John Saul — Vocile

John Saul 


VOCILE 


PROLOG 

„Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu mă priveşte. Nimeni nu 
mă urmăreşte.” 

Cuvintele se transformaseră într-o mantra. Le repeta 
întruna în tăcere, de parcă prin simpla lor rostire ar fi putut să 
devină reale. 

Din păcate, îi lipsea certitudinea că nu sunt adevărate. Şi, 
chiar dacă se petrecea ceva, nu bănuia nici ce anume şi nici de 
ce. Desigur, meseria lui de avocat atrăgea, după părerea 
multora, o cantitate suficientă de ură, dar astea erau doar 
baliverne. Şi, în plus, el activa în domeniul dreptului imobiliar şi 
se limitase adesea doar la semnarea actelor de vânzare- 
cumpărare şi la întocmirea documentelor pentru contractele de 
leasing. Din câte ştia el, niciunul dintre clienţii lui nu se arătase 
nemulţumit de munca sa şi nici pomeneală să îi poarte pică. 

Pe de altă parte, nu surprinsese pe nimeni spionându-l pe 
furiş. Oamenii se uitau la el aşa cum şi el se uita la ei. Exact ca 
acum, când alerga prin Central Park. El îi privea pe ceilalţi care 
făceau jogging, iar ei îl priveau în acelaşi fel. Mă rog, poate era 
prea mult spus - mai degrabă era atent să nu dea peste cineva 
sau să nu fie lovit de vreun biciclist, de vreun skater ori de 
vreun aiurit care mergea cu capul în nori. Totul se învârtea în 
jurul unui sentiment pe ca re-l trăia când şi când. Nu 
întotdeauna. 

Uneori, pe trotuar. 

Însă de cele mai multe ori în parc. 

„Ce prostie, se gândi el. Doar ăsta era motivul principal 
pentru care se duceau oamenii în parc, nu? Ca să-i privească pe 
alţii!” jumătate din bănci erau pline de plimbăreţi care păreau 
să nu aibă ceva mai bun de făcut decât sa hrănească porumbeii 
şi veveriţele şi să caşte ochii la ceilalţi ca şi ei. Cu vreo două 


săptămâni în urma, fiul său îl întrebase, la un moment dat, cine 
erau aceştia. 

— Adică cine? se mirase el, neştiind prea bine despre ce 
vorbea băiatul. 

— Oamenii de pe bănci, adăugase puştiul de zece ani. Cei 
care se uită întotdeauna la noi. 

Sora lui, mai mare cu doi ani decât el, îşi rostogolise ochii 
peste cap atotştiutoare. 

— Dar nu se uită la noi. Tu nu vezi ca dau de mâncare la 
veveriţe? Până în ziua aceea, nu se gândise prea mult la acest 
aspect. Nici nu-i observase măcar. Apoi, începu să aibă senzaţia 
că fiul lui nu greşea. Mereu i se părea că îl urmăreşte cineva pe 
el şi pe băieţelul lui, analizându-le fiecare mişcare. 

Un bătrâne! într-un costum demodat. 

O doamnă în vârstă care purta pălărie şi mănuşi, 
indiferent de vremea de afară. 

O doică a cărei atenţie se îndepărtă pentru câteva 
secunde, de la bebeluşii de care se îngrijea. 

Oameni obişnuiţi care intrau şi ieşeau din parc. Uneori îi 
zâmbeau şi îl salutau uşor din cap, dar ei oricum procedau astfel 
cu toţi cei care îi băgau în seamă, fie şi pentru o zecime de 
secundă. 

Oameni simpli care-şi petreceau câteva ore aşezaţi pe o 
bancă, hrănindu-se din viaţa altora. Cu siguranţa, nu era nimic 
personal. 

Însă tot nu-şi putea explica de ce îi vedea peste tot. Iniţial, 
crezuse că pur şi simplu le conştientizase prezenţa. Când nu se 
gândea la ei, abia dacă îi observa, dar după ce băiatul lui îi 
atrăsese atenţia asupra lor, nu şi-i mai putea înlătura din minte. 

Vocile în mai puţin de o săptămâna, neliniştea îl cuprindea 
şi dincolo de limitele parcului. îi zărea peste tot unde se ducea. 
La frizerie sau când mergea cu familia la restaurant. 

— Ai o imaginaţie prea bogată, îi spusese soţia lui doar cu 
două zile în urmă. E doar o femeie în vârstă care ia masa 
singură. Normal că se uită la oricine intră în restaurant. Nu aşa 
faci şi tu, când eşti neînsoţit? 

Îşi dădea perfect seama că ea are dreptate, dar tot nu 
rezolvase nimic. De fapt, lucrurile se înrăutăţiseră şi mai mult, 
până când ajunsese să simtă, indiferent de ceea ce făcea sau de 
locul în care se afla, că îl priveşte cineva. 


Din ce în ce mai des, se trezea copleşit de impresia 
dureroasă că în spatele lui o pereche de ochi îl supraveghează 
îndeaproape, încercase sa o ignore, să reziste nevoii imense de 
a se uita peste umăr, dar, când fiorul de teamă devenea de 
nesuportat, se întorcea. 

Şi nu vedea pe nimeni. 

Cu excepţia celor care oricum ar fi trebuit să fie acolo; 
pentru numele lui Dumnezeu, doar se găsea în buricul 
Manhattanului. Era de neînchipuit să nu existe cel puţin o 
persoană prin preajma: pe trotuar, la metrou, într-un restaurant, 
în parc. 

Apoi, brusc, totul căpătase o altă dimensiune. Cu doar 
câteva zile în urmă, începuse să creadă că este urmărit, cu 
adevărat. 

Se străduise din nou să nu cedeze nevoii de a verifica, dar 
nu reuşise decât să se uite peste umăr în permanenţă. 

În după-amiaza aceasta, în timp ce se întorcea de la 
serviciu, privise prin toate vitrinele, dar nu ca să admire marfa 
expusă ci ca să zărească reflexiile din geam. 

Imaginea oamenilor care se grăbeau, unii aproape 
împiedicân-du-se de el, alţii scuzându-se când îl ocoleau în 
ultima clipă, iar alţii aruncându-i priviri nervoase. 

Dar nimeni nu se ţinea după el. 

Era convins. 

Sau nu? Ajunsese acasă într-o stare de agitaţie atât de 
acută, încât îşi turnase ceva de băut, un lucru neobişnuit pentru 
el. Un pahar de vin la cină reprezenta maximumul de alcool pe 
care-l consuma de obicei. într-un final se hotărâse să alerge 
puţin - se întuneca de-abia peste o jumătate de oră şi o porţie 
zdravănă de exerciţii poate ar fi izbutit, în sfârşit, să alunge 
paranoia care nu-l mai slăbea. 

— Acum? întrebase soţia lui. Dar e aproape întuneric 
afară! 

— Şi ce dacă? insistase el. 

Intrase în parc prin 77th Street şi se îndreptase spre nord 
unde se ridica podul Bank Rock. Traversase podul, pornind spre 
est, şi mărise pasul prin labirintul întortocheat de alei. Locul 
forfotea de lume, aşa că obsesiile i se mai potoliră când o luă 
spre podul Bow. 

Nimeni nu-l privea. 


Nimeni nu-l urmarea. 

Nu se petrecea nimic rău. 

Pe măsură ce tensiunea din corp se risipea, încetini şi 
ritmul. După-amiaza târzie lăsa loc încet amurgului şi băncile se 
goleau. Ceilalţi alergători începură să se grăbească, dornici să 
iasă din parc înainte să coboare întunericul. în spatele lui se 
auzea o altă persoană care alerga, aşa că se trase uşor în 
dreapta pentru a-i permite celuilalt să treacă. Atunci însă, exact 
când ar fi trebuit să-l depăşească, tropăitul paşilor încetă. 

Şi senzaţia de încordare îl copleşi din nou. 

Ce se întâmplase? 

De ce se oprise celalalt alergător? 

De ce nu trecuse de el? 

Ceva nu era în regula. Se răsuci puţin pentru a se uita în 
urmă. Prea târziu. 

Se trezi apucat de gât de o mână înfăşurată într-un 
material negru, înainte să reacționeze, strânsoarea braţului 
spori. Se chinui să se elibereze, înfigându-şi degetele în mâneca 
atacatorului, dar atunci simţi o mână pe creştet. 

O mână care îi împingea capul spre stânga, chiar în 
îndoitura cotului. 

Presiunea crescu. 

Işi adună toate puterile şi îşi ridică braţele ca să lovească 
abdomenul celui care-l înlănţuise... 

Cu o smucitură rapidă, necunoscutul îi frânse gâtul şi 
trupul i se înmuie ca o cârpă. 

O secundă mai târziu, portofelul şi ceasul său dispărură, 
iar corpul lui zăcea ţeapăn pe asfalt, învăluit de întunericul din 
ce în ce mai adânc. 

PARTEA |. 

Primul coşmar. 

Fata stătea întinsa pe pat, hotărâtă să nu adoarmă. Pentru 
că totul se întâmpla în somn. 

Atunci veneau visele - visele teribile din care nu se putea 
smulge —, iar dacă voia să nu mai treacă prin aşa ceva, trebuia 
să rămână trează. 

Incercase să stea în capul oaselor, aşa, pur şi simplu, 
învăluită de întuneric, cu spatele lipit de tăblia tare a patului ca 
să nu-i fie foarte confortabil, privind sclipirile ce se jucau prin 
crăpăturile de la transperante. Alteori ridicase jaluzelele, 


crezând că lumina strălucitoare o va ajuta să lupte împotriva 
oboselii. 

Dar în zadar se chinuise. 

Incercase să stea şi pe scaunul ei. Cel de lângă fereastră, 
de unde se putea uita afară. în timpul zilei era locul ei preferat, 
pentru că vedea tot ce se petrecea dincolo de geam. Dar 
noaptea, nu mai avea acelaşi farmec. 

Incercase să citească ascunsă sub aşternuturi, folosind 
lanterna pe care o ţinea în noptiera de lângă pat, dara ştiut din 
prima clipă că nici această soluţie nu va da roade: căldura 
trupului o îmbia la somn, iar bateriile începuseră să cedeze după 
numai câteva pagini. 

Pe deasupra, îi era chiar mai greu să respire sub pătură 
decâtâi era în vis. 

Cel mai mult o zăpăcea faptul că visele nu apăreau în 
fiecare noapte. Uneori, după ce aluneca uşor în somn, fie în pat, 
fie pe scaunul ei, tresărea gâdilată de razele calde ale soarelui 
ce se strecurau printre obloanele întredeschise. Pe acestea le 
numea dimineţile bune, când nu se trezea încă prinsă în 
ghearele visului îngrozitor, răsuflând din greu şi cu trupul atât 
de slăbit şi de obosit, de parcă ar fi alergat toată noaptea. 

Ca şi cum ar fi fugit de lucrurile acelea oribile pe care 
trebuia să le suporte. 

Se uită la ceas, dar limbile lui verzi, uşor sclipitoare, de- 
abia dacă se mişcau. 

Zidică-te, îşi spuse ea. Ridică-te şi plimbă-te prin cameră. 
La nevoie, chiar până când soarele va răsări.” Dar patul era 
moale şi comod şi, după ce îşi trase pătura peste ea şi închise 
ochii, o altă voce îi vorbi. 

Poate că visele îi vor da pace în seara asta. La fel ca şi 
noaptea trecută, poate nu vor veni nici acum. 

Se relaxa puţin, doar atât cât să se cuibărească. Şi-atunci, 
auzi. 

Un geamăt aproape insesizabil. 

Incremeni, ţinându-şi respiraţia, ciulându-şi urechi/e. Era 
imposibil să fi auzit ceva! Gemetele apăreau doar în vise şi ea 
nu adormise încă. Nu? 

Deschise ochii, scrutând întunericul. 

Ceasul era în continuare acolo, cu limbile verzi, 
strălucitoare, aproape suprapuse, cu vârful în sus. In partea 


cealaltă a camerei vedea fereastra, iar luminile de afară 
aruncau umbre tremurânde pe pereţi. 

Totuşi, cadrul de lemn al ferestrei nu se zărea prea bine, 
de parcă se uita la el prin ceaţă. 

Ceaţa din vis! 

Dar cum se putea una ca asta? Doar nu dormea! Ştia cu 
certitudine că era trează! 

Privi ceasul din nou. Nu trecuse decât un minut. 

Dar limbile lui deveniseră la fel de neclare ca şi cadrul 
ferestrei. 

— Nu, şopti ea. Te rog, nu... 

Vocea i se stinse, iar liniştea ce cuprinse încăperea fu 
curând sfâşiată de sunetele din vis. 

Gemetele îndepărtate, vocile nopţii. Scârţâitul uşilor. 
Apropierea paşilor. 

JN~u, se străduise ea să se liniştească. Sunt încă trează. 
Nu am adormit. Nu!” încercase sil fi pe, să dea glas groazei ce o 
copleşise brusc, dar gâtul i se contractase, iar pieptul parcă îi 
fusese prins în chingi de oţel atât de strânse, încât de-abia dacă 
mai putea răsufla. 

Paşii veniră şi mai aproape. 

Pâcla se îngroşă, furişându-se în jurul ei, ameţind-o şi 
întunecând totul până când şi limbile ceasului dispărură. 

Două mâini se prelinseră din aburul ciudat. 

Un deget diform se îndrepta spre chipul ei. 

Un alt deget, încovoiat şi umflat, îi atinse pielea, iar 
unghia lui ruptă îi lăsă o arsură neplăcută pe curba obrazului. 

Se feri, dar ştia că nu există cale de scăpare. 

Degetul noduros părăsi zona feţei şi se lăsă în jos spre 
aşternu-turile pe care le ţinea strâns sub bărbie. Se împotrivi, 
zbătându-se să se înfăşoare şi mai strâns în pătură, dar muşchii 
i se înmuiară şi mâinile îi căzură pe lingă corp. 

Cearşafurile se topiră în noapte. 

lar vocile îşi începură din nou litania. Stătea perfect 
nemişcată, căznindu-se să nu asculte şi să nu vadă nimic, 
silindu-se să se convingă de irealitatea scenei. Imediat se va 
trezi şi totul va reveni la normal. 

Glasurile deveniră şi mai puternice şi din ceața lăptoasă 
se iţiră şi mai multe degete care se întindeau spre ea. 

— Da, şopti una din voci. Perfect... perfect... 


Vederea începu să-i joace feste pentru că, din senin, avea 
senzaţia că lucrurile se petrec la mare distanţă. încă mai auzea 
vocile, dar şi acestea păreau că se insinuează de undeva de la 
marginea conştiinţei sale. Dar, chiar şi-aşa, altceva pe care nici 
nu-l zărea, nici nu-l auzea se apropia de ea. 

Fugi! 

Trebuia să fugă, să scape înainte ca forţa invizibilă să o 
prindă în strânsoarea ei, înainte ca şoaptele să se întoarcă. 

Prea târziu! Acum era paralizată, incapabilă să-şi mai 
mişte picioarele şi mâinile. Era încătuşată în legături care o 
ţineau imobilizată, neputincioasă în faţa forţelor ce o înconjurau. 

lar fiinţele reveniseră şi ele, forfotind pretutindeni şi 
şoptind între ele. 

Pe neaşteptate, o durere insuportabilă îi străbătu pieptul, 
ca şi cum un aci-arfi străpuns inima. 

Apoi un nou val de durere, numai că de data asta în 
stomac. 

Deschise gura ca să urle, dar din gură nu-i ieşi nici un 
sunet, încercă să-i lovească pe cei care o torturau, dar niciunul 
dintre muşchii corpului nu-i ascultă comenzile. 

Loviturile se înteţiră, sfâşiindu-i pântecele, coapsele, 
pelvisul şi gâtul. 

Şuşotelile se transformară într-un bolborosit nedesluşit, 
apoi pieriră încetul cu încetul, până când nu mai auzi decât un 
sunet ciudat, ca lipăitul unei pisici ce bea lapte dintr-un castron. 

Se sufoca, iar inima îi bătea să-i spargă pieptul. încercă 
să-şi recapete răsuflarea, dar nu reuşi. 

Murea! 

Mai avea puţin şi murea! 

Lumina ce mai stăruia în încăpere se reduse până când 
atinse dimensiunea unui punct şi parcă privea înspre capătul 
unui tunel. Brusc, legăturile ce o ţinuseră prizonieră se 
desfăcură, iar ea se trezi alergând de-a lungul culoarului, spre 
punctul strălucitor. Fiinţele care o înconjuraseră din toate părţile 
puţin mai înainte se aflau pe urmele ei, întinzându-şi mâinile 
spre ea. Dacă o prindeau... 

Goni şi mai tare, cu toţi muşchii încordaţi. Bătăile inimii îi 
bubuiau în urechi, iar plămânii o dureau, ori de câte ori se lupta 
să tragă aer în piept. 

Se apropia de ţinta finală, însă! 


Punctul de lumină se lărgea. 

Dar chiar atunci când nu-i mai rămaseră decât câţiva paşi, 
îşi simţi urmăritorii cum câştigă tot mai mult teren. 

Se aflau chiar în spatele ei, răsuflându-i în ceafă. Fiecare 
muşchi o ardea acum şi, pentru o clipă, crezu că se depărtase 
de ei. 

O să reuşească! De data asta lumina o va proteja. 

Vocile. 

Mai avea puţin! Doar un singur pas şi... Se împiedică. 

Piciorul ei se agăţă de ceva şi-şi pierdu echilibrul. 
întinzându-şi mâinile în faţă, scoase un strigai de ciudă şi de... 
groază şi. Se trezi. Deschise ochii. 

Inima îi bătea cu putere şi gâfâia. 

Se simţea atât de sleită, de parcă ar fi alergat toată 
noaptea. Transpirase din cap până-n picioare, iar pijamalele 
musteau de sudoare. 

Dar nu era cu putinţă să se G întâmplat aşa ceva în 
realitate. Fusese doar un vis, iar ea se găsea în patul ei, în 
dormitorul ei şi primele raze ale soarelui vor străluci curând prin 
fereastră. Fusese doar un vis, iar ea nu păţise nimic. Numai că 
începea să i se facă rău. Soaivle nu pătrundea prin 
transperante. Ea nu se găsea în camera ei, în patul ei. Totul 
părea diferit. 

Lumina-lumina în care îşi pusese toate speranţele, lumina 
despre care ea crezuse că avea s-o salveze venea dinspre un 
bec ce atâma chiar deasupra ei. 

Cei care o chinuiseră o pândeau în continuare şi aici, 
ascunşi la adăpostul umbrelor. 

Unui dintre ei, îmbrăcat în alb şi cu o mască pe faţă, veni 
chiar lingă ea. Simţi cum îi strecoară ceva în nas. însă avea 
mintea atât de înceţoşată şi trupul atât de slăbit, încât nu prea 
fu sigură de ceea ce se petrecea. 

Cu excepţia unui singur lucru. 

Murea. 

Murea şi ajunsese în punctul în care nu-i mai păsa. 

Moartea nu putea fi mai rea decât retrăirea unui vis 
asemănător. 

CAPITOLUL 1 

Visul Carolinei Evans nu fusese un coşmar şi, când acesta 
începu să se risipească sub puterea soarelui de dimineaţa, 


încerca să se agate de imaginile lui, dorindu-şi cu intensitate să 
se retragă în valurile calde şi dulci ale somnului unde bucuria şi 
extazul reveriei deveneau una cu realitatea vieţii ei. 

Chiar şi-acum mai simţea braţele lui Brad înconjurând-o, 
răsuflarea lui blândă pe obrazul ei, precum şi degetele care îi 
mângâiau pielea. Dar niciuna dintre senzaţii nu mai era atât de 
puternica şi de perfectă ca acum câteva momente, iar gemetele 
ei - gemete care anticipaseră plăcerea supremă şi care se 
transformaseră deja într-o expresie a durerii şi deznădejdii - 
înlăturară şi ultimele rămăşiţe ale visului din mintea ei. 

Braţele care numai cu o clipa înainte o îmbrăţişaseră 
confortabil se dovediră a fi doar cutele mototolite ale 
aşternuturilor, iar căldura respirației lui Brad, nimic altceva 
decât timide raze firave de soare ce reuşeau sa pătrundă printre 
jaluzelele ce acopereau fereastra. 

Doar degetele care-i atingeau spatele erau reale, însă ele 
nu-i aparţineau soţului ei, care dorea s-o trezească dulce, 
făcând dragoste cu ea, ci fiului ei, de unsprezece ani, care 
încerca sa o dea jos din pat. 

— E aproape noua, se plânse Ryan. Am să întârzii la 
antrenament! 

Caroline se rostogoli într-o parte şi imaginea bărbatului ei 
îi navali în minte, în timp ce-şi privea fiul. 

Semănau ca două picături de apă. 

Aceiaşi ochi căprui blânzi, acelaşi păr rebel castaniu, 
aceleaşi trăsături perfect cizelate, chiar daca Ryan încă nu 
scăpase de rotunjimea specifică anilor copilăriei, iar unghiurile şi 
liniile încă nu se îmbinau pentru a alcătui chipul acela perfect 
care îi determina întotdeauna pe oameni - bărbaţi şi femei 
deopotrivă - să-şi oprească ochii asupra lui Brad, ori de câte ori 
intra într-o încăpere. 

Oare persoana care îl omorâse se uitase la el cu atenţie? îi 
aruncase măcar o singura privire? îi pasase puţin de suferinţa 
lui? Pesemne că nu - nu-şi dorise altceva decât portofelul şi 
ceasul lui şi le obținuse în modul cel mai eficient cu putinţă, 
atacându-l pe Brad pe la spate, strecurându-i un braţ în jurul 
gâtului, apoi folosindu-şi cealaltă mână pentru a-i răsuci capul 
mult spre stânga, până i-a frânt coloana vertebrală. 

Poate că n-ar fi trebuit sa meargă la morgă în ziua aceea, 
poate că n-ar fi trebuit să privească trupul lui Brad întins pe 


metalul rece al sertarului, poate că n-ar fi trebuit să înfrunte 
atât de direct moartea. 

Caroline se cutremură şi încercă să-şi alunge din cap 
amintirea. Dar nu izbutea niciodată să scape de ultima imagine 
a soţului ei, o imagine ce avea să-i rămână înfiptă în memorie, 
până în ziua în care va trece în neființă. 

Mai erau o grămada de alţi oameni care l-ar ii putut 
identifica la morgă. Oricare dintre partenerii lui de la firma sa de 
avocatura sau oricare dintre prietenii lor. Dar ea insistase să se 
ducă acolo singură, convinsă că la mijloc trebuie să se fi 
strecurat o eroare, că nu Brad fusese cel atacat în parc. 

Un frig teribil o cuprinse când rememora seara aceea din 
toamna trecută. Când Brad plecase să alerge în jurul parcului, 
ea se îngrijorase din cauza întunericului. Dar soţul ei spusese ca 
mişcarea îi va face bine şi îl va ajuta să treacă peste starea de 
agitaţie ce îl chinuia de doua săptămâni. Ea tocmai o 
supraveghea pe Laurie care îşi termina tema la matematica şi 
de-abia îi răspunsese sărutului fugar pe care i-l dăduse Brad 
înainte de a ieşi pe uşă. 

Clătinase uşor din cap când auzise ultimele cuvinte pe 
care i le adresase: „Te iubesc”. 

„Te iubesc.” 

Vorbele lui încă îi mai răsunau în urechi, şase ore mai 
târziu, când îşi plecase amorţita privirea spre chipul lipsit de 
expresie şi aproape de nerecunoscut. „Te iubesc... te iubesc... 
te iubesc...” „Şi eu te iubesc,” şoptise ea cu ochii plini de 
lacrimi. în lunile ce lrecuseră de la noaptea aceea îngrozitoare, 
cu mai bine de jumătate de an în urmă, lacrimile ei nu secaseră. 
Uneori, i se furişau sub gene noaptea târziu, când era singura în 
pat, încercând să adoarmă şi să se arunce în mrejele unui vis în 
care Brad încă mai trăia, iar jalea şi furia nu mai existau în viaţa 
ei. 

Caroline nu ştia exact când începuse să se strecoare 
mânia în sufletul ei. 

În nici un caz de-a lungul slujbei funerare, unde stătuse 
îndurerată, ţinându-şi copiii strâns lângă ea. Poate la 
înmormântare, unde.se agăţase cu putere de mânuţele lor, în 
lumina întunecată a după-amiezii, ca şi cum, aceştia, la rândul 
lor, ar fi putut dispărea în mormântul ce-i înghiţise soţul. 


Atunci realizase pentru prima dată că Brad ştiuse că va 
rămâne complet singur prin întuneric, înainte să-şi termine turul 
de alergat. Şi amândoi erau conştienţi de primejdia pe care o 
reprezenta parcul după lăsarea nopţii. De ce se dusese? De ce 
riscase? Cunoştea însă răspunsurile la ambele întrebări. Chiar 
dacă ar fi cumpănit mai bine asupra acestui aspect, el tot ar fi 
continuat să alerge până la capăt. Era unul dintre lucrurile 
pentru care îl iubea atât de mult: întotdeauna ducea la bun 
sfârşit ceea ce începuse. 

Cărţile care nu-i plăceau erau citite totuşi până la ultima 
pagină. 

Stâncile care păreau uşor de escaladat la prima vedere, 
dar care până la urmă nu erau aşa simplu de urcat, el tot le 
învingea. 

— Zi-mi, te rog, de ce nu ai renunţat şi tu măcar o singura 
dată? şoptise ea, în timp ce scruta întunericul de afară, la patru 
zile după moartea lui. 

— De ce n-ai putut şi tu sa spui o dată: „Asta-i o 
tâmpenie”, şi după aia să faci cale întoarsă şi să vii acasă? 

Dar el nu procedase aşa şi Caroline ştia că, dacă i-ar fi 
trecut totuşi prin minte un astfel de gând, tot ar fi terminat ceea 
ce îşi propusese. Atunci apăruse mânia care mai diminua 
durerea insuportabila, şi, deşi odată cu ea se ivise şi sentimentul 
de vinovăţie, a înţeles că numai furia o sprijinise în acele prime 
săptămâni oribile ale vieţii ei sfâşiate. în prezent, după mai bine 
de şase luni, o altă senzaţie, pe care nu o putea defini cu 
precizie, înlocuise furia. Şocul resimţit imediat după moartea lui 
Brad trecuse. Viitoarea emoţiilor - mai întâi uimirea, apoi 
durerea şi în cele din urmă mânia - începea, în sfârşit, să se 
potolească. Cu fiecare zi ce se scurgea, se obişnuia cu noua 
realitate a vieţii sale. Era singura acum, avea doi copii de 
crescut şi, oricât de tare îşi dorea uneori să dispară în acelaşi 
mormânt în care zăcea Brad, ştia că îşi iubeşte copiii la fel de 
mult pe cât îl iubise pe tatăl lor. 

În ciuda tuturor greutăților, lrebuia ca vieţile lor sa 
continue. Aşa că se întorsese la munca ei de la magazinul de 
antichităţi şi îşi dăduse silinţa să-i ajute pe cei mici să-şi vindece 
rănile provocate de pierderea tatălui lor. Datorita economiilor 
strânse de-a lungul anilor, reuşise să se menţină pe linia de 
plutire timp de câteva luni, dar săptămâna trecută retrăsese 


ultimii bani, iar peste şapte zile trebuia să plătească chiria la 
casa. Resursele ei financiare erau la pământ. 

— Mami? o auzi pe Laurie strigând din bucătărie. Mai 
avem sirop de arțar? 

Ridicându-se în capul oaselor, Caroline se dezveli, 
scuturându-se de emoţiile ce îi chinuiau sufletul, şi îl alungă pe 
fiul ei afară din camera. 

— Du-te şi spune-i surorii tale să caute pe al doilea raft din 
cămara. Acolo ar trebui sa mai fie o sticlă. Şi nu-ţi mai face 
atâtea griji, n-o să întârzii la antrenamentul de baseball. îţi 
promite mama. 

După ce Ryan se strecura afară din dormitor, ţipând deja 
la sora lui, Caroline sări din pat, ridică jaluzelele şi se uită pe 
geam. în timp ce mirosul clătitelor îi umplu nările şi lumina 
strălucitoare a zilei de sâmbătă inundă camera, femeia uita şi 
ultimele crâmpeie din visul de noaptea trecuta. 

— O sa ne descurcam, îşi spuse ea. 

Îşi dori atunci ca siguranţa pe care o degajau cuvintele să 
răzbată până în sufletul ei. 

Caroline sesiză tensiunea care plutea în aer, imediat ce 
păşi în bucătărie. Ryan stătea încruntat la masă, uitându-se 
furios spre sora sa. Laurie, care mai avea doar trei luni până 
când împlinea vârsta de treisprezece ani, încă nu renunţase la 
plăcerea de a-şi necăji fratele mai mic, iar în dimineaţa aceasta 
aplicase o tactică ce nu dăduse niciodată greş: se comporta ca 
şi cum n-ar fi avut nici cea mai mică idee că el este supărat pe 
ea. li aruncă mamei un zâmbet luminos, al cărui scop era să o 
câştige pe Caroline de partea ei în disputa pe care o iniţiase în 
cele zece minute de când Ryan coborâse din dormitor. Refuzând 
cu un semn din cap clătita însiropată pe care Laurie i-o aşeză în 
faţă, Caroline îşi turnă o ceaşcă de cafea, se aşeză, se uită la 
Ryan, apoi îşi fixa privirea asupra lui Laurie. 

— la spune, ce i-ai făcut'? întrebă ea. 

Zâmbetul fetei păli uşor, dar se strădui să nu se trădeze. 

— Nimic! se răţoi ea, ridicând din umeri cu o inocenţa 
exagerată. Habar n-am de ce e îmbufnat! 

Ryan se încrunta şi mai tare. 

— Ea zice că o să mergem la grădina zoologică. Dar tu mi- 
ai promis că în dimineaţa asta pot să mă duc să joc baseball. Eu 
şi tata jucam întotdeauna baseball sâmbătă dimineaţa, iar după- 


amiază trebuie să mă întâlnesc la fotbal cu nişte băieţi de la 
şcoală... 

— Dar de ce trebuie să joci baseball şi fotbal? îl întrerupse 
Laurie. De ce nu încerci şi tu ceva diferit? De ce nu poţi să faci şi 
tu ce vreau eu şi cu mama? 

— Dar nu sunt obligat! se repezi Ryan. Dacă tata mai 
era... De data asta Caroline îl întrerupse pe băiat. 

— Dar el nu e aici. 

Deşi avea vocea gâtuită, izbuti să-şi controleze lacrimile 
care îi umplură brusc ochii. Sâmbetele - mai ales sâmbetele 
perfecte ca aceasta - fuseseră întotdeauna zilele lor preferate. 
înainte ca Ryan şi Laurie să se nască, pe vremea când încă mai 
locuiau în micul lor apartament de lângă Universitatea 
Columbia, ea şi Brad rătăceau la nesfârşit, explorând oraşul în 
căutarea cartierului celui mai potrivit pentru creşterea copiilor. 
Chiar cu puţin înainte ca fetiţa să vină pe lume, au găsit casa în 
care locuiau şi acum, la un bloc distanţă de parc, pe o stradă nu 
aşa de liniştită precum cele de pe partea cealaltă a parcului, dar 
nici zgomotoasă ca în West Side. După naşterea lui Ryan, 
sâmbăta obişnuiau să meargă în parc, unde se întâlneau cu alte 
familii care-şi creşteau copiii în marele oraş. De la moartea lui 
Brad, Caroline se căznise să păstreze activităţile lor 
săptămânale, dar totul, desigur, se schimbase. Cu toate că, încă 
de toamna trecută, Brad începuse să-l lase pe Ryan sa meargă 
singur în parc ca să se joace baseball sau fotbal după orele de 
şcoală, Caroline nu mai putea suporta gândul să-şi ştie copiii 
singuri acolo. Ryan se revoltase împotriva noii restricţii, dar, 
neavând încotro, acceptase, atâta timp cât continuau să meargă 
acolo măcar sâmbăta. Insă Laurie, care uitase că până mai astă- 
vară se bucura de jocul de baseball la fel de mult ca şi el, 
ajunsese acum la vârsta la care voia să aibă cât mai puţin de-a 
face cu fratele ei mai mic. Astfel, sâmbetele se transformaseră 
într-un adevărat măr al discordiei pentru cei doi copii, iar 
Caroline se trezea adesea în situaţia de anu-i mulţumi pe 
niciunul dintre ei. Totuşi, nu trebuia să se dea bătută. 

— Ce-ar fi să cădem la o înţelegere? sugeră ea. Dimineaţă 
îl însoţim pe Ryan la baseball şi după-amiază facem o plimbare 
până la gradina zoologică. După aceea, dacă mai rămâne timp, 
poate sunt ceva şanse ca Ryan să joace fotbal cu prietenii lui. 

Zâmbetul de pe chipul lui Laurie pieri de tot. 


— Vrei să zici grădina zoologică din parc? Urăsc locul ăla. 
Cuştile sunt oribile şi animalele arată aşa de rău, că mai bine ar 
muri! 

Laurie realiză prea târziu ce spusese. Ochii mamei ei se 
umplură de durere. 

— Mie... aaa... îmi pare rău..., începu ea, dar Caroline 
clătină repede din cap. 

— E-n regulă, o linişti ea. Ai dreptate. Dar ca să mergem 
toţi trei în Bronx... 

Tăcu, în timp ce calculă rapid în minte cât ar costa: dacă 
pune la socoteală şi cartelele de metrou, aproape treizeci de 
dolari, fără să cheltuiască nimic pe cartofi la pungă sau Coca- 
Cola. 

Treizeci de dolari care, acum un an, nu ar fi însemnat 
mare lucru. 

Treizeci de dolari pe care acum, pur şi simplu, nu-i avea. 

Chiria era neplătită, iar cărţile de credit, consumate la 
maximum. 

Laurie descifra iute sensul expresiei de pe chipul mamei 
ei. 

— Eu am ceva bani puşi deoparte, spuse ea. Sunt aproape 
o sută de dolari pe care i-am strâns din orele în care am fost 
babysitter. De ce să nu-i folosesc pentru noi? 

— Pentru că banii aceia îţi vor trebui la colegiu, replica 
Caroline. Şi, doar pentru că situaţia noastră este puţin 
strâmtorată acum, nu înseamnă să dăm iama în contul tău de 
economii. 

— Şi eu am nişte bani adunaţi în puşculiţă, se oferi Ryan, 
privind-o îngrijorat. Ne putem folosi de ei. 

Telefonul o salvă pe Caroline şi o scuti de găsirea unei 
metode prin care să refuze oferta lui Ryan, fără să-l rănească, 
dar imediat ce auzi la capătul celălalt al firului vocea Clairei 
Robinson, realiză cu disperare că planurile ei şi ale copiilor se 
aflau pe punctul de a fi ruinate. Patroana ei îşi afişa tonul 
extrem de vesel despre care Caroline şi celelalte două persoane 
care lucrau la magazinul de antichităţi By Claire învăţaseră, de-a 
lungul timpului, că ascundea vorbe mai puţin plăcute decât 
vocea. 

— Caroline, draga mea, se precipită femeia la telefon, şi 
Caroline parcă şi-o şi imagina stând în spatele biroului ei 


Ludovic al XIV-lea, cu o ţigară între degetele de la mina dreaptă, 
în timp ce ţinea receptorul între ureche şi umăr şi răsfoia 
paginile vreunui catalog de licitaţii. Trebuie să-ţi cer o favoare 
enormă. Ştiu că este o rugăminte îngrozitoare, dar pur şi simplu 
nu am la cine să apelez! 

Caroline traduse sensul real al cuvintelor în gând: Revin şi 
El isc fie nu răspunseseră la telefon, fie nu se lăsaseră păcăliţi 
de galanteriile sale. Dar nici Kevin. nici El isc nu aveau nevoie 
de slujba lor alil de mult ca ea. Kevin îl avea pe partenerul lui, 
Mark, iar Elise se putea baza pe pensia ei alimentară. 

— Ce s-a întâmplat, Claire? 

— Ştiu foarte bine că sâmbăta ţi-o petreci întotdeauna cu 
copiii şi ştiu că nu am nici un drept să-ţi cer aşa ceva, dar crezi 
că ai putea să stai, pentru câteva ore, la magazin? Sper să nu 
fie mai mult de două ore şi sunt sigură că nu vom depăşi patru, 
cinci ore. 

— l-am promis lui Ryan că vom merge în parc în dimineaţa 
asta şi apoi... 

Vocile 

— Atunci e perfect! La Sothesby, după-amiază este o 
licitaţie pentru masa Queen Anne în forma de semiluna şi nu-mi 
pot permite s-o ratez. Se potriveşte perfect în foaierul Estellei 
Hollinan, iar Estelle ne-ar ucide pe toţi dacă nu am cumpăra-o 
pentru ea. Aşa că, dacă ajungi aici pe la unu, o şterg şi eu 
pentru vreo oră, două, nu mai mult. 

Văzând dezamăgirea din ochii copiilor ei, care începură sa 
bănuiască adevărul - s-a dus cu plimbarea lor prin parc şi 
mersul la grădina zoologică —, Caroline mai făcu o ultimă 
încercare să scape de Claire. 

— De ce nu-i suni pe Kevin sau pe Elise? Eu şi copiii 
întotdeauna... Tonul voit vesel al lui Claire se schimbă brusc. 

— Nu, Caroline, nu pot. Kevin şi Mark au plecat spre 
Provincetown, iar Elise are deja alte planuri. 

„De parcă eu n-aş avea”, gândi Caroline. 

— Şi, sinceră să fiu, m-am gândit că ţi-ar prinde bine nişte 
bani în plus. Vânzările tale nu s-au ridicat la înălţimea 
posibilităţilor pe care le ai. 

Deşi ameninţarea nu fusese rostită direct, Caroline o 
simţea atât de acut, de parca i-ar fi lipit de gât vârful unui cuţit. 


— Sigur că o să te ajut, Claire, spuse ea, încercând sa 
imprime înfrângerii sale o notă de amabilitate, mai degrabă. La 
unu sunt acolo. 

Închise telefonul, dar mâna îi rămase în continuare pe 
receptor. „Şi altceva? se gândi ea. Ce altceva ar mai putea 
merge rău?” 

Ca şi cum gândul ei ar fi aşteptat cuminte la rând să se 
materializeze, telefonul suna din nou, şi Caroline tresări 
speriata, ferindu-şi degetele de parca receptorul era fierbinte. 
Urma al doilea ţârâit, apoi al treilea, dar Caroline continua să-l 
privească fix, fără să zică nimic. „Nu-mi pasă cine eşti, se gândi 
ea. Nu-mi pasă ce vrei. Mă dau bătută. Pur şi simplu nu mă mai 
descurc.” Dar imediat îşi alungă din cap astfel de lucruri urâte. 
„Fie ce-o fi, te voi înfrunta.” îşi luă inima-n dinţi şi ridică 
receptorul din nou. 

— Alo? 

— Caroline? 

Se relaxa imediat când recunoscu vocea prietenei ei, 
Andrea Costanza. Caroline o cunoştea pe Andrea de când se 
întâlniseră la Colegiul Hunter, cu cincisprezece ani în urmă şi, cu 
toate că Andrea se împotrivise aprig atunci când ea renunţase la 
şcoală ca să se mărite cu Brad Evans, rămăseseră prietene, iar 
în ultimii cinci ani se apropiaseră şi mai mult, după ce Andrea se 
mutase într-un apartament la numai două blocuri distanţa de al 
ei. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, răsuflă ea uşurată. Nici n-ai 
idee câtă nevoie aveam să aud o voce prietenoasă. 

— Atunci, ce-ai zice de trei voci prietenoase, marţi la 
prânz? 

— Trei? 

— Tocmai am primit un telefon de la Bev. Ea şi Rochelle îşi 
fac sincer griji pentru tine. 

Beverly Amondson şi Rochelle Newman erau celelalte 
două femei pe care Caroline le considera cele mai bune prietene 
ale ei - sau cel puţin aşa le socotise de o bună bucată de timp, 
de vreme ce nu mai primise nici o veste de la ele. 

— Sunt de-a dreptul speriate, îi explicase Andrea cu o lună 
în urmă. Acum eşti singura. Aşadar, reprezinţi o ameninţare 
veritabilă. 


Izbucnise în râs când văzuse expresia şocată de pe chipul 
Carolinei. 

— Of, Doamne, Caroline, când ai de gând să te 
maturizezi? De ce crezi tu că eu n-am fost niciodată poftită la 
vreuna din petrecerile intime oate de Rochelle? Pentru că acolo 
mergeau doar cupluri, iar cum eu nu aveam pereche... La fel se 
întâmplă şi cu tine acum. Te-ai lins pe bot de invitaţii. 

— Dar asta-i o prostie! De ce sa fiu o ameninţare? 

— Toate femeile singure sunt o ameninţare pentru toţi 
bărbaţii căsătoriţi, se pronunţă hotărât Andrea. Tu ai fost unica 
excepţie, niciodată nu ai avut reţineri în privinţa mea. Să nu mă 
înţelegi greşit. Le iubesc pe Bev şi pe Rochelle. Dar n-ai 
observat că ele nu invită niciodată femei singure la petreceri 
atunci când sunt şi soţii lor prin preajmă? Eu sunt bună numai 
pentru prânz şi discuţii ca între fete, dar atât. lar acum ai intrat 
şi tu în acelaşi grup. Aşa că, pregăteşte-te. 

După ce cugeta puţin, ajunse la concluzia că Andrea are 
dreptate: în doar câteva săptămâni după moartea lui Brad, 
invitaţiile din partea familiilor Amondson şi Newman începuseră 
să se rărească. 

— Ei bine, poţi să le spui că încă mai supraviețuiesc, chiar 
dacă nu debordez de fericire, zise Caroline şi imediat îşi dori ca 
tonul din vocea ei să fi fost unul mai vesel, în ciuda a ceea ce 
simţea în realitate. 

— Atunci, propunerea lor ar trebui să te mai remonteze 
puţin. Bev mi-a spus că artrebui sa ne întâlnim cu toate la 
Cipriani. 

Caroline nu izbuti să-şi reţină un chicotit. 

— Harry Cipriani? repeta ea. Adică în Sherry Netherland? 
Trebuie să fii nebună, n-ai cum să-ţi permiţi, iar eu, cu atât mai 
puţin! 

— Tot ce se poate, însă Bev şi Rochelle îşi permit, replica 
Andrea. Şi or trăi ele în lumea lor micuță, plină de bani, dar sunt 
perfect conştiente că noi nu. Aşa că, ele achită nota de plată! 

— După ce că m-au tăiat de pe lista cu cine simandicoase, 
acum am ajuns pe lista cu acte caritabile, nu? întrebă Caroline, 
regretându-şi pe loc cuvintele rostite. Oh, Dumnezeule! îmi cer 
scuze, Andrea... chiar n-am vrut să zic asta. 

— Cui îi pasa? E adevărat, la Cipriani, suntem amândouă 
obiectul milei. Ce părere ai? Din câte văd eu, sigur ţi-ar prinde 


mA 
| 


bine un prânz „bun” şi prin „bun” înţeleg „scump”. Aşa că, mai 
uita şi tu de probleme şi fă-ţi de cap pentru câteva ore. 

Caroline ezită, dar nu mult timp: brusc, ideea de a sta într- 
un salon somptuos împreună cu cele mai bune prietene ale ei i 
se păru irezistibilă. 

— O să vin, promise ea. Ştii ce, mă duc cu copiii în parc în 
dimineaţa asta. Vrei să ne întâlnim acolo? 

— Of, ce mult mi-ar fi plăcut, ofta Andrea. Dar am trei 
copii la adăpost care au nevoie de un cămin temporar şi trebuie 
să verific alte patru familii, înainte să mă hotărăsc cum să-i 
repartizez mai bine. 

— De ce am senzaţia că primăria nu te plăteşte pentru 
munca ta din weekend? întreba Caroline. 

Andrea râse amar. 

— Pentru că eşti o fiinţă umană raţională. însă copiii au 
nevoie de un acoperiş deasupra capului, aşadar, ce mai tura- 
vura, trebuie să pun osu' la treabă. Şi, daca nu mă apuc acum, 
risc să mă prindă şi seara călare pe drum. Haide, ne vedem 
marţi. 

După ce puse receptorul în furcă şi se întoarse spre Laurie 
şi Ryan, Caroline se simţi puţin mai bine, înveselită de 
perspectiva de i şi revedea prietenele marţea următoare. Asta, 
desigur, numai în Cazul în care prânzul nu se dovedea, într-un 
final, decât un alt moment.iinar în care va realiza cât de diferită 
i-ar fi viaţa dacă Brad nu s-ar fi dus să alerge în noaptea aceea 
în parc. 

CAPITOLUL 2 

— Hai să ne mai plimbam puţin, spuse Caroline. 

Se aflau la colţul 77th Street cu Central Park West şi, chiar 
daca lumina semaforului se schimbase şi traficul de la nord la 
sud se oprise în loc, Caroline încremenise locului, ţinându-şi 
copiii de parcă ar fi fost nişte bebeluşi, şi nu nişte adolescenţi. în 
timp ce privea peste stradă spre punctul de acces pe unde 
intrase Brad în parc, în noaptea în care fusese omorât, se dojeni 
în sinea ei că se comportă prosteşte şi că locul respectiv nu 
avea nimic ameninţător. Oricine fusese atacat vreodată în parc 
pătrunsese pe undeva; ce avea de gând să facă, să ocolească 
parcul pentru tot restul vieţii ei? Să îi sechestreze pe Laurie şi pe 
Ryan în interiorul apartamentului, doar pentru că îi era frică să 
mai iasă afara? 


— Nu trebuie să mergi cu mine, mamă, spuse Ryan, încer- 
când să-şi smulgă mâna din strânsoarea ei. Ştiu foarte bine 
unde trebuie să ajung. De ce nu vă duceţi tu şi cu Laurie la 
grădina zoologică? 

„Să nu păţeşti şi tu la fel ca tatăl tău”, se gândi Caroline, 
dar reuşi să-şi controleze vocea, astfel încât să nu se dea de gol. 
Se mulţumi să-i ofere un zâmbet larg. Prea larg? 

— Ţi-e ruşine să fii văzut cu bătrâna ta mamă? întrebă ea 
şi, când văzu îmbujorarea de pe chipul lui, realiză că pusese 
degetul pe rană. 

— Toţi ceilalţi băieţi vor veni cu taţii lor, se repezi Ryan, 
înroşindu-se şi mai tare. 

Apoi, îşi şterse ochii cu mâneca, într-o încercare nereușită 
de a-şi ascunde lacrimile. 

— l lei, e în regulă. 

Caroline se lăsă pe vine, pentru a-l privi direct în ochi. 
Brusc, băiatul ei arăta mult mai mic decât cei zece ani pe care Îi 
împlinise, şi durerea din privirea lui îi sfâşie inima. 

— Ştiu că nu e uşor, rosti ea, înăbuşindu-şi dorinţa imensă 
de a-l îmbrăţişa. O să trecem noi şi peste asta. îţi promit. 

Lui Ryan îi tremură bărbia, dar îşi muşcă repede buza de 
jos şi se trase uşor într-o parte. 

— N-am nimic, murmură el. 

Dar se vedea de la o poştă că e stânjenit, aşa că pentru 
un moment - dar numai pentru un moment - Caroline luă în 
calcul posibilitatea de a-l lăsa să se ducă singur pe terenul de 
joacă. La urma urmei, meciurile se desfăşurau pe unul din 
terenurile din sudul parcului şi nu pe cele îndepărtate. 

Exact în direcţia opusă locului spre care plecase Brad în 
noaptea aceea. 

Dar apoi, cercetă din priviri parcul, plin deja de oameni 
îmboldiţi să iasă la plimbare de dimineaţa perfectă de 
primăvara. Era posibil ca bărbatul care-l omorâse pe Brad să fie 
aici? Nu-l prinseseră niciodată şi nici măcar nu avuseseră 
suspecți. Detectivul care se ocupa de caz - un sergent solid, 
înalt, cu ochii trişti, pe nume Frank Oberholzer, care lucra la 
secţia 20 de pe 82nd Street - îi explicase că existau şanse mari 
să nu-l găsească în veci pe criminal. 

— Din câte se pare, soţul dumneavoastră nu a fost o ţintă 
anume. Pur şi simplu, a nimerit în locul nepotrivit, la ora 


nepotrivită. Aşa că, nu prea avem ce pistă să urmăm, dacă nu 
se vor mai petrece incidente similare. Acelaşi modus operandil, 
aceeaşi zonă, aceeaşi perioadă a zilei. în astfel de situaţii, 
putem stabili un model şi-atunci am avea ce să cercetăm. Dar, 
dacă a fost vreun drogat, care căuta cu disperare o sursă rapidă 
de bani, e în zadar. Foarte probabil să mai atace şi pe altcineva, 
dar nu neapărat o persoană care face jogging prin parc. La 
dracu' poate să fie deja închis la Rikers2, pentru cine ştie ce 
infracţiune, dar, dacă nu vorbeşte, n-o să aflăm niciodată ce-a 
făcut. 

1 Modus operandi - mod de operare (n.tr.) 

Rikers Island, penitenciar celebru din New York (n.tr!) 

— La fel de uşor ar putea fi tot în parc, urmărind pe 
altcineva, sărise Caroline. 

Oberholzer avusese cel puţin decenţa să-i spună adevărul. 

— Aşa e. Dar. dacă face acelaşi lucru din nou. atunci 
putem considera că avem un fir. In cazul soţului 
dumneavoastră, n-a existat nici un martor. Poate data viitoare, 
asasinul n-o să mai fie tot atât de norocos sau poate victima nu 
o să moară. 

Ceea ce însemna că ar fi putut, totuşi, să fie aici, chiar 
acum. 

Urmărind-o? 

Ştia el cine este ea? 

Sigur că nu! Ce ridicol! Bărbatul nici măcar nu-l cunoscuse 
pe Brad - nu-i ştia numele, nu ştia nimic despre el. Total greşit! 
îi furase portofelul lui Brad, aşa că, probabil, aflase o mulţime de 
lucruri dacă apucase să-i verifice conţinutul, în loc să se 
mulţumească doar cu banii şi cărţile de credit. Brad avea şi 
carnetul de şofer în portofel, deci ucigaşul aflase şi adresa lor. 
Apoi, mai erau şi fotografiile. Ale ei şi ale copiilor. Dar ale celor 
mici erau din fericire vechi: Ryan avea în ele nu mai mult de 
patru ani, iar Laurie, şase sau şapte. însă fiica ei tot mai putea fi 
recunoscută şi la fel şi Caroline. 

Pentru a doua oară, studie cu atenţie mulţimea de oameni 
ce se plimbau prin parc şi simţi că nu se poate stăpâni să nu-şi 
apuce strâns copiii de mâini şi să-i ducă înapoi în siguranţa 
apartamentului. 

Paranoică! 


Devenise la fel de obsedată ca şi Brad şi trebuia să-şi vină 
în fire, înainte să se transforme într-una din femeile acelea care 
nu-şi scapă copiii din ochi nici măcar pentru o secundă, de 
teamă să nu li se întâmple ceva rău. Caroline recunoştea că Mea 
ei este una iraţională; citise şi ea statisticile şi era perfect 
conştientă de faptul că Ryan şi Laurie se aflau în siguranţă pe 
stradă, mai mult ca niciodată. în ciuda isteriilor promovate de 
mass-media, nu peste tot pândeau monştri, care aşteptau să 
atace fiecare copil care trecea pe trotuar. Astfel de lucruri se 
mai petreceau, desigur, dar nu mai constituiau un fapt obişnuit, 
aşa cum crezuse cândva Caroline. Pe de altă parte însă, nu se 
simţea pregătită să-l lase pe Ryan, de capul lui, prin parc. Nu 
încă. în fond, nici ea nu accepta ideea de a se plimba singură 
prin parc. în nici un caz aici. 

— Hai să mai mergem câteva blocuri, până mai încolo, 
bine? spuse ea. 

li văzu pe Laurie şi Ryan cum se apleacă unul spre altul şi 
putea sa jure că acum îşi dau ochii peste cap, nemulţumiţi că ea 
încă se mai poartă cu ei de parcă ar fi nişte mucoşi. Se strădui 
să-şi mai relaxeze slrinsoarea mâinii, apoi traversară 77lh Street 
şi porniră spre sud. 

La un moment dat, chiar când ajunseră la colţul 70lh 
Street, Ryan sc opri brusc, apucându-i şi mai bine mâna. 
Caroline se uită la el întrebător. 

— Putem să traversam pe partea cealaltă? propuse 
puştiul. Femeia aruncă o privire în faţă, căutând acel ceva ce-l 
determinase sa se oprească. Văzuse ceva? Sau pe cineva? Sau 
poate o persoană privea direct spre el? 

Bătăile inimii îşi măriră ritmul, dar, în timp ce studie 
grupul de oameni de pe trotuar - nu erau mai mulţi de şase —, 
nu descoperi nimic îngrijorător. Doar simpli trecători care-şi 
vedeau de treaba. Apoi o auzi pe Laurie chicotind răutăcios. 

— Se petrece ceva despre care eu nu ştiu nimic? Ochii lui 
Laurie sclipiră. 

— Ryan crede că în clădirea aia de vizavi trăiesc vrăjitoare 
şi vampiri, zise ea. 

— Minti! se împotrivi Ryan, înroşindu-se până în vârful 
urechilor, dându-se astfel de gol. 

Caroline îşi ridică privirea spre clădirea de pe partea 
cealaltă a străzii şi, brusc, înţelese. Rockwell. 


Era o clădire veche şi imensă, ce combina diferite stiluri 
arhitectonice, pe care oamenii o numeau adesea „Marea şi 
bătrâna hardughie din Central Park West”. Una dintre cele mai 
vechi construcţii din zona îşi arăta sfidătoare vârsta, pentru că 
blocurile de piatră nu fuseseră niciodată curățate - cel puţin de 
când o ştia Caroline —, iar întreaga sa faţadă se înnegrise din 
cauza funinginii acumulate de-a lungul deceniilor, daca nu chiar 
secolelor. îi amintea de o casă ce se afla la două cvartale mai 
jos de strada din New Hampshire, unde îşi petrecuse copilăria. 
Era mare, deşi nici nu putea fi comparata cu Rockwell, de vreme 
ce fusese proiectata pentru o singură familie, construită din 
acelaşi tip de piatră ce acoperea clădirea Rockwell şi la fel de 
pătata de intemperii. Din familia care o ridicase din temelii mai 
rămăsese doar o doamnă în vârstă care locuia în acea vilă 
imensa. De-a lungul timpului, nemaifiind îngrijită, întreaga 
proprietate se transformase într-o pădure de buruieni, în 
mijlocul cărora se înălța casa cu aspectul ei sinistru. Caroline şi 
prietenele ei erau convinse că bătrâna este vrăjitoare şi că orice 
copil care s-ar fi aventurat prea aproape de casă ar fi dispărut 
pentru totdeauna. 

Aparent, legenda vrăjitoarei din vechea casa cuprinsese 
întregul oraş şi, privind construcţia, aproape că înţelegeai cum 
s-a ajuns la o astfel de invenţie. îşi amintea cum ea şi prietenele 
ei şopteau tot felul de poveşti copiilor mai mici din vecini. 

— Ma întreb eu acum, oare cine i-o fi băgat în cap aşa 
ceva lui Ryan? întreba ea, fixând-o pe Laurie. 

Fata se îmbujora imediat. 

— Sunt doar nişte poveşti, spuse Laurie, uitându-se 
dispreţuitor la fratele ei. Şi oricum, nu crede nimeni în ele. 

— Nu-i adevărat! se răsti Ryan. Jeff Wheeler zice că... 

— Jeff Wheeler e un prost, rosti înverşunata Laurie. 

— Ba nu! El e... 

— Ce-ar fi să intrăm în parc? interveni Caroline înainte ca 
discuţia lor aprinsă să degenereze în ceartă. 

Din fericire, traficul se mai domoli puţin, astfel încât 
putură sa traverseze, şi Caroline se îndreptă spre aleea ce se 
zărea la un bloc mai jos şi ce ducea spre restaurantul Tavern on 
the Green. 


— Imediat ce intram, poţi s-o iei înainte, bine? Numai să 
nu te îndepărtezi prea tare, bătrâna ta mama încă îţi mai poartă 
de grijă. 

— Nu mai sunt un bebeluş, replică Ryan, dar chiar atunci 
când rosti cuvintele, femeia îl văzu cum îşi arunca pe furiş 
privirea spre clădirea de vizavi. 

— Ştiu, răspunse Caroline, exact când ajunseră la capătul 
aleii. Ştiu că eşti mare de acum şi că poţi să te descurci şi 
singur. Dar eu mă gândesc la tine şi vreau să te supraveghez. 
Aşa că, nu te îndepărta prea tare. lar când o să ajungem pe 
teren, Laurie şi cu mine ne vom aşeza pe o bancă şi o să 
încercăm să ne prefacem că nu te cunoaştem. Ce zici de 
propunerea mea? 

Ryan cugetă o vreme şi, aparent, ajunse la concluzia că 
este cea mai bună soluţie pentru moment. Clătinând din cap, 
porni în faţa lor, dar Caroline strigă după el. 

— Hei! Dacă dai o lovitură la bază, putem sa te aplaudam? 

Ryan se întoarse, îşi flutură mâna şi, după ce zâmbi spre 
ele, se grăbi pe aleea ce ducea la terenul de baseball. Pentru o 
clipă, Caroline se temu că o să-l piardă din ochi, dar atunci 
băiatul se uită peste umăr mcă o dată şi, văzând că a lăsat 
suficientă distanţă între el şi mama lui, încetini ritmul, doar atât 
cât să nu dea senzaţia celorlalţi că femeia alerga după el. 

În schimb, Caroline mări pasul, nedorind să-şi scape fiul 
din priviri, nici măcar pentru câteva secunde. 

Perspectiva oferită de fereastră nu încetase niciodată să o 
bucure | >e Irene Delamond; într-adevăr, întinderea nesfirşită a 
Central Parkului ii crea senzaţia ca trăieşte la marginile 
îndepărtate ale unui ţinut bucolic şi nu chiar în inima agitata a 
unuia dintre cele mai aglomerate oraşe din lume. De aceea, 
apartamentul pe care îl împărțea cu sora ei, Lavinia, era atât de 
perfect. Se situa îndeajuns de sus pentru a putea vedea tot 
parcul; în timpul lunilor de iarnă, printre crengile scheletice ale 
copacilor, se zăreau chiar clădirile ce se aliniau pe Fifth Avenue. 
Totuşi, etajul al treilea era suficient de jos pentru ca, de-a lungul 
a trei anotimpuri, numai blocurile zgârie-nori din partea cealaltă 
a oraşului sa fie vizibile; iar dacă le ignora (ori lrene era capabilă 
să ignore tot ceea ce dorea), îşi putea imagina foarte uşor că 
oraşul nu o înconjura deloc şi că marginile lui începeau de-abia 
dincolo de pădurea din faţa ferestrei. Pentru a-şi întări iluzia, 


lrene trebuia să se abţină să privească în jos, spre stradă. De 
altfel un lucru relativ simplu, camerele fiind imense şi, dacă 
păstra o distanţă rezonabila între ea şi geam, atunci nimic nu 
strica imaginea perfecta a parcului. 

In timpul nopţii, putea să tragă pur şi simplu draperiile. 

Dar în dimineaţa aceasta lumina strălucitoare a soarelui o 
atrăsese pe Irene la geam, ca pe o molie înnebunită de sclipirea 
puternică a unui bec, şi, chiar dacă fereastra nu mai fusese 
deschisă de ani de zile, aproape că fu ispitită să încerce să ridice 
rama grea şi să lase aerul de dimineaţă să umple camera. 
Aproape... 

Potrivit părerii doamnei Delamond, aerul proaspăt stătea 
bine acolo unde se găsea, dar în nici un caz în interiorul clădirii 
Rockwell. Totuşi, acum, chiar ar fi fost plăcut să desfacă ivărul şi 
să ridice geamul, însă ştia că acesta va rămâne înţepenit, iar 
fereastra nu se va deschide; nu fără să îndepărteze cele trei 
straturi de zugrăveala de la ultimele renovări ale 
apartamentului. Minimum trei, pentru că pe acestea şi le 
aminteau lrene şi Lavinia. Mai existaseră şi alte doua redecorări, 
dar fuseseră făcute în asemenea maniere că se dovediseră, într- 
un final, doar nişte kitsch-uri şi lrene le alungase din minte aşa 
cum se întâmplase şi cu viziunea oraşului. Acum însă nu se mai 
mulţumi cu priveliştea parcului, ci îşi arunca ochii şi spre strada 
de dedesubt. 

Cu câteva minute în urmă, zărise o mica familie mergând 
spre parc: o femeie, cu fiica şi fiul ei. Din clipa în care îi 
observase, lrene începuse jocul ei preferat în care ghicea unde 
se duceau oamenii şi cu ce scop. îi privise pe toţi trei cum 
traversaseră strada, apoi pe băieţelul cel mic cum se tot uita 
peste umăr la clădirea înaltă. îi urmărise apoi cum intră pe aleea 
ce ducea în parc şi se îndreaptă spre Tavern on the Green. Doar 
nu mergeau la restaurant aşa devreme? Oare era deschis? Dar 
cei trei nu erau îmbrăcaţi ca pentru o ieşire la restaurant. 
Băiatul purta blugi şi un tricou de baseball. 

Un tricou de baseball! Sigur că da! Mergeau la terenul de 
baseball, cel de lângă locul pentru joaca. 

lar acum venea Anthony Fleming, într-o ţinuta aproape 
perfectă, ca întotdeauna: pantaloni din flanel gri, o cămaşă de 
un bleu pal şi un sacou bleumarin, din al cărui buzunar de la 
piept se iţea delicat vârful unei batiste de un roşu aprins. însă 


nu se zărea nici o cravată. Una peste alta, Anthony afişa o 
eleganța pe care Irene o aprecia. Fiind foarte pretențioasă, 
detesta multe dintre stilurile lumii moderne. 

Unul dintre ele era reprezentat de cămăşile deschise la 
gât. în cazul anumitor bărbaţi, puteau fi atrăgătoare. Dar marea 
majoritate a specimenelor rasei masculine nu făceau altceva 
decât să-şi expună o zonă plină de păr des, încâlcit, peste care 
atârnau lanţuri de aur vulgare. Un lucru de neacceptat pentru 
Irene. Nu că ar fi avut vreo obiecţie împotriva pielii, dar părul îi 
displăcea. Fuseseră momente în viaţa ei - şi spera că încă vor 
mai exista - când se abandonase în braţele plăcerilor fizice. Dar 
estetica era mult prea importantă şi, de aceea, il admira aşa de 
mult pe Anthony Fleming. Chiar de-acolo de unde slatea, putea 
să bage mâna în foc că nici un fir de păr nu ieşea de sub 
cămaşa lui. Anthony, deşi îndurerat, ştia cum să se aranjeze. 

Dar, cu toate că suferinţa sa nu răzbătea prin haine, lrene 
observă cu ochiul ei ager povara ce îi îngreuna fiecare pas, un 
soi de epuizare care îi cuprinsese întreaga fiinţa. Trecuseră 
câteva luni bune de când o I iierduse pe Lenore şi, în ciuda 
faptului că un număr însemnat de vecini nu erau de acord cu o 
nouă femeie în viaţa lui, pentru lrene aceasta constituia singura 
soluţie potrivită în astfel de momente. Anthony Fleming era 
bărbat şi, din câte învățase Irene de-a lungul vieţii ei, bărbaţii nu 
se descurcau fără femei. Reversul, desigur, nu se aplica deloc; 
cele mai multe reprezentante ale sexului frumos - şi lrene se 
considera una dintre ele - puteau supravieţui foarte bine şi fără 
un bărbat. Nu pentru că ar fi avut ceva împotriva lor. Numai că 
pe baza experienţelor trăite, ajunsese la concluzia că, deseori, 
bărbaţii nu meritau efortul. Se aşteptau la sprijin necontenit, 
atât fizic, cât şi emoţional şi aveau senzaţia că două, trei 
momente pe săptămână de zbenguiala printre aşternuturi erau 
suficiente pentru a face o femeie fericită. lrene ştia că nu era 
adevărat şi, cu mult timp în urmă, hotărâse că legăturile 
amoroase intrau în altă categorie; atâta vreme cât un bărbat se 
ridica la standardele ei şi o îneânta mai mult decât o supăra, 
atunci o relaţie putea ajunge la un nivel acceptabil de confort. 
Cu mariajul însă, lucrurile stăteau altfel. Din observaţiile ei - şi 
avusese nenumărate oportunităţi ca să studieze - femeile 
primeau întotdeauna partea goală a paharului căsniciei. Ele 
întreţineau căminul, găteau (sau în cel mai fericit caz angajau 


bucătarul, apoi încercau să-l împiedice să fure prea mult), 
organizau viaţa socială şi îşi dădeau toată silinţa să rămână 
atrăgătoare, chiar şi după ce bărbatului îi cădea părul sau îi 
creştea burta. Pe de altă parte, bărbaţii păreau incapabili să se 
descurce fără atenţia unei femei şi Anthony Fleming nu făcea 
excepţie de la regulă. Aşa că, de vreme ce lrene nu avea nici un 
interes şi nici nu intenţiona să umple golul din viaţa vecinului 
său cu propria persoană, putea, cel puţin, să-i găsească pe 
cineva care să i se potrivească. 

Parcă simțind că este privit, Anthony se uită în sus, o zări 
şi îi făcu un semn de salut cu mâna. 

Chiar în clipa în care el păşea peste pragul uşii de la 
intrarea în clădirea Rockwell, lrene plecă de la fereastră, se 
duse la telefon şi formă numărul portarului. 

— Spune-i domnului Fleming să nu urce, îl rugă ea. Cobor 
în câteva secunde. 

Aruncă o privire spre sora ei, care încă mai dormea, apoi 
îşi îmbrăcă haina uşoara de poplin violet, culoarea ei preferată. 
îşi luă bastonul din cuierul de la intrare şi părăsi apartamentul, 
fără să se mai chinuie să închidă uşa, darămite s-o mai şi 
zăvorască. De-a lungul nenumăraţilor ani de când locuia în 
clădirea Rockwell, nu apăruse nici un motiv care să justifice 
încuierea uşii şi nu vedea de ce s-ar apuca să-şi schimbe 
obiceiul acum. Liftul, trimis spre etajele superioare de Rodney, 
se opri cu o hurducătură, exact când ajunse la uşa metalică în 
formă de burduf a acestuia. Intră şi îşi îndreptă mâna spre 
butonul care o ducea în holul principal, la parter. Brusc, se 
răzgândi şi urcă patru etaje. Lăsă uşa deschisă şi porni pe hol, 
până la apartamentul lui Max şi Alicia Albion. Alicia răspunse 
aproape instantaneu şi tulburarea din ochii ei era suficient de 
evidentă pentru ca lrene să bănuiască răspunsul pe care venise 
să-l afle. 

— Rebecca şi-a mai revenit? întrebă ea. 

Rebecca Mayhew era copilul adoptat de Max şi Alicia cu 
patru ani în urmă, o fetiţă pipernicită, care arăta mult prea mică 
pentru cei opt ani pe care îi avea. 

— Problema e că n-a fost niciodată hrănită corespunzător, 
o asigurase Alicia pe Irene, când bătrâna o chestionase cu 
privire la bolile de care ar putea suferi copilul. 


lrene nu prea o crezuse, de vreme ce pentru Alicia 
rezolvarea oricărei probleme implica, invariabil, alimentaţia. 
însă, în cazul Rebeccăi, se părea că Alicia nu se înşelase, pentru 
că, odată cu trecerea anilor, fetiţa recuperase binişor şi 
crescuse frumos, fără să se rotunjească în felul acela tipic 
pentru Alicia şi Max. în ultimele 

ipiamâni însă, copilul începuse să capete un aspect obosit 
şi nu numai lrene, dar şi o parte din vecini îşi făceau acum griji 
pentru ea. 

— Speram că se simte mai bine, ca să meargă la plimbare 
cu mine în parc. 

Alicia negă din cap. 

— Il aşteptăm pe doctorul Humphries - am crezut că el e 
când ai sunat. Poate în altă zi?! 

— Sigur că da, o linişti Irene. Transmite-i Rebeccăi 
dragostea mea şi spune-i că mâine s-ar putea să gătesc ceva 
special pentru ea. 

Se întoarse la lift, intră în cabină şi apăsă butonul pentru 
parter. lu limp ce liftul cobora, zdrăngănind din toate 
încheieturile, chiar prin mijlocul scărilor ce şerpuiau până sus la 
etajul al optulea al clădirii, lrene privea încruntată spre panoul 
cu butoane care înlocuise cu mulţi.mi în urmă munca de liftier a 
lui Willie. După ce vecinii ei votaseră în favoarea transformării 
liftului într-unui automat, ea nu se mai simţise niciodată în 
siguranţă. în zilele premergătoare apariţiei butoanelor, Irene ştia 
întotdeauna că, dacă se strică ceva, Willie e acolo lângă ea ca 
să repare. Dar acum, ce ar fi putut să facă? Să sune la Rodney, 
care ar urca scările, ar pălăvrăgi puţin împreuna, după care ar 
ridica din umeri neputincios. în fine, nu-i mai rămânea decât să 
spere că totul se va termina cu bine. 

Şi, cel mai probabil, chiar aşa va fi, hotărî ea amărâtă. 
După ce liftul se opri şi ieşi din cabina acestuia, îi reveni 
încrederea şi îşi alungă din minte gândurile negre. 

— Vii cu mine la o plimbare, îl anunţă ea pe Anthony 
Fleming, care se uita la ea cu o expresie atât de perplexă, încât 
femeia ştiu că n-are curajul s-o contrazică. Este o zi splendidă şi 
ar fi păcat să nu profităm de ea. 

— Şi dacă aş avea, să zicem, alte planuri? întrebă Fleming 
pe un ton sever, pe care lrene îl ignoră imediat, bănuind că este 
fals. 


— Atunci le-ai anula, rosti ea. Cu câţi ani crezi tu că sunt 
mai mare decât tine? 

Fleming ridică din umeri indiferent. 

— Câţiva. 

jonn Saul 

— Câteva decenii vrei să spui, replica Irene sarcastic. Cel 
puţin aşa mi se pare astăzi. Şi, din pricina asta, o să invoc 
privilegiul vârstei şi te iau cu mine la o plimbare prin parc. Vom 
observa natura care a revenit din nou la viaţă, precum şi 
vigoarea tinereţii. Poate primăvara o să-mi schimbe starea de 
spirit. 

Anthony Fleming ridică din umeri neajutorat spre Rodney, 
care rânjea amuzat din ghereta lui, apoi deschise uşa de la 
intrare pentru lrene. 

— Unde mergem, mai exact? Sau rătăcim aşa, pur şi 
simplu? 

— Copii, spuse Irene, întorcându-se spre sud. De fiecare 
data când încep să mă simt bătrână, îmi place sa privesc copiii. 

— Poate ar fi trebuit sa faci unii care să fie ai tăi, observă 
Fleming. 

— Să vrei să priveşti copii e una. Să vrei chiar să-i ai pe ai 
tăi e altă mâncare de peşte. 

Oftă adânc. 

— lar în cazul în care s-ar îmbolnăvi, habar n-am cum aş 
putea să fac faţă. 

— La fel ca toată lumea, o asigură Anthony. Te-ai 
descurca. 

— Dar trebuie să fie foarte greu. 

Urmă o tăcere îndelungata, după care Anthony Fleming 
încuviinţa din cap. 

— Este, o aproba el. într-adevăr, e foarte greu. 

Caroline şi Laurie mai aveau de parcurs cam o sută de 
metri până la terenul de joc, când, din spate, se auzi o voce. 

— Laurie! Laurie! Aşteaptă-mă! 

Întorcându-se, Caroline o văzu pe Amber Blaisdell, 
grăbindu-se spre ele. Blondă, cu trăsături regulate şi un chip 
încadrat de aceeaşi tunsoare tip paj ca a mamei ei, Amber purta 
o pereche de bermude şi o bluză albă. Peste umeri îşi legase un 
pulover - uniforma tipica a peste jumătate din fetele de la fosta 


şcoala a lui Laurie pe care o îmbrăcau atunci când nu purtau 
uniforma şcolară. 

— Salut, Amber, spuse Laurie când cealaltă fată le ajunse 
din urmă. 

— Eu şi cu fetele mergem la Ceainăria Rusească să luăm 
prânzul! Vrei să vii şi tu? 

Caroline văzu pe chipul lui Laurie o străfulgerare de 
entuziasm, dar care pieri într-o clipită. 

— Păi... eu ştiu? răspunse ea. Nu, cred că o să rămân să- 
mi petrec ceva timp cu mama. 

— Haide, măi! insista Amber. O să fie mişto. Vocea ei 
căpăta un ton mai moale. 

— De când te-ai mutat de la şcoala noastră, nu prea ne- 
am mai întâlnit. Pe faţa lui Laurie se aşternu o umbră de 
nesiguranţă. 

— Nu de-aia. 

— Atunci, de ce? o presă Amber. Nu vrei să mai faci nimic 
din ceea ce făceai înainte. 

Aruncă o privire spre grupul de fete care urmăreau 
discuţia dintre ca şi Laurie. 

— Ştii, o parte dintre copii au început să tot vorbească. 
Laurie se uită şi ea spre fostele sale colege. 

— Despre ce să vorbească? 

Amber şovăi, ca şi cum nu era foarte sigura dacă e bine 
să-i povestească prietenei ei bârfele din ultima vreme, apoi se 
hotărî să dea cărţile pe faţă. 

— Au senzaţia că nu mai vrei să fii prietena noastră, asta-i 
tot. 

— Dar vreau să fiu, începu Laurie. Doar că... 

Însă, înainte de a apuca să termine, cineva o strigă pe 
Amber. 

— Vii? O să întârziem. 

Amber o privi pe Laurie pentru ultima dată. 

— Haide, o rugă ea. Vino cu noi. 

Dar pentru că Laurie negă ferm din cap, Amber îi întoarse 
spatele şi, după câteva secunde, se amestecă printre celelalte 
fete. Caroline putea să jure că lui Laurie îi tremurase uşor bărbia 
când îşi văzuse colegele, care, până nu demult, îi fuseseră cele 
mai bune prietene, plecând fără ea, aşa că îşi înconjură fiica pe 
după umeri, în încercarea de a o linişti puţin. 


— Îmi pare rău, spuse ea, după ce porniră din nou spre 
terenul de baseball, unde Ryan şi ceilalţi băieţi începuseră să 
aleagă echipele şi să-şi împartă terenul. Poate găsim o 
modalitate ca la anul să vă întoarceţi la Academie. 

— Nu, se repezi Laurie, pe un ton care o avertiză pe 
Caroline să nu mai întindă coarda. 

Dar o clipă mai târziu, după ce găsiră o bancă goală, 
suficient de aproape de teren ca să aibă o perspectivă bună, dar 
destul de departe pentru a nu-l face pe Ryan să se simtă 
stânjenit, fata reluă, brusc, discuţia 

— Doar că... nici nu ştiu... chiar dacă ne-am permite să 
învăţăm din nou la Academie, lucrurile n-ar mai putea fi la fel ca 
înainte. 

Caroline îşi privi fata direct în ochi şi, spre deosebire de 
sentimentele provocate de Ryan doar cu câteva minute în urmă, 
femeia realiză cât de mult se maturizase Laurie, aproape peste 
noapte. 

— Vrei să zici că nu te deranjează dacă nu te mai întorci la 
Academie? 

Laurie ridică din umeri. 

— Habar n-am. îmi plăcea când eram acolo. Dar costă o 
grămada de bani şi, de când tata... 

Vocea i se gâtui, oricum, nu mai avea sens să-şi continue 
gândul. Şcoala particulară fusese primul lucru la care 
renunţaseră după moartea lui Brad, iar Caroline se împăcase 
destul de greu cu ideea. Se zbătuse, până în ultima clipă, ca să 
găsească banii necesari pentru achitarea taxelor şcolare ce erau 
scadente în semestrul de primăvară, astfel încât Ryan şi Laurie 
să-şi continue studiile într-un centru de învăţământ de elita. Ea 
şi Brad căzuseră de acord că merita orice sacrificiu din partea 
lor, de vreme ce în cadrul Academiei Eliott fiul şi fiica lor nu 
numai că ar fi beneficiat de o educaţie buna, dar ar fi fost 
totodată şi în siguranţă. 

Banii însă nu căzuseră din cer, aşa că ea şi cei doi copii s- 
au văzut forţaţi să accepte cruda realitate. Dar acum, după ce 
fusese martoră la discuţia dintre Laurie şi Amber Blaisdell şi 
după ce sesizase durerea din ochii fiicei ei când colegele 
acesteia plecaseră fără ea, se întreba, pentru prima data cu 
adevărat, cât de tare îi afectase pe copii schimbarea şcolii. Cu 
siguranţă, standardele academice de la şcoala Elliott erau net 


superioare celor dintr-o şcoală de stat, ca să nu mai vorbim că, 
aproape în fiecare săptămână, citea în ziare articole despre 
bătăile, jafurile şi ttaficul de droguri în care erau implicaţi 
adolescenţi din instituţiile publice de învăţământ, doar cu un an, 
doi mai mari decât Laurie. 

Oare ar fi trebuit să se străduiască mai mult să găsească 
suma necesara achitării taxelor de la Academie? Răspunsul îi 
veni în minte imediat: având în vedere că de-abia se descurcau 
cu plata chiriei, nici vorbă să acopere şi costurile unei şcoli 
particulare. 

„N-am cum, se gândi ea. Pur şi simplu nu mă pot 
descurca!” Chiar atunci, parcă auzi în inima ei vocea lui Brad 
care-i şoptea încurajator: J'oţi s-o faci. O să găseşti o portiţă. 
Trebuie”. 

— Aşa va fi, spuse ea, realizând ca vorbise cu voce tare 
de-abia jând o văzu pe fiica ei privind-o curioasă. 

— Ce anume? întreba Laurie. 

Pentru a doua oara în ziua aceea, Caroline îşi trecu braţul 
peste umerii fetei. 

— Găsesc eu, spuse ea. 

— Ce găseşti, mama? Caroline o îmbrăţişa strâns. 

— O cale să înfruntăm viaţa, rosti ea încet. Atâta tot. 
Viaţa. Apoi, se aşeză din nou la loc ca să-l privească pe Ryan şi, 
pentru o vreme, problemele ei părură că se topesc sub căldura 
şi strălucirea dimineţii perfecte de primăvară. 

lrene Delamond şi Anthony Fleming trecură pe lângă patru 
blocuri de pe 66lh Street, traversară strada şi intrară în Central 
Park. Irene îşi ţinea elegant bastonul în mâna dreaptă, în timp 
ce se sprijinea cu mâna stingă de braţul bărbatului. La un 
moment dat, îşi ridică privirea spre el. 

— Ţi-e foarte dor de Lenore, aşa e? 

II simţi cum se crispează şi femeia îl strânse uşor de braţ, 
într-un gest de încurajare. 

— Tuturor ne este dor de ea, Anthony. Dar pentru că ea s- 
a dus nu înseamnă că viaţa ta s-a terminat. 

Urmă o tăcere lungă, în care Anthony păru că răsuceşte 
afirmaţia ei pe toate părţile, dar, într-un final, încuviinţă din cap. 
Când vorbi, lrene sesiză îndoiala din tonul lui. 

— Presupun că ai dreptate. Dar au trecut de-abia şase 
luni. 


— Timpul e întotdeauna relativ, Anthony, observă Irene, 
intrând pe o alee ce ducea spre terenul de joaca. Pentru bolnavii 
incurabil, şase luni înseamnă viaţă, chiar dacă nu una foarte 
lungă. Pentru un copilaş de trei ani care aşteaptă Crăciunul, este 
o eternitate, atât de îndepărtata, încât nici nu merită să te 
gândeşti la ea. 

Oftă. 

— Pentru mine e doar o zbatere de pleoape. 

— Şi pentru mine? întrebă Anthony, uitându-se spre ea. 

În sfârşit, femeia zări o umbră de zâmbet pe chipul lui - 
zâmbetul reprezenta unul din punctele lui tari - şi o uşoară 
sclipire în ochii lui albaştri ca turcoazul, dar care nu păstrau 
nimic din duritatea pietrei preţioase. 

— Eiii, bănuiesc că asta rămâne să hotărăşti tu, nu? 
Zâmbetul bărbatului deveni şi mai generos. 

Da, dar numai dacă nu cumva tu sau vreuna dintre 
prietenele tale nu sunteţi de altă părere, [rene îl lovi jucăuş cu 
palma. 

— Aşa vorbeşti tu despre vecinii tăi? 

— Eu credeam că rostul unui oraş mare este să-ţi asigure 
anonimatul, mai adăugă el mohorât. 

— Ai dreptate. Numai că nu şi în Rockwell şi nici în Dakota, 
pesemne. 

Rostise numele clădirii care se afla în capătul celalalt al 
străzii lor cu un dispreţ prost ascuns. 

— Dar ce-ai cu Dakota? Cu excepţia blocului nostru, 
probabil că este singura clădire interesantă din West Side. 

— Actorii, scuipă Irene. E plină cu actori. Petreceri 
zgomotoase şi toţi oamenii ăia pervertiţi. îţi poţi închipui? 

— Din câte îmi amintesc eu, avem o actriţă şi în Rockwell. 

— Asta-i altceva, pufni însoţitoarea sa. 

— Serios? se împotrivi Anthony. Adică? 

— Dar nu e evident? Virgin ia Estherbrook este una de-a 
noastră! Degetele ei se strânseră cu putere în jurul braţului lui 
Anthony, numai că acum gestul ei nu mai avea nimic liniştitor. 

— Şi să nu-ţi imaginezi că poţi să schimbi vorba, aşa, când 
vrei tu. îl direcţionă spre unul din terenurile de baseball, unde 
un grup de copii gălăgioşi se adunaseră în jurul unui bărbat care 
purta tricoul în dungi specific arbitrului. 


— Hai să ne uităm şi noi puţin, spuse ea când grupul se 
împărţi în două echipe. 

În timp ce una dintre echipe ieşi în afara liniei de marcaj a 
terenului, lar cealaltă se îngrămădi în zona de unde urmau să fie 
date loviturile, Anlhony Fleming o urmări amuzat pe lrene care 
cerceta băncile, dar şi curios să o ghicească pe cea aleasă de 
ea. Bărbaţii, dintre care mulţi | Iftreau să se cunoască între ei, 
ocupau majoritatea locurilor şi Antbony | lauui că mare parte 
dintre ei erau divorţaţi şi îşi petreceau aici weekendul împreună 
cu copiii pe care nu-i vedeau niciodată în timpul săptămânii. 
[rene, după cum bănuise el, ignoră băncile ocupate de bărbaţi, 
şi se îndreptă, în schimb, spre una unde se zărea o femeie care 
părea mai i ii iară decât el cu câţiva ani, şi o fetiţă cu un aer 
uşor timid. 

— Locurile de aici, de la capătul băncii, sunt ocupate? 
întrebă lrene. Femeia îşi ridică privirea, scutură din cap că nu, 
apoi îşi îndreptă din nou atenţia spre jocul care tocmai începuse 
pe teren. lrene se aşeză şi bătu cu palma pe locul liber de lângă 
ea. Când văzu că Anlhony nu are de gând să se conformeze, îl 
străfulgera cu privirea. 

— Doar câteva minute, mai adăugă ea. N-o să mori. 

Anlhony Fleming se aşeză destul de necăjit pe bancă şi 
aşteptă să vadă ce modalitate de agăţare va folosi Irene 
Delamond. Nu dura foarte mult. 

— Fiul tău joacă şi ei? întrebă Irene, zâmbindu-i femeii. 
Aceasta dădu din cap că da. 

— E în partea stingă. 

— Atunci, trebuie să fie un jucător foarte bun. întotdeauna 
îi pun pe cei mai puţin talentaţi în terenul din dreapta. 

Femeia îi aruncă o privire piezişă. 

— Cred ca ar juca în fiecare zi, dacă ar putea. Dar de când 
tatăl lui... Brusc, se înroşi toată şi încercă să bată în retragere, 
cât mai politicos. 

— Nu joacă atât de mult, pe cât i-ar plăcea lui. 

— Ce păcat, oftă lrene, cercetând terenul. 

Anthony Fleming îi urmări privirea ce se opri asupra unui 
băiat care ţâşnise ca o săgeată să prindă o minge, mult mai 
repede decât îşi închipuia Fleming că este posibil, şi fu aproape 
sigur că o vede pe lrene cum clatină uşor din cap, mulţumită, ca 


şi cum puştiul ar fi I recut cu brio vreun test, la care îl supusese 
în tăcere bătrâna. 

Brusc, băiatul se uită direct spre ei, de parcă ar fi fost 
conştient de privirile cercetătoare ale lui lrene, dar aceasta îşi 
îndreptase din nou atenţia spre femeia de la capătul celălalt al 
băncii. 

— Nu-i aşa că aveţi senzaţia, uneori, că timpul este 
insuficient? întrebă ea. Copiii par să aibă atât de multe de făcut 
în ziua de astăzi. 

Se aplecă uşor şi i se adresă fetei care era aşezată în 
dreapta femeii: 

— Şi tu, tânără domnişoară? Iți place baseballul? 

Fata dădu din cap că nu, dar fără să zică nimic. In cele din 
urmă, lrene primi răspuns tot din partea femeii. 

— l-am promis că o duc la Grădina Zoologică din Bronx în 
după-amiaza asta, dar trebuie să merg la serviciu. Eu... 

— Mamăăăă! 

Fata îşi roti ochii cu o expresie de teribilă stânjeneală. 

— Chiar trebuie să spui tuturor problemele noastre? 

— Oh, draga de ea, se agită lrene. Mi-e teamă că mi-am 
băgat nasul unde nu-mi fierbe oala, nu-i aşa? 

— Nu, în nici un caz, o asigură femeia. Numai că nu prea 
ne putem lăuda că azi a fost una dintre cele mai reuşite dimineţi 
ale noastre. 

Se întoarse spre fiica ei. 

— Şi nu cred că i-am dezvăluit doamnei cine ştie ce mare 
secret, Laurie. E foarte adevărat că ţi-am promis să te duc la 
grădina zoologică. 

Fata se îmbujora, umilită. 

— Vrei să încetezi odată să mă mai consideri doar un 
copilaş? 

— Ei bine, n-o va face, spuse Irene, înainte ca Laurie să 
primească vreun răspuns. Mama mea m-a tratat ca pe un copil 
până în ziua în care a murit şi aveam aproape şaizeci de ani 
atunci. Dacă ai senzaţia că lucrurile nu suit foarte roz acum, stai 
să vezi peste doar câţiva ani. O să te scoată din minţi. 

Laurie, luată prin surprindere de cuvintele bătrânei, se 
holbă spre Irene care îi făcu şmechereşte cu ochiul. 


— Pur şi simplu, cred că asta-i menirea mamelor, termină 
lrene, şoptind pe un ton exagerat. Probabil că nu se simt 
împlinite până când nu-şi fac copiii să pară nişte idioţi. 

Veni rândul femeii de lângă ea să-i arunce o privire uluită. 

— Pe mine mă cheamă lrene Delamond, mai adăugă ea. 

— Caroline Evans, replică femeia. lar aceasta este fiica 
mea, Laurie. 

— lar el este vecinul meu, Anthony Fleming, continuă 
repede Irene. 

— Care trebuie să plece, spuse bărbatul prompt, aproape 
sărind în picioare. 

lrene se uită furioasă la el. 

— Nu te prosti, Anthony. De-abia am ajuns aici. Sunt 
sigură că poţi „i mai stai câteva minute! 

Din păcate, nu, replică Fleming. li oferi Carolinei un 
zâmbet neutru. Mă bucur că v-am cunoscut. Şi fiţi foarte atentă 
cu Irene, o să Junga să vă conducă viaţa dacă îi daţi şi cea mai 
mică şansă. Cei mai bun lucru ar fi să vă ridicaţi şi să plecaţi 
înainte să se pună pe treabă, i îxact cum procedez eu acum, 
adăugă el imediat, văzând că lrene se | m cgăteşte să-l 
contrazică. Să te porţi frumos, Irene. 

Bătrâna îl urmări cum pleacă, apoi se întoarse spre 
Caroline | [vans, oftând frustrata. 

— Îţi jur că nu ştiu ce să mă mai fac cu omul ăsta. 

— Pare un domn foarte cumsecade, zise Caroline. Este, o 
susţinu Irene. Dar de când i-a murit soţia... 

Se opri emoţionată, apoi păru să se răzgândească. 

— Ei, în definitiv, nu te interesează astfel de poveşti, nu? 
Mai bine vorbeşte-mi despre tine, Caroline. 

O oră mai târziu, când părăsi parcul, mintea lui lrene 
Delamond începuse deja să lucreze şi, când ajunse acasă, o idee 
concretă căpătase contururi clare. Dădu câteva telefoane, dar 
niciunul dintre ele la Anthony Fleming. Pentru moment, cel 
puţin, n-avea nici un rost ca cl să ştie ce pune ea la cale. 

Chiar n-avea nici un rost. 

CAPITOLUL 3 

lrene Delamond apăsa pe soneria Virginiei Estherbrook, 
ciocăni iute de câteva ori, apoi strigă: 

— Virgie? Virgie, eşti acasă? 


Aştepta, fără să-şi găsească astâmpărul, după care îşi 
înfipse din nou degetul în sonerie. Tocmai se pregătea să-l sune 
pe Rodney ca să aducă cheia de rezerva, când auzi, în sfârşit, 
cum dinăuntru se trage zăvorul şi cum zornăie lanţul scos din 
lăcaşul lui metalic. Uşa se crăpă puţin şi, prin deschizătura 
îngustă, se iţi un ochi urduros. 

— Normal că sunt acasă. 

Vocea era subţire, dar răguşită în acelaşi timp. 

— Haide, Virgie, nu mai sta aşa ca o momâie, spuse Irene. 
Lasă-mă să intru. De ce naiba te-ai zăvorit şi-ai mai pus şi 
lanţul? 

Uşa se deschise mai larg, suficient pentru ca lrene să se 
strecoare în apartament, apoi se închise, şi lrene auzi din nou 
zgomotul sec al zăvorului. 

— Uită-te la mine, rosti Virginia Estherbrook pe un ton atât 
de mohorât, încât lrene întinse mâna spre ea şi îi strânse uşor 
umărul ca s-o liniştească. Tu nu te-ai încuia dacă ai arăta aşa? 

Apucând-o pe Virginia de braţ cu delicateţe, lrene o 
conduse pe femeia fragila prin antreul slab luminat al 
apartamentului până în camera de zi, care era chiar mai mare 
decât sufrageria lui lrene, dar atât de întunecoasă, încât aveai 
senzaţia că pereţii tapetaţi te strâng ca într-o menghină. După 
ce Virginia se lăsă uşurel pe un scaun cu spătar drept, lrene se 
apropie de ferestre şi trase în laturi draperiile grele, l.isind 
lumina diafană a amurgului să pătrundă în încăpere. Apoi, una 
cile una, aprinse toate lămpile. Sau, mă rog, pe cele care mai 
funcționau. Trei dintre veiozele de birou se arseseră, iar 
lampadarele cu n ci braţe fuseseră înlocuite cu becuri simple, de 
şaizeci de waţi. „Vanitate, vanitate, îşi spuse în sinea ei Irene, 
numele tău e Virginia | vslherbrook.” Dar, după ce privi chipul 
prietenei sale, lrene se simţi cuprinsă de compasiune. 

Nu se putea ghici cu precizie cât de bătrână era Virginia. 

|, Virgie nu şi-ar fi divulgat în veci vârsta, iar Irene nu şi-ar 
ti permis vreodată să întrebe, însa ravagiile timpului deveniseră 
vi/.ibile, în ciuda eforturilor femeii de a le ascunde prin machiaj. 
Pielea ei, chiar şi-aşa sub stratul gros de pudră, părea subţire ca 
hârtia i era ridată foarte mult, iar ochii i se. înfundaseră în 
orbite. Purta o pălărie, un semn clar că părul ei se subţiase şi 
mai mult, iar asta era iilicient ca s-o determine pe Virgie să ţină 
luminile stinse, draperiile ii ase şi uşa închisă, atâta timp cât 


podoaba ei capilară - pe vremuri o i Oamă deasa şi ondulata de 
păr roşcat ce îi cădea în valuri pana în dreptul taliei, atunci când 
nu era răsucit într-un coc regal franțuzesc Ce-i accentua nu 
numai frumuseţea, dar şi statura înalta - fusese întotdeauna 
pentru ea un motiv de mândrie şi de bucurie. în tinereţe, era 
suficient ca Virginia Estherbrook să intre într-o camera pentru ca 
toată lumea să-şi îndrepte atenţia spre ea, iar atunci când ieşea 
din culise pe scena teatrului, direct în lumina reflectoarelor, îţi 
lua rasu-l la rea. Acum însă, Virgie rămăsese doar o fantomă, 
iar, când lrene o privi în adâncul ochilor ei duşi în fundul capului, 
nu văzu frică. Ci ruşine. Pentru că nu-i mai suporta privirea 
pătrunzătoare, Virginia | vstherbrook îşi întoarse faţa într-o 
parte. 

— Nu te uita la mine, o implora ea. Ce, tu n-ai închide 
uşile în urma ta, dacă ai arata ca mine? Of, te rog, n-ai putea să 
stingi luminile? 

— O să fie bine, Virgie, replică Irene. Ştiu eu că o să fie 
bine. Virginia părea că nu o auzise. 

— Ar trebui să mă bag în pat, rosti ea atât de încet, încât 
lrene nu era prea sigură dacă cealaltă femeie i se adresase ei. 
Ar trebui să-mi păstrez puterile pe care le mai am. 

Făcu ochii roată şi îşi aţinti privirea asupra lui Irene. 

— Dar pentru ce? Pentru ce? 

Întinse o mână tremurătoare şi-şi înfipse degetele în 
braţul prietenei ei, apoi se căzni să se ridice în picioare. Irene îi 
oferi şi cealaltă mână ca s-o ajute, dar Virgie refuză, dând din 
cap. 

— Mă descurc. Niciodată n-am ieşit de pe scenă cărată în 
braţe şi n-am de gând sa încep acum! 

Cu ultimul strop de energie, reuşi să stea dreaptă, se 
sprijini de lrene cât să-şi tragă răsuflarea, apoi îşi lăsă mâna să-i 
cada pe lângă corp. Porni spre uşa ce ducea la dormitorul ei. 
lrene ezită, neştiind dacă prietena ei îşi mai doreşte ca ea să 
rămână sau nu, dar Virginia vorbi din nou. 

— Ştii ce mi-ar plăcea? întreba ea şi, ca întotdeauna, 
răspunse singura la propria întrebare. Tare-aş mai bea un 
Martini, cu un deget de vermut şi o singura măslina. Fii drăguţa 
şi prepară-mi şi mie un pahar. 

— Îmi dai voie să pun o porţie şi pentru mine, Maiestate? 
replica Irene acru, dar sarcasmul ei trecu neobservat. 


— Cum vrei tu. 

Virginia Estherbrook porni din nou, cu mişcări ţepene, spre 
dormitor. 

lrene o urma pe Virginia câteva minute mai târziu, 
purtând în mâini o tava de argint cu doua pahare de Martini. 
Caută un loc unde sa aşeze tava, dar orice suprafaţa din 
încăpere era acoperita cu rame argintii care încadrau fotografiile 
unor bărbaţi arătoşi, dar cu un aer teatral. 

— E vreunul pe aici cu care nu te-ai culcat? întrebă Irene, 
împin-gând cu tava câteva poze, pentru a-i face loc. 

— Desigur, răspunse Virginia, fără sa se simtă jignită de 
vorbele aparent ofensatoare. 

Stătea sprijinita pe un morman de perne şi purta un 
neglijeu pe care Irene îl recunoscu ca fiind unul dintre costumele 
folosite într-una dintre piesele în care jucase Virginia, cu multe 
decenii în urmă. Acceptă paharul pe care i-l oferi lrene. 

— Unii dintre ei erau homosexuali. 

Cercetând colecţia de fotografii, ridică paharul cu o mână 
tre-Biurândă. 

— Cât despre voi ceilalţi, noroc! Mi-aţi oferit nişte amintiri 
minunate! Sorbi puţin lichid care păru să-i insufle oarecare 
energie şi bătu cu palma locul gol de lângă ea din pat. 

— Hai să nu mai discutăm despre mine. Mi-e silă de mine 
de îmi vine să mor! Aşa ca vino aici şi povesteşte-mi cum ţi-ai 
petrecut ziua! 

lrene ignoră invitaţia Virginiei de a se aşeza pe pat; în 
schimb, îşi lrase un scaun mai aproape de el. 

— Cred că am găsit pe cineva pentru Anthony astăzi, 
începu ea, şi ochii Virginiei se luminară imediat. 

— Serios? Unde? 

— In parc. Are cam aceeaşi vârstă ca a lui Lenore. Virginia 
Estherbrook oftă. 

— Mi-e dor de Lenore. 

— Tuturor ne este dor, continuă Irene. Dar nu putem face 
nimic în privinţa asta, nu? A venit vremea ca Anthony să meargă 
mai departe. 

— Crezi că e pregătit? Irene pufni. 

— Evident. 

— De unde ştii tu? insista Virginia. A zis ceva? 


— Of, pentru Dumnezeu, Virgie! Ce să zică el? Doar e 
bărbat. Harbaţii nu spun niciodată nimic. Dar a sosit timpul şi, în 
plus, sunt sigură că este femeia potrivita pentru el. 

Virginia se apleca, făcând ochii mari, nerăbdătoare să afle 
detaliile. Discutau de câteva săptămâni bune cum ar trebui să 
fie femeia perfectă pentru Anthony, dar până astăzi nu găsiseră 
pe nimeni care să corespundă. 

— E cu un an sau doi ani mai mare decât Lenore, dar mult 
mai drăguță. Pe de alta parte, nu arată deloc ca Lenore, iar eu 
consider că e un atu pentru ea. Dacă noua soţie seamănă cu 
fosta, nu va şti niciodată dacă bărbatul ei e îndrăgostit de ea 
sau de o amintire. Stai sa vezi copiii! 

Virginia bătu din palme. 

— Oh, ce mult îmi plac copiii! Dar sper să nu fie prea mici. 
Bebeluşii fac atâta deranj! 

— Fata are treisprezece ani, iar băiatul e puţin mai mic. 

— Perfect! croncăni Virginia. Of, va fi aşa bine cu nişte 
copii în jurul nostru! 

Brusc, pe chipul ei apăru o expresie preocupată. 

— Dar eşti sigură că Anthony o va plăcea? 

— Păi, n-a luat-o la fugă atunci când am întâlnit-o. 

— Eraţi împreună? rosti mirată Virginia. Doamne, Irene! 
Crezi că ai procedat înţelept? 

— N-are importanţa dacă am procedat sau nu înţelept. 
Aşa cum stăteau acolo, ea cu fetiţa ei, alături de el, arătau atât 
de bine împreună, că n-am putut sa mă abţin. Anthony a 
inventat o scuza şi şi-a luat tălpăşiţa, dar eu am zărit ceva între 
ei! Sunt absolut sigura! 

— Şi-acum, ce ai de gând să faci? Irene îşi arcui 
sprincenele. 

— Credeam că e destul de evident. O să aflu tot ce se 
poate despre ea, adică deja m-am apucat de treabă. Mi-a spus 
unde lucrează şi nici că se putea mai bine. Nu ne rămâne decât 
sa ţesem pânza în jurul ei. Aşteaptă numai s-o cunoşti. O s-o 
îndrăgeşti imediat. Şi pe copii la fel! 

Virginia Estherbrook se lasă din nou pe perne. 

— Sper ca totul să se termine cu bine, ofta ea. 

— Aşa va fi, se repezi Irene, pentru prima data pierzându- 
şi răbdarea cu care o trata pe Virginia. De ce naiba se gândea 


întotdeauna numai la lucruri rele? Nu se rezolvă oare totul, când 
ne punem în minte ceva? 

CAPITOLUL 4 

Furia lui Claire Robinson plutea greu în interiorul 
magazinului, ai cărui pereţi din cărămizi erau acoperiţi cu 
perdele groase. Imediat după ce sunetul clopoţeilor de la uşă se 
stinse, Caroline simţi mânia din ochii patroanei ei, iar maxilarul 
încleştat al acesteia - care nu era Cu mult mai relaxat nici 
măcar în momentele ei de bună dispoziţie - o avertiza pe 
Caroline că nu are sens nici măcar să încerce să dea o explicaţie 
pentru cele cincisprezece minute care trecuseră peste ora la 
care promisese că va veni. Oricum, pentru Claire explicaţiile nu 
reprezentau nimic, aşa că eseul pe care îl executase Ryan când 
îi venise rândul la cea de-a noua lovitură, din timpul meciului 
său de softball, probabil că ar fi lăsat-o rece. Penttu Claire, copiii 
erau nişte specii extraterestre de care te puteai bucura uneori 
de la distanţă, dar pe care nu-i tolera deloc în apropierea ei. 

— Ideea de a rămâne însărcinată e şi-aşa destul de rea, îi 
mărturisise ea odată Carolinei. Dar cei optsprezece ani care 
urmează după aceea sunt inacceptabili. Trebuie să existe o cale 
mai bună pentru perpetuarea rasei umane; ceea ce se întâmplă 
în mod normal este o barbarie! 

Şi deoarece lui Claire nu-i păsa cât de greu îi venise ei să- 
şi lase copiii acasă singuri, Caroline se mulţumi să murmure 
nişte scuze de complezenţa, pe care Claire le acceptă cu o 
clătinare acră din cap. 

— Să speram că nu voi ajunge prea târziu pentru masa în 
formă de semiluna a Estellei Hollinan, spuse ea, îmbrăcându-şi 
trenciul vechi, care se potrivea perfect stilului ei aparte. 

Indiferent de vreme, când ieşea afara, Ciaire nu se putea 
lipsi de acest obiect de îmbrăcăminte şi, la un moment dat, 
Caroline se întrebase nu doar cum de mai rezistă haina aia atât 
de veche după atâta purtat, dar şi cum de se adapta indiferent 
de temperatură. Kevin Barnes fusese cel care îi explicase trucul: 

— Are cel puţin vreo douăsprezece bucăţi. Cred că 
exploatează vreo biată filipineză de prin Brooklyn sau Bronx, 
sau alt loc din asta îngrozitor, care nu face altceva decât să le 
coasă şi sa le aranjeze aceleaşi semne de uzare. Dar căptuşelile 
sunt diferite: bumbac pentru vară, flanel pentru toamnă. Mark 


se jură că are unul şi cu nurcă pe care îl ia când merge la operă, 
dar presupun că e doar o altă răutate de-a lui. 

Caroline nu-l crezuse, până când nu începuse şi ea, pe 
furiş, să verifice căptuşelile trenciurilor şi descoperise că, cel 
puţin patru dintre ele, aveau patru dubluri diferite. 

Prinzându-şi cureaua strâns în talie, Ciaire porni spre uşă, 
dar apoi se opri brusc, privi cu ochi critic un vas mare oriental, 
după care se întoarse spre Caroline. 

— Adaugă un zero la preţul obiectului ăstuia. Mă întorc cât 
de repede pot. 

Fără să mai rostească nici un cuvânt, Ciaire ieşi pe uşă şi, 
un moment mai târziu, dispăru pe Madison Avenue. 

— Şi eu îţi doresc să ai o după-amiază frumoasă, bombăni 
Caroline în magazinul gol. 

Işi agăţă propriul pardesiu uzat - pe care se chinui se să 
şi-l aleagă astfel încât să nu semene cu cel al lui Ciaire - în 
cuierul din fundul încăperii, luă un marker negru de pe biroul 
patroanei ei şi se îndreptă spre vasul mare de la intrare. Acesta 
zăcea acolo încă din ziua în care începuse să lucreze la magazin 
şi, până acum, nimeni nu se arătase interesat de el. Avea 
aproape un metru înălţime, iar verdele lui celadon1 presărat pe 
ici, pe colo, cu un model din frunze de bambus pictate într-un 
galben muştar, îi provoca lui Caroline o uşoară greață. Eticheta 
agăţata de el indica preţul de 90 de dolari, o sumă relativ 

1 Verde celadon, verde-deschis cu tenta uşor gălbuie 
(n.tr.) corectă, din punctul ei de vedere, dar, chiar şi-aşa, 
obiectul încă nu îşi găsise proprietarul potrivit. Darămite să-i mai 
şi urce preţul la nouă Mile! Cu siguranţă, Claire se referise la 
altceva. Dar cirul se uită în jur, singurele articole pe care le zări 
erau un suport pentru umbrele, ce costa două sute, şi un cuier 
ce valora două sute cincizeci. Un zero în plus, la oricare dintre 
ele, le scădea dramatic posibilitatea de a mai fi vreodată 
vândute, pentru că nimeni în toate minţile nu le-ar fi putut 
cumpăra în astfel de condiţii. 

Sperând că face ce trebuie, Caroline schimbă cu atenţie 
preţul vasului, apoi începu să se mişte de colo-colo prin 
magazin, rearanjând colecţia de statuete din porțelan aşezate 
pe un bufet victorian, ştergând o pată de pe ceainicul de argint 
ce purta semnătura lui Paul Revere, curăţind vitrinele pline cu 
diverse seturi de tacâmuri, tabachere şi un melanj de alte 


obiecte ce îşi găseau utilitatea poate într-un alt secol şi pe care 
Caroline le considera anacronice. 

— Draga mea, n-are importanţă dacă sunt folositoare sau 
nu! Sunt drăguţe! îi explicase Kevin, dar pentru Caroline 
conţinutul vitrinelor nu reprezenta altceva decât un talmeş- 
balmeş. 

Ei îi plăceau articolele mari, servantele Chippendale, 
scaunele Queen An ne şi mesele Duncan Phyfe, dar şi birourile 
uriaşe, cu tot felul de sertare şi compartimente secrete, 
amplasate în cele mai ascunse unghere ale lor. Tocmai examina 
biroul unuia dintre partenerii lor de afaceri, pe care îl primiseră 
săptămâna trecută, năzuind să descopere vreo comoară 
prețioasă, dosită într-unui din sertarele lui, când auzi clopoţelul 
sunând. îşi ridică privirea şi o văzu pe lrene Delamond intrând 
pe uşă şi ridicând mâna spre ea în semn de salut. 

In loc să înainteze, femeia se opri brusc, atenţia ei fiind 
atrasă de altceva. 

— Incredibil. Este perfect! exclamă ea, privind în jos. De 
unde provine? 

Caroline veni mai aproape şi observă că doamna 
Delamond admira vasul galben muştar. Imediat, şi-o şi imagină 
pe Claire Robinson ţesând o adevărată poveste în jurul originii 
vasului, inventată pe loc, dar spusă pe un ton atât de 
convingător, încât persoana care ar fi ascultat-o avea toate 
şansele să ajungă să creadă că preţul de pe etichetă era cât se 
poate de convenabil. Şi, cu toate că lrene Delamond nu părea să 
ducă lipsă de bani, ceva din sinceritatea cu care admirase vasul 
o împiedică pe Caroline să-i aplice un tratament ă la Cl ai re 
Robinson. 

— Nu sunt foarte sigură ce reprezintă, recunoscu Caroline. 
Arată ca un produs adus din China secolului optsprezece sau 
nouăsprezece, dar sunt convinsă că e doar o imitație. 

— Oricum nu contează, declară Irene Delamond. Trebuie 
să-l cumpăr! 

— Pentru nouă sute de dolari? izbucni Caroline, luând-o 
gura pe dinainte. 

lrene scoase un hohot de râs aproape muzical. 

— Să-ţi ofer jumătate din preţ şi după aia sa ne tocmim 
toată după-amiaza? 


N-o lăsă pe Caroline să spună nimic şi continuă, 
răspunzându-şi singură la întrebare: 

— Ei bine, sa ştii că nici nu mă gândese. Nu-mi pasă de 
unde vine vasul, dar ştiu foarte clar că, pentru plăcerea mea, 
merită să dau nouă sute de dolari pe el. Dacă ne-am apuca să 
ne tocmim, probabil că la sfârşit m-aş întreba dacă nu cumva 
am cheltuit prea mult pe el sau, din contră, mi-aş face griji că 
am făcut un târg excelent care ti-ar aduce numai necazuri din 
partea patroanei. lar eu nu vreau să se întâmple aşa ceva! 

— lar eu nici atât! fu de acord Caroline. Dar ce Doamne, 
iartă-mă, căutaţi aici? Eu credeam că locuiţi în West Side. 

lrene râse din nou vesel. 

— Aşa e. Dar împuşc trei iepuri dintr-un foc: îmi place să 
mă plimb şi sunt înnebunită după cumpărături. în plus, azi- 
dimineaţă mi-aţi picat cu tronc, tu şi copiii tăi, aşa că m-am 
hotărât să trec pe aici. 

— Sunteţi foarte amabilă. Se uită mohorâtă spre vas. 

mm 

— Atunci, presupun că nu sunteţi interesată cu adevărat 
de vasul asia? 

— Ce vorbeşti acolo? Normal că sunt interesată! o 
contrazise lrene. | vu cred că este pur şi simplu minunat. 

Scotocind prin geanta ei - care semăna cu un ghiozdan 
uriaş, acoperit în întregime cu un model de găurele cât un vârf 
de ac şi care pentru Caroline era numai bun de expus în 
magazinul cu antichităţi - scoase un portmoneu auriu, a cărui 
plăcuţă metalică ornată se tocise ele vreme. 

— Percepeţi şi o taxă de livrare? 

— Sigur că nu, o linişti Caroline, calculând imensul profit, 
pe care-l va face Claire, în timp ce scria factura. O să facem tot 
posibilul să vi-l livrăm chiar luni. Sau, dacă doriţi, aş putea să vi-l 
aduc eu în după-amiaza aceasta, după ce termin. 

— Oh, nu, luni e perfect, rosti lrene. Şi-aşa e păcat că ai 
fost nevoită să-ţi laşi copiii singuri acasă astăzi. 

Scoase bancnotele prinse sub agrafa metalică a 
portmoneului, numără cu atenţie banii, apoi îi mai verifică o 
dată şi-i întinse („arolinei. 

— Trimite-l, te rog, pe adresa Central Park West, la 
numărul 100. Caroline rămase cu gura căscata de uimire. 


— Rockwell? întrebă ea, nevenindu-i să-şi creadă 
urechilor. Cilumiţi, nu? 

Una din sprâncenele subţiri, trasate cu dermatograful, se 
arc ui câţiva milimetri în sus, pe fruntea lui lrene. 

— Cunoşti clădirea? o chestiona ea cu un ton ceva mai 
rece. Caroline simţi cum se înroşeşte de ruşine. 

— Oh, îmi cer scuze... n-a fost în intenţia mea ca remarca 
să sune astfel. Doar că, azi-dimineaţă, am trecut pe lângă 
clădirea dumneavoastră şi fiul meu... 

Şovăi, realizând dintr-odată că se afundă şi mai tare în 
greşeală. Insa Irene zâmbi din nou şi se aplecă puţin în faţă. 

— Ţi-a zis că acolo locuiesc vrăjitoarele, nu? întrebă ea, 
cobo-rându-şi vocea până când aceasta se transforma într-un 
şoptit exagerat şi uitându-se de jur împrejurul încăperii în 
căutarea unor urechi indiscrete. 

Când îmbujorarea de pe chipul Carolinei spori, bătrâna 
scoase din nou râsul ei ca un clinchet de clopotel. 

— Crede-mă, am auzit şi noi toate poveştile astea. 
Preferata mea e cea care-l înfăţişează pe portarul nostru drept 
un trol care doarme noaptea, sub unul dintre podurile din parc. 
Bietul Rod nev. chicoti Irene. Trebuie să recunosc ca nu e cel 
mai chipeş bărbat din lume, dar nu cred că ăsta este un motiv 
suficient de puternic pentru a-l transforma într-un căpcăun. 

— Sinceră să fiu, eu n-am auzit nici o poveste de genul 
ăsta până azi-dimineaţă, se precipita Caroline, stânjeneala ei 
risipindu-se, încetul cu încetul, în faţa umorului de buna calitate 
afişat de doamna cea în vârstă. Cum se numeşte o astfel de 
situaţie? Când afli ceva, apoi auzi imediat vorbindu-se despre 
acelaşi lucru? 

— Sincronizare, cred. 

— In fine, una peste alta, clădirea asta veche este 
fabuloasă, iar eu cu siguranţă nu am auzit cum că portarul 
dumneavoastră ar fi vreun căpcăun. De fapt, cred că sunteţi 
prima persoană pe care o întâlnesc şi care locuieşte acolo. Se 
zice că e mai greu să intri în ea decât în clădirea Dakota! 

Pe chipul lui lrene se întipări un zâmbet satisfăcut. 

— Noi suntem îndrăgostiţi de ea şi o iubim foarte mult, cu 
poveştile ei cu tot. Poate că, într-o zi, o să vii să-mi faci o vizită. 

— Aş fi încântată, răspunse Caroline. întotdeauna mi-am 
dorit să văd cum e înăuntru. 


— Ei bine, atunci am stabilit, da? Dacă vei livra chiar tu 
vasul, voi fi mai mult decât fericită să-ţi pot arăta apartamentul 
meu. 

Ochii ei rătăciră peste toate obiectele din magazin. 

— lar dacă îţi plac obiectele de aici, or să te incinte şi 
lucrurile pe care am să ţi le arăt. 

Aruncă o privire spre ceasul vechi ce atârna de broşa 
masivă, prinsă pe rochia ei. 

— Oh, Doamne, trebuie să fug. 

Un moment mai târziu, părăsi magazinul, dar, chiar şi 
după ce pleca, râsul ei părea să plutească în aer şi, numai după 
câteva secunde hune, se stinse definitiv, lăsând-o pe Caroline 
singură şi învăluită în lăcere. 

Patru ore şi jumătate după aceea, când Claire Robinson se 
întoarse In sfârşit la magazin, primul lucru pe care-l observă 
când intră fu bileţelul cu „Vândut”, lipit pe vasul chinezesc. 

— Am avut dreptate! exclama ea. Intuiţia mi-a spus că 
preţul era mult prea scăzut şi uită-te şi tu! 

Pocni din degete. 

— Voilă! Când vine să-l ridice? 

— Cumpărătoarea este o doamna în vârstă, îi spuse 
Caroline. l-am promis că o sa i-l livram la domiciliu. 

Zâmbetul lui Claire păli. 

— Să i-l livrăm? repetă ea. Sper că l-a plătit. Caroline 
încuviinţă din cap. 

— M-am gândit că profitul este suficient de mare ca să ne 
putem permite. Luni, o să iau un taxi la întoarcere spre casă; e 
chiar în drumul meu. 

— Cum vrei tu, spuse Claire, ridicând din umeri 
indiferentă. Atâta limp cât o să scazi cheltuiala cu taxiul din 
comisionul tău, nu-mi pasă. 

Ajunse la biroul ei, ridică agenda cu vânzări şi o deschise. 

— Asta-i tot? întreba ea, pironind-o pe Caroline cu o privire 
rece. Ai stat o după-amiază întreaga şi n-ai vândut decât un 
vas? 

— E o zi frumoasă, spuse Caroline. Bănuiesc că marea 
majoritate a oamenilor au preferat să stea în aer liber. 

Claire părea că nu a auzit-o, expresia de pe chipul ei 
înăsprindu-se la vederea vânzărilor slabe pe care le făcuse 
angajata ei, în după-amiaza aceea. 


— Nu ştiu ce să zic, rosti ea parcă numai pentru sine. Sper 
că n-am greşit când te-am angajat. 

Caroline ştia cum ar fi procedat acum şase luni, pe 
vremea când Brad trăia. l-ar fi servit ceva de genul: „Ba da, ai 
greşit. Ai greşit când nu mi-ai mulţumit că am venit să lucrez în 
ziua mea liberă”. 

După care, ar fi plecat imediat. Insă Brad era mort, iar ea 
nu-şi permitea să-şi piardă slujba, indiferent cât de greu i-ar fi 
fost. ` 

— Imi pare rău, rosti ea cât putu de sincer. O să-mi dau 
toată silinţa să lucrez mai bine. îţi promit. 

Claire îi aruncă un zâmbet îngheţat. 

— Să sperăm, spuse ea. Pentru că, altfel, va trebui să-ţi 
cauţi altă slujba. 

leşind din magazin, Caroline îşi strânse pe lângă ea 
pardesiul, dar poplinul subţire nu reuşi s-o protejeze şi împotriva 
cuvintelor reci rostite de Claire. 

CAPITOLUL 5 

— Dar ai promis! izbucni Ryan cu dezamăgirea unui copil 
de unsprezece ani, şi furtuna ce se zărea în ochii lui părea că se 
va transforma, dintr-o clipă în alta, într-o tornadă. 

— N-am promis, îl contrazise Caroline. Am spus că o să 
vedem. 

— Ai zis că, probabil, o să mergem, se răsti Ryan. 

— Probabil nu este o promisiune, interveni l.aurie şi, cu 
toate că lonul fiicei ei încerca să fie unul de ajutorare, Caroline 
zări în privirea acesteia un licăr de amuzament, provocat de 
dezamăgirea şi mânia fratelui ei. Probabil nu înseamnă altceva 
decât „poate”. 

Ryan se răsuci spre sora lui. 

— Nu-i adevărat! o provocă el. E aproape un „da”! Se 
întoarse din nou spre mama lui. 

— Dacă tata ar mai trăi... 

— Taci! ţipă Caroline cu o asemenea forţă, încât fiul ei 
amuţi pe loc, făcându-se alb la faţă ca varul şi aproape 
izbucnind în lacrimi. 

Femeia se putea apăra foarte bine împotriva mâniei lui, 
dar durerea pe care o citi pe chipul băieţelului o făcu să se simtă 
neputincioasă. 


— Oh, dragul meu, iartă-mă, mai zise ea, lăsându-se în 
genunchi şi îrnbrăţişându-l. N-am vrut să zic asta. Doar că. 

Ce? Cum putea ea să-i explice lui Ryan ca nu-şi permite 
să-i ducă la film în seara asta, mai ales acum când perspectiva 
de a-şi pierde slujba atârna deasupra capului ei ca sabia lui 
Damocles? Toată seara de sâmbătă o măcinară cuvintele lui 
Claire şi, deşi se băgase în pat într-un târziu, se sucise pe toate 
părţile chinuită de insomnie şi terorizată de un fior rece ce 
ameninţa să o copleşească, ori de câte ori se gândea la ce s-ar 
întâmpla dacă şefa ei îşi va pune în practica ameninţarea. Când 
disperarea ei atinse apogeul, rosti în gând exact aceleaşi 
cuvinte pentru care îşi admonestase fiul. Numai că ea merse 
mult mai departe decât Ryan, blestemându-i pe Brad că a lăsat- 
o să se descurce singură cu realitatea urâtă care o năpădise 
rapid din toate părţile. Nu ar fi trebuit să se întâmple aşa, nu 
trebuia ca ea să fie nevoită să-şi crească singură copiii, 
încercând să găsească o modalitate de supravieţuire doar cu 
banii câştigaţi de ea. Dacă Brad nu s-ar fi dus... 

Îşi alungă brusc gândurile, însă mintea ei termină 
propoziţia şi realiză că, oricât de tare şi-ar dori, lucrurile nu 
aveau cum sa se mai schimbe. 

Brad murise şi nu mai era nimic de făcut. 

CI ai re putea foarte bine s-o concedieze, iar ea nu avea 
cum să se împotrivească. 

Dimineaţă se trezise epuizată şi, când Ryan o rugase să 
meargă la film seara, se simţise mult prea obosită pentru a se 
certa cu el. Nu intenţionase să aplice decât o tactică a amânării, 
pe care însă el o interpretase ca pe o promisiune. 

Acum, când cuvintele pe care ie spusese o înţepau, o altă 
idee îi veni în cap. 

Brad e mort, dar ea nu, nici Ryan, nici Laurie. 

Era foarte posibil să-şi piardă serviciul, dar existau şanse 
şi să nu se întâmple acest lucru. 

În fond, dacă era să spună lucrurilor pe nume, habar n- 
avea ce urma să se întâmple. Nu-i mai rămâneau decât 
speranţele, din care o mare parte dispăruseră odată cu moartea 
lui Brad. 

Şi, chiar dacă nu mai avea aproape nici un ban în cont, va 
primi un comision destul de gras de pe urma vasului oriental pe 
care i-l vânduse lui Irene Delamond. E adevărat că nu va fi 


suficient pentru a acoperi următoarea chirie, dar era destul de 
mare ca să-şi poată permite să-i ducă pe copii la film. 

Îl mai strânse o dată pe Ryan în braţe şi se ridică în 
picioare. 

— Bine, copii, uitaţi cum sta treaba. N-am promis că o să 
mergem la cinema în seara asta, dar Ryan are dreptate. 
„Probabil” e mult mai aproape de un da, decât de un poate. în 
plus, ştiu că nu am fost prea amuzantă astăzi. Dar ieri am făcut 
o vânzare bună, aşadar ce-aţi zice de nişte mâncare 
chinezească şi după aia de un film? 

În loc să răspundă, Ryan alergă să-şi ia jacheta din cui, ca 
nu cumva mama lui să se răzgândească. 

Trei ore mai târziu, după ce ieşiră de la cinematograful 
Loew de pe 84th Street şi porniră în jos pe Broadway, Caroline 
ajunse la Concluzia că luase cea mai înţeleaptă decizie. Doar 
pentru că mâncase într-un restaurant, iar apoi se cufundase în 
scaunul din sala de cinema, pierzându-se în meandrele filmului 
SF ales de Ryan, i se deşteptase senzaţia că poate viaţa nu este 
lipsita de speranţă, la urma urmei. Deşi nimic nu se schimbase 
(cu excepţia faptului că era mai săracă cu cileva zeci de dolari), 
scurtul moment de relaxare în care uitase de j..rijile zilnice 
părea că îi redase speranţa supravieţuirii. Plimbându-se liniştiţi 
prin noaptea de primăvara, aproape că-şi închipuia că Brad îi 
însoțea, mergând alături de ei, urmărind-o îndeaproape. 

„Îmi place cum ţi se mişcă şoldurile atunci când mergi”, îl 
auzi şoptind de undeva din străfundurile fiinţei ei, exact ca 
atunci când era în viaţă şi îi susura încet la ureche, înainte să se 
oprească pentru a putea s-o privească din spate. Dar el nu-i mai 
era în preajmă şi nimeni nii-i vorbea. Doar imaginaţia ei bogată. 

Totuşi, când intrară pe 76lh Street, cu doar un bloc 
înaintea clădirii în care locuiau, sentimentul că Brad o priveşte 
deveni atât de intens, încât Caroline se pomeni uitându-se 
înapoi. Pentru o clipă, avu impresia că vede o mişcare uşoară, 
dar trotuarul era gol şi se gândi că probabil fusese o adiere de 
vânt, care deranjase frunzele copacilor ce străjuiau drumul. Dar, 
după ce traversară Amsterdam Avenue şi se îndreptară spre 
ultimul bloc de pe stradă, sentimentul ca este urmărită o copleşi 
din nou, aşa că privi iar peste umăr. 

Pentru a doua oară, i se păru că întrezăreşte o mişcare. 

să fie frunzele? 


Sau poate o pisică, ori o veverița? 

Sau poate cineva care se ascunsese în umbra protectoare 
a unei intrări? 

Mări pasul, dorindu-şi brusc să-şi vadă cât mai repede 
copiii înăuntru la adăpost. 

Sigur, doar imaginaţia ei era de vină. Cine s-o urmărească 
pe ea? 

Mintea îi lucra febril şi, deşi încerca să se convingă că se 
comportă ridicol, că străzile Manhattanului erau mai sigure ca 
niciodată - de-abia se abţinu să nu o ia la goană. 

Inima începu să-i bata cu putere şi copiii îi simţiră 
nervozitatea. 

— Ce s-a întâmplat, mama? întrebă Laurie. 

— Nimic, răspunse Caroline repede. Doar că mi-e puţin 
cam frig, atâta tot. De-abia aştept să ajung în casă. 

In sfârşit, se opriră în faţa uşii de la bloc şi Caroline scotoci 
în geanta după cheie. Aruncă o privire în spate, cercetând 
strada prin întuneric, în căutarea oricărui semn de pericol. 

Nimic. 

Găsi cheia, o strecură în broască şi, o secundă mai târziu, 
se afla alături de copiii ei în siguranţă, în interiorul clădirii. Se 
asigură că uşa exterioară este bine trasă, iar uşa interioară este 
încuiată, după care chemă liftul. Deşi făcu tot posibilul sa 
reziste, nu se putu stăpâni să nu se uite de trei ori spre ieşire, 
înainte ca liftul să sosească şi de-abia după ce intrară în 
apartament şi închise uşa de două ori, punând şi lanţul ca o 
măsură suplimentară de protecţie, se relaxa. în timp ce copiii se 
pregăteau de culcare, ea străbătu tot apartamentul nu numai ca 
să stingă luminile, dar şi ca să verifice toate ferestrele. într-un 
târziu, intră în dormitorul lui Laurie, îi spuse noapte bună, după 
care trecu în camera lui Ryan, pentru a-l înveli cum trebuie. 
Când se aplecă să-l sărute pe frunte, băiatul îşi strecură mâinile 
pe după gâtul ei şi o strânse tare. 

— Mami? şopti el. S-a întâmplat ceva? 

Caroline rămase neclintită un moment, dar apoi îl 
îmbrăţişa şi ea spunând: 

— Nu, ce să se întâmple? Totul e în regulă. Mâine te duci 
la şcoală, aşa că ai face bine să adormi imediat. 

Il acoperi bine cu pătura, stinse lumina, dar îi lăsă uşa 
întredeschisă, astfel încât camera să fie puţin luminată de razele 


lămpii de veghe de pe hol. Mai controla uşa şi ferestrele pentru 
ultima oară şi se retrase în dormitorul ei. Stinse lumina, se 
îndreptă spre geam şi privi pe stradă. 

Nu văzu nimic. 

„Nu e nimic acolo, îşi spuse ea. îmi imaginez numai 
prostii.” 

Trase perdelele, întoarse spatele întunericului, dar, în timp 
ce se dezbrăca, ştia că o aşteaptă o nouă noapte de nesomn. 

Afară, o siluetă traversă pe partea cealaltă a străzii, în faţa 
clădirii în care Caroline Evans şi copiii ei locuiau. Se mai uită o 
dată în sus, spre ferestrele întunecate. 

Un moment mai târziu, aparent satisfăcută, silueta se 
contopi cu noaptea, dispărând de parcă n-ar fi fost niciodată 
acolo. 

CAPITOLUL 6 

Luni dimineaţă, Anthony Fleming se simţea tot atât de 
deprimat ca şi Caroline Evans cu o zi înainte. îşi petrecuse toată 
duminica în apartamentul lui, o idee nu prea buna, data fiind 
mărimea locuinţei sale şi pustiul din ea. 

Copii, de aşa ceva avea nevoie casa. Şi el la fel. 

Lui Anthony îi plăceau copiii, îl încântau energia şi 
vivacitatea lor. Asta era singurul neajuns din prezent al 
complexului Rockwell; nu avea suficienţi copii. De fapt, dacă se 
gândea mai bine, chiar nu exista nici un copil acum. Doar 
Rebecca Mayhew, fata adoptată a lui Max şi Alicia Albioni, dar 
prezenţa ei singulară - cu toată drăgălăşenia ei - nu se putea 
compara cu iureşul a şase copii care aleargă de la un 
apartament la altul, făcându-i viaţa un calvar lui Rodney, dar 
oferind vechii clădiri o vitalitate aparte. Aşa se petreceau 
lucrurile, când el încă îi mai avea pe copii şi pe Lenore. Nu 
numai casa lui, dar întregul complex vibra de viaţă când 
gemenii săi se jucau de-a v-aţi ascunselea, fără să se 
mulţumească doar cu locuinţa lor, ci trecând de la un etaj la 
altul, până în pod. 

Odată, o fetiţă încercase să coboare la subsol ca să se 
pitească, dar, din fericire, Rodney o văzuse la timp şi o 
împiedicase să ajungă în labirintul de conducte şi instalaţii 
electrice care împânzeau fundaţia şi care se transformau într-o 
adevărată încercare pentru oricine se aventura acolo. 


Pe măsură ce timpul trecuse, copiii se mutaseră din bloc, 
până când nu mai rămăsese decât Rebecca. Anthony îşi amintea 
perfect ziua în care Max şi Alicia o aduseseră acasă. Ochii ei 
căprui păreau la fel de mari ca ai copilului din tabloul oribil care 
atârna în apartamentul Virginiei Estherbrook. Desigur că nu se 
referea la tabloul de deasupra şemineului; locul era ocupat de 
portretul Virginiei, costumată în Cleopatra. Tabloul copilului era 
agăţat pe unul dintre pereţi, iar ochii acestuia păreau că sunt 
aţintiţi, pentru totdeauna, pe imaginea Virginiei. Până şi ea 
admitea că pictura ar fi trebuit să fie făcută pe catifea neagră, 
dar, după spusele ei, copilul parcă îi vorbea. Gândin-du-se la 
ochii lui grotesc de mari şi la unica lacrimă ce-i curgea pe 
obrazul stâng, Anthony se întreba ce anume i-ar fi putut spune 
copilul, al cărui sex părea de neghicit, dar nu îndrăznise 
niciodată să o chestioneze pe Virgin ia în această privinţă, 
pentru a nu-şi atrage mânia ei. (ind Max şi Alicia coborâseră cu 
Rebecca pentru a o prezenta familiei lui, primul lucru care îi 
trecuse prin cap fusese acel tablou. Rebecca se ferise de 
gemeni şi de Lenore, agăţându-se de nuna Aliciei ca de un colac 
de salvare. Apoi însă, Samantha, care părea de aceeaşi vârstă 
cu Rebecca, în ciuda diferenţei de doi ani dintre ele, reuşi s-o 
ademenească pe fetiţa mai mică şi se retraseră într-un colţ 
şuşotind şi chicotind, sub privirea amuzată a lui Lenore care 
înţelegea întotdeauna astfel de scene care, pentru Anthony, 
continuau să rămână un mister. Instantaneu, deveniră cele mai 
bune prietene şi, din momentul acela, Rebecca îşi petrecu 
timpul atât în apartamentul lor, cât şi al familiei Albion, 
încântându-i pe toţi cu veselia ei. 

După aceea, după ce Samantha şi băieţii plecaseră, iar 
Lenore... 

Işi întrerupse gândurile, alungându-le aproape cu o forţă 
fizică, împingându-le în cele mai adânci colţuri ale minţii, acolo 
unde se găsea trecutul lui, ascuns în faldurile cele mai 
întunecate ale conştiinţei sale. 

Mai bine să se gândească la Rebecca, chiar dacă, pe zi ce 
trecea, lata părea că se transformă treptat într-un copil oropsit 
şi singuratic care se agăța de mina Aliciei, ochii ei devenind din 
ce în ce mai mari, dar tot mai lipsiţi de expresie. 

La Rebecca se gândise prima dată sâmbătă, când o 
întâlnise în parc pe fata care stătea pe bancă împreună cu 


mama ei, privindu-şi fratele care juca baseball. O tovarăşă de 
joacă perfectă pentru Rebecca. Cu un an mai mică probabil, dar 
mult mai apropiata de vârsta ei, decât fusese Samantha. lar 
femeia... 

Anthony refuză să se mai gândească. Era mult prea 
devreme ca să ia în consideraţie o astfel de posibilitate. Şi 
totuşi, ceva din adâncul sufletului său tresărise la vederea 
femeii din parc, chiar dacă de-abia schimbaseră două vorbe. Se 
chinui puţin să-şi amintească numele ei. 

Evans. 

Caroline Evans. 

Imaginea clară a femeii îl făcu, pe neaşteptate, să se 
simtă mai bine şi până şi camerele spaţioase ale apartamentului 
său uriaş părură mai puţin goale. Spăla repede cana de cafea şi 
castronul din care mân-case dimineaţă cerealele, strânse la un 
loc foile răsfirate ale ediţiei de duminică a ziarului Times, le 
netezi bine şi le împături cu grijă pentru a le pune în coşul cu 
hârtie reciclabilă, apoi părăsi apartamentul. 

— E o dimineaţă superba, domnule Fleming, observă 
Rodney, când ieşi din lift în holul mare de la intrare. 

— Aşa e, încuviinţă Anthony, oprindu-se doar cât să-i lase 
lui Rodney ziarul de ieri. Fii drăguţ şi pune-l în coşul cu hârtie 
reciclabilă, Rodney. 

— Da, domnule, răspunse bătrânul. Vă doresc să petreceţi 
o dimineaţa excelenta. 

Pentru prima data, după luni de zile, Anthony simţi cum i 
se aşterne pe chip un zâmbet sincer. 

— Ei bine, chiar e posibil să fie aşa! 

De la fereastra camerei sale de la etajul al şaptelea, 
Rebecca Mayhew îl privi pe Anthony Fleming cum iese din 
clădire şi îşi dori atunci să-l poată însoţi. 

Dar era imposibil; ştia asta. Nu se simţea încă foarte bine, 
iar dimineaţă mătuşa Alicia îi spusese că trebuie să rămână în 
pat. însă lumina soarelui care se revărsa pe fereastră se 
dovedise irezistibila şi, în cele din urmă, se dăduse jos din pat şi 
se târâse până la scaunul de lângă fereastră. Petrecea din ce în 
ce mai mult timp aşezată în scaunul acela, uitându-se spre parc. 
Pe timp de iarnă fusese minunat, putuse sa vadă tot ce se 
întâmpla printre crengile golaşe ale copacilor. Patinatorii care 
făceau piruete de colo-colo pe rolele lor, şerpuind printre 


oamenii care se plimbau sau făceau jogging. Mai la sud, se 
vedeau terenurile de baseball, acolo unde, uneori, se desfăşurau 
simultan chiar şase meciuri. 

Cu mult timp în urmă, când venise prima data să locuiască 
cu Alicia şi Max, obişnuia să meargă şi ea în parc împreună cu 
Samantha şi fraţii ei gemeni. Apoi, Samantha se îmbolnăvise şi, 
după o vreme, ea şi Sam renunţaseră să mai iasă pe-afară şi-şi 
petreceau mare parte din timp în camera prietenei ei. în cele din 
urmă, Sam fusese nevoită sa plece la spital, iar mătuşa Alicia 
era atât de speriata să nu ia şi ea boala lui Sam, încât nu a mai 
lăsat-o pe Rebecca s-o viziteze. 

— O să ai suficient timp când Samantha se va întoarce 
acasă, îi spusese Alicia. 

Dar Sam n-a mai venit acasă niciodată. 

Acum Rebecca era singură şi, chiar dacă doctorul 
Humphries i-a zis că o să se facă bine, fata nu prea era 
convinsă. Numai că, în dimineaţa asta, învăluită în razele blânde 
ale soarelui de primăvară şi încântată de păsările care-şi 
construiau cuiburile în copacii de pe partea cealaltă a străzii, 
Rebecca simţea că, într-un final, va începe să se 
înzdrăvenească, puţin câte puţin. In timp ce-l privea pe domnul | 
'leming părăsind clădirea şi pornind în jos spre Central Park 
West, mersul lui o făcu să creadă ca poate ceva avea să se 
întâmple. 

Ceva bun. 

Brusc, ca şi cum s-ar fi simţit privit, domnul Fleming se 
întoarse şi se uită în sus. Zărind-o în spatele ferestrei, flutură 
mina spre ea, în semn de salut, şi, chiar şi de la dormitorul ei 
situat la etajul şapte, Rebecca îi văzu zâmbetul. Era pentru 
prima oară când zâmbea de la momentul acela în care familia 
lui trecuse prin clipe îngrozitoare şi lata realiză că el se simte 
bine cu adevărat. 

Atonei însemna că totul avea să fie bine. 

Şi în adâncul sufletului i se înfiripă această convingere. 

Imaginea de la fereastră a Rebeccăi Mayhew îl determină 
pe Anthony Fleming să se răzgândească şi, când intră în biroul 
său de pe 53rd Street, chiar lângă sediul Hundred Club, îi aruncă 
un zâmbet strălucitor doamnei Haversham, care era singura lui 
angajată. Femeia avea grija de corespondenţa, de facturi şi îi 
ţinea contabilitatea. Afacerea în sine, legata de managementul 


financiar, îi făcea plăcere lui Anthony Fleming şi o conducea el 
însuşi. Nu-i vorbă, se şi pricepea. De-a lungul anilor, reuşise să-i 
dea o formă care, din punctul lui de vedere, era perfectă: 
investea numai în numele său şi în numele câtorva oameni care 
îi erau atât clienţi, cât şi prieteni. Niciodată nu juca la bursă cu 
banii clienţilor dacă în propriul portofoliu nu existau acţiunile 
respective şi obişnuia să investească numai în locurile unde 
avea încredere totala. Prin urmare, atât fondurile lui, cât şi ale 
clienţilor erau plasate într-o maniera la fel de conservatoare ca 
şi decorul biroului său, alcătuit în întregime din mahon, piele şi 
tablouri vechi. Lucruri care rezistau testului timpului. 

În dimineaţa aceasta însă, Anthony Fleming ignoră ziarul 
Wall Street Journal care era aşezat, ca de obicei, în centrul 
biroului său şi împinse într-o parte cele şase periodice 
specializate în investiţii. 

Când calculatorul prinse viaţă, de-abia dacă aruncă o 
privire peste situaţia acţiunilor din portofoliul său, după care 
accesă un motor de căutare şi tastă două cuvinte: 

Caroline Evans. 

Apasă tasta enter şi se lăsă uşor pe spate, aşteptând să 
vadă ce poate descoperi despre femeia pe care o întâlnise în 
parc sâmbătă. 

Aceasta era partea cea mai urâtă a slujbei Andreei 
Costanza - obligaţia de a verifica situaţia copiilor luaţi în grijă de 
părinţii sociali. Ştia ca e o procedura necesară, ştia că existau 
locuri în care copiii nu se aflau în siguranţă. Problema consta, de 
fiecare dată, în faptul că nu aveai cum să ghiceşti ce anume 
trebuie să cauţi cu exactitate. Anul trecut, luase copilul unui 
cuplu din Harlem, convinsă că familia respectiva era oricum 
prea numeroasă. Tatăl tocmai îşi pierduse serviciul şi, pe lângă 
cei doi copii ai lui, două nepoate şi un nepot, Andrea ajunsese la 
concluzia că fetiţa adoptata - în vârstă de opt ani şi marcata de 
un trecut plin de abuzuri şi de o problemă legată de şcoala - 
însemna deja prea mult pentru ei. Mama, în special, o implorase 
să lase copilul cu ei, dar Andrea rămăsese ferma în privinţa 
hotărârii ei, mai ales că îi găsise deja un cămin mult mai bun - 
un cuplu din Upper West Side care nu numai că îi putea oferi 
fetiţei mai multă atenţie, dar şi propria ei cameră. 

O cameră pe care tatăl adoptiv începuse să o invadeze în 
fiecare noapte, imediat după ce soţia lui adormea. Când Andrea 


venise în prima ei vizita de evaluare, doua luni mai târziu, fetiţa 
se izolase înn-o lacere aproape catatonică, pe care orice 
pediatru ar fi diagnosticat-o în numai cinci minute. 

Andrea a întrebat-o atunci pe femeie de ce nu dusese 
copilul la doctor mai devreme şi aceasta i-a răspuns că soţul ei - 
psiholog pentru copii - o convinsese că nu este nimic în 
neregulă şi că fata avea pur şi simplu nevoie de ceva mai mult 
timp ca să se obişnuiască cu noile condiţii. Fetiţa fusese 
internata la spitalul Bellevue - unde se găsea şi în ziua de astăzi 
- şi Andrea aproape că renunţase la slujba ei din cadrul 
Serviciilor de Asistenţa Sociala. Supervizorul ei reuşise s-o 
convingă, de-abia după o săptămâna de discuţii aprinse, că 
oricine ar fi putut săvârşi aceeaşi greşeala şi ca ea nu trebuia - 
nu putea - să se considere vinovata. 

— Astfel de lucruri se întâmplă, îi spusese el. Ne-am dori 
cu toţii sa nu fie aşa, dar niciodată nu poţi fi sigur. De aceea 
trebuie să depunem toate eforturile. lar daca tu pleci, o să amo 
persoana în minus care să supravegheze copiii. Nu-mi vor 
permite să mai angajez pe cineva în locul tău - se cheamă 
buget mai mic, prin reducere de personal. 

Aşa că, în cele din urma, se hotărâse să rămână şi, la 
sfârşitul fiecărei săptămâni, se ducea s-o vadă pe fetiţa din 
Bellevue, ştiind perfect că aceasta nici măcar nu era conştientă 
de prezenţa ei, dar rugându-se ca vizitele sale să mai atenueze 
cât de cât groaza care învăluise copilul. Numai că, pe măsură ce 
timpul trecea, munca ei devenea din ce în ce mai dificila, iar în 
dimineaţa aceasta se îndrepta spre un loc care nu-i plăcea 
deloc. 

„Tâmpenii, îşi spuse ea, apropiindu-se de clădirea de la 
numărul 100 din Central Park West. Toţi ceilalţi din oraş iubeau 
clădirea asta şi nu era nimic în neregula cu ea. Este doar un bloc 
vechi din New York.” Ceea ce pentru Andrea constituia, de fapt, 
adevărata problemă. Pur şi simplu, nu-i plăceau vechile blocuri 
din New York, cu radiatoarele lor zgomotoase, cu instalaţiile lor 
proaste şi sistemele electrice vechi de când lumea. Andrea 
crescuse într-o casă mică şi drăguță din Long Island, proaspăt 
finisată, atunci când ea avea un an şi, în ciuda celor care 
susțineau ce glorios trebuie să fie să locuieşti în Manhattan, 
dorinţa ei secretă era să se mărite şi să se întoarcă în Long 
Island, căruia îi aparţinea cu adevărat. Până acum însă nu se 


întâmplase cum sperase ea şi deja începea să creadă că nimic 
nu se va schimba. Toate statisticile pentru grupa ei de vârstă 
susțineau această certitudine; avea toate şansele să se 
transforme într-una din fetele acelea bătrâne care locuiesc într-o 
garsonieră, înconjurate de trei pisici şi aşteptând să vina pensia 
de la stat. Dar, între timp, îşi propusese să ajute cât de mulţi 
copii posibil. Oftând, deschise uşa, păşi în vestibul şi apăsă pe 
clopoţelul care chema portarul. Un moment mai târziu, uşa se 
deschise şi Rodney îşi aplecă puţin capul. 

— Familia Albion vă aşteaptă. 

Andrea răspunse şi ea la salut şi se îndrepta spre lift - o 
cuşcă din fier care-i amintea de un film de demult, în care 
Katherine Hepburn coborâse cu o astfel de maşinărie, iar vocea 
ei se auzea cu mult înainte ca actriţa să se vadă în cadru. In 
timp ce liftul vechi se opri uşor la etajul şapte, făcând un salt, 
Andrea se pregăti sa dea ochii cu familia Albion. 

Nu-i putea înghiţi, aşa cum nu putea suferi clădirea. 

Şi n-avea nici un motiv concret care să-i justifice 
sentimentele. 

Alicia - o femeie în jur de patruzeci şi ceva de ani - o 
întâmpină la uşă. Prima dată când o întâlnise, amintirile Andreei 
se învălmăşiseră, de parcă ar mai fi văzut-o undeva pe doamna 
Albion, dar nu reuşi să-şi dea seama unde. Câteva zile mai 
târziu, într-o sâmbătă noaptea, în timp ce trecea de pe un canal 
al televizorului la altul, dăduse peste un serial de comedie, de la 
sfârşitul anilor cincizeci sau începutul anilor şaizeci, despre viaţa 
unei familii. Tocmai se pregătea să treacă mai departe pe un alt 
post, când un sentiment puternic de déjà-vu o făcu să se 
oprească. Senzaţia dispăru imediat, dar, chiar şi-aşa, 
spectacolul de la televizor avea o familiaritate atât de sttanie, 
ca şi cum l-ar mai fi urmărit cu o zi înainte. Şi-atunci, îşi dădu 
seama de ce: deşi actriţa care juca rolul mamei nu semăna 
deloc din punct de vedere fizic cu Alicia Albion, stilurile lor erau 
aproape identice. Sprâncenele pensate cu multă grija ale 
actriţei, machiajul şi coafura - chiar hainele ei - arătau exact ca 
ale Aliciei. La început, Andrea crezu că îşi imaginează, dar, la 
următoarea ei vizită la familia Albion pentru a vedea cum se 
adaptează Rebecca Mayhew la noul ei cămin, realiză ca nu se 
înşelase deloc. Alicia Albion părea că tocmai coborâse din 
vechiul serial de comedie. 


Şi nu numai Alicia părea înţepenită în trecut. întregul 
apartament i(i dădea senzaţia de vechi - mobila, tapetul —, 
totul era vechi. 

Nu antic. 

Doar vechi. 

Dar Rebecca părea fericită şi, chiar dacă Andrea nu se 
simţea loemai în largul ei aici, sau, la drept vorbind, 
apartamentul îi provoca fiori pe şira spinării, nu reuşise să 
descopere nimic greşit în relaţia dintre Alicia, Max şi fetiţa pe 
care o luaseră în casa lor. De fapt, în dimineaţa asta sunase 
doar ca să stabilească o vizită de rutină pentru luna viitoare. 
Dar, când aflase că Rebecca nu se duce la şcoală astăzi, se 
hotărâse totuşi să meargă s-o vadă, pentru a se asigura că doar 
o viroză nesemnificativă o ţinuse pe fetiţă acasă. 

Alicia Albion avea o expresie îngrijorata când deschise 
uşa. îngrijorata şi obosita. 

— Mi-e teamă că eu fac mai mult caz decât Rebecca, 
spuse ea agitată, frecându-şi nervoasă degetele puţin umflate. 
Artrita mea, continua ea, când văzu că Andrea se uita la mâinile 
ei. In cea mai mare parte a timpului, nu mă deranjează, dar 
uneori... 

Ridică din umeri ca şi cum nu merita să-şi piardă vremea 
cu o astfel de chestiune. 

— A vrut să se ducă la şcoală, dar noi am ţinut-o acasă. E 
încă în pat. lar eu tocmai îi pregăteam o supă. 

Andrea simţi atunci, pentru prima dată, mirosul ce se 
insinua dinspre bucătărie. Era un iz ciudat, uşor amărui şi care 
nu avea nici o legătură cu minunata supă de pui pe care 
obişnuia s-o facă mama ei, îmbibând întreaga casă cu aroma de 
condimente şi verdeţuri. Supa lui Alice Albion aducea mai 
degrabă cu un medicament şi singura imagine care-i veni în cap 
fu aceea a unui castron cu o zeamă cenuşie şi călduţă, care i se 
oferise când fusese internată în spital la vârsta de zece ani ca 
să-şi scoată apendicele. Chiar şi acum, amintirea acelei supe îi 
provoca un val de greață. 

— Pot să intru s-o văd? întreba ea, evitând sa facă orice 
comentariu cu privire la izul straniu care emana dinspre 
bucătărie. 

— Oh, te rog, spuse Alicia. Te place aşa de mult. 


După ce femeia dispăru în bucătărie, Andrea străbătu 
holul şi intră în camera de pe colţ, transformata în dormitorul 
Rebeccăi. Fata stătea sprijinită pe un morman imens de perne 
şi, deşi era palidă, ochii ei străluciră când o văzu pe Andrea. 

— Ai venit, până la urma! spuse ea. 

— Cum să nu vin? întrebă Andrea jignită. Când am auzit 
că eşti bolnavă, nici o haită de lupi nu m-ar fi putut împiedica să 
vin la tine. 

— Ei, nu sunt chiar aşa bolnavă, o linişti Rebecca. M-am 
simţit mult mai rău sâmbăta, dar mâine mă duc la şcoală. 

— Te duci numai dacă te lasă doctorul Humphries, rosti 
Alicia, intrând în camera cu un castron aburind de supa, aşezat 
pe o tava albă din împletituri. 

O aşeză cu grijă în faţa fetei, apoi îi prinse acesteia în jurul 
gâtului un şervet uriaş. 

— Să nu te frigi, o preveni ea. E fierbinte. 

Copila cufunda o lingură în supă - care era la fel de subţire 
şi incolora ca şi zeama aia servită în spital cu mulţi ani în urmă 
—, suflă timp de o secundă, doua peste ea, după care sorbi 
zgomotos. Dacă şi gustul era la fel de rău precum aspectul, 
atunci Rebecca reuşea să se prefacă de o mie de ori mai bine 
decât ar fi putut Andrea. 

— Vrei şi tu puţin? întreba fata. 

— Dar am făcut-o pentru tine, protesta Alicia. 

— Şi n-ar putea gusta şi Andrea puţin? se rugă ea. 

— Nu cred că ar vrea! 

Rebecca se întoarse din nou spre Andrea. 

— Spune-i că vrei şi tu puţin. E foarte bună. 

Andrea urmărise cu cea mai mare atenţie schimbul de 
replici dintre tânăra fată şi femeia trecută binişor de prima 
tinereţe, dar ceea ce văzuse şi auzise nu îi sugera nimic 
nelalocul lui. 

Rebecca era răcită. 

Alicia Albion avea grijă de ea. 

Amândouă păreau relaxate una în prezenţa celeilalte. 

Şi totuşi, de ce o obseda gândul că nu e în regulă ceva? 

Mai zăbovi o jumătate de oră şi încercă să înghită chiar o 
gură de supă, după ce îşi spusese că n-are cum să fie rea, de 
vreme ce Rebecca sorbea din ea de parcă ar fi mâncat cel mai 
bun lucru din lume. în afara supei, care după toate aparențele 


reprezenta o problemă numai pentru ea, Andrea nu mai 
descoperi altceva suspect, aşa că, în cele din urmă, pe la zece, 
se pregăti de plecare. 

„Numai eu sunt de vină, îşi spuse ea, în timp ce se 
îndrepta spre lift. Numai eu şi clădirea asta sinistră.” Dar, chiar 
când să păşească în cabina de fier a liftului, un bărbat de 
aproximativ şaizeci de ani apăru în capul scărilor. înalt, cu o 
coamă groasă de păr cărunt ce îi încadra perfect trăsăturile 
plăcute, purta un costum negru şi căra o trusă medicală 
demodată. Când se uita spre Andrea, femeia crezu că 
desluşeşte ceva în ochii lui. 

Surpriză? 

Nesiguranţă? 

Sau ostilitate? 

Momentul trecu atât de rapid, încât Andrea nu mai era 
sigură dacă se întâmplase sau nu în realitate; deja bărbatul se 
îndepărta grăbit pe hol. O secundă mai târziu, ciocăni la uşa de 
la apartamentul 7-C. 

— Doctore Humphries! o auzi pe Alicia Albion, imediat 
după aceea. Vă mulţumesc că aţi venit. Rebecca e în camera ei. 

Andrea întinse mâna şi apăsă pe butonul care comanda 
liftului să o ducă din nou la parter, în holul principal, dar, chiar 
înainte ca acesta să-şi înceapă coborârea, îl zări pe bărbatul 
înveşmântat în negru cum se întoarce şi o priveşte din nou. De 
data asta, fu foarte sigură de ceea ce văzuse. 

Într-adevăr, era vorba despre ostilitate. 

Şi, venind din partea unui bărbat - aparent a unui doctor - 
o surprinse neplăcut, căci nu i se mai întâmplase aşa ceva 
niciodată. 

Deşi mergea la gimnaziul Columbus de aproape patru luni, 
Ryan nu se obişnuise cu atmosfera încă. 

— O să fie bine, îi promisese mama lui, după ce îl 
anunţase că nu o să mai meargă la Academia Elliott. O să vezi... 
o să-ţi placă. 

Dar lui nu-i plăcuse deloc. 

În prima zi, când intrase în clasă, toată lumea se holbase 
la el şi-l făcuse să se simtă ca de pe altă planetă. Dar lucrurile 
nu se limitau doar la atât. O mulţime de copii - atât fete, cât şi 
băieţi - îl priveau de parcă ar fi fost furioşi pe el, deşi nu îl 
cunoscuseră înainte. în prima pauza, descoperi şi motivul. 


Profesoara le dezvăluise singurul lucru de care el se ferise: şi 
anume, de la ce şcoală venea. Chiar cu o săptămână înainte, în 
timp ce se întorcea acasă însoţit de câţiva prieteni de la 
Academie, brusc, un grup de elevi de la şcoala publică le tăiase 
calea după un colţ. Imediat, începură să le adreseze tot felul de 
cuvinte urâte lui Ryan şi colegilor săi, încercând să-i întărite. Dar 
Ryan şi toţi ceilalţi băieţi de la Academie îşi amintiseră ce le 
spusese profesorul lor: 

— Ignoraţi-i, pur şi simplu - copiii aceia nu vă cunosc şi 
nici nu doresc să vă cunoască. Ei nu vor decât să vă provoace la 
bătaie, iar dacă le daţi satisfacţie, asta înseamnă că v-aţi 
coborât la nivelul lor. Amintiţi-vă cine sunteţi şi mergeţi mai 
departe. 

Dar, în prima lui zi la Columbus, Ryan se trezi chiar în 
mijlocul lor, de unul singur, fără să aibă încotro să se îndrepte. 

Vreo şase băieţi formaseră un cerc în jurul lui şi 
începuseră să strige, făcându-l în toate felurile. Ryan nici măcar 
nu înţelegea sensul multora dintre cuvintele pe care i le 
aruncau, dar faptul că nu le cunoştea semnificaţia nu însemna 
că îl răneau mai puţin. La început, încercase să facă exact cum ÎI 
sfătuise domnul Fields de la Academie şi să treacă, pur şi 
simplu, mai departe. Dar, de fiecare dată când încerca să se 
strecoare printre colegii săi, aceştia îl împingeau înapoi, cu 
mişcări din ce în ce mai dure, aşa că, în cele din urmă, ajunse la 
concluzia că era mai sigur să rămână pe loc şi să încerce să nu-i 
bage în seamă., Acum, patru luni mai târziu, lucrurile nu se 
schimbaseră mai deloc. Deşi o parte dintre colegii lui de clasă 
încetaseră să-l mai necăjească tot timpul, elevii din clasele 
superioare puseseră la cale un joc intimlat „Smiorcăitu' de 
Ryan”, în care câştigător devenea cel care reuşea primul să-l 
facă să plângă. Ştia că n-avea sens să-i pârască profesorilor, 
pentru că, în cel mai bun caz, aceştia i-ar fi sugerat să riposteze, 
iar, în cel mai rău caz, elevii mai mari ar fi aflat că i-a dat de gol 
şi ar fi început să-l bată după orele de şcoala. Aşa că se mul- 
(urnea să reziste cât mai mult, sperând că, dacă va putea să se 
abţină să nu plângă, băieţii se vor plictisi şi-l vor lăsa în pace. 
Dar, când încetase să mai reacționeze la cuvintele lor, ei se 
apucară să-l ia la pumni şi nu trecu multa vreme până realiză că 
singura modalitate ca să fie în siguranţă era să înceapă să 
plângă. 


Acum, în timp ce se apropia de cantina, cu punga lui 
maronie din hârtie, ţinută foarte bine în pumnul strâns şi în care 
avea un sendviş cu unt de alune şi miere, un măr şi o cutie de 
lapte cald, simţi deja primele înţepături familiare ale neliniştii. 
Prânzul fusese partea cea mai rea din prima lui zi aici, când un 
băiat pe care nu-l mai văzuse niciodată îi smulsese punga cu 
mâncare din mână, îi vărsase conţinutul pe o masa şi îl 
împărţise între el şi alţi prieteni de-ai lui. Până la sfârşitul celei 
de-a doua săptămâni, Ryan învățase să vâneze din vreme o 
masă libera doar pentru el - în perioada aceea nu venea nimeni 
să se aşeze cu el - şi îşi înghiţea repede prânzul, înainte să 
apară cineva şi să-i fure mâncarea. în ultimele doua luni, 
începuse să ia masa cu alţi trei băieţi din clasa lui, care se 
comportau ceva mai prietenos cu el, mai ales după ce 
descoperiseră că Ryan se descurcă binişor cu mingea de fotbal. 
Mă rog, sau ceea ce se putea numi „prietenos” -niciodată nu 
voiau să îşi piardă vremea cu el după şcoală, decât dacă era zi 
de meci - dar, cel puţin, nu încercau să-i fure mâncarea. Astăzi 
însă, în timp ce-şi croia drum printre mese către colţul 
îndepărtat unde se afla masa lor, presimţi că ceva nu este în 
regula. 

Larry Bronsky se holbă la el câteva secunde, apoi şopti 
ceva către Jeff Wheeler şi Joey Garcia. Când ajunse la masă, toţi 
îi aruncau deja priviri furioase şi, când se aşeză, niciunul dintre 
ei nu-i vorbi. 

Angoasa ce-i cuprinsese stomacul se transformă într-o 
senzaţie de greață. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el într-un sfârşit, uitându-se 
când la unul, când la altul. V-aţi supărat pe mine? 

Jeff Wheeler îşi dădu ochii peste cap. 

— Auzi măi, pămpălăule, ce-ar fi să te cari de aici şi să te 
duci să mănânci în altă parte? 

Ryan nici nu clipi la auzul cuvintelor, dar se încrunta uşor. 

— Ce v-a apucat? Ce v-am făcut eu? 

— De ce naiba n-ai apărut sâmbăta? îl interogă Larry 
Bronski. 

— Unde sa apar? întrebă Ryan, deşi ştia perfect despre ce 
vorbea Bronski. 


— La fotbal, tâmpitule. Ţi-aminteşti? Că trebuia să jucăm 
toţi după prinz? Dar tu n-ai binevoit să vii, iar noi am avut un om 
în minus. 

Luându-l gura pe dinainte, Ryan le spuse adevărul gol- 
goluţ: 

— Mama a trebuit să se ducă la munca şi nu mă lasă sa 
merg singur în parc. 

Îşi dădu seama prea târziu de greşeala făcuta şi, când 
vocea lui Jeff Wheeler se ridică deasupra zumzetului gălăgios 
care umplea cantina doar cu o secunda în urmă, Ryan se făcu 
roşu la faţă de ruşine. 

— Mămicuţa nu te-a lăsat să vii? Mămicuţa? Hei! ţipa el 
către toţi cei din jurul lui, după ce în sală se lăsă o tăcere 
desăvârşită. Aţi mai auzit aşa ceva'? Smiorcăitul de Ryan nici nu 
poate să vină singur în parc. Mămicuţa lui trebuie să-l 
însoţească! 

— N-am spus asta, protestă Ryan, dar în zadar. 

— Atunci ce-ai spus? îl întrebă Larry Bronski. Ar fi trebuit 
să zici dădaca ta, în loc de mămica? 

Smulgându-i din mână punga cu mâncare, Larry o aruncă 
la masa vecină, dar, când Ryan se repezi după ea să o 
recupereze, aceasta zbură pe deasupra capului său către 
altcineva. 

Şi, brusc, după patru luni de umilinţe, tachinări şi abuzuri, 
Ryan ajunse la capătul răbdărilor. Răsucindu-se cu faţa spre 
Larry Bronski, cu ochii arzând de furie, Ryan întinse mâna pe 
neaşteptate şi-l apucă de gulerul cămăşii pe celălalt băiat, 
trântindu-l cât era de mare pe masă. 

— Să faci bine s-o aduci înapoi! urla Ryan. Dacă nu-mi 
aduci niâncarea înapoi, îţi pocesc mutra! 

— Dă-mi drumu'! strigă Larry. Isuse, ce ţi-a... 

Dar restul cuvintelor sale se pierdură în învălmăşeala ce 
urmă, > llici trei băieţi de la masa alăturată îl apucară pe 
Ryan, îl traseră înapoi deasupra lui Bronski şi-l trântiră la 
pământ. Brusc, din toate părţile, copiii începură să tipe, şi unul 
dintre ei îi trase un şut în spate, apoi primi o lovitură direct în 
faţă. Şi, în timp ce încerca să-şi acopere capul cu mâinile, auzi 
ceva: 

— Haide, gata! porunci o voce de bărbat şi, după ce 
grupul de copii din jurul lui începu să se mai potolească, văzu 


cum o mână îl apucă de braţ şi-l ridică în picioare. Şi-acum, ia să 
vedem, cine o să-mi spună şi mie tot ce s-a întâmplat? întrebă 
vocea în continuare. 

În timp ce Ryan încerca să îşi şteargă nasul din care îi 
curgea sânge şi ochii plini de lacrimi usturătoare, îl auzi pe unul 
dintre băieţi rostind: 

— Evans a început! L-a luat pe Bronski de guler şi a 
început să urle la el, fără nici un motiv! Noi doar îl ajutam pe 
Bronski! 

Cinci minute mai târziu, încă îngrijindu-şi nasul, Ryan 
ajunse în biroul directorului. 

lar directorul o sună pe mama lui. 

— E pentru tine, Caroline. 

Caroline ghicea din vocea lui Claire Robinson că telefonul 
nu era unul de afaceri şi că patroana ei începea să-şi piardă 
răbdarea cu ea. Acesta era cel de-al treilea apel primit pe ziua 
de astăzi; primul venise din partea unui reprezentant al 
companiei Visa, care o întrebase când urma să efectueze plata 
lunară minimă în contul cărţii ei de credit epuizate, iar cel de-al 
doilea, din partea proprietarului său, care îi sugerase să caute 
un apartament mai puţin scump, dacă nu poate achita chiria. lar 
dacă tonul lui Claire nu fusese suficient pentru a înţelege că 
merge pe un strat subţire de gheaţă ce se topea sub picioarele 
ei cu viteza luminii, atunci privirea furioasă şi buzele strânse 
într-o linie subţire, apărute pe chipul patroanei când îi înfipse 
receptorul în mână, i-au transmis un mesaj evident şi clar. 

Trei minute mai târziu, după ce aflase că Ryan fusese 
implicat într-o bătaie şi că trebuia să meargă la şcoală pentru a- 
şi lua fiul şi pentru a discuta despre situaţia apăruta, Caroline 
rămase cu receptorul lipit de ureche, timp de un minut întreg, 
după ce directorul terminase convorbirea. „Nu te panica, îşi 
spuse ea. O să te descurci tu. la-le pe rând.” Şi primul de care 
se va ocupa era Ryan. Restul - banii pentru facturi şi chirie - va 
trebui să aştepte. în cele din urmă, aşeză receptorul în furcă şi 
se întoarse cu faţa spre Claire Robinson, care stătea ceva mai 
departe, cu spatele la ea, dar poziționată atât de nefiresc, încât 
pricepu clar că femeia se chinuise să surprindă ceea ce i-ar fi 
putut comunica cel de la capătul firului. 

— Sunt nevoită să plec puţin, spuse ea. în mod sigur nu va 
dura mai mult de o oră. 


Şovăi o clipă, apoi se hotărî că nu avea sens să mai 
amâne. 

— Şi când o să mă întorc, crezi că am putea discuta 
posibilitatea de a-mi da un avans din salariu? 

Expresia lui Claire Robinson se înăspri. 

— Dacă tot ai adus vorba, voiam să ridic şi eu problema 
salariului. Cred că a venit vremea să treci la recompensele 
bazate exclusiv pe comision. Aşa poate vei fi motivata să vinzi 
mai mult şi, evident, comisionul va fi mai mare, de vreme ce nu 
vei mai avea un salariu de bază. 

Ezită, apoi vorbi din nou: 

— Dar, desigur, dacă nu vei putea să lucrezi numărul 
necesar de ore, atunci... 

Nu-şi termină fraza, convinsă fiind că angajata ei a înţeles 
perfect ce voia să spună. 

— Imi pare rău, răspunse Caroline. O să recuperez orele. O 
să ţin deschis magazinul peste program. Şi voi... 

Se întrerupse brusc, realizând câtă disperare trăda vocea 
sa. Trase adânc aer în piept, recăpătându-şi controlul 
sentimentelor, apoi vorbi din nou, de data asta pe un ton mai 
ferm: 

— Mă întorc într-o oră. 

Îşi aruncă geanta pe umăr şi porni spre uşă, unde Kevin 
Barnes o opri cu o expresie îngrijorată pe chip. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, spuse ea după o clipă de şovăiala. Nimic important. 
Doar ca facturile au ajuns la scadenţă, fiul meu are nasul spart 
şi e la un pas de a fi exmatriculat, Claire vrea să-mi taie salariul 
şi aşa mai departe. 

Kevin se încruntă şi mai tare. 

— Ştii, daca există ceva cu care te pot ajuta... Caroline 
dădu din cap canu. 

— Nu, n-ai cum. Asta-i viaţa şi trebuie să mă descurc 
singură, îi zâmbi, apoi îl îmbrăţişa repede. 

— Dar îţi mulţumesc pentru ofertă. 

CAPITOLUL 7 

lrene Delamond se apropie de fereastra din dormitorul 
surorii ei şi trase draperiile, după care începu sa ridice storurile 
venețiene, pentru a lăsa lumina după-amiezii să pătrundă în 
cameră. 


— Opreşte-te, Irene, o rugă Lavinia Delamond din patul ei, 
acope-rindu-şi faţa cu mâinile. Nu vreau să mă vezi aşa! 

În ciuda rugăminţilor surorii ei, Irene deschise storurile la 
maximum. 

— Aşa, spuse ea. E mult mai frumos, n-am dreptate? 

— Nu, se văicări Lavinia. Mă dor ochii! 

— Vrei să zici că te doare vanitatea, replică lrene, 
aşezându-se pe marginea patului şi dând la o parte cu blândeţe 
mâinile de pe chipul Laviniei. 

Starea surorii ei părea că s-a înrăutățit, în comparaţie cu 
ziua precedentă. Pielea de pe mâinile ei era uscată şi cu aspect 
perga-mentos, întunecata din cauza petelor. însă tenul ei o 
îngrijora cel mai mult pe Irene. în tinereţe, frumuseţea Laviniei 
Delamond fusese răpitoare, depăşind-o cu mult pe cea a 
Virginiei Estherbrook. Oricum, se gândi lrene, Virginia nu se 
putea numi o frumuseţe, în adevăratul sens al cuvântului. Mai 
degrabă talentul şi stilul ei, decât înfăţişarea, o transformaseră 
într-o vedetă. jJudecind însă numai după criteriul frumuseţii, 
Lavinia ar fi trebuit să fie o stea strălucitoare. însă, în după- 
amiaza aceasta, ceea ce vedea nu păstra nici o urmă a Laviniei 
de odinioară. Structura osoasă rămăsese aceeaşi, desigur, nimic 
nu părea capabil să o distrugă. Dar unghiurile fine ale feţei nu 
mai erau vizibile din cauza piturilor făcute de pielea care se 
lăsa, din zi în zi, şi mai tare. Avea capul acoperit cu un turban, 
pe care îl purta de-acum In mod obişnuit pentru a acoperi 
deteriorarea părului, însă câteva şuviţe rebele scăpaseră din 
strânsoare în timpul nopţii şi atârnau neglijent pe obrazul stâng 
al Laviniei. lrene se aplecă şi le aranja delicat, strecurându-le 
înapoi sub turban. 

— Poate ar trebui să-l sun pe doctorul Humphries, sugeră 
ea. Lavinia se lipi şi mai tare de perne. 

— Nu! ţipă ea cu o voce ascuţită. Nu vreau să-l văd... 

lrene ridică, într-un gest de reproş, un deget pe care-l lipi 
de buzele ridate ale surorii ei. 

— Haide, Lavinia, întotdeauna l-ai plăcut pe Theodore şi 
chiar nu are importanţă cum arăţi. 

Lavinia îşi ţugui buzele. 

— Nu vreau să-l văd. Oricum, e prea târziu... simt eu asta. 

— Te rog să nu vorbeşti aşa. 

— Dar ăsta-i adevărul, insistă Lavinia. 


Îşi ridică braţul stâng şi-l flutură încet spre camera din 
jurul ei, iar degetele ei răşchirate începură să tremure. 

— Uită-te şi tu. Sunt la fel de bătrână şi de trecuta ca şi 
camera asta. Aproape împotriva voinţei ei, lrene cerceta din 
priviri camera surorii sale şi, deşi şi-ar fi dorit sa nu fie adevărat, 
tapetul decolorat, lapiţeria tocită şi covorul oriental ponosit de 
pe podea nu făceau altceva decât să susţină vorbele Laviniei. 
Ipsosul tavanului era crăpat, iar lacul părea să fi dispărut 
complet de pe podeaua din lemn dur, acolo unde nu era 
acoperită de covor. 

— Chiar şi-aşa, doar n-o să ne dăm bătute tocmai acum, 
spuse Irene. Ţi-am adus o ceaşca fierbinte de supă şi, mai 
târziu, spre după-amiaza... 

— Supă? repeta Lavinia, cu voce slabă, dar cu ochii uşor 
strălucitori. Ce fel de supă? 

lrene ridică bolul aburind de pe noptiera de lângă pat şi îl 
duse la buzele surorii ei. 

— De care ai tu nevoie, o asigură lrene. Dar mi-e teama că 
nu e suficient de concentrată. 

Un moment, se temu că Lavinia o să refuze, dar sora ei îşi 
întredeschise uşor buzele şi sorbi o gură de lichid fierbinte. 

— Bună, spuse ea. 

Cu mâinile ei tremurânde luă castronelul de la Irene şi 
începu să bea lacomă. In ochii ei luci o lumină ceva mai vie şi 
Irene chiar crezu că zăreşte puţină roşeaţă în obrajii Laviniei. 

— Mai e? întreba Lavinia, cu voce nesigura. 

— Puţină, răspunse Irene. 

— Şi pot să mai mănânc? 

— Nu acum. 

Apucând castronul gol, lrene se ridică în picioare. 

— Vreau să te odihneşti ca să-ţi păstrezi puterile. Lavinia 
scoase un oftat hârâit. 

— La ce bun? şopti ea, mai mult pentru sine decât pentru 
lrene. 

— Rezistă, Lavinia, îi spuse Irene. Totul o să fie bine. Mai 
rezistă puţin. 

leşi din dormitorul Laviniei şi închise uşa în urma ei, după 
care pomi spre bucătărie ca să clătească bolul de supă. In timp 
ce străbătea alene camerele apartamentului pe care îl 
împărţiseră încă de când veniseră în New York, cu mulţi ani în 


urmă, lrene se întrebă dacă Lavinia nu avea cumva dreptate. Nu 
numai sora ei şi camera în care trăia arătau obosite şi uzate. 
Vopseaua se cojea de pe pereţi oriunde se uita şi toate lucrurile 
păreau vechi şi tocite. 

Dar se puteau aranja, îşi zise ea. Totul se putea aranja. La 
bucătărie, puse castronul în chiuvetă, apoi scotoci prin geanta ei 
mare în căutarea chitanţei de la vasul pe care-l cumpărase ieri. 
După ce o găsi, ridică receptorul şi formă numărul magazinului 
de antichităţi al lui Claire. Două minute mai târziu, după ce lăsă 
un mesaj, închise telefonul. 

„Da, se hotărî ea. Totul poate fi aranjat, iar eu voi avea 
grijă să se întâmple aşa.” 

— V-aş deranja foarte mult dacă m-aţi ajuta cu bagajul? 
întrebă Caroline. 

Taxiul parcase în faţa clădirii de la numărul 100 din 
Central Park West, cu aproape doua minute în urmă, dar şoferul 
nu făcuse nici cea mai mica mişcare să o ajute să scoată 
imensul vas oriental de pe bancheta din spate. Se mulţumise, în 
schimb, să aştepte stoic cu mâinile pe volan, privind fix înainte 
prin parbriz, ascultând muzica dată la maximum şi 
comportându-se ca şi cum ea nu ar fi existat. 

— Sau poate preferaţi să dau un telefon la CTL şi să nu vă 
dau nici un bacşiş? 

Amenințarea că va suna la Comisia pentru Taxiuri şi 
Limuzine îi al rase, în sfârşit, atenţia şi, chiar dacă mai devreme 
se prefăcuse surd când ea îl rugase să dea sonorul mai încet, 
şoferul opri radioul şi cobori din maşină. După câteva clipe, 
vasul era scos din taxi şi aşezat pe treapta cea mai de jos a 
scării care separa trotuarul de uşile imense de la intrarea în 
clădirea Rockwell. Fără să mai zică nimic, Caroline îl plăti pe 
şofer, adăugă la suma totală un bacşiş de fix zece procente, 
apoi se răzgândi. „Probabil că şi el are la fel de multe probleme 
ca şi mine”, îşi zise femeia, şi mai adăugă doi dolari, pe care ea 
chiar nu şi-i permitea, la teancul de bancnote pe care i-l înmână 
bărbatului. Acesta acceptă banii la fel de tăcut ca atunci când o 
ajutase să care vasul din maşină pe trotuar şi se strecură înapoi 
în traficul aglomerat al după-amiezii. 

Fațada ornată a clădirii Rockwell se ridica gravă deasupra 
ei şi, în limp ce Caroline îi studia curioasă turnurile, cupolele, 
terasele şi ferestrele arcuite, nu se putu abţine să nu se întrebe 


ce naiba fusese în mintea arhitectului. Primul bloc de 
apartamente construit pe bulevardul ce mărginea partea de 
vest a Central Parkului fusese, iniţial, înconjurat de teren arabil, 
înlocuit foarte rapid cu o reţea de străzi moderne. Nimeni nu 
reuşise vreodată să ofere o descriere exactă a arhitecturii sale, 
dar Caroline credea că acela care poreclise construcţia „Marea 
şi Bătrâna Hardughie din Central Park West” nu fusese deloc 
deplasat. Găseai în structura ei tot felul de elemente, sau, mă 
rog, orice element arhitectonic ce apăruse înainte de secolul 
douăzeci. Turnurile cele mai înalte şi parapetele erau făcute în 
stilul gotic, deşi unul dintre minaretele cu frunze aurii ce se 
ridica chiar deasupra colţului 70th Street părea că fusese 
decupat din biserica Sfântul Vasile din Moscova. Dedesubtul 
turnuleţelor, parapetelor şi minaretului, se zarea un amestec de 
elemente vag normande şi elizabetane, iar acolo unde terasele 
dădeau chiar spre parc apăreau chiar şi câteva detalii ce 
aminteau de arhitectura mediteraneană. Impresia generală era 
a unui soi de feerie fantastică, aruncată, fără nici o explicaţie 
logica, în mijlocul unuia dintre cele mai moderne oraşe ale lumii 
şi care, în ciuda hidoşeniei sale evidente, devenise în timp una 
dintre cele mai râvnite adrese din New York, dar şi o sursă 
inepuizabilă de poveşti pentru copii care să-ţi dea fiori pe şira 
spinării. 

lar acum, ea se găsea în faţa imenselor uşi duble, gravate 
bogat şi cu geamurile lor oblice şi plumbuite, încadrate în rame 
de stejar atât de vechi, că deveniseră la fel de cenuşii ca şi 
cimentul de pe caldarâm. Carofine nu-şi putea lua ochii de la 
ele, întrebându-se în sinea sa cât de grele or fi şi dacă va putea 
ţine una deschisa suficient de mult pentru a putea băga vasul 
înăuntru. Brusc, gândurile sale îi fură întrerupte de glasul unui 
bărbat: A 

— Oh, Doamne, cred că îmi miroase a intrigă. Intorcându- 
se, zări chipul familiar al unui bărbat care o privea îngăduitor, cu 
capul puţin aplecat într-o parte şi cu un zâmbet ce îi juca uşor în 
colţul buzelor. Ochii lui strălucitori se îndreptară dinspre 
Caroline, spre vas. 

— Presupun că tocmai urmează să livrezi acest... 

Ezită puţin, apoi, ridicând din umeri neajutorat, continuă: 

— Mă rog, sau ce-o fi el, lui lrene Delamond. 


Imediat ce rosti numele lui lrene, Caroline îşi aduse 
aminte unde îl mai văzuse pe bărbat înainte şi, în aceeaşi clipa, 
îşi aminti şi numele. 

— Anthony Fleming, spuse ea. Nu sunt sigură însă că am 
înţeles. E adevărat că o să-i livrez vasul doamnei Delamond, dar 
nu pricep de ce susţineţi că e vorba de o intriga. 

Anthony Fleming zâmbi şi mai mult în timp ce deschise 
larg una din uşile uriaşe. 

— Ţine dumneata asta, iar eu o să bag vasul ăla înăuntru. 

În timp ce Caroline proptea uşa ca să nu se închidă, 
bărbatul ridică vasul de pe treaptă şi-l cără în antreu, unde un 
alt set de uşi - dar parcă nu la fel de solide precum cele 
exterioare - bloca intrarea în holul principal al clădirii. 

— Şi te rog frumos să nu-mi spui Anthony, o ragă el pe un 
ton plângăreţ. Toată lumea de pe aici îmi zice aşa şi nu-mi place 
deloc. S pune-mi Tony, dacă nu te deranjează. 

li făcu un semn portarului care ieşi din ghereta sa şi porni 
spre ei. 

— În ceea ce priveşte intriga, păi, e simplu. lrene m-a 
sunat să fiu aici exact la cinci şi jumătate. Părea o chestiune pe 
viaţă şi pe moarte. 

Dintr-odată, Caroline începu să înţeleagă. 

— Mi-a lăsat un mesaj la magazinul la care lucrez, 
rugându-mă să livrez vasul la cinci şi jumătate. lar şefa mea mi- 
a spus că, având în vedere adresa de livrare, aş face bine să fiu 
punctuală. 

— Oh, da, fu de acord Tony Fleming, în timp ce bătrânul 
portar, îmbrăcat într-un sacou maroniu cu epoleţi metalici din 
aur, le deschise uşa interioara. Noi, locatarii din Rockwell, 
alcătuim un grup destul de pretenţios. Calcă-ne pe coadă şi rişti 
să rămâi fără cap! Străzile mişună de oameni care au îndrăznit 
să. 

Dar Caroline nu-l mai asculta. în schimb, privea curioasă 
de jur împrejurul holului imens, care se asorta perfect cu 
exteriorul clădirii, încăperea se ridica la nivelul a două etaje şi 
era dominată, în partea cea mai înaltă, de un tavan pictat într- 
un trompe-l'oeill atât de întunecat, încât la început Caroline nu 
văzu altceva decât o pădure pe timp de noapte. Dar apoi zări şi 
siluetele ciudate ce pândeau în adâncurile pădurii - bărbaţi cu 
coarne, înveşmântaţi în blănuri, aşezaţi în jurul unei mese pe 


care zăceau resturile sfâşiate şi pline de sânge ale animalului 
din care tocmai se hrăniseră. Păsări uriaşe şi negre, cu ciocuri 
încovoiate, stăteau cocoţate pe ramurile copacilor ce-i 
înconjurau, bărbaţii aflaţi la ospăț întinzându-şi ghearele, parcă 
pregătindu-se să se repeadă spre rămăşiţele festinului de 
dedesubt. Un colţ de lună atârna pe un cer acoperit de nori 
mohorâţi şi Caroline se scutură înfiorată, ca şi cum răceala 
întregii scene de deasupra i-ar fi pătruns direct în oase. 

Pereţii, dublaţi cu panouri din lemn de stejar mat, erau 
plini cu picturi în ulei încadrate de rame aurite ce păreau că sunt 
la fel de vechi ca şi clădirea, asortându-se perfect cu atmosfera 
înconjurătoare: 

1 Trompe l'oeil, pictură murala care, de la distanţă, 
creează iluzia realităţii (n.tr.) peisaje şi colţuri de natură moartă 
care nu-ţi dădeau deloc senzaţia că ar fi fost vreodată mai puţin 
senine decât scena silvestră de pe tavan. Chiar în faţa ei, se 
zărea o scară ornată ce urca în spirală, adăpostind în spaţiul din 
interior un lift demodat. Deasupra cabinei cablurile susținătoare 
dispăreau în părţile superioare ale puţului. In stânga scărilor, se 
găsea ghereta portarului, iar în dreapta, încastrat în perete, era 
un şemineu unde o stivă de buşteni ardea sfidător, parcă pentru 
a face în ciudă căldurii acelei după-amieze de primăvară. 
Singura lumină din holul imens provenea de la o serie de aplice 
din alamă prinse sus, pe pereţi, dar strălucirea lor nu era 
suficientă pentru a risipi întunericul ce plutea peste întregul 
spaţiu. 

— Eu îi spun decorul „Macabru de tip Rockwell”, observă 
Tony Fleming sarcastic, în timp ce o privea pe Caroline cum 
studiază curioasă locul. Acum, înainte de a merge sus să dăm 
ochii cu lrene în bârlogul ei, cred că avern nevoie de o strategie. 
Dar, mai întâi, aş vrea să te întreb ceva, dacă nu te superi. 

Bărbatul îşi îndreptă privirea spre vasul ce urma să fie 
livrat de Caroline. 

— Care este părerea ta sinceră despre ăsta? 

„Mulţumeşte-te să repeţi ceea ce ar spune Claire”, îşi zise 
Caroline. Dar nu se simţea în stare să mintă, mai ales sub 
privirea ochilor albaştri şi reci ai lui Tony Fleming, care îi 
provocau fiori în stomac. 

— Cred că este unul dintre cele mai urâte lucruri pe care 
le-am văzut vreodată în viaţa mea şi ştiu că doamna Delamond 


a fost, pur şi simplu, jefuită pe faţă. Sâmbătă dimineaţă, preţul 
lui era de nouăzeci de dolari, dar şefa mea m-a pus să îl schimb 
şi să-l fac nouă sute, chiar cu câteva minute înainte ca dânsa să 
vină la magazin. Am încercat să-i spun, dar... 

— Dar nu i-a păsat, termină Tony în locul ei. Nu-ţi face griji 
în privinţa asta, lrene îşi poate permite şi, în plus, bănuiesc că 
oricum nu trecuse pe-acolo pentru vas. 

Ochii lor se întâlniră şi Caroline simţi cum roşeşte. „Ce-i 
asta? se întrebă ea. Ce nebunie! Nici măcar nu-l cunosc pe 
barbarul asta!” 

— Întrebarea e cum vrei să procedăm mai departe? 
întreba el, chinuindu-se să bage vasul în cabina îngustă a 
liftului. Putem s-o lăsăm pe lrene să-şi facă numărul şi să 
plecam pe drumuri separate sau chiar îi putem da senzaţia că a 
făcut o lipeală şi să accepţi invitaţia mea la cină. 

După ce închise uşa metalică şi liftul pomi încet în sus, 
zăngănind din toate încheieturile, Caroline îi puse singura 
întrebare care îi trecu prin minte. 

— De ce m-ai întrebat despre vas? 

— Simplu. Dacă ţi-ar fi plăcut - sau te-ai fi prefăcut că îţi 
place - aş fi fost politicos, aş fi lăsat-o pe lrene să-mi servească 
un Martini, după care aş fi ieşit repede din peisaj. Dar, de vreme 
ce se pare că îmi împărtăşeşti părerea, de ce să nu intru în jocul 
pus la cale de Irene să vedem ce se va întâmpla, până la urma? 

Liftul se opri cu o zdruncinătură şi Caroline întinse mâna 
spre butonul metalic al uşii, dar chiar înainte de a o deschide, 
mâna lui Tony Fleming o acoperi pe a ei. 

— Ce spui? întrebă el. Inventez o scuză sau mergem să 
cinăm împreună? 

— Mergem să cinăm, se auzi Caroline spunând şi simțind 
în acelaşi timp căldura mâinii lui. 

O secundă mai târziu, încercă să-şi retragă promisiunea. 

— Oh, Doamne, ce tot îndrug eu? Nu pot să merg la cină, 
mă aşteaptă copiii acasă. 

— Le place mâncarea chinezească? Caroline se holbă la el. 

— Glumeşti, nu? Vrei să mă duci pe mine şi pe copiii mei 
să cinăm împreună? 

Tony Fleming ridică din umeri. 

— Mie îmi plac copiii. E vreun păcat în asta? 


— Mai vedem dacă or să-ţi placă şi după ce se termină 
cina. Scoaseră vasul din lift şi îl cărară până în faţa uşii lui lrene 
Delamond, care le deschise chiar în clipa în care ajunseră. lrene, 
îmbrăcata într-o rochie lungă până la călcâie şi cu părul aranjat 
într-un coc elegant, îi întâmpină politicoasă. 

— Tocmai la timp, observă ea. Apreciez punctualitatea. Vă 
rog să intraţi, amândoi, poftim! 

Se răsuci şi trecu prin holul de la intrare până în sufrageria 
imensă, unde îi aştepta pe Caroline şi pe Tony s-o urmeze. Tony 
ridică vasul pentru a-l duce înăuntru şi, în timp ce trecu pe lângă 
Caroline, îl auzi şoptindu-i discret: 

— Prefă-te că mă urăşti. Asta o s-o scoată din minţi. 

Dar, chiar dacă petrecuse doar cinci minute împreună cu 
Tony Fleming, Caroline ştia că era absolut imposibil să se 
comporte ca şi cum l-ar fi detestat. 

CAPITOLUL 8 „O greşeala”, se gândi a doua zi Caroline, 
când păşi pragul restaurantului Harry Cipriani. Dar era prea 
târziu ca să se mai răzgân-dească - Beverly Amondson şi 
Rochelle Newman erau deja acolo, aşezate una lângă alta pe o 
banchetă, de unde puteau studia întreaga încăpere şi, chiar în 
clipa în care Caroline luă în calcul ideea de a se strecura înapoi 
pe uşă şi de a se furişa pe Fifth Avenue, până ce va dispărea la 
intersecţia cu 60th Street, realiză că nu mai avea scăpare: 
Rochelle îi făcea deja cu mâna. Când se apropie de masă, 
ambele femei se aplecară puţin, pentru a schimba o serie de 
săruturi la distanţă prin care să-şi demonstreze afecțiunea, dar 
care să nu le strice machiajul. Caroline se aşeză, iar Beverly se 
întinse peste masă şi îi luă mâna între palmele sale. 

— Ce mai faci?"întrebă Bev, privind-o fix pe Caroline, 
afişând o expresie care se voia sincer interesată şi afectată. Dar 
să nu încerci să mă minţi, bine? 

„Dacă m-ai fi sunat în ultimele trei luni, ai fi ştiut”, îşi zise 
Caroline în sinea ei. De ce naiba se lăsase convinsă să vină? Se 
uită de jur împrejurul încăperii. Marea majoritate a meselor erau 
ocupate de oameni de afaceri de toate soiurile, care urmau să-şi 
treacă prânzul îngrozitor de scump în cheltuielile lor de afaceri, 
dar mai erau şi alte trei mese, în jurul cărora stăteau grupuri de 
femei care arătau exact ca Rochelle şi ca Bev: stăpâne pe sine 
şi perfect îmbrăcate, hainele purtate înştiinţându-i pe ceilalţi că 
lumea în care se învârteau soţii lor este sigură. „Fii corectă”, 


comentă în gând Caroline. Bev şi Rochelle erau prietenele ei de 
ani de zile şi nu viaţa lor se schimbase, ci a ei. In plus, în 
comparaţie cu ziua de sâmbătă, când acceptase să ia prânzul cu 
ele, situaţia părea dintr-odată mai bună. 

— Cred că încep să mă obişnuiesc cu ideea că o să 
supraviețuiesc, rosti ea într-un târziu, în timp ce Andrea 
Costanza îşi făcea drum printre mese. 

Aceasta ajunse lângă ele şi se aşeză pe scaunul ţinut 
politicos de şeful de restaurant. 

— Dacă reuşesc să ţin piept creditorilor pentru alte câteva 
luni, s-ar putea să mă descurc în cele din urmă. Nici n-aveţi idee 
ce se petrece! 

Coborându-şi vocea şi aplecându-se uşor, Caroline începu 
să le povestească tot ce se întâmplase din sâmbăta în care o 
cunoscuse pe lrene Delamond în parc până noaptea trecută, 
când Tony Fleming o dusese pe ea şi pe copii să ia cina în oraş. 
Brusc, aerul sofisticat pe care îl afişau atât de atent Bev şi 
Rochelle se risipi şi cele patru femei se apucară să şuşotească 
încântate, exact ca pe vremea colegiului când îşi povesteau idila 
cu vreun prieten nou. 

— Spune-mi, te rog, dacă am înţeles bine, zise Rochelle 
după ce Caroline termină. Bărbatul ăsta locuieşte în Rockwell şi 
e înnebunit după mâncarea chinezească şi după copiii tăi? 

Caroline încuviinţă din cap. 

— Mărită-te cu el, se pronunţa Rochelle. Dar Beverly 
Amondson scutură din cap. 

— E prea frumos ca să fie adevărat. ŞI, în plus, nu eşti 
cumva prea coaptă pentru prostii din astea de genul: „Oh, 
Doamne, ca să vezi, iubim amândoi mâncarea chinezească”? 
Tuturor le place mâncarea chinezească atunci când se duc la 
întâlniri! Şi, oare, nu toţi bărbaţii pretind că îţi iubesc copiii până 
ajung în chiloţii tăi? 

— Beverly! 

Beverly îşi dădu ochii peste cap când auzi tonul şocat al 
lui Rochelle. 

— Oh, haide, Rochelle. Am perfecta dreptate şi tu ştii asta 
foarte bine. 

— Ei bine, chiar şi-aşa, eu tot cred că ar trebui să se 
mărite cu el. 


— Să mă mărit cu el? protestă Caroline. De-abia l-am 
cunoscut! S-ar putea să nici nu mă mai sune. 

— lar dac-o face, atunci să-i închizi telefonul. 

Cuvintele Andreei Costanza plutiră în aer, reducându-le la 
tăcere pe celelalte trei femei. Caroline fu cea care puse capăt 
acelui moment slânjenitor. 

— Să-i închid? repeta ea. Ce naiba tot îndrugi tu acolo? 

— Clădirea aia, spuse Andrea, cutremurându-se vizibil. 

— Care clădire? întrebă Rochelle Newman. Te referi la 
Rockwell? Dar este fabuloasă! 

Însă Andrea scutura din cap negativ. 

— Îţi dă fiori. 

Se întoarse ca s-o privească pe Caroline. 

— Cum era apartamentul în care ai fost tu? Caroline ridică 
din umeri. 

— Are nevoie de ceva îmbunătăţiri, dar o să fie superb 
după ce voi termina reamenajarea. Doamna vrea să mă ocup 
chiar eu de el. 

— Dar de ce nu poate fi considerat superb acum? întrebă 
Andrea acru. 

Acum, toate cele trei femei se holbară la ea uimite. 

— Aăă, iartă-mă, se scuză ea. Doar că... în fine, e o fată 
acolo, unul din cazurile mele. Locuieşte cu părinţii ei sociali şi, 
de fiecare dată când trebuie să mă duc în locul acela, mă apucă 
pandaliile. 

Caroline se strâmbă. 

— Ei bravo, ai ajuns să vorbeşti ca ăia mici. 

Când văzu că prietenele ei o privesc nedumerite, îşi aminti 
poveştile pe care le răspândeau copiii din cartier. 

— Ryan chiar m-a pus să traversez, numai ca să nu trec 
prin faţa clădirii, sâmbătă, când am fost în parc. 

— Păi, te cred şi eu, spuse Andrea. Sincer vă zic, tot locul 
ăla îmi dă fiori pe şira spinării. 

— Fiori, repetă Beverly. Păi, asta spune multe. După capul 
tău, doar pentru că unul dintre apartamentele alea îți dă ţie 
„fiori”, Caroline nu ar trebui să iasă cu cineva care locuieşte într- 
un alt apartament din aceeaşi clădire? 

O privi printre gene: 

— Dacă nu te-aş cunoaşte aşa bine, aş jura că eşti 
geloasă. 


— Geloasă? îngână Andrea. Pentru Dumnezeu, de ce să fiu 
geloasă? 

— Poate pentru că ai fi preferat ca ea să nu-şi găsească 
un al doilea soţ, înainte ca tu să îl prinzi pe primul? întrebă 
Beverly. Mai ales că e vorba de un bărbat care locuieşte într-o 
clădire unde cineva a fost suficient de bun la inimă să înfieze 
unul dintre copiii tăi amărâţi. 

Andrea făcu feţe-feţe. 

— Am reuşit destul de bine să nu fiu geloasă pe tine, Bev, 
când ai mătrăşit trei soţi, replică ea aspru. De fapt, dacă mă 
gândesc mai bine, cred că mi-a fost milă, mai degrabă. 

— Milă? De mine? 

— Nu, în nici un caz. De soţii tăi, spuse Rochelle Newman 
repede, încercând să detensioneze atmosfera, înainte ca vreuna 
dintre prietenele ei să mai apuce să scape vreo vorbă pe care s- 
o regrete mai târziu. 

Andrea şi Beverly părură să cântărească amândouă 
situaţia şi, în cele din urmă, Andrea sparse tăcerea, făcând 
eforturi vizibile să-şi tempereze mânia şi să dea uitării acuzele 
anterioare. 

— Cine ştie? spuse ea, oferindu-i lui Beverly un zâmbet 
care se voia conciliator, deşi nu-i reuşi foarte bine. Poate ai 
dreptate. 

Se întoarse din nou spre Caroline. 

— lar Bev nu greşeşte când spune că, doar pentru faptul 
că mie nu-mi place clădirea nu înseamnă şi că tu nu trebuie să 
te întâlneşti cu cineva care locuieşte acolo. îmi cer scuze că am 
adus în discuţie chestia asta. 

— Şi dacă se mărita cu el? întrebă Rochelle. Te duci la ea 
în vizită? 

— Da, răspunse Andrea. Normal că mă duc. 

Dar şovăise un moment cam lung, înainte de a rosti 
cuvintele, şi ceva din tonul ei le arăta clar că nu e tocmai 
sinceră. 

PARTEA A DOUA Al doilea coşmar. 

O răsuflare. 

Deşi de-abia perceptibilă, se insinua prin beznă ca o 
şoaptă. Propria lui răsuflare? A fratelui său? Nu era sigur. 

Nu ştia de cit timp stă aşa. Când se băgase în pat ultima 
dată - sau ceea ce-şi amintea el că fusese ultima dată —, nu era 


întuneric complet. Niciodată noaptea nu-l învăluise total, din 
câte îşi aducea el aminte, întotdeauna existase puţină lumină de 
la veioza de pe noptieră din vremea copilăriei lor, când dormeau 
în acelaşi pătuţ, apoi, din perioada când dormeau în paturi 
separate, dar care semănau ca două ţvcaturi de apă. 

Oare chiar îşi amintea în realitate că dormise într-un 
pătuţ? 

Sau amintirea aceasta era doar un alt vis ce se iţea din 
negură? 

Întunericul... nu te lăsa copleşit de întuneric... gândeşte-te 
la lumină... 

Chiar şi după ce veioza n-a mai rămas aprinsă, după ce 
mama lui ii spusese că era prea mare pentru a mai dormi cu o 
lampă de veghe, prin ferestre tot mai pătrundea de afară 
strălucirea becurilor de pe stradă. Indiferent de casa în care 
locuiseră, întotdeauna existase o sursă de lumină. 

Îi veni în minte lucirea gălbuie a unui glob prins în vârful 
unui stâlp de beton. Nu era plasat chiar în faţa ferestrei, ci puţin 
mai jos pe stradă, astfel încât razele lui se revărsau blând peste 
peretele opus patului şi peste jumătate de tavan. 

Apoi, o altă cameră, unde singura lumină venea de la 
farurile maşinilor ce treceau afară, pe strada; şi arunca pe 
peretele camerei umbre ce se alergau în permanenţă şi 
aduceau, odată cu ele, visele. Visele în care el era prada vânată 
şi în care, oricât de tare alerga, nu-şi găsea scăparea niciodată. 
Dar înainte, atunci când încă mai exista lumină, se trezea mereu 
din vis şi coşmarul se risipea sub puterea ei. 

În ultima cameră, lumina îl invada toată noaptea, de la 
felinarele strălucitoare de pe stradă, de la maşinile şi 
camioanele care vuiau necontenit pe şosea, de la şirul de 
zgârie-nori ce se ridicau mândre la doar câteva zeci de metri 
mai încolo, ba încă şi de la lună, atunci când astrului ceresc îi 
venea rândul să orneze cerul ca o sferă perfectă. 

Acelea erau luminile ce dăduseră naştere coşmarurilor în 
care se pierduse el, într-un târziu. 

Coşmarurile în care nu putea goni suficient de tare, în care 
era prins întotdeauna şi în care, oricât de mult s-ar fi chinuit, nu 
reuşea să scape de tortura ce urma şi ce nu se termina decât 
atunci când credea că e pe punctul de a muri. 


Cazne în timpul cărora simţea cum viaţa i se scurge, 
încetul cu încetul, până când, într-un târziu, se lăsa doborât de 
întunericul care-l învăluia din toate părţile. Dar, chiar în clipa 
aceea finală, terifiantă, lumina apărea din senin şi punea capăt 
visului. După o vreme însă n-a mai fost în stare să facă diferenţa 
dintre vis şi realitate, deoarece, chiar şi-atunci când era treaz, 
avea senzaţia că suflul vieţii îi părăseşte trupul. 

Apoi venise noaptea când nu mai reuşise să se smulgă din 
braţele întunericului. 

Între timp, coşmarurile deveniseră o obişnuinţă şi îi era 
frică să se mai culce, dar nu mai conta. Oricât s-ar fi împotrivit, 
întotdeauna ajungea în locul oribil din care nu mai exista 
salvare, unde se pomenea înconjurat de siluete nedefinite care îl 
împingeau şi-l loveau cu putere. Fiecare părticică a trupului îl 
durea îngrozitor, de parcă ar fi fost împuns cu milioane de ace. 
Fiinţele nopţii şopteau între ele, rostind cuvinte pe care de-abia 
le auzea, dar care îl înfiorau mai tare decât urletele unei haite 
de lupi aşezaţi la pândă în faţa ferestrelor. 

Acum era prins în capcana acestui coşmar şi totul se 
întorsese pe dos: de lumină îi era frică, pentru că, ori de câte ori 
apărea, aducea cu ea siluete, voci şi chinuri. 

Asta voia să-i spună răsuflarea? 

Că se apropiau, că veneau după el din nou? 

Deschise gura. 

să strige după ajutor? 

Să-i ceară cuiva - oricui - să-i dea un răspuns? 

Dar în zadar, pentru că trupul lui sleit de puteri nu mai 
reuşi să scoată nici un sunet. 

Răsuflarea se apropie şi mai mult şi zgomotul şoaptelor se 
învolbura în jurul lui. Nervii i se întinseră la maximum când simţi 
prezenţa torţionarilor şi încercă să se facă una cu pământul, să 
dispară din calea lor. 

O lumină - orbitor de albă - se aprinse brusc şi în clipa 
aceea unică, în care vederea i se limpezi, înainte să cadă din 
nou în întuneric, zări formele. 

Siluetele care îl înconjurau din toate părţile, sufocându-l. 

Mâinile tremurânde care se terminau în gheare încovoiate, 
pregătindu-se să-l apuce. 

„E un vis, îşi spuse el. E doar un vis şi o să mă trezesc. 

Să mă trezesc în întuneric?” 


Simţi cum este săltat, ridicat de pe patul tare în care 
zăcea. 

Acum, 11 duceau de acolo. 

II duceau în camera de tortură. 

Mintea lui urlă, dar, din nou, trupul lui epuizat refuză să 
execute comenzile primite. 

Siluetele îl încercuiră, iar şoaptele se înteţiră excitate. 

Pentru prima dată, bălmăjelile se transformară în cuvinte. 

— Al meu, şopti cineva. Trebuie să-l cer. E al meu. 

Bolboroseala deveni şi mai intensă şi unghiile ascuţite i se 
înfipseră în piele. Simţi cum stomacul îi este presat de ceva tare 
şi ascuţit. Urmă un fel de pocnitură şi presiunea încetă, doar 
pentru a lăsa loc unui lucru şi mai rău. 

O durere teribilă, ce îi sfâşie pântecele de sus în jos. Ca şi 
cum... 
încercă să alunge gândul, dar imaginea se formă în 
mintea lui, împotriva voinţei sale. Era ca şi cum ar fi plutit în aer, 
privind dedesubt spre camagiul propriului trup. 

Propriul trup, spintecat de la vintre până la gât. Sângele 
se scurgea din rana căscată, prelingându-se printre intestine. 

Diafragma, tăiată în două, zvâcnea încet de parcă el ar fi 
încercat să tragă aer în plămânii ce zăceau inerţi în cavitatea 
deschisă a toracelui. 

Inima lui, pulsând sălbatic, apoi domolindu-şi ritmul, 
bătând haotic. 

Până se opri. 

Şi nu se mai mişcă! 

Murea! 

De data asta murea cu adevărat! 

Dar era doar un vis! Un coşmar din care ar fi trebuit să se 
trezească şi să fie... întuneric? 

Întunericul oribil, unde nimic, nici măcar timpul nu mai 
exista. 

Acum o simţea, simţea bezna cum se strânge în jurul lui. 
Imaginea teribilă a corpului său mutilat începea să se risipească, 
iar de undeva - chiar de deasupra lui - se ivi o rază firavă. 

Un punct care se mărea şi devenea tot mai strălucitor, dar 
care rămânea, totuşi, departe. 

Porni spre el, întorcând spatele ternarei, întunericului şi 
siluetelor fantomatice. 


Alerga acum, alerga câtâl ţineau picioarele, zburând spre 
lumină, copleşit de o senzaţie plăcută de imponderabilitate ce îl 
ridica în mijlocul oceanului alb. 

Visul, coşmarul lung din care nu aveai scăpare, ajunsese 
la final, iar el era liber. 

Liber să plutească în eternitate. 

CAPITOLUL 9 „Procedez cum trebuie, îşi spuse Caroline în 
sinea ei. Ştiu că procedez cum trebuie.” însă, în ciuda cuvintelor 
liniştitoare care îi răsunau în minte, tot era agasată de o îndoiala 
supărătoare, asemeni unei insecte băzâitoare ce nu-i dădea 
pace. Mică şi totuşi suficient de mare pentru a se simţi frustrată 
că nu reuşeşte s-o alunge. îşi privi reflexia din oglinda, convinsă 
că imaginea pe care o vedea ar trebui s-o mai potolească. 
Ridurile de îngrijorare, care se adânciseră în zona dintre 
sprâncene doar cu câteva luni în urmă, dispăruseră acum şi, 
chiar şi-aşa, fără nici un pic de machiaj, arăta la fel de tânără ca 
atunci când se căsătorise cu Brad. 

Brad. 

Da, el reprezenta una dintre cauzele neliniştii ei. Chiar 
dacă nu trecuse nici măcar un an de când murise, avea deja zile 
în care nici măcar nu se gândea la el. Nu multe, dar existau. 
însă, la urma urmei, nu era ceva normal? Doar se mărita astăzi, 
aşa că era firesc să se gândească mai mult la Tony Fleming, 
decât la Brad Evans. 

Atunci, de ce se simţea oarecum vinovată - aproape 
neloială - în privinţa pasului pe care avea să-l facă în curând? 
Dar cunoştea deja răspunsul. în primul rând, totul se petrecuse 
atât de neaşteptat. Până în momentul în care Tony intrase în 
viaţa ei, ideea de a se recăsători nici măcar nu-i trecuse prin 
cap. Chiar şi posibilitatea de a se întâlni cu un bărbat i se păruse 
aberantă, de vreme ce durerea provocata de moartea lui Brad 
nu-şi pierduse din intensitate. însă, din clipa în care mâna lui 
Tony i le atinsese pe ale ei, în liftul din clădirea Rockwell, intuise 
că se va întâmpla ceva. Totuşi, rămăsese în gardă, conştientă 
că, în ciuda interesului pentru persoana ei, o eventuală relaţie 
nu va duce oricum nicăieri. 

Dar se dovedise că el chiar îndrăgise copiii, iar ochii îi 
străluceau întotdeauna de bună dispoziţie la vederea ei. In 
prima seară, când îl invitase să mai rămână la un pahar de vin, 
după ce Ryan şi Laurie se duseseră la culcare, fusese surprinsă 


ea însăşi de uşurinţa cu care şi-a deschis sufletul în faţa lui. 
Când el îi spusese că îşi face prea multe griji, că lucrurile, în 
general, se rezolvă de la sine, nu-l prea crezuse. lar când lrene 
Delamond o sunase a doua zi şi o întrebase dacă ar vrea să se 
ocupe de reamenajarea apartamentului în care locuia împreună 
cu sora ei, Caroline fusese convinsă că e mâna lui Tony la 
mijloc. Dar nu mai avea importanţă cum obținuse slujba asta - 
comisioanele pe care le primise pentru obiectele achiziţionate 
de Irene exact în după-amiaza aceea acoperiseră, fără 
probleme, chiria pentru luna respectivă şi multe dintre facturile 
restante. 

Brusc, serviciul ei devenise mai sigur şi toată lumea se 
încredința repede că avea un adevărat fler pentru lucrurile care 
se potrivesc şi care nu. lrene îi acceptase, într-un final, până şi 
punctul ei de vedere despre vasul oribil pe care bătrâna îl 
considerase „perfect” cu numai câteva săptămâni mai devreme. 

Relaţia lor se închegase destul de repede, Tony o găsise în 
parc sâmbăta următoare, privindu-l pe Ryan în timp ce juca 
baseball, şi îşi petrecuse toată ziua alături de ea. Nu au făcut 
foarte multe lucruri împreună, dar simpla lui prezenţă îi dădea o 
stare de bine. Două săptămâni mai târziu, când fusese nevoita 
să participe la o licitaţie ca s-o ajute pe lrene să aleagă nişte 
obiecte pentru apartamentul ei, el se oferise să-l supravegheze 
pe Ryan, dimineaţa, la fotbal şi după-amiaza, la meciul de 
baseball, alăturându-se celorlalţi părinţi de weekend ca şi cum 
băiatul ar fi fost propriul său fiu, în ciuda protestelor violente ale 
lui Ryan împotriva unui astfel de aranjament. 

— De ce trebuie să fie el acolo? întrebase Ryan la sfârşitul 
cinei pe care o luaseră în acelaşi restaurant chinezesc unde se 
întâlniseră cu toţii prima dată. El nu e tatăl meu! 

— Ryan! îl admonesta Caroline. Nu e cazul să fii 
obraznic... 

— Lasă, o întrerupse Tony, aparent total indiferent la 
izbucnirea băiatului. Nu te ambala! La unsprezece ani, nu are 
nevoie de o dădacă, rosti el, făcându-i cu ochiul lui Ryan. Pe de 
altă parte, tare mi-e teamă că va trebui să mă suporţi, pentru că 
altfel s-a zis cu fotbalul şi meciul de baseball. Mamele îşi fac 
prea multe griji, dar există situaţii în care nu poţi să le 
contrazici. 


Weekendul următor, când Ryan începu să facă scandal din 
cauza mersului la tuns, Tony îi luase din nou partea. 

— De ce ar vrea să meargă un băiat la un salon de 
coafură? Se întoarse apoi spre Ryan. 

— Ce-ai spune dacă te-aş lua cu mine la frizerul meu de la 
Columbus? 

Aparent convins că o frizerie era mult mai onorabilă decât 
un coafor, chiar dacă asta însemna să meargă cu Tony, Ryan 
consimţi. Dar, în ciuda eforturilor lui Tony, fiul ei păstrase 
distanţa, iar când Caroline îi anunţase că se vor căsători, 
izbucnise furtuna. 

O furtuna care aproape o determină să se răzgândească. 

Aproape. 

— Era normal ca Ryan să se opună, îi spusese Beverly 
Amondson. Ce te aşteptai? Are abia unsprezece ani şi îi este dor 
de tatăl lui. Nu ridică obiecţii anume împotriva lui Tony Fleming, 
ci împotriva oricui. Nu vrea să-şi împartă mama cu nimeni. 

Fusese suficient ca s-o facă pe Caroline să se descurajeze 
şi, când discutase cu Tony despre asta, el o asigurase că 
înţelege perfect situaţia, dar că, indiferent de decizia ei, 
sentimentele lui pentru ea nu se vor schimba. 

— Dacă e nevoie să aşteptăm până când face optsprezece 
ani şi pleacă la facultate, atunci aşa vom proceda. O sa găsim 
noi o soluţie să ne descurcăm. 

Mulțumită lui Kevin Barnes îşi limpezise ea gândurile. O 
invitase la prânz într-o zi şi nu pierduse vremea cu subtilităţile. 

— Pentru Dumnezeu, Caroline, tipul e perfect! Dacă n-aş fi 
aşa de fericit cu Mark, m-aş da şi eu la el. Glumeam, adăugă el, 
când Caroline îl ameninţă cu un cartof prăjit. 

Apoi însă, expresia lui deveni serioasă. 

— Şi ce dacă Ryan nu-l place? Băiatul o să crească şi o să 
plece, mult mai repede decât ai crede, şi-atunci, ce-o să te faci? 
Crezi că Tony te va aştepta o veşnicie? De ce ar face-o, când tu 
nu eşti decât o mămăligă care îi permite unui puşti de 
unsprezece ani să-i controleze viaţa? Crede-mă, draga mea, va 
găsi pe altcineva - şi nu pentru că nu te mai iubeşte. El îşi 
doreşte o soţie, nu o prietena şi doar nu-ţi imaginezi că el o să 
te aştepte cuminte, în timp ce tu îi faci toate mofturile lui Ryan. 

— Dar nu-i fac toate mofturile! obiectase Caroline, dar 
Kevin se mulţumi să ofteze plictisit. 


— Poate că exagerez. Dar mai gândeşte-te, bine? Mai 
gândeşte-te! lar Caroline, după ce cugetă o vreme, hotărî că 
avea dreptate. Aşa că, în după-amiaza asta, ea şi Tony se 
căsătoreau înrr-un salon de lux de la Piaza Hotel şi, peste doar 
câteva minute, urma să iasă din apartament pentru ultima dată. 

Privirea i se îndreptă spre locul de pe măsuţa ei de toaletă 
unde stătea întotdeauna fotografia lui Brad, ochii lui urmărind-o 
în timp ce se machia şi se demachia. Oare de câte ori în lunile 
de după moartea lui nu discutase cu el, ştiind că era imposibil 
să-i răspundă, dar simţindu-i prezenţa atât de aproape? Insă, 
după ce luase hotărârea de a se căsători cu Tony, îndepărtase 
fotografia lui, punând-o alături de colecţia de lucruri pe care le 
păstra pentru vremea când Laurie şi Ryan vor creşte mai mari. 
Acum, în timp ce se farda, se trezi că vorbeşte cu el pentru 
ultima oară. 

— Spune-mi că fac ce trebuie, şopti ea. Spune-mi că nu 
greşesc. Nu primi nici un răspuns. 

Caroline şovăi înainte de a deschide uşa ce dădea în 
sufrageria apartamentului de la Piaza. Chiar şi cu uşa închisă, de 
dincolo de ea pătrundea mirosul trandafirilor ce sosiseră toată 
ziua, în buchete splendide, unul mai spectaculos decât celălalt. 

— Mi-ai zis că eşti alergic, spusese ea când îl sunase pe 
Tony, după cea de-a treia livrare. M-ai rugat să nu comand nici o 
floare, pentru că o să strănuţi toată ceremonia. 

— Şi tu m-ai crezut, replicase el. Ceea ce-mi dovedeşte că 
nu ai spirit de observaţie. N-ai băgat de seamă că eu mă opresc 
să miros trandafirii din parc? 

Până după-amiază, fiecare colţişor liber din sufragerie se 
umplu cu vaze şi, la fiecare livrare, băiatul care aducea florile îi 
înmâna şi un bilet în care erau notate instrucţiuni despre locul în 
care trebuia pusă vaza respectivă. La scurt timp, ieşi la 
suprafaţa modelul dorit: trandafirii albi, în capătul încăperii, 
unde se afla uşa de la dormitor, apoi nuanțele se schimbau de la 
roz deschis până ce culminau cu o explozie impresionanta de 
roşu strălucitor în partea opusă a camerei, unde urma să aibă 
loc ceremonia. Tony îi alesese singur pe toţi, transformând 
astfel o aşa-zisă nuntă incoloră într-o sărbătoare florală, la care 
ea visase dintotdeauna. 

Aruncându-şi o ultimă privire în oglinda ce se găsea pe 
partea cealaltă a uşii dormitorului, întinse mâna, răsuci butonul 


metalic şi păşi în sufragerie. Aici, îl găsi pe Tony, incredibil de 
arătos în fracul său, cu un trandafir roşu prins la rever. Lângă el, 
stătea Ryan îmbrăcat identic, arătând aproape ca o versiune în 
miniatură a lui Tony, numai că, spre deosebire de chipul 
zâmbitor al viitorului ei soţ, trăsăturile fiului ei erau urâţite de o 
încruntătură adâncă. Laurie se afla de partea cealaltă a lui Tony, 
într-o rochie foarte asemănătoare cu cea a Carolinei, dar nu 
identica. 

— Ar fi frumos ca tu şi Ryan să vă îmbrăcaţi la fel, îi 
spusese ea lui Tony când se hotărâseră asupra hainelor pentru 
nunta. Dar nici o femeie de pe lumea asta nu-şi doreşte să 
poarte cineva aceeaşi rochie la nunta ei. în plus, bărbaţii se 
îmbracă întotdeauna la fel. Dar când vine vorba de mame şi de 
fiice, o chestie ca asta ar fi prea mult. 

Acum însă, în timp ce se îndrepta spre Tony, îşi dori să fi 
pus în practică ideea lui Tony. Ar fi fost pur şi simplu încântător. 
O clipă mai târziu, luă mâna pe care Tony i-o întinse şi 
judecătorul pe care îl rugaseră să îi căsătorească începu scurta 
ceremonie. 

Apoi, îi dădu lui Laurie buchetul ei - o coroniţă din 
trandafiri delicaţi ale căror culori oglindeau fiecare nuanţă ce 
decora camera - şi, imediat după aceea, Tony îi strecură 
verigheta pe deget, în timp ce judecătorul rosti încet cuvintele 
magice: 

— Prin puterea cu care am fost învestit de statul New 
York, vă declar soţ şi soţie. 

Braţele puternice ale lui Tony o înlănţuiră, strângând-o 
tare la piept. Apoi îl îmbrăţişa pe Ryan şi pe fiica ei, după care 
se întoarse spre mica mulţime ce se adunase ca să ia parte la 
ceremonie. 

Kevin Barnes şi Mark Noble stăteau chiar în faţa ei. Kevin 
strălucea de parcă el însuşi ar fi fost creatorul acestei uniri. 
Claire Robinson se afla şi ea în preajma lor şi zâmbea aproape 
sincer, deşi Caroline nu era foarte sigură dacă se bucura pentru 
ea sau pentru perspectiva de a putea întâlni cel puţin şase 
rezidenţi ai complexului Rockwell, toţi potenţiali clienţi serioşi. 

Beverly Amondson şi Rochelle Newman veniseră însoţite 
de soţii lor şi mai era şi Andrea Costanza, escortată de un tip 
care părea ceva mai tânăr decât ea şi care ar fi putut fi 


considerat chiar un bărbat bine, dacă n-ar fi avut tenul acela 
tem şi umerii plini de mătreaţă. 

Pe cealaltă latură a camerei, se vedea lrene Delamond în 
mijlocul unui grup mic, alcătuit din vecinii lui Tony de la 
Rockwell. 

Inainte să apuce să discute cu cineva, Claire Robinson se 
şi apropie de ea, aplecându-se ca şi cum ar fi vrut să-i ofere unul 
dintre săruturile acelea afectate pe care Caroline nu le putea 
suferi. Dar Claire se mulţumi să-i şoptească ceva cu voce mult 
prea tare: 

— Doamna aceea de acolo este Virginia Estherbrook? 
Prezintă-mă, Caroline! Trebuie neapărat să mă prezinţi! 

— Nu crezi că ar trebui mai întâi să-mi feliciţi soţia, Claire? 
o întrebă Tony, strecurându-şi protector braţul în jurul Carolinei. 

Pentru prima dată de când îşi amintea ea, Caroline o văzu 
pe Claire Robinson roşind. Sau cel puţin aşa interpretă ea 
uşoara îmbujorare din obrajii femeii, care dispăru la fel de 
repede pe cât apăruse. 

— De ce-aş felicita-o pe femeia care l-a furat pe bărbatul 
pe care l-aş fi înhăţat eu, daca aş fi apucat să-l zăresc prima? 
răspunse Claire, revenindu-şi iute din stânjeneală. 

Apoi însă îi oferi Carolinei unul dintre cele mai 
strălucitoare zâmbete pe care le păstra numai pentru cei mai 
preţioşi clienţi. 

— Tu ştii foarte bine că te felicit şi că îţi doresc ce e mai 
bun pe lume, dar acum n-ai vrea, totuşi, să mă prezinte şi pe 
mine cineva Virginiei Estherbrook? Am admirat-o în rolurile 
Cleopatra, Porţia şi Amanda din Private Lives1 şi Dumnezeu ştie 
în câte altele. 

— Virgie? o strigă Tony, şi în partea cealaltă a camerei 
bătrâna actriţă se întoarse şi porni spre Tony, Caroline şi Claire. 
Grupul de oameni se deschise în faţa ei, aşa cum se 
despicase Marea Roşie pentru Moise, şi, un moment mai târziu, 
îşi întinse mâna, de parcă s-ar fi aşteptat ca să-i sărute cineva 

rubinul uriaş ce strălucea pe unul din degetele ei artritice. 

— Ce nuntă minunată, declamă ea, împingându-şi mâna în 
cea a lui Tony. Aproape că mă face şi pe mine să mai încerc o 
dată. 

Se întoarse spre Caroline, zâmbind fericită. 


— Dar tu deja l-ai luat pe bărbatul pe care l-am dorit 
întotdeauna, dar nu l-am putut avea, aşa că presupun că o să- 
mi trăiesc restul zilelor care mi-au mai rămas, ca o smochină 
bătrână şi singură, uscându-mă din ce în ce mai tare în adierea 
vântului de iarnă. Asta e cumva o replică dintr-o piesă? Dacă nu, 
atunci ar trebui să fie. 

În cele din urmă, se întoarse şi spre Claire. 

— Nu cred că ne-am cunoscut. 

Îşi întinse mâna înnobilată cu rubin pentru a doua oară şi, 
timp de o clipă - doar o clipă —, Caroline crezu că patroana ei 
chiar o va săruta. 

— Eu sunt Claire Robinson, zise ea. Nu ştiţi ce plăcere este 
pentru mine... Am fost admiratoarea dumneavoastră aşa de 
mulţi ani... 

Zâmbetul Virginiei Estherbrook se răci puţin. 

— Ei, sper că nu chiar atât de mulţi ani, rosti ea pe un ton 
mai îngheţat decât zâmbetul. 

— Oh, eu... eu n-am vrut să spun asta, se repezi Claire. Eu 
voiam... adică, atunci când aţi interpretat rolul Lady Teazle2... 

— Mi-e teamă că te referi la Helen Hayes, i-o reteză 
actriţa, întorcându-se spre Caroline. Unde, Doamne, iartă-mă, ai 
găsit-o pe creatura asta încântătoare? 

Private Lives, piesa de teatru a autorului Nowel Cohrad, 
scrisă în 1930 (n.tr.) 2 Lady Teazle, personaj din comedia The 
School for Scandal a autorului Richard Brinsley Sheridan. (n.tr.) 

Se opri doar atât cit să-i permită lui Claire să se relaxeze, 
apoi continuă: 

— Presupun că e una de-a voastră, pentru că una de-a 
noastră nu e în nici un caz. 

Emfaza cu care rosti cuvântul „noastră” fusese suficient 
de evidenta pentru a o face pe Claire să tresară. 

— Îmi cer scuze, începu Claire. Chiar n-am vrut să... 

Dar Virginia Estherbrook o concedie cu un gest din mână. 

— Sunt convinsă. Oamenii ca tine nu spun niciodată 
intenţionat ceva rău, corect? Nu-ţi mai face griji, draga mea... 
Totul e bine când se termină cu bine. lar asta, draga mea, într- 
adevăr, este o replică dintr-o piesă şi, dacă nu mă înşel, e chiar 
o replică de final. 

Se mai uită încă o dată la Claire, numai că acum nu-i mai 
întinse mâna. 


— Sunt încântată, draga mea. Sper să mai trăiesc suficient 
de mult ca să mă mai vezi şi altă dată. 

Se opri o secunda, apoi adăuga răspicat alte două cuvinte: 

— Pe scenă. 

Dispăru îndată, pierzându-se în mulţime atât de repede, 
de parcă nici n-ar fi fost vreodată acolo. 

— Oh, Dumnezeule, gemu Claire Robinson. Mă simt ca o 
idioată! 

— Nu-ţi mai face atâta sânge rău, o linişti Tony. Lătratul 
Virginiei e mai rău decât muşcătura ei. 

Brusc, uşile apartamentului se deschiseră şi apărură şase 
ospătari, care cărau tăvi cu şampanie şi aperitive, aşa că 
petrecerea porni de îndată. Caroline, încadrata de soţul ei şi de 
cei doi copii, începu să treacă de la un grup la altul. Spre 
uşurarea ei, toată lumea părea să se împace foarte bine. Laurie 
şi Rebecca Mayhew se retrăseseră într-un colţ, pălăvrăgind 
despre lucruri specifice vârstei lor. Totuşi, Rebecca părea atât 
de palida, încât Caroline se întreba cum de poate sta în picioare. 

Apoi, cu colţul ochiului, o zări pe Andrea Costanza, retrasă 
pe marginea unei canapele. Pe chipul ei nu se vedea nici măcar 
un strop din fericirea pe care o afişau toţi ceilalţi. Croindu-şi 
drum printre oaspeţi, Caroline se aşeză lângă ea. 

— Haide, descarcă-te, spuse ea. Ce s-a întâmplat? Andrea 
tresări atât de tare, de parcă atunci realiză prezenţa prietenei 
ei. 

— Nimic, rosti ea puţin cam precipitat. 

— Trebuie să fie ceva, insistă Caroline. Arăţi de parcă ai fi 
la o înmormântare, nu la o nuntă. 

— Oh, Doamne, îmi pare rău, spuse Andrea. Doar că. 
Şovăi, apoi scutură din cap. 

— Nu, nimic. Serios. Sunt sigură că tu şi Tony veţi fi foarte 
fericiţi. Caroline o privi direct în ochi. 

— Dar nu te bucuri pentru mine. Andrea ridică din umeri. 

— lartă-mă. Numai eu sunt de vină. Se chinui apoi să 
zâmbească. 

— Poate că Bev are dreptate... poate că sunt geloasa 
pentru că voi toate aţi avut câte doi soţi, iar eu n-am fost în 
stare să-mi găsesc unul. 

Caroline dădu din cap. 


— Nu-i vorba despre asta. Ci despre Tony. Nu ţi-a intrat 
deloc la inimă. 

— Nu îmi displace, începu Andrea, dar Caroline o 
întrerupse. 

— A nu displăcea pe cineva nu este acelaşi lucru cu a-l 
plăcea. 

— Ce pot să spun? întrebă Andrea, oftând. Probabil că nu 
e nimic... doar că... 

Aproape împotriva voinţei ei, privirea i se îndreptă spre 
Rebecca Mayhew. Deşi Alicia Albion o asigurase că fata se 
simţea mai bine, ei i se părea că nimic nu se schimbase; 
dimpotrivă, Rebecca arăta parcă şi mai palidă şi mai slabă decât 
primăvara trecuta. Şi lucrul acesta o neliniştea pe ea. Asta şi 
senzaţia ciudată pe care i-o inspira clădirea în care Caroline 
urma să se mute. Dar ce ar trebui să spună? Să-i zică Carolinei 
că îşi făcea griji pentru Rebecca? De ce? Ce legătură avea cu 
Caroline? într-un final, se decise să vorbească: 

— Nu e nimic, rosti ea. E nunta ta şi s-ar cuveni să mă 
bucur pentru tine, iar, dacă tu eşti fericita, atunci sunt şi eu. Se 
ridică în picioare. Hai să bem nişte şampanie. Să sărbătorim. 

Dar, chiar înainte de a face semn unui chelner, o voce se 
ridică deasupra murmurului ce umplea încăperea. Vocea lui 
Ryan. 

— Nu sunt fiul tău! ţipă el. Nu eşti tatăl meu şi nu o să fii 
niciodată! Când uşa de la dormitor se trânti, oaspeţii tăcură şi 
Caroline simţi cum toate privirile se aţintesc, brusc, spre ea. 

„O să fie bine, îşi spuse ea, grăbindu-se spre dormitor ca 
să afle ce s-a întâmplat mai exact. Trebuie să fie bine.” Intră în 
cameră, unde Ryan îi arunca o privire furioasă. 

— Îl urăsc, spuse băiatul. îl urăsc şi o să-l urăsc 
întotdeauna. Apropiindu-se de băiatul ei, Caroline îl îmbrăţişa şi 
îl strânse tare la piept. 

— Oh, iubitule, nu spune asta. Tony ne iubeşte. Ne iubeşte 
pe toţi. Deşi Ryan nu scoase nici un cuvânt, Caroline îl simţi cum 
se încordează şi intui că el nu credea în vorbele ei. Şi totuşi, 
lucrurile o să meargă bine. 

Se va ocupa personal de asta. 

CAPITOLUL 10 

Andrea Costanza bătea darabana cu degetele pe biroul ei 
de aproape o jumătate de oră şi, deşi ea de-abia dacă îşi 


conştientiza gesturile, colegii aproape că îşi ieşiseră din minţi de 
nervi. In cele din urmă, Nathan Rosenberg, al cărui birou era 
plasat chiar în faţa ei şi singurul lucru care-i despărţea era un 
paravan scund de metal, hotărâse că nu mai poate suporta. 
Ridicându-se de pe scaun, se duse la capătul biroului şi se uită 
peste paravan. Andrea avea privirea pierdută în gol, iar mâna 
dreaptă i se odihnea pe birou, în timp ce degetele băteau 
tacticos şi ritmat pe suprafaţa mesei. 

— Gata cu darabana, că ne-a ajuns, spuse el. 

Andrea, speriata de întreruperea neaşteptată, sări brusc în 
picioare, iar zgomotul scos de degetele ei încetă. 

Un val de urale se ridică din birourile alăturate şi Andrea îl 
privi vinovată. 

— Oh, Dumnezeule, trebuie să scap de ticul ăsta! spuse 
ea. Nici măcar nu-mi dau seama că fac aşa. 

— Faci aşa ori de câte ori eşti îngrijorata, îi zise Nathan. 
Ce problemă ai? 

Andrea oftă. 

— Rebecca Mayhew. 

Nathan îşi dădu ochii peste cap. 

— Of, biata Rebecca, ce amărâta e ea cu un apartament 
fabulos în Central Park West şi cu o pereche de părinţi sociali 
care o iubesc mai mult decât m-au iubit ai mei pe mine. îţi 
înţeleg perfect îngrijorarea. 

Andrea îi ignoră sarcasmul. 

— Întocmai. Am senzaţia că e ceva în neregula, îşi înclină 
puţin capul. 

— Ai fost vreodată în Rockwell? 

— Oh, desigur, replică Nathan. Virginia Estherbrook mă 
invită la cocktailuri de fiecare dată. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Isuse, Andrea. De ce naiba să mă fi dus vreodată în 
clădirea aia? 

— Ei bine, există ceva ciudat acolo, oftă Andrea. Ştii ce 
înseamnă o clădire bolnavă, nu? 

— Normal. Am lucrat într-una, la un moment dat, chiar în 
centru. Un zgârie-nori uriaş unde toate ferestrele erau ermetic 
închise şi nu puteai respira aer curat. Apoi, a intrat ceva în 
instalaţia de aer condiţionat şi toată lumea s-a îmbolnăvit. 


— Dar asta se întâmplă numai în clădirile noi, aşa e? 
Nathan îşi desfăcu mâinile neajutorat. 

— Arăt eu a inginer? Presupun că se poate întâmplă în 
orice fel de clădire. De ce? 

— Am văzut-o pe Rebecca ieri şi. Ezită, apoi ridica din 
umeri. 

— Of, probabil că doar imaginaţia mea e de vină. 

Nathan ieşi din biroul său şi se trânti pe scaunul de lângă 
Andrea. 

— Dacă eşti îngrijorată, atunci trebuie să ai tu motivele 
tale. Spune-mi ce se petrece. 

— Păi, asta-i chestia. Nu se petrece nimic. Cel puţin, nimic 
palpabil. Rebecca e înnebunită după familia Albion, iar ei sunt 
pur şi simplu îndrăgostiţi de ea. Dar pluteşte ceva nefiresc în 
clădirea aia şi Rebecca e bolnavă mai tot timpul. 

Nathan îşi arcui sceptic sprinceana stingă. 

— Tot timpul? repetă el. Mai exact, te rog. 

— Ei bine, când am văzut-o la sfârşitul primăverii, era în 
pat, din cauza unei gripe. leri, arata la fel de rău, de parcă nu şi- 
ar fi revenit nici acum. 

— Poate că s-a îmbolnăvit din nou. 

Andrea încuviinţă din cap, dar nu foarte convingător. 

— E posibil. Asta îmi tot spun şi eu. Dar nu arată deloca 
copil sănătos. 

— Cum adică? 

— E prea slabă. şi palidă. 

Nathan Rosenberg îşi încrucişa braţele peste piept. 

— Bine, Andrea, hai să ne lămurim. Cu toţi copiii din oraşul 
ăsta, care locuiesc în nişte magherniţe şi ai căror părinţi sociali 
nu urmăresc decât să câştige bani de pe urma lor, de ce naiba 
îţi faci griji pentru Rebecca Mayhew, care a nimerit în borcanul 
cu miere? In cazul celor mai mulţi copii, obezitatea este o 
problemă. Şi ce-i cu „palidă” ăsta? Zici că vorbeşti de vreun 
roman victorian. Ce te preocupă, mai exact? 

Andrea începu să bată din nou darabana cu degetul, dar 
se opri imediat. 

— Ţi-am mai spus... nu ştiu exact. Totul pare dubios. 

Unul după altul, pomi să înşire lucrurile legate de clădire 
care nu-i plăceau, de la holul principal până la liftul antic, 
covoarele ponosite şi zugrăveala ce se cojea. 


— Ceea ce înseamnă că au o administraţie zgârcită, care 
nu vrea să aranjeze decent locul, protesta Nathan Rosenberg. 

— Nu mă refer doar la clădire. Mai e şi doamna Albion, 
doctorul, vecinii şi... 

Rosenberg ridică o mână pentru a potoli avalanşa de 
cuvinte. 

— Stai! Doctorul? Ce doctor? 

— II cheamă Humphries, replică Andrea. L-am văzut de 
două ori. Prima dată, vara trecută, la familia Albion. El tocmai 
venea când eu plecam şi mi-a aruncat o privire extrem de 
stranie. Adică, nu mă mai văzuse niciodată, dar s-a uitat la mine 
ca şi cum aş fi fost un fel de... nu ştiu... un fel de duşman, cam 
aşa ceva. 

— A venit la familia Albion, zici? întrebă Rosenberg. Au 
găsit un doctor care să facă vizite la domiciliu? 

Rânji. 

— Asta da, ciudăţenie! 

— Serios, chiar a fost bizar, insista Andrea. Se pare că 
locuieşte în clădire, aşa că nu e o chestie atât de neobişnuită să 
se ducă acasă la pacienţi. Problema e că nu găsesc nici un spital 
din New York, unde să aibă el cabinet şi nici nu l-am găsit listat 
în cartea de telefon. 

— Poate că e pensionat şi le-a făcut o favoare?! 

— Dacă s-a pensionat şi a renunţat la licenţa sa, atunci nu 
mai are dreptul de practica, aşa ca nu poate fi vorba de nici o 
favoare. 

— Şi ce vrei să iaci, să le iei fata doar pentru că părinţii ei 
sociali au chemat un doctor, atunci când a fost bolnavă? 

Andrea îi aruncă o privire furioasă. 

— Nu, nu vreau să fac asta. intuiţia îmi spune că acolo se 
ascunde ceva şi vreau să aflu ce anume. 

Rosenberg se uită direct în ochii ei. 

— De ce am senzaţia că nu mi-ai povestit totul? 

Andrea păstră tăcerea timp de câteva secunde, apoi 
încuviinţă din cap. 

— Mai e şi prietena mea cea mai bună, adăugă ea. Ştii 
despre cine vorbesc, nu? Caroline, colega mea de la facultate? 

Nate Rosenberg dădu din cap afirmativ. 

— S-a căsătorit ieri. Cu un tip care locuieşte în Rockwell. 
Rosenberg fluieră uşor. 


— Se pare că s-a aranjat. 

— Eu i-am zis să-l părăsească. Mă rog, nu neapărat să-l 
părăsească, dar, prima dată când mi-a relatat întâlnirea lor, am 
rugat-o să nu se mai vadă cu el. Evident că nu m-a ascultat. 

— De ce-ar fi făcut-o? Ştii ceva despre tipul ăsta? Are vreo 
legătură cu Rebecca Mayhew? 

Andrea negă din cap. 

— E doar o senzaţie pe care o am şi atât. Nimic concret. 
Dar, imediat ce prietena mea se întoarce din luna de miere, ea 
şi copiii ei se vor muta acolo. 

Rosenberg afişă o expresie exagerată de oroare. 

— Acum înţeleg de ce eşti aşa de îngrijorată. Adică, 
imaginează-ţi şi tu... să te muţi cu soţul tău după ce te 
căsătoreşti! Zguduitor! 

Andrea aruncă în el cu un creion. 

— Nu vrei să încetezi odată? 

— Bine, bine, răspunse Nate, ridicându-şi mâinile, ca şi 
cum ar fi vrut să se apere împotriva unor alte atacuri. Uite ce-o 
să fac. Luăm cina împreuna diseară, iar eu o să încerc să aflu 
câte ceva despre tipul ăsta... cum spuneai că-l cheamă? 
Ffumphrey? 

— Humphr/es, îl corectă Andrea şi îi repeta numele pe 
litere. 

— Şi pe tipul care s-a căsătorit cu prietena ta cum îl 
cheamă? 

— Fleming. Anthony Fleming. 

Nate Rosenberg adăuga cel de-al doilea nume la nota cu 
numele doctorului, apoi se întoarse la biroul său şi, un moment 
mai târziu, se aşeză în faţa calculatorului, tastând rapid. 

După ce încerca să se concentreze asupra altui caz decât 
cel al Rebeccăi Mayhew, Andrea se întreba daca zgomotul scos 
de degetele ei când bătea darabana era tot atât de deranjant ca 
zgomotul făcut de Nate Rosenberg, în timp ce tasta la 
calculator. Ajunse la concluzia ca, probabil, aşa era şi se hotărî 
să depună toate eforturile pentru a scăpa de acest tic. Dar, un 
moment mai târziu, pe când se întreba cum să procedeze cu un 
băiat de doi ani, a cărui mama pretindea că fiul ei este 
„incorigibil”, degetele ei îşi reluară prostul obicei. 

— Uite care-i treaba, îi spuse Nathan Rosenberg în seara 
aceea când stăteau aşezaţi unul în faţa celuilalt într-un mic 


restaurant de pe Amsterdam Avenue. Theodore Humphries este 
doctor, dar nu MDL. Este specializat în osteopatie şi 
homeopatie, ceea ce-l face şi mai puţin popular la marea 
majoritate a spitalelor pe care le cunosc. 

— Dar are dreptul să practice medicina? 

— Absolut, replică Rosenberg. De fapt, s-ar putea să merg 
şi eu la el. Când eram copil, medicul nostru de familie era 
osteopat şi, dacă n-ar sta atât de departe, în Long Island, şi 
acum m-aş duce la el. 

— Dar nu e MD, insistă Andrea. Rosenberg ridică din 
umeri. 

— Depinde ce înţelegi tu prin asta. MD-ii nu puteau să-i 
înghită pe doctorii ca el. în California au încercat la un moment 
dat să-i elimine de tot. însă doar pentru că A. M. A.2 nu-i place, 
nu înseamnă şi că sunt nişte doctori proşti. Este doar o altă 
perspectivă asupra medicinei. Cât despre homeopatie, există o 
grămadă de oameni care cred în ea, dar şi mai mulţi care nu o 
fac. 

— Aşadar? 

— Aşadar, medicina e ca orice alt lucru - te hotărăşti 
singur ce ţi se potriveşte şi ce nu. în ţara asta, noi ne dăm în 
vânt după modelul MD - „Doctor of Medicine” (medic 
alopat)/vs/DO - „Doctor of Osfheopatic Medicine” (doctor 
osteopat) - (n.tr.) 

A.M.A. 

— American Medical Association” (Asociaţia Medicilor 
Americani) - (n.tr.) microbilor şi al medicamentelor. în alte părţi, 
chestii ca acupunctura sau terapia naturista sunt la mare preţ. 
Andrea îl privi fix. 

— Să înţeleg că nu te deranjează faptul că familia Albion 
nu a chemat un doctor real pentru Rebecca? 

— Măi, tu n-ai ascultat ce-am spus? El este doctor. Doar că 
nu un MD. 

— Şi despre Anthony Fleming? întrebă Andrea, 
cunoscându-l prea bine pe Nate Rosenberg, ca să-şi dea seama 
că nu ajungea nicăieri dacă mai continua să-l contrazică în ceea 
ce-l priveşte pe doctorul Humphries. 

— N-am aflat prea multe. Are o firmă de investiţii pe West 
Fifty-third. Cam atât. 


— Şi despre fosta lui soţie? întreba Andrea. Unde e ea? 
Nate se încruntă. 

— Care fosta soţie? N-am găsit nimic despre nici o soţie. 
Andrea dădu ochii peste cap. 

— Dar ce-ai făcut, l-ai căutat în Pagini Aurii'? Ştiu c-a avut 
o soţie... mi-a spus Caroline. Şi doi copii, cred. 

Nate Rosenberg îşi întinse mâinile, descurajat. 

— Eu ţi-am spus numai ce am descoperit... conform 
surselor mele, tipul e curat. Nu foloseşte decât doua cărţi de 
credit şi achita plăţile în fiecare lună. N-are nici o datorie. 

— Nici la Rockwell n-ai găsit? 

— Nu. Nu exista nici o menţiune legată de soţie sau de 
copii. 

— Dar n-are sens, rosti Andrea. 

— Şi dacă nu a fost căsătorit cu femeia? Dacă au trăit doar 
împreună? Chicoti când văzu dezamăgirea de pe chipul colegei 
lui. 

— Isuse, Andrea, mă faci să cred că ai fi fost mai fericită 
daca ţi-aş fi spus că prietena ta s-a măritat cu un criminal. 

Andrea râse cu gura până la urechi. 

— Chiar aşa rea sunt? 

— Ba deloc, replică Nate. Dar trebuie să te avertizez că, 
de data asta, cauţi necazul cu luminarea. 

— Poate că da, oftă Andrea. 

Dar, chiar când rosti cuvintele, realiză că nici ea nu credea 
ce spune. 

CAPITOLUL 11 

La uşă se auzi un ciocănit uşor, după care aceasta se 
întredeschise suficient pentru ca Rebecca s-o zărească pe Alicia 
Albion. 

— E în regulă, mătuşă Alicia. M-am trezit. 

împinsă de umărul Aliciei, uşa se deschise şi mai larg şi 
femeia intră cu spatele în camera, purtând o tavă în mâini. 
Rebecca adulmecă aroma unei prăjituri cu scorţişoară şi, când 
Alicia se întoarse cu faţa, văzu aburul îmbietor ce se ridica în aer 
din ceaşca de argint folosită mereu de mama ei adoptivă pentru 
a-i aduce ceaiul, pe care Rebecca se temea întotdeauna să nu o 
scape pe jos. Până acum, nu se întâmplase aşa ceva, dar îi 
puteai aprecia valoarea cu ochiul liber. 


— E doar o ceaşca veche de ceai, o asigurase Alicia, prima 
dată când i-o adusese şi Rebecca refuzase s-o atingă. Dacă a 
rezistat până acum, bănuiesc că nu va păţi nimic, nici măcar 
dacă îţi va aluneca printre degete. Scopul ei este să fie folosită, 
nu doar admirată. 

Aşa că Rebecca o ridicase delicat, apucându-i toarta cu 
atâta putere, încât i se albiră încheieturile de la degete, 
folosindu-şi cealaltă mână pentru a o sprijini, aşa cum văzuse că 
face mereu Alicia. 

— Domnişoara Delamond a pregătit rulourile cu 
scorţişoară, spuse Alicia, aşezând tava pe masa de lângă 
scaunul Rebeccăi. Nu-i aşa că arată apetisant? 

— Mai e aici? întreba Rebecca, privind nesigură spre 
prăjitură. Deşi rulourile cu scorţişoară ale domnişoarei 
Delamond miroseau întotdeauna minunat, aveau un gust ciudat 
- aproape amar - care îi provoca fetei o uşoară greață. Totuşi, 
mai bine îi era puţin rău, decât să rănească sentimentele 
doamnei Delamond, aşa că luă o muşcătură din prăjitura caldă. 

Alicia clătină din cap. 

— Sora ei nu se simte prea bine în dimineaţa asta. Dar mi- 
a zis că, dacă îţi plac, mai are o grămadă. 

Alicia se aşeză pe scaunul cu spătar aflat de partea 
cealaltă a mesei, îi turnă o ceaşcă cu ceai, apoi îi aruncă o 
privire cercetătoare. 

— Cred că araţi mult mai bine astăzi, se pronunţa ea. Ţi-ai 
luat medicamentul pe care ţi l-a lăsat doctorul Humphries? 

Rebecca încuviinţă din cap. 

— Într-adevăr, mă simt mult mai bine. Pun pariu că mâine 
o să fiu în stare să fac o plimbare în parc. 

— Ar fi extraordinar, rosti Alicia, uitându-se pe fereastră. 
Frunzele copacilor începeau să se ofilească şi să-şi piardă, puţin 
câte puţin, din aspectul viu colorat, şi oamenii din parc păreau 
că se mişcă lent în căldura zilei de august târziu. Camera 
Rebeccăi păstra în continuare o răcoare plăcută şi, când Alicia 
ridică exemplarul uzat din Anne ofGreen Gables1 pe care ea şi 
fata îl citiseră în ultimele două săptămâni, aproape că se bucură 
că Rebecca nu se simţea încă destul de bine pentru a merge 
afară. 


— Unde am rămas? întrebă ea, deschizând cartea. Aha, 
uite aici. Capitolul treizeci şi şapte: Numele morţii. „Matthew, 
Matthew, ce s-a întâmplat? Matthew, eşti bolnav?” 

Dar, înainte de a mai apuca să citească în continuare, 
Rebecca o întrerupse: 

— Nu, spuse fetiţa. Nu-mi place capitolul ăsta. Alicia se 
încruntă. 

— Dar nici măcar nu ştii ce se va întâmpla. 

— Matthew moare, replică Rebecca. Am citit azi-noapte, 
după ce m-am băgat în pat. M-a întristat... După aceea m-am tot 
gândit că Matthew era unchiul Max şi am început să plâng. 

Alicia puse cartea deoparte. 

— E doar o poveste, Rebecca. 

— Ştiu. Dar e atât de îngrozitor că oamenii trebuie să 
moară. Dacă tu sau unchiul Max... 

Glasul i se frânse şi ochii i se umplură de lacrimi. 

Anne ofGreen Gables, carte a scriitoarei Lucy Maud 
Montgomery (n.tr.) 

— Nu-ţi mai face griji, o linişti Alicia. N-o să murim. Nici 
unchiul Max, nici eu şi nimeni care ţine la tine. 

Luă din nou cartea. 

— Uite ce zic eu... trecem direct la următorul capitol. 
Bine? Brusc, Rebecca nu mai era atenta la ea. Se ridică şi se 
duse direct la fereastră, luptându-se să salte geamul în sus. 

— Au sosit! spuse ea, chinuindu-se cu zăvorul. Mătuşă 
Alicia, au sosit! 

— Cine? întrebă Alicia, dând drumul cărţii pe masă şi 
sărind în picioare. 

— Laurie! Laurie şi Ryan! S-au întors! 

Reuşind în sfârşit să desfacă zăvorul, fata saltă geamul şi 
se aplecă în afară. 

— Laurie! strigă ea. Laurie! Aici, sus! 

— Rebecca, fii atentă! ţipă Alicia, apucând-o pe fată de 
mijloc şi trăgând-o înapoi. 

— Pot să mă duc jos s-o văd pe Laurie? îi ceru ea. Te rog! 
Alicia ezită doar pentru o secundă. 

— Sigur că poţi, spuse ea. Dar să nu stai prea mult... 
poate vor să se odihnească puţin. 


Tony Fleming tocmai se pregătea să descuie uşa 
duplexului său de la etajul al treilea, când Rebecca Mayhew 
cobori în goană scările. 

— Laurie! Te-ai întors! Cum ai petrecut? Cum a fost 
Mustique? Trebuie să-mi povesteşti totul! Oh, nici nu-mi pot 
imagina cum e să călătoreşti într-un loc ca ăsta. 

— Şi noi? întrebă Tony. Nici măcar un salut nu merităm? 
Rebecca se înroşi stânjenită. 

— Imi pare rău, domnule Fleming... N-am vrut să fiu 
nepoliticoasă. Bună ziua, doamnă Fleming. Salut, Ryan. 

Dar, chiar înainte să apuce cineva să răspundă, ea se 
întorsese deja spre Laurie. 

— Pot să văd şi eu camera ta? 

Laurie şovăi. Era de-abia a treia oară când intra în 
apartamentul uriaş al tatălui său vitreg şi pentru prima data 
după nuntă, pentru că în noaptea aceea rămăseseră cu toţii în 
hotelul Piaza, apoi zburaseră direct spre Marea Caraibelor în 
dimineaţa următoare, la casa pe care o închiriase Tony pentru 
ei, pe o insula mică numită Mustique. Casa, o căbănuţă galbenă 
în stil victorian cu ornamente albe şi un perete întreg deschis 
spre mare, avea propria piscină cu apă de mare, o plajă privata, 
un bucătar, o menajera şi un grădinar. Timp de doua săptămâni, 
nu făcuseră nimic altceva decât să stea la plajă în jurul 
bazinului, să se scufunde în mare sau să meargă la surfing. 
Avea încă mintea plină de imaginile palmierilor şi ale 
bungalourilor risipite pe mica insulă, iar acum, când se întorsese 
în oraşul în care totul ar fi trebuit să i se pară familiar, lucrurile 
erau diferite. în loc să se îndrepte spre apartamentul lor de pe 
76* Street, veniseră direct în Central Park West. 

— Nu mergem acasă? întrebase Ryan când limuzina care îi 
aşteptase la aeroport cotise pe 71st Street, în loc s-o ia spre 
77lh Street. 

— Mergem la noua noastră casă, îi explicase mama lui. 
Nu-ţi mai aminteşti? De aceea am împachetat totul înainte de 
nuntă. Lucrurile au fost mutate, în timp ce noi eram în vacanţă. 
în vechiul nostru apartament locuieşte altcineva acum. 

Când limuzina parcă în faţa clădirii Rockwell şi Ryan privi 
nervos pe geam la faţada ei întunecata, Laurie de-abia reuşise 
să se abţină să nu râdă, atât de evident era faptul că fratele ei 


îşi amintea toate poveştile pe care ea şi prietenele ei i le 
spuseseră de-a lungul anilor. 

— Eşti prea speriat ca să intri? îl tachinase ea. Ţi-e frică să 
nu te înhaţe trolul? 

Mama ei îi aruncase o privire furioasă, dar Tony izbucnise 
în râs. 

— Întotdeauna am crezut că Rodney e puţin ciudat. Acum 
am înţeles şi de ce. 

Dar, chiar dacă îl necăjise pe Ryan cu poveştile, adevărul 
era că şi ea se simţea oarecum nervoasa la gândul că urmează 
să se mute în apartamentul tatălui său, iar acum, când stătea 
chiar în faţa uşii noului cămin, realiza că nici măcar nu ştie unde 
va fi camera ei. 

Citindu-i parcă gândurile, Tony înclină capul spre scara 
imensă din antreul apartamentului ce ducea către etajul 
superior. 

— Sus, apoi până în capătul holului. Uşa de pe dreapta. 

Laurie zâmbi stânjenită spre Rebecca, apoi se întoarse 
spre mama ei. 

— Ai ceva împotrivă? 

— Sigur că nu, răspunse Caroline. Dar ia-ţi şi valiza, bine? 
Trăgând amândouă de valiza lui Laurie, cele două fete porniră 
să urce scările şi, când ajunseră pe palierul spaţios, suficient de 
mare pentru a adăposti o canapea şi două şezlonguri, Rebecca 
privi în jur la rafturile de bibliotecă ce se ridicau până la tavan şi 
la scara de lemn pe rotile, care putea aluneca de-a lungul 
zidului, înlesnind accesul chiar şi la porțiunile cele mai înalte. 

— Locul ăsta este uriaş, şopti ea. E de două ori mai mare 
decât apartamentul mătuşii Alicia şi al unchiului Max. 

Străbătură holul lung şi larg, apoi poposiră, în sfârşit, în 
faţa ultimei încăperi de pe partea dreaptă. Când Laurie împinse 
uşa, Rebecca chiui entuziasmată. 

— E chiar sub camera mea. Putem să ne trimitem diverse 
lucruri prinlr-un coş legat de o sfoară! 

Dar Laurie de-abia o auzi, pentru că aspectul camerei o 
bulversase. Era imensă, avea aproape cincisprezece metri 
pătraţi şi foarte înaltă, aproape de trei ori cât ea. Un candelabru 
din alamă şi cristal atârna chiar în mijlocul încăperii, iar un pat 
cu baldachin - înconjurat de draperii grele din catifea - stătea 
lipit la perete. Când apăsă întrerupătorul demodat, pentru a 


pune în funcţiune candelabrul, becurile acestuia răspândiră o 
lumină slabă, care de-abia reuşi să mai risipească întunericul din 
odaie, iar puţinele raze parcă se pierdură înghiţite de tapetul 
închis la culoare şi atât de tocit, încât pe alocuri deja scotea la 
suprafaţă tencuiala mucegăita de dedesubt. 

Când Laurie întinse mâna şi atinse tapetul încreţit, acesta 
se crăpă sub degetele ei şi pe jos căzu puţină tencuială. 

Cu excepţia patului, mobila din cameră era din vechiul 
apartament. Şifonierul, care părea atât de mare în fostul ei 
dormitor, fusese proptit pe peretele opus, arătând mic şi oropsit, 
ca şi cum s-ar fi simţit stânjenit sa aterizeze într-o încăpere atât 
de mare. 

Biroul şi scaunul ei erau şi ele prezente, părând la fel de 
singure şi părăsite, asemeni şifonierului. 

Deschise uşa de la dulapul din perete şi îşi găsi acolo 
toate hainele, dar, în loc să umple întregul spaţiu, abia daca 
ocupau un sfert din el. Pantofii ei fuseseră înşiraţi pe unul dintre 
cele şase compartimente construite la unul din capetele 
garderobei. 

Deşi toate lucrurile sale se găseau acolo şi camera 
depăşea orice închipuire în ceea ce priveşte dimensiunile, Laurie 
Evans aproape că izbucni în plâns. 

CAPITOLUL 12 

Era după-amiază târziu şi, când închise uşa în urma celui 
care spera ea să fie ultimul oaspete, Caroline se simţi de parcă 
ar fi muncit din greu în cele două săptămâni care trecuseră şi nu 
s-ar fi relaxat, lungită la soare, pe o insulă din Caraibe. lar ziua 
de mâine şi weekendul viitor aveau să fie şi mai rele. Luni 
începea şcoala şi de aceea îi zorise să vină acasă mai devreme, 
în loc să rămână în Mustique până duminică. 

— Am nevoie de o zi de vineri şi de un weekend şi, cu 
asta, am încheiat discuţia, îi spusese ea lui Tony, care fusese tot 
atât de insistent ca şi copiii când o imploraseră să mai stea 
câteva zile pe insulă. Aşa că miercuri plecăm acasă şi nu mai 
vreau să aud nici un fel de lamentări din partea voastră. 

Insă, din clipa în care sosiseră şi Rebecca Mayhew 
coborâse să-i vadă, chiar înainte să apuce să deschidă uşa, 
şuvoiul de vizitatori nu se mai opri; era ca şi cum un magnet 
uriaş îi atrăgea pe oameni direct la uşa lor. După Rebecca, 
sosiră Alicia şi Max Albion, cerându-şi mii de scuze pentru 


invazia fetei lor, dar aducând cu ei o supieră uriaşă, din care se 
insinua un miros aparte. 

— E doar supă de pui, se scuză Alicia. Şi ştiu că e atât de 
cald astăzi, încât probabil că nici nu vreţi să gustaţi, dar este 
specialitatea mea şi n-am putut să rezist să nu vă prepar şi vouă 
puţină. Dacă nu vreţi, puteţi s-o aruncaţi; stat sigură că aşa face 
toată lumea. 

— N-o aruncă nimeni, iar tu ştii asta foarte bine, îşi asigură 
Max soţia, când Caroline luă supiera. Supa de pui a Aliciei este 
faimoasă. lar eu i-am adus băiatului ceva special. 

Ryan. care nu plecase cu fetele sus, la etajul 
apartamentului, se strinse mai aproape de mama lui, 
strecurându-şi mâna în cea a Carolinei în timp ce privea 
suspicios spre sacoşa de plastic cu logoul Federaţiei Sportive, 
oferită de Max Albion. 

— E-n regulă, spuse Caroline, desfăcându-şi uşor palma. 

Ryan se apropie neîncrezător de Max Albion şi, după ce 
luă sacoşa, o deschise atât de grijuliu de parcă s-ar fi aşteptat 
ca un şarpe ascuns în interiorul ei să se repeadă spre el. Dar, 
când văzu ce este înăuntru, suspiciunea de pe chipul lui se 
transformă în uimire. 

— Oau, şopti el, scoțând la iveală o mănuşă de baseball, 
pe care şi-o trase imediat pe mână. E grozavă! 

Apoi băiatul o ridică, arătând-o mamei lui. 

— Uite! E aia pe care mi-am dorit-o! 

Dar Caroline recunoscuse mănuşa de baseball Wilson la 
fel de repede ca şi Ryan - ultima dată o văzuse cu o zi înainte 
de nuntă, când Ryan o târâse la sediul Federaţiei Sportive de pe 
57* Street, pentru a nu ştiu câta oară în vara asta, explicându-i 
încă o dată de ce nu poate trăi fără mănuşa aceea de baseball. 
Eticheta cu preţul de cinci sute cincizeci de dolari fusese 
suficientă pentru Caroline ca să-i explice că nu o poate avea, 
deşi tentaţia era mare, dat fiind comisionul câştigat de pe urma 
renovării casei lui lrene Delamond. Acum îl privi nesigură pe 
Max Albion. 

— N-ar fi trebuit. E prea mult. 

Albion clătină din cap, fălcile lui proeminente tremurând 
Uşor. 

— Prostii, insista el. Orice băiat ar trebui să aibă o mănuşă 
de baseball şi nu una oarecare, veche şi paradită. 


Îşi îndreptă atenţia spre Ryan. 

— Ei bine, ce părere ai? întrebă el. îţi place? 

Ryan, lovind deja cu pumnul drept în mănuşă, parcă 
pregă-tindu-se să prindă o minge, se uită în sus. 

— E minunată! Am rugat-o toată vara pe mama să mi-o 
cumpere, dar mi-a spus că e prea scumpă! 

— Şi chiar aşa e, protesta Caroline. Sunteţi foarte amabil, 
domnule Albion, dar nu sunt sigură că Ryan o poate accepta. 

— Asta-i o prostie, interveni Max Albion. Desigur că o 
poate primi. în plus, e prea târziu ca s-o returnez, e deja 
stricata. 

îngrozit de ideea că i-ar fi putut pricinui mănuşii vreun 
rău, Ryan se uită în sus, exact la timp ca să-l vadă pe 
binefăcătorul lui, făcându-i cu ochiul. 

— Nu-i aşa, Ryan? Odată ce ai apucat să loveşti mănuşa 
cu mâna, n-o mai poate folosi nimeni altcineva, corect? 

Ryan încuviinţă solemn din cap, cu toate că ştia prea bine 
că era nevoie de luni bune de lovituri ca să strici o astfel de 
mănuşă. 

Caroline, acceptându-şi înfrângerea, renunţa cu eleganța 
unei mame care are un băiat de unsprezece ani. 

— Şi-atunci, ce mai aştepţi'? N-ai de gând să-i mulţumeşti 
domnului Albion? 

— Mulţumesc, domnule... 

— Unchiul Max, îl întrerupse bărbatul. Spune-mi unchiul 
Max. Şi, poate chiar în weekendul care vine, vom folosi mănuşa, 
ce zici? 

Se întoarse spre Caroline. 

— Nici n-ai idee ce sentiment minunat e să avem şi un 
băieţel aici în bloc. Viaţa e cam liniştita numai cu fete. Şi deloc 
sănătos, pentru noi, bărbaţii, adaugă el, înclinându-şi capul spre 
Tony. 

Restul zilei continua cu un şir constant de vecini, fiecare 
dintre ei aducând câte ceva - un coş cu biscuiţi, o tavă cu 
rulouri cu scorţişoară, o farfurie cu fursecuri făcute în casă, mai 
fine decât tot ceea ce încercase vreodată Caroline de la 
cofetărie, încât până veni vremea cinei, aproape fiecare 
suprafaţă liberă din bucătărie era acoperită cu farfurii, caserole 
şi coşuleţe. Până şi Virginia Estherbrook apăruse, aducând cu ea 


un aranjament floral spectaculos, alcătuit din lalele şi narcise, 
chiar dacă vremea lor trecuse. 

— Pentru primăvara mariajului tău, declama ea, punând 
vaza - un obiect de cristal în formă de cuib, cu două turturele pe 
care Caroline îl admirase ani de zile în magazinul Lalique de pe 
Madison Avenue - pe o masa victoriană din holul central, unde 
putea fi zărită cu uşurinţă de oricine intra în apartament. 
Probabil că am fost florăreasă într-o altă viaţă, spuse ea, în timp 
ce aranja buchetul cu gesturi atât de minuţioase, încât Caroline 
era aproape sigură că bătrâna joacă un rol. 

Virginia se dădu un pas înapoi, îşi admira munca, apoi 
scoase un oftat care se transformă brusc într-un acces de tuse 
violentă. 

— Aţi păţit ceva? întreba Caroline, întinzând mâna s-o 
sprijine pe bătrâna actriţă. 

Virginia Estherbrook îi respinse ajutorul. 

— Nimic serios. Sunt doar foarte obosită şi cred că o să 
mă târăsc în pat ca să dorm cel puţin o lună! Sper că nu te 
superi dacă am să mă retrag acasă la mine. 

După-amiaza târziu, sosiră şi Beverly Amondson şi 
Rochelle Newman, Beverly cu un buchet de ochiul-boului, în 
timp ce Rochelle avea o cutie mare cu bomboane de ciocolată 
Godiva. Zâmbetul lui Beverly îngheţă uşor când zări vaza plină 
cu lalele şi narcise, iar Rochelle clătină din cap la vederea 
belşugului din bucătărie, însă nu comentară când Caroline le luă 
într-un tur al duplexului. 

— Dar ştiu că aţi fost întâmpinați cum se cuvine în 
clădirea asta! Cred că au avut nevoie de un camion întreg să 
aducă toate astea. 

Caroline ridică din umeri. 

— Le-au făcut singuri. Nu cred că voi mai găti timp de o 
lună. 

— In schimb, este foarte clar cu ce urmează să te 
îndeletniceşti, spuse Beverly, când trecură din cameră în 
cameră. 

Oriunde intrau, se părea ca e nevoie de ceva muncă. în 
încăperile de sus, suprafeţe mari de tavan se pătaseră din cauza 
unor infiltrări serioase de apă, de undeva de deasupra - „pe 
care soţul tău nu le-a observat timp de un an sau cam aşa 
ceva”, rostise Rochelle acru —, tapetul se cojea sau se decolora, 


iar covoarele se tociseră atât de tare, încât, pe alocuri, se vedea 
chiar podeaua. în unele camere, aerul mirosea a stătut şi a 
mucegai, de parcă nu mai intrase nimeni în ele, de ani de zile. 

lar când femeile vizitară şi dormitorul lui Ryan, îl găsiră pe 
băiat stând necăjit pe pat, cu mănuşa de baseball în mână, dar 
cu ochii plini de lacrimi. 

— Ce s-a întâmplat, dragul mamei? îl întrebă Caroline, 
aşezându-se lângă el. 

Ryan îşi ridică privirea spre ea. 

— Nu putem să mergem acasă? întreba el rugător. 

— Dragule, dar aceasta este casa noastră acum, îi 
reaminti Caroline. Ochii trişti ai fiului său rătăciră prin camera ce 
avea să fie numai a lui. Deşi nu era la fel de imensă ca alui 
Laurie, patul lui, biroul lui, cufărul cu sertare în care îşi ţinea 
hainele şi vechiul dulap pentru pantofi al tatălui său arătau ca 
nişte obiecte de jucărie. Tavanul pătat şi tapetul la fel de cojit ca 
şi în celelalte camere din apartament îţi dădeau o senzaţie 
profunda de părăsire, şi Caroline înţelese exact cum se simţea 
Ryan. 

— Ştiu că pare îngrozitor de mare, spuse ea. Dar, după 
câteva zile, o să te obişnuieşti şi n-o să mai ai impresia că este 
aproape goală. 

— Miroase urât, protesta Ryan, strâmbând din nas, dar 
ştergându-şi cu mâneca de la tricou lacrimile care îl podidiseră, 
doar cu câteva secunde în urmă. 

— O să rezolvăm şi aspectul ăsta săptămâna viitoare, îl 
asigura Caroline. Vom da jos tot tapetul şi vom zugrăvi într-o 
culoare, pe care ai s-o alegi tu. între timp, adăugă ea după ce 
Ryan îşi suflă nasul, semn că se simţea ceva mai bine, poţi să te 
joci cu mănuşa aia nouă, pe care ţi-a dăruit-o unchiul Max. 

Brusc, chipul băiatului se întunecă din nou. 

— Acuma va trebui să-i spun unchiul Max? 

— Sigur că nu... dacă nu vrei, n-ai de ce să-i spui aşa. Dar 
eu credeam că îţi place de el. 

Ryan ridică din umeri. 

— Presupun că e un tip de treabă, spuse el pe un ton 
deloc convingător. 

— Păi, a fost suficient de amabil să-ţi aducă mănuşa asta 
de baseball şi am senzaţia că te simpatizează, mai spuse 
Caroline, după care îl îmbrăţişa şi se ridică în picioare. însă, fără 


îndoiala, nu eşti obligat să-i spui unchiul Max. Şi nu-ţi mai face 
atâtea griji... totul o să fie bine, ai să vezi! Nu vrei să încercăm? 

Ryan încuviinţa din cap, dar, după ce femeile ieşiră din 
cameră, băiatul rămase în continuare aşezat pe pat, privind trist 
spre podea. 

— Mai târziu o să vin să-ţi spun noapte bună, zise Caroline 
şi închise uşa în urma ei. 

— Cine e unchiul Max? întreba Rochelle, în timp ce 
coborau scările. 

— Max Albion - unul dintre vecini. El şi soţia lui au o fetiţă 
adoptată, Rebecca. Deja s-a împrietenit cu Laurie. 

Beverly îşi arcui sprâncenele. 

— Să înţeleg că vorbim de aceeaşi fata pentru care 
Andrea îşi făcea atâtea griji? 

Caroline dădu din cap că da. 

— Chiar ea. 

Rochelle îşi dădu afectata ochii peste cap. 

— Oh, Doamne! Sa nu-i spui atunci ce a făcut unchiul Max 
pentru Ryan, pentru că, altfel, o sa se apuce să zbiere ca e cine 
ştie ce pervers. Sau i-a dat deja lui Tony acest calificativ? 

— Ei, haide... Andrea nu e aşa absurdă. Numai că ea se 
loveşte de atâtea cazuri nenorocite, încât crede că toţi oamenii 
sunt răi. La fel ca poliţiştii care văd criminali peste tot şi ca 
doctorii care bănuiesc că toţi ceilalţi sunt bolnavi. 

Ajunseră la capătul scărilor şi Beverly mai privi încă o dată 
de jur împrejur, admirând antreu] spaţios şi camerele vaste care 
se deschideau din el. 

— La urma urmei, ea e cea care a vrut să renunţi la Tony, 
îţi aminteşti? Aşa că n-o lăsa sa strice totul. 

— Nu exagera... şi ea se bucură pentru mine, la fel de 
mult ca şi voi. Rochelle se întoarse şi o privi pe Caroline direct în 
ochi. 

— Dacă tu crezi asta, eşti nebună. Ea nu ne doreşte 
binele, nici mie, nici lui Beverly. Noi ne-am măritat cu partide 
mult prea convenabile. Când erai cu Brad, nu era nici o 
problemă - nu era sărac cât ar fi sperat ea, dar nici nu-l dădea 
bogăţia afară din casă. De data asta însă... 

Ochii ei cercetară opulenţa apusă a uriaşului apartament. 


— Acum are motive întemeiate de gelozie şi, după ce o să- 
| renovezi, iar tu şi Tony o să începeţi o viaţă adevărată, pun 
pariu că o să facă tot ce-i va sta în putinţa să îşi bage coada. 

Câteva minute mai târziu, alât Rochelle, cât şi Beverly 
plecaseră şi, până la ora nouă, se retrase şi ultimul oaspete. 

La zece, copiii erau în pat şi dormeau. 

La unsprezece, Tony şi Caroline făceau dragoste. 

La miezul nopţii, după ce Caroline adormi adânc, începură 
zgomotele... 

CAPITOLUL 13 

Era treaza. 

De data asta, era sigură că nu doarme. Numai că nu 
vedea nimic. 

Nu orbise. Parcă se pierduse în întunericul ce o înconjura 
de atâta timp, încât devenise într-un final prietenul ei. 

Când bezna se adâncea la maximum, şoaptele se 
preschimbau în tăcere şi, uneori, aproape că ajungea să creadă 
în dispariţia lor definitivă. 

Acum asculta, pipăind cu mina prin întuneric, în căutarea 
posibilelor pericole. 

Nu găsi nimic însă. 

Poate că se afla în siguranţă, cel puţin o vreme. 

Învăluită în noaptea liniştită, îşi îndreptă atenţia spre alte 
lucruri. 

Corpul ei. 

încercă să-şi simtă trupul, să-şi mişte degetele de la mâini 
şi de la picioare. 

Să ridice o mână. în zadar. 

Unde dispăruse corpul ei? 

Nu-i mai rămăsese oare decât mintea? 

Aşa va trăi de aici înainte?işi va petrece eternitatea în 
beznă, fără să vadă nimic, fără să audă nimic, fără să simtă 
nimic? 

O copleşi panica şi, pentru o secundă, se temu că şi 
spiritul ei se va dezintegra şi se va prăbuşi în lumea de coşmar 
în care lumina strălucitoare va pluti deasupra ei, orbind-o la fel 
de tare ca şi smoala nopţii, dar care îi va permite în acelaşi timp 
să zărească formele torţionarilor ce o înconjurau, lăsând-o să 
anticipeze durerea îngrozitoare ce avea să o cuprindă, atunci 
când vor începe să o împungă şi s-o lovească. Se luptă din toate 


puterile împotriva fricii sufocante ce risca să o năpădească şi, 
într-un târziu, reuşi să se apere, al'undându-se în faldurile 
întunericului. Un zgomot! 

Groaza reveni în forţă, amenințând să pună stăpânire pe 
ea, încă o dată. îşi ciuli urechile şi, când sunetul - un găâit uşor 
de fapt-se iţi iarăşi din întuneric, se pregăti sufleteşte pentru 
lumina care urma să apară. 

Lumina şi coşmarul. 

Sunetul deveni mai intens şi imediat surprinse un hohot 
de iâs. 

Lumina explodă; iar strălucirea ei îi sfâşie ochii. Siluete ca 
nişte spectre pluteau în jurul ei, umbre negre ivindu-se din 
beznă. Veni rândul şoaptelor, sunete ce păreau cuvinte, însă de 
neînțeles pentru urechile ei. 

Lumina de deasupra se mută, dar, curând, îşi dădu seama 
că ea este cea care se mişcă. 

Razele strălucitoare pieriră şi simţi cum cade în braţele 
coşmarului. 

În sfârşit, Laurie aţipi. Realiza ca nu adormise complet, dar 
nici trează nu era. Oricum, starea în care se afla acum era mult 
mai bună decât orele dinainte, când se răsucise în pat pe toate 
părţile, când se învelise şi se dezvelise de nenumărate ori, când 
aprinsese lumina ca să citească, doar ca s-o stingă după câteva 
minute, când căutase cu disperare un termostat ca să răcească 
puţin aerul şi, pentru că nu găsise, deschisese fereastra. După o 
vreme, se băgase iarăşi în pat, convinsă că o să stea trează 
toată noaptea, în camera asta mare în care n-ar fi trebuit să fie 
deloc cald şi în care îi venea din ce în ce mai greu să respire, 
darămite să mai şi adoarmă. Ultima oară când se uitase la ceas 
- un deşteptător mic de călătorie cu alarmă, încadrat într-o 
ramă aurie, pe care Tony i-l dăruise în excursia lor la Mustique - 
era unsprezece şi jumătate. De atunci, timpul părea că se 
scursese atât de lent, încât se aştepta dintr-o clipă în alta ca 
strălucirea zorilor să pătrundă prin fereastră, chiar înainte ca ea 
să apuce să doarmă vreun pic. La un moment dat, se lăsase 
copleşită de moleşeală şi, când auzise prin întuneric primele 
zgomote uşoare, crezuse că visează. 

O secundă mai târziu însă, când surprinse un hohot de 
râs, ştiu că nu doarme. 


Întinse mâna, apăsă pe butonul mare din partea de sus a 
ceasului, convinsa că e cel puţin patru dimineaţa. Dar limbile 
negre ce se profilau pe cadranul fosforescent arătau că de-abia 
trecuse de miezul nopţii. 

Oare era posibil ca timpul sa se târască atât de încet? 
Avea senzaţia că verificase ora cu multă vreme în urmă - să fi 
trecut doar o jumătate de ceas? Oftând, lăsă cadranul sa se 
stingă. 

Apoi, auzi din nou ceva. 

Râsete, uşoare şi înăbuşite. 

Se cutremura, scuturată de un fior de teamă. Dar de ce s- 
ar speria? Râsetele nu aveau nimic înfricoşător. Ar fi fost logic să 
se sperie dacă ar fi auzit un strigăt, un urlet sau ceva 
fantomatic, cum ar fi un scârţâit. Dar, chiar când încerca să 
înlăture sentimentul de teamă, îşi aminti brusc poveştile aflate 
când avea şapte, opt ani şi împreună cu Amber Blaisdell stătea 
în faţa clădirii Rockwell, ascultându-i pe copiii mai mari înşirând 
tot felul de născociri terifiante despre lucrurile care se 
petreceau înăuntru. 

Poveşti cu fantome, monştri, troli, vrăjitoare şi orei. Chiar 
şi atunci, ştia că nu erau tocmai adevărate şi că fantomele, 
monştrii, trolii, vrăjitoarele şi orcii nu trăiau în realitate. 

— Sunt doar poveşti, îi explicase tatăl ei, atunci când îi 
citise Hansel şi Gretel prima dată. Nu există vrăjitoare. 

Dar, chiar în noaptea aceea, visase urât şi, deşi nu 
crezuse o iotă din minciunile gogonate despre Rockwell, clădirea 
îi apăruse în coşmar. 

lar acum, stând culcată în beznă, poveştile o copleşiră. 

„Dar sunt doar poveşti, îi spuse Laurie. Şi nu am auzit 
decât nişte oameni care sunt afară.” 

Parcă pentru a-şi dovedi că nu are de ce să-i fie teama, se 
dădu jos din pat şi se apropie de fereastră, privind în jos spre 
stradă. Se zăreau câteva maşini ce rulau dintr-o parte în alta, în 
mare parte taxiuri, ale căror semnalizatoare clipeau optimist, 
deşi noaptea era suficient de calda pentru ca acei câţiva oameni 
care se plimbau la ora aceea să prefere mersul pe jos. Hohotele 
de râs se risipiseră şi, cu toate că rămase lângă fereastra mai 
multe minute, nu mai desluşi nimic. în cele din urma, se întoarse 
în pat. 

Se întinse pe întuneric, aşteptând. 


să adoarmă? 

Sau zgomotele or să apară din nou? 

Apoi, când începu să alunece în somn, se întâmplă iarăşi. 

De data asta, nu mai erau sunete. 

Ci un zgomot ca un tropăit de picioare! 

Şi şoapte: 

— Şşşş! O să trezeşti mortul! 

Un chicotit care se ivi şi dispăru pe loc. Apoi, iarăşi paşi şi 
şoapte, dar de neînțeles. „Numai că am senzaţia că sunetele vin 
din partea cealaltă a zidului.” 

Cobori din pat şi-şi lipi urechea de perete. 

„Mai tare!” 

Camera de vizavi'/ Inima începu să-i bată cu putere. 
Camera lui Ryan? Era cineva în camera fratelui ei? Dar camera 
iui Ryan se afla în capătul celălalt al holului, tocmai lângă scări! 

Şi mai multe şoapte, iar de data asta putea să jure că a 
auzit şi nişte paşi când şi-a lipit urechea de perete. 

Teama pe care o resimţi se, doar cu puţine momente în 
urmă, reveni în forţa, dar fata izbuti să i se împotrivească. Se 
apropie de uşă, asculta din nou şi, când de afara nu mai răzbi 
nimic până la ea, răsuci cheia. 

Limba de fier a yalei intra în lăcaşul ei. 

Uşa era încuiata! 

Şi-acum ce să facă? 

Să o strige pe mama ei? 

Disperată, încerca să-şi amintească unde se situa 
dormitorul acesteia. Jos? Ba nu, pe palier, la acelaşi etaj. Era 
convinsă. 

Se îndreptă iarăşi spre peretele prin care surprinsese 
murmurul vocilor, râsetele şi mişcările unor oameni. 

Acum se lăsase tăcerea. 

Rămase neclintita, cu urechea lipită de zid, sforţându-se 
să nu respire, ciulindu-şi auzul. Tot nimic. 

Insă inima îi bătea în continuare cu putere şi în stomac 
avea un ghem dureros de frică. 

Nu îşi dădu seama cât a stat aşa acolo, ascultând liniştea 
de dincolo de perete, dar când, într-un final, începu s-o doară 
gâtul de la poziţia aplecată a capului, se întoarse în pat şi apăsă 
din nou butonul de lumină al ceasului cu alarmă. 


Laude se aşeză pe marginea patului şi, perfect trează, 
privi fix cadranul deşteptătorului pentru mult timp. Oare chiar 
trecuseră patruzeci şi cinci de minute de când apăruse primul 
zgomot? 

Dar cât timp se scursese de când se oprise? 

Se duse din nou la uşa camerei sale şi ascultă. 

Linişte. 

Ţinându-şi respiraţia, răsuci cheia pentru a doua oară. 
Zgomotul yalei o făcu să tresară atât de tare, încât sări un pas 
înapoi. îşi luă totuşi inima-n dinţi, întinse mâna şi apăsă pe 
clanţă. 

Impinse uşa şi o lăsă întredeschisă. 

Privi cu atenţie prin spaţiul strimt. 

Cercetă holul. 

O lampă de veghe arunca o lumină difuză. Tăcere. 

Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Deschise uşa la 
maximum şi se strecură pe hol. îşi dori atunci să o ia la goană 
spre dormitorul mamei ei, să năvălească pe uşă şi să sară în 
pat. 

Dar care era uşa de la camera mamei ei? 

Pe de altă parte, aceasta nu era singură. 

Tony se afla şi el acolo. 

Poate că ar trebui să se întoarcă şi să se culce. 

Dar dacă auzea sunetele din nou? Pentru un timp, carei 
se păru o eternitate, Laurie rămase pe culoar, chiar în faţa 


dormitorului ei. Holul şi palierul din capătul scărilor arătau şi mai 


mari în lumina difuză a lămpii de veghe. Atunci îi sări în ochi, la 
doar câţiva metri mai încolo, uşa de la camera alăturată. 

Incăperea de unde veneau sunetele. 

Insă auzise cu adevărat ceva? 

Poate nu - poate adormise şi zgomotele apăruseră doar în 
vis. 

Dar dacă da... dacă acolo se aflau oameni... 

Brusc se simţi de parcă ar fi fost sfâşiată în două. O parte 
din ea voia să fugă şi să îşi găsească mama, dar o altă parte din 
ea îşi dorea sa se retragă în camera ei, să închidă uşa şi să-şi 
tragă pătura peste cap. 


Dar mai exista şi o a treia parte - care părea să capete din 


ce în ce mai multă forţă, cu fiecare secundă - ce îi spunea să 


meargă lângă uşa camerei alăturate, să o deschidă şi să 
privească înăuntru. 

„Nu!” strigă Laurie în sinea ei. Dar, chiar când îşi 
poruncise în sinea ei să stea locului, începu să străbată holul. 
Câteva secunde mai târziu, cu inima cât un purice şi răsuflarea 
tăiată, se pomeni în faţa uşii de mahon. Butonul rotund din 
cristal sculptat şi ornat părea să strălucească din interior, iar 
razele lămpii de veghe ce cădeau pe el se reflectau instantaneu 
într-un curcubeu de culori. 

Când Laurie îl atinse cu degetele, părea aproape cald, ca 
şi cum lumina incandescentă din lăuntrul lui ar fi reuşit cumva 
să-l încălzească. Şovăi, subconştientul strigându-i disperat sa 
fugă înapoi în camera ei, să închidă uşa şi să se ascundă în 
aşternuturi. Dar curiozitatea învinse în cele din urmă. 

Răsuci butonul de cristal şi deschise uşa. 

Aştepta, prea îngrozită să şi respire. 

Nu se întâmplă nimic însă - încăperea era la fel de liniştită 
ca şi întunericul. 

Într-un târziu, Laurie întinse mâna, găsi întrerupătorul şi 
apăsă pe el. Candelabrul, identic cu cel din dormitorul ei, clipi şi 
risipi bezna adâncă. 

Camera era goala. Pustie şi tăcută. O tăcere de moarte. 

Fata rămase în pragul uşii câteva secunde bune, 
cercetând fiecare ungher al încăperii. Aceasta era la fel de mare 
ca şi a ei, dar, pe lângă pat şi şifonier, mai conţinea un şezlong, 
un scaun cu spătar, un birou şi o masa. 

Toată mobila era acoperită cu un strat gros de praf alb. 
Ziceai că n-a mai intrat nimeni aici de ani de zile. Nu se vedea 
nici o fiinţă - dispăruseră şoaptele, chicotelile, râsetele şi 
tropăitul paşilor. Doar o camera goală. 

Aşadar fusese doar un vis - doar o festă pe care i-o jucase 
mintea, închise uşa şi se îndrepta spre dormitorul ei, se încuie şi 
se bagă în pat. 

Şi rămase trează cel puţin încă o oră, urmărită nu numai 
de sunetele ciudate ce se iviseră din întuneric, dar şi de 
poveştile pe care ea crezuse că le uitase, de multă vreme. 

CAPITOLUL 14 

Ecourile vocilor de peste noapte încă îi mai stăruiau în 
minte, când Laurie se smulse cu greutate din somnul neliniştit, 
care mai mult o obosise, de parca nu ar fi dormit nici o clipa. 


Soarele de dimineaţă care îşi revărsa lumina specifică răsăritului 
risipi îndată şi ultimele rămăşiţe ale glasurilor şi, după ce sări 
din pat şi se apropie de fereastră ca să se uite în parc, toate 
temerile dispărură complet. Trase pe ea un halat şi se îndrepta 
spre scări, adulmecând mirosul de şuncă prăjită, imediat ce 
ajunse la capătul lor. Urmări aroma până în bucătărie, 
aşteptându-se s-o găsească pe mama ei trebăluind pe lângă 
aragaz. 

Spre surprinderea ei, îl zări acolo pe Tony Fleming. 

Oprindu-se brusc în pragul uşii, Laurie se simţi, dintr- 
odată, nesigură pe ea. Cum trebuia să se comporte? 

De ce avea senzaţia că se află într-un loc căruia nu-i 
aparţinea? 

În Mustique nu se întâmplase deloc aşa. Practic, în fiecare 
dimineaţa, Tony se trezea înaintea tuturor şi, de obicei, Laurie 
era următoarea, în mod normal, îl găsea în camera de zi, bându- 
şi cafeaua şi privind marea. Ea îşi turna un pahar cu suc de 
portocale, din carafa lăsată de bucătar pe bufetul din faţa 
bucătăriei, apoi ea şi Tony hotărau ce aveau să facă în ziua 
respectiva. 

Acum însă totul părea atât de diferit. Nu mai erau în 
Mustique, iar asta nu mai era o casă închiriată pentru două 
săptămâni. Aceasta era casa lui Tony, şi bucătăria lui Tony, iar 
ea nu ştia cum să se poarte. Să intre aşa, pur şi simplu, în 
cameră? Aruncă o privire în jur, după carafa cu suc de portocale, 
dar nu găsi nimic. 

Să se ducă la frigider sa caute, aşa cum ar fi făcut acasă 
la ea? Sau să se întoarcă la ea în dormitor, până va cobori 
mama ei? Dar, înainte de a putea lua o hotărâre, Tony se răsuci, 
îi zâmbi şi făcu un semn din cap către frigider. 

— Aici nu mai avem personal de serviciu, spuse el. 
Suntem doar noi. Vezi că găseşti suc de portocale în frigider. 
Numai că nu e proaspăt făcut. Va trebui să ne îngrijim noi de 
asta, de aici înainte. 

Laurie se îndreptă spre frigider, îl deschise şi găsi o cutie 
cu suc de portocale nedesfăcută. 

— Vrei să-ţi spun eu unde sunt paharele sau te las să te 
învârţi pe aici ca să le descoperi tu singură locul? 

Laurie se uită prin bucătărie, care era mai mare şi decât 
sufrageria lor de pe 76th Street. Lângă una dintre ferestre, se 


găsea o masa cu patru scaune şi, din dreptul chiuvetei, puteai 
admira întreg parcul. Mai erau şi două plite mari, un aragaz cu 
şase ochiuri şi un blat lung, la care puteau sta lejer şase 
persoane. în bucătăria din vechiul lor apartament, de-abia 
încăpeau toţi patru şi singura fereastră dădea într-un soi de puț 
îngust, căruia intendentul îi spunea luminator, deşi pe-acolo de- 
abia dacă pătrundeau câteva raze de soare, încât cu greu îţi 
dădeai seama când e zi şi când e noapte. Laurie cercetă şirul 
lung de dulapuri suspendate deasupra blatului şi ajunse la 
concluzia că paharele ar trebui să fie deasupra chiuvetei. 

— Foarte bine, observă Tony, când fata deschise una 
dintre uşile care scoaseră la iveală două rafturi pline cu pahare 
de toate mărimile. Cum ai dormit? 

Din nou, Laurie nu ştiu ce să facă. Să-i spună de 
zgomotele pe care le auzise? Ce spaimă trăise? Dar, înainte să 
apuce să zică ceva, apăru mama ei, abia trezită din somn. 
Caroline accepta cana de cafea oferita de Tony, apoi se trânti pe 
unul dintre scaune. 

— O să prepar imediat micul dejun, spuse ea. Dar lăsați- 
mă să-mi beau cafeaua. 

Tony îi făcu lui Laurie cu ochiul. 

— În caz că n-ai observat, unii dintre noi n-au dormit toată 
dimineaţa. Micul dejun e aproape gata. 

Până apăru Ryan - îmbrăcat în aceleaşi haine pe care le 
purtase şi ieri —, Caroline se trezise pe deplin. Când Laurie îi 
aşeza în faţă o farfurie cu omletă şi şunca prăjită, îşi ridică 
privirea să-i mulţumească, dar, când se uită mai bine la chipul 
fiicei ei, îşi înghiţi cuvintele. Laurie părea mult mai obosită acum 
decât seara trecută. 

— Te simţi bine? întrebă ea. 

Laurie ridică nesigură din umeri, pentru că nu ştia dacă ar 
trebui să-i spună adevărul. în fond, acum, când lumina soarelui 
pătrundea vesel pe fereastra bucătăriei, teama pe care o 
încercase în timpul nopţii, când crezuse că a auzit vocile unor 
oameni în camera alăturată, i se părea brusc o prostie. 

— Da, n-am nimic. Doar că... 

Se opri, nemaidorind să continue. 

— Doar ca? insistă Caroline, întinzându-se spre fiica ei, 
pentru ai pune mâna pe frunte. 


Nici urma de temperatură; dimpotrivă, pielea lui Laurie 
era chiar rece la atingere. 

— Ţi-e rău'? 

Laurie dădu din cap că nu. 

— N-am dormit foarte bine. 

Caroline se încruntă, dar, înainte să apuce să zică ceva, 
fiul ei interveni pe neaşteptate: 

— Eu n-am dormit deloc, anunţă Ryan. Urăsc locul ăsta. 
Uimită, Caroline îşi privi pe rând copiii. Ryan nu avea cearcănele 
lui Laurie şi nici nu părea la fel de obosit. 

— Ce se petrece aici? întrebă ea. De ce nu aţi dormit? 
Expresia lui Ryan se întunecă. 

— Cred că au fost fantome, aşa cum mi-a spus mie Jeff 
Wheeler! Râdeau şi şopteau! 

— Fantome? repetă Caroline. Se uită spre Laurie. 

— Tu ştii despre ce vorbeşte? Laurie o privi nesigură. 

— Nu există fantome, începu ea. 

— Ba da! sări Ryan. Jeff Wheeler zicea că... 

Caroline ridică o mână, pentru a pune capăt protestelor 
băiatului. 

— Vreau să ştiu ce se petrece aici. Se întoarse spre Laurie. 

— Şi tu ai auzit ceva? 

Laurie dădu din cap neliniştită. | 

— Ani auzit ceva, recunoscu ea. Aăăă. păi. mi s-a părut că 
erau nişte oameni în apartament. 

— Au fost, spuse Tony, aşezându-se lângă ei la masă. 
Toată după-amiaza şi toată seara. 

Insa Laurie scutura din cap. 

— După aceea. După ce toată lumea a plecat, iar noi ne- 
am dus la culcare. 

Încet, îi povesti mamei ei şi lui Tony tot ce se întâmplase. 

— Şi tu ai auzit la fel? întreba Caroline, întorcându-se spre 
Ryan. Băieţelul încuviinţa din cap, aruncându-i o privire 
războinică, de parcă s-ar fi aşteptat ca mama lui să-i spună că 
doar imaginaţia lui e de vina. Dar Caroline se răsuci spre Tony. 

— Tu ai auzit? întreba femeia. Tony nega, printr-un gest 
scurt. 

— Asta nu înseamnă că Laurie şi Ryan nu ar fi auzit ceva. 
Eu dorm buştean, de felul meu, şi la fel ai dormit şi tu azi- 
noapte. 


Chiar atunci zbârnâi soneria şi Tony se duse să răspundă. 
Un moment mai târziu, auziră vocea Virginiei Estherbrook 
răsunând pe hol. 

— Fursecuri! strigă actriţa şi imediat apăru în pragul uşii 
de la bucătărie, cu un şorţ impecabil şi perfect întins peste o 
rochie despre care Caroline putea să jure că este costumul din 
piesa Picnic, în care jucase bătrâna cu câteva decenii în urmă. 

Ducea cu ea un coş învelit într-un şervet în carouri albe şi 
roşii, probabil tot un obiect din butaforia aceleiaşi piese de 
teatru, şi arata de parcă dormise o lună, aşa cum ameninţase că 
va face. 

— N-am putut să rezist să nu aduc câteva şi copiilor, 
continuă ea, trecând prin bucătărie cu gesturi teatrale şi 
aşezând coşul chiar între Laurie şi Ryan. 

' Picnic, piesa de teatru a autoarei Joan Lindsay, apăruta în 
1961 (n.tr.) 

— Să nu îndrăzneşti să te atingi de ele, o certă ea pe 
Caroline, lovind-o peste mână când aceasta începuse să 
dezvelească prăjiturelele ce miroseau delicios. Fursecurile sunt 
bune pentru copii, dar ştii foarte bine ce efect au asupra 
doamnelor ca noi. 

Înlăturând şervetul, aşeza un fursec pe farfuria lui Ryan, 
apoi încă unul pe cea a lui Laurie. 

— Mâncaţi, dragii mei, îi îndemnă ea, privind-o intens pe 
Laurie. Tu eşti puţin cam palida. 

— Eu... n-am dormit foarte..., începu Laurie, dar fratele ei 
n-o lăsă să termine. 

— Am auzit fantome! rosti el dintr-o răsuflare. 

Virgini a Estherbrook îi aruncă băiatului o privire 
dramatică, plină de groaza. 

— Fantome? Şi ce aţi făcut? Eu aş fi murit pe loc de frică! 

— Mi-e teamă că nu era vorba chiar de fantome, 
domnişoară Estherbrook, spuse Caroline. 

— Virgie, o corectă actriţa. Domnişoara Estherbrook sună 
aşa de demodat, nu crezi? 

— Au fost doar voci, adăuga Laurie. Ca şi cum cineva ar fi 
dat o petrecere. Numai ca acestea se auzeau de parcă ar fi fost 
chiar în camera de lângă mine. 

Virgie Estherbrook îşi duse mâna la frunte. 


— Of, dragii mei, îmi pare atât de rău, spuse ea. E numai 
vina mea! Am invitat câţiva prieteni la mine azi-noapte şi ne-am 
distrat atât de bine - ştiţi şi voi cum sunt actorii —, ne-am 
obişnuit aşa de tare cu scena, că nu ne putem opri din jucat. lar 
în clădirile astea vechi... 

Tăcu şi trăsăturile ei se schimonosiră într-o expresie 
exagerat de tragica, încât Caroline de-abia se abţinu să nu 
izbucnească în râs. 

— Cum aş putea să ma recompensez faţă de voi? Bieţii 
copii, probabil ca tare s-au mai speriat! 

— N-a fost chiar aşa rău, începu Caroline, dar Virginia 
Estherbrook scutura din cap violent. 

— A fost o neglijenţa teribilă din partea mea şi vă asigur 
ca n-o să se mai repete vreodată. 

Îngenunche lângă scaunul lui Laurie, împreunându-şi 
palmele în semn de implorare. 

— Ai să mă poţi ierta vreodată? 

— Daca un critic ar putea să-ţi vadă acum interpretarea, 
îţi garantez că n-o să mai joci niciodată, remarcă Tony Fleming, 
atrăgându-şi o privire furioasa din partea actriţei. 

Virginia se ridică în picioare şi vorbi iarăşi, cu un glas 
normal: 

— Nu-l băga în seamă pe Tony. îmi pare rău şi o să fac tot 
posibilul să îndrept lucrurile. Bine? 

— Desigur, o linişti Caroline, care se întoarse apoi spre 
Ryan. Vezi? Nici gând de vreo stafie. Doar o petrecere. 

— Zi mersi ca nu repetau Lady Macbeth, accentua Tony. 
Să vezi atunci ce sperietura aţi fi tras. 

Dar chiar şi după plecarea Virginiei Estherbrook, Ryan tot 
nu părea convins. 

— Nu-mi place locul ăsta, insista el. Vreau să merg acasă. 

— Dar eşti acasă, îi spuse Tony. încearcă un fursec, o să te 
facă să uiţi toată întâmplarea de azi-noapte. 

Băiatul îl privi furios pe tatăl său vitreg. 

— Nu mă poate obliga nimeni să mănânc ce nu vreau. 

— Ryan! strigă Caroline, pe un ton mai aspru decât ar fi 
vrut. Băiatul făcu ochii mari, dădu să spună ceva, apoi se 
răzgândi. 

— E de-abia prima noapte, continuă Caroline. O să te 
obişnuieşti. Ryan rămase de neclintit în încăpăţânarea sa. 


— Urăsc locul ăsta şi nu pot să sufăr camera mea. Vreau 
să merg acasă! 

Tony ridică o mână, îndemnând-o pe Caroline să tacă. 

— Poate ţi-ar plăcea mai mult camera, daca ai face-o cu 
adevărat să fie camera ta, sugeră el. 

Ryan se uită la el suspicios. 

— Uite ce zic eu, adăugă Tony. Astăzi o să mergeţi să vă 
luaţi haine de şcoală, de ce să nu faci cumpărături şi pentru 
camera ta? Fă-o aşa cum vrei tu şi, în doar doua săptămâni, o să 
ai senzaţia că locuieşti aici dintotdeauna. 

Işi îndreptă atenţia spre Caroline. 

— E o idee buna sa începem cu dormitoarele copiilor, nu? 
Apoi continui şi cu restul casei, ce zici? 

Izbucni în râs, cirul văzu expresia de uimire de pe chipul 
ei. 

— Crezi că nu mi-am dat seama ce ai discutat împreună 
cu prietenele tale, ieri? Poate că nu ştiu eu să citesc de pe buze, 
dar observ imediat când o femeie crede că un loc are nevoie de 
o reamenajare. Aşa că poţi să faci ce vrei, numai să nu te atingi 
de studioul meu. Camera aia îmi place exact aşa cum e. 

Deşi entuziasmul lui Laurie la auzul veştii că îşi poate 
aranja camera după dorinţa inimii fu aproape instantaneu, Ryan 
nu scoase nici un cuvânt şi expresia de pe chipul lui îi spunea 
Carolinei că fiul ei avea să fie la fel de necooperant ca şi până 
acum. Se împotrivise căsătoriei ei cu Tony şi nu fusese de acord 
să se mute în acest apartament. 

Acum, îi dădea senzaţia că luase hotărârea de a fi nefericit 
şi pe mai departe. 

lar Caroline nu era foarte sigură că ştie cum să regleze 
această situaţie. 

Ryan privi întunecat spre cabina liftului ce atâma prinsă 
de cabluri în mijlocul scării în spirală. 

— Şi dacă se rup cablurile? 

— N-or să se rupă, îl linişti Caroline, fără să reuşească să- 
şi ascundă enervarea care o cuprinsese. 

Porniseră în turul de cumpărături dedicat reamenajării 
dormitoarelor lor şi, în ultimele trei ore, băiatul de-abia daca 
rostise vreo vorbă, privindu-l posac pe Tony, în timp ce acesta 
încerca să-i stârnească interesul pentru măsurarea camerei 
sale. 


— Trebuie să ştii exact cât de mare este camera, îi 
explicase Tony, când începuse proiectul. Dacă găseşti un covor 
care îţi place, trebuie să ştii şi dacă se potriveşte, nu-i aşa? lar 
dacă vrei să ştii de cât tapet o să fie nevoie şi unde poţi să 
aranjezi mobila şi unde nu, atunci o să-ţi arăt cum se 
procedează. 

Găsise nişte hârtie milimetrică, o linie şi o ruletă şi apoi se 
apucase de treabă, demonstrându-i băiatului cum să transforme 
dimensiunile măsurate, folosind instrumentele pe care i le 
pusese la îndemână. 

Ryan privise în tăcere totul, dar ostilitatea sa faţă de tatăl 
lui vitreg depăşise în importanţă orice curiozitate pentru modul 
de desfăşurare al procesului, refuzând cu încăpățânare să se 
implice. In marea majoritate a timpului, rămăsese aşezat pe pat, 
lovind cu pumnul în mănuşa de baseball primită de la domnul 
Albiori. Numai că, la un moment dat, Tony Fleming îl apucă de 
încheietura mâinii şi-l strânse dureros de tare. 

— Te rog să fii atent atunci când vorbesc cu tine, Ryan, 
spuse el şi, deşi vocea lui era calmă, Ryan sesiză în tonul 
acestuia o duritate care îl făcu să se tragă înapoi. 

Insă ochii lui Tony îl fixau cu o intensitate la fel de 
dureroasă ca şi presiunea degetelor ce îi zdrobeau încheietura. 

— Noi doi o să terminam acest proiect, iar tu ai să te 
prefaci că eşti măcar interesat. Ne-am înţeles? 

Ryan încuviinţa din cap, prea şocat de răceala vocii tatălui 
său vitreg, de duritatea din ochii lui şi de forţa strânsorii ca să 
mai adauge ceva. 

Caroline şi Laurie se concentraseră asupra dormitorului 
fetei şi terminară odată cu Tony, care îl înarmase pe Ryan cu o 
mapă de plastic ce conţinea toate diagramele detaliate, nu 
numai ale suprafeţei podelei, daişi ale pereţilor. Dulapul de 
haine încastrat în perete fusese şi el inclus, poziţiile prizelor 
electrice marcate cu atenţie, precum şi distanţa ocupată de uşi, 
atunci când acestea erau deschise la maximum. Când Caroline 
insistase să-i mulţumească lui Tony pentru toată munca făcută, 
Ryan mormăise ceva în barbă, care ei nu i se păruse a fi deloc 
un „mulţumesc”, dar pe care Tony îl acceptase binevoitor. lar 
acum, în timp ce Caroline deschidea uşa de la cabina liftului 
demodat, fiul ei găsi, din nou, un motiv de nemulţumire. 

Liftul în sine! 


— O să cobor pe scări, se hotărî el, ignorând licărul 
batjocoritor din ochii surorii lui. 

— Fă cum vrei, oftă Caroline, considerând că asta nu era o 
bătălie pentru care merita să lupte. Ne vedem jos, în holul mare. 
Ea şi Laurie păşiră în cabină şi, când Ryan începu să 
coboare scările, apăsă pe butonul „Parter”. Se auzi un bâzâit şi 

câteva zăngănituri, după care cabina se smuci şi Caroline se 
temu, pentru un moment, ca Ryan ar fi putut avea dreptate. O 
secundă mai târziu însă, liftul porni încet în jos, huruind şi 
zdruncinându-se din toate încheieturile. Când se opri la parter, 
Caroline se aşteptă să-l găsească pe Ryan în faţa uşii, rânjind. 

Insă băiatul rămăsese ca o stană de piatră lângă capătul 
scărilor, holbându-se nu la ea, ci spre holul de la intrare, arătând 
de parcă ar sta sa fugă dintr-o clipă-n alta înapoi. îi urmări 
privirea şi, pentru o clipă, se simţi complet dezorientată ca şi 
cum liftul ar fi dus-o în altă clădire. 

Fiecare scaun şi canapea de pe hol erau ocupate şi vreo 
şase sau chiar mai mulţi oameni stăteau în picioare. La început, 
Caroline nu recunoscu pe nimeni, apoi însă, o zări pe lrene 
Delamond. Lângă bene, se afla sora ei, Lavinia, aşezată într-un 
scaun cu rotile, cu un şal înfăşurat peste umerii gârboviţi. 

Mai erau şi alte două persoane, tot în scaune cu rotile, şi, 
când Caroline ieşi din lift, una dintre ele pomi spre ea. Bărbatul 
din scaun avea cam nouăzeci de ani şi, după ce se opri în faţa 
lui Ryan, vorbi cu o voce care-i tremura la fel de tare ca şi mâna 
pe care o întinse spre băiat şi ale cărei degete umflate şi 
deformate ţineau o ciocolată. 

— Aici erai! Vânjos, aşa cum ni te-a descris Irene! 

Ochii lui urduroşi, afundaţi în orbite, se fixară asupra lui 
Ryan. 

— Îţi place ciocolata, băiete? 

Ryan se dădu înapoi la vederea ciudatei apariţii. 

— Pentru Dumnezeu, George, îl sperii, spuse lrene 
Delamond, apropiindu-se repede şi băgându-se între copil şi 
bătrân. 

Işi exprimă dezaprobarea faţă de mulţimea adunată în hol, 
apoi îi aruncă un zâmbet trist Carolinei. 

— Le-am spus tuturor să rămână în casă şi să vă lase în 
pace, dar, în clădirea asta, nu poţi să pui bază pe nimeni. 


Caroline, încă intrigată de ceea ce se întâmplă, privi 
nedumerită spre grupul de oameni care se apropiau din ce în ce 
mai tare, zrmbind şi întinzându-şi mâinile. 

— Nu vor decât să vă cunoască, pe tine şi pe copii, atâta 
tot, spuse Irene. 

— Daca ar fi după Irene, ea nu ne-ar permite să vă 
cunoaştem deloc, interveni o bătrână îmbrăcată în mai multe 
pulovere. Doar pentru că ea v-a văzut prima, are senzaţia că îi 
aparţineţi. 

— Să-i aparţinem? repetă Caroline. 

„Despre ce vorbeşte femeia asta? Ce naiba se petrece 
aici'?” 

— Tildie, te rog frumos să te calmezi, o repezi Irene. 
Nimeni nu-i aparţine nimănui. 

Se întoarse spre Caroline. 

— Cu toţii şi-au făcut griji pentru Anthony şi, de când au 
auzit că s-a căsătorit din nou, numai despre asta discută. 

Clătină din cap dezarmată. 

— Mulţi dintre ei nu mai pot ieşi nici măcar afară şi vestea 
că există oameni mai tineri în clădire... ei bine, ce poţi să le mai 
ceri? 

Pe rând, lrene îi prezentă pe toţi vecinii Carolinei, lui Ryan 
şi lui Laurie, şi fiecare dintre ei părea că adusese câte ceva 
dulce pentru copii. 

„Dulciuri”, observă Caroline nefericită, care nu numai că 
le-ar fi făcut rău la stomac dacă le-ar fi consumat pe toate, dar 
care le-ar strica şi dinţii, pe deasupra. 

— Lucrul acesta se întâmplă o singură dată şi vă asigur că 
n-are cum să le dăuneze, îi spuse un bărbat înalt, cu ochi 
albaştri pătrunzători şi păr cărunt şi des. Sunt doctor, aşa că ştiu 
cum stau lucrurile. 

— Doctor Humphries, adăuga Irene Delamond. Nu ştiu ce 
s-ar alege de noi dacă n-ar fi el. 

— V-aţi descurca foarte bine, răspunse doctorul, apoi îşi 
îndreptă din nou atenţia spre Caroline. Copiii sunt rezistenți, mai 
zise el. Mult mai mult decât noi toţi la un loc. Aşa că lăsaţi-i să 
se bucure de ciocolata. 

Se uită apoi spre Ryan şi spre Laurie. 

— Sunt amândoi nişte copii puternici, sănătoşi. O să ne 
facă bine la toţi... noi îmbătrânim, aşa că avem nevoie de 


energie proaspătă în jurul nostru, înţelegeţi ce vreau să spun, 
nu? 

II prinse pe Ryan de partea superioară a braţului şi-l 
strânse, dar nu foarte tare, încât băiatul să scâncească. 

— Muşchi puternici - un băiat care nu-şi pierde toată 
vremea în faţa televizorului. 

Se înclină uşor spre Caroline. 

— Sunt complet de acord. lar acum, am să vă las în 
mâinile vecinilor noştri. 

Pe lângă doctor, Tildie Parnova şi George Burton, mai era 
şi Helena Kensington, care se sprijinea într-un baston alb, purta 
ochelari negri şi care întrebă daca poate atinge chipurile 
copiilor. 

— O să-i sperii, Helena, îi spuse Irene. Iți pot descrie eu 
cum arată. Laurie privi nervoasă spre mama ei, neştiind cum să 
procedeze, dar, când îl văzu pe Ryan trecând în spatele 
Carolinei, ca să-l despartă de bătrână, se hotărî. 

— E-n regulă, rosti ea, încercând ca vocea să nu o trădeze 
cât era de îngrozita în realitate. 

Se aplecă puţin şi luă mâna ridată a lui Helene, apoi o 
aşeză pe faţa ci. Se strădui din răsputeri să nu se cutremure 
când degetele bătrânei începură să-i traseze conturul 
maxilarului inferior. 

— O fata aşa de drăguță, spuse Helena. Bun, are oase 
puternice. Degetele ei se mişcară în sus şi Laurie simţi cum i se 
face pielea ca de găină când femeia îi atinse părul, apoi fruntea 
şi sprâncenele. în cele din urmă, Helena o ciupi uşor cu două 
degete de obraz. 

— Şi atât de tânără, şopti ea, oftând. Cu o piele aşa de 
netedă şi. 

— Helena! 

Vocea lui lrene Delamond exploda atât de ascuţit încât 
Laurie lresări şi mâna lui Helene Kensington se dezlipi de chipul 
ei. Dar, o clipă mai târziu, bătrâna începu să pipăie din nou aerul 
în căutarea ei. 

— Unde e băiatul? întrebă ea, cu un ton aproape de pragul 
implorării. Pot să văd şi băiatul? 

Ryan mai făcu un pas înapoi, lipindu-se de mama lui. 


— E la fel ca şi fata? continua Helena, căutându-l pe Ryan 
cu mâna. Pentru că nu-l găsi, îşi lăsa mâna să-i cada pe lângă 
Corp. 

— Ce fată încântătoare aveţi. Trebuie să fiţi tare mânară. 

— Sunt, aprobă Caroline, strecurându-şi o mână 
protectoare în jurul lui Ryan, care se agăţă acum de ea. 

Pe măsura ce Irene le prezentă şi alte persoane, Laurie se 
apropie şi ea, din ce în ce mai tare de mama sa, care se simţi 
copleşita brusc de un atac de claustrofobie. Presata atât de 
copii, cât şi de vecini, cu aerul din hol ce devenea din ce în ce 
mai greu, din cauza aromei puternice a apei de colonie folosite 
parcă de toţi bătrânii, începu să aibă senzaţia că de-abia mai 
respiră. Când scăpă, într-un final, din hol - lăsând la Rodney tot 
ceea ce vecinii dăruiseră copiilor - Caro line nu se putu abţine 
să nu tragă adânc aerul curat în piept. 

— Ei bine, spuse ea, când scăpă de sentimentul de 
angoasă, cu siguranţă nu m-am aşteptat la aşa ceva. Aparent, 
voi doi sunteţi cel mai interesant lucru care s-a petrecut pe aici 
în ultimii ani! 

— Sunt nişte ciudaţi, se pronunţă Ryan. Ce voiau? 

— Nimic special, doar să va cunoască. 

— Dar toţi mă împungeau, mormăi Ryan, scuturat de un 
fior la gândul degetelor care-l ciupiseră de braţ şi îi pipăiseră 
coastele. 

— Sunt doar nişte oameni bătrâni şi singuri, îi mai zise 
Caroline. Unele persoane aşa ajung. 

Dar, chiar când mama lui porni în josul străzii, Ryan se 
întoarse brusc să se uite la clădirea pe care tocmai o părăsiseră. 
Uşile imense de la intrare erau deschise larg şi în dreptul lor se 
zărea doctorul Humphries. 

Uitându-se după el. 

După ce uşile se închiseră încet şi bărbatul dispăru 
înăuntru, Ryan simţi un fior pe şira spinării. 

CAPITOLUL 15 

— Nate? 

Nathan Rosenberg îşi ridică privirea şi o zări pe Andrea 
Costanza în uşa separeului, un lucru deloc surprinzător, având în 
vedere că-şi dăduse toată silinţa să nu ia seama la degetele ei 
care, în ultima oră, loviseră biroul în ritm constant. De trei ori 
rezistase tentaţiei de a se apleca peste paravanul despărțitor 


pentru a o întreba care-i necazul, dar, de fiecare data, ajunsese 
la concluzia că, dacă ea ar fi dorit sfatul lui, atunci ar fi venit 
direct la el să i-l ceară. Acum, când colega sa se afla chiar în 
faţa lui, rânji satisfăcut şi începu să bata şi el darabana tare de 
tot. 

— Te aşteptam. 

— Uneori am senzaţia ca te urăsc de-a binelea, replica 
Andrea, deşi nimic din tonul ei nu susţinea o astfel de afirmaţie. 
Ai face mai bine să-mi povesteşti despre osteopaţii şi 
homeopaţii tăi după care te dai atâta în vânt. 

Nate înceta mişcarea degetelor. 

— larăşi problema cu Rebecca Mayhew? Andrea încuviinţa 
din cap. 

— Am trecut ieri pe la prietena mea care locuieşte în 
Rockwell şi Rebecca a coborât şi ea însoţita de părinţii ei. Mi s-a 
părut că a slăbit şi mai tare, iar pielea ei era atât de subţire şi 
de palidă, încât aproape că vedeai prin ea. 

— Aşadar, s-a dat jos din pat. Asta nu înseamnă că se 
simte mai bine? 

— Pentru mine înseamnă că doctorul ei nu se străduieşte 
suficient, se împotrivi Andrea. în plus, nu reuşesc să-l găsesc. 

Rosenberg se încruntă. 

— Cum adică nu-l găseşti? 

— N-am descoperit decât adresa lui de la Rockwell. 

— Aşadar, l-ai găsit totuşi. Ce mare filosofie? 

— Vreau să spun că nu i-am găsit cabinetul. 

— Dar de ce trebuie sa aibă neapărat un cabinet? 

Andrea îi arunca o privire, prin care îi dădea de înţeles că 
îl crede de-a dreptul obtuz. 

— Pentru că într-un cabinet se primesc pacienţii. Sau 
trăieşti cumva în vreun univers paralel, unde totul este diferit'? 

Nate Rosenberg se sprijini de spătarul scaunului, îşi propti 
picioarele pe birou şi îşi încrucişa mâinile după ceafă. 

— Haide să-ţi povestesc despre vechiul meu medic de 
familie din Long Island. Este, de fapt, o doctoriţă, aproape de 
nouăzeci de ani, şi ar vrea să se retragă, dar pacienţii ei nu o 
lasă. A renunţat la cabinetul ei cam acum patruzeci de ani şi, de 
atunci, lucrează acasă. Nu are nici asistentă, nici infirmieră, n- 
are nimic. Dar pacienţii curg, pentru că este un geniu al 


vindecării. Aşa că nu te pripi să tragi concluzii despre... cum 
ziceai că-l cheamă? 

— Humphries. Theodore Humphries. 

— Aşa, exact. Repet, înainte sa hotărăşti tu că este ceva 
în neregulă, n-ar fi mai bine să-i faci o vizita? 

Coborându-şi picioarele din nou pe podea, se întoarse 
către computerul de pe masa lui, tastă rapid, apoi ridică 
receptorul, formă un număr şi i-l pasa femeii. 

Aproape instantaneu, persoana de la capătul celălalt al 
firului răspunse: 

— Doctor Humphries la telefon. Cum pot să vă ajut? 

„Ceva nu este în regulă, îşi spuse Andrea în după-amiaza 
aceea, în timp ce împingea uşa masivă exterioară a clădirii 
Rockwell şi păşea în vestibul. Nimeni nu-şi poate stabili o 
programare la doctor în aceeaşi zi în care sună. Şi mai ales 
vinerea. Şi nici un doctor pe lumea asta nu răspunde la telefonul 
de serviciu.” O clipă mai târziu, intendentul - portarul sau ce-o fi 
fost el - deschise uşa interioară de sticlă şi o lăsă să intre în 
holul principal. Pentru o secundă, Andrea se simţi puţin 
dezorientata; ceva se schimbase, dar nu înţelegea ce anume. 
Privi în jur, dar nimic nu părea diferit. Şi totuşi. brusc, avu o 
revelaţie. Erau aprinse toate luminile şi holul avea un aer vesel. 
însă portarul îi vorbi cu aceeaşi voce aspră, ca de 
înmormântare: 

— Doctorul Humphries vă aşteaptă. Etajul cinci, o luaţi la 
stânga şi mergeţi până în capăt. 

Etajul cinci. Acelaşi etaj unde locuia Caroline acum. Liftul 
începu sa urce încet şi se opri la destinaţie cu o hurducătura. 
Andrea deschise uşa şi păşi pe palier. Coti spre stânga şi ocoli 
scara care se încolăcea în jurul cabinei de lift. In colţul 
îndepărtat al coridorului, pe partea opusă apartamentului 
Carolinei şi al lui Tony, găsi ceea ce căuta: o uşă de mahon, 
ornată bogat şi cu o plăcuţa discretă de alamă, uşor coclita pe 
care erau gravate trei cuvinte: Theodore Humphries, Doctor. 

În perete mai era prinsă şi o sonerie de alamă, mai puţin 
tocită decât plăcuţa. Andrea întinse mâna să apese pe ea, dar 
şovăi. 

Poate ar trebui să ocolească din nou scările, să sune la 
Caroline şi să uite de toate astea. „O prostie, îşi spuse în sinea 


ei. Ai venit aici cu o anumită treabă, aşa că dă-i bătaie.” Dar 
ezită în continuare. 

De ce? 

Atunci înţelese şi motivul. Liniştea. Nu se auzea nici o 
voce în jurul ei, nici o uşă trântită, nici o mişcare pe hol. Până şi 
liftul tăcuse. 

Realiză că tremură din toate încheieturile, pe măsura ce 
liniştea o învăluia ca într-un giulgiu întunecat. „O tâmpenie, îşi 
spuse ea din nou. Eşti obişnuită cu clădirile zgomotoase care 
gem de copii şi unde de-abia îţi poţi auzi gânduriie.” Dar oare 
atmosfera fusese la fel şi când venise în vizită la Rebecca? Se 
strădui din toate puterile să-şi amintească. 

Însă ce mai conta? Vasăzică în bloc era linişte. „Şi ce-i cu 
asta?” întinse mâna, apăsă pe sonerie, după care se căzni să 
rămână perfect nemişcată, cu faţa la uşă, fără să arunce priviri 
peste umăr, rezistând eroic impulsului de-a o lua la goană înapoi 
pe scări, înainte ca doctorul Humphries să răspundă. 

Atunci însă, uşa se deschise şi dădu cu ochii de bărbatul 
pe care-l mai văzuse o dată, intrând în apartamentul familiei 
Albion. 

Aparent, acesta o recunoscu la rândul lui, îi deschise uşa 
larg, făcu un pas înapoi şi o invita înăuntru, zâmbindu-i. 

— Acum îmi amintesc, rosti el, vocea lui gravă rezonând 
puternic în antreul spaţios al apartamentului său. 
Dumneavoastră sunteţi doamna de la asistenţa sociala care o 
verifică pe Rebecca! îmi spunea mie numele ceva când aţi 
sunat. 

Brusc, zâmbetul îi păli uşor, iar pe chip i se aşternu un nor 
de îngrijorare. 

— Sper că nu e vorba de Rebecca, nu? 

Înainte să răspundă, Andrea privi înjur. Locuinţa semăna 
foarte mult cu aceea a soţilor Albion: un grup de camere mari 
care porneau din holul principal şi ale căror uşi erau închise. 
Doctorul Humphries, observându-i căutătura curioasă, se 
apropie de prima uşă şi o deschise larg. 

— Biroul şi salonul meu de tratament, explică el, făcându-i 
semn să intre în încăpere. 

Camera era mai degrabă un studio elegant decât un 
cabinet. Rafturile pline de cărţi stăteau frumos aliniate de-a 
lungul pereţilor, iar veiozele Tiffany erau aşezate pe mesele ce 


se găseau la cele două capete ale unei canapele Chesterfield. în 
faţa acesteia, se zărea un şemineu încadrat de o pereche de 
fotolii îmbrăcate cu aceeaşi piele vişinie ca a canapelei. în 
cealaltă parte a camerei se afla un birou mare şi două scaune 
confortabile. 

— In concluzie, aţi venit în calitate de pacient sau pentru 
Rebecca? 

— Pentru Rebecca, mărturisi Andrea. Am văzut-o ieri şi 
sunt îngrijorată. 

— Dar se simte mult mai bine, spuse Humphries, poftind-o 
să ia loc pe unul dintre scaunele de la birou, în timp ce el se 
aşeză pe partea cealaltă. Evident, asta numai în cazul în care 
situaţia nu s-a înrăutățit faţă de săptămâna trecută, când am 
trecut eu pe la ea. 

— Am senzaţia că. rosti Andrea, dar se opri negăsindu-şi 
parcă vorbele potrivite. în fine, nu ştiu exact... doar că mi se 
pare bolnavă. 

Buzele lui Humphries se arcuiră într-un zâmbet subţire. 

— Păi, nu pot decât să mă bucur că aţi observat. 

— Puteţi să-mi spuneţi ce se întâmplă cu ea? 

— Sigur că da, încuviinţă Humphries. însă nu cred că se 
cuvine. Dosarele pacienţilor mei sunt confidenţiale. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi MD. 

Zâmbetul lui Humphries pali şi vocea lui căpătă o nuanţă 
rece: 

— Despre asta este vorba? Despre autorizaţiile mele? 

— Rebecca Mayhew este responsabilitatea mea, replică 
Andrea, fără să-i răspundă la întrebare. 

— Aşa cum este şi a mea, zise Humphries, ridicându-se în 
picioare. Vă mai pot ajuta cu ceva? 

Pe neaşteptate, Andrea se simţi cuprinsă de furie. Cine 
naiba se credea Humphries ăsta? Doar pentru că avea o 
grămadă de bani nu-i dădea dreptul să o împiedice pe ea să-şi 
facă meseria. 

— Dacă trebuie, pot să obţin şi un ordin judecătoresc 
pentru dosarul ei, spuse ea, rămânând în continuare aşezată. Nu 
credeţi că ar fi mai simplu să-mi spuneţi ce se petrece cu fata? 

Humphries se aplecă puţin spre ea, aruncându-i o privire 
întunecată. 


— Sigur că da. Insa, doar pentru că ar fi mai „simplu”, nu 
înseamnă că am de gând să mă conformez, domnişoară 
Costanza. Şi am dubii serioase că puteţi obţine un astfel de 
ordin, doar pentru că dumneavoastră credeţi că Rebecca este 
bolnavă. lar acum, dacă nu mai aveţi ce să-mi comunicaţi, mă 
aşteaptă şi alţi pacienţi. 

— Serios? întrebă Andrea, ridicându-se, în cele din urmă, 
în picioare. Cine? Cine altcineva mai vine la cabinetul acesta? 

Se uită în jurul camerei care părea mai mult un studio. 

— De unde să ştiu eu ca ăsta este un cabinet medical 
real? Cum am eu certitudinea că dumneavoastră chiar sunteţi 
medic? 

— N-aveţi cum, spuse Humphries pe un ton rece ca 
gheaţa. Se apropie de uşă şi o deschise larg. 

— Totuşi, sunt ferm convins că o să vă daţi toată silinţa ca 
să aflaţi. Dar, dacă aş fi în locul dumneavoastră, m-aş lăsa 
păgubaş. Rebecca o să fie bine. 

Andrea se încruntă. 

— Mă ameninţaţi? 

Humphries se uită fix în ochii ei. 

— Nu fiţi ridicolă. Nu e nevoie să vă ameninţ, nici pe 
dumneavoastră, nici pe altcineva. Eu v-am spus doar ce aş face 
dacă aş fi în locul dumneavoastră. 

Intre timp, ajunseseră în holul principal şi bărbatul îi 
deschise uşa de la intrare. 

— La revedere, domnişoara Costanza, spuse Humphries. 
Aş vrea să pot spune că aştept cu nerăbdare să vă revăd, dar aş 
minţi. 

Uşa se închise brusc. 

Prea furioasa ca să se mai oprească să vadă dacă prietena 
ei, Caroline, este acasă, Andrea Costanza năvăli pe lângă lift, 
cobori cele cinci etaje în goană, apoi ieşi în stradă. 

Luni dimineaţă, la prima oră, se va duce să ceară un ordin 
judecătoresc pentru ridicarea dosarului medical al Rebeccăi 
Mayhew. 

CAPITOLUL 16 

— Mama ta îmbătrâneşte, ofta Caroline, dându-i lui Ryan 
una dintre pungile de cumpărături, pline cu mostre de material 
şi tapet, borcănaşe cu vopsea şi cataloage, care erau 


îngrămădite în jurul picioarelor ei, imobilizând-o în asemenea 
hal, încât nu mai putea ieşi din taxi. 

— la şi tu o parte din ele, bine? M-am înţepenit. 

Ryan scoase două dintre pungi afară din maşină, iar 
Laurie mai apucă şi ea trei. în cele din urmă, Caroline reuşi, în 
sfârşit, să se elibereze din spaţiul strimt al locurilor din spatele 
automobilului. După ce îi plăti şoferului, se hotări ca data 
viitoare să urmeze sfatul lui Tony şi să cheme pur şi simplu 
maşina lui de serviciu. 

Muşina lor de serviciu, îşi aminti ea. în dimineaţa asta, 
când ea şi copiii plecaseră în expediţia lor de cumpărături, ideea 
de a închiria o maşină pentru o zi i se păru o cheltuială prea 
mare şi total deplasată. Iniţial, pentru că vremea fusese 
perfecta, se felicitase pentru alegerea făcută. După prânz însă, 
când căldura atinsese un nivel insuportabil şi atmosfera era tot 
mai umedă, pungile cu cumpărături deveniseră din ce în ce mai 
grele. într-un târziu, când şi-au dat seama că nu le mai pot căra 
nici măcar câţiva metri, făcuseră semn unui taxi şi parcurseseră 
restul drumului până acasă, în traficul infernal al orelor de vârf, 
dorindu-şi să-l fi ascultat pe Tony. în comparaţie cu Chevy-ul 
înghesuit, un Lincoln Town ar fi fost o binecuvântare. Dar acum 
ajunseseră acasă, iar Rodney îi ajuta pe Ryan şi pe Laurie să 
ducă mormanul de bagaje înăuntru. Cu toate că se simţea 
aproape epuizată din cauza tarului în forţă pentru cumpărături, 
ceea ce era mai greu trecuse. Nu le mai rămânea decât să 
aleagă ce le place mai mult. 

Când se gândi mai bine însă, îşi dădu seama că e foarte 
posibil să se mai chinuie o vreme. îşi aminti de câte ori ea şi 
Laurie consideraseră ceva „perfect” doar pentru ca, în 
următorul magazin, să găsească ceva şi mai bun. Până şi Ryan 
se răzgândise de vreo trei ori, oscilând între decorul de tip 
western (dimineaţa), Star Wars (după-amiaza) şi „oare n-ar fi 
mai mişto să pun nişte stele pe tavan care să strălucească 
noaptea?” (în taxi pe drumul de întoarcere). 

— Pot să iau sacoşele mele sus să i le arăt şi Rebeccăi? 
întrebă Laurie, când liftul se opri la etajul al cincilea. 

— Da, cu condiţia să nu te lungeşti prea tare, maximum o 
oră. Şi-aşa o să întârziem cu cina. 

După câteva momente, înconjurată de toate bagajele, cu 
excepţia celor aparţinând fiicei ei, Caro line se scotocea după 


cheie, când uşa apartamentului se deschise şi în prag apăru 
Tony, aducând cu el un miros îmbietor de mâncare gătită. 

— Mi se pare mie sau ai nevoie de o mână de ajutor? 

În două-trei minute, bagajele fură cărate în casă, şi Ryan 
urcă în camera lui, în timp ce Caroline şi Tony intrară în 
bucătărie. Femeia se aşeză la masă şi îşi turnă un pahar de 
Fume Blanc, iar Tony se ocupă în continuare de oalele risipite pe 
plitele de gătit, dar şi de cele două cuptoare ce mergeau 
amândouă. 

— Probabil că am murit şi am ajuns în Rai, spuse ea, 
privind de jur împrejurul bucătăriei, care, cu excepţia oalelor 
folosite, era de o curăţenie desăvârşită. 

Când gătea Brad - pentru care spaghetele însemnau 
culmea talentului său culinar —, bucătăria arăta întotdeauna 
dezastruos, iar ei îi revenea sarcina de a o aduce la lumina. 

— Ce Dumnezeu ai gătit aşa de multe? Când crezi ca o să 
putem mânca atâta? 

— Melci şi somon fiert pentru noi. Apoi o salată Caesar, 
dovlecei şi cuş-cuş cu sos de curry. 

— Pentru noi? Dar copiii nu mănâncă? 

— Macaroane cu brânză pentru Ryan. Până acum, n-am 
mai întâlnit nici un copil înnebunit după somonul fiert. Cât 
despre Laurie, presupun ca o să aleagă singură ce vrea. 

— Şi nici un pic de mizerie. 

Tony ridică din umeri. 

— Păi, e simplu să păstrezi curăţenia în timp ce găteşti. Zi- 
mi mai bine cum a mers? E toată lumea fericita? 

— Auzi pe cineva plângându-se? Dădu să se ridice de pe 
scaun. 

— Măcar lasă-mă să pun eu masa. 

— Nu e nevoie, îi spuse Tony. O să mâncăm în sufragerie; 
n-are nici un sens să dispunem de atâta spaţiu şi să nu 
beneficiem de el. Aşază-te la loc, relaxează-te şi mai ai puţină 
răbdare. Mai durează cam o jumătate de oră. 

— Atunci, mai bine aş suna la familia Albion. l-am spus lui 
Laurie să se întoarcă peste o oră. 

Tony ridică din umeri indiferent şi îi umplu din nou 
paharul. 

— Las-o să se distreze şi ea. O să mai amânăm puţin, 
pentru că, oricum, mai e timp destul. 


Caroline îşi înclină capul, nedumerită. 

— Timp? Pentru ce? Pentru cină? 

Veni rândul lui Tony să o privească uimit. 

— Întâlnirea mea cu consiliul de administraţie. 

Pentru că soţia lui părea în continuare nedumerita, făcu 
un semn din cap spre biletul prins pe uşa frigiderului cu un 
magnet. 

— Consiliul administrativ al blocului? La ora nouă? în seara 
asta? Chicoti încet. 

— lar eu care credeam că am făcut o mişcare inteligenta 
când l-am pus acolo ca să nu ai şanse să-l ratezi. 

Smulse bucata de hârtie de sub magnet şi i-o întinse. 

— Mai bine îi găsim un alt loc. 

— Sau, poate, o să-mi amintesc eu să-l verific din când în 
când, spuse ea, cercetând notita care menţiona întâlnirea de la 
ora nouă. 

Privirea lui Tony se întunecă. 

— Sper că nu ţi-ai făcut alte planuri, nu? Dacă e nevoie, o 
să sar peste întâlnirea asta... 

Caroline dădu din cap. 

— Nu, e în regulă. 

Se ridică, aşeza foaia sub magnet, apoi se apropie de 
Tony şi îl înconjura cu braţele pe după gât. 

— E doar o problemă de acomodare cu alta persoană, 
murmură ea, sărutându-l uşor pe obraz. Cu excepţia copiilor, mi- 
am cam ieşit din mină. 

Tony o îmbrăţişa şi o lipi şi mai tare de el. 

— Poate că ar trebui totuşi să renunţ la întâlnire, şopti el. 
în clipa asta, nu mai sunt aşa sigur că vreau să mănânc. 

Caroline se trase înapoi. 

— Potoleşte-te. Ai spus că vom amâna cina, dar nici chiar 
aşa de mult. în plus, avem suficient timp şi după întâlnirea ta. Și 
după ce copiii merg la culcare. Aşa ca mai ai puţina răbdare. 

Totul se amânase. Cu o oră. Şi, poate ar fi durat şi mai 
mult, în cazul în care Caroline s-ar fi gândit puţin înainte de a 
vorbi. Dar, când realizase greşeala făcută, era deja prea târziu. 

— Nu e incredibil? întreba ea, când intrară în sufragerie. 

Masa era aranjată cu tacâmuri din argint, şervete frumos 
călcate şi o pereche de sfeşnice ce aduceau un plus de 
strălucire luminii candelabrului ce se reflecta delicat prin ciucurii 


săi de cristal. Mâncarea era deja pe masă, somonul bine fiert, iar 
macaroanele cu brânză rumenite şi încă fierbinţi. 

— Tony a pregătit singur totul. Vă vine să credeţi? 
Instantaneu, Ryan se bosumflă. 

— Urăsc macaroanele cu brânză, anunţa el. 

— Atunci, poţi să mănânci nişte peşte, răspunse Caroline, 
uitân-du-se repede spre Tony. Poţi să mănânci ce vrei. 

— Eu vreau spaghete, spuse Ryan. 

Se întoarse spre Tony şi, când vorbi din nou, Caroline 
sesiza nota de provocare din vocea lui. 

— Tata făcea cele mai bune spaghete din lume. 

Caroline deschise gura să zică ceva, dar Tony vorbi 
primul: 

— Mi-ar fi plăcut să încerc şi eu. Dar de unde ştii că urăşti 
macaroanele mele cu brânză, când nici măcar nu le-ai gustat? 
— Ştiu eu, insistă Ryan. Se întoarse spre mama lui. 

— Trebuie să mănânc chestia asta? 

Caroline şovăi, apoi luă o hotărâre. Era acum ori niciodată. 

— Da, spuse ea. Trebuie. Măcar să le încerci. 

Pentru o secundă, crezu că băiatul o să refuze, dar el îşi 
ridică furculiţa, o înfipse în tava aburindă, după care o băgă în 
gură. 

— Poftim. Am gustat. Nu pot să le sufăr. 

Se ridică de la masă, străbătu sufrageria şi trânti uşa în 
urma lui. 

— Îmi pare rău, zise Caroline, sărind în picioare şi 
repezindu-se după el, dar, pentru a doua oară, la fel ca şi în 
bucătărie, Tony o împiedica. 

— Am eu grija de el, rosti bărbatul încet. Din câte se pare, 
cu mine are o problemă, aşa că mai bine ar fi să mă duc chiar 
eu să discut cu el. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul ei, ieşi din sufragerie. 
Urcă scările, ajunse la uşa lui Ryan şi ciocăni uşor. Nici un 
răspuns. Ciocăni şi mai tare. 

— Pot să intru? 

De dincolo de uşa din lemn solid se auzi un singur cuvânt 
înăbuşit: -Nu! 

Tony apasă clanţa, dar uşa era încuiata. Băgă mâna în 
buzunar, de unde scoase o cheie, descuie, păşi în cameră şi 
închise uşa în urma lui. Ryan îi arunca o privire furioasă din pat. 


— Asta este camera mea, spuse el. Nu ai voie aici. Tony 
traversă încăperea. 

— O fi camera ta, dar ăsta este apartamentul meu şi pot 
să intru unde am eu chef. 

II privi ţinta pe Ryan şi vocea lui capătă un accent grav: 

— Şi poate că tatăl tău ţi-a permis să te comporţi astfel, 
dar eu n-o să-i urmez exemplul. 

— Nu sunt obligat să te ascult pe tine, spuse Ryan, dar 
tremurul din glas îi trăda teama ce începea să se adune în 
sufletul lui. 

Tony Fleming se aşeză pe pat şi puse o mână grea pe 
umărul băiatului. 

— Tu şi cu mine, rosti el atât de încet, încât Ryan îşi ciuli 
urechile ca să prindă cuvintele, ne putem înţelege foarte bine. 
îmi place de tine, Ryan. Sincer! 

Bărbatul îl apucă strâns de umăr pe Ryan. Vocea lui cobori 
şi mai mult, iar ochii săi se pironiră în cei ai băiatului. 

— Dar nu-mi place cum te comporţi. Nu-mi place cum 
vorbeşti, nici cu mine, nici cu mama ta. 

— Nu sunt obligat să... 

Dar, înainte de a-şi termina fraza, degetele iui Tony se 
încleştară şi mai tare, făcându-l pe Ryan să scâncească de 
durere. 

— Trebuie să-mi respecţi ordinele, îi porunci Tony. Fie că-ţi 
convine sau nu, sunt tatăl tău vitreg şi trăieşti acum în casa 
mea. Dacă va fi bine sau nu, depinde doar de tine. Dar n-o să-ţi 
permit s-o superi pe mama ta, nici cu vorba, nici cu fapta. Ai 
priceput? 

Ryan se înfiora când se uită în ochii tatălui său vitreg. 
Aceştia îi aruncau o privire goala şi ceva din răceala lor îl 
înspăimântă mult mai tare decât vorbele rostite de Anthony 
Fleming. încuviinţă tăcut din cap. 

— Bine. 

Tony Fleming îşi desfăcu mâna de pe umărul băiatului. 

— Atunci, hai să ne întoarcem şi să ne bucurăm de cină. 
înțelegând că vorbele tatălui său vitreg nu reprezintă o sugestie, 
ci o poruncă, Ryan se ridică din pat şi îl urmă până în sufragerie. 
însă, tot restul serii, nu mai scoase nici un cuvânt. 

— Ai avut o discuţie plăcută cu Tony'? întrebă Caroline, 
câteva ore mai târziu când venise să-i spună noapte bună. 


Ryan ar fi vrut să-i povestească exact ce se întâmplase, 
să-i arate vânătăile lăsate de degetele tatălui sau vitreg. însă, 
amintindu-şi privirea ciudată din ochii lui Tony, nu se încumetă 
să zică nimic. 

— Da, şopti el. A fost bine. 

— Atunci, totul e în regulă, mai spuse Caroline, aplecându- 
se şi sărutându-l pe frunte. 

Lumina se stinse. Mama lui ieşi din cameră. 

Şi Ryan rămase singur în întuneric, convins că, în ciuda 
cuvintelor mamei lui, nimic nu era în regulă. 

CAPITOLUL 17 

Bărbatul de pe partea cealaltă a străzii unde se găsea 
blocul în care locuia Andrea Costanza era aproape invizibil. 
Acesta se ascundea în intrândul neluminat al unui mic magazin 
de unelte ce se închisese, câteva ore mai devreme. Ferestrele 
erau protejate de obloane ce se rulau, iar uşa, de un grilaj masiv 
din fier zăvorit zdravăn, cu un lacăt imens. Strada era liniştită, 
nu mai trecuse nici picior de om în ultimele cincisprezece 
minute, cu excepţia unui singur taxi care apăruse şi îşi lăsase 
clienţii la trei uşi mai încolo. Bărbatul părăsise intrândul de mai 
multe ori şi se plimbase de-a lungul trotuarului, verificând 
clădirea din fiecare unghi. 

O construcţie veche, cu opt etaje. 

Fără portar. 

O uşă exterioară ce ducea într-un vestibul, unde se zăreau 
cutiile poştale, un panou cu butoane şi un interfon micuţ. 

Nici o cameră video, sau cel puţin nu una vizibilă. 

În conformitate cu datele de pe panoul cu sonerii, Andrea 
Costanza locuia la etajul cinci, în apartamentul li. 

Supraveghease clădirea, mai bine de o jumătate de oră. 
Nimeni nu intrase; nimeni nu ieşise. Apoi, în decurs de zece 
minute, sosiseră şase oameni: două cupluri şi trei persoane 
singure. Cu toţii apăsaseră undeva în zona de mijloc a panoului. 

Zece minute mai târziu, bărbatul traversă strada, îşi trase 
pe mâini o pereche de mănuşi chirurgicale, intră în vestibul şi 
apăsă repede pe patru sonerii. 

După ce interfonul prinse viaţă şi o voce deranjată întrebă 
cine e acolo, uşa interioară bâzâi şi bărbatul o deschise, păşind 
înăuntru. Uşa se închise imediat în urma lui, acoperind sunetul 
vocii, care încă mai cârâia prin interfon. 


Ignorând liftul, bărbatul găsi casa scării şi porni să urce 
spre etajele superioare. Ajungând la etajul cinci, se opri, 
ascultând. Nu se auzea nimic. 

Crăpă uşa de incendiu şi ascultă din nou. 

Tot nimic. 

Împinse uşa şi mai mult şi privi înăuntru. Coridorul era 
pustiu. 

Bărbatul numără şase uşi, dar, din locul în care stătea, 
cifrele şi literele de identificare de pe ele nu se puteau vedea. N- 
avea încotro: trebuia să-şi părăsească adăpostul din casa scării, 
fie doar pentru câteva secunde. Totuşi, mai zăbovi o vreme, ca 
un animal de pradă care simte pericolul în apropiere, însă fără 
să reuşească să-i afle sursa. Tocmai se pregătea să se strecoare 
pe hol, când îngheţă brusc. Timp de o secundă, nu realiză de ce 
se oprise, dar apoi sesiză motivul - un sunet slab ca un 
zăngănit. Liftul. Ascunzându-se înapoi în casa scării, trase uşa 
binişor, apoi aşteptă. Sunetul căpătă intensitate, apoi încetă. 
Auzi cum se deschide cabina, dar zgomotul era destul de 
înfundat, semn că liftul poposise la un alt etaj. 

Imediat după aceea, zgomotul reîncepu şi îşi pierdu din 
intensitate, ca şi cum liftul cobora spre parter. 

„Acum!” 

Bărbatul se strecură afară pe uşa de incendiu şi porni 
repede pe hol. Apartamentul E era al treilea, spre partea din 
spate a clădirii. Perfect. 

În mai puţin de jumătate de minut, bărbatul se întoarse la 
loc în adăpost, unde îşi continuă urcarea. Când ajunse la ultimul 
etaj, se opri şi scoase din buzunarul hainei o mască de schi 
neagră. îşi trase masca pe faţă, deschise uşa şi păşi pe acoperiş. 

Andrea Costanza privea ecranul micului ei laptop, aşezat 
pe masa de la bucătărie. îl sunase pe Nate Rosenberg de trei ori 
deja şi acesta o în st mi se, pas cu pas, în încercarea ei de a se 
conecta la calculatorul de la birou, dar, oricât de tare s-a 
străduit, nu reuşise. 

— Vrei să vin la tine? o întrebase Nate, când vorbiseră 
ultima oară. 

— Nu, nu vreau să vii la mine, replicase Andrea mai aspru 
decât ar fi trebuit. Of, îmi pare rău, nu sunt supărată pe tine. 
Sunt furioasă pe mine şi pe şmecheria asta pe care tu o ridici 
anta în slavi, ca să nu mai vorbesc de calculatorul ăsta tâmpit 


care mă scoate din minţi, Sunt convinsă că e o manevra foarte 
simplă şi mi îne o să mă simt ca o idioată, când o să-mi arăţi 
unde greşesc. Cred că o să renunţ, o să dau drumul la televizor 
şi o să zac pe canapea tot restul serii. Ne vedem mâine. 

O hrănise pe Chloe, care îşi exprimase obişnuitul dispreţ 
faţă de înâncarea pentru câini, cu care Andrea insista să o 
îndoape doar pentru că era o reprezentantă a grupei canine şi 
îşi pregăti şi ea cina, pe care o minea sub privirea acuzatoare a 
lui Chloe, rezistând eroic tentaţiei de a o împărţi cu animalul ei 
de casă. 

— Dă-i hrana umană dacă vrei s-o omori, o avertizase 
veterinarul. Câinii Bedlington au rinichi slabi, dar, dacă o 
alimentezi corespunzător, o să fie bine. In caz contrar, o să 
urineze din cinci în cinci minute, până când va muri. lar ziua aia 
nu va fi prea departe. 

Aşa că trecuse şi de data asta prin ritualul obişnuit al 
cinei, în timpul căreia Chloe nici nu se atingea de bolul cu 
mineare, cât timp exista şi cea mai mică şansă ca stăpâna ei să- 
i scape vreun rest. Când Andrea se apucă de spălat vasele, 
eunele mini nemulţumit, dar resemnat. 

După ce strânse masa, se aşeza în faţa televizorului, dar, 
oricât de (are se chinui, nu izbuti să se concentreze. 

Computerul nu-i dădea pace. 

11 opri şi-l împinse deoparte, dar zece minute mai târziu îl 
pomi iar şi repetă la nesfârşit toate instrucţiunile pe care i le 
oferise Nate Rosenberg. 

Apelă până şi un serviciu tehnic permanent, trecu de la un 
reprezentant la altul, rămase în aşteptare pe fir cel puţin 
patruzeci şi cinci de minute, până când, într-un final, fu preluată 
de un bărbat care îi demonstra rapid că ştia chiar mai puţine 
decât ea despre computere. 

Se întoarse din nou în faţa monitorului şi privi prosteşte la 
icoanele ce păreau să aibă din ce în ce mai puţine semnificaţii 
odată cu trecerea timpului. „Las-o baltă, îşi spuse ea. Opreşte-l 
şi fă altceva.” Nici nu se gândi bine la o astfel de soluţie, că şi 
făcu clic pe o icoană şi, brusc, apăru o fereastră în care i se 
cerea să introducă parola. 

Când Chloe începu să schelălăie, Andrea era atât de 
aproape de atingerea obiectivului său, încât ignoră agitația 
căţelului, până când acesta sări chiar lingă stăpâna sa, îşi puse 


labele pe spătarul canapelei şi începu să latre spre fereastra 
deschisă din spatele Andreei. 

— Pentru Dumnezeu, Chloe, spuse Andrea, cu ochii 
pironiţi pe ecranul 1 ap topului. Nu e nimic afară... 

Dar, chiar când rosti cuvintele, observă o umbră uşoară 
trecând peste ecran şi simţi cum i se face pielea de găină, în 
clipa în care realiză că, într-adevăr, dincolo de fereastră se 
mişca ceva. 

Dădu să se răsucească, dar deja era prea târziu. Un braţ 
puternic o apucă de după gât din partea stingă, iar ea începu să 
tipe. 

Tot prea târziu. Braţul o smuci în spate, lipind-o de 
canapea şi strângându-i gâtul atât de tare, încât singurul sunet 
care îi ieşi din gât fu un horcăit de surpriză. 

Îşi ridică mââniâe, înfigându-şi unghiile în braţul ce o ţinea 
prizonieră, încercând să se elibereze. 

Zadarnic însă, pentru că femeia simţi cum plămânii îi iau 
foc. 

Lătratul lui Chloe se transformase într-un schelălăit jalnic 
şi clinele sări de pe canapea, pentru a se adăposti lângă 
peretele îndepărtat, continuând să-şi privească fix stăpâna şi să 
se lipească de podea. Andrea încercă să se întindă spre micul ei 
căţel, dar' ochii i se înceţoşară şi îşi pierdu puterile din cauza 
lipsei de oxigen. Epuizată, se trase înapoi, chinuindu-se să 
atingă faţa atacatorului, dar nu întâlni decât un fel de material 
moale. 

Pentru ca arsura din plămâni se înteţi, lăsă capul 
bărbatului şi-şi concentra toate foitele pentru a scăpa de 
presiunea ce-i zdrobea gâtul. Dădu haotic din unirii, /ginind 
materialul aspru care acoperea braţul atacatorului, însă puterile 
o părăseau cu repeziciune. 

„O să mor, se gândi ea. Brusc, mâna dreaptă a bărbatului 
îi acoperi o ureche. O să mor chiar aici în...” 

Cu o smucitură scurtă şi energică, bărbatul îi frânse gâtul 
şi, imediat, corpul femeii se inniuie. 

Asasinul nu-i dădu drumul complet, decât după un minut 
întreg. De-abia când se convinse că era moartă de-a binelea, o 
eliberă din strânsoare şi trupul lipsit de viaţă căzu într-o rână pe 
canapea, ca o păpuşă stricata, cu braţele întinse pe lângă ea şi 


capul legănându-i-se sinistru pe umăr. Dacă nu ar fi fost unghiul 
ciudat în care era răsucit capul, puteai jura că doarme. 

Bărbatul, care nu intrase nici o clipă pe deplin în cameră, 
trase fereastra care dădea în scara de incendiu şi începu să urce 
rapid spre acoperiş. 

O tăcere neobişnuită învălui apartamentul şi, vreme 
îndelungată, Chloe rămase la locul ei, cu ochii pironiţi pe trupul 
teapăn al stăpânei. în cele din urmă, se ridică şi pomi spre 
Andrea. îşi puse două labe pe canapea şi începu să lingă mai 
întâi mâna, apoi chipul acesteia. De-abia după ce eforturile de a 
o trezi la viaţă o istoviră, căţeaua se lipi de trupul femeii, se făcu 
ghem şi căzu într-un somn agitat. 

La etajul inferior, petrecerea continuă, fără ca nimeni să fi 
văzut sau auzit ceva. 

CAPITOLUL 18 

Tony Fleming ştia că se apropia vremea, simţea dorinţa în 
fiecare celulă a corpului său. Era ca o senzaţie ciudată de 
foame, dar care nu se limita doar la stomac, ci îi cuprindea 
întregul trup, urlându-i în cap, devorându-i sufletul. 

Sufletul de care era sigur că nu-l mai avea. 

Îşi alungă din minte gândul, concentrându-şi atenţia spre 
Caroline, care stătea întinsă pe pat alături de el. Făcuseră 
dragoste cu o oră în urmă şi, în ciuda faptului că se simţea slăbit 
atât din punct de vedere fizic, cât şi mental, se prefăcuse cât 
putuse el de bine, satisfăcându-şi soţia la fel ca în prima noapte, 
când se furişaseră afară din vilă şi o luaseră pe aleea cu 
palmieri, până pe plajă. Marea era liniştita, iar ei se aşezaseră 
pe nisip, sub lumina lunii pline. La început, Caroline îşi făcuse 
griji pentru copii, implorându-l să meargă în căbănuţa de lângă 
plajă, dar, sub vraja mângâierilor lui, uitase repede de ele, aban- 
donându-se extazului oferit de Tony. în seara asta, o 
binecuvântase cu aceleaşi senzaţii divine, iar ea se frământase 
şi gemuse sub atingerile soţului ei, arcuindu-şi trupul în 
întâmpinarea lui, gâfâind şi dorindu-l nebuneşte, până când, 
într-un final apoteotic, el o adusese pe culmile plăcerii. Apoi, 
când dorinţa începuse să crească din nou în el, ea adormise, iar 
respiraţia ei lină şi ritmată ar fi trebuit să-l moleşească şi pe el. 

Dar somnul nu voia să vină - nu încă. Aşa că zăcea în 
întuneric, aşteptând ca de pe noptiera de lângă pat ceasul să 
bată miezul nopţii. Era un ceas frumos - un ornic antic de cristal, 


atât de impecabil întreţinut, încât alama lui strălucea ca aurul şi 
nu trebuia potrivit decât de două ori pe an, primăvara şi 
toamna. Ticăitul lui era aproape insesizabil şi, când bătea orele 
fixe, sunetul lui se insinua prin noapte ca paşii tăcuţi ai unui hoţ. 

Numai dacă îl ascultai cu atenţie, îl auzeai. 

În cele din urmă, sosi şi mult aşteptatul moment: ceasul 
bătu o dată, apoi de două ori, apoi de alte zece ori, şi Anthony 
Fleming se ridică în capul oaselor, se aplecă asupra soţiei sale 
pentru a-i simţi răsuflarea, apoi străbătu întunericul familiar al 
camerei sale până în baie. închise uşa cu băgare de seama, 
astfel încât zgomotul făcut de yală să nu depăşească în 
intensitate ticăitul ceasului. Aprinse lumina şi se privi în oglinda 
imensă ce fusese montată pe toată lungimea sălii de baie. 

Corpul lui părea încă puternic - umerii laţi, iar torsul şi 
coapsele nu prezentau nici o urmă de grăsime. Avea pieptul 
acoperit cu un strat gros de păr negru şi cârlionţat, presărat pe 
ici, pe colo, ca şi în zona capului, cu câteva fire cărunte. Cu 
excepţia acestora, se putea spune că arăta mult mai tânăr decât 
vârsta lui reală. însă în lumina strălucitoare a becurilor, el vedea 
foarte clar că timpul încerca să-şi ia tributul. 

Bronzul din Mustique nu reuşea să acopere complet petele 
de pe mi ini şi de pe braţe. Pielea lui începuse să-şi piardă din 
elasticitate: pe gât apăruseră primele riduri, iar venele de pe 
picioare deveneau tot mai evidente. Curând, părul lui se va 
subţia, muşchii îşi vor pierde vigoarea, iar ochii i se vor afunda 
în orbite. Va semăna tot mai mult cu vecinii săi, tinereţea îl va 
părăsi încetul cu încetul, lăsând în urma ei doar un înveliş care 
putrezea pe dinăuntru. Oare, prima dată, va orbi ca Helena 
Kensington? Sau muşchii lui se vor atrofia în asemenea hal, 
încât nu se va mai putea deplasa, aşa cum păţise Lavinia 
Delamond? 

Pe măsura ce imaginea tinereţii distruse de vârsta 
devoratoare îi măcirni gândurile, dorinţa care-i furase somnul 
creştea tot mai puternică, invadându-i toţi porii. 

Ademenindu-l. 

Vrăjindu-l. 

Privi în oglindă la imaginea corpului său care îmbătrânea. 

Şi înţelese că dorinţa din lăuntral său trebuia împlinita, 
înainte să fie prea târziu, înainte sa nu mai poată face nimic. 


Răsucind întrerupătorul, aruncă încăperea - şi pe el - în 
întuneric. 

În camera lui Laurie se aflau oameni. 

Dar aşa ceva nu era normal. Era camera ei şi nimeni nu 
putea să intre dacă nu-i dădea ea voie. lar lumina era aprinsă. 

Numai că lumina avea ceva diferit. Nu era strălucitoare ca 
aceea aruncată de candelabru şi nici ca raza orbitoare a noii 
lămpi cu halo-gen care stătea pe noptieră. 

Nici măcar ca lumina stâlpilor electrici de pe stradă. 

Nu, lumina asta era diferită; îi umplea camera cu o pâclă 
ciudată, cum nu mai văzuse vreodată. Era ca în timpul unei zile 
cu ceaţă, când soarele stă ascuns în nori. 

Din spatele negurii se apropiau vocile. 

Aceleaşi voci ca noaptea trecută? 

Nu era sigură. 

Păreau mult mai aproape acum, dar nu reuşea să 
desluşească înţelesul cuvintelor. Apoi, chiar lângă patul ei, 
apăru o silueta. O siluetă pe care o recunoscu. Helena 
Kensington! 

Bătrâna se aplecă spre ea, întinzându-şi degetele 
încovoiate, şi, un moment mai târziu, le simţi atingerea pe 
obraz. Închizând ochii, Laurie încerca să se tragă înapoi, dar nu 
reuşi. 

Era ca şi cum s-ar fi făcut una cu patul, braţele şi 
picioarele refuzând să mai răspundă la comenzi. Dar, în acelaşi 
timp, nici nu părea că este legată cu ceva. 

Deschise gura ca să strige, dar din gât nu-i ieşi nici un 
sunet, pentru că avea senzaţia că are gura plina cu bumbac. 

Dădu să se ferească de Helena, dar nu găsi nici o cale să 
scape de degetele ei răşchirate. 

Acum, nenumărate degete începură s-o pipăie şi, pe 
neaşteptate, Laurie zări tot mai multe chipuri ivindu-se din 
ceața strălucitoare. Doctoral Humphries era şi el acolo, şi Tildie 
Parnova, şi George Burton, precum şi alţi câţiva ani oameni pe 
care îi recunoscu, dar ale căror nume nu şi le mai amintea. 
Discutau cu toţii, însă Laurie nu-şi dădea seama daca vorbeau 
cu ea sau între ei. 

Simţi cum cineva trage pătura şi cearşaful de pe ea, iar 
acum stătea întinsă pe pat, îmbrăcată doar cu cămaşa de 
noapte. 


Brusc, i se făcu frig, chiar dacă în camera fusese cald până 
numai cu un minut în urmă şi trupul i se acoperise cu sudoare. 

Pe sub cămaşă, ceva îi atinse piciorul. 

O mână? 

N-ar fi putut spune cu certitudine. 

Înăuntrul ei izbucni o durere intensă, de parcă ar fi 
încercat cineva să-şi croiască drum spre suprafaţă cu un cuţit. 

Îşi dori să-şi strige suferinţa, dar teribilul ghem de bumbac 
din gură îi îneca glasul şi, dintr-odată, nu mai reuşi nici să 
respire. 

Ce se întâmpla? 

Vocile deveniră şi mai puternice, dar tot nu putea să le 
înţeleagă vorbele. Şi mai multe mâini o atingeau, explorându-i 
trupul, cerce-tând-o pe sub cămaşa de noapte, ciupindu-i 
carnea. Cu fiecare clipă durerea se intensifica, până când deveni 
insuportabila. 

Apoi, când agonia exploda în ea, simţi între picioare o 
scurgere oribilă. 

Sânge! 

Curgea din ea, îmbibându-i pijamaua, întinzându-se în tot 
patul. Murmurul vocilor crescu şi el. Văzu cum siluetele îşi 
înmoaie degetele în sânge - sângele ei —, apoi le ridică spre 
buzele însetate şi le ling lacome. 

Sângele ei! îi sorbeau sângele! 

Încercă sa se răsucească, dar legăturile ce o ţineau lipită 
de pat erau mult prea puternice. 

Îşi dădea sufletul, sângerând de moarte şi, cu toate că era 
înconjurată de oameni - oameni pe care îi cunoştea —, nimeni 
nu o ajuta. Durerea ce-i sfâşia trupul era dublată de panica 
oribila ce-i invada rapid mintea. 

Atunci, din învălmăşeala de glasuri, se ridică o singură 
voce, pe care o recunoscu şi ale cărei cuvinte le înţelese 
perfect: 

— Ochii ei! Lăsaţi-mi ochii ei! Am nevoie de ochii ei! 

Era Helena Kensington, care-şi întindea din nou spre 
chipul ei degetele cu unghii crăpate şi îngălbenite, apropiindu-se 
din ce în ce mai tare de ochii fetei. 

Când degetele bătrânei i se înfipseră în faţa, durerea şi 
teroarea o copleşiră şi un urlet de groaza îi ieşi din gât. 

Laurie se trezi. 


Visul, cu toate grozăviile lui, dispăru într-o clipită şi Laurie 
nu-şi mai amintea decât teroarea şi durerea. 

Întinse mâna şi aprinse veioza de lingă pat şi razele ei 
îndepărtară şi ultimele rămăşiţe ale coşmarului. 

Durerea însă persista. Era încă acolo, chinuindu-i 
stomacul, ca şi cum cineva ar fi înjunghiat-o cu un cuţit. 

Un cuţit! 

Sânge? Oare fusese şi sânge? 

Atunci simţi - un lichid lipicios şi cald între picioarele ei. Cu 
inima bătându-i cu putere, Laurie dădu păturile într-o parte şi 
privi în jos. Cămaşa ei de noapte avea o pată mare roşie. 

Caroline deveni brusc conştientă, smulgându-se agitată 
din mrejele unui somn adânc. La început, se simţi ciudat de 
dezorientată, de parcă mintea ei fusese cumva separată de 
corp, iar acum plutea într-un vălmăşag fără contur, în care 
timpul, spaţiul şi realitatea îşi pierduseră semnificaţia. încet, 
încet, vălul cenuşiu se topi şi-atunci îşi aminti: era în pat, 
sprijinindu-şi capul pe pieptul lat al lui Tony, îmbrăţişată de 
braţele lui puternice, îmbătată de ritmul liniştitor al respirației 
lui, copleşita de o pace care o făcuse să adoarmă profund. Acum 
însă - oare câte ore mai târziu? - se trezise, se ridicase în capul 
oaselor, ţinând strâns în mâini aştemuturile. 

Inima îi bătea nebuneşte, ca şi când tocmai ar fi scăpat 
din puterea unui coşmar oribil. Dar nu visase urât - nu visase 
deloc în fond. 

Şi-atunci ce o trezise? 

Un țipăt? 

Oare auzise pe cineva ţipând? 

Dar de unde? De pe stradă? Din apartament? 

Mintea i se limpezi complet şi ascultă, concentrându-se, 
dar nu surprinse decât sunetul unei maşini ce trecea pe stradă. 

Şi-atunci ce se petrecuse? Dormea adânc, protejată de 
braţele lui Tony... 

Instinctiv, întinse mâna spre locul de lângă ea. Gol! 

— Tony? strigă ea. 

Bâjbâi după întrerupătorul de lângă pat şi, o secundă mai 
târziu, candelabrul ce era agăţat în mijlocul tavanului se aprinse 
şi strălucirea luminii o orbi. 

— Tony? striga ea încă o dată, puţin mai tare. 


Tocmai se pregătea să se dea jos din pat când uşa de la 
dormitor se deschise şi soţul ei veni repede lângă ea şi o 
îmbrăţişa. 

— Îmi pare rău, şopti el, cu buzele lipite de urechea ei. N- 
am vrut să te trezesc, mai adăugă el, întinzându-se să stingă 
lumina. 

— Nu m-ai trezit, îi spuse Caroline. Am crezut... nu ştiu. 
Dar ceva m-a trezit. Eu... 

Se opri, încercând sa identifice ce anume îi tulburase 
somnul. Tony renunţa să mai stingă lumina şi se sprijini în cot, 
încrun-tându-se. 

— Te simţi bine? 

— Nu... nu prea sunt sigura. Tony o privi nedumerit. 

— Ai auzit ceva? 

— Nu ştiu. 

Bărbatul cobori din pat, se apropie de fereastră şi ridică 
transpe-rantele grele în stil roman. 

— Nu se vede nimic pe stradă. Caroline părăsi şi ea patul. 

— Probabil că am visat, dar mă duc, oricum, să-i verific pe 
copii, îmbrăcă un halat şi ieşi pe hol. Lampa de veghe lumina 
suficient de mult pentru a observa că nu era nimic acolo. Apoi 
însă, când ochii i se obişnuiră cu strălucirea difuză de pe culoar, 
zări un licăr slab ce se strecura pe sub uşa de la camera fiicei ei. 
îşi trase şi mai strâns pe lângă ea halatul şi se îndrepta într- 
acolo. 

— Laurie? striga ea încet. Nu primi nici un răspuns. 

Atinse clanţa, apăsă pe ea şi deschise uşa doar cât să 
poată vedea înăuntru, convinsă că o va găsi pe fiica ei dormind 
dusă, probabil cu o carte aşezata cu faţa în jos pe piept. 

Insă Laurie nu dormea deloc. Dimpotrivă, stătea lipita de 
tăblia patului, ţinând în braţe o perna, cu chipul palid şi brăzdat 
de lacrimi, arătând aproape îngrozită. 

— Laurie? ţipă Caroline, împingând uşa larg şi repezindu- 
se spre pat. Ce este? Ce s-a... 

Vocea îi pieri când dădu cu ochii de petele roşii de pe 
cearşafurile şi cămaşa de noapte a fetei. 

Laurie îşi ridică privirea şi, după o vreme, reuşi să îngaime 
câteva cuvinte pline de teroare: 

— Au fost nişte oameni în camera mea, şopti ea. Se 
strânseseră în jurul meu şi mă atingeau, şi m-a durut, şi... 


Izbucni într-un hohot de plâns, dar apoi continuă: 

— M-a durut aşa de tare, mamă, şi când m-am trezit, eram 
plină de sânge şi. 

În timp ce asculta vorbele terifiante ale fiicei ei, amintirea 
lui Tony intrând în dormitor, doar cu câteva minute înainte, o 
izbi imediat. O apuca pe Laurie de încheieturile de la mâini şi se 
uită fix în ochii ei. 

— Tony a fost? întrebă ea, cu voce joasă. Tony, ţi-a... 
Ezită, apoi se strădui să termine: 

— Ţi-a făcut ceva? 

Frica din ochii lui Laurie se transformă în nedumerire şi, 
când ultimele rămăşiţe ale coşmarului se risipiră, începu să 
priceapă ca totul nu fusese probabil decât un coşmar. 

— Nu, nu era Tony. Dar au fost mai mulţi oameni în 
camera mea, spuse ea. Toţi vecinii. 

O privi rugător pe mama ei. 

— Dar n-a fost decât un vis, nu? Adică, ei nu aveau cum să 
intre aici, corect? 

Caroline nu zise nimic, încercând să pună cap la cap tot ce 
se petrecuse şi să găsească o explicaţie logică. Durerea... 
sângele... 

Brusc, totul căpătă sens şi înţelese. 

— Menstruaţia, oftă ea, uşurată. 

Îşi îmbrăţişa fiica şi începu s-o legene uşor, alinându-i 
suspinele. 

— Totul e bine, o linişti ea. Nu s-a întâmplat nimic, draga 
mea. Ţi-a venit ciclul şi restul a fost doar un vis urât. 

— Dar n-a fost ca în vis, se vaită Laurie. Ei înfigeau nişte 
chestii în mine, iar eu sângeram şi. 

— E-n regulă, iubito, o întrerupse Caroline. Ai avut 
crampe, iar acum ai prima menstruaţie. 

Laurie privi în jos, spre pata sângerie de pe aşternuturi. 
Dintr-odată, în preajma mamei ei, nimic nu mai părea aşa de 
îngrozitor. 

lar durerea din burtă - durerea care mai, mai că o sfâşiase 
cu doar câteva minute în urmă - aproape că dispăruse. O 
copleşi ruşinea şi îi veni iar să plângă. 

— Îmi pare rău, spuse ea. N-am vrut să te trezesc. Dar m- 
am speriat aşa de tare... 


— Normal ca te-ai speriat, o aprobă Caroline, ducându-i 
degetul la buze ca să nu-şi mai ceara atâtea scuze. Cum altfel? 

— Dar mă simt aşa de prost, se văicări Laurie. 

— N-ai de ce, o contrazise Caroline. De fapt, pe lângă 
sperietura pe care ai tras-o, ar fi putut să fie chiar mai rău. Mie 
mi-a venit prima dată ciclul când eram în bazinul de înot. De- 
abia am ajuns la vestiar, şi prietena mea, Emily Peterson, a fugit 
să-mi cumpere nişte tampoane, iar eu am rămas ascunsă tot 
timpul ăsta. 

Laurie făcu ochii mari, neştiind prea bine dacă să-şi 
creadă sau nu mama, dar Caroline se ridicase deja din pat. 

— Uite ce zic eu. Tu stai nemişcată, iar eu o să curâţ aici şi 
o să mă asigur că Tony n-o să vină pe aici să vadă ce se 
petrece. 

li făcu şmechereşte cu ochiul. 

— Exista multe lucruri pe lumea asta, la care bărbaţii nu 
se prea pricep. Mă întorc într-un minut. 

O jumătate de oră mai târziu, totul era aranjat. Patul 
fusese schimbat, aştemuturile şi cămaşa de noapte pătate erau 
băgate în maşina de spălat şi Laurie, pregătită de culcare. 

— De-acum nu mai pot să-ţi zic fetiţa mea, spuse Caroline 
pe un ton plin de regrete, în timp ce se apleca să-şi sărute fiica 
de noapte bună. Crezi c-o să te descurci? 

Laurie încuviinţă din cap. 

— Imi pare rău că m-am comportat aşa prosteşte. 

— Nu-i adevărat. Ai avut o reacţie normala la ceva perfect 
natural, dar care se poate transforma în ceva oribil, pentru că, 
oricât de mult ai discuta cu mama ta aspectul ăsta, tot te ia prin 
surprindere. Eu am crezut că m-am rănit în timp ce făceam 
scufundări în bazin şi, chiar daca Emily Peterson a fost de faţă 
când am avut prima menstruaţie, trei luni mai târziu, când i-a 
venit şi ei, a crezut că o să moară. Aşa că nu-ți mai face atâtea 
griji şi mai bine gândeşte-te că, de aici înainte, în fiecare lună, 
timp de treizeci şi cinci, patruzeci de ani, o să treci prin asta şi, 
crede-mă, uneori poate fi atât de obositor... Dar nu e sfârşitul 
lumii şi o să te obişnuieşti. Nu înseamnă decât ca ai început sa 
creşti, şi corpul tău se schimbă. Nu e nimic periculos. Bine? 

Laurie dădu din cap ca da. însă câteva minute după 
aceea, când rămase din nou singură în camera întunecată, 


amintirile de coşmar începură s-o chinuie din nou şi i se păru 
chiar că aude iarăşi şoaptele. 

Vocile, atingerea scârboasa a degetelor care îi împungeau 
trupul, care o înghionteau, explorând-o. 

Dar totul nu fusese decât un coşmar. 

Nu? 

— Totul e-n regula'.' întreba Tony când, în cele din urma, 
Caroline reveni în patul lor. 

— Da, totul e bine, răspunse Caroline. Doar ca... 

Şovăi când amintirea lui Tony intrând în cameră exact în 
clipa în care se trezise ea îi invada gândurile. 

— Ce tăceai? întrebă ea pe neaşteptate. Tony o privi fără 
să înţeleagă la ce se referea. 

— Când te-ai trezit mai adineauri? 

Pentru o fracțiune de secunda, Caroline crezu că zăreşte 
un licăr ciudat în ochii lui, care dispăru cât ai clipi. Şi mai era 
ceva şi în felul în care arăta - bronzul sănătos pe care îl obținuse 
în Mustique parcă dispăruse, iar pielea de sub bărbie părea că 
începe să se lase. Atunci el îi zâmbi şi o atinse uşor cu degetul 
pe vârful nasului. 

— Mi-a fost foame, spuse el. Nu m-am săturat numai cu 
peşte, aşa ca am dat puţin iama prin macaroanele cu brânză. 

Îşi strecură un braţ în jurul soţiei lui. 

— Copiii sunt bine? 

Caroline încuviinţă din cap şi imediat Tony stinse lumina, 
arun-cându-i pe amândoi în întuneric. După câteva minute, auzi 
cum răsuflarea lui capătă ritmul specific somnului, dar ea 
rămase trează. Desigur că Tony îi spusese adevărul - pur şi 
simplu i se făcuse foame şi se dusese la bucătărie să mănânce 
ceva. Orice altceva s-ar fi întâm-plat, Laurie i-ar fi povestit. 

Dar daca Laurie ţipase, de ce n-o auzise Tony? 

El se afla jos, la bucătărie, şi în clădirea asta izolarea 
acustică probabil că e aproape perfectă. Nu auzise nimic, prin 
urmare, nu făcuse nimic. 

Dar, chiar în timp ce încerca să se convingă că numai 
paranoia ei e de vină, nu reuşea să-şi alunge din minte privirea 
ciudata din ochii lui Tony - privirea care dispăruse aproape 
instantaneu - care, într-un fel sau altul, îi contrazicea vorbele. 

Şi aspectul nesănătos al tenului său. 

Putea să jure că e ceva la mijloc, ceva ce el nu îi spusese. 


Dar ce? 

CAPITOLUL 19 

Nate Rosenberg se uita îngrijorat la ceasul din partea 
dreapta a monitorului. 8.32, adică doar două minute se 
scurseseră, de când verificase ora ultima dată. Se ridica în 
picioare şi privi peste separatorul ce despărţea biroul lui de cel 
al colegei sale, Andrea Costanza. 

Scaunul ei rămânea în continuare gol. 

„Ceea ce nu constituie deloc o pricină de îngrijorare”, îşi 
spuse el. Existau o multitudine de motive pentru care Andrea ar 
fi putut întârzia. Posibil să nu fi auzit deşteptătorul sau să fie 
bolnavă, poate avea o programare la doctor sau la coafor. Putea 
fi chiar pe teren, verificând vreun caz de-al ei. Problema se 
trăgea din faptul că, în cei şase ani de când lucrau împreună, 
niciunul dintre ei nu mai întârziase vreodată. Boala, diversele 
întâlniri, somnul prelungit, nimic din toate acestea nu-i 
împiedicase să fie punctuali la serviciu. Devenise chiar un soi de 
competiţie între ei, dar una nevinovată, ca pentru doi birocraţi 
fără speranţa. 

— Pariez că până la urmă o să te întrec, îi spusese Andrea 
în timpul unui prânz, cu vreo doi ani în urmă, când realizaseră 
că sunt singurii oameni care nu pierduseră nici o zi de lucru. 

— Pe naiba, se împotrivise Nate. Eu am fost punctual încă 
de pe vremea grădiniţei. 

Ceea ce nu o dezarmase pe Andrea, care invocă ajutorul 
pojarului şi al rujeolei, pe care ea le făcuse, iar el nu. lar acum, 
în dimineaţa asta de luni, colega lui întârzia. 

Nate eliminase deja posibilitatea îmbolnăvirii sau a 
somnului prelungit - o sunase acasă şi robotul telefonic pornise 
de-abia după cel de-al optulea ţârâit, la fel ca întotdeauna. Când 
încercase pe mobil, o voce înregistrată îi comunicase că 
„abonatul fie are telefonul închis, lie nu se află în aria de 
acoperire”. Renunţase şi la ideea programărilor, pentru că îi 
verificase agenda, care era întocmită cu şi mai multă 
meticulozitate decât a lui. Ultima întâlnire aranjata fusese vizita 
ei la doctorul Humphries, ieri după-amiază; următoarea era o 
întâlnire de caz la ora doua, astăzi. Nu era menţionat nici un 
medic, nici o coafeză, nimic altceva. 

Lui Nate nu-i mai rămâneau decât nişte posibilităţi, la care 
nici măcar nu voia să se gândească. Lucruri ca jaful sau violul. 


„Nu şi în cazul Andreei, îşi spuse el. E isteaţa şi ştie să 
aibă grijă de ea.” Şi, după ce i se întâmplase soţului celei mai 
bune prietene a ei, devenise şi mai atentă. 

— Am terminat cu alergatul prin parc, mă jur, i-a zis 
atunci, înfiorându-se la posibilitatea unei nenorociri 
asemănătoare. 

Important era că Andrea îi dăduse senzaţia că va fi mai 
grijulie ca niciodată. Şi niciodată nu păţise nimic. R 

„Nici acum n-a păţit nimic, îşi continuă el gândul. Intârzie, 
atâta tot.” La urma urmei, ce ar fi putut să facă el? Să sune la 
poliţie pentru că una dintre colegele lui de birou întârziase, 
pentru prima dată, o jumătate de oră la serviciu? Probabil că /- 
ar trânti telefonul în nas! 

Pe la prânz, când tot nu primise nici un semn de la 
Andrea, îşi luă punga cu mâncare, înfulecându-şi sendvişul, în 
timp ce se deplasa cu autobuzul pe 72nd Street, după care 
parcurse pe jos o distanţa de trei blocuri, până acasă la ea. 
Apăsa pe butonul din dreptul apartamentului ei şi, pentru că nu 
primi nici un răspuns, sună la soneria administratorului. O voce 
sigură îl întrebă ce doreşte şi, după ce îi explică cine e şi că voia 
să se asigure că Andrea Costanza era bine, administratorul se 
mulţumi să izbucnească într-un hohot de râs cinic. 

— Crezi că sunt nebun? Dacă deschid şi femeia e înăuntru, 
mă poate da în judecată. Dacă deschid şi nu e acolo, dar afla 
după aceea, mă duce la tribunal. Eu respect nişte reguli ale 
consiliului de administraţie - nu am voie să deschid nici un 
apartament fără mandat judecătoresc. Aşa că mai bine du-te şi 
fă rost de unul, bine? 

Când Nate sună din nou la sonerie, vocea intendentului se 
înăspri: 

— Auzi, amice, sper că nu vrei să vin până afara şi să te 
fac să pleci în şuturi. 

După ce se întoarse la birou, îşi spuse că, în fond, nu era 
problema lui şi că existau o grămadă de locuri în care ea s-ar fi 
putut duce şi că, cel mai probabil, Andrea va apărea la întâlnirea 
de la ora doua, iar el se va simţi ca un idiot. 

Din nefericire, nu veni, şi toată lumea care participă la 
întâlnire căzu de acord că trebuia să i se fi întâmplat ceva 
Andreei şi îl întrebaseră ce naiba făcuse până atunci în privinţa 
asta. 


— Sunt sigur că există o explicaţie perfect rezonabilă 
pentru dispariţia ei, zise el, după ce le repetase tot ce 
întreprinsese. 

— Ai şi tu dreptate, dar numai dacă era vorba despre 
oricine altcineva, sugeră Corrine Bradshaw, lăsând deoparte 
agenda pe care o întocmise cu o jumătate de oră în urmă. Nu şi 
în cazul ei, însă. Ea este ca tine, Nate; toată lumea ştie 
întotdeauna unde se duce şi ce face. 

— Păi, şi cum să procedăm în continuare? Nici măcar nu 
putem s-o declarăm dispărută aşa repede. Pe toţi dracii, de-abia 
dacă băgăm de seamă când un copil lipseşte o zi întreagă. 

— O să împărţim agenda ei telefonică, hotărî Corrine. Nu 
speriaţi pe nimeni, rugaţi-i pe oameni să-i transmită să sune la 
birou dacă intră cumva în contact cu ea. Inventaţi şi voi că are o 
rudă bolnavă, ceva de genul ăsta. 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre Nate. 

— Ai sunat la ultima ei întâlnire pe care a avut-o vineri? 
Nate se înroşi. 

— Sun chiar acum. 

Doua minute mai târziu, Nate discuta la telefon cu 
doctorul Theodore Humphries. 

— Oh, da, a fost aici, îi spuse Humphries după ce se 
prezentă. Mi-a pus nişte întrebări legate de mica Mayhew. 

Tonul deranjat al doctorului îl făcu pe Nate să se încrunte. 

— Ea are în custodie acest caz - asta e şi treaba ei: să 
pună întrebări despre fetiţă. 

— lar eu am răspuns în măsura posibilităţilor, replică 
Humphries, pe un ton ceva mai temperat. Dar tare mi-e teama 
că, atunci când a început să-mi pună la îndoiala reputaţia şi mi-a 
cerut să-i arăt fişa medicală a Rebeccăi Mayhew, am dat o 
replică pe măsură. 

„Oh, Dumnezeule, gândi Nate. Sper că Andrea nu l-a 
acuzat de şarlatanie.” 

— V-a pus la îndoială reputaţia? rosti el cu voce tare. Nu 
sunt sigur că înţeleg la ce vă referiţi. 

Pentru un moment, avu senzaţia că Humphries o să-i 
închidă telefonul în nas, dar doctorul păru să-şi schimbe 
atitudinea. 

— Aş putea să vă întreb de ce anume m-aţi sunat, 
domnule... 


— Rosenberg, repetă Nate, apoi îi dezvălui lui Humphries 
motivul real al apelului său. 

După ce termină, Humphries oftă din adâncul inimii. 

— Îmi pare rău, spuse el. Dar nu cred că vă pot fi de folos. 
Am refuzat să-i arăt fişa medicala a Rebeccăi Mayhew, fără un 
ordin judecătoresc, un lucru pe deplin legal. Atunci, m-a 
interogat cu privire la autorizaţiile pe care le deţin şi a plecat 
imediat. 

Corrine Bradshaw ascultă în tăcere redarea conversaţiei 
dintre Nate şi doctorul Humphries, apoi discută şi cu ceilalţi 
colegi. Niciunul dintre ei nu găsise pe cineva care să fi discutat 
sau s-o fi văzut pe Andrea Costanza în ultimele două zile. 

— Bine, zise ea, ridicând telefonul de pe biroul ei. Haide să 
vedem dacă eu am mai mult noroc. Ea aparţine de secţia de 
poliţie 12, nu? 

După ce Nate Rosenberg încuviinţă din cap, femeia formă 
din memorie numărul secţiei de poliţie. Nu era prea sigură dacă 
reținerea numerelor de telefon ale tuturor secţiilor de poliţie din 
Manhattan era un beneficiu sau un blestem, în schimb ştia că 
reprezintă o parte vitală a slujbei ei. Totuşi, de obicei, suna ca 
să afle informaţii despre câte un copil dispărut, nu şi despre un 
lucrător social care pierise fără urmă. 

CAPITOLUL 20 

Prima zi înapoi la Academia Elliot se terminase, şi Laurie 
îşi dorea să fi rămas la Gimnaziul Columbus, unde ea şi Ryan 
învăţaseră în al doilea semestru al anului ce trecuse. Şi toate 
astea, numai din cauza lui Amber Blaisdell şi a vechilor ei 
prietene. Totul se schimbase, cât fusese ea la şcoala publică. 
Realizase lucrul acesta încă din ziua aceea din parc. O fată pe 
care de-abia o cunoştea -Caitlin Murphy - o înlocuise deja în 
grupul lui Amber şi, cu toate că Laurie îşi mânca prânzul alături 
de aceleaşi fete ca şi înainte, Caitlin se aşezase lângă Amber. 

Locul care îi aparținuse ei dintotdeauna, încă din clasa 
întâi. 

Lucrul ciudat însă era că nimeni - nici măcar Amber - nu-i 
atrăsese atenţia lui Caitlin că stă pe locul lui Laurie. De fapt, 
părea că nici nu observaseră. Oricum Laurie n-avea de gând să 
spună nimic şi, când îşi trase un scaun de la masa vecină, fetele 
din faţa lui Amber şi Caitlin se strânseră una într-alta, ca să-i 
facă loc şi ei. Dar nu numai asta se schimbase, ci totul în jurul 


ei. Abia dacă îşi amintea numele băieţilor despre care discutau 
şi, când veni vorba despre vacanţa de vara, toate fetele 
menţionară Southampton. Când încercase să le povestească 
despre cele două săptămâni petrecute în Mustique, Caitlin 
Murphy îşi dădu ochii peste cap. 

— Dar nimeni nu mai merge în Mustique, zise ea. Mama 
spune că acolo nu mai întâlneşti decât europeni de mâna a treia 
şi vedete rock expirate. 

Laurie simţi cum îi ard obrajii de ruşine şi nu mai scoase 
nici un cuvânt. Dar Caitlin nu se mulţumise doar cu atât. 

— De ce naiba ar merge cineva acolo vara? 

— Mama s-a căsătorit, explica Laurie. Şi-au petrecut luna 
de miere acolo. 

— Şi te-au luat şi pe tine? întreba Caitlin. Ce ciudăţenie. 
De data asta însă, Amber Blaisdell îi sări în ajutor. 

— Eu cred că e drăguţ, spuse ea. Eu mi-aş fi dorit să pot 
merge cu ei, când tatăl meu vitreg a dus-o pe mama în luna lor 
de miere. 

— Luna de miere e doar pentru mire şi pentru mireasă, 
interveni Caitlin, dar fără să mai pară aşa sigură pe ea ca înainte 
cu doar câteva momente. 

— Poate prima dată, spuse Amber. Dar eu, dacă aş avea 
copii şi m-aş mărita a doua oară, aş vrea să îi iau cu mine. Şi nu 
m-aş căsători cu un bărbat care nu-şi doreşte alături de el copiii 
mei. 

Se întoarse spre Laurie. 

— Cum e tatăl tău vitreg? Cum îl cheamă? 

— Tony Fleming. 

— Şi, s-a mutat la voi? Laurie clatină din cap că nu. 

— Acum locuim în Central Park West. Şovăi o clipă, apoi 
mai adăugă două cuvinte: 

— În Rockwell. 

O tăcere profundă le învălui pe fete şi Laurie le putea 
vedea cum îşi aruncă priviri pe furiş una alteia. în cele din urmă, 
Caitlin Murphy îşi luă inima-n dinţi şi vorbi: 

— Rockwell? Chiar locuiţi acolo? Dar cum de suporţi? 
Laurie simţi iarăşi că roşeşte. 

— Păi, nu e nimic în neregulă. Caitlin se cutremură. 


— Da, sigur. Cu excepţia faptului că e bântuită şi că toată 
lumea crede că la subsol sunt îngropate numai cadavre şi ca toţi 
care stau acolo sunt nebuni. 

Laurie încerca să o contrazică pe Caitlin, dar, înainte de a 
rosti primul cuvânt, o năpădi amintirea coşmarului şi a vocilor 
pe care le auzise prin pereţi. Ei şi ce? Mai visase urât şi altădată, 
iar în vechiul apartament tot timpul îşi auzea vecinii de 
deasupra cum se plimbă prin cameră. 

— Nu e nimic în neregula cu clădirea, zise ea, nereuşind 
să-şi ascundă totuşi o oarecare nuanţa de nesiguranța în glas. Şi 
nimeni nu mai crede în astfel de poveşti. Sau poate tu chiar eşti 
convinsă că Rodney e un trol care trăieşte sub un pod din parc'/ 

Caitlin Murphy nu păru deloc stânjenită de întrebare. 

— Cine e Rodney? 

— Portarul, răspunse Laurie. Sau povestea asta n-o 
cunoşti? Caitlin Murphy îi arunca o privire de gheaţă. 

— Poţi să zici ce vrei tu, dar toată lumea ştie că e o clădire 
ciudată. Şi mama mi-a spus ca acolo trăiesc numai bătrâni. 

— Oamenii în vârstă nu sunt fantome, replică Laurie. Şi, 
oricum, Tony nu e Ixâtnn. 

— Câţi ani are? o interoga Caitlin. 

Brusc, Laurie îşi dori sa nu se fi aşezat la masa asta. 

— Cui îi pasă? întrebă ea. 

— Nouă ne pasă, răspunse Caitlin. Şi ce-a făcut mama ta? 
S-a măritat cu un babalâc bogat pentru banii lui? Aşa te-ai întors 
aici? 

Laurie suportase suficient. îşi ridică tava şi se mută la altă 
masa - unde nu mai stătea nimeni - după care îşi termină 
prânzul cât de repede putu. Apoi, îşi petrecu restul pauzei la 
bibliotecă şi se asigură ca niciuna dintre fostele ei prietene să 
nu-i stea în preajmă toată după-amiaza. Dar, în timp ce cobora 
scările de la intrare, se trezi cu Amber lângă ea. Laurie o privi, 
dar nu scoase o vorbă. Şi nici nu se opri din coborât, iar când 
ajunse pe trotuar, o coti la stânga spre parc. 

Amber se luă după ea, deşi locuia în direcţia opusa, 
tocmai în Riverside Drive. 

Timp de câteva minute, se deplasară mute, umăr la umăr, 
până când Amber sparse tăcerea: 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat la cantina. 


— Cine e fitoasa aia, la urma urmei? întreba Laurie, fără 
să accepte scuzele, dar şi fără să le respingă. 

Amber ridică din umeri. 

— E o tipa de treabă. Cred că e doar puţin geloasă. Laurie 
se opri şi se uită la Amber. 

— Geloasă? Nu mi s-a părut că aia era gelozie - s-a 
comportat ca şi cum m-ar fi urât. Şi nici măcar nu mă cunoaşte! 

— Ştie că am fost cele mai bune prietene, replică Amber. 
lar mama ei s-a măritat anul trecut, pentru a patra oara, şi 
părinţii ei nu sunt niciodată acasă. 

— Dar credeam că au fost cu toţii în Southampton toată 
vara, spuse Laurie, strângându-şi dinţii în felul acela snob, în 
care fetele de la televizor rosteau întotdeauna cuvintele. 

— Mama ei da, însă Caitlin nu s-a dus acolo decât în vreo 
doua weekenduri. 

Laurie se holbă spre Amber. 

— Vrei să zici că au lăsat-o singură? 

— Cu o menajeră şi un bucătar. Şi un valet, şi un şofer. N- 
a fost singură. 

Şovăi, apoi adăugă: 

— lar tatăl ei vitreg are aproape opt sute de ani. Laurie se 
opri ca lovita de trăsnet. 

— Vrei să zici că mama ei s-a măritat pentru bani? 

— N-am zis asta, replica Amber pe un ton exagerat 
inocent. 

— Şi-atunci, de ce n-ai spus nimic la prinz? o interogă 
Laurie. Brusc, Amber păru nervoasa şi privi în jur, ca şi cum i-ar 
fi fost teama sa nu asculte cineva. 

— Tata vrea să fiu drăguță cu ea. 

Îşi cobori vocea şi se îmbujora uşor. 

— Cred că e vorba despre o afacere sau ceva de genul 
asta. Aşa că trebuie să mă port ca şi cum ar fi cea mai bună 
prietenă a mea. 

Laurie o privi uimită. 

— Tu glumeşti - chiar ţi-a spus el asta? Amber încuviinţă 
din cap. 

— Şi mama ta îl lasă? Amber dădu din nou din cap. 

— Mama nu l-ar lăsa niciodată pe Tony să facă aşa ceva. 
Şi, oricum, lui Tony nici nu i-ar da prin minte una ca asta. 

Se codi puţin apoi continuă: 


— Vrei să vii pe la mine? Veni rândul lui Amber să ezite: 

— Nu ştiu... 

— De ce nu? Doar suntem prietene, nu? 

Amber se codi puţin înainte de a încuviinţa, astfel că cele 
două fete porniră împreună spre Central Park West. Amber îşi 
încetini din ce în ce ritmul, până când se opri de-a binelea în 
colţul străzii unde se înălța clădirea Rockwell. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Laurie. Sper că nu eşti 
speriata, nu? Deşi Amber scutură repede din cap, toate 
poveştile pe care le auzise ea, Laurie şi ceilalţi când erau mai 
mici îi invadară gândurile, în timp ce privea faţada întunecata a 
blocului. Dar astea erau doar scorneli - poveşti inventate de ei! 
De ce s-ar simţi nervoasă? Imediat, de la o fereastră de la etajul 
al şaptelea, văzu pe cineva făcând cu mâna. 

— Cine e? întreba ea. 

— Rebecca Mayhew, răspunse Laurie. Vrei s-o cunoşti? 
Amber se încruntă. 

— Cum de a ajuns deja acasă? Nu se duce la şcoala? 

— E bolnava, spuse Laurie, clătinând din cap. Nu e nimic 
molipsitor. Cred că are un fel de anemie sau ceva de genul ăsta. 
E foarte drăguță. Haide, vino sus să-ţi fac cunoştinţa cu ea. 

Pomi să traverseze intersecţia, dar, când se uita puţin 
înapoi, realiză că Amber nu mai era lângă ea. 

— Vii? 

Amber continua să privească ţintă clădirea. „Dar alea erau 
doar nişte poveşti, îşi spuse ea din nou. Nu sunt adevărate.” 
Insă, chiar în clipa în care rostea în gând aceste vorbe, un fior 
ciudat ca o presimţire rea îi cuprinse corpul şi se întoarse cu 
spatele. 

— Amber? strigă Laurie. Ce ai? 

Amber îi aruncă o ultima privire lui Laurie, după care ochii 
i se îndreptară involuntar spre clădirea ce răsărea în spatele 
acesteia. Rebecca dispăruse, dar acum apăruse un nou chip la o 
altă fereastră, undeva la etajul al cincilea. 

Era un bărbat şi, deşi Amber de-abia reuşea să-i 
desluşească trăsăturile, exista ceva în felul în care o privea care 
îi îngheţă sângele în vene. 

„O să mor, gândi ea. Dacă mă duc acolo, o să mor.” Şi, 
fără să-i mai adreseze vreun cuvânt prietenei ei, se răsuci şi o 
luă la goană înapoi pe drumul pe care venise. 


Detectivul Frank Oberholzer apăsă pe acelaşi buton de la 
intrarea în clădirea unde locuia Andrea Costanza, pe care îl 
folosise şi Nate-Rosenberg, câteva ore mai devreme. Dar când 
Oberholzer se prezentă, lonul acru al administratorului se 
schimbă instantaneu. 

— Ştiţi, eu nu vreau să am probleme. Eu am mare grijă de 
clădire şi consiliul de administraţie e mulţumit de munca mea, 
insista el pe o voce pe care Oberholzer, din experienţa sa 
îndelungată, o recunoscu ca aparţinând genului de oameni care 
încep să se văicărească, imediat ce te înfigi mai tare în ei. 

— Păi atunci, n-are de ce să te deranjeze dacă o să le 
comunic celor din consiliu câteva date despre trecutul tău, 
corect? 

Chipul palid al intendentului îşi pierdu şi puţina culoare pe 
care o avea. 

— Isuse, dar ce v-am făcut eu? 

— Nimic, îl linişti Oberholzer. Şi nu-ţi cer decât o mică 
favoare. Vreau să arunc o privire prin apartamentul Andreei 
Costanza. Cum e? Cu două camere? 

— O garsoniera dublă, spuse intendentul şi simplul fapt că 
răspunsese la întrebarea lui îi sugeră lui Oberholzer că bărbatul 
e gata să cedeze. 

— Asta înseamnă că pot să văd tot, chiar de la uşa, nu? 

— Aşa cred. 

— Carevasăzică tu deschizi uşa, eu arunc repede o privire 
şi, dacă nu vedem nimic, tu o închizi la loc şi cu asta basta. Ce 
zici? 

— Şi câinele? întreba intendentul. Dacă iese afară... 

— Câinele n-o să iasă, i-o tăie detectivul. N-ar fi mai bine 
să nu pierdem vremea şi să mergem până acolo? Cu cit 
terminăm mai repede, cu atât mai convenabil pentru tine, o să 
uiţi cât ai bate din palme. 

Ridicând din umeri, intendentul îl conduse la lift şi apăsă 
butonul pentru etajul cinci. 

— N-o să găsiţi nimic, insista el. Eu îngrijesc o clădire 
liniştită şi nu avem probleme în zonă. Nici violuri, nici jafuri, 
nimic. Oamenii cumsecade îşi văd de treaba lor. 

La etajul cinci, uşa se deschise şi cei doi bărbaţi păşiră în 
hol. Un moment mai târziu, intendentul apăsa de zor pe soneria 


din dreptul apartamentului Andreei Costanza, dar, pentru că nu 
răspunse nimeni, începu să ciocane cu putere. 

— Vedeţi? Ce v-am zis eu? Nu e nimeni acasă. 

Oberholzer îl ignoră, ascultând cu atenţie sunetul slab 
care se auzea de partea cealaltă a uşii. Schelălăitul unui câine. 

— Şi-atunci, cum de câinele plânge în loc să latre? 

Oftând din toţi rărunchii, intendentul introduse cheia de 
rezervă în broască, o răsuci şi deschise uşa. Amândoi bărbaţii 
priviră înăuntru. 

— Oh, Isuse, şopti administratorul. Oh, Isuse Hristoase! 

CAPITOLUL 21 

Ryan animase atât cât putuse el momentul reîntoarcerii 
acasă. După ore, mai pierduse vremea pe la şcoală, dar băieţii 
cu care umbla el dintotdeauna plecaseră în parc să joace fotbal. 
11 întrebaseră dacă vrea să meargă cu ei şi, cu toate că îşi 
dorea la nebunie lucrul acesta, îşi amintise poruncile mamei lui: 

— Nu vreau să te duci în parc fără mine. Niciodată. 

Aproape cedase tentaţiei, dar se răzgândise în ultima clipă 
pentru că îi venise în cap imaginea Caro linei după ce murise 
tatăl lui. Aşa că inventase o scuză şi-i privise cum pleacă fără el. 
Zăbovise un timp pe la bibliotecă, făcându-şi temele, dar, în cele 
din urmă, bibliotecarul îl trimisese acasă. 

— A venit ora închiderii şi, în plus, pe o vreme aşa 
frumoasă ar trebui să fii în parc, împreună cu prietenii tăi. 

Acum, stătea vizavi de clădirea Rockwell, dorindu-şi să nu 
se mai simtă atât de speriat. 

Incercase întruna să se convingă că niciuna dintre 
poveştile pe care le auzise nu este adevărata, dar tot nu şi le 
putea scoate din cap. Totuşi, n-avea cum să rămână acolo, pe 
trotuar, toată după-amiaza. Şi-apoi, Laurie ajunsese deja acasă, 
aşa că va fi în siguranţă, după ce va intra în apartament. Scotoci 
prin buzunar să se asigure că mai are cheia, inspiră adânc, 
traversă strada şi deschise repede uşa de la intrare, înainte să-şi 
piardă cumpătul. 

Prin geamul de sticlă al uşii interioare văzu că în hol nu 
mai era nimeni, cu excepţia lui Rodney. Era un lucru bun sau 
rău? înainte de a se hotări în privinţa răspunsului corect, Rodney 
deja ieşise din ghereta lui şi se îndrepta spre uşă. Spre el! 


Ryan îşi simţi inima bătându-i nebuneşte şi tocmai se 
pregătea să fugă înapoi pe stradă, când Rodney deschise uşa 
din interior, făcându-i cu ochiul. 

— Cam târziu de la şcoală, tinere! Sper că nu ai avut 
probleme, nu? Căznindu-se să-şi controleze frica, Ryan scutură 
din cap, trecu pe lângă Rodney şi porni spre capătul scărilor, 
abţinându-se să nu o ia la goană. Dar atunci, chiar înainte de a 
ajunge la trepte, se trezi că îl apucă cineva strâns de umăr. 
încremeni. 

Ce voia portarul? Ce urma să se întâmple? 

Într-un târziu, cu un ghem de frică în stomac, băiatul se 
întoarse. Rodney se uita în jos spre el şi, brusc, Ryan simţi cum 
privirea bătrânului îi pătrunde până în adâncul sufletului. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă portarul. Ryan ezită, apoi 
dădu din cap canu. 

— Eşti sigur'? insistă Rodney. Nădăjduiesc că nu ţi-e frică 
de mine, nu? 

Ryan se holbă la el, clătinând din cap. 

Rodney se aplecă, prinzându-l şi mai tare de umăr. îşi 
cobori vocea, până la nivelul unui şuierat: 

— Ba da, ţi-e frica, spuse el. Te miros. 

Ryan crezu pentru o clipă că se va sufoca. Ce să facă? Sa 
încerce să scape din strânsoarea portarului? Dar, chiar daca 
reuşea, ce-ar putea face? Să fuga? Unde? N-avea cum să 
răzbească până la uşa de la intrare, iar daca încerca să urce pe 
scări, Rodney l-ar fi ajuns din urma până la primul etaj. 

Să ţipe! Asta ar trebui să facă! Dar cine-l va ajuta? Cine-l 
va auzi? Totuşi, nu putea să stea cu mâinile în sân şi să-l lase 
pe... 

Exact când era pe punctul de a ţipa, Rodney îi dădu 
drumul şi izbucni în hohote de râs. Uimit, Ryan se uită în sus 
spre el. 

— E-n regulă, zise Rodney. M-am distrat puţin pe seama 
ta. De fapt, am ceva pentru tine. 

În timp ce băiatul rămase locului împietrit, Rodney se 
apropie de biroul lui, ridică o mică pungă de hârtie albă şi se 
întoarse să i-o dea lui Ryan. 

— Ciocolată de casă. Domnul Burton a făcut-o special 
pentru tine. Cea mai bună ciocolata pe care ai mâncat-o 
vreodată. Mai buna decât Godiva şi nu exagerez. 


Întinzându-i punga lui Ryan, îl bătu prieteneşte pe spate, 
îndem-nându-l să urce scările. 

— Şi nu trebuie să te temi de mine, strigă el după băiat. ŞI 
nici nu locuiesc sub un pod în parc. E mai degrabă o văgăună. O 
văgăună lângă lac. Aşa ne place nouă, trolilor - în văgăuni 
întunecate, cu apă în apropiere, unde-i putem spăla pe băieţei 
înainte de a-i mânca! 

Un hohot de râs îl urmări pe Ryan, în timp ce o zbughi pe 
scări în sus şi încă îi mai răsuna în urechi când ajunse la etajul 
cinci. Deschise uşa şi o strigă pe sora lui. Nu primi nici un 
răspuns. Totuşi, apartamentul nu părea pustiu. 

— Mamăă? strigă el, cu glas tremurând şi agitat. E cineva 
acasă? Nu-i răspunse nimeni, dar el tot avea senzaţia că nu e 
singur în labirintul uriaş de camere. 

Poate ar trebui să se ducă sus. Să intre în camera lui, să 
încuie uşa şi să aştepte acolo, până când mama lui avea să vina 
acasă. 

Dar, dacă ar fi fost cineva înăuntru, nu s-ar fi refugiat la 
etaj? Sus, unde l-ar putea prinde, fără să-i dea nici o şansa sa 
ajungă înapoi la uşa de la intrare? 

Poate ar trebui să iasă afara din nou. 

Sau poate se comporta ca un laş? Poate că nu era nimeni 
aici. Luându-şi inima-n dinţi, strigă din nou: 

— Hei, sunt acasă! E cineva aici? Tăcere. 

Îmbărbătându-se, se îndepărta de uşă, până când reuşi să 
arunce o privire spre interiorul sufrageriei şi al camerei de zi. 
Arătau la fel ca dimineaţă. 

Porni spre holul care ducea la bucătărie, dar se opri brusc. 

Uşa de la studioul lui Tony - uşa care rămânea încuiata de 
obicei -era uşor întredeschisă. 

Încruntându-se, se apropie de ea, cât să poată trage cu 
ochiul înăuntru. Din locul în care stătea, camera părea goală, 
dar, oricum, de acolo nu se vedea foarte mult din ea. întinse o 
mână uşor tremurândă şi împinse uşa. 

Aceasta scârţâi din balamale, speriindu-l aşa de tare, că 
sări un pas înapoi. Apoi, după ce realiză ce se întâmplase, îşi 
făcu iute curaj şi păşi în studioul tatălui sau vitreg. 

Încăperea avea acelaşi miros închis ca şi restul 
apartamentului şi toate obiectele dinăuntru erau chiar mai vechi 
decât lucrurile din celelalte camere. 


Pereţii erau lambrisaţi cu un soi de lemn întunecat, iar 
cele două ferestre care dădeau spre strada aruncau aşa de 
puţină lumină, încât pielea verde închis care acoperea mobilierul 
părea aproape neagră. Un covor subţire acoperea podeaua, iar 
modelul lui era ascuns sub o canapea veche, imensă, un 
şezlong, un divan turcesc şi o serie de mese, încărcate cu tot 
felul de obiecte: fotografii decolorate în rame de argint mătuit 
sau mici bibelouri din fildeş. în dreptul ferestrelor, se mai zărea 
un birou mare, iar pe unul dintre pereţi, un şemineu. în părţile 
laterale ale şemineului, pereţii erau acoperiţi cu rafturi pline de 
cărţi, iar pe unul dintre colţurile biroului trona un glob uriaş. 

Şezlongul se găsea în apropierea şemineului, iar lângă el 
fusese instalata o veioză, aşezata pe o măsuţă ce avea un raft 
suplimentar, prins chiar deasupra podelei. 

Pe raft se vedea un album foto, atât de vechi, încât 
coperta lui de piele se tocise aproape de tot. 

Ryan îl ridică şi-l puse cu grijă pe măsuţa. Trase de 
lănţugul veiozei demodate, cu abajur de sticlă verde, apoi 
deschise albumul. 

Peste fotografii părea să fi trecut atâta vreme, încât lui 
Ryan îi era frică să nu cumva să se rupă dacă le atinge. Chiar 
dacă pozele fuseseră acoperite, acestea începuseră să se 
decoloreze. în timp ce răsfoia prin şirul de portrete - oameni 
îmbrăcaţi în veşminte demodate, bărbaţi cu gulere ţepene, 
nasturii încheiaţi până la ultimul şi haine deloc confortabile, 
femei în rochii lungi cu şiruri de nasturi ce se terminau la gât şi 
dantele în jurul încheieturilor - se trezi copleşit de un sentiment 
ciudat. 

Unele chipuri i se păreau aproape familiare, ca şi cum ar fi 
cunoscut din vedere persoanele respective. 

Intoarse paginile una câte una, cu mare atenţie, îngrozit 
că, dacă le îndoaie cât de puţin, acestea s-ar fi putut crăpa. 

Apoi, când ajunse la cea de-a patra filă, îngheţă. 

Rămase mult timp cu ochii pironiţi pe imaginea 
respectivă, (inându-şi răsuflarea fără să-şi dea seama. Se uita la 
un bărbat care îţi dădea senzaţia că a fost fotografiat exact în 
aceeaşi încăpere, odihnindu-se în şezlongul de lângă şemineu. 

Bărbatul avea trăsături puternice şi păr negru, ondulat, iar 
ochii priveau drept spre aparatul de fotografiat. 

Ryan recunoscuse imediat ochii. 


Erau ochii tatălui său vitreg, aruncându-i o privire rece, 
aşa cum se holbase Tony Fleming la el vineri seara, în camera 
sa. 

Secundele se scurgeau una după alta, dar Ryan continua 
să rămână neclintit, aproape hipnotizat. Acum vedea că nu 
numai ochii semănau cu cei ai lui Tony Fleming - ci totul îi 
amintea de tatăl său vitreg. Dar... 

Brusc simţi ca nu mai este singur. Laurie. 

Poate că era doar sora lui. 

Insă, chiar în clipa în care se întoarse, realiză că nu Laurie 
intrase în cameră. 

Cu stomacul strâns ghem de frică, băiatul îşi ridică 
privirea şi-l văzu pe tatăl său vitreg. 

— Eu... eu... uşa, se bâlbâi el. Aăăă. nu era închisă şi eu... 

— Aşa că ai intrat, termina Tony Fleming în locul lui. 

Tăcu pentru un moment şi Ryan rămase perfect nemişcat, 
îngrozit de ceea ce ar putea urma. Apoi însă, spre surprinderea 
sa, tatăl lui vitreg îi zâmbi uşor şi înclină din cap spre albumul 
care era în continuare deschis pe masă. 

— Văd că mi-ai descoperit şi familia. 

Ryan încuviinţa din cap, fără sa scoată nici un sunet. 

Tony se apropie, aplecându-se sa vadă la ce fotografie 
ajunsese. 

— Ah, şopti el. Străbunicul meu. Poza e făcută chiar în 
camera asta. îşi mută privirea spre Ryan. 

— Nu-i aşa că asemănarea este remarcabila? Din nou, 
Ryan încuviinţa din cap. 

— Aşadar, spuse Tony, cu o voce calma, dar marcată de 
aceeaşi răceala, pe care Ryan o observase cu o seară în urmă, 
acum mi-ai văzut şi biroul. Cum ţi se pare? 

— E... e cam demodat. Adică... 

— Aşa îi plăcea stră-străbunicului meu. Şi la fel îmi place şi 
mie. Oricum, nu este un loc în care să-şi bage nasul băieţii mici. 

Tony îl pironi pe Ryan cu privirea. 

— Ai înţeles? 

— D-da, domnule, şopti Ryan. 

— Bine, spuse Tony. Aşadar, am căzut din nou la pace. 
Acum, ce-ar fi ca noi doi să mergem şi să pregătim cina pentru 
mama şi sora ta? 

Ryan se uită nedumerit spre tatăl său vitreg. 


— Tu... tu nu eşti supărat pe mine? Tony ridică din umeri. 

— Eu locuiesc aici, tu locuieşti aici. Am lăsat uşa deschisă, 
iar tu ai intrat. Sunt tot atât de vinovat ca şi tine. 

Închise cu grijă albumul şi-l aşeză la loc, pe raftul de jos al 
măsuţei, apoi trase de lănţugul veiozei, pentru a stinge lumina. 
Conducându-l pe Ryan afară din studio, trase uşa după el, apoi 
luă o cheie din buzunar, o introduse în broască şi o răsuci. 

Se auzi un declic scurt. 

— Asta ce e? întrebă Tony, arătând spre punga din mâna 
lui Ryan. 

— Ciocolată, răspunse Ryan, nevenindu-i să creadă că nu 
va fi pedepsit pentru că intrase în biroul tatălui său vitreg. 
Domnul Burton a făcut-o. 

— Atunci, trebuie să-i scrii un bilet de mulţumire, spuse 
Tony. O vei împărţi şi cu sora ta, nu-i aşa? 

Ryan ezită, apoi dădu din cap că da. 

— Bine, rosti Tony încet. Foarte bine. 

CAPITOLUL 22 „Nu s-a întâmplat nimic, îşi spuse Caroline 
în sinea ei. Trebuie să existe o explicaţie perfect rezonabilă 
pentru absenţa Andreei de la serviciu.” | se părea că se făcuse 
mai târziu de cinci şi jumătate, dar numai pentru că epuizarea 
pe care o resimțea din plin era accentuată şi de prima zi de 
muncă. Biroul ei - de fapt, nimic altceva decât o masă care 
fusese mutată din interiorul magazinului în spatele camerei, 
atunci când devenise din ce în ce mai ocupată cu redecorarea 
apartamentului lui lrene Delamond - gemea de hârtii care se 
strânseseră cât fusese ea plecată. Furnizorii de servicii aleşi de 
ea îi lăsaseră un munte de întrebări, aşa că îşi petrecuse mare 
parte din zi vorbind la telefon. Dar, după ce primise telefonul de 
la locul de muncă al Andreei şi o întrebaseră dacă are vreo 
veste de la ea, îi veni din ce în ce mai greu să se concentreze 
asupra mostrelor de tapet, vopsea, materiale şi alte zeci de 
detalii care nu erau legate numai de renovarea apartamentului 
lui lrene Delamond, ci şi de al ei. Grija pentru Andrea o copleşi 
încetul cu încetul şi ignoră ultimele şase mesaje de pe robotul 
telefonic. încercase să se convingă că nu s-a întâmplat nimic 
grav, că apăruse cine ştie ce urgenţă, iar Andrea fusese nevoita 
să plece în Long Island. Se chinuise chiar să afle numărul de 
telefon al părinţilor ei, dar acesta nu apărea în cartea de telefon 
şi nici Bev sau Rochelle nit-l aveau. Mai sunase la Andrea încă o 


dată, înainte de a părăsi magazinul, numai că telefonul ei 
rămăsese mut. „Să fie un semn bun sau unul rău?” Acum, în 
timp ce trecea pe lângă ultimul bloc dinaintea clădirii Rockwell, 
întorsese problema pe toate feţele, dar, la fel cum se întâmplase 
toată după-amiaza, nu avea decât o singură certitudine: Andrea 
Costanza nu intra deloc în categoria persoanelor care îşi iau o zi 
liberă, fără să anunţe pe nimeni. 

Şi aparent, nimeni nu o văzuse şi nici nu discutase cu ea 
de vineri. 

„Dar asta nu înseamnă nimic, îşi repetă ea în gând. 
Ajunsese deja în faţa clădirii ei şi tocmai se pregătea să 
deschidă uşa grea de la intrare. Dar poate că.” însă nu mai 
exista nici o altă explicaţie. Caroline le studiase pe toate şi le 
respinsese. Aşa că în loc să deschidă uşa, se răzgândi şi îşi 
continuă drumul, îndreptându-se spre Central Park West, apoi 
făcu stânga pe strada 73rd Street. luţi pasul când traversă pe la 
Columbus, apoi trecu de Amsterdam Avenue. Dar, chiar când 
intră pe Broadway, se opri brusc, pentru că în faţa blocului de 
vizavi zări lumini puternice de faruri, câteva maşini de poliţie şi 
o dubită care semăna cu o ambulanţă. 

Acolo era chiar clădirea unde locuia Andrea. 

„E un bloc mare. Poate fi vorba de oricine.” însă inima 
care îi bubuia nebuneşte în piept îi spunea că se înşală şi începu 
să alerge, până când fu oprita de banda galbenă folosită de 
poliţie şi de doi poliţişti în uniformă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, cu o voce pierită de frică. 

— Locuiţi aici? zise unul dintre poliţişti. 

Incapabila să mai scoată un cuvânt, Caroline scutură din 
cap că nu. 

— Atunci nu e nimic de văzut. Treceţi mai departe, vă rog. 

De undeva, se auzi vocea unei femei în vârstă care-şi 
ţinea strâns pe lângă ea pardesiul, ca şi cum haina ar fi putut 
cumva să o protejeze împotriva pericolelor oraşului. 

— E femeia aceea drăguță de la etajul cinci, zise ea, 
clătinând trist din cap. întotdeauna avea o vorbă bună pentru 
fiecare dintre noi. Nu ca alte persoane din clădire. l-am spus 
mereu domnului Balicki - ştiţi, el e intendentul - mereu i-am 
atras atenţia asupra anumitor oameni. Cei care chefuiesc în 
fiecare noapte şi ţin muzica tare până dimineaţa. Muzica 
Satanei, asta se aude. întotdeauna l-am avertizat pe domnul 


Balicki că se va întâmpla ceva rău. Dar nu m-a crezut. Nimeni nu 
mă crede. Dar acum, au ajuns la vorba mea. A intrat pe 
fereastră. Am avut dreptate, după cum se vede. Eu le-am zis... 

Bătrâna continuă să vorbească, plângându-se oricui se 
nimerea prin preajmă, dar Caro line nu o mai asculta. Uşa de la 
intrare a clădirii locmai se deschidea şi doi bărbaţi manevrau o 
targa pe scări în jos. 

Corpul de pe targa era acoperit în întregime cu un cearşaf 
de un verde palid. 

„Nu e Andrea”, insistă Caroline în gând, dar cuvintele ei 
aduceau mai degrabă cu o dorinţă fierbinte decât cu un fapt 
real. Apoi, când bărbaţii începură să urce targa în partea din 
spate a dubitei, zări un petic din blana unui Schnautzer pitic, 
care se strecura iute afară şi începu să latre frenetic. 

— Chloe? 

Numele animalului prietenei ei îi scăpă printre buze 
aproape involuntar, dar micul câine se opri bmsc din lătrat şi se 
întoarse, curios să vadă persoana care îl strigase. 

— Oh, Chloe! spuse Caroline, îngenunchind cu ochii 
înlăcrimaţi. Câinele sări în braţele ei şi începu să-i lingă lacrimile 
de pe obraji, iar Caroline se agăţă de el, îngropându-şi faţa în 
blana lui moale, realizând în acelaşi timp grozăvia celor 
petrecute. După ce dubita care ducea trupul prietenei ei coti, 
Caroline se ridică în sfârşit în picioare şi pomi spre casă, luând-o 
pe Chloe cu ea. 

Mintea lui Caroline reţinu doar fragmente din tot restul 
serii. Era ca şi cum un film ar fi fost ciopârţit în bucăţi mici, apoi 
montate din nou astfel încât să rămână doar câteva cadre. 

Îşi amintea cum deschisese uşa de la apartament, dar nu 
mai ştia cum parcursese drumul spre casă, după ce plecase de 
lângă clădirea unde locuia Andrea. 

Îşi amintea că vorbise cu Rochelle şi cu alţi şase oameni, 
dar nu mai ştia deloc cum decurseseră conversațiile. Un singur 
lucm era cert: Andrea murise. Cineva o omorâse. Cineva care nu 
forţase intrarea. Se strecurase pe fereastra. 

Îşi amintea întrebarea lui Ryan, când o văzuse pe Chloe: 

— Putem s-o ţinem noi? Te rog! 

Însă răspunsul ei se pierduse în ceaţă. 


Îşi amintea că încercase să mănânce la cină, dar n-avea 
nici cea mai vagă idee despre felurile servite şi nici nu mai ştia 
dacă înghiţise ceva şi ce anume. 

După cină, Laurie şi Ryan se retrăseseră în camerele lor, 
iar ea şi Tony trecuseră în living. Numai că ei nu i se părea deloc 
că seamănă cu un living. Pentru ea, singurul living - care îi 
putea oferi confort şi linişte - era cel din apartamentul de pe 76* 
Street unde locuise împreună cu Brad. Camera aceea, aşa 
micuță cum era, reuşise să-i ofere adăpost, chiar şi după 
moartea lui Brad. încăperea în care se afla acum era atât de 
spațioasă, încât se simţea cumva expusă şi singură, cu toate că 
Tony se găsea alături de ea. Şi, chiar dacă se asigurase chiar ea 
că ferestrele erau încuiate, tot nu-şi putea lua privirea de la ele, 
de parcă s-ar fi aşteptat să zărească silueta unui asasin, 
pregătin-du-se să-i invadeze casa. Să vină după ea şi copiii ei, 
aşa cum venise după Brad şi după Andrea. Mutându-şi privirea 
de la fereastră, întoarse spre Tony un chip răvăşit de lacrimi. 

— De ce se întâmplă toate lucrurile astea? întrebă ea. De 
ce l-au ucis pe Brad? 

— Brad? repetă Tony. Ai spus că... Dar Caroline părea că 
nici nu-l auzise. 

— De ce au omorât-o pe Andrea? continua ea. Ce se 
petrece, Tony? Acum o să-i omoare şi pe copii? Or să-l ucidă pe 
Ryan? Pe Laurie? 

Era ca şi cum, exprimându-şi cu voce tare toate temerile, 
deschisese porţile dinlăuntru 1 ei ce îi ţinuseră în frâu până 
atunci toate emoţiile puternice, din seara aceea lungă. 
Cutremurata de un fior, îşi aruncă braţele după gâtul lui Tony şi 
se agăţă de el cu disperare. Tony o strânse tare în braţe şi îi lipi 
capul de pieptul lui, dar Caroline, în loc de căldura trupului său, 
simţi un fior pe şira spinării. 

— Nu, draga mea, şopti el. Nu se va întâmplă nimic. Nici 
ţie, nici lui Laurie, nici lui Ryan. îţi promit. 

Încă o mai îmbrăţişa, încercând să o liniştească şi să-i 
potolească fiorii care îi scuturau întruna corpul, când telefonul 
sună. Instinctiv, întinse mâna spre el, dar şovăi. Soluţia cea mai 
simplă era să lase robotul să preia apelul. Totuşi, dacă era 
cineva care suna în legătură cu Andrea, mai bine să răspundă 
chiar el. Păstrându-şi un braţ pe umerii soţiei sale, ridică 
receptorul: 


— Alo? 

— Tony? auzi el o voce nesigură. Sunt Beverly Amondson. 
Tocmai am ajuns acasă şi m-a sunat Rochelle în legăură cu. 

— Am aflat, o întrerupse Tony, sesizând durerea din vocea 
lui Beverly. 

— Caroline se simte bine? Vrei să trec pe la voi? 

Tony ezită. Caroline încă mai suspina, tremurând 
necontrolat. 

— Poate mâine, spuse el. Ai putea s-o suni mâine? 

— Sigur că da, răspunse Bev. Apoi continua: 

— Ai grija de ea, Tony. Cu nenorocirea asta şi tot ce i s-a 
întâmplat lui Brad... ei bine, chiar nu ştiu cum va suporta totul. 

— O să fie bine, o linişti Tony. 

— Mulţumesc. 

Tăcu un moment, apoi adăugă: 

— E atât de norocoasă că te are pe tine. 

— Nu, zise Tony încet după ce aşeza receptorul la loc. Eu 
sunt cel norocos. 

Îşi îndreptă din nou atenţia spre soţia sa şi încercă să-i 
aline durerea. 

— O să am grijă de tine. De tine şi de copii. 

CAPITOLUL 23 

Sunetul pendulei care anunţa începutul altei ore răsună în 
antreul imens al apartamentului, ca dangătul funebru al unui 
clopot, şi Caroline îşi simţi corpul cum se chirceşte la fiecare 
lovitură, de parcă ar fi fost izbită cu un ciocan. După ce se risipi 
şi ultimul zgomot, Tony îşi trase soţia şi mai aproape de el. 

— Trebuie să dormi, draga mea. Nu se schimbă nimic 
dacă rămâi treaza toată noaptea. 

— Dacă mă culc, o să visez şi ştiu ce anume, răspunse 
Caroline, cu voce la fel de gravă ca şi sunetul ceasului care 
bătuse de miezul nopţii. 

Copiii dormeau deja de câteva ore bune şi, pe la ora 
unsprezece, Tony o convinsese în cele din urmă pe Caroline să 
se bage în pat. Totuşi, niciunul dintre ei nu reuşise să adoarmă; 
rămăseseră întinşi, unul lângă altul, în camera întunecata. Tony 
aşteptase să audă cum răsuflarea ei capătă ritmul specific 
somnului, dar nu se întâmplase aşa. în schimb, fusese martorul 
luptei ei împotriva valului de sentimente ce continuau s-o 
copleşească. 


— Ai luat medicamentele pe care ţi le-a prescris doctorul 
Humphries? întrebă el. 

— Numai unul - urăsc să iau pastile. 

— Nimănuli nu-i place să ia medicamente. Dar, uneori, ele 
chiar te ajută. 

Tony îşi scoase uşor braţul de sub ea şi se dădu jos din 
pat, ducân-du-se la baie. Un moment mai târziu, reveni cu un 
pahar de apă în mână. 

— Unde e? întrebă el. 

Oftând din greu, Caroline se ridică în capul oaselor, 
aprinse veioza de pe noptieră şi găsi pastila. Privind-o cât se 
poate de mâhnită, o băgă în gură într-un sfârşit, apoi o înghiţi cu 
ajutorul apei aduse de Tony. Reugşi să schiţeze un zâmbet 
chinuit, în timp ce-i întinse înapoi paharul. 

— Dacă o să am coşmaruri, o să ţi-o plătesc. 

— Îmi asum riscurile, răspunse Tony. 

Duse paharul în baie şi, o secundă mai târziu, se aşeză din 
nou lângă ea, înconjurând-o protector cu braţul, iar Caroline se 
ghemui lângă umărul lui. Tony o sărută delicat pe obraz, apoi se 
întinse şi stinse lumina. 

Peste câteva minute răsuflarea femeii deveni încet, încet, 
tot mai profundă. 

În cele din urmă adormi şi el, convins că soţia lui nu va 
visa nimic. 

Laurie se simţea ameţită şi de-abia reuşi să întredeschidă 
ochii. La început, crezu că visează. Dar, dacă ar fi fost aşa, 
atunci n-ar avea cum să realizeze lucrul ăsta până când nu se 
trezea, nu? 

Unde se afla? Era dezorientată, ca şi cum ar fi ştiut unde 
este, dar fără să-şi amintească locul exact. 

Camera ei. 

Se găsea în camera ei, în patul ei. 

Dar atunci de ce avea senzaţia asta ciudată? 

Se căzni să-şi ridice pleoapele grele, dar în zadar. Apoi, cu 
toate că nu vedea nimic, realiză că nu este singură. 

Încercă să vorbească, dar i se păru imposibil să formuleze 
cuvintele, şi din gât nu-i ieşi decât un geamăt înăbuşit. 

— E în regulă. N-o să-ţi facem rău. 

Deşi vocea de-abia dacă se auzea, recunoscu ceva 
familiar în ea. Totuşi, nu-l identifică pe posesorul ei şi, în loc să o 


liniştească, vorbele care îi fuseseră şoptite la ureche o 
înspăimântară de-a brnelea. 

încercă să se ridice, dar şi corpul îi devenise la fel de greu 
ca şi pleoapele. 

Strălucirea luminii filtrată de genele ei strânse păli pentru 
o secundă, după care se intensifică. O umbră? 

Cineva care se strecura între ea şi sursa de lumină? 

Se chinui din nou să deschidă ochii, dar nu izbuti nici de 
data asta. O altă umbră şi apoi încă una. Ceva o atingea! 

Se strădui cu ultimele forţe să se ferească, dădu să tipe, 
dar greutatea teribila care îi apăsa trupul o împiedică şi nu făcu 
altceva decât să scoată un nou geamăt. 

Şi mai multe atingeri. 

Mâini care se strecurau pe sub ea. 

Simţi cum este săltată din pat şi mutată pe margine. 
Imediat o întinseră la loc. 

Numai că nu se mai afla în patul ei - obiectul pe care 
stătea acum era mult mai tare decât salteaua ei, iar perna de 
sub cap, mult mai subţire. 

Peste chipul ei căzu o umbră şi îşi dădu seama că începe 
să se mişte. 

În mintea ei se făcu un declic şi înţelese imediat ce se 
petrece - era aşezată pe o targa, precum cele pe care le vedea 
tot timpul în serialele de la televizor! 

Dar ea nu era în spital - ci în dormitorul ei! 

Sau nu? 

— Dormi, şopti aceeaşi voce familiara şi, deşi cuvintele 
păreau să vină de undeva de departe, de foarte departe, 
răspunse instinctiv poruncii, lăsându-se în voia forţei ciudate 
care o poseda. 

— Aşa, zise vocea îndepărtata. Eşti foarte obosita. Dormi. 

Atât de uşor. Ar fi atât de uşor să plutească, dincolo de 
umbre, voci şi atingeri. 

Lumina din jurul ei se schimbase, făcând loc întunericului. 
Gândurile ei păreau să se insinueze dintr-un loc aflat în afara 
trupului ei, ca şi cum mintea s-ar fi rupt de corp. 

Murea? 

Asta se întâmpla, oare, acum? 

Se îmbolnăvise şi fusese dusă la spital? Erau oamenii din 
jurul ei, doctori care încercau să-i salveze viaţa? 


Dar spitalele nu erau întunecate - dimpotrivă, erau 
întotdeauna puternic luminate cu neoane fluorescente ce nu 
aruncau nici un fel de umbre şi, cu toate ca ţinea ochii perfect 
închişi, ştia că bezna o înconjoară din toate părţile. 

Auzi ceva. 

Nu voci - altceva. 

Un sunet uşor şi ritmic, ca un ticăit de ceas. 

Sau mai degrabă ca un clicăit întrerupt. 

Cli-clic. 

Cli-clic. 

Cli-clic. 

La fel ca vocea care îi şoptise doar cu un moment în urmă, 
sunetul aproape că o adormi, dar, chiar în clipa în care alunecă 
în inconştient, se scutură repede şi reveni la viaţă. 

Ce reprezenta sunetul? Dacă se afla pe o targa... 

Rotiţele! Rotiţele acesteia clicăiau pe dalele de gresie. 

Clicăitul se opri. 

Targa se înclină şi se balansa, iar fata simţi cum tot 
sângele i se scurge în cap. 

Balansul se opri. Presiunea din cap se mai domoli. La fel şi 
greutatea îngrozitoare ce-i apasă pleoapele. 

Lumina deveni şi mai strălucitoare şi căpătă o uşoară 
nuanţă gălbuie. 

Un miros de fum îi umplu nările. 

Reuşi să întredeschidă puţin ochii şi să privească printre 
gene. 

Siluetele unor oameni se zăreau pretutindeni în jurul ei, 
dar chipurile lor erau pierdute în întuneric. în spatele lor, văzu 
arzând câteva luminări. 

Lângă ea, se găsea un soi de cuier din care atârnau, de o 
parte şi de alta, tot felul de flacoane şi de tuburi. 

Ceva mai încolo, pe acelaşi tip de targa pe care zăcea ea 
întinsă, o văzu pe Rebecca. Avea chipul palid şi stătea 
nemişcata. 

Perfect nemişcata. 

Ţeapănă ca un mort. 

Îşi dori să se poată întinde spre ea, să o atingă, să o ajute. 
Atunci însă, una dintre siluete se interpuse între cele două fete, 
blocându-i vederea. O mână îi acoperi maxilarul, deschizându-i 
uşor gura. încerca să se împotrivească, să se răsucească, dar nu 


găsi forţa necesară. După aceea, simţi ceva în gură, ceva lung, 
din cauciuc, care era împins în jos pe gât. Esofagul i se 
contracta şi icni, întregul trap fiindu-i scuturat de un spasm. 

Şi mai multe mâini o atinseră, smulgându-i cămaşa de 
noapte, desfăcându-i larg picioarele. încercă iarăşi să se zbată, 
să se apere împotriva mâinilor invadatoare, dar fără folos. 

— Nu doarme, şopti o voce. Ar trebui să fie adormită. 

O secundă mai târziu, simţi o înţepătură ascuţită în braţul 
stâng, apoi surprinse o altă voce: 

— Totul e în regula. Totul o sa fie bine. 

Abisul negru al somnului o copleşi cu putere şi realiză că, 
de data asta, nu va mai putea rezista. Dar, chiar când se 
abandonă în braţele întunericului, îşi simţi din nou trupul violat. 
Numai că, de data asta, în zona nasului. 

Prin nări, prin gură, prin urechi şi prin orice altă 
deschizătură a trupului ei prin care se putea introduce ceva. 

Când somnul o cuprinse aproape definitiv, Laurie mai auzi 
o ultimă voce. 

— Bine... foarte bine. 

Chloe îşi încorda trupul. Apoi ciuli urechile şi începu să 
privească de jur împrejurul camerei, mâriind uşor. Câinele nu 
dormise în noaptea aceea, decât în reprize foarte scurte. De 
când se încovrigase, adăpostindu-se lingă cotul lui Ryan, ori de 
câte ori simţea cum băiatul adoarme, se foia neliniştita, 
ridicându-se în picioare şi holbându-se în bezna din încăpere, 
doar pentru ca, puţin mai târziu, să se aşeze la loc. Niciodată 
însă nu se odihnea multă vreme; din când în când, sărea din pat 
tăcuta, avertizata parca de un instinct adânc de iminenţa unui 
pericol. Patrula de-a lungul dormitorului adulmecând şi căutând 
pricina ce o ţinea trează. După terminarea fiecărui tar, se 
întorcea în pat, aplecându-se şi mirosind agitată corpul 
băiatului, care părea să nu fie conştient de primejdia ce îi 
înconjura din toate părţile. Acum, ajutându-se de strălucirea 
difuză a celor câteva raze de lumina ce pătrundeau de afară 
prin perdelele de la fereastră, ţinându-şi o labă protectoare 
peste stomacul lui Ryan, cerceta încă o dată sursa sunetelor 
percepute de urechile ei. Mârâitul se înteţi şi cățelul îşi ridică 
una din labele din faţă, afundându-şi-o pe cealaltă şi mai tare în 
carnea băiatului. Scoase un lătrat scurt şi Ryan tresări din 
reflex. 


Năuc, băiatul tresări violent şi Chloe, luată prin 
surprindere, se dezechilibra şi se rostogoli, scheunând. O 
secundă mai târziu, îşi recapătă echilibrul şi se lipi de pieptul 
băiatului, mârâind uşor. In timp ce mângâia blana căţeluşei ca s- 
o liniştească, Ryan auzi şi altceva. 

Voci - aceleaşi voci de mai înainte - şoptind prin întuneric. 
Inima începu să-i bată cu putere şi mâinile lui strânseră trupul 
micului Schnautzer, ai cărui muşchi deveniră aproape rigizi. 

— Ce e? întreba el în şoaptă. 

Drept răspuns, Chloe se smuci din strânsoare şi sări din 
pat, dispărând în beznă. Bâjbâind, Ryan găsi întrerupătorul de la 
veioză şi camera fu invadată imediat de lumină. Chloe se afla 
chiar lângă peretele din faţa lui, adulmecând nervoasă podeaua, 
în timp ce ciotul de coadă pe care-l mai avea se ridicase drept în 
sus. 

Sunetele auzite de Ryan câteva secunde mai devreme 
dispăruseră şi acum nu se mai auzeau decât pufniturile 
disperate ale lui Chloe. 

— Chloe, şopti el din nou. Ce s-a întâmplat, fetiţo? 

Când văzu că animalul nu răspunde la vocea lui, Ryan 
împinse într-o parte pătura şi sări din pat. Brusc, un val de 
ameţeală îl copleşi şi se aşeză repede înapoi. Rămase liniştit o 
vreme, apoi încercă să se ridice din nou. 

Îşi simţea corpul slăbit şi senzaţia de vârtej se intensifica 
şi mai mult. 

— Mamă? striga el, lăsându-se pe pat. Mamă! 

Chloe reacţiona în sfârşit şi se întoarse spre Ryan, 
aplecându-şi capul într-o parte. Renunţând să mai cerceteze în 
perimetrul acela de camera, fugi spre pat, se urcă în el şi linse 
faţa noului ei stăpân, scâncind trist. 

Sprijinindu-se cu spatele de tăblia patului, Ryan trase 
câinele mai aproape, lipindu-l de pieptul lui, aşa cum făcea cu 
ursuleţul său de pluş, când era mai mic. După ce simţi bătăile 
inimii lui Chloe şi căldura confortabila a trupului ei, ultima 
rămăşiţă de ameţeală dispăru, odată cu teama ce îl cuprinsese 
la auzul şoaptelor. 

Într-un târziu, se linişti şi Chloe, aşa ca băiatul îşi ciuli 
urechile, încercând să surprindă din nou vocile. 

Insă, cu excepţia unui zgomot slab, scos de un camion 
care trecea pe strada, nu auzi nimic. 


Şi, pentru că ameţeala se risipise complet, nici nu se mai 
simţea rău. 

Doar obosit, ca atunci când nu dormi suficient. 

Poate că se trezise prea brusc - poate de aceea ameţise 
aşa de tare. 

Chloe respira regulat acum şi, când o scărpina uşor după 
ureche, ea se gudura fericita, îşi întinse toate cele patru lăbuţe, 
apoi se ghemui lângă el. 

Ryan ascultă iarăşi cu atenţie, dar până şi sunetul 
camionului dispăruse şi liniştea nopţii umplu camera. 

Trase pătura, învelind-o şi pe Chloe. Se mai uită o data de 
jur împrejurul camerei, doar, doar avea să descopere ceva în 
neregula. Atmosfera părea plină de pace şi, alături de Chloe, 
dormitorul nu-i mai dădea senzaţia că este atât de mare şi de 
pustiu. Totuşi, nu se simţea în stare să stingă lumina. 

Şi nici să adoarmă. 

Rămase nemişcat, cu ochii deschişi, mângâind uşor blana 
moale a lui Chloe şi, pe măsură ce minutele se scurseră, 
pleoapele deveniră tot mai grele. 

De trei ori se surprinse moţăind şi de trei ori se scutură. 
Numai că, a patra oară, tăcerea nopţii câştigă, şi Ryan se adânci 
în braţele somnului. 

Sub aşternuturi, Chloe, epuizată din cauza orelor de 
veghe, dormea şi ea buştean. 

La un moment dat, şoaptele de dincolo de perete 
pătrunseră din nou în cameră, dar acum nu mai erau suficient 
de tari pentru a-i deranja pe cei doi, şi nici băiatul, nici cățelul 
nu se mai treziră, decât cu mult după ce soarele se ridicase 
deasupra clădirilor din partea de est a parcului. 

CAPITOLUL 24 

Caroline intui pe loc că dormise peste măsură - singura ei 
preocupare era cit. Dar, chiar ştiind că ar fi trebuit să se 
trezească de multă vreme, rezistă impulsului de a se întoarce pe 
partea cealaltă să vadă cât e ceasul şi de a părăsi căldura 
plăcută a patului. Se simţea de parcă n-ar fi dormit deloc sau ca 
şi cum s-ar fi chinuit toată noaptea să scape de vreun coşmar 
teribil. Numai că nu-şi amintea să fi visat ceva şi nici nu găsea 
vreo cale de ieşire din coşmarul în care fusese aruncată seara 
trecută, când văzuse trupul prietenei ei scos pe o targa din 
clădirea de pe 76th Street. 


Andrea. 

Cine ar vrea s-o ucidă pe Andrea? Dintre toţi oamenii pe 
care-i cunoştea Caroline, Andrea era persoana cu cele mai 
puţine şanse să aibă duşmani. Problema era că în oraşul ăsta nu 
duşmanii te asasinau de obicei, cel mai probabil era un străin, 
cineva căruia nu-i păsa de tine, care habar n-avea cine eşti; 
cineva care nu voia decât să-ţi ia lucrurile pe care le aveai şi pe 
care le vindea după aceea. Dar ce poseda Andrea? Nimic. 

Nimic care să merite sa fie furat. Ceasul ei era un Timex 
ce nu valora mai mult de treizeci de dolari şi cea mai scumpă 
bijuterie a ei era un şir de perle din chihlimbar ce-i aparținuse 
străbunicii ei şi pe care nu-l purtase niciodată. Nici în 
apartamentul ei nu exista nimic de jefuit; televizorul ei era un 
Sharp cu diagonala 51, cumpărat în studenţie, iar sistemul ei 
audio era una dintre combinele acelea standard, pe care le 
puteai cumpăra din orice supermarket cu mai puţin de o sută de 
dolari. 

Pe de altă parte, nu intra în discuţie nici vreun iubit scos 
din minţi de gelozie, pentru ca, în ultimii cinci ani, Andrea nu se 
putuse lauda cu vreun prieten. 

Şi totuşi, Andrea murise. 

Nu era un coşmar. 

Dimpotrivă, era un fapt cât se poate de real. 

Caroline cobori din pat şi se uita în sfârşit la ceas. Trecut 
de zece! Nu mai dormise atât de mult de când o născuse pe 
Laurie. 

Copiii! Cum s-or fi descurcat? Poate ca Laurie se trezise 
singura, dar Ryan nu reuşise nici măcar o singura zi, din ultimii 
doi ani, să se dea jos din pat fără cel puţin cincisprezece minute 
de rugăminţi. îşi trase repede un halat pe ea, ieşi din dormitor şi 
pomi grăbita pe hol, spre camera fiului ei. Uşa era închisa şi, 
când ciocăni, nu primi nici un răspuns. 

— Ryan? strigă ea, apăsând clanţa şi deschizând uşa. 
Perdelele erau trase şi patul făcut. 

Ghiozdanul lui Ryan, care stătea întotdeauna pe dulapul 
cu haine, dispăruse. 

Părăsi camera şi arunca o privire spre dormitorul lui 
Laurie, a cărui uşă era de asemenea închisă. Exact când se 
pregătea să o ia pe scări în jos, auzi un lătrat înăbuşit, urmat de 
nişte zgârieturi în uşă şi un scâncet slab. 


Chloe? Dar ce să caute câinele în camera lui Laurie? Seara 
trecută, părea că animalul deja îl adoptase pe Ryan şi, în plus, el 
fusese cel care insistase să o ţină şi o luase să doarmă cu el. 
Cum ajunsese Chloe în dormitor la Laurie? Nu ca ar fi avut vreo 
importanţă prea mare, dar dacă niciunul dintre copii nu o 
scosese dimineaţa afară? Caroline se întoarse din drum şi crăpă 
uşa de la camera fiicei ei, aşteptându-se ca animalul să se 
strecoare afara imediat ce deschizătura era suficient de largă. 
Dar, în loc să se repeadă spre Caroline bucuroasă, Chloe lătra o 
singură data scurt, apoi se ascunse în semiobscuritatea 
dinăuntru. Dar Laurie nu uita niciodată să tragă draperiile - încă 
de când era mică, dimineaţa, obişnuia să sară repede din pat şi 
să se duca la fereastră ca sa vadă ce fel de zi este. 

Bâjbâind după întrerupător, Caroline aprinse candelabrul. 

Laurie stătea întinsă în pat, sprijinită pe un teanc de 
perne, cu ochii închişi. 

— Laurie? 

Caroline se apropie şi Chloe se căţăra pe saltea, lingând 
obrajii fetei. Laurie deschise ochii, ferindu-şi privirea de lumina 
strălucitoare a candelabmlui. -Mamă? 

— lubito? Eşti bi... 

Caroline nu trebui să termine întrebarea pentru a afla 
răspunsul, pentru că, pe lângă tremurai sesizat în vocea fiicei 
sale, se vedea clar după chipul acesteia că nu-i era deloc bine. 
îşi pierduse culoarea din obraji şi sub ochi avea nişte cearcăne 
imense de parcă n-ar fi dormit toată noaptea. 

— Draga mea, ce s-a întâmplat? întrebă ea, aşezându-se 
pe marginea patului şi luându-i mâna între palmele ei. 

Degetele copilei erau reci ca gheaţa. Laurie se înfiora. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, nu mă simt foarte bine. 

— De ce nu m-ai chemat? întreba Caroline. Sau de ce n-ai 
venit să-mi spui? 

— Dar nu sunt aşa de bolnavă, mami, începu Laurie. Doar 
că mă simt foarte obosita şi... 

Înainte să poată termina, Chloe mârâi brusc, apoi se ridica 
în patru labe şi începu să latre. O secunda mai târziu, Tony 
apăru în uşa camerei, ducând o tavă pe care se zăreau un pahar 
cu suc de portocale, o cană pe o farfuriuţă, un mic ceainic 
aburind şi o farfurie acoperită cu un capac de aluminiu, folosit 
de obicei la restaurante. 


— Fetele mele s-au trezit, spuse el, sărutând-o în treacăt 
pe Caroline pe obraz şi aşezând tava cu grijă pe genunchii lui 
Laurie. 

Bărbatul o împinse pe Chloe, care sări imediat din pat şi 
se repezi afară din dormitor. 

— Mai ai nevoie de o pernă? întrebă Tony, ridicând 
capacul. Mirosul de ouă cu şunca umplu camera. 

Laurie dădu din cap că nu, aruncând o privire spre farfuria 
oferita de tatăl ei vitreg. Lângă ouăle cu şuncă se zărea acelaşi 
gen de ruladă cu scorţişoară adusă de Virginia Estherbrook în 
dimineaţa de după sosirea din luna lor de miere şi o jumătate de 
grepfrut, cu o cireaşă în mijloc pentru decor. 

— Tony, e bolnavă, protestă Caroline. N-ar trebui să bea 
decât puţin suc de portocale şi o cana cu ceai. 

— Hei, nu da vina pe mine, zise Tony, ridicându-şi mâinile 
într-un gest defensiv. Eu nu fac altceva decât să preiau 
comenzile şi să gătesc ce mi se cere. 

— Nu sunt răcită, spuse Laurie. Doar că am avut nişte vise 
urâte care m-au ţinut trează şi. 

— Dar arăţi îngrozitor, o întrerupse Caroline. Şi mâinile 
tale sunt sloi. O să-l sun pe doctorul Hunicutt. 

— Deja l-am chemat pe doctorul Humphries, spuse Tony. 

— Doctorul Humphries? repetă Caroline, pe un ton confuz. 
De ce l-ai chemat pe el? Doctorul Hunicutt are grijă de Laurie şi 
de Ryan încă de când s-au... 

— Am încercat să-l sun, interveni Tony. Era cu un pacient 
şi asistenta mi-a spus că deja întârziase la spital, şi-atunci m-am 
gândit să-l chem pe Ted Humphries. Cel puţin, el îmi este 
prieten şi face şi vizite la domiciliu. 

Soneria de la uşă zbârnâi exact în aceeaşi clipă şi Tony se 
duse sa răspundă. După câteva minute se întoarse, urmat de 
doctorul Humphries, care căra după el o trusă medicală mică şi 
neagră, despre care Caroline credea ca există numai în filmele 
vechi. Geanta doctomlui Humphries însă arăta destul de nouă şi 
de bine îngrijită. 

Aplecându-şi capul şi punându-şi dosul mâinii pe fruntea 
lui Laurie, bărbatul o privi cu ochi strălucitori şi jucăuşi. 

— Bănuiesc că nu eşti genul de fată care se preface că 
este bolnavă, doar ca să nu se ducă la şcoală, nu? 

Laurie scutură din cap. 


— Am vrut să merg la şcoala, dar nu m-a lăsat Tony. 

— Foarte bine a făcut, se pronunţă Humphries. 

Băga mâna în geanta şi scoase un termometru digital pe 
care-l curăţă cu alcool înainte de a-l introduce în gura lui Laurie. 
Apăsă micul buton din capăt şi apoi citi ecranul cu cristale 
lichide de pe partea laterala a termometrului. Repeta procesul 
de doua ori, înainte de a se declara satisfăcut. 

— O suta unu, spuse el. Nu e rău. Te doare stomacul? 

Când Laurie dădu din cap că nu, bărbatul făcu un semn 
spre rulada cu scorţişoară. 

— Dacă Virgie Estherbrook a făcut asta, atunci foarte 
curând te va durea. N-am mâncat ceva mai greu în viaţa mea. 

— Mie îmi place, zise Laurie. Humphries ridică din umeri. 

— Cum vrei tu. Dacă ţi se pare apetisantă, atunci poţi să 
încerci. 

— Dar dacă e bolnavă..., începu Caroline. 

— Dacă e bolnavă, tot n-are ce rău să-i facă, i-o reteză 
Humphries. în general, corpul ştie ce-i face bine şi ce nu, iar 
oamenii ar trebui să mănânce exact ce au poftă. în limite 
normale, desigur. 

Îi făcu şmechereşte cu ochiul lui Laurie. 

— Pot să mă bizui pe tine că nu plănuieşti să devorezi 
vreo zece felii odată, nu? 

Laurie încuviinţă. 

— Te doare ceva? mai întrebă el. Laurie şovăi. 

— Ăăăă, acum nu, zise ea în cele din urmă. 

Sprânceneie groase ale doctorului Humphries se 
apropiară, încruntându-se. 

— Dar te-a durut ceva mai devreme? întreba el. Laurie 
ezită o secundă, înainte de a răspunde afirmativ. Humphries se 
încruntă şi mai tare. 

— Poţi să-mi spui unde? 

— În gât, zise ea. Imediat după ce m-am trezit. Şi nasul, 
tot aşa. Tocmai aici. 

Îşi puse un deget în zona sinusurilor. 

— Bine, atunci, să aruncăm o privire. 

Scoase o lanternă din trusă şi se uită în gâtul lui Laurie, 
apoi îi verifică şi urechile. 


— Te-a mai durut în altă parte? întrebă el, după ce 
termină. Deşi Laurie negă, Caroline putea să bage mina în foc că 
zărise o uşoară îmbujorare pe chipul fiicei sale. 

— Eşti sigură? -Da. 

— În regula, spuse Humphries, îndreptându-se de spate şi 
căutând ceva prin geantă. O să-ţi dau câteva pastile şi sunt 
sigur că până mâine dimineaţă o să-ţi revii. 

Veni rândul Carolinei să se încrunte. 

— Ce fel de pastile? 

— Homeopatice, răspunse Humphries. 

Văzând îndoiala din ochii Carolinei, încercă s-o liniştească. 

— Îţi garantez că nu or să-i facă rău lui Laurie, spuse el. 
Aşa cum nici nu-ţi pot promite că or s-o vindece. Dar nu cred că 
are ceva serios, iar astea o vor ajuta. O să vin mâine s-o văd din 
nou şi dacă starea nu i se îmbunătăţeşte, vom hotărî ce să 
facem în continuare. Te deranjează dacă o să vorbesc cu 
doctorul Hunicutt despre ea? 

Caroline îl privi surprinsă. 

— Îl cunoaşteţi pe doctorul Hunicutt? 

— N-aş putea spune chiar că-l cunosc, dar lumea medicală 
este o comunitate mult mai mică decât crezi. Am auzit de el. Şi 
dacă'nu te superi, aş vrea să-i telefonez, să-i povestesc ce se 
întâmplă şi să vedem ce părere are şi el. 

Îşi miji uşor privirea. 

— Şi sper să nu consideri remarca mea ca fiind una 
deplasată, dar şi tu arăţi puţin epuizata. 

— Aăăă. ăăă, presupun că am dormit prea mult azi- 
dimineaţă. S-a întâmplat ceva ieri şi... 

Glasul i se frânse şi Tony îşi strecură un braţ în jurul ei. 

— O întâmplare nefericită. Sunt sigur că lucrurile se vor 
aranja. Ted Humphries băgă mâna încă o data în geanta şi 
scoase o folie dreptunghiulară, cu patru pastile frumos sigilate. 

— Daca aş fi în locul tău, mi-aş lua câteva zile libere şi aş 
încerca să ma relaxez. 

— Ce bine-ar fi să şi pot, oftă Caroline. Dar am un serviciu 
şi doi copii care nu se pot descurca fără mine. 

— Dar ai şi un soţ care se poate îngriji de copii. Cât despre 
serviciu, nu cred că am auzit până acum de vreo afacere care să 
fi dat faliment doar pentru că şi-a luat cineva o zi sau două de 
concediu. 


Îi întinse Carolinei folia cu cele patru pastile. 

— Depinde de tine, desigur, dar dacă ai probleme cu 
somnul, astea ar trebui să ajute. Şi nu fac nici un rău. li 
garantez. 

Zece minute mai târziu, în timp ce se privea în oglinda de 
deasupra chiuvetei din baie, Caroline se întrebă, brusc, dacă nu 
cumva doctorul Humphries avea dreptate; cearcănele de sub 
ochi erau la fel de adânci şi întunecate precum cele ale lui 
Laurie şi când se gândi la Andrea Costanza aproape că o 
podidiră lacrimile. 

„Dormi, îşi zise în sinea ei. Are dreptate... Am nevoie de 
somn şi trebuie să nu mă mai îngrijorez din orice fleac.” Scoase 
cu degetul una din pastilele înfoliate, se uită la ea un moment, 
apoi o aruncă în gură. 

Bău puţină apa şi pastila alunecă în jos pe gât. 

Se întoarse în dormitor, ridică receptorul şi formă numărul 
de la magazin. 

— Claire? spuse ea. Sunt eu, Caroline. Mi-e teamă că nu o 
să ajung astăzi. 

Fără cea mai mica urmă de ezitare, vocea femeii de la 
capătul firului se auzi imediat: 

— Draga mea, ia-ţi liber cât ai tu nevoie. Ştii doar ce mult 
însemni pentru mine. 

Punând receptorul la loc în furcă, Caroline se băgă în pat 
şi-şi trase până la gât pătura. „Uimitor, îşi zise ea în gând, după 
ce pastila începu să-şi facă efectul. Cu şase luni în urma, m-ar fi 
concediat. Dar nu şi astăzi. lar toate astea numai datorita lui 
Tony.” 

Gustând din plin relaxarea adusă de pastila, Caroline 
adormi aproape imediat. 

— Cât o să mai dureze? întreba Victor Balicki, când Frank 
Oberholzer rupse sigiliul pus de poliţie pe uşa de la 
apartamentul Andreei Costanza. 

— Atât cât o să fie necesar, mormăi detectivul. Dar ce 
naiba te-a apucat? Ai moştenit peste noapte clădirea asta? 

Balicki descuie uşa, o împinse larg, apoi se dădu cu un pas 
înapoi, ridicându-şi mâinile într-un gest de apărare. 

— Ştiţi ce, dac-ar fi după mine, aţi putea să vă mutaţi deja 
aici. Dar proprietarii vor să ştie cât mai durează până când pot 
face curăţenie. 


— Spune-le proprietarilor să ia legătura cu mine, replică 
Oberholzer. Găsesc numărul meu în cartea de telefon. 

Trânti uşa, înainte ca Balicki sa mai adauge ceva, apoi 
studie din priviri cei câţiva zeci de metri pătraţi ce 
reprezentaseră, până deunăzi, căminul Andreei Costanza. Cu 
excepţia ferestrei ce fusese închisă după ce se luaseră 
amprentele - irelevante, cum s-a dovedit în final - totul 
rămăsese exact ca atunci când găsiseră cadavrul femeii; nimic 
nu se schimbase de când murise. Totuşi, apartamentul era 
impregnat cu o senzaţie de pustiu mult mai profundă decât cea 
a camerelor ce-şi aşteptau stăpânii să se întoarcă din vreo 
călătorie. Era ca şi cum fiecare obiect din casă - mobila, 
tablourile, bibelourile - devenise cumva conştient că singura 
persoană pentru care ele aveau valoare plecase pe vecie şi că, 
dintr-odată, se transformaseră în simple vechituri, ce vor fi 
aruncate la gunoi, înainte ca altcineva să se mute acolo. Era 
ridicol, desigur; Frank Oberholzer nu era genul care să creadă în 
sufletul obiectelor. însă, în cei douăzeci de ani de când lucra la 
Omucideri, nu intrase în nici un apartament, al cărui ocupant 
murise, fără să resimtă senzaţia aceea ciudată de gol pe care 
acum o regăsea în mica garsonieră a Andreei Costanza. Il trecu 
un fior, chiar dacă apartamentul nu numai că gemea de lucruri, 
dar era şi supraîncălzit. 

Lăsându-se pe unul dintre scaunele cu spătar drept ce 
încadrau o măsuţă, deschise raportul întocmit de medicul legist 
şi îl mai cercetă încă o dată, chiar daca ar fi putut reproduce pe 
de rost detaliile incluse în el. Aparent, agresorul intrase pe 
fereastră, apucând-o de gât, chiar înainte ca femeia să-şi dea 
seama de prezenţa lui. Presupunând, bineînţeles, că era vorba 
de un „el”, un aspect pe care Oberholzer îl trata cu mare atenţie 
de multă vreme. Dar, chiar şi-aşa, în cazul de faţă, înclina spre 
ideea că un bărbat comisese crima, pentru simplul fapt că 
numai un reprezentant al sexului tare ar fi avut forţa necesară 
să rupă gâtul unei fiinţe umane. Pe măsura ce răsfoia raportul, 
Oberholzer continua să arunce priviri spre canapea şi spre 
fereastra din spatele ei, încercând să vizualizeze crima. Nici nu 
era foarte greu: Andrea probabil că stătea pe canapea, cu 
spatele la geam. Poate că adormise, ceea ce i-ar fi uşurat 
nespus munca asasinului - îi încercuise gâtul cu un braţ, iar cu 
celălalt i-l apăsase la maximum. 


Totul durase o secundă sau două şi nici o urmă de luptă. 
Nu se zbătuse deloc sau poate făcuse o încercare zadarnică să 
scape şi aşa se explicau cele câteva fire de material descoperite 
sub unghiile victimei. Deşi analizele de laborator nu 
identificaseră fibrele pin a acum, Oberholzer ar fi pus la bătaie 
salariul său pe un an că acestea proveneau din haina bărbatului. 
Poate un palton. 

La prima vedere nu se furase nimic, dar, oricum, nici un 
obiect dintre cele ce-l înconjurau nu părea să fie de valoare. Aşa 
se explica şi prezenţa lui aici; Oberholzer se străduia să 
descopere ceva care să-i sugereze un motiv plauzibil pentru 
asasinat. Femeia nu fusese violată şi, având în vedere că 
asasinul nici măcar nu-i luase geanta, jaful ieşea din discuţie. 
Foştii soţi sau prieteni îşi băteau de obicei victimele înainte de a 
le omori, dar nu se aplica şi în cazul de faţă. 

Ceva însă nu-i dădea pace lui Frank Oberholzer, dar, din 
păcate, nu pricepea ce anume. 

Îşi mută privirea pe laptopul care rămăsese acolo unde-l 
lăsase Andrea Costanza şi pe care nu-l atinsese nimeni, de când 
intrase el în apartament ieri. Pe ecran era afişat un program de 
dial-up, precum şi o fereastră în care se vedea clar că legătura 
la internet fusese întrerupta şi care mai conţinea şi un buton de 
reconectare. Încruntându-se, Oberholzer căută un jurnal de 
logare şi, în cele din urmă, găsi unul ce indica faptul că ultima 
conectare web se stabilise ia ora 8.32, vineri seara, şi se 
terminase o ora mai târziu. 

Aşadar, Andrea Costanza încă mai trăia la 8.32 şi, deşi nu 
avea o dovada concretă, flerul lui Oberholzer îi spunea că 
motivul deconectării era că persoana care iniţiase legătura nu 
mai trăia. 

Salvă jurnalul şi privi norii familiari ai desktopului 
Windows, apoi dădu dublu clic pe icoana Outlook. 

Directorul de Contacte de pe calculatorul victimei era la 
fel de gol ca şi al lui de acasă şi se trezi că zâmbeşte, când 
realiză că mai existase cel puţin o persoană în întregul New 
York, care nu se integrase în clubul fanaticilor după computere. 
Zâmbetul îi pali când ajunse la concluzia că acum s-ar putea să 
fi rămas singurul. 

Verifica fol clerul Agendă din Outlook şi văzu că e la fel de 
gol ca şi cel de Contacte. 


Oftând din toţi rărunchii, se ridică greoi în picioare şi se 
apropie de măsuţa de telefon de lingă uşă. Sprijinita de ea, se 
zărea o geantă mare de umăr. Se întoarse cu ea la masa cu 
scaune şi îi răsturnă cu atenţie conţinutul: un pieptene şi o 
perie, o pudră şi un ruj, un pachet de şerveţele Kleenex pe 
jumătate gol şi o batista mototolita, un portofel burduşit cu poze 
de copii, dar care nu avea decât vreo doua cărţi de credit, un 
telefon mobil, a cărui baterie se consumase şi o agendă de piele 
tocită, care nu fusese încă înlocuita de Agenda oferita de 
Outlook. La fundul genţii găsi o agendă de telefon groasă, la fel 
de uzată, dar care se dovedise mai atrăgătoare decât cine ştie 
ce agendă electronică de ultimă generaţie. „Bravo ţie, se gândi 
Oberholzer. Genul meu de fată.” 

Lăsând agenda de telefon deoparte, detectivul o deschise 
pe cealaltă şi începu să-i răsfoiască paginile, pornind de la 
sfârşitul ei. Nu-i luă prea mult timp ca să-şi facă o idee despre 
viaţa Andreei Costanza. 

Zile petrecute la lucru, cu o mulţime de întâlniri în afara 
biroului, ultima dintre ele fiind cu un doctor pe nume 
Humphries. 

În dreptul serilor şi weekendurilor erau lăsate spaţii goale 
de cele mai multe ori. 

Pe scurt, o femeie care muncea din greu şi care nu se 
prea bucura de o viaţă socială. 

Un alt argument împotriva variantei cu iubitul gelos, fie el 
actual sau trecut. De fapt, singurele lucruri pe care le găsi şi 
care aduceau, cât de cât, cu nişte obligaţii sociale erau o 
programare pentru „Nunta Carolinei - Piaza Hotel”, cu doar 
câteva săptămâni mai devreme şi „Prânz - Cipriani - B/R/C”, cu 
mai multe luni în urmă. 

Îşi îndreptă atenţia spre agenda cu telefoane şi adrese, 
plina de notițe făcute în diverse culori de pix şi de cerneala. Deşi 
era evident că, la un moment dat, agenda fusese întocmita cu 
grijă, de-a lungul anilor numerele se modificaseră, unele 
fuseseră şterse în întregime, în timp ce altele sugerau 
nenumărate permutări între mariaj şi divorţ. După ce trecu rapid 
prin ea, Frank Oberholzer o luă de la capăt şi începu s-o 
răsfoiască din nou, pagină cu pagină, nefiind prea sigur ce 
caută, dar sperând să găsească un indiciu cât de mic. 


Nimic nu-l impresiona suficient de tare, încât să pună 
mâna pe telefon şi să formeze numărul. 

Deschise servieta adusă cu el şi aşeză ambele agende în 
interior. Apoi, se plimbă încet prin apartament, deschizând 
fiecare dulap şi bufet, scotocind prin toate sertarele, căutând 
ceva, orice, care ar putea să-i ofere o idee despre ce se 
întâmplase cu Andrea Costanza. 

Nimic. 

Opri laptopul şi-l băgă şi pe el în servieta, după care lăsă 
restul apartamentului în grija celorlalţi colegi ai lui, care urmau 
să strângă (oate dovezile relevante. El se va ocupa de toţi cei 
trecuţi de Andrea în agendele ei. îi va suna pe toţi şi se va 
întâlni cu toţi. 

Undeva, spera el, trebuia să prindă un fir care să-l ducă 
spre motivul asasinatului. 

Asta, desigur, presupunând din start că există un motiv şi, 
aşa cum învățase Frank Oberholzer din experienţa lui, în oraşul 
New York se întâmplau prea multe crime fără nici o motivaţie 
reală. 

Putea să fie doar cazul cuiva aflat la locul nepotrivit, la ora 
nepotrivita, la fel ca şi amărâtul acela care fusese omorât în 
Central Park, anul trecut. Cum îl chema oare? 

Evans. Da, exact aşa. Brad Evans. A lăsat în urma lui o 
soţie tânără şi drăguţa cu doi copii şi nu se descoperise 
niciodată motivul pentru care bărbatul murise. 

Lui Oberholzer nu-i rămânea altceva decât să spere că nu 
va fi la fel şi cu Andrea Costanza. 

Caroline era pe jumătate adormită, când sună telefonul şi, 
bâjbâind după receptor, se simţi brusc dezorientata. Apoi, când 
mâna ei atinse plasticul dur al aparatului, îşi aminti: se bagase 
în pat, după ce sunase la magazin să anunţe că nu se duce. 

— Alo? 

— Doamna Fleming? întrebă o voce de femeie. -Da. 

— Aşteptaţi, vă rog, sa vă fac legătura cu directoral şcolii. 
Directorul şcolii? Ce se întâmpla? Ridicându-se în capul oaselor, 
Caroline se uită la ceas: aproape de trei. Dormise chiar toată 
ziua? Nu intenţionase să se odihnească decât o jumătate de oră 
- o oră, cel mult. Apoi, vocea lui Ralph Winthrop se auzi pe fir: 

— Îmi pare rău că trebuie..., începu el, dar Caroline îl 
întrerupse repede, cu inima bătându-i nebunește. 


— Ce este? întrebă ea. A păţit Ryan ceva? 

Urmă un moment de ezitare din partea lui Winthrop, 
înainte să vorbească din nou şi în secunda aceea îngrozitoare 
Caroline simţi sudoarea rece a terorii cum îi cuprinde corpul. 

— Nu, e bine, dar mi-e teamă că. în fine, a avut loco 
bătaie. 

— O bătaie, se auzi Caroline repetând, ca şi cum cuvântul 
nu ar fi avut nici un sens. 

— Cred... cred că nu înţeleg la ce vă referiţi. Sunteţi sigur 
că Ryan nu are nimic? 

Din nou o ezitare. 

— Nu e rănit, dar cum să vă spun... 

Şovăi din nou, căutându-şi cuvintele potrivite, apoi 
continuă: 

— Mă întreb dacă n-aţi putea veni până la şcoală. 

Caroline se ridică de-a binelea din pat, dar picioarele i se 
înmu-iară brusc. 

— Îmi pare rău, începu ea. Fiica mea a luat nu ştiu ce 
virus, iar eu nu m-am dus la serviciu şi... 

Pe neaşteptate, pe fir se auzi vocea lui Tony. 

— Rămâi în pat, draga mea, zise el. Indiferent care e 
situaţia, mă pot ocupa eu. 

Timbrul vocii se modifică uşor când adresă următoarele 
cuvinte directorului: 

— La telefon tatăl vitreg al lui Ryan. Eu... 

Dar Caroline deja nu mai asculta. Ce naiba făcea, încă 
întinsă în pat la ora trei după-amiază? Doar nu era bolnavă, 
dimineaţă se simţise foarte obosită, atâta tot. 

— E-n regulă, Tony, interveni ea. Am eu grijă de asta. 
Acum vocea ei fu cea care se schimba. 

— Într-o jumătate de oră ajung acolo. 

Încheie convorbirea, intră în baie, îşi dezbrăcă halatul şi 
făcu un duş rapid, terminând cu un jet de apă rece ca gheaţa 
care îi învioră pielea şi alungă ultimele rămăşiţe de ameţeală din 
creier. Zece minute mai târziu, ieşi din camera ei şi porni spre 
scări, dar îşi aminti de Laurie. întredeschise uşa încet, aruncă o 
privire, apoi o dădu de perete pentru că nu-şi văzu fiica în pat. 

Deşi patul nu era făcut, camera era goală. 

— Laurie? strigă ea tare. 


Pentru că nu primi nici un răspuns, se simţi iarăşi cuprinsă 
de o frică mai rea decât aceea pe care o încercase când auzise 
vocea îngrijorată a directorului la telefon. Of, se comporta ridicol 
- nu avea ce să i se întâmple lui Laurie. Totuşi, se repezi în jos 
pe scări şi îşi strigă din nou fiica, înainte să atingă ultima 
treapta. 

— Aici, spuse Tony. Suntem la bucătărie. 

Acolo o găsi şi pe Laurie, purtând un halat de baie, stând 
la masă cu un sendviş mare cu caşcaval în faţa ei. 

— Să înţeleg că te simţi mai bine? întrebă Caroline. Fata 
clătina uşor din cap. 

— Pun pariu că mâine o să pot merge din nou la şcoala, îi 
întinse jumătate de sendviş mamei sale. 

— Vrei şi tu o înghiţitură? Tony face cele mai bune 
sendvişuri din câte am gustat eu vreodată. Caşcavalul se 
prelinge frumos pe margine, astfel încât să înmoaie coaja şi ştie 
exact cât să le lase ca să nu se ardă. 

Caroline scutură din cap că nu. 

— Trebuie să ajung până la Academie. 

— Eşti sigură că nu vrei să merg şi eu cu tine? întrebă 
Tony. Dacă nu te simţi în stare să faci faţă. 

— Mă simt foarte bine. Sau, mă rog, mă voi simţi bine cu 
adevărat, de-abia după ce voi afla ce s-a întâmplat cu Ryan. Mă 
întorc cât pot de repede. 

Sărutându-şi soţul şi fiica, Caroline ieşi în goana din 
apartament şi, de-abia când ajunse în stradă, îşi aminti brusc 
îngrijorarea care o chinuise în noaptea în care Laurie avusese 
prima mensttxiaţie şi când visase că în camera ei umblaseră 
nişte oameni. 

Când Tony nu mai era în pat. 

Când Laurie visase că o atingea cineva. 

Când ea crezuse că... 

Dar nu - se înşelase —, nu se întâmplase nimic! Lui Laurie 
nu-i era deloc frica de Tony. 

Nu, nu pentru Tony trebuia să-şi facă griji, ci pentru Ryan. 

— Pot să mă duc sus s-o văd pe Rebecca? întrebă Laurie, 
în timp ce punea vasele murdare în maşina de spălat vase. 

Tony se uită la ea puţin nesigur. 

— Nu cred că e cea mai buna idee. Dacă eşti bolnavă. 


— Dar nu sunt bolnavă, se împotrivi Laurie. Dimineaţă 
eram puţin obosita. Dar acum sunt bine. 

Îl privi cu ochi mari, implorându-l. -Te rog! 

— Dacă află mama ta că te-am lăsat să te zbenguieşti pe- 
afară... 

— Dar n-o să mă zbenguiesc. Doar mă duc până sus. 
Laurie vedea că bărbatul începe să cedeze, aşa că insistă: 

— Şi n-o să stau mai mult de o jumătate de oră. Mă întorc 
înainte ca mama să ajungă acasă. 

Tony se codi, dar, în cele din urmă, încuviinţă. 

— O jumătate de oră, nu mai mult. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles, spuse Laurie. 

Grăbindu-se spre camera ei, se îmbrăcă, îşi luă nişte 
papuci, apoi cobori în goană scările, până în hol. Ignoră liftul şi 
urcă pe scări, câte două trepte odată, ajunse la etajul şapte şi 
ciocăni la uşa familiei Albion. Trecură câteva secunde, dar chiar 
când se pregătea să bată din nou, Alicia Albion deschise uşa. 

O clipă, Alicia păru aproape speriată s-o vadă, apoi însă îi 
surise, dar fără să-i ofere zâmbetul ei obişnuit, plin de 
generozitate. Lui Laurie i se păru că femeia e chiar tristă. 

— Oh, draga mea, spuse Alicia. Ai venit s-o vezi pe 
Rebecca, nu-i aşa? 

Laurie încuviinţă nedumerită. Din modul în care doamna 
Albion îi pusese întrebarea, pricepu imediat că nu e în regulă 
ceva. 

— Se simte bine? 

Pe chipul Aliciei Albion trecu o umbră fugară ciudată, dar 
apoi zâmbi şi dădu din cap că da. 

— Oh, da. Dar nu e acasă. Nu ti-a spus? Laurie se 
încruntă. 

— Ce să-mi spună? 

Din nou, o uşoară ezitare din partea doamnei Albion, 
înainte să vorbească. 

— A plecat în vest, spuse ea. în New Mexico. 

— New Mexico? repetă Laurie. La cine? 

— La unchiul ei, răspunse Alicia. 

Femeia îşi frământă nervoasa mâinile, strângându-şi şorţul 
de bucătărie. 


— Adică nu unchiul ei bun, ci fratele lui Max. Vezi tu, cu 
vremea asta rece de la noi, ne-am gândit că i-ar face mai bine 
să stea acolo o perioadă. 

Laurie se uită în sus spre doamna Albion. De ce nu-i 
spusese prietena ei că o să plece? Când se întâlniseră ieri, 
Rebecca nu scosese nici o vorbă despre aşa ceva. De fapt, îi 
mărturisise că speră doar că nu va mai fi nevoită să se ducă la 
spital. lar dacă era aşa de bolnavă încât trebuia să fie internată, 
atunci cum ar fi putut să facă tot drumul ăla până în New 
Mexico? Dar dacă ar fi trebuit să meargă la spital, de ce i-ar fi 
ascuns lucrul acesta doamna Albion? 

— O să vină înapoi? întrebă ea, într-un târziu. 

Alicia Albion făcu ochii mari, de parcă nu ar fi fost sigură 
ce să răspundă, apoi încuviinţă din cap. 

— Desigur că se întoarce. -Când? 

Acum, ochii Aliciei se îngustară şi Laurie avu senzaţia că 
zăreşte un fulger de mânie în ei. Dar Alicia îi surâse din nou. 

— Nu ştiu exact când, spuse ea. Dacă îi place, s-ar putea 
să stea ceva mai mult. 

Ezită, apoi vorbi iar: 

— Posibil să stea toată iama acolo. 

Brusc, de undeva din interiorul apartamentului, Laurie 
auzi vocea lui Max Albion. 

— Alicia, cine e? 

— E Laurie, îi strigă Alicia. A venit s-o vadă pe Rebecca. 
Urmă un moment de tăcere, apoi din nou: 

— Şi de ce nu o inviţi înăuntru? 

Alicia Albion îi zâmbi şi îi deschise uşa primitoare. 

— Vrei să intri? Sunt sigură că putem găsi ceva de 
mâncare pentru tine. Ce-ar fi să... 

Dar Laurie bătea deja în retragere. 

— Nu, spuse ea. Trebuie să mă duc acasă. Trebuie să mă 
duc acasă chiar acum. 

Dându-se în spate câţiva paşi, se întoarse şi pleca pe scări 
în jos cât putu ea de repede. De-abia după ce coti pentru prima 
data şi fu convinsă că Alicia Albion nu avea cum s-o mai vadă, o 
rupse la fugă. 

Când ajunse în apartamentul lui Tony, se duse direct în 
camera ei şi se schimba la loc în pijama şi în halat, astfel încât 
mama ei să nu-şi dea seama că fusese plecata. 


Mintea însă îi lucra cu repeziciune. Unde era Rebecca? 
Putea să bage mâna-n foc că doamna Albion minte; dacă 
Rebecca ar fi plecat cu adevărat în New Mexico, i-ar fi spus lui 
Laurie. S-o fi dus în alta parte? 

La spital? 

Dar dacă era la spital, de ce ar fi ţinut secret doamna 
Albion un astfel de lucru? 

Chiar în timp ce întrebarea încă îi mai reverbera în minte, 
Laurie găsi şi răspunsul. 

Dar dacă Rebecca nu se dusese nici la spital şi nici în New 
Mexico? Daca murise? 

Deşi era aproape toamnă, vara încă mai stăruia deasupra 
oraşului în după-amiaza aceea şi, în timp ce Caroline se îndrepta 
în direcţia Academiei Eliot, dogoarea arzătoare a soarelui o 
copleşi, lipindu-i hainele de ea şi năclăindu-i părul de sudoare. 
Dainu numai trupul ei era afectat de căldură, ci şi mintea ei, 
pentru că, la fiecare pas pe care îl făcea, nervii i se ascuţeau şi 
gânduri ciudate îi zbârnâiau prin cap. 

Mai avea de parcurs câteva sute de metri până la străzile 
pe care le străbătuse Brad, când plecase să alerge în noaptea 
aceea fatală. 

Străzile unde el credea că oamenii îl priveau şi îl 
urmăreau. 

Străzile pe care Andrea rătăcise în ultimele zile ale vieţii 
ei, ducându-se şi venind de la serviciu, făcând comisioane şi tot 
felul de alte lucruri mărunte, cum obişnuiau oamenii. 

Lucruri pe care le făcea şi ea. 

Oare asasinul se afla undeva ascuns, în căutarea 
următoarei victime? 

O urmărea cumva pe ea? 

Se uită în jur, studiind trecătorii de pe ambele părţi ale 
străzii. O privea cineva? Sau se prefăceau că nu se uită? Ca 
bărbatul acela de vizavi care stătea cu spatele la ea şi studia 
vitrina unui magazin. 

Acesta însă îşi continuă drumul, fără să-i dea vreo atenţie 
Carolinei. Normal că nu s-ar fi uitat direct, nu? l-ar fi putut vedea 
foarte bine reflexia în vitrina magazinului; şi ar fi ştiut că ea l-a 
observat. Se luă după el până la primul colţ, unde bărbatul coti 
spre stânga şi dispăru pe Amsterdam Avenue. 


„Tâmpito! îşi spuse Caroline în sinea ei. Eşti o tâmpită şi o 
paranoică la fel ca Brad!” Numai că Brad era mort, iar Andrea de 
asemenea, aşa că de ce n-ar fi paranoică? Cu doi oameni dragi 
morţi - soţul ei şi cea mai bună prietenă a ei —, oare se putea 
vorbi de obsesie bolnavă? Fireşte că nu! 

Sau da? Unde era legătura'? Trecuse un an de când Brad 
fusese asasinat. lar Andrea nu murise alergând prin parc, nu 
fusese o pradă uşoară. Ea se afla în propriul apartament. 

Aşadar, era paranoică. 

În ciuda concluziei evidente, nu se putea abţine să nu 
cerceteze chipurile oamenilor din jurul ei, căutând ceva, orice, 
care i-ar fi putut indica un pericol. Acum, când nu mai avea 
decât foarte puţin până la Academie, simţea nişte ochi care o 
privesc, simţea pe cineva în spatele ei. De data asta, se opri 
chiar ea să se uite într-o vitrină, scrutând înfrigurata trotuarul 
din spatele ei. 

Gol. 

Acel cineva probabil ca se strecurase în vreun intrând sau 
poate chiar în interiorul unuia dintre magazine. Mai zăbovi o 
vreme pe lângă vitrină, uitându-se la un set de cuțite aranjate în 
cerc. „Ca nişte flori”, se gândi ea şi imediat se întrebă de unde îi 
venise o astfel de idee ciudată. Apoi, altceva îi trecu prin cap: că 
o să întârzie. îşi verifică ceasul şi văzu că are dreptate, o 
distanţă care se parcurgea în zece minute durase douăzeci. 
Totuşi, rămase neclintită, convinsă că în orice moment cel care 
o urmărea avea să se dea de gol. 

Numai că nu se zărea nicăieri pe stradă. 

Să fie în vreo clădire? Oare o contempla de undeva de 
sus, amuzându-se pe seama agitaţiei ei? 

Se răsuci şi verifică ferestrele clădirilor de pe partea 
cealaltă a străzii. Deasupra magazinelor erau apartamente, 
marea majoritate a lor având perdelele trase; cineva o putea 
urmări din spatele lor chiar acum. 

Se simţi cuprinsă de panică, o teroare iraţională, 
copleşitoare care aproape că o făcu să se întoarcă şi să alerge 
să se adăpostească în casa ei, să încuie uşa grea de la 
apartament, să se baricadeze împotriva primejdiilor ce păreau 
să fi umplut brusc străzile. 

Pe neaşteptate, avu senzaţia că nu mai poate respira şi că 
nişte benzi de oţel i se înfăşuraseră în jurul pieptului, 


strângându-se tot mai tare, cu fiecare secunda. Instinctiv, 
întinse mâna ca să se apere de pericolul ce pândea la ferestre şi 
tresări speriata, când o altă mână îi atinse umărul. Se întoarse şi 
dădu cu ochii de o femeie în jur de cincizeci de ani, care i se 
părea vag familiară. 

— Vă simţiţi bine? întreba femeia. 

Cuvintele reuşiseră cumva să spargă valul de panică şi 
încuviinţă din cap, mai ales că presiunea teribila din piept 
începu să cedeze, iar ea putu să respire din nou. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, eu tocmai... 

Amuţi când realiza ce se petrecuse mai exact: îngăduise 
paranoiei să preia controlul asupra ei şi suferise un atac de 
panică. 

— O să-mi treacă, zise ea. Mulţumesc. 

Femeia dădu din cap, îi zâmbi, apoi îşi văzu de drum, 
îndrep-tându-se spre parc. Caroline se uită în urma ei, 
frământându-se să-şi aducă aminte unde o mai întâlnise pe 
femeie înainte. Oare aceasta o urmă... 

Atunci, când mintea ei părea că răspunde din nou la 
avansurile seducătoare ale obsesiei ce o năucise doar câteva 
minute mai devreme, se strădui să-şi alunge gândurile negre şi 
pomi spre Academie. Era foarte posibil să o mai fi întâlnit pe 
femeie de sute de ori - locuia în acest cartier de peste zece ani, 
iar cealaltă femeie, probabil că de mai bine de douăzeci. De ce 
să nu i se pară familiară? Până când ajunse în biroul răcoros al 
lui Ralph Winthrop - o adevărată binefacere după căldura 
apăsătoare de afară - reuşise să-şi stăpânească tumultul 
emoţiilor. 

II zări pe Ryan, stând pe un scaun de lemn în colţul 
biroului directorului, cu ochii strălucind de furie şi o vânătaie 
umflată pe frunte. „Nu pot să fac faţă”, se gândi ea, dar, pentru 
că nu avea încotro, accepta realitatea care i se oferea. 

— Am crezut că ne-am înţeles când mi-ai promis că nu o 
să te mai baţi, spuse ea. 

— N-a fost vina mea, spuse Ryan. Justin Fraser mi-a zis ca 
sunt un idiot. 

— Aşa că tu l-ai lovit, rosti încet Ralph Winthrop. 

Când Ryan deschise gura să spună ceva, bărbatul îşi ridică 
mâna pentru a opri vorbele ce urmau să fie rostite. 


— Nu încerca să negi. V-au văzut şi domnul Williams şi 
doamna Wennerberg. L-ai lovit şi el a ripostat. Faptul că ta ai 
încasat-o cel mai urât nu anulează faptul că tu ai lovit primul. 

Se întoarse spre Caroline. 

— Ştiu că politica referitoare la bătăi este mult mai 
permisibilă în şcolile publice decât aici, dar am crezut că m-am 
făcut clar înţeles în privinţa acestui aspect, când am acceptat 
să-l primim pe Ryan înapoi, având în vedere ce s-a întâmplat 
după ce a plecat de la noi. 

Caroline simţi cum i se înmoaie picioarele. „O să-l dea 
afară. După numai o zi, or să-l exmatriculeze.” -Dar... 

Insă Ralph Winthrop se ridicase deja în picioare. 

— N-am avut nici un motiv până acum să încalc aceasta 
politică. De fapt, ea a funcţionat atât de bine, încât n-am 
modificat-o decât o singura dată. 

Caroline simţi o rază de speranţă. 

— Am răsfoit dosarul lui Ryan din nou şi am discutat cu 
toţi profesorii lui. Am căzut de acord că date fiind... 

Ezita, încercând să găsească cuvintele potrivite, apoi 
continuă: 

— Date fiind dificultăţile prin care a trecut familia 
dumneavoastră în ultimul an, ar trebui să facem un compromis 
de dragul băiatului. 

Raza de speranţă din sufletul Carolinei străluci şi mai tare. 

— Pe de altă parte însă, nici nu putem ignora ce s-a 
întâmplat. 

In timp ce Caroline aştepta nerăbdătoare verdictul, 
observă privirea lui Ralph Winthrop fixându-se plină de reproş 
asupra lui Ryan. în cele din urma, aparent luând o decizie finală 
după părerea Carolinei, se opri din bătutul darabanei cu 
degetele pe suprafaţa biroului şi se uită spre mama băiatului. 

— Două săptămâni de exmatriculare, spuse el. începând 
de azi. Dacă mai apare vreo încălcare a regulilor noastre cu 
privire la bătăi, nici măcar nu o să vă mai sun, o să-l trimit pur şi 
simplu acasă. Şi sunt sigur că nu trebuie să vă mai reamintesc 
că taxa de şcolarizare nu se mai retarnează, în caz de 
exmatriculare. 

Se ridică în picioare, ocoli biroul şi se îndreptă spre uşă, 
suge-rându-i Carolinei că întâlnirea luase sfârşit. Dar, chiar în 
timp ce se pregăteau să plece, directorul li se adresă din nou: 


— V-aş recomanda să-l duceţi la câteva ore de consiliere. 
Se pare că fiul dumneavoastră crede că blocul în care locuiţi 
este bântuit şi că tatăl lui vitreg îl urăşte. 

Cu faţa îmbujorată de ruşine, Caroline ieşi în stradă 
însotita de Ryan. 

— N-am făcut nimic, mamă..., începu Ryan, după ce 
traversară Amsterdam Avenue şi porniră spre parc. 

Însă Caroline nu-l lăsă să termine. 

— Să n-aud nimic, spuse ea, strângându-şi băiatul de braţ 
aşa de tare, încât acesta se strâmbă de durere. Ai înţeles? Sa n- 
aud nimic! Ce-i în capul tău? Cum îndrăzneşti să spui oricui că 
Tony te urăşte? Din clipa în care te-a întâlnit, a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă să devină prietenul tău! Ţi-a luat partea, te-a 
lăsat să faci lucruri pe care nu ţi le-aş fi permis. N-a încercat să 
ia locul tatălui tău, dar ţi-a dat de înţeles că te va sprijini, ori de 
câte ori vei avea nevoie, chiar dacă tu de-abia dacă i-ai arătat 
un strop de politeţe. Cine crezi că a plătit pentru ca tu sa te poţi 
întoarce la Academie? Şi aşa îi mulţumeşti tu? Să ajungi sa fii 
exmatriculat în a doua zi de şcoală? 

— Dar... 

— Nici un dar! i-o reteză Caroline. Nu vreau să mai aud 
nici o vorbă din partea ta. Niciuna! 

CAPITOLUL 25 

Tony ieşi din studioul lui, exact când Caroline şi Ryan 
intrară pe uşă. 

— Bănuiesc că nu a fost vorba de nimic seri..., începu 
Tony, dar cuvintele îi muriră pe buze când văzu vânătaia de pe 
fruntea băiatului. Sper că ai dat şi tu la fel de tare în celălalt? 

Ryan privi furios spre tatăl său vitreg. 

— N-a fost vina mea. 

— Poţi să te duci în camera ta şi să te gândeşti la asta, 
până când vei fi în stare să-ţi asumi responsabilitatea pentru tot 
ce-ai făcut, interveni Caroline. 

— Dar, mamă, mormăi Ryan, însă Caroline îi aruncă o 
privire care îl avertiza să nu întindă coarda prea tare, aşa că se 
repezi în sus pe scări. 

Caroline trânti geanta pe masa de lângă uşa studioului, se 
uită la ceas, apoi oftă din greu. 

— Am senzaţia că e deja şase şi nu abia patru. 


— A fost chiar atât de rău? întrebă Tony. Un pic de arnică 
o să-i facă bine la vânătaie, însă mi se pare aiurea să te cheme 
la şcoală doar pentru o simplă răfuială înne doi elevi. 

Caroline îşi dădu ochii peste cap. 

— Unde ai trăit în ultima vreme? Ai auzit vreodată de 
politica de toleranța zero? 

Porniră spre bucătărie şi Caroline îmbrăţişa dintr-o privire 
livingul imens. Când înmulţi cantitatea de muncă ce o aştepta în 
fiecare loc din apartament cu numărul total al camerelor, brusc, 
se simţi mai epuizată decât fusese dimineaţă când se trezise. 
Oprindu-se cit să tragă cele două uşi glisante grele, astfel încât 
să nu mai aibă la ce să se uite, îşi urmă soţul în bucătărie. 

— Vrei să-ţi pregătesc ceva? se oferi Tony. E deja foarte 
târziu. Caroline dădu din cap că nu. 

— O să beau doar o ceaşcă de cafea. 

— la loc. Ţi-o prepar eu... arăţi de parcă ţi s-au înecat 
toate corăbiile. Trântindu-se pe un scaun, Caroline începu să-i 
povestească ce se întâmplase în timp ce se îndrepta spre 
şcoală. 

— Mă tot gândeam la Andrea şi la Brad şi am avut 
senzaţia îngrozitoare că sunt victima unui complot. 

— Eşti doar obosita, spuse Tony, punându-i o cană cu 
cafea fierbinte în faţă, apoi aşezându-se şi el de partea cealaltă 
a mesei. După tot ce ai pătimit, ar fi chiar uimitor să nu devii 
puţin paranoică. Poate ar trebui să te odihneşti ceva mai mult... 
spune-i lui Claire că n-o să te duci la lucru pentru o vreme. 

— Trebuie să termin apartamentul lui lrene Delamond, 
oftă Caroline, scuturând din cap. Şi sunt în mijlocul a trei 
proiecte, toate în clădirea asta. Ca să nu mai vorbim de casa 
noastră, adăuga ea, aruncând o privire în jurul bucătăriei 
demodate. Ce naiba se întâmplă cu blocul asta? Chiar n-a auzit 
nimeni de modernizare? 

— Bănuiesc că te-am aşteptat cu toţii pe tine, replică 
Tony. 

— Eu credeam că Lenore a făcut ceva... 

Se opri brusc când văzu norul ce întunecă chipul lui Tony, 
la auzul numelui fostei sale soţii, după care îl strânse repede de 
mână. 

— Îmi pare rau. Eu... 


— Nu, nu-i nimic, spuse Tony, recăpătându-şi seninătatea. 
Dacă tu poţi discuta despre Brad, atunci ar trebui sa pot vorbi şi 
eu despre Lenore. 

— Cel mai bine ar fi să schimbăm subiectul, spuse 
Caroline fermă. Ca de exemplu, de unde fac rost de o bonă? 

Când Tony se uită la ea nedumerit, ea îşi arninti că nu 
apucase să-i povestească despre întâlnirea cu directorul şcolii. 

— Alte veşti proaste: Ryan va sta acasă doua săptămâni. 
A fost exmatriculat pentru că el este cel care a sărit la bătaie. 

— Exmatriculat? repetă Tony. Tu glumeşti! 

— AŞ vrea eu. 

Tony ascultă în tăcere, în timp ce Caroline îi reproduse 
conversaţia pe care o avusese cu Ralph Winthrop, dar, după ce 
termină, îşi încruntă sprâncenele furios. 

— Poate ar trebui sa stau de vorbă cu domnul Winthrop. 
Dacă doi băieţi de zece ani nu se pot lua la harţă, fără să fie 
exmatriculaţi de la şcoală... 

— N-ar fi o idee buna, interveni Caroline, înainte ca el să 
termine ce avea de spus. Nu ai obţine decât exmatricularea 
definitivă a lui Ryan şi chiar nu am chef de aşa ceva acum. Prin 
urmare, trebuie să găsesc pe cineva care să stea cu el, cât sunt 
eu la serviciu. 

— Dar pot să stau eu. Caroline scutură din cap că nu. 

— Nici asta nu-i o idee bună... nu până când nu se va 
obişnui să te accepte în calitate de tată vitreg. O să mă uit în 
agenda mea mai întâi, să văd ce găsesc. 

O oră mai târziu însă, după ce sunase pe toată lumea care 
ar fi putut fi interesată de o astfel de ofertă, nu reuşise să 
descopere pe nimeni disponibil. 

— Toată lumea e ocupată, zise ea. Cu excepţia doamnei 
Jarvis, al cărei fiu a internat-o într-un azil acum trei luni. 

— Ce zici de unul dintre vecinii noştri? Caroline se holbă la 
el. 

— Vecinii? Nu l-ai văzut pe Ryan pe hol dimineaţa trecută. 
e îngrozit de ei. 

— Păi, trebuie să fie cineva, continuă Tony. Ce zici de 
Virginia Estherbrook? 

— Virginia Estherbrook? repetă Caroline. Tony, darea eo 
vedetă! N-o să fie de acord, nici în ruptul capului, să aibă grijă 
de un copil de unsprezece ani. 


— A fost o vedeta, replica Tony. Haide să fim sinceri, n-a 
mai jucat de ani de zile, marea majoritate a oamenilor cred că 
este moartă, pentru Dumnezeu. Pun pariu că o să vrea. Lasă-mă 
s-o sun. 

Înainte ca soţia lui să apuce să obiecteze, Tony ridică 
receptorul şi formă un număr. 

Persoana de la capătul firului răspunse, după al treilea 
apel. 

— Casa Estherbrook. 

Deşi vocea era foarte asemănătoare cu a Virginiei 
Estherbrook, avea un uşor accent sudist. 

— Virginia? întreba Tony. Se auzi un râset cristalin. 

— Nepoata ei e la telefon. Dar semănăm la voce, nu-i aşa? 

— Nepoata ei, repeta Tony. 

Când Caroline îşi arcui o sprinceană în semn de întrebare, 
Tony ridică din umeri nedumerit. 

— Înţeleg că Virginia nu e acasă. Ştiţi cumva când se 
întoarce? 

— Nu până la primăvară, spuse vocea de la capătul 
celălalt. Ea şi mama mea au plecat în Italia. Pot să vă ajut cu 
ceva? 

Tony ezita. 

— Nu cred. La telefon domnul Fleming... 

Se uită spre Caroline, al cărei chip exprima o curiozitate 
din ce în ce mai mare. 

— Sunt unul dintre vecinii mătuşii dumneavoastră, 
continuă el. Speram ca Virgie să mă poată ajuta cu ceva. 

— Tony Fleming? întrebă femeia. Chiar aveam de gând să 
vă sun în seara asta. Sau pe soţia dumneavoastră, oricum. 
Caroline, parcă, nu? 

— Da. Noi... 

— Mătugşa Virgie mi-a zis că o adoră şi mă gândeam că am 
fi putut lua prânzul împreună. Nu cunosc pe nimeni şi n-am 
nimic de făcut. 

Se opri timp de o secundă. 

— Oh, Doamne, ce patetic sună, nu-i aşa? Voiam să zic 
doar că am ajuns în oraş noaptea trecută şi n-am apucat să-mi 
întocmesc nici un plan până acum. 

Tony şovăi, apoi interveni: 

— Puteţi aştepta un minut? 


— Sigur că da. 

Acoperi receptorul cu mâna şi îi repetă lui Caroline tot 
ceea ce îi spusese femeia înainte. 

— Mă gândeam că poate ar trebui s-o rugăm să coboare 
până la noi să bem ceva. Şi dacă tot n-are nici o treabă. 

Nu trebui să-şi termine propoziţia, deoarece Caroline 
pricepu imediat unde bătea el. 

— Tony, dar nici măcar n-o cunoaştem! 

— Cu atât mai mult - este o ocazie perfecta să o facem! 

— Eu tot sunt convinsă că este o nebunie, spuse Caroline, 
o oră mai târziu, când soneria începu să zbârnâie. Nici măcar nu 
ştim cine e femeia asta şi... 

— Ce-am avut şi ce-am pierdut, i-o reteză Tony. Nu facem 
nimic altceva decât să ne comportam ca nişte vecini amabili. 
Hai să vedem cum stau lucrurile, apoi luăm o hotărâre. 

Când deschise uşa de la intrare, Caroline simţi cum 
maxilarul inferior începe să i se lase în jos a uimire, dar se 
strădui din răsputeri să-şi stăpânească surprinderea. 

Prea târziu. Femeia care stătea în hol deja râdea în 
hohote. 

— Îmi pare rău, spuse ea, întinzându-i mâna. Ar fi trebuit 
să-l avertizez pe soţul dumneavoastră că arăt exact ca mătuşa 
mea, e de-a dreptul ciudat, pentru că mama mea nu seamănă 
deloc cu ea. 

Îşi cobori vocea, până ce aceasta se transformă într-o 
şoaptă conspirativă. 

— Ca să fiu sinceră, uneori am senzaţia că sunt, de fapt, 
fiica mătuşii Virgie, dar n-a vrut să se mărite cu tatăl meu. Apoi, 
încep să mă întreb cine o fi fost tata în realitate şi când mă 
gândesc la toţi bărbaţii pe care mătuşa Virgie... 

Se opri brusc, îmbujorându-se uşor. 

— Oh, Doamne, ce prostii îndrug. Oare de ce nu pot să-mi 
ţin niciodată gura? Sunt Melanie Shackleforth. 

Scuturând mâna femeii şi recăpătându-şi glasul, Caroline 
o invită pe Melanie înăuntru. 

— Sunt Caroline Ev... Veni rândul ei să roşească. 

— Caroline Fleming, termină ea, fără să-şi poată desprinde 
privirea de pe chipul femeii care tocmai se prezentase. ( 

| se părea că o are în faţa ei chiar pe Virginia Estherbrook, 
numai că Melanie Shackleforth era puţin mai înalta - cu câţiva 


centimetri, nu mai mult - şi cu vreo patruzeci de ani mai tânără. 
Pe lângă aspectul mătuşii ei, moştenise şi stilul Virginiei; purta 
un costum cu pantalon de un verde smarald care îi accentua 
silueta fără a scoate nimic în evidenţă şi a cărui culoare se 
asorta perfect cu părul roşcat. Dacă purta vreun machiaj, atunci 
acesta fusese aplicat impecabil pentru că era aproape invizibil, 
iar zâmbetul ei era atât de sincer, încât Caroline ar fi jurat că 
femeia ori nu este conştientă de frumuseţea ei, ori pur şi simplu 
nu-i păsa. 

— Acesta este soţul meu, Tony, care a vorbit cu 
dumneavoastră la telefon. 

În timp ce o conducea pe Melanie spre bucătărie, începu 
să-şi ceară scuze pentru aspectul apartamentului. 

— Ştiu că arată îngrozitor, dar am lucrat la atâtea altele, 
încât nu mi-am mai găsit timp şi pentru al nostru încă. 

— Îmi place la nebunie ce ai făcut la mătuşa Virgie, spuse 
Melanie. Şi promit că n-o să stau în calea lucrătorilor. Trebuie 
doar să-mi spui unde să nu mă bag şi mă voi face invizibilă. Nici 
nu prea am vrut să vin aici, dar, când mama şi mătuşa Virgie au 
plecat în Italia, au insistat să stau la ea. 

Rămaseră în bucătărie şi, o oră mai târziu, când se făcuse 
suficient de târziu pentru a deschide o sticlă de vin, lui Caroline i 
se părea că o cunoaşte pe Melanie de o viaţă 

— De ce nu rămâi la cina? întrebă ea, după ce Tony le 
turnă câte un pahar de Chablis sec. 

— Oh, nu vreau să deranjez, începu Melanie, dar Caroline 
îi făcu un semn cu mâna ca nu e cazul. 

— Nu deranjezi deloc, te asigur. După tot ce au făcut 
vecinii noştri când ne-am întors din luna noastră de miere, 
măcar cu atâta să ne recompensăm şi noi. 

Apoi, pentru că amintirea prietenei sale îi reveni în minte - 
şi ştiind ca dacă nu găseşte ceva cu care să-şi umple seara, 
gândurile obsesive vor reveni - mai adăugă un singur cuvânt 
plin de implorare: 

— Te rog! 

— Doamne, Dumnezeule, când s-a făcut atât de târziu? 
întrebă Melanie când ceasul de pe hol bătu de nouă. 

Cei trei adulţi încă mai trândăveau în jurul mesei din 
sufragerie, deşi Laurie şi Ryan se scuzaseră cu o oră în urmă şi 
dispărură în camerele lor. Acum, Melanie se apucase să strângă 


farfuriile murdare de pe masă şi, când Caroline încercă s-o 
oprească, refuză să se supună. 

— Tu du-te sus şi ai grijă să se bage în pat cei doi copii 
cuminţi ai tăi. 

— Sunt departe de a fi perfecţi, răspunse Caroline, cu 
toate că Ryan reuşise, spre mulţumirea ei, să se comporte 
admirabil în seara asta. 

Arnica pe care i-o dăduse Tony ceva mai devreme pentru 
vânătaia de pe frunte se dovedise eficientă şi umflătura nu mai 
era aşa de mare. Pe de altă parte, exmatricularea sa din şcoala 
avusese, aparent, efectul scontat de Ralph Winthrop, cel puţin 
pentru o vreme. Dăduse mâna cu Melanie Shackleforth, după un 
scurt moment de ezitare şi de-a lungul cinei rămăsese foarte 
tăcut, dar răspunzând politicos ori de câte ori i se adresa cineva. 
Caroline îl surprinsese de câteva ori privind-o pe Melanie cu 
coada ochiului, dar cel puţin se abţinuse să nu se holbeze la ea. 
Laurie păstrase şi ea tăcerea, dar nu mâncase foarte mult. 

— Poate ţie nu ţi s-or părea perfecţi, dar, din câte am 
văzut eu la copiii moderni, ei sunt mai buni decât marea lor 
majoritate. Dacă ai vreodată nevoie de bonă, te rog frumos să 
mă anunti, bine? 

Caroline o urmă în bucătărie, cu ultima caserolă de pui şi 
o privi suspicios. 

— A vorbit Tony cu tine când am fost sus, înainte de cină? 
Când văzu că Melanie se uită la ea total nedumerită, se relaxa: 

— lmi pare rău, zise ea. Doar că... 

Şovăi, apoi se hotărî să spună lucrurilor pe nume: 

— De fapt, motivul pentru care am sunat-o în seara asta 
pe mătuşa ta era ca s-o întrebăm dacă ar vrea să stea la noi în 
următoarele doua săptămâni. 

In timp ce curăţau farfuriile de resturi şi le băgau în 
maşinaf de spălat vase, îi povesti Melaniei ce se întâmplase la 
şcoala de dimineaţa. 

— Nu pot să-l las pe Ryan singur acasă şi nici nu mai am 
cum să-mi iau zile libere. Dar nici nu pot să-ţi cer să stai cu el 
două săptămâni întregi. 

— Ba de ce să nu poţi? întrebă Melanie. Consideră ca şi 
rezolvată problema. Acum, du-te sus şi înveleşte-i şi lasă-mă pe 
mine să termin aici. Apoi plec, îţi promit. Nu-mi vine să cred că 
am venit sa vă salut şi am rămas toată seara. E îngrozitor! 


— De fapt, e minunat. Am avut o zi cu adevărat mizerabilă 
până în clipa în care ai apărut tu. Acum, încep să cred că o să 
pot supravieţui. 

— Prieteni noi, spuse Melanie, îmbrăţişând-o iute pe 
Caroline. De ce să nu-i folosim, nu? 

Simţind că o parte din greutatea care îi apăsase umerii 
întreaga zi se mai diminuase, Caroline o îmbrăţişă şi ea pe 
Melanie Shackleforth, apoi urcă la etaj să le spună noapte bună 
lui Laurie şi lui Ryan. 

— Cum te mai simţi? 

Caroline se aşezase pe marginea patului fiicei sale şi 
întinse mâna să-i dea într-o parte o şuviţă de păr de pe frunte. 

— Bine, răspunse Laurie, dar ceva din vocea ei sugera 
exact contrariul. 

— Crezi că o să fii în stare să te duci la şcoală mâine- 
dimineaţă? Laurie ridică din umeri. 

— Sper. 

Încruntându-se la auzul nesiguranţei din vocea fetei, 
Caroline îşi puse palma pe fruntea ei. Rece şi uscata - nici un 
semn de febra. 

— E ceva în neregula, draga mea? întrebă ea. 

Laurie şovăi şi, când vorbi într-un final, ezită să se uite în 
ochii mamei ei. 

— Sunt doar... nu ştiu. Sunt doar... 

Tăcu din nou, apoi îşi ridica privirea. 

— Crezi că s-a întâmplat ceva cu Rebecca? 

— Rebecca Mayhew? Laurie încuviinţă din cap. 

— De ce să i se fi întâmplat ceva? Ai vorbit cu ea azi? 
Laurie şovăi din nou, apoi scutură din cap. 

— M-am dus s-o văd, dar nu era acolo. 

— Nu era acolo? Dar unde era? 

— Doamna Albion mi-a zis că a plecat în New Mexico. 

— New Mexico? Dar de ce, Doamne, iartă-mă, să se fi dus 
în New Mexico? 

— Doamna Albion mi-a explicat că a trimis-o în vizită la 
fratele domnului Albion. Crede că deşertul s-ar putea să-i facă 
bine. Dar... 

— Dar ce? insistă Caroline. 


— Nu ştiu, rosti Laurie nefericită. Rebecca nu mi-a spus că 
are de gând să plece undeva şi am văzut-o chiar ieri. Apoi, 
noaptea trecuta am avut un vis. 

Se uita la mama ei cu ochi strălucitori. 

— Eu... eu am visat că e moartă, mamă. 

Când lacrimile începură să-i curgă pe obraji, Caroline îşi 
îmbrăţişa strâns fiica. 

— Of, draga mea, dar asta nu înseamnă nimic - visele 
sunt doar nişte închipuiri. Lucrurile pe care le vedem în ele nu se 
întâmplă în realitate. 

— Ştiu, dar... 

— Nici un dar, spuse Caroline, aşezând-o pe Laurie înapoi 
pe perne. Ai avut un vis urât şi sunt sigură că nu s-a întâmplat 
nimic cu Rebecca. Dar uite ce, o să vorbesc cu Alicia dimineaţă 
şi o să aflu mai multe. Bine? 

Laurie părea că se pregăteşte să mai adauge ceva, dar se 
lăsă păgubaşa. Caroline se aplecă şi o sărută. 

— Somn uşor. Mune-dimineaţă o să te simţi mai bine. ŞI, 
dacă o să ai iar coşmaruri la noapte, te rog, vino şi trezeşte-mă, 
ne-am înţeles? 

Laurie îşi înconjură mama cu braţele pe după gât. 

— Mi-e frică, mamă, şopti ea. Mi-e frica... 

— $şşş, şopti Caroline. Nu are de ce să-ţi fie frica. îţi 
promit. Dar, chiar când rosti aceste cuvinte, realiză în sinea ei 
cât de false sunt. Brad era mort, Andrea Costanza la fel şi, în 
ciuda promisiunilor pe care şi le făcuse, putea să jure că există 
motive întemeiate să-i fie frică. 

Poate că Laurie va reuşi să doarmă la noapte, dar Caroline 
ştia deja că ea nu va putea. 

— Dar n-am nevoie de dădacă, spuse Ryan. 

Stătea urcat în pat, sprijinit de tăblie, cu braţele strânse 
tare în jurul lui Chloe, aşa cum obişnuia să-şi îmbrăţişeze 
ursuleţul de pluş, pe vremea când era de-o şchioapă. 

— Şi nici nu-mi place de ea! 

— Dar nici măcar n-o cunoşti bine, zise Caroline, făcându- 
şi reproşuri că nu aşteptase până dimineaţă şi se grăbise să-i 
spună că Melanie Shackleforth va rămâne cu el, cât timp va fi ea 
plecată la serviciu. 


În felul acesta, seara s-ar fi terminat la fel de liniştită, pe 
cum începuse. Acum însă, furtuna din ochii lui Ryan risca sa se 
declanşeze cu putere, aşa că se pregăti pentru ce e mai rău. 

— De-abia a sosit astăzi şi acum am cunoscut-o şi noi... 
ce-ar fi să-i dăm o şansă? 

— Tony o cunoaşte! izbucni Ryan suficient de tare ca s-o 
sperie pe Chloe, care se eliberă din strânsoare şi sări din pat. 

Realizând ce spusese, căscă ochii mari şi, înspăimântat, îşi 
duse mâna la gură. 

Caroline îl scrută cu privirea. Despre ce naiba vorbea? De 
unde să o cunoască Tony? ŞI, chiar dac-ar fi fost aşa, de unde 
aflase Ryan? îi trase mâna băiatului de pe buze. 

— Ce tot îndrugi tu acolo? De unde ţi-a venit ideea asta că 
Tony o cunoaşte pe Melanie? 

Ryan păli şi Caroline zări frică în ochii lui. Dar de ce să-i fie 
frică? 

— Dragule, ce e? S-a întâmplat ceva? 

Ryan se codi mult timp, dar în cele din urma clătină din 
cap atât de uşor, încât mama lui de-abia observă gestul. 

— Ce? întrebă ea blând. Şi, indiferent ce s-a întâmplat, îţi 
promit că n-o să fiu supărată pe tine. 

Vedea că băiatul este copleşit de nesiguranţă, dar apoi el 
o apucă strâns de mâini. ' 

— Nu mă dai de gol că ţi-am povestit? şopti el, cercetând 
de jur împrejur camera, ca şi cum tatăl lui vitreg s-ar putea 
ascunde în vreun ungher întunecat, ascultându-i cu atenţie 
vorbele. 

— Sigur că nu, îl asigură Caroline. 

— Eu... m-am furişat în camera lui într-o zi - în camera aia 
în care n-avem voie să intrăm. 

— Te referi la studioul lui? Ryan dădu din cap că da. 

— Şi-am găsit un album vechi. 

— Un album cu poze? 

— Da. Pe un raft, sub o masă de lângă şemineu. Era plin 
de fotografii... era şi o poză cu Tony îmbrăcat în haine vechi. Și 
mai era şi o poză cu femeia aceea. 

— Melanie Shackleforth? 

— Mda. Şi alţi mulţi oameni, îmbrăcaţi toţi ca Tony. 
Caroline căută repede în mintea ei o explicaţie. 


— Poate că erau costumaţi pentru vreun bal mascat. De 
data asta Ryan scutură din cap că nu. 

— Tony a zis că nu e el în poză. Ci străbunicul lui. Dar 
arăta exact ca el. 

Trecură câteva secunde lungi, timp în care Caroline 
încercă să înţeleagă ce ar fi putut însemna cuvintele lui Ryan. Şi, 
chiar dacă găsise un album cu poze vechi ale străbunicului lui 
Tony, de ce era aşa de îngrozit? 

— Poate că o să-l rog pe Tony să mi le arate şi mie, sugeră 
ea, dar Ryan păli foarte tare şi o strânse aproape dureros de 
mână. 

— Nu! El... el mi-a spus să nu cumva să îndrăznesc să mă 
mai ating vreodată de lucrurile de acolo sau să mai intru în 
camera lui! Şi m-a pus să promit că n-o să povestesc nimănui! 
Dacă află. 

Teama din vocea lui era atât de palpabila, încât simţi 
nevoia să-l ia în braţe şi să-l legene aproape ca pe un copilaş. 

— Oh, dragule, dar nu ai de ce să fii speriat! Doar nu ţi-e 
frică de el, nu? 

Ryan îşi ridică privirea spre ea, cu ochi la fel de strălucitori 
ca ai surorii lui ceva mai devreme. 

— Te rog să nu-i spui, atâta tot! Mi-ai promis! Caroline îl 
mângâie liniştitor pe frunte. 

— Şi o să mă ţin de promisiune, rosti ea încet. 

Se aplecă şi o ridică pe Chloe, aşezând-o înapoi în pat, 
lângă Ryan. Micul Schnautzer se ghemui imediat, şi Ryan îl luă 
în braţe. 

— N-o să-i spun lui Tony şi nimănui altcuiva, promise 
Caroline. Şi te asigur că nu are de ce să-ţi fie frică. 

Dar, după ce închise lumina din camera lui Ryan câteva 
minute mai târziu şi închise uşa, pornind în jos pe scări, 
cuvintele continuau să-i răsune în minte. 

„Nu are de ce să-ţi fie frică. 

Nu are de ce să-ţi fie frică. 

Nu are de ce să-ţi fie frică.” 

Dar, ori de câte ori le repetă, tot nu reuşea să se convingă 
de adevărul lor. 

Sigur exista un motiv de teamă. Să fie Tony? 

Nu! Era imposibil. Altceva pândea din umbra. Dar ce? 

CAPITOLUL 26 


Caroline trecu pe lângă uşa de la biroul lui Tony de trei ori, 
înainte să se oprească într-un final. Era încă devreme, puţin 
după opt; soţul ei plecase din apartament cu o oră în urmă, iar 
Laurie, treizeci de minute mai târziu. Ryan coborâse să ia micul 
dejun, dar, de-abia după ce se asigurase că Tony nu mai era 
acasă, apoi dispăru în camera lui, imediat ce terminase de 
mâncat. 

Caroline îşi dăduse toată silinţa să ignore uşa cu pricina. 
Dar încăperea aceea fusese ultimul lucru la care se gândise 
înainte să adoarmă şi primul când se trezise de dimineaţă. De 
două ori aproape că-l întrebase pe Tony dacă-l găsise pe Ryan în 
camera aceea veche, mirosind a igrasie, dar, de fiecare dată, îşi 
aminti frica din vocea fiului ei când o implorase să nu-i 
povestească lui Tony şi, chiar dacă nu-i venea să creadă că 
spusele băiatului sunt adevărate, totuşi reuşise să se 
stăpânească şi nu-l dăduse de gol. Dar, în clipa în care coborâse 
scările în dimineaţa asta, uşa închisă de la camera soţului ei o 
atrase ca un magnet şi, pentru că acum era singură, se apropie 
de ea din nou. Rămase în faţa ei vreme îndelungata, ascultând 
imensul orologiu de lângă cuier şi numărând secundele. 

Ce mai aştepta? 

Avea oare senzaţia că, dacă se holbează la uşă suficient 
de mult timp, lemnul greu de mahon va deveni transparent? 

Sau îi era teamă de ce ar putea găsi dincolo de ea? 

Dar ce ar fi putut fi acolo? Era doaro cameră, plină de 
mobilă veche şi demodată. Aşa îi plăcea lui Tony. Nu exista nici 
un mare secret înăuntru. 

Intinse mâna spre butonul ornat de cristal şi îl răsuci, 
încuiată. 

Fusese oare aşa şi înainte sau o încuiase Tony după ce îl 
descoperise pe Ryan acolo? Habar n-avea. Ea ştia doar că, 
atunci când bărbatul ei i-a arătat biroul prima dată, acesta nu 
fusese încuiat. Şi nici atunci când Ryan pătrunsese înăuntru. 
Brusc, sentimentul vag de vinovăţie provocat de gândul că îi 
invadează intimitatea lui Tony se transforma într-o dorinţă 
puternică de a vedea ce se află acolo şi de a descoperi care era 
motivul care-l determinase pe Tony sa folosească o cheie. Dar 
unde se afla aceasta? Avea nevoie de o cheie la urma urmei? De 
când lucra la magazin, desfăcuse peste zece încuietori, marea 
majoritate ale unor mese de scris, dar fuseseră şi câteva 


dulapuri mai mari. Şi-apoi, cheile trebuiau să fie pe undeva. Se 
duse la bucătărie şi căută repede prin sertare. Cel de-al treilea 
sertar din partea dreapta a bucătăriei se dovedi a fi un loc plin 
cu ustensile. Căută din nou prin toate cu atenţie, dar tot nu găsi 
nimic. 

Trecu prin tot apartamentul, privind fiecare uşă, dar în 
niciuna dintre încuietori nu exista cheie. Urcă la etaj şi repetă 
întregul proces. 

să nu fie nici o cheie nicăieri? Dar era ridicol. 

Din ce în ce mai curioasă, cobori din nou la bucătărie, 
redeschise cel de-al treilea sertar şi căută un obiect ascuţit. Găsi 
o agrafă solida pentru prins hârtii, o întinse, apoi folosi un 
patent, pentru a îndoi unul din capete în unghiul corect. Se 
întoarse la studio, se aşeză în genunchi şi încerca cu grijă să 
prindă limba yalei. 

In mai puţin de un minut, se auzi un declic. 

Răsuci iarăşi butonul de cristal şi uşa de la camera se 
deschise cu un scârţăit. Caroline se opri în prag, privind 
înăuntru. 

Ceva se schimbase. 

Dar ce? 

Cu inima bătându-i nebuneşte, păşi în încăpere şi aprinse 
candelabrul cu braţe de aramă, ce atârna deasupra biroului lui 
Tony. Când lumina invada camera, privi de jur împrejur. Până 
acum, nu-i acordase prea mare atenţie, dar, din ce vedea ea, 
nimic nu părea diferit cu adevărat - mobila, tablourile, 
bibelourile, toate arătau la fel. Şi totuşi simţea ceva deosebit. 
încruntându-se, înainta spre centrul încăperii. Covorul, un 
Aubusson vechi, parcă era mai strălucitor decât şi-l amintea ea 
şi ar fi putut băga mâna în foc că pielea de pe şezlongul de 
lângă şemineu fusese mult mai uzată decât era acum. începu să 
caute albumul cu fotografii descris de Ryan, dar, cu toate că pe 
raftul de sub măsuţă se zărea un spaţiu în formă de dreptunghi 
aproape neprăfuit care avea relativ dimensiunea unui album, nu 
găsi nici urmă de el. Se duse la birou, unde încercă sertarele 
acestuia, unul câte unul. 

Toate erau închise. Niciuna dintre încuietori nu cedă când 
folosi agrafa cu care deschisese uşa. Tocmai se gândea cum să 
procedeze în continuare când auzi soneria de la intrare. Sărind 
ca un copil care este prins cu mâna în borcanul cu bomboane, 


Caroline se repezi afară din cameră, închise uşa în urma ei şi 
porni spre antreu. Făcu doi paşi, apoi se întoarse, băga agrafa în 
încuietoare şi o răsuci până când se auzi din nou un declic. 

Când soneria ţârâi a treia oară, deschise uşa de la intrare 
şi o văzu pe Melanie Shackleforth care se îndrepta deja spre 
scările de pe hol. 

— Eşti acasă, spuse Melanie, apropiindu-se de Caroline. 
Am crezut că te-ai răzgândit şi nu mai vrei să stau cu Ryan, cât 
eşti tu la serviciu. 

Caroline îi aruncă femeii o privire nedumerită. îşi aminti că 
vorbise cu Melanie seara trecuta despre această posibilitate, dar 
nu hotărâseră nimic. 

— Eu... de fapt, nu sunt sigură ca o să mă duc la slujbă 
azi. Văzuse oare o strălucire de nemulţumire în ochii lui 
Melanie? Nu putea spune cu certitudine, dar... 

— Păi, dacă totuşi te răzgândeşti, să mă anunţi, bine? 
Caroline încuviinţa, însă Melanie îşi înclină capul, mijindu-şi ochii 
Uşor. 

— Te simţi bine, Caroline? 

— Da... da, sunt bine, o asigură Caroline. 

Dar, chiar când rosti cuvintele, îşi dădu seama că nu se 
simţea bine deloc. 

— Doar că... începu ea, apoi tăcu. 

De-abia o cunoscuse pe Melanie Shackleforth. Cum ar fi 
putut ea să-i explice toate gândurile îngrozitoare care-i 
frământau mintea? într-un final, scutura din cap. 

— N-am nimic, serios. Doar că s-au adunat prea multe în 
ultimul timp. Dar o să mă descurc eu - aşa am făcut 
întotdeauna. 

Melanie nu părea prea convinsă. 

— Eşti sigură? 

Caroline dădu din cap, mult mai convingător. 

— În fine. Dar daca ai nevoie de ajutor, te rog să mă 
chemi, da? Caroline închise uşa şi se sprijini de ea cu spatele 
câteva secunde, apoi urcă spre camera lui Ryan. îl găsi 
răsturnat în pat, îmbrăcat în halatul de baie, făcându-şi de lucru 
cu un joc video. Când o privi, femeia citi în ochii lui că e pus pe 
harţă şi când vorbi, vocea lui era la fel de întunecata ca şi 
privirea. 


— Eu n-am de gând să rămân cu..., începu el, dar Caroline 
nu-l lăsa să termine. 

— Nici nu-ţi cer aşa ceva, spuse ea. Vreau să te schimbi şi 
să mergi cu mine la muncă. 

Expresia lui Ryan se schimbă din mânie, în nedumerire. 

— Adică nu mai eşti supărata pe mine? 

Caroline trase adânc aer în piept, încercând să găsească 
un răspuns potrivit. N-avea cum să-i explice toate sentimentele 
pe care le încerca, nesiguranța, teama, îndoiala care prinsese 
rădăcini în sufletul ei. Ryan nu avea nevoie de aşa ceva, nu 
acum după ce îşi pierduse tatăl, schimbase şcoala de două ori 
într-un an şi se văzuse obligat să accepte un tată vitreg, când el 
încă nu-şi revenise după pierderea părintelui adevărat. 

Băiatului îi erau necesare lucruri concrete: ea trebuia să 
fie puternică, o stâncă solida pe care el să ştie că se poate 
sprijini întotdeauna. 

— Normal că nu sunt supărată pe tine, zise ea. Tu eşti 
băiatul meu preferat şi te iubesc mai mult decât îţi poţi închipui 
tu. în plus, sunt conştienta că traversezi o perioadă mai dificilă 
acum, dar îţi promit că o să ne descurcăm. O să rezolvăm 
lucrurile pe rând şi totul va fi bine. Eşti de acord? 

Ryan o îmbrăţişa şi îşi îngropa faţa la pieptul ei. 

— N-am vrut să fiu dat afară de la şcoala, spuse el cu 
vocea înăbuşită. 

— Stai liniştit, îl mângâie Caroline. Sunt doar două 
săptămâni. Dacă asta înseamnă să vii la serviciu cu mine, aşa să 
fie. O să te transformi în cel mai tânăr vânzător de antichităţi 
din New York. 

Treizeci de minute mai târziu, Caroline ieşi din lift 
împreună cu Ryan care îşi depăşise, în sfârşit, teama faţă de 
colivia metalică. După ce Rodney le ură buna dimineaţa, simţi 
cum băiatul îşi strecoară mâna în mâna ei şi grăbi pasul până 
când aproape că se lipi de ea. De-abia când ieşiră afară în 
lumina strălucitoare a soarelui, se relaxa. 

— Pentru Dumnezeu, Ryan, îl mustră ea, în timp ce se 
îndreptau spre zona de sud. N-o să te muşte. 

Dar Ryan nu o mai asculta - se oprise brusc, holbându-se 
spre cineva care venea chiar spre ei pe trotuar. Pentru o clipă, 
Caroline nu fu prea sigură la cine se uită fiul ei, dar când femeia 
îmbrăcata într-un pardesiu uşor se apropie, îşi dădu seama că 


silueta acesteia i se parc familiara. După ce femeia îşi continuă 
drumul, salutându-i când trecu pe lingă ei, Ryan se întoarse şi 
nu-şi luă ochii de la ea. 

— Ryan, termină. Nu e politicos să te holbezi aşa la 
oameni. Mai ales la necunoscuţi. 

— Dar e femeia aia, spuse Ryan, pironit locului. Aia care a 
vrut să-mi atingă faţa. 

Pe moment, Caroline nu ştiu despre cine vorbea el, dar 
apoi înţelese. Helena Kensington? Dar era imposibil, Helena 
purta cu ea un baston alb pentru orbi, şi... înainte să-şi 
completeze gândul, bătrâna pe care o privea Ryan coti spre 
Rockwell, urcă cele trei trepte şi deschise uşa grea de la intrare. 
înainte să dispară în spatele ei însă, femeia privi înapoi spre 
stradă şi Caroline îi văzu perfect chipul. 

Ryan avea dreptate: era Helena Kensington, care nu mai 
căra după ea bastonul cel alb. Caroline încă se mai uita la ea, 
când aceasta le zâmbi, înclină capul, după care intră în clădire. 

Helena Kensington se opri puţin, pentru a permite ochilor 
să se acomodeze cu lumina difuza din vestibulul clădirii 
Rockwell, savurând fiecare moment, bucurându-se de modul în 
care imaginea mobilei din jurul şemineului, a tablourilor de pe 
pereţi şi a tavanului pictat de deasupra începe să prindă contur. 
Holul arăta şi el mai bine - pictura murală mai strălucitoare 
decât şi-o amintea ea, iar tapiţeria de pe obiectele de mobilier 
părea că a fost curăţata. Nu mai era aşa de întunecata ca atunci 
când vederea începuse să-i dea de furcă. Sau poate că nu se 
schimbase deloc - poate că totul se datora pur şi simplu faptului 
că acum vedea foarte clar. Oricum, nu avea importanţă; 
singurul lucru care conta era recăpătarea vederii. De fapt, 
vedea atât de bine, încât ar fi putut chiar să-şi ia carnet de 
conducere, după părerea oftalmologului pe care îl vizitase, în 
dimineaţa aceasta, în magazinul de ochelari LensMasters, pe 
care îl găsise pe Amsterdam Avenue şi unde nu trebuia să faci 
nimic altceva decât să intri şi să ceri o consultaţie. Helena nu 
prea ştia dacă să accepte sau nu acest sistem de lucru, dar era 
conştientă că dacă încerci să trăieşti în trecut, atunci viaţa va 
trece pur şi simplu pe lângă tine. 

— Perfect, declarase optometristul după ce o pusese pe 
Helena să privească prin lentila unui aparat cu aspect ciudat, 


aşezat în faţa scaunului pe care se aşezase. Aveţi ochi de 
adolescenta. 

— Ei, nici chiar aşa, se împotrivi Helena. Dar, slavă 
Domnului, sunt mulţumită. 

Convinsă că nu va mai avea nevoie de ochelari de citit 
pentru alţi douăzeci de ani, îi plăti gheaţă tinerei cu înfăţişare 
stranie de la casă şi îşi continuă plimbarea solitară pe 
Amsterdam Avenue, intrând în toate magazinele şi restaurantele 
noi care apăruseră în ultimii ani. 

Cartierul se schimba, observa Helena, dar din câte îşi 
dădea seama, spre bine. 

Întoarsă în împrejurimile familiare ale clădirii Rockwell, 
pomi spre lift, dar se opri să schimbe o vorbă cu Rodney. 

— Doamna Fleming şi fiul ei tocmai au plecat? întrebă ea. 

— Da. Acum câteva minute. Helena se încruntă. 

— Am crezut că Virginia Estherbrook urma să stea cu 
băiatul astăzi. 

— Nu domnişoara Estherbrook, o corectă blând Rodney. Ci 
domnişoara Shackleforth. 

— Mă rog. Dar băiatul n-ar trebui să stea în casă? 

Înainte ca Rodney să apuce să-i răspundă, femeia îi 
întoarse spatele. 

— În fine, nu contează... o să aflu chiar eu ce se petrece. 

Urcă în lift, apasă butonul pentru etajul şase şi, după un 
minut, bătea tare la uşa Virginiei Estherbrook. Pentru că nu 
primi nici un răspuns, ciocăni din nou, apoi renunţă şi se 
întoarse la lift, unde apăsă iritată pe butonul pentru etajul trei. 
în timp ce cabina cobora încet spre parter, piciorul ei bătea 
nervos podeaua şi nici nu se opri bine liftul la etajul trei că ea şi 
trase de uşa de fier. Porni repede pe hol, cu paşi liotărâţi, nu 
şovăitori cum erau în urmă cu două zile şi ciocăni la 
apartamentul lui Irene Delamond. Spre marea ei surpriză, 
Lavinia, şi nu Irene, îi deschise uşa. 

— la te uită, ia te uită, zise Lavinia, dându-se puţin înapoi 
şi deschizând uşa larg. Nu mai avem baston? 

— De ieri, răspunse Helena pe un ton care îi şterse rapid 
de pe faţă zâmbetul Laviniei Delamond. Tocmai am fost la 
Vârgie, sus. Nu e acasă. 

— Vrei să zici la Melanie, o contrazise Lavinia. 


— Spune-i cum vrei tu. Problema e că nu ştiu unde s-a 
dus. Trebuia să aibă grijă de tânărul Ryan toată ziua, nu? 

Orice urmă de zâmbet dispăru de pe chipul Laviniei 
Delamond. 

— Şi nu e acolo? 

Helena o privi furioasă pe cealaltă femeie. 

— Am dubii mari, de vreme ce sunt convinsă că tocmai l- 
am văzut pe stradă cu mama lui. 

Lavinia se desumflă ca un balon. 

— Oh, draga mea. Ce-or însemna toate astea? Helena 
scoase un oftat de exasperare. 

— Inseamnă că nu merge ceva cum trebuie. Unde e... 

Se opri, căutând în minte numele folosit de Rodney şi de 
Lavinia. 

— Melanie! termină ea, numele apărându-i brusc în cap. 

— Poate la soţii Albion. Alicia a zis că fetiţa doamnei 
Fleming a fost sus ieri şi a întrebat de Rebecca. 

Veni rândul lui Helene să se dea un pas înapoi, de parcă ar 
fi fost trăsnită de fulger. 

— Şi ce i-a spus? 

— Că Rebecca a plecat în New Mexico, normal. 

— Şi fetiţa a crezut-o? 

— Cred că da. De ce să n-o creadă? Este un lucru perfect 
rezonabil... nu se duc acolo bolnavii de tuberculoza pentru că 
aerul din zonă le prieşte? 

Helena închise ochii. 

— Nu şi în ultimii cincizeci de ani. Poate ar fi mai bine să-l 
sun pe Anthony. 

— Oh, draga mea, se agita Lavinia, frământând nervoasă 
o batistă. Crezi că e un lucru înţelept? 

Helena o privi dispreţuitor. 

— Păi, nu ştiu, spuse ea pe un ton aproape sarcastic. Hai 
mai bine să ne punem mintea la contribuţie. Vrei să ajungi din 
nou în scaunul tău cu rotile? 

Lavinia scutură repede din cap. 

— Bănuiam eu. Aşa cum nici eu nu mai îmi doresc să 
depind de bastonul ăla tâmpit şi aşa cum şi George Burton nu 
mai vrea să sufere din nou de durerea de rinichi. Cât despre 
bietul Rodney... 


— O să fie bine o vreme, interveni Lavinia, continuând să 
facă noduri la batistă. 

— Oare? o repezi Helena Kensington, şoptind furioasă. Va 
mai trăi? Va rezista până la sfârşit vreunul din noi? Sau o să 
începem să putrezim, câte-un pic, câte-un pic, precum 
cadavrele? Asta vrei, Lavinia? Vrei ca oasele tale să se 
sfărâmiţeze, în timp ce carnea ta va putrezi şi pielea se Va topi? 

Lavinia Delamond se chirci, lipindu-se de perete ca şi cum 
ar fi vrut să se ferească de vorbele lui Helene, dar aceasta se 
apropie din ce în ce mai tare de ea. 

— Asta se va întâmpla, Lavinia. Dacă mama lor devine 
suspicioasă... iar copiii ăştia ne scapă printre degete... asta este 
exact ce se va întâmpla. 

Impingând-o cu asprime pe Lavinia într-o parte, ridică 
telefonul demodat aşezat pe măsuţa din hol şi formă un număr. 
— Cu domnul Fleming, spuse ea, când de la capătul 

celalalt se auzi o voce. Spune-i că e urgent. 

Şi cu buzele lipite într-un rictus mânios, aştepta ca 
domnişoara Haversham să-i facă legătura cu Anlhony Fleming. 

CAPITOLUL 27 

Zâmbetul de bun venit pe care Cl ai re Robinson îl afişase 
cu grija când Caroline intra pe uşa din faţă a magazinului începu 
să pălească, în clipa în care îl văzu pe Ryan. 

— N-ar trebui să fie la şcoală? întrebă ea, fără să 
reuşească să-şi ascundă nemulţumirea. 

— Ar trebui, dar uite că nu e, replică Caroline şi, pentru că 
nu îi mai oferi nici o altă explicaţie, lui Ci ai re îi pieri zâmbetul 
de tot. 

— Ştii şi tu că ăsta nu este tocmai un magazin pentru 
copii, spuse ea pe un ton rece care îi sugera foarte clar că nu 
era de acord cu prezenţa lui acolo. 

„N-am nevoie de chestia asta, gândi Caroline. Chiar n-am 
nevoie, iar eu nu pot să-i fac faţa şi sunt pe punctul de a-mi ieşi 
din minţi.” Tot drumul dinspre West Side, mintea ei se 
frământase, asaltată de un milion de întrebări, la care nu găsise 
încă răspunsuri. întrebări despre dispariţia Rebeccăi Mayhew şi 
a Virginiei Estherbrook, precum şi întrebări despre brusca 
apariţie a lui Melanie Shackleforth. întrebări despre teama fiului 
ei faţă de tatăl său vitreg şi fotografiile ciudate pe care Ryan 
pretinsese că le văzuse, fotografii pe care nu reuşise să le 


găsească. întrebări despre Brad şi Andrea şi oamenii de care era 
convinsa ca o urmăriseră ieri-seară. întrebări despre Helena 
Kensington, care, dintr-odată, putea să vadă. Când ajunsese la 
magazin, avea senzaţia că o să-i explodeze capul, iar Claire se 
comporta de parca ar fi comis cine ştie ce crimă că-l adusese pe 
Ryan cu ea. „Dar nu voi izbucni, îşi spuse ea. N-o să-i ofer 
satisfacția asta.” 

— Ai perfectă dreptate, Claire, zise ea, străduindu-se să-şi 
păstreze calmul şi prefăcându-se că nu-şi dă seama de uşorul 
tremur din voce. Nu pot decât să fiu de acord cu tine. Dar, 
pentru că a venit cu mine, va rămâne aici astăzi. Va sta cât voi 
sta şi eu. 

Privirea din ochii angajatei ei şi nu uşorul tremur al vocii o 
determină pe Claire să-şi înghită cuvintele care-i veniră prima 
dată în minte - cuvinte prin care Caroline ar fi fost invitata să 
plece imediat. Se abţinu însă şi începu s-o studieze îndeaproape 
pe cealaltă femeie, ţuguindu-şi buzele. Deşi Caroline avea părul 
acoperit cu o eşarfă, lui Claire i se părea că e nespălat şi, cu 
toate că se machiase, nu acordase acestui proces toată atenţia 
cuvenită. Tenul ei era palid, în ciuda fardului de obraz, iar 
fruntea îi era plină de sudoare, deşi oraşul se răcorise binişor în 
dimineaţa aceea. 

— Eşti sigură că ar trebui să fii aici? întreba Claire pe un 
ton mai aspru decât ar fi vrut. 

Vorbele ei declanşară ceva în interiorul Carolinei. 

— Da' unde să fiu? se răsti ea. Nu lucrez pentru tine sau ai 
uitat? Eu... 

Dar exact când era pe punctul de a mărturisi, Caroline îşi 
dădu seama cât de aberanta ar fi părut povestea ei, mai ales 
pentru Claire Robinson. 

— Kevin e aici? întrebă ea, privind cercetător prin 
magazin., 

— Aăă, da... e în spate, se bâlbâi Claire, făcând involuntar 
un pas înapoi. Despachetează un container. 

— Atunci Ryan poate să-l ajute, spuse Caroline, 
îndreptându-se spre uşa ce dădea în spatele magazinului. Eu o 
să lucrez la computer o vreme. 

— Am nevoie ca tu..., începu Claire, dar Caroline nu o lăsă 
să termine. 


— Nu-mi pasă de ce ai tu nevoie, Claire. Trebuie să fac 
nişte lucruri şi după aceea... 

Şovăi, apoi umerii i se lăsară brusc, ca şi cum cineva ar fi 
deschis o valvă şi ar fi dat drumul aburului să se ridice din 
motorul nevăzut din interiorul ei. 

— Apoi, nu ştiu, termină ea. 

Se întoarse şi se grăbi spre fundul magazinului, urmată 
îndeaproape de Ryan. Când intră val-vârtej pe uşă, Kevin Barnes 
îşi ridică privirea de pe micul colet pe care-l despacheta, o 
măsuţă cu tăblie de mahon şi picioare metalice şi pe care 
Caroline s-ar fi apucat imediat s-o studieze cu câteva zile în 
urmă, dar care nu-i stârni nici un fel de interes acum. 

— Hei, spuse Kevin, zâmbind larg la vederea lui Ryan. la 
uite cine a venit la noi. 

Zâmbetul i se şterse şi vocea lui căpătă o notă gravă: 

— De ce nu eşti la şcoală, tinere? Să nu-mi spui, ştiu... te- 
au dat afară. Ce-ai făcut? 

— Am fost exmatriculat, răspunse Ryan, accentuând 
ultimul cuvânt de parca semnificaţia lui ar fi fost total diferită. 

— E acelaşi lucru, reacţiona imediat Kevin. Doar că 
termenul tău e mai pretenţios. Ai de gând să-mi povesteşti ce ai 
făcut sau o întreb pe mama ta şi, în loc de versiunea amuzantă, 
o s-o capăt pe cea urâtă? 

— M-am bătut cu un coleg, anunţă Ryan sus şi tare. 

— Poţi să ai grijă de el puţin, Kevin, te rog? interveni 
Caroline, nelăsându-l pe Ryan să-şi ia avânt. N-am putut să-l las 
acasă şi. 

Îşi întinse mâinile neajutorata. 

— Îţi povestesc mai târziu. 

După ce Ryan începu să relateze felul în care reuşise să 
fie exmatriculat de la şcoală, Caroline se aşeză la calculatorul lui 
Claire. Până acum, îl folosise doar pentru lucruri legate de 
serviciu, vânând anumite obiecte precum masa de joc Regency 
pe care o depistase pentru lrene Delamond, într-un magazin din 
Londra şi al cărei transport aerian fusese suportat tot de Irene. 
Deşi era departe de a se numi o expertă, avea cel puţin un simţ 
al locurilor de unde să-şi înceapă căutările. Prima dată, accesase 
site-ul AnyWhol, care era vital nu numai pentru afacerea ei, dar 
pentru orice alte lucruri de interes general. Tastă numele 
Melanie Shackleforth în spaţiul special numit „Find A Person”2, 


apoi încercă să-şi aducă aminte de unde îi spusese Melanie că 
era. 

1 AnyWho - din engl. OriCine - joc de cuvinte (n.tr.) 

2 Find a Person, din engl. „Găseşte o persoana” (n.tr.) 

Dar oare spusese ceva de genul ăsta? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci ea nu-şi amintea. Dar 
Melanie avea un accent - un fel de accent sudic cu care te naşti. 
„Să fie din Georgia?” Caroline tastă prescurtarea statului şi dădu 
click pe iconul „Findit”1. 

Nimic. încercă Florida, apoi Louisiana, după care luă pe 
rând toate statele din sud. Tot nimic. Nimeni cu numele de 
Shackleforth sau Melanie. 

Să fi scris greşit numele!'? încercă alte câteva combinaţii 
de litere, apoi accesa motorul de căutare Google. 

Mai scrise o dată numele de Shackleforth şi apasă pe 
iconul de căutare. Marea majoritate a site-urilor listate se 
refereau la un episod vechi din Zona Crepusculară. 

„Adică exact unde am eu senzaţia că mă aflu”, se gândi 
Caroline. Renunţă la Shackleforth - cel puţin pe moment - şi se 
întoarse la AnyWho, de data asta tastând „Albion” împreună cu 
statul New Mexico. 

Nimic. 

Înjură printre dinţi, apoi se gândi că poate din cauza 
locului nu poate afla nimic. Se întoarse la pagina principală şi 
schimba New Mexico cu statul New York. 

Pe ecran apăru o singură referinţă: Max şi Alicia, în Central 
Park West la numărul 100. 

În concluzie, nu reuşise să găsească nici o informaţie 
despre ruda Virginiei Estherbrook şi nici despre fratele lui Max 
Albion din New Mexico - asta însemna oare ceva? 

Îşi îndreptă atenţia spre Virginia Estherbrook, introducând 
numele actriţei pe motorul Google. Se afişară zeci de linkuri, 
marea majoritate conţinând cronici ale pieselor în care apăruse 
actriţa şi alte câteva care erau site-uri făcute de fanii acesteia. 
Accesând unul dintre ele, Caroline se trezi privind o fotografie a 
Virginiei Estherbrook, făcuta cu cel puţin treizeci de ani în urmă, 
când Virginia Estherbrook era în floarea vârstei. Asemănarea cu 
nepoata ei era uluitoare - dacă îi 

1 Find it, din engl. „Găseşte” (n.tr.) schimbai coafura şi 
machiajul, puteai jura că în imagine este Melanie Shackleforth. 


Trecu de la o fotografie la alta, apoi se opri când dădu 
peste o scurtă biografie a actriţei. 

Scurtă cu adevărat. Conform informaţiilor de pe site, 
Virginia Estherbrook apăruse în New York, aparent, de nicăieri. 
Nu-şi divulgase niciodată vârsta şi în cele mai multe interviuri 
susţinuse că îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în Europa, 
Australia şi Argentina. „Sunt o simplă interpreta de roluri, 
declara ea la un moment dat. Viaţa mea nu cuprinde oameni 
reali, ci unii imaginari şi pentru ca interpretarea mea sa fie 
credibila, atunci şi eu trebuie să fiu un simplu rol. Poate de 
aceea relaţiile mele au eşuat, dar aceasta este şi explicaţia unei 
cariere pline de succes. Nu sunt nimic altceva decât ceea ce joc 
pe scena; nu mai există nimeni altcineva. Nu-mi cercetaţi 
trecutul şi nici nu-mi preziceţi viitorul, pentru că niciunul din ele 
nu exista. Nimic nu este real, cu excepţia a ceea ce vedeţi în 
lumina reflectoarelor.” 

Caroline parcurse citatul de două ori, apoi începu să 
vizualizeze, pe rând, toate site-urile dedicate Virginiei 
Estherbrook. Peste tot acelaşi lucru - nu găsi nici un indiciu 
despre locul de unde venise şi nimic despre familia ei. Dar 
citatul apărea peste tot. 

„. Nu-mi cercetaţi trecutul şi nici nu-mi preziceţi viitorul...” 

Reveni la motorul de căutare, de data asta ca să lărgească 
verificarea, tastând doar numele de Estherbrook. Nu găsi decât 
foarte puţine referinţe pe lângă cele ale Virginiei. 

Apoi, răspunsul o izbi pe Caroline atât de clar, încât se 
simţi ca o idioată. Dacă tot ce era legat de Virginia nu era decât 
o ficţiune, de ce n-ar fi şi numele ei tot o ficţiune? Pentru 
Dumnezeu, era actriţă - nu-şi schimbă ele numele? Sau, mă rog, 
nu se întâmpla aşa în vremurile ei de glorie? Frances Gumm 
devenise Judy Garland. Dacă numele real al Virginiei era, de 
exemplu, Hortense Finkleman? Cine n-ar fi schimbat un astfel de 
nume? Dar, chiar şi-aşa, tot trebuia să existe cineva care să 
cunoască adevărul. Se întoarse la site-urile care se ocupau de 
cariera Virginiei, nefiind încă prea sigură ce caută. Unul dintre 
ele, de departe cel mai mare, conţinea nu numai informaţiile pe 
care Caroline le citise de nenumărate ori înainte, dar şi o 
compilaţie de cronici pentru marea majoritate a pieselor în care 
jucase Virginia vreodată. Una dintre cele mai timpurii se referea 


la o punere în scenă a piesei Romeo şi Julieta, cu mai bine de 
cincizeci de ani în urmă: 

Rareori publicului de pe Broadway i s-a dăruit o Julieta atât 
de profunda precum cea interpretată de domnit/oara 
Estherbrook, care face un rol remarcabil pentru o debutantă, 
mai ales acolo unde actriţe mult mal experimentate (şi mai 
cunoscute) au dat greş; ar trebui să ne întoarcem cu patru 
decenii în urmă la incomparabila Faith BI ai ne pentru a găsi o 
Julieta atât de puternică. Într-adevăr, cel puţin din punctul meu 
de vedere, domnişoara Estherbrook poate fi considerată urmaşa 
lui Blaine, care s-a retras acum cinci ani, părăsind scena pentru 
a se retrage în apartamentul ei din Rockwell. 

Rockwell? 

Ce naiba se petrecea? 

Căută paginile web din nou, de data asta vânând şi mai 
multe informaţii despre Faith Blaine, al cărei nume îi răsuna în 
cap ca un clopot, dar care nu-i stârnea nici un fel de amintire 
legată de înfăţişarea actriţei. 

Când o imagine apăru pe ecran câteva momente mai 
târziu, Caroline fu convinsă că făcuse o greşeală, că accesase 
unul dintre site-urile dedicate Virginiei Estherbrook. Dar insertul 
de sub fotografie specifica foarte clar: „Faith Blaine în rolul 
Julietei, în interpretarea legendară din 1914 care o transformase 
într-un star.” 

Fotografia era o vinietă şi totul dovedea originalitatea ei. 
Actriţa purta un costum diafan, unul ce ar fi fost considerat 
perfect pentru scena dramatică şi tragică a morţii în perioada 
aceea când punerile în scenă erau mai puţin realiste decât în 
prezent. Faith Blaine îşi ţinea mâinile încrucişate peste piept şi 
capul aplecat pe spate ca şi cum ar fi privit spre Paradis, acolo 
unde se afla iubirea ei pierdută. Imaginea era uşor decolorată şi 
nu foarte focalizată, dar, chiar şi sub machiajul gros purtat de 
actriţă, Caroline remarcă asemănarea nu numai cu Virginia 
Estherbrook, dar şi cu Melanie Shackleforfh. 

Coincidenţa? 

Sau Faith Blaine şi Virginia Estherbrook erau înrudite? 
Cuvintele lui Melanie îi răsunau încă în minte:,,...există momente 
în care suspectez că eu sunt, de fapt, fiica mătuşii Virginia...” 
Aşa să fie? Era Melanie fiica Virginiei? 


Putea să fie Faith Blaine mama ei? Ăsta trebuia să fie 
răspunsul... Nimic altceva nu avea sens. Astfel se explica şi tot 
misteml cu care Virginia Estherbrook îşi învăluise trecutul ei. 
Toată pălăvrăgeala aia despre „viaţa ca o serie de roluri” fusese 
inventată doar ca să păstreze secretul familiei, care cu 
siguranţă că ar fi distrus cariera mamei ei, mai ales în vremurile 
acelea. 

lar fotografiile pe care le văzuse Ryan - probabil că 
reprezentau poze mai vechi de-ale lui Faith Blaine. 

O cuprinse un mare val de uşurare, care se risipi însă la fel 
de repede pe cât apăruse. 

Cum rămânea cu pozele lui Tony? 

Tony, purtând „haine demodate”. 

Era posibil să semene aşa de mult cu străbunicul lui aşa 
cum Melanie Shackleforth semăna cu bunica ei? 

„In cazul în care Faith Blaine chiar era bunica ei”, se 
corectă Caroline. O ipoteză cu bătaie lungă. Dar simplul fapt că 
atât Blaine, cât şi Virginia Estherbrook trăiseră amândouă în 
Rockwell nu însemna mare lucra. lar asemănarea dintre ele 
putea să fie foarte bine doar un truc de machiaj - nu văzuse 
atâtea actriţe care reuşeau să se transforme într-o asemenea 
manieră, încât să devină de nerecunoscut? 

Sau iarăşi era paranoică? 

În concluzie, Rebecca Mayhew şi Virginia Estherbrook 
plecaseră în călătorie, iar nepoata care stătea în apartamentul 
Virginiei aducea foarte mult cu ea. Ei şi ce? 

În ciuda explicaţiilor pe care şi le dădea de una singură, 
tot nu-şi putea scoate din cap fotografiile văzute de Ryan. 

Fotografiile care se găseau în albumul de pe raftul 
măsuţei de lângă şemineu. Pe raftul unde ea, cu ochii ei, 
observase semnul dreptunghiular care avea aceleaşi dimensiuni 
şi forme ca ale unui album. 

Dacă albumul nu conţinea în realitate decât nişte poze 
vechi de familie, de ce nu-l lăsase Tony acolo? 

De ce îl ascunsese? 

De ce îl încuiase într-unui din sertarele biroului, în camera 
în care pătrunsese Ryan? 

Privirea i se opri pe inelul mare cu chei ce atârna pe 
peretele de lângă uşa ce ducea în magazin. Erau cel puţin o suta 
de chei acolo; chei de toate felurile, unele atât de mari încât 


Caroline nu-şi putea imagina în ce broaşte s-ar potrivi, în timp 
ce altele erau atât de mici, de ziceai ca sunt făcute pentru uşile 
de la casele pentru păpuşi. 

— Dumnezeu ştie de unde au apărut toate, îi explicase 
Claire Carolinei în prima zi de lucru. Ori de câte ori găsesc o 
cheie, o adaug pe inel. Mare parte din ele au venit odată cu 
mobila şi ai fi uimita să afli de câte ori le-am folosit să deschid 
ceva, atunci când vreun proprietar îşi pierduse cheia. Mă 
îndoiesc că există vreun sertar în Manhattan - de birou, de 
dulap sau de ce îţi trece ţie prin minte - pe care eu să nu-l pot 
descuia cu una dintre cheile alea. Mai ales dacă e mai vechi de 
o sută de ani. 

Masa de scris din biroul lui Tony era mai veche de atât. Se 
hotărî brusc, smulse inelul cu chei de pe perete şi-şi aruncă pe 
umăr geanta. 

— Vino, Ryan, spuse ea. Mergem acasă. 

— Hai, mamă, mormăi Ryan. Chiar trebuie? Nu pot să stau 
aici să-l ajut pe Kevin? 

— Nu, nu poţi, se răsti Caroline. Şi nu mă mai contrazice, 
fă doar ce ţi-am spus şi gata! 

— Ei nu, că asta a fost chiar încântător, remarca acid 
Claire Robinson, după ce Caroline dispăru pe uşa de la intrare, 
salutând-o în goana din cap pe patroana ei. 

— Haide, Claire, las-o în pace, spuse Kevin, ivindu-se din 
camera din spate. Tocmai şi-a pierdut cea mai bună prietenă. 

Claire îl privi rece pe Kevin. 

— Mda, şi tocmai s-a căsătorit, şi-a petrecut luna de miere 
în Mustique şi s-a mutat într-una din cele mai fabuloase clădiri 
din oraş. Oare de ce mi-e atât de greu să îmi fie milă de ea? 

Kevin îşi modulă vocea astfel încât să imite perfect grija 
prefăcuta pe care Claire o arăta faţă de clienţii ei. 

— Imi pare aşa de rău, dragă, am uitat! Ca să ştii ce simţi 
când pierzi un prieten trebuie să ai în primul rând un prieten, 
nu-i aşa? 

Claire îşi încleşta maxilarele şi Kevin se întrebă pentru un 
moment dacă patroana o să-l concedieze. Dar secundele trecură 
una după alta şi bărbatul parcă vedea cum i se învârt toate 
rotiţele din mintea ei. în cele din urmă, probabil după ce ea 
realiză că, dacă îl concediază, va fi nevoita să închidă magazinul 


şi să se ducă să mănânce de prânz, se strădui să afişeze un 
zâmbet de compasiune. 

— Presupun că ai dreptate, recunoscu ea. Chiar arată de 
parcă ar fi la capătul puterilor, nu-i aşa? Prin urmare, aş putea 
să mai am ceva răbdare şi să-i mai acord o zi sau două, nu? 

„Dar nu mai mult de o zi sau două, adăugă ea în sinea ei. 
După aia, îi zic pa!” 

CAPITOLUL 28 

Caroline îşi încetini pasul când ea şi Ryan ieşiră din parc şi 
se îndreptară spre nord, iar când se apropiară de 70lh Street se 
opri de tot. Pe cealaltă parte, clădirea Rockwell se ridica sumbră 
ca întotdeauna. Turlele şi cupolele ei se profilau pe cer, iar 
ferestrele înalte păreau nişte ochi fără vedere, uitându-se în gol 
spre parc. Totuşi, arăta diferit. 

Cumva, clădirea părea. cum'? Mai uşoară'? Mai curată'? 
Caroline înşiră în gând vreo douăzeci de epitete, dar niciunul nu 
descria exact ceea ce vedea. Se încruntă şi cerceta cu atenţie 
faţada de piatră a clădirii. Oare funinginea care se depusese de- 
a lungul deceniilor dispăruse? Dar aşa ceva nu era posibil - 
numai nivelul inferior al clădirii putea fi curăţat fără a ridica de 
jur împrejur o reţea de schele, iar stratul de negreală ce 
acoperea blocul părea la fel de gros şi sus, şi jos. 

Ferestrele poate? Fuseseră oare spălate? Dar nu-şi 
amintea ca acestea să fi fost murdare, cel puţin nu în 
apartamentul ei. 

— Mamă? întrebă Ryan, trăgând-o de mânecă. La ce te 
uiţi? Caroline ezită, apoi scutură din cap, îşi imagina doar prostii. 
Ori asta, ori lumina îi juca feste. înfăţişarea clădirii n-avea cum 
să fie diferită, pentru că nu trecuse prin nici un proces de 
îmbunătăţiri. 

— La nimic, spuse ea, strângându-l de mână ca să-l 
liniştească. După ce traficul se mai domoli şi păşi pe şosea ca să 
traverseze, îşi aminti brusc senzaţia ciudată pe care o trăise 
dimineaţă când ea şi Ryan trecuseră prin hol ca să iasă afară. 

Şi atunci lucrurile i se parură altfel; mobila nu mai era 
coşcovita şi totul devenise mai strălucitor. Sigur lumina îi jucase 
o festa. însă, după ce deschise uşa grea de la intrare şi intră în 
vestibul, se întâmplă din nou. 

Pictura murală de pe tavan nu mai era înceţoşată, iar 
viroaga umbroasă de pădure pe care o reprezenta părea chiar 


mai însorită, ca şi cum cerul de deasupra s-ar fi înseninat. Cu 
neputinţă! Singurul mod în care s-ar fi putut schimba era numai 
dacă ar fi fost pictată din nou. 

Sau aprinseseră toate becurile? Studie aplicele de pe 
pereţi, însă lumina emanată de ele nu era deloc mai puternică, 
deşi ramele de alamă străluceau de parcă ar fi fost lustruite cu 
puţin timp în urmă. 

Îşi îndreptă atenţia spre mobilă. Măcar aceasta nu suferise 
modificări; canapeaua şi scaunele din faţa şemineului arătau la 
fel ca dimineaţă. 

Şi probabil că aşa arătaseră şi ieri, şi alaltăieri, şi 
răsalaltăieri. 

Pe neaşteptate, Ryan o trase din nou de mână şi, când se 
uită la el, băiatul îi făcu un semn din cap spre ghereta 
portarului. Ochii ei se îndreptară spre direcţia indicată şi avu 
senzaţia că Rodney îşi mutase privirea în altă parte imediat, ca 
sa evite contactul vizual. 

— Rodney? întreba ea. S-a întâmplat ceva? 

Şovăise o clipă, oare, înainte să scuture din cap că nu? 

— Nu, doamnă. Totul e în regulă. Bătrânul îl privi pe Ryan. 

— Mă bucur că v-aţi întors. 

Se întoarse la ziarul întins pe masa lui, dar, când Caroline 
pomi spre lift însoţită îndeaproape de Ryan, simţi că el îi 
urmăreşte din nou. Se răsuci bmsc şi crezu că surprinde o 
mişcare uşoară. 

— Ce este, Rodney? insistă ea. 

El îşi ridică privirea, cu una dintre sprincene arcuita 
întrebător. 

— Doamnă? 

— Ne priveai, Rodney. 

— Mă scuzaţi? spuse portarul, atât de nedumerit, încât 
Caroline se întreba dacă nu cumva îşi imaginase iarăşi tot felul 
de prostii. 

Ezită, apoi dădu din umeri. 

— Nimic, spuse ea. Probabil că m-am înşelat. 

Chema liftul şi, în timp ce aşteptau cabina să coboare de 
la etaj, îl urmări pe portar cu coada ochiului. 

Avea capul aplecat şi părea concentrat asupra ziarului. 

Liftul se opri cu o zdruncinătură şi Caroline deschise uşa. 
Ryan se strecură prin deschizătură imediat ce aceasta fusese 


suficient de mare. Caroline intră şi ea, închise uşa şi apăsă 
butonul pentru etajul cinci. Cabina se smuci, apoi începu să 
urce, dar, chiar înainte să dispară din câmpul lui vizual, Rodney 
privi în sus şi clătină din cap spre ea. 

Imediat, privirea portarului se fixă asupra lui Ryan. Pe 
buzele lui apăru un zâmbet atât de rece, încât băiatul se 
cutremură de parcă ar fi fost lovit de o rafală de vânt de iarnă. 

— De ce face el asta? spuse Ryan când se dădură jos din 
lift şi Caroline îşi băgă mâna în geantă să caute cheia de la 
apartament. De ce se holbează la mine de fiecare dată când mă 
vede? 

— Nu cred că se holba la tine, răspunse Caroline, 
introducând cheia în broască. 

Insă nici ea nu mai ştia ce să mai creadă. Pe moment, 
acest aspect oricum nu conta. Răsuci cheia, împinse uşa şi intră 
în hol. Apoi, cu toate că mai mult ca sigur nu era nimeni acasă, 
se hotări să verifice. 

— Tony? Tony, eşti acasă? 

Pentru că nu primi nici un răspuns, închise uşa în urma ei 
şi se uită la ceas. Puțin după ora unsprezece. 

Tony spusese că nu va fi acasă decât după ora prânzului, 
aşa că mai avea încă o oră la dispoziţie, până la amiază. 

Privirea îi fu atrasă de uşa de la biroul soţului ei, dar îl 
surprinse pe Ryan cu coada ochiului cum o urmăreşte. 

— Ai de gând să intri acolo, nu? întrebă Ryan. 

— Ăăă, nu sunt sigură, ocoli Caroline răspunsul, pentru că 
nu dorea nici să-şi mintă fiul, dar nici să-i dezvăluie planurile ei. 
Ştii ce zic eu? Ce-ar fi să te duci în camera ta? 

— Dar eu vreau... începu Ryan, dar Caroline îl întrerupse 
mai aspru decât ar fi intenţionat. 

— Am spus să te duci în camera ta! 

Furios, Ryan urcă în goană scările, dar, când ajunse la 
capătul lor, se întoarse brusc. 

— Sper să te prindă Tony! 

Plecă iute şi, după câteva secunde, Caroline îl auzi 
trântind uşa de la dormitor. Rămasa singură în hol, Caroline se 
întoarse cu faţa spre uşa încuiata a biroului. Până în acel 
moment, fusese foarte sigură de ceea ce avea de gând să facă. 
Dar acum, când avea un inel plin cu chei în geantă, care ar fi 
putut-o ajuta să deschidă orice încuietoare, începu să şovăie. 


Voia s-o facă? 

Chiar voia să afle ce este ascuns în masa de scris? 

Răspunsul îi răsări imediat în minte - dacă nu căuta, dacă 
nu găsea ceea ce era dosit în sertare, toate întrebările ar fi 
chinuit-o, până când i-ar fi distrus sănătatea mintală şi poate 
chiar şi mariajul. Se hotărî şi scoase inelul cu chei luat de la 
magazin şi începu să vâneze cheia care să deschidă uşa 
biroului. 

O găsi la a treia încercare. Se auzi un declic, aşa că răsuci 
butonul şi deschise uşa. Rămase un moment în prag, scrutând 
încăperea plină de umbre. O cuprinse o senzaţie uluitoare de 
îndrăzneala, dar şi de frica puternică. „E doar un album, îşi 
spuse ea. Ce rău poate să-mi facă?” în ciuda încercărilor ei de a 
se linişti, impulsul de a se retrage din cameră, de a încuia uşa la 
loc şi de a se îndepărta de lucrurile care s-ar fi putut ascunde 
înăuntrul ei, aproape ca o copleşi. Degetele i se încleştară pe 
butonul de cristal, ca şi cum ar fi vrut să-şi testeze curajul, apoi 
închise uşa şi aprinse candelabrul. 

Deşi lumina strălucitoare ce se scurgea din ciucurii de 
cristal risipi umbrele adânci din ungherele încăperii, nu reuşi să-i 
alunge premoniţia nefastă care o învălui pe Caroline, imediat ce- 
şi aruncă privirea spre masa de scris. 

„E doar o masă de scris, îşi spuse ea. Probabil că nici nu e 
nimic înăuntru.” 

Porni spre ea, apropiindu-se încet, de parcă ar fi fost un 
animal sălbatic pregătit să o atace, mângâind nervoasa 
marginea de piele tocită a scaunului a cărui tapiţerie părea la fel 
de veche ca şi masa însăşi. 

încercă sertarele pe rând. 

Toate erau încuiate. 

„Fă-o, îşi spuse ea. Şi termina cu nesiguranța asta.” 

Trase adânc aer în piept, apoi începu să încerce cheile, 
intro-ducându-le una câte una în încuietoarea sertarului central, 
care era şi cel mai mare. 

Eşec pe toată linia. 

Şi-apoi, la a treisprezecea încercare, broasca cedă. „Este o 
coincidenţa, îşi zise în sinea ei. Nu e nimic deosebit în numărul 
acesta. Doar o simplă superstiție.” 

Deschise uşor sertarul. 


Şi iată-l - un album cu fotografii atât de gros încât de-abia 
încăpea înăuntru şi care se potrivea cu descrierea făcută de 
Ryan. Luptându-se să-şi controleze tremurul mâinilor, scoase 
albumul, îl aşeza pe masa şi-l deschise. 

În faţa ei apăru o poză cu Tony. 

Fotografia părea făcută pe o hârtie veche, de tip sepia, şi 
îl prezenta pe Tony - arătând cu zece ani mai tânăr decât acum 
- purtând o cămaşă cu guler înalt şi un costum cambrat cu patru 
nasturi. Avea părul pieptănat cu cărare pe mijloc, în stilul de la 
sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, dar, cu excepţia hainelor 
şi a tunsorii, chipul era al lui Tony: aceleaşi trăsături ascuţite, 
aceeaşi arcuire a sprâncenelor, aceleaşi nări uşor umflate 
deasupra buzei de sus mai pline, Tony în carne şi oase. La prima 
vedere, Caroline fu ispitită să creadă că poza fusese făcută într- 
unui din parcurile de distracţii, poate la Disney World sau chiar 
la Knott's Berry Farm, unde se găseau suficiente magazinaşe în 
care oamenii erau invitaţi să îmbrace haine din alte secole. însă, 
după ce privi fotografia mai îndeaproape, zări crăpaturile de pe 
suprafaţa ei şi marginile îngălbenite ale hârtiei groase. Dar, 
daca era atât de veche pe cât părea, cum sa fie Tony? Aproape 
perplexa, îşi îndreptă atenţia spre imaginea în ansamblu. 

Bărbatul care semăna perfect cu soţul ei stătea în faţa 
unui şantier de construcţii şi, deşi fundalul nu era suficient 
focalizat, Caroline 

1 Knott's Berry Farm, parc de distracţie din California 
(n.tr.) reuşi să vadă că schelele de-abia fuseseră ridicate în faţa 
unei structuri şi urmau să constituie un sprijin solid pentru 
constructori. 

Aprinse veioza de pe birou şi se aplecă şi mai tare. Atunci, 
chiar înainte ca adevărul să o izbească, simţi un nod în gât. 
Clădirea din imagine, construcţia care nu era încă terminată, era 
Rockwell. Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Caroline nu-şi 
putea lua ochii de la ea spunându-şi întruna că ceva nu e tocmai 
în regulă, că pe undeva se strecurase o greşeală. Şi totuşi, 
etajele inferioare erau perfect vizibile, chiar daca le acopereau 
schelele. Se zărea clar uşa dublă şi grea de la intrare, precum şi 
cele trei trepte până la ea. Ferestrele de la primul şi de la al 
doilea etaj arătau exact ca acum câteva minute când le privise 
de pe partea cealaltă a străzii, cuprinsă de senzaţia ciudata că 
aspectul blocului se schimbase. 


Acum, avea în faţa ochilor clădirea înainte de a fi 
terminata, precum şi un bărbat care semăna la perfecţie cu 
soţul ei şi care stătea chiar pe locul de unde se uitase ea ceva 
mai devreme. 

Însă era de necrezut ca bărbatul din fotografie să fie Tony, 
clădirea fusese construită la sfârşitul deceniului al şaptelea din 
secolul trecut, înainte de apariţia complexului Dakota. 

Aşa ca trebuia să fie bunicul lui Tony, sau chiar străbunicul 
lui. Oare familia lui Tony să fi locuit în clădire, încă de la 
început? începu să răsfoiască paginile albumului şi, pe măsura 
ce se apropia de mijlocul lui, uimirea ei se adâncea. Tony 
apărea în peste şase poze, într-unele singur, în altele împreuna 
cu alţi oameni. In două dintre ele se pozase cu o femeie a cărei 
asemănare cu Melanie Shackleforth era atât de uimitoare, încât 
confuzia lui Ryan avea perfectă justificare. Când mai avea doar 
câteva file până la sfârşit, totul se schimbă brusc. 

Acum femeile purtau un soi de fuste scurte, foarte 
populare prin anii douăzeci; bărbaţii erau şi ei îmbrăcaţi în stilul 
aceloraşi ani. O filă era plină cu fotografii ce păreau a fi făcute 
într-un apartament din Rockwell; camera din poze avea tavanul 
înalt, ferestrele mari şi mulajele ornate ale apartamentului ei, 
deşi mobila diferea complet. Mare parte din ea era Art Deco şi 
câteva piese nouveaux pentru accentuarea stilului. Persoanele 
păreau să fie în mijlocul unei petreceri şi doi copii de aceeaşi 
vârstă cu a lui Ryan şi Laurie se aflau în centrul atenţiei. Într-una 
dintre poze, altceva îi atrase însă privirea lui Caroline: marele 
candelabru ce atârna în mijlocul tavanului din living. 

Un candelabru pe care îl zărise în apartamentul Virginiei 
Estherbrook. 

Câteva file mai încolo, găsi poze din anii şaizeci, făcute în 
aceeaşi cameră, numai că acum era mobilată cu mobila care 
exista în apartamentul Virginiei. Actriţa stătea aplecata peste 
spătarul unei canapele, înconjurând cu braţele pe după umeri 
doi copii. 

Din nou, copiii păreau să aibă cam aceeaşi vârstă cu ai ei. 

Mai răsfoi câteva file şi ajunse din nou la ceea ce părea să 
fie o alta petrecere cu copii. De data asta, erau doi fraţi gemeni, 
o fată cu un an sau doi mai mare decât ei şi o altă fata, mai 
micuță şi care se dovedi a fi Rebecca Mayhew, deşi părea mult 
mai sănătoasa decât o văzuse ea săptămâna trecută. 


Restul albumului era gol, dar Caroline îl răsfoi oricum, ca 
să se asigure că nu scăpase nimic. Apoi, se întoarse la începutul 
lui şi revăzu albumul, pentru a doua oară. De data asta, nu 
numai imaginile care aduceau aşa de tare cu Tony şi cu Melanie 
Shackleforth îi atraseră atenţia, dar şi altele. Doi bărbaţi care 
puteau fi consideraţi foarte bine variantele mai tinere ale 
doctorului Humphries şi un altul care semăna puternic cu 
George Burton. In pozele de la petrecerea din epoca Deco, mai 
zări un cuplu care aducea cu Alicia şi Max Albion, numai că 
femeia avea în jur de şaptezeci de ani, iar bărbatul era cu cel 
puţin zece ani mai în vârstă. 

Oare toate apartamentele din Rockwell să fie moştenite 
din generaţie în generaţie? Dar o astfel de ipoteză nu avea sens, 
să zicem că Max Albion ar putea arăta ca tatăl său, dar cum 
rămânea cu Alicia? 

Exista o mică şansa ca şi părinţii ei să fi locuit în aceeaşi 
clădire. 

Aşa să se fi întâmplat oare? De aceea erau toţi vecinii atât 
de familiari unul cu celalalt? Sa fi crescut împreună în aceeaşi 
clădire, trăindu-şi vieţile în apartamentele în care locuiseră 
părinţii şi bunicii lor? Imediat, îi trecu prin cap o modalitate 
foarte simpla de a descoperi adevărul. Exista o instituţie în care 
se înregistrase de-a lungul timpului istoria tuturor proprietăţilor 
din oraş, Brad apelase la ea de zeci de ori pentru diverse 
contracte. Oficiul de Cadastru, aşa se numea! 

Puse albumul deoparte, împinse la loc sertarul central şi il 
incuic. Apoi îşi îndreptă atenţia spre cele trei sertare din 
dreapta. în cel de sus, găsi un carnet de cecuri gros şi, fără să 
se poată stăpâni, îl deschise şi îl frunzări repede. Doar câteva 
file fuseseră completate, marea majoritate fiind emise către un 
anume Institut Biddle. 

Aşeză carnetul înapoi, închise sertarul şi trecu la 
următorul, unde descoperi vreo zece pachete cu fotografii, 
făcute la unul dintre magazinele de pe Broadway. Ridică un 
teanc şi extrase vreo douăzeci de poze. Cea de deasupra 
reprezenta un grup de copii strânşi în apropierea unei cuşti de la 
Grădina Zoologica din Central Park. în următoarea poza, regăsi 
acelaşi grup de copii, dar în faţa unei alte cuşti. Verificându-le 
repede pe toate celelalte, nu descoperi decât ipostaze ale 
aceloraşi copii, uneori în grupuri de şase, alteori de doi şi trei 


copii. Toate fotografiile păreau să fi fost făcute instantaneu; într- 
adevăr, copiii nu dădeau senzaţia că ştiau că sunt pozaţi. 

Intoarse câteva fotografii pe partea cealaltă, dar nu văzu 
nimic care să-i sugereze cine puteau fi copiii sau când fuseseră 
fotografiaţi. Când ajunse la ultimele şase poze, una dintre fetiţe 
începu să apară tot mai des: o adolescentă cu păr lung şi blond 
şi o faţa în forma de inimă, dominata de nişte ochi mari albaştri 
ce străluceau veseli. 

În ultima fotografie, fetiţa blondă era însoţita de alte trei 
fete, însă capul ei era marcat cu un cerc negru şi gros. 

Ca şi cum ar fi fost selectata. 

Dar pentru ce? 

Pe neaşteptate, îşi aminti cum se trezise câteva nopţi în 
urmă din cauza strigatului lui Laurie şi descoperise că Tony nu 
este în pat lângă ea. îi reveni apoi în cap gândul îngrozitor ce o 
obsedase pentru câteva clipe, când Laurie îi povestise visul pe 
care-l avusese. 

Visul în care oamenii intraseră în camera ei şi o 
atinseseră. 

„Nu! îşi spuse ea. Trebuie să fie vorba de altceva! 
Neapărat!” Se scutură, dar gândul se agăța de conştiinţa ei ca 
un scai, căpătând o forţă tot mai mare, pe măsură ce Caroline 
punea fotografiile la loc în plic. 

O parte din ea, una infimă, îşi dorea să închidă sertarul, 
să-l încuie şi să plece. Dar, chiar când încerca să dea ascultare 
vocii slabe care îi şoptea în ureche, se apleca după următorul 
plic şi îi goli conţinutul. 

Şi mai mulţi copii. Alţii. 

Totuşi, pe măsura ce răsfoia fotografiile, începu să 
întrevadă un fir comun. 

Copiii aveau cu toţii aproximativ aceeaşi vârstă - între 
zece şi doisprezece ani. 

Chipurile care erau încercuite, cinci la număr în primele 
patru plicuri, păreau să semene. Cele trei fete aveau părul blond 
şi ochii albaştri; băieţii, părul negru şi ochii căprui. 

„Exact ca Laurie şi Ryan.” 

Simti cum i se strânge stomacul de frică şi cum corpul i se 
acoperă de o sudoare rece. încercă, pentru a doua oară, să 
scape de restul plicurilor, dar în zadar. 


În cele din urmă, rămase un singur plic şi, când îl 
deschise, mâinile îi tremurară atât de rău, încât fotografiile din 
el se risipiră pe biroul soţului ei. Se holbă la ele, convinsa că 
ochii îi joacă feste şi că ceea ce vede nu este real. 

Pozele din faţa ei fuseseră făcute în parc, exact ca toate 
celelalte. 

De data asta însă, îi recunoscu imediat pe cei doi copii: 
Ryan şi Laurie. 

Întinse pe toată suprafaţa biroului, erau vreo 
douăsprezece fotografii pe care nu le mai văzuse niciodată şi 
despre care Caroline nu ştia când fuseseră făcute. 

Imagini cu Ryan pe terenul de baseball, vreo două poze în 
care se pregătea să lovească mingea cu bâta; altele în care juca 
pe post de fundaş. 

Alte doua de la antrenamentul de fotbal. 

Alte şase poze îl prezenta întins pe una din pajişti, 
împreuna cu câţiva prieteni. 

Restul fotografiilor erau cu Laurie. într-una din ele, stătea 
pe o bancă chiar cu Caroline, iar în alta, sărea coarda cu nişte 
prietene: Caroline o recunoscu pe Amber Blaisdell şi alte câteva 
colege de-ale fiicei ei, de la Academia Eliot. 

De unde apăruseră şi pozele astea? 

Când fuseseră. 

Şi-atunci îi îngheţă sângele în vene, când realiză că Laurie 
nu mai jucase coarda de mai bine de un an. Şi ultima oară se 
întâmplase chiar cu aproape un an înainte, când o invitase în 
parc Amber Blaisdell. 

Cu multe luni înainte să-l cunoască pe Tony. 

În sufletul ei se iscă un adevărat vârtej. Era o coincidenţă, 
n-avea cum altfel! Tony făcuse zeci de fotografii cu copii în parc, 
zeci! De ce să nu-i fi surprins şi pe Laurie, şi pe Ryan din 
întâmplare? 

Dar de ce nu-i spusese niciodată? De ce nu-i arătase 
pozele? Într-un colţ al minţii, îi încolţi un cuvânt urât: „pedofil!” 
Dar îl ignoră cât putu de repede, încercând disperată să 
găsească orice altă explicaţie. 

Uitase de ele, da, asta era! Făcuse atât de multe 
fotografii, încât nu-şi mai amintea de cele cu Ryan şi cu Laurie. 
El... 


Brusc, Caroline încremeni când auzi sunetul butonului de 
la uşă răsucindu-se şi o secundă mai târziu una dintre balamele 
scârţăi. 

O prinsese! O prinsese cu cheile atârnând de sertarul 
biroului, şi cu conţinutul acestuia împrăştiat pe masă. Apoi, 
tăcerea fu spartă de o voce. 

Dar nu de vocea lui Tony, ci de a lui Ryan: 

— Vine, mamă! L-am văzut pe stradă. 

Fără să mai rostească nici un cuvânt, Caroline adună 
fotografiile, le băgă înapoi, după care aşeză plicul la loc, în cel 
de-al doilea sertar, îl încuie cu grijă, îl trase pe Ryan după ea, 
închise uşa de la cameră, introduse cheia şi o răsuci. 

Nimic! 

— Vezi dacă urcă liftul, îi spuse ea lui Ryan, scoțând cheia 
din broască. 

Ryan se repezi la intrare şi întredeschise uşa, în timp ce 
mama lui încerca a doua cheie. 

— Vine, şopti băiatul. 

Cea de-a doua cheie nu se potrivi nici ea, la fel ca şi cea 
de-a treia, iar Ryan închise repede uşa, lipindu-se cu spatele de 
ea. 

— E aici, rosti el cu o voce tremurândă. Mamă, vine! 

Dispăru într-o clipită, urcând scările în goană, urmat 
îndeaproape de Chloe şi, două secunde mai târziu, auzi uşa de 
la dormitorul lui trântindu-se. Mâinile îi tremurau atât de tare, 
încât se temu că o să scape inelul cu chei, dar, din fericire, cea 
de-a patra cheie se potrivi perfect şi odată cu sunetul declicului 
răsufla uşurată. 

Caroline tocmai azvârlise cheile în geanta ei mare de 
umăr, îndepărtându-se de camera interzisă, când Tony intră în 
vestibul. De sus, se auzi lătratul înfundat al lui Chloe. 

Caroline întâlni privirea soţului ei şi, pentru o clipă, crezu 
că zăreşte în ea un fulger de mânie. Acesta însă se topi 
instantaneu şi, imediat ce ochii lui se umplură de o grija sinceră, 
avu senzaţia că i se păruse. 

— Draga mea, te simţi bine? Arăţi de parcă ai fi văzut o 
stafie! Caroline avea încă pielea acoperită de un strat de 
sudoare rece, aşa ca scutura repede din cap. 

— Mi-e teamă că am luat şi eu gripă de la Laurie, zise ea. 
De-aia m-am întors acasă. 


— Păi, atunci, hai să te bagi în pat, spuse Tony. Am ştiut 
de la început că nu trebuia sa te duci la serviciu astăzi. Mă 
gândesc chiar că ar fi mai bine să renunti la slujba aia, adăugă 
soţul ei conducând-o deja sus pe scări. O să-ţi fac un ceai cu 
miere şi lămâie, după care îl sun pe Ted Humphries. 

Neştiind ce să facă în continuare, Caroline se lăsă dusa în 
camera, apoi se schimba într-un halat de casă. Mai bine să-i dea 
senzaţia că e bolnava, decât sa fie nevoita să-i explice de ce se 
întorsese mai devreme de la muncă. 

După ce se strecură în pat, un alt gând îi trecu prin cap: 
când plecase de dimineaţă, Tony crezuse că Melanie 
Shackleforth avea să stea cu Ryan. Dar când venise acasă 
acum, nu păruse deloc surprins că Melanie nu era acolo, în 
schimb Caroline, da. 

Aşa că aflase de schimbarea planurilor. 

Şi se întorsese acasă. 

De ce? 

Să vadă dacă se simte bine? Sau să descopere ce pune la 
cale? 

CAPITOLUL 29 

Frank Oberholzer muşcă o bucată mare din sendvişul lui 
cu pastrama, ignorând picătura de muştar ce i se scurgea pe 
bărbie, apoi se sprijini pe spătarul scaunului, privind fix tavanul 
în timp ce mesteca. Pe biroul din faţa lui, într-o dezordine de 
nedescris, dar care pentru el avea un sens, zăceau împrăştiate 
toate filele dosarului asasinării Andreei Costanza: fotografii de la 
locul crimei, rapoartele medicului legist şi ale laboratorului 
criminalistic, inventarul tuturor obiectelor ce-i aparținuseră şi, 
desigur, lucrurile pe care le adusese chiar el din apartament, 
calendarul, agenda de telefoane şi laptopul victimei. 

Raportul medicului legist redusese ora decesului la o 
perioadă ce se întindea între şase seara, vineri şi amiaza zilei de 
sâmbătă. Un detaliu cât se poate de ştiinţific, dar care, din 
punctul lui de vedere, era o prostie; dată fiind metoda folosită 
de asasin, detectivul înclina mai degrabă să creadă că ora 
decesului se situa undeva între nouă seara şi două dimineaţa, 
pentru că, mai devreme de nouă, nu ar fi fost suficient de 
întuneric şi oricine s-ar fi uitat din blocul de vizavi spre fereastra 
Andreei Costanza ar fi observat cu uşurinţa ce se petrece. Dacă 
asasinul era cât de cât inteligent, şi, din experienţa lui 


Oberholzer, marea majoritate a criminalilor se bucurau de o 
asemenea înzestrare, ar fi aşteptat până când oricine care se 
putea uita în direcţia apartamentului femeii ar fi stins luminile şi 
ar fi tras draperiile. Şansa de a fi văzut nu ar fi dispărut în 
procent de suta la sută, dar, oricum, era mult mai convenabil 
aşa decât sa urce în plină zi pe scara de incendiu. Pe de altă 
parte, asasinul nu aşteptase până la ora două dimineaţa ca 
Andrea Costanza să se culce şi, astfel, să nu mai stea pe 
canapea unde era o victimă aproape sigură. Detectivul bănuia, 
mai degrabă, că omorul avusese loc undeva între nouă şi zece, 
de vreme ce singurul acces rezonabil spre scara de incendiu era 
dinspre acoperiş, având în vedere că scara mobilă de la etajul 
unul nu părea să fi fost mişcata sau folosită şi unica modalitate 
de a ajunge pe acoperiş era din interiorul clădirii. După ce 
stabilise cu certitudine că într-unui din apartamentele de la 
etajul al patrulea se desfăşurase o petrecere, ar fi fost foarte 
simplu pentru criminal sa apese pe mai multe butoane ale 
interfonului, aşteptând să-i deschidă cineva uşa de la intrare şi, 
pentru că gazda petrecerii recunoscuse că dăduse drumul 
înăuntru mai multor persoane, fără să se asigure de identitatea 
lor, între orele opt şi nouă, Oberholzer ajunsese la concluzia că 
cel puţin una dintre ele ajunsese pe acoperiş. 

Acum însă, trebuia să discute cu alte zece persoane ca să 
vadă dacă vreuna dintre ele se întâlnise cu cineva care nu 
venise la petrecere. Şansele erau aproape nule, dar ştia că nu 
are încotro. 

Chiar înainte de prânz, făcuse o vizită la biroul victimei, 
pentru a-i cunoaşte colegii. Singurul care părea să fie implicat în 
toată chestia asta era tipul care lucra chiar în biroul de lângă ea, 
însă, după ce discută cu el vreme îndelungata, Rosenberg parcă 
îl chema, îşi schimbă părerea. Tipul chiar o plăcuse pe Costanza, 
dar Oberholzer putea să bage mâna în foc că relaţia lor nu 
depăşise nivelul colegialităţii. Poate câte-o cină din când în 
când, dar atâta tot. 

— Şi cu Humphries ăsta care-i treaba? întrebase detectivul 
în timp ce-l chestiona pe Rosenberg. Ai idee de ce voia să-l 
vadă? 

Rosenberg încuviinţă din cap. 

— S-a dus să afle mai multe amănunte despre un caz al ei, 
o fetiţă care trăieşte în Rockwell. 


— Părinţi sociali din Rockwell? Unii copii au noroc cu carul, 
nu? Spre surprinderea lui Oberholzer, Rosenberg dădu din cap 
că nu. 

— Andrea îşi făcea griji pentru fată şi voia să discute cu 
doctorul ei, care întâmplător locuieşte tot în Rockwell. însă 
doctorul nu prea a fost cooperant. 

În timp ce Frank Oberholzer asculta tăcut $i îşi lua notite, 
Nate Rosenberg îi redase toată conversaţia pe care o avusese 
cu doctorul Humphries, luni dimineaţă. 

— Şi tu ce părere ai? întreba detectivul după ce termina. 
Părea enervat că Andrea Costanza voia să vadă dosarul 
copilului? 

Rosenberg ridică din umeri. 

— Nu neapărat, părea mai degrabă că voia să se asigure 
că respecta legea în privinţa dosarelor pacienţilor. Şi are 
dreptate, riscă să fie dat în judecată daca le oferă aşa pe tavă. 

Ezită, însă Oberholzer sesiză imediat că ar mai dori să 
adauge ceva. 

— Ce e? insista el. 

— Nu mare lucru, replică Rosenberg. Insă Andrea nu-l 
plăcea deloc pe Humphries. 

Tăcu, dar Oberholzer îl presa din nou şi destul de dur. 

— Îmi spui odată despre ce este vorba sau ne jucăm de-a 
ghicitoarea? 

Rosenberg îşi ridică mâinile în semn de apărare. 

— Nu, serios, nu e nimic serios. Doar că Andrea nu prea 
agrea ideile lui Humphries, atâta tot. Adică el e osteopat şi 
homeopat, iar Andrea nu e... 

Se opri, apoi modifică timpul verbal: 

— Andrea nu era foarte uşor de impresionat. Nu avea 
încredere în medicina alternativa. 

Oberholzer se scărpina după ureche cu creionul. 

— Şi crezi că ea i-o fi aruncat chestia asta în faţa? 

— Greu de zis, spuse Rosenberg, ridicând din umeri. Dacă 
da, atunci Humphries nu mi-a menţionat nimic. El nu era 
preocupat decât ca Andrea să obţină toate autorizaţiile 
necesare, înainte de a-i arăta fişa medicală a pacientei sale, 
Mayhew. 

Oberholzer îşi cumpărase sendvişul cu pastrama în drum 
spre sediul poliţiei şi, după ce băgă în gură şi ultimul dumicat, 


culese de pe birou cu cealaltă mână agenda cu numere de 
telefoane. Experienţa bogată îl învățase că cel mai bine e să 
suni la cele mai noi numere trecute în agenda, prietenii vechi nu 
se prea omoară între ei, dar noile cunoştinţe pot fi surse 
serioase de probleme. Frunzărind carneţelul, căută notițele ce 
păreau proaspete. 

Pe pagina cu litera „E”, dădu peste un rând care fusese 
şters complet, cu ajutorul unui marker negru. Poate că 
laboratorul ar fi putut să-i dea de cap dacă va fi nevoie. Apoi, pe 
următoarea pagină, se vedea clar ca iniţiase o noua rubrică 
pentru Caroline Fleming, în care trecuse un număr de telefon de 
la serviciu şi un număr de acasă. 

Se încruntă, apoi ridică agenda cea mare şi o răsfoi până 
când ajunse la pagina marcata cu notiţa „nunta lui Caroline”. 

Aşadar Caroline nu era o prietenă nouă, căpătase pur şi 
simplu o rubrică nouă, în urma modificării numelui de familie. 

Se întoarse la agenda de telefoane şi o luă de la capăt, 
dar, cu excepţia noii rubrici dedicată lui Caroline Fleming, nimic 
altceva nu-i atrase atenţia; marea majoritate a notiţelor ce 
păreau scrise cu cerneală proaspătă erau doar câteva numere 
de telefon suplimentare sau adrese de e-mail. Continuă să 
verifice informaţiile, însă nu reuşi să-şi scoată din cap 
conversaţia cu Nate Rosenberg şi, în cele din urmă, găsi un 
exemplar din Pagini Aurii şi îl răsfoi până când află numărul de 
telefon al doctorului Theodore Humphries. 

După al patrulea apel, interveni robotul telefonic şi o voce 
gravă îl informă sec: „Voi fi plecat până la ora două. Dacă doriţi, 
vă rog să-mi lăsaţi numărul de telefon unde puteţi fi contactat”. 

Hotărându-se că nu vrea aşa ceva, Oberholzer închise, 
dar, după ce se întoarse la obiectivul lui principal, agenda cu 
numere de telefon, continuă să se gândească la mesajul pe care 
tocmai îl ascultase. Era ceva ciudat nu numai în voce, dar şi în 
alegerea cuvintelor. „Dacă doriţi. unde puteţi fi contactat.” 
Fraza suna foarte pompos, iar vocea, cel puţin pentru urechile 
lui Oberholzer, puţin aroganta. 

Ei şi? 

Nu existau o mulţime de doctori înfumuraţi? Dar dacă 
Andrea Costanza l-ar fi provocat pe acest doctor plin de 
importanţa, punându-i la îndoiala pregătirea sau atacându-l 


pentru că refuza să-i arate dosarul unuia dintre pacienţii săi, 
cum ar fi reacţionat el oare? 

Considerând că ar fi mai nimerit să discute cu doctorul 
faţă-n faţă decât la telefon, puse agenda de telefon a victimei în 
braţele unei noi colege, Măria Hernandez, care tocmai fusese 
promovată la rangul de detectiv luna trecută. 

— Apucă-te şi sună-i şi tu pe oamenii ăştia, spuse el. Vezi 
dacă poţi să afli cine ar fi putut să fie supărat pe Andrea 
Costanza. Eşti femeie, aşa că bârfele ţi se potrivesc mai bine ţie. 

Se întoarse şi se îndrepta spre camera ofiţerilor, aparent 
fără să bage de seamă privirea veninoasă pe care i-o aruncă 
Măria Hernandez. 

Caroline se trezi greu, cu mintea înceţoşată, chinuită de 
imaginile ciudate ca de vis. Tony era aici, şi Virginia 
Estherbrook, şi Melanie Shackleforth, şi toţi ceilalţi vecini. Numai 
că nu arătau cum trebuie, erau îmbrăcaţi în haine demodate şi 
păreau mai tineri decât vârsta lor reală. 

Apoi, când ceața se mai risipi, începu să înţeleagă ce se 
întâmplase. Nu visa deloc, fusese în biroul lui Tony, unde 
căutase prin sertarele mesei de scris şi... 

şi aproape că el o surprinsese! 

Amintindu-şi frica pe care o resimţise când nu mai putuse 
să închidă uşa la loc, exact când soţul ei intra în casă, o trecu un 
fior pe şira spinării şi se chirci instinctiv la adăpostul 
aşternuturilor. 

Dar de ce îi fusese atât de teamă? Nu găsise nimic altceva 
decât nişte fotografii de-ale vecinilor. Apoi, când vălul de ceaţă 
gros se ridică şi mai mult, îşi aminti celelalte poze, poze ale 
copiilor, ale propriilor copii. Zeci de fotografii, unele dintre 
acestea având câte un cerc trasat, de parcă ar fi fost alese 
pentru ceva. 

Dar pentru ce? 

Răspunsul era evident, chiar dacă avea în continuare 
mintea înceţoşată, şi gândurile ei se învălmăşeau rapid, înainte 
de a deveni prea clare: Tony era un soi de pervers. 

Acesta să fi fost adevărul? 

Se căsătorise cu un violator de copii, iar ea îşi adusese 
fiica şi fiul, copiii lui Brad, în casa lui? 

De aceea îl ura Ryan atât de tare? Pentru că simţise că e 
ceva putred la mijloc? Dar n-avea sens, sentimentele de 


respingere ale lui Ryan nu apăruseră instantaneu; se 
intensificaseră în timp, pe măsură ce relaţia dintre ei se 
dezvolta, iar Tony începuse să se instaleze într-o poziţie ocupata 
anterior de tatăl lui. Cu siguranţă că nu era vorba decât de 
resentimentele obişnuite ale unui băiat al cărui tată fusese 
înlocuit de un străin. lar cu Laurie nu se întâmplase aşa, fiica ei 
îl plăcea pe Tony şi nu dădea semne ca i-ar fi frică de el. Aşa că, 
tot ce se poate ca ea să se înşele. 

Poate că fotografiile nu însemnau nimic. 

Se agăţă de îndoielile ei ca de un fir de pai, îngrozită că, 
dacă nu se stăpâneşte, atunci milioanele de întrebări ridicate de 
conţinutul sertarelor o vor scoate din minţi. 

Poate că nici n-ar trebui sa caute răspunsuri. Poate ca ar 
trebui pur şi simplu să împacheteze câteva lucruri într-o valiza, 
să ia copiii şi apoi să plece. 

Copiii! 

Unde erau? 

Cât era ceasul? 

Dădu să se ridice, dar o ameţeala oribilă o lovi în moalele 
capului şi căzu din nou pe perne, închizându-şi ochii. Ce se 
întâmplase? Se îmbolnăvise? 

Gândurile i se limpeziră şi îşi aduse aminte scuzele pe 
care le inventase, când Tony o găsise în hol, transpirata toată şi 
albă la faţă ca varul. „Gripă”, asta îi spusese. 

lar el îl sunase pe doctorul Humphries. 

Încercase să protesteze, dar soţul ei insistase şi, pentru că 
minţi se cu atâta tărie, prefăcându-se bolnavă, nu mai avusese 
cum să-l refuze. Puțin mai târziu, venise şi doctorul Humphries 
cu geanta lui neagră de piele, aceeaşi geantă pe care o avea şi 
când o consultase pe Laurie. îi luase temperatura, îi verificase 
pulsul, apoi se străduise s-o liniştească: 

— Probabil că nu e nimic grav, pulsul tău e puţin mărit, 
dar temperatura e normală. Totuşi, mai bine prevenim, decât să 
regretăm mai încolo. 

Îşi băgase mâna în geanta şi scosese unul din leacurile 
sale, un flacon mic de pilule albe pe care o sfătuise să le ia, 
ţinându-le sub limba. Se sprijinise apoi pe perne, plănuind să nu 
stea mai mult de câteva minute, cu intenţia de a se ridica şi de 
a pretinde că doctorul Humphries avusese dreptate, criza sau 
ce-o fi fost trecuse, iar ea îşi revenise. Numai că adormise, iar 


acum că era trează, nu se simţea deloc în apele ei. încerca să se 
ridice din nou, dar ameţeala aproape că o dobori. Se împotrivi 
din răsputeri, dar, când stomacul îi iu cutremurat de un val de 
greata, renunţă şi se întinse pe spate gemând, după care se 
ghemui pe-o parte şi aşteptă să-i treacă. 

Într-un final, când senzaţia de voma se mai diminua, se 
rostogoli ca să se uite la ceas. 

Aproape patru - dormea de ore întregi! 

lar copiii... 

— Ryan? Laurie? striga ea, dar vocea ei sună atât de slab, 
încât putea să jure că nu răzbătuse prin uşa închisă a 
dormitorului. 

Se chinui iarăşi să se ridice în capul oaselor şi ameţeala o 
lovi din plin, aducând după ea şi senzaţia de greață. De data 
asta însă, se încăpăţână să nu se dea bătută, luptându-se cu ea. 
Şi pentru că reuşi, se dădu jos din pat şi făcu un pas spre uşă, 
dar vârtejul ameţelii o copleşi şi aproape că-şi pierdu echilibrul, 
însă se agăța de noptieră, înainte de a se prăbuşi pe podea. îşi 
încorda toate forţele şi rămase în picioare, sprijinindu-se cu o 
mână de măsuţă şi cu alta de pat. Când se simţi suficient de 
stăpână pe picioarele ei, pomi încet spre uşă. 

Când ajunse la intrarea în dormitor, apucă butonul de 
cristal şi-l răsuci. Deschise uşa şi păşi pe hol. De jos se auzea 
vocea lui Tony: 

— Dacă aţi putea să sunaţi mâine, spunea el. Ştiu că soţia 
mea ar dori să discute cu dumneavoastră, dar nu s-a simţit 
deloc bine toată ziua, iar acum doarme. 

— Nu dor..., începu ea, dar nu apucă să-şi completeze 
fraza, pentru că greaţa o izbi din nou. 

Se apucă disperată de balustrada şi îşi înghiţi cuvintele, 
păstrân-du-şi forţele pentru a nu se rostogoli în jos pe scări. 

— O să-i transmit, îl auzi pe Tony zicând. 

— Tony? strigă ea, după ce acesta aşeza receptorul în 
furcă. Bărbatul apăru imediat în capătul scărilor, uitându-se în 
sus spre ea. 

— Draga mea, ce faci? Ar trebui să fii în pat! Urcă treptele 
două câte două, grăbindu-se spre ea. 

— Cine era la telefon? întrebă Caroline, după ce el o 
îmbrăţişa protector, sprijinind-o. 

Tony ezită doar o secundă. 


— Cineva de la poliţie. Se numea Hernandez daca am 
reţinut corect. Voia să stea de vorba cu tine despre Andrea 
Costanza. 

— Ar fi trebuit să mă anunţi. spuse Caroline, după ce el o 
aşeză uşor în pat. 

— O să sune din nou, mâine-dimineaţă, când o să-ţi mai 
vii în fire. -Dar... 

— Nici un dar, o opri Tony pe un ton uşor sever. Cum îţi e? 
Mai bine? Caroline îl privi îngândurată, încercând să descopere 
pe chipul lui un indiciu cât de mic care să-l trădeze, dar în ochii 
lui nu văzu decât îngrijorare. „Intră în jocul lui”, îşi spuse în 
sinea ei. _ 

— Aăă. cred că da, se bâlbâi ea, deşi se simţea mult mai 
rău decât atunci când o consultase doctoml Humphries. 

O nouă posibilitate îi încolţi în minte. Nu cumva doctorul îi 
dăduse în loc de medicament cine ştie ce drog? Dar de ce să 
facă asta? Nu, cu siguranţă luase gripa de la Laurie. 

— Unde sunt copiii? întrebă ea, încercând să pară cât mai 
normală. 

— Ryan mă evita ca de obicei, ascunzându-se în camera 
lui, iar Laurie e jos. Alicia Albion a făcut plăcintă cu mere şi 
Laurie se străduieşte să se limiteze la o singură bucată. 

— Poţi să-i spui sa urce până la mine? Privirea lui Tony se 
întunecă uşor. 

— Eşti sigură că e o idee rezonabilă? Dacă ia din nou 
chestia asta de care te-ai îmbolnăvit tu... 

— N-are cum, îl linişti Caroline. Şi, oricum, dacă e ceva 
contagios, atunci te poţi îmbolnăvi şi tu, şi Ryan. Aşa că spune-i 
să vină sus să mă vadă. 

— Am înţeles. 

Aplecându-se, Tony o săruta uşor pe obraz, apoi ieşi din 
cameră şi, o secunda mai târziu, îl auzi coborând scările. La 
scurt timp, Ryan apăru în pragul uşii. 

— Mamă? 

— Hei, zise Caroline, deschizându-şi braţele şi încercând 
să pară mai sănătoasă decât era. Vino şi îmbrăţişează-mă. 

Ryan traversă camera în goană, o strânse tare în braţe, 
dar apoi se trase într-o parte. 

— Tu chiar eşti bolnavă? întrebă el, pe un ton care îi 
sugera în mod clar că o bănuieşte de prefăcătorie. 


Caroline clătină din cap. 

— Mi-e teama că da. Azi-dimineaţă nu mi-aş fi închipuit 
aşa ceva, dar... 

— Pun pariu că doctorul te-a otrăvit, izbucni el, dând astfel 
glas aceluiaşi gând oribil care îi trecuse şi ei prin cap, mai 
devreme. 

Incercă să alunge atât temerile lui, cât şi pe ale ei. 

— Asta e cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o 
vreodată. El e doctor. 

— Ba e un ciudat, susţinu Ryan. 

Işi aruncă ochii spre uşă, timp de o secundă, după care 
vorbi în şoaptă: 

— l-ai văzut? 

Caroline şovăi suficient ca Ryan să înţeleagă adevărul. 

— Vezi? zise el. N-am minţit! Femeia aia era în ele şi Tony 
la fel! Aşa că el chiar o cunoştea dinainte, nu? 

— Eiii, nici chiar aşa, începu Caroline. 

Incercă să se gândească, să găsească vorbele care ar 
putea să-i alunge frica, dar nu reuşi să îndruge nimic pentru că 
propria teamă devenise mai puternică decât a lui. încă se mai 
frământa, când Laurie apăru cu o expresie pe chip la fel de 
îngrijorată precum cea a lui Tony. 

— Mamă? Te simţi mai bine? Caroline se ridică pe perne. 

— Nu sunt chiar aşa bolnavă, spuse ea. Pin a mâine- 
diniineaţa o să-mi treacă. 

— Dar..., dădu Ryan să spună ceva, însă Caroline se trezi 
că repetă exact cuvintele soţului ei. Nici un dar. Până mâine 
dimineaţă o să mă fac bine. 

„lar mâine-dimineaţă, o să mă hotărăsc ce e de făcut, 
adăugă ea în sinea ei. Indiferent de ce se întâmpla, o zi în plus 
nu mai contează...” 

CAPITOLUL 30 

Frank Oberholzer ignoră arsura care îi chinuia stomacul şi 
mai înghiţi o bucată de plăcinta mexicana iute, apoi se întinse 
după sosul Tabasco pe care îl folosise deja de trei ori în timpul 
mesei. 

— O să mori de ulcer, iar eu o să rămân văduvă, obişnuia 
să-l bată la cap soţia lui, dar acum el se afla singur în 
apartamentul lui de pe 118th Street, iar ea era îngropata în New 
Jersey. 


Poate că ar fi trebuit să acorde o mai mare atenţie 
ţigărilor fumate de ea, dar ce să-i faci? Aşa era viaţa. în prezent, 
plăcintele mexicane iuți, pe care le cumpărai semipreparate şi 
care puteau fi mâncate dacă turnai suficient sos Tabasco peste 
ele, deveniseră prietenele lui cele mai bune. Plăcintele şi 
dosarele cazurilor la care lucra. Uneori, se întreba de ce naiba 
mai păstrează apartamentul. Şi la poliţie avea un cuptor cu 
microunde şi în cele mai multe nopţi ar fi putut dormi în celula 
pentru deţinuţi la fel de bine ca şi în patul lui de acasă. Oftând, 
înfipse din nou furculiţa în porţia de plăcintă şi, în timp ce 
mesteca, începu să răsfoiască filele raportului dactilografiat de 
Hernandez pentru el. 

Se descurcase chiar binişor pentru o boboacă, uitase 
câteva întrebări, dar, de cele mai multe ori, obținuse informaţiile 
necesare: cât de bine o cunoşteau pe Andrea Costanza oamenii 
din agenda ei de telefon; când o văzuseră ultima dată; dacă li se 
păruse supărată; şi, un lucru de care Oberholzer era cu adevărat 
interesat, dacă avea vreun prieten care ar putea fi genul peste 
măsura de posesiv. 

Doar şapte dintre numerele din agendă fuseseră 
deconectate şi toate proveneau din afara statului. La numerele 
locale, Costanza demonstrase o grija destul de mare; fie nu 
răspunsese nimeni, fie intrase robotul telefonic şi niciunul dintre 
ele nu fusese deconectai sau schimbat. în ceea ce priveşte 
oamenii cu care Hernandez reuşise să stea de vorbă, 
răspunsurile păreau să fie consecvente, cel puţin în rândul celor 
care susțineau că o cunoscuseră pe victimă destul de bine. 

Nu existase nici un iubit, fie el gelos sau nu. Andrea 
Costanza, cel puţin în opinia prietenilor, ieşise cu băieţi în timpul 
colegiului şi cam un an după absolvire. Apoi însă, odată cu 
trecerea timpului, nu mai obişnuia să-şi aranjeze întâlniri 
amoroase. Oberholzer primi astfel dovada că impresia pe care i- 
o lăsase apartamentul nu era falsă: Andrea Costanza avea toate 
şansele să rămână fată bătrână. Totuşi, fetele bătrâne erau 
inofensive. 

Intinse mâna după sticla cu sos Tabasco şi stropi şi restul 
de plăcintă rece, după care îşi îndrepta atenţia spre notițele 
făcute în timpul discuţiei lui cu doctorul Humphries. 

O discuţie care, în cele din urmă, nu-i oferise lui Frank 
Oberholzer prea multe informaţii utile. Când ajunsese acasă la 


doctor, nu-şi dorise altceva decât să plece de acolo cât mai 
repede. Sigur că mai văzuse clădirea şi înainte, dominând zona 
de vest a Central Parkului ca o băbătie înveşmântată în tot felul 
de trenţe, încruntându-se spre lumea care îşi continua cursul ei 
firesc. Niciodată nu înţelesese reputaţia ei legată de 
exclusivism. întotdeauna se întrebase de ce ar vrea cineva să 
locuiască acolo. Din câte ştia el, arăta destul de sinistru, iar 
când intrase acolo în după-amiaza aceea, nimic nu-i schimbase 
părerea. Era evident că holul de la intrare nu mai fusese renovat 
niciodată, iar portarul jurai că vine din alte timpuri. Liftul avea 
un aer suficient de periculos ca să-l determine pe Oberholzer să 
ia în calcul şi varianta scărilor, dar, în cele din urmă, rezultatul 
regimului său cu sendvişuri cu pastrama şi plăcinte mexicane îşi 
spusese cuvântul, aşa că se aventurase să urce cu liftul. 

Doctorul Theodore Humphries se dovedi a fi cam ceea ce 
bănuia detectivul, nu atât de bătrân precum clădirea, dar 
departe de a-l mai putea numi un tinerel. Părul lui grizonat 
începea să se subţieze şi purta un costum de-a dreptul 
demodat. Când Oberholzer îi dezvălui motivul vizitei sale, 
Humphries clătină uşor din cap, arcuindu-şi buzele într-un 
zâmbet subţire. 

— Nu pot să spun că sunt surprins sa vă văd, dat fiind 
faptul că presupun că sunt „ultima persoană care a văzut-o în 
viaţă”, iar conversaţia mea cu domnişoara Costanza nu s-ar 
putea numi chiar productiva. De fapt, aş putea zice că n-a fost 
deloc plăcută. 

li oferi o descriere a întâlnirii sale cu Andrea Costanza, 
care se potrivea perfect cu cea a lui Nathan Rosenberg. 

— Eu sunt osteopat şi homeopat, ofta el când termina, şi 
ştiu foarte bine că mulţi oameni nu mă consideră altceva decât 
un şarlatan. Se întâmplă ca eu să nu fiu de acord cu ei şi, de 
vreme ce am licenţa să practic medicina în statul New York, 
atunci îmi închipui că nici oficialităţile nu prea le împărtăşesc 
opiniile. 

Oberholzer îi mai pusese câteva întrebări la care doctorul 
Humphries răspunsese cu multă răbdare şi, când îl chestiona pe 
bătrân dacă are ceva împotrivă să discute şi cu pacienta cu 
pricina, Humphries se mulţumi să ridice din umeri. 


— Asta nu mai depinde de mine, nu? Cred că va trebui să 
staţi de vorbă cu familia Albion, la etajul şapte, sunt părinţii ei 
sociali. 

Oberholzer urcă până la etajul al şaptelea, dar, pentru că 
nu-i răspunse nimeni când bătu la uşa lor, îşi notă în agendă să 
încerce şi a doua zi. Nu neapărat pentru că fetiţa sau părinţii ei 
sociali ar fi putut să aducă ceva lumină în cazul Andrea 
Costanza, ci pentru că flerul lui îi spunea că tot vreun iubit e 
implicat. 

Deşi era la fel de deprimant ca şi clădirea Rockwell şi în 
ciuda faptului că Oberholzer avea propriile rezerve faţă de stilul 
de medicina practicat de Humphries, în clipa de faţă şi-ar fi pus 
insigna de detectiv la bătaie că bătrânul doctor nu fusese cel 
care se strecurase prin întuneric pe scara de incendiu ca s-o 
gâtuie pe femeie. Pe lângă faptul că nu părea deloc voinic ca să 
poată imobiliza o femeie, fie şi luata prin surprindere, discuţia 
cu el fusese decisivă. Din câte ştia Oberholzer, Costanza îşi 
depăşise nivelul de autoritate când îi ceruse imperativ fişa 
medicală a fetei Mayhew, iar Humphries nu numai că rămăsese 
în limitele drepturilor sale legale, dar s-ar fi putut trezi cu un 
proces, dacă arăta dosarul oricărui lucrător de la Serviciile de 
Asistenţă Sociala. în condiţiile în care nu existau şi alte 
dedesubturi, Humphries nu era asasinul. 

Stomacul lui scoase un sunet zgomotos din cauza sucului 
gastric care se lupta febril cu piperul presărat din belşug pe 
plăcinta, ceva mai devreme. Se întoarse la raportul lui 
Hernandez şi la copia pe care aceasta i-o făcuse după agenda 
de telefoane a Andreei Costanza. Rugămintea lui fusese 
întâmpinată cu o privire furioasă şi otrăvită, aruncată pe furiş, 
dar pe care el o zărise în geamul uşii de la biroul ofiţerilor. 

Se uitase urât la el, dar se conformase supusa, aşa că 
urma să primească o nota bună din partea lui, odată cu prima 
evaluare. Până atunci, spera el, poate că va căpăta suficienta 
încredere în ea însăşi ca să-l privească direct în ochi, în loc să-l 
aştepte să plece. 

Ridică receptorul şi formă numărul de telefon al lui 
Beverly Amondson, una dintre persoanele pe care Hernandez nu 
reuşise să o contacteze după-amiază. Erau trei la număr, iar 
numele de Amondson, precum şi cel al lui Rochelle Newman, i 
se păreau vag familiare, cu toate că nu ştia exact de unde. 


Beverly Amondson răspunse după al doilea apel şi vocea ei îi 
sugera clar mâhnirea pricinuita de moartea prietenei ei. 

— Nu mi-a venit să cred când am auzit ieri, îi spuse ea. 
Suntem prietene încă de la colegiu şi mi-e greu să-mi imaginez 
cine ar fi vrut s-o omoare. 

Cât despre posibilitatea unui iubit, ea întări opinia lui 
Rosenberg şi a celorlalţi cu care discutase Hernandez. 

— N-a mai avut un prieten de ani de zile. De fapt, chiar 
am glumit pe acest subiect acum câteva luni. 

In mintea lui Oberholzer sună un clopotel şi-atunci îşi 
aminti. Scoase copia după agenda zilnica a victimei, care îi 
atrăsese o nouă privire mânioasă din partea lui Hernandez, o 
răsfoi repede până când ajunse la pagina din primăvara trecuta 
unde era menţionată data unui prânz. 

— Atunci când v-aţi întâlnit la Cipriani's? 

— Dar de unde ştiaţi? întrebă Bev Amondson, dar îşi 
răspunse singura la întrebare. Aaaa, da, din agenda ei, corect? 
Andrea îşi nota totul. Bănuiesc că avea înşirate toate numele 
noastre, nu? 

— Doar inițialele. B, al dumneavoastră, şi R, şi C. 

— Asta înseamnă Rochelle şi Caroline, completă Bev. 

— lar numele de familie? întrebă Oberholzer, dar din lista 
dată de Hernandez cu persoanele pe care nu reuşise să le 
contacteze, ştia aproape cu certitudine despre cine era vorba. 

— Newman şi Fleming, răspunse Beverly, confirmându-i 
ceea ce bănuia deja. 

Un alt clopoțel sună în capul lui Oberholzer şi frunzări din 
nou prin agendă. 

— Caroline Fleming este una şi aceeaşi cu Caroline care s- 
a căsătorit acum o lună? 

— Exact. Cu un bărbat splendid. Toate îl adorăm pe Tony. 
Şi, ţinând seama prin ce a trecut în ultima vreme, suntem foarte 
fericite pentru Caroline. 

— Mi-e teamă că nu înţeleg, interveni Oberholzer. S-a 
întâmplat ceva cu Caroline Fleming? 

Urmă un moment de tăcere, apoi femeia continuă: 

— Soţul ei. Nu Tony - primul ei soţ. 

Bev Amondson se codi din nou, apoi termină: 


— Brad a fost asasinat în Central Park, anul trecut. Una din 
întâm-plările acelea stupide, s-a dus să alerge după ce s-a 
întunecat şi un vagabond... 

Vocea i se gâtui un moment, dar apoi îşi reveni: 

— Ei bine, nu cred că e cazul să vă mai descriu ce s-a 
petrecut! In clipa aceea, în capul lui Oberholzer bătu un dangăt 
puternic. 

— Numele fostului soţ al lui Caroline Fleming era Brad? 
Brad Evans? 

— Doamne, Dumnezeule, şopti Beverly. Dar pe-asta de 
unde o mai ştiaţi? 

— Lucrez la omucideri, replica Oberholzer. Asta e meseria 
mea: să ştiu. 

După ce încheie convorbirea, îşi îndreptă din nou atenţia 
spre raportul făcut de Măria Hernandez. Lângă numele lui 
Caroline, era trecută o notă: „Bolnavă - o sun mâine din nou”. 

— Îmi pare rău, detectiv Hernandez, rosti Frank 
Oberholzer cu voce tare. O să mă ocup eu personal de ea. 

CAPITOLUL 31 

Când visul începu, Laurie ştia că nu doarme; dar, dacă nu 
dormea, atunci cum era posibil să viseze? Cum de îşi amintea 
tot ce făcuse în ziua aceea? în primul rând, îşi amintea cum se 
trezise dimineaţa, simțindu-se mult mai bine şi suficient de 
întremată ca să meargă la şcoala. 

Apoi, îşi amintea cum se îmbrăcase şi coborâse la 
bucătărie unde Tony preparase deja micul dejun. Pe masa trona 
o farfurie cu fursecuri proaspete, aşa cum făcea domnişoara 
Delamond, şi fuseseră atât de bune încât mâncase două, deşi 
ştia că nu ar fi trebuit. Dar ea nu era vinovată pentru asta, de 
vreme ce Tony insistase să mai ia unul, pe care el întinsese unt 
şi îl băgase puţin la cuptor până când se mmenise bine. Mirosea 
atât de ademenitor încât nu rezistase tentaţiei. 

Rememora şi orele petrecute la şcoală. Se întâlnise cu 
Amber Blaisdell chiar înainte de prânz şi se aşezase cu ea la 
masă, obligând-o astfel pe Caitlin Murphy să stea în capătul 
celalalt al mesei, acolo unde Laurie se văzuse nevoită să 
înţepenească, în prima ei zi de şcoală. 

După ore, venise acasă şi o găsise pe mama ei bolnavă în 
pat, iar ea îşi făcuse reproşuri pentru asta, deşi Caroline îi tot 
repetase că nu e vina ei deloc. 


Mâncase la cină împreună cu Tony şi Ryan, care părea şi 
mai supărat decât de obicei, apoi îşi isprăvise temele, se băgase 
în pat, citise o vreme, după care stinsese veioza când pendula 
mare de pe scări bătuse de ora zece. 

Şi totuşi, era treaza, putea să bage rnâna-n foc. 

In camera plutea un miros ciudat, iar ea nu se simţea 
tocmai bine, trupul îi atâma greu aşa cum se întâmplă în visele 
acelea în care te urmăreşte cineva, iar tu trebuie să alergi, dar 
picioarele tale par să fie îngropate într-un strat gros de noroi şi, 
oricât de tare încerci, nu reuşeşti să te mişti. 

Auzi ceasul din nou şi numără în tăcere cele douăsprezece 
lovituri care anunțau miezul nopţii. 

Atunci apărură vocile, care erau mai mult nişte şoapte, de 
dincolo de perete, ca şi cum camera goală de alături s-ar fi 
umplut de oameni. 

Incercă să se ridice în capul oaselor, dar nu reuşi. O 
greutate invizibilă îi ţintuia corpul de pat. 

Se pregăti să strige, dar parca avea gura plina cu fulgi. 

Vocile se intensificară, după care mai degrabă simţi, decât 
văzu o uşoara mişcare, chiar lângă patul ei. îşi răsuci gâtul, 
căznindu-se să întrezărească ceva prin bezna lăptoasă 
străbătută doar de o rază de lumină slabă ce pătrundea printr-o 
deschizătură a jaluzelelor. 

O siluetă, mai întunecată decât camera, se aplecă 
deasupra ei. 

O clipa mai târziu, lângă ea răsări o alta. 

Lui Laurie îi bătea inima ca un ciocan, mai-mai să-i sară 
din piept şi în gât i se ridică un nou țipăt, dar şi de data asta, la 
fel ca în vise, oricât de tare se chinui, nu putu să dea glas terorii 
ce se strângea în ea. 

Acum, şoaptele o înconjurau ca nişte stafii ce pluteau prin 
întuneric. 

—. tânără. 

—. atât de voluptoasă... —... moale... 

—... fină... 

Ceva o atinse - un deget nevăzut îi apăsă delicat carnea 
de pe coapsă. 

Un altul îi mângâie stomacul. 

Alte două degete o ciupiră de braţ, dar nu tare ca s-o 
doară. Vocile se auziră din nou: 


—. da, acum e perfecta. Perfecta... 

Şi mai multe degete strecurându-se pe sub spinarea ei ca 
nişte viermi. Degete urmate de mâini. 

Câte? 

Habar n-avea. 

Umbrele siluetelor se zăreau de ambele părţi ale patului, 
aple-cându-se spre ea. Atunci simţi cum este săltată, ridicată 
din patul ei şi transportata prin beznă. 

Şi mai multă agitaţie, apoi un scârţâit uşor şi un zgomot 
necunoscut. Ca ale unor roţi ce se învârteau pe podeaua de 
stejar. Se adinei şi mai tare în întuneric, unde vocile ca nişte 
şoapte deveniră mai grave, iar ecourile slabe îi răsunau în 
urechi întruna. Se aprinse lumina şi, pentru prima dată, văzu 
siluetele din jurul ei. Feţe zâmbitoare, chipuri pe care le 
recunoscu. Melanie Shackleforth, care îi îndepărtă de pe frunte 
cu delicateţe o şuviţa de păr. 

Helena Kensington, care o privea fix, cu mâinile ei ridate 
încrucişate peste piept şi cu o pereche de ochi scormonitori, a 
căror nuanţă semăna atât de bine cu albastrul ochilor Rebeccăi 
Mayhew. 

— Atât de drăguţa, şopti Helena. Chiar mai drăguță decât 
am crezut eu, când i-am pipăit faţa cu mâna. 

Se aplecă şi mai mult şi o mângâie blând pe Laurie de-a 
lungul liniei maxilarului. 

— ţi aminteşti, draga mea? îţi aminteşti cum te-am atins? 

Lui Laurie i se făcu pielea ca de găină şi vru să se tragă 
înapoi, dar nimic, nici braţele, nici picioarele, nici măcar capul, 
nu mai asculta de voinţa ei. 

Atunci apăru şi Irene Delamond, apropiindu-se atât de tare 
de ea, încât fata nu se putu feri de răsuflarea ei fetidă. 

— Mai vrei un fursec, draga mea? O să-ţi facă bine... aşa 
cum tu o să-mi faci bine mie. 

Deşi încercă să-şi încleşteze dinţii, bătrâna îi îndesă în 
gură o bucată mare de prăjitura pufoasă. 

— Înghite-o cu puţină apă, drăguţo, spuse o alta voce, 
care se dovedi a Laviniei Delamond. 

Aceasta ţinea în mâini un pahar. Cu o mină tremurândă, 
bătrâna îi ridică puţin capul fetei, în timp ce degetele umflate de 
la cealaltă mină îi duse paharul la gură. 


Neputincioasă, Laurie dădu voie lichidului, atât de dulce 
că o luă cu leşin, să curgă în jos pe gât. 

— Bună, croncăni Lavinia. Aşa de bună... Laurie simţi cum 
îi amorţeşte tot gâtlejul. Şi-atunci începu totul. 

Unul câte unul, peste zece tuburi intrară în Laurie. Acestea 
erau introduse prin fiecare orificiu din trupul fetei, iar acolo unde 
nu puteau o înţepau cu ace pe care le înfigeau adânc, 
străpungându-i toate organele interne. Cu toate că încercă să se 
împotrivească, să-şi răsucească gâtul şi şoldurile, nu găsi nici o 
cale de scăpare. Fiecare tub era conectat la câte o pompă, la 
care era ataşat un alt tub. La capătul lor, se zăreau şi mai multe 
ace înfipte în venele sau direct în trupurile bătrânelor din jurul 
ei. 

— Dormi, îi şopti o voce la ureche. Dormi profund şi 
dimineaţă nu vor mai rămâne decât visele. 

Pe măsură ce micile sonde se umpleau cu lichid - roşu, 
galben deschis, maro, verde sau transparent ca apa —, Laurie 
începu să se simtă tot mai sleită de puteri. Era o senzaţie pe 
care nu o mai trăise niciodată în viaţa ei. Gâfâia din greu, inima 
îi bătea cu putere, iar pielea i se acoperise cu un strat de 
sudoare. Forţa muşchilor îi scădea, vederea începea să-i 
slăbească, iar sunetele le auzea înăbuşite, de parca ar fi avut 
vată în urechi. 

Se cutremură din toate încheieturile, când prin oase îi 
trecu o durere ascuţită. După ce nu mai văzu deloc, asemănând 
întunericul care se strângea în jurul ei cu giulgiul morţii, auzi un 
sunet nou, slab la început, apoi din ce în ce mai tare. 

Oftaturi. 

Oftaturi de plăcere ce veneau dinspre trupurile minate de 
timp ale femeilor care primeau fericite tinereţea lui Laurie. 

Imediat după aceea oftaturile dispărură şi ele. 

Cu mintea plutind în derivă, Laurie se încredința în braţele 
reci şi tăcute ale întunericului. 

CAPITOLUL 32 

Granița dintre vise şi realitate devenise atât de subţire 
pentru Caroline, încât, atunci când deschise ochii prin bezna din 
dormitor, nu prea era sigură unde se află. Rămăsese încă prinsă 
în ramificaţiile ciudate ale terorii care crescuse în ea din clipa în 
care găsise fotografiile copiilor ei ascunse într-un sertar sau era 
doar panicată din cauza vreunui coşmar îngrozitor? 


Pentru un moment, un moment care părea că durase o 
eternitate, nu pricepu. Dar încet, agonizant de încet, mintea ei 
începu să funcţioneze din nou şi amintirile să se limpezească. 

Detaliile zilei, sau cel puţin detaliile pe care şi le aducea 
aminte, reveniră la locul lor. 

Ştia că ar fi trebuit să plece, din clipa în care se trezise din 
somnul provocat de drogul pe care i-l dăduse Humphries. Dar nu 
putuse, se simţise prea slabă, prea bolnavă ca să împacheteze 
câteva lucruri pentru ea, Ryan şi Laurie. Mai bine să aştepte 
până a doua zi. 

Mai bine să aştepte până când Tony va pleca de acasă. 

Mai bine să se comporte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. 

Reuşise cumva să suporte seara cu brio. O ajutase şi 
„gripa” ei simulata, Tony crezuse că tăcerea ei este cauzată de 
boală şi nici pe departe de teamă sau de suspiciune. Se 
retrăsese în pat devreme, dar nu ca să doarmă. Nu avea de 
gând să închidă ochii toată noaptea. Dimpotrivă, va sta întinsă 
în întuneric, dar perfect trează, ascultând şi urmărind totul, 
supraveghindu-şi copiii, pentru a-i feri de orice pericol ce le-ar 
putea ameninţa viaţa. 

Va pândi mişcările bărbatului cu care se măritase, 
bărbatul pe care-l iubise până atunci, în timp ce dormea lângă 
ea. 

El îi mai dăduse şi alte pastile, pastile mici, albe şi 
prăfoase care arătau exact ca acelea pe care i le recomandase 
doctorul Humphries mai devreme, iar ea zâmbise 
recunoscătoare şi îi mulţumise, prefăcându-se că le înghite cu 
apa din paharul adus de el. Dar ea nu le înghiţise deloc, le 
pălmaşe şi le zdrobise cu mâna dreapta în timp ce cu mina 
stinga ţinea paharul. în timp ce sorbea puţin câte puţin din apă, 
ştersese praful din palmă de cearşaf. Se sprijinise apoi de perne 
şi se pregătise să urmărească şi să asculte de-a lungul orelor 
nesfârşite ale nopţii. 

Spre surpriza ei, adormise. 

Dar cum de se întâmplase aşa ceva? Dormise cea mai 
mare parte din zi şi, când se băgase în pat, era perfect treaza şi, 
chiar daca ţinea ochii închişi, mintea ei era limpede şi urechile 
percepeau fiecare sunet. 


Îl auzise pe Tony când intrase în cameră, când se aplecase 
şi o sărutase uşor pe obraz. 

Îl auzise ducându-se la baie. 

Îl auzise urcându-se în pat. 

Simţise salteaua lăsându-se uşor sub greutatea lui. îi 
auzise răsuflarea ritmică a somnului. 

Căuta să surprindă acelaşi sunet familiar, ca să se asigure 
că soţul ei este în continuare lingă ea, că nu se strecurase afară 
ca să. Să ce? 

Asculta, dar nu auzi nimic. 

Tăcerea şi pustiul care umpleau camera o făcură să se 
rostogolească pe-o parte şi să aprindă lumina. 

Patul era gol acolo unde ar fi trebuit să doarmă Tony. Se 
dădu jos, îşi trase un halat pe ea şi ieşi pe hol. Linişte. Copiii! 

Se deplasă de-a lungul holului, oprindu-se la uşa lui Ryan, 
asculta, după care o deschise şi scrută întunericul dinăuntru. 
Prin fereastra, pătrundea suficientă lumina ca să-l vadă pe fiul 
ei. Chloe stătea pe pat cu o laba ridicată şi coada dreaptă ca un 
câine de vânătoare ce se pregătea de atac. Când înţelese că nu 
vine nici o ameninţare din partea lui Caroline, cățelul se aşeză la 
loc pe pătura care îl învelea pe Ryan. 

Caroline tocmai închidea uşa ca să se duca spre camera 
lui Laurie, când Ryan îi vorbi brusc: -Mamă? 

— Da, dragule. Te simţi bine? Urmă o secunda de tăcere, 
apoi: 

— Le-am auzit din nou, mamă. Fantomele, vocile din 
pereţi. Le-am auzit şoptind. 

Vocea lui gâtuită şi înspăimântată o făcu să se apropie de 
pat şi să-l ia în braţe. 

— Mi-e frică, mamă, şopti el. 

— Ştiu, replică Caroline, mângâindu-l pe cap. Daro să fie 
bine, n-o să permit să ţi se întâmple ceva rău şi mâine plecăm 
oricum. 

Ryan îşi înclină capul într-o parte, cercetându-i chipul în 
strălucirea palidă a razei de lumina ce pătrundea pe fereastra. 

— Îmi promiţi? întreba el. 

— Îţi promit, repetă ea. 

Apoi, deşi frica încă îi mai copleşea sufletul, se îmbărbăta 
şi vorbi cu voce sigură: 


— Acum, culcă-te şi încearcă sa nu-ţi mai faci griji. Sunt 
aici şi nu are de ce să-ţi fie teamă. 

Il înveli pe Ryan, îl sărută pe frunte, o mângâie pe Chloe, 
apoi ieşi din nou pe coridor. 

In faţa ei, se zărea uşa închisă de la camera lui Laurie. „E 
bine, îşi spuse ea. Doarme dusă şi nu s-a întâmplat nimic.” 

Dar, cu cât se apropia mai tare de dormitorul fetei, 
cuvintele ei îşi pierdeau sensul şi, când ajunse chiar lângă uşă, 
începu să i se pară că e în neregula ceva. 

Un pustiu îngrozitor îi cuprinse sufletul. 

„Nu”, gândi ea cu voce tare. Apucă butonul de cristal şi îl 
răsuci, încuiata! 

— Laurie? şopti ea. 

Apoi din nou, puţin mai tare: 

— Laurie, te simţi bine? Tăcere! 

Incepu să strige numele fiicei ei, dar imediat se opri, 
realizând că nu face altceva decât să-l sperie pe Ryan şi mai 
mult. 

Cheile! Inelul metalic din geanta ei, inelul pe care-l 
adusese de la magazin în dimineaţa aceea. Una dintre ele va 
deschide cu siguranţă uşa lui Laurie. Pomi grăbită înapoi pe hol, 
bâjbâi puţin pe perete, apoi găsi întrerupătorul de unde se 
aprindea lumina pe scări. Jos, chiar lângă măsuţa din vestibul, 
se zărea geanta ei. Cobori atât de iute treptele, încât aproape că 
se împiedica, scotoci prin geanta, găsi cheile şi urcă iar la etaj. 

Ajunse din nou lângă dormitorul lui Laurie şi căută 
înnebunită o cheie care să se potrivească. Chiar când se gândea 
ca o să ţipe de frustrare, se auzi un declic. Cu o mişcare sigura, 
Caroline răsuci butonul de cristal, împinse uşa şi aprinse lumina. 

Goală! 

Ramase paralizată, holbându-se la patul fiicei ei, cu 
aştemuturile aruncate într-o parte ca şi cum ocupantului 
acestuia i s-ar fi făcut cald peste noapte şi s-ar fi dezvelit. Dar 
camera era rece. 

lar dacă Laurie plecase, de ce să încuie uşa? 

Işi îndreptă privirea spre dulapul din perete, a cărui uşă 
era deschisă, apoi spre fereastra. 

să fi fugit? Să se fi furişat Laurie pe geam? 

Se repezi la geam, dar, când se uită în jos, văzu că aşa 
ceva ar fi fost imposibil: dincolo de fereastra, nu era altceva 


decât un pervaz îngust pe care nici măcar Ryan nu ar fi avut 
îndrăzneala să-şi ţină echilibrul. Se apropie de dulap; valiza lui 
Laurie era încă pe raft, iar hainele atârnau pe umeraşe. ' 

Sertarele comodei erau pline cu lenjerie. 

Părăsind camera, Caroline începu să verifice toate 
celelalte încăperi, inclusiv baia, dar nu găsi nici urmă de fata ei. 
Sau de soţul ei. 

Teroarea care crescuse în ea, încă de când se trezise, 
începea să se transforme în panică, dar Caroline se împotrivi cât 
putu şi o apuca din nou pe scări. în mai puţin de o jumătate de 
minut, căutase şi prin camerele de jos, cu excepţia uneia 
singure. 

Biroul lui Tony, a cărui uşă stătea încuiată în faţa ei. 

De data asta îşi aminti care este cheia potrivită, o băga în 
broasca şi răsuci. Imediat, Caroline păşi în camera interzisă. 
Aprinse luminile şi privi în jur. Totul părea exact ca înainte. 

Nici urma de Laurie. 

Sau de Tony Fleming. 

Apoi, aşa cum stătea în prag, auzi ceva. 

Un sunet, atât de slab şi de înfundat, încât iniţial nu-i 
acorda nici cea mai mica atenţie. Totuşi, fusese suficient de tare 
ca s-o determine să intre. 

Când ajunse lângă masa de scris, îl auzi din nou: venea 
din spatele unei uşi aflată în colţul peretelui pe care se găsea şi 
şemineul. Se apropie şi ascultă din nou. 

Voci. Voci murmurând cuvinte pe care nu le înţelegea. 

Incerca uşa. încuiată. 

Incuiată, la fel ca şi uşa lui Laurie şi uşa biroului. Numai că 
yala ceda imediat când folosi aceeaşi cheie. împinse uşa, înainte 
ca îndrăzneala s-o părăsească definitiv. 

O cămara! Nimic altceva decât o cămara cu pereţi din 
cedru, a cărui aromă îi umplu nările. îi veni să strănute, dar se 
abţinu când auzi vocile din nou, mai tare ca până atunci, 
apăsându-şi nasul cu degetul atât de rău, încât o duru. Vocile 
răzbăteau din fundul cămării, aşa că îşi lipi urechea de panourile 
de lemn, chinuindu-se să transforme sunetele în cuvinte. îşi 
mişcă degetele de-a lungul panoului şi simţi ceva: un mic şanţ, 
chiar sub mâna stingă, dar suficient de larg cât să încapă un 
deget. îşi tinu răsuflarea şi trase. 

Se mişcase puţin panoul sau era doar imaginaţia ei? 


încerca din nou, de data asta sprijinindu-se cu mâna liberă 
pentru mai multă forţă. Panoul cedă uşor, apoi aluneca spre 
dreapta. 

Pentru o clipă încremeni ca o stană de piatră, nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor ce vede. 

O cameră slab luminată, nu foarte spaţioasa, dar suficient 
de mare pentru a adăposti o masa ovala. în jurul mesei, se aflau 
peste zece oameni care amuţiseră şi se holbau la ea. 

Îi recunoscu - pe toţi. Era acolo Max şi Alicia Albion, 
împreună cu lrene Delamond şi sora ei, Lavinia. Pe partea 
cealaltă a mesei, se zăreau Tildie Parnova, George Burton şi 
Helena Kensington. în momentul în care îi recunoscu, îşi dădu 
seama că aspectul lor era cumva diferit. 

Ceva se schimbase. 

Apoi înţelese: femeile cele mai în vârstă arătau mai tinere 
decât erau. Nu mai aveau ochii înfundaţi în orbite, iar petele de 
pe piele dispăruseră. 

Părul lor părea mai des şi căpătase o strălucire nouă. 

Îşi mută privirea şi-l văzu pe soţul ei stând în capul mesei. 
Avea ochii aţintiţi asupra ei, strălucind de furie, iar la gât îi pulsa 
nebuneşte o venă. Făcu un pas în lateral, dând la iveala silueta 
de pe masa. 

Fiica ei, dezbrăcată de cămaşa de noapte, cu trupul mic şi 
palid. 

Avea tuburi peste tot: în nas, în gură, în urechi. 

În unele porţiuni îi înfipseseră nişte ace care se terminau 
la capătul celalalt cu alte tuburi. 

Şi pompe - pompe pentru fiecare sondă. Conectate ca 
într-o reţea, femeile care îi erau vecine primeau viaţă. 

Femeile care îi uraseră bun venit ei şi copiilor ei în clădirea 
şi în viaţa lor. 

Care îi aduseseră mâncare şi care se comportaseră cu 
Laurie şi cu Ryan, de parcă ar fi fost propriii nepoți. 

Şi, brusc, în timp ce se uita la Melanie Shackleforth, 
întrezări adevărul. Nu era Melanie. Ci Virginia Estherbrook, 
arătând exact ca atunci când îşi făcuse debutul în Julieta cu 
aproape o jumătate de secol în urma, când jucase acelaşi rol ca 
al lui Faith Blaine cu patruzeci de ani înainte. 

Şi-atunci, Tony, încadrat de doctorul Humphries şi Max 
Albion, se îndreptă spre ea. O mică parte din ea îşi dorea să se 


întoarcă şi să fugă din faţa coşmarului, să iasă din apartament şi 
să se repeadă în mijlocul străzii. 

Dar un instinct mult mai puternic se ridică în ea în 
apărarea copilului ei şi, cu un urlet de groaza şi de furie, rosti 
numele fetei, apoi se aruncă spre bărbatul cu care se căsătorise, 
zgâriindu-i faţa cu unghiile. 

Pielea cedă, dar în loc de sânge, tot ceea ce văzu 
dedesubtul fâşiilor fu doar o came putredă şi plină de puroi, din 
care se scurgea un lichid gălbui. O duhoare de mortăciune se 
ridică dinspre rănile de pe faţa lui Tony, şi Caroline făcu, 
instinctiv, un pas înapoi. Tony nu dădea nici un semn că simte 
vreo durere. Dimpotrivă, se apropie şi mai tare de ea, hotărât. 
Caroline îl privi direct în ochi, dar nu văzu în ei nici mânie, nici 
durere, nimic. 

Doar un pustiu teribil, care, în sfârşit, îi revelă adevărul. 

Anthony Fleming, bărbatul cu care se căsătorise, nu era 
real. 

Tot ceea ce văzuse, tot ceea ce îi arătase era o minciună. 
Înfăţişarea lui, parul des, trăsăturile sculptate, pielea 
perfectă, toate astea nu erau decât o faţadă. Ar fi trebuit să ştie. 
în noaptea în care nu-l mai găsise în pat, noaptea în care fiicei 

sale îi venise mensniiaţia, zărise ceva când se culcase la loc. 
Aspectul lui căpătase ceva nesănătos. 

Dai' mai era şi altceva în afara înfăţişării, dragostea, 
afecțiunea, grija pentru ea şi copii: nimic din toate astea nu 
fusese adevărat. Brusc, tot ceea ce descoperise în biroul lui 
avea sens: Anthony Fleming nu-şi dorise niciodată altceva decât 
copiii ei. 

— Ce faci? şopti ea, deşi era aproape sigură că ştie 
răspunsul. 

— Nu înţelegi? răspunse Tony. Avem nevoie de ei. Copiii 
ne ţin în viaţă. 

Ba da, acum înţelegea totul: mâncarea, tratamentul 
special al celor mici. Fuseseră hrăniţi ca nişte miei înainte de 
sacrificare. 

Se uită spre Ftelena Kensington şi, când văzu ochii femeii 
care fusese oarbă până mai acum câteva zile, îi recunoscu. 

Ochii Rebeccăi Mayhew! 

Anthony Fleming se aplecă spre ea, degetele lui rănindu-i 
carnea şi simţi cum îi vine să vomite, când scoase un strigăt 


gutural. Se culcase cu el - făcuse dragoste cu el! lar el nu era 
real. Nici nu era viu. 

Niciunul dintre ei nu era viu. Toţi locatarii clădirii nu erau 
altceva decât nişte cadavre. 

Cadavre care rătăceau prin oraş, în căutare de copii atât 
de necesari pentru a-şi menţine timpurile în funcţiune. 

Strigătul se transformă într-un urlet de spaimă, dar 
doctorul Humphries deja îi înfipsese un ac în mână şi buzele ei 
rămaseră mute, iar picioarele începură să-i cedeze. Căzu în 
oceanul negru al inconştienţei, aducându-i uitarea, cel puţin 
pentru o vreme, a adevărului îngrozitor pe care tocmai îl 
descoperise. 

CAPITOLUL 33 

Ryan încercase să facă exact ceea ce îi spusese mama lui, 
chiar încercase. Dar, din clipa în care ea ieşise din cameră, 
începuse să se gândească la tot ce se putea întâmpla. 

La ce ar putea ea să facă. 

La ce ar putea descoperi. 

Aşa că nu rămase în pat. Se dădu jos, îşi puse halatul lui 
preferat, cel pe care i-l făcuse cadou tatăl lui, tatăl lui adevărat. 
Chiar dacă mânecile îi erau prea scurte şi îl strângeau în zona 
umerilor, lui nu-i păsa. Oricât de rău s-ar fi simţit în el, era 
oricum mai bun decât cel pe care i-l dăruise Tony, când fuseseră 
în Mustique. Se apropie de uşă şi ascultă, dar nu auzi nimic. In 
cele din urmă, întredeschise uşa cât să se poată uita pe hol şi, 
după ce se asigură că nu era nimeni acolo, îi spuse lui Chloe să 
stea acolo unde e, iar el se furişă până în capătul scărilor să se 
uite în jos, la parter. 

Pe sub uşa de la birou se zărea lumină, o lumină care îl 
atrase ca un magnet. Dar când ajunse acolo, şovăi, neştiind ce 
să facă în continuare. 

Să ciocane la uşă şi s-o strige pe mama lui? însă, la ora 
asta, ar fi trebuit să doarmă şi dacă afla că e treaz. Dacă îl 
prindea Tony... îşi lipi urechea de uşă şi asculta. Linişte. 

O linişte atât de adânca, încât se sperie şi mai tare. 
Luându-şi inima-n dinţi, puse mâna pe butonul de cristal. încet şi 
cu grijă, îngrozit că orice zgomot l-ar fi putut da de gol, îl răsuci. 

După o vreme ce i se păru o eternitate deşi nu durase 
dccil cilcva secunde, broasca cedă cu un declic atât de 
zgomotos, încât cu greu se stăpâni să nu o ia la goană pe scări. 


Dar, pentru că nu se întâmplă nimic, împinse uşa cât să îşi bage 
capul înăuntru. Nimeni. 

Deschise uşa şi mai mult şi se strecură înăuntru. Mama lui 
nu se vedea nicăieri. Dar auzi ceva, acelaşi fel de sunete care 
pătrundeau prin peretele camerei sale. Numai că acum erau mai 
puternice. Privi de jur împrejur şi descoperi uşa deschisă de la 
cămară. 

De acolo veneau oare zgomotele? 

Pomi în direcţia aceea, dar se opri când sunetele încetară 
brusc. Apoi, în timp ce încerca să hotărască ce să facă, tăcerea 
fu sfâşiată de un țipăt. 

Era un țipăt neomenesc care îl impresiona profund. 
Speriat, se răsuci, se năpusti pe uşă, urca în goana scările, 
sărind câte două trepte o dată. Ajuns pe palier, alergă în camera 
sa, închise bine uşa şi se băgă în pat, apucând-o disperat pe 
Chloe care se zbătu să scape din strânsoare. Pentm o vreme, 
ramase lipit de câine, cu inima bătându-i nebuneşte şi gâfâind 
speriat. Ţipatul încă îi mai răsuna în urechi şi, oricât de tare 
încercase să şi-l alunge din minte, acesta revenea cu putere. 
Undeva, în adâncul sufletului, ştia cine strigase. 

Mama lui. 

Mama lui scosese un urlet de groază şi oroare care 
depăşea puterea lui de imaginaţie. Dar oare ce văzuse ea? Ce ar 
fi putut descoperi ea în cămară încât s-o determine să zbiere în 
halul ăla? 

Însa lucrul care îl speriase cel mai mult pe Ryan fusese 
forţa incredibilă care pusese capăt urletului. 

Acum, Ryan asculta liniştea. O linişte care cuprinsese 
întregul apartament şi care era mai rea decât orice zgomot şi 
mai urâtă decât tăcerea ce urmase după momentul teribil în 
care mama lui îi poruncise să rămână unde e, apoi îl lăsase 
singur. 

Şi mai îngrozitor decât liniştea era sentimentul oribil care 
se insinua în adâncul sufletului său şi care îi spunea că mama lui 
nu mai e. Lacrimile usturătoare îi ardeau ochii şi încercă să-şi 
înăbuşe hohotele, dar, în cele din urma, durerea se dovedi mai 
puternica şi izbucni într-un plâns amar. 

— Mama, te rog să nu pleci! Te rog sa nu mă laşi singur! 
Cuvintele şoptite se înecară într-un suspin. Când Chloe se apuca 
să-i lingă lacrimile de pe obraji şi un al doilea hohot de plâns i se 


ridica în gât, auzi o voce care venea de undeva din adâncurile 
memoriei sale: „Plânsul nu ajuta la nimic, fiule. Trebuie doar să 
te prefaci că nu suferi, apoi te ridici şi continui jocul.” încă îşi 
mai amintea ziua în care tatăl său îl urmărise jucând baseball şi 
momentul când rostise aceste vorbe. Ryan se împiedicase în 
timp ce alerga spre terenul echipei sale, apoi căzuse cu faţa în 
jos pe pământul tare din parc, julindu-se pe un obraz şi lovindu- 
se rău la nas. Il duruse atât de tare, încât, pentru o clipă, 
crezuse că nu o să reziste, dar, chiar atunci, veni tatăl său, îl 
săltă în picioare, ştergându-i sângele cu o batistă şi vorbindu-i 
foarte încet, astfel încât sa nu-l audă nimeni. II ascultase în ziua 
aceea şi se oprise din plâns, ignorând durerea de la nas şi 
usturimile obrazului rănit, apoi, se întorsese să joace mai 
departe. 

După aceea, reuşise trei lovituri de excepţie. 

Acum, se hotări să dea din nou ascultare tatălui său, aşa 
că îşi înghiţi lacrimile şi îşi trecu picioarele peste marginea 
patului. 

Vocile se auzeau din nou, numai că acum erau diferite de 
cele care pătrundeau prin interiorul zidului. Se apropie de uşă, o 
întredeschise uşor şi ciuli urechile. 

Se vorbea tare. 

Singurul glas pe care îl recunoscu, deşi nu reuşi să 
surprindă ce anumea spunea, era al lui Tony. leşi pe hol şi 
merse în vârful picioarelor până în capul scărilor. 

— Nu-ţi face griji, zicea Tony. O să fie bine. Totul o să fie 
bine. Urmă o altă voce, a unei femei, dar nu reuşi să-i 
desluşească vorbele. Apoi, din nou, glasul lui Tony, mai tare de 
data asta, ca şi cum s-ar fi înfuriat: 

— Nu m-am descurcat eu întotdeauna'? Du-te acasă şi nu- 
ţi mai face atâtea griji şi lasă-mă pe mine să mă ocup de chestia 
asta. 

Uşa de la intrare se trânti, după care zări umbra lui Tony, 
proiectându-se peste balustrada. Se răsuci pe loc şi se strecură 
repede în camera sa, închizând cu grijă uşa, apoi se repezi în 
pat, aproape uitând să-şi dea jos halatul înainte să se 
învelească. Când la uşa camerei se auzi un ciocănit fin, se 
întoarse cu spatele la fereastră pentru ca nici o raza de lumină 
de pe stradă să nu-i cadă direct pe faţă. 


încercă să respire încet şi uniform, aşa cum fac oamenii 
când dorm. 

Auzi un declic fin şi uşa se deschise, apoi zări printre gene 
o strălucire slaba de la becul care lumina holul. 

O simţi pe Chloe cum se încordează, după care cățelul 
scoase un mârâil ameninţător. 

Aproape că nu realiză când se apropiase Tony de pat. 

— Ryan? 

Vocea lui Tony era blândă, ceea ce îi sugera lui Ryan că 
tatăl său vitreg nu era foarte sigur dacă el doarme sau nu. Ceea 
ce însemna că nici nu-l văzuse sus pe scări şi nici nu-l auzise 
alergând înapoi în camera sa. 

— Dormi? întreba Tony puţin mai tare. 

Ryan se întinse, căscă şi mormăi printre dinţi: 

— Îmhâât, dar nu se simţi în stare să se rostogolească şi 
să se uite în sus spre tatăl său vitreg. 

Tony se apleca deasupra lui şi nările băiatului se umplură 
cu o duhoare care aproape că-l făcu să vomite. Chloe începu să 
latre, dar sunetul fu întrerupt brusc şi Ryan simţi cum câinele 
este ridicat de pe pat. Se văzu nevoit să se abţină cât putu de 
tare să nu se întindă după animalul său preferat, să îl smulgă 
din braţele tatălui său vitreg, dar teama de a nu trăda ce văzuse 
şi auzise puţin mai devreme se dovedi mai puternică. 

— Atunci vorbim dimineaţă, spuse Tony şi mirosul lui oribil 
- de carne stricată - îl izbi din plin. 

— Îmhâât, mormăi Ryan din nou, apoi se cuibări mai bine, 
tră-gându-şi pătura peste cap. 

Aştepta, de-abia respirând. 

Într-un târziu, duhoarea de mortăciune se mai risipi şi 
camera se afunda în ăntuneric după ce se închise uşa. 

Noaptea şi teroarea din urletul mamei sale îl învăluiră 
strâns. 

Nu se mai simţise niciodată atât de singur şi atât de 
înspăimântat. Totuşi, ori de câte ori îi venea să plângă, îşi 
repeta în minte vorbele tatălui său. 

— Continua jocul... 

Insă despre ce joc era vorba? 

CAPITOLUL 34 

Greutatea somnului era o povară ce o apăsa atât de tare 
pe Caroline, încât nu numai că-i zdrobea mintea, dar şi trupul. 


Până şi efortul de a respira părea epuizant şi inima abia dacă-i 
mai zvâcnea, cu perioade atât de mari între bătăi, încât 
ajunsese să creadă că următoarea nu va mai veni. 

Mintea îi funcţiona la fel de lent ca şi corpul; creierul 
găsea cu greu cuvinte pentru a descrie lucrurile abstracte care-i 
treceau prin cap. lar atunci când se formau, erau simple bucăţi 
de frază incoerente. 

Moartă. 

Vecini... 

Tony... 

Moarte... 

Laurie... 

Drenare... pompare... absorbire... hrănire. „Trezeşte-te.” 

Puterea celor două cuvinte o ajuta să se concentreze puţin 
şi, pentru o fracțiune de secundă, spiritul ei se eliberă de sub 
greutatea zdrobitoare. Treptat, mintea ei începu să proceseze 
comenzile simple. 

Deschise ochii. „Nu sunt în patul meu. Şi nici în camera 
mea.” închise ochii din nou, încercând să filtreze informaţiile pe 
care ochii ei le transmiseseră creiemlui. în vălmăşagul de 
gânduri, prinse contur imaginea unui dormitor micuţ, pe care ea 
şi Brad îl împărțeau în apartamentul lor de pe 76th Street. 

Dar aşa ceva nu era în regulă, undeva din subconştient se 
ridica amintirea unui alt dormitor, o încăpere mare cu un 
candelabru de cristal... Brusc, amintirea deveni cât se poate de 
vie. Era dormitorul lui Tony... al noului ei soţ. Brad... 

O senzaţie dureroasă de singurătate o copleşi şi suferinţa 
din inimă îi aduse lacrimi în ochi. Unde era Brad? Pe el îl iubea. 
Şi-atunci de ce se căsătorise cu Tony? 

Cine era Tony? 

Moartă. 

„Trezeşte-te.” 

Moartă... 

Laurie! 

„Trezeşte-te.” încă o dată încercă să acţioneze coerent, 
să-şi forţeze corpul să răspundă poruncilor date de creier. 
Deschise ochii şi privi pereţii din jurul ei. Erau acoperiţi cu tapet 
- de un verde-deschis, cu un model prin ei. Bambus? 

Nu era sigură. 

Dar unde se afla? 


"3 


Un hotel? De ce să fie într-un hotel? De ce nu era acasă? 
Se strădui să se salte puţin. 

Obosi imediat şi căzu la loc. Era ca şi cum povara o apăsa 
şi mai tare, ţintuind-o de pat. Inspiră din nou adânc, de data 
asta trăgând aer în piept cât putu ea de tare, pentru a-şi 
recapătă forţele odată cu oxigenul ce îi umplea plămânii. Efortul 
aproape că o epuiza fizic, iar durerea din piept, de parcă ar fi 
fost înfăşurată în chingi, se înteţi. Ciifiind, încercă să-şi 
controleze respiraţia, apoi îşi întoarse capul să vadă ceasul de 
pe noptieră. 

Nici un ceas. Nici o noptieră... „Nu este patul meu... nici 
camera mea... unde sunt?” încercă să se sprijine în iniini pentru 
a se ridica. 

Nu reuşi nici acum. Braţele ei, care îi atârnau pe lângă 
corp, erau ţepene. 

Paralizase! Cuvântul îi sfâşie creierul şi un val de panică, o 
teamă cum nu mai trăise vreodată, o cuprinse, alungându-i 
orice alt lucru din minte, amenințând să-i distrugă nu numai 
curajul, dar şi sănătatea mintală. 

— Nuuuu! 

Cuvântul îi ieşi din gât cu un urlet prelung, dar reuşi astfel 
să-şi învingă panica şi mintea ei începu să funcţioneze iarăşi. 
Gândurile înceţoşate se limpeziră, iar fragmentele de amintiri se 
transformará în imagini familiare. Dar ceea ce îşi amintea ea 
trebuia să fie un coşmar, n-avea cum să fie adevărat! 

Se deschise o uşă şi, o clipa mai târziu, chipul unei femei, 
încadrat de o bonetă demodată de asistentă, ca în copilăria ei, 
se aplecă peste ea. Ochii femeii erau căprui şi umezi, iar buzele 
erau ţuguiate a compasiune. Caroline simţi degetele femeii pe 
încheietura mâinii şi o urmări cum îşi priveşte ceasul, în timp ce- 
i lua pulsul. Asistenta dădu din cap satisfăcuta, după care îi lăsă 
mina. 

— Cum vă simţiţi? Mai bine? 

Caroline căută un răspuns potrivit, dar nu găsi. Ce 
însemna „mai bine”? Mai bine decât ce? Era bolnava? Nu-şi 
amintea să fi fost bolnavă, ci doar că avusese un coşmar 
îngrozitor în care apăreau Laurie, vecinii şi Tony... 

— Ce... cce?... se auzi ea bălmăjind. U... unde... 


Dar nu asta intenţionase sa zică. Voia să afle ce se 
petrecuse şi unde se afla, numai că vorbele ce-i ieşiseră pe gura 
erau complet diferite de cele din cap. 

Asistenta însă păru să înţeleagă. 

— Sunteţi la spital, spuse ea. Aţi avut... Ezită o clipă, apoi 
zâmbi înţelegător. 

— Sunteţi doar epuizată, dragă doamnă. în câteva zile o 
să vă refaceţi. o să vedeţi. 

„Un spital'? Ce fel de spital?” 

— Nu... nnu ppot... începu Caroline, încercând să se ridice, 
dar fără să reuşească. 

Asistenta îi puse o mână pe umăr. 

— E în regulă. Aţi fost puţin agitată de-a lungul nopţii şi 
doar nu vreţi să cădeţi din pat, nu? 

Agitata? Sa cadă din pat? Despre ce naiba vorbea 
asistenta asta? Dar imediat găsi şi răspunsul. Era legată! 

Era legată de pat, exact ca pacienţii dintr-un azil de 
nebuni! 

Dar asta era o greşeală, ea nu era nebună! Nici măcar nu 
era bolnava! Avusese doar un coşmar îngrozitor. II văzuse pe 
Tony şi ceea ce el şi vecinii îi făceau lui Laurie şi... 

O imagine îi explodă în minte, o imagine în care Tony se 
apropia de ea, încadrat de-o parte şi de alta de doctorul 
Humphries şi de Max Albion. lar ea îl atacase, îl zgâriase pe faţă. 
Pielea lui se sfâşiase şi dedesubtul ei văzuse. 

Amintirea izului puturos îi umplu brusc nările, când rănile 
purulente din carnea lui Tony îi trecură din nou prin faţa ochilor. 
li veni să verse şi gura i se umplu cu un lichid amar ca fierea. 

— Nici o problemă, draga mea, spuse asistenta, în timp ce 
Caroline nemaisuportând spasmele stomacului, începu să 
vomite. De la medicamente ţi se trage... aşa se întâmplă uneori. 
Dar, într-o zi sau două, o să te înzdrăveneşti, ai să vezi. 

Caroline icni pentru a doua oara şi ochii i se umplură de 
lacrimi, în gât i se puse un nod de frică, frustrare şi confuzie. 
Asistenta se apucă să curețe voma cu o cârpă umedă, apoi 
schimbă faţa de pernă şi i-o aşeză lui Caroline sub cap. 

După ce ieşi din salon şi Caroline rămase singură în 
camera cu tapetul ei verzui şi cu modelele de bambus, mirosul 
acru al propriei vome îi chinui nasul şi greaţa din stomac îi 
reveni. 


Dar nu din cauza medicamentelor vomitase ea. 

Ci din cauza amintirilor. 

Din cauza a ceea ce văzuse noaptea trecută. 

Amintiri care nu aparţineau coşmarului. 

Totul, secunda de secundă, se întâmplase în realitate. 

lar acum o închiseseră şi habar n-avea unde era sau cum 
putea ieşi de aici. 

lar Tony Fleming rămăsese cu copiii ei. 

Trebuia să fuga, să-şi recupereze copiii, să-i salveze! 
Furioasa, Caroline se zvârcoli, încercând să se dezlege, dar în 
zadar. 

Era legată bine şi nu se putea salva, nici pe ea, nici pe 
Laurie sau pe Ryan. 

Nici teama, nici hotărârea nu fuseseră suficient de 
puternice pentru a-l ţine treaz pe Ryan de-a lungul orelor 
nesfârşite ale nopţii, şi, când se trezi, înţelese imediat ca 
dormise mai mult decât trebuie. Se dădu jos din pat şi gândurile 
i se limpeziră, lăsând loc terorii să-i cuprindă sufletul din nou. 
începu să tremure când îşi aminti ce auzise în biroul tatălui său 
vitreg şi îl trecu un fior pe şira spinării, când urletul mamei lui îi 
răsună în urechi din nou. Ochii i se umplură de lacrimi şi 
aproape că fu pe punctul de a se băga din nou în pat, la 
adăpostul aştemuturilor, dar vocea lui Brad îi reveni în minte ca 
o salvare: „Plânsul nu ajuta... ridică-te... continuă jocul”. 

Îmbărbătat, Ryan se îmbrăca şi se apropie de uşa 
dormitorului. în timp ce privea fix butonul rotund de cristal, 
întrebări fără răspuns îl înconjurară din toate părţile. De ce 
ţipase mama lui? Şi de ce nu-l trezise de dimineaţa? Chiar dacă 
nu se ducea la şcoala, ea nu-l lăsa niciodată să doarmă aşa de 
mult. Dar daca mama lui nu mai era acolo? Dacă Tony îi 
încuiase camera peste noapte, iar el nu putea ieşi afară? Dacă.? 

Nemaisuportând atâta nesiguranţă, întinse mâna şi răsuci 
butonul. 

Nu era încuiat. 

Deschise uşa şi păsi pe hol. 

Tăcere. 

Merse pină la capătul scărilor, mişcându-se atât de uşor, 
că aproape nu scoase nici un sunet. Se opri să asculte, dar nu 
auzi nimic cu excepţia ticăitului ceasului de pe holul de jos, 
anunțând grav fiecare secundă care trecea. Ryan începu să 


coboare şi la ultima treaptă se opri din nou, dar pendula părea 
să bată atât de tare, încât acoperea orice zgomot, imediat ce 
adulmecă miros de şuncă prăjită, temerile i se mai potoliră. 
Totul era bine! Mama lui prepara micul dejun şi peste un minut 
va sta la masa din bucătărie, sorbindu-şi sucul de portocale şi 
lucrurile vor intra în normal. 

— Ma... dădu el să strige, dar glasul i se stinse înainte de 
a termina cuvântul. 

Nu mama lui prăjea şunca. 

Ci Tony. 

— Unde-i mama? întrebă el, pe un ton grav şi uitându-se 
furios spre tatăl său vitreg. 

Anthony Fleming îşi ridica privirea de la tigaie. Ryan făcu 
tot posibilul să nu-i ocolească privirea, dar, când se uită în ochii 
bărbatului, îl cuprinse o senzaţie ciudata. Nu era ca atunci când 
se întrecea cu tatăl sau sau cu vreunul dintre prietenii sai care 
rezista mai mult sa privească fără să clipească. Atunci ştia 
foarte bine că e vorba de un joc şi. dincolo de seriozitatea 
privirii, se ascundea un hohot de râs vesel ce stătea sa 
izbucnească în orice clipa. 

De data asta nu văzu decât un mare gol şi nu-i veni în cap 
decât un singur cuvânt care sa descrie cel mai bine aceea 
privire. 

„Moartă.” 

Era privirea unui câine pe care el şi Jeff Wheeler îl găsiseră 
în parc vara trecută - câinele încercase să traverseze 79lh 
Street şi un taxi îl izbise din plin. Câinele schelălăise de durere, 
dar maşina nu se oprise. Animalul rămase întins pe asfalt, fiind 
călcat de alte două automobile, înainte ca el şi Jeff să-l poată 
târî de pe şosea şi să-l aşeze pe iarba. Dar era deja prea târziu, 
câinele nu mai respira şi din gură îi curgea sânge. 

„Isuse, e mort?” şoptise Jeff, în timp ce priveau fix 
animalul. 

Avea ochii larg deschişi, dar privirea din ei îi confirma lui 
Ryan bănuiala, aşa că încuviinţa uşor din cap. 

Acum regăsea aceeaşi privire în ochii tatălui sau. Goi şi 
inexpresivi, de parcă nici nu l-ar fi văzut pe Ryan. Băiatul se 
sperie atât de tare, încât se întoarse cu spatele şi se aşeza pe 
scaun. Se întinse să ia paharul cu suc care stătea în acelaşi loc 
unde îl punea mama lui. Sorbi puţin lichid, apoi se răzgândi, 


pentru că nu era foarte convins că poate să-l înghită. Când 
vorbi, din glas îi pierise orice mânie: 

— Unde este mama? întreba el din nou. Şi unde sunt 
Chloe cu Laurie? Anthony Fleming îi aranja o farfurie cu ouă şi 
şunca în faţa, apoi se aşeza pe partea cealaltă a mesei. 

— Laurie a plecat la şcoala, spuse el. 

Se apleca peste masa ca şi cum ar fi vrut să-l ia de mână, 
dar Ryan se feri. 

— Mi-e teama însa ca mama ta s-a îmbolnăvit azi-noapte. 

„Mincinosule!” 

Cuvântul îi apăru atât de iute în minte, încât cu greu se 
abţinu să nu-l rostească. 

„... continuă jocul...”, îi şopti în gând vocea tatălui său. îşi 
ridică privirea, forţându-se să se uite în ochii lui Tony. 

— Dar... dar o să se facă bine, nu-i aşa? întrebă el, 
dorindu-şi din toată inima ca Tony să nu se prindă cât de fals e 
tonul lui. 

Bărbatul dădu din cap că da. 

— A trebuit sa se ducă la spital. 

Ryan continua să-l privească fix pe Fleming, căutând 
adevărul, dar nu văzu nimic, doar o goliciune ciudată. Şi mai era 
ceva: tenul tatălui său, pe obraji avea nişte zgârieturi. Pe care 
ieri nu le avea. 

— Pot să mă duc s-o văd? întrebă el, cu o voce 
tremurândă. 

— Astăzi nu, rosti Tony puţin prea repede. Poate mâine. 

— Dar ce s-a întâmplat cu ea? întrebă Ryan. Am crezut că 
e doar răcită. 

Anthony se încruntă. 

— Gripa poate fi periculoasă, spuse el. 

Apoi îşi înclină capul spre farfuria cu mâncare neatinsă din 
faţa lui Ryan. 

— Mănâncă-ţi micul dejun. 

— Nu mi-e foame, se împotrivi Ryan. 

Apoi repeta întrebarea la care nu răspunsese tatăl lui: 

— Unde e Chloe? A fost cu mine azi-noapte, dar dimineaţă 
nu mai era în cameră. 

Tony îi aruncă o privire goală. 

— Am scos-o eu dimineaţă, spuse el. A fugit. Ryan îşi 
încleşta maxilarul. 


— N-ar face asta. 

Tatăl lui vitreg păru că nici nu l-a băgat în seamă. 

— Tu pune mâna şi termină-ţi mâncarea. 

— Dar nu sunt obligat să mănânc, se răţoi Ryan. în plus, 
eu de unde ştiu că nu e... 

Se opri exact înainte să-i scape cuvântul „otrăvită”, dar 
era prea târziu; se vedea din felul în care Tony îl privea, ca tatăl 
lui ştia ce avea de gând să spună. 

Anthony Fleming se aplecă şi-l apuca strâns de umăr cu 
degetele. 

— De ce crezi că aş vrea să te otrăvesc eu pe tine, Ryan? 
întreba el încet, dar” atât de ameninţător, încât băiatul se trase 
înapoi. 

Strânsoarea bărbatului era însă puternica şi degetele lui îi 
răneau carnea. 

— Dar eu... eu n-am spus asta, zise Ryan, bâlbâindu-se cu 
adevărat. 

— Dar ai gândit, insistă Tony. De ce? 

Acum ochii lui îl sfredeleau şi Ryan avea senzaţia că tatăl 
său vitreg putea să-i citească gândurile. 

— Domieai cu adevărat când am venit la tine în cameră 
azi-noapte, Ryan? 

Ryan scutura iute din cap şi de data asta cuvintele îi ieşiră 
de pe buze înainte de a le mai controla. 

— N-am văzut nimic! Pe cuvânt de onoare! 

— Minti, zise Anthony Fleming, pe un ton rece şi 
inexpresiv la fel ca şi privirea lui. Şi nu-mi place asta. 

— Ba nu! se văicări Ryan, dar până şi el îşi dădea seama 
cât de prost se preface. 

Fleming îl smuci pe Ryan şi-l scoase afară din bucătărie, 
apoi îl împinse pe hol, pe scări şi într-un final îl îmbrânci în 
camera lui. 

— Pentru o vreme o să rămâi aici, spuse el. De fapt, cred 
că o să stai aici până când o să înveţi să-mi spui adevărul. Mă 
întorc la prinz. Dacă vei fi pregătit să discuţi cu mine, atunci vei 
avea voie să mănânci. Daca nu... 

Îşi lasă fraza neterminata, trase uşa după el, scotoci în 
buzunar după o cheie, o învârti de două ori în broasca, apoi 
apăsa clanţa. Mulţumit că era încuiată, Anthony Fleming băgă 
cheia la loc în buzunarul de la pantaloni. 


Ryan aşteptă până când zgomotul făcut de paşii tatălui 
său vitreg dispăru, apoi se apropie de uşă şi o verifică, chiar 
daca ştia că e zăvorită. Se duse la fereastră, ridică ivărul şi o 
deschise. Scoase capul pe geam şi se uita în jos pe trotuar. 
Ameţeala ce îl cuprinse doar privind de-a lungul celor şase etaje 
îl convinse că nu va reuşi niciodată să se deplaseze pe pervazul 
îngust. Trebuia însă să găsească o cale de evadare, neapărat! 

Merse până la dulapul mare, încastrat în perete, şi îi 
cercetă tavanul, dar nu zări nimic, aceleaşi plăci de cedru care 
acopereau şi pereţii. Tocmai era pe punctul de a abandona 
dulapul, când îşi aminti că noaptea trecută, în biroul tatălui său 
vitreg, văzuse uşa de la cămară deschisă. 

Şi auzise vocile care păreau să vină chiar din interiorul ei. 

Dacă nu cumva răzbăteau dintr-o altă cameră situată în 
spatele cămării? 

Se apropie din nou de dulap. în stânga, se ridica un şir de 
sertare, în timp ce în dreapta stăteau mai multe rafturi puse 
unele peste altele, în fundul dulapului nu era nimic, cu excepţia 
panourilor de cedru. Dar, când ciocăni în ele sună a gol, ca şi 
cum în spatele lor s-ar afla un spaţiu şi nu betonul dur al 
peretelui. 

Pipăi centimetru cu centimetru, încercând să descopere o 
încuietoare secretă, dar în zadar. 

Apoi se apucă să tragă în afară toate sertarele, verificând 
şi în capătul lor. Tot nimic. 

În cele din urmă, scotoci şi după rafturi, dar degeaba. 
Debusolat, se caţără pe ele, folosindu-le pe post de scară, până 
când ajunse la tavan. 

Împinse. La început, nu se întâmplă nimic, dar când 
împinse mai tare, simţi că începe ceva să cedeze. Se întinse cât 
era de lung pe raftul cel mai de sus, ca să aibă mai multă forţa, 
după care mai încercă o dată. Se auzi un scârţâit uşor şi cuiele 
în care era prins panoul cedară unul câte unul. Rugându-se ca 
zgomotul să nu se intensifice, Ryan împinse cu toată puterea şi 
o parte a panoului se ridică. 

Panoul era de fapt un chepeng! Un chepeng complet 
invizibil, atâta timp cât stătea închis şi care fusese prins în cuie. 

Oare de când era aşa? 


Şi cine în afară de Ryan mai ştia de existenţa lui? Dar cel 
mai important lucru era unde ducea şi în ce scop fusese 
construit? 

Frank Oberholzer, însoţit de Maria Hernandez, pe care 
fusese nevoit s-o brasca după el la insistenţele şefului său, 
privea uluit spre blocul Rockwell, aşteptând o diminuare a 
traficului ca să poată traversa. Nu-i plăcea nimic din ceea ce 
vedea - nici arhitectura clădirii, pe care o considera prea 
încărcata, nici holul ei de la intrare prost luminat şi nici liftul pe 
care-l considera o capcană a morţii. 

Ca să nu mai vorbim de portar, care stătea ghemuit lingă 
tejgheaua gheretei lui ca un balaur păzind porţile iadului. 

De ce ar vrea cineva să trăiască într-o clădire ca asta? Şi 
cum naiba ajunsese Caroline Evans Fleming sa locuiască aici? 

Desigur, putea fi doar o simplă coincidenţă, însă 
Oberholzer învățase cu mult timp în urmă că în cazul unei crime, 
coincidenţele apăreau rareori. Evident că o astfel de părere nu 
se aplica şi dacă ar fi crezut cineva că tot ce i se întâmplase lui 
Brad Evans, aflat într-un loc nepotrivit la o oră nepotrivită, era 
doar o întâmplare. Chiar şi Oberholzer crezuse, până în 
dimineaţa asta, într-o astfel de ipoteză. Dar, după ce răsfoise 
din nou dosarul lui Brad Evans în numai câteva minute pentru că 
nu conţinea decât câteva mărturii ce nu duceau nicăieri, opinia 
lui se schimbă. Dar nu mărturiile îl interesau pe el. Ci doar un 
gând enervant care-l ţinuse treaz până la miezul nopţii, un lucru 
ce i se întâmpla de obicei numai din cauza arsurilor de stomac: 
şi anume, felul în care murise Brad Evans. Când ajunsese la 
birou dimineaţa verificase din nou raportul medicului legist cu 
privire la decesul primului soţ al lui Caroline Evans. 

Gâtul rupt. Asasinul îl atacase din spate, îl prinsese pe 
după gât cu mâna stingă, iar cu mâna dreaptă i-l frânsese dintr- 
o singura mişcare. 

Sau cel puţin aşa susţinea medicul legist, iar ipoteza 
aceasta semăna izbitor de mult cu aceea făcută în cazul Andreei 
Costanza. 

Care era o bună prietenă a lui Caroline Evans Fleming. 

Şi care locuia acum în Rockwell, clădirea în care stătea 
ultima persoană care o văzuse pe Costanza în viaţă. Toate 
astea, dublate de faptul că nici el, nici Hernandez nu reuşiseră 
să dea de urma vreunui iubit, îl determinau pe Oberholzer să 


mai discute cu doctorul Theodore Humphries şi cu ceilalţi 
locatari. 

Privind construcţia ce se ridica lugubru pe partea cealaltă 
a străzii, Oberholzer simţi din nou familiarele arsuri de stomac, 
adevărul era că nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii 
care trăiau în astfel de clădiri; ei se comportau întotdeauna ca şi 
cum adresa lor le conferea un soi de imunitate, care le permitea 
să dispreţuiască persoanele din categorii sociale inferioare, cum 
erau poliţiştii sau detectivii. Caroline Evans, pe de altă parte, nu 
era deloc aşa. întotdeauna fusese mai mult decât amabilă, 
petrecându-şi ore întregi, povestindu-i despre soţul ei 
nenumărate lucruri care nu aveau nici o legătură cu ancheta. 
Dar pe el nu-l deranjase, era evident că atunci femeia simţea 
nevoia să vorbească, iar el ştia că e un bun ascultător. Un 
ascultător şi un observator bun. La urma urmei, aşa trebuia să 
fie un detectiv: să privească şi să asculte până când înţelegea 
ce se întâmplă. lar în dimineaţa aceasta avea de gând s-o 
asculte şi s-o urmărească pe Caroline Evans cu mare atenţie, 
pentru că, din punctul lui de vedere, ea era elementul comun al 
celor două crime. 

Nu-i mai rămânea decât să pună piesele puzzle-ului la un 
loc şi gata. 

Se uită la ceas, două minute înainte de nouă, ceea ce 
însemna că cei doi copii ai lui Caroline Fleming, Laurie şi Ryan, 
care îşi aducea aminte foarte bine, plecaseră deja spre şcoală, 
iar soţul ei era deja ia birou, în cazul în care acesta chiar avea 
un serviciu. 

— Ai mai fost în locul ăsta? o întrebă el pe Hernandez, 
traversând strada şi ignorând că semaforul arăta în continuare 
culoarea roşie pentru pietoni. 

— Ca să fiu sinceră, da, răspunse Hernandez. 

Pentru că nu mai adăugă nimic, Oberholzer îi aruncă o 
privire acră. 

— Şi-ai de gând să-mi povesteşti şi mie cu ce ocazie? 

— Nimic special. O vreme, mama mea a făcut curăţenie 
pentru Virginia Estherbrook, când eram eu mică. M-a luat cu ea 
aici de câteva ori. 

— Şi? insistă Oberholzer. Ce părere ţi-ai făcut'? 

— Mă treceau toţi fiorii, replică Hernandez. 


Ajunseră la uşa de la intrare şi, pe neaşteptate, Măria 
Hernandez începu să chicotească. 

— Odată, un copil de la şcoală mi-a zis că portarul e un 
trol. Oberholzer trase de una din uşile grele de stejar şi o lasă pe 
colega lui să intre, urmând-o şi el îndeaproape. După ce trecură 
şi de uşile interioare, Rodney îşi ridica privirea din ziarul întins 
pe masa din ghereta sa. 

— Cu regret vă anunţ că doctorul Humphries nu este, 
momentan, acasă. 

— N-am venit pentru Humphries, replică Oberholzer. în ce 
apartament locuieşte familia Fleming? 

— Mi-e teamă că n-am voie să divulg..., începu portarul, 
dar Oberholzer îşi deschisese deja portofelul pentru a-i arăta 
insigna de detectiv. 

— Nu-ţi cer sa divulgi nimic, i-o reteza el. Răspunde la 
întrebare. Rodney păru că, iniţial, are de gând sa se certe în 
continuare, dar se răzgândi. 

— La 5-A, spuse el. Etajul cinci, apartamentul cu vederea 
spre parc. 

— Mulţumesc, rosti Oberholzer cu o politeţe exagerată. 

Apoi, în timp ce se îndrepta spre lift împreună cu 
Hernandez, detectivul vorbi din nou, fără măcar să se întoarcă 
cu faţa spre portar: 

— Şi să nu îndrăzneşti să le dai telefon. 

Rodney aşteptă până când liftul şi cei doi detectivi 
dispărură din raza lui vizuala, după care ridică receptorul şi 
formă numărul lui Anthony Fleming. 

Liftul se opri cu o zdruncinătură puternică şi Oberholzer 
trase de uşă. Se bloca puţin, dar bărbatul o împinse cu umărul. 

— Credeai c-au instalat vreun lift nou, nu-i aşa? mormăi el. 

— In clădirea asta nu există nimic nou, replică Hernandez. 
Totul arata exact ca atunci când eram copil. Până şi portarul 
pare acelaşi. 

Se cutremură uşor. 

— Avea o privire ciudată în ochi. 

— Doar e portar, răspunse Oberholzer. Cu toţii au astfel de 
priviri, e în natura meseriei lor. 

Apăsă pe soneria de lângă uşa apartamentului 5-A şi, 
pentru ca nu primi răspuns, mai sună o data. Tocmai se 
pregătea să apese pe buton a treia oară, când uşa se deschise 


şi se trezi în faţa unui bărbat înalt, cu părul negru, ce avea în jur 
de patruzeci şi cinci de ani. Oberholzer intui imediat că privirea 
bărbatului nu este una ostilă, dar niciuna foarte primitoare, 
însemna că portarul nu-l ascultase. Arsura clin stomac se 
intensifica. 

— Domnul Fleming? întreba el. 

Când bărbatul încuviinţa din cap, Oberholzer îi arătă 
legitimaţia şi se prezentă. 

— Am venit s-o văd pe soţia dumneavoastră, de fapt. 
Anthony Fleming deschise uşa şi mai larg. 

— Cred ca ar fi mai bine să intraţi, spuse el, neutralitatea 
din expresia şi vocea lui transformându-se în grijă. Putem să 
discutam în biroul meu. 

Îi conduse pe Oberholzer şi pe Hemandez în camera cu 
lambriuri de lemn şi detectivul înregistra în memorie întregul 
mobilier, dintr-o singura privire. Dacă l-ar fi pus cineva s-o 
descrie peste o săptămână, ar fi putui să redea în amănunt tot 
inventarul, dar şi aşezarea lui în încăpere. Anthony Fleming se 
apropie de masa de scris şi se aşeză pe marginea ei, când cei 
doi nu acceptară invitaţia de a lua loc. Oberholzer îşi îndreptă 
atenţia spre el. 

— Presupun că este vorba despre Andrea Costanza, spuse 
Fleming, sprijinindu-se cu mâinile de masă, de-o parte şi de alta 
a şoldurilor. 

— Soţia dumneavoastră era prietenă cu ea, răspunse 
Oberholzer. Stăm de vorbă cu toţi cei care au cunoscut-o. 
Doamna Heming e acasă? 

Fleming dădu din cap că nu. 

— Mi-e teamă că soţia mea a primit o lovitură mai grea 
decât putea ea suporta. Andrea a fost cea mai bună prietenă a 
ei şi după. Şovăi, după care continuă: Fostul soţ al lui Caroline a 
fost ucis în Central Park, cam acum un an de zile. lar acum, 
prietena ei cea mai bună să fie omorâtă... Se opri, inspiră adânc 
şi adaugă: Am fost nevoit s-o duc la spital azi-noapte. De când a 
văzut cum i-au luat cadavml Andreei, a rămas foarte marcata. 
Vise urâte şi. e greu de descris. Paranoia, presupun. leri a venit 
de la serviciu mai devreme şi când am ajuns acasă era aproape 
isterică. încerca să mă convingă că nu ştiu ce oameni o 
urmăresc... chestii de genul ăsta. Când am văzut că nu pot s-o 
calmez... 


Îşi întinse mâinile neajutorat, oftă şi clatină din cap. 

— Sper să-i dea drumul peste câteva zile. 

— Unde e? întrebă Oberbolzer, pregătindu-şi pixul să 
noteze în bloc-notesul lui. 

Institutul Biddle, răspunse Fleming. E ceva mai sus pe 
82nd Street. 

— Cât de bine o cunoşteaţi pe Costanza? întrebă Măria 
Hernandez. 

— Meri deloc, zise Fleming. Am luat cina cu ea o singură 
dată, apoi a fost la nuntă. Ea şi soţia mea erau prietene încă de 
la colegiu şi erau aproape de nedespărţit. Celelalte două 
prietene din grupul lor erau Beverly Amondson şi Rochelle 
Newman. 

Oberbolzer aprobă. 

— Aţi putea să-mi spuneţi unde eraţi amândoi vinerea 
trecută, seara? 

— Vinerea trecută... începu Fleming, dar imediat îşi dădu 
seama încotro ţintea detectivul. Ah, noaptea în care a fost 
omorâtă Andrea... Păi, cea mai mare parte a serii am petrecut-o 
acasă. Am luat cina cu copiii, după care eu am plecat la o 
şedinţă a consiliului de administraţie. 

— Şedinţă? Noaptea? 

— Consiliul de administraţie al blocului, explica Fleming. 
Ne întâl-nim o dată pe lună, de obicei ca să ne certăm pe 
aspectele financiare. 

— Şi cine altcineva a mai fost la şedinţa? înuebă 
Oberholzer. Fleming îşi arcui sprâncenele, după care începu să 
şi le netezească uşor cu degetele. 

— Păi, să vedem. Am fost eu, desigur, George Burton şi 
Irene Delamond. Şi led Humphries. 

— Doar patru? întrebă Măria Hernandez. 

— Aveţi idee cât e de greu să faci patru oameni sa cadă 
de acord asupra unei probleme? 

— Şi şedinţa a durat?... zise Oberholzer, lăsând întrebarea 
deschisă. 

— Aproximativ o oră şi jumătate. în orice caz, pe la 
unsprezece eram deja acasă. Acum, dacă nu mai aveţi şi alte 
întrebări, o să vă rog să-mi permiteţi să mă duc până sus să-l 
verific pe fiul meu, se pare că a luat şi el un fel de virus. 


— Bine, zise Oberholzer, închizându-şi bloc-notesul şi 
strecurându-i în buzunarul de la haină. Aveţi ceva împotrivă 
dacă o vizităm pe soţia dumneavoastră la spital? 

— Soţia mea este foarte bolnavă, replică Fleming. Dacă aţi 
mai putea aştepta câteva zile... 

— Aş vrea să pot, îl întrerupse Oberholzer. Dar noi 
investigam o crimă, domnule Fleming. 

Pentru o clipă, Anthony Fleming dădu să mai adauge ceva, 
dar apoi se răzgândi. 

— Sigur că da, acceptă el, conducându-i pe cei doi 
musafiri spre uşă. Dacă va mai pot ajuta cu ceva, anunţaţi-mă. 

— Ţinem legătura, îl asigură Oberholzer. 

Nici el, nici Hernandez nu scoaseră o vorbă până jos şi, de- 
abia după ce ieşiră din bloc şi parcurseră câteva zeci de metri, 
sparseră tăcerea. 

— Ei bine? întreba Hernandez. Ce părere ai? 

— Cred că o sa dau o fugă până la Institutul Biddle, iar tu 
iei din nou la verificat agenda lui Costanza, replica detectivul. 

— Am vrut să zic ce părere ai despre el? Oberholzer ridică 
din umeri. 

— Niciuna până când nu verific tot ce mi-a zis. 

— Mie nu-mi place, îl informa Hernandez, deşi colegul ei 
nu-i ceruse opinia. E ceva în neregula cu ochii lui. 

— Ochii lui, repeta întunecat Oberholzer. în fine, zi, ce-i cu 
ochii lui. 

— Păreau ochi de mort, spuse Hernandez. Adică, serios, 
ziceai ca sunt ochii unui cadavru. 

„De-aia eu sunt sergent, iar tu nu”, îşi spuse Oberholzer în 
sinea lui şi, când ajunse pe 82nd Street, deja îşi scosese din cap 
o asemenea idee absurda. 

CAPITOLUL 35 „Institutul Biddle... pe 82nd Street... 
Institutul Biddle... pe 82nd Street... Institutul Biddle... pe 82nd 
Street...”, repeta Ryan întruna, îngrozit că ar putea uita numele 
locului unde se afla mama sa. Acum era însă şi mai 
înspăimântat că Tony Fleming l-ar putea prinde. 

Primul lui impuls atunci când descoperise chepengul din 
tavan a fost să se urce prin el şi să vadă daca găseşte o cale de 
ieşire din clădire. Dar întunericul care se scurgea prin 
deschizătura de deasupra capului său era atât de profund încât 
lui Ryan i se făcu pielea de găină. Imediat, îşi imagină pericolele 


ascunse în beznă. Cu siguranţă, erau şobolani acolo - văzuse 
unul furişându-se de-a lungul conductelor de canalizare care 
înconjurau clădirea doar cu câteva zile înainte. Probabil că erau 
şi păianjeni, şi gândaci. Poate că erau şi văduve negre. Ryan 
citise despre ele într-o carte cu insecte otrăvitoare pe care o 
găsise la bibliotecă, vara trecută. Aflase astfel că le place să 
trăiască în locuri dosite unde nu puteau fi văzute. Ca să nu mai 
vorbim că puteau fi şi lilieci. Numai că nu era atât de sigur ca de 
şobolani, gândaci şi păianjeni. Liliecii trăiau în peşteri 
întunecate. 

Băiatul se înfiora gândindu-se la toate aceste lighioane şi 
sărise înapoi pe podea. Scotoci prin sertare până când găsi o 
lanterna pe care o folosea ca să citească noaptea sub pătură. O 
aprinse şi becul aruncă un fascicul strălucitor. Tocmai se 
pregătea să închidă sertarul, când, brusc, îşi aminti că mai avea 
ceva acolo. Un briceag. Nu era foarte lung şi se număra printre 
obiectele preferate ale lui Ryan. Fusese al tatălui său şi încă mai 
vedea cu ochii minţii ziua în care acesta îi arătase cum se 
ascute pe tocila, până când lama devenea atât de tăioasa că 
nici nu simţeai că te taie la deget. N-avea voie să se joace cu el, 
pentru că exista şansa să îl uite prin buzunare şi dacă îl prindea 
vreun profesor cu el, atunci risca să fie exmatriculat. Dar când 
se gândi la toate creaturile alea care colcăiau deasupra, luă 
cuțitul şi-l băga în buzunar. 

Un moment mai târziu, se caţără din nou pe ultimul raft, 
scrutând întunericul. De data asta însă, raza fasciculului de la 
lanternă sfâşie bezna şi, deşi putea sa jure ca se ferise ceva din 
calea luminii, locul nu mai părea atât de înfricoşător. 

Spaţiul dintre tavan şi bârnele de susţinere de deasupra 
nu era foarte mare, dar suficient cât să se târască în patru labe. 
Peste tot se zăreau ţevi şi cabluri, dintre care unele păreau ca 
există acolo de când lumea, iar altele erau nou-nouţe. Când 
mută fasciculul spre fundul încăperii, văzu ceva ce n-ar fi trebuit 
deloc să fie acolo. 

Deşi i se păru o aberaţie, constata că sunt trei trepte, care 
porneau din tavanul pe care stăteau şi se ridicau cam la o 
distanţă de treizeci de centimetri. Ce tâmpenie! De ce să fie 
construită o scară într-un loc în care nu puteai sta nici măcar în 
picioare? Imediat creierul lui îi dădu şi răspunsul. 

Un pasaj secret! Asta trebuia să fie! 


Uitând de teama care-i cuprinsese sufletul, începu să se 
târască repede de-a lungul pilonilor de rezistenţa, strângând 
bine lanterna în mână şi ţinându-şi capul cât se poate de jos, 
pentru a nu se lovi. Câteva secunde mai târziu, se afla în faţa 
unei scări înguste, nu mai lata de jumătate de metru, care 
cobora abrupt spre un culoar foarte strimt. Ryan privi cu atenţie 
o vreme, apoi se uita peste umăr spre raza de lumină care 
pătrundea din camera lui prin chepeng. 

Pasajul părea să fi fost construit undeva între camera lui şi 
o cameră din apartamentul vecin şi, când îşi ridica privirea, văzu 
că treptele se terminau un etaj mai sus. Dar unde ducea el 
oare? Cu inima bătându-i nebuneşte, se strecură în interiorul 
acestuia şi începu să coboare. Pe măsură ce mergea tot mai jos, 
pereţii se strângeau şi mai tare şi, la un moment dat, simţi o 
nevoie uriaşa să se întoarcă în siguranţa camerei sale. Dar se 
îmbărbăta şi îşi spuse că singura lui modalitate de a găsi o cale 
de ieşire din clădire era acest culoar. 

Se deplasă mai departe şi, după vreo trei metri, ajunse la 
o răscruce de unde începea o altă galerie. Ezită, încercând să se 
hotărască pe unde e mai bine s-o ia. în plus, dacă mai întâlnea 
astfel de intersecţii şi le tot schimba, nu avea să mai găsească 
drumul înapoi. în clipa în care îi trecu această posibilitate prin 
cap, găsi şi răspunsul. Scotoci în buzunarul din faţă al 
pantalonilor şi înconjura briceagul tatălui său cu degetele. îl 
scoase şi îi desfăcu lama, după care se aplecă până la podea şi 
scrijeli câteva semne pe zid, de forma unei săgeți cu vârful spre 
scară. După ce termină, se îndrepta de spate şi lumină semnul. 
Mulţumit că nu e foarte vizibil, mai ales pentru cineva care nu 
ştia că este acolo, coti spre dreapta. Câţiva paşi mai încolo, 
înlemni brusc, apoi aşteptă, fără să fie foarte sigur de ce se 
oprise. 

Apoi auzi, un sunet uşor ca un schelălăit. 

Instinctiv, Ryan stinse lanterna îşi ţinu răsuflarea 
aşteptând. 

După câteva secunde, ce lui i se părură minute nesfârşite, 
sunetul se auzi din nou şi când ochii lui se obişnuiră cu bezna 
totală, zări o rază firavă de lumină ceva mai departe. încă o 
dată, dorinţa de a o lua la goana înapoi îl copleşi, dar reuşi să-şi 
înfrângă teama. Pentru că lumina nu se mişca, iar sunetul nu 
mai apăru, se târi înainte, dar fără să mai aprindă lanterna, 


pipăind drumul cu mâinile şi picioarele. în cele din urma, găsi şi 
sursa strălucirii uşoare: o mică gaură în peretele pasajului, la o 
înălţime destul de joasă, astfel încât, dacă se ridica în vârful 
picioarelor, se putea uita prin ea. 

Îşi lipi ochiul de gaura şi, pentru o secunda, intensitatea 
luminii de dincolo îl orbi. Dar imediat ce pupila lui se adapta la 
lumină, realiza că privea în interiorul unei camere. 

Dar nu orice cameră. 

Dormitorul lui Laurie. 

Ceva însă îl uimi, patul lui Laurie! Păturile zăceau aruncate 
de-a valma, iar cearşafurile erau mototolite. Dar Laurie îşi făcea 
patul în fiecare dimineaţă. Nici nu putea să mănânce dacă ştia 
că lăsase dezordine în urma ei. 

Şi-atunci de ce nu procedase la fel şi în dimineaţa asta? 

Oare nu s-o fi dus la şcoala deloc? Se îmbolnăvise din 
nou? Poate că era în baie şi vomita. 

Dar daca rămăsese acasă şi era bolnavă de ce nu-i 
spusese Tony? 

lar dacă minţise în legătură cu sora lui, atunci îi ascunsese 
adevărul şi despre mama lui? 

Vru atunci să strige, pentru ca Laurie să ştie că el este 
acolo, lângă ea. Dar, chiar când deschise gura, se răzgândi. 
Daca Laurie nu-l auzea, în schimb Tony, da? Răsufla uşor prin 
întuneric şi încercă să stabilească ce trebuie să facă în 
continuare. Nu avea decât două opţiuni, fie se întorcea în 
camera lui, fie mergea mai departe, încer-când sa afle unde 
ducea pasajul. Dacă se înapoia în dormitor, nu mai avea altceva 
de făcut decât să aştepte. 

Abandonă gaura şi, după ce aprinse lanterna, Ryan se 
adinei şi mai tare în pasaj. 

La un moment dat, coti din nou şi mai cobori un şir de 
trepte, făcând semne în perete la fiecare cotitură. Tocmai se 
apropia de o noua răscruce, când auzi o voce. 

Vocea tatălui sau! 

Şi o auzi atât de tare încât aproape că îi îngheţă sângele 
în vene, convins că fusese descoperit. Dar apoi auzi un alt glas, 
un glas care i se părea familiar, dar nu ştia exact cui îi aparţine. 

— Soţia dumneavoastră a fost prietena ei, spuse vocea. 
Stăm de vorba cu toţi cei care au cunoscut-o. Soţia 
dumneavoastră este aici? 


Ryan îşi ţinu răsuflarea şi îşi lipi urechea de zid, chiar dacă 
totul se auzea foarte clar. 

Ceva mai târziu allă o informaţie extrem de prețioasă: 
Institutul Biddle... pe 82nd Street. 

Mama lui se afla la doar câteva blocuri depărtare! Daca ar 
fi putut ieşi din clădire şi s-ar fi putut duce la ea, totul ar fi fost 
bine. Trebuia să găsească o cale de scăpare! Dar, chiar când se 
pregătea să exploreze din nou labirintal întunecat, îl auzi din 
nou pe tatăl său. 

— lar acum dacă nu mai aveţi şi alte întrebări, spunea 
Anthony Fleming, aş vrea să mă duc sus să-l verific pe fiul meu, 
se pare că a luat şi el un fel de virus. 

Ryan înlemni. Dacă tatăl lui vitreg găsea camera goală, iar 
el nu putea ieşi din bloc imediat... Era prins în capcană! Nu mai 
avea cum să scape. 

Îngrozit de ceea ce i-ar putea face Tony când l-ar prinde, 
Ryan se grăbi înapoi pe unde venise, mişcându-se cât putea el 
de iute, dar încercând să nu fie prea zgomotos. Pe drum repetă 
întruna, ca o mantră, cuvintele rostite de tatăl său vitreg: 
„Institutul Biddle... pe 82nd Street... Institutul Biddle... pe 82,ld 
Street... Institutul Biddle... pe 82nd Street... Institutul Biddle... 
pe 82nd Street...” 

Când ajunse la ultimul şir de trepte, lanterna începu să 
pălească. Urcă în goană scara abruptă şi porni spre lumina ce 
pătrundea prin chepengul deschis. Când ajunse în interiorul 
dulapului din perete, bateriile se consumaseră aproape de tot şi 
becul devenise roşu. 

Dacă ar mai fi stat în pasaj, ar fi rămas pe întuneric şi s-ar 
fi pierdut. 

Dar soarta îl ajutase şi se întorsese în cameră şi mai aflase 
şi unde se găsea mama lui. 

Acum trebuia să aştepte momentul potrivit să iasă afară. 
Dar, înainte de asta, trebuia să-l determine pe Tony să-i dea 
drumul din cameră fie şi pentru puţin timp. 

Un minut mai târziu, când tatăl lui vitreg descuie uşa şi 
intra înăuntru, Ryan îi aruncă o privire vinovată. 

— Îmi paie rău, spuse el. Am văzut ceva azi-noapte. 

Tony nu scoase nici un cuvânt, dar ochii lui goi continuau 
să-l privească fix pe Ryan. 


— Eu... eu... m-am trezit şi am auzit ceva. Şi, după aia, am 
ieşit pe hol. Şi te-am auzit pe tine, spunând că totul va fi bine. 
Dar eu nu ştiam ce este în neregulă şi m-am speriat şi, când ai 
intrat tu în cameră, m-am prefăcut că dorm. 

— Aşadar, asta e tot ce ai auzit? întrebă Anthony Fleming. 
Ryan încuviinţa din cap şi putea să bage mâna-n foc că tatăl lui 
vitreg îl crezuse. 

Stomacul lui Frank Oberholzer începuse să transmită 
semnale de avertizare, în clipa în care găsi Institutul Biddle. 
Clădirea nu era suficient de mare pentru un spital şi Oberholzer 
ştia că nu acesta fusese scopul ei original. Fațada ei din piatră 
maronie se termina cu un fronton lat, iar uşa era plasata cu 
câteva trepte peste nivelul trotuarului. Avea o serie de opt 
ferestre mari, câte patru de fiecare parte a uşilor duble de la 
intrare. Construcţia nu mai avea decât o singura uşă mică de 
serviciu, în peretele de vest. Deasupra parterului, se ridicau 
patru etaje. Al doilea şi al treilea prezentau nişte piloni din 
piatra ce susțineau o terasă care se întindea pe toată latura din 
faţa a clădirii. Până în dimineaţa asta, el crezuse că este o casă 
particulara folosită pentru a adăposti vreo fundaţie sau poate 
vreun consulat. Singurul lucru care o identifica era o plăcuţă de 
alama, prinsă în piatra chiar în dreapta uşii, atât de discretă 
încât Oberholzer nici măcar nu o observase atunci când studiase 
clădirea de pe partea cealaltă a străzii. Faptul că nu o văzuse îi 
spunea două lucruri lui Oberholzer: în primul rând, ca Institutul 
Biddle nu era interesat să primească pacienţi de pe strada, iar în 
al doilea rând, şi mult mai important, că simţul lui de observaţie 
nu mai era atât de acut. Cu câţiva ani în urmă, n-ar fi ratat 
plăcuţa aceea nici în ruptul capului. 

Şi, dacă nu observase un lucru totuşi evident, era posibil 
să-i mai fi scăpat şi altele? 

Zgomotul produs de stomacul lui nu-i îmbunătăţi deloc 
starea de spirit. Băga mâna în buzunar, scoase un flacon şi 
arunca în gură două pastile cu speranţa deşartă că acestea ar 
mai putea domoli puţin din furia sucului gastric care se lupta cu 
sendvişul cu pastrama mâncat acum o oră, la prânz. Timp de 
câteva minute, crampele se mai potoliră, aşa că urcă scările, 
căuta soneria şi încercă uşa. Spre surprinderea lui, aceasta se 
deschise şi păşi într-o încăpere care putea constitui foarte bine 


fie recepţia unui mic hotel din Upper East Side, fie holul vreunui 
azil de bătrâni privat şi foarte scump. 

Mobilierul din recepţie - Oberholzer putea să jure că nu îi 
spuneau sala de aşteptare - aveau cam aceeaşi vârstă cu 
clădirea şi, dacă Oberholzer nu se înşela, erau chiar originale, şi 
nu reproduceri ieftine. O femeie între două vârste îmbrăcată 
îngrijit într-o bluză călcată şi un sacou albastru-închis stătea la 
un birou chiar în dreapta celui de-al doilea set de uşi, foarte 
asemănătoare cu cele prin care tocmai intrase, care protejau 
interiorul clădirii de ochii celor care treceau pe stradă. Femeia 
de la birou îl privi cu o expresie absolut neutră, îndulcită puţin 
de o uşoară curiozitate. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Oberholzer îi prezenta legitimaţia, care n-o impresiona 
deloc pe femeie, apoi se prezenta. Nu reuşi să scoată de la ea 
decât aceleaşi cuvinte, ce nu făcură altceva decât să încingă şi 
mai rău jarul din pântecele lui. 

— Şi cum aş putea să vă ajut, sergent Oberholzer? Oare 
legitimaţia lui valora doar cât o ceapă degerată? 

— Am venit să văd un pacient, mormăi el. Caroline 
Fleming? 

— Mi-e teamă că aşa ceva este imposibil, spuse femeia cu 
un calm ce aproape că-l scoase din minţi pe detectiv. 

Oberholzer îi cerceta cu privirea biroul, în speranţa că va 
găsi o plăcuţă cu numele ei, dar nimic. 

— Dumneavoastră sunteţi.? întrebă el, lăsând propoziţia 
neterminată. 

— Domnişoara Nelson. 

— Şi funcţia dumneavoastră.? 

— Recepţioneră. 

Oberholzer inspiră adânc, expiră uşor, dar aerul din 
plămâni nu păru să-i mai aline arsura din stomac. Sucul gastric îi 
urca acum până în trahee. în filme, recepţioneră coopera 
întotdeauna cu poliţiştii. 

— Şi intră cumva în responsabilităţile recepţionerei să 
hotărască ce este posibil şi ce nu? 

Femeia rămase în continuare impasibila, dar una dintre 
uşile interioare se deschise şi apăru un bărbat cam de aceeaşi 
vârstă cu a doamnei Nelson, purtând un costum cu o croială la 


fel de conservatoare ca şi a recepţionerei, dar de un albastru 
foarte închis, aproape negru. 

— Sunt Harold Caseman, spuse el, apropiindu-se de 
Oberholzer cu mâna întinsă. Cu ce vă pot ajuta? 

„Un buton de alarmă, se gândi Oberholzer când îşi arătă 
legitimaţia, pentru a doua oară. Domnişoara Nelson afişează o 
mină calmă, dar apasă ferm cu piciorul un buton de alarmă.” 

— Aş vrea să văd una dintre pacientele dumneavoastră, 
spuse el tare. Caroline Fleming. 

Sprâncenele stufoase ale lui Caseman se încruntară, 
dându-i o expresie îngrijorata. 

— In primul rând, noi nu ne numim clienţii pacienţi, iar în 
ceea ce priveşte vizitele, politica noastră... 

— Şi Poliţia New Yorkului are o politica, domnule 
Caseman. 

— Doctor Caseman, îl corecta celălalt bărbat. 

— Dar unul care n-are pacienţi, îi reaminti Oberholzer. Și- 
atunci, dacă doamna nu vă este pacientă, înseamnă că nu se 
aplică chestia aia cu confidenţialitatea doctor-pacient, nu? 

— Este o problemă de semantică, sergent Oberholz. 

— Oberholzer, îl corectă detectivul, apăsând pe ultima 
silabă la fel de tare ca şi Caseman când îşi accentuase prima 
silaba din titulatura sa. Prin urmare, ce vreţi să-mi spuneţi, că ea 
este pacient, dar nu o numiţi aşa, corect? 

Caseman ofta ca şi cum încerca să educe un copil 
recalcitrant de şase ani. 

— Cuvântul „pacient” implica „boală”, începu el, dar 
Oberholzer suportase deja prea multe inepţii. 

— La fel şi titlul de „doctor”, îl întrerupse el. Aşa că bine-ar 
fi să terminăm cu prostiile! E Caroline Fleming aici sau nu? 

— Este, confirmă Caseman, după o scurta ezitare din care 
Oberholzer trase concluzia că bărbatul îşi calculează şansele de 
a câştiga bătălia lui particulara. Foarte bine, dacă insistaţi. 

li ţinu uşa deschisa detectivului, apoi îl urmă îndeaproape, 
conducându-l spre un lift. Porniră spre etajul doi. leşind din 
cabina mică placată cu lemn de stejar, Oberholzer se trezi pe un 
coridor ce se întindea cât era clădirea de lungă. La fel ca şi zona 
recepţiei, semăna mai degrabă cu interiorul unui mic hotel 
elegant, decât cu un spital, iar în spatele unui birou se zărea o 


femeie între două vârste, îmbrăcată la fel de clasic ca şi cea de 
la parter. 

— Cheia de la salonul doamnei Fleming, te rog, doamna 
Archer. Femeia deschise o vitrina cu geamuri şi scoase de pe un 
cârlig o cheie cu aspect demodat, folosită cu mult timp înaintea 
cartelelor computerizate. 

În mai puţin de un minut, Oberholzer se afla în camera 
unde era internată Caroline Evans Fleming. Stătea în pat, 
sprijinită pe trei perne. Parul îi cădea neîngrijit pe lângă obrajii 
cu aspect cenușiu, iar ochii îi luceau febril. 

— Doamnă E..., începu Oberholzer, dar se opri înainte de a 
mai continua. Doamnă Fleming? întreba el, dar Caroline Fleming 
privea în gol, de parcă nici nu-l văzuse, nici nu-l auzise. 

— Era epuizată, aşa că i-am dat nişte sedative, explică 
Caseman. Oberholzer se apropie de pat şi se apleca. 

— Doamnă Evans'? spuse el, de data asta folosind 
deliberat numele pe care îl purtase când o întâlnise cu mai 
multe luni în urmă. Sunt detectivul Oberholzer. 

Câteva secunde nu zări nici o reacţie, apoi capul femeii se 
întoarse încet până când privirile li se întâlniră. Ochii ei 
străluciră vag, ca şi cum l-ar fi recunoscut, apoi întinse o mână 
spre el. 

— Morți, şopti ea. Sunt morţi cu toţii. Toţi sunt morţi. 
Oberholzer o prinse de mână. 

— E în regulă, spuse el. O să aflăm ce s-a întâmplat cu 
prietena dumneavoastră. 

Buzele lui Caroline se mai mişcară puţin şi ochii îi rătăciră 
prin cameră de parcă ar fi căutat un duşman invizibil. 

— Nu înţelegi, şopti ea. Toţi... ei sunt morţi. 

Vocea ei capătă o tonalitate din ce în ce mai înaltă, pe 
măsură ce repeta cuvântul din nou şi din nou. 

— Morți! Morți! Oh, Doamne, oare de ce nu mă crede 
nimeni? Sunt cu toţii morţi! 

Strigatele ei se transformară într-un văicărit plin de durere 
şi, după numai câteva secunde, izbucni în hohote de plâns. 

— E în regula, doamnă Fleming, spuse Harold Caseman, 
apro-piindu-se de pat şi scoțând în acelaşi timp din buzunar un 
telefon mobil. 

Forma repede un număr şi rosti câteva cuvinte pe care 
Oberholzer nu reuşi să le înţeleagă. Nici nu băgase bine mobilul 


la loc în buzunar, că pe uşă îşi făcu apariţia doamna Archer cu 
un ac de seringă hipodermic. 

În mai puţin de un minut, Caroline Fleming adormi. Dar, 
chiar înainte să închidă ochii, îşi fixă privirea asupra lui Frank 
Oberholzer şi se întinse spre el. 

— Ajută-i, şopti ea. Ajută... 

Nelăsând-o să-şi termine fraza, medicamentele o reduseră 
la tăcere şi mâna îi căzu înapoi pe pat. 

— Mamă? 

Cuvântul se desprinse de pe buzele lui Laurie ca un fuior 
de ceaţă, evaporându-se la fel de repede ca aburul răcoros al 
dimineţii în lumina soarelui. Numai că aici nu era nici un soare şi 
nici un fel de lumină; doar o strălucire cenuşie, suficienta pentru 
ca Laurie să-şi dea seama că nu se află în camera ei, dar nu 
foarte puternică încât să identifice unde ar putea fi. 

Încerca să se ridice, dar nu reuşi. în ciuda faptului ca 
dormise, se simţea mai obosită ca niciodată. Avea senzaţia că i 
se scursese toată energia din corp. 

Se căzni s-o strige din nou pe mama ei; din păcate, din gât 
nu-i ieşi decât un murmur slab. Efortul o epuiza atât de tare, ca 
aproape leşina. Dar, chiar când se pregătea să se predea în 
braţele blânde ale somnului, auzi ceva. 

Un sunet, chiar mai slab decât cel scos de ea, atât de slab 
încât prima oara nu fu convinsă că era real. Totuşi, acesta izbuti 
să o ţină treaza şi îi dădu putere să se lupte cu somnul. 

Întorcându-şi capul, scmtă semiîntunericul. 

Şi văzu ceva. 

La început, prin lumina difuză, i se păru un obiect familiar, 
dar fără să-l poată ghici cu exactitate. Apoi înţelese brusc: era 
una din mesele acelea folosite ca să-i mute pe oameni de colo- 
colo, prin spitale. Le văzuse la televizor de sute de ori. Dar cum 
se numeau? Căută printre amintiri, dar şi mintea îi era la fel de 
sleită. 

Într-un târziu găsi şi cuvântul. „Targa.” 

Asta era. Epuizata de atâta efort, ramase nemişcata, 
gâfâind tare şi trăgând aer în piept, ca şi cum ar fi terminat o 
cursă de rezistenţa, încet, încet, pe măsura ce îşi recapătă 
suflul, degetele ei începură să exploreze suprafaţa pe care era 
întinsă. 


O suprafaţă tare, acoperita cu un cearşaf subţire, cttre nu 
împiedica pătrunderea răcelii de dedesubt. 

O altă targa. 

Se afla într-un spital? 

Încercă sa pună cap la cap toate momentele zilei trecute, 
dar era mult prea obosită pentru aşa ceva. Totuşi, treptat, 
treptat, puzzle-ul se întregi. Aseară nu fusese bolnavă, se 
simţise chiar foarte bine. Mama ei se îmbolnăvise. Când venise 
de la şcoală, o găsise pe mama ei în pat, iar ea se dusese să o 
vadă. Sa fi luat gripa atunci? Dar simptomele ei nu erau ca ale 
unei gripe. Atunci când răcea, vomita foarte mult, o dureau 
oasele şi făcea febra. Acum nu simţea decât o oboseala 
terifiantă, niciodată nu fusese aşa sleită de puteri. 

Apoi se băgase în pat. Dar nu adormise, pentru că îi era 
frica să nu apară din nou vocile. 

Vocile şi visele. 

Acestea venisem noaptea trecută, daca într-adevăr totul 
se întâm-plase noaptea trecuta: la cât de rău îi era, avea 
senzaţia că nu se odihnise de zile întregi. Dar visele o 
chinuiseră, mai mult ca niciodată, în jurul ei se strânseseră mulţi 
oameni, care o ridicaseră şi o aşezaseră pe o... 

Pe o targa! Targa pe care stătea acum? Dar cum era 
posibil? Fusese doar un vis! 

Şi mai multe amănunte îi trecură prin faţa ochilor. Tuburile 
pe care i le băgaseră în nas şi în gură... 

Scânci neajutorata şi tresari când retrăi durerea acelor 
înfipte în braţe şi în picioare, în stomac şi în piept... 

Scâncetul se transforma într-un urlet de durere şi de 
groază. 

O secundă mai târziu auzi un sunet, acelaşi sunet care o 
salvase din ghearele somnului. îşi răsuci capul din nou şi acum 
reuşi să întrezărească prin lumina difuză o siluetă întinsă pe 
targa aliata la doar câţiva metri mai încolo. 

— E... cineva... începu ea, dar puterile o lăsară înainte sa 
apuce sa termine întrebarea. 

Crezu ca vede o mişcare, dar atât de uşoară, încât i se 
păru ca îşi imaginase. Ofta şi îşi lăsa capul pe spate, uitându-se 
spre tavan. Şi se întoarse în marea de amintiri. 

Oamenii strânşi în jurul ei, chipuri pe care le recunoştea, 
dar care nu arătau cum era normal. Păreau mai tinere decât şi 


le amintea. îi zâm-beau, aplecându-se spre ea ca nişte găini 
care au grijă de puiul lor rănit. 

Găini... Da... toate chipurile aparţineau unor femei. 

Cu excepţia lui Tony care era şi el acolo... şi doctorul 
Humphries... şi... 

— Lauuuriiie! 

Urletul de groază izbucni din adâncurile ei, şi chiar dacă 
numele de-abia dacă îl recunoşteai în haosul strigătului, îşi dădu 
seama imediat a cui era vocea. A mamei ei! Şi mama ei fusese 
acolo, încercase s-o elibereze, s-o salveze de... 

De cine? 

Nu ştia. 

Însă avea o certitudine: nimic nu fusese un vis. Niciodată 
nu fusese un vis. 

Totul se petrecuse în realitate. Vocile care pătrundeau 
prin zidul camerei sale, siluetele din jurai patului, degetele care 
o împungeau şi o ciupeau, toate aparţineau realităţii. 

Un hohot de plâns i se ridică în gât, dar, chiar atunci, se 
întâmplă ceva. Atât de subtil, încât crezu că se înşală. Dar 
fenomenul se repetă, un curent uşor de aer mângâindu-i 
obrazul, de parcă undeva s-ar fi deschis o uşă. îşi înghiţi 
suspinul şi păstră o tăcere desăvârşită. îşi ţinu respiraţia şi 
aproape că-şi dori ca bătăile inimii să înceteze, doar ca să audă 
mai bine. 

Paşi. 

Lumina difuză se transformă într-una strălucitoare şi, în 
sfârşit, putu să vadă spaţiul din jurul ei. Deasupra, nişte bârne 
grele susțineau un plafon solid. 

De jur împrejur, ziduri de cărămidă, înnegrite de vreme. 
Ţevi, cabluri şi conducte şerpuiau peste tot, printre bârne şi de-a 
lungul pereţilor. 

Un subsol, asta trebuia să fie: subsolul clădirii Rockwell. 
Paşii se apropiau, aşa că îşi întoarse capul ca să se uite la targa 
din apropiere. Silueta de pe ea se vedea clar, un băiat, al cărui 
corp era atât de subţire, încât se pierdea sub cearşaful ce-l 
acoperea. Se uita spre ea şi Laurie fu oripilată de ochii lui 
afundaţi în orbite şi de faţa lui aproape scheletică. Timp de 
câteva secunde, rămase perfect nemişcat încât fata crezu că 
este mort, dar imediat băiatul clipi. 


Clipi şi gemu, şi Laurie crezu că se face şi mai mic decât 
era. O secundă mai târziu, auzi un zdrăngănit de parcă ar fi 
împins cineva un cărucior şi după aceea o voce, care i se păru 
familiară. O umbră se aplecă deasupra ei. Recunoscu persoana 
pe loc. 

Rodney. Lângă el era o măsuţă cu rotile demodată pentru 
ceai, ca acelea vândute de mama ei la magazinul de antichităţi, 
şi pe ea erau aşezate două pahare cu un lichid pe care Laurie nu 
reuşi să-l identifice. 

Portarul o privea fix şi, când vorbi, mirosul puturos al 
răsuflării lui o făcu să-şi întoarcă privirea. 

— Nu face asta, spuse Rodney, apucând-o cu degetele de 
bărbie şi obligând-o să se uite la el. îmi place să te privesc. Nu 
te feri când mă uit la tine. 

Laurie încercă să ţipe, dar glasul nu o asculta şi nu-i 
ramase altceva decât să se holbeze neputincioasă la bătrânul 
portar. 

— A venit ora prânzului, spuse el, eliberându-i puţin bărbia 
din strânsoare. 

Apoi, scoase un sunet ciudat care se voia un hohot de râs. 

— Că doar nu te lăsăm să mori, nu? întrebă el. Oh, nu... nu 
putem face aşa ceva. Nu încă. 

Rodney îi strecură o mina pe după umeri, după care o 
săltă în sus. Sprijinind-o cu braţul, ridică unul dintre pahare cu 
mina liberă şi i-l apropie de buze. 

Prea slăbită ca să reziste, Laurie desfăcu buzele şi gura i 
se umplu cu un lichid scârbos la gust care îi provocă un icnet. 

— Înghite-l, îi porunci Rodney, ţinându-i gura închisă ca să 
nu scuipe. 

Îşi aplecă şi mai tare capul spre ea şi duhoarea răsuflării 
lui o învălui, în timp ce îi şopti la ureche: 

— Haide, înghite tot. Sau preferi să mori chiar acum? 

Cu stomacul chinuit de greață şi cu gâtul încordat, Laurie 
încercă să înghită. 

Urmă o a doua sorbitură, apoi o a treia. 

La a patra, Laurie deja suspina şi când o înghiţi pe a 
cincea, era convinsă că o să moară dacă mai bea fie şi o singură 
picătură din lichid. Atunci însă începu să-i fie frică de ceva chiar 
mai rău decât asta. Şi anume că n-o să moară. 

CAPITOLUL 36 


— Vreau sa ştiu unde este Laurie! striga Ryan. 

Îşi ţinea pumnii în şolduri şi o privea furios pe Melanie 
Shackleforth. 

— Ţi-am mai spus o dată, replica Melanie, pe un ton mai 
răbdător decât ar fi crezut ea că e în stare. A rămas peste 
noapte la una dintre prietenele ei. 

— La cine? întreba Ryan. 

Melanie îşi miji privirea şi buzele i se ţuguiară. Existase o 
vreme, o perioadă pe care şi-o aducea aminte perfect, când 
copiii nu scoteau o vorbă, iar băieţii ca Ryan Evans mâncau 
bătăi zdravene, până când le venea mintea la cap. Dar acum 
lucrurile se schimbaseră şi Anthony Fleming îi dăduse 
instrucţiuni clare să nu-l lovească, oricât de obraznic ar 11 
devenit. Dar dacă plodul mai continua în stilul ăsta... 

— Nu ştii, nu-i aşa? o tachina Ryan, văzând mânia din 
ochii ei. Nu ştii pentru că minţi! 

Se apropie de ea şi îşi ridică vocea: 

— Mincinoaso! Mincinoaso! Mincinoaso! 

Furia lui Melanie, pe care reuşise s-o ţină în frâu toată 
după-amiaza cât îl supraveghease pe Ryan, era pe punctul de a 
izbucni. Ar fi trebuit să-l lase încuiat în camera lui, aşa cum 
ceruse Anton, dar când o rugase să-l lase până la baie, se 
înmuiase. Şi până acum câteva minute, se comportase bine. Dar 
se pare că Anton era cel care avea dreptate, ar fi trebuit să-l 
ţină încuiat toată după-amiaza. Aşa ar fi procedat şi Virginia 
Estherbrook. Dar Virginia nu mai era, nu se va mai întoarce 
niciodată şi Melanie Shackleforth, un nume care începea să-i 
placă mai mult decât „Virginia Estherbrook”, avea o notă de 
modernitate, însă Ryan Evans îi făcea zile grele. 

— Mincinoaso! Mincinoaso! Mincinoaso! incanta băiatul 
acum, pe un ton batjocoritor, ce o făcu pe Melanie să-şi piardă 
minţile. 

Fără să se gândească de două ori, îşi ridică mâna, o arcui 
în aer, apoi îl plesni pe băiat peste obraz atât de tare că o 
ustura palma. 

Urlând de durere, Ryan se repezi spre ea, înfigându-şi 
unghiile în pielea ei, apoi apucând-o de păr. Melanie începu să 
tipe când vreo câteva şuviţe de păr se desprinseră de scalp, aşa 
că îşi duse repede mâinile spre cap şi cu o putere pe care nu o 


mai simţise de ani de zile, desfăcu degetele băiatului unul câte 
unul. 

— Cum îndrăzneşti, gâfâi ea. 

Prinzându-l de încheietura mâinii, îl îmbrânci pe hol, apoi îl 
târî până în camera lui, după care închise uşa, trântind-o cât 
putu de tare. 

— O să mai ieşi de-acolo când o să înveţi bunele maniere, 
tinere! îi strigă ea prin uşa grea de mahon. Tatăl tău vitreg avea 
dreptate! 

Fără să mai aştepte nici un răspuns, cobori scările şi intra 
în toaleta de lângă biblioteca. Aprinse luminile şi se privi în 
oglindă. 

Obrajii ei, structura osoasă, arătând mai bine ca niciodată 
sub pielea tânără pe care o luase de la Rebecca Mayhew, purtau 
zgărieturile adânci făcute de unghiile lui Ryan. Pentru o clipă, se 
simţi copleşită de panică, dar apoi îşi aminti că pielea de acum 
era tânără şi se va vindeca repede. Vor trece decenii bune până 
când chipul ei va fi răvăşit de urmele timpului. Dar, când îşi 
îndrepta atenţia spre par, părul des şi minunat pe care-l 
pierduse cu douăzeci de ani în urma, i se umplură ochii de 
lacrimi. Băiatul îi smulsese câteva smocuri şi pielea îi sângera 
pe alocuri. „Dar sunt tânără din nou, îşi aminti ea. Se va 
vindeca. Totul se va vindeca.” Şi când băiatul va fi copt, la fel de 
copt ca şi sora lui, toţi bărbaţii din Rockwell îşi vor recăpăta 
tinereţea, nu numai Anton. 

Data viitoare, va alege singură copiii. Ştiuse de la început 
că sunt o greşeală, le spusese Laviniei şi Aliciei încă din ziua în 
care sosiseră. Ei şi cu mama lor. 

Asta fusese eroarea, sa aleagă copii cu o mamă. Cit timp 
credea Anfhony că vor putea să se ascundă? Ultima oară, când 
radiase de fericire pentru că găsise doi băieţi gemeni atât de 
buni, încât niciunul dintre bărbaţi nu fuseseră în stare să se 
opună la gândul unui adevărat festin, poate că meritase riscul. 
Dar, de data asta, săvârşiseră o greşeală. Deşi Caroline era 
internată, Melanie era convinsa că poliţia se va întoarce şi, cu 
toate că Anthony putea să facă faţă situaţiei, devenea din ce în 
ce mai dificil. Dar privindu-se în oglindă, Melanie mai ştia şi că, 
oricât de greu era să prinzi nişte copii, merita fiecare efort. 

Chiar şi-aşa cu părul smuls şi obrajii zgâriaţi, nu mai 
arătase atât de bine de decenii bune. 


Sau poate chiar de secole... 

Ryan ascultă declicul care anunţa că este încuiat din nou 
în cameră, apoi privi spre ceasul de pe masă. Puțin după trei şi 
jumătate. Tony Fleming spusese că nu se va întoarce acasă 
până la cinci şi jumătate sau poate chiar şase, ceea ce însemna 
că mai avea doua ore la dispoziţie să exploreze pasajele 
secrete, pentru că era aproape convins că Melanie şi cum o mai 
chema se enervase suficient de tare ca să nu se mai apropie de 
camera lui până la venirea tatălui său. 

Şi exact asta plănuise încă din clipa în care femeia sosise 
ca să-l supravegheze, cât timp Tony era plecat la treburile lui. 
Intuise imediat motivul prezenţei ei acolo, să nu-i permită să 
scape. Dar nu-i fusese deloc greu s-o păcălească să-l lase să 
meargă la baie şi se comportase ca un băiat cuminte, suficient 
timp cât să facă rost de tot ce avea nevoie. Găsise destul de 
repede o cutie cu baterii în ultimul sertar de la bucătărie şi se 
aprovizionase din plin. 

In plus, se hotărâse să ia şi inelul cu chei pe care mama 
lui îl împrumutase de la magazin. O decizie mai greu de realizat, 
pentru că geanta ei nu mai era pe măsuţa din hol unde o lăsase. 
La început, se temuse că plecase cu ea la spital, dar pentru 
siguranţa lui o căutase. Dură aproape o oră şi se văzuse nevoit 
chiar să se furişeze la ea în dormitor şi să-i cotrobăie prin 
şifonier şi prin sertare până când o găsise. Melanie mai, mai că-l 
surprinsese, dar el apucase să o ascundă în camera lui când 
aceasta ajunsese în capul scărilor şi, când ea îl întrebă ce face, 
se aruncase deja în pat cu o carte în mână. Inelul cu chei era 
pus între saltea şi arcurile metalice ale patului, aşa că nici vorbă 
sa le descopere acolo. Şterpelise şi un marker permanent, ca să 
nu mai piardă timpul cu scrijelitul semnelor pe ziduri. 

Acum, încuiat în deplină siguranţă în camera lui, fără 
teama că femeia ar mai putea să vină la cât de furioasă era, îşi 
verifică buzunarele pentru ultima oară. Briceagul, markerul şi 
cheile în buzunarul din faţă al pantalonilor, iar în buzunarele de 
la jachetă băgase toate bateriile. Era pregătit. 

O jumătate de oră mai târziu, descifrase labirintul de 
pasaje, până la subsolul clădirii. Marea majoritate a culoarelor 
erau destul de înguste, cu excepţia unei încăperi mai spaţioase 
care, bănuia el, se afla exact în spatele biroului lui Tony. în 
cameră se aflau nişte echipamente care se foloseau de obicei 


prin spitale, stative cu sticle şi flacoane. De aici porneau 
nenumărate alte coridoare. Explorase câteva dintre ele şi 
descoperi multe găuri ca nişte vizoare de-a lungul lor. Nu 
reuşise să vadă mare lucru prin ele, dar, ori de câte ori în partea 
cealaltă era lumină, întrezărise nişte camere care arătau ca 
dormitoarele de copii. 

Cu excepţia lui şi a surorii sale însă, nu mai erau copii în 
clădire. Până şi Rebecca plecase. lar Laurie... 

Aproape că izbucnise în plâns atunci. Oricât de tare ar fi 
încercat Tony să-l convingă, el era sigur că Laurie nu plecase la 
şcoală şi mai ştia că Melanie îl minţise că sora lui rămăsese la o 
prietenă după ore. 

Şi dacă-i făcuseră ceva lui Laurie şi mama lui nu venea 
acasă... 

Hotări că e mai bine să nu se gândească la asta, aşa că se 
concentra şi făcu tot posibilul să evite orice greşeală. La fiecare 
răscruce, desenă suficiente săgeți ca să nu existe nici o confuzie 
şi chiar le numerota ca să ştie câte etaje coborâse. 

De aceea, era atât de sigur că în sfârşit ajunsese la subsol, 
de vreme ce parcursese şapte niveluri. însă şi pasajele se 
schimbaseră aici. Nu mai era decât unul singur, mai lat şi 
podeaua era din ciment. 

In plus, mirosea ciudat, a igrasie şi a ceva stricat. 

In capătul îndepărtat se zarea o uşă şi mai avea cam 
jumătate de distanţă de parcurs, când mai văzu încă una în 
peretele lateral. 

Se opri, nesigur ce uşă să încerce prima dată, dar, într-un 
final, o alese pe cea mai apropiată de el. 

Încuiată. 

Fixa fasciculul de lumina pe ea. Era o uşa simplă din lemn, 
fără ornamentele sculptate. Sub butonul metalic de alamă, se 
vedea o broască asemănătoare cu aceea de la camera lui. 

Scoase inelul cu chei şi începu să le încerce una câte una. 

Cea de-a douăsprezecea se potrivi. 

Imediat se auzi un declic. 

Luându-şi inima în dinţi, Ryan stinse lanterna, apoi răsuci 
butonul de alama. 

Uşa se deschise şi dinăuntru se insinua un miros 
îngrozitor, atât de puternic încât îl făcu pe Ryan sa se dea un 
pas înapoi şi să-şi duca mâna la nas. După câteva momente, 


curiozitatea învinse în defavoarea repulsiei şi se apropie mai 
mult pentru a se putea uita dincolo de uşă. 

In spatele uşii se întindea o încăpere plină cu bârne de 
rezistenţa, în cameră nu era întuneric complet, de fapt, prin 
comparaţie cu bezna din pasaje, aici era chiar luminat. Ryan 
descoperi repede şi sursa strălucirii difuze; pe peretele opus, 
sus de tot, se zăreau câteva ferestre înguste care dădeau în 
conducta de canalizare ce înconjura clădirea, mici deschizături 
ce lăsau să pătrundă puţine raze de soare. 

Dar suficiente cât să vadă ce mai era înăuntru. 

Aprinse lanterna din nou. 

Brusc auzi un geamăt slab. 

Stinse lanterna iute. 

Urmă o tăcere lungă şi Ryan încercă să-şi obişnuiască 
ochii cu penumbra. Pentru că sunetul nu se mai repeta, începu 
să se deplaseze încet înainte, oprindu-se să asculte după fiecare 
pas. După vreo cinci metri, ajunse lângă una din mesele acelea 
cu rotile care se folosesc în spitale pentru bolnavi. Dar ce să 
caute aşa ceva în pivniţa de la Rockwell? 

Mai făcu vreo patru-cinci paşi şi dădu peste alta masa. 
Numai că aceasta nu era goală. 

Pe ea era întins un cearşaf şi sub el se contura ceva. 

Ceva care reprezenta şi sursa duhorii oribile care umplea 
camera. Ryan se holba spre masă şi spre forma ţeapănă de pe 
ea, minute bune, luptându-se din toate puterile sa nu o ia la 
sănătoasa înapoi. Dar chiar când se trase un pas în spate, o 
voce lăuntrică îi şopti: „Dar dacă este Laurie? Nu, cu neputinţă. 
Sau...” 

Şovăi. 

Tot mai îngrozit, asudat din creştet până-n tălpi, întinse 
mâna şi degetele tremurânde ridicară cearşaful, doar cât să 
arance o privire. Un corp cu pielea cenuşie. „Laurie!” 

Gândul aproape că îi zdrobi mintea şi simţi din nou dorinţa 
să fugă prin întuneric. Dar partea cealaltă din el, cea curioasa, 
învinse şi de data asta. Smulse cearşaful şi aprinse lanterna, 
luminând cadavrul. 

Sau mai bine zis ceea ce mai rămăsese din el. 

Pântecele fusese deschis şi, în cavitatea goală care 
conţinuse odată organele interne, viermii îşi făcuseră sălaş, 
corpurile lor grase învâr-tindu-se şi fremătând prin carnea 


putrezită, abandonându-şi festinul în efortul lor disperat de a 
scăpa de raza strălucitoare de lumina. Cu stomacul răscolit, 
Ryan mută fasciculul spre chipul cadavrului şi se trezi în faţa 
unor orbite goale. 

Dar restul trăsăturilor îi erau familiare, chiar şi fără ochi, 
Rebecca Mayhew era uşor de recunoscut. 

Cu lacrimile curgându-i pe obraji, dar puţin mai liniştit că 
nu era vorba de sora lui, aşeza la loc cearşaful peste trupul 
mutilat al Rebeccăi şi plecă mai departe. 

Ajunse lângă o alta targa. 

Aici, silueta nu era acoperită integral, capul ieşea în afară 
şi, când Ryan îi lumină faţa - faţa unui băiat cu puţin mai mic 
decât el - ochii lui, mari şi afundaţi în orbite clipiră. 

Ryan sări cât colo, după care îngheţa. 

Buzele băiatului se mişcară, dar nu se auzi nici un sunet. 

Nesigur, Ryan întinse mâna şi-i atinse fruntea cu multă 
delicateţe. 

— O să fie bine, şopti Ryan. O... o să te scot eu de aici. 

Dar, chiar când rosti cuvintele, realiză că băiatul, oricine 
ar fi fost el, nu mai avea forţa necesară să creadă în ele. 

Atunci, din obscuritatea plumburie se mai auzi un sunet. 
Era ceva mai puternic decât cel care-l speriase la început când 
stinsese lanterna, dar acum ştia ce reprezintă: o voce, atât de 
slabă şi de fragila, de parcă venea de pe altă lume. Sunetul se 
repetă. 

— M... mmamă? 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Ryan cercetă camera cu 
lanterna în toate colţurile, până când descoperi sursa 
zgomotului. 

O altă targa şi o nouă formă ascunsa sub un cearşaf. Şi cu 
toate că de-abia auzise vocea, era aproape convins că o 
recunoscuse. 

Speriat de-a dreptul, se repezi într-acolo şi lumină chipul 
celei care stătea întinsa pe largă. 

Lauri e. 

— Nnnu, bălmăji ea, încercând să-şi ferească ochii de 
lumina. Nu... Ryan mută fasciculul într-o parte. 

— Sunt eu! şopti el cât putu de tare. 


Pentru o clipă, Laurie nu reacţiona deloc, dar apoi îşi 
întoarse încet capul spre el. Buzele ei se mişcară fără un sunet, 
apoi cuvintele începură să curgă, dar dureros de încet. 

— Găseşte-o pe mama, şopti ea. Găseşte-o, Ryan. Dacă n- 
o găseşti, o să mor. 

Noaptea se întindea ca un giulgiu deasupra oraşului şi 
când Ryan privi de la fereastra sa spre parc, primul lucru care îi 
veni în minte fu ceea ce i se întâmplase tatălui său acolo. Din 
noaptea aceea, Ryan urâse să mai iasă afară singur după ce se 
întuneca, îngrozit ca ar putea păţi ceva. Dar în noaptea asta nu 
avea încotro. 

Voise să plece imediat după ce o găsise pe Laurie; de fapt, 
chiar intenţionase iniţial să o ia cu el. Dar sora lui era atât de 
slăbită, încât de-abia putea să vorbească, darămite să se mai şi 
dea jos de pe targa şi să-l urmeze prin labirint până. 

Până unde? 

Asta era problema, chiar dacă Laurie ar fi reuşit să se ţină 
pe picioare nu ştia unde s-o ducă. 

Nici măcar nu ştia cum o să iasă din clădire. în fond, nici 
măcar nu ştia dacă putea să iasă de acolo. 

După ce realizase că n-o s-o poată căra pe sora lui decât 
maximum un etaj, a vrut să rămână acolo s-o vegheze, dar ea l- 
a certat. 

— Trebuie să găseşti o cale de scăpare, trebuie s-o găseşti 
pe mama. Dacă nu... 

Nu-şi termina fraza, dar nici nu era nevoie, pentru că ştia 
care ar fi fost urmările. 

Ar muri amândoi, la fel ca Rebecca. 

Înh-un târziu, îi promisese lui Laurie că va face tot 
posibilul, apoi plecase spre camera lui ca să pună la cale un 
plan. încercase şi ultima uşă pe care o descoperise la capătul 
coridorului după ce coborâse ultimele trepte. Se apropiase încet, 
ascultând să vadă dacă nu cumva vine cineva, căci cu cât se 
apropia mai mult de ea, cu atât se depărta mai tare de singura 
cale de ieşire. Pentru că nu se auziră zgomote suspecte, se duse 
până acolo şi răsuci butonul metalic. 

Încuiata. 

Încuiată, dar fără broască. 

Verificase fiecare centimetru al uşii, folosind aproape doua 
baterii, căutând o modalitate prin care s-o deschidă, dar nu găsi 


nimic. Nici balamale, nici vreun loc cât de mic, unde să 
introducă o rangă şi s-o forţeze. Când bateriile începură să se 
descarce şi când văzu ce oră e, renunţase şi alergase înapoi în 
camera lui, hotărât ca pe drum să mai exploreze o data toate 
pasajele, doar, doar, va da peste o ieşire. 

Zadarnic. 

La parter, era doar un coridor îngust cu o singura uşă, sau 
ceea ce crezu el că este o uşă. N-avea nici clanţa, nici nimic 
altceva, dar părea genul care aluneca dintr-o parte în alta, dacă 
îi ghiceai secretul. Pentru că şi cel de-al doilea set de baterii se 
consumaseră aproape de tot, se lăsă păgubaş, ştiind că nu mai 
are cum să se întoarcă dacă rămâne fără lumină. 

Nu mai avusese timp să cerceteze şi celelalte pasaje de la 
nivelurile superioare şi, când ajunse în camera lui, îi mai 
rămăsese doar un singur set de baterii. 

Exact după cinci minute, se auzi o cheie în broasca şi în 
pragul uşii apăru tatăl său vitreg, privindu-l neîndurător. 

— Să-i ceri imediat scuze domnişoarei Melanie 
Shackleforth. Ryan se conforma, prefăcându-se cât putu el de 
bine că îi pare rău pentru ceea ce făcuse. 

De-a lungul cinei se forţă să mănânce, pretinzând că a 
înghiţit povestea lui Tony cum că Laurie va dormi peste noapte 
la una din prietenele ei. 

Nu întrebă despre ce prietenă este vorba; se comporta ca 
şi cum nu i-ar fi păsat. 

La opt, îi spuse tatălui său vitreg că este obosit şi că o să 
se culce mai devreme şi când Tony veni să-l învelească nu se 
împotrivi. 11 întreba însă daca poate să-şi viziteze mama la 
spital a doua zi. 

— Mai vedem, zise Tony. 

Apoi tatăl său vitreg plecă, închise uşa şi, exact aşa cum 
spera şi Ryan, o încuie cu cheia. 

Acum Ryan privea în noapte şi curajul părea să-l 
părăsească tot mai mult. Uitându-se pentru ultima oară pe 
fereastră, îşi îndesă bateriile în buzunarul de la jacheta, verifică 
cheile, markerul permanent şi briceagul, apoi aranja mai multe 
perne sub pătură ca să pară că doarme, în caz că Tony mai intra 
să-l verifice. închise toate luminile, intră în dulapul încastrat în 
perete şi se căţăra pe rafturi. Săltă chepengul cu grijă, se 
strecura prin el, apoi îl închise la loc. 


Folosind lanterna cu zgârcenie, mişcându-se agil prin 
pasajele deja familiare, începu să urce. Ignoră coridoarele 
laterale, verificându-le doar cât să-şi dea seama că nu exista 
scări care să duca în altă parte, pentru că în seara asta scopul 
lui era altul. 

Să iasă afară. 

Şi, daca pe la subsol sau pe la parter nu se putea, atunci 
nu-i mai rămânea decât o singura soluţie: acoperişul. 

Se afla la etajul noua, ultimul etaj al clădirii de fapt, când 
treptele se terminară. Scara de aici părea mai lungă decât 
celelalte şi, când ajunse în vârf, pasajul se mai întindea în faţa 
lui cam patru metri după care se termina cu un alt pasaj 
perpendicular pe el. 

Lumină cu lanterna în ambele direcţii, dar niciuna nu 
promitea mare lucru, aşa că, în cele din urma, o luă pe cel din 
dreapta. După vreo zece metri, întâlni un alt pasaj 
perpendicular. Explora coridorul în ambele direcţii, dar acesta se 
înfunda de fiecare data. 

Se întoarse şi porni în direcţia opusa: trecu prin pasajul 
original şi găsi o pasarelă chiar la capătul lui. 

Ambele capete ale pasarelei se terminau brusc. 

Nici o cale de ieşire. 

Mâhnit, pomi din nou spre pasajul pe unde se putea 
cobori, dar, chiar când să păşească pe prima treaptă, îşi aminti 
cum descoperise el în fond galeriile secrete. 

îndrepta lanterna în sus şi parcurse iar toate pasajele, de 
data asta căutând un alt chepeng şi nu uşi sau scări. 

Îl găsi chiar la unul din capetele primului culoar explorat. 
Iniţial, nu-şi dădu seama ce reprezintă, semăna cu o scara 
prinsă în tavan. Dar, când o examina mai îndeaproape, văzu că 
are un fel de sfoară care trecea prin zid. 

Se întinse, încercând să atingă scara, dar oricât de tare se 
chinui, nu izbuti. 

Se descălţă de pantofi ca să nu facă zgomot, apoi începu 
să sară. Tot nu reuşi s-o atingă. 

Un taburet, de asta avea nevoie. Dar de unde să ia unul? 
Scaunul lui de la birou? 

Dar cum să-l care şi să-l treacă prin chepeng? lar dacă îl 
scăpa şi Tony Fleming auzea... 


Raza de lumină începea să slăbească, aşa că băgă mâna 
în buzunar în căutarea ultimului set de baterii. Apoi, exact când 
se întreba daca ar trebui să le schimbe sau nu, în mintea lui 
începu să se nască o idee. Se dezbrăcă de jacheta dintr-un 
nailon subţire, dar ale cărei buzunare încăpătoare fuseseră mai 
importante decât căldura, făcu un nod la mâneci, apoi dădu 
drumul bateriilor într-una din ele. Răsuci geaca de fâş cât putu 
el de tare şi apuca de cealaltă mânecă, încropind astfel un soi 
de scripete improvizat, cu o greutate la unul din capete. Nu era 
foarte lung, cam un metru şi ceva, dar daca îl putea arunca 
peste ultima treapta de metal a scării, exista şansa s-o tragă în 
jos. 

Legăna geaca, mai întâi experimental. Dacă nu era atent 
şi mâneca în care erau bateriile se lovea de perete sau de 
podea... Nici nu voia să se gândească la urmări. 

Mai efectua câteva balansări de probă şi, în cele din urmă, 
azvârli mâneca mai grea spre scară. 

Se izbi de tavan, fără să atingă scara, apoi căzu. Ryan de- 
abia o prinse sa nu duduie pe podea. 

Mai încerca de trei ori înainte sa găsească unghiul potrivit. 

Avu nevoie de douăsprezece încercări, până când, în mod 
miraculos, mâneca în care erau bateriile se strecură printre bara 
metalică şi tavan. 

O apucă şi trase cu grijă în jos, dar realiză ca, deşi avea 
mâna perfect întinsă, nu avea cum să ajungă la cea de-a doua 
mâneca. 

Timp de un minut privi perplex geaca şi scara, apoi se 
hotărî. Sări şi trase de ea. 

Acum, ambele mâneci atârnau deasupra lui, fără să le 
poată atinge. Dar dacă sarea încă o dată şi le apuca pe 
amândouă simultan... 

Se opri, îşi aduna forţele, după care se lăsă pe vine şi 
inspiră de trei ori adânc, de parcă se pregătea să se scufunde în 
apă şi nu sa sară în aer. Când plămânii se umplură la capacitate 
maximumă, sări cât putu el de tare şi mâinile sale se agăţară de 
ambele mâneci. 

Când scara metalica începu sa coboare, auzi un scârţâit 
uşor, ca şi cum pe partea cealaltă a peretelui s-ar fi ridicat 
contragreutatea unui scripete. O secunda mai târziu, scara 
atinse podeaua şi Ryan o sprijini bine, scoase bateriile din 


mâneca şi se îmbrăcă. Urcă treptele încet şi împinse micul 
chepeng ascuns atât de bine. 

Se afla în podul clădirii şi, după ce lumină încăperea cu 
lanterna de jur împrejur, zări o alta uşa. 

O uşă care cedă cuminte la una dintre cheile de pe inelul 
adus de mama sa de la magazin. 

O uşa care ducea spre acoperiş. 

Se opri în prag, inspirând aerul rece al nopţii. Deasupra, 
cerul era senin, iar luna plină plutea ca o regină înveşmântată în 
alb. Stinse lanterna, o băga în buzunar şi pomi de-a lungul 
pasarelei ce lega două dintre turnurile ascuţite ale acoperişului, 
apoi ocolea un foişor pentru a se termina în dreptul parapetului 
ce înconjura perimetrul clădirii. 

Cerceta cu atenţie totul, căutând scara de incendiu. 

Şi nu găsi niciuna. 

Toate cele patru scări de incendiu care deserveau clădirea 
porneau de la etajul opt, două etaje mai jos de Ryan. 

Nu se vedea nici o scară, nici o conducta, nici măcar un 
pervaz pe care să coboare. 

Porni din nou să cerceteze acoperişul clădirii şi, când 
ajunse în partea de vest, zări ceva. 

Pe clădirea din spatele blocului Rockwell, scara de 
incendiu pornea chiar de pe acoperiş şi se termina la etajul unu. 
Numai că acoperişul clădirii celeilalte se situa cu un etaj mai jos, 
decât parapetul de pe Rockwell, iar scara de incendiu se găsea 
lângă un punct în care acoperişul blocului era atât de ascuţit, 
încât lui Ryan nici nu-i trecu prin gând să se târască până acolo. 
Dar, la câţiva metri spre stânga, se întindea un spaţiu neted 
chiar înainte de cupola din colţ. 

Totuşi, distanţa dintre clădiri părea sa fie de cel puţin doi 
metri. 

N-o să reuşească niciodată. 

Va cădea prin spaţiul dintre clădiri şi se va lovi de 
caldarâm... 

Brusc, abisul îl atrase cu o putere hipnotizantă şi Ryan se 
simţi cuprins de o ameţeală oribila. Se trase înapoi de la 
marginea clădirii, până când sentimentul acela îngrozitor începu 
să se risipească. 

Apoi se apropie din nou şi se mai uită o dată. 


Poate că nu erau chiar doi metri - poate că era doarun 
metru şi jumătate. 

Şi anul trecut la şcoală, sărise peste doi metri la proba de 
sărituri. Şi, de vreme ce acoperişul clădirii de vizavi era mult mai 
jos, avea toate şansele să reuşească. 

Nu? 

Privi în jos din nou, apoi îşi mută privirea când ameteala 
riscă să-l copleşească iarăşi. 

Dar ce opţiune mai avea? Fie încerca, fie se dădea bătut. 

Se îndepărta puţin de margine şi încercă să estimeze câţi 
paşi trebuia să facă până la parapet. 

Daca îl rata... 

Dacă se înşela în privinţa distanţei. 

Dacă se împiedica... 

Daca... 

Atunci auzi vocea tatălui sau, şoptindu-i încurajator: ,,. 
Continuă.” Hotărându-se, Ryan trase adânc aer în piept şi 
începu să alerge spre prăpastia ce se căsca în faţa lui. Un pas. 
Doi. Trei. 

Îşi întinse la maximum piciorul drept, îl ridica în sus şi 
talpa atinse vârful parapetului. îşi balansa braţele spre spate şi 
se arunca înainte ajutându-se de piciorul stâng. 

Piciorul drept se desprinse şi brusc se trezi suspendat în 
aer. 

Şi timpul se opri, transformându-se în eternitate... 

„Nu sunt nebună. Nu sunt paranoică şi nici psihopată. 
Totul este adevărat. Pare o nebunie şi suna a obsesie, dar nu e. 
Totul este adevărat.” Cuvintele deveniseră un fel de mantra 
pentru Caroline şi le repetase de atâtea ori în mintea sa încât 
căpătaseră o calitate aproape mistica. Chiar dacă vorbele îşi 
pierduseră sensul, ritmul încântării lor devenise o ancoră de 
care să se agate sufletul său. „Totul este adevărat. Totul este 
adevărat. Totul este adevărat. Nu sunt paranoică. Nu sunt 
paranoică. Nu sunt paranoică. Nu sunt nebună. Nu sunt nebună. 
Nu sunt nebună.” Dar, în ciuda repetării la nesfârşit a cuvintelor 
liniştitoare, simţea că se apropie din ce în ce mai tare de pragul 
nebuniei. O prăpastie fără fund se deschidea în faţa ei şi o 
atrăgea spre ea ca un magnet fatal. 

Amintirile i se păreau doar frânturi de închipuiri sau de 
vise. La urma urmei, cum putea fi aşa ceva adevărat? 


Tony n-avea cum să fie mort. 

Melanie Shackleforth nu putea fi una şi aceeaşi cu Virginia 
Estherbrook. 

Şi era imposibil să-l fi văzut pe Tony şi pe toţi vecinii lui 
strânşi în jurul fiicei ei, sorbind viaţa din trupul acesteia. 

Şi totuşi, aşa cum stătea legată de pat, holbându-se la 
tavan, aşteptând... 

Ce? 

Ce naiba aştepta? 

Un doctor? Un doctor care să vină s-o facă bine? Dar ea nu 
era bolnavă. 

Nu era bolnava... nu era nebună. şi nici paranoica... 

Dar oare paranoia nu se caracteriza prin faptul că bolnavul 
crede că lucrurile pe care şi le imaginează sunt reale? 

Şi dacă doctorul, dacă era într-adevăr doctor, avea 
dreptate? Când venise s-o vadă. când? Acum câteva ore? 
Câteva minute? Oricum, nu avea nici o importanţa. El îi 
explicase totul, asta conta. 

Îi explicase de parcă i-ar fi vorbit unui copil de cinci ani. 

— Aţi suferit o cădere nervoasă, îi spusese el. Nimic 
serios, sper ca în numai câteva zile să vă întoarceţi acasă. 
Trebuie doar să vă odihniţi, departe de serviciu şi de copii. 
Gândiţi-vă că v-aţi luat câteva zile libere numai pentru 
dumneavoastră. 

Dar nu era vorba despre nici o cădere nervoasă şi ea nu 
era nebună şi. 

Îşi aminti atunci privirea din ochii detectivului Oberholzer 
când încercase să-i spună ce s-a întâmplat. Se îndoise de 
spusele ei. La fel ca şi doctorul. 

După injecţia care o adormise aproape instantaneu, că 
nici nu mai apucase să termine ce voia să-i zică lui Oberholzer, 
totul devenise înceţoşat. Când se trezise, mintea îi era învăluită 
într-o pâclă şi se simţise prea obosită ca să încerce să se ridice. 
Se mulţumise să zacă pur şi simplu, nu ştia pentru cât timp, 
până când vălul se ridică de pe mintea ei şi amintirile reveniră. 
La început, i se păru că nu erau decât nişte coşmaruri de care 
nu reuşea să scape, dar, pe măsură ce gândurile i se limpezeau, 
imaginile nu mai dispăreau ca nişte vise efemere. 

Dimpotrivă, deveniră tot mai vii şi, când căpătară 
contururi clare, groaza şi grija pentru copiii ei începură s-o 


copleşească, învingând medicamentele pe care i le 
administraseră. Atunci îşi găsise sprijin în repetarea la nesfârşit 
a aceloraşi cuvinte. „Totul e adevărat... totul e adevărat... totul 
e adevărat...” 

Dar, dacă totul era adevărat, iar ea nu era nebună, atunci 
trebuia să găsească o cale să scape. Să fugă din salon şi din 
spitalul ăsta nenorocit. Singura modalitate prin care putea să 
reuşească era să-şi păstreze mintea limpede şi pentru asta 
trebuia să stea departe de medicamente. Dacă îi mai făceau din 
nou o injecție... 

Caroline refuză să se mai gândească la o astfel de 
posibilitate, dar apoi cugetă mai bine. Dacă nu era nebună, 
atunci trebuia să facă faţă realităţii şi să ia deciziile cuvenite. 
Reformulă gândul anterior şi, de data asta, ajunse la o concluzie 
logică. După o nouă injecție, îşi va pierde cunoştinţa. Şi dacă era 
inconştientă, nu-şi mai putea ajuta copiii. Aşa că va fi nevoită să 
aştepte până când efectul medicamentelor va trece complet şi 
gândurile sale vor fi clare. Dacă pierde timpul, Laurie putea fi 
moartă. 

Moartă. 

Dar ea nu va permite aşa ceva, nu atâta timp cât prin 
venele ei mai curgea sânge cald. 

După aceea, lucrurile se simplificară. Se concentra asupra 
câte unui singur aspect. Mai întâi cerceta camera în căutarea 
unui mod de evadare. Deveni foarte clar că locul în care se afla 
nu se putea numi un spital obişnuit. Pe lângă tapetul cu model 
de bambus, care arăta mult mai scump decât orice văzuse ea 
prin spitale, mai erau şi alte lucruri care nu se potriveau. 
încăperea nu avea ferestre. Nici ceas, nici televizor. 

Doar o camera goală, cu o uşă din lemn de stejar şi 
butoane de cristal. 

Aceleaşi butoane de cristal ca şi în apartamentele din 
Rockwell! 

Acolo se afla oare? într-unui din apartamentele din 
Rockwell? Dar n-avea nici un sens... felul în care se comportase 
detectivul Oberholzer îi dădea de înţeles că se găsea totuşi într- 
un spital. Doctorul îl însoţise tot timpul împreună cu o asistentă. 
Aşa că trebuia să fie vreo clinică particulară, unul din locurile 
acelea stilate pentru oamenii bogaţi care urăsc spitalele clasice. 

Cu siguranţă Tony îşi putea permite aşa ceva. 


Şi dacă ăsta era adevărul, atunci dimensiunile clinicii erau 
reduse, ceea ce însemna că dacă găsea o cale să înlăture 
curelele care o ţineau legată de pat, iar uşa nu era încuiată, 
atunci poate că avea o şansă să scape. 

Primul pas era să rămână calmă. 

Aşa că data următoare când asistenta intră în salon, 
Caroline îi zâmbi şi întrebă dacă poate merge la baie. Asistenta, 
care îi spuse că o cheamă Bernice Watson, o privi cercetător, 
dar Caroline reuşi să-şi ascundă foarte bine toate sentimentele 
care o încercau, nu numai grija pentru copii, dar şi furia faţă de 
soţul ei, aşa că Bernice Watson se lăsă păcălită. îi desfăcu toate 
curelele, o ajută să se ridice şi o însoţi până la baie. Apoi aşteptă 
cu uşa deschisă până când Caroline termină, după care o duse 
înapoi în pat. 

Caroline se simţea mult prea slăbită ca să stea în picioare, 
darămite să mai şi încerce să fugă. 

Nu opuse nici un fel de rezistenţă când Bernice Watson îi 
prinse din nou curelele şi mâncă tot ce-i adusese asistenta. 
Când doctorul Caseman intră în salon, îl asigurase că se simte 
mult mai bine şi îi vorbi puţin de „visele” pe care le avusese, 
visele care o supăraseră atât de tare încât Tony se văzuse 
nevoit să o aducă aici. îşi ceruse scuze până şi pentru 
comportamentul ei de mai devreme, când îi făcuseră injecţia. 

lar el nu insistase să-i mai facă una. 

Acum 1 tehui a să mân în ce din nou şi Bernice Watson îi 
eliberase mâinile ca să poată mânca singură. Pentru a doua 
oară, termină tot ce era pe tavă. 

Nu se împotrivi nici de data asta când asistenta îi prinse 
din nou curelele, după ce fusese la baie. 

— Acum nu ne-a mai rămas decât pastila de dormit şi 
până nuine-di-mineaţă o să vă simţiţi mult mai bine. 

Caroline deschise supusă gura şi acceptă cele două pastile 
mici din păhărelul de hârtie ţinut de asistentă într-o mână, apoi 
bău din paharul cu apă. 

— Mulţumesc, rosti ea. 

— Până mâine sigur o să prindeţi puteri, o linişti Bernice 
Watson. Un moment mai târziu, ea părăsi camera şi Caroline 
auzi un declic uşor scos de cheia care se răsucea în broască. 
Imediat după aceea, scuipă pe jos pastilele. 

CAPITOLUL 37 


Cu trapul încă zburând prin aer, Ryan îşi întinse la 
maximum piciorul drept şi atinse în sfârşit vârful balustradei de 
pe acoperişul clădirii din spatele blocului Rockwell. încercă să se 
echilibreze cu braţele şi cu celălalt picior, ca să nu cadă pe 
burtă, dar săritura fusese prea puternică, aşa că ateriza cu faţa 
în jos. Simţi o înţepătura puternică când un obiect ascuţit de pe 
acoperiş îi crestă palma stinga. Se săltă în capul oaselor şi, 
instinctiv, începu să-şi sugă rana de la mână. După ce durerea 
se mai potoli, îşi verifică repede şi restul corpului. Cu excepţia 
unei julituri la genunchiul drept era întreg. Apoi îşi cercetă şi 
buzunarele. Lanterna era încă acolo şi funcţiona, deşi geamul 
care proteja becul se spărsese. Ultimele patru baterii le găsi în 
buzunarul stâng; inelul cu chei în dreapta, împreună cu markeral 
şi briceagul. Mulţumit, se ridică uşor în picioare. Nu-l durea 
nimic. 

Se îndreptă spre cea mai apropiată scară de incendiu şi 
privi peste balustradă. O scară ruginită prinsă în zid ducea până 
la ultimul etaj, dar de acolo urmau o serie de trepte metalice. 
Era prea întuneric ca să vadă până jos, dar era convins că odată 
ajuns la etajul unu, o să mai găsească o scară pe care să 
coboare până pe trotuar. 

Căţărându-se pe balustradă, se răsuci, apoi apucă barele 
metalice atât de strâns, încât degetele i se albiră de efort. Testă 
prima treaptă, care, în ciuda ruginei, părea solidă. îşi mută 
piciorul stâng mai jos, apoi îşi desprinse mâinile, puţin câte 
puţin, astfel încât să fie în siguranţă tot timpul. 

Mişcându-se încet şi cu atenţie, căpătând tot mai multă 
încredere, ajunse în final la palieml superior. Ceva scârţâi când 
se lăsă cu toată greutatea şi, pentru o clipă, înlemni. Noaptea 
părea dintr-odată extrem de tăcută. 

Prea tăcută? 

Se uită în jur. Fereastra care dădea spre scara de incendiu 
era întunecata, dar luna lumina suficient de mult ca să zărească 
draperiile trase de dincolo de ea. Inima începu să-i bată cu 
putere când îşi imagină perdelele desfăcute bmsc şi pe cineva 
uitându-se fix la el. îngheţa numai la gândul că ar fi putut cineva 
să-l surprindă acolo. Imediat, sunetul unui claxon îl sperie atât 
de tare, încât se apucă disperat cu mina rănită de una dintre 
barele metalice. 


Înţepătura metalului ruginit îi sfâşie carnea din palmă, dar 
îl şi determină să acţioneze. începu să coboare scările, 
mişcându-se fără zgomot, fără a se asigura daca ferestrele erau 
acoperite. în mai puţin de un minut, ajunse la palierul cel mai de 
jos, unde privi gaura îngustă ce separa clădirea de Rockwell. 

Un şobolan îşi făcea de lucru pe lângă zidul blocului şi 
dispăru într-unui din tomberoanele de gunoi al cărui capac nu se 
închidea bine. După câteva secunde apăru un alt şobolan. 
Scuturându-se, Ryan îşi mută privirea şi se concentra asupra 
scării care avea să-l ducă pe trotuar. Nimic mai simplu. Aceasta 
era prinsă într-un cârlig şi, imediat ce o eliberă, o împinse până 
jos. Odată ce el va păşi pe caldarâm, contragreutatea ei o va 
ridica la loc. Mai aruncă o ultimă privire spre şobolanii care 
intraseră în tomberon, după care Ryan ieşi din gang chiar pe 
70th Street, coti la stânga şi pomi spre vest. 

Institutul Biddle de pe 82nd Street. 

Ajungând la Columbus, pomi degrabă spre nord. Nu mai 
mersese niciodată de unul singur atât de târziu, şi în noaptea 
aceasta străzile păreau mai înfricoşătoare ca oricând. Trotuarul 
era ocupat şi Ryan încerca să-şi croiască drum printre oameni 
cât de repede putea. Simţea că lumea se uită la el, dar el avea 
grija să nu privească pe nimeni în ochi. Când ajunse într-un 
târziu şi pe 82nd Street, realiză că habar n-are încotro se 
îndreaptă. Se uită într-o direcţie, apoi în cealaltă, dar toate 
blocurile semănau între ele. Ar trebui să o ia spre parc, privind 
fiecare clădire de pe partea sudică, apoi să traverseze spre nord 
şi de-abia după aceea spre vest. Când va ajunge din nou în 
dreptul colţului în care se afla acum, va păstra direcţia de vest, 
mergând pe o parte şi pe alta a străzii dacă nu vedea vreun 
semn clar. 

Dar dacă nu dădea de nici un semn? Dacă era unul din 
locurile acelea care aveau adresa trecută chiar la intrare? 

Hotări că e mai bine să nu se gândească. 

Coti spre est şi o apucă de-a lungul trotuarului îngust, 
citind fiecare plăcuţă şi examinând fiecare clădire cu mare 
atenţie. De câteva ori, chiar urcase treptele de la intrare ca să 
citească numele de pe cutiile poştale. 

Când ajunse într-un final în Central Park West, traversă 
strada şi o luă înapoi spre vest. Nimic. 


Traversă pe la Columbus şi se îndreptă spre Amsterdam 
Avenue. Tocmai se uita la una din clădirile de pe partea sudică, 
încercând să descifreze adresa, când auzi brusc o voce. 

— Cauţi ceva, fiule? 

Tresărind, Ryan se întoarse şi văzu un bărbat înalt, 
îmbrăcat în pantaloni kaki şi tricou, privindu-l curios. 

„Să nu vorbeşti niciodată cu străinii, auzi vocea mamei lui 
în cap. lar dacă un necunoscut încearcă să-ţi vorbească, fugi. 
Dacă te urmăreşte, ţipă cât te ţine gura.” 

— E cam târziu pentru un puşti de vârsta ta, nu crezi? 
spuse bărbatul. Apoi, se uită în ambele direcţii ale străzii. Să 
vadă dacă mai era cineva? Să verifice dacă nu e urmărit? Ryan 
simţea cum i se înmoaie picioarele, aşa că se încorda, 
pregătindu-se să alerge, dacă bărbatul se apropia mai mult. 
Atunci, necunoscutul vorbi din nou: 

— Uite, puştiule... nu ştiu ce cauţi tu aici de unul singur, 
dar nu prea eşti în siguranţa. Umblă tot felul de. Ezită, apoi 
continuă: Tot felul de ciudaţi bântuie prin oraş. Aşa că, dacă te- 
ai pierdut, spune-mi şi te ajut eu să ajungi acolo unde trebuie. 

Ryan şovăi şi bărbatul făcu un pas spre el. 

„Fugi, auzi vocea mamei lui. Fugi cât de repede poţi!” 

Răsucindu-se, Ryan o rupse la goană de-a lungul blocului. 

— Hei, striga bărbatul după el, dar Ryan nu se mai uită 
înapoi până când nu ajunse la colţul Amsterdam Avenue, unde 
luminile strălucitoare şi traficul aglomerat îl făceau să se simtă 
în siguranţă. 

Oprindu-se să-şi tragă sufletul, privi în urma lui. 

Bărbatul dispăruse. 

După ce se linişti, Ryan traversă bulevardul şi îşi continuă 
dramul pe 82nd Street, aruncând câte o privire peste umăr în 
caz că bărbatul în tricou, sau oricine altcineva, îl urmărea. Şi- 
apoi, după ce trecu de Broadway, găsi ceea ce căuta. Aproape 
că trecu pe lângă institut, pentru că semăna mai degrabă cu o 
casă de locuit şi deasupra uşii nu era decât adresa. Mica plăcuţă 
de alamă montata lângă uşă indica „Institutul Biddle”. 

Acum că îl descoperise, cum avea să dea de mama lui? 
Doar privind clădirea îşi dădu seama că nu e ca un spital în care 
poţi intra aşa, pur şi simplu. însă merita să încerce. 

Uitându-se în susul şi în josul străzii şi nevăzând pe 
nimeni, se furişa pe trepte şi verifică uşa. 


Încuiată. 

Se întoarse pe trotuar şi traversă strada, convins că găsise 
o soluţie. Poate putea să intre în Institutul Biddle în acelaşi fel în 
care ieşise din Rockwell. 

Ridicându-şi privirea, văzu că acoperişul institutului se 
situa la acelaşi nivel cu cel al clădirii alăturate. lar clădirea 
alăturată era un bloc cu apartamente. 

Aici era uşor de pătruns, nu trebuia altceva decât sa suni 
la toate soneriile şi aşteptai până când îţi dădea voie cineva să 
intri, văzuse asta la televizor de nenumărate ori. 

Numai că, atunci când încercă şi el, o singură persoană 
răspunse şi nu-i deschise nici măcar după ce îi spusese că 
venise în vizită la bunica lui. 

Abandonând panoul cu sonerii, porni în căutarea unui 
pasaj de serviciu şi îl găsi în partea cealaltă. lar în spatele 
clădirii descoperi acelaşi tip de scară de incendiu pe care 
coborâse ceva mai devreme. 

Insă capătul scării era mult prea sus. Uitându-se în jur, zări 
un şir de tomberoane de plastic, pentru gunoi, lipite de perete. 
Golite recent, aveau capacele aşezate pe jos. 

Târi trei dintre ele până în locul unde era scara de 
incendiu, le întoarse invers, le alinie, apoi aşeză alte două peste 
ele. Cel de-al şaselea îl cocoţă cel mai greu pentru că el urma să 
fie vârful piramidei. 

Primul pas fu floare la ureche, dar deja simţea 
tomberoanele clătinându-se uşor. Sprijinindu-se de perete şi 
încercând să-şi păstreze echilibrul, reuşi să urce pe al doilea. 

Scara atârna chiar deasupra lui şi acum era sigur că, dacă 
ar putea ajunge în vârful tomberoanelor, avea şanse s-o atingă. 
Dar dacă acestea se prăbuşeau odată cu el... 

Trase adânc aer în plămâni, se ridică în mâini până când 
stomacul lui se lipi de marginea ultimului tomberon. îşi aşeză 
genunchiul drept, apoi pe cel stâng. Sprijinindu-se cât putu de 
tare de zidul blocului, se îndreptă de spate. Inspiră din nou, apoi 
îşi ridică genunchiul drept şi-şi aşeză talpa pe tomberon, apoi 
aşteptă un moment să-şi adune puterile. în cele din urmă, puse 
şi cel de-al doilea picior, după care îşi lipi palmele de perete. 
Piramida improvizată se clatină, dar nu se prăbuşi. 


Întinzându-se, mâinile lui Ryan apucară ultima treaptă a 
scării de incendiu şi, în mai puţin de un minut, ajunse pe 
acoperişul blocului. 

Intre cele două clădiri nu exista nici un spaţiu, tot ce 
trebuia să facă ei-a să treacă peste parapetele despărţitoare. 

Găsi uşa care ducea spre interior, o uşă demodată, dar cu 
o încuietoare diferită de cea a uşilor din Rockwell. O încercă şi 
nu se miră deloc că este zăvorită, aşa că începu să 
experimenteze cheile de pe inelul metalic. 

După ce niciuna din ele nu se potrivi, îl cuprinse 
disperarea. Contemplând descurajat uşa, dorindu-şi din tot 
sufletul s-o deschidă, chiar dacă părea un lucru imposibil, 
observă un loc unde vopseaua de pe toc se scorojea, iar lemnul 
de dedesubt începuse să se sfărâmiţeze în aşchii mici. îşi scoase 
briceagul şi se apucă de treabă. Lemnul, mâncat de vreme 
decenii întregi, era de-a dreptul putred. Cu cât săpa mai adânc, 
cu atât mai moale devenea şi, după numai cincisprezece 
minute, se afla în interiorul clădirii. Dar cum avea s-o găsească 
pe mama lui? 

Scările de pe acoperiş coborau abrupt până la un mic 
palier, de unde începea scara în forma de melc ce ducea la 
parter. 

Pomi în jos şi, când ajunse la următorul etaj, dădu peste o 
uşă care se deschidea înspre un coridor lung, slab luminat de 
nişte becuri prinse în perete, din zece în zece metri. Rămase pe 
loc, ascultând, dar nu auzi nimic. în cele din urmă, se aventura 
pe hol, mişcându-se iute de-a lungul lui, încercând să nu facă 
nici un fel de zgomot. 

De-o parte şi de alta a culoarului, se zăreau douăsprezece 
uşi, dotate cu mici plăcuţe metalice foarte asemănătoare cu 
cele văzute la sertarele birourilor demodate din magazinul de 
antichităţi unde lucra mama sa şi în care puteai introduce o 
cartela astfel încât să ştii în permanenta ce se află în interior. 

Pentru că niciuna dintre ele nu prezenta o astfel de 
cartelă, Ryan încerca o uşă. Nu era încuiata, aşa că o împinse 
puţin şi se uită înăuntru. Dinspre stradă pătrundea suficientă 
lumină ca să vadă un pat de spital, o masa şi un dulăpior. Patul 
era însă gol, iar pe masă şi în dulăpior nu găsi nimic. 

Işi continuă drumul, verificând şi restul camerelor. 

Toate erau pustii. 


Cobori scările spre următorul etaj. 

Pe la jumătatea coridorului cu lumină difuză găsi o uşă cu 
o etichetă prinsa în ramă metalică. Caroline Fleming. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, apăsă clanţa, încuiată. 

Scoase inelul cu chei din buzunar şi de data asta avu 
noroc, pentru că, la a patra încercare, cheia se răsuci fără 
probleme cu un declic. 

Deschise uşa şi o văzu pe mama lui care stătea întinsa pe 
pat cu ochii închişi. După ce se uita de-a lungul holului, se furişă 
în cameră, încuie uşa la loc şi se îndrepta spre pat. 

— Mama? şopti el. 

„E un vis”, se gândi Caroline. în ciuda hotărârii ei de a 
rămâne trează şi de a găsi o modalitate de evadare din spitalul 
în care o încarcerase Tony, iar cuvântul încarcerare descria 
întocmai situaţia ei, pentru că ea nu era bolnavă, nici fizic, nici 
psihic, adormise, iar acum visa. 

Visa că îl aude pe Ryan strigând-o. 

— Mamă? 

ÎI auzi din nou, de data asta mai tare, dar când deschise 
ochii nu zări decât strălucirea slabă aruncată de mica lampă de 
veghe, băgată în priză chiar lângă podea. Atunci însă pe tavan 
se prefigura o umbră. 

O umbră cu formă umana. 

Cineva era în cameră! Dar nu auzise uşa deschizându-se, 
nu auzise nimic până când nu tresărise sub impresia vocii fiului 
ei. 

Umbra se lărgi şi se apropie tot mai tare de pat. Inima 
începu să-i bată cu putere şi Ryan o strigă pentru a treia oara. 
Şoapta lui căpătase forţa. 

— Mamă! 

Şi se pomeni cu băiatul lângă pat, privind-o speriat. 

— Ryan! ţipă ea. Unde... 

Dar, înainte de a-şi termina întrebarea, mâna lui îi acoperi 
gura, făcând-o să tacă. 

— Şşşş! Vrei să mă prindă? 

Gândurile i se învălmăşiră în cap. Să-l prindă? Despre ce 
vorbea? Părea imposibil să fi intrat fără să fie văzut de nimeni. 
Dar dacă... 

— Ce oră e? şopti ea. 


— Puțin trecut de unsprezece, răspunse Ryan. Ridică-te! 
Trebuie s-o ajutăm pe Laurie! 

Laurie! Ultima imagine a fiicei ei se ridică din amintire şi 
durerea aproape că o făcu să plângă. 

— Trage păturile într-o parte şi desfă-mi legăturile, îi 
spuse ea lui Ryan. 

El o privi nedumerit. 

— M-au legat de pat, îi destăinui ea. 

Ryan îndepărta cearşafurile şi pătura şi se uită înmărmurit 
la curelele din nailon care strângeau încheieturile de la mâini şi 
gleznele mamei sale. Preţ de o fracțiune de secundă şovăi, apoi 
se apucă imediat să desfacă nodurile care o ţineau lipită de pat. 

In mai puţin de cinci minute, care li se părură ore, Caroline 
era liberă. Se săltă în capul oaselor şi tocmai se pregătea să-şi 
treacă picioarele peste marginea patului, când surprinse un 
zgomot. 

O cheie băgată în broasca de la uşă! 

Ryan auzise şi el, iar acum privea spre ea cu ochi îngroziţi. 

— Jos! şopti Caroline şi, fără să mai stea pe gânduri, 
băiatul se trânti la pământ şi se rostogoli sub pat. 

In aceeaşi clipă, Caroline îşi trase peste ea pătura şi 
cearşafurile şi-şi aşeză capul pe perne. închise ochii şi se 
concentra să-şi păstreze respiraţia normală şi uniformă. 

Paşii se apropiară de pat şi, o secundă mai târziu, 
persoana care intrase se opri chiar lângă Ryan. 

Simţi cum este privită. 

Apoi, cineva o dezveli uşor, cu grijă, de parcă n-ar fi vrut 
s-o trezească. Dar dacă pătura era dată într-o parte prea mult, 
exista riscul ca asistenta sau cine-o fi fost să descopere că 
încheieturile ei nu mai erau prinse cu curele... 

Gândul dispăru subit când pe pielea braţului drept simţi o 
atingere rece. 

Rece şi umedă. 

Un tampon cu spirt! 

Urma să-i facă o injecție! Şi dacă se întâmpla aşa. 

Caroline zvâcni în sus cu toată puterea şi se azvârli peste 
persoana de lângă pat. Luată prin surprindere de atacul 
neaşteptat, necunoscuta se feri câţiva paşi înapoi, se 
dezechilibra şi căzu. 


— Ajută-mă! şopti Caroline cât de tare putea în condiţiile 
acelea, lăsându-se cu toată greutatea peste trupul de pe podea. 

Într-o clipită, Ryan ieşi din ascunzişul său şi, în timp ce 
Caroline se zbătea s-o ţintuiască la pământ pe femeie, băiatul 
apucă o pernă, o aşeză peste faţa musafirului nepoftit, după 
care se prăbuşi peste ea cu toată greutatea. 

În penumbra din încăpere, corpul de pe podea se 
zvârcolea, încercând să scape. 

Caroline şi Ryan o ţinură strâns, fără să rostească o vorba. 
Liniştea devenea tot mai apăsătoare, dar, după aproximativ un 
minut, spasmele trupului încetară şi silueta de sub Caroline 
înţepeni. 

— E... a... a murit? întreba Ryan cu vocea tremurânda. 

Încet şi cu atenţie, pregătită să atace din nou la prima 
mişcare, Caroline se sprijini în genunchi. 

Era o asistentă, care purta aceeaşi uniforma ca femeia 
care îi dăduse medicamentele mai devreme. Caroline îi ridica 
încheietura flasca şi îi cercetă pulsul. 

La început nu simţi nimic, dar după aceea degetele ei 
înregistrară o zbatere uşoara. 

— E încă vie, şopti ea. Ajută-mă! 

Scoase câteva şerveţele Kleenex dintr-o cutie de pe 
noptieră şi le îndesa în gura asistentei. 

— Vezi dacă e ceva în şifonier, îi spuse ea lui Ryan. 

O secundă mai târziu, băiatul ţinea în mână halatul pe 
care Caroline îl purta când îl găsise pe Tony şi pe prietenii lui... 
îşi alungă gândul din minte, concentrându-se strict asupra 
problemei din prezent. Scoase cordonul trecut prin baierele 
halatului, îl înfăşură de câteva ori în jurul capului asistentei, apoi 
îi făcu un nod chiar peste gură. 

— Dar dacă se îneacă? întrebă Ryan. Caroline îi ignoră 
înhebarea. 

— Ajută-mă s-o dezbrac. începe cu pantofii. 

În timp ce Ryan o descălţa şi îi dădea şosetele albe jos, 
Caroline începu să descheie nasturii de la bluza femeii. După 
numai un minut, terminaseră, aşa că se apucară să urce trupul 
fără vlagă în pat. Caroline o lega zdravăn, asigurându-se că îi 
blochează orice posibilitate de mişcare. 

— Trage pătura până sus, îi spuse ea lui Ryan, în timp ce 
îmbrăca uniforma asistentei. 


Aceasta era cu două numere mai mari, dar lui Caroline nu- 
i mai păsa, arăta cam şleampătă, dar, oricum, mai bine decât să 
umble în creierii nopţii pe străzi înfăşurată într-un capot. ŞI 
pantofii îi erau cam mari, dar strânse bine şireturile, astfel încât 
să nu-i clămpăne în picioare dacă va fi nevoita să fugă. 

— Cum ai intrat? şopti ea după ce făcu şi ultimul nod. 

— Pe acoperiş, răspunse Ryan. M-am urcat pe... 

— Arată-mi, îl întrerupse Caroline. Dacă nu te-au prins 
când te-ai furişat înăuntru, poate că n-or să ne prindă nici când 
ieşim. 

După ce verifică pentru ultima oară legăturile asistentei, îl 
urmă pe Ryan. Crăpară puţin uşa şi ascultară amândoi. Pentru 
că nu se auzea nimic, scoaseră capul pe hol. 

Nimic. 

— Haide, şopti el. Vino după mine. 

— Ai urcat pe aici? întrebă Caroline, privind în jos spre 
scara de incendiu din spatele clădirii alăturate Institutului 
Biddle. 

Numai când se uita la hăul ce se deschidea în faţa ochilor 
ei o şi cuprindea ameţeala, iar gândul că va trebui să coboare 
pe ea îi provoca un gol în stomac. 

— A fost uşor, spuse Ryan. Mult mai uşor decât atunci 
când am sărit de pe acoperişul de la Rockwell. 

Caroline se holbă la el, însă vedea ca băiatul spune 
adevărul gol-goluţ. Dar, în loc să dea drumul vorbelor care îi 
veniră pe buze, vorbele unei mame îngrozite căreia nu-i venea 
să creadă cât de prosteşte se comportase copilul ei, se abţinu. 
Luptându-se cu vertijul care risca să o copleşească, păşi pe 
marginea acoperişului, se răsuci, se apucă de capătul rigid al 
scării cât de tare putu şi începu să coboare. „N-o să reuşesc 
niciodată, îşi zise în sinea ei. O să alunec şi atunci...” 

— Aminteşte-ţi ce spunea tata întotdeauna, îi şopti Ryan 
care simţise teama mamei sale. Nu renunţa niciodată! 

încurajată de cuvintele lui Brad, Caroline hotărî că orice s- 
ar întâmpla nu-şi va descleşta degetele de pe barele metalice. 
Şi nici nu va aluneca, nici de pe scară, nici din lumea reală. 

Caroline şi Ryan o ţinură strâns, fără să rostească o vorbă. 
Liniştea devenea tot mai apăsătoare, dar, după aproximativ un 
minut, spasmele trupului încetară şi silueta de sub Caroline 
înţepeni. 


— E... a... a murit? întrebă Ryan cu vocea tremurândă. 

Încet şi cu atenţie, pregătita să atace din nou la prima 
mişcare, Caroline se sprijini în genunchi. 

Era o asistentă, care purta aceeaşi uniformă ca femeia 
care îi dăduse medicamentele mai devreme. Caroline îi ridică 
încheietura flască şi îi cerceta pulsul. 

La început nu simţi nimic, dar după aceea degetele ei 
înregistrară o zbatere uşoară. 

— E încă vie, şopti ea. Ajută-mă! 

Scoase câteva şerveţele Kleenex dintr-o cutie de pe 
noptieră şi le îndesă în gura asistentei. 

— Vezi daca e ceva în şifonier, îi spuse ea lui Ryan. 

O secundă mai târziu, băiatul ţinea în mână halatul pe 
care Caroline îl purta când îl găsise pe Tony şi pe prietenii lui... 
îşi alungă gândul din minte, concentrându-se strict asupra 
problemei din prezent. Scoase cordonul trecut prin baierele 
halatului, îl înfăşură de câteva ori în jurul capului asistentei, apoi 
îi făcu un nod chiar peste gură. 

— Dar dacă se îneacă? întrebă Ryan. Caroline îi ignoră 
întrebarea. 

— Ajută-mă s-o dezbrac. începe cu pantofii. 

În timp ce Ryan o descălţa şi îi dădea şosetele albe jos, 
Caroline începu să descheie nasturii de la bluza femeii. După 
numai un minut, terminaseră, aşa că se apucară să urce trupul 
fără vlagă în pat. Caroline o legă zdravăn, asigurându-se că îi 
blochează orice posibilitate de mişcare. 

— Trage pătura până sus, îi spuse ea lui Ryan, în timp ce 
îmbracă uniforma asistentei. 

Aceasta era cu două numere mai mari, dar lui Caroline nu- 
i mai păsa, arăta cam şleampătă, dar, oricum, mai bine decât să 
umble în creierii nopţii pe străzi înfăşurată într-un capot. ŞI 
pantofii îi erau cam mari, dar strânse bine şireturile, astfel încât 
să nu-i clămpăne în picioare dacă va fi nevoita să fugă. 

— Cum ai intrat? şopti ea după ce făcu şi ultimul nod. 

— Pe acoperiş, răspunse Ryan. M-am urcat pe... 

— Arată-mi, îl întrerupse Caroline. Dacă nu te-au prins 
când te-ai furişat înăuntru, poate că n-or să ne prindă nici când 
ieşim. 


După ce verifică pentru ultima oară legăturile asistentei, îl 
urmă pe Ryan. Crăpară puţin uşa şi ascultară amândoi. Pentru 
că nu se auzea nimic, scoaseră capul pe hol. 

Nimic. 

— Haide, şopti el. Vino după mine. 

— Ai urcat pe aici? întrebă Caroline, privind în jos spre 
scara de incendiu din spatele clădirii alăturate Institutului 
Biddle. 

Numai când se uita la hăul ce se deschidea în faţa ochilor 
ei o şi cuprindea ameţeala, iar gândul că va trebui să coboare 
pe ea Îi provoca un gol în stomac. 

— A fost uşor, spuse Ryan. Mult mai uşor decât atunci 
când am sărit de pe acoperişul de la Rockwell. 

Caroline se holbă la el, însă vedea că băiatul spune 
adevărul gol-goluţ. Dar, în loc să dea drumul vorbelor care îi 
veniră pe buze, vorbele unei mame îngrozite căreia nu-i venea 
să creadă cât de prosteşte se comportase copilul ei, se abţinu. 
Luptându-se cu vertijul care risca să o copleşească, păşi pe 
marginea acoperişului, se răsuci, se apucă de capătul rigid al 
scării cât de tare putu şi începu să coboare. „N-o să reuşesc 
niciodată, îşi zise în sinea ei. O să alunec şi atunci...” 

— Aminteşte-ţi ce spunea tata întotdeauna, îi şopti Ryan 
care simţise teama mamei sale. Nu renunţa niciodată! 

Incurajată de cuvintele lui Brad, Caroline hotărî că orice s- 
ar întâmpla nu-şi va descleşta degetele de pe barele metalice. 
Şi nici nu va aluneca, nici de pe scară, nici din lumea reală. 

CAPITOLUL 38 „Arat pur şi simplu ca o asistentă medicala 
care se duce acasă de la serviciu”, îşi spunea Caroline, în timp 
ce mergea iute spre partea de est a 82nd Street. Nu alerga, dar 
se deplasa cât putea de repede, încercând totuşi să nu atragă 
atenţia asupra lor. 

— De ce nu sunam la poliţie? întrebase Ryan, în clipa în 
care ajunseră în pasajul utilitar din spatele clădirii de lângă 
Institut. 

Dar Caroline respinsese ideea imediat, aducându-şi 
aminte foarte clar privirea pe care i-o aruncase sergentul 
Oberholzer când încercase să-i povestească ce se întâmplă în 
Rockwell. Primul lucru pe care l-ar face poliţia ar fi să-l sune pe 
Tony Fleming, sau cum l-o chema în realitate, de vreme ce era 
convinsă că avea la fel de multe nume ca şi Virginia 


Estherbrook. într-o astfel de situaţie, ea s-ar întoarce cât ai bate 
din palme la Institut, iar Ryan şi Laurie... 

Ryan şi Laurie ar fi lăsaţi în paza lui Anthony Fleming. 

Şi aşa ceva Caroline nu putea îngădui. 

— Nu avem timp, fusese răspunsul scurt pe care i-l 
dăduse lui Ryan. După miezul nopţii, atunci găsise uşa secretă 
ascunsă în cămara din biroul lui Tony. 

La miezul nopţii, atunci auzise Laurie vocile, vocile despre 
care Caroline insistase atâta că nu sunt altceva decât rămăşiţe 
ale unor vise urâte. 

La miezul nopţii, aceasta era ora, putea să bage mâna-n 
foc, la care începea festinul din Rockwell. După ce copiii din care 
se hrăneau adormeau profund şi când amintirile oribile puteau fi 
atribuite unor coşmaruri. 

— Ce oră e? întrebă ea pentru a treia oară. 

Se îndreptau spre Central Park West şi în timp ce Ryan îşi 
ridică mâna ca să vadă cadranul ceasului în lumina becurilor de 
pe stradă, ea aruncă o privire înapoi peste umăr, pentru a se 
asigura că nu sunt urmăriţi. 

— Douăsprezece fără douăzeci, răspunse Ryan. 

Caroline iuți uşor ritmul, iar Ryan se văzu nevoit să alerge 
ca să ţină pasul cu ea, dar se abţinu să se plângă. în cele din 
urmă, cu aproape cincisprezece minute înainte de miezul nopţii 
ajunseră în faţa clădirii Rockwell. Cerceta clădirea cu atenţie, 
dar nimic nu părea nelalocul lui; luminile încă mai erau aprinse 
la câteva ferestre, dar cele mai multe dintre ele dădeau 
impresia că locatarii respectivi se duseseră deja la culcare. 

Dar Caroline ştia că aceştia nu se băgaseră în pat. Erau 
trezi şi mişunau prin pasajele ascunse din spatele pereţilor, 
pregătindu-se pentru. 

Femeia se cutremură şi făcu tot posibilul să izoleze într-un 
colţ al minţii orice grozăvie. 

— Dă-mi cuțitul tău, rosti ea încet. 

Tăcut, Ryan scotoci în buzunar, dibui briceagul primit de la 
tatăl lui şi îl aşeză în mâna mamei sale. 

Caroline îi desfăcu lama cea mai mare şi o încercă delicat 
pe pielea de la încheietura mâinii stingi. Nu simţi decât o 
zgârietură uşoară când tăie câteva fire de păr. „Mulţumesc lui 
Dumnezeu că nu i l-am luat”, se gândi ea, apoi îi plie lama la 


loc, strecurând briceagul în buzunarul larg al fustei de la 
uniforma de asistentă. Imediat însă se răzgândi. 

II scoase din nou şi-l deschise. 

— Bine, zise ea încet. Să mergem. 

Traversară strada şi, un moment mai târziu, se opriră în 
faţa uşilor de la intrare. Trase de una, păşi înăuntru, apoi privi 
prin uşile interioare din sticlă. 

Rodney se afla la masa lui, citind un ziar ca mai 
întotdeauna. 

„Nu doarme niciodată, realiză Caroline, împingând uşa de 
sticlă cu mâna stângă, în timp ce cu degetele de la mâna 
dreapta strângea tare minerul briceagului. întotdeauna e aici. Și 
nu doarme niciodată. Ar fi trebuit să-mi dau seama...” 

Când auzi uşa, bătrânul îşi ridică privirea şi, timp de o 
secundă, păru complet nedumerit. 

Caroline se apropiase deja de ghereta lui şi, când văzu că 
el a înţeles, se repezi imediat într-acolo, ca să-l împiedice să 
pună mâna pe telefon. Când degetele lui atinseră receptorul, 
Caroline îl apucă de cravata. 

Speriat, Rodney scăpă receptorul, care se lovi cu zgomot 
de podea, începu să se dea înapoi, dar Caroline, cu forţele 
înzecite de furia şi de teama pentru copiii ei, fu mai rapidă decât 
el. Smucindu-l de cravată tot mai tare, îl trase peste masă, după 
care îi lipi vârful briceagului de gât. Cu o mişcare sigură, îl tăie 
spre dreapta, lăsându-i o deschizătură urâtă. 

Într-o secundă, duhoarea cărnii putrezite năvăli prin rana 
ce se căsca grotesc şi Rodney începu să horcăie în încercarea 
de a-şi umple plămânii cu aer. Se întinse spre Caroline cu 
degetele ca nişte gheare, dar articulațiile lui umflate de artrită şi 
unghiile lui încovoiate şi negre îşi pierdeau deja puterea. Cu 
puţin înainte de a o atinge, picioarele îi cedară sub greutatea 
morţii. După ce cadavrul în putrefacție căzu pe podea, Caroline 
înconjură masa şi se aplecă peste trupul lui Rodney, căutându-i 
prin buzunare cheile. Le găsi şi se ridică odată cu un ultim 
horcăit. 

— lute, îi zise ea lui Ryan, care deja o luase înainte, 
trăgând de uşa ce ducea la subsol şi repezindu-se pe scări în 
jos. 


Parcurseră în goană pivniţa, căutând disperaţi uşa despre 
care îi povestise Ryan la Institut, cea care avea broasca şi 
butonul metalic doar pe interior. O găsiră în spatele hornului. 

O uşă simplă din metal, fără semne particulare, şi un 
orificiu cu o clanţă deasupra. Agitată, Caroline încercă să 
găsească cheia care se potrivea, dar mâinile îi tremurau atât de 
tare, încât Ryan se văzu nevoit să se ocupe chiar el de asta. 

La a treia încercare, avu sorţi de izbândă. Condorul pe 
care el îl descoperise mai devreme în partea cealaltă se întindea 
în faţa lui şi, chiar pe la jumătatea distanţei, se zărea uşa în 
spatele căreia zăcea Laurie. 

Dacă ea era încă acolo. 

— Mai repede, îl îndemnă Caroline pe Ryan care acum 
tremura şi el. 

— Aici, îi spuse el mamei lui, aprinzând lanterna şi îndrept 
ind-o spre Laurie. 

Năvălind în încăpere, Caroline de-abia dacă observă şirul 
de tărgi care erau aşezate una lângă alta. 

— Laurie! urlă ea, fără să se mai poată controla. 
cu încetul şi, în liniştea care se lăsă, Caroline simţi cum un val 
teribil de disperare se formează, amenințând să o înece. Mirosul 
morţii era atât de puternic încât se întrebă îngrozită dacă 
vreuna dintre fiinţele întinse pe tărgi mai este încă vie. Dar, 
chiar când ultima rază de speranţă se stinse în sufletul ei, auzi 
ceva. 

O voce slabă şi neclară. 

— M... mamă? 

— Uite-o, spuse Ryan, arătându-i o targa la câțiva metri 
mai încolo. O secundă mai tir/iu. Caroline privea spre chipul 
palid al fiicei ei, mângâindu-i fruntea şi plângând amarnic. 

— Scoate-mă de aici, o imploră Laurie. Or să se întoarcă. 
Or să-Chiar înainte să-şi termine propoziţia, mama ei o ridică în 
braţe şi porni spre uşă cu ea. 

Ryan o urmă, dar apoi se opri, amintindu-şi de băiatul care 
zăcea alături de Laurie. Frenetic, îl căută prin întuneric şi-l găsi. 
O singură privire îi fu de ajuns; ochii băiatului erau larg deschişi 
şi îndreptaţi spre tavan. 

Ryan recunoscu acelaşi pustiu din ochii lui Tony Fleming. 
Pustiul morţii. 


— Îmi pare rău, şopti el. Eu... Un suspin îi umplu pieptul. 

— Ryan! o auzi el pe mama lui strigând. Grăbeşte-te! 

Îl mai privi o dată pe băiatul de pe targa, apoi se întoarse 
şi pomi în goană după Caroline. 

leşi din cameră, fugind. Mai avea doar câţiva metri de 
parcurs până la uşa salvatoare, când culoarul se lumina şi auzi 
un glas. 

Glasul tatălui său. 

— Ryan! 

Timp de o secunda încremeni, dar apoi o auzi pe mama 
lui. 

— Fugi! ţipă ea. Fugi, Ryan! 

Parcă prinzând aripi, Ryan se repezi spre uşă, alergând cât 
îl ţineau picioarele. Din spate, veneau paşii grei ai tatălui său, 
apropiindu-se tot mai tare. Brusc, Tony îl strigă din nou şi de 
data asta băiatul îl simţi foarte aproape, răsuflându-i în ceafă. 
Numai că vocea lui Anthony Fleming nu-l mai surprinse ca pe un 
iepure în mijlocul şoselei, orbit de farurile vreunui camion. 
Dimpotrivă, prinse puteri şi scăpă de atingerea degetelor tatălui 
său, exact când ieşi pe uşa. 

Caroline era pregătită şi trânti imediat uşa cât putu ea de 
tare. Aceasta păru că nu se închide bine, dar Ryan se întoarse 
cu spatele şi se lăsă cu toată greutatea pe ea, în timp ce 
Caroline învârti cheia în broască. 

Un urlet de furie se auzi din partea cealaltă, dar Caroline îl 
ignoră şi luând-o pe Laurie din nou în braţe, pomi spre scări. 
Dar, pentru a doua oară, Ryan nu o urmă. Băiatul rămăsese 
împietrit, cu ochii fixaţi pe podea. Femeia se uită şi ea şi 
aproape că icni de scârbă. 

Pe podea, zăceau patru degete retezate, care încă se mai 
îndoiau din reflex parcă încercând să-şi prindă prada. 

— Nu, ţipă ea, când Ryan se aplecă pentru a privi mai 
îndeaproape. Atunci, exact când unul dintre degete se fncovoie 
din nou, sări cât colo şi se răsuci. 

Câteva secunde mai târziu, ieşiră pe uşa din holul 
principal şi Ryan se repezi spre uşa de la intrare pentru ca 
mama lui să o poată scoate pe Laurie afară, în stradă. Şovăind 
doar o secundă, Caroline pomi spre sud. 

— Ai bani la tine? întreba ea când se apropiară de 65* 
Street. Ryan scutură din cap că nu. 


Înjurând printre dinţi, Caroline încercă să se gândească la 
ce avea de făcut în continuare. Tot nu-i venea să se ducă la 
poliţie, mai ales că exista posibilitatea ca doctorul Humphries 
sau cineva de la Institutul Biddle să-i fi avertizat deja cu privire 
la situaţia ei. Şi fără bani... 

Din senin, un taxi apăru de după un colţ, chiar în faţa ei şi, 
când Caroline se opri ca fulgerată, văzu cum se deschide 
geamul din faţă. 

— Să vă duc undeva, domniţă? întrebă şoferul. 

Caroline se uita fix la el, simţindu-şi picioarele parcă 
prinse în asfalt. 

— Eu... eu nu am nici un ban, spuse ea în cele din urmă. 
Dar Ryan deschisese deja portiera din spate a maşinii. 

— Haide, mamă! Urcă! 

Totuşi, Caroline nu se mişcă. Apoi, după ce văzu chipul 
palid al fiicei ei, observă şi sângele care-i pătase uniforma de 
asistentă. Dacă nu se suia în taxi şi cineva o zărea în halul ăla. 
Hotărându-se pe loc, o strecură pe Laurie pe bancheta din 
spate, apoi se aşeză şi ea. 

— E un spital la câteva blocuri mai încolo, spuse şoferul. 
Ajungem imediat. 

„Un spital, se gândi Caroline. O să pună întrebări.” 
întrebări la care ea nu putea răspunde, cel puţin nu pentru 
moment. Nu în seara asta. Şi poate niciodată. 

— Nu, zise ea. Nu pot să merg la spital şi nici la poliţie. 

Îl văzu pe şofer privind-o prin oglinda retrovizoare, mila lui 
trans-formându-se repede în suspiciune. Prin mintea ei alergau 
tot felul de posibilităţi, respingând un nume după altul, până 
când găsi unica persoană pe care o putea suna, fără ca aceasta 
să-i pună prea multe întrebări şi singura care o va primi cu 
braţele deschise. 

— Aveţi un telefon mobil? 

Şoferul păru să se gândească o secundă sau două, dar, în 
cele din urma, îi întinse unul prin geamul care separa partea din 
faţă a maşinii de bancheta din spate. Cu degetele tremurându-i 
îngrozitor, tasta un număr, apoi apăsă pe butonul de apelare. 
„Fii acasă, imploră ea în gând. Te rog să fii acasă!” 

După al optulea ţârâit, intra robotul, dar Caroline începu 
deja să vorbească înainte de a asculta mesajul înregistrat. 


— Kevin? Eşti acolo? Mark? Oh, Doamne, dacă sunteţi 
acasă. 

— Caroline? interveni vocea lui Kevin Barnes, destul de 
neclară din cauza mesajului care încă nu se terminase. Ce e? Ce 
s-a întâmplat? 

— Trebuie să vin la voi. Acum. Cu copiii. 

CAPITOLUL 39 

Kevin Barnes aştepta pe trotuar când taxiul se opri şi, 
după ce îi plăti şoferului, încercă s-o ia pe Laurie din braţele lui 
Caroline, dar aceasta scutură din cap, strângându-şi şi. mai tare 
fiica la piept. Simţind imediat că n-are rost să se certe cu ea, 
Kevin ţinu uşa de la clădire deschisă pentru ea şi Ryan, apoi o 
luă înainte ca să cheme liftul. Nimeni nu scoase o vorbă cât 
cabina urcă încet, apoi se opri la etajul al şaptelea. La jumătatea 
holului, Mark Noble stătea în uşa deschisă a apartamentului lor. 

— Doamne, Dumnezeule, în ce te-ai deghizat, femeie? 
mormăi el, făcându-i loc lui Caroline să intre. Nu rişti să faci 
puşcărie dacă te dai drept asistentă medicală? 

Kevin se strâmbă la el. 

— Dacă-ar fi aşa, atunci ai dormi la Sing-Sing. 

Fără să-i bage în seamă, Caroline o cară pe Laurie până în 
living unde o aşeză blând pe canapea, după care îngenunche 
alături de ea. 

— lubita mea? şopti Caroline. lubita mea, mă auzi? 

O clipă Laurie nu răspunse, apoi deschise ochii şi întinse 
mâna spre mama ei. 

— Se... sete, bălmăji ea, oftând din greu. 

— Aduc imediat ceva, spuse Kevin. într-o secundă. 

Dispăru din camera şi apăru, după un moment, cu un 
pahar de apă. 

— Am pus şi de ceai, spuse el, ducând paharul la buzele 
lui Laurie. în timp ce fata încercă să ţină paharul cu degete 
rremurâhde, bărbatul reuşi să-i privească mai bine chipul 
cenuşiu şi se uită spre Caroline. 

— Ar trebui s-o ducem la spital. Caroline dădu din cap că 
nu. 

— Nu pot, zise ea. Eu... 

Brusc, nu mai reuşi să se stăpânească. înfiorându-se, 
izbucni în hohote de plâns. Kevin o îmbrăţişa şi văzu că şi Ryan 
este pe punctul de a începe să plângă. 


— Să nu îndrăzneşti, spuse Mark Noble, înțelegând perfect 
expresia de pe chipul băiatului. Unul dintre voi trebuie să ne 
povestească ce se petrece şi, de vreme ce mama ta mai are 
puţin şi ne îneacă în lacrimi, iar sora ta pare pe jumătate 
moarta, bănuiesc că tu vei fi acela. 

Lui Ryan lacrimile îi secară instantaneu la auzul acestor 
cuvinte şi îl privi nesigur pe Mark. 

— Aveau de gând s-o omoare pe Laurie. Deja i-au omorât 
pe Rebecca şi pe un băiat. 

— În regulă, spuse Mark, ca şi cum Ryan ar fi zis cel mai 
raţional lucru din lume. Şi cum plănuiau să facă asta? Şi ca să 
ne lămurim cum stă treaba, cine sunt „ei”? 

— Tony Fleming şi Melanie aia şi portarul şi toţi ceilalţi din 
bloc! Ryan ridică vocea şi se uită furios la Mark, ca şi când nu 
era foarte sigur că este crezut. 

— E adevărat! 

— Hei, m-ai auzit tu pe mine că te-am contrazis? întrebă 
Mark, apărându-se în faţa acuzațiilor nerostite direct. 

— Este adevărat, îl susţinu Caroline, căutând o batista şi, 
pentru că nu găsi vreuna, îşi şterse lacrimile cu mâneca de la 
uniformă. Uitaţi-vă şi voi. 

Cu grijă, desfăcu cearşaful pe care îl înfăşurase în juml 
fiicei sale, astfel încât cei doi bărbaţi să-i vadă urmele de ace de 
pe braţe şi de pe picioare. 

— Isuse, şopti Mark, dispărându-i orice îndoială. Ce naiba 
se petrece acolo? 

Tot restul nopţii, Caroline îşi dădu silinţa să le explice, să 
le povestească lui Mark şi lui Kevin tot ce se întâmplase, de 
când se mutase în Rockwell. Ei ascultară în tăcere, fără să o 
întrerupă, fără să-i pună întrebări. Din când în când, unul dintre 
ei îi mai aducea fetei câte un ceai sau ceva de mâncare şi, până 
când Caroline termină, zorile deja apăraseră, Ryan adormise 
într-unui dintre fotoliile din faţa televizorului, iar Laurie începuse 
să mai capete puţină culoare în obraji. 

— Ştiu că sună nebuneşte, dar aşa s-a întâmplat. Dacă 
Ryan nu ar fi reuşit să iasă afară şi nu m-ar fi găsit... 

— Cum a făcut asta? întrebă Mark. 

— A descoperit unul dintre pasajele secrete, care începea 
din tavanul dulapului încastrat în perete şi l-a auzit pe Tony 


spunându-i cuiva unde mă aflam. Probabil că era vorba de 
sergentul Oberholzer, pentru că el a venit apoi să mă vadă. 

Se uită îngândurată spre Kevin. 

— N-a crezut o iotă din ce i-am spus şi nici nu pot să-l 
învinuiesc. Adică, mă aflam totuşi într-un spital, legată de pat ca 
nebunii. 

— Ei bine, acum nu mai eşti legată de nici un pat şi nici nu 
mai eşti într-un spital. Eu cred că ar fi mai bine să-i dăm un 
telefon. 

Caroline se albi la faţă. 

— Kevin, dar el nu mă crede! Şi dacă-l sun... 

— Păi atunci la cine ai mai putea apela? o întrerupse Kevin 
Barnes. Daca n-o duci pe Laurie la spital şi nici nu vorbeşti cu 
poliţia, ce ai de gând să faci? 

— Nu ştiu! strigă Caroline, cu ochii în lacrimi. Eu... doar... 
of, Doamne, sunt atât de speriata şi de obosită şi. 

— Şi nu gândeşti limpede, o completă Kevin. Dar, dacă tu 
nu-l suni pe Oberholzer, atunci am s-o fac eu. Poate să vină aici 
şi n-o să-l lăsăm să te ducă nicăieri. 

— O să-l sune pe Tony, începu Caroline, dar Kevin clătină 
din cap. 

— O să-i zic să nu facă aşa ceva... o să-i zic că Tony te-a 
bătut sau ceva de genul ăsta... 

— Oh, Doamne, n-o să te creadă... 

— Atunci inventez eu altceva. Dar trebuie să stai de vorbă 
cu el. Şi, înainte ca prietena lui să ridice din nou obiecţii, o opri. 

— Fie vorbeşti cu el, fie discuţi cu un psihiatra, Caroline. 
Femeia se albi la faţă ca varul. 

— Nu mă crezi! ţipă ea. Eşti convins că sunt nebună! 

Kevin Barnes o apucă strâns de încheietură şi o privi drept 
în ochi. 

— N-am spus aşa ceva! într-adevăr, tot ce mi-ai povestit 
tu pare o nebunie, dar este evident că acolo se petrece ceva. 
Măcar Oberholzer te cunoaşte şi deja a fost în clădire şi a 
discutat cu câţiva oameni de acolo. Aşa că alege, fie mă laşi să-l 
sun şi îl rog să vină până aici, fie mă văd nevoit să chem... 

Şovăi, apoi continuă: 

— Pe altcineva. 

Ezitarea din vocea lui îi dădu de înţeles lui Caroline ca acel 
„altcineva” putea să fie o ambulanţă care s-o ducă la Bellevue. 


— Bine, şopti ea. Dar, te rog, nu-l lăsa să mai dea telefon 
la nimeni. La nimeni! 

Frank Oberholzer asculta liniştit povestea lui Caroline la fel 
cum procedaseră Kevin şi Mark prima dată. 

Apoi îi ceru şi lui Ryan să spună ce ştia şi se uită la urmele 
de pe braţele şi de pe picioarele lui Lauri€. Fata se trezise 
complet acum şi, când o întrebă dacă vrea să meargă la doctor, 
ea dădu din cap că nu. 

— Mi-e foame, atâta tot, zise fata. Nu sunt bolnava, mă 
simt doar slăbită. La fel ca şi Rebecca. 

Oberholzer se încruntă. 

— Humphries susţinea că e anemică. 

— Anemică, izbucni Caroline. Nimeni nu mai e „anemic” în 
zilele noastre. Orice medic decent ar fi putut rezolva o astfel de 
problemă, cu multe luni în urmă! Oh, Doamne, ar fi trebuit s-o 
ascult pe Andrea. Mereu mă bătea la cap că nu e în regulă ceva 
acolo. Dar n-am crezut-o. N-am vrut s-o cred! 

— Şi teoria dumneavoastră este că toţi locatarii sunt nişte 
bătrâni care-şi menţin corpurile vii, sugând chestii din trupul 
copiilor? întrebă Oberholzer, pe un ton plin de scepticism. 

Caroline încuviinţa din cap. 

— Eu cred că sunt morţi, nu bătrâni. Când l-am zgâriat pe 
Tony pe faţă, pielea s-a sfâşiat de parcă ar fi avut cine ştie ce 
mască pe ea, iar carnea de dedesubt intrase în putrefacție. Și 
când am... 

Tăcu, pentru ca îşi aminti ce-i făcuse lui Rodney, doar cu 
câteva ore mai devreme când îi tăiase gâtul fără să clipească. 
Acum, la lumina dimineţii, realiză exact consecinţele actelor ei. 

Crimă. 

Nu exista alt cuvânt. 

Dar cum poţi să ucizi pe cineva care este deja mort? 

— Şi cu portarul s-a întâmplat la fel, continuă ea într-un 
târziu. în clipa în care am băgat cuțitul în el, parcă a putrezit pur 
şi simplu, o duhoare oribila se ridica din el, degetele au început 
să i se umfle, iar unghiile s-au înnegrit şi... Se cutremură şi 
vocea îi pieri, dar îşi reveni repede şi se uită direct în ochii lui 
Oberholzer. Nu sunt bătrâni, domnule sergent, spuse ea. Sunt 
morţi. Cu toţii. 


Timp de aproximativ un minut, Oberholzer nu rosti o 
vorbă, după care scoase un mobil din buzunar şi formă un 
număr. 

— Avem vreun incident raportat azi-noapte sau azi- 
dimineaţă legat de Rockwell? 

Urmă un moment de tăcere, apoi adăugă: 

— Uite care-i treaba, trimite pe cineva acolo să arunce o 
privire, vezi dacă e vreo problemă pe hol. Apoi sună-mă şi 
comunică-mi. 

Închise clapeta mobilului cu un sunet sec şi liniştea se 
întinse ca un giulgiu, până când aceasta fu întreruptă de ţârâitul 
telefonului. Oberholzer îl duse la ureche, ascultă, mormăi ceva, 
apoi îl închise din nou. 

— Cred că ar fi mai bine să mergem până acolo, spuse el 
cu o voce nesigură. 

— L-au găsit, nu-i aşa? întreba Caroline. Oberholzer clătină 
din cap că nu. 

— Nu încă, mai zise el. Din câte se pare, nu mai este 
nimeni în Rockwell. 

— Nu sunt sigură că pot să fac asta, spuse Caroline. 

Ea şi Frank Oberholzer stăteau chiar în Central Park West. 
Dimineaţa era însorita, dar răcoroasă; vreo şase dădace îşi 
împingeau micile cărucioare pe trotuar, iar două persoane 
făceau jogging, şerpuind printre ele, fără să-şi încetinească 
ritmul. Câteva femei şi câţiva bărbaţi mai în vârstă hrăneau deja 
veveriţele din parc, pe partea cealaltă a zidului despărțitor. 

Vizavi se vedea clădirea Rockwell. Profilându-şi silueta pe 
un cer turcoaz şi fără nori, cu faţada învăluita în lumina 
strălucitoare a dimineţii, ar fi trebuit să arate mai bine ca 
niciodată. 

În schimb, căpătase un aer întunecat de rău augur. 

Funinginea depusă de-a lungul deceniilor o înnegrise mai 
mult decât îşi amintea Caroline să fi fost vreodată, iar ferestrele, 
care pentru ea reprezentaseră anterior elementele cele mai 
spectaculoase, păreau că le aruncă nişte priviri în care se zărea 
pustiul morţii. Dar asta se întâmpla cu certitudine doar în 
imaginaţia ei, în ciuda oamenilor care locuiau în ea, Rockwell 
rămânea totuşi o clădire. Tot uitându-se la ea, amintirile 
îngrozitoare ale zilelor trecute o copleşiră, dându-i senzaţia că 
are în faţă o unealtă a diavolului. 


A diavolului şi a morţii. 

— Aăăă. arată diferit, spuse ea, agăţându-se inconştient 
de braţul lui Frank Oberholzer. 

Se chinui să-şi smulgă privirea de pe construcţia malefică 
şi se uită în sus spre chipul detectivului. 

— Nu sunt foarte sigură că pot să intru acolo. 

— Ba poţi, o asigură el. Eşti cu mine, iar partenera mea ne 
aşteaptă în hol. Şi crede-mă că nu e singură, avem oameni la 
toate etajele. 

Ţinând-o strâns de mână, în parte ca s-o liniştească, în 
parte ca s-o împiedice să fugă, păşi pe şosea. 

— Haide, indiferent de ce se întâmpla acolo, ar fi mai bine 
sa ştim şi noi. 

Când văzu că ea încă opune rezistenţă, se întoarse şi o 
privi drept în ochi. 

— N-am descoperit niciodată cine ţi-a ucis primul soţ, 
spuse el, abandonând tonul impersonal pe care-l folosea de 
obicei când era în exerciţiul funcţiunii. Şi nici n-am descoperit 
cine ţi-a omorât prietena. Câte întrebări vrei să mai existe în 
viaţa ta? Sau în vieţile copiilor? 

— Dacă Tony..., începu Caroline, dar Frank clătina din cap. 

— Anthony Fleming nu este înăuntru. Aparent, nu mai e 
nimeni. Aşa că nu te afli în pericol. Haide. 

Incepu să traverseze strada şi, de data asta, Caroline îl 
urma. Se mai opriră o singură dată pe treptele ce duceau spre 
uşile mari din stejar. 

— Eşti pregătita? întrebă Oberholzer. 

Caroline inspiră adânc, încuviinţa şi, după ce detectivul 
trase de una dintre uşi, paşi înăuntru unde întâlni o femeie 
tânără îmbrăcată într-un costum simplu albastru-marin. Primul 
lucru care o izbi pe Caroline fu mirosul: acelaşi iz puturos de 
cadavru care se insinuase din gâtlejul deschis al lui Rodney şi 
care acum plutea în întreaga încăpere. involuntar, făcu un pas 
înapoi când mirosul fetid îi umplu nările şi probabil că ar fi 
alergat înapoi în aerul curat de afară dacă Frank Oberholzer n-ar 
fi strâns-o ferm de braţ. 

— Isuse, Hemandez, îl auzi ea pe detectiv exclamând. 
Toată clădirea pute în halul ăsta? 

— Incă nu ne-am lămurit de unde vine. Şi nici nu ne-am 
obişnuit cu el. Cel puţin eu încă nu. 


Se întoarse spre Caroline, întinzându-i mâna. 

— Sunt detectiv Hemandez. 

Caroline de-abia observă mâna întinsă şi auzise doar pe 
jumătate ce spusese Măria Hemandez. Era mult prea 
preocupata de ceea ce se întâmpla. 

Totul se schimbase pe hol. 

Mobila părea că se învechise peste noapte cu câteva 
decenii, canapeaua se coşcovise, pernele de pe ea atâmau 
şleampete, iar tapiţeria se franj urase şi îşi pierduse culoarea. 
Picturile murale de pe pereţi şi de pe tavan se întunecaseră atât 
de tare, încât dădeau senzaţia unui giulgiu funerar ce se 
strângea tot mai tare în jurul lor. Luna argintie, atât de 
strălucitoare cu puţin timp în urmă, dispăruse cumva, iar norii 
pictaţi atâmau greu, anunțând furtuna. Creaturile bizare 
încornorate care înainte de-abia se întrezăreau prin frunzişul 
gros căpătaseră acum forme clare şi aşteptau cu nerăbdare să 
înhaţe resturile de pe masa în jurul căreia oamenii hămesiţi îşi 
consumau festinul. 

Dar hrana parca intrase în pământ, lăsând masa aproape 
goală, cu excepţia unor pete sinistre ce aveau, în lumina difuză 
a recepţiei, înfăţişarea sângelui coagulat. Şemineul, în care 
ardea întotdeauna un buştean indiferent de vreme, era stins şi, 
deşi Caroline se găsea la cel puţin zece metri de el, percepea 
curentul ce sufla din adâncurile lui. 

Un curent la fel de rece ca moartea. 

Tremurând, se întoarse cu spatele şi se trezi faţă-n faţă cu 
ghereta portarului. 

Cu masa în spatele căreia zăcea cadavrul lui Rodney. 

De acolo se insinua şi mirosul, desigur. Dar de ce nu-l 
găsiseră atunci? Imediat, în mintea ei se iţi şi răspunsul şi, 
aproape împotriva voinţei ei, picioarele i se mişcară într-acolo. 

Paşii ei răsunau puternic pe podeaua de marmură, iar 
aplicele de pe pereţi păreau incapabile să lumineze bezna ce 
învăluise holul. Inima îi bubuia în piept tot mai tare. Ajunse în 
cele din urmă lângă biroul lui Rodney, îşi ţinu respiraţia ca să 
scape de duhoarea ce pătrundea prin toţi porii şi se aplecă 
peste masă pentru a vedea locul din spatele ei. 

Nu descoperi decât plăcile de marmură albe şi negre 
aranjate în acelaşi model de tablă de şah ca şi restul încăperii. 


Nici o urmă de cadavru, nici o pată de sânge. Doar 
mirosul, mirosul îngrozitor ce se instalase după ce îi tăiase 
beregata. 

Încruntându-se dezorientată, se răsuci spre femeia în 
costum albastru. 

— Unde e? 

Vocea ei reverberă, spărgând tăcerea apăsătoare. -Cine? 

— Portarul, şopti Caroline pe un ton disperat. Rodney îl 
chema. Plină de îndoieli, ca şi cum nu ar mai fi fost sigură de 
locul în care se afla, mai privi o dată zona în care îl văzuse 
ultima oară, cu gâtul crestat, plin de sânge şi cu degetele 
întinzându-se spasmodic spre ea. 

— Era aici. Şi... era mort. Hernandez clătină din cap. 

— Păi, n-am găsit nimic. Nici pe portar, nici pe nimeni 
altcineva. Frank Oberholzer se apropie de ea. 

— Vrei să-mi arăţi unde era închisă Laurie? 

Tăcută, Caroline îl conduse spre uşa de la subsol, apoi în 
jos pe scări. Cineva aprinsese mai multe lumini şi strălucirea 
orbitoare a becurilor goale îndepărtase penumbrele nopţii de 
dinainte. Curând, ajunseră la locul în care îi strivise degetele lui 
Tony. 

Numai că nu văzu nici o urma de degete, nici măcar o 
pată de sânge pe betonul unde acestea căzuseră. 

Intrară în pasajul îngust care ducea la uşa în spatele 
căreia Ryan dăduse peste Laurie. Ofiţerul în uniformă ce stătea 
în faţa ei îşi ridica o mână, dar nu în semn de salut. 

— Băieţii de la laborator încă nu au sosit. 

— N-o să ne atingem de nimic, replică Oberholzer. 
Aruncăm doar o privire. 

Şi încăperea aceasta era luminată strălucitor de becurile 
goale ce atârnau de tavan. Şase tărgi erau lipite de peretele 
îndepărtat; patru dintre ele erau goale, dar două nu. 

Pe una dintre ele zăcea ceea ce mai rămăsese din 
Rebecca Mayhew. Pântecele se căsca hidos; din piept îi fuseseră 
extrase toate organele. Pielea fusese jupuită, lăsându-i expuse 
țesuturile ce se descompuneau, iar orbitele goale ale ochilor se 
holbau în sus. Viermii încă mai fremătau prin carnea putrezită şi, 
când Caroline şi detectivul se traseră mai aproape, un gândac 
dispăru într-una din nările Rebeccăi. 


Pe cealaltă targa era întins un băiat, al cărui tmp nu 
fusese încă măcelărit. Părea cu un an sau doi mai mare decât 
Ryan şi, peste tot, pielea lui păstra semnele acelor prin care se 
scurseseră toate secrețiile din corpul lui. 

Cu ochii plini de lacrimi, Caroline se întoarse cu spatele şi, 
un moment mai târziu, Oberholzer veni lângă ea, conducând-o 
blând spre lift. 

— Cred că ar trebui să verificăm şi apartamentul tău, 
spuse el cât putu de delicat. Orice am găsi acolo, nu poate fi 
mai rău decât ceea ce am văzut. 

Cu ochii înspăimântați ca ai unui iepure gata de sacrificat, 
Caroline privi înapoi spre ghereta portarului. Daca trupurile 
copiilor încă mai erau acolo, ce se întâmplase cu Rodney? îl 
omorâse cu mâna ei, era sigură de asta! îl omorâse şi-l lăsase 
plin de sânge pe podea! Dar acum... 

— E imposibil, şopti ea. Ştiu ce s-a întâmplat. ştiu ce am 
făcut... 

— Haide să mergem sus şi să aruncăm o privire. 

Oberholzer trase de uşa liftului, apăsa butonul pentm 
etajul cinci şi cabina începu să urce. 

Când masa portarului ieşi treptat din raza ei vizuală, 
Caroline îşi ridică chipul cenuşiu, brăzdat de lacrimi spre 
Oberholzer. 

— Au plecat cu toţii, aşa e? întrebă ea. Nu numai 
Rodney... toţi. 

— O să-i găsim, răspunse Oberholzer, pe o voce cât se 
poate de gravă. Noi nu-i lăsăm pe oameni sa dispară aşa după 
ce au făcut astfel de lucruri. 

Liftul se opri la destinaţie şi, când Caroline se uită la uşa 
apartamentului lui Anthony Fleming, simţi o senzaţie de 
detaşare stranie. „Nu e apartamentul nostru, gândi ea. Ci al lui.” 
Uşa era deschisă; un poliţist în uniforma se zărea înăuntru, pe 
hol. Aceeaşi duhoare care învăluia recepţia şi subsolul se 
scurgea acum şi din camerele în care locuise până mai ieri 
împreună cu copiii ei. 

— Aşa era şi când ai sosit? întreba Oberholzer, făcând un 
semn din cap spre uşă. 

Ofiţerul încuviinţa. 


— Nu era nimic încuiat, toate uşile erau deschise. Dar 
ceea ce vreau eu să ştiu mai exact este ce anume căutăm? Aici 
zici că n-a mai locuit nimeni de ani de zile. 

Caroline Fleming şi Frank Oberholzer schimbară o privire 
cu subiînţeles, dar nu scoaseră o vorbă. Apoi, păşiră înăuntru şi 
Caroline fu copleşită din nou de un sentiment acut de 
dezorientare, de parca ar fi greşit apartamentul. Realiză însă că 
nu se înşală cu nimic; totul se afla la locul lui, ca acum două zile. 
Masa aşezată lângă uşa de la biroul lui Tony, enorma pendulă 
de la bunicul lui, dulăpiorul pentru umbrele de la intrare, toate 
erau acolo. 

Şi totuşi, anii păreau că trecuseră cu repeziciune peste 
ele. 

Stratul de lac de pe masă se crăpase şi se cojea. 

Ceasul bunicului se oprise. 

Alama dulăpiorului pentru umbrele, lustruita puternic până 
mai ieri, căpătase o patină uşor verzuie, ca şi cum nimeni n-o 
mai ştersese de secole. 

Pretutindeni, uşile stăteau deschise şi în fiecare camera 
descoperi acelaşi dezastru: zugrăveala se cojea, stucatura se 
măcinase, tapiţeria se decolorase şi se zdrenţuise. 

Pretutindeni o întâmpină mirosul morții. 

Ameţită, Caroline străbăto holul de la intrare. 

— Eu... pur şi simplu nu... nu înţeleg, bolborosi ea, 
înaintând. Trecu din cameră în cameră, tot mai uimită. 

— E imposibil... ce s-a întâmplat cu toate astea? 

— Nu ştiu, răspunse Frank Oberholzer, cercetând la rândul 
lui încăperile dărăpănate. Când am fost aici ieri... 

Tăcu brusc şi clătină din cap. 

— Să mergem sus. 

Camerele de la etaj se găseau exact în aceeaşi stare ca şi 
restul apartamentului. Toate lucrurile erau la locul lor, dar, cu 
excepţia celor câteva obiecte de mobilier aduse de Caroline din 
fostul ei apartament de pe 76* Street şi a celor cumpărate de 
curând, casa se transformase într-o mină. 

In dormitorul lui Ryan, descoperiră şi locul secret din dulap 
descris de băiat şi detectivul se caţără pe rafturile suprapuse 
până atinse plăcile de cedm din tavan. 

Coborâră apoi împreună din nou la parter şi, la capătul 
scărilor, Oberholzer i se adresă mohorât: 


— Arată-mi şi pasajul din biroul soţului tău. 

Luându-şi inima-n dinţi, Caroline îl conduse acolo. Tapetul 
era pătat de parcă n-ar mai fi fost înlocuit de un secol, iar 
podeaua de lemn dur îşi pierduse luciul. Pielea de pe mobilă se 
crăpase şi se decolorase, iar furnirul mesei de scris se 
spintecase şi începuse să se cojească. 

Masa de scris! Caroline alergă până la ea şi se apucă să 
scotocească prin sertare. Găsi albumul cu poze şi-l deschise. 

Gol, paginile nu mai aveau fotografii, iar hârtia neagră se 
mototolea sub atingerea ei. 

Carnetul de cecuri şi teancurile de poze dispăruseră şi ele. 

Dar cămara era tot acolo şi, când îi deschise uşa, zări 
plăcile de lemn din spate. Panoul care aluneca într-o parte şi în 
spatele căruia se găsea camera unde o descoperise pe Laurie 
zăcând pe o targa, în mijlocul harpiilor răutăcioase, vecinii ei, 
care se pregăteau să-i devoreze fiica. 

— Acolo, şopti ea, arătând spre peretele din fund. Se 
mişcă spre stânga. 

Oberholzer intră şi el şi începu să examineze panoul. 

— Există un lăcaş în dreapta lui de unde poţi să-l ţii, îi mai 
spuse Caroline. Apoi împingi spre interior şi tragi de el spre 
stânga. 

Oberholzer moşmondi câteva secunde, până când 
Caroline interveni. 

— Îți arăt eu cum. 

Un moment mai târziu, degetele ei descoperiră spaţiul gol. 
Apăsă pe marginea opusă a panoului. lar acesta alunecă într-o 
parte. 

Simţi cum îşi pierde minţile la vederea încăperii unde o 
găsise pe Laurie înconjurată de aproape toţi cei care locuiau în 
Rockwell. Brusc, părea că toţi erau aievea acolo, holbându-se la 
ea. Şi Tony venea spre ea şi... 

— Uşurel, spuse Oberholzer. 

O prinse puternic de cot şi imaginea dispăru la fel de 
repede pe cât apăruse. Dar, chiar şi-aşa, privind încăperea goală 
ascunsă în spatele biroului lui Anthony Fleming, nu se simţea în 
stare să calce în ea. 

— Nu pot să intru acolo, şopti ea. Te rog, nu mă forţa! 
Oberholzer ezită, dar îi respectă decizia. 


— O să fie bine, mai spuse el. O să-i găsim. Crede-mă, 
doamnă Fleming, o să-i găsim pe toţi. 

Dar, chiar când rosti cuvintele, Caroline ştia că nici el nu 
crede o iotă din spusele lui. Indiferent de identitatea lui Anthony 
Fleming, sau de a celorlalţi, ea ştia că Frank Oberholzer n-o să 
dea de ei niciodată. Şi mai ştia că, deşi plecaseră cu toţii, nu 
dispăruseră definitiv. 

Undeva, cândva, vor reapărea. 

Şi la miezul nopţii, un copil va auzi şoaptele lor, încă o 
dată. Va auzi vocile lor, iar ei vor începe să se hrănească. 

EPILOG 

— Dar e o nebunie, mama, o auzi Caroline pe Laurie 
spimând cu o voce atât de puternică de parcă ar fi stat lingă ea 
şi nu acasă în New York. De ce faci asta? N-o să găseşti nimic. 

Caroline privi peisajul ce se desfăşura dincolo de fereastra 
trenului şi se întrebă dacă existau oare răspunsuri care s-o 
mulţumească pe Laurie. Probabil că nu, îşi amintea perfect 
expresia de pe chipurile copiilor ei când îi anunţase ce planuri 
are. Se uitaseră la ea cu privirea aceea care spunea: „Săraca 
mama, iar şi-a pierdut minţile”; o privire pe care o văzuse de 
multe ori în ultimele luni şi în fiecare zi, de două săptămâni 
încoace, de când le mărturisise că intenţionează să plece în 
România. 

— Isuse, mamă, gemuse Ryan după ce el şi sora lui îşi 
dăduseră ochii peste cap, uimiţi de ceea ce îi putea trece mamei 
lor prin minte. România? Parcă ne aflăm într-unui din filmele 
alea cu Dracula! De ce nu poţi tu să dai uitării tot? Dacă noi am 
reuşit să trecem peste asta, tu de ce nu poţi? 

„Pentru că eu sunt mama voastră, a vrut ea să le zică. Eu 
n-o să uit niciodată şi n-o să mă opresc din cercetări, până când 
nu-l găsesc pe Anthony Fleming şi nu aflu exact ce s-a 
întâmplat!” Dar, când le răspunsese, avusese grijă să-şi 
tempereze cuvintele: 

— Dacă se dovedeşte un drum înfundat, atunci o să 
renunţ, promisese ea. 

Şi poate chiar aşa va face. Laurie începea colegiul în 
toamna următoare, iar Ryan, ultimul său an de liceu. Pentru ei, 
tot ce se petrecuse cu cinci ani în urmă, deja începuse să 
semene cu o poveste de demult. Dar pentru Caroline nu trecuse 
zi din aceşti cinci ani, în care să nu se gândească la toate 


evenimentele care avuseseră loc după moartea lui Brad. Chiar 
şi-atunci când oroarea adusă de Anthony Fleming în vieţile lor 
nu se amesteca printre gândurile sale zilnice, aceasta pândea 
undeva bine ascunsă în subconştient. Uneori, îşi manifesta 
prezenţa în lucruri mărunte: din clipa aceea fatală în care lrene 
Delamond se aşezase lângă ea în Central Park, se obişnuise să 
fuga de persoanele necunoscute şi mai ales de cei care se 
interesau de copiii ei. 

De multe ori, se temea să-i mai lase singuri, fie şi pentru 
câteva minute. De aceea şi trecuse atât de mult timp până când 
luase decizia de a pleca într-o astfel de călătorie. Oricum, Ryan 
şi Laurie urmau să fie supravegheați de Mark Noble şi Kevin 
Barnes. Şi cu această hotărâre îşi atrăsese priviri pline de reproş 
din partea lor. 

— Dar nu mai suntem nişte copii, protestase Ryan. O să 
ne descurcăm şi singuri. 

— Nu sunt de acord, insistase Caroline. Aşa că o să 
rămâneţi cu Mark şi cu Kevin, şi cu asta, basta. 

Atenţia oraşului se îndreptase şi ea, inevitabil, în altă 
parte şi nimeni nu mai părea preocupat de brusca dispariţie a 
tuturor locatarilor din Rockwell, până şi poliţia renunţase la 
cercetări. 

— Este ca şi cum n-ar fi existat deloc, îi spusese Frank 
Oberholzer ultima oară când discutaseră. 

— Cum adică n-au existat niciodată? Erau acolo, i-am 
cunoscut. M-am măritat cu unul de-al lor, pentru Dumnezeu. 
Până şi tu ai discutat cu ei. 

Oberholzer încuviinţă: 

— Exact. Din păcate, n-am nici cea mai vagă idee despre 
ei, cine erau, de unde veneau sau unde s-au dus. Cu excepţia 
soţilor Albion, n-am descoperit nimic. 

— Dar ai aflat totuşi ceva, îl presă ea, nerăbdătoare să 
primească orice informaţie care i-ar putea dezvălui adevărul 
despre cele petrecute. 

Însă speranţele ei se dovediră deşarte. 

— Da, doar că adevăratul Max Albion a murit acum 
cincizeci şi şapte de ani în Kansas, la vârsta de patru ani. Şi că 
numele de fată al soţiei, conform certificatului de căsătorie, era 
Alicia Osbom. lar această Alicia Osbom a murit cu cincizeci de 
ani în urmă în lowa, când avea doar trei luni. Duplicate după 


ambele certificate de naştere ale copiilor au fost trimise la biroul 
lui Anthony Fleming de pe 53rd Street, la distanţa de doar două 
săptămâni. lar asta s-a întâmplat cam acum douăzeci şi cinci de 
ani. A fost suficient ca să treacă de rigorile lucrătorilor de la 
Asistenţa Sociala. în ceea ce-i priveşte pe restul însă, inclusiv pe 
Fleming, nu există nici un fel de certificate de naştere, nici un fel 
de acte de identitate, nici o înregistrare că ar fi votat, nici un 
carnet de şofer, nimic. 

— Dar aşa ceva nu este posibil, nu? se revoltă Caroline. 
Adică, totuşi, erau proprietarii apartamentelor... 

— N-am găsit nici un fel de act care să dovedească faptul 
că au cumpărat sau au închiriat apartamentele din Rockwell, 
interveni Oberholzer. De fapt, Rockwell nu şi-a schimbat 
niciodată proprietarul, o corporație românească a construit-o şi 
încă o mai deţine. 

— Românească? repetă Caroline. Dar România era o ţară 
comunistă. Cum puteau... 

Pentru a doua oară, Oberholzer răspunse întrebării ei, 
înainte de a o termina. 

— Toate tranzacţiile se demlează prin intermediul unei 
bănci elveţiene. Chiar toate, taxe, întreţinere, utilităţi, impozite 
etc. Nimeni din clădirea aceea nu a plătit niciodată nimic direct. 

Caroline dădu din cap. 

— Nu-i adevărat. Irene Delamond mi-a dat un cec la un 
moment dat... 

— Al unui cont care are la bază tot aceeaşi bancă din 
Elveţia. Cu toţii aveau cecuri şi cărţi de credit, dar toate erau 
emise de respectiva bancă şi, e inutil să mai spun, directorii de 
acolo invocă legea bancară elveţiană. Când ziceam că, în sfârşit, 
am şi eu un fir pe care pot să merg, sunt blocat de nişte iţe 
funcţionăreşti, spuse el dezgustat. 

Aşa se terminase conversaţia lor. 

Săptămânile se transformaseră în luni, iar lunile în ani şi 
povestea misterioasa dispăruse treptat din conştiinţa oraşului, 
deşi vreo doua ziare de scandal încercau s-o mai aducă în 
discuţie, mai ales în perioada sărbătorii de Halloween. 

Rockwell rămăsese şi ea goală. In primul an, Caroline 
refuzase până şi să se apropie de clădire. într-adevăr, când 
zăpada acoperise oraşul chiar a doua zi după dispariţia 
locatarilor din Rockwell, Caroline intenţionase să plece de tot de 


acolo, să se mute într-un loc mai cald, unde nu cunoştea pe 
nimeni şi unde nu vor mai exista amintiri. 

Nici pentru ea, nici pentru Laurie, nici pentru Ryan. 

— Asta-i cea mai stupidă idee pe care am auzit-o 
vreodată, o certase Kevin Barnes, când îi mărturisise intenţiile 
sale. Nu poţi să fugi de amintiri, oricât de tare ai încerca. Şi ce-ai 
de gând să faci? Măcar aici ai un serviciu, un loc unde să stai, ca 
să nu mai vorbim de prieteni. 

li punctase pe rând tot ce ar fi putut să piardă prin 
plecarea ei şi, după ce terminase, ea renunţase deja la idee. 
Totuşi, când iarna se înteţi şi mai tare, aducând cu ea troienele 
de omăt şi frigul necruţător, Caroline se întrebă din nou dacă n- 
ar trebui să se răzgândească. Dar, pentru că Laurie îşi 
recăpătase puterile şi atât ea, cât şi Ryan îşi reluaseră şcoala, 
se mai linişti puţin, încercând să aducă puţină stabilitate în viaţa 
lor. 

Găsi un apartament în East Side, mai aproape de slujbă, şi 
pe care de-abia reuşi să îl păstreze cu banii pe care îi câştiga la 
magazinul de antichităţi By Claire. Dar afacerea ei crescuse de-a 
lungul iernii şi, deşi la început, totul se datoră mai degrabă 
curiozităţii morbide a unor femei, ahtiate după bârfele legate de 
Rockwell, decât necesităţii primirii unor sfaturi de redecorare, 
talentul ei reprezenta motivul principal pentru care clientela 
nouă îi rămăsese fidelă şi după ce misterul se mai risipi. 

In cele din urma, după doi ani, Caroline străbătu parcul şi 
se opri la colţul 70th Street, ca să privească clădirea în care 
copiii ei fuseseră cât pe-aici să-şi piardă viaţa. 

Arăta la fel, întunecata, cu turnuleţele ridicându-se spre 
cer, cu ferestrele acoperite de perdele şi cu zidurile negre de 
funingine. 

In ciuda aspectului său bizar, nu îţi dădea senzaţia de 
abandon. Ci mai degrabă părea suspendată în timp, ca şi cum 
cei care locuiau acolo urmau să se întoarcă în curând. 

De atunci, se dusese tot mai des să o privească, rătăcind 
în jurul ei cu orele, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu 
adevărat în interiorul zidurilor ei. 

Sau ce se petrecuse cu toţi oamenii aceia care apăruseră 
din neant şi dispăruseră, de parcă n-ar fi existat niciodată. 


Dar ei existaseră şi probabil că încă mai existau şi, pe 
măsură ce trecură anii, hotărârea ei de a afla adevărul mai slăbi, 
dar nu pieri nici o clipă pe de-a-ntregul. 

În prezent avea atât de puţine indicii! 

O corporație românească. 

Şi un bărbat pe nume Anthony Fleming. 

— Nu are nici un fel de trecut, la fel ca toţi ceilalţi, îi 
spusese Oberholzer. Şi, oricum, pun pariu pe ce vrei tu că 
numele de Fleming nu era cel real. 

Incercase sa afle mai multe informaţii despre compania 
care deţinea Rockwell, dar nu găsi nimic în plus faţă de datele 
primite de la poliţie. Toate scrisorile trimise dispărură la fel ca şi 
bărbatul cu care se măritase. într-un final, renunţase să mai 
scrie scrisori şi angajase un avocat, care o costă peste o mie de 
dolari, doar ca sa se convingă că nici acesta nu putea să facă 
mai multe decât ea. 

După aceea, bântuise prin toate bibliotecile şi librăriile, 
fără să ştie exact ce caută, apoi se îndrepta spre Internet, 
petrecând ore întregi în faţa calculatorului şi parcurgând mii de 
baze de date, în încercarea de a găsi orice indiciu cât de mic 
care să constituie un punct de plecare. 

Cu două săptărnâni în urmă, descoperise ceva. 

Accesase unul din site-urile ce prezentau arbori 
genealogici şi, folosind motorul de căutare propriu, tastă pe 
rând numele de familie ale vecinilor ei. Combinația pe care 
tocmai o introdusese era Burton şi România. Nu se afişară multe 
date şi marea majoritate cuprindeau numele scris altfel: Birtin. 

După ce parcurse jumătate dintre rezultate, deveni foarte 
clar că cei mai mulţi „Birtini” listaţi avuseseră iniţial alte nume, 
dar proveneau cu toţii dintr-un mic orăşel din nordul României, 
Birtin, a cărui ortografie li se păruse mult mai simplă 
funcţionarilor de pe insula Ellis decât prenumele polisilabice 
moştenite de emigranţi de la părinţii lor. Fiecare nume avea un 
link către un web site de familie sau către un buletin informativ 
şi Caroline le verifica pe toate. 

Marea majoritate se dovediră inutile, nimic altceva decât 
urme genealogice care se terminau pe insula Ellis. Dar, chiar la 
capătul listei, găsise un link care o determinase să călătorească 
acum într-un tren ce se mişca încet spre nord, trecând prin 


munţii Europei de Est. Linkul respectiv ascundea un forum de 
familie ce avea ca titlu un mesaj ciudat: 

Titlul eraMilesovich sau Milesovici din Birtin? urmat 
imediat de un text: „Am o bucată de scrisoare de la străbunicul 
meu, Daniel Milesovich, primita de la cumnata lui, Ileana 
Vlămescu, care locuia într-un sat numit Gretzli, chiar la 
marginea oraşului Birtin din România. Ea voia să îşi trimită fiul şi 
fiica în America, din cauza unui motiv necunoscut ce provoca 
moartea copiilor. Ştie cineva ceva despre asta? Se pare că totul 
se întâmpla la scurt timp după anul 1868.” 

Caroline reciti textul de mai multe ori, spunându-şi că nu 
înseamnă nimic, că probabil era vorba despre vreo molima, sau 
de pojar ori gripă, ori cine ştie ce epidemie care se abătuse 
asupra Europei acelui secol. 

Totuşi nu se specifica nici epidemie, nici pojar, nici gripă 
sau vreo altă boala. 

Ci doar un motiv necunoscut. 

Lăsase un mesaj, cerând detalii suplimentare şi, două zile 
mai târziu, primise un e-mail de la o femeie pe nume Marge 
Danfield, care locuia în Anaheim, California. 

„Nu ştiu foarte multe, îi scria doamna Danfield. Data de pe 
scrisoare este ilizibila, dar ştiu că bunicul meu a emigrat în 
1868. Scrisoarea este în romana, iar scrisul nu este foarte bun. 
Am ataşat o traducere a scrisorii, dar nu ştiu cât de corecta 
este. Sinceră să fiu, am senzaţia că sora tatălui meu era cam 
nebună, ceea ce nu m-ar surprinde deloc, mama mea a susţinut 
dintotdeauna că partea românească a familiei tatălui meu 
trebuie să se fi tras din ţigani, pentru că aveau întotdeauna 
tendinţa de a fi foarte superstiţioşi. Nu mai cunosc alte lucruri 
despre mătuşa tatălui meu. Dintr-o Biblie de familie, am mai 
aflat că a rămas văduvă, când copiii ei erau foarte mici şi că s-a 
căsătorit cu un bărbat pe nume Vlămescu, care presupun eu că 
este «Anton» cel din scrisoare. Bănuiesc că nu a apucat 
niciodată să-şi trimită copiii aici şi, după scrisoarea asta, n-a mai 
primit nimeni nici o veste de la ea. Am mai ataşat şi o fotografie 
care poate fi a Ilenei, probabil că împreună cu noul ei soţ, deşi 
nu pot spune cu certitudine că aşa e. Daca aflaţi ceva în plus, va 
rog să mă anunţaţi şi pe mine.” 


După ce termină e-mailul, Caroline deschise primul 
document ataşat, care conţinea o imagine scanată a scrisorii, 
împreuna cu traducerea: 

Ilie are doisprezece ani şi Căţia treisprezece, vârsta pe 
care o aveau şi ceilalţi copii. Doctorul nu ştie de ce se 
îmbolnăvesc, dar mor pe capete... şase copii anul trecut... doi 
băieţi şi patru fete... Anton spune să nu-mi fac griji, dar eu sunt 
înspăimântată. Poveştile cu cimitirele mă îngrozesc şi vecina 
mea mi-a zis că aude lucruri în pădure, noaptea... N-am bani, 
dar llie este un băiat puternic şi poate munci din greu... 

Te rog, dragă frate, nu ştiu ce să fac. 

După ce citi traducerea încă o dată, Caroline deschise şi al 
doilea document ataşat. Apăru imaginea unui vechi portret de 
familie, crăpat şi decolorat, cu o linie albă pe mijloc, acolo unde 
fusese îndoită sau chiar ruptă. Femeia din poză părea să aibă în 
jur de treizeci de ani şi stătea cu mâna pe umărul unui bărbat cu 
câţiva ani mai în vârstă decât ea, care era aşezat pe un scaun 
din lemn sculptat, suficient de larg ca să semene mai degrabă 
cu un jilţ. în spatele cuplului, se zărea imaginea pictată a unei 
grădini, pe care scaunul se profila total aiurea. Dar nici scaunul, 
nici măcar femeia nu-i atraseră atenţia lui Caroline. 

Ci bărbatul aşezat pe scaun şi pe al cărui umăr se 
sprijinea femeia. 

Putea să jure că este bărbatul pe care ea îl cunoscuse sub 
numele de Anthony Fleming. 

Trenul încetini şi se opri în staţia oraşului Birtin şi, în timp 
ce se chinuia să-şi dea jos bagajele de pe raftul de sus, Caroline 
cerceta din priviri peronul pentru a-l zări pe bărbatul care 
trebuia s-o aştepte. îl descoperise pe Milos Alexandru pe 
Internet; conducea un magazin de antichităţi, specializat în 
mobila sculptată pentru care regiunea era celebra şi care o 
asigurase că, deşi nu-i putuse identifica pe oamenii din 
fotografie, poate cu certitudine să îi spună originea scaunului. 
Acesta fusese făcut într-un sat din afara oraşului Birtin ca scaun 
de nuntă şi acum se găsea chiar în muzeul local. Caroline nu-i 
menţionase nimic despre scrisoare, preferind să stea de vorbă 
cu el faţă-n faţă. Acum îl văzu şi fu sigură că e el. Milos 
Alexandru era un omuleţ mic de statură, îmbrăcat formal, în 
costum şi cravata. Se grăbi în întâmpi-narea lui Caroline când 
aceasta cobori din tren. 


Doua ore mai târziu, după ce Alexandru o lăsase la hotel 
să se acomodeze puţin, îl invită la prânz, iar el insistă să-i arate 
tot ce avea în magazin. într-un târziu, vizitaseră şi muzeul, unde 
priviseră îndelung scaunul din fotografie. 

— A fost făcut în Gretzli, explică el. Au fost faimoşi pentru 
scaunele de nuntă până spre sfârşitul secolului. Adică, secolul 
nouăsprezece. Fiecare scaun era diferit, sculptat în funcţie de 
oraşul unde urma să fie folosit. Acesta e considerat cel mai 
reuşit scaun făcut vreodată, nici după trei sute de ani nu-i 
găseşti vreun defect. Probabil că lemnul a fost uscat cel puţin un 
deceniu sau doua înainte să fie atins de dalta. lar arta 
meşteşugarilor este desăvârşită! Observati îngerii de pe braţe 
care cântă din trompete, aproape că-i auzi, nu? lar plăcile care 
alcătuiesc spătarul - aţi mai văzut vreodată ceva atât de 
perfect? 

In stejarul gros al spătarului se zărea o scenă cu arbori, un 
fel de basorelief. Trunchiurile copacilor erau tăiate cu atâta 
precizie, încât aproape că simţeai scoarţa de pe ele, iar frunzele 
aveau atâtea detalii fine, încât mai că ţi le imaginai foşnind în 
adierea vântului. Pe măsură ce studie sculptura, pe Caroline o 
cuprinse o senzaţie de familiaritate. Apoi, când zări o siluetă 
micuță, figura unui demon, atârnând de una din crengi, înţelese. 
Scena sculptată în relief pe spătarul scaunului de nuntă era 
identică cu scena pictata în trompe l'oeil pe tavanul holului 
principal din Rockwell. Neputându-şi desprinde privirea de pe el, 
îl auzi pe Alexandru oftând din toţi rărunchii. 

— E greu de crezut că asta e tot ce a mai rămas, nu? 

Caroline se uită la el întrebător. 

— La sat mă refer, continuă Alexandru. Din Gretzli nu a 
mai rămas decât scaunul ăsta. 

Caroline era convinsă că înţelesese greşit. 

— Doar nu vreţi sa spuneţi că satul nu mai există acolo. 
Vânzătorul de antichităţi clătină din cap. 

— Ba da! l-au dat foc! A ars acum o sută de ani. Cu 
excepţia scaunului ăstuia şi a altor câteva obiecte, n-a mai 
scăpat nimic. 

— Dar de ce? întrebă Caroline, cu gândul la cuvintele 
stranii din scrisoarea Ilenei Vlămescu. 

— Nimeni nu ştie exact, răspunse Alexandru. Au umblat 
tot felul de poveşti, dar niciuna în care te poţi încrede, daca mă 


înţelegeţi. Au existat zvonuri legate de vampiri şi de nu ştiu ce 
epidemie care omora copiii. Şi-apoi au mai fost şi mormintele 
jefuite. Dar nimic interesant. Doar nişte studenţi la medicină, 
bineînţeles. însă în Gretzli oamenii erau superstiţioşi şi poveştile 
s-au transmis de la unul la altul. Apoi, când copiii au început să 
moara, sătenii şi-au luat lumea-n cap care mai de care. Şi-au 
încărcat căruțele şi au plecat. Asta n-a făcut decât să 
înrăutăţească lucrurile, pentru că, după o vreme, cei care au 
rămas s-au învrăjbit de-a binelea. într-o noapte, o casa a luat 
foc. Se zice că ar fi putut să stingă incendiul, dar n-au reuşit. 

Clătină din cap cu tristeţe. 

— Până la miezul nopţii, satul a fost ras de pe faţa 
pămtatului. 

— Unde se afla Gretzli? întreba Caroline, zece minute mai 
târziu, când părăseau muzeul. 

Milos Alexandru arătă spre nord. 

— Nu prea departe, la vreo cinci kilometri de aici. Dar nu e 
nimic de văzut acolo, serios, totul a ars. Cu excepţia acestui 
scaun de nunta. Cineva l-a scos din biserica şi l-a aşezat în 
mijlocul drumului. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. 

Era după-amiază târziu şi se lăsase răcoarea, când Milos 
Alexandru opri mica lui maşină pe un drumeag îngust ce şerpuia 
printre copaci. 

— Gretzli era chiar în faţă, îi spuse el lui Caroline. Nu pot 
să conduc mai departe - puţin mai încolo este un bolovan imens 
chiar în mijlocul dmmului. Dar, daca doriţi, vă pot însoţi. 

— Nu e nevoie, îl asigură Caroline, dându-se jos din 
maşină. Nu stau decât câteva minute, vreau să mă uit puţin. 

Lăsându-l pe anticar în căldura din interiorul maşinii, porni 
de-a lungul drumeagului şi trecu pe lângă bolovanul amintit de 
el, apoi ajunse în locul unde, odinioară, se ridicase satul Gretzli. 
Alexandru avea dreptate: din întreaga aşezare nu mai rămăsese 
decât un luminiş în pădurea deasă şi chiar şi acesta începea să 
dispară, făcând loc copacilor tineri ce-şi întindeau ramurile spre 
cer. Ici şi colo, se zăreau vestigiile brazdelor care alcătuiau 
altădată drumul principal al satului, precum şi câteva gropi ce ar 
fi putut să constituie fundaţiile căsuţelor. Timp de aproape o 
jumătate de oră rătăci prin întreaga zona, cercetând totul, dar 
negăsind nimic. 

Într-adevăr, nici ea nu ştia ce caută. 


Apoi, exact când se pregătea să se întoarcă la maşina lui 
Milos Alexandru, se simţi copleşită de un sentiment de déjà-vu, 
un sentiment atât de puternic, încât se răsuci pe loc, 
aşteptându-se să dea cu ochii peste ceva familiar. 

Dar nu era nimic. Nimic, cu excepţia pădurii, a cerului şi... 

Pădurea şi cerul! 

Privi în sus şi se întâmplă din nou, certitudinea că mai 
văzuse scena înainte. Numai că, acum ştia că nu 
experimentează o senzaţie de dejă-vu. 

Era ca şi cum se găsea din nou în holul principal al clădirii 
Rockwell, scrutând tavanul şi pictura trompe Toeil care îl 
acoperea. Cerul şi copacii ce se aplecau deasupra ei îi induceau 
aceeaşi stare de febrilitate pe care o avusese când intrase în 
clădire ultima oară şi, pentru o clipă, îşi imagină că vede 
demonii pândind printre crengi, aşteptând să prindă resturile 
lăsate de oamenii mânjiţi de sânge care se ospătau. 

Aceiaşi demoni pe care-i regăsise sculptați pe spătarul 
scaunului masiv de stejar din muzeul oraşului Birtin. 

Când soarele începu să apună, un iz uşor îi gâdilă nările şi 
Caroline recunoscu acelaşi miros al morţii pe care îl întâlnise în 
clădirea Rockwell. Duhoarea părea să se apropie de ea, 
ademenind-o tot mai tare spre pădure. 

În cele din urmă, când mirosul era pe punctul dea o 
copleşi, înge-nunche şi atinse pământul. 

Dedesubtul stratului moale de frunze putrede, pipăi ceva 
tare şi rece. îndepărtmd frunzişul, descoperi o piatră de 
mormânt. Deşi era pătată şi tocită de vreme, încă se mai zăreau 
literele adânc săpate pe suprafaţa ei: 

Lavinia Dolameci 1832-1869 

Cu inima bătându-i iute, săpă în ţărâna din jurul ei şi găsi 
şi mai multe pietre, lipite de pământ şi acoperite cu un strat de 
vegetaţie în proces de descompunere. 

Toate aveau nume. Nume şi date. 

Elena Conesici 1821-1863 

Gheorghe Birtin 1824-1867 

Matilda Parnova 1818-1864 

Parnova! Tildie Pamova? Atunci celelalte nume începură 
să-i alerge prin minte într-un ritm ameţitor: „Elena Conesici... 
Helena Kensington. Gheorghe Birtin... George Burton. Lavinia 
Dolameci... Lavinia Delamond.” 


Sapă şi mai frenetic acum, înfigându-şi tot mai adânc 
degetele în pământ, în căutarea şi mai multor pietre funerare 
vechi. 

Mirosul se înteţea tot mai tare şi, pe măsură ce devenea 
mai puternic, îi pătrundea în memorie, sfâşiind cicatricele 
fiecărei răni care se vindecase în ultimii cinci ani. Duhoarea 
morţii îi provocă greață, dar ea continuă să sape cu mâinile 
julite şi sângerânde, cu unghiile rupte, până când găsi piatra 
despre care ştia că este acolo. 

Aceasta purta nu numai un nume şi data morţii, dar şi un 
portret, un portret sculptat la fel de impecabil ca şi îngerii de pe 
braţele scaunului de nunta şi ca demonii ascunşi în spatele 
oricărei persoane care se aşeza pe el. Caroline recunoscu 
persoana din portret instantaneu, pentru că ochii lui exprimau 
aceeaşi moarte pe care o văzuse în ochii bărbatului cu care se 
căsătorise. 

Anton Vlămescu. 

Anthony Fleming. 

Cuprinsa de un fior de gheaţa, Caroline se ridică în 
picioare deasupra mormântului gol al soţului ei şi se întoarse, 
dar chiar când pomi spre marginea luminişului, simţi privirea 
intensă a ochilor lui urmărind-o. 

Ochii demonilor din copaci. 

Ochii morţilor care nu-şi mai odihneau sufletul în 
morminte. 

— Nu, şopti ea. Nu se va mai întâmpla aşa ceva. Nu voi 
mai permite! Răceala morţii se transforma subit într-o furie fără 
limite. Se apleca, apuca piatra funerară a lui Anthony Fleming şi 
o ridică mult deasupra capului. 

— Nu! urlă ea. 

Cuvântul îi ieşi din gât cu o asemenea forţă, încât răsună 
în toată pădurea. Izbi piatra funerară de un bolovan de granit, 
iar aceasta se sparse în mii de bucățele. 

In pădure se lăsă tăcerea şi, când Caroline privi în sus, 
pentru ultima oara, văzu copacii goi. 

Demonii şi tot ceea ce reprezentau ei dispăruseră, în 
sfârşit. 


SFÂRŞIT