Karin Slaughter — [Will Trent] 04 Vise spulberate

Seria Wil Trent #4 


KARIN SLAUGHTER 


Seria Will Trent 


Volumul 4 


VISE SPULBERATE 


Original: Broken (2010) 


Traducerea: 
MIRCEA-LUCIAN FILIMON 


y 


virtual-project.eu 


Editura: HARDCOVER & PAPERBACK 
2011 


PROLOG 


Allison Spooner voia să plece din oraș de sărbători, dar nu 
avea unde să se ducă. Pe de altă parte, nu avea niciun motiv să 
stea aici, dar cel puţin era mai ieftin. Cel puţin avea un acoperiș 
deasupra capului. Cel puţin căldura în apartamentul ei de rahat 
mergea din când în când. Cel puţin putea mânca o masă caldă 
la serviciu. Cel puţin, cel puţin, cel puțin... De ce viaţa i se 
rezuma la cele mai puţine lucruri? Când avea să vină o vreme 
când va avea cele mai multe lucruri? 

Vântul se întețise și ea își încleșta pumnii în buzunarele hainei 
sale subțiri. Nu ploua atât de mult pe cât burniţa o umezeală 
rece, ca și cum te-ai plimba prin nasul unui câine. Fiorul îngheţat 
care venea dinspre Lacul Grant înrăutăţea situaţia. De fiecare 
dată când briza de întețea, simţea ca și cum niște lame de ras 
neascuţite îi tăiau pielea. Era în sudul Georgiei, nu la nenorocitul 
de Pol Sud. 

În timp ce mergea cu greu de-a lungul țărmului mărginit de 
copaci, se părea că fiecare val care lovea nămolul mai scădea 
temperatura cu încă un grad. Se întreba dacă pantofii ei subţiri îi 
vor proteja degetele de la picioare de degerătură. Văzuse un tip 
la televizor care își pierduse toate degetele de la mâini și de la 
picioare din cauza frigului. Zicea că este recunoscător să fie în 
viaţă, dar oamenii ar zice orice ca să apară la televizor. După 
felul în care decurgea viaţa lui Allison, singura emisiune la care 
ar fi apărut ar fi fost știrile de noapte. Ar fi apărut o poză, 
probabil aia oribilă din anuarul de liceu, lângă cuvintele „Moarte 
tragică”. 

Ironia nu era irosită pe faptul că Allison ar fi fost mai 
importantă pentru lume dacă ar fi fost moartă. Nimeni nu dădea 
nici doi bani pe ea acum, pe traiul modest pe care și-l încropea, 
pe strădania continuă de a ţine pasul cu toate cursurile sale, în 
timp ce jongla cu restul responsabilităţilor din viaţa ei. Nimic nu 
ar fi contat pentru nimeni decât dacă ar fi apărut îngheţată la 
malul lacului. 

Vântul se înteți din nou. Allison întoarse spatele frigului, 
simțind cum degetele îngheţate ale vântului îi sondau cutia 


toracică, strângându-i plămânii. Un fior îi chinuia trupul. 
Respirația îi forma un nor în faţă. Își închise ochii. Își recită 
problemele printre dinţii care-i clănţăneau. 

Jason. Școală. Bani. Mașină. Jason. Școală. Bani. Maşină. 

Mantra continuă mult după rafala pătrunzătoare. Allison își 
deschise ochii și se întoarse. Soarele apunea mai repede decât 
se gândea ea. Se întoarse cu faţa spre colegiu. Să meargă 
înapoi? Sau înainte? 

A ales să meargă înainte, pitindu-și capul de vântul vuitor. 

Jason. Școală. Bani. Mașină. 

Jason: prietenul ei se transformase într-un măgar, aparent 
peste noapte. 

Școală: avea să pice la colegiu dacă nu-și găsea mai mult 
timp să studieze. 

Bani: Nu ar fi avut cum să mai trăiască, darămite să se mai 
ducă și la școală, dacă și-ar fi redus și mai mult orele la serviciu. 

Mașină: mașina ei a început să scoată fum azi dimineaţă când 
a pornit-o, ceea ce n-ar fi fost mare lucru având în vedere că 
fumega de luni de zile, dar de data asta fumul era pe dinăuntru, 
ieșind prin aerisiri. Aproape că se sufocase în timp ce conducea 
spre școală. 

Allison mergea cu greu de-a lungul curburii lacului, adăugând 
„degerătură” la lista ei. De fiecare dată când clipea, simţea ca și 
cum pleoapele ei tăiau prin fâșii subţiri de gheaţă. 

Jason. Școală. Bani. Mașină. Degerătură. 

Frica de degerătură părea mai apropiată, deși era un pic 
reticentă în a recunoaște că pe măsură ce se îngrijora mai mult, 
se încălzea. Poate că îi bătea inima mai tare sau grăbise pasul în 
timp ce soarele începuse să apună și ea realiză că toată 
smiorcăiala cu muritul în frig s-ar putea adeveri dacă nu se 
grăbea naibii. 

Allison se întinse și se agăţă de un copac pentru a putea păși 
peste o încrengătură de rădăcini care se scăldau în apă. Simţea 
scoarța umedă și spongioasă sub degete. Azi la prânz, un client 
a trimis înapoi hamburgerul pentru că zicea că acea chiflă era 
prea spongioasă. Era un bărbat masiv, necivilizat, îmbrăcat într- 
un costum de vânătoare din cap până-n picioare; nu era genul 
de tip de la care te așteptai să folosească un cuvânt atât de 
delicat precum „spongios”. Flirtase cu ea și ea îi răspunsese la 
flirt și când a plecat i-a lăsat un bacșiș de cincizeci de cenți 


4 


peste cei zece dolari pentru masa sa. De fapt, îi făcuse cu ochiul 
când ieșise pe ușă, de parcă îi făcea o favoare. 

Nu era singură cât de mult mai putea îndura asta. Poate că 
bunica ei avusese dreptate. Fetele ca Allison nu merg la colegiu. 
Găsesc de lucru la fabrica de anvelope, cunosc un tip, rămân 
însărcinate, se căsătoresc, fac vreo câţiva copii, apoi divorțează; 
câteodată în ordinea asta, câteodată nu. Dacă avea noroc, tipul 
nu o bătea prea mult. 

Oare acesta era genul de viaţă pe care și-o dorea Allison? Era 
genul de viaţă care-i era întipărită în sânge. Maică-sa o trăise. 
Bunică-sa o trăise. Mătușa ei Sheila o trăise până când a tras cu 
pușca de vânătoare după unchiul Boyd și aproape că i-a luat 
capul. La un moment dat, toate cele trei femei Spooner 
aruncaseră totul pe apa sâmbetei pentru un bărbat de nimic. 

Allison privise de atâtea ori când i se întâmplase mamei ei, 
încât atunci când Judy Spooner ajunsese în spital pentru ultima 
oară, cu toate măruntaiele mâncate de cancer, Allison nu se 
putea gândi decât la cum maică-sa își irosise viaţa. Chiar arăta 
irosită. La treizeci și opt de ani avea părul rărit și aproape 
încărunţit de tot. Pielea-i era decolorată. Mâinile-i erau zgâriate 
de la munca la fabrica de anvelope - ridica anvelopele de pe 
bandă, le testa presiunea, le punea la loc pe bandă, apoi ridica 
următoarea anvelopă, apoi iarăși și iarăși, de peste două sute de 
ori pe zi, încât o durea fiecare încheietură când se târa noaptea 
în pat. Avea treizeci și opt de ani și întâmpinase cancerul. 
Întâmpinase alinarea. 

Unul dintre ultimele lucruri pe care Judy i le spusese lui Allison 
era că se bucura că moare, se bucura că nu mai trebuia să fie 
singură. Judy Spooner credea în Rai și izbăvire. Credea că, într-o 
zi, străzi aurite și multe conace vor înlocui aleea cu pietriș și 
traiul ei din parcarea de rulote. Tot ce era în mintea lui Allison 
era că nu fusese niciodată îndeajuns pentru mama ei. Paharul 
lui Judy era veșnic pe jumătate gol și toată dragostea pe care 
Allison i-o turnase de-a lungul anilor, nu avea niciodată să o 
umple. 

Judy era prea afundată în mocirlă. În mocirla slujbei ei fără 
niciun Dumnezeu. In mocirla bărbaţilor de nimic, care veneau 
unul după altul. In mocirla unui copil care o ţine pe loc. 

Colegiul avea să fie salvarea lui Allison. Era bună la chimie. 
Uitându-se la familia ei, nu avea nicio noimă, dar cumva ea 


5 


înțelegea cum funcţionează substanţele chimice. Înţelegea 
sinteza macromoleculelor. Felul în care înțelegea polimerii 
sintetici i se potrivea ca o mănușă. Cel mai important, știa cum 
să studieze. Știa că undeva pe pământ exista o carte cu un 
răspuns în ea și că cea mai bună cale de a afla acel răspuns era 
de a citi fiecare carte care-i pica în mână. 

Până în ultimul an de liceu, reușise să stea deoparte de băieţii 
și băutura și drogurile care le stricaseră pe majoritatea fetelor 
din orășelul Elba din Alabama. Nu avea să ajungă una dintre 
fetele acelea spălăcite și fără suflet, care lucrează pe tura de 
noapte și fumează Kools pentru că sunt elegante. Nu avea să 
ajungă să aibă trei copii cu trei bărbaţi diferiţi înainte să 
împlinească treizeci de ani. Nu avea să ajungă niciodată să se 
trezească dimineața și să nu poată să-și deschidă ochii pentru 
că un tip îi luase la pumni și-i umflase cu o seară înainte. Nu 
avea să ajungă moartă și singură într-un pat de spital, ca maică- 
sa. 

Cel puţin asta gândea când a părăsit Elba cu trei ani în urmă. 
Domnul Mayweather, profesorul ei de chimie, a tras toate sforile 
pe care le-a avut la dispoziţie pentru a o înscrie la un colegiu 
bun. Voia ca ea să plece cât mai departe posibil de Elba. Voia ca 
ea să aibă un viitor. 

Grant Tech se afla în Georgia și nu era atât de departe ca 
distanţă, pe cât era în sentiment. Colegiul era enorm, în 
comparaţie cu liceul ei, care avusese o promoţie de douăzeci și 
nouă de oameni. Allison și-a petrecut prima săptămână în 
campus, întrebându-se cum este posibil să fii îndrăgostită de un 
loc. Sălile de curs erau pline de copii care crescuseră cu toate 
posibilităţile, care nu luaseră niciodată în calcul să nu meargă la 
colegiu imediat după liceu. Niciunul dintre colegii ei nu chicotea 
când ea ridica mâna să răspundă la o întrebare. Nu te 
considerau un trădător dacă ascultai într-adevăr ce spunea 
profesorul și încercai să înveţi ceva, în afară de cum să-ţi faci 
manichiură franţuzească și să-ți pui extensii de păr. 

Și zona din jurul colegiului era atât de frumoasă! Elba era o 
nenorocire, chiar și pentru sudul Alabamei. Heartsdale, orașul 
unde era Grant Tech, îți dădea sentimentul unui oraș pe care l-ai 
vedea la televizor. Toată lumea avea grijă de curţile lor. 
Primăvara, pe strada principală erau plantate flori. Străinii îţi 
făceau cu mâna cu zâmbetul pe buze. La restaurantul la care 


6 


lucra, localnicii erau foarte amabili, chiar dacă nu prea lăsau 
bacșiș. Orașul nu era atât de mare încât să se piardă. Din 
păcate, nu era atât de mare încât să nu-l întâlnească pe Jason. 

Jason. 

Îl cunoscuse în al doilea an de colegiu. El era cu doi ani mai 
mare; cu mai multă experienţă, mai sofisticat. Ideea lui pentru o 
întâlnire romantică nu era să te furișezi într-o sală de cinema și 
să o faci rapid pe rândul din spate, înainte să te arunce 
managerul afară. O ducea la restaurante adevărate, cu șervete 
de pânză pe masă. O ţinea de mână. O asculta. Când au făcut 
sex, a înțeles și ea în sfârșit de ce lumea îl numea făcut 
dragoste. Jason nu voia lucruri mai bune doar pentru el. Voia 
lucruri mai bune pentru Allison. Ea credea că era ceva serios 
între ei - își petrecuse ultimii doi ani din viaţă construind ceva 
alături el. Și apoi, dintr-odată, s-a transformat într-un alt om. 
Dintr-odată, tot ce era atât de minunat în relaţia lor s-a 
transformat în motivul pentru care se destrăma. 

Și, la fel cum i se întâmplase și mamei ei, Jason a reușit într- 
un fel să dea vina pe Allison. Ea era rece. Ea era distantă. Ea era 
prea pretențioasă. Ea nu avea niciodată timp pentru el. De 
parcă Jason era un sfânt afectuos, care-și petrecea zilele 
gândindu-se ce ar face-o fericită pe Allison. Nu ea se ţinea de 
betii toată noaptea cu prietenii ei. Nu ea se încurca cu oameni 
ciudați la școală. Cu siguranţă nu ea i-a încurcat cu golanul ăla 
din oraș. Cum putea să fie vina lui Allison, când ea nu-l văzuse 
niciodată la față pe tip? 

Allison tremură din nou. Cu fiecare pas pe care-l făcea în jurul 
nenorocitului ăsta de lac, se părea că malul se mai lungea cu 
câte o sută de metri, numai ca să-i facă în ciudă. Se uită la 
pământul umed de sub picioarele ei. În ultimele săptămâni 
fuseseră numai furtuni. Viiturile distruseseră drumurile şi 
retezaseră copacii. Lui Allison nu-i plăcuse niciodată vremea 
urâtă. Întunericul o afecta, încerca să o tragă în jos. O aducea 
într-o dispoziție proastă și îi venea să plângă. Nu voia decât să 
doarmă până răsărea din nou soarele. 

„Rahat”, îşi zise Allison cu o șuierătură, păstrându-și echilibrul 
ca să nu cadă. Manșetele pantalonilor erau mânijite cu noroi, iar 
pantofii uzi leoarcă. Privi către lacul agitat. Ploaia i se lipea de 
gene. Își pieptănă părul cu degetele în timp ce privea fix către 
apele întunecate. Poate ar trebui să alunece. Poate ar trebui să 


7 


cadă cu totul în lac. Cum ar fi dacă și-ar da drumul? Cum ar fi ca 
acel curent de apă să o ducă spre mijlocul lacului, acolo unde 
picioarele ei nu mai atingeau pământul și plămânii nu mai 
găseau aer? 

Nu era prima oară când se gândise la asta. Era probabil de la 
vreme, de la ploaia necontenită și cerul posomorât. Totul părea 
mai deprimant când ploua. Și unele lucruri erau mai deprimante 
decât altele. A fost un articol în ziar joia trecută despre o mamă 
și un copil care se înecaseră în Volkswagen-ul lor Beetle la două 
mile în afara orașului. Erau la o aruncătură de băț de Biserica 
Baptistă, când o viitură neașteptată a inundat strada și i-a luat 
pe sus. Ceva din designul modelelor mai vechi de Beetle le 
făcea să plutească. Și modelul ăsta mai nou a plutit; cel puţin la 
început. 

Membrii congregaţiei, care tocmai ieșiseră de la slujbă, 
stăteau deoparte neajutoraţi, de frică să nu fie luaţi și ei de 
viitură. Se uitau îngroziți cum Beetle-ul se învârte la suprafaţa 
apei, apoi cum se răstoarnă. Apa a inundat cabina. Mama și 
copilul au fost luaţi de curent. Una dintre femeile intervievate de 
un ziar zicea că va adormi și se va trezi pentru tot restul vieții 
văzând cum micuțul de trei anișori întindea mâna până când 
apa l-a acoperit cu totul. 

Nici Allison nu putea să se abţină să se gândească la copilaș, 
chiar dacă ea era la bibliotecă când se întâmplase. Chiar dacă 
nu o cunoscuse niciodată pe femeie sau pe copil, nici măcar pe 
femeia care dăduse interviu pentru ziar, de fiecare dată când 
închidea ochii vedea cum se întindea mânuţa aceea. Câteodată, 
mâna se mărea. Altădată, cea care întindea mâna după ajutor 
era mama ei. Uneori se trezea ţipând pentru că mâna o trăgea 
în jos. 

Dacă spunea adevărul, mintea lui Allison se orientase către 
gânduri întunecate cu mult înainte să apară articolul în ziar. Nu 
putea da toată vina pe vreme, dar cu siguranţă ploaia 
necontenită și cerul mereu înnorat creaseră în mintea ei propriul 
fel de disperare. Nu ar fi mai ușor dacă ar renunţa? De ce să se 
întoarcă la Elba și să ajungă o babă storcoșită și fără dinţi, cu 
optsprezece copii de hrănit, când poate să intre în lac și pentru 
prima dată să dețină controlul asupra propriului destin? 

Incepea să semene cu mama ei atât de mult, încât aproape 
că simţea cum i se încărunțea părul. Avea aceleași năravuri ca 


8 


Judy - credea că este îndrăgostită, când de fapt tipul era 
interesat numai de ce se afla între picioarele ei. Mătușă-sa 
Sheila îi spusese același lucru la telefon cu o săptămână înainte. 
Allison se văita că Jason nu-i răspunde la telefon și nici nu o 
sună înapoi. 

A tras lung din ţigară, apoi, în timp ce exala zise: „Parcă ești 
maică-ta.” 

Ar fi fost mai simplu dacă i-ar fi înfipt un cuţit în piept. Partea 
cea mai rea era că Sheila avea dreptate. Allison îl iubea pe 
Jason. Îl iubea mult prea mult. ÎI iubea într-atât încât să-l sune 
de zece ori pe zi, chiar dacă el nu răspundea niciodată. Il iubea 
într-atât încât să-și verifice nenorocitul de computer la fiecare 
două minute să vadă dacă el i-a răspuns la unul dintre cele nouă 
miliarde de e-mailuri pe care i le scrisese. 

ÎI iubea într-atât încât să fie aici în toiul nopţii ca să facă 
treaba murdară pe care el nu a avut tupeul să o facă. 

Allison mai făcu încă un pas spre lac. Simţea cum călcâiul 
începea să-i alunece, dar spiritul de autoconservare al corpului a 
preluat controlul înainte să cadă. Apa încă îi plescăia pe pantofi. 
Șosetele îi erau deja leoarcă. Simţea degetele de la picioare mai 
mult decât amorţite, ajunseseră în punctul acela când o durere 
ascuțită parcă străpungea osul. Oare așa avea să fie - o cădere 
înceată, care te amorţește, o trecere nedureroasă? 

Era îngrozită de gândul că se va sufoca. Asta era problema. 
lubise oceanul timp de vreo zece minute când era mică, dar asta 
s-a schimbat când a împlinit treisprezece ani. Idiotul de văr al 
său, Dillard, o ţinuse odată cu capul sub apă la piscina 
municipală și acum nu-i plăcea nici măcar să facă baie în cadă 
pentru că îi era frică să nu-i intre apă în nas și să se panicheze. 

Dacă Dillard ar fi fost aici, probabil că ar fi împins-o în lac fără 
ca ea măcar să-i ceară. Prima data când a ţinut-o cu capul sub 
apă, n-a arătat niciun pic de remușcare. Allison și-a vomitat 
prânzul. Plângea cu sughiţuri. Pe ea o ardeau plămânii, iar el 
doar a râs, „ha ha”, ca un bătrân care te ciupește cu putere de 
braţ, numai ca să te audă ţipând. 

Dillard era băiatul lui Sheila, singurul ei copil, o dezamăgire 
mai mare decât taică-său, dacă așa ceva e posibil. Trăgea pe 
nas atât de mulți vapori de vopsea, încât nasul lui avea altă 
culoare de fiecare dată când îl vedeai. Fuma metamfetamină. 
Fura bani de la maică-sa. Ultima dată când Allison auzise de el, 


9 


era la pușcărie pentru că încercase să jefuiască un magazin de 
băuturi alcoolice cu un pistol cu apă. Vânzătorul i-a crăpat capul 
în două cu o bâtă de baseball până să ajungă poliţia acolo. 
Drept rezultat, Dillard era și mai tăntălău ca înainte, dar asta nu 
l-ar fi împiedicat să profite de ocazie. Ar fi îmbrâncit-o puternic 
pe Allison, cu ambele mâini, trimiţând-o în apă cu capul înainte, 
în timp ce cotcodăcea: „Ha ha”. În tot timpul acesta, ea s-ar 
zbate, încercând să nu se înece. 

Cât timp i-ar lua oare să leșine? Cât timp ar trebui Allison să 
trăiască în groază înainte să moară? Își închise din nou ochii, 
încercând să se gândească cum o înconjoară apa, cum o înghite. 
Ar fi atât de rece încât ar părea caldă la început. Nu ar putea 
trăi mult fără aer. Ar leșina. Poate că panica ar pune stăpânire 
pe ea, trimiţând-o într-un fel de inconștienţă isterică. Sau poate 
că s-ar simţi plină de viață - energizată cu adrenalină, zbătându- 
se ca o veveriţă prinsă într-o pungă de hârtie. 

În spatele ei trosni o creangă. Allison se întoarse, surprinsă. 

„Vai, Doamne!” Alunecă din nou, de data asta pe bune. 
Braţele i-au zburat în aer, iar genunchiul i s-a prăbușit. Durerea 
îi tăie respiraţia. Se izbi cu fața de nămol. O mână o apucă de 
ceafă și o forță să rămână acolo. Allison inhală umezeala amară 
a pământului, mâlul transpirat. 

Din instinct, se luptă cu apa, cu teama care-i inunda creierul. 
Simţi un genunchi proptit la baza coloanei vertebrale, ţintuind-o 
cu putere la pământ. O durere arzătoare îi străfulgeră gâtul. 
Allison simţi gust de sânge. Nu voia asta. Voia să trăiască. 
Trebuia să trăiască. Deschise gura pentru a o striga cu toată 
puterea. 

Dar apoi - întuneric. 


10 


LUNI 


Capitolul 1 


Din fericire, vremea de iarnă a asigurat buna conservare a 
cadavrului de pe fundul lacului, deși vântul rece de pe mal îţi 
intra până în măduva oaselor; era genul de lucru care te făcea 
să te chinui să-ți amintești cum ar fi fost în august. Soarele îţi 
strălucea pe față. Transpiraţia îţi șiroia pe spate. Aerul 
condiționat din mașină degaja o ceaţă, pentru că nu putea face 
față căldurii. Oricât de mult încerca Lena Adams să-și 
amintească, toate gândurile călduroase erau pierdute în acea 
dimineață ploioasă de noiembrie. 

— Am găsit-o, strigă căpitanul scafandrilor. 

Işi dirija oamenii de la mal, iar vocea sa era acoperită în mod 
constant de zgomotul ploii torențiale. Lena își ridică mâna și 
într-o rafală, ploaia îi intră pe mâneca pufoaicei pe care o 
aruncase pe ea când a primit telefonul la trei dimineaţa. Ploaia 
nu era deasă, dar era necontenită, picurând-o insistent pe spate 
și răpăind în umbrela care-i era rezemată de umăr. Vizibilitatea 
era numai de vreo doisprezece metri. Tot ce era mai departe era 
învăluit într-o ceaţă neclară. Închise ochii și se gândi la patul ei 
cald și la trupul și mai cald care fusese învăluit în jurul ei. 

Sunetul ascuţit al telefonului la trei dimineaţa nu e niciodată 
un lucru bun, mai ales când ești poliţist. Lena se trezi dintr-un 
somn adânc și cu inima sărindu-i din piept, înșfăcă receptorul cu 
o mișcare automată și-l lipi de ureche. Ea era detectivul senior 
pe tură, așa că la rândul ei trebuia să dea și ea alte telefoane 
de-a lungul sudului Georgiei. Șeful ei, medicul legist, pompierii și 
descarcerarea și Biroul de Investigaţii din Georgia, pentru a-i 
anunța pe toţi că se descoperise un cadavru pe teritoriul 
statului. Și Autoritatea de Administrare a Urgenţelor din Georgia, 
care ţinea o listă cu voluntari civili care erau nerăbdători să 
caute cadavre în orice moment. 

Erau cu toţii adunaţi acolo, lângă lac, dar oamenii deștepţi 
așteptau în mașini, cu căldura duduind la maxim, în timp ce un 
vânt rece legăna șasiurile ca pe un prunc în leagăn. Dan Brock, 


11 


proprietarul firmei de pompe funebre din oraș, care lucra în 
paralel și ca medic legist, dormea în dubiţa sa, cu capul rezemat 
de scaun și gura larg deschisă. Până și personalul medical de 
urgenţă era cuibărit bine în ambulanță. Lena îi vedea cum 
priveau cu atenție prin geamurile din spate. Din când în când, o 
mână ieșea afară și scrumul de ţigară licărea în lumina 
răsăritului. 

Tinea în mână o pungă pentru probe, care conţinea o 
scrisoare găsită lângă mal. Hârtia de aproximativ douăzeci și doi 
de centimetri pe cincisprezece fusese ruptă dintr-un caiet 
studenţesc. Era scrisă cu pixul, cu litere de tipar, pe un singur 
rând, nesemnată. Nu era un adio dușmănos sau jalnic, întâlnit 
de obicei, ci unul destul de clar: VREAU SA SE TERMINE. 

În multe feluri, sinuciderile constituiau o anchetă mai dificilă 
decât omuciderile. La un omor, era întotdeauna cineva pe care 
puteai să dai vina. Erau indicii care duceau către răufăcător, un 
tipar clar pe care puteai să-l prezinţi familiei victimei pentru a le 
explica exact de ce persoana iubită le fusese răpită de lângă ei. 
Sau, dacă nu de ce, atunci cine era nemernicul care le 
distrusese vieţile. 

La sinucideri, victima era criminalul. Persoana pe care cade 
vina este de asemenea și persoana a cărei lipsă este simțită cel 
mai adânc. Nu mai sunt printre noi pentru a primi acuzaţiile 
pentru moartea lor și furia firească pe care o simte oricine când 
pierde pe cineva. În schimb, morţii lasă în urmă un gol pe care 
nici toată durerea și suferinţa din lume nu-l pot umple niciodată. 
Mama și tata, surorile, fraţii, prietenii și alte rude - cu toţii se 
trezesc că nu au pe cine să pedepsească pentru pierderea lor. 

Și oamenii vor întotdeauna să pedepsească pe cineva când o 
viaţă este luată pe neașteptate. 

De asta, treaba anchetatorului era să se asigure că fiecare 
centimetru de la locul crimei era măsurat și trecut în evidenţă. 
Fiecare muc de ţigară, fiecare gunoi sau hârtie trebuiau 
inventariate, cercetate pentru amprente și trimise la laborator 
pentru analiză. Starea vremii era notată în raportul de la fața 
locului. Poliţiștii și personalul medical de urgenţă erau trecuţi 
într-un jurnal. Numerele de înmatriculare erau verificate. Viaţa 
sinucigașului era cercetată la fel de amănunţit ca în cazul unei 
omucideri: Cu cine era prietenă? Cu cine se culca? Avea un soţ? 


12 


Un prieten? O prietenă? Avea vecini furioși sau colegi de serviciu 
invidioși? 

Lena știa numai ce găsiseră până în momentul acela: o 
pereche de adidași de damă, mărimea 38, așezați la câţiva pași 
de bilet. In interiorul pantofului stâng era un inel ieftin, din aur 
de douăsprezece carate, cu un rubin lipsit de viaţă în mijloc. 
Pantoful drept avea înăuntru un ceas alb, marca Swiss Army, cu 
diamante false pe post de cifre. Sub el era biletul împăturit. 

Vreau să se termine. 

Nu era cine știe ce alinare pentru cei rămași în viaţă. 

Deodată, se auzi o pleoscăia în timp ce unul dintre scafandri 
ieși la suprafața lacului. Colegul lui ieși lângă el. Amândoi se 
chinuiau cu mâlul de pe fundul lacului, în timp ce târau afară 
cadavrul din apa rece. Fata decedată era mică de statură, ceea 
ce făcea ca efortul să pară exagerat, dar Lena văzu imediat 
motivul strădaniei lor. Un lanţ gros, cu aspect industrial era 
înfășurat în jurul taliei ei, cu un lacăt galben atârnând în jos, ca 
o cataramă de curea. De lanţ erau agăţate două blocuri de 
zgură. 

Câteodată, în meseria de poliţist, se întâmplă mici miracole. 
Era evident că victima încercase să se asigure că nu are cum să 
dea înapoi. Dacă nu erau blocurile de zgură, probabil că trupul 
ar fi fost dus de curent în mijlocul lacului, ceea ce ar fi făcut 
imposibilă găsirea lui. 

Lacul Grant era un corp de apă construit artificial, pe o 
suprafață de 1294 hectare, care pe alocuri avea o adâncime de 
92 de metri. Sub apă se aflau case abandonate, colibe și 
cocioabe în care odată locuiseră oameni, înainte ca zona să fie 
transformată într-un lac de acumulare. Erau magazine și biserici 
și o fabrică de bumbac care supravieţuiseră Războiului Civil, 
doar ca să fie închise în timpul crizei economice. Toate astea 
fuseseră rase de pe fața pământului de către apele învolburate 
ale râului Ochawahee, pentru ca ţinutul Grant să aibă o sursă de 
electricitate de încredere. 

Serviciul Naţional de Silvicultură deţinea cea mai mare parte 
a lacului, peste patru sute de hectare care se întindeau în jurul 
apei ca o glugă. O parte atingea zona rezidenţială unde locuiau 
cei privilegiați, iar cealaltă se învecina cu Institutul de 
Tehnologie Grant, o universitate de stat micuță dar prosperă, 
unde erau înscriși aproape cinci mii de studenți. 


13 


Șaizeci la sută din ţărmul de o sută treizeci de kilometri al 
lacului era în proprietatea Departamentului de Stat de 
Silvicultură. Acesta era de departe cel mai popular loc, pe care 
localnicii îl numeau Locul Îndrăgostiţilor. Turiștii aveau voie să 
meargă cu cortul acolo. Adolescenţii mergeau să petreacă acolo, 
adesea lăsând în urma lor sticle goale de bere și prezervative 
folosite. Din când în când, se anunţa că un foc a fost scăpat de 
sub control și odată s-a dat alarma că era un urs turbat, dar s-a 
dovedit a fi doar un labrador maro și bătrân care se rătăcise de 
locul unde aveau stăpânii lui cortul. 

Se găseau din când în când și cadavre acolo. Odată, o fată a 
fost îngropată de vie. Câţiva bărbaţi, evident adolescenți, s-au 
înecat executând diferite acte de prostie. Vara trecută, o copilă 
și-a rupt gâtul plonjând în apa puţin adâncă din golfuleț. 

Cei doi scafandri au făcut o pauză, lăsând ca apa să se scurgă 
de pe cadavru înainte să-și continue sarcina. In cele din urmă, 
au primit încuviinţări de la toată lumea și au târât cadavrul 
tinerei la mal. Blocurile de zgură lăsară brazde adânci în nisip. 
Era șase și jumătate dimineaţa, iar luna părea că-i face cu ochiul 
soarelui în timp ce-și începea urcușul lin deasupra orizontului. 
Portierele ambulanței se  deschiseră,  bălăngănindu-se. 
Personalul medical de urgenţă blestemă frigul aspru în timp ce 
scotea targa. Unul dintre ei avea un cleşte pentru tăiat lacăte 
proptit pe umăr. Lovi în capota mașinii cu mâna, speriindu-l pe 
Dan Brock, care-și aruncă mâinile în aer într-un fel caraghios. 
Acesta îi aruncă o privire aspră, dar nu se mișcă de unde stătea. 
Lena nu-l putea învinovăţi pentru faptul că nu se grăbea să iasă 
în ploaie. Victima nu pleca nicăieri, decât la morgă. Nu era 
nevoie de girofaruri și sirene. 

Lena se apropie de cadavru, împături cu atenţie punga pentru 
probe în care era scrisoarea de adio și scoase un pix și un 
carneţel cu spirală. Îşi propti umbrela între gât și umăr și notă 
ora, data, starea vremii, numărul de tehnicieni medicali, 
numărul de scafandri, numărul de mașini și polițiști, starea 
solului. A notat și solemnitatea de la faţa locului, absenţa 
spectatorilor - toate detaliile care trebuiau trecute cu exactitate 
în raport. 

Victima era de înălţimea lui Lena, un metru și șaizeci și patru 
de centimetri, dar avea o constituție mult mai plăpândă. 
Încheietura mâinii era delicată, ca a unei păsări. Unghiile erau 


14 


inegale, mâncate până la carne. Avea părul negru și pielea 
extrem de albă. Probabil că avea douăzeci și ceva de ani. Avea 
ochii deschiși, neclari ca bumbacul și gura închisă. Buzele arătau 
zdrențuite, ca și cum și le-ar fi mușcat dintr-un tic nervos. Sau 
poate i se făcuse foame vreunui pește. 

Trupul îi era mai ușor fără piedica apei, așa că a fost nevoie 
numai de trei scafandri să o pună pe targa care o aștepta. Era 
acoperită din cap până-n picioare de mâlul de pe fundul lacului. 
| se scurgea apă din haine - blugi, o cămașă flaușată, șosete 
albe, fără adidași, o geacă de trening bleumarin, descheiată, cu 
sigla Nike pe piept. Au răsucit targa, întorcând-o cu capul spre 
Lena. 

Lena se opri din scris. 

— Stai un pic, strigă ea, știind că ceva era în neregulă. 

Își puse carnețelul în buzunar în timp ce se apropie de 
cadavru. Văzuse o scânteiere pe ceafa fetei - ceva argintiu, 
poate un lănţișor. Victima avea gâtul și umerii înfășuraţi în alge 
ca un șal. Lena folosi vârful pixului pentru a îndepărta cârceii 
verzi şi alunecoși. | se mișca ceva pe sub piele, unduind carnea 
așa cum ploaia unduia apa. 

Și scafandrii observaseră ondulaţia. S-au aplecat cu toţii ca să 
se uite mai bine. Pielea a fluturat ca într-o scenă dintr-un film de 
groază. 

— Ce naiba... spuse unul dintre ei. 

— Vai, Doamne! 

Lena sări repede înapoi în vreme ce o plevușcă mică se târî 
dintr-o despicătură din gâtul fetei. 

Scafandrii au râs așa cum fac bărbaţii când nu vor să 
recunoască că tocmai au făcut pe ei. La rândul ei, Lena își puse 
mâna pe piept, sperând că nu observase nimeni că inima practic 
îi explodase. Trase mult aer în piept. Plevușca se zbătea în 
noroi. Unul dintre polițiști a ridicat-o și a aruncat-o înapoi în lac. 
Căpitanul scafandrilor a făcut inevitabila glumă despre ceva 
care nu mirosea a bine. 

Lena îi aruncă o privire aspră înainte să se aplece peste 
cadavru. Despicătura de unde ieșise peștele era pe ceafă, exact 
la dreapta coloanei vertebrale. Bănuia că rana nu era mai largă 
de doi centimetri și jumătate. Carnea deschisă era încreţită de 
apă, dar la un moment dat rana fusese curată, precisă - genul 
de incizie făcută cu un cuțit foarte ascuțit. 


15 


— Să-l trezească cineva pe Brock, zise ea. 
Nu mai era ancheta unei sinucideri. 


Capitolul 2 


Frank Wallace nu fuma niciodată în limuzina sa Lincoln, 
înmatriculată în ţinut, dar husele din pânză absorbiseră aerul 
îmbâăcsit de nicotină care i se prelingea din fiecare por. li 
amintea lui Lena de Pig Pen din benzile desenate Peanuts. 
Indiferent cât de curat era sau cât de des își schimba hainele, 
duhoarea îl urmărea ca un nor de praf. 

— Ce-ai păţit? o întrebă el fără să-i dea măcar răgaz să 
închidă portiera. 

Lena își scoase pufoaica și o aruncă pe podea. Mai devreme, 
își aruncase pe ea o geacă și două cămăși pe dedesubt ca să 
lupte împotriva frigului. Chiar dacă duduia căldura, ei tot îi 
clănțăneau dinţii, de parcă corpul ei înmagazinase tot frigul în 
timp ce stătuse afară în ploaie și îi dădea drumul doar acum, că 
era la adăpost. 

Își apropie mâinile de aerisire. 

— Doamne, ce ger e! 

— Ce-ai păţit? repetă Frank întrebarea. 

Făcu un gest simandicos și își trase mănușa de piele ca să se 
uite la ceas. 

Lena tremura fără să vrea. Nu putea să nu-și arate emoția în 
tonul vocii. Niciun poliţist nu ar recunoaște asta vreodată față de 
un civil, dar crimele sunt cele mai captivante cazuri la care se 
poate lucra. Lena era atât de pompată cu adrenalină, că rămase 
surprinsă că o ajunsese frigul. Cu dinţii clănțănind, îi spuse: 

— Nu e o sinucidere. 

Frank păru și mai enervat. 

— E și Brock de-acord cu tine? 

Brock se culcase din nou în dubită, așteptând ca lanţurile să 
fie tăiate; amândoi știau asta pentru că îi vedeau molarii din 
spate de acolo de unde stăteau. 

— Brock nu are habar nici unde îi e fundul, răspunse tăios 
Lena. 

Își frecă braţele pentru a se încălzi. 


16 


Frank își scoase sticla și i-o înmână. Ea luă o înghiţitură 
rapidă; whisky-ul arse totul în cale, din gât până în stomac. 
Frank, la rândul lui, luă o înghiţitură mare înainte să pună sticla 
înapoi în buzunarul hainei. 

— Are o rană de cuţit în gât, spuse ea. 

— Brock? 

— Fata moartă! 

Lena îi aruncă o privire dispreţuitoare. Se aplecă și căută în 
pufoaică portofelul pe care îl găsise în buzunarul jachetei femeii. 

— Poate fi autoprovocată. 

— Nu e posibil, își puse ea mâna la ceafă. Lama a intrat cam 
pe aici. Ucigașul stătea în spatele ei. Probabil că a luat-o prin 
surprindere. 

— Ai învățat asta într-unul dintre manualele tale? mormăi 
Frank. 

Lena își ținu gura - ceva cu care nu era obișnuită. De patru 
ani, Frank era șeful interimar al poliţiei. Tot ce se petrecea în 
cele trei orașe care constituiau Ținutul Grant era de competenţa 
lui. Madison și Avondale aveau obișnuitele probleme cu 
drogurile și violența domestică, dar Heartsdale ar fi trebuit să fie 
mai pașnic. Aveau colegiul acolo, iar locuitorii mai înstăriți 
protestau vehement împotriva infracțiunilor. 

Chiar și așa, cazurile complicate aveau tendința de a-l 
transforma pe Frank într-un tâmpit. De fapt, viaţa în general îl 
putea transforma într-un tâmpit. | se răcea cafeaua, nu-i pornea 
motorul din prima, i se usca cerneala în stilou. Frank nu fusese 
întotdeauna așa. Cu siguranţă, de când îl știa Lena, înclina spre 
a fi ţâfnos, dar în ultima vreme atitudinea lui luase tenta unei 
furii profunde care părea gata să explodeze la suprafaţă. Orice îl 
putea provoca. Trecea într-o clipită de la o furie controlată la a fi 
de-a dreptul răutăcios. 

Dar acum, reticenţța lui Frank avea sens. După treizeci și cinci 
de ani lucraţi în poliţie, un caz de crimă era ultimul lucru pe care 
și-l dorea. Lena știa că i se acrise de muncă și de oamenii cu 
care intra în contact. Își pierduse doi dintre cei mai buni prieteni 
în ultimii șase ani. Singurul lac în faţa căruia voia să stea în 
momentul acela era în însorita Florida. Ar fi trebuit să aibă o 
undiță și o bere în mână, nu portofelul unei copile moarte. 

— Arată a făcătură, zise Frank, deschizând portofelul. 


17 


Lena fu de acord. Pielea era prea lucioasă. Emblema Prada 
era din plastic. 

— Allison Judith Spooner, îi spuse ea uitându-se la el cum 
încerca să dezlipească poza umedă. Douăzeci și unu de ani. 
Permisul de conducere e din Elba, Alabama. Legitimaţia de 
student e dedesubt. 

— Colegiu. 

Frank expiră cuvântul cu un fel de disperare. Era destul de rău 
că Allison Spooner fusese găsită aproape de proprietatea 
statului. Mai adaugă și faptul că era o studentă din alt stat care 
frecventa Grant Tech și cazul tocmai ce devenise de douăzeci 
de ori mai politic. 

— Unde ai găsit portofelul? întrebă el. 

— În buzunarul jachetei. Bănuiesc că nu avea poșetă. Sau 
poată că cine a omorât-o voia ca noi să-i știm identitatea. 

El se uita la poza din permisul de conducere. 

— Ce este? 

— Pare că este chelneriţa care lucrează la restaurant. 

Restaurantul Grant era pe strada principală, la celălalt capăt 
față de secţia de poliţie. Majoritatea polițiștilor mâncau acolo la 
prânz. Lena nu frecventa locul acela. De obicei își lua mâncare 
la pachet sau de cele mai multe ori, nu mânca. 

— O cunoșteai? întrebă ea. 

— Arăta bine, dădu el din cap, ridicând din umeri în același 
timp. 

Frank avea dreptate. Nu multă lume arată bine în poza din 
permisul de conducere, dar Allison Spooner fusese mai 
norocoasă decât majoritatea. | se vedeau dinţii albi într-un 
zâmbet larg. Avea părul strâns de pe faţă, ceea ce scotea la 
iveală pomeții înalți. | se citea veselia în ochi, de parcă cineva 
tocmai făcuse o glumă. Toate acestea erau într-un contrast 
țipător cu cadavrul pe care-l scoseseră din lac. Moartea îi 
ștersese vitalitatea. 

— Nu știam că era studentă, zise Frank. 

— De obicei nu lucrează în oraș, adăugă Lena. 

Studenţii de la Grant Tech aveau tendinţa ori să lucreze în 
campus, ori deloc. Nu se amestecau cu orașul, iar orașul făcea 
tot posibilul să nu se amestece cu ei. 

— Școala e închisă săptămâna asta pentru vacanţa de Ziua 
Recunoștinței. De ce nu e acasă, cu familia ei? 


18 


— Are patruzeci de dolari în portofel, deci nu a fost vorba de 
un jaf, zise Lena, neștiind răspunsul la întrebarea lui. 

Frank verifică oricum compartimentul pentru bani, degetele 
lui groase, învelite în mănuși găsind bancnota de douăzeci și 
cele două de zece lipite între ele cu apa din lac. 

— Poate că se simţea singură. S-a hotărât să ia cuțitul și să-și 
pună capăt zilelor. 

— Ar fi trebuit să fie contorsionistă, insistă Lena. O să vezi 
când o pune Brock pe masă. A fost înjunghiată de la spate. 

— Și care-i treaba cu lanţurile și blocurile de zgură? întrebă el, 
oftând adânc. 

— Putem încerca la Fierăria lu 
ucigașul le-a cumpărat de acolo. 

— Eşti sigură de rana de cuţit? încercă Frank din nou. 

Ea aprobă din cap. Frank se tot holba la poza din permis. 

— Are mașină? 

— Dacă are, nu e prin împrejurimi, sublinie Lena. Asta dacă nu 
cumva a cărat optsprezece kilograme de zgură și niște lanţuri 
prin pădure... 

Frank închise în cele din urmă portofelul și i-l înmână lui Lena. 

— De ce fiecare zi de luni e din ce în ce mai de rahat? 

Lena nu-i putu răspunde. Nici cu o săptămână înainte nu 
fusese cu mult mai bine. O tânără mamă și fetiţa ei fuseseră 
luate de viitură. Tot orașul era încă năucit de pierderea lor. Nu 
se putea ști cum ar fi reacţionat la aflarea veștii că o studentă 
tânără și frumușică fusese omorâtă. 

— Brad încearcă să dea de cineva de la colegiu care poate să 
intre la arhivă și să ne dea adresa de acasă a lui Spooner, îi 
spuse ea lui Frank. 

Brad Stephens avansase în sfârșit de la ofiter de patrulă la 
rangul de detectiv, dar pe noua poziţie nu făcea cine știe ce 
lucruri diferite faţă de înainte. Tot alerga după comisioane. 

— Imediat ce se eliberează locul, mă apuc de lucru la 
notificarea asupra morţii, zise Lena. 

— Alabama e pe ora centrală, zise Frank uitându-se la ceas. 
Ar fi mai bine să suni direct părinţii decât să trezești 
Departamentul de Poliţie Elba la ora asta. 

Se uită și Lena la ceas. Era aproape ora șapte, ceea ce 
însemna că era șase în Alabama. Dacă în Elba era la fel ca în 
districtul Grant, polițiștii lucrau noaptea, dar nu puteau fi găsiţi 


r 


Mann în oraș. Poate că 


19 


la birou înainte de ora opt dimineaţa. În mod normal, la ora asta 
Lena abia se dădea jos din pat și bâjbâia filtrul de cafea. 

— O să dau un telefon de curtoazie când ajungem la secţie. 

Se făcu liniște în mașină; se auzea numai sunetul ploii pe 
metal. Un fulger subțire și meschin scânteie pe cer. Lena tresări 
din instinct, dar Frank doar se uită lung către lac. Scafandrii nu 
erau îngrijoraţi de fulger. Lucrau pe rând cu cleștele pentru 
lacăte, încercând să descurce trupul fetei de cele două blocuri 
de zgură. 

Telefonul lui Frank sună cu un ciripit ascuţit, care semăna cu 
o pasăre care stătea undeva în pădurea tropicală. Răspunse 
arțăgos: 

— Mda. Ascultă vreo câteva secunde, apoi întrebă: Ce-i cu 
părinţii? Frank mormăi o înșiruire de înjurături. Atunci du-te 
înapoi înăuntru și află! Își închise telefonul cu o plesnitură. 
Cretinul! 

Lena înțelese că Brad uitase să ia datele de contact ale 
părinţilor. 

— Unde locuiește Spooner? 

— Aleea Taylor. Numărul 16B. Ne întâlnim cu Brad acolo dacă 
reușește să nu mai fie cretin. 

Schimbă în marșarier și își aruncă brațul pe scaun, în spatele 
lui Lena, în timp ce dădea cu spatele. Pădurea era deasă și 
umedă. Lena se sprijini cu palma de bord în timp ce Frank 
conducea încet înapoi spre șosea. 

— 16B înseamnă că e un apartament în garaj, observă Lena. 

Mulţi localnici își transformaseră garajele și magaziile goale în 
spaţii oarecum locuibile pentru a cere chirii exorbitante 
studenţilor. Majoritatea studenţilor erau atât de disperaţi să 
locuiască în afara campusului încât nu puneau prea multe 
întrebări. 

— Gordon Braham e proprietarul, zise Frank. 

— Brad a aflat asta? 

Trecură peste un dâmb care îl făcu pe Frank să-și încleșteze 
dinţii. 

— l-a zis maică-sa. 

— Păi... și Lena se gândi la ceva pozitiv să spună despre Brad, 
dă dovadă de iniţiativă dacă a găsit proprietarul casei și al 
garajului. 


20 


— Iniţiativă, râse Frank. Copilul ăsta o să primească un glonţ 
în cap într-o zi. 

Lena îl știa pe Brad de peste zece ani. Frank îl știa de mai 
multă vreme. Amândoi îl vedeau ca pe un tânăr nătărău, un 
adolescent care părea să nu-și găsească locul, cu centura 
strânsă sus pe talie. Brad lucrase ani buni în uniformă și trecuse 
toate testele pentru a-și câștiga insigna aurie de detectiv, dar 
Lena fusese în meseria asta destulă vreme ca să știe care e 
diferența dintre o promovare pentru hârțogărie și una pentru 
munca pe stradă. Ea putea doar să spere că într-un orășel ca 
Heartsdale, lipsa de experienţă pe stradă a lui Brad nu ar conta. 
Se pricepea la întocmit rapoarte și discutat cu martorii, dar după 
zece ani la volanul unei mașini de poliţie, tot avea tendinţa de a 
vedea binele în oameni, nu răul. 

În mai puţin de o săptămână de lucru Lena realizase că nu 
există o persoană cu adevărat bună. Nici măcar ea. 

Nu voia să-și irosească timpul și să se îngrijoreze pentru Brad. 
Răsfoi fotografiile din portofelul lui Allison Spooner, în timp ce 
Frank își croia drum prin pădure. Era o fotografie cu o pisică 
portocalie zăcând la soare și un instantaneu candid care o arăta 
pe Allison cu o femeie, despre care Lena a presupus că era 
mama ei. A treia fotografie o arăta pe Allison stând pe o bancă 
în parc. La dreapta ei era un băiat care arata cu câţiva ani mai 
tânăr ca ea. Avea o șapcă de baseball trasă pe ochi și mâinile 
băgate adânc în buzunarele pantalonilor bufanţi. La stânga lui 
Allison era o femeie mai în vârstă cu păr blond ars și machiaj 
strident. Blugii ţipau pe ea. Ochii ei aveau o tărie anume. Ar fi 
putut să aibă la fel de bine treizeci sau trei sute de ani. Toţi trei 
stăteau aproape unul de celălalt. Băiatul avea braţul pe după 
umerii lui Allison. 

Lena îi arătă lui Frank poza. 

— Familia? întrebă el. 

— Se pare că asta a fost făcută în campus, spuse ea după ce 
studie fotografia, concentrându-se pe fundal. li arătă lui Frank: 
Vezi clădirea albă din spate? Am impresia că ăla e centrul 
studenților. 

— Fata aia nu îmi pare că e studentă. Arată a localnică. 

Se referea la blonda mai în vârstă. Avea inconfundabilul aer al 
unei fete fără valoare, cu păr blond decolorat, crescută în oraș. 
Lăsând la o parte făcătura de portofel, Allison Spooner părea a fi 


21 


cu câteva trepte mai sus pe scara socială. Nu părea plauzibil ca 
cele două să fi fost prietene. 

— Poate că Spooner era dependentă de droguri? se întrebă 
Lena. Nimic nu traversează graniţele sociale ca metamfetamina. 

Ajunseră în sfârșit la șoseaua principală. Rotile din spate ale 
mașinii se învârtiră pentru ultima oară în noroi înainte ca Frank 
să treacă pe asfalt. 

— Cine a sunat? 

— Apelul la 911 a fost dat de pe un mobil. Numărul era 
ascuns. Era o voce de femeie, dar nu și-a lăsat numele, zise 
Lena dând din cap. 

— Ce a zis? 

Lena răsfoi prin carneţel, având grijă ca paginile umede să nu 
se rupă. Găsi transcrierea și citi cu voce tare: 

— Voce de femeie: Prietena mea e dispărută de după-amiază. 
Cred că s-a sinucis. Operator 911: Ce vă face să credeţi că s-a 
sinucis? Voce de femeie: Azi-noapte s-a certat cu prietenul ei. 
Zicea că o să se înece lângă Locul Îndrăgostiţilor. Operatorul a 
încercat să o ţină pe linie după asta, darea a închis. 

Frank era tăcut. Ea văzu cum i se mișca mărul lui Adam. Avea 
umerii atât de lăsaţi încât arăta ca un membru al unei găști 
ținându-se de volan. Se lupta cu posibilitatea că asta putea fi o 
crimă încă de când Lena se urcase în mașină. 

— Ce părere ai? întrebă ea. 

— Locul Îndrăgostiţilor, repetă Frank. Numai un localnic l-ar 
numi așa. 

Lena ţinea carneţelul în fața aerisirii, încercând să usuce 
paginile. 

— Prietenul e probabil băiatul din fotografie. 

Frank nu-i urmări șirul gândurilor. 

— Deci, a venit apelul la 911 și Brad s-a dus la lac și a gasit 
ce? 

— Biletul era sub unul dintre adidași. Inelul și ceasul lui Allison 
erau înăuntru. 

Lena se aplecă din nou după punga pentru probe, care era 
îngropată adânc în buzunarele pufoaicei. Umblă printre bunurile 
victimei și găsi biletul, pe care i-l arătă lui Frank. 

— „Vreau să se termine.” 

El se holbă atât de mult la scris încât ea își făcea griji că nu 
mai era atent la drum. 


22 


— Frank? 

Una dintre roţi se juli de marginea asfaltului. Frank trase de 
volan. Lena se ţinu de bord. Știa foarte bine că nu trebuie să 
comenteze nimic despre felul în care șofa. Frank nu era genul 
de bărbat căruia să-i placă să fie corectat, mai ales de o femeie. 
Mai ales de Lena. 

— Straniu bilet pentru o sinucidere. Chiar și pentru o 
sinucidere falsă, zise ea. 

— Scurt și la obiect. 

Frank ţinu o mână pe volan în timp ce căută în buzunarul 
hainei. Își puse ochelarii pentru citit și se uită lung la cerneala 
mânjită. 

— Nu l-a semnat. 

Lena se uită la drum. lar încălecase linia albă. 

— Nu. 

Frank privi în sus și direcționă mașina către linia continuă. 

— i se pare că arată ăsta a scris de femeie? 

Lena nu se gândise la posibilitatea asta. Studie singura 
propoziţie, care era scrisă cu litere largi și rotunjite. 

— Arată ordonat, dar n-aş putea zice dacă e scris de un 
bărbat sau de o femeie. Am putea aduce un grafolog. Allison 
este studentă, așa că probabil există notițe pe care le-a luat la 
cursuri sau eseuri și teste. Sunt sigură că putem găsi ceva cu 
care să-l comparăm. _ 

Frank nu luă în seamă niciuna dintre sugestiile ei. In schimb 
zise: 

— Ţin minte când fiică-mea era de vârsta ei. Tuși de câteva 
ori ca să-și curețe gâtul. Obișnuia să deseneze cerculeţe 
deasupra urilor în locul punctelor. Mă întreb dacă încă mai face 
asta. 

Lena rămase tăcută. Lucrase cu Frank toată cariera ei, dar nu 
știa mai mult despre viaţa lui personală decât majoritatea 
oamenilor din oraș. Avea doi copii cu prima soţie, dar asta 
fusese cu multe soții înainte. Se mutaseră din oraș. Nu părea să 
mai păstreze legătura cu ei. Subiectul familiei era unul pe care 
nu-l abordase niciodată, dar în acel moment Lena era prea 
înfrigurată și stresată ca să se apuce să discute despre asta. Se 
concentră din nou asupra cazului. 

— Deci, cineva a înjunghiat-o pe Allison în gât, a legat-o de 
niște blocuri de zgură, a aruncat-o în lac, apoi s-a decis să facă 


23 


totul să pară o sinucidere. Lena își scutură capul la gândul 
prostiei: Alt criminal genial. 

Frank aprobă cu o fornăială. Lena își dădu seama că lui îi 
stătea mintea la alte lucruri. El își scoase ochelarii și se uită lung 
la drumul din față. Nu prea dorea să poarte o discuţie, dar totuși 
întrebă: 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic. 

— Frank, de câţi ani lucrăm împreună? 

Scoase încă un grohăit, dar se înmuie destul de repede și-i 
răspunse. 

— Primarul tot se ţine după mine. 

Lena simţi cum i se pune un nod în gât. Clem Waters, 
primarul din Heartsdale, încercase de ceva vreme să-l treacă pe 
Frank de pe poziţia de șef interimar pe una permanentă. 

— Nu prea vreau postul, dar nu se îngrămădește nimeni 
altcineva să-l ocupe, zise Frank. 

— Așa e, aprobă Lena. 

Nimeni nu voia postul și nu numai pentru că nici într-un milion 
de ani nu l-ar fi egalat pe omul care îl deținuse înainte. 

— Sunt ceva avantaje, zise Frank. Un pachet bunicel pentru 
pensionare, asigurare medicală și pensie mai bună. 

— Asta-i bine, Frank. Jeffrey ar vrea ca tu să-l ocupi, zise ea 
după ce reuși să înghită nodul pe care-l avea în gât. 

— Aș vrea să mă pensionez înainte să fac un atac de cord 
fugărind un drogat prin campus. 

Frank își scoase sticla și i-o oferi lui Lena. Ea dădu din cap și îl 
privi cum ia o înghiţitură mare, cu un ochi la drum în timp ce își 
înclină capul pe spate. Lena se concentră pe mâna lui. Avea un 
tremur ușor. În ultima vreme îi tremurau mult mâinile, mai ales 
dimineața. 

Dintr-odată, ritmul constant al ploii se transformă într-un 
staccato dur. Zgomotul răsuna în mașină, umplând spaţiul. Lena 
își lipi limba de cerul gurii. Ar trebui să-i spună acum lui Frank că 
vrea să-și dea demisia, că o așteaptă un post în Macon dacă 
reușește să se urnească să facă saltul. Se mutase în Ținutul 
Grant ca să fie mai aproape de sora ei, dar aceasta murise de 
aproape zece ani. Unchiul ei, singura rudă rămasă, se 
pensionase și se mutase la graniţa Floridei. Prietena ei cea mai 
bună se angajase la o bibliotecă, undeva în nord. Prietenul ei 


24 


locuia la două ore distanţă. Nimic nu o ţinea pe Lena aici, în 
afara inerției și loialității faţă de un om care era mort de patru 
ani și care oricum probabil că nu o considerase un poliţist bun. 

Frank își folosi genunchii ca să ţină volanul drept, în timp ce 
înfileta capacul la sticlă. 

— Nu accept decât dacă zici tu că e în regulă. 

— Frank - zise ea întorcându-și capul surprinsă. 

— Vorbesc serios, o întrerupse el. Dacă tu nu crezi că e în 
regulă, o să-i zic primarului să și-o vâre-n fund. Te las să vii cu 
mine să-i vezi faţa jigodiei, râse el înfundat, ceea ce-i stârni un 
acces de tuse. 

— Ar trebui să accepţi postul, se forță ea să zică. 

— Știu și eu, Lee. Îmbătrânesc al naibii de tare. Copii au 
crescut. Soţiile și-au continuat viaţa. În majoritatea zilelor, mă 
întreb de ce mă mai dau jos din pat, râse el din nou enervat. 
Poate ai să mă găsești în lac într-o zi, cu ceasul în pantof. Dar pe 
bune. 

Ea nu voia să-i audă oboseala din voce. Frank lucrase în 
poliţie cu douăzeci de ani mai mult ca Lena, dar îi simțea 
sfârșeala în tonul vocii de parcă ar fi fost a ei. De asta își 
petrecuse fiecare minut liber mergând la colegiu, încercând să 
obțină diploma de licență în criminalistică, ca să poată lucra pe 
partea de anchetă la locul faptei, nu la executare. 

Lena suporta telefoanele dis-de-dimineaţă care o smulgeau 
din somn. Suporta măcelul și cadavrele și nenorocirea pe care 
moartea ţi le aduce în fiecare moment al vieţii. Ceea ce nu mai 
suporta era să fie în linia întâi. Era prea multă responsabilitate. 
Prea mult risc. Dacă faci o greșeală te costă o viaţă - nu ata, 
dar a altcuiva. Ai putea să ajungi să omori pe fiul cuiva. Soțul 
cuiva. Prietenul cuiva. Aflai destul de repede că moartea cuiva 
pe tura ta era mult mai gravă decât strigoiul propriei tale morți. 

— Ascultă, trebuie să-ţi spun ceva, zise Frank. 

Lena îi aruncă o privire, nedumerită de deschiderea lui 
neașteptată. Umerii i se lăsaseră și mai mult, iar încheieturile 
degetelor i se albiseră de la cât de tare strângea volanul. A 
inventariat toate lucrurile care ar putea-o băga în bucluc la 
serviciu, dar ce i-a ieșit lui Frank pe gură îi tăie respiraţia: 

— Sara Linton s-a întors în oraș. 

Lena simţi gust de whisky și fiere în gât. Pentru un scurt 
moment s-a panicat, a crezut că va vomita. Lena nu putea da 


25 


ochii cu Sara. Acuzaţiile. Vina. Până și gândul de a trece cu 
mașina pe strada ei era prea mult. Lena mergea întotdeauna pe 
drumul lung la serviciu, evitând casa Sarei, evitând supărarea 
care ieșea la iveală de fiecare dată când se gândea la locul 
acela. 

Frank vorbea încet. 

— Am auzit vorbe prin oraș, așa că l-am sunat pe taică-su. A 
zis că vine aici de Ziua Recunoștinței. Își drese vocea. Nu ţi-aș fi 
zis, dar am mărit numărul de patrule pe lângă casa lor. Ai fi 
văzut pe fișa de planificare și te-ai fi întrebat - așa că acum știi. 

Lena încercă să scape de gustul amar din gură. Era ca și cum 
înghiţea sticlă. 

— Ok, reuși ea să zică. Mersi. 

Frank luă brusc o curbă pe Strada Taylor, spulberând un stop. 
Din reflex, Lena se prinse de marginea portierei pentru a se 
sprijini. Mintea ei era ocupată în a găsi o metodă să-i ceară lui 
Frank zile libere în toiul anchetei. Ar putea să-și ia o săptămână 
liberă și să meargă cu mașina la Macon, poate să caute un 
apartament până trecea sărbătoarea și Sara se întorcea în 
Atlanta, unde-i era locul. 

— Uite-te la tâmpitul ăsta, mormăi Frank în timp ce frână. 

Brad Stephens stătea în fața mașinii sale de patrulă. Purta un 
costum galben-maroniu, extrem de apretat. Cămașa lui albă 
aproape că strălucea lângă cravata albastră în dungi pe care 
probabil că mama lui i-o așezase pe pat în dimineaţa aceea, 
alături de restul hainelor. Ce îl deranja în mod evident pe Frank 
era umbrela din mâna lui Brad. Era un roz-aprins, cu excepţia 
emblemei Mary Kay, care era brodată cu galben. 

— la-l ușor, încercă să-l înduplece Lena, dar Frank deja cobora 
din mașină. 

Se luptă cu umbrela sa - un baldachin mare și negru pe care-l 
luase de la Brock de la pompe funebre - și merse apăsat înspre 
Brad. Lena așteptă în mașină, privindu-l pe Frank cum îl mustra 
pe tânărul detectiv. Știa cum e să-i pici de-a curmezișul lui 
Frank. Fusese instructorul ei când ea abia intrase în poliţie, apoi 
partenerul ei când a fost promovată la gradul de detectiv. Dacă 
nu era Frank, Lena ar fi spălat putina din meseria asta din prima 
săptămână. Faptul că el credea că femeile nu au ce căuta în 
poliţie a făcut-o a naibii de hotărâtă să-i demonstreze contrariul. 


26 


lar Jeffrey fusese amortizorul ei. Lena realizase cu ceva timp 
în urmă că avea tendinţa de a fi o oglindire a oricui se afla în 
fața ei. Când era Jeffrey la conducere, făceau totul cum trebuie - 
sau pe cât de mult puteau. Era un poliţist meticulos, genul de 
om în care comunitatea avea încredere deoarece caracterul său 
era vizibil în tot ce făcea. De asta îl și angajase primarul. Clem 
voia să schimbe vechile obiceiuri, să tragă districtul Grant în 
secolul douăzeci și unu. Ben Carver, fostul șef al poliţiei, era 
corupt până-n măduva oaselor. Frank fusese mâna sa dreaptă; 
la fel de ciubucar. Sub conducerea lui Jeffrey, Frank își 
schimbase năravul. Cu toţii se schimbaseră. Sau cel puţin cât 
timp Jeffrey era în viaţă. 

Incă din prima săptămână când a venit Frank la conducere, 
lucrurile au început să se miște. Iniţial, lucrurile s-au schimbat 
mai încet și a fost mai greu de observat. Un rezultat de 
alcoolemie dispărut, unul dintre tovarășii de vânătoare a lui 
Frank eliberat după ce condusese sub influența alcoolului. Un 
distribuitor de marijuana la colegiu, neobișnuit de atent, prins 
din senin cu o încărcătură enormă în portbagajul mașinii. 
Amenzi dispărute. Bani gheaţă dispăruţi din seiful de probe. 
Rechiziţii dubioase. Contractul de service pentru mașinile de 
stat din district a mers către un atelier care era deţinut în parte 
de Frank. 

La fel ca un baraj care se sparge, aceste mici crăpături au dus 
la probleme mai mari până când totul a explodat și fiecare 
polițist făcea ceva ce nu ar trebui. Acesta era unul dintre cele 
mai importante motive pentru care Lena voia să evadeze. În 
Macon nu se făceau lucrurile de mântuială. Orașul era mai mare 
decât toate cele trei orășele din districtul Grant la un loc, 
însumând o populaţie de vreo sută de mii de locuitori. Oamenii 
dădeau poliția în judecată dacă erau nedreptăţiţi și cam 
câștigau în instanţă. Rata criminalităţii din Macon era una dintre 
cele mai ridicate din stat. Jafuri, violuri, infracțiuni violente - 
erau destule oportunităţi pentru un detectiv, dar și mai multe 
pentru un tehnician criminalist. Lena mai avea două cursuri de 
terminat până să-și ia diploma în știință criminalistică. Aspirai 
fibrele din covor. Fotografiai sângele și celelalte fluide. 
Inventariai probele. Apoi dădeai totul pe mâna altcuiva. 
Tehnicienii de laborator erau însărcinaţi cu partea științifică. 
Detectivii erau însărcinaţi cu prinderea răufăcătorilor. Tot ce 


27 


avea să ajungă Lena era o curăţitoare glorificată, cu insignă și 
beneficii pe teritoriul statului. Işi putea petrece restul vieții 
analizând locurile crimelor, apoi să se pensioneze destul de 
tânără încât să-și suplimenteze pensia cu investigaţii 
particulare. 

Avea să ajungă una dintre jigodiile alea de detectivi 
particulari care-și bagă întotdeauna nasul unde nu le fierbe oala. 

— Adams! 

Frank își plesni mâna de capota mașinii. Sări apă de parcă se 
scuturase un câine. Terminase ţipatul la Brad și căuta pe 
altcineva în care să se înfigă. 

Lena ridică pufoaica udă leoarcă de pe podea și o puse pe ea, 
strângând elasticele de la glugă ca să nu i se ude părul. Se văzu 
în trecere în oglinda retrovizoare. Începuse să i se încreţească 
părul. Ploaia scosese la iveală originile irlandezo-catolice ale 
tatălui ei și reușise să-i suprime bunica mexicană. 

— Adams! strigă din nou Frank. 

Până s-a dat ea jos din mașină, el se concentra cu încă o 
tiradă asupra lui Brad, ţipând la el pentru că își ţinea teaca 
pistolului prea jos pe centură. 

Lena își forţă buzele într-un zâmbet încordat, încercând să-l 
susțină pe Brad în liniște. Fusese și ea un poliţist tăntălău cu 
mulţi ani în urmă. Poate că și Jeffrey crezuse că era lipsită de 
valoare. Faptul că a încercat să o transforme în ceva util era o 
dovadă a hotărârii sale. Unul dintre puţinele motive pentru care 
Lena nu ar fi acceptat postul în Macon era că se gândea că-l 
poate ajuta pe Brad să devină un poliţist mai bun. ÎI putea ţine 
departe de corupţie, îl putea instrui să facă lucrurile cum 
trebuie. 

Fă ce zice popa, nu și ce face. 

— Ești sigur că asta e? întrebă Frank. 

Se referea la casă. 

Gâtul lui Brad funcţionă: 

— Da, domnule. Asta avea colegiul la dosar. Aleea Taylor, 
numărul 16B. 

— Ai ciocănit la ușa? 

— Nu, domnule. Aţi spus să vă aștept pe dumneavoastră, zise 
Brad, nesigur de care era răspunsul corect. 

— Ai un număr de telefon al proprietarului? 

— Nu, domnule. Îl cheamă Braham, dar... 


28 


— Doamne, murmură Frank mergând pe alee. 

Lena nu se putea abţine să nu-i pară rău de Brad. Se gândi să 
se întindă și să-l mângâie pe spate, dar el își aplecă umbrela 
roz-aprins în direcţia greșită și ajunse să-i trimită un șuvoi de 
ploaie în cap. 

— Oh, vai, îmi pare rău, Lena, zise Brad dintr-o suflare. 

Ea îl opri înainte ca acesta să rostească și alte cuvinte de 
prisos care urmau, alăturându-se lui Frank. 

Aleea Taylor numărul 16B era un garaj cu un singur nivel, 
puţin mai lung decât o dubiţă și de două ori mai lat. 
„Transformat” era un termen cam nepotrivit, deoarece structura 
nu fusese deloc schimbată pe dinafară. Ușa metalică glisantă 
era la locul ei, cu geamurile acoperite de hârtie neagră pentru 
construcții. Pentru că era o zi întunecată, luminile dinăuntrul 
apartamentului răzbăteau prin învelișul de aluminiu. Moaţele de 
fibră de sticlă roz pentru izolare erau încâlcite de ploaie. 
Acoperișul era roșu de rugină, având o prelată albastră în colţul 
din spate. 

Lena se uită lung la construcţie, întrebându-se de ce o femeie 
în toate minţile ar fi locuit acolo. 

— Scuter, observă Frank. 

Era o Vespa purpurie parcată lângă garaj. Avea un lanţ de 
bicicletă trecut prin roata din spate și printr-un inel înșurubat în 
aleea de beton. 

— Același lanţ care era pe fată? 

— Pare a fi același lacăt, zise ea văzând ceva galben-aprins 
sub roată. 

Lena se uită la casa principală, o casă de fermă cu un fronton 
în pantă în faţă. Gemurile erau întunecate. Nu era nicio mașină 
lângă casă sau pe stradă. Trebuiau să-l găsească pe proprietar 
pentru a cere permisiunea de a intra în garaj. Deschise clapeta 
mobilului pentru a o suna pe Marla Simms, secretara mai în 
vârstă de la secţie. Marla și prietena ei cea mai bună, Myrna, 
erau la un loc o carte de telefon a tuturor persoanelor din oraș. 

Brad își lipi faţa de unul dintre geamurile ușii de la garaj. Işi 
miji ochii, încercând să vadă printr-o tăietură în hârtia pentru 
construcţii. 

— Doamne, șopti el, dându-se înapoi atât de repede încât 
aproape că se împiedică în picioare. 

Işi scoase arma și se lăsă pe vine. 


29 


Lena deja avea pistolul Glock în mână. Îi sărise inima din 
piept. Adrenalina îi ascuţise simţurile. O privire rapidă aruncată 
peste umăr îl arătă și pe Frank cu arma scoasă. Stăteau cu toții 
acolo, cu armele aţintite spre ușa închisă a garajului. 

Lena îi spuse lui Brad să se dea înapoi. Merse pe vine către 
geamul garajului. Tăietura hârtiei părea mai mare acum, mai 
mult ca o ţintă în faţa căreia avea să-și pună faţa. Aruncă o 
privire rapidă înăuntru. Era un bărbat la o masă pliantă. Purta o 
mască neagră. Arăta de parcă auzise un zgomot, dar Lena se 
piti din nou, cu inima sărindu-i din piept. Stătu nemișcată, 
numărând secundele, în timp ce se chinuia să audă zgomot de 
pași sau o armă încărcată. Nu se auzi nimic, așa că expiră încet 
aerul pe care-l ţinuse în piept. 

Ridică un deget către Frank: o persoană. Mimă cu buzele 
cuvântul „mască” și văzu cum lui i se măresc ochii de uimire. 
Frank arătă către pistol, iar ea ridică din umeri în timp ce dădu 
din cap. Nu reușise să vadă dacă bărbatul era înarmat sau nu. 

Fără să i se spună, Brad se îndreptă către lateralul clădirii. 
Ocoli prin spate, evident căutând ieșiri. Lena numără secundele 
și ajunse până la douăzeci și șase când apăru el pe partea 
cealaltă a clădirii. Brad dădu din cap. Nicio ușa în spate. Niciun 
geam. Lena îi făcu semn să se ducă pe alee și să stea acolo, pe 
post de întărire. Să o lase pe ea și pe Frank să se ocupe de asta. 
Brad încercă să protesteze, dar ea îi tăie macaroana dintr-o 
privire. În cele din urmă, își plecă capul, dându-se bătut. Așteptă 
până când era la cel puţin cinci metri distanţă înainte să-i facă 
semn lui Frank că era gata. 

Frank merse către garaj și se aplecă, înfășurându-și mâna pe 
mânerul de oțel de la baza ușii glisante. Se înțelese din priviri cu 
Lena, apoi smuci tare de mâner în sus. 

Bărbatul dinăuntru se sperie, ochii mărindu-se în spatele 
măștii negre de schi care-i acoperea faţa. Avea un cuţit în mâna 
acoperită de mănușă, ridicat de parcă era gata de atac. Lama 
era lungă și subțire, de cel puţin douăzeci de centimetri. 
Mânerul era mânjit cu ceva care semăna foarte mult a sânge 
uscat. Pe betonul de sub picioarele sale erau pete maro închis. 
Și mai mult sânge. 

— Lasă-l jos, zise Frank. 

Intrusul nu se conformă. Lena făcu câţiva pași spre dreapta, 
îngrădind orice cale de scăpare. Stătea în spatele unei mese de 


30 


cantină, cu hârţoage împrăștiate pe ea. Era un pat de o 
persoană înclinat de la perete, așa că rama patului și masa tăiau 
camera pe mijloc. 

— Pune jos cuțitul, îi zise Lena. 

A fost nevoită să meargă într-o parte ca să treacă de pat. Era 
încă o pată închisă la culoare pe beton, sub pat. Lângă ea era o 
găleată cu apă maro și un burete mizerabil. Işi ţinu arma aţintită 
spre pieptul bărbatului, în timp ce pășea cu atenţie printre cutii 
și hârtii împrăștiate. Acesta privea speriat când la Lena, când la 
Frank, cu cuțitul încă ridicat în pumn. 

— Lasă-l jos, repetă Frank. 

Mâinile bărbatului începură să se coboare. Lena își permise să 
expire, crezând că avea să meargă ușurel. Se înșela. Fără 
avertisment, bărbatul împinse masa într-o parte, lovind-o pe 
Lena în picioare și trimițând-o cu spatele în pat. Se lovi cu capul 
de ramă în timp ce se rostogolea pe podeaua de beton. Se auzi 
o împușcătură. Lena nu credea că era de la arma ei, dar mâna 
stângă-i era caldă, aproape că luase foc. Cineva ţipă. Se auzi un 
geamăt înăbușit. Se luptă ca să stea în picioare. Avea privirea 
încețoșată. 

Frank zăcea pe o parte în mijlocul garajului. Arma sa era pe 
jos, lângă el. Avea pumnul strâns în jurul braţului. La început, ea 
crezu că avea un atac de cord. Sângele care-i curgea printre 
degete arăta că fusese tăiat. 

— Du-te! strigă el. Acum! 

— Rahat, șuieră Lena, împingând masa. 

| se făcu greață. Încă avea privirea înceţoșată, dar își reveni 
când văzu suspectul îmbrăcat în negru năpustindu-se pe alee. 
Brad era înlemnit, cu gura căscată de uimire. Intrusul fugi pe 
lângă el. 

— Oprește-l, ţipă ea. L-a înjunghiat pe Frank. 

Brad se întoarse imediat și începu să-l urmărească. Lena o luă 
la fugă după ei, cu adidașii plescăind pe pământul ud, 
împroșcându-i apă în față. Ajunse la capătul aleii și ieși pe 
stradă. Îl văzu pe Brad în faţă, prinzându-l din urmă pe suspect. 
Era mai înalt, într-o formă mai bună, așa că fiecare pas micșora 
distanța dintre el și intrus. 

— Stai! Poliţia, ţipă Brad. 

Totul se mișca încet. Ploaia părea că stătea pe loc în aer, 
picăturile fiind prinse în timp și spaţiu. 


31 


Suspectul se opri. Se întoarse și flutură cuțitul în aer. Lena se 
întinse după armă și simţi teaca goală. Se auzi o pocnitură ca de 
metal care trece prin carne, apoi un geamăt răsunător. 

— Nu, zise Lena gâfâind, apoi fugi înspre Brad și căzu în 
genunchi. 

Încă avea cuțitul înfipt în stomac. Cămașa i se îmbibă cu 
sânge, transformând albul în stacojiu. 

— Brad... 

— Doare, îi spuse el. Doare atât de tare... 

Lena formă numărul pe mobil, rugându-se ca ambulanţa să 
mai fie încă la lac și nu pe drumul de jumătate de oră înapoi 
către secţie. Auzi în spatele ei pași răsunători, pantofi care 
tropăiau pe trotuar. Cu o viteză surprinzătoare, Frank alergă pe 
lângă ea, ţipând cu o furie de necontrolat. Suspectul se întoarse 
să vadă ce iad avea să se dezlănțuie asupra lui exact când 
Frank îl trânti pe asfalt. Dinţii i se spulberară. Oasele-i pocniră. 
Pumnii lui Frank zburau ca o moară de durere asupra 
suspectului. 

Lena își lipi telefonul de ureche. Ascultă cum suna și nimeni 
nu răspundea la secţie. 

— Lena... șopti Brad. Nu-i spune lu' mama că am dat-o în 
bară. 

— Nu ai dat-o în bară. Își folosi mâna ca să-i protejeze faţa de 
ploaie. Pleoapele îi tremurau, încercând să se închidă. Nu, îl 
imploră ea. Te rog, nu-mi face asta. 

— Îmi pare rău, Lena. 

— Nu! strigă ea. 

Nu din nou. 


Capitolul 3 


Sara Linton nu mai considera districtul Grant casa ei. Parcă 
era dintr-un alt loc, dintr-un alt timp, la fel de palpabil pentru ea 
precum moşia Manderley a Rebeccăi sau bărăganul lui 
Heathcliff. În ce timp conducea prin periferia orașului, nu se 
putu abţine să observe că totul arăta la fel, dar nimic nu era cu 
totul real. Baza militară închisă care revenea la natură. Parcările 
de rulote de pe partea urâtă a liniilor de cale ferată. Magazinul 
de cutii abandonat care fusese transformat într-un depozit. 


32 


Trecuseră trei ani și jumătate de când Sara fusese acasă și ea 
voia să creadă că viaţa ei era în regulă acum, că se apropria de 
o nouă normalitate. De fapt, viaţa ei din Atlanta arăta în 
momentul acela aproape cum ar fi arătat dacă ar fi rămas acolo 
după ce terminase Facultatea de Medicină, în loc să se mute 
înapoi în districtul Grant. Era medic curant șef pediatru la 
urgențe în Spitalul Grady, unde studenții se ţineau după ea 
precum căţeii, iar paznicii purtau la centură mai multe 
încărcătoare în caz că membrii găștilor încercau să termine 
treaba pe care o începuseră pe stradă. Un epidemiolog care 
lucra la Centrul pentru Controlul Bolilor din campusul Emory 
începuse să o invite în oraș. Se ducea la dineuri și ieșea la cafea 
cu prietenii. Din când în când, în week-end-uri, își ducea câinii în 
Parcul Stone Mountain, pentru ca ogarii să aibă loc să alerge. 
Citea mult. Se uita prea mult la televizor. Ducea o viaţă perfect 
normală, perfect plictisitoare. 

Cu toate acestea, de-îndată ce văzu semnul care o anunţa că 
intrase oficial în districtul Grant, masca sa construită cu atenţie 
începu să se crape. Trase pe dreapta, simțind o gheară în piept. 
Câinii se foiau pe bancheta din spate. Sara se forță să nu 
cedeze. Ea era mai presus de asta. Se luptase cu înverșunare să 
iasă din depresia în care căzuse după moartea soţului și nu avea 
de gând să se lase să cadă din nou din cauza unui semn idiot. 

— Hidrogen, zise ea. Heliu, litiu, beriliu. Era un truc vechi din 
copilărie: numea elementele din tabelul periodic ca să nu se mai 
gândească la monștrii care poate o pândeau sub pat. Neon, 
sodiu, magneziu, recită ea din memorie, până inima nu-i mai 
bătu așa tare și respiraţia îi reveni la normal. 

În cele din urmă, momentul trecu și ea începu să râdă, 
gândindu-se la reacţia lui Jeffrey dacă ar afla că ea recita tabelul 
periodic pe marginea drumului. El fusese sportiv în liceu - 
chipeș, fermecător și de gașcă, fără să facă niciun efort pentru 
asta. Îl zgândărise să vadă latura de tocilară a Sarei. 

Se întinse în spate și le dădu câinilor puţină atenţie ca să stea 
locului. În loc să pornească din nou mașina, stătu o vreme, 
uitându-se pe geam la drumul pustiu care ducea în oraș. 
Degetele îi atinseră gulerul cămășii, apoi mai jos, inelul pe care-l 
purta pe un lănţișor. Inelul lui Jeffrey de la Universitatea Auburn. 
Fusese în echipa de fotbal american, până când se săturase să 
încălzească banca. Inelul era voluminos, prea mare pentru 


33 


degetul ei, dar când îl atingea, parcă îl atingea pe el. Era un 
talisman. Câteodată se trezea atingându-l, fără să-și amintească 
că pusese mâna acolo. 

Singura ei consolare era că nu rămăsese nimic nespus între 
ei. Jeffrey știa că Sara îl iubea. Știa că nu era nicio parte a ei 
care nu-i aparținea lui cu totul, la fel cum și ea știa că el simţea 
la fel. Când a murit, ultimele sale cuvinte au fost pentru ea. 
Ultimele sale gânduri, ultimele sale amintiri, toate erau legate 
de Sara. La fel cum și ea știa că ultimele ei gânduri vor fi legate 
de el. 

Sărută inelul înainte să-l vâre înapoi în cămașă. Sara trase cu 
grijă mașina de pe margine înapoi pe drum. Sentimentul 
copleșitor ameninţa să se întoarcă pe măsură ce conducea mai 
departe în oraș. Era mult mai ușor să îndepărteze lucrurile pe 
care le pierduse atunci când nu o priveau direct în faţă. 
Stadionul de fotbal al liceului unde îl cunoscuse prima dată pe 
Jeffrey. Parcul unde plimbau câinii împreună. Restaurantele 
unde luau masa. Biserica unde mergeau din când în când, 
pentru că mama ei îi făcea să se simtă vinovați. 

Trebuia să existe un loc, o amintire, neatinse de omul acesta. 
Cu mult înainte ca Jeffrey Tolliver să știe că există districtul 
Grant, ea avea o viaţă acolo. Sara crescuse în Heartsdale, 
mersese la liceu, se alăturase clubului de fizică, dăduse o mână 
de ajutor la adăpostul pentru femei unde mama ei era 
voluntară, lucrase din când în când cu tatăl ei. Sara locuise într- 
o casă în care Jeffrey nu pusese niciodată piciorul. Condusese o 
mașină pe care nu o văzuse niciodată. Se sărutase pentru prima 
dată cu un băiat din oraș, al cărui tată avea magazinul de 
feronerie. Se dusese la ceaiuri dansante, la biserică și frecventa 
mesele comune și meciurile de fotbal american. 

Toate fără Jeffrey. 

Cu trei ani înainte ca el să intre în viaţa ei, Sara lucra cu 
jumătate de normă ca medic legist pentru a putea cumpăra 
jumătatea partenerului ei la clinica de copii. Păstrase slujba 
multă vreme după ce își achitase împrumutul. A fost surprinsă 
să afle că a ajuta morţii aducea câteodată mai multe beneficii 
decât a-i salva pe cei vii. Fiecare caz era o enigmă, fiecare 
cadavru era plin de indicii ale unui mister pe care numai Sara îl 
putea elucida. O parte diferită a creierului ei, una care nici nu 
știa că există, era captivată de munca de medic legist. Își iubise 


34 


ambele slujbe cu egală pasiune. Lucrase la nenumărate cazuri, 
depusese mărturie în procese pentru nenumărați suspecți și 
circumstanţe. 

Acum Sara nu-și putea aduce aminte niciun amănunt legat de 
aceste momente. 

Dar ce își aducea aminte cu exactitate era ziua când Jeffrey 
Tolliver se mutase în oraș. Primarul îl curtase până îl aduse de la 
Departamentul de Poliţie Birmingham, pentru a lua locul șefului 
poliţiei care urma să se pensioneze. Practic, fiecare femeie pe 
care o cunoștea Sara chicotea de fericire când i se menţiona 
numele lui Jeff. Era plin de duh și șarmant. Era înalt, brunet și 
chipeș. Jucase fotbal american în colegiu. Conducea un Mustang 
vișiniu și când mergea avea graţia atletică a unei pantere. 

Faptul că Jeffrey pusese ochii pe Sara șocase tot orașul, 
inclusiv pe Sara. Nu era genul de fată care punea mâna pe tipii 
arătoși. Era genul de fată care o privea pe soră-sa sau pe 
prietena cea mai bună cum pune mâna pe tipii arătoși. Și totuși, 
întâlnirile lor relaxate se transformară în ceva mai profund, 
astfel încât, după câţiva ani, nimeni nu a fost surprins când 
Jeffrey a cerut-o în căsătorie. Relaţia lor se clădise cu multă 
strădanie și Dumnezeu știe că avuseseră parte și de bune și de 
rele, dar până la urmă, ea simţise cu fiecare fibră a fiinţei ei că îi 
aparţinea lui Jeffrey și, mai important, că el îi aparţinea ei cu 
totul. 

Sara își ștergea lacrimile cu dosul palmei în timp ce conducea. 
Dorul era partea cea mai grea, durerea fizică a trupului ei când 
se gândea la el. Nu exista nicio parte a orașului care să nu-i 
amintească ceea ce pierduse. Aceste drumuri fuseseră sigure în 
timpul vieţii lui. Oamenii de aici îl numiseră prieten. Și Jeffrey 
murise aici. Orașul pe care-l iubise atât de mult, îi devenise locul 
crimei. Acolo era biserica unde îl jeliseră. Acolo era strada pe 
care o coloană de mașini trăsese pe dreapta în timp ce-i duceau 
sicriul în afara orașului. 

Urma să stea aici doar patru zile. Putea să facă orice timp de 
patru zile. 

Aproape orice. 

Sara o luă pe drumul lung către casa părinţilor, evitând strada 
principală și clinica de copii. Furtunile năprasnice care o 
urmăriseră tocmai din Atlanta se domoliseră în sfârșit, dar după 
norii întunecaţi de pe cer își dădu seama că era doar un răgaz 


35 


temporar. Vremea se potrivea cu starea ei de spirit în ultima 
vreme - furtuni violente neașteptate, cu raze trecătoare de 
soare. 

Datorită Zilei Recunoștinței care urma, traficul la ora prânzul 
era inexistent. Nu erau mașini care să blocheze traficul către 
colegiu. Nu erau oameni care-și făceau cumpărăturile la prânz, 
îndreptându-se către centru. Cu toate acestea, făcu stânga în 
loc de dreapta la Aleea Lakeshore, lungindu-și drumul cu trei 
kilometri pe lângă Lacul Grant, numai ca să nu treacă pe lângă 
vechea ei casă. Vechea ei viaţă. 

Cel puţin casa familiei Linton era una primitoare. Casa aceea 
fusese cârpăcită de-a lungul anilor - adăugiri însăilate, băi 
modernizate. Tatăl Sarei construise apartamentul de deasupra 
garajului când a plecat ea la colegiu pentru ca să aibă unde să 
locuiască în timpul vacanței de vară. Tessa, sora mai mică a 
Sarei, locuise acolo timp de zece ani, așteptând să-și înceapă 
viața. Eddie Linton era instalator de meserie. Le învățase pe 
ambele fete afacerea, dar numai Tessa a rămas prin preajmă 
destul de multă vreme ca să facă ceva cu ea. Faptul că Sara 
alesese Facultatea de Medicină în locul unei vieţi duse prin 
locuri umede alături de tatăl și sora ei era o dezamăgire cu care 
Eddie încă se străduia să se împace. Era genul de tată care se 
simţea cel mai fericit când fetele lui erau prin preajmă. 

Sara nu știa ce părere avea Eddie despre plecarea Tessei din 
afacerea familiei. Cam în perioada când Sara îl pierduse pe 
Jeffrey, Tessa se măritase și se mutase la treisprezece mii de 
kilometri depărtare pentru a lucra cu copiii din Africa de Sud. 
Era atât de impulsivă pe cât era Sara de calmă, deși în 
adolescenţă nimeni nu ar fi ghicit că vor ajunge cum erau astăzi. 
Ideea că Tessa era misionară era încă greu de crezut pentru 
Sara. 

— Surioară! Tessa alergă în salturi din casă, cu burta-i 
însărcinată legănându-se când se aplecă să coboare scările. Ce 
ţi-a luat atâta? Mor de foame! 

Nici nu ieșise bine din mașină, că sora ei își aruncă braţele în 
jurul ei. Îmbrăţișarea se transformă dintr-un salut în ceva mai 
profund și Sara simţi cum se întorcea întunericul. Nu mai era 
sigură că putea face asta nici măcar patru minute, darămite 
patru zile. 

— Vai surioară, totul s-a schimbat, mormăi Tessa. 


36 


— Știu, zise Sara, clipind pentru a opri lacrimile. 

— Și-au făcut o piscină, zise Tessa, trăgându-se înapoi. 

— O ce? râse uimită Sara. 

— Mami și tati au construit o piscină. Cu jacuzzi. 

Sara se șterse la ochi, încă râzând, căci își iubea sora mai 
presus de cuvinte. 

— Îţi baţi joc de mine? 

Sara și Tessa își petrecuseră marea parte a copilăriei 
implorându-și părinţii să construiască o piscină. 

— Și mama a datjos husa de plastic de pe canapea. 

Sara îi aruncă o privire aspră surorii ei, de parcă întrebând-o 
când vine punctul culminant. 

— Au redecorat camera de zi, au schimbat toate corpurile de 
iluminat, au refăcut bucătăria, au vopsit toate urmele de creion 
pe care le-a făcut tati pe ușă... E de parcă nu am fi locuit 
niciodată aici. 

Sara nu putea spune că jelea lipsa urmelor de creion care le 
ținuseră evidența înălțimii până în clasa a opta, când devenise 
în mod oficial cea mai înaltă persoană din familie, înșfăcă lesele 
câinilor de pe bancheta din spate. 

— Ce e cu camera de zi? 

— Au dat jos toate lambriurile. Au pus până și baghete la 
tavan, zise Tessa punându-și mâinile în șoldurile care-i creșteau. 
Au luat mobilier nou pentru grădină. Din răchită din aia bună, nu 
din aia care te ciupește de fiecare dată când te așezi. 

Tunetul răsuna ca niște aplauze în depărtare. Tessa așteptă 
să treacă. 

— Arată ca o poză din revista Southern Living. 

Sara blocă ușile mașinii de teren în timp ce-i disciplina pe cei 
doi ogari, încercând să le prindă lesele, înainte ca aceștia să o ia 
la goană în stradă. 

— Ai întrebat-o pe mama ce a făcut-o să schimbe totul? 

Tessa pocni din limbă în timp ce luă lesele de la Sara. Billy și 
Bob se liniștiră, șezând la picioarele ei. 

— A zis că poate în sfârșit să aibă lucruri frumoase, acum că 
noi nu mai suntem. 

Sara se bosumflă. 

— Nu mă voi preface că asta nu doare. Ocoli mașina și 
deschise portbagajul. Când vine Lemuel? 


37 


— Încearcă să găsească un zbor încoace, dar țărănoii aia de 
piloţi africani nu decolează decât dacă fiecare găină și capră din 
sat își cumpără bilet. 

Tessa venise acasă cu câteva săptămâni înainte ca să nască 
în State. Sarcina ei precedentă se terminase tragic, pierduse 
copilul. Era de înţeles că Lemuel nu voia ca Tessa să-și asume 
niciun risc, dar Sarei i se păru ciudat că el nu i se alăturase 
soției încă. Trebuia să nască în mai puţin de o lună. 

— Sper să apuc să-l văd înainte să plec, zise Sara. 

— Vai, Surioară, ce drăguţ din partea ta. Mersi că ai minţit. 

Sara era pe punctul de a răspunde cu ceea spera că va fio 
minciună mai vicleană, când observă o patrulă de poliţie 
mergând încet pe stradă. Bărbatul de la volan își atinse 
cozorocul șepcii în semn de salut către Sara. Li se întâlniră 
privirile și ea simţi cum o podideau lacrimile din nou. 

Tessa mângâie câinii. 

— Au patrulat așa toată dimineaţa. 

— De unde știau că vin? 

— E posibil să mă fi scăpat la magazinul Shop'n Save deunăzi. 

— Tess, oftă Sara. Ştii bine că Jill June s-a pus pe telefon 
imediat ce ai plecat tu. Voiam să nu afle nimeni. Acum toată 
lumea și cu câinii lor o să vină pe aici. 

Tessa îl pupă zgomotos pe Bob. 

— În cazul ăsta o să apuci să-ţi vezi și tu prietenii, nu-i așa, 
băiete? îl pupă și pe Bill pentru a nu face discriminări. Ai primit 
deja două telefoane. 

Sara își scoase geamantanele și închise portbagajul. 

— Lasă-mă să ghicesc. Marla de la secţie și Myrna de la noi de 
pe stradă, amândouă încercând să mulgă fiecare picătură de 
bârfă. 

— De fapt, nu. O fată, Julie nu-știu-cum. Avea o voce tânără. 

Tessa merse alături de Sara înapoi către casă. Pacienţii Sarei 
sunaseră des acasă, dar nu-și amintea nicio Julie. 

— A lăsat un număr de telefon? 

— L-a notat mama. 

Își târî valiza pe verandă, întrebându-se unde era tatăl ei. 
Probabil că se rostogolea pe canapeaua fără husă de plastic. 

— Cine a mai sunat? 

— A fost aceeași fată de două ori. A zis că are nevoie de 
ajutorul tău. 


38 


— Julie... 

Sara repetă numele, dar nu-i sună cunoscut. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, îi zise Tessa oprind-o pe verandă. 

Sara simţi cum i se furișa spaima în suflet, știind din instinct 
că urmau vești proaste. Tessa era pe punctul de a vorbi, când se 
deschise ușa de la intrare. 

— Eşti numai piele și os, o mustră Cathy. Ştiam eu că nu 
mănânci cum trebuie acolo. 

— Și mie îmi pare bine să te văd, mamă. 

Sara o pupă pe obraz. Eddie veni în spatele ei și Sara îl pupă 
și pe el pe obraz. Părinţii ei mângâiară câinii, gângurind la ei, iar 
Sara încercă să nu observe că ei aveau parte de o primire mai 
călduroasă. 

Eddie înșfacă valiza Sarei. 

— O iau eu. 

Înainte ca ea să apuce să zică ceva, el urca deja scările. Sara 
își scoase adidașii, privindu-și tatăl plecând. 

— E ceva... 

Cathy dădu din cap în loc de o explicaţie. Tessa își aruncă 
sandalele din picioare. Peretele proaspăt vopsit avea urme unde 
în mod evident ea mai făcuse asta. 

— Mamă, trebuie să-i spui, zise ea. 

Cathy schimbă o privire cu Tessa, care o făcu pe Sara să i se 
ridice părul pe ceafă. 

— Ce să-mi zică? 

— Toată lumea e bine - mama ei începu cu o asigurare. 

— Dar? 

— Brad Stephens a fost rănit azi-dimineaţă. 

Brad fusese unul dintre pacienţii ei, apoi unul dintre polițiștii 
în subordinea lui Jeffrey. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A fost înjunghiat când încerca să aresteze pe cineva. Este 
internat la Spitalul General Macon. 

— Înjunghiat unde? E bine? întrebă Sara, rezemându-se de 
perete. 

— Nu știu detaliile. Mama lui e cu el la spital acum. Bănuiesc 
că o să ne dea un telefon în seara asta, oricare ar fi situaţia. O 
mângâie pe Sara pe braţ. Hai să nu ne îngrijorăm până nu vine 
vremea să ne îngrijorăm. E în mâinile Domnului acum. 

— De ce l-ar răni cineva pe Brad? 


39 


Sara se simţi luată prin surprindere. 

— Ei cred că are legătură cu fata pe care au scos-o din lac azi- 
dimineaţă, adăugă Tessa. 

— Care fată? 

— Ei nu știu nimic, iar noi nu vom pune paie pe foc zvonurilor 
astea agresive, zise Cathy, punând punct conversaţiei pe acest 
subiect. 

— Mamă... insistă Sara. 

— Gata, zise Cathy strângând-o de braţ. Hai să ne amintim 
lucrurile pentru care suntem recunoscători, cum ar fi că fetele 
mele sunt amândouă acasă în același timp. 

Cathy și Tessa merseră pe hol înspre bucătărie, cu câinii după 
ele. Sara rămase în foaier. Vestea despre Brad îi fusese dată 
atât de brusc, încât nu avusese timp să o proceseze. Brad 
Stephens fusese unul dintre primii pacienţi ai Sarei la clinica de 
copii. II privise crescând dintr-un adolescent stângaci într-un 
tânăr prezentabil. Jeffrey îl ţinuse din scurt. Era mai mult un 
căţel decât un poliţist - un fel de mascotă a secţiei. Desigur, 
Sara știa mai bine decât oricine că a fi poliţist, chiar și într-un 
orășel, era o slujbă periculoasă. 

Se luptă cu impulsul de a suna la spitalul din Macon ca să afle 
vești despre Brad. Un poliţist rănit aduna întotdeauna o mulţime 
de oameni în jur. Se dona sânge, se făcea de gardă. Cel puţin 
doi colegi polițiști stăteau cu familia tot timpul. 

Dar Sara nu mai făcea parte din acea comunitate. Nu mai era 
nevasta șefului poliţiei. Işi dăduse demisia din postul de medic 
legist al orașului cu patru ani în urmă. Starea lui Brad nu era 
treaba ei. Pe lângă asta, ar fi trebuit să fie în vacanţă acum. 
Lucrase ture consecutive ca să obţină zile libere, făcuse schimb 
de week-end-uri, dăduse până și luna de pe cer în schimbul 
vacanței de Ziua Recunoștinței. Săptămâna asta avea să fie și 
așa grea, fără ca Sara să-și bage nasul în problemele altora. 
Avea ea destule probleme. 

Sara se uită la fotografiile înrămate care erau înșiruite pe hol, 
scene cunoscute din copilăria ei. Cathy dăduse o mână 
proaspătă de vopsea peste tot, dar dacă vopseaua nu ar fi fost 
recentă, s-ar fi văzut un dreptunghi mare lângă ușă, mai deschis 
la culoare decât restul peretelui: locul unde fusese poza de la 
nunta lui Jeffrey cu Sara. Sara încă o vedea cu ochii minţii - nu 
poza, ci ziua în sine. Felul cum briza îi răvășea părul, care în 


40 


mod miraculos nu se încreţise de la umezeală. Rochia ei 
albastru pal, cu sandalele asortate. Jeffrey în pantaloni închiși la 
culoare și o cămașă albă de costum, călcată atât de tare încât 
nu se mai sinchisise să-și încheie butonii. Erau în curtea din 
spatele casei părinţilor, unde lacul oferea un apus spectaculos. 
Părul lui Jeffrey era încă umed după duș și când ea își pusese 
capul pe umărul lui, simţise mirosul cunoscut al pielii lui. 

— Hei, scumpo. 

Eddie stătea pe ultima treaptă în spatele ei. Ea zâmbi pentru 
că nu era obișnuită să fie nevoită să se uite în sus ca să-și vadă 
tatăl. 

— Ai avut parte de vreme urâtă pe drum încoace? întrebă el. 

— Nu prea. 

— Bănuiesc că ai luat-o pe centură. 

— Da. 

O privi lung, cu un zâmbet trist pe față. Eddie îl iubise pe 
Jeffrey ca pe un fiu. De fiecare dată când îi vorbea Sarei, ea îi 
simţea lipsa în dublă măsură. 

— Ştii, începi să fii la fel de frumoasă ca mama ta, începu el 
să zică. 

— Mi-a fost dor de tine tati, zise ea simțind cum i se înroșeau 
obrajii de la compliment. 

El îi luă mâna, o sărută în palmă, apoi o lipi de inima lui. 

— Ai auzit de alea două pălării care stau agăţate de un cârlig 
la ușă? 

— Nu. Ce-i cu ele? 

— Una îi zice celeilalte: „Tu atârnă aici. Eu îmi fac de cap.” 

— Tati, e groaznică, zise ea dând din cap la poanta seacă. 

Sunetul demodat al unei sonerii de telefon umplu casa. Erau 
două telefoane în casa Linton: unul în bucătărie și celălalt sus, în 
dormitorul mare. Fetele aveau voie să-l folosească doar pe cel 
din bucătărie, iar firul, care fusese tras până în cămară sau 
afară sau oriunde putea fi o fărâmă infimă de intimitate, se 
descreţise de tot. 

— Sara! E Julie la telefon, pentru tine, strigă Cathy. 

— Du-te, zise Eddie, mângâind-o pe braţ. 

Merse pe hol spre bucătărie, care era atât de frumoasă că 
rămase blocată. 

— Măiculiță! 

— Stai să vezi piscina, zise Tessa. 


41 


Sara își plimbă mâna de-a lungul noii insule din mijlocul 
bucătăriei. 

— Asta-i marmură. 

Înainte, decorul a la Linton mergea pe faianţă portocalie în 
stilul Brady Bunch și dulapuri din brad noduros. 

— Ăla e un frigider Sub-Zero? 

— Sara, zise Cathy ridicând telefonul - singurul lucru din 
bucătărie care nu fusese înlocuit cu unul mai modern. 

Schimbă priviri indignate cu Tessa în timp ce puse receptorul 
la ureche. 

— Alo? 

— Dr. Linton? 

— La telefon, zise ea deschizând ușa dulapului de perete din 
lemn de cireș și minunându-se de geamul antichizat. Alo? Dr. 
Linton la telefon, repetă ea când nu auzi niciun răspuns. 

— Doamnă? Scuzaţi-mă. Julie Smith sunt. Mă auziţi bine? 

Legătura era proastă, evident că sunase de pe un mobil. Și 
faptul că fata aproape că vorbea în șoaptă nu îmbunătăţea 
situaţia. Sara nu recunoscu numele, ghici după accentul 
puternic că Julie crescuse într-unul dintre cele mai sărace 
cartiere. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Scuzaţi-mă, vă sun de la serviciu și trebuie să vorbesc 
încet. 

— Te aud bine. Ce dorești? zise Sara, simțind cum i se ridică o 
sprânceană. 

— Știu că nu mă cunoaștetți și îmi pare rău că vă sun așa, dar 
aţi avut un pacient pe nume Tommy Braham. ÎI știți pe Tommy, 
nu? 

Sara îi trecu în revistă pe toți cu numele de Tommy la care se 
putu gândi și își aduse aminte nu de o față, ci de un caracter. 
Era un alt băiat tânăr care făcuse o miriadă de vizite la doctor 
pentru chestii la care te-ai aștepta: o mărgea vârâtă în nas, o 
sămânță de pepene verde în ureche, dureri de burtă fără o 
cauză anume în zilele importante la școală. leșea în evidenţă 
mai ales din cauza faptului că tatăl, nu mama, îl aducea 
întotdeauna la clinică, ceea ce era o întâmplare neobișnuită în 
experienţa Sarei. 

— Mi-aduc aminte de Tommy. Ce mai face? îi zise Sara fetei. 


42 


— Asta e problema. Fata amuţi și Sara auzea cum curge apă 
pe fundal. Scuze! După cum spuneam, a intrat în bucluc. Nu v- 
aș fi sunat, dar el mi-a zis să o fac. Mi-a dat un mesaj de la 
închisoare. 

Sara simţi cum i se strânge inima. Ura să audă că unul dintre 
copiii ei ajunsese rău, chiar dacă nu își prea putea aduce aminte 
cum arăta. 

— Inchisoare? Ce a făcut? 

— Nu a făcut nimic, doamnă. Asta e problema. 

— Bine. De ce a fost condamnat? reformulă Sara întrebarea. 

— De nimic din câte știu eu. Nici nu știe dacă e arestat sau 
nu. 

Sara presupuse că fata confundase închisoarea cu arestul. 

— E la închisoarea de pe strada principală? 

Tessa îi aruncă o privire, iar Sara ridică din umeri, 
neputincioasă să dea explicaţii. 

— Da, doamnă. L-au dus în centru, îi zise Julie. 

— Ok, ei ce cred că a făcut? 

— Se pare că ei cred că a omorât-o pe Allison, dar nu e posibil 
ca el... 

— Crimă, o întrerupse Sara. Nu știu cu ce vrea el să-l ajut. În 
genul ăsta de situaţie îi trebuie un avocat, nu un doctor, se simți 
ea obligată să adauge. 

Julie nu se simţi jignită de clarificarea Sarei și continuă: 

— Da, doamnă, știu diferenţa între un doctor și un avocat. 
Doar că a zis că are nevoie de cineva care să-l asculte, pentru 
că ei nu cred că a fost cu alde Pippy toată noaptea și a zis că 
dumneavoastră aţi fost singura care l-a ascultat vreodată și 
poliţista aia e dură cu el. Se tot holbează la el de parcă... 

— Care polițistă? întrebă Sara punându-și mâna la gât. 

— Nu sunt sigură. O doamnă. 

Asta îngustă posibilitățile destul. Sara încercă să nu vorbească 
pe un ton rece. 

— Chiar nu mă pot implica în asta, Julie. Dacă Tommy a fost 
arestat, ei sunt obligaţi prin lege să-i dea un avocat. Zi-i să 
întrebe de Buddy Conford. Se pricepe foarte bine să ajute 
persoane în situaţia asta. Bine? 

— Da, doamnă. Bine atunci. l-am zis că încerc. 

Julie păru dezamăgită, dar nu surprinsă. 

— Păi... Mult noroc amândurora, reuși Sara să zică. 


43 


— Mulţumesc, doamnă. Și după cum am zis, îmi pare rău să 
vă deranjez așa de sărbători. 

— E în regulă. 

Sara așteptă ca fata să răspundă, dar se auzi numai zgomotul 
apei unui WC, apoi tonul de ocupat. 

— Despre ce era vorba? întrebă Tess. 

— Unul dintre pacienţii mei e la închisoare. Ei cred că a 
omorât pe cineva. Nu pe Brad - cineva pe nume Allison, zise 
Sara punând receptorul în furcă și așezându-se la masă. 

— Despre care pacient este vorba? Pun pariu că e băiatul care 
l-a înjunghiat pe Brad, zise Tessa. 

Cathy trânti ușa frigiderului pentru a-și arăta nemulţumirea. 
Totuși, Tessa continuă. 

— Cum îl cheamă? 

— Tommy Braham, zise Sara, evitând cu atenţie privirea 
nemulțumită a mamei sale. 

— Asta e. Mama, nu ne tăia el iarba? 

— Da, răspunse sec Cathy, fără a mai adăuga nimic la 
conversație. 

— Să fiu a naibii dacă-mi aduc aminte cum arată. Nu era prea 
isteț. Taică-su parcă era electrician. De ce nu-mi amintesc faţa 
lui? zise Sara. 

— Tu ar trebui să știi, zise Tessa, mijind un zâmbet. 

Cathy făcu o afirmaţie înțepătoare, dar Sara nu-i răspunse. Se 
chinuia să-și aducă aminte mai multe detalii despre Tommy 
Braham, încercând să-l ia de undeva. Tatăl său ieșea în evidenţă 
mai mult decât el: un bărbat musculos, necioplit, care nu se 
simţea în largul lui la clinică, de parcă i se părea că dacă arată 
în public că ţine la fiul său își știrbește masculinitatea. Soţia 
plecase - măcar atât își amintea și Sara. Plecarea ei iscase 
scandal, în mare parte pentru că fugise în miez de noapte cu un 
tânăr preot baptist. 

Tommy avea vreo opt sau nouă ani când Sara l-a văzut prima 
oară ca pacient. Toţi băieţii arătau la fel la vârsta aceea: tunsori 
castron, tricouri, blugi imposibil de mici, strânși peste teniși albi. 
Oare se îndrăgostise de ea? Nu-și putea aminti. Ce ieșea cel mai 
mult în evidenţă era faptul că fusese prostuț și încet la minte. Se 
gândi că dacă comisese o crimă, îl pusese cineva. 

— Pe cine zic ei că a omorât Tommy? întrebă ea. 


44 


— O studentă. Au scos-o din lac dis-de-dimineaţă. La început 
au crezut că este vorba despre o sinucidere, apoi s-au răzgândit, 
așa că s-au dus la ea acasă. Locuia în garajul ăla de rahat pe 
care Gordon Graham îl închiriază studenţilor. Știi care? răspunse 
Tessa. 

Sara aprobă din cap. Mai demult îl ajutase pe tatăl ei să 
pompeze canalizarea din fața casei Braham, într-o vacanţă de 
vară când era la colegiu, întâmplare care a ambiţionat-o să 
înveţe de două ori mai mult ca să intre la medicină. 

— Deci, Tommy era în garaj cu un cuţit. L-a atacat pe Frank și 
a fugit pe stradă. Brad l-a fugărit și Tommy l-a înjunghiat și pe 
el. 

Sara dădu din cap. Ea se gândea la ceva mărunt - un jaf la o 
alimentară, o armă descărcată din greșeală. 

— Nu pare a fi Tommy. 

— Jumătate de cartier a văzut. Brad îl fugărea pe stradă și 
Tommy s-a întors și l-a înjunghiat în stomac. 

Sara se gândi bine la pasul următor. Tommy nu înjunghiase 
un civil, ci un poliţist. Erau alte reguli când era implicat un 
poliţist. Ultrajul se transforma în tentativă de crimă. Crima se 
transforma în omor deosebit de grav. 

— Am auzit că Frank l-a jumulit un pic, zise Tessa. 

Cathy își vocifera nemulțumirea în timp ce dădea farfuriile jos 
din dulap. 

— E foarte dezamăgitor când oamenii pe care-i respecţi se 
comportă urât. 

Sara încercă să-și imagineze scena: Brad fugărindu-l pe 
Tommy, Frank venind din spate. Nu și-ar fi pierdut timpul 
bumbăcind un suspect în timp ce Brad sângera. Mai trebuia să 
fie cineva acolo. Cineva care ar fi fost de vină că arestul nu 
mersese cum trebuie de la bun început. 

Sara simţi cum furia i se întindea în piept. 

— Unde era Lena când s-a întâmplat asta? 

Cathy scăpă o farfurie pe podea. Se făcu ţăndări la picioarele 
ei, dar nu se aplecă să ridice cioburile. Buzele i se strânseră și 
nările i se înflăcărară. Sara își dădu seama că se chinuia să 
vorbească. 

— Să nu îndrăznești să mai pomenești numele femeii ăleia 
odioase în casa mea. Ai înțeles? 

— Da, doamnă. 


45 


Sara se uită în jos la mâinile ei. Lena Adams. Detectiva vedetă 
a lui Jeffrey. Femeia care ar fi trebuit să-l apere pe Jeffrey tot 
timpul. Femeia a cărei lașitate și frică l-au omorât pe Jeffrey. 

Tessa se chinui să se aplece și să o ajute pe mama ei să 
curețe cioburile. Sara rămase pe loc, încremenită. 

Întunecimea se întorsese, ca un nor sufocant de nenorocire 
care o făcea să vrea să se ghemuiască undeva. Bucătăria 
răsunase de râsete toată viaţa Sarei - ciondănelile amuzante 
dintre mama și sora ei, poantele seci și glumele tatălui ei. Sara 
nu-și mai avea locul aici. Trebuia să găsească o scuză ca să 
plece. Ar trebui să plece în Atlanta și să-și lase familia să se 
bucure de sărbătoare în pace, în loc să scormonească suferința 
colectivă din ultimii patru ani. 

Nimeni nu vorbi până sună telefonul. Tessa era cea mai 
aproape, ea ridică receptorul. 

— Casa Linton. 

Nu făcu conversație de complezenţă, îi î 

— Alo? 

— Îmi pare rău că te deranjez, Sara. 

Frank Wallace întotdeauna părea că se străduiește când 
rostea numele Sarei. El juca poker cu Eddie Linton pe când Sara 
era în scutece și îi spunea „scumpete”, până când își dădu 
seama că nu se cădea să i se adreseze soţiei șefului său cu 
atâta familiaritate. 

Sara reuși să scoată un „Bună” în timp ce deschidea ușa 
glisantă către veranda din spate. Nu realizase cât de calde îi 
erau picioarele până o lovi frigul. 

— Brad e bine? 

— Ai auzit despre asta? 

— Desigur că am auzit. Jumătate de oraș probabil că auzise 
înainte ca ambulanţa să ajungă la fața locului. Mai e încă în sala 
de operaţie? 

— A ieșit acum o oră. Chirurgul zice că are o șansă dacă 
reușește să treacă de următoarele douăzeci și patru de ore. 

Frank zise mai multe lucruri, dar Sara nu se putea concentra 
la cuvintele lui, care oricum nu aveau nicio importanță. Pragul 
de douăzeci și patru de ore era standardul de aur pentru 
chirurgi, diferenţa între a explica o moarte la întâlnirea 
săptămânală pentru morbiditate și mortalitate și a da mai 


ntinse telefonul Sarei. 


46 


departe un pacient slăbit, pentru ca alt doctor să aibă grijă de 
el. 

Se rezemă de casă, cărămida rece apăsând-o pe spate, în 
timp ce aștepta ca Frank să treacă la subiect. 

— Îți aduci aminte de un pacient pe nume Tommy Braham? 

— Vag. 

— Nu vreau să te târăsc în asta, dara tot întrebat de tine. 

Sara asculta cu jumătate de ureche, cu mintea bâzâindu-i cu 
posibile scuze pentru întrebarea pe care era sigură că o va 
pune. Era atât de prinsă în sarcina ei, încât nu realiză ca Frank 
se oprise din vorbit până ce el îi rosti numele. 

— Sara? Mai ești pe fir? 

— Da. 

— Chestia e că nu se oprește din plâns. 

— Plâns? 

Din nou avu senzaţia că lipsește o parte importantă din 
discuţie. 

— Mda, plâns, confirmă Frank. Adică, mulţi dintre ei plâng. La 
naiba, e închisoare. Dar el nu e bine deloc. Cred că-i trebuie un 
sedativ sau ceva ca să-l calmeze. Am adus trei beţivi și pe unu 
care și-a bătut nevasta, care o să dărâme pereţii și o să-l 
strângă de gât dacă nu tace. 

Ea repetă în gând cuvintele lui, încă nesigură că auzise bine. 

Sara fusese măritată cu un poliţist atâţia ani și abia putea să 
numere pe degetele de la o mână dăţile când Jeffrey se 
îngrijorase de un infractor din celulă - mai ales un criminal, un 
criminal care rănise un coleg poliţist. 

— Nu e vreun doctor de gardă? 

— Scumpo, abia dacă e vreun poliţist de gardă. Primarul ne-a 
tăiat jumate din buget. Rămân surprins de fiecare dată când 
deschid un întrerupător că se aprind luminile. 

— Și Elliot Falteau? întrebă ea. 

Elliot cumpărase cabinetul Sarei când ea a plecat din oraș. 
Clinica de copii era exact vizavi de secție. 

— E în concediu. Cel mai apropiat doctor e la nouăzeci și 
șapte de kilometri. 

Oftă adânc, enervată de faptul că Elliot își luase o săptămână 
liberă, de parcă copiii ar fi așteptat o săptămână să se 
îmbolnăvească. Era de asemenea enervată că Frank încerca să 


47 


o târască în încurcătura asta. Dar cel mai mult, era enervată că 
răspunsese la telefon de la bun început. 

— Nu poţi să-i zici că Brad va fi bine? 

— Nu asta e chestia. E vorba despre fata pe care am scos-o 
din lac azi-dimineaţă. 

— Am auzit. 

— Tommy a mărturisit că a omorât-o. A durat ceva vreme, dar 
l-am făcut să cedeze. Era îndrăgostit de fată. Ea nu dădea nici 
doi bani pe el. Știi tu povestea. 

— Atunci e doar remușcare, zise ea, deși găsea 
comportamentul straniu. Lasă-l o vreme. 

În experienţa Sarei, primul lucru pe care criminalii îl făceau 
după ce mărturiseau, era să cadă într-un somn adânc. Corpul lor 
fusese îmbibat cu adrenalină atât de mult timp, încât se 
prăbușea de epuizare o dată ce își luau piatra de pe inimă. 

— E mai mult de atât, insistă Frank, cu un ton exasperat și 
ușor disperat. Jur, Sara. Nu-mi place deloc să-ţi cer asta, dar 
ceva trebuie să-l ajute să treacă peste asta. Se poartă de parcă 
o să i se frângă inima dacă nu te vede. 

— Abia mi-l amintesc. 

— El își aduce aminte de tine. 

— Unde e taică-su? întrebă mușcându-și limba. 

— În Florida. Nu putem da de el. Tommy e de unul singur și 
știe asta. 

— De ce întreabă de mine? 

Cu siguranţă erau pacienţi de care se atașase de-a lungul 
anilor, dar Tommy Braham nu era unul dintre ei. De ce nu-și 
putea aminti faţa lui? 

— Zice că tu-l vei asculta, zise Frank. 

— Doar nu i-ai zis că vin, nu? 

— Bineînţeles că nu. Nici nu am vrut să te întreb, dar e într-o 
stare rea, Sara. Cred că trebuie să-l vadă un doctor. Nu doar tu, 
ci și un doctor. 

— Nu e din cauză că... Se opri, neștiind cum să continue 
întrebarea. Se decise să fie directă: Am auzit că l-ai tăvălit rău 
de tot. 

— A căzut de multe ori în timp ce îl arestam, zise Frank 
dregându-și vocea. 

Sara era obișnuită cu acest eufemism, care era un cod pentru 
partea mai scârboasă a forțelor de ordine. Abuzul arestaţilor 


48 


aflaţi în custodie era un subiect pe care nu-l abordase niciodată 
cu Jeffrey, mai ales pentru că nu voia să afle răspunsul. 

— Are ceva rupt? 

— Vreo câţiva dinţi. Nimic grav, zise Frank pe un ton 
exasperat. Nu plânge că are buza spartă, Sara. Are nevoie de un 
doctor. 

Sara se uită pe geam în bucătărie. Mama ei stătea la masă 
lângă Tessa. Amândouă se holbau la ea. Unul dintre motivele 
pentru care Sara se mutase înapoi în districtul Grant după ce 
terminase medicina era lipsa de cabinete medicale în zonele 
rurale. Cum spitalul din centru era închis, bolnavii trebuiau să 
facă un drum de aproape o oră pentru a primi îngrijiri. Clinica de 
copii era o binecuvântare pentru toți copii din zonă, dar se pare 
că nu și de sărbători. 

— Sara? 

— E și ea acolo? zise Sara frecându-se la ochi. 

— Nu. E la spital cu Brad, răspunse el, după ce ezită un 
moment. 

Probabil născocea o poveste în capul ei, în care era eroina, iar 
Brad era o victimă neatentă. 

— Nu pot să dau ochii cu ea, Frank. 

— Nu vei fi nevoită. 

Simţi cum i se pune un nod de durere în gât. Să fie la secția 
de poliţie, să fie acolo unde Jeffrey se simțea ca acasă. 

Un fulger se făcu văzut sus, în nori. Auzea ploaia, dar nu o 
vedea încă. Pe lac, valurile se spărgeau de mal. Cerul era 
întunecat și ameninţător, promițând încă o furtună. Voia să ia 
asta ca pe un semn, dar Sara era un om de știință în adâncul 
sufletului. Niciodată nu se bazase pe credinţă. 

— Bine, zise ea înmuindu-se. Cred că am niște Diazepam în 
geantă. Voi intra prin spate. Făcu o pauză. Frank... 

— Ai cuvântul meu, Sara. Ea nu va fi aici. 

e 

Sara nu voia să recunoască nici măcar în sinea sa că era 
bucuroasă că-și părăsea familia, chiar dacă însemna că trebuia 
să se ducă la secţie. Se simţea stânjenită în preajma lor, ca o 
piesă dintr-un puzzle care nu se prea potrivea. Totul era la fel, 
dar totuși diferit. 

Merse din nou prin spate pe lângă lac, evitând vechea ei casă 
pe care o împărţise cu Jeffrey. Nu avea cum să ajungă la secție 


49 


fără să treacă pe strada principală. Din fericire, vremea se 
schimbase și ploaia cădea ca o perdea groasă și ceţoasă. Asta îi 
împiedica pe oameni să stea pe băncile aliniate de-a lungul 
străzii sau să se plimbe pe trotuarele cu piatră cubică. Ușile 
tuturor magazinelor erau închise ca să nu intre frigul. Până și 
Fierăria lu' Mann își strânsese produsele expuse pe verandă. 

O luă pe o alee lăturalnică care ducea prin spatele vechii 
farmacii. Drumul pavat se transforma în pietriș, iar Sara era 
bucuroasă că era într-o mașină de teren. Dintotdeauna 
condusese mașini mici pe când locuia în Heartsdale, dar străzile 
din Atlanta erau cu mult mai înșelătoare decât orice alt drum de 
țară. Gropile erau destul de adânci cât să te pierzi în ele și 
inundaţiile constante din sezonul ploios făceau un BMW o 
necesitate. Sau cel puţin asta își spunea ea de fiecare dată când 
plătea șaizeci de dolari pentru a umple rezervorul. 

Probabil că Frank o aștepta, pentru că ușa din spate de la 
secție se deschise înainte ca Sara să tragă mașina în parcare. El 
deschise o umbrelă mare neagră și merse către mașină pentru a 
o conduce înăuntru în secţie. Ploaia era atât de zgomotoasă, 
încât Sara nu vorbi până nu ajunseră înăuntru. 

— Mai e încă supărat? întrebă ea. 

Frank aprobă din cap, încercând să închidă umbrela. Avea 
copci în formă de cruce pe încheieturile degetelor de la mâna 
dreaptă și trei zgârieturi adânci pe încheietură. Răni de apărare. 

— lisuse. 

Frank tresări de durere în timp ce încerca să-și miște degetele 
înțepenite. 

Sara îi luă umbrela din mână și o închise. 

— Ți-au dat antibiotice? 

— Am o rețetă pentru ceva. Nu sunt sigur ce e. Spune-i 
mamei tale că îmi pare rău că te-am luat de lângă ei din prima 
zi când ai venit, zise Frank aruncând umbrela în debara. 

Frank îi păruse întotdeauna bătrân Sarei, mai ales pentru că 
era din aceeași generaţie cu tatăl ei. Uitându-se la el acum, i se 
păru că Frank Wallace îmbătrânise o sută de ani de când îl 
văzuse ultima dată. Avea pielea îngălbenită și fața brăzdată de 
riduri adânci. Se uită în ochii lui, observând gălbejeala. Evident, 
nu o ducea bine. 

— Frank? 


50 


— Mă bucur să te văd, scumpete, zise el forțându-se să 
zâmbească. 

Numele era menit să pună o barieră și funcţionă. IlI lăsă să o 
pupe pe obraz. Mirosul său predominant fusese dintotdeauna de 
țigări, dar azi ea mirosi whisky și gumă de mestecat în respirația 
lui. Din instinct, ea se uită la ceas. Era unsprezece și jumătate 
dimineaţa, oră la care un pahar de băutură însemna că așteptai 
să ţi se termine tura. Pe de altă parte, asta nu fusese o zi 
obișnuită pentru Frank. Unul dintre polițiștii săi fusese 
înjunghiat. Probabil că și Sara ar fi băut, dacă s-ar fi aflat în 
aceeași situaţie. 

— Cum o mai duci? întrebă el. 

— O duc minunat, Frank. Zi-mi ce se întâmplă. 

E| schimbă repede tonul. 

— Puștiul credea că fata îl plăcea. A aflat că nu îl plăcea și a 
înjunghiat-o cu un cuţit. Ridică din umeri: Nu s-a priceput deloc 
să ascundă fapta. Ne-a dus direct la ușa lui. 

Ea era acum și mai derutată. Sigur îl încurca pe Tommy cu 
unul dintre ceilalți puști. Frank își dădu seama. 

— Chiar nu ţi-l amintești? 

— Credeam că da, dar acum nu mai sunt așa sigură. 

— Pare să creadă că voi aveţi un fel de legătură, zise el, dar 
când văzu expresia Sarei, rectifică. Nu într-un fel ciudat sau 
ceva de genul ăsta. E cam tânăr. Nu prea îl duce capul, zise 
Frank, atingându-și tâmpla. 

Sara simţi o străfulgerare de vinovăţie pentru că puștiul ăsta 
pe care abia și-l amintea se simţea atât de legat de ea. Văzuse 
mii de pacienţi de-a lungul anilor. Erau cu siguranţă nume care 
ieșeau în evidenţă, copii la ale căror ceremonii de absolvire și 
nunţi participase, câţiva la ale căror înmormântări se dusese. În 
afară de câteva detalii răzlețe, de Tommy Braham nu își 
amintea nimic. 

— Pe aici, zise Frank, de parcă ea nu mai fusese de o mie de 
ori în secţie. 

Își folosi insigna de plastic să deschidă ușa masivă din metal 
care dădea către celule. Îi lovi un val de aer cald. Frank îi 
observă disconfortul. 

— Boilerul își face de cap. 

Sara își scoase geaca în timp ce îl urma, trecând de ușă. Când 
era mică, școala trimitea copiii în excursie la închisoare pentru 


51 


a-i speria, astfel încât să nu devină infractori. Modelul Mayberry, 
cu bare de oțel care delimitau celulele, se schimbase cu mult 
timp în urmă. Erau câte șase uși de oţel pe fiecare parte a unui 
hol lung. Fiecare avea un geam securizat cu plasă metalică și o 
deschizătură prin care se introducea tava cu mâncare. Sara se 
concentra să înainteze pe acest hol, în spatele lui Frank, dar cu 
coada ochiului vedea cum o urmăreau cu privirea bărbaţii din 
spatele ușilor de oţel. 

Frank își scoase cheile. 

— Cred că s-a oprit din plâns. 

— l-ai zis că vin? zise ea, ștergând o broboană de sudoare 
care-i aluneca pe tâmplă. 

El dădu din cap, nespunând cu voce tare ceea ce era evident: 
nu fusese sigur că Sara va apărea. 

Găsi cheia potrivită și aruncă o privire prin geam pentru a se 
asigura că Tommy nu le va face necazuri. 

— Rahat, murmură el, scăpând cheile pe jos. Doamne! 

— Frank? 

Inșfacă cheile de pe podea, înjurând în continuare. 

— Doamne, murmură el, băgând cheia în broască și 
deschizând încuietoarea. _ 

Deschise ușa și Sara văzu motivul panicii sale. Işi scăpă haina, 
iar sticluța cu pastile pe care o vârâse în buzunar înainte să 
plece de acasă căzu pe podeaua de beton, zornăind. 

Tommy Braham zăcea pe podeaua celulei sale. Era lungit pe o 
parte, cu ambele brațe întinse către patul din faţa sa. Capul îi 
era întors într-un unghi incomod, privind în gol la tavan. Avea 
buzele deschise. Sara îl recunoscu acum; bărbatul care devenise 
nu era prea diferit de băiatul care fusese odată. li adusese o 
păpădie cândva și se înroșise ca un nap când ea îl pupase pe 
frunte. 

Inaintă spre el și apăsă cu degetele pe gâtul lui, verificând 
superficial pulsul. Fusese în mod evident bătut - nasul spart, 
ochii învineţiţi - dar nu asta era cauza morții sale. Ambele 
încheieturi de la mâini erau spintecate, rănile erau larg 
deschise, cu carnea și ligamentele expuse. Părea să fie mai mult 
sânge pe podea decât în corpul său. Mirosul era dulce-grețos, ca 
într-o măcelărie. 

— Tommy, șopti ea, mângâindu-l pe obraz. Îmi amintesc de 
tine. 


52 


Sara îi închise pleoapele cu degetele. Încă avea pielea caldă, 
aproape fierbinte. Condusese prea încet într-acolo. Nu ar fi 
trebuit să se ducă la toaletă înainte să plece de acasă. Ar fi 
trebuit să o asculte pe Julie Smith. Ar fi trebuit să accepte să 
vină fără să se opună. Ar fi trebuit să-și amintească de băieţelul 
ăsta drăgălaș care îi adusese o buruiană culeasă din iarba înaltă 
din faţa clinicii. 

Frank se aplecă și folosi un creion pentru a trage un obiect 
cilindric subţire din balta de sânge. 

— E o rezervă de cerneală de la un pix, zise Sara. 

— Trebuie să-l fi folosit să... 

Sara se uită din nou la încheieturile lui Tommy. Linii albastre 
de cerneală traversau pielea palidă. Lucrase ca medic legist în 
districtul Grant înainte să plece în Atlanta și știa cum arată o 
rană făcută cu mișcări repetate. Tommy tot hârjâise cu rezerva 
metalică de cerneală, săpându-și în carne, până când găsise o 
cale de a deschide o venă. Și apoi făcuse același lucru și la 
cealaltă încheietură. 

— Rahat. 

Frank se uita peste umăr. 

Se întoarse și ea. Tommy mâzgălise cu propriul său sânge pe 
perete cuvintele Nu eu. 

Sara își închise ochii, nevrând să vadă toate acestea sau să 
fie aici. 

— A încercat să se dezică? 

— Cu toţii încearcă, zise Frank. A scris o mărturisire. Știa 
unele detalii care-l învinovăţeau de crimă, adăugă el, după o 
ezitare. 

Sara recunoscu cuvintele „detalii care învinovăţesc”. Se 
foloseau pentru a descrie lucruri pe care numai poliţia și 
infractorul le știau. Deschise ochii. 

— De-aia plângea? Pentru că voia să-și dezică mărturisirea? 

— Da, voia să se dezică, dar cu toţii... zise Frank dând din 
cap. 

— A cerut un avocat? 

— Nu. 

— De unde a luat pixul? 

Frank ridică din umeri, dar el nu era prost. Putea ghici ce se 
întâmplase. 

— Era deţinutul lui Lena. l-a dat ea pixul? 


53 


— Bineînţeles că nu, zise Frank ridicându-se și îndreptându-se 
către ușa celulei. Nu dinadins. 

— Lena trebuia să-l percheziţioneze înainte să-l bage în 
celulă, zise Sara, atingând umărul lui Tommy înainte să se 
ridice. 

— Ar fi putut să-l ascundă în... 

— Presupun că ea i-a dat pixul ca să-și scrie mărturisirea. Cât 
timp l-a interogat? 

Sara simţi o ură adâncă și întunecată arzând în fundul 
stomacului. Nici nu se întorsese în oraș de o zi și deja se afla în 
mijlocul încă uneia dintre epicele încurcături ale lui Lena. 

Frank dădu din nou din cap, de parcă ea înţelesese totul 
greșit. 

— Vreo trei ore. Nu prea mult. 

Sara arătă către cuvintele pe care Tommy le scrisese cu 
propriul sânge. 

— Nu eu, citi ea. Zice că nu a făcut-o el. 

— Cu toţii zic că nu au făcut-o ei, zise Frank pe un ton care-i 
dădea de înțeles că nu mai avea răbdare. Uite, scumpo, du-te 
acasă. Îmi pare rău pentru toată situaţia asta, dar... Făcu o 
pauză, în timp ce se gândea ce să spună. Trebuie să sun la 
departamentul de stat, să încep hârțoagele, să o chem pe Lena 
înapoi... Se frecă cu mâinile pe faţă: Doamne, ce coșmar! 

Sara își ridică haina de pe podea. 

— Unde îi este mărturisirea? Vreau să o văd. _ 

Frank își lăsă mâinile să-i cadă. Părea prins într-o capcană. In 
cele din urmă cedă și o conduse către ușa din celălalt capăt la 
holului. Luminile fluorescente ale camerei departamentului de 
poliţie era aspre, aproape orbitoare, în comparaţie cu celulele 
întunecate. Sara clipi pentru a-și ajuta ochii să se obișnuiască. 
Câțiva polițiști în uniformă stăteau lângă filtrul de cafea. Marla 
era la biroul ei. Se holbau cu toţii la ea cu aceeași curiozitate 
macabră ca în urmă cu patru ani: Cât de ingrozitor, cât de 
tragic, cât timp trebuie să mai stau până să sar pe telefon și să 
spun cuiva că am văzut-o? _ 

Sara îi ignoră pentru că nu știa ce altceva să facă. Işi simţea 
pielea înfierbântată și se trezi ţinând privirile în pământ doar ca 
să nu vadă biroul lui Jeffrey. Se întreba dacă lăsaseră totul cum 
fusese înainte: amintirile lui de la Auburn, trofeele sale de 
vânătoare și fotografiile de familie. | se scurgea sudoarea pe 


54 


spate. Încăperea era atât de sufocantă încât crezu că i se va 
face rău. 

Frank se opri la biroul lui. 

— Allison Spooner o cheamă pe fata pe care a omorât-o. 
Tommy a încercat să facă să pară ca o sinucidere - a scris un 
bilet, a băgat ceasul și inelul lui Spooner în pantoful ei. Ar fi 
scăpat basma curată dar Le... Allison a fost înjunghiată în gât. 

— | s-a făcut autopsia? 

— Nu încă. 

— De unde știi că înjunghierea nu a fost auto-provocată? 

— Părea... 

— Cât de adânc a penetrat? Care a fost traiectoria lamei? 
Avea apă în plămâni? 

— Avea urme de ligatură pe încheieturile mâinilor, o 
întrerupse, cu un aer de exasperare. 

Sara se uită la el. Dintotdeauna știuse că Frank era un om 
cinstit, dar ar fi jurat pe un teanc de Biblii că minţea cu 
nerușinare. 

— A confirmat Brock asta? 

Ezită, înainte să dea din cap și să ridice din umeri în același 
timp. 

Sara simţea cum se înfurie din ce în ce mai tare. Știa, undeva 
în mintea ei, că furia era iraţională, că venea din locul acela 
întunecat pe care-l ignorase atâţia ani, dar nu mai avea cum să 
o oprească acum, nici să fi vrut. 

— A fost cântărit cadavrul în apă? 

— Avea două blocuri de zgură prinse cu un lanţ de mijloc. 

— Dacă a plutit cu ambele mâini atârnând în apă, este posibil 
să i se fi instalat livor mortis în încheieturi sau mâinile ar fi putut 
să stea într-un unghi pe fundul lacului astfel încât să li se pară 
necunoscătorilor că fusese legată. 

— Le-am văzut, Sara. A fost legată. 

Frank privi în altă direcţie. Deschise un dosar de pe biroul său 
și îi înmână o foaie galbenă de hârtie A4. Partea de sus era 
sfâșiată, cum fusese ruptă din blocnotes. 

— A recunoscut tot. 

Mâinile Sarei tremurau în timp ce citea mărturisirea lui 
Tommy Braham. Scrisese cu litere mici, în stilul exagerat al unui 
elev de școală elementară. Construcţia propoziţiilor era la fel de 
copilărească: Pippy este câinele meu. Era bolnavă. A mâncat o 


55 


șosetă. Avea nevoie să i se facă o poză la mate. L-am sunat pe 
tata. E în Florida. Sara dădu pagina și găsi esenţa naraţiunii. 
Allison dăduse cu flit unui avans sexual. Tommy clacase. O 
înjunghiase și o dusese la lac ca să-și acopere fapta. 

Privi ambele părți ale colii. Două pagini. Tommy își pusese 
capăt zilelor în mai puţin de două pagini. Sara se îndoia că el 
înţelesese măcar jumătate din ce scrisese. Folosise virgula doar 
înaintea cuvintelor lungi. Pe acestea le scrisese cu litere de tipar 
și se vedeau punctișoare unde apăsase pixul sub fiecare literă 
ca să se asigure că le scrisese corect. 

Sara abia putea să vorbească. 

— L-a îndrumat ea. 

— E o mărturisire, Sara. Majorităţii pușcăriașilor trebuie să le 
spui ce să scrie. 

— Nici măcar nu înţelege ce scrie. Trecu ușor peste scrisoare 
citind: „Am lovit-o pe Allison cu pumnul ca să o săpun”. Se uită 
la Frank neîncrezătoare: Coeficientul de inteligenţă a lui Tommy 
abia trece de optzeci. Crezi că a fost capul acestei sinucideri 
false? Mai are puţin până să poată fi clasificat drept handicapat 
mintal. 

— Te-ai prins de asta citind două paragrafe? 

— M-am prins de asta tratându-l! explodă Sara. 

O inundară toate amintirile în timp ce citea mărturisirea: fața 
lui Gordon Braham când Sara îi sugerase că fiul lui se dezvolta 
prea încet pentru vârsta lui, testele pe care le îndurase Tommy, 
deznădejdea lui Gordon când Sara l-a anunţat că fiul său nu se 
va maturiza peste un anumit nivel. 

— Tommy era încet la minte, Frank. Nu știa să numere. l-a 
luat două luni să învețe să-și lege șireturile. 

Frank o privi la rândul lui, epuizat. 

— L-a înjunghiat pe Brad, Sara. Pe mine m-a tăiat pe braţ. A 
fugit de la locul faptei. 

Ei începură să-i tremure mâinile. Trupul ei fierbea de furie. 

— Te-ai gândit să-l întrebi de ce? întrebă ea furioasă. Sau erai 
prea ocupat să-l învinețești? 

— Vorbește mai încet, zise Frank uitându-se la polițiștii de 
lângă filtrul de cafea. 

Sara nu avea de gând să fie redusă la tăcere. 

— Unde era Lena când s-au întâmplat toate astea? 

— Era acolo. 


56 


— Pun pariu că așa a fost. Pun pariu că era chiar acolo, 
manevrând pe toată lumea. „Victima a fost legată. Sigur a fost 
omorâtă. Să mergem la apartamentul ei. Haide să rănim pe 
toată lumea din jurul meu în timp ce eu plec fără nici măcar o 
zgârietură.” Sara simţea cum îi tremura inima în piept. Câţi 
oameni trebuie să fie răniţi - omorâţi - din cauza lui Lena înainte 
să o oprească cineva? 

— Sara... L-am găsit pe Tommy în garaj cu..., zise Frank după 
ce se frecă cu mâinile pe față. 

— Tatăl lui e proprietarul acelui spaţiu. Avea tot dreptul să fie 
acolo. Aveai mandat? Aveai? 

— Nu aveam nevoie de mandat. 

— S-au schimbat legile de pe vremea când trăia Jeffrey? Frank 
tresări la auzul numelui. S-a legitimat Lena drept poliţist sau 
doar a început să-și fluture pistolul? 

Frank nu răspunse la acea întrebare, iar tăcerea sa spunea 
totul. 

— Era o situaţie tensionată. Am făcut totul ca la carte. 

— Se potrivește scrisul de mână a lui Tommy cu biletul de 
adio? 

Frank se albi și ea realiză că el nici măcar nu-și pusese 
întrebarea asta. 

— Probabil ca l-a falsificat, ca să arate ca al fetei. 

— Nu avea inteligența de a falsifica nimic. Era încet la minte. 
Nu pricepi asta? Nu avea cum dracu' să facă nimic din toate 
astea. Nu era capabil mintal să se ducă până la magazin, 
darămite de o sinucidere falsă. Eşti orb cu bună știință? Sau o 
acoperi pe Lena așa cum faci întotdeauna? 

— Ai grijă la ton, o avertiză Frank. 

— O să i se-nfunde. 

Sara ridică mărturisirea ca pe un trofeu. Mâinile îi tremurau și 
mai tare. Simţea cum îi era și cald și frig în același timp. 

— Lena l-a șmecherit ca să scrie asta. Tommy nu voia decât 
să facă pe plac oamenilor. L-a împins să mărturisească apoi l-a 
împins să-și ia propria viaţă. 

— la stai... 

— O să-și piardă insigna pentru asta. Ar trebui să meargă la 
închisoare. 

— Mi se pare că îţi pasă mult mai mult de un derbedeu de 
puști decât de un poliţist care se luptă pentru viaţa lui. 


57 


Ar fi putut să-i tragă o palmă și șocul ar fi fost mai mic. 

— Crezi că nu-mi pasă de un poliţist? 

— Ascultă, scumpo. Calmează-te, bine? oftă Frank adânc. 

— Să nu îndrăznești să-mi spui să mă calmez. Am fost calmă 
în ultimii patru ani. 

Își scoase mobilul din buzunarul din spate și parcurse 
contactele, căutând numărul potrivit. 

— Ce ai de gând să faci? zise Frank speriat. 

Sara ascultă cum suna telefonul la sediul central al Biroului de 
Investigații Georgia din Atlanta. Răspunse o secretară. 

— Sara Linton la telefon, o caut pe Amanda Wagner, îi spuse 
ea femeii. 


Capitolul 4 


Sara stătea în mașină în parcarea spitalului, cu privirile 
ațintite spre strada principală. Unitatea încetase să mai accepte 
pacienţi cu un an în urmă, dar clădirea arătase ca fiind 
abandonată cu mult timp înainte. Răsăriseră buruieni pe rampa 
ambulanţei. Geamurile de la etajele superioare erau sparte. Ușa 
de metal care de obicei era proptită să stea deschisă pentru 
fumători era zăvorâtă cu o bară de oţel. 

Vina legată de Tommy Braham încă o apăsa tare - nu pentru 
că nu își amintise de el, ci pentru că în intervalul a câteva 
secunde se folosise de moartea lui pentru a lansa propria ei 
fantezie de răzbunare împotriva lui Lena Adams. Sara realiză că 
ar fi trebuit să lase lucrurile să se desfășoare de la sine, fără să 
intervină în vreun fel. O sinucidere în arestul poliţiei declanșa 
automat o anchetă a autorităţilor statului. Frank ar fi urmat linia 
ierarhiei, sunându-l pe Nick Sheldon, agentul de teren din 
districtul Grant pentru Biroul de Investigaţii Georgia. Nick ar fi 
discutat cu toţi polițiștii și martorii implicaţi. El era un poliţist 
bun. În cele din urmă ar fi ajuns la aceeași concluzie ca și Sara: 
Lena fusese neglijentă. 

Din nefericire, Sara nu avusese destulă răbdare pentru a avea 
încredere în proces. Ea decisese unilateral să fie din nou 
medicul legist al orașului, dându-l la o parte pe săracul Dan 
Brock. Făcuse propriile ei fotografii la locul faptei, schițase 
celula lui Tommy, înainte să permită ca trupul să fie mutat. 


58 


Făcuse copii după fiecare bucată de hârtie care avea legătură 
cu Tommy Braham din secţia de poliţie. Cu toate acestea, faptul 
că o sunase pe Amanda Wagner, directorul adjunct al GBI, era 
cel mai grav lucru pe care îl făcuse. Era ca și cum ar fi trântit un 
baros pe o piuneză. 

— Proasto, șopti ea, sprijinindu-și capul de volan. 

Ar fi trebuit să fie acasă, uitându-se la faianta de marmură pe 
care o pusese tatăl ei în baia mare, nu așteptând pe cineva să 
apară direct de la sediul central al GBI, pentru a influenţa în 
mod excesiv o anchetă. 

Se lăsă înapoi pe spătarul scaunului, uitându-se la ceasul de 
pe bord. Agentul Special Will Trent întârziase aproape o oră, dar 
nu avea cum să-l sune. Drumul de la Atlanta era de patru ore - 
mai puţin chiar, dacă știai că-ți poţi flutura insigna ca să scapi 
de amenzi pentru viteză. Se uită din nou la ceas, așteptând ca 
ora să se schimbe de la 5:42 la 5:43. 

Sara nu știa câtuși de puţin ce avea să-i zică. Discutase cu 
Will Trent de vreo cinci-șase ori când el lucra la un caz care-l 
implicase pe unul dintre pacienţii Sarei de la urgențe la Spitalul 
Grady. Se băgase cu nerușinare în anchetă și atunci, cam la fel 
cum făcuse și acum. Probabil că Will s-ar întreba dacă nu cumva 
ea e vreun voyeur la locul crimelor. În cel mai fericit caz, ar 
ridica un semn de întrebare vizavi de obsesia ei pentru Lena 
Adams. Probabil ar crede că este nebună. 

— Of, Jeffrey, oftă Sara. 

Ce ar crede el despre încurcătura în care se băga? Ce ar 
spune despre cât de îngrozitor se simţea ea la întoarcerea în 
orașul lui adoptiv, orașul pe care-l iubise? Toată lumea era atât 
de grijulie pe lângă ea, atât de respectuoasă. Ar fi trebuit să fie 
recunoscătoare, dar într-un fel, i se făcea pielea de găină când 
vedea mila din ochii lor. 

Se săturase să fie tragică. 

Zgomotul unui motor anunţă sosirea lui Will Trent. Era într-o 
frumusețe de Porsche negru vechi. Până și în ploaie, mașina 
arăta ca un animal gata să atace. 

Nu se grăbi să se dea jos din mașină; scoase faţa radioului, 
luă GPS-ul de pe bord și le încuie pe ambele în torpedo. El locuia 
în Atlanta, unde îţi zăvorai ușa de la intrare chiar dacă ieșeai 
doar să-ţi iei corespondenţa. Sara însă știa că ar fi putut să lase 


59 


Porsche-ul în parcare cu portierele deschise și cel mai rău lucru 
care s-ar fi putut întâmpla era să treacă cineva și să i le închidă. 

Will îi zâmbi în timp ce încuia ușa. Sara îl văzuse numai în 
costume din trei piese, așa că era surprinsă să-l vadă îmbrăcat 
într-un pulover negru și blugi. Era înalt, avea pe puţin 1,92 m, 
un corp subţirel de alergător și un mers ușor. Îi crescuse părul 
blond nisipiu, nu mai avea tunsoarea soldățească pe care o 
purta când se cunoscuseră prima dată. La început, Sara crezuse 
că Will Trent era contabil sau avocat. Până și acum, se străduia 
să alăture omul și locul său de muncă. Nu pășea cu fudulia unui 
poliţist. Nu avea privirea plictisită de lume care îţi spunea că 
purta o armă la șold. Totuși, era un anchetator excelent, iar 
suspecţii îl subestimau în defavoarea lor. 

Acesta era unul dintre motivele pentru care Sara era 
bucuroasă că Amanda Wagner îl trimisese pe Will Trent. Lena |- 
ar fi urât din start. Avea vocea prea blândă, era prea curtenitor - 
cel puţin la prima vedere. Nu ar fi știut în ce se băga, până nu ar 
fi fost prea târziu. 

Will deschise portiera și urcă în mașină. 

— Am crezut că te-ai rătăcit, îi zise Sara. 

EI îi rânji cu jumătate de gură în timp ce-și potrivea scaunul 
ca să nu dea cu capul de tavan. 

— Îmi cer scuze, de fapt chiar m-am rătăcit. 

Se uită la faţa ei, încercând să citească o expresie. 

— Cum o mai duceţi, Dr. Linton? 

— Sunt... Sara oftă lung. Nu îl cunoștea prea bine, ceea ce în 
mod ciudat o ajuta să fie sinceră: Nu prea bine, Agent Trent. 

— Agent Mitchell mi-a zis să vă transmit că îi pare rău că nu a 
reușit să vină. 

Faith Mitchell era partenera lui și îi fusese pacientă Sarei o 
singură dată. Era în concediu de maternitate, foarte aproape să 
nască. 

— Cum îi merge? 

— Cu răbdarea ei obișnuită. Zâmbetul lui indică exact opusul. 
Scuzaţi-mă că schimb subiectul atât de repede, dar cum vă pot 
ajuta? 

— V-a spus Amanda ceva? 

— Mi-a spus că a fost o sinucidere în arestul poliţiei și să vin 
aici cât mai repede posibil. 


60 


— V-a spus despre... Sara așteptă ca el să umple golul. Când 
el nu reacţionă, ea îl îmboldi: Soţul meu? 

— Este relevant? Adică, pentru ce se întâmplă azi? 

Sara simţi cum se îneacă. 

— Dr. Linton? întrebă Will. 

— Nu știu dacă este relevant, răspunse ea în cele din urmă. 
Doar că face parte din trecut. Toată lumea pe care o veți întâlni 
în orașul ăsta va ști despre asta. Vor presupune că știți și 
dumneavoastră. Simţi usturimea lacrimilor pentru a mia oară în 
ziua aceea. Imi pare rău. Am fost atât de furioasă în ultimele 
șase ore încât nu m-am gândit în ce vă bag. 

El se aplecă și scoase o batistă din buzunarul din spate. 

— Nu e nevoie să vă cereţi scuze. Sunt băgat în astfel de 
chestii tot timpul. 

Pe lângă Jeffrey și tatăl ei, Will Trent era singurul bărbat pe 
care îl știa Sara care încă mai avea o batistă. Luă bucata de 
pânză albă, împăturită îngrijit, pe care el i-o întinse. 

— Dr. Linton? repetă Will. 

— Imi pare rău. Mi-au tot dat lacrimile așa toată ziua, își ceru 
ea scuze din nou, ștergându-se la ochi. 

— E întotdeauna greu să te întorci. 

El zisese aceste cuvinte cu atâta siguranţă încât Sara se trezi 
privindu-l pentru prima dată de când se urcase în mașină. Will 
Trent era un bărbat atractiv, dar nu într-un fel pe care l-ai 
observa rapid. De fapt, părea doritor să se amestece cu mediul 
înconjurător, să-și ţină capul plecat și să-și facă treaba. Cu 
câteva luni înainte, îi spusese Sarei că fusese crescut în 
orfelinatul din Atlanta. Mama lui fusese ucisă pe când era un 
prunc. Acestea erau dezvăluiri majore, dar Sara avea impresia 
că nu știa nimic despre el. 

Capul lui se întoarse către ea, iar ea se uită în altă direcţie. 

— Haideţi să încercăm așa: dumneavoastră îmi spuneţi ce 
credeţi că ar trebui să știu. Dacă am mai multe întrebări, le voi 
pune pe cât de respectuos pot, zise Will. 

Sara tuși de câteva ori ca să-și curețe gâtul, încercând să-și 
dreagă vocea. Se gândea la moartea lui Jeffrey, la anul din viaţa 
ei pe care îl pierduse dormind, luând pastile și fiind jalnică. 
Nimic din toate aceste lucruri nu mai conta acum. Ce trebuia să- 
i transmită lui Will era că Lena Adams avea antecedente în a 


61 


risca viaţa altor oameni, care câteodată erau omorâţi din cauza 
ei. 

— Lena Adams a fost responsabilă pentru moartea soțului 
meu, zise Sara. 

— Cum așa? expresia lui Will nu se schimbă. 

— S-a încurcat cu cineva... Sara tuși din nou. Bărbatul care 
mi-a omorât soţul era amantul lui Lena. Mă rog, prietenul. Erau 
împreună de câţiva ani. 

— Erau împreună când a murit soțul dumneavoastră? 

— Nu, zise Sara ridicând din umeri. Nu știu. Avea o influență 
asupra ei. O bătea. E posibil să o fi violat, dar... Sara se opri, 
neștiind cum să-i spună lui Will astfel încât acestuia să nu-i pară 
rău pentru Lena. Îl provoca. Știu că sună oribil, dar era de parcă 
Lena voia să fie abuzată. 

El aprobă din cap, dar ea se întreba dacă înțelesese cu 
adevărat. 

— Aveau o relaţie bolnavă, în care scoteau la iveală ce-i mai 
rău unul în celălalt. A suportat până a încetat să mai fie 
distractiv, apoi l-a chemat pe soțul meu să curețe mizeria și... 
Sara se opri, nevrând să pară atât de disperată pe cât era. Lena 
i-a pictat o ţintă pe spate. Nu s-a dovedit niciodată, dar fostul ei 
amant este bărbatul care mi-a ucis soţul. 

— Poliţiştii au responsabilitatea de a raporta un abuz, zise 
Will. 

Sara simţi o scânteie de mânie, crezând că el îl învinovătea pe 
Jeffrey pentru că nu intervenise. 

— A negat că se întâmpla. Ştiţi cât de greu este să dovedești 
violența domestică când... 

— Știu, o întrerupse el. Îmi cer scuze dacă cuvintele mele au 
fost neclare. Am vrut să zic că sarcina îi revenea Detectivului 
Adams. Chiar și când poliţista însăși este victima unui abuz, este 
de datoria ei prin lege să raporteze. 

Sara încercă să-și potolească respiraţia. Se agita atât de mult 
pe tema asta, încât probabil că părea ușor nebună. 

— Lena nu este o polițistă bună. Este neglijentă. Este 
neatentă. Ea este motivul pentru care soțul meu este mort. Ea 
este motivul pentru care Tommy este mort. Probabil că este 
motivul pentru care Brad a fost înjunghiat în stradă. Pune 
oamenii în diferite situaţii, îi scoate la atac, apoi se retrage și 
privește măcelul. 


62 


— Dinadins? 

Gâtul Sarei era atât de uscat, încât abia putea să înghită. 

— Contează? 

— Bănuiesc că nu, recunoscu el. Să înțeleg că Detectivul 
Adams nu a fost acuzată de nimic legat de moartea soțului 
dumneavoastră? 

__—Nu e niciodată trasă la răspundere pentru nimic. 
Intotdeauna reușește să se târască înapoi sub piatra ei. 

El dădu din cap, cu privirea aţintită pe parbrizul plin de 
picături de ploaie. Sara închisese motorul. Îi fusese frig înainte 
să sosească Will, dar acum căldura combinată a corpurilor lor 
era îndeajuns pentru a aburi geamurile. 

Sara riscă să-i mai arunce o privire lui Will, încercând să 
ghicească la ce se gândea. Faţa lui rămase impasibilă. El era 
probabil cel mai greu de citit om pe care Sara îl cunoscuse 
vreodată. 

— Asta pare ca o vânătoare de vrăjitoare din partea mea, nu? 
zise ea în cele din urmă. 

— Un suspect s-a sinucis când era în arestul poliției. GBl-ul 
este însărcinat cu anchetarea cazului, răspunse el fără să se 
grăbească. 

Era prea binevoitor. 

— Nick Sheldon este agentul de teren al districtului Grant. Am 
sărit peste vreo zece capete. 

— Agentul Sheldon nu ar fi avut voie să dirijeze această 
anchetă. Are o relaţie cu poliţia locală. M-ar fi trimis pe mine sau 
pe altcineva ca mine să investigheze cazul. Am mai lucrat în 
orășele mici înainte. Nimeni nu are remușcări că urăște 
șoarecele de birou din Atlanta, zâmbi el, adăugând: Desigur, 
dacă nu aţi fi sunat-o direct pe Dr. Wagner, poate că ar mai fi 
durat încă o zi până să trimită pe cineva aici. 

— Imi pare rău că v-am târât aici în ajunul sărbătorii. Bănuiesc 
că soția dumneavoastră este furioasă. 

— Cine...? păru nedumerit pentru un moment, de parcă uitase 
de verigheta pe care o avea pe deget. O drese prost, zicând: Nu 
o deranjează. 

— Totuși, îmi pare rău. 

— N-o să mor. O aduse înapoi la subiectul discuţiei: Spuneți- 
mi ce s-a întâmplat astăzi. 


63 


De data asta, cuvintele au ieșit mult mai ușor: telefonul lui 
Julie, zvonurile despre înjunghierea lui Brad, rugămintea lui 
Frank pentru ajutorul ei. Încheie cu găsirea lui Tommy în celulă 
și cuvintele pe care el le mâzgălise pe perete. 

— L-au arestat pentru că a omorât-o pe Allison Spooner. 

— L-au acuzat pe Braham de crimă? ridică Will dintr-o 
sprânceană. 

— Asta e partea cea mai rea. 

Ea îi întinse copia pe care o făcuse după mărturisirea lui 
Tommy. 

— V-au dat ei asta? păru el surprins. 

— Am o relaţie, o fostă relaţie. Ea nu prea știa cum să explice 
de ce Frank o lăsase să facă ce voia: Am fost medicul legist al 
orașului. Am fost măritată cu șeful. Sunt obișnuiți să-mi arate 
dovezile. 

— Cred că ochelarii mei de citit sunt în servietă, zise el 
pipăindu-și buzunarele. 

Ea scotoci prin poșetă și scoase perechea ei. 

Will se încruntă când văzu ochelarii, dar îi puse la ochi. Clipi 
de câteva ori în timp ce trecea în revistă pagina. 

— Tommy e localnic? întrebă el. 

— Născut și crescut aici. 

— Câţi ani are? 

— Nouăsprezece, răspunse Sara cu o voce revoltată, pe care 
nu o putea ascunde. 

— Nouăsprezece? zise el ridicând privirea. 

— Exact, răspunse ea. Nu știu de ce au crezut ei că ela fost 
capul acestei crime. El abia își putea scrie numele. 

Will aprobă din cap în timp ce reveni la mărturisire; ochii lui 
făceau un du-te-vino de-a lungul paginii. În cele din urmă, se 
uită la Sara: 

— Avea vreun fel de problemă de citire, dislexie? 

— Dislexia este o tulburare de limbaj. Dar nu, Tommy nu era 
dislexic. Coeficientul său de inteligenţă era în jur de optzeci. 
Oamenii cu handicap intelectual obţin la teste un punctaj de 
șaptezeci sau mai puţin - ceea ce se numea înainte retardare. 
Dislexia nu are nicio legătură cu coeficientul de inteligenţă. De 
fapt, am avut vreo câţiva copii dislexici care erau mai inteligenţi 
ca mine. 

El rânji din nou pe jumătate. 


64 


— Mi se pare cam greu de crezut. 

— Nu vă cramponaţi de câteva greșeli de ortografie, îi zâmbi 
ea înapoi, gândindu-se că el nu știa mai nimic despre ea. 

— Sunt mai multe, nu doar câteva. 

— Priviţi-o așa: eu aș putea să stau în fața unui dislexic toată 
ziua și să nu știu. În cazul lui Tommy, el putea să vorbească 
despre baseball sau fotbal câte-n lună și-n stele, dar dacă îl 
puneai să discute un subiect mai complex, era total pierdut. 
Concepte care necesitau logică sau procesarea cauzei și 
efectului, erau incredibil de dificil de înţeles pentru el. Nu aţi 
putea convinge un dislexic să facă o mărturisire falsă mai ușor 
decât ați convinge pe cineva cu ochii verzi sau cu părul roșu să 
zică că a făcut ceva ce nu a făcut. Tommy era incredibil de 
credul. Putea fi convins să facă orice. 

Will o privi lung, tăcând un moment. 

— Credeţi că Detectivul Adams a scos o mărturisire falsă? 

— Da, cred. 

— Credeţi că a dat dovadă de neglijenţă condamnabilă? 

— Nu știu care este pragul legal. Știu doar că acţiunile ei au 
dus la moartea lui. 

El vorbea cu atenție, iar ea realiză în sfârșit că el o intervieva. 

— Îmi puteţi spune cum aţi ajuns la concluzia acesta? 

— Alt motiv decât faptul că a mâzgălit Wu eu cu propriul său 
sânge înainte să moară? 

— Altul. 

— Tommy este - era - foarte influenţabil. Mergea mână-n 
mână cu coeficientul său de inteligență scăzut. Rezultatele 
testelor sale nu au fost atât de scăzute încât să fie clasificat 
drept handicapat sever, dar avea unele dintre atribute: dorința 
de a face pe plac, inocenţa, credulitatea. Ce s-a întâmplat azi - 
biletul, pantofii, acoperirea cârpăcită. La suprafaţă, pare ca 
genul de lucru pe care o persoană înceată la minte sau proastă 
l-ar face, dar e mult prea complicat pentru Tommy. Încercă să-și 
asculte vorbele din perspectiva lui Will: Știu că sună de parcă 
sunt a naibii de pornită împotriva lui Lena, și evident că sunt, 
dar asta nu înseamnă că ceea ce spun nu este o realitate 
științifică. Am întâmpinat dificultăţi când îl tratam pe Tommy, 
pentru că întotdeauna spunea că are simptomele de care îl 
întrebam, fie că era o durere de cap sau o tuse. Dacă-i băgam 
ideea cum trebuie în cap, mi-ar fi zis că are ciumă bubonică. 


65 


— Deci îmi spuneţi că Lena ar fi trebuit să recunoască că 
Tommy era încet la minte și...? 

— Să nu-l hărțuiască până se sinucide, pentru început. 

— Și apoi? 

— Să caute îngrijiri medicale adecvate pentru el. Era în mod 
evident afectat. Nu se oprea din plâns. Nu vorbea cu nimeni... 

Vocea i se stinse pe măsură ce văzu inconsistenţa 
argumentului ei. Frank o sunase pe Sara să-i ceară ajutorul. 

În loc să scoată în evidenţă ceea ce era clar, Will întrebă: 

— Nu este deţinutul responsabilitatea poliţistului care l-a 
arestat? 

— Lena este cea care l-a băgat acolo. Nu l-a percheziţionat 
sau nu l-a percheziționat destul de bine ca să găsească rezerva 
de cerneală pe care a folosit-o să se sinucidă. Nu i-a pus în 
gardă pe paznici să stea cu ochii pe el. Doar a obţinut 
mărturisirea și a plecat. Sara simțea cum devenea din ce în ce 
mai mânioasă cu fiecare secundă care trecea. Cine știe cum l-a 
lăsat din punct de vedere emoţional. Asta face ea, la nesfârșit. 
Creează furtunile astea de rahat și altcineva întotdeauna 
plătește prețul. 

Will își aruncă privirea în parcare, cu mâinile așezate ușor de 
genunchi. Deși spitalul se închisese, curentul încă mai mergea. 
Luminile din parcare pâlpâiau. În licărirea galbenă, Sara văzu 
cicatricea care-i brăzda obrazul lui Will, coborând pe după guler. 
Era veche, probabil din copilărie. Prima dată când o văzuse, ea 
crezu că poate își jupuise pielea în alunecare la baseball sau 
eșuând o provocare măreaţă cu bicicleta. Asta fusese înainte să 
afle că el crescuse într-un orfelinat. Acum, se întreba dacă 
povestea avea o continuare. 

Cu siguranţă, nu era singura cicatrice a lui Will Trent. Chiar și 
din profil, ea putea vedea locul dintre nasul și buza sa unde 
cineva sau ceva îi plesnise pielea în mod repetat. Cine cususe 
rana la loc, nu făcuse o treabă bună. Cicatricea era ușor 
zimţată, dându-i gurii sale un aer aproape depravat. 

Will expiră adânc. Când vorbi în cele din urmă, se concentră 
numai pe subiect. 

— L-au acuzat pe Tommy Braham de crimă? De nimic 
altceva? 

— Nu, doar de crimă. 


66 


— Nu de tentativă de crimă asupra Detectivului Stephens? 
întrebă Will, iar Sara dădu din cap: Nu a fost și Șeful Wallace de 
asemenea rănit? î 

Sara simţi cum îi creștea un sentiment de jenă în piept. Işi 
imagina că Frank încă vedea lucrurile așa, chiar și după bătaia 
care i-o trăsese lui Tommy în mijlocul străzii. 

— În raportul arestului scria crimă. Nimic altceva. 

— După cum văd eu, am două probleme aici. Prima este că 
suspectul s-a sinucis cât timp era în custodia Detectivului 
Adams și a doua este că nu sunt sigur de ce ea l-a arestat pe 
Tommy Braham pentru crimă în baza mărturisirii sale. Și nu doar 
a mărturisirii lui, ci oricare alta. 

— Adică? 

— Doar nu arestezi pe cineva doar în baza mărturisirii sale. 
Trebuie să existe și dovezi care să confirme. Al șaselea 
amendament îi dă dreptul acuzatului să-și confrunte acuzatorul. 
Dacă ești propriul tău acuzator și îţi dezici mărturisirea... ești ca 
un câine care-și fugărește coada, ridică el din umeri. 

Sara se simţi prost pentru că nu făcuse legătura asta cu ore în 
urmă. Fusese medicul legist al districtului timp de aproape 
cincisprezece ani. Poliţia nu avea neapărat nevoie de o cauză a 
morții pentru a reţine preventiv pe cineva ca suspect de crimă, 
dar aveau nevoie de dovada oficială că o crimă fusese comisă 
înainte să emită mandatul de arestare. 

— Aveau destule motive să-l reţină pe Braham fără acuzaţia 
de crimă: atac cu o armă mortală, tentativă de omor, ultraj 
asupra unui poliţist aflat în exercițiul funcţiunii, ultraj în timpul 
arestului, sustragerea de la arest, încălcarea proprietății. 
Acestea sunt delicte serioase. L-ar fi putut reține pentru orice 
combinaţie între ele pentru un an și nimeni nu ar fi comentat. 
Dădu din cap de parcă nu putea înțelege logica. O să am nevoie 
de rapoartele lor, zise Will. 

Sara se întoarse către bancheta din spate și luă copiile pe 
care le făcuse. 

— Trebuie să aștept până se deschide la farmacie mâine 
dimineaţă ca să pot imprima fotografiile. 

Will se minună de accesul pe care-l avea ea în timp ce răsfoia 
paginile. 


67 


— Uau! în regulă. Se uita pe pagini în timp ce vorbea: Știu că 
sunteți convinsă că Tommy nu a omorât-o pe fată, dar este 
datoria mea să o dovedesc, oricare ar fi situaţia. 

— Desigur, nu am vrut să... Sara își lăsă vocea să i se stingă. 
Voise să-l influenţeze, de asta și erau acolo. Aveţi dreptate. Știu 
că trebuie să fiți imparţial. 

— Am nevoie doar să fiţi pregătită, Dr. Linton. Dacă aflu că 
Tommy a comis-o sau dacă nu găsesc destule dovezi solide că 
nu este așa, nimănui nu-i va păsa cum a fost tratat el în 
închisoare. Vor crede că Detectivul Adams le-a economisit mulți 
bani evitând un proces. 

Sara simţi cum i se strânge inima. El avea dreptate. Văzuse 
cum oameni din orașul acela făceau presupuneri fără să fie 
bazate pe fapte. Nu îmbrăţișau conceptul de nuanţă. 

— Pe de altă parte, dacă Tommy nu a omorât-o pe fată, există 
un criminal în libertate care este fie foarte norocos, fie foarte 
inteligent, îi prezentă el un scenariu alternativ. 

Din nou, Sara nu se gândise atât de departe. Fusese atât de 
concentrată pe implicarea lui Lena, încât nu-i trecu prin minte 
că nevinovăția lui Tommy ar fi indicat către un alt criminal. 

— Ce altceva aţi mai aflat? întrebă Will. 

— După spusele lui Frank, atât el cât și Lena au văzut urme 
pe încheieturile mâinilor lui Spooner care indicau că a fost 
legată. 

— Asta e foarte greu de stabilit când un cadavru a stat sub 
apă atâta timp, își arătă Will scepticismul. 

Sara nu se bucură că avusese dreptate. 

— Există o rană provocată de o înjunghiere, sau cel puţin asta 
cred ei, pe gât. 

— Este posibil să fie auto-provocată? 

— Nu am văzut-o, dar nu-mi închipui că cineva s-ar sinucide 
înjunghiindu-se în ceafă. Plus că ar fi fost o groază de sânge, 
mai ales dacă îi era lovită carotida. E vorba de o viteză mare, în 
ambele direcţii, ca un furtun deschis la maxim. Bănuiesc că s-ar 
fi găsit între doi litri și doi litri și jumătate de sânge la locul 
faptei. 

— Și biletul de adio a lui Spooner? 

— Vreau să se termine, își aminti Sara. 

— Straniu, zise el închizând dosarul. Legistul din oraș e bun 
de ceva? 


68 


— Dan Brock. El e proprietar de pompe funebre, nu medic. 

— Să înțeleg că nu. Will o privi fix. Dacă transfer cazul 
Spooner și Braham în Atlanta, mai pierdem încă o zi. 

Ea era deja cu un pas înaintea lui. 

— Am vorbit cu Brock. Este bucuros să mă lase pe mine să fac 
autopsiile, dar va trebui să începem după unsprezece ca să nu 
deranjăm pe nimeni. Are o înmormântare mâine dimineaţă. O să 
mă sune mai încolo să-mi spună ora exactă ca să putem 
coordona procedurile. 

— Autopsiile se fac la casa de pompe funebre? 

— Le făceam aici, dar statul a tăiat fondurile și nu l-au mai 
putut ţine deschis, zise ea, arătând către spital. 

— Aceeași poveste, doar alt oraș, zise el uitându-se la mobil. 
Bănuiesc că ar trebui să mă duc să mă prezint Șefului Wallace. 

— Șef interimar, îl corectă ea, zicând apoi: Îmi pare rău, nu 
contează. Frank nu e la secție acum. 

— l-am lăsat deja două mesaje că vreau să ne întâlnim. A fost 
chemat undeva? 

— E la spital cu Brad. Bănuiesc că și Lena. 

— Sunt sigur că au nevoie de ceva vreme ca să pună de acord 
povestea. 

— Vă veți duce la spital? 

— Mă vor urf destul și fără să mă duc peste ei în camera de 
spital a unui poliţist rănit. 

Sara aprobă în tăcere. 

— Ce veţi face acum? 

— Vreau să merg la secţie și să văd unde-l ţineau pe Tommy. 
Sunt sigur că au un paznic extrem de ostil acolo care-mi va 
spune că el tocmai ce a intrat pe tură, că nu știe nimic și că 
Tommy s-a sinucis pentru că era vinovat. Bătu ușor dosarul cu 
degetele: Voi discuta cu ceilalți deținuți, dacă nu cumva le-au 
dat drumul deja. Imi imaginez că Șeful Interimar Wallace nu va 
apărea până dimineaţă, ceea ce îmi va da timp să mă uit peste 
dosarele acestea. Se aplecă în față ca să-și scoată portofelul din 
buzunarul din spate. Poftiţi cartea mea de vizită. Are mobilul 
meu pe spate. 

Sara citi numele lui Will de lângă emblema GBI. 

— Aveţi un doctorat? 

EI îi luă cartea de vizită înapoi și se uită la imprimeu. În loc să- 
i răspundă la întrebare, zise: 


69 


— Numerele sunt bune. Îmi puteţi spune unde găsesc cel mai 
apropiat hotel? 

— Este unul lângă colegiu. Nu e foarte drăguţ, dar e relativ 
curat. Este liniștit pentru că studenţii sunt în vacanţă. 

— Voi cina acolo și... 

— Nu au restaurant acolo. Sara simţi o străfulgerare de rușine 
pentru orășelul ei. Totul este închis la ora asta, în afară de 
pizzerie, dar ei au fost închiși de atâtea ori de către 
departamentul de sănătate încât numai studenţii mănâncă 
acolo. 

— Sunt sigur că sunt ceva automate cu gustări la hotel. 

Își puse mâna pe siguranţa mașinii, dar Sara îl opri. ` 

— Mama a gătit o cină imensă și a rămas destul din ea. li luă 
dosarul din mână și scrise adresa pe coperta din faţă. Rahat, 
murmură ea, mâzgălind numărul casei. Îi dăduse vechea ei 
adresă, nu a părinţilor. Lakeshore, zise ea, arătând spre strada 
de vizavi de spital. Faceţi dreapta. Sau stânga dacă vreţi ruta cu 
peisaje. E doar un cerc mare în jurul lacului. Își scrise numărul 
de mobil. Sunați, dacă vă rătăciţi. 

— Nu aș putea să vin pe nepusă masă la familia 
dumneavoastră. 

— V-am târât până aici. Mă puteţi lăsa să vă hrănesc măcar, 
ceea ce ar fi cu mult mai sănătos pentru dumneavoastră. 
Continuă, pentru că știa că nu e prost: Și știți că vreau să aflu ce 
se întâmplă cu cazul. 

— Nu știu cât de târziu voi sta. 

— Eu sunt trează. 


Capitolul 5 


Will Trent își lipi faţa de ușa de sticlă a secției de poliţie; era 
încuiată. Luminile erau stinse. Nu era nimeni la recepţie. Ciocăni 
cu cheile în ușă pentru a treia oară, gândindu-se că dacă apasă 
mai tare, se sparge sticla. Streașina clădirii nu-l proteja cine știe 
ce de ploaie. Îi ghiorțăia stomacul de foame, îi era frig și era ud 
și extrem de iritat că primise ordin să se ducă în văgăuna aia de 
orășel în timpul concediului său. 

Partea cea mai rea a acestei misiuni era că pentru prima dată 
în toată cariera sa, Will ceruse o întreagă săptămână liberă. 


70 


Acasă, curtea din față era răscolită acolo unde el săpase un șanț 
în jurul ţevii de canalizare de la casă până la stradă. Rădăcinile 
copacilor spărseseră conducta de lut, veche de nouăzeci de ani 
și un instalator cerea opt mii de dolari pentru a o înlocui cu una 
de plastic. Will săpase șanțul de mână, încercând să nu distrugă 
miile de dolari investiţi în peisagistică în ultimii cinci ani, când 
sună telefonul. Să nu răspundă nu era o opţiune. Aștepta vești 
de la Faith - că bebelușul urma să se nască sau, și mai bine, că 
se născuse deja. 

Dar nu, era Amanda Wagner, zicându-i: 

— Noi nu-i spunem nu unei văduve de poliţist. 

Will acoperi șanțul cu o prelată, dar ceva îi spunea că cele 
două zile petrecute săpând vor fi șterse de o alunecare de teren 
până avea să se întoarcă el acasă. Se părea că îi era destinat 
să-și petreacă restul vieţii stând într-o ploaie torențială, în fața 
secţiei de poliţie a unui orășel uitat de lume. 

Era gata să bată în sticlă din nou când în sfârșit se aprinse o 
lumină în clădire. O femeie în vârstă se îndrepta către ușă, 
clătinându-se încet de-a lungul holului mochetat. Era corpolentă 
și avea o rochie demodată, roșu-aprins, care o acoperea ca un 
cort. Părul ei cărunt era prins într-un coc în vârful capului, 
susținut de o clamă cu un fluture pe ea. In decolteul amplu îi 
atârna un lanţ de aur cu o cruce. 

Ea puse mâna pe încuietoare, dar nu o deschise. Vocea-i era 
estompată de geam. 

— Te pot ajuta? 

Will își scoase legitimaţia și i-o arătă. Ea se aplecă și cercetă 
cu atenţie fotografia, comparând-o cu bărbatul din faţa ei. 

— Îţi stă mai bine cu părul mai lung. 

— Mulţumesc. 

El încercă să clipească ca să nu-i intre ploaia în ochi. 

Ea așteptă ca Will să zică ceva, dar el tăcu. In cele din urmă, 
ea cedă, deschizându-i ușa. 

Temperatura dinăuntru nu era cu mult mai ridicată, dar măcar 
nu mai era în ploaie. Will își trecu degetele prin păr, încercând 
să îndepărteze apa. Își bătu picioarele de podea ca să scape de 
umezeală. 

— Faci mizerie, zise femeia. 

— Îmi pare rău, îi răspunse Will, întrebându-se dacă îi putea 
cere un prosop. 


71 


Își scoase batista și se șterse pe faţă. Simţi miros de parfum. 
Parfumul Sarei. 

Femeia îi aruncă o privire dură ca de oțel, de parcă putea citi 
ce-i trecea prin minte lui Will și nu i plăcea. 

— Ai de gând să stai acolo toată noaptea și să-ți miroși 
batista? Am de pregătit cina. 

EI își împături batista și o puse înapoi în buzunar. 

— Sunt Agent Trent de la GBI. 

— Am văzut deja asta pe legitimaţia ta. 

Îl măsură din cap până-n picioare, evident nefiind mulţumită 
de ce vedea. 

— Eu sunt Marla Simms, secretara secţiei. ` 

— Îmi pare bine să vă cunosc domnişoară Simms. Îmi puteți 
spune unde este Șeful Wallace? 

— Doamnă, răspunse ea pe un ton tăios. Nu știu dacă ai auzit, 
dar unul dintre băieţii noștri aproape a fost omorât azi. Doborât 
pe stradă în timp ce încerca să-și facă datoria. Am fost puţin 
ocupați cu asta. 

— Da, doamnă, am auzit. Sper că detectivul Stephens va fi 
bine, zise Will aprobând din cap. 

— Băiatul a lucrat aici de când avea optsprezece ani. 

— Mă rog pentru familia lui, adăugă Will, știind că credinţa era 
la loc de cinste în micile orașe. Dacă Șeful Wallace nu este 
disponibil, pot discuta cu ofițerul de la arestări? 

Ea păru enervată că el știa de existenţa unui asemenea post. 
Era evident că Frank Wallace o însărcinase cu întârzierea 
tâmpitului de la GBI. Will aproape că vedea cum i se mișcau 
rotițele în cap, încercând să găsească o cale de evita întrebarea. 

— Știu că  arestaţii nu sunt lăsaţi  nesupravegheatți. 
Dumneavoastră sunteţi însărcinată cu supravegherea celulelor? 

— Larry Knox, e în spate, pe aici, răspunse ea în cele din 
urmă. Eu eram pe picior de plecare. Am încuiat deja toate 
dosarele, așa că dacă vrei... 

Will vârâse în pantaloni dosarul pe care i-l dăduse Sara ca să 
nu se ude. Își ridică puloverul și îi înmână Mariei dosarul. 

— Puteți trimite prin fax aceste douăsprezece pagini pentru 
mine? 

Ea păru să ezite să ia hârtiile. Nu o putea condamna. Dosarul 
era cald de la cum stătuse lipit de corpul lui. 

— Numărul de fax este... 


72 


— Stai un pic. 

Scoase un pix de undeva adânc din părul ei. Era un pix Bic din 
plastic, cu arc, pe care l-ai găsi în orice birou. 

— Zi. 

El îi dădu numărul de fax al partenerei lui. Femeia nu se grăbi 
cu scrisul, prefăcându-se că încurcă cifrele. Will aruncă o privire 
pe hol, care arăta ca oricare alt hol al unei secţii de poliţie dintr- 
un orășel unde călcase el. Pereţii erau acoperiţi cu lambriuri de 
lemn. Fotografiile de grup arătau polițiști în uniformă, cu umerii 
pătrăţoși, bărbiile ridicate și zâmbete pe faţă. Era o tejghea 
înaltă vizavi de fotografii și un grilaj care umplea spaţiul dintre 
partea din faţă a clădirii și cea din spate, unde toate birourile 
erau aliniate. Toate luminile erau stinse. 

— Bine, zise ea. Le trimit prin fax înainte să plec. 

— Aveţi un pix în plus? 

Ea îi oferi Bic-ul. 

— Nu aș vrea să vi-l iau pe ultimul. 

— Hai, ia-l. 

— Nu, serios, insistă el. N-aș putea lua. 

— Sunt douăzeci de cutii pline în debara, se răţoi ea. la-l 
odată! 

— Păi, bine. Mulţumesc. 

Puse pixul în buzunarul din spate. 

— În legătură cu faxul: am numerotat toate paginile, așa că 
aveţi grijă ca toate doisprezece să fie trimise în aceeași ordine. 

Ea bombăni în timp ce se îndrepta spre grilaj. El așteptă până 
ce ea găsi siguranţa. Se auzi un bâzâit zgomotos și pocnitura 
încuietorii. Lui Will i se păru curios că exista un nivel de pază 
atât de crescut în secție, dar orășelele găsiseră multe modalităţi 
inventive de a cheltui banii Securităţii Interne după atentatele 
de la 11 septembrie. Odată fusese într-o pușcărie care avea WC- 
uri Kohler în fiecare celulă și robinete nichelate la chiuvete. 

Marla își făcu de lucru în faţa coloanei de aparatură de birou 
de lângă filtrul de cafea. Will analiză spaţiul. În centrul încăperii 
erau trei rânduri a câte trei birouri. Lângă peretele din spate 
erau aliniate mese cu scaune pliante. Pe partea care dădea 
înspre stradă era o ușă de birou închisă. Era o fereastră înspre 
încăperea echipei de poliție, dar jaluzelele erau lăsate. 

— Arestul e în spate, îi zise Marla. 


73 


Puse hârtiile teanc pe masă, privindu-l cu atenţie. Will se uită 
din nou la acel birou și pe Marla o cuprinse un fel de panică, de 
parcă îi era teamă că el va deschide ușa. 

— Pe aici? zise el arătând către ușa de metal. 

— Acolo-i spatele, nu? 

— Mulţumesc, zise el. Vă sunt recunoscător pentru ajutor. 

Will lăsă ușa să se închidă înainte să scoată pixul Mariei și să-l 
desfacă. După cum bănuia, rezerva dinăuntru era de plastic. 
Sara zisese că rezerva pe care Tommy Braham o folosise să-și 
taie venele era din metal. Will bănui că era de la un pix de mai 
bună calitate decât un Bic. 

Inșurubă la loc pixul în timp ce mergea pe hol. Semnele de 
ieșire luminau podeaua faianțată care era lungă de vreo 
optsprezece metri și lată de vreun metru douăzeci. Will deschise 
prima ușă la care ajunse - era o cameră de depozitare. Se uită 
peste umăr înainte să aprindă lumina. Pe rafturi erau aliniate 
cutii cu agrafe și diferite obiecte de papetărie, precum și cele 
douăzeci de cutii cu pixuri dreptunghiulare Bic pe care le 
menţionase Marla. Lângă pixuri erau două teancuri înalte de 
blocnotesuri A4. Will își imagină cum detectivii intrau în debara 
și înșfăcau un pix și un blocnotes ca să le dea suspecţilor ceva 
cu care să-și scrie mărturisirea. 

Pe hol mai erau încă trei uși. Două dintre ele duceau la 
camere de interogatoriu goale. Aranjamentul era cum te-ai 
aștepta: o masă lungă, cu un șurub cu ochi la un capăt, scaune 
împrăștiate peste tot. Erau oglinzi cu două fețe în ambele 
camere. Will presupuse că ar fi trebuit să fii în debara ca să vezi 
în prima cameră. Cealaltă cameră de observare era în spatele 
celei de-a treia uși. Incercă clanţa, dar era încuiată. 

Ușa de la capătul holului se deschise și un poliţist în uniformă 
completă, inclusiv cu șapcă, ieși. Will se uită peste umăr și văzu 
o cameră de supraveghere în colț care îl urmărise cum avansase 
pe hol. 

— Ce dorești? întrebă polițistul. 

— Ofițer Knox? 

— Da. 

Ochii bărbatului se îngustară. 

— Tu te ocupi de arestaţi? întrebă Will surprins. 

Postul de ofiţer de arestări era unul necesar, dar plictisitor. 
Avea responsabilitatea de a prelucra datele tuturor proaspetților 


74 


arestaţi și de a se asigura de bunăstarea lor cât timp erau cazaţi 
în celule. De obicei, acest gen de post era dat unui bătrâior; 
muncă lejeră de birou care ar face tranziţia către pensionare 
mai ușoară. Câteodată acest post îi era dat unui poliţist drept 
pedeapsă. Will se îndoi că așa era și în cazul lui Knox. Frank 
Wallace nu ar fi lăsat un poliţist mâhnit să se ocupe de Will. 

Knox se uita la el cu o furie aprinsă. 

— Ai de gând să stai acolo? 

— Sunt Agent Special Trent. Sunt de la GBI, zise Will 
scoțându-și insigna. 

Bărbatul își scoase șapca și dădu la iveală un păr șocant de 
portocaliu, ca un morcov. 

— Știu cine ești. 

— Sunt convins că șeful tău te-a pus în temă. Am fost chemați 
să facem o anchetă de rutină asupra sinuciderii lui Tommy 
Braham. 

— Ai fost chemat de Sara Linton, ripostă el. Stăteam chiar 
acolo când a făcut-o. 

Will îi zâmbi bărbatului, pentru că găsea că dacă le zâmbea 
oamenilor atunci când ar fi trebuit să fie supărat reducea din 
tensiune. 

— Apreciez cooperarea ta în această anchetă, ofiţer. Știu cât 
de dificilă trebuie să fie situaţia pentru tine acum. 

— Zău așa? 

S-a zis cu zâmbitul. Knox arăta de parcă voia să-i tragă un 
pumn în gât lui Will. 

— Un om bun se luptă pentru viaţa lui în spitalul ăla din 
Macon și tu îţi faci griji de un rahat care l-a înjunghiat. Asta văd 
eu. 

— ÎI cunoşteai pe Tommy Braham? 

— Ce contează? 

Knox fusese luat prin surprindere de întrebare. 

— Doar eram curios. 

— Da, îl cunoșteam. Avea o doagă lipsă de când se născuse. 

Will dădu din cap de parcă înţelesese. 

— Mă poţi duce la celula unde a fost găsit Tommy? 

Knox părea că se străduia să se gândească la un motiv să zică 
nu. Will aşteptă. Orice poliţist îţi va spune că cea mai bună cale 
de a face pe cineva să vorbească, este să fii tăcut. Există o 
înclinaţie naturală, umană, de a umple tăcerea cu zgomot. Cei 


75 


mai mult polițiști nu realizau că și ei erau la fel de vulnerabili la 
aceeași tehnică. 

— Bine, dar eu nu te plac și tu nu mă placi. Așa că să nu ne 
prefacem că treaba stă altfel, zise Knox. 

— În regulă, aprobă Will. 

Îl urmă, trecu de ușă și se trezi într-un hol mai mic, cu o altă 
ușă. Pe o parte era o bancă și niște dulapuri pentru arme. 
Fiecare închisoare în care fusese Will avea aceeași configuraţie. 
In mod isteţ, nu era voie cu arme în spate, cu arestaţii. 

— Vezi să-ţi scoţi încărcătorul, zise Knox arătând către 
dulapuri. 

— Nu am arma cu mine. 

După privirea pe care i-o aruncă Knox, Will ar fi putut să zică 
și că își lăsase penisul acasă. 

Buza bărbatului se încreţi de scârbă. Se întoarse și se 
îndreptă spre ușă. 

— Ai zis că erai aici când Dr. Linton a dat telefonul. Tocmai ce 
intrai pe tură? întrebă Will. 

— Nu eram aici când s-a sinucis băiatul, dacă asta vrei să zici, 
spuse Knox întorcându-se. 

— Erai pe tură? repetă Will. 

Ezită din nou, de parcă nu era deja clar că nu voia să 
colaboreze. 

— Presupun că nu ești ofițer la arestări de obicei. Eşti în 
patrulă, nu? zise Will. 

Knox nu răspunse. 

— Cine a fost ofițerul la arestări în după-amiaza asta? 

— Carl Phillips, răspunse el fără să se grăbească. 

— O să am nevoie să discut cu el. 

— Carl e în concediu. A plecat în după-amiaza asta la camping 
cu soția și copiii. Fără telefoane, zise el zâmbind. 

— Când se întoarce? 

— Va trebui să-l întrebi pe Frank despre asta. 

Knox își scoase cheile și deschise ușa. Spre ușurarea lui Will, 
ajunseseră în sfârșit în închisoare. Lângă o altă ușă mare era un 
geam de observare prin care se vedea un alt hol, dar acesta 
avea cunoscutele uși de metal ale celulelor de detenţie. In faţa 
celulelor era un fel de birou pentru ofițerul de conducere. Pe o 
parte era un fișet mare. Pe cealaltă, era un birou încorporat, cu 
șase monitoare plate care arătau interiorul celor cinci celule. Pe 


76 


cel de-al șaselea monitor era un joc de Solitaire. Cina lui Knox, 
un sandviș de casă, cu cartofi prăjiţi, era așezată în faţa 
tastaturii. 

— Am doar trei oameni aici în seara asta, zise Knox, ca un fel 
de explicație. 

Will se uită la ecrane. Un bărbat se plimba prin celulă, ceilalți 
doi erau cuibăriţi în paturile lor. 

— Unde este caseta de la camere? 

— S-a oprit din înregistrare ieri. Am sunat pe cineva să vină să 
o repare, zise bărbatul, punând mâna pe monitor. 

— E tare ciudat că nu a mai funcţionat exact atunci când 
aveai nevoie de ea. 

— După cum am spus, nu eram aici, zise Knox, ridicând din 
umeri. 

— A fost eliberat vreun arestat după ce a fost găsit Braham? 

— Nu eram aici, zise el, ridicând din umeri din nou. 

— Ai un jurnal al vizitelor? 

Deschise unul dintre fișete și scoase o coală de hârtie pe care 
i-o înmână lui Will. Formularul avea coloane pentru nume și oră, 
un document obișnuit pe care l-ai găsi în orice închisoare din 
America. In partea de sus a paginii, cineva scrisese data. Restul 
formularului era gol. 

— Bănuiesc că Sara nu s-a semnat, zise Knox. 

— O știi demult? 

— Mi-a îngrijit copiii înainte să plece din oraș. Tu de cât timp o 
știi? 

— Nu demult. 

Will observă o schimbare subtilă în furia bărbatului. 

— Se pare că o cunoșteai destul de bine, de ai stat o oră cu 
ea în mașină în fața spitalului. 

Will speră să nu pară atât de surprins pe cât se simţea. Uitase 
cât de insulare și incestuoase puteau fi orășelele. Intinse coarda. 

— Este o femeie minunată. 

Knox pufăi tot aerul pe care-l avea în piept. Era cu cel puțin 
cincisprezece centimetri mai scund decât Will, așa că evident 
încerca să compenseze asta cu bravadă. 

— Jeffrey Tolliver a fost cel mai distins om cu care am lucrat. 

— Reputația lui este binecunoscută în Atlanta. Din respect 
pentru el m-a trimis șefa mea aici ca să am grijă de oamenii lui. 


77 


Knox își miji ochii, iar Will realiză că polițistul îi putea 
interpreta cuvintele în multe feluri, printre care ca un semn că 
Will avea să fie indulgent cu ancheta din respect pentru Jeffrey 
Tolliver. Asta părea să-l relaxeze pe Knox, iar Will nu îl corectă. 

— Câteodată îi sare ţandăra Sarei. E foarte emotivă, zise 
Knox. 

Will nu ar fi descris-o pe Sara drept cineva care se lăsa 
condusă de sentimente. Nu avu încredere în abilitatea sa de a 
scoate un clișeu precum „Femeile astea!” Așa că doar dădu din 
cap și ridică din umeri în același timp, ca și cum ar spune „Ce 
să-i faci?” 

Knox se tot holba el, încercând să se hotărască. 

— Bine, hai, zise el în cele din urmă. Folosi un card de plastic 
pentru a deschide ultima ușă. Încă avea cheile în mână și le 
zornăia din mers. Aici e un beţiv care doarme. L-am băgat acum 
vreo oră. Arătă către celula următoare: Drogat. Face urât rău de 
tot. Data trecută când am încercat să-l trezim, aproape că i-a 
spart dinţii unui coleg. 

— Şi ușa cu numărul trei? întrebă Will. 

— Își bate nevasta. 

— Ba nu! se auzi un strigăt înfundat din spatele ușii. 

Knox îi aprobă din cap în tăcere lui Will. 

— E închis a treia oară pentru asta. Ea nu vrea să depună 
mărturie... 

— Așa e, la naiba! strigă omul. 

— E acoperit de vomă, va trebui să pun furtunul pe el dacă 
vrei să vorbești cu el. 

— Nu-mi place să cer asta..., spuse Will ridicând din umeri. 
Poate ne ajută să rezolvăm repede toată treaba, ca să ne 
întoarcem la vieţile noastre. O să mă omoare nevastă-mea dacă 
nu mă întorc de sărbătoare. 

— Știu ce zici. Knox îl duse pe Will către următoare celulă. Ușa 
era deschisă: Asta e. 

Sângele lui Tommy Braham fusese curăţat, dar pata roșie de 
pe podeaua de beton spunea povestea. Ar fi avut picioarele 
către ușă, cu capul pe spate. Poate că zăcea pe o parte, cu 
brațul întins în față. După circumferința petei, Will ghici că 
Tommy nu se oprise la o singură încheietură. Și le tăiase pe 
amândouă ca să se asigure că treaba e făcută cum trebuie. 


78 


Will păși în celulă, simțind un sentiment ușor de claustrofobie. 
Analiză pereţii capitonaţi cu blocuri de zgură și patul cu ramă 
metalică și saltea subțire. Toaleta și chiuveta erau încorporate 
împreună, ca o singură unitate din inox. Vasul de toaletă părea 
curat, dar mirosul de canalizare era înțepător. Lângă chiuvetă 
erau o periuţă de dinţi, o cană de metal și un tub mic de pastă 
de dinţi, ca acela pe care-l primeşti la hotel. Will nu era 
superstițios, dar era foarte conștient că Tommy Braham, în 
nenorocirea lui, își luase viaţa acolo cu mai puţin de opt ore 
înainte. Încă se simţea moartea lui. 

— Nu eu, zise Knox. 

Will se întoarse, întrebându-se ce voia să zică. 

Knox arată cu capul spre peretele decolorat. 

— Asta a scris. Nu eu, începu pe un ton de cunoscător. Dacă 
nu ai făcut-o tu, amice, atunci de ce te-ai sinucis? 

Lui Will nu i se păruse niciodată de folos să le ceară morţilor 
să-și explice motivele, așa că aruncă întrebarea către Knox. 

— De ce crezi că tot insista că nu el a omorât-o pe Allison 
Spooner? 

— Ti-am zis, spuse Knox atingându-și tâmpla. Nu era în toate 
mințile. 

— Nebun? 

— Nu, doar mai prost ca noaptea. 

— Prea prost ca să știe cum să omoare pe cineva? 

— La naiba, aș vrea eu să existe așa ceva. N-ar mai trebui să 
stau cu ochii pe nevastă când îi vine. 

Scoase un râs zgomotos și Will se strădui să i se alăture, 
îndepărtând gândurile la Tommy zăcând pe podeaua celulei, 
tăindu-și încheieturile cu rezerva de cerneală, încercând să dea 
de sânge. Cât timp durase până i se deschisese carnea? | se 
încinsese pielea de la frecare? incepuse să se încălzească 
rezerva de metal? Cât timp îi luase ca să piardă destul sânge 
încât să i se oprească inima? 

Will se întoarse la literele șterse de pe perete. Nu voia să rupă 
această nouă camaraderie cu Knox, chiar dacă era falsă. 

— O cunoșteai pe Allison Spooner? 

— Lucra la restaurant. O cunoșteam cu toții. 

— Cum era? 

— Fată bună. Aducea farfuriile repede. Nu stătea prea mult la 
palavre. Se uită la podea, dând din cap: Era și frumușică. Cred 


79 


că așa a luat-o Tommy la ochi. Săraca. Probabil credea că el e 
inofensiv. 

— Avea prieteni? Un prieten? 

— Cred că era numai Tommy. Nu am văzut niciodată pe 
altcineva în jurul ei. Ridică din umeri: Nu că aș fi fost atent. 
Neveste-mii nu-i place când îmi fuge privirea. 

— L-ai văzut pe Tommy des la restaurant? 

Knox dădu din cap. Will văzu cum îi scădea bunăvoința. 

— Pot discuta cu cel care-și bate soţia? 

— Nu am atins-o! strigă arestatul, lovind cu mâna în ușa 
celulei. 

— Pereți subţiri, observă Will. 

Knox stătea rezemat de ușă, cu braţele încrucișate. Buzunarul 
de la cămașă era încreţit; avea un pix argintiu prins de material. 

— Poţi să-mi împrumuţi pixul? 

— Îmi pare rău, e singurul pe care-l am, zise Knox atingând 
clipsul. 

Will recunoscu emblema Cross. 

— Frumos. 

— Șeful Tolliver ni le-a dat de Crăciunul dinainte să moară. 

— Tuturor? Knox aprobă din cap, iar Will fluieră încet: Trebuie 
să fi fost scumpe. 

— Cu siguranţă nu-s ieftine. 

— Are nevoie de o rezervă specială, nu? De metal? 

Knox deschise gura să răspundă, apoi se prinse. 

— Cine mai are unul? întrebă Will. 

— Du-te dracului! zise Knox, încreţindu-și buza cu dispreţ. 

— Nu-i nimic. Pot să o întreb pe Sara despre asta mai încolo 
când mă văd cu ea. 

— Ai face bine să fii atent, Agent Trent. Ultimul tip care a fost 
în celula asta nu a ajuns prea bine, zise Knox ridicându-se în 
picioare și blocând ușa. 

— Cred că pot să am grijă de mine, zise Will zâmbind. 

— Chiar așa? 

— Sper, pentru că tu pari că mă ameninţi, spuse Will forțând 
un rânjet. 

— Crezi? zise Knox lovind ușa de la celulă. Ai auzit, Ronny? DI. 
GBI zice că-l ameninţ. 

— Ce-ai zis, Larry? strigă cel care-și bătea soţia. Nu aud nimic 
de pereţii ăștia groși. Absolut nimic. 


80 


Will stătea în camera de interogatoriu, încercând să respire pe 
gură în timp ce se uita peste fotocopiile pe care i le dăduse 
Sara. Ofiţerul Knox își anulase oferta de a-l spăla cu furtunul pe 
bărbatul care-și bătea soția. Indurase putoarea omului timp de 
douăzeci de minute, când se lăsă păgubaș să-l mai interogheze. 
În Atlanta, Ronny Porter și-ar fi ciripit calea către libertate, 
dându-i lui Will fiecare informaţie pe care o avea pentru a ieși 
din închisoare. Orășelele erau diferite. In loc să încerce să 
inventeze un pretext, Porter îi apărase pe toţi polițiștii din 
clădire. O vorbise de bine până și pe Marla, care chipurile îi 
fusese profesoară la școala de duminică. 

Will împrăștie dosarele, încercând să le pună într-o oarecare 
ordine. Mărturisirea lui Tommy Braham era scrisă de mână, iar 
copia ieșise întunecată din cauza hârtiei galbene. O puse 
deoparte. Raportul poliţiei era ca orice formular cu care Will 
intrase vreodată în contact la GBI. Erau căsuțe pentru dată, oră, 
starea vremii și alte detalii ale infracţiunii, toate trebuind scrise 
de mână. Biletul de adio prinsese lumină în copiator, așa că 
avea literele neclare. 

Mai erau încă două pagini care erau copii ale foilor dintr-un 
carneţel, din acela pe care majoritatea polițiștilor îl poartă în 
buzunarul din spate. Patru file de hârtie mai mici fuseseră 
așezate ca să încapă pe o pagină A4. În total, fuseseră rupte opt 
foi din carnețel. Will studie poziționarea. Văzu semne vagi acolo 
unde hârtia dictando fusese lipită cu scotch pe o coală mai mare 
pentru fotocopiere. In loc să aibă marginile de sus zimţate, cum 
fuseseră rupte din carnetțelul cu spirală, foile aveau marginile 
drepte, de parcă cineva folosise un foarfece ca să le taie. Acest 
aspect i se păru cel mai ciudat dintre toate - nu pentru că 
polițiștii nu aveau tendinţa de a fi ordonaţi, ci pentru că în toată 
cariera sa nu cunoscuse un poliţist care să-și rupă paginile din 
carneţel. 

Mandatul de arestare era ultima pagină din teanc, dar măcar 
partea aceasta a procesului era computerizată. Toate spaţiile 
erau completate cu un caracter de mașină de scris. Numele 
suspectului era în susul paginii, lângă adresă și numărul de 
telefon. Will găsi căsuţa punctată pentru angajatorul lui Tommy. 
Se aplecă peste formular, mijindu-și ochii, în timp ce ţinea 
degetul sub literele minuscule. | se mișca gura, încercând să 


81 


pronunțe cuvântul. Pe Will îl obosise drumul monoton. Literele i 
se învălmășeau în faţa ochilor. Clipi, dorindu-și să fie mai multă 
lumină în încăpere. 

Sara Linton avusese dreptate în privinţa unui lucru. Stătuse în 
fata lui Will și nu realizase că era dislexic. 

Îi sună telefonul; zgomotul îl făcu să tresară în spaţiul 
restrâns. Recunoscu numărul lui Faith Mitchell. 

— Bună, partenero. 

— Ai zis că mă suni când ajungi acolo. 

— Am fost ocupat, zise el, ceea ce nu era departe de adevăr. 

Will nu se pricepuse niciodată să se orienteze și erau unele 
porţiuni din Heartsdale, între strada principală și autostradă, 
care nu erau pe GPS-ul lui. 

— Cum merge? întrebă ea. 

— Sunt tratat cu cel mai mare respect și grijă. 

— Eu nu aș bea nimic decât dacă e într-o sticlă sigilată. 

— Bun sfat. Se rezemă de scaun: Tu cum ești? 

— Sunt pe punctul de omori pe cineva sau pe mine însămi, 
recunoscu ea. Imi vor face cezariana mâine după-amiază. 

Faith era diabetică. Doctorii voiau să ţină naşterea sub 
control, astfel încât să nu-și pună viaţa în pericol. Incepu să-i 
dea lui Will toate detaliile procedurii, dar el se simţi năuc după 
ce ea folosi a doua oară cuvântul „uter”. Se studia într-o oglindă 
cu două fete, întrebându-se dacă doamna Simms avea dreptate 
că-i stă mai bine cu părul mai lung. 

În cele din urmă, Faith schimbă subiectul. 

— Ce-i cu faxul ăsta pe care mi l-ai trimis? întrebă ea. 

— Ai primit toate cele douăsprezece pagini? 

O auzi cum număra paginile. 

— Am șaptesprezece în total. Toate de la același număr. 

— Șaptesprezece? întrebă el scărpinându-se pe falcă. Ai unele 
de două ori? 

— Nu. Am primit un raport al poliţiei, niște notițe de pe teren 
xeroxate - paginile sunt tăiate din carneţel, asta-i straniu. Nu-ţi 
tai paginile din carneţel - și... 

El presupuse că ea citea mărturisirea lui Tommy Braham. 

— Tu ai scris asta? 

— Foarte amuzant, zise el. 

Nu reușise să citească cuvintele când Sara îi arătase 
mărturisirea în mașină, dar până și lui Will, forma buclată, 


82 


asemănătoare unui desen animat, a scrisului de mână a lui 
Tommy Braham îi părea în neregulă. 

— Ce părere ai? 

— Cred că arată ca unul dintre caietele lui Jeremy de când era 
în clasa întâi. 

Jeremy era fiul ei adolescent. 

— Tommy Braham are nouăsprezece ani. 

— Ce are, e retardat? 

— Acum se spune „cu handicap intelectual”. 

Faith scoase un fornăit. 

— Sara zice că are coeficientul de inteligenţă în jur de optzeci. 

Faith păru suspicioasă, dar și data trecută când Sara se 
băgase peste cazul lor, fusese înțepată. 

— Și de unde știe mă rog Sara coeficientul lui de inteligență? 

— ÎI trata pe vremuri la clinica ei. 

— Și-a cerut scuze că te-a târât la Cuca Măcăii în concediu? 

— Nu știe că sunt în concediu, și da, și-a cerut scuze. 

Faith tăcu pentru un moment. 

— Ce mai face? 

El nu se gândi la Sara, ci la mirosul pe care ea îl lăsase pe 
batista lui. Nu-i părea genul de femeie care s-ar da cu parfum. 
Poate că era un săpun din acela sofisticat pe care-l folosesc 
femeile să se spele pe faţă. 

— Will? 

EI își drese vocea ca să deghizeze tăcerea. 

— E bine. A fost foarte supărată, dar în mare parte, cred că pe 
bună dreptate. Își cobori vocea: Ceva nu pare în regulă cu toate 
acestea. 

— Crezi că Tommy nu a omorât-o pe fată? 

— Nu știu încă ce cred. 

Faith tăcu, ceea ce nu era niciodată un semn bun. Fusese 
partenerul ei vreme de un an și exact când Will credea că 
învățase să-i citească dispoziţia, ea rămăsese însărcinată și totul 
se dăduse peste cap. 

— Bine, zise ea. Ce altceva ţi-a mai zis Sara? 

— Nişte chestii despre bărbatul care i-a omorât soţul. 

Will știa că Faith deja o cercetase pe Sara ca să afle detaliile. 
Nu știa de implicarea lui Lena Adams sau de faptul că Sara 
considera că Lena era de vină pentru moartea lui Tolliver. Will 
se ridică în picioare și ieși pe hol, asigurându-se că Knox nu era 


83 


acolo. Totuși, vorbi încet în timp ce reda povestea pe care i-o 
spusese Sara despre crima soțului ei. Când termină, Faith expiră 
adânc. 

— Mi se pare că Sara vrea să i-o facă lu' Madam Adams asta. 

— Poţi să zici și așa, spuse Will, așezându-se din nou la masă. 

Nu-i împărtășise partea care ieșise cel mai mult în evidenţă 
din povestea Sarei. Tot timpul când vorbise, nu menţionase 
niciodată numele lui Jeffrey Tolliver. Se referise la el numai 
drept „soțul meu”. 

— Cred că prioritatea numărul unu este să dai de această Julie 
Smith. Ea ori a văzut crima, ori a auzit de ea. Ai numărul ei de 
mobil? își dădu Faith cu părerea. 

— O să-l iau de la Sara mai încolo. 

— Mai încolo? 

Will ignoră întrebarea pentru că Faith ar fi vrut o explicaţie 
pentru motivul pentru care lua el cina acasă la Sara și apoi ar fi 
vrut raportul după ce se termina. 

— Unde lucrează - lucra - Tommy Braham? 

— Zice aici că era angajat la o sală de popice. Poate de asta s- 
a sinucis - ca să nu mai fie nevoit să dea încălțămintea de damă 
cu spray Lysol toată ziua, zise Faith, după ce răsfoi hârtiile. 

Will nu râse la glumă. 

— L-au acuzat de crimă din start. Nu ultraj, nu tentativă de 
crimă, nu sustragere. _ 

— De unde au scos crimă? Imi lipsește raportul autopsiei? 
Rapoartele de laborator? Dosarele de la criminalistică? 

Will îi puse povestea pe tavă: 

— Brad Stephens este înjunghiat. Este dus cu elicopterul la 
spital. Primul lucru pe care-l face Adams este să-l ducă pe 
Tommy Braham la secţie și să obţină mărturisirea pentru crima 
lui Spooner. 

— Nu s-a dus la spital cu partenerul ei? 

— Bănuiesc că s-a dus șeful. Nu a apărut pe aici. 

— Avea Braham un avocat prezent? Faith își răspunse singură 
la întrebare: Niciun avocat nu l-ar fi lăsat să facă mărturisirea 
asta. 

— O acuzaţie de crimă sună mai bine decât ultraj. Poate are o 
tentă politică - să obţină sprijinul orașului și așa nimănui nu-i 
pasă că un criminal s-a sinucis. 


84 


Will îi spusese și Sarei același lucru. Dacă Tommy Braham era 
ucigașul lui Allison Spooner, atunci lumea ar fi crezut că se 
făcuse dreptate. 

— Mărturisirea asta e ciudată. Până la crimă a scos detalii 
până și pe fund. Și apoi rezolvă treaba în trei rânduri. „M-am 
înfuriat. Aveam un cuţit cu mine. Am înjunghiat-o o dată în gât.” 
Nu e cine știe ce explicaţie, adăugă ea. La ceva de genul ăsta ar 
trebui să fie sânge cu găleata. Ții minte cazul când i s-a tăiat 
gâtul femeii ăleia? 

Will se chirci când își aduse aminte. Era sânge împroșcat 
peste tot - pe tavan, pereţi, podea. Era ca și cum ar fi intrat într- 
o cabină a durerii. 

— Allison Spooner a fot înjunghiată în ceafă. Să fie asta 
diferit? 

— Asta mai ridică încă o întrebare. O singură lovitură nu sună 
a furie. Mie îmi pare foarte controlată. 

— Detectivul Adams era probabil grăbită să se întoarcă la 
spital. Poate că avea de gând să-l mai interogheze încă o dată 
după. Poate că Șeful Wallace avea de gând să discute și el cu 
Tommy mai târziu. 

— Nu așa se face. Dacă un suspect vorbește, mai ales dacă 
mărturisește, notezi fiecare detaliu. 

— Nu au arătat cine știe ce aptitudini polițienești până acum. 
Sara crede că Adams era neglijentă, prea joacă după ureche. 
Din câte văd cu ancheta pentru Spooner, are dreptate în privinţa 
asta. 

— E drăguță? 

Pentru o clipă, Will crezu că întreba de Sara. 

— Nu am văzut o fotografie încă, dar polițistul cu care am 
vorbit mi-a zis că era frumușică. 

— O tânără studentă. Presa va tăbări cu totul pe cazul ăsta, 
mai ales dacă e drăguță. 

— Probabil, confirmă el. Încă un motiv pentru a-l pune după 
gratii pe ucigașul lui Allison Spooner cât mai repede posibil. Fata 
lucra la restaurantul din oraș. Înţeleg că mulţi polițiști o 
cunoșteau. 

— Asta ar putea explica de ce s-au grăbit cu arestul. 

— Ar putea. Dar dacă Sara are dreptate și Tommy nu a 
omorât-o pe fată, încă avem un criminal în libertate. 

— Când e autopsia? 


85 


— Mâine. 

Will nu-i spuse că Sara se oferise să o facă. 

— Totul pare foarte comod, remarcă Faith. Fata moartă găsită 
dimineaţa, criminalul arestat după prânz, găsit mort în celulă 
înainte de ora cinei. 

— Dacă Brad Stephens nu scapă cu viaţă, probabil că nu vor 
permite ca Tommy Braham să fie îngropat pe teritoriul orașului. 

— Când te duci la spital? 

— Nu am de gând. 

— Will, un poliţist este în spital. Dacă ești în raza a o sută 
șaizeci de kilometri, te duci să-l vezi. Zăbovești pe acolo și îi 
consolezi soția sau mama. Donezi sânge. Asta fac polițiștii. 

Will își mușcă buza. Ura spitalele. Nu înțelesese niciodată de 
ce trebuia să zăbovești pe acolo dacă nu aveai nevoie. 

— Nu e și Brad Stephens un potenţial martor? întrebă Faith. 

Will râse. Doar dacă Stephens era un Mic Cercetaș ar fi putut 
să-l lumineze puţin în legătură cu ce se întâmplase cu o zi 
înainte; altfel, Will se îndoia. 

— Sunt sigur că va fi pe atât de politicos, pe cât va fi gata să 
colaboreze. 

— Tot trebuie să treci prin proces. Făcu o pauză înainte să 
continue: Și întrucât o fac pe poliţista, hai să-ţi zic ceea ce e 
evident: Tommy s-a sinucis din același motiv pentru care a fugit 
când polițiștii l-au confruntat în garaj. Era vinovat. 

— Sau nu era și știa că nimeni nu-l va crede. 

— Zici că ești avocatul apărării, zise Faith. Și cum rămâne cu 
restul chestiilor? Arată ca primele pagini ale unui roman. 

— Ce vrei să zici? 

— Notiţele scrise de mână de la locul crimei lui Spooner. „Pe 
mal, la aproximativ douăzeci și șapte de metri de linia mareei și 
patru metri de un stejar mare este o pereche de adidași albi de 
damă marca Nike Sport, mărimea treizeci și opt. Înăuntrul celui 
stâng, pe talpă, care este albastră și are cuvântul Sport înscris 
acolo unde vine călcâiul, este un inel din aur galben...” Pe bune 
acum. Asta nu-i Război și pace. E un raport de teren. 

— Ai primit biletul de adio? 

— „Vreau să se termine.” Ea avu aceeași reacţie ca și Will. Nu 
e chiar „Adio lume nemiloasă” la care te-ai aștepta. lar hârtia 
este ruptă dintr-o coală mai mare. Asta e ciudat, nu? Ai de gând 
să scrii un bilet de adio și îl rupi dintr-o coală mai mare? 


86 


— Ce altceva ai mai primit? Ai zis că erau șaptesprezece 
pagini. 

— Rapoartele incidentelor. Citi cu voce tare: Poliţia a fost 
chemată la ringul de role Skatey, pe vechea autostradă numărul 
5, în jurul orelor douăzeci și unu... Vocea i se stinse pe măsură 
ce citea repede cuvintele. Așa, săptămâna trecută Tommy s-a 
luat la ceartă cu o fată al cărei nume nu s-a sinchisit să-l noteze. 
Nu se oprea din ţipat. | s-a cerut să plece. A refuzat. A venit 
poliţia și i-a zis să plece. A plecat. Nimeni nu a fost arestat. Faith 
tăcu din nou. Al doilea raport este despre un câine care lătra la 
reședință acum cinci zile. Ultimul este despre muzica dată tare. 
Asta a fost acum două zile. Este o notiță pe ultima pagină în 
care polițistul care a făcut raportul pune un memento să 
vorbească cu tatăl lui Tommy când se întoarce în oraș. 

— Cine a făcut rapoartele? 

— Un poliţist. Unu’ pe nume Carl Phillips. 

Numele acela îi era mai mult decât cunoscut. 

— Mi s-a spus că Philips era ofițerul de la arestări pe tură când 
s-au întâmplat toate astea. 

— Asta n-are nicio noimă. Nu pui un poliţist de patrulă la 
arestări. 

— Fie el e un mincinos foarte prost, fie lor le e frică că va 
spune adevărul. 

— Așa că găsește-l și convinge-te singur. 

— Mi s-a spus că e plecat cu soţia și copiii acum. Fără mobil. 
Nicio modalitate de a intra în legătură cu el. 

— Ce coincidenţă uimitoare. Îl cheamă Carl Phillips? 

— Exact. Will știa că Faith nota numele, căci ura oamenii care 
încercau să se ascundă. Și nici camerele lor de supraveghere din 
camere nu înregistrează, îi spuse el. 

— Au filmat interogatoriul lui Tommy? 

— Dacă l-au filmat, sunt convins că filmul a avut un accident 
de cădere care a implicat electricitate și apă. 

— Rahat, Will. Tu ai numerotat paginile astea, nu? 

— Da. 

— De la unu la doisprezece? 

— Exact. Care-i treaba? 

— Pagina unsprezece lipsește. 

Will se uită prin originalele lui. Erau dezordonate. 

— Ești sigur că ai numerotat... întrebă ea. 


87 


— Știu cum să numerotez pagini, Faith. 

Bombăni o înjurătură când văzu că pagina unsprezece lipsea 
și din copiile lui. 

— De ce ar scoate cineva o pagină și ar trimite rapoartele 
incidentelor în schimb? 

— Va trebui să văd dacă Sara... 

Auzi un zgomot în spatele lui. Un tușit, poate un strănut. 
Presupuse că Knox stătea în camera de observare, ascultând tot 
ce se vorbea. 

— Will? 

Se ridică în picioare, puse foile teanc și le așeză înapoi în 
dosar. 

— Te mai vezi cu mama ta de Ziua Recunoștinței? 

Ea nu se grăbi să răspundă, interpretând greșit ce voia el să 
zică. 

— Ştii că te-aș invita și pe tine dacă... 

— Angie pune la cale o surpriză pentru mine. Ştii cât de mult 
îi place să gătească. leşi pe hol și se opri în fața debaralei, unde 
ciocăni la ușă: Mulţumesc pentru ajutor, Ofiţer Knox. Ușa nu se 
deschise, dar Will auzi picioare târâte de cealaltă parte, așa că 
mai spuse: O să ies de unul singur. 

Faith nu îl luă la întrebări până nu ajunse în încăperea 
departamentului. 

— Ai scăpat? 

— Mai lasă-mă un minut. 

— Lui Angie îi place să gătească? râse ea din adâncul 
stomacului. Când ai văzut-o ultima dată pe evaziva doamnă 
Trent? 

Trecuseră șapte luni de când Angie apăruse ultima dată, dar 
asta nu era treaba lui Faith. 

— Ce face Betty? 

— Am crescut un copil, Will. Sunt în stare să am grijă de 
câinele tău. 

Will împinse ușa de sticlă de la intrare și ieși în ploaia care 
burnița. Avea mașina la capătul parcării. 

— Câinii sunt mai sensibili decât copii. 

— Este evident că nu ai fost în preajma unui copil ursuz, de 
unsprezece ani. 


88 


Se uită peste umăr. Knox, sau cineva cu o siluetă 
asemănătoare, stătea la geam. Will își păstră mersul încet, 
relaxat. Nu vorbi din nou până nu ajunse în mașină, în siguranţă. 

— Se mai petrece ceva cu crima fetei, Faith. 

— Ce vrei să zici? 

— E o bănuială instinctivă. Will se uită în spate, la secţie. 
Luminile din faţa clădirii se stinseră una câte una. Doar că e 
foarte convenabil că singura persoană care-mi poate spune 
adevărul despre ce s-a întâmplat cu adevărat, este moartă. 


Capitolul 6 


Lena îl ţinea pe Brad de mână. Avea pielea rece. Aparatele 
din cameră scoteau tot felul de sunete, dar niciunul dintre ele 
nu le putea indica doctorilor starea reală a lui Brad. Lena auzise 
o asistentă folosind cuvântul „critic” cu câteva ore înainte, dar 
Brad îi părea la fel. Și mirosea la fel; a dezinfectant, transpiraţie 
și prostia aia de gel de duș Axe, pe care începuse să-l folosească 
pentru că văzuse reclamele la televizor. 

— O să te faci bine, îi zise ea, sperând că ce spunea era 
adevărat. 

Fiecare lucru rău pe care-l gândise despre Brad îi răsuna 
atunci în cap ca un clopoțel. Nu avea șmecherie de stradă. Nu 
era făcut pentru meseria aia. Nu avea priceperea de a fi 
detectiv. Fusese Brad rănit din cauză că Lena își ţinuse gura 
când nu trebuia? Ar fi fost bine să-i spună lui Frank că locul lui 
Brad nu era în poliţie? Frank știa asta mai bine decât oricine. În 
fiecare săptămână din ultimii doi ani, bombănise câte ceva 
despre concedierea lui Brad. Cu zece minute înainte ca Brad să 
fie înjunghiat, Frank îl certa. 

Dar fusese într-adevăr vina lui Brad? Lena vedea 
evenimentele din dimineaţa aceea ca pe un film care rula la 
infinit în capul ei. Brad fugise pe stradă, îi spusese lui Tommy să 
se oprească, Tommy se oprise, avea cuțitul în mână, apoi cuțitul 
se înfipsese în stomacul lui Brad. 

Lena se frecă cu mâinile pe faţă. Ar trebui să se felicite că îl 
făcuse pe Tommy Braham să mărturisească. În schimb, nu 
putea să treacă peste sentimentul că îi scăpase ceva. Trebuia să 
discute din nou cu Tommy, să scoată de la el mai multe detalii 


89 


despre ceea ce făcuse înainte și după crimă. Îi ascundea ceva, 
lucru obișnuit în cazul crimelor. Tommy nu voia să recunoască 
că era un om rău. Măcar atâta lucru fusese evident în timpul 
interogatoriului. El ocolise detaliile sângeroase, iar Lena îl lăsase 
pentru că voia - trebuia - să se ducă la Brad să vadă dacă era 
bine. Lena nu era atât de epuizată încât să nu vadă că Tommy 
avea mai multe de zis. Doar că avea nevoie de puţin somn 
înainte să intre din nou în el. Trebuia să se asigure că partea ei 
din caz, cel puţin partea pe care o putea controla, era spirt. 

Cea mai mare problemă era că era al naibii de greu de 
discutat cu Tommy. La mai puţin de un minut după ce începuse 
interogatoriul, Lena își dădu seama că puștiul nu era în toate 
minţile. Nu era doar încet la minte, era de-a dreptul prost. Era 
nerăbdător să umple golurile pe care le lăsa Lena, atâta vreme 
cât ea îi dădea o hartă și îi indica direcţiile. li promisese că 
poate merge acasă dacă mărturisește. Când îl dusese în celulă, 
citise nedumerirea pe faţa lui. Probabil că stătea pe patul lui în 
momentul acela, gândindu-se cum Dumnezeu se băgase în 
încurcătura asta. 

Lena se întreba același lucru. Toate piesele se uniseră atât de 
rapid în dimineaţa aceea încât ea nu avusese timp să se 
gândească dacă într-adevăr se potriveau sau dacă ea le forța. 
Rana din ceafa lui Allison Spooner, biletul de adio, apelul la 911, 
cuțitul. 

Nenorocitul de cuţit. 

Telefonul îi vibră în buzunar. Îl ignoră așa cum ignoră totul de 
când ajunsese la spital. Două ore cu Tommy la secţie. Două ore 
de condus până la Macon. Mai multe ore stând de veghe la ușa 
rezervei lui Brad. Donase sânge. Băuse prea multă cafea. Delia 
Stephens, mama lui, ieșise să ia puţin aer. Numai în Lena avea 
încredere să stea cu fiul ei. 

De ce? Lena era ultimul om de pe pământ în care femeia ar 
avea încredere să-și lase băiatul. 

Scoase un șerveţel din cutie și umezi un colț în cana cu apă 
de lângă pat. Brad era conectat la un ventilator și niște salivă 
uscată i se adunase în colțul gurii. Avea un plămân și ficatul 
distrus. Avusese multe hemoragii interne. Doctorii erau 
îngrijoraţi de posibilele infecţii, de faptul că nu va rezista peste 
noapte. 


90 


ÎI șterse pe bărbie, rămânând surprinsă de faptul că avea un 
început de barbă. Lena îl considerase pe Brad dintotdeauna doar 
un puști, dar părul facial și mărimea mâinii sale pe care ea o 
ținea acum în palma sa, îi aduseră aminte că era un bărbat în 
toată regula. El știa care erau riscurile meseriei de poliţist. Brad 
fusese la faţa locului când murise Jeffrey, primul poliţist care a 
răspuns apelului. El nu vorbise niciodată despre asta, dar după 
ziua aceea se schimbase. Se maturizase. Moartea șefului fusese 
o dovadă dură a faptului că niciunul dintre ei nu era imun la 
răufăcătorii pe care îi arestau. 

Îi vibră din nou telefonul. Lena îl scoase din buzunar și se uită 
le numere. Îl sunase pe unchiul Hank din Florida să-i spună că 
era bine, în cazul în care vedea ceva la știri. Jared o sunase în 
timp ce-l băga pe Tommy Braham pe bancheta din spate a 
mașinii. Era și el polițist. Auzise de atac prin staţie. Ea îi spusese 
doar două cuvinte, „Sunt bine”, apoi închise înainte să înceapă 
să plângă. g 

Toate celelalte apeluri pierdute erau de la Frank. Incercase să 
dea de ea în ultimele cinci ore. Ea nu-l mai văzuse după ce 
plecase cu Brad în elicopterul care aterizase în mijlocul străzii. 
Privirea din ochii săi umezi spunea o poveste pe care ea nu voia 
să o audă. Și acum el era îngrijorat că ea va spune tuturor ce 
știa. 

Ar trebui să fie îngrijorat. 

Îi sună din nou telefonul când îl ţinea în mână, dar Lena apăsă 
butonul până când aparatul se închise. Nu voia să vorbească cu 
Frank, nu voia să mai audă și alte scuze de-ale lui. Știa ce 
mersese prost în ziua aceea. Mâinile lui erau mânjite cu sângele 
lui Brad, la fel de mult ca ale lui Lena - dacă nu cumva chiar mai 
mult. 

Ar trebui să-și dea demisia și gata. Scrisoarea de demisie era 
în buzunarul hainei, stătea acolo de câteva săptămâni. II făcuse 
pe Tommy să mărturisească în timp record. Ar fi preferat ca 
altcineva să scoată detaliile de la el. Lasă să se uite la poliţist 
cum Tommy cască gura timp de două ore, încercând să-și dea 
seama ce se petrece în creierul minuscul al acestuia. Nu o putea 
critica pe Lena pentru munca ei. Fantoma lui Jeffrey nu o mai 
putea ţine acolo după ce se întâmplase. 

Delia Stephens reveni în încăpere. Era o femeie corpolentă, 
dar se mișcă în liniște pe lângă pat, umflând pernele lui Brad și 


91 


sărutându-l pe frunte. Îi aranjă fiului ei părul blond, care 
începuse să se rărească. 

— Îi place la nebunie să fie poliţist. 

— Se pricepe de minune, zise Lena găsindu-și vocea. 

— Întotdeauna a vrut să-ţi facă pe plac, zise Delia cu un 
zâmbet trist pe față. 

— Niciodată nu a dat greș, minţi ea. Este un detectiv bun, 
doamnă Stephens. Se va întoarce în patrulă cât ai zice pește. 

Ochii Deliei se întunecară de griji. Îl frecă pe Brad pe umăr. 

— Poate îl conving să vândă asigurări cu unchiul său Sonny. 

— O să aveţi destul timp să-l convingeți. 

Vocea îi cedă. Optimismul ei fals nu păcălea pe nimeni. 

Delia se ridică în picioare și își împreună mâinile. 

— Mulţumesc că l-ai vegheat. Întotdeauna mă simt mai în 
siguranţă când știu că e cu tine. i 

Lena simţi că o ia amețeala din nou. Incăperea era prea mică, 
prea călduroasă. 

— O să mă duc la baie puțin. 

Delia zâmbi; recunoștința ei era atât de evidentă, încă Lena 
simţi cum i se răsucea un cuţit în piept. 

— Nu te grăbi, dragă. Ai avut o zi lungă. 

— Mă întorc imediat. 

Lena își ţinu capul sus în timp ce mergea pe hol. Erau vreo 
câțiva polițiști de patrulă din districtul Grant care stăteau de 
pază în faţa sălii de așteptare de la terapie intensivă. li văzu pe 
polițiștii localnici din Macon cum se foiau. Nu era nici urmă de 
Frank Wallace. Cel mai probabil era la bar, cu burta-n sus, 
încercând să bea până îi dispărea gustul amar din gură. Probabil 
că era mai bine ca ea să nu-l vadă în momentul acela. Dacă el 
ar fi fost pe hol, ea s-ar fi luat de faptul că bea, de minciunile lui 
- de toate lucrurile pe care le ignorase în ultimii patru ani. Gata. 
După ziua aceea, încrederea oarbă a lui Lena în acel om avea să 
dispară de tot. 

Cel puţin Gavin Wayne, șeful poliţiei din Macon era acolo. O 
salută din cap când Lena trecu pe lângă el. Cu câteva săptămâni 
înainte discutase cu Lena despre mutarea ei acolo. Ea venise să- 
| ia pe Jared când ieșea din tură pentru că el avea mașina la 
service. Lui Lena îi plăcuse de șeful Wayne, dar Macon era un 
oraș imens și întins. Wayne era mai mult politician decât poliţist. 


92 


Nu se compara cu Jeffrey, ceea ce era un obstacol care păru de 
nedepășit atunci când el îi menţionă postul. 

Lena deschise ușa de la toaleta femeilor, fericită că nu era 
nimeni înăuntru. Dădu drumul la robinet. Lăsă apa să-i curgă 
printre degete. Își spălase mâinile de o mie de ori, dar sângele - 
atât al lui Brad, cât și al ei - încă îi rămăsese sub unghii. 

Fusese împușcată în mână. Glonţul îi luase o bucată de piele 
de pe marginea exterioară a palmei. Lena se bandajase singură, 
folosind trusa de prim ajutor de la secţie. În mod ciudat, nu 
cursese mult sânge. Poată că fierbințeala glonţului cauterizase 
rana. Totuși, avu nevoie de trei bucăţi de leucoplast puse unul 
peste altul ca să o acopere. La început, durerea era suportabilă, 
dar acum, că se dusese șocul, întreaga mână îi zvâcnea. Nu 
putea să ceară nimănui de la spital să se uite la rană. Rănile 
provocate de armele de foc trebuiau raportate. Lena trebuia să 
roage pe cineva să-i dea niște antibiotice, ca să nu se aleagă cu 
o infecție. 

Măcar era mâna stângă. Deschise robinetul de apă caldă cu 
mâna sănătoasă. Lena se simţea mizerabil. Umezi un prosop de 
hârtie, puse niște săpun și se spălă la subraţ. Continuă, 
spălându-se ca o curvă la chiuvetă. De când era trează? Primise 
telefonul lui Brad în legătură cu cadavrul din lac în jurul orei trei 
dimineaţa. Ultima dată când se uitase la un ceas, se apropia de 
ora zece seara. Nu era de mirare că era moartă de oboseală. 

— Lee? 

Jared Long stătea în ușă. Era îmbrăcat în uniforma de 
motociclist în patrulă. Avea cizmele julite și părul vâlvoi. Lui 
Lena îi sări inima când îl văzu. 

Cuvintele îi ieșiră repede pe gură. 

— N-ar trebui să fii aici. 

— Echipajul meu a venit aici ca să donăm sânge. 

Lăsă ușa să se închidă în spatele lui. Păru că trece o veșnicie 
până traversă încăperea și o luă în braţe. Ea își rezemă capul pe 
umărul lui. Se potrivea în braţele lui ca un puzzle terminat. 

— Îmi pare atât de rău, iubitule. 

Ea vru să plângă, dar nu mai avea lacrimi. 

— Era să mor când am auzit că unul dintre voi a fost rănit. 

— Sunt bine. 

El îi luă mâna și văzu leucoplastul pe care îl folosise să-și 
acopere rana. 


93 


— Ce s-a întâmplat? 

Ea își lipi faţa de pieptul lui din nou. Auzea cum îi bătea inima. 

— A fost urât. 

— Știu iubito. 

— Nu, zise ea. Nu știi. 

Lena se trase înapoi, dar nu se smulse din îmbrăţișarea lui. 
Voia să-i spună ce se întâmplase cu adevărat - nu varianta care 
le va fi prezentată reporterilor, nu cea care va apărea în ziare. 
Voia să-și mărturisească complicitatea, să-și ia o piatră de pe 
suflet. 

Dar când se uită în ochii lui căprui și profunzi, rămase fără 
cuvinte. 

Jared era cu zece ani mai tânăr ca ea. Ea îl considera pur și 
perfect. Nu avea riduri la ochi sau în jurul gurii. Singura cicatrice 
de pe corpul lui provenea de la un atac nereușit din timpul unui 
meci de fotbal american la colegiu. Părinţii lui încă erau fericiţi 
împreună. Sora lui mai mică îl venera. Era exact opusul genului 
preferat de Lena. Exact opusul oricărui bărbat cu care fusese ea 
vreodată. 

Îl iubea atât de mult, încât o speria acest lucru. 

— Zi-mi ce s-a întâmplat, spuse el. 

Ea se hotărî să-i spună adevărul numai pe jumătate. 

— Frank era beat. Nu am realizat cât de tare până... zise ea 
scuturând din cap. Poate că nu am fost atentă. Bea mult în 
ultima vreme. De obicei îi face față, dar... 

— Dar? 

— M-am săturat, zise Lena. O să-mi dau demisia. Am niște zile 
de concediu. Am nevoie să-mi limpezesc mintea. 

— Poţi să stai cu mine până te hotărăști ce vei face. 

— Acum vorbesc serios. Chiar îmi dau demisia. 

— Știu că așa vei face și mă bucur. Jared își puse mâinile pe 
umerii ei ca să o poată privi: Dar în clipa asta vreau să am grijă 
de tine. Ai avut o zi grea. Lasă-mă să fiu lângă tine. 

Ea se înmuie repede. Gândul de a-i preda lui Jared 
următoarele ore din viaţa ei părea ca cel mai bun cadou din 
lume. 

— Du-te tu primul. Mă duc să văd ce face Brad și vin în urma 
ta cu mașina. 

El îi ridică bărbia și o sărută pe gură. 

— Te iubesc. 


94 


— Şi eu te iubesc. 

Intinse mâna către ușă, exact când se deschise. Frank stătea 
înlemnit, uitându-se la Jared ca la o fantomă. 

— lisuse, murmură el. 

Ea simţi cum miroase a whisky de la un metru și jumătate. 

— Du-te, ne vedem acasă, îi zise Lena lui Jared. 

Dar Jared nu se lăsa condus cu una cu două. Stătu nemișcat și 
se uită lung la Frank. 

— Du-te, te rog. Jared, te rog, îl imploră ea. 

— Sigur ești bine? zise el în cele din urmă, mutându-și privirea 
de la Frank la Lena. 

— Sunt bine, îi zise ea. Du-te. 

El plecă șovăielnic. Frank se uită atât de mult în urma lui, 
încât Lena trebui să închidă ușa ca el să-și mute privirea în altă 
parte. 

— Ce naiba faci? întrebă Frank. Trebuia să se ţină cu mâna de 
perete ca să-și păstreze echilibrul. Câţi ani? 

— Nu-i treaba ta. Spuse, și totuși continuă: Are douăzeci și 
cinci. 

— Arată de zece, răspunse Frank. De cât timp te vezi cu el? 

Lena nu avea chef să răspundă la întrebări. 

— Ce cauţi aici, Frank? Abia te ţii pe picioare. 

El se șterse la gură cu dosul palmei. 

— Ai venit cu mașina? Mai bine nu-mi răspunde. 

Ea nu voia să se gândească la câte vieţi pusese el în pericol 
urcându-se la volan. 

— Puștiul e bine? 

Se referea la Brad. 

— Nu știu încă. E într-o stare stabilă pentru moment. Ai băut 
ceva azi care să nu aibă alcool? 

Frank nici nu putea să pășească. Se îndreptă spre chiuvetă, 
dar căzu peste ea. 

Lena îi dădu drumul la apă. O amintire din copilărie îi trecu 
prin faţa ochilor, cu unchiul ei Hank atât de beat încât urina pe 
el. Incercă să-și separe sentimentele, să se distanțeze de mânia 
pe care o simţea. Nu funcţionă. 

— Miroși ca un bar. 

— Mă tot gândesc la ce s-a întâmplat. 

— La care parte? zise ea aplecându-se astfel încât fața ei să 
fie mai aproape de a lui. La partea când nu ne-am identificat 


95 


drept polițiști sau la partea când aproape am împușcat un băiat 
pentru că avea în mână un cuţit de deschis corespondență? 

Frank îi aruncă o privire panicată. 

— Credeai că nu o să aflu despre asta? 

— Era un cuţit de vânătoare. 

— Era un cuţit pentru corespondenţă, insistă ea. Mi-a zis 
Tommy, Frank. Era un cadou de la bunicul său. Era un cuţit 
pentru corespondenţă. Arăta ca un cuţit adevărat, dar nu era. 

Frank scuipă în chiuvetă. Lui Lena i se întoarse stomacul pe 
dos când văzu culoarea maroniu-închis a flegmei lui. 

— Nu contează. L-a înjunghiat pe Brad cu el. Așa că este o 
armă. 

— Pe tine cu ce te-a tăiat? întrebă Lena. Frank se tăvălise pe 
podeaua garajului, ţinându-se de braţ. Am văzut că sângerai. De 
la asta a pornit totul. l-am zis lui Brad că te-a tăiat. 

— Așa e. 

— Nu cu un cuţit de corespondenţă. Nu am găsit nimic altceva 
asupra lui, în afară de o mașinuţă de jucărie și niște gumă de 
mestecat. 

Frank se privi în oglindă. Lena se uită la reflexia lui. Arăta de 
parcă era cu un picior în groapă. 

Ea își dezlipi leucoplastul de pe mână. Rana era roșie și vie. 

— Glonţul tău a luat-o aiurea. Ţi-ai dat seama când am fost 
lovită? 

Înghiţea în sec, mărul lui Adam mișcându-se vizibil. Probabil 
voia să bea apă. După cum arăta, avea nevoie. 

— Ce s-a întâmplat, Frank? Aveai arma scoasă. Tommy a 
venit către tine. Tu ai apăsat pe trăgaci și m-ai împușcat pe 
mine. Cum de te-ai tăiat pe braţ? Cum de a trecut de tine o 
sfrijitură de copil de șaizeci de kilograme cu un nenorocit de 
cuţit pentru corespondență? 

— Ți-am zis că m-a tăiat cu cuțitul. S-a înșelat, nu era un cuţit 
pentru corespondenţă. 

— Știi, pentru un poliţist, ești un mincinos de rahat. 

Frank se sprijini de chiuvetă. Abia se ţinea pe picioare. 

— Tommy nu zice nimic de un cuţit pentru corespondenţă în 
mărturisire. 

— Asta pentru că mi-au mai rămas vreo două picături de 
loialitate față de tine, boșorogule. Dar și astea aproape că s-au 


96 


dus pe apa sâmbetei azi. Zi-mi ce s-a întâmplat în garajul ăla, 
mârâi Lena. 

— Nu știu. Nu-mi amintesc. 

— Cum de a trecut Tommy de tine? Ai leșinat? Ai căzut? 

— Nu contează. A fugit. Asta e important. Tot ce s-a întâmplat 
după aceea e vina lui. 

— Nu ne-am identificat în garaj. Erau doar trei oameni care-și 
îndreptaseră pistoalele către capul lui. 

— Mă bucur să aud că recunoști că ai făcut ceva greșit azi, 
prinţeso, zise el, uitându-se aspru spre ea. 

Lena se simţi copleșită de furie, gata să provoace orice daună 
putea. 

— Când Brad a strigat „Poliţia!”, Tommy s-a oprit. S-a întors. 
Avea cuțitul pentru corespondenţă în mână. Brad a intrat în el. 
Tommy nu a vrut să-l înjunghie. Asta o să-i zic oricui mă 
întreabă. 

— A omorât-o pe aia cu sânge rece. Îmi spui tu mie că nu-ți 
pasă de asta? 

— Desigur că-mi pasă, izbucni Lena. Doamne, Frank, nu zic că 
nu a făcut-o el. Zic că în momentul în care Tommy își ia un 
avocat, am pus-o. 

— Nu am făcut nimic greșit. 

— Să sperăm că judecătorul va fi de-acord cu tine, altfel va 
anula arestul, mărturisirea, tot ce a rezultat din prinderea lui 
Tommy în garaj. Puștiul ăla o să scape basma curată după ce a 
comis o crimă pentru că tu nu te poţi ţine pe picioare fără să 
torni o sticlă de whisky în tine. Își apropie faţa la câţiva 
centimetri de a lui. Așa vrei să-și aducă lumea aminte de tine, 
Frank? Drept un poliţist care a lăsat un criminal să scape pentru 
că nu se putea abţine de la băut în timpul serviciului? 

Frank deschise din nou robinetul. Își aruncă apă pe faţă și pe 
ceafă. Ea văzu că îi tremurau din nou mâinile. Avea încheieturile 
degetelor julite rău de tot. Cât de tare îl lovise Frank pe Tommy 
încât dinţii băiatului reușiseră să treacă prin mănușa de piele a 
lui Frank? 

— E vina ta că s-a terminat prost. Tommy a trecut de tine. Nu 
știu ce făceai de te tăvăleai pe podea, cum te-ai tăiat pe braț, 
dar știu dacă ţi-ai fi făcut treaba și l-ai fi oprit la ușă... 

— Taci, Lena! 

— Du-te dracului! 


97 


— Totuși sunt șeful tău. 

— Nu mai ești, beţivan de nimic ce ești! Băgă mâna în 
buzunar și scoase demisia. Când el nu o luă, ea i-o aruncă în 
faţă: Am terminat-o cu tine! 

El nu ridică scrisoarea. Nu-i răspunse cu un șir de obscenitățţi. 
În schimb, o întrebă: 

— Ce pix ai folosit? 

— Poftim? 

— Pixul pe care ţi l-a dat Jeffrey. Pe ăla l-ai folosit? 

— Incerci să mă faci să mă simt vinovată ca să rămân? Ai să 
calci în picioare amintirea lui Jeffrey ca să rămân să te ajut să 
cureți mizeria asta? 

— Unde ţi-e pixul? 

Când ea nu i-l dădu, el începu să o caute în haină, să-i pipăie 
buzunarele. Ea se împotrivi, luându-l la palme și împingându-l 
de perete. 

— Pleacă de lângă mine! îi zise ea împingându-l înapoi pe 
chiuvetă. Ce dracu' ai? 

El o privi în ochi pentru prima oară de când intrase în 
încăpere. 

— Tommy s-a sinucis în celulă. 

Lena își puse mâna la gură. 

— Și-a tăiat încheieturile cu o rezervă de pix. Din aceea din 
metal, care se folosește pentru pixurile bune. Pixuri bune, ca 
cele pe care ni le-a dat Jeffrey. 

Mâna lui Lena rămase inertă timp de câteva secunde. Găsi 
pixul acolo unde îl ţinea întotdeauna - în spirala carneţelului din 
buzunarul din spate. Il răsuci să-l deschidă, dar mina nu ieși. 

— Rahat, șuieră Lena desfiletând capacul. Nu... nu... Pixul era 
gol. Cum a... Simţi că-i vine rău de supărare. | se strânse 
stomacul. Ce a... 

— L-ai percheziţionat înainte să-l bagi în celulă? întrebă Frank. 

— Desigur că... 

Chiar așa să fie? Stătuse Lena să-l percheziționeze sau îl 
aruncase în celulă cât de repede putuse ca să ajungă la spital? 

— Bine că nu a atacat pe nimeni cât timp a fost acolo. Deja 
omorâse o persoană și înjunghiase un poliţist. 

Lena nu mai putea sta în picioare, genunchii îi cedaseră. Se 
prăbuși la podea. 

— Chiar e mort? Ești sigur? 


98 


— A sângerat până a murit. 

— De ce? zise Lena punându-și capul în palme. 

— Ce i-ai zis? 

— Nu i-am... 

Scutură din cap, încercând să scape de imaginea lui Tommy 
Braham zăcând mort. Era supărat când l-a închis, dar cu gând 
de sinucidere? Ea nu prea credea. Chiar și la cât de grăbită era 
să ajungă la spital, Lena i-ar fi spus ceva ofițerului de la arestări 
dacă ar fi considerat că Tommy avea nevoie să fie 
supravegheat. 

— De ce a făcut-o? 

— Probabil i-ai zis tu ceva. 

Se uită în sus la Frank. Acum i-o plătea înapoi cu aceeași 
monedă. Își dădu seama după privirea meschină din ochii lui. 

— Cel puţin asta crede Sara Linton, adăugă el. 

— Ce legătură are Sara cu asta? 

— Am sunat-o pentru că Tommy, arestatul tău, nu se calma. 
M-am gândit că ea poate să-i dea ceva care să-l ajute. Era de 
față când l-am găsit. 

Lena știa că trebuia să-și facă griji pentru fundul ei, dar se 
gândea numai la Tommy Braham. Ce-l apucase? Ce-l împinsese 
pe puștiul ăla prost să facă așa ceva? 

— A chemat un ștab de la GBI să investigheze cazul. Knox a 
avut deja de a face cu el. Și-a dat seama că Tommy a primit 
pixul de la noi. 

Lena simţi un gust groaznic în fundul gâtului. Tommy era 
arestatul ei. Era în grija ei. Din punct de vedere legal, el era 
responsabilitatea ei. 

— Știu că rezerva era de la mine? 

Frank se scotoci prin buzunar. Îi aruncă lui Lena un pachet din 
carton. Ea recunoscu emblema Cross. O rezervă nouă era 
învelită într-o apărătoare de plastic. 

— Abia ai cumpărat asta? întrebă ea. 

— Nu-s atât de prost, îi zise el. Le cumpăr online, nu se 
găsesc rezerve la noi în oraș. 

Toată lumea făcea la fel. Era incomod, dar cadoul însemna 
mult, mai ales acum, că Jeffrey nu mai era. Lena avea zece 
rezerve acasă într-o cutie. 

— Am încurcat-o amândoi cu asta, zise el. 


99 


Lena nu-i răspunse. Derula timpul petrecut cu Tommy, 
încercând să-și dea seama când se hotărâse să-și pună capăt 
zilelor. li spusese ceva înainte să încuie ușa celulei? Lena nu 
prea credea. Poate că era unul dintre multele indicii care-i 
scăpaseră. Tommy se calmase prea repede după ce ea ieșise 
din cameră să ia niște șerveţele. Îl dusese în celulă la scurt timp 
după aceea. Se smiorcăia, dar își ţinuse gura, chiar și când 
închisese ușa greoaie de metal. Se zicea dintotdeauna că cei 
tăcuţi erau cei care se hotărâseră deja. Cum de îi scăpase ei 
asta? Cum de nu observase? 

— Trebuie să ne apărăm reciproc, să susţinem aceeași 
variantă. 

Ea scutură din cap. Cum se băgase în încurcătura asta? De ce 
imediat ce ieșea dintr-un rahat, intra în altul? 

— Sara vrea sânge. Pe al tău. Crede că a găsit în sfârșit o cale 
să te pedepsească pentru ce i-ai făcut lui Jeffrey. 

— Nu i-am făcut nimic, zise Lena ridicându-și repede capul. 

— Amândoi știm că altfel stă treaba, nu-i așa? 

Cuvintele lui o străpunseră direct în inimă. 

— Ești un nenorocit. Știi asta? 

— E, păi și tu la fel. 

Lena simţi cum o înţepa mâna. Strângea ambalajul de plastic 
atât de tare încât începuse să-i perforeze pielea. Încercă să-l 
rupă, dar avea unghiile prea scurte. În cele din urmă rupse 
cartonul cu dinţii și-l îndepărtă de plastic. 

— Cât de solidă e mărturisirea aia? întrebă Frank. 

— Tommy a recunoscut tot. A pus pe hârtie, răspunse ea în 
timp ce vâri noua rezervă în pix. 

— Ai face bine să strigi asta oricui te ascultă, pentru că altfel 
tatăl lui te dă în judecată pentru tot ce ai. 

— O Celica veche de cincisprezece ani și o ipotecă de optzeci 
de mii de dolari pe o casă de șaizeci de mii? Poate să ia cheile 
chiar acum, fornăi ea. 

— O să-ţi pierzi insigna. 

— Poate că ar trebui. Renunţă la pix, renunţă la tot. Cu patru 
ani în urmă, Lena s-ar fi luptat să găsească o cale să acopere 
toată povestea. Acum, tot ce voia era să spună adevărul și să 
meargă mai departe. Asta nu schimbă nimic, Frank. Tommy era 
responsabilitatea mea. Voi suporta consecințele. Dar și tu va 
trebui să le suporţi consecinţele faptelor tale. 


100 


— Nu trebuie neapărat să fie așa. 

— Cum adică? întrebă Lena uitându-se la el și mirându-se de 
schimbarea bruscă. 

— Tommy a ucis-o pe fata aia. Crezi că o să-i pese cuiva că un 
mic retardat criminal și-a tăiat venele în celula de arest? Frank 
se șterse la gură cu dosul palmei. A omorât-o pe fata aia, Lee. A 
înjunghiat-o în ceafă de parcă răpunea un animal. Și asta numai 
pentru că ea nu-i voia cocoșelul. 

Lena închise ochii. Era atât de obosită, încât nu putea gândi. 
Dar știa că Frank avea dreptate. Nimănui nu i-ar păsa de 
moartea lui Tommy. Dar asta nu însemna că era în regulă. Asta 
nu schimba ce se întâmplase în garaj în ziua aceea, nici nu 
repara pagubele provocate lui Brad. 

— Ţi-a ieșit de sub control băutul. Nu am zis nimic despre 
faptul că Brad nu era în formă. Poate că se va face bine sau 
poată că tăcerea mea va însemna moartea lui. Nu știu. Nu am 
de gând să văd cum ţi se întâmplă și ţie același lucru. Nu îţi poţi 
face datoria, Frank. Nu ar trebui să te urci la volan, darămite să 
porţi o armă. 

Frank îngenunche în faţa ei. 

— Poţi să pierzi mult mai multe lucruri, Lena. Gândește-te. 

— N-am la ce să mă gândesc. M-am hotărât. 

— Pot să-i spun oricând lui Gavin Wayne despre iubițelul tău. 

— Ai grijă să te speli pe dinţi înainte, să nu puţi a whisky. 

— Amândoi știm ce neplăceri aș putea cauza. 

— Când ai devenit atât de nobil? 

— lubițelul tău chiar te cunoaște, Lena? continuă Frank, 
încrețindu-și buzele într-un zâmbet. Gândește-te la toate 
lucrurile pe care mi le-ai spus de-a lungul anilor. Toate mașinile 
alea de poliţie în care am stat împreună. Toate nopţile alea târzii 
și diminețile de după ce a murit Jeffrey. Işi arătă dinţii galbeni: 
Eşti o polițistă coruptă, Lena. Crezi că iubitul tău o să ierte asta? 

— Nu sunt coruptă. Se încinsese de multe ori, dar nu 
întrecuse niciodată măsura. Sunt o polițistă bună și tu știi asta. 

— Ești sigură de asta? îi rânji el. Brad a fost înjunghiat în timp 
ce tu stăteai cu degetu-n fund. Ai convins un retardat de 
nouăsprezece ani să se sinucidă. Am un martor în celula 
alăturată care va spune orice-i zic eu dacă-l las să ducă înapoi la 
soţie. 

Lena simţi cum i se oprește inima în piept, dar el continuă: 


101 


— Tu crezi că o să-mi abandonez pensia, să-mi predau arma 
și insigna doar pentru că ţi s-a dezvoltat ţie conștiința? zise el 
izbucnind în râs. Ascultă la mine, fato, nu vrei să mă apuc să le 
spun oamenilor ce știu despre tine, pentru că până tac, o să ai 
noroc dacă nu stai de partea cealaltă a ușii de la închisoare. 

— Nu mi-ai face una ca asta. 

— Mergi ţanţoșă prin oraș, de parcă ai fi cine știe ce 
șmecheră, cu reputaţia proastă în buzunar. Nu te-a tot avertizat 
Jeffrey de asta? Te-ai certat cu prea mulți. Prea multă lume din 
oraș umblă cu un cuţit înfipt în spate. 

— Tacă-ţi gura, Frank. 

— Când ai o reputaţie proastă, chestia e că lumea va crede 
aproape orice se spune despre tine. Se propti bine pe călcâie: 
Șeful ar fi putut să scape basma curată după o crimă pentru că 
nimeni nu-l credea capabil să facă ceva rău. Crezi că lumea 
crede același lucru despre tine? Crezi că au încredere în 
caracterul tău? 

— Nu poţi dovedi nimic și știi asta. 

— Trebuie? Zâmbi din nou, buzele scoțându-i la iveală dinţii. 
Am trăit în orașul ăsta toată viaţa. Lumea mă cunoaște. Au 
încredere în mine, în ceea ce le zic. Și dacă le zic că ești o 
polițistă coruptă... 

Ridică din umeri. 

Lui Lena i se strânsese pieptul atât de mult, încât abia mai 
putea respira. 

— Poate că o să-l scot pe pretenu' Jared la o bere, continuă 
Frank. Pun pariu că nu ar deranja-o pe Sara Linton să vină și ea. 
Ce zici de asta? Ei doi, vorbind frumușel despre tine? Nu uita cât 
de nemernic sunt, fetițo. Și să nu crezi niciun minut că nu o să 
te dau dracului pe pustiu că să-mi salvez eu pielea. 

Ochii apoși ai lui Frank se holbau la ea. Lena îl privi cu ură. 
Ştia că el vorbește serios. Amenințarea era la fel de reală ca o 
bombă cu ceas. 

Frank își scoase sticla. Desfiletă cu atenţie capacul și luă o 
înghiţitură lungă. 

— Ce vrei să fac? aproape că șopti Lena. 

Frank zâmbi într-un fel în care o făcu pe Lena să se simtă de 
parcă era ceva în care el călcase. 

— Doar spune adevărul. Tommy a mărturisit că a omorât-o pe 
Allison Spooner. L-a înjunghiat pe Brad. Nimic altceva nu mai 


102 


contează. Frank ridică din umeri din nou: Joci după regulile mele 
până scăpăm de asta și poate că te voi lăsa să te duci la Macon, 
să fii cu iubițelul tău. 

— Și mai ce? întrebă ea. 

Intotdeauna mai era ceva. 

El scoase din buzunar o pungă de plastic pentru probe. Acum 
că îl vedea de-aproape, Lena se întreba cum de crezuse 
vreodată că era adevărat - lama groasă și neascuţită, mânerul 
din piele falsă. Cuţitul pentru corespondenţă. 

El îi aruncă punga în poală. 

— Scapă de el. 


Capitolul 7 


Sara stătea la masa din sufragerie răsfoind o revistă, în timp 
ce sora și mama ei jucau cărți. Vărul ei Hareton li se alăturase 
cu o jumătate de oră înainte, venind pe nepusă masă, fără să 
sune înainte, ca de obicei. Hareton era cu doi ani mai mare ca 
Sara. Dintotdeauna se întrecuseră în toate, de aceea o făcuse să 
iasă afară când ploua cu găleata să se uite la BMW-ul lui 750Li 
nou-nouţ. Era un mister pentru Sara cum de își permitea el o 
asemenea mașină luxoasă cu un salariu de doctor în zona 
rurală, dar ea se minună de complezenţă pentru că nu avea 
energie pentru altceva. 

Işi iubea vărul, dar câteodată i se părea că scopul lui în viaţă 
era să o calce pe ea pe nervi. Făcea mişto de înălțimea ei. li 
spunea „roșcata” numai ca să o enerveze. Cel mai tare o 
deranja faptul că toată lumea credea că el era fermecător. Chiar 
și propria ei mamă avea o părere extraordinară despre el - un 
punct dureros în mod special, deoarece Cathy nu-și privea copiii 
cu aceeași bunăvoință. Cea mai mare problemă a Sarei cu 
Hareton era că el nu lua nicio situaţie în serios, ceea ce putea o 
fi povară asupra celor din jurul lui. 

Sara termină revista și o luă de la început, întrebându-se de 
ce nicio pagină nu-i părea cunoscută. Era prea distrată ca să 
citească și prea inteligentă să poarte o discuţie cu cei de la 
masă. Mai ales cu Hareton, care părea hotărât să-i atragă 
atenția. 

— Ce este? întrebă ea în cele din urmă. 


103 


El plesni o carte pe masă. 

— Cum e vremea acolo sus, roșcato? 

Sara îi aruncă aceeași privire pe care i-o aruncase cu treizeci 
de ani în urmă, când pusese pentru prima oară întrebarea asta. 

— Plăcută. 

El mai puse jos încă o carte. Tessa și Cathy oftară. 

— Ești în concediu, roșcato. Care-i problema? 

Sara închise revista, luptându-se cu dorinţa de a-i spune că-i 
părea rău că nu era mai vioaie, dar nu prea putea să-și scoată 
din cap imaginea cu Tommy Braham zăcând mort pe podeaua 
închisorii. O privire rapidă către Cathy îi spuse Sarei că mama ei 
știa exact la ce se gândea. 

— Aştept pe cineva, recunoscu ea în cele din urmă. Will Trent. 
E un agent de la GBI. 

— Ce caută un agent la GBI aici? întrebă Cathy îngustându-și 
ochii. 

— Investighează crima de la lac. 

— Și moartea lui Tommy, de la secția de poliţie, adăugă Cathy 
tăios. Ce caută la noi acasă? 

— Nu a apucat să cineze. M-am gândit că tu ai putea... 

— Acum sunt responsabilă cu hrănirea străinilor? 

Ca de obicei, Tessa înrăutăţi situaţia. 

— O să fii responsabilă să-l și cazezi peste noapte, îi spuse 
Sarei. Hotelul este închis pentru renovare. Dacă nu cumva are 
chef să conducă patruzeci și cinci de minute până în 
Cooperstown, mai bine du-te să faci curăţenie în apartamentul 
de deasupra garajului. 

Sara se abţinu să înjure, chiar dacă-i stătea pe vârful limbii. 
Hareton stătea aplecat în față, cu bărbia în mâini, de parcă se 
uita la un film. 

Cathy amestecă din nou cărţile. Zgomotul fu amplificat de 
tensiune. 

— De unde te cunoaște omul ăsta? 

— Sunt tot timpul polițiști la spital. 

Nu era tocmai o minciună, dar pe aproape. 

— Ce se petrece aici, Sara? 

— E complicat, răspunse ea ridicând din umeri. 

Gestul părea atât de fals încât se chinui să-și coboare umerii 
la loc. 


104 


— Complicat? răsună Cathy. Ce repede s-a mai întâmplat! 
Trânti cărțile pe masă și se ridică în picioare. Atunci să mă duc 
să-i spun lui taică-tu să pună niște pantaloni pe el. 

Tessa aşteptă până plecă mama ei. 

— Mai bine îi spui, surioară. Oricum o să te facă să-i zici, 
vrând nevrând. 

— Nu-i treaba ei. 

Tessa izbucni într-un râs ca un lătrat. Totu/ era treaba mamei 
lor. 

Hareton luă cărţile. F 

— Hai, roșcato. Nu iei lucrurile prea în serios? Asta este 
probabil unul dintre cele mai palpitante lucruri care i s-au 
întâmplat lui Brad Stephens în toată viața lui. Tipul încă stă cu 
maică-sa. 

— Nu e amuzant, Hareton. Doi oameni sunt morți. 

— Un retardat și o studentă. Orașul e în doliu. 

Sara își mușcă limba ca să nu-l spintece în două. 

Hareton oftă în timp ce amesteca cărțile. 

— Bine. La chestia cu fata din lac am fost nedrept, dar cu 
Tommy e pe bună dreptate. Oamenii nu se sinucid din senin, 
fără niciun motiv. Se simţea vinovat pentru că o omorâse pe 
fată. De asta l-a înjunghiat pe Brad. Și cu asta basta. 

— Zici că ești poliţist. 

— Păi... Își puse mâna pe piept: Chiar m-am costumat în 
polițist de Haloween. Se întoarse către Tessa: Mai ţii minte 
chilotul tanga? 

— Aia a fost la o petrecere de ziua mea, nu Haloween, își 
aminti Tessa. În primul rând, de ce te-ai dus la închisoare? o 
întrebă pe Sara. 

— Tommy avea nevoie... Nu se sinchisi să termine propoziția. 
Nu știu de ce m-am dus acolo. Se ridică de la masă. Imi pare 
rău. Bine? Îmi pare rău că m-am dus la secţie. Îmi pare rău că 
am adus problema acasă. Îmi pare rău că mama e supărată pe 
mine. Îmi rău că am venit aici. 

— Surioară... începu Tessa, dar Sara plecă înainte ca aceasta 
să mai poată spune ceva. 

Ochii i se umplură de lacrimi pentru a nu știu câta oară în ziua 
aceea, în timp ce merse pe hol și se opri în faţa ușii de la 
intrare. Ar trebui să se ducă sus și să vorbească cu mama ei. 
Sara ar putea măcar să născocească o explicaţie care să o facă 


105 


pe Cathy să nu se mai îngrijoreze. Desigur, Cathy nu ar crede 
nicio explicaţie de-a Sarei, pentru că amândouă știau adevărul: 
Sara încerca să-i facă necazuri lui Lena. Mamei ei nu i-ar face 
plăcere deloc să-i zică Sarei că totul era în zadar. Ar avea 
dreptate - cel puţin parțial. Lena se pricepea la minţit, înșelat și 
orice alte subterfugii ca să nu intre în bucluc. Sara nu se putea 
lupta cu femeia aceea pentru că îi lipsea viclenia de bază cu 
care Lena aborda fiecare situaţie din viaţa ei. 

Și cum rămâne cu fata moartă? Sara nu era mai presus de 
Hareton. O ignorase complet pe Allison Spooner, îi tratase 
moartea ca pe încă o ocazie de a o ataca pe Lena. Oamenii din 
oraș care o cunoșteau pe Allison începuseră să vorbească. Tessa 
stătuse la telefon toată după-amiaza și avea povestea pregătită 
pentru Sara când se întoarse din centru. Allison era mignonă și 
voioasă, genul de fată manierată ca la ţară și cu un zâmbet 
luminos pentru străini. Lucra la restaurant în timpul zilei și la 
sfârșit de săptămână. Trebuie să aibă o familie pe undeva, o 
mamă și un tată care tocmai ce primiseră cea mai îngrozitoare 
veste pe care o poate auzi un părinte. Cu siguranţă erau în drum 
spre districtul Grant în momentul acela, cu inimile frângându-se 
și mai tare cu fiecare kilometru străbătut. 

Se auziră pași pe scările din spatele ei - era Cathy, după cum 
pășea. Sara o auzi pe mama ei cum se opri când ajunse la 
capătul scărilor, apoi se îndreptă către bucătărie. 

Sara expiră, fără să-și dea seama că își ţinuse respiraţia. 

— Scumpo? o strigă Eddie de sus. 

EI își asculta discurile vechi, așa cum făcea când se simţea 
melancolic. 

— Sunt bine, tati. 

Așteptă ca podele care scârțâiau să o anunțe că el se 
întorsese în cameră. Dură ceva. 

Ea își închise ochii din nou. Tatăl ei puse un disc cu Bruce 
Springsteen; acul se învârtea în gol pe discul de vinil acolo unde 
discul era zgâriat. O auzea pe mama ei cum se mișca în 
bucătărie. Zornăiau farfurii și oale. Probabil că Hareton spusese 
ceva amuzant, pentru că râsul Tessei răsună în toată casa. 

Sara se uită afară pe stradă, frecându-se pe braţe pentru a se 
încălzi, căci i se făcuse frig. Ştia și ea cât era de prostesc să 
aștepte la ușă un bărbat care era posibil nici să nu vină. Deși 
Sara nu era dispusă să recunoască, ea voia mai mult decât 


106 


informaţii de la Will. El venise din viața ei din Atlanta. El îi 
reamintea că mai exista altceva care o aștepta. 

Și slavă Domnului că în sfârșit venise. 

Pentru a doua oară în ziua aceea, Sara îl privi pe Will cum 
ascundea diferitele obiecte electronice din Porsche-ul său. Părea 
că durează mai mult de data asta sau poate că ea era mai 
nerăbdătoare. Cobori în cele din urmă din mașină. Tinea dosarul 
pe care i-l dăduse ea deasupra capului ca să se ferească de 
ploaie, în timp ce alerga pe alee. 

Dădu să deschidă ușa, dar se răzgândi. Nu voia ca el să 
creadă că stătuse acolo să-l aștepte. Dar dacă încerca să se 
ascundă, probabil că nu ar fi trebuit să se uite la el prin geam. 

— Idioato, murmură ea, deschizând ușa. 

— Bună. 

EI își scutură ploaia din păr, profitând de veranda acoperită. 

— Vrei să... se întinse Sara către dosarul ud din mâna lui. 

Sara se abţinu să scoată un oftat de dezamăgire. Era ud 
leoarcă. Totul ar fi fost distrus. 

— Poftim, zise el, ridicându-și puloverul și scoțându-și din 
pantaloni maioul. 

Sara văzu hârtiile pe care i le dăduse lipite de pielea lui goală. 
Văzu de asemenea și ceea ce părea a fi o vânătaie în formă de 
evantai de-a lungul abdomenului, care dispărea în jos, sub talia 
blugilor. 

— Ce... 

El își trase repede maioul. 

— Mulţumesc. Se scărpină pe faţă, un tic nervos de care ea 
uitase. Cred că putem să aruncăm dosarul ăsta. 

Ea aprobă din cap, neștiind ce altceva să spună. Și Will părea 
ca nu avea cuvinte. Se priviră până când se aprinse lumina în 
hol. 

Cathy stătea în ușa bucătăriei, cu mâinile în șold. Eddie cobori 
pe scări. Fusese cel mai jenant moment de tăcere pe care Sara 
îl trăise vreodată. Simţi pentru prima dată ce încurcătură 
monumentală crease în ziua aceea. Dacă ar fi putut pocni din 
degete ca să ia totul de la început, ar fi fost încă în Atlanta și 
familia ei ar fi fost scutită de această situaţie îngrozitoare. |i 
venea să intre în pământ de rușine. 

Tatăl ei rupse tăcerea. Îi întinse mâna lui Will. 

— Eddie Linton. Sunt bucuros că te putem adăposti de ploaie. 


107 


— Will Trent, zise Will, strângându-i ferm mâna. 

— Eu sunt Cathy, interveni mama ei, mângâindu-i brațul lui 
Will. Dumnezeule, ești ud leoarcă. Eddie, ia du-te să vezi dacă 
nu găsești ceva cu care să se schimbe. Dintr-un oarecare motiv, 
Eddie râse în sinea lui în timp ce urca scările. Hai să scoatem 
puloverul ăsta, înainte să răcești. 

Will părea la fel de jenat cum ar părea orice bărbat dacă o 
femeie mult prea politicoasă, de șaizeci și trei de ani, i-ar fi spus 
să se dezbrace în holul ei. Totuși, se conformă, ridicându-și 
puloverul peste cap. Purta un tricou negru cu mânecă lungă pe 
dedesubt. Începuse să-i iasă din pantaloni când își ridică braţele, 
iar Sara se întinse fără să se gândească, ca să-i ţină tricoul. 

Cathy îi aruncă o privire aspră, ceea ce o făcu pe Sara să se 
simtă de parcă ar fi fost prinsă furând. 

— Mama, începu să spună Sara, simțind cum o năpădea o 
sudoare rece. Chiar am nevoie să vorbesc cu tine. 

— O să avem destul timp mai încolo, scumpo. Fiica mea îmi 
spune că ești din Atlanta, i se adresă Cathy lui Will, luându-l de 
braţ în timp ce-l conducea pe hol. 

— Așa este doamnă. 

— Din care parte? Am o soră care locuiește în Buckhead. 

— Ăă... Se uită înapoi la Sara: Din Poncey-Highlands, e 
aproape... 

— Știu exact unde este. Sigur stai aproape de Sara. 

— Da, doamnă. 

— Mamă... 

— Mai încolo, dragă. Cathy îi aruncă un zâmbet șiret în timp 
ce-l conducea în sufragerie. Ea este Tessa, mezina. Hareton 
Earnshaw este băiatul fratelui meu. 

Hareton îi aruncă o privire de evaluare. 

— Vai, ce înalt ești! A 

— Ignoră.-l, îl sfătui Tessa, în timp ce-i strânse mâna. Imi pare 
bine să te cunosc. 

Will se așeză pe locul cel mai apropiat, iar Sara simţi cum îi 
stătu inima în loc de panică. Era locul lui Jeffrey. 

Cathy nu era complet lipsită de suflet. 

— Hai să te așezăm în capul mesei, sugeră ea, împingându-l 
ușor pe Will în direcția bună. Mă întorc imediat cu cina ta. 

Sara se afundă în scaun lângă el. Își puse mâna pe braţul lui. 

— Îmi pare atât de rău. 


108 


— Pentru ce? 

— Mulţumesc că te prefaci, dar nu avem mult timp înainte 
ca... Sara își trase mâna. Mama ei se întorsese deja cu farfuria 
de mâncare. 

— Sper că îţi place puiul prăjit. 

— Da, doamnă, zise Will uitându-se în jos la farfuria plină. 

Era destulă mâncare pentru jumătate de oraș. 

— Ceai îndulcit? întrebă Cathy. 

Sara se ridică în picioare, dar mama ei îi făcu semn cu capul 
Tessei să aducă un pahar, apoi continuă: 

— Spune-mi cum ai cunoscut-o pe fiica mea. 

— Am cunoscut-o pe Dr. Linton la spital, zise Will după ce își 
ridică un deget ca să aibă timp să înghită o gură de fasole. 

Sarei îi venea să-l pupe pentru formalitatea cu care vorbea. 

— Mamă, partenera agentului Trent mi-a fost pacientă, 
explică Sara. 

— Chiar așa? 

Will dădu din cap, luând o îmbucătură sănătoasă de pui. Sara 
nu își putea da seama dacă îi era foame sau căuta cu disperare 
un motiv să nu vorbească. Riscă să-i arunce o privire lui 
Hareton. Pentru prima dată în viaţa lui nefericită, alesese să 
rămână tăcut. 

— Este și soția dumneavoastră în poliţie? 

Will se opri din mestecat. 

— V-am observat verigheta. 

El se uită în jos la mâna sa. Cathy nu-l scăpă din privire. El 
mai mestecă puţin. În cele din urmă, răspunse: 

— Ea este detectiv particular. 

— Cred că aveţi multe subiecte de discuţie. V-aţi cunoscut în 
timpul uneia dintre anchetele tale? 

El se șterse la gură. 

— Mâncarea asta e foarte bună. 

Tessa așeză un pahar de ceai în faţa lui. Will luă o înghiţitură 
lungă, iar Sara se întrebă dacă el își dorea să fie ceva mai tare 
în pahar. 

Cathy își menţinu presiunea subtilă. 

— Aș fi vrut ca fetele mele să fie interesate de gătit, dar nu s- 
a lipit de niciuna dintre ele. Făcu o pauză să respire. Spune-mi, 
domnule Trent, de unde este familia ta? 

Sara se luptă cu dorinţa de a-și lăsa capul în mâini. 


109 


— Mamă, pe bune. Chiar nu e treaba... 

— Nu e nicio problemă, zise Will ștergându-se la gură. Am 
crescut într-un orfelinat, îi spuse el lui Cathy. 

— Fii binecuvântat. 

Will părea că nu știa cum să-i răspundă. Luă din nou o gură 
mare de ceai. 

— Domnule Trent, mezina mea mi-a adus aminte că hotelul 
este închis pentru renovare. Sper că vei accepta să stai la mine 
acasă cât timp ești aici, continuă Cathy. 

Will se înecă cu ceaiul. _ 

— Avem un apartament deasupra garajului. Imi pare rău să 
spun că nu e cine știe ce, dar nu m-aș simţi bine dacă v-aș pune 
să conduceţi tocmai până la Cooperstown pe vremea asta. 

Will își șterse ceaiul de pe faţă. Se uită la Sara pentru ajutor. 

Ea scutură din cap, neputincioasă să oprească atacul de 
ospitalitate sudistă a mamei ei. 

e 

Renovarea casei familiei Linton nu se extinsese şi la 
spălătorie. Sara trebui să coboare pe scări în partea neterminată 
a beciului ca să aducă nişte prosoape curate pentru Will. 
Uscătorul încă mergea când aprinse lumina. Verifică prosoapele 
- erau încă umede. 

Sara porni la loc uscătorul. Începu să urce din nou scările, dar 
se opri la jumătate și se așeză. Se comportase cam ca o proastă 
toată ziua, dar nu era atât de nebună încât să cadă la picioarele 
mamei ei. 

Își rezemă bărbia în mâini. Obrajii i se înroșiseră ca sfecla în 
momentul în care Cathy îl poftise pe Will Trent în casă. 

— Surioară? șopti Tessa din capul scărilor. 

— Mai încet, o preveni Sara. 

Ultimul lucru de care avea nevoie era de mai multă atenţie 
din partea mamei ei. Tessa închise ușurel ușa. Se ţinu cu o 
mână de burtă și cu cealaltă se sprijini de balustradă în timp ce 
cobora pe scări. 

— Ești bine? 

Sara încuviinţă din cap, ajutând-o pe Tessa să se așeze. 

— Nu-mi vine să cred că nu a mutat spălătoria sus. 

— Sanctuarul ei? 

Râseră amândouă. În adolescenţă, Tessa și Sara evitaseră în 
mod strategic spălătoria de frică să nu fie puse la treabă. Ele se 


110 


credeau atât de isteţe, până își dădură seama că mama lor de 
fapt se bucura de lipsa companiei. 

Sara își puse mâna pe burta surorii ei. 

— Hei, ce-i ăsta? 

— Cred că e un bebeluș, zâmbi Tessa. 

— Ești enormă, zise Sara cuprinzând-o cu ambele mâini. 

— Imi place la nebunie, șopti Tessa. N-o să-ţi vină să crezi 
câte rahaturi am mâncat. 

— Cred că îl simţi cum lovește tot timpul acum. 

— O să fie fotbalistă. 

— Ea? zise Sara ridicându-și sprânceana. 

— Zic și eu. Lem vrea să fie surpriză. 

— Putem să mergem mâine la clinică. Elliot Felteau 
cumpărase cabinetul Sarei, dar ea era încă proprietara clădirii. 
Pot să mă prefac că fac ceva „proprietăresc” cu ecograful. 

— Și eu vreau să fie o surpriză. In afară de asta, cred că ai 
destule pe cap acum. 

— Mama, zise Sara, dându-și ochii peste cap. 

— Dumnezeule, a fost epic. Ce mai interogatoriu! râse Tessa. 

— Nu pot să cred cât de îngrozitoare a fost. 

— Ai cam luat-o pe nepregătite. 

— Am crezut... zise Sara scuturând din cap. Ce fusese în capul 
ei? Hareton nu prea a fost de ajutor. 

— El se împacă cu situaţia asta mai greu decât crezi. 

— Mă îndoiesc. 

— Tommy îi tăia și lui iarba, zise Tessa ridicând din umeri. Știi 
cum e Hareton. A trecut prin multe. 

Hareton își pierduse mulţi prieteni și iubita de o viaţă după ce 
au fost infectați cu SIDA, dar Sara credea că era singura din 
familia ei care-și aducea aminte că atitudinea lui indiferentă 
data dinaintea epidemiei. 

— Sper că nu-l va face pe Will să se simtă prost. 

— Will poate să-și poarte singur de grijă. 

Sara scutură din cap, gândindu-se la încurcătura pe care o 
crease. 

— Imi pare rău, Tess. Nu am vrut să aduc toate astea la ușa 
ta. 

— Ce-s „toate astea”? 

— O răzbunare, răspunse ea, după ce se gândi la întrebare. 
Cred că am găsit în sfârșit o cale de a-i veni de hac lui Lena. 


111 


— Of, scumpo, asta o să schimbe cu ceva situaţia? 

Sara simţi cum i se umplu ochii de lacrimi. Nu se împotrivi de 
data aceasta. Tessa o văzuse într-o stare mult mai rea ca acum. 

— Nu știu. Doar vreau... Făcu o pauză să respire. Vreau să-i 
pară rău pentru ce a făcut. 

— Nu crezi că-i pare rău? continuă Tessa. Oricât de 
îngrozitoare e, ea îl iubea pe Jeffrey. Il venera. 

— Nu, nu-i pare rău. Nici nu vrea să accepte că Jeffrey a murit 
din cauza ei. 

— Doar nu crezi că ea știa că nemernicul ăla de prieten alei 
avea de gând să-i omoare pe Jeffrey. 

— Nu e vorba de ce a vrut ea să se întâmple, recunoscu Sara. 
Ci de ce a /ăsat să se întâmple. Jeffrey nici nu ar fi știut de 
existența omului ăla dacă nu ar fi fost Lena. Ea l-a băgat în viața 
noastră. Dacă cineva aruncă o grenadă, nu spui că este 
nevinovat pentru că nu s-a gândit niciodată că de fapt va 
exploda. 

— Hai să nu mai vorbim despre ea, zise Tessa, punându-și 
brațul pe după umărul Sarei. Ceea ce contează e că Jeffrey te-a 
iubit. 

Sara nu putu decât de încuviinţeze cu capul. Acesta era 
singurul adevăr din viaţa ei. Știuse fără nicio îndoială că Jeffrey o 
iubise. 

— Will e drăguţ, zise Tessa, luând-o prin surprindere. 

Râsul Sarei nu sună convingător, nici măcar pentru urechile 
ei. 

— Tess, e însurat. 

— Îţi făcea ochi dulci la masă. 

— Aia era o privire de frică. 

— Cred că te place. 

— Eu cred că hormonii tăi te fac să vezi lucruri. 

— Fii pregătită ca prima dată să fie oribil, zise Tessa 
rezemându-se de trepte. Probabil că privirea Sarei o dădu de 
gol. Tessa rămase uimită: Nu pot să cred! Te-ai culcat deja cu 
cineva? 

— Șșș, șopti Sara. Vorbește mai încet. 

— De ce trebuie să mă prefac că sunt sub acoperire dacă tu 
nu ai de gând să-mi spui despre viața ta sexuală? întrebă Tessa 
aplecându-se în faţă. 


112 


— Nu am ce să-ţi spun. Ai dreptate. A fost oribil. A fost prea 
devreme și nu m-a mai sunat niciodată. 

— Și acum? Te vezi cu cineva? 

Sara gândi la epidemiolog. Faptul că era pentru prima dată 
când se gândise la el toată săptămâna, spunea totul. 

— Nu chiar. Am ieșit de câteva ori dar... Ce rost are? Sara își 
ridică mâinile în sus: Nu voi mai avea o legătură ca asta cu 
nimeni. Jeffrey mi-a tăiat tot cheful pentru alții. 

— Nu știi niciodată dacă nu încerci, o contrazise Tessa. Nu-ţi 
refuza nimic, Sara. Jeffrey nu ar vrea așa ceva. 

— Jeffrey nu ar vrea să mai ating vreun alt bărbat vreodată și 
tu știi asta. 

— Probabil că ai dreptate. Cred totuși că Will ar fi bun pentru 
tine. 

Sara dădu din cap, dorindu-și ca Tessa să renunţe la subiect. 
Chiar dacă Will ar fi fost disponibil - dacă printr-o minune ar fi 
fost interesat - Sara nu ar mai ieși niciodată cu un alt poliţist. Nu 
putea să aibă un bărbat care pleca dimineaţa din patul ei, fără 
ca ea să știe dacă se va întoarce seara acasă întreg. 

— Ti-am zis, e căsătorit. 

— Eee, lumea e căsătorită sau căsătorită. 

Tessa avusese parte de multă distracţie la viaţa ei înainte să 
se așeze la casa ei. Practic, avea o ușă rotativă la dormitor. 

— De unde are cicatricea aia pe buză? 

— Habar nu am. 

— Îţi vine să-l săruţi. 

— Tess! 

— Ştiai că a crescut într-un orfelinat? 

— Credeam că erai în bucătărie când a vorbit despre asta. 

— Stăteam cu urechea lipită de ușă, explică ea. Mănâncă 
precum copiii de la orfelinat. 

— Cum adică? 

— In felul ăla în care își încolăcește mâna pe după farfurie ca 
să nu-i fure nimeni mâncarea. 

Sara nu observase asta, dar acum își dădea seama că era 
adevărat. 

— Nu-mi pot imagina cum ar fi fost să cresc fără părinţi. 
Adică... râse ea. După seara asta, pare ideal, dar cred că i-a fost 
greu. 

— Probabil. 


113 


— Întreabă-l de asta. 

— Ar fi nepoliticos. 

— Nu vrei să știi mai multe despre el? 

— Nu, minţi Sara. 

Desigur că voia să știe. Voia să știe despre cicatrici. Voia să 
știe cum ajunsese la orfelinat de mic și de ce nu fusese 
niciodată adoptat. Voia să știe cum de putea să stea într-o 
cameră plină de oameni și tot să se simtă complet singur. 

— Copiii din orfelinatul meu sunt așa fericiţi, zise Tessa. Le e 
dor de părinţii lor, fără nicio îndoială. Dar au posibilitatea să 
meargă la școală. Primesc trei mese pe zi, haine curate. Nu 
trebuie să muncească. Ceilalţi copii care încă au părinţi sunt 
invidioși. Işi netezi fusta: De ce nu-l întrebi pe Will cum s-a simţit 
el? 

— Nu e treaba mea. 

— Mai lasă-o pe mama încă o rundă cu el și vei afla totul. 
Tessa arătă cu degetul către pieptul Sarei: Trebuie să recunoști 
că a fost în mare formă în seara asta. 

— Nu trebuie să recunosc nimic. 

Tessa imită vocea blândă a mamei ei. 

— Spune-mi domnule Trent, preferi chiloţi normali sau boxeri? 
Sara râse și Tessa continuă: Prima ta experienţă sexuală a fost 
în poziţia misionarului sau de o natură mai canină? 

Sara râse atât de tare încât o duru stomacul. Se șterse la 
ochi, gândindu-se că era prima dată când era fericită să fie 
acasă. 

— Mi-a fost dor de tine, Tess. 

— Și mie mi-a fost dor de tine surioară. Tessa se chinui să se 
ridice: Dar acum ar fi bine să mă duc la toaletă înainte să fac 
pipi pe mine de la atâta râs. 

Urcă pe scări, câte o treaptă. Ușa se închise încet în spatele 
ei. 

Sara cercetă beciul. Balansoarul și lampa mamei ei erau într- 
un colţ, lângă un geam mic. Masa de călcat era scoasă, gata de 
folosit. De-a lungul peretelui din spate era aliniate cutii din 
plastic cu amintirile din copilăria Sarei și Tessei, cel puţin pe 
acelea pe care mama lor le considerase demne de păstrat. 
Anuare, fotografii de la școală, carnete de note și lucrări de 
control umpleau câte două cutii pentru fiecare dintre ele. În cele 
din urmă, bebelușul Tessei va primi propria ei cutie. Ar avea 


114 


botoșei și fluturași de la piesele de teatru de la școală și 
recitalurile de pian. Sau trofee de la fotbal, dacă Tessa făcea 
cum voia ea. 

Sara nu putea să aibă copii din cauza unei sarcini 
extrauterine, pe când era studentă la medicină. Incercase să 
adopte un copil cu Jeffrey, dar visul acela se spulberă în ziua în 
care el muri. El avea un fiu pe undeva, un tânăr nemaipomenit 
și puternic, căruia nu i se spusese niciodată că Jeffrey era tatăl 
lui adevărat. Jeffrey era doar un unchi onorific, iar Sara o mătușă 
onorifică. Se gândea adesea să ia legătura cu băiatul, dar 
decizia nu era a ei. Avea o mamă și un tată care făcuseră o 
treabă foarte bună crescându-l. Să distrugă asta, să-i zică că 
avea un tată cu care nu putea vorbi niciodată, îi părea un gest 
de cruzime. 

Cu excepţia situaţiilor care o implicau pe Lena, Sara avea o 
aversiune puternică asupra cruzimii. 

Uscătorul băzâi. Prosoapele erau oarecum gata, având în 
vedere că trebuia să iasă afară, în ploaia torențială. Işi puse 
geaca pe ea și ieși din casă în liniște. Afară, ploaia se 
transformase în burniță din nou. Se uită în sus la cerul nopții. 
Chiar dacă era acoperit de nori întunecaţi, tot se vedeau stelele. 
Sara uitase cum era să fii departe de luminile orașului. Noaptea 
era neagră ca un cărbune. Nu se auzeau sirene sau ţipete sau 
focuri de armă trase la întâmplare. Se auzeau numai greierii și 
din când în când, un câine singuratic. 

Sara stătea în faţa ușii lui Will, întrebându-se dacă să ciocăne. 
Era târziu. Era posibil să se fi culcat deja. 

El deschise ușa exact când ea întoarse. Cu siguranţă Will nu-i 
făcea ochi dulci, după cum spusese Tessa. De fapt, părea 
distrat. 

— Prosoapele, îi spuse ea. O să ţi le las aici. 

— Așteaptă. 

Sara își puse mâna la frunte ca să nu-i intre ploaia în ochi. Se 
trezi uitându-se la gura lui Will, la cicatricea de deasupra buzei 
sale. 

— Intră, te rog. 

Făcu un pas în spate ca ea să poată intra pe ușă. 

Sara avu un sentiment de prudenţă de neexplicat. Totuși, 
intră. 

— Îmi cer mii de scuze pentru mama. 


115 


— Ar trebui să predea un curs de interogatoriu la academie. 

— Nici nu știu cum să-mi mai cer scuze. 

— Te iubește foarte mult, zise el, întinzându-i unul dintre 
prosoapele curate ca să se șteargă pe faţă. 

Sara nu se aștepta la un asemenea răspuns din partea lui. 
Credea că un bărbat care își pierduse mama la o vârstă atât de 
fragedă avea o părere diferită asupra impertinenţei lui Cathy. 

— Ai fost vreodată... Sara se opri. Lasă. Ar trebui să te las să 
te culci. 

— Vreodată ce? 

— Vreau să zic... Sara simţi cum i se înroșesc obrajii din nou. 
Ai fost în casele asistenţilor maternali? 

— Uneori, zise el încuviințând. 

— De treabă? 

— Uneori, spuse el ridicând din umeri. 

Sara se gândea la vânătaia de pe burta lui nu era câtuși de 
puțin o vânătaie, ci ceva mult mai sinistru. Ea văzuse destule 
arsuri electrice la morgă. Lăsau un semn distinctiv, ca un praf 
de pușcă care intră pe sub piele și nu se spăla niciodată. 
Insemnul închis de pe corpul lui Will pălise cu timpul. Probabil se 
întâmplase când era mic. 

— Dr. Linton? 

Ea scutură din cap în semn de a-și cere scuze. Din instinct, 
mâna ei se așezase pe brațul lui. 

— Pot să-ți mai aduc ceva? Cred că sunt niște pături în plus în 
dulap. 

— Am să-ţi pun niște întrebări dacă ai câteva minute libere. 

Ea uitase motivul pentru care urcase acolo de la bun început. 

— Desigur. 

El arătă către canapea. Sara se cufundă în perna veche, care 
aproape o înghiţi. Se uită prin cameră, încercând să-și dea 
seama cum ar vedea-o Will. Spaţiul nu era cu nimic deosebit. O 
bucătărie lunguiaţă. Un dormitor minuscul, cu o baie și mai 
minusculă. Mocheta văzuse și vremuri mai bune. Lambriurile de 
lemn acopereau fiecare suprafață verticală. Canapeaua era mai 
bătrâna ca Sara. Era destul de mare ca să se întindă doi oameni 
pe ea, de aceea Cathy o mutase din camera de zi în 
apartamentul de sus când Sara împlinise cincisprezece ani. Nu 
că stăteau băieţii la coadă să se întindă pe canapea cu Sara, dar 
stăteau pentru Tessa, care era cu trei ani mai mică. 


116 


Will puse prosoapele pe bufetul din bucătărie. 

— Să-ţi aduc niște apă? g 

— Nu, mulțumesc. Sara arătă către apartament: Imi pare rău 
că nu-ți putem oferi o cazare mai bună. 

— Am stat în locuri mult mai rele, zise el zâmbind. 

— Dacă te încălzește cu ceva, aici e de fapt mai drăguţ ca la 
hotel. 

— Oricum mâncarea e mai bună. Făcu un gest către celălalt 
capăt al canapelei. Nu avea unde să se așeze în altă parte. 
Totuși, întrebă: Se poate? 

Sara își încolăci picioarele sub ea, în timp ce stătea pe 
marginea pernei. Își încrucișă braţele, dându-și seama deodată 
că erau singuri în cameră. 

Tăcerea jenantă reveni. El se juca cu verigheta, învârtind-o pe 
deget. Ea se întreba dacă el se gândea la soţia lui. Sara o 
cunoscuse mai demult la spital. Angie Trent era genul acela de 
femeie vivace, sufletul petrecerii, care nu ieșea niciodată din 
casă nemachiată. Avea unghiile perfecte. Fusta-i era strâmtă. 
Picioarele ei l-ar fi pus și pe Papă pe gânduri. Era la fel de 
diferită de Sara precum o piersică coaptă de o îngheţată pe băț. 

Will își împreună mâinile între genunchi. 

— Mulţumesc pentru cină. Sau mulţumesc mamei tale. Nu am 
mai mâncat așa de... Chicoti, frecându-se pe burtă: De fapt, nu 
sunt sigur că am mai mâncat vreodată așa. 

— Îmi pare atât de rău că te-a luat la întrebări așa. 

— Nu-i nicio problemă. Îmi pare rău pentru deranj. 

— E vina mea că te-am adus aici. 

— Îmi pare rău că hotelul era închis. 

Sara trecu la subiect, de teamă să nu-și petreacă restul nopţii 
schimbând scuze banale. 

— Ce întrebări vrei să-mi pui? 

— Prima e cam delicată, zise el, după ce făcu o pauză, privind 
direct spre ea. 

— În regulă. 

— Când Șeful Wallace te-a sunat azi în cursul zilei să viii ca 
să-l ajuţi pe Tommy... Vocea lui se stinse: Ai întotdeauna un 
Diazepam la tine? Asta e Valium, nu? 

Sara nu-l putea privi în ochi. Se uită lung în jos, la măsuţa de 
cafea. Era limpede că Will lucrase acolo. Laptopul era închis, dar 
lumina clipea. Erau cabluri care îl conectau la imprimanta 


117 


portabilă de pe podea. Lângă el era un pachet nedesfăcut de 
dosare colorate. Deasupra era o riglă de lemn și un pachet de 
carioci colorate. Mai erau un capsator, agrafe și benzi de 
cauciuc. 

— Dr. Linton? 

— Will! Ea încercă să nu-i tremure vocea: Nu crezi că e timpul 
să începi să-mi spui Sara? 

— Sara, zise el șovăielnic. Când ea nu spuse nimic, el 
continuă: Ai întotdeauna Valium la tine? 

— Nu, recunoscu ea. Se simţi atât de rușinată, încât nu putu 
decât să se uite la măsuţa din faţa ei. Era pentru mine. Pentru 
călătoria asta. În caz de... 

Completă răspunsul cu o ridicare din umeri. Cum îi putea 
explica acestui om de ce avea nevoie să ia calmante în timpul 
unei sărbători în familie? 

— Șeful Wallace știa că ai Valium? 

— Nu. Eu m-am oferit să-l aduc, zise ea după ce se gândi la 
discuţia pe care o avuseseră. 

— Ai zis că îl ai în trusă? 

— Nu am vrut să-i zic că sunt pentru... 

— E în regulă, o opri el. Îmi pare foarte rău că a trebuit să pun 
o întrebare atât de personală. Doar încerc să-mi dau seama cum 
s-a întâmplat. Șeful Wallace te-a sunat să îţi ceară ajutorul, dar 
de unde știa că tu puteai să ajuţi? 

Sara ridică privirea către el. Will se uită la ea, fără să 
clipească. Nu era nicio urmă de judecată sau milă în privirea lui. 
Sara nu-și putea aminti ultima dată când cineva se uitase la ea 
și o văzuse pe ea cu adevărat. Cu siguranţă, nu de când 
ajunsese în oraș în dimineaţa aceea. 

— Frank a crezut că pot vorbi cu Tommy. Să-l calmez, 
bănuiesc, îi zise ea. 

— Ai mai ajutat vreodată persoane arestate? 

— Nu chiar. Adică am fost chemată de vreo câteva ori când 
era vorba de o supradoză. Odată, cuiva i-a pocnit apendicele. l- 
am transferat pe toţi la spital. Nu i-am tratat la închisoare. Nu 
medical. 

— Și la telefon cu Șeful Wallace... 

— lartă-mă, își ceru Sara scuze. Îi poţi spune Frank? Chestia e 
Că... 


118 


— Nu trebuie să-mi explici, o asigură el. Mai devreme, la 
telefon când ai zis că nu prea ţi-l aminteai pe Tommy Braham, 
că nu aveai nicio legătură cu el, ai simţit că Frank te împingea 
să vii la secție? 

Sara își dădu seama în sfârșit unde bătea el. 

— Crezi că m-a chemat după ce se întâmplase? Când Tommy 
era deja mort? 

Ea își aminti cum Frank se uitase prin geamul celulei și își 
scăpase cheile pe podea. Să fi jucat teatru? 

— După cum știi, ora morții nu este o știință exactă, zise Will. 
Dacă te-a sunat imediat după ce l-a găsit pe Tommy... 

— Corpul era încă cald, își aminti ea. Dar era cald în celulă. 
Frank a zis că boilerul își face cap. 

— S-a mai întâmplat să-și facă de cap? 

— Nu am mai călcat în secţia aia de peste patru ani, zise Sara 
dând din cap. 

— Temperatura era normală când am fost eu acolo în seara 
asta. 5 

Sara se rezemă de canapea. Aştia erau oamenii care 
lucraseră cu Jeffrey. Oamenii în care avusese încredere toată 
viața. Dacă Frank Wallace avea impresia că Sara va acoperi 
ceva, se înșela amarnic. 

— Crezi că l-au omorât ei? Sara își răspunse singură la 
întrebare: Am văzut cerneala albastră de la pix. Nu-mi pot 
imagina că l-au ţinut pe Tommy pe podea și i-au zgâriat 
încheieturile. Există căi mai ușoare de a omori pe cineva și dea 
face să pară sinucidere. 

— Spânzurare, sugeră el. Optzeci la sută din sinuciderile în 
arestul poliției sunt realizate prin spânzurare. Deţinuţii sunt de 
șapte ori mai predispuși să se sinucidă decât restul populaţiei. 
Tommy se potrivește aproape în totalitate profilului: era plin de 
remușcări în mod neobișnuit. Nu se oprea din plâns. Nu era 
însurat. Avea vârsta cuprinsă între optsprezece și douăzeci și 
cinci de ani. Aceasta era prima lui abatere. Acasă avea un 
părinte sau tutore dur care ar fi fost furios sau dezamăgit la 
aflarea veștii că a fost arestat. 

— Tommy se potrivea profilului, recunoscu ea. Dar de ce ar 
amâna Frank găsirea cadavrului? 


119 


— Tu ești foarte respectată aici. Un arestat s-a sinucis în 
custodia poliţiei. Dacă tu spui că nu e nimic ciudat la mijloc, 
lumea te va crede. 

Sara nu-l putea contrazice. Dan Brock era antreprenor de 
pompe funebre, nu medic. Dacă le-ar fi intrat în cap oamenilor 
că Tommy fusese omorât în închisoare, atunci Dan Brock ar fi 
fost presat puternic să infirme zvonul. 

_ — Rezerva de la pixul pe care a folosit-o Tommy, începu Will. 
In seara asta, Ofiţerul Knox mi-a spus că soţul tău le-a dat 
tuturor pixuri de Crăciun într-un an. Frumos gest. 

— Nu chiar, zise Sara înainte să-și dea seama. Adică, el era 
ocupat, m-a rugat pe mine... 

iși flutură mâna, dându-și la o parte cuvintele. Fusese atât de 
nervoasă pe Jeffrey că o pusese să caute pixurile, de parcă viața 
ei era mai puţin aglomerată decât a lui. Trecu peste asta, 
spunându-i lui Will: 

— Sunt sigură că o rogi pe soţia ta să facă anumite lucruri 
pentru tine când ești prins cu altele. 

— Ții minte de unde ai luat pixurile? o întrebă Will zâmbind. 

Sara simţi încă un val de rușine prăbușindu-se asupra ei. 

— Am rugat-o pe Nelly, secretara mea de la clinică, să le 
găsească Online. Nu am avut timp să... Dădu din cap, simţindu- 
se groaznic. Cred că pot găsi chitanţa de la cartea de credit, 
dacă este important. A fost acum mai bine de cinci ani. 

— Câte ai luat? 

— Douăzeci și cinci, cred. Toată lumea de la secţie a primit 
unul. 

— Au costat o groază de bani. 

— Da, recunoscu ea. 

Jeffrey nu-i fixase un buget, iar ideea Sarei pentru un cadou 
scump avea un preţ mai mare decât a lui Jeffrey. Totul părea 
atât de prostesc acum. De ce irosiseră zile în șir stând supăraţi 
unul pe celălalt? De ce contase atât de mult? 

— Accentul tău este diferit aici, zise Will, luând-o prin 
surprindere. 

— Vorbesc ca o ţărancă? râse ea, fiind luată pe nepregătite. 

— Mama ta are un accent minunat. 

— Cultivat, zise Sara. 

Cu excepţia acelei seri, Sara iubise dintotdeauna sunetul vocii 
mamei ei. 


120 


El o surprinse din nou. 

— Tu ai cam fost târâtă în mijlocul cazului ăsta, dar în multe 
feluri, te-ai și pus de una singură aici. 

Ea simţi cum se îmbujora datorită candorii lui. 

Vorba lui era blândă, înţelegătoare. Ea se întreba dacă era 
autentic sau se folosea de una dintre tehnicile lui de 
intervievare. 

— Știu că sună îndrăzneţ, dar bănuiesc că m-ai chemat să ne 
întâlnim la spital, în văzul lumii, pe strada principală dintr-un 
motiv. 

— Nu a fost calculat. Trebuie să pară așa acum, zise Sara 
după care râse din nou, de data asta de ea însăși, de situaţie. 

— Stau la tine acasă. Oamenii îmi vor vedea mașina parcată 
în stradă. Știu cum merg lucrurile într-un orășel. Lumea va crede 
că este ceva între noi. 

— Dar nu este. Tu ești însurat, iar eu... 

— Adevărul nu e de mare ajutor în astfel de situaţii. Sigur știi 
asta. 

Zâmbetul lui fu mai mult o tresărire. 

Sara se uită din nou la rechizitele lui. Împărţise benzile 
elastice după culori. Până și agrafele erau întoarse în aceeași 
direcție. 

— Se petrece ceva aici. Nu știu sigur dacă e ce crezi tu, dar 
ceva nu e în regulă la secția asta de poliţie. 

— Ce e? 

— Nu știu încă, dar trebuie să fii pregătită pentru niște reacţii 
neplăcute. Vorbi cu atenţie: În astfel de cazuri, în care poliţia 
este anchetată... Lor nu le place asta. Unul dintre motivele 
pentru care se pricep la meseria asta este că au impresia că au 
dreptate la orice. 

— Eu sunt medic. Crede-mă, nu doar polițiștii gândesc așa. 

— Vreau să fii pregătită, pentru că atunci când vom da de cap 
poveștii asteia, fie că aflu că Tommy era vinovat, fie că 
Detectivul Adams a dat-o în bară, fie că aflu că nimic nu era în 
neregulă, oamenii te vor uri că m-ai adus aici. 

— M-au urât și înainte. 

— Vor spune că târăști amintirea soţului tău prin mocirlă. 

— Ei nu știu nimic despre el. Habar nu au. 

— Vor pune lucrurile cap la cap. Situaţia va fi mult mai grea 
decât este acum. Se întoarse către ea: Eu voi face situația mai 


121 


grea. Voi face niște lucruri dinadins ca să-i enervez într-atât 
încât să-și dea cărțile pe faţă. O să fii de acord cu asta? 

— Și dacă zic nu? 

— Atunci voi găsi o altă cale să o fac, astfel încât să nu te 
supăr. 

Ea simţi că propunerea lui era autentică și se simţi vinovată 
pentru că-i pusese la îndoială motivele mai devreme. 

— Asta nu mai este casa mea. O să plec peste trei zile, 
indiferent de ce se va întâmpla. Tu fă ce trebuie să faci. 

— Și familia ta? 

— Familia mea mă susţine. Sara nu era sigură de multe lucruri 
în aceste zile, dar cel puţin asta era adevărat: Poate că nu sunt 
de acord cu mine, dar mă susţin. 

— În regulă, răsuflă el ușurat, de parcă trecuse de partea cea 
mai grea. Am nevoie să-mi dai numărul de telefon al lui Julie 
Smith. 

Sara anticipase rugămintea. Scoase o bucată de hârtie 
împăturită din buzunar și i-o înmână lui Will. 

— E linie comună cu telefonul din casă? întrebă el, arătând cu 
degetul către telefonul de lângă canapea. 

Sara încuviinţă din cap. 

— Voiam să mă asigur că numărul e același. 

Ridică receptorul și începu să formeze pe discul cu numere. 

— Părinţii mei nu prea sunt în pas cu tehnologia, își dădu Sara 
ochii peste cap. 

El începu să învârtă discul, dar acesta îi alunecă de sub deget 
în mijlocul numărului. 

— Lasă-mă pe mine, se oferi ea, luând telefonul înainte ca el 
să se poată opune. 

Învârti discul cu o ușurință mult mai mare decât voia să 
recunoască. 

Will ţinu telefonul între ei, astfel că auziră amândoi cum vocea 
înregistrată informa apelantul că numărul respectiv fusese 
deconectat. Will puse receptorul la loc în furcă. 

— O s-o pun pe Faith să-l localizeze mâine. Cred că este un 
telefon de unică folosinţă. Ții minte altceva legat de Julie? Ceva 
ce a zis? 

— Mi-am dat seama că suna dintr-o toaletă, îi zise Sara. Mi-a 
spus că Tommy îi trimisese un mesaj că era la închisoare. Poate 
faci rost de desfășurătorul telefonului lui. 


122 


— Faith se poate ocupa și de asta, zise el. Dar vocea lui Julie? 
Părea tânără? Bătrână? 

— Părea foarte tânără și foarte de la ţară. 

— De la ţară cum? 

— Nu ca mine, zise Sara zâmbind. Cel puţin sper că nu. Suna 
de parcă era dintr-un cartier sărac de la marginea orașului. A 
folosit cuvântul „alde”. 

— Așa se vorbește la munte. 

— Da? Eu nu mă pricep la dialecte. 

— Am avut o misiune în Blue Ridge acum ceva vreme, explică 
el. Auzi des cuvântul acela pe aici? 

— Nu prea. Nu din câte îmi aduc eu aminte, zise Sara dând 
din cap. 

— În regulă. Deci o avem pe o tânără, venită probabil din 
Georgia sau Appalachia. Ţi-a zis că era prietena lui Tommy. Ne 
vom uita pe desfășurătorul apelurilor efectuate de pe telefonul 
său ca să vedem dacă au vorbit vreodată. 

— Julie Smith, zise Sara, întrebându-se de ce nu-i trecuse 
vreodată prin cap că poate fata folosea pseudonim. 

— Poate că interceptarea telefonului ne va da ceva. 

— Astea au fost de folos? zise Sara arătând către fotocopiile 
pe care le făcuse. 

— Nu în sensul în care te-ai gândit tu. Am rugat-o pe 
secretara de la secţie, doamna Simms, să i le trimită prin fax lui 
Faith. Poţi să te uiţi peste ele pentru mine? spuse el, răsfoindu- 
le. 

Sara dădu paginile. Aveau numere scrise de mână în susul 
paginii. Se opri la a unsprezecea pagină. Cineva scrisese 
numărul doisprezece în colț. Doiul era pe dos. 

— Tu le-ai numerotat? 

— Da, zise el. Când le-am primit înapoi de la doamna Simms, 
una dintre pagini lipsea. Pagina unsprezece. Pagina exact de 
după raportul de teren al Detectivului Adams. 

Sara reveni la a doua pagină. Doiul era scris corect. Verifică a 
treia și a cincea pagină. Ambele cifre erau cu faţa în direcția 
corectă. Pixul fusese apăsat atât de tare, încât hârtia părea 
stanțată. 

— Îţi aduci aminte ce lipsește? întrebă el. 


123 


— Desfășurătorul de la 911, răspunse Sara după parcurse din 
nou paginile, concentrându-se asupra conţinutului, nu asupra 
numerotării. 

— Eşti sigură? 

— Mai era încă foaie din carnețelul lui Lena. Era lipită cu 
scotch de una singură pe o coală de hârtie. Scrisese conținutul 
apelului la 911. 

— Îți amintești ce scria? 

— Ştiu că era o voce de femeie. Nu prea îmi aduc aminte 
restul. 

— Au localizat numărul de pe care sunase? 

— Nu am văzut nimic care să indice asta. De ce nu-mi 
amintesc ce mai scria? scutură ea din cap. 

— ÎI putem lua de la dispecerat. 

— Asta dacă nu au reușit să-l piardă. 

— Nu e mare lucru, îi zice el. Ai luat dosarul de la Frank, nu? 

— De la Carl Phillips. 

— Ofiţerul de la arestări? 

— Da. Ai discutat cu el în seara asta? 

— A plecat în vacanţă cu familia. Nu se știe când se întoarce. 
Nu tu telefon, nu tu mobil. Nicio cale de a intra în legătură cu el. 

Sara se simţi neputincioasă. 

— Mă îndoiesc că a plecat cu adevărat. Probabil că îl ţin 
departe de mine. Cred că îl vom găsi la secție mâine, 
ascunzându-se în văzul lumii. 

— El este singurul afro-american din echipă. 

— Mulţumesc pentru informaţie. Asta limitează considerabil 
posibilităţile, zise Will râzând. 

— Nu-mi vine să cred că fac asta. 

— Poliţiștilor nu le place să fie luaţi la întrebări. Se apără unul 
pe celălalt, chiar dacă știu că nu e bine. 

Se întreba dacă Jeffrey făcuse vreodată așa ceva. Dacă ar fi 
făcut, ar fi fost numai pentru că voia să fie cel care face 
curățenie în propria lui casă. Nu ar fi lăsat niciodată pe altcineva 
să vină și să facă treaba pentru el. 

— Unde ai făcut copiile? întrebă Will. 

— În partea din faţă a încăperii. 

— La copiatorul de lângă filtrul de cafea? 

— Exact. 

— Ai băut și o cafea? 


124 


— Nu am vrut să pierd vremea. 

Toată lumea se holba la ea de parcă era un monstru. Singurul 
ei scop era să facă copiile și să iasă de acolo cât mai repede 
posibil. : 

— Deci, stăteai lângă copiator așteptând să iasă paginile. Ala 
părea că era un aparat vechi. Făcea zgomot? 

Sara încuviinţă din cap, întrebându-se unde ducea discuția. 

— Ca un vâjâit sau ca un trosnit? 

— Ambele, răspunse ea, amintindu-și sunetul. 

— Câtă cafea era rămasă în cană? A venit cineva lângă tine? 

— Nu. Cana era plină, zise ea dând din cap. 

Filtrul de cafea era mai vechi decât copiatorul. Simţise miros 
de cafea arsă. 

— A vorbit cineva cu tine? 

— Nu. Nimeni nici nu se uita la... O! 

Se văzuse stând lângă copiator. Aparatul era vechi, din acela 
în care trebuia să bagi foile una câte una. Ea citise dosarul ca să 
nu se uite aiurea pe pereți. 

— Ce ţi-ai amintit? 

— M-am uitat în treacăt peste desfășurătorul de la 911 în timp 
ce așteptam să se încălzească copiatorul. 

— Ce scria în el? 

Își aminti cum stătea în secţie, citind dosarul. 

— Femeia a pomenit de o posibilă sinucidere. A zis că era 
îngrijorată că prietena ei făcuse ceva. Sara își miji ochii, 
forțându-se să-și amintească: Era îngrijorată că Allison avea să 
se sinucidă pentru că se certase cu prietenul ei. 

— A zis unde credea că era Allison? 

— Locul Indrăgostiţilor, își aminti ea. Așa-l numesc localnicii. 
Este golfulețul unde a fost găsită Allison. 

— Cum este acolo? 

— Ca un golfuleţ, zise Sara ridicând din umeri. Este romantic 
dacă ieși să te plimbi acolo, dar nu când plouă cu găleata și e 
frig. 

— Este retras? 

— Da. 

— Deci, potrivit acestui apelant, Allison se certase cu 
prietenul ei. Apelantul se îngrijora că Allison avea gânduri de 
sinucidere. Apelantul știa de asemenea că ea avea să fie la 
Locul Îndrăgostiţilor. 


125 


— A fost probabil Julie Smith. La asta te gândești? 

— Poate, dar de ce? Apelantul voia să atragă atenţia asupra 
morţii lui Allison. Julie Smith încerca să-l ajute pe Tommy 
Braham să scape după ce a comis o crimă. Par să aibă scopuri 
opuse. Făcu o pauză. Faith încearcă să dea de urma ei, dar vom 
avea nevoie de mai mult decât un număr deconectat ca să o 
găsim. 

— Probabil că Frank și Lena gândesc același lucru, presupuse 
Sara. De asta au ascuns desfășurătorul. Ei ori nu vor ca tu să 
discuţi cu ea, ori vor să vorbească ei cu ea mai întâi. 

— Poate. 

Will se scărpină pe obraz. Era limpede că lua în considerare o 
altă posibilitate. În sinea ei, Sara nu putea să treacă peste faptul 
că Marla Simms ascundea informaţii într-o anchetă oficială. 
Bătrâna lucra la secţie de atât de multă vreme, încât nimeni nu 
mai ţinea minte de când. 

Will se îndreptă pe canapea. Răsfoi cu degetul paginile de pe 
măsuța de cafea. 

— Doamna Simms a trimis din proprie iniţiativă niște 
informaţii în plus. Am rugat-o pe Agentul Mitchell să scaneze 
foile acestea ca să le pot imprima. 

Găsi paginile pe care le căuta și i le înmână Sarei. Ea 
recunoscu formularul, un raport al incidentelor, de două pagini. 
Poliţiștii în patrulă completau zeci de astfel de formulare 
săptămânal, pentru a nota cazurile unde fuseseră chemaţi, dar 
nu se făcuse nicio arestare. Era util să le ai, în caz că se 
întâmpla ceva rău mai târziu, ca un fel de raport al progresului 
unei persoane sau a unei zone din oraș. 

— Acestea sunt rapoarte ale incidentelor care arată 
interacțiunea lui Tommy cu forțele de ordine, zise Will, arătând 
către paginile din mâinile Sarei. Aici scrie despre o fată la care a 
început să ţipe pe ringul de role. 

În colţul raportului era un punct galben. 

— L-ai văzut vreodată pe Tommy să-și piardă cumpătul? 
întrebă el. 

— Niciodată. 

Sara se uită și prin celelalte rapoarte de incidente. Mai erau 
încă două, fiecare cu ambele pagini capsate, fiecare cu un punct 
de cariocă colorată în colţ. Unul era roșu, celălalt verde. Se uită 
spre Will. 


126 


— Tommy era destul de stabil. Copii ăștia sunt de obicei 
foarte drăguţi. 

— Datorită stării lor mintale? 

Sara îl privi, gândindu-se la discuţia lor din mașină. 

— Da. El era încet la minte. Și foarte credul. 

Semăna mult cu Sara. 

Ea îi înmână lui Will un alt raport, arătându-i-l cu susul în jos. 
Puse degetul în mijlocul paginii, unde Carl Phillips descrisese 
incidentul. 

— Ai citit partea asta? 

Privi cum ochii lui Will se duseră la punctul roșu. 

— Câinele care lătra. Tommy a început să ţipe la vecini. 
Femeia a chemat poliţia. 

— Exact. Ea luă al treilea raport și i-l înmână cum trebuie de 
această dată. Apoi mai e ăsta. 

Din nou, ochii lui nu se duseră la cuvinte, ci la punctul colorat. 

— Raport pentru muzică dată tare acum câteva zile. Tommy a 
țipat la poliţist. 

Ea rămase tăcută, așteptând ca el să-și mai întindă o antenă. 
El nu se grăbi. 

— La ce te gândești? îl întrebă în cele din urmă. 

Ea se gândea că el era incredibil de inteligent. Sara se uită la 
dosare, la carioci. Îndosariase totul după culori. Caligrafia lui era 
ciudată, ca a unui copil. Scrisese cifra doi pe dos, dar nu cu 
consecvență. Nu-și dădea seama dacă o pagină era cu susul în 
jos sau nu. În alte circumstanţe, Sara nici nu ar fi observat. La 
naiba, nu observase ultima dată când petrecuse ceva timp cu el. 
El fusese la ea acasă. Ea lucrase cu el și nu-și dăduse seama că 
avea o problemă. 

— Ăsta e vreun fel de test? glumi el. 

— Nu. Ea nu-i putea face una ca asta. Nu așa. Poate 
niciodată... Mă uitam la date. Răsfoi formularele ca să-și facă de 
lucru: Toate incidentele au avut loc pe parcursul ultimelor 
câteva săptămâni. Ceva trebuie să-l fi provocat. Tommy nu-și 
pierdea cumpătul până de curând. 

— Să văd ce pot afla. 

El luă înapoi paginile și le puse teanc pe masă. Era nervos. Și 
nu era prost. Își petrecuse o viaţă identificând semne și ticuri, ca 
să-și poată ţine secretul ascuns. 

— Will... spuse Sara, punându-și mâna pe braţul lui. 


127 


El se ridică în picioare și se îndepărtă. 

— Vă mulțumesc, Dr. Linton. 

Se ridică și Sara. Bâjbâi să zică ceva. 

— Îmi pare rău că nu am fost de mai mare ajutor. 

— Aţi fost minunată. Mulţumiţi-i mamei dumneavoastră 
pentru ospitalitate. 

Se îndreptă spre ușă și o ţinu deschisă pentru ea. 

Sara plecă înainte să i se dea brânci afară. Cobori până la 
capătul scărilor și se întoarse, dar Will intrase deja înăuntru. 

— Doamne Dumnezeule, murmură Sara în timp ce mergea 
prin iarba udă. 

Reușise să-l facă pe Will să se simtă mai jenat decât o făcuse 
mama ei. 

În depărtare se auzi sunetul unei mașini pe stradă. Sara privi 
cum trecea o patrulă de poliţie. De această dată, polițistul de la 
volan nu-și mai ridică șapca în faţa ei. De fapt, părea că o privea 
cu asprime. 

Will o avertizase că avea să se întâmple asta, că orașul avea 
să se întoarcă împotriva ei. Sara nu credea că va veni momentul 
acela atât de repede. Râse de ea însăși, de situație, în timp ce 
traversă aleea și intră în casă. Poate că Will avea probleme cu 
cititul cuvintelor de pe o pagină, dar se pricepea al naibii de 
bine la citit oamenii. 


Capitolul 8 


Jason Howell pășea de colo-colo în minuscula lui cameră de 
cămin; târșâitul picioarelor lui se amesteca cu susurul ploii pe 
geam. Pe jos erau presărate o mulţime de hârtii. Pe birou era o 
grămadă de cărţi deschise și cutii goale de Red Bull. Laptopul lui 
antic scotea un zgomot ca un fel de oftat de epuizare atunci 
când intra în stand-by. Trebuia să lucreze, dar i se învârtea 
creierul în cap. Nimic nu-i putea reţine atenția mai mult de 
câteva minute - nici lampa stricată de pe birou, nici puhoiul de 
e-mailuri din inbox și cu siguranţă nici lucrarea pe care ar fi 
trebuit să o scrie. 

Jason își puse palma sub tastatura laptopului. Plasticul era 
fierbinte la atingere. Ventilatorul care răcea placa de bază 
începuse să scoată un sunet cu câteva săptămâni înainte, cam 


128 


în aceeași perioadă când aproape se procopsise cu o arsură de 
gradul trei pe picioare pentru că își ţinuse laptopul în poală. El 
bănuia că ceva nu mai funcţionează între baterie și încărcătorul 
băgat în priza din perete. Chiar și acum se simţea miros de 
plastic ars în aer. Jason înșfăcă cablul, dar se opri brusc înainte 
să-l smulgă din priză. Își mușcă vârful limbii în timp ce se uita la 
cablul electric șerpuitor din mâna lui. Voia ca aparatul să se 
supraîncălzească? Un laptop mort ar fi fost o catastrofă care i-ar 
fi schimbat viaţa. Poată că toată munca lui s-ar fi pierdut, 
notițele lui, cercetarea și ultimul lui an din viață s-ar fi topit într- 
o masă mare de plastic împuţit. 

Și apoi ce? 

Nu mai avea prieteni. Toată lumea când cămin îl evita când 
trecea pe hol. Nimeni nu vorbea cu el la cursuri și nimeni nu îi 
cerea notițele cu împrumut. Nu ieșise să bea ceva de luni de 
zile. In afară de profesorii lui, Jason nu-și amintea să fi purtat o 
discuţie serioasă cu cineva, de la vacanţa de Paște. 

Cu nimeni decât cu Allison, dar asta nu se punea. Nu prea mai 
vorbeau în ultima vreme. Nu făceau decât să ţipe unul la celălalt 
din cele mai stupide motive - cine trebuia să comande pizza, 
cine uitase să închidă ușa. Până și sexul era prost. Ostil, 
mecanic, dezamăgitor. 

Jason nu o putea învinovăţi pe Allison dacă-l ura în momentul 
acela. Nu era în stare să facă nimic cum trebuie. Lucrarea lui era 
o învălmășeală. Notele sale erau din ce în ce mai mici. Rămânea 
fără banii din fondul bunicului său. Papa îi lăsase douăsprezece 
mii de dolari care să suplimenteze bursele și împrumuturile lui 
Jason pentru școală. La momentul respectiv, suma părea 
enormă. Acum, că Jason începuse școala de un an, suma părea 
mică și devenea din ce în ce mai mică pe zi ce trece. 

Nu era de mirare că era atât de deprimat încât abia își ridica 
capul. 

El și-o dorea cu adevărat pe Allison. Nu, rectific: și-o dorea pe 
acea Allison pe care o știuse timp de un an și unsprezece luni. 
Cea care zâmbea când îl vedea. Cea care nu izbucnea în plâns 
la fiecare cinci minute și țipa la el pentru că era un nemernic 
când Jason o întreba de ce era tristă. 

„Din cauza ta”, zicea ea. Și cine voia să audă asta? Cine voia 
să fie învinovăţit pentru nenorocirea altuia, când și el era 
afundat până la genunchi în a lui? 


129 


Și Jason era nenorocit. Radia asta la fel ca lampa de căldură 
de deasupra cartofilor prăjiţi de la McDonald's. Uitase când 
făcuse ultima dată duș. Nu putea să doarmă. Nimic nu-i putea 
face creierul să se închidă un timp destul de lung încât să se 
odihnească. Imediat ce se întindea, pleoapele începeau să i se 
deschidă și să se închidă ca nebunele. De obicei, întunericul 
reîmprospăta totul în mintea lui și nu dura mult până când 
greutatea aceea monstruoasă a singurătăţii începea să-l apese 
pe piept, încât nu putea să respire. 

Nu că lui Allison îi păsa. Ar fi putut să fie mort în momentul 
acela, și ea n-ar fi știut. Nu mai văzuse pe nimeni de când 
căminul se golise pentru vacanţa de Ziua Recunoștinței, cu trei 
zile înainte. Până și biblioteca se închisese devreme duminică, 
iar ultimii întârziaţi se ţinuseră cu ghearele de trepte în timp ce 
personalul închise în sfârșit ușile. Jason îi privi pe geam cum 
plecau, întrebându-se dacă avea să fie singuri, dacă aveau pe 
cineva cu care să-și petreacă sărbătoarea. 

Cu excepţia zumzetului constant de la Cartoon Network și al 
bombănelilor ocazionale a lui Jason, locul era învăluit într-o 
liniște totală. Nici măcar omul de serviciu nu-și făcuse apariţia 
de câteva zile. Probabil că Jason nu ar fi trebuit să fie în clădire. 
Se oprise căldura când plecaseră studenţii. Dormea cu cele mai 
călduroase haine, învelit cu haina de iarnă. Și singura persoană 
căreia ar fi trebuit să-i pese de asta evident că nu dădea niciun 
ban pe el. 

Allison Spooner. Cum de se îndrăgostise el de o fată care 
avea un nume atât de stupid? 

Il sunase ca nebuna timp de câteva zile și apoi de ieri... nimic. 
Jason privea cum i se lumina telefonul cu numărul ei și de 
fiecare dată el nu răspundea. Mesajele ei erau toate la fel. „Hei, 
sună-mă.” Murea dacă zicea altceva? Murea dacă zicea că-i era 
dor de el? Purta discuţii cu ea în mintea lui în care îi punea 
aceste întrebări, iar ea zicea: „Ştii ce? Ai dreptate. Ar trebui să 
fiu o prietenă mai bună.” 

Discuţii. Mai mult fantezii. 

Timp de trei zile, telefonul sunase încontinuu. Începuse să se 
îngrijoreze că numărul lui Allison avea să rămână gravat pe 
ecranul telefonului. Privi liniuțele de la indicatorul bateriei cum 
dispăreau una câte una. Cu fiecare liniuţă, el își spunea că va 
răspunde la telefon dacă ea va suna înainte să dispară 


130 


următoarea. Apoi dispărea, fără ca ea să sune și el spunea la fel 
despre următoarea. Apoi următoarea. Jason se panică în timp ce 
căuta încărcătorul. Îl băgă în priza din perete și... nimic. 

Tăcerea ei era foarte clară. Nu renunţai așa la cineva dacă-l 
iubeai. Sunai în continuare. Lăsai mesaje în care spuneai ceva 
mai profund și personal decât „Hei, sună-mă.” îţi cereai scuze. 
Nu trimiteai la fiecare douăzeci de minute un mesaj idiot pe 
Messenger întrebând „Unde ești?” li băteai la ușă și îl rugai din 
tot sufletul să se vadă cu tine. 

De ce renunţase ea la el? 

Pentru că n-avea sânge. Asta-i reproșase ea ultima dată când 
vorbiseră. Jason nu era destul de bărbat să facă ceea ce trebuia 
făcut. Nu era destul de bărbat să aibă grijă de ea. Poate că ea 
avea dreptate. Lui îi era frică. De fiecare dată când vorbeau 
despre ce aveau să facă, se simțea de parcă îl strângeau 
intestinele. Își dorea să nu fi vorbit niciodată cu tâmpitul ăla din 
oraș. Își dorea să poată să dea timpul înapoi - tot ce făcuseră în 
ultimele două săptămâni. Allison se comporta de parcă era totul 
în regulă, dar știa că și ei îi era frică. Nu era prea târziu. Puteau 
să dea înapoi. Se puteau preface că nu se întâmplase niciodată. 
Numai de-ar fi văzut Allison că nu exista nicio cale de scăpare. 
De ce era Jason singurul din încurcătura asta care părea să fie 
blestemat cu o conștiință? 

Deodată, se auzi un zgomot afară. Trânti ușa de perete și ieși 
pe hol. Jason rămase nemișcat pe întuneric, uitându-se în jur ca 
un nebun. Nu era nimeni acolo. Nu-l urmărea nimeni. Era doar 
paranoic. Având în vedere numărul de cutii de Red Bull pe care 
le dăduse pe gât și cele două pungi de Cheetos care-i zăceau în 
stomac ca o cărămidă, nu era de mirare că se simţea tensionat. 

Jason se întoarse în cameră. Deschise geamul să intre puţin 
aer. Ploaia se domolise, dar soarele nu apăruse pe cer de câteva 
zile. Se uită la ceasul de lângă pat, nefiind sigur dacă era 
dimineață sau noapte. Mai erau doar câteva minute până la 
miezul nopţii. Sufla un vânt rece, dar el stătuse baricadat 
înăuntru atât de mult încât se bucura de aerul proaspăt, chiar 
dacă era atât de rece încât respiraţia forma un nor în faţa lui. 
Parcarea studenților era goală. Un câine se auzea lătrând în 
depărtare. 

Se așeză din nou la birou. Se uită la lampa cu gâtul rupt de 
lângă laptop. Abajurul atârna de două fire, de parcă își 


131 


bălăngănea capul de rușine. Acesta făcea o umbră ciudată în 
cameră. Nu-i plăcuse niciodată întunericul. Se simțea vulnerabil 
și singur. Il făcea să se gândească la lucruri la care nu voia să se 
gândească. 

Mai erau câteva zile până la Ziua Recunoștinței. Săptămâna 
trecută, Jason o sunase pe mama lui ca de obicei, dar ea nu 
avea chef să-l vadă. Niciodată nu avea. Jason era fiul ei din 
prima căsătorie, cu un tip care într-o zi a ieșit după bere și nu s- 
a mai întors. Al doilea ei soţ i-a spus foarte clar din start că 
Jason nu este fiul lui. Impreună aveau trei fiice, care abia știau 
de existenţa lui Jason. El nu era invitat la reuniunile de familie, 
la nunți sau la mesele de sărbători. Mama lui ţinea legătura cu 
el doar prin poștă. li trimitea câte un cec în valoare de douăzeci 
și cinci de dolari de ziua lui și de Crăciun. _ 

Allison era cea care trebuia să schimbe lucrurile. Işi petreceau 
sărbătorile împreună, voiau să-și întemeieze propria lor familie. 
Asta făcuseră timp de un an și unsprezece luni. Se duceau la 
film sau mâncau mâncare chinezească, neluând în seamă rudele 
pe care nu le plăceau și care mâncau lucruri care lor nu le priau. 
Erau ei doi împotriva lumii, bucuroși că se aveau unul pe 
celălalt. Jason nu știuse niciodată cum era să-ţi fie bine. Fusese 
întotdeauna pe dinafară, cu fața lipită de geam. Allison îi dăduse 
asta, iar acum i-o luase. 

Nici nu știa dacă ea mai era încă în oraș. Era posibil să se fi 
dus acasă, să-și viziteze mătușa. Poate fugise cu un alt tip. 
Allison arăta bine. Putea să găsească pe cineva mult mai bun 
decât Jason. Nu ar fi fost surprins dacă ea și-o trăgea cu un alt 
tip chiar în momentul acela. 

Un tip nou. 

Gândul îl tăie ca un cuţit. Cu picioarele și brațele împletite, 
părul ei lung întins pe pieptul unui alt tip. Probabil era un piept 
păros, așa cum au bărbaţii, nu un piept scobit, alb ca brânza, 
care nu se modificase din școala generală. Tipul ăsta nou ar 
avea testiculele cât niște grepuri. Ar ridica-o pe Allison în braţe 
și i-ar pune-o ca o bestie oriunde arvrea el. 

Cum putea ea să fie cu un alt tip? De prima dată când se 
sărutaseră, Jason știuse că avea să se căsătorească cu ea. li 
dăduse inelul acela, cu promisiunea că de îndată ce se termină 
toată povestea aceea, el avea să-i cumpere unul mai bun. Unul 
adevărat. Allison uitase asta? Oare era ea atât de nemiloasă? 


132 


Jason își mușcă limba, apăsând-o cu dinţii din faţă, până simţi 
gust de sânge. Se ridică în picioare și începu din nou să 
pășească. Lampa stricată îi urmărea mișcările cu o umbră 
stranie care se legăna pe perete. Șase pași dus. Șase pași 
întors. Umbra ezită, se opri și porni, agăţându-se de Jason ca un 
vis urât. Își ridică mâinile, își cocoșă umerii, iar umbra se 
transformă într-un monstru. 

Jason își cobori mâinile, gândindu-se că avea să se sperie 
singur dacă nu înceta. 

Dacă putea trece de Ziua Recunoștinței, toată povestea avea 
să se sfârșească. El și Allison aveau să fie bogaţi, sau cel puțin 
nu atât de săraci. Tommy ar fi putut să-și cumpere destul 
echipament ca să înceapă propria lui afacere de grădinărit. 
Allison ar fi putut să-și dea demisia de la restaurant și să se 
concentreze asupra școlii. Jason ar... Ce ar face Jason? 

l-ar cumpăra lui Allison inelul acela. L-ar îndepărta pe tipul 
celălalt, cu prostia lui de piept păros, din mintea ei, iar el și 
Allison ar merge mai departe și și-ar trăi viaţa împreună. Ar 
putea să se căsătorească. Să aibă copii. Amândoi ar fi oameni 
de știință, doctori. Ar putea să-și cumpere o casă nouă, mașini 
noi. Și-ar permite să lase aerul condiţionat la șaisprezece grade 
toată vara dacă ar vrea. Ultimele trei luni ar fi fost o amintire 
îndepărtată, ceva despre care ar fi vorbit peste zece, 
cincisprezece ani când toate erau trecut. Ar fi la o serată. Allison 
ar fi băut puţin cam mult. Discuţia ar fi deviat către zilele 
nebune din facultate, iar ochii ei ar sclipi în lumina lumânărilor 
în timp ce l-ar privi pe Jason, cu un zâmbet larg pe buze. 

„Aaa, noi avem una și mai bună”, ar zice ea, începând să-i 
șocheze cu încurcătura nebună în care se băgaseră în ultimele 
trei săptămâni. 

Ar fi ajuns să fie o poveste de petrecere, ca aceea pe care o 
spusese Jason despre ziua când bunicul lui îl dusese pentru 
prima dată la vânătoare de rațe, iar el împușcase din greșeală 
două momeli. 

Pentru ca aceste vise să se îndeplinească, trebuia să-și 
termine lucrarea. Nu se putea mulţumi cu o diplomă oarecare. 
Trebuia să fie cel mai bun, primul din an, pentru că Allison nu o 
spusese, dar el știa că ei îi plăcea să aibă lucruri frumoase. Îi 
surâdea ideea de a intra într-un magazin și de a putea cumpăra 
orice voia. Ura să-și drămuiască fiecare bănuț, până la ultimul 


133 


cent, în fiecare lună. Jason nu avea de gând să fie genul de soţ 
care o întreabă cât costa o pereche de pantofi sau de ce mai 
avea nevoie de încă o rochie neagră. Jason avea de gând să fie 
genul de soț care făcea atât de mulți bani, încât Allison ar fi 
putut umple zece dulapuri cu haine de firmă și tot ar fi rămas 
bani să meargă la Cancun sau St. Croix sau oriunde se duceau 
oamenii putrezi de bogaţi cu avioanele lor private de sărbători. 

Jason își așeză degetele pe taste, dar nu le apăsă. Se simţea 
febril. Sentimentul de vină fusese dintotdeauna o problemă la 
el. Nu exista nicio pedeapsă dată de cineva mai rea decât 
tristețea provocată de dezamăgirea lui Jason de el însuși. Și 
trebuia să fie dezamăgit. Trebuia să se simtă oripilat de ceea ce 
făcuse. Ar fi trebuit să o protejeze pe Allison de toate acestea, 
să-i fi spus că indiferent cât de mulţi bani erau la mijloc, nu 
merita. O pusese în pericol. Îl amestecase și pe Tommy, pentru 
că el era atât de prost încât făcea orice dacă-l împingeai în 
direcția în care trebuia. Jason era responsabil pentru amândoi. 
Ar fi trebuit să-și apere prietenii, nu să-i împingă în fața mașinii. 
Vieţile lor chiar valorau atât de puţin? La asta se rezuma totul la 
sfârșitul zilei, douăzeci și ceva de ani de viață pentru mai puţini 
bani decât aducea acasă un om de serviciu? 

— Nu, zise el; sunetul vocii sale fu acoperit de zgomotul ploii. 

Nu putea lasă pe toţi să fie târâțţi în asta. Allison se înșela. 
Jason avea sânge. Avea destul sânge ca să facă ce era corect. 

In loc să scrie la lucrare, deschise o pagină de Internet. O 
căutare rapidă îl aduse în locul potrivit. Găsi datele de contact 
ascunse în josul paginii. Jason deschise e-mailul pentru a scrie 
un mesaj nou, dar se răzgândi. Nu voia să se afle că provenea 
de la el. Era o dovadă de lașitate, dar Jason prefera să fie un laș 
cinstit, decât să înfunde pușcăria. Nu exista nicio îndoială 
asupra vinovăţiei lui în toată povestea asta - șantaj, fraudă, cine 
știe ce altceva. Agenţii federali s-ar fi implicat. Ar fi putut fi 
considerată și tentativă de omor. 

Jason deschise contul de Yahoo pe care-l folosea pentru filme 
porno și copie adresa de contact în email. Vorbi cu voce tare în 
timp ce scria: 

— Nu știu dacă sunteţi persoana potrivită căreia să mă 
adresez în legătură cu asta, dar se petrece ceva foarte grav în 
districtul Grant la... 


134 


Vocea lui Jason se stinse, în timp ce căuta cuvântul potrivit. 
Era un șantier? O locaţie? O unitate? 

— Hei! 

Jason își ridică surprins capul. 

— M-ai speriat de era să mă scap pe mine. 

Bâjbâi cu mausul să închidă pagina. 

— Ești bine? 

— Ce cauţi aici? întrebă Jason, uitându-se agitat la calculator. 

Prostia de e-mail îl întreba dacă voia să-l salveze. Jason mișcă 
din nou mausul ca să micșoreze pagina. Tot îl întreba dacă voia 
să salveze. 

— Ce scrii? 

— Chestii pentru școală. 

În loc să salveze pagina, Jason apăsă pe Sterge. Pagina se 
închise. Auzea clicăitul ventilatorului de la laptop, care încerca 
să răcească îndeajuns procesorul încât să îndeplinească 
cererea. Dizertaţia lui clipi, apoi dispăru. Ecranul se înnegri. 

— Rahat, șopti Jason. Nu, nu, nu... 

— Jason. 

— Lasă-mă un minut. 

Jason apăsă pe tasta de spaţiu, încercând să trezească 
calculatorul. Câteodată era nevoie numai de atât. Câteodată 
avea nevoie să știe că el era atent. 

— Tu ai cerut-o. 

— Ce... 

Jason se aplecă în faţă, închizându-și gura în timp ce faţa lui 
se lovi de computer. Simţi plasticul fierbinte pe obrazul lui. 
Curse un lichid închis la culoare pe lângă taste. Avea ideea 
nebună că laptopul era rănit, că sângera. 

Vântul suflă prin geamul deschis. Jason încercă să tușească. 
Gâtul lui nu se conforma. Tuși din nou. Îi ieși din gură ceva 
umed și gros. Se uită la ea, gândindu-se că arăta ca o bucată de 
carne de porc. Carne rozalie. Carne crudă. 

Lui Jason îi veni să vomite. 

Își privi limba. 


MARTI 


Capitolul 9 


Will se simți ca un hoț în timp ce se furișă de-a lungul curții 
familiei Linton și se urcă în Porsche. Cel puţin ploaia în rafale îi 
dădea o scuze să-și ţină capul în jos și să se miște repede. Băgă 
cheia în încuietoare și intră în mașină înainte să-și dea seama că 
era ceva prins sub ștergător. Will mârâi. Deschise portiera și 
încercă să ajungă la ștergător, dar braţul lui nu era destul de 
lung. Mâneca i se udă leoarcă când cobori din nou din mașină 
pentru a lua punga de sub ștergător. 

Cineva îi lăsase un bilet. Hârtia era împăturită în două, pusă în 
siguranţă într-o pungă de plastic. Will se uită în jur, în stânga și 
în dreapta pe stradă. Nu era nimeni, lucru deloc surprinzător, 
având în vedere vremea oribilă. Nu erau mașini parcate, cu 
motorul pornit. Will desfăcu punga. Simţi un miros cunoscut. 

Săpun scump. 

Se uită la bucata de hârtie împăturită, întrebându-se dacă 
Sara-i juca vreo farsă. Se plimbase timp de jumătate de noapte 
prin apartamentul familiei ei, derulând în minte ultimele cinci 
minute din discuţia lor. Ea nu spusese nimic, de fapt. Sau 
spusese. Avea cu siguranţă o privire anume. Ceva se schimbase 
între ei și nu în bine. 

În afară de soţia lui Will, mai erau doar trei persoane în viaţa 
lui care știau despre dislexia lui. Toate găsiseră propriile lor căi 
de a-l face nefericit în legătură cu asta. Amanda Wagner, șefa 
lui, arunca din când în când cuvinte de bine despre el, cum că 
era incompetent profesional în cel mai bun caz și incapabil 
mintal în cel mai rău. Faith era mai bine intenţionată, dar era 
prea vorbăreaţă. Odată, îl bombardase pe Will cu atâtea 
întrebări despre tulburarea lui, încât nu a mai vorbit cu ea timp 
de două zile. 

Soţia lui, Angie, era o combinaţie între cele două. Ea crescuse 
cu Will, ajutându-l să-și facă temele, să scrie lucrări și să 
completeze formulare. Ea era cea care-i revedea rapoartele și 
se asigura că nu se exprima ca un cimpanzeu înapoiat. Era, de 


136 


asemenea, predispusă la a-și oferi ajutorul în schimbul altor 
lucruri pe care le voia. Și nu erau niciodată lucruri bune. Cel 
puţin, nu pentru Will. 

În felul lor, toate cele trei femei spuseseră răspicat că ele 
credeau că era ceva în neregulă cu el. Ceva nu era tocmai în 
regulă cu capul lui. Cu felul în care gândea. Cu felul în care 
aborda lucrurile. Nu le era milă de el. Era destul de sigur că 
Amanda nici nu-l plăcea. Dar îl tratau în mod diferit. Il tratau de 
parcă avea o boală. 

Ce ar face Sara? Poate nimic. Will nici nu era sigur dacă ea își 
dăduse seama. Sau poate că se amăgea singur. Sara era 
deșteaptă - asta era o parte din problemă. Era cu mult mai 
deșteaptă ca Will. O dăduse în bară? Oare ea avea vreun fel de 
instrument special al doctorilor pentru a prinde în capcană 
nătărăii nepregătiţi? El trebuie să fi zis sau făcut ceva care să-l fi 
dat de gol. Dar ce? 

Will se uită din nou la casa familiei Linton ca să se asigure că 
nu-l privea nimeni. Sara își formase un obicei ciudat de a se 
furișa în spatele ușilor închise. El despături hârtia de caiet. Era o 
față zâmbăreaţă în josul paginii. 

Credea că el era un copil? Rămăsese fără steluțe aurii? 

Își apăsă degetele pe ochi, simțindu-se ca un idiot. Nu era 
nimic sexy la un bărbat de treizeci și cinci de ani care abia 
putea să citească. 

Se uită din nou la bilet. 

Din fericire, Sara nu scrisese cu litere mici. Nu scrisese nici ca 
un doctor. Will își puse degetul sub fiecare literă, mișcându-și 
buzele în timp ce citea. 

— Pom... Inima lui bătu de două ori, în mod ciudat, dar își 
dădu seama repede de greșeala lui. Pompe. 

Știa cuvântul următor, iar cifrele nu fuseseră niciodată o 
problemă pentru el. Se uită din nou la ușa de la intrare. Nu era 
nimeni la geam. Se uită iar la bilet. „Pompe funebre 11:30.” 

Și o față zâmbăreaţă, pentru că aparent ea credea că el era 
handicapat mintal. 

Will băgă cheia în contact. Evident, se referea la ora 
autopsiei. Dar oare era și vreun fel test ca să vadă cât de bine 
putea el citi? Gândul că Sara Linton îl examina ca pe un cobai îl 
făcea să vrea să-și facă bagajele și să se mute în Honduras. Ei i- 
ar fi milă de el. Mai rău, ar încerca să-l ajute. 


137 


— Alo! 

Will tresări atât de tare încât se lovi cu capul de plafon. Cathy 
Linton stătea afară, lângă mașină, cu o mimică plăcută pe față. 
Avea o umbrelă mare deasupra capului. Îi făcu semn să 
deschidă geamul. 

— Bună dimineaţa, domnule Trent. 

Era toată numai un zâmbet din nou, dar el se lăsase prostit o 
dată de imaginea ei de doamnă cumsecade din sud. 

— Bună dimineaţa, doamnă Linton. 

— Sper că ai dormit bine, spuse, respiraţia sa formând un 
abur dens. 

El se uită din nou către casă, întrebându-se de ce Sara nu 
dădea și acum târcoale ușii. 

— Da, doamnă, mulțumesc. 

— Eu am ieșit să mă plimb. E cel mai bine să-ţi începi 
dimineaţa cu puţină mișcare, zise ea, zâmbind din nou. Nu vrei 
să intri și să iei micul dejun cu noi? 

Îi ghiorțăiau matele atât de tare, încât era sigur că se zguduia 
mașina. Batonul energizant pe care-l găsise dimineaţă pe fundul 
valizei nu picase chiar la fix. O femeie precum Cathy Linton știa 
cum să facă biscuiţi buni. Ar fi servit unt și șuncă. Probabil terci. 
Ouă. Cârnăciori. Era de parcă îl invita în pădure să-i viziteze 
căsuta făcută din turtă dulce. 

— Domnule Trent? 

— Nu, doamnă, trebuie să mă apuc de lucru. Dar vă 
mulțumesc. 

— Atunci cina. Sper că apartamentul nu a fost prea oribil azi- 
noapte. 

Avea un fel de a spune lucruri care la început păreau sugestii, 
dar în final se dovedeau a fi ordine stricte. 

— Nu, doamnă. A fost bine. 

— O să dau o fugă acolo mai încolo ca să șterg praful. Eddie și 
cu mine nu l-am mai folosit de când au plecat fetele. Nici nu 
vreau să mă gândesc în ce stare e. 

Will se gândi la mormanul de haine murdare pe care-l lăsase 
pe canapea. Le împachetase în Atlanta, gândindu-se că le va 
spăla pe toate la hotel. 

— E în regulă. Eu... 

— Prostii. Lovi cu mâna de portieră ca un judecător care 
dădea un verdict: Nu te pot lăsa să respiri tot praful ăla. 


138 


El știa că nu avea cum să o oprească. 

— Doar... ăăă... Nu luaţi în seamă dezordinea mea. Vă rog. 
Îmi cer scuze. 

Zâmbetul ei se schimbă în ceva mult mai blând decât până 
atunci. Văzu atunci de unde moștenise Sara frumuseţea. Cathy 
se aplecă în mașină și își puse mâna pe braţul lui. Sara îl 
atinsese pe braț de mai multe ori cu o seară înainte. Era clar că 
era genul de familie afectuoasă, lucru la fel de străin pentru 
Will, ca și cum ar fi venit de pe Marte. 

— Cina este la șapte și jumătate fix, zise ea strângându-l de 
braţ. 

— Mulţumesc. 

— Să nu întârzii. 

Zâmbetul ei se schimbă din nou în acela cu care el era 
obișnuit. Îi făcu cu ochiul înainte să se întoarcă pe călcâie și să 
meargă înapoi spre casă. 

Will ridică geamul. Băgă mașina în viteză și merse drept 
înainte, dându-și seama prea târziu că direcţia era greșită. Sau 
poate că nu. Sara îi spusese că Lakeshore era un mare cerc. 
Ultima dată Will se învârtise în cerc destul ca să-i ajungă toată 
viața, dar nu avea să riște să mai treacă încă o dată prin faţa 
casei familiei Linton. 

Strada era goală, el bănuind că datorită orei matinale. Will 
planifica să ajungă la secţia de poliţie înainte ca majoritatea 
polițiștilor să intre în tură. Voia să pară ager și nerăbdător. Voia 
ca ei să se simtă de parcă el îi călca pe coadă. 

Încetini mașina în timp ce luă o curbă. Drumul era mai mult 
un pârâu, pentru că apa de ploaie inundase asfaltul. Manevră 
Porsche-ul către cealaltă parte a strazii ca să nu-și inunde 
podeaua mașinii. Will își petrecuse zece ani din viaţă și cheltuise 
o mare parte din economii restaurând singur modelul 911. |n 
majoritatea timpului, stătuse aplecat peste manuale și 
diagrame, încercând să-și dea seama cum ar fi trebuit să 
funcţioneze mașina. Învăţase să sudeze. Învăţase tinichigerie. Își 
dăduse seama că nu-i plăcea niciuna în mod deosebit. 

Motorul era solid, dar vitezele își făceau de cap. Simţea cum 
aluneca ambreiajul când schimba viteza. Odată ce trecu de 
porţiunea inundată opri mașina, gândindu-se să lase apa să se 
scurgă din șasiu, în același timp întrebându-se dacă era posibil 
așa ceva. În faţă, o cutie poștală albastră, cu emblema 


139 


Universităţii Auburn pe ea se legăna în vântul puternic. Își 
aminti primul număr pe care-l scrisese Sara pe faţa dosarului 
când îi dădea indicaţii cum să ajungă la casa părinţilor ei. Will 
reținuse dintotdeauna numerele. 

In Atlanta, Sara locuia în fosta fabrică de lactate, unul dintre 
complexele acelea industriale care fuseseră transformate în 
locuinţe de lux în timpul exploziei pieţei imobiliare. El remarcase 
că locul acela nu prea părea ca genul ei de casă. Liniile erau 
prea aspre. Mobila era prea lucioasă. El își imaginase că locuia 
într-un loc cald și primitor, ca o căsuţă. 

Avusese dreptate. 

Cutia poștală Auburn aparţinea unei case înguste, cu un 
singur nivel și cu plante care năpădeau curtea din față. Sara 
locuise pe marginea lacului, iar afară era destulă lumină pentru 
ca Will să vadă aspectul splendid al curții din spate. Se întrebă 
cum era viaţa Sarei când locuia acolo. Nu îi părea genul de soţie 
care-și aștepta soțul acasă cu cina pregătită și cu un Martini sec, 
dar poate că din când în când juca acest rol din bunătate. Ceva 
la ea îi indica o putere fantastică de a iubi. 

Lumina de pe verandă se aprinse. Will băgă mașina în viteză 
și continuă să conducă în jurul lacului. Trecu de ieșirea către 
strada principală, așa că trebui să dea cu spatele. Işi simţi 
verigheta pe deget, ca un fel de semn că trebuia să cotească în 
acea parte. De-a lungul anilor, își antrenase mintea să-și 
recunoască ceasul, nu verigheta. Probabil pentru că ceasul era 
mai permanent. 

Will o cunoscuse pe Angie Polaski când avea opt ani. Angie 
era cu trei ani mai mare ca el și fusese aruncată în orfelinat 
după ce mama ei luase o supradoză cu o combinaţie nasoală 
între heroină și speed. În timp ce Diedre Polaski zăcea în comă 
în baie, peștele ei avea grijă de Angie în dormitor. In cele din 
urmă, cineva chemă poliţia. Diedre fusese conectată la aparate 
la spitalul de stat, unde rămase până azi, și Angie fu trimisă la 
Orfelinatul din Atlanta, pentru cei șapte ani care-i mai 
rămăseseră dintr-o copilărie deja pierdută. Will se îndrăgostise 
de ea la prima vedere. La unsprezece ani ea era deja 
traumatizată și i se citea iadul în ochi. Când nu-i masturba pe 
băieți în dulapul pentru haine, îi bătea de le săreau capacele cu 
pumnii ei surprinzător de iuți. 


140 


Will o iubise pentru înverșunarea ei, iar când înverșunarea ei 
l-a epuizat, el se agăță de ea pentru familiaritatea ei. Anul 
trecut, se căsătorise cu el dintr-o provocare, după ani de 
promisiuni deșarte. Ea îl înșelase. Îl împinsese către punctul în 
care el era gata să cedeze, apoi își afundase ghearele în carnea 
lui și îl trăsese înapoi. Relaţia lui cu Angie semăna cu un hopa- 
mitică. Ea când era în viața lui Will, când pleca. Apoi revenea. 
Făcea ce voia cu el. 

Will ajunse pe strada principală după vreo câteva încercări 
ratate. Ploaia se mai potolise, așa că putea să vadă 
magazinașele aliniate de-a lungul străzii. Unul dintre ele era 
evident o fierărie. Altul arăta ca un magazin cu haine de damă. 
Exact vizavi de secţia de poliţie era o curăţătorie. Will se gândi 
la maldărul lui de rufe murdare de pe canapea. Poate avea cum 
să-și facă timp să se strecoare înapoi la apartament și să le ia. 
De obicei se îmbrăca la costum și cravată când mergea la 
serviciu, dar nu prea avusese de unde să aleagă în dimineaţa 
aceea. li mai rămăseseră un tricou și o pereche de boxeri. Blugii 
erau destul de curaţi ca să mai fie purtaţi încă o zi. Puloverul era 
cel pe care-l purtase cu o seară înainte. Cașmirul nu reacţionase 
bine în contact cu ploaia. Simţea cum materialul se strângea de 
fiecare dată când își încorda umerii. 

Will parcă cât mai departe de ușa de la intrare, intrând cu 
spatele, așa încât Porsche-ul să rămână cu faţa la stradă. Pe 
partea cealaltă, în diagonală faţă de secţie, văzu o clădire joasă 
de birouri, cu cărămidă de sticlă pe faţadă. Firma decolorată de 
afară avea pe ea un ursuleţ de pluș care ţinea niște baloane. 
Probabil era o creșă. O mașină de poliţie trecu pe stradă dar nu 
se opri, ci intră pe porţile a ceea ce trebuia să fi fost colegiul. 
Mașina lui Will era singura din parcare. El bănuia că Larry Knox 
era înăuntrul secţiei sau poate că îi dăduseră liber după ce Will 
plecase cu o seară înainte. In orice caz, nu avea de gând să-și 
petreacă următoarele douăzeci de minute în ploaie în fața unei 
uși încuiate. 

Formă numărul Amandei Wagner, având o speranță deșartă 
că ea nu venise la birou încă. 

Nu avu noroc. Amanda răspunse chiar ea la telefon. 

— Will la telefon, zise el. Sunt în fața secţiei. 

Amanda nu acorda nimănui prezumția de vinovăţie, mai ales 
lui Will. 


141 


— Tocmai ce ai ajuns acolo? 

— Am ajuns azi-noapte. 

Simţi o oarecare ușurare. În sinea sa, Will fusese îngrijorat că 
Sara ar putea să o sune pe Amanda și să o roage să i se ia cazul 
lui Will. Ea l-ar fi vrut pe cel mai bun de la GBI, nu un analfabet 
funcţional, cu o servietă plină de rufe murdare. 

Tonul Amandei era tăios. 

— Spune, Will. Nu am toată ziua la dispoziţie. 

Îi relată povestea Sarei: că primise un telefon de la Julie 
Smith, apoi de la Frank Wallace. Că se dusese la închisoare și-l 
găsise pe Tommy Braham mort. Nu îi spuse despre 
neînțelegerile dintre Sara și Lena, în schimb sări direct la 
pixurile Cross pe care Jeffrey Tolliver le făcuse cadou întregului 
personal. 

— Sunt destul de sigur că rezerva pe care a folosit-o Braham 
provenea de la unul dintre pixurile acelea. 

— Mult noroc să afli al cui pix. Amanda observă același lucru 
ca și Will: Nu avem cum să știm când a murit Tommy Braham - 
înainte sau după ce Frank Wallace a sunat-o pe Sara. 

— Vom vedea ce scoate la iveală autopsia. Dr. Linton o va 
face. 

— Uite o rază de soare într-o zi întunecată. 

— E bine să am aici pe cineva care știe ce face. 

— Nu ar trebui să fii tu acela, Will? 

E| lăsă remarca fără niciun răspuns. 

— Ce părere ai despre uciderea lui Allison Spooner? întrebă 
ea. 

— Nu știu ce să cred. Poate că Tommy Braham a comis-o. Sau 
poate că ucigașul ei crede că a scăpat basma curată. 

— Păi, dă-i de cap și întoarce-te aici rapid, pentru că nu or să 
te placă prea mult dacă dovedești că el e nevinovat. 

Avea dreptate. Un lucru pe care polițiștii îl urăsc mai mult 
decât pe răufăcători este să se demonstreze că au greșit în 
privința răufăcătorilor. Will îl văzuse pe un detectiv din Atlanta 
cum aproape făcuse o criză când îi spusese că rezultatul analizei 
ADN-ului care-l dezvinovăţea pe suspect trebuie să fi fost greșit. 

— Am sunat la Spitalul General Macon în dimineaţa asta. Brad 
Stephens a fost băgat din nou în operaţie. Prima dată doctorii nu 
au văzut un vas de sânge care era tăiat. 

— Se simte bine? 


142 


— Prognozele sunt rezervate. Îl țin sedat acum, așa că nu va 
vorbi cu nimeni prea curând. 

— Sunt destul de sigur că nu-și va aminti nimic folositor, în 
afara faptului că un alt poliţist i-a salvat viaţa. 

— Fie cum o fi, el rămâne un poliţist. Trebuie să te duci acolo 
la un moment dat și să iei parte la camaraderie. Donează niște 
sânge. Cumpără-i o revistă. 

— Da, doamnă. 

— Care e planul tău de atac? 

— În dimineaţa asta o să-i calc pe coadă să vedem dacă urlă 
cineva. Faith încearcă să dea de urma lui Julie Smith și a lui Carl 
Phillips. Prioritatea mea este să vorbesc cu ei, dar trebuie să-i 
găsim mai întâi. Vreau să arunc o privire la lacul unde a fost 
găsită Spooner, apoi să mă duc la garajul unde locuia. Se pare 
că uciderea ei este cheia întregii povești. Orice îmi ascund ei, 
duce către crima ei. 

— Nu crezi că dansează tontoroiul datorită sinuciderii? 

— E posibil, dar instinctul meu îmi spune că se mai petrece 
ceva. 

— Aaa, faimoasa ta intuiţie feminină. Amanda nu scăpa nicio 
ocazie să-l insulte. Cum rămâne cu Adams? 

— O s-o ţin aproape. 

— Am cunoscut-o odată. E a dracului. 

— Așa am auzit și eu. 

— Pune-mă la curent la sfârșitul zilei. _ 

Ea închise telefonul înainte ca Will să poată răspunde. Işi 
trecu degetele prin păr, întrebându-se dacă umezeala era de la 
ploaie sau de la transpiraţia lui. 

Pentru a doua oară în dimineaţa aceea, Will tresări când 
cineva îi bătu în geamul mașinii. De data aceasta, cel care 
ciocănise era un bărbat negru mai în vârstă, care stătea lângă 
ușa din dreapta, rânjind la reacţia lui Will. El făcu un semn de 
răsucire cu mâna. Will se întinse și deschise ușa. 

— Urcă, nu mai sta în ploaie, îl invită Will, gândindu-se că 
bărbatul era prima persoană de culoare pe care o văzuse de 
când ajunsese în districtul Grant. Nu voia să facă nicio 
presupunere, dar ar fi pariat jumătate din salariul lui că afro- 
americanii din oraș nu-și făceau un obicei din a aborda 
anchetatorii în fața secţiei de poliţie. 


143 


Bărbatul oftă în timp ce se așeză pe scaun. Will văzu că 
mergea cu un baston. Avea piciorul înțepenit și îndoit în mod 
ciudat la genunchi. Îi picura apă din haina groasă. Barba sa 
încărunţită era ușor umedă. Nu era atât de bătrân pe cât 
crezuse Will la început - avea vreo șaizeci și ceva de ani. Când 
vorbi, vocea lui sună ca un șmirghel care zgâria în pietriș. 

— Lionel Harris. 

— Will Trent. 

— Pe tata îl chema Will. Prescurtare de la William, zise Lionel 
scoțându-și mănușa și strângându-i mâna. 

— Și pe mine, îi zise Will, deși pe certificatul lui de naștere nu 
scria așa ceva. 

Lionel arătă cu degetul către stradă: 

— Tăticu' a lucrat la restaurant timp de patruzeci și trei de 
ani. Moş Pete l-a închis în 2001. Își plimbă mâna pe bordul de 
piele: Din ce an e? 

— Șaptezeci și nouă, zise Will, bănuind că se referea la 
mașină. 

— Ai muncit la ea de unul singur? 

— Este atât de evident? 

— Nu, zise el, deși găsise încrețitura pielii sub mânerul de la 
torpedo. Ai făcut o treabă bună, fiule. O treabă foarte bună. 

— Să înțeleg că te pasionează mașinile? 

— Soţia mea ţi-ar spune că sunt prea pasionat de ele. Se uită 
atent la verigheta lui Will: O știi de mult pe Sara? 

— Nu demult. 

— L-a îngrijit pe nepotul meu. Avea astm, rău de tot. Venea 
într-un suflet în miezul nopţii ca să-l ajute. Câteodată era încă în 
pijama. 

Will încercă să nu și-o imagineze pe Sara în pijama, deși din 
povestea lui Lionel își dădu seama că nu era genul pe care îl 
născocise mintea lui. 

— Sara vine dintr-o familie bună. Își plimbă degetele de-a 
lungul tapiţeriei de pe portieră, pe care, din fericire, Will o 
lucrase bine. Lionel păru să fie de acord: Ai învăţat din greșeli. 
Ai îndoit frumos aici, la colț. 

— Mi-a luat jumate de zi. 

— Merită fiecare minut, aprobă el. 

Will se simţi ca un prost când îl întrebă: 

— Carl Phillips nu e fiul tău, nu? 


144 


— Pentru că el e negru și io-s negru - zise el râzând adânc și 
satisfăcut. 

— Nu, îl întrerupse Will. Dar apoi se corectă: De fapt, ba da. 
Se simţi incomod când îi explică: Nu pare să fie prea multă 
populaţie minoritară pe aici. 

— Cred că venind din Atlanta, ai avut un pic de șoc cultural. 

Avea dreptate. În Atlanta pielea albă a lui Will îl făcea o 
minoritate. Districtul Grant era într-un contrast puternic. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Nu ești primul care face asta. Carl merge la 
aceeași biserică ca mine, dar altfel nu-l cunosc. 

Will încercă să devieze discuţia de la prostia lui. 

— De unde știi că sunt din Atlanta? 

— Pe numărul de înmatriculare scrie districtul Fulton. 

Will zâmbi răbdător. 

— Bine, m-ai prins, se dădu Lionel bătut. Ești aici să cercetezi 
chestia aia cu Tommy? 

— Da, dom'le. 

— A fost un copil bun. 

— Îl cunoșteai? 

— ÎI vedeam des prin oraş. Era genul de puști care avea 
treizeci de slujbe - tundea iarba, plimba câinii, arunca gunoiul, 
ajuta lumea să se mute. Aproape toți din oraș îl cunoșteau. 

— Ce cred oamenii despre faptul că l-a înjunghiat pe Brad 
Stephens? 

— Cam ce te-ai aștepta. Sunt confuzi, furioși. Nu știu dacă să 
creadă că a fost o greșeală sau... Vocea i se stinse: Că aveao 
problemă cu capul. 

— Nu mai fusese violent până atunci? 

— Nu, dar nu știi niciodată. Poate l-a provocat ceva, de a 
pornit nebunia. 

În experienţa lui Will, oamenii ori erau predispuși la violenţă, 
ori nu. Nu credea că Tommy Braham era o excepţie. 

— Crezi că asta s-a întâmplat? A clacat? 

— Nu mai știu ce să mai cred despre nimic și Dumnezeu știe 
asta. Oftă istovit. Doamne, ce bătrân mă mai simt azi! 

— Te dor oasele de la vreme, aprobă Will. Işi rupsese mâna cu 
mulţi ani în urmă și de fiecare dată când se răcea vremea așa, îl 
dureau degetele. Ai trăit aici toată viaţa? 

Lionel zâmbi din nou, arătându-și dinţii. 


145 


— Când eram mic, oamenii numeau locul în care trăiam 
Orașul Negru. Se întoarse către Will: Îţi vine să crezi asta? 
Orașul Negru, și acum locuiesc pe o stradă cu o mână de 
profesori universitari. Râse adânc: Multe s-au schimbat în 
cincizeci de ani. 

— S-a schimbat și poliţia? 

Lionel se uită întrebător la Will, de parcă încerca să se decidă 
cât de multe să-i zică. În cele din urmă, păru că se decise. 

— Ben Carver era șeful când am plecat eu din oraș. Nu eram 
singurul negru tânăr căruia i s-a părut o idee bună să plece din 
oraș cât mai putea. M-am înrolat în armată și m-am procopsit cu 
asta pentru deranj. Ciocăni în picior și sună a gol. Will își dădu 
seama că omul purta o proteză. Laos, în 1964. Lionel făcu o 
pauză timp de un minut, de parcă reflecta asupra pierderii. Pe 
vremea aceea erau două feluri de traiuri, la fel cum erau două 
feluri de legi sub conducerea Șefului Carver: pentru negri și 
pentru albi. 

— Am auzit că s-a pensionat Carver. 

— Tolliver, zise Lionel încuviințând din cap. 

— Era un poliţist bun? 

— Nu l-am cunoscut niciodată, dar îţi pot spune doar atât: 
acum multă vreme, tatăl meu lucra la restaurant când o 
profesoară de la colegiu a fost omorâtă. Toată lumea a văzut o 
faţă de negru și a început să facă presupuneri. Șeful Tolliver și-a 
petrecut noaptea acasă la tăticu' doar ca să se asigure că mai 
apucă încă o zi. 

— Așa rău era? 

— Șeful Tolliver era atât de bun. Allison era și ea o fată bună, 
adăugă Lionel. 

Will simţi că ajunseseră în punctul în care să discute motivul 
vizitei neașteptate a lui Lionel. 

— O cunoșteai? 

— Eu sunt proprietarul restaurantului acum. Îţi vine să crezi? 
Dădu din cap de parcă nici lui nu-i venea să creadă încă. M-am 
întors acum câţiva ani și l-am scăpat pe Pete de el. 

— Merge bine? 

— A mers cam greu la început, dar acum este plin în 
majoritatea zilelor. Soţia mea ţine contabilitatea. Câteodată 
ajută și sora mea, dar e mai bine dacă nu ajută. 

— Când ai văzut-o ultima dată pe Allison? 


146 


— Sâmbătă seara. Avem închis duminica. În afară de Tommy, 
cred că am fost unul dintre ultimii care a văzut-o în viaţă. 

— Cum se simţea? 

— La fel ca de obicei. Obosită. Bucuroasă că pleca de la 
serviciu. 

— Ce fel de persoană era? 

Lionel își drese vocea, dându-și răgaz să-și adune gândurile 
înainte să continue. 

— Nu angajez niciodată studenţi. Nu știu cum să vorbească cu 
lumea. Ei știu doar să tasteze pe calculator sau pe telefon. Nu 
au pic de etică a muncii și nu e niciodată vina lor, chiar dacă-i 
prinzi cu mâţa-n sac. Cu excepţia lui Allison. Ea era diferită. 

— Cum așa? 

— Știa cum să-și câștige o pâine. Arătă cu degetul către 
porțile deschise de la capătul străzii principale: Niciun copil de la 
școala aia nu știe să muncească pentru un ban cinstit. Economia 
asta o să-i trezească la realitate. O să înveţe cu forța că o slujbă 
e ceva ce câștigi, nu ceva care ţi se dă. 

— Ştiai multe despre familia lui Allison? întrebă Will. 

— Mama ei e moartă. Are o mătușă despre care nu vorbea 
prea mult. 

— Un prieten? 

— Avea unul, dar nu o deranja niciodată la lucru. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Nu îl pomenea decât în treacăt, când eu o întrebam ce 
avea să facă în week-end și ea îmi spunea că avea de gând să 
înveţe cu prietenul ei. 

— Niciodată nu a sunat sau a venit pe aici? Nici măcar o dată? 

— Nici măcar o dată, confirmă el. Vezi tu, ea era conștientă că 
o plăteam pentru timpul ei. Nu am văzut-o niciodată vorbind la 
mobil. Nu veneau niciodată prietenii ei să o ţină din timp. Ea se 
concentra pe lucru și știa că trebuia să-și facă treaba. 

— Câștiga bine? 

— Pe dracu', râse el de expresia mirată de pe fața lui Will. Eu 
nu plătesc bine și clienţii mei sunt zgârciți, majoritatea bătrâni și 
polițiști, câteodată studenţi cărora li se pare amuzant să fugă 
fără achite nota. Sau încearcă să fugă. Nu prea te duce mintea 
dacă crezi că poţi să mă tragi în piept cu nota într-o încăpere 
plină de polițiști. 

— Purta poșetă sau un ghiozdan cu ea? 


147 


— Avea un ghiozdan roz cu un ciucure la fermoar. Îl lăsa în 
mașină când venea la lucru. Cu excepţia portofelului. Nu era o 
fată din aia simandicoasă care nu se poate dezlipi de oglindă. 

— Era cineva suspicios care-i dădea târcoale? Clienţi care 
erau prea atenţi? 

— M-aș fi ocupat eu singur de asta. Nu că era nevoie. Fata aia 
avea șmecherie de stradă. Ştia cum să-și poarte singură de 
grijă. 

— Purta vreo armă? Poate spray paralizant sau un cuţit de 
buzunar? 

— Din câte am văzut eu, nu. Ridică din mâini: Acum să nu 
crezi că era vreo dură. Era o fată foarte dulce, genul ăla care 
face cum zici ca să fie totul bine. Nu se lua la ceartă, dar se 
apăra când era nevoie. 

— I se schimbase atitudinea în ultima vreme? 

— Părea un pic mai stresată ca de obicei. M-a întrebat de vreo 
câteva ori dacă putea să înveţe când nu aveam mulţi clienţi. Nu 
mă înțelege greșit, e foarte ușor să lucrezi pentru mine atâta 
vreme cât îţi faci treaba. O lăsam să-și deschidă cărțile când nu 
eram aglomeraţi. Mă asiguram că lua o masă caldă înainte să 
plece acasă. 

— Ştii ce mașină avea? 

— Un Dodge Daytona vechi, cu număr de înmatriculare de 
Alabama. Îţi aduci aminte de alea? Erau făcute după modelul 
Chrysler G. Cu tracţiune față, cam joase. 

— Cu patru uși? 

— Brec. Avea pistoanele stricate. Ținea portbagajul legat cu o 
coardă elastică. Cred că era din '92 sau '93. Se bătu ușor cu 
degetul la tâmplă: Mintea nu mai e cum era pe vremuri. 

— Ce culoare? 

— Ai putea spune roșie. În mare parte e grund și rugină. 
Scoate fum pe țeava de eșapament de fiecare dată când o 
ambalează. 

— Unde o parca? 

— În spatele restaurantului. M-am uitat dimineaţă, nu e acolo. 

— Mergea vreodată pe jos acasă după serviciu? 

— Câteodată, când era frumos afară, dar n-a mai fost de mult 
vreme bună, așa că nu se ducea pe jos acasă. Arătă cu degetul 
în spatele lor: Lacul e acolo. În spatele secţiei. În spatele 


148 


restaurantului. Arătă cu degetul vizavi: Când se ducea pe jos 
acasă, întotdeauna mergea pe aici, pe ușa din față. 

— ÎI cunoşti pe Gordon Graham? 

— Dacă nu mă înșel, lucrează la compania de electricitate. De 
asemenea, se vede cu femeia care lucrează la magazinul de 
haine de vizavi de restaurant. Vin amândoi să mănânce la prânz 
de câteva ori pe săptămână. 

— Se pare că știi multă lume. 

— E un orășel mic, domnule Trent. Toată lumea știe multe 
despre toți. De aceea locuim aici. E mai ieftin decât să te uiţi la 
cablu. 

— Cine crezi că a omorât-o pe Allison? 

Lionel nu păru surprins de întrebare, dar dădu răspunsul care 
era de așteptat. 

— Poliţia zice că Tommy Braham. 

— Tu ce zici? 

— Eu zic că aș face bine să mă duc să încălzesc grătarul 
înainte să vină lumea pentru micul-dejun, zise el uitându-se la 
ceas. 

Puse mâna pe portieră, dar Will îl opri: 

— D-le Harris, dacă crezi că cineva... 

— Nu știu ce să cred, recunoscu el. Dacă Tommy nu a făcut-o, 
atunci de ce l-a înjunghiat pe Brad? De ce s-a sinucis? 

— Nu crezi că a făcut-o. 

Will nu punea o întrebare, era o afirmaţie. 

— Cred că-s cam bătrân, ca Șeful Carver, zise el oftând istovit 
din nou. Există oameni buni și oameni răi. Allison era un om 
bun. Tommy era un om bun. Oamenii buni pot face lucruri rele, 
dar nu atât de rele. 

Dădu din nou să plece. 

— Pot să întreb... Will aşteptă până se întoarse cu faţa la el. 
De ce ai venit să vorbești cu mine? 

— Pentru că știam că Frank nu o să vină să-mi bată la ușă. Nu 
că ţi-am zis cine știe ce, dar am vrut să zic ceva în numele fetei. 
Nu are pe nimeni să-i ia apărarea acum. Totul se rezumă la 
Tommy și de ce a făcut-o, nu la Allison și la ce fată bună era. 

— De ce crezi că Șeful Wallace nu ar vrea să vorbească cu 
tine? 

— Fă cunoștință cu noul șef, e la fel ca cel vechi. 

Will știa că nu se referea la Jeffrey Tolliver. 


149 


— Ben Carver? 

— Frank și Ben au fost făcuţi din același aluat. Cu faină albă, 
dacă înţelegi ce vreau să zic. 

— Cred că înțeleg. 

Lionel încă ţinea mâna pe mânerul portierei. 

— Când m-am întors în oraș după ce a murit tăticu', am văzut 
că multă lume se schimbase. La înfățișare, vreau să zic, nu la 
suflet. Trebuie să treci printr-un iad anume sau printr-o iubire 
anume ca să te schimbi la suflet. Înfăţișarea e o cu totul altă 
poveste. Își frecă barba, probabil gândindu-se la firele albe din 
ea. Acu', domnișoara Sara, ea s-a făcut mai frumoasă. Tatăl ei, 
domnu' Eddie, are sprâncenele mai stufoase. Soră-mea a 
îmbătrânit și s-a îngrășat, iar asta nu e în veci o combinație 
bună pentru o femeie. 

— Și Frank? 

— El a devenit mai atent, zise Lionel. Poate că nu mai locuiesc 
în Orașul Negru, dar tot îmi amintesc cum e să am piciorul 
omului ăla pe gâtul meu. Trase mânerul portierei: Fă rost de un 
ciocan de lipit și pune-l numai un piculeţ pe pielea de la torpedo 
și ai să reușești să scoţi încrețitura aia. Işi ridică piciorul ca să 
poată ieși din mașină. Dar numai un piculeţ. Dacă e prea 
fierbinte, o să faci o gaură cu totul în ea. Se uită cu tâlc la Will: 
Nu prea fierbinte, fiule. 

— Mulţumesc pentru sfat. 

Lionel se chinui să iasă din Porsche, în cele din urmă 
apucându-se de acoperiș și trăgându-se afară. Işi ţinu echilibrul 
în baston și își întinse mâna, arătându-i lui Will o mișcare de 
gimnast, înainte să închidă ușa cu blândețe. 

Will îl privi pe Lionel cum se sprijinea cu toată greutatea pe 
baston în timp ce mergea pe stradă. Se opri în faţa magazinului 
de fierărie să vorbească cu un bărbat care mătura molozul de pe 
trotuar. Ploaia se potolise, iar ei nu păreau că se grăbesc. Will 
bănui că discutau despre Allison Spooner și Tommy Braham. 
Într-un loc atât de mic precum districtul Grant, nu ar fi avut alt 
subiect de discuţie. 

Un Cadillac vechi trase în parcare. Chiar și de la distanţă, 
muzica bisericească zumzăi în urechea lui Will. Marla Simms își 
parcă mașina pe cât putu de departe de Will. Işi verifică 
machiajul în oglindă, își aranjă ochelarii - toate lucrurile care 
făceau evident faptul că-l ignora - apoi se dădu jos din mașină. 


150 


El merse de-a lungul parcării ca să o întâmpine, salutând-o pe 
cât de voios putu. 

— Bună dimineaţa, doamnă Simms. 

— Nu a venit nimeni încă, îi zise ea, aruncându-i o privire 
circumspectă. 

— Văd asta, zise el ridicându-și servieta. Mai gândit să o iau 
înainte și să mă instalez. Dacă nu vă deranjează, vă rog să-mi 
aduceţi toate probele de la lac și orice aveţi legat de persoana 
lui Tommy Braham. 

Marla nu se sinchisi să-l bage în seamă, în timp ce încuie la 
loc ușa. Aprinse luminile și merse în hol. Din nou, se aplecă 
peste grilaj și apăsă pe buton ca să se deschidă. Will prinse ușa 
înainte să se închidă. 

— E frig aici, zise Will. E ceva în neregulă cu boilerul? 

— Boilerul n-are nimic, răspunse ea defensiv. 

— E nou? 

— Arăt eu de parcă lucrez la o firmă de boilere? 

— Doamnă Simms, aș minţi dacă nu aș zice că arătaţi de 
parcă știți tot ce se întâmplă în secţia asta, dacă nu în tot 
orașul. 

Ea scoase un mormăit în timp ce luă cana de la filtrul de 
cafea. 

— Îl cunoșteaţi pe Tommy Braham? 

— Da. 

— Cum era? 

— Încet la minte. 

— Dar Allison Spooner? 

— Nu era înceată la minte. 

— Ar trebui să vă mulţumesc, doamnă Simms, pentru 
rapoartele incidentelor pe care le-aţi trimis partenerei mele 
aseară. Arată un tipar interesant a lui Tommy. Și-a cam ieșit din 
fire în ultima vreme. Asta voiaţi să aflu? zâmbi Will. 

Ea îi aruncă o privire peste ochelari, dar gura-i rămase închisă 
în timp ce se îndrepta către capătul încăperii. Will o privi cum 
împinse ușa grea de oţel. Îl lăsase de unul singur, în întuneric. 

Se duse la fax și verifică sub masă, acordându-i Marlei Simms 
prezumția de nevinovăție. Nu era nicio coală dedesubt, niciun 
desfășurător de la 911 care căzuse printre crăpături. Deschise 
copiatorul și văzu doar sticla. Era ceva lipicios în mijloc. Will 


151 


zgârie cu unghia substanţa, care s-ar fi luat pe fiecare copie 
făcută la acel aparat. O ridică la lumină. Lipici, poate? Gumă? 

li dădu un bobârnac în coșul de gunoi. Niciuna dintre copiile 
pe care i le făcuse Sara cu o zi înainte nu aveau vreun semn. 
Poată că folosise cineva aparatul după ea și fără să-și dea 
seama pusese guma pe geam. 

Biroul din lateralul încăperii era gol, după cum anticipase. Will 
încercă clanţa. Ușa era descuiată. Intră și trase jaluzele, scoțând 
la iveală birourile detectivilor. Erau urme de cuie pe pereţi. In 
raza subţire de lumină care venea de afară, putea să vadă 
umbrele unde fuseseră cândva fotografii. Pe birou nu era decât 
un telefon. Toate sertarele erau golite. Scaunul scârțâi când se 
așeză pe el. 

Dacă ar fi fost ahtiat după pariuri, Will ar fi pus la bătaie zece 
dolari, fiind convins că acela era vechiul birou a lui Jeffrey 
Tolliver. 

Își deschise servieta și își întinse dosarele. În sfârșit, luminile 
din tavan se aprinseră pâlpâind. Will o văzu pe Marla prin 
geamul din perete. Se holba la el cu gura deschisă. Cu cocul ei 
strâns și ochelarii murdari, arăta ca o bătrână rotofeie din 
benzile desenate ale lui Gary Larson. Will își puse un zâmbet pe 
față și îi făcu cu mâna. Marla apucă cana de toartă atât de 
strâns, încât Will aproape simți dorinţa ei de a sparge sticla de 
faţa lui. 

Will băgă mâna în buzunar și găsi reportofonul său. Fiecare 
polițist din lume avea un carnețel cu spirală în care să noteze 
detaliile unei cercetări. Will nu-și permitea un asemenea lux, dar 
învățase să compenseze. 

Se uită pe geam să vadă dacă Marla era prin preajmă înainte 
să pună aparatul la ureche și să-l pornească. Sonorul era dat 
încet, dar auzi vocea lui Faith citind mărturisirea lui Tommy 
Braham. Will nu-și irosise toată noaptea făcându-și griji cu 
privire la îndrăgostirea sa adolescentină de Sara. Se pregătise 
pentru ziua care urma citind fiecare cuvânt din rapoarte și 
ascultând mărturisirea lui Tommy Braham de atâtea ori, până 
când memoră fiecare cuvânt. O ascultă din nou în birou; 
cadenţa vocii lui Faith era atât de familiară încât ar fi putut să 
vorbească o dată cu ea. 

Tonul ei era imparţial, nu avea nicio inflexiune. „Eram în 
apartamentul lui Allison. Asta era aseară. Nu știu la ce oră. 


152 


Câinele meu Pippy, era bolnav. Era după ce o dusesem la 
doctor. Allison a zis că vrea să facă sex cu mine. Am început să 
facem sex. Ea s-a răzgândit. Eu m-am înfuriat. Aveam un cuțit la 
mine. Am înjunghiat-o o dată în gât. Am luat lanţul în plus și 
lacătul și am dus-o la lac. Am scris biletul ca lumea să creadă că 
s-a sinucis. Allison era tristă. Am crezut că ăsta era un motiv 
suficient.” 

Se auzeau șoapte în încăperea alăturată. Will ridică privirea și 
văzu câţiva polițiști în uniformă uitându-se la el, fără să le vină 
să creadă. Unul dintre ei porni spre birou, probabil ca să-l 
confrunte, dar partenerul lui îl opri. 

Will se lăsă pe spate în scaun, auzind din nou scârțâitul. Își 
scoase mobilul și o sună pe Faith. Ea răspunse după ce sună de 
patru ori. Salutul ei fu mai mult un fel de mormăit. 

— Te-am trezit? 

— E șapte și jumătate dimineaţa. Normal că m-ai trezit. 

— Pot să sun mai încolo. 

— Lasă-mă un minut. O auzi cum se mișcă. Căscă atât de 
zgomotos, încât Will simţi cum propriul lui maxilar se deschidea. 
Am scos niște informaţii despre Lena Adams. 

— Și? 

— Stai să mă duc la laptop, zise ea căscând din nou. 

Will nu se abţinu să nu caște și el. 

— Îmi pare rău că te-am dat jos din pat. 

— Sunt a ta până azi la patru după-amiaza. Atunci mă văd cu 
doctorul la spital. 

Will începu să vorbească numai ca ea să nu-i explice din nou 
procedura. 

— E grozav, Faith. Bănuiesc că te duce mama ta cu mașina. 
Trebuie să fie încântată. Și fratele tău? L-ai sunat? 

— Poţi să taci acum. Sunt la calculator. Se auzi cum apăsa pe 
taste. Salena Marie Adams, zise Faith, probabil citind din dosarul 
personal al femeii. Detectiv gradul unu. Treizeci și cinci de ani. 
Un metru șaizeci și cinci și cincizeci și cinci de kilograme. Faith 
bolborosi o înjurătură. Doamne, asta e destul să mă facă să o 
urăsc de pe acum. 

— Și trecutul ei? 

— A fost violată. 

Will fu luat prin surprindere de bruschețea ei. Will se aștepta 
la data nașterii, poate câteva laude. Sara îi spusese că bănuia 


153 


faptul că Lena fusese violată de fostul prieten, dar el avusese 
impresia că nu se depusese nicio plângere. O întrebă pe Faith: 

— De unde știi asta? 

— A ieșit la iveală cazul când i-am verificat dosarul. Ar trebuit 
să folosești Google mai mult. 

— Când s-a întâmplat? 

— Acum zece ani. Se auzi cum tastează. Dosarul ei e destul 
de curat. A lucrat la niște cazuri interesante. Mai ţii minte cercul 
ăla de pedofili din sudul Georgiei, de acum ceva vreme? Ea și 
Tolliver i-au dat de cap. 

— Are ceva bile negre? 

— Poliţia din orașele mici nu-și spală rufele murdare în public, 
îi reaminti Faith. Şi-a luat liber de la lucru acum vreo șase ani. A 
lucrat ca paznic la colegiu mai puţin de un an, apoi s-a întors pe 
post. Atât am găsit despre ea. Tu ai aflat altceva? 

— Am avut o discuție interesantă cu patronul restaurantului 
azi-dimineaţă. 

— Ce ţi-a zis? 

— Nu prea multe. Allison era o fată bună, muncitoare. Nu știa 
prea multe despre viaţa ei personală. 

— Crezi că el a omorât-o? 

— Are șaizeci și ceva de ani și o proteză în loc de un picior. 

— Proteză pe bune? 

Will își aminti cum Lionel ciocănise în proteză și cum sunase a 
gol. 

— O să văd dacă pot să confirm asta, dar dacă piciorul era 
adevărat, juca teatru de minune. 

— Nu știi niciodată, în orășelele alea. Ed Gein era bonă. 

Faith nu rata niciodată ocazia de a compara un bătrânel 
cumsecade cu unul dintre cei mai cunoscuți criminali în serie ai 
secolului XX. 

— Nici verificarea făcută asupra lui Spooner nu oferă prea 
multe detalii. Are un cont în bancă cu optsprezece dolari și niște 
mărunţiș. Trebuie să o fie o tipă care ţine banii la ea. Singurele 
cecuri pe care le-a scris în ultimele luni au fost pentru colegiu și 
pentru librăria din campus. Extrasele de cont sunt trimise la 
adresa de pe Aleea Taylor. In afară de asta, nu are cărți de 
credit. Nu are utilităţi pe numele ei, nici istoric de creditare, nici 
telefon mobil cu abonament, nici mașină. 


154 


— Bătrânul de la restaurant mi-a zis că avea un Dodge 
Daytona cu numere de înmatriculare din Alabama. 

— Trebuie să fie înmatriculată pe numele altcuiva. Crezi că 
localnicii știu despre asta? 

— Nu știu. Sursa mea mi-a mai zis că Allison avea un 
ghiozdan roz pe care-l ţinea în mașină când era la lucru. 

— la stai un pic. Era evident că Faith căuta ceva în calculator. 
Așa, nu găsesc niciun avertisment legat de o mașină din 
districtul Grant sau din vecinătate. 

Dacă Frank Wallace știa de mașina lui Allison, ar fi postat un 
avertisment către toate ţinuturile învecinate. 

— Poate că ei știu deja de mașină, dar nu vor ca eu să o 
găsesc, zise Will. 

— Postez un avertisment în tot statul acum. La ședința de 
dimineaţă șeful tău va trebui să le spună băieţilor lui să o caute. 

— E o mașină veche. Allison a locuit aici câţiva ani fără să 
schimbe numerele de înmatriculare. 

— E un orășel universitar. Nu ar fi ciudat dacă sunt mașini cu 
numere de înmatriculare din alte state. Singurul motiv pentru a 
nu înmatricula o mașină este pentru că nu are asigurare, 
sublinie Faith. Mi se pare credibil. Fata asta locuia la capătul 
orașului. Abia dacă apărea pe radar. 

Will văzu cum se umplea încăperea. Numărul de polițiști 
crescuse. Un om mai fricos i-ar numi o gloată în creștere. Se tot 
uitau pe furiș la Will. Marla le turna cafea, privindu-l peste umăr. 
Apoi, de parcă li se făcuse semn, își îndreptară cu toţii privirile 
către ușa de la intrare. Will se întrebă dacă Frank Wallace 
catadicsise să-și facă apariţia, dar realiză deîndată că nu era 
cazul. O femeie cu pielea măslinie și părul brunet ondulat, lung 
până la umeri, se alătură grupului. Era cea mai mică din grup, 
dar ei s-au dat la o parte din calea ei precum Marea Roșie. 

— Cred că Detectivul Adams s-a decis să ne onoreze cu 
prezenţa, îi zise Will lui Faith. 

— Cum arată? 

Lena îl văzu. Ochii îi ardeau de ură. 

— Arată de parcă vrea să-mi sfâșie gâtul cu dinţii, zise el. 

— Ai grijă. Ştii că ai o slăbiciune pentru femei dușmănoase și 
ale dracului. 

Will nu se deranjă să se certe cu ea. Lena Adams avea pielea 
și ochii de aceeași culoare ca Angie, doar că ea se trăgea 


155 


evident din latino-americani, pe când originile lui Angie erau 
oarecum mediteraneene. Lena era mai scundă, mai atletică. Nu 
avea nici urmă din feminitatea lui Angie - Lena era prea polițistă 
pentru asta - dar era o femeie atrăgătoare. De asemenea, se 
părea că împărtășea talentul lui Angie de a agita lucrurile. 
Câțiva polițiști se holbau acum la Will cu dușmănie clară. Nu mai 
dura mult până punea cineva mâna pe o furcă. 

— Ce-i cu e-mailul ăsta de la tine? întrebă Faith. Apoi își 
răspunse singură la întrebare: Julie Smith. În regulă, o să văd 
dacă pot să dau de numărul ei. Nu va fi o problemă să obţinem 
un mandat pentru istoricul apelurilor lui Tommy Braham, având 
în vedere că e mort, dar s-ar putea să am nevoie de cauza 
oficială a morții înainte să obţinem accesul. 

Will stătu cu ochii pe Lena. Ea spunea ceva grupului. Probabil 
le spunea să-și verifice armele. 

— Nu poţi să completezi tu ceva acolo? Julie Smith i-a spus 
Sarei că Tommy i-a trimis un mesaj din închisoare. 
Desfășurătorul ne poate ajuta să aflăm cine e. Poate că Amanda 
are pe cineva care să-i facă o favoare. 

— Aaa, grozav. Exact cu cine voiam să discut la prima oră de 
dimineață. 

— Poţi să-i zici să se grăbească și cu mandatul de percheziţie 
a garajului? Vreau să le arăt ăstora de aici cum se fac lucrurile 
ca la carte. 

— Sunt sigură că o să se spetească îndeplinindu-ţi ţie 
dorințele. Faith gemu adânc: Mai vrei să o întreb și altceva? 

— Zi-i că-mi vreau înapoi testiculele. 

— Sunt sigură că sunt deja la bronzat. 

— Trebuie să plec. 

Lena își scoase geaca și o aruncă pe un birou. Will închise 
telefonul exact când detectivul se îndreptă cu pas apăsat către 
birou. 

Will se ridică în picioare. Îi aruncă unul dintre zâmbetele lui de 
milioane. A 

— Tu trebuie să fii Detectivul Adams. Imi pare bine să te 
cunosc, în sfârșit. 

Ea se uită la mâna pe care el i-o întinse. Pentru un moment, el 
se gândi că ea avea să i-o smulgă. 

— S-a întâmplat ceva, detectiv? 

— Biroul ăsta... 


Era atât de furioasă, că abia putea să vorbească. 

— Sper că nu te superi, o întrerupe Will. Era gol și vreau să 
mă asigur că nu vă stau în cale. Ținea încă mâna întinsă către 
ea. Nu am ajuns încă în punctul în care să-mi poţi strânge mâna, 
așa e? 

— Am trecut de punctul acela când te-ai așezat la biroul 
acela. 

— ÎI aşteptam pe Șeful Wallace, zise Will, lăsându-și mâna în 
jos. 

— Șef interimar, îl corectă ea, la fel de tăioasă ca Sara pe acel 
subiect. Frank e la spital cu Brad. 

— Am auzit că Detectivul Stephens a avut o noapte grea, dar 
se pare că se simte bine în dimineaţa asta. 

Ea nu-i răspunse; era totuna. Avea accentul specific 
locuitorilor din sudul Georgiei, iar mânia îi făcea cuvintele să se 
amestece precum compoziţia de prăjituri. 

Will arătă către scaun. 

— la loc, te rog. 

— Stau în picioare. 

— Sper că nu te deranjează dacă eu mă așez. 

Scaunul scârțâi când se așeză din nou pe el. Will își împreună 
vârfurile degetelor. Observă că Lena avea prins un pix de 
buzunarul de la piept. Era argintiu, marca Cross, exact ca acela 
pe care Larry Knox îl avea prins de cămașă cu o seară înainte. 
Will se uită la grupul de polițiști care roiau în jurul filtrului de 
cafea. Cu toţii aveau pixuri prinse la buzunarul de la piept. 

— Sunt sigur că șeful tău ţi-a spus deja de ce mă aflu aici, zise 
Will zâmbind. 

— Tommy, zise Lena, în timp ce i se zbătea un ochi. 

— Exact, Tommy Braham și prin asociere, Allison Spooner. 
Sper că putem termina asta cât mai repede. Sunt sigur că am 
vrea cu toții să scăpăm de asta înainte de Ziua Recunoștinței. 

— Rahatul ăsta de atitudine de băiat bun nu o să meargă cu 
mine. 

— Avem amândoi insigne, detectiv. Nu crezi că ar trebui să 
cooperăm ca să scoatem adevărul la iveală în cazul ăsta? 

— Ştii ce cred eu? zise punându-și mâinile-n sân. Cred că ai 
venit aici, unde nu ţi-e locul, dormi pe unde nu ar trebui și 
încerci să bagi multă lume în bucluc pentru rahaturi care sunt 
peste puterea lor. 


157 


Se auzi o bătaie zgomotoasă în ușa deschisă. Marla Simms 
stătea impunătoare, cu o cutie de carton de mărime medie în 
mâini. Se îndreptă către birou și trânti cutia în faţa lui Will. 

— Mulţumesc, îi spuse el, în timp ce ea se trăgea înapoi. 
Doamnă Simms? Ea nu se întoarse, dar se opri. Dacă nu vă 
supăraţi, am nevoie de caseta audio cu apelul la 911 în care se 
raporta așa-zisa sinucidere a lui Allison Spooner. 

Ea plecă fără a confirma rugămintea lui. 

Will se uită în cutie, analizând conţinutul. Erau vreo câteva 
pungi de plastic cu probe, care fuseseră luate în mod evident de 
la locul morţii lui Allison Spooner. Într-una era o pereche de 
adidași albi. Aveau dăre de noroi în părți, care se întindeau până 
la talpă. 

Inelul și ceasul menţionate în raportul lui Lena erau în cealaltă 
pungă. Studie inelul, genul de inel ieftin pe care i-l dădeai unei 
fete când aveai cincisprezece ani și când era mare lucru să 
cheltui cincizeci de dolari pe o bijuterie din vitrina încuiată de la 
Walgreens. 

El ridică inelul. 

— l-am dat și eu unul la fel soţiei mele când eram copii. 

Privirea nesuferită a lui Lena semăna cu cea a lui Angie atunci 
când Will îi dăduse inelul. 

Will scoase o altă pungă din cutie. Înăuntru era un portofel 
închis. Will reuși să-l deschidă prin plastic. Găsi o fotografie cu o 
femeie mai în vârstă lângă o fată și încă una cu o pisică 
portocalie. Erau niște bancnote în despărţitura pentru bani. 
Legitimaţia de student a lui Allison și permisul de conducere 
erau în compartimentele de dedesubt. 

Will se uită la fotografia fetei. Faith ghicise bine. Allison era 
forte frumușică. De asemenea, arăta și mai tânără, poate că 
datorită înălţimii. Părea delicată, aproape fragilă. Se întoarse la 
fotografia cu femeia mai în vârstă, realizând că fata de lângă ea 
era Allison Spooner. Fotografia fusese clar făcută cu câţiva ani 
înainte. Allison arăta ca o adolescentă. 

— Asta e tot ce ați găsit în portofel? o întrebă el pe Lena. Le 
enumeră pentru ea: Două fotografii, patruzeci de dolari, 
permisul și legitimaţia de student? 

Ea se uita la portofelul deschis din mâna lui. 

— Frank le-a inventariat. 


Nu era chiar un răspuns, dar Will știa că nu trebuia să se ia la 
ceartă de la orice. Observă că mai era încă o pungă pentru 
dovezi în cutie. Bănui că în ea erau lucrurile găsite în buzunarele 
lui Tommy Braham. 

— Gumă, treizeci și opt de cenți și o mașinuţă de metal de la 
Monopoly. 

Se uită din nou în sus către Lena. 

— Nu avea portofel la el? 

— Nu. 

— Mobil? 

— Este vreunul în pungă? 

Răspunsurile ei combative îi spuneau mai multe lui Will decât 
realiza ea. 

— Și hainele și încălțămintea? Aveau sânge pe ele? Ceva 
pete? întrebă el. 

— Potrivit procedurii pentru o sinucidere a cuiva aflat în 
custodia poliţiei, Frank le-a trimis la laborator. Laboratorul 
vostru. 

— Laboratorul Central GBI din Dry Branch? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Și teaca? 

Ea păru confuză. 

— În mărturisirea lui, Tommy a scris că avea la el un cuţit 
când a omorât-o pe Allison. Îmi închipui că avea o teacă la 
curea. O teacă pentru cuțit. 

— Probabil că a scăpat de ea, zise Lena dând din cap. 

— Nu pomenește în mărturisire ce fel de cuţit a folosit. 

— Nu, nu pomenește. 

— Aţi găsit ceva cuțite în casa în care locuia Tommy? 

— Nu putem percheziţiona casa fără mandat sau fără acordul 
tatălui lui, care este proprietarul. 

În fine, măcar cunoștea legea. Faptul că alegea să o urmeze 
acum era o enigmă. 

— Presupui că Tommy l-a înjunghiat pe Detectivul Stephens 
cu același cuţit cu care a omorât-o pe Allison Spooner? 

Lena tăcu timp de câteva momente. Condusese destule 
interogatorii ca să știe ce simţeai când erai prins la colţ. 

— În cariera mea, am găsit că este mai bine să nu faci 
presupuneri despre ce va face sau nu un suspect. 


— Aceasta este o lecţie foarte valoroasă pentru orice poliţist, 
zise el. E vreun motiv pentru care probele din cazul Spooner nu 
au fost trimise la Centru? 

— Probabil că pe motiv că acest caz este clasat, zise ea după 
ce ezită din nou. 

— Eşti sigură? 

— Tommy a fugit de poliție. A înjunghiat un polițist. A 
mărturisit crima. S-a sinucis pentru că nu suporta vinovăția. Nu 
sunt sigură cum faceți voi în Atlanta, dar aici noi de obicei ne 
oprim să mai pompăm bani într-o anchetă după ce cazul a fost 
clasat. 

— Mi-aș dori tare mult să iei loc, zise Will frecându-se pe 
ceafă. O să mai dureze o vreme și nu cred că pot să mă mai uit 
în sus la tine fără să mi se pună un junghi. 

— Ce va dura o vreme? 

— Detectiv Adams, poate tu nu înţelegi importanța acestei 
anchete. Sunt aici să te interoghez despre moartea unui arestat 
aflat în custodia ta, în închisoarea ta, în orașul tău. În plus, o 
fată a fost omorâtă. Un ofițer de poliţie a fost grav rănit. Asta nu 
va fi o mică șuetă la cafea și gogoși, și nu în ultimul rând pentru 
că am fost sfătuit să accept mâncare de la voi doar dacă este 
într-un ambalaj sigilat. Zâmbi. Ea nu-i răspunse la zâmbet. Nu ai 
vrea să iei te rog un loc ca să putem discuta ca niște oameni 
rationali? Ea rămase pironită, iar Will continuă: Dacă ai prefera 
să mergem într-una dintre camerele de interogatoriu în loc să 
stăm în biroul răposatului tău șef, aș fi mai mult decât încântat 
să-ţi fac pe plac. 

Maxilarul ei se încordă. Schimbară priviri dure, iar Will 
aproape că se simţi intimidat. Era greu să te uiţi la Lena. 
Durerea și epuizarea i se vedeau pe fiecare rid de pe faţă. Avea 
ochii umflaţi și înroșiți. Tinea mâna sprijinită pe scaunul din fața 
ei, dar tot se bălăngănea, de parcă genunchii ei voiau să 
cedeze. 

— Da, răspunse în cele din urmă. 

— Da, ce? 

— Da, cred că tu ești dușmanul. 

Totuși, trase scaunul și se așeză. 

— Mulţumesc pentru franchețe. 

— Cum zici tu. 


160 


Lena își tot deschidea și strângea pumnul. El văzu două bucăţi 
de leucoplast de culoarea pielii înfășurate în jurul palmei. 
Degetele-i erau umflate. 

— Ai păţit asta ieri? întrebă el. 

Ea nu-i răspunse. 

Will scoase un dosar roșu din servietă și îl lăsă închis pe birou. 
Lena se uită în podea, agitată. 

— Ai vrea să ai un avocat de față? 

— Am nevoie de unul? 

— Ar trebui să știi că nu-i ceri unui anchetator sfaturi legale, 
detectiv. Dar reprezentantul de la sindicat? 

Ea râse scurt și ascuțit. 

— Nu avem sindicate aici. Abia avem uniforme. 

El ar fi trebuit să-și amintească acest aspect. 

— Trebuie să-ţi reamintesc drepturile constituţionale? 

— Nu. 

— Trebuie să menţionez că minciuna în faţa un anchetator al 
statului în timpul desfășurării unei anchete este un delict care 
se poate pedepsi cu amenzi sau închisoare până la cinci ani? 

— Dar tocmai mi-ai menţionat, nu? 

— Așa e. Unde a fost înjunghiată? 

O luă pe nepregătite. 

— Poftim? 

— Allison Spooner. Unde a fost înjunghiată? 

— Aici. 

Işi puse mâna la ceafă, cu degetele la câţiva centimetri de 
coloană. 

— Aceea a fost singura rană? 

Deschise gura, apoi o închise. 

— După cum ai spus, Frank a observat urmele unde a fost 
legată de încheieturi, răspunse în cele din urmă. 

— Tu le-ai observat? 

— Cadavrul a stat în apă mult timp. Nu sunt sigură de ce am 
văzut, în afară de rana de cuţit de pe ceafă. 

Detaliul acesta îl deranjă, mai ales pentru că era primul punct 
în care varianta lui Frank Wallace nu se potrivea cu cea a lui 
Lena. 

— Aţi găsit mașina lui Spooner? 

— Nu are mașină. 

— Asta mi se pare ciudat. 


161 


— Este un orășel universitar. Copii merg oriunde pe jos sau cu 
scuterele. Lena ridică din umeri: Dacă au nevoie să se ducă 
undeva, de obicei fac autostopul. 

— E posibil ca Allison să aibă o mașină de care voi să nu știți? 

— Nu la colegiu. Ți-o ridică dacă ocupi două spaţii. Se pricep 
de minune să ţină campusul sub control. În plus, nu sunt prea 
multe locuri în jurul orașului unde să abandonezi o mașină. Pot 
să dau un avertisment la ședința de dimineaţă dacă vrei, dare o 
pierdere de vreme. Aici nu e Atlanta. Dacă oamenii văd mașini 
abandonate, sună la poliţie. 

Will o studie pe Lena, încercând să citească orice urmă de 
prefăcătorie. 

— Și șeful lui Allison de la restaurant? Aţi discutat cu el? 

— Lionel Harris. Frank a zis că a vorbit cu el aseară. Nu știe 
nimic. 

Ori Frank minţise, ori Lena inventa lucruri pe parcurs. 

— Cum se potrivește domnul Harris în povestea crimei? 
întrebă Will. 

— Nu are decât un picior și e mai bătrân decât lisus. 

— Să înţeleg că e puţin probabil. Will deschise dosarul roșu. 
Copia după mărturisirea lui Tommy Braham era deasupra. Văzu 
o străfulgerare în ochii lui Lena, cum că-i era cunoscută. Explică- 
Mi-o. 

— Care parte? 

Ştia că ea se aștepta ca el să treacă direct la subiect - 
înjunghierea, ceea ce se petrecuse în faţa garajului. El merse în 
direcția opusă, sperând să o deruteze. 

— Hai să începem de la partea când l-ai adus pe Tommy 
Braham la secție și să continuăm de acolo. A zis ceva în mașină? 

— Nu. 

Will nu văzuse încă fotografiile de la arest sau cele de la locul 
crimei pe care Sara le făcuse în celula lui Tommy Braham, dar 
știa că un polițist fusese înjunghiat în timp ce alţi doi polițiști 
zdraveni erau la faţa locului. Încercă să facă o presupunere cu 
privire la ce s-a întâmplat după aceea. 

— În ce stare era Tommy în momentul acela? 

Ea îl privi absentă. 

— A căzut de vreo câteva ori în timp ce era arestat? 

— Va trebui să-l întrebi pe Frank de asta. Eu mă ocupam de 
Brad, zise ea dând din nou din cap. 


162 


— Tu l-ai văzut pe Tommy în mașină. În ce stare era? 

Lena scoase un carneţel cu spirală din buzunarul din spate. 
Răsfoi încet paginile. Will văzu că acestea fuseseră lipite la loc în 
carnețel și bănui că acelea erau originalele pe care Sara le 
fotocopiase cu o seară înainte. 

Lena tuși. 

— Am adus suspectul, Thomas Adam Braham, în jurul orei opt 
și jumătate ieri dimineaţă. Lena îl examină din priviri: Nu ai de 
gând să iei notițe? 

— Mă lași să-ți împrumut pixul? 

Ea își pierdu calmul pentru o fracțiune de secundă, iar Will 
văzu ceea ce căuta din momentul în care Lena intrase în 
încăpere. Indiferent ce credea despre Tommy Braham, era 
supărată de moartea lui. Nu supărată pentru că ar fi putut să o 
bage în bucluc, ci supărată pentru că el era o fiinţă umană care 
fusese în grija ei. 

— i-am citit deja notițele, detectiv. Spune-mi părțile care nu 
apar în acele pagini, zise Will. 

Ea începu să se joace cu leucoplastul. 

— Cine a făcut notificările morților? 

— Eu. 

— Și a lui Spooner și a lui Braham? 

Ea aprobă din cap. 

— Elba, de unde este Allison, este un orășel mic. Detectivul cu 
care am vorbit a fost coleg de școală cu ea. Mi-a zis că mama ei 
a murit acum opt ani. Tatăl e necunoscut. Are o mătușă, Sheila 
McGhee, dar ea nu prea e de găsit acasă. Lucrează pentru o 
echipă care renovează moteluri dărăpănate de-a lungul graniţei 
statului. Detectivul va încerca să dea de urma ei. l-am lăsat un 
mesaj pe robot, dar nu v-a asculta până ajunge acasă sau sună 
să verifice mesajele. 

Acum chiar părea un adevărat detectiv. 

— Nu are mobil? întrebă Will. 

— Nu, din câte am găsit eu. 

— S-a găsit vreo agendă în apartamentul lui Allison? 

— Nu am avut timp să percheziţionăm. Tonul ei deveni tăios 
din nou: S-au întâmplat multe ieri. Partenerul meu sângera, 
aproape mort, în stradă. 

— Aș vrea să știu când te sună înapoi doamna McGhee. 

Ea aprobă din cap. 


— Și rudele lui Tommy? 

— E doar tatăl lui, Gordon. Am vorbit cu el dimineaţă, i-am 
spus ce s-a întâmplat. 

— Cum a reacţionat? 

— Niciun tată nu vrea să audă că fiul lui a mărturisit o crimă. 

— Cum a reacţionat la aflarea veștii despre sinucidere? 

— Cam cum te-ai aștepta. Lena își privi notițele, dar Will își 
dădu seama că ea încerca să câștige timp ca să-și adune 
gândurile. Gordon e pe drum, vine din Florida chiar acum. Nu 
știu cât timp va face cu mașina. Șapte, poate opt ore. 

Will se întreba cum era Frank Wallace implicat în cazul acesta 
și cum de cele mai grele părţi căzuseră în seama lui Lena. 

— O știai pe Allison Spooner? întrebă el. 

— O știa jumătate de oraș. Lucra la restaurantul de peste 
drum. 

— Tuo ştiai? 

— Nu am cunoscut-o niciodată. 

— Tu nu te duci la restaurant? 

— Ce importanță are? Tommy a dat totul pe față. Ai 
mărturisirea lui chiar în fața ta. A zis că voia să facă sex cu ea. 
Ea nu voia, așa că a omorât-o. 

— Cât timp i-a luat să mărturisească? 

— A dat-o cotită timp de vreo oră, apoi am reușit să scot tot 
de la el. 

— A oferit un alibi? La început, vreau să zic. ` 

— A zis că era la veterinar. Are un câine, Pippy. Inghițise o 
șosetă sau cam așa ceva. Tommy a dus-o la veterinarul de pe 
strada Conford. Personalul de la cabinet nu poate confirma că el 
a fost acolo tot timpul. 

— El are maşină? 

— Un Chevrolet Malibu verde. E la service. Tommy zicea că 
demarorul făcea figuri. A lăsat cheile în cutia de valori la 
Earnshaw ieri dimineață. 

— Earnshaw? 

Will nu se aştepta la asta. 

— Unchiul Sarei. 

— Au camere de supraveghere în parcare? 

— Nu, dar am sunat la service. Maşina e acolo. Ridică din 
umeri: Tommy ar fi putut să o lase acolo după ce a omorât-o pe 
Allison. 


164 


— Ai percheziționat mașina? 

— Am în plan să fac asta azi. 

Tonul ei indica faptul că Will era obstacolul major care-i stătea 
în cale să-și facă treaba; dar Will nu se dădu bătut. 

— De unde o cunoștea Tommy pe Allison? 

— Ea închiria un spaţiu de la tatăl lui - un garaj transformat în 
apartament. 

Lena se uită ostentativ la ceas. 

— Cum era Tommy? 

— Prost, îi spuse ea. Încet la minte. Sunt sigură că Sara ţi-a 
spuse deja despre asta. 

— Potrivit Doctorului Linton, coeficientul de inteligenţă a lui 
Tommy era în jur de optzeci. Nu era isteț, dar avea o slujbă la 
sala de popice. Era un băiat bun. Băiat bun, cu excepţia 
încurcăturilor în care se băgase în ultima vreme. 

— Aș zice că o crimă e mai mult de o încurcătură. 

— Mă refer la rapoartele incidentelor. 

Ea își ascunse bine mirarea, dar el văzu licărirea întrebătoare 
din ochii ei. 

— Există trei rapoarte care detaliază altercaţiile din ultima 
lună. Doamna Simms a fost atât de drăguță să mi le pună la 
dispoziție. Știai de ele, nu? întrebă Will când Lena rămase 
tăcută. 

Lena tot nu răspunse. Will împinse rapoartele incidentelor de- 
a lungul biroului ca ea să le vadă. Trecu repede cu privirea 
peste ele. 

— Mici probleme. E evident că avea un temperament 
exploziv. 

— Cine ţi-a zis să-l arestezi pe Tommy pentru uciderea lui 
Allison? 

— Frank... Ezită, de parcă voia să-și retragă spusele. Frank și 
cu mine am discutat. A fost o decizie comună. 

Măcar aflase cum arăta ea când minţea. Partea proastă era că 
fața ei mincinoasă semăna foarte mult cu fața ei sinceră. 

— Când ai aflat prima dată că era un cadavru în lac? 

— Brad m-a sunat ieri dimineaţă, pe la trei. l-am trezit pe 
restul și am început ancheta. 

— Ai vorbit cu vreunul dintre profesorii lui Allison? 

— Sunt toţi plecaţi în vacanţa de Ziua Recunoștinței. Am 
numerele de telefon ale unora, dar nu i-am sunat încă. 


165 


Majoritatea sunt din oraș. Nu pleacă nicăieri. Aveam de gând să 
dau de ei în dimineaţa asta, dar... 

Își ridică mâinile, arătând către spaţiul dintre ei. 

— Ce altceva aveai de gând să mai cauţi? Îi enumeră planurile 
de până acum: Să discuţi cu profesorii. Poate să discuţi cu 
personalul de la cabinetul veterinar. Să verifici mașina lui 
Tommy. Să dai de cunoscuţii lui Allison. Bănuiesc că ai afla de ei 
de la școală, poate de la Lionel Harris? 

— Poate, zise ea ridicând din umeri. 

— Aveai de gând să discuţi din nou cu Tommy? Vreau să zic, 
dacă era în viaţă. 

— Da. 

— De ce? 

— Voiam să-i înregistrez mărturisirea. Era un martor puternic 
împotriva lui însuși. 

— Dar ţi se părea că restul are sens - motivaţia lui, 
înjunghierea în gât? 

— Erau lucruri pe care voiam să le clarific. Evident, voiam să 
găsesc arma crimei. Bănuiesc că este în garaj pe undeva. Sau în 
mașină. Trebuie să o fi dus pe Allison la lac. Ar fi existat dovezi. 
Oprește-mă dacă asta îţi aduce aminte de ceva ce poate ai citit 
într-o carte când erai la școala GBI. 

— Este un cuvânt potrivit - „carte”. Mi se pare că este foarte 
mult de muncă pentru un caz pe care-l considerai închis. Nu 
asta mi-ai zis acum câteva minute, că era închis? sublinie el. 

Ea îl privi lung, din nou. Will știa că ea aștepta să fie întrebată 
de apelul la 911. 

— Trebuie să fii obosită, zise el. 

— Sunt bine. 

— Vei avea câteva zile grele. Arătă către notițele ei de pe 
teren: Ai primit telefonul lui Brad în jur de ora trei, ieri 
dimineaţă. O posibilă sinucidere. Te-ai dus la lac. Ai găsit-o pe 
Spooner moartă, posibil omorâtă. Te-ai dus acasă la Spooner, 
șeful tău a fost rănit, partenerul tău a fost înjunghiat. L-ai 
arestat pe Tommy. Ai obţinut mărturisirea lui. Sunt convins că ai 
stat toată noaptea la spital. 

— Ce vrei să zici? 

— Era Tommy o persoană maliţioasă? 

— Nu, zise ea fără echivoc. 

— A dat semne de furie în timpul interogatoriului? 


Ea rămase tăcută din nou, adunându-și gândurile. 

— Nu cred că a avut în plan să-l rănească pe Brad. Dar l-a 
înjunghiat. Și a omorât-o pe Allison, așa că...? 

— Așa câ? 

— Uite ce e, ne învârtim în jurul cozii. E păcat ce i s-a 
întâmplat lui Tommy, dar a mărturisit că a omorât-o pe Allison 
Spooner. Mi-a înjunghiat partenerul. Frank a fost rănit, zise ea 
încrucișându-și mâinile pe piept din nou. 

Will îi cântări cu atenţie vorbele. Era extrem de convinsă că 
Tommy era vinovat de uciderea lui Allison Spooner. Vorbi mai 
sumar despre cum Brad Stephens fusese înjunghiat și Frank 
Wallace rănit. 

Lena se uită din nou la ceas. 

— Am terminat? 

Se pricepea de minune, dar nu o putea ţine așa o veșnicie. 

— Lacul este în spatele secției, nu? 

— Exact. 

— Între colegiu și Locul Îndrăgostiţilor? 

— Nu chiar între. 

— Crezi că pot împrumuta o geacă? 

— Ce? 

— Un fulgarin, o geacă, ce aveţi acolo. Will se ridică de la 
birou: Aș vrea să facem o plimbare. 

e 

Ploaia deveni necruțătoare, nori negri se rostogoleau pe cer, 
aruncând găleți de apă direct în capul lui Will. Purta o geacă de 
poliţie potrivită pentru un bărbat mult mai solid decât el. 
Mânecile îi atârnau peste degetele mari. Gluga îi cădea pe ochi. 
Plăcile reflectorizante din spate și din față îl plesneau la fiecare 
pas. 

Will avusese dintotdeauna probleme în a găsi haine care i se 
potriveau, dar de obicei era exact pe dos: mâneci scurte, tivuri 
strâmte la umeri. Se aștepta ca Lena să-i ofere una dintre gecile 
ei ca o glumă. Se pare că ei îi venise o idee mai bună. Will se 
uită la emblema cusută pe buzunarul de la piept în timp ce 
mergeau către lac. Geaca îi aparţinea ofițerului Carl Phillips. 

Își vârî mâinile în buzunare când se înteţi vântul. Dădu peste 
niște mănuși din latex, o ruletă, un pix de plastic și o lanternă 
mică. Cel puţin așa spera, că era o lanternă mică. În ciuda celor 
mai rele intenţii ale lui Lena, geaca era bună, o imitație de North 


167 


Face, cu o groază de buzunare cu fermoar și destulă vatelină ca 
să-l protejeze împotriva vântului. Will avea varianta de firmă 
acasă. Nu o adusese pentru că în Atlanta vremea bună nu ţinea 
niciodată mai mult de câteva zile, și chiar și atunci ieșea soarele 
să ardă răceala. Gândul la geaca lui care atârna în dulap îl făcu 
să simtă dorul de casă, ceea ce îl surprinse. 

Lena se opri, întorcându-se către secţia de poliţie. Își ridică 
vocea, că să acopere sunetul ploii. 

— Colegiul e acolo în spate, după secţie. 

Will bănui că mergeau de vreo cincisprezece minute. Abia se 
vedeau vreo câteva clădiri aflate pe malul lacului, în partea 
opusă secției de poliţie. 

— Allison nu avea niciun motiv să meargă în direcția asta, zise 
Lena. 

— Unde e Locul Îndrăgostiţilor? 

— Golfuleţul acela la vreo opt sute de metri, zise ea arătând 
în direcția opusă. 

Will urmări traiectoria degetului ei, până la adâncitura din 
mal. Golfulețul era mai mic decât se aștepta el. Sau poate părea 
așa de la distanţă. Pe mal erau împrăștiați bolovani mari. Își 
imagina că oamenii făceau focuri de tabără când era vreme mai 
bună. Arăta ca genul de loc unde o familie ar trage o barcă 
pentru un picnic lung. 

— Mai stăm mult aici? 

Lena avea mâinile adânc înfipte în buzunare și ţinea capul 
plecat ca să se ferească de vânt. Lui Will nu-i trebuiau puteri 
extrasenzoriale să-și dea seama că ea nu voia să stea acolo în 
ploaia torențială. Era atât de frig lângă apă, încât trebuia să se 
lupte să nu-i clănțăne dinții. 

— Mai arată-mi încă o dată unde sunt drumurile, zise el. 

Ea îi aruncă o privire care-i spunea că nu avea de gând să se 
mai joace mult așa. 

— Acolo, arătă ea în depărtare. Acela e drumul de urgenţă în 
caz de incendiu. Nu a fost folosit de ani de zile. L-am verificat 
când am scos cadavrul din lac. Nu e nimic acolo. 

— Asta e singura ieșire de la Locul Îndrăgostiţilor, nu? 

— După cum ţi-am arătat pe hartă, la secţie. 

Nu se pricepuse niciodată la hărți. 


— Locul acela, zise el arătând către o zonă exact lângă 
golfuleţ. E al doilea drum pe care-l folosesc oamenii de obicei ca 
să ajungă la golfuleț, nu? 

— E pustiu, ţi-am zis. L-am verificat, bine? Nu suntem imbecili 
cu totul. Ne-am uitat după mașini, după urme de roţi, urme de 
picioare. Am verificat ambele drumuri și pe niciunul dintre ele 
nu am găsit niciun indiciu cum că ar fi fost folosit. 

Will încercă să se orienteze. Soarele nu lumina cine știe ce 
calea. Cerul era atât de întunecat încât ar fi putut să fie noapte, 
nu miezul dimineţii. 

— Unde e zona rezidenţiala? 

— Acolo locuiește Sara, iar părinţii ei, acolo, arătă ea peste 
lac. Apoi arătă și mai în depărtare: Tot țărmul ăsta, inclusiv 
unde stăm noi, aparține Departamentului de Stat de Silvicultură. 

— Oamenii își scot bărcile pe lac? 

— E un doc la colegiu pentru echipa de canotaj. Mulţi dintre 
proprietarii caselor ies cu bărcile vara. Nu e nimeni atât de prost 
încât să stea aici în ploaia asta. 

— Numai noi, zise Will încărcându-și vocea cu câte voioșie 
putea. Hai să mergem mai departe. 

Ea își târâia picioarele înaintea lui. Will văzu că avea adidașii 
uzi leoarcă. Adidașii de alergat pe care-i găsise el în mașină nu 
erau mai presus. Adidașii lui Allison, sau cel puţin cei găsiți 
lângă cadavrul ei erau murdari, dar nu erau acoperiţi de noroi. 
De-a lungul malului terenul ar fi fost mult mai tare decât argila 
roșie de Georgia care-i aluneca lui de sub picioare. 

Will verificase pe calculator prognoza vremii pentru toată 
săptămâna în seara de dinainte. Temperatura fusese mai 
scăzută în dimineaţa când fusese găsită Allison, dar cu o noapte 
înainte plouase la fel ca acum. Era numai bine să omori pe 
cineva. Urmele de pe mal s-ar fi pierdut. Apa rece ar fi făcut 
aproape imposibilă ghicirea orei morţii. Dacă nu ar fi fost apelul 
la 911, nu ar fi știut nimeni că era un cadavru în lac. 

Lena alunecă pe noroi. Will se întinse și o prinse înainte să 
cadă. Era atât de ușoară încât aproape putea să o ridice cuo 
singură mână. 

— Dumnezeule! 

Se sprijini cu mâna de un copac. Respira greu. Will realiză că 
ea mersese repede ca să păstreze o distanţă de câţiva pași între 
ei. 


169 


— Eşti bine? întrebă Will. 

Ea se depărtă de lângă copac, cu o figură hotărâtă. Will îi privi 
picioarele, în timp ce-și croia drum printre rădăcinile mari și 
crengile căzute care împânzeau malul. Nu avea de unde să știe 
dacă Allison o luase pe același drum către Locul Îndrăgostiţilor. 
Scopul lui era să o scoată pe Lena Adams din secţie, din 
elementul ei, astfel încât ea să discute cu el. Cu ploaia torențială 
și drumul anevoios, Will se gândi că era mai bine dacă nu ţintea 
prea sus. Spre exemplu, putea să-și propună să se protejeze, 
atât pe el, cât și pe ea, de degerături. 

Lena era atât de sigură că Tommy Braham o omorâse pe 
Allison Spooner, pe cât era Sara de convinsă că nu Tommy era 
vinovatul. Will era prins la mijloc și era conștient de faptul că ar 
fi făcut o greșeală să o lase pe oricare dintre ele să-i influenţeze 
gândirea. Bănuia că pentru Lena problema nevinovăţiei lui 
Tommy era încărcată cu mai multă vină decât era ea dispusă să 
care pe umeri. Să creadă altceva însemna că puştiul se omorâse 
degeaba, că ea îi pusese la dispoziție mijloacele și motivul să se 
sinucidă. Cât despre Sara, dacă recunoștea că Tommy era 
criminalul, ar fi însemnat să recunoască că Lena nu era atât de 
nemiloasă pe cât voia ea să creadă. 

Will nu simţi cum ploaia se domoli, ci mai mult o auzi. 
Pleoscăitul constant al apei de pe frunze se transformă într-o 
șoaptă blândă. Auzi o pasăre și niște greieri. În faţa lor, un 
copac mare bloca poteca. Rădăcinile groase ieșeau la suprafaţă 
și se scurgea pământul de pe cârcei. Lena trecu peste el. Will o 
urmă, uitându-se împrejur, încercând să se orienteze. Erau 
aproape de drumul folosit în caz de incendiu. Sau cel puţin așa 
credea el. 

— Acolo, zise ea, arătând către un morman de lemne. Acolo e 
capătul drumului. 

Ea își scoase gluga. Will o urmă. Două fâșii de pământ, late 
cam cât să permită accesul unei mașini și lungi cam de vreo trei 
metri, dădeau către o pădure deasă. El înţelese de ce Lena era 
convinsă că drumul nu fusese folosit. Aveai nevoie de un 
buldozer cu care să pătrunzi acolo. 

— Drumul de pe partea cealaltă este cel pe care îl folosesc 
majoritatea, dar este la vreo nouăzeci de metri de golfuleț, îi 
zise ea. 

— Dacă Allison nu avea mașină, cum a ajuns aici? întrebă el. 


170 


— Tommy a adus-o aici, îi zise ea după ce-l privi lung. 

— Dar tocmai ce mi-ai spus că v-aţi uitat după mașini. 

— Avea un scuter. Poate l-a folosit pe acela. 

Will aprobă, dar nu-l vedea pe Tommy cărând un cadavru pe 
coarnele scuterului și croindu-și drum prin pădure în același 
timp. 

— Unde se afla ea înainte să o omoare Tommy? 

— Acasă, așteptând să fie omorâtă. Bătu din picioare ca să se 
încălzească bine. Biblioteca de la școală s-a închis duminică la 
prânz. Ar fi putut să fie acolo. 

— Și serviciul? 

— Restaurantul e închis duminica. 

— Ar fi putut să o ia Allison pe aici în drum spre casă? 

— Ar fi mers prin pădurea de vizavi de secţie, zise Lena dând 
din cap. Ar fi ajuns acasă în zece minute. 

Măcar în privinţa asta spunea adevărul. Lionel Harris îi 
spusese lui Will același lucru. 

— Atunci, de ce era Allison aici? întrebă el. 

Lena își vâri mâinile în buzunare când se înteți vântul. 

— Detectiv Adams? 

— Era aici pentru că Tommy a adus-o aici. 

Ea își continuă drumul, târându-și picioarele prin noroi. 
Pantofii ei plescăiau la fiecare pas prin noroi. 

Un pas de-al lui Will era cât doi ai lui Lena. O ajunse ușor din 
urmă. 

— Hai să facem portretul criminalului nostru. 

— Crezi în rahaturile asta? râse ea. 

— Nu prea, dar avem ceva timp de pierdut. 

— E o prostie. Ea alunecă din nou, dar el o prinse. Chiar ai de 
gând să mă faci să străbat tot drumul până la golfuleţ? 

Dacă Will ar fi putea să o pună să facă ceva, ar fi fost să zică 
adevărul. Asta nu părea a fi o opţiune, așa că el zise: 

— Hai să-i facem profilul. 

— Cum să nu, bombăni ea, mergând înainte. E un puști 
retardat cu vârsta cuprinsă între nouăsprezece ani și 
nouăsprezece ani și jumătate, care are un Chevrolet Malibu 
verde și locuiește cu taică-su. 

— Hai să-l scoatem pe Tommy din discuţie pentru moment. 

Ea îi aruncă o privire circumspectă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Will. 


171 


Ea ocoli încă un copac căzut. 

— Ce s-a întâmplat? repetă el. 

— Te referi la crimă? întrebă ea reticentă. 

— Exact. Ce s-a întâmplat? 

— Allison Spooner a fost înjunghiată în gât duminică noapte 
sau luni dimineaţă devreme. 

— A fost multă mizerie 

— Probabil. Sunt tot felul de chestii în gât, artere și vene. Ar fi 
curs mult sânge, ceea ce explică de ce Tommy avea o găleată și 
un burete în apartamentul lui Allison. Încerca să curețe mizeria, 
zise ea după ce ridică din umeri. 

— Care a fost motivul? 

— Așa se face un profil? râse ea. 

În varianta lui Will, cel puţin. Lena era atât de sigură că avea 
dreptate în privința lui Tommy Braham, că nu luase în 
considerare posibilitatea că un criminal sălbatic își ascuțea chiar 
atunci cuțitul pentru următoarea lui victimă. 

— De ce s-a hotărât criminalul să ucidă? Furie? A profitat de 
ocazie? Bani? 

— A omorât-o pentru că nu voia să facă sex cu el. Tu chiar ai 
citit declaraţia aia? 

— Am crezut că-l scoatem pe Tommy din discuţie. Ea dădu 
din cap, iar Will încercă din nou: Fă-mi pe plac, detectiv. Să 
zicem că există un criminal misterios în libertate, care o voia pe 
Allison moartă. Altul în afară de Tommy Braham. 

— Asta da fantezie, având în vedere că el a mărturisit că a 
făcut-o. 

O apucă de braţ ca să o ajute să treacă peste o băltoacă 
mare. 

— A adus criminalul arma la locul faptei? 

Lena păru că se gândește la întrebare. 

— Poate. Avea de asemenea blocurile de zgură, lanţurile și 
lacătul. 

Will bănuia că blocurile și lanţul fuseseră duse la locul faptei 
dinainte, dar acum nu i se păru un moment bun pentru a 
prezenta teoria asta. 

— Deci a fost premeditat. 

— Sau avea chestiile astea prin casă, adăugă Lena. Pe Aleea 
Taylor. 


172 


Will nu mușcă momeala. Dacă Allison fusese ucisă la lac și nu 
în garaj, atunci toată teoria lui Lena despre sentimentul lui 
Tommy de vinovăţie începea să se năruie. 

— Era mânios criminalul? întrebă el. 

— Rana din gât era destul de adâncă. 

— Dar nu era furios. Asta înseamnă control, planificare. 

— Probabil că s-a panicat când i-a sărit sânge în gură. Făcu un 
pas mare peste o băltoacă. Ce altceva mai e? 

— Hai să analizăm ce știm: Criminalul nostru este organizat. 
Nu este oportunist. Cunoaște bine zona. O cunoaște pe Allison și 
are mașină. 

— Mi se pare credibil, zise ea încuviinţând din cap. 

— Să trecem în revistă desfășurarea evenimentelor. 

Lena se opri. Erau la vreo nouă metri de golfuleţ. 

— Bine. Tommy sau tipul nostru misterios o omoară pe Allison 
și o aduce aici. Își miji ochii. Probabil că o pune pe mal. O 
înfășoară cu lanţuri, leagă blocurile de zgură și apoi o aruncă în 
apă. 

— Cum o aruncă? 

Lena se uită lung la golfuleț. Will aproape că auzea cum îi 
mergea mintea. 

— Ar fi trebuit să o care. A fost găsită la patru metri și 
jumătate de țărm, acolo unde se adânceşte. Blocurile de zgură 
erau grele. Poate că a pus-o pe ceva care să plutească până a 
băgat-o în apă, apoi a legat lanţurile și blocurile de ea. Asta are 
mai mult sens. Nu avea cum să fie aruncată în apă de pe mal și 
să ajungă acolo. 

Will o ghidă în continuare: 

— Deci, criminalul o duce în apă, apoi o înlănţuie. Era o 
noapte friguroasă. 

— l-ar fi trebuit un costum de cauciuc sau ceva similar. Pe 
urmă ar fi trebuit să se întoarcă la mașină și să plece. Ce rost 
are să scapi de cadavru în apă, dacă iei lacul după tine în 
mașină? 

— Să intre în lac nu este neapărat o idee rea. 

— Exact. Ar fi fost plin de sânge. 

— Criminalul nostru nu voia să se găsească cadavrul. A dus-o 
unde era apa mai adâncă ca să rămână acolo. l-a pus greutăţi 
ca să o țină la fundul lacului. 


173 


Lena tăcu din nou, dar Will știa că era prea inteligentă să nu 
se gândească la același lucru ca și el. 

Will îl rosti în locul ei: 

— Cineva a vrut să fie găsit cadavrul. A fost un apel la 911. 

— Poate că unul dintre vecinii lui Tommy a văzut ceva. 

— Și l-a urmări până la lac, l-a văzut cum a aruncat cadavrul 
și... 

— Crezi că a avut un complice? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că avem cel puţin un martor. Va trebui să discutăm cu 
el la un moment dat, dar ce mai contează, când tipul care a 
recunoscut că a ucis-o pe Allison este mort? 

Will se uită în jur. Stăteau în noroi până la glezne. Pământul 
era mai închis la culoare aici, era aproape negru lângă apă. 
Adidașii lui Allison aveau noroi negru pe ei, nu argilă roșie. 

— A pomenit Tommy dacă Allison aveau un prieten sau nu? 
întrebă Will. 

— Nu crezi că discutam cu el acum dacă ar fi pomenit de el? 

Will văzu o veveriţă grasă care o zbughi într-un copac, 
fluturându-și coada. Vreo câteva rămurele fuseseră frânte în 
două. larba de la baza copacului era tasată. Auzi o mașină în 
depărtare. 

— E vreun drum prin apropiere? 

— La vreun kilometru și jumătate, zise ea arătând în direcţia 
zgomotului. E o autostradă. 

— Ceva case? 

Lena își împreună buzele. Nu voia să se uite la el. 

— Detectiv Adams? 

Ea se uită în jos și își scutură pantofii de noroi. 

— Tommy locuia în partea aceea. 

— La fel și Allison Spooner. 

Will își îndreptă privirea înapoi către lac. Apa era agitată. 
Vântul care venea dinspre apă era ca gheaţa pe pielea lui. 

— Ai auzit vreodată numele de Julie Smith? 

— Cine e? întrebă ea scuturând din cap. 

— A pomenit Tommy de ceva prieteni? Ori ai lui, ori ai lui 
Allison? R 

— Nu acesta era scopul interogatoriului. Incercam să-l fac să 
mărturisească o crimă, nu să-mi zică povestea vieții lui. 


174 


Will rămase cu privirea aţintită spre lac. Privea lucrurile greșit. 
Criminalul era deștept. Ştia că apa va distruge urmele. Știa să 
ducă cadavrul în partea adâncă a lacului. Probabil că plănuise 
atent să o ademenească pe Allison într-acolo. Terenul ud, 
noroiul și lăstărișul i-ar fi servit la acoperirea urmelor. 

Will își suflecă blugii. Pantofii lui erau deja uzi leoarcă, așa că 
nu se mai sinchisi să-i scoată înainte să intre în lac. Apa rece îi 
intră în adidași. 

— Ce faci? 

El merse câţiva metri și privi țărmul, studiind copacii și 
lăstărișul. 

Lena stătea cu mâinile în șold. 

— Eşti nebun? O să faci hipotermie. 

Will studie fiecare copac, fiecare creangă, fiecare poţiune de 
buruieni și mușchi. Când găsi ce căuta, avea picioarele complet 
amorțite. Merse către un stejar mare care se apleca dincolo de 
mal. Rădăcinile sale noduroase erau răsucite în lac ca un pumn 
deschis. La început, Will crezu că se vedea o umbră pe scoarță, 
dar apoi își aminti că era nevoie de soare sau de o altă sursă de 
lumină pentru a se forma o umbră. 

Will stătea în faţa copacului, cu picioarele afundate în mâlul 
de pe fundul lacului. Coroana lui lemnoasă se înălța la cel puţin 
treizeci de metri deasupra solului. Trunchiul avea circumferința 
de aproape un metru și se apleca în direcţie opusă apei. Will nu 
era specialist în plante, dar erau destui stejari în Atlanta ca să 
știe că scoarţa lor roșie-maronie devenea de culoarea 
cărbunelui pe măsură ce copacul îmbătrânea. Scoarța solzoasă 
absorbise ploaia ca un burete, dar Will observase altceva din 
poziţia lui avantajoasă din apă. Dezlipi o bucăţică de scoarță cu 
unghiile. Lemnul lăsă un reziduu umed, ruginiu. Răsuci bucăţica 
de lemn între degete, storcând umezeala. 

Sângele chiar nu se făcea apă. 

— Ce este acolo? întrebă Lena. 

Își ţinu mâinile în buzunare, în timp ce se înclina spre apă. 

Will își aminti de lanterna din buzunar. 

— Uite. 

Dirijă fascicolul de lumină pe dâra închisă la culoare de pe 
trunchiul copacului. Se gândi la ce-i spusese Sara despre rana 
lui Allison, că ar fi împroșcat cu mare viteză, ca un furtun 
deschis la maxim. Ar fi însemnat în jur de doi litri de sânge. 


175 


— Trebuie să fi fost cu faţa la pământ, foarte aproape de apă. 
Sângele i-a ţâșnit în formă de arc. Se vede că a sărit mai mult 
aici, la baza trunchiului, care era mai aproape de gâtul ei. Apoi 
începe să se împuţineze mai sus. 

— Asta nu e... Lena tăcu. 

Acum văzuse și ea. El își dădu seama după expresia şocată de 
pe fața ei. 

Will privi spre cer. Norii se scuturau din nou. Nu avuseseră 
parte de mare răgaz. Nu mai conta. În afara jupuirii scoarței, nu 
aveau cum să curețe în întregime copacul. Lemnul absorbise 
semnul morţii la fel cum ar fi absorbit fumul de la un incendiu. 

— Tot mai crezi că ucigașul nostru este un băiat de 
nouăsprezece ani care locuia cu taică-su? întrebă Will. 

Vântul agită lacul în timp ce Lena se uita la copac. li dădură 
lacrimile. Vocea îi tremura: 

— A mărturisit. 

Will cită cuvintele lui Tommy: 

— „M-am înfuriat. Aveam un cuţit la mine. Am înjunghiat-o o 
dată în gât.” Aţi găsit sânge în garaj? întrebă el. 

— Da... Se șterse la ochi cu podul palmei. Il curăța când am 
ajuns acolo. Am văzut o găleată și era... Vocea i se stinse. Era 
sânge pe podea. L-am văzut. 

Will își lăsă manșetele de la blugi. Pantofii lui se afundau în 
noroiul de la baza copacului. Văzu o nouă culoare amestecată 
cu pământul, o rugină întunecată care se îmbibase în plasa din 
vârful adidasului său. 

O văzu și Lena. Căzu în genunchi. Își înfipse degetele și 
scoase un pumn de pământ. Pământul era îmbibat, dar nu doar 
cu apă de ploaie. Lăsă noroiul să cadă pe pământ. Mâna ei era 
mânjită cu ceva roșu-închis, sângele lui Allison Spooner. 


Capitolul 10 


Lena își puse un prosop ud de hârtie pe gât. Stătea rezemată 
cu spatele de compartimentul toaletei din vestiar. Un poliţist 
încercase să intre tocmai când ei îi venea să vomite. Plecase 
fără să scoată niciun cuvânt. 


176 


Ea nu avusese niciodată un stomac puternic. Unchiul ei Hank 
zicea că Lena nu avea stomacul necesar pentru genul de viaţă 
pe care o ducea. Nu s-ar fi bucurat să vadă că avusese dreptate. 

— Oh, Doamne! murmură ea ca un fel rugăciune, deși nu se 
mai rugase de ceva vreme. |n ce se băgase puştiul ăla prost? Ce 
altceva îi mai scăpase ei? 

Își închise ochii. Nimic nu mai avea sens acum. Nimic nu se 
mai potrivea așa cum se potrivise ieri dimineaţă. 

El o făcuse. Lena știa că Tommy o omorâse pe Allison. 
Oamenii nu mărturiseau o crimă decât dacă erau vinovați. În 
afară de asta, la mai puţin de cincisprezece minute după ce o 
scoseseră pe fată din lac, îl găsiseră Tommy în apartamentul lui 
Allison, scotocindu-i prin lucruri. Purtând o mască de schi 
neagră. Fugise când ei îl încolţiseră. Îl înjunghiase pe Brad, chiar 
dacă era un cuţit pentru corespondenţă. Lena îl văzuse cu ochii 
ei cum îl înjunghiase pe Brad. Ascultase mărturisirea lui Tommy. 
Îl privise cum scrisese totul cu cuvintele lui stupide. Și se 
sinucisese. Îl năpădise sentimentul de vinovăţie și își tăiase 
venele pentru că știa că ce-i făcuse lui Allison era greșit. 

Atunci de ce se îndoia Lena? 

Suspecţii mințeau tot timpul. Niciodată nu voiau să 
mărturisească toate ororile pe care le comiseseră. Despicau firul 
în patru. Mărturiseau violul, dar nu și crima. Recunoșteau că 
dăduseră cu pumnul, dar nu că bătuseră, recunoșteau 
înjunghierea, dar nu omorul. Era atât de simplu? Oare Tommy 
minţise că a omorât-o pe Allison în garaj pentru a face crima să 
pară mai de înțeles, ca și cum ar fi venit dintr-un impuls? 

Lena își lipi capul de perete. 

Prostia aia de profil pe care-l născocise Will Trent îi tot 
revenea în minte. Rece. Calculat. Premeditat. Asta nu era 
Tommy. El nu era atât de deștept încât să se gândească la toate 
variabilele. Ar fi trebuit să plănuiască dinainte, să pregătească 
blocurile de zgură și lanţurile, să le care din timp la lac. Chiar 
dacă Tommy ar fi luat blocurile după aceea, ar fi trebuit să 
anticipeze sângele și să se bazeze pe ploaie să-i acopere 
urmele. 

Atâta sânge! Pământul era îmbibat. 

Lena se prăbuși în genunchi și își tinu capul deasupra toaletei. 
Stomacul ei se încordă, dar nu mai rămăsese nimic. Se așeză pe 
călcâie și se uită la spatele rezervorului. Porţelanul alb și rece se 


177 


uita și el la ea. Acesta era compartimentul ei și numai al ei. 
Toaleta aceasta era singurul petec de pământ pe care reușise 
să-l păstreze numai pentru ea în vestiarul unisex. Pisoarele erau 
pătate ca dinţii unei bătrâne. Celelalte două compartimente 
erau dezgustătoare. Puţeau a excremente, indiferent de câte ori 
erau curățate. În dimineaţa aceea, lucrurile nu părură să se 
oprească acolo. Întregul loc mirosea îngrozitor. 

Lena se șterse la gură cu un prosop de hârtie. Mâna îi 
zvâcnea acolo unde fusese împușcată. Probabil că se infectase. 
Pielea-i era fierbinte până la încheietură. Își închise ochii strâns. 
Voia să fie departe de acolo. Voia să fie înapoi în pat cu Jared. 
Voia să se întoarcă la ziua de dinainte și să-l scuture pe Tommy 
Braham până îi spunea ce se întâmplase cu adevărat. De ce se 
afla în apartamentul lui Allison? De ce-i umbla prin lucruri? De 
ce purta o mască de schi? De ce fugise? Și de ce, pentru 
Dumnezeu, se sinucisese? 

— Lena? Vocea scârțâită a Marlei Simms era aproape o 
șoaptă. Poţi vorbi un minut? 

Lena se forță să se ridice în picioare. Nu uitase că singurul loc 
pe care-l putea numi al ei în nenorocirea aia de secție, era 
toaleta. 

Marla avea o coală de hârtie îndoită în mână. 

— Ești bine? 

— Nu, zise ea pentru că nu avea rost să mintă. 

Trebuia doar să se uite în oglindă și să vadă adevărul. Avea 
părul vâlvoi și pete roșii pe față. Era moartă de oboseală și 
nervii ei erau atât de întinși încât simţea că vibra chiar și atunci 
când stătea înțepenită. 

— Agentul Trent a cerut asta. Nu a văzut-o azi-noapte. 

Marla întinse coala de hârtie între degete, aruncându-i lui 
Lena o privire plină de înțeles, de parcă erau doi spioni care 
făceau schimb de serviete în fața Kremlinului. 

Lena trebui să tragă de coală înainte ca Marla să-i dea 
drumul. Își recunoscu scrisul de mână. Pagina copiată era din 
carnețelul ei. Transcrierea apelului la 911 pe care o făcuse. 
Încercă să distingă cuvintele, dar avea privirea înceţoșată. 

— Am crezut că ceruse caseta. 

— Dacă vrea mai mult de atât, va trebui să se ducă el la 
Eaton și s-o ia. Își propti mâinile pe șoldurile late. Și poţi să-i 


178 


spui din partea mea că nu sunt secretara lui personală. Nu știu 
cine se crede, de ne dă ordine tuturor. 

El era omul care avea să închidă secţia aia de poliţie dacă ei 
nu făceau tot ce zicea el. 

— Ai vorbit cu Frank în dimineaţa asta? 

— Bănuiesc că a trecut pe aici azi-noapte. Dosarele mele erau 
vraiște când am venit. 

Lena știa deja că Frank îi furase telefonul lui Tommy și 
fotografiase portofelul lui Allison, dar această nouă informaţie îi 
aduse un junghi direct în piept. 

— Care dosare? 

— Toate. Nu știu ce căuta, dar sper că a găsit. 

— l-ai dat lui Trent rapoartele incidentelor. 

— Și ce dacă? 

— De ce? 

— Nimeni nu vrea să vorbească de rău morţii, dar eu o s-o 
spun oricui mă întreabă. Tommy nu se purta bine în ultima 
vreme. Intra în necazuri, ţipa la oameni, îi amenința. Nu mă 
înțelege greșit, era un băiat bun când era mic. Avea frumuseţea 
aia de păr blond ondulat și ochișorii ăia albaștri. Asta își 
amintește Sara. Dar ea nu știe cum se comporta în ultima 
vreme. Cred că pur și simplu îi pocnise ceva în cap. Poate că 
fusese așa dintotdeauna și noi nu am observat. Nu am vrut să 
observăm. Marla scutură scurt din cap. Asta este o încurcătură 
totală. Un morman de caca de nota zece. 

Lena se concentră pe Marla pentru moment. Bătrâna nu-i era 
cea mai mare admiratoare. În cel mai bun caz, reușea să dea 
din cap când Lena intra pe ușă dimineața. De cele mai multe ori, 
nici nu se deranja să-și ridice privirea de la birou. 

— De ce vorbeşti cu mine? Tu nu vorbești niciodată cu mine. 

— Scuzaţi că încerc să ajut, zise Marla fornăind. 

Se întoarse pe călcâie și plecă cu un mers apăsat. 

Lena privi cum ușa se închise ușor din balamale. Încăperea 
părea mică, claustrofobică. Nu putea sta acolo toată ziua, dar 
instinctul ei de a se ascunde de Will Trent era greu de învins. 
Larry Knox îi spusese lui Frank că Will era un birocrat, nu un 
poliţist. Prima impresie a lui Lena fusese aceeași. Cu puloverul 
lui din cașmir și tunsoarea de metrosexual, Will arăta de parcă 
se potrivea mai bine în spatele unui birou, plecând la ora cinci și 
ducându-se acasă la soţie și copii. Vechea Lena nu l-ar fi luat în 


179 


seamă pentru că era un impostor, care nu era de nivelul ei și nu 
merita o insignă. 

Vechea Lena se pârlise de atâtea ori din cauza hotărârilor 
pripite, încât practic se jertfise singură pe rug. Acum putea privi 
mai departe de reacţia ei nechibzuită și vedea adevărul. Will 
fusese trimis de un director adjunct care era la un pas de postul 
de vârf. Lena o cunoscuse pe Amanda Wagner cu mulţi ani în 
urmă. Era o jigodie bătrână. Nu avea cum să fi trimis Amanda pe 
cineva de mâna a doua, mai ales la cererea Sarei Linton. Will 
era probabil unul dintre cei mai buni anchetatori din echipa ei. 
Trebuia să fie. In mai puţin de două ore îi fărâmiţțase lui Lena 
cazul împotriva lui Tommy Braham. 

Și acum ea trebuia să se întoarcă și să dea ochii cu el din nou. 

Pe Lena încă o dureau picioarele după drumul lung prin 
pădure. Avea pantofii uzi leoarcă. Se duse la dulapul ei. 
Combinația îi zbură din minte imediat ce încercă să introducă 
cifrul. Işi lipi fruntea de metalul rece. De ce mai era încă acolo? 
Nu putea să o ţină așa cu Will Trent. Se spuseseră atâtea 
minciuni și adevăruri pe jumătate, încât nu le putea ţine minte 
pe toate. El îi tot întindea capcane și cu fiecare dintre ele, ea 
simţea că se apropia din ce în ce mai mult de momentul când va 
cădea într-una. Ar trebui să se ducă acasă înainte să zică prea 
multe. Dacă Trent voia să o oprească, trebuia să-i pună cătușe. 

Îi veni în minte combinaţia. Învârti cifrul și deschise dulapul. 
Se uită la fulgarinul ei, la cosmetice, la toate rahaturile pe care 
le adunase de-a lungul anilor. Nu voia nimic de acolo, doar 
perechea de adidași de rezervă pe care o ţinea sub toate 
celelalte. Dădu să închidă dulapul, dar se opri în ultimul 
moment. Intr-o cutie de tampoane era o poză a lui Jared, făcută 
cu trei ani în urmă. Stătea în fața Stadionului Sanford, la 
Universitatea din Georgia. Era plin ochi. Georgia juca cu 
Universitatea de Stat din Louisiana. Era înconjurat de o mulţime 
de studenţi, dar el era singurul care se uita în spate, spre 
aparat. Se uita în spate, la Lena. 

In acel moment, când făcuse poza, se îndrăgostise de el - în 
faţa stadionului zgomotos, înconjurată de necunoscuţi beți. Lena 
chiar reușise să prindă în poză momentul exact când totul în 
viața ei se schimbase. Cine ar fi fost în preajmă să-l prindă din 
nou când se schimba la loc? 

Probabil ofițerul de la arestări care-i făcea poză. 


Ușa se deschise de perete. Intrară patru polițiști, atât de 
antrenați în discuţia lor, că abia o observară pe Lena. Puse poza 
lui Jared în buzunarul din spate. Avea șosetele ude leoarcă, dar 
încălță oricum perechea de adidași de rezervă. Voia doar să 
plece de acolo. Avea să meargă în birou, să treacă direct pe 
lângă Will Trent, să se urce în mașină și să se ducă acasă la 
Jared. 

Lena avea să înceapă împachetatul în seara aceea. Ar fi unul 
dintre acei oameni care lăsau băncii cheia de la casă în cutia 
poștală. Mașina ei era într-o stare bună. Avea destule economii 
cât să-i ajungă trei luni, patru, dacă Jared nu se aștepta ca ea să 
contribuie la chirie. Avea să se mute cu el și să încerce să treacă 
peste asta, să încerce să-și trăiască viaţa fără să fie polițistă. 

Asta dacă nu cumva ajungea la pușcărie pentru 
obstrucţionarea unei anchete. Dacă nu era condamnată pentru 
neglijenţă în serviciu. Dacă Gordon Braham nu o băga în 
procese până la gât. Dacă Frank nu-i umplea urechea lui Jared 
cu otravă. Otravă pe care Jared ar fi crezut-o, pentru că aspectul 
important al minţitului era că lumea credea atât timp cât 
minciuna era destul de aproape de adevăr. 

Lena trânti ușa dulapului, apăsând cu mâna pe metalul rece. 

— Dacă-l lași pe tâmpitul ăla de la GBI să cadă și să se 
lovească la cap, noi nu o să vărsăm lacrimi, zise unul dintre 
polițiști. 

Se îmbrăcau cu toţii, punându-și echipamentul gros pentru 
ploaie. Will făcuse fotografii și luase mostre de scoarță și de sol 
de lângă copac, dar ordonase o cercetare completă a pădurii. 
Voia mai multe fotografii, desene, diagrame. Voia să se asigure 
că departamentul știa că făcuse o greșeală. Că Lena făcuse o 
greșeală. 

— Retardatu' dracului, zise alt poliţist. _ 

Lena nu știa dacă se referea la Will sau la Tommy. In orice 
caz, reuși să mimeze o bravadă falsă: 

— Aș vrea să fie puţin mai deștept ca să știe cât de proste. 

Râdeau cu toţii când ea plecă din vestiar. Lena își îmbrăcă 
geaca. Străbătu biroul cu mai mult tupeu decât avea. li revenise 
calmul. Trebuia să se pregătească psihic pentru următoarea 
salvă de întrebări ale lui Will Trent. Cu cât îi dădea mai puţine 
răspunsuri, cu atât îi era mai bine. 


181 


Avea în mână hârtia pe care i-o dăduse Marla. Lena se uită 
peste conţinut în timp ce mergea ca să nu fie nevoită să 
vorbească cu nimeni. Se opri când ajunse la ușa de la intrare. 
Citi din nou transcrierea. Cuvintele erau scrise de mână, dar 
lipseau ultimele replici ale apelului. Apelantul menţionase că 
Allison se certase cu prietenul ei. De ce fusese scoasă partea 
aceea? 

O privi pe Marla cum stătea la recepţie. Marla o privea și ea, 
cu o sprânceană ridicată peste ochelari. Ori era încă supărată, 
ori îi trimitea lui Lena un mesaj. Era greu de zis. Lena își aruncă 
din nou ochii pe transcriere. Ultima parte nu mai era, iar tăietura 
era atât de bine făcută încât nimeni nu și-ar fi dat seama că 
lipsea. Oare încercase Marla să distrugă probele poliţiei? Frank îi 
umblase prin dosare cu o seară înainte. De ce ar fi editat 
transcrierea fără să-i spună lui Lena? La naiba, ea avea 
carnețelul în buzunarul din spate, cu transcrierea originală. 
Trent nu trebuia decât să i-l ceară și Lena ar fi fost pusă în fața 
unei acuzaţii de obstrucţionare pentru distrugerea probelor. 

Ușa de la intrare se deschise înainte ca Lena să ajungă la ea. 
Will Trent devenise clar nerăbdător să aștepte afară. 

— Detective, zise el pe post de salut. 

Își pusese la loc pantofii de la costum și își dăduse jos geaca 
lui Carl Philips. Era pe atât de dornic, pe cât era reticent. 

Lena îi înmână hârtia. 

— Marla mi-a zis să-ţi dau asta. A zis că va trebui să faci rost 
singur de casetă de la Eaton. 

— Mulţumesc, doamnă Simms, strigă Will către Marla. 

Luă hârtia din mâna lui Lena și o privi intens. 

— Tu ai ascultat apelul? întrebă el uitându-se în sus. Tu ai 
făcut transcrierea de pe caseta audio? 

— Mi-au dictat ei de pe ecran. Casetele audio sunt depozitate 
în alt loc. Nu sunt greu de luat. 

Lena își ţinu respiraţia, rugându-se ca el să nu-i ceară să le 
dea de urmă. 

— Ai idee cine a făcut apelul? 

— Era o voce de femeie. Numărul era ascuns și ea nu a vrut 
să-și lase datele de contact, zise Lena dând din cap. 

— Tu ai făcut copia asta pentru mine? 

— Nu. Marla mi-a dat-o. 


182 


— Aveţi niște gumă de mestecat pe sticla din copiator, zise el 
arătând către punctul negru de pe pagină. 

Lena se întrebă de ce naiba îi spunea el asta. Will Trent nu 
semăna cu niciun poliţist pe care-l văzuse ea vreodată. Avea 
obiceiul de a ocoli întrebările adevărate și de a face comentarii 
sau observaţii la întâmplare, care păreau să nu ducă nicăieri, 
până când deodată era prea târziu și ea simţea cum i se 
strângea nodul în jurul gâtului. El juca șah și ea era îngrozitoare 
la dame. 

Lena își încercă propria diversiune. 

— Ar trebui să mergem la locul faptei, dacă vrei să te întorci 
la timp pentru autopsii. 

— Dar nu tocmai ne-am întors de la locul faptei? 

— Nu știm precis ce s-a întâmplat. Tommy ar fi putut să 
mintă. Asta se întâmplă în Atlanta, nu? Răufăcătorii îi mint pe 
polițiști? 

— Mai des decât mi-aș dori. Își puse transcrierea în servietă. 
La ce oră ar trebui să înceapă? 

— Frank a zis la unsprezece și jumătate. 

— Asta când ai vorbit cu el azi-noapte? 

Lena încercă să-și aducă aminte răspunsul pe care i-l dăduse 
lui Will prima dată când el pusese întrebarea asta. Stătuse de 
vorbă cu Frank de două ori. Ambele dăți el o luase la întrebări în 
legătură cu mărturisirea lui Tommy. Ambele dăţi își reînnoise 
ameninţarea de a-i distruge viața dacă nu-i apăra fundul de 
beţivan. 

Lena îi dădu un răspuns evaziv, sperând că Will îl va înghiţi. 

— La fel cum ţi-am spus mai devreme. 

El deschise ușa pentru ea. 

— Ai idee de ce presa nu a tăbărât pe subiectul ăsta? 

— Presa? Ar fi râs dacă nu era afundată până la genunchi în 
mizerie. Ziarul este închis de sărbători. Thomas Ross se duce 
întotdeauna la schi în perioada asta a anului. 

— Cum să nu iubești orășelele? râse Will binevoitor. _ 

Un vânt rece îl făcu să închidă cu umărul ușa de sticlă. Işi 
băgă mâinile în buzunarele de la blugi. Manșetele pantalonilor 
erau încă ude. 

— Hai să luăm mașina ta. 

Ea se simţi incomod să-l primească în Celica ei, așa că făcu 
semn cu capul spre limuzina lui Frank. Lena își scoase brelocul 


183 


cu chei din buzunar. Districtul avea bugetul restrâns, așa că 
amândoi trebuiau să folosească aceeași mașină. 

Ea apăsă pe buton să deschidă ușile. 

Will nu se urcă. In schimb, se strâmbă la mirosul care adie în 
aerul dimineții. 

— Fumezi? 

— Frank, zise ea. 

Mirosul era mai rău ca de obicei. Probabil că fumase 
încontinuu pe drumul dus-întors de la Macon. 

— Asta e mașina Șefului Wallace? întrebă Will. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Unde este Șeful Wallace, dacă asta e mașina lui? 

— S-a dus cu o mașină de patrulă la spital, zise Lena după ce 
reuși să înghită fierea din gât. 

El nu comentă, deși ea se întrebă dacă el își notase acest 
amănunt. Frank luase mașina de poliţie ca să nu fie oprit pe 
drum. Să mergi cu viteză când nu era o urgenţă era ilegal, dar 
era genul de ilegalitate cu care polițiștii jonglau tot timpul. 

— Ştii să conduci o mașină cu transmisie manuală? 

Acum era rândul ei să se strâmbe. Normal că putea să 
conducă o astfel de mașină. 

— Hai să mergem cu mașina mea, zise Will. 

— Glumești? 

Lena auzise de Porsche înainte să ajungă la secție în 
dimineaţa aceea. Tot orașul vorbea despre el - cât costase, de 
ce un anchetator al statului îl conducea și în primul rând, că 
fusese parcat în faţa casei familiei Linton toată noaptea. 

Will nu așteptă să vadă dacă ea îl urma în timp ce mergea 
spre partea opusă a parcării. li vorbi în timp ce se îndrepta către 
mașină, cu servieta pendulând ușor lângă el. 

— Sunt curios de Allison Spooner. Ai zis că e din Alabama? 

— Da. 

— Și e studentă la Grant Tech? 

Lena fu atentă cu răspunsul ei. 

— Este înregistrată la școală. 

— Și asta înseamnă că este studentă? zise Will întorcându-se 
către ea. 

— inseamnă că este înscrisă. Nu am vorbit cu profesorii ei 
încă. Nu știm dacă mergea la cursuri. Primim multe apeluri din 


184 


partea părinţilor în perioada asta, întrebându-se de ce nu 
primesc situaţia școlară a copiilor. 

— Crezi că Allison Spooner renunţțase la școală? o întrebă el 
din nou. 

Ea încercă o nouă strategie. 

— Cred că nu-ţi voi spune nimic dacă nu sunt convinsă că e 
adevărul absolut. 

El dădu din cap repede, cum făcea de obicei. 

— Corect. 

Lena așteptă încă o întrebare, încă o insinuare. Will continuă 
să meargă, cu gura închisă. Dacă credea că tehnica asta nouă 
avea să o facă pe ea să cedeze, se înșela amarnic. Lena avusese 
de-a face cu critici mute toată viaţa ei. Transformase ignorarea 
lor într-o artă. 

Se zgribuli din nou din cauza frigului. Mintea ei se tot întorcea 
la discuţia ei cu Will de mai devreme. Fusese atât de mânioasă 
că îl găsise în biroul lui Jeffrey, încât nu prea fusese atentă la ce 
spusese el la început. Dar apoi el scosese portofelul lui Allison și 
ea observă că a treia fotografie lipsea. 

Poza era cu Allison și un băiat care stătea lângă ea, ţinând-o 
de mijloc. O femeie mai în vârstă stătea în stânga lor, la o 
oarecare distanţă. Erau cu toţii pe o bancă în fața centrului 
studenţesc. Lena se uitase destul la fotografie încât să ţină 
minte detaliile. Băiatul era de vârsta lui Allison. Avea gluga de la 
hanorac trasă peste ochi, dar își dăduse seama că avea părul 
brunet și ochii căprui. Avea un început de cioc pe bărbia lui 
firavă. Era dolofan, ca majoritatea băieţilor de Grant Tech, de la 
prea multe zile petrecute în sălile de curs și prea multe nopți 
irosite în faţa jocurilor video. 

Femeia din fotografie era evident din partea săracă a orașului. 
Avea patruzeci și ceva de ani, poate mai mult. După o anumită 
vârstă, era greu să-ţi dai seama de vârsta femeilor cu trăsături 
masculine. Vestea bună era că nu mai îmbătrâneau. Vestea 
proastă era că deja arătau de nouăzeci de ani. Fiecare rid de pe 
fața ei confirma că era fumătoare. Părul blond decolorat era atât 
de uscat, că arăta mai multa paie. 

Dintre probe mai lipsea şi mobilul lui Tommy. Frank i-l 
înmânase lui Lena pe stradă. Il găsise în buzunarul din spate al 
lui Tommy când îl percheziţionase, înainte să-l urce în mașina de 


185 


poliţie. Ea sigilase telefonul într-o pungă de plastic, notase 
detaliile și îl inventariase ca probă. 

Și la un moment dat azi-noapte, atât fotografia lui Allison, cât 
și telefonul lui Tommy dispăruseră. 

Exista numai o singură persoană care ar fi putut să ascundă 
dovezile și aceea era Frank. Marla zisese că-i umblase prin 
dosare. Probabil că el falsificase și transcrierea apelului la 911. 
Dar de ce? Atât fotografia, cât și apelul scoteau în evidenţă 
posibilitatea că Allison avea un prieten. Poate că Frank încerca 
să dea de puști înainte ca Will Trent să-l găsească. Frank îi 
spusese lui Lena că amândoi ar trebui să spună adevărul, sau 
cel puţin o variantă apropiată. De ce lucra el pe la spatele ei și 
căuta un alt suspect? 

Lena se șterse la ochi cu mâna. Vântul era tăios, făcându-i 
nasul să curgă și ochii să lăcrimeze. Trebuia să facă în așa fel 
încât să rămână zece, cincisprezece minute singură, ca să se 
gândească la asta până la capăt. Cât timp era în prezenţa lui 
Will, nu putea decât să se îngrijoreze de următoarea întrebare 
care-i ieșea pe gură. 

— Gata? întrebă Will. 

Ajunseseră la Porsche. Mașina era un model mai vechi decât 
credea Lena. Nu avea telecomandă ca să descuie ușile. Will făcu 
onorurile, apoi îi înmână ei cheia. 

Lena se simţi cuprinsă de un nou val de nervozitate. 

— Dacă o bușesc? 

— Ți-aș fi foarte recunoscător dacă nu o vei face. 

El se aplecă și își puse servieta în spatele scaunului din faţă. 

Lena nu se putea mișca. Se simţea ca într-o capcană, dar nu 
vedea motivul. 

— E vreo problemă? întrebă Will. 

Lena cedă. Se așeză pe scaunul scoică, care era mai mult ca 
un fotoliu. Avea picioarele întinse către pedale, iar părţile din 
spate ale gambelor erau doar la vreo câţiva centimetri de 
podea. 

Will deschise ușa din dreapta. 

— Nu ai mașină de serviciu? întrebă Lena. 

— Şefa mea a vrut să ajung aici cât mai repede posibil. 

El fu nevoit să dea scaunul pe spate, înainte să se urce în 
dreapta. 

— Se potrivește din faţă, îi zise el lui Lena. 


Ea puse mâna sub scaun și se împinse mai aproape de volan. 
Picioarele lui Will erau mult mai lungi decât ale ei. Lena ajunse 
practic lipită de volan când atinse în cele din urmă cu picioarele 
pedalele de ambreiaj și acceleraţie. i 

La rândul lui, Will nu putea să potrivească scaunul. Îl împinse 
la maxim pe șină, apoi îl lăsă cât de jos putu ca să nu dea cu 
capul de plafon. În cele din urmă, se plie în mașină ca un 
origami. Ea așteptă până ce el își puse centura, riscând să se 
uite la el. Era destul de obișnuit, cu excepția înălţimii sale. Era 
slab, dar avea umerii laţi, musculoși, de parcă petrecea mult 
timp la sală. Era clar că avusese nasul spart la un moment dat în 
viață. Avea pe față cicatrici neclare, ca cele căpătate într-o 
bătaie cu pumnii. 

Nu, cu siguranţă nu era un agent de mâna a doua din echipa 
Amandei. 

— Așa, zise Will, așezându-se pe scaun în sfârșit. 

Ea întinse mâna către contact, dar nu era acolo. 

— E pe partea cealaltă. 

Ea găsi contactul pe partea stângă a volanului. 

— E ca la cursele Le Mans. Ca să pornești motorul cu o mână 
și să schimbi viteza cu cealaltă, explică Will. 

Ea era extrem de dreptace, așa că trebui să încerce de câteva 
ori înainte să reușească să întoarcă cheia în contact. Motorul 
porni cu un răget. Vibra scaunul sub ea. Simţea cum ambreiajul 
se împingea înapoi pe picior. 

Will o opri. 

— Poţi să o lași câteva minute să se încălzească? 

Lena își luă piciorul de pe pedală. Işi aruncă privirea peste 
drum. El parcase cu spatele la marginea parcării. Se vedea clar 
clinica de copii de peste drum. Clinica Sarei. Se întrebă dacă el 
parcase acolo dinadins. Părea să fie un tip foarte chibzuit în tot 
ce făcea. Sau poate că ea era atât de paranoică încât nu se 
putea uita la el cum respiră fără să creadă că făcea parte dintr- 
un plan măreț de a o demasca pe ea. 

Puse una dintre întrebările lui, la întâmplare. 

— Ce părere ai despre apelul la 911? 

— Mă deranjează că a fost dat de pe un număr ascuns, 
recunoscu ea. 

— A anunţat o sinucidere falsa. De ce? 


187 


Lena scutură din cap. Apelantul era ultimul lucru la care se 
gândea ea în momentul acela. 

— Poate că Tommy vorbise cu ea. Poate fi o colegă de 
serviciu. Un complice. O prietenă geloasă. 

— Nu-mi pare că Tommy era un Don Juan. 

Nu, nu era. În timpul interogatoriului, Lena îl rugase să fie 
explicit, pentru că ea nu era sigură că el știa cu adevărat ce era 
sexul. 

— A menţionat Tommy că se vedea cu cineva? întrebă Will. 

Lena dădu din cap. 

— Putem să întrebăm în jur. Cel puţin fata care a anunţat 
sinuciderea falsă știa că ceva nu era în regulă. E clar că punea 
temelia apărării lui Tommy. 

— Cum așa? întrebă Lena, întorcându-și capul. 

— Apelul telefonic. Ea a zis că Allison se certase cu iubitul. De 
aceea era îngrijorată că se sinucisese. Nu a zis nimic de Tommy. 

Lena simţi cum îi îngheaţă fiecare picătură de sânge. Mâna ei 
strânse volanul. Transcrierea modificată a lui Frank nu menţiona 
un prieten. Trebuia ca Will să fi contact deja centrala telefonică 
din Eaton. Atunci de ce-i ceruse Mariei caseta? 

Ca să întindă o capcană. Și Lena tocmai căzuse în ea. 

Will avea un ton constant. 

— În mod evident, trebuie să găsim prietenul. El probabil că 
ne va putea duce la apelant. Avea Allison ceva fotografii în 
apartament? Scrisori de dragoste? Un calculator? 

Fotografii. Oare el știa de fotografia lipsă? Lena își simţi gâtul 
atât de iritat, încât nu putea să înghită. Dădu din cap. 

Will își luă servieta din spatele scaunului. Deschise 
încuietorile. Ei îi ţiuiau urechile. Avea pieptul încordat. Vederea 
încețoșată. Se întreba dacă avea un atac de panică. 

— Hmmm, mormăi Will, scotocind prin servietă. Ochelarii mei 
de citit nu sunt aici. Îi întinse transcrierea: Te deranjează? 

Inima lui Lena se smuci din nou în piept. Will ţinea hârtia în 
mână, cu marginea fluturând de la aerul suflat prin aerisire. 

— De ce faci asta? aproape că șopti ea. 

Fiecare cuvânt era încărcat de frică. Will o privi atent mult 
vreme - atât de mult, încât ea se simțea de parcă i se jupuia 
sufletul de pe corp. În cele din urmă, el dădu din cap, așa cum 
numai el făcea, de parcă ar fi luat o decizie. Puse transcrierea la 
loc în servietă și închise încuietorile. 


188 


— Hai să mergem acasă la Allison. 
e 

Aleea Taylor era la mai puţin de zece minute de secţie, dar 
drumul păru să dureze ore. Lena se simţea atât de panicată, 
încât încetini de vreo câteva ori, crezând că i se va face rău. 
Trebuia să se concentreze pe Frank, să-și dea seama câte cuie 
putea să-i bată el în sicriu, dar în schimb ea se gândea la 
Tommy Braham. 

El murise pe tura ei. Era arestatul ei. Era responsabilitatea ei. 
Nu îl percheziționase când îl încinsese în celulă. Presupusese că 
dacă el era încet la minte, nu era viclean. Cine era prostul 
acum? Lena crezuse că puștiul era capabil să comită o crimă, 
dar ea îl considerase atât de inofensiv încât îl lăsase să intre în 
celulă cu un obiect ascuțit în posesia lui. Frank avea dreptate - 
Lena era norocoasă că Tommy nu folosise arma să mai atace pe 
cineva. 

Când luase Tommy rezerva de cerneală din pixul ei? Trebuia 
să fi știut când a luat-o că avea să facă ceva rău cu ea. Când 
terminase de scris mărturisirea, Tommy plângea. Cutia de 
șerveţele era goală. Lena îl lăsase de unul singur nu mai mult de 
jumătate de minut, ca să aducă alte șervețele. Când se 
întorsese în încăpere, el avea mâinile sub masă. Ea îl ștersese la 
nas ca pe un copil. Îl liniștise, îi atinsese pe umăr și-i spusese că 
totul avea să fie bine. El părea să o fi crezut. El își suflase nasul 
și se ștersese la ochi. Ea crezuse în momentul acela că Tommy 
se împăcase cu soarta lui, dar poată că soarta pe care o alesese 
era cu mult diferită de cea pe care și-o imaginase Lena. 

Era compasiunea pentru Tommy sau nevoia ei instinctuală de 
autoprotejare care o împiedicase pe Lena să scape de cuțitul de 
corespondenţă cu care el îl înjunghiase pe Brad Stephens? Cu o 
seară înainte, se gândise să-l arunce de pe unul dintre miile de 
poduri de beton dintre cele două orașe. Dar nu o făcuse. Era 
încă înfășurat în pungă, ascuns sub roata de rezervă din 
portbagajul mașinii ei. Lena nu voia să-l ţină în casă. Acum, nu-i 
plăcea că era atât de aproape de secţie. Frank falsificase 
hârţogăria. Rupsese ordinea cronologică a procedurii. Ascunsese 
probe. L-ar fi crezut în stare pe bătrân să-i cotrobăie și prin 
mașină. 

lisuse. De ce altceva mai era capabil? 


Coti la dreapta pe Aleea Taylor. Ploaia torențială din seara de 
dinainte spălase sângele de pe stradă, dar ea încă îl vedea cu 
ochii minţii. Felul în care Brad clipea ca să nu-i intre ploaia în 
ochi. Felul în care pielea începuse să-i devină cenușie până 
aterizase elicopterul. 

Lena trase mașina pe partea cealaltă a drumului. 

— Aici a fost înjunghiat Brad. 

— Unde este apartamentul lui Spooner? întrebă Will. 

— La patru case, pe partea stângă, zise ea arătând în față. 

— Ce număr? întrebă el uitându-se drept înainte pe stradă. 

— 16B. Lena băgă mașina în viteză și trecu pe lângă locul 
unde fusese înjunghiat Brad. Am luat adresa de la colegiu. Am 
venit aici să vedem dacă era vreun coleg de cameră sau 
proprietar cu care să stăm de vorbă. 

— Aţi avut mandat de percheziţie pentru casă? 

El mai pusese această întrebare. Primi același răspuns: 

— Nu. Nu am venit să percheziționăm casa. 

Ea aşteptă ca el să întrebe altceva, dar Will era tăcut. Lena se 
întreba dacă ceea ce-i spusese era adevărul. Dacă Tommy nu ar 
fi fost în apartamentul lui Allison, ei tot ar fi găsit o cale de a 
pătrunde în garaj. Gordon Braham era plecat din oraș. 
Cunoscându-l pe Frank, el ar fi spart lacătul și ar fi intrat oricum 
în apartamentul lui Allison. Ar fi făcut un comentariu despre cum 
e mai bine să-ţi ceri iertare decât să ceri voie. O intrare prin 
efracţie nu ar fi deranjat pe nimeni, când o tânără studentă 
fusese omorâtă. 

— l-ai interogat pe vecini? întrebă Will. 

Lena opri mașina în fața casei familiei Braham. 

— Ofițerii de patrulă au vorbit cu ei. Nimeni nu a văzut nimic 
în afară de ce s-a întâmplat. 

— Și ce s-a întâmplat mai exact? 

— Brad a fost înjunghiat. 

— Povestește-mi de la început. Aţi oprit aici... 

Ea încercă să inspire adânc. Plămânii ei se umpleau numai pe 
jumătate. 

— Ne-am apropiat de garaj... 

— Nu, o întrerupse el. Zi de la bun început. Aţi venit la locul 
faptei. Apoi ce a urmat? 

— Brad era deja aici. 


Nu-i dădu amănunte cu privire la umbrela roz sau la criza și 
urletele lui Frank. 

— Te-ai dat jos din mașină? o înghionti Will. 

El chiar avea de gând să o facă să-i povestească totul pas cu 
pas. 

Ea deschise portiera. Ploaia o împroșcă cu picături leneșe și 
grase. Will se dăduse și el jos din mașină. 

— Ploaia se potolise. Vizibilitatea era bună, îi spuse ea. 

Porni pe alee. Will era lângă ea, cu servieta în mână. În vârful 
dealului, ea văzu că garajul era înconjurat cu bandă galbenă de 
poliţie. Frank trebuie să se fi întors acolo noaptea trecută. Sau 
poate că trimisese o patrulă să încercuiască spaţiul ca să pară 
că luau lucrurile în serios. Nu mai avea cum să-și dea seama ce 
făcea el sau de ce. 

Will își deschise servieta și scoase o coală de hârtie. 

— A venit mandatul când îţi luai tu haina. 

li înmână lui Lena documentul. Fusese emis de către un 
judecător din Atlanta. 

— Ce a urmat? Să înţeleg că ușa garajului era închisă când v- 
ați apropiat? întrebă el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Stăteam cam pe aici. Toţi trei. Luminile erau stinse. Nu era 
nicio mașină nici pe alee, nici pe stradă. Arătă către scuter: 
Apărătorile de plastic erau acoperite cu noroi. Lacătul și lanţul 
păreau să fie la fel. 

Lena se uită la scuter și se bucură că era pietriș înfipt în 
cauciucuri. Tommy ar fi putut să se ducă în pădure pe scuter. Nu 
ar fi găsit urme, dar noroiul de pe cauciucuri ar fi fost același ca 
cel din jurul lacului. 

— Detectiv Adams? 

Lena se întoarse. Nu-i auzise întrebarea. 

— Aţi ciocânit la ușa de la intrare? repetă Will. 

Lena se uită spre casă. Luminile erau încă stinse. De ușă, era 
sprijinit un buchet de flori. 

— Nu. 

Will se aplecă și deschise ușa de fier a garajului. Zgomotul era 
asurzitor, un zdrăngănit puternic care trebuie să fi fost auzit de 
jumătate din cartier. Lena văzu patul, revistele și hârtiile 
împrăștiate. Era o mică baltă de sânge acolo unde căzuse Frank, 
la intrare. Tăietura de pe braţul lui era mai adâncă decât credea 


191 


ea. Nu ar fi avut cum să fie provocată de un cuţit de 
corespondenţă. Se înjunghiase singur? 

— Așa aţi găsit garajul? întrebă Will. 

— În mare parte. 

Lena își încrucișă braţele pe piept. Simţea cum i se strecoară 
frigul prin geacă. Ar fi trebuit să se întoarcă la locul faptei după 
ce obținuse mărturisirea lui Tommy și să fi căutat prin lucrurile 
lui Allison mai multe indicii care să fi susținut povestea lui 
Tommy. Acum era prea târziu pentru asta. Cel mai bun lucru pe 
care Lena putea să-l facă pentru ea însăși era să înceapă să 
gândească ca un detectiv în loc să se comporte ca un suspect. 
Arma crimei era probabil acolo. Scuterul era o pistă bună. Pata 
de lângă pat era una și mai bună. Tommy ar fi putut să o 
lovească pe Allison în cap, apoi să o ducă în pădure și să o 
omoare. Poate că planul lui era să o înece lângă lac. Fata își 
revenise, iar el o înjunghiase în ceafă. Tommy locuise toată 
viața lui în districtul Grant. Probabil că fusese de sute de ori la 
golfuleţ. Ar fi știut unde se adâncea lacul. Ar fi știut să ducă 
cadavrul în larg astfel încât să nu poată fi găsit cu ușurință. 

Lena răsuflă ușurată. Acum putea respira. Asta avea sens. 
Tommy o minţise despre cum o omorâse pe Allison, dar tot o 
omorâse. 

Will tuși. 

— Hai să facem înapoi câţiva pași. Stăteaţi aici. Garajul era 
închis. Casa părea goală. Apoi ce a mai urmat? 

Lui Lena îi luă un minut să se calmeze. Ea îi povesti despre 
cum Brad văzuse intrusul mascat înăuntru, despre felul în care 
el ocolise clădirea înainte ca ei să se împrăștie și să încolţească 
suspectul. 

Will părea că ascultă numai pe jumătate în timp ce Lena îi 
înșiruia evenimentele. El stătea exact în ușa garajului, cu 
mâinile la spate, analizând conţinutul încăperii. Lena îi spunea 
cum Tommy refuzase să lase cuțitul jos, când observă că Will se 
concentra pe pata maronie de lângă pat. El intră în garaj și se 
lăsă pe vine ca să se uite mai bine. Lângă el era găleata cu apă 
închisă la culoare, pe care o văzuse ea ieri. Buretele cu sânge 
închegat era lângă ea. 

Ridică privirea spre ea: 

— Continuă. 

Lena se gândi o clipă, apoi continuă: 


192 


— Tommy era în spatele acelei mese. 

Îi indică din mișcarea capului masa șubredă. 

— Ușa aceea nu este tocmai silenţioasă când se ridică. Avea 
deja cuțitul în mână? zise Will. 

Lena se opri, încercând să-și amintească ce spusese prima 
dată când îi pusese Will întrebarea. O întrebase dacă Tommy 
avea o teacă la curea unde își ţinea cuțitul. Voise să știe dacă 
era același cuțit cu care fusese omorâtă Allison Spooner. 

— Când l-am văzut eu, avea deja cuțitul în mână. Nu știu de 
unde îl luase. Poate de pe masă, zise ea. 

Normal că îl luase de pe masă. Era un plic deschis parţial, 
genul de corespondenţă nesolicitată, cu acele cupoane pe care 
nu le folosea nimeni. 

— Ce altceva ai mai remarcat? 

Ea arătă către găleata cu apă maronie de lângă pat. 

— Făcuse curat. Bănuiesc că o lovise în cap sau o doborâse 
aici. A pus-o pe scuter și... 

— Nu a menţionat curăţenia în declaraţie. 

Nu, nu menţionase. Lena nici nu se gândise să-l întrebe de 
găleată. Lena nu se gândea decât la Brad și la cât de cenușie 
arăta pielea lui ultima dată când îl văzuse. 

— Suspecţii mint. Tommy nu a vrut să recunoască cum a 
făcut-o. A inventat o poveste care-l punea pe el într-o lumină 
mai favorabilă. Așa este mereu. 

— Ce s-a întâmplat apoi? întrebă Will. 

Lena înghiţi în sec, luptându-se cu imaginea lui Brad care-i tot 
venea în cap. 

— M-am apropiat de suspect din dreapta. 

Will își deschise servieta pe pat. 

— Dreapta ta sau a lui? 

— Dreapta mea. 

Lena se opri din vorbit. Will scosese un fel de trusă de teren 
din servietă. Ea recunoscu cele trei sticluțe pe care le avea în 
punga de plastic. Urma să facă un test Kastle-Meyer pe acea 
pată. 

Will nu o îndemnă să continue povestea. Scoase un beţișor cu 
vată din trusă. Deschise prima sticluță și folosi pipeta ca să 
umezească vata cu alcool etilic. Atinse pata cu bețișorul, 
răsucindu-l ușor astfel încât substanța maronie să se transfere 
pe acesta. Adăugă reactivul, fenolftaleină, din a doua sticluță. 


193 


Lena își ţinu respiraţia cât timp el folosi ultima pipetă să adauge 
apă oxigenată la amestec. Studiase procedeul la curs, îl făcuse 
și ea de o sută de ori. Dacă pata maronie era sânge uman, 
vârful beţișorului și-ar fi schimbat rapid culoarea în roz-aprins. 

Culoarea nu se schimbă. Will începu să strângă trusa. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

Lena uitase unde rămăsese. Nu-și putea lua ochii de la pată. 
Cum putea să nu fie sânge? Avea aceeași formă, aceeași 
culoare ca o pată de sânge. Tommy era în apartamentul lui 
Allison, umblându-i prin lucruri. Era îmbrăcat ca un spărgător. 
Stătea la jumătate de metru de sângele ei, cu un cuțit în mână. 

De fapt, nu era chiar un cuţit. Era un cuţit pentru 
corespondenţă. 

Și nu era sângele lui Allison. Will o îndemnă să continue. 

— Deci, tu l-ai blocat pe Tommy din dreapta ta. Șeful 
interimar Wallace era în dreapta ta? 

— Stânga mea, dreapta ta. 

— Acela a fost momentul când v-aţi identificat ca polițiști? 

Lena își ţinu respiraţia. Trebuia să-l mintă. Nu avea cum să 
admită că nu-și amintea, pentru că ar fi însemnat să recunoască 
faptul că nu urmase procedura în cazul arestării unui suspect. 

— Detectiv Adams? 

Lena expiră încet. Încercă să adune niște sarcasm. 

— Știu cum să-mi fac treaba. 

El încuviință din cap solemn. 

— Sper că da. În loc să o preseze și mai mult, renunţă. Zi-mi 
ce s-a întâmplat pe urmă. 

Lena continuă povestea în timp ce Will se plimba prin garaj. 
Spaţiul era mic, dar nu era niciun centimetru pe care să nu-l fi 
studiat la un moment dat. De fiecare dată când el se oprea să 
analizeze un obiect mai îndeaproape - întăritura de-a lungul 
peretelui din spate, o tijă de metal care ieșea de pe șina ușii 
garajului - inima ei se oprea. 

Totuși, îi spuse despre cum Tommy fugise pe stradă și cum 
Brad îl urmărise. Înjunghierea. Sosirea elicopterului medical. 
Lena încheie: 

— Elicopterul a decolat, iar eu m-am dus la mașină. Tommy 
era deja înăuntru, cu cătușe. L-am dus la secţie. Știi povestea de 
aici încolo. 

Will se scărpină pe obraz. 


194 


— Cam cât timp ai zice că a trecut între momentul când 
Tommy te-a dărâmat pe podea și până când ai reușit să te 
ridici? 

— Nu știu. Cinci secunde. Zece. 

— Te-ai lovit la cap? 

— Nu știu. 

Pe Lena încă o durea capul de la vânătaie. 

Will era în celălalt capăt al camerei. 

— Ai observat asta? 

Făcu un efort ca să poată intra în garaj. Îi urmări degetul către 
o gaură din perete. Era rotundă, cu marginile zimţate, cam de 
mărimea unui glonţ. Fără să se gândească, Lena privi către 
partea din faţă a garajului, unde stătuse Frank. Traiectoria se 
potrivea. Nu erau cartușe pe podea. Glonţul nu se oprise după 
ce-i julise mâna și făcuse o gaură în placa de metal. Era afară pe 
undeva, probabil îngropat în noroi. 

— A tras cineva cu arma? întrebă Will. 

— Eu nu am tras. 

El se uită la leucoplastul de pe lateralul palmei ei. 

— Deci, tu erai pe podea. 

Merse către pat și stătu unde căzuse ea. 

— Așa e. 

— Te-ai ridicat și ai văzut că Frank Wallace era la pământ. Era 
cu faţa în jos? Pe o parte? 

— Pe o parte. 

Lena îl urmă pe Will în timp mergea încet către partea din față 
a garajului. Călcă peste revistele care fuseseră împrăștiate în 
timpul încăierării. Văzu în treacăt un model mai vechi de 
Mustang aflat pe marginea unei piste de curse. 

Will făcu semn către tija de metal ce ieșea din șina ușii 
garajului. 

— Asta pare periculoasă. 

Își deschise din nou servieta. Cu o mână fermă, se folosi de 
pensetă pentru a ridica vreo câteva fire dintr-un material bej- 
deschis de pe metalul ascuţit. Haina lui Frank era bej, un trenci 
London Fog pe care-l purta de când îl cunoștea Lena. 

Will îi înmână trusa cu testul K-M. 

— Sunt convins că știi ce să faci cu asta. 

Ei îi tremurară mâinile când luă trusa. Ea urmă același 
procedeu ca și Will, folosind pipeta pentru a adăuga reactivul. 


195 


Când vârful beţțișorului se coloră într-un roz-aprins, Lena fu 
convinsă că niciunul dintre ei nu era prea surprins. 

Will se întoarse și se uită la garaj. Aproape că îi putea auzi 
gândurile. În cazul ei, Lena avea avantajul implicării în 
creionarea adevărului. Tommy împinsese masa către Lena. 
Frank se panicase sau se speriase sau ceva - dintr-un motiv 
oarecare, apăsase pe trăgaci. Glonţul o luase razna, trecând prin 
mâna lui Lena. Frank scăpase arma. Reculul Glock-ului fusese 
probabil neașteptat. Sau poate că era atât de beat încât nu-și 
mai putea ţine echilibrul. Se răsturnase într-o parte, tăindu-se la 
braţ în metalul ascuţit care ieșea de pe șina ușii. Căzuse pe 
podea. Se ţinea de braţ când se ridică Lena. Tommy deja fugea 
pe alee cu cuțitul de corespondenţă în mână. 

Erau ca polițiștii Keystone!. Nişte incompetenti. 

Câte pahare băuse Frank ieri dimineaţă? Stătea în mașină cu 
sticla, în timp ce Lena privea cum Allison era scoasă din lac. 
Luase vreo trei sau patru înghiţituri pe drum încoace. Dar 
înainte de asta? De câte pahare avea nevoie să bea numai ca să 
se dea jos din pat? 

Will era tăcut. Luă înapoi beţișorul, sticluțele și puse totul la 
loc. Ea așteptă ca el să zică ceva despre locul faptei, despre ce 
se întâmplase cu adevărat. In schimb, el întrebă: 

— Unde este baia? 

— Poftim? întrebă Lena, confuză. 

— Baia. 

El arătă către spaţiul gol și Lena realiză că avea dreptate. 
Camera era ca o cutie mare. Nu avea nicio baie. Nu avea nici 
măcar un dulap. Mobilierul era spartan, nimic mai mult decât un 
pat care arăta de parcă fusese cumpărat de la un magazin de 
aprovizionare militară și o masă pliantă, de genul celor folosite 
la vânzarea produselor de panificaţie de la biserică. In colţ era 
un televizor mic, cu folie de aluminiu pe antenă și un Playstation 
conectat la mufa din faţă. În loc de un dulap cu sertare, erau 
rafturi metalice prinse cu șuruburi în perete, de care atârnau 
tricouri, blugi, șepci. 

— Ce a zis Tommy, de ce purta masca de schi? întrebă Will. 

Lena se simţi de parcă înghiţise un pumn de pietriș. 

— A zis că o purta pentru că era frig. 

— E destul de frig aici, aprobă Will. 


1 Personaje din filmele mute de comedie, vestite pentru incompetenţa lor. (n.red.). 
196 


Puse trusa în servietă. Lena tresări când se închiseră 
încuietorile. Sunetul răsună ca o împușcătură. Sau ca o ușă de 
celulă care se închide. 

Revistele cu mașini. Cearșafurile murdare de pe pat. Lipsa 
băii. Allison Spooner nu avea cum să fi locuit în acel garaj 
părăginit. 

Tommy Braham locuise acolo. 


Capitolul 11 


Casa de pompe funebre a lui Brock era într-una dintre cele 
mai vechi clădiri din districtul Grant. Castelul victorian, care 
avea până și turnulețe, fusese construit la începutul secolului XX 
de către omul însărcinat cu întreţinerea depoului căilor ferate. 
Procurorul statului se ocupase mai târziu de faptul că el folosise 
fonduri deturnate de la stat. In cele din urmă, castelul fusese 
vândut la licitaţie, pe treptele tribunalului, lui John Brock, 
antreprenorul de pompe funebre din oraș. 

Sara auzise de la bunicul Earnshaw că toată lumea oftase de 
bucurie când aflase că familia Brock se muta de pe strada 
principală, mai ales măcelarul care avusese ghinionul de a fi 
chiriașul de alături. Subsolul și primul etaj fuseseră transformate 
în salonul de pompe funebre, în timp ce etajul superior era 
rezervat pentru familie. 

Sara crescuse cu Dan Brock. Fusese un băiat ciudat și serios, 
genul acela de copil care se simţea mai comod pe lângă adulţi 
decât pe lângă copiii de vârsta lui. În clasele primare, Dan 
fusese necăjit în permanenţă de ceilalţi copii. Huliganii se 
agăţaseră de el ca piranha și nu se opriseră până în liceu, când 
Dan trecuse de 1,83 m. Cum ea era cea mai înaltă fată din clasă 
la momentul respectiv, dacă nu cumva cea mai înaltă din 
școală, Sara se bucura întotdeauna să-l aibă pe Dan prin 
preajmă. 

Și totuși, ea nu-l putea privi fără să-l vadă pe băiatul deșirat 
de zece ani, la care ţipau fetele în autobuz că avea păduchi de 
oameni morți. 

Tocmai ce se terminase o înmormântare când ajunse Sara în 
parcare. Moartea era o afacere prosperă, chiar și în cele mai 
dificile perioade financiare. Casa veche, construită în stil 


197 


victorian, era bine întreţinută. Era proaspăt vopsită și avea un 
acoperiș nou din ţiglă. Sara privi cum oamenii îndoliaţi ieșeau și 
se pregăteau să străbată scurtul drum către cimitir. 

În acel cimitir era o piatră de mormânt din marmură cu 
numele lui Jeffrey pe ea. Sara avea cenușa lui acasă, în Atlanta, 
dar mama ei devenise deodată credincioasă și insistase să-i facă 
o înmormântare cum trebuie. Biserica fuse atât de plină în 
timpul slujbei, încât ușile din spate rămăseseră deschise astfel 
încât oamenii aliniaţi pe trepte să audă vocea preotului. Oamenii 
au mers pe jos la cimitir, în loc să meargă cu mașina în spatele 
dricului. 

Apropiaţii lui Jeffrey puseseră fiecare ceva în sicriu, care le 
aducea aminte de prietenul, șeful, mentorul lor. Un prieten din 
copilărie pusese un program de fotbal de la Universitatea 
Auburn, care-l avea pe Jeffrey pe copertă. Eddie adăugase un 
ciocan pe care Jeffrey îl folosise să-l ajute să construiască o 
magazie în curtea din spate. Mama ei pusese acolo vechea ei 
tigaie, pentru că ea îl învățase să prăjească pui în ea. Tessa 
contribuise cu o vedere pe care i-o trimisese el din Florida. Lui îi 
plăcuse întotdeauna să o tachineze. Pe vedere scria Mă bucur că 
nu ești aici! 

Cu câteva săptămâni înainte ca Jeffrey să fie ucis, Sara îi 
dăruise un exemplar cu autograf din prima ediţie a cărții 
Andersonville a lui MacKinley Kantor. Sarei nu-i fusese ușor să 
renunţe la carte, deși știa că trebuie. Nu putea lăsa pământul să 
acopere sicriul cu amintiri al lui Jeffrey fără să contribuie și ea cu 
ceva. Dan Brock stătuse cu ea în camera de zi a casei ei ore în 
șir până când ea fusese gata să renunțe la carte. Se uitase la 
fiecare pagină, atinsese locurile unde se sprijiniseră degetele lui 
Jeffrey. Dan fusese răbdător, tăcut, și când veni vremea ca el să 
plece, plângea la fel de tare ca Sara. 

Ea scoase un șervetțel din torpedo și se șterse la ochi. Avea să 
ajungă să plângă în hohote dacă se lăsa în voia amintirilor. 
Geaca era pe scaunul din dreapta, dar Sara nu se deranjă să o 
pună pe ea. Găsi o clamă în buzunar și își prinse părul. Se uită la 
părul vâlvoi și încreţit în oglindă. Ar fi trebuit să se fardeze de 
dimineaţă. Avea pielea palidă. Sara împinse oglinda. Acum era 
prea târziu să mai facă ceva. 

Ultima mașină se alătură cortegiului. Sara cobori din mașina 
ei de teren și aproape că nimeri într-o băltoacă adâncă. Ploua cu 


198 


găleata, iar ea își acoperi în zadar capul cu mâinile. Brock stătea 
în ușă, făcându-i semne cu mâna. Părul lui părea mai rărit în 
creștet, dar cu costumul lui cu trei piese și silueta deșirată, Dan 
Brock arăta cam ca în liceu. 

— Bună, zise el zâmbindu-i rapid. Ai ajuns prima. l-am zis lui 
Frank că începem pe la unsprezece și jumătate. 

— M-am gândit că pot să pregătesc lucrurile dinainte. 

— Cred că ţi-am luat-o eu înainte. Îi zâmbi ca unei persoane 
îndoliate: Cum o mai duci, Sara? 

Ea încercă să-i întoarcă zâmbetul, dar nu reuși să răspundă la 
întrebare. Trecuse peste politețuri cu o zi înainte la închisoare, 
când Brock venise să ia cadavrul lui Tommy Braham și acum se 
simțea puţin incomod pe lângă el. Ca de obicei, Brock îndulci 
momentul. 

— Vino-ncoace. O luă în braţe ca pe un ursuleţ. Arăţi minunat, 
Sara. Foarte bine. Sunt așa bucuros că te-ai întors pentru 
sărbătoare. Mama ta trebuie să fie fericită. 

— Cel puţin, tata e. 

El își ţinu brațul pe după umerii săi și o conduse în casă. 

— Hai să intrăm, e vremea prea urâtă. 

— Uaul 

Ea se opri la ușă, uitându-se de jur împrejurul holului larg. 
Părinţii ei nu erau singurii care făcuseră renovări în ultima 
vreme. Decorul cuminte al casei fusese îmbunătăţit 
considerabil. Draperiile din catifea groasă și mocheta verde- 
închis fuseseră înlocuite cu jaluzele romane și un covor oriental 
pastelat, care acoperea o frumoasă podea din lemn masiv. Chiar 
și încăperile în care erau depuși morţii fuseseră renovate ca să 
nu mai semene cu saloanele formale din era victoriană. 

— Mamei nu-i place, deci înseamnă că am făcut ceva bine, 
zise Brock. 

— Ai făcut o treabă grozavă, îi zise ea, știind că Brock probabil 
că nu primise prea multe complimente. 

— Afacerea merge mai bine. Brock își ţinu mâna pe spatele ei, 
în timp ce o conducea pe hol. Trebuie să recunosc că sunt dat 
peste cap de ce s-a întâmplat cu Tommy. Era un copil bun. Îmi 
tăia iarba. Brock se opri. Se uită la Sara; i se schimbă starea. 
Știu că lumea crede că sunt naiv, că îi cred prea mult pe cuvânt, 
dar nu-l văd pe el să facă una ca asta. 

— Să se sinucidă sau să o omoare pe fată? 


— Ambele. Brock își mușcă buza de jos pentru un moment. 
Tommy era un puști vesel. Știi cum era. Nu s-a certat niciodată 
cu nimeni. 

Sara era circumspectă. 

— Oamenii te pot surprinde. 

— Poate cu ignoranţa lor, gândind că dacă puștiul era încet la 
minte, i-a explodat creierul într-o zi și a luat-o razna. 

— Ai dreptate. Tommy era handicapat. Nu era psihopat. Una 
nu are legătură cu cealaltă. 

— Chestia care mă enervează e că ea nu a fost omorâtă urât. 
Nu cu furie. 

— Ce vrei să spui? 

El își băgă mâna între nasturii vestei. 

— Doar că te-ai aștepta la mai mult. 

— Mai mult? 

Starea lui se schimbă la loc la fel de repede. 

— Ascultă-mă. Tu ești medicul. O să vezi de una singură și 
probabil că vei descoperi mai multe decât aș putea eu vreodată. 
Își puse mâna pe umărul ei: E tare bine că te-ai întors, Sara. Și 
vreau să știi că mă bucur foarte mult pentru tine. Nu asculta ce 
zic alții. 

— Bucuros în legătură cu ce? 

Sarei nu-i plăcuse cum sunase replica lui. 

— Noul tău bărbat. 

— Noul meu... 

— Tot orașul vuiește de asta. Mama a stat la telefon toată 
noaptea. 

Sara simţi cum i se înroșește faţa. 

— Brock... Dan. El nu e chiar... 

— Șșș, o avertiză Brock. 

Ea auzi un târșâit pe scările de la etaj. 

— Mamă, eu o să mă duc la cimitir să ajut familia domnului 
Billingham. Sara va lucra la subsol, așa că să nu te duci să o 
deranjezi. Ai auzit? strigă el către etaj. 

Vocea Audrei Brock era firavă, deși probabil că băbătia avea 
să trăiască mai mult decât ei. 

— Ce-ai zis? 

El ridică din nou vocea, trecând direct la subiect: 

— Am zis să o lași pe Sara în pace. 


200 


Se auzi un pufăit, apoi încă un târșâit când se întoarse în 
camera ei. 

Brock își dădu ochii peste cap, dar tot avea pe buze zâmbetul 
cumsecade. 

— Toate la subsol sunt la fel cum le-ai lăsat. Sper să mă întorc 
cam peste o oră să-ţi dau o mână de ajutor. Să pun un bilet pe 
ușă pentru bărbatul tău? 

— EI... Sara se opri: O să-l scriu eu. 

— Biroul meu e tot în bucătărie. L-am lustruit un pic. Să-mi 
zici ce crezi. 

El îi făcu semn cu mâna înainte să plece pe ușa din faţă. 

Sara se duse în spatele casei. Își lăsase poșeta în mașină, așa 
că nu avea nici hârtie și nici pix ca să-i lase un bilet lui Will. 
Bucătăria casei victoriene servise dintotdeauna pe post de 
birou. Brock scosese în sfârșit chiuveta și placa pentru frecat 
rufe, făcând spaţiul mai propice pentru administrarea afacerii 
„moartea”. Expunerea sicrielor se făcea în colțul pentru micul 
dejun. Pe masa din mahon erau așezate cu gust cataloage cu 
aranjamente florale. Biroul lui Brock era din sticlă și metal, cu un 
design foarte modern, având în vedere că el avea cel mai bătrân 
spirit pe care-l cunoscuse ea vreodată. 

Ea luă un post-it și începu să-i scrie lui Will un mesaj, dar se 
opri. Frank avea de gând să-și facă apariţia. Ce ar fi putut ea să 
scrie pe acel pătrăţel de hârtie ca să-i zică lui Will unde să 
meargă, fără să-i dea de bănuit lui Frank? 

Sara își lovi pixul încet de dinţi în timp ce se îndreptă către 
ușa din faţă. În cele din urmă se hotărî să scrie „la subsol”, 
punând cele două cuvinte pe rânduri diferite. Ca să fie pe cât de 
clar posibil, ea desenă o săgeată mare cu vârful în jos. Totuși, 
poate că asta nu ar fi fost de folos. Fiecare dislexic era diferit, 
dar aproape toţi aveau aceleași caracteristici. Una dintre cele 
principale, era lipsa simțului de orientare. Nu era de mirare că 
Will se rătăcise în drumul dinspre Atlanta. Nu i-ar fi folosit la 
nimic să sune pe cineva. Să-i spui unui dislexic să facă la 
dreapta, e cam la fel de folositor cum i-ai spune unei pisici să 
danseze step. 

Sara lipi biletul de geamul ușii din faţă. Se chinuise cu biletul 
în dimineaţa aceea, scriindu-l de șase ori, semnându-l, 
nesemnându-l. Faţa zâmbitoare fusese o adăugire de ultim 
moment, era felul ei de a-l face pe Will să știe că totul între ei 


201 


era în regulă. Și un orb ar fi putut să vadă cât de supărat fusese 
cu o seară înainte. Sara se simţea oribil că-l stânjenise. Nu 
fusese niciodată genul de persoană „zâmbăreaţă”, dar desenase 
doi ochi și o gură în colţul biletului înainte să-l bage într-o 
punguţă sub ștergătorul lui, sperând că el va înțelege mesajul. 

Era extrem de nepotrivit să lași o faţă zâmbitoare pe ușa de la 
intrare într-o casă de pompe funebre, dar ea desenă una mică - 
doi ochi și o gură curbată - gândindu-se ca ar primi puncte 
pentru consecvență. 

Podelele de la etaj scârțâiră și Sara fugi înapoi în bucătărie. 
Lăsă ușa de la subsol deschisă și cobori pe scări, câte două 
trepte deodată, ca să o evite pe mama lui Brock. La capătul 
scărilor era o ușa antiefracţie. Bare negre din metal și o plasă 
împiedicau pe oricine să pătrundă cu forța în zona de 
îmbălsămare. Nu ai crede că cineva ar vrea să coboare acolo 
decât dacă trebuie, dar cu câţiva ani în urmă niște studenți 
spărseseră ușa veche când căutau formaldehidă, o alegere 
foarte populară pentru combinarea cocainei pudră. Sara bănui 
că cifrul de la lacăt nu se schimbase. Apăsă 1-5-9 și ușa de 
deschise. 

Nu era nimic în zona din apropierea ușii, astfel încât să nu se 
uite cineva din greșeală prin plasă și să vadă ceva ce nu ar fi 
trebuit să vadă niciodată. Zona de tampon continua de-a lungul 
holului lung și bine luminat. Pe rafturi erau diferite chimicale și 
substanţe, cu etichetele întoarse către perete, în așa fel încât 
privitorul să nu știe la ce se uita. Ultimul dulap de metal era plin 
cu cutii mici de pantofi, în care era depozitată cenușa pe care 
nu se mai sinchisise nimeni să o ridice. 

La capătul holului, Brock pusese un semn pe care Sara îl 
recunoscu de la morga spitalului: Hic locus est ubi mors gaudet 
succurrere vitae. |n traducere aproximativă „Aici este locul unde 
moartea este încântată să-i înveţe pe cei vii.” 

Ușile către salonul de îmbălsămare erau proptite deschise cu 
cărămizi vechi din casă. Lumina artificială se reflecta în faianţa 
albă care acoperea pereţii. In timp ce etajul fusese schimbat 
drastic, subsolul arăta exact cum și-l amintea Sara. Erau două 
tărgi din inox în mijlocul încăperii cu corpuri de iluminat mari, 
industriale, montate cu arcuri deasupra. La picioarele fiecărei 
tărgi era câte un spaţiu de lucru, conectat la instalaţia sanitară 
pentru scurgerea fluidelor din cadavre. Brock înșirase deja 


202 


instrumentele pentru autopsie - ferăstraiele, bisturiele, 
forcepsurile și foarfecele. El încă mai folosea foarfeca de 
grădinărit pe care o cumpărase Sara de la fierărie ca să taie 
sternul. 

Partea din spate a încăperii era rezervată în totalitate 
pregătirilor de înmormântare. Lângă camera frigorifică era o 
masă pe roţi cu o tavă pe care era trocarul din metal folosit 
pentru găurirea și curăţarea organelor în timpul procesului de 
îmbălsămare. În colț era ascuns aparatul pentru îmbălsămat, 
care arăta ca o combinaţie între un încălzitor de cafea de la un 
bufet și un robot de bucătărie. Tubul arterial atârna fără vlagă în 
chiuvetă. Mănușile groase din cauciuc erau așezate pe bazin. Un 
șort de măcelar. O pereche de ochelari de protecţie pentru 
constructori. O mască chirurgicală. O cutie de mărime 
industrială cu tampoane de vată. 

Era frapant să vezi că pe cutia de vată erau așezate un foehn 
și o trusă roz de machiaj, deschisă. Avea înăuntru sticluțe cu 
fond de ten, diferite nuanţe de fard pentru pleoape și rujuri. 
Înăuntrul capacului era scrisă în relief emblema „Machiaj 
Mortuar Pearson”. 

Sara luă o pereche de mănuși chirurgicale de unică folosinţă 
din cutia fixată pe perete. Deschise ușa camerei frigorifice. O 
întâmpină un curent de aer rece. Erau trei cadavre înăuntru, 
toate în saci negri, cu fermoar. Căută eticheta cu numele de 
Allison Spooner. 

Sacul se deschise la fel de greu ca de obicei, fermoarul 
prinzându-se în plasticul gros. Pielea lui Allison avea o culoare 
cerată, irizată, a morții. Avea buzele vineţii și fire de iarbă și 
crenguţe prinse de piele și în haine. Contuzii mici îi acopereau 
gura și obrajii. Sara își puse mănușile chirurgicale și desfăcu 
încet buza de jos a fetei. Erau urme de dinţi în carnea moale, 
acolo unde fața lui Allison fusese apăsată în pământ. Rana 
sângerase înainte ca ea să moară. Criminalul o ţinuse cu forța la 
pământ ca să o omoare. 

Sara întoarse cu grijă capul lui Allison pe o parte. Faza de 
rigor mortis trecuse deja. Putea să analizeze cu ușurință rana 
din ceafa fetei. 

Brock avea dreptate. Nu fusese omorâtă urât. Trupul nu avea 
semne de furie, doar o incizie precisă și mortala. 


203 


Sara își apăsă degetele în susul și josul rănii, întinzând pielea 
pentru a reconstrui poziția probabilă la momentul înjunghierii. 
Cuţitul fusese subţire, cu lama lată de aproximativ un 
centimetru și lungă nu mai de mult de opt centimetri. Lama 
intrase înclinată. Partea de jos a inciziei părea curbată, ceea ce 
însemna că lama fusese răsucită pentru a face o rană cât mai 
mare. 

Sara trase în sus geaca fetei, comparând tăietura din material 
cu rana din ceafă. Lena avea dreptate, măcar în privinţa asta. 
Fata fusese înjunghiată de la spate. Sara bănuia că ucigașul era 
dreptaci și foarte sigur pe el. Lovitura fusese pe atât de rapidă, 
pe cât fusese de mortală. Mânerul cuţitului învineţise pielea din 
jurul rănii. Cine o omorâse pe Allison, nu ezitase să înfigă lama 
până la capăt, apoi să o răsucească pentru un efect maxim. 

Asta nu era mâna lui Tommy Braham. 

Sara închise la loc fermoarul sacului cu aceeași dificultate, 
înainte să iasă din camera frigorifică, Sara îi atinse cu mâna 
piciorul lui Tommy. Evident, el nu-i simțea atingerea - era prea 
târziu pentru ca Sara să-l consoleze - dar acest gest o făcu să se 
simtă mai bine, știind că ea era cea care avea să aibă grijă de 
el. 

Își scoase mănușile și le aruncă în gunoi în drum spre capătul 
subsolului. Era o cămăruţă fără ferestre, care în zilele de început 
ale casei victoriene servise la depozitarea vinului. Pereţii erau 
căptușiţi cu cărămizi roșii, de la podea până la tavan. Brock 
folosea spaţiul pe post de birou, în ciuda faptului că temperatura 
dinăuntru era mult mai scăzută. Sara luă geaca din cuierul de pe 
ușă, dar se răzgândi repede când simţi mirosul de aftershave al 
lui Brock. 

Pe birou nu erau decât formularele pentru autopsie și un 
stilou. Brock făcuse două pachete pentru proceduri. Pusese 
post-it-uri pe amândouă, cu numele, data nașterii și ultima 
adresă cunoscută a fiecărei victime. 

Legea din Georgia cerea ca o autopsie medicală să fie 
efectuată numai în anumite condiţii. Moarte violentă, moarte la 
locul de muncă, moarte suspectă, moarte subită, moarte din 
neglijenţă și moarte în urma unei intervenţii chirurgicale - toate 
necesitau cercetări mai amănunțite. În cea mai mare parte, 
informaţiile strânse erau aceleași: numele și prenumele din 
actul de identitate, alte nume sub care era cunoscută victima, 


204 


vârsta, înălţimea, greutatea, cauza morții. Se făceau radiografii. 
Era examinat conţinutul stomacului. Erau cântărite organele. 
Arterele, valvele și venele erau studiate. Se notau contuziile, 
traumele, urmele de mușcături, urmele de întinderi ale pielii, 
tăieturile, cicatricele, tatuajele, semnele din naștere. Fiecare 
detaliu, însemnat sau nu, găsit pe corp sau înăuntrul lui, trebuia 
notat pe formularul corespunzător. 

Sara își agățase ochelarii pentru citit de cămașă înainte să 
coboare din mașină. Și-i puse și se apucă de formulare. 
Majoritatea trebuiau completate după proceduri, dar fiecare 
etichetă atașată unui specimen sau unei mostre trebuia să aibă 
numele ei, locaţia, data și ora exactă. În plus, fiecare formular 
trebuia să aibă aceleași date la subsolul paginii, însoţite de 
semnătura ei și numărul autorizaţiei. Completase pe jumătate 
cel de-al doilea pachet, când auzi pe cineva bătând la ușa din 
metal. 

— Alo! vocea lui Will răsună în subsol. 

Sara se frecă la ochi, simțindu-se de parcă tocmai se trezise 
după un pui de somn. 

— Vin imediat! 

Se ridică de la birou și se îndreptă către scări. Will stătea de 
cealaltă parte a ușii de siguranţă. 

Ea deschise zăvorul. 

— Bănuiesc că ai găsit biletul meu. 

El îi aruncă o privire atentă, aproape ca un avertisment. Sara 
îi făcu semn cu mâna înspre încăperea pentru autopsii. 

— Ăsta da loc, îi zise Will, uitându-se la încăpere. 

Ținea mâinile în buzunare și avea blugii uzi și murdari de 
noroi la manșete. 

— Cum a mers dimineaţă? întrebă ea. _ 

— Vestea bună e că am aflat unde a fost omorâtă Allison. li 
spuse despre plimbarea lui prin pădure: Am avut noroc că ploaia 
nu a spălat totul. 

— Sângele este de cinci ori mai dens decât apa. Ar dura 
săptămâni până s-ar curăța solul și pun pariu că stejarul îl va 
ține îmbibat ani de zile, explică Sara. Plasma s-ar descompune, 
dar proteinele și globulina ar rămâne multă vreme într-o stare 
coloidală. 

— Exact la fel mă gândeam și eu. 

Ea îi zâmbi. 


— Care e vestea proastă? 

El se sprijini cu mâna de targă, dar apoi se gândi mai bine. 

— Am executat un mandat de percheziţie pe o proprietate 
greșită și am obţinut ilegal niște probe. 

Sara nu vorbi, dar expresia ei trebuie să-i fi exprimat 
surprinderea. 

— Tommy locuia în garaj, nu Allison. Mandatul de percheziţie 
pe care l-a obţinut Faith avea adresa garajului. Toate probele 
găsite nu pot fi folosite. Mă îndoiesc că un judecător le-ar lua în 
considerare. 

Ea se abţinu să nu râdă trist. Cel puţin el vedea cu ochii lui 
cum Lena reușea să dea totul peste cap. 

— Ce ai găsit? 

— Nu prea mult sânge, dacă asta vrei să zici. Frank Wallace a 
fost tăiat pe când stătea la intrarea garajului. Pata de pe podea, 
de lângă pat, era probabil de la Pippy, câinele lui Tommy, 
încercând să dea afară o șosetă. 

Sara tresări. 

— Încă mai crezi că Tommy făcut-o? Mărturisirea lui nu se 
corelează cu faptele. 

— Lena a lucrat la teoria că Tommy a dus-o pe Allison în 
pădure pe scuter și a omorât-o acolo. Bănuiesc că stătea pe 
blocurile de zgură așa cum ai pune un copil pe niște cărți de 
telefon la masa din bucătărie. 

— Asta sună total credibil. 

— Nu-i așa? Ai examinat cadavrul lui Allison deja? întrebă el 
scărpinându-se pe obraz. 

— Am făcut o analiză preliminară a rănii. Atacatorul a fost în 
spatele ei. Majoritatea rănilor de cuţit pe gât sunt provocate de 
la spate, dar de obicei lama este trasă de-a lungul părții din faţă 
a gâtului, de multe ori rezultând în decapitare parțială. Allison a 
fost înjunghiată de la spate, cu lama intrând în gât într-o parte, 
pe traiectoria către partea din faţă a gâtului. A fost o singură 
lovitură, foarte calculată, aproape ca o execuţie, apoi ucigașul a 
răsucit lama că să se asigure. 

— Deci a murit din cauza înjunghierii? 

— Nu mă pot pronunţa cu siguranță până nu o pun pe masă. 

— Dar așa crezi. 

Sarei nu-i plăcuse niciodată să-și exprime părerile decât dacă 
avea dovezi medicale solide care să le susţină. 


206 


— Nu vreau să fac presupuneri. 

— Suntem doar noi aici. Promit că nu o să spun nimănui. 

Era doar vag conștientă că ceda mult mai ușor decât ar fi 
trebuit. 

— Unghiul rănii era gândit să provoace o moarte rapidă. Nu 
am deschis-o încă, așa că nu sunt sigură... 

— Dar? 

— Se pare că a fost tăiată teaca carotidei, așa că avem de-a 
face cu o întrerupere instantanee a carotidei comune și mai 
mult decât probabil a jugularei interne. Sunt împreunate așa. Işi 
alinie degetele arătătoare de la ambele mâini. Treaba carotidei 
este să ducă sângele oxigenat de la inimă la cap și la gât, cu 
mare viteză. Jugulara este o venă. Funcţionează cu ajutorul 
gravitaţiei. Colectează sângele dezoxigenat de la cap și gât și îl 
trimite înapoi la inimă prin vena cavă superioară, unde este 
oxigenat din nou și procesul o ia de la capăt. Ințelegi? 

— Arterele sunt sursa de apă, venele sunt scurgerea. E un 
circuit închis, zise Will încuviințând din cap. 

— Așa e, aprobă ea, acordându-i puncte pentru analogia cu 
instalaţiile sanitare. Toate arterele au un mușchi în jurul lor, care 
le relaxează și le contractă pentru a controla fluxul sangvin. 
Dacă tai o arteră în două, mușchii se contractă, încreţindu-se ca 
o bandă de cauciuc ruptă. Asta ajută la oprirea curgerii sângelui. 
Dar dacă doar crestezi o arteră fără să o tai în două, victima va 
muri prin exsanguinare, de obicei foarte rapid. E o treabă de 
secunde, nu minute. Le țâșnește sângele, ei se panichează, 
inima le bate mai repede, sângele ţâșnește și mai repede și ei 
mor. 

— Care este carotida? 

— Ai câte o carotidă pe fiecare parte, ca o imagine în oglindă, 
zise ea punându-și degetele de-a lungul traheii. Va trebui să 
deschid rana, dar se pare că lama cuţitului a urmat traseul 
acesta, intrând pe lângă a șasea vertebră cervicală și înaintând 
de-a lungul maxilarului. 

El se uită la gâtul ei. 

— Cât de greu este să lovești de la spate? 

— Allison avea o constituţie foarte firavă. Gâtul ei e lat cât 
palma mea. Se întâmplă atâtea în ceafă - mușchi, vase 
sangvine, vertebre. Ar fi trebuit să faci o pauză, să stai o 
secundă și să ţintești ca să lovești exact în acel loc. Nu puteai 


207 


nimeri direct din spate. Ar fi trebuit să lovești din spate către 
lateral. Cu un cuţit potrivit, din unghiul potrivit, sunt șanse mari 
să ajungi să tai și carotida și jugulara. 

— Cuţitul potrivit? 

— Bănuiesc că avea lama de nouă-zece centimetri. 

— Deci este vorba de un cuţit de bucătărie? 

Era clar că el nu putea aprecia mărimile. Ea îi arătă lungimea 
folosindu-și arătătorul și degetul mare. 

— Nouă centimetri. Gândește-te la lungimea gâtului ei. Sau la 
gâtul meu. Sara continuă să arate mărimea cu degetele ei și își 
tinu mâna lângă gât: Dacă lama ar fi fost mai lungă, ar fi ieșit 
prin partea din faţă a gâtului. 

El își încrucișă mâinile pe piept. Ea nu își putea da seama 
dacă el era mulţumit sau enervat de ajutorul ei vizual. 

— Cât de lată crezi că era lama? întrebă el. 

Ea îngustă spaţiul dintre degetul mare și arătător. 

— Un centimetru? Doi? Pielea este elastică. Ea trebuie să se fi 
zbătut. Incizia este mai lată la bază, deci ucigașul a înfipt cuțitul 
până la mâner, apoi a răsucit lama pentru a se asigura că 
provoacă o rană mortală. Sunt sigură că nu era mai lată de doi 
centimetri și jumătate. 

— Se pare că avem de-a face cu un briceag mare. 

Sara se gândi că el avea dreptate dacă lua în considerare 
vânătaia făcută de mâner, dar îi spuse: 

— Chiar trebuie să examinez rana într-un mediu mai bun 
decât camera frigorifică. 

— Era zimţată? 

— Nu cred, dar serios, lasă-mă să mă ocup de rană și îți pot 
spune tot ce vrei să știi. 

El își mușca buza, evident gândindu-se la ceea ce-i spusese 
ea. 

— E nevoie de o presiune de mai puţin de un kilogram pentru 
a penetra pielea. 

— Atâta timp cât cuțitul este ascuţit și lama este înfiptă cu 
forţă. 

— Pare că un vânător ar ști să facă asta. 

— Vânător, doctor, antreprenor de pompe funebre, măcelar. 
Apoi simţi nevoia să adauge: Sau oricine, cu un motor bun de 
căutare. Sunt sigură că poţi găsi tot felul de diagrame 
anatomice pe Internet. Este discutabil dacă sunt corecte, cine a 


208 


făcut asta se fălea cu dibăcia sa. Nu-mi place să fiu ca o moară 
hodorogită, dar Tommy avea un coeficient de inteligenţă de 
optzeci. l-a trebuit două luni să înveţe să-și lege șireturile. Chiar 
crezi că el a comis crima asta? 

— Nu-mi place să speculez. 

— Suntem doar noi aici. Nu o să spun nimănui, îi repetă ea 
cuvintele. 

Will nu cedă atât de ușor pe cât se aștepta Sara. 

— Tommy era vânător? 

— Mă îndoiesc că Gordon l-ar fi lăsat să aibă o armă. 

Will așteptă un moment înainte să pună următoarea 
întrebare. 

— De ce nu a înecat-o? Era lângă un lac. 

— Apa trebuie să fi fost aproape îngheţată. Exista 
posibilitatea unei încăierări. Ea ar fi putut să tipe. Casa mea este 
- era - pe partea cealaltă a lacului, dar câteodată când vântul 
bătea într-o anume direcţie, auzeam muzică și copii râzând la 
Locul Îndrăgostiţilor. Cu siguranţă, oricine ar fi auzit o fată 
țipând după ajutor. 

— Nu ar fi mai ușor să tai partea din faţă a gâtului decât să 
înjunghii în ceafă? 

— Dacă-i tai traheea, victima nu va mai putea să vorbească, 
darămite să strige după ajutor, zise ea încuviinţând din cap. 

— Femeile au tendinţa de a folosi cuțite, sublinie Will. 

Sara nu luase în considerare acea posibilitate, dar era 
bucuroasă că mintea lui se îndrepta în altă direcţie decât cea a 
lui Tommy. 

— Allison era mignonă. O femeie ar fi putut să o dovedească, 
apoi să o care către apă. 

— Ucigașul era stângaci sau dreptaci? 

— Păi... Sara avea de gând să-l întrebe dacă acest lucru 
contează, dar în schimb îi răspunse: Presupun că dreptaci. Sara 
își ridică mâna dreaptă: Atacatorul ar fi fost într-o poziţie 
superioară, stând deasupra ei, posibil așezat pe ea, când a înfipt 
lama. Făcu o pauză: De asta nu-mi place să fac presupuneri. 
Trebuie să-i examinez stomacul și plămânii. Dacă găsim apă din 
lac, asta însemnă că era probabil cu faţa în jos în apă cânda 
înjunghiat-o. 

— Este esenţial pentru ancheta mea să știu dacă ea era în 
apă sau în nămol când a fost înjunghiată. 


209 


— Faci pe deșteptu', agent Trent? zise ea ridicând din 
sprânceană. 

— După cum ai pus întrebarea, cred că răspunsul meu ar 
trebui să fie nu. 

— Bine ales, zise ea râzând. 

— Mulţumesc, Dr. Linton. Aruncă o privire în salonul pentru 
îmbălsămare și tremură: E frig aici. Ţie nu ţi-e frig? 

Ea realiză că el purta aceleași haine ca în ziua precedentă, cu 
excepţie tricoului negru, pe care-l schimbase cu unul alb. 

— Nu ţi-ai adus haine? 

El dădu din cap. 

— Stau foarte prost cu hainele. Va trebui să mă folosesc de 
mașina și uscătorul mamei tale. Crezi că se supără? 

— Nu. Sigur că nu. 

— Ai primit vești de la Frank Wallace azi? 

Ea dădu din cap. 

— Începe să mă enerveze că nu a apărut. O lasă de obicei pe 
Lena să facă munca de jos? 

— Nu știu cum lucrează ei doi acum. Pe vremuri ea făcea un 
du-te-vino între Frank și soțul meu, în funcţie de cine avea 
nevoie de ea. 

— Mă întreb doar dacă ea îi raportează lui Frank sau e fiecare 
cu treaba lui. Will făcu semn către targă: Te pot ajuta cu ceva? 

— Cât de sensibil ești? 

— Nu-mi plac șobolanii și fac urât când văd vomă. 

— Cred că nu trebuie să ne facem griji de niciuna dintre ele. 

Sara voia să înceapă ca să nu stea acolo până după miezul 
nopții. 

— Mă ajuţi să o pun pe Allison pe masă? 

Camaraderia plină de glume de dinainte se transformă iute 
într-o colaborare mai serioasă. Lucrară în liniște, împingând 
targa în camera frigorifică și ridicând cadavrul în același timp. 
Era un cântar în podea. Afișajul digital luase deja în considerare 
greutatea tărgii. Sara împinse patul pe targă. Allison Spooner 
cântărea patruzeci și șase de kilograme. 

Când Sara își puse o pereche de mănuși chirurgicale, Will îi 
urmă exemplul. Îl lăsă să o ajute să deschidă fermoarul sacului 
apoi să o întoarcă pe fată pe partea stângă, apoi pe dreapta, 
pentru a putea scoate plasticul negru de sub ea. El ţinu capătul 
ruletei, ca ea să poată măsura înălțimea fetei. 


210 


— 1,60 m, zise Will. 

— Trebuie să notez asta. 

Sara știa că nu avea cum să ţină minte toate numerele. Era o 
tablă pe peretele din spate, deasupra tejghelei. Sara folosi 
carioca care era agăţată de un șnur ca să noteze înălțimea și 
greutatea lui Allison. Pentru a fi meticuloasă, ea adăugă apoi 
vârsta, sexul, rasa și culoarea ochilor. Ochii fetei erau deschişi, 
așa că notă că erau căprui. 

Când se întoarse, Sara îl văzu pe Will uitându-se la date. 
Folosise prescurtări pe care și cineva care putea să citească le- 
ar fi înțeles cu greutate. Ea arătă către litere: 

— Data nașterii, înălțime, greutate... 

— Am priceput, zise el. 

Ea nu-l auzise niciodată folosind un ton așa repezit. 

Sara rezistă tentaţiei de a discuta despre asta, de a-i spune că 
era o prostie să-i fie rușine. lIși petrecuse toată viaţa 
ascunzându-și dislexia, iar ea nu avea cum să remedieze asta 
printr-o discuţie în subsolul unei case de pompe funebre. Să nu 
mai vorbim de faptul că nu era treaba ei. 

Ea se duse la dulapul înalt de lângă birou, bănuind că Brock 
încă ţinea cele trebuincioase în același loc. 

— Rahat, mormăi ea. 

Aparatul foto și toate piesele lui erau așezate pe bucăţile de 
catifea care acopereau rafturile. Ea luă în mână o lentilă. 

— Nu cred că știu cum să potrivesc chestia asta. 

— Mă lași să încerc eu? 

Will nu aşteptă răspunsul ei. Luă lentila și o montă în cameră, 
apoi fixă luminile, bliţul și ghidul metalic care înregistra 
adâncimea. Apăsă pe câteva butoane până când ecranul LED se 
aprinse, apoi parcurse câteva pictograme până o găsi pe cea pe 
care o căuta. 

Sara avea două diplome și o certificare de la colegiul 
medicilor, dar ar fi îngheţat iadul înainte ca ea să-și poată da 
seama cum funcţiona aparatul. Curiozitatea îi încălcă hotărârea 
anterioară. 

— Ai fost examinat vreodată? 

— Nu. Stătea în spatele Sarei, ţinând camera în față ca ea să 
vadă. Mărești de aici, zise el răsucind comutatorul. 

— Probabil că ai putea... 

— Aici este macro. 


211 


— Will... 

— Super macro. Continuă să vorbească în același timp, până 
când ea tăcu: De aici potrivești culoarea. Aici e lumina. 
Stabilizatorul. Ochi roșii. 

El trecu prin toate caracteristicile ca un instructor de 
fotografie. În cele din urmă, Sara se dădu bătută. 

— Hai mai bine eu să îţi indic locul și tu să fotografiezi. 

— În regulă. 

Stătea destul de ţeapăn, așa că ea își dădu seama că era 
iritat. 

— Imi cer scuze, am... 

— Te rog nu-ţi cere scuze. 

Sara continuă să îl privească pentru câteva momente, 
sperând că o putea drege. Nu avea ce să mai zică dacă el nici 
nu o lăsa să-și ceară scuze. 

— Hai să începem, îi spuse ea. 

Sara îl dirijă în jurul mesei, în timp ce el o fotografia pe Allison 
Spooner din cap până-n picioare. Cămașa flaușată. Rana din gât. 
Materialul tăiat, pe unde intrase cuțitul. Urmele de dinţi din 
interiorul buzei. 

Îi suflecă blugii îndoiţi, scoțând la iveală genunchiul. Avea o 
tăietură în formă de semilună, iar pielea îi atârna. O vânătaie 
închisă înconjura zona impactului. 

— Tipul acesta de rană provine de la o traumă directă. A 
căzut foarte tare în genunchi, probabil cu toată greutatea, cu 
siguranţă pe ceva tare, ca o piatră. Impactul a făcut ca pielea să 
plesnească. 

— Putem să-i vedem încheieturile? 

Geaca se strânsese în jurul mâinilor fetei. Sara împinse în sus 
materialul pentru ca el să poată face poze. 

— Urme de legături? 

Ea se aplecă să se uite mai bine. Se uită la cealaltă 
încheietură. Venele erau de un albastru iridescent. Dungi de 
roșeaţă brăzdau pielea acolo unde cheagurile ţineau sângele 
într-un loc. 

— Cadavrele încep să plutească la un interval între două ore 
și două zile după ce ajung în apă. Descompunerea începe rapid 
- odată ce inima și plămânii se opresc, trupul începe să se 
descompună. les bacteriile din intestine. Se acumulează gaze 
care cauzează flotabilitatea. Blocurile de zgură au împiedicat-o 


212 


să plutească la suprafaţă. Apa rece a întârziat descompunerea. 
Nu știu care era temperatura apei din lac, dar putem presupune 
că era aproape de îngheţ. Ea era probabil cu faţa în jos și cu 
mâinile atârnând în fața ei. | s-a instalat livor mortis în degete și 
i s-a extins în încheieturi. Bănuiesc că decolorarea se poate 
confunda cu urmele de legături. Trebuie să fi fost întuneric 
dimineaţa la ora aceea, explică ea. 

Sara nu putea să mai născocească alte scuze pentru Frank. 

— Sinceră să fiu, cred că Frank mă minţea când mi-a zis 
prima dată. ` 

— De ce să mintă despre asta? întrebă Will. Injunghierea era o 
dovadă clară că ceva era în neregulă, la modul foarte serios. 

— Va trebui să-l întrebi pe Frank. 

— Am multe întrebări pentru el, dacă își va face apariţia 
vreodată. 

— Probabil că este cu Brad. Frank îl știe de când era copil. Cu 
toții îl știm. 

Will încuviinţă din cap. 

Sara puse rigla lângă încheietura mâinii lui Allison pentru ca el 
să facă o fotografie. Când el termină, ea întoarse mâna. Avea o 
cicatrice ștearsă la pliul încheieturii. Ea verifică și cealaltă 
încheietură. 

— A încercat să se sinucidă înainte. Cu o lamă, poate un cuţit 
ascuţit. Aș zice că în ultimii zece ani. 

Will studie dungile albe ieșite în relief. 

— Cum era Tommy? 

Fu surprinsă de întrebare pentru că se concentra pe Allison. 
Sara nu dormise prea mult cu o noapte înainte. Avusese mult 
timp să se gândească la Tommy. 

— Era vesel, îi zise ea lui Will. Nu cred că l-am văzut vreodată 
să nu zâmbească. Chiar și când se simţea rău. 

— L-ai văzut vreodată furios? 

— Nu. 

— Avea multe oase rupte sau vânătăi? 

Ea scutură din cap, știind unde ducea întrebarea. 

— Gordon era foarte blajin cu el. Singura dată când l-am 
văzut furios a fost când Tommy a mâncat un borcan întreg de 
lipici. 


— Și eu mâneam lipici, zise Will zâmbind tandru. Lăsă 
aparatul într-o parte. Mă întreb dacă are același gust bun ca pe 
vremuri. 

— Nu ţi-aș recomanda să afli, zise Sara râzând. Lui Tommy i-a 
fost rău zile în șir. 

— Nu mi-ai zis că Lena a fost violată. 

Observaţia venise din senin. Sara fu prinsă cu garda jos, ceea 
ce probabil și intenţiona el. 

— A fost demult. 

— Faith a găsit asta pe Internet. 

Ea își făcu de lucru la tejgheaua din spate, găsind un sul de 
hârtie maro sub dulap; putea să întindă hainele pe ea. 

— Contează? 

— Nu știu. Mă deranjează că ai omis să-mi spui. 

Sara întinse hârtia. 

— Multe femei au fost violate. Ridică privirea, văzând că el nu 
răspunde. Să nu-ţi fie milă de ea, Will. Se pricepe să facă lumea 
să-i fie milă de ea. 

— Cred că regretă ce i s-a întâmplat lui Tommy. 

Sara scutură din cap. 

— Nu te poţi aștepta la ceva bun de la ea. Nu e o persoană 
normală. Nu există pic de bunătate în ea. 

El vorbi cu atenţie, uitându-se cu tâlc în ochii Sarei. 

— Am întâlnit mulţi oameni în viaţa mea cu adevărat nemiloși. 

— Totuși... 

— Nu cred că Lena este complet lipsită de suflet. Cred că este 
furioasă și autodistructivă și se simte captivă. 

— Și eu credeam asta odată. Și îmi era milă de ea. Chiar 
înainte ca soţul meu să fie omorât din cauza ei. 

Sara nu prea mai avea ce să mai zică. Desfăcu nasturii 
cămășii lui Allison și continuă să o dezbrace. Will schimbă cardul 
de memorie și făcu fotografii când ea îi ceru. Nu-i ceru să-i 
spună adevărul nici măcar atunci când întinse un cearșaf alb, 
curat, peste trupul lui Allison. Tăcerea lor tovărășească era o 
amintire îndepărtată. Tensiunea era atât de mare încât Sara 
simțea cum o ia durerea de cap. Era furioasă pe ea însăși pentru 
că asta conta. Will Trent nu era prieten cu ea. Dislexia lui, 
ciudăţenia lui de simţ al umorului, hainele lui murdare, nu o 
priveau pe ea. Ea nu avea nevoie decât ca el să-și facă treaba și 
să se întoarcă la nevasta lui. 


214 


Ușa de metal se trânti. Câteva momente mai târziu, Frank 
Wallace intră în încăpere cărând o cutie de carton. Purta un 
trenci lung și o pereche de mănuși din piele. Avea părul ud de la 
ploaie. 

— Șef Wallace, îmi pare bine să te cunosc în sfârșit. 
Începusem să cred că mă eviţi, spuse Will. 

— Vrei să-mi spui de ce mi-ai pus jumătate din băieţi să se 
învârtă după coadă în ploaia torențială? 

— Presupun că ai aflat că am găsit locul unde a fost 
înjunghiată Allison Spooner. 

— Ai testat sângele? Poate să fie sânge de animal. 

— Da, l-am testat la faţa locului. E sânge uman, îi spuse el. 

— În regulă, deci a omorât-o în pădure. 

— Așa se pare. 

— Am anulat căutarea. Poţi să-ţi aduci echipa ta dacă vrei să 
zgârmi prin cincisprezece centimetri de noroi. 

— Asta e o idee foarte bună. Cred că voi chema o echipă. 

Era clar că Frank terminase cu Will. Dădu drumul cutiei la 
picioarele Sarei. 

— Aici sunt toate probele pe care le avem. 

Ea își ținu respiraţia până ce el făcu un pas în spate. Mirosea 
a rânced, o combinaţie de apă de gură, transpiraţie și tutun. 

— Sper că nu te superi, Șef Wallace, am pus-o pe detectivul 
Adams să ia din nou la întrebări lumea din cartier și să discute 
cu profesorii lui Allison, spuse Will. 

— Fă ce vrei, mormăi Frank. Eu am terminat-o cu ea. 

— E vreo problemă? 

— Nu te-ai fi aflat aici, dacă nu era. Frank tuși în mâna cu 
mănușă. Sara tresări când auzi sunetul. Lena a dat peste cap 
toată treaba asta. Nu o mai acopăr. E un poliţist slab. Face o 
muncă de mântuială. Din cauza ei cineva a fost omorât. li 
aruncă Sarei o privire plină de înţeles: Altcineva. 

Ea simţi cum îi era și cald și frig în același timp. Frank spunea 
toate lucrurile pe care ea voia să le audă - toate lucrurile pe 
care le știa în sufletul ei - dar cuvintele sunau murdar ieșind din 
gura lui. El exploata moartea lui Jeffrey, pe când ea încerca să o 
răzbune. 

— Lena mi-a spus că ai discutat cu Lionel Harris azi-noapte, 
zise Will. 

— Lionel nu știe nimic, îi răspunse Frank, agitat. 


215 


— Totuși, poate știe niște detalii personale despre Allison. 

— Tatăl lui Lionel l-a crescut cum trebuie. Ştie el că n-are 
nicio treabă să dea târcoale unei studente albe. 

Sara rămase cu gura căscată de mirare. 

Frank ridică din umeri ca să treacă peste șoc. 

— Știi ce vreau să zic, scumpete. Un negru de șaizeci și trei 
de ani nu are prea multe în comun cu o fată albă de douăzeci și 
unu de ani. Arătă cu capul către Allison: Tu ce-ai aflat? 

Sara nu-și găsea glasul ca să-i răspundă. 

— Rană provocată de cuţit în gât. Nu se știe sigur cauza 
morții, interveni Will. 

Will se uită la Sara. Ea încuviinţă complice cu capul, deși era 
încă șocată de ceea ce spusese Frank. El nu vorbise niciodată 
așa pe lângă părinţii ei. Eddie i-ar fi arătat unde era ușa, dacă 
nu i-o lua Cathy înainte. Sara voia să dea vina pe epuizarea lui. 
Arăta cu siguranţă mai rău decât cu o zi înainte. Fiecare articol 
de îmbrăcăminte pe care-l purta, de la costumul ieftin la trenci, 
era șifonat de parcă dormise în el. Pielea de pe față îi atârna. 
Ochii îi scânteiau în lumină. Și tot nu-și scosese mănușile din 
piele. 

Will întrerupse momentul. 

— Șef Wallace, ai terminat raportul incidentului din garaj? 

Maxilarul lui Frank se încleștă și mai tare. 

— Lucrez la el. 

— Mi-l poţi reda acum? Doar punctele principale. Voi lua 
detaliile când predai raportul. 

Vocea lui Frank era arțăgoasă, fiind clar faptul că nu-i plăcea 
să fie luat la întrebări. 

— Tommy era în garaj cu un cuţit în mână. Noi i-am zis să-l 
lase jos. El nu a făcut-o. 

Sara aşteptă continuarea, dar Will fu cel care-l îndemnă: 

— Și apoi? 

Frank ridică din nou neglijent din umeri. 

— Puștiul s-a panicat. A împins-o pe Lena din calea lui. Eu m- 
am dus să o ajut. El a venit către mine cu cuțitul, m-a tăiat pe 
braţ. Până să mă dezmeticesc, Tommy o luase la goană pe alee. 
Brad s-a dus după el. l-am zis lui Lena să se ducă și ea. Se opri. 
Nu s-a grăbit deloc. 

— A ezitat? 


— Lena fuge de obicei în direcţia opusă când aude focuri de 
armă. ` 

Se uită la Sara, de parcă se aştepta ca ea să aprobe. In 
experiența Sarei, adevărul era exact opusul. Lena se apropia cât 
putea de foc. Era cel mai bun punct de observare ca să 
privească cum ard oamenii. 

— A luat-o la trap după ei. Brad a ajuns să fie cel care a plătit 
pentru asta, continuă Frank. 

Will se sprijini de tejghea, cu o mână pe margine. Stilul lui de 
interogatoriu era cu siguranță unul neobişnuit. Dacă-i puneai o 
bere în mână, ziceai că vorbea despre fotbal la un grătar. 

— A tras cineva cu arma? 

— Nu. 

Will aprobă din cap încet, pregătindu-și următoarea întrebare. 

— Când aţi deschis ușa garajului, Tommy deja avea cuțitul în 
mână? 

Frank se aplecă și scoase o pungă pentru probe din cutia de 
carton. 

— Cuţitul ăsta. 

Will nu luă punga, așa că o luă Sara. Cuţitul de vânătoare era 
zimţat pe o parte și ascuţit pe cealaltă. Mânerul era mare. Lama 
era lungă de cel puţin treisprezece centimetri și lată de patru. 
Era o minune că Brad era încă în viaţă. 

— Acesta nu este cuțitul cu care a fost ucisă Allison, spuse ea 
fără să se gândească. 

Will luă arma din mâna Sarei. Îi aruncă o privire pe care 
Tommy Braham probabil o primise în fiecare zi din viaţa lui. 

— Ăsta pare nou, îi zise el lui Frank. 

— Și? răspunse el aruncând o privire fugară cuţitului. 

— Tommy era pasionat de cuțite? 

Frank își încrucișă din nou mâinile pe piept. Avea o broboană 
de sudoare pe frunte. Chiar dacă temperatura din subsol era 
mai scăzută, el tot părea că fierbe cu haina și mănușile pe el. 

— În mod evident, avea cel puţin două, cum a zis și doctorita. 
Nu acesta a fost folosit la uciderea fetei. 

Sara ar fi intrat în pământ, dacă ar fi putut. 

— Ce te-a făcut să-l suspectezi pe Tommy de crima lui 
Allison? În afară de cuțitul din mâna lui, întrebă Will. 

— Era în apartamentul ei. 


217 


Will nu-i oferi nicio informaţie care să dovedească contrariul, 
dar Sara constată că reușise să-l facă să-i răspundă la întrebare. 
Dacă Lena vorbise cu Frank, atunci nu-i pomenise de faptul că 
Tommy locuia în garaj, nu Allison. 

Era clar că Frank își pierduse răbdarea. 

— Ascultă, fiule, eu fac meseria asta de multă vreme. Există 
două motive pentru care un bărbat îi face asta unei femei: sex și 
sex. Tommy a mărturisit deja. Ce rost mai au toate acestea? 

Will zâmbi. 

— Dr. Linton, știu că nu ai examinat-o complet pe Allison 
Spooner, dar există vreo urmă de agresiune sexuală? 

— Nu, din câte am văzut eu, zise Sara, surprinsă că fusese din 
nou inclusă în discuţie. 

— Avea hainele rupte? 

— Avea blugii rupţi la un genunchi, unde a căzut. Geaca i-a 
fost tăiată de cuțit. 

— Mai există și alte răni semnificative în afară de cea de pe 
gât? 

— Eu nu am găsit altele. 

— Deci, Tommy voia să facă sex cu Allison. Ea i-a zis nu. El nu 
i-a sfâșiat hainele. Nu a încercat să o forțeze în niciun fel. O 
pune pe scuterul lui și o duce la lac. O înjunghie o dată în ceafă 
și apoi o aruncă în lac cu lanţurile și blocurile de zgură, scrie un 
bilet de adio fals și se întoarce ca să curețe în apartamentul ei. 
Cam așa e, Șef Wallace? 

Frank ridică din bărbie. Radia dușmănie, așa cum un foc 
radiază căldură. 

— Biletul e cel care mă deranjează pe mine. De ce nu a 
aruncat-o în lac și gata? E greu de crezut că ar fi găsit-o cineva. 
Lacul este destul de adânc, nu? zise Will. Văzând că Frank nu 
raspunde, se uită la Sara: Nu-i așa? 

— Așa e. 

Will părea că așteaptă un răspuns de la Frank, care nu avea 
să vină. Sara aşteptă ca Will să întrebe de apelul la 911, de 
prieten, dar Will nu o făcu. El continuă să se rezeme de tejghea, 
așteptând ca Frank să zică ceva. Cât despre Frank, el părea că 
născocea rapid o explicaţie. 

— Puștiul era retardat. Nu-i așa doctore? zise el în cele din 
urmă. 


— Mi-aș dori să nu mai folosești cuvântul acela, îi zise Sara. 
El... 

— Asta e, întrerupse Frank. Tommy era prost. Nu te poţi 
înţelege cu proștii. A înjunghiat-o o dată? Și ce. A lăsat un bilet? 
Și ce. Era retardat. 

Will lăsă cuvintele lui Frank să plutească în aer câteva 
momente. 

— O știai pe Allison, nu-i așa? De la restaurant? 

— Am văzut-o pe acolo. 

— l-aţi găsit mașina? 

— Nu. 

— Aţi căutat în sistem mașina lui Tommy? zise Will zâmbind. 

— Îmi pare rău să-ţi dau vestea asta, Einstein, dar retardatul a 
mărturisit. Și cu asta, basta. Se uită la ceas: Nu pot să pierd 
vremea cu tine toată ziua. Am vrut doar să mă asigur că ai toate 
probele. Îi făcu semn cu capul Sarei: Mă poţi găsi pe mobil dacă 
ai nevoie de mine. Trebuie să mă întorc la Brad. 

Will nu se împotrivi plecării lui neașteptate. 

— Mulţumesc pentru cooperare. 

Frank nu reuși să-și dea seama dacă el era sarcastic sau nu. 
Ignoră comentariul, spunându-i Sarei, înainte să se năpustească 
afară din încăpere: 

— O să-ţi dau de veste despre Brad. 

Sara nu era sigură ce să zică. Will lăsase toate întrebările 
importante fără răspuns. Stilul de interogatoriu al lui Jeffrey era 
mult mai agresiv. Odată ce l-ar fi încolţit pe Frank, nu l-ar fi lăsat 
niciodată să plece din cameră. Ea se întoarse către Will. El încă 
se rezema de tejghea. 

Ea nu avea de gând să ignore al o sutălea elefant care tocmai 
intrase în cameră. 

— De ce nu l-ai întrebat pe Frank despre prietenul ei? 

— Un răspuns nu contează dacă este o minciună, zise el 
ridicând din umeri. A 

— Recunosc că a fost un măgar, dar era sincer. Işi scoase 
mănușile și le aruncă în coșul de gunoi: Ti-a trecut prin cap că 
poate el habar nu are că Lena a falsificat dovezile? 

— De-a lungul timpului am aflat că oamenii tind să ascundă 
lucruri din diverse motive, zise Will scărpinându-se în bărbie. Nu 
vor ca cineva să aibă o imagine proastă despre ei. Cred că fac 
un bine, dar nu-i așa. De fapt, împiedică o anchetă. 


219 


Sara nu avea habar unde se îndrepta discuţia. 

— II știu pe Frank de multă vreme. In ciuda acelui lucru stupid 
și ignorant pe care l-a spus despre Lionel, nu e un om rău. 

— Scumpete... 

— Știu că pare că-i sunt prea apropiată... își dădu ea ochii 
peste cap. 

— Purta niște mănuși frumoase. 

Sara se trezi ținându-și respiraţia. 

— Am căzut direct în capcană, nu? 

— Tommy a luat bătaie. 

Sara oftă. Instinctul ei era să-l protejeze pe Frank. Ea nu se 
gândise niciodată că Will ar fi văzut situaţia cum era în realitate 
- că ascundea probe. 

— Mâna lui Frank era tăiată destul de rău. Trebuie să i-o fi 
suturat-o la spital. Nu-mi închipui că ei pun prea multe întrebări. 

— Probabil că nu. 

Chiar și la Grady, polițiștii cu răni suspecte treceau 
neobservați. 

— Cât de periculoasă este o rană provocată de o împușcătură 
dacă îţi julește mâna? 

— Cine a fost împușcat? 

Will nu răspunse. 

— Să zicem că mâna ta era cea julită. Nu ai primit îngrijiri 
medicale. Ai avut o trusă de prim ajutor ca să ţi-o cureți singură, 
apoi ai lipit niște leucoplast deasupra. Care sunt șansele să se 
infecteze? 

— Extrem de mari. 

— Care sunt simptomele? 

— Depinde de tipul infecţiei, dacă intră sau nu în sânge. Poţi 
avea de-a face cu orice, de la febră și frisoane la insuficienţa 
unui organ și leziuni pe creier. Cine a fost împușcat? repetă ea 
întrebarea. 

— Lena. Will își ridică mâna și arătă cu degetul către palmă: 
Aici, pe margine. 

Sara simţi cum i se oprește inima, dar nu din cauza lui Lena. 
Era mai mult decât capabilă să aibă singură grijă de ea. 

— A împușcat-o Frank? 

Will ridică din umeri. 

— Probabil. l-ai văzut tăietura de pe braţ? 

Sara scutură din nou din cap. 


220 


— Cred că s-a tăiat într-o bucată de metal care ieșea din ușa 
de la garaj. 

Sara puse mâna pe tejghea, simțind nevoia de a se sprijini. 
Frank o privise în ochi și îi spusese că Tommy îl tăiase cu cuțitul. 

— De ar minţi despre asta? 

— E alcoolic, nu? 

Ea scutură din cap, dar de data aceasta era mai mult 
nedumerită. 

— Nu bea niciodată la serviciu. Sau cel puţin, eu nu l-am 
văzut. 

— Și acum? 

— leri băuse. Nu știu cât, dar l-am mirosit când m-am dus la 
secție. Am bănuit că era în stare de șoc după ce i se întâmplase 
lui Brad. Generaţia lor... Își lăsă vocea să i se stingă. Cred că nu 
am luat asta în seamă pentru că pe vremea lui Frank era în 
regulă să tragi câte o dușcă în miezul zilei. Soţul meu nu ar fi 
permis asta. Nu cât timp Frank era la datorie. 

— Multe s-au schimbat de când a murit el, Sara. Cea de acum 
nu mai este echipa de poliţie a lui Jeffrey. Nu mai este aici ca să- 
i ţină în frâu, spuse Will cu o voce blândă. 

Ea simţi cum îi dădeau lacrimile. Sara se șterse la ochi, 
râzând de ea însăși. 

— Doamne, Will. De ce plâng în preajma ta? 

— Sper că nu de la aftershave-ul meu. 

Ea râse cu jumătate de gură. 

— Și acum? 

Will se lăsă pe vine și începu să caute prin cutia cu probe. 

— Frank știe că Allison avea mașină. Lena nu. Lena știe că 
Allison nu locuia în garaj. Frank nu. 

El găsi un portofel de damă și îl deschise. 

— E ciudat că nu lucrează împreună la cazul ăsta. 

— Frank a spus foarte clar că a terminat-o cu ea. Lăsând la o 
parte vendeta mea personală, el are destule motive să o lase 
baltă. 

— Să înţeleg că au trecut prin multe împreună. De ce să 
renunțe la ea acum? 

Sarei nu-i veni niciun răspuns în minte. Will avea dreptate. 
Lena făcuse multe lucruri în cariera ei, pe care Frank le 
acoperise. 


— Poate că asta a fost picătura care a umplut paharul. 
Tommy e mort. Brad a fost grav rănit. 

— Am vorbit cu Faith pe drum încoace. Nu a găsit nicio Julie 
Smith. Numărul de mobil pe care mi l-ai dat era de la un telefon 
de unică folosință, cumpărat de la Radio Shack din 
Copperstown. 

— Asta e la vreo trei sferturi de oră distanţă. 

— Tommy și Allison trebuie să fi avut și ei telefoane de unică 
folosinţă. Niciunul dintre ei nu are contract de telefon. Vom avea 
nevoie de numerele lor ca să putem depista de unde au fost 
cumpărate telefoanele, dar cred că asta nu va conta prea mult. 
Luă cuțitul pe care li-l dăduse Frank: Nu pare să aibă sânge pe 
el. L-ar curăța în timpul operaţiei? 

— Ar arunca niște iod pe el, dar nu l-ar curăța atât de 
temeinic. Cercetă arma: Te-ai aștepta să fie sânge pe mâner. 

— Exact, aprobă el. O să-l pun pe agentul local de teren să 
facă un test de laborator pentru mine. Poţi să-mi dai și niște 
mostre de aici ca să le ia pe toate când termini? 

— Nick Sheldon? 

— Îl cunoști? 

— Lucra cu soțul meu tot timpul. O să-l sun când termin, se 
oferi ea. 

Will ridică biletul de adio și se uită la cuvinte. 

— Nu înţeleg biletul. 

— Scrie „Vreau să se termine.” 

El îi aruncă o privire aspră. 

— Mulţumesc, Sara. Știu ce scrie. Ce nu înţeleg e cine l-a 
scris. 

— Criminalul? presupuse ea. 

— Posibil. Will se rezemă de masă, uitându-se la rândul de 
cuvinte care se întindea în partea de sus a colii. Mă gândesc că 
sunt doi oameni - criminalul și cel care a sunat la 911. 
Criminalul a omorât-o pe Allison și apelantul încearcă să-l bage 
în bucluc. Și apoi Julie Smith încerca să-l scape pe Tommy, 
cerându-ţi ţie ajutorul. 

— Se cam pare că l-ai scos de pe lista ta de suspecți. 

— Credeam că nu-ţi place să faci presupuneri. 

— Îmi convine când le fac alţii. 

Will chicoti, dar rămase cu privirea pe bilet. 


— Dacă ucigașul a scris asta, cui îi spune că vrea să se 
termine? 

Sara privi peste umărul lui. Ş 

— Scrisul de mână nu pare a fi al lui Tommy. li arătă V-ul de la 
începutul propoziției. Vezi asta? În declaraţia lui, Tommy a 
folosit o literă de tipar obișnuită. Sara realiză cât de inutile erau 
cuvintele ei pentru el. Bine, gândește-te așa: dacă prima linie a 
V-ului e ca o tulpină și sunt niște ramuri... De fapt, nu ramuri, 
mai mult ca niște bare... 

Tăcu, confuză. Dificultatea de a vizualiza forma literelor 
stătea la baza problemei sale de limbaj. 

— E frustrant, aprobă Will. De-ar fi scris ceva mai ușor... Ca o 
față zâmbitoare. 

Sara nu trebui să-i răspundă pentru că telefonul lui Will sună. 

— Will Trent. Ascultă cel puţin un minut, înainte să zică: Nu. 
Continuaţi să discutaţi cu ei. Ajung acolo în câteva minute. 

Își închise telefonul. 

— Ziua asta tocmai ce a devenit și mai proastă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Era Lena. Mai avem un cadavru. 


Capitolul 12 


Will o urmă pe Sara în mașina lui, în timp ce conducea către 
colegiu. Începea să recunoască împrejurimile. Își luă ca reper 
casele și gardurile, locurile de joacă, încât să-și amintească 
unde să cotească. Campusul era un teritoriu nou, și ca 
majoritatea școlilor, părea să nu aibă un design anume. 
Fuseseră adăugate clădiri când se găsiseră fonduri. In 
consecință, campusul se întindea pe multe hectare, ca o mână 
cu prea multe degete. 

El își petrecuse toată dimineaţa cu Lena și credea că putea 
să-i citească deja dispoziţia. La telefon ea avusese un ton 
încordat. Era la capătul puterilor. Will voia să o mai preseze un 
pic, dar nu avea cum să o facă pe Lena să se întâlnească cu el la 
locul crimei. Sara spusese clar că ea nu avea de gând să fie în 
aceeași cameră cu femeia pe care o suspecta că-i omorâse 
soţul. In momentul acela, Will avea nevoie mai mult de ochiul de 
criminalist al Sarei, decât de mărturisirea lui Lena. 


223 


Formă numărul lui Faith în timp ce lua curba în jurul lacului. 
Will văzu hangarul pentru bărci pe care Lena i-l arătase mai 
înainte. Mai multe ambarcaţiuni erau stivuite lângă clădire. 

— Mai sunt disponibilă pentru trei ore, răspunse Faith pe post 
de salut. 

— Avem o a doua victimă. Se pare că îl cheamă Jason Howell. 

— Asta este o veste bună. 

Faith nu era nici pe departe genul de persoană optimistă, dar 
avea dreptate. O nouă victimă însemna un nou loc al crimei, un 
nou set de indicii de urmărit. Nu aveau absolut nicio informație 
folositoare despre Allison Spooner. Mătușa nu era de găsit. 
Allison nu se împrietenise cu nimeni acasă sau la școală. 
Singurul care părea să o jelească era Lionel Harris de la 
restaurant, iar el nu era nici pe departe un prieten apropiat. Dar 
moartea lui Jason Howell cu siguranță avea să deschidă piste 
noi. Un al doilea cadavru însemna o a doua anchetă. Dacă 
găseai un indiciu, o persoană, prieten sau dușman, care o lega 
pe Allison Spooner de Jason Howell, de obicei acel detaliu putea 
duce la criminal. Până și cel mai atent criminal făcea greșeli. 
Două locuri ale crimelor însemnau de două ori mai mult greșeli. 

— O să te chinui să obţii mandate pentru toate numele 
studenţilor din căminul ăla, îi zise Faith. 

— Sper că oamenii de la colegiu vor fi îngăduitori. 

— Sper că o să afli informaţii preţioase de la ei. 

Avea dreptate. Colegiile erau cunoscute pentru dorinţa lor de 
confidenţialitate. 

— Cum stăm cu mandatul pentru camera lui Allison? 

— Adică cel adevărat? L-am trimis prin fax la secţie acum 
vreo zece minute. Casa familiei Braham nu are telefon fix, așa 
că e un punct mort. Ai aflat ceva de la autopsie? 

EI îi spuse despre rana lui Allison. 

— Este neobișnuit că ucigașul a înjunghiat-o în ceafă, în loc să 
o taie în partea din faţă. 

— O să verific în PACV chiar acum. 

Ea se referea la Programul de Arestare a Criminalilor Violenţi 
din cadrul FBI, o bază de data creată pentru a detecta 
similitudini în comportamentul criminalilor. Dacă ucigașul lui 
Allison folosise aceeași metodă și înainte, PACV ar fi avut o 
înregistrare a cazului. 


224 


— Poţi să-l suni și pe Nick Sheldon? întrebă Will. Este agentul 
local de teren. Sara îl cunoaște. Vreau să ducă niște lucruri la 
Laboratorul Central pentru mine. Sara o să-l anunţe când are 
totul gata astăzi. 

— Altceva? 

— Încă am nevoie de caseta audio a apelului la 911. Vreau ca 
Sara să asculte vocea și să vadă dacă este a lui Julie Smith. 

— Poţi să spui o propoziţie care nu are cuvântul „Sara” în ea? 

Will se scărpină pe bărbie, găsind cu degetele cicatricea care 
se întindea de-a lungul feței lui. Se simţi agitat din nou, cam la 
fel cum se simţise când discutase cu Sara în subsolul casei de 
pompe funebre. 

— Ştii că Charlie e la Centru săptămâna asta? zise ea. 

— Nu. Centrul e la o oră depărtare de aici. 

Charlie Reed era în echipa Amandei. Era cel mai bun detectiv 
criminalist cu care Will lucrase vreodată. 

— Vrei să-i dau un telefon și să văd dacă poate să vină? 

Will se gândi la garaj, la locul crimei din pădure. El lucra la 
două cazuri în momentul acela: unul împotriva lui Lena Adams și 
lui Frank Wallace și altul împotriva celui care o omorâse pe 
Allison Spooner și posibil pe victima cea nouă. 

— l-am spus șefului poliţiei locale că aduc o echipă. Ar fi mai 
bine să mă ţin de cuvânt. 

— O să-i dau un telefon, se oferi Faith. PACV nu arată nicio 
lovitură similară a unui criminal care să folosească un cuțit 
pentru a tăia de la spate prin teaca carotidei, carotida, jugulara 
sau carotida și jugulara. Am și încrucișat referințele. Nu se 
potrivește niciun modus operandi. 

— Cred că asta e o veste bună. 

— Sau o veste foarte proastă, îl contrazise ea. Asta este o 
crimă făcută cu îndemânare, Will. Nu faci asta din prima. 
Trebuie să fiu de acord cu Sara de data asta. Nu-l văd pe puștiul 
tău retardat făcând așa ceva. 

— Handicapat mintal. Acum, că Sara îi atrăsese atenţia, 
cuvântul începea să-l zgârie la urechi. Will trebuia să aibă o 
oarecare solidaritate cu Tommy Braham, de vreme ca aveau 
amândoi aceeași problemă. Sună-mă după ce vorbeşti cu 
Charlie. 

— Așa voi face. 


Will își închise telefonul. În faţă, mașina de teren a Sarei o luă 
pe o alee circulară care ducea la o clădire din cărămidă, cu trei 
etaje. Ea parcă în spatele mașinii de patrulă din campus, la 
intrarea din faţă. Ploaia era încă deasă. Işi trase pe cap gluga 
înainte să fugă pe treptele de la intrare. 

Will cobori din mașină și o luă la fugă în spatele ei, 
împroșcând apă cu pantofii săi. Nu i se uscaseră șosetele de 
când intrase cu ele în lac în dimineaţa aceea. Făcuse o bășică 
mare pe călcâi din această cauză. 

Sara îl așteptă înăuntru, între două rânduri de uși de sticlă. 
Geaca sa era leoarcă, picura apa din mânecile sale. Bătu la ușă. 

— Nu e nimeni în mașina de patrulă de afară. Își făcu mâinile 
căuș și se uită prin geam: Ar trebui să fie cineva aici? 

— | s-a spus paznicului să rămână în clădire până ajungem 
noi. 

Will apăsă pe câteva butoane de pe tastatura ușii. Ecranul 
LED rămase gol. Se întoarse, încercând să găsească o cameră 
de securitate. 

— Ușa din spate e deschisă. 

Will se uită pe geam. Clădirea era mai mult lată decât lungă. 
În faţa ușii de la intrare erau niște scări. Un hol lung se întindea 
până în partea cealaltă. În capătul clădirii, un semn de ieșire era 
luminat discret deasupra ușii de incendiu, care era deschisă. 

— Unde e poliția? întrebă Sara. 

— l-am spus lui Lena să nu sune pe nimeni. 

Sara se întoarse să îl privească. 

— A fost sunată pe mobil. Se pare că poliţia din campus o are 
pe ea drept persoană de contact după orele de program. 

— Nu l-a sunat pe Frank? 

— Nu. Interesant, nu? 

— „Interesant” nu e cuvântul pe care l-aș folosi. 

Will nu răspunse. Implicarea personală a Sarei îi înceţoșa 
perspectiva. Sara nu o privea ca pe o anchetă. Când ai doi 
suspecți, întotdeauna îi ațâţi pe unul împotriva celuilalt ca să 
vezi cine cedează primul ca să obţină o înţelegere mai bună. 
Instinctul de autoconservare învingea de obicei loialitatea. 
Garajul în care locuia Tommy spunea o poveste sinistră de Frank 
și Lena. În momentul acela, totul se rezuma la cine avea să 
vorbească primul. 

Sara se uită în spate prin ușa de sticlă. 


226 


— Uite-l. 

Will văzu cum un bărbat negru mititel mergea agale pe hol. 
Era tânăr și slăbănog, cu cămașa de la uniformă bufantă 
aranjată ca o bluză de damă. Işi lipi mobilul pe piept în timp ce 
se apropia de ei. Cu cealaltă mână, trecu cartela pe lângă un 
senzor de lângă ușă. Încuietoarea se deschise cu un clicăit. 

Sara se grăbi să intre. 

— Marty, ești bine? 

Will vedea că era îngrijorată. Bărbatul avea faţa palidă. 

— Îmi pare rău Dr. Linton, zise el. leșisem până afară ca să-mi 
trag respirația. 

— Hai să stăm jos. Sara îl ajută să se așeze pe banca de lângă 
ușă. Îl luă pe după umeri. Unde ţi-e inhalatorul? 

— Tocmai l-am folosit. Întinse mâna către Will: Îmi cer scuze 
pentru starea mea. Eu sun Marty Harris. Cred că l-aţi cunoscut 
pe bunicul meu dimineaţă. 

— Will Trent. 

Will îi strânse mâna. Era moale ca o mămăligă. 

Marty își flutură telefonul în aer. p 

— Vorbeam cu Lena despre ce s-a întâmplat. Tuși. Incet, îi 
revenea culoarea în obraji. Îmi cer scuze, doar că m-am agitat 
din nou. 

Will se sprijini de perete. Își băgă mâinile în buzunare. 
Realizase cu multă vreme în urmă că dacă își arăta iritarea 
obținea exact opusul rezultatului pe care-l căuta. 

— Îmi poţi spune ce i-ai zis detectivului Adams? 

El mai tuși de câteva ori. Sara îl frecă pe spate. 

— Sunt bine acum, îi spuse el. Doar că e greu să-mi amintesc 
totul. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. 

Will se luptă să nu-și piardă răbdarea. Se uită pe hol, în 
ambele direcţii. Luminile erau tot stinse, dar i se acomodau 
ochii. Nu era nicio cameră de supraveghere la ușa de la intrare. 
Bănui că cifrul de la intrare era menit să prindă studenții și 
musafirii care intrau în clădire. Totuși era o cameră deasupra 
ieșirii în caz de incendiu, iar el văzu că era înclinată către tavan. 

— Era așa când am venit, îi zise Marty. 

Își puse telefonul în buzunarul cămășii și își împinse ochelarii 
în sus pe nas. 

— Când a fost asta? 


— Cred că acum vreo jumătate de oră. Marty se uită la ceas. 
Se pare că a trecut mult mai mult timp. 

— Îmi poţi spune ce s-a întâmplat? 

El se lovi ușor cu mâna pe piept. 

— leșisem să-mi fac turele de inspecţie. Fac asta la fiecare 
trei ore. Cum studenţii sunt în vacanţă, nu mai verificăm 
dormitoarele. Trecem cu mașina pe lângă ele să ne asigurăm că 
ușile din faţă și din spate sunt în regulă, dar nu intrăm înăuntru. 
Mai tuși o dată înainte să continue. Eram la bibliotecă când am 
observat că unul din geamurile de la etajul doi era deschis. Al 
doilea etaj din clădirea asta. Făcu o pauză ca să respire. M-am 
gândit că l-o fi deschis vântul. Geamurile alea vechi nu se închid 
niciodată bine. Când plouă, apa ar face multe pagube dacă nu 
aș avea eu grijă. Se opri din nou. Transpira, chiar dacă era frig în 
clădire. M-am dus sus și l-am văzut și... Scutură din cap: Am 
sunat la numărul de urgenţă. 

— Nu la 911? 

— Avem un număr direct la care trebuie să sunăm dacă se 
întâmplă ceva în campus. 

— Decanului nu-i place publicitatea negativă, explică Sara. 

— Nu poate fi mai rău de-atât. Marty râse aspru. Doamne, ce 
i-a făcut băiatului acela. Mirosul e partea ce mai rea. Nu cred că 
o să mi-l scot vreodată din nas. 

— Aţi intrat pe ușa din față sau pe cea din spate? întrebă Will. 

— Pe cea din faţă. Arătă către ieșirea de incendiu: Știu că n-ar 
fi trebuit să ies prin spate, dar aveam nevoie de niște aer. 

— Era încuiată ușa din spate? 

El scutură din cap. 

Will văzu semnele roșii de avertizare lipite în jurul ușii. 

— Pornește alarma când se deschide ușa? 

— De obicei, studenţii meșteresc alarma din prima 
săptămână. Nu putem ţine pasul cu ei. Cum o conectăm la loc, 
ei o deconectează din nou. Sunt mulți ingineri și informaticieni 
aici. Privesc asta ca pe o provocare. 

— Deconectează alarma doar ca să se distreze? 

— E mai ușor să ajungă la bibliotecă pe acolo. Și intrarea din 
spate a cantinei tot acolo e. Nu au voie să meargă prin zona de 
aprovizionare din motive de siguranţă, dar ei se strecoară pe 
aici oricum. 

Will arătă cu degetul către camera montată pe perete. 


228 


— Aste e singura cameră din clădire? 

— Nu, domnule, și după cum v-am zis, era înclinată în sus așa 
când am venit. Mai este încă una la etajul doi, care a fost 
înclinată și ea. 

Will văzu cât de ușor era să intri în clădire neobservat. Atâta 
vreme cât știai unde era camera, puteai să stai sub ea și să 
folosești o coadă de mătură sau ceva ca să o împingi în sus, și 
apoi să-ți vezi de treabă. Totuși, el întrebă: 

— Aveţi înregistrările video? 

— Da, domnule. Sunt trimise toate la o clădire centrală în 
campus. Eu nu am cheia, dar șeful meu, Demetrius, e pe drum. 
Ar trebui să ajungă într-o oră-două. Apoi i se adresă Sarei: E în 
Griffin, cu familia lu' tătică-su. 

— Și camerele exterioare? 

— Le-a venit frigul de hac. Sunt toate moarte. Jumătate au 
îngheţat, iar restul au crăpat ca nucile. A căzut una pe parbrizul 
mașinii unui student acum vreo câteva zile. l-a spart luneta. 

Will se scărpină pe bărbie. 

— Mai știe cineva că camerele sunt moarte? 

— Demetrius, decanul, poate și alţii, dacă s-au uitat în sus din 
întâmplare. Unele pagube sunt destul de ușor de observat chiar 
și de jos, răspunse după un moment de gândire. 

— Am văzut cifrul la ușă. Este singura cale de a intra prin 
față? 

— Da, am verificat deja înregistrările. Pot să rulez un 
diagnostic al sistemului cifrului. Nu a intrat, nici nu a ieșit nimeni 
pe ușa din față de sâmbătă după-amiază. Singura cartelă 
nescanată îi aparţine lui Jason Howell. Camera în care este a 
fost și ea înregistrată pe același nume. Nu știu de ce ar sta aici. 
Căldura e oprită. Campusul e închis. Biblioteca s-a închis 
duminică la amiază. Cred că totul e pustiu. 

— Nu e vina ta, îi spuse Sara. 

Will avea probleme cu faptul că bărbatul deschisese ușa de 
incendiu. Pentru a-l ajuta, Sara îl întrebă: 

— Crezi că poţi să faci rost de o listă cu toți studenţii din 
cămin? Ar fi bine dacă Agentul Trent ar avea-o. 

— Nu e deloc o problemă. O pot scoate la imprimantă chiar 
acum. 

— Vă aduceți aminte ce aţi atins sus? îl întrebă Will. 


229 


— Nimic. Ușa era întredeschisă. Am avut un presentiment, ca 
o senzaţie foarte nasoală. Am împins ușa cu piciorul și l-am 
văzut și... Cobori privirea în podea. Aș vrea să pot lua o pastilă 
ca să uit toate astea. 

— Îmi pare rău să vă presez, domnule Harris, zise Will. Vă 
amintiţi dacă luminile erau aprinse sau stinse? 

— Toate întrerupătoarele sunt la parter. Arătă către un set de 
întrerupătoare lângă scări. Erau amplasate sus de tot, probabil 
pentru a descuraja studenţii să le deschidă și să le închidă după 
bunul plac. Am aprins luminile înainte să urc, dar apoi le-am 
închis așa cum le-am găsit. 

— Vă mulțumesc pentru timpul acordat, domnule Harris. 

Will făcu semn cu capul către scări, în sensul că era gata să 
plece. 

Sara se ridică, dar nu plecă. 

— II cunoșteai pe Jason? 

— Nu, doamnă. Îl vedeam cu fata aceea la restaurant - 
Allison. Știţi cum e bunelul, o alerga de colo-colo în fiecare 
secundă când era la muncă. Eu îi zâmbeam, dar nu am vorbit 
niciodată. Se întâmplă ceva de genul ăsta și realizezi că trebuie 
să fii mai atent la oamenii din jurul tău. Aș muri dacă aș ști că aș 
fi putut să fac ceva ca să opresc asta. A 

Se vedea că omul era cu adevărat necăjit. Işi puse mâna pe 
umărul lui Marty. 

— Sunt sigur că ai făcut tot ce ai putut. 

S-au îndreptat către scări. Sara băgă mâna în buzunarul gecii 
și scoase două perechi de încălțări din hârtie cu care să-și 
acopere picioarele. Will și-i puse, văzând că și ea făcea la fel. Ea 
își puse mănuși de latex și se întinse ca să aprindă 
întrerupătorul. Casa scării se lumină. 

Will merse primul. Dacă era să o facă ca la carte, ar fi trimis 
mai întâi o echipă care să verifice clădirea, dar Will știa că 
ucigașul își luase de mult tălpășița. Cadavrele nu miroseau când 
erau proaspete. 

Clădirea era veche, dar solidă, cu un aer de instituţie, nu 
tocmai primitor. Scările duceau direct la etajul trei, creând un 
tunel de vânt pentru aerul rece. Will se uită înapoi către scările 
acoperite cu cauciuc negru. Trebuiau verificate pentru urme de 
sânge. Spera că Faith reușise să ia legătura cu Charlie Reed. 
Criminalul lor este deștept și știa cum să-și acopere urmele. Dar 


230 


de această dată nu avea avantajul unui lac gigant care să-i 
spele urmele. Dacă putea cineva să găsească o fărâmă de 
probă, Charlie era omul acela. 

Aspectul palierului de la etajul doi era cunoscut: un hol lung, 
înșirat cu uși închise, cu excepţia uneia. La capătul holului era o 
zonă întunecată. 

— Băile, presupuse Sara. 

Will se întoarse și găsi camera de securitate montată în colțul 
de deasupra scărilor. Lentila era îndreptată în sus, către tavan. 
Ucigaşul lui Jason probabil se lipise de balustradă, stătuse pe 
treapta de jos care ducea către etajul trei și folosise ceva cu 
care să împingă camera în sus. 

— Simţi mirosul? 

Will inspiră superficial. 

— E aici de ceva vreme. 

Sara venise pregătită. Băgă mâna în buzunar, scoase o mască 
de hârtie și i-o întinse. 

— Asta ar trebui să te ajute. 

Will era prins între dorinţa lui de a fi domn și dorinţa lui de a 
nu vomita. 

— Ai doar una? 

— Eu n-am nimic. 

Ea continuă să meargă pe hol. Will își puse masca. Aerul 
deveni ceva mai respirabil. Camera lui Jason Howell era mai 
aproape de băi decât de scări. Pașii lor răsunau, vibrând pe 
pereţi. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât mirosea mai tare. 
Will văzu că toţi studenţii aveau aviziere pe uși. Erau hârtii 
prinse cu bolduri peste poze și mesaje. Avizierul de pe ușa lui 
Jason era gol. 

Sara își puse dosul palmei la nas. 

— Doamne, ce miroase! 

Trase aer pe gură înainte să intre în cameră. Will stătu în 
prag. Își ţinu respiraţia în timp ce mirosul morţii se revărsa 
peste el. 

Puștiul zăcea pe spate, cu ochii înroșiţi uitându-se către 
tavan. Avea fața umflată, aproape stacojie. Avea nasul spart și 
sânge uscat în jurul nărilor și a gurii. O mână îi atârna pe podea. 
Avea degetul mare tăiat. Vârful degetului mic era și el tăiat, 
atârnând de o bucată de piele. 

— Se pare că se potrivește. 


Sara găsi legitimaţia de student a lui Jason atârnând de ușa 
dulapului. li arătă poza lui Will. Chiar și cu toate rănile, era ușor 
de recunoscut. 

In mod ciudat, Jason era îmbrăcat cu mai multe rânduri de 
haine - o pereche de pantaloni de trening peste pantaloni de 
pijama; câteva cămăși, un halat de casă flaușat și o geacă 
încheiată. Trupul lui era umflat de la primele semne de 
descompunere. Avea stomacul plin de gaze. Pielea de pe mâini i 
se înverzise. Nu avea șireturile strânse la pantofi, dar picioarele- 
i erau așa de umflate, încât șireturile tăiau prin șosete. 

Pieptul îi era plin de răni de cuţit. Sângele se uscase în bucăţi 
mari pe materialul gecii sale. Mai era sânge și pe podea; o dâră 
mânjită ducea către biroul din partea opusă. Calculatorul, 
caietele și hârtiile împrăștiate în jur, erau toate acoperite cu 
sânge și bucăţi de creier. 

Sara puse mâna pe încheietura băiatului. Verificarea pulsului 
făcea parte din procedura de rutină, deși nu era nici pe departe 
necesar. 

— Am numărat opt răni de cuţit în piept și încă trei pe gât. 
Miroase așa de la bacteriile din măruntaie. l-au fost perforate 
intestinele. E plin de toxine. 

— De când timp crezi că e mort? întrebă Will. 

— judecând după rigor mortis, de cel puţin douăsprezece ore. 

— Crezi că e vorba de același criminal? 

— Cred că cine l-a omorât pe Jason, îl cunoștea. Asta e ură. 
Apăsă cu degetele pe una dintre rănile de pe gâtul lui Jason, 
întinzând pielea la loc. Uite-te la asta. Este aceeași răsucire la 
bază pe care am văzut-o și la Allison. Se uită și la celelalte răni 
de pe gât. Toate sunt la fel. Criminalul a înfipt lama, apoi a 
răsucit-o pentru a se asigura că a atins ţinta. Se văd vânătăile 
făcute de mâner. Aș zice că s-a folosit același tip de cuţit. Va 
trebui să-i deschid pe amândoi, dar am o bănuială profesională 
că asta este munca aceluiași criminal. 

— Jason era mult mai mare decât Allison. Nu ar fi fost la fel 
ușor de doborât. 

Ea își strecură cu grijă mâna în spatele capului lui. 

— Craniul este fracturat. 

Când își trase mâna înapoi, era plină de sânge. 

— Geamul este închis, remarcă el. 


Sub geam era o băltoacă măricică. Marty tot fusese în 
cameră. Sara observă și ea. 

— Ţi-a facut o favoare. Ploaia ar fi putut să inunde podeaua și 
să spele urmele. 

— Charlie nu o să fie bucuros. Will realiză că nu-i spusese că 
venea o echipă. El este criminalistul nostru. Probabil că va vrea 
să ţină cadavrul aici până analizează locul faptei. 

— O să-i dau de veste lui Brock. Vrei să fac eu autopsia? 

Nu știa cât mai putea abuza de bunăvoința ei. 

— Dacă nu e prea mare deranjul. 

— Fac tot ce vrei tu. 

Will nu știa ce să zică. El era obișnuit ca femeile din viața lui 
să îngreuneze lucrurile, nu să le ușureze. 

— Mulţumesc. 

— Crezi că Jason era prietenul lui Allison? întrebă ea. 

— Au vârste apropiate. Merg la aceeași școală. Amândoi au 
ajuns să fie uciși de mâna aceluiași criminal. Nu cred că e un 
salt prea mare. Deși nu îţi place să faci presupuneri, ce crezi că 
s-a întâmplat aici? întrebă Will. 

— Presupun că Jason era la calculator când a fost lovit cu 
ceva, îi zise ea, punându-și mănuși noi. Statistic, putem spune 
că era o bâtă de baseball. Voi ști destul de curând. Ar avea 
așchii în scalp. Arătă cu degetul către stropii de pe perete, pe 
care Will nu îi observase înainte. Spre deosebire de stejarul de la 
lac, pereţii albi ai camerei de cămin arătau semne clare ale 
violenţei care se petrecuse. Viteză medie. Nu cred că lovitura 
era menită să-l omoare. Criminalul a vrut să-l ameţească. Arătă 
către dârele roșii de pe podea: A fost târât către pat și 
înjunghiat, dar nu are sens. 

— De ce? 

— Ar trebui să fie mai mult sânge, zise Sara uitându-se sub 
pat. Îi arătă o bucată cărnoasă pe birou: E clar că și-a mușcat 
limba. 

Lui Will îi veni să vomite. 

— Scuze. Continuă. 

— Ești sigur? 

Chiar și lui i se păru că avea vocea nenatural de piţigăiată. 

— Da, te rog, continuă. 

Ea îi aruncă o privire atentă înainte să continue. 


233 


— De obicei, în cazul loviturilor în partea din spate a capului, 
victimele își mușcă limba. De obicei nu se desprinde imediat, 
dar explică volumul de sânge de pe tastatură. Gura i s-ar fi 
umplut cu sânge. Arătă către peretele de deasupra tastaturii: 
Stropii de aici provin de la rana făcută cu bâta de baseball, dar 
cu urma de deasupra patului este o altă poveste. 

— De ce? 

— După poziţia rănilor, îmi dau seama că arterele principale 
care au fost lovite sunt cele din piept și gât. Gândește-te așa: 
Jason e pe pat. Presupunem că e conștient, deși este rănit, căci 
s-a apărat. Aproape că și-a pierdut degetul. Trebuie să fi apucat 
cuțitul de lamă. l-ar fi bătut inima ca nebuna. Se lovi ușor cu 
pumnul de piept pentru a simula bătaia rapidă. Ar fi împroșcat 
pe tot peretele. g 

Will se uită la perete. Avea dreptate. In afară de două pete 
mânjite lângă cadavru, vopseaua albă nu era murdărită aproape 
deloc. 

— Poate că ucigașul purta un fel de costum de protecție, 
sugeră Sara. Ar fi putut să aducă o folie de plastic pe care să o 
lipească cu scotch pe pereți. Asta a fost planificată în detaliu. 

— Cred că e un pic cam complicat. Will nu întâlnise încă un 
criminal care să fie atât de meticulos. Majoritatea criminalilor nu 
se complică. Profită de ocazie. 

— Nu aş zice că atunci când duci vreo câteva blocuri de 
zgură, un lacăt și un lanţ în mijlocul pădurii profiţi de situaţie. 

— Cred că lucrurile nu sunt atât de complicate. Criminalul nu 
putea să-l acopere pe Jason cu ceva și să-l înjunghie? 

Sara se uită la cadavru. 

— Rănile de cuţit sunt aproape una de cealaltă. Nu știu. La ce 
te referi? Folie de plastic? Dădu din cap ca pentru sine. 
Criminalul l-ar fi putut acoperi cu folie de plastic. Uite-te la 
podea. E o dâră de scurgere acolo. 

Will văzu dâra. Era neregulată, de-a lungul formei patului. 

— Plasticul nu absoarbe, zise ea. Dâra nu ar fi așa subţire. S- 
ar fi scurs în șuvoaie. 

— Șuvoaie. 

Sara se aplecă și verifică patul. 

— Cearșaf de pat, cearșaf pentru învelit. 

— Pătură? întrebă Will. 

Puștiul îngheţa de frig. Nu avea sens să fi dormit fără pătură. 


234 


Sara deschise ușa dulapului. 

— Nimic. Se uită la sertare. Cred că ai dreptate. Trebuie să fi 
fost ceva absorbant care... 

Will se duse pe hol către baie. Luminile erau stinse, dar găsi 
întrerupătorul lângă ușă. Neoanele pâlpâiră pe tavan. O lumină 
verzuie se reflectă pe faianţa albastră. Will nu locuise niciodată 
într-un cămin, dar împărţise o baie comună cu cincisprezece alți 
băieți până la vârsta de optsprezece ani. Toate erau la fel: 
chiuvetele în faţă, dușurile în spate, toalete pe o parte. 

Găsi o pătură mototolită în prima cabină. Bumbacul albastru 
era acoperit de sânge, ceea ce-l făcea ţeapăn ca un carton. 

Sara veni în spatele lui. 

— Simplu, zise Will. 

e 

Will se uită după casa cu leagăne pe care o luase ca reper 
pentru a identifica Aleea Taylor. Deși drumul părea cunoscut, 
ezită. Percheziţionarea camerei lui Allison Spooner era o sarcină 
necesară, instinctul lui Will îi spunea că camera de cămin a lui 
Jason Howell oferea mai mult piste promițătoare. Din păcate, 
Will nu era un criminalist. Nu avea nici acreditarea, nici 
echipamentul necesar pentru a examina un loc al crimei atât de 
complicat. Trebuia să-i aștepte pe Charlie Reed și echipa lui să 
vină de la Laboratorul Central GBI. Doi studenţi erau deja morți, 
iar Will nu avea nici cea mai vagă idee ce îl motiva pe criminal. 
Cu siguranţă timpul nu era de partea lui. 

Totuși, existau proceduri care trebuiau urmate. Trecuse pe la 
secție ca să ia mandatul pentru percheziţia casei familiei 
Braham. Dacă tot era acolo, îi trimise lui Faith lista cu toţi 
studenţii din cămin, pe care o scosese la imprimantă Marty 
Harris. Nu avea timp să-i verifice pe toţi, dar avea de gând să-i 
trimită restul listei secretarei Amandei înainte de a pleca spre 
spital. 

Secţia de poliţie fusese ciudat de liniștită. Will bănui că ori 
erau cu toţii în patrulă, ori la spital cu Brad Stephens, care încă 
era în comă indusă. Totuși, ceva se petrecea. Poliţiştii care 
mișunau pe lângă birouri nu se holbaseră la Will cu ura la care 
se așteptase. Marla Simms îi înmânase faxul fără să fie rugată. 
Până și Larry Knox se uită în pământ când se duse la filtrul de 
cafea ca să-și mai umple o ceașcă. 


Erau două mașini parcate în faţa casei familiei Braham. Una 
era o mașină de poliţie, cealaltă era un papuc Ford cu patru uși. 
Will parcă în spatele camionetei. Din ţeava de eșapament ieșea 
fum. Văzu două siluete în cabină: Lena Adams stătea pe locul 
din dreapta, iar la volan era un bărbat. El avea geamul deschis, 
chiar dacă încă mai ploua. Avea o ţigară în mână. 

Will se duse pe partea șoferului. Părul i se lipise de cap. 
Îngheta de frig. Încă avea șosetele ude leoarcă. 

Lena făcu prezentările. 

— Gordon, acesta este agentul din Atlanta de care ţi-am zis. 
Will Trent. 

Will îi aruncă o privire, prin care spera să-i transmită gradul 
său înalt de enervare. Lena era anchetată pentru rolul ei în 
moartea lui Tommy. Nu avea ce să discute cu tatăl lui. 

— Domnule Braham, îmi pare foarte rău să vă cunosc în astfel 
de circumstanţe. 

Gordon își ţinea ţigara la gură. Plângea, lacrimile îi curgeau pe 
faţă. 

— Intraţi. 

Will se urcă pe bancheta din spate. Pe jos erau vreo câteva 
pungi de fast-food. Pe locul de lângă el, într-o servietă deschisă, 
era un teanc de comenzi de lucru cu sigla Electrica Georgia. 
Chiar și cu geamul deschis, fumul făcea ca aerul să fie de 
nerespirat. 

Gordon se uita lung la drum. Picăturile de ploaie cădeau 
zgomotos pe capota camionetei. 

— Nu-mi vine să cred că băiatul meu a făcut așa ceva. Nu-i 
stă în fire să facă rău. 

Will știa că nu avea rost să piardă vremea cu amabilităţi. 

— Îmi puteţi spune ce știți despre Allison? 

El mai trase o dată din ţigară. 

— Plătea chiria la timp. Făcea curat în casă. l-am făcut o 
reducere pentru că spăla rufele și avea grijă de Tommy. 

— Avea nevoie să aibă cineva grijă de el? 

— Ştie, nu? întrebă el uitându-se la Lena. 

— Știu că era încet la minte, domnule Braham, răspunse Will. 
Și mai știu și că lucra în mai multe locuri și că era respectat în 
oraș. 

Bărbatul își privi mâinile. Îi tremurară umerii. 

— Așa e, domnule. Muncea tare mult. 


236 


— Povestiţi-mi despre Allison. 

Gordon se calmă încet, dar umerii săi erau în continuare 
lăsați. Când își duse ţigara la gură, părea că are greutăţi prinse 
la mâini. 

— A fost violată? 

— Nu, domnule. Nu există urme de așa ceva. 

Oftă de ușurare. 

— Tommy era îndrăgostit de ea. 

— Era și ea îndrăgostită de el? 

— Nu, zise el scuturând din cap. Și el știa. L-am învăţat de mic 
să aibă grijă cu fetele. Să se uite, dar să nu pună mâna. Nu a 
avut niciodată necazuri. Fetele îl priveau ca pe un căţeluș. Nu 
vedeau că era bărbat. Repetă: Era un bărbat. 

Will îl lăsă puţin înainte să întrebe: 

— Allison locuia în casă? 

El aprinse o ţigară nouă de la cea veche. Will simţea cum 
fumul se agăța de părul și hainele sale ude. Se strădui să nu 
tușească. 

— La început a închiriat garajul, spuse Gordon. Nu am vrut să 
o las. Ala nu e un loc unde să trăiască o fată. A început să 
vorbească de discriminare, cum că locuise și în locuri mai rele, 
așa că i-am zis bine. M-am gândit că o se mute într-o lună. 

— De cât timp închiria de la dumneavoastră? 

— De aproape un an. Nu voia să stea la cămin. Zicea că toate 
fetele de acolo se gândeau numai la băieţi și stăteau până 
noaptea târziu. Dar știa cum să cocheteze ca să obţină ce voia. 
Îl avea pe Tommy la degetul mic. 

Will încercă să nu ia în seamă tonul vinovat din vocea tatălui. 

— Dar nu locuia în garaj. 

Nu răspunse imediat. 

— Așa era Tommy. A zis că nu era corect ca ea să stea acolo 
când era așa frig, să fugă de colo-colo ca să se ducă la baie în 
toiul nopţii. A făcut schimb de camere cu ea. Nu am aflat decât 
după ce s-a întâmplat. 

Suflă un nor întunecat de fum care îi învălui capul. 

— V-am spus, îl avea la degetul mic. Ar fi trebuit să pun 
piciorul în prag, să fiu mai atent la ce se petrece. Inhală brusc, 
luptându-se cu emoţiile. Știam că era îndrăgostit de ea, dar mai 
fusese îndrăgostit și înainte. Îi plăcea atenţia pe care i-o dădea 
ea. El nu avea mulţi prieteni. 


237 


Will știa că nu putea să-i dea detalii despre o anchetă în 
desfășurare, mai ales una care se putea lăsa cu un proces urât. 
Dar îi era milă de tată, voia să-i spună ceva despre fiul său care 
să-i aline durerea. În schimb, îl întrebă: 

— Petreceaţi mult timp acasă? 

— Nu prea mult. În mare parte sunt acasă la prietena mea. 
Tommy nu știa, dar aveam de gând să ne căsătorim la 
primăvară. Expiră scurt: Aveam de gând să-l rog să-mi fie 
cavaler de onoare după ce mă întorc din Florida. 

Will îl lăsă să se reculeagă. 

— Îl cunoșteaţi pe prietenul lui Allison? 

— Jay. James. 

— Jason? ghici Will. 

— Exact. Se șterse la nas cu dosul palmei. Nu prea dădea pe 
aici. Nu am lăsat-o să doarmă cu cineva aici. Nu era bine ca o 
fată de vârsta ei să-și facă de cap. 

— Tommy îl cunoștea pe Jason? 

Scutură din cap, dar zise: 

— Bănuiesc. Nu știu. Nu eram implicat în viaţa lui atât de mult 
ca atunci când era mic. Crescuse. Trebuia să-și dea seama cum 
să fie pe picioarele lui. Se înecă când încercă să înghită niște 
fum. Îmi cunosc fiul. Nu ar face niciodată rău nimănui. Știu ce i-a 
făcut lui Brad, dar ăsta nu e băiatul meu. Nu l-am crescut așa. 

Lena tuși și-și drese vocea. 

— Eu am văzut ce s-a întâmplat, Gordon. Tommy fugea, dar 
apoi s-a întors. Brad nu a avut timp să încetinească. Nu cred că 
fiul tău a vrut să-l înjunghie. Cred că a fost un accident. 

Will își mușcă obrazul pe interior, gândindu-se dacă ea mințea 
ca să-l facă pe om să se simtă mai bine sau spunea adevărul. 

Gordon părea să aibă aceeași întrebare. Se șterse la ochi din 
nou. 

— Mulţumesc. Mulţumesc că mi-ai spus asta. 

— Tommy se comporta diferit în ultima vreme? întrebă Will. 

— Frank m-a sunat acum o săptămână să-mi zică de o 
încurcătură în care se băgase, zise el după ce înghiţi în sec. Unul 
dintre vecini se supărase pe el. Nu ţipase niciodată la oameni. 
Nu i-a sărit niciodată ţandăra. Am stat de vorbă serios cu el. Ela 
zis că-l necăjeau pentru că Pippy lătra prea tare. Gordon suflă 
fumul. lubea câinele ăla prost. 

— Obișnuia să bea? 


238 


— Niciodată. Nu-i plăcea gustul berii. Am încercat să-l 
obișnuiesc cu el, m-am gândit că puteam să stăm sâmbăta să 
bem o bere și să ne uităm la meci, dar nu s-a prins de el. Se 
plictisea. Baschetul era sportul lui. Nu putea ţine pasul cu toate 
regulile fotbalului american. 

— Avea prieteni? Îl necăjea cineva în ultima vreme? 

— Nu a cunoscut niciodată un străin, răspunse Gordon. Dar nu 
cred că era apropiat de cineva anume. După cum am zis, lui îi 
plăcea de Allison și ea era drăguță cu el, dar mai mult cum ai fi 
cu un frate mai mic. 

— Stăteau mult împreună? 

— Nu eram aici ca să văd. Vorbea mult despre ea, nu neg 
asta. 

— Când aţi vorbit ultima dată cu fiul dumneavoastră? 

— Cred că în noaptea când... Gordon nu termină propoziţia. 
Trase din ţigară. A sunat să ceară voie să folosească cartea de 
credit. Credea că Pippy îi înghiţise o șosetă. l-am spus să o ducă 
la veterinar. 

— Nu i-am găsit mobilul. 

— L-am pus să-și ia o cartelă reîncărcabilă. Avea o slujbă 
bună. Era muncitor. Nu-l deranja să se întrețină singur. Gordon 
aruncă cu un bobârnac ţigara pe stradă. Nu pot să mai stau aici. 
Nu pot să intru în casa aia. Nu pot să-i văd lucrurile. Puteţi să 
intraţi acolo. Luaţi ce vreţi. Daţi foc la casă. Nu-mi pasă. 

Will deschise portiera, dar nu ieși. 

— Tommy colecţiona cuțite? 

— Nu l-am lăsat niciodată în prejma cuţitelor. Nu știu de unde 
a făcut rost de unul. Dumneavoastră știți? 

— Nu, domnule. 

Gordon mai scutură o ţigară din pachet. 

— Îi plăcea să dezmembreze lucruri, zise bărbatul. Ajungeam 
la serviciu și încercam să completez cererile de reparaţii și nu 
mergea pixul. Tommy le scotea arcurile. Am găsit un pumn în 
buzunarele lui când am spălat rufele. A desfăcut motorul 
uscătorului odată. Am crezut că avea de-a face cu problema lui, 
dar Sara mi-a zis că el se juca cu mine. Îi plăcea să joace farse, 
să încerce să facă lumea să râdă. Aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare, privindu-l pe Will în ochi: Am știut de la început că 
era diferit. Am știut că nu voi avea genul acela de viaţă cu el, 


239 


genul de viaţă pe care taţii o au cu fiii lor. Dar l-am iubit și l-am 
crescut cum trebuie. Băiatul meu nu este un criminal. 

Lena își puse mâna pe braţul lui Gordon. 

— A fost un om bun, îi spuse ea. A fost un om foarte bun. 

Gordon băgă mașina în viteză, pentru a le da de înţeles faptul 
că nu voia să mai continue discuţia. Will și Lena coborâră. 
Gordon porni mașina și plecă. 

Ploaia se mai domolise, dar Lena tot își puse gluga pe cap. 
Trase aer adânc în piept și expiră încet. 

— Nu Tommy a ucis-o pe Allison. 

Will își dăduse seama de asta cu ceva vreme în urmă, dar era 
surprins să o audă pe ea recunoscând. 

— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea? 

— Mi-am petrecut marea parte a zilei discutând cu oameni 
care îl cunoșteau. La fel cum aș fi făcut și dacă Tommy trăia. Işi 
încrucișă braţele pe piept: Era un copil bun. A intrat în bucluc la 
fel ca alţi copii buni: a fost la locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit. Și avea un cuţit în mână. 

— Cred că vrei să spui că era la locul potrivit la momentul 
nepotrivit. Tommy era în apartamentul /ui. Apartamentul lui din 
garaj. 

Ea nu îl contrazise. 

— A înjunghiat un poliţist. 

— Accidental, din câte am auzit. 

— Accidental, aprobă ea. Și nu aveam niciun temei legal ca să 
intrăm în garajul acela. Brad a obţinut adresa, dar nu e trecută 
pe la casă. Eu i-am condus aici. Eu am fost cea care a zis că 
garajul e apartamentul lui Allison. De aceea Brad s-a uitat pe 
geam. De la asta a început totul. Trase puțin aer în piept. Era 
speriată, dar hotărâtă: Cum facem? Dau o declaraţie? Scriu o 
mărturisire? 

Will încercă să-și dea seama de planul ei măreț. Nu putea fi 
atât de simplu. 

— Hai să o luăm de la capat. Ce mărturisești? 

— Percheziţia ilegală a apartamentului. Bănuiesc că asta e 
intrare prin efracţie. Neglijenţa mea a dus la rănirea unui 
poliţist. A doi polițiști. Am scos de la el o mărturisire falsă. Eu 
sunt cea care l-a dus pe Tommy în celulă. Eu sunt cea care nu l- 
a percheziționat. Rezerva de cerneală era de la pixul meu. 
Aveam unele în plus, așa că am înlocuit-o, dar Tommy a luat 


240 


rezerva de la mine. Și amândoi știm că te-am dus pe căi greșite 
toată ziua. Râse forțat: Așa că asta este obstrucționarea justiţiei, 
nu-i așa? 

— Așa e, aprobă el. Ești dispusă să dai toate acestea în scris? 

— Te las să înregistrezi. Își trase gluga de pe cap și ridică 
privirea spre Will: Ce mă așteaptă? Pușcărie? 

— Nu știu, recunoscu el. 

Dar adevărul era că ea era la limită. Neglijenţa ei nu fusese 
voită. Mărturisirea falsă fusese luată cu bună credinţă. Coopera 
în momentul acela, chiar dacă fusese recalcitrantă mai înainte. 
Nu dădea vina pe altcineva. 

— Bănuiesc că în viitorul apropiat vei fi suspendată, în 
așteptarea unei evaluări a anchetei mele. Va trebui să te 
prezinţi în faţa comisiei. S-ar putea să te scuture rău de tot sau 
nu. Probabil că ţi s-a dus pensia. Dacă nu, o să te pună să jei 
concediu fără plată. Dacă nu o să-ţi ia insigna, asta o să-ți 
rămână la dosar până mori. Va fi dificil să găsești pe cineva care 
să te angajeze. Și Gordon Braham s-ar putea să te dea în 
judecată. 

Nimic dintre toate acestea nu părea să o surprindă. Băgă 
mâna în buzunar. 

— Îţi dau insigna acum? 

— Nu, îi zise Will. Nu mă ocup eu de partea asta. Eu doar 
depun raportul. Sigur trebuie să existe o implicare politică a 
consiliului local și al diferitelor asociaţii civile. Cât despre dacă 
ești suspendată sau nu în așteptarea verdictului, presupun că 
Șeful Wallace este cel care decide ce să facă cu tine. 

— Cred că a decis deja, râse ea trist. 

Will se simţi intrigat într-un mod ciudat. Ştia că Lena o dăduse 
în bară, dar ea nu era singură în acest dezastru. Probele din 
garaj spuneau o poveste pe care ea ar fi putut să o folosească 
să iasă din încurcătura aceea sau cel puţin, să micșoreze 
durerea. Se simţi obligat să întrebe: 

— Eşti sigură de asta? 

— Tommy era arestatul meu. Era responsabilitatea mea. 

Will nu o putea contrazice. 

— De ce l-ai sunat pe Marty Harris după ce ai vorbit cu mine? 

Ea ezită, iar el văzu cum îi revenea o parte din vechea ei 
viclenie. 

— Am vrut să știu detaliile. 


241 


— Și anume? 

Îi povesti cu jumătate de gură același lucru pe care îl auzise 
de la Marty Harris cu o oră înainte. 

— Am aflat datele de contact ale lui Jason și am sunat-o pe 
mama lui. Locuiește în Virginia de Vest. Nu a părut prea 
îngrijorată că poliţia suna în legătură cu fiul ei. 

— Cum de ai fost sigură de identitatea victimei? Will își dădu 
seama care era răspunsul înainte să termine propoziţia: Te-ai 
dus la școală. 

Trebuie să-l fi sunat pe Will din clădire, un detaliu pe care 
Lena găsise de cuviinţă să-l omită. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Eram deja acolo, verificam dosarul de școlarizare al lui 
Allison când m-a sunat Marty. Ridică din umeri: A trebuit să văd 
dacă era același criminal. 

— Și? 

— Nu știu. Are sens. Jason era prietenul lui Allison. Au fost 
omorâţi la o zi diferență. Tommy nu se mai potrivește în acest 
scenariu. 

Asta explica cel puţin o parte a schimbării ei neașteptate. 
Tommy murise înainte ca Jason să fie ucis. Lena ar fi știut că el 
era nevinovat de prima crimă pentru că nu ar fi avut cum să o 
comită pe a doua. 

— Ai închis geamul din camera lui Jason? 

— Mi-am pus o mănușă. Nu am vrut ca ploaia să spele vreo 
urmă. De asemenea, mi-am acoperit și pantofii și părul. Am fost 
atentă, dar poţi să iei mostrele mele care trebuie excluse de la 
secţie. Ar trebui să fie la dosar la GBI. 

Will nu avea de gând să piardă timpul certând-o. 

— Ce ai aflat la școală? Ai zis că verificai dosarele lui Allison. 

Ea își scoase carneţelul și îl răsfoi până ajunse la pagina 
respectivă. 

— Allison avea patru cursuri în acest semestru. Nu te 
plictisesc cu detaliile - chestii de chimie. Am reușit să vorbesc 
cu trei dintre profesorii ei. Cu unul la telefon și cu alți doi în 
persoană. Au zis că Allison era o studentă bună, stătea în banca 
ei și își făcea treaba. Nu au observat niciodată că stătea cu un 
grup anume. Era cam singuratică. Avea toate prezențele. Nu 
lipsise nicio zi. Avea note de 10 și +9. Paznicii din campus nu-i 


242 


știau numele. Nu a făcut niciodată o plângere la ei și nici nu a 
fost vreodată reclamată. 

— Și al patrulea profesor? 

— Alexandra Coulter. E plecată din oraș de sărbători. l-am 
lăsat un mesaj pe mobil și pe fix. 

— Există alţi cunoscuţi? 

— Nimeni nu știa de Jason, dar are sens. El era cu câţiva ani 
mai mare ca ea, la școala post-universitară. Ea urma să-și dea 
licenţa. Nu s-ar fi întâlnit decât în afara cursurilor. Ea nu avea 
prieteni. Am întrebat de Julie Smith, pentru că tu i-ai pomenit 
numele mai devreme. Nu e studentă. 

— Ai obținut mandat pentru cercetarea dosarelor lui Allison? 

— Nu mi-a cerut nimeni, așa că nu m-am oferit. Am vorbit și 
cu șeful lui Tommy de la sala de popice. l-am arătat poza lui 
Allison. A zis că a văzut-o pe acolo cu un alt puști cu părul 
negru, grăsuţ, evident Jason Howell. Tommy îi lăsa să joace pe 
gratis, dar managerul i-a pus capăt când a aflat. 

— Măcar știm că se cunoșteau cu toţii, zise Will. Altceva? 

— Nu există nicio Julie Smith în oraș. M-am uitat în cartea de 
telefon. Sunt patru Smith: trei în Heartsdale și unu în Avondale. 
Am sunat la toate numerele. Nimeni nu știe și nici nu este 
înrudit cu o Julie. Ai de gând să-mi spui cine e? 

— Nu, zise Will, dar doar pentru că nici el nu știa raspunsul. 
Știi ceva de mătușa lui Allison? 

— Nimic. L-am sunat pe detectivul din Elba acum câteva 
minute. Părea enervat să-mi audă vocea din nou, aziscă mă 
sună dacă are ceva să-mi zică. 

— Enervat pentru că i se pare că-l presezi? 

— Nu-mi pare genul căruia îi place să-i zică o femeie ce să 
facă. 

— Altceva? 

— Am discutat cu vecinii, în afară de doamna Barnes, care 
locuiește acolo. Arătă cu degetul către casa galbenă de vizavi. 
Lângă cutia poștală era parcată o Honda Accord veche. Nu are 
scrisori în cutie, ziarul a fost luat și nu are mașina în garaj, așa 
că bănuiesc că e plecată cu treabă. 

— Ce-i cu Honda? 

— M-am uitat pe geam. E lună. Pot să verific numărul de 
înmatriculare în calculator. 

— Fă-o, îi zise el. Ce au spus ceilalţi vecini? 


243 


— Exact ce au aflat băieţii noștri când i-au luat la întrebări 
ieri. Tommy era grozav. Allison era tăcută. Niciunul dintre ei nu 
socializa. E o stradă cam „bătrână”, nu sunt prea mulţi copii. 

— Ceva infracțiuni? 

— Nu prea multe. Două execuții silite. Puștiul de la capătul 
străzii a fost prins conducând fără permis Cadillac-ul mamei sale 
acum două săptămâni. La două case mai încolo e un fost drogat, 
care locuiește cu bunicii. Din câte știm, nu mai folosește droguri. 
La trei case în partea cealaltă e un voyeur în scaun cu rotile. Nu 
mai iese la fel de mult ca pe vremuri, de când tatăl lui a scos 
rampa de pe veranda din față. 

— Și pare un cartier așa drăguţ... 

— Erau numai doi oameni acasă când a fost înjunghiat Brad. 
Arătă cu degetul către o casă, la două uși mai departe de 
reședința familiei Barnes: Vanessa Livingstone. Întârziase la 
serviciu pentru că i se inundase beciul. Aștepta meșterul și se 
uita pe geam exact când Brad a fost înjunghiat. 

— Și a văzut...? 

— Exact ce am văzut și eu. Brad îl fugărea pe Tommy. Tommy 
s-a întors. Avea cuțitul aici. Işi puse mâna la șold: Brad a fost 
înjunghiat. 

— Și al doilea vecin? 

— Scott Shepherd. E cartofor de profesie, așa că stă la 
calculator toată ziua. Nu a văzut nimic până după faptă. Brad 
era la pământ, eu lângă el. 

— Frank arestându-l pe Tommy? 

Ea își ţuguie buzele. 

— Vrei să vorbești cu Shepherd? 

— O să-mi spună că Frank îl bătea pe Tommy sau că nu-și 
aduce aminte? 

— Mi-a zis că nu l-a văzut pe Frank. A intrat în casă și a sunat 
la secție. 

— Nu la 911? 

— Scott e pompier voluntar. Știe numărul direct de la secţie. 

— Norocul tău. 

— Mda, mă simt tare norocoasă acum. Lena își închise 
carnețelul. Asta e tot. Gordon zice că e o cheie de rezervă sub 
covoraș. Bănuiesc că ar trebui să mă duc acasă și să sun un 
avocat. 

— De ce nu mă ajuţi pe mine, mai bine? 


244 


— Tocmai ce mi-ai spus că o să-mi pierd insigna, îi spuse ea 
privindu-l urâcios. 

— Încă o ai buzunar, nu? 

— Nu mă lua la mișto, omule. Pot să mă gândesc doar la două 
zile din viața mea care au fost mai rele: ziua când a murit sora 
mea și ziua când l-am pierdut pe Jeffrey. 

— Ești un detectiv bun când vrei să fii. 

— Nu cred că asta va mai conta. 

— Atunci, ce ai de pierdut? 

Will merse pe alee, ascultând să vadă dacă Lena îl urma. Nu 
prea avea nevoie de ajutorul ei, dar Will ura să fie minţit. Frank 
Wallace era băgat în rahatul ăsta până la genunchi și părea 
multumit să-l facă pe unul dintre ofiţerii lui ţapul ispăşitor pentru 
șefia lui defectuoasă. Will nu simţea nicio obligație faţă de Lena, 
dar nu se împăca cu gândul că un poliţist beţivan și corupt era 
la conducerea poliţiei din orașul acela. 

Will găsi cheia sub covorașul de la ușa de intrare. Tocmai 
deschidea ușa când Lena i se alătură pe treptele verandei. 

— Ştii ceva de Detectivul Stephens? întrebă el. 

— Nicio schimbare. Cred că e de bine. 

— De ce nu l-ai sunat pe Șeful Wallace să-i spui de cadavrul 
din cămin? 

— Cum ai spus și tu, sunt o polițistă bună numai când vreau 
să fiu, zise ea ridicând din umeri. 

Will deschise ușa de la intrare. Avea mâna ridicată într-o parte 
- o mișcare pe care probabil că nu realizase că o făcuse. Will o 
văzuse pe Faith în aceeași poziţie de multe ori. Fusese polițistă 
de proximitate timp de zece ani. Nu poţi să-ţi dezveţi mușchii de 
unele lucruri. 

Camera de zi era chiar la intrare. Mobila era veche și tristă. 
Pernele erau lipite cu bandă adezivă ca să nu iasă umplutura. 
Covorul era dintr-un loden portocaliu, care se întindea până pe 
hol. Will simţea cum i se lipea de pantofi în timp mergea spre 
bucătărie. Covorul se continua cu un linoleum galben. Gordon 
nu se sinchisise să îmbunătăţească nimic, în afară de cuptorul 
cu microunde din aluminiu, care era așezat pe o masă veche 
melaminată. 

— Sunt vase aici, zise Lena. 


245 


În scurgătorul din chiuvetă erau două farfurii, două furculițe și 
două pahare. Allison luase masa cu cineva înainte să moară, 
apoi spălase vasele. 

Lena luă un prosop de hârtie din sul pentru a-și acoperi mâna 
ca să poată deschide frigiderul. Era o bucată de bandă albastră 
lipită pe mijloc. Fiecare raft era plin de sucuri. Nu era niciun fel 
de mâncare cu excepția unei portocale uscate și unui păhărel de 
budincă Jell-O. Lena deschise congelatorul. Aceeași bandă 
împărțea compartimentul, dar adezivul se slăbise de la 
umezeală. O parte era plină cu mâncare semipreparată 
congelată. În cealaltă era o cutie cu înghețată pe băț și câteva 
sandvișuri de îngheţată. 

Will se folosi de marginea palmei ca să deschidă coșul de 
gunoi din bucătărie. Văzu două cutii goale de pizza din pâine 
marca Stouffer's. 

— O s-o întreb pe Sara despre conţinutul stomacului. 

— Tommy nu ar fi avut timp să digere. 

— Așa e. 

El se folosi de vârful pantofului ca să deschidă o ușă 
armonică, așteptându-se să găsească o debara. În schimb văzu 
o toaletă, un duș mic și o chiuvetă și mai mică. Baia era lângă 
ușa din spate. Bănui că aceea era toaleta pe care o foloseau 
chiriașii când închiriau garajul. Arăta cu siguranță de parcă un 
tânăr o folosise. Chiuveta era mizerabilă. Scurgerea de la duș 
era înfundată cu păr. Prosoapele erau întinse pe jos. O pereche 
de chiloţi murdari era mototolită în colț. Pe podea era aruncată 
o șosetă. Will își imagină că cealaltă șosetă avansa încet prin 
tractul digestiv al lui Pippy. 

Will își dădu seama că Lena nu mai era în spatele lui. Trecu 
prin sufragerie, unde era o masă de sticlă cu două scaune, și o 
găsi într-un birou mic, lângă camera de zi. Încăperea părea 
abandonată în grabă. Pe podea erau aruncate în dezordine 
teancuri de hârtii - reviste, facturi vechi, ziare. Gordon trebuie 
să o fi folosit pe post de depozit pentru toate hârțoagele din 
viaţa lui. Lena se uită în sertare. Din câte vedea Will, erau pline 
cu alte facturi și chitanțe. Singura bibliotecă din cameră era 
goală și prăfuită, cu excepţia unei farfurii pe care era o bucată 
de mâncare mucegăită și de nerecunoscut. Lângă ea era un 
pahar cu un lichid închis la culoare. 


246 


Pe covor se vedeau urme de aspirator, dar tot avea același 
aspect murdar, ca restul casei. Pe birou era un monitor antic. 
Lena apăsă pe buton, dar nu se întâmplă nimic. Will se aplecă și 
văzu că nu era conectat la curent și nici la un calculator. 

— Probabil că a dus calculatorul acasă la Jill June, prietena lui. 

— Ai văzut vreun laptop în garaj? 

Ea scutură din cap. 

— Oare era Tommy în stare să-l folosească? 

— Probabil că opera mașinăriile computerizate de la sala de 
popice. Will ridică din umeri, nesigur: Gordon a anulat contractul 
pentru telefonul fix. Mă îndoiesc că plătea pentru Internet. 

— Probabil. 

Lena deschise ultimul sertar de la birou. Ridică o coală de 
hârtie care arăta ca o factură. 

— Cincizeci și doi de dolari. Locuinţa asta are o izolaţie mai 
bună decât pare. 

Will bănui că ea găsise o factură de curent sau gaz. 

— Sau Allison nu prea dădea drumul la căldură. A crescut 
săracă. Era dispusă să locuiască în garaj. Probabil că nu-i plăcea 
să irosească banii. 

— Și Gordon e cam zgârcit. Casa asta e o cocină. Puse factura 
pe birou. Mâncare mucegăită pe raft. Haine murdare pe jos. Nu 
aș călca pe covorul ăsta descălţată. 

Will aprobă în tăcere. 

— Probabil că dormitoarele sunt la etaj. 

Designul era tipic pentru o casă împărțită pe două niveluri, cu 
scări care porneau din spatele sufrageriei. Balustrada se 
desprindea din perete. Mocheta era tocită până la urzeală. La 
capătul scărilor, el văzu un hol îngust. Pe o parte erau două uși 
deschise, iar pe cealaltă una închisă. La gura holului era o baie 
cu faianţă roz. 

Will aruncă o privire în prima cameră, care era goală, cu 
excepţia unor hârtii și a altor deșeuri pe covorul lățos de culoare 
portocalie. Camera următoare era parțial mobilară, puţin mai 
mare decât prima. Pe salteaua descoperită era un coș cu haine 
împăturite. Lena arătă cu degetul înspre dulapul gol și sertarele 
deschise ale servantei. 

— Cineva s-a mutat. 

— Gordon Braham, completă Will. 


247 


El se uită la coșul cu rufe împăturite îngrijit. Dintr-un motiv 
oarecare, se întristă pentru că Allison îi spălase omului rufele 
înainte ca ea să moară. 

Lena își puse o mănușă chirurgicală înainte să încerce clanţa 
ultimei uși. Mâna i se duse iar la armă când deschise ușa. Din 
nou, nu era nicio surpriză. 

— Asta trebuie să fie a lui Allison. 

Camera era mai curată decât restul casei, ceea ce nu spunea 
multe. Allison Spooner nu fusese cea mai ordonată femeie de pe 
planetă, dar măcar reușise să nu-și ţină hainele pe podea. și 
avea multe haine. În dulap erau înghesuite atâtea cămăși, 
bluze, pantaloni și rochii, încât bara se curbase la mijloc. Erau 
agăţate umerașe de tija de la perdea și de bagheta de deasupra 
ușii dulapului. Mai erau haine înșirate și pe un balansoar vechi. 

— Bănuiesc că-i plăceau hainele, zise Will. 

Lena ridică o pereche de blugi dintr-un morman de lângă ușă. 

— Marca Seven. Nu-s deloc ieftini. Mă întreb de unde a făcut 
rost de bani. 

Will putea doar să presupună. Hainele pe care le purtase el în 
copilărie proveneau dintr-un morman la comun. Nu aveai 
siguranţa că ţi se potrivesc, darămite să mai fie și stilul care îţi 
plăcea. 

— Probabil că a purtat haine la mâna a doua toată viața. 
Acum, că plecase de acasă și își câștiga singură banii, poate era 
important pentru ea să aibă lucruri drăguţe. 

— Sau poate că fura din magazine. 

Lena aruncă blugii înapoi pe morman. Își continuă căutarea, 
ridicând salteaua, strecurându-și mâna printre haine, ridicând 
pantofii și punându-i la loc. Will stătea în ușă privind-o pe Lena 
cum se învârtea prin cameră. Părea mai sigură pe ea. El voia să 
știe ce se schimbase. Mărturisirea era bună pentru suflet, dar 
noua ei atitudine nu putea să se tragă numai de la revelaţia ei 
despre Tommy. Lena pe care o văzuse dimineaţă înainte să 
plece era gata să izbucnească în lacrimi în orice moment. 
Singurul lucru de care era sigură era vinovăția lui Tommy. 
Altceva o apăsase, dar acum acel lucru nu mai era. 

Siguranţa ei îl făcea suspicios. 

— Și acolo? Will arătă cu degetul către noptieră. Sertarul era 
crăpat. Lena se folosi de mâna cu mănușă pentru a-l deschide 
complet. lnăuntru erau un carneţel, un creion și o lanternă. 


248 


— Ai citit-o vreodată pe Nancy Drew? întrebă el, dar ea i-o 
luase înainte. 

Lena se folosi de creion ca să înnegrească hârtia de pe 
carnețel. l-o arătă lui Will. 

— Niciun mesaj secret. 

— A meritat să încerci. 

— Putem să întoarcem pe dos toată casa, dar nimic nu-mi 
atrage atenţia. 

— Niciun ghiozdan roz. 

— Ţi-a zis cineva că Allison avea un ghiozdan roz? întrebă ea 
privindu-l lung. 

— Cineva mi-a zis că avea și o mașină. 

— Un Dodge Daytona roșu ruginit? ghici ea. 

Trebuie să fi auzit de anunţul despre mașină pe care-l dăduse 
Faith în dimineaţa aceea. 

— Hai să ne uităm în baie, sugeră el. 

El o urmă pe hol. Din nou, Will o lăsă pe ea să caute. Lena 
deschise dulăpiorul de medicamente. Înăuntru era colecţia 
obișnuită de lucruri pentru fete: articole femeiești, o sticluță cu 
parfum, niște Tylenol și alte calmante și o perie. Lena desfăcu 
cutia de anticoncepţionale. Rămaăseseră mai puţin de o treime 
din pastile. 

— Era la zi. 

El se uită la rețeta lipită pe anticoncepţionale. Sigla de sus îi 
era necunoscută. 

— Asta este o farmacie locală? 

— E dispensarul studenților. 

— Și doctorul care le-a prescris? 

Ea citi numele și dădu din cap. 

— Habar n-am. Probabil din orășelul ei. Lena deschise masca 
de la chiuvetă: Hârtie igienică. Absorbante. Tampoane 
demachiante. Verifică în cutii: Nu este nimic ce nu-și are locul 
aici. 

Will se uită la dulăpiorul deschis de medicamente. Ceva nu 
era în regulă. Avea două rafturi și un spaţiu jos care servea pe 
post de al treilea. Raftul din mijloc părea dedicat 
medicamentelor. Cutia de anticoncepţționale fusese așezată 
între borcănelele de Motrin și Advil, care fuseseră împinse 
tocmai la capătul raftului, lângă balama. Tylenol-ul era în partea 


249 


opusă, la fel împins la capăt. El studie golul, întrebându-se dacă 
lipsea vreun borcănel. 

— Ce este? întrebă Lena. 

— Ar trebui să-ţi îngrijească cineva mâna. 

Ea își mișcă degetele. Fâșiile de leucoplast erau zdrenţuite. 

— N-am nimic. 

— Pare infectată. Nu vrei să-ţi intre în sânge. 

Ea se ridică de la mască. 

— Singurul doctor din oraș are un cabinet închiriat la clinica 
de copii. Hareton Earnshaw. 

— Vărul Sarei. 

— Nu m-ar primi chiar cu braţele deschise ca pacientă. 

— La cine te duci de obicei? 

— Asta chiar nu e treaba ta. Trase jaluzeaua ieftină de la 
geam. E o mașină parcată pe aleea doamnei Barnes. 

— Aşteaptă-mă afară. 

— De ce... Se opri singură: Bine. 

Will merse în spatele ei pe hol. Când se opri în faţa camerei 
lui Allison, Lena se întoarse. Ea nu zise nimic, ci continuă să 
coboare scările. Will nu credea că era ceva de luat în seamă în 
camera fetei. Lena căutase amănunţit. Ce îl surprinsese pe Will 
cel mai mult era ce lipsea: nu era niciun laptop. Niciun manual. 
Niciun caiet. Niciun ghiozdan roz. Niciun semn că acolo locuia o 
studentă, în afară de numărul enorm de haine. Luase cineva 
lucrurile pentru școală ale lui Allison? Era mai mult decât 
probabil să fie în Dodge-ul ei Daytona, aflat într-o locaţie 
necunoscută. 

Will auzi cum se deschise și se închise ușa de la intrare. Se 
uită pe geam și o văzu pe Lena îndreptându-se pe alee către 
mașina de poliţie. Vorbea la mobil. Știa că nu-l sunase pe Frank. 
Poate căuta un avocat. 

El avea alte lucruri mai presante la care să se gândească. Se 
duse la baie și făcu poze cu mobilul la dulăpiorul de 
medicamente. Apoi cobori în baia lui Tommy Braham. Will păși 
peste prosoape și chiloţi ca să ajungă la dulăpiorul de 
medicamente. Deschise ușa cu oglindă. Înăuntru era doar un 
borcănel portocaliu de medicamente. Will se apropie de el. 
Cuvintele de pe etichetă erau scrise cu litere mici. Lumina era 
chioară. Și el era dislexic. 


Mai făcu încă o poză cu telefonul. De această dată îi trimise 
poza lui Faith, cu trei semne de întrebare în mesaj. 

Sara iar îi luase batista. Will se uită în jur după ceva pe care 
putea să-l folosească ca să nu-și lase amprentele pe borcănel. 
Chiloţii și șoseta murdară ale lui Tommy nu era o opţiune. Will 
desfășură niște hârtie igienică de pe sulul aflat pe rezervor și o 
folosi ca să ia borcănelul în mână. Capacul nu era înfiletat bine. 
El scoase capacul și văzu înăuntru o mână de capsule 
transparente cu o pudră albă înăuntru. Will scutură borcănelul 
până îi căzu una în mână. Nu avea nimic scris pe margine, nicio 
siglă farmaceutică sau a fabricantului. 

În filme, polițiștii întotdeauna gustau pudra albă pe care o 
găseau. Will se întreba de ce traficanţii de droguri nu lăsau 
grămezi de otravă pentru șobolani numai din acest motiv. Puse 
borcănelul pe marginea chiuvetei ca să poată face o poză 
capsulei din mână. Apoi mai făcu încă o poză mai de aproape a 
etichetei cu prescrierea și îi trimise lui Faith ambele imagini. 

Ca regulă, Will stătea departe de doctori. Nu putea să le 
citească datele lui de asigurat când suna să facă o programare. 
Nu putea să le completeze formularele când stătea în camera de 
așteptare. Odată, Angie fusese atât de drăguță încât să-i dea 
sifilis, iar el a trebuit să urmeze un tratament cu pastile de patru 
ori pe zi, timp de două săptămâni. In consecinţă, Will știa cum 
arăta o etichetă cu prescriere. Întotdeauna era o siglă oficială a 
farmaciei în partea de sus. Erau scrise numele doctorului și 
data, numărul reţetei, numele pacientului, informaţiile legate de 
dozaj și abţibildurile cu contraindicații. 

Eticheta aceasta părea să nu aibă niciuna dintre aceste 
lucruri. Nici nu avea mărimea potrivită - el bănui că era pe 
jumătate din lungimea normală și mai mică în lăţime. Erau o 
groază de cifre tipărite în partea de sus, dar restul datelor erau 
scrise de mână. Literele erau mici, ceea ce însemna că Will nu 
știa dacă avea în faţa ochilor heroină sau paracetamol. 

Îi sună telefonul. 

— Ce dracu’ e asta? întrebă Faith. 

— L-am găsit în dulăpiorul de medicamente a lui Tommy. 

— „Șapte-nouă-nouă-trei-doi-șase-cinci-trei. Tommy, să nu iei 
din astea” e scris cu litere mici pe mijloc. Cu semnul exclamării 
la sfârșit. „Să nu” este subliniat. 


251 


Will spuse o rugăciune de mulţumire în sinea sa pentru că nu 
gustase praful alb. 

— Scrisul de mână e al unei femei? 

— Așa se pare. Mare și buclat. E înclinat spre dreapta, deci ea 
e dreptace. 

— De ce ar avea Tommy un borcănel cu medicamente pe care 
scrie să nu le ia? 

— Și ce-i cu cele trei litere din partea de jos? Pare a fi C-C-O 
sau C-C-H...? 

Will se uită la literele mici din colţul etichetei. Cuvintele erau 
atât de neclare încât îl luă durerea de cap. 

— Habar n-am. Am făcut ultima poză cât de aproape am 
putut. O să-l i-l dau lui Nick să-l ducă la laborator cu celelalte 
lucruri. Ai găsit ceva legat de Jason Howell? 

— E mai rău ca Allison, dacă e posibil așa ceva. Nutu telefon. 
Nu tu adresă. Decât o căsuţă poștală la școală. Are patru mii de 
dolari într-un cont de economii deschis la o bancă în Virginia de 
Vest. 

— Asta e interesant. 

— Nu pe cât ai crede. Suma s-a micșorat încet de-a lungul 
ultimilor patru ani. Cred că e un fel de fond pentru colegiu. De 
asemenea, are și o mașină înmatriculată pe numele lui. Un 
Saturn SW verde din '99. L-am dat deja în urmărire. 

Măcar era ceva. 

— O să fac un drum până la școală să văd dacă e ceva acolo. 
Cum merg verificările tuturor studenţilor care locuiesc în cămin 
cu Jason? 

— Încet și plictisitor. Niciunul dintre puști nu are nici măcar o 
amendă pentru parcare. Când eram de vârsta lor, mama mă 
scăpase deja de acuzații de condus sub influenţa alcoolului și 
furt din magazine. Râse. Te rog să nu-mi aduci aminte de asta 
când copiii mei intră în bucluc. 

Will era prea șocat ca să promită ceva. 

— Ai depistat înregistrarea apelului la 911? 

— Mi-au zis că mi-o trimit prin email, dar nu a venit nimic 
încă. Respira greu, iar el bănuia că se plimba prin casă. Stai să 
caut pe calculator inițialele de pe borcănelul de medicamente. 

— Îl voi întreba pe Gordon dacă fiul lui lua vreun medicament. 

— Eşti sigur că vrei să faci asta? 

— Adică? 


— Dacă Tommy vindea droguri? 

Will nu prea și-l imagina pe Tommy Braham fiind un rege al 
drogurilor. Totuși, recunoscu: 

— Tommy cunoștea pe toată lumea din oraș. Era tot timpul pe 
stradă. Ar fi fost acoperirea perfectă. 

— Cu ce se ocupă tatăl? 

— Cred că e electrician la Electrica Georgia. 

— Cum o ducea? 

Will se uită în jur, în bucătăria infectă. 

— Nu prea bine. Camioneta lui Gordon e veche de aproape 
zece ani. Tommy locuia într-un garaj fără toaletă. Închiriau o 
cameră ca să aibă ce să pună pe masă. Casa trebuie să fi fost 
foarte drăguță acum treizeci de ani, dar ei nu au făcut nimic ca 
să o păstreze la fel. 

— Când l-am verificat pe Tommy, am găsit un cont curent la 
banca locală. Soldul lui era de treizeci și unu de dolari și șaizeci 
și opt de cenți. Ai zis că tatăl lui a fost în Florida? 

Își dădu seama unde bătea ea. Florida era începutul unui 
principal traseu al drogurilor, care pornea de la arhipelagul 
Keys, urca spre Georgia și apoi se îndrepta către Noua Anglie și 
Canada. 

— Asta nu îmi pare o chestie legată de droguri. 

— O rană de cuţit în gât îmi sună a bandă mafiotă. 

Will nu putea să nege că avea dreptate. 

— Ce altceva ai mai aflat? întrebă Faith. 

— Detectivul Adams a găsit de cuviinţă să-și recunoască rolul 
în sinuciderea lui Tommy Braham. 

Pentru prima dată, Faith rămase fără replică. 

— A zis că nu Tommy a ucis-o pe Allison și că din cauza ei a 
reușit el să se sinucidă în arest și că ea o să ia toată vina asupra 
ei. 

— Ce ascunde? întrebă Faith, după un scurt moment de 
gândire. 

— Ce nu ascunde? îi răspunse Will. A minţit și a acoperit 
atâtea, încât ar fi de parcă aș trage de un fir dintr-un ghem de 
lână. Merse în bucătărie, sperând să găsească o pungă de 
plastic. Allison avea multe haine drăgute. 

— Ce studia ea la colegiu? 

— Chimie. 


— Cum reușești să te îmbraci dimineaţa? Faith păru frustrată 
de încetineala lui: Chimie? Sintetizarea substanţelor chimice 
pentru a produce altele mai complexe, ca transformarea 
pseudoefedrinei în metamfetamină? 

Will găsi o cutie cu pungi de plastic pentru alimente în ultimul 
sertar în care căută. 

— Dacă Allison prepara metamfetamină sau dacă și-o injecta, 
era foarte atentă. Nu avea nicio urmă de ac. Nu sunt nici paie și 
nici alte accesorii pentru droguri prin casă sau în garaj. Sara va 
face un test de toxicologie ca parte a autopsiei, dar deocamdată 
nu prea cred. 

— Și Tommy? 

— Trebuie să o sun pe Sara. 

Se aștepta ca ea să-i zică ceva tăios despre faptul că folosea 
numele Sarei de prea multe ori. 

În mod miraculos, Faith lăsă ocazia să treacă. 

— Nu există niciun C-C-O sau C-C-H în districtul Grant. O să 
încerc numărul din partea de sus a etichetei. Opt cifre. E prea 
lung ca să fie un cod poștal, prea scurt pentru un cod poștal 
detaliat. Are o cifră în plus ca să fie un număr de telefon. O cifră 
în minus că să fie un cod de securitate socială. Lasă-mă să-l 
introduc și să văd dacă obţin ceva. 

Will sigilă borcănelul de medicamente în punga de plastic în 
timp ce aștepta rezultatele. 

Faith mârâi. 

— Dumnezeule, fiecare căutare trebuie să găsească 
pornografie? 

— E darul de la Dumnezeu. 

— Eu aș prefera să am o bonă permanentă, îl contrazise ea. 
Nu găsesc nimic. Pot să dau niște telefoane prin stat. Știi cum 
unii țărănoi se mișcă încet când e vorba de introdus dosarele în 
sistem. Aștept să vină mama să mă ia ca să mă ducă la spital. 

— Îţi sunt recunoscător pentru orice ai chef să faci. 

— Dacă mai urmăresc încă o emisiune despre renovarea unei 
case, o să vin acolo și o să sper că cineva îmi bagă și mie un 
cuțit în ceafă. Și sunt balonată ca naiba. Mă simt ca... 

— Păi, trebuie să plec acum. Mersi din nou pentru ajutor. 

Will închise telefonul pentru a încheia apelul. Incuie casa și 
puse borcănelul de medicamente în Porsche-ul său. 

Lena încă vorbea la telefon, dar închise când îl văzu pe Will. 


254 


— Honda aparţine unei femei pe nume Darla Jackson. A fost 
eliberată pe cuvânt de onoare pentru falsificarea unor cecuri. A 
plătit deja tot. Acuzaţia i se va șterge de la dosar în ianuarie. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Cred că avem ocazia acum, zise Lena uitându-se peste 
umăr. 

El se întoarse. O femei în vârstă mergea pe aleea casei de 
vizavi. Se sprijinea cu greutate pe un cadru cu un coș din sârmă 
în faţă. Pe picioarele din spate ale cadrului erau puse mingi de 
tenis de un galben-aprins. Ușa de la intrare a casei era deschisă 
și o femeie îmbrăcată într-o uniformă roz de asistentă strigă: 

— Doamnă Barnes! V-aţi uitat haina! 

Bătrâna nu părea îngrijorată, deși nu purta decât o rochie 
subţire de casă și papuci. Vântul bătea atât de tare, încât tivul i 
se ridică în timp ce mergea pe aleea abruptă. Din fericire, tălpile 
de cauciuc ale papucilor flaușaţi o împiedicau să alunece pe 
beton. 

— Doamnă Barnes! 

Asistenta alerga pe alee cu haina. Era o fată solidă, cu umeri 
laţi și un decolteu amplu. | se tăie respiraţia până o ajunse în 
cele din urmă pe bătrână. Îi înfășură haina pe umeri, zicându-i: 

— O să muriţi de frig. 

Lena se apropie de femeie. 

— Doamnă Barnes, dânsul este Agentul Trent de la Biroul de 
Investigații din Georgia. 

— Ce vrei? își încreţi ea nasul. 

Will se simţi de parcă era iar în clasa a treia și se țipa la el 
pentru diferite atrocități școlărești. 

— Aș dori să discut cu dumneavoastră despre Allison și 
Tommy, dacă aveţi un moment. 

— Se pare că ești sigur deja de asta. 

Will se uită la cutia ei poștală și își aminti numărul dintr-un 
raport de incidente. 

— Cineva din casa dumneavoastră a sunat la poliţie pentru că 
câinele lui Tommy lătra. Numele dumneavoastră nu era pe 
raport. 

— Eu am fost, răspunse binevoitoare asistenta. Eu am grijă de 
doamna Barnes seara. De obicei nu vin înainte de ora șapte, dar 
avea nevoie de ajutor pentru niște treburi prin casă, iar eu nu 
aveam nimic mai bun de făcut. 


255 


Will nu realiză cât de târziu era. Se uită la mobil și văzu că era 
aproape ora trei. Faith mai avea o oră și un pic înainte să se 
ducă la spital. O întrebă pe asistentă: 

— Sunteţi aici în fiecare noapte? 

— În fiecare noapte, în afară de joi. Și sunt liberă în ultima 
duminică a lunii. 

Will trebui să-și repete cuvintele în minte pentru a înţelege ce 
spunea. Femeia vorbea mai nazal decât toți oamenii pe care-i 
întâlnise Will în districtul Grant. 

Lena își scoase pixul și carnețelul. O întrebă pe asistentă: 

— Îmi puteți spune cum vă numiţi? 

— Darla Jackson. 

Băgă mâna în buzunar și scoase o carte de vizită. Avea unghii 
false de un roșu-aprins, care se potriveau cu machiajul strident. 

— Lucrez în clădirea E-Med de pe Autostrada 5. 

Lena arătă către Honda antică parcată în fața casei. Știa deja 
răspunsul, dar întrebă: 

— E a dumneavoastră? _ 

— Da, doamnă. Nu e cine știe ce, dar e plătită. Imi plătesc 
toate facturile la timp. 

Ea le aruncă o privire cu tâlc și Will înțelese că doamna 
Barnes nu știa de cecurile false. 

Lena îi înmână lui Will cartea de vizită. El o privi câteva 
secunde, apoi o întrebă pe Darla: 

— De ce aţi sunat la poliţie în legătură cu Tommy? 

Deschise gura să răspundă, dar doamna Barnes preluă 
discuţia și i se adresă lui Will: 

— Băiatul acela nu a făcut niciodată rău nimănui. Avea cea 
mai bună inimă și cel mai blajin comportament. 

Will își băgă mâinile în buzunare, simțindu-se de parcă frigul 
avea să-i frângă degetele în două. Trebuia să afle mai multe 
despre schimbarea bruscă în starea de spirit a lui Tommy, în 
cazul în care Faith avea dreptate cu privire la medicamentele pe 
care le găsise în dulăpiorul puștiului. 

— În raportul incidentului scrie că Tommy ţipa la cineva. Să 
înţeleg că la dumneavoastră, doamnă Jackson? 

Asistenta aprobă din cap, iar Will se întrebă de ce numele 
Darlei nu fusese menţionat în raport. Părea ciudat că polițistul 
nu-l notase alături de celelalte date. 

— Îmi puteţi spune ce s-a întâmplat? 


— Păi, în primul rând, nu știam că era retardat, zise ea, 
aproape ca o scuză. Ca asistentă încerc să fiu mai miloasă cu 
oamenii cu nevoi speciale, dar câinele ăla lătra de-i ieșea 
sufletul și doamna Barnes încerca să adoarmă... 

— Sufăr de insomnii teribile, interveni bătrâna. 

— Cred că nu-mi pot stăpâni temperamentul. M-am dus acolo 
să-i zic să-l facă să tacă și el mi-a zis că nu avea cum, iar eu i- 
am spus că sun la hingheri și ei vor găsi o cale și-l vor face să 
tacă de-a binelea. Adică să tacă mormânt. Păru jenată. Până să 
mă dezmeticesc, am auzit un zgomot. M-am uitat la geamul din 
faţă și era crăpat. Puteţi să vedeţi că am pus niște bandă 
adezivă pe el. 

Will se uită la casă. Geamul avea o bandă argintie strâmbă în 
partea de jos. 

— Asta nu era în raport. 

Doamna Barnes preluă discuţia. 

— Norocul nostru că l-au trimis pe Carl Phillips. l-am fost 
profesoară în clasa a cincea. Își puse mâna pe piept. Am fost cu 
toţii de acord că era mai bine să rezolvăm asta cu Gordon după 
ce se întorcea din Florida. 

— Sunteţi aici în fiecare noapte. Inclusiv duminică și azi- 
noapte? o întrebă Will pe asistentă. 

— Da. Am stat trează cu doamna Barnes în ultimele trei zile. 
Noile ei medicamente îi dau o insomnie teribilă. 

— Așa e, aprobă femeia. Nici nu pot să-mi închid ochii. 

— Aţi văzut să se întâmple ceva pe lângă casă? Mașini venind 
și plecând? Tommy și-a folosit scuterul pentru ceva? 

— Dormitorul e în partea cealaltă a casei, explică Darla. Am 
stat amândouă acolo toată noaptea pentru că e aproape de 
toaletă. 

— Darla, te rog, o preveni doamna Barnes. Ei n-au nevoie să 
audă toate amănuntele. 

— O cunoșteaţi vreuna dintre dumneavoastră pe Allison 
Spooner? Locuia vizavi, în casa lui Tommy, întrebă Lena. 

Amândouă deveniră mai circumspecte. 

— Am văzut-o pe aici, zise Darla. 

— L-aţi văzut și pe prietenul ei? 

— Câteodată. 

— Ştiaţi cum îl cheamă? 


257 


— Venea și pleca des, zise Darla scuturând din cap. Câteodată 
îi auzeam ţipând, certându-se. Mi-a părul genul de băiat care nu 
se prea putea stăpâni. 

În experienţa lui Will, profesorii se pricepeau destul de bine să 
facă judecăţi pripite despre oameni. 

— Și dumneavoastră, doamnă Barnes? întrebă el. 

— L-am văzut o dată sau de două ori, spuse ea. 

— L-aţi auzit vreodată certându-se cu Allison? 

— Nu prea aud bine, zise ea atingându-și urechea cu degetul. 

Will crezu că era politicoasă, cum nu-i stătea în fire, de vreme 
ce cu siguranță auzise câinele lătrând. Desigur, nu prea mulţi 
oameni voiau să-i vorbească de rău pe morţi. Will își închipui că 
doamna Barnes ar fi avut destule de spus despre Allison 
Spooner cu o săptămână înainte. 

— l-aţi văzut mașina pe alee în ultima vreme? 

— Gordon a rugat-o să o parcheze pe stradă pentru că i se 
scurgea ulei, zise doamna Barnes. Nu am văzut-o acolo de ceva 
vreme. Cel puţin nu la sfârșitul acestei săptămâni. 

— Nici eu, confirmă Darla. 

— Dar mașina prietenului ei? Aţi observat ce mașină avea? 

Ambele femei scuturară din cap. Din nou, Darla vorbi. 

— Nu mă pricep la chestiile astea. Era un brec. Verde sau 
albastru. Știu că asta nu e prea de folos. 

— Veneau vreodată prieteni pe la Allison? Bărbaţi sau femei? 

— Doar prietenul ăla, zise Darla. Era o ființă mică cu ochii 
mărgelatți. 

Will simţi cum îl lovi o picătură de ploaie în creștetul capului. 

— Aţi vorbit vreodată cu el? 

— Nu, dar pot să ochesc un ratat de la un kilometru. Scoase 
un râs șocant de dur. Doar am avut destui la viața mea. 

— Ideea e că nu Tommy i-a făcut rău fetei ăleia, interveni 
doamna Barnes, uitându-se la Lena. Și tu știi asta. 

— Știu, zise Lena. 

Asta o făcu să tacă. Se uită înapoi la asistentă. 

— Cred că ar trebui să pleci acum. 

— Doamnă Barnes, începu Will. 

— Fiul meu e avocat. Dacă mai ai alte întrebări ar trebui să le 
adresezi lui. Hai, Darla. Îmi începe emisiunea, îi tăie ea elanul. 


Acestea fiind spuse, își întoarse cadrul și începu să meargă 
încet pe alee. Darla ridică din umeri în semn de scuze înainte să 
o urmeze. 

— Nu cred că am avut vreodată o bătrână cu cadru care să nu 
vrea să-mi răspundă la întrebări, zise Will. 

Se auzea un zumzet în aer, de parcă o grămadă de cicade se 
hotărâseră să se apuce să cânte în același moment. Nu mai 
ploua atât de mult, dar se lăsase ceața. Will clipi, simțind cum i 
se formau picături de apă pe gene. 

— Și acum? întrebă Lena. 

— Cred că depinde de tine. Will se uită din nou la telefon ca 
să vadă ora. Charlie avea să ajungă curând. Poţi să te întorci la 
colegiu cu mine sau să te duci să-ţi cauţi un avocat. 

— Cu mașina mea sau cu a ta? răspunse ea fără să stea pe 
gânduri. 


Capitolul 13 


Nici nu plecaseră bine de pe Aleea Taylor, când se rupseră 
norii. Vizibilitatea era scăzută. Lena mergea cu mai puţin de 
cincizeci de kilometri pe oră pe străzile inundate. O durea mâna 
rănită din cauza frigului. Își îndoi degetele, încercând să pună 
sângele în mișcare. | se infectase rana, cu siguranţă, îi era și 
cald și frig în același timp. Începea să o doară ceafa. 

Totuși, se simţea mai bine, cum nu se mai simţise demult. Nu 
doar pentru că își asumase responsabilitatea pentru Tommy, ci 
pentru că găsise o cale de a se elibera încă o dată. Și avea să fie 
ultima dată. De acum înainte, Lena avea de gând să facă 
lucrurile cum trebuie. Nu mai intenţiona să o ia pe scurtături. Și 
nici să-și asume riscuri. 

Frank nu o putea învinovăţi că-și dădea demisia, și dacă o 
făcea, putea să se ducă dracului. Will Trent pusese cap la cap 
tot ce se întâmplase în garaj, dar nu avea cum să o dovedească 
fără Lena, iar Lena nu avea de gând să vorbească. Acesta era 
felul ei de a pune presiune pe Frank. Acesta era biletul ei către 
libertate. Dacă Frank avea de gând să bea până murea, dacă 
voia să-și riște viaţa pe stradă, era treaba lui. Pe ea nu o mai 
interesa. 


Moartea lui Tommy Braham era singurul lucru care o mai 
apăsa. Trebuia să discute cu un avocat ca să vadă cum rezolva 
lucrurile cu autorităţile, dar nu avea de gând să lupte cu ei. 
Merita să fie pedepsită. Tommy fusese arestatul ei. Lena ar fi 
putut foarte bine să-i ofere mijlocul de a-și lua viaţa. Să 
găsească o eroare de procedură în sistem nu era o opţiune. 
Poate că Gordon Braham avea să o dea în judecată, poate că 
nu. Lena nu știa decât că o terminase cu orașul acela. Oricât de 
mult îi plăcea să fie polițistă, oricât de mult tânjea după 
adrenalină, după sentimentul că făcea o treabă pe care aproape 
nimeni altcineva din lume nu voia sau nu putea să o facă, 
trebuia să meargă mai departe. 

Will se așeză pe locul de lângă ea. Stătuse în ploaie jumătate 
de zi. Avea puloverul ud. Blugii nu i se prea uscaseră de la bun 
început. Puteai spune multe despre el, dar nu puteai pretinde că 
nu era hotărât. 

— Când o să facem treaba asta? Mă refer la mărturisirea mea, 
întrebă. 

— De unde atâta grabă? 

Ridică din umeri. El nu ar fi înţeles. Lena avea treizeci și cinci 
de ani și erau șanse să fie nevoită să-și ia viaţa cu totul de la 
capăt, în cel mai slab moment al pieţei locurilor de muncă de la 
Marea Depresie încoace. Voia să termine odată cu asta. 
Incertitudinea era partea grea. Scăpa din asta, dar cât sânge 
trebuia să verse? 

— Tot poţi să faci o înțelegere cu ei, îi zise el. 

— Trebuie să ai ceva valoros ca să poţi face o înțelegere. 

— Cred că tu ai. 

Nu era convinsă de asta. Amândoi știau că dacă-l scoteau din 
joc pe Frank, aterizarea ei avea să fie mai lină. Dar Frank avea o 
putere de care Will nu era conștient. Pentru ca planul să 
funcționeze, Lena trebuia să-și ţină gura. Era prea târziu ca să 
dea înapoi. 

— Zi-mi cum stă treaba cu drogurile în oraș, zise el. 

— Nu e prea mult de zis, spuse ea surprinsă de întrebare. 
Poliţia din campus se ocupă de majoritatea micilor infracţiuni de 
la școală - iarbă, puţină cocaină, foarte puţină metamfetamină. 

— Și în oraș? 

— Heartsdale e un cartier de vârf. Oamenii bogaţi se pricep 
mult mai bine să-și ascundă dependenţele. incetini când se 


260 


apropie de semaforul pe roșu de pe strada principală. Avondale 
e în regulă, cam ce te-ai aștepta: majoritatea sunt oameni din 
clasa mijlocie, mamele care lucrează fumează metamfetamină 
după ce își trimit copiii la culcare. Madison e buba. Foarte sărac. 
O rată mare a șomajului, copiii primesc ajutor federal pentru 
prânz în procent de sută la sută. Avem vreo câteva bande mici 
care vând metamfetamină. Au tendința să se omoare între ei, 
nu oamenii de rând. Poliţia nu prea are bani să organizeze un 
flagrant. Îi prindem când putem, dar sunt ca gândacii. Elimini 
unul și mai sunt încă zece care așteaptă să-i ia locul. 

— Crezi că Tommy ar fi putut să facă trafic droguri? 

Ea râse sincer. 

— Îţi baţi joc de mine? 

— Nu. 

— Cu siguranţă că nu. Dădu din cap cu vehemenţă. Dacă era 
așa, doamna Barnes i-ar fi luat-o înainte Darlei cu telefonul. Erau 
prea mulţi oameni în viaţa lui care-l urmăreau prea 
îndeaproape. 

— Dar Allison? E posibil să fi folosit? 

Lena luă întrebarea în serios. 

— Nu am descoperit nimic care să ne dea de bănuit că folosea 
droguri. Trăia de pe azi pe mâine, într-o cocioabă. Avea note 
bune. Nu a lipsit nicio zi de la școală. Dacă vindea droguri, făcea 
o treabă de mântuială și dacă folosea droguri, se ţinea destul de 
bine. 

— Bune observaţii. Schimbă subiectul. E foarte convenabil că 
Jason Howell a murit înainte să-l putem interoga. 

Ea se uită la semafor, gândindu-se dacă să treacă sau nu pe 
roșu. 

— Cred că ucigașul se temea că el va vorbi. 

— Poate. 

— Sara a găsit ceva? 

— Nimic important. 

Lena se uită lung la Will. Își făcuse un obicei din a omite 
lucruri. 

— O să vedem ce găsește la autopsii, ridică el din umeri. 

Culoarea semaforului se schimbă în sfârșit. Lena trase de 
volan într-o parte. Roţile din spate patinară când apăsă pe 
accelerație. 

— Ascultă, știu că te culci cu ea. 


— Bine, zise el râzând surprins. A 

— Nu e un lucru rău, zise ea, deși o durea să recunoască. Il 
știam pe Jeffrey. Am lucrat multă vreme cu el. Nu era genul de 
tip care-și împărtășea sentimentele în stânga și-n dreapta, dar 
toată lumea știa cum stătea treaba cu Sara. El și-ar dori ca ea să 
găsească pe cineva. Nu e genul de persoană căreia îi e bine 
singură. 

— Cred că e frumos din partea ta să zici asta, spuse el după 
câteva clipe de tăcere. 

— Mda, eu nu mă aștept ca ea să zică ceva bun despre mine. 
Lena porni ștergătoarele în vreme ce ploaia lovea cu putere în 
mașină. Sunt sigură că ţi-a spus multe povești. 

— Ce mi-ar putea spune? 

— Nimic bun. 

— Are dreptate? 

Era rândul lui Lena să râdă. 

— Întotdeauna pui întrebări la care știi deja răspunsul? 

Îi sună mobilul, umplând mașina cu primele versuri ale 
melodiei „Barracuda” a formaţiei Heart. Ea se uită la numele 
apelantului. Era Frank. Lena lăsă să intre mesageria vocală. 

— De ce au cei de la școală numărul tău ca să sune când e o 
problemă? întrebă Will. 

— Îi știu pe mulţi din personalul de securitate. 

— De unde ai lucrat înainte? 

Lena era pe punctul de a-l întreba cum aflase despre asta, dar 
se gândi că nu avea să obţină cine știe ce răspuns. 

— Nu, am fost persoana de legătură. Tipii care erau acolo 
odată cu mine au plecat cu toții. 

— Da' știu că Frank lasă multe în seama ta. 

— Mă descurc, zise ea. 

Apoi realiză că nu mai conta. Din momentul acela, singurele 
telefoane pe care avea să le primească acasă dis-de-dimineață 
erau apelurile greșite. 

— Care este configuraţia pazei în campus? E la fel ca atunci 
când erai tu acolo? 

— S-a schimbat mult după ce s-a întâmplat la Virginia Tech. 

Will știa de masacrul de la colegiu, cel mai sângeros din 
istoria Americii. 

— Ştii cum sunt instituţiile, explică ea. Reacționează la ceva, 
nu se gândesc să prevină. Grosul crimelor de la Virginia Tech a 


262 


avut loc în clădirea de inginerie, așa că restul școlilor și-au 
întărit paza pe lângă sălile de clasă și laboratoare. 

— Primele victime au fost omorâte în cămin. 

— E greu să păzești căminele. Studenţii trebuie să aibă 
cartele de acces ca să intre și să iasă, dar nu este un sistem 
perfect. Uite ce au făcut în căminul lui Jason! Cât de prost să fii 
să tai o alarmă de incendiu? 

Îi sună din nou telefonul. Era tot Frank. Lena lăsă din nou să 
intre mesageria vocală. 

— Cineva încearcă să ia legătura cu tine. 

— Așa e. 

Lena realiză că începea să-l placă pe Will Trent. Poată că nu 
era un lucru rău, având în vedere că el era mai inteligent decât 
ea. Incetini, pentru că ploaia clătina mașina. Apa inundase 
drumul, făcând asfaltul să pară vălurit. Ștergătoarele nu puteau 
face față. Opri mașina, zicând: 

— Nu văd bine la distanţă. Vrei să conduci tu? 

— Nu o să mă descurc mai bine ca tine. Hai să așteptăm până 
se oprește și să vorbim despre crima noastră. 

Lena parcă mașina. Rămase cu privirile aţintite în ceața 
alburie. 

— Crezi că avem de-a face cu un criminal în serie? 

— Trebuie să existe cel puţin trei victime, în trei dăți diferite 
ca să se considere o serie. 

Lena se întoarse pe scaun, cu faţa către el. 

— Deci trebuie să așteptăm al treilea cadavru? 

— Sper că nu se va ajunge la asta. 

— Și profilul tău? 

— Ce-i cu el? 

Incercă să-și amintească întrebările lui de mai devreme. 

— Ce s-a întâmplat? Doi tineri au fost omorâţi, amândoi cu 
cuțite, amândoi când erau singuri. De ce s-a întâmplat? 
Criminalul a plănuit totul. A adus cu el cuțitul. Le cunoștea pe 
victime, probabil că-l știa pe Jason mai bine decât pe Allison, 
pentru că era evident furios când l-a omorât. 

— Are mașină, continuă Will. Cunoaște orașul, topografia 
lacului și amplasarea camerelor de supraveghere în cămin. Deci, 
e cineva care a fost la școala aceea sau care este acum acolo. 

Ea scutură din cap, râzând de ea însăși. 

— Asta e problema cu profilele. Ai putea să te referi la mine. 


263 


— Este posibil că o femeie a comis aceste crime. 

Lena zâmbi cu buzele strânse. 

— Am fost cu prietenul meu Jared azi-noapte și cu tine azi 
toată ziua. 

— Mulţumesc pentru alibi, îi zise Will. Dar vorbesc serios. 
Allison era micuță. O femeie ar fi putut să o răpună. O femeie ar 
fi putut să o ducă în lac, apoi să o înlănţuiască de blocurile de 
zgură. 

— Ai dreptate, recunoscu ea. Femeilor le plac cuţitele. Sunt 
mai personale. 

Lena umblase cu un cuţit la ea până în urmă cu câţiva ani. 

— Cine sunt femeile de care ne-am lovit în cazul acesta? 
întrebă Will. 

— Julie Smith, oricine o fi ea. Vanessa Livingstone, femeia 
căreia i s-a inundat beciul. Alexandra Coulter, una dintre 
profesoarele lui Allison. Sheila, mătușa lui Allison, care nu m-a 
sunat încă înapoi. Doamna Barnes de peste drum. Darla, 
asistenta cu unghiile lungi și roșii. 

— Doamna Barnes îi oferă Darlei un alibi destul de solid. Ea 
zice că a stat trează cu ea în ambele nopți. 

— Mda, păi și unchiul Hank zice că nu poate să doarmă 
niciodată, dar de fiecare dată când rămân peste noapte îl aud 
cum sforăie ca un fierăstrău electric. 

Lena își scoase carnețelul. O străpunse o fierbințeală prin tot 
corpul, dar nu de la infecția de la mână. Işi ţinu carnețelul 
înclinat ca Will să nu vadă transcrierea apelului la 911, apoi 
dădu repede pagina la locul în care notase datele Darlei. 

— Numărul de mobil al apelantului la 911 avea prefixul 912. 
Al Darlei e 706. 

— Accentul ei ţi s-a părut neobișnuit? 

— Cam de sărăntoc, dar e clar ca s-a mai cizelat. 

— Nu ţi-a sunat a Appalachia, nu? 

Lena se uită nedumerită la el. 

— Suna ca toată lumea cu care am crescut în sudul Georgiei. 
De ce unde ai scos Appalachia? 

— Ştii vreo femeie în oraș care să se fi mutat aici de la munte, 
în ultimii câţiva ani? 

Ea bănui ca asta era încă o informaţie care avea să o păstreze 
pentru el. Ea avea să i-o plătească cu aceeași monedă. 


264 


— Acum că ai pomenit de asta, am avut niște ţărănoi acum 
ceva vreme, dar și-au încărcat camioneta și s-au mutat în Los 
Angeles. 

— Beverly Hills? glumi el cu plăcere înainte să schimbe din 
nou brusc subiectul. Ar trebui să-ți îngrijești mâna. 

Lena își privi palma rănită. Pielea îi transpira atât de mult 
încât leucoplastul i se dezlipea. 

— N-o să păţesc nimic. 

— Am discutat azi cu Dr. Linton despre rănile provocate de 
Împuşcături, îi zise el. 

— Ce mai știți să vă distraţi. 

— Zice că este o probabilitate foarte ridicată ca rănile de la 
împușcături, netratate, să se infecteze. 

Îi stătea pe buze să-i zică Să mori tu! Dar în schimb, îi zise: 

— Hai să ne întoarcem la profil. 

El ezită destul încât să-i dea de înțeles că nu era bucuros să 
lase pe altcineva să schimbe subiectul. 

— Care este succesiunea evenimentelor? 

Ea încercă să se concentreze din toate puterile la întrebare. . 

— Am trecut deja în revistă ce i s-a întâmplat lui Allison. În 
cazul lui Jason, bănuiesc că ucigașul a intrat în cămin, a mișcat 
camerele, l-a înjunghiat, apoi a plecat. 

— l-a acoperit trupul lui Jason cu o pătură. Știa că avea să fie 
mult sânge. 

Asta era o noutate. 

— Unde era pătura? 

— Am găsit-o în baia de la capătul holului. 

— Ar trebui să verifici scurgerile... se opri, singură. Will nu 
avea nevoie de ajutorul ei, știa și singur ce să facă. Erau patru 
întrebări în profil, nu-i așa? 

— Ultima este: trebuie să te întrebi cine ar fi făcut aceste 
lucruri, în această ordine, din aceste motive. 

— Allison a fost omorâtă înaintea lui Jason. Ar fi putut să fie 
un avertisment pe care Jason nu l-a luat în seamă. 

— Jason era ascuns în camera lui de cămin. Nici măcar nu 
știm dacă aflase despre crimă. 

— Deci, criminalul este agitat, îngrijorându-se că mesajul nu a 
fost livrat. Îi veni un gând: Biletul de adio. Criminalul l-a lăsat ca 
un avertisment: „Vreau să se termine.” 

— Corect, aprobă el. 


Lena presupunea că el își dăduse seama și singur, cu ceva 
timp înainte, fără să-i spună ei. Totuși, spuse: 

— Ar avea sens ca ucigașul să fie furios pe Jason că nu a luat 
moartea lui Allison ca pe un avertisment. A fost înjunghiat de cel 
puţin opt-nouă ori. Din asta reiese cât de furios era. 

Will ridică privirile către cer. 

— S-a domolit ploaia. 

Lena se îndreptă pe scaun, băgând mașina în viteză. Porni 
încet pentru că drumul era încă inundat. Se revărsau șuvoaie de 
apă de pe strada principală. 

— Și Allison, și Jason erau studenţi. Puteau fi încurcaţi în ceva 
legat de școală. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu. O bursă. Sunt tot feluri de fonduri guvernamentale 
care se plimbă pe acolo. Fonduri pentru apărare. Facultatea de 
inginerie lucrează la aparatură medicală, nanotehnologie. 
Laboratoarele de polimeri testează tot felul de adezivi. E vorba 
de sute de milioane de dolari. 

— Un student din ciclul post-universitar ar avea acces la bani? 

Nu se gândise la asta. 

— Nu. Poate doctoranzii, dar studenţii post-universitari în 
principiu fac munca de rutină prin laborator, iar studenţii de la 
ciclul de licenţă nu pot nici să se șteargă la fund fără să ceară 
voie. Am ieșit în oraș cu un masterand mai demult. Ei nu sunt 
implicați în absolut nimic interesant. 

Ajunseseră la căminul lui Jason. Erau două dubiţe negre 
parcate afară. Amândouă aveau sigla GBI pe uși și DIVIZIA 
CERCETĂRI PE TEREN scris cu litere albe în părţi. În ciuda 
situaţiei, Lena se simţi stimulată, ca un ogar care simţise un 
miros. Senzatia îi trecu repede. Își petrecuse nenumărate ore la 
școala aceea, învățând pentru o diplomă pe care probabil că nu 
avea să ajungă niciodată să o folosească. In cel mai bun caz, 
studiile ei ar fi transformat-o într-o persoană enervantă care 
observa toate neregularitățţile din CSI. 

Will se uită la mobil. 

— Trebuie să o sun puţin pe partenera mea, dacă nu te 
superi. 

— Sigur. 


266 


Lena parcă mașina. Încă ploua tare, așa că ea ţâșni din 
mașină și fugi pe scări, ţinându-și gluga de la geacă cu ambele 
mâini. 

Marty era înăuntru, citind o revistă. Ea bătu la ușă. El își ridică 
capul, iar ochelarii îi alunecară pe nas. li deschise ușa cu cartela 
lui. 

— Arăţi rău, îi zise el. _ 

Ea fu luată prin surprindere de comentariu. Işi trecut degetele 
prin păr, simțind o umezeală care nu era de la ploaie. 

— A fost o zi lungă. 

— Pentru amândoi. Marty se așeză pe bancă. O să fiu bucuros 
când se termină. 

— Se petrece ceva? 

— Au trimis trei oameni sus. S-au mai dus încă doi în parcarea 
supraetajată. Șeful lor are o mustață ca un ghidon, zici că e 
venit de la circ. A găsit niște chei de mașină sus și s-a plimbat 
prin parcare apăsând pe alarmă până s-a declanșat. 

Lena aprobă din cap, gândindu-se că tipul era destul de 
deștept pentru un circar. 

— Nu am verificat niciodată parcarea supraetajată, recunoscu 
Marty. El parcase pe nivelul al treilea, lângă rampă. 

— Nici eu nu o verificam niciodată când erau plecaţi toți copii, 
îi zise Lena ca să-l facă să se simtă mai bine. 

— Hopa! Uite-l că vine. 

Marty se întinse și își apropie cartela de senzor. Will împinse 
ușa, bătându-și picioarele de podea. 

— Îmi cer scuze, zise Will. Domnule Harris, vă mulţumesc că 
ne-aţi acordat timp astăzi. Îmi pare rău ca v-am luat de lângă 
familia dumneavoastră. 

— Demetrius mi-a spus să stau aici cât timp aveţi nevoie de 
mine. 

— Îmi puteţi spune cine a fost pe tură azi-noapte? 

— Demetrius. El e șeful meu. Am tot făcut cu schimbul, ca să 
avem amândoi câteva zile libere de sărbători. Puse jos revista. 
Nu-și amintește nimic, dar e bucuros să discute cu 
dumneavoastră oricând vreți. 

Lena se gândi că Will avea alte lucruri mai importante la care 
să lucreze în momentul acela. 

— Marty mi-a zis că unul dintre oamenii voștri a găsit mașina 
lui Jason în parcarea supraetajată. O verifică acum. 


267 


Will zâmbi. Ea aproape că-i simţi ușurarea. 

— Asta e bine. Mulţumesc, domnule Harris. 

— Demetrius este la birou, face rost de toate casetele de 
supraveghere, zise el. Pot să vă duc cu mașina dacă vreţi. 

Will o privi pe Lena. Privitul unor imagini filmate ore în șir, cu 
speranţa de a găsi două secunde dintr-un indiciu, era genul de 
muncă care te imbeciliza și care te putea face să vrei să-ţi tragi 
un glonț în cap. Lena voia să fie la mașină, să cerceteze cu de- 
amănuntul fibrele din covor, să se uite după urme de sânge sau 
amprente, dar nu avea rost. 

— Mă duc să mă uit peste casete, dacă vrei, se oferi ea. 

— Nu va fi distractiv. 

— Cred că m-am distrat destul în ultima vreme. 

e 

Lena stătea în camera de interogatoriu din secția de poliție, 
unde discutase cu Tommy Braham cu două zile înainte. Adusese 
masa de televizor pe roți, cu un video vechi și aparatură digitală 
mai nouă pe care o foloseau câteodată ca să înregistreze 
interogatoriile. Imaginile de la camerele de securitate din 
campus erau o combinaţie între ambele - imagini digitale de la 
camerele de exterior și casete video normale de la cele din 
interior. Demetrius, paznicul șef, îi dăduse tot ce avea. 

După câte știa Lena, ea era singura persoană din secţie în 
acel moment, cu excepția Marlei Simms, care nu-și părăsea 
niciodată biroul și a lui Carl Phillips, care era în spate, la celule, 
lucrând pe post de ofițer de arestări pe timpul nopţii. Carl era un 
tip solid, care nu suporta să fie luat peste picior de nimeni, de 
aceea Frank îl trimisese acolo. Carl era incredibil de cinstit. 
Frank făcea tot posibilul ca să-l ţină departe de Will Trent. 

Lena aflase deja povestea de la Larry Knox, care bârfea ca o 
femeie. Ea știa cum se împotrivise Carl eliberării arestaţilor mai 
vorbăreți după ce a fost găsit cadavrul lui Tommy. Frank îi 
zisese lui Carl să plece dacă nu era de acord, iar Carl îi 
acceptase oferta. Singurii prizonieri pe care Frank nu-i eliberase 
ori erau în comă, ori erau proști. În capul listei acestei ultime 
categorii era Ronald Potter, un dobitoc care-și bătuse nevasta 
de atâtea ori încât îi distrusese faţa. Frank găsise o cale de a-l 
teroriza pe Ronny ca să tacă din gură. Incerca să-l dea de-a dura 
pe Carl. II minţea pe Will Trent. Ascundea probe, probabil că 


268 


amâna livrarea casetei cu apelul de la 911. Will credea că o 
șantaja pe Lena. 

Bătrânul avea multe în cârcă. 

Lena se frecă la ochi, încercând să-și limpezească vederea. 
Încăperea era sufocantă și caldă, dar nu asta era problema. Era 
destul de sigură că avea febră. Mâna ei deja transpira prin 
leucoplastul nou pe care îl găsise în trusa de prim ajutor. Carnea 
de dedesubt era vie și fierbinte. Auzise de la Delia Stephens că 
aveau să-l trezească pe Brad dimineaţă. Lena s-ar fi dus 
degrabă să găsească o asistentă care să se uite la rana ei. 
Probabil că avea nevoie de o injecție și trebuia să răspundă la 
multe întrebări. 

Aveau să fie întrebări mai rele în seara aceea. Trebuia să-i 
spună lui Jared ce se întâmpla. Cel puţin o parte din ce se 
întâmpla. Lena nu voia să-l împovăreze cu tot adevărul. Și nu se 
pusese în faţa unui tren în viteză degeaba. Să renunţe la insignă 
și pe deasupra să-l piardă și pe Jared era genul de sacrificiu pe 
care ea nu era dispusă să-l facă. 

Lena se întoarse la lucru. Casetele video pe care le vizionase 
în ultimele două ore fuseseră lungi și plictisitoare. S-ar fi dus 
direct acasă, dar avea un sentiment straniu de obligaţie faţă de 
Will Trent. El o transformase într-o Cenușăreasă șovăielnică. 
Lena realiză că ar fi durat până la miezul nopţii să se uite la 
toate casetele, cam până la aceeași oră când insigna ei se 
transforma într-un dovleac. 

Găsise chestii interesante de la început. Potrivit 
cronometrului, în noaptea de dinainte, la ora 11:16:20, ușa de 
incendiu din spatele clădirii lui Jason fusese deschisă. Lena știa 
configuraţia clădirii de pe vremea când lucra și ea la poliţia 
campusului. Căminul, cantina și spatele bibliotecii formau un U 
cu zona de aprovizionare în mijloc. Conducerea colegiului nu 
lăsa studenţii să folosească zona pe post de scurtătură, pentru 
că un puști căzuse de pe o platformă cu câţiva ani înainte și-și 
rupsese piciorul în trei locuri. Procesul care a urmat fusese o 
lovitură grea. lar ei cheltuiseră și mai mulți bani ca să pună 
becuri cu xenon care luminau locul ca o scenă de pe Broadway. 

Camera de deasupra ieșirii înregistra color. Lumina care intră 
pe ușă atunci când fu deschisă era albastru xenon. Apoi camera 
se mișcă și arătă tavanul cu un triunghi de lumină albastră care 
tăia întunericul. Ușa se închise și tavanul se întunecă. 


269 


La ora 11:16:28, o siluetă intră pe holul de la etajul doi. 
Camera nu era echipată pentru vedere nocturnă, dar lumina de 
la ușa deschisă contură forma. Hainele lui Jason Howell erau 
voluminoase, la fel ca acelea pe care Lena le văzuse când 
puștiul zăcea mort în patul său. Jason se uită împrejur agitat. 
Părea panicat. Era clar că auzise un zgomot, dar îl ignorase 
destul de repede. La 11:16:37 se întoarse în cameră. După 
lumina argintie de pe hol, ea își dădu seama că el lăsase ușa 
puţin crăpată. 

Ucigașul nu se grăbise să urce scările. Poate că voia să se 
asigure că Jason era luat cu totul prin surprindere. Abia la 
11:18:00 a fost înclinată camera de la etajul doi. Criminalul nu 
fusese la fel de priceput de această dată. Lena își închipui că 
alunecase pe scări. Camera doar se înclinase puţin într-o parte, 
nu cu totul în sus, iar ea tot pusese pauză până văzuse vârful 
unei bâte de baseball din lemn. Capătul rotunjit era ușor de 
recunoscut, dar emblema Rawlings a dat-o de gol. Ea recunoscu 
stilul literelor de pe vremea când juca softball. 

La 11:26:02, lumina de xenon fulgeră din nou pe tavanul 
primului etaj când ușa de la ieșire se deschise. Criminalului îi 
trebuiseră aproximativ opt minute ca să-i curme viaţa lui Jason. 

Marla bătu la ușă în timp ce intră în cameră. Lena puse pauză 
în timp ce privea filmul din parcarea goală din faţa bibliotecii. 

— Ce este? 

— Ai un musafir. 

Marla se întoarse pe călcâie și plecă. 

Lena aruncă telecomanda, gândindu-se că Marla Simms nu 
era o persoană de care i-ar fi fost dor după ce pleca de acolo. 
Acum, că se gândise mai bine, Lena nu putea numi nicio 
persoană din oraș fără de care nu ar fi putut trăi. Părea ciudat 
să se simtă atât de detașată de un grup de oameni care 
reprezentase lumea ei în ultimii ani. Lena considerase 
dintotdeauna districtul Grant casa ei, iar echipa de poliţie familia 
ei. Acum, nu se putea gândi decât la cât de bine se putea simţi 
dacă scăpa în sfârșit de ei. 

Împinse ușa metalică de incendiu și intră în încăperea 
departamentului. Lena se opri când o văzu pe femeia care 
aștepta în hol, recunoscând-o instantaneu pe Sheila McGhee din 
poza pe care Frank o luase din portofelul lui Allison. Stăteau cu 
toții pe o bancă în faţa centrului studenţilor. Băiatul, despre care 


270 


Lena acum știa că era Jason Howell, își ţinea braţul pe după 
mijlocul lui Allison. Cerul era albastru senin pe fundal. Frunzele 
începuseră să cadă. 

Acum, Sheila McGhee părea mai slabă, mai bătrână. După 
cum arăta în fotografie, Lena crezu că ea era târâtura orașului. 
Era slabă ca un băț, așa cum ajungi când mănânci prea puţin și 
fumezi prea mult. Pielea îi atârna fără vlagă pe oasele feței. 
Avea ochii în fundul capului. Femeia din fotografie zâmbea. 
Sheila McGhee arăta de parcă nu avea să mai zâmbească 
vreodată. 

Își strânse poșeta, agitată, în faţa stomacului, în timp ce Lena 
se apropie. 

— E adevărat? 

Marla era la biroul ei. Lena întinse mâna și apăsă pe buton ca 
să deschidă ușa. 

— De ce nu veniţi în spate? 

— Spune-mi odată! 

O apucă pe Lena de braţ. Era puternică. Venele de pe dosul 
palmei arătau ca niște bucăţi împletite de sfoară. 

— Da, îi confirmă Lena. Allison este moartă. 

Sheila nu era convinsă. 

— Ea seamănă cu multe fete. 

Lena îi luă mâna femeii. 

— Lucra la restaurant, doamnă McGhee. Majoritatea 
polițiștilor care lucrează aici o cunoșteau. Se știa că era o fată 
foarte dulce. 

Sheila clipi de câteva ori, dar avea ochii uscați. 

— Veniţi în spate cu mine, o invită Lena. 

În loc să o ducă în camera de interogatoriu, merse în biroul lui 
Jeffrey. În mod straniu, Lena simţi deodată durerea unei 
pierderi. Înţelese că undeva în adâncul sufletului ei, ea se 
gândise că peste zece, poate cincisprezece ani, avea să aibă 
biroul acela pe drept. Lena nici nu realizase că visul exista, până 
nu-l pierduse. 

Acum nu era momentul să zăbovească pe visele ei sfărâmate. 
Arătă către cele două scaune din partea cealaltă a biroului. 

— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. 

Sheila se așeză pe marginea scaunului, cu poșeta în poală. 

— A fost violată? Spune-mi adevărul. A fost violată, nu? 

— Nu, nu a fost violată. 


271 


Femeia păru nedumerită. 

— A omorât-o prietenul ăla al ei? 

— Nu, doamnă. 

— Eşti sigură? 

— Da, doamnă. 

Lena se așeză lângă ea. Își ținu mâna în poală. Pielea era mai 
fierbinte ca înainte. Fiecare bătaie a inimii îi săgeta o zvâcnire 
prin degete. 

— Îl cheamă Jason Howell, zise Sheila. Se vede cu el de vreo 
câţiva ani. Nu se mai înțelegeau în ultima vreme. Nu știu ce se 
petrecea. Vreun fel de neînțelegere sau ceva. Allison nu știa ce 
să facă, dar eu i-am zis să-l părăsească. Nu merită să te 
amărăști așa pentru niciun bărbat. 

— Tocmai ce m-am întors de la colegiu, doamnă McGhee, zise 
Lena mișcându-și degetele. Jason Howell este mort. A fost 
omorât astă-noapte. 

Ea arătă la fel de șocată cum fusese și Lena când primise 
vestea de la Marty. 

— Omorât? Cum? 

— Noi credem că a fost omorât de același om care v-a ucis 
nepoata. 

— Păi... Scutură din cap, nedumerită. Cine ar omori doi 
studenţi? Erau amândoi săraci lipiti pământului. 

— Asta încercăm să descoperim. Lena făcu o pauză, dându-i 
femeii timp să-și revină. Dacă vă puteţi aminti de vreo persoană 
din viaţa lui Allison, de care ea a pomenit, poate ceva în care s-a 
încurcat, de care nu putea... 

— Nu are sens. Ce ar fi putut să facă Allison cuiva? Ea nu a 
rănit niciodată pe nimeni. 

— V-a povestit vreodată despre prietenii ei? A vorbit despre 
cineva din viaţa ei? 

— Era Tommy, ăla. E retardat, îi place de ea. Femeia se 
lumină la faţă: Ai vorbit cu el? 

— Da, doamnă. Nu el este vinovat de crimă. 

Ea își strângea în continuare poșeta în poală. 

— Și proprietarul ăla? Se părea că avea o prietenă geloasă. 

— Erau amândoi în Florida când s-a comis crima. 

| se umeziră ochii, dar își stăpâni lacrimile. Era clar că încerca 
să se gândească la altcineva care ar fi putut să facă una ca asta. 


272 


În cele din urmă, se dădu bătută, trăgând puţin aer în piept și 
expirându-l printre buze. Umerii îi căzură: 

— Nimic nu are sens. Nimic. 

Lena își ţinu gândurile pentru ea. Era polițistă de 
cincisprezece ani și nu lucrase încă la un caz de crimă care să 
aibă sens. Oamenii întotdeauna omorau din cele mai stupide 
motive. Era deprimant să te gândești că viaţa avea o valoare 
atât de mică. 

Sheila își deschise poșeta. 

— Pot să fumez aici? 

— Nu, doamnă. Vreţi să ieșiţi afară? 

— E al naibii de frig. 

Își rodea unghia de la degetul mare în timp ce se uita la 
perete. Restul unghiilor le avea mâncate până-n carne. Lena se 
întrebă dacă Allison prinsese obiceiul de la mătușa ei. Unghiile 
fetei erau dureros de scurte. 

— Allison avea un profesor pe care era supărată că i-a dato 
notă proastă, zise Sheila. 

— Vă amintiţi numele lui? 

— Williams. Ea nu a luat în viaţa ei un 7 la o lucrare. Era 
destul de supărată din cauza asta. 

— Vom cerceta asta, îi zise Lena, dar ea discutase deja cu Rex 
Williams. Era în New York cu familia lui de sâmbătă după- 
amiază. Un telefon dat la Delta i-a confirmat alibiul. Allison avea 
mașină? 

— Era a maică-sii, răspunse ea uitându-se la podea. A păstrat- 
o pe numele lui Judy pentru că asigurarea era mai ieftină așa. 

— Vă amintiţi ce marcă și ce model e? 

— Nu știu. Era veche, se ţinea în scuipat și rugină. Pot să mă 
uit când ajung acasă. Își strânse poșeta de parcă era gata să 
plece. Ai nevoie să aflu acum? 

— Nu, îi zise Lena. Era foarte sigură că Allison avea un Dodge 
Daytona roșu. Vorbeaţi mult cu nepoata dumneavoastră la 
telefon? 

— O dată pe lună. Ne-am apropiat după ce a murit maică-sa. 
Se schimbă la față. Cred că acum am rămas de una singură, 
înghiţi cu greu. Am un fiu în Holman care face numere de 
înmatriculare. E cam singurul lucru ca lumea pe care l-a făcut 
toată viaţa. 

Se referea la închisoarea de Stat Holman din Alabama. 


— De ce a fost închis? 

— Pentru că e prost. Furia ei era atât de evidentă, încât Lena 
rezistă impulsului de a se rezema de scaun. A încercat să 
jefuiască un magazin de băuturi alcoolice cu un pistol cu apă. 
Băiatul ăsta a stat mai multe zile la închisoare decât afară. 

— Face parte dintr-o bandă? 

— Păi, cine naiba știe? întrebă ea. Cu siguranţă, nu eu. N-am 
mai vorbit cu el de când l-au băgat acolo. Nu mă mai 
interesează. 

— Se avea bine cu Allison? 

— Ultima dată când s-au văzut ea avea vreo treisprezece- 
paisprezece ani. Au ieșit să înoate și el a ţinut-o cu capul sub 
apă până când ea a vomitat. Gunoiul nu-i mai presus decât tac- 
su. 

Începu să-și cotrobăie prin poșetă, dar apoi păru că-și aduce 
aminte că nu avea voie să fumeze. Scoase un pachet de gumă 
și își vâri două lame în gură. 

— Și tatăl lui Allison? 

— Locuiește pe undeva în California. Nu ar recunoaște-o nici 
dacă ar trece pe lângă el pe stradă. 

— Se ducea la un psihiatru la școală? 

Sheila îi aruncă o privire aspră. 

— De unde știi de asta? A omorât-o psihiatrul? 

— Nu știm cine a omorât-o, îi reaminti Lena. Privim din toate 
perspectivele. Știţi numele psihiatrului? 

— E o jidancă. 

— Jill Rosenburg? 

Lena o cunoștea pe psihiatră de la un alt caz. 

— Cred că ea e. Crezi că e posibil să o fi făcut-o ea? 

— Puțin probabil, dar vom discuta cu ea. De ce se ducea 
Allison la Dr. Rosenburg? 

— A zis că au pus-o cei de la școală. 

Lena știa că studenţii de anul | erau obligaţi să meargă la un 
psihiatru o dată pe semestru, dar restul vizitelor erau la 
latitudinea lor. Majoritatea studenților găseau căi mai bune de a- 
și petrece timpul. 

— Allison era depresivă? Voia să se sinucidă? 

Sheila își privi unghiile roase. Lena recunoscu rușinea de pe 
faţa ei. 


274 


— Doamnă McGhee, este în regulă să vorbiţi despre așa ceva 
aici. Cu toţii vrem să aflăm cine i-a făcut asta lui Allison. Până și 
cea mai mică fărâmă de informaţie ar fi de folos. 

— Și-a tăiat venele acum opt ani, când a murit maică-sa, 
confirmă femeia, după ce trase aer adânc în piept. 

— A fost spitalizată? 

— Au ţinut-o câteva zile, apoi i-au dat un tratament 
ambulatoriu. Ar fi trebuit să ne ţinem de el, dar nu sunt bani 
pentru doctori când abia ai ce pune pe masă. 

— Allison părea că se simte mai bine? 

— Era când așa, când așa. Ca mine. Ca tine, probabil. Sunt 
zile bune și zile rele, dar atâta vreme cât nu sunt prea multe din 
niciunele, îți continui viața în pace. 

Lena se gândi că acela era unul dintre cele mai deprimante 
feluri de a-ţi trăi viaţa pe care îl auzise vreodată. 

— Lua medicamente? 

— A zis că doctorul îi dăduse ceva nou ca să încerce. Din câte 
am văzut eu, nu o prea ajuta. 

— Se plângea de școală? De serviciu? 

— Niciodată. După cum am zis, se ascundea după o mască 
zâmbitoare. Viaţa-i grea, dar nu poţi să te întristezi pentru 
fiecare rahat care ţi se întâmplă. 

— Am găsit o poză de-a dumneavoastră în portofelul lui 
Allison. Era cu dumneavoastră și cu Jason. Părea că stăteaţi cu 
toţii pe o bancă în faţa centrului studenţilor. 

— A păstrat-o în portofel? Pentru prima dată, trăsăturile 
Sheilei se relaxară și păru că zâmbește. Căută în poșetă din nou 
și găsi o fotografie exact ca aceea din portofelul nepoatei ei. Se 
uită o bună bucată de vreme la fotografie înainte să i-o arate lui 
Lena: N-am știut că a păstrat și ea una. 

— Când a fost făcută? 

— Acum două luni. 

— În septembrie? 

Ea încuviinţă din cap, plescăind guma. 

— Pe douăzeci și trei. Am fost liberă vreo câteva zile și m-am 
gândit să iau mașina și să vin să-i fac o surpriză. 

— Cum era Jason? 

— Tăcut. Arogant. Prea afectuos. O tot ţinea de mână, o 
mângâia pe păr. Eu aș fi înnebunit să fi avut un băiat care să-și 


275 


pună labele pe mine așa, dar lui Allison nu-i păsa. Era 
îndrăgostită. 

Își încărcă vocea cu atâta sarcasm, încât făcu cuvântul să 
sune obscen. 

— Cât timp aţi petrecut în preajma lui Jason? întrebă Lena. 

— Zece, cincisprezece minute? A zis că avea un curs, dar eu 
cred că îl agita prezența mea. 

Lena înţelegea de ce. Sheila nu părea să aibă o părere bună 
despre bărbaţi. 

— Ce v-a făcut să credeți că Jason era arogant? 

— Avea o expresie pe față de parcă nici rahatul nu-i puţea. 
Știi ce zic? 

Lena se străduia să potrivească imaginea de imbecil arogant 
pe care o creiona Sheila cu studentul dolofan pe care îl văzuse 
pe legitimaţia de student a lui Jason. 

— A zis ceva anume? 

— Tocmai ce-i cumpărase un inel. Era ieftin ca braga și nu se 
potrivea cu pielea ei, dar el era înfoiat în pene ca un păun. A zis 
că era un inel provizoriu, până-i cumpăra unul mai drăguţ de 
Ziua Recunoștinței. 

— Nu de Crăciun? 

Ea dădu din cap. 

Lena se rezemă de spătarul scaunului, gândindu-se la ce îi 
spusese femeia. Nu prea se dau cadouri de Ziua Recunoștinței. 

— A zis vreunul dintre ei că așteptau să le intre ceva bani? 

— N-avea ce bani să le intre la niciunul. Erau săraci lipiţi 
pământului. Sheila plesni din degete: Dar negroteiul ăla bătrân 
de la restaurant? 

Lena credea că Frank Wallace era singurul care încă mai 
folosea acel cuvânt. 

— Am discutat cu domnul Harris. Nu este implicat în asta. 

— Era dur cu ea, dar i-am zis că era bine că învăţa să lucreze 
cu oamenii de culoare. Acum, când te uiţi în marile companii, 
sunt pline de negri. 

— Așa e, zise Lena. Se întrebă dacă femeia credea că pielea 
ei maronie era rezultatul unui experiment eșuat de bronzare la 
domiciliu. Allison mai avea și alţi prieteni despre care vorbea? 

— Nu. Era doar Jason tot timpul. Tot universul ei se învârtea în 
jurul lui, deși eu îi tot ziceam să nu mizeze pe o singură carte. 

— Allison a ieșit cu cineva în liceu? 


— Cu nimeni. Era preocupată numai de note. Nu-i păsa decât 
să intre la colegiu. Credea că avea să o scape de... 

Scutură din cap. 

— Să o scape de ce? 

În sfârșit i se scurse o lacrimă. 

— Să ajungă exact cum a ajuns. Începu să-i tremure buza. 
Știam că nu trebuia să-mi fac speranţe pentru ea. Știam că avea 
să se întâmple ceva rău. 

Lena se întinse și o luă pe femeie de mâna osoasă. 

— Îmi pare atât de rău. 

Sheila își îndreptă spatele, dând de înţeles că nu avea nevoie 
de consolare. 

— Pot s-o văd? 

— E mai bine dacă aţi aștepta până mâine. Oamenii care sunt 
cu ea acum o pregătesc pentru dumneavoastră. 

Ea încuviinţă din cap. Avea ochii fixaţi undeva pe perete. 
Pieptul i se umfla, apoi se lăsa, respirând cu un șuierat din cauza 
anilor de fumat. 

Lena se uită prin cameră, dându-i femeii răgaz să se 
reculeagă. Până ieri, nu mai intrase în biroul lui Jeffrey de la 
moartea lui. Toate lucrurile fuseseră trimise la casa familiei 
Linton după ce a murit, dar Lena încă își amintea cum arăta 
camera: trofeele de vânătoare și fotografiile de pe pereţi, 
hârtiile așezate ordonat în teancuri pe birou. Jeffrey ţinea 
întotdeauna o mică fotografie înrămată a Sarei lângă telefon. Nu 
era genul de fotografie fermecătoare a soţiei, la care te-ai 
aștepta să o aibă un soț. Sara stătea pe o bancă în stadionul 
liceului. Avea mâinile băgate în buzunarele unui pulover pufos. li 
flutura părul în vânt. Lena bănui că scena avea un înțeles mai 
profund, la fel ca poza ei cu Jared la stadionul de fotbal. Jeffrey 
avea tendința de a privi des poza când era prins într-un caz 
dificil. Aproape că-i simţeai dorinţa de a fi acasă, cu Sara. 

Ușa se crăpă. Frank băgă capul înăuntru. Era vizibil nervos, cu 
pumnii încleștaţi și maxilarul atât de încordat de furie încât 
părea că aveau să-i crape dinţii. 

— Trebuie să vorbesc cu tine. 

Lena simţi o răceală în tonul lui, de parcă temperatura din 
cameră scăzuse cu douăzeci de grade. 

— Vin imediat. 

— Acum. 


277 


Sheila se ridică stângace, luându-și poșeta cu ea. 

— Eu o să plec. 

— Nu trebuie să vă grăbiţi. 

— Nu, zise ea uitându-se agitată la Frank. Din tonul ei 
răzbătea frica și Lena înțelese deodată că Sheila McGhee fusese 
sacul de box al multor bărbați furioși în viața ei. Ţi-am ocupat 
timpul și știu că ai alte lucruri mai bune de făcut. Luă o bucată 
de hârtie și i-o dădu lui Lena, în timp ce se grăbea către ușă. 
Acesta este numărul meu de mobil. Stau la hotelul din 
Cooperstown. 

Se feri de Frank când ieși din cameră. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Lena. Era clar că era speriată. 

— Stai jos. 

— Eu nu... 

— Am zis să stai jos! Frank o trânti pe scaun. Lena aproape 
căzu pe podea. Ce dracu’ ai? Trase un picior ușii ca s-o închidă. 
Ce dracu' faci? i 

Lena se uită pe geam în încăperea goală a departamentului. li 
sărise inima din piept, bătăile puternice o împiedicau să 
vorbească. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— l-ai spus lui Gordon Braham că Tommy nu a vrut să-l 
înjunghie pe Brad. 

Ea se frecă pe cot. Sângera. 

— Și? 

— La dracu'! Lovi cu pumnul în birou: Am avut o înțelegere! 

— E mort, Frank. Încercam să-l liniștesc puţin pe tatăl lui. 

— Și liniștea mea? Îşi ridică pumnul în aer: Am avut o 
înţelegere, la dracu'! 

Lena își ridică mâinile, de frică să nu o lovească. Știa că Frank 
avea să fie supărat, dar nu-l văzuse așa de furios în viaţa ei. 

— Proasto! Pășea prin faţa ei cu pumnii încleștaţi. Proasta 
dracului! 

— la, calmează-te, îi spuse ea. Mi-am asumat răspunderea 
pentru tot. l-am zis lui Trent că e numai vina mea. 

— Ce-ai făcut? o întrebă el, holbându-se cu gura deschisă. 

— Gata, Frank. S-a terminat. Trent se ocupă de omucideri. 
Asta vrei să facă. Amândoi știm că Tommy nu a omorât-o pe 
fata aia. 

— Ba nu, zise el scuturând din cap. Asta nu-i adevărat. 


— Ai fost la colegiu? Jason Howell a fost omorât azi-noapte. 
Nu avea cum... 

Își apucă strâns pumnul cu mâna, de parcă trebuia să se 
oprească să nu o lovească. 

— Ai zis că mărturisirea lui Tommy era beton. 

Vocea lui Lena prinse un ton rugător. 

— Ascultă-mă ce-ţi zic. Abia putea să-și tragă răsuflarea ca să 
vorbească. lau asupra mea vina pentru tot. Abandon de serviciu, 
neglijență, obstrucționare. Toată vina o iau în cârca mea. Deja i- 
am spus lui Trent că tu nu ai avut nicio legătură cu nimic. El se 
holba, cu mâna tremurândă, dar Lena nu se opri: Suntem doar 
noi doi, Frank. Noi suntem singurii martori, iar poveștile noastre 
vor fi exact la fel, pentru că voi spune orice vrei tu. Brad nu a 
văzut ce s-a întâmplat în garaj. Orice ar fi, Tommy nu o să se 
întoarcă din mormânt ca să contrazică pe cineva. Va fi așa cum 
le spunem noi. 

— Tommy... Își puse mâna pe piept. Tommy a omorât... 

— Allison a fost omorâtă de altcineva. Lena nu știa de ce el nu 
putea să accepte asta. Lui Trent nu-i mai pasă de Tommy.E 
încântat că avem un criminal în serie. 

Mâna lui Frank se lăsă în jos. Se albi la faţă. 

— El crede... 

— Nu pricepi, nu? Ascultă-mă ce-ţi zic. Cazul ăsta tocmai ce a 
fost propulsat în stratosferă. Trent și-a adus oamenii de 
laborator ca să analizeze camera de cămin a lui Jason Howell din 
colț în colț. O să-i ducă în camera lui Allison, în garaj, la lac. 
Crezi că o să-i pese de o polițistă spanioloaică din cauza căreia 
un puști s-a sinucis, fiind în custodia ei? 

Frank se lăsă cu toată greutatea pe scaunul lui Jeffrey. 
Arcurile scârțâiră. De câte ori stătuse ea în biroul acela cu 
Jeffrey și auzise cum scaunul gemea când el se lăsa pe spate? 
Frank nu merita să fie acolo. Dar nici Lena. 

— S-a terminat, Frank, zise ea. Am ajuns la capătul liniei. 

— E mai mult de atât, Lee. Nu înţelegi. 

Lena îngenunche în fața lui. 

— Trent știe că transcrierea de la 911 a fost modificată. Ştie 
că Tommy avea un telefon care lipsește. Probabil că știe că tu ai 
luat poza aia din portofelul lui Allison. Cu siguranţă știe că 
Tommy a intrat în celulă cu pixul meu și l-a folosit să-și taie 
venele. Își puse mâna pe genunchiul lui. l-am zis deja că poate 


279 


să-mi înregistreze mărturisirea. Tu erai la spital. Nimeni nu te va 
învinovăți. 

Ochii lui se mișcau de colo-colo, încercând să citească 
expresia de pe fața ei. 

— Nu te trag în piept. Îţi spun adevărul. 

— Adevărul nu contează. 

Lena se ridică în picioare, frustrată. Ea îi oferea totul pe tavă, 
iar el îi refuza ajutorul. 

— Spune-mi de ce nu. Spune-mi împotriva cui se întoarce, în 
afară de mine. 

— De ce nu ai putut să-mi urmezi ordinele pentru o singură 
dată în viaţa ta de rahat? 

— Eu îmi asum vina! ţipă ea. De ce nu-ţi intră asta în cap? Eu, 
bine? E vina mea. Nu l-am împiedicat pe Tommy să fugă în 
stradă. Nu l-am împiedicat să-l înjunghie pe Brad. Am dat-o în 
bară cu interogatoriul. L-am hărțuit până a scris o mărturisire 
falsă. L-am băgat în celulă. Știam că era supărat. Nu l-am 
percheziţionat. Nu l-am pus sub supraveghere. Poţi să mă 
concediezi sau pot să-mi dau demisia sau orice vrei tu. Trimite- 
mă în faţa comisiei statului. O să jur pe un teanc de Biblii că e 
numai vina mea. 

El se holba la ea de parcă ea era cea mai proastă fiinţă de pe 
fața pământului. 

— Așa ușor, ai? Faci toate astea și apoi îţi iei tălpășița. 

— Spune-mi unde greșesc. 

— Ti-am zis să nu te abaţi de la poveste! Lovi atât de tare cu 
pumnul de perete că se zgudui geamul. Fir-ar a dracului, Lena! 
Se ridică în picioare. Unde e prietenul ăla al tău, ai? Crezi că ai 
să te strecori așa ușor din asta? Unde-i Jared? 

— Nu. li puse degetul în piept: Să nu îndrăznești să vorbeşti 
cu el. Să nu îndrăznești să-i spui vreodată ceva. Mă auzi? Asta-i 
înţelegerea. E singurul lucru care mă face să tac. 

El o plesni peste mână. 

— O să-i spun ce vrea mușchii mei! 

El dădu să plece. Lena îl apucă de braţ, amintindu-și prea 
târziu de rana pe care o căpătase în garaj. 

— Rahat, ţipă el, îndoindu-și genunchii. 

Işi legănă pumnul, lovind-o pe ea în ureche. Capul lui Lena 
zăngăni ca un clopot. Văzu stele în fața ochilor. | se încleștă 
stomacul. Îl strânse și mai tare de braţ. 


280 


Frank era în patru labe, gâfâind. Degetele lui se înfipseră în 
pielea de pe ceafa ei. Lena îl strânse atât de tare încât ţipau 
mușchii din braţul ei. Ea se aplecă ca să-i privească faţa 
noduroasă. 

— Ştii ce am realizat azi-dimineaţă? El respira prea greu ca să 
poată răspunde. Tu mă ai la mână cu ceva, dar eu te am cu mai 
multe. _ 

Frank deschise gura. Improșcă salivă pe podea. 

— Ştii cu ce te am la mână? 

El tot nu răspunse. Faţa lui era atât de roșie, încât ea putea să 
simtă fierbințeala. 

— Am dovezi pentru ce s-a întâmplat în garaj. 

EI își smuci capul într-o parte. 

— Am glonţul cu care m-ai împușcat, Frank. L-am găsit în 
noroi, în spatele garajului. Se va potrivi cu arma ta. 

El înjură din adâncul sufletului. li curgea sudoare pe față. 

— Ştii cursurile alea pe care le-am urmat? Cele de care făceai 
mişto? Îi făcu plăcere să-i spună: E destul sânge de-al tău la 
locul faptei pentru ca ei să testeze alcoolemia. Ce crezi că vor 
găsi? Câte înghiţituri ai tras din sticla aia ieri? 

— Asta nu înseamnă nimic. 

— Înseamnă pensia ta, Frank. Asigurarea ta medicală. 
Nenorocita ta de reputaţie. Ai rămas în post toţi anii ăștia în plus 
și nu o să valoreze nici cât un rahat când te vor concedia pentru 
că ai băut în timpul serviciului. Nu o să reușești nici măcar să te 
angajezi la colegiu. 

— Nu o să meargă, zise el scuturând din cap. 

Lena își luă libertatea de a înflori adevărul. 

— Greta Barnes te-a văzut cum îl băteai pe Tommy. Pun pariu 
că și asistenta aia a ei poate să spune niște povești. 

— Cheamă-le aici. Hai! zise el râzând încordat. 

— AȘ avea grijă, dacă aș fi în locul tău. 

— Tu chiar nu vezi. 

Lena se ridică în picioare și se șterse pe pantaloni de praf. 

— Nu văd decât un beţivan bătrân și obosit. 

E| se chinui să se ridice. Respira cu greu. 

— Ai fost întotdeauna atât de sigur că ai dreptate, că nu ai 
vedea adevărul nici dacă ar sta în faţa ta. 

Ea își scoase insigna de la curea și o aruncă pe podea lângă 
el. Pistolul Glock pe care-l purta era al ei, dar gloanțele 


281 


aparțineau statului. Lena scoase încărcătorul și îndepărtă 
fiecare cartuș cu degetul mare. Gloanţele scoteau un păcănit 
satisfăcător când aterizau pe gresie. 

— Nu s-a terminat, zise el. 

Ea trase piedica și scoase ultimul cartuș. 

— Pentru mine, da. 

Ușa era blocată. Trebui să tragă de ea. Carl Phillips stătea în 
fundul încăperii departamentului. Își înclină șapca către Lena în 
timp ce aceasta ieșea din birou. 

Marla se învârtea pe scaun, cu mâinile încrucișate pe pieptul 
ei mare, urmărind-o pe Lena cum avansa prin încăpere. Se 
aplecă și apăsă butonul care deschidea ușa. 

— Drum bun și cale bătută. 

Loialitatea ar fi trebuit s-o facă pe Lena să privească înapoi, 
dar ea ieși în parcare, respirând aerul umed de noiembrie, 
simțindu-se de parcă se eliberase în sfârșit din cea mai rea 
închisoare. 

Trase aer adânc în piept. Îi tremurau plămânii. Vremea se mai 
îmbunase un pic, dar un vânt rece, puternic, îi usca sudoarea de 
pe față. Vedea bine, dar avea un bâzâit în urechi. Simţea cum îi 
zbârnâia inima în piept, dar se forţă să meargă în continuare. 

Mașina ei era în cealaltă parte a parcării. Se uită pe strada 
principală. Soarele palid își făcea o scurtă apariţie, luminând 
totul într-o nuanţă de albastru ireal. Lena se întrebă câte zile din 
viața ei petrecuse mergând de colo-colo pe strada aia 
nenorocită. Colegiul. Fierăria. Curăţătoria. Magazinul de rochii. 
Totul părea atât de mic, atât de lipsit de sens. Orașul acela îi 
răpise atât de multe: sora, mentorul și acum insigna. Nu mai 
avea ce altceva să dea. Nu mai avea ce să facă decât să o ia de 
la capăt. _ 

Vizavi, văzu Clinica de Copii Heartsdale. In parcare, pe două 
spaţii, era BMW-ul luxos al lui Hareton Earnshaw. 

Lena trecu pe lângă mașina ei și trecu peste drum. Moș 
Burgess îi făcu cu mâna de la geamul din față al curățătoriei. 
Lena îi făcu și ea semn cu mâna în timp ce urca dealul către 
clinică. O durea cumplit mâna. Nu credea că mai putea aștepta 
până a doua zi dimineaţă, să meargă la spital. 

Pe vremea când era a Sarei, clinica era bine întreținută. 
Acum, locul era lăsat în paragină. Aleea nu fusese spălată de ani 
de zile. Vopseaua de pe tocurile geamurilor era crăpată și 


282 


decolorată. Streșinile erau atât de înfundate cu frunze și moloz, 
că apa se scurgea pe clădire. 

Lena urmă indicatoarele către intrarea din spate. Prin iarba 
uscată era o potecă din piatră cubică ieftină. Odată, crescuseră 
flori sălbatice acolo. Acum era doar o potecă noroioasă ce ducea 
către pârâul care curgea prin spatele proprietăţii. Ploile 
torențiale îl transformaseră într-un râu care părea gata să 
inunde clinica. Eroziunea pusese stăpânire. Canalul era mai lat 
acum, de cel puţin cinci metri și adânc de vreo doi și jumătate. 

Apăsă pe soneria de la ușa din spate și așteptă. Hareton 
închiriase spaţiu în clădire de când Sara plecase din oraș. Lena 
se gândi că Sara nu l-ar fi lăsat niciodată pe vărul ei să lucreze 
cot la cot cu ea când avea clinica. Erau apropiaţi, dar toată 
lumea știa că Hareton era un gen de doctor foarte diferit de 
Sara. El o privea ca pe o slujbă, pe când Sara ca o chemare. 
Lena spera că lucrurile nu se schimbaseră, deoarece un doctor 
precum Hareton ar privi-o ca pe o consultaţie facturabilă, nu ca 
pe un dușman de moarte. 

Lena apăsă din nou pe sonerie. Auzea cum suna soneria 
înăuntru, alături de murmurul încet al radioului. Încercă să-și 
încordeze mâna. Acum putea să o miște mai puţin. Avea 
degetele groase și umflate. Işi ridică mâneca și gemu. Avea 
dungi roșii pe antebraț. 

— Rahat, gemu Lena. 

Işi puse mâna pe obraz. Ardea. O durea stomacul. De două 
ore nu se simțea bine, dar se părea că o apucau toate deodată. 

Incepu să-i sune telefonul. Lena văzu numărul lui Jared. Mai 
sună încă o dată la sonerie înainte să răspundă. 

— Bună. 

— E un moment nepotrivit? 

Ea se plimbă prin faţa ușii. 

— Tocmai ce mi-am dat demisia. 

— Pe bune? zise el râzând de parcă ea făcuse o glumă de 
necrezut. 

— Nu te-aș minţi în legătură cu asta, zise ea rezemându-se de 
perete. 

— Asta înseamnă că ai minţi în legătură cu alte lucruri? 

El glumea, dar Lena simţi cum i se oprește inima în loc când 
se gândi la cum toate acestea ar fi putut să-i explodeze în faţă. 

— Vreau să plec din oraș cât de curând posibil. 


283 


— În regulă. Începem să împachetăm în seara asta. Poţi să te 
muţi cu mine și vedem mai încolo ce ai să faci. 

Lena se uită la râu. Auzea șuieratul curentului. Sunetul era ca 
apa clocotită în urechile ei. Chiar dacă ploaia se oprise, râul tot 
creștea. Își imagină cum un val uriaș lovea dealul, inundând 
strada și dărâmând secţia de poliţie. 

— Lee? întrebă Jared. 

— Sunt bine... Își pierdu vocea. Nu putea să o apuce plânsul 
în momentul acela, pentru că nu s-ar mai fi oprit. O să ajung 
acasă într-o oră, două. Te iubesc. 

Ea termină apelul înainte ca el să răspundă. Lena se uită la 
ceas. Era un doctor în farmacia din Cooperstown. Poate ar găsi o 
asistentă care avea nevoie de niște bani și nu punea întrebări. 
Se dezlipi de perete exact când ușa din spate se deschise. 

— Oh, zise Lena. 

— Nu ţi-am văzut mașina în faţă. 

— Am parcat vizavi. Lena își ridică mâna, arătându-i 
leucoplastul care atârna: Cam am o problemă pe care nu pot s-o 
rezolv la spital. 

Nu a existat reticenţa așteptată. 

— Intră. 

Pe Lena o lovi mirosul de clor cum intră în clădire. Oamenii de 
serviciu fuseseră conștiincioși, dar ei i se întorcea stomacul pe 
dos de la miros. 

— Du-te în cabinetul unu. Vin imediat. 

— În regulă, zise Lena. 

Faptul că era în cabinetul unui doctor părea că-i dădea voie 
corpului ei să o doară. Mâna îi zvâcnea cu fiecare bătaie a inimii. 
Nu putea să strângă pumnul. Avea un ţiuit în urechi. Apoi încă 
unul. Realiză că auzea sirene. 

Lena trecu pe lângă ușa cabinetului și merse direct către 
intrarea clădirii pentru a vedea ce se întâmplă. Ușa de la 
recepție se deschise cu greu. Erau trase jaluzelele, iar camera 
era întunecată. Aprinse luminile și văzu de unde venea mirosul. 

Pe birou erau bidoane de opt litri de clor. Intr-un castron din 
inox erau înmuiate mănuși din piele. Pe jos erau bețișoare cu 
vată și prosoape de hârtie. O bâtă de baseball din lemn era 
așezată pe o coală de hârtie maro. Era sânge încrustat în literele 
din jurul siglei Rawlings. 


284 


Lena își puse mâna pe armă, dar era prea târziu. Simţi cum o 
gâdilă o picătură de sânge pe gât, înainte ca tot corpul ei să 
perceapă durerea oţelului rece a unui cuţit înfipt în pielea ei. 


Capitolul 14 


Charlie Reed zburdă pe scările căminului, cu un zâmbet care i 
se vedea de sub mustață. Era îmbrăcat din cap până-n picioare 
într-un costum alb de protecţie, din fibre poliuretanice. 

— Mă bucur că ai venit. Eram pe punctul de a începe magia. 

Will încercă să-i zâmbească și el, dar efortul fu în zadar. 
Charlie era expert în criminalistică. Avea darul de a privi cazurile 
ca prin lentila unui microscop. El vedea oase și sânge care 
trebuiau fotografiate, analizate și îndosariate, pe când Will 
vedea o fiinţă umană a cărei viață fusese curmată de un 
criminal cu sânge rece, care părea că se pricepea de minune să 
se sustragă justiţiei. 

În ciuda speranţelor de până atunci ale lui Will, niciuna dintre 
probele pe care le găsiseră deocamdată nu erau folositoare. 
Saturn-ul brec a lui Jason Howell era remarcabil de curat. În 
afară de niște bomboane mentolate și niște CD-uri, nu era nimic 
personal în mașină. Pătura pe care o găsise Will în 
compartimentul din baie părea mai promițătoare, dar trebuia 
analizată la laborator. Această operaţiune putea dura o 
săptămână sau mai mult. Spera că ucigașul se rănise sau se 
aplecase peste pătură, lăsând probe care l-ar putea lega de 
crimă. Chiar dacă Charlie găsea un ADN în material, care nu era 
a lui Jason, nu puteau decât să-l verifice în baza de date și să 
spere că ucigașul era în sistem. În cele mai multe cazuri, ADN-ul 
era o unealtă folosită pentru a exclude suspecţii, nu pentru a-i 
găsi. 

— De acum înainte ar trebui să meargă mai repede. Charlie 
se aplecă și scotoci printr-una dintre genţile de la voiaj de la 
capătul scărilor. Găsi ce căuta și-i spuse lui Will: Îmbracă-te în 
costum. Ar trebui să fim gata în cinci minute. 

Zburdă în sus pe scări, pășind peste două trepte deodată. 

Will luă unul dintre costumele de protecţie împăturite de la 
capătul scărilor. Rupse ambalajul cu dinţii. Scopul costumului 
era de a limita transferul de piele și păr la locul crimei. Avea 


285 


avantajul de a-l face pe Will să arate ca un gigant, ca o bezea 
alungită. El era obosit și înfometat. Era destul de sigur că 
mirosea și chiar dacă avea șosetele uscate acum, se uscaseră în 
așa fel încât erau ca un șmirghel care se freca de bășica de pe 
călcâiul său. 

Nimic dintre toate acestea nu conta. Fiecare secundă care 
trecea îi permitea criminalului lui Allison și Jason să se plimbe în 
voie, plănuindu-și scăparea sau mai rău, plănuindu-și viitoarea 
crimă. 

Will se uită la Marty Harris. Omul păzea în continuare ușa de 
la intrare cu rigurozitatea sa obișnuită. Capul lui Marty era 
rezemat de perete, cu ochelarii strâmbi pe nas. Will îi auzi 
respiraţia ușor fornăită când urca pe scări. 

Charlie era în genunchi în mijlocul holului, fixând un accesoriu 
pe trepied. Mai erau încă trei trepiede, la distanțe egale de-a 
lungul holului, până la baie. Alţi bărbaţi îmbrăcaţi în același fel 
de costume potriveau aparate de măsură în timp ce Charlie le 
spunea să le ridice sau să le coboare. Erau acolo de patru ore. 
Făceau fotografii la locul crimei, schițau măsurătorile holului, ale 
băii, ale camerei lui Jason, ale biroului și patului. Inregistraseră 
fiecare articol din camera lui Jason Howell. În cele din urmă, îi 
lăsară pe Dan Brock să ia cadavrul. Odată ce îl luă pe Jason, au 
mai făcut alte fotografii, au schițat mai multe grafice și în cele 
din urmă, au început să sigileze orice probă care părea 
relevantă pentru caz. 

Laptopul lui Jason era terminat, îmbibat cu totul. Avea o 
cameră foto Sony Cybershot cu niște poze deocheate cu Allison 
Spooner în chiloti. Toate manualele și caietele lui Jason păreau 
să fie cam cum te-ai fi așteptat. Gentuta lui de cosmetice 
conţinea produsele obișnuite de toaletă și nu avea niciun 
borcănel de medicamente. Cel mai puternic medicament pe 
care-l avea în cameră era un borcănel expirat de Excedrin PM. 

Mobilul lui Jason era mai interesant, dacă nu chiar mai 
folositor. Lista de contacte avea trei numere. Unul era al mamei 
lui Jason. Ea nu fu prea încântată de vorbească cu poliția de 
două ori în aceeași zi despre un fiu la care se părea că nu ţinea 
prea mult. Al doilea era de la linia de asistenţă telefonică a 
clădirii de inginerie fizică, care era închisă de sărbători. Al treilea 
aparţinea unui telefon care sună o dată, apoi anunţă că 
mesageria vocală era plină. Compania de telefonie mobilă nu 


286 


avea datele persoanei care folosea numărul acela. Era o cartelă 
reîncărcabilă, lucru care nu îi miră deloc, având în vedere că 
puștii ăștia nu aveau cum să facă abonament pe numele lor. 

Will bănui că mobilul cu mesageria vocală plină aparținea lui 
Allison. Ea îl sunase pe Jason de cincizeci și trei de ori în week- 
end. Nu mai primise niciun apel începând cu duminică după- 
amiază. Singurul telefon pe care-l dăduse Jason fusese unul 
către mama lui, cu trei zile înainte să moară. Dintre toate 
detaliile pe care Will le descoperise despre victimele din cazul 
acesta, viața tristă și singuratică a lui Jason Howell era cea mai 
deprimantă. 

— Aproape am terminat, zise Charlie, pe un ton multumit. 

Will se uită pe hol, dorindu-și să nu mai vadă niciodată locul 
acela. Linoleumul murdar de pe podea. Pereţii albi zgâriați și 
murdari. Ceea ce făcea situaţia și mai neplăcută era mirosul 
persistent al cadavrului lui Jason, chiar dacă fusese dus de acolo 
cu câteva ore înainte. Sau poate că era doar în capul lui Will. 
Existaseră locuri ale crimelor unde fusese cu ani în urmă, care 
păreau să-și fi lăsat amprenta în nările sale. Numai dacă se 
gândea la ele, putea să-și amintească un miros anume sau să 
simtă un gust amar în gât. Jason Howell avea să rămână pentru 
totdeauna prins în panteonul amintirilor urâte ale lui Will. 

— Doug, mișcă aia un pic mai la stânga, zise Charlie. 

Împărţise locul crimei în trei zone: holul, camera lui Jason și 
baia. Fuseseră cu toţii de acord că aveau cele mai multe șanse 
să găsească ceva pe hol. Grupul de bărbaţi nu trebui să aducă 
în discuţie problemele asociate cu căutarea ADN-ului într-o baie 
comună a băieţilor, dar Will își dădu seama că niciunul dintre ei 
nu era nerăbdător să se târască pe podeaua aia. 

Charlie meșterea reflectorul de pe trepied. 

— Asta-i DMERE de care ţi-am zis. 

— Frumos. 

Lui Will i se împuiaseră deja urechile cu calităţile extrem de 
fascinante ale  Diodei Mobile de Emitere a  Radiaţiilor 
Electromagnetice, care din câte își dădea el seama era un 
jargon simandicos pentru o lampă mare și neagră, cu raza mai 
lungă decât lămpile Wood, care puteau fi ţinute în mână. Razele 
depistau urme vizibile de sânge, urină și spermă sau orice 
altceva care conţinea molecule fluorescente. 


Pentru urmele mai puţin vizibile, Charlie își pusese echipa să 
dea pe hol cu Luminol, o substanţă chimică care interacţiona cu 
fierul din sânge. Serialele polițiste familiarizaseră foarte mult 
publicul cu licărirea albastră emisă de Luminol când se stingeau 
luminile. Ceea ce nu împărtășiseră, era faptul că licărirea dura în 
jur de treizeci de secunde. Trebuiau să se folosească camere cu 
timp de expunere îndelungat pentru a înregistra procesul. 
Charlie le instalase pe trepiede în cele patru colțuri ale holului și 
mai îngrămădise altele în jurul ușii camerei lui Jason. În plus, el 
înclinase camera de supraveghere la loc pentru a filma totul în 
timp real. 

Will stătea la capul scărilor, privind echipa care făcea ajustări 
de ultim moment. El se întreba dacă criminalul se oprise acolo, 
pe scări, ca să se pregătească mental pentru crimă. Totul era 
atât de premeditat, atât de bine gândit. Intri pe ușa din spate, 
împingi în sus camerele, urci pe scări cu armele în mână și 
mănușile puse. Planul e gata: îl imobilizezi cu bâta, îl târăști pe 
pat, îl acoperi cu pătura, îl înjunghii în repetate rânduri, ascunzi 
pătura în cazul în care conţine vreo urmă de probe, cobori pe 
scări, ieși pe ușa din spate. 

Fusese chiar atât de calculat? Ce-i trecea prin mintea cuiva 
când se ducea în camera de cămin a cuiva, în casa lui, și-i 
fractura craniul cu o bâtă de baseball? | se mărea pulsul 
criminalului? | se strângea stomacul la fel cum i se strânsese lui 
Will când se gândise la locul sinistru al crimei? Era atât de mult 
sânge, atât de mult creier și ţesut împrăștiat prin cameră, încât 
Charlie și echipa lui au fost nevoiţi să facă un tabel pentru a 
putea înregistra în mod clar și în totalitate măcelul. 

Ce fel de om putea sta aplecat peste patul acela și putea 
înjunghia metodic o fiinţă umană? 

Și cum rămâne cu săracul Jason Howell? Lena probabil avea 
dreptate că ucigașul îl cunoștea pe Jason într-atât de bine încât 
să-l urască. Să-l dispreţuiască. În ce bucluc se băgase puștiul că 
să ajungă obiectul unei asemenea furii? 

— Cred că am găsit! Charlie luă o cameră video de mână și-l 
trase pe Will către camera lui Jason. Îi zise lui Doug: Du-te după 
lumini. 

Doug cobori în grabă scările, iar Charlie îi explică lui Will 
planul. 


288 


— Întâi vom vedea ce scoate în evidenţă Luminolul, apoi 
intrăm cu luminile negre. 

— Gata? strigă Doug. 

— Gata, îi răspunse Charlie. 

Holul se întunecă. Luminolul reacţionă rapid. Zeci de 
cerculeţe alungite licăreau albastru chiar în faţa ușii deschise a 
lui Jason. Erau mânjite acolo unde criminalul încercase să le 
șteargă, dar tiparul era ușor de urmărit. Picăturile îi dezvăluiră 
mișcările. După ce l-a înjunghiat mortal pe Jason, criminalul a 
ieșit din cameră, s-a îndreptat către scări, apoi s-a răzgândit și 
s-a dus către baie. 

— Planul iniţial probabil că era să ia pătura cu el, zise Charlie. 

Tinu camera aproape de pământ, înregistrând picăturile. Will 
auzea clicăitul constant și încet al camerelor cu timp de 
expunere îndelungat care prindeau probele. 

— Și asta? întrebă Will. 

Pe podea, chiar lângă ușa băii era o pată mare, mai mult ca o 
băltoacă. La un metru deasupra ei pe perete era un semn care 
arăta ca un model. 

Charlie întoarse în sus ecranul LED al camerei. Will văzu 
imaginile dublu, în timp ce Charlie înregistra petele luminoase. 

— Criminalul nostru iese din cameră, se îndreaptă către scări, 
apoi realizează că pătura picură. Se îndreaptă către baie, dar 
mai întâi... Charlie aţinti camera către pata luminoasă de pe 
podea. Sprijină ceva aici. Aș zice că o bâtă sau o crosă. De la aia 
e semnul pe perete. Charlie apropie imaginea de perete, acolo 
unde vârful armei fusese rezemat. Hopa, amprente. 

Charlie se puse în genunchi și roti camera într-un cerc 
aproape perfect. 

— Se pare că purta mănuși. Apropie și mai mult. Punctul 
luminos începu să dispară. Îl pierdem! 

Timpul de interacţiune al Luminolului varia în funcţie de 
cantitatea de fier din sânge. Punctul dispăru încet, apoi și 
băltoaca de pe podea. Charlie mormăi o înjurătură pe măsură ce 
holul se cufundă din nou în întuneric. 

Charlie derulă imaginea ca să se uite din nou la amprentă. 

— Cu siguranţă purta mănuși. 

— Din latex? 


289 


— Cred că din piele. Uite o fibră. Îi arătă lui Will LED-ul, dar 
lumina era prea intensă ca să vadă altceva decât o pată. Hai să 
vedem dacă o să apară sub diode. Strigă: Lumini negre, vă rog. 

Se auziră câteva pocnituri, apoi un zumzet constant. Holul se 
lumină ca un pom de Crăciun, căci strălucea fiecare lichid bazat 
pe proteine care rămăsese acolo. 

— impresionant, nu? Criminalul nostru a curăţat bine după el. 

Buzele lui Charlie străluceau de un albastru-deschis, probabil 
că de la vaselina din balsamul lui de buze. Îngenunche pe 
podea. Dâra de sânge care strălucise atât de tare cu câteva 
minute înainte, abia că se mai vedea. Mai făcu vreo câteva 
fotografii. 

— Bine că nu a folosit clor, că altfel nu mai vedeam nimic din 
toate acestea. 

— Nu cred că a plănuit să lase un dezastru, zise Will. Tipul 
nostru e atent, dar probabil că singurele lucruri pe care le-a 
adus cu el au fost armele - cuțitul și o bâtă sau o crosă. S-a 
folosit de pătura de pe pat ca să nu împroaște. A încercat să 
plece cu ea, dar apoi, așa cum ai zis și tu, s-a răzgândit pentru 
că picura. Will simţi cum zâmbea în timp ce își aminti: Este o 
debara lângă compartimentul în care am găsit pătura. 

— Eşti un geniu, prietene. 

Intrară amândoi în baie. Charlie aprinse luminile. Will își puse 
mâinile pe față, simțindu-se de parcă i se scoteau ochii. 

— Scuze pentru asta, zise Charlie. Ar fi trebuit să te avertizez 
să-ți închizi ochii și să-i deschizi încet. 

— Mersi. 

Îi explodau puncte în fața ochilor de fiecare dată când clipea. 
Will se sprijini cu mâna de perete ca să nu se împiedice în 
picioare. 

Charlie stătea în fața debaralei cu camera. 

— Putem să ne uităm pe fotografii, dar sunt sigur că ușa asta 
era închisă când am ajuns noi aici. 

Avea încă mănuși. Roti cu grijă clanţa. 

Debaraua era mică, majoritatea spaţiului fiind ocupată de un 
raft metalic. Pe rafturi nu era nimic neobișnuit: bidoane mari de 
lichid pentru curățat, o cutie cu cârpe, bureţi, două pompe de 
WC, un mop ascuns într-o găleată galbenă pe roţi. Două sprayuri 
atârnau de o coardă elastică pe spatele ușii. Lichid galben 
pentru curăţat pete. Lichid albastru pentru geamuri și sticlă. 


290 


Charlie filmă conţinutul rafturilor. 

— Produsele astea de curăţat sunt industriale. Probabil că au 
30% clor. 

Will recunoscu eticheta de Windex pe unul dintre sprayuri. 
Avea același produs acasă. Conţinea oțet că să ajute la 
eliminarea grăsimii. 

— Nu poţi să amesteci oțet și clor, nu? 

— Nu. Se transformă în gaz. Charlie urmări privirea lui Will 
către sprayuri. Râse când făcu legătura: Mă întorc imediat. 

Will expiră adânc, de parcă își ţinuse respiraţia de două zile. 
Clorul lucea la fel de tare ca sângele când era dat cu Luminol, 
eclipsând orice probă. Oţetul, dimpotrivă, forma o legătură 
naturală cu fierul, făcându-l mai vizibil atunci când era dat cu 
spray. Așa se explica de ce petele de pe hol luceau cu o 
asemenea intensitate. Criminalul folosise Windex ca să curețe 
podeaua. Ar fi putut la fel de bine să deseneze o săgeată către 
petele de sânge. 

Charlie se întoarse cu Doug și un alt asistent. Lucrau în 
tandem, făcând fotografii și dându-i lui Charlie peria și pudra 
pentru a verifica dacă sprayul de Windex avea amprente pe el. 
Charlie lucra metodic, de sus în jos, mergând de pe o partea 
sticlei pe cealaltă. Will se așteptase ca el să găsească amprente 
imediat. Sprayul era pe jumătate plin. Oamenii de serviciu 
trebuie să-l fi folosit. Debaraua nu era încuiată. Studenţii aveau 
acces aici. 

— A fost ștearsă, ghici Will. 

Trăgaciul și mânerul erau curate. 

— Nu renunţ eu așa ușor, mormăi Charlie. 

Peria se plimba de sus în jos pe etichetă. Se puseră cu toţii în 
genunchi în timp ce Charlie dădea cu praf pe fundul sprayului. 

— Bingo! șopti Will. 

Văzu o amprentă parţială pe fund. Negrul practic lucea lângă 
lichidul albastru-închis. 

— Ce vezi? întrebă Charlie. Scoase o lanternă din buzunar și 
lumină plasticul transparent. Să fiu al naibii! Bine ochit, ai un 
ochi de vultur. E parţială, probabil de la degetul mic. Avea 
mănușile pline de sânge. A trebuit să le dea jos ca să curețe 
podeaua. 


Lăsă lanterna și luă o bucată transparentă de scotch. Se lăsă 
pe călcâie ca să poată lipi scotchul pe un card alb. Charlie se 
ridică cu ajutorul lui Doug. 

— O să trimitem asta la laborator chiar acum. Pot să trezesc 
niște persoane. O să dureze, dar e o amprentă bună, Will. Avem 
o pistă solidă. Îi spus asistentului său: Cealaltă probă e în 
mașină. E un borcănel de pastile în trusa mea. la-l și pe acela. 

Will uitase de borcănelul de medicamente din dulăpiorul lui 
Tommy Braham. 

— Ai testat pe loc capsulele? 

— Da. Charlie porni de-a lungul holului, îndreptându-se către 
scări. Lumina neagră se reflecta pe costumele lor albe de 
protecţie. Nu e cocaină, metamfetamină, speed sau ceva ce 
găsim de obicei. Puștiului îi plăcea sportul? 

— Nu cred. 

— Ar putea fi un steroid sau un energizant pentru creșterea 
performanţei. Mulţi tineri iau așa ceva ca să facă mai mulți 
mușchi. Se cumpără ușor de pe Internet. Am trimis niște poze la 
Centru ca să văd dacă ei recunosc eticheta sau capsulele. 
Multor dealeri le place să-și pună amprenta. Păstrează aceeași 
etichetă pentru a-și face reclamă produsului. 

Lui Will nu i se păruse că Tommy era interesat de culturism. 
Dar era un puști slăbănog. Poate că nu era mulţumit de asta. 

— Aţi găsit amprente pe borcănel? 

Charlie se opri la trusa lui. Scoase borcănelul de pastile care 
fusese sigilat într-o pungă pentru probe, nu în punga de plastic 
pentru alimente pe care o găsise Will în bucătărie. 

— Am găsit două seturi. Primul e al unui adult, probabil 
bărbat. Al doilea e parțial. 

Arătă pielea dintre degetul mare și cel arătător. 

— Nu știu dacă e bărbat sau femeie, dar bânuiesc că atunci 
când a scris cuvintele acestea pe etichetă, ea l-a ţinut în mână. 
Am zis ea, pentru că arată a scris de femeie. 

— Pot să păstrez borcănelul? Vreau să-l arăt unor persoane, 
să văd dacă-l recunoaște cineva. 

— Am deja unele dintre capsule în mașină. Charlie îi dădu 
punga în timp ce coborau pe scări. Mai vrei să te ducă cineva la 
casa familiei Braham? Cred că am un băiat liber acum ca să 
analizeze garajul. 

— Ar fi grozav. 


Will uitase că Porsche-ul lui era încă la casa de pe Aleea 
Taylor. Se uită la ceasul de pe ecranul telefonului mobil. Știind 
că era trecut de ora zece, Will se simţi mai extenuat decât se 
simţise mai devreme. Se gândi la invitaţia la cină de la Cathy 
Linton și își simţi stomacul vociferând. 

La parter, Marty era treaz, lângă ușă. Vorbea cu un bărbat 
masiv, care era exact opusul lui, cu excepţia culorii pielii. 

— Sunteţi Agentul Trent? Bărbatul se îndreptă către el. Era 
bine făcut, ca un fundaș profesionist. Demetrius Alder. 

Will era preocupat să-și deschidă costumul de protecţie și nu-i 
strânse mâna bărbatului. 

— Vă mulţumesc că aţi cooperat cu noi astăzi, domnule Alder. 
Îmi pare rău că v-am reţinut aici atât de mult. 

— l-am dat lui Lena toate casetele. Sper să găsească ceva. 

Will presupuse că ar fi primit deja vești de la Lena dacă ar fi 
găsit ceva important în imaginile de supraveghere. Totuși, îi zise 
lui Demetrius: 

— Sunt sigur că vor fi de folos. _ 

— Decanul m-a rugat să vă dau numărul dânsului. li înmână 
lui Will o carte de vizită. M-a pus să verific toate clădirile. Nu am 
mai găsit nimic. Toate căminele sunt goale. Vine cineva să 
repare camerele imediat după sărbători. g 

Will se așeză ca să-și poată scoate restul costumului. Işi 
aminti de ce zisese Marty mai devreme. 

— Și maşina care a fost lovită de camera de supraveghere? 

— Era parcată în zona de aprovizionare. Bine că era goală. 
Camera a trecut direct prin parbrizul din spate al brecului. 

— Brec? Lui Will nu-i mai păsă de costum. Ce marcă de 
maşină era? 

— Cred că era un Dodge Daytona vechi. 

(J 

Ploaia se transformase într-o lapoviță ușoară până când 
maşina lui Charlie ajunse la parcul de ridicări auto. Rafale de 
vânt zguduiau mașina. Se făcuseră băltoace în parcare. Nu 
aveai cum să ajungi la uşa de la intrare fără să te uzi leoarcă. 
Will simţea cum i se udau din nou șosetele. Bășica de pe călcâiul 
lui se transformase în carne vie, astfel că începuse să 
șchiopăteze. 

— Earnshaw, zise Charlie și Will bănui că se referea la firma 
luminoasă de pe clădire. 


293 


În ușă era un bărbat mai în vârstă, uscăţiv ca un ogar, 
îmbrăcat cu o salopetă și o șapcă de baseball pe cap. Le ţinu 
ușa deschisă în timp ce ei fugiră în clădire. 

— Al Earnshaw. Bărbatul dădu mâna cu amândoi. Sunteţi 
prietenul Sarei, nu? Sora mea mi-a spus multe despre 
dumneavoastră, îi zise lui Will. 

Will bănui că așa se explica asemănarea izbitoare a omului cu 
Cathy Linton. 

— A fost foarte amabilă cu mine. 

— Sunt convins că a fost. Al râse cu voie-bună, dar îl plesni pe 
braţ destul de tare pe Will ca să-și piardă echilibrul. Mașina e în 
spate, îi spuse. 

Îi îndrumă către ușa din spatele tejghelei. 

Service-ul era mare, cu arsenalul obișnuit de calendare cu 
fetițe și afișe cu femei sexy în bikini care spălau mașini. Erau 
șase lifturi, câte trei pe fiecare parte. Al dăduse drumul la 
încălzirea pe gaze, dar frigul era încă înţepător. Ușile glisante 
din spate zornăiau de la vânt. Dodge-ul Daytona al lui Allison era 
la parter, lângă ultimul lift. Parbrizul din spate era spart pe 
mijloc, așa cum spusese Demetrius. 

— Aţi sunat-o pe Allison să o anunţaţi că mașina ei este aici? 

— Nu sunăm oamenii când le ridicăm mașinile. Sunt afișe cu 
numărul nostru peste tot la școală. Am bănuit că proprietarul s-a 
dus acasă cu cineva cu mașina și aveam să primim un telefon 
când se întorcea și vedea că vehiculul nu era acolo. Mașina lui 
Tommy e în parcare, dacă vreţi să o vedeţi, adăugă Al. 

Will uitase de mașina tânărului. 

— V-aţi dat seama ce avea? 

— Demarorul se blocase din nou. Al ridică din umeri: Eu l-am 
reparat. Camioneta lui Gordon nu mai are viaţă lungă. O să-i 
trebuiască o mașină. 

Scoase o cârpă din buzunar și se șterse pe mâini. Gestul 
părea a fi un tic nervos. Avea mâinile la fel de curate ca ale lui 
Will. 

— ÎI cunoșteaţi bine pe Tommy? întrebă Will. 

— Da. Își vârî cârpa în buzunar. Vă las să vă faceţi treaba. 
Strigaţi-mă dacă aveţi nevoie de mine. 

— Mulţumim. 

Charlie se duse la mașină. Își puse trusa pe podea și deschise 
capacul. 


294 


— Sara? întrebă el. 

— E o doctoriţă din oraș. Se corectă: Vreau să zic din Atlanta. 
Lucrează la Spitalul Grady. A crescut aici. 

Charlie îi întinse o pereche de mănuși de latex. 

— De cât timp o cunoști? 

— De puţină vreme. 

Lui Will îi luă mai mult timp să-și pună mănușile decât de 
obicei. 

Charlie înțelese mesajul. Deschise portiera. Balamalele 
scârțâiră tare. Lionel Harris avusese dreptate cu privire la starea 
mașinii. Avea mai multă rugină decât vopsea. Cauciucurile erau 
tocite. Motorul nu fusese pornit de multe zile, dar mirosul de ulei 
ars și gaze de eșapament umpleau aerul. 

— Cred că a intrat ploaia înăuntru, zise Charlie. 

Bordul era dintr-un plastic tare, turnat, dar scaunele acoperite 
cu postav erau ude și mucegăite. Un șuvoi de apă cursese prin 
parbrizul spart, îmbibând covorașele și inundând spaţiile pentru 
picioare. Charlie ridică scaunul din faţă și îi sări apă pe 
pantaloni. În apa murdară pluteau lucrări pentru școală. 
Cerneala era ștearsă. 

— Va fi distractiv, bombăni Charlie. Probabil că-și dorea să fie 
înapoi în campus cu lămpile lui fistichii. Bănuiesc că ar trebui să 
facem asta ca la carte. 

Își scoase camera din trusă. Will se plimbă în jurul mașinii, în 
timp ce el pregătea totul. 

Portbagajul era prins cu o coardă elastică deșirată. Parbrizul 
era securizat cu o folie transparentă care ţinea cioburile la un 
loc. Will se uita ca printr-o pânză de păianjen în mașina 
dezordonată. Allison era pe atât de neglijentă, pe cât era Jason 
de ordonat. Erau împrăștiate hârtii peste tot, cu cerneala 
mâzgălită de la ploaie. Will văzu o străfulgerare roz. 

— Acela este ghiozdanul ei. 

Se aplecă să desfacă elasticul. 

— la stai. Charlie îl împinse înapoi. Verifică garnitura de 
cauciuc din jurul parbrizului ca să se asigure că era rezistentă. 
Se pare că a ţinut, îi zise Charlie. Totuși, ai grijă. Nu vrei să-ţi 
cadă geamul pe cap. 

Will se gândi că se puteau întâmpla lucruri și mai rele. El 
așteptă răbdător ca Charlie să fixeze camera pe el, narând pe 
un ton oficial pentru casetă: 


295 


— Acesta este Agentul Will Trent de la Biroul de Investigaţii 
Georgia. Eu sunt Charles Reed, de asemenea de la Birou. Ne 
aflăm la service-ul lui Earnshaw, pe Autostrada 9, în Heartsdale, 
care se află în districtul Grant din Georgia. Este marţi, 26 
noiembrie, aproximativ ora zece și treizeci și două de minute 
seara. Suntem pe punctul de a deschide portbagajul unui Dodge 
Daytona, care conform relatărilor aparţine victimei crimei, 
Allison Spooner. 

Încuviinţă din cap, în semn că Will putea să înceapă în sfârșit. 

Coarda elastică era întinsă la maxim. Will trebui să-și 
folosească mușchii ca să o desfacă de pe bara de protecţie. 
Portbagajul erau greu, iar el își aminti că Lionel zicea că 
pistoanele erau sărite. Allison folosea o bucată de coadă de 
mătură ca să îl proptească. Will făcu la fel. Căzu o ploaie de 
bucățele de sticlă când deschise trapa cu totul. 

— Stai doar un pic, zise Charlie, apropiind imaginea de 
ghiozdan, lucrări și mizeria rămasă de la fast-food. 

În cele din urmă, îi dădu undă verde să ia ghiozdanul. _ 

Will îl apucă de baretă. Ghiozdanul era cam greu. În ciuda 
culorii stridente, materialul părea impermeabil. Sub privirea 
atentă a camerei, deschise fermoarul gros. Deasupra erau două 
cărţi grele, perfect uscate. După imaginile cu molecule de pe 
copertă, Will bănui că erau manualele de chimie ale lui Allison. 
Mai erau patru caiete cu arc, fiecare cu copertele de culori 
diferite. Will le răsfoi pentru cameră, iar paginile deveniră 
neclare. Bănui că acelea erau notițele lui Allison de la cursuri. 

— Ce este acolo? întrebă Charlie. 

Din caietul albastru atârna o bucată de hârtie. 

Will desfăcu hârtia. Era o jumătate de coală dictando. Se 
vedea pe margine cum fusese ruptă dintr-un caiet cu arc. Erau 
două rânduri scrise pe pagină, cu litere de tipar, cu pixul. Will se 
uită la primul cuvânt, încercând să-și dea seama de formele 
literelor. Întotdeauna citea mai greu când era obosit. Ochii lui 
refuzau să se concentreze. Ridică hârtia în fața camerei, 
întrebând: 

— Vrei să faci tu onorurile? 

Din fericire, lui Charlie nu i se păru ciudată cererea. Zise cu 
vocea lui oficială: 


296 


— Acesta este un bilet găsit în ghiozdanul roz, care, potrivit 
spuselor, aparţine victimei. Pe el scrie: Trebuie să vorbesc cu 
tine. Ne întâlnim la locul obișnuit. 

Will se uită la cuvinte. Acum, că știa ce scria, putea să 
distingă mai bine literele. Îi zise lui Charlie: 

— r-ul arată cunoscut. Este similar cu cel scris pe biletul de 
adio fals. Arătă cu degetul ruptura din partea de jos a paginii 
către cameră: Biletul găsit la lac a fost scris pe jumătatea de jos 
a unei pagini. Will repetă cuvintele lui Charlie: „Trebuie să 
vorbesc cu tine. Ne întâlnim la locul obișnuit”. Și apoi adaugi 
ultima parte din biletul de adio fals, care era „Vreau să se 
termine”. 

— Are sens. 

Vocea lui Charlie se schimbă din nou când anunţă că oprea 
caseta. În mod isteţ, nu voia să înregistreze speculaţiile lor 
pentru ca un viitor avocat al apărării să nu le prezinte la proces. 

Will analiză literele de pe pagină. 

— Crezi că a fost scris de un bărbat sau de o femeie? 

— Habar n-am, dar nu se potrivește cu scrisul de mână al lui 
Allison. Will bănui că el folosea notițele de la cursuri ca termen 
de comparaţie. Am văzut niște teme de-ale lui Jason în camera 
lui. Scria numai cu litere de tipar. 

— De ce ar fi primit Allison un asemenea bilet de la Jason? 

— El ar putea fi complice la crima ei, își dădu Charlie cu 
părerea. 

— Posibil. 

— Și apoi criminalul s-a hotărât că nu vrea să lase niciun 
martor. 

Pe Will începea să-l doară capul. Teoria nu se lega. 

— Nu sunt expert, dar aș zice că scrisul din jurnalul lui Allison 
este același ca cel de pe borcănelul de pastile, adăugă Charlie. 

— Jurnalul ei? 

— Caietul albastru. Este, în mod evident, un fel de jurnal. 

Will răsfoi paginile. Caietul era scris ceva mai puţin de 
jumătate. Restul paginilor erau goale. Se uită la ce scria pe 
coperta din plastic. Numărul 250 era scris îngroșat și încercuit. 
Presupuse că era numărul total de pagini. 

— Asta nu ţi se pare o alegere cam ciudată pentru un jurnal? 

— Avea douăzeci și unu de ani! Te așteptai să aibă un jurnal 
din acela de fetițe, legat în piele și cu încuietoare cu cheie? 


297 


— Bănuiesc că nu. 

Will răsfoi paginile. Scrisul de mână al lui Allison era oribil, dar 
numerele erau lizibile. De fiecare dată când scrisese în jurnal 
pusese data în partea de sus. Unele erau numai de două 
paragrafe. Altele aveau doar un rând două, ici-colo. Răsfoi către 
ultima. 

— 13 noiembrie. Asta a fost acum două săptămâni. Se uită și 
la celelalte date: A fost destul de consecventă până în 
momentul acela. Răsfoi înapoi la prima pagină: A scris prima 
dată în el pe 1 august. Cam scurt jurnal. 

— Poate că începe unul nou în fiecare an, de ziua ei. 

Will își aminti nota Sarei de pe tabla de la casa de pompe 
funebre. Ziua de naștere a lui Allison Spooner era cu două zile 
înainte de a lui Angie. 

— S-a născut în aprilie. 

— Am încercat și eu... Charlie luă camera: Cred că ar trebui să 
filmăm câte ceva din el. Ţi-a sărit ceva în ochi? 

Will se uită la jurnalul deschis. Scrisul lui Allison arăta ca o 
serie de bucle și încâlcituri. Se pipăi pe buzunar. 

— Cred că mi-am lăsat ochelarii în torpedo. 

— Nasol. Charlie închise camera. Te las la mașina ta ca să te 
poţi apuca de treabă. Cu locul ăsta și cu casa Braham, o să stau 
să muncesc și eu toată noaptea. 


Capitolul 15 


Lena simţi încă un val de fiori care-i traversau corpul. Era ca 
un cutremur, un duduit încet, apoi pământul se răsturnă, 
începură să-i clănţăne dinţii pe călușul din gură. Mușchii îi 
tremurau, ajungând să aibă spasme. Lovi din picioare. Văzu 
străfulgerări de lumină. Nu avea rost să se opună. Nu putea 
decât să zacă acolo până trecea senzaţia. 

Cu o încetineală agonizantă, spasmele cedară. Trupul începu 
să i se relaxeze. | se slăbi maxilarul. Inima i se încetini în piept, 
ca un pește care se zbătea prins în plasă. 

Cum de ajunsese în această situație? Cum de fusese prostită 
atât de ușor? 

Era legată ca un porc, avea o funie întreagă înfășurată în jurul 
corpului, mâinilor și picioarelor. Chiar dacă nu era legată, se 


298 


îndoia că ar fi putut să facă altceva decât să zacă acolo și să 
transpire. Avea hainele îmbibate. Betonul de sub ea trăsese 
umezeala, așa că stătea în băltoaca făcută de ea. 

Și era frig. Era atât de al naibii de frig, încât și fără tremurat 
tot îi clănțăneau dinţii. Abia își mai simţea mâinile și picioarele. | 
se umplea trupul de spaimă când se gândea că mai venea un 
atac. Nu mai putea rezista mult. _ 

Era de la infecția de la mână? Asta era motivul pentru care nu 
se putea opri din tremurat? Zvâcneala se transformase într-o 
durere ucigătoare care se micșora și creștea fără să aibă un 
tipar anume. Nu-i trecea viaţa prin faţa ochilor, dar nu putea să 
se abţină să se gândească la ce o adusese acolo. Dacă reușea 
să iasă din locul acela, dacă reușea într-un fel să se elibereze, 
atunci totul trebuia să se schimbe. Teama care-i inunda corpul 
adusese cu ea o limpezime a gândurilor pe care Lena nu o 
avusese niciodată. De atâta vreme, ea se păcălise singură 
crezând că ascundea adevărul ca să-i protejeze pe alţii - familia, 
prietenii. Acum vedea că se proteja numai pe ea însăși. 

Dacă Brad supravieţuia, ea i-ar fi cerut iertare în fiecare zi 
pentru tot restul vieţii. l-ar fi spus lui Frank că se înșelase în 
privinţa lui. Era un om bun. În toţi acești ani nu renunţase la ea, 
pe când altcineva mai deștept ar fi dat-o la o parte pentru că 
era un prieten de nimic. Unchiul ei trecuse prin iad cu ea. Ea îl 
îndepărtase de atâtea ori, încât era o minune că se mai ţinea pe 
picioare. 

Și trebuia să găsească o cale de a o prinde pe Sara Linton 
singură. Lena și-ar fi deschis sufletul, ar fi mărturisit 
complicitatea ei la moartea lui Jeffrey. Nu îl omorâse cu mâna ei, 
dar îl pusese în calea pericolului. Lena fusese partenera lui 
Jeffrey. Ea ar fi trebuit să-l apere, dar ea stătuse liniștită în timp 
ce el intra în foc. Practic îl împinsese în direcţia aceea pentru că 
ea era prea lașă ca să înfrunte situaţia de una singură. 

Poate că asta cauza crizele. Adevărul era ca o umbră care se 
furișa prin sufletul ei. 

Lena își răsuci mâna bună ca să ajungă la ceas. Funia o ciupi 
de încheietură. Abia simţi durerea în timp ce apăsă butonul 
pentru lumină. 

23:45. 

Era aproape miezul nopții. 


299 


Lena știa că plecase de la secție pe la șase. Probabil că Jared 
se întreba pe unde umbla. Sau poate că îl prinsese Frank. Poate 
că Jared era în drum sper Macon, spre casă, chiar în momentul 
acela. 

Jared. Din cauza adevărului, avea să-l piardă pe vecie. 

Era pedeapsa pe care o merita. 

| se încleștă maxilarul. Își închise ochii, simțind cum mai 
venea un val. Tremuratul îi cobori în umeri, apoi în braţe și 
mâini. Lovi din picioare. Simţea cum i se dădeau ochii peste cap. 
Se auziră zgomote. Un mârâit. Un țipăt. 

Lena își deschise încet ochii. Văzu întuneric. Îi reveni deodată 
memoria. Era legată. Avea un căluș în gură. Avea trupul acoperit 
de sudoare. Aerul duhnea a transpiraţie și urină. Apăsă butonul 
de la ceas. Işi văzu pielea de pe încheietură în lumina fadă. 
Dungile roșii urcau către umăr, către inimă. Se uită la ecran. 

23:58. 

Era aproape miezul nopții. 


MIERCURI 


Capitolul 16 


Sara asculta ceasul din bucătărie cum ticăia, pe măsură ce 
limbile trecură de miezul nopţii. Nu-și mai amintea de când 
stătea la masă holbându-se la mormanele de vase murdare de 
pe chiuvetă și din jurul ei. Doar letargia o ţinea ţintuită pe 
scaun. Renovarea bucătăriei mamei ei inclusese și două mașini 
de spălat vase care erau atât de moderne încât era imposibil să- 
ți dai seama dacă funcționau sau nu, dar totuși ea insista să-și 
spele de mână vesela și toate cratițele și tigăile. Sau insista ca 
Sara să facă treaba asta, ceea ce făcea obiceiurile anacronice 
ale lui Cathy și mai scandaloase. 

Sarcina care nu necesita gândit ar fi trebuit să fie pentru Sara 
un final binevenit al acelei zile. Să lucrezi la Spitalul Grady era 
ca și cum încercai să stai locului pe un carusel care se învârtea. 
Fluxul de pacienţi nu înceta niciodată, iar Sara de obicei jongla 
cu câte douăzeci de cazuri deodată. Intr-o tură obișnuită de 
douăsprezece ore, ea vedea în medie cincizeci- șaizeci de 
pacienţi. Incetinirea acestui proces, concentrarea asupra unui 
singur pacient pe rând, ar fi trebuit să fie o sarcină mai ușoară, 
dar Sara găsi că mintea ei funcţiona diferit acum. 

Realiză că presiunea constantă de la urgenţă era în multe 
feluri un dar. Când Sara locuia în districtul Grant, viața ei se 
desfășura într-un ritm mult mai lent. De obicei lua micul-dejun 
cu Jeffrey dimineața. De două-trei ori pe săptămână cinau cu 
familia ei. Sara era medicul echipei locale de fotbal american a 
liceului. Era antrenoare de volei vara. Timpul ei liber era infinit 
dacă-și organiza programul cum trebuia. Dusul la magazine 
putea dura câteva ore dacă se întâlnea cu un prieten. Decupa 
articole din reviste pentru sora ei. Se alăturase până și clubului 
de lectură a mamei ei, până când începuseră să citească prea 
multe cărți serioase și nu mai era distractiv. 

Dimpotrivă, ritmul alert al muncii ei din Atlanta o împiedica pe 
Sara să se gândească prea mult la viaţa ei. De obicei, când 
termina de dictat fișele nu putea decât să se târască acasă și să 


301 


facă o baie înainte să adoarmă pe canapea. Zilele ei libere erau 
irosite la fel, cu diferite treburi. De îndatoririle casnice încerca să 
scape cât mai repede. Își programa prânzuri și cine ca să nu 
aibă prea mult timp să stea singură. Singură cu gândurile ei. 

Tot sprijinul ei obișnuit dispăruse în subsolul casei de pompe 
funebre a lui Brock. Desigur, o autopsie necesita foarte multă 
atenție, dar de la un punct, mișcările erau mecanice. Măsurare, 
cântărire, biopsie, înregistrare. Nici Allison Spooner, nici Jason 
Howell nu lăsaseră niște indicii remarcabile în moartea lor. 
Singurul lucru care-i lega era cuțitul cu care fuseseră uciși. 
Rănile era aproape identice: ambele fuseseră provocate de o 
lamă mică, ascuţită, răsucită înainte să fie scoasă, pentru a 
asigura daune maxime. 

Cât despre Tommy Braham, Sara găsise doar un singur articol 
care ieșea în evidență: băiatul avea un arculeţ metalic în 
buzunarul din faţă al blugilor, ca cele pe care le găseai de obicei 
într-un pix. 

Se aprinse lumina pe hol. 

— Vasele alea nu or să se spele singure, strigă Cathy. 

— Da, mamă. 

Sara se uită lung la chiuveta din bucătărie. Hareton venise la 
cină, dar ea ghici că ospățul fusese de fapt menit pentru Will. 
Cathy adora să gătească pentru oameni care apreciau, iar Will 
cu siguranţă se potrivea în categoria aceasta. Mama ei folosise 
fiecare farfurie de porțelan din casă, servind cafeaua în cești cu 
farfurioare, ceea ce Sarei i se păru un gest foarte frumos, până 
când mama ei anunţă la masă ca Sara avea să spele tot. 
Hareton râsese ca un măgar de expresia de pe faţa ei. 

— Încearcă să dai din nas când te holbezi la ele, îi sugeră 
Tessa, intrând în bucătărie. 

Era îmbrăcată cu o cămașă de noapte galbenă, lălâie, care 
forma un cort deasupra burţii. 

— Ai putea oricând să te oferi să mă ajuţi. 

— Am citit în revista People că spălatul vaselor dăunează 
copilului. Deschise frigiderul și se uită la munţii de mâncare 
dinăuntru. Ar fi trebuit să te uiţi la film cu noi. A fost amuzant. 

Sara se rezemă de spătarul scaunului. Nu avea chef de o 
comedie romantică în momentul acela. 

— Cine a sunat mai devreme? 

Tess împinse caserolele aliniate pe rafturi. 


302 


— Fosta soţie a lui Frank. O ţii minte pe Maxine? Sara aprobă 
din cap. El tot refuză să se ducă la spital. 

Frank suferise un infarct ușor la secție în după-amiaza aceea. 
Din fericire, Hareton era vizavi, la restaurant, altfel lucrurile ar fi 
putut să fie mult mai rele. Cu cinci ani în urmă, Sara s-ar fi 
grăbit la căpătâiul lui Frank. În ziua aceea, când auzise vestea la 
casa de pompe funebre, nu putu decât să aibă un sentiment de 
tristeţe. 

— Ce voia Maxine? 

— Ca de obicei. Să se plângă de Frank. E încăpățânat până 
peste poate. Tessa puse pe masă un tub de frișcă Cool Whip și 
se întoarse la frigider. Ești bine? 

— Sunt doar obosită. 

— Și eu. E greu să fii însărcinată. 

Se așeză la masă în faţa Sarei cu un copan de pui prăjit în 
mână. Îl băgă în frișcă. 

— Spune-mi te rog că nu ai de gând să mănânci aia. 

Tessa îi oferi copanul. 

Deși o ducea capul mai mult de atât, Sara încercă combinaţia 
nelegiuită. 

— Uau. E într-un fel sărat și dulce în același timp. 

Îi întinse copanul înapoi surorii ei. 

— Știu, nu-i grozav? Tessa îl băgă din nou în frișcă și mușcă. 
Știi, mă rog pentru tine în fiecare seară. 

Sara râse înainte să se poată abţine. Își ceru scuze pe cât de 
repede putu. 

— lartă-mă. Eu doar... 

— Doar ce? 

Se gândi că acela era un moment potrivit pentru a spune un 
adevăr. 

— Nu credeam că tu crezi cu adevărat în chestiile alea. 

— Sunt misionară, toanto. Ce crezi că am făcut în ultimii trei 
ani din viaţa mea? 

Sara se strădui să iasă dintr-o gaură care se mărea la infinit. 

— Am crezut că voiai să te duci în Africa să ajuţi copiii. 

Nu știa ce altceva să zică. Sora ei se bucurase întotdeauna de 
viaţă. Câteodată i se părea că Tessa se bucura pentru 
amândouă. Sara se gândise dintotdeauna la școală, apoi la 
serviciu. Intre timp, Tessa ieșea cu cine voia, se culca cu cinei 
se punea pata și nu-și cerea niciodată scuze pentru asta. 


303 


— Trebuie să recunoști că nu ești o misionară tipică. 

— Poate că nu, recunoscu ea. Dar trebuie să crezi în ceva. 

— E greu să cred într-un Dumnezeu care mi-ar lăsa soțul să- 
mi moară în braţe. 

— Nu poţi să te dai bătută, surioară. Dacă cineva îţi aruncă o 
frânghie, ai face bine să începi să te caţeri. 

La fel îi spusese și Cathy imediat după ce-l pierduse pe 
Jeffrey. 

— Mă bucur că ai găsit ceva care te face să te simţi împăcată. 

— Cred că și tu ai găsit ceva. Tessa terminase copanul, dar 
mai scotea frișcă din tub cu osul. Când ai venit erai altfel. Faci 
munca pe care vrei s-o faci. 

— Nu știu ce să zic. 

— Unde e Will? 

— Te rog, nu începe iar cu asta, oftă Sara. 

— Data viitoare când te vezi cu el, scoate-ţi elasticul de păr. 
Îți stă mai drăguţ cu el lăsat liber. 

— Te rog, te rog, încetează. 

— Pot să-ţi spun ceva? zise Tess întinzându-se și luând-o de 
mână. 

— Atâta vreme cât nu sunt sfaturi despre cum să umbli după 
bărbați însurați. 

— Sunt îndrăgostită cu adevărat de soțul meu, zise ea 
strângând mâna Sarei. 

— Foarte bine, zise Sara cu atenţie. 

— Știu că tu crezi că Lem e plictisitor și prea serios și încrezut, 
și crede-mă, poate este așa, dar de o mie de ori pe zi, audo 
melodie sau mă gândesc la ceva amuzant sau tati zice una 
dintre poantele lui stupide și primul gând care-mi trece prin cap 
e „Vreau să-i povestesc și lui Lem despre asta.” Și știu că în 
partea cealaltă a lumii, și el se gândește la fel. Făcu o pauză. 
Asta e iubirea, Sara, când sunt atât de multe lucruri despre tine 
pe care vrei să le știe numai o singură persoană de pe pământ. 

Sara își aminti cum era când se simţea și ea astfel, ca și cum 
era înfășurată într-o pătură caldă. 

— Doamne, o să încep să plâng. Când o să vină Lem acasă, o 
să creadă că stau prost cu nervii, râse Tessa. 

Sara își puse mâna pe a Tessei. 

— Mă bucur că ai găsit pe cineva. Cuvintele ei erau sincere. 
Vedea că sora ei era fericită. Meriţi să fii iubită. 


304 


— Și tu, zise Tessa zâmbind cu tâlc. 

— Mi-am făcut-o cu mâna mea, zise Sara râzând. 

— Aș face bine să mă duc la culcare. Oftă când se ridică. 
Spală-te pe mâini, miroși a pui și frișcă. 

Sara își mirosi mâinile. Sora ei avea dreptate. Se uită din nou 
la chiuveta plină, gândindu-se că mai bine se apuca de vase ca 
să poată merge la culcare. Oftă la fel de tare ca Tessa când se 
ridică de la masă. O durea spatele de la atâta stat aplecat toată 
ziua. Avea ochii obosiţi. Cotrobăi sub chiuvetă după detergentul 
de vase, sperând ca mama ei să-l fi terminat, așa încât să aibă o 
scuză bună ca să lase vasele pe dimineaţă. 

— Rahat, bombăni Sara, găsind detergentul lichid Dawn în 
spatele unei cutii cu praf pentru mașina de spălat vase, pe care 
mama ei nu o desfăcuse niciodată. Auzi pași pe hol. Te-ai întors 
după frișcă? întrebă Sara. Tessa nu răspunse, dar Sara era 
sigură că era acolo. Nu-mi spune că ai venit să mă ajuţi. 

leşi pe hol și nu o văzu pe Tessa, ci pe Will. 

— Bună. 

Stătea în mijlocul holului. Avea servieta de piele în mână, într- 
o parte. Avea ceva diferit, de care Sara nu prea putea să-și dea 
seama. Arăta la fel. Purta aceleași haine în care îl văzuse în 
ultimele două zile. Dar cu siguranţă era ceva în neregulă. Avea o 
tristețe care sărea în ochi din prima. 

Îi făcu semn să intre în bucătărie. 

— Intră. 

Sara puse detergentul de vase pe blat. Will stătea în ușă. 

— Imi cer scuze, zise el. Mi-a deschis sora ta. Mă uitam pe 
geamul de la ușă, încercând să-mi dau seama dacă dormiţi. Știu 
că e târziu. Se opri din vorbit, înecându-se când înghiţi. E foarte 
târziu. 

— E totul în regulă? 

Își mută agitat servieta dintr-o mână într-alta. 

— Te rog, spune-i mamei tale că îmi pare rău că nu am reușit 
să ajung la cină. Am avut multe de făcut. 

— Nu e nimic. Ea înțelege. 

— Autopsiile au... Se opri din nou, ștergându-și fruntea cu 
mâneca. Avea părul ud de la ploaie. M-am gândit pe drum 
încoace că poate criminalul lui Jason e un imitator. 

— Nu, îi zise ea. Rănile au fost identice. Sara făcu o pauză. 
Era clar că se întâmplase ceva îngrozitor. Hai să stăm jos, bine? 


305 


— E în regulă, eu... 

— Hai. Ce-ai păţit? zise Sara după ce se așeză la masă. 

El se uită din nou spre ușa de la intrare. Ea își dădea seama 
că el nu voia să fie acolo, dar părea incapabil să plece. 

În cele din urmă, Sara îl trase de mână pe scaun. El se așeză, 
cu servieta în poală. 

— Îmi pare rău pentru asta. 

Ea se aplecă în faţă, rezistând impulsului de a-l lua de mână. 

— Pentru ce? 

El înghiți din nou. Ea îl lăsă să vorbească când era gata. 
Vocea îi răsuna încet în camera mare: 

— A născut Faith. 

— E bine? întrebă Sara punându-și mâna la gură. 

— Da, e bine. Amândouă sunt bine. Işi scoase mobilul din 
buzunar și îi arătă o poză cu un nou-născut cu faţa roșie, cu o 
căciuliță roz împletită. Cred că e fetiță. 

Faith scrisese în mesaj greutatea și numele copilului. 

— Emma Lee, îi zise Sara. 

— Trei kilograme și nouă sute de grame. 

— Will... 

— Am găsit asta. 

Puse servieta pe masă și deschise încuietorile. Ea văzu un 
teanc de hârtii și o pungă pentru probe cu un sigiliu roșu. 
Scoase dintr-un buzunar un caiet studenţesc cu o copertă 
albastră din plastic. Coperta era pătată de praf negru pentru 
amprente. 

— Am încercat să o curăț, zise el, ștergând murdăria de 
pulover. Îmi cer scuze. Era în mașina lui Allison și eu... Răsfoi 
paginile, arătându-i mâzgăliturile. Nu pot, zise el. Pur și simplu 
nu pot. 

Ea realiză că Will nu se uitase nici măcar o dată la ea de când 
intrase în cameră. Avea un așa aer de înfrângere, de parcă 
fiecare cuvânt care-i ieșea pe gură îi provoca durere. 

Sara avea poșeta pe blat. Se ridică și își găsi ochelarii de citit. 

— Mama ţi-a pregătit o farfurie cu mâncare. De ce nu 
mănânci ceva și eu mă apuc de citit? îi zise ea lui Will. 

El se uită la caietul din faţa sa. 

— Nu prea mi-e foame. 

— Deja ai ratat cina. Dacă nu mănânci mâncarea aia, mama 
nu o să te ierte niciodată. 


306 


— Chiar nu pot... 

Sara deschise cuptorul. Mama ei gătise din nou cât pentru un 
batalion, de data asta friptură de vită, cartofi, spanac, fasole 
verde și mazăre. Pâinea din porumb era înfășurată într-o folie de 
aluminiu. Sara puse farfuria în faţa lui Will, apoi se duse să ia 
tacâmuri și un șerveţel. Îi turnă un pahar de ceai și găsi niște 
lămâie în frigider. Dacă tot se ridicase, dădu drumul la cuptor ca 
să încălzească plăcinta de cireșe care era pe blatul de bucătărie. 

Se așeză faţă în faţă cu Will și deschise caietul. Îl privi peste 
ochelari. Nu se mișcase. 

— Mănâncă, îi zise ea. 

— Chiar nu... 

— Asta e înțelegerea, zise ea. Tu mănânci, eu citesc. 

Ea se uită lung la el, ca să fie clar că nu avea să dea înapoi. 

Will ridică șovăielnic furculita. Ea aşteptă ca el să ia o gură de 
cartofi până să deschidă caietul cu arc. 

— Pe coperta din interior e numele ei și data, 1 august. Sara 
se duse la prima pagină. „1 august. Ziua întâi.” Răsfoi paginile. 
Scrie la fel pe toate. Ziua a doua, ziua a treia... Răsfoi până la 
capăt. Până la ziua o sută patru. 

Will nu comentă. Mânca, dar ea își dădea seama că înghiţea 
cu greu. Sara nu-și imagina cât de frustrant era pentru el să fie 
nevoit să-i citească cineva jurnalul. El îl considerase ca pe un 
eșec personal. Ea voia să-i zică că nu era vina lui, dar evident, 
cerându-i ajutorul Sarei îl solicitase atât de mult, încât ea nu 
voia să riște să-l împingă și mai departe. 

Se întoarse la prima pagină. 

— Ziua întâi, repetă ea. „Prof. C a fost sarcastic azi. Am plâns 
apoi vreo douăzeci de minute. Pur și simplu nu mă puteam opri. 
M-am enervat foarte tare la cursului lui Dr. K pentru că D îi tot 
trimitea bilețele lui V prin spatele meu și nu mă puteam 
concentra pentru că tot râdeau.” Dădu pagina. „Ziua a doua. M- 
am tăiat destul de rău când mă rădeam pe picioare. M-a durut 
toată ziua. Am întârziat două minute la muncă, dar L nu a zis 
nimic. Am fost paranoică toată ziua crezând că va ţipa la mine. 
Nu suport să fie supărat.” 

Sara citi în continuare, pagini și pagini de păreri ale lui Allison 
despre L de la restaurant și J care uitase că stabiliseră să se 
întâlnească la prânz. Fiecare notă descria sentimentele lui 
Allison cu privire la această situaţie, dar niciodată cu detalii 


307 


înflorite. Ori era fericită, ori tristă, ori deprimată. Plângea de 
obicei neobișnuit de mult, având în vedere împrejurările, în 
ciuda revelaţiilor emoţionale, relatarea părea rece, de parcă fata 
era o observatoare care privea cum i se ducea viaţa. 

Parcurgerea întregului jurnal dură mai mult de o oră. Will își 
termină cina, apoi mâncă aproape toată plăcinta. Își împreună 
mâinile pe masă și rămase cu privirea aţintită la perete. Se 
plimbă prin cameră până când realiză că o distrăgea de la citit. 
Când Sarei i se uscă gâtul, el îi dădu un pahar de apă cu gheaţă. 
În cele din urmă, observă vasele din chiuvetă, iar ea citi în 
continuare ca să treacă peste rușine, în timp ce el dădu drumul 
la robinet și începu să le spele. Avea crampe de la atâta stat în 
picioare. Sara se ridică să stea și ea în picioare lângă chiuvetă, 
ca măcar să pară că ajuta și ea. Will terminase toate cratiţele și 
tigăile și se apuca de veselă când Sara ajunse la final. 

— „Ziua o sută patru. A fost bine la serviciu. Nu m-am putut 
concentra toată ziua. Am dormit nouă ore azi-noapte. Am tras 
un pui de somn de două ore în pauza de prânz. Ar fi trebuit să 
învăţ. M-am simţit vinovată și deprimată toată ziua. Niciun semn 
de la J. Bănuiesc că mă urăște acum. Nu-l pot învinovăţi.” Se 
uită spre Will: Asta e tot. 

EI își ridică privirea de la farfuria pentru pâine pe care o avea 
în mâini. 

— Am numărat toate paginile. Sunt două sute cincizeci. 

Ea se uită pe coperta din faţă, văzând numărul de pagini. 

Fata nu rupsese nicio foaie. 

— S-a oprit din scris cu două săptămâni înainte să moară, îi 
zise Sara. 

— S-a întâmplat ceva acum două săptămâni, de care ea nu a 
vrut să scrie. 

Sara puse caietul pe masă și luă un prosop. Will făcea o 
treabă mult mai conștiincioasă decât s-ar fi așteptat vreodată 
Sara. Schimba apa des și ștergea totul pe măsură ce avansa. Nu 
mai rămăsese mult spaţiu pe blaturi, așa că el ghici pe unde 
stăteau lucrurile. Sara ar fi trebuit să le ia la mână și să pună 
cratițele și tigăile la locurile lor, dar nu voia să facă asta de față 
cu Will. 

El văzu prosopul din mâna ei. 

— Mă descurc. 

— Lasă-mă să ajut. 


— Cred că ai ajutat destul. Azi a fost mai rău ca de obicei, 
spuse el. 

— Stresul e un factor important când obosești sau te 
emoţionezi. 

El frecă tare farfuria din mână. Sara văzu că nu se sinchisise 
să-și suflece mânecile. Manșetele de la pulover erau ude 
leoarcă. 

— Am încercat să sap un nou șanț de canalizare pentru casă, 
de asta am rămas în urmă cu spălatul rufelor, zise el. 

Sara se aștepta la un non sequitur, dar spera că el se mai 
putea abţine vreo câteva momente. 

— Tata a construit casa asta cu banii de pe urma oamenilor 
care încearcă să-și facă singuri instalaţiile sanitare. 

— Poate o să-mi dea niște sfaturi. Sunt destul de sigur că 
șanțul pe care l-am început s-a acoperit deja. 

— Nu ai folosit un cofraj? Sara se opri din ștersul farfuriei. E 
periculos. Nu ar trebui să sapi mai mult de un metru fără să 
proptești pereții. 

O privi intrigat. 

— Așchia nu sare departe de trunchi, sunt fata lu’ tata. Sună- 
mă când te întorci în Atlanta. Mă pricep la excavatoare. 

El ridică farfuria pentru pâine. 

— Cred că mi-ai făcut destule favoruri, ca să-mi ajungă o bună 
bucată de vreme. 

Sara se uită la reflexia lui în geamul de deasupra chiuvetei. 
Avea capul plecat, concentrându-se pe sarcina pe care o făcea. 
Ea duse mâna la spate și își desfăcu coada. Părul îi căzu pe 
umeri. 

— Du-te să stai jos. Termin eu de spălat, zise ea. 

Will o privi, apoi trase de timp. Ea credea că va zice ceva, dar 
în schimb el luă încă o farfurie și o scufundă în apa cu 
detergent. Sara deschise sertarul ca să pună tacâmurile la 
locurile lor. Îi atârna părul pe faţă. Se bucura de acoperire. 

— Nu-mi place să las vasele murdare, zise el. 

— Să nu te audă mama. Nu te mai lasă să pleci niciodată, zise 
ea încercând un ton neserios. 

— Odată, am avut o mamă adoptivă, pe care o chema Lou. 
Will așteptă ca ea să se uite în geam. Lucra toată ziua la 
supermarket, dar venea acasă în fiecare zi ca să-mi pregătească 
prânzul, orice ar fi fost. Clăti farfuria și i-o dădu Sarei. Venea 


309 


întotdeauna acasă după ce eu mă culcam, dar într-o noapte am 
auzit-o. M-am dus în bucătărie, ea era acolo în uniforma ei maro, 
prea strâmtă pentru ea, și stătea în picioare în faţa chiuvetei. 
Era un morman de vase și mâncare rămasă de la prânz. Eu nu 
făcusem nimic cât timp ea fusese plecată. Doar mă uitasem la 
televizor. Privi din nou reflexia Sarei. Lou stătea acolo uitându- 
se la dezastrul din chiuvetă și bocea. Genul ăla de plâns care-ţi 
zguduie tot corpul. Luă următoarea farfurie din teanc. M-am dus 
în bucătăria aia și am spălat fiecare vas pe care l-am găsit și cât 
timp am mai stat acolo, nu am mai făcut-o niciodată să curețe 
după mine. 

— A încercat să te adopte? 

— Glumești? râse el. Mă lăsa singur toată ziua, cu excepția 
prânzului. Aveam opt ani. M-au luat de acolo când consilierul 
școlar a observat că nu mai fusesem la școală de două luni. 
Scoase dopul de la chiuvetă. Era o doamnă cumsecade, totuși. 
Cred că i-au dat un copil mai mare. 

Sara puse întrebarea înainte să se poată opri: 

— De ce nu ai fost niciodată adoptat? Erai sugar când te-au 
dus la orfelinat. 

Will își ținu mâna sub jetul de apă în timp ce potrivea 
temperatura. Ea crezu că el avea să-i ignore întrebarea, dar el 
răspunse în cele din urmă: 

— Tatăl meu a avut custodia la început. Statul m-a luat după 
câteva luni. Aveau motive întemeiate. Puse dopul ca să se 
umple chiuveta. Am stat la orfelinat o vreme, apoi a apărut un 
unchi și a încercat marea cu degetul. Avea intenţii bune. Dar nu 
era chiar pregătit să aibă grijă de un copil în momentul acela. A 
fost un du-te vino între casa lui, familiile adoptive și orfelinat. In 
cele din urmă, s-a dat bătut. Pe când am împlinit șase ani, era 
deja prea târziu. 

Sara își ridică privirea. Will iar se uita la reflexia ei. 

— Ai auzit de regula de șase ani, nu? zise el. Tu și cu soțul tău 
ați încercat să adoptați. Trebuie să fi auzit de ea. 

— Da. 

Sarei i se puse un nod în gât. Nu-l putea privi. Șterse din nou 
farfurioara, deși nu mai era picătură de apă pe ea. Regula de 
șase ani. Sara o auzise la cabinetul ei de pediatrie înainte ca 
Jeffrey să sugereze adopţia. Un copil care stătea la orfelinat mai 
mult de șase ani, era considerat pângărit. Până la vârsta aceea i 


310 


se întâmplaseră prea multe lucruri. Avea amintirile prea 
consolidate, obiceiurile prea înrădăcinate. 

Cu ani în urmă, și cineva din Atlanta auzise avertismentul 
acesta. Probabil de la un prieten sau poate chiar de la un medic 
de familie de încredere. Se duseseră la orfelinat, îl văzuseră pe 
Will Trent, băieţelul de șase ani și se hotărâseră că era prea 
târziu. 

— Ți se pare că jurnalul acela îi aparţine unei fete de douăzeci 
și unu de ani? întrebă el. 

— Nu sunt sigură, zise ea după ce își drese vocea. Nu am 
cunoscut-o pe Allison. Se strădui să se gândească la întrebarea 
lui. Îmi pare în neregulă. 

— Nu pare ca o chestie din aceea cu „Dragă jurnalule”. Se 
apucă de ultimul morman de vase. E mai mult o listă lungă de 
plângeri despre oameni, profesori, serviciu, lipsa banilor și 
prietenul ei. 

— Are un ton cam smiorcăit. 

— Scopul smiorcăitului este ca alţii să te audă și să le fie milă 
de tine. Îţi pare depresivă? 

— Fără nicio îndoială. Din jurnal reiese clar că avea o perioadă 
foarte grea. A încercat să se sinucidă o dată, ceea ce indică cel 
puţin un episod depresiv în trecutul ei. 

— Poate că făcuse un pact de sinucidere cu Jason și cu o a 
treia persoană. 

— E un mod destul de îngrozitor de a muri dacă vrei să te 
sinucizi. Ar fi mult mai ușor să iei pastile. Să te spânzuri. Să sari 
de pe o clădire. De asemenea, cred că dacă era un pact, ar fi 
trebuit să o facă împreună. 

— Ai găsit ceva semne că Allison, Jason sau Tommy foloseau 
droguri? 

— Niciun semn exterior. Erau cu toţii sănătoși, cu o greutate 
medie sau peste medie. Mostrele de sânge și țesut sunt în drum 
spre Centru. Vom primi rezultatul în câteva zile. 

— Eu și Charlie am jonglat cu teoria că Jason ar fi putut fi 
implicat în crima lui Allison. Suntem destul de siguri că ucigașul 
s-a folosit de el pentru a o ademeni la lac. Sau cel puţin scrisul 
lui de mână. Închise apa și se șterse pe blugi în timp ce se 
îndrepta către servietă. Asta era între paginile jurnalului. 

Sara luă punga pentru probe pe care el i-o întinse. Era un bilet 
înăuntru. 


311 


— Hârtia asta îmi pare cunoscută. Ea citi cuvintele: „Trebuie 
să vorbesc cu tine. Ne întâlnim la locul obișnuit.” 

Will adăugă propoziţia de pe biletul de adio: 

— „Vreau să se termine.” 

Sara se așeză la masă. 

— Jason a scris biletul de adio fals al lui Allison. 

— Sau cineva a scris tot biletul, apoi a rupt partea de jos șia 
lăsat-o în pantoful lui Allison ca un avertisment pentru el. El 
observă eroarea. Dar atunci de ce-l avea Allison în caiet? 

— Nu-i de mirare că ţi-a obosit creierul. 

Pe Sara o lua durerea de cap numai când se gândea la asta. 

Will mai scoase încă o pungă de plastic din servietă. 

— Am găsit ăsta în dulăpiorul de medicamente al lui Tommy. 
Charlie l-a testat pe loc, dar nu știe sigur ce e înăuntru. 

Sara răsuci borcănelul de medicamente ca să citească 
eticheta prin punga de plastic. 

— E ciudat. 

— Speram ca tu să știi ce e. 

— „Tommy, nu lua din astea” citi ea. Nu sunt expertă în 
caligrafie, dar mi se pare că este scrisul lui Allison. De ce să-i 
zică lui Tommy să nu le ia? De ce nu le-a aruncat direct? 

Will nu-i dădu un răspuns rapid. Se rezemă de spătarul 
scaunului, uitându-se la ea. 

— Ar putea fi otravă, dar dacă ai otravă, de ce ai mai 
înjunghia pe cineva în gât? 

— Ce sunt literele acestea din partea de jos a etichetei? Sara 
își puse ochelarii de citit, ca să vadă: C-C-H. Ce înseamnă asta? 

— Faith a încercat să verifice inițialele pe calculator, dar nu 
știu cât de eficientă a fost căutarea. Poza pe care am făcut-o nu 
era prea clară și... Arătă către capul lui de parcă era ceva în 
neregulă cu el: Știi că nu am fost de mare ajutor. 

— Te-ai dus vreodată la un control oftalmologic? 

— Problema mea nu e că am nevoie de ochelari, îi zise el, 
privind-o nedumerit, de parcă ea ar fi trebuit să știe mai bine. 
Am avut asta toată viaţa. 

— Te iau durerile de cap când citești? Ți se face greață? 

El ridică ușor din umeri și încuviință din cap. Ea își dădea 
seama că nu avea să i se mai acorde mult timp pentru subiectul 
acela. 

— Ar trebui să te duci la un oftalmolog. 


312 


— Nu, pot să citesc panoul. 

— Scumpule, pot să-ţi pun o lumină în ochi și să-mi dau 
seama dacă ai cristalinul focalizat. 

Alintul ei plutea penibil între ei. Will o privi. El avea mâinile pe 
masă și își răsucea agitat verigheta. 

Ea se chinui să-și ascundă jena. Ridică borcănelul de 
medicamente și îl ținu în faţa lui. 

— Uite-te la literele mici. Will o mai privi preţ de o clipă, 
înainte să-și îndrepte privirea către borcănelul din mâna ei. 
Acum stai nemișcat. Îi puse ochelarii ei cu atenţie pe cap, apoi 
ridică din nou borcănelul: E mai bine? 

Era clar că Will nu voia, dar tot se uită la borcănel. O privi 
surprins pe Sara, înainte să-și întoarcă privirea spre borcănel. 

— E mai clar. Nu e cum trebuie, dar e mai bine. 

— Pentru că îţi trebuie ochelari de citit. Puse borcănelul la loc 
pe masă. Vino la urgenţe când te întorci în Atlanta. Sau putem 
să mergem la vechiul meu cabinet mâine. Probabil că ai văzut 
clinica de copii vizavi de secţia de poliţie. Aveam panouri de citit 
speciale pentru... 

Sara rămase cu gura căscată. 

— Ce este? 

Ea își puse din nou ochelarii și citi din nou literele mici. „C-C- 
H. Clinica de Copii Heartsdale.” Sara se gândise la toate 
posibilităţile ilegale pentru borcănelul de medicamente, nu și la 
cele legale. 

— Ăsta este un medicament experimental. Elliot probabil că-l 
testează în afara clinicii. 

— Ce fel de medicament? 

— Companiile farmaceutice trebuie să testeze medicamentele 
experimentale pe care vor să le introducă pe piaţă, explică Sara. 
Plătesc voluntari care să se participe la studii. Tommy trebuie să 
se fi oferit, dar nu-l văd îndeplinind cerinţele. Dacă există o 
regulă principală pentru aceste studii, este că participanții 
trebuie să-și dea consimțământul. Tommy nu avea cum să facă 
asta. 

— Eşti sigură că asta e? întrebă Will sceptic. 

— Numărul din partea de sus a etichetei. Arătă cu degetul pe 
borcănel: E un studiu dublu-orb. Calculatorul distribuie fiecărui 
candidat înscris un număr la întâmplare, care arată dacă ei iau 
medicamentul real sau placebo. 


313 


— Ai mai făcut vreun test vreodată? 

— Am făcut vreo câteva la Grady, dar erau legate de operaţii 
sau traume. Am folosit perfuzii intravenoase și injecții. Nu 
aveam placebo. Nu administram pastile. 

— Funcţiona la fel ca un test de medicamente obișnuit? 

— Bănuiesc că procedurile și raporturile ar fi la fel, dar noi 
lucram cu cazuri de traumă. Regulile de administrare erau 
altele. 

— Cum funcţionează dacă nu are loc într-un spital? 

Sara puse borcănelul la loc pe masă. 

— Companiile farmaceutice plătesc doctori să facă studii 
pentru ca noi să mai avem încă un medicament pentru scăderea 
colesterolului, care dă rezultate cam la fel de bune ca celelalte 
douăzeci de medicamente pentru scăderea colesterolului care 
sunt deja pe piaţă. Realiză că-și ridicase vocea. Îmi pare rău că 
sunt așa supărată. Elliot îl cunoaște pe Tommy. Ştie că e 
handicapat. 

— Cine e Elliot? 

— Bărbatul căruia i-am vândut cabinetul. Sara scutură din 
cap, nevenindu-i să creadă. Ea îi vânduse cabinetul lui Elliot 
pentru ca toţi copii din oraș să fie ajutaţi, nu să se facă 
experimente pe ei ca pe niște cobai Dar nu are sens. Majoritatea 
studiilor nici nu implică copii. E prea periculos. Hormonii lor nu 
sunt dezvoltați în totalitate. Reacționează altfel decât adulţii la 
medicamente. Și este aproape imposibil să obţii acordul 
părinţilor pentru a se testa medicamente experimentale pe 
copiii lor, doar dacă nu au o boală incurabilă și asta e o ultimă 
încercare disperată de a-i salva. 

— Și vărul tău? întrebă Will. 

— Hareton? Ce legătură are el cu asta? 

— E medic adult, nu? Adică, pacienţii lui sunt adulţi, nu? 

— Da, dar... 

— Lena mi-a zis că închiriază un birou la clinică. 

Sara se simţi luată prin surprindere. Prima ei reacţie era să-l 
apere pe Hareton, dar apoi își aminti de prostia aia de mașină la 
care o forțase să se uite în ploaia torențială. Ea văzuse un BMW 
750 la un showroom în Atlanta, care costa peste o sută de mii 
de dolari. 

— Sara? 


314 


Ea își strânse buzele ca să se abţină de la vorbit. Hareton era 
la clinica ei, băgându-le pastile pe gât copiilor. Trădarea era 
sfâșietoare. 

— Câţi bani poate să facă un doctor de pe urma testării unor 
medicamente? întrebă Will. 

Sara rostea cuvintele cu dificultate. 

— Sute de mii de dolari? Milioane, dacă te duci să vorbești și 
pe la conferințe. 

— Ce primesc pacienţii lor? 

— Participanţii? Nu știu. Depinde de cât de avansate sunt 
cercetările și de perioada în care trebuie să participi. 

— Există faze diferite? 

— Se bazează pe risc, explică Sara. Într-o fază incipientă, 
riscul este crescut. Prima fază se limitează la zece-cincisprezece 
oameni. Participanții pot să primească între zece și 
cincisprezece mii de dolari, în funcţie de test, dacă sunt 
spitalizaţi sau nu. Faza a doua implică două-trei sute de oameni 
care primesc câte patru-cinci mii fiecare. Faza a treia e mai 
puţin periculoasă, așa că se dau mai puţini bani. Se înscriu mii 
de oameni care primesc sute de dolari. Ridică din umeri: Suma 
de bani depinde de durata testului, dacă au nevoie de tine 
pentru câteva zile sau câteva luni. 

— Cât de mult durează testele mari? 

Sara își puse mâna pe caietul lui Allison. Nu era de mirare că 
fata fusese obsedată cu notarea stărilor ei. 

— Intre trei și șase luni. Și trebuie să predai jurnale cu 
evoluţia ta. Face parte din documentaţia pentru depistarea 
efectelor secundare. Vor să știe care-ţi sunt stările, nivelul de 
stres, dacă dormi și cât de mult. Știi toate acele avertismente pe 
care le auzi la finalul reclamelor pentru medicamente? Acelea 
sunt luate din jurnale. Dacă o persoană raportează dureri de cap 
sau iritabilitate, trebuie să fie incluse. 

— Deci, dacă Allison și Tommy erau amândoi implicaţi în 
testarea unor medicamente, dosarele lor ar fi la clinică? 

Ea aprobă din cap. 

Will continuă raţionamentul. Ridică din nou borcănelul. 

— Nu cred că ăsta va fi de ajuns ca să obţinem un mandat de 
percheziție. 

— Nu avem nevoie. 


315 


Capitolul 17 


Lena auzea un picurat încet. Își deschise gura pe lângă căluș 
de parcă putea prinde picăturile de apă. Avea limba atât de 
umflată, încât îi era frică să nu o înghită. Deshidratarea îi 
împiedica corpul să transpire. Singurul fel în care se putea lupta 
cu frigul era să tremure, iar mușchii ei erau atât de slăbiți încât 
refuzau să se supună. Când apăsă butonul pentru lumină de la 
ceas, licărirea albăstruie lumină dungile roșii de pe încheietura 
ei ca niște stigmate arse în carnea ei. 

Se întoarse, încercând să mai ia din greutatea de pe umăr. Să 
se ridice în picioare nu era o opţiune. Camera se învârtea prea 
mult. De fiecare dată când încerca, ori o dureau braţele, ori o 
durere cumplită îi săgeta prin picioare. Pentru că avea mâinile și 
picioarele legate la un loc, fiecare mișcare necesita o 
coordonare pe care ea nu o mai avea. Se privea prin întuneric, 
gândindu-se când ieșise ultima dată să alerge afară. Fusese 
neobișnuit de cald. Soarele era sus pe cer și atunci când alerga 
în jurul pistei de la colegiu, simţea cum îi bătea pe faţă, apoi pe 
spate. Curgea transpiraţia pe ea. Pielea-i era fierbinte. Mușchii îi 
erau pregătiţi. Dacă se gândea destul de mult, aproape că putea 
să-și audă pantofii pe pământ. 

Dar nu erau pantofi pe pământul de pe pistă. Erau pantofi pe 
trepte din lemn. 

Lena se strădui să audă pașii care coborau la subsol. 
Pătrundea o dâră de lumină pe sub ușa din fața ei. Sunete 
hârșâite indicau faptul că ceva greu era mutat - metal pe beton. 
Probabil rafturi pentru depozitare. Dâra de lumină de sub ușă se 
intensifică. Lena își închise ochii în timp ce asculta cum o cheie 
deschide zăvorul. Ușa se crăpă, iar Lena își întredeschise încet 
ochii, lăsându-i să se obișnuiască cu luminile fluorescente 
orbitoare. 

La început, văzu un halo în spatele capului femeii, dar apoi 
distinse trăsăturile Darlei Jackson. Lena văzu părul cu șuvite, 
unghiile false. Ciudat, primul gând al lui Lena fu să se întrebe 
cum reușise femeia să omoare doi oameni cu cruzime fără să-și 
rupă unghiile. Trebuie că și le făcea în fiecare seară. 

Femeia cobori pe stiva de blocuri de zgură care serveau pe 
post de scări către partea de jos a subsolului. Se lăsă în 


316 


genunchi în faţa ei, verificând dacă frânghia era încă înnodată 
strâns. În mod deplasat, își puse mâna pe fruntea ei. 

— Mai ești printre noi? 

Lena nu putea decât să privească. Chiar dacă nu ar fi avut un 
căluș în gură, Lena se îndoia că i-ar fi putut spune ceva 
asistentei. Avea gâtul prea uscat. Creierul ei nu reușea să se 
concentreze la un singur gând pe rând. Nu putea forma 
cuvintele ca să-și articuleze întrebările. De ce făcuse Darla asta? 
De ce îl omorâse pe Jason? De ce o omorâse pe Allison? Nu avea 
sens. 

— Eşti în subsolul clinicii. 

Darla își apăsă degetele pe încheietura ei, comportându-se 
practic ca o asistentă grijulie, nu ca o criminală sălbatică. Cu 
câteva ore înainte, Lena o întrerupsese pe Darla din curățatul 
sângelui de pe bâta cu care-l izbise pe Jason Howell în ceafă. 
Băgase în clor mănușile pe care le folosise, încercând să 
ascundă probele. Și acum îi lua pulsul lui Lena și încerca să vadă 
dacă avea febră. 

— Ăsta e un fel adăpost pentru bombe sau tornade sau ceva 
de genul ăsta, îi zise Darla. Se mai uită la ceas vreo câteva 
secunde. Nu cred că Sara își mai amintește de el. L-am 
descoperit acum ceva vreme când căutam un loc în care să 
dosesc niște dosare. 

Lena se uită prin cameră. Cu luminile aprinse, vedea pereţii 
de beton și ușa mică, metalică. Darla avea dreptate. Erau într- 
un buncăr. 

— Nu mi-a plăcut niciodată prea mult de Tolliver, zise 
asistenta. Știu că multă lume te-a învinovăţit pe tine pentru ce 
s-a întâmplat, dar câteodată era un jegos, ascultă-mă pe mine. 

Lena privea în continuare, întrebându-se de ce femeia alesese 
momentul acela să-și deschidă sufletul. 

— Și nici Sara nu e mai presus. Se crede alfa și omega pentru 
că și-a luat diploma în medicină. l-am fost bonă când era mică. 
Încă de pe atunci credea că le știe pe toate. 

Lena nu se deranjă să încerce să o contrazică. 

— N-am vrut niciodată să te omor, zise Darla. Lena simţi un 
râs în gât, care ieși mai mult ca un geamăt. Trebuie neapărat să 
plec din oraș și știu că nu mă vei lăsa să fac asta dacă-ți dau 
drumul. 

Mare dreptate avea. 


317 


— Tăticu' a făcut infarct. Se lăsă pe călcâie: Ştii că Frank e 
tăticul meu, nu? 

Lena simţi cum i se ridicară sprâncenele. Un val de adrenalină 
îi făcu creierul să gândească pentru prima dată de ore bune. 
Frank pomenise de fiica lui când plecau de la locul crimei lui 
Allison Spooner. Ştia el oare că Darla comisese crima? Cu 
siguranţă că el o acoperea. Lena nici nu-și mai amintea toate 
lucrurile pe care el le ascunsese de Will. Fotografia, telefonul lui 
Tommy, apelul la 911. La asta se referea Frank când zisese că 
Lena nu putea să vadă ce era sub nasul ei? lisuse, avea 
dreptate. Ea nu știa adevărul când o privea în ochi. Câte alte 
indicii mai scăpase? Câţi oameni aveau să mai fie răniţi pentru 
că Lena era atât de oarbă? 

— Ai poșetă? 

Întrebarea era atât de stranie, încât Lena credea că auzea 
lucruri. 

— Portofel? întrebă Darla. Unde îţi ţii cheile? 

Lena nu-i răspunse. 

— Nu pot să plec cu rahatul ăla de mașină. Beculeţul de 
avarie e aprins de câteva săptămâni. Am crezut că o să cumpăr 
una nouă după ce încasam cecurile, dar... Căută în buzunarul lui 
Lena și-i găsi brelocul. Avea pe el cheia de la casă și cheile de 
mașina lui Frank și a ei. Ai ceva bani la tine? 

Lena încuviinţă din cap pentru că nu avea rost să mintă. 

Darla se uită în buzunarul din spate al lui Lena și scoase două 
bancnote de douăzeci. 

— Măcar ajung de benzină. Băgă banii în buzunarul din față a 
uniformei: Va trebui să-i cer lu' tăticu' niște bani. Urăsc să fac 
asta. Își netezi materialul roz al uniformei. Cred că ar trebui să 
simt niște remușcări pentru ce s-a întâmplat, dar adevărul este 
că pur și simplu nu vreau să fiu prinsă. Nu pot să merg la 
închisoare. Nu pot fi prinsă în capcană, așa. Dacă m-ar fi lăsat în 
pace și și-ar fi ţinut gura, nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Lena o privi în continuare, încercând să înghită. Auzea cum 
inima i se zbătea iar ciudat în piept. Trebuie să fi fost mai 
deshidratată decât credea. Îi amorţiseră mâinile și labele 
picioarelor. O furnicau picioarele. Corpul ei oprea fluxul de 
sânge către extremităţi pentru a ţine în funcţiune inima. 

— Nu mă înţeleg prea bine cu tăticu'. Darla își băgă mâna în 
buzunarul din faţă al uniformei: Am impresia că în majoritatea 


318 


zilelor ar prefera ca tu să fii fiica lui, dar nu avem cum să ne 
alegem familia, nu-i așa? Scoase o seringă: Asta e Midazolam. O 
să-ţi mai scadă din anxietate și o să te adoarmă. Îmi pare rău că 
nu am destul ca să te adorm definitiv, dar doza asta ar trebui să 
ușureze situaţia. Nu o să mai trăieşti mult - poate cinci, șase 
ore. Infecția aia de la mână se răspândește destul de repede. 
Probabil că simţi deja cum îţi încetinește inima. 

Lena încercă să înghită. 

— Uite ce ţi se întâmplă: corpul ţi se oprește din funcțiune. 
Nervii ţi-o iau razna. De obicei este multă durere. Câteodată ești 
conștientă de ea, câteodată nu. Vrei injecţia? 

Lena se uită la seringă. Ce fel de alegere era aceasta? 

— Nu te va salva nimeni. Clinica nu se deschide decât lunea 
viitoare și până atunci numai mirosul le va da de știre că ești 
aici. Se uită peste umăr. Cred că ar trebui să las ușa deschisă, 
ca să nu caute prea mult. Unii dintre oamenii de aici nu-s chiar 
răi. 

Lena încercă să vorbească, să formuleze singurele cuvinte 
care contau în toată povestea asta: de ce? 

— Poftim? 

Lena gemu din nou cuvintele. Buzele nu i se puteau împreuna 
din cauza călușului, dar întrebarea era destul de clară pentru 
urechile ei. 

— De ce? 

Darla zâmbi. Înţelese ce întreba Lena, dar nu avea de gând să 
dea un răspuns. În schimb, își repetă oferta, fluturând seringa în 
aer. 

— O vrei sau nu? 

Lena negă din cap vehement. Nu putea să leșine. Nu putea să 
renunțe. Luciditatea ei era singurul lucru peste care avea 
putere. 

Darla scoase căpăcelul și înfipse acul în brațul ei oricum. 


Capitolul 18 


Sara îl aștepta în mașină pe Will să coboare din apartamentul 
de deasupra garajului. O rugase să-l aștepte un minut ca să se 
schimbe în alte haine mai puţin murdare decât cele pe care le 
purtase toată ziua. Sara se bucurase de răgaz ca să se calmeze. 


319 


Furia ei fierbea acum la foc mic, dar ar fi băgat mașina în viteză 
și s-ar fi dus acasă la Hareton, dacă nu era Will. De ce era 
surprinsă că vărul ei era implicat în ceva atât de sordid? Hareton 
nu ascunsese niciodată faptul că-i plăcea să aibă bani. Și Sarei îi 
plăcea, dar nu era dispusă să-și vândă sufletul pe drum. 

Se deschise portiera. Will se urcă la volan. Purta o cămașă 
albă și o pereche curată de blugi. Se uită ciudat la ea. 

— Mi-ai spălat hainele? 

— Nu, zise Sara râzând de idee. 

— Toate hainele mele sunt spălate. Și călcate. Apucă dunga 
de la blugi: Și apretate. 

Ea cunoștea doar o singură persoană care călca blugii. 

— Îmi pare rău. Mamei îi face plăcere să spele rufe. Nu-mi pot 
explica de ce. 

— E în regulă, zise el. 

Ea își dădu seama după tonul lui încordat că era ușor iritat. 

— A stricat ceva? 

— Nu. Potrivi scaunul ca să nu dea cu capul de plafon. Doar 
că nu mi-a mai spălat nimeni hainele până acum. 

Îi luă ceva vreme să se obișnuiască cu acea cutie de viteze, 
dar el îi dădu de cap iute și băgă motorul în viteză. Opri 
ștergătoarele în timp ce ieșea pe stradă. Ploaia se domolise. 
Sara chiar zărea luna printre nori. 

— Mă gândeam la biletul de adio, zise el. 

— Ce-i cu el? 

— Și dacă îl scrisese Jason și Allison trebuia să facă livrarea? 

— Crezi că șantajau pe cineva? 

— E posibil, zise Will. Allison poate că se răzgândise în 
legătură cu șantajul fără să-i spună lui Jason. 

— Deci, ea rupe partea de jos a biletului, partea pe care scrie 
„Vreau să se termine” ca să o livreze pentru criminal? 

— Dar criminalul deja se hotărâse să o omoare. O urmărise 
prin pădure. Știm că a profitat de ocazie. A folosit pătura când |- 
a omorât pe Jason. Poate că a văzut biletul ca pe o altă ocazie. 
Will se uită la Sara: Biletul de adio fals avea scrisul lui Jason. Cu 
excepția lui Tommy, care s-a încurcat în povestea asta, primul 
interogat ar fi fost prietenul. 

Ea puse în sfârșit povestea cap la cap. 


— Criminalul voia să-i însceneze lui Jason crima lui Allison. 
Dacă încercau să-l șantajeze, asta cu siguranţă l-ar fi scăpat pe 
el de Jason. 

— Povestește-mi despre testele pentru medicamente. Cum 
funcționează? 

— Sunt complicate și nu sunt toate rele. Se simţi datoare să 
adauge: Avem nevoie de teste pentru medicamente. Avem 
nevoie de noi medicamente și noi descoperiri, dar companiile 
farmaceutice sunt corporaţii care au acţionari și directori 
generali cărora le place să fie plătiţi. Se câștigă mai mulți bani 
din găsirea noii Viagra decât din vindecarea cancerului. Și 
adăugă cu regret: Și este cu mult mai profitabil să tratezi boli 
precum cancerul de sân decât să le previi. 

Will încetini mașina. Chiar și fără ploaie, străzile erau încă 
inundate. 

— Dar nu au nevoie de Viagra ca să finanţeze chestiile cu 
cancerul? 

— Anul trecut, cele mai mari zece companii farmaceutice au 
cheltuit șaptezeci de miliarde de dolari pe publicitate și mai 
puţin de douăzeci și nouă de miliarde pe cercetări. Spune-mi tu 
pe ce se concentrează ei. 

— Se pare că știi multe despre asta. 

— E ceva care mă scoate din sărite, recunoscu ea. N-am vrut 
niciodată pixuri și carnețele gratis cu sigle de medicamente pe 
ele. Voiam medicamente care dădeau rezultate și pe care 
pacienţii mei și le puteau permite. 

Will opri mașina. 

— Știi, cred că am luat-o greșit. 

— E un cerc. 

Băgă mașina în marșarier și dădu mult cu spatele. Sara știa 
exact unde se aflau. Dacă mai mergeau în față vreo câţiva 
metri, ar fi trecut pe lângă vechea ei casă. 

— Deci, zise Will. Cum funcţionează? Compania farmaceutică 
are un medicament nou pe care vrea să-l testeze, și apoi ce? 

Ea nu știa cum să-i mulțumească pentru amabilitate, așa că îi 
răspunse la întrebare în schimb. 

— Există două tipuri: medicamente de afluenţă sau pentru 
stilul de viaţă și medicamente de nevoi. Sesiză privirea lui 
intrigată, așa că îi explică: Nu scornesc eu asta. Este denumirea 
dată de GBI Pharma. Medicamentele de nevoi sunt cele pe care 


321 


le testăm la Grady. Sunt pentru boli serioase sau care îţi pun 
viața în pericol și boli cronice. De obicei, universităţile și 
spitalele de cercetare se ocupă de ele. 

El încetini din nou mașina ca să treacă prin apa adâncă. 

— Şi cele de afluență? 

— In general, de acestea se ocupă doctorii și laboratoarele 
obișnuite. Sunt tot felul de anunţuri în jurnalele medicale. 
Trebuie să ceri să faci un studiu. Dacă ţi se aprobă, compania 
farmaceutică aranjează și plătește pentru tot. TV, radio și 
reclamă în presă. Funcţionari de birou și mobilier. Pixuri și 
hârtie. Și apoi, când se termină, ei plătesc doctorul să zboare 
peste tot în lume și să vorbească de cât de fabulos este noul 
medicament, în tot timpul acesta insistând că este incoruptibil 
pentru că nu deţine acţiuni în companie. Se gândi la Elliot și la 
vacanţa lui de Ziua Recunoștinței: Aici sunt banii grei. Nu la 
bursă, ci la expertiză. Dacă ești implicat în faza incipientă a unui 
studiu, poţi câștiga sute de mii de dolari doar dacă deschizi 
gura. 

— Deci, de nu ar vrea un doctor să facă asta, dacă sunt atât 
de mulţi bani la mijloc? 

— Pentru că dacă o faci cum trebuie, nu ies mulţi bani. Adică, 
da, faci bani, dar faci hârțogărie, nu medicină. Știm cu toţii că 
este un rău necesar, dar poate fi o parte foarte urâtă a meseriei. 
Unii doctori construiesc institute de cercetare. Reprezentanții 
companiilor farmaceutice îi numesc „jucători de vârf”, exact ca 
în Las Vegas. În clinicile lor se fac cincizeci de studii în același 
timp. Sunt vreo câteva și în Atlanta, așezate în mod convenabil 
lângă adăposturile pentru oamenii fără casă. 

— Pun pariu că sunt o grămadă de studenţi care vor să facă 
un ban rapid. 

— Unii dintre pacienţii mei nevoiași se înscriu la studiu după 
studiu. E singurul lucru care-i împiedică să nu moară de foame. 
Dar e o afacere profitabilă dacă o faci cum trebuie. Există pagini 
de Internet cu cobai profesioniști. Zboară peste tot în ţară și 
câștigă între șaizeci și optzeci de mii pe an. 

— Doctorii nu înregistrează pacienţii ca să se asigure că nu 
manipulează sistemul? 

— Nu trebuie decât să le arăţi permisul, câteodată nici atât. Îți 
scriu numele într-un dosar. Din momentul acela, ești un număr. 
Toate datele care se strâng de la tine sunt autodeclarate. Poţi să 


322 


le spui că lucrezi la bursă și ai insomnie și boală de reflux 
gastroesofagian când tu ești de fapt un boschetar beţivan care 
vrea niște bani de buzunar. Nu există nicio bază de date 
centralizată, cu nume. 

— Deci, Tommy răspunde la un anunţ și încearcă să se înscrie 
la un astfel de test. Apoi ce se întâmplă? 

— L-ar examina atât medical, cât și psihologic. Există diferite 
criterii pentru fiecare studiu, iar fiecare participant trebuie să 
îndeplinească liniile directoare. Dacă ești cu adevărat istet, te 
poți fofila în orice studiu. 

— Tommy nu era chiar istet. 

— Nu, și nu ar fi trecut de evaluarea psihologică, dacă era 
făcută cum trebuie. 

— Nu s-ar fi ocupat doctorul de asta? 

— Poate da, poate nu. Există doctori buni care o fac cum 
trebuie, dar doctorii proști nu văd niciodată participanţii la test. 
Ei reprezintă doar niște hârțoage care trebuie semnate. Se duc 
de obicei într-o duminică și „trec în revistă” toate cele trei sute 
de cazuri, înainte ca reprezentantul însărcinat cu executarea să 
vină luni dimineața. 

— Atunci cine se ocupă de restul, asistentele? 

— Câteodată, dar nu se cere să aibă pregătire medicală. 
Există OCC-uri, Organizaţii de Cercetări Clinice, care oferă 
posturi temporare doctorilor care fac astfel de studii. Cel puţin ei 
au o anume pregătire. Era doctor din Texas care o pusese pe 
soţia lui să facă totul. A schimbat din greșeală medicamentul 
pentru test cu pastilele câinelui. Un alt doctor își pusese amanta 
să se ocupe. Ea le-a zis participanţilor să ia doze duble ca să le 
compenseze pe cele ratate și jumătate s-au ales cu leziuni 
permanente la ficat. 

— Bine, deci Tommy a trecut de evaluarea psihologică. Apoi 
ce a urmat? 

— Se duce la controlul medical. Dacă era sănătos; sunt sigură 
că a trecut de el. Apoi, i se dau pastilele. Trebuie să ţină un 
jurnal. Se duce să dea probe de sânge și urină, sau doar la 
control o dată pe săptămână. Persoana care discută cu el ia 
jurnalul lui și rapoartele, care sunt numite note de sursă, și le 
introduce în raportul cazului. Doctorul vede doar raportul 
cazului. 

— Unde ar apărea fisura în sistem? 


— Exact unde ai zis. E clar că Tommy a avut o reacţie la 
medicament. Se certa cu oamenii, ceea ce știm din rapoartele 
incidentelor de la poliţie. Dispoziţia lui schimbată ar fi apărut în 
jurnal. Cine discuta cu el în timpul vizitelor la cabinet ar fi știut 
imediat că ceva era în neregulă. 

— Și dacă această persoană voia să ascundă faptul că Tommy 
intrase în bucluc? 

— Puteau să mintă pe formularul raportului de caz. E introdus 
în calculator și trimis direct companiei de medicamente. Nimeni 
nu ar ști că ceva e în neregulă decât dacă îl compară cu 
materialul de sursă, care este așezat în cutii și pus în depozit, 
imediat ce se termină studiul. 

— Dacă Tommy își ieșea din minţi, ar fi distrus studiul? 

— Nu neapărat. Doctorul îl putea clasifica drept o încălcare 
regulilor. Asta înseamnă că nu întrunește liniile directoare 
pentru a fi înscris în studiu. În care oricum nu-și avea locul cu 
handicapul lui. 

— Și Allison? 

— Tentativa ei de sinucidere ar fi exclus-o, dar dacă ea nu a 
declarat-o, ei nu aveau de unde să știe. 

— Cine poate avea necazuri pentru înscrierea lui Tommy în 
studiu? 

— De fapt, nimeni. Întotdeauna poţi să spui comisiei de etică 
că nu știai. Prin lege, fiecare studiu trebuie să aibă o comisie 
internă de evaluare care menţine standardele etice. Sunt 
alcătuite din oameni din comunitate. Doctori, avocaţi, oameni 
de afaceri locali. Și dintr-un anume motiv, întotdeauna un preot. 

— Și comisia de etică este plătită de compania de 
medicamente? 

— Toată lumea e plătită de compania de medicamente. 

— Și cum rămâne cu Tommy? El când își primește banii? 

— La sfârșitul studiului. Dacă-i plătesc în avans, majoritatea 
dintre ei nu s-ar mai întoarce. 

— Deci, dacă testul se apropia de final, atunci Tommy urma 
să încaseze niște bani în curând. Și Allison. Poate și Jason 
Howell. 

Sara nu voia să se gândească cine avusese cea mai mare 
motivaţie financiară din încurcătura asta sordidă. 

— Pentru un test de trei luni, nu ar fi exclus ca ei să fi primit 
între două și cinci mii de dolari pentru participarea lor. 


324 


Will opri în parcarea clinicii. Scoase mașina din viteză. 

— Deci, unde e problema? Avem doctori care fac mulţi bani. 
Participanţii sunt plătiţi. Tommy nu ar fi trebuit să fie în studiu, 
dar nu pare că s-ar putea prăbuși totul din cauza lui. De ce ar 
omori cineva doi oameni pentru asta? 

— Cheia va fi să descoperim câţi alţi participanţi sufereau de 
schimbări de dispoziţie ca ale lui Tommy. Allison era depresivă. 
Poţi citi asta în jurnalul ei. Tommy o luase razna în ultima 
vreme, iscând certuri, când nu mai făcuse asta niciodată. S-a 
sinucis în închisoare. Nu vreau să o dezvinovăţesc pe Lena, dar 
el ar fi putut să aibă porniri sinucigașe de la medicamente. Dacă 
într-un studiu există mai multe reacții adverse, se încheie 
imediat. 

— Deci, ar fi în interesul doctorului să nu aibă multe reacţii 
adverse. Asta dacă ar vrea să facă mulţi bani de pe urma 
testului. 

Sara își țuguie buzele, gândindu-se la Hareton. 

— Așa este. 

Se uită pe geam către clinică. Ușa de la intrare era luminată 
de faruri. Vedea aspectul cunoscut al holului. 

Will se dădu jos din mașină și se duse să-i deschidă și ei 
portiera. 

— Probabil că nu ar trebui să intru cu tine. Știu că tu ești 
proprietara și am permisiunea ta și toate cele, dar legea e foarte 
strictă cu privire la dosarele medicale. Va trebui să joci rolul 
cetăţeanului preocupat și să-mi spui ce găsești. 

— Așa facem. 

Acceptase, căci își dăduse seama că el oricum nu i-ar fi fost 
de mare ajutor la cititul dosarelor. 

Se îndreptă către ușa de la intrare cu cheile în mână. Nu-și 
amintea când fusese ultima dată în clădire, dar nu avea timp să 
reflecteze asupra acestui lucru. Imediat ce băgă cheia în yală, 
se întoarse către secția de poliţie. Mișcarea era naturală, ceva 
ce făcea în fiecare dimineaţă, pentru că de obicei Jeffrey aștepta 
vizavi ca să asigure că intra în siguranţă. 

Luminile de pe stradă erau puternice, aerul nopții răcoros, în 
sfârșit nu mai ploua. Văzu o umbră lângă geamul biroului lui 
Jeffrey. Bărbatul se întoarse. Sarei i se tăie respiraţia, începură 
să-i cedeze genunchii. 

Will coborî din mașină. 


— Sara? 

Ea o luă la fugă fără să se gândească, împingându-l pe Will, 
coborând dealul înspre secţie. 

— Jeffrey! ţipă ea. Văzuse umerii lui laţi. Părul lui negru. Felul 
în care mergea ca un leu gata să se năpustească. Jeffrey! 

Se împiedică când ajunse în parcare. Își rupse blugii de asfalt. 
Avea palmele julite. 

— Mătușă Sara? 

Jared alergă înspre ea cu mersul ușor al tatălui său. 
Îngenunche în faţa ei, punându-și mâinile pe umerii ei. 

— Ești bine? 

— Am crezut că erai... Își puse mâna pe faţa lui Jared: Arăţi... 

Își aruncă braţele în jurul umerilor lui și îl trase cât de aproape 
putu. Sara nu se putea abţine. Plângea ca un copil. Toate 
amintirile pe care le ţinuse la distanţă atâta vreme năvăliră 
peste ea. Era prea mult de suportat. 

Jared o frecă pe spate, calmând-o. 

— E în regulă, șopti el. Sunt doar eu. 

Vocea tatălui său. Sara voia să-și închidă ochii și să se 
prefacă. Să se piardă complet. De câte ori nu stătuse ea în 
parcare cu Jeffrey? În câte dimineţi nu veniseră ei împreună la 
serviciu și se sărutaseră de la revedere chiar în parcarea aceea? 
Și apoi el stătea în faţa ușii de la secţie, privind-o cum urca 
dealul, până ea intra înăuntru în siguranţă. Câteodată, îi simţea 
ochii cum o urmăreau și trebuia să-și adune toate puterile ca să 
reziste să nu fugă peste drum pentru încă un sărut. 

— Ești bine? întrebă Jared. Îi tremura vocea, era speriat. 
Mătușă Sara? i 

— Imi pare rău. Işi trânti mâinile în poală. Nu știa de ce-și 
cerea scuze, dar tot repeta cuvintele: Îmi pare atât de rău. 

— E în regulă. 

— Am crezut că erai... Sara nu reuși să termine propoziţia. Nu 
putea să-i rostească numele. 

— Mama zice că semăn leit cu el, îi zise Jared, ajutând-o să se 
ridice. 

Sara nu putu să oprească lacrimile care-i șiroiau pe faţă. 

— Când ai aflat? 

— E cam greu de ascuns. 

Sara râse; sunetul ascuţit și disperat îi inundă urechile. 

— Ce faci aici? 


El se uită la Will. Sara nu observase că el se apropiase. Stătea 
la câţiva metri depărtare, evident nevrând să deranjeze. 

— El e... zise ea. Se forță să-i rostească numele. El este fiul lui 
Jeffrey, Jared Long. Jared, el este Will. 

Will avea mâinile vârâte în buzunare. Îl salută pe băiat, dând 
din cap. 

— Jared. 

— Ce faci aici? întrebă ea. Din cauza lui Frank? 

Jared se scărpină pe sprânceană cu degetul mare și cel 
arătător. Sara îl văzuse pe Jeffrey făcând acest gest de 
nenumărate ori. Însemna că era supărat, dar nu prea știa cum 
să vorbească despre asta. Jared se uită din nou la Will. Se 
petrecea ceva între ei, ceva ce Sara nu putea să urmărească. 

Sara repetă întrebarea. 

— Ce faci aici? 

— Are mașina aici, zise el, cedându-i vocea. Nu știu unde e. 

— Cine? Sara întrebă, dar știa deja răspunsul. 

Mașina lui Lena era încă în parcare. _ 

— Trebuia să vină acasă acum șase ore. Işi îndreptă cuvintele 
către Will: Am fost la spital. Am încercat să iau legătura cu 
Frank. Nu găsesc pe nimeni care să știe unde e. 

— Nu, oftă Sara. 

— Mătușă Sara... 

Jared încercă să se apropie de Sara, dar ea își propti mâna de 
pieptul lui, ţinându-l la distanţă. 

— Nu poţi să te vezi cu ea. 

— Nu e ceea ce crezi tu. 

— Nu-mi pasă. Nu e bine. 

— Mătușă Sara... zise el apropiindu-se din nou de ea. 

Ea se dădu înapoi, împiedicându-se de Will. 

— Nu poţi face una ca asta. 

— Nu e ceea ce crezi tu. 

— Nu e ceea ce cred eu? întrebă ea, ridicându-și vocea 
furioasă. Ce cred eu, Jared? Că te culci cu femeia care ţi-a 
omorât tatăl? 

— Nu este... 

Will o apucă pe Sara de mijloc când se repezi la Jared. 

— L-a omorât! ţipă Sara, împingându-l pe Will. L-a omorât pe 
tatăl tău! 

— S-a omorât singur! 


327 


Ea ridică mâna să-i dea o palmă. Jared stătea nemișcat, cu 
faţa la ea, așteptând lovitura. Cât despre Sara, ea rămăsese 
țintuită. Nu-l putea lovi, dar nici nu-și putea lăsa mâna. Tăia 
aerul dintre ei ca un cuţit care era să cadă. 

— Era poliţist, zise Jared. Ştia care erau riscurile. 

Sara își lăsă mâna, pentru că acum chiar voia să-l rănească. 

— Asta ţi-a zis ea? 

— Asta știu, mătușă Sara. Tatălui meu îi plăcea să fie poliţist. 
Își făcea treaba și asta l-a omorât. 

— Nu știi cine este ea cu adevărat. Ești prea tânăr ca să 
înţelegi de ce este ea capabilă. 

— Nu sunt prea tânăr ca să știu că o iubesc. 

Cuvintele lui o loviră ca un pumn în piept. 

— Ea l-a omorât, șopti Sara. Nu știi ce mi-a răpit mie. Și ţie. 

— Știu mai mult decât crezi. 

— Ba nu știi. 

Vocea lui Jared deveni tăioasă. 

— Își făcea treaba și a călcat pe coadă pe cine nu trebuia și 
nimeni nu l-ar fi putut opri. Nici tu, nici Lena, nici eu, nimeni. El 
își lua propriile decizii. Făcea ce voia el și era al dracului de 
încăpățânat. Odată ce se hotăra, nu aveai cum să-l faci să se 
răzgândească și să nu facă exact ce voia el. 

Sara nu realiză că bătea în retragere, până când îl simţi pe 
Will în spatele ei. Îl apucă de braț, forțându-se să nu clatine. 

— A schimbat povestea ca să te prostească să-ţi fie milă de 
ea. 

— Nu-i adevărat. 

— E maestră la manipulat oamenii. Nu vezi asta acum, dar e 
adevărat. 

— Nu mai spune asta. Jared încercă să o ia de mână: O 
iubesc. Și o iubea și Jeffrey. 

Sara nu mai putea să-i vorbească. Nu mai putea sta acolo. Se 
întoarse către Will, cufundându-și capul în pieptul lui. 

— la-mă de aici. Te rog, du-mă acasă. 

— Nu poţi pleca. Am nevoie de ajutorul tău, zise Jared. 

Will își ţinu braţul pe după Sara, în timp ce traversau drumul. 

Jared alergă să-i prindă din urmă. 

— Trebuie să mă ajutaţi să o găsesc. Nu știu unde e. 

— Trebuie să treci peste asta, fiule, zise Will pe un ton aspru. 

— Cineva i-a tăiat cauciucurile. Nu răspunde la mobil. 


328 


Will își ţinu braţul în jurul Sarei, ajutând-o să urce dealul. 

Ea privi firele de iarbă din gazonul din faţă. Ploaia spălase 
rădăcinile. Îi alunecau bucăţi de noroi sub pantofi. 

— M-a sunat de pe mobil la ora șase. A zis că vine acasă într-o 
oră. Încercă să le taie calea, dar Will îi împinse doar cu o mână. 
Și-a dat demisia! strigă el. Mi-a zis că și-a dat demisia! 

Ajunseră în parcarea clinicii. Will deschise portiera și o ajută 
pe Sara să se urce. 

Jared lovi cu mâna în capotă. 

— Hai, te rog! E dispărută! Ceva e în neregulă! Se duse în 
jurul mașinii și căzu în genunchi în faţa portierei deschise. Avea 
mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Te rog, mătușă Sara. 
Te rog. Trebuie să mă ajuţi să o găsesc. Ceva e în neregulă. Știu 
că ceva e în neregulă. 

| se citea atâta suferinţă pe faţă, ca Sara simţi cum se clătina. 
Se uită la Will și văzu îngrijorarea din ochii lui. 

— Nu mi-a dat niciun semn, spuse el pe un ton încet, dar 
ferm. 

Jared plângea. 

— Te rog, verifică la clinică pentru mine. Știu că o durea mâna 
dimineaţă. Poate că s-a dus să o trateze. Poate a căzut sau e 
bolnavă sau... 

Sara își închise ochii pentru un moment, încercând să-și 
schimbe sentimentele. Voia atât de mult să plece, să nu mai 
audă numele Lena Adams cât trăia. 

— Sara, zise Will. 

Nu era o întrebare, ci mai mult o recunoaștere a remușcărilor. 

— Du-te, Îi zise ea. 

Nu avea rost să se împotrivească. 

Will o apucă de bărbie ca să o facă să-l privească. 

— Mă întorc imediat, bine? Mă duc doar să mă uit în clinică 
pentru el. 

Sara nu răspunse. El închise portiera și ea se rezemă pe 
scaun. Motorul era oprit, dar luna lucea atât de tare pe cer încât 
nu avea nevoie de faruri ca să-i vadă pe cei doi bărbaţi în fața 
ușii clinicii. Lena nici nu trebuia să fie de faţă, ca să-i controleze 
pe bărbaţii din viaţa ei. Ea era ca un succubus, cântecul ei de 
sirenă le întuneca mintea. 

Will o privi Sara când întoarse cheia în yală. Ea îl studie pe 
Jared cu o oarecare indiferenţă. Era mai slab ca tatăl său. Umerii 


329 


nu i se împliniseră. Avea părul mai lung decât al lui Jeffrey, mai 
degrabă de lungimea pe care o purta în liceu. li fulgeră o 
imagine prin cap: mâna lui Lena, apucând părul lui Jared. Ea 
luase totul acum. Blestemul ei distrugător sfâșiase fiecare parte 
a moștenirii lui Jeffrey. 

Își întoarse capul când cei doi bărbaţi intrară în clinică. Nu-l 
mai putea privi pe Jared. O durea prea tare. O durea prea tare 
până și să fie acolo. Trecu peste schimbătorul de viteză și se 
așeză la volan. Apăsă pe buton să pornească motorul. Nu se 
întâmplă nimic. Will luase cheia cu el. 

Sara cobori din mașină, lăsând portiera deschisă. Se uită în 
sus la luna plină. Lucea remarcabil de tare, luminând pământul 
din faţa ei. Își aminti de o scrisoare din Războiul Civil pe care 
Jeffrey i-o citise cu mult timp în urmă. Era scrisă de o soţie tristă 
către soțul ei, care era soldat. Ea se întreba dacă aceeași lună îl 
lumina și pe iubitul ei. 

Sara merse în spatele clinicii. Era o firmă cu numele lui 
Hareton, dar supărarea ei cu privire la testele pentru 
medicamente trecuse demult. Nu putea scoate la suprafaţă 
niciun pic de milă pentru Allison Spooner sau Jason Howell, nici 
măcar pentru săracul Tommy Braham, care fusese cumva prins 
la mijloc. Toate sentimentele ei se disipaseră și se 
transformaseră într-o durere greoaie. Până și ura ei pentru Lena 
dispăruse. Să încerce să o oprească era ca și cum s-ar fi luptat 
cu morile de vânt. Sara nu avea ce să facă ca să o oprească. 
Dacă lumea s-ar fi prăbușit, Lena ar fi rămas în picioare. Avea să 
supravieţuiască. 

Curtea din spatele clinicii era o groapă de noroi. Elliot nu se 
sinchisise să o îngrijească. Dispăruseră mesele de picnic, 
leagănul era dezmembrat. Florile sălbatice pe care Sara le 
plantase cu mama ei se ofiliseră de mult. Stătea pe marginea 
pârâului. Acum era un râu, sâsâitul apelor învolburate acoperea 
orice sunet. Arţarul mare, care oferise atâta umbră de-a lungul 
anilor, căzuse în apă. Coroana lui abia atingea celălalt mal. Sara 
privea cum bucăţi de pământ cădeau în apă și era repede duse 
la vale. Tatăl o dusese la pescuit pe malurile acestea. Era o 
porțiune mare cu pietre cam la un kilometru, unde somnii înotau 
în vârtejuri. Tessei îi plăcea să se urce pe granit și să facă plajă. 
Unii bolovani erau înalţi chiar de trei metri. Sara bănuia că erau 


330 


acoperiţi de apă acum. Totul din orașul acela, oricât de puternic 
ar fi fost, era luat de ape în cele din urmă. 

Auzi cum trosni o creangă în spatele ei. Se întoarse. O femeie 
într-o uniformă roz de asistentă stătea la câţiva metri distanță. 
Abia răsufla. Avea machiajul mânjit, rimelul îi contura cercuri 
negre în jurul ochilor. Unghiile false și roșii erau ciobite și rupte. 

— Darla, zise Sara, recunoscând-o. Nu o mai văzuse pe fiica 
cea mare a lui Frank de ani de zile. Ești bine? 

Darla era agitată. Se uită peste umăr. 

— Bănuiesc că ai auzit de tăticu'. 

— Tot nu vrea să se ducă la spital? 

Ea dădu din cap, uitându-se din nou în spate. 

— Poate mă ajuţi tu să-l conving, macar să-și facă niște 
analize. 

— Nu cred că sunt persoana potrivită pentru asta acum. 

— Te-a enervat? 

— Nu, doar că... Sara simţi cum logica începea să intervină. 
Era aproape ora trei dimineaţa. Darla nu putea să aibă niciun 
motiv imaginabil să se afle acolo: Ce se întâmplă? 

— Mi s-a stricat mașina. Darla se uită a treia oară peste umăr, 
dar nu către clinică, ci către secția de poliţie: Pot să mă duci tu 
cu mașina acasă la tăticu'? 

Sara simţi cum corpul ei reacţiona la un pericol pe care nu 
prea putea să-l identifice clar. Inima îi bătea repede. Avea gura 
uscată. Asta nu era în regulă. Toată situaţia nu era în regulă. 

Darla îi făcu semn Sarei să meargă înaintea ei în parcare. 

— Hai să mergem. 

Sara își puse mâna la ceafă, gândindu-se la Allison Spooner 
lângă lac, la felul în care capul ei fusese ţinut la pământ în timp 
ce cuțitul fusese înfipt în gâtul ei. 

— Ce ai făcut? 

— Am nevoie să plec de aici, bine? 

— De ce? 

— Dă-mi cheia de la mașina ta, Sara, zise Darla pe un ton dur. 
N-am timp de asta. 

— Ce le-ai făcut copiilor ălora? 

— Același lucru pe care ţi-l voi face și ţie dacă nu-mi dai 
rahatul ăla de cheie. 


Ceva străluci la șoldul Darlei, apoi apăru un cuţit în mâna ei. 
Lama era lungă de aproximativ nouă centimetri. Vârful era 
amenințător de ascuțit. 

— Nu vreau să te rănesc. Dă-mi cheia odată. 

Sara mai făcu un pas în spate. Piciorul i se afundă în malul 
nisipos. Panica o apucă de gât ca o mână. Văzuse ce putea să 
facă Darla cu cuțitul. Știa că femeia nu avea scrupule când 
venea vorba să omoare pe cineva. 

— Dă-mi cheia. 

Sara auzi vuietul râului care se umfla în spatele ei. Unde era 
Will? De ce dura atât? Se uită în stânga și-n dreapta, încercând 
să se hotărască dacă să fugă. 

— Nici să nu te gândești, zise femeia, ghicindu-i intenţiile. Nu 
o să-ți fac rău. Doar dă-mi cheia. 

Sara abia putea să vorbească. 

— Nu o am. 

— Nu mă minţi. 

Darla se uită din nou către secţie. Nu se uitase nici măcar o 
dată la clinică. Ori avusese deja grijă de Will și de Jared, ori nu 
știa că ei erau încă înăuntru. 

— Nu fi proastă, scumpo. Ai văzut de ce sunt în stare. 

— Ce se întâmplă dacă ţi-o dau? întrebă Sara cu voce 
tremurătoare. 

Darla făcu câţiva pași în față, micșorând distanţa dintre ele. 
Ținea ferm cuțitul în mână. Era la mai puţin de un metru 
depărtare acum. La o distanţă de la care putea lovi. 

— Te poţi duce pe jos acasă la mama și la tata și eu o să 
dispar. 

Sara simţi o ușurare momentană înainte să o lovească 
adevărul. Nu se putea întâmpla așa. Amândouă știau că Sara nu 
avea să se ducă acasă. S-ar fi dus peste drum, la secţia de 
poliţie, și le-ar fi spus tot ce se întâmplase. Darla nu ar fi ajuns 
nici până la ieșirea din oraș înainte ca fiecare mașină de poliţie 
din ţinut să o înconjoare. 

— Dă-mi cheia, repetă femeia. 

Fără nicio avertizare, flutură lama în aer. Metalul șuieră pe 
lângă fața Sarei. 

— Acum, la dracu'. 

— Bine, bine. Sara băgă mâna tremurând în buzunar, dar cu 
ochii aţintiţi la cuţit. Îţi dau cheia dacă-mi spui de ce i-ai omorât. 


332 


Darla se uită la ea, analizând-o cu răceală. 

— Mă șantajau. 

Sara făcu un pas mic în spate. 

— Studiul? 

Bratul i se relaxă, dar lama tot aproape era. 

— Studenţii tot renunțau, nu veneau când trebuia. L-am pus 
pe Jason să dea de două ori sânge și să ţină un jurnal în plus. A 
tras-o și pe Allison în asta, apoi l-au implicat și pe Tommy. 
Aveam să împărțim banii juma-juma. Ei s-au lăcomit și s-au 
hotărât că-i vor pe toți. 

Sara nu-și putea lua ochii de la lamă. 

— Încercai să-i pui în cârcă lui Jason crima lui Allison. 

— Intotdeauna ai fost deșteaptă. 

— Hareton știa? 

— De ce crezi că plec din oraș? El a găsit dosarul lui Tommy. 
A zis că va raporta la comisia de etică. Pentru prima dată, își 
arătă remușcările: Nu am intenționat ca Tommy să fie rănit. El 
nu ştia nimic despre asta. Nu puteam să-i las să verifice prea 
bine rapoartele cazurilor. 

— Tommy şi-a dublat doza de pastile, ghici Sara. Era înscris 
de două ori, aşa că lua de două ori doza. De asta i se schimbau 
stările. De asta s-a sinucis, nu? i 

— M-am săturat să pierd vremea cu tine. Işi îndreptă brațul. 
Cuțitul era la câțiva centimetri de gâtul Sarei: Dă-mi cheia. 

Sara se uită către clinică. Ușa era tot închisă. 

— Nu o am. 

— Nu mă minţi, jegoaso. Te-am văzut în mașină. 

— Nu o... 

Darla se năpusti. Sara se dădu înapoi, ridicându-și brațul să se 
apere. Simţi cum lama îi tăie pielea, dar nu urmă nicio durere. 
Nu putea să simtă decât o panică care-i oprea inima în loc, în 
timp ce pământul de sub picioare cedă deodată, trimițându-le 
pe amândouă de-a dura la vale. 

Sara se lovi cu spatele de pământ. Darla era aplecată peste 
ea, cu cuțitul ridicat. Sara încercă să se târască de-a bușilea, 
întorcându-se din instinct pe burtă, înainte să-și dea seama că 
Allison Spooner fusese exact în acea poziţie când lama se 
înfipsese în gâtul ei. Sara încercă să se răsucească la loc, dar 
Darla era prea grea. O apucă pe Sara de ceafă. Sara împinse cu 


333 


mâinile, dădu cu picioarele, făcu tot ce putea ca să iasă de sub 
femeia aia. 

În loc să simtă cum lama i se afunda în carne, Sara simţi cum 
pământul tremură și cedă din nou sub ea. Avu din nou un 
sentiment de cădere în gol. Zgomotul râului se intensifica, în 
timp ce cădea cu faţa în apa rece ca gheaţa. Îi intră apă în gură 
și-n plămâni. Nu-și putea da seama unde era susul. Nu avea de 
ce să se agaţe cu mâinile și picioarele. Dădu din mâini, 
încercând să ajungă la aer, dar ceva o ţinea în jos. 

Darla. Simţi cum mâinile femeii o ţineau de talie, cu degetele 
afundate în pielea ei. Sara se luptă, lovind cu mâinile în spatele 
femeii. Îi urlau plămânii în piept. Strânsoarea Darlei se slăbi. 
Sara se împinse la suprafaţă, trăgând aer din greu. 

— Ajutor! strigă ea. Ajutor! 

Strigă atât de tare cuvintele încât o ustura gâtul de la efort. 

Darla ţâșni la suprafaţă lângă ea, cu gura căscată și ochii 
holbaţi de panică. Mâna ei apucă brațul Sarei. Malul se vedea 
neclar, în timp ce râul le arunca la vale. Sara își înfipse unghiile 
în dosul mâinii Darlei. Pietrișul o plesni peste cap. Frunze, 
rămurele, crăci. Darla nu se simţea bine. Nu fusese niciodată o 
înotătoare bună. Nu încerca să o tragă pe Sara la fund. Se ţinea 
de ea ca să-și salveze viaţa. 

Sunetul apei se schimbă dintr-un huruit încet într-un urlet 
asurzitor. Locul pietros. Pietrele de granit colţuroase pe care 
Tessa și Sara se cățăraseră când erau mici. Le văzu în faţă, 
împrăștiate ca niște dinţi care așteptau să le rupă în două. Apa 
se spărgea pe marginile ascuţite. Curentul devenea violent pe 
măsură ce le arunca în faţă. Nouă metri. Șase metri. Sara o luă 
pe Darla sub braţ și o trase cât de tare putu, împingând-o în 
faţă. Craniul femeii se crăpă de pietre, răsunând ca un clopot. 
Sara se lovi de ea. Își strivi umărul. Îi explodă capul. 

Sara se luptă cu ameteala care voia să pună stăpânire pe ea. 
Simţi gust de sânge în gură. Nu se mai ducea la vale. Spatele ei 
era prins într-o gaură în piatră. Apa o lovea în piept, nelăsând-o 
să se miște. Mâna Darlei era prinsă între spatele Sarei și piatra 
de granit. Trupul ei fără viață flutura ca un steag zdrenţuit. Avea 
craniul crăpat; apa de râu umplea spărtura. Sara simţea cum îi 
alunecă mâna femeii. Se simţi o smucitură violentă, apoi 
curentul o duse la vale. 


Sara tuși. Apa îi intra în gură deschisă, inundându-i nasul. 
Ridică mâna deasupra capului, pipăind o piatră netedă. Trebuia 
să se întoarcă. Trebuia să găsească o cale să se caţere pe 
piatră. Sara își îndoi genunchii și își lipi tălpile de piatră. Incercă 
să se împingă în sus. Nu se întâmplă nimic. Țipă, încercând iar și 
iar, cu același rezultat. Apa o îndepărta de pe piatră. Aluneca, 
nu putea să se mai ţină. Capul îi intră la fund. Se luptă să 
rămână la suprafață. Fiecare mușchi îi tremura de la efort. Era 
prea mult. Umărul îi ţipa de durere. O dureau coapsele, îi 
alunecau degetele. Nu avea cum să se lupte. Apa era prea 
puternică. Corpul ei continuă să alunece pe piatră. Sara trase 
aer adânc în piept, înainte ca să-i intre capul la fund. Zgomotul 
constant al apei se transformă în tăcere totală. 

Sara își strânse buzele. Părul îi plutea în faţa ei. Vedea luna 
deasupra ei, lumina puternică pătrundea cumva prin suprafaţa 
apei. Razele erau ca niște degete întinse către ea. Auzi ceva în 
liniștea din urechile ei. Râul avea o voce susurată, liniștitoare, 
care-i promitea că avea să fie mai bine pe partea cealaltă. 
Curentul îi vorbea, îi spunea că era în regulă să-și dea drumul. 
Sara realiză șocată că asta și voia. Voia pur și simplu să renunte, 
să se ducă în locul acela unde o aștepta Jeffrey. Nu în Rai. Nu 
într-un ideal pământesc, un loc plin de liniște și mângâiere, 
unde amintirea lui nu o durea ca o rană deschisă de fiecare dată 
când respira, de fiecare dată când mergea prin locurile în care ei 
merseseră împreună, de fiecare dată când se gândea la ochii lui 
superbi, la gura lui, la mâinile lui. 

Întinse mâna prin apă, atingând degetele de lumină ale lunii 
care străluceau. Frigul se transformase într-un văl de căldură. Işi 
deschise gura. | se înșiruiră bulbuci pe față. Inima îi bătea încet, 
letargic. Își lăsă sentimentele să o cuprindă. Își permise să mai 
simtă încă o secundă luxul sentimentului de abandon, înainte să 
se forțeze să iasă la suprafață, răsucindu-și corpul astfel încât să 
se prindă de piatră. 

— Nu! strigă ea, furioasă pe râu. 

Îi tremurară braţele în timp ce se căţăra pe suprafaţa rigidă a 
pietrei. Apa o înșfăcă ca un milion de mâini care încercau să o 
tragă la loc, dar Sara se luptă cu fiecare părticică a fiinţei ei să 
ajungă în vârful pietrei de granit. 

Se întoarse pe spate, privind cerul. Luna încă strălucea 
glorios, lumina reflectându-se pe copaci, pe pietre și pe râu. 


335 


Sara râse pentru că se săturase de alternativă. Râse atât de 
tare, încât începu să tușească. Se împinse să stea în fund și tuși 
până nu mai avu nimic în plămâni. 

Respiră adânc, umplându-și din nou corpul de viaţă. Tăieturile 
și vânătăile care-i împânzeau pielea începură să-și facă simțită 
prezenţa. Durerea trezi fiecare terminaţie nervoasă, anunţând-o 
că era în viaţă. Sara trase din nou aer adânc în piept. Aerul era 
atât de rece, încât simțea cum îi atingea fiecare parte a 
plămânilor. Își puse mâna pe gât. Lănţișorul nu mai era. 
Degetele ei nu mai găseau forma cunoscută a inelului lui Jeffrey. 

— Of, Jeffrey, șopti ea. Mulţumesc. 

Multumesc că mi-ai dat drumul. 

Dar unde era? Sara se uită în jur. Luna era atât de luminoasă, 
de parcă era miezul zilei. Era în mijlocul râului, la cel puţin trei 
metri de fiecare mal. Apa făcea spume albe pe lângă pietrele 
din jurul ei. Știa că unele erau lungi de cel puţin doi metri și 
jumătate. Își verifică umărul. Tendonul pârâi, dar tot putea să-l 
miște. 

Sara se ridică în picioare. Pe mal era o salcie care îi făcea 
semn cu lujerii ei unduitori către luminișul de sub ramurile ei. 
Dacă putea ajunge la una dintre pietrele mici fără să fie luată de 
apă, atunci putea să urce pe ea și să sară pe mal. 

Auzi cum pocni o creangă. Foșniră niște frunze. Will ieși în 
luminiș. Pieptul i se ridica și-i cobora de la alergat. Avea în mâini 
o frânghie răsucită. Ea îi putea citi fiecare sentiment de pe faţă. 
Frică. Nedumerire. Ușurare. 

Sara își ridică vocea că el să o audă de zgomotul apei. 

— Ce ţi-a luat atât? 

Căscă gura de uimire. 

— Treburi, reuși el să zică, încă trăgându-și respiraţia. Era 
coadă la bancă. 

Ea râse atât de tare încât începu să tușească din nou. 

— Ești bine? 

Încuviinţă din cap, luptându-se cu încă o criză de tuse. 

— Și Lena? 

— Era la subsol. Jared a chemat o salvare dar... Vocea i se 
stinse: E foarte rău. 

Sara își sprijini mâinile de genunchi. Din nou, Lena avea 
nevoie de ajutor. Din nou, era de datoria Sarei să rezolve 
situaţia. În mod ciudat, ea nu simţi șovăiala obișnuită, nici 


336 


măcar furia constantă care o însoţise din ziua aceea îngrozitoare 
în care își privise soțul murind. Sara se simţi împăcată pentru 
prima dată în patru ani. Tessa avea dreptate: nu aveai cum să 
cazi. În cele din urmă, trebuia să te ridici, să te ștergi de praf și 
să te întorci la viața ta. 

— Sara? 

Ea își întinse mâna către Will. 

— Aruncă-mi frânghia. 


Capitolul 19 


Will încetini Porsche-ul ca să cotească pe Strada Caplan, 
încercând să urmeze indicaţiile pe care i le dăduse Sara. Ea 
desenase săgeți lângă numele străzilor, și atâta timp cât Will 
ținea hârtia dreaptă, ar fi trebuit să ajungă acasă la Frank 
Wallace fără să se piardă. Sara îi dăduse până și ochelarii ei de 
citit, care îi erau atât de mici încât arăta ca vărul idiot a lui 
Pointdexter. Totuși, ea avea dreptate. Ochelarii funcționau. 
Cuvintele de pe pagina din faţa lui tot îl înșelau, dar măcar erau 
mai clare. 

Îi sună telefonul, iar Will îl pescui prin buzunar, ţinând volanul 
cu genunchii de frică să nu scape foaia cu indicaţii. Văzu 
numărul lui Faith. 

— Pe unde ai umblat? întrebă ea. Ți-am lăsat două mesaje pe 
mobil. Am sunat-o până și pe Amanda. 

— Nu ar trebui să fii în concediu de maternitate? 

— Emma doarme și eu m-am săturat să stau în prostia asta 
de spital. 

Începu o litanie de plângeri care porneau de la jeleul fără gust 
și treceau rapid la sensibilitatea sânilor. Will o opri acolo. 

— Mi-am prins răufăcătorul. 

— Ce spui? 

Vocea lui Faith se subţie de uimire și el realiză că ea nu-și 
pusese mari speranţe că el va rezolva cazul atât de repede. 

— Mulţumesc pentru votul de încredere. 

— la taci! Știi doar că sunt supărată că ai făcut asta fără 
mine. 

Faith nu cedă în faţa crizelor subite de sinceritate emoţională. 
Will știa că nu avea rost să insiste. În schimb, el îi povesti 


337 


despre testele de medicamente și eforturile pe care le făcuse 
Darla Jackson să-și elimine șantajiștii și să scape de Lena 
Adams. 

— De câţi bani era vorba? întrebă Faith. 

— Nu știm câte dosare falsifica. Poate că sute de mii de 
dolari. 

— Fir-ar! Unde mă înscriu și eu? 

— Pe bune. 

Will era de acord. Banii i-ar fi fost de folos. Nu era nerăbdător 
să se întoarcă în Atlanta și să sape iar în curtea din faţă. 

— Lena e încă la spital. Cred că o vor ţine o acolo o vreme. 

— Mă mir că Sara a ajutat-o. 

Și Will se mirase, dar bănui că în meseria de doctor nu ai de 
ales pe cine salvezi. Totuși, nu schimbaseră prea multe cuvinte 
în timp ce Sara îi pusese perfuzia și îi ceruse lui Jared să-i aducă 
lui Lena apă, apoi mai multe pături, apoi mai multă apă. Will nu 
știa câte dintre acestea erau pentru a o ajuta pe Lena și câte 
pentru a-l împiedica pe Jared să aibă o cădere nervoasă. In orice 
caz, funcţionase pentru calmarea situaţia, pentru că era mare 
nevoie de așa ceva. 

Jared își ieșise din minţi din momentul în care intraseră în 
clinica pentru copii ca să o caute pe Lena. Zăpăceala lui îi 
costase vreo câteva minute preţioase. Lovise cu piciorul uși care 
nu erau încuiate. Răsturnase birouri și fișete. Când Will găsi ușa 
încuiată de la subsol, tânărul era atât de sfârșit, că abia mai 
avea putere să-l ajute să o spargă. 

Și apoi îi reveni energia lui Jared. Se năpusti la subsol, 
nepăsându-i dacă se ascundea cineva în umbră. Găsiră încă o 
ușă încuiată în fundul subsolului. Erau șanțuri adânci în beton 
acolo unde rafturile de metal acoperiseră odată intrarea în ceea 
ce trebuia să fie un adăpost antiatomic. Un zăvor vechi, dar 
solid ținea ușa în loc. Jared tot lovise ușa, izbindu-se de oțel ca o 
minge de ping-pong, înainte ca Will să se întoarcă cu o rangă de 
la bancul de lucru. 

Will trebuia să recunoască că nu se gândise la Sara decât 
după ce deschisese ușa. Lena nu era foarte conștientă, 
tremurând din cauza febrei. Era udă leoarcă de transpiratie. 
Jared plânsese când îi dezlega frânghia de la mâini și picioare, 
implorându-l pe Will să-l ajute. Atunci se dusese Will sus să o 
găsească pe Sara. El se uita la BMW-ul gol când o auzi ţipând de 


338 


la râu. Avusese un noroc chior că apucase să strige după ajutor 
înainte să o tragă Darla înapoi în apă. Avusese și mai mult noroc 
că frânghia pe care ea o folosise să o lege pe Lena era destul de 
lungă să o ajute pe Sara să ajungă la mal. 

Nu că ar fi avut nevoie. Will era destul de sigur că ea era în 
stare să-și poarte singură de grijă. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi 
văzut-o mergând pe apă, după ce supravieţuise iadului acela. 

La telefon, Will auzi un gângurit de copil și o altă femeie 
vorbind. 

Vocea lui Faith era estompată în timp ce-i spunea ceva 
asistentei. 

— Trebuie să închid. Au adus-o pe Emma de la hrănit. Nu-i 
așa, iubito? 

Will așteptă vreo câteva secunde în care ea vorbi cu copilul, 
până să-i revină vocea la normal. 

— Mă bucur că ești bine. Mi-am făcut griji pentru tine, că erai 
acolo de unul singur. 

Avea vocea încordată, de parcă era pe punctul de a izbucni în 
plâns. Faith fusese destul de emotivă în ultimele luni. Will spera 
că după nașterea copilului avea să-i treacă nebuneala, dar 
poate că-i trebuia ceva vreme să-i revină hormonii la normal. 

— Cred că ar trebui să închid, zise el. Aproape am ajuns acasă 
la Frank. 

Ea scoase un smiorcăit zgomotos. 

— Să-mi spui cum a mers. 

— Așa voi face. 

Auzi cum telefonul zornăi în leagăn și bănui că acela era 
modul lui Faith de a încheia apelul. Will își băgă mobilul la loc în 
buzunar. Confruntă un semn de circulaţie cu indicaţiile și 
întoarse. Era o săgeată care indica cealaltă faţă a colii de hârtie. 
Zâmbi larg. Sara îi desenase o faţă zâmbitoare. 

Încetini din nou, uitându-se după numerele caselor. Will privi 
atent la fiecare căsuță poștală, comparând adresele cu 
indicaţiile. La jumătatea străzii găsi ce căuta. Casa lui Frank era 
o viluță cu un singur nivel, dar nu părea deloc primitoare. Un aer 
trist plutea pe deasupra ca un nor întunecat. Streșinile atârnau. 
Geamurile erau murdare. Piticul de grădină era surprinzător, dar 
sticlele goale de Dewar's de lângă coșul de gunoi nu erau. 

Ușa din plasă se deschise când Will tocmai cobora din mașină. 
Lionel Harris râse de el, evident bucurându-se de surpriză. 


339 


— Bună dimineaţa, zise el. Am auzit că aţi fost să înotaţi azi 
noapte. 

Will zâmbi, deși simțea cum revenea sudoarea rece ca o 
ploaie neașteptată. Nu-și putea scoate din minte imaginea Sarei 
stând pe piatra aceea. 

— Sunt puţin surprins să vă văd aici, domnule Harris. 

— Doar am adus o caserolă. 

Nedumerirea lui Will trebuie să fi fost evidentă. Bătrânul îl 
bătu pe spate. 

— Niciodată să nu subestimezi puterea unui trecut comun. 

Will aprobă din cap, deși tot nu înţelegea. 

— Te las la treabă. 

Lionel strânse bastonul pe măsură ce cobora treptele de la 
verandă. Will îl privi cum se îndrepta spre stradă. Un vecin îi 
făcu cu mâna, iar el se opri la taclale. 

— Frank te așteaptă. 

Will se întoarse. Era o femeie la ușă. Era mai în vârstă, 
gârbovită și cu părul ireal de roșu. Avea fața la fel de mult 
machiată ca și fiica ei. Will văzu o vânătaie în formă de deget 
sub ochiul femeii. Avea piramida nazală umflată. Cineva îi 
trăsese un pumn de curând și i-l trăsese tare. 

— Eu sunt Maxine. Îi deschise ușa din plasă. Te așteaptă. 

Pe cât de deprimantă era casa lui Frank pe dinafară, pe 
dinăuntru era cu mult mai rău. Pereţii și tavanul se 
îngălbeniseră de la atâţia ani de fum de ţigară. Mocheta era 
curată, dar tocită. Mobila arăta de parcă venise dintr-o casă din 
anii '50. 

— Pe aici, în spate. 

Maxine îi făcu semn să o urmeze pe hol. Vizavi de bucătărie 
era un dormitor mic care fusese transformat într-un birou 
dezordonat. În fundul casei era o baie murdară cu faianţă verde- 
avocado. Frank zăcea într-un pat de spital în ultima cameră. 
Toate jaluzelele erau trase, dar soarele strălucea prin spatele 
lor. Camera era igrasioasă și transpirată. Frank avea tuburi de 
oxigen legate la nas, dar tot respira cu greutate. Avea pielea 
galbenă și ochii tulburi. 

Era un scaun lângă pat. Will se așeză fără să i se spună. 

— Eu mă duc în bucătărie, le zise Maxine. Să-mi spuneţi dacă 
aveţi nevoie de ceva. 


340 


Will se întoarse surprins, dar ea plecase deja din cameră. Se 
concentră din nou asupra lui Frank. 

— Julie Smith? 

Vocea groasă de bariton a bătrânului fusese redusă la un 
tremur încet. 

— Am pus-o s-o sune pe Sara. 

Will bănuise că se întâmplase ceva de genul ăla. 

— Știai deja că Tommy se sinucisese înainte să ajungă Sara 
acolo. 

— Am crezut... Frank închise ochii. Pieptul i se mișca încet: 
Am crezut că era mai bine dacă-l găsea Sara. Ar fi fost mai 
puţine întrebări. 

Ar fi putut să iasă bine. Sara îl cunoștea pe Nick Sheldon. Ar fi 
netezit lucrurile pe neștiute. 

— De ce ai pus-o pe Maxine să spună că Allison avea prieten? 

— E întotdeauna prietenul, răspunse el ridicând un umăr. 

Will bănui că era destul de adevărat, dar Frank minţise de 
atâtea ori în ultimele zile că Will nu știa dacă omul era capabil 
să fie sincer. Lionel Harris avea dreptate cu schimbarea. Nu 
multor oameni le reușea. Trebuia să se întâmple ceva teribil de 
rău sau teribil de bun ca să silească pe cineva să-și schimbe 
viaţa. Îi era clar lui Will că Frank trecuse de orice revelații care i- 
ar fi putut schimba viaţa. Chiar și fără tubul de oxigen mirosea a 
bolnav, de parcă corpul lui începuse deja să putrezească. Will 
știa că venea un moment în viaţa fiecărei persoane, când era 
prea târziu să mai schimbi ceva. Nu puteai decât să aștepți ca 
moartea să te facă neimportant. 

Frank tresări când încercă să se facă mai comod în pat. 

— Să-ţi aduc ceva? 

El scutură din cap, deși era clar că avea dureri. 

— Cum se simte Lena? 

— Infecția e gravă, dar ei cred că va scăpa. 

— Spune-i că-mi pare rău, zise Frank. Spune-i că-mi pare rău 
pentru tot. 

— Bine. 

Will promise, dar dacă ar fi fost după el, nu ar mai fi vorbit 
niciodată cu femeia aia. El nu credea că Lena Adams era rea în 
întregime, dar o parte importantă a ei era pângărită, care lui îi 
lăsa un gust amar în gură. 

— De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat? 


341 


Frank se uită fix la Will. | se umeziră ochii. 

— Ai copii? 

Will scutură din cap. 

— Darla a fost dintotdeauna rebelă, enervându-mă pe mine, 
enervând-o pe Maxine. Se opri ca să-și tragă răsuflarea. A 
dispărut de lângă noi când avea șaptesprezece ani. Nici nu 
știusem că se întorsese în oraș, până am văzut-o în faţa clinicii. 
El tuși. Picăturile de sânge murdăriră cearșaful. Era în pauză de 
țigară. 

— De ce a chemat poliţia la Tommy? Părea riscant, având în 
vedere afacerile ei ilegale... 

— Nu știu dacă încerca să-l sperie pe Tommy sau să mă 
pedepsească pe mine. 

Frank se întinse după paharul cu apă de pe noptieră. Will îl 
ajută, ţinându-i paiul ca să poată bea. Frank înghiţi, cu un 
zgomot dureros de tare pentru camera micuță. Se rezemă pe 
spate cu un oftat încet. 

— Ce ai făcut când ai citit raportul incidentului cu câinele lui 
Tommy? întrebă Will. 

— M-am dus la clinică și am întrebat-o ce naiba făcea. 

— Numele Darlei nu era în raport. 

Frank nu răspunse. 

Will se săturase să-i scoată vorbele cu cleștele din gură. 

— Ai condus mii de interogatorii, Șef Wallace. Știi ce întrebări 
îți voi pune. Probabil că ai deja o listă în cap. 

Will făcu o pauză, așteptând ca Frank să-și ușureze situația. 
După un minut întreg, Will realiză că nimic nu avea să fie 
vreodată ușor cu omul acela. 

— Ce a zis Darla când ai confruntat-o? întrebă el. 

— Mi-a zis că era șantajată. 

— În legătură cu testarea de medicamente? 

— Nu minţea doar despre copiii ăia doi. Erau o groază. Avea 
un sistem al ei: îi făcea să dubleze dozele ca să pară că erau 
mai mulţi copii în studiu, apoi împărțeau cecurile când veneau. 

— O șantajau cu toții? 

— Doar Jason și Allison. 

— Ţi-a zis ea numele lor? 

— Nu. 

Will îl studie, încercând din nou să-și dea seama dacă minţea. 
Era un exercițiu inutil. 


342 


— Ce ţi-a spus Darla despre șantajiști? 

— Credea că le putea da bani ca să scape de ei. Unul dintre ei 
absolvea în curând. Credea că dacă le dădea destui bani, o 
lăsau în pace. 

— Cât ţi-a cerut? 

— Zece mii de dolari. Nu-i aveam. Chiar dacă i-aș fi avut, tot 
nu-i dădeam. Am cheltuit atâţia bani scoțând-o din necaz de 
atâtea ori. Nu mai puteam arunca și alții. 

Will observă că bărbatul nu se gândise și la o a doua opţiune, 
care era să o aresteze pe fiica lui și să o trimită la închisoare 
pentru infracțiunile ei. 

— A muncit atât de mult ca să-și ia diploma de asistentă, 
continuă Frank. Nu am crezut niciodată că ar... Vocea i se 
stinse: Nu am știut. 

— A avut probleme și înainte. 

Frank doar încuviinţă din cap. 

— Cecuri false, adăugă Will. 

Amprentele Darlei erau la dosar. Se potriveau cu amprenta de 
pe spravyul de geamuri pe care Charlie și Will îl găsiseră în 
debaraua din baia căminului. Will făcu o presupunere bazată pe 
fapte. 

— A avut probleme. 

Frank încuviinţă scurt din cap. 

— Primeam telefoane din când în când. Favoruri profesionale, 
ca de la un poliţist la altul. Austin, Little Rock, West Memphis. 
Avea grijă de bătrâni și-i ușura de bani. Se pricepea. Nu a fost 
prinsă niciodată, dar ei știau că ea era de vină. 

Will observase de multe ori că exista o linie subţire între a ști 
că cineva era vinovat și a o dovedi. Fiind fiică de poliţist, 
probabil că-i conferea Darlei o protecţie în plus. 

— Eram sigur că Tommy a ucis-o pe fata aia. Voiam doar să 
nu se afle nimic despre Darla. 

— Ai făcut tot posibilul ca ancheta lui Lena să fie de neatacat. 

Se uita la Will cu ochii umezi, evident încercând să ghicească 
ce știa el. 

Adevărul era că Will nu știa nimic sigur. Bănuia că Frank 
ascunsese probele. Bănuia că Frank le ceruse celor de la 
centrala din Eaton să întârzie trimiterea casetei audio cu vocea 
lui Maxine în apelul la 911. Bănuia că bărbatul împiedicase o 


343 


anchetă, periclitase vieţile colegilor în mod nesăbuit și orbește, 
dacă nu voit, contribuise la moartea a trei oameni. 

După cum spusese Frank, una era să știi, alta era să 
dovedești. 

— Nu am vrut niciodată să o implic pe Lena în asta, zise 
Frank. Ea nu știa nimic. Toate erau din vina mea. 

Will își închipui că Lena ar spune același lucru despre Frank. 
În toată viaţa lui, nu avea să înțeleagă legătura dintre ei. 

— Când ţi-ai dat seama că Darla era implicată? 

— Când Lena... Începu din nou să tușească. De această dată 
era atât de mult sânge, încât trebui să scuipe într-un șervețel. 
lisuse, șopti Frank, ștergându-se la gură. Îmi cer scuze. 

Will se luptă să-și țină stomacul sub control. 

— Când ţi-ai dat seama? 

— Când Lena mi-a zis că mai fusese omorât un alt puști, în 
același fel. Vocea i se stinse din nou: Nu o vedeam pe Darla 
făcând asta. O să înţelegi când o să ai copii. Era puiul meu. O 
legănam noaptea de colo-colo. Am privit-o cum s-a transformat 
dintr-o fetiță în... 

Frank nu termină propoziţia, deși era evident în ce se 
transformase Darla. 

— Când ai văzut-o ultima dată? 

— Azi-noapte, recunoscu el. Apoi, în loc să-l facă pe Will să 
pună întrebarea potrivită, se oferi el: Ne-am certat. A zis că 
trebuia să plece din oraș. Mai voia bani. 

— l-ai dat? 

El scutură din cap. 

— Maxine avea vreo câteva sute de dolari în poșetă. S-au 
certat rău de tot. Arătă către rezervorul de oxigen și barele de la 
pat: Până când m-am ridicat eu, o trântise pe Maxine la pământ 
și o bătea. Frank își strânse buzele subțiri: Nu am crezut că o să 
trăiesc să văd așa ceva, un copil cărându-i pumni propriei 
mame. Copilul meu. Nu am crescut-o să fie așa. Ala nu era 
copilul meu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A furat banii. Mi-a luat și mie câţiva din portofel. Poate 
cincizeci de dolari. 

— Am găsit aproape trei sute de dolari la ea. 

El încuviinţă din cap, de parcă se aștepta. 


344 


— Am primit un telefon de la Brock dimineaţă. Mi-a zis că au 
scos-o din râu, în aval de câmpul de granit. 

Se uită la Will de parcă nu prea credea informaţia aceea. 

— Așa e. Era aproape de colegiu. 

— A zis că nu trebuie să mă duc să o văd acum. Să-i dau puţin 
timp să o curețe. | se tăie respiraţia: De câte ori ai spus asta 
unui părinte care vrea să-și vadă copilul, numai că tu știi că a 
fost bătut, tăiat, pocit ca dracu'? 

— De multe ori, recunoscu Will. Dar Brock are dreptate. Nu 
vrei să ţi-o amintești așa. 

Frank se uită la tavan. 

— Nu știu dacă vreau să mi-o amintesc în vreun fel. 

Will îi lăsă cuvintele să plutească între ei pentru câteva 
secunde. 

— Mai vrei să-mi spui ceva? 

Frank dădu din cap, și din nou, Will nu știa dacă să aibă 
încredere în el sau nu. Omul era detectiv de peste treizeci de 
ani. Nu era posibil să nu fi suspectat că fiica lui era implicată în 
acele crime. Chiar dacă nu voia să o zică cu voce tare, Frank știa 
în adâncul sufletului că pasivitatea lui îi costase viaţa pe Tommy 
Braham și Jason Howell. 

Sau poate că nu știa. Poate că Frank se pricepea atât de bine 
să se înșele pe sine, încât era convins că făcuse ce trebuia. 

— Ar trebui să te las să te odihnești, zise Will. 

Frank avea ochii închiși, dar nu dormea. 

— O duceam la vânătoare. Vocea lui era ca o șoaptă aspră. 
Erau singurele dăţi când ne înţelegeam. Își deschise ochii și privi 
în tavan. Singurul sunet din cameră era sâsâitul încet al 
rezervorului de oxigen de lângă patul lui. Am învățat-o să nu 
ochească niciodată inima. Este înconjurată de coaste și de oase. 
Glonţul ricoșează și ajungi să fugărești căprioara vreo câţiva 
kilometri, așteptând să moară. Își puse mâna pe gât, într-o 
parte. Țintești la gât. Tai chestiile care alimentează inima. Își 
atinse pielea îmbătrânită: Asta-i o vânătoarea curată. Cea mai 
omenoasă. 

Will văzuse locurile crimelor. Nu fusese nimic omenos la 
crimele lui Allison Spooner și Jason Howell. Fuseseră îngroziţi. 
Fuseseră măcelăriți. 

— Sunt pe moarte, zise Frank. Am fost diagnosticat cu cancer 
acum vreo câteva luni. Își linse buzele crăpate. Maxine a zis că 


345 


are grijă de mine, atâta vreme cât îi dau pensia mea. | se tăie 
respiraţia. Râse încordat: Intotdeauna am crezut că o să mor 
singur. 

Will simţi o tristețe copleșitoare auzind cuvintele bărbatului. 
Frank Wallace avea să moară singur. Poate că vor fi oameni în 
aceeași cameră cu el - fosta lui soţie acră, câţiva colegi loiali - 
dar oamenii precum Frank erau sortiți să moară în același fel 
cum trăiseră, ţinându-i pe toţi la distanţă. 

Will știa asta pentru că deseori își privea viaţa și moartea prin 
aceeași lentilă. Nu ţinuse legătura cu niciun prieten din 
copilărie. Nu avea rude la care să apeleze. Faith avea copilul 
acum. In cele din urmă, avea să-și găsească un bărbat a cărui 
companie o tolera. Poate mai aveau încă un copil. Probabil că 
avea să-și găsească o muncă de birou, ca să mai scape de 
stresul vieţii ei. Will avea să dispară din viaţa ei, ca un val care 
se îndepărta de mal. 

Mai rămânea Angie, iar Will nu avea mari speranţe că ea avea 
să-i fie un sprijin la bătrâneţe. Ea își trăia viaţa pe muchie de 
cuţit, arătând aceeași neglijență nepăsătoare care o ţinuse pe 
mama ei în secția de comatoși la spitalul de stat în ultimii 
douăzeci și șapte de ani. Căsătoria îi înstrăinase și mai tare. Will 
presupusese dintotdeauna că avea să trăiască mai mult ca 
Angie, că avea să se trezească singur la mormântul ei într-o zi. 
Această imagine îi provoca întotdeauna o mare tristeţe cu tenta 
unui crâmpei de ușurare. O parte din Will o iubea pe Angie mai 
mult decât viaţa însăși. O altă parte din el o vedea ca pe o cutie 
a Pandorei care ascundea cele mai întunecate secrete ale lui. 
Dacă ea murea, avea să ia o parte din întunecime cu ea. 

Dar avea să ia și o parte din viaţa lui. 

— Ai nevoie să-ţi aduc ceva? îl întrebă Will pe Frank. 

El tuși din nou, cu un horcăit uscat. 

— Nu, îi răspunse el. Mă descurc de unul singur. 

— Ai grijă de tine. 

Will se forţă să se întindă și să-i atingă umărul lui Frank 
înainte să plece din cameră. 

(J 

Sara era în curtea din față cu ogarii, când Will intră pe aleea 
din fața casei familiei Linton. O parte a feței era încă vânătă. 
Tăietura de pe braţ trebuise să fie cusută. Avea părul lăsat, 
fluturându-i pe umeri. 


346 


Era frumoasă. 

Câinii fugiră să-l întâmpine când cobori din mașină. Sara îi 
îmbrăcase pe amândoi cu gecuțe flaușate, ca să-i protejeze de 
frig. Will mângâie animalele încântate cât de mult putu, fără să 
exagereze. 

Sara pocni din limbă și ei încetară să-l mai acosteze. 

— Să înțeleg că Frank nu a fost de mare ajutor? întrebă ea. 

Will scutură din cap, simțind cum i se punea un nod în gât. Se 
pricepea să-și ascundă gândurile, dar Sara spărsese cumva 
codul. 

— Nu cred că mai are multe zile. 

— Am auzit. Era clar că ea avea sentimente contradictorii cu 
privire la moartea iminentă a unui vechi prieten de familie. Imi 
pare rău că este bolnav, dar nu știu ce părere am despre el ca 
persoană după toate care s-au întâmplat. 

— Poate că ar fi putut-o opri, măcar la Jason. Dar oamenii nu 
văd ce nu vor să vadă. 

— Negarea nu constituie o scuză bună. Darla m-ar fi putut 
omori. M-ar fi omorât dacă nu ceda malul. 

Will nu își ridică privirea pentru că nu voia ca Sara să știe la 
ce se gândea. În schimb, se aplecă să-l scarpine pe Bob pe 
ureche. 

— Fosta soție a lui Frank e cu el. Măcar nu o să moară singur. 

— Mică alinare. 

— Eu cred că e, o contrazise el. Unii oameni nu înţeleg asta. 
Unii oameni pur și simplu... Will se opri înainte să sune ca un 
copil plângăcios. În fine, nu cred că voi afla niciodată ce s-a 
întâmplat cu adevărat săptămâna asta. 

— Trebuie? 

— Cred că nu. Nimic nu-l va aduce pe Tommy înapoi, dar 
măcar numele lui este curat. Darla nu va mai răni pe altcineva. 
Frank este în propria lui închisoare. 

— Și Lena iar scapă basma curată. 

Ea nu mai păru atât de acră precum fusese înainte. 

— Vom vedea. 

— Vrei să pui pariu? zise Sara râzând. 

Will încercă să se gândească la un pariu isteţ, ceva care 
implica ca el să o scoată la cină când se întorceau în Atlanta, 
dar el era prea încet. 


347 


— A sunat Brock dimineaţă. A găsit cheia de la Toyota lui 
Lena în buzunarul din faţă al Darlei. Bănuiesc că plănuia să ia 
mașina lui Lena și să plece din oraș, zise ea. 

EI își aminti cauciucurile tăiate ale mașinii. Cineva de la secţie 
îi dăduse lui Lena un cadou de despărţire. 

— Darla trebuie să te fi văzut când te dădeai jos din mașină și 
s-a hotărât să-și ia o mașină mai bună. 

Will știuse din start că ucigașul se pricepea la improvizat. 

— A zis Hareton ce l-a făcut să verifice în dosare numele lui 
Tommy? 

— ÎI văzuse pe Tommy la clinică de câteva ori. Nu este 
neobișnuit ca unii copii de acea vârstă să se mai ducă încă la 
pediatru, dar Tommy venea des, cel puţin o dată pe săptămână. 
Hareton a devenit curios după sinucidere și a căutat numele lui 
Tommy în hârtii. A confirmat ce a zis Darla. Avea de gând să se 
ducă la comisia de etică să raporteze încălcarea regulilor. 

Sara trase de lesă când Billy încercă să urineze pe mașina lui 
Will. 

— Asta e bine, nu? Făcea ce trebuia. 

— Bănuiesc că da, dar nu se va opri să facă teste. Scoase un 
râs trist. Stai să reformulez: se va opri să mai facă teste în 
clădirea mea, dar va continua să le facă. 

— Ai aflat ce testa? 

— Un antidepresiv. Vor încerca din nou la primăvară, cu o altă 
doză. 

— Glumești. 

— E o afacere de un miliard de dolari. Un american din zece ia 
antidepresive, chiar dacă studiile placebo arată că la mulți 
dintre ei nu are absolut niciun efect. Făcu semn cu capul către 
casă: Hareton e înăuntru, de aceea am scos câinii la o plimbare 
de două ore pe gerul ăsta. 

— Ai tăi nu sunt supăraţi pe el? 

Ea oftă adânc. 

— Mama i-ar ierta orice. 

— Bănuiesc că așa se face în familie. 

Ea păru să se gândească la ce spusese el. 

— Da, așa se face. 

— Am vorbit cu Faith dimineaţă. Îi trimisese atâtea poze cu 
copilul lui Will pe telefon, încât memoria era aproape plină. Nu 
am auzit-o niciodată să fie fericită. E ciudat. 


348 


— Un copil te schimbă, îi zise Sara. Evident, nu e ceva ce am 
învăţat din experiență personală, dar o văd pe sora mea. 

Bob se rezemă de piciorul lui. Will se aplecă și-l scărpină. 

— Cred că eu... 

— Am fost violată. 

Will tăcu pentru că nu știa ce să zică. 

— La colegiu, continuă ea. De asta nu pot avea copii. 

El nu observase niciodată cât de verzi erau ochii ei, aproape 
ca smaraldul. ă 

— Mi-a luat ani de zile până i-am spus soţului meu. Imi era 
rușine. Voiam să cred că trecusem peste asta. Că era destul de 
puternică să trec peste asta. 

— Nu cred că poate spune cineva vreodată că nu ești 
puternică. 

— Am avut și eu zilele mele rele. 

Dădu drumul lesei lui Billy în timp ce el mirosea cutia poștală. 
Amândoi se uitau la câine de parcă era cu mult mai fascinant 
decât dicta realitatea. 

Will își drese vocea. Momentul era prea stânjenitor. Mai era și 
frig afară și bănuia că Sara nu voia să stea în fața casei 
părinţilor ei toată ziua, privindu-l pe el cum se chinuia să 
găsească ceva semnificativ de zis. 

— Ar trebui să încep să-mi împachetez lucrurile. 

— De ce? 

— Păi... Will avea limba înnodată și era dureros de prost. 
Sărbătoarea. Familia ta. Sunt sigur că vrei să fii cu ei. 

— Mama a gătit cât pentru cincizeci de persoane. Ar fi 
distrusă dacă nu ai rămâne. 

El nu-și dădea seama dacă invitaţia era sinceră sau ea doar 
era politicoasă. 

— Curtea mea din faţă e un dezastru. 

— Te ajut eu când ne întoarcem în Atlanta. O să-ți arăt și cum 
să folosești un excavator, zâmbi ea șireată. 

— Nu vreau să deranjez. 

— Will, nu deranjezi. 

Îl luă de mână. El se uită în jos, urmărindu-și degetul mare de- 
a lungul degetelor ei. Pielea ei era catifelată. Simţi mirosul 
săpunului ei. Doar apropiindu-se așa de ea îl făcea să se simtă 
încălzit, de parcă acel loc gol din sufletul lui avea șansa să fie 
umplut într-o zi. El își deschise gura ca să-i zică că voia să 


349 


rămână, că nu-și dorea nimic mai mult decât să mai primească 
încă două mii de întrebări de la mama ei și să privească 
zâmbetul viclean al surorii ei în timp ce acesta își plimba privire 
de la unul la celălalt. 

Și apoi îi ciripi telefonul în buzunar. 

Ea își încreți nasul. 

— Ce-i asta? 

— Probabil încă o poză cu copilul de la Faith. 

Ea îi zâmbi din nou cochet. 

— la să văd. 

Will era incapabil să-i refuze Sarei vreo cerere. Se folosi de 
mâna liberă ca să-și găsească telefonul. O văzuse pe Emma Lee 
Mitchell din toate unghiurile imaginabile și el era sigur că era un 
copilaș dulce, dar în momentul acela arăta ca o stafidă roșie 
înfuriată, cu o căciuliță roz împletită. 

Sara deschise clapeta telefonului. Zâmbetul îi pieri repede. 

— E un mesaj. Ea îi arătă telefonul, apoi păru să-și dea și ea 
seama. Îl întoarse și citi cu voce tare: Dieare a murit în sfârșit. 
Vino acasă. 

Will simţi deodată o durere adâncă. 

— Mama lui Angie. 

El cobori privirea spre mâna ei. Ea încă îl ţinea de mână. 

— Îmi pare rău. 

Will nu mai plânsese de când avea șaisprezece ani, dar 
simțea cum lacrimile amenințau să vină. Se chinui să vorbească. 

— A fost conectată la aparate de când eram copil. Cred că în 
sfârșit a... 

| se strânsese gâtul atât de tare, încât abia putea să înghită. 
Angie pretindea că o ura pe mama ei, dar o vizitase cel puţin o 
dată pe lună, în ultimii douăzeci de ani. Will se dusese cu ea de 
multe ori. Experienţa era îngrozitoare, îţi zdrobea inima. O 
îmbrăţișase pe Angie de atâtea ori când plângea. Era singura 
dată când ea își lăsa garda jos. Singura dată când i se preda lui 
Will. 

Deodată înțelese cuvintele lui Lionel Harris despre puterea 
trecutului comun. 

Will se chinui să găsească cuvintele potrivite. Nu ştia ce să 
aleagă între dorința de a fi cu Sara și nevoia de a fi cu Angie. 


Sara se aplecă înspre el, lipindu-și buzele de obrazul lui. 
Vântul îi flutură părul pe faţa lui. Ea își puse gura la urechea lui 
și îi spuse: 

— Du-te acasă la soţia ta. 

lar el se conformă. 


351 


DUPĂ TREI SĂPTĂMÂNI 


Epilog 


Lena stătea în cimitir, uitându-se la piatra de mormânt a lui 
Jeffrey Tolliver. Părea o prostie să pui flori pe un mormânt gol, 
dar lucrurile din sicriul acela erau mai palpabile decât un borcan 
cu cenușă. Brad contribuise cu o ţintă de hârtie de la prima sa 
rundă de calificare la academia de poliție. Frank pusese înăuntru 
carnetul său pentru amenzi pentru că Jeffrey ţipa tot timpul la el 
că întârzia cu rapoartele. Lena își donase insigna aurie. Cea pe 
care o avusese până acum trei săptămâni era o copie. Dan 
Brock o strecurase înăuntru cu celelalte obiecte, pentru că știau 
amândoi că ea nu avea cum să o facă. 

Toate afacerile de pe strada principală se închiseseră în ziua 
în care sicriul lui Jeffrey fusese coborât în pământ. Nici Jared nu 
participase la înmormântare. Asemănarea cu tatăl său îi fusese 
adusă la cunoștință cu ani înainte. Nu voia să-i tulbure pe cei 
îndoliaţi. Nu voia să-i provoace Sarei o astfel de durere. 

Totuși, voia să fie în oraș. Voia să se simtă apropiat de tatăl 
lui, să vadă locul unde trăise și iubise tatăl lui. O cunoscuse pe 
Lena în fața restaurantului. Ea stătea pe bordură, gândindu-se la 
toate lucrurile pe care le pierduse. La început, crezuse că Jared 
era Jeffrey. Desigur că așa crezuse, că era Jeffrey. Semăna leit 
cu el. Era o fantomă mergătoare. 

Poate că o parte din Lena se simțea atrasă de el datorită 
asemănării. II venerase pe Jeffrey mult prea mult ca să se 
gândească vreodată la ceva amoros. El era mentorul ei. El era 
eroul ei. Ea voia să fie același gen de poliţist cum era el. Același 
gen de persoană. Ea nu realizase decât după ce nu mai era, că 
el era doar un om. 

— De ce nu ești la înmormântare? o întrebase Jared. 

— Pentru că sunt persoana care ţi-a omorât tatăl, îi 
răspunsese ea. 

Jared își petrecuse două ore ascultând-o pe Lena cum își 
deschidea sufletul, apoi încă două ore certându-se despre cum 
de fapt nu fusese vina ei. Tinereţea îl făcea pasional, un 


352 


apărător de încredere al opiniilor sale rapid formate. Tocmai ce 
se înscrisese la Academia de Poliţie. Nu văzuse încă ororile 
lumii. Nu realizase că încă existau persoane cu adevărat 
iremediabile. 

Oare ea era iremediabilă? Lena nu voia să creadă asta. Avea 
un nou început în faţă. O placă curată pe care să-și scrie restul 
vieţii. Comisia de evaluare a poliției dăduse verdictul că ea nu 
avea nicio vină în sinuciderea lui Tommy Braham. Raportul lui 
Will Trent avea multe presupuneri și puţine dovezi, mai ales de 
vreme ce Lena nu apucase să-și înregistreze mărturisirea. 
Gordon Braham se mută în Florida ca să fie mai aproape de 
familia soţiei. Împreună cu mama lui Jason Howell, îi dăduse în 
judecată pe Hareton Earnshaw și compania de medicamente 
care sponsorizase testul. El semnase o hârtie prin care asigura 
că nu va da în judecată Departamentul de Poliţie din districtul 
Grant, în schimbul unei sume secrete. 

Lena fusese operată de două ori și stătuse o săptămână în 
spital, iar rănile de pe mâna ei erau surprinzător de limitate 
având în vedere iadul prin care trecuse, luptându-se cu o 
infecţie cu un stafilococ. Fizioterapia o ajuta să-și miște din nou 
degetele. Oricum era dreptace. Mâna ei stângă nu trebuia decât 
să arate insigna când aresta pe cineva. Și avea să facă multe 
arestări în curând. Gavin Wayne o sunase cu două zile înainte să 
o anunțe că postul de la Departamentul de Poliţie Macon era 
încă disponibil. Lena îl acceptă fără să se gândească de două 
ori. 

Ea era polițistă. Avea meseria în sânge. Nervii îi fuseseră puși 
la încercare. Hotărârea ei se clătinase. Dar știa fără nicio 
îndoială că ea nu-și dorea să facă altceva pe lumea asta. 

Se aplecă și puse florile pe mormântul lui Jeffrey. Și el fusese 
poliţist. Nu același gen de poliţist ca Lena, dar poteci diferite pot 
duce în același loc. Jeffrey ar fi înţeles asta. El îi acordase 
dintotdeauna prezumția de nevinovăție. 

Lena se uită la rândurile de pietre care erau aliniate în cimitir. 
Pusese deja flori la mormântul surorii ei. Frank Wallace nu avea 
piatra gravată încă, dar ea îi adusese niște margarete pentru că 
știa că-i plăceau. El îi lăsase niște bani în testament. Nu mulți, 
dar destui cât Lena să-și vândă casa în pierdere și tot să-și 
plătească ipoteca. Donase restul unei fundaţii non-profit care 


353 


ajuta polițiștii care aveau probleme cu legea. Ceva îi spunea că 
Frank ar fi fost de acord. 

Nu că mai avea nevoie de acordul lui. Lena se săturase să-și 
facă griji despre ce credeau alţii. O parte importantă a drumului 
către noua ei viaţă cerea să nu mai privească niciodată înapoi. 
Singurele lucruri pe care le lua cu ea din districtul Grant erau 
hainele și logodnicul ei, fără de care nu credea că putea să 
trăiască. 

— Gata? 

Jared o aștepta în mașina lui. Se întinse și-i deschise ușa. 

Lena se așeză pe scaun astfel încât el să-și poată pune braţul 
în jurul ei. 

— O să fie totul în regulă între tine și Sara? 

Se văzuse cu ea la o cafea în dimineaţa aceea. Lena înţelese 
că lucrurile nu merseseră prea bine. 

— Nu-ţi face griji. 

Jared își încleștă maxilarul în timp ce băgă mașina în viteză și 
ieși pe stradă. 

— Mătușa Sara se va da pe brazdă. 

— Eu nu mi-aș face iluzii. 

El o pupă în creștetul capului. 

— Doar că nu te cunoaște cu adevărat. 

— Nu, nu mă cunoaște. 

El se aplecă și porni radioul. Joan Jett începu să cânte despre 
reputaţia ei proastă. Lena se uita în oglinda retrovizoare. Vedea 
cum drumul dispărea în spatele ei, districtul Grant se micșora cu 
fiecare kilometru. Voia să simtă ceva pentru locul acela - un dor, 
o nostalgie. Nu simţea decât ușurare că îl lasă în sfârșit în urmă. 

Oare Sara Linton o cunoștea pe Lena? Probabil mai bine decât 
oricine altcineva de pe pământ. Dar Jared nu trebuia să știe 
asta. Nu trebuie să știe despre greșelile pe care le făcuse Lena 
sau despre oamenii ale căror vieți le distrusese. Lucrurile aveau 
să fie diferite în Macon. Era noul ei început. 

În plus, Lena nu spusese niciodată adevărul vreunui bărbat 
din viaţa ei. Nu avea să înceapă acum. 


354 


MULȚUNMIRI 


Aprecierile mele pentru suspecții obișnuiți: Victoria 
Sanders, Kate Elton și Kate Miciak. Aș vrea de 
asemenea să-i adaug pe Gail Rebuck, Susan Sandon, 
Richard Cable, Margie Seale, Robbert Ammerlaan, 
Pieter Swinkels, Silvie Kuttny-Walster, Berit Boehm, 
Per Nasholm, Alysha Farry, Chandler Crawford și 
Markus Dohle. Și bănuiesc că și pe Angela Cheng- 
Caplan, dacă se descurcă cu dragostea. 

Isabel Glusman, mulțumesc pentru scrisori și Emily 
Bestler, mulțumesc că ai crescut un copil atât de 
grozav. Dr. David Harper m-a ajutat să-mi dau seama 
cum să omor oamenii. Dr. David Worth m-a ajutat să- 
mi dau seama cum funcţionează globii oculari. Orice 
greșeli există, sunt ale mele. Trish Hawkins mi-a dat 
informaţii indispensabile despre complexitatea 
dislexiei. Debbie Teague, ești atât de amabilă că ţi-ai 
împărtășit experienţele; de fiecare dată când scriu 
despre Will, mă gândesc la incredibila ta tărie de spirit. 
Mo Hayder: mulțumesc pentru toate cercetările 
gratuite despre scufundări. Lui Andrew Johnston îi ofer 
scuzele mele pentru știi tu ce, și nu, nu este nicio 
despăgubire. La fel și pentru tine, Domnișoară Kitty. 

Mulţumesc, Beth Tindall de la Cincinnati Media, 
pentru toate rahaturile obișnuite de pe net. Jamey 
Locastro mă poate aresta oricând. Fiona Farrelly și 
Ollie Malcolm au fost foarte amabili că m-au ajutat să 
creionez intriga acestei povești, pe care nu o voi 
menţiona aici în caz că oamenii citesc această parte 
înainte să citească cartea în sine, ceea ce nu ar trebui 
să facă oricum. Le mulţumesc și oamenilor care au 
ajutat cu discuţii pe tema subiectului dar care nu au 
vrut să fie menţionaţi din motive evidente. Pentru 
Vorbitorul David Ralston: îți mulţumesc foarte mult 
pentru că m-ai prezentat acestor oameni grozavi. 
Directorului GBI, Vernon Keenan și lui John Bankhead 
le mulțumesc pentru timpul lor. Nu voi mai trage 


355 


niciodată cu o armă de foc fără să mă gândesc la ziua 
minunată petrecută în faţa închisorii de femei. Sper că 
am onorat munca pe care o faceţi voi și toţi agenții și 
personalul auxiliar de la GBI pentru măreţul stat 
Georgia. 

Tăticul meu mi-a făcut supă și pâine din porumb în 
momentele critice, pe care e posibil să le fi trecut de la 
supă și pâine din porumb, de care - am menţionat 
oare? - voi mai avea nevoie. DA. a dat dovadă deo 
perseverenţă uimitoare în acest proces. Ca 
întotdeauna, tu ești sufletul meu. 

Pentru cititori: sunteţi cei mai tari. Pentru lecturi 
viitoare, încercaţi antologia GPZ, uitaţi-vă peste 
numărul 15.05 al revistei Wired, sau dacă vreţi să vă 
supăraţi cu adevărat, căutaţi pe Google Jessie 
Gelsinger. Pentru aceia dintre voi cu o parte mai 
sălbatică, GPGP.net e o pagină de Internet interesantă, 
de asemenea. Oameni buni, dacă tot sunteţi pe 
Internet, căutaţi-mă pe Facebook sau pe site-ul meu, 
Karinslaughter.com. Îmi place să primesc scrisori, dar 
nu uitaţi că asta e beletristică. 


virtual-project.eu