John Saul — Fulgerul negru

He CEE CE ZA 


E P INZ- 


Fulgerul negru 


JOHN SAUL 


FULGERUL 
NEGRU 


Original: B/ack Lightning (1995) 


Traducere din limba engleză: 
LIGIA ȘENDREA 


y 


virtual-project.eu 


Editura: FAHRENHEIT 


e PROLOG e 


Cu șapte ani în urmă - 
EXPERIMENTUL PATRUZECI ȘI ȘAPTE 


Bărbatul executase acest număr de balet de atâtea ori, încât 
primii pași îi intraseră deja în reflex și îi efectuă automat, fără să 
se gândească aproape deloc la ei. Dacă l-ar fi întrebat cineva n- 
ar fi știut să spună ce anume îi atrăsese atenţia la început 
asupra acestui subiect, ce-l impresionase din prima clipă, astfel 
încât să-l determine s-o includă în studiul său. Evident, nu vârsta 
- niciodată nu-l interesase relativa tinereţe a subiecţilor. 

Nici sexul nu conta. Printre subiecţii lui se numărau aproape 
tot atâtea femei cât și bărbaţi; dacă existau dezechilibre de gen 
în cadrul grupului său de studiu, acestea erau pur și simplu 
rezultatul întâmplării și era convins că ele nu aveau o 
semnificație statistică. Sigur, criticii săi nu vor trece cu vederea 
aceste discrepanțe atunci când vor începe să-i analizeze studiul 
- era pe deplin conștient că fiecare nuanţă, oricât de 
neînsemnată, va fi examinată minuţios, că fiecare posibilă 
interpretare, oricât de extravagantă, va fi aplicată alegerii 
subiecţilor. 

Realitatea era că nu se străduise să aplice vreun criteriu 
standard în selectarea participanţilor la experimente. Nu 
intraseră în calcul rasa, genul, vârsta sau orientarea sexuală. 

Nu-l interesase nici felul în care subiectul ajungea să se 
integreze în studiu - la invitaţia lui sau exprimându-și din 
proprie iniţiativă dorinţa de a o face. 

Subiectul cu care lucra în prezent (o femeie) îl contactase 
voluntar și fusese tentat să refuze pe motiv că i se părea 
întrucâtva cunoscută, de parcă o mai văzuse undeva. Faptul că 
un subiect îi părea familiar era singurul criteriu de neacceptare 
automată în cadrul proiectului, căci nu putea fi niciodată sigur 
de propria lui obiectivitate dacă se întâmpla să aibă anumite 
sentimente pentru persoana în cauză, indiferent dacă acestea 
erau pozitive sau negative. 

Prima întâlnire cu femeia avusese loc cu câteva săptămâni în 
urmă, când intrase din întâmplare într-un bar de lângă 


3 


universitate ca să bea o cafea. O zărise în treacăt cum stătea 
singură la o masă de lângă ușă, cu un Seattle Herald deschis în 
fața ei. Nu-i acordase prea multă atenţie decât după ce-și luase 
și el cafeaua și se așezase la câteva mese mai încolo. 

Este posibil ca în subconștient să fi știut încă de pe atunci că 
o va include în proiect? Va trebui să ţină seama și de această 
posibilitate. 

Ea fusese cea care îi aruncase primul zâmbet, după care 
venise și-l întrebase dacă putea să se așeze la masa lui. Din 
câte își amintea, făcuse o remarcă pe care o credea spirituală, 
cum că n-ar trebui să ocupăm pe această planetă mai mult loc 
decât este absolut necesar, iar el îi oferise zâmbetul pe care îl 
aștepta. Dar, în loc să o invite să ia loc, pretinsese că avea de 
lucru și ea a plecat. 

În următoarele zece minute, el încercase să-și dea seama de 
ce i se păruse cunoscută, dar răspunsul nu venise decât când 
deschisese și el ziarul la pagina cu editorialul și privirea i se 
oprise pe unul dintre articole: 


Până când? 
Poliția bâjbâie, în timp ce în Seattle se moare 


A mai trecut o săptămână și detașamentul special înființat 
în cadrul poliţiei din Seattle, în cooperare cu biroul șerifului 
din comitatul King și poliţia statului Washington n-au reușit 
să opereze nici măcar o arestare în legătură cu cadavrele 
descoperite în ultimii ani pe dealurile din regiunea 
Cascadelor. Până în prezent, poliţia nu a reușit decât să 
stabilească faptul că, după toate aparențele, crimele au fost 
înfăptuite de aceeași persoană, fapt evident pentru oricine a 
văzut cadavrele. Cu toate acestea, după ce am discutat cu 
mai mulți membri ai brigăzii speciale în această 
săptămână... 


Nu atât articolul, cât mai ales fotografia autoarei, care apărea 
alături, îi atrăsese atenţia bărbatului. 

Anne Jeffers. 

De aceea i se părea cunoscută femeia cu care stătuse de 
vorbă cu câteva minute în urmă: semăna foarte mult cu ziarista. 
Rămăsese cu ochii pironiţi pe fotografie timp de mai multe 
secunde, cugetând. 


Femeia din bar era abia trecută de patruzeci de ani, de 
înălțime medie și avea aceleași trăsături regulate ca cele din 
fotografie. Chiar și părul avea aceeași nuanţă închisă, dar al lui 
Anne Jeffers era parcă mai scurt. 

Era posibil să fi stat de vorbă cu Anne Jeffers? 

Își terminase tacticos cafeaua, împăturise ziarul și se 
întorsese la treburile lui. Dar fusese mai atent și după câteva 
zile, când se întâlnise din nou cu femeia din bar, își dăduse 
seama că nu era nicidecum Anne Jeffers sau o altă persoană 
cunoscută. 

O urmaărise cu discreţie. 

Locuia nu departe de universitate, într-un bloc vechi în stil 
spaniol-maur, stil care pe el îl încântase dintotdeauna. 

Apoi își făcuse o obișnuinţă din a trece prin fața blocului o 
dată la câteva zile. O mai zărise de câteva ori și o salutase dând 
din cap. 

Incepuse dansul. 

Cei doi continuaseră timp de câteva săptămâni să-și dea 
târcoale, într-un ritual ciudat, aproape ca și cum s-ar fi curtat 
reciproc. 

Începuseră să se salute printr-un semn ușor al capului, apoi 
să-și dea bună ziua. 

Încet, încet, el îi învățase programul și constatase, așa cum 
constata la majoritatea oamenilor, că era dezolant de 
previzibilă. 

Astăzi, de exemplu, în această duminică senină și care 
îndeamnă la distracţie, era aproape sigur că femeia își va pune 
prânzul într-o sacoșă și se va duce să se încălzească la razele 
blânde ale soarelui pe pajiștea din preajma universităţii, unde se 
va preface că citește o carte, dar de fapt se va uita după un 
bărbat - după orice bărbat, constatase el - care să-i dea atenţie. 

Astăzi, el va fi cel care îi va da atenţie. 

Astăzi, dansul va lua sfârșit. 

Își lăsă mașina acasă în această dimineaţă și luă rulota pe 
care o cumpărase cu patru ani în urmă, când își începuse 
cercetările. Era perfectă pentru excursiile la iarbă verde, dar 
mergea cu ea și la munte, chiar și la sfârșiturile de săptămână 
când nu lucra la cercetările lui, o parca lângă oricare dintre 
sutele de izvoare ale căror ape se rostogoleau vesele la vale și 


se delecta cu singura pasiune care îl captiva în afara proiectului: 
pescuitul cu momeală. 

Astăzi, conduse rulota până la universitate, o parcă în 
adâncurile aproape pustii ale garajului subteran și o încuie. Își 
luă merindele pregătite pentru masa de prânz, și două sticle de 
apă minerală cu aromă de lămâie și urcă treptele care duceau la 
suprafaţă, după care o apucă de-a curmezișul pajiștii, 
îndreptându-se spre locul preferat al femeii. 

După o jumătate de oră, când terminase deja jumătate din 
sticla de apă minerală oferită de el, ea se încruntă, apoi clătină 
din cap. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă bărbatul pe un ton blând și 
încărcat de o îngrijorare binevoitoare. 

— Nu, nu știu, răspunse femeia. Mă simt dintr-o dată... 

Ezită, apoi se ridică. 

— M-aș duce acasă. 

Bărbatul sări în picioare și începu să adune lucrurile care le 
aparţineau amândurora. 

— Pot să te conduc? 

Femeia se pregăti să-i refuze oferta, dar se răzgândi. El 
observa cum culoarea îi dispărea încet de pe buze. 

— Dacă poţi... începu ea, dar nu reuși să termine, căci se 
simțea amețită și nesigură. 

Acceptă recunoscătoare braţul întins de bărbat și îl lăsă s-o 
conducă în garaj, unde îi aștepta rulota. 

Inainte să iasă la lumina zilei, femeia căzu în inconștienţă, iar 
acum zăcea pe folia de plastic pe care el o pusese pe podeaua 
rulotei. 

El ieși din garaj, merse două străzi spre vest, întoarse la 
dreapta pe strada 45 NE și o luă în continuare spre vest, către 
autostrada 5. Conducând pe șosea spre sud, ieși pe drumul 
național 520 și se îndreptă spre est, în direcția Redmond. 

După o vreme ajunse la poalele dealurilor și începu să se uite 
după un loc potrivit. 

Undeva, departe de șosea. 

Într-un loc izolat. 

Undeva, lângă un curs de apă, ca să poată pescui puţin după 
ce își va termina treaba. 


În sfârșit, găsi locul: un drumeag îngust pe care îl mai folosise 
cândva, cu mulți ani în urmă. După o jumătate de milă printre 
copaci, ieși într-un luminiș, lângă un râu repede. Se uită în jur. 

Era singur. 

Incepu pregătirile. 

Mai întâi se dezbrăcă până la piele, împăturindu-și hainele cu 
grijă și depozitându-le în sertarul de sub micul separeu din 
fundul rulotei. 

După ce își trase pe mâini o pereche de mânuși chirurgicale, 
acoperi patul cu o foaie de plastic și o mută pe femeia 
inconștientă pe el. 

Continuă să lucreze cu foile de plastic, căptușind metodic tot 
interiorul rulotei; una dintre regulile de bază ale experimentelor 
sale era să nu se contamineze nimic. 

Într-un târziu, termină. 

O dezbrăcă pe femeie și se uită la trupul ei gol câteva 
secunde, savurând viaţa pe care părea să o iradieze chiar și 
când dormea. 

Sânii i se mișcau ritmic în sus și în jos în timpul respirației și, 
când îi atinse ușor gâtul cu degetele, îi simţi bătaia pulsului. 

Scoase uneltele de care știa că va avea nevoie, apoi alese 
instrumentul pe care îl cumpărase cu o zi în urmă special pentru 
acest experiment și apăsă pe buton. 

Când lama începu să se rotească, scoase un sunet ascuţit, ca 
un guiţat. 

Bărbatul începu să lucreze. 

Lama ferăstrăului tăie pielea și carnea, despicând sternul 
femeii printr-o singură tăietură rapidă pe mijlocul pieptului. 

Lăsând ferăstrăul deoparte, bărbatul îi despărți coastele și 
închise cel mai mare vas de sânge retezat cu ajutorul unor 
cleme chirurgicale pe care le cumpărase cu mai mulţi ani în 
urmă, când cercetările se aflau încă în faza de proiect. 

După ce opri hemoragia în mare măsură, bărbatul își strecură 
degetele în cavitatea interioară. Simţi plămânii femeii - care 
încă lucrau cu forţă - și dădu din cap satisfăcut. Reușise din nou 
să efectueze incizia preliminară atât de bine, încât diafragma 
subiectului rămăsese intactă. 

Işi adânci degetele mai în profunzime, înconjurând plămânii, 
până ce amândouă mâinile se opriră pe țesutul care palpita 


liniștit. Făcu o pauză ca să guste din plin senzaţia vieţii pe care 
o ţinea în palme. 

Dar iată că respiraţia femeii deveni neregulată. Intra în criză 
de timp. Trebuia să înceapă experimentele. 

Degetele lui sondară mai adânc și în sfârșit simţi contururile 
familiare ale unei inimi umane. 

Timpul păru că se oprește în loc. 

O oră mai târziu, când cobori din rulotă, bărbatul avea mâinile 
pline de sânge. Lichidul de un roșu intens se scurgea într-o 
cantitate mare din trupul pe care îl purta în brațe, prelingându-i- 
se lent pe bust și picioare și picurând pe pământul pe care 
pășea. Duse cadavrul într-un desiș și abia când era la adăpostul 
tufișurilor, îl aruncă jos în silă. Se uită cu mânie la rămășițele 
pământești ale femeii. 

Nu îi lipsea niciun organ, dar acestea nu mai erau în poziţiile 
lor iniţiale, căci, atunci când își dăduse seama că eșuase încă o 
dată, îl cuprinsese o furie oarbă, amestecată cu un sentiment de 
frustrare, și își revărsase aceste sentimente smulgând cu furie 
din trupul lipsit de viaţă inima femeii, rupând cu violenţă 
arterele și venele, apoi și celelalte organe, prin incizia din piept, 
încercând să înțeleagă motivul acestui nou eșec. 

Își aruncă încă o privire furioasă spre corpul neînsufleţit și cu 
pieptul despicat, care oferea o imagine urâtă a masacrului 
dinlăuntrul său. 

Se întoarse cu spatele și părăsi locul, abandonând subiectul în 
legătură cu care, cu numai un ceas în urmă, își făcuse atâtea 
iluzii. 

leșind dintre copaci în luminiș, se îndreptă spre râu și se 
aruncă în apele lui, lăsându-le să-i spele sângele de pe piele și 
să-i răcorească mânia arzătoare provocată de eșec. Când fu 
sigur că nu mai rămăsese nicio urmă din sângele femeii, ieși din 
râu și se întoarse la rulotă, încă gol pușcă, începu să 
împăturească atent foile de plastic spre interior. În scurt timp, 
interiorul rulotei era din nou imaculat, orice dovadă a 
experimentului său fiind ascunsă în faldurile foliilor, pe care le 
introduse într-un sac de plastic pentru gunoi. 

Bărbatul se întoarse la râu și se mai spălă o dată, apoi se 
șterse și se îmbrăcă. Se urcă la volanul rulotei, ieși din luminiș și 
opri la marginea șoselei. Cobori și se întoarse în luminiș, de 


unde rupse o creangă dintr-un copac, cu care mătură pământul 
cu minuţiozitate, ștergând toate urmele roților rulotei. 

Creanga folosită la ștergerea urmelor își găsi locul alături de 
foile de plastic murdare, în sacul mare pentru gunoi. 

Când bărbatul se întoarse pe șosea se uită la ceas și constată 
încântat că avea destul timp ca să se oprească la o partidă de 
pescuit înainte de a se întoarce acasă. 

Și, în timp ce pescuia, va începe să-și facă planuri pentru 
următorul experiment... 


e Capitolul 1 


Cadranul crăpat de culoare albă al ceasului contrasta în mod 
absolut cu verdele specific instituţiilor publice, în care era vopsit 
peretele pe care atârna. 

Ora nouă dimineața. 

Încă trei ore până-n miezul zilei. 

La amiază. 

În timp ce aceste cuvinte se formau în mintea lui Anne Jeffers, 
ea își aminti brusc o scenă dintr-un film care i se derulă în 
memorie la fel de limpede ca în copilărie, când îl vizionase, 
revăzând imaginea alb-negru a doi bărbaţi care se înfruntau pe 
o stradă plină de praf. De pe locul ei din cinematograful 
Coliseum din Seattle, îl urmărise cu privirile ţintuite pe ecran pe 
Gary Cooper care, filmat de jos ca să pară mai înalt decât era în 
realitate, îl doborâse pe... 

Pe cine? Pe cine executase Gary Cooper chiar „în miezul 
zilei”? 

Deși avea încă în minte scena aproape la fel de clar cum ar fi 
fost dacă ar fi văzut-o săptămâna trecută și nu cu peste două 
decenii în urmă, nu reușea să-și amintească cine jucase rolul 
„tipului rău”. In vremea copilăriei ei, toată lumea era atentă la 
ce făcea șeriful, nu ticălosul. 

Nu se punea problema dacă ticălosul merita sau nu să fie 
împușcat, ci dacă Gary Cooper îl va prinde înainte de a fi el 
însuși ucis. 

Să se facă dreptate și atât. Tipul bun lupta împotriva tipului 
rău și toți spectatorii îl susțineau pe eroul cu pălărie albă. 


În schimb astăzi, la amiază, va fi un alt fel de spectacol. Nu va 
fi un film; execuţia va fi reală. Mai mult, autorităţile statului 
Connecticut decretaseră că prima execuţie din acest stat după 
aproape patruzeci de ani va fi înfăptuită în miezul zilei și nu la 
ivirea zorilor - decret pe care Anne îl bănuia a fi emis pentru a le 
aminti oamenilor că, deși aveau dreptul să-l execute pe unul 
dintre cetăţeni, ei trebuiau să știe că nu se intenţiona ducerea la 
bun sfârșit a acestei acţiuni la adăpostul întunericului. lar ea nu 
va fi susținută de un Gary Cooper. În locul lui, un bărbat anonim 
cu o figură necunoscută va apăsa pe un buton. 

Apoi un alt bărbat - pe care Anne avea sentimentul că îl 
cunoaște de foarte mult timp - va muri. 

Anne se înfioră și se simţi brusc rușinată. La patruzeci și doi 
de ani, după ce-și petrecuse ultimii douăzeci de ani lucrând 
pentru ziarul Seattle Herald și scriind reportaje despre practic 
orice, de la incendii în apartamente până la SIDA, nu prea mai 
existau multe lucruri care să o facă să se înfioare. Nu era prima 
oară când vedea pe cineva murind; când, cu cinci ani în urmă, 
mama ei se stinsese, Anne o ţinuse de mână, iar acum încă 
simțea acea ultimă zvâcnire de energie care străbătuse trupul 
muribundei, dându-i acesteia destulă forță ca să-i ofere un 
zâmbet final și să o încurajeze printr-o strângere a degetelor. 

Anne nu se înfiorase în acea zi; când buzele încreţite ale 
mamei ei lăsaseră să se risipească ultima suflare printr-un oftat 
slab de ușurare și trupul ei extenuat se relaxase în sfârșit după 
o lungă luptă cu cancerul care în mod inevitabil o învinsese, 
Anne nu simţise decât o calmă recunoștință că suferința mamei 
ei luase sfârșit. 

Mama ei nu fusese singura ființă pe care Anne o văzuse 
murind. Asistase neajutorată la sfârșitul unor prieteni răpuși de 
necruțătoarea SIDA și fusese cuprinsă de o groază 
neputincioasă atunci când victime ale încăierărilor dintre bande 
muriseră în salonul de urgenţe al spitalului Harborview. 

Odată chiar se pomenise legănând trupul zdrobit al unui copil 
de zece ani care tocmai fusese scos cu forța din mașina făcută 
praf a tatălui său pe autostrada l-5. Anne oprise șuvoiul de 
sânge care șiroia din gâtul băiatului cu batista, rugându-se ca 
ambulanța să sosească la timp și hohotise cu o mânie 
neputincioasă atunci când ambulanta pierduse cursa pentru 


10 


salvarea copilului din cauza gloatei de gură-cască îmbulziţi pe 
autostradă, care blocaseră traficul complet. 

Era aceeași gloată care acum aștepta afară sosirea amiezii și 
anunțul că dreptatea triumfase. 

Dreptatea sau Anne Jeffers? 

Acesta era motivul care o făcea să se înfioare? 

Dorind dintr-o dată să fie singură pentru a-și putea examina 
sentimentele, Anne se ridică de pe scaunul tare din încăperea 
pentru presă improvizată la repezeală pentru cei cincizeci și 
ceva de jurnaliști care descinseseră la închisoare ca să scrie 
despre executarea lui Richard Kraven. Işi făcu loc printre cele 
două șiruri de mese lungi ale căror suprafeţe erau pline ochi de 
computere portabile și telefoane. Bătu o dată încet la ușa 
singurei toalete pe care o foloseau atât femeile cât și bărbații 
din camera presei, apoi intră încuind ușa pe dinăuntru. Ajunsă la 
chiuveta crăpată fixată în perete lângă un WC pătat, își privi 
imaginea reflectată de dreptunghiul de sticlă lucioasă, prinsă cu 
şuruburi pe perete deasupra lavoarului uzat. 

Cel puţin nu se vedea ce simte, își zise ea ușurată. Imaginea 
ei - o față ovală cu ochii căprui, adânci, și un nas drept - o 
privea fix de pe perete, foarte puţin deformată de apele oglinzii 
improvizate. 

Işi cercetă încă o dată trăsăturile, apoi se întoarse, supărată 
pe sine. Ce se așteptase să vadă? O concluzie savantă cu privire 
la ceea ce simţea, scrisă pe fruntea ei? De fapt, știa foarte bine 
de ce o trecuse un fior în timp ce aștepta executarea lui Richard 
Kraven. 

Se înfiorase pentru că, de data asta, când va asista la 
moartea cuiva, va ști că era cel puţin în parte răspunzătoare de 
aceasta. 

— Nu-i adevărat! 

Anne pronunţă cuvintele cu voce tare, atât de tăios, încât 
reverberară în încăperea strimtă. 

Și nu era adevărat că Richard Kraven avea să fie executat din 
cauza ei. 

Va fi executat din cauză că făcuse ce făcuse. 

Va muri ca pedeapsă a păcatelor lui, și păcatele lui erau atât 
de mari, încât ar putea fi executat de încă zece ori din cauza lor. 


11 


De fapt, câţi oameni ucisese Richard Kraven pe când bătea 
țara în lung și-n lat în scopul „cercetărilor” lui, cum le numea el, 
alegându-și victimele pentru oribilele sale experimente? 

Nimeni nu știa. 

Kraven negase cu încăpățânare că ar fi ucis vreo persoană, 
dar asta nu era decât insistența tipică a unui sociopat care 
susţinea că n-a făcut nimic rău. 

Anne Jeffers știa mai bine. În afară de cei trei oameni de aici, 
din Connecticut, pentru a căror ucidere fusese de fapt 
condamnat Richard Kraven, era convinsă că erau mult mai 
mulţi. Stăteau mărturie cadavrele de bărbaţi și femei, tineri și 
bătrâni, risipite prin ţară, de la domiciliul lui Kraven din Seattle 
până pe coastă, la San Francisco și Los Angeles, și de-a latul 
continentului, de la Denver, Minneapolis și Kansas City până-n 
Atlanta. De parcă n-ar fi existat niciun oraș important din ţară 
peste care să nu se fi așternut umbra sinistră a lui Kraven; chiar 
și în prezent, lista crimelor pentru care Richard Kraven era 
principalul suspect continua să crească. 

Cu toate acestea, chiar în timp ce râul reprezentat de numele 
lui Kraven se răspândea prin toată ţara, existaseră în 
permanenţă oameni care să-i ia apărarea, mulţi dintre ei printre 
colegii din presă ai lui Anne. Unii susțineau că dovezile 
prezentate în proces nu erau destul de concludente pentru a 
justifica condamnarea lui; alţii opinau preţios că Kraven ar trebui 
ținut în viaţă pentru a fi studiat. Dar, de fiecare dată când 
cineva scria un articol în care apăra ideea menţinerii în viață a 
lui Richard Kraven, Anne Jeffers avea câte un răspuns. 

Imediat și cu tărie. 

În cele din urmă, punctul ei de vedere triumfase. Richard 
Kraven fusese condamnat la moarte. 

Acum, la doi ani după pronunțarea sentinței, toate apelurile 
fuseseră clasate, toate moţiunile pentru noi procese fuseseră 
examinate și respinse și toate celelalte state care aveau 
plângeri împotriva lui Richard Kraven căzuseră de acord să 
micșoreze cheltuielile deloc neglijabile legate de judecarea lui 
pentru crime identice celor pentru care fusese deja condamnat. 
Cu toate acestea, în anii care trecuseră după judecarea și 
condamnarea lui, Richard Kraven devenise tot mai cunoscut și 
se înmulţiseră glasurile care cereau să fie cruțat. 


12 


Anne Jeffers ascultase uluită vociferările de protest. Existau cu 
adevărat oameni care credeau că o persoană care fusese 
condamnată pentru uciderea și disecarea trupului unei fetiţe de 
zece ani putea fi reabilitată? 

Cum putea cineva să susțină că Kraven era nevinovat în fața 
tuturor dovezilor împotriva lui? Dovezi pe care Anne Jeffers le 
relatase de atâtea ori în anii în care se ocupase de acest caz. 

Dovezi despre care Richard Kraven susţinea cu tărie și răceală 
că fuseseră inventate, născocite, manipulate sau aranjate în 
unicul scop de a-l condamna pentru niște crime de care era total 
străin. 

Bineînţeles că Kraven nu fusese niciodată în stare să aducă 
dovezi ale infamului complot care, sustinea el cu obstinaţie, 
făcuse ca douăsprezece state să se alieze într-o conspirație 
împotriva lui. Anne era deja familiarizată cu felul de a gândi al 
paranoicilor și știa că motivaţia nu era niciodată o coordonată a 
maniei persecuției. 

Sentimentul că era o victimă a persecuției exista pur și 
simplu. 

lar Richard Kraven - care era, după părerea lui Anne, 
întruchiparea sociopatului atrăgător și simpatic - fusese în stare 
să convingă mii de oameni că era într-adevăr persecutat și că va 
fi executat pe nedrept. 

Era vinovat! Fără nicio umbră de îndoială, își spunea Anne, 
îndreptându-și umerii cu bună știință și întorcându-se din nou ca 
să-și mai vadă faţa o dată în bucata strâmbă de metal de 
deasupra chiuvetei. Richard Kraven a fost judecat, acuzat și 
condamnat și nu numai judecătorul care instrumentase cazul ci 
și curţile de apel care îl rejudecaseră, au dat dovadă de 
înţelepciune când au decis că Richard Kraven își va găsi sfârșitul 
astăzi. 

lar ea va asista la execuție și nu se va înfiora când „călăul” va 
trage de manetă. Cu toate acestea, în timp ce se îmbărbăta 
pentru clipele ce aveau să vină, Anne își simţi ochii arzând și 
înceţoșându-se de lacrimi. 

În timp ce trăgea un șervet aspru de hârtie din suportul de pe 
perete ca să-și șteargă umezeala de sub ochi, se auzi un 
ciocănit la ușă, urmat imediat de un glas pe care Anne îl 
recunoscu ca aparținând asistentului directorului închisorii. 

— Doamna Jeffers? Vrea să vă vadă. 


|” 


13 


Anne mototoli șervetul și îl aruncă în coșul de gunoi. Apoi își 
trecu scurt degetele prin păr aruncând o privire fugară către 
imaginea sa reflectată, și deschise ușa. 

— Directorul? întrebă ea. De ce vrea să mă vadă? 

Asistentul avu un moment de ezitare, păru încurcat, iar apoi 
clătină din cap. 

— Nu domnul Rustin. Richard Kraven. Sunteţi pe lista 
persoanelor cu care vrea să vorbească în dimineaţa asta. 

Anne simţi un nod în stomac când intră în camera presei. De 
ce să vrea Richard Kraven să stea de vorbă cu ea astăzi? Ce 
altceva ar mai putea avea să spună în afara celor spuse în 
numeroasele interviuri pe care i le luase de-a lungul anilor? Oare 
avea de gând ca în sfârșit, în ultima clipă, să mărturisească? In 
momentul în care această întrebare îi fulgeră în minte, ea își 
dădu seama că sunetele de taste lovite de mai multe degete în 
același timp încetaseră complet. Tăcerea se așternuse peste 
camera presei în timp ce toţi colegii ei se întoarseră către ea. 

Din nou trebui să se îmbărbăteze singură. 

Dacă o să fie în stare să asiste la sfârșitul lui, sigur va putea 
să audă ce avea să-i spună înaintea momentului final. 

— Bine, îi spuse asistentului care venea după ea. 

In aceeași clipă, se întrebă dacă nu cumva vorbise prea tare 
pentru liniștea din încăpere. 

— Acum? 

Asistentul ridică din umeri. 

— Nu știu. Mie mi s-a spus doar să vă aduc în birou. Domnul 
Rustin s-a gândit că poate o să vreţi să așteptați acolo. 

Anne șovăi, apoi văzu că ceilalţi reporteri se pregăteau deja 
să formuleze întrebările pe care voiau ca ea să i le transmită lui 
Richard Kraven. O clipă simţi că o cuprinde o undă de enervare, 
apoi își dădu seama că, dacă Kraven ar fi cerut să stea de vorbă 
cu altcineva, și ea ar fi pus rapid pe hărtie o întrebare finală, 
sperând că va smulge o ultimă declaraţie în exclusivitate. 

Dar nu acum. Nu în această dimineaţă. In timp ce străbătea 
camera, ea ridică o mână în semn de refuz față de foile de 
hârtie care i se întindeau din toate părţile și față de vacarmul de 
rugăminţi. Se întoarse din ușă către colegii ei: 

— N-o să fac altceva decât să-l ascult, spuse ea gloatei de 
reporteri. N-o să-i pun nicio întrebare. Și credeţi-mă că o să vă 


14 


spun tot ce îmi va spune. Fiecare cuvinţel. Nu vreau decât să se 
termine odată toată povestea asta. 

Apoi, înainte ca vreunul dintre reporteri să aibă timp să-i 
transmită rugămintea - „Hai, Anne, fii fată de comitet!” - se 
strecură afară din încăpere. 

In timp ce străbătea coridorul însoţită de ecoul propriilor pași, 
se pregătea pentru ultima confruntare cu Richard Kraven. 


e Capitolul 2 


În cealaltă parte a ţării, Glen Jeffers zăbovi încă cinci minute 
în pat, întrebându-se dacă n-ar putea să sară peste obișnuita 
alergare de dimineaţă măcar de data asta. Ura acest gen de 
dimineţi tipice pentru orașul Seattle - cerul era acoperit și ploaia 
măruntă, care ameninţa să dureze toată ziua, nu era destul de 
abundentă ca să te determine să-ţi iei un impermeabil sau o 
umbrelă, dar suficient de insistentă ca să te calce pe nervi. Mai 
ales că azi Glen avea să stea în aer liber toată dimineaţa, ocupat 
cu inspectarea structurii de rezistenţă a primului zgârie-nori 
proiectat în întregime de firma lui. 

Jeffers și Cline, arhitecți. 

Fără alţi parteneri; nicio altă firmă de arhitectură nu figura pe 
marele afiș de pe ultimul bloc amenajat în sectorul central al 
orașului. Nu trebuia să împartă cu alţi arhitecţi gloria 
spectaculosului proiect pe care îl crease. Înaltă de patruzeci și 
cinci de etaje, clădirea avea faţada spre Fourth Avenue și se 
retrăgea de la nivelul străzii printr-o serie de terase, pe măsură 
ce avansai spre vârf. Dar elementul la care ţinea cel mai mult 
era parcul pe care îl proiectase chiar în vârful blocului. 
Acoperind mai mult de jumătate din clădire, acesta va oferi o 
spectaculoasă priveliște a orașului, cu Canalul și Munţii Olimpici, 
oricui va dori să urce în extremitatea de nord a blocului cu 
ascensorul de sticlă, care ducea pasagerii direct de pe trotuar 
pe oricare dintre nivelurile terasate sau chiar până în parcul de 
pe acoperiș. In clădirea lui cele mai frumoase priveliști vor putea 
fi admirate de oricine, nu numai de avocaţii cu faimă, care deja 
se băteau pe spaţiile pentru birouri din edificiul care devenea 
rapid cunoscut sub numele de „Blocul Jeffers”. Faptul că blocul 


15 


va purta numele arhitectului care îl crease și nu pe cel al 
primului ocupant era pentru Glen un motiv de tainică mândrie. 

Mai lenevi în pat câteva minute, savurând senzaţia de bine, 
care îi încălzea sufletul în această dimineaţă în pofida ploii, și 
asculta zgomotele casei vechi pe care el și Anne o cumpăraseră 
cu douăzeci de ani în urmă, când se căsătoriseră. Casa era mai 
mare decât aveau ei nevoie și într-o stare deplorabilă, dar Glen 
a convins-o pe Anne să o cumpere. La urma urmelor, era 
arhitect; o va transforma într-un palat fără să trebuiască să 
plătească mare lucru. Ceea ce a trecut el însă sub tăcere a fost 
că talentele lui de tâmplar, instalator, electrician, zugrav și zidar 
erau nule. Dar pentru Anne asta n-ar fi fost o noutate și, pe de 
altă parte, ea știa destul de bine să mânuiască un ciocan. Până 
la urmă, epava pe jumătate dărâmată cu care se căpătuiseră 
plătind numai patruzeci de mii de dolari ajunsese să valoreze în 
prezent peste o jumătate de milion, iar cartierul a început să se 
formeze în jurul acestei case. Anne și Glen, împreună cu cei doi 
copii care veniseră pe parcurs, locuiau acum chiar în centrul 
uneia dintre cele mai bune zone ale Dealului Capitoliului, la 
numai câteva blocuri depărtare de Parcul Voluntarilor, pe o 
stradă străjuită de copaci și formată din numeroase alte case, 
de asemenea restaurate în anii care trecuseră de când familia 
Jeffers se mutase aici. 

Deși lui Glen îi plăcea să creadă că fusese atât de vizionar, 
încât prevăzuse ridicarea cartierului, adevărul era că sperase în 
cel mai bun caz că va reuși să aducă vechea clădire într-o stare 
acceptabilă, să câștige câţiva dolari din vânzarea ei și apoi să se 
mute. Dar, în timp ce lucrau la casă, atât el, cât și Anne se 
îndrăgostiseră de ea și, după nașterea lui Heather, cu 
cincisprezece ani în urmă, și apoi a lui Kevin, acum cinci ani, 
deciseseră pur și simplu să rămână acolo unde erau. Deși 
primeau oferte de cumpărare a casei la câteva luni, niciunul 
dintre ei nu se mai gândise la mutare de ani buni. Între timp, o 
pisică tărcată pe nume Kumquat, apoi o corcitură de cățel 
botezat Boots și în sfârșit un papagal verde puţin cam răgușit cu 
numele de Hector înmulțiseră familia și, din acel moment, casa 
nu mai păruse deloc prea mare. Dimpotrivă, atunci când lui 
Boots i se năzărea să-l enerveze pe Hector, vacarmul combinat 
produs de căţel și pasăre făcea casa să pară mult mai mică 
decât era în realitate. 


16 


Acum, în timp ce televizorul de jos mergea nestânjenit - 
volumul asurzitor indicându-i lui Glen că telecomanda era în 
posesia lui Kevin - dădu pătura la o parte fără niciun chef, își 
puse picioarele pe podea și ajunse la concluzia că era destul de 
bătrân și anchilozat ca să-l mustre conștiința toată ziua dacă 
trage chiulul de la alergarea de dimineaţă. Trăgând repede pe el 
niște pantaloni și un tricou, cobori scările câte două dintr-o dată 
și se opri să arunce o privire în camera de zi înainte de a o porni 
spre ușa din faţă. 

Amândoi copiii lui stăteau în fața televizorului, cu ochii lipiţi 
de imaginea închisorii din Connecticut în care își petrecea 
ultimele trei ore dinaintea propriei sale execuţii Richard Kraven. 

— Nu credeți că aţi văzut destul pe tema asta? îi întrebă el, 
amintindu-și că în seara trecută fusese nevoit să-i oblige să 
stingă televizorul, căci păreau gata să stea treji până în zori 
urmărind reportajul în direct transmis cu ocazia veghii 
organizate în fața închisorii. 

— Poate o vedem pe mama, spuse Kevin, folosindu-se de un 
truc care prinsese de mai multe ori în trecut. 

— Poate am vedea-o dacă ar fi un post local, le-o întoarse 
Glen. Dar nu știu de ce am impresia că nici chiar mama voastră 
nu a ajuns încă atât de celebră, încât să apară la CNN. Haideti, 
mai bine întrerupeţi-vă priveghiul și pregătiţi-vă ceva de 
mâncare. 

— Nu-i deloc un priveghi, se opuse Heather, aruncându-i 
tatălui ei o privire plină de dispreţ. Este un protest. Și tot nu 
înţeleg de ce nu ai vrut să mă lași să mă duc și eu. Sunt 
împotriva pedepsei cu moartea și ar fi trebuit să fiu acolo! 

Glen hotărî să nu răspundă la această provocare, nedorind să 
se lase târât într-o nouă discuţie în contradictoriu pe tema 
importanţei școlii în faţa unui protest în care nu credeau nici el, 
nici Anne. Subliniind încă o dată faptul că protestul cu pricina se 
desfășura în cealaltă parte a continentului, n-ar fi făcut decât 
să-i dea din nou ocazia lui Heather să declare că „faptul că un 
lucru este drept sau nedrept nu are nicio legătură cu geografia”. 
Câteodată se întreba dacă n-ar fi fost mai simplu să aibă o fiică 
ahtiată după muzică și care să-și petreacă mai tot timpul 
bântuind pe Broadway. Dar el și Anne o educaseră pe Heather 
să aibă o conștiință socială trează și realitatea era că nici el nu 
credea în pedeapsa capitală. 


17 


Cu excepţia unor cazuri speciale, puţine la număr. 

Unul era Ted Bundy, a cărui execuţie fusese pe deplin 
aprobată de Glen, care fusese, la fel ca toată lumea, convins că, 
dacă i s-ar fi dat ocazia, acesta ar fi ucis iarăși și iarăși. 

lar acum Richard Kraven, care, la fel ca Ted Bundy, comisese 
după toate aparențele majoritatea crimelor în Seattle, dar care 
fusese în final prins, judecat și condamnat în celălalt capăt al 
continentului. In această dimineaţă statul Connecticut va scăpa 
țara de Kraven exact în același fel în care Florida o eliberase de 
Bundy. Glen bănuia că Anne lucra chiar în acest moment la un 
reportaj final cu privire la strania paralelă dintre cei doi 
criminali. 

Cu toate acestea, Heather era încă prea tânără ca să-și lase 
idealurile să fie pătate de vreo excepţie, iar Glen n-avea poftă 
să se certe cu ea din cauza asta în această dimineaţă. 

— Bine, bine, oftă el. Dar fă și tu ceva pentru mine. Pune de 
cafea și fă niște suc de portocale, da? Mă întorc într-o jumătate 
de oră. 

Nici nu apucă bine să iasă pe ușa din faţă și s-o pornească pe 
stradă spre parc că cei doi copii își transferaseră din nou atenţia 
către televizor, iar în timp ce străbătea cu pași sprinteni distanţa 
care îl despărțea de ceilalţi alergători care își făceau obișnuitele 
tururi în jurul lacului din fața vechiului Muzeu de Artă, începu să 
treacă în revistă toate argumentele de care va avea nevoie ca 
să le dovedească faptul că tocmai în această dimineaţă era mai 
important să se ducă la școală în loc să stea la televizor „să 
vadă dacă nu cumva apare mama”. 

Ceea ce se va întâmpla mai mult ca sigur, căci se anunţase 
deja pe unul dintre canalele independente din Seattle că, 
imediat după execuţie, se va transmite un interviu cu „Anne 
Jeffers, neobosita ziaristă de la Seattle Herald”. 

Dacă se grăbea, va termina inspecția clădirii și va ajunge la 
birou la timp pentru a putea urmări transmisia. Mărind viteza, 
reuși să încheie cele șase tururi cu cinci minute mai devreme 
decât timpul pe care îl realiza de obicei și se simţi cuprins de un 
reconfortant elan sportiv, în timp ce inima îi bătea cu putere pe 
distanța ultimelor două cvartale care îi rămăseseră de parcurs 
până acasă. 

Dar, când ajunse la șantierul de construcţii cu o oră și 
jumătate mai târziu, sentimentul de bine se risipise. Când simţi 


18 


prima dată senzaţia de gol în stomac privind în sus la scheletul 
de grinzi care se înălța deasupra sa, Glen o puse pe seama 
emoției de a vedea în sfârșit structura dusă la bun sfârșit. Dar, 
când examină reţeaua de piloni, grinzi și pasarele, dar mai ales 
ascensorul provizoriu care părea că urcă în neant, golul din 
stomac se concretiză într-un ghem dureros și pe tot trupul simți 
formându-se un strat subţire de sudoare în ciuda dimineţii 
răcoroase. 

Era posibil să fi contractat vreun soi de gripă? 

Bine, dar se simţise perfect cu numai câteva minute mai 
devreme.  Hotărându-se să ignore senzațiile stranii din 
organismul său, Glen făcu o inspecţie completă a parterului, 
vorbind precipitat cu constructorul și șeful de șantier, în timp ce 
examina structura de rezistență a clădirii. Deși, în timp ce 
ascensorul îi ducea spre nivelul al cincilea își simţea stomacul 
zdruncinat, își concentră toată atenţia asupra lucrării pe care o 
avea de inspectat și reuși să învingă ușoara senzaţie de 
amețeală care puse stăpânire pe el când se apropie de 
marginea abruptă a podelei oarbe, neprotejată nici măcar de un 
simulacru de balustradă de siguranţă. 

— N-ar trebui să existe barem niște benzi de avertizare pe- 
aici? îl întrebă el pe șeful de lucrări, încercând să nu lase ca 
vocea să-i trădeze uşorul sentiment de panică de care era 
stăpânit. 

— N-ar face decât să le stea în drum celor din echipă, 
răspunse Jim Dover. După o zi ar fi toți extenuați la culme și ar 
ieși în stradă până la unul. 

Șeful echipei îi aruncă arhitectului o privire preocupată. 

— Te simţi bine, Glen? Eşti cam verde la față. 

— N-am nimic, spuse repede Glen, dar în timp ce înaintau 
către următoarele douăzeci de etaje, își dădu seama brusc ce se 
petrecea cu el. 

Acrofobie. 

Dar de unde și până unde? Până acum nu avusese niciodată 
probleme cu înălţimea - dimpotrivă, îi plăcea la culme senzaţia 
pe care o simţea când se cățăra pe pereţii clădirilor în 
ascensoare de sticlă și vedea cum se depărtează de pământ. 
Dar în această dimineaţă, fără niciun motiv, se pomeni că e din 
ce în ce mai puţin dornic să se urce din nou în ascensor după 
fiecare inspecţie a unui nivel. Işi spuse că nu putea fi nimic grav, 


19 


că nu simţea decât fireasca nesiguranţă care ar cuprinde pe 
oricine n-ar avea nimic solid sub picioare care să-l apere de 
abisul care se căsca dedesubt. Se hotărî să nu ia în seamă 
teama care ameninţa să-l învingă și să ajungă, orice ar fi, în 
vârful clădirii, unde va destupa cu mâna lui sticla de șampanie 
pe care o adusese Alan Cline ca să sărbătorească terminarea 
structurii blocului până la ultimul etaj. 

— Priveliștea e trăsnet dacă te uiţi în jos. 

Când George Simmons, inginerul-șef al proiectului pronunţa 
aceste cuvinte, Glen fu nevoit să se abţină cu greu să-și arunce 
o privire prin grătarul greu care era unicul obiect care îi apăra 
de căderea liberă pe planșeul de beton al casei liftului, aflat cu 
douăzeci de etaje mai jos. 

— Eşti sigur că te simţi bine? întrebă Alan Cline când 
ascensorul se opri cu o smucitură și constructorul și șeful de 
echipă ieșiră, lăsându-i pe cei doi arhitecţi singuri în cușca 
liftului. 

Sus nici măcar podeaua oarbă nu fusese încă instalată și 
singurul sprijin pe care pășeau era format dintr-o serie de plăci 
groase de lemn așezate, după părerea lui Glen, în modul cel mai 
precar cu putinţă de-a curmezișul uriașelor grinzi care 
constituiau structura de rezistenţă a clădirii. 

— Ești sigur că sunt rezistente? 

Lăsând întrebarea lui Alan fără răspuns și luptându-se să ţină 
sub control sentimentul de teroare care ameninţa acum să-l 
copleșească, Glen i se adresă lui Jim Dover. 

Dover rânji. Era un munte de om de un metru nouăzeci, cu 
fața rumenă, care își croise drum în viaţă de la lucrări executate 
de unul singur până la una dintre firmele de construcţii cele mai 
mari din Seattle. 

— Da, te ţin, atâta timp cât nu cad cu tine cu tot. 

Apoi, văzând faţa lividă a lui Glen, zâmbetul i se topi. 

— Nu prea arăţi bine, Glen. 

— Credeam că am gripă, răspunse Glen. Dar acum văd că 
începe să semene cu altceva. 

Se căzni să zâmbească, încercând să-și ironizeze propria 
angoasă, care creștea cu fiecare secundă. 

— Un arhitect care proiectează zgârie-nori și suferă de 
acrofobie e cam ca un tip căruia îi e groază de apă și se 
înrolează în marină, nu? 


20 


— Vrei să cobori? se oferi Dover. Eu și Alan putem să 
terminăm inspecția și singuri. 

— O să-mi revin, se încăpăţână Glen. 

Se îndreptă către unul dintre placajele care conduceau spre 
rețeaua deschisă de grinzi, dar, când se apropie de marginea 
micii platforme din jurul casei liftului, panica îi cuprinse din nou. 
Întinse mâna și își încleștă degetele pe una dintre balustradele 
principale ale clădirii. O dorinţă nestăvilită de-a se uita în jos, la 
hăul ce se căsca dedesubt, puse stăpânire pe el, dar și-o 
înfrână, forțându-se să privească drept înainte, peste vârful 
clădirii și dincolo de Golful Elliott și partea de vest a orașului 
Seattle, tocmai către Bainbridge Island și Olympic Peninsula. 

— Stai să vezi cum se vede din vârf, spuse Dover, urmărind 
direcția în care se îndreptau privirile lui Glen. O să fie cea mai 
frumoasă panoramă din tot orașul. N-o să se vadă prea de sus, 
ca din Columbia Center, de unde totul se vede turtit, dar destul 
de sus ca să poţi vedea aproape tot orașul ăsta. Ei, atunci hai să 
mergem. Dacă ne-am apucat să facem o treabă, hai s-o și 
terminăm. 

În timp ce Glen continua să privească sub povara unei panici 
crescânde, Jim Dover, urmat de George Simmons și Alan Cline, 
începură să facă primii pași pe placajul de lemn. Dover se mișcă 
sprinten, sprijinindu-se când și când cu o mână de una din 
balustradele provizorii ca să-și restabilească echilibrul, în timp 
ce cu cealaltă arătă înspre diferite părţi ale construcției. Cu un 
gol în stomac și cu un tremur în intestine, Glen reuși să-i urmeze 
doar câțiva pași, dar își dădu seama că era definitiv învins de 
acrofobie. Deja prea îngrozit ca să riște să se întoarcă, se răsuci 
încet-încet cu spatele până ce simţi sub picioare platforma de 
lângă ascensor. Cu genunchii tremurându-i și ambele mâini 
încleștate de plasa care înconjura cușca ascensorului, se luptă 
să-și stăpânească groaza paralizantă care era pe punctul să-l 
domine total. Respirând adânc și rar, reuși să-și normalizeze cât 
de cât ritmul respirației și simţi cum mușchii lui căpătau puţină 
forţă. 

Câteva minute mai târziu, după ce restul grupului își încheie 
inspecția la etajul douăzeci și se întorsese la ascensor, Alan 
Cline îi aruncă o privire îngrijorată partenerului său. 


21 


— E o prostie, Glen, spuse el, citind groaza întipărită pe fața 
celuilalt. Nu-i decât o clădire, ce Dumnezeu! N-are sens să mori 
de frică în halul ăsta. 

— lar problema mea nu-i decât o fobie nenorocită. 

Glen pronunţă aceste cuvinte printre dinţii încleștațţi, dar simţi 
că se relaxează imediat ce se văzu înconjurat de ceilalți. 

— N-o să mă las în voia ei și singurul mod de a o învinge e să 
lupt cu ea. Haideţi până sus. 

Se dădu la o parte și îi lăsă pe ceilalţi bărbaţi să intre în 
ascensor înaintea lui, apoi intră și el. Inchise ușa de sârmă, 
apăsă pe butonul cu săgeată în sus și imediat construcţia 
metalică prinse viață. 

În timp ce cușca urca zăngănind, Glen se simţi din nou 
cuprins de senzaţia deja familiară de groază. 

Începu să transpire din nou și atunci se declanșă partea cea 
mai rea a panicii: simţi brusc cum niște chingi metalice îi 
înconjurau pieptul și, cu fiecare secundă care trecea, se 
strângeau tot mai tare. 

Atât de tare, încât abia mai putea să respire. 

Inima lui Glen începu să bată mai puternic ca oricând. 


e Capitolul 3 


Clădirea în care își petrecuse Richard Kraven ultimii doi ani 
era un dreptunghi simplu de beton armat lung de șaizeci de 
picioare și lat de treizeci, cu ziduri groase de treizeci de 
centimetri ieșite în afară către enorma curte interioară centrală 
a închisorii, formând o construcţie oarecum separată faţă de 
faţada altfel simplă a unei clădiri mult mai mari, aflată la capătul 
vestic al anexelor. Acoperișul era metalic și singura trăsătură 
care contrasta cu monotonia cenușiu-cafenie predominantă erau 
cele două șiruri înalte de blocuri de sticlă al căror rol era să 
permită cât de cât pătrunderea luminii naturale în celule în 
timpul zilei, împiedicând în același timp contactul vizual al 
condamnaților cu orice s-ar afla dincolo de incinta clădirii. 

În interior, blocul celulelor părea special proiectat pentru a 
reflecta sinistra conotaţie a expresiei „Șirul Morţii”, căci 
interiorul lui era aproape la fel de lipsit de personalitate ca și 
exteriorul. Aici se găseau două șiruri de celule, câte șase de o 


22 


parte și de alta, fiecare de câte trei metri pătraţi, iar între ele se 
afla un coridor de doi metri și jumătate lăţime care străbătea 
toată lungimea clădirii. Deși celulele de o persoană aveau gratii 
în față și deasupra, ele erau separate una de alta prin ziduri 
solide de oţel, astfel încât prizonierii puteau vorbi între ei, dar 
nu se puteau vedea. Fiecare celulă era dotată cu un pat, un 
scaun, o masă, o toaletă și o chiuvetă. Toate celulele erau 
luminate brutal de tuburi lungi de neon atârnate pe trei rânduri 
pe tavanul înalt: câte unul deasupra fiecărui șir de celule și unul 
deasupra coridorului. Acoperind complet puţinele sclipiri ale 
luminii soarelui care reușeau să pătrundă prin blocurile de sticlă 
din ferestre, tuburile de neon își proiectau strălucirea aspră în 
toate colţurile celulelor, dând naștere unei lumi fără umbre, în 
care te simţeai închis fără să ai însă nici cel mai slab sentiment 
că ești la adăpost. 

Celula în care stătea Richard Kraven de doi ani încoace era 
diferită de celelalte din bloc într-o singură privinţă. 

Era ocupată. 

Toate celelalte unsprezece erau goale și tăcute, căci Richard 
Kraven era singurul om pe care statul Connecticut îl 
condamnase la moarte în ultimii patruzeci de ani. Într-adevăr, 
până la condamnarea lui Richard Kraven, clădirea fusese în 
planul de demolări, dar, când directorul închisorii, Wendell 
Rustin, a fost informat că Kraven îi va fi încredințat în pază până 
ce procedura legală va aproba definitiv și irevocabil sentinţa 
ucigașului, Rustin a amânat și el „execuţia” blocului de celule. 
Inaintea sosirii condamnatului, Rustin însuși și-a petrecut o 
noapte într-una din celule. În dimineaţa care a urmat, s-a trezit 
convins că realitatea crudă a vieţii în închisoare ar fi aproape la 
fel de îngrozitoare ca și spectrul morţii, căci directorul a 
constatat că blocul de celule în sine îi provocase un sentiment 
de părăsire și singurătate care aproape că îl copleșise de-a 
lungul celor opt ore de tăcere și pustiu pe care se 
autocondamnase să le suporte. 

Cu toate acestea, dacă Richard Kraven a trăit vreo clipă de 
groază în cei doi ani petrecuţi în blocul de celule în care, în afară 
de el, nu mai sălășluia niciun suflet, nu a dat niciodată vreun 
semn și nici nu a emis vreo plângere în acest sens. A suportat 
clipele de așteptare la fel cum a suportat procesul, păstrând o 
tăcere pe care gardienii au considerat-o arogantă, dar în spatele 


23 


căreia suporterii lui au văzut demnitatea și a dat interviuri 
numai cu intenţia de a-i convinge pe oameni de dreptatea 
cauzei sale. 

— Pot să mă execute, repeta el mereu, dar nu mă pot 
pedepsi, căci este imposibil să execuţi un om nevinovat. 

Acum, în ziua execuţiei, Richard Kraven stătea - ca de obicei - 
impasibil pe scaunul din celula sa. De data aceasta, un volum de 
poezie victoriană stătea deschis în poala lui și, pentru un 
observator neavizat, această dimineaţă nu era cu nimic mai 
deosebită faţă de altele. Când zângănitul greu al barei de la ușa 
aflată la celălalt capăt al coridorului răsună cu un ecou care se 
răspândi prin toate celulele, Kraven termină de citit poezia pe 
care o începuse și își ridică faţa frumoasă, lipsită de expresie. 
Având raza vizuală limitată de pereţii laterali ai celulei construiți 
din oţel masiv, aștepta nemișcat, cu ochii aţintiţi drept înainte, 
până când o văzu pe Anne Jeffers apărând în faţa lui. Atunci 
puse fără grabă cartea pe masă și se ridică, îndreptându-se 
către ieșirea din celulă și întinzând mâna printre gratii. 

Anne se uită o clipă la mâna lui Kraven, privirile ei fixând 
degetele lungi și puternice, tendoanele solide și venele groase, 
conturate clar prin pielea palidă a lui Kraven. În mintea ei se 
formă o imagine în care aceste mâini se afundau adânc în 
organele și măruntaiele victimelor. Involuntar, făcu un pas 
înapoi. 

Smulgându-și privirile de la mâinile lui Richard Kraven, Anne 
se forță să se uite direct în ochii lui. 

Deși era trecut de patruzeci de ani, Kraven nu părea să aibă 
mai mult de treizeci. Părul ondulat, negru ca smoala, care dădea 
trăsăturilor lui un vag aspect byronian, fusese ras cu o seară în 
urmă, dar figura lui era exact cum și-o amintea Anne în timpul 
procesului. 

Buzele delicat curbate, aproape voluptuoase, nasul drept, 
acvilin, și ochii depărtaţi - ochi de stea de cinema, după cum 
spusese întotdeauna Anne - erau aceiași dintotdeauna. Pielea 
lui palidă nu era brăzdată de nicio cută, în jurul ochilor sau gurii 
nu i se formase niciun rid. Când pronunţă primele cuvinte, 
acestea părură oglinda gândurilor ei. 

— Dacă aș fi vinovat, nu crezi că până acum s-ar fi văzut pe 
faţa mea? Nu crezi că măcar gândul că am făcut ce am făcut ar 
fi început să mă schimbe? 


24 


Până și vocea lui era aceeași, blândă și plină de bun-simt. 

— Ai auzit vreodată de Dorian Gray? contraatacă Anne. 

Buzele lui Kraven se strânseră ușor, dar expresia ștearsă din 
ochii lui rămase neschimbată. Anne își amintea cel mai bine 
această privire, inexpresivitatea rece care fusese primul lucru 
pe care îl observase la Kraven când îl cunoscuse cu patru ani în 
urmă, după ce fusese arestat la Bridgeport și când parcă toţi 
reporterii din Seattle veniseră în Connecticut cu același avion. 
Acei ochi făcuseră atunci din figura lui o mască terifiantă, de o 
cruzime aproape hipnotică, și acum, când erau aţintiţi asupra ei, 
efectul pe care îl produceau nu se schimbase câtuși de puțin. 

— N-ar fi cazul să fii ceva mai drăguță? o întrebă el. La urma 
urmei, tu i-ai convins să mă omoare. 

Anne negă printr-un gest al capului. 

— N-am făcut parte din juriu și n-am fost judecător. N-am fost 
nici măcar martor. Nici la proces, nici la tot ce ai făcut. 

Richard Kraven îi aruncă zâmbetul care îi convinsese pe atâţia 
oameni de nevinovăția lui. Dacă n-ar fi fost acea goliciune din 
ochii lui, expresia acestora ar fi fost aproape rigidă. 

— Atunci cum poţi fi atât de sigură că am făcut ce zici că am 
făcut? 

— Sunt dovezi, răspunse Anne. 

Aruncă o privire iute către ușa închisă de la capătul 
coridorului și către gardianul care urmărea totul printr-un 
paravan de sticlă. Oare cât de repede putea deschide ușa? Din 
nou Kraven păru că îi ghicește gândurile. 

— Doar nu crezi că aș reprezenta vreun pericol pentru tine? 
întrebă el și în glasul lui se simţi o îngrijorare caldă, care ar fi 
liniștit-o pe Anne dacă ar fi venit din partea oricui altcuiva. 

Cum reușește? se întrebă Anne. Cum poate să facă în așa fel 
ca tot ce spune să sune atât de normal? Exceptând capul ras și 
îmbrăcămintea de pușcăriaș, Richard Kraven încă arăta exact ca 
tânărul profesor de electronică de odinioară, atunci când steaua 
lui era în plină ascensiune la Universitatea din Washington. 

— Cred că, dacă ai avea ocazia, m-ai ucide chiar acum, spuse 
ea, păstrându-și tonul calm printr-un efort de voinţă. Cred că 
dacă n-ai fi în spatele acestor gratii m-ai strânge de gât fără să 
te gândești prea mult și mi-ai căsăpi trupul exact cum ai făcut 
cu toate celelalte. 


25 


Uitându-se în ochii lui inexpresivi, Anne simţi că abia își mai 
poate stăpâni furia. De ce se încăpăţâna să nu recunoască ce 
era cu adevărat, ce făcuse? Ridică tonul doar puțin. 

— Câţi au fost, Kraven? In afară de cele trei pentru care ai fost 
condamnat? Câţi? Câţi oameni ai ucis numai în Seattle? Cinci? 
Șapte? 

In ochii lui Kraven nu se vedea nicio reacţie și Anne simţi cum 
îi crește mânia. Trebuia să existe un mod de a-l da în vileag pe 
acest... acest ce? Om? Dar Richard Kraven nu era om. Era un 
monstru. Un monstru rece și lipsit de simţire, care nici măcar nu 
recunoștea ceea ce făcuse, daramite să mai arate și vreo umbră 
de remușcare! 

— Măcar am găsit toate cadavrele? întrebă ea pe un ton 
imperativ. Pentru numele lui Dumnezeu, Kraven, spune-mi cel 
puţin că s-a terminat! 

Privirea lui impasibilă se aţinti asupra ei, dar, când Richard 
Kraven se hotărî să vorbească, vocea lui contrazise din nou 
goliciunea din ochii lui ca de mort. 

— Cum aș putea să-ți spun ceva ce nu știu? întrebă el pe un 
ton care îi aminti lui Anne de un copil serios. 

Ea strânse din dinţi și văpaia furiei se transformă brusc într-o 
răceală de gheață. 

— De ce-ai cerut să mă vezi? întrebă ea. Ce mai ai să-mi spui? 

Richard Kraven zâmbi din nou, dar de data aceasta în 
zâmbetul lui nu mai era niciun pic de căldură; fără să clipească, 
o fixă cu privirea, își încleștă maxilarele și în această expresie 
dură, întunecată, Anne Jeffers fu sigură că vede în sfârșit 
adevărata față a răului care sălășluia în Richard Kraven. 

— Ziua de azi nu va pune capăt la nimic. Omorârea mea nu 
va stăvili nimic, spuse el, făcând din fiecare cuvânt pronunțat un 
ac de gheaţă. Asta am vrut să-ți spun, Anne. Cum te vei simţi, 
Anne? După ce voi fi mort și totul va reîncepe, cum te vei simţi? 

Deodată izbucni în râs, un hohot sinistru care reverberă în tot 
blocul de celule și apoi se întoarse, bombardându-i timpanele lui 
Anne fără încetare. 

— Întotdeauna ai vrut să arăt că mă căiesc, nu-i așa? Ei bine, 
uite că mă căiesc pentru ceva - regret ceva. Regret că nu voi fi 
de faţă ca să te văd cum suferi când îţi vei da seama că te-ai 
înșelat în privința mea. 

O sfredeli cu privirea și începu să ridice tonul. 


26 


— Va începe din nou, Anne. Cine i-a ucis cu adevărat pe acei 
oameni nu așteaptă decât să mor eu. Atunci o s-o ia de la capăt. 

Când vocea lui Kraven începu să capete forță, Anne făcu un 
pas înapoi, se întoarse și se îndreptă cu pași mari spre ieșire. 
Dar chiar când gardianul deschise ușa ca să o lase să iasă, 
cuvintele ucigașului îi răsunară în urechi: 

— Ce vei face atunci, Anne? strigă el în urma ei. Cui îi vei cere 
scuze când vei constata că te-ai înșelat? Vei avea curajul să te 
omori așa cum m-ai omorât pe mine? 

Strigătele lui se ciocniră de pereţii de beton și metal ai 
blocului de celule, dând naștere unui ecou dur, și râsul lui tăios 
se dezlănţui într-un crescendo. 

— Acesta este regretul meu, Anne, urlă el după ea. Că nu voi 
apuca să te văd murind așa cum mă vei vedea tu! 

După ce ajunse dincolo de ușă, Anne se sprijini de perete în 
timp ce gardianul trânti ușa grea de metal. Ar fi vrut să poată 
șterge din minte cuvintele lui Kraven la fel de ușor cum, prin 
simpla închidere a ușii, gardianul așternuse tăcerea peste vocea 
lui. 

Se îndreptă și porni spre biroul lui Wendell Rustin, privind 
automat înspre ceasul de pe perete. 

Unsprezece și jumătate. 

Incă o jumătate de oră și totul se va termina. 

Incepu să croiască în minte primele fraze ale articolului pe 
care îl va scrie pe marginea execuţiei lui Richard Kraven. Dar, 
chiar în timp ce alcătuia aceste fraze, cuvintele lui Kraven îi 
reveneau obsesiv în minte, insinuându-se printre propriile ei 
idei, sâcâind-o, strecurându-se în conștiința ei, oricât de mult 
încerca să și le alunge din memorie. 

Dintr-o dată își dori ca această zi să se sfârșească și să plece 
din această închisoare, din Connecticut, cât mai departe de 
Richard Kraven. 

Da, de asta avea nevoie. 

Avea nevoie să se întoarcă acasă, la Seattle. 

Să se întoarcă la Glen. 

Agăţându-se de imaginea liniștitoare a soțului ei, Anne se 
concentră asupra articolului pe care îl va scrie după execuţie, 
când Richard Kraven va fi mort. După ce toată această oroare 
va lua sfârșit. 


27 


e Capitolul 4 


Ascensorul se opri cu o smucitură chiar în vârful scheletului 
de metal al clădirii Jeffers. Timp de o secundă paralizantă, Glen 
fu convins că acea cușcă în care, în claustrofobia lui, se simţea 
încarcerat, va plonja în jos, zdrobindu-i pe toţi la contactul cu 
planșeul de beton aflat la patruzeci și cinci de etaje sub ei. In 
acea unică secundă, tremuratul ciudat din mâna stângă încetă, 
la fel ca neliniștea pe care o simţea în stomac și greutatea din 
partea de jos a abdomenului. Dar în secunda următoare, când 
Jim Dover deschise ușa glisantă a ascensorului și păși afară, pe 
platforma de lemn care, după cum i se părea lui Glen, se clătina 
nesigură în aer, toată groaza legată de acrofobia lui reveni cu și 
mai multă intensitate. 

Se împotrivi fricii nejustificate care puse de această dată 
stăpânire pe el și încercă din nou să se autoconvingă că panica 
pe care o simţea era iraţională. Această clădire va fi cel mai 
bine proiectată și cel mai bine construită clădire din oraș și, 
dacă nu se va produce cine știe ce calamitate neprevăzută, nu 
exista niciun pericol ca platforma care înconjura casa liftului 
însăși sau grinzile care formau structura de rezistență a 
construcției să cedeze. El împreună cu George Simmons 
discutaseră acest aspect de nenumărate ori, inginerul susținând 
că măsurile de precauţie erau exagerate în proiect, în timp ce 
Glen insistase să dea o importanţă sporită părţii de siguranţă. Și 
totuși, acum, când revedea în minte specificaţiile tehnice, toate 
ecuaţiile, toți coeficienții de solicitare, toate statisticile 
referitoare la rezistenţa la încovoiere și rigiditate nu mai aveau 
niciun sens în faţa terorii care îl cuprindea cu fiecare clipă. Il 
trecu un val de amețeală, întinse instinctiv mâna și se prinse cu 
mâna dreaptă de plasa care forma cușca ascensorului. 

— Te simţi bine, Glen? 

Vocea lui Alan Cline părea că vine de departe și suna 
înfundat, ca și cum acesta ar fi vorbit de undeva din adâncuri. 
Dar Glen îl văzu pe Alan lângă el, la mai puţin de un metru. 
Degetele lui strânseră mai tare plasa de metal și se luptă să 
învingă începutul de panică. Hotărât, își ridică ochii spre cer și 
timp de o clipă totul păru din nou normal. Ultimele urme de 
ceaţă și burniță din acea dimineaţă se risipeau deja și nimic nu 


28 


mai tulbura întinderea infinită și limpede de deasupra, în afară 
de câţiva norișori vaporoși care se evaporau chiar în timp ce el îi 
privea. Respiră adânc și simţi din nou că își recapătă 
autocontrolul. Se încumetă să slăbească încleștarea asupra 
plasei metalice, își mută privirea către partenerul lui și reuși să 
schițeze un zâmbet slab: 

— E grozavă priveliștea de aici, de sus, nu-i așa? 

— Da, pentru cine se poate uita, remarcă Alan Cline. 

Deja nu mai rămăsese decât Glen în ascensor, în timp ce Jim 
Dover destupa sticlele de șampanie care stătuseră în micul 
frigider de campanie pe care îl adusese dis-de-dimineaţă. 

— Vii și tu aici sau îţi aducem paharul în ascensor? 

Precaut, Glen păși pe platforma care era construită din mai 
multe plăci de patru pe doisprezece, sprijinite de grinzile de 
rezistență cu ajutorul unor bolțuri solide, care formau o punte 
deschisă de trei pe patru metri. 

E loc destul pentru patru bărbaţi care stau în picioare, se 
autoliniști Glen în sinea sa. 

Dar, în timp ce încerca să prindă curaj, ameţeala îl cuprinse 
iarăși și fu nevoit să se sprijine de ușa ascensorului. Se luptă să 
respire adânc și egal până când ameţeala dispăru. Când Jim 
Dover îi întinse un pahar de șampanie, riscă o privire în jurul 
său. Era, într-adevăr, o priveliște excepţională. Se aflau acum 
destul de sus pentru a vedea dincolo de First Hill și Capitol Hill 
spre est și puteau zări o fâșie îngustă din Lacul Washington și 
siluetele clădirilor din orășelul Bellevue înălțându-se în 
depărtare. La sud, Kingdome părea că se ghemuiește ca un 
imens storcător de portocale la limita dinspre oraș a zonei 
industriale care se întindea până la Platforma Boeing, iar lanţul 
Munţilor Olympic se vedea clar. Dincolo de toate acestea, se 
conturau Muntele Baker la nord și Muntele Rainier la sud. 
Aproape copleșit de frumusețea panoramei, Glen slăbi 
inconștient încleștarea și făcu un pas înainte, ridicând paharul. 

— În cinstea celui mai frumos amplasament de parc din istoria 
orașului Seattle, spuse el. 

Duse paharul de plastic la buze, îl goli, apoi îl aruncă peste 
marginea platformei. 

Și se apropie mai mult de margine ca să-l vadă cum cade prin 
scheletul clădirii. 


29 


A 


Mai întâi simţi o furnicătură instantanee în măruntaie, în timp 
ce scrotul i se contracta, trăgându-i protector testiculele în sus. 
În același timp, avu senzaţia că în abdomen i se formează un gol 
neplăcut. Dar cel mai rău era sentimentul cumplit că ceva Îl 
trăgea înainte, ca o forță fizică absorbindu-l în hăul care se 
căsca dedesubt. 

Se împotrivi acestei forțe; făcu un pas înapoi. 

Atunci, pieptul îi fu strâns ca de niște chingi, brațul stâng 
începu din nou să-l furnice și simţi cum trupul i se acoperea de 
un strat de sudoare rece. 

— Glen? se auzi strigat, dar acum vocea părea prea 
îndepărtată pentru a putea fi identificată. Doamne, Glen, ce ai? 

Glen se împletici înapoi, căutând orbește ceva de care să se 
țină. 

Nu găsi nimic. Mâna lui dreaptă se mișca frenetic, căutând 
ascensorul. 

Degeaba. 

Își pierdu echilibrul și genunchii îi cedară. 

Inima. 

Era ceva în neregulă cu inima lui. 

Se întâmpla ceva foarte rău cu ea. 

O auzea bătându-i cu putere în timpane și o simţea 
palpitându-i nebunește în piept. 

Chingile care îi apăsau pieptul se strânseră mai tare. Se 
sufoca. 

— Are un atac de cord, auzi pe cineva spunând și simţi niște 
braţe puternice apucându-l de umeri și sprijinindu-l, în timp ce 
se prăbușea pe placajul gros al platformei. Ai telefonul la tine, 
Jim? 

Jim forma deja 911 pe clapele telefonului celular, iar în timp 
ce George Simmons și Alan Cline stăteau în genunchi lângă 
trupul inert al lui Glen Jeffers, Dover ceru o ambulanţă, apoi 
începu să transmită ordine rapide în walkie-talkie-ul prin care 
ținea legătura cu echipa de jos. In câteva clipe toate 
instrucţiunile erau deja transmise și el închise precipitat 
telefonul, îi dădu drumul în buzunar și preluă comanda pe mica 
platformă. Dintr-o dată, chiar și lui Jim Dover placajul rudimentar 
îi păru un grăunte insignifiant în mijlocul neantului. 


30 


— Trebuie să-l ducem în lift. George, tu și cu mine o să-l 
ridicăm. Alan, ţine-i capul. Nu așa de sus, doar cât să-l băgăm 
înăuntru. 

În timp ce cei trei bărbaţi îl ridicau pe Glen Jeffers la câţiva 
centimetri de pe platformă și îl introduceau în ascensor prin ușa 
deschisă a acestuia, buzele lui se mișcară și se auzi un sunet 
neînțeles și slab. 

— Ce-a spus? întrebă Alan Cline. 

Cum nimeni nu-i răspunse, Alan Cline se aplecă asupra 
partenerului lui. 

— Stai liniștit, Glen, spuse el, încercând să pară sigur pe el și 
liniștitor. De îndată ce ajungem jos, totul o să fie bine. 

Ușa de metal se închise strident și Jim Dover apăsă grăbit pe 
butoanele ascensorului. După o clipă de ezitare, cușca metalică 
porni cu o smucitură, ceea ce îl făcu pe Glen să scoată un abia 
auzit geamăt de durere, apoi începu să coboare cu o viteză care 
părea exasperant de mică. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Alan Cline, fără a se 
adresa cuiva anume. Nu puteţi face chestia asta să se miște mai 
repede? 

Nimeni nu-i răspunse și se aplecă din nou asupra partenerului 
său. 

— Stai liniștit, Glen. Nu te mișca, bine? 

Pe deasupra capului său, Jim Dover și George Simmons se 
priviră îngrijoraţi. Respirația lui Glen era acum un șir de gâfâieli 
extrem de anemice și faţa lui își pierduse toată culoarea, 
căpătând o paloare cadaverică, albăstruie. 

— Ştie cineva să facă masaj cardiac? întrebă el. Nu cred că o 
să reziste. 

Alan Cline își ridică repede privirile din poziția ghemuită în 
care stătea lângă Glen. 

— Taci din gură, Jim. N-o să moară. 

Dar, ca și cum ar fi vrut să contrazică spusele partenerului, un 
horcăit îngrozitor ieși din gâtul lui Glen Jeffers și Alan Cline păli 
brusc. Scormonind prin memorie după ce învățase la cursul de 
resuscitare cardio-pulmonară pe care-l urmase cu aproape un 
an în urmă, îi deschise cu forța gura lui Glen, se asigură că 
limba nu-i bloca traheea, apoi începu să-i apese ritmic pieptul. 
În timp ce ascensorul își continua coborârea chinuitor de lentă, 


31 


el se aplecă, închise nările lui Glen cu degetele mâinii drepte și 
începu să respire direct în plămânii bărbatului inconștient. 

După trei respiraţii adânci, reluă apăsările ritmice pe pieptul 
lui Glen. 

Ajunseseră la numai șase metri deasupra planșeului clădirii 
când un alt geamăt imperceptibil ieși de pe buzele lui Glen și 
plămânii lui începură să lucreze, deși nu păreau capabili să 
producă decât niște  respiraţii  spasmodice, neregulate, 
incapabile să susţină viaţa bolnavului. 

— Haide, fir-ar să fie, șopti Alan Cline. Respiră! Pentru numele 
lui Dumnezeu, respiră! 

Parcă drept răspuns la vocea partenerului, Glen păru să 
capete puţină forță și pieptul lui se ridică puţin. 

Ascensorul se opri cu zgomot și Jim Dover deschise ușa dintr- 
o singură mișcare. 

— Unde-i ambulanta? îl întrebă el autoritar pe contramaistrul 
care aștepta în faţa ascensorului. 

Ochii bărbatului îl fixară o clipă pe Jim Dover, apoi se 
îndreptară către Glen Jeffers, a cărui respiraţie neregulată se 
oprise iarăși brusc. 

— N-a ajuns, spuse el, în timp ce Alan Cline reluă resuscitarea 
lui Glen. 

Apoi își întoarse privirile către constructor și ridică din umeri 
neputincios. Când va sosi ambulanta va fi oare prea târziu? 


e Capitolul 5 


Mulțimea de demonstranți începuse să se adune cu o zi 
înainte și, cu fiecare oră care se scurgea de la primele sosiri, se 
înfiinţau noi și noi tabere improvizate care ajunseseră deja pe 
terenul de peste drum de închisoare. Întregul spaţiu era plin de 
corturi, rulote, mașini și oameni. Toată noaptea arsese un foc de 
tabără, în jurul căruia se strânseseră demonstranţii și cântaseră 
marșuri de protest, strigaseră lozinci prin care își manifestau 
convingerea că bărbatul condamnat nu trebuia să moară, că 
undeva un avocat anonim lucra febril într-un birou prost luminat 
ca să găsească noi dovezi pe baza cărora să atace condamnarea 
la moarte a lui Richard Kraven. 


32 


Poate că se va găsi o eroare în dosarele tribunalului, sau o 
dovadă prin care să se facă un nou recurs. 

Sau poate că guvernatorului i se va înmuia inima și va comuta 
sentinţa lui Kraven în ultimul moment. 

Dar când noaptea se risipi lăsând loc luminii zilei și din văpaia 
focului de tabără nu mai rămase decât o grămadă de cărbuni 
incandescenţi care mocneau mânioși sub un strat gros de 
cenușă, o tăcere plină de semnificaţii se așternu peste mulțime. 

Anne Jeffers își aruncă o privire asupra scenei de la fereastra 
biroului lui Wendell Rustin de la ultimul etaj al clădirii 
administraţiei închisorii. Câteva smocuri spiralate de fum încă se 
ridicau din ultimele resturi de tăciuni rămași din focurile de 
tabără din timpul nopţii și demonstranţii încă stăteau cu fața la 
zidurile închisorii, într-o așteptare mohorâtă a ultimului moment 
al vieții lui Richard Kraven. 

Oare câţi erau? Cinci sute? O mie? 

Și cine avea dreptul să spună că sentimentele lor față de ceea 
ce avea să se întâmple aici erau mai puţin adevărate decât 
propriile ei sentimente? În minte îi veni imaginea fiicei ei și 
revăzu expresia serioasă de pe faţa de cincisprezece ani a lui 
Heather de acum câteva seri, când dezbătuseră la cină, pentru 
a suta oară, problema pedepsei capitale. Cu siguranța tipică 
tinereţii, Heather susţinuse că niciun guvern nu avea - nu putea 
să aibă - vreo justificare pentru executarea cuiva. 

— Două nedreptăţi nu echivalează cu un act de dreptate, 
insistase ea. Și, în afară de asta, nu ne lăudăm noi mereu că 
suntem o nație creștină? Ce ne facem cu cele zece porunci? In 
Biblie scrie să nu ucizi. Ceea ce înseamnă că pedeapsa capitală 
este pur și simplu o nedreptate! 

Acum, cu cuvintele fiicei ei în minte, Anne se întreba când își 
pierduse inocenţa, când încetase să vadă viaţa în alb și negru. 
Nu erau chiar atât de mulți ani de când ar fi aprobat-o pe 
Heather din toată inima. 

Numai că între timp începuse să creadă că în unele cazuri - 
cum ar fi cel al lui Richard Kraven - nu exista alternativă. Bănuia 
că întrucâtva profesia o făcuse mai dură, că toți acești ani în 
care observase și scrisese despre cruzimea omului față de cei 
din aceeași specie o schimbaseră. 

Privindu-i pe demonstranțţii din fața închisorii, trecându-le în 
revistă fețele, observă mai mulţi oameni de vârsta ei și chiar 


33 


unii cu douăzeci de ani mai bătrâni. În timp ce-i privea, o femeie 
între două vârste, așezată într-un scaun cu rotile, înfășurată într- 
o fustă lungă, cu aspect rustic și un șal în culorile curcubeului, 
flutura mândră o pancartă pe care scria PEDEAPSA CAPITALA 
ESTE O CRIMA. 

Ar trebui să stau de vorbă cu ea, își zise Anne. Înainte să plec 
acasă ar trebui să vorbesc cu această femeie. 

Gândurile îi fură întrerupte de zbârnâitul unui telefon. Se 
întoarse de la fereastră exact în momentul în care Wendell 
Rustin ridică receptorul după al doilea zbârnâit, vorbi câteva 
clipe, iar apoi închise. 

— E timpul să mergem, spuse el. 

Ridicându-se greoi în picioare, directorul închisorii ocoli biroul, 
se îndreptă cu pași mari către ușă și o ţinu deschisă pentru 
Anne. Văzând că ea nu face nicio mișcare, el ezită un moment, 
apoi o închise încet. 

— O să suporţi? 

Anne se încruntă încercând să formuleze un răspuns la 
întrebare și în cele din urmă ridică din umeri. 

— Nu știu, recunoscu ea. Nici măcar... Doamne, nici măcar nu 
știu ce simt în momentul asta. Credeam că lucrurile sunt foarte 
clare, dar acum... 

Lăsă fraza neterminată. 

— Nu-i nevoie să fii de faţă, îi propuse Rustin. Dacă vrei, poţi 
să rămâi aici. 

Timp de o fracțiune de secundă, Anne se simţi tentată să 
accepte oferta directorului închisorii, dar aproape imediat 
clătină din cap. 

— Trebuie s-o fac, spuse ea. Aș fi o ipocrită fără pereche dacă 
aș refuza să asist la ceea ce am susţinut cu atâta tărie în toţi 
acești ani. 

Wendell Rustin își înclină ușor capul. 

— Știu, spuse el. Dar trebuie să-ţi spun, Anne, că a crede în 
pedeapsa capitală și a fi martor la aplicarea ei sunt două lucruri 
diferite. Ți-o spune cineva care știe. 

In ciuda celor auzite, Anne ezită. Ce ușor ar fi să aștepte aici, 
în biroul relativ confortabil, până ce se va termina totul. Dar în 
cele din urmă se hotărî. Îl privi drept în faţă și spuse: 

— O să rezist. 


34 


Dar, după ce ieși din birou pe coridorul închisorii, se întrebă 
dacă ceea ce spusese era adevărat. In sufletul ei încă se luptau 
emoţii contradictorii, dar de data aceasta își aminti că era aici 
ca să-și facă meseria și își concentră mintea asupra muncii sale. 
Era un truc pe care îl învățase cu ani în urmă, când descoperise 
că erau momente când nu avea încotro și trebuia să pună o 
barieră între ea însăși și munca pe care trebuia s-o facă. 

Intrând în galeria adiacentă camerei de execuţie, rămase 
surprinsă să vadă câţi oameni se adunaseră acolo. Îi recunoscu 
pe unii: erau de faţă majoritatea avocaţilor care fuseseră 
implicaţi în diversele procese ale lui Kraven, precum și o serie 
de polițiști veniţi din diferite state și pe care îi cunoștea. 

Mark Blakemoor, care condusese echipa specială din cadrul 
poliţiei orașului Seattle atunci când devenise evident că un 
criminal în serie acţiona în oraș, stătea în primul rând, iar când 
Anne intră, îi făcu un semn din cap și-i arătă scaunul liber de 
lângă el, îndemnând-o să ia loc. Cu un absurd sentiment de 
ușurare la vederea lui Blakemoor, ea se deplasă repede pe 
culoarul dintre scaune și se strecură pe locul liber. 

Se pomeni exact în faţa micii încăperi în care se afla scaunul 
electric. 

Examină în tăcere aparatul de execuţie. 

Era din lemn, iar modelul o izbi pe Anne prin simplitatea lui 
crudă. 

Fără nicio pernă și fără porţiuni care să sugereze măcar 
relaxarea. 

Brațe late și plate, prevăzute cu curele solide, care să fixeze 
bine braţele victimei. 

Alte curele cu rolul de a menţine bustul imobil și încă două 
perechi pentru legarea picioarelor și a gleznelor. 

Doi electrozi conectaţi la cabluri groase. 

Toate acestea erau iluminate de strălucirea albă și aspră a 
patru lămpi fluorescente puternice, suspendate de tavan. 

Anne privea totul fără grai, simțind că i se usca gura. Brusc, 
luminile din galerie slăbiră, ca și cum s-ar fi aflat într-o sală de 
teatru, și ușa din stânga scaunului se deschise. Imediat apăru și 
Richard Kraven. Se opri, cu ochii la scaun. 

Când privirile lui Kraven se fixară asupra instrumentului 
morții, lui Anne i se păru că pe buzele lui trecu umbra unui 


35 


zâmbet, dar, chiar dacă fusese așa, ea trecu atât de repede, 
încât nu avu timp să-și dea seama dacă fusese reală sau nu. 

Escortat de doi gardieni, Richard Kraven înaintă în cameră și 
își ocupă locul. Era în picioarele goale și purta doar o pereche de 
pantaloni largi și o cămașă cu mâneci scurte. Deși îl detesta pe 
acest criminal cu sânge rece, Anne fu șocată de veșmintele lui, 
pe care le considera indecente, de parcă cineva hotărâse că nu 
era destul să fie executat pur și simplu, ci trebuia să fie privat 
de ultimele rămășițe de demnitate înainte de-a fi trimis la 
moarte. 

Gardienii începură să-l lege pe Richard Kraven de scaunul 
solid din lemn. 

Gleznele îi fură fixate de picioarele scaunului, încheieturile 
mâinilor de braţele acestuia și bustul de spătar. 

Un preot intră în cameră și îi vorbi lui Kraven, dar Anne nu 
auzi nimic prin geamul de sticlă groasă care separa camera de 
execuție de sala în care se aflau privitorii. Ceea ce spunea 
preotul nu păru să-l afecteze câtuși de puţin pe Kraven, care nu- 
i dădu niciun răspuns acestuia. 

După ce zăbovi câteva secunde, preotul plecă. 

Gardienii umeziră unul dintre electrozi cu apă sărată și îl 
fixară bine de capul ras al lui Kraven. 

Atașară cel de-al doilea electrod de gamba piciorului drept. 

După ce mai verificară o dată tot ce făcuseră, cei doi gardieni 
părăsiră încăperea, închizând ușa după ei. 

Abia după plecarea gardienilor Anne deveni conștientă de 
tăcerea lugubră care pusese stăpânire pe întreaga sală de 
vizionare. 

Se uită la ceas. 

Mai erau treizeci de secunde până la amiază. 

Se uită involuntar în jur după un telefon și își dădu seama că 
aproape spera ca evenimentul la care era martoră să fie 
întrerupt brusc de zbârnâitul unui telefon, așa cum se întâmpla 
în filme. 

Dar în apropiere nu era niciun telefon; dacă exista vreunul, 
acesta era în afara câmpului ei vizual. 

Sau în afara câmpului vizual al lui Richard Kraven? 

Oare spera și el o intervenţie de ultimă clipă care să-l salveze 
de scaunul electric? 


36 


Își luă inima-n dinţi și se uită din nou la Richard Kraven. Deși i 
se spusese că geamul era de fapt o oglindă cu o singură față și 
că el nu avea cum să-i vadă pe cei ce asistau la execuție, ea avu 
senzaţia că ochii lui Kraven erau fixaţi asupra ei și că știa exact 
la cine se uită. 

Acei ochi reci, inexpresivi, își pierduseră indiferența dinaintea 
morţii. În ultimele clipe ale vieţii lui Richard Kraven, ochii lui 
prinseră în sfârșit viaţă și exprimară o emoție. 

O emoție puternică și copleșitoare. 

Ura. 

Anne o simţi arzându-i în priviri, sfredelind sticla groasă și 
șerpuind către ea. 

Se scutură de efectul privirii încărcate de ură a lui Kraven ca 
de o cobră veninoasă și trebui să lupte împotriva puternicei 
tentaţii de a se ridica de pe scaun și a fugi de scena care se 
desfășura în faţa ochilor ei. Dar, înainte să poată face vreo 
mișcare, Richard Kraven ţâșni spasmodic când toți mușchii și 
nervii din trupul său reacționară la cele două mii de volţi care 
trecură prin el. 

Anne tresări și tot corpul ei reacţionă la oroarea pe care o 
simţea. 

Încetă să respire și timp de o clipă toţi mușchii i se încordară. 
Apoi, cu fiecare nouă smucitură a lui Kraven, scoase câte un 
geamăt de durere. 

Alături de Anne, Mark Blakemoor își îngustă ochii și își încleștă 
maxilarele, în timp ce-l urmărea pe Richard Kraven cum moare. 
Cu mușchii încordaţi, detectivul numără în gând secundele și nu 
se relaxă decât după ce trecură exact două minute și fu sigur că 
Richard Kraven murise. Atunci îi vorbi încet lui Anne Jeffers: 

— Gata, spuse el. Hai să mergem acasă. 

Anne se mișcă puţin pe scaun, dar nu făcu niciun gest să se 
ridice. În timp ce sala se golea treptat, ea rămase pe locul ei, 
urmărind în tăcere întoarcerea gardienilor în camera de 
execuţie, purtând de data aceasta o targă mobilă și fiind însoţiţi 
de un doctor. După ce doctorul confirmă că Richard Kraven era 
mort, gardienii desprinseră electrozii de pe piciorul și capul 
cadavrului, desfăcură curelele care îl ţinuseră legat și îl urcară 
pe targă. 

Dar chiar și după ce cadavrul lui Richard Kraven fu scos din 
cameră, Anne continua să stea în același loc. 


37 


Știa că ceea ce văzuse o schimbase, dar încă nu-și dădea 
seama în ce fel. 

Știa că nu va uita niciodată că-l văzuse pe Richard Kraven 
murind și nu va putea alunga din suflet cumplitul sentiment pe 
care i-l provocase ultima privire de ură intensă pe care i-o 
aruncase acesta. 

Apoi se gândi la Glen și fu cuprinsă de o dorinţă nestăvilită de 
a fi ţinută în brațe de el, de a-i simţi braţele înconjurând-o, 
buzele lui apăsându-le pe ale ei și toată forța lui ţinând-o strâns 
lângă el. _ 

Totul va fi bine. În câteva ore va fi cu Glen; în câteva zile sau 
poate săptămâni, va începe să uite precizia clinică a ceea ce 
tocmai văzuse. 

Dar va putea uita vreodată ura cumplită care emana din 
Richard Kraven chiar și în momentul în care își dădea sufletul? 


e Capitolul 6 


Sunetul tânguitor al sirenei sporea în intensitate într-un 
crescendo care fu brusc întrerupt când ambulanţa opri în fața 
șantierului de construcţii. Ambele uși ţâșniră în lături și doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în alb săriră din cabină. Unul dintre ei alergă 
spre partea din spate a vehiculului și trase dinăuntru o targă, jar 
celălalt, cu un mic tub de oxigen în mână și o mască pentru față 
i se alătură primului în goană spre locul în care zăcea Glen 
Jeffers. 

— Lăsaţi-mă să trec, spuse medicul pe un ton imperativ, 
croindu-și drum prin mulţimea care se adunase în jurul 
bărbatului inconștient. Cine e mai mare aici? 

Fără a aștepta vreun răspuns, îngenunche lângă Glen, îi căută 
precipitat pulsul, iar apoi puse masca de oxigen pe faţa acestuia 
și ridică tubul la înălțime. 

— Credem că a avut un infarct, spuse Jim Dover. Ne aflam cu 
toţii sus. Dintr-o dată, Glen a început să arate suspect. Am 
crezut că era doar teama de înălțime, dar... 

Cuvintele îi fură întrerupte când cel de-al doilea medic sosi 
împingându-i pe privitori, desfăcu targa portabilă și-o așeză 
lângă trupul aflat în inconștienţă. 

— Infarct miocardic? 


38 


— Așa se pare, răspunse primul medic. Să-l punem pe targă și 
să-l băgăm în mașină. 

Lucrând împreună ca un mecanism bine rodat, cei doi medici 
îl așezară pe Glen pe targă și porniră înapoi, către ambulanţă. 
Echipa șantierului de construcţii făcu loc celor doi cu targa, în 
timp ce Alan Cline, împreună cu Jim Dover și George Simmons 
alergau ţinând pasul cu medicii. 

— Are asigurare la Group Health, spuse Alan Cline cu o voce 
tremurândă, văzând tenta albăstruie pe care o căpătase fața 
partenerului său. Dacă îl puteţi duce acolo... 

Medicii glisară targa în ambulanță și unul dintre ei urcă în 
spate și-i atașă lui Glen perfuzia intravenoasă și monitorul 
cardiac. 

— Puteţi urca în spate, îi spuse șoferul lui Alan Cline. E loc 
destul, și dacă își revine... 

Alan Cline nu vru să audă restul frazei începute de medic și se 
ghemui în spate. Şoferul trânti ușa și se grăbi să ajungă în 
cabină. Ambulanţa porni, începând să urce panta abruptă a 
străzii și imediat se puse în funcţiune sirena. 

Înăbușit de pereţii ambulanţei, tânguitul sirenei căpătă 
accente de bocet până când atinse o notă ascuţită. Privindu-și 
partenerul, Alan Cline se întreba dacă acesta va reuși să 
supravieţuiască. 

e 

Parcă s-ar fi trezit într-o cameră foarte întunecoasă. Dar 
primul lucru pe care îl simti bărbatul când îşi recăpătă 
cunoștința fu durerea. 

O durere pe care n-o mai simtise niciodată până atunci. 

O durere care îl devora. 

O durere care ameninta să-l sfâșie. 

O durere fatală! 

Trebuia să fugă de durere înainte ca ea să-l distrugă. 

Dar unde? 

Unde se afla? 

Mintea lui se luptă cu întunericul până ce acesta începu să se 
retragă. 

Incepu să audă zgomote. 

Păreau că vin de undeva, de departe, dar Glen le identifică 
imediat. 


39 


Era o sirenă, ca aceea a unei mașini de poliție sau a unei 
ambulante. 

Întunericul se risipi ṣi mai mult ṣi reuși să vadă. Dar ce ciudat 
- parcă ar fi plutit într-o dimensiune pe care nu o percepea prea 
bine. Departe, sub el, văzu doi oameni aplecați peste o siluetă 
lungită pe o targă. În jurul lor erau nişte pereți, ca si cum s-ar fi 
aflat în... 

Într-o ambulanță! 

Dar de ce? 

Stiu răspunsul pe loc și privi din nou silueta de pe targă. 

Se uită la el însuși. 

Cămașa îi era descheiată, pieptul gol, iar fața lui avea o 
paloare ca de mort. 

Mort. 

Cuvântul îi stărui în minte. 

Asta se întâmpla cu eh Murea? 

Dar dacă murea, de ce nu simtea nimic? 

Atunci Știu. 

Nu se mai afla în trupul lui. Nu se știe cum, în timpul acelui 
ultim acces de durere sfredelitoare reușise să scape, să se 
salveze de agonie înainte ca aceasta să-i sfâșie mintea. 

Acum, privindu-și trupul, vedea că durerea era tot acolo, căci 
fata sa era desfigurată de o grimasă de chin. 

Vocea lui Alan Cline urcă până la el: 

— Dumnezeule, ce se întâmplă? Nu poți face nimic ca să-l 
ajuţi? 

O altă voce, care striga, însă nu mai mult decât cea a lui Alan 
Cline: 

— ÍI pierdem! Am nevoie de ajutor aici! 

În timp ce Glen plutea pe deasupra, scena continua să se 
desfășoare. Deși nu simțea nimic, știa că ambulanta se oprise, 
căci acum șoferul i se alăturase celui care stătea aplecat 
deasupra lui. În timp ce primul medic îi apăsa pieptul cu mişcări 
ritmice, al doilea scoase dintr-un dulăpior aflat pe peretele 
ambulanței un obiect de plastic. 

Aproape fără interes, Glen privi cum propria lui gură era 
deschisă și i se introducea pe gât un tub de plastic. 

— Să-i băgăm niște lidocaină, îl auzi comandând pe celălalt 
medic. 


40 


Aproape instantaneu îl văzu pe celălalt medic înfigând un ac 
în tubul de perfuzie și apăsând pe piston. Dar, în timp ce 
medicamentul intra în organismul lui Glen, îl auzi vorbind din 
nou pe cel aplecat asupra lui: 

— Are CVP! Pregătește defibrilatorul! 

— Ce se întâmplă? îl auzi pe Alan Cline. Ce înseamnă CVP? 

— Contracție ventriculară prematură, spuse medicul dintr-o 
vidare. 

Dar când vorbi din nou, vocea acestuia se schimbă, sunând 
aproape rugător. 

— Haide, imploră el. Întoarce-te! 

Cuvintele rătăciră în spațiu în jurul lui Glen, dar pentru el nu 
aveau aproape nicio semnificație.  Intunericul începu să-l 
împresoare până când avu senzația că se afla în adâncurile unui 
tunel la al cărui capăt foarte îndepărtat se vedea o singură 
luminiță. Când vocea medicului se auzi din nou, Glen începu s-o 
ia către luminiță, dar și luminita părea că îi ieșea în întâmpinare. 

Se deplasă din ce în ce mai rapid prin peisajul întregii sale 
vieți, văzându-se bebeluș în leagăn, acasă, și iată că acum 
mama lui îi lua din pătuț, îl ținea în brațe, îl alinta. Apoi venea 
școala, iar toți cei pe care îi cunoscuse - și pe care îi credea 
demult uitaţi - erau acolo. 

Viața i se desfășura în continuare și în timp ce rememora 
totul, se apropie tot mai mult de luminiță, asemenea unui far 
călăuzitor cu o strălucire albă și intensă de la capătul tunelului. 

Acum în lumină vedea și figuri. 

lată-i pe bunicii lui și pe încă cineva, o ființă pe care o 
recunoscu pe loc. 

Copilașul. 

Copilașul pe care îl pierduseră acum doisprezece ani, când 
Anne intrase în travaliu prematur cu cel de-al doilea copil al lor. 

Alex, așa l-ar fi chemat. 

Și acum iată-l, îl aştepta cu brațele întinse nerăbdător. 

Glen se mișcă tot mai iute, gonind spre lumină, lăsând în 
urmă până şi amintirea durerii. 

Atunci auzi în spatele lui o voce care îl implora să nu plece. 

Nu doar o voce, ci un cor care il ruga pe un amestec de tonuri 
în care le distingea pe cel al lui Anne și pe cele ale lui Kevin şi 
Heather. 

Îl strigau, îl implorau. 


41 


Se opri o clipă, încetinind goana spre lumină, și privi în urmă. 

Totul era cufundat în întuneric, o vastă întindere neagră și 
respingătoare, în care știa că domnea durerea. 

In față, învăluiţi în lumina blândă, îl așteptau bunicii și 
copilașul pe care nu-i văzuse niciodată, întinzând mâinile ca 
pentru a-i ura bun-venit. 

Dar vocile din întuneric strigară din nou și, cu o sfâșietoare 
suferință, Glen știu că trebuia să întoarcă spatele luminii și să 
facă repede cale întoarsă prin întuneric. 

Cei care îl așteptau în lumină erau eterni și vor fi tot acolo ca 
să-l întâmpine când va sosi momentul. 

Dar în spatele lui rămăseseră lucruri neterminate, realizări 
neduse la bun sfârșit, fapte pe care încă nu le îndeplinise. 

Intorcând în cele din urmă spatele luminii, Glen Jeffers o porni 
înapoi, prin întuneric. 

e 

— Fixează-l la trei sute de jouli și pune-i-l din nou, ordonă 
medicul care se lupta să-l readucă la viaţă pe Glen. 

Șoferul regla comenzile defibrilatorului și după o secundă 
trupul lui Glen tresări involuntar când unda de electricitate îi 
străbătu organismul. Inima i se opri un moment, însă apoi porni 
din nou să bată. 

— Așa, murmură doctorul când examină afișajul monitorului. 

Dar imediat văzu că inima pacientului o lua razna iarăși, 
primele pulsaţii neregulate transformându-se într-o vibraţie 
zadarnică. 

— Mai încearcă o dată la trei sute șaizeci, comandă el, 
apăsând paletele pe pieptul gol al lui Glen. 

Defibrilatorul se declanșă din nou. Medicul își ţinu respiraţia 
când se uită la monitor, apoi comandă un miligram de epinefrină 
și reluă resuscitarea. In vreme ce secundele se scurgeau una 
după alta și Alan Cline își ţinea respiraţia involuntar rugându-se 
neputincios ca partenerul lui să supravieţuiască, inima lui Glen 
începu să bată și în momentul următor bărbatul respiră singur. 

Strecurându-se pe locul șoferului, al doilea medic porni 
ambulanta în trombă și apăsă pe accelerator. 

Sirena se tângui amarnic, făcându-și loc pe străzi. 

e 

Ușile negre ale ambulanţei se deschiseră dintr-o singură 

mișcare. Inainte chiar ca Alan Cline să poată cobori, doi 


42 


infirmieri traseră targa pe care se afla Glen pe o altă targă cu 
rotile, pe care o conduseră pe ușile de la intrarea de urgenţă a 
spitalului Group Health de pe strada Thomas. Abia începând să- 
și revină din șocul celor întâmplate în vârful zgârie-norilor, Alan 
urmări targa înăuntru, dar, când aceasta o lua la stânga pe altă 
pereche de uși duble, se duse în dreapta, către un ghișeu în 
spatele căruia mai mulţi oameni încercau să facă față haosului 
greu de controlat din camera urgențelor. 

Pe o canapea Naugahyde uzată o femeie masivă ţinea 
protector pe după umeri un copil care plângea; pe un scaun din 
apropiere, o adolescentă cu păr blond și drept și cu o privire 
inexpresivă încerca să alăpteze un sugar ale cărui urlete te 
făceau să crezi că era torturat cu cruzime. 

Un bărbat cu ochii încărcaţi de furie ţinea strâns bandajul 
improvizat care-i fusese înfășurat în jurul antebraţului drept. 
Când o femeie cu o vânătaie roșiatică pe obraz încercă să-i dea 
o mână de ajutor, o dădu brutal la o parte. 

— N-ai făcut destul, nenorocito? urlă el, iar femeia se feri 
instinctiv, de parcă el s-ar fi pregătit s-o lovească. 

De îndată ce apăru un poliţist, bărbatul rănit se îndepărtă de 
femeia care începu imediat să-i explice cu insistență ofițerului 
că nimic care să merite întocmirea unui raport nu-i adusese la 
camera de urgenţă. 

Intreaga ambianţă îi dădu lui Alan Cline impresia că sosise pe 
o planetă străină, despre care nu știa nimic, și preţ de o clipă se 
simţi complet dezorientat. Apoi își aminti că Glen, în stare 
inconștientă - poate chiar pe moarte - fusese dus în aripa 
opusă. 

— Bărbatul pe care tocmai l-au adus, spuse el, întrerupând 
conversaţia pe care o avea o femeie disperată cu cineva din 
rândurile personalului. Unde este? 

— Nu puteţi aștepta așa cum face toată lumea? îl mustră 
femeia, fixându-l pe Alan cu niște ochi dilataţi de droguri. Nu 
sunteți singurul de pe-aici, să știți. 

— Nu vreau să-mi spuneţi decât unde l-au dus, insistă Alan pe 
lângă femeia din spatele ghișeului, care venise deja mai 
aproape de el, ca și cum ar fi fost recunoscătoare că putea 
scăpa chiar și pentru un scurt timp de asediul pacientei furioase. 

— Cel cu problema cardiacă? întrebă sora de la recepţie. 

Alan Cline dădu din cap și sora îi înmână imediat un formular. 


43 


— Completaţi cât de mult puteți din asta și-o să mă interesez 
unde este... 

Făcu o pauză semnificativă, așteptând ca Alan să se identifice 
ca rudă, prietenul sau poate chiar iubitul pacientului. 

— Sunt partenerul lui, rosti Alan, dar, amintindu-și apoi de 
decretul parteneriatului casnic, a cărui aprobare fusese un motiv 
de sărbătoare pentru cel puţin o jumătate de duzină dintre 
angajaţii săi, adăugă: Partenerul lui de afaceri. 

— Mă rog, spuse sora. N-am nevoie decât de numele lui, dacă 
este asigurat la Group Health. Pot să completez restul din 
computer. 

— Atunci de ce nu poţi sa-mi completezi și mie reţeta din 
blestematul ăla de computer? se plânse femeia de lângă Alan în 
timp ce el îi scria surorii numele lui Glen. 

Văzând că sora nici nu o băga în seamă, toxicomana înjură 
printre dinţi, păru să cântărească șansele pe care le avea săo 
mai convingă pe soră să-i dea ce voia, iar apoi plecă 
bălăbănindu-se, nu înainte de-a ameninţa că o va reclama pe 
soră consiliului de administrație. 

— Chiar te rog s-o faci, oftă sora, fără măcar să-și ridice 
privirile de pe ecranul computerului pe care îl studia. Pe mâine. 

Când femeia dispăru pe stradă, sora își ridică în sfârșit 
privirile și clătină din cap cu tristețe. 

— Crede că suntem o clinică unde se livrează metadonă, 
explică ea. Vine aici practic în fiecare zi și cere - aha, am găsit! 

Studie ecranul computerului, iar apoi îi aruncă un zâmbet lui 
Alan Cline. 

— Domnul Jeffers tocmai a fost internat în secţia de 
cardiologie. 

In acel moment Jim Dover ţâșni pe ușă, îl observă pe Alan și 
se apropie de el la ghișeu. 

— Unde-i Glen? întrebă el. Și-a revenit? 

Alan ridică din umeri. 

— E la cardiologie, spuse el. Vezi unde-i asta, cât timp sun la 
birou. 

Lăsându-l pe Dover să obţină informaţiile de la soră, Alan 
traversă la telefoanele publice care umpleau unul dintre pereţii 
camerei de urgenţă, găsi unul care nu era stricat și formă direct, 
fără să mai treacă prin centrală, numărul biroului Ritei Alvarez, 


44 


secretara lui Glen. Cât mai expeditiv cu putinţă, îi relată cele 
întâmplate. 

Așezată la biroul lui Glen, de unde răspunsese la apelul lui 
Alan Cline, Rita Alvarez își aruncă ochii pe ecranul micului 
televizor pe care șeful ei îi spusese să-l instaleze în acea 
dimineaţă în birou ca s-o poată urmări pe soţia lui pe CNN. 
Acum, în timp ce asculta relatarea dezlânată a lui Alan cu privire 
la infarctul lui Glen, se uita involuntar la Anne care, împreună cu 
directorul închisorii și restul martorilor la execuţie, tocmai 
intrase într-o încăpere înţesată de reporteri, aparate de filmat și 
reflectoare. 

— Du-te și vezi ce se întâmplă, spuse ea. Stai lângă Glen și 
anunţă-mă dacă e ceva nou. Am eu grijă de restul. 

După ce închise telefonul, Rita Alvarez se puse pe treabă: 
făcu mai întâi o listă cu toţi cei care trebuiau înștiințaţi imediat, 
începând cu Anne și continuând cu clienţii care aveau întâlniri 
cu Glen în acea zi, mama lui, avocatul firmei și câţiva dintre cei 
mai apropiaţi prieteni. După mai puţin de un minut, vorbea cu 
centralista închisorii în care Anne tocmai asistase la executarea 
lui Richard Kraven. 

— Este o urgență, explică ea. Trebuie să vorbesc cu Anne 
Jeffers imediat. Se află acolo, la închisoare. A fost una dintre 
persoanele care au asistat... 

— Toată lumea vrea să discute cu toţi cei care au asistat la 
execuţie, o întrerupse centralista. Și toată lumea spune că e 
urgent. Dacă vreţi, vă pun pe listă... 

— Sunt secretara soțului doamnei Jeffers, o întrerupse Rita la 
rândul ei. Tocmai a avut un atac de cord. S-ar putea să moară. 

e 

Anne închise telefonul, dar mai zăbovi lângă el, cu mâna 
aşezată inconştient pe receptor, ca şi cum prelungirea 
contactului fizic cu instrumentul ar fi putut s-o mențină în 
legătură cu Seattle și cu ceea ce se întâmplă acolo. Un infarct? 
Glen? Cum era cu putință? N-avea nici patruzeci și cinci de ani! 
Alerga în fiecare dimineaţă, își supraveghea greutatea - 
amândoi erau exemple tipice de locuitori ai orașului Seattle, 
care își petreceau cât mai mult timp în aer liber, schiau la 
Crystal Mountain și Snoqualmie iarna, văsleau pe lac și explorau 
Insulele San Juan cu caiacul vara. Oamenii ca Glen nu făceau 
infarct! 


45 


Apoi își aminti de acea zi de acum zece ani, când auzise că 
Danny Branson picase din picioare în timp ce făcea jogging. 
Danny, care pe atunci avea numai treizeci și doi de ani, dusese 
întotdeauna o viaţa sportivă, făcuse chiar alergări de 
performanţă în toţi anii de școală. Așa că, până la urmă, ce era 
viaţa? Doar o mare loterie? Chiar dacă făceai totul cum trebuia, 
tot mureai pe nepusă masă? 

Sentimentul teribil de frică și neajutorare care o cuprinsese în 
timp ce o asculta pe Rita Alvarez relatându-i despre atacul de 
cord al lui Glen începu să se transforme într-o hotărâre calmă: 
ceea ce i se întâmplase lui Danny Branson nu i se va întâmplă 
lui Glen. Se va face bine; vor afla împreună tot ce era de știut 
despre infarct și se vor îngriji să nu aibă încă unul. Când ultima 
umbră de teamă se stinse din sufletul ei, își desprinse degetele 
de pe receptor și se întoarse. Mark Blakemoor o privea și ochii 
lui trădau o îngrijorare pe care rareori o lăsa să se vadă, fie la 
serviciu, fie în afara lui. 

— S-a întâmplat ceva, Anne? întrebă detectivul. 

— E vorba de soţul meu, răspunse ea. A avut un atac de cord. 
Trebuie să ajung acasă imediat și am bilet abia mâine. 

Simţi cum sentimentul de panică se intensifică. 

— Trebuie să ajung acasă neapărat! 

Mark Blakemoor scotoci în buzunarul interior ai sacoului boţit 
de gabardină și scoase de acolo un plic pe care. i-l întinse. 

— Avionul meu pleacă peste câteva ore, îi spuse el. Dacă nu e 
loc pentru amândoi, du-te tu cu biletul meu și plec eu mâine cu 
al tău. 

Sprâncenele lui Anne se ridicară imperceptibil. 

— Și în schimb? întrebă ea. 

Trebuia să fie ceva la mijloc: în toţi anii aceștia în care 
avusese de-a face cu polițiști, Mark Blakemoor fusese singurul 
individ care refuza să divulge ceva dacă nu i se promitea o 
favoare viitoare drept răsplată. Acum, spre surprinderea ei, el 
clatină din cap. 

— Aici nu-i vorba de munca mea, spuse el. E ceva personal, în 
problemele personale, totul e pe gratis. Ai înțeles? 

— Hai să mergem, zise Anne, căreia instinctul îi spunea că 
Mark nu voia să i se mulţumească pentru ofertă. 


46 


În cinci minute ieșiră din închisoare, duși pe sus de mulţimea 
de demonstranți și reporteri, cu o mașină de care le făcuse rost 
directorul închisorii. 

Cel puţin, își zise Anne când auzi înăbușit întrebările pe care 
le lansa presa după vehiculul în mers, nu mai trebuie să vorbesc 
iarăși și iarăși despre execuţie. Încă un articol pentru Herald și 
apoi poate îmi iau concediu și mă concentrez asupra recuperării 
lui Glen. 

În timp ce mașina lua viteză și se îndepărta de închisoare, 
ideea îi rămase în minte și, cu cât se gândea mai mult la ea, cu 
atât o atrăgea mai tare. 

La urma urmelor, în curând se face vară, se termină școala și 
întreaga familie se va reuni. Însă buna dispoziţie îi dispăru 
brusc: câţi din familie vom mai fi atunci? 

Dacă Glen nu va supraviețui? Ce se va face? Cum va suporta 
asta? Cum să trăiască fără Glen? 


e Capitolul 7 


O tăcere totală cuprinsese clasa a zecea a secției de jurnalism 
de la Școala Maples, denumită astfel după locul în care fusese 
construită în 1923: un luminiș în mijlocul unui pâlc de copaci. 
Heather Jeffers și colegii ei de clasă stăteau cu ochii pironiţi în 
televizorul care fusese adus în clasă ca să poată urmări și 
comenta pe marginea execuției lui Richard Kraven; aparatul era 
în funcţiune de la ora opt și jumătate și până la ora nouă fix - 
douăsprezece în Connecticut, unde avea loc execuţia - mai 
mulţi studenţi făceau speculaţii cu privire la cât de aproape de 
ora execuţiei va fi ea amânată. Maude Brink, care de o 
săptămână condusese discuţia atât pe marginea comentariilor 
din mass-media despre execuţie, cât și a pedepsei capitale, îi 
avertizase că o amânare era puţin probabilă în acest caz, dar 
unii tineri se agăţaseră de această speranţă până în ultimul 
moment. Cel mai interesant i se păruse doamnei Brink faptul că 
studenţii care se opuneau cel mai fervent pedepsei capitale 
erau cei mai convinși că execuţia va fi inevitabil amânată, în 
timp ce suporterii cei mai înfocaţi ai execuţiei erau siguri că 
aceasta va avea loc după cum fusese stabilit. 


47 


Desigur, fiecare tabără credea că până la urmă sistemul o să 
valideze punctul de vedere susţinut de ea. 

Totuși, după ce execuţia avu loc și din închisoare sosi prima 
înștiințare că Richard Kraven era mort, toată clasa conștientiză 
realitatea faptului. Nu era un show televizat, un film sau o carte 
în care execuţia afecta un singur om, care era invenţia minţii 
unui scriitor. De data aceasta era adevărat: un om care cu 
numai câteva secunde în urmă fusese la fel de viu ca oricare 
dintre ei, era acum mort. În timp ce ei urmăreau transmisia fără 
să scoată un cuvânt, crainicul de pe ecran intră în legătură cu 
corespondenţi din toată ţara, care luau interviuri persoanelor a 
căror existenţă era afectată în mod direct de execuţie. 

Mai întâi apăru Edna Kraven, căreia i se luă un interviu în 
micul ei apartament din sud-estul orașului Seattle, nu departe 
de Platforma Boeing. 

În timp ce ochiul neobosit al camerei opera un prim-plan al 
feței pătate de lacrimi a mamei lui Richard Kraven, Heather și 
prietenii ei se foiră jenaţi, văzând cum emoţiile cele mai intime 
ale femeii erau expuse în fața întregii lumi. 

— A fost întotdeauna un băiat bun, șopti Edna, răsucind pe 
degete o batistă mototolită cu care își tampona ochii înroșiţi de 
plâns la fiecare câteva secunde. Era mai deștept decât toți 
ceilalți copii, îl interesa mereu câte ceva și întotdeauna îi ajuta 
pe toţi. Toți îl iubeau pe Richard al meu. Cum i-au putut face 
una ca asta? De ce-au vrut s-o facă? N-a făcut niciodată vreun 
rău - niciodată! Nu-i drept! Nu-i drept deloc! 

Camera o fixă pe femeia ajunsă în culmea durerii și care se 
lăsă pradă unui acces de plâns; apoi, retrăgându-se cu părere 
de rău pentru a o lăsa pe femeie să plângă în voie, se mută pe 
imaginea fratelui lui Richard, Rory, care stătea la o măsuță 
uzată, în fața mamei lui. 

— Probabil că și ţie îţi este la fel de greu ca și mamei tale, 
spuse corespondenta blondă și drăguță, cu o expresie special 
compusă ca să le arate telespectatorilor că sarcina ei nu era 
deloc ușoară. Spune-mi, la ce te-ai gândit când ceasul închisorii 
a bătut ora trei? 

Rory Kraven, vizibil neliniștit în faţa camerei, îi aruncă o 
privire mamei lui, iar apoi ridică din umeri: 

— Cred... cred că nu m-am gândit la nimic, îngăimă el. Adică, 
vreau să spun că știu ce-a făcut fratele meu și... 


48 


Dar, înainte să poată continua, mama lui îi tăie vorba: 

— Nimic! Richard al meu n-a făcut nimic și o știi foarte bine! 
Cum îndrăznești să-l vorbeşti de rău pe fratele tău? Dac-ai fi 
măcar pe jumătate la fel de bun ca el... 

Ca și cum un regizor invizibil din studio ar fi decis că 
izbucnirea Ednei Kraven era mai puţin convingătoare decât 
durerea ei, imaginea de pe ecran se mută brusc pe o femeie 
elegant îmbrăcată și perfect coafată, de vreo șaizeci de ani, 
căreia îi lua un interviu o altă corespondentă frumușică a rețelei 
de televiziune. 

— Lângă mine se află Aria Talmadge din Atlanta. Doamnă 
Talmadge, cum vă simţiţi astăzi? 

Aria Talmadge își tamponă colțul ochiului cu o batistă perfect 
călcată, apoi oftă și clătină din cap. 

— Nu mai știu nici eu ce simt. De când Richard Kraven mi-a 
ucis fiul, n-am... simt că am un gol în suflet. A spus ceva înainte 
să fie... înainte să i se facă ceea ce i s-a făcut? 

— După cât se știe până acum, nu, răspunse reportera. 

— Atunci nu vom ști niciodată de ce a făcut-o, nu-i așa? 
întrebă doamna Talmadge. Și nu pot să nu mă întreb ce s-a 
realizat astăzi? În fond, moartea acestui om nu-l va aduce înapoi 
pe fiul meu și nici pe vreo altă victimă de-a lui. Mă tot întreb 
dacă poate... știu și eu... n-ar fi explicat totul într-o zi. Dar așa... 

Scoase o respiraţie tremurată, apoi clătină iarăși din cap. 

— Nu știu, pur și simplu nu știu, continuă ea. Părerea mea 
este că nu avem altceva de făcut decât să continuăm să trăim. 

Reportajele continuară în aceeași notă timp de cincisprezece 
minute, timp în care pe ecran se succedară interviuri cu familiile 
și prietenii victimelor, unii dintre ei exprimându-și ușurarea că în 
sfârșit acest capitol sumbru al vieţii lor luase sfârșit, alţii 
aproape incapabili să-și stăpânească furia că Richard Kraven nu 
fusese torturat înainte de-a muri, iar alţii împărtășind 
resemnarea tristă a Ariei Talmadge în faţa inevitabilului. 

În mijlocul unui astfel de interviu, crainicul postului anunţă că 
directorul închisorii era pregătit să discute cu presa și scena se 
mută într-o încăpere cu pereţii de un verde maladiv, în care 
fuseseră aprinse reflectoare și mai multe microfoane fuseseră 
amplasate pe suprafața lucioasă a unei mese cenușii de metal. 

În clasă se auzi un murmur de nerăbdare, după care studenţii 
începură să-și dea coate când o recunoscură pe mama lui 


49 


Heather Jeffers în grupul celor care îl urmau pe directorul 
Wendell Rustin în cameră. Cu fața palidă și trăsăturile încordate, 
ea se strecură lângă perete, chiar în dreptul ușii. 

— E chiar ea, Heather, spuse cineva din fundul clasei. Maică- 
ta! E tare! 

Când directorul închisorii începu să vorbească, Heather nu 
mai băgă în seamă comentariile colegilor ei și își aţinti privirile 
pe ecran. 

— Astăzi la prânz Richard Kraven a fost executat, începu 
Wendell Rustin. A intrat în camera de execuţie la 11:55 și a fost 
legat în scaun. | s-au aplicat electrozii și exact la ora amiezii a 
fost supus unei descărcări electrice de două mii de volți. La ora 
douăsprezece și două minute a fost declarat mort. 

Directoral tăcu un moment, iar apoi păru că privește direct în 
camera de luat vederi. 

— Sunt întrebări? 

Imediat o rafală de glasuri porni din direcţia reporterilor TV, 
dar Rustin arătă către cineva anume și restul mulţimii se 
cufundă într-o tăcere nerăbdătoare. 

— A spus ceva? A mărturisit? 

Directorul închisorii se uită în direcţia lui Anne Jeffers, care 
clătină din cap și păru pe punctul de a spune ceva, dar în acea 
clipă se deschise o ușă și un gardian în uniformă intră și-i șopti 
ceva lui Anne la ureche. Faţa ei căpătă o expresie surprinsă și 
ieși grăbită din încăpere. 

In clasă, toţi colegii lui Heather se întoarseră spre ea și o 
priviră curioși, ca și cum, prin simplul fapt că era fiica lui Anne 
Jeffers, ar fi fost îndreptăţită să dea o explicaţie cu privire la 
plecarea bruscă a mamei ei. Văzând privirea îngrijorată a fetei, 
Maude Brink închise televizorul. 

— Bun, începu ea, mutându-se sprintenă în faţa clasei. Ce 
părere aveţi? A fost corect reflectat evenimentul? A fost 
justificată prezentarea? A fost o relatare de știri responsabilă 
sau un reportaj de senzaţie? Cine vrea să înceapă? 

Trei mâini se ridicară instantaneu și doamna Brink îi făcu 
semn lui Adam Steiner, care stătea în rândul din spate și vorbea 
rareori la ore. 

— De ce trebuie de fiecare dată să discute cu familia? întrebă 
el. Vreau să spun că doamna Kraven nu era vinovată de nimic - 
de ce n-au vrut s-o lase în pace? 


50 


— De unde știi că n-a făcut nimic? întrebă cineva. Probabil că 
a făcut, de vreme ce a crescut un dement ca Richard Kraven! 

— Poate că a fost un accident genetic, sugeră o a treia voce. 
Nimeni nu știe ce-i face pe oameni să comită astfel de fapte. 

— Am auzit că era satanist, interveni încă cineva și doamna 
Brink se văzu nevoită să ridice o mână ca să pună ordine în 
discuţie. 

— Ce-ar fi să ne ocupăm deocamdată doar de reportaje și să 
nu facem speculaţii despre motivele lui Richard Kraven? Suntem 
la un curs de evenimente curente și jurnalism, nu de 
criminologie... 

Profesoara se întrerupse când se deschise ușa clasei. Una 
dintre secretarele directoarei școlii intră, o salută scurt din cap 
și, fără să-și ceară scuze că întrerupsese ora de curs, i se adresă 
direct unei eleve: 

— Heather? Poţi să vii cu mine, te rog? Doamna Garrett vrea 
să stea de vorbă cu tine. 

Maude Brink se pregătea să protesteze că problema 
respectivă putea să mai aștepte până la sfârșitul orei, dar își 
aminti de plecarea misterioasă a mamei lui Heather de la 
conferința de presă și îi aruncă adolescentei un zâmbet 
încurajator când aceasta părăsi clasa. Probabil că se întâmplase 
ceva foarte grav. 

(J 

Când Heather intră în biroul Oliviei Garrett, directoarea îi făcu 
semn să ia loc pe canapea, iar ea se așeză pe un fotoliu în loc 
să-și ocupe locul la biroul ei. 

— Regret că trebuie să-ți dau o veste proastă, spuse ea, 
intrând în subiect fără menajamente, trăsătură pentru care era 
celebră în toată școala. Tocmai a sunat secretara tatălui tău. 

— Rita? se miră Heather. Rita Alvarez? 

Doamna Garrett încuviință. 

— Se pare că tatăl tău a avut un atac de cord. A fost internat 
în spital și mama ta vrea să te duci și tu acolo imediat. Doamna 
Alvarez îl ia pe fratele tău de la școală și-l aduce... 

Dar Heather Jeffers nu o mai ascultă pe Olivia Garrett. Încercă 
să înţeleagă ceea ce auzise. Tatăl ei? La spital? 

Un atac de cord? 

Dacă mama ei îi cerea să vină la spital - și ei și lui Kevin - 
atunci probabil că era destul de grav! Dar azi-dimineaţă era 


51 


bine! Alergase prin parc și când se întorsese nici măcar nu 
gâfâia. Cum era posibil să facă atac de cord? 

Dintr-o dată, adolescenta de cincisprezece ani se simţi mult 
mai copil decât era în realitate și mult mai vulnerabilă. 

Tatăl ei avea să moară? 


e Capitolul 8 


Zburau de aproape două ceasuri și, dacă tăcerea 
stânjenitoare care persista între el și Anne Jeffers avea să 
continue încă trei ore, Mark Blakemoor își zise că ar face bine să 
bea ceva și să încerce să tragă un pui de somn. 

Cam exagerase cu băutura în ultimul timp, mai ales în cele 
zece luni care trecuseră de când îl părăsise Patsy. După 
optsprezece ani, căsnicia lor se sfârșise pur și simplu. Nu-i 
spusese decât că nu mai putea suporta, că nu se putea obişnui 
cu rolul de soţie de poliţist. Dar ce putea să facă? Nu-și putea 
schimba meseria - și nici nu voia. Pe de altă parte, Patsy se mai 
plânsese și de problema lui cu băutura și, cinstit vorbind, avea 
dreptate - bea într-adevăr prea mult. In plus, după un singur 
pahar băut în avion rămânea de fiecare dată cu o mahmureală 
neplăcută. Așa că era mai bine să-și umple timpul încercând să 
afle ce-i spusese Richard Kraven - dacă îi spusese cu adevărat 
ceva - lui Anne Jeffers înainte de a muri. 

— Vrei să vorbim? întrebă el, deplasându-și doar cu câţiva 
centimetri trupul atletic de un metru optzeci și cinci și o sută de 
kilograme, într-o încercare inutilă de a sta mai comod în scaunul 
prea strâmt. 

Anne se uita pe fereastră, privind masa infinită de nori care se 
vedeau ca o pătură intactă sub avion și la început păru că nu 
auzise cuvintele detectivului. Dar după o clipă oftă, își frecă 
gâtul înțepenit și își întoarse privirea spre el. 

— Despre Glen? întrebă ea, prefăcându-se că nu-i citește 
gândurile lui Blakemoor. 

Din câte auzise despre recentul lui divorț, individul nu prea se 
sinchisise de soţia lui cât timp fusese însurat cu ea; atunci, ce 
Dumnezeu îl interesa soțul ei pe care nici măcar nu-l cunoștea? 
Dar imediat se îmbună; la urma urmei, Blakemoor renunţase de 


52 


bunăvoie la biletul lui pentru acest zbor, chiar dacă nu se 
ajunsese la asta. 

— Sau despre Richard Kraven? 

— Despre cine vrei, replică Blakemoor. Dar nu prea sunt tare 
la capitolul compasiune. Patsy spunea mereu... 

Se întrerupse brusc, roșind ușor. 

— Mă rog, las-o baltă cu ce spunea mereu Patsy, nu-i așa? 
Hai, zi. Ce a spus Richard Kraven? Mă așteaptă acasă o grămadă 
de cazuri nerezolvate. Dacă mă ajuţi să rezolv măcar unul, tot 
înseamnă ceva. 

Anne clătină din cap. 

— Mark, crede-mă că dacă mi-ar fi zis ceva relevant, ţi-aș 
spune. Chiar dacă n-aş folosi asta într-un articol, tot ţi-aș spune. 
Ai muncit prea mult și prea mulţi ani la cazul ăsta. Dar n-a fost 
decât vechea placă: cum că nu e vinovat, că totul i s-a înscenat, 
că e o conspirație, etcetera, etcetera, etcetera. 

Ochii detectivului se îngustară cu mânie. 

— Ai crede că orice om vrea să intre în mormânt cu conștiința 
împăcată. Nu însă și Kraven. Cea mai crudă bestie din câte am 
văzut. 

Amândoi tăcură din nou, fiecare cufundându-se în propriile-i 
gânduri. Când îl auzi din nou pe Blakemoor, Anne își dădu 
scama că întrebările pe care și le punea detectivul nu erau prea 
diferite de ale ei. 

— Ce crezi? Există posibilitatea să ne fi înșelat? 

— Cui îi pui întrebarea asta? lui Anne Jeffers, celebra ziaristă, 
sau lui Anne Jeffers ca simplu cetățean? 

— Hai să începem cu simplul cetățean. 

— E vinovat, declară Anne fără să ezite. Vinovat de toate 
acuzaţiile care i s-au adus. Și de cele pentru care nu a fost 
acuzat niciodată. 

— Bun, spuse Blakemoor. Acum ce spune Anne Jeffers, 
celebra ziaristă? Ea ce crede? 

Anne își răsfiră degetele și începu să le miște, ca și cum ar fi 
bătut pe tastele unei mașini de scris invizibile. 

— Arată-mi un reporter căruia nu i-ar plăcea să demaște o 
conspirație care a trimis un nevinovat pe scaunul electric. Ar 
însemna Premiul Pulitzer, Mark. 


53 


Blakemoor o privi gânditor, încercând să detecteze cât din 
ceea ce spusese ea era mărturisire serioasă și cât era o simplă 
încercare să-l scoată din sărite. 

— Asta înseamnă c-o să te ocupi în continuare de chestia 
asta? întrebă el. 

Anne deschise gura ca să-i răspundă, dar își dădu seama că 
nu știa ce va face în continuare. Cu trei ore în urmă, înainte de 
telefonul Ritei Alvarez, răspunsul ar fi fost simplu: ţinând seama 
de ceea ce-i spusese Richard Kraven în ultima lor discuţie, era 
de datoria ei să mai facă o încercare. Căci, dacă Richard Kraven 
nu minţise și dacă ea putea dovedi acest lucru, în mod sigur o 
aștepta Premiul Pulitzer. Fără să mai pună la socoteală un 
contract extrem de tentant pentru o carte, poate chiar și un 
film, o slujbă nouă cu un salariu pe lângă care ce primea acum 
ar părea un ajutor social. Acum însă, lucrurile stăteau cu totul 
altfel. În puţinele minute cât durase convorbirea ei cu Rita, toate 
priorităţile ei se schimbaseră. 

— Nu știu dacă mă voi mai ocupa de vreun caz, răspunse ea 
în cele din urmă la întrebarea detectivului. Totul va depinde de 
starea lui Glen. S-ar putea să-mi iau un concediu. 

Un zâmbet mefient se lăţi pe faţa detectivului. 

— Tu? Fii serioasă, Anne - când e să lucrezi la un articol, ești 
la fel ca mine când lucrez la un caz care îmi dă bătaie de cap. Il 
dai încolo de timp, o dai încolo de mâncare, îl dai încolo de somn 
și o dai încolo de familie. 

Prima reacţie a lui Anne la cuvintele lui Blakemoor fu să 
lanseze un contraatac imediat și agresiv. 

— Poate tocmai de-aia te-a părăsit Patsy. Cel puţin căsnicia 
mea este încă intactă, dacă vrei să știi. 

Blakemoor se crispă și Anne își regretă imediat cuvintele. 

— lartă-mă, spuse ea. N-a fost corect din partea mea. 

Gândindu-se mai bine, își dădu seama de fapt cât de incorect 
fusese atacul ei. La urma urmei, nici ea nu-l aștepta seară de 
seara pe Glen cu mâncarea pregătită. Adeseori era tocmai pe 
dos, sau chiar mai rău - în ultimele luni, se întâmplase de mai 
multe ori ca Heather și Kevin să-și aștepte ambii părinţi la masă, 
sau să mănânce singuri în timp ce soţii Jeffers mâncau pe 
apucate, fiecare la biroul său. Și, dacă voia să fie pe deplin 
corectă, Blakemoor nu era foarte departe de adevăr: realitatea 
era că avea tendinţa să uite de tot atunci când lucra la un articol 


54 


pe marginea vreunui caz. Cel care se terminase azi îi acaparase 
aproape toată atenţia în ultimii cinci ani. 

Dintr-o dată, o înfioră un gând: dacă nu ar fi fost atât de 
absorbită de cazul Kraven, ar fi sesizat semnele atacului de cord 
care îl răpusese pe Glen? Dar cum ar fi fost posibil? Se 
întâmplase din senin! 

Oare? 

Gândul o purtă la ultimele zile, apoi la ultimele săptămâni și 
luni. De când nu mai avuseseră ea și Glen o seară numai pentru 
ei? Ca să nu mai vorbim de un sfârșit de săptămână? De obicei, 
ori unul, ori celălalt - dacă nu chiar amândoi - aveau de lucru. 
Ziua lui de naștere trecuse nesărbătorită, la fel ca și aniversarea 
căsătoriei lor de acum trei luni. Dacă ajunsese să fie atât de 
acaparată de munca ei încât să renunțe la sărbătorirea celor 
mai importante evenimente ale propriei vieţi, cum să se aștepte 
să acorde vreo atenţie sănătății soțului? 

Ar fi trebuit oare să observe semnele infarctului? Ar fi trebuit 
să le citească pe fața lui Glen? Exista o amprentă a stresului pe 
care ea nici măcar n-o observase, sau o oboseală pe care n-o 
băgase în seamă? Povara de plumb a vinovăţiei începu s-o 
apese din ce în ce mai tare, pe măsură ce aceste întrebări îi 
cotropeau mintea, fără să aibă la îndemână răspunsuri simple. 

— Stai puţin, Jeffers, spuse Mark Blakemoor, ca și cum i-ar fi 
citit gândurile. Ceea ce i s-a întâmplat lui Glen n-a fost din vina 
ta. Tu nu te-ai purtat cu el așa cum m-am purtat eu cu Patsy. 
Isuse, erau perioade când nu mă vedea cu zilele. 

— Da, și vrei să spui că eu am fost la Seattle în ultimele zile? 
întrebă Anne cu un sarcasm autoacuzator în glas. Doamne, 
Mark, mă tot gândesc dacă nu trebuia să văd semnele, să-mi 
dau seama că muncea prea mult și să-l fac s-o lase mai moale. 

— Ar fi însemnat să râdă ciob de oală spartă, remarcă Mark, a 
cărui faţă era luminată de un zâmbet. 

Tot restul zborului, Blakemoor reuși să ţină conversaţia 
departe de Richard Kraven și infarctul lui Glen Jeffers. Singurul 
subiect la îndemână care îi veni în minte era divorțul lui și, spre 
propria-i surprindere, se pomeni că îi povestește lui Anne totul. 
Dar ceea ce îl surprinse cel mai tare fu că atunci când avionul 
ateriză la Seattle, el descoperi două lucruri: divorțul fusese la fel 
de mult din vina lui cât și din a lui Patsy, în ciuda încăpăţânării 
cu care fosta lui soţie susţinea că fusese neglijată; și faptul că 


55 


putea discuta cu Anne Jeffers despre absolut orice îi trecea prin 
minte. Nu simţise asta faţă de nicio femeie până atunci, și pe 
când o conducea pe Anne de la avion către aeroportul Sea-Tac 
se întreba ce putea să însemne asta. 

Se trezi apoi că se întreabă cât de solidă era de fapt căsnicia 
lui Anne. Dacă va fi vreodată liberă... 

Cenzurându-se, Mark Blakemoor încercă să-și alunge aceste 
gânduri din minte. Dar ele erau deja acolo și știa prea bine că nu 
vor dispărea. Și-acum ce avea să facă? Să se îndrăgostească de 
nevasta altuia? 

Superb! Absolut superb! 


e Capitolul 9 


Taxiul trase în faţa intrării Spitalului Group Health de pe 
Sixteenth East și Anne scotoci distrată prin portofel și scoase 
câteva bancnote care să acopere costul cursei și bacșișul. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse șoferul cu un accent atât de 
stricat, încât abia înţelese ce spunea. Sper ca motivul care v-a 
adus aici să nu vă îngrijoreze. 

Dând din cap în semn de mulțumire, Anne își luă valiza, se 
grăbi către intrarea principală și întrebă unde se afla secția de 
cardiologie. 

— Cred că trebuie să ajungetți la Terapie Intensivă, răspunse 
un bărbat îmbrăcat cu un sacou roșu. Pe hol, primele lifturi pe 
dreapta, apoi la stânga la etajul trei. Nimeriţi sigur. 

Când cobori din lift pe coridorul de la etajul trei, Anne se trezi 
înconjurată de o culoare pe care o recunoscu imediat ca fiind 
„Culoarea pielii”, acea tentă demult abandonată și ușor de 
recunoscut, care, credeau unii desenatori, semăna cu culoarea 
pielii unei rase de oameni pe care nici ea și nici alţi cunoscuţi nu 
o văzuseră vreodată. Culoarea ciudată a pereţilor avea o linie cu 
un caracter ușor decorativ; un decor deprimant, tipic unei 
instituţii publice, pe care, din câte îl cunoștea ea pe Glen, acesta 
ar fi detestat-o - dacă s-ar fi simţit destul de bine ca s-o 
observe. Înaintă într-o anticameră și ajunse în faţa unor uși 
duble închise, dincolo de care se afla Secţia de Terapie Intensivă 
și pe care se găsea un afiș care o îndruma să folosească 


56 


telefonul roșu din sala de așteptare. Nici nu apucă să se uite în 
jur după cineva care s-o ajute, că auzi vocea lui Heather: 

— Mama, aici suntem! 

Intr-o clipă, Anne se pomeni îmbrăţișată de cei doi copii. 

— Cum se simte? întrebă ea. Ce v-au spus? 

— O să-și revină, spuse Heather. L-au legat la o mie de 
aparate, dar doctorul spune că asta-i doar ca să-l supravegheze. 

Relaxându-se dintr-o dată din tensiunea extremă în care 
stătuse până atunci, Anne se lăsă să cadă epuizată pe unul 
dintre scaunele de lângă ușă. Pe o masă, la câţiva metri de ea, 
se găsea telefonul roșu despre care era vorba în afișul de pe 
ușă. Acum, când știa că Glen era în afara pericolului, zâmbi 
câtre Kevin. 

— Imi închipui că ai cerut cu președintele când ai ridicat 
receptorul ăla, nu-i așa? 

Kevin dădu din cap și roși. 

— Nu m-am putut abține, recunoscu el. 

— Imi venea să-l omor, spuse Heather, aruncându-i o privire 
furioasă fratelui ei. Tati putea fi pe moarte și el se ţinea de 
bancuri! 

— Nu era pe moarte, protestă Kevin. la mai lasă-mă, Heather. 
De parcă... 

Lăsându-și copiii să-și rezolve singuri conflictele, Anne ridică 
receptorul roșu, se recomandă și i se răspunse să intre pe ușa 
dublă în secţie și să vină la biroul asistentei. 

— Soţul dumneavoastră este la 308, spuse asistenta. Este 
treaz, dar să nu-i cereţi să vorbească prea mult și încercaţi să 
nu staţi decât puţin, da? Are nevoie de multă odihnă. 

Ușa se deschise, dar Anne avu un moment de ezitare înainte 
de a intra și încerca să se pregătească sufletește pentru ce avea 
să găsească înăuntru. Respiră adânc, abordă cel mai încrezător 
zâmbet pe care îl putea produce în acele momente și încercă să 
se gândească la ceva vesel cu care să-l abordeze pe Glen. Dar 
cuvintele i se stinseră pe buze după ce trecu pragul încăperii. 
Bărbatul care zăcea în patul de spital era greu de recunoscut ca 
Glen așa cum îl știa ea. 

Avea faţa pământie și tot corpul părea că i se trăsese în jos. 
Heather avea dreptate - peste tot erau tuburi și ace. Un ac de 
perfuzie intravenoasă era înfipt într-unul din braţe, pieptul îi era 
aproape în întregime acoperit de electrozi și pe peretele de 


57 


lângă pat mai multe monitoare păreau că îi controlează toate 
funcţiile vitale. Dintr-o singură privire, Anne citi pulsul soțului ei, 
ritmul respirator și temperatura. Mai erau și alte date 
nenumărate, indescifrabile și îngrijorătoare pentru Anne: dacă 
era într-adevăr în afară de orice pericol, de ce îl mai 
supravegheau atât de atent? 

Se apropie de pat și ochii lui clipiră, se deschiseră și priviră 
spre ea, ca și cum n-ar fi văzut-o, apoi se concentrară asupra ei. 
incepu să-și miște buzele și cu greu se distinseră câteva 
cuvinte: 

— Cred că ar fi mai bine sa mă întorc la case, șopti el. Se pare 
că nu mă înţeleg cu zgârie-norii. 

Ochii lui Anne se umplură de lacrimi de ușurare. Se apropie 
mai mult de pat, se aplecă și-l sărută pe Glen pe frunte. 

— Ce te-a apucat? Ai idee ce tare m-ai speriat? 

— Pe tine? se revoltă Glen. Dar pe mine? Stăteam acolo, cu 
cea mai urâtă criză de acrofobie din viaţa mea și după aceea 
bum! Am picat ca un bolovan. 

Anne îl privi mirată. 

— Acrofobie? De când ai tu acrofobie? 

— De azi-dimineaţă, după câte se pare, îi spuse Glen. A 
început cam pe la etajul cinci și mi-a fost tot mai rău pe măsură 
ce urcam. 

Anne clatină din cap mustrător. 

— Atunci de ce ai mai urcat? Ei, lasă asta acum. Știu, e 
clădirea ta și punct. Cum te simţi? 

Glen încercă să ridice din umeri, renunţă și schiță un zâmbet 
slab. 

— Ca și cum aș fi fost călcat de un autobuz. Și încă de unul 
din alea mari. Nu din cele obișnuite, ci din cele noi... 

Căuta cuvântul și nu reuși să-l găsească în mintea înceţoșată 
de tranchilizante, așa că renunţă. 

— Cum le zice? 

— Articulate. 

Glen dădu ușor din cap și închise ochii. Anne deschise gura ca 
să spună ceva, dar se răzgândi când la ușă apăru sora și citi în 
privirea ei că deja stătuse prea mult. Oftând, Anne se aplecă și îl 
sărută delicat pe Glen pe buze. 

— Culcă-te, dragul meu, șopti ea. Dormi și fă-te bine. Mă 
întorc peste puţin timp. 


58 


Se îndreptă și ieși din cameră în urma surorii. 

— Unde îl pot găsi pe doctorul lui? 

Sora se uită la ceas. 

— Trebuia să vină la vizită peste o jumătate de oră, dar îl 
chem imediat. 

Formă patru cifre pe telefonul de pe biroul ei, vorbi câteva 
secunde, apoi zâmbi către Anne. 

— Dacă vreţi să luaţi loc în sala de așteptare pentru familii, 
doctorul Farber va urca în câteva minute. 

Anne părăsi secţia de Terapie Intensivă și când intră în 
camera de așteptare Kevin și Heather tocmai își încheiau 
ciondăneala. 

— Ce a zis tata? întrebă Kevin. L-ai văzut? 

— A spus că, dacă nu faci exact ce-ţi spun cât timp este în 
spital va trebui să te ascunzi când iese. 

Kevin își dădu ochii peste cap batjocoritor și se întoarse spre 
sora sa. 

— Probabil că era adormit. 

Anne oftă. 

— Ei, acum n-o poţi condamna pe bătrâna ta mamă că a 
încercat și ea. 

Apoi, amintindu-și cum arăta Glen când intrase la el în 
cameră, simţi că ochii i se umplu de lacrimi. De data aceasta 
nici nu încercă să și le rețină. 

— A spus că se simte ca și cum ar fi fost călcat de un autobuz, 
le spuse copiilor cu o voce tremurată. A spus... 

Se înecă în propriile ei cuvinte și se lăsă să cadă pe canapea. 

— O să se facă bine, spuse ea, încercând să sune cât mai 
optimist cu putinţă. O să se facă bine și în câteva zile... 

— Doamna Jeffers? o întrerupse o voce. 

Anne își ridică ochii și văzu că în ușă stătea un bărbat 
îmbrăcat în alb cu un stetoscop în jurul gâtului. Era brunet și 
ochii de un albastru intens emanau o deplină încredere. 

Dar nu putea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. 

— Am treizeci și șapte de ani, specifică el în timp ce traversa 
camera ca să-i întindă mâna. Și chiar sunt doctor. Doctor 
adevărat, nu rezident. lar stetoscopul îl port ca să conving, fie și 
un număr mai mic de oameni, că nu sunt infirmier. Mă numesc 
Gordy Farber. 

— Anne Jeffers, se auzi automat replica femeii. lar ei sunt... 


59 


— Ne-am cunoscut deja, îi spuse Farber. Haideţi să luăm loc și 
să vă spun despre ce este vorba. Sau poate preferaţi în 
cabinetul meu? 

Anne clătină din cap, își reluă locul pe canapea și încercă să 
înțeleagă șuvoiul de termeni medicali complicaţi care ieșeau pe 
gura doctorului ca apa dintr-un robinet. Într-un târziu, văzând 
cât de derutată era Anne, Farber se întoarse spre Kevin și îi făcu 
cu ochiul. 

— Nu vrei să-i explici mamei tale care-i problema cu tăticul? 

— A făcut un infarct miocardic, veni răspunsul prompt al lui 
Kevin. Așa numesc doctorii un atac de cord. 

— Perfect, spuse Farber și, căutându-se prin buzunar, scoase 
o bancnotă de cinci dolari. Și pentru că ai spus corect din prima, 
uite un premiu ca să-ți inviţi sora la cofetărie și să vă cumpăraţi 
câte un milkshake. 

Abia după ce Heather îl scoase pe Kevin din cameră, Farber 
se întoarse către Anne. 

— A fost acel tip de atac de cord pe care în facultate îl 
numeam  „bombă”, spuse el. Cu toate acestea, soțul 
dumneavoastră a avut o serie de atuuri. Nu numai că este 
relativ tânăr, dar este și într-o formă excelentă, foarte puternic 
și, în plus, a avut parte de o echipă excelentă de paramedici. 

Anne avu brusc impresia că Glen fusese într-o situaţie mult 
mai gravă decât i se spusese. 

— Cât de rău a fost? întrebă ea. 

— Cât se poate de rău, răspunse Farber. 

Învăţase demult că oamenii suportau aproape orice, atâta 
timp cât nu li se părea că li se ascundea ceva. 

— Au fost la un pas să-l piardă în ambulanţă. A fost pe muchie 
de cuţit timp de câteva minute, dar au reușit să-l readucă la 
viaţă. 

Anne scoase un suspin de groază. 

— L-au pierdut? repetă ea. Vreţi să spuneţi că...? 

Lăsă întrebarea în suspensie și se înarmă cu curaj, vrând să 
afle cât putea de mult. Doar era reporter. In viaţa ei nu lăsase o 
întrebare fără răspuns. 

— Cât de aproape a fost de moarte? întrebă și din tonul ei 
Gordy Farber își dădu seama că voia să știe tot. 

— A încetat să respire și i s-a oprit inima, îi explică el. L-au 
readus pe linia de plutire, dar a fost la un pas de moarte. 


60 


Anne își aminti de incapacitatea lui Glen de a-și aminti 
cuvântul „articulat” și o cuprinse din nou panica. 

— Dumnezeule, murmură ea. S-a... creierul a fost..? 

De data asta nu avu curajul să termine întrebarea. 

— Totul pare în regulă acum, o liniști Gordy Farber. Starea lui 
este stabilă și peste o zi sau două o să vă pot spune mai multe. 
Dacă nu apare un alt incident, cred că pronosticul pentru o 
recuperare completă este excelent. 

— Și dacă apare un nou... incident? întrebă Anne. 

Gordy Farber își răsfiră degetele într-un gest prin care îi cerea 
să aibă răbdare. 

— O să rezolvăm și acest impas, când și dacă va fi cazul. 
Deocamdată, important este că își revine excelent, având în 
vedere prin ce-a trecut, și, în ciuda felului cum arată, deja este 
într-o stare mult mai bună decât azi-dimineaţă, când l-au adus. 

Se ridică și îi înmână o broșură pe care o extrase din 
buzunarul halatului său alb. 

— Să vă spun cum facem. Dumneavoastră citiți asta cât timp 
îmi vizitez pacienţii. După ce-mi termin vizita, o să vă stau la 
dispoziție și-o să vă răspund la orice întrebare veţi dori. 

Anne luă broșura și ochii ei nu văzură decât cele trei cuvinte 
fatale ale titlului: Atacul de cord. Încuviinţă în tăcere și se sprijini 
de spătarul acoperit cu o tapiţerie aspră al micii canapele. 
Rămase cu broșura în mână timp de câteva minute, încercând 
să se acomodeze la realitatea atacului de cord al lui Glen. Cu 
doar două zile în urmă - de fapt, nu mai departe de azi- 
dimineaţă - era atât de puternic, atât de sănătos, atât de... viu. 

lar azi fusese la un pas de moarte. 

Și-l aminti din nou zăcând pe patul de spital, cu trupul 
conectat la acele monitoare, arătând atât de slab și neajutorat. 
Dacă nu se va însănătoși? Dacă va avea un nou... cum îl numise 
doctorul Farber? 

Incident. 

Dar nu era un incident oarecare; era un infarct miocardic - iar 
un al doilea îl va ucide mai mult ca sigur. 

Ce se va face dacă se va întâmpla asta? Cum va suporta? 
Căzu pradă unui val de singurătate și disperare. Se temea că va 
începe din nou să plângă, dar se abținu vitejește. Ultimul lucru 
de care avea nevoie acum era să cedeze nervos. 


61 


Deschise broșura, dar cuvintele i se plimbau prin fața ochilor 
lipsite de orice semnificaţie. In acest moment nu avea putere să 
citească. Acum simţea că trebuia să facă altceva, un lucru care 
sa-i abată gândul de la Glen, chiar dacă numai pentru câteva 
minute. 

Abia atunci își aminti de omul care nu supraviețuise acestei 
zile îngrozitoare. 

Richard Kraven. 

Omul pe care îl văzuse murind în scaunul electric cu numai 
câteva ore în urmă. Și despre care ar fi trebuit deja să aibă un 
articol scris și trimis. Agăţându-se de activitatea profesională ca 
de un mijloc de a-și alunga cumplita teamă la gândul că l-ar 
putea pierde pe Glen în orice clipă, Anne Jeffers se concentră 
asupra compunerii în minte a unui reportaj. 

Un reportaj despre moarte, dar cel puţin nu despre moartea 
lui Glen. 

Când Gordy Farber se întoarse în sala de așteptare, Anne 
avea reportajul nu numai compus, dar și dictat în propriul ei 
reportofon. 

O dată terminat articolul, își concentră întreaga atenţie 
asupra soţului ei și ascultă calmă spusele doctorului cu privire la 
ce se putea aștepta. 

In timp ce asculta, hotărârea puse stăpânire pe ea: va face 
faţa. 

Indiferent cu ce preț, Glen nu avea să moară. 

Nu-l va lăsa ea. 


e Capitolul 10 


Cercetătorul stătea lungit în semiîntunericul camerei lui, ai 
cărei pereţi erau luminaţi slab doar de lumina felinarelor de pe 
stradă. Deși stătea nemișcat, nu dormea, dar știa că în curând 
va trebui să doarmă. 

Dar încă nu sosise momentul. Acum voia să mai audă o dată 
anunțul. 

Degetele lui mângâiau plasticul neted al telecomenzii și își 
imagină că textura satinată putea fi cea a pielii. A pielii unuia 
dintre subiecții lui. 

Trecuse atâta timp. 


62 


Atâta timp de când nici nu mai îndrăznise să se gândească la 
inițierea unui nou experiment, dar acum va fi în siguranță. 

Cel puţin pentru un timp. 

Degetul lui arătător apăsă ușor pe unul dintre butoanele 
telecomenzii și volumul crescu în intensitate doar atât cât să 
audă vocea crainicului: 

— Primele pagini ale ziarelor de azi relatează executarea lui 
Richard Kraven ieri, la ora douăsprezece, ora regiunii de est. 
Condamnatul a fost executat pe scaunul electric la numai 
câteva ore după ce au fost respinse ultimele recursuri pentru un 
nou proces. După relatările reporterului de la Seattle Herald, 
Anne Jeffers, ultima persoană care a stat de vorbă cu Richard 
Kraven înainte de a fi executat, acesta nu a dovedit nicio 
remușcare pentru faptele comise, continuând până în ceasul al 
doisprezecelea să-și declare nevinovăția, în ciuda 
nenumăratelor dovezi prezentate în timpul procesului... 

Lungit pe pat în întuneric, Cercetătorul abia își reţinu un 
chicotit de încântare și își dori în taină să poată împărtăși cuiva 
motivul bucuriei lui. Dar nu va mai trece mult și toată lumea îi 
va înţelege farsa. 

Cât trecuse de la ultimul experiment? 

Atât de mult, încât abia dacă își mai amintea cum era să vezi 
privirea din ochii subiecţilor atunci când începeau să simtă că îi 
cuprindea somnul și el îi liniștea că nu aveau de ce să-și facă 
probleme, că totul va fi bine. 

Mult mai bine ţinea minte scârțâitul tânguitor al ferăstrăului 
care le despica sternul și degetele lui începură să se miște 
nerăbdătoare la amintirea căldurii plăcute care îl învăluia când 
își cufunda mâinile adânc în cavitatea toracică, strecurându-și-le 
printre cele două mase calde ale plămânilor și prinzând în 
căușul lor inimile palpitânde... 

Plăcerea amintirii îi provoca Cercetătorului un geamăt abia 
auzit. 

Acum va putea începe din nou. 

Acum le va putea dovedi că nu executaseră pe cine trebuia. 

De mai bine de doi ani atât de lungi - de când îl arestaseră în 
sfârșit, după ce adunaseră toate dovezile pe care le lăsase el să 
fie strânse - aștepta această zi. 

Această zi și cele care vor urma, căci va reîncepe 
experimentele, lărgindu-și cunoștințele, exercitându-și puterea, 


63 


dovedindu-le idioţilor fără minte care îl executaseră pe Richard 
Kraven că făcuseră o greșeală, că se înșelaseră. Nu era prima 
oară când Cercetătorul își dorea să fie o muscă în zbor și să 
vadă expresia de pe fețele lor atunci când îi vor examina pe noii 
lui subiecţi. 

Vor recunoaște imediat mâna lui - de asta nu se îndoia nicio 
clipă. Dar nu se mai îndoia nici de faptul că nu vor vrea să 
recunoască adevărul. Nu, vor căuta neconcordante, diferenţe de 
tehnică, oricât de neînsemnate ar fi, vor căuta orice le va 
permite să-și păstreze mândria - și reputaţia - nepătate. 

Cel mai greu va fi pentru Anne Jeffers, căci ea nu numai că va 
fi obligată să retragă tot ce spusese despre Richard Kraven, dar 
va trebui să-și asume și răspunderea pentru executarea lui. 

Ea fusese cea care îl hăituise pe Richard Kraven și nu se 
lăsase până nu-l văzuse mort, deși nici ea și nici altcineva nu-l 
auzise vreodată mărturisindu-și vina. 

Acum putea să o urmărească pe Anne. Se va juca un timp eu 
ea, o va lăsa poate să creadă că avusese dreptate. 

Apoi îi va semăna în minte sămânţa îndoielii și, în final, după 
ce va afla adevărul exact despre toate cele petrecute, o va 
adăuga listei lui și va face din ea ultimul său subiect. 

Degetele lui dezmierdară materialul satinat al telecomenzii și 
se auzi un declic ușor, după care ecranul televizorului se înnegri, 
imaginea rămânând concentrată într-un punct minuscul în 
centru care muri și el după o clipă. 

Muri, la fel ca subiecții lui. 

Dar moartea lor nu fusese zadarnică, pentru că din toate 
aceste morți - nu, nu morți, ci doar experimente nereușite - se 
născuse cunoașterea. Cercetătorul ajunsese demult la concluzia 
că știința era mult mai importantă decât viața însăși. Dacă 
Socrate remarcase odinioară că viaţa care nu este cercetată nu 
merită trăită, bărbatul din întuneric mersese mai departe: 
pentru el, examinarea fenomenului vieţii în sine îi făcea posibilă 
existenţa. Intr-adevăr, când meditase asupra acestor lucruri în 
îndelungatul hiatus când autorităţile - acele minţi înguste, 
demne de milă, mult prea reduse pentru a-i înţelege munca - 
adunaseră dovezi împotriva lui Richard Kraven, Cercetătorul 
ajunsese să înțeleagă că nici măcar subiecţii care muriseră în 
timpul experiențelor sale nu puteau fi consideraţi reale eșecuri. 
Până la urmă, prin moartea lor, contribuiseră la muntele de 


64 


cunoaștere pe care îl clădise la fel de asiduu cum își clădiseră 
autorităţile cazul împotriva lui Richard Kraven. 

Acum, după ce Richard Kraven fusese executat, sosise clipa 
să reînceapă. Cunoașterea pe care o iniţiase se va extinde și în 
același timp va putea dovedi odată pentru totdeauna că era 
mult mai deștept decât cei care încercau să-l judece. 

O mișcare de afară îi atrase atenţia. Işi aruncă o privire pe 
strada de dedesubt. 

O femeie se plimba pe trotuar. 

Se ducea la lucru? 

leșise din tură și se întorcea acasă? 

Avea vreo importanţă? De fapt, nu. Nu conta decât că femeia 
îi atrăsese atenţia. Poate că acum, când momentul era propice 
și putea să-și reia cercetările în curând, va începe chiar cu ea. 

Sau poate că nu. 

Poate că va reîncepe cu altcineva. 

Cercetătorul zâmbi în sinea lui amintindu-și cum fusese ultima 
oară, când anchetatorii - și echipele pe care le formaseră ca să 
examineze trupurile împrăștiate - cercetaseră zadarnic trecutul 
subiecţilor lui, căutând un numitor comun care să-i unească, să 
poată lega victimele de o cunoștință comună, care le provocase 
moartea. Bineînţeles că nu găsiseră acel numitor comun, iar 
acum, când totul va reîncepe, se vor năpusti asupra dosarelor, 
căutând din nou. 

Vor căuta ceva ce nu vor găsi niciodată. 

Ideea dezastrului pe care îl vor cauza aceste noi experimente 
îi aduse zâmbetul pe buze și plecă de la fereastră. Ziua fusese 
lungă și plină de emoţii. Era timpul să se odihnească. 

Mâine va începe să planifice noua serie de experimente. 
Inconștient, Cercetătorul își mișca iarăși degetele, de data 
aceasta cu nerăbdare... 


e Capitolul 11 


Un cer plumburiu apăsa orașul Seattle în dimineaţa următoare 
și, în timp ce oamenii din tot orașul se adunau în jurul primelor 
cafele ale zilei, ziarele se deschideau la pagina cu articolul de 
fond. În bucătării, cafenele, cofetării și birouri, aproape în 
fiecare colț al orașului oamenii își începeau ziua citind articolul 


65 


care fusese dictat cu o zi în urmă din secția de Terapie Intensivă 
a spitalului Group Health de pe Capitol Hill: 


Anne Jeffers 
Câteva ultime considerații 
despre Richard Kraven 


leri la ora amiezii, teroarea care timp de cinci ani a ţinut 
sub stăpânire cinci state și douăsprezece orașe mai mari sau 
mai mici a luat sfârșit o dată cu executarea pe scaunul 
electric a lui Richard Kraven. 

Deși condamnat doar pentru trei crime, Kraven a fost 
principalul suspect în multe altele, inclusiv cele minimum 
cinci cazuri încă nerezolvate în orașul lui natal, Seattle. La 
cererea condamnatului, Anne Jeffers a fost printre ultimele 
persoane care au vorbit cu el înainte de a fi executat. In 
cursul acestei conversații... 


— Ce dracu' face parașuta asta? 

Vocea tunătoare care răsuna în biroul lui Mark Blakemoor din 
clădirea Siguranţei Publice îi era acestuia atât de familiară, încât 
nu mai fu nevoie să-și ridice ochii din raportul pe care îl studia. 
De când citise articolul lui Anne Jeffers din ediția de dimineaţă a 
ziarului Herald, detectivul se aștepta ca dintr-un moment în altul 
Jack McCarty să intre tunând și fulgerând în biroul pe care Mark 
îl împărțea cu Lois Ackerly. Era sigur că acesta va veni cu 
exemplarul lui mototolit în pumnul său enorm, cu fața și așa 
roșie congestionată în asemenea hal, încât cineva care nu-l 
cunoștea ar putea crede că era pe punctul de-a suferi un atac 
cerebral fatal. Și iată-l. Mark își dădu preventiv la o parte cana 
de cafea exact când șeful lui trânti ziarul cel insultător pe birou. 

— Minimum șapte cazuri nerezolvate? întrebă McCarty 
imperativ. Ce-i porcăria asta? Și când a scris-o? Parcă ziceai că 
soţul ei e în spital, ce dracu’? 

— Așa este, replică Blakemoor calm, rezemându-se de 
spătarul scaunului ca să savureze în voie furia șefului. l-am 
trimis niște flori azi-dimineaţă. Mi-am zis că poate îi vor ridica 
moralul. 

Faţa lui McCarty se înroși și mai tare, făcându-l pe Mark să se 
întrebe dacă ţeasta unui om putea să explodeze. Când văzu că 


66 


pe gâtul lui McCarty începe să pulseze o venă, se gândi că n-ar 
strica încă puţină agitație. 

— Ştii, dacă te-ar auzi Ackerly numind-o pe Anne Jeffers 
„parașută”, ai avea în buzunar o citaţie pentru comportament 
anti-feminin. 

Împunsătura avu efectul scontat. Jack McCarty se răsuci 
cercetând din priviri zona de dincolo de biroul lui Blakemoor, 
uitându-se după partenera acestuia. Dar, în cazul în care Lois 
Ackerly venise deja la birou, ea nu se afla prin preajmă. 

— Doamne sfinte, Blakemoor, să nu mai spui chestii de-astea. 
Mai am doar trei ani până la pensie și asta îmi lipsește: acuzaţia 
că aș fi un ticălos misogin. 

Se lăsă să cadă greoi în scaunul ponosit de lemn care se afla 
în colțul cămăruţei detectivului, uitându-se dușmănos la mica 
fotografie a lui Anne Jeffers care însoțea articolul. 

— Ştiai că avea de gând să scrie asta? 

Blakemoor ridică din umeri. 

— Trebuia să scrie ceva, nu? În fond, e meseria ei. Altfel, de 
ce s-ar mai fi dus la execuţie? 

— Așa cum l-a scris, ai crede că a avut o invitaţie specială de 
la nemernicul de Kraven. 

Ochii lui albaștri căpătară o expresie de dorinţă vie. 

— A suferit, Mark? întrebă el. Spune-mi că a suferit, dracu' să- 
| ia. Spune-mi că nenorocitul a făcut în pantaloni înainte să-l dea 
gata. 

Se plesni cu pumnul drept peste palma stângă. 

— Doamne, ce mult mi-ar fi plăcut să-l termin eu cu mâna 
mea. 

Mark Blakemoor se foi în scaun neliniștit, regretând că îl 
întărâtase pe șeful său provocându-i o stare de spirit mai 
războinică decât cea cauzată de Anne Jeffers. Pe de altă parte, 
nu era om în tot departamentul care să nu vrea să-l vadă 
suferind pe Richard Kraven după ce văzuseră fotografiile 
victimelor lui. Până și Mark, care după cincisprezece ani 
petrecuți în secţia de omucideri credea că nu-l mai impresiona 
nimic, simţise că i se întoarce stomacul pe dos când participase 
la prima autopsie a uneia dintre victimele lui Kraven. De fapt, 
totul fusese în regulă până când medicul legist îi spusese că se 
părea că victima fusese în viaţă atunci când Kraven îi despicase 
pieptul și începuse s-o ciopârțească. In acel moment, Mark se 


67 


scuzase, se dusese la toaleta bărbaţilor și își depusese acolo tot 
prânzul. Dar Kraven fusese executat și Blakemoor se simţi 
derutat de cuvintele lui McCarty. Apoi, când mai mulţi membri ai 
secției se perindară prin biroul lui ca să se plângă de articolul lui 
Anne, el își aminti de discuţia pe care o avuseseră în avion cu o 
zi în urmă. Asta îl îngrijora? Îndoiala sâcâitoare că exista 
posibilitatea ca toată lumea să se fi înșelat? 

— De ce mai dă într-un cal mort? întrebă Frank Lovejoy, 
clătinând cu tristeţe din capul chel. Mănâncă o pâine de pe 
urma lui Kraven de cinci ani - nu poate s-o lase baltă? 

— Dă-o încolo, să scrie ce vrea, mormăi McCarty. A venit 
vremea să ne mai ocupăm și de alte lucruri. Ce-i cu cadavrul 
găsit la Harborview noaptea trecută, Frank? Ai ceva să-mi spui? 
O să mă cheme la ordine primarul? 

Lovejoy clătină din cap. 

— Nu, a fost tot o încăierare. Câteodată mă întreb dacă n-ar 
trebui să-i lăsăm să se măcelărească între ei până se termină cu 
toții. Nişte nenorociţi. 

McCarty încuviinţă printr-un mormăit, apoi se întoarse din nou 
către Mark Blakemoor. 

— Acum cu ce te ocupi, dacă l-au pârlit pe Kraven? 

Deși încă nu era opt dimineaţa, Blakemoor oftă obosit, 
arătând către teancul de cazuri de rezolvat de pe biroul lui. În 
colț, în șase cutii maro de carton încreţit, se aflau hârtiile cu 
toate informaţiile care ţineau de cazurile în care Richard Kraven 
fusese suspect, nu numai la Seattle, ci și în alte părți. Trecuseră 
peste doi ani de când el și Lois Ackerly se ocupau exclusiv de 
cercetarea tipului de crime care se încheiaseră cu arestarea lui 
Kraven și încă se trezea revenind la aceste cutii, luând la rând 
dosar după dosar în căutarea unui amănunt cât de neînsemnat 
care i-ar fi putut scăpa și care ar fi stabilit o legătură cu unul 
dintre cazurile locale atribuite lui Richard Kraven. Dovada era 
acolo; era sigur de asta. Ascuns undeva, într-una din cutii, exista 
un detaliu pe care nu-l remarcase; un fapt nesemnificativ care i- 
ar permite să-și ostoiască sentimentul enervant că ceva nu era 
în regulă, că era ceva în acest caz ce nu pricepuse nimeni. În cei 
doi ani și mai bine în care Kraven așteptase să moară, 
Blakemoor nu găsise acest „ceva”. Și poate, recunoștea el în 
acele zile în care frustrarea ameninţa să-l copleșească, nu 
găsise acest mic detaliu pentru că el pur și simplu nu exista. 


68 


Atunci de ce îi spunea instinctul că Kraven era vinovat, așa cum 
îl găsise tribunalul? Mark Blakemoor se bazase pe instinct în 
fiecare zi a ultimilor douăzeci de ani, și acesta nu-l înșelase 
niciodată. Oftă din nou. Poate că sosise vremea să lase totul așa 
cum era, să mute dosarele jos, în arhivă, să nu le mai vadă, să 
le scoată din colţul biroului său, de unde îl ademeneau în 
permanenţă. Își ridică privirea către McCarty, făcând un semn 
din cap înspre vraful de cutii. 

— Întâi cred că ar fi cazul să scap de maculatura aia. 

Jack McCarty încuviinţă morocănos. Tocmai se pregătea să 
părăsească biroul lui Mark Blakemoor, când se răsuci pe călcâie 
și mai aruncă o privire spre ziarul care îl făcuse să-și înceapă 
ziua atât de rău. 

— Crezi că madam Jeffers o să mai tragă mult pe chestia 
asta? întrebă el. 

Amintindu-și de discuţia avută cu Anne, Mark Blakemoor 
ridică din umeri, afirmându-și neștiința cu o nevinovăție 
calculată. Nu avea niciun rost să înrăutățească și mai mult 
dispoziția șefului secţiei de omucideri. 

— De unde să știu? întrebă el retoric. Habar n-am ce-i în capul 
ei. 

McCarty se întoarse bombănind și se târî afară din biroul lui 
Blakemoor, simțind deja începutul unei crize de ulcer. Incă o zi 
în care va bea lapte la prânz, încă o zi în care nu se va încumeta 
să mănânce un sandviș cu pastramă care îi plăcea atât de mult. 
Asta e, fir-ar să fie. Încă nu auzise pe nimeni spunând că viaţa 
era o lungă trataţie cu sandvișuri cu pastramă. 

În timp ce șeful ieșea pe ușă, Lois Ackerly intră, încercând să 
țină într-un echilibru precar două pahare cu Starbucks deasupra 
unui pachet care aducea foarte mult cu o pungă cu gogoși. 

— Ce-i cu McCarty? întrebă ea, așezând punga pe biroul lui 
Mark. Mi-a aruncat o privire care ar fi ucis pe loc o femeie mai 
slabă de înger. 

Ochii ei se opriră pe ziarul mototolit care ieșea de sub punga 
cu gogoși și înțelese. 

— Aha, Anne Jeffers. 

ÎI privi întrebător pe partenerul ei. 

— Știai că o să apară asta? 

— Bănuiam, răspunse Mark. 


69 


Desprinse folia uneia dintre ceștile de cafea și luă o 
îmbucătură dintr-o gogoașă care părea să aibă un strat mai gros 
de glazură de ciocolată. 

— Și? insistă Lois Ackerly când văzu că Mark nu avea nicio 
intenţie să spună mai mult. 

— Şi ce? 

Ackerly se trânti pe scaunul de la biroul pe care partenerul ei 
îl descria întotdeauna ca fiind „bolnăvicios de ordonat” și îl fixă 
cu o privire care voia să spună că ar face bine să-i povestească 
tot ce știa dacă nu voia să fie pe parcursul întregii zile victima 
unei pisălogeli mai urâte decât cea cu care îl torturase vreodată 
fosta lui soţie. Înţelegând perfect ce voia să spună privirea ei, 
Mark închise ușa biroului și îi relată evenimentele din ziua 
precedentă. 

— Și ce crezi? întrebă Ackerly după ce vorbi el. S-a terminat 
sau nu? 

Blakemoor ezită, apoi se hotărî să-și urmeze instinctul. Luă 
ziarul, îl rupse în bucăţi și aruncă resturile în coșul de gunoi. 

— S-a terminat, îi spuse el. În ceea ce mă privește, cazul este 
închis. 

Dar când întinse mâna după ceașca de cafea, se uită fără să 
vrea în coșul de gunoi, de unde Anne Jeffers părea să-l 
privească. 


e Capitolul 12 


Richard Kraven a continuat să pretindă că este 
nevinovat de toate acuzaţiile care i s-au adus. Până și în 
ultima dimineaţă a vieții lui el a protestat că este nevinovat 
și, în timp ce îl ascultam, n-am putut să nu mă întreb ce 
motiv avea să mintă, de vreme ce știa că peste numai 
câteva ore va fi mort. 

Se aștepta la o achitare de ultimă oră? 

Puțin probabil, dat fiind că în ciuda speranțelor 
manifestate de demonstranţii contra pedepsei capitale 
adunaţi în faţa închisorii, atât tribunalul, cât și guvernatorul 
statului Connecticut au afirmat foarte clar că nu va mai 
exista nicio revenire în acest caz. 

Atunci ce avea de câștigat Richard Kraven minţindu-mă? 


70 


Poate că era pur și simplu modul lui de a încerca să facă 
din mine ultima sa victimă, inoculându-mi în minte întrebări 
la care încă nu există răspunsuri... 


— Cum îndrăznește să scrie toate murdăriile astea? se revoltă 
Edna Kraven cu o voce tremurând de mânie și ziarul foșni în 
mâna ei, care tremura și ea. 

Până la urmă trebui să-l lase pe masa din bucătărie. Era prea 
mult! Richard - minunatul, perfectul ei Richard - era mort de nici 
douăzeci și patru de ore și acea femeie îngrozitoare, Anne 
Jeffers, începuse din nou să scrie despre el, repetând lucrurile 
cumplite pe care le scrisese în ultimii cinci ani. 

Bineînţeles, îi era necaz. Edna înțelesese de mult că Anne 
Jeffers se îndrăgostise de Richard și, când Richard o respinsese, 
dragostea ei se schimbase în ură. Altfel, de ce l-ar fi urmărit pe 
Richard așa cum o făcuse, inventând toate acele minciuni 
despre el? Ani de zile, Edna îi scrisese redactorului-șef și 
editorului ziarului Seatt/e Herald mai multe scrisori furioase, în 
care protesta că fiul ei era calomniat de Anne Jeffers, dar nu 
primise niciodată răspuns. O singură dată publicaseră una dintre 
scrisorile ei, dar ea fusese însoţită de un articol semnat de Anne 
Jeffers, cu dezgustătoarea insinuare că relaţia dintre Edna și fiul 
ei ar fi dus, pasămite, la lucrurile îngrozitoare pe care pretindea 
că le înfăptuise fiul ei. Când Edna citise articolul cu pricina, 
simţise că i se face rău - numai gândul la ceea ce insinua Anne 
Jeffers îi întorsese stomacul pe dos. Să mânjească în acest fel 
dragostea imaculată dintre o mamă și fiul ei... 

Chiar și acum, când își aminti de acel articol, Edna Kraven 
simţi că îi clocotește sângele în vine și îi aruncă o privire 
fioroasă celuilalt fiu al ei, Rory, care stătea în faţa ei la masă. 

Rory! 

Îl botezase astfel după numele lui Rory Calhoun, care fusese 
una dintre vedetele ei de cinema favorite. Atât de chipeș, atât 
de puternic. 

Și atât de diferit de fiul ei Rory. 

Rory al ei semăna cu tatăl lui, un leneș incapabil, cu ochii ca 
niște mărgele și bărbia retrasă, sugerând slăbiciune, care o 
părăsise imediat după nașterea lui Rory, lăsând-o fără niciun 
sprijin în afara lui Richard. lar Richard fusese, într-adevăr, un 
sprijin pentru ea. O ajutase să-l crească, făcuse toate treburile 


71 


gospodăriei și-și găsise timp și pentru școală, având numai note 
maxime. 

Un geniu, asta fusese Richard. 

Dar Rory... 

Buzele ei se strânseră de supărare când îl văzu cum mânca 
cerealele - cerealele ei, din care se servea fără nicio jenă - de 
parcă nimic nu se întâmplase, de parcă nu fratele lui fusese ucis 
cu o zi înainte. Da, ucis, își repetă ea fără încetare. Asta îi 
făcuseră lui Richard, indiferent ce se scrisese în ziare sau se 
spusese în acele oribile aranjamente de la tribunal, pe care ei le 
numeau procese legale. ÎI linșaseră pe Richard și, în adâncul 
sufletului ei, Edna Kraven avea sentimentul îngrozitor că Rory - 
propriul lui frate - nu se sinchisea. 

Altfel, de ce ar fi adus acasă ziarul cu acel articol 
dezgustător? 

— Ei bine? întrebă ea, încruntându-se și cu ochii arzând de 
mânie. 

Rory Kraven își ridică privirea din paginile sportive pe care le 
răsfoise în timp ce își mâncase cerealele. Căţeaua asta 
nenorocită o să înceapă iar să se rățoiască la el. Nimic nu-i mai 
ajungea cățelei. Nici după treizeci de ani nenorociți, nimic nu-i 
era pe plac. leri după-amiază și aseară fusese cel mai rău. Işi 
luase o zi liberă ca să stea cu ea. Fusese convins că va avea 
nevoie de sprijinul lui atunci când va veni momentul ca Richard 
să fie executat, dar când se dusese să se culce pe patul 
rabatabil din camera care odinioară fusese a lui și care acum 
era camera de oaspeţi, se întrebase de ce mai fusese nevoie să 
vină. Toată ziua o ascultase pe mama lui bătând câmpii despre 
Richard - cât era de deștept, cât era de perfect, ce fiu bun 
fusese întotdeauna. Rory ascultase totul, așa cum ascultase de 
fiecare dată, și știuse ce însemnau de fapt acele vorbe, pentru 
că mama lui le spunea aproape mereu cu voce tare. Chiar și 
acum, cuvintele îi răsunau în urechi: 

Richard era deștept - nu ca tine! 

Richard era perfect - nu ca tine! 

Richard a fost un fiu bun - nu ca tine! 

Toată viața știuse pe cine iubea cu adevărat. Chiar și când era 
copil, i-l dădea mereu pe Richard drept exemplu de perfecțiune. 
De ce nu poti să iei și tu note mari ca Richard? De ce nu poți și 
tu să fii cuminte cum este Richard? 


72 


Richard a vorbit inainte de-a împlini opt luni! 

Richard a vorbit înainte să împlinească un an! 

Richard e un geniu! 

Richard, Richard, Richard! 

Crescuse auzind asta în fiecare zi, chiar și după ce Richard 
plecase la colegiu și apoi se mutase în casa lui. Și Rory se 
mutase de acasă imediat ce reușise, într-un mic apartament cu 
chirie aflat peste drum de Spitalul Group Health de pe Capitol 
Hill și tot acolo locuia și azi, după doisprezece ani. Dar plecarea 
din casa mamei lui nu schimbase nimic. Edna fusese bucuroasă 
că scăpa de el și o dovedise arătându-i vechea lui cameră prima 
oară când venise s-o viziteze. 

Nu mai era camera lui. Patul lui dispăruse, ca și tot ce îi 
aparținuse cândva. Acum, pe unul dintre pereţi se afla un pat 
rabatabil, pe altul un televizor și în colţul în care fusese biroul lui 
se găsea un fotoliu mare de piele. Cuvintele pe care le 
pronunţase în timp ce el stătea în ușă, cu un gol în stomac la 
vederea camerei care îi aparținuse, i se întipăriseră pentru 
totdeauna în minte: 

— Nu-i mai drăguţ acum? Am aranjat-o împreună cu Richard. 
Casa lui este așa de mică, știi și tu, și ne-am gândit că ar fi 
drăguţ să aibă și aici o cameră specială, numai a lui. Un loc în 
care să poată veni când simte nevoia să mediteze. 

Rory avusese în acea zi dorinţa să o plesnească, să-și apropie, 
faţa de a ei și să țipe la ea. 

Dar n-o făcuse. 

Făcuse în schimb ceea ce făcuse întotdeauna. 

Fusese de acord că era mai drăguţ acum în cameră și că 
Richard avea nevoie de ea fără îndoială. 

Se calmase, sperând că, dacă nu-i cerea nimic, dacă nu arăta 
că tânjea după atenţia ei, dacă nu făcea nimic care să-i dea 
prilejul să-l critice, poate că îl va iubi așa cum îl iubea pe 
Richard. 

Anii trecuseră și suferinţa îi sfâșia sufletul lui Rory, dar el și-o 
reprima cu stoicism, convins că, mai devreme sau mai târziu, 
mama lui îl va iubi și pe el. Apoi, când se pornise șirul de crime 
și oamenii începuseră să creadă că Richard le comisese, i se 
întărise certitudinea că mama sa va începe să-l aprecieze. 


73 


Dar nu, ea își concentrase toată grija asupra lui Richard, 
spunând oricui voia să o asculte că Richard nu era capabil de 
ceea ce era acuzat. 

Richard era un băiat bun. 

Richard era perfect! 

Richard! Richard! Richard! 

lar acum, chiar și în ziua de după executarea lui Richard, se 
întâmpla același lucru! Richard rămăsese cel perfect, în timp ce 
el, Rory, era un tâmpit, și chiar dacă Richard era mort, nu se va 
schimba nimic. 

De ce? 

De ce nu-l putea iubi? 

De ce nu-i putea lua apărarea așa cum i-o lua lui Richard? 

Ce lucru îngrozitor făcuse? 

În loc să-i pună întrebările care îi răvășeau mintea, Rory se 
mulțumi să-și ridice ochii și să o privească circumspect. 

— Ce-i, mamă? Citeam. 

— Rubrica de sport? întrebă Edna. 

Vocea ei stridentă îl făcu pe Rory să tresară, dar ea nici nu 
observă. 

— Cum poţi să citești despre sport după ceea ce s-a petrecut 
cu fratele tău? Nu-ţi pasă niciun pic de ce i-au făcut? 

Înșfăcă ziarul și îi flutură articolul lui Anne Jeffers pe sub ochi. 

— Nu te interesează ce face femeia asta din amintirea fratelui 
tău? 

Rory luă ziarul, îi aruncă o privire, iar apoi se ridică. 

— Nu ei i-au făcut ceva lui Richard, mamă. El și-a făcut-o cu 
mâna lui. El i-a omorât pe acei oameni, iar ei au dovedit-o și l-au 
făcut să plătească. Asta s-a întâmplat în realitate, mamă. 

O porni către ușa bucătăriei. 

Edna se ridică în picioare și își înfășură mai strâns gulerul 
halatului de baie preferat în jurul gâtului. Părul ei negru - pe 
care Rory era sigur că și-l vopsea, căci nu avea nici urmă de fire 
încărunţite - îi atârna dezordonat pe umeri și ridurile din jurul 
ochilor ei încă păstrau urmele fardului din ziua precedentă. Il 
înșfăcă pe Rory de braţ și îl întoarse cu faţa la ea, astfel încât el 
nu îi mai putu evita privirea încărcată de patimă. 

— Să nu mai spui asta, șuieră ea, apropiindu-și faţa de a lui. 
Să nu mai vorbești niciodată așa despre fratele tău! Auzi? 
Niciodată! 


74 


Lui Rory i se uscă gura și începu să-l doară stomacul, așa cum 
se întâmpla de fiecare dată când ea se supăra rău pe el. Dădu 
din cap fără să scoată o vorbă și încercă să se depărteze de ea, 
dar ea nu-l lăsă să plece. 

— Spune că îţi pare rău, îi ceru Edna. Spune! 

Și Rory spuse. 

După ce îi auzi scuzele, Edna îl eliberă și el plecă spre slujba 
pe care o avea de când terminase liceul, la linia de asamblare 
Boeing. 

Și, ca de obicei, se întreba cum va reuși să o facă pe mama lui 
să-l iubească așa cum îl iubea pe Richard. Dar în străfundul 
sufletului știa că asta nu se va întâmpla niciodată, pentru că, 
oricât de mult s-ar strădui, el nu putea fi Richard. 

Dar poate că măcar va putea să fie ca Richard. 


e Capitolul 13 


Richard Kraven a murit, dar în minţile familiilor victimelor 
lui încă dăinuie întrebări, încă sângerează răni. 

Ultima provocare a lui Richard Kraven atârnă deasupra 
capetelor noastre ca un nor întunecat. Căci, dacă Kraven a 
spus adevărul - ceea ce autoarea acestor rânduri nu crede - 
atunci un criminal umblă în libertate printre noi. 

Prin urmare, autoarea acestui articol intenţionează să 
accepte provocarea finală a lui Richard Kraven, dar nu așa 
cum spera el, ca să-l disculpe. 

Ea intenționează să reexamineze tot șirul de crime care au 
ajuns să fie cunoscute drept „crimele Kraven”. 

Autoarea acestui articol intenţionează să găsească 
răspunsuri la câteva dintre întrebările care au rămas fără 
răspuns: 

Știm exact câți oameni au murit? Nu se poate ca în munții 
și văile care ne înconjoară să mai aștepte și alte victime să 
fie descoperite? 

Și oare nu ar fi posibil ca una dintre aceste victime să 
ofere acea legătură directă cu Richard Kraven pe care a 
căutat-o cu atâta asiduitate poliția, înlăturând astfel orice 
umbră de îndoială? Exagerăm dacă cerem poliţiei să lucreze 
în continuare la acest capitol sinistru al istoriei noastre civice 
până la aflarea întregului adevăr? 


75 


Autoarea rândurilor de faţă crede că nu. Ea consideră că 
spectrul lui Richard Kraven va plana asupra orașului până 
când... 


— Să vorbesc cu ea. Trebuie să vorbesc cu ea. 

Deși Sheila Harrar pronunţă aceste cuvinte cu voce tare, nu 
era nimeni care să o audă. Nu că ar fi știut cineva ce voia să 
spună, căci în hotelul dărăpănat, cu structura aceea de lemn 
care putea în orice clipă să cadă pradă unui incendiu, în care se 
mutase Sheila cu două luni în urmă, nimeni nu voise să-i 
cunoască. Majoritatea oamenilor din clădire erau ca Sheila - 
trăiau de azi pe mâine și în fiecare dimineaţă când se trezeau își 
spuneau că aceasta va fi ziua în care se vor aranja și își vor găsi 
o slujbă. Dar, nu se știa de ce, ziua aceea nu mai venea. In mai 
toate zilele, Sheila nu ajungea mai departe de parcul din Pioneer 
Square, unde se găsea cineva care să-i ofere ceva de băut dintr- 
o sticlă învelită într-o pungă de hârtie maro pătată. Și, ca toți 
ceilalți, Sheila își spunea că nu va lua decât o înghiţitură și își va 
vedea de drum. 

Trebuia să existe cineva care să vrea să o angajeze. 

Dar, după primele înghiţituri de vin întăritor, sau ce se 
întâmpla să fie în sticlă, Sheila își dădea seama că era deja prea 
târziu. Oriunde s-ar fi dus, respiraţia i-ar fi mirosit a alcool, și i s- 
ar fi aruncat acea privire care li se aruncă de obicei indienilor. 

— Nu indieni, mamă. Noi suntem nativi americani. Trăim pe 
acest pământ de mai multă vreme decât albii și ei ne sunt 
datori! Ne-au omorât și ne-au furat pământul, de aceea ne sunt 
datori! 

Când vocea fiului ei îi răsuna în urechi, ochii Sheilei Harrar se 
umpleau de lacrimi. Dar în această dimineaţă, în loc să se lase 
pradă lor, și le șterse cu mâneca murdară a celei mai bune bluze 
pe care o avea și își reprimă suspinul care o sufoca. Respiră 
adânc, scoțând un șuierat din plămânii intoxicaţi, își ridică 
privirile din ziarul pe care îl înhăţase din holul blocului, când se 
întorsese acasă cu câteva ore în urmă, și se uită pe fereastra 
soioasă. Nu avea niciun rost să privească în jur. Sheila cunoștea 
fiecare crăpătură din tencuială, fiecare umflătură a vopselei care 
începuse să se cojească. 

Ce ar crede Danny despre ea dacă ar vedea-o acum? 


76 


Dar nu avea cum să o vadă, căci nu va mai veni acasă 
niciodată. 

Așa că ce mai conta cum trăia? Ce conta că nu mai locuia în 
micul apartament în care stăteau împreună în Yesler Terrace în 
vremurile când încă mai credeau că lucrurile se vor schimba în 
bine pentru ei doi? Danny nu știa unde locuia, pentru că Danny 
era mort. 

Și Sheila știa cine îl ucisese. 

Richard Kraven îl omorâse pe fiul ei de optsprezece ani, așa 
cum îi ucisese pe toţi ceilalți. Sheila știa asta în sinea ei și asta îi 
pârjolea sufletul, așa cum vinul pe care îl bea ca să-și ostoiască 
suferinţa îi pârjolea trupul, distrugându-l. 

Dar dacă Danny nu mai era, cui îi mai păsa? 

Nimănui. 

Nimănui nu-i păsase atunci când ceruse poliţiei să facă ceva 
ca să-l găsească pe Danny. Făcuse totul cum trebuia. In fiecare 
zi se dusese la Siguranţa Publică, completase toate formularele 
de cuviință și vorbise cu cine trebuia. Dar nimeni nu se 
sinchisise și ea știa de ce. 

Pentru că era indiancă. 

Nu nativă americancă. Nu omul mândru despre care îi tot 
vorbea Danny. 

Nu, Sheila Harrar nu era decât o indiancă din rezervaţie și, 
deși nu i-o spuneau în faţă, ea știa ce gândeau. Fiul ei era ca ea. 
Tot un indian. Probabil că se îmbătase și își luase câmpii fără 
măcar să se ostenească să-și ia rămas bun de la mama lui. Când 
strigase că nu era adevărat, că Danny mergea la școală și lucra, 
nimeni n-o crezuse. Dacă Danny ar fi fost alb - dacă ea ar fi fost 
albă - ar fi fost altceva. Atunci le-ar fi păsat, ar fi încercat să-l 
găsească. Dar ea și Danny erau indieni și nimeni nu se sinchisea 
de ce se întâmpla cu indienii. 

Când Danny nu venise acasă în acea zi, nici Sheilei nu-i mai 
păsase ce se întâmplă cu ea. Durerea de a nu-l mai avea lângă 
ea era atât de mare, încât începu să bea ca să și-o mai 
potolească, iar uneori bea atât de mult, încât nu mai reușea să 
ajungă la lucru. Atunci își luase o slujbă care începea după- 
amiaza și totul fusese în regulă un timp până când începuse să 
bea toată noaptea și să doarmă în tot timpul zilei. Urmaseră alte 
slujbe, dar nu rezistase în niciuna, căci bea din ce în ce mai 
mult. În cele din urmă, trebuise să se mute din rezervaţie în 


77 


acest hotel din International District. De atunci fiecare zi era 
exact ca precedenta. Adormea în cămăruţa ei cu gândul că a 
doua zi se va aduna și o va lua de la capăt, dar și ziua 
următoare era la fel ca aceea dinainte. 

Acum însă, după ce reciti articolul despre omul care îi 
omorâse fiul, simţi că ziua de azi va fi diferită. Astăzi chiar se va 
aduna, nu va bea și poate că își va găsi o slujbă. 

Dar, mai presus de orice, va vorbi cu Anne Jeffers, iar ea o va 
asculta, o va crede și, chiar dacă asta nu-l va aduce pe Danny 
înapoi, măcar va ajuta la ceva. 

Dacă va ști că cel puţin exista cineva căruia îi păsa de ce se 
întâmplase cu Danny, poate că se va potoli și o parte din durere. 

Lăsând ziarul pe patul desfăcut, Sheila ieși pe hol și se 
îndreptă târșâindu-și picioarele către telefonul public din capătul 
coridorului. Răsfoi prin cartea de telefon zdrențuită atârnată de 
un lanţ sub telefon, rugându-se ca foaia de care avea nevoie să 
nu fie smulsă. Când găsi numărul pe care îl căuta, se scotoci în 
buzunarul blugilor și scoase una dintre monedele pe care le 
căpătase de la cineva cu o noapte în urmă. Ținând moneda în 
dreptul orificiului prin care trebuia introdusă, avu un moment de 
ezitare, gândindu-se cât vin putea cumpăra cu ea. 

Dar Danny era mai important. 

Introduse moneda, așteptă tonul, iar apoi formă numărul 
ziarului Seattle Herald. După câteva minute, timp în care fu 
plimbată de la un interior la altul, auzi în sfârșit: 

— Ca să lăsaţi un mesaj pentru Anne Jeffers, formaţi „unu”. 

Sheila Harrar apăsă pe butonul telefonului, apoi începu să 
vorbească: 

— Mă numesc Sheila Harrar și Richard Kraven l-a omorât pe 
fiul meu. Dacă vă interesează, puteți veni să stăm de vorbă. 

Lăsându-și adresa, Sheila Harrar închise telefonul și se târî 
până la camera ei. O să aștepte un timp, să vadă ce se 
întâmplă. 

Poate că pe Anne Jeffers avea s-o intereseze. 

Sau poate că era și ea ca toți ceilalţi. 


78 


e Capitolul 14 


Se ascundea în întuneric sperând că n-o să-l găsească nimeni, 
dar de undeva de afară, unde era lumină, auzea zgomotul unor 
pași. Pași grei, care se deplasau prin apropiere. 

Îşi tinu respirația, îngrozit că, dacă va lăsa să-i scape chiar și 
cel mai slab suspin, tatăl lui îl va auzi și va ști unde se află. De 
fapt, nu avea nicio importanță, pentru că tatăl lui știa deja unde 
era. Întotdeauna știa, oriunde ar fi încercat să se ascundă 
băieţelul. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, auzea 
zgomotul pașilor care veneau spre el și, cu cât erau mai 
aproape, cu atât spaima lui creștea. 

Uneori era atât de înspăimântat, încât simțea că avea să 
moară, dar nu murea. lar acum, ghemuit în întuneric, făcându- 
se cât putea de mic, era sigur că nu va muri, că totul va fi 
mereu la fel și nu se va termina niciodată. 

Stia ce avea să urmeze, deși nu știa de ce. Nu știa niciodată 
ce rost avea tot ce i se întâmplă, pentru că nu ştia ce făcuse ca 
să fie supus la așa ceva. Nu părea să fie o pedeapsă. 

Ajunsese la concluzia că tatălui său îi plăcea să facă asta. 

Băiețelul nu mai ținea minte când se întâmplase pentru prima 
dată, dar nici nu îşi amintea de vreo perioadă din scurta lui viată 
când nu se întâmpla. Era amenințarea vieții lui dintotdeauna. 

Pe măsură ce pașii apăsați se apropiau tot mai mult, băieţelul 
încerca să se facă tot mai mic, dorindu-și să dispară pur și 
simplu, astfel încât, atunci când tatăl lui va deschide ușa, el să 
nu mai fie acolo. Dar, deși se rugase de atâtea ori să se 
întâmple această minune, dorința nu i se îndeplinise niciodată, 
nici chiar atunci când stătea complet nemișcat, ținându-și 
respirația până când simtea că avea să-i explodeze pieptul. 

Pașii se auzeau în imediata lui apropiere și acum știa precis 
că întunericul se va risipi brusc și el va fi inundat în lumină. Ca și 
cum simplul gând la acest moment ar fi fost de ajuns ca să fie 
confirmat de realitate, copilul fu orbit de un jet luminos și 
instinctiv îşi duse mâinile la ochi ca să și-i apere. 

Să-l fi trădat această mișcare? 

Mâna tatălui său - o mână uriașă - plana deasupra capului lui 
și cumplita groază că va fi strivit ca o insectă puse stăpânire pe 


79 


el. Începu să plângă cu suspine mici și întretăiate pe care ştia că 
trebuie să și le reprime. 

Dar nu putea. 

Mâna uriașă îl acoperi, îl ridică, îl trase în lumina orbitoare. Se 
pomeni în întunecimea pivniței, unde tatăl lui il întinsese pe un 
pătut de lângă perete și îl legase de mâini și de picioare. 

ÎI descheiase la cămașă și îi trăsese pantalonii. 

Apoi începu partea cea mai rea, când tatăl lui începu să-i 
fixeze clemele metalice. 

Îi atașă câteva la degetele de la mâini și de la picioare, dar 
acelea nu dureau atât de tare încât să nu le poată suporta. 

Abia când tatăl lui îi fixa alte cleme de sfârcuri, băiatul începu 
să urle, deși știa că nimeni nu-l putea auzi. 

Apoi tatăl fixă ultima clemă și când metalul îi strânse penisul, 
el gemu în agonie. 

Câteva clipe mai târziu, când fu zguduit de primul șoc, ţipă și 
încercă să scape de durere încovrigându-se. 

Dar strigătele lui erau înăbușite și, oricât s-ar fi zbătut și s-ar 
fi încovrigat, tot nu scăpa de durerea sfâșietoare. 

e 

Liniştea din camera 306 a secţiei de Terapie Intensivă fu 
întreruptă de un geamăt slab pornit din gâtul lui Glen Jeffers, 
care crescu rapid în intensitate, transformându-se într-un urlet 
de groază. Anne Jeffers, care venise doar de cinci minute să-l 
vadă înainte de a se duce la redacţie, privea paralizată de 
spaimă cum trupul soțului ei se zbătea pe pat. Inainte să-și dea 
seama ce se întâmplă, firele fixate pe pieptul lui Glen se rupseră 
și monitoarele de deasupra patului încetară să funcţioneze. 
După o clipă, tubul de perfuzie fu smuls din acul înfipt în braţul 
lui Glen și un lichid transparent începu să picure din furtunul 
care oscila liber, în timp ce sângele ţâșni pe la baza acului. 
Vederea sângelui - sângele soțului ei! - fu cea care o trezi pe 
Anne din paralizia momentană. Trânti ușa de perete și o strigă 
pe soră, dar la stația aflată la doar câţiva metri, alarmele 
începuseră deja să sune. Una dintre surori începuse să alerge 
spre rezervă înainte ca Anne s-o strige. 

Întorcându-se la patul pe care Glen încă se zbătea, Anne avu 
un sentiment de neajutorare pe care nu-l mai simţise niciodată 
până atunci. Voia să facă ceva, să acționeze cumva în ajutorul 
soțului ei. Dar nu avea nici cea mai vagă idee ce se petrecea cu 


80 


el sau cum să-l ajute. Instinctiv, întinse mâna spre el, dar se opri 
brusc, îngrozită că ar putea să-i facă ceva care să-i 
înrăutățească starea. Fracțiunea de secundă de indecizie îi păru 
un veac de spaimă, dar imediat ușa se deschise și încăperea se 
umplu de lume. Când sora și doi infirmieri trecură pe lângă ea 
ignorând-o, Anne se trezi la viață. 

— Dormea, începu ea. Totul părea în regulă, și deodată... 

Lăsă fraza neterminată când își dădu seama că n-o ascultă 
nimeni. Se apropie de capătul patului. 

Infirmierii îl ţineau bine pe Glen și sora se lupta să acopere 
acul din braţul lui Glen, din care ţâșnea în continuare sângele. 
Dar Glen se zbuciuma și mai tare, iar ea văzu că se trezise. 
Falca i se mișcă și niște grohăituri de teroare sau furie - Anne 
nu-și dădea seama care dintre ele - ieșeau din gâtul lui. Părea 
că se luptă să-și tragă braţul din mâinile celor doi infirmieri. 

Brusc, Anne nu mai putu să suporte. 

— Glen! strigă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, Glen, 
oamenii încearcă să te ajute! 

Când cuvintele explodară de pe buzele lui Anne, Glen îngheţă, 
iar apoi se prăbuși pe pat. Respira în convulsii neregulate. 
Nemaitrebuind să se lupte cu el, infirmierii primiră câteva ordine 
de la asistentă. Aproape la fel de brusc cum începuse, criza se 
încheie. 

— Ce a fost asta? întrebă Anne, în timp ce asistenta lega la 
loc ultimul fir de conectare la monitoare și începu să-i verifice lui 
Glen semnele vitale. 

Asistenta nu dădu niciun răspuns până când nu se asigură că 
pulsul, respiraţia și tensiunea arterială ale pacientului reveniseră 
la parametri acceptabili, iar apoi îi luă temperatura. Când o privi 
în cele din urmă pe Anne, Glen fu cel care pronunţă primele 
cuvinte. 

— Hei, spuse el, cu o voce slabă, dar familiară. 

Sunetul vocii lui o liniști pe Anne mai mult decât orice ar fi 
spus asistenta. Simţind că îi tremurau picioarele, ea se așeză pe 
marginea patului și îi luă mâna într-a ei. 

— Ce s-a întâmplat, dragul meu? 

Glen nu spuse nimic câteva secunde bune. Visul îi era încă viu 
în minte și, chiar dacă încercă să și-l alunge din memorie, 
groaza coșmarului ameninţa să pună iarăși stăpânire pe el. 

— Am avut un vis, îi explică el. Unul nu foarte plăcut. 


81 


— Un coșmar? întrebă Anne. Dar tu n-ai avut niciodată 
coşmaruri. 

— Nici atac de cord n-a mai avut vreodată, interveni 
asistenta. Și, judecând după fișa lui, n-a mai luat niciodată 
cantitatea de medicamente pe care o ia acum. 

Atenția lui Anne se mută de la Glen la asistentă. 

— Adică tot ce s-a întâmplat acum e din cauza 
medicamentelor? 

— Ar fi mai bine să discutați cu domnul doctor despre asta, 
spuse asistenta, regretând că vorbise. 

— Într-adevăr, poate că ar trebui, spuse Anne. 

Acum și Glen își dorea să nu fi spus nimic despre vis. O dată 
ce lui Anne îi intra ceva în cap, era greu s-o faci să renunțe. 

— Hai, iubito, liniștește-te. Am avut un vis și atâta tot. 

Își aruncă o privire la ceasul de pe noptieră. 

— Nu întârzii la serviciu? 

— Dacă ai avut o reacţie la vreunul dintre medicamente... 
începu Anne, dar de data aceasta Glen îi puse un deget pe buze 
ca să o oprească. 

Efortul de a ridica mâna îi solicită mult mai multă energie 
decât ar fi crezut cu douăzeci și patru de ore în urmă. 

— N-a fost nimic grav, minţi el. Am visat ceva și nici măcar 
nu-mi mai amintesc ce. 

Mâna lui căzu pe pat și începu să-și simtă pleoapele grele. 

— Du-te la slujbă, bine? O să fiu bine. 

În timp ce ochii lui începeau să se închidă, Anne o privi 
îngrijorată pe asistentă. 

— Se simte bine? 

— l-am dat un sedativ, explică asistenta. Știu că pentru 
dumneavoastră a fost ceva înfricoșător, dar, credeţi-mă, acum e 
bine. Dacă vreţi, pot să-l chem pe domnul doctor. 

Având impresia că exagerase prostește, Anne clătină din cap. 

— Nu, lăsaţi. Cred... cred că pur și simplu nu sunt obișnuită 
să-l văd așa. 

Se ridică de pe pat și se aplecă să-l sărute pe soțul ei. O clipă, 
acesta nu avu nicio reacție. Apoi, degetele lui îi strânseră 
încheietura mâinii și simţi cum buzele îi atingeau ușor obrazul. 
Strânsoarea degetelor lui slăbi și, când ea era deja în picioare, 
fu convinsă că el adormise. Avea ochii închiși și respira liniștit. 


82 


Ușurată, se îndreptă spre ușă, încercând să nu facă zgomot. O 
opri glasul lui. 

— Anne? 

Ea se întoarse și îl văzu cum o privea cu ochii pe jumătate 
deschişi. 

— Ce este, dragul meu? 

— Ai alergat azi-dimineață? 

Anne se încruntă. Dacă alergase de dimineață? De ce 
Dumnezeu o întreba asta? 

— Sigur că am alergat, îi răspunse ea și adăugă glumind: Nu- 
mi pot permite să-mi ies din formă. Trebuie să am grijă de tine 
când ieși de aici. 

Glen zâmbi, dar surâsul i se stinse repede. 

— Ai grijă, da? 

— Să am grijă? repetă Anne. De ce să am grijă? 

Glen nu spuse nimic și o clipă ea crezu că adormise în sfârșit. 
Dar, în momentul când ieșea pe ușă, îi auzi vocea din nou. 

— Umblă mulți ticăloși pe acolo. 

Se răsuci și îl mai privi o dată, dar de data aceasta ochii lui 
erau închiși și pieptul i se ridica și îi cobora în ritmul regulat al 
somnului. Închise încet ușa, își luă rămas bun de la asistentă 
printr-un gest al capului și părăsi secţia de Terapie Intensivă 
luând liftul spre parter. Când ieși din spital pe ușa principală de 
pe Sixteenth East și se îndreptă spre mașina ei, se întoarse și se 
uită în sus, spre fereastra camerei în care se afla Glen. 

Ultimele lui cuvinte încă îi stăruiau în memorie. 

Umblă mulți ticăloși pe acolo. 

Când ajunse la mașină, se uită din întâmplare la clădirea de 
cărămidă cu aspect sărăcăcios de peste drum. Cineva era la una 
dintre ferestre și timp de o secundă privirile li se întâlniră. Era 
un bărbat de vreo șaizeci de ani, poate mai puţin. Era în maiou, 
neras și nepieptănat, dar niciunul dintre aceste amănunte nu o 
impresionă pe Anne. În schimb o ţintui privirea lui. Arăta ca un 
om înfrânt, ca și cum se luase la întrecere cu omenirea și 
pierduse. Dar Anne nu văzu în ochii lui doar înfrângerea. 

În ochii lui era mânie. 

Bărbatul plecă de la fereastră, dar Anne rămase pe loc, cu 
ochii pironiţi asupra clădirii. O izbi faptul că omul semăna foarte 
mult cu blocul în care locuia: uzat, neîngrijit. Trist. Oare întreaga 


83 


clădire era plină cu oameni ca el, pentru care viaţa nu mai era 
decât o înșiruire disperată de zile? 

Probabil că da. 

Anne își întoarse privirea către spital, unde fereastra camerei 
lui Glen se vedea bine. Poate că asta voise să-i spună. Poate că 
se trezise devreme și zărise pe cineva - poate chiar pe bărbatul 
pe care îl văzuse și ea - dispărând în interiorul adăpostului 
neprimitor atunci când zorile ștergeau umbrele protectoare ale 
nopții. 

Cuprinsă de un fior în răcoarea dimineţii, Anne se grăbi spre 
mașină și părăsi rapid locul. 


e Capitolul 15 


Ploaia se porni când Anne intra în parcarea clădirii despre 
care Glen obișnuia să spună că era cea mai urâtă din Seattle. Nu 
avea de gând să-l contrazică în această privinţă, căci clădirea 
care adăpostea sediul ziarului Herald fusese construită în 1955, 
chiar în toiul perioadei celei mai necreatoare din istoria 
arhitecturii moderne. Totalmente lipsită de elemente 
interesante, clădirea arăta ca o cutie cu cinci niveluri, perfect 
rectilinie, din aluminiu și sticlă, în a cărei faţadă principală nu 
erau decupate decât două uși de sticlă. Parcă știind că clădirea 
creată de el era irecuperabilă din punct de vedere arhitectonic, 
proiectantul nici măcar nu încercase să îndulcească liniile 
structurii, construind spaţii verzi sau parcuri, iar conceptul „un 
procent pentru artă” avea să fie lansat abia după mulți ani. Ca 
de altfel majoritatea personalului ziarului Hera/d, Anne 
renunţase demult să mai acorde vreo atenţie clădirii, iar 
oamenii care treceau pe lângă ea habar nu aveau că adăpostea 
unul dintre cele mai importante ziare ale orașului. Dacă și când 
parcul care purta numele Commons se va transforma într-un 
târziu dintr-o vorbărie interminabilă într-o realitate concretizată 
prin copacii, spaţiile verzi și aleile care vor lega Lake Union de 
centrul orașului, clădirea lui Herald va fi demolată. Nimeni - nici 
cel mai neînsemnat dintre angajaţi - nu va rata momentul. 

După ce își parcă mașina în singurul loc rămas liber, Anne își 
apără capul de ploaie cum putu în timp ce încuia portiera și își 
croi drum prin parcare, ajungând în cele din urmă la primul rând 


84 


de uși duble care dădeau într-un holișor. Făcându-i semn cu 
mâna paznicului din spatele tejghelei zgâriate din lemn deschis 
la culoare, care era singura trăsătură distinctivă a holului 
interior, Anne își scutură câteva picături de ploaie de pe jachetă, 
iar apoi, după ce auzi zbârnâitul interfonului, împinse cea de-a 
doua ușă. Parcă ar sta la pândă teroriștii să ne atace, își zise ea 
și îl salută din mers printr-un semn al capului pe paznic, 
continuându-și drumul spre lifturile din fața ușilor. De ce or 
crede unii că suntem atât de importanţi? 

Apăsă pe butonul ascensorului pregătindu-se să-i servească 
paznicului o remarcă sarcastică în cazul - obișnuit, de altfel - în 
care nu prindea niciun lift în următorul minut. Dar fu plăcut 
surprinsă când una dintre uși se deschise imediat. La etajul trei 
domnea haosul cotidian, așa că lui Anne îi trebuiră aproape cinci 
minute ca să ajungă la biroul ei din cauza câtorva oameni care 
comentau articolul ei din ediţia din acea dimineaţă și a altora 
care o întrebau ce făcea Glen. Când ajunse în sfârșit la birou, pe 
monitorul computerului ei pulsa acuzator semnalul care o 
informa că avea douăzeci și trei de mesaje din interior care nu 
primiseră răspuns și încă patruzeci și două din exterior în 
mesageria vocală. 

Exact în mijlocul biroului, acolo unde era imposibil să nu-l 
vadă, se afla un mesaj de la redactorul-șef. Măzgălit cu litere 
mari și negre, mesajul era la fel de concis cum obișnuia să se 
exprime șefa ei: 


LA MINE 
- VIV 


După ce se opri doar ca să-și pună poșeta în sertarul de jos al 
biroului și să-și agațe jacheta udă în cuierul pom pe care îl 
împărțea cu alţi trei reporteri, Anne străbătu cu pași mari biroul 
redactorului-șef, ocolind scaunul șubred cu un arc sărit pe care 
șefa ei îi făcuse semn să se așeze în timp ce se certa cu cineva 
la telefon și sorbea dintr-o cană cu cafea. Aruncă o privire peste 
hârtiile împrăștiate pe birou în faţa șefei și talentul ei de a citi 
răsturnat îi permise să observe că în dezordinea de pe biroul lui 
Vivian Andrews nu se afla nicio reclamaţie oficială la adresa ei. 


85 


— Știu ce faci și cred că este cel puţin nepoliticos, dacă nu 
chiar ilegal, spuse șefa ei când închise telefonul. Ai de gând să 
citești tot sau binevoiești să iei loc? 

Anne se uită chiorâș la scaunul cu arcul sărit, dar răspunse 
printr-o altă întrebare: 

— Am primit micuța ta epistolă ermetică, spuse ea. Ce s-a 
întâmplat? 

Vivian Andrews scotoci prin harababura de pe birou și extrase 
un exemplar al ediţiei de dimineaţă, împăturit special ca să 
expună articolul lui Anne. Lovindu-l ușor cu unghia ei acoperită 
cu un lac de culoare deschisă, ea o fixă cu privirea pe Anne. 

— După cum vezi, l-am dat la tipar exact cum l-ai dictat azi- 
noapte. Acum, dat fiind că te-ai întors de la execuţie și având în 
vedere că „morţii nu spun povești” - parcă așa era zicala - 
vreau să te întreb cât mai ai de gând să baţi monedă pe treaba 
asta și când pot să sper că te vei apuca de ceva care să poată fi 
numit „ştire”? 

Se lăsă pe spate în scaun și-o privi pe Anne ironic. 

— A, și dacă folosesc cuvântul „știre”, mă gândesc că poate ai 
vrea să te ocupi de ceva care s-a întâmplat, să zicem, în 
ultimele șase luni? 

Inflexiunea interogativă de la sfârșitul unei remarci pe care o 
făcea era întotdeauna un semn că Vivian începea să-și epuizeze 
resursele de răbdare. 

— Cât timp îmi dai? contraatacă Anne. 

Vivian Andrews își uni vârfurile degetelor și își rezemă bărbia 
de ele, cumpănind. 

— Nu foarte mult, se decise ea într-un târziu. Au început iar să 
ne taie din buget și ne-am cam întins mai mult decât ne permite 
plapuma. 

Ochind un fragment din articolul dictat de Anne, ea se mai 
înmuie. 

— Chiar crezi că lipsește ceva? Vreau să spun, ceva ce poţi să 
găsești? 

Anne se lăsă să cadă pe scaun, făcând o grimasă când arcul 
rupt i se înfipse în șold. 

— Execuţia a avut loc și nu va mai fi niciun proces, îi aminti 
ea șefei sale. Și Mark Blakemoor spunea că închid dosarele, așa 
că nu văd niciun motiv să nu mă lase să văd tot ce au. 


86 


Vivian Andrews cântări rapid argumentele pro și contra. Chiar 
dacă Anne își va mai pierde câteva zile, asta s-ar compensa cu 
vârf și îndesat prin numărul de exemplare care s-ar vinde dacă 
ziarista va descoperi ceva nou. 

— Bine, încuviinţă ea. Câteva zile. Dar dacă nu te prezinţi cu 
ceva senzaţional, s-a terminat. De acord? 

— De acord. 

Anne aproape că ajunsese la ușă, când Vivian i se adresă din 
nou: 

— Anne? Cum se simte Glen? 

Anne se întoarse. 

— Cred că destul de bine, având în vedere tot ce a pățit. 

— Am auzit că a fost la un pas de moarte. 

Anne încercă să adopte o atitudine curajoasă, dar nu reuși 
prea bine. 

— Important este că a scăpat. O să se facă bine. Doar că va 
dura ceva timp. 

Vivian dădu din cap în semn de compasiune. 

— Dacă ai nevoie de un concediu... începu ea, dar Anne 
clătină din cap imediat. 

— Nu cred că ar fi bine. Cel puţin nu acum. Dar o să rețin 
propunerea. Când iese Glen din spital, s-ar putea să am nevoie 
de câteva zile. Bine? 

— Bine, încuviinţă Vivian. Și ţine-mă la curent, Anne. Cu 
articolul și cu starea lui Glen, bineînţeles. 

— Mulţumesc, Viv, îi răspunse Anne. Așa o să fac. 

întoarsă la biroul ei, Anne se apucă să trieze mesajele din 
interior, dintre care majoritatea puteau fi ignorate fără 
probleme. După ce formulă un răspuns la ultimul care cerea 
acest lucru, puse mâna pe telefon și apăsă pe butonul care îi 
făcea legătura cu mesageria vocală. Aproape tot ce asculta era 
la fel de nesemnificativ, la fel cu ceea ce găsise în mesajele 
electronice - sugestii de articole, întrebări despre lucruri pe care 
le scrisese, pledoarii în favoarea unei cauze, unele bune, altele 
mediocre. 

Spre sfârșitul lungii serii de înregistrări, apărură și câteva 
reacţii la articolul ei din acea dimineață. 

La fel, unele erau bune, altele nu meritau prea multă atenţie. 

Dar una dintre ele, ultima, era tulburătoare. 

Era vocea unei femei și timbrul ei dovedea crispare. 


87 


— Trebuie să vă vorbesc, spunea ea. Mi-a ucis fiul! Știu că a 
făcut-o el, dar nimeni nu vrea să mă asculte! Suntem indieni, și 
de-aia nu vrea nimeni să mă asculte! 

Urmau un nume și o adresă bolborosită, dar, deși Anne reluă 
mesajul de câteva ori, nu reuși s-o înțeleagă. 

Își petrecu restul zilei la secţia de poliţie, începându-și 
căutările prin cutiile cu dosare pe care Mark Blakemoor și Lois 
Ackerly le-au adus în depozitul arhivei chiar în timp ce ea lucra. 

Spre surprinderea lui, Mark Blakemoor cobori la ea spre 
jumătatea dimineţii ca să vadă cum se descurca și apoi încă o 
data la amiază, de această dată cu sandvișuri și câteva sticle de 
cola. 

— Cauţi ceva anume? întrebă el, în timp ce Anne rupea 
ambalajul unui sandviș cu pastramă și pâine de secară din care 
mușcă o dată cu poftă. 

Mestecând asiduu, Anne ridică din umeri și îi făcu semn să 
aștepte până înghiţea. 

— Nu știu, îi răspunse ea. 

Atunci, amintindu-și de vocea încleiată pe care o auzise în 
mesageria vocală, se încruntă. 

— Îţi amintești de vreun raport cu privire la un băiat nativ 
american? 

Cu talentul pe care și-l dezvoltase în anii de practicare a 
jurnalisticii, ea repetă mesajul cuvânt cu cuvânt. 

Mark Blakemoor o privi cu atenţie. 

— Doar atât? Doar „mi-a ucis fiul, dar nimeni nu vrea să mă 
asculte”? 

— Atât. 

Mark Blakemoor scoase un oftat de resemnare, amintindu-și 
de sutele - sau chiar miile - de apeluri cu care se confruntase în 
anii în care investigase crimele lui Richard Kraven. Cum era să-și 
amintească de unul anume? Mai ales că nu avea niciun nume de 
care să-l lege. Totuși, dacă asta ar ajuta-o pe Anne... 

— Uite cum facem, se oferi el. Am puţin timp liber în seara 
asta. Poate că, dacă îmi mai arunc o privire prin dosare, o să-mi 
atragă atenţia ceva. 

— Nu trebuie să faci asta... începu Anne, dar Mark o reduse la 
tăcere printr-un gest. 

— Dacă n-o fac eu, o s-o faci tu și măcar eu știu unde sunt 
rapoartele și cum să cotrobăi prin ele. 


88 


Înainte ca Anne să-i poată răspunde, el continuă: 

— Măcar o s-o las mai moale cu berea o seară, ce zici? 

Vocea lui avea o tentă rugătoare care o făcu pe Anne să 
renunţe la ultimele proteste referitoare la munca lui peste 
program. Dacă voia s-o ajute, de ce să nu-l lase? 

— Ți-aş da o mână de ajutor, dar Glen e în spital, și... 

— Nu-ţi face probleme, o linişti el. De fapt, n-ar fi rău să încep 
chiar acum. 

Timp de aproape o oră, cei doi căutară prin cutii; Mark 
Blakemoor tria transcrierile apelurilor telefonice, iar ea trecea în 
revistă dosarele, căutând un nume, o notă - orice i-ar fi putut 
atrage atenţia. 

Când ieși din depozitul arhivei la unu și jumătate, acoperit din 
cap până în picioare de praf și strănutând mai abitir decât 
atunci când plecase din Midwest cu douăzeci și doi de ani în 
urmă, Mark își dădu seama că sandvișurile mâncate împreună 
cu Anne Jeffers în subsolul colbuit fuseseră cel mai plăcut prânz 
de mulţi ani încoace. 

În schimb, Anne nu dăduse nicio semnificaţie specială 
prânzului luat alături de Mark. Nici nu observase că în tot timpul 
cât căutaseră împreună prin cutii, detectivul o privise mereu cu 
coada ochiului, ca un puști de liceu căruia îi căzuse cu tronc șefa 
de promoţie. 


e Capitolul 16 


Lunga zi de primăvară se stingea lăsând loc amurgului și, 
când înserarea cuprinse orașul dincolo de ferestrele spitalului, 
Glen Jeffers începu să se simtă neliniștit. Toată ziua oscilase 
între un somn cu întreruperi care nu îl odihnise deloc și o stare 
de moţăială în timpul căreia mintea îi era mereu înceţoșată. 
Când se uită pe fereastră și văzu oamenii mișunând pe trotuarul 
din fața spitalului, cu două etaje mai jos, și luminile aprinzându- 
se în clădirea de peste drum, avu ciudata senzaţie că pentru el 
timpul se răsturnase: în timp ce restul lumii se îndrepta spre 
sfârșitul zilei, el abia acum se trezea de-a binelea. Dacă nu va 
reuși să o convingă pe asistentă să-i dea ceva care să-l adoarmă 
la loc, era sigur că va sta treaz tot restul nopţii. 

Anne venise să-l vadă; la fel și copiii. 


89 


Într-un fel - din motive pe care nu le deslușea - se simţea 
îndepărtat de ei. Sigur, era din cauza medicamentelor; când va 
înceta să le ia, va fi din nou el însuși. Dar astăzi, când veniseră 
copiii după școală, se pomenise că trebuia să se concentreze ca 
să fie atent la ceea ce spuneau și îi venise greu să se prefacă 
interesat de cearta lui Kevin cu Justin Reynolds sau de CD-ul pe 
care îl cumpărase Heather în această după-amiază. Cum se 
numea formaţia? Crippled Chicken? Ceva de genul ăsta. 

În timp ce medita asupra posibilelor semnificaţii ascunse ale 
numelor formațiilor de rock și își făcea curaj să guste din 
mâncarea care îi fusese adusă pe o tavă la ora șase fix, își 
făcuse apariţia Anne. Din nou fusese nevoit să depună eforturi 
ca să-i urmărească vorbele, în vreme ce gândurile lui se 
îndreptau spre alte direcții. 

Sau, mai precis, într-o altă direcţie. 

Coșmarul din zorii acelei zile, când Anne trecuse pe la el 
înainte să se ducă la muncă. 

Visul îi era încă viu în memorie și stăruise pe tot parcursul 
zilei. Ori de câte ori se lăsa pradă mrejelor somnului, amenința 
să revină și să-l tragă iarăși în tenebrele groazei. 

Când Gordy Farber venise cu o oră în urmă, Glen i-a povestit 
visul, dar cardiologul îi oferise imediat o explicaţie: 

— Eu nu sunt psihiatru, dar am multă experienţă cu oameni 
aflaţi în situaţia ta. Ai suferit un infarct, ceea ce te face să te 
simţi neajutorat. Și ce alt simbol mai potrivit al neajutorării 
decât un băieţel care se ascunde în întuneric de frica unui tată 
care îl amenință? 

— Dar tatăl meu nu m-a ameninţat niciodată, protestă Glen. 
De fapt, tata avea concepţii atât de moderne, încât nici măcar 
nu m-a bătut la fund vreodată! Spunea că bătaia înseamnă 
molestare într-o perioadă când lumea folosea cureaua zilnic! 

Sprâncenele lui Farber se arcuiră într-o expresie de invidie 
exagerată. 

— Ce bine ar fi fost dacă și tata ar fi gândit la fel. El era 
adeptul proverbului „Dacă lași băţul în cui răsfeţi copilul”, cu 
toate că era ca acei câini care latră, dar rareori mușcă. 

Doctorul adoptă o mină mai serioasă. 

— Dar nu contează cum era tatăl tău, pentru că aici nu-i 
vorba de realitate, ci de visuri și simboluri. 


90 


Își îndreptă privirile în direcţia încrengăturii de tuburi și fire la 
care era conectat pacientul lui. 

— În ceea ce privește electrozii pe care ti-i atașa tatăl tău în 
vis, nu știu dacă ai observat, dar din tine ies mai multe fire și 
tuburi decât dintr-un proiect școlar la tehnologie. 

li veni o idee care îl făcu să zâmbească. 

— Auzi, poate că eu sunt „tată!” din visul tău. În fond, cine se 
poartă mai părintește cu tine în prezent decât medicul? 

Glen știa că explicaţia era raţională. Spaima din coșmar era 
logică, fiindcă nimic nu era mai înspăimântător decât un atac de 
cord. Incă își amintea de sentimentul de panică de care fusese 
cuprins când acele chingi nevăzute îi strângeau pieptul, durerea 
i se răspândise prin tot braţul și se cufundase în întuneric. Dar 
deși explicaţia se potrivea perfect, Glen avea o senzaţie 
sâcâitoare că mai era ceva la mijloc, că groaza pe care o simţise 
din cauza visului era mai mult decât spaima de care fusese 
cuprins când se produsese „incidentul” - cum insista să-l 
numească Gordy Farber. 

Incidentul. Se tot gândea la ce se petrecuse. De fapt, nu 
fusese o cădere completă în inconștiență, căci ţinea minte 
foarte clar că un timp fusese conștient în ambulanţă. La urma 
urmei, dacă n-ar fi fost conștient cel puțin o parte din timp, cum 
i-ar fi putut auzi pe paramedici vorbind? Și îi auzise; chiar și 
acum își amintea perfect vocile lor. 

Pune-l la trei sute de jouli și încearcă încă o dată. 

Așa. 

Mai încearcă și la trei sute șaizeci. 

Jouli. Era un termen din electricitate. Cineva spusese „Pune-l 
la trei sute de jouli și încearcă din nou”. 

Când își dădu seama, adevărul se lovi de conștiința lui Glen ca 
un val care se izbește de o stâncă. 

Nu fusese deloc conștient. 

Fusese mort. Fusese mort și paramedicii se luptaseră să-i 
pună inima în mișcare, să-l facă să respire. 

Glen simţi o sudoare rece prelingându-i-se pe tot corpul și un 
moment se temu că va avea un nou atac de cord. Întinse mâna 
după butonul prin care o putea chema pe asistentă, dar valul de 
spaimă se potoli și își lăsă mâna să cadă pe pătura subţire care 
îl acoperea. 

Nu murise și nici nu va muri. 


91 


Dar fusese cât pe-aci. Fusese mult mai aproape de moarte 
decât crezuse până acum. 

Oare de aceea se simţea ciudat astăzi? Absent? Oare de 
aceea îi fusese atât de greu să se concentreze la ce îi spuseseră 
Anne și copiii? 

Își lăsă capul pe pernă și privi din nou pe fereastră, meditând 
la toate acestea. Sigur că se simţea ciudat - cum altfel să se 
simtă? Când ești atât de aproape de moarte? 

Gândurile îi fură întrerupte când zări pe cineva pe trotuarul de 
jos - umbra unui bărbat care mergea pe trotuarul udat de ploaie 
de peste drum și o clipă avu senzaţia că îl cunoaște. Dar când 
bărbatul își ridică privirea - ca și cum ar fi simţit că Glen îl 
privește - faţa lui fu pentru scurt timp luminată de strălucirea 
galbenă a unui felinar și Glen își dădu seama că se înșelase. 

Bărbatul era un necunoscut, nu-l mai văzuse niciodată, era 
sigur. 

O clipă mai târziu, bărbatul se uită în altă parte și dispăru 
repede în întunericul străzii. 


e Capitolul 17 


Pe parcursul întregii zile fantezia pe care o urzea bărbatul 
prindea tot mai mult contur și nerăbdarea de a o transforma în 
realitate creștea cu fiecare oră. Când ajunse pe punctul de-a 
simţi că va exploda, se hotărî să facă o plimbare. Cel puţin avea 
să ia puţin aer și în întunericul nopţii avea să fie singur. 

Nimeni nu-l va recunoaște. 

Nimeni nu-i va pune întrebări. 

Dar plimbarea nu avu rezultatul scontat, căci la nici treizeci 
de secunde de când se afla pe trotuar simţi că cineva îl 
urmărește. 

Când se uită în jur, văzu că, într-adevăr, cineva îl urmărea cu 
privirea de la una dintre ferestrele spitalului. Poate că ar trebui 
să urce pur și simplu și să-l deconecteze pe tip de la aparate. N- 
ar fi o chestie? Să intre de-a dreptul în cameră, să le scoată pe 
toate din priză și apoi să-l vadă cum moare? 

Da, să-l vadă cum moare! 

În răcoarea jilavă a nopţii, bărbatul simţi că îl trece un fior, 
care însă nu avea nicio legătură cu vremea de afară. 


92 


Fiorul era provocat de fantezia pe care o pusese la cale în 
minte și pe care știa că o va duce la îndeplinire. 

Dar nu cu bărbatul din camera de spital. Nu acolo, unde erau 
peste tot lumini și oameni și unde ar fi prins atât de repede, că 
nici n-ar apuca să se bucure de fapta sa. 

Bărbatul o luă pe trotuar în sus, tăie drumul pe lângă un 
cvartal de locuinţe, apoi merse în zigzag spre nord și vest până 
ajunse pe Broadway. Și aici era multă lumină și oamenii se 
deplasau în toate direcţiile, dar nu conta, pentru că se amestecă 
în mulțime. Broadway-ul era ticsit de lume în această seară, dar 
acesta era un avantaj, căci însemna că nu va fi decât încă o 
figură anonimă din mulţime. Își croi drum pe trotuarul 
aglomerat, neluându-i în seamă pe cerșetorii adolescenţi cu 
părul vopsit în verde și cercei în buzele vopsite în negru, în 
sprâncene și în urechi. 

Când va vedea persoana pe care o căuta o va recunoaște. 

Doi bărbaţi care se ţineau de mână veniră spre el. Ochii lui îi 
fixară cu mânie, dar în ultima clipă se dădu la o parte și îi lăsă 
să treacă, dar se întoarse și le aruncă o privire fioroasă când îi 
auzi râzând în spatele lui. 

Râdeau de el? 

Degetele i se încleștară de furia care îl cuprinse subit, dar, 
văzând că ei nu se mai întorc, își reprimă mânia și își continuă 
drumul. 

Ochii lui cercetau mulțimea pe furiș. 

În apropierea supermarketului QFC o văzu. 

În jur de treizeci de ani, păr blond și scurt și îmbrăcată cu o 
fustă chiar mai scurtă decât părul. 

Mergea în aceeași direcție cu el, dar pe celălalt trotuar, și nu 
părea să fie însoţită. De fapt, părea că și ea făcea același lucru 
ca și el. 

Căuta pe cineva. 

Bărbatul traversă strada mărind pasul până ajunse la câţiva 
metri în spatele ei, iar apoi încetini și continuă să o urmărească, 
păstrând aceeași distanţă între ei. 

Ea mergea spre nord și ajunse în cele din urmă la destinaţie: 
localul DeLuxe Bar & Grill. 

Bărbatul încetini mersul și se învărti prin faţa barului până 
când o văzu dispărând în întuneric, în fundul localului. Abia când 
se convinse că nu venise la nicio întâlnire, intră și el. 


93 


Stătea singură la una dintre măsuţele pentru două persoane. 

Inima începu să-i bată dintr-o dată de nerăbdare când se 
așeză pe unul dintre scaunele de la o masă alăturată, alegând o 
poziție care să îi permită stabilirea unui contact vizual cu 
femeia. 

Simţi mâncărimi pe piele și un val de căldură îi trecu prin 
stomac când se gândi la ceea ce avea să facă. 

Cu o emoție crescândă, bărbatul își verifică memoria și 
elimină amănuntele legate de suferinţele celorlalte victime, 
încercând din răsputeri să-și reamintească toate detaliile 
faptelor de care fusese acuzat Richard Kraven... 

După o oră și jumătate, când femeia se ridică, pregătindu-se 
să părăsească barul, bărbatul încă nu-i adresase niciun cuvânt. 

Se mulțumise s-o privească și să-și imagineze ce se va 
întâmpla mai târziu, când vor fi împreună, când și ea îl va 
cunoaște în sfârșit. 

Acum, când ea ieșea pe ușa din față, el aruncă vreo câteva 
monede pe masă în contul singurei beri pe care o băuse pe 
îndelete în cele nouăzeci de minute și o urmă în noapte. O clipă, 
avu impresia că femeia se făcuse nevăzută în întuneric, dar apoi 
bărbatul dădu cu ochii de ea: o luase spre vest, spre Teatrul 
Harvard Exit. Urmărind-o la fel ca mai înainte, de la câţiva metri 
distanţă, bărbatul merse două cvartale spre vest, apoi coti spre 
sud, pe Bolyston. Când ea se opri în sfârșit în dreptul unei clădiri 
oarecare cu două etaje care mărginea cvartalul, se opri, își 
ridică semeață capul și îi zâmbi. 

Știuse. 

Știuse că o reperase, știuse că o urmărise. 

Dar nu știa ce voia, ce avea de gând să facă. 

Când i se adresă, căldura din stomacul bărbatului se 
transformă într-un incendiu de nerăbdare. 

— E-n regulă, băiete. Și eu sunt singură. 

Bărbatul nu spuse nimic, dar înaintă încet către femeie, al 
cărei zâmbet se lăți când făcu un semn înspre clădire. 

— Vrei să urci un pic? 

Ajuns în apartamentul femeii, bărbatul își plimbă privirile de 
jur împrejur și văzu un interior nu foarte diferit de cel pe care îl 
ocupa el, la câteva blocuri mai încolo. Pereţii, odinioară albi, 
erau acum murdari și începuseră să se cojească și puţinele 
piese de mobilier stăteau pe un covor uzat. Măsuţa pentru cafea 


94 


era ticsită de ziare de format mare și în colț se afla un ficus 
muribund, ale cărui frunze căzute aproape în totalitate zăceau 
pe podea în jurul ghiveciului. 

— Cum se face că n-ai intrat în vorbă cu mine la DeLuxe? 
întrebă femeia, intrând în bucătărie, deschizând frigiderul și 
scoțând o sticlă de bere pe care o ridică spre el. Vrei și tu una? 
Nu intră în pret. 

În primul moment, bărbatul nu înţelese ce voia să spună, dar, 
după o clipă, ea îi risipi toată confuzia. 

— Cum ţi se pare cincizeci pentru două ore? De obicei iau mai 
mult, dar am avut o noapte cam slabă și pari un tip simpatic. 

Bărbatul își aruncă o privire rapidă spre ferestre. Perdelele 
erau trase, prin ele nu trecea nicio rază de lumină de la felinarul 
de afară. 

Perfect. 

Se ridică și intră și el în bucătărie. 

— Foarte bine, cred. 

Stătea chiar în spatele ei, privind-o peste umăr, pe când ea 
căuta într-un sertar un deschizător de sticle. 

Instrumentul pe care îl căuta se afla în mijlocul unui talmeș- 
balmeș de alte ustensile, dar dintre acestea un singur obiect îi 
atrase atenţia bărbatului: un cuţit. 

Un cuţit mare, de măcelărie, a cărui lamă lucea hipnotic. 

Bărbatul începu să simtă din nou furnicături în degete și 
văpaia din stomac se mută mai jos când luă hotărârea finală. 

— Dar nu cred că voi avea nevoie de două ore, spuse el încet. 

Apoi, printr-o mișcare executată atât de rapid încât ea nu avu 
timp nici să ţipe, darămite să se împotrivească strânsorii, braţul 
drept al bărbatului cuprinse gâtul femeii, imobilizându-i capul în 
deschizătura cotului. Când smuci cu putere și făcu o mișcare de 
torsiune într-o parte, simţi oasele gâtului femeii pârâind, în timp 
ce vertebrele se răsuceau, cedând. Trupul femeii se înmuie și el 
îl lăsă să cadă pe podea. 

O privi. 

O ucisese? 

Nu-i venea să creadă - totul se petrecuse atât de repede, 
încât bărbatul abia își amintea ce simţise. Deodată, în timp ce o 
privea, buzele ei începură să se miște și un sunet foarte slab 
gâlgăi din gâtul ei. Ochii, larg deschişi, îl fixau, iar el își dădu 
seama că femeia nu murise. li frânsese gâtul. 


95 


O paralizase. 

Dar nu o omorâse. 

O privi fix un moment, anticipând ce va urma, pârjolit de o 
patimă nestăpânită. 

Întinse mâna după cuţit. 

În sfârșit, savurând momentul după care tânjise de mult, de o 
eternitate, bărbatul se puse pe treabă. 

Femeia, paralizată complet din clipa în care îi cedase coloana 
vertebrală, nu simțea absolut nimic. 

Și, din fericire, muri repede, fără să fie conștientă de masacrul 
pe care îl înfăptuia bărbatul asupra trupului ei. 


e Capitolul 18 


Două zile mai târziu, zorile dimineţii de sâmbătă erau 
mohorâte și cenușii, prevestind o zi mult mai răcoroasă decât ce 
se anunţase. În dimineți ca aceasta, ambiția lui Anne Jeffers de 
a-și păstra intactă silueta din anii de colegiu era pusă din greu la 
încercare, căci ritualul alergării prin Volonteer Park era și așa o 
corvoadă, chiar în zilele cu vreme excelentă. De fapt, nu era așa 
de dificil în toiul iernii, când știai că fiecare dimineaţă va fi la fel 
de umedă și rece ca precedenta. Dar ziua de vineri dăruise 
oamenilor una dintre acele  după-amiezi călduroase și 
înșelătoare, care promiteau - de regulă, în mod fals - o vară 
lungă și însorită. Până și seara fusese senină și caldă, iar la 
întoarcerea de la spital, unde îl vizitaseră pe Glen, ea și copiii 
merseseră pe jos și tăiaseră drumul pe Broadway, de unde 
cumpăraseră cornete de îngheţată și priviseră parada. Acum, 
când stătea în pat și se uita posacă pe fereastră, vedea că se 
amăgise din nou. Încă nu venise vara; de fapt, chiar și 
primăvara părea că se răzgândise și cedase locul norilor 
posomorâţi ai iernii. Profitând de ocazie, aceștia se adunaseră 
rapid și acum se ocupau cu cernerea conținutului lor îngheţat 
peste oraș, cu intenţia precisă, bănuia Anne, de a risipi buna 
dispoziție care cuprinsese Broadway-ul cu o seară în urmă. 

Ei, ducă-se naibii, se revoltă Anne. De parcă n-ar fi fost de- 
ajuns că Glen va mai sta în spital încă o săptămână, că până 
acum nu dăduse peste nimic în dosarele din arhiva Siguranţei 
Publice și că Vivian Andrews o întrebase ironic cum stătea cu 


96 


articolul, o mai sâcâia și faptul că observase că îi venea mai 
greu decât își imaginase să doarmă în patul mare din casa 
căreia îi scârţâiau toate încheieturile. În această dimineaţă, 
trupul ei putea foarte bine să-și poarte singur de grijă. Se răsuci 
în pat, se cuibări mai bine pe salteaua confortabilă și închise 
ochii. Dar, în loc să o fure somnul, se pomeni cu un sentiment 
de vinovăţie. 

Se ridică, își trase hainele pe ea și cobori. Cei doi copii se 
treziseră de mult. Heather vorbea la telefon, iar Kevin era cu 
ochii în televizor. Intră în bucătărie, își turnă o cană de cafea din 
cafetiera deja plină - unul dintre avantajele mai puţin 
discutabile de a avea o fiică destul de mare ca să se îmbibe de 
cofeină ca o demnă locuitoare a orașului Seattle - și intră în 
sufragerie la timp ca să urmărească știrile de dimineaţă. Figura 
lui Janalou Moorehead umplu ecranul și, cum Anne nu fusese 
niciodată o admiratoare ferventă a celor pe care ea și colegii ei 
de la Herald îi numeau capete seci cu voci plăcute, luă ziarul de 
dimineaţă. Dar în această dimineaţă vocea seducătoare a lui 
Janalou îi captă atenţia. 

— Crima de lângă Capitol Hill este subiectul numărul unu al 
ştirilor noastre din această dimineaţă, începu crainica, adoptând 
o expresie serioasă, adecvată situaţiei, în locul zâmbetului ei 
obișnuit. Cadavrul unei femei de treizeci și doi de ani a fost gasit 
într-un apartament de pe... 

Fără să aștepte ca Janalou să-și termine fraza, Anne sări de pe 
canapea, îi smulse lui Heather telefonul din mână, spuse repede 
un „la revedere” nepoliticos prietenei cu care vorbea fiica ei și 
apăsă pe butonul care întrerupea convorbirea. 

— Mamă! exclamă Heather revoltată. Vorbeam cu... 

— Nu mă interesează cu cine vorbeai, îi spuse Anne. De-aia ți- 
am pus un telefon la tine în cameră. Trebuie să... 

Dar, înainte de a termina ce avea de spus, telefonul prinse 
viaţă și ea apăsă pe buton imediat. 

— Da? 

— Cu cine dracu' tot vorbești? îl auzi ea de cealaltă parte a 
firului pe Carl Waters, redactorul-șef de duminică de la Herald, 
care părea mai nervos ca de obicei. Dacă ţii neapărat să stai 
călare pe telefon toată dimineața, măcar pune în funcțiune 
celularul! 


97 


— Scuză-mă, Carl, spuse Anne, știind că el nici nu aștepta, 
nici nu dorea o explicaţie. Tocmai am auzit-o pe Janie-Lou Cap- 
Sec. Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu nici eu mai mult decât ea, răspunse Carl. Am primit 
informaţia pe scaner acum o jumătate de oră și de atunci încerc 
să dau de tine. 

— Care-i adresa? întrebă Anne. Și cine mai e acolo? 

Carl Waters îi dădu adresa de pe Bolyston Street, care era la 
numai zece blocuri de casa ei. 

— A plecat deja un fotograf. Dacă pornești acum, cred că o să 
ajungeţi amândoi cam în același timp. 

Anne se pregătea să închidă, dar îl auzi din nou pe Carl 
Waters. 

— Anne, e ceva ciudat în toată chestia asta, de-aia am tot 
încercat să dau de tine. Dispecerul poliţiei a dat adresa, apoi a 
spus echipei că se pare că i-au degrevat pe Blakemoor și 
Ackerly prea devreme. 

Degetele lui Anne se încleștară pe receptor. 

— Blakemoor? repetă ea. Doar nu vorbeau despre echipa care 
a lucrat la cazul Kraven? 

— Nu m-au considerat demn de încredere să-mi mai spună și 
asta, replică Waters sarcastic. 

Anne avu grijă să nu trădeze nimic din emoția care o 
cuprinsese brusc. 

— Bine. Am plecat. 

După ce închise telefonul, își căută din priviri prin toată 
camera geanta mare de piele, un hibrid între poșetă și tolbă, 
care nu se afla pe canapea, unde era sigură că o lăsase. 

— Unde mi-e tașca? întrebă ea. 

Kevin își ridică ochii din ecranul televizorului. 

— Sub măsuţa de cafea, îi răspunse el. Scrii despre crimă? 

— Îhî. 

— Pot să vin și eu cu tine? 

De fiecare dată îi cerea asta, și mama lui îl refuza sistematic. 
Dar el își zicea că merita să încerce. Măcar o dată ar fi vrut să 
participe la toată agitația, poate chiar să-și arunce o privire la 
un cadavru adevărat... 

— Nu, nu poți, îi spuse Anne fiului ei, în timp ce scotocea 
grăbită prin harababura din tașcă, verificând dacă erau acolo 
reportofonul, carneţelul și aparatul de fotografiat, pe care le 


98 


avea întotdeauna cu ea pentru orice eventualitate. Și n-ai voie 
nici să te vânturi pe-acolo de unul singur. Ai înţeles? 

Kevin se bosumflă, dar încuviinţă oftând. 

— Te duci să-l vezi pe tata în dimineaţa asta? 

— Nu știu, începu Kevin. Mă duc să joc fotbal cu Justin în parc, 
dar... 

— Uite cum facem, îl întrerupse Anne. Nu știu cât timp o să-mi 
ia chestia asta, așa că, dacă te duci să-l vizitezi pe tata, diseară 
te duc la film. Bine? 

— Poate să vină și Justin? se tocmi Kevin. 

— Sigur, acceptă Anne. 

Căută din nou prin geanta de piele și scoase o bancnotă de 
zece dolari, pe care i-o dădu fiului ei. 

— Sună la spital înainte să pleci și întreabă-l pe tata dacă are 
nevoie de ceva. 

După ce mama lui ieși pe ușă, Kevin se holbă la bancnota de 
zece dolari. Dacă tata nu va avea nevoie de nimic, va putea 
oare să păstreze banii? 

Dar când intră pe ușa camerei 308 de la spital, cu o oră mai 
târziu, cea mai mare parte din cei zece dolari fusese cheltuită 
pe revistele pe care i le ceruse tatăl lui. 

— Spune-mi și mie ce-i cu povestea asta tare de care se 
ocupă maică-ta? întrebă Glen după ce fiul său îi înmână 
exemplarele din Architectural Digest și Newsweek, care 
epuizaseră aproape în întregime suma de zece dolari. Credeam 
că încă mai scotocește prin arhivele din subsolul poliţiei. 

Kevin se trânti pe scaunul de la picioarele patului pe care 
stătea lungit tatăl lui, uitându-se pe rând la toate monitoarele 
de pe peretele de deasupra patului. 

— O crimă, îi raportă el. Ceva în legătură cu tipul pe care l-au 
prăjit săptămâna trecută. 

Ochii lui Glen căpătară o expresie întunecată. 

— Richard Kraven? întrebă el. 

Kevin ridică din umeri. 

— Așa cred. Mama zicea ceva despre echipa care s-a ocupat 
de caz, de-aia cred că era vorba despre tipul ăla, nu? 

Văzând că tatăl lui nu răspunde, Kevin schimbă vorba. 

— Auzi, tată, când vii acasă? 

Glen nu luă în seamă întrebarea fiului său, ci întinse mâna 
după telecomanda aflată pe noptieră și dădu drumul la 


99 


televizor, schimbând canalele și oprindu-se când văzu pe ecran 
imaginea unei clădiri urâte cu trei etaje. Trotuarul din faţa 
clădirii era împrejmuit cu bandă galbenă folosită de poliţie în 
astfel de cazuri, iar peste drum se adunase o mulţime de 
oameni. Un reporter căruia i se auzea doar vocea încerca să 
comenteze imaginea, oferind câteva date. 

— Victima este Shawnelle Davis, o șomeră care locuia singură 
într-un apartament de la primul etaj. Rapoartele preliminare 
arată că victima a fost mutilată în același fel ca victimele lui 
Richard Kraven și că... 

Glen stinse brusc televizorul. 

— Ce dracu' se petrece? întrebă el cu o voce atât de aspră, 
încât Kevin tresări pe scaun. 

— Cum adică? întrebă el. Am întrebat doar... 

— Nu, îi tăie Glen vorba lui Kevin. Crima aia. Ce dracu' se 
petrece? 

Ochii lui Kevin se rotiră disperaţi prin cameră, ca și cum ar fi 
căutat o cale de scăpare. Ce era cu tatăl lui? De ce era așa 
supărat? Dar nu apucă să spună nimic, căci Glen vorbi din nou, 
de data aceasta fixându-l pe băiat cu o intensitate arzătoare pe 
care băiatul nu o mai văzuse niciodată la tatăl lui. 

— Vreau să faci ceva pentru mine, Kevin. Vreau să te duci 
acasă și să-mi aduci dosarul ăla pe care l-a făcut mama ta. Cel 
cu tot ce a făcut Kraven, da? 

Kevin se foi neliniștit. Știa unde era dosarul, dar mai știa și că 
nu avea voie să umble în biroul mamei sale. 

— Credeam că nu te interesează povestea asta, spuse el. 
Spuneai că este... 

Kevin ezită, încercând să-și amintească exact cuvântul folosit 
de tatăl său atunci când mama lui începuse să vorbească despre 
plecarea ei ca să asiste la execuţie. Dar, înainte de a-și aminti 
cuvântul, tatăl lui îi aruncă din nou acea privire, ca și cum ar fi 
fost supărat. 

— Poate că m-am răzgândit, spuse el. 

Apoi chicoti, dar până și râsul lui i se păru ciudat lui Kevin. 

— Doctorul Farber spune că trebuie să-mi iau un concediu de 
cel puţin două luni și să-mi aleg un hobby. Așa că m-am gândit 
că o să fac din fixaţia mamei tale pentru Richard Kraven noul 
meu hobby. 

Ochii lui îl sfredeliră din nou pe Kevin. 


100 


— Ce zici? Nu crezi că este interesant? 

Kevin nu spuse nimic. Ce se petrecea? Tatăl lui nu avea 
hobby-uri - nici măcar nu-i plăcea ideea de hobby. Atunci își 
aminti cuvântul pe care îl folosise tatăl lui de câte ori mama 
vorbise despre Richard Kraven. 

Morbid. 

Acesta era cuvântul. Tatăl lui spunea mereu că era morbid. 

Atunci de ce îl interesa dintr-o dată atât de mult Richard 
Kraven? 

Dar în clipa următoare Kevin își aminti ce-i spusese mama lui 
cu două zile în urmă, când venise acasă după ce discutase cu 
doctorul Farber. 

— Copii, un timp o să ne fie greu. Tatăl vostru va trebui să-și 
schimbe complet stilul de viață. O să trebuiască să muncească 
mult mai puţin și să se odihnească mult mai mult. Asta 
înseamnă că totul se va schimba și pentru noi. Ce credeţi? Vă 
veţi putea adapta la situație? Vă veţi obişnui cu niște schimbari? 

Cu două zile în urmă, când el, Heather și mama lui vorbiseră 
despre asta, nu părea un lucru atât de greu. Dar acum, când era 
singur cu tatăl său în camera de spital, Kevin începu să se 
îndoiască de toate. Dintr-o dată, tatăl lui nu mai semăna cu 
omul pe care îl știa el. Mama lui îi spusese că tata se va 
schimba, dar, dacă asta însemna că va sta supărat tot timpul și 
va spune lucruri ciudate, Kevin nu mai era foarte sigur că le va fi 
atât de ușor. 

— Ei, ce zici? întrebă tatăl lui, văzând că tăcerea se 
prelungește. Ți se pare interesant noul meu hobby sau nu? 

Kevin se ridică în picioare și porni spre ușă. 

— Da, tată, spuse el, ocolind privirea tatălui sau. Mi se pare 
excelent. Îți aduc dosarul, bine? Mă întorc repede. 

leșind din spital, se întrebă ce-ar fi dacă s-ar face că uită de 
dosar și nu s-ar mai întoarce deloc. Cu două săptămâni în urmă, 
ar fi știut exact ce se va întâmplă: tatăl lui - cel pe care îl știa de 
o viaţă - ar fi stat supărat pe el un minut, după care ar fi uitat 
totul. Dar acum, totul era altfel - de când cu infarctul, se putea 
întâmpla orice. 

Se decise să facă ce i se spusese. 


101 


e Capitolul 19 


— Adică, vreau să zic, Doamne, doar nu făcea nicio crimă, nu? 
Avea și ea șmecheriile ei - cine nu le are? Doar trăim pe Capitol 
Hill, nu? Dacă o plăteau, foarte bine, înțelegeţi? 

Anne Jeffers se afla pe trotuar vizavi de clădirea în care 
Shawnelle Davis locuise și își desfășurase „afacerile”. Deși 
vorbea cu bărbatul acela cu vederi sexual-economice liberale de 
aproape douăzeci de minute, încă nu era sigură dacă acesta o 
cunoscuse pe Shawnelle, cu atât mai puţin dacă întreţinuse cu 
ea relațiile de prietenie intimă pe care le afișa. Cu toate acestea, 
îl lăsă pe fotograf să-i facă niște prim-planuri. Îi vor folosi, dacă 
nu la altceva, măcar la completarea paginilor de știri din Herald 
cu fotografii alb-negru. Sigur că individul cu pricina era unul 
dintre personajele cele mai colorate din mulţimea care se 
adunase pe Bolyston Street, prin aceea că reușise să-și 
perforeze părţi ale trupului care o făceau pe Anne să se înfioare 
numai când se gândea la durerea pe care acesta o suportase. 
De fapt, în timp ce discuta cu tânărul, își puse pentru prima dată 
întrebarea dacă n-ar fi cazul ca ea și Glen să se gândească la o 
eventuală mutare, puţin mai departe de Broadway, cel puţin 
până când Heather și Kevin vor fi trecuţi de vârsta adolescenței, 
și deci mai în siguranţă. 

Când o șoaptă se făcu auzită în mulţime, Anne întrerupse 
scurt interviul și așa destul de incoerent. Făcându-și loc până în 
primele rânduri ale mulțimii, văzu că ușa apartamentului lui 
Shawnelle Davis se deschisese și niște brancardieri împingeau o 
targă pe rotile, la fel de precauţi ca și cum ocupanta ei ar fi fost 
o bolnavă în stare critică, nu moartă de peste două zile. 
Bucuroasă că avea o scuză ca să întrerupă interviul, cobori de 
pe bordură și traversă strada, adoptând inconștient acea 
atitudine încrezătoare care îi înlesnea pătrunderea în scena unei 
crime cu mult înainte ca aceasta să fie deschisă restului presei. 
În această dimineaţă însă, costumaţia ei de jogging îi tăie tot 
elanul, mai ales că o văzu pe Lois Ackerly însoţind targa, în timp 
ce brancardierii o coborau cu grijă pe scări până la nivelul 
străzii, după care o transportară până la camioneta care avea să 
o ducă la morgă. 


102 


Când targa mobilă se apropie de ea, Anne fu impresionată o 
dată în plus de anonimatul ciudat al sacului de plastic folosit în 
astfel de situaţii, care ascundea cadavrul de ochii privitorilor. In 
loc să ascundă cu delicateţe rănile victimei, sacul avea efectul 
instantaneu de a-i face pe toţi să se întrebe ce se afla înăuntru. 
Deși Anne știa că acești saci moderni de plastic erau mult mai 
eficienţi pentru scopul în care erau folosiţi, nu putea să nu se 
gândească la demodata pătură, care era mult mai umană, 
oferind măcar un soi de confort victimei în loc să evidenţieze 
violența morţii; chiar și după zece ani de când îi tot vedea, Anne 
nu reușise să se acomodeze cu ei. Dar acum avea o treabă și 
trebuia să și-o facă. 

— Pot și eu să arunc o privire? o întrebă ea pe poliţista care 
era aproape la fel de neconvențional îmbrăcată ca și ea. 

Lois Ackerly clătină din cap. 

— O dată ajunși în sac, nu mai ies de-acolo până nu-i preia 
medicul legist. 

Când Anne o luă către scările care duceau la primul etaj, 
Ackerly se așeză în faţa ei, blocându-i drumul. 

— lar apartamentul încă este considerat locul crimei, adăugă 
ea cu fermitate. 

— Ei, am încercat și eu, nu mă poţi acuza pentru atâta lucru, 
se scuză Anne zâmbind și în ochii poliţistei sclipi o scânteie de 
amuzament. 

— Ei, tot așa nici tu nu mă poţi acuza că nu te las să treci. 
Haide, Jeffers, doar știi regulile. 

Anne își aruncă o privire în care se citea dorința către 
ferestrele de la primul etaj, dar știu că nu era cazul să insiste. In 
cei patru ani de când o cunoștea pe Lois Ackerly - din prima zi 
când Lois fusese numită în echipa care se ocupa de crimele 
Kraven - Anne o văzuse rareori nesocotind o regulă, cu atât mai 
puţin încălcând una. Și a nu o lăsa pe ea sau pe oricine altcineva 
care nu era în legătură directă cu secția de poliţie a orașului 
Seattle să pătrundă la locul unei crime era o regulă pe care 
Ackerly o respecta de fiecare dată. 

— Atunci, măcar îmi răspunzi la câteva întrebări? riscă Anne. 

Ackerly clătină din cap. 

— N-am timp. 

Întorcându-i spatele, poliţista începu să urce scările. Anne se 
gândi o clipă că poate va reuși să-i smulgă acesteia câteva 


103 


cuvinte pe scări, dar chiar atunci îi atrase atenția motorul 
vehiculului care o ducea la morgă pe Shawnelle Davis. Poate că 
ar trebui să încerce să-l urmărească până în centru și să vadă 
dacă nu putea să se strecoare la autopsie. In acel moment auzi 
o voce care venea din spatele ei și de undeva de deasupra și 
care o tachina: 

— Nici să nu-ți treacă prin cap. Nu s-a renunţat încă la regula 
care interzice reporterilor intrarea în cabinetele medicale. 

Simţind că roșește, Anne se răsuci și îl văzu pe Mark 
Blakemoor care îi zâmbea larg din holul lung pe care se aflau 
apartamentele de la primul etaj al clădirii. 

— Deci până la urmă au chemat echipa A, contraatacă Anne. 

— Cei răi nu cunosc odihna, ca să folosim un clișeu, spuse 
Blakemoor. Te-au chemat de la ziar sau ai aflat de la 
informatorul tău de încredere? 

— De la ziar, mărturisi Anne. Am renunţat la informator după 
ce l-au condamnat pe Kraven. la zi, care-i treaba? Bănuiesc că 
nu există nicio legătură. 

— Ce zici de o cafea? Ei propuse Blakemoor. Am cam terminat 
pe aici și Ackerly poate să stea pe lângă băieţii de la laborator. 
Vrei să vezi ce poţi să scoţi de la mine? 

— Ai ghicit, spuse Anne. Dar plătim nemțește. Presa nu poate 
fi mituită. 

Blakemoor făcu o faţă exagerat de amărâtă. 

— lar polițiștii nu mai mănâncă gogoși. 

După cinci minute intrară pe ușa din dos de la Charlie's, nu 
acordară nicio atenţie celor trei tipi care se tratau deja cu 
băuturi tari, deși încă nu se făcuse ora zece, și ajunseră în 
restaurantul din față așezându-se la una dintre mesele de la 
ferestrele care dădeau spre Broadway. 

— Ador locul ăsta, oftă Anne uitându-se în jur la decorul într- 
un stil victorian îndoielnic împodobit cu o colecţie eclectică de 
postere, tablouri și obiecte. 

Era un tip de restaurant care apăruse și dispăruse în același 
timp cu douăzeci de ani în urmă. Dar Charlie's se menţinuse, 
evoluând lent de la faima sa originală de „cel mai nou și cel mai 
șic restaurant” până la statutul său actual de relicvă nostalgică 
dintr-un trecut îndepărtat, când ceva care purta numele 
„Charlie-Trei-Fripturi” nu era considerat necorespunzător politic. 


104 


— Una dublă, fără frișcă? o întrebă Blakemoor pe Anne când 
chelneriţa veni să le ia comanda. ` 

Anne dădu din cap, iar el ridică două degete. In timp ce își 
aşteptau cafelele, Anne scotoci prin geantă și scoase 
reportofonul. 

— Hm, mormăi Blakemoor, clătinând din cap. S-ar putea să 
reușești să scoţi ceva de la mine, dar vocea mea nu va fi 
niciodată pe bandă. Fără interviuri până când nu știm mai mult. 
Bine? 

Anne dădu drumul reportofonului în geantă. 

— Mă știi doar - mă mulţumesc cu ce mi se oferă. Spune, ce 
se întâmplă? Umblă vorba că echipa specială a fost desființată 
prematur. 

Mark Blakemoor își dădu ochii peste cap iritat. 

— Nu mai crede tot ce auzi de la dispecerat, bine? 

— Nicio problemă, replică Anne. Pe de altă parte, n-aș mai fi 
reporter dacă n-aș întreba de ce ar spune dispecerul una ca 
asta? Care-i clenciul? O crimă copiată? 

Detectivul avu o ezitare și Anne aproape că îl văzu trecând în 
revistă locul crimei. Într-un târziu ridică din umeri. 

— Dacă este o copie, este cea mai nereușită pe care-am 
văzut-o vreodată. Și copiile încep de obicei să apară cam o dată 
cu originalul. Or Richard Kraven este scos din circulaţie de 
aproape doi ani și nici când „lucra” n-am avut vreo copie. 

— Ești sigur? întrebă Anne, aruncându-i detectivului o privire 
neîncrezătoare. 

— Sunt sigur, spuse Blakemoor. Și să știi că sunt lucruri cu 
privire la crimele lui Richard Kraven pe care nu le știe nimeni, 
nici măcar tu. 

Se întrerupse, întrucât chelnerița venise cu două pahare 
aburinde, pline cu un lichid de culoarea cafelei cu lapte, pe care 
le așeză pe masă, în faţa lor. Fără să guste în prealabil, 
detectivul adăugă două lingurite de zahăr, amestecă și luă o 
înghiţitură. 

— Partea urâtă este că există realmente unele asemănări 
între crima asta și cele ale lui Kraven. 

Anne își ciuli urechile de reporter. 

— Cum ar fi? îl îmboldi ea, încercând să nu trădeze 
curiozitatea care i se strecurase în minte. 


105 


Expresia lui Blakemoor deveni din nou concentrată și el 
începu să enumere pe degete argumentele: 

— Unu: nu există niciun semn de împotrivire. Amintește-ţi 
cum dispăreau pur și simplu victimele lui Kraven, ca și cum s-ar 
fi dus cu el de bunăvoie. Ei bine, la fel a fost și cu Shawnelle 
Davis. Sigur, femeia era prostituată, deci probabil că și-a 
imaginat că a pescuit un client. 

Blakemoor trecu la degetul următor. 

— Doi: i-a fost deschisă cavitatea toracică și i-au fost smulse 
organele. 

Anne își încleștă fălcile și, ca de obicei, simţi o greață fizică la 
auzul masacrelor de care era capabil omul asupra semenilor săi. 

— Exact ca în cazul lui Richard Kraven. 

— Numai că, în comparaţie cu Kraven, tipul ăsta este un 
amator, continuă Blakemoor. Și mai e ceva: mai întâi i-a frânt 
gâtul. 

Anne se încruntă. 

— Asta n-a făcut-o niciodată Richard Kraven. El nu le omora 
decât după ce le deschidea, nu-i așa? 

— Așa este, din câte știm, o aprobă Blakemoor. 

Se uită în jur, ca și cum ar fi vrut să se asigure că nu erau 
ascultați, apoi se aplecă înainte. 

— Chestia e, adăugă el cu o voce mai scăzută, că după 
cantitatea de sânge care s-a scurs din răni, se pare că și tipul 
ăsta a deschis-o pe Davis înainte să moară. 

Anne îl fixă pe detectiv fără să clipească. 

— Și ce zici? Este sau nu o copie? 

Blakemoor se juca încet cu degetul pe marginea paharului cu 
cafea, cumpănind. Ştia că n-ar trebui în niciun caz să discute cu 
un reporter, cel puţin nu în acest stadiu al anchetei, dar era 
sigur că Anne Jeffers n-ar publica nimic care să-l bage în bucluc, 
în plus, în toţi anii în care fusese pe urmele lui Richard Kraven, 
găsise în ea un bun ascultător. Și, ce mai încolo și încoace, o 
plăcea. 

— Nu știu, spuse el în cele din urmă. Dacă nu i-ar fi despicat 
pieptul și nu i-ar fi împrăștiat organele prin toată bucătăria, aș 
spune că a fost cineva pe care Shawnelle Davis îl cunoștea, care 
avea ceva cu ea. Niciun semn de împotrivire, niciun semn că i-ar 
fi fost forțată ușa. La astfel de crime, autorul își face treaba și își 
ia tălpășița. 


106 


— Dar un client? întrebă Anne. 

Blakemoor clătină din cap. 

— Niciun semn de relații sexuale, perversităţi sau alte lucruri 
de-astea. Și asta mă îngrijorează cel mai mult. Dacă n-au avut 
loc relaţii sexuale și dacă nu există niciun semn de împotrivire, 
atunci ce este? 

Anne ezită, știind că ceea ce avea să spună era o erezie faţă 
de întreaga presă. Pe de altă parte, ajunsese și ea să aibă la fel 
de multă încredere în Blakemoor câtă avea el în ea. 

— S-au scris multe articole despre Richard Kraven în ultimul 
timp, începu ea precaută. Și eu am fost în primele rânduri, le-am 
scris probabil pe cele mai bune. Cred că există și posibilitatea să 
fi făcut pe cineva s-o ia razna. 

Ochii lui Blakemoor îi întâlniră pe ai ei. 

— Exact la asta m-am gândit și eu, spuse el. Am un sentiment 
sinistru în legătură cu asta, Anne. Cum să spun? Parcă acum, 
când Kraven e mort, cineva și-a pus în gând să-l imite numai ca 
să ne dea bătaie de cap. 

— Și dacă este adevărat? întrebă Anne, deși știa deja 
răspunsul. 

Buzele lui Blakemoor se strânseră până deveniră o linie 
subțire. 

— Atunci vor mai fi și alte crime. 

Oftă și scoase un geamăt de dezgust 

— Câteodată nu mai înțeleg nimic, Jeffers. Parcă nici n-am 
scapat bine de un ţicnit că am și dat peste altul. 

— Poate că n-o să fie așa cum spui, sugeră Anne. 

Blakemoor își amestecă neliniștit cafeaua cu lapte. 

— Poate că nu. 

Dar niciunul dintre ei nu crezu ce spusese. 


e Capitolul 20 


Oare de aceea nu voia niciodată să iasă din curte? Din același 
motiv care îl oprea și pe băiat să o facă? 

Deși nu vedea nimic, băiatul știa că pisica era acolo. Acolo se 
ascundea întotdeauna și stătea pitită în spatele casei, făcând tot 
posibilul să nu fie văzută în frunzișul gros al rododendronilor pe 
care îi plantase mama lui de-a lungul gardului. Băiatul nu știa de 


107 


ce nu părăsea pisica niciodată curtea din spatele casei, dar își 
imagina că, de vreme ce animalul se încăpățâna să rămână 
acolo, trebuia să existe ceva în afara curții care o înspăimânta 
pe biata creatură mai mult decât el însuși. 

Sau poate că - băiatul era din ce în ce mai sigur că acesta era 
adevărul - pisicii îi plăcea jocul la fel de mult ca și lui. 

Băiatul se ghemui cât putu de mult, echilibrându-și perfect 
șoldurile, așa încât rămase la fel de nemișcat ca pisica atunci 
când pândea câte o pasăre care îi încălca domeniul. Numai ochii 
băiatului erau în mișcare, dar chiar și ei se mișcau aproape 
imperceptibil, atunci când scrutau adâncurile umbroase ale 
tufelor de rododendron, încercând să prindă cel mai slab foșnet 
care ar fi trădat prezenţa pisicii. 

Apoi o văzu - nu fusese decât o tresărire a cozii animalului, 
dar destul ca să-i dea în vileag ascunzătoarea. 

Cu aceeași gratie ca a pisicii, băiatul începu să înainteze, 
legănându-se mai întâi până ce mâinile lui atinseră iarba, 
simțind în palmele sensibile fiecare fir, așa cum își imagina că 
simteau labele pisicii suprafata pe care călca. Încurajat, văzând 
că pisica rămânea ghemuită în același loc - încă nesigură că 
fusese reperată - băiatul înainta centimetru cu centimetru mai 
departe. Acum simţea că se transformase el însuși în pisică. Toti 
mușchii din trupul lui mic erau încordați și simtea că timpul se 
dilata pe măsură ce el se târa cu mișcări lente și grațioase, ca și 
cum s-ar fi prelins pe pajiște către tufișuri. 

Acum o văzu pe pisică încordându-se - de fapt, nu numai că o 
văzu, dar și simţi că i se întâmplă lui însuși. El și pisica se 
contopeau într-o singură ființă; simțea emoțiile pisicii, în timp ce 
pisica la rândul ei trăia viata băiatului ca și cum ar fi fost a ei. 

Pisica se încordă în timp ce băiatul se apropia tot mai mult, 
ajungând să-i vadă acesteia nu numai capătul cozii care tremura 
nervos, ci și mustățile. Parcă prin simpatie, și fața băiatului 
începu să tremure și el simti cum perișorii de pe maxilar i se 
Zburlesc. 

Ajunse și mai aproape și văzu cum pisica se trage înapoi. 

— Pis, pis, îi șopti băiatul atât de încet, încât numai el și pisica 
să poată auzi cuvintele liniștitoare. 

Scoase din buzunar o pereche de mânuși din piele neagră și 
fină și le puse cu grijă. 

— Ce pisicuţă cuminte, o dezmieraă el. Pis, pis, pis. 


Parcă hipnotizată de șoaptele mângâietoare, pisica se calmă 
puțin și blana ei zburlită începu să se așeze la loc. 

Băiatul se strecură și mai aproape de tufișuri. 

Mâna lui dreaptă se întinse și începu să șerpuiască prin 
frunziș fără zgomot, ca un șarpe. Pisica se încordă din nou, 
ridicându-se de data aceasta pe picioare, cu spatele arcuit și cu 
fiecare fir din blană ridicat drept în sus. Un fior - ca o mică 
descărcare electrică - străbătu prin tot corpul băiatului, după 
care, ca un fulger negru, degetele lui țâșniră și înșfăcară pisica 
înainte ca ea să se ferească și să se pună la adăpost. Trăgându- 
și prada din adăpostul rododendronilor, băiatul o ridică la nivelul 
ochilor. 

Ochii pisicii îi întâlniră pe ai lui ṣi ea scoase un sâsâit. Apoi, o 
labă din fată se întinse brusc cu ghearele scoase ca și cum ar fi 
încercat să-i taie fata. Cealaltă mână a băiatului, și ea acoperită 
de o mânușă de piele, îi prinse laba și pisica nu mai încercă să 
se opună, ca și cum ar fi înțeles în sfârșit cât de precară era 
situația în care se găsea. 

La fel cum nici băiatul nu încercase vreodată să se 
împotrivească. 

Cu pisica în brațe, băiatul se ridică și porni către casa în care 
azi nu se afla nimeni. 

În afară de el. 

Si pisica. 

După ce intră pe ușa din spate, băiatul se opri. Știa că era 
singur, dar casa era încărcată de amintiri înfricoșătoare. Astăzi 
însă, teama se diminua la gândul lucrurilor pe care avea să le 
înfăptuiască. _ 

Începu să se miște repede. Într-o clipă ajunse în subsol. Cu 
inima bătându-i cu putere, se apropie de masa de lucru. 

Inima îi bătea de frică sau de emoție? 

Cunoștea bine masa de lucru. Făcea parte din existența lui la 
fel ca respirația. Era acolo dintotdeauna. 

Acum putea s-o folosească el însuși. 

După ce puse pisica într-o cușcă, băiatul se puse pe treabă. 

Tot ce-i trebuia era acolo, pregătit cu grijă, așa cum era de 
fiecare dată totul pregătit pentru el. 

Tamponul, eterul. 

Băiatul se simtea bine, știind că va dovedi milă față de 
animal. 


109 


Îmbibă tamponul cu eter, apoi deschise cușca și îşi introduse 
mâna înăuntru. Pisica îl atacă din nou cu laba dinainte. De data 
aceasta, ghearele pătrunseră prin pielea mânușilor, provocând 
răni adânci în pielea băiatului, dar acesta nu simti nimic. 

Era imun la orice durere, de orice fel ar fi fost? 

Degetele lui se încleștară pe trupul pisicii, cu cealaltă mână 
apăsă cu putere tamponul îmbibat în eter peste fata animalului. 
Pisica se zbătu, dar zbaterea ei fu din ce în ce mai slabă. Apoi 
rămase fără vlaga și băiatul știu că sosise momentul să înceapă. 

Puse pisica pe masa de lucru și îi întinse picioarele, legându-i- 
le așa cum îl legaseră Iiliputanii pe Gulliver. Dar, dacă pisica era 
Gulliver, băiatul nu era un personaj din Lilliput. 

El era din Brobdingnag. 

Începu să-i atașeze electrozii, aşa cum făcea tatăl lui cu el. 

Apoi aşteptă, așteptă ca pisica să se trezească. 

Numai când pisica fu complet trează, numai când fu capabilă 
să simtă din plin ceea ce avea el să experimenteze, degetul 
băiatului se apropie de butonul care activa electrozii... 


e Capitolul 21 


Tot trupul lui Glen se zgâlțâi spasmodic și ochii i se deschiseră 
larg. 

Un infarct! Făcea un nou infarct! Întinse mâna după butonul 
prin care o chema pe asistentă, dar în momentul în care degetul 
lui mare apăsă pe buton, mintea i se limpezi și își dădu seama 
că făcea o greșeală. Nu fusese deloc un infarct; pur și simplu 
avusese un coșmar. 

Dar ce visase? 

Cu o secundă în urmă părea atât de real. 

O pisică. 

Era ceva cu o pisică. 

Kumquat? 

Încercă să-și amintească exact cum arăta pisica, dar detaliile 
visului se șterseseră, dispărându-i din minte pe măsură ce 
încerca să le rememoreze. Imediat ușa camerei lui se deschise 
și în cameră intră una dintre asistente. Era Annette Brady, pe 
care Glen o simpatizase din primul moment în care fusese 


110 


destul de conștient ca să știe cine era, dar în această dimineaţă 
zâmbetul ei binevoitor dintotdeauna îi dispăruse de pe faţă. 

— Da? întrebă ea cu o asprime care era la fel de neobișnuită 
ca și privirea ei încruntată. 

Dintr-o data Glen înţelese - Annette lucra în schimbul doi și 
fusese chemată devreme astăzi. 

— Scuză-mă că am sunat, spuse el. Am avut un coșmar și 
credeam că am făcut din nou infarct. 

Asistenta își plimbă privirile peste ecranele monitoarelor de 
deasupra patului. 

— Ei bine, acum totul pare să fie în regulă, spuse ea și se 
îndreptă spre ușă. 

— O să lucrezi mai mult astăzi, nu? întrebă Glen. 

Annette Brady își întoarse capul. 

— Nu mai mult decât de obicei. 

Încruntându-se, Glen își aruncă o privire spre ceas. Șapte și 
jumătate? 

Cum era posibil să fie șapte și jumătate? De-abia se trezise 
când... 

Nu mai mult decât de obicei? 

Își mută privirea spre fereastră. Felinarele erau deja aprinse 
afară și ultimele urme ale serii se pierdeau în întuneric. Dormise 
toată ziua? 

De ce nu-l treziseră pentru cină? Doar se afla într-un spital - 
de câteva ori chiar îl treziseră ca să-i dea somniferul! Tocmai se 
pregătea să întrebe, când își dădu seama că nu-i era foame. Il 
cuprinse deruta. Uitase tot ce se întâmplase pe parcursul zilei? 
Dar poate că se înșela - poate că îl lăsaseră să doarmă. 

— Mă gândeam că poate primesc ceva de mâncare... 

Annette Brady făcu ochii mari. 

— După tot ce aţi mâncat la cină, tot vă este foame? 

Clătină din cap cu resemnare. 

— Bine, să văd ce pot să fac. Dar dacă găsesc ceva de 
mâncare la ora asta, sper măcar că veţi fi mai politicos. Pot să 
sper atâta lucru? 

După ce sora ieși din cameră, Glen încercă să se dumirească. 
Era evident că mâncase, și tot atât de evident că se plânsese de 
mâncare. Dar nu-și amintea de cină, după cum nu-și mai 
amintea nimic legat de ziua care trecuse. 


111 


Se uită prin cameră, sperând parcă să găsească un indiciu, și 
primul lucru care îi căzu sub ochi fu un dosar gros care stătea pe 
masa de lângă pat. Il luă, îl deschise și se încruntă. Dosarul lui 
Anne despre Richard Kraven? Ce căuta aici? 

Probabil că trecuse ea pe-acolo și-l lăsase în timp ce el 
dormea. Luă telefonul și formă numărul de acasă, dar în 
momentul în care Anne răspunse, îi trecu ceva prin minte. 

Urma să plece acasă peste câteva zile - dacă s-ar dovedi că 
avusese o pierdere de memorie, l-ar mai externa? 

Nici gând. L-ar ţine acolo până când ar afla ce anume o 
produsese. Prin urmare, când Anne răspunse la telefon, el avu 
un moment de ezitare. Ea profită de acest moment și vorbi. 

— Deci te-ai hotărât să suni ca să-ți ceri scuze, așa-i? întrebă 
ea pe un ton pe jumătate zeflemitor. Cu cine vrei să începi? Cu 
mine sau cu Kevin? 

Mintea lui Glen începu să lucreze asiduu. Nu-și amintea să fi 
vorbit cu Anne în acea zi, dar își amintea că vorbise la telefon cu 
Kevin azi-dimineaţă și îl rugase să-i aducă la spital niște reviste. 
Se uită repede pe noptieră; revistele erau acolo, sub dosar. 

Deci, măcar Kevin fusese la el, poate că și Anne. 

— Cred că am avut o zi proastă, spuse el fără să mintă câtuși 
de puţin, dar fără să recunoască faptul că nu-și amintea nimic, 
îmi pare sincer rău, bine? 

Un minut mai târziu, după ce Glen repetă scuzele și pentru 
Kevin, Anne reveni la aparat. 

— Pentru cât timp ai nevoie de dosarul meu? întrebă ea, de 
data aceasta pe un ton aproape amuzat. 

Glen se uită din nou la dosarul cel gros. Deci, chiar îl ceruse. 
De ce oare? 

— Nu știu, răspunse el, din nou fără să mintă și, ca și înainte, 
fără să recunoască golul din memoria lui cu privire la întreaga 
zi. 

Dar de ce să-l ceară? Întotdeauna considerase că fascinația 
lui Anne față de cazul Kraven friza morbidul, ceea ce știa și Anne 
foarte bine. 

— Cred că m-am gândit că, dacă tot stau aici, imobilizat la 
pat, aş putea să-mi umplu timpul încercând să-mi imaginez ce-ai 
găsit atât de interesant la el, improviză el. Cred că o să-l citesc 
la noapte. 


112 


La câteva minute după încheierea acestei convorbiri, Glen luă 
dosarul, fără intenţia precisă de a-l citi, ci gândindu-se că gestul 
i-ar stimula memoria. Rămase o clipă cu dosarul în poală, după 
care, în loc să-l pună la loc, îl deschise. 

Începu să-l frunzărească și, în timp ce se uita rapid peste 
articolele din el, avu un ciudat sentiment de déjà-vu. 

Întreg materialul îi părea foarte familiar, deși nu ţinea minte 
să-l mai fi citit vreodată. Când întoarse una din pagini, îngheţă. 
Avea în faţă fotocopia unui articol despre care știa precis că era 
scris de Anne, deși nu avea nicio semnătură. 


Richard Kraven 
a molestat animale? 


Foștii vecini ai lui Richard Kraven povestesc că cel bănuit 
de a fi ucis în serie obișnuia să tortureze animale încă de 
când avea doisprezece ani. 

Martha Demming, în vârstă de 76 de ani, care locuiește de 
aproape douăzeci de ani în casa din imediata vecinătate a 
imobilului din South Seattle, în care încă vieţuiește Edna 
Kraven, relatează că a avut de cel puţin două ori ocazia să-l 
vadă pe Richard Kraven urmărind pisica mamei sale. 

„Nu vreau să insinuez că o tortura, a afirmat Martha 
Demming într-un interviu telefonic, dar pisica părea de 
fiecare dată să se teamă de el.” 

Mai târziu, în timpul aceluiași interviu, domnișoara 
Demming a declarat că se zvonea că leșul pisicii a fost găsit 
de un alt vecin, care „credea că animalul fusese electrocutat, 
sau ceva de genul ăsta”. Vecinul despre care se știa că a 
găsit pisica, Wilbur Frankenburg, a murit în urmă cu trei ani, 
la vârsta de 56 de ani, așa încât afirmaţiile domnișoarei 
Demming nu au putut fi confirmate. 


Glen Jeffers citi articolul cu atenţie de două ori și, în acest 
timp, mici fragmente disparate din coșmarul care îl trezise îi 
reveniră în sfârșit în memorie. Închizând dosarul și așezându-l 
pe noptieră, se lăsă pe spate, pe perne. 

Cel puţin originea coșmarului părea acum elucidată. Evident, 
citise o parte din dosarul lui Anne în timpul zilei. 

Dar atunci de ce nu-și amintea de el? Încă meditând asupra 
răspunsului la această întrebare, se cufundă într-un somn 
adânc. 

113 


e Capitolul 22 


Dacă noaptea îi aduse lui Glen Jeffers un somn adânc și 
liniștit, Anne și-o petrecu într-o chinuitoare insomnie. Telefonul 
lui Glen venise exact după ce ea se autoconvinsese că 
atitudinea lui ciudată de când venise să-l viziteze la spital nu 
însemnase absolut nimic alarmant. 

La urma urmei, doctorul Farber o avertizase în ziua de după 
atacul de cord al lui Glen că nimic nu va mai fi la fel după acest 
incident. Pentru unii oameni, spunea el, un infarct ca acela pe 
care-l suferise Glen putea produce o schimbare totală de 
personalitate. Unul dintre pacienţii lui, care avusese o 
personalitate de tip A toată viaţa, devenise practic peste noapte 
un individ cu personalitate B. Oamenii agitaţi ajungeau adeseori 
să nu mai fie deranjati de lucruri care înainte de atacul de cord îi 
făceau să-și iasă din pepeni, în timp ce persoanele nepăsătoare 
deveneau de-a dreptul cârcotașe. Anne descoperise această din 
urmă schimbare la Glen când mersese să-l viziteze înainte de a 
se duce acasă ca să pregătească masa de seară pentru copii. 
Soţul ei, până atunci un om cu reacţii pozitive, stătea proptit în 
pat, cu un dosar - unul dintre dosarele ei, cum avea să 
descopere - împrăștiat peste tot în jurul lui și, când se aplecase 
să-l sărute, abia dacă reacţionase. Când îl întrebase de ce 
începuse să-l intereseze dintr-o dată Richard Kraven, el îi 
răspunsese că pur și simplu era curios de unde provenea 
obsesia ei față de acest caz. 

— Și știi ceva? comentase el când își ridicase în sfârșit 
privirea din dosar. Era un tip interesant. Tu l-ai făcut 
întotdeauna să pară un soi de monstru, dar... 

Anne îl privise șocată, neputând să-și creadă urechilor. Nu 
mai departe de săptămâna trecută el îi spusese că singurul 
motiv rezonabil ca ea să se ducă la execuţie era „ca să se 
asigure că ticălosul era mort cu adevărat”. lar acum era „un tip 
interesant”? 

— Bine, dar a fost un monstru, exclamase ea. Numai 
Dumnezeu știe câţi oameni a omorât. Și nu s-a mulțumit să-i 
omoare, Glen. l-a disecat! 

Când Glen o privise pe deasupra articolului pe care îl citea - și 
care era scris de ea, deși, după cum vorbea el, reieșea că Anne 


114 


nu știuse niciodată nimic despre Richard Kraven - păruse 
aproape supărat. Ea închisese pe loc subiectul, știind foarte bine 
că ultimul lucru de care avea nevoie Glen era să se enerveze. 
Dar în tot restul vizitei, simţi că el abia reușea să-și ascundă 
antipatia. In cele din urmă, ea își scurtase vizita când timp de 
zece minute Glen păruse că uitase pur și simplu de prezenţa ei. 

Inainte să părăsească spitalul, se oprise să discute cu 
asistenta, care o liniști spunându-i că se întâmplă frecvent ca 
pacienţii să prefere să nu primească vizite; consumau atâta 
energie, încât pur și simplu nu mai aveau puterea să poarte 
conversații cu vizitatorii. Anne încercase să fie mulțumită de 
această explicaţie, dar nu putuse să nu fie îngrijorată, mai ales 
după ceea ce îi povestise Kevin. lar când Glen sunase în sfârșit, 
deși părea că își venise în fire, ea avusese puterea să-i spună că 
ceva nu era în regulă. In ciuda scuzelor lui pentru purtarea faţă 
de ea și Kevin, Anne avusese straniul sentiment că soţul ei nu 
înţelegea de fapt de ce era supărată pe el. După acest telefon, 
neliniștea pe care abia reușise să și-o potolească revenise cu și 
mai multă intensitate. 

Punând deoparte teancul de notițe la care lucra - adunate în 
orele de muncă din subsolul poliţiei - se ridică de la birou, știind 
că nu mai avea nicio șansă să mai poată lucra în această seară. 
leșind din birouașul pe care îl improvizase Glen la unul dintre 
capetele livingului întunecos, îl văzu pe Kevin, care citea o carte 
tolănit pe canapea, în timp ce televizorul zbârnâia neluat în 
seamă, ca un zgomot de fond. 

— Dacă nu te uiţi la televizor, ai putea să-l închizi, comentă 
ea. 

— Ba mă uit, rosti Kevin, neobosindu-se să-și ridice privirile 
din carte. 

Anne se decise că nu era cazul să se certe cu Kevin. Dacă l-ar 
obliga, era sigură că ar fi perfect capabil să-i relateze cu cele 
mai mici amănunte tot ce se petrecea pe ecranul pe care părea 
că nu îl lua în seamă. Era un talent pe care îl moștenise de la 
tatăl ei, care, ea știa foarte bine, era capabil să citească o carte, 
să urmărească o conversaţie care se desfășura în aceeași 
cameră și să observe în același timp greșelile pe care le făcea 
ea când exersa la pian în altă cameră. Era o trăsătură a tatălui 
ei care o impresiona și o enerva deopotrivă. La Kevin, această 
capacitate era, în ceea ce o privea, subminantă, căci îi 


115 


zădărnicea toate motivele pe care le invoca atunci când îi cerea 
să nu-și facă temele uitându-se la televizor în același timp. 

— Mă duc la spital să-l văd pe tata. 

Kevin își ridică în sfârșit privirile din carte și Anne își dădu 
seama că vocea îi trădase îngrijorarea. 

— S-a întâmplat ceva? 

Anne clătină din cap. 

— Am chef de o plimbare și m-am gândit să trec și pe la el. 

— Foarte bine. 

— Spune-i lui Heather să nu iasă. 

Kevin își dădu ochii peste cap. 

— Asta-i bună, mamă, nu sunt bebeluș. Am stat singur în casă 
de atâtea ori. 

Dar nu și peste noapte, își zise Anne, dar nu o spuse. Decât să 
dea glas gândului și să riște încă o privire agasată din partea 
fiului ei, preferă să se aplece și să-l sărute pe frunte. 

— Mă întorc peste o oră. Să fii cuminte, da? 

Aerul nopţii devenise rece și pătrunzător și, în timp ce se 
îndrepta spre Sixteenth East, Anne își înfundă mâinile adânc în 
buzunare. Când ajunse pe Mercer Street, unde cartierul devenea 
mai deocheat, o luă la dreapta, o tăie pe Fifteenth, după care o 
luă din nou spre sud și intră în complexul Group Health pe la 
intrarea urgenţelor, apoi străbătu toate coridoarele până la 
ascensoarele care duceau la secția de Terapie Intensivă de la 
etajul trei. Folosi telefonul roșu din camera de așteptare, se 
prezentă și după o clipă apăru Annette Brady. 

— Soțul dumneavoastră doarme, dar cred că nu-i nicio 
problemă dacă vreţi să vă aruncaţi o privire înăuntru. 

— Cum se mai simte? întrebă Anne, în timp ce sora o însoțea 
în secţia de Terapie Intensivă. 

— În seara asta mult mai bine. Cred că a adormit după cină și, 
când s-a trezit, era din nou o ființă normală. Dar, cinstit vorbind, 
dacă aș fi în locul dumneavoastră nu l-aș trezi acum. Cel mai 
bine ar fi să se odihnească. 

Sora deschise încet ușa camerei lui Glen și Anne își aruncă o 
privire înăuntru. O rază de lumină care pătrundea pe fereastră 
de la felinarul din stradă îi scălda fața. Deși încă era conectat la 
monitoarele cardiace, începuse să arate din nou ca bărbatul pe 
care îl cunoștea. Simţi că i se risipesc și ultimele urme ale 
supărării pe care o simţise faţă de el în acea după-amiază și 


116 


seară, precum și îngrijorarea din cauza comportamentului său 
bizar. Simţindu-se mult mai liniștită, se dădu la o parte din 
cadrul ușii și o lăsă pe Annette Brady să o închidă. 

— Dintr-o dată mă simt ridicolă, mărturisi Anne în timp ce se 
îndrepta, alături de Annette, spre ușile principale ale secţiei. 
Cred că era mai bine să dau un telefon pur și simplu, dar am 
început să simt faţă de Glen ce simţeam faţă de copiii mei când 
erau bebeluși. Una e să ţi se spună că sunt bine și alta e s-o vezi 
cu ochii tăi. 

— Nu-i nicio problemă, o asigură sora. Credeţi-mă că avem 
soţii care vin aici în fiecare noapte, la orice oră. Pe de altă parte, 
soţii, continuă ea, nu prea se arată la ore nepotrivite. Este 
uimitor ce slab este instinctul de protecţie la bărbatul 
heterosexual american. 

Anne se îndreptă spre lifturi și îi făcu semn cu mâna surorii, 
iar aceasta o preveni să fie precaută dacă voia să se întoarcă 
acasă pe jos. 

— Știţi că femeia care a fost ucisă noaptea trecută locuia la 
numai câteva blocuri de aici. 

Și era o prostituată care și-a ales prost clientul, își zise Anne, 
în timp ce ascensorul cobora spre parter, dar imediat își aminti 
că Shawnelle Davis nu făcea altceva decât să încerce să-și 
câștige existenţa și pentru asta nu merita să moară. Cu un gest 
aproape conștient de sfidare a avertismentului lui Annette 
Brady, Anne ieși din spital pe ușa principală și urcă pe Sixteenth 
East. În timp ce mergea cu pași mari pe trotuar, străbătând 
când zone luminate de câte un felinar, când porţiuni 
întunecoase, avu brusc sentimentul că o urmărise cineva. Se 
opri, scrută strada care se întindea în faţa ei, apoi se răsuci. 

Nici ţipenie. 

Uitându-se încă o dată în faţa și în spatele ei și convingându- 
se că nu o pândea nimeni în bezna care îi stătea în față, Anne își 
continuă drumul până când ajunse la colţul lui Thomas Street, 
unde o părăsi curajul și coti la stânga, mărind pasul la vederea 
luminilor și a traficului intens care se întrezăreau pe Fifteenth 
Street. Când ajunse la colț, senzaţia neliniștitoare că cineva era 
chiar în spatele ei se mai domolise și, când o luă spre nord, 
începu să creadă că se comportase ridicol. 


117 


Cercetătorul se retrase de la fereastră după ce Anne Jeffers 
dădu colţul și dispăru din raza lui vizuală. Simţise că o urmărea, 
de asta era absolut sigur. Simţise o prezenţă, deși nici nu-i 
trecea prin cap că era el. O văzuse cum scrutează strada, cum 
șovăie, apoi cum examinează încă o dată împrejurimile, așa cum 
făcea și el de fiecare dată, când se asigura cu mare precauţie că 
nimeni nu-i acorda vreo atenţie atunci când se concentra asupra 
unui subiect nou pentru experimentele sale. 

In curând va veni vremea să o ia de la capăt, să-și reînceapă 
lucrul. Degetele îl furnicau de nerăbdare în lumina slabă a 
camerei când anticipa sentimentul pe care îl va simţi când își va 
cufunda din nou mâinile până în centrul vieţii și când se va 
înfiora din nou de plăcerea de a ţine în mână organul palpitând 
de viață, atingând din nou culmea emoţiei la gândul că mâinile 
lui ţineau în stăpânire forţa vieții și a morții. 

Hotărâse deja că Anne Jeffers va fi subiectul unui experiment. 
Dar mai întâi se va juca frumos cu ea, desigur, așa cum se 
jucase ani de zile și înainte. Dar când îi va veni vremea, îi va 
deschide în sfârșit trupul și va simți în mâinile lui forța ei vitală, 
s-ar putea să o ţină trează ca să-i poată împărtăși extazul. 

Existau modalități de a realiza asta, așa cum învățase în anii 
în care își întrerupsese experimentele. Va trebui să încerce cu 
âcele și simțea aceeași nerăbdare pe care o simţea înaintea 
oricărui experiment. 

Nu mai era mult până atunci. O va face în curând. În curând o 
va ţine pe Anne Jeffers în mâna lui. În curând... în curând... 


e Capitolul 23 


— Bun, iată care sunt regulile, începu Gordy Farber, 
aplecându-se în scaun și îndreptând un creion spre Glen, ca și 
cum acesta ar fi fost un copil recalcitrant de zece ani, nu un 
arhitect de patruzeci și doi. Poţi pleca acasă astăzi, dar asta nu 
înseamnă ca te poţi întoarce la vechiul tău stil de viață. Ai 
înțeles? 

Glen își ridică ochii în tavan și începu să recite instrucţiunile 
pe care Farber i le dăduse deja, redând atâtea amănunte, încât 
Glen simţi că i se înregistraseră pe retină. 


118 


— Să nu merg la birou, să mă odihnesc mult, să mănânc 
sănătos și să fac multă mișcare. 

Văzând că Farber roșește ușor, Glen zâmbi și adăugă: 

— Să iau și Geritol în fiecare zi? 

— N-ar strica, mormăi Farber și se întoarse spre Anne, care își 
luase o zi liberă ca să-l ducă pe Glen acasă după aproape două 
săptămâni petrecute în spital. Contez pe tine să nu trișeze. Dacă 
e cuminte, nu văd niciun motiv de îngrijorare că micul incident 
se va repeta. 

Se întoarse din nou spre Glen și atitudinea lui căpătă din nou 
nota aspră a unui profesor care își ceartă elevul. 

— İn schimb, dacă începi din nou să stai la planșetă toată 
ziua, să mănânci hamburgeri și cartofi prăjiţi la prânz și să sorbi 
douăzeci și cinci de cafele pe zi, aproape că îţi pot garanta că te 
vei întoarce aici într-un an. Sau mai puţin. Asta presupunând că 
data viitoare vei rezista până aici. _ 

— Dar ce ne facem cu scările? întrebă Anne. li face bine să le 
urce și să le coboare tot timpul? 

— Dacă nu le-aţi avea în casă, v-aș recomanda să cumpăraţi 
un aparat care să simuleze urcatul scărilor, răspunse Farber. Nu 
are voie să-i iasă sufletul alergând prin parc, dar cu scările nu-i 
nicio problemă, și mai vreau să înceapă să facă plimbări zilnice 
de cel puţin o milă. 

Glen scoase un geamăt exagerat, pe care Farber nu îl luă în 
seamă, continuând în schimb cu lecţia pe care le-o ţinuse 
pacienţilor lui cardiaci de atâtea ori până atunci, încât ar fi putut 
să o repete și în somn. 

— In ce privește sexul, încheie el, atingând subiectul pe care 
pacienţii lui îl abordau de obicei la început, în ceea ce mă 
privește, este una dintre cele mai sănătoase forme de exerciţiu 
fizic, așa că nu vă daţi în lături. Întrebări? 

Glen șovăi. Să-i spună de golul de memorie pe care îl avusese 
sâmbătă? In timp ce își formula întrebarea în gând, își dădu 
seama că nu trebuie să o pună. La urma urmei, nu se 
întâmplase decât o dată și era sigur că nu fusese decât un efect 
secundar al vreunui medicament care i se administrase. Nu 
trebuia decât să iasă de aici, să ajungă acasă și să reînceapă să- 
și trăiască viaţa. 

— Ce-ar mai putea fi de întrebat? spuse el, ridicându-se. Asta- 
i tot? 


119 


Farber se ridică și el de la birou și îi conduse pe soţii Jeffers 
până la ușă. 

— Trebuie să fii atent. Dacă ţi se pare ceva ciudat sau că nu 
este în regulă, anunţă-mă. Dacă ai dureri în piept sau în braţe, 
n-o pune pe seama stomacului. Vino aici imediat. lar lucrul cel 
mai important este ca niciunul dintre voi să nu-l considere pe 
Glen un invalid, pentru că nu este. Duceţi-vă acasă și continuaţi 
să trăiţi ca și până acum. 

Câteva minute mai târziu, după ce Anne își strecura mașina în 
locul de parcare pe care avusese norocul să-l găsească în fața 
casei, Glen cobori și deschise automat ușa din spate ca să 
scoată valiza și cutia cu nimicuri care se adunaseră în camera 
lui de spital în ultimele zece zile și să le transfere în casă. 

Primul impuls al lui Anne fu să-i spună s-o lase pe ea să care 
bagajele, iar el să se ducă în casă și să stea liniștit. Dar chiar 
când deschise gura să spună toate acestea, Glen păru că știa ce 
voia soţia lui. Ochii lor se întâlniră și, după ce amândoi tăcură o 
secundă, izbucniră în râs. 

— Îți spun eu cum facem, îi sugeră Glen. la tu valiza și iau eu 
cutia. Bine? 

— Bine, încuviinţă Anne. 

Când, după un minut, intră în casă pe ușa din faţă și își lăsă 
cutia pe masa din vestibul, Glen scoase un oftat de satisfacţie. 
Gata cu patul de spital, gata cu monitoarele, gata cu infirmierele 
care îl trezeau ca să-și ia somniferul. In acel moment, Boots 
țâșni pe scări în jos, ca o mică rachetă albă cu pete negre, și se 
aruncă asupra piciorului lui Glen cu un lătrat strident de bucurie, 
care declanșă instantaneu un țipăt ca din junglă din partea lui 
Hector, care din fericire era închis în colivia lui din camera lui 
Kevin. Kumquat, bineînţeles, nu fu câtuși de puţin interesată de 
sosirea lui, așa că nici nu se osteni să vină în vestibul. In timp ce 
încerca să calmeze câinele emoţionat la culme, Glen îi zâmbi lui 
Anne aproape cu tristeţe. 

— Poate că ar fi trebuit să mai stau în spital. Nu zicea doctorul 
Farber ceva despre odihnă? 

— Te duc imediat înapoi, îl tachină Anne. 

In loc de răspuns, Glen luă valiza pe care Anne o lăsase în 
capul scărilor și începu să urce scara. La jumătatea acesteia se 
întoarse și o privi gânditor pe Anne. 


120 


— Mă întreb de câte ori s-a mai întâmplat să fim singuri în 
toată casa în miezul zilei. 

Anne se încruntă îngrijorată când înţelese ce voia să spună. 

— Crezi că este bine să o facem? 

— N-a spus Gordy că este cea mai sănătoasă formă de 
exercițiu fizic pe care o cunoaște? 

— A spus „una dintre cele mai sănătoase”, îl corectă Anne. 
Dar, când spunea asta, era deja pe scări. 

Intrară în dormitorul lor și Glen lăsă jos valiza, iar apoi o 
îmbrățișă pe Anne, trăgând-o mai aproape de el. Parfumul ei 
familiar îi umplu nările când o sărută pe gât și o simţi cum se 
înfioară de plăcere când buzele lui începură să se joace cu ale 
ei. Într-o clipă erau în pat și degetele lui îi descheiau febril 
singurul rând de nasturi din partea din spate a rochiei. Apoi îi 
dezgoli umerii și ea îl ajută să-i scoată rochia ce alunecă în jos, 
peste șolduri. Când degetele lui îi atinseră pielea, el avu o 
senzaţie pe care n-o mai simţise niciodată până atunci. Pielea ei 
părea că vibrează sub atingerea lui, ca și cum ar fi fost 
străbătută de curent electric. 

Începu și ea să-l dezbrace și în fiece loc în care degetele ei îi 
atingeau pielea, el simţea același fior care îi făcea trupul să 
fremete cum n-o mai făcuse niciodată. 

El gemu ușor când îi desfăcu sutienul și îi cuprinse în palmă 
sânul gol. Toată carnea ei părea că vibrează când era atinsă de 
el și când mâna ei se strecură sub chiloţii lui, cuprinzându-i 
organul deja întărit, el făcu un efort uriaș ca să-și amâne 
orgasmul care ameninţa să-l copleșească. 

Oare trecuse atâta timp de când făcuseră dragoste ultima 
oară, încât fiecare atingere părea nouă și diferită? 

Sau era din cauza medicamentelor care i se administraseră? 

Își aminti dintr-o dată de o zi îndepărtată când el și Anne 
fumaseră marijuana înainte să facă dragoste. In acea noapte 
totul păruse altfel și avusese senzația bizară că făcea dragoste 
cu o necunoscută, nu cu femeia pe care o știa. Sentimentul îl 
înspăimântase. De atunci nu mai luase droguri niciodată și actul 
lor de dragoste fusese întotdeauna însoțit de un sentiment de 
familiaritate liniștitoare, astfel încât, dincolo de emoția și extazul 
actului în sine, avea de fiecare dată un sentiment de siguranţă - 
ca o întoarcere acasă - atunci când trupurile lor se contopeau. 


121 


Astăzi însă din trupul ei se scurgea în al lui un flux electric 
care îi făcea carnea să vibreze și întreaga fiinţă să palpite de 
excitare. 

O trase și mai aproape de el, lipindu-și trupul de al ei, și simţi 
cum pielea i se înfioară la contactul cu pielea ei. Părea că 
fiecare fibră din trupul lui răspundea fiecărui stimul venit din 
partea ei, fiecare nerv din fiinţa sa vibra reacționând la valul de 
energie pe care îl emana ea. 

Parcă întreaga ei forță vitală se scurgea în el, iar el o 
absorbea prin degete, prin palme, prin fiecare parte a lui care 
atingea o parte a ei. 

Mâinile lui începură să se plimbe pe tot trupul ei, picioarele lui 
o imobilizară până ce în sfârșit o pătrunse, simțind că îi căuta 
sufletul însuși. Împinse cu putere, încercând din răsputeri să 
atingă o parte din ea care rămânea totuși intangibilă. O trase și 
mai aproape, îi simţi forţa vitală și se luptă să prindă pentru el 
sursa acelei energii vibrante care se scurgea din trupul ei în al 
lui. Corpurile lor începură să se miște împreună în același ritm, 
din ce în ce mai repede. Glen îi simţi braţele încordându-se în 
jurul gâtului lui, picioarele încolăcindu-se în jurul coapselor lui, 
trăgându-l mai aproape, mai adânc, ca și cum ar fi vrut să-l 
absoarbă în ea până în punctul în care vieţile lor vor deveni una. 

Simţi cum mușchii i se încordează, fluxul electric dintre ei se 
intensifică și de data aceasta nu mai amână apogeul către care 
extazul lui urca rapid. Gâfâind, simţi cum valul de căldură din 
interiorul lui intră în trupul ei ca un talaz și în aceeași clipă 
încărcarea electrică de la suprafaţa pielii ei începu să dispară. O 
îmbrățţișă mai strâns, încercând să prelungească senzația, 
disperat că pierdea fluxul de energie care se scurgea în el, dar 
era prea târziu. 

Pe măsură ce extazul se stingea, vibrația pielii ei se potolea și 
în cele din urmă slăbi și forța cu care o ţinea încleștată. Scoase 
un ultim oftat exploziv și pe rând braţele lui o eliberară. 
Respirația care cu doar câteva secunde mai devreme era o 
succesiune de gâfâieli neregulate, începea acum să revină 
treptat la ritmul ei normal și el simţi cum se cufundă în 
adâncurile line și cenușii ale somnului. 

Când văzu că Glen începe să respire ușor și regulat, Anne 
rămase nemișcată, pe de-o parte nevrând să-l trezească, pe de 
alta dorindu-și să înțeleagă ce se petrecuse între ei. 


122 


Felul în care făcuse dragoste astăzi Glen conţinea un element 
pe care ea nu-l cunoscuse până atunci, și, deși acesta o excitase 
- ba chiar o dusese pe culmile extazului - se simţise și oarecum 
înspăimântată. Astăzi simţise la el ceva nou: disperarea. Parcă 
încercase să pătrundă în ea cât de adânc putea, ca să prindă 
ceva, să extragă din ea ceva ce ea nu voia să-i dea. 

În cele din urmă cobori din pat, intră în baie și se privi în 
oglindă. Niște semne roșii slabe începuseră să apară pe corpul 
ei, acolo unde degetele lui Glen i se înfipseseră în carne. 

O trecu fără să vrea un fior. 

Făcu un duș, apoi începu să se îmbrace. 

Glen stătea lungit pe pat, gol, cu brațele răsfirate și picioarele 
desfăcute. Dormea adânc. 

Era mai slab decât înainte să intre în spital și faţa lui avea o 
paloare bolnăvicioasă. 

Toate acestea se vor schimba. Peste o săptămână sau două 
va reveni la cele nouăzeci de kilograme și câteva ore petrecute 
în aer liber îi vor readuce culoarea în obraji. 

Dar în interior? 

Ce se va întâmplă cu disperarea pe care o simţise la el când 
făcuseră dragoste? 

Va dispărea și ea? 

Se aplecă și îl sărută delicat pe frunte, dar el nici nu mișcă. 
Înainte să iasă din cameră, îl acoperi cu o pătură, dar din ușă se 
întoarse să-l mai privească o dată. 

Era tot Glen, soţul ei. 

Dar era schimbat. 

Infarctul nu-i afectase numai organismul; se părea că îi 
alterase și sufletul. 

Când ieși din casă și porni către biroul ei de la Herald, Anne își 
spuse că, așa cum trupul lui își revenise după traumatismul pe 
care îl suferise, la fel și personalitatea lui Glen va reveni la 
normal. 

Data viitoare când vor face dragoste, totul va fi ca înainte. 

Dar dacă nimic nu va rămâne neschimbat între ei? 

La această întrebare nu găsi niciun răspuns. 


123 


e Capitolul 24 


În dimineaţa de după ieșirea sa din spital, Glen Jeffers se trezi 
greu, având în primul moment aceeași senzaţie de confuzie pe 
care o simţea adeseori în primele zile de după atacul de cord, 
când mintea lui, încețoșată de medicamente, refuza să 
recunoască locul în care se afla. Dar în această dimineaţă 
mintea i se limpezi imediat și el se lăsă în voia plăcerii de a se 
vedea în pijamaua lui, în patul lui, în casa lui. lar mai devreme 
soția lui fusese cea care îl trezise pentru un moment ca să-și ia 
rămas-bun cu un sărut scurt, în locul surorii care intra brusc, îi 
fixa aparatul de luat tensiunea în jurul braţului, îi înfigea un 
termometru sub limbă sau îi punea o clemă pe deget ca să-i 
verifice absorbția de oxigen. 

Acasă. 

Era acasă și era singur. 

Se întinse languros, ascultând liniștea din casă. De când nu se 
mai bucurase de acest gen de liniște? 

Nici nu mai ţinea minte când fusese ultima oară. 

Sigur, și în spital era liniște, dar de o altă factură: spitalul 
posedă tăcerea mormântală a bolii față de pacea calmă a 
căminului. În spital auzea mereu pe cineva tușind sau gemând 
în camerele de alături. În această dimineaţă nu-l auzea decât pe 
Hector bolborosind ceva de unul singur pe bara din colivia aflată 
în camera lui Kevin. lar de afară, Glen auzea ciripitul altor păsări 
în locul zbârnâitului constant al traficului care transforma 
spitalul într-o fortăreață asediată încontinuu de zgomotul din 
afară. 

În această stare de bine, Glen se sculă, își puse halatul, își 
cuibări picioarele în papucii uzaţi, dar confortabili, și cobori, 
ademenit de mirosul divin al cafelei proaspăt măcinate în 
bucătărie, unde, sprijinit de filtrul de cafea se afla un bilet scris 
de Anne: 

N-ar trebui să bei deloc, așa că limitează-te la o cană. 

Chiar în momentul în care ochii lui se opriră asupra biletului, 
avu pentru prima dată sentimentul straniu că de fapt nu era 
singur în casă. Avea senzația că cineva îl urmărește. | se ridicară 
firele de păr de pe ceafă și se crispă. Dar când se întoarse văzu 
că bucătăria era goală; nici măcar Boots nu era acolo. Se linişti 


124 


și căută în dulap, scoase cea mai mare cană pe care o găsi și o 
umplu până la refuz. Apoi se așeză la masă. Imediat Kumquat, 
ghicind desigur că stăpânul ei nu-i purta ranchiună pentru 
dezinteresul manifestat cu o zi în urmă faţă de întoarcerea lui 
acasă, țâșni din sufragerie și îi sări în poală. Mângâind cu o 
mână pisica, trase mai aproape ediţia de dimineaţă a ziarului 
Herald și își aruncă o privire la articolul al cărui titlu era scris cu 
litere de o șchioapă în partea de sus a paginii la care fusese 
deschis. 


Poliţia declară că nu 
a progresat în elucidarea 
crimei din Capitol Hill. 


La aproape o săptămână după descoperirea cadavrului lui 
Shawnelle Davis în apartamentul ei din Capitol Hill, poliția 
orașului Seattle declară că încă nu există niciun suspect în 
cazul uciderii prostituatei de treizeci și doi de ani. 

Deși inspectorii care investighează cazul recunosc că 
crima are unele asemănări cu cele atribuite lui Richard 
Kraven, ei susţin posibilitatea ca aceasta să fie o crimă 
copiată, în ciuda vehiculării ideii că execuţia lui Kraven ar fi 
putut inspira această omucidere. După părerea detectivului 
Mark Blakemoor... 


Glen împinse ziarul deoparte, fără să se ostenească să 
termine articolul, cu toate că era aproape sigur că soția lui îl 
scrisese. De ce se crampona Anne de Richard Kraven? Omul era 
mort, pentru numele lui Dumnezeu! Luă pagina de sport și trecu 
în revistă titlurile, apoi se întoarse la pagina de afaceri. În colțul 
de jos al celei de a doua pagini dădu peste un mic articol în care 
se spunea că lucrările la clădirea Jeffers nu numai că își 
urmaseră cursul în timpul spitalizării sale, dar erau și cu două 
zile în avans față de planificare. Reciti micul articol și se întrebă 
dacă ideea că lucrările avansau mai bine în lipsa lui era 
intenţionat sau fără voie plasată, apoi își dădu seama că era 
doar în imaginaţia lui și că exagera fără îndoială. Totuși, dacă va 
da un telefon la birou după duș, asta nu va intra în categoria 
interzisă a efortului fizic. 

Lăsând ziarul necitit și cafeaua neterminată, se îndreptă către 
scară, dar din nou îl cuprinse sentimentul ciudat că în afară de 


125 


el mai era cineva în casă. De data aceasta cercetă toate 
camerele de la parter, simțindu-se din ce în ce mai ridicol când, 
luându-le la rând, fiecare se dovedi a fi goală, după cum era și 
normal. Cu toate acestea, când ajunse în sfârșit în baie, nu se 
putu abţine și aruncă o privire și în camerele copiilor, ca să fie 
sigur. 

Nu era nimeni. 

Se dezbrăcă de halat și pijama în dormitorul conjugal și intră 
în baie. Puse în funcțiune sistemul de încălzire a apei și așteptă 
până când cabina de duș se umplu de abur, apoi reglă 
temperatura până când apa deveni călduţă. Oftând de plăcere, 
intră sub jetul șfichiuitor, se săpuni din belșug, apoi lăsă apa 
aburindă să șiroiască peste el. Toţi mușchii i se relaxară în timp 
ce pielea lui era spălată de ultimele urme de miros de spital. 
Abia când simţi că apa începea să se răcească și își dădu seama 
că epuizase aproape tot stocul de apă din boiler, închise 
robinetele, ieși din cabină pe dalele reci de marmură care 
acopereau planșeul băii și începu să se șteargă. După ce șterse 
o porţiune din oglinda aburită de pe ușa băii, aruncă prosopul 
jilav în direcţia coșului de lângă chiuvetă, nimeri alături, dar îl 
lăsă unde căzuse și își examină imaginea neclară din oglinda 
încă aburită în cea mai mare parte. 

Slăbise aproape cinci kilograme în spital și acest lucru nu avu 
darul să-l încânte. De fapt făcuse luni de zile eforturi ca să 
câștige aceste kilograme făcând sport, alergând, făcând tot ce 
era necesar pentru asta. Acum le pierduse și revenise la vechea 
lui siluetă deșirată pe care o urâse atât de mult în primii lui 
treizeci de ani de viaţă, înainte să descopere minunile pe care le 
făcea exerciţiul fizic. 

Ei bine, va trebui să o ia de la capăt, să revină la greutatea 
dinainte și să-și tonifice mușchii care se înmuiaseră cât timp 
zăcuse în spital. 

Se întoarse de la oglindă și, în faţa chiuvetei, își perie dinţii, 
apoi șterse cu mâna o parte din oglinda de deasupra lavaboului. 
Apropiindu-se de oglindă, își studie imaginea. 

Isuse! Arăta ca un vagabond: avea obrajii supţi, ochii înfundaţi 
în orbite și liniile de expresie din jurul lor amenințau să se 
transforme în adevărate riduri. Dar cel mai grav era că barba 
nerasă de pe obraji căpătase o tentă cenușie pe care nu o 
observase până atunci. 


126 


Măcar atât putea ajusta pe loc. 

Deschise dulăpiorul pentru medicamente și scoase aparatul 
de ras pe care Heather și Kevin i-l dăruiseră la ultima lui 
aniversare și îl puse în priză. 

Deodată, senzaţia că nu era singur - că mai era cineva cu el 
nu numai în casă, ci chiar în baie - puse stăpânire pe el. 
Încordându-și toţi mușchii, Glen se pregăti să se întoarcă brusc 
și s-o înfrunte pe fiinţa care se afla acolo. Dar exact când se 
întoarse, ceva îl trăsni ca un fel de șoc și plonjă din nou în hăul 
care se căscase sub el în ziua în care avusese infarctul. Intr-o 
fracțiune de secundă își pierdu cunoștința. 

e 

Cercetătorul se uita la aparatul de ras care căzuse în chiuvetă 
când Glen Jeffers își pierduse cunoștința. 

Întinse mâna și îl atinse ușor și precaut cu un singur deget. 
Apoi îl ridică și îl întoarse în mână examinându-l așa cum îi 
plăcea să examineze orice - obiect sau fiinţă - cu care venea în 
contact. Părea intact - nicio crăpătură în carcasă; plasticul 
moale din care era confecționat nici măcar nu se ciobise când se 
lovise de chiuveta de porțelan. Mulţumit, își apropie aparatul de 
faţă și și-l freca delicat de obrazul drept. 

Apoi îl aruncă brusc când milioane de ace electrice minuscule 
i se înfipseră în piele. 

Luând din nou în mâna aparatul, Cercetătorul îl întoarse 
iarăși. 

Trebuia să aibă un defect - era imposibil să nu aibă. 

În orice găsești defecte dacă ai răbdare să cauţi. Constatase 
asta ca urmare a cercetărilor pe care le efectuase. Chiar și în 
exemplarele cele mai desăvârșite reușise întotdeauna să 
găsească un defect. Acum își concentră toată atenţia asupra 
aparatului de ras, în căutarea cauzei șocului pe care îl simţise. 
Dar, oricât de atent căută, nu găsi niciun semn de stricăciune. 

Obiectul stătea în mâna lui, zbârnâind și vibrând aproape ca o 
fiinţă vie. 

Mintea Cercetătorului începu să lucreze intens și dorinţa lui 
neostoită de a înţelege forța pe care o simţise crescu. 

Simţise cu adevărat electricitatea? 

Apăsă încă o dată aparatul de ras pe piele și simţi din nou 
înțepăturile. 

Dar de data asta le simţi altfel. 


127 


Mai familiare. 

Mișcă aparatul pe toată suprafaţa pielii de pe faţă și de data 
aceasta își imagină altceva. 

Atingerea unui deget care îl mângâia tandru, excitându-l. 

Mângâierea unei femei. 

Da, asta era. Ceea ce simţise semăna cu mângâierea unei 
femei și senzaţia nu era nouă. Era aceeași senzaţie de 
mângâiere erotică, de parcă din ea s-ar fi scurs o încărcătură 
electrică. 

Dar cum era posibil ca obiectul din mâna lui să emane același 
lucru? 

Nu era viu, nu avea sânge, spirit, energie proprie. 

Era doar un obiect, total neînsuflețit. 

Și totuși vibrația... vibrația... 

Trebuia să știe. 

Trebuia să cerceteze, așa cum făcuse de atâtea ori. 

Apucând aparatul de ras și ţinându-l la fel cum își ţinea 
subiecţii - destul de strâns pentru a fi sigur că nu scăpau, dar nu 
atât de strâns încât să le facă rău - bărbatul îl duse în subsolul 
casei. 

Era din ce în ce mai emoţionat - simţea aceeași emoție 
dinaintea experimentelor sale și era atât de bine să o simtă din 
nou. 

Lenevise prea mult timp. 

Trase de firul tubului de neon suspendat de tavan deasupra 
celor trei scânduri de lemn care formau un banc de lucru 
improvizat. Lăsând aparatul de ras pe banc, își roti privirile până 
găsi o trusă de scule la un capăt al bancului, exact unde îi era 
locul. Scotoci prin ea și dădu peste un set de scule miniaturale. 
Alese o șurubelniţă Phillips minusculă și se puse pe treabă. 

Ca de obicei, opera complet dezbrăcat. 

După douăzeci de minute, aparatul de ras era făcut bucăţi, iar 
partea principală a carcasei era desfăcută în trei fragmente. 
Motorul și bateriile erau lângă carcasă, iar cablurile motorului 
erau trase din legăturile lor cu bateria. Dispozitivul care lega 
cele trei lame era împrăștiat pe masă și bărbatul știa că nimeni 
nu le va mai putea reasambla. 

Ca toate celelalte experimente ale sale, și acesta dăduse greș 
până la urmă. 


128 


Cercetătorul stătea în picioare, tremurând în subsolul casei, 
uitându-se încruntat la aparatul de ras distrus, din ce în ce mai 
copleșit de frustrare și mânie. 

De ce nu izbutise să descopere ceea ce căuta? 

De ce nu putuse să afle de unde se scurgea energia din 
aparat? 

Era sigur că exista - încă simţea vibrația pe propria lui faţă! 

Ar fi trebuit să fie atât de simplu. Cel mai prost dintre proști ar 
fi fost în stare să demonteze mașinăria, să-i găsească defectul, 
să o repare și să o reasambleze! 

În fond, nu era o fiinţă vie. Era doar un obiect! 

lar acum era distrusă complet și nu mai putea fi reparată sau 
cel puţin el nu se pricepea să o repare. Cuprins brusc de dorința 
de a scăpa de obiectul neputinței sale - dorinţă care era cel 
puţin la fel de puternică precum fusese nerăbdarea de a o 
demonta - Cercetătorul adună bucăţile în care era desfăcut 
aparatul, urcă scările și ieși din casă pe ușa din dos. Traversă 
curtea și, trecând cu pași mari de garaj, se îndreptă spre gardul 
din spatele casei, unde se aflau aliniate tomberoanele pentru 
materiale reciclabile. 

Ridică ușor capacul primului tomberon care îi era la 
îndemână, aruncă aparatul făcut bucăţi înăuntru, trânti capacul 
și se întoarse spre casă. 

Era cam la jumătatea curţii când auzi pe cineva scoțând un 
ușor oftat de consternare. 

Oprindu-se brusc, Cercetătorul se uită în jur și privirea lui 
surprinse o mișcare scurtă din casa de alături. 

Era observat. 

O femeie roșie la faţă tocmai se pregătea să iasă pe veranda 
din spatele casei sale. Cercetătorul îi aruncă o privire rece și 
pentru o clipă se ţintuiră unul pe altul. Apoi, ca și cum femeia ar 
fi fost speriată de ceea ce vedea, faţa ei deveni stacojie și ea se 
întoarse, dispărând în casă la fel de repede cum apăruse. Ușa se 
trânti cu un zgomot strident în urma ei. 

Abia după ce nu o mai văzu, Cercetătorul se întoarse și el și 
porni din nou spre casa din care ieșise cu câteva momente în 
urmă. 

Aparatul de ras fusese deja dat uitării. 

Acum se gândea la femeia din casa de alături și în mintea lui 
începea să se formeze o idee. 


129 


Dar sosise oare momentul să înceapă din nou? 

Și era această femeie un subiect realmente potrivit? 
Va trebui să se gândească la asta. 

Să se gândească și să se pregătească. 


e Capitolul 25 


„„„ polițiștii se declară mulţumiţi cu concluzia că Richard 
Kraven a fost singurul răspunzător pentru seria de crime 
care se pare că s-a încheiat când a fost arestat și acuzat în 
alt stat. Dar detectivul a repetat cu tărie că „rămâne să se 
dovedească în întregime că toate victimele atribuite lui 
Richard Kraven au fost descoperite”. In același timp, 
Blakemoor nu poate merge atât de departe încât să elimine 
total posibilitatea ca Kraven să nu fi lucrat singur în 
asasinatele care i-au fost atribuite. 


Sheila Harrar citi paragraful cu ochii înceţoșaţi din cauza 
beţiei din seara trecută, care o făcea să se simtă ca și cum 
cineva i-ar fi înfipt piroane în cap. Mijindu-și ochii până și în 
lumina cenușie din Pioneer Square, încercă să se concentreze și 
asupra celorlalte cuvinte de pe bucata pătată din ziarul de 
dimineaţă pe care o găsise abandonată pe o bancă, alături de 
un pahar pe jumătate plin cu cafea care încă nu apucase să se 
răcească. Dar nu conta dacă termina de citit articolul - citise 
deja suficient. 

Mai exista cel puţin un cadavru pe care încă nu îl găsiseră - 
cel al lui Danny. Și acum poliţia nu era singura care nu se 
sinchisea - nici celor de la ziar nu le păsa. Sheila așteptase toată 
ziua să o sune femeia aceea. Cum o chema? Își aminti că 
păstrase și celălalt articol; îl îngrămădise în sacoșa de pânză 
împreună cu celelalte hârtii importante pentru ea. Ținând în 
continuare într-o mână paharul cu cafea călduţă, Sheila scotoci 
cu cealaltă mână prin sacoșa doldora de nimicuri, pipăind până 
ce degetele ei dădură de foaia de ziar mototolită. O netezi pe 
banca de lemn și își forță ochii să se concentreze asupra 
cuvintelor tipărite. 

Anne Jeffers. Da, așa o chema pe femeia căreia îi lăsase un 
mesaj. Când fusese asta? Sheila nu-și mai amintea precis, dar 


130 


ținea bine minte că așteptase toată ziua ca femeia să o sune și 
nu ieșise decât să șterpelească ceva de mâncare. Dar femeia nu 
sunase și Sheila știa de ce. 

Pentru că era indiancă. 

O indiancă beţivă. 

Pumnul Sheilei strânse paharul de cafea. Nu se simţise prea 
bine în ziua în care sunase la ziar. Nu fusese atât de rău ca în 
această dimineaţă, dar nici bine. Poate că femeia încercase să o 
sune, dar ea nu fusese în hol ca să răspundă la telefonul public. 
Și dacă răspunsese altcineva, în mod sigur nu se deranjase să-i 
transmită mesajul. Nimeni din acel hotel nu se sinchisea de cel 
de alături. 

Brusc, Sheila simţi nevoia să bea ceva. Se ridică în picioare, 
dar imediat fu cuprinsă de un val de ameţeală și greață. 
Prinzându-se cu amândouă mâinile de spătarul băncii, se aplecă 
și vomită pe pavajul pieţei. 

Nu ieși prea mult, iar după ce vomită se simţi la fel de rău ca 
înainte, numai că în plus în gură îi rămase un gust acru. Își 
dorea să se scufunde în pământ printre dalele pavajului, dar știa 
că asta nu se va întâmpla, așa că plecă târându-și picioarele 
către ţâșnitoarea din colț și își umplu gura cu apă, se clăti, apoi 
scuipă. De data aceasta avu grijă să scuipe în bazinul din jurul 
țâșnitorii și nu-și mai împrăștie secrețiile pe trotuar. 

De ce dracu' ajunsese în halul ăsta? Dacă avea să-l găsească 
vreodată pe Danny, trebuia să se adune. 

Mai scotoci o dată prin sacoșa de pânză și dădu peste câteva 
monede rătăcite printre nimicurile care se adunaseră prin toate 
colțurile. Se uită lung la bani, calculând automat cât vin și-ar 
putea cumpăra cu ei. Dar în minte i se ivi imaginea lui Danny și 
alungă cu hotărâre gândul la alcoolul după care tânjea 
organismul ei. Luând-o spre First Avenue, intră într-o cafenea 
care îi hrănea pe vagabonzii cartierului dacă aceștia aveau banii 
necesari pentru un prânz ieftin și comandă o cafea și o gogoașă. 
Deși stomacul ei ameninţa să se revolte din nou, neobișnuit cu 
mâncarea la această oră timpurie a zilei, ea mâncă toată 
gogoașa și îşi potoli setea cu două cafele. În timp ce mânca, avu 
o lungă conversație cu Danny, chiar dacă el nu era de faţă ca 
să-i răspundă. 

Poate că nu a primit mesajul, sugeră vocea lui Danny. Sau 
poate că nu ai așteptat la telefon așa de mult cât îţi închipui. 


131 


— Am așteptat, murmură Sheila, apoi își luă seama și încetă 
să vorbească tare, căci persoana aflată la două scaune mai 
încolo se holba la ea. 

Poate că ai așteptat numai câteva minute, apoi ai ieșit și te-ai 
îmbătat, continuă implacabil vocea lui Danny. 

Sheila nici nu încercă să-l contrazică - știa că avea dreptate. 
De fapt, era posibil chiar să nu-i fi lăsat numărul corect lui Anne 
Jeffers. 

Mai bine ar suna-o din nou. Se dădu jos de pe scaunul înalt și 
se îndreptă către separeurile din partea din spate a cafenelei, 
unde știa că se găsea un telefon public. In timp ce răsfoia prin 
cartea de telefon în căutarea numărului ziarului Herald, îi veni 
brusc o idee. 

Dacă Anne Jeffers nu primise deloc mesajul ei? Dacă se 
înregistrase într-o mașinărie din alea pe care nu le asculta 
nimeni? Sheila renunţă să mai caute prin paginile galbene cu 
numerele instituţiilor și luă la rând paginile albe cu numerele 
persoanelor particulare. Răsfoindu-le, după un minut găsi ce 
căuta. „Jeffers, Glen & Anne”, figurau la o adresă din partea 
luxoasă a cartierului Capitol Hill. 

Sheila introduse o fisă și formă numărul. La al optulea apel, 
chiar când se pregătea să închidă, cineva răspunse. 

— Alo? 

— Cu Anne Jeffers. Cea care lucrează la ziar. 

— Aici locuiește, dar acum este la birou. Doriţi să lăsaţi un 
mesaj? 

După un moment de șovăire, Sheila se decise. Cel puţin de 
data asta vorbea cu o fiinţă umană, și dacă era casa lui Anne 
Jeffers, probabil că va primi mesajul. 

— Am lăsat un mesaj și la ziar, dar nu m-a sunat, spuse 
Sheila, pronunţând clar fiecare cuvânt, în speranţa că persoana 
care vorbea la celălalt capăt al firului nu-și va da seama cât de 
beată fusese cu o seară în urmă. Sunteţi soțul ei? 

Sheila nu sesiză ușoara ezitare înainte ca vocea să răspundă 
sec, printr-un singur cuvânt: 

— Da. 

— Este vorba despre fiul meu, continuă Sheila. Danny Harrar. 
Omul acela, Richard Kraven, l-a omorât, dar poliția n-a făcut 
nimic. Au spus că nu era decât un indian beţiv, dar nu-i 


132 


adevărat. Danny era un băiat bun. Muncea, mergea la școală și 
nu bea niciodată. 

Sheila simţi că lacrimile îi ardeau ochii, dar și le șterse cu 
mâneca, hotărâtă să nu lase emoția să pună stăpânire pe ea. Nu 
acum. Nu vreau decât să-mi găsesc băiatul. 

— Nu vreau decât să-mi găsesc băiatul ca să-l pot îngropa. 

Sheila tăcu, dar bărbatul de la celălalt capăt al firului nu 
spuse nimic câteva secunde. Apoi vorbi: 

— Și vreţi ca Anne Jeffers să vă ajute să-l găsiţi? 

Sheila simţi că i se oprește respiraţia. Nu închisese! 

— Credeţi că ar vrea? întrebă ea cu glasul tremurând de 
nerăbdare. 

Trecuse atâta timp de când o ascultase cineva, încât nu-i 
venea să creadă că soţia acestui om va vrea cu adevărat să o 
ajute. 

— Mai bine spuneţi-mi mie despre ce este vorba, spuse 
bărbatul. Spuneţi-mi ce credeţi că a păţit fiul dumneavoastră și 
cum poate soţia mea să vă contacteze. 

Mâinile Sheilei Harrar începură să tremure brusc și pielea i se 
acoperi cu un strat de sudoare. De unde să înceapă? Ce să 
spună? 

— S-a dus la pescuit, începu ea. Cu omul acela, cu Richard 
Kraven. Le-am spus celor de la poliţie, dar nu m-au crezut, 
fiindcă sunt în... 

Ezită, apoi trase aer în piept. 

— Poliţia nu-i crede niciodată pe nativii americani, continuă 
ea. Zice că toţi suntem niște beţivi, dar nu-i adevărat. Danny nu 
era beţiv și nici eu nu eram pe atunci. Dar oricum, nu m-au 
crezut. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, spuse bărbatul. Spuneţi-mi tot 
ce știți și tot ce credeți. 

Vorbind rar și alegându-și cuvintele cu grijă, Sheila Harrar 
începu să relateze ce bănuia că se întâmplase în ziua când 
dispăruse Danny. 

lar bărbatul de la celălalt capăt al firului asculta. 

Ascultă și își aminti... 

e 

Bătăile propriei inimi îi vibrau atât de puternic în urechi, încât 
Cercetătorului nu-i venea să creadă că nu le auzea decât el. Dar 
cine le mai putea auzi? 


Era singur, izolat în lumea lui. 

O lume mobilă, de metal și sticlă, în care el era stăpânul 
absolut, suveranul domeniului lui. 

Liber să facă absolut tot ce voia, liber să hoinărească pe unde 
avea chef, eliberat de toate tentaţiile lumii mari de dincolo, în 
care nu putea controla nimic. 

Se simţea bine singur. 

Dar în curând nu va mai fi singur, căci prin parbriz zări ce 
căuta. 

Un băiat - să fi avut șaptesprezece sau optsprezece ani - care 
stătea într-un colţ la o jumătate de bloc mai încolo. 

Un băiat care ţinea în mână o undiţă. 

Care îl aștepta. 

Încetini și opri rulota. În același timp, încercă să-și potolească 
bătăile inimii. Dar îi fu imposibil: fiorul anticipării era prea 
puternic. 

Băiatul nu îl observă - niciunul din subiecţii lui nu observa. 

Vehiculul opri lin și fără zgomot și ușa se deschise. 

Băiatul îi zâmbi, descoperind un șirag de dinţi regulaţi, a căror 
albeaţă era accentuată de bronzul pielii sale. 

Cercetătorul îi zâmbi la rândul lui, făcându-i semn să urce în 
rulotă. 

— Unde mergem? întrebă băiatul. 

— La munte, răspunse Cercetătorul. Știu un loc grozav pe râul 
Snoqualmie. 

Se uită în jur automat, dar străzile erau goale. 

Nimeni nu văzuse rulota. 

Nimeni nu-l văzuse nici pe el. 

Dacă l-ar fi văzut cineva pe băiat stând singur în colțul străzii, 
asta n-ar fi avut nicio importanţă. 

Conduse camioneta cu atenţie, schimbând vitezele rar și 
nedepășind niciodată limita de viteză. 

Pe scaunul de lângă el, băiatul vorbea, așa cum făceau toți 
ceilalți subiecți. Dar el îl găsi pe băiat mult mai interesant decât 
pe aproape toți ceilalţi, căci băiatul era nativ american, cu toate 
că nu știa sigur din care trib. 

— Știai că poporul nostru crede că prima femeie s-a născut 
dintr-un pește? 

Cercetătorul clătină din cap. 


134 


— Dintr-un somon, spuse băiatul. Și cred că a fost unul mare, 
căci atunci când pescarul l-a tras și l-a deschis, a ieșit o femeie 
din el. 

— L-a deschis? întrebă Cercetătorul, a cărui inimă începu din 
nou să gonească din cauza fiorului de emoție. 

— l-a despicat burta, explică băiatul. Pescarul a tăiat burta 
peștelui ca să o curețe, dar în loc să iasă din ea măruntaiele, a 
ieșit prima femeie. De aceea poporul meu venerează somonul. 
Pentru că din el s-a născut străvechea noastră mamă. 

— Și pescarul care i-a despicat burta peștelui? întrebă 
Cercetătorul, din a cărui voce nu răzbătea nimic din emoția care 
îi strângea stomacul. Ce s-a ales de el? 

Băiatul cu pielea măslinie ridică din umeri. 

— Nu știu, spuse el. In legendă, singurul lucru important este 
că prima femeie a ieșit din burta unui somon. Cam ca Eva carea 
fost creată din coasta lui Adam. 

— Dar pe Adam nu l-a despicat un om, spuse Cercetătorul. L-a 
deschis Dumnezeu. 

Din nou băiatul ridică din umeri. 

Emoţia Cercetătorului era din ce în ce mai mare. 

Orașul era departe acum și rulota urca spre dealuri. Ceaţa îi 
învălui și lumina dimineţii dispăru într-un cenușiu decolorat, iar 
lumea din interiorul rulotei se micșoră, devenind mai intimă. 

Băiatul păru să simtă ceva. 

— Ce ciudat. Parcă nu am mai rămas decât noi doi pe lume. 

— Poate că așa și este, îi dădu dreptate Cercetătorul. Poate că 
nici n-a existat vreodată și altcineva în afară de noi. 

— Sau poate că unul dintre noi nu există? continuă băiatul 
șirul presupunerilor cu un zâmbet ștrengăresc. Dar care dintre 
noi este zămislit de imaginaţia celuilalt? 

Cercetătorul nu răspunse nimic, știind că, cel puţin pentru el, 
această întrebare primise demult un răspuns. 

Nu exista decât el. 

Toţi ceilalți nu erau altceva decât subiecţi de cercetare pentru 
experimentele lui. 

Încetini rulota, scrutând pădurea învăluită în ceaţă după 
luminișul dintre copaci care marca intrarea spre locul de pescuit 
care îi plăcea cel mai mult. In sfârșit găsi ce căuta și întoarse pe 
drumeagul îngust cu îndemânarea câștigată prin repetiţie. 


Cu aceeași îndemânare își ducea acum la bun sfârșit 
experimentele. 

Mașina se zgâlţăâia pe drumul accidentat, dar Cercetătorul 
folosea frâna ca să contracareze acceleraţia generată de panta 
destul de înclinată. Când ieșiră la drum drept, în locul copacilor 
se ivi lângă râu un mic luminiș care, Cercetătorul știa prea bine, 
avea să fie pustiu. 

— O să fac eu cafeaua, îi spuse Cercetătorul băiatului. Până 
când o bem, ceața se va risipi și peștii vor pomi după hrană. 

Când puse în funcţiune generatorul, bâzâitul lui leneș reuși în 
sfârșit să acopere zgomotul bătăilor inimii lui și Cercetătorul se 
relaxă puţin. Umplu un ceainic cu apă și îl puse pe unul dintre 
cele trei arzătoare din bucătărioara rulotei. 

După douăzeci de minute, când ceața începuse în sfârșit să se 
risipească și soarele dimineţii își arunca razele aurii printre 
vârfurile copacilor, capul băiatului îi căzu pe piept și respirația 
lui căpătă ritmul regulat al somnului dat de narcotice. 

Cercetătorul cobori jaluzelele peste ferestrele rulotei și 
aprinse luminile în interior. Deschise unul dintre dulapurile de 
sub tejgheaua din chicinetă și scoase o rolă de folie de plastic, 
încet și metodic - o făcuse de atâtea ori, că acum gesturile lui 
erau deja mecanice - Cercetătorul începu să tapeteze pereții 
rulotei cu plastic. 

Mai întâi podeaua, ridicând marginile fâșiei de plastic câţiva 
centimetri pe perete. 

Apoi pereţii, lăsând plasticul să se suprapună și peste fâșiile 
lipite pe podea. 

Și în sfârșit patul. Aici fu nevoie de două fâșii, pliate de două 
ori împreună acolo unde se îmbinau și lipite bine ca să nu se 
desprindă. 

Cercetătorul începu să se dezbrace, scoțându-și articolele de 
îmbrăcăminte unul câte unul și împăturind cu grijă fiecare obiect 
pe care îl așeza apoi într-un sertar de sub pat. 

Când rămase în pielea goală începu să se ocupe de băiat, 
care zăcea inert pe locul din față al mașinii. 

Îl dezbrăcă pe băiatul în stare de inconștienţă aproape la fel 
de ușor cum se dezbrăcase pe sine. 

Dar acum fiecare articol de îmbrăcăminte în parte își găsea 
locul într-un sac de plastic. 


Când băiatul râmase și el gol pușcă, Cercetătorul îl ridică în 
braţe și îl depuse pe patul acoperit cu plastic. 

Lucrând cu îndemânarea pe care o câștigase de-a lungul 
anilor, efectua incizia iniţială, folosindu-se de un bisturiu nou de 
care se va descotorosi de îndată ce se va încheia experimentul 
din această dimineaţă. Lama ascuţită ca briciul tăie imediat 
pielea de pe pieptul băiatului și, când sângele începu să se 
prelingă din rana deschisă, Cercetătorul o tamponă cu ceară de 
albine. 

În momentul următor, zbârnâitul generatorului fu acoperit de 
tânguirea stridentă a ferăstrăului electric. Când mâna sa 
pricepută ţinu ferăstrăul nemișcat deasupra pieptului gol al 
băiatului, Cercetătorul simţi fiorul nerăbdării pe care îl simţea de 
fiecare dată înainte de a opera prima tăietură adâncă în trupul 
unui nou subiect. 

Inima începu să-i bubuie în piept și respiraţia lui deveni tot 
mai rapidă. 

Simţi cum tot trupul îi era scăldat de o sudoare rece, care i se 
prelingea printre omoplaţi la fel ca firul subţire de sânge care se 
scurgea pe abdomenul băiatului. 

Încet - cu respect - cobori lama care se învârtea cu viteză, 
savurând schimbarea de tonalitate a sunetului pe care îl scoase 
atunci când se înfipse în cartilagiul și osul care formau sternul 
băiatului. 

În curând... în curând... 

În curând va pătrunde adânc, în interiorul trupului băiatului, și 
va descoperi secretul existenţei lui. 

În curând va simţi energia trupului băiatului cu propriile sale 
degete, va simţi căldura ei învăluindu-i mâinile. 

Va simţi energia vibrantă a forței vitale a tânărului... 

În curând... în curând... 

Dar atunci se termină și se trezi gol în soarele dimineţii, cu 
trupul fără viaţă al băiatului în braţe și cu tot corpul său 
tremurând de frustrarea eșecului. 

Furios, lăsă cadavrul pe pământ și începu să-l acopere cu 
pietre, muncind asiduu până când cadavrul dispăru complet sub 
o carieră de piatră care putea fi foarte bine să fi fost făcută de 
râu în perioada de viitură, nu de Cercetător în furia lui 
dezlanţuită. 


137 


Apoi se duse în pădure, unde stropi hainele cu benzină și le 
dădu foc, mișcându-le și răsucindu-le în permanenţă cu un băț 
până ce nu mai rămase decât scrumul din ele. 

În final, se întoarse la râu și se aruncă gol în apa rece ca 
gheața, ca să spele toate urmele ultimului său experiment. La 
contactul pielii lui cu apa îngheţată, scoase un urlet, în parte din 
cauza șocului, dar mai ales din cauza frustrării de a fi dat greș 
încă o dată. 


e Capitolul 26 


Anne Jeffers intră cu capul plecat pe ușa principală, a localului 
Red Robin de pe Fourth Avenue chiar înainte să se pornească 
serios ploaia care ameninţase toată dimineaţa. Dacă nu înceta 
într-o oră - și era destul de sigură că nu se va potoli - îi va fi al 
dracului de greu să găsească un taxi ca să se poată întoarce la 
redacţie. Poate că o să-l roage frumos pe Mark Blakemoor să o 
ducă acolo cu mașina, asta dacă nu-i purta ranchiună pentru că 
îi fuseseră reproduse cuvintele în ziarul de dimineață. Dar după 
niciun minut îl văzu pe Mark cum intră grăbit pe ușă, își scoate 
impermeabilul și începe să-l scuture udând-o nu numai pe ea, 
dar și pe câţiva oameni complet necunoscuţi, și își dădu seama 
că nu mai conta câtuși de puţin dispoziţia în care se afla. 

— Ești cu mașina? întrebă el, confirmându-i presupunerea că 
mașina lui se afla în garaj. Căci dacă nu, o să ajung la serviciu 
ud până la piele. 

— Luăm un taxi împreună, dacă reușim să găsim unul, îi 
spuse Anne, ușurată că nu adusese vorba despre articolul din 
Herald. 

Avansară în restaurant și ea îi ceru însoţitoarei să le dea o 
masă de două persoane. În timp ce mergea prin restaurant în 
urma femeii, se gândi că poate Mark nu-i va face scandal pentru 
articolul din acea dimineaţă. Doar nu își închipuia că avea să fie 
încântată să-l ducă la birou cu mașina după ce se va răţoi la ea 
timp de o oră pentru că insinuase că poliţia nu-și făcea treaba 
cum trebuia. Pe de altă parte, mai exista și o altă posibilitate, 
care însă era mai rea decât scandalul. 

Observase că Mark Blakemoor o ajutase mai mult decât s-ar fi 
așteptat în căutarea prin dosarele Richard Kraven. De fapt, 


138 


ajutorul lui fusese substanţial, mai ales că orice-ar fi găsit putea 
face subiectul unui articol prin definiţie critic la adresa poliţiei. In 
fond, dacă ea va descoperi ceva, va fi în mod sigur un lucru pe 
care poliţia îl trecuse cu vederea. 

Și atunci de ce o ajuta Mark Blakemoor și de ce o invitase să 
ia masa cu el? 

Era evident că o plăcea. Știa deja care era confirmarea 
acestei concluzii - dacă nu se va rățoi la ea pentru articol, 
însemna că se îndrăgostise de ea. 

Când se așeză la masă își dădu seama că ideea că Mark 
simţea ceva pentru ea nu o jignea deloc. Ba din contră, o flata, 
mai ales că era pe deplin conștientă că nu va recunoaște 
niciodată în faţa lui că știa ce simţea, darămite să-i încurajeze 
sentimentele. Pe deasupra, Mark nu arăta rău deloc și era plăcut 
să știe că Glen nu era singurul bărbat de pe lume care o găsea 
atrăgătoare. Când Mark luă loc pe scaunul din faţa ei și fu 
nevoită să-și ţină în frâu impulsul de a flirta cu el, simţi că 
roșește. 

— Stai liniștită, o asigură Mark interpretând greșit îmbujorarea 
ei. Nu te fac cu ou și cu oțet pentru articol. Nu spun că Ackerly și 
ceilalţi n-ar fi supăraţi la culme - ca să nu mai vorbim de 
McCarty - dar asta e. Îţi faci meseria, nu-i așa? 

Se confirmă, își zise Anne. Ce mă fac? 

— Dacă nu-mi freci ridichea, cărui fapt îi datorez onoarea 
acestei invitaţii la masă? Ce-i așa de important că nu puteai să- 
mi spui la telefon? 

Blakemoor nu-i răspunse decât după ce făcură comanda. Apoi 
zise doar: 

— Sheila Harrar. 

Anne strânse din buze. Numele îi suna cunoscut, dar nu-și 
amintea... Brusc i se făcu lumină în minte. 

— Femeia care m-a sunat, care mi-a bolborosit un număr de 
telefon. 

Mark Blakemoor încuviință. 

— Mi-a luat ceva timp, dar până la urmă am găsit în notițe. 
Numai că nu erau prea multe de găsit. Tipa este indiancă - 
pardon, americancă nativă - și a sunat la poliție de mai multe 
ori cu ani în urmă. Pretindea că Kraven i-a ucis fiul și voia să ne 
ducem imediat să-l arestăm. 


— Ceea ce, evident, n-aţi făcut, observă sec Anne, dar 
cuvintele ei nu părură să-l impresioneze pe Blakemoor. 

— Nu aveam niciun motiv, se justifică detectivul. Nu exista 
niciun cadavru, niciun semn de ilegalitate, nimic. 

— Dar fiul ei chiar a dispărut? 

_ — Depinde ce înţelegi prin „a dispărut”, răspunse Blakemoor. 
In cazul în care întrebi dacă tipul încă se mai află în Seattle, 
răspunsul este nu. Sau, dacă da, nu avem nicio dovadă că s-ar 
mai afla aici. Pe de altă parte, asta nu înseamnă prea mult. 
Băiatul avea optsprezece ani când a dispărut, deci putea pur și 
simplu să plece de acasă, ceea ce nu ţine de responsabilităţile 
poliţiei. Chiar dacă există păreri contra, adulții din ţara asta încă 
au dreptul să plece unde vor și să nu spună la nimeni ce au în 
cap, nici măcar mamelor lor. 

— Nimănuli, îl corectă Anne. 

Mark îi aruncă o privire acră și ridică din umeri. 

— Mă rog. 

— Deci poliția n-a făcut nimic? întrebă Anne pe tonul 
gazetăresc pe care și-l antrenase de-a lungul anilor și care 
putea transforma cea mai nevinovată întrebare într-o acuzaţie. 

Mâinile mari ale lui Blakemoor se ridicară într-un gest de 
dezvinovăţire. 

— Ce puteam să facem? Băiatul era student la universitate - 
Kraven preda acolo. Mare lucru. El n-a fost niciodată tare la 
capitolul studenţi. De fapt chiar cred că în general se cam ferea 
de ei. Și s-a dovedit că Danny Harrar îi era student lui Kraven. În 
ceea ce mă privește, asta aproape că îl dezvinovăţește. Schema 
lui era să lucreze numai cu necunoscuți. 

— Schema lui era să nu aibă nicio schemă, remarcă Anne, 
ridicând din sprâncene cu scepticism. Ceea ce înseamnă că 
putea să-l omoare și pe unul dintre studenţii lui și n-ar fi fost 
nicio problemă. Care-i treaba cu maică-sa? 

— O beţivă, oftă Blakemoor. Din câte știu, așa a fost 
dintotdeauna. Cine știe? Poate de-aia a fugit puștiul. 

In câteva cuvinte, îi schiță lui Anne stilul de viață al Sheilei 
Harrar, despre care aflase în numai câteva minute, întrebând 
câţiva oameni din rezervaţia Yesler Terrace, apoi de la capătul 
Broadway-ului și în sfârșit din barurile din Pioneer Square. 
Scoțându-și carneţelul de notițe din buzunarul sacoului, el copie 
o adresă pe o pagină goală, rupse foaia și i-o întinse lui Anne. 


140 


Când ea luă hârtia, degetele li se atinseră și fața lui Mark căpătă 
brusc o tentă de un roșu-aprins. 

— Imi pare rău că a durat atât, mormăi el, evident jenat de 
cum reacţionase când se atinseseră. 

— Aproape o uitasem, recunoscu Anne, punând bine foaia în 
geantă și lăsându-i lui Mark timp ca să-și revină. 

In tot timpul care le rămăsese la dispoziţie pentru a lua masa, 
amândoi avură mare grijă ca mâinile lor să stea cât mai departe 
unele de altele și conversaţia să nu devieze pe un tărâm 
personal. Și, cu toate că ploaia nu se oprise la ieșirea lor din 
restaurant o oră mai târziu, niciunul dintre ei nu sugeră să ia un 
taxi împreună. Mark o luă grăbit într-o direcţie, în timp ce Anne 
se îndreptă la fel de grăbită în cealaltă. Un flirt scurt era una, își 
spuse ea căutând din priviri un taxi liber, dar de acum înainte va 
avea grijă ca relaţia aceasta să se menţină la un nivel strict 
profesional. Data viitoare când va avea nevoie de ajutor în 
dosarele Kraven, va apela la Lois Ackerly. 

Care o va refuza scurt, Anne era sigură de asta. 

Ei bine, o să se descurce singură. Ultimul lucru care îi lipsea 
acum în viaţă era un detectiv din Seattle care să ofteze după ea. 

Și totuși, se simţea cu adevărat flatată... 


e Capitolul 27 


Primul lucru pe care îl simţi Glen când începu să-și vină în fire 
fu frigul. Nu acel frig năprasnic pe care îl aduce vântul arctic 
când coboară câteodată din nord în toiul iernii și îngheaţă bocnă 
tot orașul Seattle timp de o săptămână sau două, ci acel frig 
aducător de coşmaruri pe care îl simţi când te dezvelești 
dimineaţa cu prea mult timp înainte de ora de trezire. Numai că 
Glen nu era în pat și afară nu era noapte. 

Mintea lui se limpezi încet-încet și își dădu seama că zăcea 
gol-pușcă pe jos, în baie. Se simţi dezorientat, dar începu să-și 
amintească ce se întâmplase. Și o dată cu amintirea veni și 
teama. 

Rămase nemișcat, încercând să vadă cum se simţea și dacă 
putea să se miște fără să i se întâmple ceva rău. Făcuse oare un 
alt infarct? Se căzni să-și aducă aminte cum se simţise când se 


141 


trezise la spital cu două săptămâni în urmă. Îl durea pieptul? Nu 
mai ţinea minte. 

Oricum nu conta, căci acum nu-l durea pieptul. Își fixă atenţia 
asupra respirației și își apăsă degetele mâinii drepte pe 
încheietura mâinii stângi. Atât ritmul respirației, cât și cel al 
bătăilor inimii păreau normale, cel puţin după părerea lui. 

Atunci își aduse aminte de sentimentul pe care îl avusese 
cum că nu era singur în casă. Avusese această senzaţie când 
ieșise din cabina de duș. Se pregătea să se radă și simţise că 
ceva - sau cineva? - era cu el în baie. Tocmai voia să se întoarcă 
pe călcâie, când... 

Fusese lovit? Doborât de o lovitură? _ 

Se ridică în șezut și își masă pielea capului și a gâtului. Işi 
simţi gâtul puţin înţepenit, dar aceasta putea fi din cauză că 
stătuse prea mult pe jos. 

De fapt, cât stătuse? 

Se ridică în picioare, sprijinindu-se de chiuvetă și așteptându- 
se să se simtă ameţit. In chiuvetă se afla aparatul lui de ras, 
acolo unde probabil căzuse. 

Renunţând să se mai radă, Glen ieși din baie și străbătu 
dormitorul către dulapul lui. Când ajunse în mijlocul camerei 
privirea i se opri pe ceasul radioului care se afla pe noptiera lui. 

Două după-amiază? Era imposibil să fi zăcut inconștient cinci 
ore! Se uită la ceasul de pe noptiera lui Anne, care confirmă ora: 
două după-amiază. 

Teama care îl părăsise când își dăduse seama că nu suferise 
un nou atac de cord îi reveni brusc. Se duse la dulapul lui și 
scoase portvizitul de unde îl lăsase cu o seară în urmă. Extrase 
din el cartea de vizită a lui Gordy Farber. Șezând pe marginea 
patului, degetele cu care apăsa pe butoanele telefonului îi 
tremurau atât de tare, încât nu nimeri numărul decât la a treia 
încercare. 

— La telefon Glen Jeffers, spuse el când cineva răspunse din 
cabinetul specialistului cardiolog. Știu că sunt programat abia 
mâine, dar trebuie să fiu examinat astăzi. De fapt trebuie să vin 
chiar acum. 

e 

— Ei bine, orice-a fost, acum ţi-a trecut. 

Glen auzi aceste cuvinte o oră mai târziu și nu știu dacă să le 
ia ca pe o veste bună sau proastă. | se luase tensiunea, i se 


142 


măsurase pulsul și i se făcuse o electrocardiogramă. Dat fiind că 
toate testele avuseseră rezultate normale, teama i se mai potoli. 
Numai că tot nu știa din ce cauză își pierduse cunoștința în baie. 

— Atunci ce s-a întâmplat? întrebă el. Am leșinat sau m-a 
pocnit cineva în moalele capului? 

— Ai vreo dovadă că a fost cineva în casă? zise Farber. 

Glen simţi că roșește. 

— Nu m-am uitat. Mi s-a părut mai important să ajung cât mai 
repede aici. 

— Ei bine, nu ai fost lovit în cap, îi asigură doctorul. Dacă ai fi 
fost, ar fi existat umflaturi, contuzii, poate chiar o comoție. 

— Deci am leșinat pur și simplu? 

— N-am spus asta. Cineva care se pricepe te poate pune jos 
într-o secundă sau două lovind în nervii potriviţi. Dar zici că n-ai 
văzut pe nimeni. 

— Era atât de mult abur, că abia dacă mă vedeam pe mine. 

— Ai auzit ușa deschizându-se? 

Glen clătină din cap. 

— Dar nici măcar nu era închisă complet. 

Farber ridică din umeri. 

— Dacă vrei părerea mea, aș zice că ai leșinat pur și simplu. 
Ceea ce, sincer să fiu, nu mă surprinde chiar așa de mult. Ai stat 
în pat două săptămâni, încă ești în convalescenţă după un 
incident cardiac major și te aflai sub un duș foarte fierbinte. 
Trage linie și adună și vei vedea că n-a fost de mirare. 

— Dar cinci ore? insistă Glen. 

Farber ridică exasperat capul. 

— Vrei să te internez din nou? îl întrebă el. Dacă ești atât de 
îngrijorat, pot să mai comand câteva analize. 

— Dar ai spus că totul este în regulă, nu-i așa? 

— O părere căreia ești înclinat să nu-i dai crezare, observă 
Farber. Cred că ai leșinat din cauza căldurii excesive din cabina 
de duș, ai tras un pui de somn pe cinste și te-ai trezit pe jos, în 
baie. Ai făcut bine că m-ai sunat, ai făcut bine că ai venit aici și 
sunt mulțumit că, indiferent ce ţi s-a întâmplat, n-a fost ceva 
grav. N-am spus decât că, dacă ești cu adevărat îngrijorat, te 
pot interna în spital câteva zile. 

Glen își aminti de camera plină de aparate, de mâncarea fără 
gust și de asistentele care intrau și ieșeau la orice oră din zi și 
din noapte, îi luau temperatura și îi dădeau doctorii. Dintr-o 


143 


dată, faptul că dormise câteva ore pe jos în baie nu i se mai 
păru atât de grav. 

— Lasă, spuse el. Dacă spui că nu am nimic, e de-ajuns 
pentru mine. 

Cu toate acestea, câteva minute mai târziu, pe când ieșea din 
biroul doctorului, îi mai veni o idee. 

— Fă-mi o favoare, Gordy, îl rugă el. Toate astea să rămână 
între noi, bine? Vreau să spun că treburile de genul ăsta o pot 
speria de moarte pe Anne și, dacă tot nu e nimic serios, ce rost 
ar avea? 

— Nicio problemă, răspunse Gordy Farber. Acum ieși de-aici și 
încetează cu grijile. Du-te și fă ceva totalmente inutil. 

— Ce? întrebă Glen, vrând să se lămurească ce înţelegea 
specialistul cardiolog prin „ceva inutil”. 

Farber se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Du-te în Broadway Market, cumpără-ţi o revistă de la un 
chioșc și o cafea fără cofeină cu lapte de la o tarabă. Apoi așază- 
te pe o bancă, citește și uită-te la paradă. Ne vedem peste 
câteva zile. 

Glen ieși din biroul doctorului, părăsi complexul Group Health, 
se urcă în mașină și se pregăti să se întoarcă acasă, în 
Sixteenth, când se răzgândi. 

De ce n-ar urma sfaturile doctorului? Abandonă ideea de a se 
duce direct acasă, întoarse pe Thomas și o luă spre Broadway 
unde se găsea clădirea mare din cărămidă care adăpostea 
piața. 

Ani de zile, în această clădire se aflase un singur mare 
magazin universal Fred Meyer, în care se vindeau alimente la un 
capăt și o întreagă varietate de produse, precum și o farmacie la 
celălalt. Magazinul supravieţuise modest zeci de ani pe acest 
loc, deservind cetățenii la fel de modești din clasa de mijloc care 
locuiau în Capitol Hill la mijlocul secolului. Dar în a doua 
jumătate a secolului pe Capitol Hill se produsese o schimbare. 
Cartierele de condiție medie migraseră la vale și, pe măsură ce 
familiile se mutau pe malul celălalt al lacului, în Bellevue, casele 
mari se dezmembraseră în apartamente din ce în ce mai mici. 
Și, așa cum populaţia din cartier se mutase în vale, la fel se 
întâmplase și cu zonele comerciale din Broadway până când, la 
începutul anilor șaptezeci, cele mai multe dintre ele ajunseseră 
să fie de-a dreptul decimate. Dar atunci, se produsese inevitabil 


144 


o nouă schimbare. Mai întâi comunitatea de homosexuali 
descoperise casele cu chirie ieftină sau cu preţ de vânzare mic 
de pe Capitol Hill și astfel începuse procesul de renovare a 
cartierului. Apoi, când suburbiile de la est de Lacul Washington 
se aglomeraseră și deveniseră mai puţin tentante, copiii 
provenind din familiile care migraseră spre est cu douăzeci de 
ani în urmă începuseră să revină în oraș. O dată cu cartierul 
renăscuse și Broadway-ul, care evoluase de la un șir de 
magazine care agonizau și a căror clientelă consta în special în 
femei între două vârste care își împingeau cărucioarele cu 
cumpărături, la o colecţie eclectică de mici restaurante și 
buticuri care furnizau marfa noilor grupuri care cutreierau acum 
străzile. Fred Meyer, care văzuse graffiti-urile de pe ziduri, se 
adaptase și el schimbării. Mutase farmacia într-o rulotă din 
parcare, golise clădirea, dar păstrase faţada și reconstruise 
interiorul într-un complex comercial în stil vag european, cu un 
cinematograf multifuncțional la etaj, un garaj subteran uriaș la 
subsol și câteva apartamente pentru cei care nu puteau să 
trăiască departe de viaţa trepidantă. Renunţând la comerțul cu 
alimente, Fred Meyer se concentrase pe ideea de magazin 
universal și drogherie și închiriase restul spațiului firmelor 
antreprenoriale care aveau visuri mari de afaceri și atâţia bani 
cât să închirieze unul dintre cărucioarele cu care era dotat etajul 
principal al noii clădiri. 

Unele dintre ele se dezvoltaseră. 

Altele dăduseră faliment. 

Multe stagnaseră pur și simplu, proprietarii lor câștigându-și 
existenţa din vânzarea oricărui tip de bunuri, de la cristaluri la 
prezervative. În mod inevitabil, Broadway Market devenise 
centrul cartierului în plină și bruscă expansiune. 

lar în acea după-amiază, pe când hoinărea din magazin în 
magazin, așezându-se în sfârșit să privească mulţimea 
tulburător de diversă care se perinda pe lângă el, Glen își dădu 
seama că era mult mai fascinat de ea decât și-ar fi imaginat 
vreodată. 

Atât de fascinat, încât ajunse acasă abia când la televizor 
începea programul de știri locale. 

Era posibil să fi întârziat în piață două ore? 

Nu i se păruse că trecuse mai mult de o oră. 

De fapt, chiar mai puţin. 


145 


e Capitolul 28 


O grămadă de nimicuri. 

Fusese una dintre acele după-amiezi pe care Anne le ura, în 
care se ocupase de o grămadă de nimicuri. In primul rând, își 
dăduse seama că cea mai importantă întrebare pe care 
intenţionase să i-o pună lui Mark Blakemoor în timpul prânzului 
îi ieșise complet din minte când își dăduse seama că 
sentimentele detectivului pentru ea nu erau legate numai de 
afaceri. Apoi pierduse douăzeci de minute socotind ce mesaj ar 
recepționa el dacă l-ar suna imediat după ce luaseră masa 
împreună. În cele din urmă, se hotărâse să amâne discuţia cu 
Blakemoor și se apucă de alte lucruri. 

Cum se părea că ploaia încetase pentru tot restul zilei, 
plecase în căutarea Sheilei Harrar. La adresa pe care i-o dăduse 
Mark Blakemoor i se spusese că „Harrar e la etajul patru. In 
faţă.” Așa că urcase anevoie cele patru etaje și găsise camera, 
dar nu era nici urmă de Sheila Harrar. 

Jos, omul de la recepţie păruse plictisit când Anne îl întrebase 
dacă știa unde ar putea să o găsească pe Sheila Harrar. 

— Căutaţi-o în piaţă. Pe acolo își pierd vremea toţi ăștia, îi 
spusese omul. E o indiancă nenorocită, adăugase el, dându-și 
ochii peste cap de parcă identitatea ei de americancă nativă ar 
fi fost o etichetă clară care ar fi spus totul despre ea. 

Fără să comenteze, Anne părăsise hotelul și străbătuse pe jos 
cele două blocuri până la Pioneer Square, căutând pe cineva 
care ar fi putut corespunde descrierii Sheilei Harrar. Fu aproape 
surprinsă să o găsească din doar două încercări. Deși era 
evident că femeia era alcoolică, era la fel de evident și că în ziua 
aceea ea nu băuse. 

— Ți-am citit articolul azi-dimineaţă, îi spuse Sheila, fără să 
pară mirată când Anne se prezentă și se așeză pe bancă lângă 
ea. De aia am sunat la tine acasă. 

— La mine-acasă? făcu Anne consternată, întrebându-se dacă 
nu cumva se înșelase și Sheila Harrar era totuși beată. 

Sheila păru încurcată. 

— Nu ţi-a spus soţul tău? întrebă ea. Nu de-aia ai venit să mă 
cauţi? 


146 


Anne clătină din cap, îi povesti despre numărul auzit neclar în 
mesageria ei vocală și cum dăduse peste ea acolo. 

Privirea Sheilei Harrar se întunecă atunci când Anne pomeni 
de poliţie și ochii ei se îngustară într-o expresie de suspiciune. 

— Poliţia n-are niciun motiv să umble după mine, spuse ea. N- 
am făcut nimic rău. 

— Nu te căutau pe tine, o linişti Anne repede, simțind că 
femeia era pe punctul de a da bir cu fugiţii. Detectivul este 
prieten cu mine și mi-a făcut un serviciu. 

— Pentru că ești albă, mormăi Sheila. 

— Poftim? 

O pereche de ochi cinici o ţintuiră. 

— Ţi-a făcut un serviciu pentru că ești albă. Când le-am cerut 
să-l caute pe Danny n-au făcut nimic. 

Anne știa că nu avea niciun rost să încerce să-i explice 
doamnei Harrar câte informaţii sosiseră cu privire la crimele lui 
Kraven, câte telefoane primiseră din surse anonime, câte mame 
ca Sheila Harrar telefonaseră la poliţie ca să declare că și copiii 
lor fuseseră uciși de Richard Kraven. Mai sunaseră soţi, neveste, 
logodnici, logodnice, iubiţi de tot felul, ba chiar și copii care 
declarau că erau siguri că Richard Kraven le ucisese părinţii. 

— Ce te face să crezi că Richard Kraven ţi-a ucis fiul? întrebă 
Anne în loc de orice explicaţie. 

În cel mai rău caz, îi oferea femeii o ocazie să-și spună în 
sfârșit povestea cuiva; în cel mai bun caz, Sheila Harrar s-ar 
putea să știe ceva care ar face legătura dintre Richard Kraven și 
cel puţin una dintre crimele locale. 

Sheila o conduse pe Anne în camera ei de hotel, unde scoase 
un album de fotografii - unul dintre puţinele lucruri pe care încă 
le avea din vremurile mai bune. În album se aflau fotografii 
îngălbenite cu ea în copilărie și câteva cu soțul ei, Manny Harrar. 
La sfârșit erau fotografiile lui Danny, toate pătate de urme de 
degete, care arătau de câte ori scosese Sheila albumul la ore 
târzii din noapte, când era bine trotilată cu o sticlă de vin tare, și 
îl răsfoise, atingând imaginea lui Danny cu tot atâta gingășie 
cum ar fi făcut-o dacă i-ar fi mângâiat obrazul. 

Anne văzu un băiat chipeș, întotdeauna curat îmbrăcat, deși 
hainele pe care le purta arătau destul de uzate. Părul îi era 
mereu pieptănat, zâmbetul îi lumina faţa și ochii îi sclipeau de 
istețime. 


147 


Chiar și din instantanee Anne își dădu seama de inteligenţa 
băiatului. Nu arăta ca acel tip de tineri care se implicau în 
afaceri cu droguri sau fugeau de acasă pur și simplu. Din 
puţinele fotografii care o înfățișau pe Sheila împreună cu fiul ei 
rezulta clar că înainte de dispariţia lui Danny, mama lui fusese o 
cu totul altă persoană. Deși era evident că nu aveau bani, nimic 
din acele fotografii nu dezvăluia altceva decât o mamă devotată 
și un fiu iubitor. 

Simpla vedere a fotografiilor fu de-ajuns să o convingă pe 
Anne că Danny Harrar nu fugise de acasă. 

— Ce-mi poţi spune? întrebă ea. Ce s-a întâmplat în ultima zi 
în care l-ai văzut pe Danny? 

— Se ducea la pescuit, îi spuse Sheila. Avea de gând să 
meargă la pescuit cu Richard Kraven. 

La pescuit. 

Era una dintre pasiunile lui Richard Kraven. Avea o rulotă și 
mergea cu ea la munte adeseori, unde îi plăcea, după cum 
spunea el, să petreacă o zi în singurătate, dând la păstrăvi în 
cursurile de apă care mugeau la vale de Cascade. Anne știa 
foarte bine cât de minuţios fusese cercetată acea rulotă, căci 
după arestarea și punerea sub acuzaţie a lui Kraven în 
Connecticut, poliţia din Seattle găsise vehiculul și aproape că-l 
făcuse bucăţi scotocind după dovezile care l-ar fi incriminat pe 
Kraven pentru lunga listă de crime în care era principalul 
suspect. 

Nu se descoperise nicio urmă din victimele sale cunoscute. 
Singurele urme găsite - câteva fire de păr și urme de scame - 
nu se potriveau. Richard Kraven fusese fie foarte norocos, fie un 
perfecţionist. 

Sau poate nevinovat? 

— L-a interogat vreodată poliția pe Kraven în legătură cu fiul 
tău? 

Buzele Sheilei se strânseră într-o linie care trăda un dispreţ 
adânc. 

— Nu cred. Au spus că Danny a fugit de acasă. 

— Povestește-mi despre el, o rugă Anne. 

Aproape tot restul după-amiezei Sheila vorbi și Anne o 
ascultă. Auzi povestea unui băiat ambițios, hotărât să reușească 
în viață, decis să îndrepte nedreptăţile pe care le vedea 
făcându-se poporului său. 


148 


Și într-o dimineaţă se trezise devreme, își luase undița și se 
dusese să-l aștepte pe Richard Kraven la colțul unei străzi de 
lângă universitatea la care preda Kraven și pe care o frecventa 
Danny. De atunci Sheila nu-l mai văzuse niciodată. 

Când îi telefonase lui Richard Kraven, acesta îi spusese că îl 
cunoștea pe Danny, că într-adevăr urmau să se întâlnească și să 
plece la pescuit, dar, când ajunsese la colţul de unde trebuia să- 
lia pe Danny, acesta nu era acolo. 

Kraven îi spusese că-l așteptase câteva minute, dar, văzând 
că acesta nu se arată, crezuse că băiatul nu se putuse trezi și 
plecase la pescuit fără el. Sheila Harrar nu-l crezuse atunci și, 
când începuseră să apară articolele despre el în Herald, 
ajunsese să fie convinsă că Kraven îl ucisese pe Danny. Dar 
nimeni nu dăduse atenție spuselor ei. Nimeni, până la Anne. 

— Nu știu ce să-ți spun, zise Anne când Sheila Harrar termină 
de povestit. Cât a trecut de la dispariţia lui Danny? Patru ani? 

Sheila încuviinţă cu mâhnire. 

— Îți amintești cu ce era îmbrăcat în ziua aia? 

Sheila dădu din nou din cap. 

— Ca de obicei. Cu blugi. Mai avea și o bluză împletită. Și 
teniși - nu din cei scumpi. Danny nu voia să-și cheltuiască banii 
pe lucruri scumpe. Erau Keds, ca cei pe care îi purtam când 
eram copii, îi știi? 

Anne zâmbi. 

— Douăzeci de dolari, zece dacă erau reduceri? 

— Așa, ca ăia. Și avea undiţa cu el și cuțitul. 

— Cuţitul? repetă Anne. 

— Un cuţit de buzunar cu mânerul turcoaz, îi explică Sheila. l-l 
dăduse tatăl lui înainte să plece de la noi. Danny îl purta 
întotdeauna în buzunar. 

Anne își aruncă o privire prin camera sărăcăcioasă care era 
tot ce îi mai rămăsese Sheilei Harrar. 

— Aș vrea să-ţi pot spune că te înșeli în privinţa lui Danny, 
zise ea în cele din urmă, dându-și seama că singurul lucru de 
care nu avea nevoie Sheila Harrar în acest moment era o 
speranţă falsă. Dar bănuiesc că ai dreptate. Lucrul pe care 
nimeni nu l-a înţeles în ceea ce îl privește pe Richard Kraven 
este modul cum își alegea victimele. Nu a existat o schemă, un 
numitor comun. În cele mai multe cazuri, părea că le ia la 
întâmplare. Şi cred că într-adevăr le alegea aleatoriu și, dacă i 


149 


se ivea ocazia, nu avea niciun motiv să omoare pe cineva pe 
care îl mai văzuse o dată sau de două ori. De fapt, chiar s-ar 
potrivi cu lipsa unui tipar. 

Intinse mâna și și-o așeză peste a Sheilei. 

— Dar asta nu te ajută prea mult, nu-i așa? 

Sheila clătină din cap și oftă, după care colţurile buzelor i se 
ridicară într-un zâmbet slab, trist. 

— M-ai ascultat, spuse ea. Asta mă ajută foarte mult. Nimeni 
nu m-a ascultat până acum - nici măcar nu le-a păsat. Mă simt 
mai bine când știu că mai e cineva care știe ce s-a întâmplat cu 
Danny. 

Anne și-ar fi dorit să poată face ceva pentru Sheila Harrar, dar 
știa că era imposibil, așa că se întoarse la birou și continuă să se 
ocupe de nimicurile cotidiene. 

II sună pe Mark Blakemoor și află răspunsul la întrebarea pe 
care uitase să i-o pună la prânz. 

— De ce să continuăm să investigăm moartea lui Shawnelle 
Davis? întrebă el pe un ton care dovedea în mod clar că se 
aștepta la mai mult din partea lui Anne. Era o prostituată. Știi și 
tu cum e când sunt ucise prostituate - nimănui nu-i pasă. ȘI 
dacă nimănui nu-i pasă, nu ajungem nicăieri. Nu avem timp la 
dispoziţie, nu există cooperare, dezinteresul e total. Nu-mi 
place, dar nu pot schimba lucrurile. 

Și, deși nici lui Anne nu-i plăcea, ea înţelese. Așa erau toate în 
acest oraș și nu era vina lui Mark Blakemoor. 

Cu toate acestea, asasinarea lui Shawnelle Davis o intriga. 
Deși îi lipseau unele elemente distinctive care te-ar fi dus cu 
gândul la ce făcea Kraven, existau totuși similarități, indiferent 
dacă poliţia nu voia să recunoască. Poate că ar trebui să scrie 
încă un articol pe tema asta. 

Tocmai se apucase să schițeze planul articolului, când sună 
telefonul de pe biroul ei. Râmase surprinsă când auzi vocea lui 
Joyce Cottrell. Joyce era vecina ei de alături, o femeie cam 
trecută - și, după părerea lui Anne, cu o doagă sărită. 

— Am încercat să dau de tine toată după-amiaza, îi spuse 
Joyce. Și n-am vrut să las un mesaj pentru că - mă rog, o să 
înţelegi după ce îţi povestesc. 

Anne asculta fără să o întrerupă, fără să-și creadă urechilor, 
tot ceea ce văzuse Joyce Cottrell în curtea ei din spate în acea 
dimineață. 


150 


— L-am zărit o fracțiune de secundă și nu semăna deloc cu 
Glen. Dar cine altcineva să fi fost? Și nu numai că era gol-pușcă, 
încheie Joyce. Dar felul în care m-a privit, Anne, nici nu pot să-ţi 
spun ce ciudat era. Era - nu știu, întotdeauna mi-a plăcut Glen, 
știi asta. Dar felul în care m-a privit m-a speriat pur și simplu. 

Se opri o secundă, apoi vocea ei scăzu în intensitate până se 
transformă într-o șoaptă. 

— Anne, a fost doar un atac de cord, nu-i așa? Adică, în 
sfârșit, Glen e sănătos la minte, nu-i așa? 

Deși o asigură pe Joyce că Glen suferise doar un atac de cord 
și nu fusese internat în secret la secția de boli psihice de la 
Spitalul Harborview, când închise telefonul, Anne se simţi mult 
mai înspăimântată decât o lăsase pe Joyce să creadă că era. 


e Capitolul 29 


Casa nu mai era aceeași. Dar când ajunse în faţa ușii de la 
intrarea principală în acea după-amiază târzie, Anne Jeffers nu-și 
putu da seama exact de ce i se părea diferită. Experienţa ei 
gazetărească îi spunea că frisonul pe care îl simţi brusc când 
răsuci cheia în broască pe valul de neliniște care o cuprinse 
când intră în vestibulul cufundat în tăcere era ridicol: nu casa 
era diferită, ea se simţea altfel. Totul începuse ieri, când ea și 
Glen făcuseră dragoste și ea simţise că o atingea un 
necunoscut. 

Un necunoscut fascinant, desigur, dar asta nu schimba nimic. 
O tulburase, deși până în după-amiaza aceasta reușise să se 
calmeze în ideea că, dacă se petrecuse ceva cu adevărat ciudat, 
aceasta era doar în mintea ei. Fusese îngrijorată pentru Glen, 
nesigură dacă era bine să facă dragoste, în ciuda 
recomandărilor lui Gordy Farber, astfel încât energia debordantă 
pe care o dovedise Glen o șocase, socotind-o, ca să zicem așa, 
neliniștitoare. 

Dar și mai neliniștitor fusese apelul lui Joyce Cottrell. Din 
momentul în care închisese telefonul, Anne își tot repetase că 
Joyce se înșelase asupra celor văzute. 

Asta admițând că văzuse totuși ceva. La urma urmei, nu 
bănuiau ea și Glen de ani de zile că Joyce bea pe ascuns, 
singură în casa mare de alături, în care muriseră amândoi 


151 


părinţii ei? Nu și-o imaginau sorbindu-și ginul în confortul fals și 
pustiu al unei camere cufundate în întuneric? Fuseseră doar 
speculaţii, bineînţeles, dar dacă se dovedea că aveau dreptate, 
asta ar explica fără îndoială telefonul ciudat pe care îl primise 
de la Joyce. Poate că nu se întâmplase nimic în realitate. Sau 
poate că, profitând de prezenţa lui Glen acasă în miezul zilei, 
Joyce îi făcuse avansuri, fusese refuzată și acum încerca să se 
răzbune inventând tot felul de baliverne. 

Acum însă, toate raţionamentele lui Anne se năruiau în 
vestibulul în care era prea multă liniște. Ceva se schimbase în 
această casă. 

— Hei! strigă ea. E cineva acasă? 

— Sunt aici, sus, răsună vocea lui Heather de la etaj, înăbușită 
de ușa închisă a camerei ei. 

Lăsându-și geanta pe masa de la baza scărilor, Anne urcă 
treptele câte două dintr-o dată, bătu scurt la ușa lui Heather și o 
deschise aproape în aceeași secundă în care o auzi pe fiica ei 
spunându-i să intre. 

Heather stătea la birou și avea în faţă o carte de matematică 
deschisă, iar între degete un creion ros în ultimul hal. 

— Parcă ai promis că nu mai mesteci creioane, spuse Anne, 
intrându-și automat în rolul de mamă, știind însă că o făcea doar 
ca să mai uite de neliniștile care o frământau, chiar dacă doar 
pentru un minut sau două. 

— Am încercat, oftă Heather. Dar nu o fac intenţionat. E greu 
să încetezi să faci ceva ce nici nu ești conștient că faci. 

— Știu, fu de acord Anne. Dar știi și tu că o să-ţi strici dinţii. 

Inaintă în cameră și ridică fereastra ca să intre aerul proaspăt. 

— Unde-i tata? întrebă Anne, sperând că tonul fusese destul 
de firesc și, văzând că Heather îi răspundea fără să-și ridice 
ochii de pe ecuaţia cu care se canonea, își dădu seama că 
reușise. 

— Cred că doarme. Ușa de la camera voastră era închisă când 
am ajuns acasă și nici n-am bătut. 

In sfârșit își ridică privirile și le îndreptă spre ceasul de pe 
noptieră. 

— S-a făcut deja șase? 

— Da, oftă Anne. Mai bine mă duc să-l trezesc pe tata. 
Presupun că nimeni nu s-a gândit ce mâncăm la cină. 

Heather clătină din cap. 


152 


— Și unde-i Kevin? 

— A spus că se duce la Justin și a promis că se întoarce până 
la cinci și jumătate. 

Interpretând corect expresia de pe faţa mamei ei, care se 
traducea clar prin „Chiar trebuie să fac totul în casa asta?”, 
Heather se ridică de la pupitru. 

— Sun eu la familia Reynolds să văd unde s-au dus. Și ce-ar fi 
să comandăm o pizza la Dino's? Așa nu mai trebuie să-ți faci 
griji pentru masa de seară. 

Anne șovăi. O tenta ideea, dar își aminti de recomandările lui 
Gordy Farber cu privire la regimul lui Glen. Oare pizza figura pe 
lista cu mâncăruri sănătoase pentru bolnavii de inimă? Se cam 
îndoia. 

— Mai întâi stai să-l trezesc pe tata și mai vorbim după aceea, 
amână Anne, spunându-și că nu era prea târziu să dea o fugă 
până la Safeway și să cumpere ceva dietetic, dar bănuind că 
până la urmă vor pleca toţi să mănânce în oraș. 

În timp ce Heather cobora ca să-l sune pe Justin Reynolds, 
Anne se îndreptă către ușa închisă a dormitorului lor și se trezi 
că are un moment de ezitare înainte să intre. 

Dar la ce se aștepta? 

Înăuntru era Glen, pentru numele lui Dumnezeu! 

Simţind dintr-o dată că se poartă copilărește, Anne deschise 
ușa și intră. Jaluzelele erau trase și în cameră se simţea un aer 
închis. Când aprinse veioza de pe noptiera lui Glen, el se trezi 
imediat, se ridică și își feri ochii de lumina prea puternică. O 
clipă - nu mai mult - Anne avu senzaţia neliniștitoare că 
privește în ochi un necunoscut. Dar clipa trecu, ochii lui Glen se 
limpeziră și el îi zâmbi - așa cum îi zâmbea întotdeauna, făcând- 
o să se simtă la adăpost de toate relele lumii. 

— Hei, spuse el, vino încoace și îmbrăţișează-mă. 

Lungindu-se pe pat lângă el, Anne îl înconjură cu braţele, îl 
sărută și își puse capul pe pieptul lui. 

— N-o să ghicești cine m-a sunat azi la redacţie, spuse ea, 
convinsă brusc că bazaconiile pe care i le spusese Joyce nu 
puteau fi decât rodul imaginaţiei ei. Joyce Cottrell. 

— Joyce? se miră Glen. Vorbești serios? Ce voia? 

Când Anne începu să-i relateze conversaţia pe care o avusese 
cu vecina lor de alături, simţi cum trupul lui Glen se încordează. 
Toate temerile care fuseseră potolite de zâmbetul lui cu câteva 


153 


minute mai devreme îi reveniră imediat. Totuși, încercă să nu-și 
lase nici glasul, nici trupul să trădeze întrebările care-i biciuiau 
mintea. 

— Cam nebună, nu-i așa? întrebă ea după ce termină de 
povestit. 

— Cred că nu ne-am înșelat, sugeră Glen, dar tonul lui 
zeflemitor nu reuși să ascundă ezitarea de o clipă dinaintea 
răspunsului. Probabil că trage la măsea serios de niște ani buni. 

Anne se ridică și îl privi pe Glen drept în ochi, căutând acum 
direct acea expresie pe care o zărise doar cu câteva minute mai 
devreme. 

— Deci nu s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Bineînţeles că nu, spuse Glen. 

Cu o îmbrăţișare scurtă pe care Anne o interpretă ca pe o 
dorinţă de-a ocoli discuţia, el se ridică și se îndreptă spre baie. 

Mintea lui lucra frenetic, încercând să formuleze un răspuns 
plauzibil la întrebarea lui Anne. Nu voia să o mintă, dar nici să o 
alarmeze. Dacă ar fi umblat prin curtea din dos gol-pușcă, și-ar 
fi amintit în mod sigur, nu-i așa? 

Dar ultimul lucru pe care și-l mai amintea din dimineața de azi 
era că se afla în baie, gol. Făcuse duș și se pregătea să se radă, 
când... 

Se făcuse întuneric în toiul zilei, de parcă îl doborâse un fulger 
venit din senin. 

În sufletul lui Glen se dădea o adevărată luptă. De ce săo 
mintă pe Anne? De ce să nu-i spună pur și simplu că în mintea 
lui era un gol care acoperea o bună parte a zilei? 

Nu-i fu deloc greu să găsească răspunsul: pentru că ea ar 
insista să se interneze imediat în spital, în ciuda asigurărilor lui 
Gordy Farber din această după-amiază. Dar, de fapt, nu se 
întâmplase nimic. 

Sau se întâmplase? Dacă ieșise într-adevăr în curte și fusese 
văzut de Joyce Cottrell? De ce Dumnezeu ar fi făcut una ca asta? 
Nu, adormise pe jos, în baie, acesta era adevărul. 

Atunci dădu cu ochii de aparatul de ras, care încă era în 
chiuvetă, exact în locul în care îl lăsase azi-dimineaţă. Observă 
însă că nu era aparatul lui; al lui era vechi de cinci ani și avea 
carcasa zgâriată și pătată. 

Aparatul de ras Norelco la care se uita acum era nou-nouț. 

De unde apăruse? 


154 


Să fi umblat în somn? Era posibil să se fi dus în oraș și să 
cumpere un aparat nou? Bine, dar nu putea să plece în pielea 
goală! L-ar fi închis imediat! Deci probabil că se îmbrăcase, 
ieșise în oraș și cumpărase un aparat de ras nou. Dar era 
imposibil, căci era gol când se trezise! 

O groază acută puse stăpânire pe el. Își pierdea minţile! Poate 
că ar trebui să-l sune din nou pe Gordy Farber. Dar nu era 
bolnav - doctorul tocmai îl asigurase de asta! 

— Glen? 

Anne era la ușă; o simțea cum îl urmărește și când se uită în 
oglindă văzu îngrijorarea din ochii ei. Cu un gest hotărât, puse 
mâna pe aparatul de ras cel nou și lucios și se întoarse. 

— Pun pariu că Joyce are fantezii cu mine de ani de zile, spuse 
el, improvizând pe măsură ce vorbea. Presupun că m-a văzut 
când îmi aruncam aparatul de ras, și-a mai turnat un gin și m-a 
dezbrăcat în gând. Dorinţa zămislește adeseori gândurile, nu se 
spune asta? 

— Aparatul de ras? întrebă Anne dezorientată. Despre ce 
vorbești? 

Acum cuvintele îi veneau mai repede. 

— L-am scăpat pe jos pe cel vechi. Așa că m-am dus și l-am 
aruncat la gunoi. Și m-am dus în oraș și mi-am cumpărat unul 
nou. 

— În pielea goală? întrebă Anne uimită la culme. L-ai dus la 
gunoi gol-pușcă? Și după aceea ce ai făcut, te-ai dus la 
cumpărături dezbrăcat? 

— Aveam pe mine un halat, insistă Glen. 

Ce dracu' se întâmplă? Cum se băgase în toată chestia asta? 
Dacă Anne se ducea să se uite în lada de gunoi? 

— Adică, eram îmbrăcat cu un halat de baie când am ieșit în 
curte. Când m-am dus la Freddy Meyer's eram îmbrăcat cu 
haine de stradă. 

Măcar asta era adevărat. Fusese îmbrăcat cu haine de stradă 
când se dusese în Broadway Market în acea după-amiază. 
Fiindcă Anne continuă să-l privească neîncrezătoare, de parcă ar 
fi vorbit într-o limbă necunoscută și ciudată, el îi arătă aparatul 
de ras. 

— Vezi? Aparatul cel nou. 

Anne se simţi complet dezorientată. Când îi spusese lui Glen 
despre convorbirea cu Joyce Cottrell, își dăduse seama că ceva 


155 


nu era în regulă, iar povestea pe care i-o spusese el suna 
totalmente aiurea. De când era căsătorită cu Glen, i se 
stricaseră o grămadă de aparate de ras electrice. Și știa foarte 
bine ce făcea el cu ele când se stricau. 

Le arunca în coșul de gunoi. Nu le ducea în lada de gunoi din 
curte! 

Fără să spună o vorbă, Anne cobori pe scările din dos și se 
duse în fundul curții, la containerele pentru gunoi. Ridică repede 
capacul unuia dintre ele și se uită înăuntru. Era acolo. 

Distrus - făcut bucăţi - dar, fără niciun dubiu, tot ce mai 
rămăsese dintr-un aparat de ras electric stricat. Un aparat care 
nu putea să fi fost atât de distrus doar pentru că fusese scăpat 
în chiuvetă. Ce se petrecea? 

Se întoarse în casă prin bucătărie, la timp ca să audă vocea 
emoţionată a lui Kevin. 

— Hei, tati, strigă Kevin din capul scărilor. De unde a apărut 
asta? E pentru mine? 

Străbătând repede bucătăria și sufrageria, îl găsi pe Kevin în 
vestibulul de la intrare cu o undiţă în mână. 

— De unde-a mai apărut și asta? întrebă ea. 

Kevin zâmbi șmecherește. 

— Era jos, în pivniţă, spuse el. Îmi băgăm echipamentul de 
sport la spălat și am dat peste ea. De unde a apărut? 

Anne încă se holba la undiţă când îl auzi pe Glen vorbind din 
capătul de sus al scărilor. 

— Eu am cumpărat-o, spuse el. 

Anne se întoarse și îl privi fix. Era ceva ciudat în vocea lui, la 
fel ca atunci când îi spusese de aparatul de ras. 

— Ai cumpărat o undiţă? Dar tu... 

Glen o porni pe scări în jos, decis să nu o lase pe Anne să-i 
observe deruta și panica strecurate în sufletul lui în timp ce își 
scotocea mintea după un indiciu care să-i dea de înțeles de 
unde apăruse undiţa aceea. Dar nu găsi nimic - habar n-avea de 
unde apăruse undiţa, la fel cum n-avea habar de unde apăruse 
aparatul de ras cel nou. O să-mi amintesc eu, își spuse el. Mai 
devreme sau mai târziu o să-mi vină în minte. Căznindu-se să 
zâmbească atunci când ajunse la baza scărilor, o înconjură pe 
soția lui cu un braţ și o trase mai aproape de el. 


— Ai uitat? o întrebă el. Gordy Farber mi-a spus că trebuie să 
am un hobby. Drept care mi-am ales unul azi. O să mă duc la 
pescuit. 

La pescuit. Cuvintele avură o rezonanţă lugubră în mintea lui 
Anne. Cu numai câteva ore în urmă, Sheila Harrar îi spusese 
cum dispăruse fiul ei după ce stabilise să se duca la o partidă de 
pescuit. 

O partidă de pescuit cu Richard Kraven. 

Și acum, iată-l pe Glen, care îi spunea că-și alesese un hobby. 
Desigur, nu era decât o coincidenţă, dar chiar și așa, o trecu un 
fior. Probabil că va fi numai o toană, ceva pentru care Glen își va 
pierde interesul după o săptămână sau două. Și dacă nu și-l va 
pierde, ce era cu asta? In ciuda argumentelor ei perfect 
raţionale, știu că primul ei instinct de când intrase în casă mai 
devreme fusese corect. 

Ceva se schimbase în această casă. 

Soțul ei se schimbase. 


e Capitolul 30 


Viaţa lui Joyce Cottrell nu decursese așa cum plănuise. Ajunsă 
la cea de a cincizecea aniversare și examinând anii care 
trecuseră, își dădea seama că trebuia să renunţe la speranţa 
unei căsnicii durabile și a unei familii. Puținele ei rude se 
prăpădiseră. Telefonul ei nu suna aproape niciodată și rareori se 
întâmpla să schimbe câte o vorbă cu cineva, cu excepţia 
oamenilor cu care lucra la Group Health pe Capitol Hill. 
Moștenise de la părinţi casa în care crescuse, dar nu și destui 
bani ca să se descurce, iar o carieră în afara îndatoririlor față de 
soțul și copiii pe care sperase să-i aibă nu figurase niciodată în 
planurile ei de viitor. Fusese căsătorită pentru scurt timp, dar 
nici când se întorsese acasă la părinţi, după ce Jim Cottrell o 
părăsise la șase luni după căsătorie, găsirea unei slujbe nu 
fusese una dintre priorităţi. 

Se întorsese acasă să-și lingă rănile și să adune rămășițele 
vieţii ei emoţionale distruse. 

Acum, după aproape treizeci de ani, se găsea în același punct. 
Părinţii ei, care îi oferiseră un refugiu în lunile îndelungate când 
îi era prea rușine de eșecul său în căsnicie chiar și pentru a mai 


157 


ieși din casă, muriseră în cele din urmă. Puţinii prieteni ai lui 
Joyce se plictisiseră demult de povestea jalnică a trădării ei și 
încetaseră să o sune. 

Anii se transformaseră în decenii și, deși până la urmă își 
găsise o slujbă ca recepţioneră în tura de noapte la Spitalul 
Group Health, se transformase treptat într-un soi de pustnică. 
Cu toate că rareori se întâmpla să iasă din casă, în afara 
drumurilor la spital și înapoi, gunoiul nu se aduna niciodată în 
casa lui Joyce Cottrell, așa cum se întâmplă în casele altor 
pustnici, nici zugrăveala nu se cojea și nici mobila nu se 
murdărea și nu se deteriora. Joyce Cottrell își menținea casa 
într-o curăţenie meticuloasă, redecorând imediat o cameră în 
care zugrăveala începea să se decoloreze, alegând culori și 
materiale din cataloage și începând să cumpere toate cele 
necesare numai atunci când camera nou decorată era clar 
conturată în mintea ei, până la ultimul detaliu. 

De-a lungul anilor, ajunsese expertă în înlăturarea vopselei de 
pe lemnul vechi, a tapetului de pe pereți și a tapiţeriei uzate din 
ramele excelente cu care părinţii ei mobilaseră casa. Devenise 
și mai pricepută la montarea materialelor noi, cumpărate în 
rarele ei drumuri în oraș și, cu timpul, casa devenise o garnitură 
eclectică de camere, fiecare dintre ele reflectând moda zilei din 
momentul în care Joyce decisese să o redecoreze. 

Cu toate acestea, nimeni nu văzuse interiorul casei în anii 
care se scurseseră, căci de câte ori unul dintre vecinii ei - 
singurii oameni care o vedeau cu o oarecare regularitate - își 
manifesta dorinţa să-i viziteze casa, Joyce se scuza că nu 
terminase de redecorat. Și nici măcar nu minţea: una sau mai 
multe camere din cele zece câte avea casa se afla întotdeauna 
într-o fază a redecorării. 

Joyce însăși era într-o permanentă redecorare, pentru că visa 
și își făcea planuri pentru strălucitoarea petrecere pe care avea 
să o dea când casa va fi gata în sfârșit, o petrecere perfectă, stil 
Martha Stewart, în cinstea încheierii redecorării și a relansării ei 
în viaţa socială. Își petrecea ore și zile întregi închipuindu-și că 
era gazda frumoasă și încântătoare care deschidea larg ușile 
elegantei ei reședințe mulţimii de prieteni muţi de admiraţie. 

Din păcate, Joyce nu manifestase aceeași grijă faţă de propria 
ei persoană. Silueta ei putea fi descrisă ca „plină”, defect pe 
care Joyce îl ascundea așa cum putea, purtând haine largi și în 


158 


culori deschise, iar părul ei era, la cincizeci și trei de ani, chiar 
mai blond decât fusese cu o jumătate de secol în urmă. Gustul 
lui Joyce în materie de machiaj nu se schimbase din 
adolescenţă, limitându-se la același ruj și fard de pleoape în 
culori vii - un amalgam de nuanţe de roșu și oranj, albastru și 
verde - pe care le adora atât când era vorba de haine cât și de 
decoraţiuni interioare. 

Cine voia să o judece cu indulgență spunea despre Joyce 
Cottrell că era puţin sărită. 

Cine prefera să o judece ceva mai aspru putea spune că arăta 
ca o târfă trecută. 

Tocmai asta îl atrăsese pe bărbat. 

Asta și faptul că locuia alături de Anne Jeffers. 


e Capitolul 31 


Surse ale poliţiei nici nu confirmă, nici nu neagă faptul că 
cercetează posibilitatea ca Richard Kraven să nu fi lucrat 
singur și că executarea lui ar fi declanșat un nou val de 
crime, în care complicele lui Kraven lucrează acum pe cont 
propriu. Aceleași surse refuză de asemenea să comenteze 
zvonurile că, datorită profesiunii de prostituată a 
domnișoarei Davis, echipa specială demult destrămată care 
cerceta crimele din Green River ar putea fi reactivată. 
Deocamdată, poliţia cercetează asasinatul din Capitol Hill ca 
pe un incident izolat, și până în acest moment refuză să 
întrețină ideea că el ar putea marca începutul unui nou val 
de asasinate în serie. 

Intre timp... 


Bărbatul simţi o adevărată furie când citi articolul lui Anne 
Jeffers în ziarul din acea dimineaţă. In primul rând că fusese 
publicat undeva în pagina a doua, când de fapt locul lui era pe 
prima pagină. In fond, era o crimă pe care o comisese și fusese 
absolut la fel de sinistră ca acelea pe care le înfăptuise Richard 
Kraven. 

N-o făcuse exact în același fel? 

Nu-i despicase pieptul fetei și nu-i extrăsese inima și 
plămânii? Cu toate acestea, celelalte crime ocupau de fiecare 
dată prima pagină, pe când a lui abia dacă era pomenită. 


159 


Și știa de ce. Din cauza reporterei, a lui Anne Jeffers. Ea era 
cea care nu credea că fapta lui era destul de importantă. De 
aceea nu publicase niciunul dintre articolele ei despre Shawnelle 
Davis acolo unde trebuia. Aproape o oră bărbatul se gândi 
numai la asta, fierbând de furie și cu o mânie care creștea 
constant. Puțin după ora nouă, îi veni ideea. 

Trebuia să-i atragă atenţia lui Anne Jeffers cu orice preț. 

Și știa exact cum va proceda. 

Va afla unde locuiește și, data viitoare când va acţiona, îi va 
lăsa o mică amintire. 

Ceva chiar pe pragul casei... 

Luă cartea de telefon și o frunzări, apoi urmări cu degetul o 
coloană până când găsi ce căuta. Nu-i venea să creadă - 
cățeaua de ziaristă locuia pe aceeași stradă cu el. 

Fără să se gândească măcar ce va face când va ajunge acolo, 
bărbatul ieși din casă și o luă grăbit spre nord. Nu trecu mult și 
ieși din cartierul sărăcăcios cu apartamente de închiriat care 
mărgineau Spitalul Group Health și ajunse în zona mai puţin 
circulată din jurul cartierului mai luxos în care locuiau Anne și 
Glen Jeffers. 

Trecu de reședința familiei Jeffers pe partea opusă a străzii, 
uitându-se spre casă aproape pe furiș. Era mare și retrasă mult 
de la stradă. 

Cel mai mult îl încânta faptul că avea o terasă mare. 

Destul de mare ca să poată arunca ceva pe ea din mers, dacă 
va fi nevoie. Nu va trebui să riște să se apropie de casă și să 
lase urme, sau altceva după care să poată fi identificat. 

Bărbatul mai merse de-a lungul a încă un cvartal de case, 
ocoli al doilea bloc, apoi o luă înapoi spre casa lui, tot pe partea 
opusă casei familiei Jeffers. Ajunsese aproape în dreptul ei, când 
cineva ieși din casa de alături. 

O femeie ieși pe verandă și își culese ziarul de dimineaţă. 

Bărbatul se uită la părul ei blond pieptănat într-o claie înaltă, 
la machiajul ei strident și la rochia verde cu albastru. 

Ușuratică. 

La fel ca Shawnelle Davis. 

O nouă idee - mai bună decât cea dinainte - începu să prindă 
contur în mintea lui. 


160 


După ce femeia reintră în casă, bărbatul rămase țintuit 
locului, studiind casa, apoi îi dădu ocol ca să o vadă de pe aleea 
din spate. 

Bărbatul părăsi zona de mai multe ori, dar de fiecare dată se 
întoarse, atras ca un fluture de lumină. 

În sfârșit, la jumătatea după-amiezei, femeia ieși din nou. 
Începu să meargă pe trotuar, iar bărbatul merse în urma ei. 

O urmări tot drumul până la complexul Group Health, unde 
aceasta intră în camera urgenţelor prin Thomas Street. 

Intră pe poarta principală după ea, oprindu-se în hol atât cât 
să o vadă ocupându-și locul la biroul de recepţie și introducând 
cartonașul cu numele ei în suportul de pe birou: JOYCE 
COTTRELL. 

Cu numele întipărit în minte, bărbatul pătrunse în spital, 
străbătu mai multe coridoare până ce ajunse la intrarea 
principală a noii aripi care dădea în Sixteenth Street. leşi din 
clădire, traversă Sixteenth Street și ajunse imediat acasă. Puse 
din nou mâna pe cartea de telefon. 

O găsi: Joyce Cottrell figura la o adresă de pe Sixteenth 
Avenue North. Exact alături de casa familiei Jeffers. 

Bărbatul formă numărul indicat, lăsă să sune de douăzeci de 
ori și închise. 

În tot restul după-amiezei și toată seara, bărbatul formă 
încontinuu numărul și niciodată nu răspunse nimeni. Cu fiecare 
apel, siguranţa lui creștea. La ora nouă și jumătate, când își 
părăsi apartamentul și străbătu pentru a șaptea oară în acea zi 
distanţa dintre cele câteva blocuri spre nord, știa deja ce va 
găsi. 

O casă cufundată în întuneric, complet goală. 

Dar când ajunse acolo, văzu că în casă nu era deloc întuneric. 
Luminile erau aprinse în două camere de la parter și într-una de 
la etaj. 

Bărbatul rămase de veghe pe trotuarul de peste drum. lar la 
ora zece fix, una dintre luminile de jos și cea de sus se stinseră 
și simultan se aprinse o altă lumină la parter. 

Bărbatul zâmbi. Ori trei persoane din casă apăsaseră pe 
comutator exact în același moment, ori luminile erau 
programate sa se aprindă astfel. 


161 


Traversând în grabă Volunteer Park, bărbatul găsi un telefon 
public lângă conservator. Formă pentru ultima oară în acea zi 
numărul lui Joyce Cottrell. 

Ca și până atunci, telefonul sună de multe ori fără ca cineva 
să răspundă. 

Joyce Cottrell locuia singură. 

Se întoarse la casa goală și începu să se gândească la un mod 
de a pătrunde înăuntru. 

În mai puţin de un minut îl găsi. 

Joyce Cottrell nu mutase niciodată cheia de rezervă din locul 
în care o lăsa întotdeauna mama ei, sub preșul de la intrarea din 
spate. Ca și mama lui, de altfel, și ca o mulţime de alţi oameni. 

Bărbatului îi plăcu casa lui Joyce Cottrell. Era mult mai mare 
decât toate casele în care fusese până atunci - atât de mare, 
încât apartamentul lui ar fi încăput în living - deși nu era câtuși 
de puţin ceea ce se așteptase. Apartamentul lui Shawnelle Davis 
arăta exact ca imaginea pe care și-o formase despre casa unei 
prostituate - mobila era la fel de ieftină ca Shawnelle însăși. 
Joyce Cottrell însă avea mobila frumoasă și totul arăta curat și 
proaspăt, de parcă ar fi fost nou. 

Bărbatul dădu târcoale pe-ndelete prin toată casa, examinând 
totul, dar neatingând decât un singur obiect. Apoi, când se 
apropie momentul întoarcerii lui Joyce Cottrell acasă de la spital, 
se strecură în dormitorul principal. 

Așteptând în dulap ca Joyce să urce în camera ei, nările i se 
umplură de mireasma săculeţului dinăuntru. Mirosul delicat de 
lavandă îi trezi amintiri de când era copil. 

Dulapul mamei lui mirosea astfel. 

Inspiră adânc și se trezi imediat transportat în trecut, în acea 
zi de demult când intrase în dulapul mamei lui ca să se joace de- 
a deghizatul și se încălţase cu pantofii ei, căznindu-se să stea în 
echilibru pe tocuri. 

Fusese prins. 

Prins și bătut, deși avusese mare grijă să nu se atingă de 
hainele ei sau să-i strice pantofii. 

| se interzisese să mai intre în camera mamei lui și ușa 
acestei camere fusese încuiată pentru totdeauna pentru el, cu 
aceeași răceală cu care fusese închisă ușa întregii lumi a mamei 
lui. 


162 


Acum, în timp ce asculta pașii lui Joyce Cottrell urcând scările 
spre etaj, tâmplele îi pulsau de o furie mocnită. 

Apropiindu-și un ochi de crăpătura ușii pe care o lăsase puţin 
deschisă, o privi pe Joyce dezbrăcându-se cu o furie care creștea 
cu fiecare secundă. 

Degetele unei mâini i se încleștară pe cuțitul pe care bărbatul 
îl adusese cu el din bucătărie, în timp ce cu cealaltă mână își 
mângâia umflătura tare care i se formase între picioare. 

Când Joyce Cottrell rămase numai în lenjeria intimă și se duse 
la dulap ca să-și pună bine rochia, bărbatul era pregătit. 

De dimineaţă, Joyce Cottrell văzuse un bărbat gol în curtea 
din spate a casei de alături. 

În această seară, vedea un bărbat îmbrăcat, care o pândea în 
dulap. 

Cel din curtea de alături avea în mână un aparat de ras 
distrus. 

Cel din dulap ţinea în mână un cuţit. Dar, când deschise ușa 
dulapului, Joyce nu văzu decât o rază de lumină reflectată de 
lama lungă care se năpusti asupra ei și o pereche de ochi 
arzând de furia mocnită pe care bărbatul și-o reprimase atâta 
timp. 

— lubește-mă! îi comandă el când cuțitul porni ca un bici 
necruţător și se înfipse adânc în pieptul lui Joyce Cottrell. Vreau 
să mă iubeşti! 

Joyce Cottrell muri înainte de a înregistra cuvintele, 
prăbușindu-se pe podeaua dormitorului ca un balon spart. 

Prins pe de-a-ntregul în mrejele propriei sale fantezii, văzând 
fața mamei lui în locul celei a lui Joyce, bărbatul se puse pe 
treabă. Deschise pieptul femeii și îi smulse inima cu o furie 
dezlănţuită. În timp ce lucra, vorbea și îi spunea lui Joyce 
Cottrell toate lucrurile pe care nu putuse să i le spună niciodată 
mamei lui. 

În sfârșit, când întăritura dintre picioare nu mai putu fi 
ignorată, bărbatul își trase în jos pantalonii și se aruncă asupra 
lui Joyce Cottrell, abia reţinându-și un strigăt de extaz când, 
pentru prima oară în viață, trăi experienţa unui orgasm. 


e Capitolul 32 


Ochii  Cercetătorului sfredeleau întunericul. Noaptea era 
liniștită, dar ceva îl trezise. Chiar în momentele în care alţi 
oameni n-ar putea să doarmă deloc, Cercetătorul avea 
capacitatea să închidă ochii și să ignore lumea din afara minţii 
sale, să se retragă în sine și să se odihnească netulburat. 

Dar astăzi o forță exterioară - o forță asupra căreia nu avea 
niciun control - îl trezise. Tăcut ca o fantomă, exploră tot etajul, 
dar nu auzi decât respiraţia calmă, regulată, a celor din familie, 
care dormeau fără grijă în paturile lor, din fericire fără să știe că 
el se afla în preajma. In capul scărilor se opri, nu din indecizie, ci 
pentru a aduna date cu simţurile lui ascuţite la maximum. 

Ceea ce îl trezise nu se afla înăuntru, căci în afara 
scârţâiturilor și a gemetelor normale ale mobilei și construcţiei, 
în casă domnea liniștea. Mulţumit că ceea ce îi întrerupsese 
odihna se afla dincolo de zidurile protectoare, cobori scările și 
străbătu camerele de la parter privind pe ferestre afară, unde 
felinarele luminau strada, și căutând... ceva. Dacă ar vedea, sau 
dacă ar simţi numai acel „ceva”, l-ar recunoaște imediat. Dar 
afară totul era liniștit; nimic nu mișca; nu simţi nicio prezenţă 
ascunsă pândind din umbră. 

Și totuși ceva îl trezise. Nu-și va găsi liniștea până nu va 
identifica ceea ce îi tulburase somnul. 

Intră în bucătărie, apoi ieși pe terasa din spate. Simţi răcoarea 
aerului nopţii mângâindu-i pielea și mintea lui fu inundată de 
amintiri nechemate ale altor vremuri, când stătuse gol în 
racoarea nopții. 

Nopți când, după încheierea unui experiment, cu rămășițele 
hăcuite ale câte unui subiect încă nearuncate, ieșea din 
laboratorul său în răcoarea proaspătă a nopţii, uneori pentru a-și 
potoli sentimentul de frustrare din cauza eșecului printr-un urlet 
de furie, alteori doar ca să se spele în râu înainte de a începe 
procesul - anevoios, dar foarte necesar - al curăţirii locului. 

Câteodată însă, rămânea pur și simplu gol sub veșnicia 
stelelor care sclipeau deasupra capului său, simțindu-se ca un 
nou-născut în univers, cu pielea lucioasă de sângele scurs mai 
devreme din inima subiectului său. In nopţi ca aceasta inspira 
lacom aerul rece al nopţii, ca și cum, dacă ar fi inhalat destul de 


164 


adânc, ar fi putut absorbi oxigenul aducător de viaţă atât pentru 
el, cât și pentru cadavrul care zăcea în rulotă. Dar, în timp ce își 
umplea plămânii, știa bine că oxigenul nu era de ajuns. Fără o 
scânteie, fără fulgerul negru și invizibil care emana din 
adâncurile trupului inert, nicio cantitate de aer introdusă în 
plămânii subiectului nu putea readuce trupul la viaţă. Acela era 
momentul în care îl cuprindea disperarea, când răcoarea aerului 
nopţii care cu o clipă înainte păruse mângâierea unei fiinţe 
iubite se transforma într-o mantie întunecată, care ascundea un 
dușman nevăzut. 

Insă în această noapte întunericul nu îi era nici prieten, nici 
dușman. În această noapte, era o enigmă care ascundea între 
faldurile sale ceva ce trebuia neapărat să descopere. 

Râmase nemișcat, așteptând. Simţea noaptea cu toate 
simţurile ascuţite, căutând un semn care să-i arate ce îl trezise. 
Atunci, din mijlocul zumzetului constant al insectelor, broaștelor 
și traficului se auzi un zgomot nou. 

Țăcănitul unei încuietori. 

Scârțâitul unor balamale. 

O altă încuietoare care se deschidea. 

Un arc care se destindea, apoi zgomotul slab făcut de o ușă 
cu plasă care se trântește de un canat de lemn. 

Alături. 

Deși nu se vedea nicio lumină, cineva ieșea din casa de 
alături. 

Cercetătorul rămase nemișcat, cu răbdarea omului de știință. 
Nu era nevoie să se întoarcă, nu era nevoie să se miște. Nu 
trebuia decât să aștepte, ascuns în întunericul terasei. 

In curând sursa care îl deranjase avea să se arate. 

Nu avu mult de așteptat, căci în mai puţin de treizeci de 
secunde auzi zgomotul unor pași apăsaţi, făcuți de niște pantofi 
cu talpa groasă care coborau cu precauţie prin întuneric treptele 
de lemn. Mintea Cercetătorului începu automat să aplice legile 
logicii. Persoana care cobora treptele casei de alături nu era 
familiarizată cu ele, nu era obișnuită cu lățimea sau înălţimea 
lor. 

Prin urmare, nu locuia acolo. 

Poate că asta îl trezise; zgomotul neașteptat făcut de cineva 
care intra cu forţa în casa de alături. Dintr-o îndelungată 
experiență, știa ca era posibil să dormi chiar și în mijlocul 


165 


zgomotelor, cu condiția ca acestea să fie ceva obișnuit, în timp 
ce un zgomot neașteptat putea alunga instantaneu somnul unei 
persoane cu simţurile alerte în permanenţă. De când se știa, 
fusese dotat cu o minte alertă. Cu toate acestea, continuă să 
stea nemișcat, căci acum i se stârnise curiozitatea. Așteptă ca 
intrusul să se arate ca o fantomă la adăpostul umbrelor nopții. 

Apăru o siluetă întunecată cu o greutate în braţe care părea la 
prima vedere o masă cenușie și fără formă, abia vizibilă în 
bezna care o înconjura. Dar când silueta se depărtă de casă, 
ajunse în apropierea felinarului care arunca o lumină slabă pe 
aleea îngustă. Pe acest teren „al nimănui”, dintre cele două 
șiruri de curți dosnice alăturate, intrusul deveni identificabil. 

Era un bărbat. Povara pe care o ducea fu recunoscută imediat 
de către urmăritorul din umbră. 

Era un cadavru. 

Un cadavru uman, cărat cu stângăcie, fără să fie învelit în 
ceva care să împiedice scurgerea sângelui pe pământ. 

Când silueta se apropie de alee cu cadavrul în braţe și ajunse 
în dreptul luminii, toți mușchii din trupul Cercetătorului se 
încordară. 

Trupul fără viaţă fusese dezgolit, așa cum dezgolea și el de 
fiecare dată trupurile subiecţilor lui. 

Pieptul îi fusese tăiat, dar operaţia nu fusese efectuată cum 
trebuia. Dimpotrivă, părea mai degrabă că întreaga cavitate 
toracică fusese sfârtecată cu neîndemânare. Chiar și din locul în 
care se afla, Cercetătorul vedea că unul dintre sânii mari ai 
femeii fusese aproape retezat. 

Dar bărbatul care căra cadavrul era complet îmbrăcat și, deși 
aleea era slab luminată, Cercetătorul zărea petele stacojii de 
sânge care pătau în întregime cămașa purtătorului și se 
întindeau în jos, pe pantaloni. 

Cercetătorul privi și se simţi cuprins de dispreț, însă în același 
timp mintea lui lucra, formulând un raţionament logic, dar care 
avea atâtea piese lipsă, încât abia dacă se mai putea numi 
„logic”. 

Cadavrul era dezbrăcat. 

Pieptul era sfârtecat. 

La prima vedere, în ochii unui ignorant, cadavrul putea fi 
socotit produsul final al unuia dintre propriile lui experimente. 


Astăzi apăruse în ziar un articol despre prostituata ucisă - 
cum o chema? Shawnelle Nu-știu-cum - scris de femeia care 
locuia chiar în această casă și acum dormea într-una dintre 
camerele de la etaj. 

În articolul ei, Anne Jeffers sugerase că asasinarea lui 
Shawnelle era o copie după crimele lui. 

Poliţia negase. 

Dacă poliţia era pe o pistă falsă, dacă bărbatul care ducea 
acum în braţe rezultatul unei lucrări similare cu experimentele 
lui voia să atragă atenţia, cum altfel ar fi putut s-o facă decât 
lovind chiar alături de casa ziaristei care îi înregistra isprăvile? 
Dar de ce lăsa în urma lui dâre de sânge? Nu avea niciun sens, 
în afară de cazul în care bărbatul își dorea inconștient să fie 
prins. 

În acel moment, becul slab care lumina aleea își aruncă 
lumina din plin pe faţa necunoscutului și Cercetătorul îl 
recunoscu pe loc. 

Piesele puzzle-ului se aranjară dintr-o dată. Clocotind de furie, 
Cercetătorul se retrase în casă. 


e Capitolul 33 


Anne Jeffers își simţea trupul ca de plumb, ca și cum n-ar fi 
dormit deloc peste noapte, în ciuda dovezilor care arătau 
contrariul. Știa că dormise, căci își amintea că ultima oară când 
se uitase la ceas fusese zece și jumătate. Fusese supărată și, 
deși nu se putea spune că fusese furioasă pe Glen, era cert că o 
îngrijorase atitudinea lui. Dar acum, în lumina cenușie a 
dimineţii, când îi privea faţa adormită, nimic nu părea nelalocul 
lui. În somn, el arăta exact ca de obicei, cu faţa luminoasă și 
netedă, cu buzele ridicate la colțuri într-un ușor zâmbet, de 
parcă s-ar fi bucurat de un vis frumos. Dar după o clipă 
zâmbetul îi pieri și toate gândurile negre ale lui Anne din seara 
trecută reveniră brusc, îngheță instinctiv, ca și cum rămânând 
nemișcată, îi putea amâna trezirea. 

Ce gânduri îi treceau prin cap? 

Dintotdeauna - sau cel puţin până la infarctul lui - dimineţile 
fuseseră pentru ea și Glen partea cea mai plăcută a zilei. Chiar 
și atunci când copiii erau prea mici ca să poată fi lăsaţi singuri în 


167 


casă și erau nevoiţi să-și facă alergarea pe rând, găseau de 
fiecare dată câteva minute în care se bucurau unul de prezența 
celuilalt, izolaţi de tot restul lumii. Când Glen fusese în spital, cel 
mai mult îi lipsiseră aceste dimineţi împreună. Dar acum, când 
se întorsese în sfârșit acasă, totul era diferit. 

Cu o seară înainte, chiar se ferise de atingerea lui. 

În această dimineaţă, văzând că se apropia clipa în care se va 
trezi, ea nu făcea decât să amâne acest moment. Cuprinsă de 
rușine și vinovăţie, se aplecă și îl sărută tandru pe buze. 
Imediat, braţele lui Glen o înconjurară, trăgând-o mai aproape 
de el, și buzele lui răspunseră sărutului. Timp de o fracțiune de 
secundă, nu mai mult, Anne simţi un fior foarte asemănător cu 
frica, dar își dădu seama că era ridicol să simtă așa ceva. Era cu 
Glen, ce Dumnezeu! Cu toate acestea, trebui să facă un efort să 
nu se ferească de el, să nu se tragă din îmbrăţișarea lui. Işi 
spuse că trebuia să se relaxeze și, când îi simţi limba 
desfăcându-i buzele cu gingășie, reacționă fără să se gândească 
prea mult, iar când trupul ei se topi în brațele lui cu o clipă mai 
târziu, toate reticenţele ei se risipiră. În această dimineaţă, când 
degetele lui se strecurară sub materialul subţire al cămășii ei de 
noapte, mângâierea lui fu la fel ca întotdeauna - excitantă, dar 
în același timp caldă și familiară. Îl înconjură și ea cu brațele și 
buzele i se lipiră de ale lui, unindu-și trupurile și scoțând 
amândoi sunete întretăiate, în care se amestecau pasiunea și 
satisfacția. 

Glen făcu dragoste cu Anne cu o familiaritate naturală, ce o 
excită și o liniști în același timp. Acel Glen pe care îl iubea și pe 
care cu numai câteva ore în urmă se temea că îl pierduse 
pentru totdeauna era din nou lângă ea. Când terminară, Anne se 
cuibări în îndoitura brațului său, cu un oftat de satisfacţie. 

— Mă bucur că ai revenit, șopti ea. 

Glen o îmbrăţișă mai strâns. 

— Cum adică? Doar nu m-am întors de la spital azi-dimineaţă. 

Anne se rostogoli din îmbrăţișarea lui, apoi se sprijini într-un 
cot ca să-l privească drept în ochi. 

— Dar abia acum am simţit cu adevărat că te-ai întors, spuse 
ea. 

Pe faţa lui Glen trecu o umbră, dar apoi bărbatul zâmbi. 

— M-am purtat cam ciudat în ultimul timp, este? 

— Cam? repetă Anne. Mai curând ai sărit peste cal. 


Zâmbetul lui Glen dispăru și Anne își dori să-și fi înghiţit 
vorbele. Dar era deja prea târziu - scurtul moment de apropiere, 
acel sentiment că totul revenise la normal, se risipise. 

— Mă rog, poate că e cam mult spus „ai sărit peste cal”, 
recunoscu ea, încercând să dreagă lucrurile. Dar trebuie să 
recunoști că toate chestiile alea pe care le-ai cumpărat... 

— Nu trebuie să recunosc nimic, i-o tăie Glen ridicându-se în 
capul oaselor și legănându-și picioarele pe marginea patului. Nu 
fac decât să urmez sfaturile medicului. Toţi spun că pescuitul 
este un hobby excelent, așa că m-am gândit să mă apuc și eu. 
Acum ai înţeles? 

— Am înţeles, încuviință Anne, dorindu-și nespus să schimbe 
subiectul și să reintre în starea de apropiere de care se 
bucurase atât de mult cu câteva minute în urmă. 

Dar momentul se risipise, fiind înlocuit de o revenire a 
anxietății amorfe care o cuprinsese aseară, la venirea acasă - 
senzația oribilă că ceva care nu putea fi definit nu era în regulă. 
Cobori din pat pe partea ei, își culese halatul de pe scaunul din 
colț și dispăru în camera de toaletă, în timp ce Glen intră în 
baie. 

Până ca el să termine de spălat pe faţă, ea era deja îmbrăcată 
cu echipamentul de alergat. În timp ce își lega șireturile stând 
pe scaun, îi simţi privirile aţintite asupra ei. Dar când se uită în 
sus la el, expresia lui era impenetrabilă și când se oferi să 
alerge împreună cu ea, ea clatină din cap. 

— Gordy a spus că trebuie să faci plimbări. N-a pomenit nimic 
de alergare. 

Dar voia de fapt să spună „Prefer să alerg singură” și văzu în 
ochii lui că și el sesizase adevăratul înţeles al cuvintelor ei, ca și 
cum ea și-ar fi exprimat gândul clar, nu printr-o scuză 
transparentă. 

— Nu trebuie s-o iei prea repede, bine? adăugă ea, iar apoi 
încercă să îndulcească fermitatea refuzului printr-un sărut. 

Lipsa lui de reacție îi dovedi că nu reușise să-l îmbuneze și o 
clipă fu tentată să accepte totuși să o însoţească. 

Dar știa ce se va întâmpla: vor alerga în tăcere, încercând să 
simuleze o apropiere pe care nu o simțeau în acest moment, și 
toată ziua la birou se va consuma la fel, gândindu-se ce se 
petrecea cu ei, astfel încât nu se va putea concentra. Mai bine 
să plece singură, Își zise ea, și să mai facă o încercare diseară. 


169 


— Să mă aștepți cu o cană de cafea, bine? îl rugă Anne. 

El dădu din cap și ea începu să coboare scările. 

Boots aștepta în faţa ușii de la intrare, cu lesa între dinţi și cu 
o expresie care voia să spună că va fi complet distrus dacă nu îl 
lua și pe el. 

— Bine, bine, spuse ea, fixând lesa de gâtul câinelui și 
deschizând ușa. Dar dacă nu ţii pasul, să nu-ţi închipui că te car 
în braţe. 

Cobori de pe terasă dintr-o săritură și o porni către colțul 
străzii, unde urma să o ia la stânga spre Volunteer Park, apoi se 
întoarse și își aruncă o privire înspre dormitorul lor, cu intenţia 
de a-i face semn cu mâna lui Glen dacă era la fereastră. 

Dar el nu era acolo. 

Clătină din cap, ca și cum prin acest gest ar fi putut alunga 
gândurile negre care i se perindau prin minte, și porni în pas 
alergător. Poate că în această dimineaţă va face un tur sau două 
în plus în jurul lacului. 

Plouase înainte de ivirea zorilor. Străzile erau lucioase și aerul 
primelor ore ale dimineţii era încă încărcat de umezeală. Anne 
își umplu plămânii cu aerul proaspăt și răcoros și mări pasul 
când traversă Fifteenth Avenue și intră în parc, urcând panta 
lină care ducea la seră. De acolo, putea fie să o ia drept înainte 
peste culme, iar apoi să coboare pe lângă terenurile de tenis, 
făcând o buclă mare în jos până la turnul de apă, fie să o ia la 
stânga, spre vechiul Muzeu de Artă, alergând lejer pe drumul 
drept care ducea la sud de seră. Apoi, când va ajunge în 
apropierea lacului de dincolo de parc, va putea avansa pe aleea 
ce dădea ocol parcului, care era plană pe toată distanţa și pe 
care alegeau întotdeauna alergătorii serioși, în ritm constant, 
controlându-și mereu pulsul și respiraţia, unii dintre ei 
petrecându-și chiar câte două ore în fiecare dimineaţă într-un 
efort vitejesc - dacă nu cedau până la urmă - de a-și menţine 
forma fizică. Deși Anne era numai parţial adepta ideii 
seducătoare că exerciţiul fizic executat cu regularitate putea 
întârzia oarecum procesul de îmbătrânire, știa că după o 
jumătate de oră de alergat se simte mai bine, dacă nu datorită 
feromonilor pe care numai ocazional reușea să-i pună în 
mișcare, măcar dintr-un sentiment de datorie împlinită, chiar 
dacă acest sentiment era ușor deplasat. 


170 


De nenumărate ori ea și Glen căzuseră de acord că ţara ar 
merge mult mai bine dacă populaţia ar fi la fel de preocupată 
să-și întreţină spiritul precum încercau să-și întreţină trupul. Și, 
din câte observase Anne, toată lumea îmbătrânea, iar solicitarea 
excesivă a genunchilor și a gleznelor nu le mai permitea decât 
în cazuri rare să-și continue alergările matinale. Pasiunea celor 
din Seattle pentru cafea era, după părerea ei, un antidot 
sănătos al grijii exagerate faţă de menţinerea în formă a 
trupurilor localnicilor. 

Optând în cele din urmă pentru ruta de pe malul lacului 
pentru că astfel putea face mai multe ture cu un efort mai mic 
decât pe drumul ocolitor din vale, Anne o porni de-a lungul 
malului nordic al lacului artificial, dând din cap în semn de salut 
către câțiva parteneri obișnuiți de jogging cu care se întâlnea în 
fiecare dimineaţă. Alergând fericit pe lângă ea, Boots sări de 
câteva ori la câţiva oameni care, simţea el, se apropiau prea 
mult de stăpâna lui, dar în general nu-și făcu de cap până când 
Anne ocoli colțul nord-vestic al lacului. In loc să dea ocol 
împreună cu ea, el țâșni drept înainte, trăgând de lesă până 
când, după aproape patru metri, aceasta se derulă complet și îl 
opri cu o smucitură. 

Speriată de întinderea bruscă a lesei, Anne își întrerupse 
alergarea și se întoarse să-l certe pe micul animal. Dar în 
momentul în care simţi lesa lejeră, încăpăţânarea specifică 
strămoșilor lui terrieri ieși la iveală și Boots trase din nou de 
lesă, întinzând-o iarăși la maximum, pornind cu corpul său 
îndesat, moștenit de la ramura buldogilor din care se trăgea, 
drept spre pâlcul de vegetaţie deasă care acoperea malul 
lacului. Aici începu să latre înnebunit. 

— Șezi, Boots, îi ordonă Anne. 

O secundă, cățelușul se uită în urmă și o privi, dar apoi își 
continuă lupta cu lesa. Cei doi rămaseră pe loc aproape un 
minut, Anne comandându-i cățelului să șadă, iar Boots refuzând 
să asculte. Până la urmă, dându-și seama că distrugea până și 
rezultatele modeste ale dresajului pe care Kevin și Glen 
încercaseră să le fructifice la micul animal, Anne cedă. 

— Bine, dacă e chiar atât de important pentru tine, fie și în 
locul ăsta. 

Lăsând câinele în voia lui, ea îl urmă, căutându-se prin 
buzunare după una dintre pungile albastre de plastic pe care le 


171 


folosea ca să facă apoi curat după protejatul fiului ei. Dar, în loc 
să adulmece frenetic prin jur până la găsirea locului perfect 
pentru a-și face nevoile, Boots trase de lesă din ce în ce mai 
hotărât, mirosind pe jos și mergând târâș spre creasta dealului. 
Apoi trecu de marginea pantei abrupte și dispăru un moment 
din raza vizuală a lui Anne, dar puse capăt în sfârșit lătratului 
nebunesc, căci se părea că dăduse peste ţinta spre care se 
îndreptase. 

Când ajunse la marginea paijiștii, unde zona plană din jurul 
lacului se termina și începea o râpă acoperită de o încurcătură 
de ierburi, Anne nu văzu nici urmă de câine. Apoi îl reperă. Se 
băgase în masa de vegetaţie și adulmeca lacom ceva ce ea nu 
reușea să vadă. 

Anne întinse mâna, dădu la o parte o ramura și se uită în jos. 

Ochii goi și morți ai lui Joyce Cottrell o priveau din iarbă. 

Primul impuls al lui Anne fu să vomite, dar își reprimă valul de 
greață. 

Al doilea impuls fu să încerce să o ajute cu ceva pe femeia pe 
care o recunoscu pe loc ca fiind vecina din casa de alături, însă 
își dădu seama imediat că Joyce nu mai putea fi ajutată în niciun 
fel. 

Al treilea impuls fu să strige după ajutor și acesta fu impulsul 
pe care îl urmă. 


e Capitolul 34 


— Unde-i mama? 

Întrebarea avu un ton aspru și acuzator, ca și cum Kevin ar fi 
bănuit că mama lui fusese răpită, dacă nu chiar ucisă. 

— Face jogging prin parc, îi răspunse Glen, turnându-și un 
pahar de suc de portocale și scoțând din dulap cutia cu cereale 
pe care o puse pe masă. 

— Ar fi trebuit să se întoarcă până acum, îl informă Kevin. 

Glen își aruncă o privire pe cifrele albastre-verzui de pe ceasul 
aflat pe cuptorul cu microunde. Deși nu avea de gând să 
recunoască față de fiul său, își dădu seama că acesta avea 
dreptate. Înainte de atacul lui de cord, alergările lor nu durau 
mai mult de o jumătate de oră - patruzeci și cinci de minute, cel 
mult. Dacă ceasul era bun, Anne era plecată de peste o oră. 


172 


Glen era aproape convins că știa de ce întârzia Anne, dar nu 
intenţiona să comenteze asta cu Kevin. Atât el, cât și Anne 
căzuseră de acord că, admițând că în căsnicia lor nu erau numai 
lucruri perfecte - și era normal să fie așa - nu trebuiau să-și 
spele rufele murdare în faţa copiilor. În afară de asta, chiar dacă 
ar fi vrut să-i explice lui Kevin ce se petrecuse între el și Anne în 
această dimineaţă, nu era sigur că ar fi putut. Adevărul era că 
nici el nu știa. Când se trezise și o surprinsese privindu-l, 
crezuse că încă era supărată pe el pentru noaptea trecută. Dar 
apoi făcuseră dragoste și timp de câteva minute i se păruse că 
totul revenise la normal. Apoi, când ea spusese că el „sărise 
peste cal”, îi sărise ţandăra. Clătină din cap. Nu se putea spune 
că nu avea dreptate - știa foarte bine că în ultimul timp nu se 
prea purtase ca bărbatul cu care se măritase soţia lui. Dar, în loc 
să-i mărturisească totul despre pierderile de memorie 
inexplicabile și să-i spună că acestea începeau să-l sperie, el se 
rățoise la ea, spunând că nu făcea altceva decât să asculte 
sfaturile medicului și că nu era nimic în neregulă. Ar fi vrut să-i 
spună. |n cele câteva minute liniștite de după ce făcuseră 
dragoste, repetase în minte ceea ce voia să-i spună. 

Numai că atunci când voise să vorbească, o voce îi șoptise în 
minte: „Vrei să te întorci la spital? Vrei ca ea să creadă că nu 
ești în toate minţile?” Avertismentul îl oprise brusc, deși știa că 
astfel o îndepărta pe Anne, o minţea, refuza să se încreadă în 
ea. 

Era de înţeles de ce Anne nu voise ca el să alerge împreună 
cu ea și se hotărâse să facă un tur în plus în jurul lacului. Era 
sigur că se gândise să-și consume furia alergând prin parc în loc 
să și-o reverse asupra familiei. Dacă ea putea să-și descarce 
sentimentele negative alergând, atunci putea și el măcar să se 
îmbrace și să pregătească micul dejun până la întoarcerea ei, ca 
ea să știe că nu era căsătorită cu un invalid care avea de gând 
să-și petreacă tot restul vieţii în halat de baie. 

— O să fie acasă sigur până când îţi termini tu cerealele, îi 
spuse Glen lui Kevin când Heather intră în bucătărie. 

Își turnă și ea o cană de cafea și începu să rezolve cuvintele 
încrucișate pe care le începuse Glen cu câteva minute mai 
devreme. 

— Fii drăguță, îi spuse Glen fiicei lui, luându-i ziarul. Aveam de 
gând să rezolv eu careul în dimineaţa asta. 


173 


Heather ridică din umeri. x 

— N-ai scris decât două cuvinte și unul e greșit. In plus, dacă 
nu le scrii cu cerneală nu se iau în considerare. 

— Mama a păţit ceva, anunţă Kevin. 

Heather își ridică privirea și se uită la fratele ei, apoi se 
întoarse către Glen. 

— E bolnavă? 

Glen scoase un oftat și recuperă ziarul cu careul de la fiica lui. 

— N-a păţit nimic. E sănătoasă. S-a gândit să alerge puţin mai 
mult în dimineaţa asta, atâta tot. 

— S-au certat, îi traduse Heather lui Kevin fără nicio ezitare. 

— Nu ne-am certat, o contrazise Glen. De ce nu vrea niciunul 
dintre voi să creadă ce spun? 

— Pentru că adulţii îi mint întotdeauna pe copii, îl informă 
Kevin. Mi-a spus Justin Reynolds. Și cum se face că mama are 
voie să umble prin parc singură și eu nu? 

— Pentru că ea este adult, îi răspunse Glen aplecându-se 
către el și aruncându-i în glumă o privire fioroasă. Poţi să-i spui 
lui Justin Reynolds că adulţii au voie să facă și asta. 

Kevin începu să chicotească, dar Heather reveni la subiectul 
dinainte. 

— Poate că ar trebui să mergem să o căutăm, spuse ea. 
Niciodată n-a întârziat atât. Dacă totuși a păţit ceva? 

Glen simţi cum echilibrul de forțe din cameră se înclină în 
favoarea copiilor. În cinci secunde, dacă Anne nu intra pe ușă, 
Kevin se va coaliza cu Heather și oricum el va trebui să cedeze. 
Așa că mai bine să accepte un compromis de circumstanţă 
decât sa i vadă întârziind la școală. 

— Uitaţi cum facem - mă duc să dau o raită cât timp voi doi 
vă terminaţi micul dejun. Dar părerea mea este că la zece 
secunde după ce voi ieși pe ușă va apărea și mama voastră în 
pas vioi, iar eu voi alerga după cai verzi pe pereți. 

Până să înceapă Kevin să negocieze posibilitatea de a-și însoţi 
tatăl, Glen ieșise deja pe ușa din dos și se urcase la volanul 
vechiului său Volvo de zece ani, de care refuza să se despartă, 
în ciuda poreclei ironice de „rablamobil” pe care i-o dăduse 
Kevin. 

În câteva minute intră în Volunteer Park prin Fifteenth 
Avenue, la fel cum făcuse și Anne cu o oră și ceva mai devreme. 
Până la seră, totul părea normal, dar, când o luă pe panta lină 


174 


de dincolo de terenurile de tenis, văzu prima dintre cele cinci 
mașini ale poliţiei. Puțin mai încolo, zări și binecunoscuta bandă 
galbenă folosită de poliţie pentru a marca o zonă în care nu se 
putea intra. Banda se întindea de-a lungul laturii stângi a 
drumului, blocând intrarea în boschetele care acopereau acest 
mal al lacului. Glen încetini și opri chiar în faţa unui poliţist care 
îi făcea grăbit semne să circule. 

— Mergeţi mai departe, domnule, spuse polițistul când Glen 
cobori geamul portierei. Nu-i nimic de văzut aici. 

— O caut pe soţia mea, spuse Glen fără să ţină seama de 
cuvintele poliţistului. A venit aici să facă jogging acum o oră și 
jumătate și încă nu s-a întors acasă. 

Expresia poliţistului se schimbă din nerăbdătoare în nesigură, 
își desprinse aparatul de emisie-recepţie de la centură și începu 
să vorbească prea încet pentru ca Glen să-l poată auzi. După ce 
primi răspunsul, se întoarse din nou către Glen. 

— Cum o cheamă pe soţia dumneavoastră? 

— Anne Jeffers. E zia... 

Expresia poliţistului se schimbă din nou. 

— E acolo, spuse el, arătând cu degetul în direcţia crestei 
dealului. Nu vă pot lăsa să treceţi pe aici, dar dacă vreți să 
intraţi pe partea cealaltă, cred că n-o să vă oprească nimeni. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Glen. 

Polițistul clătină din cap. 

— Un cadavru. De fapt, am auzit că soţia dumneavoastră l-a 
găsit. 

— O răfuială între homosexuali? întrebă Glen, știind că în 
ultimii ani fuseseră destule persoane bătute în acest parc. 

Polițistul clătină din nou din cap. 

— O femeie. 

Nici Glen nu știu de ce, dar imaginea lui Joyce Cottrell i se 
contură în minte pentru o secundă, apoi dispăru la fel de rapid 
cum apăruse. O altă mașină a poliţiei ajunsese în spatele lui 
Glen și îi făcea semne scurte cu farurile, Glen părăsi locul, 
încheie ocolul în jurul lacului și al turnului de apă, apoi își trase 
mașina într-un spaţiu gol de lângă imensa gogoașă de granit 
negru care se afla peste drum de Muzeul de Artă. 

Își încuie mașina, în ciuda faptului că mai mult de șase mașini 
ale poliţiei patrulau pe o rază de cincizeci de metri, traversă și 
se îndreptă spre bucla descendentă care ducea la mica apă. O 


175 


cărare bătută mergea paralel cu împrejmuirea cu lanţ care ţinea 
pe amatorii de înot departe de lac. De la jumătatea acesteia, o 
altă bandă galbenă bloca drumul, dar până să ia o hotărâre ce 
trebuie să facă, o reperă pe Anne. Boots stătea la picioarele ei. 
Când se apropie, cățelul îi simţi prezența, lătră fericit și ţâșni 
către el, dar sări înapoi când simţi presiunea lesei. Descumpănit 
de faptul că i se tăiase avântul, terrierul se târî înapoi scuturând 
lesa și dând din coadă furios. Anne se întoarse să-l liniștească 
pe Boots, îl zări pe Glen și îi făcu semn să se apropie. Ridicând 
clinele și ţinându-l cu un braţ, Glen își trecu celălalt braţ 
protector în jurul soţiei sale. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

În primul moment, Anne nu spuse nimic. Abia atunci Glen își 
dădu seama cât era de palidă - nu avea pic de culoare în obraji. 
Dar Anne mai văzuse cadavre - victimele unor accidente, ba 
chiar și rămășițele macelărite, rezultate din crimele brutale ale 
lui Richard Kraven; uneori chiar își exprimase teama că devenise 
insensibilă la violența din oraș. Dar când deschise gura să 
vorbească, Glen înţelese, cuprins de groază. 

— E Joyce, Glen, spuse ea aproape șoptind. 

Glen simţi un gol rece în stomac, amintindu-și imaginea care îi 
venise în minte în mod inexplicabil pe când polițistul de la 
poalele dealului îi spusese că fusese găsit cadavrul unei femei. 
Dar cum era posibil - ce să caute Joyce Cottrell în parc? Ea nu 
ieșea din casă decât când se ducea la muncă! 

— Doamne, Glen, e oribil. Era în pielea goală și avea pieptul 
despicat, la fel ca Shawnelle Davis. Dar au zis că nu a fost 
omorâtă aici. Se pare că asasinul a lăsat-o în locul ăsta când era 
deja moartă. Deci s-a întâmplat la ea în casă, Glen. 

Vocea lui Anne tremura, ca întreg corpul. 

— Chiar lângă noi, în timp ce dormeam. O, Doamne... 

Glen o strânse mai tare, în parte ca să-i ofere ei sprijin, în 
parte ca să-și facă sieși curaj. Căci acum o altă imagine îi 
străfulgeră prin minte. 

Văzu o siluetă cărând un cadavru prin bezna nopții. 

Fața omului era luminată clar în mintea lui, la fel de clar ca 
într-o fotografie alb-negru bine realizată. Dar figura lui îi era 
complet necunoscută. 

Era fața unui străin, iar străinul căra cadavrul lui Joyce 
Cottrell. 


176 


Deși imaginea era aproape perfectă, nu îi stârnea nicio 
impresie de familiar, nu îi amintea de nimic. Era posibil să fi fost 
martorul unei crime și să nu-și aducă aminte absolut deloc? 

Se gândi la golurile de memorie pe care le avusese, la 
momentele care păreau pierdute pentru totdeauna din 
conștiința lui. 

Glen o ascultă în tăcere pe Anne în timp ce ea descria 
incoerent cum o condusese Boots la cadavrul vecinei lor, cum 
nu-și dăduse seama din primul moment ce era obiectul din tufiș, 
cum văzuse în cele din urmă faţa acesteia și o recunoscuse. 

Joyce Cottrell. 

Cineva care nu avea niciun prieten. Niciun dușman. 

O femeie pe care nu o cunoștea nimeni. 

De ce fusese ucisă Joyce? 

Niciunul dintre ei nu știa să răspundă la această întrebare. Cu 
toate acestea, deși nici Anne, nici Glen nu dădură glas gândului, 
fiecare avea un sentiment cumplit; dintr-un motiv pe care 
niciunul dintre ei nu îl înțelegea încă, această crimă avea o 
legătură cu ei. 


e Capitolul 35 


Bărbatul își luă o a doua zi liberă pe caz de boală. 
Intenţionase să se ducă la lucru în dimineața asta, căci chiar 
dacă nu era foarte apreciat la Boeing, își lua munca în serios. 

La fel cum lua totul în serios. 

Dar când ajunsese acasă azi-noapte fusese mult prea 
surescitat ca să adoarmă imediat și, în loc să se ducă la culcare, 
rămăsese treaz, retrăind experienţa prin care trecuse. 

Se gândea cu voluptate cum stătuse în casa lui Joyce Cottrell. 

Cum o așteptase. 

Cum o urmărise în timp ce se dezbrăca. 

Cum o ucisese și cum o posedase. 

În sfârșit, savură amintirea sentimentului pe care îl avusese 
când o purtase în braţe prin noapte. Când o scosese din casă și 
o dusese în parc, bărbatul simţise o libertate și o bucurie fără 
precedent. Ştia că nu îl va vedea nimeni mergând prin parc cu 
cadavrul ei în brațe, știa asta la fel de bine cum știuse că o va 
ucide pe Joyce Cottrell din momentul în care o văzuse. In acele 


177 


ultime momente în care o ţinuse în braţe, bărbatul se simţise, în 
sfârșit, împlinit. Pentru prima dată - mai mult decât cu 
Shawnelle Davis - simţise puterea și extazul pe care ţi le 
ofereau curmarea unei vieți. Joyce Cottrell îi aparținuse cu 
adevărat, fusese trofeul lui, care îi murise în braţe ca prada unui 
vânător. 

Nici măcar nu încercase să ascundă cadavrul. 

Tocmai de aceea îl cărase până în parc, ca să fie sigur că va fi 
descoperit dis-de-dimineaţă, când vor veni alergătorii care 
făceau jogging pe aleea din jurul lacului. 

leșise din parc pe latura dinspre sud, mersese pe jos pe 
Twelfth Avenue până la Aloha, apoi tăiase drumul pe Fourteeth 
Street. Se ferise de lumina prea puternică de pe Fifteenth 
Avenue. După ce lăsase cadavrul în tufișuri, își pierduse 
sentimentul de putere, de invincibilitate și de atunci încolo își 
continuase drumul  împovărat, căutând numai zonele 
întunecoase și având impresia că lumina felinarelor îl expunea 
prea mult. Petele roșii și mari de pe hainele lui luceau în lumină 
și când începu să plouă, pe când se afla la numai două străzi de 
casă, încetinise pasul, lăsând apa să-i spele sângele de pe faţă 
și mâini. Ajuns în sfârșit la intersecţia străzilor Sixteenth și 
Thomas Street, abia se abţinu să nu intre în camera de urgențe 
și să vadă cine o înlocuise pe Joyce Cottrell la recepţie. Dar 
rezistă, căci știa că, dacă persoana respectivă se uita la el, părul 
său ud și îmbrăcămintea pătată de sânge nu erau o imagine 
care se uită cu una, cu două. De dimineaţă, când se va 
descoperi cadavrul, primul loc în care vor veni polițiștii va fi 
acesta și o vor interoga pe persoana care o înlocuise pe Joyce 
Cottrell, iar aceasta își va aminti de el. 

Prin urmare, trecu pe lângă camera de urgenţă fără să intre; 
în schimb, se strecură în holul igrasios și pustiu al blocului în 
care locuia și intră fără zgomot în garsoniera lui de la etajul doi. 

Mâine dimineaţă cineva va descoperi cadavrul și Anne Jeffers 
va scrie despre asta în Herald. De data aceasta, fusese ucisă 
chiar vecina ei de alături. De data aceasta, cățeaua va pune 
știrea pe prima pagină. 

Pe prima pagină, unde îi era locul. 

Rămase treaz toată noaptea, savurând amintirea extazului 
crimei. In zori, își dădu seama că era prea obosit ca să se ducă 
la lucru. Prea obosit și prea agitat. Așteptă să se facă șase fix, 


178 


ora la care se scula de obicei, și sună la fabrică să spună că se 
simțea mai bine decât ieri, dar încă nu era complet refăcut ca să 
poată veni la slujbă. | se răspunse că putea să-și ia câte zile 
libere dorea. Bineînțeles că-i spuseseră asta. Doar nu era ca alţii 
care își luau concediu medical de fiecare dată când voiau o zi 
liberă. Era pentru prima dată când își lua concediu medical. 

După ce anunţă că va lipsi de la lucru, ieși din apartament și 
se duse la un 7-Eleven de pe Fifteenth Street ca să bea o cafea 
și să citească prima ediţie a ziarului Herald. La urma urmei, era 
posibil ca cineva - poate vreunul dintre perverșii care umblau 
prin anumite părţi ale parcului în timpul nopţii - să fi găsit 
cadavrul înainte să apară alergătorii. Își aruncă o privire pe 
prima pagină și își potoli dezamăgirea, spunându-și că, și dacă 
găsiseră cadavrul imediat, poate că nu avuseseră timp să scrie 
un articol în prima ediție. Totuși, răsfoi ziarul, citind titlurile de 
pe fiecare pagină. 

Nimic. 

Ajuns în apartamentul lui, se întrebă dacă nu cumva îi 
scăpase ceva, așa că deschise din nou ziarul și de data aceasta 
citi cu atenţie fiecare pagină în parte. Când ajunse la ultima 
pagină simţi un soi de ușurare. Dacă nu apăruse nimic pe prima 
pagină, mai bine deloc. 

Deschise televizorul, gândindu-se că poate vor anunţa ceva în 
ediția știrilor de dimineaţă, apoi îl închise de teamă că vreunul 
dintre vecini o să-l audă și o să se întrebe de ce se uita la știri la 
o oră atât de matinală, începu să măsoare apartamentul, agitat 
și nervos. Oare când avea să apară următoarea ediţie a ziarului? 

Dacă nu găsise nimeni cadavrul? Căci dacă îl găsise cineva, n- 
ar fi trebuit să se audă sirenele poliţiei în drum spre parc? 

El nu auzise nicio sirenă. 

Când ceasul lui digital ieftin - un amăraât de cadou de Crăciun 
primit de la mama lui anul trecut - arăta în sfârșit ora opt, 
deschise radioul și îl puse pe postul KIRO. 

Se transmiteau niște discuţii interminabile despre o conferință 
de presă pe care avea să o ţină președintele ceva mai târziu. 

Bărbatul începu din nou să măsoare camera făcând ture pe 
covorul pătat de culoarea fructului de avocado care îi acoperea 
podeaua, întrebându-se dacă până acum nu era cazul să fi găsit 
cineva cadavrul. 

Poate că ar trebui să sune el însuși la poliţie. 


179 


Întinse mâna după telefon, apoi se răzgândi. Dacă suna la 
poliție, era mai bine să o facă de la un telefon public. 

De la unul care să nu fie lângă casa lui. 

Poate de la unul de pe Broadway. Sau poate că ar fi bine să 
meargă chiar în centru. 

Asta era. Un telefon de pe First Avenue, unde nimănui nu-i 
păsa ce făcea omul de lângă el. Hotărându-se să plece, tocmai 
întindea mâna să închidă radioul, când în sfârșit auzi știrea mult 
așteptată: 


Avem o știre de ultimă oră. A fost găsit un cadavru 
într-un tufiș de lângă lacul din Volunteer Park. Printr-o 
bizară coincidență, trupul dezgolit și mutilat a fost 
descoperit de Anne Jeffers, ziaristă la Herald, bine 
cunoscută în toată tara pentru articolele sale pe 
marginea seriei de crime atribuite asasinului din 
Seattle, Richard Kraven. Poliția nu a dat publicității 
identitatea victimei, așteptând mai întâi să fie anunțate 
rudele acesteia. Mai multe amănunte în editia 
următoare. În alte articole... 


Bărbatul deja nu mai asculta. Era mai bine, decât sperase - 
Anne Jeffers în persoană descoperise cadavrul! Acum nu mai 
încăpea nicio îndoială că va apărea pe prima pagină. In curând - 
foarte curând - va fi celebru. Dar desigur că o vreme nu va 
putea să se bucure de această celebritate. Incă nu se știa cine o 
ucisese pe Joyce Cottrell. Și un timp - nici el nu știa exact cât - o 
să se asigure că nu se va afla. 

Cel puţin până când va mai ucide încă doi oameni. 

Poate chiar trei. 

Având încă întipărite în minte cuvintele prezentatorului de 
știri, mintea bărbatului începu să lucreze febril. 

Peste cât timp va da o nouă lovitură? 

Peste o lună? 

O săptămână? 

ÎI cuprinse din nou frenezia pe care o simţise când masacrase 
trupul lui Joyce Cottrell și începu să tremure de nerăbdare. 
Poate că nu va aștepta nici măcar o săptămână. Poate că acum, 
când înţelegea bucuria pură și fericirea pe care ţi le oferea actul 
uciderii unei ființe, va da următoarea lovitură în câteva zile. 


180 


Dacă va găsi victima potrivită. 

Bărbatul încă savura senzaţia, încă se delecta cu sentimentul 
de exaltare provocat de fapta sa, când sună telefonul. Îl ridică 
încet cu o mână tremurătoare. 

— Tu ești? auzi vocea autoritară a mamei lui. De ce nu ești la 
lucru? 

Bărbatul simţi cum îi piere toată bucuria. 

— Mi-am luat liber, mamă. Sunt bolnav. 

— Asta știu, îi spuse mama lui. 

De ce nu-i putea pronunța numele? De ce nu-i spunea 
niciodată pe nume decât când îl critica față de altcineva? 

— Mi-au spus cei de la Boeing, continuă ea. Ai ascultat radioul 
azi-dimineaţă? Ziarista aia a găsit un cadavru în Volunteer Park. 

In timp ce bărbatul asculta stupefiat, mama lui vorbea fără să 
se oprească. Vorbea despre cadavrul „lui”, despre femeia pe 
care o omorâse el, dar nu vorbea despre el. Poate că într-o bună 
zi o va face să nu mai vorbească deloc. 


e Capitolul 36 


Glen nu intenţionase să-și piardă două ore bârfind cu vecinii 
despre moartea lui Joyce Cottrell, dar până la urmă asta se 
întâmplase. Când venise prima mașină a poliţiei ca să 
înconjoare cu bandă galbenă proprietatea lui Joyce, nu trecuseră 
strada decât doi gură-cască. Dar după zece minute - și nu 
întâmplător o dată cu sosirea a încă două mașini alb-albastre și 
a unui automobil civil care, tocmai pentru că nu avea niciun 
semn care să-l identifice, fu pe loc recunoscut ca fiind tot al 
poliţiei - pe trotuar se adunaseră deja vreo zece persoane. Una 
dintre ele bătuse până la urmă la ușa familiei Jeffers. Era Marge 
Hurley, care se mutase cu familia peste drum, la trei case mai 
încolo, cu patru ani în urmă. Marge eșuase în încercarea de a 
organiza petreceri între vecini în tot acest timp, deși se legăna 
în iluzia că acum Capitol Hill era același tip de cartier select din 
care pretindea că se mutase când plecase din zona mlăștinoasă 
suburbană reprezentată de cartierul de est din Lake 
Washington. 

Refuzând să accepte simplul fapt că Anne găsise cadavrul lui 
Joyce Cottrell în Volunteer Park în acea dimineaţă, Marge reuși 


181 


să-l scoată pe Glen mai întâi pe terasa de la intrarea principală, 
apoi să-l tragă până în mijlocul gloatei adunate pe trotuar. Aici, 
el fu nevoit să repete toată istoria, în timp ce vecinii lui, care nu 
primiseră nicio informaţie de la polițiștii aflaţi în casă, începură 
să facă speculaţii pe marginea celor întâmplate. Faptul că Joyce 
Cottrell fusese ani de zile cea mai cunoscută excentrică din 
cartier era departe de a fi un atu acum, când fusese omorâtă. 
Vecinii ei îi disecaseră mărunt caracterul, cineva sugerând chiar 
că se ocupase cu afaceri cu droguri (poate că le fura de la 
farmacia spitalului unde lucra) sau de pornografie - abia acum 
reieșea clar de ce nu primea pe nimeni în casă. După analizarea 
caracterului veros al decedatei, începură speculațiile pe tema 
posibilului criminal. Vecinii fură imediat scoși din cauză. 

— Ne cunoaștem cu toții în acest cartier, insista Marge Hurley, 
după ce se prezentă celor zece-douăsprezece persoane pe care 
nu le mai văzuse în viaţa ei. 

În cele din urmă, obosit de bârfe și supoziţii, Glen se retrase 
în liniștea casei sale, dar după numai câteva minute auzi 
soneria. La început nu o luă în seamă, presupunând că era tot 
Marge Hurley, care voia să repete povestea cu descoperirea 
cadavrului, dar insistența cu care suna îl făcu să deschidă. In 
ușă stătea un bărbat care îi arătă o insignă de poliţist. 

Bărbatul zâmbea. 

— Deci, ne cunoaștem în sfârșit. 

Cum Glen îl privea inexpresiv, zâmbetul bărbatului se stinse, 
iar el roși ușor. 

— Sunteţi Glen Jeffers, nu-i așa? 

Glen dădu din cap, dar rămase tăcut. 

— Sunt detectivul Blakemoor. Mark Blakemoor, vă spune 
ceva? 

În sfârșit, Glen înţelese. Deschise ușa mai larg și îi făcu semn 
detectivului să intre în vestibul. 

— Prietenul lui Anne, spuse el. 

Își aruncă o privire fugitivă către casa de alături, în jurul 
căreia mulţimea de gură-cască se mai împuţinase, transferându- 
și atenţia de la casa lui Joyce Cottrell la cea a familiei Jeffers. 

— Dar presupun că nu este vorba despre o vizită de curtoazie. 

— Aș fi preferat, oftă Mark Blakemoor, Mă tem că trebuie să 
va pun niște întrebări cu privire la ce s-a întâmplat noaptea 
trecută. 


182 


Glen încuviinţă și îl conduse pe detectiv în bucătărie, unde 
turnă două căni de cafea. 

— N-am voie să beau chestia asta și contez pe tine să nu mă 
torni lui Anne. 

Mark Blakemoor simţi că roșește, dar Glen nu păru să 
observe. 

— S-a făcut, acceptă el luându-și cafeaua. De fapt, vreau să 
știu dacă ai auzit ceva azi-noapte. 

Glen ezită. În loc să răspundă direct, îi puse și el o întrebare 
detectivului. 

— La ce oră? 

Blakemoor ridică din umeri. 

— La nicio oră anume, spuse el. Dar știm că doamna Cottrell a 
plecat de la slujbă la ora unsprezece și a venit direct acasă. 
Chiar dacă s-ar fi oprit să bea o cafea, tot ar fi ajuns până la 
miezul nopţii, poate chiar cu o jumătate de oră mai devreme. 
Deci, hai să zicem după ora unsprezece și jumătate. 

Glen avu un nou moment de ezitare, amintindu-și că imaginea 
lui Joyce Cottrell îi venise în minte în primul moment în care 
auzise de cadavrul găsit în parc. Dar clătină din cap. 

— Aș vrea să te pot ajuta, dar nu cred că pot. A fost omorâtă 
în casă? 

— În dormitorul de la etaj, îi spuse Blakemoor. Nu sunt semne 
că s-ar fi forțat intrarea, dar asta nu înseamnă prea mult. Destui 
oameni își ascund cheile pe lângă casă și hoţii știu exact unde 
să caute. Poţi să-mi spui ceva despre prietenii ei? Avea mulți? 

— Din câte știu, niciunul, răspunse Glen. Dacă ai vorbit cu 
oamenii de pe trotuar, poate că ai aflat deja că Joyce Cottrell era 
cam ciudată. 

Expresia de pe fața lui Blakemoor nu îi trăda în niciun fel 
gândurile. 

— Ciudată? întrebă el cu o curiozitate politicoasă. Cum adică? 

— Adică - mă rog, ciudată pur și simplu, se bâlbâi Glen, 
regretând că folosise acest cuvânt. Era tipul de femeie despre 
care se presupunea că trăiește într-o casă plină de mizerie. 
Cunoști genul - una care nu aruncă nimic și lasă lucrurile să se 
adune grămezi. Se pare că nu pleca niciodată decât la muncă și 
înapoi și nu invita pe nimeni în casă. 

Ridică din umeri dezolat. 


— Cred că am presupus... începu el din nou, dar lăsă fraza 
neterminată. 

— Ei bine, aţi presupus greșit, spuse Blakemoor, amintindu-și 
de starea impecabilă a casei. 

Impecabilă, cu excepţia petelor de sânge. Dăduse peste ele 
nu numai în dormitor, unde era evident că fusese ucisă și 
măcelărită Joyce Cottrell, dar și în tot restul casei. Ucigașul nici 
nu încercase să oprească scurgerea sângelui atunci când o 
cărase din dormitor pe scară, prin sufragerie și bucătărie, apoi în 
magazie și afară, pe ușa din dos. Din acel punct, ploaia spălase 
toate urmele. 

— Oricum ar fi fost, era o tipă ordonată. 

— Deci eu și Anne nu prea ne pricepem să judecăm oamenii. 

— Mulţi oameni nu sunt ce para fi, observă Mark Blakemoor. 
Dar tot nu mi-ai spus dacă ai auzit sau dacă ai văzut ceva 
deosebit azi-noapte. 

Glen încă ezita. De data aceasta, Blakemoor insistă. 

— Ai auzit ceva azi-noapte? 

Glen se pregătea să nege, dar se răzgândi. Ce rost avea să 
nu-i spună detectivului exact ce se întâmplase? 

— Nu sunt sigur, spuse el. S-ar putea să mă înșel, dar s-a 
întâmplat ceva când m-am dus în parc să o caut pe Anne azi- 
dimineață. 

Încercă să-i explice lui Blakemoor cât putu de clar de ce se 
dusese în parc și îi povesti despre imaginea ciudată a lui Joyce 
Cottrell, care îi venise în minte când auzise că fusese găsit 
cadavrul unei femei în tufișuri. 

— Aveai vreun motiv să te gândești tocmai la ea? întrebă 
Blakemoor pe un ton firesc studiat. 

Acum nu mai exista niciun rost să-i ascundă ceva detectivului. 

— l-a spus lui Anne că m-a văzut ieri în curtea din dos, spuse 
el. Pretindea că eram dezbrăcat. 

Blakemoor îl privi fix. 

— Curtea voastră sau a ei? 

— A noastră, îl asigură Glen. Dar nu eram dezbrăcat. 

Detectivul ridică din umeri împăciuitor. 

— Și ce dacă erai? E curtea ta, nu a ei, corect? 

— Dar nu eram dezbrăcat, insistă Glen, deși chiar și când 
pronunţa aceste cuvinte fu conștient că puteau să nu fie 
adevărate. 


184 


Un zâmbet abia perceptibil - și binevoitor - flutură pe buzele 
detectivului. 

— Înseamnă că aveai un cui împotriva ei, așa-i? 

Glen deschise gura să răspundă, apoi își dădu seama în ce 
direcţie bătea detectivul. Închise gura brusc și în același timp 
văzu cum zâmbetul îi dispare de pe buze. 

— Nu-i purtai pică? repetă detectivul. Eu cred că, dacă m-ar 
acuza cineva de așa ceva, aș fi foarte furios. 

— Destul de furios ca s-o ucid? întrebă Glen. Asta insinuezi? 

Expresia lui Blakemoor deveni dură. 

— Nu insinuez nimic. Doar pun întrebări. 

— lar eu îţi răspund, atâta tot, spuse Glen. Da, cred că eram 
furios pe Joyce. Dar nu în măsura în care să vreau s-o ucid. 

— Dar azi-dimineaţă te-ai gândit imediat la ea când ai auzit că 
a fost găsit cadavrul unei femei, îi aminti Blakemoor. De ce? 

— Asta încerc și eu să deslușesc, spuse Glen supărat. Dar în 
momentul ăsta mă întreb dacă nu este cazul să-mi chem 
avocatul. Dacă ai de gând să mă acuzi de uciderea lui Joyce 
Cottrell... 

Blakemoor ridică mâinile în sus, ca și cum ar fi vrut să 
stăvilească torentul de cuvinte mânioase. 

— Stai puţin. Nu te acuz de nimic. Și dacă vrei să-ţi chemi 
avocatul, ești liber s-o faci. Putem să punem capăt acestei 
discuţii chiar în clipa asta, dacă așa vrei. Eu nu fac decât să 
adun informații. Nu acuz pe nimeni de nimic. 

Glen își ţuguie buzele într-un zâmbet ironic. 

— Dar tot ce spun poate și va fi folosit împotriva mea în 
instanţă, nu-i așa? întrebă el, recitind papagalicește fraza pe 
care o auzise atât de des în filmele polițiste, încât devenise un 
clișeu. 

Blakemoor păru să dea înapoi în continuare. 

— Nu folosim cuvintele astea decât când arestăm pe cineva, 
spuse el sec. Dar chiar și așa, ai dreptul să vorbești numai în 
prezenţa avocatului. 

Glen se gândi puţin și își dădu seama că lucrurile începeau să- 
i scape de sub control. Dacă insista să-și cheme avocatul, asta 
nu l-ar face să pară vinovat? Dar el nu era vinovat de nimic. Nu 
auzise și nu văzuse nimic, darămite să facă ceva! 

Dar golurile de memorie? 


Dar ieri, când era sigur că ieșise în curte și că aruncase 
aparatul de ras la gunoi, deși nu-și amintea nimic din toate 
acestea? 

Dacă făcuse... 

Alungă gândul, prevăzând unde va ajunge cu această logică și 
nevrând s-o urmeze. 

In cele din urmă se decise: nu făcuse nimic, deci nu avea 
nevoie de avocat. 

— Mă gândeam doar că trebuie să existe un motiv care m-a 
făcut să mă gândesc la Joyce azi-dimineaţă și singura explicație 
care îmi vine în minte este că poate chiar am auzit ceva azi- 
noapte și nu-mi mai amintesc. Vreau să spun că, dacă dormeam 
buștean și am auzit un zgomot, în subconștientul meu s-a 
înregistrat ceva, iar imaginea s-a declanșat când am auzit de 
cadavru. Adică, dacă am auzit un zgomot când eram pe 
jumătate adormit... 

Pentru a doua oară în timpul acestei discuţii, Glen lăsa fraza 
în suspensie dorindu-și să nu fi spus nimic. 

Ochii celor doi bărbaţi se întâlniră și, deși niciunul dintre ei nu 
spuse nimic, o întrebare rămase nepusă și fără răspuns între cei 
doi: Dacă ceea ce nu-și amintea Glen că auzise nu fusese un 
simplu zgomot? Dacă fusese un țipăt? Dacă fusese o crimă? 

Până la plecarea lui Mark Blakemoor cu câteva minute mai 
târziu, aceste întrebări rămaseră în continuare doar în minţile 
celor doi. 

Dar fiecare dintre ei se gândea la răspunsurile posibile. 


e Capitolul 37 


Un cadavru a fost găsit în 
Volunteer Park 
Ultima crimă din noua serie? 


Cadavrul gol și mutilat al unei femei a fost găsit în 
Volunteer Park în zorii acestei dimineţi. După spusele poliției, 
victima, Joyce Cottrell, a fost înjunghiată în casa ei din 
cartierul Capitol Hill între orele 23:00 și 4:00. Deși până în 
momentul de față poliția neagă că ar fi vreo legătură între 


asasinatul din noaptea trecută și uciderea lui Shawnelle 
Davis... 


— O, Doamne, gemu Vivian Andrews, prăbușindu-se în scaun. 

Își ridică privirile de pe monitor și contemplă neliniștită după- 
amiaza cenușie. Respirând adânc, așa cum o învățase mama ei 
să facă atunci când voia să-și ţină emoţiile sub control, puse 
mâna pe telefon și formă apăsat interiorul lui Anne Jeffers. 
Degetele ei băteau deja darabana de nerăbdare când, la al 
doilea apel, Anne ridică receptorul. 

— La mine, spuse tăios Vivian. Acum. 

Închise telefonul și își aruncă din nou privirea pe monitorul 
care afișa articolul jignitor pe care îl scosese din fișier înainte de 
a o chema la ordine pe Anne. Când aceasta intră în biroul șefei, 
Vivian citise deja de trei ori întregul articol. 

De tot atâtea ori, redactorul-șef respirase adânc, dar fără 
niciun efect, în ciuda garantiilor mamei sale. 

— Ce dracu' e asta? întrebă Vivian autoritar după ce Anne 
închise ușa în urma ei. 

Anne se apropiase destul de mult de birou ca să zărească 
titlul afișat pe ecranul computerului. 

— Articolul meu despre... 

— Știu ce este, o întrerupse Vivian Andrews cu asprime. Ceea 
ce vreau să știu este ce crezi tucă este. 

Anne simţi că o cuprinde enervarea auzind tonul lui Vivian, 
dar își reținu prima replică venită în minte. În acest moment 
Vivian nu tolera decât propriul ei sarcasm. 

— Am intenţionat să fie un simplu articol despre cadavrul pe 
care l-am găsit azi-dimineaţă... începu ea, dar redactorul-șef îi 
tăie din nou vorba. De data aceasta, Vivian își îndulci atitudinea, 
arătându-i lui Anne un scaun. 

— la loc, Anne. 

Cu băgare de seamă, știind că Vivian își invita subalternii să ia 
loc numai ca să le ofere o recompensă după un perdaf, Anne se 
așeză pe marginea singurului scaun de lemn, și acela plin de 
zgârieturi, pe care îl păstra Vivian pentru cei ce intrau în biroul 
ei. 

Unindu-și vârfurile degetelor într-un gest inconștient care 
reprezenta invariabil un semnal de alarmă pentru persoana din 
faţa ei, Vivian își aruncă o privire scurtă la articolul afișat pe 


187 


ecran, apoi oftă și își puse mâinile pe birou. Deși nu lăsă să se 
vadă, Anne se relaxă puţin; schimbarea limbajului corporal al 
șefei era un semn sigur că Vivian se hotărâse să adopte o 
atitudine mai blândă decât se gândise la început. Dar ceea ce 
spuse ea în continuare o făcu să regrete această schimbare. 

— Arăţi oribil, spuse ea. Poate că ar trebui să-ţi iei câteva zile 
libere. 

— N-am avut o zi prea ușoară, se justifică Anne. Nu știu câţi 
oameni sunt fericiți să găsească un cadavru în timp ce își fac 
alergarea de dimineaţă, cu atât mai puţin să fie nevoiţi să scrie 
și-un articol despre asta. 

Deși era posibil ca șefa ei să fi ales o cale pentru a evita o 
abordare directă a subiectului, Anne nu avea de gând să 
procedeze la fel. În plus, intenţiona să riște să-și plaseze și ea 
propriile înţepături. 

— Judecând după telefonul tău, ca de obicei plin de tâlc, 
bănuiesc că ai ceva să-mi reproșezi. 

Vivian ridică din umeri. 

— Cred că o să-i dau articolul altcuiva... 

De data aceasta fu rândul lui Anne să o întrerupă: 

— Pe baza aceleiași teorii care spune că un avocat care se 
reprezintă pe sine are un client fraier? 

— Și nu ești de acord cu asta? replică Vivian. 

— Nu văd asemănarea. 

Vivian se aplecă în față și degetele ei se uniră din nou într-un 
gest prevestitor de rele. 

— Atunci dă-mi voie să te lămuresc eu, spuse ea, accentuând 
cuvântul „lămuresc” în așa fel încât să sune ca plesnitura unui 
bici. Mi se pare că rolul tău corect în toată povestea asta este de 
persoană intervievată, nu de reporter care ia un interviu. În ce 
privește articolul propriu-zis, el seamănă mai mult cu un 
editorial decât cu ce scrii tu de obicei și, dacă nu ai mai mult 
material în sprijinul concluziilor decât bănuiesc eu că ai, toată 
povestea duhnește de la o poștă a supoziţie. Tu ești reporter, 
Anne. Când o să vreau articole în care să-ți spui părerea, o să te 
anunț. 

Anne simţi că îi pulsa o venă pe frunte și spera din tot sufletul 
că nu se vedea. 

— Vrei să-mi explici exact care-i problema? 


— Tot conţinutul articolului mă deranjează. În primul rând, nu 
cred că ar fi trebuit să insinuezi că este vorba despre niște 
asasinate în serie, până când poliția nu găsește asemănări între 
femeia asta, Cottrell, și... 

— Femeia asta, Cottrell, era vecina mea din casa de alături! 
exclamă Anne, ridicând glasul de furie. 

Vivian Andrews clipi din ochi. 

— Vecina ta? repetă ea. Doamne sfinte, Anne, ce te-a apucat? 
Ai găsit-o pe vecina ta moartă în parc azi-dimineaţă și nu numai 
că ai venit la lucru, dar ai mai și scris despre asta? 

— Meseria mea este să scriu despre astfel de lucruri, replică 
Anne. lar în privința asemănărilor cu cazul Shawnelle Davis, cred 
că există destule. În primul rând că, nici într-un caz, nici în 
celălalt nu s-a intrat cu forţa în casă... 

— Ceea ce nu dovedește nimic, i-o tăie Vivian. Ştii și tu foarte 
bine că jumătate din locuitorii acestui oraș își ascund cheile pe 
unde apucă. 

Anne își plecă încet capul, asumându-și critica. 

— Așa-i. Dar nu-i numai asta. Ambele femei au fost măcelărite 
în același mod. Li s-a deschis pieptul și li s-a scos inima. Mai 
mult, amândouă locuiau în Capitol Hill, la numai câteva străzi 
distanţă una de alta. 

— Și numai una dintre ele era prostituată, în timp ce cealaltă 
lucra la complexul de sănătate Group Health. Una era trecută de 
treizeci de ani, cealaltă de cincizeci. Știi la fel de bine ca și mine 
că ucigașii în serie se limitează la un tip... 

— Nu și Richard Kraven. 

— Dar nu s-a dovedit nimic împotriva lui în acest stat, îi aminti 
Vivian. 

— Nu contează că Richard Kraven nu a fost dovedit vinovat în 
statul Washington. Era un criminal și o știi la fel de bine cum o 
știu și eu, se înfurie Anne. Și sunt la fel de convinsă că cine a 
ucis-o pe Shawnelle Davis a ucis-o și pe Joyce Cottrell. 

— Erai la fel de sigură și că moartea lui Shawnelle Davis avea 
o legătură cu Richard Kraven, ripostă Vivian Andrews. Nu 
înțeleg, Anne. Ce încerci să dovedești cu asta? Am impresia că 
vrei cu orice preţ să iasă ca tine. Dacă crimele Davis și Cottrell 
au legătură cu cele pe care pretinzi că le-a comis Kraven, ce ne 
facem cu Kraven? Pretinzi că a fost vinovat, dar acum vii și spui 
că altcineva este autorul? 


189 


— Dacă a avut un complice... 

— Dacă a avut un complice, nu crezi că ar fi încălcat o 
înțelegere? Poţi să spui că sunt cinică, dar sunt destul de veche 
în meseria asta ca să știu că primul lucru pe care îl fac 
lepădăturile astea când li se pune în spate o acuzaţie de crimă 
este să-și lichideze prietenii. Și dacă asta nu merge, invoci 
amendamentul Menendez și dai vina pe victime. 

Anne se lăsă pe spate în scaun, ca și cum ar fi fost sleită de 
puteri. 

— Știu, oftă ea. Și asta mă face să fiu așa de înverșunată. Nu 
cred că Kraven a avut un complice. Dar continuu să susțin că 
există o legătură. 

O fixă cu privirea pe Vivian. 

— Tu n-ai văzut cadavrele, Viv. Recunosc că nici eu nu l-am 
văzut pe al lui Shawnelle, dar am văzut fotografiile. E tare ciudat 
- nu seamănă cu ce făcea Kraven. Nu au fost tăiate în același 
mod chirurgical, ca și cum ar fi fost disecate, dar mutilarea este 
în general aceeași. De parcă cine le-a omorât pe Shawnelle și 
Joyce încearcă să reînnoade firul de unde s-a rupt o dată cu 
moartea lui Kraven. 

Vivian își ţuguie buzele ironic. 

— Ceea ce faci tu acum, Anne, nu este relatare, ci 
comentariu. Și nu cred că este cazul să te las să continui. 

Scotoci prin debandada de pe biroul ei, găsi ce căuta și îi 
întinse o foaie de hârtie. 

— Îți corectez articolul și îi dau drumul, spuse ea. Dar cu asta 
s-a terminat. Ziarul nostru relatează fapte, nu face speculaţii. 
Deci, până nu se întâmplă ceva real care să facă din aceste 
asasinate niște crime în serie, vreau să te ocupi de asta. 

Anne privi foaia din mâna ei. Era o notiţă care anunţa o 
ședință de planificare pentru un sistem de cale ferată care se 
întindea de la Everett până la Tacoma, propunere care fusese 
pasată de la o agenţie guvernamentală la alta timp de aproape 
un deceniu. Anne o privi pe Vivian, nevenindu-i să creadă. 

— Asta? întrebă ea. Îmi ceri să scriu despre asta? 

— Nu, nu-ţi cer, o corectă Vivian calmă. Îţi ordon. 


e Capitolul 38 


În casă era liniște. 

Glen dormea. 

Cercetătorul, nu. 

Acesta exploră casa mai relaxat decât înainte; ieri și în zilele 
dinainte simţise o senzaţie de urgenţă, o nevoie de a face 
pregătiri. Dar ieri, aproape tot ce era necesar fusese procurat, 
cumpărat și adus în casă în timp ce Glen dormea, depozitat cu 
grijă în pivnita de la subsol, gata de a fi folosit când va sosi 
clipa. 

Dar nu acum. 

Își ieșise din mână și, până când nu va fi în stare să-și 
realizeze experimentele perfect, nu va trece la treabă. 

La urma urmei, trebuia să respecte un standard. Un standard 
care nu fusese respectat în niciun caz de persoana pe care o 
urmărise azi-noapte, de bărbatul care își cărase victima, 
măcelărită fără pic de măiestrie, prin întuneric, de parcă simpla 
absenţă a luminii ar fi fost de-ajuns ca să-l protejeze de 
consecinţele actelor sale. 

Sigur că nu fusese de-ajuns. În curând - poate chiar foarte 
curând - Cercetătorul îi va administra o pedeapsă pe măsură 
nesăbuitului imitator pe care îl văzuse în noaptea trecută. 

Astăzi însă avea alte lucruri de făcut. Astăzi, în timp ce Glen 
dormea și în casă era liniște, va începe să-și reantreneze 
talentul, să-și recapete dexteritatea manuală pe care și-o 
pierduse în anii în care cursul evenimentelor îl forțase să-și 
întrerupă activitatea. Tremurând de emoția  așteptării, 
Cercetătorul termină inspecția casei, zăbovind doar când ajunse 
în faţa dulapului lui Anne Jeffers. Deschise fiecare sertar și își 
trecu degetele peste materialul satinat și moale al lenjeriei ei. 

Își imagina că îi atinge pielea. 

Un oftat reținut îi apăsă pieptul, dar până la urmă își goli 
plămânii cu un sunet asemănător cu cel al foalelor care ațâță 
focul. Degetele lui se încordară o clipă, strângând articolul de 
mătase într-o masă informă, dar își regăsi repede stăpânirea de 
sine. Închizând sertarul, Cercetătorul ieși din cameră și coborî în 
pivniță. 


191 


Cumpărăturile pe care le făcuse în ziua precedentă - cu 
excepția undiţei pe care o găsise Kevin - erau ascunse într-un 
cufăr ponosit pe care stăteau două cutii cu cărți prăfuite. Dădu 
la o parte cutiile, având grijă să nu lase urme pe stratul de praf 
de pe capace, deschise cufărul și extrase din el diferite obiecte: 
un fir de nailon, un ghem de mătase tare, câteva cârlige de 
pescuit și o carte. Duse toate aceste obiecte pe masa de lucru 
lipită de unul dintre pereţii pivniţei și trase de firul neonului 
suspendat de grinda de deasupra. Neonul pâlpâi o secundă sau 
două, apoi o lumină fluorescentă strălucitoare risipi umbrele 
întunericului. 

Cercetătorul deschise cartea. Era un manual de pescuit cu 
momeală, un hobby de care se folosise adeseori ca să-și 
ostoiască frustrarea care îl cuprindea când experimentele lui se 
încheiau cu un eșec. Începu să frunzărească grăbit cartea până 
când găsi capitolul cu momeli artizanale, apoi examină una câte 
una planșele cu imagini colorate. Cercetătorul lăsa impresia că 
doar își arunca privirea peste ilustraţii, dar nu era deloc așa. În 
cele două secunde sau chiar mai puţin în care examina o 
pagină, ochii lui reţineau fiecare detaliu din toate cele 
douăsprezece momeli pe care le înfățișa fiecare planșă. 

Găsi momeala care îl interesa pe a douăsprezecea planșă, a 
doua fotografie din stânga, de pe rândul trei. 

Pe pagina opusă imaginii era un scurt paragraf în care se 
descria cum fusese confecţionată momeala. Aceea care îi 
atrăsese atenţia era realizată din penele unui papagal și 
împănată cu un smoc de blană de pisică, ceea ce îi dădea 
aspectul unei creaturi cu pene asemănătoare unei omizi. 

Cercetătorul știa exact de unde își va procura materialele 
necesare confecţionării unei momeli similare. 

leşi din pivniţă și urcă din nou la etaj. Mârâind încet când 
trecu prin bucătărie, Boots se luă după el. În camera lui Kevin, 
papagalul era foarte preocupat să decojească o sămânță de 
floarea-soarelui. Kumquat stătea pe biroul lui Kevin cu coada 
înfășurată în jurul picioarelor și se holba lacomă la papagal. 

Când Cercetătorul intră în cameră, pasărea se opri din mâncat 
și începu să dea din cap ameninţător, ca și cum ar fi vrut să-și 
apere hrana de vizitatorul nedorit. 

Privirile Cercetătorului se abătură asupra pisicii. 


192 


— Ce zici? întrebă el. Te oferi să-mi cedezi o bucăţică din 
blana aia pentru o momeală? 

Pisica ciuli urechile și strâmbă din nas. Cercetătorul zâmbi. 

— Hai să facem un târg: dacă pasărea îmi dă o pană, cred că 
s-ar cuveni să contribui și tu cu puţină blană, corect? 

Când se apropie de colivia papagalului, Cercetătorul văzu o 
pană înăuntru. Deschise ușiţa și își introduse mâna în colivie, 
dar chiar când degetele lui apucară pana, Hector îl ciupi de 
degetul mare. Cercetătorul închise ochii de durere, își smuci 
mâna din colivie și și-o trase la timp pentru a zădărnici un al 
doilea atac din partea lui Hector. 

— Te miști cam încet, observă Cercetătorul în timp ce pasărea 
își zburli penele și îl înfruntă de dincolo de gratiile coliviei. Și, de 
fapt tot tu ţi-ai rupt-o, nu-i așa? 

Întorcându-se spre pisică, Cercetătorul ridică pana. 

— Pasărea și-a depus ofranda, spuse el. La fel vei face șitu. O 
luă pe Kumquat în brațe și porni spre pivniţă. 

Schelălăind agitat, Boots îl urmă. 

La capătul îndepărtat al mesei de lucru se găsea macheta 
parţial terminată - și, după câte se vedea, abandonată - a unei 
goelete cu trei catarge, a cărei fotografie era prinsă într-un cui 
pe perete, deasupra scheletului vasului. De jur împrejurul 
acestuia, acoperite de praf, se găseau diferite scule miniaturale 
care fuseseră cumpărate special pentru confecționarea goeletei, 
dar care acum zăceau abandonate, la fel ca restul machetei. 
Adunând sculele, Cercetătorul le mută pe porţiunea liberă a 
mesei și începu să se pregătească pentru propria sa lucrare. 
Cartea deschisă la pagina cu ilustraţia reprezentând momeala 
pe care intenţiona să o realizeze stătea sprijinită de perete. 

Introducând un cârlig gol într-un mic instrument prevăzut cu 
cleme reglabile la maximum, pentru aligatori, Cercetătorul se 
apucă de treabă, folosindu-se de adezivul găsit printre scule ca 
să lipească de cârlig fragmente din pana lui Hector. 

Luă un cuțit Exacto și îl ţinu deasupra penei de un verde 
țipător. Cât timp trecuse de când își testase ultima oară 
îndemânarea? Dar mâna lui era sigură și cuțitul era un 
instrument familiar. Degetele mâinii stângi ţineau pana culcată 
pe masa de lucru, în timp ce mâna dreaptă manevra cuțitul cu 
un talent de expert. În numai câteva minute reuși să decupeze 


193 


patru bucăţi perfecte din pana papagalului. Fiecare se potrivea 
exact cu conturul delicat din carte. 

După ce se opri foarte puţin ca să-și admire opera, 
Cercetătorul își continuă munca. Degetele lui înfășurară cu 
dibăcie firul în jurul minusculelor secțiuni de pană, pe care le 
legă cu o dexteritate perfectă de tija cârligului. 

Abia după ce penele fură fixate de cârlig fără cusur, 
Cercetătorul își permise să se oprească și, făcând un pas înapoi, 
să privească mândru ceea ce realizase. Deși aplicase o picătură 
foarte mică de adeziv pe cârlig înainte să lipească penele, 
acesta nu se vedea deloc; nu se scursese niciun pic pe firul 
perfect înfășurat și înnodat, ale cărui capete dispăruseră ca prin 
farmec sub înfășurare. Ca aripile unui fluture în miniatură, 
fragmentele din penajul lui Hector străluceau în lumina 
fluorescentă vie și Cercetătorul își imagina deja momeala în 
forma ei finală, plutind pe suprafața unui râu, pe aripile sale 
minuscule, ademenind un păstrăv din adâncurile apelor. 

Nu mai rămânea decât să atașeze cârligului un smoc din 
blana lui Kumquat, care să formeze un corp aproape fără 
greutate pentru ciudata insectă pe care o crease. Căutând cu 
mâna pe jos, Cercetătorul culese pisica și, ţinând-o la piept, îi 
întoarse capul, astfel încât animalul să vadă micul obiect prins în 
clemele pentru aligatori. 

— Uită-te la asta, murmură el. Nu-i frumoasă? Sper că nu te 
deranjează să-mi oferi puţină blăniță ca s-o terminăm, nu-i așa? 

Ca și cum ar fi presimţit că urma să se întâmple ceva 
neplăcut, Kumquat se zbătu în brațele Cercetătorului, dar acesta 
își întări strânsoarea. Simţindu-i presiunea degetelor, pisica se 
luptă să scape de forţa care o ţinea prizonieră și inima începu 
să-i bată mai puternic. 

Cercetătorul simţi cum îl furnicau degetele. Simţi că i se 
transmitea o energie aproape electrică. 

Viața. Simţea energia vieţii, forța care transforma animalul 
din mâinile lui dintr-o construcţie complicată de molecule 
elementare într-o entitate vie. Și din nou în mintea lui se ivi 
întrebarea: Cum era posibil? 

Cercetătorul se uită în jos, la Kumquat. Pisica se zbătea în 
braţele lui, încercând să se elibereze din strânsoare, dar mâinile 
Cercetătorului se crispau tot mai tare. 


194 


În adâncul sufletului, Cercetătorul știa că sosise timpul să-și 
reînceapă experimentele. De parcă soarta însăși îi pusese 
această pisică în braţe, ca pe un semn al renașterii carierei sale. 

Işi plimbă privirea prin pivniţă și zări o cutie de carton cu 
capacul încă intact. Așezând-o pe Kumquat în cutie, umblă prin 
toată pivniţa și găsi toate lucrurile de care avea nevoie. 

Nişte tetraclorură de carbon. Dacă îmbiba o cârpă cu 
substanţa toxică și o introducea în cutie lângă pisică, funcţiona 
la fel ca eterul pe care îl folosea odinioară. 

O folie de plastic, lăsată acolo după ce se vopsise ceva. 
Așternută pe masa de lucru, va opri scurgerea sângelui pe jos. 

Cercetătorul își scoase hainele și le puse împăturite cu grijă în 
cufăr, una câte una, până când rămase complet gol. 

Terminând toate preparativele și văzând că pisica zăcea în 
stare de inconștienţă pe masa de lucru, Cercetătorul puse mâna 
pe cuțitul Exacto. Sufletul Cercetătorului exulta de fericire. În 
sfârșit, se întorsese la munca lui. 

Lucră mai încet la început, delectându-se cu fiecare mișcare 
pe care o făcea și amintindu-și de tehnicile disecţiei ca și cum 
nu ar fi trecut decât o zi de la ultimul lui experiment, nu ani 
întregi. 

Tăie cu măiestrie pielea de pe pieptul pisicii, tamponând 
sângele scurs cât putu de bine cu materialele care îi stăteau la 
dispoziţie. 

Efectuă două tăieturi transversale, apoi dădu pielea la o 
parte, expunând stratul subţire de ţesut care acoperea sternul și 
cutia toracică. Apăsă pe butonul micului ferăstrău Makita pe 
care îl cumpărase cu o zi în urmă și sunetul tânguitor pe care îl 
scotea îi păru la fel de dulce ca acordurile familiare ale unei 
simfonii preferate. Cu o mână sigură, cobori lama și savură 
schimbarea de ton din zgomotul făcut de ferăstrău când acesta 
se opinti în oasele și cartilagiile din pieptul pisicii. În numai 
câteva secunde,  ferăstrăul  tăie coastele, oferindu-i 
Cercetătorului accesul către organul care îl fascina de atâţia ani. 

Puse de o parte ferăstrăul și deschise cutia toracică, 
strecurându-și mâinile printre plămâni pentru a atinge inima 
pisicii. Eliberă cu delicateţe organul care pulsa și îl ridică atâta 
cât să-l poată cuprinde în palmă. Îi urmări contracţiile ritmice, 
înfiorat de energia pe care o simţea scurgându-i-se prin piele. 

În sfârșit, lucra din nou. 


Și era bine. Atât de bine. 

Atunci în minte îi apăru o imagine, imaginea lui Anne Jeffers. 
Figura ei părea că îi stă în faţa ochilor și, în timp ce își imagina 
că o privește direct în ochi, Cercetătorul strânse degetele în 
jurul inimii din mână, care încă palpita. Așa cum mai devreme 
strânsese în pumn lenjeria lui Anne Jeffers, Cercetătorul își 
încleștă mâna mai tare în jurul inimii lui Kumquat. 

Și, la fel cum procedase cu lenjeria, îi zdrobi inima, 
transformând-o într-o masă informă. 

Informă și lipsită de viaţă. 


e Capitolul 39 


Până la urmă, nu era atât de înălțător să fii în centrul atenţiei. 

Când Heather venise la școală, fusese nemaipomenit. Toată 
lumea știa deja că se găsise un cadavru în parc în zorii acelei 
dimineţi, dar numai Heather știa cine îl găsise și al cui era. 

— De fapt, nu mama a dat peste ea, explică ea de cel puţin 
zece ori până să înceapă prima oră. Câinele nostru a găsit-o. 

Deși nu fusese prezentă, Heather își făuri în minte o imagine 
în cele mai mici detalii despre scena din parc. După ce relată 
totul pentru a treia oară, era în stare să o repete cuvânt cu 
cuvânt, cu atâta veridicitate, de parcă ea ar fi fost cea pe care 
Boots o trăsese de pe alee și o condusese până la trupul hăcuit 
al lui Joyce Cottrell. 

— Trăgea de lesă și lătra ca nebunul până când mama a 
cedat și s-a dus să vadă ce a găsit. 

Heather simţea un fior delicios când repeta povestea pe care 
i-o spusese tatăl ei la întoarcerea din parc. 

— Și atunci, când a văzut cine era, aproape că a leșinat! 

Deși tatăl ei nu îi spusese asta, Heather era sigură că așa 
fusese, căci de fiecare dată când își imagina ce-ar fi simţit dacă 
ar fi găsit cadavrul doamnei Cottrell într-un tufiș din parc, 
simţea că o apucă ameteala. Sigur că mama ei nu leșinase, 
fiindcă asta ar fi împiedicat-o să găsească rapid un telefon și să 
sune la poliţie, iar apoi să stea lângă cadavru până la sosirea 
autorităților, ceea ce Heather era sigură că făcuse mama ei. 

— Dar cine era, de fapt? întreba de fiecare dată cineva de 
îndată ce Heather anunţa că mama ei o recunoscuse pe victimă. 


196 


— Vecina noastră, răspundea Heather, după care începea să 
relateze amănunte legate de viaţa lui Joyce Cottrell. 

La prima oră, fu extraordinar. Toţi voiau să discute cu ea, 
până și zgărcitul de Josh Whitman îi trimise un bileţel în care o 
invita să ia masa cu el. Dar la ora a treia, la care Heather 
întârziase aproape cinci minute pentru că toţi continuaseră să-i 
pună întrebări chiar și după ce sunase de intrare, începuse deja 
să obosească povestind același lucru. La prânz, când se dovedi 
că singurul motiv care îl determinase pe Josh Whitman să o 
invite sa ia masa cu el fu să mai audă câte ceva despre crimă, 
era deja sătulă până peste cap. 

La ora patru, când ea și Rayette Hoover plecară de la școală, 
Heather constată încântată că nu mai rămăsese nimeni care să 
o pună să repete povestea cu crima. 

— Vrei să mergem pe Broadway să bem o cafea cu lapte? o 
întrebă ea pe Rayette. 

— Bine, hai, acceptă Rayette. 

În timp ce străbăteau Capitol Hill în drum spre Broadway, 
Heather putea să jure că Rayette abia se abţinea să nu 
vorbească despre singurul lucru despre care vorbise toată 
școala pe parcursul zilei. Heather își dădea seama că în curând 
Rayette va ceda și făcu un pariu în gând că nu va rezista până la 
următoarea stradă. La jumătatea distanței până la prima 
intersecție, curiozitatea lui Rayette învinse, dar, când vorbi, 
Heather fu nevoită să recunoască abilitatea prietenei sale de-a o 
lua pe ocolite. 

— Cum a fost prânzul cu Josh Whitman? 

— M-a invitat la balul de absolvire, răspunse Heather, în al 
cărei glas se simțea atâta emoție cât să o păcălească pe 
Rayette, cel puţin pentru câteva secunde. 

Apoi însă, buzele lui Rayette se deschiseră într-un zâmbet 
larg, care îi scotea la iveală aparatul dentar pe care avea grijă 
să-l ascundă de vederea celorlalți. 

— Ştii ce, scutește-mă, zise ea. Armăsarul ăla de fotbalist nu 
voia decât să știe ce vrem să știm cu toţii! Și acum, hai, spune- 
mi tot ce știi despre femeia care a fost omorâtă. Acum stai de 
vorbă cu mine, scumpo! Dă-i drumul! 

— N-am ce să-ţi spun, oftă Heather. Tot ce știu e că nimeni nu 
o cunoștea pe doamna Cottrell. Era realmente ciudată. Nu avea 
prieteni și nu ieșea din casă decât ca să se ducă la muncă. 


197 


Câteodată o vedeai mâncând singură cuc la masa ei enormă din 
sufragerie. 

Rayette se înfioră. Dintotdeauna i se păruse că imobilul de 
lângă casa familiei Jeffers avea ceva sinistru. Ştia că femeia care 
locuia acolo era cam ciudată încă de când se împrietenise cu 
Heather, în clasa a șasea, dar chiar să fie omorâtă... 

— Tu ce crezi că s-a întâmplat? întrebă ea. Adică, pe bune. 

Heather ridică din umeri. 

— De unde să știu? Nici măcar n-o cunoșteam. 

— N-am spus că ar trebui să știi ce s-a întâmplat. Te-am 
întrebat ce crezi că s-a întâmplat. Adică, a fost cineva cunoscut? 

Heather ridică din nou din umeri. 

— Nu cunoștea pe nimeni. 

Acum străbăteau deja Broadway-ul. Când ajunseră pe 
Prospect Street, Rayette se opri. 

— Hai să mergem să vedem locul în care a găsit-o maică-ta. 

Heather făcu ochii mari. 

— Nu ne lasă să intrăm. Au blocat toată zona. 

— Ba nu, insistă Rayette. Anul trecut un tip a fost împușcat 
lângă casa unchiului meu și polițiștii n-au rămas acolo decât 
câteva ore. Haide. 

Luând-o la stânga pe Prospect Street, Rayette o porni 
hotărâtă spre parc și, după o secundă, Heather o urmă. 

— Unde-a fost? întrebă Rayette când ajunseră la pajiștea 
largă care se întindea de la Prospect Street până la drumul care 
dădea ocol poalelor dealului unde se afla lacul. 

— Nu cred că se vede de aici, spuse Heather, care nu era 
foarte sigură că voia să vadă neapărat locul unde o găsise 
mama ei pe doamna Cottrell. Tata a spus că mama era sus, 
lângă lac. 

— Atunci hai să mergem acolo, o îndemnă din nou Rayette, 
tăind pajiștea de-a curmezișul până în locul în care drumul era 
cel mai aproape de lac. 

— N-am putea să mergem pe dincolo, pe lângă muzeu? se 
plânse Heather. Aici nu este nici măcar o potecă! 

— Ba e și potecă, ripostă Rayette. În plus, de ce să ocolim 
atâta când aproape că am ajuns. 

Făcând o pauză în vârful pantei ca să-i dea posibilitatea lui 
Heather să o ajungă din urmă, ea își aruncă o privire peste toată 
zona și reperă imediat un grup mic de oameni care păreau că se 


198 


uită într-un boschet. Acum, aproape de atingerea țintei sale, 
Rayette începea să se răzgândească. 

— Și dacă e sânge peste tot? întrebă ea. 

Heather o apucă de braţ pe prietena ei ca să-și regăsească 
echilibrul; simplul gând că vor da peste o baltă de sânge 
aparţinând lui Joyce Cottrell era de-ajuns să îi dea ameteli. 

— Mai bine hai să mergem la mine acasă, propuse ea. Vreau 
să spun că, dacă tot nu mai mergem să bem cafea cu lapte... 

Înainte să-și termine fraza, auzi vocea fratelui ei care o striga. 

— Hei, Heather! ţipă Kevin, făcându-i semne disperate cu 
mâna. Vino aici! Aici a găsit-o mama! 

Heather nu voia defel să vadă locul, dar știa că va trebui să-l 
ducă pe Kevin acasă înainte ca părinţii ei să afle cu ce se ocupa 
fiul lor. Așa că o urmă pe Rayette spre locul în care Kevin, 
împreună cu Justin Reynolds, delecta câţiva oameni cu povestea 
descoperirii cadavrului în acea dimineaţă. 

— Era sânge peste tot, spunea Kevin. lar ea era făcută bucăţi. 
Boots mușca dintr-un braţ și... 

— Kevin! ţipă Heather înhăţându-l pe fratele ei și lipindu-și 
palma peste gura lui, ca să-l facă să tacă. Vino imediat! Mergem 
acasă în acest moment! 

Kevin se luptă să se elibereze din strânsoarea surorii lui, 
reușind în cele din urmă să-și elibereze gura. 

— Ajutor! strigă el. Încearcă să mă răpească! 

Grupul de oameni care ascultaseră vrăjiţi poveștile lui Kevin 
cu doar câteva minute în urmă râdeau acum de încercările lui 
disperate de a scăpa de sora lui. 

— E adevărat că mama ta a găsit cadavrul? o întrebă cineva 
pe Heather. 

— O, Doamne, gemu Heather. De ce a trebuit mama să vină 
în parc azi-dimineaţă? 

Însă, chiar în timp ce pronunţa aceste cuvinte, Heather se 
simțea atrasă ca de un magnet de locul în care fusese găsit 
cadavrul lui Joyce Cottrell. Ținându-se aproape de prietena ei, 
Rayette Hoover simţea că toată bravura pe care o afișase cu 
doar câteva minute în urmă începea să scadă în intensitate, dar, 
ca și lui Heather, îi era imposibil să facă stânga împrejur pur și 
simplu. 

Cele două fete simțeau o nevoie acută să vadă. 


Dar când reușiră să-și croiască drum prin gloata adunată și se 
uitară la locul, acum gol, în care cu numai zece ore în urmă 
mama lui Heather dăduse peste cadavrul mutilat; nu mai 
rămăsese prea mult de văzut. Nu mai erau decât câteva bucăţi 
de bandă galbenă cu care poliția încercuise zona și o porţiune 
de pământ greblat și curățat de frunzele căzute și resturile 
împrăștiate prin toată zona verde din jur. 

Lipsa oricăror urme dădea locului o notă de singurătate și 
abandon. Înfiorată, Heather își dădu seama că imaginaţia ei nici 
măcar nu se apropiase de ceea ce văzuse mama ei. Chiar dacă 
se vedea clar că locul fusese curățat, ea simţi o răceală care îi 
pătrundea mult mai adânc în oase decât răcoarea după-amiezei. 

— Hai, spuse ea, luând-o de mână pe Rayette fără să-și dea 
seama. Hai să mergem acasă. 

Kevin o urmă după o clipă. 

Niciunul dintre ei nu vorbi până când dădură colţul pe 
Sixteenth East Street și, în timp ce mergeau de-a lungul străzii 
care ducea la casa familiei Jeffers, se treziră toţi trei că se uită 
dincolo de casa în care locuiau Kevin și Heather, la cea de 
alături. 

Micșorară pasul până când se opriră și priviră în tăcere casa 
care părea că se ridică precum o prevestire rea alături de casa 
familiei Jeffers. Rayette Hoover fu cea care sparse tăcerea. 

— Parcă... parcă nu mai e la fel, nu vi se pare? 

Timp de un minut care păru mult mai lung, traseră cu ochiul 
la clădirea neprimitoare. Până azi nu fusese decât casa unei 
vecine excentrice, de care se temeau copiii mai mici și de care 
își băteau joc cei mari. Faptul că acum terasa din față era 
împrejmuită de o bandă galbenă le spunea cum trebuiau să se 
comporte de acum înainte, deși încă îndrăzneau să se apropie 
suficient de mult ca să poată citi cuvintele LOC IN CARE A AVUT 
LOC O CRIMĂ - TRECEREA OPRITĂ, care erau imprimate pe 
banda de plastic lucios. 

— O, Doamne, șopti Rayette. Cred că a fost omorâtă chiar 
aici. 

Se întoarse cu ochii măriţi de groază spre Heather. 

— Și n-aţi auzit-o ţipând sau ceva de genul ăsta? 

Heather clătină din cap, incapabilă să-și desprindă ochii de la 
casă. La etaj se afla camera în care era sigură că dormise 
doamna Cottrell. Când era la lucru, luminile se aprindeau și se 


200 


stingeau tot timpul prin casă. Toată lumea din cartier știa că 
erau programate astfel. Dar când era acasă, nu era luminată 
decât o cameră de la etaj. 

Cea care se afla exact vizavi de camera lui Heather. 

Dintr-o dată i se păru foarte important să-și amintească exact 
tot ce se întâmplase în noaptea trecută. Încercă să reconstituie 
seara. Părinţii ei se certaseră - în sfârșit, nu se certaseră 
propriu-zis. D ar în casă fusese destulă tensiune pentru ca, în loc 
să se adune în living și să citească sau să se uite la televizor, 
așa cum făceau de obicei, stătuseră despărțiți. Ea rămăsese în 
camera ei chiar și după ce-și terminase temele, iar Kevin stătuse 
într-a lui și știa că mama ei se culcase mai devreme, în timp ce 
tatăl ei rămăsese singur și citise un timp. Dar nici el nu stătuse 
până foarte târziu: pe la zece, înainte ca ea să se culce, îi bătuse 
la ușă, apoi își vârâse capul ca să-i spună noapte bună. Puțin 
mai târziu, se băgase și ea în pat. 

Citise câteva minute și apoi adormise. 

Doamna Cottrell nu ajunsese acasă când ea dormea - știa 
asta pentru că stătuse la biroul ei, care se afla la fereastră, 
aproape o oră și se luptase cu un test la geometrie. Luminile din 
casa de alături se tot aprindeau și se stingeau, de parcă ar fi 
strigat că nu era nimeni acasă. 

Heather simţi un fior ciudat când în minte îi reveni o imagine 
neclară. Nu se gândise la ea atunci, dar acum... 

Imaginea cuiva pe trotuar. 

Nu chiar în fața casei, ci peste drum. Un bărbat cu haina 
închisă la culoare. Nu-l văzuse foarte bine, dar, când se oprise 
din mers, Heather avusese o clipă sentimentul că o privește. 
Apoi își continuase drumul de-a lungul străzii. Deși se mai uitase 
pe fereastră de câteva ori, bărbatul nu reapăruse. 

Sau cel puţin așa crezuse ea. 

Nu cumva îl văzuse pe omul care o ucisese pe doamna 
Cottrell și nu făcuse nimic ca să împiedice crima? 

— O, Doamne, șopti ea. Poate că aș fi reușit s-o salvez. 

— Poftim? întrebă curioasă Rayette. Ce-ai spus? 

Înghiţind în sec, Heather le povesti lui Rayette și lui Kevin ce 
văzuse. 

— Dacă a fost el? întrebă ea. Dacă a fost cu adevărat el? Dacă 
s-a întors mai târziu? 


— Dacă te-a văzut? sugeră Rayette, trecând și ea strada în 
revistă, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă un necunoscut 
îmbrăcat cu o haină închisă la culoare, care îi pândea dintr-un 
ascunziș. Haideţi să intrăm, nu vreţi? 

Aruncându-și o ultimă privire la casa care acum căpătase un 
aspect înspăimântător - ceea ce o făcea pe Rayette să se simtă 
ușurată că locuia la șase străzi mai încolo, deși cartierul ei nu 
era nici pe departe la fel de elegant ca acesta - Rayette 
străbătu cu pași mari aleea care ducea la terasa din faţă și 
întinse mâna spre ghiveciul care se găsea în colțul cel mai 
depărtat de intrarea principală ca să ia cheia pe care știa că cei 
din familia Jeffers o lăsau acolo, apoi înţepeni când își dădu 
seama ce făcea. Își mai aruncă privire în susul și în josul străzii, 
ușurată că nu părea să fie nimeni care să o fi observat. Dar când 
reveni la ușa principală, Rayette îl văzu pe Kevin uitându-se la 
ea cu dispreţ. 

— Bună mișcare, deșteapto, îi spuse el. De ce nu te duci să 
spui la tot orașul unde ne ţinem cheia? 

Imediat Heather sări în ajutorul lui Rayette. 

— Probabil că știe deja tot orașul. Și oricum n-o s-o mai lăsăm 
aici după ce s-a întâmplat cu doamna Cottrell. 

Kevin își dădu ochii peste cap. 

— Dacă tipul te-a văzut, oricum o să pună mâna pe tine, 
declară el, profitând de ocazie ca să o sperie pe sora lui. Pun 
pariu că te-a urmărit toată ziua. 

— la mai taci, Kevin, spuse Heather, luând cheia din mâna lui 
Rayette și introducând-o în broască. Tacă-ţi gura aia odată! 

— Să nu-mi spui mie să tac, ripostă Kevin când ajunseră în 
vestibul. 

Heather închise ușa în urma lor și puse piedica. 

— Fricoasa, fricoasa, cântă Kevin, lăsându-se pe vine ca să-l 
mângâie pe burtă pe Boots, care se aruncase la picioarele 
stăpânului lui de îndată ce se deschisese ușa și acum stătea pe 
spate, tremurând din tot trupul de fericire. Heather e o pisică 
fricoasă! 

— Pupă-mă-n fund, Kevin, îi spuse Heather fratelui ei, iar apoi 
se întoarse către Rayette și îi spuse, pornind către bucătărie: 
Hai să mergem. Deschide tu două cutii de Cola în timp ce îi dau 
ni să mănânce lui Kumquat. 

Kevin îi aruncă o privire triumfătoare surorii lui. 


— Te spun lui tata că mi-ai spus să te pup în fund, o ameninţă 
el. Tati? strigă el în direcţia scărilor. Hei, tati! 

Vocea tatălui lor îi răspunse din debaraua din spatele 
livingului. 

— Sunt aici! 

În timp ce fetele se îndreptau spre sufragerie, Kevin o luă în 
direcție opusă, cu Boots fugind după el cât îl ţineau picioarele. 

— Și ce ai de gând să faci? întrebă Rayette în timp ce 
deschidea ușa frigiderului și scotea două cutii de Cola de pe 
raftul de jos. 

— La ce te referi? întrebă Heather, scoțând o cutie de 
mâncare pentru pisici din dulapul de lângă frigider. 

— La bărbatul pe care l-ai văzut. 

Rayette deschise ambele cutii și turnă conţinutul acestora în 
două pahare mari, apoi se așeză pe unul dintre scaunele de la 
masa din colțul bucătăriei. 

— Dacă are dreptate Kevin? 

Heather îi umplu farfuria lui Kumquat cu o porţie de Friskies. 

— Nici măcar nu m-a văzut, spuse ea, punându-și în voce mai 
multă convingere decât simţea în realitate. 

— Dar dacă te-a văzut? insistă Rayette. Dacă... 

— Nu vreau să vorbesc despre asta! 

Heather așeză farfuria pe jos. Apoi se încruntă, dându-și 
seama că pisica nu se frecase de picioarele ei așa cum făcea de 
obicei când i se pregătea masa. 

— Asta-i bună! protestă Rayette. Dacă te-a văzut... 

Dar prietena ei nu o mai asculta. 

— Kumquat? strigă Heather. Pis, pis, pis! 

Când văzu că pisica nu apare imediat, Heather se întoarse în 
vestibul. 

— Tati? Kumquat e cu tine? 

— N-am văzut-o de azi-dimineaţă, strigă tatăl ei din debara. 

Încruntându-se, Heather urcă și o căută prin camera ei. Cum 
nu găsi pisica nici acolo, căută în restul casei, iar apoi se 
întoarse în bucătărie. 

— A dispărut, o anunţă ea pe Rayette. 

— Poate că a văzut vreun motan mai arătos și s-a luat după el 
ca să prindă și ea ceva, sugeră Rayette, aruncându-i ocheade 
lascive. 

— E castrată, replică Heather. 


203 


— Așa e și mătușa mea, Tanya, dar asta nu înseamnă că nu-i 
mai place s-o facă, i-o întoarse Rayette. 

— Rayette! o mustră Heather. 

Deschise ușa din spate și mai strigă o dată mâţa care nu se 
arăta nicicum. 

— Kumquat! Vino încoace, pisicuţo. Ti-am pus de mâncare. 

Kevin și Boots intrară în bucătărie, iar câinele detectă imediat 
ușa deschisă și încercă să profite de ocazie ca să scape în 
libertate. Heather fu însă mai iute de mână și fu gata să 
trântească ușa înainte ca animalul să iasă, dar Kevin o opri. 

— Lasă-l. Tata mi-a spus să-l scot. 

— Uită-te și după Kumquat, bine? îl rugă Heather. 

— E pisica ta. Caut-o tu, ripostă Kevin, dar reveni pe dată la 
intenţii mai bune când văzu sclipirea din ochii surorii sale. Bine, 
bine. 

— Poate că ar trebui să plecam toţi în căutarea ei, spuse 
Heather. 

— Să terminăm de băut Cola și, dacă nici până atunci nu 
apare, plecăm s-o căutăm, amână Rayette. 

Gândindu-se că era mai bine să meargă împreună cu Rayette 
în loc să se certe cu ea, Heather se trânti pe scaunul din faţa 
prietenei ei. Unde putea să plece pisica? E adevărat că o lăsau 
pe Kumquat afară în fiecare dimineaţă și în fiecare seară, dar 
pisica nu hoinărea prea mult niciodată și își petrecea aproape 
toată ziua dormind pe patul ei. Atunci observă că ușa spre 
pivniţă nu era închisă cum trebuia. Punând deoparte paharul, se 
duse la ușă, o deschise larg și se uită în jos, pe scară. 

În întunericul obișnuit al pivniţei strălucea acum o lumină 
albă. Probabil că tatăl ei coborâse în timpul zilei și, în cazul în 
care Kumquat găsise ușa deschisă, poate coborâse din 
curiozitate. 

— Kumquat? strigă Heather iarăși, începând să coboare scara. 
Hai, pis, pis, pis! Vino încoace, Kumquat! 

Când ajunse la baza scării, Heather se uită prin toată pivnita 
după pisică. Nevăzând și neauzind nimic, traversă încăperea 
până la masa de lucru și întinse mâna după firul de la care se 
stingea neonul. În momentul în care degetele ei apucară firul, 
privirile i se opriră pe ceva care stătea pe masa de lucru. 

Un gândac mare, păros cu aripi de un verde-deschis. 


204 


Speriată, Heather sări înapoi, iar apoi își dădu seama că nu 
era un gândac adevărat. Dar ce era? Întinse mâna și culese cu 
delicateţe obiectul. Îl întoarse și văzu vârful ascuţit al cârligului 
care ieșea din masa de blană și imediat se simţi ridicolă fiindcă 
se speriase de o momeală de pescuit. Pe de altă parte, dacă o 
făcuse să sară în sus, ce-ar fi dacă i l-ar trece pe sub nas lui 
Rayette, care se temea de gândaci? Luă momeala cu ea, stinse 
lumina și, după ce urcă scara, închise ușa în urma ei. 
Apropiindu-se de masă cu o nonșalanţă exagerată, îi zâmbi lui 
Rayette. 

— Vrei să vezi ce am găsit? 

Fără să aștepte un răspuns, aruncă momeala pe masă, 
desfătându-se la auzul ţipătului ascuţit al prietenei sale, care 
reprezenta exact efectul pe care îl scontase. Înţelegând gluma 
când era prea târziu pentru că apucase să ţipe de spaimă, 
Rayette fu pe punctul de a-și revărsa furia asupra lui Heather, 
când se auziră strigătele lui Kevin din spatele garajului. 

— Heather? Hei, Heather! Vino repede-aici! 

Alarmate de insistența din glasul lui Kevin, cele două fete 
coborâră pe scara din spatele casei și ieșiră în curte. După ce 
dădură colţul garajului, se opriră brusc. Kevin ședea pe vine și îl 
ținea în braţe pe Boots, care schelălăia amarnic. Auzindu-le că 
veneau din spate, Kevin se întoarse și se uită la sora lui. Faţa lui 
era pământie. 

— Bootsie a găsit-o. 

Băiatul respira cu greutate, abia ţinându-și lacrimile. 

— La fel cum a găsit-o pe doamna Cottrell azi-dimineaţă. 

Cu inima bătând să-i spargă pieptul, Heather se apropie de 
fratele ei, rugându-se să nu vadă ceea ce presimţea că se află 
acolo. 

Pe jumătate ascunsă sub platforma de lemn pe care se 
găseau lăzile de gunoi, se afla Kumquat. 

Blana ei era plină de sânge și pieptul era despicat. 

Instinctiv, Heather se apropie de pisică, dar Rayette o opri. 

— Nu, Heather, șopti ea. Nici măcar să n-o atingi. Las-o unde 
este și hai să chemăm poliţia. 

Suspinând, fără să poată pronunţa niciun cuvânt, Heather se 
lăsă dusă de Rayette înapoi, în casă. Intrară pe ușa din spate 
exact când mama lui Heather apăru pe ușa principală. În timp 


205 


ce fetele îi povesteau ce găsiseră în spatele garajului, Anne 
formă numărul poliţiei. 


e Capitolul 40 


Mark Blakemoor încă nu știa dacă era cazul să plece și el de 
la lucru la ora cinci ca o fiinţă omenească normală sau să 
continue să lucreze până la epuizarea teancului de dosare care 
părea să se înalță pe biroul lui într-un ritm ametitor. Uitându-se 
la ceasul de pe peretele cămăruţei pe care o împărțea cu Lois 
Ackerly, văzu că mai avea zece minute în care putea lua o 
hotărâre. Își concentră din nou atenţia asupra dosarului deschis 
din fața sa. Nu era ceva foarte interesant, doar o copie a fișei de 
personal a lui Joyce Cottrell de la Group Health, în care căuta 
îndârjit ceva - orice informaţie, cât de neimportantă - care să-i 
indice că aceasta avusese vreun dușman. Partea proastă în 
cazul Cottrell era că femeia nu numai că nu părea să fi avut 
dușmani, dar nici la capitolul prieteni nu stătea prea bine. Nici 
caracterizarea ei ca angajată nu oferea prea multe date despre 
ea. Lucrase la Group Health de mai bine de douăzeci de ani și în 
tot acest timp nu se adunaseră la adresa ei nici laude, nici 
critici. Se părea că își făcea treaba destul de bine ca să nu-și 
piardă slujba, dar nu dovedise destulă iniţiativă pentru a putea fi 
promovată. 

Dând dosarul la o parte, el își aruncă o privire către Lois 
Ackerly, care începuse deja să-și strângă lucrurile de pe birou, 
pregătindu-se să plece la sfârșitul programului, ceea ce îl irită 
dintr-o dată, deși nu știa dacă motivul iritării lui era faptul că ea 
pleca la timp, sau că cineva o aștepta acasă la întoarcere. 

Privi gânditor locul în care odinioară stătea fotografia fostei 
sale soții. Numai că, în loc să-și imagineze că în ramă era 
fotografia lui Patsy Blakemoor, subconștientul lui puse acolo 
imaginea lui Anne Jeffers. „Trebuie să încetez cu prostiile astea”, 
își spuse el. Mai mult ca să-și scoată imaginea lui Anne din 
minte decât pentru că voia să vorbească despre acest lucru, o 
întrebă pe Lois Ackerly dacă avusese mai mult noroc decât el în 
cercetările referitoare la trecutul lui Joyce Cottrell. 

Lois clătină din cap cu o compasiune amestecată cu 
neîncredere. 


206 


— Femeia asta a dat un nou sens expresiei „a-și trăi viaţa”, 
spuse ea. Nu numai că n-am găsit pe nimeni care să admită că 
era prieten cu ea, dar n-am găsit pe nimeni care să poată spune 
că o cunoștea. Tot ce am putut constata a fost că se ducea la 
lucru și se întorcea acasă. La serviciu își făcea treaba și nu 
vorbea cu nimeni. Nu avea niciun prieten - chiar și în pauze 
pleca singură. Era un adevărat cifru. 

— Același lucru l-am constatat și în caracterizarea ei, admise 
Blakemoor. Ai văzut vreodată un dosar fără plusuri și fără 
minusuri? 

li întinse dosarul și Lois Ackerly începu să-l frunzărească, 
uitându-se peste evaluările pe care Blakemoor le caracterizase 
deja ca fiind anormal de monotone. 

— Niciun prieten și niciun dușman, oftă Ackerly, punând 
dosarul înapoi pe biroul partenerului ei. Și nicio bârfă. De parcă 
ar fi existat în vid. 

— Atunci cine a omorât-o? întrebă Blakemoor. 

Când puse întrebarea, o altă imagine i se ivi în minte. Glen 
Jeffers. Se gândise la familia Jeffers toată după-amiaza. Deși era 
sigur că soțul lui Anne îi ascundea ceva, ajunsese la concluzia 
că, nici dacă ar vrea să-l scoată pe Glen vinovat - și își tot 
repeta că nu voia asta în realitate - tot nu se putea. Omul care o 
căsăpise pe Joyce Cottrell era în mod sigur plin de sânge din cap 
până în picioare și, dacă ea ar fi ţipat măcar o dată, ar fi fost 
imposibil să nu trezească pe cineva din casa de alături. Dacă 
toată familia ta ar dormi în acea casă, ai risca un asemenea 
lucru? Mark Blakemoor se îndoia de asta. De fapt, era al dracului 
de sigur că nu era așa. Cu toate acestea, n-ar fi rău să-i ia 
amprentele lui Glen Jeffers, dacă nu din alt motiv, cel puţin ca sa 
dovedească faptul că nu el fusese persoana care lăsase câteva 
urme neclare, dar ușor de identificat în baia lui Joyce Cottrell, 
unde se pare că se spălase pe mâini. 

— Cine a omorât-o? repetă el, oftând cu un adânc sentiment 
de frustrare. 

— Același nemernic care a aranjat-o pe Shawnelle Davis? 
sugeră Lois Ackerly. Ştii că Anne Jeffers are de gând să facă o 
legătura între cele două crime și mai știi și că noi va trebui să 
dăm socoteală. 

Blakemoor se lăsă pe spate și își rezemă picioarele pe birou, 
unindu-și mâinile la ceafă. 


207 


— Și ce propui? întrebă el, iar Lois își dădu seama că se 
pregătea pentru o lungă discuţie pe marginea cazului. Are 
dreptate Anne? Ai început să crezi ideea ei trăsnită că poate 
Richard Kraven nu a comis singur toate crimele și că toată 
porcăria asta o ia de la început? Sau e doar copia unor crime? 
Dar vezi că, dacă e vorba despre o copie, cum se face că tipul a 
aranjat-o pe Cottrell, dar nu și pe Davis? 

Înainte ca Lois Ackerly să-i poată răspunde, telefonul de pe 
biroul partenerului ei sună. Profitând de ocazia de-a scăpa de 
discuția penibilă la care ar fi dat naștere întrebarea lui 
Blakemoor, Lois înhăţă receptorul înainte ca Mark să-și dea jos 
picioarele de pe birou. În timp ce asculta, pe fruntea ei se formă 
un rid de îngrijorare și o clipă Blakemoor avu impresia 
tulburătoare că se mai găsise un cadavru. Dar încruntarea lui 
Lois se transformă într-un zâmbet larg. 

— O pisică? întrebă poliţista. Lasă-mă-n pace, Phill - de ce ne 
suni pe noi? Nu ne ocupăm de pisici. Suntem secţia de 
omucideri, știai? Nu de, cum să-i zic? „Felicideri”. 

Acoperind receptorul cu mâna, i se adresă lui Blakemoor. 

— Poţi să crezi că ne-au sunat pentru o... 

Dar, până să termine propoziţia, zâmbetul îi pieri și scoase o 
înjurătură în șoaptă. 

— O, Doamne, spuse ea. Bine, îi prindem. Am plecat. 

Mark Blakemoor o privi fără să-i vină să creadă în timp ce ea 
închidea telefonul. 

— O pisică? întrebă el uimit. Mă înșel eu sau ne ducem să 
anchetăm moartea unei pisici? 

Lois Ackerly dădu din cap nefericită. 

— Nu-i o pisică oarecare, răspunse ea. Este pisica lui Anne 
Jeffers. 

— A lui Anne? repetă Blakemoor. Și ea ne-a chemat pe noi? 

Lois Ackerly dădu din cap. 

— Din câte mi-a spus Phill, se pare că a fost disecată la fel ca 
Joyce Cottrell și Shawnelle Davis. 

Mark Blakemoor înjură în gând. Dacă era adevărat - dar el 
spera să nu fie - știa exact ce însemna asta: nu numai că aveau 
de-a face cu un ucigaș în serie care se afla în libertate, dar și că 
acesta începea să joace un joc sinistru. 

Însă cu cine se juca? 

Cu poliţia sau cu următoarea victimă? 


208 


Mai exista, desigur, și o altă posibilitate: ar putea fi gluma 
unei minţi bolnave. La urma urmei, numele lui Anne se auzea la 
radio toată ziua și toţi reporterii de știri din oraș vorbeau despre 
cât de ciudat era ca un reporter să descopere un cadavru. 

Dacă cineva o antipatiza pe Anne, era cea mai bună cale de-a 
baga frica în ea omorându-i pisica în același mod în care fusese 
ucisă vecina ei. Ce altceva putea să creadă decât că ea ar putea 
fi următoarea victimă? Dumnezeule, probabil că era disperată. 
Se simţi cuprins de un val de furie față de cel care îi făcea una 
ca asta lui Anne și o fracțiune de secundă îi trecu prin cap să se 
retragă din acest caz. Știa că n-o va face, ba, dimpotrivă, se va 
lupta mai mult ca oricând să dea de urma acestui nemernic. 

Abia în mașină, în timp ce se îndreptau spre Capitol Hill, 
Ackerly îi aruncă o privire având un zâmbet ironic pe buze. 

— Ei bine, nu mai trebuie să te întorci acasă. 

Blakemoor simţi că roșește. 

— Nu mă deranjează să mă duc acasă, bâigui el morocănos. 

— De-aia reușești întotdeauna să începi o conversaţie cu 
exact un minut sau două înainte de ora cinci? observă Lois 
Ackerly, care apoi se îmbună. Stai liniștit. Singurătatea te face 
să-ți vină să-ţi iei câmpii. Dacă nu l-aș avea pe Jake... 

— Auzi, ce-ar fi să vorbim despre altceva? o întrerupse 
Blakemoor. 

Își continuară drumul în tăcere. Opriră în faţa reședinței 
familiei Jeffers și abia atunci Lois deschise din nou gura. 

— Dacă vrei, mă ocup eu de asta, se oferi ea. 

Drace! își zise Blakemoor. E chiar atât de evident? 

— Nu știu la ce te referi, spuse el, coborând din mașină și 
trântind ușa mai tare decât era nevoie. 

După ce urcă scările din față câte două odată, se pregăti să 
sune la ușă, dar aceasta se deschise imediat și Anne Jeffers îl 
pofti înăuntru. Faţa ei pământie îi dovedea cât era de speriată. 

— Am impresia că de data asta chiar crezi că am luat-o razna, 
spuse ea într-o încercare nereușită de-a face ca vorbele ei să 
sune ironic. 

— Nici nu știu încă ce s-a întâmplat, spuse Mark, sperând că 
nu-și trăda dorința de a o lua în braţe. Ce se petrece? întrebă el 
când Lois Ackerly intră în vestibul. 

Văzu că în sufragerie se afla o adolescentă, despre care 
presupuse că era fiica lui Anne, care plângea încovrigată pe 


209 


canapea, în timp ce o negresă cam de aceeași vârstă încerca să 
o consoleze. 

— Haideţi în spate, spuse Anne încet, conducându-i pe cei doi 
detectivi prin sufragerie și bucătărie afară, în curte. 

În timp ce traversau curtea, Blakemoor nu-și putu reţine o 
privire spre casa de alături și se întrebă dacă era posibil să 
existe o legătură între crima odioasă care avusese loc acolo cu o 
noapte în urmă și pisica ce zăcea fără viaţă în spatele casei în 
care locuia Anne Jeffers. 

Glen și Kevin stăteau pe platforma de lemn pe care se aflau 
lăzile de gunoi. Când se apropiară Anne și cei doi detectivi, 
Kevin sări în picioare. 

— E aici! exclamă el, arătând spre rămășițele pisicii care se 
vedeau de sub platformă. Boots a găsit-o, ca și pe doamna 
Cott... 

— Gata, îl opri Anne și îl trase pe fiul ei așezându-și brațele 
protector în jurul umerilor lui. 

— A atins-o cineva? întrebă Mark, lăsându-se pe vine ca să se 
uite mai bine la cadavrul pisicii. 

Kevin clătină din cap. 

— Eu nu, raportă el. Și nu le-am lăsat nici pe Heather și 
Rayette. Le-am spus... 

— Poate că ar fi bine să intri și tu în casă, scumpule, sugeră 
Anne. 

— Mamă! gemu Kevin. Te rog, eu am găsit-o! 

— Intră în casă, îi spuse Anne. Dacă detectivul Blakemoor 
vrea să-ți pună vreo întrebare, te căutăm. Și poartă-te frumos cu 
sora ta, îl avertiză ea când Kevin o porni fără chef spre casă. 

Blakemoor scoase pisica de sub platformă și examină felul în 
care îi fusese măcelărit pieptul. Cutia toracică fusese deschisă și 
plămânii scoși, la fel cum fuseseră cei ai lui Shawnelle Davis și 
Joyce Cottrell. Dar mutilarea pisicii arăta oarecum diferit. 

Mai îngrijită. 

Cuvântul fusese primul care îi venise în minte, dar pe măsură 
ce se gândea mai bine, Mark Blakemoor își dădu seama că era 
singurul care se potrivea. În timp ce atât Davis, cât și Cottrell 
păreau să fi fost masacrate cu furie, animalul - cel puţin în ceea 
ce privește tăierea pieptului și deschiderea cutiei toracice - 
arăta ca și cum fusese subiectul unei disecţii. 


— Ai idee cum s-a întâmplat? îl întrebă el pe Glen Jeffers, care 
stătea acum în picioare și se holba în tăcere la cadavrul pisicii 
fiicei lui. 

Blakemoor îl privi cu atenţie, dar nu văzu nimic pe faţa lui, în 
afară de șocul la vederea mutilării. 

Glen clătină din cap. 

— Nici măcar nu știam că nu e în casă, spuse el cu o voce 
domoală și cu privirile aţintite asupra cadavrului însângerat. 
Doamne sfinte, mă simt vinovat. 

— Vinovat? întrebă Lois Ackerly. 

Glen rămase tăcut o clipă. Din momentul în care Kevin le 
strigase pe Heather și Rayette, iar el alergase să vadă de ce 
făceau atâta tărăboi, încercase să-și aducă aminte când văzuse 
ultima dată pisica. Era aici de dimineaţă, când se întorsese din 
parc și copiii plecaseră la școală. Dar după aceea? 

Habar n-avea. Intrase și ieșise din casă de mai multe ori în 
cursul dimineţii, iar Kumquat putea să se strecoare afară ori de 
câte ori se deschidea ușa. Nu se ostenise să vadă pe unde își 
făcea veacul când se dusese să tragă un pui de somn. Nu o 
căutase nici când se trezise, după un somn mai prelungit decât 
de obicei. 

Când își amintea de grija cu care se asigura Heather în fiecare 
dimineaţă că animalul ei nu avea niciun loc prin care să iasă din 
casă, sentimentul de vinovăţie crescu. Nu trebuia decât să-și 
arunce o privire pe afară. 

Dar dormise toată ziua. 

— Probabil că a ieșit azi-dimineaţă, spuse el într-un târziu. 

ÎI privi pe Mark Blakemoor. 

— Poate chiar atunci când ai plecat tu. 

— Vrei să spui că nici nu te-ai uitat după ea? întrebă Anne. 
Pentru numele lui Dumnezeu, Glen! Știi doar cât de grijulie e 
Heather. Măcar... 

— la stai! protestă Glen, dintr-o dată supărat. Am spus că 
poate sunt în parte vinovat, da? Nu că aș fi omorât-o eu. 
Doamne, iartă-mă! 

— Da, da, știu, oftă Anne. lartă-mă. Sunt tulburată și... 

Lăsând fraza neterminată, se întoarse către Blakemoor. 

— Știu că n-ar fi trebuit să te chem, dar când copiii mi-au spus 
ce s-a întâmplat, mi s-a părut o coincidenţă prea mare. 


211 


— Nu-i nimic, o linişti Blakemoor, care se întoarse întrebător 
către partenera lui. Ce crezi, n-ar fi mai bine să o ducem în oraș? 
întrebă el, făcând un semn din cap înspre pisică. Și cum facem 
cu fotografiile? 

Lois Ackerly ridică din umeri fără să știe nici ea care era 
procedura potrivită. Un lucru însă știa sigur: dacă va trebui ca 
cineva să sune pentru o autopsie completă, nu ea va fi aceea. 

— Nu cred că mai e nevoie. Știm amândoi unde era pisica, 
așa-i? 

Se întoarse către Anne. 

— Ai o pungă de plastic pentru gunoi? 

Cu ochii pironiţi la pisică, Anne nu răspunse nimic, dar soțul ei 
interveni în cele din urmă. 

— Aduc eu una. 

În timp ce Glen mergea spre casă, Anne își ridică privirile și îl 
surprinse pe Mark Blakemoor urmărindu-l cu o privire 
semnificativă. 

— Asta-i bună, Mark. Doar nu crezi că Glen a făcut asta! 

— Auzi, răspunse Mark, încercând să pară spiritual, deși nu îi 
ardea de asta nici pe departe, n-a fost el ultima persoană care a 
văzut victima în viaţă? 

— Nu văd nimic comic, Mark, spuse Anne pe un ton încordat. 

Cuvintele ei îl durură și își regretă imediat încercarea de a 
introduce o notă veselă. 

— Ascultă, lasă-ne să ducem pisica la morgă și să o 
examineze cineva, nu vrei? Știu foarte bine ce te preocupă, dar 
nu știm dacă există vreo legătură între asta și... 

— Nu știm? îl întrerupse Anne, a cărei stare de șoc se 
estompase în fața evidentei încercări a detectivului de a trece 
ușor peste cele întâmplate. N-am văzut-o pe Shawnelle Davis, 
dar pe Joyce Cottrell, da. Nu știu dacă îţi amintești, dar eu am 
găsit-o. Și n-o să-mi spui că biata Kumquat nu a fost mutilată 
exact în același mod. Deci, mai întâi a fost Shawnelle Davis, pe 
care recunosc că nu o știu, dar următoarea a fost vecina mea de 
alături. Acum este pisica fiicei mele. Totul se întâmplă practic în 
curtea casei mele, Mark. Vreau niște răspunsuri. 

Se întoarse către Lois Ackerly. 

— Știu ce crezi despre ce am scris... începu ea, dar Ackerly o 
opri printr-un semn. 


— Ceea ce credeam ieri nu mai are nicio valoare azi, spuse 
ea. O să luăm totul în serios. Indiferent dacă nemernicul ăsta 
are vreo legătură cu Richard Kraven sau nu, este clar că 
încearcă să-i copieze stilul. Dacă ni s-ar fi raportat că s-a 
întâmplat așa ceva în alt colț al orașului, am fi trimis pe cineva 
să cerceteze un caz de cruzime faţă de animale. Dar după tot ce 
s-a petrecut azi-noapte, crede-mă că vrem și noi să aflăm ce s-a 
întâmplat cu pisica asta la fel de tare ca și tine. 

Încleștându-și fălcile și îngustându-și ochii, fără să-și dea 
seama dacă Ackerly nu urmărea decât să o reducă la tăcere, se 
întoarse din nou către Blakemoor. 

— O să te sunăm, promise el. N-o să aruncăm pisica la groapa 
de gunoi. O să-i cerem să examineze cadavrul aceluiași medic 
legist care s-a ocupat de Davis și Cottrell... 

— Davis și Cottrell? îi tăie vorba Anne, căreia i se trezi brusc 
instinctul reportericesc. Vrei să spui că trataţi cu adevărat cele 
două cazuri ca fiind în legătură unul cu altul? 

Mark Blakemoor și Lois Ackerly schimbară o privire, apoi Mark 
oftă. 

— Neoficial, sigur că le tratăm astfel. Modul de operare nu 
este identic în cele două cazuri, dar este destul de asemănător 
ca să ne facă să nu excludem ideea unui criminal în serie. Și 
foarte neoficial, continuă el, aruncând o privire înspre cadavrul 
însângerat al lui Kumquat, pot să-ţi spun că o să cercetez cu cea 
mai mare atenţie ce s-a petrecut cu pisica ta. Dar dacă scrii un 
singur cuvânt din care să rezulte că investighez moartea unei 
pisici ca pe o crimă, îţi jur că o să mă asigur că niciun poliţist nu- 
ți va mai spune un cuvânt. Despre nimic. E clar? 

Anne avu o ezitare, dar apoi dădu din cap. 

— Clar. 

Se uită în jur și, mulţumită că era singură cu cei doi detectivi, 
spuse: 

— Și acum ce facem? 

Își aruncă privirea spre Kumquat. 

— Este un avertisment? Sau înseamnă că ne vine rândul mie 
sau copiilor mei? 

Îngrijorarea i se citea în ochi, oglindind frământările interioare 
care o măcinau. Își mută privirile către Mark Blakemoor. 

— Mi-e frică. Mie foarte frică. 


Blakemoor fu din nou nevoit să-și reprime dorința de a o 
îmbrăţișa protector și de a o mângâia tandru pe păr. Și, la fel ca 
mai devreme, avu mare grijă să vorbească pe un ton calm, așa 
cum se cuvenea să-i vorbească un poliţist oricărui cetățean 
înspăimântat. 

— Să nu ne facem prea multe probleme până când nu vom ști 
ce se petrece cu adevărat, îi spuse el. Poate fi doar o glumă 
proastă, făcută de o minte bolnavă, sau cineva care vrea să te 
sperie a găsit cea mai sigură cale de-a o face. Deocamdată o să 
aranjăm să treacă pe aici patrulele toată noaptea și, în caz că ţi 
se pare ceva suspect, sună la 911. Personal îţi garantez că va 
veni cineva aici în mai puţin de-un minut. 

— Și copiii? spuse Anne, renunțând și la ultimele urme de 
duritate gazetărească. Ce fac cu copiii? Ce le spun? 

— Dacă aș fi în locul tău, interveni Lois Ackerly, cred că cel 
puţin în seara asta le-aș spune că am ajuns la concluzia că este 
opera unui raton. 

Văzând că Anne se pregătea să protesteze, Ackerly își explică 
poziţia. 

— Ascultă, n-are niciun sens să-ţi sperii copiii în ultimul hal. 
Vei avea și-așa destule motive de îngrijorare și fără coșmarurile 
lor. Mâine îţi vom putea spune mai multe. 

Inainte ca Anne să mai apuce să întrebe ceva, ușa din spate a 
casei se deschise și Glen apăru cu o pungă de gunoi albă de 
plastic. 

Deși se dispreţui pe sine pentru că proceda astfel și simțind 
că era profund neloială, Anne nu făcu nimic să rupă tăcerea care 
se lăsase între ei la apariţia lui Glen. Nu făcu decât să întoarcă 
spatele rămășițelor pământești sinistre ale animalului fiicei sale 
și să intre în casă. 

e 

Când Glen îi înmână lui Mark Blakemoor sacul de gunoi găsit 
într-un sertar din bucătărie, simţi privirile sfredelitoare ale 
acestuia. Niciunul dintre ei nu pronunţă vreun cuvânt, dar nu 
era nevoie. Era posibil ca el să fi masacrat pisica propriei lui 
fiice? 

Dar nu-și aducea aminte nimic. 

In afară de amintirea - foarte vagă, ce-i drept - a unui vis. 

Se afla într-un loc cufundat în întuneric, dar în care exista o 
sursă de lumină. In această lumină se întâmpla ceva. Se duse 


214 


mai aproape, ca să vadă despre ce era vorba, dar ceva îi stătea 
în drum, îi împiedica vederea. În minte îi apărură imagini 
fragmentate cu el încercând să se miște. Să scape? Să vadă? 

Nu își amintea. 

Atunci în conștiința lui se ivi un alt fragment de vis. Roșu. 
Roșu ca sângele. Și, o dată cu amintirea culorii, avu o senzaţie 
ciudată în degete. O căldură. Ba nu, mai mult decât căldură, 
ceva fierbinte. Simţi ceva fierbinte și cleios pe mâini. 

Înfiorat de amintire și de senzaţia stranie din degete, Glen își 
înfundă mâinile în buzunare, ca și cum ar fi vrut să le ascundă, 
apoi le scoase din nou afară cu un gest brusc. Ce se întâmplă? 
Nu avea nimic de ascuns - nici măcar nu-și mai amintea visul. 

Atâta doar că Mark Blakemoor îi aruncase o privire care îl 
făcuse să se simtă vinovat. 

Cu toate acestea, Glen se simţi cuprins de o răceală care nu 
avea nicio legătură cu umezeala pătrunzătoare a după-amiezei. 

Cine era necunoscutul din vis? 

să fi intrat cineva în casă în timp ce el dormea? Își aminti de 
ziua de ieri și de inexplicabila apariţie a undiţei și a aparatului 
de ras. El le cumpărase, asta era sigur, dar nu-și aducea aminte 
când. 

Era oare posibil să o fi omorât pe Kumquat și să nu-și 
amintească nici de asta? 

Nu se putea. Era imposibil să-i fi făcut una ca asta lui 
Kumquat. Cum să facă așa ceva? Fusese doar un vis. 

Sau își pierdea minţile? 

(J 

Anne le găsi pe Rayette și Heather tot în camera de zi, pe 
canapea. Heather plângea încetișor, iar Rayette încerca să o 
consoleze. 

Nu era nici urmă de Kevin, dar Anne era sigură că știa unde 
se afla: sus, în camera lui, urmărindu-i pe Mark Blakemoor și 
Lois Ackerly în timp ce își terminau treaba. 

Știind că în acest moment nu-i putea spune nimic lui Heather, 
Anne intră în birouaș și se lăsă să cadă greoi pe scaunul din fața 
computerului. Rămase așa o clipă, fără să se uite la nimic, cu 
mintea amorţită, încercând să pună în ordine evenimentele 
acelei zile, depunând eforturi zadarnice ca să găsească sensul 
unor lucruri aparent fără noimă. 


215 


Scrie, își spuse ea în cele din urmă. Scrie totul. E singura 
modalitate să-ţi faci ordine în gânduri. Dădu toate comenzile 
necesare și ecranul Windows care îi era atât de familiar apăru în 
sfârșit. Dar, în loc să se oprească, așteptând noi comenzi, 
computerul ei lucra în continuare. 

Programul ei de procesare de text apăru, dar computerul tot 
nu se opri. 

Se ivi o imagine cu cadrul grafic familiar. În cadru se afla un 
bilet: 


Păcat de pisică. 

Unele experimente dau greș. 
Atunci se moare. 

O să reușesc mai bine cu tine. 


Cuvintele nici nu apucară să se înregistreze pe retina lui Anne 
și ecranul se goli. O clipă Anne se întrebă dacă văzuse cu 
adevărat biletul. 

Golul din stomac îi dovedi că îl văzuse. 


e Capitolul 41 


În cutia din faţa localului 7-Eleven de pe Broadway era un 
teanc de numere noi din ediţia de dimineaţă a ziarului Herald, 
așa că nu trebuia să mai facă tot drumul până la magazinul QFC 
ca să-și cumpere unul. Dar, în timp ce se uita la cutie cu inima 
bătându-i din ce în ce mai rapid la gândul articolului de pe prima 
pagină, simţi un fior rece de teamă. Dacă îl urmărea cineva? 

Se uită în jur și regretă pe loc că o făcuse: chiar și acest gest 
simplu îi putea trăda neliniștea în faţa unor ochi vigilenți. 

Și avusese parte de ochi vigilenţi toată noaptea. De mai multe 
ori se ridicase din pat ca să tragă cu ochiul pe stradă și văzuse 
patrulele poliţiei. 

Dădeau câte o raită numai pentru că acum aveau două crime 
în cartierul Capitol Hill? 

Sau îl căutau pe el? 

II căutau pe Măcelar. 

Măcelarul. 


Numele îi venise în minte la un moment dat, în timpul noptii, 
când se gândise la ce avea să scrie Anne Jeffers despre el. Acum 
comisese două crime, așa că trebuiau să-i dea o poreclă. Cum 
fuseseră Fiul lui Sam, Strangulatorul din Boston și Ucigașul din 
Green River. Sigur, Richard Kraven nu avusese nicio poreclă, dar 
asta nu era rău deloc. 

Dacă el va avea o poreclă, asta însemna că era mai cunoscut 
chiar decât Richard Kraven. 

Era Măcelarul. 

Numele avea o forţă care îi plăcea. Poate că ar trebui să-i 
trimită o notă lui Anne Jeffers mâine dimineaţă, pe care să o 
semneze astfel. Așa, după o zi, două, toată lumea din Seattle se 
va referi la el cu acest nume. 

Măcelarul. 

Se gândise la nume toată noaptea, savurându-l și îndrăgindu- 
|, în timp ce stătea treaz, așteptând să vină dimineața. 

Dimineaţa și prima ediţie a ziarului Herald. Ar fi ieșit din casă 
cu mult înainte de ivirea zorilor, dar cu toate mașinile poliţiei, 
care patrulau neîncetat, ar fi fost mult prea riscant. Așa că 
așteptase. Așteptase până la ieșirea schimbului de noapte de la 
spital, când se dusese la 7-Eleven fără să fie singurul om de pe 
stradă. 

Dar acum era prea târziu să cumpere un ziar de-aici - prea 
târziu și prea periculos, mai ales că se dăduse de gol trădându- 
și neliniștea și era posibil să fie urmărit. Acum va trebui să 
străbată trei blocuri pe Fifteenth Street până la QFC. 

Quality Food Center. Cel de pe Broadway era numit Queens' 
Food Center, de aceea Măcelarul nu se ducea niciodată la el. In 
schimb QFC-ul era în regulă - mai fusese acolo de multe ori și, 
chiar dacă cineva îl întreba de ce nu era la lucru la ora aceea, 
știa că aspectul lui după două nopţi nedormite era destul de 
jalnic. Pretinsese că avea gripă și va spune același lucru când va 
telefona ca să ceară a treia zi liberă. 

Nu trebuia decât să se poarte normal. Normal și degajat. O să 
cumpere, probabil, niște reviste și supă, așa cum ar face dacă ar 
avea într-adevăr gripă. 

Trebuia să fie isteț. Și știa că era isteţ, indiferent ce credea 
mama lui. Nu trebuia decât să fie atent și să gândească totul cu 
minuţiozitate și în curând va ajunge celebru. 


217 


Cel puţin la fel de cunoscut ca Richard Kraven. Poate chiar ca 
Ted Bundy. 

Atâta timp cât nu era prins. 

De aceea, nu putea să plece pur și simplu de la 7-Eleven. 
Trebuia să arate că venise până aici pentru un motiv. 
Indepărtându-se nonșalant de cutia cu ziare și intrând în 
magazinul cu de toate, se duse la standul cu reviste și se 
prefăcu că citește titlurile, dar în timpul acesta verifică dacă nu 
era urmărit. 

În afara vânzătorului din spatele tejghelei, nu mai era nimeni 
în magazin. Dar poate că era cineva afară, care îl urmărea dintr- 
o mașină. 

Părăsi standul de reviste - mai bine le cumpără de la QFC 
împreună cu ziarul - și se duse la tejghea. Alese un tub de 
bomboane Clorets și plăti. Când ieși pe ușa principală, își făcu 
de lucru desfăcând tubul de bomboane de mentă și, dacă ar fi 
fost urmărit, nimeni nu și-ar fi dat seama că de fapt trecea în 
revistă toate mașinile din zonă. 

Toate erau goale, cu excepţia unui Cadillac negru care îi 
aparţinea, din câte știa, unui intermediar de droguri. Oricum, îl 
văzuse de mai multe ori prin cartier și, judecând după oamenii 
care stăteau pe lângă el, sigur nu era o mașină a poliţiei. Işi 
introduse o bomboană în gură și traversă strada, având grijă să 
nu se afle în lumină, iar apoi porni pe partea de est a lui 
Fifteenth Street spre QFC. Când intră, luă un coș și găsi raionul 
de supe, de unde luă trei conserve de supă de pui cu tăiței. 
După asta, se duse la casă. Așa cum se aștepta, acolo găsi un 
teanc de ediţii din Hera/d și, când luă una, mâinile nu-i mai 
tremurau deloc. Trânti ziarul pe tejghea, împreună cu un 
Enquirer, un Globe și un Post-Intelligencer, plus cele trei 
conserve de supă. Se căută prin buzunare după portofel, când 
casierul îl întrebă: 

— Ai auzit de crimă? ` 

Inima bărbatului începu să bată cu putere. Işi simți mâinile 
acoperite de o transpirație rece. 

— Ce crimă? întrebă el. 

Ce trebuia să spună? Că știa deja? Doar se vorbise despre ea 
la radio azi-dimineață și la știrile TV de aseară. 


— A, cadavrul care a fost găsit ieri în parcul Volunteer Park? 
întrebă el. Ce bine se prefăcea! Vocea lui sunase exact cum 
trebuia - plină de interes, dar nu într-o măsură prea mare. 

— Tipa a fost aici ieri noapte, spuse casierul. 

Bărbatul simţi că i se înmoaie genunchii. Când își scoase 
portofelul, mâinile îi tremurau așa de tare, încât acesta îi scăpă 
printre degete. 

— Fir-ar să fie, mormăi el, în timp ce se aplecă să-l ridice. 

Dar și acest gest fu potrivit, căci îi lăsa un răgaz de câteva 
secunde în care să se gândească la un răspuns. Și îl găsi. Când 
se ridică, avea ochii măriţi de uimire. 

— Aici? întrebă el. A fost chiar aici? 

Casierul dădu din cap nerăbdător să povestească. În 
momentul în care rosti primele cuvinte, bărbatul începu să se 
relaxeze - era clar că tipul spusese deja povestea de o sută de 
ori. 

— Doamna Cottrell, spuse casierul. Se oprea aici în fiecare 
seară, după ce ieșea de la lucru, ca să bea o cafea cu lapte. 

— Vrei să spui că o cunoșteai? întrebă Măcelarul, accentuând 
cuvântul „cunoșteai” atâta cât casierul să creadă că reușise să-l 
impresioneze. 

— Mă rog, nu pot să spun că o cunoșteam, spuse casierul 
repede, uitându-se la rândul lui prin magazin ca și cum și-ar fi 
dat brusc seama că orice persoană care o cunoscuse pe femeia 
ucisă putea fi considerat un suspect. Adică, nu mai mult decât 
ceilalți din magazin, înţelegi? 

Devenind din ce în ce mai calm pe măsură ce casierul era tot 
mai neliniștit, Măcelarul îi întinse o bancnotă de douăzeci de 
dolari, așteptă să-și primească restul, iar apoi își luă punga în 
care casierul îi pusese ziarele și cutiile de supă. Abia reţinându- 
și nerăbdarea, porni spre casă, nevrând să deschidă ziarul decât 
când se găsea în siguranță, în apartamentul lui. Dar, oricât 
încercă, nu reuși să meargă la pas, așa cum își propusese, și în 
cele din urmă străbătu drumul până acasă cu pași mari și 
hotărâți, de parcă s-ar fi grăbit la o întâlnire. După trei minute 
care îi părură o oră, închise în fine ușa în urma lui și smulse 
ziarul din pungă, lăsând cutiile de supă să se rostogolească pe 
jos nebăgate în seamă. Deschise ziarul și trecu în revistă titlurile 
de pe prima pagină o dată, apoi încă o dată. 

Nu era cu putinţă! Trebuia să fie pe prima pagină! 


Dar nu găsi nimic. Nimic! Nimic, în afară de niște prostii 
despre un parc pe care municipalitatea intenţiona să-l 
construiască între centrul orașului și Lake Union. 

Cine mama mă-sii se sinchisea de asta? 

Se mută la masa ponosită, cu blat de melamină, care avea 
atât rolul de birou, cât și cel de masă pe care mânca și răsfoi 
ziarul cu un sentiment crescând de frustrare, pe măsură ce, 
dând pagină după pagină, nu găsea nimic. 

Dar pe pagina a treia a celei de-a doua secţiuni găsi articolul. 
Și aproape că explodă de furie. 

Ingropaseră cazul! 

Nu era de-ajuns că nu-l publicaseră pe prima pagină, sau 
măcar în a doua pagină din prima secţiune! 

Incepu să citească articolul și, cu fiecare cuvânt, furia lui 
creștea. 


O femeie găsită înjunghiată 
lângă lacul din Volunteer Park 


Cadavrul gol al unei femei a fost găsit în Volunteer Park în 
zorii acestei dimineţi. Victima, identificată ca fiind Joyce 
Cottrell, de 57 de ani, era recepţioneră la camera de urgențe 
a complexului Group Health din Capitol Hill. 

Din surse ale poliţiei am aflat că victima, care era 
necăsătorită și locuia singură, a fost ucisă în casa ei din 
cartierul Capitol Hill în noaptea trecută, între orele 23:00 și 
4:00. Cadavrul se pare că a fost adus lângă lacul din 
Volunteer Park cu puţin timp înainte de ivirea zorilor și a fost 
descoperit de Anne Jeffers (reporter la acest ziar) în timp ce 
își făcea alergarea de dimineaţă. 

Deși cercetările nu s-au încheiat, sursele poliţiei au 
accentuat faptul că nu pare să existe nicio legătură între 
asasinatele cărora le-au căzut victime doamna Cottrell și 
Shawnelle Davis, al cărei cadavru a fost descoperit 
săptămâna trecută în apartamentul în care locuia cu chirie. 


După ce termină de citit articolul, Măcelarul zdrobi între 
degete foaia subţire de ziar până când o transformă într-un 
ghem. Nicio legătură? 


220 


Cum puteau să spună asta? Nu se uitaseră cum lucrase? Cele 
două crime fuseseră identice! Perfect identice! Și lucrase mai 
bine în cazul lui Joyce Cottrell decât în cel al lui Shawnelle Davis! 

Ei bine, data viitoare nu vor mai crede același lucru. Data 
viitoare vor ști sigur cu cine aveau de-a face. 

Cu o furie dezlănţuită, bărbatul aruncă ziarul mototolit pe 
podea. Poate că ar fi bine să se ducă chiar acum și să o facă! 
Asta le va dovedi - poate că ar trebui să iasă pe stradă și să 
găsească o femeie, să o urmărească până acasă și... 

Nu! 

Nu așa trebuia să procedeze! Trebuia să fie isteț! Trebuia să 
fie prudent și calm. 

Orice s-ar întâmpla, nu-și putea permite să se lase cuprins de 
furie. 

Respiră adânc, ca să-și recapete controlul. Se aplecă și culese 
ziarul boţit. Îl întinse și netezi paginile cât putu de bine, iar apoi 
decupă cu grijă articolul care îi jignise sentimentele atât de 
amarnic. Îl duse în dulapul care îi folosea nu numai pentru haine 
ci și ca suport pentru televizor, deschise sertarul de sus și 
introduse articolul în dosarul în care pusese tot ce se scrisese 
despre Shawnelle Davis. 

Mâine, sau poate chiar azi, mai târziu, o să cumpere un album 
și o să pună decupajele în ordine. 

lar data viitoare când va ucide pe cineva, nu va mai alege o 
femeie, deși uciderea lui Joyce Cottrell îi provocase mai multă 
plăcere decât simţise vreodată până atunci. 

Nu-și putea permite să cadă pradă acestei tentaţii. 

La urma urmei, nu pentru asta ucidea. 

Ucidea ca să-i facă plăcere mamei sale. 

Actul de a ucide era cel care conta, nu plăcerea. 

Deci, mai bine să nu se lase tentat. Data viitoare când va 
ucide, nu va mai fi o femeie. 

Va fi un alt tip de persoană. 

De fapt, de acum încolo, va ucide toate tipurile de oameni. 

Poate că mai târziu, când se va duce să cumpere un album, 
nu va face numai asta. 

Poate că va merge și la vânătoare. 


e Capitolul 42 


Anne avea impresia că nu dormise deloc toată noaptea, deși 
își dădea seama că nu putea fi adevărat, din moment ce nu-și 
simțea ochii împăienjeniţi ca după o noapte albă. Dar își 
amintea foarte bine că stătuse în pat, trează, privind în tavan și 
încercând să-și dea seama de unde provenea mesajul care 
apăruse și dispăruse într-o fracțiune de secundă de pe ecran. 

Nu-i trebui mult să descopere modalitatea tehnică prin care 
se produsese: un simplu fișier macro, declanșat practic de orice. 

De exemplu, de un rând în fișierul autoexec.bat. Fișierul 
macro putea cu ușurință să afișeze un alt fișier timp de câteva 
secunde și apoi să-l închidă, să-l șteargă și să distrugă orice 
urmă din discul hard printr-una dintre comenzile pe care le 
folosea ea însăși ca să se asigure că anumite fișiere nu puteau fi 
niciodată recuperate, după care se auto-ștergea. 

Sau era posibil să fi apărut ca un virus, să intre în computerul 
ei prin modem în orice moment când acesta era lăsat în 
funcţiune, dar nesupravegheat. Putea să fi rămas latent pe hard 
și programat să „atace” cu prima ocazie când computerul era 
pus în funcţiune după o anumită dată și oră. 

Și, într-adevăr, atacase. Dar nu-i atacase computerul. Nu, 
fusese mult mai perfid. Acest virus o atacase pe ea, sărise din 
măruntaiele mașinăriei ca să o plesnească asemenea unui bici și 
să o umple de o groază pe care nu o putea împărtăși nimănui, 
ca să nu împrăștie spaima în întreaga familie. Destul că îi 
speriase uciderea animalului de casă lăsat fără suflare în curtea 
din spate. Cum ar fi să știe că un dușman necunoscut 
pătrunsese chiar în casă? 

Cercetase toată casa, sub pretext că se uită după o cutie cu 
decupaje din ziare despre Richard Kraven. Căutase și în pod și în 
pivniță semnele unei prezenţe străine, dar nu găsise nimic. 

Pe masa din bucătărie găsise momeala pentru pești și pentru 
o clipă avusese impresia că recunoaște fragmente dintr-o pană 
de a lui Hector și un smoc de blană care putea proveni din blana 
lui Kumquat. Dar cine să fi făcut momeala? Desigur, nu Glen - el 
era un neîndemânatic notoriu, motiv pentru care nici macheta 
de corabie din pivniţă nu fusese terminată vreodată. Glen se 
dovedise chiar mai stângaci decât Kevin la montarea scândurilor 


222 


de lemn pe scheletul carenei. Totuși, înainte ca el să stingă 
lumina și să se culce, îl întrebase despre momeală. li răspunse 
că o cumpărase din același magazin din care luase undiţa, dar 
ceva în vocea lui sunase fals. 

Când insistase, el devenise brusc morocănos și aproape că se 
certaseră. 

El plecase la culcare, în timp ce Anne rămăsese cu ochii în 
tavan, amintindu-și de privirea plină de suspiciune pe care o 
aruncaseră Mark Blakemoor și Lois Ackerly în direcţia lui Glen 
după ce trăseseră cadavrul bietei Kumquat de sub platforma 
joasă din spatele garajului. 

Nu! Glen nu putea să o ucidă pe Kumquat - era cu neputinţă! 

Așa se face că rămăsese trează, frământându-se, încercând 
să găsească răspunsuri, încercând să dea sens unor lucruri 
oribile, fără nicio logică. 

De dimineață, obosită, dar convinsă că dormise câteva ore, se 
trezise și își ascunse din nou temerile în fața familiei, 
multumindu-se să o instruiască pe Heather să-l ducă pe Kevin la 
școală înaintea ei și să-i smulgă promisiunea că nu va pleca de 
acolo până la venirea surorii lui, care avea să-l escorteze până 
acasă. 

Kevin protestase, dar ea rămăsese fermă pe poziţie. 

Abia după aceea plecase la redacţie. 

Când, la intrarea ei în birou, nu se lăsă tăcerea, Anne simţi 
ceva ce nu vru să recunoască nici măcar în sinea ei: o 
dezamăgire. Dar la ce se putea aștepta? Aici nu era un club 
feminist, ci redacţia ziarului dintr-un mare oraș, al cărui personal 
nu putea fi șocat în masă decât de știrea unui genocid. Cu toate 
acestea, sperase că cineva o va întreba cel puţin cum se simțea 
și dacă familia ei era bine. Dar nu înregistră decât o scădere 
momentană a nivelului decibelilor atunci când își croi drum spre 
biroul ei. Poate că tocmai acest simplu fapt - acea duritate care, 
știa prea bine, era nu numai instrumentul de bază al talentului 
unui reporter, dar și efectiv o insignă de onoare - o împiedică să 
se așeze la birou. Dar nu era numai asta. 

Mai era și biletul care îi apăruse pe ecranul computerului în 
noaptea trecută. Una era să treacă faptul sub tăcere în faţa 
propriei familii. Alta era să nu o anunţe pe Vivian. Luându-și 
notițele pe marginea anchetei cu privire la mijlocul de transport 
rapid, se îndreptă spre biroul lui Vivian Andrews, deschise ușa 


223 


hotărâtă, intră și închise ușa înainte ca șefa ei să apuce să 
protesteze. 

— Înţeleg că nu ţi-a plăcut modul meu de redactare? întrebă 
Vivian pe un ton firesc studiat, abia ridicându-și privirile de pe 
ecranul monitorului pe care deja trecea în revistă articolele 
pentru ediția din ziua următoare. 

— Aia n-a fost redactare, Viv, îi răspunse Anne. A fost 
masacrarea unui articol. Și era un articol bun și onest. Am venit 
să-ți spun că mi-l iau înapoi. 

Trânti teancul de însemnări pe biroul editorului, forțând-o pe 
Vivian să-și ridice privirea din monitor și să se uite la ea. 

— Adaptarea unui articol iresponsabil este una dintre 
principalele mele atribuţii în această redacție, începu ea. 

Dar când se uită mai atent la Anne Jeffers, cuvintele i se 
stinseră pe buze. 

— Anne? Te simţi bine? Arăţi de parcă n-ai fi dormit toată 
noaptea. 

— Se poate, ţinând seama de cât de puţin am dormit, 
mărturisi Anne. 

În câteva cuvinte, îi relată lui Vivian ce se întâmplase. 

— Pisica ta? se înfioră Vivian după ce Anne îi povesti ce păţise 
protejata lui Heather. Dumnezeule, cine a putut face una ca 
asta? 

Anne clătină din cap. 

— În ce lume trăim dacă oamenii au o reacţie mai puternică. 
Atunci când aud ce s-a întâmplat cu un animal decât când află 
același lucru despre alţi oameni? 

Vivian roși. 

— N-am vrut să spun... începu ea, dar imediat se lăsă în 
scaun. O, Doamne, ba da, cred că asta am vrut să spun. Și 
poliţia ce a spus? 

Anne îi relată cea mai mare parte a concluziilor lui Mark 
Blakemoor și ale lui Lois Ackerly, trecând sub tăcere cele câteva 
cuvinte rostite - sau nerostite - în legătură cu Glen. 

— lar în ce privește felul în care ai modificat articolul meu, 
spunând că nu există nicio legătură între crimele Davis și 
Cottrell, ai minţit pur și simplu, încheie ea. Mi-au spus neoficial 
că le socotesc legate între ele și același medic legist care a 
examinat cele două cadavre va examina și pisica noastră. 


224 


Vivian observă cu mâhnire teancul de hârtii pe care i le 
trântise Anne pe birou. 

— Să presupun, deci, că te-ai hotărât să te retragi din 
porcăria asta? întrebă ea, făcând un gest din cap către proiectul 
de transporturi. 

— Am impresia că sunt o mulţime de oameni pe aici care pot 
scrie acest articol foarte bine. 

— Nu știu dacă asta-i problema, replică Vivian. În același timp 
pot găsi zece oameni care se pot ocupa de noile asasinate cu 
mult mai multă obiectivitate decât tine. 

— Se poate. Dar mai e ceva. Ceva ce n-am spus nimănui până 
acum. 

Incercând din răsputeri ca din vocea ei să nu răzbată groaza 
cumplită pe care o încercase în seara trecută - și pe care încă o 
simţea, își dădu seama de asta în timp ce povestea - îi spuse lui 
Vivian despre biletul care-i apăruse pe ecranul computerului și 
care dispăruse aproape instantaneu. 

— Ascultă, conchise ea. Mai dă-mi pe cineva să lucreze 
împreună cu mine la această poveste dacă vrei. Dar nu mi-o lua 
de tot. 

Văzând că șefa ei ezită, împinse lucrurile mai departe. 

— Vivian, aici se întâmplă ceva necurat. Nu este vorba doar 
de copierea unui criminal. Cine face toate acestea are ceva 
împotriva mea personal. Poate că încearcă să mă sperie, sau 
poate că m-a văzut într-o fotografie și îi place cum arăt. Dintr-un 
motiv sau altul, a făcut o fixaţie pentru mine, și chiar dacă nu 
crezi că e bine să lucrez în continuare la acest caz, știi perfect 
că avem șansa să scoatem cu asta un tiraj mult mai mare decât 
P.I. și Times luate laolaltă. Imaginează-ţi titlul de pe prima 
pagină: „Ucigaşul vânează o ziaristă de la Herald”. Pot să scriu 
articolul fără să-i bag în bucluc pe Blakemoor și Ackerly - am 
fost acolo, Viv! Vecina mea a fost ucisă! Pisica mea la fel. Și pe 
computerul meu a lăsat blestematul ăla de bilet! 

Tăcu o clipă, apoi începu din nou, de data aceasta fără să mai 
facă niciun efort să-și păstreze tonul calm. 

— Dumnezeule, Viv, m-a urmărit! Aproape că a și spus-o! 

Tonul ei era din ce în ce mai ridicat. 

— Pe curând. Asta a vrut să spună. S-ar putea chiar să fi lăsat 
cadavrul lui Joyce Cottrell în parc pentru că știa că pe acolo 


225 


obișnuiesc să alerg. O, Doamne, mă întreb de când durează asta 
- de când mă urmărește din umbră... 

Tăcu din nou, dar de data asta pentru că i se trezise o 
amintire. O amintire vagă a sentimentului că era urmărită. Dar 
unde...? 

Interpretând greșit tăcerea lui Anne drept așteptarea unei 
decizii din partea ei, Vivian Andrews se hotărî. Dar din prima 
clipă știu că hotărârea luată era determinată de motive greșite. 
Instinctul îi spunea că trebuia neapărat să însărcineze pe 
altcineva să se ocupe de această poveste. Dar mai știa și că nu 
mai putea rămâne indiferentă la tentaţia pe care i-o prezentase 
Anne cu atâta elocvenţă. Nu se întâmplă prea des ca un reporter 
să aibă șansa să scrie despre o crimă în care să fie o potenţială 
viitoare victimă. Ar scoate, într-adevăr, un tiraj excepţional. 

— Bine, spuse ea. Poţi să scrii despre asta. Dar fii foarte 
atentă și ține seama că voi analiza la sânge fiecare cuvânt pe 
care îl scrii. Menţine-te în registrul onestităţii și obiectivităţii și 
urmărește povestea asta în continuare. De acord? 

Anne se ridică. 

— De acord. 

Se pregăti să iasă din biroul șefei ei, alcătuindu-și deja o listă 
de telefoane pe care trebuia să le dea. Dar aproape de ușă se 
opri și ochii ei îi întâlniră pe ai redactorului-șef. 

— Multumesc, spuse ea încet. 

Vivian Andrews o privi pătrunzător. 

— Anne, sper că ești destul de deşteaptă ca să-ţi dai seama 
că o să treci prin momente de groază. 

— Deja trec, confirmă Anne. Chiar în momentul ăsta sunt mai 
înspăimântată decât am fost vreodată în viață. Măcar dacă aș 
ști de ce este tipul ăsta așa de înfuriat pe mine. Ce i-am făcut? 

— Ce te face să crezi că i-ai făcut ceva? întrebă Vivian 
Andrews. Probabil că nici nu are ceva cu tine în mod special. 
Poate că totuși este vorba despre o coincidență. Dar, chiar dacă 
nu este, să nu-ţi intre în cap să cauţi motivaţia în ceva ce ai 
făcut sau nu ai făcut. Așa e el, Anne. Vreun nebun în libertate. 

Anne ieși din camera lui Vivian, se întoarse la biroul ei și 
frunzări teancul de mesaje care sosiseră peste noapte, apoi 
verifică E-mail-ul, aproape așteptându-se să găsească o replică 
a biletului de pe computerul de acasă. Când nu găsi nimic, nici 
ea nu știu dacă sentimentul simţit era ușurare sau dezamăgire. 


226 


Nu era niciun bilet și nimic despre uciderea lui Shawnelle 
Davis sau a lui Joyce Cottrell. 

Multe mesaje se refereau la proiectul de transport rapid, și pe 
acestea le trimise lui Vivian Andrews spre a fi repartizate 
altcuiva. 

Tocmai întinsese mâna după telefon cu intenţia de a-l suna pe 
Mark Blakemoor, când se răzgândi: știa din îndelungata ei 
experienţă că oamenilor le este mai ușor să mintă la telefon 
decât de față cu interlocutorul, fenomen pe care îl punea mai 
degrabă pe seama capacităţii ei de a citi expresia facială și 
limbajul trupului cuiva decât vreunor scrupule din partea celor 
cărora le lua interviuri. 

Față în față putea prinde în plasă aproape orice pește. La 
telefon, puteau aluneca în jurul cârligului. 

Recuperându-și paltonul din cuierul de care se folosea atât ea 
cât și alte șase persoane, scotoci după carnețelul ei de notițe, își 
trase pe umăr bareta genţii și părăsi redacţia luând-o spre 
centrul orașului. 

Douăzeci de minute mai târziu - după ce își parcă mașina într- 
o manieră nu tocmai legală într-o zonă de trecere pentru pietoni 
a cărei vopsea era atât de ștearsă, încât consideră că putea fi 
prezentată ca argument - ea intră în clădirea Siguranţei Publice 
și străbătu cu pași mari distanța până la biroul înghesuit în care 
lucrau Mark Blakemoor și Lois Ackerly. 

— Nu sunt aici, spuse un detectiv al cărui nume Anne nu și-l 
amintea pe când se pregătea să bată la ușa închisă. 

Detectivul îi zâmbi cu o scânteie de umor maliţios. 

— M-ai crede dacă ţi-aș spune că s-au dus la medicul legist ca 
să asiste la autopsierea unei pisici? 

Fără să se ostenească să răspundă, Anne făcu stânga 
împrejur și ieși din secţia Omucideri. Dar în acest timp se gândi 
că va trebui să afle numele detectivului pentru cazul în care i se 
ivea ocazia să-l ridiculizeze în ziar. 

Când ajunse la biroul medicului legist, i se spuse că nu avea 
nicio șansă să asiste la autopsia pisicii ei, așa cum nu avea 
acces nici la autopsiile umane. 

— Dar e o pisică! protestă Anne. Și e pisica mea! Asta nu 
înseamnă nimic? 


Tânărul din spatele biroului, care se numea David Smith, după 
cum indica o plăcuţă de plastic ciobită, sprijinită de un suport de 
creioane, clătină din cap. 

— Aici, nu. Regulile sunt reguli. Numai personalul nostru și 
alte persoane autorizate pot asista la o autopsie. 

— Ei, hai, începu Anne, adoptând cel mai lingușitor și mai 
servil dintre tonuri. Numai de data asta poate faci o excepţie... 

— Fără excepţii, îi spuse David Smith cu o voce plină de 
multumirea de sine pe care numai birocraţii de carieră cu 
minţile înguste o puteau dovedi. 

Frustrată, dar convinsă că nu avea cum să-l facă pe David 
Smith să se răzgândească, Anne se așeză pe o banchetă de 
lemn, pregătită să aștepte tot restul dimineţii dacă era nevoie. 
Dar nu trecură decât patruzeci și cinci de minute și Mark 
Blakemoor, însoţit de Lois Ackerly, ieși pe ușile duble care 
duceau la laboratoarele la care i se refuzase accesul lui Anne. 

Se lăsă o tăcere penibilă când ziarista și cei doi detectivi se 
priviră nesiguri acum, când îndelungata lor relaţie profesională 
luase o întorsătură nouă. 

— Ne întâlnim la secţie, rupse tăcerea Mark Blakemoor, 
adresându-se partenerei sale. O să beau o cafea cu Anne și o să 
o pun la curent. 

Lois Ackerly îi aruncă o privire ciudată, deschise gura să 
spună ceva, dar se răzgândi. 

— Atunci ne vedem acolo, spuse ea. 

Făcându-i un semn de rămas-bun lui Anne, ea dispăru pe ușa 
principală. 

Mark o conduse pe Anne într-o cameră mică, în care se aflau 
două mese cu blaturi de melamină, șase scaune și o tejghea pe 
care se găsea un cuptor cu microunde stropit de grăsime și o 
cafetieră ciobită. Detectivul scoase două câni mari dintr-o 
chiuvetă foarte pătată, le clăti, le umplu cu cafea, după care îi 
întinse una lui Anne. 

— Nu te servesc chiar ca la cafenea, dar până acum nimeni 
nu a putut convinge firma Starbucks să preia acest spaţiu. lei 
loc? 

Anne se așeză pe un scaun șubred de vinilin iar Blakemoor se 
sprijini de tejghea. 

— la zi, spuse Anne. Ce-aţi descoperit? 


228 


— Nimic semnificativ, răspunse detectivul. De fapt, nimeni nu 
vrea să afirme cu certitudine că aceeași persoană care le-a 
omorât pe femei a ucis și pisica. 

Sprâncenele lui Anne se ridicară, căci ea recunoștea în 
spusele lui Mark cea dintâi dintr-un șir de declarații 
neangajante. Dar, înainte ca ea să înceapă tirul de întrebări, 
Mark continuă: 

— Uite cum stau lucrurile, îi spuse el. Suntem destul de siguri 
că același tip le-a făcut felul celor două femei. Suntem destul de 
siguri că Shawnelle Davis l-a lăsat să intre de bunăvoie - 
probabil că l-a pescuit, luându-l drept un client. În privinţa lui 
Cottrell, am găsit o cheie cu o amprentă de deget mare, care 
nu-i aparţine lui Cottrell. Deci, fie că ea însăși i-a dat cheia, fie, 
mai probabil, că a găsit-o ascunsă într-unul din locurile obișnuite 
- sub preș, într-un ghiveci. Știm cu toţii unde să căutam la o 
adică, nu? 

Fără să aștepte răspunsul lui Anne, el continuă: 

— Oricum, singurul lucru de care trebuie să ne ocupăm în 
continuare sunt tăieturile, iar acestea sunt asemănătoare la 
ambele femei. Tipul s-a folosit de cuțite găsite în bucătăriile lor, 
așa că rănile nu sunt exact la fel. Dar sunt suficient de 
asemănătoare ca să-l facă pe Cosmo - medicul legist care ne 
ajută în cazurile astea - să afirme că este vorba despre aceeași 
mână în ambele situații. 

— Și pisica mea? întrebă Anne când Mark termină. 

— Asta-i altă poveste. 

Expresia detectivului deveni încordată. 

— Există asemănări cu cele două cazuri. Dar tăietura este... 

Ezită, dar în cele din urmă folosi același cuvânt care îi venise 
în minte în ziua precedentă, când examinase pisica. 

— Este o tăietură mai „îngrijită”. Cosmo spune că a fost 
făcută cu un instrument mai ascuţit - o lamă de ras sau poate 
chiar un bisturiu. Și mai spune că incizia este mai dreaptă. 

Făcu o nouă pauză și, când continuă, îi evită privirea lui Ann. 

— Spune că s-ar putea să fie același autor, dar, când i-a venit 
rândul pisicii, acumulase deja mai multă experienţă. 

— Inţeleg, spuse Anne stupefiată. 

— Sau altcineva a ucis pisica, încheie Blakemoor. 

Ceva din tonul vocii lui o făcu pe Anne să ridice privirea. 


229 


— Altcineva, cum ar fi soțul meu? întrebă ea, amintindu-și clar 
tăcerea care se lăsase între Blakemoor și Ackerly când Glen se 
întorsese din casă cu sacul de plastic. Când văzu că Blakemoor 
nu răspundea, Anne socoti că sosise momentul să-i spună de 
mesajul lăsat pe computerul ei. 

— Cine a omorât-o pe Kumquat a lăsat și mesajul, își încheie 
ea povestirea. Și cine a lăsat mesajul în computerul meu știe 
mult mai mult despre programare decât Glen. Ştie să opereze 
câteva programe, dar nu știe diferența dintre autoexec.bat și 
config.sys. În casă la noi, eu instalez până și programele. 

— Dar te-ai gândit la el, sublinie Blakemoor. 

Anne își dori să nu-i fi spus detectivului deloc despre mesaj. 
Dar era prea important ca să-l treacă sub tăcere. 

— Cum puteam să nu mă gândesc? spuse ea. A stat singur în 
casă toată ziua. 

Un sunet sec și sumbru care nu semăna deloc a chicotit îi ieși 
din gâtlej. 

— Chiar am căutat prin casă după semne că ar fi intrat cineva 
străin. 

— Și n-ai găsit nimic, ghici Blakemoor. 

Anne clătină din cap. 

— Și ce urmează? întrebă ea. 

— Același lucru care urmează de obicei în cazuri ca ăsta, îi 
spuse Mark. 

Deși mai auzise aceste cuvinte - practic, le știa pe de rost - 
de data aceasta ele o făcură pe Anne să-i îngheţe sângele în 
vine. Urmărim în continuare, deși nu prea mai avem ce. 

Se opri și Anne îi completă spusele. 

— Și așteptăm să mai omoare pe cineva, cu speranţa că de 
data asta va face o greșeală. 

Blakemoor dădu din cap, dar nu spuse nimic. Între cei doi, 
tăcerea se prelungi până când Anne nu mai putu suporta. 

— Și dacă voi fi eu următoarea? întrebă ea, ridicându-se în 
picioare. Dacă voi fi eu cea ucisă, sau cineva din familia mea? 

Fără măcar să se gândească la ce face, Mark Blakemoor își 
puse braţele în jurul ei. 

— Nu vei fi tu, spuse el. N-o să las să se întâmple una ca asta. 

Rezistând eroic tentaţiei aproape copleșitoare de a rămâne în 
braţele detectivului care emanau forţă și siguranţă - fie și numai 
pentru o clipă - Anne se trase din îmbrăţișarea lui și își luă haina 


230 


și geanta cea mare de piele. Părăsiră biroul medicului legist în 
tăcere. 
Niciunul dintre ei nu știa ce să spună. 


e Capitolul 43 


În acea dimineaţă, Glen Jeffers știu că ceva nu era în regulă 
încă din momentul în care se trezi. O senzaţie ciudată îi inundă 
nu numai creierul, ci și trupul - senzaţia că, deși era treaz de-a 
binelea, mintea nu-i era decât pe jumătate conștientă, și că, 
deși dormise toată noaptea, trupul lui era extenuat. Cum putea 
să fie atât de obosit de vreme ce, de când se întorsese de la 
spital, nu făcea altceva decât să se odihnească? 

În realitate era, pur și simplu, plictisit. De când se știa fusese 
un om activ, se trezea în zori ca să alerge împreună cu Anne, 
lucra aproape toată ziua la birou - fără să se întrerupă decât 
pentru o partidă îndrăcită de tenis cu Alan Cline - iar apoi se 
întorcea acasă și își petrecea seara la planșeta din cămăruţa de 
lucru sau, dacă era vară și se făcea seară târziu, se ducea în 
parc și bătea mingea cu Kevin. 

Singurul lucru cu care nu reușise să se obișnuiască era 
inactivitatea, și, în această dimineaţă, după plecarea lui Anne și 
a copiilor, când se apucase să facă ordine în bucătărie, începuse 
să se simtă sufocat de atmosfera care domnea în casă. Pe deo 
parte, era „febra celor patru pereți”. Dar mai era ceva. | se 
părea că totul i se învălmășea în minte. Azi-dimineaţă, chiar 
înainte de a se trezi, avusese un vis - unul dintre acele vise care 
se iveau în starea dintre somn și trezie, când ai neplăcuta 
certitudine că visezi, dar n-ai nicio putere să pui capăt paradei 
de imagini neplăcute. 

Visul acesta fusese o amestecătură grotescă de scene: Joyce 
Cottrell, Kumquat și Mark Blakemoor se uitau la el, ca și cum 
detectivul ar fi fost convins că el le ucisese și pe pisica fiicei lui 
și pe vecina de alături. Când Glen se trezi complet, se simţi 
înconjurat de moarte și violenţă, ca atunci când Anne își 
petrecea prea mult timp lucrând la materiale despre Richard 
Kraven. y 

Acesta era un alt gând care nu-i dădea pace. Intreaga poveste 
cu Kraven ar fi trebuit să se termine după executarea 


231 


criminalului, dar se părea că, dimpotrivă, se reedita cu și mai 
multă virulență. Anne căuta deja o legătură între Kraven și cele 
două crime și, după cum o știa pe Anne, o va găsi, oricât de 
neplauzibilă ar părea. 

După ce termină treaba prin bucătărie, Glen își îndreptă pașii 
spre cămăruța de lucru: poate că își va petrece câteva minute la 
planșetă, nu să lucreze cu adevărat, ci doar să schiţeze ceva și 
să se gândească la niște idei noi. Dar chiar înainte să ajungă la 
masa de lucru, privirea îi fu atrasă de dosarul gros de pe biroul 
lui Anne. 

Dosarul Richard Kraven - cel pe care i-l ceruse lui Kevin încă 
de când era în spital. 

De ce făcuse asta? Acum nici nu-și mai aducea aminte dacă 
citise ceva din el. Răsfoi câteva pagini ale dosarului, dar niciunul 
dintre articole nu îi păru ceva ce citise de curând. Și, fără nicio 
îndoială, nu era interesat să citească vreunul în această 
dimineață. 

Starea de plictiseală care îl stăpânea de când se trezise se 
transformă într-o claustrofobie oprimantă. Dintr-o dată, simţi 
nevoia să iasă din casă, să scape de acei pereţi care parcă se 
prăvăleau peste el. Dar unde să se ducă? 

La plimbare? 

Nici gând. În ciuda promisiunii făcute lui Gordy Farber, urâse 
dintotdeauna plimbarea de dragul plimbării. Avea nevoie de o 
destinaţie ca să dea un scop mișcării fizice. 

La birou? 

Nici asta nu mergea. Era destul să ajungă acolo, că Rita nu 
numai că l-ar trimite înapoi acasă, dar ar mai chema-o și pe 
Anne. 

Ce-ar fi să se ducă la Clădirea Jeffers? Nu mai fusese la 
șantierul de construcţii din ziua atacului de cord. O privire 
rapidă a modului cum evoluau lucrările, își zise el, ar fi antidotul 
perfect pentru starea lui, și, dacă Alan nu era acolo, nimeni 
altcineva nu-și va da seama de încălcarea interdicţiei lui Farber 
de a se duce la lucru. 

Hotărât, Glen își puse o jachetă care să-l protejeze de 
răcoarea dimineţii înnorate, încuie casa și plecă. 

După mai puţin de o oră, Glen stătea pe trotuarul de peste 
drum de scheletul Clădirii Jeffers. Până și o examinare 
superficială îl lămuri că lucrările erau conform planificării, deși 


232 


nu fusese acolo ca să le supravegheze. Se simţi cuprins de un 
ușor sentiment de nesiguranță văzând că păreau să nu aibă 
deloc nevoie de el, dar apoi își spuse că avansarea lucrărilor era 
un fel de omagiu la adresa lui - evident, el și enorma echipă de 
proiectare care muncise sub conducerea lui făcuseră o treabă 
excelentă, astfel încât Jim Dover nu mai trebuise să apeleze la el 
personal. 

Clădirea - clădirea lui - îl atrăgea ca un magnet. Traversă 
strada și intră pe poarta din spatele șantierului, îndreptându-se 
spre biroul, care era de fapt o remorcă mare, de care nu va mai 
fi nevoie când parterul va fi închis, iluminat și încălzit. Tânăra 
femeie de la birou, pe nume Janie Berkey, își ridică privirea din 
ordinele de cumpărare la care lucra, păru încurcată un moment, 
apoi zâmbi. 

— Domnul Jeffers! 

— M-am întors în lumea celor vii, spuse Glen. M-am gândit să 
trec pe aici. Unde-i Jim? 

— Domnul Dover nu se întoarce la șantier decât după prânz, îi 
spuse Janie. Dacă vreţi să-l așteptați... 

— De fapt, aș prefera să dau o raită singur, îi spuse Glen 
făcându-i conspirativ cu ochiul. Cum să văd ce nu face bine dacă 
îmi arată numai ce vrea să-mi arate? 

Ochii lui Janie se întunecară. 

— Domnul Dover nu are nimic de ascuns, începu ea pe un ton 
care îl făcu pe Glen să se întrebe cât de departe mersese relația 
dintre secretară și șeful ei. Este cel mai... 

— Am glumit, o întrerupse Glen. A fost o simplă glumă. 

Janie îl privi nesigură, apoi râse scurt. Glen profită de ocazie 
ca să pună mâna pe o cască de protecţie, să și-o fixeze pe cap și 
să se strecoare afară din birou înainte ca ea să insiste să cheme 
pe cineva care să-l conducă. 

Işi petrecu câteva minute făcând turul parterului, apoi urcă pe 
scara provizorie până la nivelul mezaninului. Dar, în timp ce 
inspecta structura, se trezi atras de ascensor. 

Ce-o să fie dacă o să urce? 

O să-l cuprindă din nou acrofobia care-l doborâse în ziua cu 
infarctul sau panica neașteptată care pusese stăpânire pe el 
atunci fusese o toană nebunească? In timp ce stătea în fața 
cuștii metalice și cumpănea dacă era înțelept să urce, 


233 


ascensorul se opri cu un zăngănit și unul dintre muncitori îl privi 
întrebător. 

— Mă bucur să vă văd, domnule Jeffers, spuse el zâmbind 
larg. Urcaţi? 

Glen șovăi, apoi se hotărî. Era ca atunci când cazi de pe cal, 
își zise el. Dacă nu se urca în ascensor acum și nu își depășea 
teama care-l paralizase cu două săptămâni în urmă, n-o să mai 
fie niciodată în stare să și-o învingă. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Intră în cușcă, muncitorul închise ușa și după o secundă se 
porni motorul, iar ascensorul începu să urce zornăind. 

Imediat Glen simţi primele semne de angoasă sub forma 
golului din stomac. Dar nu spuse nimic, decis ca de data aceasta 
acrofobia să nu-l copleșească. In timp ce mașinăria continua să 
urce, Glen se forţă să privească în jos, prin grătarul care forma 
platforma liftului, la masa de beton pe care era construit 
scheletul de oţel al construcţiei și care se vedea din ce în ce mai 
departe. 

Cu fiecare etaj pe care îl depășeau, cu fiecare trei metri care 
se adăugau la distanța care îl despărțea de pământ, neliniștea 
din stomacul lui creștea. Ascensorul se opri brusc, cu o 
smucitură și Glen simţi pentru o clipă o adevărată teroare. 

Se blocase! Erau blocaţi! Prinși în cursă. Il cuprinse o 
disperare cumplită și începu să-și audă bătăile inimii în urechi. 
Auzi din depărtare vocea muncitorului. 

— Etajul tehnic, anunţă omul. Cobor aici. 

Etajul tehnic. Nu urcaseră decât treisprezece etaje, până la 
etajul la care stabiliseră să așeze o parte din masa de 
echipamente care comandau sistemele uriașei clădiri. Cu o 
secundă în urmă ar fi putut jura că erau mult mai sus. 

Era ridicol! 

— Cred că voi urca până în vârf, spuse el, încercând să 
vorbească firesc și sperând că neliniștea nu-i răzbătea din voce. 

Muncitorul ezită și Glen își dădu seama că omul își amintea ce 
se întâmplase data trecută când arhitectul vizitase șantierul. 

— Vreţi să urc cu dumneavoastră? întrebă el. 

Glen clătină din cap. 

— Mă descurc singur. 

Dar, când muncitorul ieși din ascensor și acesta începu să 
urce scârțâind, el se întrebă dacă spusese adevărul. După 


234 


câteva minute, când ascensorul se opri cu un zăngănit, își dădu 
seama că minţise. 

Decis să depășească teama care îi provoca golul din stomac, 
Glen deschise ușa și ieși din lift. Platforma din jurul casei 
deschise a liftului fusese prelungită din ziua în care avusese 
atacul de cord. O punte de scânduri tăiate rudimentar se 
întindea până la marginea cofrajului. Dacă rămânea pe mijlocul 
acestei punți, avea să fie în siguranţă. 

Respirând adânc, Glen înaintă spunându-și că nu conta că nu 
existau balustrade, că nu exista de fapt nimic de care să se 
sprijine. Când ajunse la o jumătate de metru de margine, se 
opri. 

Simţea o ușoară greață și o greutate în respiraţie. 

Inima îi bătea repede, dar nu puternic și nu simțea durerea 
din piept pe care o simţise înaintea atacului de cord. 

Nu mai trebuia decât să facă vreo câţiva pași. 

Cu ochii pironiţi asupra unei grinzi care în curând avea să 
susțină învelișul exterior al clădirii, având convingerea că, dacă 
va ajunge până la ea - doar să o atingă - totul va fi bine, porni 
înainte. 

Un pas, apoi altul, și altul. 

intinse mâna și degetele lui atinseră oţelul rece, după care 
apucară una dintre marginile groase ale grinzii în formă de |. Se 
apropie mai mult de grindă. 

Şi de margine. 

Incepu să-l cuprindă amețeala, dar se luptă să o depășească, 
decis să nu se lase pradă panicii copleșitoare. 

Nu trebuia decât să se uite în jos. Să-și arunce doar o privire 
pe trotuarul aflat cu patruzeci de etaje mai jos și asta va fi tot. 

Se apropie și mai mult și privi în jos. 

Imediat hăul se căscă și îl atrase spre exterior, în jos. Simţi că 
se apleacă fără voia lui și îl cuprinse o dorinţă nestăpânită să 
sară. Simţea coborârea, vântul care vâjâia pe lângă urechile lui, 
imponderabilitatea căderii. 

Simţi cum degetele slăbesc strânsoarea exercitată asupra 
grinzii, simţi că se apleacă înspre prăpastie, simţi cum nu mai 
poate stăpâni ameţeala. 

Nu! 

Cuvântul suna ca o comandă strigată de o voce autoritară, 
spulberând panica ce îi înceţoșase mintea. Răsucindu-se 


235 


instinctiv pe călcâie, Glen se uită de jur împrejur căutând 
persoana a cărei voce risipise sinistra transă a acrofobiei. 

Nu văzu pe nimeni. 

Dar vocea vorbi din nou: /os. Acum. 

Ascultând ordinul, Glen se întoarse la ascensor. Dar, de data 
aceasta, la traversarea platformei, în pasul lui nu era nici urmă 
de nesiguranţă, în mintea lui nici urmă de ameţeală și nu mai 
simţea nici golul din stomac. 

În același timp, era complet inconștient în tot ce făcea. 


e Capitolul 44 


Cercetătorul se simțea bine în această dimineaţă. Pentru 
prima dată se simțea cu adevărat puternic, destul de puternic 
ca să nu mai trebuiască să-l adoarmă. 

Chiar și ieri, când Glen începuse să se trezească în timp ce 
Cercetătorul se ocupa de pisică, nu încercase să-i întrerupă 
lucrul. La început se multțumise să-l urmărească, dar 
Cercetătorul era sigur că lui Glen îi plăcuse într-un fel. La urma 
urmei, Cercetătorul simţise fiecare emoție pe care o avusese 
Glen în timp ce duseseră împreună la bun sfârșit lucrarea 
asupra pisicii. 

La început existase tendinţa de a rezista, manifestată printr-o 
ușoară greață resimţită ca un gol în stomac. Dar Cercetătorul 
știa că nu va dura mult - poate că dacă ar fi încercat cu câinele 
sau cu pasărea ar fi fost mai greu. Dar știa că Glen nu prea se 
dădea în vânt după pisică. 

Nu mai mult decât Cercetătorul însuși. Asta făcuse ca lucrurile 
să fie mai simple, căci datorită antipatiei lor comune faţă de 
animal, creierele lor lucraseră într-o sincronizare primitivă. 

Cercetătorul nu mai trebuise decât să accentueze această 
sincronizare, să întărească legătura subtilă pe care o stabilise 
pisica între ei. Lucrase pe îndelete, lăsându-l pe Glen să 
privească, dându-i ocazia să se acomodeze cu ceea ce aveau să 
facă împreună. 

— Nu-ţi face griji, șoptise el. N-o s-o omorâm. O să vedem 
doar ce o face să trăiască. 


236 


Simţise cum Glen se relaxase puţin, începuse să se lepede de 
acel sentiment ciudat de vinovăție care îi împiedica pe atâţia 
oameni să realizeze tot ce erau în stare. 

Cercetătorul meditase asupra sentimentului de vinovăţie în 
timp ce aștepta ca pisica să cadă în starea de inconștienţă. 
Vinovăţia era un sentiment pe care îl înțelegea teoretic, dar pe 
care nu-și amintea să-l fi avut vreodată. Pentru el, vinovăția nu 
era ceva ce poţi depăși sau alunga. 

Pur și simplu pentru el nu existase niciodată. 

Se întrebase uneori dacă faptul că nu se simţise niciodată 
vinovat putea fi socotit ca o deficiență de caracter și - tot la 
modul teoretic - presupusese că era posibil să fie așa, dar 
numai în cazul oamenilor cu o inteligență mai redusă decât a lui. 
Pentru el, era cu totul altceva; lipsa sentimentului de vinovăţie îi 
oferea libertatea. Studiile lui - experimentele lui - nu fuseseră 
niciodată împiedicate de sentimentul că nu trebuia să facă ceea 
ce făcea. 

Și lucrul care îl interesa cel mai mult - singurul lucru care ÎI 
interesase vreodată - era studierea vieţii. 

Nu a sensului vieţii - nu se mai sinchisea de asta de când era 
copil, când ajunsese la concluzia că viaţa nu avea niciun sens. 

Viaţa exista pur și simplu. 

Deci, de vreme ce nu exista niciun „de ce”, singurul lucru 
important era „cum”. 

Logica îi arătase clar că eliberarea de restricţiile pe care le 
impunea vinovăția altor oameni îi permitea să investigheze 
fenomenul vieţii prin metode care le erau inaccesibile semenilor 
lui. 

Eliberat de aceste constrângeri își continuase studiile. 

leri începuse să-l înveţe pe Glen Jeffers cum putea găsi 
aceeași bucurie a cunoașterii pe care o nutrea el. 

Când pisica se prăbușise în starea de inconștienţă, îi explicase 
lui Glen că nu moartea animalului era intenţia lor. Astfel, când 
începuse să acționeze cu cuțitul Exacto, începând cu abdomenul 
pisicii și terminând în porţiunea din jurul gâtului, Glen nu 
încercase să-l oprească, Glen simţise același fior pe care îl 
resimte un student la medicină care asistă la prima operaţie 
chirurgicală. 

Pe parcursul întregii proceduri, Cercetătorul simţise cum 
interesul lui Glen creștea. Ba mai mult, reușise să trăiască el 


237 


însuși uimirea lui Glen când inima creaturii, încă palpitând, 
fusese în sfârșit scoasă la iveală. 

— Atinge-o, îi șoptise atunci. 

Împreună, atinseseră organul pulsând de viaţă al animalului și 
un val de bucurie pusese stăpânire pe Cercetător, purtându-l pe 
culmile unui extaz pe care nu-l mai simţise de ani, căci de data 
aceasta nu savura experienţa singur, ci se delecta și cu ceea ce 
simţea Glen pentru prima oară. 

Căldura vieţii îi pătrunsese în tot trupul. 

Forța mușchiului care continua să lucreze îi stimulase spiritul. 

Senzaţia de furnicătură de pe pielea lui îl înfiorase când 
atinsese cel mai profund sanctuar al vieții. 

Continuaseră experimentul împreună, încheind cu strângerea 
inimii animalului până la oprirea ei. Cercetătorul își pregătise un 
defibrilator empiric prin înlăturarea izolaţiei de la capătul tăiat al 
unui cablu electric pe care îl găsise atârnat de un cui în perete, 
dar nu dăduse niciun rezultat. 

Experimentul lui se încheiase încă o dată cu un eșec, fiindcă 
trupul pisicii refuzase să răspundă eforturilor lui de a-l readuce 
la viaţă. Se luptase din răsputeri, umpluse plămânii pisicii cu aer 
din propria lui respiraţie. De două ori inima pisicii începuse să 
bată, dar energia necontrolată a defibrilatorului improvizat nu 
schimbase lucrurile. În loc să-i inducă organului un ritm regulat 
prin șoc, nu reușise decât să-i provoace convulsii animalului. 

Entuziasmul lui Glen scădea pe măsură ce furia Cercetătorului 
creștea. Când pisica murise în sfârșit, prea hăcuită, prea 
mutilată să mai poată supravieţui, Cercetătorul simţise repulsia 
lui Glen. 

Atunci Cercetătorul îl adormise din nou, ștergându-i din 
memorie aproape complet tot ceea ce văzuse, dar în același 
timp o furie sălbatică pusese stăpânire pe el. Işi cufundase 
mâinile adânc în măruntaiele pisicii și-i smulsese inima fără 
viață și plămânii din culcușul lor însângerat și le scosese afară, 
lăsând la vedere cavitatea golită. 

Înșfăcase cuțitul Exacto și despicase trupul pisicii cu lama 
care sclipea în lumina fluorescentă ce pâlpâia deasupra mesei 
de lucru. În cele din urmă, după încheierea experimentului, 
curățase locul, nu înainte de a arunca pisica pe alee, împingând- 
o sub platforma pe care stăteau lăzile de gunoi, dar lăsând-o 
puţin în afară, pentru a putea fi găsită imediat. Abia apoi se 


238 


apucase de curăţenie în pivniţă, ștergând cu grijă toate urmele 
celor întâmplate. 

În final, lăsase mesajul pentru Anne, programând computerul 
astfel încât cuvintele lui să rămână pe ecran destul timp pentru 
a putea fi citite și apoi să dispară pentru totdeauna. 

Abia după ce făcuse toate acestea, își permisese un răgaz, 
ascunzându-se adânc sub conștiința lui Glen și nu se mai 
arătase până în urmă cu câteva minute, când acrofobia acestuia 
fusese pe punctul de a-i ucide pe amândoi. 

Cercetătorul nu avea de gând să moară. 

Niciodată. 

De aceea ieșise la suprafaţa imediat, preluase controlul și-l 
trăsese pe Glen de la marginea prăpastiei. 

Intrase în ascensor și studiase comenzile o clipă, apoi apăsase 
pe butonul care urma să-i ducă până jos. Motorul se pusese în 
funcțiune și cușca metalică începuse să coboare cu un zgomot 
zornăitor. Cercetătorul privise neglijent printre gratiile care 
formau planșeul liftului și se întrebase de ce îi înspăimânta pe 
unii înălțimea. 

Lui nu îi provoca nimic. 

Dând din cap în semn de salut către fiecare om care îi adresa 
cuvântul, Cercetătorul părăsi șantierul de construcții. Se opri la 
colț și privirile îi căzură pe o cutie cu ziare. Scotoci prin 
buzunarul lui Glen după mărunţiș, cumpără un număr din 
Herald, apoi se uită după o cafenea. Zări localul Starbucks la 
numai câteva zeci de metri și se îndreptă spre el cu pași grăbiţi. 
Ajuns acolo, cumpără o cafea cu lapte și începu să răsfoiască 
ziarul. Găsi articolul lui Anne pe pagina a treia, în a doua 
secțiune. 

Numai că articolul nu era scris de Anne: nu se pomenea nimic 
despre copierea vreunei crime și nici numele lui nu era 
menţionat. Plus că nu era nicio semnătură. 

ÎI scrisese altcineva. 

De ce? 

De ce se temeau? 

O copie? 

Dar o copie nu era decât o mare belea. 

Mai ales această copie. 

Cercetătorul aruncă ziarul în coșul de gunoi. 


239 


Poliţia poate să-și piardă luni de zile căutând persoana care a 
ucis-o pe târfa de lângă strada Broadway și pe femeia de alături. 

Cercetătorul știa cine a făcut-o. 

Știa până și de ce fuseseră comise cele două crime. 

Căci asta au fost - niște crime pur și simplu. 

Nu duseseră la nimic - nu se câștigase nicio fărâmă de 
cunoaștere, nu se descoperise niciun adevăr primordial. A fost 
ucidere de dragul uciderii. 

Chiar mai rău, a fost ucidere comisă doar în scopul de a 
atrage atenţia. 

Cercetătorul s-a gândit la asta din momentul în care l-a 
recunoscut pe bărbatul care a cărat trupul măcelărit al lui Joyce 
Cottrell prin curtea ei din dos și pe alee. Fără nicio tragere de 
inimă, a ajuns la concluzia că trebuia să facă ceva. 

Dacă nu va acționa, vor mai muri și alţi oameni doar pentru 
că un nebun voia să atragă atenţia asupra lui. Și asta însemna o 
irosire. 

Oricum ar lua-o, era o irosire. 

Dar mai exista și altceva care îl împingea să rezolve treaba 
poliţiei, a judecătorilor și a călăului. Un motiv care îi stimula 
simțul ironiei, simțul stilului și chiar simţul umorului. Se va face 
dreptate, iar Anne va înţelege - în sfârșit - cu adevărat în ce joc 
intrase. 

După ce introduse o fisă în telefonul public din local, 
Cercetătorul formă un număr din memorie. La al treilea apel, 
răspunse o voce familiară. 

— Alo? 

Vocea părea agitată. 

Cercetătorul nu spuse nimic. 

— Alo? repetă vocea și de data aceasta Cercetătorul simţi clar 
teroarea. 

Cercetătorul știa de ce era vocea neliniștită. 

Și mai știa ceva - știa unde locuia omul și știa că nu se dusese 
la lucru. 

Cercetătorul îi va face o vizită. 

Dar mai întâi își va procura unele lucruri. 

Părăsind localul, Cercetătorul luă un taxi până în Broadway 
Market. 

Începu să-și adune obiectele de care avea nevoie. 

Un stilou din cele care se găseau pe toate drumurile. 


240 


O cutie cu hârtie pentru notițe, de asemenea de un tip 
comun. 

Mănuși - din cele ieftine, tricotate, fără personalitate, un tip 
purtat de toată lumea. 

O rolă de plastic transparent. 

Plăti pentru toate cu bani gheaţă din buzunarul lui Glen 
Jeffers, ieși din piaţă și o luă spre sud, mergând în ritm egal, nici 
prea repede, nici prea încet, nefăcând nimic care să atragă 
atenţia celor din jur. Descoperise cu ani în urmă că anonimatul 
era cea mai bună protecție. 

Când ajunse pe John Street, o luă la stânga și porni către 
Fifteenth East Street. După mai puţin de zece minute se afla 
peste drum de clădirea în care locuia bărbatul pe care venise 
să-l ucidă. Când își ridică privirea spre etajul doi, îl văzu pe 
acesta trăgând cu ochiul pe fereastră. 

Bărbatul părea agitat. 

Se uita fix la el. 

Bărbatul nu îl recunoscu, desigur. 

Cercetătorul zâmbi în sinea lui, traversă strada și intră în 
clădire... 


e Capitolul 45 


Planurile pe care începuse să și le facă Măcelarul după ce 
citise articolul din numărul de dimineață al ziarului Herald 
crescuseră în amploare până la o formă finală perfect 
structurată a următoarei sale crime. 

Va fi un bărbat - se hotărâse definitiv asupra acestui aspect. 
Și știa de unde își va racola prada perfectă: erau destui pe 
Broadway, își făceau cumpărăturile la QFC, dădeau târcoale prin 
Broadway Market, sau pur și simplu stăteau la o cafea într-unul 
din barurile expresso răspândite de-a lungul ambelor părți ale 
străzii. Ba chiar mai bine, își aruncau ocheade încontinuu, în 
veșnicul joc al împerecherii. Ştia foarte bine cum decurgea 
acesta, căci îi urmărise în acţiune practic de fiecare dată când 
trecuse pe acolo. Unul dintre ei se îndrepta către celălalt și de 
multe ori, după ce treceau unul pe lângă altul, unul se întorcea 
să-l privească pe celălalt. Dacă și acesta se întorcea, puteau 
începe o conversaţie și după câteva minute plecau împreună. 


241 


Alteori, unul dintre ei doar întorcea capul și zâmbea, dar își 
continua drumul. Când se întâmpla asta, celălalt se oprea în 
expectativă. Dacă primul mai arunca o privire peste umăr sau se 
oprea ca să se uite într-o vitrină, celălalt îl urma. 

În două rânduri Măcelarul urmărise o astfel de pereche, 
asigurându-se de fiecare dată că nimeni nu știa ce făcea, așa că 
el cunoștea bine ritualul urmăririi și al cedării. 

O dată sau de două ori fusese chiar el urmărit, dar de fiecare 
dată a intrat într-un magazin de reviste, sau în farmacia Bartell 
și s-a plimbat printre rafturi până când admiratorul său 
înțelesese că nu era interesat și dispăruse. 

Așa va proceda și astăzi. 

Când va ieși să cumpere albumul, îi va privi pe bărbaţii de pe 
trotuar și, când îl va găsi pe cel potrivit, îl va urmări. Persoana 
aleasă nu va fi prea înaltă - în orice caz, nu mai înaltă decât el - 
și va încerca să nu găsească pe cineva prea voinic. Dar va fi 
ușor - chiar mai ușor decât fusese cu Shawnelle Davis. lar când 
vor ajunge în apartamentul tipului și cel destinat să-i fie pradă 
va începe să-i facă avansuri, va acţiona. 

Reputația Măcelarului va crește. 

Numai gândul îl excita. Cuprins brusc de inspiraţie, îi trecu 
prin minte că poate îi va face tipului ceea ce-i făcuse lui Joyce 
Cottrell cu două nopți în urmă. Ideea îl excita și mai mult. Incepu 
să simtă o senzaţie de furnicătură între picioare, când telefonul 
sună, iar sunetul neașteptat îl sperie atât de tare, încât aproape 
că scăpă din mână Coca Cola pe care o bea. 

— Tu ești? se auzi vocea autoritară a mamei lui când ridică 
receptorul după trei apeluri. 

Tonul pe care îi vorbea avea în el o notă acuzatoare care îi 
răscoli stomacul. Era posibil ca ea să știe deja ce făcuse? Dar 
când aceasta continuă, temerile i se mai atenuară. 

— Am sunat la Boeing, spuse ea. Mi-au spus că nu ești la lucru 
azi. Te simţi bine? 

— Da, mamă, răspunse bărbatul, luându-l gura pe dinainte, 
amintindu-și prea târziu că trebuia să fie „bolnav”. Adică, m-am 
simţit cam rău mai devreme, dar acum sunt mai bine. 

— Nu erai acasă când am sunat mai devreme, îl acuză mama 
lui. Ai fost la doctor? 

— Nu, mamă, răspunse el, simțindu-se ca la zece ani, când 
mama lui îl acuzase că pretinsese că era bolnav ca să nu se 


242 


ducă la școală, în ciuda faptului că avea febră. Am fost la QFC și 
mi-am cumpărat niște supă Chunky Chicken. 

— Acum să nu mă pui să vin să ţi-o prepar, îi spuse mama lui. 
Ai citit ziarul de azi-dimineaţă? 

Inima bărbatului începu să bată cu putere. 

— Ce-i cu el? 

— Femeia aia. Aia pe care ai omorât-o alaltăieri noapte. O 
cunoșteai? 

Măcelarul își simţi pieptul strâns în chingi de metal. 

— De ce s-o cunosc? întrebă el cu un glas tremurat, deși 
depunea eforturi uriașe să pară calm. 

— Lucra peste drum de tine, nu? Și locuia ceva mai încolo, pe 
aceeași stradă, așa-i? 

Tâmplele începură să-i zvâcnească. 

— N-o cunoșteam, mamă. Și nu i-am făcut nimic! Îţi jur că nu! 
De ce nu mă lași în pace? 

Cu un nod de plâns în gât, îi trânti telefonul, simțind că 
entuziasmul pe care îl nutrise cu câteva momente în urmă îl 
părăsea. Cum o fi aflat? O să-l toarne la poliţie? 

Ba bine că nu - doar nu-l iubea! Nu-l iubise niciodată. Singurul 
pe care-l iubise fusese fratele lui! 

incepu să măsoare apartamentul în sus și în jos, încercând să 
hotărască ce să facă. In clipa când telefonul sună din nou, 
rămase pe loc ca trăsnit, în capătul opus al camerei faţă de locul 
în care era aparatul care scotea sunetele acelea stridente. Se 
simţi scăldat într-o sudoare rece ca gheaţa, ca și cum un mal 
congelat i-ar fi acoperit trupul. Nu mai era sigur pe picioarele lui. 

Să răspundă la telefon sau să-l lase să sune? 

Dacă era tot mama lui? 

Sau mai rău, dacă era poliţia? Dacă ea îi anunţase și acum îl 
sunau? Dar poliţia n-ar proceda astfel. Dacă ar vrea să pună 
mâna pe el, ar veni pur și simplu și l-ar aresta, nu? 

Deci, dacă nu era poliţia, atunci mai mult ca sigur că era 
mama lui - nimeni altcineva nu-l suna! 

Aproape împleticindu-se, se duse până la telefon și ridică 
receptorul. 

— Alo? 

Niciun răspuns. 

— Alo? 


243 


Se auzi un declic scurt, ca și cum persoana care îl sunase ar fi 
închis. 

Groaza lui luă acum o altă turnură. Primul impuls fu să plece 
din apartament, să alerge la mașină, să se urce și să fugă. 
Departe de Capitol Hill, departe de poliţie, departe de mama lui, 
departe de Seattle. Dar unde? Nu avea unde să fugă. 

În plus, poliţiştii se aflau probabil deja afară, înconjuraseră 
clădirea și îl așteptau să se arate. Se duse până la fereastră și 
aruncă o privire afară, cu inima bătându-i atât de puternic, încât 
îi auzi pulsaţiile în urechi. 

Nu părea să fie nimic neobișnuit pe stradă. 

Dar așa procedau de obicei. Doar nu era să iasă la vedere. 
Probabil că aveau mașinile parcate după colț, unde nu le putea 
vedea, iar polițiștii se ascundeau și ei pe undeva. 

Respirând cu greu, se întoarse de la fereastră. Trebuia să se 
gândească - trebuia să vadă ce era de făcut! Oare ce le spusese 
mama lui? 

Începu din nou să măsoare apartamentul, dar cu fiecare pas 
camera i se părea tot mai mică. Simţi cum pereții se prăvăleau 
peste el, iar aerul deveni sufocant. 

Se așeză pe fotoliu, o piesă veche La-Z-Boy cu tapiterie de 
velur pătată, pe care o găsise într-un magazin de mobilă la 
mâna a doua cu zece ani în urmă. Incercă să se calmeze. 

Trecu în revistă tot ce făcuse, mai întâi cu Shawnelle Davis, 
apoi cu Joyce Cottrell. Fusese precaut - cât se poate de precaut. 
Dar dacă lăsase amprente? 

Lucrase cu grijă în casa lui Joyce Cottrell - nu atinsese nimic. 
Sau poate că atinsese? O, Doamne, nu-și mai amintea! Dar 
trebuia să-și amintească. 

Începu să simtă mâncărimi pe toată pielea și nu mai putu să 
stea. Se ridică de pe fotoliu și se duse din nou la fereastră. 

Pe trotuarul de vizavi era un bărbat! Un bărbat care se uita în 
sus, la el! Se uita fix la el, ca și cum l-ar fi cunoscut! 

Când necunoscutul traversă strada, către clădirea în care 
locuia el, se retrase de la fereastră. 

Chingile metalice pe care le simţise în jurul pieptului atunci 
când vorbise cu mama lui la telefon se încleștară din nou, de 
data aceasta și mai strâns. Simţea cum sudoarea i se prelingea 
pe spate și îi picura de la subsuori, scurgându-i-se pe părțile 
laterale ale trupului. 


244 


Greaţa îi cuprinse din nou stomacul și durerea îi puse 
stăpânire pe toate măruntaiele când primele semne ale unui 
acces de diaree i se făcură simţite ca niște cuțite în intestine. 

Cocoșat de durere, se îndreptă spre baie când auzi o bătaie în 
ușă. Încremeni. 

O suită de imagini, amintiri din filme văzute la televizor, i se 
perindară prin minte. 

li vor sparge ușa? 

Îl vor împușca prin ea? 

li scăpă un geamăt ștrangulat când își imagină glonţul unui 
pistol de calibrul 45 pătrunzând prin ușă și apoi sfâșiindu-i 
carnea și străpungându-i mădularele. Se clătină când simţi în 
minte durerea cumplită provocată de glonţul imaginar și 
schimbă direcţia, luând-o spre ușă. Mai bine să o deschidă de 
bună voie decât să intre ei cu forța. 

Deschise ușa cu un gest brusc și se pomeni în faţa bărbatului 
pe care îl văzuse holbându-se la el de peste drum cu câteva 
clipe mai devreme. O figură destul de plăcută, cu trăsături 
regulate. 

Nu arăta a poliţist. 

Buzele i se mișcară; încercă să vorbească, dar nu reuși. 
Necunoscutul se uita la el, sfredelindu-l cu privirea și dintr-o 
dată avu impresia că îl cunoștea pe acest om, că îl mai văzuse 
undeva... 

e 

Trecură câteva clipe de tăcere lugubră, timp în care Măcelarul 
îl privi pe străinul care venise la ușa lui. Apoi își aminti. Era soţul 
lui Anne Jeffers! II văzuse cu două zile în urmă, când intrase în 
casa lui Joyce Cottrell. Dar Jeffers nu-l văzuse atunci - era sigur 
de asta! 

In acel moment, ceva se schimbă pe faţa lui Jeffers și bărbatul 
scoase un sunet gâtuit de groază, căci îi recunoscu ochii 
celuilalt. 

Erau ochii fratelui său! 

Dar asta era o nebunie - Jeffers nu semăna deloc cu fratele 
lui! Și, în afară de asta, fratele lui era mort! 

Atunci Glen Jeffers vorbi și groaza bărbatului din faţa lui atinse 
apogeul. 


245 


— Bună, Omulețule, auzi vocea fratelui său folosind numele 
pe care îl urâse toată viața. Ai fost rău, Omuleţule, și am venit 
să te pedepsesc. 

Mintea începu să-i lucreze, dar se blocă. Era imposibil! Acest 
om nu putea fi fratele lui - avea altă vârstă și altă figură și nici 
măcar nu era de aceeași înălțime. 

Dar era fratele lui! 

Vocea era a fratelui lui, ca și răceala din ochi. 

lar cuvintele erau, fără nicio umbră de îndoială, ale fratelui 
său. 

Tremurând de groază, Rory Kraven se feri din fața imposibilei 
prezenţe a fratelui său mai mare. 

Richard Kraven - Cercetătorul - intră în apartamentul 
sărăcăcios al fratelui său și închise ușa după el în tăcere. 


e Capitolul 46 


Edna Kraven lăsă telefonul să sune de douăzeci de ori înainte 
să închidă. Când avea astfel de stări, Rory nu răspundea la 
telefon decât când își dădea seama că ea nu avea de gând să 
renunţe. Dar acum îl suna pentru a cincea oară și începuse să-și 
facă griji. Doar îi spusese că era bolnav când vorbise cu el mai 
devreme și, deși după voce nu părea să se simtă prea rău (iar el 
fusese întotdeauna tipul de băiat care se văicărea, nu ca 
Richard!), era posibil ca starea să i se fi înrăutățit. 

Sau nu era acasă, și în cazul acesta va trebui să dea socoteală 
nu numai acelor oameni drăguţi de la Boeing care fuseseră 
cumsecade și-i oferiseră o slujbă, dar și ei. Dacă se va osteni să 
meargă până în Capitol Hill și va constata că el hoinărea cine 
știe pe unde, o să-i spună ea vreo două. Totuși, Edna Kraven se 
considerase întotdeauna o mamă bună, indiferent ce vorbeau 
unii pe la spate, așa că nu avea de ales. Nu era mare lucru de 
capul lui Rory, dar era tot ce îi mai rămăsese. 

Plecă de acasă la ora unu, cobori din autobuz în faţă la Group 
Health puţin după ora două și își târî picioarele până la clădirea 
în care locuia Rory, din ce în ce mai supărată pe fiul ei mai mic. 
De ce nu putea și el să semene puţin cu Richard, care nu-i 
crease nicio problemă toată viaţa? 

Un martir, asta fusese Richard. Un martir creștin! 


246 


Edna se rugase pentru Richard de multe ori și de fiecare dată 
i se transmisese același mesaj: Richard fusese un miel 
nevinovat, pe nedrept dus la tăiere. Ei bine, într-o bună zi 
adevărul va ieși la iveală. Oare nu reîncepuse șirul de crime? 
Acum o săptămână și ceva fusese femeia din Bolyston. Nu că i- 
ar fi părut rău de ea; la urma urmei, era o târfă. Dar cu două 
nopți în urmă fusese ucisă acea biată femeie care locuia pe 
aceeași stradă cu Rory. Şi amândouă fuseseră omorâte la fel ca 
celelalte, cele pentru care fusese acuzat Richard. Dacă nu l-ar fi 
ucis pe Richard, acum ar fi știut adevărul și el s-ar fi putut 
întoarce acasă, la mama lui, unde îi era locul. Dar era prea 
târziu. Oftând din greu sub povara necazurilor, Edna Kraven 
trase de ușa blocului în care locuia Rory, intră și urcă scările 
abrupte care duceau la etaj. 

Făcând o pauză în casa scărilor ca să-și tragă sufletul, își 
aruncă o privire dezgustată pe coridorul slab luminat. Vopseaua 
de pe pereţi se cojea și fâșia de covor jerpelit care se întindea 
de-a lungul coridorului strâmt se răsucise la capete. Cu ce 
greșise ca să merite un fiu care trăia într-un astfel de loc? Îi 
spusese de atâtea ori că acesta nu era un loc potrivit în care să 
vină în vizită; astăzi o să pună piciorul în prag. Dacă nu se mută, 
să nu se mai aștepte să-l viziteze. Se deplasă cu greu până la 
ușa lui Rory, ridică mâna să bată, dar apoi își dădu seama că 
ușa nu era închisă de tot. Era tipic pentru Rory să plece undeva 
și să nu se obosească să închidă ușa ca lumea - putea să-l 
jefuiască oricine! Deschizând ușa larg, Edna păși înăuntru. 

— Rory? 

Edna nu primi niciun răspuns și se simţi brusc neliniștită. 
Locul acesta nu părea să fie gol. Încruntându-se, se îndreptă 
spre ușa deschisă a băii, dar nu făcu decât un pas sau doi și se 
opri. 

Pereții - acești pereţi de un bej murdar pe care Rory nu îi 
zugrăvea, cu toate insistenţele ei - aveau niște dungi roșii. 

De un roșu-deschis. 

Un roșu ca sângele. 

— Rory? îl strigă Edna din nou, dar de data aceasta pronunţă 
numele fiului său mai încet, aproape pe mutește, ca și cum ar fi 
înţeles ce se petrecuse. Rory? repetă ea, E mama, Rory, am 
venit să te îngrijesc. 


247 


Ca mânată de o forță nevăzută, Edna înaintă spre ușa băii, 
îngrozită de ce putea găsi acolo, dar incapabilă să se abţină să 
se uite. Când văzu exact ce se afla în cadă, stomacul Ednei 
Kraven se întoarse pe dos. Se deplasă împleticindu-se până la 
chiuvetă, se aplecă și vomită în ea. Abia după ce își goli complet 
stomacul, fu capabilă să se târască până în garsoniera în care 
fiul ei cel mic își găsise sfârșitul și sună la poliţie. 


e Capitolul 47 


— Isuse Cristoase! exclamă Mark Blakemoor, uitându-se la 
trupul masacrat al lui Rory Kraven. Ce naiba se petrece aici? 

El și Lois Ackerly revedeau dosarele lui Shawnelle Davis și 
Joyce Cottrell, căutând zadarnic o legătură între cele două femei 
un prieten comun, o rudă îndepărtată, chiar și o cunoștință 
întâmplătoare - când sunase telefonul. 

În cada din baia apartamentului său de doi bani, zăcea acum 
gol pușcă Rory Kraven, fratele mai mic al omului ale cărui crime 
fuseseră copiate de cel care le ucisese pe Davis și Cottrell. 

Ca și în cele două cazuri, pieptul lui Rory Kraven fusese 
despicat și inima și plămânii smulși. Dar, spre deosebire de 
măcelărirea brutală a celor două femei, Rory Kraven fusese 
supus unei operaţii de o precizie aproape chirurgicală. 

De asemenea, spre deosebire de Shawnelle Davis sau Joyce 
Cottrell, gâtul lui Rory Kraven fusese tăiat. Era sânge peste tot - 
băltoace pe covor, pete întunecate pe mobilă și urme roșietice 
pe pereți. Era evident că Rory Kraven nu murise pe loc. După 
cum se vedea, era clar că, deși rănit, mai fusese în stare să se 
târască prin apartament. Totuși nu exista niciun semn de luptă - 
nicio mobilă nu era răsturnată, nimic nu era spart. După 
aspectul camerei, se părea că atacatorul lui Rory Kraven îi 
tăiase mai întâi gâtul, apoi se dăduse deoparte și își lăsase 
victima rănită mortal să se târască prin cameră până când 
murise din cauza hemoragiei. Dar, judecând după rănile hidoase 
ale cadavrului, se părea că cineva, undeva auzise niște sunete. 

În timp ce echipa de la laborator se puse pe treabă și începu 
să fotografieze scena crimei și să caute eventualele urme lăsate 
de asasinul lui Rory, Mark Blakemoor trecu la anevoioasa 
sarcină de interogare a vecinilor. Mai mult ca sigur că 


248 


majoritatea acestora erau la serviciu, dar în clădirile de acest tip 
locuiau cel puţin câţiva chiriași care ieșeau rareori din casă, 
doar ca să-și cumpere de-ale gurii. Lois Ackerly se așeză cu grijă 
pe canapeaua pe care stătea încovrigată Edna Kraven, al cărei 
piept voluminos se ridica și cobora greoi, ca și cum femeia încă 
nu își putea reveni din șocul celor văzute. 

— Ai nevoie de un doctor? o întrebă Lois Ackerly. 

Faţa Ednei Kraven era palidă, dar Lois își aminti că mama lui 
Richard Kraven, pe care o interogase de cel puţin patru ori în 
ultimii patru ani, avea mereu fața palidă. 

— Ce poate face un doctor ca să aline durerea unei mame? 
întrebă Edna, tamponându-și ochii cu o batistă boţită pe care o 
găsise în fundul genții. 

— Îmi poţi povesti ce s-a întâmplat? 

Edna ridică din umeri neputincioasă. 

— Era bolnav azi-dimineaţă. După aceea l-am tot sunat și 
când am văzut că nu răspunde, m-am gândit să vin până aici. 
Doar e fiul meu, adăugă ea pe un ton care o făcu pe Lois să 
observe cu uimire că era aproape defensiv. Ce puteam să fac? 

Lois o făcu pe Edna să povestească toate evenimentele zilei 
de încă două ori, dar, după cum se așteptase, detaliile minore 
fură aceleași de fiecare dată. Edna nu știa ora exactă când se 
urcase în autobuz, sau numărul autobuzului cu care venise, dar 
Ackerly știa din experiență că oamenii prea bine înarmaţi cu 
detalii exacte minţeau în cele mai multe cazuri. Tocmai încheia 
interogatoriul, când Mark Blakemoor îi făcu semn din ușă. 
Lăsând-o pe Edna pe canapea, ea îl urmă pe coridor. 

— Nimeni n-a auzit nimic, îi spuse el. Am găsit doi oameni 
care nu au ieșit din casă toată ziua și niciunul nu pare să fie 
surd. Dacă Kraven s-a luptat cu atacatorul, cum se face că nu a 
auzit nimeni? Și, crede-mă că, dacă femeia de la 2B ar fi auzit 
zgomotul unei lupte, ar fi chemat poliţia. Nu se potrivește deloc: 
dacă n-a avut loc nicio luptă, de unde toată debandada asta din 
casă? 

Nici nu apucă Lois Ackerly să se gândească la întrebările 
partenerului ei, că unul dintre tehnicienii de la laborator ieși pe 
hol. 

— Ei bine, cel puţin de data asta o să fie destul de ușor, spuse 
el și îi întinse lui Blakemoor o pungă transparentă, care conţinea 
o hârtiuţă galbena pe care Ackerly o recunoscu imediat ca fiind 


249 


o hârtie autocolantă pentru notițe. Pe ea cineva scrisese un 
mesaj. 

— Era lipită pe ușa frigiderului, ca o listă de cumpărături. Am 
fotografiat-o la faţa locului și o să căutăm amprente. 

Blakemoor citi biletul și i-l întinse lui Lois Ackerly fără un 
cuvânt. 


Urăsc copiile. 

Și, mai ales, îmi displac copiile prost făcute. 

A ucide din motivele pentru care a ucis Rory nu este 
numai imoral, este o risipă. Și pentru că urăsc risipa, 
am pus capăt crimelor lui Rory. Mă îndoiesc că va fi 
cineva prea trist că Rory nu mai este. Și, de fapt, n-ar fi 
reușit niciodată să-mi ia locul, oricât de mult ar fi 
încercat. 


— Asta înseamnă ce cred eu? întrebă Ackerly după ce termină 
de citit biletul. Din câte înțeleg, cine l-a mătrășit pe Kraven 
crede că Rory le-a omorât pe Davis și Cottrell. Dar de unde știe? 
Nu există nicio dovadă clară că au fost amândouă ucise de 
același nemernic. Până acum, nu avem decât speculații. 

— Acum nu va fi deloc greu să verificăm, observă Blakemoor. 
Avem o mulţime de amprente de la mâna dreaptă pe cuțitul din 
casa lui Joyce Cottrell și mai există și niște amprente mai șterse 
din bucătăria lui Shawnelle Davis. Dacă rezultă că toate îi 
aparțin lui Rory, am marcat un punct. 

Blakemoor clătină din cap dezgustat. 

— Ce lume nenorocită, nu crezi? Un nemernic crede că alt 
nemernic a făcut ceva, așa că vine și îl căsăpește. 

— Numai că nu l-a căsăpit pur și simplu, spuse Lois aproape 
neatentă, cu ochii aţintiţi asupra biletului. Aici se petrece ceva 
necurat, Mark. Ce înseamnă „Urăsc copiile”? Chiar dacă se 
dovedește că Rory le-a omorât pe Davis și Cottrell, ce are de 
împărţit tipul cel nou cu Rory? Adică, idiotul ăsta nou îi face de 
petrecanie lui Rory la fel cum crede el că le-a făcut acesta de 
petrecanie lui Davis și Cottrell? Și-atunci cine a imitat pe cine? 
Rory Kraven sau tipul cel nou? 

Se pregătea să intre la loc în apartament, dar zgomotul unor 
pași care urcau scările în grabă o opri. Când se întoarse, o văzu 


250 


pe Anne Jeffers care, cu un fotograf după ea, apăru de pe scară, 
dar se opri scurt când îi văzu pe cei doi detectivi. 

— O, Doamne, nu m-am înșelat, spuse Anne pălind. Chiar și 
după ce am auzit anunţul pe dispecer, am sperat că poate... 

Lăsă fraza neterminată și încercă să-și mascheze teama, 
adoptând o mină inexpresivă, de reporter. Dar nu reuși. 

— E la fel, nu-i așa? Ca în cazurile Davis și Cottrell? 

Mark Blakemoor și Lois Ackerly se uitară unul la celălalt, 
căzând de acord în mod tacit că, măcar în acest caz, Anne 
Jeffers era mai mult decât un simplu reporter. 

— E Rory Kraven, îi spuse Mark Blakemoor. Fratele mai mic al 
lui Richard. 

Rory Kraven? se miră în gând Anne. Dar era imposibil. Nu era 
decât... Atunci, într-o străfulgerare bruscă, își aminti cu 
exactitate unde se afla în ziua în care plecase de la spital după 
ce-l vizitase pe Glen și simţise că o urmărea cineva. Privirea ei 
fugi de la Mark Blakemoor la ușa deschisă a apartamentului lui 
Rory Kraven. Pe fereastra de pe peretele opus văzu silueta 
masivă a spitalului pe trotuarul de vizavi. 

— M-a urmărit într-o seară, spuse ea cu o voce atât de slabă, 
încât niciunul dintre cei doi detectivi nu fu sigur dacă ea le 
vorbise lor sau doar pentru sine. Îl vizitasem pe Glen la spital și 
mă întorceam acasă. Am simţit că cineva mă urmărea. Sigur era 
el. 

Tăcu o clipă, apoi îi întrebă pe cei doi detectivi: 

— Ce s-a întâmplat? 

Fără să spună nimic, Blakemoor îi întinse lui Anne biletul. 

Ea îl citi până la capăt, după care se uită la Blakemoor. 

— E mort? Rory Kraven e mort? 

Detectivul dădu din cap. 

— E în cadă. Gol pușcă, la fel ca Joyce Cottrell. 

Anne simţi că îi fugea pământul de sub picioare. Rory Kraven 
îi ucisese vecina? Dar Rory Kraven era un nimeni - acel gen de 
om care se târăște prin viaţă folosindu-și toată energia doar ca 
să o ducă de pe o zi pe alta. Încă își amintea interviul pe care i-l 
luase cu câţiva ani în urmă, când bănuielile începuseră să cadă 
asupra fratelui său. Rory nu voise să vorbească despre Richard - 
nu spusese decât că nu se înțelegeau prea bine, nu erau 
apropiaţi și nu semănau deloc unul cu altul. 

Și, după cum se vedea, nu se înșelase. 


251 


În timp ce trăsăturile lui Richard erau bine conturate, chiar 
frumoase, fața lui Rory purta amprenta slăbiciunii și a ratării. 
Avea o slujbă măruntă la Boeing, dacă își amintea bine, și i se 
păruse că era tipul de om care nu lipsea niciodată de la lucru, 
nu crea probleme nimănui, omul pe care se putea conta că își 
făcea treaba constant, chiar dacă nu strălucitor. Dar plictisitorul, 
neimportantul Rory era fratele mai mic al lui Richard Kraven. 
Richard cel strălucitor, Richard care fusese tot ce nu reușise să 
fie Rory. 

Richard, care fusese lumina ochilor mamei lui. 

Și continuase să fie, chiar și după ce fusese executat. Chiar și 
după procesul fiului ei, după apelurile respinse și după execuţie, 
Edna Kraven continuase să susţină că fiul ei era nevinovat. 

Nevinovat și perfect. 

Richard îl ţinuse în umbră pe Rory toată viața, chiar dacă nu o 
arătase niciodată. Richard, care rămăsese subiect de prima 
pagină chiar și după ce fusese executat. Până și ea... 

Atunci, dintr-o dată, avu o revelaţie. 

— Voia să atragă atenţia, șopti ea, aproape fără să-și dea 
seama că vorbea cu voce tare. Toată viaţa lui s-a învârtit în jurul 
lui Richard. Și nici după moartea lui Richard acesta nu a încetat 
să fie centrul atenţiei. 

Işi aruncă din nou privirea pe biletul pe care încă îl ţinea în 
mână. 

Urăsc copiile... o copie prost făcută... Mă îndoiesc că va fi 
cineva prea trist că Rory nu mai este. Și, de fapt, n-ar fi reușit 
niciodată să-mi ia locul... 

Citi cuvintele de mai multe ori - le citi de atâtea ori, încât era 
sigură că le-ar fi putut repeta și trezită din somn - uitându-se tot 
timpul la bilet. 

Era scris de mână. 

Nu-și putea lua ochii de la el. Recunoscuse scrisul, dar nu voia 
să admită. Nu fără o explicaţie. 

Și nu putea exista nicio explicaţie îl văzuse pe Richard Kraven 
murind în scaunul electric. Văzuse cum îi înţepenea trupul, i se 
contorsiona faţa și ochii i se rostogoleau în cap. 

Era imposibil ca Richard Kraven să fi scris biletul care se afla 
acum în mâna ei. 

Cu toate acestea, nu exista niciun dubiu. 

Scrisul era al lui. 


e Capitolul 48 


Sânge. 

Era sânge peste tot, dar de data asta nu era sângele unei 
pisici. 

De data aceasta era sânge de om. 

Glen Jeffers știa că era sânge de om, deși habar nu avea de 
unde provenea. Era murdar de sânge peste tot - pe mâini, pe 
față, pe tot trupul lui gol. 

Goh 

De ce era goh 

Intorcându-și privirea de la petele de sânge de pe mâini și 
piept, se uită în jurul său, la pereții camerei în care se afla. Nu 
recunoștea încăperea - era o cameră sărăcăcioasă, care 
semăna cu cea în care locuise cu mulți ani în urmă, pe când era 
student la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității. Dar 
chiar și acel apartament, situat în cartierul universitar de dincolo 
de Roosevelt, era mai frumos decât acesta. Avea pereții crăpați 
și unul dintre ei avea o gaură din cauză că fostul chiriaș trântea 
ușa debaralei de perete ori de câte ori o deschidea. Dar cel 
putin peretii acelui apartament erau albi - de un alb igienic și 
curat - pentru că Glen îi zugrăvea cu regularitate. 

Aici, pereții erau bej - acel bej monoton și murdar în care se 
zugrăvesc mai toate apartamentele ieftine. Zări un pat Murphy 
lângă un perete și un fotoliu șchiop cu tapițeria atât de pătată, 
încât era greu de ghicit ce culoare avea la origine. 

O masă cu un aspect rahitic și două scaune metalice prost 
nichelate. 

Și sânge. 

Pe pereți și pe mobilă. 

Sânge peste tot. 

Vru să fugă din cameră, dar când își mută privirile de la un 
perete la altul - având impresia că se înălțau din toate direcțiile, 
barându-i toate căile de ieșire - nu văzu nicio ușă. 

Nu văzu decât și mai mult sânge, scurgându-se pe pereții 
mohorâți și formând băltoace pe podea. 

Glen începu să-l simtă sub tălpile goale, cald și lipicios, și 
încercă să se ferească de atingerea lui, dar avea picioarele 
grele, imobilizate, ca și cum ar fi fost înfipte în beton. 


Pereții îl sufocau și întinse mâinile ca să-i împingă, dar nu 
reuși decât să le păteze suprafața deja însângerată. Sângele 
care sclipea acum în nuante purpurii îi acoperi urmele degetelor 
și deschise gura ca să-și descarce groaza printr-un strigăt. 

Nu reuși să scoată niciun sunet. 

Gâtlejul îi era încleștat, abia dacă mai putea respira, cu atât 
mai putin să strige. 

Se răsuci încă o dată și acum găsi o ușă. 

O ușă deschisă, care dădea într-o altă cameră. 

Se căzni să ajungă la ea, târându-și picioarele care opuneau 
rezistență la fiecare pas. Prin ușă se revărsa lumină și văzu 
înăuntru suprafața lucioasă a tavanului celeilalte încăperi și 
urmele închise la culoare ale tencuielii neșterse de pe faianta 
care acoperea pereții. 

Era o baie. 

Trebuia să existe și un duș acolo și cel putin va putea să 
curețe sângele de pe trup, de pe față și din păr. Când ajunse la 
ușă, un scâncet îi gâlgăi în gât, dar și-l înăbuși și pe acesta când 
văzu carnagiul din cadă. 

Acolo se afla un cadavru - cadavrul unui bărbat, gol-pușcă la 
fel ca el - ai cărui ochi nemișcaţi priveau în tavan. Gâtul 
bărbatului fusese tăiat și pieptul deschis, scoțându-i-se la iveală 
inima și plămânii. 

Și, deși Glen nu se îndoia că omul era mort, se uita, 
înmărmurit de o groază incredibilă, cum inima bătea regulat și 
plămânii se ridicau și coborau în ritmul adânc, lent și constant al 
somnului. 

Glen încercă din nou să tipe, se împletici, se împiedică și se 
trezi că plonjează direct spre cadavru. Instinctiv, își întinse 
mâinile ca să amortizeze căderea, dar văzu cu o repulsie 
neputincioasă cum mai întâi degetele, apoi mâinile în intregime 
dispăreau în interiorul organelor vitale ale cadavrului. Glen se 
înecă de greață, îşi simti stomacul strângându-i-se și îşi dădu 
seama că va vomita. Se prăbuși în cadă, rostogolindu-se peste 
cadavru, și răceala jilavă a pielii acestuia îi dădu fiori de gheață. 
Dar în acel moment cadavrul păru că învie și îşi încolăci brațele 
în jurul lui, trăgându-l către el. 

Capul i se mișcă, apoi și ochii clipiră. 

Gura începu să se miște și ea, iar Glen simti niște buze pe gât. 

Mai întâi niște buze, apoi niște dinți. 


254 


Când groaza și repulsia atinseră punctul culminant, Glen îşi 
adună toate forțele și se smuci din macabra îmbrățișare. 

— Nu! strigă el regăsindu-și în sfârșit glasul. Nu! 

e 

— Nu! urlă încă o dată Glen și de data aceasta se ridică glonţ 
în picioare. 

Coșmarul încetă când Glen se trezi, dar imaginea sinistră a 
cadavrului din cadă îi era deja întipărită în memorie pentru 
totdeauna. 

Timp de câteva secunde nu știu unde se află. Rămase 
nemișcat, trăgând adânc aer în piept pentru a-și regăsi 
respiraţia, tremurând, așteptând să se elibereze din încleștarea 
visului însângerat. Simţi cum îi bate inima cu putere și o nouă 
teamă puse stăpânire pe el. Un alt infarct! Dar, pe măsură ce se 
trezea de-a binelea, bătăile inimii se potoliră până când își 
reluară ritmul regulat. După ce se calmară palpitaţiile, Glen se 
uită în jur. Pereţii bej pătaţi de sânge dispăruseră, o dată cu 
încăperea în care fusese închis. Se afla pe platforma provizorie 
din faţa ascensorului Clădirii Jeffers. Incet-încet începu să-și 
amintească. Venise în centru să se uite la clădire și urcase până 
în vârf. 

Reușise să ajungă până la marginea platformei și își impusese 
să se uite în jos. 

Intrase în panică! Îl cuprinsese un val de ameţeală și avusese 
acea senzaţie oribilă a abisului care îl înghițea, îl trăgea în 
adâncurile lui, aproape absorbindu-l ca o pompă peste marginile 
platformei. Simţise că se apleca în afară, când... 

Ceva - sau poate cineva? - îl oprise. 

După aceea, nimic. 

Doar coșmarul. 

Glen se uită la ceas. Era aproape patru. Dar era zece și 
jumătate când venise aici! Cum era posibil să fi zăcut 
inconștient pe platformă aproape toată ziua fără să-l observe 
nimeni? Oare muncitorul care îl însoţise o parte din drum nu-și 
pusese întrebarea de ce nu mai cobora? Sau fata de la birou? N- 
ar fi fost normal să se întrebe dacă nu păţise ceva când văzuse 
că nu se întorcea să restituie casca de protecţie? Ridicându-se 
în picioare, Glen deschise ușa ascensorului și apăsă pe butonul 
de coborâre, iar liftul se puse în mișcare spre parter. 


În timpul coborârii, avu grijă să nu privească decât ușa cuștii 
metalice, să nu se uite în jos, nevrând să riște o altă criză de 
acrofobie ca aceea care aproape că îl omorâse mai devreme. 
Ascensorul se opri zăngănind și Glen oftă de ușurare. Dar, când 
ajunse în biroul șantierului, toată îngrijorarea îi reveni cu 
aceeași intensitate: Janie Berkey îi zâmbi cuceritor, iar apoi îi 
spuse: 

— A durat puţin! Probabil că v-aţi găsit stiloul imediat ce ați 
coborât din lift! 

Glen nu fu în stare decât să-i facă un semn rapid de 
încuviinţare din cap, puse casca de protecţie pe raft, alături de 
celelalte, și ieși în grabă din birou. 

larăși avea un gol de memorie. 

larăși nu știa ce făcuse timp de câteva ore din zi. 

Era evident că fusese plecat undeva. 

Dar unde? 

Și ce făcuse acolo? 

Îi reveni în minte coșmarul însângerat. 


e Capitolul 49 


Articolul va domina prima pagină. Anne știa asta, ca și faptul 
că ar trebui să fie încântată. În schimb, era înspăimântată. Era 
ora patru și jumătate și terminase articolul despre moartea lui 
Rory Kraven. Mai vorbise o dată cu Mark Blakemoor, sperând că 
poate îi va spune că se făcuse o greșeală, că amprentele lui 
Rory Kraven nu se potriveau cu cele găsite pe cuțitul cu care 
fusese ucisă Joyce Cottrell. 

Dar el nu numai că îi confirmase identificarea lui Rory Kraven 
ca asasin al lui Joyce Cottrell, dar îi mai spusese și că laboratorul 
constatase că părţi din palma dreaptă a lui Rory corespundeau 
urmelor găsite în bucătăria lui Shawnelle Davis. 

În final, Anne îi lăsase un mesaj pe E-mail lui Vivian Andrews, 
în care îi sugera să nu se ocupe decât de părțile clare ale 
poveștii până vor reuși să deslușească măcar o parte din 
întrebările care pluteau ca o ceață groasă asupra evenimentelor 
petrecute în acea dimineaţă în apartamentul sordid de pe 
Sixteenth Avenue. 

Cine? 


Și de ce? 

Cine putea să știe că fratele lui Richard Kraven le ucisese pe 
Shawnelle Davis și Joyce Cottrell când poliția nu-și asumase 
responsabilitatea de-a afirma fără echivoc nici măcar că 
asasinatele fuseseră comise de aceeași persoană? 

Întrebările încă îi frământau mintea lui Anne când părăsi 
redacția ziarului Herald, ieși în cenușiul după-amiezei și o luă pe 
Denny Street, spre Capitol Hill, îndreptându-se spre casă. Partea 
cea mai urâtă - și care ameninţa să o înnebunească de tot - era 
apariţia mesajelor. În cele din urmă îi spusese lui Mark 
Blakemoor despre mesajul apărut pe computerul ei din senin în 
după-amiaza trecută. Deși o ascultase cu atenţie în timp ce ea Îi 
povestise fiecare detaliu, îi pusese la sfârșit o serie de întrebări 
la care nu era pregătită să răspundă. 

În după-amiaza trecută el încă se afla în curtea casei ei când 
găsise mesajul. De ce nu-i spusese atunci? 

Nu-i pomenise lui Blakemoor nici de undiță. 

De ce? 

Degetele i se încleștară pe volan. Uite așa, pentru că nu 
însemna nimic. Și nu avea nimic de-a face cu mesajul de pe 
computer, cu uciderea lui Kumquat sau cu alte chestii de genul 
ăsta! Glen îi explicase de unde apăruse momeala. O cumpărase 
el! Nu era decât o coincidență faptul că era confecționată din 
penele și blana care puteau proveni de la animalele de casă ale 
copiilor ei. Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i trecea prin cap? Că 
cineva - un necunoscut care pretindea că era Richard Kraven - 
intrase pe furiș în casa ei, făcuse o momeală pentru pescuit, fi 
ucisese pisica și la sfârșit îi lăsase un mesaj pe computer? 

Anne ajunse la concluzia că toată povestea friza nebunia; 
începea să i se pară până și ei că se comportă paranoic. La două 
străzi de casă, tăie drumul pe Sixteenth Street și înjură cu voce 
tare când trecu încet pe lângă o rulotă voluminoasă, care ocupa 
două locuri de parcare: cel pe care își lăsa ea de obicei mașina 
și încă unul. În cele din urmă, găsi un loc de parcare în 
următorul cvartal și se întoarse pe jos acasă, aruncând încă o 
privire spre rulotă înainte de a intra în casă. 

— Hei! strigă ea. E cineva acasă? 

— Aici! strigă Glen din cămăruţța de lucru. 


257 


Anne își lăsă geanta sub masa de lângă scară și intră în 
camera de lucru. Glen stătea la planșetă și o privi cu un aer 
vinovat când intră. 

— Nu lucrez, îi explică el, doar îmi pierd timpul pe aici. 

Ocolind masa, ea se duse să-l sărute. 

— Asta ai făcut toată ziua? Ţi-ai pierdut timpul? 

Ea îl simţi încordându-se, dar imediat dădu din cap. 

— Cam așa ceva, spuse el. Tu ce ai făcut? 

Așezându-se pe scaunul din faţa biroului său, Anne îi povesti 
lui Glen despre uciderea lui Rory Kraven. 

In timp ce o asculta pe soţia lui, lui Glen îi veni în minte o 
imagine. 

O imagine din visul pe care îl avusese în această după- 
amiază. 

O imagine care era, până la cele mai mici detalii, o descriere 
perfectă a cadavrului lui Rory Kraven, care fusese, după cum îi 
relatase Anne, găsit în cada din baia sa în acea după-amiază. 

Dar visase totul, își zise Glen. În mod cert, nu fusese decât un 
vis. 


e Capitolul 50 


Fratele mai mic 
al ucigașului în serie 
a fost găsit mort 
Numele lui Rory Kraven este legat 
de o nouă serie de crime în Capitol Hill 


Cadavrul lui Rory Kraven, 41 de ani, fratele criminalului în 
serie Richard Kraven, executat cu puţin timp în urmă, a fost 
găsit ieri după-amiază în apartamentul lui din Capitol Hill. 
Victimă a unui atacator despre care până acum nu se știe 
nimic, tânărul Kraven a suferit mai multe răni prin 
înjunghiere. Cadavrul lui dezbrăcat și mutilat într-o manieră 
pe care surse din cadrul poliţiei au recunoscut-o ca fiind 
similară mutilărilor provocate de Richard Kraven victimelor 
sale a fost găsit în cada băii apartamentului de către mama 
sa în vârsta de 66 de ani. 

In cadrul cercetărilor efectuate de poliție asupra acestui 
asasinat de dată recentă din Capitol Hill, investigatorii au 


găsit probe concludente care leagă numele lui Rory Kraven 
atât de uciderea lui Shawnelle Davis, cât și a lui Joyce 
Cottrell. Detectivul Mark Blakemoor a confirmat faptul că 
amprentele lui Rory Kraven corespund celor găsite... 


Edna Kraven se uita furioasă la articolul de pe prima pagină a 
ediţiei de dimineaţă a ziarului Hera/d. Stătuse trează toată 
noaptea, prea înfricoșată ca să se ducă la culcare, fiind convinsă 
ca imaginea bietului Rory îi va alunga orice urmă de somn. Ştia 
că imaginea o va urmări toată viaţa. Nici chiar acum nu suporta 
să se gândească la asta - la felul în care păreau că o priveau 
ochii lui și la oribila rană de la gât! De n-ar mai fi deschis ușa 
apartamentului! Presimţise că era ceva în neregulă, simţise încă 
de când urcase scările. Și îi spusese și lui Anne Jeffers. 

Dar femeia aia nu scrisese nimic despre asta, își zise Edna 
supărată. Nu scrisese decât minciuni. De parcă n-ar fi fost de 
ajuns că dezgropase toate neadevărurile despre Richard - acum 
ticăloasa se mai apuca să scrie invenţii și despre Rory! 

Ce idee, că Rory le ucisese pe femeile alea! 

Era ridicol - Rory nu era în stare nici măcar să stea de vorbă 
cu o femeie. 

Edna văzuse la televizor fotografiile celor două femei. De 
calitate proastă - amândouă. 

Una dintre ele fusese o târfă, iar cealaltă un fel de pustnică. 
Ce să aibă Rory cu femei ca ele? 

Nu era clar că cine le ucisese îl omorâse și pe Rory? 

Erau niște incompetenţi, asta erau, își spuse Edna. Poliţia nu 
era în stare să-l găsească pe ucigaș, așa că dădeau vina pe 
bietul Rory cel prost. lar ziarista aia, care nu se lăsase până nu-l 
văzuse mort pe iubitul ei Richard, se dusese și scrisese totul în 
ziar! Edna se înfioră la gândul că toţi vecinii ei vor citi 
balivernele mâăzgălite pe toată pagina întâi a acestui ziar de 
dimineață. 

Ei bine, poate că nu avea cum să se pună cu poliţia, dar lui 
madam Jeffers o să-i arate ea! 

Deși nu se făcuse încă ora șapte, Edna răsfoi cartea de telefon 
până găsi numărul ziarului Seatt/e Herald. Formă numărul și o 
ceru pe Anne Jeffers. Strânse din buze când centralista îi spuse 
că ziarista încă nu sosise la lucru. 


— Nu, nu vreau să las niciun mesaj, spuse Edna când fata se 
oferi să o conecteze la mesageria vocală a reporterei. Vreau să 
vorbesc cu ea personal! 

Cu o furie crescândă, Edna deschise cartea de telefon la 
secțiunea cu persoane particulare și începu să caute la litera J. 


„„. pe cuțitul cu care a fost ucisă Joyce Cottrell, în timp ce o 
amprentă parţială a palmei prelevată din apartamentul lui 
Shawnelle Davis coincide cu o porţiune din palma dreaptă a 
lui Rory Kraven. 

Un mesaj nesemnat a fost găsit la locul acestei ultime 
crime, dar poliţia a refuzat până acum să facă public 
conţinutul acestuia, mulțumindu-se să afirme că nici biletul, 
nici rănile găsite pe cadavru nu duc la concluzia unei 
sinucideri. In același timp, surse ale poliţiei confirmă că nu 
există suspecți pentru această crimă. 

Se crede, totuși, că atacatorul era o persoană pe care 
Rory Kraven o cunoștea, căci la locul crimei nu s-a găsit 
niciun semn de luptă sau intrare forțată. Trei vecini, ale căror 
nume nu vor fi menţionate, respectându-le dorința de a 
rămâne anonimi, au afirmat că nu au auzit nimic deosebit 
ieri dimineaţă. Anchetatorii îi roagă pe cei care deţin 
informaţii legate de această crimă să contacteze Secţia 
Omucideri din... 


Când sună telefonul, Glen își ridică privirile de pe pagina 
ziarului Herald care stătea deschis pe masa din bucătărie. 
Așteptă să vadă dacă Heather sau Kevin nu răspund la telefonul 
din holul de la etaj, apoi răspunse el la cel montat la capătul 
tejghelei. 

— Alo? 

— Aș dori să vorbesc cu Anne Jeffers. 

Vocea pe care o auzi la celălalt capăt al firului - o voce de 
femeie - îl dădu lui Glen fiori reci pe șira spinării. 

— Este acasă? 

Simţi că i se face pielea ca de găină. 

— Nu, nu este, spuse Glen. A ieșit... 

Se opri brusc. Habar nu avea cu cine vorbea, dar ceva din 
glasul femeii îl făcu să se simtă... cum? 

Înfricoșat? Nu chiar. 


260 


Agitat? Aproximativ, dar cuvântul nu definea exact ceea ce 
simţea. 

Plin de neliniște - acesta era termenul, dar până când nu va 
ști cu certitudine cine era interlocutoarea lui și ce voia de la 
Anne, nu avea de gând să-i spună că soţia lui, nepăsătoare față 
de recentele evenimente, se dusese să facă jogging în Volunteer 
Park. 

— Doriţi să-i transmit ceva? 

După un moment de ezitare, femeia vorbi din nou. 

— La telefon este Edna Kraven. 

Glen își simţi tot trupul scăldat de o sudoare rece și îl cuprinse 
ameţeala. Se prinse de tejghea ca să-și recapete echilibrul, dar 
când degetele lui apucară placajul dur, ameţeala i se intensifică. 
| se făcu negru în fața ochilor, ca și cum ar fi fost pe punctul de 
a leșina. Vocea care îi răspunse Ednei Kraven după ce aceasta 
se prezenţă era complet diferită. 

— A, doamna Kraven, spuse vocea mieros. Soţia mea tocmai 
vorbea despre dumneavoastră acum câteva minute. Sunt sigur 
că va dori să vă vorbească. 

e 

Un băzâit... Glen auzea un băzâit și se simțea complet confuz. 
Apoi mintea i se limpezi, ameţțeala îi trecu complet și începu să- 
și amintească. Își bea cafeaua și citea ziarul, când sunase 
telefonul. Răspunsese și cineva - o femeie - întrebase de Anne. 
Se încruntă, încercând să-și amintească restul. Dar tocmai 
atunci ameţise și acum nu-și mai aducea aminte dacă femeia se 
prezentase sau nu. 

— Alo? spuse el la receptorul pe care încă îl ţinea în mână. 
Dar nu auzi decât sunetul specific al unui telefon care stătuse 
deschis prea mult timp. 

Se încruntă din nou și închise. 

Se hotărî să-l sune pe Gordy Farber chiar în această 
dimineaţă și să-i spună ce se petrecea cu el. 

Ultimele goluri de memorie, coșmarurile din ce în ce mai 
înspăimântătoare, amintirile pe care le avea despre lucruri la 
care era imposibil să fi fost martor... Dacă Gordy va spune că 
trebuia să se interneze din nou, o va face. | se întâmplau prea 
multe lucruri ciudate; ieri, când își pierduse cunoștința în vârful 
Clădirii Jeffers ar fi putut să moară. 


Dar când Anne se întorsese din parc după câteva minute și, 
văzându-i îngrijorarea din priviri și transpiraţia care îi acoperea 
trupul, îl întrebase cum se simţea, se mulțumise să ridice din 
umeri și să-i spună că totul era în regulă. Și, deși îi văzuse 
durerea din priviri când plecase, o oră mai târziu, după ce-i 
zărise plecând la școală pe Kevin și Heather, îi fusese imposibil 
să facă sau să spună ceva care să-i mai aline suferinţa. 

Așa că nu-l sună nici pe Gordy Farber. 


e Capitolul 51 


Anne se uită la ecranul computerului din faţa ei. Știa că 
articolul la care lucra era bun - un supliment la relatarea crimei 
din ziua precedentă, în care analiza personalităţile opuse ale lui 
Rory și Richard Kraven, sugerând că cei doi frați moșteniseră o 
„genă criminală” care îi transformase pe amândoi în ucigași în 
serie. Cu toate acestea, îi era aproape imposibil să se 
concentreze. Nu numai din cauza confuziei totale pe care o 
simţea în faţa celor întâmplate cu Rory Kraven, dar și în fața 
evenimentelor care îi marcau viaţa personală. 

Se gândea tot timpul la Glen, o frământa comportamentul lui 
ciudat, mai întâi bizara mărturisire a lui Joyce Cottrell cum că îl 
văzuse dezbrăcat, apoi povestea cu pisica. Până și ceva atât de 
obișnuit ca o momeală pentru pescuit ajunsese să o deranjeze. 
Și, mai presus de toate, Glen Jeffers pe care îl știa și de care se 
îndrăgostise nu ar fi lăsat-o să se ducă la lucru azi-dimineaţă 
fără măcar să o sărute, darămite să-i dea o explicaţie. Intre ei 
doi se căsca o prăpastie; o simţea adâncindu-se de la o zi la 
alta. 

Renunţând să se uite la ecranul computerului, puse mâna pe 
telefon și formă numărul lui Gordy Farber. Îl prinse chiar 
înaintea primului raport de gardă și îi relată pe scurt temerile ei. 

— Știu ca m-ai avertizat că se va schimba, dar nu m-aș fi 
așteptat la una ca asta, îi spuse ea. 

După o pauză, continuă: 

— Câteodată am impresia că trăiesc lângă un străin. Și nu 
este vorba numai de atitudinea lui, domnule doctor. Face lucruri 
care... 

— O să-l sun, o întrerupse Gordy Farber. 


Doctorul se uită la ceasul din cabinet; era deja în întârziere 
faţă de program și Anne era pornită serios pe vorbă. 

— O să-l sun imediat. Poate scot ceva de la el în dimineața 
asta. 

Anne simţi că i se ia o piatră de pe inimă. 

— Mulţumesc, domnule doctor Farber. Îți rămân 
recunoscătoare. Și o să mă suni și pe mine după ce vorbești cu 
el? 

Luându-și rămas bun, Anne tocmai se pregătea să se întoarcă 
la articolul ei, când văzu că era cineva pe celălalt fir. Apăsă pe 
butonul roșu care pâlpâia. 

— Anne Jeffers. 

— Sunt Mark. 

După o scurtă ezitare, se auzi: 

— Mark Blakemoor. 

Pe Anne ezitarea o făcu să zâmbească. Chiar credea că nu-i 
recunoștea vocea după atâţia ani în care se ocupase de cazul 
Kraven? Apoi zâmbetul i se topi pe buze când își dădu seama că, 
în momentul în care îi auzise vocea, sufletul i se umpluse de 
căldură. Aceeași căldură pe care o simțea când o suna Glen. O 
suna? Ce-i trecea prin cap? Tulburată, își mască neliniștea 
adoptând un ton profesional. 

— Ți-am recunoscut glasul, Mark. Ce s-a întâmplat? 

— Ce faci în dimineaţa asta? 

Anne se încruntă. Nu intra în obiceiurile detectivului să o ia pe 
ocolite, iar acum era ceva deosebit în tonul lui. Era mai mult 
decât nesiguranţă, era pur și simplu neliniște. 

— Nu prea știu, spuse ea prudentă. Am multe de... 

— Anulează totul, îi spuse Mark, iar ea se simţi de data 
aceasta de-a dreptul iritată. Cine se credea? Dar, când el 
continuă, iritarea ei se risipi. 

— Ascultă, nu pot să vorbesc despre asta la telefon - de fapt, 
poate că n-ar trebui să vorbesc deloc cu tine. Dar cred că 
oarecum ai dreptul să știi, cel puţin neoficial. Ințelegi? 

Anne înțelese. Ceea ce voia să discute cu ea era legat de 
uciderea lui Rory Kraven și nu era de publicat. Atunci de ce o 
mai sunase? Știa doar cât de mult îi displăcea când i se ofereau 
informaţii neoficiale pe care nu le putea folosi. 

— Anne, e ceva important, spuse Blakemoor, înţelegându-i 
perfect ezitarea și arătându-i că pricepuse. Crede-mă că, dacă 


263 


n-aș fi fost sigur că este vorba despre ceva ce trebuie să afli de 
urgenţă, nu te-aș fi sunat. 

— Unde și la ce oră? se hotărî Anne în cele din urmă. 

— La Red Robin peste o jumătate de oră e bine? 

— Ne vedem acolo. 

Douăzeci de minute mai târziu, când intră în restaurantul de 
pe Fourth Avenue, Mark Blakemoor o aștepta deja. Expresia de 
pe faţa lui era impenetrabilă și în mână ţinea strâns un plic 
mare. O escortă prin restaurant ţinând-o de cot, în timp ce 
însoțitoarea îi conducea spre separeul din fundul sălii, în jurul 
căruia erau numai mese goale. 

— Mulţumesc, Millie, spuse el. Chiar aveam nevoie să nu ne 
deranjeze nimeni astăzi. 

Însoţitoarea zâmbi. 

— N-aveţi pentru ce, dar nu am cum să ţin cele două mese 
goale și în timpul prânzului. 

— Am înţeles. 

Comandă cafea pentru amândoi, apoi așteptă să plece 
însoţitoarea și o fixă cu privirea pe Anne. 

— Cum stai cu stomacul azi? 

Privirile lui Anne se mutară automat asupra plicului care 
stătea pe masă în faţa lor. Simţi un început de greață când 
încercă să ghicească ce se afla în el. 

— Cred că bine, răspunse ea. Cât de rezistent trebuie să fie? 

Detectivul își înclină capul și nu-i răspunse direct. 

— O să-ţi arăt niște fotografii pe care nu le-a mai văzut nimeni 
din secție, îi spuse el. Sunt fotografiile unor oameni a căror 
moarte s-a presupus că a fost opera lui Richard Kraven. 

— S-a presupus? repetă Anne, devenind dintr-o dată mai 
atentă. Ce vrei să spui, Mark? 

Detectivul voinic de la Secția Omucideri îi susținu privirea. 

— Vreau să-mi dai cuvântul că tot ce vom discuta aici va 
rămâne numai și numai între noi. Nu ţi-am arătat nimic, n-ai 
văzut nimic, n-ai auzit nimic, nici măcar nu ai dedus nimic. 

— Atunci, de ce mai vorbești cu mine? 

Chiar și în lumina difuză din restaurant, Anne văzu cum 
detectivul roșește. 

— Pentru că îmi fac griji pentru tine și pentru că ai dreptul să 
știi ce știu și eu. 


264 


Anne simţi că i se umezesc ochii și puţin lipsi să nu întindă 
mâna și să și-o pună peste a lui. 

— Bine, încuviinţă ea. Să discutăm. Ai cuvântul meu că nu voi 
repeta nimănui nimic din ce-o să-mi spui. 

Detectivul deschise plicul și extrase o fotografie pe care o 
împinse pe masă către ea. Era o fotografie color lucioasă, de 
douăzeci și cinci pe treizeci și doi de centimetri. 

Era o imagine a locului crimei; cadavrul unui bărbat, a cărui 
goliciune era doar parțial ascunsă de un pâlc de rododendroni, 
era întins pe pământ, cu ambele braţe date în lături și un picior 
îndoit sub celălalt. 

Pieptul bărbatului era sfâșiat, iar inima și plămânii îi fuseseră 
smulși. 

— Eugene Maclntyre, spuse Anne încet, simțind că stomacul i 
se revoltă la vederea măcelăririi odioase comise asupra 
cadavrului. Victima numărul 6, nu-i așa? 

Mark oftă din greu. 

— Așa-i. lar asta, spuse el, a găsit medicul legist când i-a 
făcut autopsia. 

Îi împinse o altă fotografie, privind în jur gânditor, ca și cum ar 
fi vrut să se asigure că nu îi urmărea nimeni. Anne întinse mâna 
și întoarse fotografia cu faţa în sus. Era un colaj format din patru 
poze în care se arăta interiorul cavităţii toracice a lui Eugene 
Macintyre - cu toate organele interne înlăturate. A patra 
fotografie din colaj îi atrase imediat atenţia lui Anne. Nu înfățișa 
decât câţiva centimetri pătraţi din suprafața interioară a zonei 
dorsale a pieptului lui Macintyre. 

Gravate în ţesut, se deslușeau două semne perfect desenate: 


IN 


Fulgerul negru. Arătau exact ca două fulgere negre micute. 

În timp ce Anne se uita în tăcere la monograma grotescă, 
Mark îi întinse o altă fotografie și încă două, una după una. 
Toate erau la fel: colaje care cuprindeau porţiuni din ce în ce 
mai mărite ale zonei dorsale ale cavităţii toracice, ultima din 
fiecare serie ilustrând semnul celui care, după toate 
probabilitățile, era autorul omorului respectiv. O semnătură 
grotescă, gravată cu sânge. 


265 


— Toţi? întrebă Anne stupefiată. Pe toţi i-a însemnat astfel? 

Detectivul dădu din cap. 

— A fost singurul lucru pe care nu-l cunoșteau decât membrii 
echipei care a lucrat la caz. Era asul nostru din mânecă și l-am 
ținut secret. 

Își aţinti ochii asupra ei. 

— Spune-mi adevărul, Anne. Ştiai ceva despre asta? Ai auzit 
măcar un zvon? 

Anne răspunse fără să se gândească prea mult. 

— Niciodată. 

| se tăiase respirația. 

— Atunci uită-te la astea, spuse Blakemoor, scoțând ultima 
fotografie din plic. Fotografiile au fost făcute noaptea trecută, în 
timpul autopsiei lui Rory Kraven. 

În timp ce trăgea poza spre ea, Anne îşi dori să poată renunţa 
să se mai uite și la această ultimă fotografie, dar știa că era cu 
neputinţă. Întoarse fotografia cu faţa în sus. 

Era același tip de colaj, dar de data aceasta prima imagine 
era a cadavrului lui Rory Kraven în întregime. Apoi începeau 
imaginile mărite, culminând cu același prim-plan dătător de fiori, 
cu terifianta monogramă a lui Richard Kraven înfățișând un 
fulger. 

Dar era imposibil. 

— Bine, dar l-am văzut murind, șopti Anne cu o voce 
strangulată. Pentru numele lui Dumnezeu, Mark, am fost acolo! 
L-am văzut cum moare! 

— L-am văzut murind pe Richard Kraven, încuviinţă Mark 
Blakemoor pe un ton mohorât. Dar nu l-am văzut murind pe 
autorul acestor crime. 

Anne se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul banchetei, 
încercând să priceapă sensul spuselor lui Mark. 

Dar înțelesul era clar ca lumina zilei: se înșelase. Toţi se 
înșelaseră. 

— Și mesajele? întrebă ea, agăţându-se cu disperare de 
ultimul pai. Sunt sigură că erau falsificate. Dacă tipul ăsta a 
putut să imite scrisul lui Richard Kraven, atunci a putut și să... 

Tăcu, căci își dădu seama de lipsa de logică a raționamentului 
ei. 


266 


— Singura persoană care știa de monogramă este persoana 
care a comis crimele, spuse Mark Blakemoor, dând glas 
gândului care o făcuse pe Anne să tacă brusc. 

Mintea ei începu să lucreze. Trebuia să existe o explicaţie - 
trebuia! 

— Un complice, încercă ea. Dacă Richard Kraven a avut un 
complice... 

— Nu ţine, o întrerupse Mark. M-am gândit și eu la asta. 
Ucigașii în serie nu au complici. E ca masturbarea - o practică 
solitară. 

— Bonnie și Clyde... începu Anne. Familia Manson... 

— Nu-i același lucru. Bonnie și Clyde erau spărgători de bănci 
și atât. E adevărat, violenţi, dar spărgători de bănci. Banda lui 
Manson era un cult. Și în cultele astea e greu de păstrat un 
secret. Mai devreme sau mai târziu cineva tot vorbește. În cazul 
nostru, n-am auzit nicio vorbuliță de la nimeni. Niciun zvon, 
nimic. In afară de insistența cu care susținea Richard Kraven că 
nu era vinovat. 

Anne își aţinti privirea asupra lui. 

— Și acum reiese c-a avut dreptate? 

Dar era imposibil! Fusese condamnat! 

— Și procesul lui? 

— Am vorbit cu procurorul. S-au găsit aceleași semne și pe 
cadavrele din jurisdicţia lui și le-au ţinut secret, la fel ca noi, din 
exact aceleași motive. Trebuie să ai ceva la mână de care 
nebunii să nu știe, altfel îţi pierzi tot timpul sortând mărturii 
false. 

Anne se simțea ca lovită de ceva greu în moalele capului. Ce 
făcuse? Cum fusese posibil să se înșele în halul ăsta? Încercă să 
se consoleze cu gândul că nu fusese singură - întreaga echipă 
care lucrase la caz fusese convinsă că Richard Kraven era omul 
pe care îl căutau. 

Dar ea fusese cea care se năpustise asupra lui Kraven când 
primele bănuieli căzuseră asupra lui, ea fusese cea care îl 
condamnase în presă înainte măcar să înceapă procesul. Ea 
fusese cea care insistase cu încăpățânare că numai pedeapsa cu 
moartea putea proteja populaţia împotriva lui. 

— Ce înseamnă asta? întrebă ea, dar, chiar în timp ce rostea 
aceste cuvinte, știu răspunsul. 


Karma? Pedeapsa divină? Din ziua execuţiei lui Richard 
Kraven lumea ei începuse să se destrame. Mai întâi fusese 
atacul de cord al lui Glen, apoi schimbarea lui, care îl 
transformase într-un străin. 

Și acum asta. 

Nimeni, în afară de ea, nu era vinovat de toate acestea. 
Distrusese un om nevinovat și acum trebuia să plătească pentru 
ceea ce făcuse. 

— Înseamnă că cel în locul căruia a murit Richard Kraven este 
încă în libertate, răspunse Mark Blakemoor, simțind chinul lui 
Anne și punându-și în cele din urmă mâna peste a ei. Şi având în 
vedere că a însemnat cadavrul lui Rory, aș zice că intenţionează 
să-și reia activitatea de unde-a lăsat-o când a făcut o pauză ca 
să vadă cum o încasează Richard Kraven în locul lui. 

Anne auzi cuvintele lui Mark, știu că ceea ce auzea era corect, 
dar ceva din interiorul ei refuza să accepte totul. Ceva nu era în 
regulă în toată povestea. Sau era pur și simplu incapabilă să 
admită că se înșelase? Era atât de marcată de sentimentul de 
vinovăţie, încât refuza să accepte faptele? 

— Ştii ceva? Hai să plecăm de aici, îl auzi pe Mark. 

In tăcere, îl lăsă s-o conducă afară din restaurant și, când el o 
înconjură protector cu braţul, nu făcu niciun gest să-l respingă. 
Se apropie de el și mai mult, fără să-și dea seama, 
recunoscătoare că găsea un sprijin în lumea care se prăbușea în 
jurul ei. 


e Capitolul 52 


Glen ridică telefonul din capătul holului și recunoscu imediat 
vocea lui Gordy Farber. 

— Ce mai e nou, Glen? întrebă cardiologul cu o voce egală, în 
ciuda îngrijorării pe care o avea. 

Desigur, teama pe care o văzuse la pacientul său alaltăieri, 
când Glen venise la el, nu se estompase; deși acum Anne Jeffers 
era îngrijorată, el suspecta că temerile ei erau alimentate mai 
mult de ceea ce se petrecea în afara casei decât de ceea ce s-ar 
fi putut petrece în propria casă. Totuși, se gândi să afle ceva de 
la Glen. 

— Ce s-a mai întâmplat? lar vreuna din acele căderi? 


268 


Glen își aminti că intenţiona să-l sune pe Gordy chiar în acea 
dimineaţă. De ce o fi vrut? Privi scurt la ceas. Trecuse aproape o 
oră de când terminase curăţenia prin bucătărie și... 

Și ce? Nu-și putea aminti. Încă o oră dusă din viață. Drace! 

— De fapt, aveam de gând să te sun chiar în dimineaţa asta, 
Gordy, spuse el. Mă simt de parcă aș avea Alzheimer în loc de 
probleme cu inima. leri... spuse el, când se auzi soneria la ușă. 
Așteaptă, Gordy, sună cineva la ușă. 

Lăsând receptorul pe masă, se îndreptă spre ușă și îi deschise 
unei femei corpolente, îmbrăcată cu o rochie mulată, care îi 
zâmbea timid. Pentru vârsta ei, trecută de 60 de ani, avea cam 
mult machiaj. Părul ei negru era strâns pe cap încercând să 
sugereze stilul French twist al anilor '60. Totuși, era sigur că nu 
o văzuse mai înainte, deși figura îi părea cunoscută de undeva. 

— Domnul Jeffers? întrebă ea. Sunt Edna Kraven. 

Deși pornise spre ea, aceeași amețeală de mai devreme îl 
apucă iarăși. Dădu un pas înapoi, luptând cu negura care deja îl 
înconjurase. Nu putea face nimic, deși lupta cu prezenţa tot mai 
puternică pe care o simţea crescând în interiorul său. O 
prezență furioasă... 


— Nu-i lăsa, mamă! Te rog, nu-i lăsa! 

— Tu ești băieţelul mamei curajos. Nu vor să-ți facă nimic rău. 
Vor să te-ajute. 

Dar Richard Kraven ştia că nu-l vor ajuta. Îi vor face rău, exact 
ca și data trecută, așa cum îi făcuse și tatăl său. Acum mâinile 
lor îl vor atinge, deși el încercă să se agate de femeia care-i 
privea mâinile care implorau ajutor. 

Una dintre figurile în alb se aplecă după el, dar Richard se 
lăsă pe vine, încercând să scape, luptând cu lacrimile ce-i 
acopereau vederea. Stia însă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi tipat. 
Tatăl său îl învățase demult acest lucru. În ciuda eforturilor sale, 
omul în halat alb îl ridică, ținându-i mâinile strânse pe lângă 
Corp. 

— Stai potolit, spuse el. Cred că nu mai vrei să te punem în 
cămașă din nou, nu-i așa? 

Richard simţi iar spaimă și clătină din cap. Ultima dată când 
mama sa îl adusese aici și el încercase să-i spună ce-i făcuse 
tatăl său, iar ea nu-l crezuse, se enervase rău, iar oamenii aceia 
ÎI puseseră într-o cămașă cu mânecile legate la spate, încât nu- 


269 


și putuse mișca brațele deloc. Atunci se speriase mai tare ca 
niciodată, chiar mai tare decât atunci când tatăl său îl trântise 
pe jos - însă cămașa de forță nu fusese cel mai rău lucru. Și nici 
băile în apă cu gheață. Cel mai rău fusese atunci când, ajuns în 
această zi aici, mama sa îi spusese „este spre binele tău", și „nu 
doare deloc”. 

Bineînţeles că nu era adevărat. Îl duruse mai rău ca niciodată, 
Chiar mai mult decât șocul provocat de tatăl său. Incă o dată se 
uitase la mama sa, dar aceasta, în loc de ajutor, îi zâmbise 
blând, ca și cum nu ar fi fost nimic rău. 

— Acum vei fi un băiețel cuminte, Richard. Vei fi băieţelul 
cuminte al mamei, așa cum ai fost mereu. 

Apoi ea se întorsese și se dusese spre ușă, fără să se uite 
înapoi, lăsându-l cu omul acela mare în haine albe. In ziua aceea 
nu plânsese deloc. Nu plânsese nici când îl duseseră în camera 
cu patul tare cu șipci subțiri cu care-l țineau imobilizat. 

Nu plânsese nici când îi legaseră firele electrice de cap și nici 
când șocul electric îl făcuse să creadă că avea să moară. 

De fapt, nu plânsese deloc. Îşi zisese tot timpul că trebuia să 
fie băieţelul cel mai cuminte al mamei. 

Dar starea neplăcută - întunericul, furia rece pe care se 
străduise s-o ascundă - începea să se amplifice. 

Creștea zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună. 

An de an furia devenise tot mai mare, monstruoasă. 

Si mama sa nu era acolo niciodată. 

Totdeauna, indiferent ce s-ar fi întâmplat, ea rămăsese cu 
convingerea că era bunul băiețel care o iubea la fel pe cât 
spunea ea că-l iubește. 

Însă el știa mai bine. Orice ar fi spus mama sa, el știa că nu-l 
iubea - că nu-l iubise niciodată. Dacă l-ar fi iubit l-ar fi apărat de 
tatăl său și de oamenii în alb cu aparatele acelea groaznice, 
care făceau mai rău chiar decât tatăl său. 

Nu, ea nu îl iubea: îl ura la fel de mult cum o ura și el. 


— Nu vrei să intri? 

Vorbele ce ieșeau din gura lui Glen Jeffers erau de fapt ale lui 
Richard Kraven, în timp ce deschise ușa mai larg, pentru a-și 
lăsa mama să intre în hol. Vorbeam la telefon, poţi să mai 
aștepți o clipă? 

Ea înclină elegant capul, în semn de aprobare: 


— Sper că nu te deranjez. 

— Nu, nici vorbă, dădu el din mână. 

Luând apoi telefonul, vorbi scurt: 

— Gordy, mă tem că a intervenit ceva. Te sun eu mai târziu. 

Fără a aștepta răspunsul, puse receptorul la loc, își luă ușor 
mama pe după umeri și o conduse în living. 

— Ce bine că ai venit, spuse el. 

Edna se lăsă ușor neliniștită pe marginea canapelei, fixând cu 
privirea mobila camerei. Unele piese, își zise ea, erau la fel de 
frumoase ca și lucrurile lui Richard. Același gust. Desigur că nu 
femeia aceea oribilă cu care fusese căsătorit avea gustul ăsta. 
Intorcându-și ochii către gazdă, inima îi tresări. Deși nu semăna 
deloc cu Richard, Glen îi amintea de fiul său. A, vocea, desigur. 
Felul minunat, elegant, de a vorbi. Ba chiar și ochii. Nu chiar 
aceeași culoare, dar aceeași profunzime - puterea de a 
pătrunde în interiorul omului. 

— Tocmai mă gândeam, spuse ea, răsucind inconștient 
nasturii rochiei. Ai fost atât de amabil cu mine la telefon de 
dimineaţă, că m-am gândit să vorbesc cu tine în locul soţiei. 
Dacă aș putea să te fac să înţelegi totul despre Richard. Nu știi 
cât m-a durut când soţia ta a scris lucrurile acelea îngrozitoare 
despre el. 

— Ba înțeleg, zise el amabil. Crede-mă că știu exact ce simţi. 

Edna Kraven se lumină: 

— Ah, știam că nu mă înșel în privinţa ta. Ştiam eu! Ştii, îmi 
aduci aminte de Richard. Mi-am dat seama când ţi-am auzit 
vocea azi-dimineaţă. Trebuia să te văd. 

— Sunt bucuros că ai zis-o, spuse el încet. 

El o studie mai atent. Acum era cu patru ani mai în vârstă 
decât prima dată când o văzuse, dar nu se schimbase mult. 
Aceleași haine ieftine de poliester, iar părul avea aceeași 
coafură stupidă pe care ea o considera sofisticată. În combinaţie 
cu machiajul mult prea bogat, părea una dintre acele 
animatoare de provincie venite să danseze lasciv la bară într-un 
local din Las Vegas. Cu acea totală detaşare critică a minţii, 
Glen Jeffers, alias Richard Kraven, încercă să analizeze cum se 
putea ca o femeie așa plictisitoare să inspire atâta dragoste - 
chiar adoraţie - fratelui său. 

Poate, își zise el, din cauza asemănării mari dintre ei. Sau 
poate că era cu totul altceva - acel sentiment pe care îl au cei 


271 


de condiţie intelectuală modestă precum Rory și Edna faţă de 
cineva de condiţia lui. 

— N-ai idee ce mult înseamnă pentru mine faptul că ai venit, 
spuse el. Durerea pe care ai resimţit-o... 

Edna îi luă cu degetele sale umede mâna: 

— Nici nu te gândești, șopti ea cu răsuflarea sacadată, nici nu 
te gândești ce mult îmi lipsește Richard al meu. Obișnuiam să 
facem unele lucruri numai de noi știute. 

Ochii ei se mutară spre fereastră. 

— Și asta ar fi mașina ta? întrebă ea în șoaptă. Richard al meu 
avea una la fel, cu care obișnuia să ne ducem la munte uneori. 
Numai noi doi. 

Un zâmbet miji în colţul gurii lui Glen: 

— Da? Ei, așa și este, aceea este mașina mea cu rulotă. Chiar 
înainte să vii mă gândeam că n-ar fi rău să mă duc un pic la 
munte, la pescuit. Poate ai vrea să vii și tu. 

Edna Kraven roși: 

— O, nu am vrut să spun asta, să mă invit singură. Eu doar... 

— Dar vreau să vii cu mine. Nici nu mă gândesc altfel. 

Se ridică în picioare. 

— Mai am câteva lucruri de pus în ea și putem pleca pregătiți 
de picnic. 

În timp ce Edna Kraven aștepta agitată în living, cel ce 
devenise Richard Kraven cobori în pivniţă și luă ultimele cutii pe 
care le avea de pus în mașină. 


e Capitolul 53 


Se făcuse amiază când Anne se întoarse la birou. Se simţea 
absolut epuizată și, chiar dacă nu dormise de cel puţin o 
săptămână, știa că nu insomnia era cauza epuizării. Lăsându-se 
în scaun, rămase cu mâinile împreunate preţ de câteva minute, 
înainte de-a șterge articolul pe care îl scria când sunase Mark 
Blakemoor. Ecranul gol părea să râdă de ea după ce textul 
dispăru. 

Dar nu era un simplu text dispărut; parcă îi dispăruseră ani 
întregi din viaţă. 

Tastă ceva la calculator și imediat apăru lista de fișiere pe 
care le scrisese despre Richard Kraven de-a lungul anilor. 


272 


Richard Kraven, care era mort și îngropat. Richard Kraven, care 
dacă Mark Blakemoor avea dreptate, nu era cel pe care-l 
căutau. Nu era cel pe care-l executaseră. 

Ea afișa articol cu articol, citind fragmente din ce scrisese, 
începând cu primul cadavru găsit mutilat în Seward Park. 
Următorul fusese găsit în spatele cascadei Snoqualmie o lună 
mai târziu, iar un altul lângă Lacul Sammamish la mai puţin de-o 
săptămână. Aceste cadavre nu aveau puncte sau semne 
comune care eventual ar fi putut atrage dorinţa de-a ucide a 
psihopatului. X 

Calea care o dusese la Richard Kraven fusese istovitoare. In 
acel moment, ca și acum, nu existase niciun indiciu care să facă 
legătura între el și crime. Niciun martor, nicio urmă de sânge, 
nicio armă incriminată. Încet-încet, se conturase o imagine 
vagă. Erau oameni care spuneau că văzuseră câteva victime 
vorbind cu cineva: cu un bărbat. Cu fiecare cadavru găsit, se 
contura tot mai puternic un indiciu: cele mai multe victime își 
petrecuseră o parte considerabilă din timp în zona universităţii. 
Unele victime trăiseră acolo, unele munciseră acolo, iar altele 
chiar studiaseră la universitate. 

Imaginea începea să prindă conturul omului care fusese văzut 
stând de vorbă cu victimele. 

Un om a cărui schiţă de portret, când se adunaseră faptele, 
aducea foarte mult cu Richard Kraven. 

Câţiva martori precizaseră că văzuseră o mașină cu rulotă în 
zonele în care se găsiseră apoi cadavrele. 

Richard Kraven avea și el o rulotă. Anne simţi cum i se 
strânge stomacul amintindu-și, fără să citească, modul cum se 
folosea Richard Kraven de mașină. 

Mersul la pescuit. 

Sheila Harrar povestise chiar acum câteva zile că fiul său, în 
ziua când plecase din apartamentul lor din Yesler Terrace îi 
spusese mamei sale că se duce la pescuit. La pescuit cu Richard 
Kraven! 

Oare din cauza aceasta avusese ea reacţia aceea de furie 
când văzuse rulota parcată în fața casei lor? Pentru că asociase 
mașina cu Richard Kraven? Și de aceea fusese așa de rea când 
Glen îi spusese că se ducea la pescuit? Doar pentru că era 
hobby-ul lui Richard Kraven? 


Era ridicolă. Sute de mii de oameni practicau pescuitul. Era 
chiar un tip de la Times, un editor, care se contaminase cu 
această patimă subit. Dacă acela putea, de ce nu și Glen? 
Gândurile zburau de la una la alta, când brusc, își aminti că în 
acea zi în care el încă era la spital, îi ceruse lui Kevin să-i aducă 
datele despre Richard Kraven. De ce? Glen fusese întotdeauna 
de părere că obsesia ei în legătură cu criminalul era morbidă; 
atunci, de ce devenise subit interesat de Kraven? Și încă să-i 
fure și hobby-ul! Încet, își spuse Anne. Așa ajung oamenii 
nebuni. Indiferent ce ar gândi Mark Blakemoor, și-a găsit un nou 
hobby, așa cum i-a recomandat doctorul. Dar când îi veni alt 
gând în minte, acesta i se păru așa de hilar încât începu să râdă 
tare: care dintre hobby-urile lui Richard Kraven le împrumutase 
Glen: pescuitul sau omuciderea? Plutea o ușoară toropeală în 
biroul de știri când toţi cei care o auziseră se uitară dintr-o dată 
la ea. Zâmbetul îi muri atunci pe buze, și începu să se uite la 
ecran, ca și cum ar fi scris un articol interesant. 

O clipă mai târziu zumzetul obișnuit se reluă, Anne fiind 
uitată. Undeva, într-un colț al minţii ei răsări o idee, dar era atât 
de vagă încât nu o putu aduce la suprafaţă. Era ceva care îi 
scăpa - ceva ce știuse odată, sau auzise. 

Un zvon? 

O teorie? 

Erau niște frânturi de informaţie care erau îngropate undeva 
în computerul ei, sau poate în subconștient. Știa că era o 
singură cale să găsească firul: să caute în toate fișierele pe care 
le scrisese vreodată despre Richard Kraven. Și nu numai acolo. 
Toate notițele, ciornele luate la interviurile pe care le avusese în 
legătură cu el, terminând cu stenogramele de la proces și de la 
apelurile ulterioare. Mii de pagini ce se aflau stocate în 
computer. 

Luptând cu oboseala ce ameninţa să o învăluie, se strădui să 
termine de citit ce-și propusese. Era vorba de zile întregi, poate 
de săptămâni, dar știa că undeva în acele fișiere va găsi ceva - 
un mic amănunt - care îi va da cheia asasinării lui Rory Kraven. 
În ciuda a ceea ce spusese Mark Blakemoor, în ciuda a tot ceea 
ce-i spusese, Anne Jeffers era convinsă de un lucru: nu se 
înșelase asupra lui Richard Kraven. Fusese un asasin. Fusese 
condamnat pentru crimă și fusese executat ca un criminal. 


274 


Era mort, iar Anne nu credea în fantome. De aceea cineva 
probabil că juca un joc teribil. Incet, la rece, Anne începu să 
analizeze faptele. Un complice. Trebuia să fie un complice, 
indiferent ce susținea Mark Blakemoor despre criminalul în serie 
solitar. La urma urmei, Richard Kraven nu fusese deloc conform 
cu vreun tipar. Așa că era cineva în viaţă, căruia Richard Kraven 
îi spusese secretele sale. Unul pe care îl învățase să-i imite 
perfect scrisul. Chiar și asta, din câte știa ea, era perfect posibil. 

Dar cine ar fi putut avea dorinţa să aștepte până ce Richard 
Kraven avea să fie executat, și apoi să reia oribila ocupaţie a 
acestuia, doar pentru a demonstra că Richard Kraven fusese 
nevinovat? 

Putea fi cineva atât de atașat de un monstru ca Richard 
Kraven? Nici măcar nu-și putea imagina. Totuși, nu exista altă 
posibilitate. Și dacă persoana exista, ea o va găsi. Asta dacă nu 
o va găsi el primul. E 

Îi veniră în minte ultimele cuvinte ale lui Richard Kraven: Asta 
e regretul meu, Anne, că nu voi putea să te privesc când vei 
muri, așa cum vrei tu să mă vezi pe mine! 

Brusc, își dădu seama că exista o singură posibilitate ca 
ucigașul lui Rory Kraven să știe că Rory o ucisese pe Joyce 
Cottrell: trebuia să fi fost acolo în acea noapte. Acolo, pândind 
casa. 

Fusese observată de el! 

Simţi atingerea de gheaţă a fricii, care îi făcu pielea să se 
strângă, gândindu-se că cineva ar putea pândi în noapte și casa 
ei, așteptând să o ucidă pe ea sau poate întreaga familie. Se 
pregătea să intre în casă când cei dinăuntru dormeau? Unde era 
individul acum? Poate că deja pândea casa. Și pe copii. 

Se uită la ceas: era deja trei și un sfert. Dacă Heather nu 
plecase încă de la școală, putea să-i spună să-l ia pe Kevin și să 
stea cu el. Dacă erau împreună poate erau mai în siguranţă, dar 
Kevin umbla întotdeauna de capul lui. 

Cuprinzând-o panica, puse mâna pe telefon să cheme școala 
la care învăța Heather. Câteva minute mai târziu, care i se 
părură o eternitate, auzi vocea directorului adjunct la telefon: 

— Îmi pare rău, doamnă Jeffers, spuse Sheila Jones, cu o voce 
pregătită pentru părinții îngrijoraţi din nimic, am sunat-o pe fiica 
dumneavoastră pe pager, dar nu răspunde. Cred că deja nu mai 
este în școală. Pot să vă ajut cu ceva eu sau un alt profesor? 


275 


Închizând, Anne formă numărul de acasă și răsuflă ușurată 
când i se făcu legătura: 

— Glen? Dacă ești acasă, ridică receptorul! Sunt eu și sunt 
îngrijorată pentru copii. Dacă nu ești și vii repede, poţi să iei 
mașina și să te repezi la școala lui Kevin? S-a întâmplat ceva și - 
drace! - n-am timp să-ţi explic acum. Fă asta pentru mine, bine? 
Mersi, dragule, ne vedem mai târziu. 

Punând receptorul la loc, stătu o clipă, dorind să i se 
risipească panica. Unde era Glen? De ce nu era acasă? Se 
întâmplase ceva? 

Ajunge! își spuse ea. Tine-ti firea. Poţi să faci ceva cu cap sau 
să stai să te văicărești. E alegerea ta. 

Trebuia să-l găsească pe omul care îl ucisese pe Rory Kraven, 
omul care o obseda. Undeva în fișierele ei era un indiciu care să 
o ducă la el. Trebuia să fie. Trebuia să existe o urmă a persoanei 
atât de atașată de Richard Kraven și care îl imita acum perfect. 

Intr-adevăr, era posibil să-l fi intervievat chiar pe el în zilele 
când discutase cu aproape toţi cei care veniseră vreodată în 
contact cu Richard Kraven. O șocă faptul că atunci, mai demult, 
vorbise cu omul fără identitate, fără faţă, omul pe care se 
străduia abia acum să-l identifice. Era aproape imposibil să nu fi 
vorbit cu el! 

O dată dispărută oboseala, căută în index și găsi toate 
numele celor intervievaţi în decursul anilor, atunci entuziasmul 
de moment îi pieri: erau o mie trei sute douăzeci și șase de 
fișiere în cinci subdirectori. Numai trecerea în revistă îi va lua 
zile întregi. 

Dar nu putea abandona. Nu era necesar să treacă prin 
interviurile cu prietenii și familiile victimelor. Doar acele nume 
care erau asociate cu cel al lui Richard Kraven contau acum. Mai 
tastă ceva pe computer și din o mie trei sute douăzeci și șase de 
fișiere râmaseră o sută douăzeci și șapte. Afișând primul fișier, 
se puse pe treabă. Îl va găsi, mai devreme sau mai târziu. Dar 
până atunci, câţi vor mai muri? Și care vor fi aceia? 


e Capitolul 54 


Un punct de lumină aproape invizibil începea să penetreze 
ceața din mintea lui Glen Jeffers. Simţindu-se de parcă s-ar fi 


276 


trezit dintr-un somn adânc, Glen se concentră asupra razei de 
lumină, dorind să devină mai puternică și să împrăștie 
întunericul din jur. 

Acum auzi clar un sumbru geamăt de agonie. Negura adâncă 
din creierul său deveni cenușie, iar pata de lumină se lărgi. 
Sunetul crescu în intensitate. Parcă era o freză, o freză dentară. 

Glen se luptă să-și aducă aminte ce se întâmplase. Fusese 
acasă, în bucătărie, citind ziarul. Telefonul! Da, sunase telefonul. 
Gordy Farber sunase, ca să vadă ce mai face. Vorbiseră puţin, 
apoi intervenise ceva. Soneria. Cineva era la ușă, și el se dusese 
să deschidă. Negura din jurul lui dispăru, iar lumina deveni tot 
mai puternică. 

Ești treaz. Vocea nu era puternică, dar geamătul de agonie 
devenise din ce în ce mai persistent, pe când negura aproape că 
se risipise. Își auzea cuvintele din ce în ce mai clar, de parcă 
emanau dintr-un colț al capului său. Eu am fost cel care te-a 
trezit, continuă vocea. Te-am pus să dormi cât am avut eu 
nevoie. De ce? se întrebă Glen în minte, dar, până să formuleze 
cuvintele, vocea îi și răspunse. Imi trebuia corpul nostru. 

Corpul nostru. Cuvintele împrăștiară ultima urmă de negură 
din mintea lui Glen. Ce naiba se petrecea? Cu întrebarea 
formulată pe jumătate, piesele de puzzle începură să se așeze la 
locul lor. 

Ora pe care o pierduse. 

Aparatul electric de ras sfărâmat, despre care trebuise să 
inventeze o poveste pe jumătate adevărată, pentru a fi crezută. 

Obiectele care apăruseră în casă - obiecte pe care 
recunoscuse că le cumpărase, deși nu-și amintea: undiţa pe 
care o găsise Kevin, noul aparat de ras. Momeala de pește care 
era făcută din pene ce puteau proveni de la Hector sau bucata 
de blăniţă care era a lui Kumquat. 

Kumquat! 

Acum își amintea visul. Dar fusese doar un vis! Nu putea fi 
adevărat, nu avea cum. Incă o dată auzi ecoul: corpul nostru. 

Nu e al nostru, își zise disperat Glen, a/ meu! Nu putea fi al 
altuia. Orice se întâmplase, fusese doar în mintea lui. Asta era! 
Nu se trezise încă, iar mintea îi juca feste. Dar acum își amintea 
multe: cum făcuse dragoste cu Anne, ziua în care venise de la 
spital. Ceva se întâmplase în după-amiaza aceea. Simţise... ce? 
Ceva straniu, aproape ca o prezenţă străină în interiorul său. 


277 


Sau când se trezise în spital cu toate datele lui Anne despre 
Richard Kraven pe noptiera de la capul patului. Apoi acele 
căderi... 

Acum își aminti de ceva ce văzuse la televizor: o femeie care 
susținea că în ea erau optsprezece personalităţi diferite. 
Sindromul personalităţii multiple. Femeia începuse prin a se 
îngrijora că apăruseră perioade de inconștienţă. Și apoi auzise 
despre lucruri pe care le făcuse, dar de care nu-și amintea. 

Geamătul de agonie deveni mai tare, și Glen își dădu seama 
că nu era vorba de o freză dentară. Era un ferăstrău electric. Îi 
văzu lama, pentru că era chiar în faţa lui. Își văzu mâinile ţinând 
mânerul din plastic de culoare verde-albastru al unui ferăstrău 
electric Makita. Și dincolo de lamă mai era ceva: partea 
superioară a trunchiului unei femei. O femeie corpolentă, ai 
cărei sâni pe măsură atârnau de o parte și de alta, sub efectul 
propriei lor greutăți. Intre sâni, începând puţin deasupra 
buricului, era o tăietură care ajungea până sub baza gâtului. O 
tăietură precisă, dreaptă și recentă. Pieptul femeii se mișca în 
ritmul greoi al respirației. Geamătul femeii încetă când 
ferăstrăul se opri. 

Glen își privi neîncrezător mâinile care lăsară ferăstrăul și 
apucară un cuţit. Un cuţit ascuţit, marca Exacto, asemănător cu 
al lui Kevin, care îl folosea pentru a ciopli navomodele. Era 
același cuțit cu care potrivise momeala. 

Glen își privi neputincios mâinile care se mișcau parcă sub 
propria lor voinţă. Cuţitul trasă o urmă pe torsul femeii, 
perpendiculară pe prima, și la baza ei. Pe măsură ce cuțitul 
aluneca pe piele, apărea o urmă subţire, care se estompă când 
sângele izvori din corp. 

Transpus, Glen își privi neajutorat mâinile, care se mișcară din 
nou, trasând o linie care-i uni extremităţile umerilor. 

Nu! își zise el. Nu este adevărat! Dar, chiar când gândea 
astfel, întunericul din el îl luă în derâdere. Încercând să înăbușe 
vocea batjocoritoare, Glen își dori să nu mai miște mâinile, 
luptând cu inexorabila lor activitate. Dar brusc simți altceva, o 
teribilă paralizie punând stăpânire pe el, tăindu-i orice urmă de 
vlagă. Pe când se uita așa, neajutorat, degetele sale își 
continuau treaba, dând încet, dar sigur, marginile inciziei la o 
parte, ca și cum ar fi deschis o ușă culisantă. Sub piele își făcu 
apariţia sternul femeii. Chiar când degetele atinseră sternul, 


278 


Glen realiză rolul ferăstrăului electric. Degetele atinseră butonul 
de pornire și lama își reîncepu zgomotul sinistru. Devenită acum 
o umbră argintie, ea se apropie de sternul femeii, în ciuda 
faptului că Glen se luptă să controleze degetele mișcate de o 
forță care îl depășea. Fără nicio putere, văzu cum coboară lama, 
iar apoi dinţii pătrunseră în cutia toracică. 

Glen încercă să protesteze la vederea carnagiului, dar vocea 
nu-l asculta mai mult decât mâinile. Wu, ţipă el în interiorul său. 
Doamne, nu! Nu lăsa să se întâmple asta! 

Chiar în timpul protestului său, lama rotitoare intra adânc în 
corp, spintecând membrana pleurală. In timp ce se holba în 
plămânii victimei, întunericul căzu din nou asupra lui Glen. De 
această dată fu recunoscător. 


e Capitolul 55 


— Îmi pare rău, domnule Jeffers, doctorul Farber are un 
pacient. 

Tonul asistentei îl făcu să creadă că era refuzat din cauză că îi 
închisese telefonul doctorului ceva mai devreme. 

— Măcar puteţi să-i spuneţi că îl caut? 

— Domnului doctor nu-i place să fie întrerupt, replică 
asistenta cu o voce clară, care îl enervă. Și nu trebuie să ţipați, 
domnule Jeffers, nu sunt surdă. 

— Îmi pare rău, spuse Glen. 

Încercă încă o dată să-și aducă aminte ce se întâmplase când 
vorbise cu Gordy Farber azi-dimineaţă. Tocmai încercau să 
stabilească o întrevedere, când avusese iar una dintre acele 
căderi. De data asta fusese foarte bruscă și, când se trezise, era 
deja pe sofa. Deși nu se simţea bolnav, nu era nici odihnit. Nu la 
fel de odihnit cum ar fi fost dacă ar fi dormit toate acele ore care 
iar lipsiseră din viața lui în acea zi. De obicei ţinea minte visele, 
dar, în afară de ieri, acestea erau doar fragmente. Erau foarte 
persistente, legate și la fel de clare ca în memoria uzuală. 

— Este ceva urgent? întrebă asistenta cu o voce cumva 
schimbată. 

Glen ezită. Îi era frică mai mult decât dorea să recunoască, 
cel puţin față de asistentă. Dar ce ar putea fi urgent? Nu putea 
găsi nimic. 

279 


Amintirea visului îi apăru iar în memorie, la fel de clară ca 
atunci când se trezise câteva minute mai devreme. În vis se 
trezise, de asemenea, descoperind că nu era în peisajul familiar 
ce-l înconjura, ci stând în curentul unei ape, complet dezbrăcat, 
ținând în mână un băț de undiță, fără să aibă habar cum 
ajunsese acolo. Ca un vis într-un alt vis. 

Tot ce-și amintea era pieptul tăiat al unei femei. Și imaginea 
era clară, nu ca semiobscurul în care fusese înainte. În vis, 
înfășură pe mulinetă firul de nailon, apoi ieși din apă și se duse 
către rulota care era parcată pe o pajiște, la câteva zeci de 
metri de mal. Deși nu realiză de unde apăruse vehiculul, îi părea 
foarte familiar. Inima începu să-i bată pe măsură ce se apropia, 
dar când intră nu i se păru nimic neobișnuit. Nu era nici urmă 
din teribilul carnagiu pe care și-l amintea foarte clar. Într-unul 
dintre compartimentele interioare găsi ferăstrăul electric Makita, 
cu lama demontată. Intr-unul dintre dulapurile cu perdea găsi 
teaca cuţitului Exacto, dar cuțitul lipsea și el. Nu era nicio urmă 
de sânge, dar după ce-și pusese hainele pe el, aceleași de 
acum, când vorbea cu asistenta lui Gordy, începu să caute prin 
pădure în jurul luminișului. Nicio urmă. Era pe drumul de 
întoarcere spre mașină când, iar, căderea. 

— Domnule Jeffers, mai sunteţi acolo? întrebă asistenta. 

— Da, zise Glen. Este într-adevăr urgent. Trebuie să vorbesc 
cu Gordy. 

Asistenta ezită, ca și cum s-ar fi gândit dacă o minţea sau nu, 
după care se hotări să lase șefului ei alegerea: 

— Voi vedea dacă domnul doctor poate fi deranjat. 

Vocea lui Tinny Muzac dispăru și în loc auzi vocea lui Gordy 
Farber: 

— Glen? Unde ești? Ce se întâmplă? De ce mi-ai închis 
telefonul? 

— Pot să vin să te văd? întrebă Glen. Aș putea veni imediat 
ce-ţi faci puţin timp liber pentru mine. 

— Am să-mi fac, răspunse Gordy Farber, simțind teama din 
glasul lui Glen. Poţi să vii în cincisprezece minute? 

— Am să vin, spuse Glen. 

După numai zece minute Glen intră în biroul doctorului. Ar fi 
făcut mai puţin, dar în timp ce mergea pe jos pentru a ajunge 
opt clădiri mai încolo spre complexul medical, văzuse parcată o 
rulotă la fel cu cea din vis. Când se uitase pe geam inima o 


280 


luase la trap, realizând ce porţiune din interior văzuse. Încercase 
ușile, dar, fiind încuiate, își continuase drumul spre centrul de 
sănătate, la cabinetul lui Farber. 

Cardiologul insistă să-i facă o examinare amănunţită, deși 
Glen protestă. Mulţumit că pacientul său nu fusese pe punctul 
de a face al doilea infarct, îl invită apoi pe Glen să ia loc, iar el 
se așeză pe biroul său din lemn de nuc, cu braţele încrucișate, 
uitându-se cu atenţie la Glen. Indiferent ce l-ar fi deranjat pe 
Glen la telefon, nu părea a fi o urgenţă medicală; de fapt, după 
toate aparențele, refacerea lui psihică mergea satisfăcător. 

— la zi, întrebă el, despre ce e vorba, Glen? 

— Nu știu, replică Glen. 

Gordy Farber se holbă la el: 

— Nu știi? repetă el. Ce naiba de răspuns e ăsta? Tocmai 
fixam cu tine o consultaţie când a sunat cineva la ușă și apoi ai 
venit și mi-ai închis nu tocmai politicos. Așa că nu-mi spune că 
nu știi. Cine era la ușă? 

Glen clătină din cap neajutorat: 

— Nu știu, repetă el. Îmi amintesc că vorbeam cu tine, că am 
răspuns la ușă. Restul a fost o porcărie. M-am trezit pe sofa 
acum douăzeci de minute, dar nu cred că am stat acolo toată 
ziua. Totul e o nebunie. Îmi amintesc că m-am trezit devreme, 
dar nu știu dacă apoi am stat tot timpul în casă. M-am trezit 
stând în mijlocul unui râu din munţi, pescuind. 

Roși și își mută ochii de la doctor: 

— Și eram gol-pușcă. 

Încet, cu grijă, Glen relată tot ce-și aducea aminte. Când 
termină, se uită la doctor cu o privire temătoare: 

— Problema este că am început să mă întreb ce este vis și ce 
e realitate. Dumnezeule, Gordy, ce se întâmplă cu mine? Nu-mi 
spune că e ceva normal după un atac de cord. 

Doctorul înconjură biroul și se lăsă în scaun. 

— Zici că nu-ţi mai aduci aminte de drumul câtre munți sau 
de drumul de întoarcere? 

Glen clătină din cap: 

— Eu nu am nici măcar rulotă. Dar cel mai ciudat este că cea 
din visul meu, sau ce-o fi fost, era parcată la un bloc mai încolo 
de casa mea. Îmi amintesc doar două lucruri: că am ciopârţit-o 
pe femeia aceea și că i-am văzut cadavrul prin geamul mașinii. 

— Desigur că nu tu ai făcut aceste lucruri, spuse Farber. 


281 


— Și dacă da? 

Farber se strâmbă, apoi apăsă pe butonul interfonului: 

— Poţi să-mi aduci Heral/d-ul din dimineaţa aceasta, te rog? o 
întrebă el pe asistentă. 

O clipă mai târziu, aceasta aduse ziarul împăturit. Când 
Farber îi făcu semn către Glen, ea îi înmână ziarul. 

— Asta este tot, domnule? 

— Da, mersi, zise Farber. 

După ce asistenta închise ușa, Farber se uită la Glen: 

— Dă la prima pagină. 

Glen desfășură ziarul pentru a citi articolul lui Anne despre 
uciderea lui Rory Kraven, articol care se întindea pe jumătatea 
de jos a primei pagini. 

— Ai citit articolul de dimineaţă? întrebă doctorul. 

Glen dădu din cap. 

— Atunci cred că am identificat sursa visului, observă Farber 
cu un zâmbet subţire pe buze. Haide, Glen, articolul ăsta nu este 
doar despre cadavrul tipului găsit peste drum. Este și despre 
cele două femei. Şi un lucru e clar: când soția ta ţi-a spus despre 
ce e vorba, în mintea ta a devenit ceva real. Așa că, dacă ai citit 
articolul în dimineaţa asta și apoi ai visat despre ciopârțirea 
femeii, nu cred că e prea științific să faci legătura între cele 
două evenimente. 

Glen clătină încăpățânat din cap. 

— Dar nu se explică în niciun fel căderile mele. Și apoi, ce 
căutam pescuind gol-pușcă? 

— Este doar un vis, Glen, nu? făcu Farber. Drace, dacă ar fi 
fost visul meu, aș fi încercat să mă conving eu însumi de asta. 

Zâmbi strâmb când văzu că încercarea sa de a-l face să se 
mai lumineze eșuează. 

— Bine, admit că visul e ciudat, dar asta mă depășește: ai 
nevoie de un psihiatru. Vrei să vorbesc cu cineva? 

Glen ezită. Imaginea trunchiului femeii și a propriilor sale 
mâini vârâte în el cu cuțitul și apoi cu ferăstrăul electric îi ocupa 
mintea. 

— Ştii pe cineva bun? 

Când doctorul aprobă, Glen spuse: 

— Fixează-mi o întâlnire. 


Jack Jacobson era cu zece ani mai tânăr decât Glen, cu 
cincisprezece centimetri mai scund și cu douăzeci de kilograme 
mai greu. In timp ce Glen sosea la el, Jacobson scosese fișa sa 
medicală din computerul central și când noul său pacient intră 
pe ușă, doctorul îl privi critic. 

— Ei, cel puţin nu arăţi a nebun, spuse el, încercând să-l mai 
destindă pe Glen. 

— Și asta înseamnă că deja trebuie să mă simt mai bine? 
întrebă Glen. 

— Dacă nu vrei să te fac să te simţi mai bine de ce ai venit? i- 
o întoarse Jacobson. 

Următoarea jumătate de oră Glen îi relată totul, atât cât îi 
putea permite starea sa, începând cu atacul de cord, apoi cu 
strania experienţă trăită de câteva zile încoace. Psihiatrul luă 
câteva notițe, dar nu-l întrerupse pe Glen până când acesta nu 
termină. 

— Creierul omenesc este un organ foarte complex, explică el 
când Glen tăcu. Deja se știe că o simplă sugestie poate implanta 
false impresii care sunt tot atât de puternice și de reale ca și 
cele adevărate. Asta se vede în cazurile nedovedite de abuz 
sexual asupra copiilor. Nu te întreb dacă ceea ce îţi amintești 
despre ziua de azi este real. Tot ce te întreb e despre 
valabilitatea a ceea ce crezi că e adevărat. 

Se lăsă pe spate, ţinându-și mâinile pe pântecele său mare. 

— Tu însuţi nu ești în stare să găsești o dovadă despre ceea 
ce crezi că ai făcut. Un ferăstrău și un cuţit, amândouă fără 
lamă? 

— AȘ fi putut să le arunc oriunde, spuse Glen. Nici nu le-am 
căutat. 

— Dar te-ai uitat după cadavru și nu l-ai gasit. Și nici nu ai 
găsit vreo urmă de sânge, urmele unei lupte, sau orice altceva 
care să te facă să crezi că ai ucis pe cineva. Așa și cu rulota, e 
clar că ai văzut-o pe undeva azi-dimineaţă. Probabil că te-ai 
uitat pe geam înainte, așa că în timpul visului imaginile erau 
formate în minte. 

Bătu darabana cu degetele pe birou. 

— Vecina din faţa casei tale a fost ucisă într-un fel 
asemănător cu ceea ce ai visat. Există o rulotă la fel cu cea din 
vis, parcată aproape de casa ta. Soţia ta a scris despre Richard 
Kraven ani de zile și tot ce știu e că tipul mergea la pescuit și cu 


283 


rulota. Nu pot să cred că acest mic amănunt nu este undeva în 
subconștientul tău. N-ai făcut decât să pui toate amănuntele 
într-o scenă foarte veridică, o pseudo-amintire despre care nu ai 
găsit nicio dovadă fizică. 

— Dar despre căderile de memorie ce zici? insistă Glen. 

Jacobson dădu din mâini ca pentru a alunga ideea: 

— Cred că este o singură explicaţie care îmi vine în minte: ai 
avut o criză de nebunie, o cădere mentală. 

— O criză de nebunie? repetă ca un ecou Glen. 

— Oamenii au crize de acestea zilnic, îi tăie vorba psihiatrul. 
Cele mai multe trec nebăgate în seamă. O cădere mentală de 
acest fel nu este ceva neobișnuit. Cea mai mică hemoragie în 
creier poate provoca așa ceva. Și este foarte posibil să ţi se fi 
întâmplat asta. 

Ridică telefonul și zise: 

— Ellie, te rog aranjează-mi o electroencefalogramă. 

Punând la loc telefonul, își mută atenţia înapoi la Glen. 

— O electroencefalogramă ne va spune dacă ai avut ceva 
probleme, și atunci vom aranja și o analiză la tomograf, pentru 
siguranţă. 

Tastă ceva la calculator pentru a fixa analiza și întrebă: 

— Luni e bine? 

Glen aprobă, simțind că îi scade groaza. La urma urmei, 
trebuia să existe o explicaţie pentru strania sa experienţă. 
Psihiatrul îl conduse la ușă, explicându-i procedura, în timp ce 
Glen își sufleca mâneca pentru ca asistenta să-i ia pulsul și 
tensiunea. 

— E o chestiune chiar simplă, spuse Jacobson. Îți voi pune 
câţiva electrozi la cap și vom măsura activitatea electrică a 
creierului. 

Zâmbi liniștitor când văzu panica pe faţa lui Glen. 

— Crede-mă, nu o să simţi nimic. 

Asistenta desfăcu garoul de la aparatul de tensiune de pe 
braţul stâng al lui Glen, apoi începu să fixeze electrozii pe capul 
lui Glen. Acesta simţi contactul electrozilor pe cap. 

— E gata? întrebă el o clipă mai târziu. 

— Da, zise asistenta. 

Doctorul răsuci comutatorul pentru a porni instalaţia EEG, iar 
Glen, deși nu simţea nimic, fu cuprins de un val de panică. Apoi 
o senzaţie de gol îi ocupă mintea. Un vaiet de teroare și agonie, 


284 


un sunet care, crezu el, îi va sparge creierul. De unde venea? 
Ochii săi se plimbară de la doctor la asistentă și înapoi. Desigur, 
niciunul nu auzise strigătul din capul său, așa că trebuia să se fi 
petrecut numai în mintea lui. 

Pe măsură ce doctorul regla ecranele indicatoare, vaietul se 
schimbă, și când Jacobson opri aparatul el pieri instantaneu, 
dispărând și amintirea senzației pe care o avusese. 

— Asta-i tot, zise doctorul. Așa-i că nu ai simţit nimic? 

Glen aprobă și spuse, cu ochii la diagrama care ieșise din 
aparat: 

— Asta e? 

— Da, zise Jacobson, înfășurând hârtia. Hai să o studiem. 

O cercetă o clipă, apoi i-o arătă lui Glen. Erau trei linii frânte, 
cu oscilații, fiecare de alt fel. 

— la zi, întrebă Glen, ce înseamnă asta? 

Jacobson zâmbi liniștitor: 

— inseamnă că, cel puţin deocamdată, creierul lucrează 
normal. Nu indică anomalii îngrijorătoare; doar tomograful 
indică un pic diferit, dar asta e datorită mai ales stresului. Nu 
indică o pierdere a capacităţii mintale cauzată de atacul de 
cord. Viaţa ta a suferit o schimbare, și asta este o traumă. Dar 
nu e ceva fatal. 

Scrise ceva pe o reţetă, o desprinse și i-o dădu lui Glen: 

— Poţi să-l cumperi în drum spre casă. E un tranchilizant pe 
care poţi să-l iei dacă simţi nevoia. 

II conduse pe Glen înapoi în birou. 

— Cel mai important e să fii calm. Să-ţi mai spun ceva: ai 
visat că ești la pescuit, așa că du-te la pescuit. Apoi, pe luni, 
vom mai face o analiză la tomograf și cred că vom avea toate 
răspunsurile. E în regulă? 

Un sentiment de ușurare apăru pe faţa lui Glen. Zâmbi ușor: 

— Mă temeam că o să-mi zici să mă internez din nou. 

— Nu chiar, replică Jacobson. Orice s-ar zice, nu te văd un 
pericol pentru tine sau altcineva. Du-te acasă, relaxează-te și 
distrează-te bine în week-end. Ne vedem luni. 

Glen Jeffers plecă de la Jack Jacobson și se îndreptă spre 
farmacie pentru a-și cumpăra reţeta. In loc de asta, se duse spre 
casă, uitând complet de rețetă, precum și de teribilul țipăt de 
agonie din interiorul minţii sale, pe care-l auzise când i se 
atașaseră electrozii pe cap... 


285 


e Capitolul 56 


Anne găsi casa pustie, iar apoi căută în zadar un bilet sau 
ceva să-i spună unde putea fi Glen. Nu era niciun bileţel lipit de 
frigider, niciun mesaj pe robot. Așa că fu sigură că nu era 
departe, mai ales că mașina sa, un Saab, era parcată la locul ei. 
Cel puţin blestemata de rulotă nu putuse înlocui mașinile lor. 
Apoi ușa din faţă se deschise și Kevin intră, prin sufragerie, 
direct în bucătărie. Era singur. 

— Nu e și Heather cu tine? întrebă Anne. 

Kevin clătină din cap: 

— E pe Broadway, hoinărește cu Rayette. 

Anne simţi gheara fricii care o cuprinsese când sunase la 
școală. Îi spusese la școală clar lui Heather să nu îl lase pe Kevin 
să vină singur. Oare Heather crezuse că era vorba numai de 
ieri? 

— De ce n-ai mers cu ea? întrebă ea, nevrând să se vadă 
supărarea ce o apucase. 

Fiul său, care cotrobăia prin frigider, dădu din umeri: 

— l-am spus, dar nu aveau de gând să meargă nicăieri, așa că 
am venit acasă. 

Apoi, spre surprinderea lui Anne, continuă: 

— Tipul acela care a ucis-o pe Joyce Cottrell e mort, nu-i așa? 
Așa că ce mare lucru dacă merg singur? 

Pentru moment, Anne nu știu ce să zică. Dar apoi se întrebă 
de ce o surprinsese maturitatea spuselor lui Kevin - doar la 
vârsta lui avea de-a face cu alți copii care aduceau arme și 
cuțite la școală, iar ea știa mai bine ca majoritatea părinţilor la 
câtă violenţă și crime erau expuși copiii aproape în fiecare zi. 

— Cred că e timpul să avem amândoi o mică discuţie, spuse 
ea. 

Kevin se holbă mirat, dar renunţă să caute în frigider și se 
așeză pe unul dintre scaunele de bucătărie. 

— Doar pentru că cel care a ucis-o pe Joyce Cottrell e mort nu 
înseamnă că nu trebuie să fiu îngrijorată când știu că umbli 
singur. Până nu vor afla cine a ucis-o... 

— Hai, mamă, făcu grav Kevin, doar nu ai de gând să mă 
încui? Îţi mai aduci aminte de copilul împușcat la Garfield? 
Atunci nu mi-ai zis să nu mă dezlipesc de Heather! 


286 


Anne tresări când își aduse aminte de fata împușcată pe 
stradă în fața liceului Garfield. Ea dăduse uitării întâmplarea, 
care până în urmă cu ceva timp nu-i produsese decât regrete. 
Acum erau uciși și copiii. 

Nimeni nu putea garanta siguranța lui Kevin când era la 
școală - atunci cum putea crede că era în siguranță dacă-l 
punea să plece de acasă împreună cu Heather? Realitatea tristă 
era că, dacă ar fi vrut într-adevăr cineva să ucidă, oricine ar fi 
fost ţinta, unul dintre copiii ei sau chiar ea, practic nu putea face 
nimic. Mai mult, Kevin avea dreptate: nu putea să-l ţină încuiat 
pe Kevin până era prins ucigașul lui Rory Kraven. Și dacă, prin 
cine știe ce împrejurări ciudate pe care ea nu le înțelegea, 
rezulta că ucigașul lui Rory Kraven comisese toate crimele de 
care fusese acuzat Richard Kraven, însemna că el reușise să 
scape atâţia ani; atunci ce l-ar fi împiedicat să reușească acum? 
Se gândi la cele cinci fișiere pe care le citise în acea după- 
amiază. Cinci din o sută douăzeci și șapte. Și nici măcar nu știa 
ce căuta. 

Zgomotul ușii care se deschise și apoi se închise o întrerupse 
din gânduri. Glen apăru în ușa bucătăriei. Când îl văzu, Anne 
simţi că îi crește furia. El știa ce îngrijorată și temătoare era de 
când Kumquat fusese găsită moartă pe alee, dar plecase 
undeva fără măcar să lase un bilet sau un mesaj pe robot. Se 
trezi uitându-se la el într-un fel în care nu se mai uitase până 
acum - căutând pe fața lui un semn care să indice o schimbare 
sau un lucru rău care se întâmplase. 

Si dacă o ucisese el pe Kumquat? 

Gândul îi răsări brusc în minte; ea îl alungă imediat, furioasă 
pe ea însăși că îi îngăduise lui Mark Blakemoor să-i bage în cap 
ideea. lar Glen părea în regulă: zâmbea. Zâmbea așa cum știa, 
ca înainte de atacul de cord. Când se aplecă să o sărute, ea 
simţi cum îi coboară garda. 

— Ei, băiete, zise el, îndreptându-se și punându-i mâna pe cap 
lui Kevin. Ce-i cu fețele astea? V-aţi certat? 

— Mama crede că ar trebui să vin acasă cu Heather în fiecare 
zi, se strâmbă Kevin. 

— Nu am spus asta, începu Anne, care apoi realiză că exact 
asta spusese sau dorise să se înţeleagă. Bine, poate că am zis. 
Dar trebuie să-mi promiţi că o să fii atent, da? Fereşte-te de 


287 


străini, iar dacă vezi vreunul că doar se uită la tine, vezi-ţi de 
drum. Promiţi? 

Ochii lui Kevin se ridicară spre cer. 

— Fă ce zice mama și te iau sâmbătă la pescuit. 

Faţa lui Kevin se lumină: 

— Adevărat? 

— Adevărat! Îţi promit, dacă promiţi și tu. 

— Promit! strigă Kevin. Unde? Stăm și peste noapte? Putem 
să-l luăm și pe Justin? 

— Nu, fără Justin, râse Glen. Vom fi doar noi doi. Și încă nu 
știu unde mergem. Poate că vom rămâne noaptea undeva, 
poate nu, asta decide mama. 

Pe când Kevin fugea afară pentru a-i spune la telefon lui Justin 
vestea, Anne își descărcă furia pe soţul său. Când se decisese 
să-l ia pe Kevin la pescuit? Era sigur că ei nu-i spusese nimic, iar 
până acum discutau totul în ceea ce-i privea pe copii. Chiar și 
înainte de a se naște Heather discutau toate problemele 
împreună. 

— Eu n-am nimic de spus despre mersul ăsta la pescuit? 
întrebă ea, renunțând să-și mai ascundă sentimentele. Și înainte 
de asta, să-mi spui de ce nu te-ai obosit sa-mi lași un bilet. După 
ceea ce s-a întâmplat... 

— Haide, o întrerupse Glen cu brațele ridicate ca și cum s-ar fi 
apărat de albine. Uite, îmi pare rău că n-am lăsat niciun bilet. M- 
am repezit la Gordy Farber, și asta mi-a luat mai mult decât mă 
așteptam. 

Mânia lui Anne se transformă în înțelegere: 

— Ce-a zis? întrebă ea, sperând că doctorul nu-i spusese lui 
Glen că îl chemase la îndemnul ei. 

— A zis că merg bine, răspunse Glen, nevăzând niciun motiv 
să o îngrijoreze pe Anne. 

Și apoi, și Farber și Jacobson îi spuseseră să nu se îngrijoreze, 
nu? 

— Dacă aș fi fost acasă cu cinci minute mai devreme, nici nu 
ai fi știut că am fost plecat, nu? 

Se apropie de ea și o luă pe genunchi. 

— Hai, nu a fost vorba decât de cinci minute, așa-i? 

Mâinile se apropiau de pieptul ei. Hotărârea ei slăbi. 

— Mai degrabă au fost zece, zise ea, străduindu-se să 
menţină un fel de control al situaţiei. Și tot nu mi-ai răspuns ce 


288 


rost are mersul ăsta la pescuit cu Kevin. Vorbeam întotdeauna 
despre lucrurile astea înainte, îţi amintești? 

— Cum aș putea să-mi amintesc? întrebă Glen. Niciodată nu l- 
am mai luat pe Kevin la pescuit. 

Acum buzele sale îi atinseră gâtul, iar Anne ar fi vrut pe deo 
parte să-l respingă, iar pe de alta să-l atragă mai aproape. 

— Glen, așteaptă, protestă ea, dar îmbrăţișarea deveni mai 
strânsă. 

Doamne, ce fac? își zise ea, apoi se pierdu într-un val de 
afecțiune pentru bărbatul cu care se măritase. 

Anne încă era în brațele lui când Boots pătrunse în cameră. 
Micul câine care pornise deja spre Glen se opri brusc, cu piciorul 
înainte ridicat. Un mic scheunat îi ieși din gâtlej. Ochii câinelui îl 
fixară pe Glen, apoi animalul dădu ușor înapoi. 


e Capitolul 57 


Rolph Gustafson și Lars Gunderson erau prieteni de pescuit de 
peste șaptezeci de ani, de pe când stăteau ușă în ușă în Ballard, 
unde își aruncaseră prima dată undiţele în canalul de navigaţie 
care separa cartierul lor de partea centrală a orașului Seattle, 
spre sud. 

Atunci visau despre toate locurile pe unde vor merge când vor 
crește, dar se întâmplase ca amândoi să locuiască încă în 
Ballard, în alte case, dar la numai câteva cvartale distanţă de 
locul unde crescuseră. Amândoi erau văduvi, dar vorbiseră să se 
ducă în Norvegia, să-și cunoască verii pe care nu-i văzuseră 
încă, și amândoi iubeau pescuitul. 

Singurul lucru care se schimbase în atâţia zeci de ani era că 
acum preferau să-și arunce undiţele în apele de munte de la est 
de oraș și nu în apele canalului. În dimineaţa asta, ca aproape în 
fiecare dimineaţă de sâmbătă de trei ani încoace, de când 
murise soția lui Lars, ieșiseră înainte de zori, cu echipamentul 
de pescuit pus în portbagajul vechiului Dodge al lui Rolph. 
Cafeaua și gogoșile stăteau pe genunchii lui Lars. Dar, în timp 
ce traversau podul l-90 și urcau spre Pasul Snoqualmie, 
începuseră deja să se certe asupra locului unde să-și încerce 
norocul azi. 


289 


Ca în fiecare sâmbătă dimineaţă, Rolph întoarse la ieșirea din 
Snoqualmie, pe când Lars voia să-și continue drumul înainte; 
apoi, ca și cum s-ar fi întors în oraș, trecură de centrala electrică 
și de cascadă și continuară drumul pe lângă râu, lansându-se 
într-o discuţie despre pescuitul la copcă de care auziseră de ani 
de zile, dar pe care nu-l încercaseră niciodată. Disputa era încă 
înverșunată, când Rolph parcă mașina pe un fel de pajiște la 
care veneau de ani de zile și coborâră amândoi. 

— Problema, spuse el în timp ce scotea echipamentul de 
pescuit din harababura care era în portbagaj și care stăruia de 
când murise soția sa, cu numai două luni înainte de Greta lui 
Lars, e că Hildie m-ar fi omorât dacă ar fi văzut ce-i aici. 

Rolph privi grămada de mizerie care acoperise podeaua 
portbagajului. 

— Da, sigur, răspunse Lars. Dar asta nu înseamnă că nu ai 
mai vrea să trăiască, nu? 

Gâfâind sub povara bagajelor, cei doi bătrâni o apucară pe 
cărarea ce cobora spre malul râului. Poteca era largă, până la 
unda apei, care era mărginită de piatră, dând soliditate 
drumului. Stratul de zăpadă fusese mic anul ăsta, iar dezgheţul 
venise devreme, așa că azi plaja era mai largă. Coborâră 
jumătate din drum când Lars se opri brusc, văzând ceva 
acoperit de un strat subţire de zăpadă. 

— Ei drăcie, fluieră el încet. la uită-te la asta. Nu cred că o să 
pescuim prea mult azi. 

Se dădu în dreapta, iar Rolph se uită peste umărul său. 
Câteva clipe cei doi bătrâni se holbară la trupul gol ce zăcea 
printre arbuști, cu braţele chircite, cu orbitele goale aţintite 
către ei în mod grotesc. 

Se mai putea vedea că trupul aparţinea unei femei, deși 
servise și drept hrană câtorva sălbăticiuni. Sternul era deschis, 
văzându-se că treaba fusese făcută de un obiect tăios. Viermii 
colcăiau pe corp și, chiar când se uitau, o formă ieși din trup și 
fugi între arbuști. Când Lars făcu un pas spre cadavru, Rolph își 
încleștă mâna pe cotul său și zise: 

— Nu crezi că ar trebui să nu atingem nimic? Cred că ar trebui 
să chemam poliţia. 

Lars, care era prea familiarizat cu moartea din al doilea război 
mondial pentru a se mai lăsa impresionat, încuviinţă din cap. Cei 
doi se întoarseră la camping, găsiră un telefon și formară 911. 


290 


Apoi așteptară în Dodge-ul lui Rolph sosirea șerifului. Lars 
deschise termosul și împărţi restul de cafea între ei. Sorbindu-și 
cafelele, cei doi reflectară în liniște la efemeritatea vieţii și la 
nenumăratele feluri în care puteai să mori. Rolph rupse tăcerea: 

— Când îmi va veni ceasul, sper să cad în apa râului cu un 
pește mare agăţat în undiță. 

— Da, cred și eu... aprobă Lars. 

După vreo zece minute, când prima mașină de poliţie ajunse 
în parcare, nici Rolph și nici Lars nu puteau spune mare lucru. În 
următoarele ore sosiră mai multe mașini, începând cu mașina 
șerifului din Snoqualmie, apoi patrula statală și la urmă cineva 
de la Secţia Omucideri a poliţiei din Seattle. Nici Mark 
Blakemoor, nici Lois Ackerly nu erau în toane bune. Blakemoor 
stătuse treaz toată noaptea și noaptea dinainte căutând în 
dosarele poliţiei exact ceea ce căuta și Anne Jeffers prin 
articolele ei din Herald. Lois Ackerly, pe de altă parte, era gata 
pentru a se duce la meciul de fotbal al fiului ei când primise 
mesajul că un cadavru fusese găsit pe malul râului Snoqualmie. 

— Hei, am mai fost pe aici, observă Blakemoor când porniră 
pe drumul spre locul unde se opriseră Lars Gunderson și Rolph 
Gustafson la răsăritul soarelui. 

— lar cei de pe-aici își fac datoria și păzesc locul, aprobă 
Ackerly. Crezi că s-a gândit cineva la urme înainte să se apuce 
să umble încolo și încoace? 

— Dacă a fost ceea ce credem, nu au cum să fie urme de pași 
sau altceva, spuse indiferent Blakemoor. 

Când cei doi se apropiară, văzură locul crimei înconjurat cu 
bandă galbenă. Unul dintre ofiţerii de la patrula statală se uită 
împrejur și, când îi recunoscu, îi salută dintr-o mișcare a capului: 

— Cred că am cam terminat aici, zise el, arătând cu capul 
spre cadavru. 

Blakemoor își văzu de treabă și constată cu oarecare 
satisfacţie că nu părea să se fi mișcat nimic acolo. 

— Am terminat și noi, replică Blakemoor dându-se mai 
aproape de cadavru și aplecându-se pentru a-l observa mai 
bine. Are cineva idee de când e aici? întrebă el neadresându-se 
cuiva anume. 

— La prima vedere, se pare că de o zi sau două. Poate de ieri 
dimineaţă sau de alaltăieri. Încă nu s-a descompus prea mult, 
însă a fost mâncat de animale. E plin de viermi. 


291 


Atenţia lui Mark Blakemoor fu imediat atrasă de pieptul 
mutilat. Erau tăieturile cunoscute, cu pielea îndepărtată și 
incizia făcută cu un bisturiu sau ceva la fel de ascuţit. Sternul 
era tăiat cu un ferăstrău. Cușca toracică era larg desfăcută, 
lăsând la vedere plămânii și inima. Inima, scoasă de obicei, 
lipsea acum cu desăvârșire. Fusese păstrată ca suvenir de 
ucigaș? Ori mâncată de vreun animal? Mai degrabă ultima 
posibilitate, dacă asta era ceea ce numeau „amprenta Kraven”, 
deoarece ucigașul nu luase până acum „suveniruri”. Era oricum 
interesat în lansarea semnelor particulare, a „amprentelor”. 

— S-au făcut poze, băieţi? întrebă el. 

— Destul ca să se facă un film, spuse careva. 

Cu grijă, Blakemoor mișcă un plămân pentru a vedea 
suprafaţa dorsală a cutiei toracice. În momentul în care zări 
forma familiară a fulgerului crestată pe pleură, se întoarse la 
Lois Ackerly și dădu afirmativ din cap. Lăsând plămânul așa cum 
fusese, se forţă să se uite la faţa victimei. 

O femeie cam de șaizeci de ani, poate mai bătrână. Pielea îi 
era flască, iar stratul gros de machiaj se transformase într-o 
mască de carnaval, cu orbitele goale. O urmă de ruj îi stăruia pe 
faţă. 

Părul, de un negru prea strident, părea al cuiva care se 
străduia să-și ascundă data nașterii, fiind lipsit de agrafe și de 
fixativ și atârnând în toate direcţiile, amestecat cu noroi și 
sânge. Dar, în ciuda tuturor mutilărilor, murdăriei, animalelor și 
a timpului scurs, Mark Blakemoor o recunoscu imediat pe 
victimă. 

Ridicându-se în picioare, se întoarse spre Lois Ackerly. 

— E din ce în ce mai ciudat. Prima dată l-a ucis pe fratele lui 
Richard Kraven, apoi pe mama sa. Ce dracu' se petrece? 

Lois Ackerly se uită expresiv la cadavru: 

— Nu pricep: prima dată i-a înscenat asta lui Richard Kraven, 
apoi a așteptat să fie executat, și la urmă îi ucide fratele și 
mama. Cum vine asta? 

— Nu îmi dau seama cum, dar de data asta ne-a dat o urmă, 
zâmbi el macabru. Şi cu urma asta sper să-l găsim. Hai, la 
treabă! 

Începu dând câteva ordine, organizând căutarea sistematică a 
zonei, deși era sigur că și de data asta ucigașul își ștersese 
urmele, nelăsând niciun indiciu care să-i conducă la el. Insă 


292 


cercetarea trebuia făcută. Mai devreme sau mai târziu, asasinul 
trebuia să facă o greșeală. 

Și când o va face, Mark Blakemoor trebuia să fie cel care o 
găsea. 


e Capitolul 58 


— Tati? Hei, tati, s-a întâmplat ceva? 

Vorbele rămaseră undeva în mintea lui Glen Jeffers. Din locul 
său din spatele mașinii Saab, Kevin se uita îngrijorat la tatăl său. 
Apoi, chiar când se mai pregătea să spună ceva, Glen se uită 
prin oglinda retrovizoare la fiul său: 

— Nu, totul e în regulă. Aproape că am ajuns. 

Vocea sună liniștitor, dar Glen se întrebă cât adevăr era în 
spusele sale. De fapt, nu se simţea bine, și asta de când se 
trezise de dimineaţă. Imediat după ce se trezise simţise că se 
întâmplă ceva și că poate că nu ar fi trebuit să-l ia pe Kevin la 
pescuit. Dar când propusese să amâne excursia pentru 
săptămâna viitoare și văzuse faţa dezamăgită a lui Kevin, se 
răzgândise. În afară de asta, când Anne îl întrebase ce îl 
preocupă, nu știuse ce să-i răspundă; nu putea să-și dea seama 
de asta. Toată ziua de ieri se simţise foarte bine. Nu se mai 
repetaseră căderile după ziua aceea de marţi, și decisese că 
senzaţia greoaie pe care o avea nu justifică dezamăgirea pe 
care putea să i-o provoace lui Kevin. Un pic după asta cei doi 
erau în mașină și se îndreptau spre podul Evergreen Point, iar 
Glen se simţea mai bine. Dar, cu cât mergeau spre est, trecând 
prin Redmond, și apoi prin Carnation și Fall City, începea să aibă 
o senzaţie de déjà-vu ciudată, ca o repetiţie a ceva ce uitase. 
Mai curând era o experiență a ceva nu chiar familiar, dar care se 
repeta, iar acum acel ceva era pe cale să se repete. 

Ceva care îi dăduse satisfacție foarte mare, iar acum, deși nu 
putea spune cu exactitate ce fusese, îi inducea o stare de 
plăcere. 

Privindu-l pe Kevin, o imagine scurtă îi trecu prin minte, dar 
dispăru atât de repede, că nu o putu conștientiza pe loc. 

Din nou imaginea a ceva ce ţinea în mână. O inimă. Tinea în 
mână o inimă de femeie. De unde era? Apoi își aduse aminte de 
experiența pe care o avusese două zile în urmă, când se văzu 


293 


pe el însuși holbându-se la torsul deschis al femeii, uitându-se 
neajutorat cum ciopârțește corpul acela. 

Inima? Oare el îi scosese inima din piept? Stomacul său avu o 
convulsie revoltătoare, iar el simţi reacția până în gât. Dar nu se 
întâmplase cu adevărat! Fusese doar un oribil coșmar, sau o 
festă a imaginaţiei. Nu-i spusese și psihiatrul că așa ceva nu era 
posibil să fie adevărat? 

Işi mută gândul de la oribila imagine și când ochii săi se 
roteau spre Kevin, se forţă să se uite numai la șosea. Acum 
intrau în munţi. In dreapta lor un râu curgea în cascadă, 
formând perdele albe de stropi care cădeau cu mare rapiditate. 

— Unde mergem, tati? întrebă Kevin, fixând cu neliniște apele 
cascadei. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi alunecat în apă pe când 
pescuiau? Ştia să înoate, dar nu grozav. 

— Nu mergem într-acolo, nu-i așa? 

— Încă vreo trei kilometri, răspunse Glen. Este un camping, 
acolo vom opri. 

Un camping? își zise el. Ce camping? Nu știa de niciun 
camping. Dar, câteva minute mai târziu, când reveni după un 
ocol, văzu un indicator cu semne cunoscute: un cort, o masă 
pliantă și un alpinist, cu următorul text scris sub semne: O MILA. 
Glen își simţi mâinile transpirate. Cum de știuse că era acolo? 
Era posibil ca într-un fel, nu știu cum, visul să devină realitate? 
Nu! Nu, trebuia să fie una dintre amintirile mai vechi, cu Anne și 
cu copiii, cu mai mulţi ani în urmă. Probabil că acest camping 
era în memoria sa cu mult timp în urmă. Încetini, gata să reintre 
pe drum, dar ocoli și următoarea curbă a șoselei, când văzu o 
mașină a poliţiei blocând drumul și un ofiţer al poliţiei statale 
agitând mâna spre el. Când trecu, văzu din fugă și alte mașini 
ale poliţiei oprite în apropierea locului de parcare. 

— Ce se întâmplă, tati? întrebă Kevin, întorcându-se să 
privească pe geamul din spate. Nu putem să oprim? Poate că un 
urs a prins pe cineva! 

— Nu oprim, îi spuse Glen lui Kevin după ce acesta se întoarse 
la locul lui. Și strânge centura de siguranţă, da? 

II fixă pe Kevin cu privirea și atunci auzi vocea din capul său: 
Tii minte pisica? 

Glen își încleștă mâinile pe volan. Putem s-o facem, șopti 
vocea, putem s-o facem și nu va ști nimeni. Brusc, privirea i se 


294 


îngreună, iar drumul apăru tremurat, ceața punând stăpânire pe 
mintea lui. Incepu să adoarmă. Dacă ar putea închide ochii 
pentru câteva clipe... 

Nu! își deschise brusc ochii, înțepenind în scaun. Fără 
colapsuri! Nu azi! Nu cu Kevin în mașină! Își imagină mașina 
ieșind de pe șosea și izbind parapetul de protecţie pentru a 
plonja câteva zeci de metri mai jos în râu, și doar imaginea 
aceasta îi crescu adrenalina în sânge. Când căldura i se risipi în 
corp, inima sa porni să bată cu putere și starea de amorțeală 
care îl cuprinsese mai devreme se evaporă imediat. 

Un nou indicator îi apăru în faţă. Inainte de a-l vedea bine, 
Glen știu că indica un drum secundar la câteva sute de metri. O 
va apuca pe acolo. Câteva momente mai târziu se apropie de 
drumul secundar care se făcea în dreapta șoselei și iarăși 
experimenta acea senzaţie de déjà-vu. Locul arăta exact la fel 
cu cel în care se trezise că pescuia. Pescuia gol-pușcă, cu 
senzația că omorâse o femeie, că îi măcelărise pieptul, că... 

Nu! Fusese doar un vis, iar Jacobson găsise explicaţii raţionale 
la imaginile lui. Nu era nimic real! Frânând mai tare decât ar fi 
vrut, Glen aduse mașina pe o potecă, atât de aproape de copaci, 
încât crengile atingeau mașina pe ambele laturi. 

— Ce-ar fi să ne întoarcem? întrebă Kevin, apărându-se 
instinctiv de o ramură care îl izbea. 

— Nu fi îngrijorat, replică tatăl său. Am mai fost aici de multe 
ori. 

Ceva din glasul lui îl făcu pe Kevin să-și mute atenția de la 
copaci. Ochii bărbatului și ai copilului se întâlniră pentru o clipă, 
apoi Kevin privi în altă parte. 

Era ceva ce nu mai văzuse în privirea tatălui său până acum. 

Ceva care îl speria. 


e Capitolul 59 


Anne auzi plicul căzând prin fanta din ușă și profită de ocazie 
să-și mute atenţia de la monitor, făcând câteva mișcări cu gâtul, 
apoi ridicându-se și dezmorţindu-și corpul. Era posibil să fie trei 
ore de când se așezase la computer să citească fișierele cu 
interviuri? Acum, când puterea de concentrare era la limită, își 
dădu seama că nu-și mai simţea picioarele, iar umărul drept îi 


295 


amorțise, fiind mereu încordat din cauza mouse-ului. Până 
atunci nu dăduse de nimic din ce căuta. Doar o plictisitoare 
recitire a informaţiilor, cu mișcări pe care ar putea să le facă și 
în somn. 

Indiferent dacă fusese sau nu criminalul în serie pe care îl 
descoperise ea, Richard Kraven era un om care avea multe feţe. 
Era licenţiat în biologie și electricitate și studiase chiar religia și 
metafizica. Îi plăceau artele, în special dansul, donând în fiecare 
an cel puţin o mie de dolari trupei de balet. Zeci, chiar sute de 
oameni îl cunoșteau. Dar niciunul nu se considerase prietenul 
lui. 

Toţi intervievaţii declarau cam așa: „fermecător... fascinant... 
un om citit... un geniu...”, iar alţii: „rece... distant... detașat... 
controlat...” 

Certitudinea că va găsi ceva în ceea ce mai citise dispăru, iar 
Anne se mută din living în foaier. 

Atunci se duse să ridice corespondenţa. Era un plic obișnuit, 
pe care puteai să-l cumperi de oriunde, cu numele și adresa 
scrise în diagonală cu același scris ciudat pe care îl văzuse acum 
câteva zile, când răspunsese la apelul poliției când se dusese la 
apartamentul lui Rory Kraven. 

Lăsând restul corespondenţei unde căzuse, Anne deschise 
plicul. Era gata să pună mâna pe coala de hârtie, când se opri 
brusc. 

Amprentele! Poate că cel ce scrisese nu fusese atent la acest 
amănunt. Cu mâinile tremurând, duse scrisoarea în bucătărie, 
unde-și puse mănuși de cauciuc și extrase cu grijă foaia. Inima 
începu să-i bată cu putere și se grăbi să citească: 


lubita mea Anne, 


Să mă explic: așa cum sunt sigur că știi deja, nu am 
avut ocazia să-mi „ascult aptitudinile chirurgicale în 
timpul recentei mele încarcerări. De aici și incidentul cu 
pisica fetei tale; am simţit nevoia de puțin exercițiu. 
Poate că ar fi trebuit să-mi las semnul pe ea, dar în fond 
era doar o pisică, nu era ceva reprezentativ pentru 
talentul meu. Apropo, nimeni nu a dat pisica afară. Am 
venit eu și am luat-o, așa cum am venit și ti-am lăsat 


296 


mesajul pe computer. Pot să intru în casa ta când 
vreau. Absolut când vreau. 


Un fior de gheaţă o cuprinse; citi hârtia a doua oară, apoi a 
treia. Simţea panica năpădind-o și o cuprinse o dorinţă bolnavă 
de a alerga prin toată casa să încuie ușile și ferestrele și să 
tragă draperiile. Dar era lumină afară - era ora unsprezece 
dimineaţa. Ce i s-ar putea întâmpla? Doar dacă Richard 
Kraven... 

Nu! Nu Richard Kraven! Richard Kraven era mort. 

Respiră adânc. Dacă cel care scrisese scrisoarea, oricine ar fi 
fost, avea de gând să intre în casă, de ce ar fi prevenit-o? Voia 
numai să o sperie. 

Panica de acum câteva momente se transformă în mânie. 
Anne băgă foaia la loc în plic și formă numărul lui Mark 
Blakemoor, pe care acesta i-l dăduse după ultima lor întâlnire. 
„Sună-mă oricând” îi spusese el. „Dacă se întâmplă ceva sau 
găsești ceva sau chiar dacă îţi vine vreo idee, sună-mă”. 
Telefonul sună cel puţin de douăsprezece ori - oare nu avea 
robot? Ce fel de poliţist era? Închise, apoi formă numărul de la 
biroul său. La al patrulea apel răspunse cineva. 

— Omucideri. McCarty. 

Jack McCarty? Ce caută șeful Secției Omucideri sâmbătă la 
birou? 

— Îl caut pe Mark Blakemoor, spuse Anne. Sunt Anne Jeffers. 

Cum nu i se răspunse imediat, spuse: 

— E important. E vorba despre crimele lui Richard Kraven. 

Ezită, apoi adăugă ca în glumă: 

— Ultimele lui crime. 

— Ce ţi-a spus Mark despre ele? întrebă suspicios McCarty. 

— Nu mi-a spus nimic, sări Anne, amintindu-și că Mark 
Blakemoor îi ceruse să nu spună nimănui despre ce discutaseră 
ei doi. Dar am să-i spun eu ceva. Mi-a dat numărul de acasă, dar 
nu e acolo. 

— La naiba, sigur că nu e. Se află la Snoqualmie, își face 
treaba. 

— Snoqualmie? repetă Anne, simțind un fior de gheață. Ce 
caută acolo? 


Alt moment de pauză, apoi McCarty vorbi din nou, vocea 
lăsând o urmă de satisfacție pe care o avea când vorbea cu 
presa. 

— Eşti reporter, de ce nu afli singură? 

— Asta voi face, Jack, spuse ea tare. Chiar asta voi face. 

Lăsând un bilet pentru Heather, în care spunea că se întorcea 
pe la cinci, se duse și opri computerul, încuie casa și intră în 
mașină. Pășind afară, își aduse aminte de biletul care i se 
întipărise în memorie: Pot să intru în casa ta când vreau. Absolut 
când vreau. 

Deși luptă împotriva acestui impuls, furioasă că acela care 
scrisese biletul ar putea-o privi și ar vedea cât de bine reușise 
să o sperie, nu reuși să se uite atentă în susul și în josul străzii. 
Era pustie, cu excepţia câtorva copii care se jucau câteva case 
mai încolo. Și cu excepţia rulotei. Forma masivă a mașinii aflată 
la capătul cvartalului îi dădu un nou fior. A cui era? Și de unde 
venea? De ce era acolo? Putea fi cineva înăuntru, uitându-se la 
ea? 

În loc să se ducă direct la mașina ei, merse pe trotuar către 
ameninţătorul vehicul. Îl înconjură încet, apoi îşi făcu curaj și se 
uită înăuntru. Gol. Dar de cât timp era gol? 

Având în minte pasiunea lui Richard Kraven pentru acest gen 
de mașină, scoase din buzunar carnetul de reporter și un pix, 
apoi notă numărul vehiculului; se întrebă dacă nu ar fi mai bine 
să se întoarcă în casă și să declanșeze mecanismele de urmărire 
a mașinii prin cunoștințele pe care le avea. 

Mai târziu, își spuse ea. E destul timp. Acum trebuia să 
descopere de ce se află Mark Blakemoor la râul Snoqualmie. Se 
urcă la volanul Volvo-ului său și învârti cheia în contact, știind 
motivul. Un singur lucru l-ar fi făcut pe Mark să meargă până 
acolo atât de dimineaţă: un cadavru. Găsiseră un alt cadavru. 


e Capitolul 60 


Râul puţin adânc urma albia largă, adâncindu-se mult mai 
departe, unde forţa curentului tăiase în stratul de granit. Băţul 
elastic al lansetei, aceeași din visul de alaltăieri, îi era familiar 
lui Glen. La prima sa încercare, aruncă firul cu momeala drept în 


298 


mijlocul râului, apoi bobină înapoi cu rapiditate de două ori până 
să-l lase în apă. 

— Ca lumea, zise Kevin entuziasmat, cum ai reușit? 

— E simplu, explică Glen, ascunzându-și admiraţia pentru 
îndemânarea de care dăduse dovadă. Totul depinde de 
mișcarea încheieturii. 

Lăsând undiţa pe malul stâncos, se duse în spatele lui Kevin, 
ghidându-i mâna cu a lui. Când atinse mâna lui Kevin simţi ceva 
ciudat. Simţi un fel de energie, ca și cum un curent electric se 
scurgea între el și fiul său. Și ceva se întâmplă într-adevăr. 
Vocea începu să șoptească din nou: Simti, Glen? Simti viața din 
el. Şi ştii de unde vine, nu-i așa? Îşi retrase mâinile de pe Kevin, 
ca și cum ar fi atins un fier rece, iar Kevin se uită la el: 

— Ți-e bine, tati? Arăţi ciudat! 

— Mă simt bine, replică Glen, deși până și glasul îi suna 
ciudat. 

Vocea îi vorbi iar, șoptindu-i să îl ducă pe Kevin în rulotă: 

E un experiment, e doar un experiment. Nu îi vei face rău. Va 
fi bine, o să vezi. Păcla cenușie începea din nou să-i dea târcoale 
și frica încolţi în Glen, aceeași frică pe care o simţise când era să 
adoarmă la volan. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi putut s-o 
învingă din nou? 

— S-să-ţi zic ceva, se bâlbâi el chinuindu-se să scoată vorbele, 
în timp ce lupta cu moliciunea pe care i-o dădeau pâcla și 
sunetul ademenitor al vocii. Tu du-te în josul curentului, iar eu 
mă duc în sus. In felul ăsta nu riscăm să încurcăm firele. Bine? 

Kevin, care în timpul ăsta se uitase cu coada ochiului aprobă 
din cap și se duse în josul curentului, sărind din piatră în piatră. 
Se uită înapoi de câteva ori, dar tatăl său își vedea de drum și 
nu se întoarse nici când Kevin îl strigă. Kevin simţi brusc spaima. 
Dacă tatăl său era bolnav? Dacă făcea un al doilea atac de cord? 
Ce s-ar face? Il mai strigă o dată, dar se părea că tatăl său nu-l 
auzea. Kevin se opri. Era cazul să se întoarcă, în eventualitatea 
că se întâmplă ceva? Sau să-l asculte pe tatăl său? 

Apoi își aminti privirea ciudată pe care o remarcase la tatăl 
său. Era un soi de teamă în ochii lui. 

Kevin se hotărî. Cel puţin un timp avea să stea în josul 
curentului. Poate că reușea să prindă o broască, poate chiar o 
țestoasă, pentru că acum, din motive pe care nu le înțelegea, nu 
dorea să fie prin preajma tatălui său. În momentul acela tatăl lui 


299 


nu părea a fi el însuși. Parcă era cu totul altcineva. Cineva de 
care nu-i plăcea, hotărî Kevin. 

Pe când Glen urca în susul râului, îi reveni acea stranie 
senzaţie de déjà-vu. Era chiar mai persistentă ca înainte. Deși 
era sigur că nu mai fusese acolo decât în vis, locul îi era foarte 
familiar. Râul făcea din nou un cot, iar între cele două 
strangulări era o porţiune la dreapta unde râul era mai larg și 
mai adânc. Aproape de malul stâncos era poteca ușor înclinată, 
iar la câţiva metri o grămadă de pietre. O grămadă care îi păru 
familiară după formă lui Glen, deși era sigur că nu o mai văzuse 
nici măcar în vis. Totuși părea să o știe și nu de puţin timp, ci cu 
mult în urmă. Căută în memorie să descopere când putuse veni 
aici, dar renunţă. Fusese de multe ori la cascadă, câteva mile 
mai în susul râului, aproape de centrala electrică. Odată, acum 
mulţi ani, chiar coborâseră pe poteca abruptă ce mergea pe 
lângă cascadă. Și de vreo două ori coborâseră din șosea în Fall 
City. Dar niciodată nu se opriseră aici, asta era sigur. 

Stând pe cărare, aruncă momeala care era confecționată din 
blăniţa lui Kumquat și penele lui Hector. Imediat un păstrăv sări 
după momeală atât de repede, că Glen era cât pe-aci să-l 
rateze. Firul se desfăcu repede, iar Glen pe moment se uită la el 
și nu știu ce să facă. Atunci, vocea îi răsună în cap: /nfășoară 
firul! 

Începu să bobineze. După prima rotaţie, firul se blocă 
automat și se întinse, iar bățul undiței se tensionă. Apoi, cu un 
fâsâit, firul începu să se înfășoare. Vocea îi ghida mișcările 
pentru a aduce peștele la mal. 

Jocul durase un sfert de oră și în final Glen reuși să-l prindă cu 
plasa și să-l bage în tașca de pânză pe care o ţinea de-a 
curmezișul pieptului. Pe când făcea asta, ajunsese aproape de 
mijlocul curentului. La câţiva metri depărtare era grămada de 
bolovani pe care îi căzu din nou privirea. O simplă grămadă de 
bolovani. Dar simţi din nou senzaţia de familiaritate. Începu să 
arunce pietrele una câte una. După ce luă mai multe pietre, 
grămada își pierdu stabilitatea și jumătate din ea se surpă, iar 
privirea îi căzu pe ceva. Se aplecă și ridică un briceag vechi. 
Plăselele oxidate erau din argint încrustat cu piatră de turcoaz. 
Era un pic ruginit, dar Glen putu să-l deschidă. Lama era încă 
bine ascuţită. Glen se uită atent la el, apoi îl băgă în buzunar. 
Aplecându-se, mai dădu la o parte câteva pietre. Acum văzu un 


300 


os. Un os lung, ca de picior de cerb. Dar, în clipa următoare știa 
că nu era un os de animal. Era de om. Dădu la o parte mai multe 
pietre, descoperind din ce în ce mai mult scheletul uman. 

Ce putea să facă? Să cheme poliţia? 

Dar cum ar fi explicat ceea ce găsise? Nu era ca și cum ar fi 
trecut din întâmplare și s-ar fi împiedicat de cadavru; trecuse 
intenţionat râul, dăduse la o parte grămada de pietre până când 
apăruse scheletul. Stătu așa, nesigur, când se auzi strigat de 
Kevin: 

— Tati! Hei, tati! 

— Nu! Stai acolo! ţipă Glen, văzând că băiatul se apropia de 
grămada de pietre. 

Kevin însă continuă să meargă, intrând tot mai mult în apa 
care se adâncea. 

— Ce este? întrebă el. Ce-ai găsit? 

In dreptul lui Glen apa îi venea până la abdomen. Lui Kevin 
însă i-ar fi ajuns probabil până la gât. 

— Nu te apropia! ţipă Glen. Nu e nimic, doar o grămadă de 
pietre. Stai pe loc, mă întorc eu. 

Mișcându-se repede, cobori de pe pietre și intră în cursul apei 
ca să-l treacă înapoi, unde îl aștepta Kevin. Mergând, scoase din 
tașcă peștele și i-l arătă lui Kevin. 

— Ei, ce zici? Îl pregătim pentru prânz? 

Kevin privi peștele cu teamă: 

— Nu putem să mâncăm un hamburger? 

Ochii lui Glen se întoarseră la grămada de pietre de peste râu 
și, brusc, își dori să fie altcineva, căruia nu i-ar fi fost familiar 
locul acela și în mintea căruia nu se întâmplau asemenea 
ciudăţenii. 

— E o idee bună, răspunse el. Hai să mergem. 

Pornind spre mașină, Glen simţi iar ceața stranie cuprinzându- 
lI, iar vocea îi șopti din nou: Un experiment. E doar un 
experiment, folosește cuțitul. 


e Capitolul 61 


„Poate că nu a fost cea mai bună idee” își zise Anne, privind 
dezgustată mâncarea neatinsă din farfurie. Pe fereastră se 


301 


vedea cascada Snoqualmie, dar magnifica priveliște nu reușea 
să-i ridice moralul. 

— Trebuie să mănânci ceva, zisese Mark Blakemoor când îi 
dăduse întâlnire aici pentru a lua o gustare. Știu că ești 
supărată, nici nu spun că nu trebuie să fii. Dar trebuie să 
mănânci ceva și așa putem să și vorbim între timp. 

Așa că-l urmase pe drumul de la camping spre cascadă. Acum 
renunţase la gândul că trebuia să mănânce și dădu mâncarea la 
o parte. Edna Kraven, își zise ea. Imaginea femeii corpolente 
care avea părul plin de gel și niște haine care nu i se potriviseră 
niciodată, îi reveni în minte, precum și starea de disconfort 
resimţită la refuzurile femeii după interviu de a accepta că fiul ei 
cel mai vârstnic era un criminal în serie. Edna își menţinuse 
până la capăt credinţa în perfecțiunea lui Richard Kraven, la fel 
cum și-o afirma chiar de faţă cu fiul mai tânăr. 

lar acum, pe când Anne stătea cu Mark Blakemoor în sala de 
mese a localului Salish Lodge, își aminti bătaia de joc a Ednei 
când i se spusese că Rory Kraven le ucisese pe Shawnelle Davis 
și Joyce Cottrell: „Dar e ridicol! Rory nici nu îndrăznea să stea de 
vorbă cu o femeie, darămite să ucidă una. Richard al meu era 
un adevărat gentleman cu doamnele. Desigur, niciuna nu-mi 
putea lua locul. Dar Rory? Mă faci să râd - am fost mama lui, dar 
cred în onestitate. Și Rory nu excela în nimic. lar dacă una dintre 
acele femei se răstea la el, ar fi luat-o la goană!” 

Mai erau încă multe, foarte multe, dar Anne își opri gândurile 
nu pentru că le auzise pe cele mai multe, ci și pentru că obosise 
să audă versiunea Ednei. Anne era ferm convinsă că toate sau 
aproape toate problemele fiilor Ednei erau din vina acesteia și, 
știa ea mai bine, ambii fii ai Ednei ar fi trebuit să fie în capul 
listei suspecţilor pentru uciderea femeii. Dar cei doi fiind deja 
morţi... Doamne, își spuse ea când îi veni ideea în minte. 

— Mark, și dacă știa? Dacă ea știa cine l-a ucis pe Rory? 

— Să zicem că spre sfârșit știa, admise detectivul. 

— Ce idee bolnavă, zise ea, uitându-se la el. 

— Umor de poliţist, replică Blakemoor. Ideile bolnave se 
împacă bine cu meseria asta. A 

Impinse la o parte farfuria. In ultima oră încercase să 
analizeze impresiile pe care le avusese când citise prima oară 
biletul din corespondenţa lui Anne Jeffers. Ar fi trebuit să nu dea 
prea mare importanţă sau să privească mai detașat, în virtutea 


302 


anilor săi de experienţă la Secţia Omucideri. Ar fi trebuit să o ia 
drept un simplu act în dosar, ca o piesă dintr-un puzzle. 

În loc de asta, îl înfurie. Ar fi vrut să pună mâna pe ticălosul 
care o scrisese, să-l pună la perete și să-i dea o mamă de bătaie 
să-i sară ochii din cap. 

Pentru a arăta obiectivitate, se străduise să-și ascundă furia în 
timp ce citea biletul, un timp mai lung decât ar fi fost necesar. În 
restul dimineţii se gândise la implicaţiile care îi veneau în minte, 
iar acum era îngrijorat într-un mod nu tocmai profesional, 
gândindu-se și la altceva decât la o posibilă viitoare victimă. 
Când vorbi din nou, încercă să păstreze calmul oficial al 
profesiei: 

— Uite ce este nou, Anne, ai cumva un loc unde să-ți iei și 
copiii și să stai acolo până se sfârșește toată porcăria asta? 

Intenţionat, Anne nu se uită la el, ci pe fereastră, ca și cum 
ceva i-ar fi captat atenţia dincolo de geam. Se gândise și ea 
exact la același lucru. De fapt, luase hotărârea că în acea seară 
să discute cu Glen despre o mutare temporară. Mark Blakemoor 
nu făcuse nicio referire la soțul ei. Și era sigură că știa și de ce. 
Decisă să abordeze cu grijă problema, își mută privirea către el. 

— Eu și copiii, repetă ea sec. Dar Glen? 

Fu rândul detectivului să-și mute privirea, dar pentru o clipă: 

— Cum adică Glen? 

— Eu te-am întrebat prima, spuse Anne, cu o voce aspră. Nu 
am uitat aluzia ta în acea zi cum că el ar fi putut ucide pisica lui 
Heather. Vrei să spui că el i-ar fi ucis pe Edna și Rory Kraven? 
Cel puţin a avut obraz să roșească, își zise Anne, privindu-l. 

— Nu știu ce să cred, răspunse Mark. Nu e nicio posibilitate 
să-l exclud pe soțul tău din acea întâmplare, iar tu ești un 
reporter prea isteț să negi acest lucru. 

Adevărul era că, indiferent ce ar fi simţit el pentru ea, avea 
nevoie să-i spună exact ce gândea. Oricum, nu era cinstit să-i 
ascundă. 

Fu rândul lui Anne să roșească, iar Mark abia rezistă să nu-și 
ceară scuze. 

— Ca și în celelalte cazuri, nu pot spune că nu a făcut-o. Și 
nici nu voi spune asta. 

Văzând că Anne se calmase, vru să abandoneze subiectul, dar 
simțul datoriei nu-l lăsă. 


— Pe de altă parte, nici unul dintre noi nu poate dovedi că nu 
a comis una dintre crime sau pe toate. 

Privirea lui Anne se întunecă și femeia își încleștă fălcile, dar 
el continuă: 

— Să ne închipuim că nu este soțul tău, da? Doar de dragul 
faptelor. Așadar, avem un om a cărui personalitate s-a schimbat 
total în ultimele săptămâni. 

Ridică mâna pentru a o opri pe Anne să-l întrerupă. 

— Nu mă contrazice, doar tu ai afirmat asta. Și mi-ai mai spus 
că l-a pus pe Kevin să-i aducă la spital toate datele despre 
Richard Kraven. Dacă trebuie într-adevăr să fim josnici, să ne 
închipuim un scenariu, da? Să zicem că, atunci când era acasă, 
el și Cottrell s-au simţit bine, da? Și nu mă acuza pe mine, știi că 
astea se pot întâmpla mereu, nu? Așa că poate el și Cottrell 
aveau o relaţie, iar el s-a trezit în noaptea aceea când ea a fost 
hăcuita. Poate că se gândise să treacă pe acolo. 

— E dezgustător, spuse Anne furioasă. 

— Sigur că este, fu de acord Mark, știind că trebuia să-i spună 
totul, dar că de fapt nu putea. Și iată crima. Toate astea s-au 
întâmplat și o știm. Așa că s-a gândit să se ducă acolo. Poate 
chiar pe terasa din spate. Ușa ei din spate se deschide brusc, el 
îl vede pe Rory târând după el cadavrul prietenei sale. Să cheme 
poliţia? La naiba, doar nu avea cum să explice prezenţa lui în 
miez de noapte în casa lui Cottrell. Așa că a așteptat. L-a 
recunoscut pe Rory, pentru că poza lui probabil e pe undeva 
prin fișierele tale, și apoi și-a făcut un plan. L-a ucis pe Rory. 
Deja ucisese pisica. Care-i diferenţa? 

— Și Edna? întrebă Anne cu vocea de gheață. Cum intră ea în 
scenariu, detectivule? 

Apăsă pe ultimul cuvânt pentru a-l sâcâi. 

— Dar dacă ea tocmai venea când el ieșea? întrebă Mark, 
hotărât să-i ignore tonul și cu același dezgust ca și al ei despre 
faptele de care povestea. 

Dar trebuia să continue, fie că-i plăcea sau nu. 

— Deci, dacă el l-a văzut? Nu se cunoștea cu Glen, dar era și 
ea în fișierele tale, nu? El știa că ea îl vizita pe Rory și că îl 
văzuse. lar mai devreme sau mai târziu avea să-l identifice. 

— Așa că a hăcuit-o și pe ea, nu? întrebă ea cu vocea înecată 
de furie. Și presupun că Glen i-a imitat scrisul lui Richard 
Kraven, ce zici? 


304 


— Este arhitect, nu? 

Blakemoor se trase instinctiv înapoi, ca pentru a se apăra. 

— Înseamnă că are talent la desenat și copiat, așa e? 

Anne se holbă la el, abia venindu-și să-și creadă urechilor. 
Oare Mark înnebunise? Era destul că îl implicase pe Glen în 
omorârea pisicii. Aparent, era hotărât să pună totul în cârca lui 
Glen, așa cum îl punea ea în cârca lui Richard Kraven. Dar ceea 
ce sugerase Blakemoor era ridicol și nejustificat - ba chiar 
iresponsabil. Împingând înapoi scaunul, începu să se ridice în 
picioare. 

— Cred că s-a mers prea departe, spuse rece. Nu îmi 
imaginez cum ai ajuns la acest scenariu, dar îţi sugerez s-o lași 
baltă. Pentru că, dacă mai aud că pomenești ceva cuiva, am să-i 
spun lui Jack McCarty. 

— Anne, începu Mark, ridicându-se în picioare și apucând-o cu 
mâna de braț. 

Dar era prea târziu. Ea se întorsese deja și părăsea în grabă 
sala. 

Drace, își zise el, aruncând niște bancnote pe masă pentru a 
plăti, după care se grăbi în urma ei. 

Apucă să mai vadă Volvo-ul ei îndreptându-se spre 
autostradă. 


e Capitolul 62 


În momentul când ajunse acasă, mânia lui Anne mai scăzuse 
un pic, dar nu pentru că i-ar fi dat dreptate teoriei lui Mark 
Blakemoor, ci pentru că furia se consumase între timp, lăsând-o 
golită emoţional, pe cât era de epuizată fizic. Când dădu colţul 
de pe Highland spre Sixteenth Street, fu surprinsă să vadă Saab- 
ul lui Glen parcat acasă. Glen spusese că se vor întoarce după- 
amiază târziu, sau poate a doua zi dimineaţă. Strecurându-se 
printr-un spaţiu strâmt până în faţa casei, sări din mașină. 

— Hei, Glen? Kevin? 

— În pivniţă, se auzi slab vocea lui Glen. 

Cobori scările și-l găsi pe Glen la bancul de lucru, stând cu 
spatele la ea. 

— Cum de-ai ajuns așa devreme? întrebă ea. 


Glen nu răspunse. Când Anne se apropie, văzu ce făcea. 
Ținând în mână un cuţit ascuţit de curățat, îl plimba de-a lungul 
abdomenului unui păstrăv mare, spintecându-l și scoțând 
intestinele. Apoi, cu o mișcare atât de rapidă, încât lui Anne îi fu 
frică să nu se taie, îl despărţi în două, desprinzând carnea de 
șira spinării. Cu o altă mișcare dibace curăţă carnea de piele și 
solzi. Aruncă resturile în coșul de gunoi de lângă el. Abia atunci 
se întoarse. 

— Unde-ai învățat să faci asta? întrebă Anne. 

— Nu am învăţat, negă Glen. Curăţarea se face foarte ușor. 
Vrei să încerci? 

Îi oferi cuțitul, dar Anne refuză din cap. 

— Unde e Kevin? 

— Până la Justin Reynolds. Unde-ai fost? Credeam că o să stai 
lipită de computer toată ziua. 

— S-a mai comis o crimă. Edna Kraven, mama lui Rory șia lui 
Richard. Au găsit-o lângă un camping din Snoqualmie. Pentru, o 
clipă avu impresia că privirea lui Glen era ciudată. Frică? 
Spaimă? Dar totul dispăru foarte repede. 

— Deci asta era, spuse Glen. Am trecut pe lângă un camping 
care mișuna de polițiști. Nici nu e nevoie să spun că Kevin voia 
să ne întoarcem să vedem ce e. 

— Slavă Domnului că n-aţi făcut-o, se scutură Anne. 

Era oribil. Ezită, întrebându-se dacă trebuia să-i spună de 
biletul primit pe când era singură. Chiar dacă se gândi să o facă, 
gândul la ideea lui Mark Blakemoor, cum că Glen însuși ar fi 
putut să-i scrie, o făcu să creadă că în felul ăsta ar fi dat 
dreptate bizarului scenariu pe care-l construise detectivul. 

Asta l-ar enerva pe bună dreptate pe Glen, ceea ce nu era cel 
mai indicat lucru acum. Mai bine să mai aștepte până va fi 
complet calm. Poate în seara asta, când se vor duce la culcare. 

— Ei, cum a fost la pescuit? întrebă ea, vrând să schimbe 
subiectul. Încă nu mi-ai spus de ce aţi venit așa devreme. 

Glen ezită. O lumină stranie îi luci în ochi, dispărând imediat, 
ca și adineauri, când Anne văzuse și ea. 

— A fost bine, zise el. 

Păru să se gândească puţin. 

— Da, a fost bine. Numai că lui Kevin nu i-a plăcut prea mult. 
Data viitoare o să mă duc singur. 


Câteva momente mai târziu, Anne urcă scările. Simţea ceva 
nedeslușit. Ceva se întâmplase și desigur că avea legătură cu 
Kevin, deși nu știa ce. 

Se duse în camera lor și găsi o grămadă de haine pe podea. 
Haine ude. Le ridică și porni spre subsol să le pună în mașina de 
spălat, căutând cu gesturi mecanice buzunarele pentru a scoate 
lucrurile din ele. Așa găsi cuțitul. Era de fapt un briceag, cu 
plăselele de argint încrustate cu pietre de turcoaz. 

Și apoi îi veni în minte: Danny Harrar avea un cuţit la fel, pe 
care mama sa îl descrisese și care era la el în momentul în care 
Danny dispăruse. 

Era absurd. Nu putea fi același cuțit. Sau putea? 

— Glen, strigă ea când cobori la subsol să bage rufele în 
mașină. 

El se opri din curăţatul bancului de lucru și se întoarse 
imediat, cu privirea întrebătoare. 

— Ce-i cu ăsta? 

El privi cuțitul și ea văzu încă o dată acea strălucire în ochii 
lui. 

— L-am găsit pe lângă râu, spuse el. Am vrut să i-l dau lui 
Kevin, dar am uitat. 

Se întoarse la treaba lui, iar Anne privi încă o dată cuțitul. 
Apoi, în loc să i-l dea lui Glen, îl strecură în buzunarul său. 

e 

Anne se găsea în fața computerului de aproape două ore, deși 
când urcase de la subsol nu intenţionase decât să recitească 
descrierea Sheilei Harrar în legătură cu briceagul. După ce ar fi 
verificat intenţiona să se ducă până la Pioneer Square pentru a 
sta de vorbă cu Sheila, dar amintirea ciudatei priviri a lui Glen o 
opri. Nu putea să uite acea strălucire de... ce? Frică? Sau 
altceva? Desigur că se întâmplase ceva când Glen și Kevin 
pescuiau. Ceva ce-l făcuse pe Glen să scurteze șederea. Sau de 
vină era Kevin? Oare l-o fi speriat ceva pe Kevin încât să-l facă 
să vrea acasă? 

Întrebările neplăcute ce-i veneau în minte izvorau din 
incredibila poveste a lui Mark Blakemoor, care îi tăiase pofta de 
mâncare, iar Anne încercă să se gândească la altceva. Dar 
întrebările persistau și de aceea nu avea curaj să plece în oraș 
să discute cu mama lui Danny Harrar. Dacă se întâmplase ceva 
între Kevin și Glen, voia să fie acasă când va reveni Kevin. Așa 


307 


că își impuse să stea în fața computerului și să își vadă de 
treabă. 

Mereu îi reveneau aceleași gânduri. Biologie. Electricitate. 
Metafizică. Cu cât citea mai mult, cu atât se învârteau în capul 
ei aceste cuvinte, până îi veni în minte obsesia lui Richard 
Kraven. VIAȚA! 

El fusese obsedat numai de ideea vieţii în sine! Dar dacă era 
atât de entuziasmat de viaţă, de ce ucidea? 

Deși o dureau ochii și ceafa, scoase pe ecran interviul cu o 
fostă vecină a lui Kraven, o femeie numită Maybelle Swinney. 


ANNE JEFFERS: Ce vă amintiţi de când era mic, 
doamnă Swinney? Vă amintiţi de ceva care acum ar fi 
semnificativ, care l-ar putea acuza? 

MAYBELLE SWINNEY. Acum, nu că aș vrea să vorbesc 
de rău, eu și Edna eram bune prietene. Dar îmi 
amintesc fascinația lui de a lua lucrurile altfel decât 
ceilalți. Mereu era preocupat să disece lucrurile, să 
vadă cum funcționează, cum spunea el. Nu putea să se 
bucure pur și simplu de ceea ce găsea, nu era cazul lui. 
Totdeauna judeca ciudat. 

A.J.: Și nu-i plăcea să le facă la loc? 

M.S.: O, ba da, era priceput la asta. Putea să facă la 
loc aproape orice lucru. Mai puțin... (Pauză.) Cum se 
zice când se taie animalele în laborator? 

A.J.: Disecţie? 

M.S.: Disecţie. Asta era. Oricum, presupun că nu a 
reușit să pună la loc ceea ce a disecat. (Râset.) Deși nu 
mă îndoiesc că a încercat. Da, pariez că a încercat. 


Pasajul rămăsese pe monitor. Uitându-se la el, își zise: Dacă 
Maybelle Swinney râsese de ideea realcătuirii animalelor 
disecate, trebuie ca eu să mă gândesc mai mult? Poate că 
merită, poate că nu. 

Dar dacă era exact ceea ce încercase să facă? O nouă idee 
prindea formă, o idee atât de stupidă, că voia să nu se mai 
gândească la ea. Și dacă... 

— Mamă? 

Anne sări surprinsă și se uită peste monitor pentru a-l vedea 
pe Kevin stând în ușă: 


308 


— Kevin! M-ai luat prin surprindere! 

— Ce faci? întrebă băiatul, apropiindu-se. 

Anne închise fișierul. 

— Nimic deosebit. 

Apoi, cu o voce egală: 

— Cum a fost la pescuit? V-aţi simţit bine? 

— Cred că da, spuse Kevin cu jumătate de gură. 

— Crezi că da? Ce înseamnă asta? 

Kevin se uită în jurul lui și Anne realiză de ce: se uita să nu fie 
tatăl său pe aproape. Așadar, avea dreptate: se întâmplase 
ceva. 

— Să-ţi zic ceva. Am treabă în Pioneer Square. Ce-ar fi dacă ai 
veni și tu cu mine și mi-ai spune pe drum despre pescuit? 

Kevin se lumină imediat: 

— Putem să trecem și pe la magazinul de modele? 

— Vedem noi, îl domoli Anne. la-ţi haina și spune-i tatălui tău 
că mergem. 

e 

Lumina după-amiezei începu să pălească, întunecând și mai 
mult piatra cubică umedă a străzii sub norii cenușii de deasupra. 

— Când ne întoarcem, mamă? întrebă Kevin nerăbdător, 
ținându-și într-o mână noul navomodel cumpărat. 

— Îndată, promise Anne pentru a treia oară, deși știa că nici 
Kevin nu o credea. 

Se tot învârteau prin piață, întrebând pe câte cineva dacă nu 
știa unde stătea Sheila Harrar. Se opriseră doar pentru a intra în 
magazinul de modele, dar după asta Kevin își mută atenţia de la 
femeia pe care o căutau la noua sa achiziţie. 

Discuţia despre pescuit nu avusese mai mult succes decât 
căutarea Sheilei Harrar, tot ce-i spusese Kevin era că tatăl său 
se purtase „ciudat”. Nu putuse să afle mai mult. 

— Nu știu, răspunsese copilul la toate întrebările ei. Se uita 
tot timpul ciudat la mine, asta-i tot. Și m-a pus să mă duc singur 
să pescuiesc mai la vale. 

— Singur? repetase Anne. Te-a pus să te duci acolo singur? 

— Apoi a traversat râul și a scotocit într-o grămadă de pietre, 
dar, când am vrut să vin și eu acolo nu m-a lăsat. Și după aia 
am plecat spre casă. 

Atât vorbiseră, dar era destul ca ea să înceapă din nou să se 
îngrijoreze. Acum, când ploaia începuse să se înteţească, 


309 


însoţită de tunete, se întrebă dacă nu era cazul să abandoneze 
pe moment căutarea Sheilei Harrar. Dacă ar veni mâine 
dimineaţă, poate că ar găsi-o acasă. Era gata să se îndrepte 
spre parcarea unde își lăsase Volvo-ul, când o figură cunoscută 
apăru după colț, îndreptându-se spre Grand Central Arcade. 

— Doamnă Harrar? Sheila? 

Persoana se opri și se întoarse încet să se uite la Anne, care 
pe moment crezu că se înșelase. Apoi femeia zâmbi către ei. Lui 
Anne îi trebui o secundă să realizeze că femeia era băută. Beată 
de-a binelea. 

— Te știu, spuse Sheila când se apropie. 

Limba i se împleticea, iar ochii îi străluceau. 

— Pe mine mă cauţi, nu? Faci cinste cu o sticlă de vin? 

— N-ar fi mai bine o cafea cu un corn? răspunse Anne. 

Sheila se gândi întâi să protesteze, apoi fu de acord: 

— Bine, oricum nu trebuie să mai beau. Danny s-ar supăra. 

Ochii săi se măriră. 

— Ai vrut sa-mi vorbeşti de Danny? 

— Eu... ce-ar fi să bem mai întâi cafeaua? zise Anne, după 
care o luă pe după umeri. 

Intrară în Grand Central Arcade și se așezară la o masă, 
ignorând privirile din jur. 

— Așteptaţi aici, le spuse ea Sheilei și lui Kevin. Mă duc să iau 
niște cafea și cornuri. 

Zece minute mai târziu, Sheila băuse aproape toată ceașca 
de cafea și mâncase jumătate din cornul cu scorțișoară. Cornul 
proaspăt părea că îi mai absorbise alcoolul din stomac, căci 
privirea îi deveni mai clară. Atunci Anne scoase briceagul din 
buzunar și-l puse pe masă: 

— ÎI recunoști, Sheila? 

Sheila se holbă la obiect, îl atinse cu o mână tremurândă și îl 
ridică, privindu-l întruna: 

— Danny. Este al lui Danny. 

Se uită spre Anne. 

— De unde-l ai? 

— Ești sigură că e al lui Danny? întrebă din nou Anne. 

Sheila dădu din cap, apoi încercă să deschidă lama. 

— E al lui. Pot să-ți arăt. 

Mâna îi tremura și îl scăpă jos. 

Kevin se ridică, îl luă și-l deschise. 


— Aici pe lamă sunt inițialele lui, vezi? 

Anne se întinse să vadă mai bine. Se distingeau cu greu două 
iniţiale pe oţelul lamei: DH. 

— Vezi? întrebă Sheila din nou. E al lui. 

Ochii săi priviră întrebător spre Anne. 

— Spune-mi, te rog, de unde îl ai? Unde l-ai găsit? 

— Nu eu, răspunse Anne. Soţul meu. S-a dus la pescuit la 
Snoqualmie și l-a găsit. 

Într-o grămadă de pietre, așa îi zisese Kevin. Glen scotocise 
într-o grămadă de pietre, pe celălalt mal. 

— Apoi zise: nu știu exact pe unde. 

— Știu eu, interveni Kevin. Îţi arăt exact unde! 


e Capitolul 63 


Pentru prima dată după vreo trei săptămâni, bancul de lucru 
de la subsol era complet curat. Bancul acoperit cu scânduri era 
zidit în perete. Era acolo când ei cumpăraseră casa. Fostul 
proprietar, care plecase la azil, nu luase nimic și lucrurile 
rămăseseră așa până în ziua de azi. Chiar și când podeaua casei 
fusese renovată subsolul rămăsese neatins. 

Până acum, din motive pe care nu le înțelegea, Glen nu se 
opri din treabă, făcând curăţenie pe bancul unde curăţase 
păstrăvul, apoi continuă cu pungile de plastic unde se aflau fel 
de fel de obiecte de fierărie, lavete și multe altele, după care 
etichetă toate cutiile conţinând obiectele pe care le sortase; 
atunci rafturile căpătară o imagine estetică, plăcută ochiului. 
După rafturi, trecu sub bancul de lucru, curățând dedesubt până 
nu mai rămase fir de praf. Apoi trecu să facă la fel cu sculele 
care erau împrăștiate pe masă și pe banc, iar când termină, tot 
interiorul luase altă faţă. 

Acum domnea o curățenie ca în farmacie. Glen își admiră 
munca vreo câteva minute bune, cu o mină de satisfacţie, apoi 
porni să urce scările spre bucătărie. La jumătatea scărilor îl 
apucă o durere acută de cap. Era o criză așa de intensă, că îl 
făcu să se reazeme de perete și să-și îndoaie genunchii. In 
același timp un fulger îl opri. Atac de cord! Avea iar o criză de 
inimă. Ca din neant îi veniră în cap ultimele cuvinte ale lui 


311 


Franklin Roosevelt: „Am o durere teribilă în ceafă”. Aproape 
imediat, președintele intrase în comă și murise. 

Ceea ce simţea acum era o alunecare în beznă, o cădere fără 
sfârșit într-o gaură neagră. Râsul batjocoritor, macabru. Râsul 
unui maniac. Pe când aluneca în neant, auzi râsul din nou și îl 
recunoscu. 

Vocea - vocea din capul său, care-i șoptea diabolic. Vocea pe 
care o auzise azi și care dorea să-i deschidă pieptul lui Kevin și 
să-i ia inima în mâini. 

Nu! 

Nu putea să facă asta, nu o va face! Se va lupta cu 
întunericul, dându-l înapoi, dorindu-și să nu dispară în ceața 
care era în jurul său. Apoi auzi altceva. Un murmur ușor, 
crescând treptat, acoperind râsul diavolesc. Se concentră 
asupra noului sunet, iar râsul se stinse, făcând să dispară ceața. 
Vederea îi deveni clară și realiză că durerea dispăruse. 

Nu numai că încetase, pur și simplu dispăruse. 

Dar se simţea de parcă alergase la maraton. Genunchii îi erau 
ca de gumă, se clătină un pic spre spate, dar își reveni și se 
agăţă de balustradă, lăsându-și greutatea pe ea, până începu să 
se simtă mai bine. Într-un sfârșit își continuă drumul. Când se 
uită pe fereastra din bucătărie, văzu că ploua de-a binelea, ba 
chiar și fulgera. 

Încă o dată îi reveni durerea și parcă o forță covârșitoare îi 
înmuia genunchii. Când becul pâlpâi de câteva ori din cauza 
fulgerelor, nici nu observă fiindcă abisul i se deschidea în faţă. 
Trăsnetul bubui deasupra casei, făcând fereastra bucătăriei să 
se întredeschidă, iar el căzu la podea în timp ce auzi același râs 
erupându-i în creier. 

O față de diavol apăru în ochii lui Glen; o faţă ale cărei 
trăsături radiau o răutate bestială, încât Glen se chirci. Pe 
măsură ce teribila durere din cap creștea, Glen dădea înapoi din 
fața ceţii ce-l înconjura din nou, nemaiputând să lupte, căutând 
refugiu din fața forţei ce-l tortura. 

Pe măsură ce rezistența psihică îi slăbea, spiritul lui Richard 
Kraven, care părea să-și tragă energia din forța trăsnetului, 
atacă decisiv pentru a prelua controlul total asupra corpului pe 
care până atunci îl stăpânise doar în parte. Acum, când puterea 
malefică își trăgea seva parcă din fulgerele de afară, Richard 
Kraven îl împingea tot mai mult pe Glen Jeffers în abis. 


312 


Atât de adânc, că nu mai rămăsese nici urmă de Glen Jeffers. 

Acum Richard Kraven își putea îngădui orice ar fi vrut. 
Ridicându-se de la podea ca dintr-un somn lung, începu să se 
plimbe plin de satisfacție prin casă. Ducându-se la computerul 
lui Anne, începu să acceseze toată arhiva de fișiere pe care o 
studia ea. Desigur, își dăduse seama cui îi aparţinea briceagul 
de argint. 

Oare își dăduse seama cât adevăr era în spusele lui Maybelle 
Swinney când aceasta încercase să facă o glumă? Posibil, numai 
Maybelle Swinney nu pricepuse. Anne însă era deșteaptă. Dar 
unde era acum? Poate la Mark Blakemoor. Chiar dacă nu era cu 
el acum, va fi în curând. Niciunul dintre ei nu putea ghici însă 
adevărul și până la urmă, când își va pierde acest corp, cum și-l 
pierduse pe cel dinainte, era sigur de asta, reputaţia sa va fi 
totuși complet „reabilitată”. Glen Jeffers va fi acuzat de toate. 

Richard Kraven decise: Glen Jeffers va fi prins în flagrant. 
Singurul punct în care își schimbase intenţiile era următoarea 
alegere, subiectul pentru experimentul final. Anne fusese 
alegerea iniţială, bineînţeles. Dar își schimbă hotărârea. Acum 
decizia sa era isteaţă. 

O decizie demnă de cineva cu intelectul lui. 

Anne va rămâne în viaţă. 

lar în momentul final sau cel puţin în momentul în care va 
părăsi și acest corp pentru a găsi altul va vedea expresia de pe 
fața ei când propriul ei soț va ţine în mână inima fiicei lor. Anne 
va trăi tot restul vieţii sale cu această imagine. Reputația lui 
Richard Kraven va rămâne în final neștirbită. lar viaţa lui Anne 
va fi definitiv distrusă. Se va face dreptate. Stând la biroul lui 
Anne, Richard Kraven începu să scrie un ultim mesaj. Acum nu 
făcu niciun efort să nu lase amprentele lui Glen Jeffers peste tot. 
Lăsând biletul în așa fel încât să fie sigur că Anne îl va găsi 
imediat, părăsi casa. Trebuiau făcute ultimele pregătiri pentru 
experimentul final. lar subiectul va fi Heather Jeffers. 


e Capitolul 64 


Zona de turbulenţă atmosferică se mută spre est și strălucirea 
a tot ceea ce udase ploaia se pierdu în întuneric. Pavajul străzii 
strălucea în luminile străzii. Când Anne coti din Highland spre 


313 


Sixteenth Street, o făcu un pic cam brusc și simţi cum spatele 
mașinii derapează spre dreapta și, când redresă mașina, 
observă lipsa rulotei parcate mai încolo, așa cum fusese când 
plecase acum două ore. Cel puţin nu erau obligaţi să meargă 
mult prin ploaia torențială. Încuind mașina, îl urmă pe Kevin pe 
alee, urcând scările tocmai când băiatul descuie ușa. 

— Glen? Heather? Hei, unul dintre voi... 

Strigătul îi amuţi când simţi pustietatea ciudată din casă, 
aceeași pe care o simţise când Glen era în spital. 

Însă acum era ceva schimbat. Înainte, chiar când era singură 
în casă, simţea mereu prezența familiei. Acum, această 
prezenţă dispăruse; în casă persista acea senzaţie de cavou pe 
care o avusese când pășise prima dată în acea casă. Încercând 
să-și reprime senzaţia de apăsare, Anne străbătu repede 
sufrageria și bucătăria. Niciun bilet lipit de frigider; ledul de pe 
robotul de mesaje nu pâlpâia. Insă ușa dinspre subsol era 
deschisă. Nefiind sigură de ce ușa deschisă o izbea aproape 
fizic, Anne se uită din capul scărilor în jos. Lumina de un alb 
fluorescent arăta curăţenia desăvârșită din jurul bancului de 
lucru. Doar când ajunse la baza scărilor realiză și alte amănunte. 
Meticulozitatea cu care erau sortate lucrurile în cutii. Curăţenie 
fără cusur. De peste trei săptămâni nici ea și nici Glen nu 
făcuseră curăţenie, lăsând dezordinea să domnească în jurul 
bancului de lucru. Acum rămăsese ţintuită de curăţenia ca dintr- 
o sală de operaţii. 

Plecând de la bancul de lucru, urcă înapoi scările, se uită încă 
o dată pe frigider, apoi se duse în „bârlogul” ei. Poate că Glen 
lăsase vreun bilet lipit pe monitor. Deodată văzu un plic galben 
pe birou. Pe plic numele ei era scris de-a curmezișul. 

Era un scris ciudat și foarte familiar ei. 

Abandonând plicul, ca și cum s-ar fi ferit de o viperă, apucă 
telefonul și formă numărul, iar mintea sa nu se gândi atât la 
conţinut, cât la teribila semnificaţie pe care o avea însăși 
prezenţa plicului. 

— Poţi să vii până aici? întrebă ea. S-a întâmplat ceva! 

— În cinci minute e bine? E suficient de repede? Sau vrei să 
sun eu la 911 pentru tine? 

Anne privi mută plicul. 

— Nu, răsuflă ea. Eu... vom fi în siguranţă. 


314 


Lăsând receptorul în furcă, realiză abia atunci că și Kevin 
stătea în ușă, cu figura îngrijorată. 

— S-a întâmplat ceva, mamă? întrebă el cu o voce subţire. 

Apropiindu-se de ea, o luă în brațe, iar ea, cu ochii aţintiţi la 
plic, îl strânse instinctiv lângă ea. 

Când soneria se auzi cinci minute mai târziu, Anne se ridică 
de pe sofaua din living, ţinând mai departe mâinile în jurul fiului 
său. Kevin o ocoli și deschise ușa. Se uită cu o privire 
întrebătoare la fața lui Mark Blakemoor: 

— Te știu, zise el. Ai mai venit când am găsit-o pe Kumquat 
moartă pe alee. 

— Bunicică memorie, spuse Mark și se lăsă pe vine, stând la 
același nivel cu Kevin. Și acum, deoarece sunt poliţist, am să-ţi 
pun o întrebare. De unde ai știut că sunt eu înainte de a 
deschide ușa? 

— C-cum adică? îl privi Kevin blocat. 

— Ei, trebuie să fi știut cine era, altfel nu ai fi deschis ușa, nu-i 
așa? Sau mama nu ti-a zis asta? 

Kevin privi neliniștit la mama sa, așa că Blakemoor se duse și- 
și vâri capul după perdeaua ferestrei de lângă ușă: 

— Sau poate că ai tras cu ochiul pe fereastră înainte, așa cum 
fac eu? 

— Da, da, strigă Kevin, prinzând șansa pe care i-o oferise 
Blakemoor. 

— Așa da, zise Mark, mângâindu-i părul lui Kevin. Totdeauna 
trebuie să știi cine e afară înainte de a deschide ușa, corect? 

Se întoarse apoi spre Anne. 

— Ce s-a întâmplat? La telefon păreai... 

Se întrerupse când văzu că Kevin era ochi și urechi și atunci 
își schimbă expresia. 

— Păreai îngrijorată, termină el, pe când Anne avea o privire 
care-l ruga să nu numească faţă de fiul său teroarea care o 
stăpânea. 

Se hotărî să-l ierte de păcate pentru teoria pe care o 
expusese la amiază, iar efectul fu că lui îi dispăru starea de 
depresie pe care o avea de când ea plecase furioasă de la Salish 
Lodge. 

— S-au întâmplat o mulţime, zise Anne. 


315 


Conducându-l pe detectiv prin living spre biroul ei, îi povesti 
între timp despre briceagul găsit de Glen, despre identificarea 
acestuia de către Sheila Harrar. 

— Când m-am întors acasă cu Kevin, rulota dispăruse, dar am 
găsit asta pe birou. 

Arătă cu o mișcare a capului plicul pe care Mark îl luă grijuliu 
de margini. 

— Încă nu l-ai citit? întrebă el cu o voce egală, netrădându-și 
gândurile. 

Când Anne negă, deschise plicul și extrase foaia de hârtie de 
același tip ca aceea de pe frigider. 

— Ai cumva o punguţă de plastic? 

— Cred că am eu, se oferi Kevin. 

Cum ieși din cameră, Anne folosi prilejul spre a vorbi repede 
cu Blakemoor. 

— Totul e o nebunie, îi spuse ea cu o voce tremurătoare. 
Subsolul este curăţat și arată ca un laborator, iar Kevin spune că 
Glen s-a purtat tare ciudat azi la pescuit. 

— Cum așa, ciudat? întrebă Mark. 

— Tot ce-a zis Kevin e că Glen se uita ciudat la el, că l-a 
neliniștit și că l-a trimis să pescuiască singur, în alt loc. Dar zice 
că poate să recunoască locul unde a găsit Glen briceagul. lar 
când am venit acasă după întâlnirea noastră... 

Tăcu când Kevin reapăru în ușă cu o cutie în care erau pungile 
de plastic. 

Băiatul privi atent cum Mark Blakemoor despături biletul și, 
fără să-l citească, îl băgă într-o pungă de plastic. După ce îl citi, 
i-l dădu lui Anne. Mâna îi tremură când încercă să-l citească. 


lubita mea Anne, 


Eşti gata să înfrunți adevărul? (Numai o parte din el 
se află în computerul tău, Anne. Restul se află doar în 
mintea ta.) O știi de la ieșirea mea din spital. Iti aduci 
aminte de acea după-amiază? A fost o senzație cum nu 
ai mai simtit niciodată, nu-i așa? A fost o descărcare 
electrică, Anne, la fel ca cea care a avut loc în sala 
teatrului, când dansa Nijinsky. Asta e singurul mare 
regret din viața mea: că nu l-am văzut pe Nijinsky 
dansând. Dar cel puțin știu că nu era nebun. 


Oricum, ne-am distrat, dar acum a sosit momentul 
dansului final. lar eu mi-am ales deja partenerul. 


Citi și reciti biletul, se chinui să înţeleagă cuvintele din fața 
ochilor ei. Ce voia să spună? Nijinsky? Ce avea a face un 
dansator mort de aproape cincizeci de ani cu ceva ce se 
întâmplă acum? 

— Ai idee unde ar putea fi Glen acum? îl auzi ea pe Mark 
Blakemoor întrebând. 

Vocea lui era blândă și, când ea își luă ochii de la bilet ca să 
se uite la el, nu văzu nicio urmă de satisfacţie. Tot ce citea era 
simpatie. 

— Nu, zise ea într-o suflare. Mașina lui e parcată în față, așa 
că... 
Vorbele îi muriră pe buze. Era gata să spună că plecase la 
plimbare, dar afară ploua tare. Chiar dacă plecase înainte de a 
începe ploaia, n-ar fi trebuit să se întoarcă? 

Brusc îi veniră în minte cuvintele: A sosit momentul dansului 
final. lar eu mi-am ales deja partenerul. Apoi: Pot să intru în 
casa ta când vreau. Absolut când vreau. 

Acum îi defilau imagini prin faţa ochilor: subsolul curăţat așa 
cum nu fusese de ani de zile. Misterioasa rulotă apărută pe 
stradă doar două case mai departe. Acum însă rulota nu mai 
era! 

Fragmentele începeau să se compună. Oricine ar fi scris acel 
bilet, fusese acolo zile întregi, pândina! Știu unde era el, își 
șopti, întorcându-se de la fereastră, albă la față. 

— Dumnezeule, Mark, a fost acolo zile întregi. Era în rulotă... 

Continuând să vorbească, îi povesti cum o scosese din minţi 
prezenţa rulotei apărute pe stradă, apoi căută prin geanta de 
piele și scoase carnetul. Răsfoi filele, o rupse pe cea în care 
notase numărul mașinii și i-o dădu lui Mark. 

Apoi zise: 

— A fost aici, Mark! Dumnezeule, l-a luat pe Glen! Am greșit. 
Știu ce crezi, dar nu Glen a scris biletul! Altcineva a făcut-o, iar 
acum acel altcineva l-a luat pe Glen! 

Blakemoor nu mai asculta; deja vorbea la telefon, dând în 
urmărire mașina. În acest timp Anne mai citi biletul încă o dată 
și mintea începu să-i lucreze. Pe măsură ce se uita la bilet i se 
întărea convingerea că nu Glen scrisese. Un singur cuvânt îi 


317 


sărea în ochi, ocupându-i mintea. Se duse la computer și tastă 
un singur cuvânt pentru a-l căuta în tot ce avea acolo: NIJINSKY. 

Așteptă. Câteva clipe mai târziu apărură o serie de nume de 
fișiere cu interviurile ei luate de-a lungul anilor. Richard Kraven. 
Accesă primul fișier din serie și apăru textul, cuvântul Nijinsky 
fiind marcat distinct pe ecran. Trecu la următorul fișier și așa 
mai departe, fiind tot mai fascinată și în același timp îngrozită, 
pe măsură ce citea. 

Adevărul despre Richard Kraven ieșea la iveală. Era clar că 
lăsase indicii chiar de la început, unul aici, unul colo. Dar 
fragmentele erau atât de mici, că ea nu-și dăduse seama de 
unde ar proveni. 

Dansul. 

Metafizica. 

Electricitatea. 

Viaţa, moartea, nebunia. 

Și Nijinsky. 

Richard Kraven îi spusese el însuși despre Vaclav Nijinsky. 
Asta chiar într-unul din primele interviuri. 


A.J.: De ce baletul, domnule Kraven? 

R.K.: Interesul meu pentru balet nu are nimic cu 
dansul, doamnă Jeffers, dansatorii sunt cei care mă 
fascinează. 

A.J.: Dansatorii? 

R.K.: Stii ce îţi trebuie ca să fii balerin? Perfecţiune. 
Perfectiunea fizică și perfecțiunea mentală. Asta e 
fascinant. Drumul spre perfecțiune. 

A.J.: Dar e posibil să atingă cineva perfecțiunea? 

R.K: A fost unul. Vaclav Nijinsky. Îţi e cunoscut 
numele? 

A.J.: A fost bolnav psihic, nu-i așa? 

R.K.: Așa spuneau, dar nu sunt de acord. Ce-a făcut el 
a fost să sară mai sus decât oricine înainte sau după el. 
Dar nu erau numai sărituri, doamnă Jeffers. La sfârșitul 
săriturii el plutea pe scenă. 

AJ.: Nu sunt sigură că te înțeleg. 

R.K.: Ei, pe atunci toți spuneau că numai dădea 
impresia că plutea, dar plutea cu adevărat. Spunea că 
învățase să-și detașeze sufletul de trup, iar atunci când 


dansa era undeva sus și-și manipula trupul precum o 
marionetă cu ate. 

A.J.: Și crezi că asta e posibil? 

R.K.: Nu numai că e posibil, doamnă Jeffers, ci chiar a 
făcut-o. Vezi, motivul pentru care a renunțat la balet a 
fost că ar fi putut să se trezească la un moment dat în 
afara trupului său. Spre sfârșitul carierei, spunea că 
atunci când reintră în corp găsește un suflet străin și că, 
în timp, e posibil ca o dată să nu-și mai poată relua în 
stăpânire propriul trup. Atunci a abandonat baletul și a 
fost considerat schizofrenic. Dar dacă nu era, doamnă 
Jeffers, dacă nu era deloc schizofrenic? Ce ar însemna 
asta? 


Interviul se termina aici. Anne își scrisese o notă pentru a 
căuta povestea lui Vaclav Nijinsky. La ora interviului păruse 
irelevant, iar ea își concentrase atenţia asupra altor lucruri ce i 
se păruseră importante. 

Acum însă, nu era nimic mai important. Asta dacă Vaclav 
Nijinsky și Richard Kraven aveau dreptate. 

Ochii săi căzură pe ultima parte a mesajului: ... Mi-am ales 
deja partenerul. 

Dacă Kraven spusese adevărul, nu Glen era cel ales azi, 
pentru simplu motiv că deja îl avea pe Glen. 

Cine putea fi cel ales? li veni o idee groaznică. Apucă 
înfrigurată telefonul și formă numărul lui Rayette Hoover. La al 
patrulea apel răspunse chiar Rayette, iar Anne, cu vorbele 
înecându-se în gât, întrebă de Heather. După ce lăsă telefonul, 
faţa îi era albă ca varul și mâinile îi tremurau. Inainte de-a putea 
spune ceva, Mark, își băgă telefonul în buzunar și îi zise calm: 

— E închiriată, Anne. Glen a închiriat-o acum câteva zile. 

Anne se înecă: 

— Dar nu este Glen, strigă ea necontrolat. Ba el este! A luat-o 
pe Heather! Dumnezeule, a luat-o pe Heather și vrea s-o ucidă! 


e Capitolul 65 


Heather Jeffers se uită pe ascuns la tatăl său, vrând să dea 
impresia că se uita prin perdeaua de ploaie de afară. Când 


319 


venise să o ia de la Rayette, fusese surprinsă - atunci când ea 
sau Kevin se duceau undeva, mergeau fie pe jos, fie cu 
autobuzul, fie cu careva dintre prietenii lor. Fusese mai mult 
decât surprinsă că venise să o ia. 

— Tu și mama aţi cumpărat-o? întrebă ea, privind mașina. 

— E închiriată, răspunse Glen. Mama ta nici nu știe încă. 

Când îi spusese că mergeau să se întâlnească cu mama și 
fratele său la restaurantul thailandez de pe Insula Mercer nu-l 
mai întrebase nimic, așa cum nu-l întrebase unde erau cei doi. 

— Sunt la Bellevue Square, spusese el. 

Acum se uită spre ea: 

— Ei, ce zici de mașină? 

Pe când se îndreptau din Denny spre l-5, ea studie mașina, 
apoi se întoarse la loc. 

— Cum poţi să conduci așa ceva? E așa de mare... 

Când privi către ea, Heather văzu ceva ciudat în ochii lui, ceva 
anormal. 

— Pot să fac o mulţime de lucruri de care nu știi, spuse el cu o 
voce în ton cu privirea. 

Heather avu un sentiment straniu - nu chiar frică, dar 
îngrijorare, așa că îl întrebă dacă se simţea bine. Îi răspunse cu 
acel ton cu care ea nu era lăsată să i se adreseze lui Kevin, cum 
că nu se întâmplase nimic. Apoi Heather se întoarse din nou 
spre fereastră și nu mai scoase o vorbă. Când însă trecură de 
intersecția spre Insula Mercer, rupse tăcerea, văzând că el părea 
că uitase încotro mergeau: 

— Vrei să treci pe la Insula Crest, nu? 

Glen nu răspunse, dar nici nu coti spre Crest. Rămaseră pe 
autostradă, iar un minut mai târziu traversară podul către 
Bellevue. 

— Tată! Ce este cu tine? întrebă Heather pe când erau în 
dreptul ieșirii Factoria. Ai putea să întorci pe undeva pe aici? 

— Ce te face să crezi că o să întorc? replică tatăl ei. 

Uitându-se la el, Heather realiză că acum nu mai semăna 
deloc cu tatăl ei. 

Avea o privire ciudată, așa cum trebuie să aibă persoanele 
care erau nebune, gândi ea, simțind cum i se strânge pielea pe 
ea sub privirea lui. 

— Tată, ce-i cu tine? De ce nu ai luat-o spre Mercer? 

— Pentru că nu mergem acolo, răspunse el simplu. 


— Dar ai zis... 

— Nu are importanţă ce-am zis, replică el. Nu mergem către 
Insula Mercer. 

— Atunci unde? 

— In altă parte. Undeva unde putem fi numai noi. 

Aceste ultime cuvinte - undeva unde putem fi numai noi - îi 
transformară subit mânia crescândă în frică. Numai noi. 

De ce dorea el să fie numai ei doi? Deja știa răspunsul; încă 
de mică fusese avertizată să nu se ducă nicăieri cu cineva care 
i-ar zice că vrea să fie singur cu ea. 

Dar el era tatăl ei! 

Apoi își aminti de Jolene Ruyksman cu care fusese în clasă 
până anul trecut, când încercase să se sinucidă, ieșind la iveală 
că propriul ei tată întreținea cu ea relaţii sexuale încă de la 
vârsta de patru ani, și asta sub amenințarea că îi va lua viața 
dacă spunea cuiva ce făceau. 

Dar tatăl ei nu era așa - niciodată nu se uitase ciudat la ea și 
nici nu făcuse vreun gest asupra căruia fusese deja avertizată 
cu prietenii săi de către pedagogii care discutaseră ce i se 
întâmplase lui Jolene. 

Işi mai aminti ce-i spusese mama când tatăl lor se întorsese 
de la spital. Incepuse să se obișnuiască cu ideea că tatăl lor era 
cumva schimbat, pentru că fusese aproape de moarte, și îi 
trebuia un timp mai lung să își revină. Dar nu se putuse schimba 
atât de mult! 

Pe când treceau de Issaquah și se îndreptau spre Snoqualmie, 
mai privi la el. Un fulger lumină cerul și pentru moment în 
mașină fu lumină ca ziua. Când lumina îi arătă fața albă a tatălui 
său, acesta o fixă cu privirea, încât ea simţi un fior de gheață. 

— Simti? întrebă el. Simţi electricitatea? 

Heather negă din cap. 

— O vei simţi, spuse el. Și când vei simți... 

Restul cuvintelor i se pierdură în zgomotul tunetului care 
cutremură și mașina. 

— Tată? întrebă Heather când tunetul se pierdu. Tată, ce vrei 
să-mi faci? 

Omul care se plictisise să mai facă pe tatăl se întoarse și o 
mai privi o dată. Nu spuse nimic. Doar zâmbi. 

Și acel zâmbet o teroriză pe Heather. 


321 


e Capitolul 66 


Anne și Mark erau în mașină. 

Când părăsiseră casa îl urmase orbește, dar când ea și Kevin 
se urcaseră în mașină, un sedan cu girofaruri magnetice, care 
puteau fi scoase și pe capotă, se întrebă ce putea face. Neștiind 
unde ar putea fi rulota, cum ar putea să o găsească? 

— Pot să pariez că se îndreaptă spre munţi, zise Mark. 

Vorbi apoi prin staţie, dând niște ordine pe care Anne cu greu 
le înțelegea, ordine care alertau poliţia din toată zona spre a 
căuta rulota. Dată fiind vremea, știa că efectul putea fi aproape 
zero. 

— Acum spune-mi exact ce crezi că se întâmplă, zise el spre 
Anne, nevrând să-i sugereze ce șanse mici de reușită aveau să-l 
localizeze pe Glen. 

Prezenţa lui Kevin pe bancheta din spate o făcu să tacă și în 
loc să-i spună ce credea că se întâmplă îl îndreptă spre casa lui 
Alan și a lui Arlene Cline. Partenerul lui Glen înțelesese că era 
necesar să-l ţină la ei toată seara, poate chiar și peste noapte, 
dacă era necesar. In plus, privirea lui Anne le dăduse de înţeles 
lui Arlene și lui Alan că era vorba de ceva grav și că nu avea 
timp să le explice. 

Când ea și Mark se întorseseră la mașină, începu să-i expună 
teoria ei. Înainte de a vorbi cu Gordy Farber refuză să o 
elaboreze. Chiar când acesta îi extrăsese dosarul și fișa lui Glen 
și îi spusese despre căderile pe care le avusese Glen și visele 
sale ciudate. Vise care, înțelese Anne pe loc, mai degrabă erau 
chiar altceva. Mai degrabă erau frânturi de realitate pe care le 
avea de la cealaltă entitate care sălășluia în Glen. 

— Nu Glen este în mașină, zise ea. E Richard Kraven. 

— Richard Kraven este mort, zise Mark cu o voce egală, 
uitându-se prin perdeaua de apă de pe parbriz, în timp ce erau 
în drum spre autostrada 520. Kevin îi spusese deja locul unde 
fuseseră la pescuit și Mark fu sigur că, orice ar fi făcut Glen, 
urma un tipar, o obișnuinţă. Era aproape sigur că locul în care 
fusese găsită rulota lui Richard Kraven era foarte apropiat de 
locul unde o dusese Glen pe Edna Kraven acum câteva zile, iar 
pe Kevin chiar în dimineaţa asta. 

— Numai corpul lui este mort, adăugă Anne. 


322 


Îi relată apoi povestea cu Vaclav Nijinsky, poveste pe care i-o 
spusese Richard Kraven cu ani în urmă. 

— Și admițând că Nijinsky era nebun, nu spun că nu era, ce 
legătură are el în treaba asta? Glen nu este implicat în 
experiența de decorporalizare, nu, sau este? întrebă Mark. 

— Glen este mort de aproximativ două minute, spuse Anne cu 
o voce seacă, așa cum vorbise și detectivul mai înainte. In 
dimineaţa în care a avut atacul de cord, cei de la Salvare l-au 
„pierdut” o dată, pe drumul spre Centrul de Sănătate. Au trebuit 
să oprească pentru ca medicii să intervină. Este totul în fișă, 
Mark. Au folosit tot felul de mijloace, chiar și defibrilatorul. Și 
asta s-a întâmplat exact la ora 9 a.m., ora Pacificului. 

Mark se holbă la ea. Despre ce naiba vorbea? Dar, înainte de- 
a formula întrebarea, avu și răspunsul. Ora 9 a.m. pe coasta 
Pacificului era ora 12 p.m. pe Coasta de Est. Era momentul în 
care Richard Kraven era executat. Își aminti vorbele pe care le 
spusese Anne câteva clipe mai devreme, cum că Richard Kraven 
îi spusese în interviul pe care îl recitise: Nijinsky a abandonat 
baletul pentru că s-a gândit că alt spirit îi ocupa corpul în timp 
ce evolua pe scenă. Repetându-și pentru sine cuvintele, tot nu 
putu să le facă să fie logice. 

— Anne, nu are înţeles, începu el, dar vocea lui își pierduse 
siguranţa afișată până atunci. 

— Nu are? Dar povestea pe care ţi-am zis-o? Despre toată 
lumea care a avut experienţe dincolo de viață? E același lucru, 
Mark. Își părăsesc corpul și plutesc în imponderabilitate 
deasupra lui. Văd și aud ce se întâmplă. Unii dintre ei s-ar putea 
să aibă acces la întoarcerea în lumea asta... 

Vocea i se întrerupse, dar Mark Blakemoor înțelese ce voia să 
spună: 

— ... iar Richard Kraven a murit exact în aceeași clipă și și-a 
dorit enorm să revină... 

— Mă ura, mai zise Anne. Puteam să văd asta în ochii lui, să 
aud în glasul lui. 

Îi mai povesti lui Mark cum adunase toate fragmentele 
împreună și le pusese cap la cap, ca să aibă o logică. 

— A fost diferit de ceilalți ucigași în serie, conchise ea. Nu 
ucidea pentru a vedea cadavrele, ci pentru a încerca să-i 
readucă la viață după ce-i ucidea. 

— Nu este valabil pentru Rory și Edna, protestă el. 


— L-a pedepsit pe Rory. Și mai cred că își ura mama. Acum 
are un motiv diferit. Vrea să-și termine experimentul. Acum va fi 
chit. Cu mine. 

Se întoarse să privească ploaia. Părăsiseră autostrada 520 și 
își urmau drumul spre est, așa cum le arătase Kevin. 

— Dumnezeule, își zise ea, de ce nu îi găsesc oare? 

— Îi vor găsi, răspunse detectivul. Sau poate îi găsim noi. Într- 
un fel sau altul, o vom lua pe Heather înapoi. 

Chiar dacă zisese asta, nici Mark nu prea credea. Și nici nu 
avea cum să creadă ciudata poveste pe care i-o debitase Anne. 
De fapt, nu se gândea că o și crezuse. 


e Capitolul 67 


Ploaia cădea în rafale pe capotă, îngreunând și mai mult 
vizibilitatea. Acum Heather nu mai vedea decât luminile difuze 
ale mașinilor ce veneau din sens opus, dar acelea erau destul de 
rare și distanţate. Era ca și cum ploaia și noaptea i-ar fi alungat 
de pe șosea pe toți în afară de ei, și, cu cât se depărtau mai 
mult de casă, cu atât Heather devenea tot mai înspăimântată. 

— Putem opri, te rog? 

Richard Kraven se uită doar pentru o clipă la Heather Jeffers. 
Trăsăturile ei fură pentru o clipă vizibile din cauza luminilor unui 
camion ce venea din faţă. Fusese de ajuns: Kraven putu observa 
teroarea din ochii copilului și, chiar dacă își întoarse ochii la 
drum, savură acum frica pe care o inspirase. 

Fata știa că ceva nu era în regulă, că era în primejdie. Însă nu 
știa ce fel de primejdie o pândea și această nesiguranţă care se 
adăuga la teroarea ce o stăpânea îi amplifica lui Richard Kraven 
deliciul pe care-l simţea. Singura sa părere de rău era că Anne 
nu era și ea acolo. 

Măcar dacă ar fi putut să-i vorbească; să-i spună ce avea de 
gând să-i facă fiicei sale, să vadă cum suferă numai închipuindu- 
și ce avea să-i facă. Măcar să-i privească fața lui Anne când 
avea să-i disece pieptul fiicei ei pentru a da la iveală inima. Și 
să-i audă ţipătul când va ţine în mână inima ce palpita, să-i 
asculte implorările în timp ce tăia inima pentru a o opri. Dacă ar 
putea să-i vadă durerea și neputința în timp ce își vedea de 
treabă, așa cum ea își savurase victoria văzându-l în carceră, 


324 


stând singur până fusese electrocutat. Însă nu o lăsase să vadă 
ce mult suferise. Işi ascunsese frica de închisoare și chiar frica 
de scaunul electric. Totuși, deși își ascunse aceste sentimente, 
era sigur că ea le simţise și că îi făcuseră plăcere. Dar în 
noaptea asta își va primi pedeapsa, care-i va ajunge pentru tot 
restul vieții. 

Trăsnetul brăzdă cerul, urmat imediat de un tunet care 
scutură puternic mașina, producându-i un tremur de plăcere lui 
Richard Kraven, și un țipăt ușor ieși de pe buzele lui Heather 
Jeffers. 

— Te rog, imploră ea. Nu putem opri? Putem să murim! 

Un indicator apăru neclar în faţă, strălucind în lumina farurilor, 
dar cu toate că apa care se scurgea pe parbriz împiedica citirea 
textului de pe indicator, el știu despre ce era vorba. Ramificaţia 
spre cascada Snoqualmie era un pic mai în faţă. Ridică piciorul 
de pe acceleraţie, frână ușor și mașina încetini. Heather, care se 
agăţase cu amândouă mâinile de scaun, încercă să distingă 
ceva din indicatorul pe lângă care treceau, dar lumina difuză o 
orbi pentru moment. El era tăcut în continuare și nici nu mai 
privea în direcția ei, așa că se întrebă dacă nu cumva o uitase. 
Ce nu era în regulă? Ce i se întâmplase de fapt tatălui ei? 

In dimineaţa când el și Kevin plecaseră la pescuit părea totul 
normal. Se gândi apoi la Kevin. Unde era? Îl adusese tatăl său 
acasă înainte de a trece pe la Rayette să o ia? Privi pe furiș la 
fața luminată doar de luminile de la bord. Deși trăsăturile 
semănau cu cele ale tatălui ei, aveau o răutate diavolească 
menită să-i îngheţe sângele în vine. Când o privise puţin mai 
devreme, avusese o teribilă presimţire despre ceea ce i s-ar 
putea întâmpla. Când mașina părăsi autostrada, Heather se 
aplecă înainte pentru a distinge ceva, orice amănunt care i-ar fi 
putut spune unde se aflau. Dacă mergeau cumva spre vreun 
oraș sau chiar la o benzinărie, avea de gând să deschidă ușa și 
să o ia la fugă, chiar din mers. 

— Strângeţi centura de siguranţă și pune-ți mâinile pe bord. 

Vocea dură - pe care nu o mai auzise niciodată la tatăl ei -o 
făcu imediat să-i dea ascultare. Rulota încetini și omul de pe 
locul șoferului, unul care aducea cu tatăl ei, vorbi din nou: 

— Nu te gândi să fugi. Sunt mai puternic decât tine, iar dacă 
încerci să fugi pe ușă am să te prind; și atunci ai să-ţi dorești să 
nu fi încercat nimic. 


325 


Inima lui Heather tresări. Ce voia să zică? Și ce intenţiona să 
facă? După ce mașina coti la stânga, Heather recunoscu în 
sfârșit strada principală a orășelului Snoqualmie și se uită după 
cineva care ar fi putut să o ajute. Dar strada fusese golită de 
furia furtunii. Un scâncet nu numai de frică, ci și de frustrare, îi 
ieși din gât. Dacă nu era nimeni pe stradă să o ajute, atunci 
pierdea orice speranţă o dată ce-ar fi trecut de Snoqualmie. 

Când ajunseră la ieșire, omul vorbi iar: 

— Ți-e frică de mine, nu-i așa, Heather? 

Heather, prea amorțită ca să mai gândească, aprobă din cap. 

— Ştii că nu sunt tatăl tău, nu-i așa? 

Heather aprobă din nou. 

— Dar știi cine sunt? 

Acum negă din cap, dar ceva din vocea lui o făcu să se 
întoarcă spre el. El zâmbea, dar zâmbetul îi era de gheaţă. |i fixă 
ochii. 

— Numele meu este Richard Kraven, spuse el. 

Heather simţi o teroare cumplită. Ce voia să zică? Richard 
Kraven era mort! Fusese executat în ziua când tatăl ei avusese 
atacul de cord. Deși în mintea sa încerca să nege, știa că 
vorbele omului erau adevărate. Deși trupul lui semăna cu cei ai 
tatălui său, vocea și ochii erau străini. 

— Ce dorești? îngăimă ea cu vocea stinsă. 

Richard Kraven zâmbi rece: 

— Vreau să te ating, Heather. Vreau să-ți ating inima. 


e Capitolul 68 


— E o nebunie, spuse Anne Jeffers. 

Nu avea idee unde puteau fi, nu văzuse vreun indicator de 
kilometri buni și, cu excepţia lor, șoseaua îngustă care șerpuia 
de-a lungul râului era goală. Dincolo de parbrizul mașinii lui 
Mark Blakemoor întunericul părea să absoarbă strălucirea 
farurilor, iar vizibilitatea era doar de câţiva metri. Mark fusese 
silit de ploaie să încetinească mersul, iar Anne începu sa creadă 
tot mai mult că fusese o greșeală să meargă până acolo. 

— Trebuie să ne întoarcem, Mark. Nu suntem normali. Nici nu 
știm unde ne aflăm! 


— Aproape că am ajuns la locul de camping unde a fost găsită 
Edna Kraven, replică Mark. Kevin a zis că locul unde au pescuit 
nu era foarte departe de drum. O să verificăm acolo, apoi... 

Radioul poliţiei prinse viaţă, iar Mark ridică microfonul. 

— Dă-i drumul. 

— Închideţi telefonul mobil, se auzi o voce slabă printre 
fâșâiturile datorate furtunii. 

Anne vru să zică ceva, dar Mark îi făcu semn să tacă și 
încercă să regleze staţia pentru a prinde mai bine frânturile de 
cuvinte. Însă din difuzor se auziră numai paraziți. 

— Repetă mesajul, ţipă Mark în microfon, însă altceva nu se 
auzi decât un singur cuvânt: Snoqualmie. 

Apoi nu se mai auzi nimic. 

— Nu contează, zise ușor Mark, ei sunt pe aici. Ochii săi nu 
puteau părăsi drumul, iar el îi povesti repede: telefonul mobil 
este aproape un obiect de localizare; el tot timpul stă în legătură 
cu sistemul. Dacă este în zona de acoperire, ei te pot localiza. 
Fără a se gândi, o mângâie ușor pe mână: o să-i găsim, ţine-te 
tare. 

Mașina continuă să urce, până când ajunseră la un camping și 
Mark constată că mai era încă banda galbenă a poliţiei acolo, 
dar porţile erau închise cu lacătul. O milă și jumătate mai 
departe, pe unde le spusese Kevin că fusese la pescuit, apăru 
din întuneric un indicator de oprire. Mai merseră un pic și opriră. 
Mai departe drumul fusese făcut impracticabil din cauza furtunii 
și nu se putea pătrunde decât cu o mașină cu tracţiune 
integrală. Mark ar fi putut să coboare dar să urce înapoi, nici 
pomeneală. Dar oare de cât timp era așa? Dacă rulota era deja 
jos? Căută în torpedou și își luă arma, apoi cobori din mașină. 
Anne, văzând ce face, se dădu și ea jos să-l urmeze. 

— Du-te înapoi în mașină! ţipă Mark acoperind vuietul 
vântului care bătea atât de tare că făcea ploaia să cadă aproape 
orizontal. Nu poţi să... 

— Dacă tu poţi, atunci pot și eu, răspunse Anne. E vorba de 
fiica mea, ţii minte? 

Înainte ca Mark să-i poată răspunde, începu să coboare 
drumul plin de noroi, ţinându-se de trunchiurile copacilor când 
patina pe pământul moale. 

Până la jumătatea drumului nici nu se gândise că s-ar putea 
înșela; că Glen cel adevărat, adorabilul Glen ar putea fi cu 


327 


Heather și nu numai corpul soțului său, controlat acum în 
întregime de monstruosul, răzbunătorul Richard Kraven. li veni 
în minte imaginea monogramei pe care Richard Kraven o lăsa în 
interiorul trupului fiecărei victime, pieptul disecat, inima și 
plămânii... 

Nu! Nu Heather! Nu i se putea întâmpla lui Heather - nu va 
permite ea să i se întâmple lui Heather. 

Un sunet gâtuit care avea în el furie, frică și frustrare îi scăpă 
pe când înainta și se gândea că acum rulota putea fi deja 
parcată la marginea luminișului. Era îngrozită că Richard Kraven 
își începuse deja treaba. 


e Capitolul 69 


— Nu am să-ţi fac niciun rău, să știi. 

Heather încercă să nu se mai uite la cel ce semăna cu tatăl ei. 
Acesta trăsese deja mașina la marginea unui luminiș, însă o 
camuflase atât de bine, că și dacă ar fi trecut o mașină pe-acolo, 
probabil că nu i-ar fi observat. Și dacă i-ar fi observat, de unde 
să știe ce se întâmplă acolo? 

Omul trase perdelele și porni generatorul de curent. Heather 
încă nu se mișcase de pe locul din faţă. În parte din cauza 
privirii maniacului. Nu i se mai vedea în ochi acea căldură cu 
care o privea altădată. Ochii săi cruzi, care o fixau, aveau o 
lucire funestă, ca și cum nu ar fi fost nicio urmă umană în acel 
trup. Ce privire de moarte avea! Acum putea să înțeleagă că nu 
o minţțise, chiar era Richard Kraven. 

Ştia ce făcuse Richard Kraven, câte cadavre se găsiseră în 
zona în care o adusese. Citise descrierile cadavrelor găsite, cum 
erau tăiate și cu inimile străpunse. Asta însemna ceea ce-i 
zisese, că voia să-i atingă inima, iar înţelesul cuvintelor o 
paraliza. 

Nu putea să fugă; ar fi prins-o înainte de-a ajunge la ușă. Și 
chiar dacă ar fi fugit, unde era să se ducă pe furtuna de-afară? 

El scoase ceva dintr-o cutie de scule. O sticlă și o cârpă, pe 
care începuse să o îmbibe cu lichidul din sticlă. Veni către ea, 
fixând-o cu privirea pe care o avea un șarpe înainte de atac. Ea 
era ca hipnotizată de privirea lui și nu făcu nici măcar un gest 
de apărare când el îi puse cârpa la nas. Respirând adânc, 


328 


Heather își închise ochii și se rugă ca Richard Kraven să nu o fi 
minţit când îi spusese că avea să-i atingă inima; cel puţin avea 
să moară repede. 


e Capitolul 70 


Anne se împiedică de o piatră și sări din drumul noroios, dar 
Mark o susţinu la timp cu o mână, în cealaltă ţinând o lanternă. 
În ciuda ploii intense, se mai vedeau două urme de roţi 
distanțate mult între ele, arătând că pe aici trecuse recent o 
mașină. 

— Aici este locul de care ne-a spus Kevin, urlă el ca să 
acopere vuietul furtunii. 

— Dar unde ar putea fi? strigă și Anne. Ziceai că sunt aici... 

— Am zis că o să-i găsim și așa va fi! 

Se duse spre mal și plimbă raza lanternei pe partea cealaltă. 
Atunci zări grămada de pietre despre care vorbise Kevin. Mark 
porni către râu, ţinând lumina îndreptată spre pământ și, chiar 
înainte de a intra în apă, Anne își dădu seama și ea ce voia să 
facă. 

— Ai înnebunit? N-o să reușești! 

El însă își vedea de drum, pășind cu atenţie pe bolovanii din 
albia râului. Ea rămăsese în ploaie, cu hainele ude lipite de piele 
și clănțănind din dinţi. După câteva minute care-i părură o 
eternitate, reveni lângă ea. 

— Vino, o chemă el. Mă tem să nu ajungem prea târziu. 

— L-ai găsit, așa e? zise Anne și porni prin noroi, alunecând și 
ținându-se unul de altul să nu alunece în apă. L-ai găsit pe 
Danny Harrar? 

Blakemoor dădu din cap, deoarece nu vedea niciun motiv să-i 
ascundă ce descoperise. Fusese sigur că nu va găsi nimic în 
grămada de pietre, pentru că băiatul putuse să piardă pur și 
simplu briceagul pe acolo. Ceea ce găsise însă sub pietre îi întări 
convingerea că teoria lui Anne, oricât de ciudată, era singura 
posibilă. Și dacă cel cu care era Heather era chiar Richard 
Kraven... 

Nici chiar rutinatul detectiv de la Omucideri nu îndrăznea să-și 
închipuie ce i s-ar putea întâmplă fetei. 


În sfârșit, ajunseră înapoi la mașină. Mark îi zise lui Anne, în 
timp ce intrau în mașină: 

— Vreau să mă concentrez asupra radioului. Nu pot să cred că 
zona nu mișună acum de polițiști. 

Anne porni mașina, îndreptându-se spre șosea, în timp ce 
Mark Blakemoor încerca să prindă dispecerul poliţiei. Un alt 
trăsnet lumină cerul, iar tunetul acoperi paraziţii care se auzeau 
în difuzor. 

Anne încercă să vadă pe unde mergea prin perdeaua de apă. 
Ștergătoarele nu puteau face față șiroaielor de apă. Deodată 
Mark îi strânse braţul și comandă: 

— Oprește! 

Ascultând comanda, Anne apăsă pe frână atât de tare, încât 
mașina pierdu aderenţa și spatele se cabră sălbatic înainte ca 
ea să ridice piciorul de pe frână. Mark își cobori geamul și 
scoase capul afară. 

— Dă înapoi! strigă el, dar vorbele îi fură luate de vânt. 

Deodată, în lumina farurilor apăru un indicator de picnic. 
Inima lui Anne tresări. Dădu mașina înapoi. 

Era posibil ca Mark să fi văzut mașina? Înainte să-l întrebe el 
se apucă să umble la staţie, încercând cu disperare să 
deslușească ceva în paraziţii cauzaţi de furtună. 


e Capitolul 71 


Heather simţi că se îneacă; respira cu greu, iar mintea îi era 
confuză. Însă auzea ceva. Un duduit ca de tren vechi. O dată cu 
lumina unui fulger și bubuitul teribil al tunetului, începu să 
judece. 

Rulota. Era în ea împreună cu tatăl ei... nu, nu tatăl ei! Afară 
era furtună. Spaima. Era teribil de înspăimântată. Atât de 
înspăimântată, încât nici nu îndrăznise să se opună când omul îi 
pusese cârpa pe gură. Tot ce făcuse fusese să tragă o singură 
dată aer în piept, adânc, să-și ţină respiraţia o vreme, până când 
căzuse moale, ca moartă. Dar nu trecuse mult și omul îi ţinuse 
cârpa pe față, iar ea trebui să inhaleze ceva aburi până leșinase. 
Reușise cumva să se menţină, să reziste, dar nu să lupte și fără 
să dea semne că ar fi pe jumătate conștientă. Cea mai mare 
parte a ceţii se risipise și în final putu să deschidă un pic de tot 


330 


ochii, cât să privească printre gene. Interiorul rulotei se 
schimbase: totul era de o formă nedefinită, ca și cum ar fi fost 
acoperit peste tot cu plastic. Ochiul ei prinse o mișcare chiar în 
fața ei. Își mută ochii ușor într-acolo, văzând o mână în 
apropierea pieptului ei. Mâna ţinea un cuţit. Un cuţit foarte 
ascuțit se apropia de pieptul ei. Ochii i se mutară mai departe 
de cuţit: Văzu fața tatălui său! 

Un strigăt îi urcă în gât: 

— Nu, tată! Dumnezeule, nu! Tată, nu face asta! 

Strigătul de teroare al lui Heather îi izbi auzul lui Richard 

Kraven. Acesta îngheţă exact când era gata să facă o incizie 
perfectă în carnea lui Heather Jeffers, rămânând cu cuțitul la 
câţiva centimetri de pielea ei. Undeva, în adâncul minţii, se 
trezise ceva. Pe când fata de pe pat ţipa din nou, sufletul 
îngropat adânc încercă să răzbată la suprafaţă. 
_ Pentru Glen era ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn profund. 
In primul moment nu știu unde este, dar apoi se trezi de-a 
binelea. Încă un țipăt de-al lui Heather și acum îi reveniră în 
minte toate coșmarurile pe care le avusese de la atacul de cord 
încoace. Toate imaginile, fără legătură una cu alta până atunci, 
se legară acum într-un film în care erau numai carne, sânge și 
moarte. 

Acum ţinea în mână un cuţit care era îndreptat către pieptul 
dezgolit al fiicei sale; chiar dacă se lupta cu teribila forță 
dinlăuntrul său, simţea irezistibila dorinţă de a folosi cuțitul. Să 
străpungă carnea. Să scoată la iveală oasele scheletului. 

Fă-o! Vocea lui Richard Kraven îi răsună în cap. Fă-o acum, 
până nu e prea târziu! Când Richard Kraven își reveni din șocul 
provocat de strigătul lui Heather, Glen simţi puterea malefică a 
acestuia începând să preia iarăși controlul asupra corpului. 
Adunându-și forțele, reuși pentru moment să-l domine și se 
aruncă în cel mai îndepărtat colț al rulotei. 

— Fugi! strigă el. Pentru numele lui Dumnezeu, Heather, fugi 
de mine! 

Răspunzând instinctiv la comanda tatălui tău, Heather sări de 
pe pat, străbătu culoarul strâmt al rulotei și se aruncă pe ușă 
afară, cu un moment înainte ca el să o ajungă. Din urmă ea auzi 
un răget de furie, dar din faţă, brusc, îi apărură niște faruri, 
țintuind-o pe moment ca pe un fluture în insectar. O clipă simţi 


331 


un nou val de panică, dar îndată auzi prin vuietul furtunii o voce 
strigând-o: 

— Heather! Dumnezeule, Heather! 

Scoase un strigăt de ușurare, apoi se năpusti în fugă într- 
acolo și nu se opri decât când o cuprinseră braţele mamei sale. 

Urlând de furie, Richard Kraven se luă și el după victima care-i 
zburase din mână, însă se opri înainte de-a cobori, fiind orbit de 
aceleași faruri. Ferindu-se instinctiv de lumină se retrase 
repede, însă realiză apoi greșeala comisă. Rulota era o capcană 
a cărei singură ieșire era ușa pe care tocmai o trântise fata. 
Strecurându-se spre ușă, o deschise brusc și țâșni în noapte, 
ferindu-se de lumina farurilor chiar în clipa când se auzi primul 
foc de armă. 

— Stai! auzi o voce puternică, însă, ignorând somaţia, 
continuă să fugă prin beznă. 

insă un alt spot de lumină îl prinse. Încercă să scape și de 
acesta, dar lumina se mișca o dată cu el, indiferent unde ar fugi. 
Alergând, își dădu seama că îl urmărea cineva. Fentă spre 
dreapta, apoi coti brusc spre stânga, ieșind pentru o clipă din 
spotul de lumină. Alergând așa orbește, se lovi de ceva. Mâinile i 
se agăţară instinctiv de obstacol și, când lumina albă a unui bec 
cu halogen îl prinse, văzu un gard de sârmă de vreo doi metri și 
jumătate înălţime. De partea cealaltă se afla malul de stâncă ce 
cobora spre râu. Ar putea sări gardul și apoi ar putea scăpa de 
urmăritor. Ignorând sârma care-i tăia degetele, Richard Kraven 
începu să urce gardul. Era călare pe el, cu un picior pe cealaltă 
parte, când Mark Blakemoor îl ajunse și îl prinse de gleznă. Un 
strigăt de agonie ieși de pe buzele lui Richard Kraven când 
Blakemoor îl trase în jos, iar sârma ghimpată din vârful gardului 
i se înfipse în testicule. Durerea îl făcu să se dea pe spate și să- 
și ridice braţele spre cer. 

Atunci cerul se lumină pentru ultima oară și trăsnetul cobori 
din nori, căutându-și cel mai scurt drum spre pământ. 

Il găsi chiar prin Richard Kraven, cobori spre mâinile lui și 
carboniză totul în drumul lui spre pământ, prin gard. Trupul lui 
Mark Blakemoor deveni rigid când fu atins de trăsnet și se 
prăbuși la pământ, rămânând nemișcat. 

Când tunetul se stinse, se auzi din nou vuietul furtunii printre 
copaci. Alt vuiet, cel al sirenelor poliţiei, crescu apoi, când 


332 


începură să strălucească luminile roșii și albastre, iar ploaia slăbi 
în intensitate. 

Un minut mai târziu în parcare opriră două mașini de poliţie, 
luminile girofarurilor luminând scena macabră de lângă gard. 
Poliţiștii ţâșniră afară din mașini și se apropiară de trupul 
prăbușit la pământ. Anne Jeffers încă nu se mișcase, ținându-și 
fiica în brațe. Abia auzi întrebările pe care i le puneau polițiștii, 
fiind cu ochii la forma ce stătea în genunchi lângă trupul care 
mai păstra forma lui Mark Blakemoor. Ochii fixau trupul atârnat 
de gard al celui ce fusese soțul ei. Pe când se uita, forma 
contorsionată se răsuci și se prăbuși de partea cealaltă a 
gardului, dispărând în râu. Nu se auzi niciun pleoscăit. 

Când ploaia încetă definitiv, se potoli și vântul și o liniște 
ireală se lăsă în noapte. 

Cu brațele încă în jurul fetei, Anne se îndreptă spre grămada 
de polițiști adunaţi în jurul lui Mark Blakemoor. Uitându-se la 
trupul prăbușit, fu sigură că trupul era lipsit de viaţă. Însă la un 
moment dat pleoapele îi tremurară scurt și se deschiseră. 

Ochii lui îi întâlniră pe ai ei. Râmaseră așa o clipă, apoi lui 
Anne i se păru că văzuse exact aceeași privire pe care o avea 
Glen înainte de atacul de cord. Imediat însă, ochii detectivului 
care îi salvase fiica se închiseră. 

— A dracului de viaţă, auzi pe cineva, pe când Mark schiţă un 
zâmbet abia perceptibil, după care își închise ochii iar. 

— S-a terminat, murmură Anne în urechea fiicei sale. S-a 
terminat, draga mea, și suntem teferi. Cu toţii. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


333