Lisa Jackson — [Familia Cahill] 01 Daca ar fi stiut

LISA JACKSON 


Seria: Familia Cahill 41 


DACĂ AR FI ȘTIUT... 


Original: /f She Only Knew: The Cahills #1 (2000) 


Traducere din limba engleză: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


PROLOG 


Nordul Californiei, autostrada 17 


— E mașina următoare... vine în mașina următoare, un 
Mercedes negru coupé model S500 - se-ndreaptă spre sud, 
exact așa cum am plănuit. 

Ghemuit în tufe, în ceața care se târa încetișor peste solul 
umed, bărbatul se străduia să audă glasul neliniștit printre 
pârâiturile walkie-talkie-ului său. 

— Am crezut că are un Porsche. 

— Conduce un Mercedes! se răsti glasul furios. Mai ai vreo 
nouăzeci de secunde. 

— Am înţeles. 

Cu ochii mijiţi, își concentră toată atenţia asupra șoselei ce 
șerpuia printre canioanele și dealurile din această parte a 
Californiei. Prin ceaţă și neguri, auzi într-adevăr torsul lin al unui 
motor bine reglat. Da, automobilul suia panta. Se apropia. 

Ea se apropia. 

Inima îi bătea tot mai tare. Își amintea parfumul pielii ei. 
Privirea din ochii ei. Profunzimea trădării ei. 

Merita asta din plin, javra ipocrită! Îi părea rău doar că femeia 
n-avea să știe niciodată cine fusese instrumentul morții ei. 

Adrenalina îi pulsa prin sânge. 

— Să nu ratezi, îl instrui glasul. E unica noastră șansă. 

— Știu, știu. 

— Face o sută de miare. 

Face mult mai mult, se gândi el, dar nu zise nimic. Mult, mult 
tu ai mult. 

O să am grijă. 

Închise walkie-talkie-ul, îi strânse antena și-l îndesă într-un 
buzunar din interiorul jachetei. Transpiraţia îi furnica pielea 
capului și i se prelingea pe ceafa, deși nu erau nici cinci grade în 
porţiunea asta de pădure. Işi trase cagula peste faţa deja 
vopsită cu negru și începu să alerge peste covorul de frunze 
umede; vechii bocanci de armată erau încă rezistenți, iar 


VP-3 


costumul de camuflaj îi asigura o acoperire perfectă în noaptea 
încețoșată. 

Ramurile îl izbeau peste față. Aerul era rece și mirosea a 
pământ umed și a încă ceva - propria lui teamă. Teama că va da 
greș. Teama că poate ea va supravieţui. Că va ajunge să râdă 
de el. 

Nu! Nici vorbă de așa ceva! 

Undeva în apropiere ţipă o bufniţă, abia auzindu-se peste 
bubuiturile inimii sale. Apoi un uruit de treaptă inferioară de 
viteză și de motor greu... nu de Mercedes. Venea din direcţia 
opusă. Simţi cum i se usucă gura. 

Calm, își reaminti când ieși din pădure în curba stabilită a 
șoselei. Se rugă cerului ca vehiculul celălalt, părea un camion, 
să fie la câţiva kilometri depărtare, apoi traversă asfaltul 
strecurându-se pe furiș ca un soldat de comando. și privi 
ceasul. Încă treizeci de secunde. Blestematul de Mercedes se 
auzea mai aproape. Scrâșni din dinţi; văzu o fulgerare de faruri 
prin ceaţă și printre copaci. 

Haide, nemernico, hai odată! 

Dinspre sud răsună mai sonor camionul - părea că are 
semiremorcă și accelerează. Rahat! 

Bărbatul se ghemui pe șoseaua îngustă, poziționându-se între 
serpentinele abrupte. Concentrându-se, auzi ţiuitul cauciucurilor 
Mercedesului cântând pe asfaltul umed. Mai repede, îl îndemnă 
în gând și miji ochii. Poti s-ajungi înaintea camionului. Trebuie! 

Automobilul se auzea mai aproape. 

Bun! 

Își privi din nou ceasul și cadranul luminos îi număra practic 
bătăile inimii. Totul mergea așa cum fusese plănuit, cu excepţia 
camionului. Numai câteva secunde... Își umezi buzele cu vârful 
limbii, anticipând momentul. 

Frânele scârțâiră în noapte. Se auzeau prea aproape. Prea 
aproape, fir-ar a naibii! Întoarse capul spre sud, către vuietul ce 
sosea. Motorul vehiculului cu optsprezece roţi ezită o clipă când 
șoferul schimbă viteza și încetini. 

Toţi mușchii îi erau încordați în timp ce asculta atent. Nu 
putea să riște un martor. Transpiraţia i se prelingea pe spinare. 

Putea să abandoneze. Mai era încă timp. 

Dar când ar mai fi avut altă șansă? 

O sută de miare. Și-i doar începutul. 


VP-4 


În plus, merită asta... și practic ti-a căzut în poală. 

Motorul camionului mugi sonor, reverberând prin pădurea de 
conifere și stejari. Un vehicul cu optsprezece roţi care gonea în 
jos pe panta abruptă. 

În direcţia opusă, Mercedesul, dacă informaţia primită era 
corectă, torcea urcând panta, iar șoferița habar nu avea că se 
apropia de moarte. 

Bărbatul răsufla acum în gâfâieli scurte. Ca/mează-te. 
Gândește-te că este un exercițiu - așa cum ai făcut cu ani în 
urmă, când erai în unitatea specială. Poţi s-o faci. Câteva 
secunde și poti pleca spre casă. Inima îi bătea ritmic; mâinile 
erau scăldate în sudoare sub mănușile mulate pe piele. 

Două faruri apărură de după curba de jos. Frânele camionului 
scârțâiră de sus. 

Acum! Sări în picioare și rămase în mijlocul benzii ce urca 
panta. Mercedesul acceleră, îl prinse în lumina farurilor, iar el 
dezveli oglinzile pe care și le prinsese de curea. 

Șoferița călcă violent frâna. 

Cu un scârţâit, roţile Mercedesului se blocară. Automobilul 
viră la dreapta, intră pe pietrișul de pe acostament și derapă. O 
întrezări pe femeie, cu o expresie îngrozită pe faţa frumoasă, 
țipând și trăgând de volan. Pe scaunul din dreapta ei mai era 
cineva. Rahat! Ar fi trebuit să fie singură. Fusese asigurat că va 
fi singură! 

Sări pe banda ce cobora. Evită cu numai câţiva centimetri să 
fie izbit de aripa mașinii germane. Se împiedică și căzu. Oglinzile 
de pe curea se crăpară, împrăștiind cioburi. La naiba! Nu mai 
avea timp să facă nimic. Icnind, se ridică în picioare. O luă la 
fugă. Spre pădure. 

Sterge-o de-aici! 

Camionul apăru de după curbă, îl ţintui în farurile sale uriașe, 
inundând asfaltul umed cu o lumină aproape orbitoare. Sări și 
zări chipul panicat al șoferului. Avea barbă și era voinic, ca un 
urs; urla, fără să poată acoperi zbieretul frânelor. Optsprezece 
roți groase scârţâiră asurzitor, arzând cauciucul. Cabina se roti 
și se îndoi din articulaţie la nouăzeci de grade față de remorcă. 

Rahat, rahat, rahat! Fugi! 

Se rostogoli peste parapet și se năpusti spre adăpostul 
stejarilor și al brazilor înalţi. Ateriză brutal, glezna i se răsuci și 
durerea îl arse fulgerător, dar nu se putea opri. Nu acum. Inima 


VP-5 


îi bubuia furios. Transpiraţia îi șiroia pe faţă, pe sub mască. Cu 
coada ochiului văzu cum Mercedesul rașcheta parapetul de pe 
partea opusă a șoselei, lăsând în urmă o jerbă de scântei. Cu un 
zbieret de agonie, tabla lustruită se despică. 

Bărbatul alergă în jos pe deal și auzi geamătul metalului care 
cedă când Mercedesul lovi parapetul slăbit, apoi trecu prin el și 
se repezi în copaci. 

Așa cum fusese plănuit. 

Însă camionul, blestematul de camion, scăpase de sub control 
și cobora acum pe deal. 

Bărbatul fugea, deși glezna îi urla de durere, iar plămânii îi 
luaseră foc. Tirul vuia în jos. Roţile erau blocate. Metalul ţipa. 
Întreaga pădure se cutremură când monstrul pe optsprezece 
roți trecu prin parapet, urmându-și calea, un gigant metalic 
furios care-l urmărea, tone de metal contorsionat ce distrugeau 
totul în cale. Cu inima bubuindu-i, bărbatul încercă să iuţească 
ritmul picioarelor. Tirul mugi. 

Fugi, fugi! Glezna îl durea îngrozitor și plămânii erau gata să 
explodeze. 

Se rostogoli, ignorând agonia tendoanelor vătămate, și alergă 
în zigzag printre copaci. Unde naiba era Jeepul lui? Unde? 
Încercă disperat să evite traiectoria monstrului ucigaș, blocat ca 
un briceag pe jumătate deschis. Plonjă cu capul înainte peste un 
buștean căzut, după care se strădui să se ridice dintre ramurile 
țtepoase ale rugilor de muri ce i se agăţaseră de haine. Spera cu 
disperare să poată ajunge la timp în Jeep, să plece și să se 
îndepărteze de dezastru. 

Solul se cutremură. 

Picioarele îi zburară de sub el și se prăbuși cu fața în jos pe 
pământ. 

Ca un fulger orbitor, un glob de foc se ridică dintre copaci, 
dilatându-se apoi roșu-strălucitor și portocaliu. Noaptea se 
transformă brusc în zi. 

Vuiete chinuite, oribile, agonizatoare ce aveau să-l bântuie 
de-a pururi sfredeliră văzduhul când camionul explodă și 
scânteile căzură ca ploaia peste pădure, pârlindu-i părul, cagula 
și jacheta. Printre copaci răbufni fumul, mirosind a motorină și 
cauciuc ars. Preţ de o clipă, bărbatul crezu că o să moară. 

Dumnezeu era martor că o merita. 


VP-6 


Apoi își zări mașina. De parcă îi fusese adusă direct din infern, 
în lumina sălbatică a flăcărilor, își văzu Jeepul din ale cărui 
geamuri fumurii se reflectau văpăi roșii ca sângele. Era acolo 
unde-l lăsase, pe drumul forestier abandonat. 

Se ridică, clătinându-se, trase fermoarul buzunarului și bâjbâi 
după chei. Ajunse la mașină și deschise portiera. Reușise. 
Aproape. Fumul îl îneca atunci când se aruncă înăuntru. 
Tremura din tot corpul și glezna îi pulsa, dar întoarse cheia și 
motorul porni. Pădurea era  scăldată într-o lumină 
nepământeană. Ca precauţie, păstră cagula pe cap și trase 
portiera, închizând-o. 

Băgă în viteza întâi și acceleră. Roţile se învârtiră în gol în 
făgașele săpate în noroi. 

— Haide, haide! 

Jeepul zvâcni în față. Se legănă. Noroiul zbura de sub roți. 

La naiba, avea nevoie de o ţigară. Trebuia neapărat să 
fumeze. 

În cele din urmă, blestematele de roţi făcură priză cu solul. 
Privi în oglinda retrovizoare și văzu urmările, foc și fum, 
ridicându-se în vălătuci prin noaptea ceţoasă. 

E moartă. Ai omorât-o. l-ai trimis sufletul ca smoala drept în 
iad. 

Si o merita din plin! 

Deschise radioul. Prin difuzoare, pulsând peste ţiuitul 
motorului Jeepului, glasul lui Jim Morrison cânta cunoscutele 
versuri: 

Come on baby, light my fire... 

Da, da, cum să nu! Căţeaua n-avea să mai stârnească 
niciodată pasiunea cuiva. 


VP -7 


CAPITOLUL 1 


Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, 
Doamne, nu putea să-și miște mâna. Încercă să deschidă ochii, 
dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă și păreau lipite 
peste ochii ce ardeau cu o durere îngrozitoare, arzătoare. 

— Doamna Cahill? 

Doamna Cahill? Simti o atingere, degetele reci ale cuiva pe 
dosul mâinii ei. 

— Doamna Cahill, mă puteţi auzi? 

Vocea era feminină, blândă și suna de parcă venea de la 
foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat 
dincolo de durere. Eu? Eu sunt doamna Cahill? Ceva nu era în 
regulă, dar nu știa ce anume. 

— A sosit soțul dumneavoastră, să vă vadă. 

_ Sotul meu? Dar eu n-am... oh, Doamne, ce mi se-ntâmplă? 
Innebunesc? 

Degetele se îndepărtară și femeia care vorbise oftă adânc. 

— Îmi pare rău, nicio reacţie. 

— Este-n spitalul ăsta de aproape șase săptămâni. 

Noul glas aparţinea unui bărbat. Vorbea apăsat. Dur. 
Nemulțumit. 

— Șase săptămâni, pentru numele lui Dumnezeu, și n-a dat 
niciun semn de revenire. 

— Nu-i adevărat. Acum respiră singură, am observat mișcări 
ale globilor oculari în spatele pleoapelor, a tușit și a încercat să 
caște - iar toate astea sunt semne bune, sunt indicii că nu 
există leziuni ale trunchiului cerebral... 

Dumnezeule, ei vorbesc despre leziuni cerebrale! 

— Atunci de ce nu se trezește? întrebă bărbatul. 

— Nu știu. 

— La naiba, zise el mult mai încet. 

— Trebuie să-i acordăm timp, vorbi femeia cu blândețe. Nu 
putem fi siguri, bineînţeles, dar există chiar posibilitatea ca ea 
să ne audă acum. 

Da, da, vă pot auzi, dar eu nu sunt doamna Cahill. Nu sunt 
căsătorită și mor de durere. Pentru Dumnezeu, să m-ajute 


VP-8 


cineva! Dacă ăsta-i un spital, trebuie s-aveți codeină sau 
morfină sau... sau măcar o aspirină. Se simţi învăluită în ceaţă și 
dori să-i cedeze cu totul, să nu simtă iarăşi nimic. 

— Marla? Sunt eu, Alex. 

Glasul baritonal era mult mai aproape. Mai răsunător. Ca și 
cum ar fi stat la numai câţiva centimetri depărtare. Simţi din 
nou o apăsare pe braț când bărbatul o atinse și ar fi vrut să-l 
anunţe că-l auzea, însă nu se putea mișca deloc. Mirosul de 
colonie o izbi și, instinctiv, simţi că era scumpă. Totuși cum ar fi 
putut ști așa ceva? Degetele ce-i atingeau pielea erau netede, 
mătasoase... Degetele lui Alex. Degetele soţului ei. 

Dumnezeule, de ce nu-și putea aduce aminte? 

Se strădui să-și amintească faţa lui, culoarea părului, lăţimea 
umerilor, măsura pantofilor, orice detaliu, oricât de banal, însă 
nu izbuti. Glasul nu-i trezea amintiri. Percepu un iz slab de fum 
care-l înconjura atunci când mâneca lui atinse încheietura ei și îi 
simţi lâna aspră a sacoului, dar numai atât. 

— lubito, te rog, trezește-te. Îți ducem dorul - și eu, și copiii... 

Glasul i se întrerupse, gâtuit de emoție. 

Copiii? 

Nu! Era imposibil ca ea să aibă copii și să n-o știe. Sau era 
posibil? Chiar dacă zăcea pe jumătate sedată și în comă pe un 
pat de spital, o femeie ar fi trebuit să știe imediat așa ceva. Cu 
siguranţă că intuiţia, instinctul animalic al femelei din ea ar fi 
știut că era mamă. Prizonieră, nemișcată, în bezna asta, nu știa 
nimic. Dacă ar fi putut măcar deschide ochii... și totuși căldura 
confortabilă a acestei stări de inconșştienţă era seducătoare... În 
curând avea să-și amintească... Era doar o chestiune de timp... 

Fiori reci de groază o trecură pe șira spinării când își dădu 
seama că nu-și putea aminti nici măcar o singură clipă din anii 
ce însemnau viaţa ei. De parcă nici n-ar fi existat. 

E un coșmar. Asta-i singura explicație. 

— Marla, te rog, trezește-te. Întoarce-te la mine, la noi, șopti 
răgușit Alex și, în adâncul inimii ei, femeia dori să simtă ceva, o 
frântură de emoție pentru străinul acela fără chip care susținea 
că era partenerul ei de viaţă. 

Degetele lui netezi se împletiră printre ale ei și femeia simţi o 
presiune pe dosul palmei - o strângea ușor tubul perfuziei. 
Dumnezeule, era de-a dreptul patetic, ca o scenă desprinsă 
dintr-un film siropos despre al Doilea Război Mondial! 


VP-9 


— Cissy îţi duce dorul, și micul James... 

Glasul bărbatului se frânse din nou și ea încercă să dezgroape 
măcar un firicel de tandrete din subconștient, o fărâmă de iubire 
pentru bărbatul acesta pe care nu-l putea vedea și pe care nu 
și-l putea reaminti. Vidul care era trecutul ei nu-i oferea niciun 
indiciu despre aspectul lui Alex Cahill, cum își câștiga existența 
sau cum făcuse dragoste cu ea... cu siguranţă, asta ar fi trebuit 
să-și amintească. Și ce era cu copiii ei? Cissy? James? Prin minte 
nu-i fulgeră nicio imagine de ţânci angelici, rumeni în obraji și cu 
năsucuri umede, ori de adolescenţi deșiraţi, luptându-se cu 
ravagiile acneei, dar apoi începu să se scufunde. Poate că-i 
puseseră ceva în perfuzie, pentru că se simţea detașându-se de 
corp... plutind... Trebuia să se concentreze. 

— Cât va mai dura? întrebă bărbatul, desprinzându-și mâna 
din a ei. 

— Nimeni nu poate spune. Vindecarea unor asemenea traume 
durează, răspunse asistenta și vocea i se auzi de la mare 
depărtare, ca printr-un tunel. Comele durează uneori numai 
câteva ore, însă alteori... mult mai mult. Zile. Săptămâni. Nimeni 
nu poate să prezică. Ar putea dura chiar și mai mult... 

— Ajunge! o întrerupse Alex. Așa ceva nu se va întâmpla. Se 
va trezi. 

Glasul îi era ca de oțel. Era un bărbat obișnuit să dea ordine. 

— Marla? 

Probabil că se întorsese din nou spre pat, deoarece vocea îi 
era mai tare. Nemulțumită, nerăbdătoare. 

— Pentru Dumnezeu, nu mă poţi auzi? 

Se strădui din toate puterile să se miște. N-a putut. Era ca și 
cum ar fi fost legată de pat, ţintuită de salteaua cu cearșafuri 
scrobite și inconfortabile. Nu putea să clintească nici măcar un 
deget, totuși asta nu conta... 

— Vreau să vorbesc cu doctorul. 

Alex era tăios. Energic. 

— Nu văd niciun motiv pentru care să n-o pot lua acasă, 
pentru a fi îngrijită acolo. Pot să angajez tot personalul necesar. 
Infirmiere, asistente, sanitari. Orice este necesar. În casă există 
loc arhisuficient pentru asistenţă medicală non-stop. 

Urmă o pauză lungă și Marla simţi dezaprobare nerostită din 
partea asistentei - de fapt, era doar presupunerea ei că femeia 


VP - 10 


era o asistentă - când se strădui să-și miște o parte a corpului 
pentru a le arăta că putea să audă în ciuda durerilor. 

— O să-l anunţ pe domnul doctor Robertson că doriţi să vorbiţi 
cu el, zise asistenta cu glas care nu mai era protector și 
răbdător, ci devenise ferm, profesional. Nu sunt sigură că este 
acum în spital, dar voi avea grijă să primească mesajul. 

— Te rog! 

Marla își pierdu din nou cunoștința și pierdu secunde, poate 
chiar minute. Ca printr-o ceaţă inertă, auzi iarăși voci ce-i 
întrerupseră somnul. 

— Cred că doamna Cahill ar trebui să se odihnească acum, 
spunea asistenta. 

— Nu rămânem mai mult de un minut. 

Un alt glas feminin. Mai vârstnic. Rafinat. Plutea, 
suprapunându-se peste sunete de pași sacadaţi și apăsaţi, în 
dezacord cu vârsta vocii. 

— Suntem din familie și aș dori să rămân câteva clipe singură 
cu fiul meu și cu nora mea. 

— De acord, însă pentru binele doamnei Cahill, vă rog să nu 
staţi mai mult. 

— Așa vom face, draga mea, încuviinţă femeia mai vârstă și 
Marla simţi o atingere de piele uscată și rece pe dosul palmei. 
Haide, Marla, trezește-te! Cissy și micul James îţi duc dorul și au 
nevoie de tine. Urmă un chicotit, apoi: Deși detest s-o admit, 
Nana nu-i tocmai la fel ca mama lor. 

Nana? Bunică? Soacră? 

Se auzi un foșnet de haine, apoi tălpi silenţioase traversară 
podeaua și se deschise o ușă - probabil că asistenta plecase. 

— Uneori mă-ntreb dacă se va mai trezi vreodată, mormăi 
Alex. Dumnezeule, am nevoie de-o țigară. 

— Trebuie să ai răbdare. Marla a suferit un accident oribil, 
după care au urmat chinurile operaţiilor chirurgicale. Se vindecă 
încet. 

Doamne Dumnezeule, totuși ea de ce nu-și putea aminti 
nimic? Urmă alt suspin prelung și serios și o atingere blândă de 
degete pe dosul mâinii Marlei. Un norișor de parfum... îl putea 
recunoaște, totuși nu-i putea atribui un nume. 

De ce se afla în spital? Despre ce fel de accident vorbeau? 
Marla se strădui să se concentreze, să se gândească, însă 
efortul nu-i provocă decât o durere îngrozitoare de cap. 


VP -11 


— Sper doar să nu fi rămas desfigurată, urmă femeia 
vârstnică. 

Cum? Desfigurată? Dumnezeule, nu! Desfigurată? Pentru o 
secundă, Marla fu smulsă din negura în care zăcea. Gâtul, deja 
scorojit de sete, aproape că i se strangulă de frică și-și simţi 
stomacul parcă răsucit și legat cu gumilastic. Se strădui să-și 
amintească cum arăta, dar nu conta... Inima îi bubuia de 
spaimă. Cu siguranţă că cineva urmărea undeva monitoarele și 
putea să vadă că era conștientă, că răspundea, totuși nu auzi 
pași repezi intrând pe ușă și nimeni nu strigă: Reacționează! 
Uitati, se trezește! 

— A avut medicii cei mai buni din stat. Poate... poate că n-o 
să arate așa cum ne așteptăm, dar va fi bine, va fi frumoasă. 

Alex încerca parcă să se convingă singur de ceea ce spunea. 

— Așa a fost mereu, răspunse femeia care-și spusese Nana. 
Să știi, Alexander, că uneori frumusețea unei femei poate fi un 
blestem. 

Bărbatul care era soţul ei râse stânjenit. 

— Nu cred că ea ar fi de acord. 

— Nu, bineînțeles. Dar n-a trăit destui ani ca să-nţeleagă asta. 

— Mă-ntreb pur și simplu ce-și va aminti când se va trezi. 

— Sper că totul, zise Nana, dar în cuvintele ei exista o 
încordare, o neliniște evidentă. 

— Da, timpul va spune. 

— Avem realmente noroc că n-a murit în accident. 

După o ezitare foarte scurtă, soţul ei răspunse: 

— Și încă ce noroc! Nici măcar n-ar fi trebuit să fie la volan. 
Ce naiba, abia ieșise din spital. 

Alt spital? Totul redevenea înceţoșat, cuvintele se auzeau ca 
prin apă. Oare auzise bine? 

— Sunt foarte multe întrebări, șopti soacra ei. 

Da, foarte multe, dar eu sunt prea obosită ca să mă gândesc 
la ele acum... sunt foarte obosită. 

x kx X 

Fluierând ascuțit spre câinele lui șchiop, Nick Cahill opri 
motorul vasului Notorious și aruncă o parâmă în jurul priponului 
înnegrit de pe doc, unde-și amara barca de pescuit. 

— Haide, Durule, hai acasă, rosti el peste umăr, în vreme ce 
barca se legăna pe valurile din Golful Oregon. 


VP - 12 


Ploaia cădea din cerul plumburiu și vântul se înteţise, astfel că 
stropii îi biciuiau faţa. Creste înspumate dansau în contrapunct 
cu pescărușii ce dădeau roată pe cer, ţipând. Izurile distincte de 
motorină, lemn putred și sare se amestecau în aerul vântos de 
noiembrie din Oregon. 

Ridicându-și gulerul jachetei, Nick luă găleata cu crabi vii și 
păși pe chei tocmai când câinele ţâșni pe lângă el ca un fulger 
alb-negru. Durul, o corcitură de ciobănesc, ateriză pe scândurile 
lunecoase și, cu labele trosnind la încheieturi, sui scara către 
parcarea de pe promontoriu. Nick îl urmă mai încet, pe lângă 
stâlpii deformaţi, acoperiţi de scoici și strangulaţi de alge. 

— Te caută cineva, mormăi Ole Olsen, bătrânul excentric din 
fereastra magazinului de momeli aflat pe palierul intermediar al 
scării. 

Arătă din bărbie spre vârful treptelor, dar fără să ridice ochii 
la Nick, ci continuând să lege o muscă, așa cum făcea mai 
mereu. 

— Pe mine? se miră Nick. 

In cei cinci ani de când era aici, nimeni nu trecuse vreodată 
prin port să-l caute. 

— Da, așa a zis. 

Așezat pe taburetul său, înconjurat de momeli și de lăzi 
frigorifice în care ţinea râme și Royal Crown Cola, Ole era un 
reper fix al portului de pescari. Chiștocul stins al unei ţigări îi era 
înfipt mereu într-un colț al gurii, un cerc de păr roșu, care 
începuse să încărunţească, îi înconjura creștetul chel al capului, 
iar pliuri de piele îi ascundeau ochii mai eficient decât ochelarii 
cu lupe integrate pe care-i purta cocoțaţi pe vârful nasului. 

— l-am spus c-o să lipsești ceva vreme, dar a zis c-așteaptă. 
Reteză cu dinţii un capăt de fir și examină o bucăţică de puf 
portocaliu care acoperea un cârlig și pe care urma s-o 
transforme în curând într-o muscă pentru somoni. M-am gândit 
că dacă vrea s-o facă n-am cum să-l opresc. 

— Cum îl cheamă? 

— N-a zis, da' o să-l vezi imediat. 

Ole ridică în cele din urmă ochii și privi peste jumătăţile de 
lentile ale ochelarilor. Cu chipul încadrat de rafturi cu ţigări, 
tabele de maree și zeci de muște colorate pe care le legase 
chiar el, adăugă prin fereastra deschisă: 

— Nu-i de pe-aici. Mi-am dat seama imediat. 


VP - 13 


Umerii lui Nick se încordară. 

— Mulţam. 

— Cu plăcere, zise Ole și încuviință scurt din cap în aceeași 
clipă în care Durul lătră ascuțit. 

Nick sui scara și traversă întinderea acoperită cu pietriș pe 
care camioane, trailere și rulote parcaseră fără a ţine seama de 
vreo regulă. În mijlocul lor, arătând ca proverbialul diamant 
scânteind într-un morman de pietre, se afla un Jaguar argintiu, 
al cărui motor torcea încet; plăcuțele de înmatriculare din 
California anunțau un intrus din sud. Motorul se opri brusc. 
Portiera șoferului se deschise și ieși un bărbat înalt în costum cu 
vestă, pantofi brogue lustruiţi și pardesiu. 

Alex Cahill în carne și oase. 

Grozav. Pur și simplu... grozav. 

Își alesese o zi tare a naibii să apară. 

— Era și timpul, rosti Alex de parcă așteptase de multe ore. 
Am crezut că poate ai murit acolo. 

Arătă din bărbie, scurt, către ocean. 

— N-ai avut noroc de data asta. 

— Poate data viitoare. 

— Poate. 

Ochii pătrunzători ai lui Alex, mai mult cenușii decât albaștri, 
fulgerară. 

— Așadar, tot un ticălos obraznic ai rămas. 

— Mă perfecţionez. Nick nu se sinchisi să zâmbească. N-aș 
vrea să dezamăgesc. 

— Rahat, Nick, asta-i tot ce-ai făcut mereu. 

— Probabil. 

Într-o fracțiune de secundă, Nick trase concluzia că probabil 
murise mama lor. Nu ar fi existat niciun alt motiv pentru care 
Alex să se fi deranjat într-atât încât să-și tocească, oricât de 
puţin, anvelopele lui de trei sute de dolari. Și totuși gândul acela 
era greu de crezut. Eugenia Haversmith Cahill era cea mai dură 
femeie care pășise vreodată pe planeta asta pe tocuri înalte de 
zece centimetri. Nu! Se răzgândi imediat. Nu se putea ca mama 
lor să fi murit. Eugenia avea să trăiască mai mult decât ambii ei 
fii. 

Continuă să meargă spre camioneta sa și puse găleata în 
benă, alături de trusa de scule și roata de rezervă. In jurul 
parcării, un gard cândva vopsit și brazi contorsionaţi de anii de 


VP - 14 


vânt și ploi formaseră o baricadă fragilă ce separa portul de un 
magazin de antichităţi cu ferestrele astupate cu scânduri care 
fusese închis în cei cinci ani de când Nick locuia în Devil's Cove. 

Alex își înfundă pumnii în buzunarele pardesiului care avea 
probabil eticheta vreunui designer la modă de care Nick nu 
auzise niciodată. Și nici nu-i păsa. Totuși era vorba despre ceva. 

— Uite care-i treaba, zise Alex, am venit aici fiindcă am 
nevoie de ajutorul tău. 

— De ajutorul meu? repetă fratele lui cu un surâs sceptic. 
Poate c-ar trebui să fiu măgulit. 

— E ceva serios. 

— Bănuiesc. 

— E vorba de Marla. 

Nemernicule! Sub pielea ponosită a jachetei sale, umerii lui 
Nick se gârboviră. Indiferent despre ce era vorba nu avea să se 
lase fraierit. În niciun caz de Marla. 

Niciodată n-avea să se mai întâmple asta. 

— A suferit un accident. 

Nick simţi un ghem în stomac. 

— Ce fel de accident? 

Nick își încleștase maxilarele atât de tare, încât îl dureau. Nu 
avusese niciodată încredere în fratele lui mai mare. Și dintr-un 
motiv bine întemeiat. De când îl știa, Alex Cahill slujise altarul 
dolarului, îngenunchease ori de câte ori auzise o cotă NASDAQ 
și-și prezenta frecvent omagiile sfinţilor protectori ai orașului 
San Francisco, elita numită „de bani gata”. lar asta era de două 
ori mai valabil pentru frumoasa și arivista lui soţie, Marla. 

Fratele său nu era decât un memento amar al propriului său 
flirt cu Dolarul Atotputernic. Și cu Marla. 

— E rău, Nick... zise Alex și lovi o pietricică rotundă cu vârful 
pantofului lustruit. 

— Dar trăiește. 

Trebuia să știe măcar asta. 

— Abia. În comă. Este... ei bine, s-ar putea să nu reziste. 

Stomacul lui Nick se chirci și mai mult. 

— Atunci de ce ești aici? N-ar trebui să fii alături de ea? 

— Am fost. Dar... N-am știut cum altfel să dau de tine. Nu mi- 
ai răspuns la mesaje și... ei bine... 

— Nu citesc prea des e-mailurile. 

— Asta-i una dintre probleme. 


VP -15 


— Doar una. 

Nick se rezemă de aripa înnoroită a Dodge-ului, spunându-și 
să nu se lase păcălit. Fratele lui era un ticălos convingător, un 
bărbat care putea, cu un zâmbet aparent sincer, cu o strânsoare 
fermă de mână și cu o privire studiată, să scoată vesta de 
salvare de pe cineva care se îneca. Mai mare decât Nick cu trei 
ani, Alex era șlefuit, rafinat și educat la Stanford. Pentru 
lucrarea de licență studiase la Harvard, unde învățase toate 
chițibușurile legii. 

Nick nu se sinchisise cu așa ceva. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el acum, străduindu-se să rămână 
calm. 

— Accident de mașină. 

Spre meritul lui, Alex izbuti să pălească în ciuda pielii 
bronzate. Băgă mâna în buzunarul pardesiului, scoase un pachet 
de ţigări și-i oferi una lui Nick, care clătină din cap, deși i-ar fi 
plăcut să simtă fumul umplându-i încet plămânii, ameţeala 
ușoară pe care i-o dădea nicotină. 

Alex își aprinse bricheta și inhală profund. 

— Marla conducea mașina altei femei. Asta s-a-ntâmplat 
acum șase săptămâni, în dealurile de lângă Santa Cruz, pe o 
porţiune mizerabilă de șosea. Era însoţită de proprietara 
Mercedesului, Pamela Delacroix. 

Urmă o pauză. Un oftat adânc, care exală fum. O șovăială 
suficient de lungă cât să indice alte vești proaste. Nick își adună 
forțele. In aceeași clipă, în parcare apăru în viteză un Jeep 
decapotabil murdar, care împroșcă apa din toate băltoacele 
înainte de a derapa, oprindu-se lângă parapet. Doi tineri 
gălăgioși de vreo douăzeci de ani coborâră și luară din spate 
undițe, lansete și o geantă frigorifică. Coborâră zgomotos scara. 

— Continuă, se adresă Nick fratelui său. 

— Din păcate, Pam a murit. 

Un fior de răceală îl străbătu pe Nick. 

— Dumnezeule! 

— A fost omorâtă pe loc. A fost implicat un alt vehicul, un 
camion cu remorcă ce mergea în direcția opusă. Şoferul lui, 
Charles Biggs, se afla de șaisprezece ore la volan și se zice că ar 
fi fost pe metadonă sau pe niște droguri din astea. Cine poate 
ști? Poliţia nu spune nimic. E posibil ca șoferul să fi adormit la 
volan. Nimeni nu știe cu certitudine. Doar Biggs, iar el este în 


VP - 16 


secția pentru arși. Arsuri pe mai bine de șaizeci la sută din corp, 
plus leziuni interne. Este un miracol că mai rezistă, dar nimeni 
nu se așteaptă să scape cu viaţă. 

Nick își șterse ploaia de pe faţă și se uită spre ocean. 

— Insă Marla a scăpat. 

— Dacă-i poţi spune așa. 

— Fir-ar să fie! 

Nick simţi acum acut nevoia unei ţigări. Își înfundă adânc 
pumnii în buzunarele jachetei și se avertiză în gând să nu-și 
creadă fratele. Fiind mai mare și mai isteţ, Alex se amuzase în 
copilărie să-și bată joc de naivitatea lui. Intotdeauna avusese de 
plătit un preț. lar azi suspecta că va fi la fel. 

— Așadar, șoferul a dormit la volan și tirul a intrat pe banda 
Marlei? 

— Asta-i una dintre ipoteze. Alex trase din Marlboro. Poliţia și 
companiile de asigurări o investighează. Au trebuit să închidă 
șoseaua. Vehiculele nu s-au ciocnit între ele, cel puţin așa cred 
ei. Mercedesul a ajuns de o parte a șoselei, iar tirul de cealaltă 
parte, pe coasta dealului. Ambele vehicule au trecut prin 
parapete, ambele s-au lovit de copaci, dar camionul a explodat 
înainte ca șoferul să poată ieși din cabină. 

— La naiba, mormăi Nick. Amărâtul... 

Alex pufni scurt, aprobator. 

— Spitalul a roit de polițiști, care au pus întrebări tuturor și au 
așteptat-o pe Marla să-și revină, ca să povestească și versiunea 
ei. Făcu o grimasă posomorâtă spre apele golfului. Bănuiesc că 
ar putea fi acuzată de omor prin imprudență, dacă ea a intrat pe 
sens invers. N-am... încă n-am avut acces la aspectele legale. 
Deocamdată. Asta... e... în fine, e un coșmar. E foarte greu 
pentru toţi. 

În privinţa asta, Nick îl credea. Dacă situaţia n-ar fi fost așa, 
Alex n-ar fi făcut niciodată drumul până aici. La naiba! Ploaia îi 
curse pe faţă când deschise portiera camionetei, întinse mâna, 
găsi resturile unui six-pack de Henry's, smulse o cutie de bere 
din gulerul comun de plastic și i-o aruncă lui Alex, apoi își 
deschise și el una. 

— Dacă Marla scapă cu viaţă... 

— Dacă, Alex? Dacă? Ea este femeia cea mai puternică pe 
care o cunosc. O să scape cu bine. Ce naiba, n-o înmormânta 
deja! E soţia ta! 


VP - 17 


O clipă de tăcere. Acuzaţii nerostite. Amintiri ce nu aveau 
niciun drept să fie evocate - seducătoare, erotice și arzător de 
intense. Nick își simţi gâtul uscat, aproape scorojit pe dinăuntru. 
Vântul îi biciuia faţa. Bău cu lăcomie, în timp ce Durul îi scâncea 
la picioare. Însă gândurile lui porniseră deja după colţurile 
întunecate pe care le evitase atâţia ani, pe poteca îngustă ce 
ducea direct la soţia fratelui său. Apărură imagini interzise, 
imagini tabu ale unei femei superbe, cu râs melodios și sclipiri 
neastâmpărate în ochi. Auzi clipocitul blând al apei pe cheiul de 
jos și traficul de pe autostradă, mugetul surd al oceanului ce 
izbea coasta de cealaltă parte a digului, ţipetele pescărușilor și 
totuși nimic nu era la fel de sonor ca bubuiturile inimii sale. 

Nick încuviință din cap spre Alex, încurajându-l să continue. 
Mai trase o înghiţitură, străduindu-se, dar nereușind, s-o alunge 
pe Marla din minte. Ploaia îi picura de pe vârful nasului. Se gândi 
să-i propună lui Alex să stea în camionetă, dar n-o făcu. 

— Dacă ea scapă, atunci există o probabilitate să nu-și mai 
amintească nimic sau ca porțiuni din memorie să fie pierdute. 
Eu nu-nțeleg foarte bine treaba cu amnezia, dar e ciudată. De-a 
dreptul stranie. 

Alex fuma în ploaie și părea că ignoră faptul că se uda până la 
piele. Părul șaten îi era lipit în șuviţe pe scalp, iar pantofii din 
piele italienească se îmbibau cu ploaia de Oregon din balta care 
i se formase la picioare. 

— Dumnezeule, Nick, ar trebui s-o vezi. Sau poate că nu... 
Glasul lui Alex tremură evident și el șovăi o secundă, trăgând cu 
atâta nesat din Marlboro, încât vârful ţigării se înroși în lumina 
slabă. N-ai recunoaște-o. Eu n-am recunoscut-o și trăiesc cu ea 
de aproape cincisprezece ani. Dumnezeule! Suflă fumul printr- 
un colț al gurii, deschise cutia de bere și bău adânc. Era atât de 
frumoasă... adică, îţi amintești și tu... 

Glasul i se frânse, ca măcinat de durere. 

Nick nu-l credea și, sorbindu-și berea, încercă să alunge 
imaginea unei femei care aproape îi distrusese viața. Se uită la 
podul suspendat ce trecea peste gâtul îngust al golfului și 
permitea traficului să se desfășoare de-a lungul coastei 
neregulate a Oregonului, graţie autostrăzii 101, dar în minte o 
vedea pe Marla... Marla cea superbă, mereu gata să se distreze 
și să râdă. 

— Cu excepţia pierderii de memorie, va fi bine? 


VP-18 


— Vrei să zici cu excepţia faptului că nu va mai arăta la fel? 

— Nu contează. 

— Pentru ea va conta. 

Nick pufni. 

— Vă puteţi permite chirurgie estetică. Eu mă refer la leziuni 
cu efecte mai grave. 

— Nu știm. 

— Și-și va recâștiga până la urmă memoria? 

Alex ridică din umeri și privi spre ocean. 

— Așa sper. 

Pentru o fracțiune de secundă, doar cât o bătaie de inimă, 
Nick simţi un fior mărunt de milă pentru soţia fratelui său. 

— Timpul ne va lămuri. 

— Așa zic ei. 

— Dar va fi schimbată. 

— Păcat, rosti el sarcastic în timp ce studia pietrișul saturat 
de apă și bălțile noroioase ce începuseră să curgă în pârâiașe 
spre faleză. 

— Așa este. 

Nick termină berea, strivi cutia în pumn și o aruncă în bena 
camionetei. Imaginea Marlei îi reveni în minte pe aripi interzise. 
Alex nu exagera. Marla Amhurst Cahill era o femeie superbă. 
Seducătoare. Nebunatică. Incredibil de sexy. Cu o piele 
mătăsoasă, arzătoare sub degetele unui bărbat, și un zâmbet 
ademenitor ce o făcea de rușine pe Marilyn Monroe. Avea arta 
de a se insinua în sângele unui bărbat și de a dăinui acolo. Ani la 
rând. Poate pentru totdeauna. 

Nick se întoarse brusc. 

— Treci la subiect, Alex. De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că faci parte din familie. Ești singurul meu frate... 

— Rahat. 

— Am crezut că vrei să afli. 

— Nu-i numai atât, rosti Nick convins. Altfel n-ai fi venit cu 
mașina tocmai până aici... și după șase săptămâni. 

Alex încuviinţă lent din cap și colţurile gurii i se strânseră într- 
o grimasă ce trăda îngrijorare. 

— Ea este... nu poate să vorbească, maxilarele i-au fost 
prinse cu sârme și nu s-a trezit, dar a gemut și a încercat să 
spună câteva cuvinte. Inspiră adânc, cutremurându-se din tot 
corpul. Singurul cuvânt pe care l-am înţeles a fost „Nicholas”. 


VP -19 


— Hai, lasă-mă. 

Briza izbi faţa lui Nick, care se simţea furios. 

— Are nevoie de tine. 

— Ea n-a avut nevoie niciodată de nimeni. 

— Noi am crezut... 

— No? 

— Mama și cu mine, și... în sfârșit, am spus-o și medicilor. Am 
crezut că tu ai putea s-ajungi la ea. 

— Tu și mama, mormăi Nick. Rahat! 

— Merită o încercare. 

Nick privi către chei, unde ambarcaţiunile păreau deprimante, 
bărcuțe mici cu pânze, cu catarge scheletice, care se ridicau ca 
zeci de degete osoase în rugăminţi disperate către un cer 
indiferent. Gândul de a o revedea pe Maria îl strângea de 
beregată. 

Și îi intră în minte sfredelitor. 

Alex își aruncă ţigara pe pietriș, unde sfârâi și se stinse lângă 
cauciucul unui Buick vechi. 

— Mai e ceva, zise el. 

— Altceva? 

Acum vine adevărul, se gândi Nick neliniștit și simţi că fusese 
păcălit și lăsase ca laţul familiei să-i fie trecut peste cap. 

— Am nevoie de o favoare din partea ta. 

— Alta? Pe lângă vizitarea Marlei? 

— Aia nu-i o favoare, ci o obligaţie. 

Nick ridică din umeri. N-avea chef de discuţii în contradictoriu. 

— Spune. 

— E vorba de afacere... Din cauza accidentului, am probleme 
cu concentrarea, pentru că-mi petrec tot timpul la spital cu 
Marla. lar când nu sunt acolo, trebuie să mă ocup de copii. 

— „Copii”? repetă Nick. La plural? 

— Ah, poate că n-ai știut, da. Cu câteva zile înainte de 
accident, Marla a născut. De fapt s-a-ntâmplat în ziua când a 
fost externată din spital. Alex tăcu, băgă mâna în buzunarul 
hainei după o batistă și-și șterse faţa. Copilul e bine, slavă 
cerului. Micuţul James este pe cât de bine poate fi fără mama 
lui. 

Glasul lui Alex avea o undă de mândrie, dar mai era și 
altceva... îngrijorare? Despre ce naiba era vorba? 


VP - 20 


Nick își frecă ţepii ce-i acopereau bărbia, vârful unui deget îi 
alunecă peste cicatricea sa, o rană cu care se alesese la vârsta 
de unsprezece ani, mulțumită lui Alex, și simţi că povestea era 
mult mai complicată - că existau omisiuni evidente peste care 
fratele lui trecuse cu ușurință. 

— Copilul nu era cu Marla? 

— Nu, slavă Domnului! Acum e acasă cu o bonă. Cât despre 
Cissy, ea e adolescentă și, în fine, știi și tu cum sunt ei. În zilele 
astea s-a cam închis în sine. E bineînțeles tulburată că mama ei 
continuă să fie în spital, e îngrijorată, totuși... Ridică din umeri și 
o expresie de acceptare calmă îi apăru pe trăsăturile sale 
aristocratice. Uneori mă gândesc că o preocupă mai mult dacă 
va fi invitată la balul de iarnă decât dacă mama ei va 
supraviețui. Totul e o mască, știu prea bine. Cissy e îngrijorată 
în felul ei, dar asta a fost dintotdeauna relaţia ei cu Marla. 

— Din ce în ce mai bine, murmură Nick. 

— Nu-i așa? replică Alex, apoi pufni și-și îndepărtă șuvițele de 
păr ud din ochi. 

— Mă surprinde că Marla a mai avut un copil - nu credeam că 
se dădea în vânt după copii. 

— A mai evoluat, replică Alex privindu-l încruntat. 

Lui Nick i se părea totuși ciudat ca Marla să mai nască un 
copil la atâţia ani după primul. Era mult prea preocupată de 
propria-i persoană. Încăpăţânată. Egocentrică. O afurisită de 
prinţesă. Pufni, cobori privirea spre barca lui și se gândi că, 
numai cu o jumătate de oră mai devreme, unica lui problemă 
fusese rezolvarea unei dureri de cap cauzată de prietenia prea 
apropiată de o sticlă de Cutty Sark cu o seară în urmă. Dar 
asta... la naiba! Miji ochii spre norii ce se rostogoleau la orizont. 

Alex își drese glasul. 

— Deci - bun, uite care-i treaba, Nick, în clipa de faţă am 
nevoie de ajutorul tău. 

— Ce fel de ajutor? întrebă Nick bănuitor. 

Funia aspră a laţului familiei Cahill se strângea în jurul gâtului 
său, în timp ce burniţa continua neabătut. 

— Tu ești un specialist în rezolvarea problemelor corporațiilor. 

— Am fost, cândva. 

— Și încă ești. 

— Nu. Aia a fost cu ceva timp în urmă, Alex. De atunci am 
făcut multe altele. Acum pescuiesc. Sau încerc. 


VP -21 


Alex se strâmbă și privi peste portul pescăresc, după care se 
uită la găleata din bena camionetei fratelui său. Nu părea 
convins. 

— Acum câţiva ani, ai salvat câteva corporaţii din pragul 
falimentului, iar în clipa de față, crede-mă sau nu, mi-ar fi de 
folos genul acesta de expertiză. Cherise și Monty nu sunt 
încântați că au fost îndepărtați din corporație. Au senzaţia că, 
dacă sunt din familia Cahill, atunci ar trebui să le revină o felie 
de tort. 

— Cherise și Monty... Grozav! 

Situaţia părea și mai complicată. Tipic pentru familia Cahill. 
Se rezemă de camionetă și Durul se culcă la picioarele lui, 
ridicând ochii și așteptându-se să fie mângâiat pe cap. Nick se 
conformă. 

— Mda, mă rog, toată mizeria aia cu unchiul Fenton și cu 
copiii lui ar fi trebuit clarificată cu mult înainte ca eu să fac parte 
din consiliul de administraţie, rosti Alex. Tata s-a înțeles cu 
fratele lui, dar copiii lui Fenton par să fi uitat asta. Cel puţin, 
Cherise. Ea a fost cu scandalul. Probabil din cauza ticălosului ăla 
de soţ al ei. Un predicator, Dumnezeule! În fine, asta-i poveste 
veche de acum. A naibii de veche. Sau așa ar trebui să fie. 

— Tata l-a tratat pe Fenton așa cum i-a tratat pe toţi, zise 
Nick amintindu-și de tiranul care le fusese tată; Samuel Jonathan 
Cahill fusese un ticălos puritan de mâna întâi. Adică i-a tratat în 
felul lui. Punct! 

— Nu contează. Ideea e că Fenton a fost plătit cu ani în urmă 
pentru partea lui din corporație. Și cu asta, basta! Cherise și 
Monty își pot purta singuri de grijă. Eu am și așa destule 
probleme. 

Nick auzise argumentul ăsta toată viaţa. Se plictisise de el, 
dar nu putea să joace rolul avocatului diavolului, mai ales când 
era implicat fratele lui. 

— Nu-i poţi învinui că sunt supăraţi c-au fost îndepărtați. 
Amândoi au crezut că deveniseră milionari, însă afurisitul lor de 
tată a stricat totul. 

— Eu nu-i învinuiesc pentru nimic. De fapt, puţin îmi pasă de 
ei. Monty n-a muncit o singură zi în viața lui, iar Cherise n-a 
făcut nici ea prea multe, decât să colecționeze foști soţi, iar 
acum a devenit o nebună religioasă. Eu am încercat să mă 
lămuresc cu ea, ba chiar i-am găsit un job ultimului soț - care 


VP - 22 


era predicator. Rahat, a fost un dezastru complet! Alex flutură 
cu mâna prin aer. Nu contează. Mi-aș dori ca Cherise și 
Montgomery să dispară pur și simplu amândoi. Definitiv. 

Işi termină berea cu un gest dezgustat, apoi se șterse la gură. 

— Dumnezeule, ce mai lipitori! Niște lipitori sugătoare de 
sânge. Alex ieși din băltoacă și se rezemă de aripa îndoită a 
Dodge-ului. lar dacă se simt neglijaţi, ei bine, așa cum se spune, 
„asta-i viaţa”. 

În glasul lui nu se simţi nici măcar o fărâmă de compătimire. 

— E însă prea frig ca să stăm aici în ploaia asta și să discutăm 
despre ei. Sunt pur și simplu niște mizerabili neînsemnați. 

— Ei nu gândesc probabil la fel. 

— Nu-i treaba mea. In plus, nu ei sunt motivul pentru care am 
venit aici. 

— Marla este motivul. 

— Parţial. 

Alex îl privi drept în ochi pe fratele său. 

— Am ajuns așadar la subiect, așa-i? întrebă Nick. 

Vântul își schimbă direcţia și șuieră peste parcare. 

— Da, așa-i. Am ajuns. Glasul lui Alex era foarte serios - acum 
era vorba despre afaceri. Cahill Limited are nevoie de o perfuzie. 

— Sau de un glonţ în cap. 

— Nu glumesc. Cute mici și albe îi încadrau gura lui Alex, iar 
pentru o fracțiune de secundă păru realmente disperat. Și n-ar fi 
rău să dai dovadă de un pic de solidaritate de familie. Ar fi utilă 
pentru toți. Pentru mama. Pentru mine. Pentru copii. Pentru 
Marla. 

Nick șovăi. 

— Mai ales pentru Marla. 

Brusc, lațul devenise atât de strâns, încât nu putea să respire. 
Durul răcâi cu labele treapta mașinii și Nick deschise larg 
portiera, astfel încât ciobănescul ud să poată sări înăuntru. Insă 
decizia fusese luată deja. Atât el, cât și Alex o știau. 

— Va trebui să găsesc pe cineva care să aibă grijă de câine și 
de cabana mea. 

— O să plătesc pentru orice neplăceri... 

— Las-o baltă. 

— Dar... 

— Aici nu-i vorba despre bani, da? 


VP - 23 


Nick sui în mașină, îl împinse pe Durul către locul lui de pe 
scaunul din dreapta și băgă cheia în contact. Știind că făcea o 
greșeală pe care avea s-o regrete tot restul zilelor sale, rosti: 

— Bine, o să vin. Furios pe sine și pe loialitatea lui înverșunată 
și prostească, adăugă: O să mă uit pe registrele tale blestemate, 
o să fiu drăgălaș cu mama și-o s-o vizitez pe Marla, dar tu nu-mi 
datorezi niciun bănuţ. Ai înțeles? O să vin la San Francisco, 
pentru că așa sunt eu bun la suflet și o să plec când o să am 
chef. Înțelegerea asta nu-i pe termen nedeterminat. 

— Bunătatea sufletului tău este un concept interesant, 
comentă Alex ignorându-i celelalte griji. 

— Nu-i așa? Nick prinse mânerul portierei. Vântul și ploaia 
biciuiau interiorul Dodge-ului. Asta-i oferta mea cea mai bună, 
Alex. Unica mea ofertă. Voi fi acolo până la sfârșitul săptămânii. 
Acceptă sau nu. 

Apăsă după aceea pe acceleraţie, răsuci cheia în contact și nu 
mai așteptă un răspuns. Motorul tuși, hârâi, apoi porni. Furios pe 
lume în general și pe sine în particular, Nick trânti portiera și 
pomi ștergătoarele de parbriz. Nimic din ceea ce fratele său 
putea spune n-ar fi contat în vreun fel sau altul. 

Fie că-i plăcea sau nu, era în drum spre San Francisco. 

— La naiba! mormăi când ștergătoarele începură să înlăture 
picăturile de ploaie și băgă în marșarier. 

De sub roți ţâșni pietrișul, iar pe scaunul din dreapta sa Durul 
aproape că-și pierdu echilibrul. 

— Scuze, rosti Nick, apoi băgă în viteza întâi și privi furios prin 
parbrizul încețoșat. 

Alex rămase în parcarea presărată de băltoace, cu pardesiul 
fluturat de vânt și având pe chip o expresie la fel de aspră 
precum cea a unui antreprenor de pompe funebre. Nick porni 
dejivrarea care șuieră astmatic, după care răsuci butoanele 
radioului, dar nu auzi decât pârâituri. g 

Se gândi la Marla și măruntaiele i se strânseră din nou. Incă o 
dorea. După cincisprezece ani. Cincisprezece ani nenorociti. De 
atunci prin viața lui trecuseră peste zece femei, însă niciuna 
dintre ele, absolut niciuna nu lăsase urme la fel de adânci, de-a 
dreptul cicatrici pe suflet, cum lăsase ea. Miji ochii, uitându-se în 
oglinda retrovizoare, și o privire albastră și aspră îl fulgeră. 

— Eşti un prost, Cahill, mârâi el încet. Un prost și jumătate. 


VP - 24 


CAPITOLUL 2 


— Mami o să-și amintească de mine? răsună glasul 
impertinent al unei fete și Marla se strădui să deschidă ochii. 

Durerea se mai domolise, probabil în urma medicamentelor, 
totuși nu putea clinti gura. Își simţea limba groasă și cu un gust 
oribil, pleoapele îi erau prea grele ca să le poată deschide și nu 
avea absolut nicio percepţie a timpului. Ştia doar că plutise, 
intrând și ieșind din starea aceasta de semiconștiență, cu 
mintea ca o ceaţă învolburată. Totuși dorea să-și vadă fiica. Se 
luptă să ridice o pleoapă, însă nu izbuti. 

— Bineînţeles că mama ta o să-și amintească de tine, spuse 
încetișor soacra ei și ţăcănitul sacadat al pașilor crescu în 
intensitate când se apropie de pat, iar zornăitul slab al 
bijuteriilor însoţi același parfum derutant. Nu-ţi face griji. 

— Dar arată groaznic, vorbi din nou fata - fiica ei. Am crezut 
că acum va fi mai bine. 

— Este mai bine, însă chestiile astea durează, Cissy. Va trebui 
să fim toţi foarte răbdători. 

În glasul ei se simțea o undă infimă de reproș, aproape un 
avertisment. 

— Știu, știu, oftă Cissy teatral. 

În ultimele zile, când fusese semiconștientă, Marla învățase să 
recunoască personalul medical, pe doctorul Robertson și pe 
membrii familiei ei după parfumuri, voci și pași, deși era 
frecvent confuză, între trezie și somn, neștiind niciodată dacă 
visa sau dacă medicamentele îi încețoșau mintea. 

Pusese cap la cap fragmentele de informaţii și știa că femeia 
mai vârstnică, soacra ei, se numea Eugenia Cahill și că soțul ei 
fie era mort, fie nu se putea deplasa, fie pur și simplu nu era 
interesat de nora lui; cel puţin Marla nu-și putea aminti vreo 
vizită a lui... dar memoria ei era problema. O problemă majoră. 

Soacra părea sinceră, grijulie și venise des în vizită... sau cel 
puţin așa i se păruse Marlei. Cissy nu mai fusese până acum... 
sau mai fusese? Marla nu-și amintea. Mai era apoi soțul ei. Alex. 
Un străin și un bărbat faţă de care ar fi trebuit să simtă o 
emoție, un fior de tandrețe, dar nu simţea nimic. Capul începu 


VP -25 


să-i zvâcnească din nou, declanșând o durere atât de intensă, 
încat i se părea că în creierul ei niște patinatori executau salturi 
triplu axel pe muchii ascuţite ca lamele. In mod clar, 
medicamentele puternice care o ajutau să alterneze între somn 
și trezie, însă o ţineau într-o stare de amețeală, aveau 
beneficiile lor. 

— Și dacă nu... adică... dacă nu-și amintește de mine... sau 
dacă cicatricile nu dispar sau... dacă nu va mai fi la fel? șopti 
Cissy și Marla simţi un fior de gheață. 

— Îţi faci griji inutile. De acum înainte, va fi din ce în ce mai 
bine. 

— Sper, rosti fata, deși în glas i se simţea o urmă de 
neîncredere. Va avea nevoie și de alte operaţii estetice? Tata 
zicea c-a avut deja o tonă. 

— Atâtea câte au fost necesare pentru a repara leziunile. 
Sinceră să fiu, nu cred că ar mai trebui să discutăm despre asta. 

— De ce? Crezi că ne poate auzi? 

— Aăâă... nu știu. 

Urmă o pauză, dar Marla simţi că cineva se apropie de pat, 
valul cald al unei răsuflări trecu peste ea și-și dădu seama că 
era studiată așa cum e studiat un organism unicelular la un 
microscop de mare putere. Se strădui din nou să clintească un 
deget. Dacă ar fi putut să indice că era conștientă... 

— Nu poate auzi ceva... 

— Nimic, „nu poate auzi nimic”, asta e forma corectă, o dojeni 
Eugenia. 

— Ah, da? replică puștoaica și Marla se gândi că fata încerca 
să pareze severitatea bunicii sale. Voi încerca să ţin minte, ok? 

— Nu uita că mama ta a avut mare noroc că a supraviețuit 
după accidentul acela teribil, zise Eugenia. Și este firesc să nu 
mai arate chiar la fel, dar ai să vezi că după ce se va trezi și-i 
vor scoate sârmele din maxilare și după ce umflăturile se vor 
retrage, va fi la fel ca înainte. 

— Va mai putea să meargă? 

Marla simţi că-i stă inima în loc. 

— Bineînţeles! Știi bine că n-a păţit nimic la picioare. Cum am 
zis, va fi bine. 

— Atunci de ce nu se trezește? 

— Așa procedează corpul ca să se refacă. Are nevoie de 
odihna asta. 


VP - 26 


Cissy pufni încet, ca și cum n-ar fi crezut o vorbă din spusele 
convingătoare ale bunicii. 

— Oricum, nu m-a plăcut niciodată. 

Poftim? Nici vorbă! Ce idee oribilă și eronată! Complet 
eronată! Asta-i părerea deformată a unei adolescente. Cu 
siguranţă că o plăcea - ba nu, o iubea - pe fiica ei. 

— Cum să nu te placă? râse ușor nervos Eugenia. Nu fi 
ridicolă! Te iubește. 

Da! 

— Atunci de ce și-a dorit așa mult încă un copil? Un băiat? De 
ce n-am fost destul de bună pentru ei doi... în fine, las-o baltă, 
mormăi ea și se îndepărtă de pat. 

— Bineînţeles că o s-o las baltă, fiindcă este o prostie, spuse 
Eugenia vorbind parcă printre buze țuguiate. 

Se auzi un suspin prelung și îndurerat, ca și cum fata ar fi 
crezut că toţi adulţii în general, și bunica ei în special, erau 
idioţi. 

— Nu știu nici măcar de ce fac parte din familia asta. Pur și 
simplu nu mă potrivesc printre voi. 

Suntem două atunci, se gândi Marla și simţi compasiune 
pentru fată. Oare chiar fusese crudă și indiferentă faţă de 
propria-i fiică? 

— AŞ zice că te străduiești să nu te potrivești, dar de fapt ar 
trebui să procedezi invers. Toţi dinaintea ta au fost studenți de 
elită. Tatăl tău a fost la Stanford și apoi a absolvit Harvard, iar 
mama ta a fost la Berkeley. Eu am urmat Vassar și... 

— Știu, bunicul a fost la Yale. Mare scofală! Oricum, nu mă 
refeream la asta, la genii. Și ce spui atunci de unchiul Nick? El 
nu s-a lăsat de școală, sau așa ceva? 

Urmă un moment încordat. Marla o simţi pe Eugenia 
încruntându-se. 

— Nick și-a urmat propriul drum, dar acum nu vorbim despre 
el, rosti femeia. Haide, este timpul să ne întâlnim cu tatăl tău... 

Probabil că Eugenia o scosese pe fată din cameră, pentru că 
Marla simţi că rămăsese singură. Se relaxă, apoi auzi intrând o 
infirmieră, care-i luă pulsul. lar după alte secunde, pâcla caldă și 
familiară de confort i se strecură în vene, alungând durerea, 
anxietatea, frica... 

Moţăi o vreme... nu putea spune cât anume... dar auzi ușa 
deschizându-se, apoi închizându-se cu un clic slab, însă ferm. Se 


VP - 27 


aștepta ca una dintre infirmiere să vină la pat și să-i spună ceva, 
să încerce s-o trezească sau cel puţin să-i aranjeze perna, să-i ia 
din nou pulsul sau temperatura ori tensiunea, dar persoana care 
intrase era neobișnuit de silenţioasă, ca și cum s-ar fi furișat 
spre pat. 

Sau nici nu mai era deja înăuntru? 

Poate că se înșelase, sau visase, crezând că auzise 
deschiderea ușii. Poate că nu intrase nimeni. Mintea îi era foarte 
încețoșată. Ar fi trebuit să adoarmă la loc, însă nu putea și i se 
păru că aude hârșâit de tălpi pe pardoseală. Dar... nu... poate 
nu... apoi simţi mirosul, izul slab de fum stătut de ţigară și încă 
ceva... mireasmă de pădure udă... pământ, jilav... care n-avea 
ce căuta aici și, simțea ea, era răuvoitor... _ 

Firișoarele de pe ceafa i se zbârliră. O cuprinse frica. Incercă 
să ţipe, dar nu reuși. Încercă să deschidă ochii, însă rămâneau 
ferm închiși. Inima îi bubuia nebunește și, cu certitudine, era 
conectată la un monitor. Cineva din personal avea să apară în 
goană în rezervă. Ajutor! Vă rog! 

Nimic. 

Nici măcar un sunet. 

Gâtul îi era uscat ca iasca. 

Dumnezeule, dar ce căuta persoana aceea aici? 

Și de ce nu spunea nimic? 

Cine era? Ce dorea? 

La fel de silențios, necunoscutul se retrase. Se auzi zgomotul 
clanţei când ușa se deschise, apoi se închise ca o șoaptă. 

Marla rămase singură. 

Și îngrozitor de speriată. 

xxx 

— Știu că-i o nebunie, îi spuse Nick câinelui său, Durul, 
îndesând două pulovere în geanta de voiaj. 

Trecu din dormitor în baie, unde căută sub chiuvetă, își găsi 
trusa de bărbierit și îndesă în ea aparatul de ras electric și un 
stick de deodorant. Din ușa băii, aruncă trusa în geanta de voiaj 
cu gestul deliberat al unui baschetbalist. 

Ciobănescul stătea întins pe un covoraș împletit, la piciorul 
patului, cu botul pe labe, iar ochii lui triști urmăreau fiecare 
mișcare a lui Nick. 

— O să mă-ntorc, continuă Nick, ca și cum câinele l-ar fi putut 
înţelege. În curând. Găsi două perechi de blugi și le adăugă în 


VP - 28 


grămadă. Ole va avea grijă de tine și-o să-ţi placă, crede-mă. El 
are o dobermăniţă, care-i grozavă. 

Durul nu era interesat. 

— O să-ţi fie bine, îi zise bărbatul. Mai bine decât mie. 

Trase fermoarul genții și privi scurt în jur. Cabana asta, toate 
cele patru camera lambrisate cu lemn de pin, însemnase mai 
mult decât casa lui - fusese sanctuarul lui, un loc unde găsise 
tihnă după goana după bani și putere. Undeva între adolescență 
și prezent, reușise să scape de permanentele resentimente, de 
povara de a fi un Cahill și de a trăi potrivit așteptărilor familiei. 

— Totul era un rahat, îi explică acum câinelui. 

Durul se ridică în cele trei labe și șchiopătă după el în living, 
unde tăciunii reci ai focului din seara trecută zăceau pe piatra 
de sub grătar, iar mirosul de lemne arse dăinuia în aer. Nick se 
încruntă, gândindu-se că nu se ridicase de fapt niciodată la 
standardele Cahill; tatăl lui se așteptase ca Nick să scape de sub 
umbra lui Alex, să-și depășească fratele mai mare. 

Samuel Cahill trăise, în cele din urmă, o mare dezamăgire. 
Așa și meritase nemernicul! Din partea lui Nick, bătrânul n-avea 
decât să putrezească în mormânt. 

Telefonul fix ţărâi și bărbatul înjură. Se gândi să nu se mai 
sinchisească să răspundă. Apoi însă lăsă geanta să cadă pe 
podea și, din trei pași iuți, ajunse lângă receptor, îl ridică la al 
doilea țârâit și mormăi: 

— Alo. 

— Nick? șopti un glas de femeie, ușor agitat. Nicholas Cahill? 

— Cine ești? 

— Cherise. 

Verișoara lui. Simţi un gol în stomac. Indiferent ce dorea, 
aveau să fie vești proaste. 

— Dar greu mai ești de găsit. Aproape c-am angajat un 
detectiv particular ca să-ţi dea de urmă. 

Femeia chicoti nervos. 

— Totuși n-ai făcut-o. 

— Nu... Noroc că mai există cărți de telefon. 

Nick se strâmbă și se așeză pe marginea canapelei tapisată 
cu catifea reiată. Și-o imagină pe Cherise așa cum o văzuse 
ultima dată, cu păr blond, ochi auriu-deschis și fără un gram de 
grăsime pe trupul micut. Era permanent bronzată, exagera cu 
machiajul și fusese moartă după el când erau copii. La vremea 


VP - 29 


aceea o plăcuse, după care amândoi își găsiseră propriile tipuri 
de buclucuri și se îndepărtaseră unul de celălalt. Timpurile bune 
luaseră sfârșit și trecuseră douăzeci de ani de atunci. 

— Ce mai faci, Cherise? 

— Sunt bine, răspunse ea cu un glas care nu inspira 
încredere. De fapt, sunt chiar foarte bine. L-am găsit pe Domnul. 

Minunat, își zise bărbatul cinic. Pur și simplu, minunat! 

— Chiar așa? 

— Viaţa mea... s-a schimbat complet. 

— Bănuiesc că asta-i bine. 

Nick nu era religios și nici nu se gândea prea mult la religie, 
dar n-avea nimic împotrivă dacă Cherise își dorea o renaștere 
spirituală. Verișoara lui se numărase mereu printre cei care 
îmbrățișează tot ce e la modă. După cum vedea el situaţia, dacă 
Cherise își proclama iubirea pentru Fiul Domnului, asta însemna 
că creștinismul era în vogă. 

— Da, așa este. Îi mulţumesc lui lisus în fiecare zi. 

— Și copiii? întrebă el, privind pe fereastră la ziua care se 
arăta cenușie. 

— Ah, ei sunt... bine. Adolescenți. Cherise oftă teatral. Mă 
gândesc că Domnul le-a pregătit deja lucrarea Sa. 

Nick aşteptă. Amabilităţile luaseră sfârșit. Cu siguranţă, exista 
un motiv pentru care Cherise se străduise să-i dea de urmă. Nu 
mai vorbiseră de peste cincisprezece ani. Urmară câteva 
secunde de tăcere încordată, apoi Cherise trase aer adânc în 
piept. 

— Am sunat ca să vorbim despre... ăăă... Marla. 

Bărbatul simţi un nod în stomac, dar nu era surprins. 

— Am auzit de accident, recunoscu el. Alex a venit să mă 
vadă. 

— Ah. 

Ea nu se așteptase la asta și tăcu o secundă. Dar Cherise era 
o femeie cu mintea ageră; întotdeauna ateriza în picioare. 

— Îi putem mulţumi lui Hristos că este-n viaţă, zise ea. 

Amin! 

— Prietena ei n-a fost la fel de norocoasă, urmă Cherise. O 
cunoșteai pe Pam? Ai întâlnit-o vreodată? 

— Nu. 

— Ah, bun. 


VP - 30 


Un pufnet de dezaprobare îl făcu pe Nick să se întrebe despre 
pasagera care murise în mașină. Pe de altă parte însă se întreba 
despre multe alte lucruri când venea vorba despre cumnata lui. 

— Uite ce-i, Nick, te-am sunat pentru că faci parte din familie 
și m-am gândit că s-ar putea să-nțelegi. Tu și Marla ați fost 
cândva apropiaţi și știi că noi două ne-am înţeles bine mereu. 
Am iubit-o ca pe propria mea soră, dacă aș fi avut o soră și eu... 
de fapt nu doar eu, ci și Montgomery, adăugă repede Cherise, 
de parcă abia atunci își amintise de fratele ei. Aș dori... am dori 
s-o vedem, dar problema este că Alex nu ne lasă. Insistă că nu 
trebuie vizitată de nimeni decât de rudele apropiate. 

Deci asta era. Nick privi vechiul ceas Seth Thomas, care 
atârna lângă bucătărie. 

— Dar nu-i în comă? 

— Ba da, însă mi-ar plăcea să stau cu ea, poate chiar să-i 
citesc câteva pasaje. Să știi că Biblia are propriul ei mod de 
tămăduire. 

— Din câte ţin minte, Marla nu era prea religioasă. 

— Nu contează, replică iute Cherise. lisus ne aude toate 
rugăciunile - absolut pe toate. 

Nick nu comentă. 

— Oricum, continuă femeia aidoma unui tren care-și sporea 
viteza, să știi că m-am rugat pentru ea. ȘI... și pentru Pam. Și 
pentru sărmanul șofer al tirului, cel cu arsuri despre care nu se 
crede că va scăpa cu viaţă. Cherise tăcu o clipa. Aș dori pur și 
simplu s-o văd, Nick, s-o ţin de mână și să-i spun că o iubesc și 
să-i reamintesc că și Domnul o iubește. 

— Poate când va fi mai bine. 

Se auzi un oftat prelung și plin de suferință și Nick simţi 
rotițele învârtindu-se în mintea Cherisei. Era aidoma unui câine 
cu un os, nu voia să cedeze, ci găsea mereu o cale prin care să 
obțină ceea ce dorea. Trei soţi, care anterior fuseseră - toţi! - 
burlaci convinși, erau tot atâtea dovezi ale abilității ei 
persuasive. 

— Uite ce-i, Nick, bănuiesc c-o să vii s-o vizitezi, după cât de 
bine ai cunoscut-o pe Marla... și încă destul timp. 

Insinuarea exista, atârnând în aer. 

Nick strânse ceva mai tare receptorul în mână și nu cuteză să 
se aventureze în apele periculoase ale acelei amintiri specifice. 


VP - 31 


— M-am gândit că vei dori s-o vizitezi, sugeră Cherise și 
bărbatul simţi sugestia, acuzaţia tăcută, transmisă prin firele 
telefonice. 

— Poate, răspunse precaut și se lăsă pe spate pe canapea, 
privind scândurile galbene ale pereţilor. 

Durul sări pe un scaun vechi, văzu privirea nemulțumită pe 
care i-o aruncă stăpânul său și cobori imediat, ghemuindu-se 
sub măsuţa pentru cafea, uitându-se la el prin tăblia de sticlă pe 
care rămăseseră cercurile paharelor din serile anterioare. 

— Ei bine, dacă vorbeşti cu Alex, te rog spune-i că vreau s-o 
văd. Incearcă să-l faci să înțeleagă că și noi facem parte din 
familie, în ciuda celor petrecute între taţii noștri, avem același 
sânge. Suntem neamuri. 

— Așa este, zise Nick și se ridică în picioare. 

— Deci, o să vorbești cu Alex? 

— Da. 

— Bun. Bun. Mulţumesc. Nepătrunse sunt căile Domnului, știi 
cum se spune. 

— Da, așa am auzit. 

O nuanţă de ironie i se strecură în glas când Nick izbuti să 
pună capăt conversaţiei și închise. Ridică paharul pe care-l 
lăsase pe masă și-l așeză în chiuveta din bucătărie. Durul veni 
după el, traversând linoleumul vechi. 

— O să mă-ntorc, îi repetă el câinelui, apoi puse geanta de 
voiaj pe umăr și ieși pe veranda din spate. 

Se opri să controleze dacă ciobănescul avea mâncare, apă și 
un culcuș în colțul verandei, după care încuie ușa. Durul alergă 
spre camionetă, dar Nick clătină din cap. 

— Nu și de data asta, băiete. 

Scărpină câinele după urechi, dintre care una era zdrenţuită, 
așa cum fusese când apăruse, șchiopătând, însângerat și pe 
jumătate mort, pe veranda lui la scurt timp după ce Nick se 
mutase aici. 

— Probabil că s-a bătut fie cu un raton, fie cu un alt câine, 
concluzionase veterinarul local. 

Rezultatul fusese că ciobănescul pierduse o labă, își salvase o 
ureche și-și găsise un cămin nou cu Nick. Cei doi se înțeleseseră 
bine. 

Nick se îndreptă de spate și urcă în mașină. 


VP - 32 


— Să te ferești de necazuri, se adresă el câinelui, apoi porni 
motorul. 

Cerul avea o nuanţă sumbră de plumb, care se potrivea 
perfect cu starea sa de spirit. 

Băgă în viteza întâi și se gândi la telefonul Cherisei și la 
credința proclamată de verișoara sa. Bănuia că o mică doză de 
credinţă nu i-ar fi făcut rău nici lui în clipa asta. Ar fi apreciat un 
ajutor divin, însă nu-și punea mari speranţe în așa ceva. Se uită 
în oglinda retrovizoare laterală, își zări câinele alb-negru care-l 
privea de pe veranda din spate și avu senzaţia că părăsea unica 
familie reală pe care o avusese vreodată. 

— Grozav, murmură el în barbă. 

Ajunse la drumul de ţară care avea să-l ducă la autostrada 
interstatală. De acolo avea să meargă spre sud, până la San 
Francisco. 

Si la Marla. 

x kx x 

Când se ridică la suprafața conștiinței, auzi glasuri, câteva 
glasuri care vorbeau șoptit și pe care credea că le cunoaște. 
Imboldul de a dormi era intens, mintea îi era amorfa și greoaie, 
totuși se strădui să deschidă pleoapele care refuzau să se 
clintească și se sili să rămână trează... în măsura în care putea. 

— Da, a zis c-o să vină, dar a trebuit realmente să-i forţez 
mâna, zicea Alex. 

Despre cine-i vorba? Cine va veni? 

Alex chicoti, însă sunetul acela părea forţat. 

— Și el arată ca naiba. A adoptat perfect aspectul ăla de 
contracultură din pădurile nordice. Știi la ce mă refer - blugi 
decoloraţi, cămașă veche, canadiană largă, păr lăţos, tot 
dichisul. Dacă nu m-am înșelat, nu se mai bărbierise de peste o 
săptămână. Era plecat la pescuit sau la prins crabi, sau așa 
ceva, într-o ambarcațiune care semăna mai mult cu o sită decât 
cu o barcă. 

— Totuși o să vină, reveni Eugenia la ideea iniţială. 

Prin urmare și soacra ei se afla în cameră. 

— Așa a zis, dar cine poate ști? Nu-i tocmai un tip pe care să 
te poţi baza. 

— Ai fost la el acasă? 

— Am trecut pe-acolo, dar nu era în cabană. l-am dat de urmă 
în ceea ce cu greu aș putea numi „portul de agrement”. 


VP - 33 


Se auzi din nou râsetul lipsit de veselie. 

— Dar de ce ai vrut să vină? întrebă Cissy și Marla își dădu 
seama pentru prima dată că și fiica ei se afla acolo. Adică, dacă- 
| urâști așa mult? 

— Nu-l urăsc, scumpo. Atâta doar că nu-l... aprob. 

— Ce naiba, tata, de ce ţi-ar păsa ce face atât timp cât nu te 
deranjează? 

Bună întrebare, se gândi Marla și se simţi picotind din nou, 
somnul adânc și confortabil care o trăgea seducător iarăși în 
adânc, dar nu răspunse nimeni și ea percepu încordare în 
tăcerea aceea. 

— De ce nu vorbește nimeni despre el? întrebă în cele din 
urmă Cissy. Uneori e ca și cum numele lui ar fi un cuvânt urât 
din patru litere sau mai știu eu ce. 

— Așa și este, spuse Alex. 

— Păi și al tău e tot din patru litere, zise fata. 

— Nu-i momentul să comentăm acum, rosti Eugenia și oftă 
încet. Fraţii nu se-nţeleg întotdeauna între ei. 

— Ca bunicul și fratele lui? 

— Fenton, da, încuviinţă nemulțumită Eugenia. Și copiii lui. 
Cherise și Montgomery... cred că în ultima vreme își spune 
Monty sau așa ceva. 

— Și ei de ce nu mai fac parte din familie? 

— Pentru că n-au mai vrut. 

Se auzi un pufnet neîncrezător și Cissy zise: 

— leri a sunat unchiul Monty. Il căuta pe tata. 

— Am vorbit cu el, rosti Alex cu o urmă de iritare pe care 
Marla n-o înţelese. 

Oricum, erau multe lucruri care-i depășeau complet 
înţelegerea, îi depășeau memoria... încercă să facă un gest, să-i 
anunţe că putea să audă, dar se simţi adormind iarăși. 

— Bun, și ce-i cu Nick? 

Despre Nick vorbeau ei... fratele care nu terminase colegiul 
sau liceul... Marla ar fi trebuit să-și reamintească ceva despre el, 
însă avea capul atât de greu... oh, Doamne, ce era? 

— Dar unchiul Nick nu vrea să facă parte din familie? insistă 
Cissy, refuzând să fie ignorată, iar glasul ei începu să sune 
foarte îndepărtat. 

— Scumpo, zise Eugenia, n-ai înţelege. 

— la puneţi-mă la încercare. 


VP - 34 


O pauză. Marla și-i imagină pe Eugenia și Alex schimbând 
priviri și întrebându-se cât din trecutul sordid al familiei puteau 
destăinui. z 

— Bine, Cissy, rosti bunica ei, dacă chiar te interesează... In 
momente de criză în familie, așa cum este aceasta cu mama ta, 
este firesc ca toţi să ne raliem și cumva să ne protejăm reciproc, 
să arătăm că familia e unită. 

— Să ne protejăm împotriva la cine? 

— Împotriva cui, o corectă bunica ei. Pe voi nu vă învaţă 
gramatica elementară la școala aceea? 

— Bine, împotriva cui, repetă fata. Deci, cine sunt ei - răii de 
care trebuie să ne protejăm? E lipsit de sens. Eu nu vreau decât 
ca mama să se trezească și să fie aceeași, da? Și... vreau să 
arate la fel. Glasul i se înălță cu o octavă. Uitaţi-vă la ea - vreau 
să zic că nici măcar nu mai arată ca ea. 

Cissy se smiorcăi, apoi își drese vocea, iar Marla simţi că i se 
oprește inima pentru o clipă. Cât de mult ar fi vrut să spună 
ceva pentru a-și liniști fiica, dar se simţea foarte obosită... 

— Nana, parcă... parcă tu și tata vă temeţi de ceva sau de 
cineva. Pur și simplu, nu-nţeleg. 

— Scumpo, se auzi glasul lui Alex, noi ne facem doar griji în 
privința mamei, asta-i tot. Dar ea va fi bine. Am discutat cu 
doctorul Robertson și mi-a spus că trebuie să ne înarmăm cu 
răbdare. Nu există niciun fel de oameni „răi”. 

Glasul lui era surprinzător de blând. Până atunci Marla simţise 
mereu o duritate sub cuvintele bărbatului, dar nu și acum, când 
îi vorbea fiicei sale. 

— Nana a folosit o analogie, urmă el. Haide, ia zi, nu era un 
automat pe hol? la banii ăștia și du-te și ia-ţi o Coca sau altceva. 

Marla simţi un fior de tandreţe pentru bărbatul acesta pe care 
nu și-l putea reaminti, dar Cissy nu se lăsă convinsă de 
platitudinile lui. 

— Eu cred că voi îmi ascundeţi ceva, zise fata. E din cauză că 
a murit femeia aia, așa-i? Pam aia a murit în accident și mama... 
mama ar putea fi acuzată de crimă sau așa ceva, nu? De-asta... 
de-asta e mereu poliţie pe-aici. 

Crimă? Despre ce vorbeau ei? Într-o zvâcnire de adrenalină, 
mintea Marlei se limpezi. 

— Omor, nu crimă. 

Poftim? 


VP - 35 


— Detectivul Paterno încearcă doar să afle ce s-a-ntâmplat. A 
fost un accident, scumpo. Nimeni n-a fost ucis în mod deliberat. 
Mama ta va fi bine. O să se însănătoșească și va veni acasă, 
poliţia îi va cere să povestească ce s-a-ntâmplat și, bănuiesc eu, 
asta va fi tot. 

— Atunci de ce te-ai dus să-l aduci pe unchiul Nick dacă nu-s 
probleme? 

— Era timpul ca Nick să se întoarcă, nu? se răsti bărbatul, 
apoi se stăpâni. Poftim, ia... Se auziră sunete metalice, niște 
chei sau zornăit de monede. Du-te, te rog, la automat și adu-ne 
Nanei și mie ceva de băut. Slice sau Sprite sau ce au acolo. la-ţi 
și ţie ceva. 

Se auzi din nou zornăit de monede. 

Marla se aștepta la altă reacţie din partea fetei, dar nu se 
întâmplă așa. Mormăind în barbă, Cissy porni spre ușă, iar pașii 
ei dispărură în clipa când durerea de cap a Marlei reveni 
aproape sălbatic. 

Temperatura în cameră scăzuse cu zece grade. Ce a fost 
discuția asta despre crimă și omor? Cine a fost Pam? 
Dumnezeule, oare eu am omorât-o? Inima Marlei bătea cu 
putere și simţi un firicel de transpiraţie pe ceafă. Dacă și-ar fi 
putut aminti... Dacă ar fi putut pune întrebări și căpăta unele 
răspunsuri... Dacă ar fi știut măcar ceva! 

— Detest s-o spun, fiindcă la urma urmelor este fiul meu, zise 
Eugenia, dar încep să mă îndoiesc că a fost o idee așa bună să 
insistăm ca Nick să revină acasă. 

— Stai așa - a fost ideea ta! 

— Știu, știu, răspunse femeia de parcă ar fi surprins-o propria 
sa eroare. Eram tulburată din cauza accidentului și a celor ce au 
urmat... totuși între el și Marla a existat chestia aia. 

Care? Ce chestie? Marla încercă să deschidă gura, dar nu 
izbuti și, cu toate că se lupta împotriva pierderii cunoștinței, se 
simţea tot mai apăsată de greutatea ce o împingea spre vidul 
moale al inconștienţei, atât de intens, încât trebui să se 
străduiască din răsputeri să urmărească discuţia. 

— Asta a fost acum cincisprezece ani. 

— El n-a depășit niciodată momentul acela. 

— Ba l-a depășit, a avut destule femei de atunci. 

Alex părea refractar. lritat. Ca și cum subiectul deschidea o 
rană veche. 


VP - 36 


— Niciuna dintre ele n-a rezistat mai mult de câteva luni. El și 
Marla... 

— Ţin minte. 

Glasul lui era glacial și Marla își dădu seama că ar fi trebuit să 
fie îngrijorată, dar se afunda prea iute în toropeala ei. 

— Oricum, nu mai avem de ales acum, nu? l-am spus că ea i-a 
rostit numele și a fost de acord să vină. 

Eu am vorbit? Marla nu-și amintea să fi fost capabilă să 
rostească vreun cuvânt, deși simțea că înnebunește pentru că 
nu putea să comunice în niciun fel. Ar fi avut mii de întrebări pe 
care să le pună familiei, întrebări despre copilul nou-născut, 
despre fiica ei, despre viaţa ei. Se strădui să spună ceva, să 
tușească, să le atragă atenţia... De ce nu putea vorbi? Degetele 
i se strânseră de frustrare. 

— Ai văzut? rosti Alex iute. 

— Ce să văd? 

— S-a mișcat. Uită-te la mâna ei. 

Da! Da! Vă pot auzi! Înțelegeţi? 

— Cheamă doctorul, zise Alex. În sfârșit! Poate că se trezește, 
în sfârșit! 

În glas i se simțea o undă de bucurie. 

Gâtul Marlei se încleștă la gândul că era iubită de bărbatul 
acesta cu care era măritată, un bărbat pe care nu-l putea 
vizualiza. 

— Vrei să zici că ne-a auzit conversaţia? întrebă Eugenia cu o 
teamă rece în glas. 

— Aăă... da, așa cred. 

Urmă o tăcere, ca și cum cei doi s-ar fi uitat unul la altul, 
poate  șoptindu-și cuvinte de precauţie sau poate doar 
schimbând priviri cu înțeles. 

Marla își relaxă încet mâna și auzi pași moi ce se apropiară de 
pat. 

— Marla? întrebă Alex cu blândețe. lubito, mă poţi auzi? 
Ajunge să-ți mişti mâna, dragostea mea. Anunţă-mă că ești 
bine. Doamne, cât mi-ai lipsit! 

Părea foarte sincer și Marla ar fi vrut să-l creadă. 
Dumnezeule, cât ar fi vrut să aibă încredere în dragostea lui! 
Bărbatul îi prinse mâna și o ţinu între palmele sale. 

— Strânge-mă de deget, iubito, dacă mă poţi auzi. Haide! 
Haide, încearcă! 


VP - 37 


Marla se strădui să miște degetele, însă mâinile îi erau 
înțepenite și mușchii nu se puteau îndoi sau întinde. 

— Cred... cred că am simţit ceva, spuse Alex. 

— Bun, poate că se trezește în cele din urmă. Glasul Eugeniei 
era mai aproape. Marla? Ne poţi auzi, scumpo? Dă din cap sau 
deschide ochii. 

O pauză. Marla nu se putea cilinti și simţea cum își pierde 
controlul fragil pe care-l avea asupra conștiinței. 

— Scumpo...? 

Bărbatul suspină dezamăgit și-i lăsă mâna să cadă pe pat. 

— N-are rost. 

— Ba are, zise Eugenia calm. Trebuie doar să avem răbdare. 
Se va trezi. 

— Și dacă nu se trezește? întrebă Alex rece. 

— Atunci... va trebui să ne gândim. Toţi. Va afecta totul, dar 
nu va fi sfârșitul lumii. Nu te îngrijora dacă nu există motive. Ai 
văzut-o că a mișcat mâna, ai simţit-o încercând să te strângă de 
deget. Asta înseamnă progres. 

— Dacă zici tu, mormăi bărbatul evident neîncrezător. 

xxx 

Spitalul Bayview era unul dintre cele mai bune din oraș, sau 
cel puţin așa i se spusese, dar străbătând coridoarele mochetate 
unde spoturi amplasate în nișe luminau discret copiile unor 
faimoase opere de artă, iar asistente, medici și infirmiere se 
mișcau mereu grăbit, cu pas preocupat, Nick simţi că i se 
zbârlește pielea. Nu-i plăcuse niciodată atmosfera din spitale. 
Din niciun spital. Mirosul de antiseptic, de talc din mănușile din 
latex și dezinfectant îi ardea nările. Muzica ambientală discretă, 
menită să fie relaxantă, îl călca pe nervi, iar toate zâmbetele 
pacienţilor, vizitatorilor și personalului păreau false. După 
părerea lui, în spitale nu se întâmpla nimic bun, iar acesta n- 
avea să-i modifice părerea. 

Venise totuși aici. Indiferent dacă îi plăcea sau nu. Și urma să- 
și facă blestemata de datorie. 

Scrâșnind din dinţi, sui cu liftul și căută apoi camera 505, a 
cărei ușă era ușor întredeschisă. Muzică liniștitoare - versiunea 
instrumentală a unei melodii vechi de Beatles - susura din 
difuzoare ascunse de pe coridorul surprinzător de lipsit de 
asistente, infirmiere sau vizitatori. Sau poate că fratele lui 
închiriase toată aripa aceasta pentru soţia sa; la urma urmelor, 


VP - 38 


el era un membru important al consiliului de administraţie al 
spitalului. Samuel Cahill și apoi Alex, fiul său, donaseră sume 
enorme pentru construirea institutului Bayview, totul prin 
intermediul Fundaţiei Cahill. Așa că Alex putea să tragă niște 
sfori pentru îngrijirea acordată Marlei. Exact așa cum îi plăcea, 
de altfel. 

Nick împinse ușa, deschizând-o spre camera întunecată în 
care un pacient, probabil Marla, zăcea în pat. Era singură. Alex 
încă nu apăruse, dar și Nick venise cu câteva minute mai 
devreme. 

Incăperea era standard. Cadrul metalic al patului reflecta 
iluminarea redusă a unicului tub fluorescent mascat în plafon. 
Un suport de perfuzii, aidoma unei santinele subţiri, stătea de 
pază lângă pat, picurând în venele femeii apă, soluție de 
glucoză și Dumnezeu mai știe ce. Buchete de flori, cutii de 
bomboane și ghivece colorau interiorul altfel monoton. Felicitări 
cu urări de însănătoșire se revărsau dintr-un coșulet alb de 
răchită cu fundă portocaliu-luminos. Jaluzelele pe jumătate 
coborâte erau înclinate suficient cât să proiecteze pe pat dungi 
obscure. 

Strângând din dinţi, bărbatul se apropie de pat, simțindu-se 
ca un intrus. Marla era întinsă pe spate, cu chipul tumefiat și 
învineţit, imposibil de recunoscut, cu maxilarele prinse în sârme. 

— lisuse, murmură el. 

Asta e Marla? 

Simţi un nod în stomac. Își repetase în minte că terminase de 
mult cu ea, că furia, durerea și trădarea ei fuseseră îngropate de 
mulţi ani, dar acum, stând lângă ea, nu putea să nu simtă o 
fărâmă de empatie pentru fiinţa aceasta jalnică, cumnata lui. La 
naiba, arăta foarte prost! Părea pe jumătate moartă. Părul îi 
fusese ras pe o parte a capului și printre firișoarele negre ce 
începuseră să crească se vedeau clar urmele cusăturilor. 

Strânse în pumni rama metalică a patului. O privi și-și aminti 
cum fusese cândva, frumuseţea și alura pur feminină pe care le 
avusese Marla Amhurst în vremea aceea lipsită de griji dinainte 
de a deveni doamna Alexander Cahill, dinainte de a înceta să fie 
iubita lui și de a deveni soţia fratelui lui. 

Amintirile pe care le zăvorâse reveniră brusc și-i apărură în 
minte imaginile unei tinere cu picioare lungi, care flirta întruna, 
conștientă de sex-appeal-ul ei debordant. Dumnezeule, fusese 


VP - 39 


fascinantă, cu ochi verzi neastâmpăraţi, sprâncene arcuite cu 
aroganță și pomeţi elegant dăltuiți! 

Acum nu mai era decât o pacientă inertă în spital, zăcând pe 
jumătate moartă într-un pat rece, conectată la monitoare și 
perfuzii, inconștientă la lumea din jur; atât de departe de femeia 
care se strecura sub pătura mototolită a unui pat din fier într-o 
căsuță intimă din Mendicino și-l săruta aţâţător pe vârful 
nasului, după care-i făcea șmecher cu ochiul și cobora încetișor 
pe corpul lui. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, strângând în pumni rama 
metalică a patului. La naiba, Marla, ce s-a-ntâmplat? 

Scutură din cap, alungându-și amintirile nostalgice. Oricum, 
toate erau minciuni. Se folosise de el. Simplu și direct. lar el îi 
îngăduise. 

Și nenorocirea era că probabil ar fi făcut-o din nou. Fără să 
clipească. 

Indiferent cât de jalnic arăta acum, într-o cămașă de noapte 
din bumbac subţire pe care Marla ar fi considerat-o disprețuitor 
o zdreanţă, Nick nu putea să uite femeia din interiorul corpului. 

— Cum naiba ai ajuns așa? murmură el. 

In spatele pleoapelor, globii ei oculari se mișcară. 

Dar n-ar fi trebuit să fie în comă? Bărbatul simţi cum 
firișoarele de păr de pe ceafa i se zbârliră. 

— Marla? șopti el cu glas aproape sugrumat. Marla? 

Foarte încet, ca și cum ar fi depus eforturi teribile, ochii ei se 
deschiseră foarte puţin, apoi mai mult. ÎI privi fix, străpungându- 
| cu pupile negre uriașe, încercuite de inelușe verzi. 

Nick simţi că-i sare inima din loc. 

Ea miji ochii, clipi, dar continuă să se uite la el. 

— Am crezut că... mai bine să chem o asistentă sau un 
doctor. 

Incheieturile degetelor i se albiseră pe bara metalică. 

Femeia ridică o mână pentru a o atinge pe a lui și se strădui 
să vorbească, dar buzele i se mișcară peste dinţii prinși laolaltă 
cu sârme, iar cuvintele se auziră înfundat. Cu toate acestea, el 
le auzi perfect și-l înfiorară. 

— Cine ești tu? întrebă și sprâncenele se înălțară puțin 
deasupra ochilor verzi și duri. 

Prin urmare, nu-și mai reamintea. Nick simți un junghi de 
durere, dar îl ignoră. Măruntaiele i se încleștară. 


VP - 40 


— Sunt Nick. 

Ea lăsă mâna să-i cadă și scoase un sunet ce semăna cu un 
suspin. Totuși niciun licăr de recunoaștere nu-i luminase ochii. 

— Nick? murmură cu dificultate evidentă. Fratele? 

Așadar, știa. 

— Cred că vrei să spui cel „damnat”. 

Marla nu răspunse. 

— Adică, explică el ridicând din umeri, ca să rimeze cu 
„cumnat”. Cumnatul tău. 

Pe chipul tumefiat și plin de vânătăi nu se citi nicio reacţie, 
așa că Nick adăugă iute: 

— A fost o glumă. 

— Proastă. Ochii ei începură să se închidă din nou. Foarte 
proastă, bolborosi printre sârme, cu glasul tot mai stins. 

— Data viitoare o să găsesc una mai bună, replică el însă 
femeia nu răspunse. Marla? 

La naiba, nu putea să-și piardă din nou cunoștința! Ultimele 
vești pe care le auzise relatau că nu se trezise absolut deloc; 
așa-i spusese la telefon Alex ceva mai devreme, când îi 
propusese să se întâlnească aici, în rezerva din spital, ceea ce, 
după cum se dovedise, nu fusese o idee prea bună. 

Nick își înfundă pumnii adânc în buzunarele jachetei din piele 
și ieși din cameră, în căutarea unei infirmiere. Nu-l încânta deloc 
să stea singur lângă o femeie care alterna între conștientă și 
inconștiență. Mai ales când femeia aceea era Marla Amhurst 
Cahill. Se uită peste umăr spre ușa deschisă și o zări stând 
nemișcată pe pat. Arăta foarte rău. Dar pentru că acum se 
trezea și se vindeca, situaţia avea să se schimbe în curând. 

Fără doar și poate, avea să fie din nou frumoasă. 

Deși lui nu i-ar fi păsat de asta. 

Cum zicea proverbul acela? Cine s-a fript cu supă suflă și-n 
iaurt. Ei bine, Nick se fripsese rău de tot. De data asta avea să 
sufle cu foarte, foarte multă precauţie. 


VP - 41 


CAPITOLUL 3 


— Îți spun că s-a trezit, m-a privit în ochi și m-a întrebat cine 
sunt, zise Nick încă alarmat. 

Se rezemă de cadrul ferestrei din salonul reședinței vechi de o 
sută de ani în care crescuse, se trase de gulerul cămâășii și-și 
privi mama. 

— Alex a apărut tocmai când îi explicam unei infirmiere ce se 
întâmplase. După ce i-am povestit și lui, am plecat. M-am gândit 
că el și nevastă-sa vor să rămână singuri. Au multe să-și 
povestească. 

— Slavă cerului că a început să dea semne de viață, rosti 
Eugenia de pe scaunul ei favorit cu spătar înalt. Nici nu știi cât 
de îngrijorată am fost. Nick, totul a fost un coșmar, un coșmar 
absolut. 

— Încă nu s-a terminat. 

— Oho, o știu prea bine. 

Femeia încuviinţă din cap și nici măcar un fir din părul de 
culoarea caisei nu se clinti de la locul său. 

Un telefon fix sună în altă parte a casei, dar Eugenia nu se 
clinti, ci doar privi către arcada prin care se ajungea în foaierul 
casei. Aflat pe Mount Sutro, cu o panoramă impresionantă a 
orașului și a Golfului San Francisco, domeniul cu conacul său 
impresionant - în stil mai degrabă American Craftsman decât 
victorian, așa cum i se reamintise lui Nick de zece-douăsprezece 
ori - fusese o sursă de mândrie pentru toți membrii familiei sale. 
Mai puţin pentru el. Bărbatul îl detesta. 

Telefonul țârâi din nou, ascuţit, apoi amuţi. 

— Probabil c-a răspuns Carmen, zise Eugenia. Sunt fie 
reporteri, fie polițiști. După accident nu ne-au slăbit deloc. Unii 
au campat chiar lângă poartă pentru o vreme, până a apărut alt 
subiect mai interesant. Işi dădu ochii peste cap. N-am crezut 
vreodată că voi vedea ziua în care o să fiu încântată de un 
scandal politic în biroul guvernatorului. 

— Preţul celebrităţii, comentă Nick. 

— Mda, ce să zic, spuse ea, își drese glasul și apoi își aranjă 
șiragul de perle de la gât. 


VP - 42 


Pe hol se auziră pași grăbiţi și după câteva secunde își făcu 
apariţia o femeie zveltă, cu păr negru strălucitor și ochi 
migdalaţi. Purta o bluză albă scrobită, cu mânecile suflecate, și 
fustă neagră mulată pe corp. Îi aruncă lui Nick un surâs sigur pe 
sine, apoi întinse un telefon fără fir mamei sale. 

— Este domnul Cahill, de la spital. 

— Bun. Eugenia luă telefonul și flutură din degetele celeilalte 
mâini în direcţia lui Nick. Carmen, el este Nick, celălalt fiu al 
meu. Îi privi pe amândoi peste rama ochelarilor. Carmen 
conduce practic toată casa. Cu toate câte se-ntâmplă, nu știu ce 
m-aș face fără ea. 

Tânăra zâmbi. 

— Face parte din job, rosti ea și strânse mâna lui Nick cu o 
fermitate neașteptată. Mă bucur de cunoștință. 

— Și eu. 

Eugenia vorbea deja la telefon, privindu-l fix pe Nick din 
spatele ochelarilor cu rame din sârmă. 

— Da, dar... Nick a zis... da, bine... Expiră prelung, cu un aer 
înfrânt. Bănuiesc că ai dreptate. 

De când o știa Nick, mama lui ţinuse cont de părerile unui 
bărbat, mai întâi tatăl lui, apoi Alex. Bănuia că acum se întâmpla 
din nou. 

— Bine. Da... vrei să vorbești cu el?... Nu?... 

Clătină din cap spre Nick, pentru a-i da de înțeles că scăpase. 
Pentru moment. 

— Bine, atunci așa rămâne. Da. O să venim... 

Închise telefonul și-l așeză pe o masă cu tăblie din sticlă, își 
privi ceasul și colțurile gurii i se contractară. 

— Venea de la spital spre casă. Din păcate, Marla nu s-a mai 
trezit. 

— Poftim? se încruntă Nick. De ce? 

— Nu știu. Alex a zis că n-a mai avut nicio reacţie. Nu numai 
în faţa lui, dar nici a asistentelor sau a doctorului Robertson. 
Umerii femeii se gârboviră ușor și-și îndreptă ochii spre 
fereastră. Bănuiesc că era de așteptat. 

— La naiba! 

Eugenia arcui o sprânceană sură, pensată cu grijă. 

— Înjurăturile n-o să ajute. 

— Ba da, mormăi el și, în aceeași clipă, Carmen, care 
așteptase în mod evident dincolo de arcadă, reveni în salon. 


VP - 43 


— N-am vrut să vă deranjez mai devreme când vă odihneați, 
se adresă ea Eugeniei. Luă telefonul și-l băgă în buzunar. Am 
preluat mesaje și le-am pus pe biroul domnului Cahill în cabinet. 

— Mai ţii minte de la cine erau? 

— De la doamna Lindquist, din nou, și de la doamna Favier. 

— Cherise, rosti Eugenia glacial. Bineînțeles. Altcineva? 

— Cineva de la un ziar și o avocată care a spus că reprezintă 
familia doamnei Delacroix. 

— Minunat, zise mama lui Nick și cutele mici din jurul gurii ei 
deveniră mai evidente când își ţuguie buzele. Exact ce aveam 
nevoie. Domnul Cahill se va ocupa de ele după ce ajunge acasă. 
Își încrucișă mâinile în poală și zise: Carmen, ești drăguță să-mi 
aduci un ceai? Nick, tu vrei ceva? 

— Poate mai târziu. 

— În câteva minute, spuse Carmen, zâmbi scurt și se grăbi 
spre bucătărie. 

— Este o fată eficientă, dar o vom pierde, comentă Eugenia. 
Urmează colegiul la seral și vrea să devină profesoară bilingvă. 
Eu i-am sugerat să-și continue educaţia după ce am cunoscut-o 
la Cahill House... mă rog, știi despre asta. 

Bineînţeles că știa. Cahill House fusese înfiinţată cu aproape o 
sută de ani în urmă pentru fete care aveau „probleme”. Un 
consiliu directorial conducea instituția filantropică și în 
componenţa sa existase întotdeauna un Cahill. Unele lucruri n- 
aveau să se schimbe niciodată. Și tocmai asta era problema, 
după cum vedea Nick situaţia. Samuel făcuse parte din acel 
consiliu, iar acum venise rândul lui Alex. Anual, familia Cahill 
făcea o donaţie importantă. 

— Mi-aș dori să nu mai primim atâtea telefoane. Toţi știu că 
Marla este încă în spital... în fine, Joanna Lindquist este o 
prietenă, dar o bărfitoare îngrozitoare. Bănuiesc că pe avocaţi 
nu-i poţi opri, iar Cherise... Îl privi pe Nick direct în ochi. Cred că 
Alex ţi-a spus că în scenă au revenit copiii lui Fenton. 

Își rezemă bărbia pe o mână și bărbatul îi observă petele de 
bătrânețe, dovezi că mama lui nu era chiar atât de încăpățânată 
încât să nu îmbătrânească. 

— Am auzit, da. M-a sunat și Cherise, de altfel. Vrea s-o vadă 
pe Marla. 

— Sunt convinsă. Dacă o va face, lasă-mă să-ţi spun că are un 
motiv. Eu n-am crezut niciodată în teoria „sângelui rău”, dar 


VP - 44 


ăștia doi mă fac să mă răzgândesc. Se ridică de pe scaun și se 
îndreptă cu greutate spre fereastra unde stătea Nick. Noi nu 
putem face însă nimic în privinţa asta. Alex va trebui să se 
ocupe de Monty și Cherise. Dacă vor să ne acţioneze în 
judecată, n-au decât. N-au absolut nicio bază legală. Işi netezi 
poalele taiorului și adăugă: Parcă ar fi niște corbi deasupra unui 
miel muribund. 

— Atâta doar că nu-i nimeni muribund, rosti bărbatul, 
asigurându-se că înțelese unde bătea. 

— Nu încă, chicoti surd Eugenia. 

Se așeză din nou în scaun, iar Carmen apăru cu serviciul de 
ceai, îi umplu o ceașcă, o întrebă dacă mai dorea ceva, apoi 
plecă. 

— Vrei ceai? întrebă Eugenia, deoarece pe tavă mai erau 
câteva cești goale. 

— Nu, mulțumesc. Cred că am nevoie de ceva mai tare. 

— Servește-te, rosti ea și duse ceașca la buze. 

— Mai târziu. 

Nick porni spre șemineu și de sub scaunul mamei sale se auzi 
un mârâit gros și nemulțumit. 

— Chiar mă-ntrebam când o să dea un semn de viaţă, zise 
Eugenia și se aplecă peste brațul scaunului. Taci, Coco! 

Căpșorul alb și ciufulit al unui câine își scoase botul din 
umbre. Ochi negri strălucitori îl priviră pe Nick cu neîncredere. 
Cățelușul mârâi din nou. 

— Nu-l băga în seamă, spuse Eugenia. Coco e câinele care 
latră, dar nu mușcă. Lăsă o mână în jos peste brațul scaunului și 
degetele ei cu manichiură perfectă se plimbară prin blana 
căţelului, însoţite de clinchetele slabe ale brățărilor din aur. De 
fapt, ești un fricos și jumătate, nu-i așa? îl întrebă ea pe un ton 
de alintare, după care își privi fiul. Unde ţi-e bagajul? 

— În drum de la spital, mi-am luat o cameră la Red Victorian. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, te-ai cazat la un hotel? Când 
familia ta locuiește niţel mai sus? Eugenia ridică un braţ, de 
parcă n-ar fi putut înțelege ce era în mintea lui. Poţi să stai aici, 
în vechea ta cameră. 

Vezi să nu! își zise Nick. Locul acesta era bântuit de prea 
multe spectre din trecutul său, iar în curând avea să revină și 
Marla. Privi în jurul salonului. Câteva scaune noi fuseseră 
adăugate mobilelor de epocă pe care și le reamintea. Casa 


VP - 45 


supravieţuise după două seisme majore și rezistase la rigorile și 
testele câtorva generaţii de Cahill. Pereţii din cărămidă și 
imitație de șindrilă, acoperișul în pante și ferestrele originale 
erau expresia elitei de bani gata și a eleganţei din San Francisco 
la nivelul cel mai de sus. Sau cel mai de jos. 

Nick nu era sigur în privinţa asta. 

Nu avea deloc sentimentul că se întorsese acasă în clădirea 
asta uriașă, cu candelabre din cristalele multifaţetate ce 
scânteiau și se reflectau în parchetul lustruit, cu patina lui dată 
numai de vechime și tălpile pantofilor scumpi. Panourile 
sculptate în lemn, lucrate cu grijă de un imigrant german 
meticulos cu mai bine de o sută de ani în urmă, se înnegriseră 
odată cu trecerea timpului. 

Da, era un loc impresionant. Asta dacă îţi place o casă ce pare 
să n-aibă suflet. 

Ușa din faţă se deschise și Alex intră în foaier. Își lăsă servieta 
pe treapta cea mai de jos a scării, își scoase mănușile cu gesturi 
violente și-și privi încruntat fratele prin arcadă. 

— Ai zis că Marla s-a trezit, rosti el acuzator, cu ochi cenușii 
aspri și neîncrezători. 

— Am zis că s-a trezit și s-a uitat la mine, a spus câteva 
cuvinte, după care a adormit la loc sau cum vreţi voi să-i 
spuneți. 

Nick nu avea de gând să se lase intimidat. 

— Cât am fost eu acolo, și am stat mai bine de o oră, nici 
măcar nu s-a clintit. Alex își descheie haina. Doctorul Robertson 
mi-a spus că-i inutil să aştept - mă vor suna dacă apare vreo 
schimbare. Işi aruncă haina peste balustrada scării și intră în 
salon. A naibii întâmplare, nu? Băgă mâna în buzunarul sacoului 
și scoase un pachet de Marlboro. După șase săptămâni în care 
n-a dat nici macar un semn de viaţă, Marla deschide ochii, 
vorbește cu tine, apoi intră din nou în comă. Toate astea în cele 
cinci minute cât ai fost acolo. 

Işi înfipse o ţigară în gură și, cu un ţăcănit de brichetă, o 
aprinse. 

— Este un început, Alex, ai răbdare. 

Eugenia își lăsă ceașca pe farfurioară, apoi se ridică și Alex 
depuse  sărutarea obligatorie pe pielea ei netedă ca 
pergamentul. Deși purta tocuri înalte de zece centimetri, era cu 
un cap mai scundă decât fiii ei. Părul în nuanţa caisei era fixat 


VP - 46 


impecabil, iar taiorul - întotdeauna de la case de modă faimoase 
- nu avea nici măcar o cută. 

— Să am răbdare? Ce naiba, n-am avut până acum? 

Alex își smuci cravata și suflă fumul prin colţul gurii. Își trecu 
prin păr degetele rășchirate și mormăi: 

— Dumnezeule, este foarte frustrant! Al naibii de frustrant! 

Se sprijini cu un umăr de polita șemineului, acoperită de 
fotografii cu rame aurite ale membrilor familiei. Rezemă un braţ 
de stejarul lustruit și lăsă degetele să atârne deasupra 
grătarului. Fumul ţigării sale unduia leneș spre tavan. 

— E un dezastru, murmură el șoptit. Un dezastru blestemat. 

— Mi s-a părut că ai zis că ea s-a mai trezit o dată, spuse Nick. 

— Nu. Alex clătină din cap, trase adânc din ţigară și buzele i 
se contorsionară parcă în fața unei ironii numai de el știută. A 
șoptit numele tău, dar eu nu știu să-și fi recâștigat vreodată 
cunoștința. Nici măcar nu i-au tresărit pleoapele. A fost... a fost 
de parcă ar fi avut un soi devis. 

— Vis? 

— Sau așa ceva. Nu știu. M-am săturat de asta. Alex își masă 
fruntea cu vârfurile degetelor. La naiba, o să beau ceva. Vrei și 
tu? 

Dădu din cap spre fratele lui și traversă salonul către un 
dulăpior din lemn de trandafir care avea peretele din spate 
acoperit cu oglindă. Inăuntru se găseau soiurile cele mai fine de 
scotch, bourbon și whisky. Alex scoase un inel de chei din 
buzunar și descuie dulăpiorul de epocă. 

— Poate că ar fi trebuit să așteptăm la spital, sugeră Nick. 

— Nu, au zis că vor telefona. Alex aruncă o privire peste umăr 
și prima urmă a unui zâmbet îi apăru în colţurile gurii. Asistenta 
aproape că m-a dat afară. Cred că eram niţel cam... cum a zis 
ea... „insensibil și irascibil” - da, exact așa. Singura bucurie cu 
care m-am ales a fost că am scos-o din sărite. Deci, ce vrei? îl 
întrebă pe Nick. 

— Scotch cu gheaţă. 

— Mamă? 

— Nu vreau nimic, rosti femeia ţâfnos, dar ea nu avusese 
niciodată o înclinare spre alcool, obișnuind să bea doar câte un 
pahar de vin la ocazii, ceea ce, bănuia Nick, era o reacție directă 
faţă de pasiunea de o viaţă a tatălui lor pentru gin. Işi ridică apoi 
ceașca de ceai: Asta îmi ajunge. 


VP - 47 


— Ai vorbit cu doctorul? întrebă Nick. 

— Da. M-am întâlnit cu Phil Robertson în cabinetul spitalului - 
înainte de a o enerva pe asistentă. El crede că Marla începe să- 
și revină. S-ar putea să mai dureze ore sau zile, n-a putut 
preciza, dar - și asta e important - când se va trezi și toți 
parametrii vitali vor fi normali, o va externa. Alex scoase două 
sticle și rupse sigiliul de pe capacul uneia. Am vorbit deja cu 
două infirmiere, una permanentă și una care să vină acasă 
temporar. 

— Numai vești bune, zise Nick străduindu-se să-și ascundă 
sarcasmul din glas. 

Privi pe fereastră spre luminile orașului. Ploaia lovea în geam, 
scurgându-se în pârâiașe ce încețoșau imaginea. 

— Nu sunt vești bune, Nick, dar e tot ce am putut face. 

Alex arăta mai bătrân decât cei patruzeci și doi de ani ai săi. 

Obosit. Sătul de toată porcăria asta. Puse două cuburi de 
gheață într-un pahar de modă veche încrustat cu blazonul 
familiei, un simbol ridicol al hedonismului Cahill. Urmă o doză 
zdravănă de scotch și după câteva secunde băutura ajunse în 
mâna lui Nick. 

— Pentru zile mai bune, rosti Alex și trase o dușcă zdravănă 
din paharul lui, iar o parte din încordarea din jurul ochilor păru 
că se destinde când alcoolul îi ajunse în stomac. 

— Amin! încuviință Eugenia cu o privire ușor dezaprobatoare. 

Dintr-o singură înghiţitură, Alex își termină paharul. 

— Frumoasă revenire acasă, nu? continuă Alex. Marla în 
spital, o femeie moartă, un camionagiu ars și cu viața atârnând 
de un fir de aţă, un nepot nou pe care nici măcar nu l-ai văzut 
încă și afacerea familiei în necazuri. 

Mama lui îi aruncă un surâs situat între tandrețe și calcul 
șiret. 

— Indiferent care ar fi motivul, e bine că te afli din nou alături 
de noi, Nick. 

El sorbi din pahar. Scotchul cu gust de fum îi lunecă ușor ca 
apa pe gât, o abilitate pe care o dobândise, așa i se spusese, 
dar una cu care i se părea că se născuse. 

— Povestește-mi despre accidentul Marlei, sugeră Nick. 

Alex se întoarse la bar și-și mai turnă un whisky sec. Nick era 
iritat. Marla se trezise; văzuse asta cu propriii lui ochi. | se părea 


VP - 48 


că ar fi trebuit să facă ceva, orice, decât să stea în salonul ăsta 
de modă veche și să bea. 

— Ce s-a-ntâmplat în noaptea aceea? 

— Noi presupunem că Marla și Pam Delacroix, o prietenă 
recentă, plecaseră s-o viziteze pe fiica lui Pam la Universitatea 
din Santa Cruz, întrucât într-acolo se îndreptau. Asta a fost 
acum mai bine de șase săptămâni, imediat după ce s-a născut 
James. În ziua când Marla ar fi trebuit să vină acasă de la spital. 
Nu pot să-nţeleg de ce a decis să plece tocmai atunci acolo. 

Alex se încruntă uitându-se insistent la paharul său, studiind 
adâncurile chihlimbarii de parcă ar fi fost un ghicitor în frunzulițe 
de ceai. 

— Una peste alta, ea s-a întâlnit cu Pam, a trecut la volan 
dintr-un motiv pe care-l știe numai Dumnezeu și au plecat. Era o 
seară păcătoasă, cu ceață și ploaie, iar bucata aia din 
autostrada 17 e periculoasă - numai serpentine prin munţi. Tot 
timpul au loc accidente. Cumva, Marla a pierdut controlul 
volanului. Nimeni nu știe cauza. Poate pentru că nu era 
familiarizată cu Mercedesul lui Pam. Oricum, asfaltul era ud și 
lunecos, iar mașina a derapat în lungul parapetului, pe care l-a 
rupt în cele din urmă într-un punct slab și a zburat peste 
margine. Pam a murit instantaneu. Nu purta centura de 
siguranţă. Marla a supravieţuit ca prin miracol. Și-a izbit capul 
de geamul lateral, și-a fracturat maxilarul în trei locuri și s-a 
tăiat și lovit pe toată faţa, însă airbagul s-a umflat și n-a suferit 
alte fracturi sau leziuni interne. Ba chiar a avut noroc în privinţa 
dinţilor - nu și-a rupt niciunul. 

— Mă-ndoiesc că ea a considerat asta un noroc, mormăi Nick. 

Alex își termină ţigara și aruncă chiștocul în șemineu. 

— Rezultatul a fost fractură de maxilar, comoţie și nasul 
spart. Destul de urât, când le privești mai atent, mai ales din 
cauza comei. Poliţia a identificat-o graţie brăţării de spital pe 
care încă o purta în momentul accidentului - probabil că uitase 
s-o scoată. 

— Nu pare felul ei de a fi. 

Femeia pe care și-o amintea Nick era mereu exigentă cu 
aspectul ei. 

— Poate că era agitată, cine știe? Alex se duse la bar și-și mai 
turnă un pahar. Partea stângă a feţei i-a fost afectată, dar 
chirurgii au fost optimiști. Au făcut deja o mică reconstrucţie, 


VP - 49 


pentru a-i păstra faţa simetrică, și probabil că Marla va dori mai 
mult după ce i se vor scoate sârmele și se va trezi. 

Clătină încet din cap, copleșit de dimensiunea problemelor. 

Nick se foi de pe un picior pe altul. De ce naiba nu sunau cei 
de la spital? Îl scotea din minţi să stea degeaba. Se uită la 
mama sa, care sorbea calm din ceai, cu ochii aţintiţi asupra 
marginii covorului persan, unde stătea întinsă Coco, cu botul 
între labele albe, cu ochii negri și bănuitori fixaţi asupra lui Nick. 

— Cred c-ar trebui s-o-ntind... începu el. 

Pe scară se auziră pași și în salon dădu buzna Cissy, 
îmbrăcată complet în negru. 

— Am crezut că mergem s-o vedem pe mama, zise ea, după 
care se opri brusc când îl văzu pe Nick. 

— Cissy, zise Eugenia, el este Nicholas. Ți-l mai amintești, nu-i 
așa? 

Fata răsfrânse buza de jos și-l inspectă cu ochi suspicioși. 

— Nu cred. 

— A trecut mult, spuse Nick oferindu-i puștoaicei o scuză. 
Cred că vreo zece ani. 

Ea ridică din umeri. În mod evident, puţin îi păsa. 

— Mergem sau ce facem? 

— Imediat ce ne anunţă de la spital. Nick spune că Marla s-a 
trezit și a vorbit cu el, dar când m-am oprit eu acolo, intrase 
iarăși în comă. 

— Poftim? Poate să facă asta? 

— Uite c-a făcut-o. 

— Nu se poate. Cissy clipi apăsat. Vreau să spun, odată ce te- 
ai trezit, te-ai trezit, nu? 

Alex își dădu paharul peste cap și o atinse pe umăr. 

— Doctorul Robertson spune că se va termina în curând. 

— Așa zice de când am internat-o. Cissy se uită pe rând la cei 
trei adulți, cercetându-le fețele, așteptând să găsească minciuni. 
E o nebunie! concluzionă ea și se trânti pe o sofa tapisată în 
catifea verde-pal. Nu-mi doresc decât să se trezească odată și 
totul să fie la fel ca înainte. 

— Asta nu se va-ntâmpla, rosti Alex cu mai multă tandreţe 
decât l-ar fi crezut Nick în stare. 

— De ce-a trebuit să se-ntâmple așa? 

— Cissy, am mai vorbit despre asta. Așa a fost să fie. 


VP - 50 


Nervii lui Alex începeau să cedeze și Nick era surprins. Fratele 
lui fusese mereu un ticălos rece, detașat și lucid, care putea 
aborda orice situaţie cu un calm surprinzător. O veche iubită de- 
a lui, cea dinaintea Marlei, îl acuzase cândva că nu avea sânge 
în vene, ci gheaţă. La momentul acela, Alex considerase asta un 
compliment. 

Dar în seara asta era zguduit. Și încă serios. 

Poate că de fapt îi pasă de Marla. Poate că s-a însurat cu ea 
pentru c-o iubea, nu pentru că era interesat doar să-și învingă 
fratele. 

— Acum puteam să fi fost la ranch, se plânse Cissy. 

Eugenia pufni disprețuitor. 

— Ai școală mâine și, în plus, plouă. 

— Mare scofală, mormăi fata încet și rămase cu ochii spre 
fereastră. 

Cissy îi reamintea lui Nick de o pisică de casă ce stă pe 
pervazul unei ferestre și dă din coadă cu privirea concentrată 
asupra păsărilor de pe o ramură de copac imediat dincolo de 
geam. 

Telefonul ţârâi și Alex tresări, se deplasă în foaier și luă 
receptorul înainte să fi sunat de două ori. 

— Alex Cahill. Da... bun, bun... minunat! Venim imediat. Trânti 
receptorul. Era și timpul, mormăi el când intră în salon. 

— Mama? întrebă Cissy și o parte din atitudinea ei de 
adolescentă rebelă se topise. 

Fără privirea dispreţuitoare și expresia de neîncredere, era 
drăguță și probabil că avea să devină cu timpul o frumuseţe. Ca 
mama ei. 

— Este bine? continuă fata. 

— Să sperăm. Alex izbuti să afișeze un zâmbet. Au sunat de la 
spital. Se pare că în sfârșit se trezește. 

— Slavă cerului, zise Eugenia și se ridică în picioare, iar Nick 
simţi un amestec de ușurare și neliniște. Fiona și Carmen sunt 
aici ca să aibă grijă de cel mic, dar mai bine să știe și ele ce se- 
ntâmplă. 

leși din salon, îndreptându-se cu pași grăbiţi spre partea din 
spate a casei. 

— O să luăm Jaguarul, anunţă Alex și băgă mâna în buzunar 
după chei. 

— Eu merg cu mașina mea. 


VP -51 


Nick nu mai zăbovi ca să dea naștere la comentarii. Avea 
nevoie de propria lui mașină, ca să poată pleca dacă situaţia 
devenea prea încinsă la spital. Nu se putea ști ce avea să se 
întâmple când Marla își revenea în cele din urmă. 

x kx * 

Deschise un ochi foarte puţin, dar raza de lumină 
străpungătoare o sili să-I închidă la loc. Durerea de cap i se 
transformase într-o pulsație surdă, însă cea din falcă era mai 
pronunţată. Percepea în mod vag un soi de muzică, o melodie 
pe care ar fi trebuit să și-o amintească și care plutea în jurul ei. 

— Doamna Cahill? rosti un glas blând de femeie. 

Din nou numele acela. Oh, Doamne, de ce nu părea în regulă? 
Pleoapele îi tremurară, se deschiseră și făcu o grimasă înaintea 
exploziei de lumină, dar apoi își dădu seama că intensitatea 
lămpii era la minimum, jaluzelele fuseseră coborâte și camera 
se găsea în semiîntuneric. 

— Știţi unde vă aflaţi? 

Marla încuviință din cap. Simţea un gust groaznic în gură, 
avea mâncărimi de piele din cauza șederii în pat, părul îi era 
numai șuvițe nespălate, iar scalpul parcă era plin de nisip. 
Dumnezeule, probabil că arăta oribil! Încet, pata neclară care 
era faţa asistentei se contură în detalii. 

— Suntem în spitalul Bayview, iar eu sunt Carol Maloy. 

Ecusonul de pe jacheta bleu-pal a uniformei îi confirma 
spusele, având alături și precizarea „Asist”. Inaltă și blondă, cu 
ochi de cristal albastru, asistenta zâmbi larg, arătându-și dinţii 
albi, perfecţi. 

— Ne bucurăm că aţi revenit printre noi. 

Marla se strădui să înghită un nod prin gâtul uscat ca iasca. 

— Cum vă simţiţi? Vă e sete? 

Cu mai mult efort decât ar fi fost necesar, Marla izbuti să 
încuviinţeze din cap, dar asistenta Maloy plecase deja și acum 
revenea cu un pahar cu pai. 

— Am bănuit eu că vă veţi trezi azi, am avut o premoniţie. 
Vom începe cu asta, după care vom trece și la suc, dacă vreți 
neapărat să vă faceţi de cap. 

Cu ajutorul asistentei, izbuti să bea puţină apă prin pai. | se 
păru o licoare divină când lunecă printre buzele-i uscate și 
crăpate, printre sârmele care-i țineau dinţii laolaltă și în jos pe 
gâtul scorojit de sete. 


VP - 52 


Stomacul i se strânse brusc. Ameninţă să se reverse afară. 

Parcă anticipându-i reacția, asistenta zise: 

— Hopa! Ușurel. Sorbiţi doar puţin, da? Aţi zăcut mult timp 
fără cunoștință și corpul are nevoie de o perioadă să se 
reacomodeze la cerinţele vieții. 

Marla îi urmă sfatul și supse doar puţină apă. Mintea începea 
să i se limpezească. 

— Vedeţi, aţi început deja să vă obișnuiți! Asistenta îi controlă 
temperatura. Sârmele astea sunt foarte neplăcute, continuă ea 
să vorbească, dar mă tem că sunt necesare. Vestea bună este 
că nu va mai trebui să le purtaţi foarte mult timp. Poate numai o 
săptămână sau două. 

Verifică tensiunea și pulsul Marlei cu eficienţa rapidă a cuiva 
care ar fi putut strecura cu ochii închiși manșonul unui 
tensiometru pe brațul unui om. 

— L-am anunţat deja pe domnul doctor Robertson și va veni 
în curând să vă vadă. Prinse tensiometrul într-un suport pe 
perete. Dânsul v-a anunţat deja familia. 

Familia ei. Oamenii fără fete. Poate că acum avea să și-i 
reamintească. 

— Vreţi să vă ridic puţin? 

— Da, zise Marla fericită pentru o schimbare de poziţie. 

Pentru orice fel de schimbare. Asistenta îi arătă comenzile de 
pe rama patului și căpătâiul său se ridică suficient cât să poată 
vedea restul încăperii. Era mică, eficientă și ar fi fost sterilă dacă 
n-ar fi existat abundența de flori viu colorate și parfumate ce 
ticseau practic toate suprafețele disponibile; cutii cu bomboane 
de ciocolată și altele nedesfăcute erau stivuite pe un raft de 
lângă ușa dulapului din perete. Felicitări, probabil cu urări de 
însănătoșire, umpleau cu vârf un coșuleț de pe noptieră. 

— Soacra dumneavoastră a vrut să le vedeţi pe toate când vă 
treziți, ca să știți cât de mult le-aţi lipsit, zise Carol în timp ce 
asculta bătăile inimii Marlei cu stetoscopul. Normal - bravo! 
Temperatura, tensiunea, pulsul... toate sunt normale. 

Puse stetoscopul în buzunar, apoi luă un cleștișor pentru tăiat 
sârma, aflat pe noptieră lângă paharul cu apă, carafa și o cutie 
cu batiste din hârtie. 

— Probabil că pare ciudat, îi spuse, dar dacă vreodată, cine 
știe, credeți că vă vine să vomitaţi, sunaţi-ne imediat și începeţi 
să vă tăiaţi sârmele din gură ca și cum ar fi o chestiune de viaţă 


VP-53 


și de moarte. Tonul îi deveni brusc mai sobru. Pentru că așa 
este. Nu vrem să vă înecaţi sau să vă sufocați. 

Marla se înfioră, îngrozită de imaginea ce-i apăruse în minte. 

— Știu, zise asistenta de parcă-i citise gândurile, nu-i o idee 
tocmai plăcută. Mai mult ca sigur că nu se va întâmpla asta 
niciodată, dar trebuie să știți cum stau lucrurile. 

— Paza bună trece primejdia rea, mormăi Marla. 

— Exact. Asistenta făcu niște însemnări iuți pe fișa ei. Bun, 
totul arată destul de bine. O să vă aduc sucul, apoi o să trimit o 
infirmieră să vă facă o baie în pat, da? Imediat ce domnul doctor 
ne dă acordul, o să vă scoatem unele tuburi, ca să vă puteţi 
spăla singură. 

li făcu din ochi, apoi ieși pe ușă. 

Marla abia aștepta să scape din închisoarea asta. Sorbi din 
apă și privi în jur. Prin fereastră se vedea parţial parcarea, 
dincolo de care se întindea o apă verzuie, probabil o parte din 
golf, judecând după numele spitalului. Intinse un braţ și se uită 
prin felicitările de pe noptieră, citindu-le și întrebându-se cine 
erau cei care le semnaseră. Bill și Sheryl, Gloria și Bob, Joanna și 
Ted, Anna, Christian, Mario. Niciunul dintre ele nu-i spunea 
nimic, însă asta era valabil și pentru propriul ei nume. Marla 
Amhurst Cahill. Dumnezeule, de ce numele ăsta i se părea ca o 
pereche de pantofi prea mari? 

Capul îi pulsa și așeză paharul cu apă pe noptieră, după care, 
lăsându-se pe spate în pat, își aminti brusc un chip - chipul unui 
bărbat. Colţuros și aspru, cu piele bronzată, trăsături dăltuite și 
sprâncene groase și negre deasupra ochilor albaștri ce aveau 
intensitatea unor lasere. 

Gâtlejul i se încleștă la amintirea aceea. 

Ceva din el o tulburase într-un fel pe care nu-l putea înțelege, 
simţise în el o duritate. El glumise, dar nu zâmbise. Fusese aici, 
în camera asta și spusese că se numea Nick. Damnatul... Așa se 
descrisese. In plus, avea ceva care păruse neîncrezător sau 
poate neliniștitor; Marla o simţise, deși întâlnirea lor fusese atât 
de scurtă. 

Pulsul îi bătea parcă mai apăsat. Bărbatul nu minţise. Arăta 
cumva ca un brigand din secolul XXI, cu jachetă din piele, ten 
bronzat și blugi. 

Dar asta era o nebunie. Era o femeie măritată. Ajungea să-și 
privească mâna stângă ca să-și amintească. Acolo, scânteind în 


VP - 54 


lumina fluorescentă diminuată, pe degetul ei inelar se vedea 
clar inelul care sclipea de diamante încrustate într-o bandă lată 
din aur. Verigheta ei. Privind obiectul strălucitor, nu izbutea 
totuși să-și amintească nimic despre ziua când îi fusese pus pe 
deget sau despre bărbatul care spusese probabil „Da”. 

Gândeşte, Marla, gândește! 

Nimic. 

Niciun indiciu. 

Îi venea să urle de frustrare. 

Uitându-se la verighetă avu aceeași senzație ca atunci când 
se uitase în ochii lui Nick Cahill. Nu exista niciun flashback scurt 
al altui loc și al altui timp, nicio întrezărire de amintire, nicio altă 
reacţie decât o curiozitate acută. Despre bărbat. Despre 
căsătoria ei. Despre copiii ei. Despre ea însăși. 

— Deci, te-ai trezit. 

Un bărbat înalt cu ochelari cu rame din sârmă și halat alb 
scurt deschisese ușa și intra în rezervă. Avea o mustață subțire, 
ca trasată cu creionul, care atrăgea atenţia asupra chipului său. 
Era complet chel, cu dinţi mărunți ce păreau prea numeroși în 
gura micuță. 

— Mă mai ţii minte? o întrebă el pe Maria, după care, 
văzându-i probabil disperarea din ochi, urmă imediat: Nu-ţi face 
griji în privinţa asta. Amnezia urmează frecvent după comă... ar 
trebui să dispară. Surâsul lui era menit să inspire încredere. De 
aceea, mă mai prezint o dată: sunt doctorul Robertson. 

Se aplecă peste ea și-i aţinti în ochi raza foarte subţire a unei 
minilanterne. 

— Cum te simţi? 

— Groaznic, recunoscu femeia. 

Nu avea rost să ascundă adevărul. 

— Îmi dau seama. Te doare maxilarul. 

— Foarte rău. 

— Capul? 

Îi studie creștetul capului. 

— Ca naiba. 

— O să-ţi dăm ceva pentru dureri. Spune-mi acum despre 
memorie. 

— Care memorie? întrebă Marla, străduindu-se să nu facă o 
grimasă când medicul mută lumina de la un ochi la celălalt. 

— E chiar așa de rău? 


VP-55 


Se gândi și simplul act al concentrării îi spori presiunea din 
cap. 

— Da, e rău. Dacă aș spune că sunt înceţțoșată, aș fi 
optimistă. 

Se forța să scoată cuvintele printre dinţii ce păreau fixați în 
ciment. 

Robertson se îndreptă, stinse lanterna și-și încrucișă braţele 
peste pieptul costeliv. 

— Povestește-mi despre tine. 

Oho! se gândi și încercă să sape adânc. 

— Este... e foarte ciudat. Știu unele chestii, de pildă... pot să 
citesc, să înțeleg, cred că sunt destul de bună la matematică, 
dar nu-mi amintesc să fi avut vreo educaţie, vreo instruire în 
privința asta. Cred că-mi plac caii și câinii și plaja și filmele de 
groază... dar... 

Înghiţi nodul care i se formă în gât și-și forță buzele să se 
miște în jurul dinţilor imobili. 

— „.„.„nu-mi amintesc familia, nici copiii mei, nici părinţii mei, 
nici chiar pe soţul meu. 

Glasul o trădă, ochii i se umplură de lacrimi și se simţi absolut 
jalnic, o creatură patetică, nevolnică, fără trecut. Încercă să 
scrâșnească din dinţi, dar erau fixaţi strâns. 

— Vreau să ţii minte că asta nu este ceva anormal, rosti 
medicul privind-o liniștitor, în timp ce-i mai controlă o dată 
parametrii vitali, apoi îi testă reflexele. Te rog să mă apuci de 
degete și să strângi cât poţi de tare, zise el ridicând degetele 
arătătoare. 

Marla îl strânse cu disperare. 

— Bun, acum dă-le drumul. Își notă ceva pe fișă. Cât despre 
memorie, va reveni. În urma comoţiei, creierul a suferit un șoc 
puternic și pentru o vreme ai fost în comă. li zâmbi scurt, 
fulgerându-și dinţii albi. Însă o să începi să-ţi amintești până la 
urmă. 

— Când? întrebă ea, disperată să știe că se va însănătoși. 

— Din păcate, nu pot să prezic asta. 

Robertson se încruntă și clătină din capul pleșuv. 

Ar fi bine să fie cât mai repede, se gândi femeia, altfel o să-mi 
pierd mințile... sau ce a mai rămas din ele. 

— AŞ vrea s-o pot face. 

— Atunci suntem doi care vrem asta. 


VP - 56 


— Va trebui să ai răbdare. Să-ţi acorzi timp pentru recuperare. 

— De ce oare cred c-o să obosesc tot auzind asta? întrebă 
Marla și Robertson ridică din umeri. 

— Poate că te cunoști mai bine decât crezi. 

— Asta-i problema, doctore, zise ea privindu-l drept în ochi. 
Eu nu mă cunosc absolut deloc. 

xxx 

Așa cum promisese asistenta, o infirmieră apăru în cameră, o 
spălă pe Marla repede cu un burete și aranjă așternutul. Abia 
ieșise pe ușă că sosi familia. Zâmbete, îmbrăţișări și sărutări ce 
păreau forțate se abătură ca o cascadă asupra ei din partea 
unor străini. Numai străini. Se strădui să etaleze un zâmbet pe 
care nu-l simţea autentic și încercă cu disperare să și-i 
reamintească pe toţi oamenii aceia, dar nu reuși. Tot așa cum 
vocile lor i se păruseră străine, feţele lor nu-i declanșau absolut 
nicio amintire. 

— Cât mă bucur să te văd trează și din nou alături de noi, 
spuse soacra ei, tamponându-și ochii cu colţul unei batiste. 

Era o femeie micuță, cu părul vopsit în culoarea caisei și dinţi 
mici și egali; purta pantofi cu tocuri înalte asortaţi la poșetă, 
taior din lână gri, o bluză de mătase de culoarea perlelor și o 
eșarfă cu imprimeuri în tonuri roșu și auriu. 

— Mulţumesc. 

Eugenia își drese glasul. 

— Casa a fost pustie fără tine. 

Marla simţi că i se topește inima. 

Cissy, fiica ei, depuse sărutarea obligatorie pe obraz și se 
retrase. Era înaltă pentru vârsta ei, subţirică și îmbrăcată în 
negru din cap până în picioare. Pielea îi era ușor bronzată, 
presărată pe alocuri de coșuri pe care fardurile nu le puteau 
ascunde complet, iar ochii erau conturaţi cu rimel negru, gros. 

— Bună, rosti ea nesigură. 

— Bună și ție. 

Asta fusese tot ce izbuti Marla să pronunţe. Fata asta era fiica 
ei? De ce nu simțea nimic, de ce nu avea nici cea mai măruntă 
amintire despre... nimic? Unde era fiorul matern din adâncul 
inimii - succesiunea fulgerătoare de imagini cu ea născând sau 
schimbându-i scutecele lui Cissy în pruncie, sau amintirile de 
genunchi juliţi, pierderea unui dinţișor de lapte ori durerea 
simțită  văzându-și fata cum suferă la prima dragoste 


VP - 57 


adolescentină? Cu certitudine toate astea existaseră, însă Marla 
nu-și amintea nimic din viața ei. De parcă ar fi fost moartă pe 
dinăuntru. Și asta o speria. O speria îngrozitor. 

— Știam eu c-o să te trezești! 

Vocea lui Alex bubui din cealaltă parte a camerei. Marla 
întoarse capul, încordându-se pentru altă față necunoscută, dar 
când își zări soțul avu impresia vagă că-l mai zărise înainte - o 
imagine evazivă care-i sâcâi creierul, însă dispăru înapoi în 
lumea întunecată a memoriei ei. 

— lubito, cât mă bucur să te revăd. 

Era un bărbat înalt și robust, cu ochi cenușii și un zâmbet care 
i se lăţise pe toată fața, îmbrăcat în costum bleumarin și un 
pardesiu descheiat, cu capetele cordonului vârâte în buzunare. 
Se aplecă peste rama laterală a patului și o îmbrăţișă cu putere. 

— Eu... noi... noi ţi-am simţit lipsa. 

Glasul îi era baritonal și mirosea a fum și a aftershave moscat. 
Ținând-o ferm, o sărută ușor, totuși energic pe obraz. 

Marla nu simţi absolut nimic pentru el. 

Nimic. 

Dumnezeule, doar nu putea să fie atât de pustiită pe 
dinăuntru! Era de-a dreptul lipsită de orice sentimente. Lacrimi îi 
arseră ochii și-i înceţoșară vederea. Ridică braţele și-l prinse pe 
Alex, dorind cu disperare să simtă un fior de tandrete, un 
sentiment de apartenenţă, de iubire pentru el, dar nu putea 
decât să spere că, în curând, își va reaminti. Durează, își spuse 
ea, totuși gândul acela o frustra. Işi dădu seama că nu era o 
femeie răbdătoare și, alături de o fărâmă de bucurie că 
descoperise ceva din personalitatea ei, se îndoia că era o 
trăsătură așa de bună. 

Telefonul țârâi ascuţit și toți mușchii lui Alex se încordară. 

— Am cerut spitalului să nu-ţi facă nicio legătură telefonică, 
rosti el desprinzându-se din îmbrăţișare și întinzându-se spre 
receptor. 

În timp ce Cissy stătea cu braţele încrucișate la piept lângă 
aparatul de aer condiţionat de lângă fereastră, iar Eugenia 
îndepărta florile moarte ale unei crăciuniţe, bărbatul ridică 
receptorul. 

— Alo... Alo? Cine e... rahat! 

Trânti receptorul în furcă. 


VP -58 


— N-a răspuns? întrebă Eugenia și Marla simţi un fior de 
neliniște. 

— A greșit numărul, zise Cissy cu o expresie plictisită. 

— Nu cred, pentru că a trecut prin centrala telefonică a 
spitalului. Alex își frecă bărbia și ochii i se întunecară gânditori, 
iar Eugenia încetă să mai culeagă florile roz și uscate. O să mă 
interesez. Au mai fost și alte apeluri? 

— Nu... adică nu-mi amintesc să fi fost, dar de fapt nici nu-mi 
amintesc prea multe. 

Marla se strădui să etaleze un surâs. Bărbatul oftă. 

— Am auzit. Am stat de vorbă cu Phil... cu doctorul tău... 
Robertson, înainte să vin la tine, și ne-a avertizat că s-ar putea 
să fii amnezică o vreme. Vestea bună e că ar trebui să fie doar 
temporar. 

— „Ar trebui să fie”, repetă ea sarcastic. Să sperăm. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, zise bărbatul și, aplecându- 
se, o sărută pe frunte. Concentrează-te doar asupra 
însănătoșirii. Phil crede că în două zile ai putea să vii acasă. 

Marla se gândi că avea să înnebunească dacă mai petrecea o 
singură zi fără să facă nimic. 

— Nu, zise ea. Vreau să merg acum acasă. 

— Cred că vrei, iubito, dar e imposibil. 

— De ce? 

— Doctorul mai vrea să-ți facă niște analize de rutină. 
Parametrii vitali... chestii de-astea. Nimic complicat. 

— Destul de complicat ca să mă ţină aici! se răsti ea. 

— Abia te-ai trezit, iubito, îi reaminti Alex. 

— Dar vreau acasă, repetă Marla. Acum. 

Nimeni nu mai spuse nimic. Alex se uită la Eugenia, care 
trecuse de la crăciuniţă la o vază cu flori și scotea trandafirii 
uscați pe care-i arunca într-un coș de gunoi de lângă dulap. 
Cissy devenise brusc foarte interesată de parcare și privea pe 
fereastră, ignorând contactul vizual cu părinţii ei. 

— Ascultă-mă, scumpo, rosti Eugenia și se apropie de pat; 
bătrâna care cu numai câteva minute în urmă fusese cu ochii în 
lacrimi devenise brusc categorică și dură. Când vei fi mai bine, 
vei veni acasă, bineînţeles, însă deocamdată trebuie să te 
concentrezi pe însănătoșire. 

O atinse cu blândeţe pe Marla pe mână, dar în spatele 
ochelarilor cu rame din sârmă ochii ei îi porunceau în tăcere să 


VP - 59 


nu mai spună niciun cuvânt, ca și cum ar fi existat un secret pe 
care-l împărtășeau toţi, un secret care nu cuteza să fie rostit, 
aici, în spital, și Marla simţi un fior nou de neliniște. 

— Unde-i... unde-i copilașul meu? întrebă ea. 

— Acasă, răspunse soacra ei și privirea i se îmblânzi puţin. 
Pediatrul ne-a interzis să-l aducem aici. O să-l vezi imediat cum 
vei ajunge acasă. 

— Şi când va fi asta? 

— İn curând, scumpo. Când te va externa doctorul. Și el vrea 
la fel de mult să pleci acasă. Noi îi cunoaștem de mulţi ani pe 
Phil și pe soţia lui. 

Glasul lui Alex se dorea blajin, totuși Marlei i se păru că aude 
și o nuanţă subtilă și se întrebă dacă bărbatul încerca s-o 
calmeze, nedezvăluindu-i tot adevărul. Pur și simplu ceva din 
fiinţa lui nu suna pe de-a întregul adevărat. 

Sau poate ești pur și simplu paranoică? 

— Serios? Atunci de ce mi s-a prezentat ca „doctorul 
Robertson”? întrebă ea, străduindu-se să nu fie paranoică, dar 
începând să simtă că toată lumea era împotriva ei. 

Doamne Dumnezeule, poate că înnebunea. Nu i se păruse că 
simţise lângă patul ei pe cineva, o prezență malignă... pentru 
Dumnezeu, își pierdea minţile? Transpiraţia îi umezi palmele, iar 
nervii îi erau întinși la maximum, totuși nu se putu opri să nu 
întrebe: 

— De ce nu și-a spus atunci, simplu, „Phil”? De ce? 

— Cine știe? Poate că dintr-un sentiment al 
profesionalismului. Trebuie să păstreze eticheta. Probabil că 
atunci când este la spital își pune „faţa de doctor”, zise Alex și 
schiță în aer ghilimele cu degetele arătătoare și mijlocii de la 
ambele mâini. 

— E ciudat, dacă mă-ntrebi pe mine. 

— Poate că așa este, dar asta-i situația. 

In felul ăsta Marla nu ajungea nicăieri și era obosită. Vlăguită. 
Parcă alerga în cerc cu picioare făcute din plumb. 

Ca și cum i-ar fi simţit disperarea, Alex o îmbrăţișă din nou. 

— Știu că totul este confuz și epuizant și că încă te simţi 
groaznic, zise el și Marla simţi iarăși înțepătura lacrimilor. Dar ia- 
o-ncet, acordă-ți timp. Vei fi bine, îi șopti la ureche și ea dori să-l 
creadă. 


VP - 60 


Dumnezeule, ce minunat ar fi fost dacă ar fi putut privi într-un 
glob de cristal și i-ar fi spus adevărul în loc să-i ofere platitudini 
pentru a-i destinde mintea! Înăbușindu-și neliniștea, Marla îl 
cuprinse cu brațele pe după gât și privi peste umărul lui spre 
ușă. Bărbatul pe care-l văzuse mai devreme, damnatul, stătea 
cumva separat de restul familiei, cu maxilarul întunecat de 
barba nerasă de o zi și un umăr proptit de canatul ușii. 

De sub sprâncenele negre care se contopiseră, Nick o privea 
fix. 

Nici măcar nu-i zâmbea, nu-i oferea niciun cuvânt de 
încurajare. Se mulțumise să-și încrucișeze brațele peste piept, 
iar jacheta din piele i se întinse și scârţâi privind scena de 
tandreţe dintre cei doi soţi printre pleoape apropiate și cu ochi 
obosiţi. Oare ce vedea el? De ce i se încleștaseră atât de strâns 
maxilarele pătrate? 

Brusc, Marla simţi nevoia să știe cum arăta ea, cum o vedeau 
ceilalți. Era vorba despre ceea ce se întâmplase între ei sau de 
aspectul ei de acum? Își desprinse ochii de la Nick și se ocărî în 
minte. 

— E vreo oglindă pe aici? întrebă ea. 

Pentru o secundă, nimeni nu spuse nimic. 

— Voi două n-aveţi o oglindă? se uită ea de la Cissy la soacră. 

— O oglinjoară? Eugenia clătină din cap și buclele de culoarea 
caisei îi rămaseră nemișcate sub lumina din plafon. Am una 
mică la pudrieră. 

— Pot s-o văd? 

— Nu știu dacă-i o idee foarte bună... 

Eugenia era agitată și Marla își dădu seama că arăta mult mai 
oribil decât își imaginase. 

— E atât de rău? 

— Nu, scumpo, dar... 

— Dă-i oglinda, interveni Nick. 

Marla se uită din nou către el și văzu o emoție asemănătoare 
furiei sclipind în ochii lui albastru-cenușii. 

— Da, dă-mi-o. Dacă nu mi-o dai, jur c-o să mă caţăr peste 
rama patului și-o să mă târăsc până la chiuvetă și oglinda ei 
dacă va fi nevoie. 

Arătă cu un braţ dulăpiorul montat deasupra chiuvetei, apoi 
apăsă butonul ce-i ridică mai mult căpătâiul patului. 

— Dar perfuzia ta și... totuși ești încă... 


VP-61 


Alex făcu un gest către pat și Marla își dădu seama că 
probabil îi arăta cateterul și punga cu urină pitite discret sub 
cearșafuri. 

Simţi cum văpaia îi inundă obrajii și gemu în tăcere, apoi își 
îndreptă umerii. 

— Nu-mi pasă. 

— Dă-i-o. 

Buzele lui Nick erau subţiri ca o lamă de cuțit. Eugeniei i se 
puse un nod în gât. 

— Ei bine, cred că-i doar o chestiune de timp până ce vei 
putea oricum să te ridici, dar nu uita - te găsești încă în etapa 
de vindecare și în curând vei arăta mult mai bine și... începu să 
scotocească prin poșetuţă. Unde... ah, uite-o! 

Scoase o pudrieră aurită strălucitoare și o întinse Marlei. Cissy 
făcu o grimasă. 

Eugenia își încordă umerii. 

Alex se întoarse cu spatele. 

Numai postura lui Nick nu se schimbă. Continuă s-o privească 
în timp ce, cu degete tremurătoare, Marla deschise pudrieră și 
se privi în oglinda micuță. 

Dumnezeule, se gândi ea, trăgând aer adânc printre dinţii 
prinși cu sârme. Era mult mai rău decât își imaginase. Nu numai 
că era tumefiată și învineţită, cu nuanțe galben-verzui și 
purpuriu decolorat, dar și chipul care o privea din oglindă era al 
unei străine. 


VP - 62 


CAPITOLUL 4 


Privind-o pe Marla, Nick scrâșni din dinţi. Cu mâna liberă, cea 
fără perfuzie, ea își atinse cu grijă faţa, urmărind cu vârfurile 
degetelor vânătăile și crustele cicatricilor, ba chiar și firele de 
păr ce începuseră să apară pe partea din scalp care-i fusese 
rasă. Spre meritul ei, încercă să braveze, fără să verse lacrimile 
care, așa cum suspecta bărbatul, stăteau să izbucnească. | se 
puse un nod în gât și pipăi grijuliu un șir de copci ce se vedeau 
sub perișori. 

— Dumnezeule, șopti ea, clipind repede de câteva ori înainte 
de a-și regăsi controlul, după care își încordă vizibil spinarea. 
Nu... nu cred că voi fi confundată nici măcar cu Mireasa lui 
Frankenstein... știți cum se zice „Mereu domnişoară de onoare, 
niciodată mireasă”... 

Rostea cuvintele cu greutate, mai mult mormăit. Se strădui să 
surâdă, însă nu reuși și bărbia îi tremură ușor. 

Nick abia se putea uita la femeia aceasta pe care jurase c-o 
va uri, cea care-l manipulase, îl trădase și sfârșise prin a ajunge 
soția fratelui său. 

— Va fi bine, rosti Alex luându-i pudriera din mână și 
închizând-o. Trebuie doar să ai răbdare. 

— Exact. Peste două luni, vei fi din nou tu însăţi și vei râde... 
vei uita de toată povestea asta. Eugenia se sili să zâmbească 
larg, dezvăluind scânteierea unei coronițe de aur. Toţi o vom 
uita. 

— Eu voi râde niciodată de asta! se răsti Marla. 

— Niciunul dintre noi nu va râde, adăugă iute Alex aruncându- 
i mamei sale o privire de avertisment. 

Nick aprobă în tăcere. După părerea lui, adevărul era 
preferabil speranţelor false, iar faptele vorbeau de la sine: Marla 
Amhurst Cahill fusese în pragul morţii, iar acum arăta, și 
probabil că se și simţea, groaznic. Drumul spre recuperare avea 
să fie lung și plin de hopuri. 

— Nu... nu știu dacă voi mai fi vreodată cu însămi. Copleșită 
încă, Marla se uită la Nick și privirea îi lunecă peste ochii lui 


VP - 63 


pentru o secundă, ca și cum doar el ar fi înțeles. Pur și simplu, 
nu simt că sunt... 

Glasul i se stinse. 

— Ce să fii? întrebă Alex. 

Marla îi privi pe toți, pe rând. Când întâlni ochii lui Nick, umbra 
unei emoţii pe care bărbatul nu reuși s-o descifreze îi licări în 
privire, dar dispăru aproape imediat. 

— Nu știu cine sunt, zise ea. 

— Frate! exclamă Cissy și fu răsplătită de tatăl ei cu o uitătură 
care o avertiza să nu mai spună asta niciodată. 

— Vei fi perfectă, o linişti Alex. 

Nick nu credea asta. Marla n-avea să fie perfectă niciodată. Și 
nici nu fusese vreodată. Un fir de vinovăţie îi împunse totuși 
conștiința când îi zări faţa învinețită. Ani de zile și-o alungase 
din minte, iar când se gândise la ea o făcuse doar cu 
desconsiderare. Acum o vedea pământie, rănită și luptându-se 
pentru un dram de demnitate. 

Cissy se prefăcea că se uită pe fereastră, în timp ce-și plimba 
degetele absentă peste muchiile aparatului de aer condiţionat, 
însă Nick aproape că putea să vadă angrenajele ce se roteau în 
mintea adolescentei. Ea își urmărea mama cu coada ochiului. In 
mod clar, aici se întâmpla ceva. 

— Nu-ţi face griji, rosti Eugenia luând pudriera de la fiul ei și 
punând-o iute în poșetă, lucrurile se vor îndrepta. Odată ce vei 
ajunge acasă, cu copilul... și cu noi. Ai să vezi! 

Nick dorea să plece de aici. Reuniunea de familie îi ajunsese 
pentru ziua asta. 

— Tu ai mai fost aici. 

Marla îl privea din nou. El încuviință scurt din cap și nu-și feri 
ochii. 

— Acum câteva ore. 

— Îmi amintesc, rosti ea pe un ton ce părea uluit după care îi 
apăruseră câteva cute pe frunte. Damnatul. 

— Exact. 

Fusese doar imaginaţia lui sau în ochii femeii existase un licăr 
care nu era doar o simplă curiozitate? 

— Și a mai fost cineva aici, continuă ea. 

— Cu mine, nu, clătină Nick din cap. 

— Nu... nu... vreau să zic înainte să fi venit tu. Cel puţin... așa 
cred... 


VP - 64 


Ochii i se încețoșară și Marla își feri privirea, studiind cutele 
păturii care i se adunase la talie. 

— Da, sunt sigură-n privinţa asta. Cineva care n-a rostit niciun 
cuvânt, ci a intrat și... și a stat aici, lângă pat... Of, la naiba, știu 
că sună paranoic, dar... mi s-a părut foarte real. 

— Prostii, zise Eugenia și râse ascuţit, fără a o lua în serios. A 
fost probabil o infirmieră. 

— Nu. 

Marla era frustrată. Agitată. 

— Poate că am visat, zise ea. Totuși îmi amintesc sau... cred 
că-mi amintesc... că de fapt v-am auzit pe toţi aici. 

Se încruntă și sprâncenele i se adunară deasupra unei fețe 
care fusese cândva incredibil de frumoasă. 

— Voi aţi mai fost aici o dată... sau chiar de două ori? Of, 
Doamne, nu-mi pot aminti. 

Ridică o mână ca să-și îndepărteze părul de pe faţă, apoi se 
opri brusc când degetele îi întâlniră zona rasă de deasupra 
ochiului stâng și copcile din scalp. 

— De multe ori, zise Eugenia cu blândeţe. Am fost aici de 
multe ori. 

— Și tu ai trimis-o pe Cissy să cumpere ceva de băut. Sprite? 

— Exact. Am făcut asta o dată, încuviință Alex zâmbind, deși 
din perspectiva lui Nick zâmbetul păruse forțat și nelalocul său. 
Am crezut că ești în comă, că nu ne poţi auzi. 

Eugenia învârti încheietoarea poșetei și, înainte să ofere un 
surâs vesel, colțurile gurii îi coborâră pentru o clipă, așa cum se 
întâmpla când era tulburată. 

— Deci ne-ai putut auzi, spuse ea. Atunci de ce n-ai răspuns? 

— Am încercat, dar mi-a fost imposibil. 

— Bine, nu-ţi face griji în privinţa asta. 

— Totuși nu-mi pot aminti absolut nimic altceva, nici 
accidentul, nici... nimic. 

Continuând să-l ţină pe Alex de mână, se întoarse către Cissy, 
care ridică teatral ochii spre cer. După aceea fata îi aruncă 
tatălui ei o privire mai grăitoare decât cuvintele. Wu putem pleca 
acum? Nick n-o învinui pe puștoaică. 

Alex nu pricepu aluzia. Se aplecă spre soţia lui și zise: 

— lubito, chiar dacă nu-ți poţi aminti prea multe... 

— Nu-i vorba că nu-mi pot aminti prea multe, Alex, îl opri ea și 
limba i se poticni când îi rosti numele. Nu-mi amintesc nimic 


VP - 65 


despre viaţa mea, deși alte lucruri - lucrurile generale - sunt 
destul de clare. Dar părinţii mei, ziua mea de naștere, dacă am 
fraţi sau surori sau... 

— Vrei să zici că nu-ți mai amintești de noi? întrebă Cissy, 
înțelegând brusc despre ce era vorba. 

Marla nu-i răspunse. 

— E ceva temporar, zise repede Alex. 

— Sper. Marla întoarse ochii spre soţul ei, ca și cum ar fi 
căutat răspunsuri și Nick simţi un fior în măruntaie. Îmi pare rău 
de toate... necazurile astea, și Pam... of, Doamne, mă simt 
groaznic că a murit. 

— Ți-o amintești? 

— Nu, șopti femeia chinuindu-se să nu clacheze. Eu... nu-mi 
amintesc accidentul... 

Vocea i se sugrumă când încercă să se controleze și nu reuși. 

— In curând, te vei face bine, o încurajă Eugenia. 

Marla se întoarse către soacra ei. 

— Îmi promiţi? 

— Nu, dar... 

— Atunci nu-mi oferi vorbe goale, da? Trebuie să plec de aici, 
să fac ceva. Trebuie să vorbesc cu familia Pamelei. Vreau să-mi 
reamintesc de voi toți. 

Cissy clipi apăsat și pufni după care se întoarse cu spatele ca 
și când ar fi fost stânjenită. 

Nick ar fi vrut să creadă că, dintr-un motiv necunoscut, Marla 
se juca intenţionat cu ei, dar părea incredibil de sinceră. N-ar fi 
crezut asta, n-ar fi crezut-o în stare să-i pese de altcineva decât 
de propria-i persoană, dar poate că se schimbase. Poate că, 
odată cu pierderea memoriei, își pierduse și stilul manipulator. 

Sau se prefăcea. 

Alex își prinse soția de mână. 

— De ce nu încerci să te mai odihnești puţin? 

— O s-o fac, dar am foarte multe întrebări. Ce-i cu familia 
mea? Unde sunt ei? Părinţii mei? Fraţii sau surorile? Trebuie să 
am pe cineva, nu? Locuiesc aproape sau departe? 

— Of, iubito, rosti Alex ocolind răspunsurile. Sunt multe pe 
care trebuie să ţi le spunem, dar acum nu-i momentul potrivit. 

— De ce? întrebă ea cu glas scăzut, încercând să-și întărească 
forțele. Au murit toţi? 


VP - 66 


— Nu, nu... doar mama ta, însă tatăl tău nu se simte prea 
bine. 

— Ah. 

Deruta îi era vizibilă pe chip. Tristeţea. Durerea. 

— Vom discuta despre toate, ne vom uita la fotografii, îl vom 
vizita pe tatăl tău - orice vei dori. Dar asta numai după ce vei 
reveni acasă și vei fi bine, ok? 

Marla nu răspunse, ci păru să se chircească în pat, să se 
micșoreze. În mod absurd, Nick dori s-o liniștească și să-i spună 
că totul va fi bine; apoi își reaminti care era locul său. Și oricum, 
asta era Marla, se putea descurca și singură. lar dacă nu putea, 
avea un soţ care să se ocupe de asta. 

Era timpul să pună capăt acestei agonii. 

— Uite ce-i, eu am plecat, îi zise lui Alex și se hazardă să 
arunce o ultimă privire spre femeia din pat înainte de a ieși din 
rezervă. 

Departe de familia lui. Și de Marla. Dumnezeule, simţise 
nevoia să plece de lângă ea! 

Îi era imposibil să nu simtă un fior de milă pentru ea. Demult, 
fusese tânără, plină de viaţă și sexy ca orice femeie de pe 
pământ. Acum nu era decât o pacientă, norocoasă că 
supravieţuise și condamnată să nu mai fie niciodată la fel ca 
altă dată. 

Rahat! 

Apăsă butonul liftului și ușile cabinei se deschiseră cu un 
fâsâit ca o șoaptă. Aproape că se izbi de un bărbat înalt, cu 
umeri laţi și barbă ferchezuită, ochelari negri și buze subţiri, 
strânse într-o expresie dură. Purta canadiană, blugi și bocanci 
de drumeţie și trecu pe lângă Nick, mergând cu un șchiopătat 
ușor pe lângă ușa deschisă de la rezerva Marlei. Apoi grăbi pasul 
pe coridor. 

Dintr-un motiv inexplicabil, Nick șovăi. Oare individul 
aruncase o privire în camera 505, văzuse familia și decisese să 
treacă mai departe? Sau vizita pe altcineva din aripa aceasta? 
Părea cunoscut, totuși Nick nu putea spune de unde îl știa. 

Desigur, nu conta cine știe ce. Probabil că de vină era 
imaginaţia lui, care lucra peste program. 

La parter, Nick traversă zona recepţiei principale și ieși din 
clădire; era seară și începuseră să apară primele fuioare de 
ceaţă, umezindu-i obrajii și fruntea. Aruncă o privire spre nivelul 


VP - 67 


al cincilea și găsi camera Marlei. Cissy era tot la fereastră și se 
uita spre parcare, dorindu-și probabil să poată evada și ea. N-o 
putea învinui. Se urcă în camionetă și-și privi ceasul. Avea 
câteva ore la dispoziţie. 

Așa că poate că ar fi trebuit să se ducă și să arunce o privire 
la locul accidentului, iar apoi să examineze epava Mercedesului. 
Răsuci cheia și motorul vechi învie. 

Privind peste umăr ca să iasă cu spatele din parcare, întrezări 
o clipă silueta unui bărbat ce alerga prin ceaţă cu pas neregulat, 
același ins care i se părea cunoscut și de care fusese gata să se 
lovească în faţa ascensorului cu câteva minute mai devreme. 

Nick se uită după el, îl văzu suind într-un Jeep negru și se 
întrebă de ce oare urcase până la etajul patru, doar ca să 
coboare atât de repede? 

— Ți-o cauţi cu lumânarea, mormăi el în barbă. De parcă n-ai 
avea și așa destule necazuri. 

xxx 

Două zile mai târziu, Marla se pregătea de externare. Doctor 
Robertson o supusese la toate testele și analizele imaginabile, 
păruse multumit de rezultate și acum femeia aștepta doar fişele 
necesare și pe cineva s-o ia cu mașina când ușa rezervei se 
întredeschise. 

— Doamna Cahill? rosti bărbatul care-și strecurase capul 
înăuntru. Sunt detectivul Paterno, de la poliția din San Francisco. 

Inima Marlei se strânse când bărbatul, în pantaloni negri și 
sacou peste cămașă sport, pătrunse în cameră. Avea să-i pună o 
sumedenie de întrebări. Întrebări la care ea nu avea răspunsuri. 
Mintea îi era mai limpede, însă imaginile pe care le întrezărea în 
trecutul ei erau ca flacăra unei brichete rămase fără gaz: 
scânteiau și pâlpâiau neregulat, după care mureau, lăsând-o 
fără nimic. Paterno își arătă legitimaţia și femeia simţi cum i se 
înmoaie picioarele. 

— Îmi cer scuze că vă deranjez în spital, zise Paterno. 

Avea un chip ascuţit ca de ogar, ochi căprui afundaţi în orbite 
și o expresie preocupată, solemnă. Părea un ins de treabă, 
totuși Marla era reticenta. Nu putea să nu-și amintească 
îngrijorarea fiicei ei că putea fi acuzată de omor sau de 
omucidere prin neglijenţă sau de cine mai știe de ce. lar polițiștii 
știau cum să te împingă să spui ceva ce n-ar fi trebuit să spui... 
Dumnezeule, dar de unde provenea atitudinea asta? Bărbatul o 


VP - 68 


studia cu ochi suspicioși, care nu se potriveau deloc cu aspectul 
lui de-a dreptul banal. 

— Dau o mână de ajutor în investigarea accidentului, urmă el. 
Ca favoare acordată poliţiei rutiere din California. Aș dori să aud 
ce vă amintiţi despre cele petrecute. 

— Nu va dura mult, murmură ea. 

Ignorându-i sarcasmul, Paterno puse un reportofon mic pe 
măsuța cu rotile pe care se mai aflau paharul ei cu apă, o cutie 
cu batiste de hârtie și cleștișorul pentru sârme, apoi deschise un 
carneţel. 

— Spuneţi-mi orice vă amintiţi. 

Bărbatul mirosea a ploaia care-i întunecase umerii sacoului și 
degaja un iz slab de chewing-gum Juicy Fruit pe care o mesteca 
lent. Avea părul negru și cârlionțat, cu câteva fire sure vizibile. 
Era scund și robust, iar peste curea îi atârna începutul unui 


pântec. 
— Asta-i ușor, zise Marla. Nimic. 
— Nimic? 


— N-aţi discutat deja cu doctorul meu? 

— Ba da, a menţionat că aveţi amnezie. 

Oare în glasul lui se auzise o urmă slabă de neîncredere? Alt 
poliţist cinic? 

— Este adevărat, domnule detectiv, și e foarte neplăcut. 
Marla își trase mânecile halatului în jos peste antebrațe și 
adăugă: Credeţi-mă, mi-ar face plăcere să vă ajut, dar pur și 
simplu nu știu multe. 

Oftă și-și privi încheietura cuprinsă de brăţara de identificare 
din plastic. 

— Nu vă amintiţi nici măcar ce a apărut în fața 
dumneavoastră ca să vă facă să viraţi? 

— Nimic. 

Marla încercă să se concentreze, iar răsplata a fost o durere 
de cap orbitoare. 

— Conduceaţi spre sud pe autostrada 17, prin munţii Santa 
Cruz. Potrivit urmelor de derapaj, aţi văzut ceva și aţi călcat 
frâna. Poate că a fost camionul sau o căprioară sau... 

Nu-și termină fraza, invitând-o pe ea să o facă. 

— Nu înţelegeţi, domnule detectiv, rosti Marla străduindu-se 
să-și înfrâneze iritarea. Eu nu-mi amintesc nici măcar propriul 
nume, numele copiilor sau al soţului meu... nimic. Uneori... când 


VP - 69 


și când, apare o străfulgerare, ca o reclamă, un refren, o... 
scenă dintr-un film vechi, dar nimic... nimic real. 

Privirea din ochii bărbatului spunea Foarte convenabil, însă el 
nu zise nimic, ci se mulțumi să-și mute chewing-gumul dintr-o 
parte în cealaltă a gurii. 

— Bun, dacă tot sunt aici, haideţi să mai încercăm ceva, de 
acord? Ridică o sprânceană stufoasă și femeia aprobă din cap. 
Erați în mașină cu Pam Delacroix. 

— Așa mi s-a spus. 

— Și pe ea o cunoșteaţi de la...? 

— Eu... ăăă, soțul meu a spus că era prietenă cu mine. Dar... 

— Nu vă amintiţi asta. 

— Exact. Marla se încruntă, furioasă pe sine. Cred că par ca 
un disc stricat, care repetă același lucru. 

— Da. 

Ea se întinse spre paharul cu suc, din care sorbi, în timp ce 
detectivul îi puse alte întrebări la care nu avea răspunsuri. 
Dincolo de ușa rezervei, se auzeau măsuţele rulante ce 
distribuiau medicamente, oameni vorbind, ușile lifturilor. In 
camera 505, atmosfera era încordată și Marlei nu-i plăcea 
atitudinea poliţistului - ca și cum ea ar fi cauzat accidentul și 
aproape că se omorâse în mod deliberat. 

— Toate astea încep să semene ca o anchetă inchizitorială, 
rosti ea în cele din urmă. 

Se jucă puţin cu paiul, apoi puse paharul pe noptieră. 

— Nu fac altceva decât să încerc să pun lucrurile cap la cap. 

— Realmente, nu vă pot ajuta. 

Spinarea începuse s-o doară, era obosită și capul îi bubuia 
nebunește. 

— Conduceaţi mașina lui Pam Delacroix, da? 

— Da... cred că da. Așa spun toţi, așa că bănuiesc că-i 
adevărat, răspunse Marla furioasă. Vreau să știu ceva - n-ar 
trebui să mă consult cu un avocat, să-mi recitaţi drepturile... sau 
așa ceva? 

— Asta vă amintiţi? 

— V-am spus... îmi amintesc chestii mărunte și ciudate. Poate 
că le-am văzut într-un episod din... din... 

— NYPD Blue? Lege și ordine? 

— Nu... nu știu... 

Paterno o studie cu ochi vioi și inteligenţi. 


VP - 70 


— Chiar doriţi să chemaţi un avocat? Trebuie să înțelegeţi că 
nu mă aflu aici ca să vă arestez. 

— Nu am nimic de ascuns. 

Cel puțin nimic din ce-mi pot aminti, se gândi ea, dar își 
înghiţi cuvintele. Nu dorea decât să termine discuţia, să închidă 
ochii și să spere că medicamentele își vor face efectul și se vor 
lupta cu durerea ce-i pulsa în maxilar și-i bubuia în ţeastă. Și 
dorea să alunge sentimentul că viaţa îi scăpa de sub control, că 
existau întrebări nerostite ce atârnau în aer, întrebări cumva 
prea rele, prea incriminatorii pentru a fi rostite cu glas tare. 

— Bine. Paterno își mesteca furios chewing-gumul între 
molari. Dar ce-mi puteţi spune despre tirul care a venit spre 
dumneavoastră? A derapat, a traversat șoseaua, iar șoferul - 
Charles Biggs - se zbate între viaţă și moarte în secția pentru 
arși dintr-un spital aflat în cealaltă parte a orașului. Sperăm că 
va supravieţui, că se va trezi și-și va putea aminti ceva. 

Marla se simţi străbătută de un fior rece gândindu-se la 
camionagiu. 

— Sărmanul, șopti ea și privi pe fereastră spre după-amiaza 
plumburie. 

Brusc, soarta ei nu mai părea la fel de nefericită. Se rugă în 
gând să nu fi fost ea cauza accidentului, să nu-și fi omorât prin 
neglijenţă prietena, o femeie pe care nu și-o putea reaminti, și 
să fi schilodit, de asemenea, un străin pe care nu-l întâlnise 
niciodată. Cum să poarte pe umeri o asemenea povară? Simţea 
deja umbrele deprimării. Cum avea oare să mai poată trăi dacă 
avea să se descopere că accidentul fusese din vina ei? 
Dumnezeule, te rog... nu! Nu voi putea supraviețui vinovăției... | 
se puse un nod în gât și se mustră pentru acest acces de 
autocompătimire. 

— De ce nu-mi spuneţi dumneavoastră ce s-a-ntâmplat în 
noaptea aceea, sugeră ea, hotărâtă că era mai bine să înfrunte 
adevărul urât decât să audă versiunea familiei ei care putea fi 
edulcorată. || sfredeli pe detectiv cu privirea. Vreau s-aud 
faptele. 

— Doar faptele, toate faptele și numai faptele? 

Ce fusese asta, un soi de glumă proastă? Ridică din umeri. 

— Da... cred că da. 


VP -71 


— Face parte din rutina poliţienească dintr-un serial TV vechi, 
zise bărbatul și Marla înţelese că Paterno încerca să obţină o 
reacţie din partea ei. 

O testa, ca să vadă cât de multe își amintea de fapt. Ca și 
cum... n-o credea? De ce ar fi simulat amnezia? Exista oare ceva 
ce nu știa despre sine, ceva care l-ar fi făcut pe detectiv să n- 
aibă încredere în ea? 

Polițistul se așeză pe singurul scaun din plastic care fusese 
înghesuit într-un colț al încăperii. 

— Din ceea ce putem spune, judecând după urmele de 
derapaj,  conduceaţi Mercedesul care aparţinea Pamelei 
Delacroix spre sud - probabil spre Santa Cruz, unde Julie, fiica 
lui Pam, urma colegiul. Urcaţi panta, iar după ce aţi luat o curbă, 
ați virat brusc. Tirul care cobora pe sens invers a frânat violent, 
ca să vă evite pe dumneavoastră sau ceea ce încercaţi să 
evitaţi. S-a răsturnat și a trecut prin parapetul dintr-o parte a 
șoselei, iar Mercedesul a trecut prin parapetul din partea opusă. 
Pamela nu purta centura de siguranță și a fost aruncată din 
mașină. Și-a rupt gâtul și a murit instantaneu. 

Marla simţi un ghem în stomac. Avea gura amară, copleșită 
de oroarea accidentului și sentimentul de vinovăţie. 

— Tirul s-a rostogolit în jos pe deal, prin pădure, până s-a izbit 
de un copac și a explodat. Cineva a văzut explozia și a sunat la 
911, exact înainte ca la locul accidentului să sosească primii 
martori, un cuplu mai vârstnic ce mergea spre nord. 

Marla închise ochii, zguduită; imaginile ce-i fuseseră descrise 
i-au rămas în minte zugrăvite în culori vii. Lacrimile îi ardeau 
pleoapele și simţi brusc că-i vine să vomite. 

— Îmi pare rău, murmură ea cu stângăcie. 

— Și mie. 

Glasul detectivului nu părea însă încărcat de regrete, iar când 
femeia îl privi din nou în ochi zări în adâncul lor duritate, 
neîncredere și chiar acuzaţie. Alt poliţist care văzuse prea 
multe. 

Paterno se ridică în picioare, băgă mâna în buzunar, scoase o 
carte de vizită și o puse pe măsuţă. Închise reportofonul și-l 
băgă în buzunar. 

— Asta a fost tot pentru azi, dar dacă vă mai amintiţi altceva, 
vă rog să mă sunați. 


VP- 72 


— Da, promise ea, apoi observă o mișcare în ușa parţial 
deschisă. 

Fusese atât de concentrată asupra detectivului și a 
accidentului, încât nu-l văzuse pe Nick sosind. Se întrebă de cât 
timp fusese el acolo și câte auzise. 

— N-ar trebui să fie prezent un avocat când vorbește cu 
poliția? întrebă Nick intrând în cameră. 

Părul negru îi strălucea de parcă se plimbase prin ploaie și 
ochii lui o priviră pe femeie pentru o fracțiune de secundă, 
oprindu-i inima în loc, după care se fixară asupra lui Paterno. 
Acesta își închise carneţelul și-l băgă într-un buzunar. 

— Doamna Cahill și cu mine am discutat deja despre acest 
aspect. Dânsa nu a fost acuzată de nimic. 

— Alex a spus ceva despre un posibil omor. 

Marla simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Capul îi bubuia. Era 
oare posibil așa ceva? Închisoare? 

— Deocamdată n-am anulat nicio ipoteză. Detectivul își frecă 
maxilarul cu palma. Dumneavoastră nu sunteţi soțul? 

— Nu. Glasul lui Nick era ferm și o privi pe Marla pentru o 
secundă, transmițându-i un mesaj tăcut și indescifrabil, care, în 
ciuda conciziei sale, îi dădu să înţeleagă că demonstra ceva. 
Sunt cumnatul ei. Fratele sotului. Nick Cahill. 

Întinse mâna poliţistului. Degetele lui Paterno cuprinseră 
mâna mai mare a lui Nick și o strânseră o dată, scurt. 

— Sunteţi din Oregon, așa-i? 

— Din Devil's Cove. Nick nu se obosi să zâmbească. N-are rost 
să-ntrebaţi, cred c-a fost botezat așa de un marinar sau de un 
pădurar beat. 

— Aţi venit doar pentru a vedea familia? 

— Am fost rugat să vin. Afaceri. 

— Nu din cauza accidentului? 

— Afacerile au o legătură și cu accidentul. 

Chipul lui Nick era o mască fără emoţii, cu trăsăturile ca 
dăltuite, cu maxilarele ușor umbrite de barba nerasă de o zi. 

Paterno îşi mestecă chewing-gumul apăsat, digerând 
răspunsul. Degetul lui bont lovi o dată în cartea de vizită pe care 
o lăsase pe măsuţță și o privi din nou pe Marla. 

— Nu uitaţi - telefonaţi-mi, dacă vă amintiţi orice. 

— Da, încuviinţă ea. 


VP-73 


Chiar intenţiona să facă asta. Oricât de dureros ar fi fost, 
dorea să știe adevărul, să scape de chinuri. 

După ce detectivul ieși, Nick închise ușa și zgomotele dinspre 
oficiul asistentelor și ascensoare dispărură brusc. 

— Ce faci? întrebă Marla. 

— Mă asigur că avem intimitate. 

Ochii bărbatului erau negri, iar pielea pomeţilor era întinsă ca 
a unei darabane. Pulsul Marlei își iuți bătăile și ea văzu 
intensitatea privirii lui Nick. i 

— Te comporti ca și cum aș fi o criminală. Işi îndepărtă o 
şuvită de păr din ochi și degetele îi atinseră ușor zona unde 
fusese rasă. Sau că tu ești un criminal, adăugă imediat. 

El o privi și spațiul steril al rezervei micuţe păru brusc prea 
intim - prea strâmt. 

— Vreau doar să fii precaută. 

— Uite ce-i, Nick, îţi apreciez grija, dar poţi să renunțţi la 
manifestările astea teatrale. N-am nimic de ascuns. 

De unde știi? Bărbatul n-o rosti cu glas tare, însă Marla i-o citi 
în privire. 

Obosită, iritată, cu capul pulsând de durere, se simțea sătulă 
de întrebări, de spital, de neștiinţă, de suferință și de 
blestematele de sârme ce-i ţineau gura închisă. Mai mult decât 
atât, se simțea cu adevărat iritată de faptul că toți cei cu care 
vorbea erau niște străini pentru ea. 

— Așa m-am gândit și eu. Nick încrucișă braţele peste piept, 
se rezemă de dulap și o privi cu ochi ce ascundeau secrete. 
Așadar, ţi-ai strâns tot ce-ţi trebuie ca să pleci de aici? Alex a 
spus că azi te externezi. 

Marla clătină din cap. 

— Tot ce-mi trebuie în clipa de față e o aspirină. Ar fi bună 
una mare cât tot statul Montana. 

— O să văd ce pot șterpeli, zise el și porni spre ușă. 

— Stai! îl opri Marla. Nu dorea ca Nick să plece... în niciun caz 
când erau atât de multe pe care nu le înțelegea. 

Bărbatul se opri cu mâna pe clanţă. 

— De ce am senzaţia... nu știu... că n-ai încredere în mine sau 
că știi despre mine ceva ce eu nu... Tăcu o clipă. Vreau să spun 
că, sigur că da, toţi par să știe despre mine mai multe decât 
mine, însă cu tine e altceva. 


VP - 74 


Bărbatul arcui o sprânceană neagră și se întoarse cu spatele 
la ușă. Expresia feţei lui avea căldura unei rafale de crivăţ. 

— Ce vrei să zici? 

— Spune-mi tu, sugeră Marla. Pentru că tu știi, pe când eu nu 
știu. 

Nick își frecă cu degetul mare barba nerasă de o zi și o privi 
ca și cum... ca și cum n-ar fi crezut-o. Apoi vorbi încet: 

— Am venit aici să văd ce-i cu tine, doar pentru că m-a rugat 
Alex. Nu cred că ar trebui să ne complicăm. 

— De ce? 

— Pentru că n-are niciun rost. 

— Poate că eu ar trebui să hotărăsc asta. 

Nick își încleștă fălcile și o privi de parcă i-ar fi cântărit 
reacţia. 

— Bine, deoarece ai cerut să afli, o să-ţi spun fără ocolișuri. 
Buzele i se întinseră peste dinţi. Noi doi am fost iubiţi. 

— Poftim? icni ea. 

Nu, nu, nu... nu era corect. Nu putea fi. Ea avusese o relație 
cu fratele soțului ei? Şi totuși în adâncul ei își dădea seama că o 
parte din ea îl considera atrăgător... chiar sexy. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, continuă Nick. Este o 
poveste veche. M-ai lăsat pentru Alex. 

Marla păli și-și auzi inima bubuind. Ar fi dorit să-l contrazică, 
dar privirea din ochii lui, provocarea pe care o zărea în 
adâncurile lor fumurii o convinseră că spunea adevărul. Se lăsă 
înapoi pe perne, simțind că i se face rău. 

— Acum cât timp? 

— Cincisprezece ani. 

— Și de atunci? întrebă femeia, încordându-se. 

— Nimic. 

Ea expiră încet și prelung. 

— Tu ai întrebat, îi reaminti Nick. 

— Da... știu. 

Îi venea să vomite. Oare ce fel de persoană era? Pentru prima 
dată de când se trezise din comă, nu era sigură că dorea să știe. 
xxx 

— Ai spus o sută de miare. 

Era iritat și nervos în timp ce vorbea de la telefonul public. 
Străzile erau ude și sclipeau sub stâlpii de iluminat în apropiere 
de chei. Izul apei sărate se combina cu cel proaspăt al ploii. 


VP -75 


— Douăzeci și cinci de miare nu ajung. 

— N-a murit, sosi răspunsul rece. Ințelegerea a fost pentru un 
accident care s-o omoare. 

— Potrivit înţelegerii, în mașină nu mai trebuia să fie 
altcineva, îi reaminti interlocutorului său. Vreau restul. 

Vehicule treceau pe lângă el, cu roțile șuierând în lungul 
cheiului. Cineva aruncă un chiștoc de țigară pe geamul unei 
Nova vechi. În noaptea umedă străbătea urletul muzicii heavy 
metal, cu bubuitul chitarei bas amplificat la maximum. 

— Îţi vei căpăta banii, dar ea trebuie să moară. Și trebuie să 
fie un accident. 

— M-aș putea duce la poliţie. 

— N-ai decât să-ncerci. 

— O s-o fac. 

— Nu cu cazierul tău. 

Rahat! În glasul nemernicului nu exista nici cea mai mică 
urmă de îngrijorare. Un echipaj de poliţie apăru de după un colţ, 
ridicând jerbe de apă din bălți, apoi încetini și înaintă pe lângă 
trotuar. Bărbatul se întoarse instinctiv, ascunzându-și fața, și 
umezeala orașului îi invadă oasele. 

— Îţi vei căpăta banii când treaba va fi făcută și va fi făcută 
așa cum trebuie. Fără rateuri. Ai înţeles? 

— Da, da. 

Deocamdată trebuia să-i cânte în strună. Era prea implicat ca 
să nu continue până la capăt. Și avea în plus un motiv personal 
întemeiat. Ticăloasa merita să moară. 

— Am nevoie de un număr unde să te pot găsi. 

Nasul începuse să-i curgă. Se șterse cu mâneca și smârcâi. 

— Nu, te voi contacta eu. 

— Dar... 

Clic! 

Legătura se întrerupse. 

— Ticălosul naibii! Bogătan afurisit! 

Încleștă din falei și trânti receptorul în furcă. Verifică din reflex 
fanta de returnare a fiselor, după care își îndesă pumnii în 
buzunare și-și strânse capul între umeri, șchiopătând spre Jeep. 
Glezna pe care și-o scrântise încă îl durea, totuși simţi o 
satisfacție de o clipă că nenorocita avea s-o-ncaseze, și încă în 
curând. 


VP - 76 


La următoarea intersecţie, în fereastra unui local sordid, 
strălucea neonul unei reclame pentru Budweiser. Bărbatul șovăi, 
apoi decise că merita să bea ceva. lar o femeie, orice târfă, ar fi 
fost perfectă. 

Afacerile cu ticăloși bogaţi obișnuiau să-i trezească setea. 

lar când îi păcălea, avea de fiecare dată parte de o erecţie. 


VP - 77 


CAPITOLUL 5 


— Îmi amintesc locul ăsta, șopti Marla când Bentley-ul sui în 
viteză o stradă îngustă și șerpuită spre vârful dealului Mount 
Sutro. 

Inima îi tresări când văzu casa ce se ridica în punctul cel mai 
frumos de pe creastă. Da, da, da! Mai fusese aici, era sigură în 
privinţa asta. 

De când ieșise din spital avusese o stare de spirit proastă, dar 
începuse se simtă ceva mai bine pe măsură ce bucățele de 
amintiri - fragmente din trecutul ei - îi fulgerau prin faţa ochilor. 
Exista un inel... își privi mâna și se încruntă, deoarece nu era 
vorba despre acesta cu diamante pe care-l purta pe mâna 
stângă, ci își amintea un inel mai simplu, și că mergea pe o plajă 
și călărea cai... da, da, da! Bucățele și frânturi, totuși acelea 
erau viaţa ei. 

Cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă, când ieșise din 
spital pe un scaun cu rotile, simţise un fior de anxietate chiar 
când Alex o ajutase să urce în interiorul Bentley-ului tapisat cu 
piele de culoarea untului. Şoferul, un uriaș blond cu un zâmbet 
fragmentat și ochi albaștri reci, îi ţinuse portiera deschisă. Lars 
Anderson. Nordic. Tăcut. Privire aspră, ca o prezenţă malefică 
dintr-un film cu James Bond. Potrivit spuselor lui Alex, Lars era 
„de mulţi ani” alături de familie. O salutase scurt, ducându-și 
mâna la șapcă, după care șofase impecabil cu surâsul acela 
straniu, de la spital, pe lângă verdeaţa luxuriantă din Golden 
Gate Park, apoi pe lângă casele victoriene din Haight-Ashbury, 
construite parcă din turtă dulce, spre această fortăreață cu porți 
masive. 

Acasă. 

Porţile se deschiseră acţionate de o telecomandă și vila 
imensă, cu zeci de ferestre montate în exteriorul din cărămidă și 
mortar, străluciră în amurg. Rododendroni bătrâni și azalee 
străjuiau aleile cu pavele din cărămidă și treptele din piatră spre 
o ușă care i se părea cunoscută. 

Ușurarea aduse lacrimi în ochii femeii. 


VP - 78 


— Mi-o amintesc, șopti ea simțindu-se ca o proastă 
sentimentală. 

— Serios? 

Zâmbetul lui Alex era larg, totuși în ochii lui nu exista prea 
multă căldură, ca și cum n-ar fi crezut-o pe de-a întregul. 

— Crezi că aș simula așa ceva? 

— Nu, sigur că nu. 

Așezat alături de ea pe bancheta din spate, bărbatul îi prinse 
mâna și-și împleti degetele cu ale ei. Dar scurtul moment de 
exaltare dat de speranța că memoria i-ar putea reveni dispăru 
când Lars intră cu mașina într-un garaj subteran unde nimic nui 
se părea familiar. Înăuntru era parcat un Jaguar argintiu și mai 
exista un loc gol - neîndoios pentru mașina ei. 

— Unde-i... 

— Porsche-ul tău este în service și așteaptă o piesă. 

— Eu conduc un Porsche? 

— Ai condus, răspunse Alex, și vei conduce din nou. De îndată 
ce te pui pe picioare și aducem mașina acasă. Dar poate că ar fi 
bine să aștepți puţin... din cauza accidentului. 

Marlei i se puse un nod în gât. Se cutremură. Dacă ar mai fi 
putut retrăi o dată noaptea aceea! 

— lar dacă dorinţele ar fi cai, atunci cerșetorii ar călări... 

— Poftim? spuse Alex. 

— Ah, nimic, așa obișnuia mama să spună... 

Da! Mama ei - avea imaginea vagă a unei femei, dar deloc 
clară. 

— Ți-o reamintești? 

— Da... nu, nu tocmai, dar mi-o voi reaminti. 

Alex băgă mâna în buzunar după o ţigară. 

— Ai spus că a murit. 

— Așa este... Cu ani în urmă. 

Păcat, se gândi femeia. In clipa de faţă, ar fi avut nevoie de o 
mamă. Dar și copiii tăi au nevoie de o mamă. Ar fi bine să intri și 
să te îngrijești de ei. Inima îi bătu mai repede când se gândi la 
copilaș. Abia aștepta să-l ţină în brațe, deși nici măcar nu-și 
putea aminti fețișoara lui. Grozavă mamă mai ești! 

Gândul era descurajator, dar îl alungă când Lars opri motorul, 
apoi ocoli mașina și-i deschise portiera. Îi întinse mâna și Marla 
cobori din Bentley într-un garaj care mirosea a motorină, 


VP - 79 


vaselină și praf. Se simţi ridicolă și stângace, ca și cum nu-i mai 
acceptase niciodată ajutorul până atunci. 

Și, de fapt, de ce ar fi trebuit să-l fi acceptat? Probabil că 
șofase întotdeauna singură. 

— Mulţumesc, murmură în mod reflex și văzu un licăr de 
surprindere în ochii lui foarte depărtați. 

— Aici este liftul, îi reaminti Alex când femeia privi în jurul 
pereţilor din beton ai garajului. 

Ea se uită la capacele de roți și la uneltele fixate pe perete 
deasupra unui banc de lucru într-o încăpere adiacentă și încercă 
sentimentul chinuitor că nu fusese în viaţa ei aici. 

Dar ţi-ai reamintit casa! Da? Nu-ţi face griji. 

— Nu vrei să mergi direct în dormitor, să te întinzi? o întrebă 
soțul ei și Marla clătină din cap. 

— Aș vrea să-mi văd copilașul. 

Marla merse în urma lui Alex și a unei dâre de fum spre 
ascensor. 

— Probabil că doarme. 

— Vreau să-l văd. Acum. Se întoarse către soțul ei și-l pironi 
cu privirea. Intelegi asta, da? 

— Bineînţeles. Mă gândisem însă că ai dori să te familiarizezi 
din nou cu casă, să te obișnuiești din nou cu locurile înainte să-l 
vezi pe James și... 

Ușa liftului se deschise și bărbatul își strivi ţigara într-o cutie 
din garaj. Intrară în cabină și el apăsă butonul pentru nivelul 
trei. 

— ȘI... ce? 

— Nimic. 

Buzele lui se strânseră, ca și cum ar fi fost iritat. 

— Nu, insistă Marla simțind dureri în maxilar, erai pe punctul 
să spui ceva. 

— Ar putea să fie greu pentru tine dacă nu-l recunoști, rosti el 
lent de parcă s-ar fi adresat unui copil, sau invers, dacă nu te 
recunoaște el imediat... mă gândeam doar la binele tău. 

— Binele meu e-n regulă! se răsti ea, obosită să fie tratată de 
toţi ca și cum ar fi fost o floare fragilă de seră, deși acum se 
rezema de peretele cabinei deoarece simţea că obosise deja. 

La naiba cu toate! Nu știa multe despre sine, totuși era sigură 
că nu fusese niciodată o plângăcioasă. 

— Să mergem și să-l vedem pe fiul nostru. 


VP - 80 


— Eşti sigură că ești destul de puternică...? 

— Alex, arată-mi drumul, insistă ea. 

El nu mai scoase niciun cuvânt, în timp ce ascensorul vechi 
urca încet și Marlei îi păru rău că se răstise. La urma urmelor, 
Alex avea grijă de nevasta sa; nu era vina lui că memoria ei era 
ferfeniţită. 

La nivelul trei, ieșiră pe un coridor mochetat ce ocolea o scară 
centrală. Alex o conduse către o pereche de uși. 

— Apartamentul nostru, anunţă el și intrară într-un salon care 
avea într-un colţ un șemineu, o canapea micuță și o măsuţă 
scundă între două scaune. Dormitorul meu este acolo, îi arătă o 
ușă în dreapta, iar ăsta-i al tău. 

Deschise ușile înguste cu ochiuri din sticlă și Marla intră într-o 
cameră luminoasă, decorată în tonuri de bleumarin, piersică și 
bej. Un pat din lemn de trandafir, cu baldachin de mătase, 
domina interiorul și se asorta cu alte piese de mobilier. Un raft 
era plin cu volume legate în piele, pe mese se aflau două vaze 
cu flori proaspete, pe unul dintre pereţii mari se găseau tablouri 
în rame aurite și în general încăperea degaja aerul unei 
expoziţii, de care trebuia parcă izolată prin frânghii de mătase 
pentru un tur cu public ce urma să aibă loc mai târziu. 

— Noi doi nu dormim împreună? 

— Nu în mod frecvent. Alex trase de nodul cravatei și-și 
descheie nasturele de sus al cămășii. Mai dormim câteodată, 
sigur că da, dar în general, nu. 

— Și nu ţi se pare ciudat? 

Marla simţi că începea s-o ia o durere de cap de la ceafă. Alex 
clătină din cap. 

— Nu tocmai. Suntem căsătoriţi de mult timp. Situaţia a 
evoluat de-a lungul anilor. Ridică din umeri. Nu-i ceva chiar atât 
de rău. Ducem vieţi separate. 

— Dar am izbutit să facem un copil. 

Asta i se părea cumva în neregulă. 

— Da. Bărbatul zâmbi și Marlei i se păru că vede un licăr de 
şarm băieţesc sub poleiala de bogătaș sofisticat. Am izbutit. 
Haide acum. Ai dreptate - e momentul să-l întâlneşti pe 
drăcușor. 

O conduse prin altă ușă cu ochiuri din sticlă aflată în capătul 
opus al dormitorului spre camera copilului, o odăiţă zugrăvită în 


VP - 81 


albastru pastelat și cu o bandă orizontală de tapet ce înfățișa 
animale și Arca lui Noe. 

Cămăruţa era caldă și degaja senzaţia că era locuită. Perfectă 
pentru un copilaș. Pernuţe și animale din pluș erau înghesuite în 
colțuri, o etajeră era plină cu jucării și o lampă de veghe de 
forma Arcei proiecta o lumină discretă. 

Dinspre pătuţ se auzea sforăitul încetișor al unui prunc. Marla 
merse direct acolo și înghiţi nodul uriaș care i se pusese în gât. 
Un copilaș dormea pe spate, cu piciorușele îndoite și cu mâinile 
micuțe încleștate în pumnișori. Păr mătăsos roșcat abia 
începuse să-i acopere scalpul, iar buzele i se mișcau ca și cum 
ar fi vrut să sugă. 

Inima femeii se strânse, dar nu de iubire maternă, ci de 
disperare. Cum era posibil ca îngerașul acesta să nu se fi 
întipărit în inima ei, în memoria ei? De ce nu-și putea aminti 
absolut nimic despre el? Strânse puternic pleoapele, 
împiedicând lacrimile. Cu grijă, se aplecă peste pătuț, întinse 
braţele și-l ridică cu pătură cu tot. 

Asta-i fiul tău, Marla. Al tău! Gândul îi încălzea inima și în 
același timp o înfricoșa. Ce știa ea despre prunci? In mod 
evident, crescuse un copil până la adolescenţă, dar în chiar clipa 
asta nu simţea niciun fior de instinct matern. 

James scoase un scâncet când îl lipi de umărul ei. | se părea 
firesc să-l ţină în braţe, să-l pună peste inima ei și totuși exista 
ceva... la periferia memoriei... care o sâcâia. 

Pruncul deschise ochii, apoi se încordă din tot trupușorul. 
Pentru o secundă o privi fix, cu ochii perfect rotunzi. 

— Bună, șopti Marla și inima îi crescu de mândrie. 

Copilul era atât de... scump. 

El clipi, după care, ca și cum faţa ei acoperită de cicatrice l-ar 
fi speriat, deschise gura și începu să ţipe. Chipul i se înroși de 
efortul de a zbiera din adâncul rărunchilor. 

— Șșt, micuţule, murmură ea sprijinindu-i căpșorul cu palma. 
Ești bine. 

James nu era convins. Spinarea îi deveni rigidă și se oprea din 
tipat doar cât să-și tragă răsuflarea. 

— M-am temut de asta, zise Alex care, pentru prima dată, 
părea că nu știa ce să facă. O chem pe bonă. 

— Nu. 


VP - 82 


Marla se strădui să nu se panicheze. Acesta era copilul ei. Al 
ei. Avea dreptul să-l ţină în braţe, să-l trezească din somn, să 
încerce să stabilească o legătură cu el. 

— Gata, scumpule. Mami este aici și totul va fi bine, minţi ea 
printre dinţii care nu se puteau mișca. 

Undeva departe în altă parte a casei, un câine începu să latre 
nebunește. 

— Grozav, mormăi Alex trecându-și degetele rășchirate prin 
păr. Ştiam eu c-ar fi trebuit să-l lăsăm să doarmă. 

Marla își ignoră soţul și legănă încetișor copilașul. 

— Incetișor, James, rosti ea deși se simţea complet stângace 
cu propriul ei fiu. 

Poate că pruncul era flămând, sau trebuia să fie schimbat, sau 
poate că era pur și simplu nervos că fusese trezit. Capul îi 
zvâcnea de durere, dar nu avea de gând să se lase copleșită. 

— O să mă ocup eu de tine, îi promise. 

Se îndreptă către masa pentru schimbat scutece, lăsând 
pătura să cadă pe jos. li puse apoi trupușorul pe o salteluță și 
bâjbâi căutând benzile cu arici ale pijamalei. In tot acest timp, 
copilul zbiera destul de puternic pentru a trezi și morții. 

— Vin, Jimmy, vin, nu mai ţipa! strigă de pe hol o voce 
necunoscută. 

— Slavă Domnului, murmură Alex în barbă. 

Ușa de la hol se deschise brusc și în cameră intră o femeie 
slăbuță cu păr roșu vâlvoi și ochelari de bunicuţă. Aruncă o 
privire dispreţuitoare către Marla și, fără măcar s-o salute, 
preluă conducerea operaţiunilor, împingând-o practic cu corpul 
într-o parte. 

— Mă ocup eu de el, rosti femeia cu autoritatea cuiva care-și 
cunoaște perfect poziția. 

— Cine ești tu? 

— Fiona. Eu sunt bona, doamnă Cahill. Nu mă mai 
recunoașteţi? 

Bineînțeles că n-o recunoștea și se simţi stânjenită când 
femeia se ocupă de fiul ei. Pe lângă părul cârlionțat de culoarea 
focului, Fiona avea dinţi mari ce se încălecau puţin în faţă și 
pielea foarte albă, presărată cu pistrui micuţi. 

— Scuze, zise Marla și durerea din cap începu din nou să 
pulseze. Nu-mi amintesc prea multe. 


VP - 83 


— Am auzit. Toţi de-aici și-au făcut mari griji pentru 
dumneavoastră, replică bona cu o ușoară urmă de accent 
britanic. Da să nu vă faceți griji despre memorie, fiindcă-și va 
reveni până la urmă. Așa a păţit și unchiul meu. A suferit un 
accident la schi care a fost cât pe-aci să-l omoare, iar când și-a 
revenit pân' la urmă a fost așa cum fusese dintotdeauna... atâta 
doar c-a rămas c-un șchiopătat. 

Cu degete incredibil de iscusite și de eficiente, scoase 
scutecul copilașului, îl aruncă într-un coș pentru scutece folosite, 
scoase alt pampers dintr-un sertar și, înconjurată de un norișor 
din pudră de talc, îl schimbă și-l îmbrăcă din nou. Peste numai 
câteva secunde, îl ţinea lipită pe umărul ei. Mai rău, băieţelul se 
oprise într-adevăr din plâns. 

— E cam agitat, zise ea legănându-l ușor și ţinând copilul 
tăcut ca și cum ar fi fost al ei. N-ar fi mai bine să vă odihniţi sau 
așa ceva? 

— Marla! exclamă Eugenia intrând în odaie și aruncându-i 
privire de dezaprobare. De ce nu ești în pat? Se întoarse către 
Alex și continuă: Pentru Dumnezeu, abia a ieșit din spital! Fiona 
are dreptate, ar trebui să se odihnească. 

— A vrut să-l vadă pe James. 

— Da, sigur că da, însă toate la timpul lor. Eugenia întoarse 
ochi îngrijoraţi spre Marla. Să știi că el nu pleacă de aici. Copiii 
nu dispar, cel puţin în primii douăzeci de ani ai vieții. Glumea, 
desigur, dar în spatele cuvintelor vesele se simţea oţelul. Fiona, 
te rog, în preajma copiilor folosești numai engleza corectă, fără 
colocvialisme. Își privi apoi nepotul și un surâs mândru, de 
beatitudine, îi șterse cutele din jurul buzelor. Nu așa că este 
adorabil? 

— Acum câteva minute n-a fost deloc adorabil, replică Alex, 
apoi zâmbi. Am glumit, mamă! Uite ce-i, eu trebuie să fug la 
serviciu, dar mă întorc în vreo două ore. Vrei să ai tu grijă de 
Marla, te rog? 

Işi sărută apoi soţia pe obraz și-i făcu cu ochiul mamei sale, 
după care ieși din cameră. 

— Alexander nu stă locului o clipă, iar el, zise Eugenia arătând 
copilașul, o să fie leit taică-său, nu-i așa, bărbate? 

Mulțumită că-și îndeplinise datoria, Fiona puse pruncul înapoi 
în pătuţul lui. Marla se aplecă și ridică pătura de pe podea. Înveli 
apoi cu grijă bebelușul, care își îndesa în gură degetul mare. 


VP - 84 


Eugenia continua să radieze de încântare. 

— Băieţașul ăsta este cu totul special. Am așteptat atât de 
mult, dar iată că, până la urmă, avem un Cahill care să poarte 
numele mai departe. 

— Te referi la un nepot. 

— Da. 

Nu era de mirare că Cissy era atât de irascibilă. 

— L-ai așteptat? 

— Haide să zicem doar că-l consider pe James una dintre cele 
mai minunate binecuvântări. Bătrâna se aplecă peste pătuţ și-l 
mângâie pe bărbie cu un deget presărat de pete. Dintre cele 
mai minunate! 

— Și Cissy? 

— Și ea este o binecuvântare, evident. Toţi copiii sunt daruri 
cerești. 

— Dar unii sunt Rolex, iar alţii sunt Timex, nu așa se zice? 

Marla era iritată la culme de ideea aceea arhaică potrivit 
căreia femeile ar fi fost mai puţin valoroase decât bărbaţii. Din 
ce epocă străveche provenea oare? 

— Nici vorbă de așa ceva! Fiecare are un scop în viață. Scopul 
lui Cissy este diferit de scopul lui James, dar nu este mai puţin 
important, se corectă iute Eugenia și două pete mici de culoare 
îi apărură pe obrajii albi. 

Marla n-o crezu nicio clipă. Indiferent cum ar fi încercat să se 
justifice, mentalitatea Eugeniei provenea din Evul Mediu. 

Soacra ei își drese glasul. 

— Acum, draga mea, ar trebui realmente să dormi niţel, dacă 
poți. Sau să citeşti, dar să stai întinsă. Butonul intercomului e pe 
noptieră și poţi suna dacă vrei ceva. Am rugat-o pe Carmen să-ţi 
aducă ceai, o carafă cu apă și medicamentele, deja combinate 
cu puţin suc de portocale. 

Pentru prima dată de la externare, Marla acceptă faptul că 
obosea; că nu-și recăpătase deocamdată toate forțele. Capul îi 
bubuia și avea nevoie să fie singură pentru o vreme, să stea 
întinsă în propriul ei pat, să se lupte cu durerile și să încerce cu 
disperare să înțeleagă ceva din viaţa asta care-i părea cu totul 
străină, să se silească să reînvie orice fragment de memorie, 
indiferent cât de confuz ar fi fost. 

— Poate c-o să mă întind, rosti ea după ce-și mai privi o dată 
copilul. 


VP - 85 


Simţindu-se realmente vlăguită, intră în dormitorul ei și-și 
scoase pantofii. 

Eugenia trase jaluzelele. 

— Acum odihnește-te, îi sugeră ea. 

— Mulţumesc, spuse Marla privind patul înalt cu baldachin de 
mătase. 

Tu nu trăiești aici, n-ai trăit niciodată aici. Asta nu-i casa ta; 
ăsta nu-i patul tău. Nici vorbă! Gândul acesta îi sfredelea 
mintea, însă Marla îl ignoră; se simțea pur și simplu mult prea 
obosită. Avea să-și reamintească totul. In curând. 

— Dacă ai nevoie de ceva, absolut de orice, ajunge să 
foloseşti intercomul. Uite-l aici, este unul dintre modelele acelea 
portabile, dar funcţionează bine. 

Eugenia arătă noptiera și apăsă un buton negru. 

— Carmen? 

Ridică degetul. 

— Da, doamnă Cahill, se auzi răspunsul. 

Eugenia apăsă iarăși butonul. 

— Suntem bine. Nu avem nevoie de nimic... 

Ridică o sprânceană spre Marla care înţelese că, dacă dorea 
ceva, acum era momentul să ceară. Clătină din cap și soacra ei 
vorbi din nou în intercom: 

— Doar îi arătam Marlei cum să ia legătura cu tine. 
Mulţumesc. 

Eugenia ridică degetul. 

Asta-i un test, doar un test. Cuvintele traversară mintea 
Marlei, dar nu-și putea aminti unde le mai auzise. lar în clipa 
asta, obosită și încercată de dureri, nici nu-i păsa. 

— Eu voi rămâne aici peste noapte, continuă Eugenia. Mai 
dorești altceva? Văd că sucul este aici și că medicamentele ţi-au 
fost deja dizolvate în el. 

Arătă noptiera pe care un pahar înalt cu suc de portocale era 
acoperit cu picături de condens, pe un suport din dantelă. 

— Mulţumesc, nu mai vreau nimic. 

— Ai înţeles - orice dorești, o suni pe Carmen. Acum, întinde- 
te și nu-ţi mai face griji. 

Vezi să nu! Se părea că Marla își făcea întruna griji: despre 
cine era ea, despre accident, despre familia ei și despre 
blestemata de memorie. Capul îi bubuia de-a dreptul. 

— Cissy unde e? 


VP - 86 


Eugenia se jucă involuntar cu șiragul de perle de la gât. 

— Am lăsat-o să se ducă la o prietenă. A așteptat o vreme, 
dar tu întârziai... 

— Da, au fost niște formalităţi la spital, au încurcat ceva în 
fișa de externare, răspunse Marla, amintindu-și propria 
nemulțumire pentru că era ţinută acolo fie și numai cu o 
secundă mai mult decât ar fi fost necesar. 

— Oricum, n-ar fi trebuit s-o fi lăsat la familia Thomas, dar tu 
ai văzut-o în ultimele două zile și, sinceră să fiu, mă obosește cu 
bodogănelile ei despre cât se plictisește și toate celelalte... N- 
am lăsat-o să călărească și numai Dumnezeu știe ce mi-au auzit 
urechile! 

Plescăi din limbă de parcă n-o mai putea stăpâni pe fata de 
treisprezece ani. 

— E-n regulă. 

— O să am grijă să fie acasă când te trezești. 

— Mulţumesc. 

— Mă bucur că te-ai întors, Marla. 

Eugenia zâmbi și închise ușa în urma ei, iar Marla răsuflă 
prelung. Bău paharul cu suc și se strâmbă când dădu de gustul 
amar. Erau analgezicele. Perfect! În câteva minute, durerile de 
cap aveau să înceteze. Poate că soacra ei avea dreptate. Poate 
că lucrurile aveau să stea mai bine după o noapte de somn 
adânc în propriul ei pat. 

Se dezbrăcă, rămânând doar în lenjeria intimă, și se întinse în 
pat, simțind cum cearșafurile răcoroase îi mângâie pielea. Patul 
era confortabil, pătura o apăsa cu o moliciune divină și-și simţea 
pleoapele de parcă fiecare cântărea o tonă. 

Epuizarea o copleși. Era odihnitor să uite de întrebările ce o 
obsedaseră întruna de când se trezise din comă. Toţi aveau 
dreptate - era pur și simplu confuză. Asta era. Din cauza 
accidentului. Asta trebuia să fie. 

Pentru că dacă nu era așa, însemna că toţi o minţeau. 

x x * 

Halatul alb era cu două numere mai mari, dar asta nu conta. Îi 
asigura camuflajul de care avea nevoie. Una dintre asistentele 
din secția pentru arși nu venise în seara asta la muncă deoarece 
automobilul îi fusese stricat și telefonul mobil îi fusese furat, iar 
celelalte două asistente erau de-a dreptul epuizate, în timp ce 
spitalul căuta cu disperare personal care să suplinească lipsa. 


VP - 87 


Până ce aveau să reușească, el va fi terminat. 

Luminile erau prea intense pentru gustul lui, dar nu avea ce 
face în privinţa asta, așa că-și puse pe nas o pereche de ochelari 
cu rame din baga. Intră cu ușurință în pielea unui medic și 
merse cu pas încrezător. Ecusonul cu fotografie de pe rever era 
al lui Carlos Santiago. Se gândise că nimeni n-avea să observe 
că imaginea de pe ecuson nu semăna cu faţa sa și păși cu 
autoritatea celui care știe ce face. A celui care aparținea acestui 
loc. 

Ce ironie a sorții! 

El nu aparținuse niciodată vreunui loc. Fusese mereu în 
exterior, de unde privise în interior. Ei bine, acum nu se 
mulțumea doar să privească, ci bătea de-a dreptul cu pumnul în 
geam. 

În secţia pentru arși, se opri într-o firidă și așteptă până ce 
asistenta din tură, și așa tracasată, a fost chemată într-un salon. 
Când dispăru în spatele ușii, se apropie fără zgomot de camera 
lui Charles Biggs. 

Întins în pat, bărbatul părea un monstru. Toate porțiunile de 
piele vizibile erau roșii și supurau. Pansamente îi acopereau 
parţial corpul. Era nemișcat, o mulţime de tuburi îi intrau și-i 
ieșeau din trup, iar o perfuzie îi picura în sânge analgezice și 
Dumnezeu mai știe ce altceva. 

Prea târziu. 

Biggs n-avea să supravieţuiască. 

Se apropie de patul bietului ghinionist. Asta se-ntâmplă când 
nimerești în locul nepotrivit la momentul nepotrivit. Bafta ta, 
Biggs. 

Biggs inspiră șuierat în plămânii pârjoliţi. 

M-ai costat ceva, ticălosule, își zise el, apoi scoase din 
buzunar o folie mică de cauciuc și-și puse mâinile înmănușate 
peste gura și nasul lui Biggs. Bărbatul se încordă, încercă să 
inspire din nou, se zbătu în starea lui de inconștientă. 

Își încordă mușchii încercând să-l imobilizeze pe șoferul 
voinic, dar totul se termină foarte repede. Charles Biggs 
zăbovise prea mult în pragul morții. El nu făcuse altceva decât 
să-l ajute să treacă pragul acela. 

Se îndepărtă silențios de pat, iar afurisitele de monitoare 
începură să piuie agitate; surâse și se îndreptă fără zgomot spre 


VP - 88 


o scară de urgenţă din spate. Deschise ușa și dispăru pe 
treptele din beton. 

După cum vedea lucrurile, îi făcuse amărâtului o favoare. Ba 
chiar una importantă. 

leși din casa scării la parter și aproape că se izbi de o 
asistentă care alerga în direcţia opusă. 

— Scuze, rosti femeia, după care ochii îi coborâră spre 
ecusonul lui și se ridicară să-i cerceteze fața. O expresie 
întrebătoare îi traversă chipul. 

— Carlos? zise ea. Hei! 

Bărbatul se întoarse grăbit. Se năpusti prin ușile duble din 
sticlă și se rugă cerului ca femeia să nu-i fi reținut prea bine 
trăsăturile, după care aproape că se împiedică de o bătrână 
care era adusă într-un scaun cu rotile. 

— Fir-ar să fie! mârâi, scoțându-și halatul din mers și 
traversând strada. 

Privi scurt în urmă și o zări pe asistentă în ușă, vorbind 
agitată cu altă femeie. Arăta cu degetul în direcția străzii. 
Continuând să fugă, dădu colţul, ignoră durerea din gleznă, 
traversă alte două străzi și-și găsi Jeepul unde-l lăsase. 

Incă simţea efectele adrenalinei când sui la volan, răsuci 
cheia și, transpirând în ciuda temperaturii scăzute, intră în 
trafic. Își aprinse o ţigară și lăsă spitalul în urmă. Bătăile inimii i 
se potoliră pe măsură ce se depărta tot mai mult de clădirea 
aceea. 

Fusese cât pe-aci să fie prins. 

Dar nu fusese. 

Rânjind în barbă, se uită la halatul alb cu ecusonul și 
fotografia lui Carlos Santiago care-l privea. Işi stinse ţigara pe 
ecuson și izul de plastic topit umplu Jeepul. 

— Muchas gracias, amigo. 

XXX 

— Marla băuse în noaptea când a pierdut controlul 
automobilului? întrebă Nick. 

El și Alex stăteau într-un pub irlandez la câteva intersecții de 
hotelul său. Alex era la al doilea scotch cu apă. Nick sorbea fără 
grabă dintr-o bere. 

— Nu, abia ieșise din spital. 

— Și Pam? întrebă Nick, întrebându-se despre femeia pe care 
nimeni nu părea s-o cunoască - prietena Marlei. 


VP - 89 


— Nimeni nu știe ce făcuse, dar la autopsie i s-a găsit alcool în 
sânge, însă foarte puțin. 

Din separeul în care se aflau, Alex urmărea cu privirea doi 
bărbaţi care jucau darts în partea din spate a barului. 

— Marla și Pam erau apropiate? 

— Bănuiesc că pe cât de mult se poate apropia Marla de 
cineva. Alex își roti paharul și cuburi de gheaţă dansară în 
lumina slabă. Nu avea prea multe prietene. 

Asta îl surprinse pe Nick. 

— În tot cazul, a primit o mulţime de flori și de urări de 
însănătoșire. 

— Era de așteptat, suntem foarte cunoscuţi pe-aici. 

Alex trase de nodul cravatei și Nick se întrebă dacă fratele lui 
ajungea să se destindă vreodată. Alex fusese mereu o 
personalitate de tip A clasică, extrem de competitiv, urmând 
exemplul tatălui lor ca și cum ar fi fost turnaţi după același 
calapod. Nu-și punea niciodată întrebări, dorind mereu să 
demonstreze că era într-adevăr supercalificat să fie urmașul lui 
Samuel J. Cahill. Obţinuse o bursă pentru fotbal la Stanford, 
unde absolvise, după care urmase facultatea de drept la 
Harvard. Alex știa care erau regulile jocului. 

— Foarte cunoscuţi, dar nu prea îndrăgiţi? întrebă Nick în 
zgomot de pahare și conversații care zumzăiau în jurul lor. 

— E greu de spus. Oamenii tind să te pupe-n fund când ai 
bani. 

Alex se ciupi meditativ de buza inferioară, apoi făcu semn 
chelneriţei să-i mai aducă un pahar. 

— Deci, de fapt nu știți care vă sunt adevărații prieteni? 

— Cam așa ceva. 

Fratele lui dădu peste cap restul băuturii și puse paharul pe 
masa strălucitoare. Își frecă fața cu palmele, părând cu un 
deceniu mai vârstnic decât cei patruzeci și doi de ani ai săi. 

— Cherise m-a sunat înainte să plec de acasă, recunoscu Nick 
în cele din urmă. 

Expresia lui Alex se transformă din relaxată în bănuitoare. 

— Să nu-mi spui! S-a plâns că n-o las s-o vadă pe Marla. 

— În esenţă, da, ăsta a fost subiectul. 

— Rahat! Alex pufni și-și șterse nasul cu dosul mâinii. Ea și 
Monty... Nu vor să renunţe, pur și simplu. Sunt ca niște hiene pe 
prada unui leu. Se încruntă gândindu-se la propria analogie. 


VP - 90 


Sau, chiar mai bine, ca niște viespi care nu vor să mai plece. Te 
sâcâie îngrozitor, fac mult zgomot și ameninţă să înțepe. Işi privi 
încruntat fratele. O să mă ocup eu de Cherise. Și de 
Montgomery. 

Subiectul părea închis și Nick își făcuse datoria, așa că se lăsă 
pe spate în scaun și-l privi. 

— Am fost la locul accidentului, recunoscu el. 

Alex nu se arătă foarte impresionat. 

— Și ce ai găsit? 

— Nu mare lucru. Nu pot să-nţeleg totuși de ce ambele 
vehicule au trecut prin parapetele șoselei în direcţii opuse. 
Camionul, de acord, aproape că-i de înţeles, ținând seama de 
viteza și de greutatea lui. In plus, cobora panta, dar 
Mercedesul... cum a reușit să rupă oţelul parapetului? 

— Bună întrebare. 

— Am vazut și mașina, continuă Nick. Am găsit un poliţist care 
n-a avut nimic împotrivă să arunc o privire în curtea unde-i 
ținută. Răsfrânse buzele gânditor, amintindu-și metalul strivit, 
scaunele pătate de sânge și cioburile. E de mirare că a mai 
supravieţuit cineva. 

— Marla a fost dintotdeauna rezistentă. Ştii asta. 

Mușchii cefei lui Nick se încordară. Își privi fratele în ochi. 

— Aici nu-i vorba numai de rezistență. Când am văzut mașina 
aia, aproape că am crezut că are un înger păzitor care a 
vegheat-o. 

— „Aproape”? 

— Am o problemă cu religia organizată. 

— Mi-aduc aminte. 

— Nimeni n-ar fi trebuit să supraviețuiască epavei ăleia. 

Alex ridică un colţ al gurii. 

— Ei bine, Marla a fost toată viaţa norocoasă, nu? 

Nick nu răspunse; nu dorea să îndrepte discuţia în direcţia 
asta. 

— De ce crezi că s-a panicat și a pierdut controlul volanului? 

— La naiba dacă știu. A fost mereu o șoferiță decentă. N-a 
fost amendată chiar niciodată. Bănuiesc că doar ea poate să 
răspundă la întrebarea asta... dacă-i mai revine memoria. 

— Vrei să zici „când”, îl corectă Nick. 
— Asta vreau să zic? 


VP - 91 


Alex îi surâse unei chelnerițe drăguțe, cu chip frumos și ochi 
mari, căprui. Abia părea să aibă vârsta legală pentru a servi 
băuturi, îmbrăcată într-o fustă scurtă, bluză albă și cu papion 
roșu, îi ridică paharul gol, îi așeză altul plin în faţă și-i lăsă lui 
Nick o bere pentru care încă nu era chiar pregătit. Cu toate 
acestea, nu se plânse. Se gândi că va găsi o cale s-o bea. 

— Nu sunt sigur dacă ea își va mai reaminti vreodată ceva, 
urmă Alex. Zări întrebările din ochii fratelui său și suspină. Sigur 
că da, eu îi spun că-și va reaminti. Chiar și Phil Robertson, 
doctorul, pare convins că memoria îi va reveni, totuși în clipa de 
faţă nu pare așa. Sorbi prelung din noul pahar și se lăsă pe 
spate în scaunul matlasat. Pur și simplu, încheie el, este greu de 
prezis. 

Fără să vrea, Nick trebui să-i dea dreptate. 

— Și poate că m-am săturat pur și simplu de toată mizeria 
asta. 

— Poate. 

Nick sorbi din sticla cu gât lung și se gândi la accident. Pam 
Delacroix murise instantaneu. Biggs nu-și mai recăpătase 
niciodată cunoștința. Marla nu-și mai reamintea nimic și trăia în 
propriul ei infern personal. 

— Tu n-ai cunoscut-o pe Pam? 

— Nu. Alex băgă mâna în buzunarul sacoului, scoase un 
pachet de ţigări și zise: Simt nevoia să fumez. Vrei să vii afară? 

— Sigur că da. 

Își terminară băuturile și Alex insistă să plătească, întinzându- 
i chelneriţei cârdul lui de credit. După ce-și îmbrăcă pardesiul, 
ieșiră pe o alee unde se adunaseră câţiva bărbaţi care fumau, 
râdeau și făceau pariuri pe șansele echipei de fotbal american 
49ers de a intra în turneul play-off, abia aruncând vreo privire în 
direcția lor. Alex își aprinse ţigara și suflă fumul prin colţul gurii, 
iar Nick își ridică fermoarul jachetei pentru a se apăra de frigul 
de la mijlocul lunii noiembrie din San Francisco. 

— Tot ce știu despre Pam, zise Alex, este ce mi-a spus Marla - 
că ele două s-au întâlnit la club acum câţiva ani, deși la 
momentul respectiv nu-mi menţionase nimic. Ridică din umeri. 
Dar asta nu-i anormal. 

Ridică ochii spre cer, apoi continuă: 


VP - 92 


— În căsătoria noastră au existat momente în care n-am 
vorbit prea mult. Ne-am separat de vreo două ori... nimic oficial, 
totuși căsnicia... ei bine, a avut câteva hopuri pe drum. 

Căzu pe gânduri și trase adânc din ţigară, iar Nick nu 
comentă, nedorind să abordeze subiectul periculos al căsătoriei 
fratelui său. 

— În privinţa lui Pam, nu sunt foarte sigur. Am bănuit că jucau 
tenis împreună, poate și bridge... dar dacă stau să mă gândesc 
mai bine, n-am auzit-o niciodată spunând că se duce să se vadă 
cu ea. Am auzit alte nume - parcă Joanna și Nancy - dar nu 
Pam. 

— Totuși după accident trebuie să te fi contactat cineva. 

— Da, compania de asigurări și o avocată care se ocupă de 
dezbaterea succesiunii ei. Am trimis o coroană la înmormântare, 
bineînţeles, am și făcut o donaţie, dar n-am avut alte contacte. 
Pam era divorțată și mi se pare că tocmai obținuse licența în 
afaceri imobiliare, dar abia începuse să practice. Cred că 
depindea financiar de fostul soț. El este un programator care a 
dat lovitura în Silicon Valley. Aveau un copil, o fată, care învăţa 
la Universitatea din Santa Cruz. 

Trase adânc din ţigară și bărbaţii strânși lângă ușă râseră 
aproape la unison, ca și cum cineva spusese o glumă foarte 
amuzantă. Pe lângă ei treceau mașini. Sus pe cer, luna era 
parțial acoperită de fuioare de nori ce se deplasau lent. 

— Așadar, ce făcea Marla în noaptea aia? 

— Asta-i o întrebare de un milion de dolari. La naiba, aș vrea 
să-ți pot răspunde, însă adevărul este că habar n-am de ce 
Marla și cu Pam au vrut să se ducă acolo. Pentru numele lui 
Dumnezeu, James abia se născuse de câteva zile, iar pe Marla o 
apucă brusc mâncărimile și pleacă pe autostrada 17 în toiul 
nopţii? A fost o nebunie din partea ei! 

— Poate că după ce-i va reveni memoria ne va spune ce s-a 
întâmplat. 

— Poate. 

Alex scutură ţigara pe strada presărată de gropi, apoi privi în 
susul dealului, pe lângă clădirile victoriene de pe Haight Street, 
spre reședința Cahill, locul pe care, în copilărie, amândoi îl 
consideraseră „acasă”. Din partea lui Nick, Alex n-avea decât să 
rămână cu vila și cu toate problemele care veneau la pachet. 


VP - 93 


Alex își aruncă ţigara în rigolă, unde se stinse pe loc. Un 
biciclist făcea slalom prin trafic, iar automobile virau pe străzile 
înguste. 

— Îmi pare rău că n-am cunoscut-o pe Pam, zise Alex. Atunci 
poate că aș fi putut înțelege ceva din tot ce s-a-ntâmplat. Se 
pare că familia ei ne dă în judecată - avocata lor ne-a sunat deja 
- dar consider că totul trebuie rezolvat prin intermediul 
companiei de asigurări. Dumnezeule, ce mizerie! 

Îndesă pumnii în buzunar și arătă din bărbie spre strada pe 
care-și parcase mașina. 

— Și mă tem că-i numai una dintre multe alte mizerii. Zâmbi 
amar spre fratele său. Și că veni vorba, am câteva dosare în 
servietă - un fel de sinteză a companiei. Părea cu adevărat 
dornic să schimbe subiectul. M-am gândit că poate le examinezi 
înainte de a veni realmente la birouri. 

— Probabil că-i o idee bună, aprobă Nick. 

Alex acţionă telecomanda și deschise portiera Jaguarului din 
dreptul șoferului. Deschise servieta, scoase dinăuntru o mapă 
mică și subțire și i-o înmână lui Nick. 

— Dacă ai nelămuriri, mă poți suna la birou, dar aș prefera să 
nu discutăm detalii în faţa mamei sau a Marlei sau a oricui din 
casă. 

În lumina felinarului stradal, Alex părea și mai îmbătrânit, cu 
trăsăturile mai adânc conturate. 

— N-o să te mint, continuă el, compania are probleme. 
Probleme mari. Mama știe, bineînțeles, că sunt unele dificultăţi, 
dar ar fi mai bine să nu afle mai multe detalii. 

— Și Marla? 

— Să n-o băgăm în asta. Are și așa destule necazuri. 

Nu spune, se gândi Nick, totuși nu zise nimic și încuviință 
scurt din cap. 

— Bun, apreciez, să știi. 

Alex era mohorât. Pentru prima dată Nick își dădu seama că 
firma Cahill International putea să aibă probleme serioase, iar 
Alex, ca director executiv, avea să fie ţinta criticilor. Exista până 
și posibilitatea ca, în cazul în care comisese erori, compania să 
sufere din cauza deciziilor lui. Alex îl bătu pe umăr și palma lui 
răsună sonor pe pielea udă a jachetei fratelui său. 

— Mersi, spuse el, și pentru întâia dată în viaţa lui se auzi ca 
și cum o spusese din suflet. 


VP - 94 


Nick simţi că lațul Cahill se mai strânse puţin. Privindu-l pe 
Alex cum se urcă în Jaguar, pornește și apoi demarează în 
trombă spre vârful dealului, speră doar că nu tocmai acceptase 
să devină ţapul ispăşitor. 


VP - 95 


CAPITOLUL 6 


— Charles Biggs a murit. 

Cu acest anunţ își făcu Janet Quinn intrarea în biroul lui 
Paterno. Femeia se trânti într-un scaun înghesuit între un fișet și 
fereastră. 

— Rahat! 

— Asta voiam să spun și eu. 

Janet puse un dosar pe marginea biroului lui Paterno, deja 
ticsit. Lucra ca detectiv de mulţi ani în poliţie și era o femeie 
înaltă, directă, mereu tachinată pentru aspectul masculin - păr 
șaten tuns scurt, acum presărat de fire sure, maxilar pătrat, 
sprâncene groase și ochi albaștri gânditori pe care nu-i 
împodobea absolut cu nimic, exceptând o pereche de ochelari 
funcționali. Nu se farda deloc și nici n-o interesa acest aspect. 
Fără doar și poate că se auzise descrisă ca „lesbi” sau că auzise 
insinuări că lua steroizi din partea celor care o invidiau. lar 
aceștia nu erau puţini. Urcase rapid scara ierarhică pentru că 
era o detectivă excelentă și pentru că nu abandona niciodată un 
caz. 

— Când? 

— Azi-noapte târziu... sau azi-dimineaţă devreme, depinde 
cum vrei să-i zici. Monitorul lui cardiac s-a declanșat la ora 3:47. 
N-a putut fi resuscitat. Ținând seama de starea în care se afla, 
poate c-a fost o binecuvântare. 

— Ținând seama de cazul nostru, poate că nu-i așa. 

Femeia ridică din umeri și se rezemă de fișet. Purta blugi 
Dockers, cămașă și pantofi Rockport. 

— Bănuiesc că n-a zis nimic înainte de a muri. 

— Nu. 

— Certificatul de deces? 

— N-a fost încă eliberat. 

Femeia clătină din cap și Paterno își lipi vârfurile celor două 
palme, privind peste ele și cumpănind. Accidentul îl deranja, ba 
chiar foarte mult. Acum existau două decese și, bănuia el, ar fi 
putut clasa cazul punându-l pe seama ghinionului, totuși ceva 
nu-i plăcea. Ceva nu se potrivea. 


VP - 96 


Văzu o sclipire în ochii lui Janet. 

— Mai e ceva? 

— Da. Imediat după declanșarea monitorului cardiac al lui 
Biggs, a avut loc un incident. Un bărbat care purta un halat de 
doctor furat s-a ciocnit de o asistentă la parter și a fugit. Ea 
apucase să-i vadă ecusonul de pe halat și-și dăduse seama că 
nu era Carlos Santiago, un intern care lucra în tura de zi. leșind, 
necunoscutul era gata să răstoarne o femeie în scaun cu rotile 
care era adusă de un sanitar. 

— lisuse! 

— Am stat deja de vorbă cu Santiago, urmă Janet, și într- 
adevăr ecusonul lui a dispărut. 

— Crezi că asta are vreo legătură cu moartea lui Biggs? 

— S-ar putea. Am rugat-o deja pe asistentă, Betty 
Zimmerman, să vină la noi și să discute cu portretistul. Sanitarul 
nu și-a amintit prea multe. Era prea preocupat de pacienta lui și 
n-a apucat să se uite la intrus. Vom vedea însă ce se-ntâmplă 
după ce asistenta vorbește cu portretistul. Poate că până la 
sfârșitul zilei vom avea ceva. 

— Intrusul în halatul lui Santiago a fost zărit în secţia pentru 
arși? 

Paterno se lăsă pe spate în scaun și privi pe fereastră spre 
ceața dimineții care încă sosea dinspre golf. 

— Nu, dar secţia era cu personalul descompletat. Mașina unei 
asistente se stricase, iar alta era bolnavă. Restul erau 
supraaglomerați. 

— Și Santiago? 

— Pare curat. Era foarte supărat că fusese băgat în afacerea 
asta. Am stat de vorbă cu el și cred că-i cinstit, dar e irascibil și 
m-a anunțat că nu va-ngădui să-i fie încălcate drepturile civile 
doar pentru că-i hispanic... în fine, știi bine textele astea. 

— Dar a cooperat? 

— Da, încuviință femeia cu o strâmbătură. 

— Crezi că-i doar o coincidență? întrebă Paterno. 

Ea pufni, după care îi aruncă un surâs forţat și trist. 

— Ştiam că tu nu crezi în coincidenţe. 

— Nu, nu cred. 

Mintea bărbatului intrase în viteză. Avea senzaţia că 
accidentul de pe autostrada 17, cu Marla Cahill la volan, părea 
tot mai mult să fi fost pus la cale. Dar de ce? Și de către cine? Și 


VP - 97 


ce ar fi știut Biggs despre asta? După părerea lui Paterno, Biggs 
fusese pur și simplu un ghinionist în jocul ăsta - un tip care 
condusese un camion în locul greșit și la momentul greșit. 
Scoase un pacheţel de Juicy Fruit, îi oferi o lamă lui Janet, iar 
când ea clătină din cap îi desfăcu ambalajul, o îndoi în două și o 
băgă în gură. 

— Mai ai și altceva? 

— Da, ceva ciudat, recunoscu ea și pe frunte îi apărură cute 
adânci, așa cum se întâmpla de fiecare dată când încerca să 
pună laolaltă piesele unui puzzle care nu se potriveau între ele. 
Cei de la laborator au anunţat că la scena accidentului au găsit 
trei tipuri de cioburi. Geamuri de la camion și de la Mercedes. 
Ridică două degete. Dar și un al treilea tip. Își îndreptă 
arătătorul spre el. Au spus că par să fie de la o oglindă, totuși nu 
provin de la niciuna dintre oglinzile retrovizoare interne și 
externe ale celor două vehicule. Au verificat asta. 

— Adică e alt tip de material? 

Bărbatul luă paharul de carton de pe birou și sorbi o gură din 
cafeaua care se răcise deja. 

— Este vorba despre spatele ei... sticla asta a fost acoperită 
manual cu un material reflectorizant. Janet se aplecă și ciocăni 
cu degetele în dosarul pe care i-l trântise pe birou. Scrie totul 
aici. În raport. 

Paterno răsfoi raportul. Așa era - bucățele de sticlă care nu 
corespundeau niciunuia dintre cele două vehicule implicate în 
accident. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Nu știu. Poate că cioburile astea erau deja pe șosea la 
momentul producerii accidentului, totuși este o coincidenţă. 

— Incă una, se încruntă detectivul. Cam multe pentru gustul 
meu. 

— Și eu zic la fel. 

— S-a aflat de ce au cedat parapetele? 

— Nu încă. Tirul era de mare tonaj, așa că-i explicabil de ce l- 
a rupt, dar în cazul Mercedesului este mai bizar. Există urme de 
sudură, relativ recente, cred, ca și cum parapetul ar fi fost slab 
și a fost reparat, totuși departamentul circulaţiei rutiere n-a 
găsit nicio fișă de reparaţii pentru porțiunea respectivă de șosea 
în ultimii cinci ani. 

— Deci, a cedat pur și simplu. 


VP - 98 


Paterno trase cu dinţii de o pieliță din vârful degetului său 
mare și se strâmbă. Toată blestemăţia asta era lipsită de sens. 
Și în plus avea sentimentul că ceva nu era în regulă. Doi oameni 
muriseră, iar șoferul de la care pornise totul își pierduse în mod 
foarte convenabil memoria. Acum se părea că mai apăruse un 
jucător, unul care l-ar fi putut omori pe Biggs. Era oare posibil ca 
ținta, dacă se putea vorbi despre așa ceva, să fi fost Charles 
Biggs? Oare Paterno înțelesese totul greșit de la bun început? 

— Verifică-l amănunţit pe Biggs. 

— Am făcut-o deja. E curat ca lacrima. N-a fost niciodată 
arestat, are o singură amendă pentru parcare, însurat de 
patruzeci de ani cu aceeași femeie, și-a trimis ambii copii la 
colegiu și, pe lângă faptul că este proprietarul firmei de 
transporturi independentă, care are un singur camion, cel pe 
care-l conducea chiar el, deţine o plantație mică de brazi de 
Crăciun în Oregon și este cu toate taxele plătite la zi. El și 
nevasta încasaseră aproape două sute de mii de dolari pentru 
pensionare, iar bărbatul își petrecea timpul liber pescuind pe 
râul Metolius, lângă Bend, și învățându-și nepoţii să vâneze și să 
pescuiască. Niciun fel de cazier pentru droguri sau violență 
conjugală sau orice altceva. Părea un om cu frica lui Dumnezeu. 

— Revenim așadar la Marla Cahill și Pam Delacroix. 

Bărbatul își termină cafeaua, mototoli paharul și-l aruncă într- 
un coș de hârtii care dădea pe dinafară de plin ce era. 

Dumnezeule, ce porcărie! 

— Păcat că Biggs nu și-a recăpătat cunoștința, mormăi el 
mestecându-și apăsat chewing-gumul și simțind primele semne 
ale arsurilor stomacale. Anunţă-mă când sosește raportul 
autopsiei. Am avut mare ghinion că nu ne-a putut spune cea 
văzut el. 

— Cred că pentru asta va trebui să ne bazăm pe Marla Cahill, 
rosti Janet cu un zâmbet glacial și fără urmă de umor. Când își 
va recăpăta memoria. 

— Dacă își va recăpăta memoria. 

x kx X 

Unde sunt? Marla deschise ochii într-o încăpere străină și se 
simţi dezorientată pentru o clipă înainte de a-și aminti că era 
acasă. Asta era camera ei. Patul ei. Totul era alei. 

Cât timp dormise? Lumina cenușie a zorilor se vedea printre 
jaluzele, dar avea impresia, ţinând seama de vezica plină și de 


VP - 99 


buimăceală, că dormise douăzeci și patru de ore. Simţea un 
gust neplăcut în gură, iar părul - ceea ce-i mai rămăsese din păr 
- îi părea unsuros și murdar. Nu-l auzise pe Alex intrând, nu 
auzise copilul plângând, dormise de parcă fusese somnul de 
veci. 

În sutien și chiloţi, merse împleticindu-se în baie, folosi 
toaleta, se stropi cu apă pe faţă și evită să-și privească 
imaginea jalnică din oglindă. Pe poliţă erau prosoape curate. |și 
scoase lenjeria intimă, apoi intră în cabina de duș din sticlă, 
suficient de mare ca să încapă două persoane, și porni dușul. 
Apa fierbinte îi înțepă pielea cu nenumărate ace, înmuindu-i 
mușchii. Cu multă grijă, evitând să-și atingă copcile, se spălă pe 
Corp și pe cap, apoi se epilă pe picioare și sub braţe. După care, 
simțindu-se în continuare ca și cum mintea i-ar fi fost învăluită 
în pânze de păianjen, se încordă și roti maneta dușului spre 
dreapta. Apă ca gheaţa ţâșni de sus și Marla icni involuntar. 

Treptat, începu să se simtă din nou ca o fiinţă umană, mai 
puternică decât fusese de când se trezise din nenorocita de 
comă. Opri apa, întinse mâna spre prosop și în clipa aceea o 
străfulgeră amintirea unui alt timp și alt loc. 

Era la plajă... împreună cu prieteni... sau cu soţul ei... sau... 
cu Cissy? Fiica ei... nu, nu era asta... totuși soarele strălucea și 
ea ieșise alergând din ocean, cu tălpile aproape arzând pe 
nisipul încins, și luase un prosop de la... de la... de la cine? 
Simţea că-i plesnește capul din pricina efortului de concentrare. 
Era un bărbat... Da, un bărbat. Probabil Alex... sau... Nick? | se 
puse un nod în gât gândindu-se la implicaţia respectivă și-și 
frecă apăsat brațele și picioarele cu prosopul gros. Poate că 
fusese altcineva. Sau poate că nici măcar nu se întâmplase. Se 
rezemă cu un braţ de peretele faianţat și scutură din cap, 
încercând să se concentreze, să recheme amintirea aceea 
trecătoare, chinuitoare, dar dispăruse la fel de repede cum 
apăruse. 

Decisă să descopere mai multe despre propria-i persoană, ieși 
din cabina dușului și se privi în oglindă. lisuse, în ce hal arăta! 
Vânătăile începuseră să dispară, tumefierile se re trăseseră 
aproape complet, totuși nu se recunoștea. Și părul! Ce 
catastrofa! Părul tăiat drept la nivelul bărbiei dintr-o parte a 
feței trebuia să fie scurtat, poate chiar în stil spiky, pentru a 
încerca să semene cât de cât cu puful ce abia începuse să-i 


VP - 100 


crească în porţiunea care fusese rasă. În cel mai rău caz, ea și 
băieţelul nou-născut aveau să etaleze coafuri similare. 

Oare nu exista o cântăreaţă faimoasă care-și răsese părul... 
ca parte dintr-un fel de protest religios sau așa ceva... sau se 
înșela și în privinţa asta? Fir-ar a naibii de amnezie! Este totuși 
un început, se gândi Marla, apoi stoarse pastă de dinţi pe un 
deget și-l trecu peste dinţii ce continuau să fie fixaţi laolaltă prin 
sârme. Roma, și nici chiar San Francisco, nu s-a construit într-o 
singură zi. Totuși abia aștepta să-și reconstruiască trecutul și, în 
timp ce își clătea gura, se simţi cuprinsă de nerăbdare. 

Mânată de un impuls, examină conţinutul dulăpiorului și al 
sertarelor. Găsi două flacoane cu medicamente ce se dădeau 
doar cu reţetă - unul în care mai erau două capsule de 
tetraciclină, iar celălalt, gol, în care fusese Premarin. Pe raftul al 
doilea găsi o pereche de foarfeci și începu să-și taie șuvițele. Din 
ce în ce mai scurte, smoc după smoc; bucățele din părul de 
culoarea mahonului căzură în chiuvetă. Când termină, nu arăta 
cu nimic mai rău decât înainte, așa că deschise un tub de 
spumă, o pulveriză în jurul copcilor și conferi volum părului în 
măsura în care o putea face. Nu era perfect, ca la un salon de 
coafură, dar avea să crească și să acopere cicatricile. Părul era 
cea mai neînsemnată dintre problemele ei. Nu se sinchisi să se 
atingă de niciuna dintre trusele de farduri pe care le găsi 
aranjate în sertarul de sus al măsuţei de toaletă. Ce rost avea? 
Așa că deschise ușa cămăruței pentru haine. 

Era imensă, cu un șir de taioare, pantaloni și jachete perfect 
asortate. Un curcubeu de pantofi, fiecare pereche așezată 
ordonat în despărțitura sa din pantofar, acoperea un perete, iar 
altul era rezervat rochiilor de seară ce sclipeau în interiorul 
sacilor din plastic cu fermoare. Un colț era plin cu ţinute pentru 
tenis și sport, iar poșetele se înșiruiau pe două rafturi. O oglindă 
înaltă era fixată lângă ușă, iar în interiorul unui dulap înalt și 
îngust se afla o scândură pentru călcat. 

— Minunat! 

Dar unde erau blugii? Treningurile vechi? Geanta ei? Da... 
unde era geanta ei, cu portofelul și carnetul de cecuri și poate 
chiar o agendă cu adrese, cu toate lucrurile importante din viaţa 
ei? 


VP - 101 


Examină rând pe rând toate genţile, poșetele, sacoşele pentru 
tenis și valizele de pe cele două rafturi. Toate erau goale. 
Curate. Ca și cum fuseseră aspirate până și de praf. 

— La naiba! 

Le aruncă dezgustată înapoi pe rafturi, apoi scotoci prin 
sertarele unei comode și găsi o pereche de blugi scorțoși cu un 
număr prea mare și un pulover roz îndeajuns de moale pentru a 
o face să creadă că fusese favoritul ei. 

Sau nu? 

— Oprește-te aici! se admonestă cu glas tare, încălțând o 
pereche de teniși ponosiţi pe care-i găsi într-un dulăpior. 

Se gândi la fiica ei, la fiul ei, la soţul ei și la Nick, bărbatul 
care-i fusese iubit. Buzele i se strânseră când întrebările 
începură să curgă din nou, rapid și furios, aducând cu ele 
inevitabila migrenă. 

leşi din cămăruța cu haine și reveni în dormitorul care i se 
părea atât de ciudat. Se opri în dreptul biroului și examină 
fotografiile aranjate în fața unei oglinzi cu marginile teșite. Îi 
atrase atenţia un instantaneu în ramă aurită. Era ea, cu mult 
înainte de accident. Păr ca mahonul strălucind în soare, cu o 
fetiță de vreo trei ani ţinută lângă șold. Oceanul se întindea în 
faţa ei ca o pătură cu paiete scânteietoare. Marla era desculţă și 
şedea pe un bolovan, cu capul lăsat pe spate, cu ochii mijiţi. O 
rochie de plajă trandafirie umflată de briză i se ridica pe lângă 
genunchi, dezvăluindu-i coapsa bronzată, în vreme ce braţele 
dolofane ale micuţei Cissy o cuprindeau pe după gât. 

Marla ridică rama, strângând-o cu atâta putere încât 
încheieturile degetelor i se înălbiră. Gândește, haide, amintește- 
ţi! Asta ești tu și Cissy și... și cel care fotografiază, cel a cărui 
umbră este parțial vizibilă lângă picioarele tale, trebuie să fie 
Alex! 

Insă oricât se strădui, nu-și aminti ziua aceea la plajă. De fapt, 
nicio altă zi. 

— Ai răbdare, își repetă Marla în gând și puse fotografia la loc. 

Era cât pe-aci s-o scape când degetele nu i se mișcară cu 
dexteritatea cu care ar fi trebuit. Continua să se simtă stângace, 
neîndemânatică și incapabilă să-și coordoneze mișcările. lritată, 
se îndreptă către camera copilașului. James nu era în pătuţul lui, 
dar nu se panică. Probabil că bona îl dusese la parter și Eugenia, 
„Nana” cum își spunea soacra ei, îl răsfăta, pentru că, într- 


VP - 102 


adevăr, se purta de parcă nașterea băiețelului era aproape la fel 
de importantă ca a doua sosire a lui Mesia. Sau poate chiar ca 
prima. 

leși din camera copilului și auzi glasuri venind de la parter, 
dar decise, dacă tot era singură, să exploreze puţin - să ia pulsul 
locurilor. Indiferent dacă era vorba despre paranoia sau doar 
despre un instinct de supravieţuire, dorea să afle cât mai multe 
despre ea și despre familia ei, și nu întotdeauna prin intermediul 
întrebărilor, la care primea răspunsuri ce păreau premeditate și 
atent construite ca să n-o tulbure. Trebuia să rezolve asta, și 
încă rapid. Acum se afla acasă. Era gata să-și continue viața, 
dorea să lase trecutul în urmă. 

Dar nu poti s-o faci. Nu încă. Ai încă multe să-ţi reamintești și 
trebuie să discuti și cu poliția... Remușcările întunecau gândurile 
Marlei, însă le alungă din minte. Trebuia s-o sune pe fiica lui 
Pam și pe fostul soț al acesteia, să încerce să-și exprime durerea 
și regretele și trebuia s-o facă în cel mai scurt timp. Indiferent 
de poliţie. Sau de avocaţi. Sau de blestematele companii de 
asigurări despre care-l auzise pe Alex șoptind. 

Trecu prin apartament, prin salonul cu propriul lui șemineu și 
balcon, apoi încercă ușa camerei lui Alex și descoperi că era 
descuiată. i 

Intră, fără să se gândească de două ori. Incăperea era atât de 
ordonată, încât părea că bărbatul aştepta o inspecție militară. 
Era mobilată cu un pat matrimonial, o măsuță de toaletă, o sofa 
mică și un dulap care ascundea un sistem TV și stereo. Prin 
bovindou putea vedea domeniul vilei și, ceva mai departe, 
luminile oraşului. Trecu printr-o odăiță cu haine, plină cu 
costume și îmbrăcăminte sport aliniate la fel de ordonat, și intră 
într-o cameră de fitness. Marla își trecu degetele peste ghidonul 
bicicletei staţionare și privi banda de alergat, bancheta pentru 
lucrul cu greutățile și echipamentul NordicTrack, întrebându-se 
dacă ea le utilizase vreodată. Avea o formă fizică rezonabil de 
bună, dar nu se putea imagina petrecând ore în locul acesta și 
transpirând. Nu, ceva îi spunea că ar fi preferat să fie afară... să 
se plimbe, să alerge, să joace tenis, să călărească... poate chiar 
să vâslească. 

Prin altă ușă intră într-un birou privat, lambrisat în lemn 
întunecat la culoare și cu ornamente din bronz. Mobilele erau 
tapiţate în piele verde ca pădurea, existau plante în ghivece și 


VP - 103 


ferestre aflate foarte sus, lângă plafon, astfel încât să ofere 
lumină, dar nu și vedere spre exterior. 

Bănui că acesta era sanctuarul soţului ei. Se simţea un iz slab 
de fum de ţigări și aftershave. Pereţii erau împodobiţi cu tablouri 
în ulei ce reprezentau cai de curse. Cai... In mintea ei, Marla se 
întrezări călărind pe câmpuri cu părul fluturând în urmă. 
Plămânii aproape că-i explodau de vântul care o izbea în faţă ca 
un torent, iar sub picioarele ei simțea mușchii puternici ai 
animalului... nu avea șa? Călărea direct pe spinarea calului? Ca 
un băiat zburdalnic sau ca amerindienii din westernurile 
vechi...? Da! Și, de parcă o făcuse de o mie de ori, își aminti 
brusc frecarea pielii calului de coapsele ei. Uluită, înghiţi cu 
greutate. Palmele îi transpirară instantaneu și inima îi bubuia. 
Clătină din cap. Cum se potrivea imaginea asta cu tot ce o 
înconjura aici? Cu tablourile de cai de curse zvelţi, armăsari de 
rasă ţinuţi în frâie de grăjdari în livrele sau călăriţi de jochei cu 
veste colorate și pantaloni de călărie pe piste impecabile? Nimic 
sălbatic... sau nesăbuit sau... liber. Totul controlat. Reţinut. De 
convenţii și de societate. 

| se înmuiară genunchii și se așeză pe fotoliul de la biroul lui 
Alex pentru a-și reveni. 

— Este bine, rosti cu glas tare, totuși nu era convinsă că 
putea crede în adevărul propriilor ei spuse. _ 

Fotoliul din piele scârțâi și Marla se crispă. Işi spuse că nu 
încerca să facă nimic pe la spatele soțului ei, dar avea pur și 
simplu nevoie de răspunsuri și cât mai repede. Simţi totuși un 
fior săcâitor de vinovăţie când răsfoi calendarul de birou, ca și 
cum ar fi invadat spaţiul privat al altcuiva. Proasto, gândi, e 
sotul tău, nu te mai văicări atât! Între voi nu există secrete. 

În același timp însă știa că adevărul era altul. Simţise 
secretele, le văzuse în ochii lui când încercase să le ascundă. 
Erau minciuni și amăgiri și... Termină! Simţea că înnebunea. Și 
și-o făcea cu mâna ei. Nebună cu acte în regulă! Își îndreptă 
spinarea și răsfoi apoi paginile calendarului, studiind datele, 
locurile și numele, sperând că ceva, o mâăzgălitură sau o 
însemnare întâmplătoare, îi va declanșa memoria. 

Accidentul ei se petrecuse cu aproape opt săptămâni în urmă, 
așa că Marla deschise la data când viaţa ei fusese cât pe-aci să 
ia sfârșit. 

În ziua respectivă nu era trecut nimic. 


VP - 104 


— La naiba! murmură, simțind că un alt obstacol fusese 
ridicat pe drumul spre recuperarea ei. 

Majoritatea pătrăţelelor din calendar conţineau însemnări 
făcute cu pixul și cu creionul, cu două caligrafii diferite - dineul 
la familia Robertson, în vinerea anterioară, și lecţia de călărie a 
lui Cissy, în ziua de după accident, fuseseră scrise cu linii fluide, 
întâlnirile de afaceri ale lui Alex sau partidele lui de golf și 
squash fuseseră notate cu un scris mai apăsat, cu trăsături 
ascuţite. 

Femeia luă un pix. Își scrise numele pe un blocnotes și 
compară apoi caligrafia. Era diferită, liniile erau mai unghiulare, 
mai ferme decât scrisul Marlei... sau își pierdea minţile? Își 
scrise din nou propriul nume. Apoi numele lui Alex. Apoi numele 
lui Nick. 

Poate că accidentul era de vină pentru această deosebire. 
Totuși se simţi cuprinsă de un sentiment ciudat și aruncă pixul. 

Se luptă cu senzaţia că ceva era în neregulă. 

Se speria de propria-i umbră, fără niciun motiv. 

Dar ce era cu călătoria la Santa Cruz? De ce nu era 
consemnată pe calendarul ăsta? 

Poate că-l părăseai pe Alex. Dar copilașul? Și Cissy... poate c- 
a fost o călătorie de ultimă clipă, declanșată de un impuls de 
moment? Nu. Nu și-ar fi părăsit copiii. Ceva nu se potrivea. 
lritată, reveni la agenda de birou. Care erau numele pe care le 
cunoștea? Robertson? Phil și soţia lui, Linda, figurau. Lindquist... 
Joanna Lindquist, da, și ea apărea aici. Joanna și Ted. Miller... 
Randy și Sonja figurau, dar numele Sonjei fusese tăiat cu o linie, 
de parcă ar fi murit sau ar fi plecat... Cu degete care continuau 
să fie ușor neîndemânatice, deschise la litera D și o căută pe 
Pam Delacroix, dar numele acela nu exista. 

— Ciudat, rosti Marla cu glas tare. ` 

Răsfoi apoi agenda, fișă cu fişă, grijuliu. Incet, fără să se 
grăbească, gândindu-se că poate numele și telefonul lui Pam 
fuseseră greșit fișate. Unii dintre cei care-i trimiseseră flori și 
urări de însănătoșire apăreau acolo: Bill și Sheryl Bancroft, Mario 
Dimetrius, Joanna și Ted Lindquist și... Kylie Paris... Inima i se 
opri. Numele era familiar... foarte familiar... ca și cum... ca și 
cum ar fi fost o rudă... cineva drag și apropiat. Totuși adresa și 
numărul de telefon nu-i spuneau absolut nimic. Gândește, Maria, 


VP - 105 


gândește. De ce numele acestei femei a aprins un beculeț, dar 
niciunul dintre celelalte nume? 

Nu avea însă nici cea mai mică idee. Nu-și reamintea absolut 
nimic asociat numelui. 

— La naiba, murmură ea și-și întoarse din nou atenţia la Pam 
Delacroix. 

De ce nu i-ar fi scris numele în agenda generală cu prieteni și 
parteneri de afaceri? 

Pentru că ea n-a existat niciodată. Pentru că este o minciună. 

Gândul o izbi năprasnic. Ca o lovitură de baros în piept. 

Cum să nu existe? protestă partea raţională a minţii ei. Doara 
murit. Tu ai omorât-o. În mașina ei! Poliţia îi anchetează 
decesul. Așa că, fii rațională. Folosește-ți mintea. Gândeşte, fir- 
ar a naibii să fie! Pam existase, fusese prietena ei, așa că în 
casa asta trebuia să existe ceva care să o ajute să-și 
amintească. 

Pe un colț al biroului bâzâia discret un computer cu monitorul 
aprins și Marla se întrebă dacă ar fi avut timp să se uite pe 
fișiere. Mai târziu, își spuse, când vei fi sigură că nu poți fi 
prinsă. 

— Nu fi paranoică, rosti apoi cu glas tare. În stilul ăsta, termini 
la spitalul de nebuni. 

Atinse tastatura. Screen saver-ul care afișa pești tropicali 
dispăru și apărură pictogramele de pe desktop. Găsi cu o 
ușurință surprinzătoare programul de procesare a textelor și 
aproape că tresări când văzu Fișierele Marlei. Deci ea utilizase 
computerul ăsta! Bun! Gândul o încântă și încercă să deschidă 
un fișier, dar constată că avea nevoie de o parolă. Tot 
entuziasmul i se spulberă. Căută prin sertare, încercând să 
găsească vreun indiciu al parolei. 

Insă fără succes. Incercă să-și citească mesajele e-mail. 
Aceeași problemă. Incercă toate combinaţiile la care se putea 
gândi - numele ei, numele copiilor, orice - după care abandonă. 
Degetele începură să-i bată darabana pe braţul fotoliului și auzi 
pași pe scară. 

Tresări violent, dintr-un motiv pe care nu-l pricepu și răsturnă 
o cană plină cu pixuri și creioane, care se rostogoli pe podea, 
vărsându-și conținutul. 

— Bravo! 


VP - 106 


Ridică pixurile grăbită și le îndesă înapoi în cana cu logoul 
Harvard. 

Auzi ușa apartamentului deschizându-se și pașii se 
îndepărtară. 

— Doamna Cahill? se auzi înăbușit un glas de femeie pe care 
nu-l recunoscu. _ 

— Sunt aici, răspunse ea, decisă să se controleze. In birou. 

Se ridică, deschise ușa spre hol și văzu că ușa de la camera 
lui Cissy, care se afla de cealaltă parte a scării, era deschisă. 
Inima îi bubuia, palmele îi erau transpirate, totuși își impuse să 
fie calmă. Era casa ei, ce naiba, iar asta era camera soţului ei. 
Avea tot dreptul să fie aici. Și atunci de ce simţea ca o intrusăâ? 

După câteva secunde, o femeie zveltă cu ochi căprui 
strălucitori și piele neagră băgă capul pe ușă. 

— Bună! 

— Tu... tu trebuie să fii Carmen. 

— Da. 

Marla simţi nevoia să se scuze. 

— Imi pare rău că... 

— Știu. Amnezia. Nu vă faceți griji. 

Carmen intră în birou și dacă schimbarea aspectului Marlei o 
surprinse, nu se trădă prin nimic. Îmbrăcată într-o fustă 
bleumarin mulată pe corp și bluză albă cu mânecile suflecate, 
Carmen o anunţă: 

— Doamna Eugenia m-a trimis să văd ce faceţi și să vă întreb 
dacă cinaţi. M-am speriat când nu v-am găsit în camera 
dumneavoastră. 

— Sunt bine... mă rog, ţinând seama de circumstanţe. Marla 
se uită din nou la monitorul computerului. Nu cred că-mi cunoști 
parola pentru asta? 

— Îmi pare rău, clătină Carmen din cap. Nu ţin minte să-l fi 
utilizat prea des. 

— Dar știi unde poate fi poșeta mea - cea pe care am avut-o 
în noaptea accidentului? 

Cute adânci apărută pe fruntea înaltă a femeii, care țuguie 
buzele gânditoare. 

— N-am văzut-o... și, de fapt, n-am vazut nimic altceva din 
noaptea respectivă. 

Marla era dezamăgită. Împinse fotoliul în spate. 


VP - 107 


— Dar lucrurile mele personale, fotografii cu mine în copilărie 
sau de când era Cissy mică? 

— Sigur că da, se lumină Carmen la față. Asta pot face. 

Marla ridică brusc capul. 

— Serios? 

Asta era ceva. Nu mare lucru, totuși ceva tangibil care s-o 
lege de trecutul ei. 

— Sigur că da. Toate albumele foto sunt în bibliotecă. 

— Poate c-ar trebui să mă uit prin ele și... știu că sună cumva 
ciudat, dar ești drăguță să mă conduci prin casă? 

— Nicio problemă. lar în privinţa cinei...? 

— Este deja ora pentru cină? 

Marla privi luminatorul de deasupra scării și văzu că cerul 
începuse să se întunece. 

— Nu, cina este la ora opt, însă doamnei Eugenia îi place ca 
lucrurile să fie organizate. 

— Bănuiesc că da, încuviință Marla imaginându-și soacra 
inflexibilă și preocupată de menţinerea aparenţțelor sociale. 

Se îndoia că Eugenia ocolea vreodată vreo regulă, cu atât mai 
puțin s-o încalce, și nu și-o putea imagina schimbând vreodată 
un program. 

În timp ce mergeau pe hol, Marla se interesă: 

— M-am uitat în camera lui James și nu era acolo. 

— Este jos, cu Fiona și cu doamna Eugenia. 

Bun! O grijă mai puţin pentru moment. 

Cu dexteritatea unei directoare de muzeu, Carmen îi arătă 
camerele de la etajul al doilea - dormitorul lui Cissy, zugrăvit în 
galben și, cel puţin așa părea, acoperit de un talmeș-balmeș de 
cărţi, CD-uri și reviste risipite pe podea. Măsuţța de toaletă era 
plină cu borcănele și tuburi de farduri, iar pe pereţi erau lipite 
postere cu idoli ai adolescenților... unele chipuri păreau 
familiare, însă nu-i venea în minte nici măcar un nume cu aceste 
feţe. 

Tot la etajul acesta era și camera pentru oaspeţi, iar Marla 
căută vreo urmă a lui Nick. Desigur, nu găsi nimic. Camera era 
decorată cu precizie, la fel ca și dormitorul ei. Perfectă, cu 
tablouri în ulei asortate, cu draperiile și covorul aparținând 
aceleiași scheme de culori și cu o eleganţă neprotocolară. Totul 
era fals. Neadevărat. Marla nu înţelegea de ce simțea asta, dar 
avea impresia că viaţa ei și casa aceasta erau o farsă. 


VP - 108 


— Fiona unde doarme? întrebă ea în timp ce mergeau pe un 
coridor mărginit de lumini discrete. 

— Personalul locuiește la ultimul etaj, răspunse Carmen. 
Bucătăreasa, camerista și probabil infirmierul, când va sosi. 

— „Infirmierul”? 

— Domnul Cahill a angajat un infirmier care să fie prezent aici 
non-stop. 

— Pentru mine? 

Carmen făcu o grimasă scrută și dădu peste cap ochii ei negri 
și expresivi. 

— Poate că n-ar fi trebuit să spun nimic. 

— Nu, e-n regulă. Mai devreme sau mai târziu, tot aș fi aflat. 
Se îndreptară către lift. Deci este un bărbat? 

Carmen ridică un braț și intrară în cabină. 

— Mi s-a părut că domnul Cahill a spus că este un bărbat, da. 
Tom, sau așa ceva, dar să nu-i spuneţi că știți asta de la mine. 

— Promit, încuviință Marla. 

Când ascensorul a început să coboare la etajul de dedesubt, 
ea simţi, pentru prima dată, că stabilise în sfârșit o legătură 
reală cu cineva din reședința uriașă, frumoasă și rece care era 
casa ei. 

Străbătură apoi un coridor larg și Marla presupuse că era 
centrul casei. Era întunecat, cu excepţia câtorva lămpi ce 
ardeau pe măsuţe. Muzică în surdină se auzea din difuzoare 
invizibile, iar pereţii erau decoraţi cu picturi care i se păreau a fi 
originale. Parchetul din lemn de esenţă tare era acoperit cu 
covorașe cu imprimeuri florale ce se ramificau în câteva camere. 

O urmă pe Carmen în ceea ce părea a fi livingul, cu grupuri de 
scaune și canapele ce încurajau discuţii intime, ghivece cu 
filodendroni și ferigi plasate între măsuţe și un șemineu masiv 
din piatră și cărămidă ce se înălța spre plafonul din aramă 
bătută, care reflecta cu o strălucire caldă lumina lămpilor. 

Carmen trase o ușă glisantă și-i arătă cabinetul de muzică. 
Instrumente vechi împodobeau pereţii și un pian cu coadă 
strălucea într-un colţ, înconjurat de ferestre prin care se vedea 
panorama orașului. 

Altă ușă ducea în bibliotecă, ale cărei rafturi acoperite cu 
geamuri se ridicau până la tavan. O scară din lemn se deplasa 
pe rotiţe dintr-un capăt al colecţiei la celălalt. Într-un colţ se afla 
un glob pământesc, lângă frunzele unei ferigi în ghiveci, iar un 


VP - 109 


acvariu cu pești tropicali ce păreau făcuţi din neon colorat 
bolborosea încet în apropierea bovindoului. Marla se îndoia că 
scosese vreodată măcar una dintre cărţile acelea îmbrăcate în 
piele, că stătuse vreodată la ferestrele bibliotecii ori că se 
ghemuise pe pernele moi de pe scaunele încăpătoare... dar la 
urma urmelor, cum avea să știe adevărul? 

— Astea sunt albumele foto, zise Carmen arătând un raft 
dintr-un colț. 

Marla luă primul album, îl deschise și-și privi ziua nunţii de 
acum cincisprezece ani. Ea și Alex, mult mai tineri, el în 
smoching negru, ea în rochie albă din dantelă cu o trenă ce 
părea că se întindea pe kilometri. Alte fotografii, la biserică, la 
petrecerea de nuntă și tortul. 

O fotografie în care era toată familia, mai puţin Nick. El nu 
apărea în nicio imagine. Susţinuse însă de la bun început că era 
„damnatul” și Marla bănuia că era, de asemenea, și oaia neagră 
a familiei. Un solitar. Surghiunit. Un bărbat cu propriile lui reguli, 
care, bănuia ea, le contraziceau frecvent pe cele ale mamei și 
fratelui său. Nu era de mirare că îl găsea fascinant la un nivel 
esenţial și periculos. 

Lăsă deoparte aceste gânduri și studie una dintre fotografiile 
care prezentau familia reunită la petrecerea de nuntă. Eugenia, 
îmbrăcată în indigo, cu bărbia împinsă mândru în faţă, stătea 
lângă un bărbat înalt, cu păr grizonant și aspect distins, care 
părea plictisit de festivități. Marla știu în mod instinctiv că era 
Samuel Cahill. Lângă Alex și Marla se găsea alt cuplu mai în 
vârstă. Fără îndoială, părinţii ei. Marla simţi un nod în gât 
privindu-i. Femeia era extrem de subțire, cu bărbie energică și 
chip arogant. Păr negru, scurt, ochi sfredelitori și o rochie de 
seară roz-pal ce-i punea în evidenţă silueta zveltă. Bărbatul de 
lângă ea era înalt și cu membre lungi, în genul lui John Wayne, și 
nu părea în largul său în costumul scump. Zâmbetul lui, dacă 
putea fi numit așa, era forțat, ca și cum ar fi fost mereu 
nerăbdător. 

Nici pe departe familia caldă pe care o căuta, se gândi ea 
destul de dezamăgită. Mai rău, nu-și recunoștea părinţii. Mai 
ales pe femeie. Absolut nimic nu-i declanșa memoria, cât despre 
bărbat... nu... simţi un licăr aprinzându-se undeva în adâncul ei, 
însă nu era sigură și nici nu-i plăcea sentimentul acela. Nu era 


VP - 110 


cald sau familiar, nu... era mai degrabă ură... o dușmănie 
profund înrădăcinată. 

— Nu, murmură ea simțind un val de repulsie. 

— Doamna Cahill? o smulse din reverie glasul lui Carmen. S-a- 
ntâmplat ceva? 

Stânjenită, Marla reveni în prezent. Probabil că expresia de pe 
față îi oglindise gândurile, fiindcă surâsul celeilalte dispăru. 

— Îmi... scuzaţi-mă. Probabil că-nseamnă prea mult pentru 
dumneavoastră. N-ar fi trebuit să... 

— Nu, nu, sunt bine... doar puţin dezorientată și, te rog, 
ajunge cu „doamna Cahill”, spune-mi „Marla”. 

— Dacă spui dumneata, încuviinţă Carmen, iar Marla închise 
albumul de nuntă și-l puse la locul său. 

— Da, o spun și - nu uita, te rog - trebuie să-mi amintesc. 
Trebuie să știu totul. 

— Bineînţeles. 

În capătul opus al bibliotecii exista o zonă destul de mare care 
avea în mijloc un bar, iar aromele de brandy și fum de ţigări de 
foi încă dăinuiau în aer. Cele două femei traversară holul spre 
altă ușă. Aceasta fusese lăsată întredeschisă și, după ce aruncă 
o privire înăuntru, Marla ghici că era dormitorul Eugeniei. 
Parfumul bătrânei se simţea pregnant. Un pat din lemn sculptat 
domina un perete lângă camera de baie privată. Uși de sticlă 
înalte până în tavan, cu jaluzele verticale, se deschideau pe un 
balcon. În colţul îndepărtat, un bufet vechi și un fotoliu pentru 
două persoane erau dispuse în fața unui șemineu mic, decorat 
cu ceramică pictată manual. 

— Te așteaptă aici, zise Carmen. 

O atinse pe Marla pe un umăr și o conduse într-o încăpere 
lungă în care se aflau un televizor, două canapele și un fotoliu 
rabatabil. Pruncul era în brațele Eugeniei, iar ochii lui larg 
deschiși păreau că privesc totul și nimic în mod special. Marla 
zâmbi văzându-i căpșorul acoperit cu puf delicat. 

— Doamne Dumnezeule, ce ţi-ai făcut la păr? o întrebă 
Eugenia, holbând ochii și căscând gura ca un pește care icnea 
pe uscat. 

— L-am mai scurtat. 

— O să se... în fine, nu-ţi face griji în privinţa asta. 

— Nici nu-mi făceam. 


VP - 111 


— O s-o sun pe coafeza mea. Sunt sigură că va putea să 
treacă și să - flutură din degete, agitată, în preajma capului ei - 
mă rog, să-l mai aranjeze puţin. După aceea, revenindu-și puţin, 
se aplecă și-i șopti teatral lui James: la uită-te cine s-a trezit în 
cele din urmă! 

— Cât e ceasul? 

Marla traversă încăperea, se așeză lângă soacra ei și se 
întinse către copilaș. 

— Este trecut de patru, scumpo. Ai dormit practic douăzeci și 
patru de ore. Cum te simţi? 

— Sunt ameţită, recunoscu ea, apoi își gădilă fiul sub bărbie și 
încreţi nasul spre el; simţi imediat aroma talcului și uleiului 
pentru copii. Ce face voinicul lui mami? întrebă ea și glasul i se 
ridică automat o octavă când se adresă îngerașului. 

— A fost cu fundu-n sus, interveni Fiona care apăruse în 
cameră. Și trebuie hrănit și schimbat. 

— O fac eu. 

— Dar... începu Fiona să protesteze. 

— Crede-mă, am nevoie de practică. 

— Nu a fost cu fundul în sus, o corectă Eugenia, ci l-a durut 
burtica. 

Carmen, care rămăsese lângă ușă, rosti: 

— Doamna Cahill a spus că va cina cu familia. 

— Serios? O sprânceană sură se ridică deasupra ramei 
ochelarilor Eugeniei. Eşti sigură că vei putea? Domnul doctor 
voia să te odihnești cât mai mult posibil. 

— O să fiu bine... atât timp cât mâncarea va fi trecută prin 
blender. 

— Mi se pare că pe meniu este friptură de vită la tigaie cu sos 
de ciuperci, dar vom face o excepţie pentru tine. 

Bătrâna chicoti și stomacul Marlei chiorăi la gândul unei 
mâncări adevărate. Il schimbă pe băiețel pe o masă din 
apropiere, apoi îi smulse biberonul Fionei, care nu era deloc 
încântată să fie lipsită de atribuţiile ei. Marla avea sentimentul 
sâcâitor că ceva nu era în regulă în familie. 

Așezată pe canapea, cu pantofii cu tocuri alături și având la 
picioare o sacoșă înflorată ce conţinea andrele de tricotat și 
gheme, Eugenia aducea perfect cu o bunică drăgăstoasă. Jucării 
pentru copii erau împrăștiate pe o pătură întinsă pe jos, iar 
Fiona, deși nu părea cea mai dulce persoană din lume, era 


VP - 112 


relaxată și competentă. Toţi se purtaseră frumos cu ea, însă 
continuau să-i trezească suspiciuni. 

Marla avea senzaţia că toţi îi ascundeau ceva; ceva esenţial. 

Se sili să alunge gândul acesta neplăcut în timp ce-și hrănea 
pruncul, cu inima deschisă către copilașul care părea s-o 
accepte... chiar dacă numai puţin. Coco, cățelul lăţos întins pe o 
pernă lângă sacoșa înflorată a Eugeniei, o privea pe Marla de 
parcă ar fi fost Mata Hari. Ochișorii negri îi urmăreau fiecare 
mișcare și, în ciuda avertismentelor repetate ale Eugeniei, 
mârâia ameninţător din fundul gâtului. 

— Unde-i Cissy? se interesă ea, ignorându-l. 

— A plecat cu prietenele la shopping după școală și, desigur - 
bătrâna își privi cesuleţul de aur de la încheietură - Alexander 
nu s-a întors încă de la birou. 

Dar Nick? se întrebă Marla, totuși nu spuse nimic și doar se 
strâmbă când își frecă falca. 

— Peste două zile îţi vor scoate sârmele astea, o anunţă 
Eugenia cu ochii aţintiţi asupra tricotajului. 

— Abia aștept. 

— Te cred. Spre sfârșitul săptămânii, o să ai o întâlnire cu cel 
care te-a operat și cu specialistul în chirurgie plastică. Dacă îţi 
va scoate toate sârmele, atunci poţi fi supusă unui control 
dentar, totuși se pare că nu trebuie făcut nimic în direcţia asta. 

— Slavă cerului! 

— O să fii ca nouă, prezise Eugenia. 

Marla nu se simțea nici pe departe ca nouă. Mai degrabă 
reconstruită, la fel ca o mașină grav avariată, însă care fusese 
cumva recuperată. Își ţinu gura și încercă să-și îndepărteze 
senzația permanentă că era manipulată. De către cine? Și în ce 
scop? Nu avea niciun răspuns și, pentru a-și lua gândul de la 
întrebările obositoare, începu să se joace cu fiul ei. 

Băiețașul izbucni în plâns și Fiona ţâșni în picioare ca o 
rachetă, i-l luă din brațe și anunţă că-l duce la culcare. Părăsi 
camera înainte ca Marla să poată protesta. 

Telefonul ţărâi și, după alte câteva secunde, Carmen apăru în 
cameră cu un receptor fără fir. 

— Este pentru dumneata, îi spuse Marlei. Doamna Lindquist. 

— Nu trebuie neapărat să-i vorbeşti... începu Eugenia, dar 
Marla luă imediat aparatul din mâna întinsă a lui Carmen. 


VP-113 


— Alo, spuse ea vorbind printre sârmele blestemate care-i 
fixau dinţii. 

— Marla, ești acasă! aproape că răcni un glas entuziast de 
femeie peste hărmălaia de fundal a unor glasuri. Cred că ţi-ai 
ieșit din minţi în spital. Cum ești? 

— Încă respir. 

— Poftim? 

— Sunt bine, sunt bine, se corectă ea iute. 

— Scuze, sunt la club și e cam gălăgie aici, iar vocea ta se 
aude ciudat. E din cauza sârmelor, nu? Oricum, mă gândisem 
să-ncerc să te găsesc acasă. Când pot trece să te văd? 

— Oricând, zise Marla și văzu cum colţurile gurii Eugeniei se 
lăsară în jos dezaprobator în timp ce se întindea spre andrele și 
un ghem de lână coral. 

— Poţi să primești vizite? 

— Sigur că da. 

De ce n-ar fi avut voie să-și primească prietenele? Buzele 
soacrei ei se mișcară în timp ce număra ochiurile, după care 
andrelele începură să ţăcăne ușor. 

— Da, așa mă gândisem și eu, dar Alex a insistat ferm ca 
nimeni să nu vină la spital. Eu am încercat totuși, însă am dat 
peste o infirmieră de pază care arăta de parcă ar fi trebuit să 
participe la campionatul mondial de lupte libere, sau așa ceva. 
Oricum, nici gând să mă lase să trec. 

— Serios? Marla aruncă o privire în lateral, unde Eugenia 
tricota atât de concentrată, încât părea că i-ar fi fost viaţa în joc. 
Probabil din cauza comei. 

— Da, probabil. 

— Dar acum mi-ar plăcea să te văd, zise Marla cu toate că nu- 
și putea aminti nici în ruptul capului cum arăta Joanna. 

Cu coada ochiului, o văzu pe Eugenia încleștându-și 
maxilarele. Bătrâna clătină încet din cap, în semn de obiecţie, 
dar o ignoră. 

— Ce zici, treci în seara asta? La un păhărel? 

Eugenia ridică brusc capul și cute de îngrijorare i se întinseră 
în jurul ochilor. 

— Sigur că da. Da! N-o să pot sta mult, dar aș putea trece 
după ce termin setul urmator. Să zicem peste... Vreo oră și 
jumătate? 

— Perfect. 


VP - 114 


Își luă rămas bun și închise telefonul înainte ca bătrâna să-și 
poată exprima obiecțiile ce-i erau atât de evidente în ochi. 
Eugenia mormăi ceva ca pentru sine, apoi începu să desfacă 
ultimul rând pe care-l tricotase, ca și cum conversaţia sfidătoare 
a Marlei o făcuse să greșească ceva. 

— Nu-i o idee bună, zise ea în cele din urmă luând din nou 
andrelele. 

— De ce? 

— Tu nu ești încă suficient de restabilită ca să primești 
musafiri. Și nu poţi să bei alcool deloc, pentru că iei 
medicamente... 

Tricota aproape cu furie, iar andrelele metalice ţăcăneau 
energic în ritmul cuvintelor. 

— Nici măcar un pahar de vin? 

— Nici vorbă. 

— Trebuie să-mi văd prietenele... și, apropo, ai cumva idee 
unde-mi este poșeta? Cea pe care am avut-o în momentul 
accidentului. 

Eugenia oftă. 

— Chiar m-am gândit când o să mă întrebi de ea. N-ai avut 
nicio poșetă - cel puţin poliţia n-a putut găsi niciuna. Și nici vreo 
altă geantă personală. Absolut nimic. 

— Totuși... ia stai așa! 

— Știu, știu, pare ciudat, dar asta-i tot ce știu eu. 

Bătrâna lăsă fără chef andrelele deoparte. 

— Nimic nu-i bătut în cuie. Din cauza accidentului, înţelegi? 
Poate că poliţia are, de fapt, poșeta și ne minte. 

— Nu se poate... Adică ar fi prea din cale afară. 

— Crezi? 

— Da! De ce ar face așa ceva? Pentru că m-ar suspecta pe 
mine de ceva? În clipa aceea telefonul ţârâi în mâna Marlei și ea 
răspunse automat: Alo? 

— Te-ai trezit? Bravo! Glasul lui Alex părea încordat. Tocmai 
am stat de vorbă cu detectivul Paterno. Charles Biggs a murit 
azi-dimineaţă. 

— Oh, Doamne, nu! 

Femeia simţi ca și cum toate oasele din corp i se fărâmau, ca 
și cum i-ar fi fost imposibil să mai stea în picioare. Acum nu mai 
era doar un mort, ci doi. 


VP - 115 


— Marla? Te simţi bine? Voiam doar să vă anunţ pe tine și pe 
mama. Probabil că poliţia va telefona din nou. Sunt niște 
neclarităţi privind decesul lui, se pare că n-ar fi vorba doar 
despre răni. Bărbatul tăcu o clipă. Ei cred că este posibil să fi 
fost o crimă. 

— Nu înțeleg, zise Marla, dar în aceeași clipă simţi pe spate 
un fior rece ca moartea. 

— Nici eu, dar am vrut să vă previn. Alex părea iritat și 
îngrijorat; îi putea auzi încordarea din glas și-și imagină 
tensiunea de pe faţa lui. Paterno nu se va opri până nu va 
dezgropa ceva. Eu am mai avut de-a face cu el. 

— Serios? 

— Mai ţii minte... ah, nu... el a investigat niște probleme pe 
care le-am avut la Cahill House... situaţia s-a rezolvat de la sine, 
totuși a continuat să adulmece... oricum, este mai bine să fii 
pregătită. În mod cert, îţi va telefona. Și va pune și multe 
întrebări. Mult mai multe. 

— Dar eu nu-i pot spune nimic... 

— Știu, știu, totuși fii atentă. 

— Dar este de la poliţie. 

— De la poliţia San Francisco. Accidentul tău s-a petrecut în 
munţi, departe de oraș, și totuși, cumva, a ajuns să conducă 
ancheta. Uite ce-i, eu n-am încredere în el, da? Doar păstrează-ţi 
calmul. 

— N-am nimic de ascuns, zise Marla și-l simţi pe Alex șovâăind. 

Inima ei se opri pentru o secundă. 

— Sau nu-i așa? îl întrebă. 

— Bineînţeles că n-ai nimic de ascuns, scumpo. N-am vrut să 
te sperii. Doar fii atentă. 

Tremurând realmente, temându-se de ceva ce nu înţelegea, 
Marla aprobă din cap de parcă bărbatul ar fi putut s-o vadă. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Eugenia ţuguind buzele. 

Marla îi întinse telefonul și încercă să-și domolească vuietul 
surd din cap. Ce se-ntâmpla cu ea? Simţea cum stomacul i se 
răzvrătea la gândul sărmanului care fusese ars atât de oribil și 
apoi murise. 

Din cauza ei. 

Lucrurile nu puteau merge mai rău de atât, își spuse, dar avea 
bănuiala săcâitoare că se înșela. Că se înșela teribil. 


VP - 116 


CAPITOLUL 7 


— Îndrăzneaţă tunsoare, comentă Joanna când îi ieși înainte 
pe veranda din faţă. 

Arătă spre părul Marlei cu o mână cu degete înguste, pline de 
inele. 

— Mersi, am făcut-o chiar eu. 

— Sunt convinsă. 

Încă zguduită de vestea morţii lui Charles Biggs, Marla își 
conduse prietena în salonul de lângă foaier. Joanna intră fără să 
clipească, de parcă ar mai fi fost acolo de zeci de ori. Era 
scundă, cu păr blond decolorat în șuvițe, ochi negri și buze 
subțiri, îmbrăcată în trening alb cu garnituri aurii și teniși albi. 
Pe pielea bronzată a gâtului avea câteva lanţuri de aur, iar o 
încheietură subţire era înconjurată de o brățară Tennis 
presărată cu diamante mari. Marla îi privi cu atenţie liniile 
sculpturale ale feţei, sperând să-și poată aminti ceva, dar era ca 
și cum n-o mai văzuse în viaţa ei. Dezamăgirea o copleși din 
nou. 

Joanna se trânti pe o canapea capitonată și-și lăsă mâinile 
între genunchi. 

— la zi, cum te simţi? 

— Mai bine, dar cu sincope. Încă am migrene, iar astea - își 
trase buzele, ca să arate sârmele - sunt o nenorocire. 

Se așeză pe un scaun. 

— Sunt însă necesare. 

Se opriră din conversaţie când Carmen aduse o sticlă de vin, 
două pahare cu picior înalt și o tăviță cu fructe, brânză și 
crackers. 

— Mai doriţi ceva? întrebă ea după ce puse tava pe măsuţa 
pentru cafea. 

— Asta-i tot, mulțumesc. 

Carmen ieși, iar Marla umplu paharele și-i întinse unul 
Joannei. 

— Așadar, ai amnezie? 

— Uriașă. 


VP - 117 


— Pe mine nu mă mai ţii minte? Femeia ridică sprâncenele 
arcuite și, parcă încercând să destindă atmosfera, își întoarse 
capul într-o parte și alta, expunându-și profilul. Nici acum? 

— Nu, dar să știi că nu există un club exclusivist. Nu-mi 
amintesc de nimeni. 

— Of, și tocmai începusem să mă simt specială. 

Marla nu izbuti să zâmbească. 

— Ei bine, n-ai motive. Nu pot nici măcar... să-mi reamintesc 
de copiii mei. Nu-i îngrozitor? 

— Ba bine că nu. 

— Știu și... Marla clătină din cap. Îmi repet întruna că sunt mai 
bine. Am unele străfulgerări cu chestii care mi s-au întâmplat, 
unele cu foarte mult timp în urmă, altele mai recent. Dar nu, îmi 
pare rău, aș vrea să pot spune: „Da, îmi amintesc de tine”, dar 
nici gând! La naiba! E foarte ciudat. Nu-mi amintesc deloc să fi 
jucat tenis. 

— Asta-i bine. Pot să pretind că te-am bătut mereu de i-au 
mers fulgii. 

— Asta-i o minciună? 

— O minciună uriașă. Ai un serviciu care mă îngrozește. 

Joanna sorbi din Chardonnay și o privi pe Marla peste 
marginea paharului. Ochii ei negri scânteiară. 

— Ar trebui să vii la club. 

— Cu fața asta? 

— Cel puţin cu părul ăsta. 

Marla râse ușor. 

— Cât despre faţa ta... Joanna ridică o mână și îndepărtă 
degetul mare de celelalte, ca și cum ar fi fost un artist plastic 
care lua masura simetriei. Hm... Cred că asta va dura niţel, 
totuși nu uita că soţul meu e chirurg estetician. Ted e specializat 
în fețe, în primul rând pentru intervenţii cosmetice, dar a făcut și 
reconstrucţii. la să vedem - nu uita că am lucrat pentru el. 

Tăcu o clipă și între sprâncene îi apărură cute mici când se 
afundă în gânduri. 

— Da, așa-i, nu-ți poţi aminti asta. Mai bine, n-a fost o 
perioadă deloc grozavă. 

Văzând expresia nedumerită a Marlei, Joanna suspină. 

— Pe atunci Ted era însurat cu prima lui soție. Eu am fost 
vrăjitoarea care i l-a răpit. 


VP - 118 


Înălță apoi sprâncenele și zâmbi, ca și cum ar fi fost mândră 
că răpise trofeul concurenţei. 

— Ah. 

— Asta a fost acum doisprezece ani. A trecut mult de-atunci. 

Puse un deget sub bărbia Marlei și-și aplecă ușor capul într-o 
parte. 

— Arăţi foarte diferit și bănuiala mea - ţine seama, este o 
bănuială care se bazează pe ceva experienţă - este că vei arăta 
grozav după ce vor dispărea vânătăile și tumefacţiile, dar că vei 
arăta diferit. 

— Poate mai bine? 

— Poate, dar nu știu de ce ţi-ai dori asta. Și așa atrăgeai din 
partea bărbaţilor mai multă atenţie decât puteai face față. 

— Poftim? 

Asta era ceva nou. Și totuși avea senzaţia vagă că era 
adevărat. 

— Da, ai fost mereu... înţelegi ce vreau să spun... bărbaţii te 
băgau în seamă. 

In glasul Joannei exista un ton de ostilitate, o urmă de invidie 
și Marla se întrebă ce fel de prietene fuseseră. 

Sau ce fel de femeie ai fost tu. Joanna n-o spune, dar 
sugerează că erai încântată de atentia cu care te-nconjurau 
bărbații, ba chiar că te străduiai s-o atragi. Gândul acela o făcu 
să simtă un ghem în stomac. 

— Imi pare realmente rău de Pam, zise Joanna luând o 
căpșună de pe tavă. Știu că eraţi prietene. 

— Nu era prietenă și cu tine? 

— N-am întâlnit-o niciodată. 

— Totuși era membră în club. 

— Serios? Joanna înghiţi căpșuna și se încruntă de parcă s-ar 
fi concentrat intens. Nu... nu cred, să știi. Vreau să spun căeun- 
am văzut-o niciodată acolo. 

— Nu jucam tenis cu ea? 

— Nu... mai exact, eu nu știu să fi jucat, dar a trecut ceva 
timp. Ai lipsit o vreme... mi se pare că ai fost într-o călătorie în 
Mexic, apoi ai rămas însărcinată, așa că... ei bine, eu n-am jucat 
niciodată tenis cu ea, iar tu erai în campionatul nostru... Să-ţi 
spun sincer, nu-mi amintesc s-o fi menţionat vreodată. Am aflat 
abia după accident că eraţi prietene... Ridică o palmă spre 


VP - 119 


tavan. Este totuși un club mare, cu mulți membri. Eu nu-i cunosc 
pe toţi, însă nimeni din grupul nostru n-a întâlnit-o vreodată. 

Marla simţi un fior de groază. Era sigură că Alex sau 
detectivul sau altcineva spusese că ea juca tenis cu Pam 
Delacroix... sau doar i se păruse? Poate că mintea îi juca feste. 
Totul era extrem de frustrant și neclar. Exista totuși o cale prin 
care să afle adevărul. 

— Ai cumva la tine vreo broșură cu membrii clubului? 

— Mmm... Da, am. Joanna se linse pe degete și încuviință 
repede din cap, ca și cum ar fi fost dornică să ajute. Aici! 

Işi puse paharul pe masă și scormoni printr-o geantă enormă, 
care ar fi putut sluji cu succes și la transportul echipamentului 
sportiv. 

— Numai s-o pot găsi... 

După ce căută prin mai multe compartimente, deschise un 
buzunar cu fermoar și scoase broșura cu membri. 

— Voila! zise ea și o puse pe masă între ele. Uneori e o 
adevărată minune că mai găsesc ceva în harababura asta. 

Incercată de un sentiment de neliniște, Marla răsfoi paginile, 
găsi litera D și parcurse cu grijă numele. Niciunul nu-i era 
cunoscut. Niciunul nu-i declanșa vreo amintire. Delacroix nu 
exista. Niciun nume. Niciun număr de telefon. Ca și cum n-ar fi 
existat vreodată. 

— La naiba! 

Cumva se așteptase la asta... o simţise. Parcurse din nou 
numele, apoi încă o dată, de fiecare dată și mai lent. N-o ajută 
cu nimic. 

— Nimic, așa-i? Joanna ridică din umeri, apoi tăie o feliuţă de 
brânză și o puse pe un cracker. Îți zic, nu cred că i-am auzit 
numele până acum. Noi am vorbit despre asta - Robin, Nancy și 
cu mine - dar niciuna dintre noi nu te-a auzit vreodată 
menţionând-o pe Pam. 

Băgă în gură bucăţica de Brie cu cracker, înghiţi și adaugă: 

— Ştii, noi jucam de două ori pe săptămână partide de dublu. 
Ai fi zis că una dintre noi ar fi trebuit sa-și amintească dacă ai fi 
vorbit despre Pam. 

— Totuși ea a fost cu mine în noaptea aceea și acum... acum 
e moartă. La fel ca șoferul tirului. 

— A murit? întrebă Joanna și nasul mic și cârn i se strâmbă 
disprețuitor. Probabil c-a fost mai bine pentru el. 


VP - 120 


Spune-i asta familiei lui, se gândi Marla îngrozită. 

— Mi-este atât de... greu. 

— Știu. 

Chiar crezi că știi? Cum ai putea să știi? Doi oameni au murit, 
sunt morţi, din cauza mea și eu nu-mi amintesc absolut nimic! 
Marla își strânse paharul cu atâta putere, încât se temu că i-ar 
putea rupe piciorul, dar izbuti să rămână tăcută. La urma 
urmelor, Joanna era prietena ei și venise aici să-i ofere sprijin, o 
legătură cu lumea exterioară. 

Sprâncenele perfect pensate ale Joannei se apropiară când 
mușcă din nou din cracker. 

— Și ia spune, serios, cum te simţi? 

— Al naibii de prost. 

În ciuda avertismentelor pe care le primise de la toţi, Marla 
bău o gură din vinul frapat. Așadar, nu era recomandat să bei 
când luai medicamente - și ce dacă? Ce avea să se întâmple, să- 
i prăjească creierul sau altceva? Astfel încât să nu-și mai 
amintească? Și ce dacă era niţel mai înceţoșată? Mare lucru! 
Sperând că unele dintre numele din broșura membrilor clubului 
vor însemna ceva pentru ea, începu din nou s-o răsfoiască 
foarte încet, parcurgând nume, adrese și numere de telefon, dar 
cu toate că unele păreau cunoscute, nu asocia niciun chip cu 
Smith, Johnson și Walters... toate nume banale. Niciun chip. 

— Dar, așa cum ziceam, situaţia ar trebui să se 
îmbunătăţească. 

— Să sperăm. 

Joanna ridică paharul într-o simulare de toast, apoi arătă cu 
degetul arătător spre mâna Marlei. 

— Ce s-a-ntâmplat cu inelul tău? 

— Uite-l. 

— Nu mă refeream la verighetă, ci la inelul tău cu rubin. Cel 
pe care-l aveai, mi se pare, de la tatăl tău și pe care nu-l scoteai 
niciodată și-l numeai „inelul norocos”. 

— Nu știu... 

Marla își pipăi degetul și căută vreo urmă pe piele, vreun 
şănțuleț pe care ar fi trebuit să-l lase un inel purtat așa mult 
timp... dar nu găsi nimic. 

— Nu cumva ţi l-au furat? În spital? Se mai întâmplă uneori. 

— Nu știu... când m-am trezit, aveam doar verigheta. 

Era stupefiată. 


VP - 121 


— Eu zic c-ar fi bine să te interesezi - inelul ăla era o bijuterie 
veche. Valora o avere și pentru că taică-tău e bolnav și toate 
celelalte... în fine, știu că ţi l-ai fi dorit ca un soi de memento. O 
atinse pe braț. El cum mai este? 

— Nu l-am văzut, recunoscu Marla și se simţi ușor vinovată. 

— Știu că-ţi făceai griji în privinţa lui. Am vorbit la telefon și te 
temeai că s-ar putea să nu mai trăiască până la nașterea lui 
James. 

— Așa... așa de rău este? întrebă Marla surprinsă că Alex nu-i 
spusese nimic. 

— Mi-ai zis că i s-au mai dat de trăit doar câteva săptămâni... 
iar asta era acum mai bine de o lună. 

Marla simţi că îi îngheaţă inima. 

— Este pe moarte? 

Joanna părea îngrijorată. Mici cute îi apărură pe frunte. 

— Da. Cred că ai uitat și asta. 

— Probabil. 

Joanna își termină vinul dintr-o înghiţitură și se uită la ceas. 

— Știu c-am stat prea puţin, dar trebuie să plec. Mă duc să-i 
iau pe puști de la tae kwon do. 

— Mulţumesc pentru vizită. 

— Cu placere. Mulţumesc pentru vin, iar după ce-ţi scoţi 
sârmele, haide să luăm prânzul împreună. Nancy și Robin vor fi 
încântate. Am putea schimba niște mingi sau, dacă nu ești încă 
în stare, putem juca bridge ori să mai bârfim pur și simplu. Orice 
ai chef. 

— Mi-ar plăcea, o asigură Marla. Lucrarea asta dentală 
elegantă ar trebui să-mi fie scoasă săptămâna asta. 

Se gândi cât de oribil continua să arate, dar decise să braveze 
și să iasă în public. Astea erau prietenele ei, față de care se 
putea plânge, iar acum avea nevoie de toți prietenii care ar fi 
putut-o ajuta să străbată perioada grea. 

— Grozav, o s-aranjez eu. 

— Mersi. ` 

— Şi... Marla. Joanna își puse o mână pe braţul ei. Imi pare 
realmente rău pentru toate... necazurile astea. Știi cum e, când 
plouă, toarnă cu găleata. Mai întâi neplăcerile alea de la Cahill 
House, iar acum asta... în tot cazul, ai avut o mulţime de 
probleme. 

— Ce neplăceri? întrebă Marla. 


VP - 122 


Joanna se înroși până la rădăcinile firelor de păr, ca și cum, 
brusc, ar fi fost teribil de stânjenită. 

— Păi... n-a fost probabil nimic altceva decât publicitate 
negativă... Vorbim atunci la telefon, ca să ne întâlnim. Și nu uita 
să te interesezi de inelul ăla! 

Flutură din braţ și plecă, lăsând-o pe Marla cu o senzaţie de 
tulburare în stomac și nevoia de a afla mai multe. Mult mai 
multe. Stând la fereastră, Marla privi prin geamul stropit de 
ploaie cum Joanna se urcă într-un BMW roșu-strălucitor. În 
câteva secunde, automobilul sport mugi, ieși pe poartă și cobori 
dealul. 

— Femeia asta este o viperă, rosti Eugenia din spatele ei. 

Marla tresări. Nu-și auzise soacra intrând. 

— O viperă? repetă ea și, întorcând capul, o văzu pe bătrână 
privind afară. De ce? 

— Iscodește, bârfește și este gata să te muște când te aștepți 
mai puţin. O sărăântoacă albă, cu ambiţii mari. Și-a pus ochii pe 
Ted Lindquist și a stricat o căsătorie de douăzeci și cinci de ani 
fără să se gândească deloc la Frances sau la copii. 

Oftând din greu, Eugenia se îndepărtă de fereastră, își scoase 
ochelarii și lustrui lentilele cu o batistă brodată pe care o scoase 
din buzunarul jachetei. 

— Știu că n-ar trebui să bârfesc, continuă ea, dar Frances mi- 
a fost prietenă. 

— Joanna a spus ceva despre neplăceri la Cahill House. 

— Da, am auzit, suspină Eugenia și Marla se întrebă cât din 
conversaţia lor fusese auzit de soacra ei. Oare trăsese cu 
urechea în mod intenţionat? Ei bine, cred că ar trebui să afli 
adevărul. 

— Ar fi frumos, aprobă Marla și cuvintele îi sunară spart. 

Eugenia se așeză în scaunul ei favorit și ochii ei păreau 
bătrâni și obosiţi în spatele ochelarilor. 

— A fost un episod urât, începu ea. Anul trecut au existat 
unele acuzaţii la adresa directorului căminului, un preot care a 
fost învinuit de... relaţii sexuale cu una dintre fete. Nu s-a 
întâmplat însă nimic. Toate acuzaţiile au fost retrase, iar fata, 
care era minoră pe atunci, a rămas anonimă. Dar știi cum sunt 
chestiile astea. Presa a exagerat enorm totul. Bineînţeles, Alex a 
rezolvat situaţia, însă au fost zvonuri care au persistat, au 
dăinuit ca un miros urât și au mânjit reputaţia căminului. Işi 


VP - 123 


șterse colțul unui ochi, cu toate că nu părea să plângă. Oricum, 
asta a fost acum mai bine de un an - cred că acum un an și 
jumătate. 

Eugenia își băgă batista în buzunar și puse ochelarii înapoi pe 
nas. 

— Cei ca Joanna trăiesc din genul ăsta de bârfe și nu le lasă 
niciodată să moară. O privi în ochi pe Marla. Cred că asta se 
întâmplă din cauză că au propriile conștiințe vinovate și se simt 
ușurați de fiecare dată când altcineva este acuzat. Să nu mai 
discutăm însă despre asta acum. Nu crezi că ar trebui să te 
odihnești puţin înainte de cină? 

Se uită la ceasul din foaier. 

— Și este timpul să-ţi iei medicamentele, nu? Carmen cred că 
ţi le-a dus deja în dormitor. 

Marla ar fi vrut s-o contrazică, dar nu-și putea mobiliza 
energia necesară. Era obosită și capul începuse s-o doară din 
nou. 

— Carmen te poate ajuta să urci la etaj. 

— Mă pot descurca și singură. 

— N-ar trebui să exagerezi, o sfătui Eugenia privindu-i paharul 
de vin gol. Buzele i se țuguiară a dezaprobare, dar n-o mai 
mustră. Cred că știi că Alex a angajat un infirmier. O să înceapă 
să lucreze chiar din seara asta. 

— N-am nevoie de așa ceva. 

Eugenia zâmbi răbdător, își îndreptă spinarea și se ridică din 
jilt. 

— Vom vedea, zise ea și părăsi încăperea. 

Deşi capul începuse să-i zvâcnească, Marla se duse în 
biblioteca de la etajul unu, luă câteva albume foto, apoi urcă în 
camera ei. 

Bău conștiincioasă sucul, stând lângă pat și sperând că 
migrena se va atenua. Apoi își scoase pantofii, se strecură sub 
pătură și începu să răsfoiască albumele. Văzuse nunta, așa că 
trecu la instantanee făcute în primii ani ai căsătoriei cu Alex. 
Imagini cu ea într-un automobil decapotabil, alături de Alex, cu 
un pahar în mână pe o plajă tropicală, pe terenul de tenis cu 
racheta în mână, apoi cu Cissy... și cu bărbatul pe care acum îl 
recunoștea ca fiind tatăl ei. Cissy, micuță, îi stătea în brațe, iar 
el privea fără zâmbet în obiectivul foto. Marla nu-l plăcea. Ştia 
asta. Nu-l placuse niciodată, fiindcă era rece și distant. De 


VP - 124 


asemenea, nu simţea absolut nimic faţă de femeia care era 
mama ei, femeia cu talie de viespe și permanent încruntată. 

Gândeşte, Marla, gândește! Văzu fotografii ale bărbatului 
stând pe o peluză întinsă și având în spate o reședință 
somptuoasă din cărămidă în stil georgian, cu coloane albe, 
verandă frontală lată, cu trei niveluri centrale, flancate de aripi 
mai scurte cu câte două niveluri fiecare. Aceea era casa în care 
crescuse ea? 

Abia reușind să ţină ochii deschiși, răsfoi alte pagini și de 
fiecare dată când își văzu tatăl ceva dinăuntrul ei tresări, 
retrăgându-se, de parcă s-ar fi temut de el, de parcă... de parcă 
orice ar fi făcut Marla în viaţa ei nu fusese suficient de bun 
pentru el. 

— Asta-i o prostie, mormăi ea, clipind des și apăsat. 

Era atât de obosită, încât nu mai putea rămâne trează nici 
măcar o secundă. Impinse albumele la o parte și se afundă în 
perne. Avea să aţipească un pic, după care, când avea să-și 
regăsească limpezimea minţii, avea să atace problemele. Dar 
când o fură somnul, visă și niciunul dintre oamenii din visul ei nu 
aveau feţe și treceau pe lângă ea, vorbeau prin guri ce nu erau 
conectate la ochi sau nasuri, râdeau și glumeau, dar n-o 
includeau niciodată pe ea. 

Era o străină. Singură. lzolată. Auzea glasuri, însă nu putea 
vorbi. Era ca și cum ar fi fost invizibilă... undeva hat departe un 
prunc plângea... și o voce, una pe care ar fi trebuit s-o 
recunoască, spunea: 

— Știu, știu, dar de-acum înainte să scrii doar cine a telefonat 
și eu o să-i transmit mesajul. Nu-i aduce telefonul. Este prea 
curând și e stânjenitor pentru ea. Arată teribil. Sărmana abia 
poate vorbi cu dinţii fixaţi în sârmele alea. Realmente, este în 
interesul ei. 

Marla dori să protesteze... femeia vorbea despre ea. Pruncul 
se opri din plâns și Marla se foi în pat și se întoarse pe burtă. Era 
obosită, era groaznic de obosită. Când avea să se trezească, 
avea să rezolve problemele, oamenii urmau să aibă fețe din 
nou... când avea să se trezească... 

xxx 

— Deci Durul e bine? întrebă Nick, stând pe marginea patului 
din camera de hotel și scoțând călcâiul unui pantof cu ajutorul 
vârfului celuilalt pantof. 


VP-125 


Ținând receptorul între ureche și umăr, se lăsă pe spate în 
perne și privi baldachinul cu imprimeuri al patului. 

— Da, pe cât de bine te poţi aștepta, răspunse Ole. L-am luat 
la mine și-i destul de cuminte, atâta doar că se tot uită în lungul 
străzii după tine. 

— Crezusem că mă voi întoarce mai devreme, spuse Nick, dar 
s-ar putea să mai dureze. 

— Normal. 

Nick se încruntă, gândindu-se cât de adânc se afunda în 
afacerea asta complicată cu Marla. Ştia însă că implicarea lui 
fusese inevitabilă. Așa cum fusese mereu când venea vorba de 
această femeie. Era totuși ciudat - când o văzuse în spital, 
bandajată și plină de vânătăi, înverșunarea lui intră în conflict cu 
mila pe care o simţise pentru ea. „Sărmana fetiță bogată”. Sau, 
mai degrabă: „Sărmana cățea afurisită bogată”. 

— Să nu-ţi faci griji despre Durul, îl liniști Ole. Sunt cu ochii pe 
el și pe Notorious, ca și cum ar fi proprietatea mea. 

— Mersi. Întinzând la maximum cordonul telefonic, Nick se 
duse, încălțat doar în ciorapi, până la fereastra cu vedere spre 
Haight Street. O să te anunţ când mă-ntorc. 

— Apreciez. 

Ole închise și Nick își masă ceafa, ca să alunge încordarea pe 
care o simţea. Fusese tensionat din clipa când îl văzuse pe Alex 
în parcarea portului din Devil's Cove, iar tensiunea aceea 
crescuse cu fiecare zi. Se uită în sus pe deal. Acolo Marla era în 
convalescență, se refăcea și poate începea să-și recapete 
amintirile. Conștiinţa i se înfioră puţin, deoarece existau unele 
părţi din viaţa lui care ar fi fost mai bine să fie uitate. Ele însă 
persistau, imediat sub suprafaţă, unde amintirile ce-i evocau 
colțuri întunecate, piele fierbinte și aroma de mosc a sexului 
erau mereu prezente. Marla fusese femeia cea mai 
provocatoare pe care o cunoscuse. 

Singura care-i pătrunsese cu adevărat în suflet. 

Indiferent de circumstanţe, ori de câte ori fuseseră împreună, 
pasiunea fremătase în conversaţia lor, în privirile ei fierbinţi pe 
care i le arunca, în atingerea ușoară ca a unui fluture a 
degetelor ei pe gâtul sau pe pieptul lui. Nicio femeie nu-l 
afectase vreodată așa. Nici înainte de Marla și nici după ea. 

Fusese îndeajuns de naiv ca să creadă că nu era „ea”, ci „ei”. 
Că între ei exista un soi de alchimie cosmică, unică. Bineînţeles 


VP - 126 


că greșise. Și fusese destul de matur ca să-și dea seama că se 
înșela. La douăzeci și patru de ani nu mai ești un puști, dar Nick 
își pierdea orice grăunte de rațiune în preajma Marlei. 

— Rahat, murmură în barbă și puse receptorul în furcă. 

Ar fi trebuit să se ducă la reședință pentru cină. Fusese una 
dintre comenzile Eugeniei mascată ca invitaţie. Își trecu 
degetele prin păr. 

La ușă se auzi o ciocănitură discretă. 

Nick se încruntă, traversă camera și trase brusc de clanţă. De 
cealaltă parte a pragului, cu un pumn ridicat ca să bată din nou, 
se afla Cherise. 

— Ah, ce bine, mă temeam că s-ar putea să nu fii înăuntru, 
rosti ea, după care, fără nicio invitaţie, intră însoţită de un 
norișor de parfum pe care bărbatul îl mai simţise - cu mult timp 
în urmă. 

Era agitată, deși se străduia să se comporte degajat. Purta o 
jachetă de piele neagră, blugi și pulover asortat. Părul blond îi 
era pieptănat peste cap și strâns la spate cu clipsuri 
strălucitoare și se machiase mai mult decât ar fi avut nevoie. 
Ochi aurii, înconjurați de gene dese, negre, îl priveau. 

— Am venit aici fiindcă vreau să discut cu tine despre ceva. 

— la stai așa, dar de unde știai unde locuiesc? o întrebă Nick, 
iar femeia ridică din umeri și puse umbrela udă sub masă. 

— Monty a aflat cumva. 

— De unde putea el să știe? 

— Habar n-am, dar... are relaţii. 

Indiferent ce ar fi însemnat asta. Însă Montgomery Cahill 
avusese dintotdeauna o latură vicleană. Unchiul Fenton 
spusese, se pare, că fiul lui avea un dram de sânge de șarpe. 
Nick credea asta. De asemenea, credea că toți cei care purtau 
numele Cahill fuseseră binecuvântaţi cu același defect genetic. 
Tăcu însă, iar Cherise se lăsă să cadă într-un scaun de lângă 
fereastră și privi prin perdeaua pe jumătate trasă. 


— Bei ceva? 
— Nu... eu... în fine, am renunţat la alcool de când l-am găsit 
pe lisus. 


Femeia clătină vehement din cap și clipsurile micuţe din părul 
ei scânteiară în lumina veiozei. 

Superb! 

— Dar nu te deranjează dacă-mi pun mie un pahar? 


VP - 127 


— N-ai decât. Eu încerc să nu judec pe nimeni. 

— Bună idee, zise Nick, amintindu-și cum fusese ea în 
adolescenţă, când avusese o afinitate pentru marijuana, 
amfetamine și LSD. 

În cele din urmă ajunsese dependentă de cocaină și, între al 
doilea și al treilea soţ, urmase cura de dezintoxicare. Acum se 
părea că-l găsise pe Dumnezeu prin intermediul celui mai recent 
soţ. Nick deschise minibarul și luă o doză de bere. 

— Ziceai că ai venit cu un scop anume. 

Deschise doza și se așeză pe pat. 

— E vorba despre Marla. 

Cherise se așeză pe marginea unui scaun de parcă se 
pregătea s-o ia la fugă în orice secundă. 

— Ce-i cu ea? 

— Speram că i-ai spus lui Alex că vreau să-i fac o vizită. 

— Da, am adus vorba despre asta, însă el crede că n-ar trebui 
să aibă vizitatori. 

— Dar noi suntem din familie, protestă Cherise. Știi bine că 
noi două am fost mereu apropiate. 

Asta era o noutate. Sau o minciună. Sorbi pe îndelete din 
doză. 

— N-am auzit așa ceva. 

— Haide, Nick, doar ţii minte. leșeam mereu cu toţii când tu... 
în fine, când tu și cu ea eraţi împreună. 

— Realmente nu-mi aduc aminte. 

— Ba da, e adevărat. Eu o consideram una dintre prietenele 
mele cele mai bune. 

În timp ce vorbea, Cherise se juca întruna cu încuietoarea de 
la poșetă - degetele ei neastâmpărate, cu ojă purpurie, apăsau 
repetat butonul aurit. Clic, clic, clic. 

— lar acum Alex refuză să mă lase s-o vizitez. Nu știu dacă 
doar pe mine sau pe toate prietenele ei, dar nu cred că-i corect. 

— Am zis că nu-i încântat de vizitatori și mă-ndoiesc că-l pot 
determina să se răzgândească. 

— Atunci, ignoră-l, ce naiba! Spune-i Marlei că vreau s-o văd. 

— Această... afecţiune sau prietenie pe care o ai pentru Marla 
n-are nicio legătură, nu-i așa, cu faptul că tu și Monty faceţi 
scandal că aţi fost îndepărtați de la moștenire? 

Fusese oare numai imaginaţia lui sau ochii femeii se mijiseră 
foarte puţin? 


VP - 128 


— Cred că asta-i ceea ce susține Alex. 

— Printre altele. 

Nick bău jumătate din doză și o lăsă pe Cherise să se mai 
foiască puţin. 

Fețișoara ei se contorsionă nemulțumită. 

— l-auzi! Dezgustul îi strâmbă trăsăturile frumoase și ridică o 
mână cu un gest exasperat. Asta-i altă problemă, zise ea cu un 
oftat prelung și plin de suferinţă. Știu că Alex ţi-e frate, dar în 
locul tău n-aș avea încredere totală în el. 

Nici nu am. 

— De ce? 

— Pentru că, pentru că... el duce compania de râpă șie un 
mincinos. Așa a fost mereu și nu se va schimba acum. E ascuns 
și secretos. lar unele secrete - nici nu ţi-ar veni să crezi! 

— Dar tu le cunoști? 

— Pe unele, recunoscu Cherise și ochii i se întunecară în fața 
provocării. Dar nu pe toate. Nimeni nu știe toate secretele lui 
Alexander Cahill. Nici chiar soţia lui. 

— Bănuiesc că ești de părere că ar putea folosi o doză 
zdravănă de creștinism. 

— Asta-i valabil pentru toţi. Surâsul femeii era la fel de fals ca 
și genele ei, din care bătu acum sfios. Până și tu, Nick. 

— N-o să uit asta. 

— Să știi că lisus ne iartă toate păcatele. Mie. Lui Alex. Ție. 

Nick se strâmbă și-și privi verișoara. 

— Nu știu, Cherise, rosti el, lista mea e destul de lungă. Ar 
putea să-i răpească ceva timp. 

Pentru a-și sublinia spusele, dădu pe gât o dușcă de Coors. 

— Crede-mă, este foarte răbdător. i 

Nick râse și-și șterse gura cu dosul mâinii. Intotdeauna îi 
plăcuse ceva la Cherise, deși, în același timp, femeia era cu 
adevărat o pacoste. Cameleonică, Cherise părea că se 
contopește cu mediul înconjurător, indiferent dacă fusese vorba 
despre organizaţiile pentru promovarea voluntariatului, scena 
drogurilor sau, acum, cea mai recentă aventură a ei în lumea 
evanghelismului. 

— AȘ dori pur și simplu s-o văd pe Marla, zise ea după care își 
luă umbrela și se ridică în picioare. Mă gândisem că poate 
reușești tu să aranjezi ceva. 

— O să vorbesc cu ea. 


VP - 129 


— Ea cum este? întrebă Cherise de parcă i-ar fi păsat cu 
adevărat, însă Nick observă că avusese nevoie de aproape 
cincisprezece minute ca să întrebe. 

— Își revine. 

— Grozav! Sună-mă. Acum stau acasă și numărul e același 
dintotdeauna. 

Ținând umbrela într-o mână, scotoci cu mâna cealaltă prin 
poșetă și scoase o carte de vizită. 

— Poftim! 

l-o întinse și Nick observă cele două palme împreunate în 
rugăciune care erau gravate într-un colţ, în timp ce numele ei, 
adresa și numărul de telefon, alăturate celor ale reverendului 
Donald, soțul Cherisei, împodobeau alt colț. 

— Și, adăugă ea punând o mână moale și mătăsoasă pe mâna 
lui, să știi că eu mă rog pentru Marla. Pentru Alex. Pentru tine. Și 
Donald se roagă. 

— Asta trebuie să fie încurajator? o ironiză el. 

— Da, dacă te gândești la asta. 

— La naiba, Cherise, cred că-ţi irosești timpul. Nick puse 
cartea de vizită pe noptieră, lângă telefon. Eu sunt păcătos de 
mult timp. Mai ţii minte? 

— O oaie rătăcită... 

— Sau un lup în blană de oaie. 

— Nicholas, nu mă poţi convinge să nu mă rog pentru tine. 

— Nici nu mă gândesc la așa ceva. 

— Eşti imposibil! 

— Încerc. 

— Știu. Ea porni spre ușă și Nick o urmă, în ciorapi. Să știi... 
zise Cherise strângând umbrela cu forță, că data viitoare mă voi 
strădui mai tare să-l conving pe Montgomery să mă însoțească. 

— Chiar te rog. Nu l-am mai văzut de când eram puști. 

— E neschimbat, spuse femeia și se întunecă puţin la față. 
Continuă să joace rolul de băiat rău. Continuă să se lupte cu 
propriii lui demoni. 

— Cred că încă nu l-a găsit pe Domnul, replică Nick, 
amintindu-și de pasiunea lui Monty pentru femei ușoare, 
automobile rapide și o mulţime de substanţe farmaceutice. 

— Lucrez asupra lui. La fel și Donald. 

Bravo, Donald, se gândi Nick. 

Cherise schimbă subiectul. 


VP - 130 


— Va fi bine s-o revedem pe Marla. A trecut prea mult timp. 
Așa cum știi, ea și Alex au traversat momente grele. S-au 
separat de vreo două ori. 

— Serios? 

Asta era o noutate pentru Nick. 

— Așa cred. O dată sau poate chiar de două ori... dar nu 
vreau să bârfesc. E treaba lor, însă eu mă rog pentru ei. 

— Sunt sigur. 

— Mi-ar plăcea în același timp să reiau legătura cu Marla. 
Probabil că se simte groaznic. Am auzit la radio că a murit și 
șoferul camionului. 

Bărbatul aprobă din cap. Alex îl sunase și-l anunţase vestea. 

— N-am știut că Alex și Donald sunt apropiaţi, remarcă el. 

Cherise nu-l privi în ochi. Înghiţi în gol. 

— Nu sunt, spuse după aceea, dar... ei bine, Donald a lucrat la 
Cahill House, ba chiar a făcut parte pentru o vreme din consiliul 
de administraţie. lar o perioadă a fost pastor la Bayside. Este un 
om minunat, un creștin adevărat. Se oferă mereu voluntar 
atunci când apare o nevoie, știi. Apoi, ca și cum ar fi fost 
nerăbdătoare să plece, se întinse către clanţă. Vezi doar dacă o 
pot vizita, bine? Șovăi, după care adăugă: Mă bucur că te-am 
revăzut, Nick. Realmente. 

Își mușcă ușor buza, ca și cum s-ar fi temut să scape ceva ce 
n-ar fi trebuit, și-l atinse cu palma pe obraz, rostind: 

— Ai grijă. 

După aceea ieși pe ușă și dispăru pe hol, lăsând în urmă o 
dâră de parfum care umplu camera. Nick își termină berea cu o 
ultimă înghiţitură și aruncă doza goală în coșul de gunoi, 
întrebându-se ce naiba dorise Cherise de fapt. li era pur și 
simplu imposibil s-o creadă că va sta lângă patul Marlei ca să-i 
citească din Biblie. Nici vorbă! 

Scoase portofelul din buzunar și găsi o carte de vizită 
ponosită din vremea când se juca de-a divinitatea cu 
corporaţiile. O întoarse pe dos, citi cele câteva numere 
mâăzgălite acolo și, sperând că Walt nu se mutase, se întinse 
după telefon și formă numărul vechi. 

O voce răgușită răspunse după al treilea ţărâit. 

— Haaga la telefon. 

— Walt, sunt Nick. Nick Cahill. 


VP - 131 


— Ei, să fiu al naibii, ce-ţi veni mă suni după atâţia ani? 
întrebă Walt din apartamentul lui din Seattle. 

— Am nevoie de ajutor. Vreau să faci niște săpături pentru 
mine. 

Nick auzi cheul unei brichete la celălalt capăt al firului, 
dovada celor trei pachete de ţigări pe care Walt le fuma zilnic. 

— Am crezut că te-ai lăsat de afaceri, zise Walt. 

— Așa am făcut, în linii mari. 

Îi făcu celuilalt un rezumat despre felul cum ajunsese în San 
Francisco. 

Walt scoase un râset care se sfârși într-o criză de tuse. 

— Deci e adevărat, sângele apă nu se face. 

— Uite ce-i, vreau oricâte informaţii poţi găsi despre accident 
și despre Pamela Delacroix - despre care nu știu absolut nimic, 
decât că are o fiică la Universitatea din Santa Cruz. Este posibil 
ca fata să aibă chiar alt nume de familie. 

— Ar fi util un număr de asigurări sociale sau un permis auto 
sau numele soțului. Până și-o amărâtă de adresă m-ar ajuta. 

— De-aia te plătesc. 

Walt pufni. 

— Bun, deci fă rost de orice informații poţi, apoi trimite-le aici 
prin fax sau prin e-mail. O să mă conectez cu laptopul. 
Scanează-mi fotografii dacă poţi găsi ceva. 

— Asta-i tot? întrebă Walt fără să se obosească să-și ascundă 
sarcasmul. 

— Nu tocmai. 

Nick se pornise de acum și simțea în tot corpul același val de 
adrenalină pe care-l avusese cu ani în urmă când trăia frumușel 
de pe urma consultanţei pentru companii aflate în necazuri. 

— Mâine o să-ţi trimit o listă cu angajaţii companiei, plus niște 
prieteni de familie pe care vreau să-i verifici. 

Trase de cordonul telefonic ca să se apropie de fereastră și 
privi prin perdea. O zări pe Cherise la colțul clădirii, privindu-și 
ceasul și ferindu-se de ploaie cu umbrela... sau nu era ea? 
Cherise plecase de mai bine de zece minute, iar blugii negri, 
cizmele și jacheta din piele erau haine uzuale în San Francisco. 
In plus, era întuneric - genul de întuneric specific orașelor unde 
lumina felinarelor stradale este slabă și eterică. Femeia privi 
înapoi spre hotel chiar în clipa când un SUV opri lângă bordură 
iar ea scutură umbrela. Părul ei blond cu clipsuri sclipitoare se 


VP - 132 


reflectă în razele felinarelor când sui în mașină. Nu închisese 
complet portiera când șoferul nerăbdător ambală motorul și 
traversă intersecția pe galben, împroșcând jerbe de apă de sub 
cauciucurile late. 

— Verifică-i pe toți membrii familiei mele, îl instrui Nick pe 
Walt. Alex și Marla, plus verii mei, Cherise și Montgomery - el 
mai apare uneori ca Monty. 

— Toţi au numele de familie Cahill? 

— Nu, stai. Se duse la noptieră și luă cartea de vizită lăsată de 
verișoara sa. Pe Cherise o cheamă acum Favier. Rosti numele pe 
litere și adăugă numărul de telefon de acasă. Pe soțul ei îl 
cheamă Donald și slujește la biserica Sfânta Treime din 
Sausalito. 

Încruntându-se, dictă numărul de telefon al bisericii. Walt 
mormăi, indicând că primise informaţia. 

— Și maică-ta? întrebă el. Eugenia, nu? În privinţa ei ce 
trebuie să fac? 

Nick nu ezită nicio clipă. 

— Verific-o și pe ea. 


VP - 133 


CAPITOLUL 8 


Tony Paterno privea monitorul computerului pe care erau 
afișate imagini ale lui Pam Delacroix - fotografii ce fuseseră 
făcute pentru permisul auto, pașaport, plus două prim-planuri 
seducătoare pe care le utilizase pentru cărțile ei de vizită când 
lucrase într-o firmă imobiliară din Sausalito. Pam nu era o copie 
leită a Marlei Cahill, totuși cele două se asemănau. Detectivul 
văzuse fotografiile și înainte, bineînţeles, dar cu cât cazul se 
prelungea, cu atât i se părea că cele două femei aveau multe 
trăsături foarte asemănătoare. 

Și ce însemna asta? Că erau înrudite? Că femeia de la volan 
nu fusese Marla și că adevărata doamnă Cahill fusese deja 
incinerată? Dar de ce? Și dacă așa ar fi stat lucrurile, asta ar fi 
însemnat că la locul accidentului avusese loc o încurcătură 
incredibilă. Era imposibil. Și totuși... Răpăind cu degetele pe 
brațul scaunului, privi celelalte imagini ale lui Pam Delacroix, 
fotografii deloc plăcute de la locul accidentului. Zăcând cu fața 
în sus pe rambleu, corpul nu-i era decât un morman însângerat, 
cu gâtul rupt, chipul complet jupuit, cu brațele rupte desfăcute 
larg pe solul pădurii. Alte fotografii arătau epava Mercedesului, 
geamuri sparte, metal contorsionat, tapiţerie din piele sfâșiată și 
acoperită de sânge. Impactul rupsese roţile, spărsese parbrizul, 
deformase șasiul mașinii și aruncase cauciucul de rezervă din 
portbagaj. Marla Cahill avusese cu adevărat un noroc teribil că 
supravieţuise. 

Dacă ea era cu adevărat Marla. _ 

Oare asemănarea să fi fost o coincidenţă? Incă una? Era 
posibil ca femeia să-și simuleze amnezia? Paterno își scărpină 
falca și degetele îi hârșâiră în barba nerasă de o zi. Charles 
Biggs era mort - băgat în mormânt de cineva care se strecurase 
în spital, se deghizase și-l sufocase. Pam Delacroix sau altă 
femeie care semăna foarte bine cu Marla Cahill fusese, de 
asemenea, trimisă pe lumea cealaltă. „Accidentul” părea tot mai 
mult un omor cu premeditare. Dar cum? Și de ce? Cine se afla în 
spatele lui? Cine era victima intenţionată? 


VP - 134 


Își puse mintea la contribuţie. Mobilul... De asta avea nevoie. 
Cine dorea moartea uneia sau mai multora dintre persoanele 
implicate în dezastru? 

— Fir-ar a naibii! 

Apăsă o tastă și se lăsă pe spate în scaun, când imprimanta 
învie. Ceva din accidentul Marlei Cahill fusese bizar de la bun 
început, dar nu reușise să și dea seama ce anume. Detectivul 
moștenise cazul. Deoarece ambele victime care supravieţuiseră 
în primă fază accidentului fuseseră trimise imediat în oraș, 
poliţia din San Francisco se ocupa de anchetă pentru acest 
aspect, ajutând poliția rutieră California care sosise prima la 
locul evenimentului și avea jurisdicție. 

Nu existase nicio dovadă de crimă. În corpul Marlei nu 
fuseseră găsite nici droguri, nici alcool. Nu exista niciun motiv să 
se creadă că femeia condusese neglijent, întrucât nu existau 
martori. 

Totuși o femeie a murit pe loc, iar Charles Biggs, unicul 
martor, a fost ucis. 

Paterno se răsuci în scaun și luă rapoartele despre toţi cei 
asociați Marlei Amhurst Cahill. O grămadă de inși cu sânge 
albastru! Marla provenea dintr-o familie bogată din comitatul 
Marin. Tatăl ei, Conrad James Amhurst, se afla într-un cămin 
scump pentru bătrâni cu panoramă spre portul din Tiburon. 
Dacă informaţiile detectivului erau corecte, Conrad era deja cu 
un picior în groapă. Cancer la pancreas. Avea să fie norocos 
dacă mai trăia trei luni. 

Potrivit tuturor relatărilor, în tinerețe fusese un ticălos 
afemeiat, iar soţia lui, Victoria, mama Marlei, o femeie extrem 
de neprietenoasă. Ea murise acum câţiva ani, în urma unor 
complicaţii după o operaţie de chirurgie estetică - o liposucţie 
ce se terminase prost. Paterno pufni, dar continuă să examineze 
rapoartele. 

Unicul lor fiu, Rory, suferise un accident în copilărie și sfârșise 
într-o instituţie de boli mintale. În felul acesta, Marla rămăsese 
unica moștenitoare a bătrânului bogat, iar ea nu-și putea amintit 
nimic. Sau cel puţin așa susținea. Polițistul răpăi nervos cu 
degetele pe braţul scaunului. Poate că minţea. Dar de ce, naiba? 

Mestecă tot mai repede chewing-gumul, dorind parcă să-l 
distrugă, în timp ce studia pagină după pagină. 


VP - 135 


Familia Cahill nu era tocmai simbolul familiei americane 
mijlocii, ci părea mai degrabă desprinsă dintr-un serial ca 
Dinastia. Eugenia era matroana - puritană, afectată și degajând 
toată căldura unui șarpe zâmbitor. La fel de falsă ca proverbiala 
bancnotă de trei dolari. 

Privit din exterior, Alexander, fiul cel mai mare și bărbatul 
Marlei, era soţul de vis al oricărei femei. Chipeș și bine făcut, 
educat la Stanford și Harvard, practicase avocatura câţiva ani, 
apoi își înlocuise tatăl bolnav la conducerea corporației 
internaţionale Cahill Limited. După decesul bătrânului, Alex 
moștenise totul. 

Paterno nu avea însă încredere în el. Bogat, arogant și 
sarcastic, Alex Cahill părea să se creadă mai presus de lege. 
Detectivul mai avusese de-a face cu el și nu-i plăcea deloc acest 
ticălos îngâmfat. 

Nicholas, fratele lui Alexander, părea să fie oaia neagră a 
familiei. În vreme ce Alex excelase în școală și acumulase premii 
la învăţătură și sport, Nick intrase în necazuri cu legea, suficient 
de serioase pentru ca tatăl lui să fie nevoit să-l scoată pe 
cauțiune de câteva ori. Niciuna dintre acuzaţii, și fuseseră 
destule - de la furt de mașini și posesie de alcool, până la 
vandalism - nu fusese urmată de vreo condamnare. Toate 
fuseseră retrase. Probabil pentru că tăticul îi plătise pe cei 
implicați, deși în rapoarte nu se consemna nimic de felul acesta. 

Nick terminase liceul și plecase de acasă la vârsta de 
optsprezece ani, lucrase apoi ca șofer de camion, pe o platformă 
petrolieră, ba chiar încercase să conducă un ranch în Montana, 
unde fusese ulterior ghid pentru pescari. Avea propria sa 
ambarcaţiune de pescuit, condusese o firmă care producea 
piese pentru camioane, strânsese chiar o mică avere și începuse 
să cumpere și să vândă mici afaceri în zona Seattle. Devenise 
consultant pentru rezolvarea problemelor corporațiilor, pentru 
ca apoi, cu cinci ani în urmă, să-și părăsească activitatea și să 
se retragă, probabil fără griji financiare, într-o așezare micuță 
din Oregon, care se numea Devil's Cove [Golful Diavolului - n.r.] 
... cumva se potrivea. 

lar acum revenise în San Francisco. 

Din cauza accidentului? Sau, așa cum afirmase el, pentru a-și 
ajuta fratele să soluţioneze problemele companiei? Oare ce ar fi 


VP - 136 


putut să fie în neregulă, se întrebă Paterno, cu bogata și 
respectata Cahill Limited? 

Se aplecă în faţă și scuipă chewing-gumul în coșul pentru 
hârtii. Aruncă deoparte raportul despre Nick. 

Mai existau apoi doi veri nemulţumiţi, care considerau că 
fuseseră îndepărtați de la averea familiei. Montgomery Cahill și 
sora sa, Cherise Cahill Martin Bell Favier, vociferaseră destul de 
insistent cu privire la tratamentul pe care-l primiseră din partea 
tatălui și al unchiului lor. În adolescenţă, „Monty” ajunsese de 
două ori la casa de corecție. Aparent, tatăl său, Fenton, nu 
avusese aceleași pârghii de influenţă printre judecători și 
polițiști ca unchiul Samuel. Sau poate că dorise să-l lase pe băiat 
să plătească pentru delictele sale. 

Mai exista, de asemenea, posibilitatea ca lui Fenton să nu-i 
pese câtuși de puţin. N-ar fi fost ceva neobișnuit. Pentru Paterno 
era suficient să se gândească la propriul lui tată ca să înțeleagă 
cum te simţi când ești ignorat sau trecut cu privirea. Se întinse 
după paharul cu cafea, luă o înghiţitură și simţi arsura acidă 
suindu-i pe gât. 

Care era treaba cu Marla Cahill și Pam Delacroix? Fostul soţ al 
lui Pam răcnea să se facă dreptate, însă Paterno bănuia că tipul 
simţise mirosul banilor. 

Și de ce oare Marla Cahill, care era putred de bogată, fusese 
prietenă cu o femeie ce nu părea să aparţină cercului ei 
monden? Mai studie o dată informaţiile despre Pam. Părea că ar 
fi aparţinut aceluiași club de tenis ca familia Cahill, însă 
detectivul nu găsise nicio dovadă în această privință. Femeia 
era însă imprevizibilă. Avea o diplomă în drept pe care n-o 
folosea, deși la un moment dat fusese avocat de familie. Când 
căsătoria se destrămase, nu reluase practicarea avocaturii, ci 
devenise agent imobiliar în Sausalito. 

De ce? 

Paterno luă foile din imprimanta color și privi imaginile lui 
Pam Delacroix... sau era de fapt Marla Cahill? Avusese oare loc 
o identificare greșită? Era posibil ca poliţia sosită la locul 
accidentului să fi comis o asemenea eroare uriașă? 
Documentele de identitate ale femeii fuseseră găsite asupra ei 
și corpul îi fusese identificat de fostul soț. 

Cât despre Marla Cahill, la momentul accidentului purtase o 
brățara de identificare de spital. Chiar dacă ea ar fi fost 


VP - 137 


amnezică, oare soțul sau soacra ei n-ar fi știut că nu era cea 
care spunea că este? Nu putea să păcălească pe toată lumea, 
nu? Existau trăsături fizice și particularităţi, tipare vocale... asta 
numai în cazul în care erau toţi implicaţi. 

O conspirație. 

lisuse, începea să gândească precum Oliver Stone! 

Paterno pufni, respingând direcţia în care îi porniseră 
gândurile. Nu avea niciun motiv să speculeze. Era timpul să 
reevalueze faptele. Avea să înceapă cu grupele de sânge. 

xxx 

Micuţul James ţipă și Marla, care dormise din nou foarte mult, 
sări din pat. În câteva secunde ajunse în camera copilului, îl 
ridică din pătuţ și-l duse la piept. 

— Gata, gata, rosti ea în mod reflex și-l legănă puţin înainte 
de a-i schimba pamperșii. 

Inhală parfumul dulce de bebeluș când îi închise pijamaua și 
se uită cum dădea din piciorușe. Băieţelul o fixă cu ochi albaștri 
și ea simţi că-i crește inima. 

— Ești al naibii de drăgălaș și-o știi foarte bine, nu-i așa? 

Pumnișorii ţâncului se mișcară necoordonat și el ugui. 

— Da, da, James, o să fii un mare Casanova. 

În clipa în care termină schimbatul scutecelor, Fiona apăru cu 
biberonul. 

— Îi dau eu, insistă Marla și, în timp ce bona deretica prin 
cameră, se așeză în balansoar și-i dădu să mănânce copilașului, 
fredonând încetișor. 

James bău cu lăcomie, oprindu-se din când în când, doar ca s- 
o privească. 

— Știu, știu, te uiţi la mine și speri că ești adoptat, așa-i? 

Îi făcu cu ochiul, iar când băieţașul se sătură în cele din urmă, 
puse pe jos biberonul aproape golit și-l ridică pe umăr ca să 
eructeze aerul înghiţit odată cu laptele. 

— E un copil cuminte, așa-i, rosti Fiona în vreme ce împăturea 
o pătură peste capătul pătuţului. Am fost la alţii care nu erau la 
fel de cuminţei ca James al dumneavoastră. Bona făcu o pauză 
ezitantă. Pe când Cissy bănuiesc c-a fost un copil dificil. 

AȘ vrea și eu să-mi amintesc ceva despre asta. 

— Este o fată încăpăţânată, continuă Fiona, care o să intre în 
multe belele. Ridică biberonul și se încruntă scurt, de parcă își 


VP - 138 


dăduse seama că depășise o limită. Sigur că da, asta nu-i treaba 
mea. Acum o să-l pun pe băiețel în ţarcul lui cu jucării. 

Marla nu protestă. Se simţea mai bine decât fusese de multe 
zile, cu mintea mai limpede și corpul mai puternic. Ştia în mod 
instinctiv că va stabili o legătură cu fiul ei, dar avea probleme 
importante de pus la punct cu Cissy, care continua s-o privească 
de parcă ar fi fost extraterestră. 

Se duse să facă duș și să se schimbe, apoi decise să se mai 
uite pe computer și să mai citească o dată toate numele din 
agendă. Dar nu reuși să-și ducă planul la îndeplinire. 

Camera lui Alex era încuiată. Așa cum fusese și ultima dată 
când încercase să deschidă ușa. Oare soțul ei încerca să-i ţină 
departe pe intruși? Sau avea secrete pe care nu dorea să le afle 
cineva, mai cu seamă soţia sa? 

Senzaţia de bine pe care o avusese când își ținuse copilașul în 
brațe dispăru. 

Marla deschise ușa camerei lui Cissy. Era pustie, lumina era 
stinsă și interiorul părea mai ordonat decât îl văzuse vreodată. 
Fără doar și poate în timp ce fiica ei era la școală, camerista îi 
strângea lucrurile. Marla simţi un fior de vinovăţie. Ca mamă, ea 
ar fi trebuit să se scoale mai devreme, să stea de vorbă cu 
Cissy, să-i verifice temele pentru casă, s-o întrebe dacă are 
nevoie de echipamente curate pentru sport, să se intereseze ce 
program are după ore, iar apoi s-o trimită la școală, tot așa cum 
ar fi trebuit să-și fi hrănit și schimbat pruncul după somnul lui 
matinal. 

Atâta doar că tu ai servitori pentru toate astea. 

Și totuși se simțea îngrijorată. Vizita Joannei i se derula în 
minte... Atrăgeai din partea bărbaților mai multă atenție decât 
puteai face față... niciuna dintre noi nu te auzise vreodată 
menționând-o pe Pam... Ce s-a-ntâmplat cu inelul tău? 

Marla se opri pe palier și se uită peste balustradă spre foaierul 
aflat cu două niveluri mai jos. Auzea slab zgomot de conversații, 
zăngănit de cratițe din bucătărie și ticăitul pendulei de la parter, 
în rest, casa era tăcută - nici clicurile tocurilor Eugeniei pe 
parchet, nici lătrăturile căţelului suspicios, nici crâmpeie de 
muzică clasică susurând din difuzoare ascunse. 

Cu excepţia personalului și a fiului ei, era singură. Străbătu 
distanţa scurtă până la birou și încercă să deschidă ușa. Era 
încuiată. Fără cheie, nimeni nu putea intra în dormitorul lui Alex, 


VP - 139 


în camera lui de sport sau în birou. El interzisese accesul 
tuturor. 

Dar de ce? De ce se temea? Să nu-i umble prin lucruri vreun 
servitor? Sau ascundea ceva? Și atunci cum ar fi putut face 
camerista curăţenie dacă își ţinea camerele permanent 
încuiate? Ascundea ceva de ochii personalului? Sau de mama 
lui? Sau de ea? 

Puse mâna pe clanţă, încercă s-o apese din nou, dar fără 
rezultat. Ba chiar se împinse cu umărul în ușă, agăţându-se de 
speranţa că încuietoarea veche ar putea ceda, însă n-o cilinti 
deloc. 

Ușa e încuiată din cauza ta, Marla, și o știi prea bine. Lui Alex 
nu-i place să-i umbli prin birou. N-are încredere în tine. Ai simţit 
asta. Se întoarse în dormitorul ei și se uită la patul în care 
dormea separat de Alex. Cumva toate astea sunt din cauza lui 
Nick și a ceea ce simţi tu pentru el. O gheară îi cuprinse gâtul și, 
cu toate că ar fi dorit să nege ceea ce simţea, întrezări un 
crâmpei al femeii care fusese cândva. 

Cum spusese Joanna? A; fost mereu... întelegi ce vreau să 
spun - bărbații te remarcau. 

Joanna spusese multe lucruri  răscolitoare. Unde era 
nenorocitul ăla de inel de care amintise? Cadoul de la tatăl ei. 
Gândindu-se la Conrad Amhurst, simţi în inimă o greutate 
întunecată, o durere pe care n-o înţelegea. Nu și-l putea aminti, 
totuși era sigură că relaţia lor fusese departe de a fi iubitoare, 
ba poate fusese chiar înstrăinată. 

Atunci de ce purtam inelul? 

Și mai important - unde era inelul? În camera ei? În 
Mercedesul distrus al lui Pam? Încuiat în vreun seif? Nu exista 
decât o modalitate de a afla: să-l găsească. Începu cu baia și cu 
caseta de bijuterii de pe comodă. Niciun inel. Se uită în noptiere, 
apoi prin toate sertarele biroului ei. Nimic. 

— Gândește, Marla, gândește, murmură ea în barbă și intră în 
cămăruța cu haine, sperând să descopere altă ascunzătoare 
pentru bijuteria ei favorită, însă zadarnic. 

Poate că-l scosese Alex când o duseseră la spital. 

Dar atunci de ce nu ti-a scos și verigheta? 

Mai privi o dată peste odăiţa cu haine și se opri brusc când 
văzu husa pentru racheta de tenis. 


VP - 140 


Poate că era înăuntrul ei. Deschise fermoarul husei din piele, 
se uită în buzunărașul ei plat și nu găsi niciun inel, ci doar o 
chitanțţă de la o plată efectuată cu cardul de credit. 

Băgă chitanţa în buzunar, apoi scoase racheta din husă și o 
tinu în mână, o cântări în palmă, o ridică și o cobori, testând-o 
cum se simţea. 

Ai un serviciu care mă îngrozește. 

— Bine, campioano, ia să te văd, își spuse Marla. 

Se prefăcu că aruncă o minge în aer cu mâna stângă și duse 
braţul drept înapoi. Intr-o fracțiune de secundă, ridică racheta 
mult deasupra umărului, după care o cobori. Cu putere. Racheta 
șuieră și păru teribil de stângace. Mișcarea din mâner era prea 
largă, iar greutatea inconfortabilă. Oare cu adevărat câștigase 
turnee? Incercă să se concentreze, dar eșuă jalnic. Din nou. 

— Mare surpriză, se ironiză ea. 

Brusc, odaia i se păru prea strâmtă, plină cu haine și cu 
amintiri ce nu păreau să-i aparţină. Trebuia să scape, să iasă din 
casa aceasta nefamiliară, cu secretele ei întunecate și ușile 
încuiate. Trebuia să respire din nou. Să se regăsească. Luă o 
jachetă groasă de pe un umeraș, după care cobori iute scara din 
spate, trecu printr-un vestibul micuţ și ieși pe o verandă 
acoperită. Alte câteva trepte și urmă o alee ce șerpuia pe 
domeniu. O ceață subţire învăluia rododendroni bătrâni, ferigi și 
azalee, iar brazi înalţi se ridicau perfect drepţi, dispărând în 
pâclă; peticul acesta de pământ, de pe coama unui deal ce 
făcea parte din oraș, părea straniu de izolat. 

Afundându-și pumnii în buzunarele adânci, Marla porni pe o 
alee din cărămizi, lunecoase din cauza ploii și presărate cu 
cetină. Răsuflarea ei năștea aburi și se înfioră când trecu pe 
lângă mai multe bazine dispuse în trepte. Pe sub frunze mari de 
nuferi, înotau leneș crapi koi, pătaţi multicolor. 

Era aproape sigură că nu mai văzuse niciodată bazinele astea. 

Aproape... 

Frustrată, ridică ochii spre etajele casei, unde luminile 
străluceau în ferestre. Umezeala i se aduna pe obraji și întrezări 
o mișcare, o umbră la o fereastră. Să fi fost oare dormitorul ei? 
Dar abia coborâse de acolo... recunoștea imprimeul draperiilor... 
însă cine să fi fost în camera ei? Acasă nu era nimeni, cu 
excepţia personalului. 


VP - 141 


Asta era! Probabil că în camera ei se afla camerista care se 
ocupa de sarcinile zilnice și în plus, cui îi păsa? Doar nu avea 
nimic de ascuns. Și totuși... Marla ridică din nou ochii, dar 
silueta dispăruse. 

Furioasă pe imaginaţia ei hiperactivă, își trase gluga peste 
cap și ocoli o zonă din grădină unde trandafirii fuseseră tunși și 
toate urmele de flori dispăruseră de mult, rămânând doar tulpini 
scurte și cu spini. 

Firișoarele de păr de pe ceafa i se zbărliră. Avea impresia că 
era urmărită. Intorcându-se, se uită din nou spre casă. Da! O 
siluetă întunecată. Se afla acum în altă încăpere... în cealaltă 
parte a apartamentului... în camera lui Alex? Dar camera lui 
Alex era încuiată. Chiar ea încercase ușa. Bătăile inimii începură 
să i se accelereze. Cu siguranță era cineva din personal, un 
servitor care avea un șperaclu, totuși continua să aibă 
sentimentul neplăcut că era observată... supravegheată. O 
picătură de ploaie căzu de pe marginea glugii și Marla clipi. In 
secunda aceea silueta dispăru - în încăperea întunecată nu mai 
bântuia nicio figură sinistră. Nicio ameninţare stranie. 

Te sperii și de umbra ta, își spuse, totuși pielea i se făcuse ca 
de găină când trecu pe sub o arcadă și văzu un set de leagăne 
ce începuseră să ruginească. Oare o împinsese vreodată pe 
Cissy pe vreunul dintre ele? Oare își prinsese vreodată fiica în 
timp ce Cissy râdea și se dădea pe micul tobogan aflat puţin mai 
departe? 

Gândeşte, Marla,  fir-ar a naibii!  Concentrează-te! 
Reaminteste-ti! : 

Se așeză pe un leagăn și se împinse cu vârful unui picior. În 
pietrișul de sub leagăne existau făgașuri paralele, adânci, făcute 
de piciorușe, în care apa începea să se adune în băltoace. 
Închise ochii și auzi sunetele orașului, zumzetul traficului, 
zăngăniturile unui funicular, un câine care lătra cu disperare nu 
departe. Dincolo de zidul din cărămizi erau curți vecine. In jos pe 
deal se întindea orașul, dar aici, în domeniul înconjurat de 
gardul înalt, femeia se simţea izolată de lume. 

Insă San Francisco se găsea imediat dincolo de poarta 
acționată electronic. 

Tot ce trebuia să facă era să treacă dincolo de ea. 

Si unde să mă duc? 


VP - 142 


— Oriunde, murmură Marla cu glas tare și-și simţi palmele 
îngheţând pe lanţurile ce susțineau leagănul. N 

Hotelul lui Nick este la numai câteva intersecţii depărtare. |n 
niciun caz nu avea să se ducă acolo, își spuse ea, dar poate că, 
odată ieșită din fortăreața asta elegantă, avea să găsească un 
strop de pace pentru a-și forța memoria asta blestemată să 
revină. Trebuia să descopere tot ce putea despre Pam Delacroix 
- cine era, cum o cunoscuse Marla și de ce plecaseră ele s-o 
viziteze pe fiica lui Pam. 

Mintea îi bubuia de un milion de întrebări, iar sentimentul de 
vinovăţie, care-i zgândărea mereu conștiința, reapărea când se 
gândea la cei doi oameni care muriseră în urma accidentului. 
Doi oameni. Oameni care aveau familii. Simţi că ar fi trebuit să 
se roage, dar știu în mod instinctiv că rugăciunea nu-i era 
caracteristică. Azi însă se gândi că putea face o excepţie. Puţină 
spiritualitate nu putea face rău. Nu reuși însă să-și amintească 
nici măcar un singur cuvânt în timp ce se balansa în leagănul 
pentru copii, iar apa de ploaie care se adunase pe acesta îi 
pătrunse prin blugi. 

Auzi trosnet de pietriș sub tălpi de pantofi și se încordă. 
Degetele îi strânseră lanţurile ude ce susțineau leagănul. 

— Marla? 

Inima începu să-i bată mai tare când recunoscu glasul lui 
Nick. 

Bărbatul strecură capul pe sub arcadă și cercetă rapid cu 
privirea locul de joacă. 

— Mă întrebam pe unde ești. 

Purta o jachetă de piele ponosită și o pereche de blugi jalnici 
și părea să stea sub un baldachin de clematite răsucite și lipsite 
de frunze. 

— Ce faci aici? 

— Mă gândeam. Sau încercam să mă gândesc. 

— Ai descoperit ceva? 

— AȘ fi vrut eu, recunoscu femeia zâmbind sarcastic. Dar tu? 
Tu ce faci aici? 

— Te căutam. 

Chipul lui era alcătuit numai din planuri netede și unghiuri 
ascuţite, cu o falcă dură, buze subţiri ca lama de cuţit și un nas 
nu tocmai drept. Stând exact în centrul arcadei, cu picioarele 


VP - 143 


depărtate la lăţimea umerilor, de parcă n-ar fi cutezat să se 
apropie mai mult, Nick zise: 

— Voiam să te găsesc singură. 

Mușchii de la ceafa Marlei se încordară și întâlni intensitatea 
privirii lui prin pâcla dimineții. Imagini interzise de sărutări cu 
Nick i se furișară prin minte. Pentru o secundă se întrebă cum ar 
fi fost să facă dragoste cu el, să-i atingă pielea, să-i simtă 
mușchii, să-și plimbe degetele peste maxilarul pătrat și neras. 
Stomacul i se strânse lent anticipând astfel de momente și Marla 
se mustră în minte pentru patima ce-i răscolea sângele. Nick era 
cumnatul ei. Ea era o femeie măritată. Măritată. Nu putea să 
aibă asemenea fantezii tabu. Nu trebuia! 

— Știam că-n dimineaţa asta n-ar fi trebuit să fie nimeni 
acasă. Cissy e la școală, mama e cu consiliul de administraţie de 
la Cahill House, Alex are o întâlnire în oraș, așa că m-am gândit 
că sunt șanse foarte mari să te văd singură. 

Ea își drese glasul și-și imagină că recunoștea fantezii 
periculos de erotice fulgerând prin ochii lui. Aceleași viziuni 
interzise cu care se lupta ea însăși. 

— De ce? îl întrebă printre picăturile monotone de ploaie și 
glasul îi sună sugrumat. Își spuse că era din cauza dinţilor încă 
legați cu sârme, dar știa că adevărul era altul. De ce mă căutai? 

— Aseară am avut un musafir, zise el. Pe Cherise. Vrea să te 
vadă. 

— Și de ce nu vine aici? întrebă Marla, încercând să ignore 
blugii lui coborâţi pe șolduri și umerii ce întindeau la maxim 
pielea jachetei - sau că era incredibil de sexy... perfid de sexy. 

— Alex a refuzat-o. 

— El n-o place nici pe ea, nici pe fratele ei, observă Maria, 
desprinzându-și ochii de la Nick în timp ce-și reamintea 
conversații între Alex și mama lui despre veri - paraziți și lipitori 
flămânde de bani, nu așa le spusese? 

— Pentru că se bat pe același ciolan, care este apreciabil. 
Oricum, ea m-a rugat să-ţi transmit cererea ţie. 

Nick își încrucișă brațele peste piept și jacheta de piele scârţăi 
când i se întinse pe umeri. Picături de ploaie îi lunecau pe capul 
neacoperit și curgeau pe gât, dispărând sub guler. Ochii ei le 
urmăriră mișcarea. 

Brusc, Marla își simţi gura uscată ca Sahara. 

— M-am gândit că trebuie să știi, adăugă bărbatul. 


VP - 144 


— Trebuia... trebuie. Marla izbuti în cele din urmă să se 
controleze. Bineînţeles că mă poate vizita. Oricând. 

— Vrea să-ţi citească pasaje din Biblie. 

— Ah. Ei bine... Își drese glasul, apoi îi aruncă un surâs 
amuzat. Poate că Dumnezeu încearcă să-mi spună ceva. De 
pildă, că ar trebui să mă dedic religiei sau așa ceva. 

El pufni. 

— Cherise și bărbatul ei ar fi extrem de încântați să te ajute în 
privinţa asta. 

— O să ţin minte. 

Nick scotoci în buzunarul jachetei, scoase o carte de vizită și 
înaintă spre ea, cu pantofii scrâșnind pe pietriș. l-o întinse și 
adăugă: 

— Poţi s-o suni chiar tu pe Cherise. Nu-i nevoie ca eu să joc 
rolul de intermediar. 

Ochii lui o fixară din nou și femeia știu că dacă momentul ar fi 
fost potrivit, dacă circumstanţele ar fi fost diferite, ar fi întins 
braţul și l-ar fi atins, l-ar fi invitat fără cuvinte s-o sărute. 

Trecură câteva secunde și auzi zumzetul traficului, picuratul 
constant al umezelii de pe ramurile copacilor și bătăile 
neregulate ale inimii ei. 

— Mulţumesc. 

Nick se întoarse, totuși Marla nu-l putea lăsa să plece. Nu 
încă. Cobori din leagăn, ocoli băltoacele care se formaseră în 
jurul locului de joacă și se grăbi să-l prindă din urmă. 

— Nick, stai! Voiam să te întreb ceva. 

Văzu cum mușchii i se încordează pe ceafa înainte să se 
întoarcă din nou spre ea. 

— Da? 

— Mai ţii minte cum era înainte... cum eram eu... 

— Înainte de... ce anume? 

— Înainte să mă căsătoresc, zise ea și pielea de pe faţa lui 
deveni brusc foarte întinsă. 

— Încerc să nu mă gândesc la asta. 

— Dar... eu jucam tenis? 

Gluga femeii îi lunecă de pe cap. 

— Îţi spulberai adversarele. 

— Călăream? 

— Nu cred. 


VP - 145 


E| se foi de pe un picior pe celălalt și Marla se apropie și lăsă 
capul pe spate ca să-l privească adânc în ochi. 

Toţi mușchii din trup i se încordară, totuși se sili să pună 
întrebarea care o obsedase după conversaţia avută cu Joanna. 

— Ce fel de femeie eram? 

— Asta-i o întrebare cu multe implicaţii ascunse. 

— Spune-mi. 

Buzele lui se strânseră într-o linie foarte subţire. 

— Erai o puștoaică răsfăţată, îi zise. Părinţii tăi ţi-au dat tot ce 
doreai. 

— Adică ce anume? întrebă Marla și i se păru că aude pași pe 
aleea din cărămizi, dar îi ignoră. 

Ochii lui Nick se întunecară seducător. 

— Totul. 

— Totul? 

— Marla, tu aveai absolut totul. Bani, inteligenţă, frumusete, 
dar nu-ţi era îndeajuns. Tu doreai... întreaga lume. Un colț al 
gurii i se ridică sarcastic. Și aproape că ai obținut-o. 

— Pe... începu, apoi se poticni, totuși se sili să continue. Pe 
tine te-am dorit? 

Bărbatul pufni. 

— Nu. 

Ochii i se îngustară și emoţii necenzurate i se citiră limpede 
pe trăsăturile energice. Braţele i se întinseră brusc. O prinse de 
umeri și degetele lui strângeau ca fierul prin jachetă. O trase 
atât de aproape, încât femeia îi simţi căldura, îi mirosi 
aftershave-ul de pe piele și văzu dilatarea ușoară, dezgustată a 
nărilor sale. 

— Dar eu te-am dorit pe tine, rosti printre buze ce abia se 
mișcară; sfidarea îi încărca vorbele. Mai mult decât ar trebui un 
bărbat cu mintea întreagă să dorească o femeie, mai mult decât 
am dorit orice altceva în toată viața mea. Asta voiai s-auzi? Eşti 
mulțumită? 

— N-nu, recunoscu ea, mai confuză ca oricând. 

— Atunci lucrurile sunt exact așa cum ar trebui să fie, pentru 
că, Marla, tu n-ai fost niciodată mulțumită. 

De cealaltă parte a arcadei se auziră pași. Nick îi dădu drumul 
brusc la braţe, de parcă ar fi devenit pe neașteptate prea 
fierbinţi. 


VP - 146 


De după colț apăru Lars. Purta blugi vechi și o bluză de 
trening și ținea un hârleț într-o mână și o greblă în mâna 
cealaltă. Era încruntat și ochii îi trecură de la Nick la Marla, iar 
ea se întrebă cât auzise din conversaţia lor, de cât timp fusese 
în grădină? Oare îi privise prin ceața care se destrăma, pitindu- 
se în spatele zidurilor de rododendroni și de brazi? 

— Vă caută prin casă, rosti el și arătă spre Marla cu mânerul 
greblei. 

— Cine mă caută? întrebă ea. 

— Domnul Cahill, zise Lars apropiindu-se; expresia de pe 
chipul lui era dură, acuzatoare. Soţul dumneavoastră. 

Femeia simţi cum i se ridică sângele în obraji. 

— A venit cu infirmierul pe care l-a angajat. 

Vocea lui Lars era inexpresivă, dar în linia gurii se citea 
dispreț, iar în privirea rece ca oţelul, o acuzare tăcută. Încuviinţă 
din cap spre amândoi, după care trecu de leagăne și se îndreptă 
spre un șopron cu unelte de grădinărit. 

— Cred că ar fi bine să mă duc și să fac cunoștință cu noul 
meu gardian. 

— Asta crezi că este? 

— Tu nu crezi așa? Marla nu se deranjă să-și ascundă agitația. 
Haide, Nick, chiar par ca și cum aș avea nevoie de prezenţa 
non-stop a unui infirmier? Trecu pe sub arcadă și clătină din cap. 
Poţi să vii și tu înăuntru și să asiști la focurile de artificii. 

— Crezi că va exploda cineva? 

— Bineînţeles, și s-ar putea să fiu chiar eu, zise ea și urcă 
treptele spre ușa din spate. Dacă Alex crede c-o să-l las să-mi 
spună ce trebuie să fac, ar fi bine să se mai gândească. și 
șterse tălpile pe covoraș și intră. N-o să permit nimănui să-mi 
pună lesa. Mai ales soțului meu, încheie apăsat, ambalându-se 
pentru o dispută serioasă. 

Urcară împreună scara spre salon, unde Alex stătea de vorbă 
cu un bărbat înalt și slab, cu barbă scurtă, îngrijită. 

— Ai apărut! rosti Alex, care era așezat pe marginea unui 
scaun cu aripi, cu mâinile încleștate între genunchi și atenţia 
îndreptată asupra necunoscutului. lisuse, Marla, pe unde-ai 
umblat? Am fost în camera ta, te-am strigat și mă pregăteam 
să-ncepem o căutare pe tot domeniul. 

— Am fost în curtea din spate. 

— Pe vremea asta? 


VP - 147 


Femeia nu răspunse. Umerii uzi ai jachetei, picăturile de 
ploaie de pe fața ei și obrajii îmbujoraţi de la aerul rece ar fi 
trebuit să fi fost dovezi suficiente în această privinţă. 

— Am crezut că ai o întâlnire, i se adresă Nick lui Alex și se 
apropie de șemineu. 

Flăcări trosneau sub grătar și izul de lemn ars plutea prin 
încăpere. 

— S-a anulat, așa că m-am gândit să-i arăt lui Tom locurile. 
Marla, Nick, el este Tom Zayer, infirmierul Marlei. 

— Te cunosc de undeva? întrebă Nick, privindu-l pe bărbat. 
Ne-am mai întâlnit? 

— S-ar putea, încuviinţă Tom. Mă întâlnesc cu multe 
persoane. Am lucrat în secția Urgenţe din Bayside și am avut un 
job și la Cahill House. 

Sprâncenele lui Nick se împreunară. 

— Imi pari cunoscut. 

Tom pufni și ridică din umeri. 

— Este o lume mică. 

— La spital! Sunt sigur că te-am văzut acolo. 

— Foarte posibil. 

Marla izbuti să afișeze un zâmbet forţat. Deși pumnii i se 
căzneau să rămână încleștaţi, își deschise degetele și se strădui 
să-și înfrâneze reacția. 

— Mă bucur de cunoștință, îi spuse bărbatului. Îi întinse mâna 
și i-o strânse. Din păcate, soțul meu a comis o greșeală. În ciuda 
aspectului meu, de fapt n-am nevoie de nimeni care să fie cu 
ochii după mine. Sunt sigură că Alex va avea grijă să te 
plătească pentru deranj, însă nu am de fapt nevoie de serviciile 
tale. 

— Ba vei avea nevoie de ele, interveni Alex. 

Tom lăsă mâna Marlei și se retrase un pas; ridică brațele în 
semn de predare, după care se uită de la unul la celălalt. 

— Hei, nu vreau să inoportunez. 

— Nu-i nicio problemă. 

Alex îi aruncă Marlei o privire care era menită să oprească 
imediat orice argumentaţie. Nu se întâmplă așa. 

— Mă simt perfect și nu am nevoie de un infirmier. Ar 
însemna să irosim timpul lui Tom, răbdarea mea și banii tăi. 

— A fost ideea lui Phil! 


VP - 148 


Alex încleștase fălcile și o venă începuse să i se zbată 
deasupra unui ochi. Marla bănui că rareori i se împotrivea 
cineva... și mai ales soţia lui. 

— El este doctorul, adăugă bărbatul. 

— Atunci voi discuta eu cu Phil, replică Marla simțind cum 
frâiele stăpânirii de sine îi lunecau printre degete. 

— Dacă este vreo problemă, interveni Tom, poate că ar trebui 
s-o rezolvaţi voi doi. 

Alex îl ţintui cu un deget pe infirmier. 

— Nu-i problema ta, ripostă el. Este evident că ar fi trebuit să 
fi discutat asta ceva mai detaliat cu soţia mea. 

— Mult mai detaliat, întări Marla și auzi pe hol pașii Eugeniei 
și ţăcănitul ghearelor lui Coco. 

Grozav, exact ce-mi trebuia! 

Bătrâna își scotea mănușile când apăru de după colţ, iar Coco 
dădu buzna în încăpere, lătrând nebunește spre iritarea 
generală. 

— Termină! se răsti Eugenia când cățelul se repezi spre Tom. 
Termină imediat! Dacă nu, la coteţ! Șezi! De data asta animalul 
se conformă. Bună Alex, Nick... Marla, îi salută ea. Văd că aţi 
făcut cunoștință cu Tom. 

— ÎI cunoști? o întrebă Marla. 

— Sigur că da, a lucrat voluntar pentru noi la Cahill House. Ce 
mai faci? îl întrebă pe bărbat 

— Bine, mulțumesc, răspunse acesta ușor nervos când Coco 
își reluă lătrăturile. Poate că ar trebui să plec. 

— Marla nu vrea un infirmier, explică Alex. 

— De ce nu vrea? Eugenia părea stupefiată. Doar vrei să te 
faci bine, nu-i așa, scumpo? Și cât mai repede cu putință. 

— Bineînţeles. 

— Atunci s-a decis! 

— Nici vorbă! replică Marla. 

— Nu vă supăraţi, dar eu n-am nevoie de așa ceva. Tom se 
întinse către servieta lui. Mai întâi, ar trebui să rezolvaţi situaţia 
între voi. 

Alex nu cedă. A 

— Nu avem nimic de rezolvat. Eşti angajat, și cu asta basta. |ţi 
vom duce lucrurile sus, la etajul personalului, iar acum scuză-mă 
un minut până discut cu soţia mea. 

— Sigur că da. 


VP - 149 


Eugenia simţi instantaneu atmosfera încărcată. 

— Haide cu mine, îi propuse lui Tom, să-ţi arăt casa. Nick... 
vrei să vii și tu? 

— Eu am văzut-o, răspunse sec fiul ei, totuși înțelese aluzia și 
ieși din cameră după cei doi. 

Coco lătră sălbatic. 

— Gura! se răsti Marla la câine și izbi cu atâta putere cu talpa 
în podea, încât i se cutremurară oasele. Să nu te mai aud! Ai 
înțeles? 

Ochii negri scânteiară. Căţelușul păru gata să mai latre, după 
care, cu un pufnet iritat, se întoarse și, cu coada băgată între 
lăbuţele albe, fugi după stăpâna sa. 

— Animal mizerabil, murmură ea și se întoarse spre Alex. Nu 
am nevoie de un infirmier sau de un babysitter sau de orice 
crezi tu c-ai angajat. Și nu-mi zice mie aiureli că nu știu ce-i mai 
bine pentru mine sau că doctorul insistă - ai înțeles? - pentru că 
nu mă prostești. Nu cred niciun cuvânt! 

— Poate că nu-i vorba numai despre tine, te-ai gândit la asta? 
replică Alex, iar vena de deasupra ochiului stâng îi deveni și mai 
pronunţată. Poate că-i vorba și despre mama și despre Cissy și 
despre liniștea mea sufletească. Cum crezi că mă simt lăsându- 
te aici doar cu mama mea, care-i o femeie în vârstă, și cu fiica 
noastră adolescentă să aibă grijă de tine? 

— N-am nevoie să aibă cineva grijă de mine! 

— Ba bine că nu! se răsti el și furia i se aprinse în ochi. 

— Sunt o femeie adultă și casa asta-i plină de servitori. E 
Carmen, e Fiona, e Lars și Dumnezeu mai știe cine! 

— Dar niciunul dintre ei nu are nici cea mai mică pregătire 
medicală! 

Expresia lui era mai presus de exasperare și, la fel ca Nick cu 
numai câteva minute în urmă, își puse palmele pe umerii ei. 
Ochii îi revărsau foc și Marla avu impresia că dorea pur și simplu 
s-o zgâlţăie ca să-i bage minţile în cap. 

— Pentru Dumnezeu, Marla, măcar pentru o dată în viaţa ta, 
gândește-te și la alţii, da? Este o perioadă grea pentru noi toţi, 
iar situaţia nu se-ndreaptă. Am și așa probleme cu afacerile. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine, zise ea, totuși o parte 
din furie i se disipa, iar martiriul ei egoist dispărea la vederea 
disperării întipărite pe trăsăturile soțului ei. 


VP - 150 


Oare disperarea aceea era pentru ea? Sau pentru el? Se simţi 
sfâșiată de o mie de emoţii și, brusc, își aminti un alt moment, 
chiar pe podeaua asta, își reaminti palmele lui ţinând-o de 
antebraţe, întrezări mânia de pe fața sa înroșită... vena, aceeași 
venă de pe fruntea lui pulsând. Cățea, mărâise el... sau fusese 
altcineva? Degetele care se înfipseseră în braţele ei o mai 
strânseseră acolo, dure, ca de oțel, provocându-i o durere 
arzătoare. De câte ori jucaseră ei exact aceeași scenă hâdă? 

Probabil că acum pălise, iar în ochi i se citea groaza, 
deoarece, ca și cum ar fi înţeles brusc ce făcea, Alex îi dădu 
drumul și-și lăsă braţele pe lângă corp. 

— La naiba, Marla, ai putea și tu, măcar o dată, să nu te 
împotrivești? întrebă el și-și trecu prin păr degetele ce-i 
tremurau. 

Focul pârâia și trosnea în șemineu și în surdină se auzeau 
acorduri de muzică clasică, în contrast evident cu încordarea din 
încăpere și cu ploaia ce răpăia în geamuri. Alex băgă mâna în 
buzunar după un pachet de Marlboro și-și scoase o țigară. 

— Dă-mi voie să am grijă de tine. 

Lăsându-se să cadă într-un scaun, Marla își cobori capul în 
palme. 

— Îmi... îmi amintesc... că ne-am certat, zise ea. 

Auzi clicul brichetei. Ridică ochii și-l văzu pe bărbat trăgând 
adânc din ţigară, apoi îndreptându-se către șemineu. 

— lar acum, urmă ea, acum... tu-ţi încui ușile. Îl urmări cu 
privirea, simțind cum capul începe să-i pulseze de durere. Am 
vrut să intru în birou, să folosesc computerul, dar n-am putut. 

— Uneori am dosare confidenţiale în birou. De la serviciu, sau 
de la spital, sau de la Cahill House. Nu vreau ca personalul să se 
uite prin ele. 

Marla își aminti de fișetele pe care le văzuse acolo. Nu puteau 
fi încuiate? Era chiar nevoie să-și încuie toate camerele? 

— AŞ dori să cred că personalul nostru este cinstit, spuse ea. 

— Așa și este, dar sunt pur și simplu prudent. E din cauza 
poziţiei mele. 

Sau pentru că ai ceva de ascuns... altceva? 

— Mă face să mă simt mai degrabă ca o intrusă. 

— N-ar trebui. 

Alex își masă tâmpla cu mâna în care ţinea ţigara, ca și cum 
s-ar fi luptat cu o migrenă sâcâitoare. 


VP - 151 


Ceasul de la parter ticăia secundele și Marla se simţi de-a 
dreptul mizerabil, întrebându-se cât de mult se îndepărtase de 
propriul ei soț și cât de mult avea să se îndepărteze în 
continuare. 

— Da, iubito, încuviință el, ai dreptate. Ne-am certat, într- 
adevăr, chiar mai des decât mi-ar plăcea să-mi reamintesc. Dar 
nu-mi încui ușile sau fișetele din cauza asta. Clătină din cap. Nici 
gând de așa ceva și... și eu... am sperat... of, Doamne, Maria, tu 
ai fi putut muri în accidentul ăla, lăsându-ne singuri pe mine și 
pe copii, iar eu am sperat - rahat! - chiar m-am rugat ca tu și cu 
mine să putem trece peste toate astea. 

Suflă o dâră prelungă de fum și continuă: 

— Avem doi copii, iar ei nu sunt cu nimic vinovați de mizeria 
asta pe care am creat-o noi. 

— Da, ai dreptate. Marla se simţea de-a dreptul jalnic în 
privinţa copiilor, totuși nu dorea să-l lase pe bărbatul acesta, 
sau pe oricare altul, de fapt, s-o calce în picioare. Nu te poți 
aștepta din partea mea să... să stau cu brațele-ncrucișate în 
casa asta, să nu-ncerc să aflu cine sunt, să nu-ncerc să-mi 
amintesc. 

Lacrimi fierbinţi îi ardeau ochii și-și cobori privirea spre 
degetele împletite ale mâinilor ce-i atârnau între genunchi. Ce 
se-ntâmpla cu ea? De ce simţea nevoia să se certe cu Alex, să-și 
afirme independenţa? Işi aminti care-i fusese reacţia faţă de 
Nick în grădină și închise ochii pentru o clipă. Ce fel de femeie 
era ea, râvnind cu voluptate la cumnatul ei, în timp ce nu simţea 
nimic pentru bărbatul acesta pe care jurase să-l iubească, să-l 
respecte și să-l asculte? Da, avea o problemă majoră cu 
docilitatea. Pur și simplu, nu era firea ei și știa cu toată fiinţa că 
nu fusese niciodată. 

— Imi pare rău că am pornit o ceartă, zise, ridicând ochii și 
luptându-se cu lacrimile care erau decise să i se prelingă pe 
obraji. Dar... Ridică obosită o mână. Mă simt frustrată! 

— Știu, știu, rosti Alex și-și scutură ţigara în foc. Perioada asta 
de acomodare va dura. Și ne va afecta pe toți. In plus, va fi mai 
rău înainte să fie mai bine. Poliţia pare să creadă că Charles 
Biggs a fost asasinat. Sunt aproape siguri în privinţa asta. 
Cineva s-a deghizat în medic și l-a sufocat, apoi a ieșit din spital. 
N-a lăsat nicio urmă. 

Marla se simţi străbătută de un fior rece. 


VP - 152 


— De ce? 

— Cine știe? Probabil vreun nebun. 

Alex părea încordat. Îngrijorat. 

— Probabil că n-are nicio legătură cu tine, urmă el, și nici cu 
accidentul, dar cred că ar fi mai bine să suflăm și-n iaurt. Vreau 
să dublez securitatea în jurul casei. 

— Crezi că cineva o să-ncerce să ne facă rău? întrebă Marla. 

Işi frecă brațele ca și cum i-ar fi îngheţat când se gândi la 
Charles Biggs, un bărbat pe care nu-l cunoscuse, un bărbat pe 
care, fără să vrea, îl împinsese mai repede spre mormânt. 

— Să fiu sincer, nu știu ce să cred, recunoscu Alex și femeia 
se gândi la silueta pe care o văzuse în fereastră. 

— Azi mi s-a părut că am văzut pe cineva în casă, zise ea. 

Alex ridică brusc capul. 

— Pe cine? 

— Nu știu. În cele din urmă m-am convins că a fost doar în 
imaginația mea sau că era un servitor. Eram în grădină și am 
simţit ca și cum m-ar fi urmărit cineva, iar când am ridicat 
privirea la fereastră era cineva, dar nu l-am recunoscut. 

— Dumnezeule, Marla, șopti el. De ce n-ai zis nimic? 

— Pentru că n-am fost sigură. Poate că era cineva din 
personal. 

— Dar te-ai speriat. 

— Da, puţin, recunoscu femeia. Însă a dispărut numai cât am 
clipit din ochi. 

— Gata, m-am hotărât. Prefer să suflu-n iaurt, cum am mai 
spus. O să dublez securitatea și o să-ncercăm și cu infirmierul, 
da? Peste câteva zile sau săptămâni, când te vei simţi mai în 
putere, când lucrurile se vor calma, o să-l angajez cu salariu la 
Cahill House sau o să trag niște sfori la spital să-i dea un job 
acolo. 

— Poţi să faci asta? 

— Cum să nu. Alex trase adânc din Marlboro, după care 
aruncă chiștocul în foc. Unul dintre lucrurile pe care le-am 
învăţat de la tata a fost că banii pot cumpăra aproape orice. la-l 
pe Nick, de exemplu. Dacă tatăl nostru nu l-ar fi scos pe 
cauțiune în tinereţe, probabil că și acum ar înfunda pușcăria. 

— A fost închis? întrebă Marla surprinsă. 


VP - 153 


— Doar opt ore, sub acuzaţia de agresiune. Cineva a fost 
nepoliticos pe vremea când ieșea cu tine. Nick n-a privit asta cu 
ochi buni. 

Marla rămase nemișcată și stupefiată. 

— Pe atunci era foarte temperamental, continuă Alex. Și a 
avut al naibii de mult noroc că n-a sfârșit prin a fi condamnat 
între cinci și cincisprezece ani. Ridică din umeri. Ce a fost a fost. 
Și-a schimbat complet comportamentul. 

Se apropie de Marla și-și puse din nou palmele pe umerii ei. 
De data asta presiunea lor nu mai era dureroasă, ci doar 
insistentă când o ajută să se ridice. Respirația îi mirosea a tutun, 
dar chipul îi era ferm. 

— Acum... haide... Tom va rămâne. Pentru o vreme. Doar 
pentru o vreme. Până vei fi mai bine. Da? 

Întrebându-se dacă nu comitea o eroare de proporţii 
monumentale, ea încuviinţă încet din cap, lăsându-se ridicată în 
picioare și apoi îmbrăţișată. Obrazul ei atinse lâna fină a 
sacoului lui Alex și închise ochii pentru o clipă. 

— Bine, aprobă ea, pentru o vreme. 

Încercă să scotocească mai adânc și să găsească sentimente 
de iubire pentru bărbatul acesta, soțul ei, tatăl copiilor ei. Nu 
avea nevoie decât de o scânteie măruntă de pasiune, de o 
amintire dragă, de orice nenorocită de senzaţie că între ei exista 
ceva special. Se luptă cu lacrimile și cu o apăsare pe piept care-i 
spunea că toate astea erau complet în neregulă. 

ÎI sărută cast pe obrazul perfect ras și speră că va putea lega 
din nou firele destrămate ale relației lor. Braţele lui Alex o 
cuprinseră, o lipiră strâns de el, dar nici de data asta Marla nu 
simţi nimic. Absolut nimic. Pumnii i se încleștară de furie și 
deschise încet ochii. 

Uitându-se peste umărul lui Alex, îl văzu pe Nick care stătea 
în pragul ușii ce dădea în foaier, cu brațele încrucișate peste 
piept, cu părul încă ud și strălucind sub candelabru. Ochii 
albaștri o priveau acuzator și rece și femeia își reaminti 
întâlnirea lor din grădină, pasiunea care pândise ascunsă în 
privirea sa. Acum pe buze îi apăru o grimasă ironică, de parcă ar 
fi surprins accidental o scenă la care se așteptase de mult timp. 

— Bun-venit acasă, Marla, rosti el cu un sarcasm evident. 


VP - 154 


CAPITOLUL 9 


Dacă ar fi avut cât de cât minte, ar fi plecat acum, ar fi părăsit 
orașul și și-ar fi văzut de viața lui, se gândi Nick când scoase o 
bere din minibar, deschise laptopul și-și verifică e-mailurile. Aici 
era! Raportul lui Walt Haaga, care aștepta să fie descărcat. 
Perfect! Oricât de mult detesta era electronicii, oricât jurase să 
nu mai facă niciodată parte din comunitatea internetului, iată că 
acum, în San Francisco, era sclavul ei. 

In timp ce aștepta transferul datelor pe hard disk, deschise 
sticla de bere și privi pe fereastră. La ce se gândise azi, când o 
găsise pe Marla în grădină, așezată în leagănul de copii și 
legănându-se încetișor în timp ce pâcla se infiltrase prin 
vegetaţie? N-ar fi trebuit să rămână singur cu ea, n-ar fi trebuit 
s-o fi atins, n-ar fi trebuit să se fi gândit s-o sărute. 

Dar făcuse toate astea. Și, în timp ce se împotrivise tentaţiei, 
își amintise în culori vii felul cum părul ei strălucitor îi cădea 
peste umerii goi, ridicarea lină a sânilor cu sfârcuri întunecate, 
picioarele lungi ce se întindeau sub triunghiul perfect de 
cârlionți. 

— Idiotule, mârâi el și mai trase o dușcă cu nesaț. 

Ce anume din femeia asta îl atrăgea? Se schimbase de-a 
lungul anilor, se maturizase și fața îi era diferită, încă cu cicatrici 
după accident. Intensitatea înfocată și sexy a privirii ei fusese 
înlocuită de un alt tip de pasiune. Mai profundă. Periculoasă 
emoţional. Dar la fel de captivantă. 

— Rahat! 

Termină berea și, deoarece fișierul se descărcase, parcurse 
raportul lui Haaga, pagină cu pagină, până ajunse la o fotografie 
a lui Pam Jaffe Delacroix. 

— La naiba, murmură el studiind femeia care semăna cu 
Marla. 

Ar fi putut fi sora Marlei... nu chiar geamăna ei, dar în tot 
cazul o rudă apropiată. Același păr de culoarea mahonului 
încadra un chip frumos, totuși fruntea îi era mai lată ca a Marlei, 
ochii îi erau ceva mai rotunzi, bărbia mai ascuțită. Desigur, 
existau și alte deosebiri. Să fi fost doar o coincidenţă? 


VP - 155 


Sau Marla se schimbase? Nu doar emoţional, ci și fizic. Alex 
menţionase că fusese supusă unor operaţii plastice după 
accidentul care o mutilase, așa că era inevitabil să arate diferit 
faţă de femeia pe care și-o amintea. Oare erau aceeași 
persoană? Oare schimbaseră locurile? Identitățile? Poftim? 

Privi încruntat imaginile. Fotografii ale lui Pam făcute de-a 
lungul anilor - cu soţul înainte de divorţ, cu un copilaș pe o 
ambarcaţiune, apoi, mai târziu, la festivitatea de terminare a 
liceului fetei. 

li îngheţă sângele în vene. Ce naiba se-ntâmpla aici? 

— Gândeşte, Cahill, își spuse el asaltat de zeci de întrebări. 

Ce se întâmplase în noaptea aceea pe autostrada 17? Cine 
era femeia asta pe care nimeni n-o întâlnise și care fusese totuși 
singură cu Marla în noaptea când murise? De ce continua poliţia 
să investigheze cazul dacă fusese un simplu accident? 

Nu-i plăcea direcţia în care-l duceau gândurile. Atinse ecranul 
laptopului de pe care-l privea chipul lui Pam. Nu era nici pe 
departe la fel de frumoasă ca Marla, dar nici cu mult mai prejos. 

— La naiba! mormăi și scoase stickul de memorie din laptop. 

Era târziu, după miezul nopţii, dar văzuse un centru de 
copiere non-stop la numai câteva străzi depărtare și dorea să 
transfere raportul și imaginile pe hârtie. Îmbrăcă jacheta, cobori 
scara și, cu stickul băgat într-un buzunar, își ridică gulerul 
pentru a se feri de vântul ce sufla dinspre golf. Traficul era 
degajat, iar în păcla fină, luminile orașului tremurau și se 
încețoșau. Işi înfundă pumnii în buzunare și se gândi la Marla; 
cum fusese cât pe-aci să moară pe șoseaua montană cu 
serpentine. 

lar Pam Delacroix murise. 

Sări peste o băltoacă, apoi traversă strada printr-un loc 
interzis spre centrul de copiere, unde găsi un puști cu acnee 
care nu părea să aibă mai mult de optsprezece ani și care era 
mult mai eficient decât părea. 

Nu dură mult. In mai puţin de o oră avea fotografiile, 
rapoartele dactilografiate, declaraţiile financiare, sintezele, o 
listă de amenzi auto și destule informaţii despre Pam Delacroix 
și membrii familiei ei pentru a-l ţine treaz toată noaptea. 

Odată revenit la hotel, întinse toate hârtiile pe pat, adăugă 
dosarele primite de la Alex despre companie și Cahill House și le 
aranjă pe categorii. După care se apucă de treabă. 


VP - 156 


Undeva în maldărul acela trebuia să existe un indiciu despre 
situaţia în care fusese atras. Trebuia doar să cerceteze foarte 
atent și să facă conexiunile necesare. 

x x * 

Tony Paterno sperase într-un miracol. 

Nu se alesese cu absolut nimic. 

Intră în trafic cu Cadillacul lui model '69, o mașină 
decapotabilă lată pe care o moștenise de la tatăl lui, și porni 
spre nord, spre Golden Gate. Paterno obișnuia să respecte 
regulile. Cu excepţia cazurilor când regulile i se puneau în cale. 
lar în asemenea ocazii se știa că le ignora. Așa cum intenţiona 
să procedeze și acum. Chiar dacă asta însemna pătrunderea 
prin efracţie. 

Grupa sanguină a Pamelei Delacroix era O pozitiv, aceeași 
care fusese consemnată pe certificatul ei de deces. Grupa 
sanguină a Marlei Cahill era O negativ, potrivit fişei din spitalul 
Bayview. El mai discutase odată cu polițistul care răspunsese de 
scena accidentului și se liniștise că nu existase o confuzie 
dezastruoasă. Pam Delacroix murise. 

Teoria schimbului între cele două femei fusese înmormântată. 

Porni girofarul și trecu pe altă bandă înainte de a se apropia 
de pod și se întrebă posomorât de ce nu se înregistra niciun 
progres în blestematul ăsta de caz. 

Desenul pe care portretistul poliţiei îl realizase bărbatului ce 
purtase ecusonul lui Carlos Santiago în noaptea când murise 
Charles Biggs putea fi al oricărui bărbat alb, înalt de aproximativ 
1,80 metri și cu o greutate de 80 de kilograme, care fusese în 
noaptea aceea în San Francisco. Nu exista absolut nimic care 
să-l distingă de alţi sute de mii de bărbaţi. Avea păr șaten, nici 
lung, nici scurt, mustață și ochelari. 

Era posibil ca suspectul să-și fi vopsit părul, să-și fi ras 
mustața, să folosească lentile de contact și să se afle deja la mii 
de kilometri depărtare de spital. 

Ca atare, Paterno trebuia s-o ia de la zero. 

Mestecând o lamă de chewing-gum care-și pierduse demult 
orice gust, detectivul privi bara amortizoare a Hondei din faţa 
sa, în timp ce ștergătoarele Cadillac-ului curățau de zor 
parbrizul. La radio, un psiholog o sfătuia prin telefon pe o biată 
femeie al cărei soț o înșela să „se trezească și să simtă aroma 
de espresso”. Incruntat, pierdut în propriile-i gânduri, văzu 


VP - 157 


cablurile de culoarea ruginii fulgerându-i în vederea periferică și 
nu realiză decât vag traversarea braţului de apă verzuie ce lega 
Oceanul Pacific de Golful San Francisco sau faptul că prin 
acoperișul decapotabilului său vechi picura din nou. 

Îndreptă maşina spre Sausalito și încercă să-și ignore 
instinctul care-i spunea că Marla Cahill nu era persoana despre 
care susțineau toţi că ar fi fost. Dar dacă așa ar fi stat lucrurile, 
atunci cu siguranţă că soțul ei ar fi constatat o diferenţă. 

Amnezia nu putea camufla cicatrici fizice vechi, nu putea 
schimba înfățișarea fizică, nu putea modifica glasul... 

— La naiba! 

Aproape că ratase ieșirea din capătul nordic al podului și 
trebui să ambaleze motorul mașinii vechi ca să treacă prin faţa 
unui tir spre banda de ieșire. Pam Delacroix locuise singură într- 
o casă plutitoare în Golful Richardson, într-o veche comunitate 
de artiști și scriitori din Sausalito. Fiica ei plecase de acasă și se 
descurca pe cont propriu, iar fostul soț, Crane Delacroix, era un 
inginer ce lucrase într-o companie de software care-i îmbogăţise 
pe toţi angajaţii când fusese cotată la bursă. Inclusiv pe Crane. 
Potrivit relatărilor, fosta lui soţie trăia din banii obţinuţi de pe 
urma divorțului, nu se sinchisise niciodată să mai practice 
avocatura și încercase câte puţin din toate artele și 
meșteșugurile, de la ceramică smălțuită, la scris. Intermedia și 
afaceri imobiliare, însă nu vânduse nimic de peste șase luni și 
lucra în principal de acasă, astfel că trecea rareori pe la sediul 
companiei cu care era asociată. 

Polițistul ajunsese la concluzia că mulţi auziseră de ea, dar 
puţini o cunoșteau cu adevărat. 

Lăsă mașina într-o parcare publică, apoi găsi casa plutitoare a 
lui Pam între o ambarcaţiune ce fusese convertită în locuinţă 
permanentă și altă casă pe platformă. In port era liniște, iar 
cerul plumburiu și ploaia slabă ofereau o oarecare acoperire, 
excelentă pentru ce avea în minte. Paterno bătu energic în ușă, 
apoi aşteptă. Nu răspunse nimeni, așa că încercă clanţa. Era 
încuiat, însă încuietoarea era banală. Detectivul aruncă o privire 
peste umăr, ca să se asigure că nu era privit, și o deschise 
folosind cardul de credit. Data viitoare avea să fie înarmat și cu 
mandatul de percheziţie necesar, dar acum nu avusese timp de 
pierdut. 


VP - 158 


Decesul lui Pam Delacroix continua să fie considerat urmarea 
unui accident rutier, însă Paterno îl examina din alt unghi de 
vedere. Prea multe detalii nu se potriveau și muriseră doi 
oameni. Charles Biggs și Pam Delacroix nu aveau să mai poată 
declara niciodată ce se întâmplase în noaptea aceea, iar Marla 
Cahill susținea că era amnezică. Cineva nu avusese destulă 
răbdare pentru a lăsa natura să-și urmeze cursul cu Biggs. De 
ce? 

Trebuia să existe o legătură, un fir de care el să tragă astfel 
încât întreaga țesătură de minciuni din jurul morții lui Pam să se 
poată destrăma. 

Având grijă să nu atingă nimic, trecu prin parter, care se 
compunea din două dormitoare, o baie și o sufragerie ce fusese 
transformată în cabinet de lucru. Avea un șemineu detașabil, 
înconjurat de rafturi pline ochi cu biblioteca legislativă personală 
a lui Pam; lambriurile pereţilor erau întunecate. O ușă glisantă 
dădea pe o punte dincolo de care se întindea golful. 

Computerul se găsea pe un birou de colţ; pe monitor se 
derulau imagini cu fiica ei. 

Paterno nu ezită și-și puse o pereche de mănuși de plastic, 
după care, atent să nu miște nimic de la locul său, examină 
fișierele personale ale Pamelei Delacroix. Nu găsi nici numărul 
de telefon, nici adresa Marlei Cahill. Nu existau însemnări 
despre ea. Pe calendar, în dreptul datei accidentului nu exista 
nicio notificare. 

— Grozav... 

Pe birou erau împrăștiate cărţi de referinţă legislative, 
manuale despre procedurile poliţiei și adopţii, studii de caz în 
drepturile parentale, iar în programul de procesare a textelor 
existau câteva capitole dintr-o carte la care lucrase Pam. Părea 
un alt thriller cu avocaţi. Prin urmare, Pam Delacroix sperase să 
exploateze tendinţa din lumea literară, ca mulţi alți foști avocați 
înaintea ei. 

Robotul telefonic clipea, așa că Paterno derulă înregistrarea, 
însă apelantul închisese fără să lase un mesaj. 

Detectivul își notă în minte să ceară un desfășurător al 
conversațiilor lui Pam. 

leși din cabinet și urcă la etaj pe o scară în spirală. Bucătăria, 
livingul, dormitorul principal și baia erau neașteptat de ordonate 
prin comparaţie cu camera de lucru. Toate pernuţele înflorate 


VP - 159 


erau perfect aliniate, iar pe blatul bucătăriei nu era nici măcar o 
firimitură. 

Bărbatul se uită la fotografiile din dormitor, de pe tăblia 
măsuței. O văzu bineînţeles pe fată, Julie, cu robă și tocă de 
absolventă, ţinând în braţe o pisică albă cu pete negre și 
portocalii. 

Nimic nu părea anormal. Șifonierele erau atât de ordonate, 
încât aveau hainele aranjate după culori, iar sertarele și 
dulapurile din bucătărie arătau de parcă Pam așteptase un 
fotograf de la House Beautiful sau vizita neanunţată a soacrei. 

Totuși cabinetul de lucru diferea... 

Întorcându-se acolo, Paterno cercetă mai atent, deschizând 
fișierele recent utilizate, însă nu găsi decât ciorne de capitole 
ale cărţii Pamelei. După aceea scoase la imprimantă agenda de 
adrese și calendarul computerului. 

Băgă hârtiile în haină, părăsi casa și încuie ușa în urma sa. 
Data viitoare când avea să vină aici, avea să respecte toate 
regulile. 

Merse în parcarea unde-și lăsase mașina și privi peste golf 
spre Peninsula Tiburon, o zonă pitorească și scumpă. Conrad 
Amhurst, tatăl Marlei Cahill, trăia acolo într-un cămin pentru 
bătrâni. Paterno miji ochii, trecu la volan, băgă în viteză și ieși 
din parcare. Copiii lui spuneau despre mașină că era un vapor și 
doreau ca el s-o schimbe cu un model mai recent, însă 
detectivului îi plăcea interiorul tapisat cu piele roșie și pata de 
pe bord unde statueta Maicii Domnului, care aparținuse tatălui 
său stătuse aproape treizeci de ani. 

Nu credea că avea să vândă automobilul. Cel puţin nu 
deocamdată. 

x kx * 

— Mon dieu! 

Coafeza personală a Eugeniei se uită o dată la Marla și 
aproape că leșină pe podeaua foaierului. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Ti-am spus despre accident, îi aminti soacra Marlei. 

— Nu, mă refeream la... părul doamnei. 

— L-am tăiat singură, răspunse Marla cumva amuzată de 
expresia de oroare sinceră de pe chipul femeii micuțe. 

— Bun, bun, o să vedem... Ah, va trebui să mă gândesc la 
asta. După aceea, ca și cum și-ar fi dat seama de felul în care 


VP - 160 


cuvintele ei ar fi putut-o afecta pe noua clientă, surâse larg. Nu 
vor fi însă probleme - pot face minuni. Aveţi o faţă frumoasă, pe 
care n-ar trebui s-o ascundetți, ia să văd... Culoarea asta vă 
mulțumește? 

— Vreau doar să-l tund, zise Marla, să-l îndrept cumva. 

Helene îi aruncă o privire vicleană, de felul „Ce știi tu?”, apoi 
luară liftul la etaj, unde coafeza începu să-și pună în valoare 
talentul. Insistă să o spele cu șampon, să aplice un pachet cu 
produse de condiţionare și abia apoi să înceapă să-i aranjeze 
părul. Cu o expresie încordată, de parcă sarcina ei era 
echivalentă cu sculptarea celui de-al cincilea chip de președinte 
în Muntele Rushmore, lucra, mormăind pentru sine, clătinând 
din cap și, în cele din urmă, uscând ceea ce era o capodoperă în 
opinia Marlei. Cârlionţi moi de culoarea mahonului îi acopereau 
aproape complet cicatricea, pentru ca apoi să se piardă treptat 
spre ceafă. 

— Sunteţi norocoasă, comentă Helene înclinând capul într-o 
parte ca să-și admire munca. Aveţi o frumuseţe naturală. 

Marla se privi fără chef în oglindă, unde-și văzu chipul tot 
tumefiat și presărat de vânătăi. 

— Da, da, insistă cealaltă. Vânătăile vor dispărea în curând, 
iar cu pomeţii și cu ochii dumneavoastră - veţi fi superbă. O 
știu! Ridică o mână și-și dădu peste cap ochii expresivi. Ar trebui 
să vedeţi cu ce trebuie să lucrez uneori. 

— Mulţumesc, zise Marla și se simţi roșind, încântată de 
compliment. 

La naiba, în seara asta avea să cineze realmente cu familia. 
Da, nu putea să mănânce decât supă. Da, încă nu-i fuseseră 
scoase sârmele. Era însă familia și trebuia să se simtă parte din 
ea, să se conecteze cu fiica și cu soțul ei. 

Și arăta într-adevăr mai bine, se gândi ea, zărindu-și imaginea 
într-o oglindă de pe hol când o conducea pe Helene spre ușă. 

Telefonul țârâi și ea răspunse în mod reflex. 

— Alo? 

— Tu ești, Marla? întrebă un glas de femeie. 

— Alo? se auzi alt glas de femeie - era Carmen, de pe o linie 
secundară. 

— Am răspuns eu, zise iute Marla și se auzi un clic, iar 
Carmen închise. Da, eu sunt, zise după aceea în receptor și zări 


VP - 161 


cu coada ochiului cum Eugenia, care își lua rămas bun de la 
Helene în ușă, întoarse capul. 

— Slavă Domnului c-am reușit să dau de tine în cele din urmă. 
Femeia suspină adânc. Sunt eu, Cherise. După accident, am 
încercat întruna să te găsesc. 

Ușa se închise și Eugenia se răsuci, mijind ochii spre Marla ca 
și cum ar fi fost o profesoară severă, iar nora ei ar fi fost o elevă 
neastâmpărată, prinsă în timp ce trimitea bileţele prin clasă. 

— De fiecare dată când am sunat, am fost refuzată, dar Nick 
mi-a spus să insist și... ei bine, probabil c-a intervenit Domnul. 
Cum te simţi? întrebă Cherise și vocea ei era plină de 
îngrijorare. 

— Mai bine. 

Marla văzu expresia dezaprobatoare a bătrânei și o ignoră. La 
etaj, James începu să plângă. 

— Știu c-a fost greu, continuă Cherise. Și rănile, și pierderea 
prietenei... A fost cu adevărat groaznic. Câteodată încercările la 
care ne supune Domnul sunt greu de înţeles. 

Nu mai spune! 

— Reverendul și cu mine am dori să-ţi facem o vizită. 

— Prin „reverend” te referi la soțul tău? întrebă Marla. 

— Da. Ah, ai dreptate... am uitat de amnezia ta. In vocea 
Cherisei se simţi un zâmbet. El se prezintă ca reverendul 
Donald. 

O imagine a lui Donald Duck - cu aură și aripi de înger, despre 
care era sigură că o văzuse cu mult timp în urmă - îi fulgeră prin 
minte. Probabil că reverendului Donald nu i-ar fi plăcut 
comparaţia. 

— Veniti. 

Copilul plânse din nou și Marla privi în sus, spre scară. Unde 
era Fiona? 

— Eventual, mâine, ce zici? După-amiază? sugeră Cherise. 

— Printr-un noroc am agenda liberă, glumi Marla, refuzând să 
cedeze impresiei că ar fi trebuit să discute cu cineva înainte de 
a invita musafiri. 

Asta era casa ei - ce naiba? - iar în clipa asta, judecând după 
plânsetele ce se auzeau de la etaj, trebuia să închidă telefonul și 
să se ocupe de copilul ei. 

— Mâine dimineaţă o să-mi scoată sârmele din maxilar, așa 
că atunci voi fi în stare să vorbesc clar. 


VP - 162 


— Perfect. Atunci o să-i spun și reverendului și vom ajunge 
undeva între orele trei și patru. Poate că-l pot convinge și pe 
Monty să ni se alăture. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine, zise Marla, apoi închise 
și privi grimasa de nemulțumire a Eugeniei. 

— Ai invitat mâine pe cineva? 

— Din familie, replică Marla, iritată de tonul dispreţuitor și 
superior al soacrei, și porni în sus pe scară. Cherise și soțul ei. 
Reverendul Donald. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Exact ce-a zis și ea, spuse femeia privind în jos de pe 
palier. Ar putea să vină și fratele ei. 

Copilașul încetă să mai plângă. 

— Montgomery. Minunat, rosti Eugenia printre dinţi. Ar trebui 
să iasă ceva interesant. 

Amin, se gândi Marla caustic și urcă să-l ia pe James. 

x x * 

— Marla s-a schimbat. 

Nick stătea aplecat pe scaunul din dreapta şoferului în 
Jaguarul pe care Alex îl conducea pe Market Street spre golf. 
Cerul era cenușiu-deschis, iar asfaltul umed de la burnița de mai 
devreme. 

— Bineînţeles că s-a schimbat. N-ai mai văzut-o de ani buni. 

— Nu la asta mă refeream. 

Nick privi cartierul financiar din San Francisco cu ochi 
pesimiști. Blocuri-turn din beton și oțel se ridicau spre cer, 
traficul ticsea străzile, iar pietoni purtând serviete, genţi, 
rucsacuri și umbrele se grăbeau agitaţi pe trotuare. Semafoare 
clipeau, motoare uruiau și oameni strigau. Porumbei și pescăruși 
fâlfâiau din aripi, ridicându-se câţiva metri de pe trotuarele 
aglomerate. i 

Nick detesta locurile acestea. In toate detaliile lor. 

— Bun, de acord, deci Marla s-a schimbat, recunoscu Alex și 
apăsă bricheta în locașul ei când se opriră la un stop și un puhoi 
de oameni se năpusti de pe trotuare pentru a traversa strada. 
Abia a supravieţuit nașterii celui de-al doilea copil și unui 
accident traumatic în urma căreia au murit prietena ei și un 
străin. Acum nu mai are deloc memorie, a fost supusă unor 
operaţii de chirurgie reparatorie, iar maxilarele îi sunt legate cu 


VP - 163 


sârme de aproape două luni. Tu n-ai mai văzut-o de niște ani. 
Da, îmi imaginez că-ţi pare că s-a schimbat masiv. 

Bâjbâi prin buzunarul sacoului, scoase un pachet de Marlboro 
și extrase o ţigară exact când bricheta sări din locașul ei. Își 
aprinse ţigara. 

— Eu sper c-o să-și revină... nu numai fizic, ci și mental, c-o să 
scape de amnezia asta. Frână la următorul stop și pietonii roiră 
din nou în jurul Jaguarului. Mă-ndoiesc că va mai arăta vreodată 
ca înainte, se plânse Alex. 

— Poate să mai facă și alte operaţii. 

— Da, de ce nu? Călcă pedala accelerației și automobilul 
țâșni. Ţi-ai dat probabil seama că în căsătoria noastră există 
destule probleme. 

Nick încleștă fălcile. 

— Cherise a amintit că v-aţi separat de vreo două ori. Ce s-a 
întâmplat? 

Alex îi aruncă o privire dură. 

— Nu-i tocmai ușor să trăieşti cu o persoană ca Marla. 

— Ceea ce nu se poate spune însă despre tine. 

— Da, sigur! pufni Alex. Cred că nu mai contează de acum. 
Situaţia s-a îndreptat. Am menţionat-o doar fiindcă era inevitabil 
ca subiectul să apară și voiam să auzi totul de la mine. 

Nick nu comentă. Îi văzuse chiar ieri pe Alex și Marla 
îmbrățișându-se în salon. 

lar tu ai fost cât pe-aci s-o săruți în grădină. 

Alex intră cu Jaguarul în parcarea subterană a unei clădiri 
gigantice aflată imediat lângă Embarcadero. Construită numai 
din oțel, beton și sticlă, clădirea domina cartierul financiar și 
găzduise birourile firmei Cahill Limited în ultimii șapte ani de 
când Alex decisese că sediul mic din cărămidă pe care 
compania îl deținuse de aproape un secol nu era suficient de 
prestigios. 

Nick era de părere că mutarea fusese una dintre greșelile 
majore ce reduseseră profiturile și le transformaseră în pierderi. 
Mutarea în sine costase aproape un milion de dolari, iar acela nu 
a fost decât începutul. Chiria era astronomică și nu putea fi 
justificată nici macar de zona de lux. Cel puţin, așa i se părea lui 
Nick. 


VP - 164 


Alex opri pe un loc îngust, rezervat, din parcare, apoi îl 
conduse la liftul cu care urcară la etajul al doilea și la ușile duble 
din sticlă pe care era gravat logoul companiei. 

Se opri doar cât să-l prezinte pe Nick secretarei și să-și ia 
corespondenţa, după care își conduse fratele într-o sală mare de 
colţ, în care se aflau un birou uriaș, o sofa, o măsuţă cu două 
scaune grupate laolaltă, un bar și o credență dispuse pe un colț. 
Domeniul privat al lui Alex Cahill, se gândi Nick. Prin ferestrele 
din spatele biroului se vedea panorama orașului. Acoperișurile 
dispuse la diverse niveluri ofereau cea mai bună perspectivă 
asupra golfului prin ceaţă și burniţă. 

— Există și locuri mai urâte în care să muncești, comentă 
Alex, scoţându-și pardesiul și fularul. 

— Mult mai urâte. 

— Știu ce crezi - că totul nu-i decât imagine, că și așa costă 
prea mult și că birourile ar trebui mutate într-un cartier cu chirii 
mici din jurul golfului, sau poate chiar în sediul iniţial. Işi atârnă 
hainele într-un dressing care era mai mare decât cel al lui Nick 
de acasă. Crede-mă, m-am gândit la asta, totuși avantajul de a 
fi aici, în centrul orașului, contactele pe care le-am stabilit pur și 
simplu doar în clădirea asta, prestigiul de a fi o parte din 
cartierul financiar - toate astea aduc niște beneficii. Și sunt mai 
aproape de casă, așa că mă pot ocupa de copii mai mult decât o 
făcusem înainte. lar acum când Marla este în convalescenţă, 
este chiar un avantaj. 

Închise ușa dresingului și se așeză la birou, deschizând 
computerul cu un gest automat și făcându-i semn lui Nick să se 
așeze într-un scaun tapiţat cu piele. 

În timp ce Alex se uita la cotaţiile bursiere de pe monitor, Nick 
observă fotografiile de pe credenţă. Imagini ale lui Alex dând 
mâna cu guvernatorul statului, stând în faţa unui avion Lear, în 
echipament de golf cu un grup de bărbaţi, apoi portretul de 
familie. Marla, Cissy și Alex, fotografiaţi acum mai bine de zece 
ani, pe un fundal complet alb. Cissy nu mai era un prunc și 
stătea, în volănașe și panglici roz, în braţele Marlei. Ochi rotunzi 
și inocenți, obraji rumeni ca merele și sprâncene ridicate - 
întreaga expresie a fetiţei degaja curiozitatea intensă. Cu totul 
diferită faţă de tatăl ei. Ținând o mână pe umărul Marlei, Alex, în 
costum negru, stătea în spatele soţiei sale într-o postură 
posesivă, cu spatele rigid și mândria revărsându-se din 


VP - 165 


zâmbetul plin de sine, bine exersat. Privirea lui Nick i-a fost însă 
atrasă de femeia aflată în centrul pozei. Nici măcar un fir din 
părul bogat de culoarea mahonului nu era deranjat de la locul 
său. Braţele ei își cuprindeau fiica, iar ochii de un verde aprins 
scânteiau. Zâmbetul oferea doar o aluzie a dinţilor albi și era 
imaginea perfectă a soţiei corporatiste în rochie neagră, simplă 
și elegantă, creând o iluzie despre care Nick știa că o ascundea 
pe adevărata femeie din interior. 

— Asta a fost făcută la prima aniversare a lui Cissy, rosti Alex 
observându-l unde se uita. Acum doisprezece ani. 

— O familie fericită. 

— În cea mai mare parte a timpului. 

— Ar trebui să mai faceți una. 

Sprâncenele lui Alex se împreunară pentru o clipă, de parcă n- 
ar fi înţeles remarca. 

— Ah, din cauza copilului? Da, cred că ai dreptate. Își uni 
vârfurile degetelor de la mâini sub bărbie și se lăsă pe spate în 
scaun, cu o privire încruntată. Cred că, cu toate problemele 
mele, nu m-am mai gândit la o ședință foto. Bun, să revenim 
acum la treburile noastre - am anunțat personalul că vei avea 
acces complet la orice ai nevoie, iar de lucrat poți s-o faci fie în 
sala de ședințe, fie o să-ţi căutăm un birou liber. 

— Sala de ședințe este perfectă atât timp cât pot lua și acasă 
dosare. 

Alex își frecă bărbia. 

— Doar cu condiţia să te muţi în vechea ta cameră din 
reședință. Nu vreau să duci date ale companiei în hotel, unde 
pot fi văzute sau chiar furate de oricine. Nu că n-aș avea 
încredere în tine, dar este o chestiune de securitate. 

— Mi-ai dat deja niște dosare, îi reaminti Nick, știind prea bine 
că e doar un pretext. 

— Da, dar între timp m-am răzgândit. 

— Rahat! Nick se strâmbă, apoi își aminti că, înainte de a se fi 
alăturat afacerii familiei, fratele său fusese un avocat corporatist 
de succes. De ce tu și mama insistaţi așa de mult să mă mut în 
reședință? 

Alex ezită. 

— Este vorba despre o chestiune legată de control, nu? Nu 
controlul dosarelor, ci al meu. 

— Intotdeauna ai fost suspicios, pufni Alex. 


VP - 166 


— De aceea m-ai angajat. Ca să-mi poţi pune la treabă mintea 
suspicioasă. Sau nu-i așa? Ce vrei, de fapt, de la mine, Alex? Ai 
fi putut angaja pe oricare dintre consultanţii cu renume în 
rezolvarea problemelor corporatiste din orașul ăsta. Nu trebuie 
să fii mare savant ca să vezi că economisirea banilor se face 
prin reducerea cheltuielilor și creșterea prețurilor, prin crearea 
unei marje de profit mai mari sau prin vinderea mai multor 
produse cu aceeași marjă de profit. Cât despre situaţia ta 
familială, ai fi putut angaja guvernante, infirmiere, companioane 
pentru Marla, mama și copilaș, ca să poţi avea mai mult timp 
liber. Realmente n-ai nevoie de mine aici. 

Își privi în tăcere fratele îmbrăcat în costumul impecabil croit 
de comandă, cu cravată de două sute de dolari, după care 
adăugă: 

— Atunci de ce naiba a fost necesar să vii tocmai până în 
Oregon ca să-ți susții cazul? 

Alex răsfrânse buzele și tăcu câteva secunde, fie pentru efect 
teatral, fie pentru că șovăia să spună adevărul. Se uită la 
fotografiile de pe credență. 

— Din cauza Marlei. 

Din nou numele femeii. Din nou, Nick era prins între cei doi. 
Ca întotdeauna. Insinuări nerostite păreau să se târască peste 
covorul gros și să lunece peste accesoriile din lemn de nuc și 
bronz. 

Alex se aplecă în față și scaunul scârțâăi. 

— Ştiam că exista riscul să-și piardă memoria. Doctorul 
Robertson mă avertizase în privinţa asta. Ştiam, de asemenea, 
că imaginea ta i-ar putea da un impuls pozitiv. După toate câte 
s-au întâmplat, doream să fii aici. 

— N-ai dorit asta niciodată. 

— Poate că m-am schimbat. 

— Nici pomeneală! 

Alex era ultimul om de pe Pământ care să se schimbe cu o 
sută optzeci de grade. 

— Este posibil ca Marla să nu mai iasă din... starea asta. A 
început înainte de accident, cu vreo două săptămâni înainte de 
nașterea lui James și, indiferent că-ţi place sau nu, a avut 
legătură cu tine, Nick. 

— Nu văd cum ar fi putut avea. 


VP - 167 


— Între voi doi a existat întotdeauna o relaţie și o știm prea 
bine. Marla a avut mereu pentru tine o slăbiciune, care n-a 
dispărut complet nici după ce s-a măritat cu mine. Oftă și se 
trase de nodul cravatei. Când s-a trezit, a rostit numele tău, nu 
pe al meu. Se încruntă gânditor, după care ridică din umeri. M- 
am gândit că tu ai putea s-o ajuţi să se însănătoșească. 

— Nu cred povestea asta, Alex. Nicio iotă. Dacă Marla trebuie 
să se facă bine, poţi să angajezi medici sau psihiatri, sau orice 
ar fi nevoie, dar în niciun caz nu o va ajuta dezgroparea unor 
lucruri care s-au petrecut acum cincisprezece ani. Nu! 

Nick simţea vinovăția înfășurându-se în jurul plămânilor săi, 
astfel că-i venea greu să respire. Da, el și Marla se iubiseră și 
fuseseră împreună, dar asta se petrecuse înainte ca ea să se 
mărite cu Alex. Se ridică fără grabă de pe scaun, fără să-și ia 
ochii de la fratele lui. 

— Aici mai este vorba despre ceva. Tu nu-mi spui totul. O 
simt. 

— Și ce ar fi? 

— Nu știu, recunoscu Nick, dar o să fac tot posibilul să aflu. 

x kx * 

Marla își dădu seama puțin cam târziu că n-ar fi trebuit să 
coboare la cină. Toată familia se strânsese în jurul mesei 
acoperite cu o față de masă scumpă din în pe care fuseseră 
așezate vesela și tacâmurile din porțelan, cristal și argint. 
Fuseseră aprinse sfeșnice, se auzea discret muzică ambientală 
și sub candelabrul a cărui lumină fusese diminuată se afla un 
aranjament floral din trandafiri, iriși și margarete proaspete. 
Alex stătea într-un capăt al mesei, iar ea în capătul opus. Pe o 
latură, Cissy era așezată alături de bunica ei, iar pe cealaltă 
stătea Nick, care-i aruncă o privire rece, după care păru să 
tolereze absent conversaţia ce se desfășura pe fundalul muzicii 
plăcute și a zăngănitului de tacâmuri. Antricot de vită, cartofi cu 
pătrunjel, fire subţiri de sparanghel garniseau toate farfuriile, iar 
aromele se întrepătrundeau delicios. 

Marla se simţea nelalocul ei cu bolul în care se afla supa- 
cremă ce-i fusese preparată special. Era prima masă oficială pe 
care o lua cu familia și nu-i plăcea deloc. Poate că de vină erau 
amnezia sau medicamentele pe care le lua, se gândi ea 
agăţându-se de orice ar fi putut explica sentimentul de detaşare 
de momentul acesta, de familia ei. Poate că-i revenea paranoia. 


VP - 168 


Sau poate că totul se datora faptului că-și amintea că se 
întâlnise cu Nick în grădină și că dorise ca el s-o sărute. 

Folosi stângace o lingură ca să soarbă din supa-cremă de 
crevete și stomacul ei, deja încordat de emoţii, se simţi și mai 
rău. 

Conversaţia a fost artificială și rigidă ca un cadavru. Alex a 
vorbit despre bursă și afaceri, iar Eugenia a amintit de Cahill 
House și de dificultăţile de a găsi un administrator. In mare 
parte tăcută, Cissy îndură totul cu suspine prelungi de suferinţă 
și o expresie de plictiseală totală. Marla n-o învinui. Nick își 
limită comentariile la răspunsuri monosilabice și dedică mai 
multă atenţie tăierii antricotului. 

Ai avut o relație cu el. \-o spusese chiar bărbatul. Fuseseră 
iubiți, își simțea obrajii arzând, deoarece își putea imagina 
perfect asta. Deși nu avea nicio amintire a clipelor când 
făcuseră dragoste, nicio imagine a corpului lui gol, credea că 
totul fusese aievea. Ceva din Nick o atrăgea în mod irezistibil. 
Atrăgător într-un mod neconvențional, cu chipul tăbăcit de 
soare, vânt și ploi, cu un simţ tăios al umorului, care era de-a 
dreptul ireverenţios, îl găsea incredibil de sexy și se detesta 
pentru asta. Cu certitudine erau de vină medicamentele, propria 
ei stare de confuzie, amnezia blestemată care-i afecta gândirea 
și totuși, privindu-i trăsăturile ca dăltuite în piatră, pielea 
bronzată întinsă peste pomeţii înalţi, fruntea lată și maxilarul 
pătrat, simţea aceeași atracţie pe care o încercase în grădină și 
în camera din spital. 

Sorbi iarăși din supă, încercă să se concentreze asupra 
conversației și nu se mai hazardă să-i arunce altă privire. 
Stomacul îi chiorăia la vederea mâncării adevărate și abia 
aștepta să scape de blestematele de sârme. /ncă o zi. 

— Mama mi-a zis că i-ai invitat aici pe Cherise și pe soțul ei, 
rosti Alex în cele din urmă din spatele lumânărilor ce pâlpâiau în 
sfeșnice. 

— Exact. A sunat ea. O să vină mâine. 

— Crezi că-i o idee înțeleaptă? 

Alex decupă cu atenţie grăsimea antricotului. Tăie o bucată, 
apoi o afundă în sosul de hrean. 

— Ştii ce părere am eu despre musafiri, zise Marla. 

— Dar... Cherise și Montgomery nu sunt tocmai prieteni. 

— Ei fac parte din familie. 


VP - 169 


Eugenia lăsă furculita din mână. 

— Au existat niște resentimente, înţelegi? 

— Frăţioare! 

Cissy sorbi o gură mare de apă dintr-un pocal de cristal în 
care dansau cuburi de gheaţă și o felie de lămâie. 

— O să discutăm despre asta mai târziu, rosti Alex privindu-și 
fiica. 

— Da, da, sigur că da. Eugenia se învăpăie la față. Nu-i niciun 
motiv să discutăm subiectul la cină. 

— De ce nu? întrebă Nick. 

— Cissy nu vrea să audă. 

Eugenia se sili să zâmbească și se întinse către paharul ei cu 
vin. 

— Exact, nu vreau, aprobă adolescenta. 

— Eu cred că ar fi bine ca ei să vină aici, rosti Nick și se lăsă 
pe spate în scaun; în lumina redusă a candelabrului, ochii lui 
albaștri păreau și mai întunecaţi. Poate că se va limpezi 
atmosfera. 

Alex făcu o grimasă și clătină din cap. 

— Nu vor fi decât necazuri. Așa sunt ei mereu. Chiar și după 
ce am încercat să-l ajut pe soţul Cherisei și i-am oferit un job la 
Cahill House... 

— Toate astea aparţin trecutului, zise Eugenia rece și Alex se 
strâmbă nemulțumit. 

— Exact. 

Nick își împinse farfuria într-o parte; părea ca și cum ar fi dorit 
să plece în trombă din încăpere, odată cu scurgerea secundelor 
încordate. Marla își puse jos lingura și decise că acesta era un 
moment la fel de bun ca oricare altul pentru a-și formula 
cererea. 

— După ce-mi scot sârmele, vreau să merg la tata, anunţă ea. 

Eugenia înţepa un cartof cu furculița. Ea nu reacţionă în niciun 
fel, însă Alex ridică brusc capul. O privi cu ochii mijiţi. 

— La Conrad? De ce? 

— İn primul rând, pentru că-i tatăl meu. Și m-ar putea ajuta. 
Să-mi amintesc, vreau să zic. Am... am înţeles că-i grav bolnav. 

— Așa este și aș dori să mergem cu toată familia la Tiburon, 
să-l vizitam. Mai ales cu micuțul James. Dar trebuie să mă 
gândesc și la el, sărmanul. Alex își împinse farfuria într-o parte, 


VP - 170 


puse coatele pe masă și-și rezemă bărbia pe încheieturile 
degetelor. Cum crezi că ar fi pentru el să te vadă așa? 

Marla își întrezări imaginea în oglinda de deasupra servantei 
laterale, dar nici nu tresări. Era în plin proces de vindecare. 
Vânătăile dispăreau, tumefacţiile se retrăgeau, iar părul îi arăta 
bine în lumina lumânărilor. 

— Cred... cred că ar fi ușurat să vadă că sunt întreagă. 

Eugenia mestecă o bucăţică de antricot, apoi sorbi puţin vin. 

— Cred că aș putea da o fugă până la Tiburon. Dar mă tem că 
nu săptămâna asta. Am tot felul de întâlniri, însă poate 
următoarea... 

— Aș putea probabil să merg și singură, replică Marla. 

Se săturase să fie tratată ca o invalidă. Incepuse să considere 
casa asta un fel de temniţă de lux, ceea ce, desigur, era ridicol. 
În același timp dorea să-și vadă tatăl singură, fără nimeni din 
familie. 

— Nu poţi conduce, îi reaminti Alex. 

— De ce? 

— În primul rând, Porsche-ul este în service, iar în al doilea 
rând ai fost în comă... 

— Dar nu mai sunt. Nu există niciun motiv pentru care s-o 
deranjez pe mama ta cu treburile mele. Sau pentru ca tu să faci 
o călătorie specială cu mine. La urma urmelor, este tatăl meu. 

Marla simţea că răbdarea i se spulbera treptat. Sub poleiala 
de politeţe, a muzicii discrete, a lumânărilor pâlpâitoare și a 
argintăriei lustruite din casa aceasta uriașă, exista o tensiune 
palpabilă și inevitabilă, secrete ascunse în colțurile întunecate. 

— lar dacă șofatul vă îngrijorează cu adevărat, mă poate duce 
Lars. 

Varianta aceea nu era chiar cea mai plăcută, dar nu-i păsa. 
Simţea nevoia să-și vadă tatăl și trebuia să-l vadă între patru 
ochi. 

— Nu-i niciun deranj, o asigură soacra ei cu surâsul răbdător 
care începuse s-o calce pe nervi pe Marla. 

Întrucât subtilitatea nu funcţiona, decise să fie mai directă. 

— Uitaţi cum stă treaba, am nevoie de răspunsuri. Vreau să 
mă fac bine, ca să-mi pot aminti... pe voi toţi... totul, și este 
momentul să devin independentă. Vreau să-mi văd prietenele, 
să merg la club și, imediat cum îmi vor fi scoase sârmele, să 
merg în localuri. 


VP - 171 


Îi privi, așteptând reacţii, însă Eugenia, care-și tăia delicat 
friptura, își arcui ușor sprâncenele deasupra ramelor ochelarilor. 
Alex își azvârli șervetul pe masă. 

— Bineînţeles că așa va fi. Imediat ce Phil își dă acordul, vei 
putea face orice dorești. În plus, nu te-a vizitat chiar ieri Joanna? 

— Ba da, însă nu mi-am amintit-o. Marla se uită la ei pe rând; 
Cissy întinse din nou mâna spre paharul cu apă, iar Nick nu 
spuse un cuvânt. la staţi niţel! Doctorul a dat cumva dispoziţie 
să fiu ţinută în casă? 

Eugenia oftă și-și aranjă cuțitul și furculita pe marginea 
farfuriei. 

— Doctorul Robertson dorește doar să se asigure că vei fi 
aptă pentru orice activităţi. Apoi mai trebuie ţinut seama și de 
pierderea memoriei tale... 

— Am ţinut seama de ea și n-o mai suport! izbucni Marla 
surprinsă de propria ei vehemenţă. Cred că vederea altor 
persoane, ieșirea din casă, reacomodarea cu unele dintre 
locurile pe care-mi plăcea să le frecventez, găsirea unor 
stimulări ar putea să declanșeze ceva și aș putea să-mi 
reamintesc. 

În primul rând dorea să știe mai multe despre propria-i 
persoană. Despre viaţa ei. Despre familia ei. De ce oare se 
simţea ca o intrusă? 

— O să vorbesc mâine cu Phil, zise Alex ca și cum ar fi pus 
astfel sfârșit discuţiei. 

Marla aproape că sări în picioare. N-o făcu totuși, ci se prinse 
cu mâinile de marginea mesei și-și sili glasul să rămână calm. 

— Ba nu, o să vorbesc eu cu el. Cred că-i momentul să fac și 
singură unele lucruri. 

Urmă un moment de tăcere încordată, după care Alex izbucni 
în râs. 

— Bravo! exclamă el cu entuziasm sarcastic și aplaudă ca și 
cum ar fi fost la un meci de tenis. Așa te vreau! Eh, da, asta-i 
Marla pe care o știam! 

Eugenia se încruntă. Nick se lăsă pe spate în scaun, iar Cissy 
dădu ochii peste cap cu un gest deliberat. 

— De ce nu-l suni mâine dimineaţă? sugeră Alex. 

— Așa o să fac, încuviinţă ea. 

Se întrebă de ce oare crezuse, fie și numai pentru o secundă, 
că soțul ei încerca, într-un fel, s-o ascundă de lume? Ba nu, nu s- 


VP - 172 


o ascundă, ci s-o menajeze, s-o trateze ca pe o păpușă de 
porțelan care s-ar putea sparge. Sau fisura. De parcă ar fi fost 
fragilă. 

— Chiar trebuie să vorbim despre toate astea? interveni Cissy 
și Marla se rușină. Mă refer la toate chestiile astea despre 
memorie - sunt foarte sinistre. 

Eugenia îi aruncă nurorii sale o privire care spunea „eu te-am 
prevenit”. 

— Cissy are dreptate, ăsta nu-i locul potrivit, rosti Alex și în 
glas i se auzi o notă evidentă de avertizare. 

— Atunci după cină, insistă Marla. 

Carmen apăru tocmai atunci, ca și cum ar fi primit o indicație 
regizorală. 

— Părerea mea este că nu există niciun motiv s-o facem, 
spuse Eugenia clătinând din cap și împingându-și scaunul în 
spate. O să-mi beau cafeaua în salon, o anunţă ea pe Carmen, 
care dispăru la fel de iute pe care se ivise. 

Nick se aplecă puţin în față. 

— Dacă Marla vrea să discute despre asta, rosti el, atunci ar 
trebui s-o facă. Este memoria ei. 

— Dumnezeule, murmură Cissy. 

Marla continuă, recunoscătoare pentru orice susţinere, chiar 
și din partea lui Nick. 

— Și vreau să merg la ranch și să te văd călărind, i se adresă 
fiicei ei. 

Cissy dădu ochii peste cap. 

— Nu creeeed - când ţi-a păsat ţie vreodată de călărie? 

— V-am mai spus, insistă Marla și toţi ochii se îndreptară spre 
ea, că-mi amintesc că am călărit. Este doar o imagine scurtă și 
încețoșată, dar știu că eram călare fără șa. M-am gândit că 
poate tu și cu mine... la ranch... Glasul aproape că i se frânse 
văzând dezaprobarea din privirea fetei. Poate că noi două am 
călărit împreună. 

— Glumești? Cissy clătină din cap și aproape că izbucni în râs. 
Acum chiar faci mişto de mine? Mamă, ţie îţi este frică de cai. E 
ceva legat de faptul că ai căzut de pe cal când erai mică. Nu-i 
așa? 

Fata își imploră tatăl din privire. 


VP - 173 


— Așa-i, scumpo, încuviință el și Marla simţi un fior în inimă. 
Ai avut parte de o căzătură urâtă. Din fericire, nu ţi-ai rupt 
nimic, dar de atunci te-ai temut teribil de cai. 

Se putea oare să se fi înșelat? Oare frânturile acelea de 
amintiri nu erau decât... ce? Vise? Imagini false? Nu! Era sigură. 

— Nu pot să explic, dar simt că... Glasul i se stinse, când toți 
se opriră din mâncat și o priviră, așteptând-o parcă să continue. 
Cred... cred că mi-ar plăcea să călăresc. O privi pe Cissy și 
adăugă: Cu tine. 

— Mă lași? Nu-ţi mai amintești nici măcar fobiile tale! 
Dumnezeule, mamă, e de-a dreptul jalnic și sinistru și... 

— Cissy, ajunge! interveni furios Alex, cu glas aspru și 
poruncitor peste acordurile discrete de muzică clasică. 

— Ba nu, are dreptate. Marla se uită în ochii îngrijoraţi ai fiicei 
sale. Este sinistru și jalnic și înspăimântător și ar dori să dispară 
cât mai repede. Dar asta va dura, așa că, te rog, ai răbdare cu 
mine, da? 

— Mă scuzaţi? întrebă Cissy cu ochii plini de lacrimi, după 
care, fără să mai aștepte un răspuns, își împinse scaunul cu 
atâta forță, încât hârșâitul răsună sonor. 

Se ridică în clipa următoare, șervetul îi căzu, iar ea se repezi 
afară din încăpere. 

— Ai tulburat-o, o acuză Alex pe Marla privind-o încruntat. 

— Și tu m-ai tulburat pe mine, replică ea încleștându-și 
degetele de frustrare. Nu mai suport situaţia asta. Nu mai suport 
să nu știu. N-o să m-ascund în camera mea până voi fi destul de 
prezentabilă ca să ies în lume și-n niciun caz n-o să-mi resping 
prietenii care vor să mă viziteze, tot așa cum n-o să-mi ignor 
tatăl și fratele și pe Cherise cu soţul ei predicator sau pe oricine 
altcineva. O să mă fac bine, indiferent prin ce greutăţi voi trece. 

— Va trebui să ai multă răbdare, o avertiză Eugenia. 

— M-am săturat să mai am răbdare, da? In clipa de față sunt 
convinsă că voi începe să-mi reamintesc numai dacă voi ieși din 
casa asta și voi începe să fac unele dintre lucrurile pe care le 
făceam înainte de accident. 

— Cred că are dreptate, încuviință Nick. 

— Nu te vei simţi stânjenită? întrebă Eugenia. Vreau să zic că 
prietenele tale sunt... mă rog, femei importante în societatea 
mondenă și... 


VP - 174 


— Și ar trebui să fie snoabe sau idioate sau ipocrite dacă nu 
mă pot accepta pentru ceea ce sunt. Joanna Lindquist n-a fugit 
să se ascundă, tremurând, la vederea mea, nu? 

— Este ridicol, murmură Eugenia ridicându-se de la masă, 
totuși nu se îndepărtă. 

Alex o fixă cu privirea pe Marla. 

— Îmi pare rău, spuse el. Ai dreptate. Poate că ar trebui să 
ieși. Eu... eu doar mi-am făcut griji în privinţa ta. Se lăsă pe 
spate în scaun și suspină. Ştii că obișnuim să organizăm un 
party la Cahill House după Ziua Recunoștinței. Anul ăsta m-am 
gândit că poate nu vei dori să participi, dar poate că n-a fost o 
idee bună. Mai sunt încă... cât... două, aproape trei săptămâni? 
Poate că tu și mama vă puteţi ocupa de organizarea party-ului? 

O parte din bravura Marlei dispăru. Simţi un ghem în stomac 
la gândul zecilor de invitaţi care se așteptau din partea ei să 
joace rolul de gazdă. Totuși urma să aibă personal care s-o 
ajute, cu siguranţă că putea să facă ceva. 

— Nu sunt sigură că voi fi în stare să fac faţă unui party de 
mari dimensiuni. 

— Bineînţeles că nu vei fi, zise Eugenia fulgerându-l pe Alex 
din priviri. Ar fi prea mult pentru tine. Anul ăsta poţi să nu 
participi - toată lumea va-nțelege. 

— Stai așa, n-am zis „nu”, ci doar că nu sunt sigură. 

Totuși începu să-i placă ideea; nu intenţiona să joace rolul 
sărmanei invalide și știa că tradiţiile de familie și reunirile 
mondene erau sacrificate din cauza stării ei. Deja fiica ei o 
credea nebună. În plus, trebuia să-i întâlnească pe cei care-i 
erau prieteni. 

— Bine, spuse în cele din urmă, încuviințând pentru sine. O s- 
o fac. 

Eugenia deschise gura de parcă ar fi vrut să protesteze, apoi 
se așeză iarăși pe scaun. 

Oare în zâmbetul lui Alex întrezări o urmă de neliniște? Sau 
era doar imaginaţia ei hiperactivă? 

— Grozav, rosti el cu un ton ușor de sarcasm. 

Marla se mustră în gând. Poate că se pripea. Brusc, nu se 
simţi în apele ei. 

— Acum, continuă Alex, scuzaţi-mă, dar am o întâlnire în oraș, 
la Marriott. Businessmeni japonezi interesaţi să investească. 
Asta s-ar putea să fie injecţia de capital de care avem nevoie. 


VP - 175 


Ocoli masa și-și sărută soția pe obraz. Tu mai rămâi pe-aici, 
Nick, nu-i așa? Conversezi tu cu doamnele? 

Nick păru nemulțumit, totuși ridică din umeri, acceptând fără 
prea multă tragere de inimă. 

— Pentru o vreme, da. 

— Mulţumesc. 

Ușurat în mod evident, Alex își privi ceasul și ieși din încăpere. 

— Eu n-am nevoie sa de conversații, clarifică Marla. 

Işi trase scaunul în spate și se ridică. 

— Ei bine, eu am, anunţă Eugenia, arcuind o sprânceană. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, eu o să mă duc să văd ce 
face Cissy. 

— Este la vârsta adolescenţei, zise Eugenia. 

— Cred că trebuie să stea de vorbă cu mine. 

Nu numai că dorea să pună lucrurile la punct cu fiica ei, dar 
trebuia, de asemenea, să plece de lângă soacră și de lângă Nick 
- proscrisul damnat, bărbatul care o făcea să-și pună sub 
semnul întrebării căsătoria, emoţiile, convingerile. Trebuia să-l 
evite ca pe o boală, deoarece simţea, în colţurile cele mai 
adânci și întunecoase ale sufletului, că era o ispită căreia nu-i 
putea rezista. Nu avea nevoie de curenţii subterani de emoţii pe 
care-i surprindea în privirea lui, nu voia să speculeze cum ar fi 
fost să-l sărute ori să facă dragoste cu el ori... Își drese glasul. 

— Și după aceea cred că o să mă odihnesc. 

— Ești sigură că nu vrei puţin ceai sau cafea? 

— Sunt sigură, declară ea ferm. 

— Atunci Nick va fi încântat să te ajute până sus, nu-i așa, 
scumpule? sugeră Eugenia și Marla trebui să strângă apăsat din 
buze, ca să nu comenteze. 

Nick își privi mama circumspect. 

— Sigur că da. 

— lar după aceea coboară să bem cafeaua împreună, îl invită 
ea. Sunt sigură că bucătăreasa are vreo prăjitură cu fructe, un 
cheesecake sau altceva de felul ăsta. 

— Cafeaua va fi de ajuns, zise el și porni cu Marla spre lift. 

Incepu din nou s-o doară capul, stomacul îi era agitat și se 
strădui din răsputeri să nu se trădeze, rezemându-se de bara din 
interiorul cabinei. 

Când ușa se închise, Nick apăsă butonul pentru etajul al 
doilea, după care se rezemă de perete. Erau din nou singuri. 


VP - 176 


Într-un spaţiu îngust, mult prea intim. Ea încercă să nu-i bage în 
seamă aspectul colțuros atât de atrăgător și atitudinea sexy 
ireverenţioasă și blestemată. Era mai dur decât Alex, poate mai 
ticălos. Își purta atitudinea de genul „nu-mi pasă” ca și cum ar fi 
fost o emblemă. Și, la naiba!, asta o intriga. Soţul ei era șlefuit și 
instruit în marile universităţi americane, un om de afaceri de 
succes care avea clienţi în toată lumea, pe când despre Nick ea 
bănuia era un solitar, un ins care se descurca la fel de bine 
indiferent dacă se afla într-o mulţime sau de unul singur. 

— De ce ești aici? îl întrebă când ajunseră la etajul doi. Vreau 
să zic... nu aici, în casa asta, ci în San Francisco. 

— Am crezut că știi. Alex crede că firma are nevoie de ajutor. 
Făcu o grimasă. Cel puţin așa afirmă el. 

— Și nu-l crezi? 

leșiră pe holul ce înconjura casa scării. Muzica bubuia din 
spatele ușii închise de la camera lui Cissy, iar când Marla ciocăni 
și-și băgă capul înăuntru, fata, care ţinea telefonul la ureche, se 
strâmbă. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— Să discutăm. 

Cissy își mușcă buza. Arăta de parcă ar fi vrut să fugă și să se 
pitească într-un ungher. Își aruncă părul peste umăr și izbuti să 
afișeze o expresie plictisită. 

— Nu putem mai târziu? Acum am teme de făcut. 

Marla se uită la telefon, apoi la aparatura stereo. Nu vedea 
nicio carte sau caiet. Nu era totuși momentul să înceapă cu 
cicăleala. Nu atunci când între ele existau chestiuni mai 
importante. Acceptă provocarea din ochii fiicei ei. 

— Perfect. Când? 

— Nu știu, zise Cissy și ridică din umeri. 

— Dar o să mă anunți. 

— Mda, replică scurt fata, aranjându-și telefonul la ureche. 
Mamă, te rooog... 

— Bine, bine. Mâine, spuse Marla, apoi închise ușa și oftă. 
Nick stătea destul de aproape ca s-o atingă. Cred că va trebui 
să-mi șlefuiesc abilităţile parentale. 

— E posibil așa ceva? 

— Nu știu, recunoscu ea, dorind să fi simţit orice fel de 
legătură cu fiica ei. 


VP - 177 


Intră în camera lui James, văzu că dormea și reveni pe hol. 
Nick o aștepta. 

Ploaia răpăia pe sticla luminatorului aflat mult deasupra și 
curgea gâlgâind prin burlane. 

— Te-am întrebat dacă-l crezi pe Alex. 

— Tu nu-l crezi? 

— Ba da, zise ea repede, incapabilă să confrunte adevărul 
teribil că nu avea încredere în propriul ei soț. 

Nick își frecă ceafa. Privirea îi era întunecată. Furtunoasă. 

— Eu nu sunt sigur. 

— N-ai încredere în el? îl întrebă Marla când ajunseră la ușile 
duble ale apartamentului. De ce? 

— Asta-i ceva între mine și Alex. 

— De acord, însă am impresia că are legătură și cu mine, zise 
ea și văzu un licăr de emoție în ochii bărbatului. 

Privirea lui cobori pentru o secundă asupra buzelor ei, după 
care reveni la ochii Marlei. 

— Tu ai fost dintotdeauna o narcisistă. 

— Serios? Femeia izbuti un râset nervos, care păru să sune 
sec. Ciudat, nu-mi amintesc asta. 

Se întinse spre clanţa ușii și clătină din cap. Oboseala își 
cerea tributul. Ar fi vrut să se culce, să adoarmă, iar când se va 
trezi să spere că acest coșmar dispăruse. 

— Dar ce-ţi amintești cu exactitate? o întrebă Nick. 

— Nu destule, însă... am fulgerări din trecut, întrezăriri foarte 
scurte... nimic concret, nimic de care să mă pot agăța. Ca 
scânteile unei brichete care a rămas fără gaz. O sclipire scurtă, 
apoi dispare, deși mă străduiesc din răsputeri s-o aduc înapoi. 

Privirea ei trecu prin holul cu mochetă groasă, peste 
balustrada întunecată a scării, peste aplicele din bronz și 
ghivecele din porțelan cu filodendroni și ferigi. 

— Am totuși senzaţia că memoria îmi revine, urmă Maria și 
încercă să nu bage în seamă parfumul aftershave-ului bărbatului 
ori promisiunea întunecată pe care își imagina c-o vede în ochii 
lui. 

— Asta-i o veste bună. 

— Cea mai bună. 

Privirea lui era intensă. Marla simţi că i se oprește inima în 
loc. 

— Sunt de partea ta. 


VP - 178 


— Vorbești serios? 

Bărbatul făcu un gest de parcă ar fi fost gata să-i atingă curba 
obrazului, apoi își lăsă mâna să coboare pe lângă corp. 

— Să fii convinsă. 

Marla simţi un val brusc de lacrimi nedorite, dar și le stăpâni. 
Oare ce anume exista în Nick astfel încât, atunci când îi oferea 
cel mai mărunt indiciu de bunătate, era gata să se piardă 
complet, ca o femeiușcă proastă, ca cele pe care le dispreţuia? 
Zâmbi forțat, încercând să destindă atmosfera. 

— Asta s-ar putea să nu fie o idee așa de bună, pentru că, 
atunci când îmi voi aminti totul, zise ea deschizând ușa și făcând 
un pas înăuntru, toţi, inclusiv tu, ar trebui să aveţi grijă. 

— Dar ce se va-ntâmpla? 

Un surâs ironic flutură pe buzele Marlei. 

— In cazul tău, poate c-o să-mi amintesc în sfârșit de ce ești 
atât de precaut în prezenţa mea. 

Nick își arcui o sprânceană. 

— Să știi că e mai bine să nu-ţi amintești unele lucruri. 

— Nu cred asta, replică ea, și nici tu n-ai crede-o în locul meu. 
Să nu știi este un iad. Un iad adevărat. 

— Presupun că ai dreptate. 

O dată în plus, privirea lui se focaliză pe buzele ei. 

Marla simţi cum pulsul i se înteți prostește. 

— Și, oricum, cine știe ce-mi voi reaminti? Dar ar putea fi 
interesant, nu crezi? 

— Asta-i un fel de a spune, da. 

— Și care ar fi altul? 

— Nimicitor. 

Ochii lui o cercetară. Atât de albaștri! Atât de pătrunzători! 
Atât de abili! Marla simţi că i se taie răsuflarea. Ce anume îi lega 
atât de strâns, și totuși îi îndepărta: privindu-i linia maxilarului și 
pometii pieziși, i se puse un nod în gât, simţi că gura i se usucă 
precum iasca și îl privi scurt în ochii seducători și în același timp 
acuzatori. Dumnezeule, era complet greșit! Și totuși... Femeia 
simţea că între ei doi exista ceva, un secret profund și erotic. 
Gânduri interzise, nestăvilite, de scene sexuale i se furișară 
nechemate în minte - totuși erau fantezii, nu amintiri. 

— Noapte bună, Nick, rosti ea ferm și închise ușa înainte să 
spună ori să facă ceva necugetat, ceva ce ar fi putut regreta. 


VP - 179 


Asta era o nebunie. O nebunie totală! Nick era cumnatul ei, 
dar ea își imagina cum ar fi fost să-l atingă, să-l sărute. Ba chiar 
mersese într-atât încât să-l tachineze, să flirteze cu el, pentru 
Dumnezeu! Ca și cum ar fi fost o a doua natură a ei. De ce-i 
trezea aceste sentimente? 

Se rezemă cu spatele de ușa apartamentului. Era o femeie 
măritată. Măritată... ca în „până la moarte”. 

— Termină, se mustră ea. 

Își scoase pantofii, apoi merse desculţă la baie, unde se 
dezbrăcă și se spălă cu apă rece pe faţă. Poate că fascinația ei 
pentru Nick era motivul pentru care avusese probleme în 
căsnicie. Poate că avusese o relaţie cu el după ce se măritase cu 
Alex. Poate că Nick minţise și trecutul fusese mult diferit. Poate 
că... oh, Doamne, nu!... poate că James era copilul /u;, rezultatul 
unei afaceri extraconjugale și... și... lar ea afirmase că e copilul 
lui Alex. 

— Termină! își porunci, privindu-și oripilată imaginea din 
oglinda de deasupra chiuvetei. 

Degetele ei prinseseră într-o strânsoare disperată marginea 
tăbliei de marmură. Picături de apă i se prelingeau pe faţă și 
pielea îi era palidă, dar se vindeca. lar femeia din oglindă nu era 
neatrăgătoare. Nu... Din contră, Marla simţea că va fi frumoasă. 
Așa cum prezisese Helene. Poate că nu avea să arate exact ca 
fotografiile ce erau împrăștiate prin toată casa, dar avea să fie 
frumoasă în felul ei. O stricată, o Izabela din Biblie. Doamne 
Dumnezeule, era posibil așa ceva? Mâinile îi tremurau când luă 
un prosop și-și tamponă pielea. Nu putea... nu voia să-și lase 
mintea s-o ia razna cu fantezii despre Nick sau despre oricine, 
de fapt. Nu, trebuia să se controleze cu fermitate, să lase 
memoria să-și revină treptat și firesc. 

Si după aceea? 

— După aceea, o să te ocupi de situaţie. Oricare ar fi ea. 

Găsi o pijama - în mod incredibil, era din satin alb - și se 
îmbrăcă, ignorând protestele zgomotoase ale stomacului 
flămând și întrebările ce-i asaltau mintea, sui în pat, sorbi 
paharul de suc care o aștepta cuminte și nici măcar nu se mai 
obosi să deschidă televizorul sau să răsfoiască prin albumele 
fotografice pe care le stivuise lângă noptieră. Știa că va adormi 
imediat și nu se înșelă, în clipa când puse capul pe pernă, se 
cufundă într-un somn atât de adânc, încât nu auzi pașii ce 


VP - 180 


intrară în camera ei după nicio oră, nu își dădu seama că era 
privită... 


VP - 181 


CAPITOLUL 10 


— Mori, cățea! 

Glasul era gros și răgușit. Plin de ură. 

Marla încremeni în pat. Deschise ochii. Dormitorul era 
întunecat. Beznă deplină. Inima îi sări în gât. Panica îi îngheţă 
sângele în vene. 

Dumnezeule, a fost cineva aici? 

Cercetă încăperea, mijind ochii și adaptându-se la razele 
subţiri de lumină ce pătrundeau pe sub ușa apartamentului. 
Lângă patul ei nu era însă nimeni și totuși... totuși... 

Se simţi scăldată într-o transpiraţie rece și lipicioasă. Își 
înăbuși spaima și aprinse veioza de pe noptieră. Brusc, camera 
fu scăldată într-o lumină aurie, blândă. Totul era așa cum fusese 
mereu, începând cu pernele asortate de pe pat - visase, asta 
era. Probabil din cauza faptului că nu se simţea bine. Supa pe 
care o mâncase la cină, combinată cu discuţiile încordate, îi 
provocaseră nervi la stomac. 

În dormitor nu se găsea nimeni. 

Marla expiră prelung și auzi ceva... un pas înăbușit? Ce? Cu 
inima bubuindu-i în urechi, azvârli pătura și sări din pat. 
Calmează-te, își spuse, dar îi era imposibil să-și oprească 
transpiraţia ce i se broboni pe piele când scrută încet interiorul 
cu privirea - baia, camera de haine, draperiile, căutând orice 
indiciu al unei prezenţe sinistre care o amenințase. Nu găsi 
nimic. 

Ploaia lovea în ferestre și vântul zgâlţâia geamurile, totuși ea 
era singură. 

— Revino-ţi, își spuse, dar tremura ca varga. 

Stomacul îi era străbătut de spasme nervoase și-l simţea 
bolborosind. Oare auzise cu adevărat pe cineva sau glasul acela 
mârâitor făcuse parte dintr-un coșmar ce dispăruse rapid? și 
trecu o mână prin păr și, mustrându-se în minte, traversă 
apartamentul în care luminile fuseseră reduse la o intensitate 
discretă. Simţindu-se ca o idioată, bătu ușor la ușa soţului ei. 

— Alex? rosti ea cu glas tare. 

Niciun răspuns. Încercă clanţa. Ușa nu se clinti. 


VP - 182 


— Alex? 

Își încuiase din nou camerele, interzicându-i accesul. 

Calmează-te, nu-i nimeni aici. A fost un vis. Nimic altceva 
decât un nenorocit de vis! Alex încă n-a ajuns acasă. Asta e. 
Destinde-te. 

Dar nu putea s-o facă. Totul era prea real. Se uită la ceas. Nu 
era nici ora unsprezece. Nici măcar nu dormise prea mult. Ti-ai 
imaginat totul, asta a fost. Ai nervii încordați la maximum și te 
sperii si de propria-ți umbră. În camera ta nu era nimeni. A fost 
sfârșitul unui coșmar, unul pe care nu ţi-l amintesti. Răsuflă 
adânc și controlează-ți nervii, pentru Dumnezeu! 

Încordată, ieși pe holul cufundat în întuneric, apoi aprinse o 
lumină și privi coridorul mochetat și pustiu. Când ajunse la 
balustradă, se opri și trase cu urechea. Peste muzică clasică în 
surdină se distingea un murmur stins de conversație. Dicţia 
impecabilă a Eugeniei și timbrul mai baritonal al lui Nick. 
Genunchii Marlei aproape că se înmuiară de ușurare. Nimic 
neobișnuit. Nu auzi niciun fel de pași furișaţi. Nicio respiraţie 
gâfâită. Niciun lătrat sonor al lui Coco spre un intrus. N-o să auzi 
focuri de armă sau geamuri sparte. 

Maria, recunoaște: ești pur și simplu cu nervii la pământ. Nu 
există niciun personaj întunecat care să bântuie prin jur. Nicio 
prezență sinistră care să se îndepărteze în grabă. 

lar Nick este la parter. Cumva, gândul acela era liniștitor, deși 
Marla detesta să-l admită, chiar și în sinea ei. Nu era una dintre 
femeile insipide și fragile, care aveau nevoie de un bărbat 
pentru a se simţi în siguranţă. În privinţa acestui detaliu era pe 
atât de sigură pe cât putea fi despre orice altceva, ceea ce, se 
gândi ea, nu însemna mare lucru în ziua de azi. 

Totuși nu putea depinde de Nick. Sau de Alex. Nu! Trebuia să 
se bizuie pe ea însăși. Stomacul continua s-o doară și picăturile 
de transpiraţie i se răceau pe piele. Nu era prima dată când i se 
păruse că cineva se afla lângă patul ei. În spital simţise aceeași 
prezenţă stranie și rea. 

— Termină! își impuse, strângând balustrada între degete. 
Acolo n-a fost nimic. E efectul unei supe proaste combinate cu o 
imaginaţie hiperactivă. 

Cu toate acestea, se duse să vadă ce făceau copiii. Dacă în 
dormitorul ei fusese totuși un străin? Dacă acesta se ascundea 
în camera lui Cissy sau a lui James? Dacă, în cazul în care ar fi 


VP - 183 


fost încolţit, ar fi luat ostatic unul dintre copii? Familia Cahill era 
bogată și putea fi victima unei răpiri. Mânată de aceste gânduri, 
traversă iute holul și deschise brusc ușa camerei lui Cissy. 

— Ce dra...? 

Cissy sări în sus de la măsuţa de toaletă, răsturnând o sticluță 
cu ojă. Scăpă și pensula. Oja purpurie se întinse pe măsuţă. 

— Rahat! strigă ea puternic, deoarece purta căști pe urechi. 
Ai înnebunit? 

Își smulse căștile și arătă furioasă către oja vărsată. Marla 
cercetă încăperea cu privirea. Era un talmeș-balmeș, ca de 
obicei, cărţi, bluze de trening, CD-uri și animale din pluș 
împrăștiate pe tot covorul, totuși nimic nu părea sinistru. 

— Am avut un coșmar și am vrut să văd dacă ești bine. 

— Speriindu-mă în halul ăsta? 

— Scuză-mă, ar fi trebuit să fi bat la ușă. 

— Nu zău? Mamă, o iei razna. 

— Sper că nu. 

Cissy dădu ochii peste cap, dar în locul furiei simți o 
îngrijorare adolescentină. 

— Te simţi bine? 

— Perfect, minţi Marla. Doar... nervoasă. 

— Poate c-ar trebui să iei niște Valium sau tranchilizante, sau 
altceva. Așa face mama lui Britanny. Toţi copiii ăia o scot din 
minţi. 

— O să mă gândesc la asta, zise Marla simțindu-se ca o 
idioată absolută. Noapte bună, scumpo. Ne vedem dimineaţă. 

— Da, încuviință fata, totuși sprâncenele continuau să-i fie 
apropiate astfel încât formau o singură linie îngrijorată și 
neîncrezătoare. 

Începu să șteargă petele de ojă cu un șerveţel, iar Marla 
închise ușa și traversă iute holul spre camera băiețelului. 

Lampa de noapte reglată la intensitate minimă îi permitea să 
vadă perfect interiorul. James dormea buștean pe așternuturi 
din pânză cadrilată, indiferent la relele din lume. 

— Oh, iubitule. 

Lacrimi de ușurare umplură ochii femeii. Totul era bine. Copiii 
ei se aflau în siguranţă. N-o atacase nimeni. Nimic nu era 
anormal în această reședință ca o fortăreață bine apărată. 

Si Cissy are dreptate. O iei razna. Rău de tot. Controlează-te, 
Marla. Imediat! Pufni apăsat, își șterse nasul și-și înfrână 


VP - 184 


lacrimile, în casă nu intrase niciun intrus. Viaţa aici era 
normală... mă rog, pe cât de normală putea fi în circumstanțele 
date. Stomacul îi bolborosea și o durea, însă cu excepţia unei 
senzaţii de greață, era bine. Dacă nu termini cu paranoia asta 
ridicolă, ai putea sfârși internată într-un sanatoriu pentru boli 
mintale. 

— Nu, șopti și-și îndreptă spinarea. 

Nu putea să se gândească la una ca asta. Și așa reședința era 
o închisoare, dar un spital de boli mintale... nici vorbă! 
Niciodată, își cuprinse umerii cu braţele și-și spuse că pur și 
simplu nervii îi erau mai încordaţi în seara asta, mai întinși ca de 
obicei. 

Cobori din nou privirea spre James și în acel moment o 
străfulgeră un crâmpei de amintire. Într-o clipită își reaminti 
spitalul și sala de nașteri cu luminile sale puternice, presiunea 
intensă și durerea nașterii, un medic cu mască ocupându-se de 
prunc și... și... băieţașul... fiul ei cel preţios... sosea pe lume. 
Chinurile facerii fuseseră îndelungate. Dificile. Mai grele decât 
se așteptase. Dar în cele din urmă dădu naștere băiatului. Da! 
Da! Da! James era copilul ei. Al ei! Îşi aminti perișorul lui roșu, 
umed și lipit de scalp, sub o peliculă albă, cu feţișoara 
contorsionată și furioasă înainte să-i fie așezat pe abdomen și ca 
ea să-l ţină la piept. 

Te voi iubi de-a pururi, își spuse Marla atunci, și nimeni nu te 
va lua de la mine. Jur! Indiferent ce va fi. 

Imagini vii îi erau arse cu fierul roșu în minte, dar alături de 
fericirea nașterii mai era implicat ceva întunecat, ceva intens... 
teamă... Teama adânc înrădăcinată și paralizantă că cineva îi va 
lua copilul, va smulge pruncul acesta preţios din braţele ei... dar 
asta era o nebunie... nu? 

Acum ridică trupușorul lui James și-l ţinu lipit de umăr, ca și 
cum s-ar fi așteptat să-i fie smuls dintr-o clipă în alta. Lacrimi îi 
șiroiră pe față și simţi un spasm în stomac. 

— lubitul meu, șopti ea, sărutându-i părul zbârlit și inhalând 
adânc parfumul dulce de bebeluș. 

El gânguri, se frecă cu năsucul de gâtul ei și suspină blând, 
stârnindu-i alte lacrimi. Dumnezeule, cât îl iubea pe copilașul 
ăsta! 


VP-185 


— O să fie bine, rosti ea, legănându-l într-o parte și alta. Totul 
va fi bine. Mămica ta e aici. Eu... eu n-o să-ngădui să ţi se- 
ntâmple nimic. Niciodată. 

Si cum ai să faci asta? 

— Oricum voi putea... Orice va fi necesar... 

Pufni, stăpânindu-și lacrimile, și refuză să se lase intimidată. 
Nimeni nu avea s-o ajute și nu era sigură în cine putea avea 
încredere. Urma să se lupte de una singură împotriva temerilor 
ei. Marla mai rămase câteva minute în semiîntuneric, simțind 
nevoia de a ţine pruncul mai mult decât pentru un simplu 
legănat, și-și lipi buzele de părul lui moale. Afară o ramură se 
frecă de acoperiș și vântul șuiera prin copaci, dar înăuntru se 
afla în siguranţă. James plescăi încet din buze și femeia zâmbi, 
după care-l așeză în pătuţul lui, despărțindu-se cu greu de el. 

Lăsă întredeschisă ușa de legătură dintre camera lui și 
dormitorul ei și se întoarse în pat. Ținându-și fiul în braţe simţise 
că temerile ei se evaporaseră, dar continua să fie neliniștită. 
Emoţiile îi erau ferfeniță, mintea îi era confuză și neclară și 
simțea un ghem în stomac. Se gândi să coboare la parter și să-l 
caute pe blestematul de infirmier, însă ar fi părut neajutorată. In 
plus, totul era din cauza nervilor; nimic mai mult. Nu se putea 
imagina povestindu-i Eugeniei sau lui Nick că avea indigestie și 
că i se păruse că un străin stătuse lângă patul ei și o 
ameninţase că o va omori, aici, în propria ei casă. 

— Fii puternică, se dojeni, apoi goli restul apei din paharul de 
pe noptieră. 

Se strecură sub pătură și-și spuse că mâine nu va mai sta în 
casă. Nici gând! Nici vorbă! Nici măcar un minut mai mult decât 
ar fi fost necesar. Imediat după ce scăpa de sârme, avea să-și 
viziteze tatăl, fratele și clubul de tenis. Avea să se întâlnească și 
cu Cherise și să vadă dacă și-o putea aminti. Mintea îi clocotea 
de planuri să contacteze pe cineva din familia lui Pam Delacroix, 
să afle mai multe despre femeia pe care nu și-o putea aminti și 
despre călătoria făcută în pripă pe care nimeni n-o înţelegea. 
Poate că reușea să explice cât de groaznic se simțea pentru 
moartea prietenei ei. lar apoi mai era și familia lui Charles Biggs. 
Ar fi trebuit să stea de vorbă cu rudele îndurerate. 

Nu exista alternativă în privinţa asta. Începând de mâine 
trebuia să ia taurul de coarne și să-și recâștige controlul asupra 
vieții - să afle exact ce o punea în mișcare pe Marla Cahill. 


VP - 186 


Si Nick? O să explorezi și relația ta cu el? 

— Bineînţeles, murmură ea aranjându-și perna. 

Nu se putea însănătoși până nu știa adevărul. 

Întinzându-se către veioză, Marla privi pentru ultima oară în 
jurul dormitorului. Era elegant, totuși continua să i se pară 
străin, nepotrivit, exact așa cum se simţise ea ca adolescentă, 
când îmbrăcase o rochie frumoasă și scumpă, cu două măsuri 
mai mare, care aparținea altcuiva... amintirea îi fulgeră prin 
minte. Sfârâind. Luminoasă. Precisă. Nu era doar o simplă 
analogie. Îmbrăcase într-adevăr o rochie superbă care nu-i 
aparţinea. Își amintea foarte clar. Și totuși... cum? Potrivit 
spuselor tuturor, crescuse în răsfăţ, unica fiică a unui bărbat 
extrem de bogat, tratată ca o prințesă... cu certitudine n-ar fi 
avut niciodată haine second-hand... nici gând, totuși rochia 
aceea, cu paiete albastre, îi era întipărită în minte. Își amintea 
cum își trecuse mâinile în josul fustei, cum simţise căptușeala 
moale mângâindu-i pielea, știind că rochia scumpă aparținuse 
altei fete... o fată pe care n-o plăcea... 

Când? Cum? 

Stomacul i se încleștă. 

Oare aceasta era o amintire autentică sau tot o parte din 
visele ei? Cheamă-l pe Nick, strigă în mintea ei Marla. Alex nu-i 
aici și ai nevoie de cineva cui să te destăinui. 

Dar nu Nick, of, Doamne, nu... nu putea face asta... 

Închise ochii și încercă să se concentreze. Pe atunci avusese 
vreo paisprezece ani, deci cu puţin mai mare decât era Cissy 
acum. 

—N-o să se supere? o întrebase pe mama ei. N-o s-o 
deranjeze că-i port rochia? 

Se auzise un râset scurt ca un lătrat din cealaltă cameră... 
bucătăria care mirosea a prăjeală și fum stătut de ţigară. 

— Ea are așa de multe, încât n-o să-și dea seama că lipsește 
una. 

— Mamă, șopti Marla acum și o transpiraţie rece îi inundă 
pielea. 

Vorbise cu mama ei. Un ventilator se rotea leneș deasupra și 
muște băâzâiau în fereastra pe jumătate deschisă. Dar de ce ar fi 
fost Victoria Amhurst într-un dormitor sărăcăcios cu perdele 
îngălbenite, covor zdrențuit și jaluzele prăfuite? 

Unde se aflau? De ce simțea ea că era acasă? 


VP - 187 


Marla își ţinu răsuflarea și se concentră, cu pumnii încleștaţi în 
cearșafurile mătăsoase ale patului - monstruozitatea aceasta 
din lemn de trandafir cu baldachin elegant - și încercă să 
recheme în minte chipul mamei. Văzuse poze în albumele cu 
fotografii, dar nu și-o putea aminti deloc pe mama ei. De ce 
naiba îi dăduse Marlei o rochie potrivită unui eveniment 
monden? O rochie purtată? 

Doar dacă ea nu era Marla Cahill. Nu era soţia lui Alexander. 
Nu era fiica Victoriei Amhurst. 

să fi fost oare posibil așa ceva? Își pipăi faţa, atingând 
cicatricile ce se absorbeau treptat. De ce ar fi insistat toţi că era 
o femeie care nu era de fapt? Și ce era cu accidentul și 
amnezia? O simplă coincidenţă? Sau existau forțe obscure - 
planuri sinistre întrupate în bărbatul care o ameninţase? 
Glasurile din minte continuau să-i reamintească faptul că 
aceasta nu era camera ei, că în niciun caz nu ar fi avut draperii 
asortate cu pernele, un pat destul de mare pentru două 
persoane, dar ocupat numai de o persoană, o zonă de relaxare 
și o bibliotecă plină cu cărţi legate în piele care, după cum 
bănuia, nu fuseseră deschise ani de zile. Unde erau revistele? 
Cuvintele încrucișate? Husele croite manual? Dezordinea despre 
care simţea instinctiv că reprezenta o parte din viaţa ei? 

Dar pruncul? El este carne din carnea ta. Pe el ţi-l reamintești. 
Cu timpul îti vei reaminti și camera asta. 

Trebuie! 

Stomacul îi chiorăi din nou și se convulsionă. Marla inspiră 
adânc. Durerile aveau să treacă. Era doar tulburată; nimic 
altceva, își trecu palma tremurândă peste buze. Toate astea 
erau prea mult. Dar mâine... mâine avea să înceapă să 
descâlcească totul și n-avea să mai accepte alte sfaturi bine 
intenţionate. Avea să facă lucrurile în felul ei. 

Stinse lumina, închise ochii și-și spuse că-și imaginase vocea 
aceea oribilă care o condamna la moarte și că amintirile despre 
rochia albastră făceau parte din confuzia ei generală. Trebuia 
neapărat să doarmă. Să se odihnească. Să reînceapă totul 
dimineaţă. Asta era. Să doarmă! 

Stomacul era cuprins de spasme. 

Termină, pentru Dumnezeu! 

Îi venea să scuipe. 

Nu te lăsa tulburată de nimic, vei fi bine. 


VP - 188 


Îi venea să vomite. 

Răsuflă adânc, gândește-te la lucruri relaxante, destinde-te... 
oh, nu! 

Bila îi sui în gât. 

Avea să vomite! 

Panicată, bâjbâi după veioză. Atinse întrerupătorul, dar în 
același timp o răsturnă cu braţul. Lumina se aprinse și apoi 
veioza căzu peste carafa. Apa sări în toate părţile și becul se 
sparse într-un milion de cioburi. Se auzi un sfârâit și dormitorul 
se cufundă în beznă. 

Nu! 

Stomacul îi bolborosea. Pipăind cu o mână după cleștele 
pentru tăiat sârmele, apăsă cu mâna cealaltă butonul 
intercomului. 

— Nick! Carmen! ţipă ea, știind că era pe punctul să vomite. 
Ajutor! 

Dumnezeule, nu se mai putea opri. Greaţa o copleși. 

— M-auziţi? Ajutor! 

Te rog, Nick, te rog! 

Scăpă cleștele, îl ridică, apoi se îndoi din cauza crampelor. 
Bila îi ţâșni în sus pe gâtlej și-i intră în nas. Arzătoare. 
Sufocantă, îndoită de mijloc, se împletici prin apartament și ieși 
pe palier. Degetele îi strânseră cleștele pentru sârme și tăie 
legăturile ce-i fixau dinţii laolaltă. 

Două etaje mai jos se auziră pași bubuind. 

Prea departe. Nu puteau ajunge. 

Ușa camerei lui Cissy se deschise brusc. Fata își privi mama o 
singură dată apoi începu să ţipe: 

— Mamă! Dumnezeule, mamă! Ajutor! 

Marla era pe podea, zbătându-se și icnind, înecându-se, tăind 
cu cleștele. Nasul o ardea, plămânii îi erau pârjoliţi, din ochi îi 
țâșneau lacrimi. Holul începu să i se rotească în fața ochilor, 
apoi să se întunece. Pași. Auzea pași răsunători. 

Brusc, Nick apăru lângă ea și se aplecă peste ea cu chipul 
îngrijorat. 

— lisuse Hristoase! Se lăsă în genunchi, cu picioarele de o 
parte și cealaltă a corpului ei, îi smulse cleștele din mână și 
strigă spre Cissy: Sună la 911! Imediat! 

Adolescenta nu se clinti. 


VP - 189 


— Ce naiba s-a-ntâmplat? întrebă el, deschizându-i gura cu 
forța și tăind cu disperare sârmele, în timp ce Marla vomita și se 
chinuia să respire. 

Se îneca, străbătută de convulsii, și avea impresia că ochii îi 
țâșneau din orbite. 

— Mai rezistă puţin, Marla, pentru Dumnezeu, încă puţin! 
porunci Nick și maxilarul ei începu să se deschidă. Rahat! 

Marla se convulsionă, convinsă că murea, că plămânii îi vor 
exploda. Lumea se întunecă. 

Sârme pocneau. Simti junghiuri de durere în toată gura. 

— Pentru Dumnezeu, urlă Nick, cheamă paramedicii! Unde-i 
nenorocitul ăla de infirmier? 

Nu mai putea respira... era beznă... 

Țac! Ţac! Tac! 

— Rezistă, Marla, mai e doar puţin, o implora bărbatul și ea îi 
distinse vag chipul, planuri încordate, cu sudoarea curgându-i pe 
falcă în timp ce corpul ei era chinuit și simţea că leșină. Pentru 
Dumnezeu, Marla, mai rezistă puţin! 

Nick îndepărtă cu mâinile sârmele tăiate și-i forță maxilarele, 
deschizându-le. O întoarse pe burtă și femeia vomită, se înecă, 
tuși și-și goli stomacul pe mochetă. 

— Doamne Dumnezeule! Glasul Eugeniei se auzea peste 
țăcănitul agitat al pașilor ei. Ce s-a-ntâmplat, Doamne 
Dumnezeule... 

Pe scara din spate răsunară pași ce coborau de la etajul 
personalului. Marla icni, tuși și crezu că o să vomite din nou. Cu 
coada ochiului, prin ceața care i se pusese peste ochi și oroarea 
faptului că zăcea în propriile vărsături, îi văzu pe Tom, Fiona și 
Carmen repezindu-se către ea. Falca o durea, stomacul continua 
să-i zvâcnească și pentru prima dată de când își recăpătase 
cunoștința, dori să se lase cu totul în seama unui vid negru, fără 
fund. 

Nick o scutură. 

— Stai cu mine, porunci el. Marla, stai naibii cu mine! 

— La o parte, mă ocup eu, strigă Tom și pantofii lui apărură în 
raza vizuală a femeii. Doamnă Cahill? Se aplecă și-și puse mâna 
pe umerii ei. Daţi-mi voie să v-ajut... 

Nu! Ea îl voia pe Nick. Nu voia s-o atingă bărbatul ăsta, 
străinul ăsta. 


VP - 190 


— Sună la 911! răcni Nick spre Eugenia, apoi se întoarse către 
Marla. O să fii bine, ai să vezi. Privirea lui o fixa pe a ei, de parcă 
în felul acela o ajuta să nu-și piardă cunoștința. O să fii bine. 

— Am zis că mă ocup eu, insistă infirmierul. 

Nick nu se clinti. 

— Comunic cu ea. 

Întunericul începu să se întindă din nou peste ochii Marlei. 

— Respiră, la naiba! Deschide gura! 

Mâinile puternice ale lui Nick îi forțară din nou gura să se 
deschidă, iar ea tuși și icni iarăși, apoi se ghemuli și vomită până 
când nu mai rămase nimic decât durerea. 

— Chem paramedicii. 

Fusese glasul lui Carmen, care se auzise limpede peste 
plânsetul cu sughiţuri al lui Cissy și respiraţia șuierată și gâfâită 
a Marlei. Ea deschise ochii, holul tremura încețoșat, apoi se 
defini în contururi perfecte. Nick continua să stea în genunchi 
deasupra ei. Era încruntat și ochii lui albaștri-intens îi cercetau 
faţa. 

— Marla? 

Carmen dispăruse, dar Eugenia, Tom și Cissy rămăseseră 
agitându-se tulburaţi. 

— Aaa... Abia putea să vorbească, deoarece toată gura o 
durea îngrozitor. O să... o să fiu bine, minţi ea, abia articulând 
cuvintele. 

— Ambulanţa a pornit încoace, anunță Carmen sosind din 
apartament. 

Marla se cutremură și-și cuprinse umerii cu brațele. 

— Paramedicii o vor duce la Bayside, adăugă Carmen. 

— O să-l rugăm pe Phil Robertson s-o aștepte acolo. 

— Nu. 

Marla se chinui să rostească acest cuvânt simplu. Intrase în 
panică la gândul că va fi din nou spitalizată, fie și numai pentru 
câteva ore. Nu putea și nu avea să se întoarcă în spital, în locul 
unde nu avea niciun control asupra propriei vieţi, niciun fel de 
răspunsuri la întrebările ce o obsedau. 

— Nu... o să... sunt bine. 

Continuând să tușească, se strădui să se ridice în genunchi. 
Spasmele stomacale încetaseră, nu mai icnea, totuși durerea pe 
care o simţea în gură era îngrozitoare - sârmele tăiate îi zgâriau 


VP-191 


buzele și maxilarul nu-i funcţiona corect, deoarece mușchii 
atrofiați refuzau să se pună în mișcare. 

— Nu ești deloc bine. Ai ieșit din spital doar acum câteva zile, 
insistă Nick sculându-se în picioare și privind-o cu ochi 
întunecați de îngrijorare. 

— Dar nu mă-ntorc. 

Marla știa perfect că ar fi fost raţional să fie examinată la 
spital, dar în același timp simţea că ar fi fost o greșeală uriașă. 

— N-avem ce discuta! Glasul lui Nick era ferm și strângea din 
fălci. Uită-te la tine, zise el strângând din fălci. 

Femeia nu putea să vadă în ce hal era și nici nu dorea. Se 
rezemă de balustradă și ridică ochii spre Nick. Ştia că oferea o 
imagine jalnică, murdară și cu pijamaua mânjită de vomă, dar 
nu-i păsa. Nu-i păsa că cei din personal și soacra ei o vedeau 
într-o asemenea stare. Inspiră din nou adânc și tuși o secundă. 
În gură avea un gust oribil și nasul îi era plin de duhoare acră. 

— Stai aici, o așeză Nick pe un scaun din hol. la să văd dacă 
te pot ajuta. 

Se apucă din nou să-i examineze gura, extrăgând toate 
fragmentele de metal, astfel încât nu mai rămase nimic decât 
durerea din mușchii atrofiaţi și carnea tăiată. 

— Când ambulanta va sosi... începu el. 

— Du-mă pur și simplu la un doctor, care să mă consulte, 
insistă Marla. 

Nick șovăi. 

— Cred că... 

— Te rog, poţi face asta pentru mine? întrebă ea și văzu cum 
emoții primare întunecară ochii bărbatului. 

Un mușchi i se zbătea în colţul maxilarului. Buze subțiri ca o 
lamă de cuţit se strânseră, în timp ce o cerceta atent din priviri. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Marla nu avea chef de argumentaţii. Gura o durea atât de rău, 
încât abia putea să articuleze cuvintele. 

— Dacă... dacă aș fi crezut că există vreun pericol, crede-mă, 
ţi-aș fi cerut să mă duci înapoi la Bayside. 

— Ai fost gata-gata să mori, insistă el. 

Un fior rece o străbătu. 

— Știu, murmură Marla. Acum, te rog... 


VP - 192 


— Părerea mea - și o spun ca să audă toţi - este că ar fi o 
mare greșeală. 

— Trebuie spitalizată, interveni Tom pe un ton ferm și apăsat, 
aplecându-se pentru a se uita la gura ei. 

Marla nu avea încredere în el. Nici cât negru sub unghie, în 
același timp însă se putea folosi de faptul că Tom era pe statul 
de plată a lui Alex. 

— Dacă se mai întâmplă ceva, tu vei fi aici, nu? îl întrebă ea. 
De-aia te-a angajat soţul meu, nu? 

— Da, recunoscu el mijind puţin ochii, totuși aș dori să fiţi 
consultată de un medic. 

— O să mă duc la doctorul Robertson. La el acasă sau la 
clinică. 

Dumnezeule, cât de rău o durea când vorbea! 

— Ambulanţa a pornit deja încoace, zise Nick. 

— Atunci anulaţi-o, insistă Marla în clipa când auzi primul 
vaier al unei sirene, undeva jos la poalele dealului. Ochii ei îi 
implorară pe ai lui Nick și-i atinse cu sfială dosul palmei. Te rog! 

— Pentru Dumnezeu, o s-o fac eu, rosti Eugenia. lar după 
aceea îi telefonez lui Alex, ca să te aștepte la clinică. Sunt sigură 
că Phil nu se va supăra. Privi apoi petele de pe mochetă. Cât 
timp vei lipsi, o să curăţăm și mizeria asta. 

Marla nu se așteptase ca soacra să-i fie aliată, dar era 
recunoscătoare pentru sprijinul bătrânei. Pentru orice fel de 
sprijin. 

Eugenia îndreptă un deget poruncitor spre fiul ei. 

— Nick, du-o cu mașina la clinică și eu o să vorbesc cu Alex să 
vă aștepte acolo. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

— Te rog s-o faci, Nick. Măcar o dată, nu mai comenta. 

— Eşti de acord? întrebă el întorcându-și privirea spre Marla. 

— Da. 

Orice, numai să nu fie iarăși în spital. 

— Bine. Atunci am convenit ce facem. 

Eugenia îi azvârli lui Tom o uitătură, sfidându-l să spună orice, 
după care porni pe hol spre biroul lui Alex, scoase un set de chei 
din buzunarul hainei și descuie ușa. Peste câteva secunde, 
glasul i se auzi dinăuntru. 

— Cred că vom face așa cum vrei tu, comentă Nick și-și 
îndreptă spatele. 


VP - 193 


Fusese oare numai în imaginaţia ei sau întrevăzuse în ochii lui 
un licăr de tandrețe, o umbră de compasiune? 

— Lasă-mă un minut și-o să-ncerc să arăt decent. 

De parcă așa ceva era posibil... La naiba, dar se simțea 
groaznic! 

Clătinându-se pe picioare, Marla reveni în dormitor, aprinse 
lumina și văzu dezastrul de lângă pat. Ocolind cioburile și balta 
de apă, se îndreptă către baie. Cu o grimasă, se stropi cu apă 
rece pe faţă, se clăti cu blândeţe în gură, își suflă nasul, apoi se 
dezbrăcă și se spălă iute și superficial cu buretele. 

Sirena ambulanţei spori în intensitate, după care începu să se 
îndepărteze. Până când se îmbrăcase într-un trening pentru 
jogging, nu se mai auzi. Stomacul continua să-i fie sensibil și 
gura parcă îi luă foc, dar știa că nu va mai vomita din nou și se 
îngrozi văzându-și fața și părul în oglindă. Astea erau însă prea 
puţin importante. Nu dorea decât să se termine cât mai repede 
coșmarul acesta. Nick o aștepta pe hol, însă personalul 
dispăruse. 

— Ambulanţa? întrebă ea, silindu-și maxilarul să funcţioneze. 

— Am anulat apelul. Paramedicii n-au fost deloc încântați. 

— Să știi că nici eu nu sunt încântată. 

— Haide, să-i dăm drumul. 

— O clipă. 

Marla se duse în camera lui Cissy, unde fiica ei stătea în pat, 
strângând în braţe cu disperare un pui de leu din pluș, care nu 
mai avea mustăţi pe o parte a botului; fata își mușca buza 
inferioară cu dinţii. 

— Eşti bine? o întrebă Marla simţindu-și interiorul gurii de 
parcă ar fi fost un hamburger. 

Cissy dădu ochii peste cap. 

— Sigur că da. Minunat! 

Clipi din ochi și se strădui să-și oprească lacrimile. 

— Vorbesc serios. 

— Atunci, nu. Nu sunt bine, da? Totul e sinistru, mamă, zise 
ea, iar bărbia îi tremura și Marla privi către măsuţa de toaletă pe 
care încă dăinuiau pete mânjite de ojă purpurie. De ce nu poţi 
să fii pur și simplu cum erai înainte... înainte să rămâi gravidă? 
Atunci a-nceput totul, toate chestiile astea stranii. Inainte... 
Glasul i se stinse și strânse apăsat din buze ca și cum spusese 
prea multe. Vreau... vreau doar să fii din nou normală. 


VP - 194 


Marla simţi că i se rupe inima. Lacrimile îi invadară ochii, 
totuși se împotrivi impulsului de a izbucni în plâns. 

— Crede-mă, Cissy, încerc. 

— Da, sigur. 

— Vorbesc serios. 

— Sigur că da. 

Cissy închise ochii apăsat, își strânse mai tare leul în braţe și 
smârcâi din nas în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraji. 

Marla porni spre pat, dar de parcă îi simţise mișcarea, Cissy 
deschise ochii și șopti furioasă: 

— Te rog să pleci, da? 

— lubito, te rog... ` 

— Nu, mamă. Te rog... Işi șterse lacrimile cu dosul palmei, 
lăsând mânjeli negre de fard pe obraji. Te rog... pleacă. 

Marla n-o făcu. Nu putea. Nu încă. N-o putea face când 
prăpastia dintre ele se lățea de la un minut la altul. Se așeză pe 
marginea patului fiicei ei și îndepărtă cârlionții din ochii lui 
Cissy. Fata privi pe fereastră spre noaptea neagră, întoarse 
capul și ridică un umăr, ostracizând-o în tăcere. Marla continuă, 
vag conștientă de faptul că Nick aștepta dincolo de prag. 

— Știu că sunt momente grele. Pentru tine. Pentru mine. 
Pentru tata... dar eu încerc, scumpo, mă străduiesc cu adevărat 
din răsputeri și în curând va fi mai bine. Mi-am amintit lucruri. 
Chiar azi mi-am amintit cum l-am născut pe James. 

Cissy se încordă. 

— Serios? pufni ea, continuând să strângă jucăria din pluș și 
să privească pe fereastră. 

— Da. 

— Dar pe mine ţi-ai amintit cum m-ai născut? Am fost primul 
tău copil. 

Ochii aurii o sfidau să spună adevărul. Marla simţi un junghi 
de vinovăţie și dori să mintă, dar nu putea. Cissy ar fi ghicit că 
minţea, ceea ce n-ar fi făcut decât să înrăutățească situaţia. 

— Nu încă. 

Fata pufni scurt, dezgustată. Buzele i se strâmbară, ca 
înaintea unei ironii dureroase a sorții. 

— Probabil că nu-ţi vei aminti, zise ea. Niciodată. 

— Bineînţeles că-mi voi aminti. Trebuie doar să-mi acorzi 
timp. 


VP-195 


Atinse din nou obrazul lui Cissy, care făcu o grimasă de parcă 
fusese arsă cu fierul roșu. 

— Puțin mai devreme ai dat buzna aici. Erai... Te purtai ca o 
nebună, de parcă văzuseși o stafie sau ceva și m-ai speriat 
îngrozitor. 

— Of, scumpo... 

— Și apoi, urmă Cissy și glasul îi crescu în intensitate, și 
apoi... și apoi... te-am găsit pe hol, vomitând și plângând și... 
mamă... 

Vocea i se frânse brusc. Marla simţi că i se rupe inima. Ar fi 
vrut să-și ia fata în brațe, s-o strângă puternic și să-i promită că 
n-o va abandona niciodată, dar când se întinse către brațul ei, 
adolescenta se trase către latura opusă a patului și Marla 
suspină și se ridică în picioare. Nu ajungea nicăieri cu Cissy și nu 
făcea decât să amplifice stânjeneala unei situaţii oribile. 

Nick o aștepta, rezemat cu un umăr de ușa camerei fetei. O 
urmă pe Marla pe hol. 

— Mă urăște, șopti femeia în drum spre lift. 

Bărbatul îi ținu ușa deschisă și Marla intră, apoi se rezemă de 
peretele cabinei micuţe. 

— Este adolescentă, iar tu ești mama ei. Toate adolescentele 
se comportă ca și cum și-ar uri mamele. 

Apăsă butonul pentru parter. 

— Nu, nu - e mai mult de atât. 

— Nu te mai gândi la așa ceva acum. 

Nick o atinse cu vârful unui deget pe maxilarul inferior și-i 
ridică bărbia, silind-o să-l privească în ochi. 

— Crezi că am lucruri mai importante de făcut? 

— Concentrează-te asupra revenirii memoriei. 

— Crede-mă că nimic nu-mi doresc mai mult. 

Bărbatul își cobori privirea spre buzele ei și, pentru o clipă, 
Marla crezu că i-ar putea săruta gura învinețită. Brusc, 
atmosfera din cabina micuță deveni apăsătoare, greu de 
respirat. Liftul se opri. Nick își cobori mâna. 

Ușa se deschise, iar Eugenia îi aștepta în foaier. Degetele ei 
osoase se jucau cu șiragul de perle de la gât. Bătrâna se uită la 
fiul ei, apoi la Marla și colţurile gurii i se strânseră ușor, 
nemulțumite. 

— L-am chemat pe Lars, o să vă ducă el. 


VP - 196 


— Mă ocup eu, insistă Nick, ajutând-o pe Marla să-și pună o 
haină de ploaie din dulap. 

— A încălzit deja mașina și... 

— Am zis că mă ocup eu, repetă mai apăsat bărbatul. 

Îmbrăcă o jachetă de piele uzată, după care o conduse pe 
Marla, ţinând-o ferm de cot, spre ușă, apoi afară, pe aleea din 
cărămizi până la camioneta lui ponosită, un Dodge vechi care 
probabil pierdea ulei și Dumnezeu mai știe ce altceva. 

— Ce-i cu tine? îl întrebă Marla. De ce ești ca un străin în 
familia ta? 

Un colț al gurii lui se arcui în sus. 

— Așa vreau eu să fie. 

O ajută să suie, apoi trecu la volan. Dintr-o răsucire a 
încheieturii și două apăsări pe pedala de ambreiaj, motorul 
vechi învie. 

— Îţi place să fii proscrisul. 

— Mă dau în vânt după așa ceva. 

— De ce? 

El opri lângă un pilon scund pe care se afla o consolă, tastă o 
serie de cifre și poarta acționată electronic băzâi și se deschise. 

— N-am fost niciodată genul care să meargă pe cărări 
bătătorite. 

— Oaia neagră. Rebelul. Nonconformistul. 

Nick ridică din umeri. 

— Zi-mi cum vrei. Nu i-am dat niciodată mare importanță. Mi- 
am văzut de treaba mea. Îi aruncă o privire piezișă. Se pare că 
asta-i irită pe oameni. 

— Îmi imaginez. 

Pe neașteptate, interiorul camionetei păru strâmt. Intim. 
Geamurile se abureau și-i izolau de restul nopţii, de restul lumii. 

— Cum te simţi? 

— Ca naiba și nu-mi spune că arăt mai rău, fiindcă o știu. 

Simţind că o dureau toţi mușchii, Marla se uită peste umăr, 
prin luneta camionetei, spre casă. Un petic de lumină galbenă 
anunţa unde erau ferestrele salonului și se zărea silueta 
întunecată a Eugeniei. Cu două niveluri mai sus, în camera lui 
Cissy, ardea altă lumină, dar fereastra aceea era pustie. Fiica ei 
nu se sinchisea să-i privească plecând, ceea ce n-o surprindea 
pe Marla. Relaţia lor era firavă în cazul cel mai fericit. Ce fel de 


VP - 197 


mamă era ea? De ce nu-și putea aminti un copil care făcuse 
parte din viaţa ei aproape paisprezece ani? 

Ajută-mă, Doamne! 

Își rezemă tâmpla de geamul din dreapta și oftă. Falca o 
durea, capul îi bubuia și era singură cu Nick. Din nou. Bărbatul 
schimbă vitezele și coapsa lui, atât de aproape de a ei, se 
încordă când împinse maneta schimbătorului, iar degetele 
mâinii drepte cu care îl ţinea aproape că șterseră coapsa femeii. 

Era îndeajuns de aproape ca să-l atingă. Dar n-o făcu. N-avea 
s-o facă niciodată. Sau cel puţin așa își spuse Marla în timp ce 
Nick trecea de pe o bandă pe alta pe străzile ce sclipeau ude. 
Picături de ploaie se spărgeau pe parbriz, ștergătoarele le 
îndepărtau și prin difuzoare se auzea muzică country. 

— Așadar, de la ce ţi s-a făcut rău? întrebă Nick, schimbând 
vitezele și frânând pe panta abruptă dintre zgârie-nori și clădiri 
mai scunde. 

Luminile orașului străluceau puternic. Pietonii se grăbeau prin 
ploaie, mașinile trecea prin bălți și o ceaţă deasă părea să se 
infiltreze prin străduțe. 

— Nu știu. Supa proastă? Nervii? 

Femeia ridică din umeri. 

— N-ai simţit niciun simptom premergător? 

— Ba da, un pic, dar am crezut că va trece. 

Nick o privi într-un fel care evoca o duzină de sinonime pentru 
„proastă”. 

— Deci, pur și simplu te-ai trezit și... 

— Nu. 

Marla se uită la stopurile unui minivan, care coti după un colț. 
Decise să-i spună adevărul. 

— Nu m-am trezit pentru că nu mi-a fost bine de la stomac, ci 
din alt motiv. Îl privi și văzu că degetele i se încordează pe 
volan. M-am trezit pentru că mi s-a părut că aud ceva. 

— Ce? 

Ai intrat în horă, trebuie să joci, își zise ea fatalist. 

— Știu că sună de-a dreptul nebunește - paranoic - dar m-am 
trezit pentru că mi s-a părut că era cineva în odaie. Un bărbat. 
Era lângă pat și a zis ceva de felul: Mori, cățea! 

— Poftim? lisuse Hristoase, Marla, vorbești serios? 

Capul lui se întoarse brusc și o privi pătrunzător. Luă un viraj 
prea rapid și roţile din spate derapară, apoi redresă mașina. 


VP - 198 


— A fost cineva în dormitorul tău? 

— E o nebunie, știu-știu, zise ea repede. Am aprins lumina și 
bineînţeles că nu era nimeni, iar după aia m-am dus - mă rog, 
am alergat - în camerele copiilor. Despre asta vorbea Cissy. Dar 
n-am văzut pe nimeni, așa că mi-am spus că fusese doar un 
coșmar și m-am întors în pat. 

Pielea i se făcu ca de găină când își aminti teroarea pe care o 
simţise, convingerea că cineva intrase într-adevăr în camera ei. 
Își drese glasul și privi prin parbriz. 

— Ti-am spus că sună a paranoia. 

— Ar fi trebuit să mă strigi. 

Cutele din jurul gurii și ochilor bărbatului se adânciră. 

— După cum am spus, am crezut că visasem. Oricum, când 
am intrat la James, am avut o revelaţie. Mi-am amintit cum l-am 
născut. 

— Serios? Ţi-ai mai amintit și altceva? 

— Nu... deocamdată nu, dar am simţit că se va întâmpla, că- 
mi voi recăpăta memoria, așa că l-am ţinut un timp în braţe și 
apoi m-am întors în pat, însă mă simțeam tot rău. lar când m- 
am trezit după aceea, vomitam. 

— Dumnezeule, murmură Nick. 

— Cred că toate amintirile îmi vor reveni. În curând. lar ăsta-i 
unul dintre motivele pentru care nu vreau să mă-ntorc la spital. 
Nu vreau o recidivă. Nu vreau să mi se dea medicamente care 
ar putea încetini procesul ăsta de revenire. Se întinse către 
brațul lui. Trebuie să-mi reamintesc și cât mai repede. Altfel, îmi 
voi pierde memoria. 

— Nu pot spune că te-nvinovăţesc. 

Marla cobori braţul și se lăsă pe spate în scaun. 

— Aproape am ajuns. 

Nick roti volanul și coti pe o stradă laterală. O mașină aparu 
de după colţ, din direcţia opusă. Faruri străluciră luminos. 
Puternic. Orbitor. 

Ca înainte! Ca pe șoseaua din munti! 

Inima Marlei se opri. Brusc, aerul îi rămase captiv în plămâni. 

Un crâmpei colțuros de memorie sfârtecă prin căptușeala 
minţii ei. Într-o străfulgerare își aminti alte fascicule gemene, 
drept în faţa ei, orbind-o. Retrăi în minte momentul îngrozitor. 
Asistă la impact. Parbrizul spărgându-se într-un milion de cioburi 


VP - 199 


arzând, o femeie ţipând ca torturată, sunetul de metal 
scrâșnind, contorsionat... 

— Accidentul... șopti ea tremurând. 

Groaza puse stăpânire pe ea. Retrăi clipa aceea de teroare și 
încercă să calce o pedală inexistentă de frână. Rederulă clar 
scena, văzu tirul gonind în jos pe deal - mai iute, tot mai iute, 
mugind pe autostrada 17, scăpat de sub control. Țipă. Tirul cu 
optsprezece roţi viră sălbatic, prinzând în luminile farurilor un 
bărbat. NU! OH, DOAMNE, NU! Bărbatul acela avea să fie strivit. 

Ochii i se închiseră brusc și Marla gâfâia și plângea... Văzu din 
nou metal strivind metal, scântei zburând... Nu! Nu! Nu! 
Parapetul cedă și cauciucurile explodară. Mașina se năpusti în 
jos pe rambleu și... și se izbi. Apoi urmă beznă... nimic... 

— Marla! 

Glasul lui Nick era sugrumat de teamă. O mână era pe umărul 
ei și o scutura. 

— Marla! 

Femeia deschise ochii. Era în camionetă, în San Francisco. Cu 
Nick. Tremurând și suspinând. 

— Am... am... Lacrimi îi șiroiau din ochi când se întoarse către 
el. Mi-am amintit accidentul, șopti ea. A fost oribil... a fost 
ceva... 

Strânse pleoapele cu putere și și-o aminti pe Pam. 

— Oh... nu... Nu, nu muri, nu muri! 

Nick calcă frâna, trase de volan și intră cu camioneta pe o 
stradă laterală. Marla abia realiză că oprise motorul, dar îi simţi 
braţele cuprinzând-o și nu se împotrivi când o trase mai aproape 
de el. 

— Șșșt. Va fi bine, o linişti bărbatul, însă ea știa că o minţea. 

O sărută pe părul scurt de pe creștetul capului și o ţinu la fel 
de strâns în brațe. 

— Eu am omorât-o, Nick, șopti Marla. 

Își simţea sufletul ca pe o rană deschisă când își aminti 
oroarea corpului lui Pam proiectat prin parbriz. Sângele. 
Țipetele. Bezna, își încleștă degetele în pumn și strânse jacheta 
lui Nick, plângând cu sughiţuri, icnind pentru a-și trage 
răsuflarea și smârcâind, străduindu-se să-și recapete cât de cât 
controlul, când își aminti cum fusese orbită de faruri... totuși pe 
banda ei nu fusese nicio mașină... sau erau farurile de la tirul 


VP - 200 


care apăruse brusc de după curbă? Era confuză? Amintirile îi 
erau distorsionate? Capul îi pulsa, falca o durea. 

Totuși imaginea zugrăvită în mintea ei era limpede. Pe șosea 
fusese un om. O siluetă întunecată în strălucirea farurilor 
Mercedesului și apoi, pe neașteptate, ca și cum ar fi acţionat un 
comutator, fusese scăldată într-o lumină puternică, orbitoare... 
care strălucise atât de intens, încât nu mai văzuse nimic... Și 
trăsese de volan, exact când tirul luase curba și-l prinsese pe 
bărbat în razele farurilor sale. 

Acum, în siguranța braţelor lui Nick, răsuflă adânc, neregulat, 
își dădu seama cât de disperată devenise, cum se agăţase de 
jacheta lui și-și descleștă încet degetele, încercând să-l împingă 
de lângă ea. Braţele lui puternice nu-i dădură drumul. 

— E-n regulă, zise Nick. Ce s-a-ntâmplat? Spune-mi ce ţi-ai 
amintit. 

— Te rog... dă-mi drumul. 

— Asta vrei? întrebă el cu glas încet și Marla îl privi în ochii 
întunecațţi ca miezul nopţii. 

Undeva, în adâncul ei, simţi un fior, o dorinţă, o nevoie de 
conectare, dar înghiți cu noduri și încuviinţă din cap. 

— Da. 

Strânsoarea lui slăbi și ea se trase înapoi. Rezemându-se de 
spătarul scaunului, ignoră senzaţia corpului bărbatului care-i 
mai dăinuia pe piele, parfumul lui moscat, ca și nevoia de a-i 
simţi forţa. Sângele îi clocotea, inima îi bătea cu putere, nervii îi 
vibrau de la un milion de emoţii conflictuale. 

— Ceea ce vreau, rosti ea încet și apăsat, este să-mi recapăt 
viața. Indiferent ce ar însemna asta. Se uită pe geamul din 
dreapta la picăturile de ploaie ce se ramificau, coborând pe 
sticlă. Chiar acum mi-am reamintit în sfârșit accidentul, cum 
șofam, vorbeam și râdeam - cred - și apoi am luat un viraj, iar 
un camion cobora dealul din direcţia opusă, dar n-a fost asta, ci 
a mai fost ceva. Un bărbat, cred. Pe șosea. Apoi el... a devenit 
brusc luminos ca soarele. Işi frecă braţele cu palmele, simțind 
un fior de gheață până-n oase. Apoi camionul a virat și eu am 
lovit parapetul și dup-aia... dup-aia... 

Strânse pleoapele puternic, amintirea era prea îngrozitoare. 

— Dumnezeule, Marla, nu trebuie să te ţii așa de tare. E în 
regulă dacă cedezi nervos. 

Nick o luă din nou în braţe și ea îi simţi răsuflarea pe păr. 


VP - 201 


— Nu pot. 

— Nu te mai controla permanent. 

Ea tăcu și încetă să se mai împotrivească, lăsându-se moale 
la pieptul lui. 

— Așa. Acum, povestește-mi. 

— Am pierdut controlul volanului. Pam a murit. 

Marlei i se puse un nod în gât știind că va auzi tot restul vieţii 
tipetele acelea groaznice, chinuite, de agonie, când Pam își 
dăduse sufletul. 

— Eu... n-ar fi trebuit să fac asta, murmură ea, dar nu mai 
încercă să se desprindă din braţele bărbatului. 

— Relaxează-te. 

Râse printre dinți. 

— Oare mai e posibil așa ceva? 

— Probabil că nu, totuși încearcă s-o faci. 

Nick o apăsă ușor pe ceafa, lipindu-i fruntea de umărul lui, și 
ea îi simţi pielea caldă. De data asta renunță la orice luptă. 
Inchise ochii, auzi bătăile puternice și regulate ale inimii 
bărbatului și se topi în el. Degetele lui îi frecau brațele și Marla 
se gândi să-l sărute pe buze, să-l atingă unde îi era interzis, să 
stea dezbrăcată, întinsă alături de el... Dumnezeule, nu putea 
avea asemenea gânduri desfrânate și întunecate în timp ce 
minutele se scurgeau! O mașină trecu încet pe lângă ei și 
dispăru prin capătul opus al străzii înguste. De undeva din 
întuneric, o pisică sări pe capota camionetei, apoi dispăru în 
noapte. 

— Așa, rosti Nick și respiraţia lui îi mângâie părul. Liniștește- 
te. la-o încet. Gândeşte. 

După care, parcă înțelegând ce făcea, îi dădu drumul ușor din 
braţe. 

— Incearcă să-ţi amintești, adăugă el, totuși nu forța prea 
tare. 

Marla aprobă din cap și se simţi brusc singură când se lăsă pe 
spate în scaun și încercă să-și domolească pulsul care o luase 
razna. 

— Revin... Oh, Doamne, Nick, îmi revin amintirile. 

— Ți-o reamintești pe Pam? 

— Da, încuviinţă ea din cap, dar nu ca pe o prietenă 
apropiată, nu... ea era mai degrabă un soi de cunoștință și noi 
plecaserăm spre sud ca să... Să... 


VP - 202 


— S-o vizitaţi pe fiica ei care era la universitate? o încurajă 
Nick. 

— Poate, nu știu. Marla se strădui intens să-și amintească. 
Exista un motiv, dar... 

Simţi cum prin vene îi trece un fior rece ca moartea. 

— ... cred că era ceva legat de prunc, șopti ea. 

— De James? 

— Da. 

— Însă el nu era cu voi. 

— Nu... poate că doar discutam despre el, dar... 

În adâncul inimii, simţea că era ceva mai mult decât atât, 
totuși nu izbutea să pună piesele laolaltă. 

— Nu știu, recunoscu ea. 

— Treptat o să-ţi reamintești totul. Bărbatul își privi ceasul. Ar 
fi bine să pornim. Se uită la Marla când se desprinseră de lângă 
trotuar, apoi schimbă viteza camionetei. O să fii bine? o întrebă. 

— Nu știu, recunoscu Marla și râse fără chef. Nu mai știu nici 
măcar ce înseamnă „bine”. 

— Poate că niciunul dintre noi nu știe asta. 

Mașina intră în fluxul de trafic care se îndrepta în direcţia 
cheiului. 

— Poate că nu. 

Femeia își îndreptă umerii și aruncă o ultimă privire către 
profilul puternic al lui Nick. Ochii săi erau aţintiţi asupra străzii, 
mâinile ţineau volanul și Marla se simţi rușinată pentru că-și 
dădu seama că în clipa aceea era mai apropiată de el decât 
fusese vreodată de soțul ei. Își trecu palma peste frunte într-un 
gest de frustrare. 

— Nu cred că am apucat să-ţi spun „mulțumesc”. 

Nick o privi scurt. _ 

— Pentru că mi-ai salvat viaţa, continuă ea. In casă... Puteam 
să mor... 

— Am făcut ceea ce trebuia să fac. 

— În tot cazul, îţi rămân datoare. Probabil chiar de vreo două 
ori. 

— Nu obișnuiesc să-mi însemnez pe răboj. 

— Poate c-ar trebui s-o faci. 

— Nu m-ar ajuta cine știe ce. 

Camioneta intră într-o parcare ce făcea legătura printr-o 
pasarelă aeriană cu spitalul Bayside și clinicile înconjurătoare. 


VP - 203 


La primul nivel al parcării, Jaguarul lui Alex torcea lin lângă un 
Cadillac. 

Zărind camioneta, Alex sări din Jaguar și ajunse la portiera lor 
din trei pași iuți. 

— Eşti bine? o întrebă pe Marla. 

Chipul îi era încruntat de neliniște când ea cobori. Alex privi 
prin portiera deschisă către Nick, care nu se clintise de la volan. 

— Ce naiba s-a-ntâmplat? 

— O să-ţi povestească Marla. 

— Tu pleci? îl întrebă Alex, trecând cu familiaritate un braţ pe 
după umerii soției sale și strângând-o ușor. 

Nick strânse din buze. 

— Da, bânuiesc că de aici te poţi descurca și singur. 

Privirea lui o găsi din nou pe a Marlei și pulsul ei se înteţi, 
când își aminti cât de aproape fusese să-l sărute. 

— Ne vedem mai târziu atunci, adăugă el și femeia îl privi, 
simțind că fusese abandonată. 

Dar așa ceva era o prostie. Era irațional! Alex era soţul ei. 
Simplul fapt că Nick îi salvase viața nu însemna nimic special. El 
ar fi procedat la fel pentru oricine. lar episodul din camionetă se 
datorase precipitării și haosului cauzate de trauma din cursul 
serii. Atât și nimic mai mult, nu? 

Nick se uită fix la ea. Ochii albaștri ca noaptea o priviră pe 
Marla preț de o clipă, după care se întoarse către fratele său. 

— Cred că ai dreptate, Alex. Dacă tot sunt aici, aș putea la fel 
de bine să mă mut în casă. 

— Ce te-a făcut să te răzgândești? îl întrebă Alex, în timp ce 
Marla se gândi cum va fi să locuiască sub același acoperiș cu 
cumnatul ei renegat. 

Nick își etală surâsul strălucitor și minţi fără să clipească: 

— M-am gândit pur și simplu că e momentul. 


VP - 204 


CAPITOLUL 11 


— Asta-i contra durerilor, zise doctorul Robertson. 

Îi făcu o injecție Marlei, apoi aruncă seringa în containerul 
pentru deșeuri speciale. Purta un sacou sport și pantaloni, iar în 
spatele ochelarilor, ochii lui erau serioși când examinară gura și 
maxilarul femeii. Clinica era tăcută la ora aceasta târzie, 
deoarece tot personalul plecase de mult. Pe tavan, tuburi 
fluorescente străluceau și băzâiau, reflectându-se din accesoriile 
cromate ale chiuvetei și din instrumentele ce sclipeau pe o 
masă cu tăblie laminată, impecabil de curată. 

— Povestește acum ce s-a întâmplat. 

Marla era așezată pe un pat acoperit cu cearșaf din hârtie; 
bătăile inimii i se încetiniseră în cele din urmă, gustul din gură și 
din nas continua să fie neplăcut, dar durerea care-i sfâșiase faţa 
începuse să se diminueze treptat. 

Alex stătea în ușa cabinetului de consultaţii, cu braţele 
încrucișate peste piept, în vreme ce doctorul termină treaba 
începută de Nick. Clinica era pustie și toate coridoarele erau 
întunecate. 

— Mi s-a... mi s-a făcut rău. Probabil din cauza agitaţiei sau a 
unei supe stricate... sau ambele, nu știu, vorbi ea cu dificultate. 

Mușchii maxilarelor se atrofiaseră și abia putea deschide 
gura. Ignora însă durerile și-și silea buzele să se miște. 

— În ultima vreme am fost destul de încordată. În tot cazul, 
după cină nu m-am simţit bine și am urcat în cameră să mă 
întind și... 

Ezită și decise să nu-i destăinuie medicului despre prezenţa 
malefică pe care o simţise în dormitor. Nu încă. Poate când avea 
să fie cu mintea mai limpede, când avea să fie sigură că 
necunoscutul acela nu fusese doar parte dintr-un coșmar și când 
avea să știe deja în cine putea să aibă încredere. 

— Am... m-am trezit... probabil din cauza unui vis urât, apoi 
mi-a venit să vomit. N-am putut face nimic... Clătină din cap. 
A... a fost groaznic. 

— Ținând seama de toate astea, cred că ai avut noroc, 
murmură Robertson îndepărtându-se de ea și scoțându-și 


VP - 205 


mănușile din plastic. Te-ai fi putut îneca sau sufoca și ai fi putut 
muri. 

— Curios, dar nu mă simt deloc norocoasă. 

De fapt, se simţea groaznic într-o zi proastă. În mod cert, 
arăta jalnic. 

— Bănuiesc că nu. 

Medicul aruncă o privire spre Alex, după care îi întinse Marlei 
o oglinjoară, ca să vadă cum arăta acum. Da, expresia „ca 
moartea în vacanţă” i se potrivea perfect. Ea încercă, grijuliu, să 
caște gura. O durere înspăimântătoare îi străbătu toată fața și 
trase aer adânc în piept, cu un șuierat. 

— O să ai gura foarte sensibilă câteva zile, zise Robertson, 
probabil chiar săptămâni, dar îţi voi prescrie ceva pentru dureri. 
Vestea bună este că maxilarul s-a vindecat perfect. 

— Mă mulțumesc cu orice veste bună, mormăi ea. 

Doctorul chicoti și-i făcu cu ochiul. 

— Dar o să te rog s-o iei ușurel, ne-am înțeles? Odihnește-te. 
Refă-te. lar dacă aș fi în locul tău, n-aș juca hochei fără mască 
pentru o vreme. 

— O să mă gândesc la sugestia asta, încuviință Marla. 

Robertson ridică puţin un colţ al gurii. 

— Bine atunci. Aș vrea să te duci totuși la întâlnirea pe care o 
ai programată cu doctorul Henderson, deoarece el ţi-a făcut 
operaţia iniţială. Poate că vrea să-ţi facă radiografii, pentru a se 
asigura că oasele s-au sudat, însă mie mi se pare că arată bine. 

— Mulţumesc, zise ea recunoscătoare că se terminase chinul. 

— Și cum e cu stomacul? se interesă Robertson, în timp ce 
arunca mănușile folosite într-un coș mic, cromat, pentru gunoi. 

— Mai bine. Mult mai bine. 

— Ar fi trebuit să fi anunţat pe cineva că îţi venea să vomiți. 

Ochii lui Alex erau întunecaţi de reproș tăcut, fruntea 
încruntată, buzele ţuguiate. 

— Poate că tu ar fi trebuit să fi stat acasă, replică ea iritată. 

Ochii lui se îngustară foarte puţin. 

— Lucram. 

— Era după ora unsprezece. 

Colţurile gurii lui Alex se înăspriră și privirea lui ar fi putut 
străpunge granitul. 

— Cred că nu-ţi amintești, dar eu lucrez frecvent până târziu. 
Tocmai de aceea l-am angajat pe Tom. Dacă n-ai fi fost atât de 


VP - 206 


încăpăţânată... Cuvintele i se stinseră și încordarea ce-i 
transformase faţa într-o mască rigidă se diminuă. Uite ce-i, sunt 
doar îngrijorat, da? Işi cobori brațele pe care le ţinuse 
încrucișate peste piept și-și frecă ceafa. M-ai speriat într-un hal 
fără de hal. 

— Și eu m-am speriat, recunoscu ea, însă decise să nu mai 
insiste asupra subiectului. Pur și simplu m-am săturat de toată 
situaţia asta. 

— Toţi ne-am săturat, încuviință Alex. 

Medicul își spălă mâinile la o chiuvetă montată în perete. 

— Ceva îmbunătăţiri în privinţa memoriei? 

Privirea lui o întâlni pe a Marlei în reflexia din oglindă în timp 
ce își usca mâinile. 

— Nu e deloc grozavă, totuși am înregistrat unele progrese. 
Chiar în seara asta mi-am amintit cum l-am născut pe James. 

Cu coada ochiului văzu că Alex se încordă puţin, iar pe chip îi 
apăru o expresie de surpriză... ba nu... era îngrijorare. 

— Serios? întrebă el. Asta-i grozav. Fabulos. 

Zâmbetul îi părea sincer. Aproape. 

— Și mi-am amintit accidentul, continuă femeia. Venind 
încoace, în camioneta lui Nick, o mașină a luat curba venind din 
faţă, cu farurile pe faza mare, și accidentul mi-a fulgerat brusc 
prin faţa ochilor. 

Alex păli ușor pe sub bronzul tenului său. 

— Pe șosea a fost un bărbat, zise Marla. Eu conduceam și a 
trebuit să trag de volan ca să-l evit. Atunci am lovit parapetul. 

Se cutremură din tot corpul și Alex încuviință din cap, 
încurajând-o să continue, deși ea îi simţi îngrijorarea din ochi. 

— Zi mai departe. 

— A fost oribil. Un coșmar. 

Marla se sili să vorbească, în timp ce amintirile din noaptea 
aceea, scârţăiturile cauciucurilor, scrâșnetul metalului, asfaltul 
ud și parbrizele dezintegrate îi goneau prin minte. Phil 
Robertson se înfioră ascultând-o. 

— ... și da, mi-am amintit-o în cele din urmă pe Pam, nu multe 
despre ea în sine, dar știu că noi două... plănuiam ceva... atâta 
doar că nu-mi amintesc ce anume. 

— Eşti obosită, spuse Alex. După ce te vei odihni, o să-ţi mai 
amintești și altele. 

— Da, așa-i, dar trebuie să vorbesc cu detectivul Paterno. 


VP - 207 


— Mâine dimineaţă. 

— Da, aprobă ea simțindu-se brusc istovită; epuizarea părea 
să-i intre în măduva oaselor și durerea din falcă era acum surdă, 
dar se simţea secătuită. O să-i telefonez dimineaţă. 

— Nick știe despre asta? întrebă Alex și Marla se încordă, 
străbătută de un fior de vinovăție, de parcă și-ar fi trădat soțul. 

— Da. 

— Normal. 

— Nu există niciun motiv pentru care s-o ascund. 

— Nu, nu, sigur că nu, zise el, totuși zâmbetul lui era forțat și 
se juca neatent cu cheile din buzunar. 

Mintea Marlei se înceţoșă din nou, probabil de la analgezice, 
și se simţea vlăguită... groaznic de vlăguită. 

— Acum putem pleca acasă? 

— Doar să-ţi scriu o rețetă. 

Robertson scoase un reţetar și începu să scrie pe fila de 
deasupra. Când termină, o rupse și i-o întinse lui Alex. 

— Ăsta-i pentru dureri, dar s-ar putea să dea somnolenţă. 

Își scrise pentru el o notiţă și o puse într-un dosar gros cu 
coperte de carton. 

Fișa medicală personală! Toate informațiile despre ea pe care 
ar fi vrut să le afle vreodată. O parte importantă din puzzle-ul 
personalității ei. 

— Pot s-o văd și eu? întrebă Marla. 

— Ce anume? zise doctorul. 

— Fişa mea. 

— Nu conţine decât informaţii de natură medicală. 

Expresia lui Robertson era blândă, dar în spatele exteriorului 
acela politicos mai exista ceva... aproape ca și cum ar fi tratat-o 
cu condescendenţă. Dumnezeule, i se închideau ochii de somn! 

— E despre mine, întinse mâna Marla. E fișa mea, nu? 

— Nu crezi că ai trecut prin destule în noaptea asta? interveni 
Alex și-i făcu semn doctorului să pună fișa în dulap. 

— Dar vreau să știu... 

— Altă dată, da? Tonul lui Alex o făcu imediat să bată în 
retragere. E târziu. Trebuie să mergem acasă și să te odihnești. 
Ai spus-o chiar tu. 

— Știu foarte bine ce am nevoie, zise ea ridicându-se. Am 
nevoie să aflu mai multe despre mine. Despre tine. Despre 
familia noastră. Încep să-mi revin, Alex. Încep realmente să-mi 


VP - 208 


reamintesc lucruri și voi face orice, orice, ca să-mi recapăt 
memoria. 

— Înţeleg... 

— Inţelegi oare? replică ea, după care se încruntă spre doctor. 
Înțelegeți oare? 

— Marla, termină, ce naiba! Phil a venit aici în toiul nopţii ca o 
favoare, pentru ca să nu te duci la spital. Are și el o familie care- 
| așteaptă acasă, la fel ca pe noi. 

Robertson își închise pixul și-l puse în buzunar. 

— E-n regulă, spuse el dar nu-i întinse dosarul. Spune-mi 
așadar ce-ţi reamintești. 

Incrucișă braţele peste piept și peste dosarul Marlei. Era 
imposibil să-și mai vadă fișa în noaptea asta. 

— Cu excepţia accidentului și a nașterii lui James, îmi 
amintesc doar fleacuri. Cum călăream un cal... cum purtam o 
rochie pentru party... cum vorbeam cu Alex în foaierul casei... 
nimic concret, ci doar întrezăriri. Cred că vederea fișei medicale 
ar putea declanșa apariţia altor amintiri. 

— Ai probabil dreptate, rosti medicul schimbându-și 
atitudinea. Vino la clinică peste câteva zile și-o să-ți arăt absolut 
toate informaţiile pe care le avem despre tine. 

Până atunci fișa va fi aranjată. Curățată, editată și modificată. 

— Așa o să fac, promise ea. 

Își repetă apoi în minte că nu era implicată în niciun fel de 
conspirație. Toate informaţiile aveau să fie intacte. Pur și simplu, 
văzuse prea multe filme, asta era tot. Se duse la chiuvetă, luă 
un pahar de unică folosinţă și-și clăti din nou gura. 

— Perfect. Până atunci, cine știe? Poate că îţi va reveni 
memoria. 

Bărbatul era extrem de calm - parcă insensibil. La urma 
urmelor, asta nu era viaţa lui, nu discuta despre memoria lui; 
Robertson își putea permite să fie răbdător, în timp ce Marla 
simțea cum viaţa luneca pe lângă ea, aidoma unor grăunţe de 
nisip printre degetele deschise, iar ea nu-și putea strânge 
pumnul ca să le oprească. Mai bău o înghiţitură de apă și-și 
exersă deliberat mușchii feţei. Limba i se părea ciudată și mai 
mare decât ar fi fost normal, dinţii i se comportau de parcă tot 
ar fi fost legaţi laolaltă, iar după ce vorbise numai din buze timp 
de peste două săptămâni, trebuia să-și forțeze limba, dinţii și 
falca să conlucreze. 


VP - 209 


Alex o ajută să se îmbrace și Phil stinse luminile în clinică. 
Soţul ei îi cuprinse apoi umerii cu braţul și parcurseră împreună 
pasarela aeriană către parcare, unde îi deschise portiera 
Jaguarului. 

— Te așteptăm să treci pe la noi, îi spuse lui Phil. Când Marla 
o să-și mai revină. 

Ea se încruntă și se încordă la auzul insinuării, totuși își 
înfrână replica usturătoare ce-i apăruse imediat pe buze. Alex 
urcă la volan. Acest om avea ceva care îi stârnea o trăsătură 
răutăcioasă și abia aștepta să se ia la ceartă. Cu el. Deși nu 
înţelegea de fapt motivul. 

— Bun, deci cum ne simţim acum? o întrebă el și o privi scurt, 
apoi porni automobilul și ieși din parcare. 

— Parcă cineva mi-ar fi operat maxilarul cu un picamăr. 

— Așa de grozav? 

Alex apăsă bricheta, apoi scoase un pachet de ţigări din 
buzunarul interior al sacoului. 

— Mda, așa de grozav. 

li era imposibil să zâmbească. Atitudinea lui o irita, iar faptul 
că-i suspecta pe el și pe Robertson că-i ascundeau ceva o călca 
pe nervi. Mai rău, comportamentul lui de om ocupat - grija față 
de soţie, deși era mereu plecat de acasă - o enerva teribil. Ceva 
nu era în regulă și nu era vorba despre imaginaţia ei, totuși era 
prea obosită e a să despice firul în patru în noaptea aceea. 

Bricheta țăcăni și bărbatul își aprinse ţigara, apoi suflă un nor 
de fum în interiorul mașinii. Apăsă cu degetul și geamul din 
stânga sa cobori, iar înăuntru pătrunse o rafală de aer spălat de 
ploaie. Muzică discretă de jazz se auzea din difuzoare când ieși 
pe strada cu trafic redus la ora asta și Jaguarul ţâșni în sus pe o 
pantă abruptă. 

Luminile orașului ardeau în zgârie-norii din jur. În depărtare, 
Marla recunoscu cartierul istoric, cu Jackson Square și piramida 
Transamerica. Așa cum le văzuse de o sută de ori până atunci. 
Și mai era ceva... o străfulgerare... 

In ochiul minţii, Marla se văzu așezată la un birou, într-o 
clădire uriașă din oțel și sticlă. Monitorul unui computer bâzâia, 
un telefon zbârnâia și în separeurile din jurul ei alți oameni 
vorbeau la telefoane, scriau la tastaturi, se uitau pe monitoare. 
Ferestrele de pe un perete ofereau panorama orașului San 


VP - 210 


Francisco văzut de la înălțime și un cer azuriu, care se întindea 
peste golf. 

Dar asta era o nebunie! Ea nu era o funcţionară într-o clădire 
de birouri. Nu fusese niciodată. Ghemuită pe scaun, își privi 
soțul, al cărui chip era sever și încruntat în strălucirea farurilor 
mașinilor ce veneau din faţă. 

— Eu am lucrat vreodată? îl întrebă, știind răspunsul înainte 
ca el să rostească vreo silabă. 

Alex pufni dispreţuitor. 

— Tu? Haide de! 

— Vorbesc serios. 

— Bineînţeles că nu. De ce să fi lucrat? 

— Nu știu, am avut brusc o viziune în care stăteam la un 
birou... într-un spaţiu deschis și zgomotos, cu separeuri, și plin 
de bărbați și femei, plin de animaţie, toţi în costume... 

Glasul i se stinse și-și masă tâmplele, încercând să-și 
amintească. 

— Marla, tu n-ai lucrat nici măcar o singură zi în toată viaţa ta, 
zise el și chicoti ca și cum gândul acela ar fi fost teribil de 
amuzant. Sigur că da, ai intrat în zeci de clădiri de birouri, dar 
niciodată ca angajată. 

— Ești sigur? 

De ce să fi visat așa ceva? 

— Absolut. Liniile feței bărbatului se mai îndulciseră în 
interiorul întunecat al Jaguarului. Îţi imaginezi chestii. 

Sau sunt paranoică. Deosebirea nu-i foarte mare. 

— De ce nu i-ai spus lui Tom sau mamei sau altcuiva că nu te 
simţi bine? o întrebă el și o atinse ușor pe genunchi. Să știi că 
ăsta a fost motivul principal pentru care l-am angajat pe 
infirmier. 

Frână la lumina roșie a unui semafor și o privi într-un fel care 
o acuza în tăcere că se comportase prostește. 

— N-am crezut că va fi ceva serios. 

— Dar nu te simţeai bine când te-ai dus la culcare? 

— Nu era chiar așa rău și după-aceea... 

Șovăi. Putea oare să aibă încredere în el? 

— După aceea... ce? 

Spune-i. E soțul tău. 

— Poate că pare o nebunie, începu ea și decise că, dacă nu 
putea avea încredere în bărbatul cu care era măritată, atunci nu 


VP - 211 


putea avea încredere în nimeni. Cred că cineva a intrat în 
camera mea peste noapte. 

— Cineva din personal? 

— Nu, a fost un bărbat care s-a aplecat peste patul meu și a 
spus „Mori, cătea!" 

— Poftim? 

Alex întoarse brusc capul spre ea și mașina intră cu o roată pe 
sensul opus. Un claxon ascuţit se auzi în noapte și bărbatul 
redresă prompt Jaguarul. 

— Dumnezeule, Marla, ce vrei să spui - că-n casa noastră a 
intrat un intrus? 

— Poate că da. 

li povesti apoi totul, iar el strânse volanul ca și cum ar fi vrut 
să-l smulgă din bord. 

— Am fost atât de îngrozită, încât am intrat în toate camerele 
cu uși descuiate. Cred c-am speriat-o rău pe Cissy, dar m-am 
mai calmat niţel după ce m-am asigurat că totul era în regulă, 
că James și Cissy erau în siguranţă. Am băut niște apă și m-am 
băgat în pat. Pentru ca după aceea să mă trezesc vomitându-mi 
măruntaiele. 

Marla se întoarse în scaun, lipindu-și spatele de geamul din 
dreapta, și simţi un fior rece ca moartea. 

— Dumnezeule, și cine crezi c-a fost în camera ta? 

Alex trase adânc din ţigară, al cărei vârf străluci puternic în 
întuneric. 

— Nu știu... Nu sunt sigură c-a fost cu adevărat cineva... însă 
la momentul acela a părut real. 

Culoarea semaforului deveni verde. Cineva claxonă în spatele 
lor. 

— Rahat! 

Alex călcă accelerația și automobilul ţâșni înainte. 

— M-am speriat îngrozitor. 

— Te cred. Bărbatul schimbă viteza. La naiba! Chipul îi era alb 
ca varul și buzele se retrăseseră, dezgolindu-i dinţii. O să-l pun 
pe Lars să verifice casa din pod până-n beci. 

— Nu! zise ea imediat și clătină din cap. Vreau să zic că... 
acum pare ridicol și chiar dacă într-adevăr a fost cineva acolo, a 
plecat de mult. 

— Totuși avem un sistem de securitate și o poartă acționată 
electronic. Cum să fi intrat? 


VP - 212 


— Asta-i o întrebare bună, zise Marla și ar fi căscat, dar 
mușchii nu i se întindeau; se simțea teribil de obosită și-i venea 
greu să vorbească. Poate că de fapt n-a fost nimeni. Poate că a 
fost doar un coșmar. 

— Ai chemat poliţia? 

Vocea lui Alex era încordată și încheieturile degetelor i se 
albiseră pe volan. 

— Nu, clătină ea din cap. Poate a fost doar un vis. Știi, precum 
cel din spital... 

— Dacă ţi-e frică, putem chema poliţia să vină și să 
investigheze, spuse el. Oricum voiai să vorbești cu Paterno... 
dar... rahat, nu știu. Poate că suntem toți pur și simplu obosiţi și 
putem clarifica lucrurile dimineaţă. Roti volanul. Aș putea angaja 
un agent de pază. 

— Nu cred că-i necesar. 

— Dacă nu, există și altă opţiune. 

Glasul lui devenise mai blând. 

— Care? 

— Ai putea să dormi cu mine. 

Nu! Marla îl privi pătrunzător, însă bărbatul își menţinu 
privirea asupra drumului. Inima începu să-i bată mai repede și 
simţi un val de adrenalină la gândul de a împărți patul cu el. Nu 
se putea imagina sărutându-l pe Alex și nici măcar stând întinsă 
lângă el, în patul nupţial, cu braţul lui cuprinzând-o protector. 
Stomacul i se încleștă și se uită prin geam la ceața care se 
rostogolea în oraș, strecurându-se în jurul felinarelor stradale și 
al clădirilor. Deși îi repugna simplul gând de a împărți același 
pat, îl întrebă totuși: 

— Noi de ce nu dormim împreună? 

El pufni și-și strivi ţigara în scrumieră. 

— A fost alegerea ta. Acum doi ani. O privi de parcă nu era 
hotărât dacă să o creadă sau nu, apoi, după o scurtă bătălie 
mintală, ridică din umeri. Adevărul este că erai... în fine, te 
interesau alți bărbați. 

— Bărbaţi, repetă ea stupefiată. 

Imaginea aspră a lui Nick și amintirea momentului când dorise 
să-l sărute îi fulgerară prin minte. Într-adevăr, era departe de a 
fi imună la sexualitatea înnăscută a lui Nick sau la blestematul 
lui de farmec ireverenţios. Ba chiar își închipui că îi simţea 
mâinile bătătorite de muncă pe trupul ei, cu toate acestea, nu 


VP - 213 


se gândise nici măcar un minut că ar fi avut vreo relație 
extraconjugală - decât într-o fantezie. Dumnezeule, oare ce fel 
de femeie era? Își drese glasul, se jucă puţin cu un nasture al 
hainei, apoi ridică bărbia și-l pironi pe Alex cu privirea. 

— Bărbaţi? Adică... la plural? 

— Da. 

— Încerci să-mi spui că am avut amanți? șopti Marla 
neîncrezătoare. 

Nu se putea așa ceva! Pe de altă parte, sentimentele ei față 
de Nick erau imposibil de negat și știa cumva în cea mai 
esenţială parte feminină a ei că era o făptură senzuală. O 
femeie pasională. Dar în același timp, dormea singură. Sau așa 
se părea. 

— Bine, n-o să-ţi spun asta. 

— Și totuși... insistă ea. 

— Tu o vrei, Marla, zise Alex furios. 

Femeia simţi că încep să-i ardă obrajii. 

— Cine a fost? 

— Nu contează. 

El luă o curbă cam prea strâns. Cauciucurile scârțâiră. 

— Pe naiba nu contează! replică Marla furioasă, simțind cum îi 
cedează în cele din urmă nervii încordaţi la maximum. 

— Haide să nu discutăm despre asta acum. S-a întâmplat cu 
mult timp în urmă. 

Alex bâjbâi pe scala aparatului radio și găsi un post cu muzică 
soft-rock. 

Marla se întinse și stinse brusc radioul. 

— Și atunci... ce-i... ce-i cu James? întrebă ea, simțind nevoia 
să afle adevărul. El e... el e... 

— E copilul meu. James este copilul meu. 

O privi și zâmbi scurt. Femeia se simți mai derutată ca 
oricând. 

— Dar cum...? 

— Vezi ce se-ntâmplă când bei prea mult gin cu tonic? 

Surâsul lui se întinse încet dintr-o parte în cealaltă a gurii, de 
parcă, cumva, s-ar fi simţit victorios. Râsul îi era la fel de 
dezgustător și Marla își spuse că de vină era pur și simplu 
imaginaţia ei. Era prea obosită. Epuizată. 

O durere chinuitoare începu s-o roadă în adâncul stomacului. 
Oare putea să doarmă cu bărbatul acesta? Cu soțul ei? Oare 


VP - 214 


putea să-l sărute? Să facă dragoste cu el? Ceva dinlăuntrul ei se 
încordă, dar ignoră senzaţia de repulsie. Erau căsătoriți, aveau 
copii... 

— Poate, când o să-mi revină memoria, dacă amândoi 
considerăm că ar fi o idee bună, am putea... încerca. 

— Ce? Să ne culcăm împreună? întrebă Alex și buzele i se 
contorsionară sardonic, iar unghiurile și planurile feţei părură 
dure în lumina farurilor mașinilor ce veneau din faţă. Nu cred, 
Marla. Nu mă interesează sexul din milă. 

Ea încremeni. Parcă băuse lapte stricat. 

— Așa i-ai spune tu? 

— Nu-ncerca să pretinzi că mă iubești. O văd în ochii tăi. Nici 
măcar nu-ţi mai amintești de mine. lar când o să-ţi amintești, ei 
bine, atunci o să știi. Așa că... Frână când se apropie de o curbă, 
apoi trase puternic de volan. Așa că hai să nu forțăm lucrurile. 
Nu încă. O bătu din nou ușor pe genunchi. Doar dacă vrei cu 
adevărat să-mi oferi cea mai bună partidă de sex. 

Marla se retrase către portieră. 

— Nu cred. 

Bun! Nu se putea imagina tăvălindu-se în pat cu el și 
sărutându-l sau... nu se putea gândi la așa ceva. 

— Niciunul dintre noi nu-i pregătit să mai împărţim același 
dormitor. Degetele lui erau încleștate pe volan. O să vedem ce 
va fi în timp, pas cu pas. Cine știe? S-au întâmplat și lucruri mai 
rele. 

Ea nu-l contrazise. N-ar fi putut. Nu simţea nicio scânteie de 
dorință pentru bărbatul acesta care era soțul ei. Din ce motiv... 
nu înțelegea. Alexander Cahill avea patruzeci și doi de ani, era 
atrăgător și bine făcut, un fost avocat care devenise 
businessman de succes, totuși ceva din el suna fals, dedesubtul 
exteriorului său femeia simțea o răceală - o cruzime incomplet 
acoperită de poleiala universităţilor de elită pe care le absolvise 
și aerul de intelectual „ca scos din cutie”. 

Sau poate că totul este în capul tău. Maria, într-un fel sau 
altul, trebuie să afli. lar Alex nu te va ajuta. Nimeni nu te va 
ajuta. 

Indicatoare stradale fulgerară pe lângă ei în timp ce urcau 
dealul. Stanyan, Parnassus, Willard... nume ce păreau familiare 
și totuși nu erau. Străzi pe care ea ar fi trebuit să le știe. Deși 
Lars nu era întotdeauna la dispoziţia ei, Marla nu intenţiona să-l 


VP - 215 


folosească pentru ceea ce plănuia. Avea nevoie de 
independenţă. De libertate. De siguranţă pe sine. 

Răsuflarea ei aburi din nou geamul când se întoarse să se uite 
la magazinele ce mărgineau străzile. Cafenele, băcănii micuţe, 
florării, bloculeţe cu apartamente ce suiau întruna pe deal, spre 
vârf. Spre reședință. 

Alex apăsă pe telecomandă, porţile domeniului se deschiseră 
și Jaguarul intră în curte. Marla ridică ochii spre casa de pe 
culmea dealului, cu frontoane abrupte deasupra lucarnelor, 
ferestre cu ochiuri ce străluceau de la luminile din interior și 
hornuri de șemineuri ce se ridicau mândre deasupra tuturor. 
Căminul meu, gândi ea deloc convinsă. 

Și totuși ceva nu i se părea în regulă. 

x kx * 

Nick răpăi cu degetele pe volanul camionetei în timp ce se 
mustra în gând. Privea afară, prin parbriz, în noaptea mohorâtă 
și nu-și putea alunga senzația că era manipulat. Dar de către 
cine? 

De Marla? scrâșni din măsele când își aminti cum o văzuse 
vomitând pe podea, aproape sufocându-se. In acel moment 
părea micuță și vulnerabilă și nu pentru prima dată bărbatul se 
întrebă de la ce i se făcuse rău? De la un virus? De la mâncarea 
stricată? Sau o otrăvise cineva, strecurându-i în mâncare un 
vomitiv cu efect întârziat? 

Imposibil! 

Totuși ea avusese impresia că simţise un intrus. 

De ce ar fi vrut cineva s-o omoare? 

Și cum intrase în casă? 

Sau cum ieșise? Casa era cu adevărat o fortăreață. 

Poate că n-a ieșit 

— Fir-ar să fie, mormăi el. 

Băgă cheile în buzunar și cobori din camionetă. Oprise la 
câteva străzi de hotel și spera că o plimbare prin ploaie și ceața 
rece avea să-l ajute să-și limpezească mintea. 

Pentru prima dată după mulţi ani, dorise s-o protejeze pe 
Marla, s-o cuprindă în braţe și s-o apere de orice atac. 

Ca un cavaler medieval în... mă rog, într-o platoșă cam uzată. 
Își înfundă mâinile adânc în buzunarele jachetei, apoi traversă 
strada și intră în hotel. În câteva minute ajunse la etaj, iar 
telefonul începu să sune exact când păși în cameră. 


VP - 216 


Ridică iute receptorul, înainte ca ușa să se fi închis în urma 
lui. 

— Sunt Nick Cahill! rosti el. 

— Mă bucur că te-am prins. Mi-era teamă că va trebui să las 
alt mesaj pe robot. 

Glasul lui Walt Haaga era la fel de aspru și răgușit ca 
întotdeauna. 

— Care-i treaba? 

Nick se așeză pe pat și-și aruncă pantofii din picioare. 

— Care nu-i? replică Walt și tuși prelung. Am informaţii noi. 
Să-ncepem cu Pam Delacroix. 

— Incepe de oriunde îţi face plăcere. 

— Ei bine, Pamela este o doamnă interesantă. A trăit pe 
seama banilor obţinuţi în urma divorţului, dar s-a ocupat și de 
tranzacţii imobiliare, scris și avocatură. Se pare că interesul ei 
primar l-au reprezentat cazurile de custodie a copiilor. Scria o 
carte despre așa ceva - drepturi parentale, mame surogat, 
probleme de adopţie. lar fata ei - Julie - a abandonat colegiul 
după numai câteva săptămâni și s-a mutat în Santa Rosa cu 
prietenul ei. Lucrează într-o cafenea și servește espresso-uri. 
Așa că maică-sa nu se ducea s-o viziteze. 

— Atunci de ce mergeau la Santa Cruz? 

— Poate că toţi au presupus că se duceau la Santa Cruz din 
cauza fetei. Din câte știm, este la fel de probabil ca doamna 
Delacroix și cumnata ta să fi reînviat escapada lui Thelma și 
Louise și să fi pornit hai-hui pe coastă. Poate că plănuiseră să 
meargă la L.A. sau Mexic. 

— Altă fundătură, mormăi Nick. 

— Sau una mai puţin de investigat. 

— Și de ce erau împreună? 

— Bună întrebare. Dar probabil că nu se duceau să joace 
tenis. Din câte știu, Pam Delacroix n-a făcut niciodată parte din 
clubul Marlei. Mă îndoiesc că ar fi avut o rachetă de tenis, nu 
mai zic de legitimaţie într-un club sportiv. Era mai degrabă 
șoricel de bibliotecă decât atletă. 

— Serios? 

— Am vorbit cu fostul ei soț și cu câteva prietene. Singura 
legătură pe care pare s-o fi avut cu familia ta este că frecventa 
biserica Sfânta Treime din Sausalito. 

— Unde este pastor soţul Cherisei, miji ochii Nick. 


VP - 217 


— Exact. 

Nick căzu pe gânduri. Informaţia nu se potrivea. 

— Nu cred că Marla este o mare credincioasă. 

— Nu, deloc, dar bănuiesc c-a întâlnit-o pe Pam prin 
intermediul soţului Cherisei. El a lucrat o vreme la Cahill House. 
Consilia fete cu necazuri și se pare că a avut niște probleme 
acolo. 

— Serios? întrebă Nick, măcinat de un presentiment urât. 

— Se pare că era extrem de apropiat de una dintre fetele 
rămase gravide. 

— Rahat! 

— Asta a fost acum un an. Fratele tău l-a concediat, dar a fost 
scandal mare... care nu s-a stins prea repede. Am fotocopii după 
articolele din ziar și-o să ți le trimit, dar n-au fost formulate 
niciodată acuzaţii, iar predicatorul s-a întors la congregația lui 
din Sausalito. 

— Așa s-a terminat totul? întrebă Nick, încruntându-se. 

— Se pare că atât enoriașii, cât și fata cu care a avut o relaţie 
au găsit o cale de a-l ierta. 

Walt se opri atât cât să-și aprindă o ţigară și Nick auzi clicul 
caracteristic al unei brichete. 

— lar ăsta nu-i decât vârful aisbergului. Ai niște rude cam 
ţăcănite. 

— Zi-mi ceva ce nu știu, pufni Nick. 

Trase o altă pernă din pat și o folosi ca să se sprijine mai bine. 
După aceea luă un pix și un blocnotes de pe noptieră. 

— Bun - ce zici atunci de asta? Tatăl Marlei, Conrad Amhurst, 
e cu un picior în groapă. 

— Am auzit. 

— Bănuiesc, comentă Walt cu un ton evident de dispreț. 
Restul familiei salivează practic așteptându-l să moară, fiindcă 
are o avere de milioane și șpilul este că majoritatea moștenirii 
va fi lăsată nou-născutului. 

— Poftim? 

— Exact ce ai auzit. Se pare că bătrânul are ceva împotriva 
femeilor, este un misogin de modă veche și, cu toate că fiul 
Marlei nu va duce mai departe numele Amhurst, bătrânul îi va 
lăsa lui majoritatea averii, care este estimată la peste o sută de 
milioane de dolari. În custodie, bineînţeles. 


VP - 218 


— Bineînţeles. Nick se lăsă pe spate în pat și-și frecă barba 
nerasă. Ce vor căpăta Marla, fratele ei sau fiica ei, Cissy? 

— Fiecare va căpăta câte ceva, dar va fi derizoriu. Rory va 
avea existenţa asigurată pe viaţă, Cissy își va primi partea când 
va împlini douăzeci și cinci de ani, dacă termină colegiul, iar 
Marla va primi și ea o sumă, însă șaptezeci și cinci la sută din 
avere va fi a băiețelului. Ce zici de asta - are doar câteva 
săptămâni și e deja multimilionar. 

— Cum de ai aflat toate astea? îl întrebă Nick. 

— Le-am aflat și gata, râse Walt. Pentru asta mă plătești. 
Tatăl Marlei a fost mereu un nemernic ţâfnos. N-a jucat 
niciodată după reguli. A băut zdravăn. A umblat după femei. E 
de mirare că mama Marlei a stat cu el, dar probabil c-a făcut-o 
pentru bani. 

— Și cine mai cunoaște detaliile testamentului ăsta? 

— Probabil că toţi. Când sunt implicate asemenea sume de 
bani, moștenitorii se străduiesc serios să se asigure că nu vor 
dispărea de pe listă. Walt râse prelung și începu să tușească. 
Asta-i firea omului. 

— Dacă zici tu. 

Celălalt pufni. 

— Tu poate c-ai dat cu piciorul unei averi acum câţiva ani, dar 
alţii - majoritatea - nu procedează la fel. De fapt, vor face orice 
pentru sumele despre care vorbim. Să mintă, să înșele, să fure. 
Ba chiar să omoare. 

Nick se gândi la lista celor morți și aflaţi pe moarte: Pam 
Delacroix, Charles Biggs... iar în seara asta Marla fusese cât pe- 
aci să-și piardă viața. La fel cum s-ar fi putut întâmpla în 
accidentul auto. 

— Încă nu înțeleg ce se-ntâmplă acolo, continuă Walt cu glas 
înăbușit, deoarece trăsese din ţigară, însă mă aștept ca, orice s- 
ar petrece, situația să se înrăutățească. Ferește-ţi spatele. 

— Ca întotdeauna. 

— Bun. 

Lui Nick nu-i plăcea direcţia în care îl purtau gândurile. Marla 
era în pericol. O simțea. 

— Uite ce-i, Walt, știu că-ţi cer al naibii de mult, dar mă-ntreb 
dacă n-ai putea veni aici pentru câteva zile, să faci niște 
cercetări. Am o cameră la hotel și poţi să stai în ea - eu o să mă 
mut în casă. 


VP - 219 


— Va trebui să rezolv niște chestii pe-aici, dar aș putea veni în 
mai puţin de o săptămână. 

— Mersi. O să păstrez camera până apari, așa că deocamdată 
poţi lăsa mesaje aici. Cum spuneam, o să mă mut în casă, așa 
că, dacă vrei să-mi mai trimiţi alte informaţii, lasă-mi un mesaj 
pe telefonul mobil sau aici, la hotel. Dacă vrei să expediezi un 
fax, o poţi face la un centru de copiere mic, Copy Write, pe care 
l-am găsit aproape de hotel. Precizează că-i pentru mine. 

— De ce nu vrei la hotel? 

— Ca simplă precauţie. Toţi cei din familia mea știu unde 
locuiesc. 

— Nu prea ai încredere în ei, nu-i așa? 

Nick se uită pe lângă perdeaua ce flutura în fereastră, spre 
luminile orașului din depărtare. 

— Nu, recunoscu el, gândindu-se că era un comentariu trist 
despre viaţa sa. Câtuși de puţin. 

Închise telefonul și începu să-și arunce puţinele obiecte 
personale în geanta de voiaj. De peste cincisprezece ani, evitase 
casa de pe deal, iar acum era nerăbdător să se întoarcă acolo. 

Din cauza Marlei. 

Ăsta era adevărul. Dorea s-o revadă. Dorea s-o sărute. O 
dorea pe soţia fratelui său. Dar mai mult decât atât, dorea să 
știe că ea se afla în siguranţă. În ultimele două săptămâni, 
femeia trecuse de două ori pe lângă moarte. Accidente? Sau 
cineva încerca s-o omoare? 


VP - 220 


CAPITOLUL 12 


Camera se schimbase. Nick privi draperiile asortate cu 
carpetele și cuvertura de pe pat și decise că nu conta cine știe 
ce. În primul rând, amintirile lui despre locul ăsta nu erau prea 
grozave. Pe atunci casa nu i se păruse un cămin în adevăratul 
sens al cuvântului și în niciun caz nu i se părea nici acum. Își 
lăsă geanta pe patul cu cadru din alamă. Șederea lui aici era 
temporară. Până înţelegea ce se întâmpla. Putea trăi în eleganţă 
și lux, dar nu știa dacă putea rezista la gândul că Marla se găsea 
la numai două uși depărtare. Dumnezeule, avea un fel incredibil 
de a i se băga pe sub piele! Ca nicio altă femeie. Îl fermeca 
până și acum, după atâţia ani, încă nerestabilită. 

— La naiba! 

Se simţi cuprins de claustrofobie și-și aruncă jacheta peste un 
stâlp al patului. Se duse după aceea la fereastră și o deschise, 
lăsând să pătrundă vântul rece de noiembrie, apoi privi luminile 
orașului până hăt departe spre cerul negru pe care nu se vedea 
nicio stea. Cum avea să reziste să fie așa aproape de ea? 

Când putea să plece? 

Ce naiba se-ntâmpla? 

Petrecuse multe ore examinând registrele companiei. Alex 
avea dreptate, Cahill Limited se afunda zi după zi într-un ocean 
de pierderi. Investiţii neinspirate, cheltuieli ce depășeau 
veniturile, un angajat care fusese prins delapidând, sume 
incredibile cheltuite pe cauze filantropice, așa cum erau Cahill 
House și noua aripă pediatrică a spitalului Bayside, un pachet 
bogat de beneficii pentru angajaţi și stilul de viaţă extravagant 
al directorului executiv - toate contribuiseră la deficitul uriaș. 
Insă astea erau fapte simple, de bază, pe care le-ar fi putut 
depista orice puști cu experiență de numai doi ani în 
contabilitate. Alex fusese totuși foarte insistent pentru a-l 
readuce pe Nick în activitate. O făcuse oare pentru a-și mulțumi 
mama, care-i cerea de mulţi ani lui Nick să se întoarcă? O făcuse 
din cauza Marlei și a accidentului? Sau exista un alt motiv, ceva 
ce-i scăpa, ceva ce, simţea el, era mult mai ascuns și mai 
sumbru? 


VP - 221 


Dintr-un motiv necunoscut, Alex dorea ca Nick să fie în 
preajma Marlei. Deși înainte fuseseră rivali, încercând amândoi 
să-i câștige afecțiunea. 

Işi trecu nervos degetele prin păr. 

Indiferent care ar fi fost motivaţia lui Alex, Nick era prins ca în 
capcană. Nu din cauza pierderilor înregistrate de Cahill Limited 
și nici pentru că mama lui dorea să-și aibă ambii copii lângă ea. 
Nu, era captiv aici, în casa asta uriașă și fără suflet, într-un oraș 
pe care-l detesta, din cauza Marlei. Fiindcă se temea pentru 
viața ei și pentru că - la naiba! - nu fusese în stare niciodată să 
gândească limpede în preajma acestei femei. 

leși pe holul pustiu unde reflexiile luminilor slabe sclipeau pe 
balustradă, iar tablouri în ulei ale unor rude de mult decedate 
priveau din rame aurite, și unde cu puţin timp în urmă mama îi 
spusese cât de fericită era că „își venise în fire” în cele din urmă 
și se mutase în casă. Ba chiar îl atinsese ușor pe mânecă, ceea 
ce pentru Eugenia însemna o manifestare emoţională majoră. 

— Mă bucur că te-ai întors, Nicholas, șoptise ea. Știu că ne-am 
ciondănit întruna și poate că am făcut unele greșeli când te-am 
crescut, că m-am așteptat să-i semeni mai mult lui Alex, dar... în 
felul meu... te-am iubit mereu și ţi-am dus dorul. 

Buza inferioară îi tremurase puţin și strânsese iute din 
maxilare. 

Privind-o, Nick fusese uluit. Fără pic de machiaj, purtând un 
chimono roșu și negru legat cu cordon, cu ridurile de pe faţă 
mult mai vizibile ca oricând, Eugenia păruse, pentru prima oară 
în cei treizeci și nouă de ani ai bărbatului, vulnerabilă. Păruse 
reală. Păruse că ţine la el. 

li venise foarte greu s-o creadă. 

— N-o să stau mult. 

— Știu. Niciodată nu stai mult, oftase ea. Bănuiesc că te-am 
dezamăgit. Dacă aș mai putea s-o iau de la început, dacă aș fi 
avut atunci înțelepciunea pe care o am acum... eh, nu mai 
contează. 

Reușise să schițeze un surâs fragil, cu buze palide, menit să 
ascundă fiorul de disperare ce-i umbrea ochii. 

El se simţise ca un nemernic. 

— În fine, o să facem tot ce putem mai bine, nu-i așa? Dar... 
Eugenia  șovăise și frământase între degete cordonul 
chimonoului. Simt pur și simplu că aici există lucruri pe care... ei 


VP - 222 


bine, nu le înțeleg. Alexander a fost foarte închis în sine, iar 
Marla... of, problemele cu fata asta... Își mușcase buza cu dinţii, 
de parcă ar fi căzut pe gânduri. Bănuiesc că toate căsniciile au 
necazuri, suișuri și coborâșuri. Știu asta din propria mea 
experienţă. Tatăl tău, el... da, l-am iubit. Probabil că mai mult 
decât ar fi trebuit s-o fac. 

Pentru o secundă se lăsase pierdută în amintiri, apoi ochii i se 
concentraseră din nou asupra lui Nick. 

— Nicholas, tu semeni cu el în multe feluri. Eşti prezumțţios. 
Inteligent. Dar pe de altă parte, ești foarte diferit de el tot în 
multe feluri. Işi îndreptase umerii și încheiase: Vreau să-ți 
mulțumesc că ai venit. 

— O să stau doar până îmi termin treaba, după care o să plec, 
îi amintise el. 

Bătrâna zâmbise ca și cum și-ar fi cunoscut al doilea născut 
mult mai bine decât se cunoștea el însuși. 

— Vom vedea, zisese și pornise spre lift. 

— Am viaţa mea în Oregon. 

— Serios? spusese ea. 

Arcuise neîncrezător o sprânceană și lăsase întrebarea să 
plutească în aer înainte de a dispărea în ascensor, pentru a intra 
în camera ei. 

— Da, vorbi acum Nick pentru sine și se gândi la barul lui Alex 
de la parter. 

Se gândi că merita să bea ceva. Mai întâi însă îi telefonă lui 
Ole și află că Durul era bine, după care, cu gândurile împărțite 
între viața simplă din Devil's Cove și haosul complicat din San 
Francisco, cobori la parter. 

Din fericire, Alex lăsase cheia de la bar în dulăpior. Nick găsi o 
sticlă de scotch și căută un pahar. Afară vântul sufla puternic, 
dar singurele zgomote din casă erau ticăitul pendulei din foaier, 
băzâitul slab al centralei din subsol și trosnetele lemnăriei vechi 
de o sută de ani. Nu semăna nici pe departe cu căsuţa lui de pe 
coasta Oregonului, gândi în timp ce-și turnă o porţie zdravănă. 
Aceea era micuță, compactă, cu acoperiș ale cărui ţigle le 
montase cu mâinile lui, cu mobilă second-hand cumpărată de la 
anunţurile prin mica publicitate și un câine cu trei labe, care era 
o combinație de sistem de securitate și cel mai bun prieten. Nick 
avea destui bani în depozite bancare și investiţi în acțiuni la 
bursă, plus venituri de la blocurile pentru birouri și apartamente 


VP - 223 


pe care le cumpărase pe când locuise în Seattle, pentru a trăi 
fără griji. Și-ar fi putut permite un stil de viaţă mai luxos, dar nu- 
| dorea. Ar fi însemnat pur și simplu prea multe bătăi de cap. 

Viaţa lui Alex era o dovadă suficientă a acestui adevăr trist. 

Da, Nick avea viața lui, viaţa pe care o dorea, o viaţă de 
libertate. 

Atunci ce naiba cauti aici? 

Puse două cuburi de gheață în pahar și se îndreptă spre 
șemineul în care tăciunii unui foc recent mocneau în cenușă. 
Totuși încăperea părea rece. Sterilă. Deloc caldă sau îmbietoare. 
Ca tot restul acestei locuinţe blestemate. Ca familia lui. Ca viaţa 
lui înainte să fi plecat după relaţia pe care o avusese cu Marla. 
Își aminti fără să vrea cum săruta femeia, ca și cum nu s-ar mai 
fi oprit niciodată, cu gemete slabe și scurte scăpate printre 
buze. Când o atingea, cu degetele suindu-i pe braţele dezgolite, 
ea cobora pleoapele pe jumătate, astfel că irisurile verzi 
seducătoare îi erau ascunse sub o perdea de gene negre. 
Tremurase în braţele lui, îi șoptise că doar el o putea face să se 
simtă atât de dorită, își atinsese limba de urechea lui și 
murmurase răgușit: 

— Te rog, Nick, mai vreau... Vreau mai mult... _ 

Acum închise ochii și luă un gât zdravăn de scotch. Inchisese 
cercul - plecase din San Francisco din cauza Marlei și se 
întorsese pentru aceeași femeie blestemată. Și cu toate că ea se 
schimbase, Nick tot simțea atracţia aceea incredibilă de a fi 
lângă ea, ba chiar se gândea să depășească limitele bunului- 
simţ, să pășească peste pragul decenței și moralității și să 
pătrundă în universul seducţiei ei întunecate, ademenitoare. 
Marla era diferită, da. Foarte diferită. Era mai bună, mai blândă, 
simţul umorului îi era mai dezvoltat și cu toate că Nick simţea o 
duritate în adâncul ei, era în același timp vulnerabilă, o femeie 
în faţa căreia nu putea să reziste. Părea foarte straniu, ca și cum 
s-ar fi îndrăgostit din nou, însă mai intens de data asta și de o 
femeie diferită, mai profundă. Copiii o făcuseră mai altruistă, 
mai jucăușă, mai grijulie faţă de cei din jur. Lucrurile ce-l 
deranjaseră la Marla cu ani în urmă se estompaseră în timp, cu 
toate acestea, dedesubtul pielii ei minunate și în adâncul 
psihicului și libidoului ei se afla aceeași femelă-animal care-l 
făcuse să-și piardă mintea, orice dram de rațiune, în schimbul 
câtorva momente furate de plăcere pur senzuală. 


VP - 224 


Întâlnirile lor secrete, întotdeauna între patru ochi și tăinuite, 
fuseseră romantice și sălbatic de erotice. Nu existase nimic ce 
ea să nu facă, nimic ce să nu experimenteze, niciun fel de 
limite. Braţele ei erau întotdeauna larg deschise, anticipând 
următoarea plăcere senzuală, pielea îi era atât de fierbinte, 
încât raţiunea lui Nick se topea ori de câte ori se afla în preajma 
ei, iar ochii ei scânteietori și neastâmpărați erau o invitaţie 
dulce și în același timp periculoasă. Atingerea gurii ei umede pe 
pielea lui, în vreme ce limba femeii îi explora toate indentaţiile 
mușchilor, îl lăsa fără puteri și încărcat de dorinţă. Nicio altă 
femeie nu s-a putut compara cu Marla. 

Nick ar fi trecut prin iad pentru cinci minute de sex cu ea. lar 
într-o bună zi, Marla se întâlnise cu el, îl sărutase cast pe obraz, 
îi azvârlise un zâmbet strălucitor din categoria „știu c-o să mă 
ierți” și-i spusese că se terminase, că întâlnise alt bărbat. Acel 
alt bărbat era întâmplător fratele lui. 

— Rahat, mormăi Nick și dădu peste cap restul paharului. 

Ce naiba căuta el aici, îndrăgostindu-se din nou de ea? Ar 
trebui să se ducă la psiholog, să-i facă un control la cap sau, și 
mai bine, ar trebuit să fie împușcat. Reveni la bar și-și turnă altă 
portie peste cuburile de gheaţă care încă nu se topiseră. Când 
sorbi, auzi zumzetul porţii ce se deschidea și se duse la 
fereastră. O pereche de faruri străluci în noapte. Jaguarul lui 
Alex intră în curte. Nick simţi un ghem în stomac. Goli jumătate 
de pahar. Peste câteva minute ascensorul hurui, iar el porni în 
sus pe scară. Cu paharul în mână, se întâlni cu fratele și soţia lui 
la etajul dormitorului. Marla arăta groaznic. Palidă, cu falca 
umflată, cu ochii adânciţi în orbite, încercă să schițeze un 
zâmbet, dar nu reuși. Lui Nick i se frânse inima, însă nu zise 
nimic. 

— Deci te-ai mutat până la urmă, rosti Alex în timp ce 
deschise ușa apartamentului lor pentru ca să intre Marla. Am 
crezut că poate te-ai răzgândit. 

— M-am gândit și la asta, dar n-am vrut să dezamăgesc, 
răspunse Nick tărăgănat. 

Marla îi azvârli o privire scurtă. 

— Scuzaţi-mă, zise ea, dar trebuie neapărat să mă-ntind. 

Suferinţa și chinul din ochii ei îl fulgerară pe bărbat. Era 
fragilă și nesigură, cu totul diferită de creatura sexuală 
îndrăzneață care-i jucase sufletul pe degete. 


VP - 225 


Indiferent cum era de fapt, Marla Cahill trecuse prin iad în 
noaptea asta. 

— Ești bine? o întrebă el. 

O scânteie de umor se aprinse în ochii femeii. 

— Asta depinde de ceea ce considerăm „bine”. Prin 
comparaţie cu a fi turtită de un compresor, sunt destul de in 
formă, dar altfel... - flutură din degete pentru a indica indecizie 
- ...am avut și zile mai bune. Se rezemă de ușă și chicoti fără pic 
de veselie. Atâta doar că nu-mi pot aminti prea multe. 

— O să-ți amintești. 

— Să sperăm. 

Marla se uită la balustradă și la pata de pe mochetă unde 
vomitase. Cu excepţia unei zone întunecate de umezeală care 
încă nu se uscase, toate urmele supliciului ei din noaptea asta 
fuseseră curățate. Se cutremură vizibil. 

— Îţi datorez multe mulţumiri, Nick. Dacă n-ai fi fost tu aici... 

— Ar fi intervenit altcineva. 

— Nu, nu, Marla are dreptate, rosti Alex rigid. Slavă cerului că 
ai fost aici! 

— Bine că am reușit, ridică Nick din umeri. 

Urmă o tăcere stânjenitoare, după care Marla zise: 

— A trebui să văd ce fac copiii. 

Alex traversa deja holul spre camera lui Cissy. 

— Mă ocup eu. 

— Mulţumesc, zise femeia după care se uită pentru ultima 
dată peste umăr, în ochii lui Nick. Noapte bună. 

Dumnezeule, ce vulnerabilă părea! Nesigură pe ea. Complet 
diferită de Marla pe care o știa el, de femeia pe care încercase 
s-o evite. 

Ridică paharul aproape gol într-o parodie de salut. 

— Noapte bună. 

Inima Marlei se chirci, când intră în apartament, după care, 
ajunsă de cealaltă parte a ușii, încercă să-și alunge din minte 
imaginea bărbatului. 

Nu te mai chinui singură, o săâcâi creierul ei obosit în timp ce 
porni spre dormitor. Da, el ti-a salvat viata, dar tu nu-i datorezi 
nimic. Nimic! Sentimentele conflictuale pe care le ai pentru el 
trebuie să ia sfârșit. Esti măritată cu Alex. 

La gândul acela simţi un ghem în stomac. Între ei nu exista 
nimic, nicio scânteie, nicio iubire. Dacă își iubise cândva soțul, 


VP - 226 


asta fusese cu ani în urmă sau se pierduse în ceața care era 
acum memoria ei. Ai răbdare. În curând îti vei reaminti, în 
curând vei ști de ce te-ai îndrăgostit de Alex, iar atracția asta 
sexuală pentru Nick va părea o prostie. 

Se minţea însă singură. Ştia că sentimentele pe care Nick i le 
trezise, reacţia fundamental feminină, erau unice. 

— Nici măcar să nu te gândești la asta, murmură pentru sine. 

Seducţia albastră a ochilor lui era incredibilă. Era măritată. 

Avea copii. Ea... ea... oh, Doamne, se îndrăgostea de Nick. 

— De fapt nici nu-l cunoști, își spuse ea cu glas mai tare. 

Işi văzu reflexia în oglindă și se cutremură, pentru că, deși 
chipul continua să-i fie nefamiliar, recunoscu dorința febrilă în 
propria ei privire. 

— Ești o idioată! 

Degetele ei răpăiră pe comodă și privi fix caseta cu bijuterii. 
Cea în care nu exista inelul ei. Foarte multe lucruri despre viața 
ei nu păreau în regulă. 

Frustrată, își descheie haina și o aruncă pe pat. Tocmai își 
trăsese fermoarul bluzei de trening când în ușă se auzi o bătaie 
ușoară, apoi Alex strecură capul înăuntru. 

— Voiam să-ţi zic de copii, spuse el, și Marla se împotrivi 
imboldului de a ridica fermoarul până la gât. 

| se vedea sutienul, partea de sus a sânilor și abdomenul 
dezgolit și se simţea pur și simplu în pielea goală. Ochii 
bărbatului îi coborâră pe trup, dar nu comentă nimic. 

— Dorm amândoi. 

— E bine. 

Stinghereala o ardea parcă în ceafa 

— Mai vrei altceva? întrebă Alex. 

— Acum nu-mi vine nimic în minte. 

Nu dorea decât ca el să plece. Imediat! 

— O să-i spun lui Tom de medicamente și va avea grijă să le 
iei la timp. 

Ea clătină din cap. 

— Nu-l deranja, cred că mă pot descurca și singură. Să-mi 
lase pastilele și, crede-mă, o să le iau dacă mă apucă durerile. 

Calmul lui Alex dispăruse și iritarea i se citea în colțurile gurii. 

— Haide să nu ne mai certăm în noaptea asta, de-acord? Mai 
ales în privinţa lui Tom. Este un profesionist și se va ocupa de 
asta. 


VP - 227 


Glasul lui era ferm. Autoritar. Poruncitor. 

Marla era cât pe-aci să replice furios, totuși izbuti să se 
stăpânească. Era prea obosită pentru o discuție în 
contradictoriu. Deocamdată. Mâine avea să pună lucrurile la 
punct. 

— Bine. 

— Atunci, ne vedem dimineaţă, rosti Alex pe un ton mai blând 
și mai împăciuitor când văzu că nu era dispusă să înceapă o 
ceartă. 

— Stai! spuse femeia, amintindu-și brusc ceva. 

El se opri și Marla ridică mâna dreaptă și flutură din degete. 

— Mi-ai văzut cumva inelul? 

— Ți-am amintit de el? o întrebă Alex neîncrezător. 

— Din păcate, nu. Știu de el doar pentru că m-a întrebat 
Joanna. Am crezut că tu ai putea să știi unde este... unde l-aș fi 
putut pune când mi-l scot. 

— Probabil pe aici pe undeva, făcu el un gest larg cu brațul 
spre dormitor. 

— Nu este. Am căutat. Am răscolit peste tot. Nu ţi se pare 
ciudat? Joanna a spus că-l purtam întruna și că s-ar putea să-l fi 
furat cineva din spital. 

— Mă îndoiesc. Poate că ar mai trebui să cauţi o dată. Alex se 
foi de pe un picior pe celălalt, după care se uită la ceas. Ai avut 
multe necazuri în ultimele zile. Inelul este grija ta cea mai mică. 

— Joanna a spus că era un dar de la tatăl meu. 

— Conrad ţi-a făcut o mulțime de daruri. 

— Serios? 

Asta o surprinse. Văzuse destule fotografii ale tatălui ei cu 
chip aspru, iar când le privise, încercând să evoce vreo amintire 
a acestui om, simţise în mod intuitiv că nu împărtășiseră 
niciodată nici măcar o glumă, că de fapt nici n-o plăcea. Simţise 
că tatăl ei că era un bărbat ambițios, care avea puţin timp 
pentru copiii săi și că nu fuseseră niciodată apropiaţi, ba 
dimpotrivă. Cu toate că nu și-l putea reaminti, instinctul îi 
spunea că el n-o plăcuse, că, într-un fel, o văzuse ca pe o 
dezamăgire. 

Poate că asta se datora faptului că era fată, că nu se născuse 
băiat. Modul acesta arhaic de gândire ar fi trebuit să dispară 
odată cu Evul Mediu, dar părea în continuare prezent; propriul ei 
fiu, James, era un exemplu perfect al prinţișorului adorat, în timp 


VP - 228 


ce sora lui mai mare îi purta pică, plină de resentimente, pentru 
că era ignorată. 

— Tatăl tău te-a acoperit de cadouri, zise Alex. 

Băgă mâinile în buzunarele sacoului, apoi se rezemă de 
canatul ușii. 

— Cum ar fi? 

— Dumnezeule, Marla - automobile, acțiuni, obligaţiuni, o 
casă. Orice îţi doreai. 

— Problema e că nu mă pot gândi la nimic. Decât la inel. 

Işi masă ceafa și-și roti lent capul. Doamne, cât de obosită 
era! 

— Și așa cum am zis mai devreme, vreau să-mi văd tatăl, 
adăugă ea. 

— Știu, știu, se răsti el. Nu trebuie să mă baţi la cap. O să 
aranjez să-l vizitezi peste vreo două zile, dar haide să nu ne 
facem planuri în noaptea asta. Mâine o să punem lucrurile la 
punct. 

— O să te trag la răspundere. 

— Bănuiesc c-o vei face, zise el fără urmă de umor și apoi 
intră în camera lui. 

Marla era prea obosită ca să vină cu un răspuns. Așteptă până 
auzi ușa închizându-se, apoi își smulse și restul hainelor, 
lăsându-le grămadă pe podea. In ciuda ororilor din cursul serii și 
al nopţii, în ciuda sentimentelor ei conflictuale față de Nick, în 
ciuda senzaţiei că ceva nu era în regulă aici, adormi când atinse 
perna cu capul. 

xxx 

Nick își termină scotchul, se dezbrăcă, rămânând doar în 
boxeri și se trânti pe pat. Inchizând ochii, își impuse să doarmă, 
dar îl obsedau imagini ale Marlei, atât ale femeii mai tinere pe 
care o cunoscuse atât de intim, cât și ale acestei femei noi, mai 
matură, însă mai caldă, o femeie fără amintiri, fără trecut, o 
femeie care continua să răspundă la prezenţa lui. 

Oare cineva încerca s-o omoare? Dar cine? Și de ce? Și de ce 
insista Alex ca el să locuiască aici? | se părea o mișcare greșită, 
de parcă ar fi intrat într-o capcană pregătită cu multă grijă. 

De ce semăna atât de mult Marla cu Pam Delacroix - femeia 
misterioasă? Prietenă? Cunoștinţă? Cine naiba era Pam? 

Auzi  închizându-se ușa apartamentului și apoi pași 
îndepărtându-se pe hol. Probabil că Alex simțea nevoia să bea 


VP - 229 


ceva, la fel cum simţise și el. Cu toate acestea, se ridică în capul 
oaselor în pat, brusc circumspect. Nu afirmase Marla că simţise 
pe cineva lângă patul ei? Că cineva stătuse acolo? Că cineva o 
amenințase cu moartea? 

Se ridică încet, traversă camera și deschise ușa de la hol, 
exact în clipa în care se închidea ușa liftului. Cu inima bubuind, 
intră în apartamentul descuiat și în dormitorul Marlei, care 
dormea, epuizată, parcă moartă pentru restul lumii. Strângând 
atât de tare din falei încât îl dureau, Nick se împotrivi imboldului 
de a o atinge pe obraz. 

Scrâșnind din dinţi, se uită în camera lui James dacă totul era 
în regulă, ba chiar întredeschise și ușa dormitorului lui Cissy, 
apoi auzi torsul încet al unui motor și zăngănitul ușii garajului 
care se ridica. 

Cineva pleca? La ora asta din noapte? 

Nick se duse la fereastra camerei lui Cissy și văzu luminile de 
poziție ale Jaguarului lui Alex strălucind puternic când 
automobilul se opri și așteptă deschiderea porţii acţionate 
electronic. Apoi mașina ţâșni afară și dispăru în jos pe deal. Nick 
se uită la ceas - era trecut de unu și jumătate noaptea. Unde 
naiba se ducea fratele lui? Avea o întâlnire cu cineva. 

Dar cu cine? Și de ce? 

Are legătură cu Marla. 

xxx 

Următoarele zile trecură într-o pâclă de pastile și durere, dar 
mușchii atrofiaţi ai Marlei începură să funcţioneze. Așa cum îi 
spusese Alex, Tom apărea prompt cu medicamentele sau cu o 
tavă de mâncare trecută prin blender pe care abia dacă putea s- 
o înghită și, de fiecare dată când mintea începea să i se 
limpezească, redevenea somnoroasă. jaluzelele erau trase, o 
veioză era reglată pe intensitate minimă, astfel încât odaia, se 
gândea Marla ameţită, aducea mai mult cu o celulă a morții 
decât cu un dormitor. 

Nu deosebea noaptea de zi, nu avea pic de putere și abia se 
putea mișca. 

Avea însă senzaţia că ceva nu era în regulă. De fiecare dată 
când începea să gândească clar, să recâștige ceva puteri, păcla 
mintală reapărea... și era pierdută. In derivă pe ocean. Işi 
recăpăta și pierdea succesiv cunoștința și simțea o disperare 
deprimantă, apăsătoare. 


VP - 230 


— Nu mai vreau pastile, insistase ameţită în ziua a doua... sau 
fusese ziua a treia? Sunt... sunt prea ruptă de realitate. 

— Dar vă vindecați. 

Tom o ajuta să mănânce un fel de supă de mazăre. 

— Nu... ceva nu-i bine. 

El însă insistă, iar când Marla i se plânse lui Alex, bărbatul o 
mângâie pe cap și-i spuse că-i mergea mult mai bine. Totuși era 
confuză, ca drogată, și, exceptând ocaziile când se ridica pentru 
a merge la toaletă, stătea aproape permanent în pat. 

— Îmi fac griji pentru ea, spuse Eugenia când veni s-o viziteze 
împreună cu pruncul. 

Marla dorea cu disperare să-l ţină în braţe pe micul James, dar 
nu se putea cilinti, cu atât mai puţin să stea măcar în capul 
oaselor. 

— N-ar trebui să-l chemăm pe doctorul Robertson? 

— Am discutat deja cu Phil, zise Alex. Sunt reacţii normale. 

— Mie nu mi se pare așa. 

Eugenia clătină din capul perfect coafat și Marla încercă să 
spună ceva, dar aproape că adormi la loc. 

— Este epuizată și are nevoie de odihnă, așa că Phil i-a 
prescris analgezice și un sedativ ușor doar ca să se asigure că-și 
va recăpăta toate puterile. 

— Dar... 

— Șșșt. S-o lăsăm să doarmă. 

Alex își conduse mama afară din dormitor, însă Marla îl auzi 
spunând: 

— Am stat de vorbă cu Phil. Reacţia ei este destul de normală, 
dar îi va modifica analgezicele cu altele care să n-o ameţească 
așa rău. 

Gândul acesta era îmbucurător, dar de fapt Marlei nu-i păsa. 
Nici măcar când deschise o pleoapă și o văzu pe Cissy în 
picioare lângă patul ei, cu chipul îngrijorat și mușcându-și buza 
inferioară. 

— Doamne, mamă, o să te mai faci bine? 

— Da, izbuti ea să murmure deși își simţea limba foarte grea. 
O să fiu... bine... 

Adormi apoi din nou și simţi cum îi curge saliva din gură pe 
pernă. Dormi ore... sau erau doar minute... sau chiar o zi... când 
auzi următorul glas. Glasul lui Nick. 

— Nu-i bine. 


VP - 231 


Marla întredeschise un ochi și-i văzu faţa îngrijorată. Zări 
imaginea trăsăturilor lui ascuţite și buzele strânse într-o linie 
subțire care exprima neliniște. 

— O duc la doctor. 

În cameră se mai afla cineva. Blestematul de infirmier ieși din 
umbră și apăru în raza ei vizuală. 

— Domnul Cahill a lăsat instrucţiuni precise să nu fie 
deranjată, replică Tom și Nick îi azvârli o privire sfidătoare, 
provocându-l să-l mai contrazică. 

— Ghinion! 

Nick luă papucii Marlei și-i băgă în buzunarul jachetei sale. 

— Doamna Cahill este responsabilitatea mea. 

— O să ţin minte asta. 

Nick se aplecă cu blândeţe, o ridică în braţe și, în ciuda 
protestelor ei slabe, o duse în lift. 

— Nu puteți face asta! strigă Tom după ei. 

— Uite c-o fac. 

Ușa ascensorului se deschise și ei intrară. Marla îl întrezări pe 
infirmier, cu chipul pătat de furie, cu buze subțiri și palide. Ușa 
se închise. 

— Nu trebuie să mă duci în brațe, protestă ea. 

— Ba bine că nu! 

Ajunseră la parter și Nick ieși pe ușa principală. Aerul de afară 
era înviorător. Rece. În văzduhul dimineţii se simţea gerul 
apropiatei ierni. Nick cobori treptele de la intrare. Lars, cu o 
greblă în mâini, apăru dintre doi rododendroni bătrâni și-i blocă 
drumul. 

— Ce faceți? întrebă el. 

— O duc pe doamna Cahill la doctor. 

Nick îl împinse și trecu pe lângă el, iar Marla, simțindu-se ca o 
femeie prostuţă sau neajutorată, încercă să-i lunece din brate. 
Bărbatul o ţinu strâns. 

— Domnul Cahill știe? întrebă Lars suspicios. 

— Sper. Nick era încruntat, trăsăturile îi erau dure și privirea 
fără compromisuri în timp ce se îndrepta spre camionetă. Sper 
ca cineva să aibă prezenţa de spirit să-i spună c-o duc pe soţia 
lui la spital. 

— Asta... asta-i ridicol. Pot să merg, insistă Marla, deși nu era 
sigură că picioarele o vor susține sau că mintea ei înceţoșată 
putea funcţiona. 


VP - 232 


— Mă-ndoiesc. 

— Zău. Totuși capul îi cădea moale pe piept și se simţea ca o 
idioată, lăsând un bărbat să-i decidă soarta. Eu nu... eu nu mă- 
ntorc în spital. 

— Cred că-i momentul să-ţi găsim alt doctor. 

Mintea Marlei începu să se limpezească atunci când Nick 
deschise portiera Dodge-ului. Bărbatul îi scoase papucii din 
buzunar și-i puse la picioarele ei, apoi îi înveli umerii cu jacheta 
sa. 

— Nu mă contrazice, zise el și trânti portiera. 

— Cred că ar trebui să iau singură deciziile care mă privesc, 
spuse Marla. 

Întredeschise puţin geamul din partea ei, exact în clipa când 
auzi mugetul unui motor și zări Jaguarul lui Alex prin parbrizul 
aburit. 

— Grozav, mormăi, văzând cum soţul ei, cu fața contorsionată 
de furie, coborî din mașină, aruncă un chiștoc de ţigară în tufe și 
porni cu pași mari spre Nick. 

— Ce naiba se-ntâmplă aici? întrebă el. 

Nick rămase nemișcat în fața camionetei, cu tălpile depărtate 
la nivelul umerilor, cu braţele încrucișate peste piept. Nu 
răspunse. 

— Ce naiba crezi că faci? continuă Alex. 

— O duc pe soţia ta la un doctor. 

— Nu-i nevoie. Phil a pornit deja încoace. 

— Vine aici? întrebă Nick neîncrezător. O vizită la domiciliu? 

— Da, vine aici... dar ce s-a-ntâmplat cu Marla? 

Alex dădu să se îndrepte către portiera din dreapta 
camionetei, dar Nick îl prinse de braţ și se postă ferm între el și 
mașină. 

— Nimic ce nu poate rezolva un medic decent și mult mai 
puţine pastile. 

Nările lui Alex se dilatară. Își smuci braţul, eliberându-l din 
strânsoarea celuilalt. 

— Asta n-are nicio legătură cu Phil. 

— La naiba! El a îndopat-o cu medicamente. E vina lui. 

— Ba nu, e vina mea, recunoscu Alex pe un ton sfidător. Am 
vrut ca Marla s-o ia încet și să se odihnească. Să-și revină. Phil a 
făcut doar ce i-am cerut să facă. 

— N-ar fi trebuit ca Marla să decidă în privinţa asta? 


VP - 233 


— Probabil că da, însă era atât de îngrozită și de paranoică, 
încât mi-am asumat eu toate deciziile. Dacă mai ţii minte, avea 
vedenii - oameni în camera ei, pentru Dumnezeu! M-am gândit 
că are pur și simplu nevoie de ceva timp să se refacă și să se 
adune. 

— Afurisit arogant, mârâi Nick. 

— Oricum, nu mai contează acum. L-am chemat pe Phil și el îi 
va schimba medicaţia, iar până mâine dimineaţă ar trebui să fie 
din nou cu mintea limpede. 

— Ar fi bine să fie așa. 

— Că dacă nu... ce se va-ntâmpla? Nu m-ameninţa tu pe 
mine, Nick. Am comis o greșeală. Gata, s-a terminat. Își ocoli 
fratele și se apropie de camionetă. Marla? lartă-mă, te rog. 
Bănuiesc că ai auzit discuţia noastră. Am comis o greșeală. 

— Una foarte mare, zise femeia simțind cum clocotea de furie 
și-l pironi cu privirea prin geamul pe jumătate coborât. 

— Mi-am cerut iertare, da? Phil va sosi aici în câteva minute. 
Vrea să vadă cum te simţi și-ţi va înlocui unele medicamente. Ai 
încredere-n mine. 

Niciodată, se gândi Marla. N-o să mai am încredere în tine 
câte zile oi avea. Prin poarta deschisă, intră un Cadillac cu 
motorul torcând discret, condus de Phil Robertson. 

Privirea lui Nick deveni de-a dreptul ucigașă când doctorul 
cobori din automobil. 

— L-ai lăsat pe fratele meu să-ţi spună ce să-i prescrii soţiei 
lui? 

— Poftim? 

— Somnifere? L-ai lăsat pe el să decidă? îl acuză Nick. 

Alex își prinse fratele de mânecă. 

— Stai așa, Nick, nu sări de gâtul lui Phil. 

Marla se strădui să-și bage picioarele în papuci, deschise 
portiera camionetei și le cobori pe pământ. Continua să-și simtă 
membrele ca de cauciuc, dar rezemându-se de portieră, izbuti 
să stea dreaptă. 

— Vreau să știu de ce mă simt așa... ameţită, așa 
încețoșată... de ce nu mă pot trezi? 

Buzele lui Phil Robertson se subţiară. 

— Cineva ar fi trebuit să mă cheme mult mai devreme, nu 
abia azi. 

— Cât a trecut... de când am fost în clinică? întrebă femeia. 


VP - 234 


— Cinci zile. 

Doctorul își ridică gulerul hainei. 

— Cinci, repetă ea în șoaptă, nevenindu-i să creadă. 

— Haideţi să mergem în casă, propuse Robertson. O să te 
examinez și-ți pot da ceva împotriva durerilor care să nu 
provoace somn și dezorientare. 

— Nu vreau nimic, declară Marla ferm. 

Indiferent cum s-ar fi simţit, dorea să-și poată păstra raţiunea. 
Nu se putea baza pe Nick s-o salveze în mod repetat. 

— O să fiu bine, adăugă ea. 

— Cred că ar trebui să-l asculţi pe Phil, la urma urmelor, este 
doctor. 

Alex o cuprinse cu braţul pe după umeri, dar ea îl scutură. 

— Nu sunt de aceeași părere. Ascultaţi-mă bine, urmă Marla 
simțind cum o durea maxilarul deoarece efectul analgezicelor 
dispărea, sunt o femeie adultă. Eu voi lua toate deciziile în 
legătură cu mine, cu corpul meu. 

— Mă gândeam doar la binele tău, explică Alex, dar în ochii lui 
nu mai exista acum pic de căldură, iar una dintre mâini i se 
strânse într-un pumn pe care-l înfundă rapid în buzunar. 

— Serios? Nu cred asta. Încetează să mă mai tratezi ca pe o 
floricică fragilă din seră. 

Marla continua să poarte jacheta lui Nick, pijamaua și papucii, 
în ciuda frigului, își scoase jacheta și o azvârli spre Nick care o 
prinse din zbor, după care porni către casă, simțind cum 
picioarele păreau să-i câștige putere cu fiecare pas. 

Bărbații ăștia, se gândi ea cu asprime. Cine avea nevoie de 
ei? 

Urcă treptele și, cu toate că se simţea încă ușor ameţită, 
smuci violent de clanța ușii. O ultimă privire aruncată în urmă îi 
spuse tot ce trebuia să știe. Alex se scotocea după ţigări, cu 
mânia clocotindu-i pe chip, Phil Robertson părea îngrijorat, cu 
fruntea încruntată și buzele strâns lipite, iar Nick se uita pur și 
simplu după ea, cu ochii albaștri strălucind de aceeași provocare 
sexy și ireverenţioasă pe care ea o găsise fascinantă din clipa 
când se trezise din blestemata de comă. 

El era singurul bărbat în care putea avea încredere. 

x kx X 

Nick nu avusese în viața lui o relație cu o femeie măritată și 

nici măcar nu se gândise la aşa ceva. Stătea întins pe pat, 


VP - 235 


privea tavanul și se străduia să și-o alunge pe Marla din minte. 
Era imposibil. Se fixase zdravăn acolo, o imagine seducătoare 
ce-i brobonea fruntea de transpiraţie și-i trezea mădularul. Casa 
era tăcută, probabil că toţi adormiseră. Nick se foi de pe o parte 
pe alta și încercă să-și umple mintea cu altă imagine decât ochii 
seducători ai Marlei, dar nu izbuti. 

Și este la numai doi pași mai încolo pe coridor. 

Dar era soţia lui Alex. 

Căsnicia lor are deja necazuri. O poți vedea și tu. El nu-i 
acordă niciun pic de atenţie. Ea nu și-l reamintește și te doreşte 
la fel de mult pe cât o dorești tu. Haide, dă-te jos din pat. Du-te 
doar să vezi dacă se simte bine. 

Măruntaiele i se strânseră ghem și bărbatul aruncă pătura de 
pe el. Era o nebunie. Trase o pereche de blugi, nu se mai 
sinchisi să se încalţe ori să îmbrace un tricou, deschise ușa și 
ieși pe hol unde lămpile de securitate asigurau o lumină slabă, 
abia vizibilă la nivelul mochetei. Merse direct la ușa 
apartamentului, puse mâna pe clanţă și se opri. Ce i-ar fi putut 
spune Marlei? Ce ar fi putut face? Nimic. Nu putea să facă 
absolut nimic. 

Scrâșnind din dinţi, cobori la parter și-și puse ceva de băut. 
Care avea să fie preţul pasiunii lui trupești? O familie 
destrămată? Doi copii care aveau să fie rezultatul divorțului? 
Marla n-ar fi dorit niciodată să se mute în Oregon și nici Nick nu 
era sigur că asta își dorea. Nu dorea altceva decât s-o sărute și 
s-o atingă din nou, să simtă legătura aceea efervescenţă de 
care avuseseră parte cu cincisprezece ani în urmă. 

Și ti-ar plăcea să-l întreci pe Alex, să te răzbuni cumva, 
recunoaște. Nu-ţi place cum o tratează și nu te-ai împăcat de 
fapt niciodată cu gândul că ea te-a abandonat pentru fratele 
tău. 

— Nenorocitul! 

Dădu paharul peste cap, își șterse gura cu dosul palmei și 
urcă înapoi scările. Doamne, ce prost putea să fie! Ajunse la 
palierul dormitorului și se îndrepta către cameră când ușa 
apartamentului se întredeschise și Marla ieși pe hol. 

— Ah! Femeia își duse mâna la piept și ochii i se lărgiră. Nick! 
șopti ea. M-ai speriat îngrozitor! 

— Scuză-mă. Nu puteam să dorm. 

— Nici eu. Mi s-a părut că o aud pe Cissy sculându-se. 


VP - 236 


— Eu eram. 

— Aha. 

— Îmi pare rău că te-am dezamăgit. 

— Nu, nu m-ai dezamăgit. 

Părea agitată și întoarse capul să se uite în urmă, prin ușă. 
Dumnezeule, era superbă într-un fel de pijama de satin care era 
cu un număr prea mare după cum părea, cu părul răvășit și cu 
ochii încă grei de somn. 

— AȘ... aş vrea să vorbesc cu tine, zise Marla și lui îi veni greu 
să-și desprindă ochii de la decolteul pijamalei, acolo unde se 
încheia nasturele cel mai de sus. 

Adâncitura dintre clavicule era perfect vizibilă, spaţiul acela 
pe care îl găsea fascinant, pe atât de atrăgător pe cât își 
reamintea. 

— Îţi fac cinste cu ceva de băut. La parter este un bar complet 
utilat. 

— Asta-mi mai lipsea peste toate drogurile pe care le am în 
corp, replică ea, apoi îi fulgeră un surâs orbitor. Doar un minut, 
să-mi iau halatul. 

Intră în apartament și în cele treizeci de secunde cât avu 
nevoie să îmbrace halatul asortat la pijama, Nick își dădu o 
duzină de palme. Asta era o prostie. O trădare. 

Nu se putea însă abține, iar când Marla ieși pe ușă, simți 
adierea parfumului ei și stomacul i se încordă. Ea închise ușa cu 
un clic încet, apoi strânse cordonul halatului și coborâră spre 
livingul întunecat. Ploaia burniţa pe geamurile vechi ale 
ferestrelor. Nick apropie un chibrit aprins de lemnele stivuite pe 
grătarul șemineului, după care își umplu un pahar. Părând 
nervoasă și jucându-se cu cordonul halatului, femeia stătea 
lângă flăcările ce trosneau. 

Luminată doar de văpăile mișcătoare, încăperea păru să se 
micșoreze. 

— Sigur nu vrei nimic? întrebă Nick, punând cuburi de gheaţă 
în paharul lui scurt. 

Marla șovăia, îi ocolea privirea. 

— Poate un brandy. Unul mic. 

El surâse larg, găsi un pahar pentru coniac și turnă puţin 
lichid chihlimbariu dintr-o sticlă pătrăţoasă de cristal. 


VP - 237 


— Așa te vreau, îi zise și abia după aceea îi remarcă reacţia, 
felul cum își mușca buza, neliniștită. Îi întinse paharul și-l ciocni 
ușor cu al lui. Pentru zile mai bune! 

— Și nopţi, replică ea, apoi sorbi puţin. 

Ochii ei îl fixau, mari și verzi, peste marginea paharului. Faţa i 
se vindecase, cicatricea de pe scalp abia dacă mai era vizibilă și 
părul îi înconjura chipul în valuri scurte de culoarea mahonului. 

— Deci, care-i treaba, Marla? 

— AȘ... aș vrea să știu ce s-a-ntâmplat. Cinci zile n-am fost în 
apele mele și nu-mi amintesc decât imagini disparate, oameni 
care veneau și plecau... nimic clar. M-am gândit că m-ai putea 
pune la curent. A luat cineva legătura cu familia lui Pam? 

— N-am auzit de așa ceva, dar recunosc că am fost afundat 
până peste cap în contabilitatea companiei. 

— Și ai găsit ceva? 

— Păi, dacă Alex nu ia măsuri drastice, Cahill Limited va da 
faliment. 

— Dar este o corporație uriașă, protestă femeia și Nick o privi 
cum depărtează buzele și soarbe din nou. 

— Este o corporație privată și de fapt nu-i chiar așa mare, 
judecând după standardele actuale. 

— Poate fi salvată? 

— Așa cred. Cu reducerile și economiile cuvenite. Și dacă Alex 
vrea asta. 

— El pare să lucreze tot timpul, spuse Marla. Se duse la 
fereastră și privi afară, spre luminile ce se stingeau în jos pe 
deal. E mereu plecat la o întâlnire sau alta. Fie la birou, fie cu 
consiliul de administraţie de la spital sau de la Cahill House. 

— Îţi lipsește? întrebă Nick. 

Ea ezită, apoi clătină din cap. 

— Din păcate, nu. Nu simt nicio conexiune reală cu el. Nick 
văzu cum pielea cefei i se înroșește după această confesiune. 
Nu-ţi pot explica motivul. 

— Nu-i ușor să trăiești alături de un bărbat ca Alex. 

— Asta-i valabil și pentru tine, observă ea și întoarse capul 
pentru a-l privi peste umăr. 

Gestul nu se dorise a fi provocator, însă fusese. Halatul îi 
lunecă într-o parte și ochii lui fură atrași de gâtul ei și de pielea 
mătăsoasă a curbei spre umăr. Cât i-ar fi plăcut s-o sărute 
acolo! 


VP - 238 


— De unde știi? Doar nu-ţi amintești. 

— intuiţie feminină, zise Marla. În tine există ceva ce o femeie 
poate să simtă. Un neastâmpăr. Aș zice că puţine lucruri te 
satisfac. Și nu te resemnezi. Dacă dorești ceva, încerci să obţii. 

— Nu întotdeauna. 

— Oh, ba da. 

— Te doresc pe tine. 

Sub satin, spinarea femeii se încordă și privi în podea, 
plecând fruntea. 

— Dar tot n-ai încredere în mine. 

— De ce aș avea? întrebă Nick și făcu un pas mai aproape, 
condamnându-se pentru acest gest. 

Jurase că va rămâne imun la farmecele Marlei, că nu-i va mai 
îngădui niciodată să se apropie de el, dar cu fiecare zi ce trecea 
se simţea tot mai atras de ea, tot mai intrigat. Se avertizase în 
repetate rânduri, dar dacă era să privească adevărul în faţă, 
nimic nu i-ar fi plăcut mai mult decât s-o atingă, s-o sărute, s-o 
dezmierde și să se afunde în partea ei cea mai feminină, cea 
mai adâncă. 

— Ți-am făcut așa mult rău, cu anii aceia în urmă? îl întrebă 
Marla, studiind modelul picăturilor de ploaie pe geam. 

— A fost vina mea. 

Nick făcu un pas mai aproape. 

— Dar mă pedepsești. 

— În ce fel? 

— Prin... încercând să păstrezi distanţa. 

Continua să fie cu spatele la el, lăsase paharul pe pervaz și 
stătea acum cu ambele palme pe marginea acestuia în timp ce 
privea prin sticla veche și spălată de ploaie. 

— Instinctul de autoconservare, Marla. Nimic altceva decât un 
instinct animalic fundamental. 

Ca și celelalte instincte animalice pe care le stârnești în mine. 
Era atât de aproape acum, încât îi putea simţi aroma pielii, 
putea să-i vadă firișoarele de păr de pe ceafa, putea să se 
întrebe despre secretele ascunse sub pliurile de satin ce o 
învăluiau. 

— Mi-ai salvat viaţa, rosti femeia și glasul îi era pe jumătate 
înăbușit, de parcă și ea putea să simtă cât de aproape era Nick, 
că doar câţiva centimetri separau vârfurile picioarelor lui de 
călcâiele ei. 


VP - 239 


Parfumul Marlei pluti spre nările lui, un iz ușor de lavandă, și-i 
aminti cât de mult trecuse de când nu mai fusese cu o femeie. 

— Ți-am salvat viața? Poate că da, poate că nu. Am făcut 
ceea ce trebuia să fac. N-o transforma în ceva mai mult decât 
atât, da? Nu-ncerca să faci din mine un soi de erou. Crede-mă, 
nu sunt. 

— Te străduiești prea mult să-i convingi pe toţi că nu ești. 

— Nu-i greu, spuse bărbatul. 

Știind că făcea o eroare fatală, întinse braţele și-și curbă 
degetele peste umerii ei, simțind satinul moale și neted și 
carnea elastică. Sub palmele lui, Marla tremură și o văzu cum 
inspiră scurt, dar nu încercă să se desprindă. 

Lumina flăcărilor din șemineu i se juca prin păr și-i poleia 
pielea, iar rozul inocent al halatului ei se transformă într-o 
culoare caldă și pastelată de piersică, în timp ce palmele lui Nick 
se deschiseră pentru a se închide pe partea de sus a braţelor 
femeii. Cu un geamăt slab, ea se lăsă pe spate și Nick își cobori 
capul, apăsându-și buzele de ceafa Marlei. Dorinţa curgea 
fierbinte prin el, concentrată între picioare, făcându-l să nu se 
gândească la nimic altceva decât la satisfacerea pur senzuală a 
acestei femei. Atât de fierbinte. Atât de umedă. Atât de 
nebunatic de imorală. Atât de prohibită. 

— Nick, șopti Marla, atât de încet, încât nu era sigur că-i 
rostise cu adevărat numele. 

Știind că mergea prea departe, bărbatul se lăsă în voia 
simţurilor, dezmierdându-i gâtul, gustându-i pielea înfierbântată, 
îndepărtând țesătura mătăsoasă de pe corpul ei. Își trecu vârful 
limbii peste umărul Marlei și ea se cutremură. Întinse apoi 
braţul, găsi nodul ce-i ţinea capotul laolaltă și-l slăbi. 

Marla îi simţi văpaia pasiunii. Se arcui lângă trupul lui, ridică o 
mână deasupra capului și-și trecu degetele prin părul bărbatului. 
Nick îi sărută braţul milimetru cu milimetru, trimițându-i-i 
furnicături în toți nervii care o făceau să uite promisiunea de a 
nu ceda niciodată atracției lui primare, pentru că iubirea lui Nick 
avea să-i provoace doar suferință, pentru că sexul cu el i-ar fi 
distrus viaţa. 

Nodul cordonului cedă. 

Satinul se desfăcu, dezvăluind alt veșmânt. 

Nick gemu de frustrare, după care îi descheie bluza pijamalei. 
Degeţele lui se strecurară înăuntru și Marla icni la căldura 


VP - 240 


atingerii sale, fiindcă palmele bărbatului o frigeau sub sâni. 
Toată pielea o furnica și-și lăsă capul într-o parte, oferind o 
porţiune și mai mare de gât pentru buzele lui lacome. 

Simţea în adâncul ei o suferinţă, un dor arzător. Bluza 
pijamalei se desfăcu și-i căzu de pe umeri odată cu halatul, 
adunându-se pe spate. Nick îi linse scoica urechii și firele de păr 
aspru de pe pieptul lui îi atinseră omoplaţii când o trase spre 
înapoi, lipind-o de el. Ea se apăsă și mai tare și-i simţi erecţia 
între fese. 

— Mmm, gemu ea. 

Se frecă de el în timp ce palmele lui Nick îi frământau sânii, 
degetele mari îi frecau sfârcurile, iar respiraţia lui deveni rapidă 
și fierbinte. Transpiraţia scălda pielea Marlei. Sângele îi pulsa 
mai iute, era fierbinte precum ceara lumânărilor aprinse. 

— Marla, oh, Doamne, Marla... nu... vreau să... 

Bărbatul se freca de ea și șlițul blugilor se simţea dur în 
vreme ce luneca peste satinul pantalonilor ei de pijama. Marlei îi 
era imposibil să nu răspundă, lipindu-se și mai mult de el în 
vreme ce se freca de el. O parte din ea știa că făcea greșeala 
cea mai mare din viaţă, dar celeilalte părţi nu-i păsa. 

Ești măritată, pentru Dumnezeu! 

Insă căsnicia aceea era o farsă. 

Ești mamă! 

Dar îl vreau pe bărbatul ăsta, simt o legătură cu el, o nevoie 
pe care doar el o poate satisface. 

Nu confunda pasiunea cu dragostea. Gândeşte! 

Una dintre mâinile bărbatului cobori, lunecă peste satinul 
lucios, trecu lent peste ombilicul ei, până ce palma lui puternică 
îi cuprinse sexul ca într-un căuș, iar degetele i se curbară între 
picioare, apăsând-o tare de el, făcând-o să-i simtă nevoia, 
văpaia, determinând-o să tremure de dorință. Prin țesătură, el 
atinse, frecă, cercetă, amplificând un foc deja dogoritor. Pielea 
Marlei ardea, chinul dinăuntru bubuia. 

Genunchii ei se înmuiară când buzele lui Nick îi dezmierdară 
curba maxilarului. Marla închise ochii, dădu capul pe spate, îl 
lăsă să-i sărute umerii și gâtul, fără să se fi oprit vreo clipă din 
ritm. Bătăile inimii ei erau un răpăit neregulat, răsuflarea era o 
succesiune de gâfâieli scurte, disperate. Îl dorea pe Nick, voia să 
se întoarcă în brațele lui, să-i simtă sfârcurile tari și plate, să-i 


VP - 241 


atingă mușchii ce i se încordau peste piept. Avea nevoie 
disperată să simtă contopirea dulce-amăruie a trupurilor lor. 

Imagini ale lui, gol, asudat, muncind deasupra ei îi inundară 
mintea. Picioare puternice, cu tendoane ca fierul apăsau, 
spinarea lui musculoasă se flexa, degetele ei se afundau în 
fesele lui, el împingea puternic... prelung... din nou și din nou... 
oh, Doamne... i se învârtea capul... 

— Marla, șopti Nick și glasul îi răsună răgușit de dorinţă. Asta 
nu-i deloc bine... eu... noi... eu... n-artrebui... 

Femeia nu putea să gândească... nu putea să respire. Era 
înfierbântată, picături de transpiraţie îi presărau fruntea, îi 
coborau pe șira spinării, îi umezeau pielea. Buzele lui, oh, 
Dumnezeule, dacă s-ar fi putut răsuci și să-l sărute, să-i coboare 
fermoarul pantalonilor și... 

Undeva la etajul de deasupra o ușă scârţâi, deschizându-se, 
apoi se închise. 

Nick încremeni. 

Mintea Marlei se limpezi instantaneu. 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce făcea? 

Nick îi dădu drumul de parcă l-ar fi fript. Halatul și bluza de 
pijama căzură pe podea și femeia se aplecă și le ridică în grabă. 

— La naiba, murmură el și traversă camera cu pași silenţioși, 
punând o distanţă cât mai mare între corpurile lor. 

Motorul liftului zumzăi. Marla își băgă braţele prin bluza de 
pijama și halat, bâjbâi să-și închidă nasturii, apoi, cu un gest de 
frustrare smucit, își strânse cordonul în jurul taliei. Cum ar fi 
putut explica părul ciufulit, fața învăpăiată, hainele mototolite și 
dorinţa despre care era sigură că-i era evidentă în ochi? La ce se 
gândise? De ce ar fi cedat în fața unei ispite interzise și 
trădătoare? 

Nick făcu un pas înainte, o prinse de un braţ și o trase într-o 
firidă de lângă bovindou. Ochii lui, încă sticloși, îi găsiră pe ai ei 
și bărbatul duse un deget la buze. 

Inima Marlei bubuia, mintea îi gonea. Aveau să fie prinși și 
atunci... oh, cum putea să explice sentimentele ei faţă de Nick 
fiicei ei, soacrei sau... sau... soţului ei? 

Stricată. Cocotă. Târfă. Toţi termenii arhaici de condamnare îi 
goniră prin minte. 

Ascensorul se opri în cele din urmă la nivelul garajului din 
subsol. Peste bătăile sălbatice ale inimii, Marla auzi ușa garajului 


VP - 242 


zăngănind și deschizându-se, apoi un motor începu să toarcă 
încet. 

— Alex, îi șopti Nick la ureche. 

O trase lângă o latură a ferestrei, unde se uitară cum 
stopurile Jaguarului străluciră roșu și se reflectară în picăturile 
de ploaie. Poarta acționată electronic se deschise și mașina ieși 
din curte. 

— Unde se duce? întrebă ea. 

— Aș zice că se întâlnește cu cineva. 

— Cu cine? 

— Nu știu, dar nu mi se pare ceva onest. Nimic bun nu se 
întâmplă după miezul nopții. 

— Cred că noi doi tocmai am dovedit asta, replică Marla 
furioasă pe sine. 

Cum a putut să fie atât de proastă, o femeie atât de lipsită de 
minte, încât să cedeze celor mai primare nevoi? 

— Trebuie să mă duc în pat, zise ea, după care șovăi și 
adăugă: Singură. 

Porni către ușă, dar Nick o prinse de încheietura mâinii. 

— N-o să-mi cer scuze, rosti el și ochii lui albaștri erau 
întunecați. 

Femeia ridică bărbia. 

— Foarte bine. Nici eu n-o s-o fac. 

Apoi, înainte de a spune ceva ce ar fi putut regreta, se răsuci 
și urcă treptele câte două odată, spre sanctuarul dormitorului ei 
perfect decorat și - vai! - atât de rece. 

x kx * 

Târfă! Nu era nimic mai mult decât o târfă spurcată și 
blestemată. 

Privi în sus către casă și picăturile de ploaie îi răpăiră pe capul 
descoperit, aburindu-i binoclul în timp ce urmărea fereastra 
unde-i văzuse pe amanți. Bărbatul stătuse în spatele ei, 
mângâind-o și sărutând-o, cu fața ascunsă în întunericul 
camerei. Prin sticla bătută de ploaie, îi observase de la distanţă. 
Binoclul nu-i îngăduise să distingă detaliile pe care le dorea, dar 
o recunoscuse pe Marla care-l lăsase pe bărbat s-o dezbrace și 
s-o atingă și, cu toate că fusese prea întuneric pentru a vedea 
cât de departe ajunseseră, avusese o erecţie și trebuise să se 
descarce; abia aștepta să fie el cel care s-o dezmierde și s-o 
atingă, să-și treacă palmele aspre peste sânii aceia plini. 


VP - 243 


— Numai așteaptă tu, scumpo, șopti el, după care, văzând 
ușa garajului deschisă, porni iute pe stradă, simțind cum ploaia 
rece îi curgea pe ceafa și știind că era doar o chestiune de timp 
până avea să fie rândul său. 

Își linse buzele. 

Abia aștepta. 


VP - 244 


CAPITOLUL 13 


Alt fost cât pe-aci să faci sex cu Nick. 

— La naiba! 

Întinsă în pat, Marla lovi cu pumnul în saltea. 

— Ce-i cu tine? 

Se gândi la răsuflarea lui fierbinte pe ceafa și simţi că i se 
usucă gâtul. 

— Idioată, idioată, idioată! se blamă ea, apoi ieși de sub 
pătură și porni spre baie. 

Își dădu jos toate hainele, decisă să-și alunge imaginile 
erotice din minte, dar sub jetul dușului și în aburii cabinei, se 
gândi la el și la felul cum simţise atingerea palmelor lui pe sânii 
ei, la felul cum îi frecase mătasea pijamalei de pielea ei 
înfierbântată. 

— Termină! strigă, apoi se șamponă iute și reglă temperatura 
apei suficient de rece ca să-și alunge orice gând lasciv din 
minte. 

Dumnezeule, avea să devină și mai nebună decât era deja! 

— Dacă așa ceva e posibil, murmură, apoi opri apa, luă un 
prosop și începu să se frece apăsat când ieși din cabina de duș. 

Era hotărâtă să nu se gândească la Nick în dimineața asta, 
totuși imagini cu bustul lui gol, abdomenul ferm și felul cum îi 
atârnau blugii pe șolduri, cu șlițul bombat, continuară s-o 
urmărească în timp ce se îmbrăcă cu o pereche de jeanși și un 
pulover, se rujă, se dădu cu rimel pe gene și pulveriză spumă pe 
cârlionţii scurţi. În interiorul ei clocotea un amestec volatil de 
emoții - rușine, stupoare, dar și o fărâmă de satisfacţie și un 
grăunte de speranţă. Ştia că o relaţie sentimentală cu cumnatul 
ei era sortită dezastrului. 

Și totuși nu putea să uite senzaţia buzelor lui, căldura atingerii 
lui și violenţa și pasiunea cu care-i răspunsese. 

Dumnezeule, la ce se gândise? Se strâmbă în oglinda din 
baie, în timp ce-și aranja părul umed cu degetele. 

— Nu te mai gândi, se adresă ferm reflexiei din oglindă și 
detestă scânteia jucăușă pe care i-o văzu în ochi. Azi ai mii de 
lucruri de făcut. Mii! N-ai timp de prostioare romantice. 


VP - 245 


Și totuși nu putea să nu se întrebe, în timp ce își încălță 
pantofii de tenis și se grăbi să coboare scara, dacă era din 
născare pasională și carnală sau asta se întâmpla exclusiv cu 
Nick? 

Adevărul e că erai... în fine, te interesau alti bărbați. 
Acuzaţiile lui Alex îi reverberau prin minte. 

— Nu te mai gândi la asta! se avertiză; nu avea timp pentru 
incriminări. Pur și simplu, mergi mai departe. 

Pentru prima dată de când se trezise din comă, Marla se 
simțea plină de viaţă. Energică. Gata să atace lumea și să afle 
cine naiba era ea, ce se întâmplase în noaptea accidentului și de 
ce se simțea ca o prizonieră și o străină în propria ei casă? In 
noaptea trecută suferise ascultând scuzele lui Phil Robertson și 
tăcerea furioasă a soţului ei înainte de a-l întâlni pe Nick care 
urca scara, totuși nu-l putea ierta pe Alex pentru că o lipsise de 
cinci zile din viaţă. 

Perfect. A greșit, dar ăsta nu-i un motiv ca să-l înșeli pe la 
spate cu Nick. 

Ceea ce simţea ea faţă de Nick nu avea nicio legătură cu 
Alex. Încercă să-și domolească furia ce o sfâșia. Pierduse cinci 
zile din viață. Aproape o săptămână! Asta pentru că soţul ei 
considerase că așa era mai bine. 

Rahat! Asta era totul - un mare rahat. 

Durerea din maxilar îi reaminti că nu era complet vindecată, 
așa că înghiţi două aspirine cu o gură de apă, pentru că nu 
intenţiona să se lase oprită de o durere surdă. Izbuti să ajungă 
în bucătărie și la cafetieră la timp pentru a-i spune „la revedere” 
lui Cissy, care ţâșni pe ușă, trăgându-și rucsacul după ea. 

Carmen o anunţă că Alex plecase deja la birou și Marla se 
întrebă dacă soţul ei se mai sinchisise să mai revină acasă în 
cursul nopții. 

Unde plecase? Cu cine se întâlnise? De ce naiba se furișa 
afară din casă în toiul nopţii? 

Avea să afle. Trebuia să decidă însă dacă să-l întrebe direct 
sau să facă o mică cercetare prealabilă. Avea sentimentul că se 
pricepea la așa ceva, deși îi era imposibil să precizeze de ce ar fi 
crezut asta. Era totuși lipsit de importanţă. Se plictisise până 
peste cap să fie victimă ori să joace rolul sărmanei soţii și 
mame, bolnavă și amnezică. 

Din nou... totul nu era decât un mare rahat. 


VP - 246 


— Și Nick? o întrebă pe Carmen. 

Zăbovise în bucătărie, unde bucătăreasa, Elsa, marina deja 
carnea pentru friptură. Era o femeie solidă, cu sâni grei, mijloc 
gros și ochi veseli, care freca de zor mirodenii într-o halcă 
groasă de carne. 

— Și el a plecat de dimineaţă devreme, iar Lars a dus-o pe 
doamna Eugenia la Cahill House, unde are loc o întrunire 
matinală. Ochii negri ai lui Carmen scânteiară. Doamna Eugenia 
nu era prea încântată că trebuie să fie în oraș înainte de ora opt. 

— N-o condamn pentru asta. 

Marla își termină cafeaua și se întoarse la etaj, unde Fiona 
tocmai îl lua pe James din pătuţ. 

— Lasă-mă să m-ocup eu de voinicul ăsta, zise ea și, sub 
privirile îngrijorate ale Fionei, îl schimbă pe prunc și-i dădu să 
mănânce. Poţi să profiţi de niște timp liber în dimineața asta. 

— Dar asta-i treaba mea... 

— Să știi că-i și a mea. Este posibil să ies după-amiază, așa că 
mi-ar plăcea să petrec ceva timp cu el. Marla zâmbi. Nu te 
deranjează, nu-i așa? 

— Bineînţeles că nu. Dumneavoastră sunteți mama lui. 

— Exact. 

— Atunci mă-ntorc mai târziu, zise bona încântată de ocazia 
unei pauze neașteptate. 

— Mulţumesc. 

Marla își îmbăie fiul și i se păru absolut normal să-i vadă 
ochișorii scânteind când îi stropi picioarele și brațele cu apă 
caldă. Dădu din picioare și bolborosi, iar ea își spuse că era cel 
mai scump copil din univers. 

— Da, da, asta ești, îi spuse împungându-l în joacă cu degetul 
în burtică, chiar dacă tăticul tău e un nenorocit de clasa-ntăi. 

Copilașul zâmbi și agită un pumnișor, ca și cum ar fi înțeles, 
iar Marla simţi că i se rupe inima. De ce nu putea să fie fericită 
cu copiii și cu soțul ei, de ce nu putea să accepte că asta era 
viaţa ei și că era o existenţă minunată, încântătoare și 
privilegiată, pe care majoritatea femeilor ar fi invidiat-o? 

Uită de Nick! 

Uită de toate lucrurile care te sâcâie! 

Fii fericită, Marla! 

Dar nu putea. Da, se putea bucura de băietelul și de fata ei, 
totuși trebuia să afle multe altele. Își înveli fiul într-un prosop, îl 


VP - 247 


uscă, îl pudră și-l îmbrăcă într-o pijama albastră care începuse 
deja să-i rămână mică. 

— Vai, dar ce băiat mare avem noi! îi spuse și-l duse în 
salonul de la parter. 

Casa era relativ tăcută. Nimeni nu era în jur, așa că acum 
avea ocazia să facă niște lucruri pentru care avea nevoie de 
intimitate. Puse copilașul în ţarcul de joacă și luă telefonul. 

In câteva secunde stabili legătura cu poliția San Francisco, 
dar i se spuse că trebuia să-i lase un mesaj detectivului Paterno, 
întrucât acesta lipsea din birou. Ea rugă să o sune, apoi închise 
și telefonă la Universitatea din California din Santa Cruz și 
întrebă de fiica lui Pam. 

— Imi pare rău, dar nu avem pe nimeni înscris sub numele 
Delacroix, îi răspunse femeia de la secretariat, fără nicio 
inflexiune în voce. 

Grozav! Marla începu să bată darabana cu degetele în braţul 
canapelei. James stătea pe spate și gângurea, fericit de tot ce-l 
înconjura. 

— Poate că-i înscrisă sub alt nume, sugeră ea, silindu-se să-și 
amintească ceva, orice despre Pam sau despre fiica ei. 

— Atunci aș avea nevoie de informaţia respectivă, dar chiar 
dacă ar fi studentă aici, nu v-aș putea spune. Este politica 
noastră de confidenţialitate. 

Nici alte întrebări n-o ajutară s-o localizeze pe fată și în cele 
din urmă Marla se simţi nevoită să închidă. Nu ajungea nicăieri. 
Și își epuiza rapid toate pistele. Se uită la încheietura mâinii, să 
verifice ora, însă nu purta ceas. 

Asta era ciudat. Era sigură că purtase mereu ceas... of, pentru 
Dumnezeu, în toate bijuteriile de la etaj era imposibil să nu 
găsească vreun ceas! Afișajul digital al videorecorderului arăta 
că era aproape amiază. 

Cu pruncul în braţe, Marla urcă scara în dormitorul ei, scotoci 
printr-o casetă cu bijuterii plină cu cercei și brățări și găsi, așa 
cum se aștepta, un ceas cu o curelușă din zale metalice. Întinse 
mâna spre el, apoi șovăi, deoarece acolo, ascuns sub o pereche 
de cercei cu perle și o brățară de argint, se afla un inel superb 
cu piatră roșie ca sângele, ale cărui feţe scânteiau strălucitor. 

— Nu se poate! șopti ea, ridicând inelul și ţinându-l în palmă. 


VP - 248 


Era imposibil să nu-l fi observat la o căutare anterioară. Se 
uitase în caseta asta de cinci-șase ori și piatra era prea mare ca 
să poată fi trecută cu vederea. 

Își puse inelul pe mâna dreaptă. | se părea greu și cumva 
nelalocul lui. Și îi juca pe deget. Bineințe/es; ai slăbit după 
accident și aproape toate hainele îţi sunt cu un număr mai largi. 
Este firesc ca inelul și probabil și ceasul să-ți fie mari. 

Fie asta, fie ele nu ti-au aparținut, de fapt, niciodată. 

Se privi în oglinda de deasupra comodei. Văzu acolo o femeie 
palidă cu păr scurt, ochi verzi și pomeţi înalţi. Vânătăile îi 
dispăruseră și, cu excepţia câtorva umflături cauzate de 
tăieturile din interiorul obrajilor când îi scosese Nick firele, era 
ea însăși. Cu copilașul ei. Partea aceea părea în regulă, se 
potrivea cu restul. Însă inelul cu rubin nu se potrivea, deși o 
sâcâia ideea, ca un gând îndepărtat, că mai văzuse undeva 
bijuteria asta. 

La altcineva. Dar la cine? 

Studie conţinutul casetei cu bijuterii. Majoritatea cerceilor și 
brăţărilor nu erau valoroase, ar fi putut fi cumpărate din orice 
lanț de magazine... mai puţin inelul acesta. Intuitiv, știa că 
valora o mică avere. 

De ce l-ar fi ţinut ea aici? 

A fost pus de cineva, fraiero. Tu ai pomenit de el cuiva, care 
fie l-a pus la locul său, fie a spus altcuiva, care l-a returnat. 
Pentru că cineva încearcă să te înnebunească sau nu dorește ca 
tu să te întrebi cine ești. 

Dar de ce? 

Marla aruncă la întâmplare inelul înapoi în casetă, apoi își 
puse ceasul la mână. Da, îi era prea mare, dar îl purta oricum. 

James căscă și începu să se foiască, așa că-l sărută pe 
creștetul capului și-l duse în pătuţul lui. Se uită cum ochișorii i se 
închiseră, iar degetul mare i se apropie treptat de gură. După ce 
văzu că adormise, ieși în hol și se opri în dreptul camerei pentru 
musafiri. Ușa era întredeschisă și prin ea zări o geantă de voiaj 
ce fusese aruncată într-un colț și o cămașă atârnată pe un stâlp 
de la piciorul patului. Mirosul de aftershave al lui Nick pluti pe 
coridor și amintirile nopţii anterioare se revărsară peste ea într- 
un torent de seducţie dulce și ameţitoare. Nu cumva să intri 
acolo, se avertiză ea. A fost doar o pasiune nezăgăzuită. Sex. 


VP - 249 


Doi adulți agitati care aveau nevoie de o eliberare a 
sentimentelor înfrânate. 

Dar înainte nu fusese așa. 

Nick își oprise camioneta, o luase în brațe și o mângâiase în 
noaptea când o dusese la clinică. 

După care te-a lăsat cu Alex și a plecat. 

Pentru că Alex e soțul meu, se gândi ea furioasă. Ce altceva 
ar fi putut să facă? 

Nu cumva tot el a fost cel care te-a smuls practic din pat și 
era dispus să facă și pe dracu-n patru ca să capeti o îngrijire 
medicală decentă? Fără intervenția lui ai putea fi îndopată și 
acum cu calmante și Valium, sau ce naiba o fi fost. Marla 
aproape că izbucni în râs. Nick avusese dreptate. Nu se potrivea 
cu imaginea vreunui erou din secolul XXI. 

Nici vorbă de așa ceva. N-avea cum. 

— Doamna Cahill? 

Vocea lui Tom o luă prin surprindere. Infirmierul tocmai 
coborâse de la etajul personalului. 

— Voiam să vă aduc medicamentele, rosti bărbatul. 

— Care medicamente? 

— Analgezicele prescrise de domnul doctor Robertson. 

— Ce sunt? întrebă ea, îndepărtându-se de camera lui Nick. 

— Acetaminofen. 

— Tylenol? 

— Da. 

— Altceva? 

— Păi, este cu codeină, spuse Tom. 

— Înainte ce medicamente am avut? îl interogă Maria, 
apropiindu-se de el. Ce mi-a prescris doctorul Robertson când 
am ieşit din spital? 

— Halcion. 

— Ce-i ăsta? 

— Triazolam. Un sedativ slab. 

— Grozav! Oare avusese nevoie de aşa ceva? Uite ce-i, nu 
mai iau niciun fel de analgezice. O să mă limitez la aspirine, 
clar? O să iau Bayer când voi avea nevoie de ele pentru dureri, 
iar dacă nu voi putea dormi - ghinionul meu! O să fac față. 

— Dar... 

— E corpul meu, Tom, și indiferent ce ți s-a spus ție, eu îl 
controlez. Dacă este vreo problemă cu doctorul Robertson, voi 


VP - 250 


discuta cu el. Același lucru este valabil și pentru soţul meu. Voi 
discuta cu el. 

— Ei nu vă doresc decât binele, rosti infirmierul sincer. 

— Dacă spui tu... Până atunci mă voi ocupa de durere așa 
cum voi considera că-i potrivit. 

— Doamnă Cahill, ăsta este jobul meu. 

— lar dacă vrei să-l păstrezi, nu mai insista. N-am nevoie de 
un infirmier și noi doi o știm foarte bine. Asta îl face cumva pe 
soțul meu să se simtă mai în siguranţă, dar e problema lui, nu a 
mea. Așa că-ţi mulţumesc pentru grijă, dar nu mai iau nicio 
nenorocită de pilulă, și cu asta am terminat! 

Îl lăsă pe Tom și se întoarse, fără să-i pese câtuși de puţin. 
Prea mulţi încercau să-i spună ce să facă și asta nu-i plăcea 
deloc. 

Se întoarse în apartament și închise ușa în urma ei. Când o 
făcu, auzi pașii infirmierului coborând scara. Incercă ușa lui Alex. 
Bineînţeles, era încuiată. Din nou. De ce? Răpăi cu degetele pe 
clanță, apoi avu o inspiraţie, ieși din apartament, merse pe hol 
și încercă ușa biroului care se deschidea pe coridor. Nici nu se 
clinti. 

Și totuși o văzuse pe Eugenia deschizând-o în noaptea aceea 
când ea zăcuse pe podea și crezuse că se va îneca și va muri 
sufocată. 

Cineva avusese grijă s-o încuie din nou. 

Atunci va trebui să găsești o modalitate prin care s-o descui. 
Prin orice mijloace. Nu contează! 

Merse pe lângă balustradă până în locul unde vomitase cu 
aproape o săptămână în urmă. Ingenunche și-și trecu degetele 
peste perii scurţi ai mochetei. Erau complet uscați; pata fusese 
frecată până dispăruse. 

Oare cineva - intrusul, dacă el existase - o otrăvise, 
determinând-o să-și vomite tot conţinutul stomacului? Marla se 
legănă înainte și înapoi pe călcâie. Tom spusese că-i dăduse 
Triazolam, un medicament de care ea nu auzise niciodată. Se 
ridică, se rezemă de balustradă și se uită la ușa biroului lui Alex. 
Înăuntru era ascuns ceva important, altfel n-ar fi avut niciun rost 
s-o încuie. 

Așadar, trebuia să intre. 

Mergând în vârful picioarelor, cobori un etaj, o auzi pe 
cameristă utilizând aspiratorul în bibliotecă și după aceea, cu 


VP - 251 


precauţie, se furișă în apartamentul Eugeniei. Agitată, închise 
ușa după ea și nu mai aprinse lumina, călăuzindu-se după razele 
de soare ce se filtrau prin draperii și spunându-și că de fapt nu 
comitea nicio infracţiune. La urma urmelor, asta era casa ei. 
Avea tot dreptul să știe ce se întâmpla între zidurile vechi de o 
sută de ani. 

Cu o seară înainte, soacra ei scosese cheia de la biroul lui 
Alex din buzunarul jachetei taiorului - o jachetă bleumarin. 
Poate că mai era acolo. 

Ce să zic, mare șansă! Nu uita c-au trecut cinci zile. 

Marla deschise cu grijă ușa odăiţei pentru haine și păși 
înăuntru. Aprinse lumina și examină iute încăperea lambrisată 
cu lemn de cedru. Toate hainele bătrânei erau ordonate pe două 
rânduri, după culoare, cu jachetele deasupra și fustele 
dedesubt, iar pantofi asortaţi se găseau în pantofarul cu locașuri 
de lângă podea. Marla acţionă repede, cu degetele umede de 
transpiraţie, scotocind în buzunarele tuturor jachetelor - de la 
bleumarin, la portocaliu înflăcărat - dar nu găsi decât cotoare de 
bilete, batiste de hârtie, câteva monede, toate fleacurile pe care 
Eugenia le uitase. 

Dar nicio cheie. 

— La naiba, mârâi ea dându-și seama că respectiva cheie se 
afla probabil acum chiar asupra bătrânei, undeva în Cahill 
House, și oricum nu avea idee unde se găsea sediul. 

Cu toate acestea, începu să caute prin poșete. Furioasă, le 
deschise pe rând, însă tot fără succes. In odăiţă era foarte cald, 
aerul era închis și Marla se pregătea să iasă când auzi 
deschizându-se ușa de la camera Eugeniei. Incremeni brusc. Ce 
avea să spună dacă era descoperită? Stinse lumina și se retrase 
încet, dând hainele într-o parte și alta și suindu-se pe pantofar, 
după care împinse taioarele la locul lor și trase în faţă o rochie în 
învelitoare din plastic. Aproape că era să cadă de pe pantofar 
când aspiratorul începu să  mugească, încet, meticulos, 
camerista făcea curățenie în camera Eugeniei. Marla își ţinu 
răsuflarea. Poate că n-avea să intre în cămăruța pentru haine, 
poate că avea să fie norocoasă, poate că... oh, la naiba! 

Vuietul motorului se opri, apoi ușa se deschise și înăuntru 
pătrunse o dâră de lumină. Marla nu clinti nici măcar un mușchi 
când camerista împinse aspiratorul în odăiţa strâmtă, în care 
zgomotul mașinăriei era aproape asurzitor. Lumina din plafon se 


VP - 252 


aprinse. Marla se lipi cu spatele de perete și-și dădu seama că 
paravanul ei, învelitoarea din plastic pe care o găsise în fundul 
dressingului, era îngălbenit și rochia albă și vaporoasă dinăuntru 
era probabil vechea ţinută de mireasă a Eugeniei. 

Inchise ochii și aşteptă când ţeava aspiratorului lovi 
pantofarul pe care stătea, zgâlțâindu-l zdravăn. Nu îndrăznea să 
răsufle. Cât putea dura curăţenia într-o incintă atât de mică? 
Brusc, aspiratorul se opri. 

— Poftim? strigă camerista. 

Printr-un spaţiu infim dintre o rochie lungă de seară și 
învelitoarea din plastic, Marla o văzu întorcând capul spre ușă. 
Era o hispanică tânără și micuță pe nume Rosa, o făptură firavă 
care nu vorbea mult pentru că nu stăpânea prea bine engleza. 
Acum lăsă aspiratorul și intră în dormitorul Eugeniei. 

— Ah, Señora Cahill, si, si. 

Apoi vocea Eugeniei: 

— Te rog, nu poți să faci asta mai târziu? 

Dumnezeule, ce avea să se facă acum? Cum ar fi putut 
explica Marla ce căuta în camerele private ale soacrei ei? 
Transpirația îi broboni fruntea și-i curse pe spinare, iar inima îi 
bătea sălbatic. 

— Trebuie să mă-ntind puţin, continuă Eugenia. 

— Si, si, mă-ntorc luego. Mai târziu. 

— Și, Rosa, te rog, spune-i lui Carmen să mă sune când 
sosesc musafirii. Reverendul și doamna Favier vor apărea în 
curând. 

Reverendul și... apoi Marla își aminti. Cherise, verișoara lui 
Alex, și soțul ei ar fi trebuit s-o viziteze, însă în ziua aceea ea 
fusese ţintuită la pat. Din cauza blestematelor de droguri. 

Se strădui să audă și restul conversaţiei. Când ar fi trebuit să 
sosească Cherise și soțul ei? Trebuia să scape de aici fără ca 
nimeni să știe că fusese înăuntru. Înainte de venirea musafirilor. 

Transpiraţia începu să-i curgă pe braţe. 

Rosa strânse aspiratorul și ieși repede. Marla nu se clinti, nu 
cuteză să coboare și peste câteva secunde soacra ei intră în 
odăiţă, își scoase jacheta bleumarin și o atârnă pe un umeraș 
aflat pe rândul vizavi de locul unde se pitise Marla. Se 
descotorosi după aceea de pantofii cu tocuri, pe care-i expedie 
direct sub jachetă, apoi își scoase pe rând bluza și fusta, 


VP - 253 


rămânând doar în chiloţi de dantelă și dres. Cu gesturi obosite, 
Eugenia stinse lumina și închise ușa în urma ei. 

Marla răsuflă ușurată, sperând cu disperare că n-o va căuta 
nimeni și că va găsi o cale de-a ieși de acolo înainte de a i se 
remarca absența. 

Minutele se scurseră îngrozitor de încet și ea aşteptă, 
numărând mintal trecerea unui sfert de oră înainte să iasă în 
cele din urmă din ascunzătoare, să calce cu grijă pe covor și să 
se strecoare pe întuneric către dunga subţire de lumină ce se 
vedea pe sub ușă. 

Întinse mâna către comutator și apăsă cu multă delicateţe, iar 
odăița fu scăldată brusc în lumină intensă, puternică. Mijind 
ochii, găsi jacheta pe care abia o dezbrăcase bătrâna și băgă 
mâna în buzunarul din dreapta. Degetele îi atinseră niște metal 
rece, cu crestături - chei. S/avă cerului! Grijulie să nu zornăie 
metalul, scoase un inel cu chei. 

Până aici era perfect. 

Vâri trofeul găsit în buzunarul din faţă al jeanșilor. 

Acum... totul era să treacă pe lângă Eugenia fără s-o 
trezească. 

Asta dacă dormea și nu stătea pe un scaun sau în pat, 
răsfoind o revistă sau tricotând. 

Nu se auzeau însă nici sunete de pagini întoarse, nici clicuri 
de andrele. Marla trebuia să-și asume un risc. Altfel era prinsă 
ca în capcană. 

După ce stinse lumina din cămăruţă, puse mâna cu precauţie 
pe clanţă și apăsă. Limba broaștei ţăcăni slab. 

Acum ori niciodată, își zise ea și întredeschise ușa. Dormitorul 
Eugeniei era în semiîntuneric, jaluzelele erau coborâte și 
sforăituri slabe se auzeau dinspre patul în care o pilotă groasă o 
învelea pe bătrână până la gât. Rugându-se în tăcere ca idiotul 
de câine să nu fie în preajmă, Marla traversă iute dormitorul, 
ajunse la ușă și o deschise silențios. 

Soacra ei pufni și Marla ieși pe hol, apoi închise ușa și se 
năpusti pe scară în sus, aproape călcându-l pe Coco. Cu un 
scheunat, cățelul cobori iute treptele, cu coada ascunsă între 
lăbuţele scurte, după care se repezi în salon. 

— Drum bun, șopti femeia. 

Inelul cu cheile Eugeniei o ardea de-a dreptul în buzunar și 
dorea să încerce imediat ușa de la biroul lui Alex, s-o deschidă 


VP - 254 


dacă putea, iar apoi să pună cheile la loc, dar când ajunse pe 
palierul de la etajul următor, se auzi soneria de la intrare. 

La naiba! Își privi ceasul și o așteptă pe Carmen să răspundă. 
O voce de femeie se auzi în sus pe scară. 

— Sunt Cherise Favier. Nu cred că ne-am întâlnit până acum. 
Am venit la Marla. 

Marlei îi sări inima din piept. Până ce vizita avea să ia sfârșit, 
Eugenia avea să se trezească și să-și caute cheile. Unica ei 
speranţă era să scape repede de verișoara lui Alex, înainte ca 
bătrâna să fie trezită de cineva, după care să se grăbească să 
revină la etaj. Se întoarse iute și cobori în foaier, unde Cherise îi 
întindea lui Carmen o capă tivită cu blană de leopard. 

— Marla! exclamă femeia, după care expresia i se schimbă 
din încântare în confuzie. Arăţi... fabulos! 

Era o minciună. Marla se văzuse în oglindă cu nicio oră în 
urmă. 

— Abia așteptam să te văd! 

Prinse mâna Marlei între palmele ei și se forță să arboreze un 
zâmbet care ameninţa să-i crape machiajul perfect. 

— Noi... Donald și cu mine am fost atâââât de îngrijoraţi de 
tine! Se uită peste umăr spre ușa de la intrare. O să apară și el 
imediat, continuă ea ușor nervoasă. A fost sunat pe mobil - o 
urgență, se pare - exact când urcam dealul. 

În clipa aceea apăru în prag un bărbat înalt și robust. Părul 
castaniu îi era des, cârlionţat și presărat pe alocuri de fire sure. 
Avea umeri laţi, ce întindeau o jachetă din piele neagră pe sub 
care purta o cămașă neagră, dar care părea nepotrivită cu 
gulerul preoţesc alb. 

— Donald, zise Cherise, o mai ţii minte pe Marla, nu? 

— Bineînţeles. 

Donald fulgeră un surâs de o mie de waţi, care-i dezveli dinţii 
laţi și albi, dar și câteva coroniţe de aur. Chipul îi era bronzat, cu 
riduri și cald. Ochelarii cu lentile semicirculare acopereau șaua 
nasului care, după cum arăta, fusese spart nu doar o dată. Intr-o 
mână ţinea o Biblie cu aspect uzat. Cu cealaltă mână o cuprinse 
pe Marla pe după umeri și o strânse la piept. 

— Mă bucur să te văd, zise el și o sărută cu familiaritate pe 
frunte. Să-i mulţumim Domnului că ești bine. Vai, ce porcărie că 
a trebuit să te întorci recent la spital! 

Cherise radie spre soțul ei chipeș și încuviință: 


VP - 255 


— Amin. 

— N-am fost la spital. 

— Mă rog, la clinică, zise bărbatul făcând un semn de 
nepăsare cu mâna în care ţinea Biblia. 

Marla se desprinse din îmbrăţișarea lui. Era prea familiară, 
prea intimă, prea forţată. 

— Ne-ai speriat pe toţi, să știi, adăugă el. 

— Necunoscute sunt căile Domnului, replică Marla și surâsul 
Cherisei încremeni. 

Sprâncenele reverendului Donald se arcuiră la auzul glumei, 
dar femeii realmente nu-i păsa. 

— Haideţi în salon, să stăm de vorbă, zise Marla și-i conduse 
în încăpere. 

Se așezară toţi, iar Carmen, parcă primind o indicație de 
regie, apăru cu o tavă pe care era un serviciu de cafea, un 
ceainic și un coșuleţ cu brioșe englezești. 

— Doamna Eugenia a menţionat că vor sosi musafiri, explică 
ea turnând în cești. Va cobori și dânsa în câteva minute. 

Marla simţi un gol în inimă. Dacă bătrâna era trează, nu mai 
putea să descuie biroul și să înceapă să caute prin fișierele și 
sertarele lui Alex. 

— Probabil că ai auzit de la Alex și Nick că am încercat să dau 
de tine, zise Cherise. 

Așezată pe o sofa mică lângă soţul ei, își puse în ceașcă 
înlocuitor de zahăr, după care își aranjă tivul puloverului negru, 
scurt. Era o femeie frumoasă, cu păr blond, piele albă și buze 
conturate cu o nuanţă de roșu asortată la unghii, care începuse 
să îmbătrânească. 

— Nick a spus că l-ai sunat. 

— Eram înnebunită că nu știam nimic despre tine, iar Alex nu 
ne lăsa să venim la spital... 

Cherise zări privirea pe care i-o aruncă soțul ei și amuţi brusc. 
Donald se lăsă pe spătarul sofalei ca și cum s-ar fi pregătit 
pentru o ședere îndelungată. Poate chiar pentru o lectură din 
scriptură. 

— Cum te simţi? 

— Mai bine. 

— Nu ţi-a fost deloc ușor, spuse Donald și, cu toate că era plin 
de blândetțe, Marla simţi că în cuvintele lui exista o urmă de 
condescendenţă. 


VP - 256 


— Sunt în regulă, zise ea. 

— Am auzit însă că ai un soi de amnezie, interveni Cherise. 
Este temporară, nu? 

— Așa sper. 

— Ne vom ruga pentru tine, rosti Cherise. 

Soțul ei încuviință din cap. 

— Poate că ar trebui chiar acum să ne unim mâinile și să-L 
rugăm pe Tatăl Ceresc să ne acorde iertarea și călăuzirea Sa. 

Cherise își puse ceașca jos și se întinse după mâna Martei. 
Donald făcu la fel, dar înainte ca rugăciunea să poată începe, 
Eugenia apăru cu pas energic în salon, urmată îndeaproape de 
Coco. Bătrâna îmbrăcase un taior gri sobru, potrivit cu expresia 
ei, și, brusc, inelul cu chei din buzunarul Marlei păru că atârnă o 
tonă. Câinele mâărâi în fundul gâtului, apoi se instală în spatele 
scaunului favorit al Eugeniei. 

— Cherise, Donald, bună ziua, rosti ea fără urmă de zâmbet. 

— Bună ziua, mătușă Genie! 

Cherise sări în picioare și o cuprinse în braţe pe femeia mai 
micuță decât ea. 

— Ce mai faceţi? întrebă sec Eugenia, după ce Cherise se 
retrăsese un pas și-i zâmbea larg. 

— Suntem mai bine acum, după ce am văzut-o pe Marla. Noi - 
Monty și cu mine - am fost teribil de îngrijoraţi. Eu eram 
disperată s-o văd. Aș fi vrut ca și Monty să fi venit cu mine, dar 
avea treabă azi și n-am știut când vom avea altă ocazie. 

În timp ce vorbea, Cherise se așeză din nou; Eugenia se 
instalase deja în fotoliul ei și lăsase o mână peste braţul său 
pentru a scărpina căţelușul între urechi. Cherise deschise 
palmele, cu degetele rășchirate mult, ca într-o rugăminte. 

— Uite ce-i, știu că în familie au existat multe neînțelegeri și 
că se întind chiar de generaţii - toţi știm asta - dar a sosit 
momentul să le punem sfârșit. Vreau să spun că, atunci când 
am auzit că Marla a fost cât pe-aci să-și piardă viaţa... am căzut 
în genunchi și m-am rugat. Un astfel de eveniment te face să 
vezi lucrurile din cu totul altă perspectivă. 

Donald își încleștă mâinile și le cobori după aceea între 
genunchi. Pe inelarul stâng, o bandă lată de aur anunţa cu 
mândrie că era însurat și pe cel drept purta un inel cu pecete, 
iar pe degetul mic avea alt inel pe care scânteia un diamant 
mare. 


VP - 257 


— Cherise și cu mine, spuse el, considerăm că aceasta este o 
oportunitate pentru ca familia să se reunească - atunci când 
tragedia lovește, sau aproape că lovește, este important să 
lăsăm trecutul în urmă și să privim înainte. Să-L luăm pe 
Domnul de mână și să pășim alături de EI, să-l mulțumim pentru 
toate binecuvântările pe care ni le-a acordat. 

Zâmbetul reverendului era senin și placid, dar complet fals. 
Cherise se întinse și o strânse pe Marla de mână. 

— Noi două am fost mereu apropiate. Eu te-am considerat 
mai degrabă o soră decât o verișoară sau o rudă prin alianţă. 
Cât despre Monty, știu bine că a ţinut dintotdeauna la tine. Că 
ţine la tine. 

Ochii ei erau rotunzi și sinceri, totuși în adâncurile lor 
chihlimbarii se ascundea și altceva - ceva mai întunecat și mai 
rău. 

— Am venit acum, urmă ea, ca să întindem o punte peste 
prăpastia ce pare să se fi căscat între noi în ultimii doi ani. 

Despre ce naiba era vorba? Marla nu dorea decât să scape de 
frazele siropoase, pline de bunăvoință și idealism, și lipsite de 
originalitate care-i sunau complet fals în urechi. 

Ușa din faţă se deschise și apăru Nick, purtând jacheta lui de 
piele ponosită, blugi și o expresie bănuitoare pe chip. Colţurile 
gurii i se strânseră la vederea Cherisei și a soțului ei. 

— Bună, încuviinţă el din cap spre verișoara sa. 

Își îndesă mâinile în buzunarele din spate ale blugilor. Trecu 
cu privirea peste chipul Cherisei și se opri asupra Marlei. Ochii 
lui albaștri furtunoși o sfredeliră cu privirea. 

— Cum a mers azi? o întrebă. 

— Mai bine, răspunse ea refuzând să se gândească la noaptea 
trecută, în living, și la atingerea corpului bărbatului. Mult mai 
bine. Încep să mă simt din nou om. 

— Te mai doare maxilarul? 

— Puțin. 

— Aș crede că nu doar „puţin”, comentă el descheind 
fermoarul jachetei. 

— O să fac faţă. 

— Băânuiesc că așa va fi. Un colț al gurii i se ridică foarte 
puţin, apoi se întoarse către Donald. Tu ești probabil soțul 
Cherisei. 

— Îmi cer scuze, spuse Cherise și făcu repede prezentările. 


VP - 258 


Reverendul se ridică și întinse o mână mare peste măsuţa de 
cafea. 

— Am auzit multe despre tine, i se adresă el lui Nick. 

— Sper că au fost și lucruri bune. 

Donald surâse. 

— Bineînţeles. Cherise crede că ești unul dintre oamenii buni. 

Nick pufni și-i azvârli Marlei o privire care ar fi putut 
străpunge piatra. 

— Atunci ea face parte dintr-o minoritate distinctă. 

Donald râse, Cherise se îmbujoră, iar încruntătura Eugeniei se 
adânci. Nick luă o ceașcă de cafea și se rezemă cu un șold de 
pervazul ferestrei, întinzându-și în faţă picioarele lungi. 

Din conversaţia ce urmă, Marla află că Donald fusese cândva 
jucător profesionist de fotbal american, unul dintre sportivii 
creştini care se rugau înainte de fiecare meci. Însă toate astea 
se întâmplaseră înainte ca Dumnezeu să decidă ca un fundaș de 
o sută cincizeci de kilograme să-l placheze pe Donald, să-i rupă 
trei coaste și să-i fractureze glezna în două locuri, punând astfel 
capăt scurtei, dar aparent respectatei, sale carierei. 

— ...aşa că Cel de Sus s-a gândit că ar trebui să conduc o 
congregație, nu o echipă, rosti el; zâmbi și-și lăsă ceașca pe 
masă. Și acela este unul dintre motivele pentru care ne aflăm 
aici. 

Se întinse către soţia sa, care, aidoma unui câine dresat, își 
împleti degetele cu ale lui. Cealaltă mână a bărbatului netezea 
coperta uzată din piele a Bibliei. 

— Cherise, urmă reverendul, fusese îngrijorată că familia ei se 
destramă. Ambii ei părinţi sunt decedați. Nick, tu ai plecat cu 
mulți ani în urmă, iar tatăl tău a decedat, de asemenea. 

Încotro se îndreptau toate astea? se întrebă Maria. 

— Recent, noi am avut atât de multe probleme în cadrul 
familiei, încât au existat acuzaţii urâte azvârlite în toate părțile. 
La furie, s-au spus cuvinte grele. Cuvinte pe care cei mai mulţi 
le regretăm. Cherise... în fine, cred că pot să vorbesc și în 
numele lui Montgomery, a fost foarte tulburată după accidentul 
care a fost cât pe-aci s-o coste viaţa pe verișoara ei. Când a 
încercat să ia legătura cu Marla, a fost tratată ca o intrusă. 
Umerii laţi ai lui Donald se gârboviră. Noi am sperat că am putea 
lua totul de la început, că părţile fracturate ale familiei s-ar 
putea reuni și că am putea trece peste divergentele dintre noi. 


VP - 259 


Faptul că Marla a supraviețuit a fost un miracol, cu siguranță 
lucrarea Domnului. Încă nu sosise momentul s-o cheme în casa 
Lui. Eu zic să-i folosim acum exemplul și să tămăduim rupturile 
din familia noastră. 

Ochii serioși ai lui Donald îi priviră pe ai lui Nick. 

— Să fim din nou o echipă. 

Nick îl studie pe reverend cu o privire cinică. 

— Nu-mi amintesc că eu să fi făcut parte din vreo echipă. 

— Cu siguranţă faci parte din ea. Este echipa Familia Cahill. 

Marla se simţi cuprinsă de greață. Individul ăsta chiar nu se 
auzea ce îndruga? 

— Vorbești serios? zise Nick. Echipa Familia Cahill? Adică un 
fel de familia de muzicieni von Trapp? 

— Nu fi răutăcios. Cherise își ţuguie buzele stacojii și izbuti să 
lase impresia că fusese jignită. Bineînţeles că noi am fost o 
echipă. Cu ani în urmă. Când eram copii. 

— A trecut mult de atunci, atrase atenţia Eugenia. 

— Știu, totuși eu sunt îndeajuns de idealistă ca să cred că 
putem reînvia totul, insistă Cherise când soţul ei se sculă și o 
ridică și pe ea. Indiferent ce s-a întâmplat, continuăm să fim 
aceeași familie. 

— Vă invităm duminică la slujbă, rosti Donald, iar după aceea 
ne-ar face plăcere să avem toată familia la prânz, acasă la noi. 

— Vă rugăm să veniţi, adăugă Cherise și-i îmbrăţișă mai întâi 
pe Nick, apoi pe Marla. Prinse mâna Eugeniei între palmele ei. 
Aducetți-i și pe Alex, Cissy și copilașul. 

Mai bine aș împărți același șoarece cu un piton, se gândi 
Marla. 

— O să vină și Montgomery? întrebă Nick, iar zâmbetul lui 
Cherise se crispă o secundă. 

— O să-l invit, sigur că da. Cu Monty nu știi câteodată ce va fi. 
Eu am dorit realmente ca el să vină azi, dar din păcate, avea 
alte planuri. O să-ncerc să-l conving să vină totuși la noi 
duminică. 

— Vom vedea, zise Eugenia pe un ton înghețat, însă Cherise 
nu păru să-l observe. 

Tocmai se pregăteau să plece când Nick întrebă: 

— Pamela Delacroix a fost membră a bisericii Sfânta Treime? 

Spinarea lui Donald deveni parcă mai rigidă. Sub exteriorul 
calm, expresia lui se modifică puţin. Devenise precaută. 


VP - 260 


— Da, răspunse el încruntându-se. A fost o pierdere dureroasă 
pentru congregaţie. 

Marlei nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— O cunoșteai? întrebă ea. 

In sfârșit, găsise o pistă. 

— Mi-e rușine să recunosc, dar n-am cunoscut-o personal. Nu 
era o participantă regulată, însă venea uneori la slujbe. 

— Și tu? se întoarse Marla spre Cherise. Tu ai cunoscut-o? 

— Deloc, zise repede Cherise. Vreau să zic că nici măcar n-aș 
fi știut cum arată. Reverendul are dreptate, a venit de două ori 
acum câteva luni, dar nu s-a alăturat niciunuia dintre grupurile 
pe care le-am înfiinţat. Oferim studierea Bibliei de câteva ori pe 
săptămână și grupuri focus pentru femei, dar și consiliere 
personală, însă ea nu a luat parte la aceste activităţi. 

— Atunci cum știți că a participat? se încruntă Marla. A făcut 
vreo donaţie cu un cec semnat? 

— Nu... după decesul ei, una dintre femeile care predă la 
școala de duminică pentru adulţi a menţionat-o. Citise 
necrologul lui Pam în ziar și noi ne-am început arborele 
rugăciunilor - ăsta-i un lanţ telefonic în cadrul congregaţiei, 
astfel ca toţi să se poată ruga pentru ea și pentru familia ei. 

— V-aţi întâlnit cu familia ei? Cu fiica ei? întrebă Marla. 

— Eu n-am întâlnit-o nici măcar pe Pam, recunoscu Cherise. 

Părea cumva nelalocul ei și brusc dorea să plece, de parcă 
ceva din conversaţia aceea nu-i era pe plac. Nick își înclină puţin 
capul într-o parte. 

— Când ai trecut pe la mine la hotel, n-ai amintit că ai vreo 
legătură cu ea. 

— Am uitat! se răsti Cherise nervoasă. Dă-mă-n judecată! 

Soțul ei îi aruncă o privire tăioasă și femeia se potoli imediat. 

— Imi cer scuze. Da, ar fi trebuit să fi spus ceva când am fost 
la hotel, recunoscu ea evitând cenzura din ochii lui Donald, dar 
pur și simplu am uitat. 

Reverendul privi cu un gest demonstrativ la ceas. 

— Îmi pare rău că nu mai stăm, dar peste o jumătate de oră 
am o întâlnire cu trezorierul bisericii. 

Marla și Nick îi conduseră până la ușă. De parcă ar fi ascultat 
conversaţia, Carmen se grăbi să aducă haina Cherisei. 

— Mă bucur că te-am revăzut! 


VP - 261 


Cherise o îmbrăţișă pe Marla în timp ce Donald își îmbrăca 
jacheta. După ce le strânseră mâinile, ieșiră, ţinându-se de braț, 
imaginea fidelității și iubirii creștine. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă Nick. 

Eugenia ridică obosită un braț. 

— Pur și simplu o încercare de a reveni în grațiile familiei. Ei 
vor banii, Nick. Pot s-o îmbrace cu oricâte eufemisme și expresii 
de felul „solidaritate familială” sau „lucrarea Domnului” sau 
„parte dintr-o echipă” sau mai știu eu ce, dar ideea de bază este 
că Cherise încearcă să se apropie de averea familiei. O privi 
scurt pe Marla. Nu mă-nțelege greșit - probabil că a fost 
realmente îngrijorată de sănătatea ta. Cherise nu-i o fată rea, 
dar e egocentrică. lar soţul ei... poate să predice până se 
învinețește la față, fiindcă tot are bubele lui. Alexander l-a 
angajat la Cahill House și a ieșit un scandal oribil. 

Cu gesturi lipsite de entuziasm, bătrâna își luă ceașca de ceai 
și puse o brioșă cu zmeură pe o farfurioară. 

— Nu se putea ţine departe de una dintre fete. Buzele i se 
strânseră, subţiindu-se, și rupse brioșa în două. Nu m-ar mira 
dacă situaţia ei nu s-a datorat lui. N-a spus niciodată cine era 
tatăl copilului și a participat la slujbe la Sfânta Treime. Nu 
trebuie să fii un geniu ca să pui lucrurile cap la cap. ă 

Eugenia mușcă puţin dintr-o jumătate de brioșă. intins la 
picioarele ei, Coco o privea cu lăcomie. 

— Nu mai trebuie să spun că Alex a fost nevoit să-l 
concedieze. Scandalul a fost foarte neplăcut. E surprinzător că 
parohia lui Donald l-a mai păstrat, dar el s-a jurat mereu că fata 
minţea și că el nici n-o atinsese. În cele din urmă fata și-a retras 
acuzaţiile. 

— Din ce în ce mai bine, comentă Nick sarcastic. Totul face 
parte din istoria familiei Cahill. 

Telefonul începu să zbârnâie. Nick ieși în hol, ridică receptorul 
la al doilea țârâit și rosti: 

— Nick Cahill. 

Reveni cu receptorul în salon, cu privirea aţintită asupra 
Marlei. 

— Da, zise el, este chiar aici. O clipă. Poftim, îi spuse apoi, 
întinzându-i telefonul. Detectivul Paterno. 

— Ce vrea? întrebă Eugenia. 

— Eu l-am căutat mai devreme, explică Marla. 


VP - 262 


Preluă apelul polițistului în timp ce soacra ei o privea de parcă 
era nebună. Pentru intimitate, Marla se îndreptă către 
bibliotecă, povestindu-i lui Paterno pe drum despre noaptea în 
care ajunsese în clinică și cum își reamintise de accidentul care 
o omorâse pe Pamela. 

— ...nu mai știu toate detaliile, dar cineva era în mijlocul 
șoselei în noaptea aceea și strălucea ca bradul de Crăciun cu o 
lumină orbitoare. Am tras de volan ca să-l feresc, iar tirul a făcut 
la fel. Nu pot spune ce s-a întâmplat cu omul acela, dar a sărit 
din faţa tirului și a ajuns pe cealaltă parte a șoselei, opusă 
direcției în care mă aflam, explică ea. 

Paterno îi mai puse câteva întrebări, apoi o rugă să treacă pe 
la secție ca să dea o declaraţie. 

Marla închise, promițându-i că-l va suna dacă își va mai aminti 
ceva, apoi se întoarse în salon. 

Eugenia părea stupefiată. 

— Nick mi-a zis că ţi-ai reamintit accidentul. 

— Da, recunoscu ea. Nu pe tot, dar în mare parte. 

— Dar nu ţi-ai reamintit de ce mergeai în Santa Cruz? 

Bătrâna își puse farfurioara pe podea și Coco înaintă încetișor, 
adulmecă, apoi înghiţi bucăţica de brioșă rămasă, după care 
linse și farfuria pentru siguranţă. 

— Nu, clătină Marla din cap și-și masă ceafa. Nici de ce eram 
cu Pam sau cum am cunoscut-o. 

Dar o să-mi reamintesc, își promise. Într-un fel sau altul o să- 
mi reamintesc. 

O ușă se trânti undeva în partea din spate a casei și pe 
coridor se auziră pași grăbiţi. Coco lătră, însă se opri când Fiona, 
atât de roșie la faţă încât pistruii abia i se mai zăreau, se grăbi 
prin foaier și intră în salon. 

— Scuze pentru întârziere, zise ea frângându-și mâinile 
disperată. Micul James e bine? 

— Doarme, răspunse Marla și fata nu mai aşteptă alte 
instrucţiuni, ci urcă în grabă scara cu haina de ploaie fluturând 
în urma ei. 

— Cam neserioasă, comentă Eugenia urmărind-o cu privirea. 
Nu știu realmente dacă-i cea mai bună alegere ca bonă pentru 
James. Se bătu apoi cu palma peste buzunar și se încruntă. Mi-a 
văzut cineva cheile? 

— Le-ai pierdut? o întrebă Nick. 


VP - 263 


— Cred că le-am rătăcit. 

Fruntea bătrânei se încreţi încercând să se concentreze și 
Marla se simţi ca o infractoare, iar cheile i se părură atât de 
grele în propriul buzunar, încât era sigură că aveau să zornăie la 
cea mai mică mișcare. 

— Ciudat, urmă soacra ei. Ţin minte că le-am avut azi- 
dimineață. 

— O să apară ele, o liniști Nick. 

— Așa bănuiesc, totuși e foarte neobișnuit pentru mine să le 
rătăcesc. 

Îl fluieră pe Coco și porni spre lift, lăsând-o pe Marla singură 
cu cumnatul ei. 

— Uite ce-i, Nick, cred că ar trebui să vorbim despre ce s-a 
întâmplat azi-noapte, rosti femeia forțând subiectul care atârna 
ca un nor între ei. 

— Am acţionat greșit. 

— Amândoi am acţionat greșit. Marla își masă ceafa și închise 
ochii. Mi-ar plăcea să spun că n-ar fi trebuit să se-ntâmple, dar 
nu pot. N-o regret. 

Nick strânse din maxilare. 

— Ar trebui. 

— Tu regreţi? 

Umerii bărbatului se gârboviră. 

— Nu cred că-i nici locul, nici momentul să discutăm asta. 

— Poate că ai dreptate, încuviinţă ea, totuși nu-i ceva ce să 
putem ignora pur și simplu. 

— Va trebui s-o facem, spuse Nick și Marla îi văzu lupta din 
privirea și înfrânarea emoţiilor vizibilă în tensiunea din mușchi. 
În plus, vreau să discut ceva cu tine. 

— Bine. Ascult. 

— În timp ce erai dusă în lumea analgezicelor, eu am fost 
ocupat. 

— Cu ce? 

— Am încercat să aflu ce naiba se-ntâmplă aici. Scoase din 
buzunarul interior al jachetei un plic mare și i-l întinse. Asta-i un 
început. 

Ea deschise plicul și văzu copii ale unor instantanee ale lui 
Pam Delacroix, dacă putea să dea crezare legendei din partea 
de sus a pozelor. Simţi ghem în stomac și-și prinse buza între 
dinţi - putea, în sfârșit, să asocieze numelui cu un chip. 


VP - 264 


Așadar aceasta era femeia. 

Și era moartă. Marla studie faţa veselă, pielea curată, 
sprâncenele arcuite și ochii verzi. 

— Seamănă mult cu tine, nu crezi? întrebă Nick. 

— Bănuiesc, șopti ea, mutându-și privirea de la o fotografie la 
alta și studiindu-le pe îndelete. Există un soi de asemănare. 

Tresări când o văzu pe Pam cu o fată de vreo optsprezece ani. 
Se ţineau braţ la braţ, iar fata, îmbrăcată în robă de absolventă, 
avea chipul radios. 

— Fiica ei? 

— Da, încuviință Nick, Julie. 

— Este la colegiu acum, nu? 

— A fost. L-a abandonat. 

— Din cauza morții mamei, zise Marla simțindu-se 
răspunzătoare. 

Dumnezeule, oare coșmarul ăsta n-avea să se termine chiar 
niciodată? 

— Nu, iar asta-i partea cea mai ciudată. Julie a părăsit colegiul 
cu câteva săptămâni înainte ca tu și Pam să fi pornit spre sud. 

— Serios? Asta era, într-adevăr ciudat. Și atunci de ce 
mergeam noi la Santa Cruz? 

— Asta-i marea întrebare, nu? Bărbatul își încrucișă braţele 
peste piept, întinzând la maxim cusăturile jachetei. Poate că ați 
avut o altă destinaţie, sugeră el amintindu-și conversaţia cu 
Walt Haaga. 

— Care? 

— Speram să-ţi amintești tu. 

— Să nu-ți pui mari speranțe în privința asta, zise ea 
sarcastic. Cel puţin nu deocamdată. 

— Nu ţi se pare totuși ciudat că ţi-ai părăsit copiii și pe Alex 
fără să spui un cuvânt? 

— Foarte ciudat. 

— După care ai plecat cu mașina spre o destinaţie pe care 
numai Dumnezeu o poate ști, împreună cu o femeie care-ţi 
semăna suficient de bine ca să-ţi poată fi soră. 

— Dar eu n-am nicio soră... începu Marla, apoi se opri brusc. 

Soră. Simţi ceva în adânc, zgândăreala unei amintiri care încă 
nu ieșise la suprafaţă. 

— Nimeni n-a amintit de o soră. Doar de un frate. 

— Rory. 


VP - 265 


— Da. Fără să lase fotografiile din mână, Marla se așeză în 
scaunul din care abia se ridicase. E internat într-o instituţie 
specială, în urma unui accident, nu? 

— Da. 

— Totuși cred că asta nu-i totul. Am impresia asta din cauza 
felului cum reacționează toţi de fiecare dată când e pomenit 
numele lui, simt că oamenii îmi ascund ceva. 

Nick își ţuguie buzele. £/ știa. Marla i-o putea citi în ochi. 

— Ce este? îl îndemnă. La naiba... cred că merit să știu. 

Mergând spre fereastră, bărbatul șovăi, își trecu degetele prin 
păr și privi afară. 

— Da, cred că ai dreptul ăsta. 

— Bineînţeles! 

Aruncă o privire peste umăr, cu o mină serioasă, și Marla se 
încordă când bărbatul se așeză pe braţul unui fotoliu masiv, 
capitonat. 

— Cu mulţi ani în urmă a avut loc un accident. Cred că tu 
aveai vreo patru ani, iar Rory avea mai puţin de doi ani. Mama 
voastră v-a pus pe amândoi în mașină ca să plecaţi undeva, nu 
știu unde anume, dar în tot cazul vă prinsese pe amândoi cu 
centurile de siguranţă, însă a trebuit să se întoarcă după ceva în 
casă. Pe Rory l-a apucat un acces de nervi, tu i-ai desfăcut 
centura și el a coborât din mașină. Probabil că ai închis portiera, 
iar Victoria, când s-a întors, n-a observat că fiul ei nu mai era pe 
banchetă, ci afară, ghemuit lângă roata din spate, uitându-se 
probabil la o insectă sau altceva de pe aleea de acces. A băgat 
automobilul în marșarier și a trecut peste el. 

— Nu! 

Marla ridică instinctiv mâna la gură și măruntaiele i se chirciră 
dureros. 

— N-a fost omorât, desigur, dar leziunile cerebrale au fost 
severe. lreversibile. Medicii i-au putut salva viața, dar numai 
atât. 

Femeia simți că i se întoarce stomacul pe dos. Era complet 
îngheţată, de parcă un vânt arctic o mușcase până la os. 

— N-am avut habar, șopti ea, așteptându-se ca în spatele 
ochilor să-i fulgere ceva - scânteia unei amintiri. 

Nu se întâmplă însă asta. Nu se întâmplă absolut nimic și 
decise că de data asta putea fi o binecuvântare. 

— Tu însăţi nu erai decât un ţânc pe atunci. 


VP - 266 


— Dar ei... părinţii mei... m-au învinuit pe mine? 

Nick ridică din umeri. 

— Tu ești singura care știe asta. 

— Ba nu. Suntem doi: eu și tata. Marla se ridică și se îndreptă 
către foaier. Poate că-i momentul să aflu care-i relaţia dintre 
mine și tatăl meu, sugeră ea. Cred că ar trebui să-l vizitez. 

Ideea era tot mai convingătoare, apoi își aminti de cheile din 
buzunar. Cu certitudine unele dintre ele era de la automobilele 
din garaj, indiferent dacă Eugenia șofa sau nu. Nu îndrăznea 
totuși să dezvăluie că avea cheile acelea. Mai întâi trebuia să 
intre iarăși în biroul lui Alex. 

Nick veni după ea în foaier. 

— Vrei să te duc eu până acolo? 

— Da. 

Brusc, era sigură. Nu numai că dorea să-și vadă tatăl, ci dorea 
și ca Nick să fie împreună cu ea. Îi restitui fotografiile lui Pam 
Delacroix. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. 

— Atunci să-i dăm drumul. 

— Stai numai să-mi iau o haină, o poșetă și... 

Işi dădu seama că nu avea nici portofel, nici permis auto, nici 
carduri de credit, nici măcar un card de asigurare. Parcă era 
lipsită de identitate. 

— Cobor într-un minut. 

Se grăbi la etaj, găsi o poșetă de umăr, o pereche de ochelari 
de soare în sertarul de sus și un tub de ruj. Se gândi la cheile din 
buzunar și decise că ar fi cel mai bine să le ascundă... dar unde? 
Intr-un loc unde nu puteau fi găsite. Se uită în jurul dormitorului 
și se încruntă. Existau prea mulţi servitori și prea multe rude 
care aveau acces în camerele ei private. Niciun loc nu era sigur, 
mai ales că Eugenia era în căutarea cheilor. Dădu să le pună în 
poșetă, apoi se răzgândi și le băgă înapoi în buzunarul blugilor 
unde le putea simţi prezenţa. 

Trebuia să le folosească, și cât mai repede, ori să facă 
duplicate după ele, dar nu avea niciun ban la ea, nici carnet de 
cecuri, nici cârduri... absolut nimic. 

— La naiba cu toate, mormăi ea și porni înapoi pe scară. 

Niciun act de identitate. Niciun ban. Nicio mașină. Nicio 
amintire. 

Era ca și cum nici n-ar fi existat. 


VP - 267 


CAPITOLUL 14 


— Au pescuit halatul lui Santiago în golf, rosti Janet Quinn 
când băgă capul în biroul lui Paterno. 

În spatele ei, clicurile tastelor apăsate de degete, bâzâitul 
faxurilor și murmurele conversațiilor acopereau o muzică 
difuzată discret pe care oricum n-o asculta nimeni. 

— Ecusonul era încă intact, dar cam greu de citit. Cineva 
stinsese o ţigară pe el și distrusese aproape definitiv fotografia. 
La care, desigur, s-a adăugat și efectul apei. 

Femeia intră în cameră și-i puse pe birou două foi bătute la 
mașină. 

— Asta-i raportul. Dacă vrei să te uiţi la halat, e jos, la Dovezi. 

— Bănuiesc că pe ecuson nu-i nicio amprentă, nu? se interesă 
Paterno fără mari speranțe. 

Luă raportul și-l privi superficial. Necunoscutul din spatele 
afacerii Cahill era prea inteligent ca să fie prins pentru că făcuse 
o greșeală așa elementară. 

— Doar ale lui Santiago. 

Janet se trânti într-un scaun. 

— Și halatul? 

— Nimic. 

— Normal. Detectivul mută dintr-o parte a gurii în cealaltă un 
ghemotoc de chewing-gum care nu mai avea deja niciun gust. 
Azi-dimineaţă am vorbit cu Crane Delacroix, urmă el, amintindu- 
și conversaţia scurtă purtată cu fostul soţ al Pamelei. 

— Ceva revelator? 

— N-a vrut să spună prea multe. Cred că are pe rol o plângere 
împotriva familiei Cahill, deși deocamdată n-a fost deschis nimic 
oficial și se știe că familia Cahill obișnuiește să rezolve litigiile în 
afara tribunalului. Oricum, n-a avut multe cuvinte bune de spus 
despre fosta lui soţie. A zis că umpluse capul fetei lor cu tot felul 
de prostii și că acela a fost motivul pentru care ea s-a lăsat de 
colegiu. A mai spus că Pam îi menţionase că era pe punctul să 
pună mâna pe o mulţime de bani. Când a întrebat-o despre ce 
era vorba, a fost evazivă, a zis că era pe cale să semneze un 


VP - 268 


contract important pentru o carte, dar a părut să regrete că 
vorbise. El consideră că se lăuda pur și simplu fără motiv. 

— Şi tu ce crezi? întrebă Janet. 

— Știu că ea lucra, într-adevăr, la o carte. 

Când Janet păru pe punctul să-l întrebe de unde obținuse 
informaţia aceea, Paterno o opri: 

— Nu-ntreba. 

— La naiba, Paterno, ce ai făcut? 

El flutură din mână, expediind întrebarea. 

— Haide să obţinem un mandat de percheziţie al locuinţei ei, 
să-i examinăm fișierele și poate c-o să găsim un indiciu care ne 
va ajuta. 

Janet, care după știința lui Tony Paterno, nu se abătuse de la 
regulamente nici măcar cu un milimetru în numele justiţiei, îl 
privi bănuitoare. 

— Ce ai făcut? 

— Nu cred că vrei să știi. 

— La naiba, Paterno, dacă nu ești atent, o să strici tot cazul 
ăsta. 

— Stai liniştită. 

Femeia băgă mâna în buzunar, scoase un carnețel și, luând 
un pix din suportul lui de creioane de pe birou, își notă ceva. 

— Mă ocup imediat. Fostul soț al lui Pam a mai zis ceva 
interesant? 

— Nu prea multe. Când l-am întrebat despre fiică, mi-a spus 
că nu ţineau legătura, că o văzuse la înmormântarea lui Pam, 
dar nimic după aceea. Fata este măritată și locuiește undeva în 
Valley - el credea că pe lângă Napa sau Santa Rosa, dar fiind un 
tată așa grijuliu, nu are nici adresa, nici vreun număr de telefon. 
Doar un nume: Julie Johnson. Pe soțul ei îl cheamă Robert, dar 
nu l-a întâlnit. Paterno o ţintui pe Janet cu privirea. Și, cum am 
spus deja, nu-i tocmai un tată preocupat de copiii lui. Oricum, 
cred că ar trebui să dăm de urma ei, să vedem ce are și ea de 
zis. 

— Julie Johnson este un nume destul de uzual. 

— Da, dar nu și Julie Delacroix Johnson, iar eu am deja 
numărul ei de asistență socială. Verifică la permise auto, pe 
internet și la oficiile de căsătorii. 

După aceea, Paterno se lăsă pe spate în scaun și aruncă 
bomba. 


VP - 269 


— Julie Johnson a fost numele fetei care a făcut scandal că va 
acţiona în judecată familia Cahill. 

— Poftim? se miră Janet și un zâmbet îi trecu de la un colț al 
gurii la celălalt. 

— Exact, același nume. Când a fost la Cahill House, fata 
respectivă a afirmat că nu era măritată. Poate fi o coincidență. 

— Pe naiba! 

Paterno chicoti. 

— Bănuiala mea este că Julie Delacroix a rămas gravidă, a 
ajuns la Cahill House, iar reverendul s-a dat la ea... sau poate că 
ea a născocit povestea respectivă. Vreau să știu ce i s-a- 
ntâmplat în continuare. 

— O să aflu, promise Janet. Altceva? 

— Da. Marla Cahill a telefonat și a zis că-și recapătă memoria. 
Nu în întregime, nu te bucura, ci doar frânturi, dar îndeajuns să- 
și aducă aminte că era în mașină cu Pam Delacroix. Nu știe de 
ce sau unde mergeau sau nici măcar cât de strânsă era 
prietenia ei cu cealaltă femeie, dar spune că a văzut pe șosea 
un om care strălucea ca focurile de artificii de 4 iulie - repet, 
asta-i afirmaţia ei. Atât ea, cât și Biggs au virat ca să-l ocolească 
pe nenorocit. Ea s-a dus spre un parapet al șoselei, iar șoferul 
de camion spre parapetul opus. 

— lisuse, și tu crezi așa ceva? 

— Nu încă. O să treacă mai târziu pe aici să dea o declaraţie 
oficială și-o să vedem atunci. 

— Și ce s-a-ntâmplat cu omul de pe șosea? 

— Deoarece n-a fost turtit ca o clătită și în pădure nu s-a găsit 
niciun cadavru, bănuiesc că a fugit, dar o să verific la spitalele 
din zonă, să văd dacă în noaptea aia sau în dimineaţa 
următoare a fost internat cineva. Poate că, după ce va sosi aici, 
doamna Cahill ne va putea oferi o descriere mai bună, deși mă 
îndoiesc. 

Sună telefonul, iar el răspunse de la primul țârâit, făcându-i 
semn lui Janet cu cealaltă mână să stea locului. Discuţia 
telefonică a fost scurtă - un raport de la laborator despre un caz 
de omucidere la care lucra și care avusese loc cu două nopţi în 
urmă pe Lombar Street. Paterno închise și se lăsă pe spate atât 
de mult, încât scaunul scârţâi în semn de protest. 

— De ce să fi fost cineva în mijlocul șoselei tocmai acolo, sus 
în munţi? întrebă Janet. 


VP - 270 


— Și de ce părea să strălucească? 

Mintea lui Paterno cernea posibilităţile. 

— Poate că nu strălucea deloc. Poate că Marla Cahill a fost 
orbită de farurile tirului. 

— Ea susţine că a fost altceva, că lumina provenea de la 
individul de pe șosea, că ea a văzut farurile tirului după câteva 
secunde, dar era deja prea târziu. 

În spatele ochelarilor, ochii lui Janet Quinn se îngustară. 

— Crezi cumva că ar avea legătură cu cioburile de oglindă pe 
care le-am găsit acolo? 

— Nu știu, zise Paterno și-și scărpină bărbia. 

— Și dacă omul ăla a ridicat o oglindă - o oglinjoară de 
machiaj sau așa ceva - care a reflectat lumina farurilor 
Mercedesului înapoi în ochii șoferiței? 

— Dar de ce să nu fi luat mai bine o lanternă mare? N-ar fi 
fost mai simplu? 

— Prea grea și prea voluminoasă, prea greu să scapi de ea 
dacă ești prins. 

Bărbatul își uni vârfurile degetelor de la cele două mâini și-și 
sprijini bărbia în ele, apoi întrebă: 

— Totuși de ce să fi sărit cineva în faţa unei mașini în felul 
ăsta? A 

— Ca să se asigure că șoferița îl vede la timp ca să vireze. În 
felul ăsta câștiga mai multă distanţă, da? Pentru că oglinda are 
o mare putere de reflexie. În caz contrar, ar fi trebuit să aștepte 
până când ea îl prindea în lumina farurilor. În felul ăsta mai 
câștiga vreo două secunde și fiecare secundă era importantă. 
Ştia că ea va călca frâna și va vira ca să-l evite. Șoseaua era 
umedă, ea a tras probabil tare de volan, a călcat violent pe 
frână, încercând să evite omul din mijlocul șoselei, după care s-a 
izbit de parapet. 

Janet gândea cu glas tare, vorbind tot mai repede, în timp ce 
vizualiza scena în minte. 

— Parapetul era slăbit în locul prin care a trecut Mercedesul, 
mai ţii minte, ca și cum metalul fusese sudat? Insă 
departamentul circulației rutiere nu avea nicio fișă de lucrări de 
reparații. 

— Așadar tu crezi că sudura a fost făcută în scopul slăbirii 
parapetului, nu ca să-l consolideze sau să-l peticească? 


VP - 271 


— Exact! lovi ea cu pumnul în colțul mesei bărbatului și zâmbi 
larg. 

— Cred că ar fi bine să o luăm mai încet, o potoli Paterno, 
refuzând să se lase prins de entuziasmul ei; existau prea multe 
alte posibilităţi de luat în calcul. Nu crezi că te grăbești cu 
concluziile? Cine ar dori moartea Marlei Cahill? Și de ce n-a ucis- 
o direct: s-o îmbrâncească în jos pe o scară sau să-i taie 
beregata? De ce să recurgă la un plan așa complicat? Doar ca 
să pară un accident? Nu sunt convins. E prea riscant. Ar fi fost 
ușor să greșești mașina. 

— Așa cum s-a-ntâmplat cu camionul lui Briggs. 

— Doar dacă nu cumva noi judecăm totul pe dos și de fapt 
Briggs a fost victima intenţionată, gândi Paterno cu glas tare. 
Cineva și-a dat multă osteneală ca el să nu se mai trezească 
niciodată, pe când Marla Cahill s-a întors pe domeniul ei privat. 
Poate că Biggs a fost ţinta de la bun început. 

— Atâta doar că el e curat ca lacrima, ai uitat? Tipul cu frica 
lui Dumnezeu. 

— Spre deosebire de toţi cei care sunt asociaţi familiei Cahill. 

Paterno își mestecă apăsat chewing-gumul fără gust. La 
naiba, cazul ăsta îl scotea din minţi! 

— Cred că va trebui pur și simplu s-așteptăm și să vedem ce 
are de spus doamna Cahill. 

xxx 

În opinia lui Nick, Conrad Amhurst era ca și mort. Întins pe 
spate, cu tuburi ce-i intrau și ieșeau din corp, cu un plasture cu 
morfină ținându-i durerile în șah, bătrânul întoarse un ochi către 
ușa rezervei sale când Marla bătu în canatul ușii. 

— Tată? rosti ea apropiindu-se de pat. 

Nick rămase în urmă. Nu voia să strice reunirea de familie, 
dacă-i putea spune așa, iar locul acesta, în ciuda dotărilor 
ultramoderne și a panoramei spre golf, îl stânjenea cumva. Nu-i 
plăceau căminurile pentru bătrâni, tot așa cum nu-i plăceau nici 
spitalele. 

Un fotoliu extensibil din piele ocupa un colţ al încăperii, o ușă 
se deschidea spre o cameră de baie, al cărei duș era dintre cele 
fără cabină sau cadă, astfel încât sub jet să poată fi împins un 
scaun cu rotile, care se afla într-un colț. Mocheta de pe jos era 
pentru trafic intens, tapetul pereţilor era vesel și pe fereastră se 
vedea Sausalito dincolo de golf. Cu toate acestea, avea aerul și 


VP - 272 


izul unei instituţii. Fierbinte. Închis. lar bărbatul din pat era cu 
adevărat în pragul morţii. 

Marla atinse dosul uneia dintre mâinile descărnate ale lui 
Conrad. 

— Sunt eu, Marla. 

Capul bătrânului căzu moale într-o parte și o privi prin ochi 
încețoșați de suferință. 

— Marla? repetă el și pe trăsături i se citi o confuzie evidentă. 

Cândva un bărbat robust, care se purtase cu semeție, fusese 
devastat de vârstă și boli, ajungând aproape un schelet. Pielea Îi 
era palidă și presărată de pete, iar părul cărunt era atât de rar, 
încât i se vedea scalpul, dar în adâncul găvanelor în care i se 
înfundaseră ochii se zări o scânteie de neîncredere. 

— Nu. 

Își trase mâna de sub a ei, se întinse către noptieră și bâjbâi 
după ochelari. Cu un efort vădit, izbuti să-i pună pe vârful 
nasului și o privi prin lentilele ce aduceau cu ochii de bufniţă. 

— Da, da, știu că arăt diferit, dar asta din cauză că am avut 
un accident de mașină... se grăbi ea să explice, însă acum sunt 
bine. 

Buzele lui Conrad se traseră înapoi într-o strâmbătură în timp 
ce o fixa cu privirea. 

— Mi-am scurtat părul, dar... 

— Tu nu ești Marla. Privirea bătrânului trecu pe lângă ea și 
poposi pe Nick. Într-un licăr de luciditate, adăugă: Și tu nu ești 
ginerele meu. Ochi suspicioși o examinară prin lentilele groase. 
Marla... a fost aici ieri. Cu soţul ei. 

— Nu, tată, n-am fost aici. Nu știu ce a făcut Alex, dar... 

— Ba a fost aici, ce naiba! Tu n-ai fost, rosti el cu glas gros, 
răgușit și furios, înroșindu-se la față. O impostoare, aia ești. 
Amândoi sunteţi niște impostori. 

Arătă pervazul ferestrei unde erau proptite fotografii cu Marla, 
Alex și Cissy. Lângă fotografii exista un instantaneu înrămat al 
lui james la naștere. 

— Asta-i Marla și familia ei. 

— Da, tată, știu, am venit cu Nick, fiindcă el m-a putut aduce 
cu mașina și... 

— Și ai crezut că dacă eu sunt pe cale să-mi dau duhul, ai 
putea să intri aici și să mă fraierești. 


VP - 273 


Privirea pe care i-o aruncă era plină de dispreț și o cutremură 
pe Marla, deoarece simţea că o studiase cu același dispreţ și în 
trecut. 

— N-ai înțeles niciodată, nu-i așa? hârâi bătrânul, cu glas ceva 
mai stins. Tu nu ești fiica mea. 

— Dar... începu ea. 

Se opri apoi, păli la faţă și buzele începură să-i tremure. 
Pentru o secundă se prinse strâns de cadrul metalic al patului. 
Ochii i se rotunjiră de parcă ar fi avut o epifanie. 

— Dumnezeule... 

— leși din camera mea, Kylie! șuieră Conrad din nou și 
răutatea din ochi îi era amplificată de lentilele ochelarilor, iar o 
ură primară, pură, îi dilată nările. Și să nu te mai întorci 
niciodată. N-o să capeţi niciun bănuţ de la mine, ai înţeles? 

Işi adună toate eforturile, ridică un braţ către rama patului și 
bâjbâi după un buton. 

— leși! Imediat! 

Femeia se retrase puţin. 

Pași grăbiţi se auziră pe coridor și Marla se întoarse când o 
infirmieră pieptoasă și cu o expresie dură apăru grăbită pe ușă. 

— Domnul Amhurst a sunat la oficiul infirmierelor, explică ea 
când ajunse lângă patul lui Conrad. Doriţi ceva, domnule 
Amhurst? 

— Da! Conrad șuieră atât de tare, încât stropi de salivă 
zburară de pe buzele lui subțiri și palide. Dă-i afară pe oamenii 
ăștia și nu-i mai primi niciodată! 

— Dar ea este fata dumneavoastră, rosti infirmiera cu 
blândeţe, încercând să-l liniștească. 

— Ba nu! Nu-i a mea. Nu contează ce zice curva de maică-sa. 

— Domnule Amhurst, dar se poate? 

Infirmiera simulă șocul, deși, după cum își dădea Nick seama, 
era probabil obișnuită cu tiradele și limbajul bătrânului. După 
aceea infirmiera îi aruncă Marlei o privire care o anunţa că 
bătrânul Amhurst nu era în toate minţile. 

— Dă-i afară cât mai repede, porunci el și infirmiera le făcu 
semn să părăsească rezerva. 

— Din cauza morfinei e așa, le explică ea după ce ieșiră pe 
ușă. Uneori e complet lucid, dar alteori... din păcate nu mai 
poate deosebi realitatea de vise. Trebuie să înțelegeţi că este un 
om foarte bolnav. 


VP - 274 


— Soţul meu a fost aici? întrebă Marla, revenindu-și după 
respingerea violentă a tatălui ei, de parcă ar fi urât-o. Alex Cahill 
a trecut pe aici... însoţit de cineva? 

— Nu în timpul turei mele, însă puteţi întreba la recepţie. 
Poate că cineva de acolo își mai amintește. In principiu, 
vizitatorii ar trebui să semneze la venire și plecare, dar puţini o 
fac. 

— Noi n-am făcut-o, recunoscu Nick, apoi se auzi un dangăt 
discret și becul de deasupra ușii lui Conrad clipi din nou. 

— Văd că-i una dintre zilele rele, comentă infirmiera, apoi își 
ceru scuze și reveni în odaie. 

— Să plecăm, spuse Nick. 

O prinse pe Marla de cot și aproape o împinse pe coridorul 
lung și mochetat. Pe pereţi erau montate șine netede din lemn, 
iar ferestre largi se deschideau spre peluze impecabile cu 
răzoare de flori atent îngrijite și o panoramă largă a golfului. Din 
loc în loc existau zone pentru relaxare, cu canapele și scaune, 
lampadare și mese, care, bănui Nick, erau rareori utilizate. 
Întregul complex era elegant și stilat, totuși rămânea un cămin 
pentru bătrâni. O instituţie. Un loc unde bogaţii veneau să 
moară. 

Când ajunseră la recepţie, Nick se uită în registru. Dacă Alex 
fusese aici în ultimele câteva zile, nu se obosise să se 
înregistreze. 

— Haide să plecăm, îi zise el Marlei. 

Un paznic le deschise încuietoarea electronică a ușilor înalte 
din sticlă și Nick se simţi imediat mai bine. Dumnezeule, locul 
ăsta era o închisoare! Indiferent cât de luxos era. 

Afară briza cu iz sărat împingea câţiva norișori peste cerul 
albastru. Pescărușii ţipau și plonjau spre suprafaţa sticloasă a 
golfului, iar în aer se simţea răceala îngheţată a iernii. Tăioasă și 
glacială. 

— Conrad a fost mereu un bătrân ticălos și mizerabil, zise 
bărbatul pe când mergeau pe un peron spre parcare. 

— E bolnav. 

— Crede-mă, nu se comporta mai bine nici când era sănătos. 

Când ajunseră lângă camionetă, Marla îl privi în cele din 
urmă. 

Își regăsise într-o oarecare măsură calmul, totuși două pete 
roșii continuau să-i coloreze obrajii. 


VP - 275 


— Data viitoare când mai am ideea nemaipomenită de a-mi 
vizita rudele fără o invitaţie, te rog să mă împuști, sugeră ea. 

— O să-ncerc să-mi amintesc. 

Nick deschise portiera și Marla sui pe scaunul vechi de lângă 
șofer. 

Bărbatul trecu apoi la volan și porni motorul. 

— N-a crezut că tu ești Marla. 

— Am priceput, pufni ea. Să fiu sinceră, nu-l pot învinovăți. 
Până și eu mă-ndoiesc uneori de asta. Miji ochii împotriva 
razelor de soare ce pătrundeau prin parbriz și adăugă: Și mi-a 
spus Kylie. Răpăi cu degetele pe braţul scaunului, în timp ce 
Nick ieșea din parcare. Kylie... 

Numele îi suna familiar. Dar de ce? Era oare numele ei? Nu... 
nu se putea. Cunoștea pe cineva cu numele ăsta? Se concentră 
intens, cu sprâncenele împreunate, în vreme ce încerca să-și 
reamintească un trecut ce începea să-i apară. Continua să fie 
întunecos și plin de umbre, ca și cum ar fi fost în spatele unei 
draperii groase, care încă nu fusese ridicată. 

Mergând spre autostradă, Nick o privi scurt. 

— Numele ăsta înseamnă ceva pentru tine? 

— Da... vreau să zic, poate. 

Marla expiră prelung, apoi se întinse către poșeta pe care o 
luase de acasă, găsi ochelarii de soare și-i puse pe nas. 

— Mi s-a părut... of, nu știu, continuă ea și-și mișcă degetele 
de parcă ar fi încercat să prindă ceva ce-i scăpa, pentru ca apoi 
să se concentreze atât de tare să-și reamintească orice din viaţa 
ei dinainte de accident, încât o luă durerea de cap. Totul e un 
talmeș-balmeș în mintea mea, dar sunt sigură că am mai auzit 
numele... că... știu că pare o nebunie, dar undeva în adâncul 
meu am simţit că tata știe mai bine decât mine cine sunt de 
fapt. Nu-i ciudat? 

Dădu ochii peste cap și întredeschise geamul din partea ei, 
lăsând să intre aerul sărat. 

— E așa de straniu! Tot ce-i legat de viața mea pare în 
neregulă. Uneori nu știu ce este și ce nu este real, totuși 
animozitatea aia pe care o simțea faţă de mine, ura evidentă 
care i se citea pe faţă... mi-au părut mult mai adevărate decât 
toate celelalte lucruri pe care le-am auzit. 

— N-a fost foarte încântat să te vadă. 

— Mă urăște. 


VP - 276 


— Cel puţin azi te-a urât, admise Nick. 

Marla privi pe geam, spre dealurile verzi. 

— Și atunci, spuse ea, ce-s toate poveștile alea despre relaţia 
strânsă dintre mine și tatăl meu - că el mă copleșea cu daruri, 
că eram practic lumina vieţii lui? După cum văd eu lucrurile, 
totul e o minciună și mult exagerat. Sau poate chiar complet 
fals. Incă de când m-am trezit din comă am avut intuiţia că eu și 
cu el nu ne-am înţeles niciodată. Că de fapt nu ne plăceam unul 
pe celălalt. Îi aruncă lui Nick o privire. Și cred că folosesc un 
eufemism, nu? 

Femeia aproape că izbucni în râs gândindu-se la absurditatea 
situaţiei. Doar că era prea dureroasă. În mod trist, dar adevărat, 
era asociată cu foarte multe persoane, dar nu se simţea 
conectată de niciuna. Doar de prunc și de Nick. Nici măcar de 
propria ei fiică. Nici de soțul ei. 

— Adio afecțiunii paternale, murmură ea, apoi întrebă: De ce 
credea el că fusesem acolo, înainte, cu Alex? 

— Infirmiera spunea că din cauza morfinei pierde uneori 
contactul cu realitatea. 

Nick schimbă viteza și coti după o curbă, intrând pe porţiunea 
unde șoseaua urma linia golfului. 

— Și tu crezi asta? îl privi ea pătrunzător. 

— Nu știu, dar ceva nu-i în regulă. 

— Aleluia! 

— Cred că-l vom întreba pe Alex. 

— Inseamnă că va fi o conversaţie interesantă în timpul cinei, 
replică Marla, apoi tăcu. 

Tatăl ei o considerase o impostoare, o escroacă. Se 
comportase de parcă ea era altcineva, cineva pe care o altă 
femeie, pe care el o numise „curvă”, încercase s-o dea drept 
fiica lui. Oare bătrânul visase asta? Sau era parte din trecutul 
lui? 

— Ştiai că după decesul lui Conrad majoritatea averii sale îi va 
rămâne lui James? o întrebă Nick. 

— Fiului meu? Averea tatei va fi lăsată unui prunc? 

Asta era o nebunie! 

— Da. 

— la stai așa, rosti Marla și ridică o mână în semn de protest. 
De unde știi tu asta? 

— Mi-am făcut temele. 


VP - 277 


— Ai iscodit, vrei să zici. 

Bărbatul deschise aparatul de radio și prin difuzoare bubui o 
reclamă pentru telefoane mobile. Nick căută alt post și găsi unul 
care difuza soft rock. Un cântec vechi al lui Billy Joel. 

— Spune-i cum vrei, dar eu nu fac decât să-ncerc să-mi dau 
seama ce se-ntâmplă aici. 

— Și eu, recunoscu Marla, deși era destul de șocată să afle că 
Nick putea ști mai multe decât ea despre propria ei viaţă. Ești 
sigur în privinţa testamentului? 

— Pe cât pot fi de sigur în legătură cu orice. Am un 
investigator privat care lucrează pentru mine. 

— Și? 

— Are niște relaţii, sau așa îmi spune mie. În esenţă, potrivit 
testamentului tatălui tău, toți primesc câte ceva, dar James este 
principalul beneficiar. 

— Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Se pare că tatăl tău a vrut mereu să aibă un urmaș de 
parte bărbătească. Potrivit testamentului original, un 
descendent masculin ar fi moștenit aproape totul și, întrucât 
Rory este grav handicapat, a fost responsabilitatea ta să produci 
un fiu. 

— Chiar dacă el nu va duce mai departe numele Amhurst? 

— De aceea a fost botezat James Amhurst Cahill. 

— Nu pot să cred așa ceva. Este... este atât de arhaic. Atât 
de... de... dezgustător. 

Apoi însă și-l aminti pe bărbatul care era tatăl ei. Cumva, se 
potrivea. 

— Sunt banii lui, așa că poate să facă ce vrea cu ei, îi atrase 
atenția Nick pe când ea se uita la un avion ce traversa cerul. 

— Insă James n-are decât nouă săptămâni. 

— Dar pe de altă parte este norocos că e băiat. 

— Sau este blestemat. 

Marlei nu-i plăcea sentimentul care nu-i dădea pace de când 
își văzuse tatăl zăcând în pat, o epavă a bărbatului care fusese 
cândva, un schelet plin de ură și suspiciuni. Unde era tatăl 
darnic, care împărţise inele scumpe și obligaţiuni ca pe 
bomboane? Unde era cel care o crescuse și o răsfăţase și abia 
așteptase ca ea să-i dăruiască nepoți? 

— Cine-i Kylie? întrebă brusc Nick. 


VP - 278 


— Și eu aș vrea să știu asta. Sunt sigură însă că am mai auzit 
numele... fie l-am auzit, fie l-am văzut. Atâta doar că nu-mi pot 
aminti unde. 

El răpăi cu degetele pe mânerul schimbătorului de viteze și 
căzu pe gânduri. Își concentră privirea asupra șoselei și spuse: 

— Poate că ai totuși o soră. O soră vitregă. 

— Este o posibilitate, da, încuviință Marla făcându-se ecoul 
propriilor bănuieli. Dar de ce nu știe nimeni de ea? 

— Pentru că este micul lui secret incomod. În felul ăsta s-ar 
putea ca totul să fie acum amestecat în mintea lui și să te 
confunde cu ea. 

— Poate că da, zise femeia, deși ideea părea improbabilă și 
incoerentă; dar altfel de ce tatăl ei i-ar fi spus pe alt nume? Sau 
poate că eu însămi sunt Kylie, urmă ea. Cum aș putea să știu 
adevărul? 

ÎI privi pe Nick și ridică dintr-o sprânceană. 

— Atunci unde-i adevărata Marla și de ce toţi cred că tu ești 
fiica-prințesă a lui Conrad? 

— Nu toţi cred asta, îi atrase ea atenţia privind cum stâlpii de 
garduri și câmpurile acoperite cu iarbă lăsară loc caselor ce 
presărau peisajul și rămâneau în urmă ca o ceaţă, în timp ce 
camioneta gonea pe șoseaua îngustă. Cissy n-o crede. Conrad 
n-o crede. Nici eu însămi nu sunt sigură c-o cred. Și tu? Intoarse 
capul și-l privi direct. Tu ai cunoscut-o pe Marla. Ai cunoscut-o 
chiar foarte bine după cât se pare. 

Încheieturile degetelor lui se înălbiră pe volan. 

— Tu crezi că eu sunt Marla? urmă femeia. 

Buzele lui Nick se subţiară. Pielea i se întinse peste pomeţi. 

— Da. 

— De ce? Faţa mi s-a schimbat mult. Am fost desfigurată în 
urma accidentului și apoi am fost supusă unor operaţii de 
chirurgie reparatorie. Tu nu mă mai văzuseși de... cât trecuse - 
mai bine de doisprezece ani? 

Venele de pe dosul mâinilor lui erau puternic reliefate. 
Încheieturile degetelor erau complet albe. 

— Da. 

— Atunci cum poţi să știi? 

Când bărbatul nu-i răspunse, ea îl atinse pe braţ. 

— Cum, Nick? 

— Din cauza reacției mele faţă de tine, la naiba! 


VP - 279 


Îi aruncă scurt o privire îndurerată. 

— Să începem cu azi-noapte, sugeră el în vreme ce 
cauciucurile șuierau pe asfalt. Ai fost acolo și știi ce s-a- 
ntâmplat. 

— D... da, încuviinţă ea și-și retrase mâna. 

— Eu nu obișnuiesc să-mi pierd controlul, Marla, urmă Nick 
sincer. Nu-i stilul meu. 

Ochii lui, atât de albaștri, atât de pătrunzători, atât de intenși, 
o sfredeleau. Marla ar fi vrut să se facă mică de tot, însă îi 
întoarse privirea. 

— S-a mai întâmplat doar o singură dată înainte, continuă el 
și în zâmbet îi apăru o undă de dispreț de sine. Păcat că nu-ți 
mai amintești. 

Stomacul ei se dădu peste cap și Marla ridică bărbia. 

— Mare păcat, încuviinţă. Nick, nu-mi pasă ce s-a-ntâmplat 
între noi, ci vreau doar să-mi amintesc. 

— Ei bine, mie-mi pasă și-mi amintesc foarte bine și să fiu al 
naibii dacă am chef să mai trec o dată prin iadul ăla. 

Schimbă viteza și vui pe lângă un sedan care încetinea, ca să 
vireze. 

Marla se lăsă pe spate în scaun, simțindu-se sfâșiată de 
emoţii primare. Majoritatea trecutului ei era incoerent, 
fragmente mici, neregulate, și piese ce nu se potriveau laolaltă. 
lar relaţia ei cu Nick era foarte volatilă, îngrijorătoare și atât de 
intensă, încât o speria teribil. 

— Atunci, zise ea, bănuiesc că ar fi bine s-o găsim pe Kylie 
asta. 

— Dacă ea există. 

— Exact. 

Nick tăcu, băgă camioneta în viteza a patra și călcă pedala 
accelerației. Marla își încrucișă brațele peste piept și bâțâi 
nervos din picior. Nick era unicul ei aliat și uneori cel mai mare 
inamic al ei. Simţea că putea avea încredere în el și-și reaminti 
că bărbatul acesta era probabil ultima persoană pe care ar fi 
trebuit să se bizuie. Nick avea o ranchiună veche împotriva ei, o 
pică personală. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, zise el și coti spre Sausalito în loc să 
intre pe autostrada ce ducea înapoi la San Francisco. 

Aflată pe partea interioară a peninsulei în capătul nordic al 
podului Golden Gate, micuța comunitate se întindea pe coasta 


VP - 280 


dealului, cu case pastelate, flori și tufe cățărate pe versanţii de 
pe care se vedeau apele scânteietoare. 

— Ce vrei să-mi arăţi? Unde mergem? 

— M-am gândit să ne ducem la adresa lui Pam Delacroix. 

— De ce? 

— Ca să-ncerc să-ți împrospătez memoria, zise el și o parte 
din animozitate i se topise. Dacă n-ai nimic împotrivă. 

— Merită să încercăm orice. 

Nick intră într-un port de agrement de pe Golful Richardson și 
parcă în zona destinată rezidenţilor. 

— Pam a locuit într-o casă plutitoare? întrebă Marla, privind 
casele plutitoare ce erau andocate de-a lungul pontoanelor late 
din lemn. 

— Da, imediat după divorț. 

Nick indică un doc decolorat de soare de lângă o casă 
plutitoare cu două niveluri și Marla simţi că o fantomă i se 
furișase în suflet, încercă să-și imagineze femeia pe care o 
văzuse în instantanee trăind aici zi de zi, venind de la 
cumpărături, vorbind cu fiica ei la telefon, făcând planuri să 
vândă case... și totuși nu-și aminti nimic. 

Decisă să-și reamintească ceva, orice despre cea care murise 
în accident, cobori din camionetă și trânti portiera. Deși ziua era 
luminoasă și cerul senin, cu excepţia norilor care se apropiau 
dinspre vest, Marla simţi ca și cum ar trebui să se strecoare pe 
furiș, să se ascundă de ochii vecinilor, dacă aceștia se uitau 
cumva printre jaluzele. Vântul sufla în rafale reci de noiembrie 
când se apropie de ușa din față, unde o barză sculptată în lemn 
și cu ochi din sticlă ţinea în pliscul lung o plăcuţă de bun-sosit. 
Nick bătu tare în ușă. Așteptă. Nimeni nu se clinti înăuntru. 
Nimeni nu răspunse. jaluzelele nu se mișcară. Folosindu-și 
palma drept pavăză, bărbatul încercă să privească înăuntru. 

— Doar nu te așteptai să fie cineva acasă, nu? întrebă ea, 
afundându-și mâinile în buzunarele hainei. 

— Nu, dar m-am gândit că vederea locului ţi-ar putea 
declanșa ceva, te-ar putea ajuta să-ţi amintești ceva. 

— Aș vrea eu... 

Marla studie casa cu un etaj, pilonii, puntea și ghivecele din 
lut goale de lângă ușă, în care nu exista nicio floare acum, ci 
doar câteva tulpini uscate. La fel ca și casa. Un fior o străbătu 
când păși pe puntea pe care Pam mersese de sute de ori în 


VP - 281 


trecut, udându-și plantele, vopsind bordurile sau făcând plajă în 
scaunele de grădină ce fuseseră stivuite sub streașină punţii 
superioare. Urcând scara, simţi o tristeţe profundă pentru 
femeia pe care nu și-o putea reaminti. 

jaluzelele erau coborâte și la etaj. 

— Simt ca și cum aș călca pe mormântul ei, zise Maria, 
cuprinzându-și umerii cu braţele și auzind apa ce clipocea de 
piloni și de țărm. 

Privi peste golf, spre insula Angel, și se gândi la femeia care 
fusese cu ea în mașină, la femeia al cărei chip îl văzuse în 
fotografiile pe care i le arătase Nick. In zadar însă. Nu găsea 
nimic, numai întrebările ce o chinuiseră de când se trezise din 
comă. 

Clătină din cap și se uită la Nick. 

— Imi pare rău. Nu m-ajută cu nimic. Te cred, dacă zici că-i 
casa lui Pam, dar nu am niciun fel de amintire despre ea. 

— A fost doar o idee. Un glonţ tras la nimereală. 

— Mă tem că a fost un cartuș orb, îl tachină Marla. 

Incepea să aibă încredere în Nick. Să se bizuie pe el. Să i se 
destăinuie. Ceea ce era pur și simplu o nebunie. 

Gândește-te la ce s-a-ntâmplat azi-noapte. Nu poti să ai 
încredere în el și-n niciun caz nu-i poți destăinui nimic. Cel putin 
nimic emoțional. Bărbatul se rezemase de balustrada punţii și 
privea apa, cu spatele la ea, cu un șold împins în afară. Vântul îi 
răvășea părul negru, iar jacheta i se ridicase deasupra blugilor, 
dezvăluindu-i cureaua din piele și materialul decolorat al blugilor 
Levi's purtaţi jos pe talie și întinși peste fesele ferme, tari. 

El privi peste umăr și femeia își feri prompt ochii. 

— Cred că ar trebui să mergem, zise ea și-i prinse zâmbetul 
sexy cu coada ochiului. 

Să-l ia naiba! Ştia că se holbase la el. Poate chiar că adoptase 
poziția aia în mod deliberat. Uneori putea fi atât de încrezut. 
Atât de arogant. Un ticălos. Marla porni spre camionetă, 
blestemându-se în minte. Ce naiba avea acest bărbat de o 
determina să se gândească întruna cum ar fi fost să facă 
dragoste cu el - chiar în timp ce încercau să descâlcească 
misterul care era viaţa ei? 

La naiba, la naiba, la naiba! 

Când Nick sui la volan, Marla se trase cât mai departe de el. 


VP - 282 


— Trebuie să-l văd pe Paterno, zise ea după ce porniră. Am 
promis că voi da o declarație. 

El își privi ceasul. 

— Ce-ai zice dacă am face mai întâi încă o escală? 

— Unde? 

Aruncându-i o privire de băiat rău, Nick spuse: 

— Cred că-i momentul ca noi doi să regăsim religia. 

Ochii îi sclipiră de încântare răutăcioasă. Străbătură câteva 
intersecţii spre central așezării, apoi coti pe o stradă laterală. 
După alte cinci intersecţii, încetini camioneta și înaintă lent. 

— Aici e locul Cherisei și al lui Donald, o anunţă el și arătă o 
biserică cu aspect modern. 

Zugrăvită în gri-ardezie, cu acoperiș ţuguiat încununat de o 
turlă acoperită cu tablă de aramă, biserica era clădirea cea mai 
impresionantă din cvartal. O reclamă fluorescentă anunţa orele 
slujbelor de săptămâna viitoare. Reverendul Donald Favier avea 
să vorbească despre plata păcatului. Sub anunțul respectiv era 
citat un verset din Psalmi. Parcarea asfaltată părea nouă și în ea 
se aflau două sedane, un break Volvo strălucitor și un Jeep 
negru. 

Când Nick încetini, Marla studie veranda frontală largă și ușile 
duble sculptate. 

— Cred că am fost aici, zise ea și urma unei amintiri îi 
zgândări memoria. 

Își mușcă buza și încercă să străpungă ceața din minte. 

— Hai să intrăm, să vedem cum arată. 

Camioneta opri în parcare și Marla cobori înainte ca bărbatul 
să fi închis portiera și să fi băgat cheia în buzunar. Cu cât se 
apropiau de biserică, cu atât era mai sigură că fusese aici, totuși 
nu la lumina zilei, cântând imnuri cu o congregaţie mare sau 
ascultându-l pe reverend propovăduind cuvântul Domnului. Nu, 
imaginile care se jucau cu mintea ei erau spălăcite, însă 
întunecoase și avea senzaţia că se întâlnise cu cineva aici. 

Urmată de Nick, urcă grăbită puţinele trepte late ce duceau la 
verandă. El se grăbi să i-o ia înainte, dorind să-i deschidă ușa. 

Aceasta nu se clinti însă. Era încuiată. 

— Rahat, mormăi Nick. 

— Povestea vieţii mele, comentă femeia, iar când el se 
întoarse și o privi, flutură din mână pentru a-i opri orice 


VP - 283 


întrebări. În ultima vreme m-am confruntat cu o mulţime de uși 
încuiate. 

— Credeam că Dumnezeu nu lucrează de la nouă la cinci, 
observă el. 

Marla îl răsplăti cu o expresie îndurerată. 

— Sau poate c-a ieșit la prânz. 

— Foarte amuzant. 

— Și eu cred la fel. 

Ea îi trimise o privire usturătoare. 

— Ăsta nu-i tocmai locul pentru ireverenţa ta. 

Nu reuși însă să-și păstreze privirea severă și chicoti când 
coborâră împreună treptele. 

— Încercam doar să destind atmosfera. 

— Bun, atunci ești amuzant. 

Urmară o alee cu dale din piatră până în spatele clădirii, unde 
o inscripţie gravată pe ușă anunţa că acolo era administraţia. 
Nick ciocăni, apoi apăsă pe clanţă. Nu avură noroc. Nici ușa 
aceasta nu se clinti. 

— Deocamdată zero peste tot, observă el. 

În clipa aceea auziră mugetul unui motor care se trezea la 
viaţă. Cauciucuri scârțâiră zgomotos din cealaltă parte a 
bisericii. 

— Crezi c-am speriat pe cineva? întrebă Nick, apoi porni în 
fugă. 

Marla alergă după el, străduindu-se să ţină pasul cu picioarele 
lui lungi, ocoli biserica și se opri în parcare. 

Camioneta lui Nick era acolo unde o lăsaseră, iar cele două 
sedane și breakul erau parcate în aceleași locuri. 

— Acum câteva minute aici era un Jeep, nu? 

— Așa cred. Da. Femeia încuviinţă din cap, străduindu-se să-și 
recapete răsuflarea, deoarece sprintul, deși scurt, o sufocase. 
Era parcat acolo, lângă tufa aia. 

Arătă cu braţul o forsiția neîngrijită și răsuflă adânc. 
Dumnezeule, era complet ieșită din formă! 

— Așa mi s-a părut și mie. 

Nick miji ochii spre locul gol. 

— Ar putea fi doar o coincidenţă că șoferul a decis să plece... 

— La naiba! Buzele lui se strânseră și privi în sus și-n jos pe 
stradă, cercetând traficul lent. La naiba! Dădu cu piciorul într-o 
pietricică și o expedie în cauciucul unui Pontiac. Am mai văzut 


VP - 284 


un Jeep ca ăla. În seara când Cherise m-a vizitat la hotel. Când a 
plecat, a luat-o cineva într-un Jeep negru. 

Rămase privind în lungul străzii, ca și cum ar fi încercat să 
zărească vehiculul ce plecase în trombă din parcare. 

— În zona golfului sunt mii de SUV-uri, spuse Maria și puse 
mâna pavăză la ochi, privind spre vest, în soarele ce cobora 
spre orizont. N-ar fi totuși cine știe ce coincidenţă să fi fost 
aceeași mașină care a luat-o pe Cherise de la hotel, cum zici tu. 
Poate că-i a soţului ei sau poate a bisericii ori a vreunui prieten. 

— E posibil, sigur că da. Totuși nu ţi se pare ciudat că șoferul 
a plecat imediat după sosirea noastră? 

— Poate că da. 

— Și poate că nu, zise Nick și toate urmele bunei sale 
dispoziţii anterioare se evaporară când primii nori începură să 
avanseze dinspre Pacific. Eu nu cred în coincidențe. 

— Nici eu, recunoscu femeia, dar de ce s-ar fi grăbit să plece? 
N-ar fi fost mai bine să rămână ascuns? 

— Poate că s-a gândit că venisem să-l căutăm pe el. Sau că 
aveam o cheie sau că vom sparge ușa. Cine știe? Nick se 
apropie de camionetă și deschise portiera din dreapta șoferului. 
Hai, să-i dăm drumul. 

Ea nu-l contrazise. Nu-i plăcea fiorul rece pe care-l simţise pe 
șira spinării. 

Nick porni spre sud. Nu vorbi prea mult, ci miji ochii spre 
traficul din față, cu fruntea încruntată, strângând puternic 
volanul. 

— Zici că ai o întâlnire cu Paterno? 

— Da, am aici adresa secției lui de poliţie. Deschise poșeta și 
scoase cartea de vizită a detectivului. Știi, nimeni n-a dat de 
urma poșetei pe care am avut-o în noaptea accidentului, așa că 
n-am nimic cu care să dovedesc că sunt persoana care spun că 
sunt. N-am nici act de identitate, nici bani, nimic. Bănuiesc că 
am avut permis de conducere, card de asistenţă socială, carduri 
de credit și probabil un set de chei și o telecomandă pentru ușa 
garajului. 

— Nu aveai poșeta cu tine? 

Nick intră pe benzile înguste ale podului Golden Gate și Marla 
se uită spre vest, spre apele Pacificului, care o linișteau, unde 
traulere și petroliere se vedeau pe linia orizontului. Cerul, mai 


VP - 285 


devreme strălucitor, se întunecase odată cu înaintarea norilor 
grei spre uscat. 

— Așa a spus poliţia, dar eu n-am găsit poșeta nici în casă. 
Frustrată, își trecu degetele prin părul scurt. Pe de altă parte 
însă am găsit inelul cu rubin de la tata. Era într-o casetă de 
bijuterii, în care sunt sigură că mă uitasem de zece ori până 
atunci. Am senzaţia că cineva l-a pus acolo. 

— Cine știa că dispăruse? 

— Păi, cam toată lumea. 

— Alex? 

— Da. De ce? Crezi că e/ l-a luat? 

Marla se gândise și ea la posibilitatea respectivă. Soţul ei era 
foarte secretos, excesiv de protector, comportându-se ca și cum 
s-ar fi temut de ceva necunoscut ei. 

— Nu știu, recunoscu Nick schimbând viteza, dar aseară a 
plecat în toiul nopţii și e posibil să se fi dus la Conrad, fără să 
spună nimănui. 

— Nu-i interzis să-ţi vizitezi socrul bolnav, îi reaminti femeia. 

— Dar este secretos. Așa a fost mereu, chiar și în copilărie. In 
prezent însă mi se pare mai rău ca oricând. Nick călcă frâna, ca 
să evite să lovească spatele unui mini van care se oprise brusc. 
Mă-ntreb în ce naiba e băgat. 

Traficul se mai rarefiase și el acceleră. Trecură prin Presidio, 
apoi cotiră spre sud. 

— Înainte de a merge la poliţie, zise bărbatul, haide să-l 
vedem pe fratele tău. 

— Da, mi-ar plăcea asta, încuviință Marla, dar se pregăti 
pentru altă respingere; nu se aștepta ca Rory s-o primească mai 
încântat decât tatăl ei. 

A fost mai rău decât își imaginase. Clădirea era veche, însă 
fusese renovată, astfel că faţada din cărămizi aurii era curată și 
bine întreținută, iar interiorul luminos. 

— Îmi pare rău, îi spuse recepţionera după ce-i explică de ce 
venise. Numai membrii familiei au acces. Dacă nu aveţi nicio 
dovadă că sunteţi Marla Cahill, atunci nu vă putem lăsa să 
intrați. 

— Dar eu? Sunt cumnatul ei, spuse Nick și-și arătă permisul 
auto din Oregon. 


VP - 286 


— Îmi pare rău. Femeia clătină din cap, după care îi zâmbi 
blajin Marlei. Când aveţi vreun act de identitate, vă puteți vizita 
fratele. 

— Dar... 

— Astea sunt regulile spitalului. 

Stătură de vorbă și cu un administrator, dar refuzul rămase la 
fel de ferm și Marla părăsi clădirea din cărămizi simțindu-se 
descurajată. 

— Până acum am umblat după cai verzi pe pereți, mormăi ea 
și-și strânse gulerul hainei mai aproape de gât în timp ce 
mergeau pe trotuar. 

— Poate că lucrurile se vor îmbunătăţi, o încurajă Nick, însă 
glasul lui nu suna prea convingător. 

Se urcară în camionetă și porniră spre secția de poliţie. 
Zgărie-norii  proiectau umbre peste străzile orașului, iar 
trotuarele erau ticsite de pietoni. Ricșe și bicicliști concurau cu 
automobile, camioane și minivanuri. La câteva străzi depărtare 
urlă o sirenă. 

— Alex ţi-a spus unde a fost azi-noapte? o întrebă Nick. 

— Nu l-am văzut azi. Nu sunt nici măcar sigură că s-a întors 
acasă, recunoscu ea. Carmen mi-a spus că avea niște întâlniri 
devreme în dimineaţa asta. 

— Nu-i prima dată când a plecat. Nick privi indicatoarele 
stradale, după care coti la stânga. În seara dinainte, după ce te- 
a adus de la doctorul Robertson, a plecat din nou. Nu ţi-a spus 
nimic? 

— Nu, recunoscu ea. Își plimbă degetele pe cotieră și simţi că 
i se face stomacul ghem. Acţiunile lui Alex sunt un mister pentru 
mine. Se strădui să găsească o scuză pentru comportamentul 
soțului ei, însă nu izbuti. Știu că poartă negocieri importante cu 
niște businessmeni japonezi - cred că sunt investitori - dar în 
rest n-am nici cea mai vagă idee cu ce se ocupă. 

— Nu ţi se pare straniu? 

Ea chicoti pe înfundate, iar Nick frână înaintea unui taxi care 
intrase pe banda lui. 

— Cred că toată viaţa mea e stranie, recunoscu Marla. Un sot 
care nu mi se destăinuie, o fată care mă respinge, o soacră care 
se comportă de parcă aș avea nevoie de un custode, un prunc 
pe care abia l-am recunoscut, un tată care mă disprețuiește și 
mă crede o impostoare și un cumnat care... care... 


VP - 287 


— Care... ce? 

Nu putea s-o recunoască. Nu putea rosti cuvintele acelea - că 
era atrasă de el, că la atingerea lui i se înmuiau genunchii și că 
sângele îi clocotea fierbinte. 

— Care... mă tulbură, zise ea în cele din urmă și buzele îi 
zvâcniră când pronunţă cuvântul care nu-i descria nici pe 
departe sentimentele reale. Oricum ai lua-o, nu-i tocmai familia 
americană tradiţională și, da, Nick, totul mi se pare straniu. Cu 
adevărat straniu. Sper doar că pot pune lucrurile cap la cap 
înainte să-mi pierd minţile. 

— Sau înainte să fii omorâtă, rosti el grav. 

— Omorâtă? repetă ea și dădu ochii peste cap. 

Nu intenţiona să se lase prinsă într-o paranoia melodramatică. 
Se gândise la posibilitatea că cineva putea încerca s-o omoare, 
dar de fiecare dată abandonase ideea respectivă, o condamnase 
ca pe un semn propriu de frică. Auzind-o de la altcineva 
devenea mult mai reală. Și totuși i se părea greu de crezut. 

— Mai gândește-te, insistă Nick. În noaptea accidentului, ai 
văzut pe șosea pe cineva care ţi-a băgat o lumină în ochi, așa-i? 

— Da, poate. 

— S-ar putea să fi fost premeditat, zise el și coti brusc. 

— la stai așa! Asta mi se pare o ipoteză destul de greu de 
susținut. Cum ar fi știut unde mă aflam și că eu conduceam 
mașina lui Pam la momentul acela? 

— Habar n-am, dar e posibil. După aceea ţi s-a părut că ai fost 
ameninţată de cineva care stătea lângă patul tău, pentru ca, nu 
după mult timp, să vomiţi și să fii cât pe-aci să mori. Este posibil 
ca o persoană să-ți fi făcut o injecție ori să-ţi fi pus ceva în 
mâncare. 

Marla ar fi vrut să-l contrazică, dar nu putea. Nick nu făcea 
decât să dea glas propriilor ei temeri, cele care o sâcâiseră, cele 
pe care le împinsese cu fermitate la o parte. 

— Cine ar vrea să mă omoare? 

— M-am gândit că tu ai putea să știi asta. 

Femeia închise ochii și-și rezemă capul de tetieră. 

— Eu nu știu nici măcar cine sunt, cu atât mai puţin cine 
figurează pe locul întâi în lista dușmanilor mei personali. 
Maxilarul începuse s-o doară din nou, o pulsaţie surdă care se 
intensifica. Şi de ce să se complice în asemenea măsură? N-ar fi 
mult mai simplu dacă m-ar fi împușcat? 


VP - 288 


— Pentru că persoanele acelea necunoscute încearcă să facă 
astfel încât să pară că a fost un accident. 

— „Persoanele”... Acum sunt mai multe. Marla oftă și clatină 
din cap, privind clădirile înalte ce se ridicau spre cer. Nici vorbă! 
E prea fantezist. Eu am avut un accident auto. Punct! Am 
vomitat din cauza unui stomac sensibil și a unei stări nervoase 
urâte. Asta-i tot. N-a existat nimic sinistru în povestea asta, a 
concluzionat ea, încercând de fapt să se convingă pe ea însăși. 
În realitate, nimeni nu-ncerca s-o omoare. 

Sau se înșela? 

Nick găsi o parcare pe mai multe niveluri și intră. Luă tichetul 
din automat și sui pe rampă, privind cu atenţie în căutarea unui 
loc liber. 

— De ce ar vrea cineva să mă vadă moartă? întrebă Marla. 

— Pentru că cineva se teme de tine, de ceea ce-ţi vei aminti. 

Un fior la fel de rece ca Pacificul îi trecu prin vene. 

— De asta te-ai mutat înapoi în casă? întrebă fulgerată de o 
revelație. Ca să mă protejezi? 

— Ăsta-i unul dintre motive, recunoscu el și intră în spațiul 
dintre un BMW și o Honda la nivelul al treilea. Opri motorul, apoi 
spuse: Oricât de dură te-ai crede, ai nevoie de cineva care să-ți 
păzească spatele. 

— Și te-ai oferit voluntar pentru jobul ăsta? 

Bărbatul nu zâmbi deloc când scoase cheia din contact. 

— Ai pe altcineva în minte? 

— Mi-ar plăcea să cred că pot avea grijă și singură de mine. 

— Tu nici măcar nu-ţi amintești cine ești. 

Nick se aplecă spre ea și aromele de mosc și de piele 
ajunseră la nările femeii, iar vârful nasului lui aproape că-l atinse 
pe al ei. Îi luă palma între mâinile lui și o masă ușor cu degetul 
mare. 

— Ținând seama de trecutul nostru comun, nu crezi că eu aș 
fi ultima persoană de pe Pământ care să se autoimpună ca 
bodyguard al tău? 

Ochii îi erau negri în noaptea ce se apropia, iar degetele 
calde. 

— Bănuliesc... că da, zise Marla, străduindu-se din răsputeri să 
nu se uite la linia subţire ca o lamă a buzelor lui și nici să nu-i 
simtă căldura corpului, o căldură atât de intensă, încât aburea 
geamurile. Eu însă am un soț... 


VP - 289 


— Cu care nu te culci, care nu-i niciodată acasă, care pleacă 
în toiul nopţii, îi reaminti Nick. În care nu ai încredere. 

Marlei i se puse un nod în gât când privirea lui cobori spre 
gâtul ei. Întinse braţul liber spre mânerul portierei și prinse între 
degete metalul rece. 

— Încerci să-mi spui că nu sunt nicăieri în siguranţă, nici 
măcar în casa mea? 

Ochii lui erau extrem de serioși. 

— Da, exact asta spun. 

— Însă toate astea sunt numai ipoteze, o idee nebunească a 
ta. 

— Așa sper. Doamne, sper din toată inima! rosti el apăsat. 
Răsuflarea îi era caldă, privirea seducătoare și Marla simţi cum 
primele furnicături ale dorinţei îi încing sângele. Nu, nu putea 
face asta. Nu din nou. 

Apăsă pe mâner și portiera se deschise. 

— Să mergem la detectiv. 

XXX 

— Ai ratat din nou! lisuse Hristoase, cât de cretin ești? Glasul 
de la celălalt capăt al firului era extrem de furios. Cât de greu 
poate fi să omori pe cineva? 

Ar fi vrut să-l bage pe ticălos în mă-sa. Stând în cabina 
telefonică, în noaptea care începea să-l înconjoare, ar fi vrut să 
se poată întinde prin legătura telefonică și să-l strângă de gât pe 
nenorocit. 

— Uite ce-i, dacă vrei atât de mult să scapi de Marla, n-ai 
decât s-o faci și singur, mârâi el. 

Ştia că pungașul ăsta era prea slab de înger ca să se 
mânjească de sânge pe mâinile lui imaculate precum crinii. Un 
laş de cea mai ordinară speță. 

— Noi avem o înţelegere. 

— Știu. 

Se mai calmă puţin și ochii i se mijiră în lumina semaforului de 
pe colț, unde doi adolescenţi se străduiau să ţină în loc un câine 
mare ce părea decis să se năpustească pe stradă în mijlocul 
traficului. 

— O să mă ocup de ea, adăugă el. 

— Nu. Nu acum. E prea riscant. Incepe să-și amintească. Și 
oportunităţile noastre se termină. În curând toată lumea, 
inclusiv poliţia, va deveni suspicioasă. 


VP - 290 


— O s-o fac la noapte, promise el cu un zâmbet, simțind nota 
de panică din glasul celuilalt. O să mă ocup de ea la noapte. 

— Nu... nu în casă. Și așa toți sunt cu nervii în pioneze. O să 
fac un plan. Va trebui să așteptăm. 

— Tu ești cel care se grăbea s-o vadă moartă. 

— Și tu nu? 

Degetele cu care ţinea receptorul transpirară. 

— De fapt, mi-ar plăcea să nu mă grăbesc. S-o lungesc. S-o 
fac să cerșească iertare. 

— Rahat! Eşti mai bolnav decât crezusem. Nu, deocamdată 
nu acţiona. Mai întâi să concep un plan. Este posibil să fim 
nevoiți să așteptăm până crapă bătrânul, după aceea poţi s-o 
omori. Și vreau s-o faci simplu. Să n-o... să n-o torturezi. 

— Da’ ce naiba-ţi pasă? 

Nenorocitul de la celălalt capăt al firului avea mustrări de 
conștiință. Asta era chestia cea mai grozavă! Râse și băgă mâna 
în buzunarul interior al jachetei după ţigări. 

— Nu de-aia m-ai angajat? Fiindcă sunt bolnav? Și pentru că 
am dovezi despre tine, prietene. 

— Haide să lămurim un lucru, da? Noi doi nu suntem prieteni. 
N-am fost și nu vom fi niciodată. Asta-i pur și simplu... o afacere. 

El îndesă filtrul ţigării între buze. 

— Ce s-a-ntâmplat cu „sângele apă nu se face”? 

— Un rahat și o știi la fel de bine ca mine. Acum așteaptă 
până te contactez, după care fă treaba și vei fi plătit. 

— Aș prefera să fie așa. Fiindcă dacă nu văd banii, dacă- 
ncerci să mă tragi pe sfoară, atunci o să spun poliţiei și ziarelor 
adevărata poveste. Despre tine și despre toate păcatele pe care 
te străduiești să le ascunzi. Tot ce ai făcut e-nregistrat, amigo - 
totul. Inclusiv rahaturile alea de la Cahill House, cu ceva vreme 
în urmă. Te am la mână, așa că nute pune cu mine! 

Trânti receptorul în furcă și-și ridică gulerul apărându-se de 
vântul ce sufla dinspre ocean. Imbecil pompos! Așteaptă tu! 
Cobori dealul vreo două cvartale, traversă strada prin fața unui 
tramvai şi merse pe promenada Fisherman's Wharf, 
amestecându-se printre turiștii ce înfruntau frigul iernii. Glezna 
continua să-l doară în asemenea zile, amintindu-i cu obidă că 
ratase ocazia de a o ucide pe Marla. Avea să repare această 
situaţie și încă foarte repede. 


VP - 291 


Tarabele cu mâncare ofereau supă caldă de crabi. Peste 
vacarmul circulaţiei și zarva turiștilor, ţipetele ocazionale ale 
leilor de mare străbăteau aerul rece al iernii. 

Fumând, bărbatul încetini ritmul pașilor în urma unui cuplu de 
asiatici care se gârboveau în faţa vântului. În tot acest timp se 
gândi la Marla. Prinţesa. Frumoasă și bogată. Și cea mai 
fierbinte puicuță cu care își făcuse de cap. 

Cândva își închipuise că este îndrăgostit de ea. i 

Dar a fost mereu un fraier când venea vorba de femei. In clipa 
asta îi povestea totul detectivului ăla idiot și era cu fratele 
soțului. Oare cu el fusese azi-noapte? Cel al cărui chip nu 
reușise să-l distingă în întunericul din spatele ferestrei? Cel care 
mângâiase corpul gol al femeii? Sau fusese soțul ei? 

În tot cazul, amintirea scenei aceleia îl excita. 

Avea să-i facă plăcere s-o omoare, însă trebuia să pună la 
punct alt plan ca s-o ucidă, unul ceva mai personal. Da, asta 
era! Ceva... intim, seducător și letal. Nu-i păsa câtuși de puţin 
de ceea ce-i ceruse ticălosul ăla bogat. Asta era jocul lui și dorea 
ca femeia să-i vadă faţa înaintea morţii - s-o anunţe astfel că se 
răzbunase. Își imagină ochii ei dilatându-se în momentul când 
avea să-l recunoască, buzele tremurându-i de teamă, felul în 
care avea să implore milă. 

Încă o dată, scumpo, se gândi el și mădularul i se întări 
imaginându-și spaima Marlei. Își azvârli ţigara pe jumătate 
fumată în rigolă și intră în unul dintre barurile ce anunțau bere 
rece și pește pane cu cartofi prăjiţi. Se așeză pe un taburet 
metalic scrijelit, comandă o halbă și, privind chelnerița micuță 
cu sâni mari, se întrebă dacă exista vreo cale prin care i-ar fi 
putut-o trage Marlei înainte s-o ucidă. 


VP - 292 


CAPITOLUL 15 


— Deci tot nu vă amintiţi de ce aţi fost cu Pamela Delacroix în 
noaptea aceea? o întrebă Paterno și se lăsă pe spate în scaunul 
lui din biroul strâmt și dezordonat. 

Era îngust, ticsit și mirosea a cafea stătută. 

— Nu încă. 

Marla îl privi drept în ochi. Așezată pe marginea unui scaun de 
cealaltă parte a biroului plin cu hârţoage, continuă: 

— Nu-mi amintesc multe despre ea, dar cred că de acum este 
numai o chestiune de timp până îmi vor reveni toate amintirile, 
iar atunci vă voi anunţa. 

Incerca să nu sune iritată, însă nu se putea abţine. Vorbeau 
de mai bine de o oră, semnase o declaraţie despre accident și 
începuse să obosească. Gura o durea îngrozitor și interogatoriul 
la care o supunea detectivul nu-i îmbunătăţea cu nimic starea 
de spirit. Nick rămăsese tăcut mai tot timpul discuţiei, stând 
lângă ea în alt scaun ponosit de cealaltă parte a biroului, iar 
Anthony Paterno îi privise cu atenţie pe amândoi. Ochelarii cu 
lentile semicirculare i se sprijineau pe vârful nasului, dosare cu 
copertele purtând urme de cești de cafea erau stivuite aleatoriu, 
avea lângă umărul drept un computer, iar un avizier din spatele 
său era acoperit cu fotografii din diverse cazuri. Instantanee cu 
Mercedesul distrus al lui Pam, corpul însângerat al lui Pam, 
resturile carbonizate ale unui tir uriaș și hăul care se căsca în 
parapet erau grupate într-o parte. Marlei îi era greu să-și 
desprindă ochii de la imaginile macabre cu metalul contorsionat 
și femeia moartă. Se cutremură când își reaminti noaptea aceea 
și zbieretele îngrozite ale lui Pam. 

— Am auzit că cineva de la numărul reședinței 
dumneavoastră a sunat cu câteva nopți în urmă la 911, 
solicitând o ambulanţă, pentru ca apoi să anuleze solicitarea 
când paramedicii erau pe drum. 

— Veștile proaste se răspândesc repede, observă Nick. 

— In ziua de azi, computerele sunt conectate între ele, replică 
Paterno, apoi se uită la Nick și la Marla. Așadar, ce s-a-ntâmplat? 


VP - 293 


Nu exista niciun motiv să ascundă adevărul, așa că Marla îi 
povesti cum vomitase și preferase să meargă la clinică pentru a 
fi consultată de Phil Robertson. Tot timpul cât vorbi, Tony 
Paterno se lăsă pe spate în scaun, mestecă chewing-gumul de 
parcă ar fi fost ultima lamă rămasă pe Pământ și-și făcu 
însemnări pe un carneţel cu foi galbene. După ce Marla termină, 
se uită la ea peste marginile lentilelor ochelarilor. 

— Înţeleg că aţi avut noroc. 

— Așa cred. 

— De la ce vi s-a făcut rău? 

— Nu știu. 

Paterno îl privi pe Nick. 

— Noroc că domnul Cahill este priceput cu cleștele de tăiat 
sârmă. Aţi avut mare noroc că se afla în preajmă. 

— Așa este, încuviinţă Marla, dar în același timp ridică ușor 
vârful bărbiei. 

Auzise insinuarea din întrebarea poliţistului, o acuzaţie tăcută 
că fusese cu alt bărbat decât soţul ei, dar refuză să înhațe 
momeala. 

— V-aţi întors în reședința natală? îl întrebă Paterno pe Nick, 
studiindu-l cu ochii lui negri. 

— După noaptea aceea, da. 

— De ce? 

Nick surâse, afișând acel zâmbet care anunţa „nu-ncerca să 
mă fraierești pe mine” pe care Marla îl văzuse de multe ori. 

— Cred că am cedat până la urmă presiunilor familiei. 

— Din partea cui? 

— Din partea mamei și a fratelui meu. 

Paterno își arcui sprâncenele. 

— Nu-mi păreţi tocmai genul de bărbat care să se lase condus 
de alții. 

— Depinde cine conduce, replică Nick tărăgănat; ochii lui 
albaștri scânteiară răspunzând parcă provocării și buzele 
detectivului zvâcniră. M-am gândit că era momentul, iar 
evenimentele din noaptea aceea m-au convins. 

— Pentru că doamnei Cahill i s-a făcut rău? 

— Pentru că a fost în pragul morții. Zâmbetul lui Nick dispăru. 
După cum aţi spus chiar dumneavoastră, a fost un mare noroc 
că m-am aflat în preajmă. 

Paterno aprobă din cap și se scărpină gânditor la ceafă. 


VP - 294 


— Și soțul dumneavoastră unde era? o întrebă pe Marla. 

Bună întrebare. 

— Nu era acasă. Plecase cu afaceri. 

Paterno ridică un raport de pe birou, își aranjă ochelarii și 
spuse: 

— Aici scrie că apelul la 911 a fost la ora 23:50. 

— Cam așa ceva. 

Nick își încrucișă picioarele, punând un Nike ponosit pe 
celălalt genunchi. Paterno nu era multumit. 

— Cam tărziu pentru afaceri, nu credeți? 

Marla se încruntă și simţi cum i se înfierbântă sângele în 
vene, cu toate că și ea se întrebase ce activități misterioase 
avea Alex. Ce punea la cale? De ce nu avea ea încredere în el? 
Și de ce simțea că trebuie să-i ia apărarea față de acest poliţist, 
care nu-și făcea decât meseria? 

— Alex nu lucrează după ore fixe. 

— Asta-i valabil pentru mulţi dintre noi. Polițistul lăsă raportul 
pe biroul deja ticsit, apoi își încrucișă degetele peste maldărul 
de hârtii dezordonate. Doamnă Cahill, vă puteţi gândi la vreun 
motiv pentru care cineva v-ar dori moartea? 

— Credeţi că cineva încearcă să mă omoare? întrebă ea cu 
inima bătându-i tare. 

În ultimele două ore, era pentru a treia oară că cineva 
sugerase ceea ce ea încercase să ignore ca fiind simplă 
paranoia. 

— Dacă relatarea dumneavoastră este corectă, atunci cineva 
a apărut în mod deliberat în faţa Mercedesului. Sunt convins că 
mintea vă este încă înceţoșată, așa că n-aş trage prea multe 
concluzii bazându-mă exclusiv pe acest detaliu, dar după aceea 
a fost cât pe-aci să muriţi sufocată și mă întreb dacă nu este 
posibil ca o persoană să vă fi dat ceva ca să vomitaţi, știind că 
vă veți sufoca? 

— Nu, nu cred, răspunse ea. Am cinat cu toată familia la 
parter. A fost prima dată când am coborât să mănânc cu ei și a 
trebuit să mănânc supă-cremă, fiindcă maxilarele mele erau 
fixate prin sârme. Ulterior am băut ceva. Tin pe noptiera de 
lângă pat apă, ceai sau suc, care îmi sunt aduse de obicei de 
cineva din personal. Dar nu mi s-a dat un alt medicament sau 
ceva similar. 


VP - 295 


Decise să fie cât mai deschisă cu detectivul. Se aplecă în faţă 
și-și puse coatele pe marginea biroului. 

— Cred că ar fi bine să vă spun că în noaptea aceea am avut 
impresia că în camera mea se afla un intrus. 

— Da, da, ar fi bine să-mi spuneţi. Paterno ridică brusc capul 
și miji ochii. Cine a fost? 

— Nu știu. Adormisem și mi s-a părut că aud pe cineva, un 
glas bărbătesc, șoptind „Mori, cățea!” lângă patul meu, dar când 
m-am trezit cu adevărat și am aprins veioza n-am văzut pe 
nimeni. Am controlat în toate camerele de la etajul acela, dar n- 
am reușit decât să-mi conving fata că nu sunt în toate minţile și 
că ar trebui să fiu internată la sanatoriu. Oftă. Partea bună a fost 
că în casă nu exista niciun intrus. 

— Însă aţi simtit că era cineva? 

Marla strânse din umeri. 

— N-am pomenit până acum de episodul ăsta, pentru că nu 
pot fi foarte sigură. Am o problemă serioasă cu memoria, am 
avut vise nebunești, confuze, și era posibil să-mi fi imaginat 
totul. Poate că făcea parte dintr-un coșmar. 

— Dar nu sunteţi sigură? 

— Nu, recunoscu ea. 

Sângele i se preschimbă în gheaţă când își aminti senzaţia că 
cineva se afla lângă patul ei. Atât de aproape. Atât de malefic. 
Atât de hotărât să-i facă rău. 

— Eu... nu sunt sigură despre nimic. Chiar și azi când mi-am 
vizitat tatăl, el era convins că sunt altcineva, o femeie pe nume 
Kylie și eu... nu-mi pot aminti prea multe ca să-l contrazic. 

— El este destul de bolnav, nu-i așa? 

— Foarte bolnav, răspunse Nick. Infirmiera credea că poate fi 
vorba despre un delir cauzat de calmante. 

— Dar nu știți dacă delira sau dacă acuzațiile lui aveau un 
sâmbure de adevăr. Chipul ca de copoi al lui Paterno era întors 
către Marla în timp ce el nota de zor în carnețel. Vă întreb însă 
din nou, cine credeţi că ar dori să vă facă rău sau să vă omoare? 

— Nu știu, recunoscu ea. 

Polițistul se întoarse către Nick. 

— Dumneavoastră păreţi destul de implicat. Aveţi vreo idee? 

Nick șovăi. 


VP - 296 


— N-am fost aici destul timp ca să înţeleg cum stau lucrurile. 
Știu că fratele meu lucrează într-adevăr la ore mai puţin 
obișnuite și este mai secretos decât obișnuia să fie în trecut. 

— lar corporaţia are probleme financiare. 

— Cotaţiile la bursă. 

— De ce ar dori soțul doamnei Cahill s-o omoare? 

— Nimeni n-a spus că el a încercat asta, interveni Marla. Nu 
Alex a fost lângă patul meu în noaptea aceea, adăugă ea 
indignată. 

l-ar fi recunoscut glasul. Dar el nu era acasă, nu? fi 
telefonaseră ca să revină. Este posibil să-și fi schimbat glasul, să 
mârâie amenințarea aceea, să iasă iute din cameră și apoi... ce? 
Să suie în Jaguar și să plece la o întâlnire de seară... N-a fost 
Alex. 

— Trecând peste acest detaliu, există vreun motiv pentru care 
el v-ar dori moartea? Aveţi o asigurare de viaţă importantă? Are 
o relaţie cu altă femeie? Sau poate că crede că dumneavoastră 
aveţi o relaţie? 

Privirea lui Paterno se întoarse sugestiv spre Nick. 

— Nu cred asta. 

Scaunul scârțâi când detectivul îl îndreptă, aplecându-se în 
faţă. 

— Nu avem suficiente date, nu avem niciun fel de dovezi 
concrete că cineva dorește să vă omoare pentru a solicita 
protecția poliţiei. 

— Sunt convinsă că nici n-am nevoie de așa ceva, zise Marla. 
Casa este o fortăreață. 

Paterno nu părea convins. Apăsa nervos pe butonul pixului. 

— Niciun sistem de securitate nu este infailibil. Dacă intrusul 
dumneavoastră a fost real, asta ar fi o dovadă. 

Scotoci printre hărtiile de pe birou și ridică fotocopia unui 
desen în creion. 

— Acesta este un portret robot al bărbatului bănuit că l-ar fi 
omorât pe Charles Biggs. Una dintre asistentele din noaptea 
aceea l-a văzut și l-a descris portretistului poliţiei. 

Întinse desenul Marlei, dar chipul respectiv nu-i spuse nimic 
nici ei, nici lui Nick. 

— În același timp însă, urmă Paterno, am rulat portretul și pe 
computer și am obţinut asta. 


VP - 297 


Se întoarse către computerul de pe birou și tastă rapid; pe 
ecran apăru faţa unui bărbat cu mustață, ochelari 
dreptunghiulari şi maxilar proeminent. Detectivul  răsuci 
monitorul și Marla se uită - era o faţă complet străină. 

Clătină din cap. 

— Dar acum? 

Paterno apăsă o tastă și mustaţa dispăru. 

— Nu... 

— Acum? 

Dispărură și ochelarii. Polițistul încercă și alte combinaţii, 
adăugând bărbi și schimbând linia și culoarea părului, dar toate 
rezultatele obţinute îi erau străine femeii. 

— N-ar trebui să uitaţi, zise ea, că nu-mi amintesc nici măcar 
propria familie. 

— Dar dumneavoastră? se întoarse Paterno către Nick. 

Nick se aplecă și studie imaginile pe care detectivul le afișă 
din nou. 

— Nu cred, clătină el din cap în cele din urmă. 

Cu o expresie de dezamăgire evidentă, Paterno închise 
computerul. 

— Noi o căutăm pe fiica Pamelei Delacroix, zise el. S-a măritat 
cu un individ pe nume Robert Johnson, dar încă n-am dat de 
urma ei. 

— Aş dori să vorbesc cu ea când o găsiţi, spuse Marla. Să-i 
ofer condoleanţele mele, dacă nu altceva. 

— O să văd ce pot face, promise polițistul. 

Mai vorbiră câteva minute, după care Paterno păru mulțumit 
că interviul luase sfârșit. 

— Bun, asta ar fi tot pentru azi, dar dacă se mai întâmplă 
ceva, aș dori să mă anunțați. 

— Da, încuviinţă Marla și se ridică imitată de Nick. Mi-aţi 
localizat cumva poșeta? Işi ridică pe umăr mânerele genții pe 
care o luase din odăiţa cu haine. Ar fi trebuit s-o fi avut cu mine 
în noaptea accidentului. 

— Tot n-aţi găsit-o? Paterno se încruntă, mestecă nervos 
chewing-gum, apăsă butonul pixului. Voi solicita să mai fie 
cercetat o dată locul accidentului. 

— Mulţumesc. 

Telefonul de pe birou zbârnâi. Detectivul ridică receptorul și-l 
fixă între ureche și umăr. 


VP - 298 


— Paterno sunt... da... nu, tocmai termin aici, vin în cinci 
minute. Închise și se întinse după jachetă. Vorbesc cât se poate 
de serios. Sunaţi-mă dacă se întâmplă ceva neobișnuit. 

— Așa vom face, promise Nick. 

Când ieșiră din secția de poliție, noaptea cobora peste oraș. 

— Hai să bem o cafea, sugeră Nick în timp ce așteptau la 
trecerea de pietoni. 

În jurul lor se adunase o mulţime de trecători. Traficul de la 
ora de vârf bloca străzile. Izurile de gaze de eșapament și de 
ploaie atârnau greu în văzduh. 

O rafală îngheţată de vânt străbătu străzile, învârtind poalele 
hainei de ploaie a Marlei și răsfirându-i șuvițele scurte de păr. 
Nick o ţinea cu o mână de braț, oferta lui atârnând în aerul rece. 

— Nu știu, zise ea, deși tânjea să stea mai mult cu el, însă 
dorea în același timp să fie singură, să-și examineze cu atenţie 
sentimentele. 

— Nu-i decât o cafea. 

Lumina semaforului se schimbă în verde și ei traversară 
grăbiţi strada odată cu fluxul de pietoni. 

— Ar trebui să mă-ntorc până la cină, spuse Marla. N-am 
văzut-o pe Cissy de azi dimineaţă și l-am pus pe James în pătuţ 
la amiază. Surâse amuzată. Sunt mamă, știi, și de aceea am și 
unele îndatoriri materne. 

— Atunci luăm o cafea la pachet, răspunse bărbatul. 

Intrară într-un lift și urcară la nivelul trei. Pe drumul spre 
camionetă nu se atinseră nici măcar din greșeală. Pe Marla o 
durea maxilarul și capul îi bubuia cu o mie de întrebări 
sâcâitoare la care nu avea răspuns. Cine era ea? De ce tatăl ei 
credea că era altă femeie? De ce nu-și putea reaminti asta? 
Oare exista cu adevărat cineva care-i dorea moartea? De ce, 
deși era măritată, era atât de periculos atrasă de bărbatul 
acesta? 

Se rezemă de spătarul scaunului și închise ochii. Zgomotele 
metropolei - uruitul motoarelor, scârţăitul roţilor, claxoanele 
necontenite - dispărură când Nick deschise radioul și un cântec 
country umplu interiorul mașinii. Ce făcea ea acum, chiar dacă 
nu era vorba decât despre o cafea băută cu cumnatul ei, părea 
o cale sigură spre dezastru. Ajungea doar să se gândească la 
noaptea trecută și să-și amintească ușurința cu care căzuse 
victimă tentaţiei. Chiar și acum, gândul la degetelor lui Nick 


VP - 299 


strângând satinul pijamalei, pătrunzând sub el ca să-i atingă 
pielea, îi opri răsuflarea în gât. 

Care ar fi fost păcatul? 

Mariajul ei era o pretenţie. Nici măcar nu dormea în același 
pat cu Alex. 

De ce să nu facă un pas în necunoscut, să descopere femeia 
pe care o simţea că se ascunde în viaţa Marlei Cahill, în casa ei, 
în pielea ei? 

Întredeschise pleoapele și-l privi pe Nick cu coada ochiului. 
Aspru și robust. Mascul. Trăsături dăltuite. Tendoane și mușchi. 
Forță și rezistenţă, dublate de o minte rapidă. Işi mușcă buza. 
Și, de parcă i-ar fi intuit cumva gândurile, bărbatul îi aruncă o 
privire ce o sfredeli adânc. Ochii albaștri îi găsiră pe ai ei și-i 
fixară pentru o fracțiune de secundă. O simţi și el. Aici, în 
interiorul camionetei blestemate, cu orașul pulsând în jurul lor, 
cu farurile din faţă cutezând să străpungă întunericul intim, Nick 
simţi văpaia. Dorinţa. 

În fracțiunea aceea de secundă, Marla răspunse - imediat și 
incendiar, fierbinte ca o răsuflare diavolească și mult mai 
periculos. 

Nu o lua pe drumul ăsta, se avertiză ea și strânse puternic 
mânerul portierei. Ai prea multe la care trebuie să te gândești 
acum - cineva poate că-ncearcă să te omoare. De fapt, nu știi 
cine ești. Sărutarea lui Nick nu va face decât să ducă la altele. 
La atingeri. La mângăieri. La apăsarea pielii fierbinți pe o piele 
încă și mai fierbinte. Așa cum a fost azi-noapte, când aproape că 
ați fost surprinși. Ai comite cea mai gravă greșeală din viata ta 
și ai putea pierde totul: soțul, copiii, casă, respectul de sine. 

Strânse puternic din ochi, înăbușindu-și emoţiile nedorite. 

— Nu-ţi face griji, vorbi Nick și încetini camioneta. 

Când Marla redeschise ochii, văzu că era în căutarea unui loc 
de parcare. 

— Ești în siguranţă cu mine. 

Ah, da, cum să nu? În tot atâta siguranță pe cât aș fi cu un 
chibrit aprins într-un bazin plin cu benzină! 

Zâmbi după aceea imaginându-și scena respectivă. 

— Cumnate, rosti ea, poate că tu nu ești în siguranţă cu mine. 

— Asta-i oricum una dintre ipotezele de la care pornesc. 


VP - 300 


Nick parcă nu departe de chei, la jumătate de cvartal de 
Ghirardelli Square, unde clădirile cu faţade din cărămidă 
înconjurau o piaţetă și un turn cu ceas. 

Bărbatul porni după aceea cu pas hotărât către un magazin 
de cafea specializat în sortimente exotice. Comandară cafele la 
pachet, aleseră câte ceva de pe o tavă cu brioșe și pâinici 
englezești, după care ieșiră cu paharele aburinde. Ceaţa se 
învolbura în fuioare lente pe străzile străjuite de antrepozite 
vechi ce găzduiau acum magazine și buticuri. Mii de luminiţe 
albe sclipeau în copaci, iar felinarele stradale iradiau o lumină 
mai albastră, mai eterică. 

— Poate că ar trebui să-mi povestești despre noi, zise Marla în 
timp ce ocoleau o fântână cu sirenă din piaţetă. Vreau să zic, 
unde ne-am cunoscut, ce am făcut... 

— Asta a fost cu mult timp în urmă. 

— Încearcă atunci să dai anii înapoi, da? Unuia dintre noi i-ar 
plăcea să-și regăsească memoria. 

Ținând paharul între palme, sorbi din latte-ul cald, apoi linse 
spuma ce-i rămăsese pe buze. 

Nick își feri privirea. 

— Cred că ai dreptate. Sorbi și el din cafea și o fixă cu 
privirea. Totul a început acum șaisprezece - șaptesprezece ani. 
Noi doi aveam pe atunci vreo douăzeci de ani și ne cunoșteam 
de mici, pentru că părinţii noștri frecventau aceleași cercuri 
mondene. Eu intram mereu în necazuri - de un fel sau altul. De 
obicei erau implicate băutura sau femeile, ori ambele. Aveam 
probleme la școală și nici nu-mi plăcea, spre marea stânjenire a 
maică-mii și dezgustul tatei. A trebuit să mă scoată de nu știu 
câte ori pe cauţiune, dar pur și simplu nu mă potriveam în 
matriţa Cahill. 

— Rebelul. 

— Da, mă rog, pe atunci ţie părea să-ți placă. 

Începură să meargă pe trotuare, prin mulţimea ce se împuţina 
treptat. 

— E seducător, recunoscu ea, detestând să se gândească la 
faptul că era tipul de femeie căreia îi plăcea să se aventureze în 
necunoscut, care-i găsea atrăgători pe bărbaţii periculoși ce 
trăiau după propriile lor reguli, știind totuși că nu era departe de 
adevăr. 

— Te-ai răzgândit în privința mea. 


VP - 301 


— Cum? 

Marla bău o gură mare de cafea, simţi un val de căldură în 
corp și cercetă liniile feţei bărbatului, unghiul dur al maxilarului 
său și felul în care părul negru îi cădea pe frunte. 

Nick privi departe în noapte și făcu o grimasă. 

— Cred că în cele din urmă ai decis că vrei să te stabilești la 
casa ta. Ai început să-mi faci aluzii în privinţa asta, însă eu nu 
eram pregătit. Cam tot atunci Alex a decis că ai fi soţia perfectă. 
Pentru el. 

— Și eu am fost pur și simplu de acord? 

Nick pufni. 

— Marla, tu n-ai fost niciodată pur și simplu de acord cu nimic. 
Dar erai seducătoare și te încânta să ne aţâţi pe unul împotriva 
celuilalt. Cuvintele bărbatului erau încărcate de un dezgust 
niciodată uitat. Eu m-am săturat, iar tu te-ai măritat. 

— Deci n-ai venit la nuntă. 

— N-am văzut niciun motiv să fiu ipocrit. Nările i se dilatară 
ușor. Nu mă puteam imagina toastând pentru fericirea mirelui și 
a miresei, așa că am absentat. 

— Și asta a fost tot? întrebă ea. 

_ — Versiunea prescurtată. N-am vrut să te deranjez cu detalii. 
In plus, toate astea aparțin trecutului. 

— Chiar așa? întrebă Marla și ridică întrebător o sprânceană 
când își aminti de pasiunea din noaptea trecută. 

— Trebuie să fie. 

Ochii lui căpătară o nuanţă mai întunecată de albastru. O 
prinse brusc de mâna stângă și i-o ridică, astfel că verigheta ei 
scânteie în razele unui felinar stradal. Marla icni și fu cât pe-aci 
să-și verse cafeaua pe haină. 

— Lăsând deoparte ce-a fost azi-noapte, ești încă o femeie 
măritată. 

Acesta era adevărul blestemat. 

— Știu, zise ea. Oho, Doamne, cum o știu! Își smulse mâna 
din cea a bărbatului și adăugă: Amândoi am căzut de acord că 
am comis o greșeală. Insă eu vreau să știu totul, Nick. Totul 
despre noi. 

— lisuse! 

— Vorbesc serios, insistă Marla și ridică faţa, simţi umezeala 
ceţii pe obraji și îndrăzni să se uite în ochii lui mânioși. 

El își termină cafeaua, apoi mototoli paharul. 


VP - 302 


— Nu există niciun motiv să redezgropăm totul. 

— Crezi asta? 

— Da, așa cred. 

Aruncă paharul într-un coș de gunoi, iar ea îl luă de braț și 
merseră pe strada mărginită de magazine, ocolind alţi pietoni și 
mașini, simțind izul de sare al brizei. 

— Nu crezi că merit să cunosc adevărul? 

— La ce ţi-ar folosi, doamnă Cahill? 

— Poate că la nimic, dar continui să recepţionez semnale 
contradictorii din partea ta. Acum simt ca și cum m-ai dori, 
pentru ca după o secundă să mă respingi. 

— Haide să lămurim ceva, de-acord? rosti Nick. Eu te doresc 
mereu. 

Pulsul ei își înteţi ritmul auzind acea mărturisire și văzând 
suferinţa de pe chipul bărbatului. 

— Și te voi respinge mereu, adăugă el. 

Inima Marlei fu străbătută de un junghi și vinovăția îi sfârtecă 
sufletul, aceeași vinovăţie brutală pe care o vedea reflectată în 
ochii lui întunecaţi de noapte. Așadar asta însemna „iubire 
tragică”: să fie blestemată de soartă să nu fie niciodată cu cel 
pe care-l iubea, să simtă chinul intens din adâncul inimii ce avea 
s-o urmeze cu certitudine ca o umbră în viitor. 

La gândul acela închise ochii și se strădui să se controleze. 
Nu-l iubea pe Nick. Nu putea. Nici măcar nu-l cunoștea. Nu se 
cunoștea nici pe ea însăși. Ce se-ntâmpla cu ea? Și de ce 
Dumnezeu simţea o asemenea durere când se gândea la faptul 
că renunţase la un viitor alături de Nick? 

— Crede-mă, înţeleg ce spui și nu încerc să fiu dificilă ori să 
deschid răni vechi, dureri vechi, totuși mi se pare important să 
știu totul despre mine, îi mărturisi ea. 

Studie liniile feţei bărbatului, succesiunea de emoţii, pielea 
întinsă peste pomeţi și colţurile gurii lăsate în jos. 

— Totul, repetă Maria, refuzând să bată în retragere. 
Indiferent cât de greu va fi. Vreau să știu totul. Cu bune, cu rele, 
cu părţile urâte. 

— S-ar putea să nu-ţi placă ce vei descoperi. 

— Oricum va fi mai bine decât să-mi închipui, să am fantezii, 
să mă tem și, pur și simplu, să nu știu. Cu un gest hotărât, îl 
prinse de cot, strângându-i între degete pielea aspră a jachetei. 
Spune-mi adevărul, Nick. Indiferent care este. 


VP - 303 


— Totul? întrebă el. 

Femeia văzu ceva sclipindu-i în ochi, observă trecerea de la 
refuzul încăpățânat la ceva mult mai periculos. Aerul dintre ei 
păru să sfârâie când privirea lui trecură de la ochii ei la gura ei 
și cobori după aceea la scobitura de la baza gâtului, acolo unde 
Marla își simţea pulsul bătând sălbatic. Nestăvilit. 

— Da, totul. Vreau totul. 

— Dumnezeule, Marla. Mereu ai vrut totul. 

— Am bănuit că vei spune asta. 

— Nu mai ţii minte ce s-a-ntâmplat azi-noapte? 

Degetele ei se încleștară de mâneca jachetei lui. 

— Ajută-mă, Nick. 

El își mișcă ușor maxilarul într-o parte în timp ce o studia și 
buzele i se strânseră într-o notă autodepreciativă. 

— Mai întâi vreau să știi că eu consider că asta-i o mare 
greșeală, dar - ce naiba! - așa cum ai zis, tu o vrei. 

In clipa următoare, bărbatul păși în intrândul ușii unui 
magazin închis și în nișa aceea micuță o cuprinse în brațe, 
trăgând-o lângă corpul său și strângând-o cu putere. Își cobori 
capul și-și apăsă buzele peste ale ei într-o sărutare pe atât de 
brutală pe cât era de disperată. Dură. Inflexibilă. Care-i răpea 
răsuflarea. Fermă și solicitantă, gura lui o forţă pe a Marlei și ea 
simţi pentru o secundă durere în locul de unde-i fuseseră 
îndepărtate sârmele. Își ţinu respiraţia și în clipa aceea limba lui 
i se strecură printre dinţi, explorând intim, și totuși în forță. 
Avea gust de cafea, pielea îi era caldă, iar tuleiele bărbii îi 
zgâriau obrazul. 

Durerea se transformă în plăcere. 

In adâncul ei, Marla se cutremură. Sângele i se înfierbântă. 
Noaptea se dezintegra în jurul lor. Ea închise ochii și ignoră 
avertismentele ce-i urlau în minte. Sângele o furnica, inima îi 
bubuia și își pierdu puterea de a se împotrivi. Îl cuprinse cu 
braţele pe după gât și-l ţinu strâns în vreme ce-i răspunse cu 
patimă la sărut. 

Nu se putea sătura de Nick și-l strânse cu disperare, pe el și 
momentul acesta de pe o stradă aglomerată. 

Văpaia, sălbatică, încinsă și nerăbdătoare începu să-i 
clocotească prin vene. Pielea îi ardea în aerul rece. Imagini în 
care amândoi stăteau dezbrăcaţi unul lângă celălalt îi fulgerară 
prin creier și văzu în minte corpul gol și musculos al bărbatului 


VP - 304 


încordându-se deasupra ei, limba lui coborând delicios pe gâtul 
ei, spre sâni și tot mai jos, în lungul liniei abdomenului plat, 
pentru a-i gusta zonele cele mai intime, pentru a-i prăda trupul 
și sufletul. Gemu stins, închipuindu-și senzația corpului său 
contopindu-se cu al ei, pătrunzând apoi adânc... atât de 
fierbinte, atât de tare, atât de... Nick își desprinse capul de alei 
și Marla clipi, alungându-și imaginile erotice, revenind la 
realitatea rece a nopții din San Francisco, ceața, ceilalţi pietoni, 
sunetele traficului șuierând pe lângă ei pe străzile ude. 

— Știam eu, murmură bărbatul și ochii lui reproduseră 
vinovăția disperării ei. Știam că așa va fi cu tine. 

Își lăsă braţele să-i cadă pe lângă corp și, brusc, ea rămase 
singură. Părăsită. Pielea înfierbântată i se răcea sub briza ce 
purta frunze uscate în rigole și aducea izul ploii. 

— La naiba, exclamă el, nu putem continua așa. 

— Nu crezi c-o știu și eu? 

— Atunci nu mai insista. 

Furios, o prinse de mână și porni spre camionetă. Marla își 
smulse degetele dintre ale lui și-și înfundă pumnii în buzunare, 
apoi aproape că alergă ca să ţină ritmul cu pașii lui mai lungi și 
mai iuți. 

— Nu da vina pe mine, îi spuse când traversară strada și ea 
trebui să se ferească de o femeie cu o umbrelă imensă. 

Nick îi aruncă o privire arzătoare. 

— Nici n-o fac. 

— În tot cazul, așa te comporți. 

— Pur și simplu, nu vreau ca situaţia sa devină mai 
complicată decât este deja. 

O apucă de braţ, ca s-o ajute să depășească un bărbat aflat în 
scaun cu rotile, apoi îi eliberă mâna. 

— Ai fost la fel de curios ca mine, insistă Marla. Ai vrut să știi 
dacă scânteia mai există. Recunoaște! 

— Nici vorbă! O știam deja. Cele întâmplate azi-noapte au 
dovedit multe. 

Ea nu-l crezu și era pe punctul să i-o spună când Nick privi 
peste umăr și se opri brusc. 

— La naiba! 

Aproape că se ciocni de el. 

— Ce-i? 


VP - 305 


Se răsuci și se uită prin ceaţă, ca să vadă ce anume îi 
atrăsese atenţia. Nimic - doar felinarul stradal și mulţimea de pe 
trotuar. 

— Haide! 

Nick o prinse de încheietură, dar de data asta fără nicio 
familiaritate caldă. Acum își grăbi pasul, trăgând-o după el, 
strecurându-se printre pietoni și bicicliști, aproape 
împiedicându-se de o tânără mamă ce împingea un landou în 
direcția opusă. 

— Ce este? ţipă Marla, aproape fără suflu. 

— Cred că suntem urmăriți. 

Marlei îi îngheţă sângele în vene și inima începu să-i bată ca o 
darabană. 

— Cine ne urmăreşte? 

— Nu știu, dar intenţionez să aflu. Haide, să vedem dacă-l 
putem prinde. 

Se năpusti pe străduţe lăturalnice și făcu câteva ocoluri, 
traversând străzi pe neașteptate și determinând destui șoferi să 
frâneze brusc ori să claxoneze nervos. 

— Hei, aveţi grijă! îi apostrofă un bărbat cu șapcă și trenci 
prin geamul deschis al unei dube. 

— Unde arde? glumi un altul. 

Marla trebuia să alerge ca să ţină pasul cu Nick, iar plămânii îi 
ardeau și începea să simtă crampe în picioare. În tot acest timp, 
ochii lui Nick erau ațintiţi în fața lui, focalizaţi pe spinarea unui 
bărbat înalt, în canadiană neagră, care apărea și dispărea prin 
mulțime. Necunoscutul se mișca oarecum neregulat, ca și cum 
ar fi evitat să calce prea apăsat pe un picior. 

— Ești nebun! șuieră femeia. 

Sprinţară pe lângă Cannery spre Jefferson Street și, în cele din 
urmă, tocmai când era sigură că plămânii îi vor exploda, ocoliră 
un ultim colț, mai traversară o stradă pe roșu și ajunseră în 
mulțimea care se plimba pe digul Fisherman's Wharf. 

— Rahat! scuipă Nick, cercetând cu înfrigurare puhoiul de 
oameni. 

— A dispărut? 

— Cred c-a intrat într-un magazin sau local. 

— Sau în mașina lui. 

— Jeep. Fac pariu că are un Jeep. 

Pentru o clipă, Marla simţi că i se oprește inima în loc. 


VP - 306 


— La fel ca bărbatul după care te uitai mai devreme. 

— Exact. 

Nick încetini pasul și Marla se strădui să-și recapete suflul, iar 
gândurile îi goniră frenetic. 

Întorcând capul dintr-o parte în alta, cercetând chipurile celor 
pe lângă care trecea, Nick examină mulţimea, strângând ferm în 
același timp palma mică a Marlei în mâna sa. Neliniștită, 
gâfâind, cercetă și ea feţele celor de pe faleză, dar nu descoperi 
nimic anormal la turiștii și localnicii ce se plimbau pe docuri și în 
jurul magazinelor. Nimic din ceea ce vedea nu i se părea sinistru 
sau ameninţător. 

— Cine-i? îl întrebă pe Nick. 

— Nu știu, dar în magazinul de cafea se învârtea un bărbat 
înalt și slab. Nu mi-a atras atunci atenţia, dar sunt sigur că a 
intrat la câteva minute după noi. Mai târziu, când mergeam, l- 
am zărit din nou, cam la un cvartal în spatele nostru, când m-am 
uitat peste umăr la un indicator. A dispărut după un colţ și am 
crezut că-mi imaginasem totul. Apoi, imediat după ce te-am 
sărutat, am ridicat ochii și mi s-a părut că-i văd reflexia în vitrina 
unui magazin. M-am întors să mă uit mai bine și el se îndepărta. 

— Asta nu-nseamnă nimic, zise Marla ușurată. Haide, Nick, 
acum tu ești cel care se comportă ca un paranoic. Incerci să-mi 
exploatezi psihoza. 

El nici măcar nu surâse. 

— N-ai înţeles, răspunse evident deranjat. Cred că l-am mai 
văzut o dată pe bărbatul ăsta. La spital, când tu erai încă în 
comă, iar ceva din aspectul lui îmi era familiar. Atunci am avut 
impresia că ar fi trebuit să-l cunosc. 

Nick închise ochii pe jumătate din cauza luminilor orașului, 
cercetând cu atenţie docurile și strada. 

— În aceeași seară, urmă el, l-am văzut în parcarea spitalului. 
Pleca într-un Jeep închis la culoare, negru sau poate albastru- 
închis. Sunt gata să pariez că era același din parcarea bisericii 
de azi. 

— Crezi că ne-a urmărit până la secţia de poliție și apoi aici? 
întrebă femeia, simțind cum i se zbârlesc firișoarele de păr de 
pe ceafă. 

Degetele lui Nick se strânseră în jurul palmei ei și porniră în 
lungul apei, prin vălătucii de ceață care se rostogoleau spre 
uscat. 


VP - 307 


— Pun pariu pe ce vrei. 

— Dar de ce? 

— Asta trebuie să aflăm. Încă nu știu răspunsul, recunoscu el 
și o trase mai aproape, dar sunt convins că e legat de tine. O 
privi și chipul lui trăda o hotărâre fermă, fără compromisuri. 
Paterno credea că poate cineva încearcă să te omoare. Și eu m- 
am gândit la același lucru, ca și tine. Indiferent dacă o crezi sau 
nu, viaţa ta poate să fie în pericol. Părerea mea este că ar trebui 
să pleci din casă. Chiar în seara asta. Dacă un intrus a intrat 
acolo o dată, înseamnă că mai poate intra și altă dată. 

— Dar nu pot pleca, răspunse ea cu inima strânsă de ghearele 
fricii. Acolo sunt copiii mei. 

— la-i cu tine. 

— Sunt și copiii lui Alex, îi reaminti Marla. Nu-mi pot răpi 
propriii copii și nu-i pot spune lui, fiindcă... of, la naiba, ce mai 
nebunie! 

— Pentru că n-ai încredere în el, îi termină Nick fraza și ea se 
luptă cu disperare să nu izbucnească în plâns. 

— Nu știu în cine să am încredere. 

— În mine, scumpo, insistă el. O luă iar în braţe și o sărută 
scurt pe buze. Ar fi bine să ai încredere-n mine. Este posibil să 
fiu unicul tău prieten. 

Buzele lui erau calde și insistente, mâinile ce o strânseră la 
trupul său erau puternice și, cu toate că Marla dorea să-l creadă 
cu toată inima, dorea să stea cu el în același pat, dorea să-i 
simtă palmele pe corp, nu-și putea alunga senzaţia că era o 
trădătoare, că asocierea cu Nick Cahill era totuna cu încheierea 
unui pact cu diavolul. 

Și că-ntr-o bună zi va trebui să plătească. 


VP - 308 


CAPITOLUL 16 


— Așadar, ce-a spus doamna Cahill? întrebă Janet Quinn când 
se opri la biroul lui Paterno. 

Își vâra brațele prin mânecile unei jachete, pregătindu-se să 
iasă din secţie. 

— Nimic mai mult faţă de ce mi-a spus la telefon, răspunse el 
ciocănind cu un creion în tăblia biroului. Singura informaţie 
suplimentară este că își închipuie că cineva i-a intrat în dormitor 
peste noapte și a ameninţat-o. Poate că intrusul respectiv a 
otrăvit-o și a fost cât pe-aci să se înece cu propria-i vomă fiindcă 
avea dinţii fixati laolaltă cu sârme. De aceea au sunat la 911. 

Janet dădu ochii peste cap. 

— Și ai crezut-o? 

— Să-ţi spun sincer, recunoscu el, nu știu ce să cred. A venit 
aici însoţită însă de cumnat, nu de soț. Aștia doi au avut o 
relaţie înainte ca ea să se mărite cu fratele mai mare. 

— Soţul era probabil la serviciu. 

— Poate. Paterno nu era mulțumit. Eu am totuși impresia că 
ăștia doi - Nick și Marla - au din nou o relaţie. Aproape că am 
simţit-o. 

— Da, da, tu care ești un mare romantic, chicoti Janet și 
zâmbi, apoi dădu ochii peste cap. 

— Îţi spun eu că ăștia doi s-au cuplat din nou. 

Janet clătină din cap și părul ei șaten scurt îi flutură în jurul 
feței. 

— De parcă ai avea cum să știi. 

— Eu știu multe, mormăi bărbatul și ea chicoti din nou, de 
data asta în fundul gâtului, așa cum făcea de fiecare dată când 
îl tachina - ceea ce se întâmpla prea des în opinia lui Paterno. O 
să telefonez la poliţia rutieră, să văd dacă pot trimite pe cineva 
cu un câine la locul accidentului. Marla Cahill susține că-i 
lipsește poșeta și, după modul cum a fost impactul, ar fi putut 
zbura într-adevăr cine știe pe unde. 

— Băieţii ăia sunt destul de meticuloși, să știi. Cred c-ar fi 
găsit-o. 


VP - 309 


— Nu strică o verificare, zise el și femeia flutură din mână și 
porni spre ușă. 

Paterno întinse brațul spre telefon. l-ar fi plăcut și lui să 
arunce o privire în poșeta aceea. Nu putea ști ce găsea înăuntru. 

— Ai apucat să te uiţi în fișierele din computerul Pamelei 
Delacroix? îl întrebă Janet. 

Obţinuseră mandatul de  percheziţie, scotociseră casa 
plutitoare, dar nu se aleseseră decât cu niște notițe și fișiere de 
computer. 

— Se pare că ea scria o carte legată de legea adopţiilor. Se 
baza pe cazuri reale - unele chestii erau adevărate, altele erau 
fictive, dar va trebui să le citesc mai atent. Detectivul se jucă 
absent cu creionul. Cred că ar putea fi o idee bună să punem 
sub observație și locuinţa lui Alex Cahill. Doar să vedem dacă 
iese ceva. 

— De ce? 

Paterno se încruntă și-și aruncă chewing-gumul la coș. 

— Cred că cineva ar putea încerca s-o omoare pe Marla Cahill. 

— Dumnezeule, Tony! Janet se rezemă cu un umăr de canatul 
ușii. In ce scop? 

— Asta verific acum. Din câte știu, avea o asigurare pe viaţă - 
nu foarte mult după standardele lor - și dacă soţul era furios 
fiindcă avea relații cu alţi bărbaţi, de ce naiba a venit fratele lui 
aici când cei doi au avut un trecut sentimental comun? Polițistul 
pufni dezgustat. Păcat că ea nu-și poate aminti absolut nimic. 
Altfel, poate ne-am fi dat seama cine-i pe urmele ei și aveam 
posibilitatea s-o protejăm. 

— Și acum? 

Tony Paterno se lăsă pe spate în scaun. 

— În clipa de faţă, nu știm nimic. 

xxx 

— Pe unde naiba aţi umblat? întrebă Eugenia când Nick și 
Marla intrară pe ușa din faţă. 

Bătrâna părea epuizată, îl ţinea pe micul James lipit de un 
umăr, iar copilașul era agitat. 

— Au trecut atâtea ore! 

— Îmi pare rău, e vina mea, rosti Marla și luă băieţelul din 
braţele bunicii lui. Ce faci, uriașule? îl întrebă ea și simţi cum i se 
topește inima când plânsetele se opriră și James o privi cu ochi 
mari și curioși. E mai bine așa? zise ea, apoi se adresă Eugeniei: 


VP - 310 


Am avut două treburi de rezolvat, apoi m-am oprit la poliţie să 
dau o declaraţie cu ceea ce mi-am amintit despre accident. A 
durat mai mult decât crezusem. 

Bătrâna își ţuguie buzele într-o expresie acuzatoare nerostită, 
dar Marla nu intenţiona să-i ofere satisfacția de a se simți 
vinovată. 

— Cina va fi gata în curând. 

— Grozav. Mi-e o foame de lup. 

Stomacul ei chiorăi aprobator. Ar fi fost prima ei masă solidă 
de când îi fuseseră tăiate sârmele ce-i fixau dinţii. 

— Cissy nu-i acasă? 

— Are oră de călărie. Eugenia își privi ceasul. S-a dus Lars s-o 
ia. Ar trebui să apară dintr-o clipă în alta. 

— Perfect - vreau să vorbesc cu ea. Dacă o vede cineva 
înaintea mea, vă rog s-o anunțe. 

James începu să se foiască și Marla îl duse la bucătărie, unde 
căută o sticlă și laptele praf. 

În faţa plitei, bucătăreasa Elsa amesteca într-un sos de 
merișoare și portocale, în vreme ce cartofii fierbeau înăbușit. 
Mirosul fripturii de porc plutea prin încăperea vastă, în care tigăi 
de aramă, ustensile de oţel inoxidabil și coșuleţe cu ierburi 
aromate atârnau de căpriori. Marla se stăpâni cu greu să nu 
ceară să guste. 

Rosa scotea farfurii și tacâmuri din mașina de spălat vase, în 
timp ce Carmen, încruntată într-un fel care nu-i era deloc 
caracteristic, scotocea prin sertare și mormăia în barbă. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă Marla în timp ce amesteca 
laptele praf și apa distilată într-un biberon curat. 

— Doamna Eugenia nu-și găsește cheile și crede că este 
posibil să i le fi luat cineva, răspunse femeia. 

— „Cineva”? 

Ochii Rosei se rotunjiră în timp ce punea farfuriile la locul lor 
în dulapul de vase. Era mai palidă la față ca de obicei și 
încuviinţă apăsat din cap. 

— Si. Seriora Cahill este... 

— Loco, spuse Carmen, apoi trânti un sertar, închizându-l, și 
ridică o palmă într-un gest de scuză. N-am vrut să spun asta. 
Doamna Cahill este totuși supărată din cauza inelului acela de 
chei, deși eu știu că va apărea până la urmă. 


VP - 311 


— Și eu zic la fel, aprobă Marla, ţinându-l pe James cu un braţ 
în timp ce puse biberonul în cuptorul cu microunde cu cealaltă 
mână. 

Carmen deschise alt dulap în care se aflau recipiente pentru 
măsurat. 

— Probabil că le-a rătăcit pe undeva. Nimeni din personal n-ar 
fura un capăt de aţă din casa asta. 

Marlei îi veni să intre în pământ la gândul că personalul era 
suspectat. Inelul cu chei din buzunarul ei păru deodată să 
cântărească o tonă. Cuptorul cu microunde piui. Îl trecu din nou 
pe James pe un singur braţ, scoase biberonul și încercă 
temperatura laptelui pe interiorul încheieturii. Mulțumită, spuse: 

— Sunt sigură că Eugenia își va găsi în curând cheile. 

Ținându-l pe James și cu biberonul într-o mână, se grăbi la 
etaj, în timp ce Carmen începu să cerceteze interiorul altui 
sertar. 

Nick era deja așezat într-un scaun cu spătar înalt, cu un pahar 
în mână. Soacra ei stătea la fereastră, cu spatele spre cameră, 
încruntându-se în noapte. 

— „fi plăcut s-o știu, spuse ea fără să-și dea seama că 
intrase Marla. În ziua de azi e imposibil să ţii evidenţa tuturor. 
Asta-i unul dintre motivele pentru care am dorit să stai cu noi, 
Nick. M-am gândit... ba nu, am sperat că vei fi o forță 
stabilizatoare. Te pricepeai să descoperi punctele slabe ale unei 
companii - consultant pentru rezolvarea problemelor, cum se 
spune acum. Pe timpul meu, indivizii ăștia se numeau auditori. 

— Auditorii sunt un pic diferiţi. 

— Nu contează. Când Alex mi-a mărturisit de necazurile 
financiare de la Cahill Limited, m-am gândit imediat la tine și la 
ce ai făcut pentru alte companii. Își întoarse puţin capul într-o 
parte și alta, ca și cum ar fi încercat să-și alunge o încordare din 
ceafa, și reveni cu privirea spre fereastră. Dar adevărul este că 
finanţele companiei n-au fost unicul motiv pentru care am vrut 
să te întorci. Cred că de acum ai văzut și tu că Alex și Marla nu 
sunt pe atât de apropiaţi pe cât erau. Au necazuri de mai mulţi 
ani și m-am rugat cerului ca băieţelul să schimbe lucrurile, dar... 
în fine, e clar că ei se îndepărtează tot mai mult unul de celălalt. 
Deși știam că tu și Marla... mă rog, că aţi avut o relaţie cu mulţi 
ani în urmă, am continuat să cred că prezența ta aici ar putea fi 
de ajutor. 


VP - 312 


— În ce fel? întrebă Marla, neizbutind să se abţină, cu obrajii 
învăpăiaţi, cu mintea-i plină de întrebări. 

Eugenia se întoarse brusc pe un toc-cui și se înroși până la 
rădăcinile părului ei de culoarea caisei. Duse la inimă o mână cu 
degetele rășchirate. 

— Doamne, ce m-ai speriat! Nu te-am auzit suind pe scară. 

— E clar, zise Marla sec. Se așeză pe o sofa și ţinu pruncul pe 
un braţ, oferindu-i biberonul. Dar te rog, continuă. E fascinant. 
Nu-și putea ascunde înţepătura din glas. În ce fel ar fi de ajutor 
prezenţa lui Nick? 

— Dă-mi voie să ghicesc, interveni bărbatul. Alex și cu mine 
am fost mereu rivali, iar tu ai crezut că dacă voi reveni aici și voi 
manifesta până și cea mai mică urmă de interes față de Marla, 
Alex ar înțelege ce trofeu important este ea. 

— Nu am spus absolut nimic de felul ăsta, se apără mama lui, 
dar vinovăția i se văzu în ochi. 

— Dumnezeule, mamă, dar așa este, nu? Dezgustul lui Nick 
se citea în vena ce-i pulsa deasupra tâmplei. Dar dacă planul 
tău avea efect invers? Dacă Marla și cu mine sfârșeam prin a fi 
împreună? Ce ai fi făcut atunci? 

Inima Marlei începu să-i bată cu putere și Eugenia, pălind, se 
uită când la unul, când la altul. 

— Desigur, rosti ea în mod clar neconvinsă, desigur așa ceva 
nu s-ar fi întâmplat niciodată. Marla are copiii, iar tu... tu ai 
codul tău moral strict... Ai jurat mereu că nu te vei încurca 
niciodată cu o femeie măritată, așa că am crezut... 

— La naiba! Nick își goli paharul, apoi trosni frustrat un cub de 
gheață între dinţi. Cine ești tu să te joci de-a divinitatea? 

— Ce treabă ai tu? se adresă Marla bătrânei. Era atât de 
furioasă, încât simţea că tremură din tot corpul. Cine ești tu să 
te bagi? 

— Cineva care pune solidaritatea familiei mai presus de orice, 
replică sec Eugenia. Am fost acuzată de Alex că sunt insensibilă 
și inflexibilă, dar nu doresc decât ce este cel mai bine pentru 
numele Cahill. 

— Tu nu poţi să-mi conduci viaţa, spuse Nick. Nici pe a Marlei 
și de fapt nici pe a lui Alex. N-ai învăţat lecţia asta de la tata? Ai 
încercat să-i spui ce să facă și n-a mers, nu? O lesă strânsă nu l- 
a făcut decât să-și dorească să se îndepărteze și mai mult. l-ai 
spus să nu mai bea, ceea ce l-a împins să bea și mai mult. 


VP - 313 


Nimănui nu-i place să fie controlat, mamă. Este împotriva firii 
umane. 

Buzele Eugeniei tremurară și ea clipi repede ca să-și 
stăvilească lacrimile, dar se stăpâni cu dârzenie. Ținându-și 
spinarea rigidă ca scândura, rosti: 

— Ne vedem la cină. 

leși apoi din salon cu toată demnitatea de care era în stare. 

— Ar fi trebuit să-mi fi dat seama, mormăi Nick și privirea pe 
care i-o aruncă Marlei amintea de un animal încolţit. La naiba! 

Din foaierul de jos, Marla auzi ușa de la intrare deschizându- 
se brusc, izbindu-se de perete, apoi trântindu-se la loc. După 
câteva secunde, apăru Cissy în bocanci, blugi și bluză de 
trening, bubuind pe trepte. Avea părul ciufulit, ochii îi străluceau 
și era îmbujorată, dar nu se opri nici măcar o clipă în living, ci 
tropăi în sus pe scară spre următorul etaj. 

— Asta-i indicaţia regizorală că trebuie să intru în rol, zise 
Marla și-l întinse pe James lui Nick. Familiarizează-te cu nepotul. 

— Nici nu știu ce să-i fac, rosti el ţinând pruncul cu stângăcie. 

Marla îi dădu biberonul pe jumătate golit și Nick îl prinse cu 
două degete în timp ce-l ţinea grijuliu pe James, ca și cum s-ar fi 
așteptat ca băieţelul să i se smulgă din braţe, să cadă pe podea 
și să se sfarme într-o mie de bucățele. 

— Eşti un tip inteligent. O să te descurci! strigă femeia peste 
umăr și porni după fiica ei. 

Până ajunse în camera lui Cissy, fata nu se mai vedea pe 
nicăieri. Ușa de la baie era închisă, se auzea dușul curgând și 
Marla decise să aștepte. Se așeză la măsuţa de toaletă și privi 
tuburile de ruj și sticluțele cu ojă în culori ce păreau potrivite 
doar pentru vampiri și strigoi. 

— Nu judeca, murmură ea în barbă. Adu-ţi aminte că maică-ta 
detesta hainele pe care le purtai. 

Încremeni brusc. Rămase cu privirile pierdute în oglinda 
încețoșată de fixativ, reamintindu-și o conversaţie ce avusese 
loc cu mulți ani în urmă. 

— ...dacă n-ai fi fost atât de sălbatică, dacă i-ai fi acordat 
ceva mai multă atenţie, atunci poate că taică-tău te-ar fi 
apreciat. 

Vocea mamei îi răsuna în urechi și în minte îi apăru imaginea 
ștearsă a unei femei obosite, care mirosea a parfum și fum de 
țigară, și care se străduia să-și ascundă dezamăgirea din ochi. 


VP - 314 


Era slabă, aproape numai piele și os, stătea în prag și chipul îi 
era ascuns în umbre, lumina zilei pătrunzând pieziș prin 
jaluzelele orizontale ce proiectau dungi albe și negre pe fusta 
înflorată. Într-o mână ţinea o ţigară al cărei vârf roșu-strălucitor 
era perfect vizibil, iar mâna cealaltă stătea proptită în șold. 

— El te-ar fi recunoscut drept ceea ce ești. 

— Il urăsc! răbufnise ea. 

— Ba nu, nu-i adevărat... 

— Ba da, replicase Marla cu o furie îi pârjolea măruntaiele. 

Câţi ani avusese? Zece? Doisprezece? 

— Și el mă urăște pe mine! 

— Poate că ar trebui să te străduiești niţel mai mult. El nu te 
urăște. Asta nu-i un cuvânt frumos, scumpo. 

Ea dăduse ochii peste cap, dar zărise expresia de disperare 
de pe trăsăturile obosite ale mamei. 

— Să știi că te urăște și pe tine. 

Femeia aceea nu fusese Victoria Amhurst. Marla putea să 
parieze oricât pe asta. 

— Mamă? 

Glasul lui Cissy o aduse în prezent. 

— Poftim? Ah, bună, rosti ea încă zguduită. 

Era sigură că-și văzuse mama în amintirea aceea, era 
convinsă că fusese crescută de femeia slabă în fustă ieftină de 
bumbac și sandale. 

— Scuză-mă, Cissy, cred... cred că visam cu ochii deschişi. 

Fiica ei se încruntă îngrijorată. Părul ud îi picura și era 
înfășurată într-un prosop de baie galben uriaș, pe care-l ţinea 
strâns în pumn în dreptul pieptului. 

— Părea ceva groaznic, zise ea. 

— Era... nu era decât o amintire, așa cred, răspunse Marla și 
se strădui să alunge imaginea dureroasă. O amintire foarte, 
foarte veche. Dar acum a dispărut și vreau să stau de vorbă cu 
tine. 

— Nu poţi s-aștepţi până mă-mbrac? Doamne, mamă, asta-i 
camera mea, chiar nu mai am parte deloc de intimitate? 

Luă o pereche de pantaloni trei sferturi și un tricou cu mâneci 
lungi dintr-un sertar, apoi, răsucindu-se pe călcâiele desculțe, 
pufni și intră din nou în camera de baie. 


VP - 315 


Marla aşteptă. Carmen bătu discret la ușă, anunţă cina și 
dispăru. Când Cissy reveni, era îmbrăcată, pieptănată și 
demachiată. 

— Despre ce vrei să vorbim? întrebă ea bănuitor. 

— În primul rând, vreau să-mi cer scuze pentru acţiunile mele 
din noaptea când mi-a fost rău. N-am vrut să te sperii. 

Cissy ridică nepăsător din umeri. 

— Și-mi pare realmente rău că am fost atât de ruptă de 
realitate. Doctorul Robertson mi-a schimbat medicația și acum 
mă simt mult mai bine. 

— Grozav, murmură fata. 

— Chiar așa este. Vreau să vin la călărie cu tine. 

— Ai mai spus asta. 

— Și vorbesc serios. Cumva trebuia să stabilească o legătură 
cu fiica ei. În weekendul ăsta. 

— N-o să fie atunci party-ul cel mare? 

— Party? repetă Marla, apoi își aminti. Cred că-i în weekendul 
următor. O s-o mai întreb pe Nana. 

— Am crezut că tu trebuia să te ocupi de organizare, rosti 
Cissy viclean de parcă o prinsese cu minciuna. 

Prăpastia dintre ele era mai largă decât își imaginase Marla și 
acum se întrebă dacă avea să o poată trece vreodată. 

— Așa e. Vreau să zic, așa o să fac. Am fost bolnavă... mă rog, 
știi și tu. 

— Da, mamă, știu, zise Cissy și dădu ochii dramatic peste cap, 
strâmbându-se, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă cum era 
posibil să fie înrudită cu femeia asta anormală. Sigur că da, de 
ce nu? Dar o să-ţi reamintesc că pe tine caii te sperie de moarte. 

— Poate că vei avea o surpriză, spuse Marla. 

Oftatul prelung și resemnat al fetei arătă că n-ar fi surprins-o 
nimic din ceea ce făcea în ultima vreme nebuna de maică-sa. 

— Uite ce-i, Cissy, urmă ea, știu că a fost greu cu tot ce s-a 
întâmplat. Foarte greu. Mai ales pentru tine și de aceea vreau să 
știi că, dacă pot face lucrurile cumva mai ușoare, o voi face. 

— Da, bine. 

— Vorbesc serios. Marla suspină și ridică mâinile în aer. Te 
iubesc, scumpo. 

— Eh, asta e într-adevăr o schimbare, rosti fata furioasă, 
totuși bărbia îi tremura ușor. 

— Te-am iubit mereu. 


VP - 316 


— Așa crezi tu, dar pe de altă parte nu-ți poţi aminti nimic, 
nu-i așa? Cissy smiorcăi și-și feri iute ochii. Dintotdeauna te-au 
interesat mai mult altele, dar nu persoana mea. Sigur că da, mi- 
ai cumpărat tone de chestii, dar ce să zic! Cui îi pasă? 

Trase un șut unui CD de pe covor, expediindu-l spre raftul cu 
cărți. 

— Cissy, eu... 

— Ție nu ţi-a păsat niciodată, mamă. Niciodată! Dar cu James 
lucrurile stau altfel. _ 

— Oh, Doamne, zise Marla zărind durerea de pe faţa fetei. Imi 
pare groaznic de rău dacă te-am rănit vreodată, dacă te-am 
neglijat vreodată, n-am vrut, vreau să zic... înghiţi nodul care i 
se formase în gât și se luptă să-și înfrâneze lacrimile. Crede-mă: 
te iubesc. 

Fiica ei se mulțumi s-o privească în tăcere. Buzele îi tremurau. 

— C-cred c-ar trebui să ne ducem la cină, zise ea după aceea. 

— Te rog, iubito, dă-mi o șansă, șopti Marla. Lasă-mă s-o 
dovedesc, să mă reabilitez. 

— Nu trebuie să faci nimic. 

— Știu, dar vreau să fac. Asta n-ar îmbunătăţi lucrurile? 
întrebă ea și văzu cum o parte din suspiciunile din ochii fetei 
pălesc. 

— Nu știu... 

— Acordă-mi doar timp. 

— Știi ceva, spuse Cissy păstrând distanţă între ele când se 
așeză la piciorul patului, ai fost ciudată încă de când te-ai trezit 
din comă. Diferită. N-ai fost deloc ca mama. 

— Te-am auzit spunând că nu credeai că eram mama ta. 

— Nu! Vreau să zic... La naiba, mamă... ăăă, vreau să zic că 
te comporți mult prea drăguţ. 

Marla simţi că-i sângerează inima. 

— Și este așa o crimă? 

— Pur și simplu nu-mi vine să cred. Cissy își înclină capul într- 
o parte. Poate că ai avut una din experienţele acelea în preajma 
morții, continuă ea și ochii i se rotunjiră, știi tu, chestii din alea 
care-ţi transformă mintea și te fac un om mai bun. 

— Să sperăm, surâse Marla. 

Deschise larg brațele, dar Cissy dădu ochii peste cap. 

— Sper că glumești, nu? 

— Deloc, vino-ncoace. 


VP - 317 


— Oh, Doamne! 

Cu un oftat exagerat, fata se ridică în picioare și acceptă 
îmbrăţișarea. Marla o ţinu strâns, de parcă n-ar mai fi vrut să-i 
dea drumul niciodată. 

— O să mă revanșez, iubito, îţi promit. 

— Mamă, nu face promisiuni pe care nu le poţi respecta, 
murmură Cissy, totuși braţele ei o înconjurau și Marla o simţi 
tremurând ușor, de parcă s-ar fi străduit să se controleze, de 
parcă nu putea avea completă încredere în femeia ce o adusese 
pe lume. 

— O să vezi, o sărută Marla pe frunte. lar într-un fel sau altul 
voi călări blestemaţii ăia de cai. 

Cissy chicoti fără să vrea. 

— Of, Doamne, mamă. Sper să filmăm totul. 

xxx 

Cina a fost, în cel mai fericit caz, încordată. Nick îl privea pe 
Alex cu coada ochiului. De obicei împăciuitor și fermecător, cu 
glume spontane și un surâs și mai spontan, fratele lui părea 
neliniștit, cutele de iritare din jurul colţurilor gurii îi erau mai 
pronunțate, tulburarea îi era gravată în ridurile de pe frunte. 
Ceva îl rodea, ceva important. Finanţele? Îl îngrijora pierderea 
memoriei Marlei? Sau era vorba despre ceva încă și mai serios? 

În prima săptămână a șederii sale în San Francisco, Nick 
pusese stresul lui Alex pe seama afacerii sale aflată în pierdere. 

Cercetase datele companiei și era evident că, în cazul în care 
Cahill Limited nu avea să renunțe la unele dintre activele sale, 
liniile de credit și biletele de bancă importante aveau să fie 
revocate de giranţi. Băncile fuseseră amânate cât de mult 
posibil, iar investitorii internaţionali ai lui Alex nu oferiseră 
deocamdată niciun cent. Din câte își putea da seama Nick, 
activele companiei continuau să depășească datoriile, totuși 
raportul acela nu era foarte mare și dacă nu se generau mai 
multe venituri, Alex trebuia să înceapă să concedieze personal și 
să vândă unele proprietăţi imobiliare, dintre care destule erau 
înglodate în ipoteci. 

Cu toate acestea, donaţii uriașe plecau lunar spre organizaţii 
caritabile. Cahill House și spitalul Bayview fuseseră beneficiarele 
cele mai importante și, deși nimeni din familie nu parea s-o 
accepte, datele îngrijorătoare indicau apropierea falimentului 
pentru Cahill Limited. 


VP - 318 


Însă banii nu erau decât una dintre problemele lui Alex, bănui 
Nick acum. 

— Așadar ai fost la poliţie și i-ai dat detectivului Paterno o 
declaraţie, spuse Alex după ce discuţiile mărunte luaseră sfârșit. 

Imediat după aceea Cissy se scuzase că avea teme de făcut, 
ceea ce, suspecta Nick, însemna că avea să vorbească la telefon 
ori să intre pe reţelele de socializare de pe internet. Fata 
troncăni pe trepte cu pantofii ei cu tălpi groase, lăsându-i pe 
Alex, Nick, Eugenia și Marla așezați la masă. 

Marla împinse într-o parte farfuria ei cu porţia doar pe 
jumătate mâncată. Nick bănui că încă nu era obișnuită să 
mestece alimente solide și evident avea dureri. 

— Alte noutăţi? întrebă Alex, scotocind în buzunar după un 
pachet de ţigări mototolit. 

Nick decise să încerce o momeală. 

— Paterno crede că viaţa Marlei ar putea fi în pericol. 

Eugenia scăpă furculița din mână. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

— Pentru că a posibil ca accidentul de pe șoseaua din munţi 
să fi fost pus la cale. Marla și-a amintit că în mijlocul șoselei a 
apărut un bărbat, care a încercat s-o facă să vireze, și este, de 
asemenea, posibil să fi fost otrăvită în noaptea când a vomitat. 
Ea mai crede că în camera ei ar fi intrat un intrus. 

— Doamne Dumnezeule, e adevărat? întrebă Eugenia cu gura 
căscată. 

— Da, încuviință Marla din cap. 

— Dar n-ai spus niciodată nimic... 

— Iniţial nu mi-am amintit de accident, cât despre intrus le- 
am spus lui Alex și lui Nick, dar am crezut că visasem, că 
avusesem un coșmar. 

— Dar e groaznic! Noi avem porţi acţionate electronic și 
sistem de securitate și... Bătrâna se întinse către paharul ei de 
vin. Cu siguranţă, nimeni n-ar putea pătrunde aici prin efracţie. 

— Este posibil, admise Alex, deși se încruntă când își aprinse 
ţigara, apoi închise capacul brichetei. Detest totuși să mă 
gândesc la asta. p 

— Oricum, trebuie să facem ceva. In o sută de ani nimeni n-a 
intrat vreodată nepoftit în casa asta! Spinarea Eugeniei se 
îndreptă rigidă la gândul acestui afront. Niciodată! 


VP - 319 


— Poate că în noaptea aceea nu s-a întâmplat totuși nimic, îi 
spuse Alex circumspect soţiei sale. Chiar tu ai spus că ai crezut 
că totul se putea datora confuziei tale de atunci. Că este posibil 
să fi visat. 

— Nu eram sigură. 

Nick nu accepta varianta asta. Își împinse scaunul spre spate. 

— Există posibilitatea să i se fi dat ceva care s-o facă să 
vomite. 

— Nu... cum... cine ar face așa ceva? întrebă Eugenia. 

— Cineva care a intrat în casă, insistă Nick, privind-o fix pe 
mama lui și dându-și seama cât de mult îmbătrânise. Eu zic că 
ar trebui să luăm o mostră din mocheta pe care a vomitat Marla 
și s-o trimitem la un laborator criminalistic, pentru a vedea dacă 
există urme de substanţe suspecte. 

— Am curățat mocheta și încă foarte amănunţit, îi aminti 
Eugenia. 

Alex trase adânc din ţigară și expiră după aceea pe nas. 

— La ce ne-ar ajuta asta? spuse el. Cineva fie a intrat prin 
efracție în casă, fie nu. Vom spori măsurile de securitate și vom 
angaja un bodyguard - îi aruncă Marlei o privire îndurerată - 
bineînţeles, dacă n-ai nimic împotrivă. N-ai fost deloc încântată 
când am angajat infirmierul fără să te consult mai întâi. 

— Un bodyguard mi se pare totuși o măsură cam drastică, 
replică iute Marla. 

Se simţea deja captivă în casă, întemniţată în cușca aceasta 
elegantă. Dorea mai multă libertate, mai mult timp pentru a afla 
cine era ea în realitate. Cineva care ar fi supravegheat-o i-ar fi 
stânjenit toate mișcările. 

— N-o să-mi petrec toată viaţa cu frica în sân, adăugă ea. O 
să fiu pur și simplu mai atentă. 

Zări sclipirea din ochii lui Nick, dar își feri privirea, temându- 
se să nu-și trădeze emoţiile ce-i clocoteau în piept. Se 
îndrăgostea de un bărbat care era cumnatul ei, un bărbat pe 
care nu-l putea avea. 

— Și am nevoie de acte de identitate noi, de carduri de credit, 
de un carnet de cecuri. Am trecut azi pe la Rory să-l văd, dar m- 
au oprit la recepţie fiindcă nu pot dovedi cine sunt. 

— Imediat ce vei fi suficient de bine... începu Alex. 


VP - 320 


_ — Sunt foarte bine, fir-ar să fie! izbi ea cu pumnul în masă. 
Incetează să mă mai tratezi ca pe o păpușă din porțelan sau ca 
pe o imbecilă sau ambele! 

— Bine, bine. Gata, potolește-te. Bineînţeles că ai nevoie de 
toate, de la un pașaport, la un card Gold de la Neiman Marcus, 
zise Alex. O să pun asta în vârful listei mele de priorități. 

— Nu, eu o s-o pun în vârful listei mele. Mă pot descurca și 
singură, Alex. 

— Vă rog, nu vă mai certaţi, interveni Eugenia agitată. Nu-mi 
vine să cred! Să te gândești că cineva ar putea să intre prin 
efracţie în casă și să-ncerce să facă rău unui membru al 
familiei... 

— Poţi s-o crezi, replică Nick. Ceva este putred aici și nu-i 
vorba numai despre finanţele companiei. 

Chipul lui Alex era încruntat. Trase pentru ultima dată din 
țigară, apoi strivi chiștocul într-o scrumieră de cristal. 

— Voi face tot ce este necesar pentru a asigura securitatea 
familiei mele. Mâine voi lua legătura cu o companie de pază ca 
să instaleze videocamere și un sistem de alarmă mai 
performant. O să discut cu Paterno, să văd dacă echipajele de 
poliţie pot trece mai des pe stradă. De acum nu mai vreau ca 
Cissy să iasă singură - Lars poate s-o ducă și s-o aducă de la 
școală sau de la lecţiile de călărie și cineva o să stea non-stop 
cu James. Non-stop! Era cenușiu la faţă și o teamă cât se poate 
de reală îi încorda trăsăturile. Nimeni nu-mi va ameninţa familia. 

— Amin, spuse Eugenia. 

— Simt nevoia să beau ceva. Alex se ridică de la masă. 
Mamă? 

— Poate o să iau un brandy. Vestea asta e atât de... atât de 
tulburătoare... oh, Doamne, cheile mele! Înghiţi cu noduri și păli 
la faţă. Cheile mele au dispărut. Crezi că le-a luat intrusul? 

— Nu, vorbi Marla repede și inima ei își iuți bătăile. Le-am 
văzut în noaptea aceea. Le-ai folosit ca să intri în biroul lui Alex. 

— Ah, da... și le-am avut și în celelalte zile. Am intrat în Cahill 
House de câteva ori în timp ce tu erai în recuperare. Cu gesturi 
nervoase, bătrâna își aranjă eșarfa și băgă mâna în buzunarul 
sacoului de culoarea lavandei, căutând zadarnic inelul cu chei 
dispărut. Dar acum nu mai sunt! 

— O să schimbăm toate broaștele, zise Alex. Să-mi faci o listă 
cu toate cheile pe care le-ai avut și ce uși deschideau. 


VP - 321 


Marla intră în panică. Trebuia să acţioneze rapid. Trebuia să 
intre în biroul lui Alex cu prima ocazie care i se ivea. 

— Și eu o să am nevoie de un set de chei, rosti ea cu glas 
tare, forțându-se să afișeze un zâmbet calm. Ale mele s-au 
pierdut în noaptea accidentului. 

— Mâine, când o să-l sun pe Paterno, o să-l întreb și despre 
ele, o asigură Alex. Deși n-o să mai fie bune la nimic dacă vom 
schimba broaștele. 

Marla nu comentă, însă știa că avea să-i telefoneze ea însăși 
detectivului. Dacă cheile îi aparțineau Marlei Cahill, atunci ele ar 
fi trebuit să deschidă toate încuietorile din casa asta. lar dacă 
cheile nu se potriveau, atunci poate că ea era într-adevăr o 
impostoare, așa cum insistase Conrad Amhurst. 

x kx X 

Nick căută în geanta de voiaj și-și găsi telefonul mobil, apoi 
cobori scara din spate, prin bucătărie, și ieși din casă. Porni pe o 
alee pavată cu cărămizi ce dispărea printre copaci, depăși locul 
de joacă pentru copii și pătrunse mai adânc pe domeniu, spre 
refugiul unde venise frecvent în copilărie, un pâlc des de brazi 
aflat lângă gardul din spate, pe care-l sărise ori de câte ori 
dorea să scape cerinţelor de a se comporta conform statutului 
de fiu al lui Samuel Cahill. 

Dumnezeule, cât îl urâse pe bătrân, cât detestase felul cum 
conducea familia cu un pumn de fier ce deforma legea și 
distrugea spiritul soţiei sale! 

— Ticălosul, mormăi Nick, apoi deschise telefonul și citi 
singurul mesaj care-l aștepta. 

Era de la Walt Haaga, care-l anunţa că în după-amiaza aceea 
aterizase în San Francisco. Nick sună la Red Victorian și ceru 
legătura telefonică la camera închiriată sub numele lui. 

— Da, răspunse Walt la al doilea țârâit. 

— Sunt eu, Nick. 

— E bine că te aud. M-am cazat azi după-amiază și de atunci 
am fost ocupat. 

— Ai găsit ceva? 

— Destule. Ce-ai zice să ne-ntâlnim la barul de pe colț - cum 
se numește? 

— Ivan's. Nick se uită la ceas. Ajung în vreo cincisprezece 
minute. 


VP - 322 


Ajunse în zece minute. Până ce apăru Walt, Nick ocupase deja 
un loc într-un separeu din partea din spate a pubului și 
comandase două beri. Câţiva obișnuiți ai localului stăteau la bar, 
iar o pereche de vârstă mijlocie mânca pește pane cu cartofi 
prăjiţi într-un separeu de colț. Podeaua era acoperită cu coji de 
alune, rămase de la clienţii anteriori, care ieșiseră de la serviciu 
și făcuseră un popas în drum spre casă, iar în săliţa vecină se 
vedeau două mese de biliard pustii. 

Walt se așeză pe bancheta aflată de cealaltă parte a mesei. 
Era un bărbat scund și solid, cu barbă scurtă ce se datora mai 
degrabă faptului că era prea ocupat ca să se mai bărbierească 
decât interesului său de a fi în pas cu moda. Incepuse să 
chelească, dar asta nu părea să-l deranjeze, și era bronzat de la 
orele petrecute în aer liber pe ambarcaţiunea sa. 

— A trecut ceva vreme de când nu ne-am mai văzut, comentă 
el. Ridică de pe masă sticla de bere acoperită cu picături de 
condens și o lovi ușor de berea lui Nick. 

— Doi ani, încuviinţă Nick. 

— Și acum ești în San Francisco. 

— Temporar. 

Walt pufni. 

— Dacă spui tu. 

— Da, o spun. la zi, ce-ai găsit? 

— Chestii interesante. Walt trase o dușcă zdravănă din sticlă. 
Hai să-ncepem cu verii tăi. 

— Cherise? 

— Nu, cu fratele ei, Montgomery. Walt se scărpină în barbă și 
privi bolul cu alune de pe masă. Tipul nu-i o persoană tocmai 
plăcută. 

— Ce-i cu el? 

Mușchii lui Nick se încordară instantaneu. De când sosise în 
San Francisco, nu-l văzuse nici măcar o dată pe fratele Cherisei. 

— Un gunoi tipic. Din câte am putut afla, n-a lucrat nici măcar 
o zi în toată viaţa lui. A încercat să se înroleze, dar n-a durat. L-a 
stors pe taică-său până în ultima clipă a vieţii, apoi o suită de 
femei, printre care și propria-i soră. Una dintre fostele iubite a 
depus plângere pentru agresiune, dar cazul a fost clasat înainte 
de tribunal. Fie s-a răzgândit, fie a fost plătită. Incă n-am aflat 
exact ce a fost. 

Nick se încruntă. 


VP - 323 


— Un tip pe cinste. 

— Exact. A fost arestat de câteva ori - în general, beţie și 
scandal. Acum zece ani a fost implicat într-o încăierare într-un 
bar. S-a luat la bătaie cu cineva și lucrurile au degenerat rău de 
tot. Monty a sfârșit cu trei coaste rupte, refacerea chirurgicală a 
nasului și lucrări dentare extinse. 

Walt făcu o pauză și mai trase un gât din sticla de Coors. 

— Acum vine partea cea mai interesantă. La un moment dat, 
Monty al nostru s-a întâlnit cu Marla. 

Toți mușchii din umerii lui Nick se tensionară. Degetele i se 
strânseră pe sticlă. Ceva în interiorul lui se frânse. 

— Ce înţelegi prin „s-a întâlnit”? 

— Că dansau unul cu altul, dar pe orizontală. 

Probabil că Walt zări expresia de neîncredere din chipul lui 
Nick. 

— Totul a fost discret, bineînţeles, însă Marla nu-i femeia care 
să aibă mult respect faţă de jurămintele de nuntă. Ea și Alex s- 
au separat de două ori. Amândoi au avut relaţii cu alte 
persoane, dar de fiecare dată au sfârșit prin a se împăca. Naiba 
știe de ce! Fie banii îi ţin laolaltă, fie sunt unul dintre cuplurile 
alea care nu pot trăi unul fără celălalt, tot așa cum nu pot trăi 
unul cu celălalt. Așa că... într-una din ocaziile când au fost 
separați, Marla și Montgomery s-au cuplat. 

Nick își simţi măruntaiele întorcându-se pe dos la gândul 
acela. 

— Nu știu ce ar vedea Marla la Monty, mormăi el. 

Se împotrivi imboldului de a se întinde peste masă, de a 
prinde în pumn piepţii cămășii lui Walt și a-l numi „mincinos”. 
Dar în toţi anii de când îl știa pe Walt Haaga, investigatorul 
privat spusese întotdeauna adevărul. 

— Se zice că arată bine, deși bătaia încasată în barul ăla o fi 
lăsat urme. Când Fenton era în viaţă, Montgomery arunca de zor 
cu banii în stânga și dreapta fără să clipească. Situaţia s-a 
schimbat, bineînțeles, dar în timp ce a fost cu Marla, partea lui 
din familie avea încă acces la averea generală. Walt termină 
berea și-i făcu semn unei chelneriţe să-i mai aducă una. Spre 
meritul Marlei, afacerea lor n-a durat mult - o lună, cel mult 
două. După aceea ea și Alex s-au împăcat. Din nou. 


VP - 324 


O furie, întunecată și periculoasă, clocotea în venele lui Nick 
și la suprafață apăru gelozia, un sentiment cu care nu mai 
avusese de-a face de mulţi ani. 

— Și cine a mai fost? întrebă el, detestând faptul că trebuia s- 
o știe. 

— Cine a mai fost... unde? 

— Care au fost alți amanți ai Marlei? 

Chelneriţa le puse pe masă alte două sticle și Walt, privind 
după ea cum se îndepărta spre bar, zise: 

— Nu am multe nume, totuși Marla n-a fost chiar atât de 
discretă pe cât ar fi putut. A avut o relaţie cu un bărbat însurat 
pe care l-a cunoscut în clubul ăla de tenis pe care-l 
frecventează, după care s-a zvonit că se-ncurcase cu 
instructorul de călărie al fiicei sale. Cumnată-ta, se pare, eo 
femeie pasională. 

Pumnul lui Nick se încleștă și se gândi cum reacţionase Marla 
la atingerile lui în noaptea trecută. Atunci pusese totul pe seama 
blestematei de alchimii emoţionale dintre ei doi, însă acum nu 
mai era la fel de sigur. 

— Unde locuiește Monty? întrebă el, gândindu-se că trebuia 
să stea de vorbă cu vărul său. 

— În prezent are o locuinţă în Oakland. Au fost vremuri când 
trebuia să cerșească de la soră-sa, dar acum pare înstărit și are 
propria lui locuinţă, frumușică. Un apartament de lux, cu sală de 
fitness, bar, piscină, tot dichisul. 

— Din ce se întreţine? 

— N-am izbutit să aflu. Nu există mijloace vizibile. 

Doi tineri pe la douăzeci și ceva de ani intrară în bar, 
comandară „două berici” și se apropiară de una dintre mesele 
de biliard. 

— Ce-i cu reverendul? 

Walt luă o alună din bol, o curăţă de coajă și spuse: 

— Alt seducător. Un fost fotbalist care l-a găsit pe Dumnezeu. 

— Știu. Am avut plăcerea să-l cunosc azi. 

Walt aruncă aluna în gură. 

— Anul trecut a avut niște necazuri la Cahill House. S-a- 
ncurcat cu una dintre fete... dar totul e cam nebulos. Fata s-a 
plâns mamei ei, care întâmplător e tocmai... 

— Pam Delacroix, completă Nick. Am auzit povestea azi, de la 
detectivul care se ocupă de caz. Poliţia vrea să dea de urma ei. 


VP - 325 


Rânjind larg și satisfăcut, Walt se lăudă: 

— Sunt cu un pas în urma mea. 

Curăţă de coajă altă alună. 

— Ai găsit-o? 

— Exact. 

Încântat de sine, azvârli aluna în aer și o prinse în gură. 

— Cum? 

— Sunt sclipitor de inteligent. Și știu să folosesc internetul. 
Bău o dușcă mare de bere după alună. Fiica locuiește în Santa 
Rosa. M-am gândit să-i fac o vizită. Vrei să vii și tu? 

— N-aș lipsi pentru nimic în lume, zise Nick. 

— Mă gândisem eu. Să știi că povestea începe să devină 
interesantă. 

— Sau periculoasă, reflectă Nick cu glas tare și încercă să-și 
calmeze gelozia ce-l pârjolise din clipa în care Walt pomenise de 
Montgomery. Trebuie să verificăm două lucruri, îi zise el 
investigatorului. Marla și cu mine am fost azi în vizită la taică- 
său, iar bătrânul, care-i oricum foarte confuz, a fost convins că 
ea este o impostoare, că adevărata Marla îl vizitase cu o zi în 
urmă și că pe ea o cheamă de fapt Kylie. A bâiguit despre ea că- 
i fiica unei curve și m-am gândit că a existat o vreme când o 
femeie a încercat să-l șantajeze, spunându-i că avea o fiică 
făcută cu el. 

Walt miji ochii. 

— Voi începe cu secțiile de nașteri de la oficiile de stare civilă. 
Bănuiesc că nu știi niciun nume de familie, așa-i? 

— Atunci ar fi prea ușor. Nick își termină berea. Și s-ar putea 
totuși să nu fie nimic. Bătrânul e cu un picior în groapă. Îl ţin 
numai pe calmante. M-aș mira dacă mai rezistă o săptămână. 

Walt încuviință din cap. 

— Deci, care-i planul? 

— Să-ncepem cu Alex. Vreau să-l urmărești pe frate-meu. Să 
vezi unde se duce. El susține că are întâlniri de afaceri, dar 
ajunge acasă numai după miezul nopţii. 

— Pare c-ar fi la mijloc o femeie. 

— E posibil. El și nevastă-sa nu mai dorm împreună. Alex își 
ține ușa încuiată. 

Investigatorul fluieră încetișor. 


VP - 326 


— Ce mai căsnicie! comentă el și luă un gât de bere. O femeie 
cu un șir de amanți și un soţ care-și încuie ușile și vine noaptea 
acasă. L-ai întrebat vreodată despre activităţile astea nocturne? 

— De două ori. A fost destul de vag. 

— Și tu crezi că ascunde ceva? 

— Stiu că ascunde. Vreau să aflu despre ce-i vorba. 

Walt se șterse la gură cu dosul palmei. 

— Încântat să fac eu onorurile. Altceva? 

— N-ajunge? 

— E arhisuficient. 

— Atunci cred c-ar fi timpul să-i fac o vizită vărului Monty. Ai 
adresa? 

— Da. Putem merge acolo după ce ne-ntâlnim cu Julie 
Johnson. Ar fi totuși bine să fim prudenţi, îl sfătui Walt, 
terminând berea și trântind sticla pe tăblia zgăriată a mesei. 
Individul e periculos. 

Nick aruncă niște bancnote pe masă. 

— Nicio problemă, zise el și rânjetul îi era cu adevărat sinistru. 
Și eu sunt periculos. 


VP - 327 


CAPITOLUL 17 


— Ce-am eu de câștigat de-aici? întrebă Julie Delacroix 
Johnson, așezată într-un scaun capitonat în apartamentul ei din 
Santa Rosa. 

Purtând fustă mini și pulover negru mulat pe bust, își 
încrucișă picioarele și-l bâţăi nervos pe cel de deasupra, iar 
mocasinul cu care era încălțată ameninţa să-i cadă. Îi primise în 
casă pe Nick și Walt, totuși era precaută. Soţul ei, Robert, care- 
și arăta din plin cei optsprezece ani, îi privea cu ochi negri, tot 
bănuitori, de pe un scaun cu spătar pe care-l întorsese și acum Îl 
călărea. Braţele îi erau încrucișate pe spătarul scaunului, iar 
bicepșii îi ieșeau în relief în timp ce învârtea berea pe care o 
ținea în mâini. Se străduia să pară dur. Din punctul de vedere al 
lui Nick, nu reușea. Puștiul era un derbedeu. Și ascundea ceva. 

Walt se așezase pe o canapea din catifea ce părea nouă; pe 
pernele arămii stătuse o pisică neagră, care-și ridicase capul 
disprețuitor, apoi sărise jos și se pitise sub o masă pe care se 
afla o vază cu flori artificiale. Muzică zbiera din difuzoare mari, 
iar basul era atât de pregnant, încât podeaua vibra. 

— Și eu cu ce m-aleg dacă vă povestesc despre mama? 
întrebă fiica lui Pam Delacroix. 

— Cu pace sufletească, răspunse Nick. 

— Ea se referă la mălai, interveni soţul clarificând situaţia. La 
bănuții pe care să-i poţi ţine în mână. 

— Și eu mă refer la libertate. 

Nick stătea în pragul ușii. N-avea de gând să se lase 
manipulat de un derbedeu cu o ţăcălie firavă și un rânjet 
atotcunoscător. 

— Nu va trebui să facă pârnaie pentru complicitate și 
instigare la crimă. 

— N-a făcut nimic ilegal, zise derbedeul și pieptul i se bombă 
când împunse aerul cu degetul peste spătarul scaunului. 

— Dacă deţine orice fel de informaţii despre o crimă, atunci 
poate fi pusă sub acuzare, replică Nick sec. Dacă nu 
complicitate și instigare, atunci tăinuire de informaţii sau 
altceva. Crede-mă, poliţia n-o să piardă vremea cu formalităţile. 


VP - 328 


Charles Biggs a fost ucis, la fel ca Pam Delacroix, probabil. 
Reveni cu privirea la fata îmbufnată. Aș fi crezut că-l vrei 
pedepsit pe ucigașul mamei tale. 

— A fost un accident auto, rosti ea, totuși glasul îi era nesigur 
și ochii rotunzi priveau neîncrezător. 

— Eu nu cred asta și n-o crede nici poliția. Așa că nu-ncerca 
să mă șantajezi. N-am chef de așa ceva. 

— De ce nu, gagiule? întrebă soţul. Ai zis că ești un Cahill, nu? 
Familia Cahill e doldora de bani. 

— Ăla-i fratele meu, explică Nick. Alex. El este gagiu/ cu banii. 

lritat de situaţie, se duse la instalaţia stereo și închise 
volumul. 

— Hei! protestă Robert. 

— Poţi să-i dai drumul la loc după ce plecăm noi. 

— Rahat! 

Julie se albi ca varul la față. Walt preluă el discuția. 

— ÎI cunoști pe Alex Cahill? L-ai întâlnit undeva? 

— Nu, zise ea repede. 

Prea repede. Nick nu se lăsă păcălit. 

— Ajunge să-l întreb pe fratele meu dacă te cunoaște. 

— El n-o să zică nimic! Ea nu-l știe! insistă Robert. 

— OK, OK, dar îl cunoști pe Donald Favier, da? Reverenaul. 

Ochii încărcaţi de rimei ai Juliei lunecară într-o parte. Își umezi 
buzele cu vârful limbii, cu un gest nervos, lăsând impresia că ar 
fi vrut să dispară. 

— Am fost de două ori la biserica de acolo, la Sfânta Treime. 
Cu maică-mea. 

— Și ai sfârșit la Cahill House, unde era el pastor. 

Fetei i se puse un nod în gât și se înroși la față. O parte din 
crusta de duritate i se topi și lăsă să se vadă adolescenta care 
era de fapt. 

— Da. Eram gravidă. 

— Tu erai tatăl? îl întrebă Nick pe Robert. 

— Da, și care-i treaba? replică băiatul. Jules, nu suntem 
obligați să le spunem nimic rataţilor ăștia. 

— Ce s-a-ntâmplat cu copilul? întrebă Nick. 

Julie închise ochii o clipă, lăsând impresia că era ameţită, 
totuși izbuti să ridice bărbia. 

— Am făcut avort. 

— A fost ideea ta? 


VP - 329 


Întrebarea lui Nick se îndreptase tot spre Robert, care strânse 
din umeri. 

— A fost problema... ăăă, decizia ei. Eu am fost de acord. 
Orice dorea ea. 

— Atunci ce-a fost cu acuzațiile la adresa reverendului? Te-a 
atins în mod necuvenit pe când te consilia? 

Nick întrebase cu blândețe și ochii fetei se înroșiră de parcă s- 
ar fi luptat cu lacrimile. Își tot rodea de zor unghia degetului 
mare. 

— Julie? 

— A... a fost drăguţ cu mine, răspunse ea și o lacrimă i se 
prelinse pe o parte a nasului. 

Continuă să-și roadă unghia, agitată. 

— El te-a convins să avortezi? 

Fata înghiţi cu noduri. Clătină din cap. 

— Aia... aia a fost ideea mea. El dorea să păstrez copilul și să- 
| încredințez pentru adopţie. Pur și simplu, n-am putut s-o fac. 
Nu suportam să știu că altcineva îmi crește copilul... Ar fi trebuit 
să-l păstrez, dar... n-am făcut-o... 

Pe faţă îi șiroiau lacrimi și Nick își impuse să stea locului. 

— Jules, nu ești obligată să răspunzi la nicio întrebare, rosti 
soțul ei, apoi se ridică de pe scaun, veni lângă ea și-i puse o 
mână mare pe umăr. Băieți, ce-ar fi să plecaţi, da? O dați peste 
cap cu-ntrebările voastre. 

— Nu... e-n regulă. Ei au dreptate, șopti fata. Trebuie să mă 
duc la poliţie. 

— Nici vorbă! Jules, nu uita c-am încheiat o-nțelegere. N-ar fi 
bine s-o-ncălcăm! 

— Nu vreau s-ajung la-nchisoare. E 

— N-o s-ajungi la-nchisoare, păpuşa mea. Aștia nu fac altceva 
decât să te sperie, zise el cu un tresărit nervos și Nick se întrebă 
dacă nu cumva era drogat. 

Era prea surescitat. Să fi fost dependent de metamfetamină? 

— Nu ne pune la-ncercare, interveni Walt. Ce fel de-nţelegere 
aveţi? Cu cine aţi făcut-o? 

— Ea n-o să vă spună nimic. 

— Ea poate vorbi și singură în numele ei. Nick o privi drept în 
ochi pe fată. N-ai nevoie de genul ăsta de necazuri. Și gândește- 
te la mama ta. 


VP - 330 


Julie înghiţi cu noduri, apoi culese o scamă invizibilă de pe 
brațul fotoliului. 

— Nu știu. 

— Jules, te rog, asta-i o afacere chiar bună, nu-i da cu piciorul. 

Palma lui Robert freca umărul fetei, iar dacă privirile lui ar fi 
putut ucide, atunci Walt și Nick ar fi trebuit să fie la doi metri 
sub pământ, cu margarete crescându-le pe morminte. 

Smiorcăind tot mai tare, Julie ducea o bătălie fără speranţe cu 
lacrimile. Rimelul îi curgea pe obraji. Își șterse lacrimile cu furie. 

— Trebuie... zise ea, trebuie să spun ceva. Mă roade pe 
dinăuntru. 

— Nu, nu, rahat! Robert clătină din cap și o strânse de umăr. 
Gândește-te ce-nseamnă asta pentru noi, păpușa mea. Asta-i 
biletul nostru pentru... 

— Biletul tău? se răsti ea. Tu ce naiba ai făcut? 

— Hei, hei! Tânărul se retrase un pas și arătă cu degetul mare 
peste umăr, spre Nick. Imbecilii ăștia te fac din vorbe, păpuşa 
mea. 

— Vezi cum vorbești, golane, altfel o să te facem din altceva, 
îl avertiză Nick. După care se întoarse către fată. Despre ce-i 
vorba, Julie? 

— Mama... am vorbit cu ea cu o săptămână înainte să moară, 
zise ea. 

Cu o manifestare teatrală de exasperare, menită s-o reducă la 
tăcere, Robert dădu ochii peste cap și, înjurând în barbă, intră în 
bucătărie, unde lovi cu piciorul în dulapuri atât de violent, încât 
Julie tresări, iar pisica porni în fugă spre dormitor pentru a găsi o 
ascunzătoare mai bună. 

— Termină, Robert! ţipă fata. Termină odată! 

— Sigur că da, o s-o termin, ai dreptate. Sigur că da. Robert 
apăru din bucătărie, cu un inel de chei în mână. Dacă vrei să 
distrugi o afacere bună, treaba ta, dar pe mine să nu mai 
contezi! 

leşi pe ușă înconjurat de o aură de mânie ipocrită. Când 
deschise ușa, îl izbi cu umărul pe Nick, care se abţinu să nu-l 
prindă de guler și să-l pocnească pentru a-l trezi la realitate. |l 
lăsă totuși să iasă, iar ușa se trânti violent în urma tânărului. 
După încă o secundă, zgomotul unei motociclete care ambala 
motorul sfâșie seara. Cu cauciucurile scârțâind, motocicleta ieși 
vuind din parcare, însoţită de scrâșnetul schimbării vitezelor. 


VP - 331 


— Drum bun, murmură Julie și-și încrucișă brațele peste piept. 
Nu știu de ce naiba m-am măritat cu tine! 

După care, parcă amintindu-și că se afla în prezenţa unor 
spectatori ce-i auziseră lamentarea, se lăsă pe spate în fotoliu și 
începu să se legene. Buza inferioară îi tremura și o răsfrânse 
furioasă. 

— Imbecil nerecunoscător! 

— Ce s-a-ntâmplat cu mama ta? o întrebă Nick încercând s-o 
readucă la subiectul discuţiei. Ştii unde mergea în noaptea 
aceea? 

— Așa cred. Mi-a telefonat. Avea nevoie de un loc unde să 
stea o perioadă, un loc unde să n-o găsească nimeni, și eu 
aveam niște prieteni din școală care închiriaseră un apartament 
în oraș, dar aveau să lipsească în timpul weekendului. Am vorbit 
cu ei și au fost de acord ca mama să stea acolo. 

— Dar de ce voia să se ascundă? 

— Era ceva legat de o carte pe care o scria. O carte despre 
adoptii și drepturile părinţilor sau așa ceva. O vreme, mama s-a 
ocupat cu chestii din astea. M-a sunat și mi-a spus că are nevoie 
urgentă de un loc, că are mai întâi ceva de făcut, dar după 
aceea îi trebuie un loc unde să stea. Era foarte surescitată. Mi-a 
zis că are o prietenă care are nevoie de ajutor, fiindcă voia să-și 
părăsească bărbatul, dar el nu dorea să-i lase custodia copilului 
lor. Eu... eu n-am știut că era vorba de Marla Cahill. Adică, n-aş 
fi... rahat, nu mai contează! Mama mi-a zis că va face niște 
investigaţii pentru prietena aia și va-ncerca s-o ajute să 
găsească o cale prin care să păstreze copilul, iar drept onorariu 
urma să-i folosească povestea în cartea ei. 

Marla. Marla plănuise să ia copiii de la Alex. 

— Ea voia să folosească și povestea mea, ca parte din intrigă, 
dar n-am fost de acord. Chiar dacă era parțial ficțiune, m-am 
gândit că oamenii vor afla adevărul. Nu voiam ca prietenii mei 
să afle despre prunc... Ridică din umeri. Oricum, asta n-o să se 
mai întâmple acum. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. De 
ce... de ce credeţi c-a omorât-o cineva? Femeia aia care era la 
volan a făcut-o cu intenţie? Tata vrea s-o dea în judecată. Ea... 
ea este soţia lui Alex, nu? 

— Noi credem că altcineva a provocat accidentul, silind-o pe 
șoferiță să vireze, răspunse Walt. 


VP - 332 


Nick observă că fata se referise cumva familiar la Alex. Ce 
naiba se-ntâmpla aici? 

— Cine a făcut-o să vireze? 

— Nu știm, recunoscu Nick. 

Însă numărul suspecţilor se micșora, iar fratele lui părea să fie 
în capul listei. Gândul acela îi îngheță sângele în vene. Marla 
putea fi chiar acum cu Alex. 

— Și care era „afacerea bună” despre care vorbea Robert? 
insistă Walt 

— Oh, Doamne... 

Fata ezită. Își roase din nou unghia, din care nu mai rămăsese 
prea mult. 

— E ciudat acum, zise ea, când am înțeles că toate sunt 
legate între ele. Când am fost la Cahill House, eu... am avut un 
soi de relaţie cu un bărbat mai vârstnic. El... ăăă, mă plăcea. 
Robert și cu mine ne separasem din cauza pruncului, iar 
bărbatul ăla a fost... drăguţ. S-a purtat frumos cu mine. Mama a 
aflat și a fost cât pe-aci să facă infarct. A luat legătura cu un 
avocat pe care-l cunoștea și a început să tune și să fulgere că-l 
va da în judecată, indiferent cine ar fi fost el. Ea nu știa decât că 
era un bărbat mai vârstnic și însurat, dar era hotărâtă să-l facă 
să plătească. 

— Și când a aflat că era tocmai reverendul? întrebă Walt. 

Julie deschise gura, dădu să spună ceva, apoi o închise și-și 
strânse buzele. 

— Nu mai ţii minte? urmă Walt. 

Fata clipi o dată. 

— Julie? întrebă încetișor Nick. 

— N-a fost reverendul, șopti ea și-și lăsă ochii în podea. 

— Stai așa. Walt își frecă ceafa. Am crezut că tu și cu 
reverendul... 

Ea clătină din cap. 

— Așa au crezut toţi. Asta s-a dorit să se creadă. Asta era 
„înţelegerea” despre care vorbea Robert. Il privi deschis pe Nick 
și feţișoara ei, mânjită cu dâre negre de rimel, se boţi. N-a fost 
așa cum credeau toţi. El a fost doar amabil și drăguţ, dar... ăăă, 
Alex... șopti Julie cu buze tremurătoare. 

— Fratele meu? 


VP - 333 


— Da! Alex a pus la punct o înțelegere cu mine și cu 
reverendul Favier, așa încât să pară că reverendul fusese cel 
implicat, pentru ca mama să nu mai insiste să-l dau în judecată. 

— Și de ce ar fi fost dispus Donald Favier să-și mânjească 
numele? întrebă Nick. Putea să-l coste propria congregaţie. 
Chiar mă surprinde că nu l-au dat afară din biserică și parohie. 

— Este biserica lui, nu mai există alta la fel, răspunse fata. 
Nu-i ca o franciză McDonald's, nu face parte dintr-o afacere mai 
mare. Nu există un arhiepiscop sau papă sau ștab suprem sau 
orice de felul ăsta. 

— Totuși reputaţia i-a fost afectată, insistă Nick. De ce să fi 
acceptat să ia vina asupra lui? 

Buzele Juliei se strâmbară într-un zâmbet cinic, mult mai 
vârstnic decât anii ei. 

— Păi, he-he, tu de ce crezi? întrebă ea, ștergându-și nasul cu 
dosul mâinii. Din același motiv pentru care am făcut-o și eu. 
Pentru bani. 

xxx 

Casa era întunecată. Tăcută. Singurele sunete pe care le 
auzea Marla veneau din exterior, șuierul vântului prin ramurile 
brazilor din curtea din spate. Acum ori niciodată, se gândi ea, 
dădu la o parte pătura și luă halatul. Când puse halatul peste 
pijama, auzi zornăitul slab al cheilor - cheile Eugeniei - în 
buzunar. Sosise momentul să le folosească. Își impusese să 
rămână trează până când avea să fie sigură că soacra ei, 
personalul și Cissy se duseseră în camerele lor. Nick dispăruse 
mai devreme, iar Alex nu revenise din locul necunoscut în care 
obișnuia să plece după cină. Cel puţin ea nu-l auzise întorcându- 
se acasă. 

Închise ușa de la dormitorul ei și străbătu apartamentul, cu o 
mână în buzunar și ţinând cheile ca să nu zornăie. Incercă ușa 
camerei lui Alex. Era încuiată. Deloc surprinzător. 

— Ce ascunzi oare? murmură ea încetișor. 

leși pe hol și, ajutată de lumina de veghe ce ardea toată 
noaptea, înaintă pe furiș până la ușa biroului. Nervii îi erau mai 
încordaţi ca niște coarde de pian, palmele îi erau asudate și 
lipicioase și picături de transpiraţie i se prelingeau pe șira 
spinării. Încercă să introducă prima cheie. Fără succes. O folosi 
pe a doua. Acesta intră, dar nu se roti. O scoase și o băgă pe 


VP - 334 


următoarea. Nici aceasta nu se învârti, în foaier, pendula veche 
bătu ora unu. 

Haide, haide, își zise femeia, încercând alte două chei până 
ce, finalmente, auzi un clic slab. Cu inima în gât, Marla păși într- 
o odaie care mirosea vag a fum de țigară și aftershave-ul lui 
Alex. 

— Haide, Marla gândește! șopti ea, apoi închise ușa încet și 
băgă cheile în buzunar. 

Aprinse lampa de birou și traversă biroul, trecu prin camera 
de sport, pe lângă echipamentele rareori utilizate și intră în 
odăița cu haine a bărbatului. Parfumul lui era mai intens aici, 
unde sacourile și costumele îi erau înșiruite pe lângă pereţi. 
Foarte încet, întredeschise ușa prin care se intra în dormitorul 
soțului ei. Se simţi ușurată când văzu că patul lui era neatins și 
cuvertura perfect întinsă de parcă aștepta o inspecție militară. 

Expiră prelung, după care se întoarse iute în birou și, pe cât 
de repede i se puteau mișca degetele nervoase, răsfoi agenda 
lui Alex. De când o citise prima dată, acum își amintea mai 
multe dintre numele listate, deoarece, în săptămânile scurse, 
întâlnise unele dintre persoanele respective, auzise conversații 
despre altele și recunoștea cam o treime din nume. 

Concentrându-se, își făcu însemnări mintale despre prietenii, 
rudele și asociaţii de afaceri ai Marlei și ai lui Alex, dar se opri 
brusc când zări numele Kylie Paris. Kylie. Din nou! | se opri 
inima-n loc. Prin urmare exista într-adevăr o femeie cu numele 
pe care-l rostise Conrad Amhurst. 

Gâtul i se uscă. Își mușcă buza. Doamne Dumnezeule, oare 
Kylie era numele ei? Se mai gândise la asta, însă i se păruse 
lipsit de sens. De ce ar fi crezut toţi, inclusiv soțul ei, că ea era 
Marla? Sau oare numele Kylie aparţinea altcuiva? Era oare 
posibil ca ea, Marla, să fi avut o soră vitregă, așa cum sugerase 
tatăl ei sau furia lui nu era decât bolboroseala incoerentă a unui 
bătrân bolnav și dezorientat? 

N-ai înțeles niciodată, nu-i așa? Tu nu ești fiica mea. leși din 
camera mea, Kylie. Și să nu te mai întorci niciodată. N-o să 
capeti niciun bănut de la mine, ai înțeles? 

Bani? Pe el îl îngrijorau banii? Bărbatul ăsta care lăsase unui 
prunc tot ce agonisise de-a lungul vieţii? 

Cu acuzaţiile răgușite ale tatălui ei încă răsunându-i în urechi, 
Marla luă fișa respectivă din agendă și citi adresa și numărul de 


VP - 335 


telefon scrise sub numele lui Kylie Paris. Spunându-și că nu 
conta că era trecut de miezul nopţii, își umezi buzele cu vârful 
limbii și ridică receptorul. 

— Cine nu riscă nu câștigă, șopti ea și i se păru că tonul 
aparatului îi urla în ureche. 

Cu degete tremurătoare, formă numărul. Așteptă, ţinându-și 
pumnii strânși. După câteva secunde, se auzi un clic, apoi un 
glas de femeie - jucăuș, felin, neastâmpărat. 

— Bună! Știi ce? Ai dat-o-n bară. Sunt plecată. Îmi pare rău că 
nu m-ai găsit, dar știi cum să procedezi. Lasă-ţi numele și 
numărul de telefon și te voi suna înapoi. Dacă ești norocos. 
Ciao! ` 

Urmă apoi un bip. Marla închise telefonul. Repede. Inghiţi 
nodul uriaș care-i apăruse în gât. Ar fi trebuit oare să fi lăsat un 
mesaj? Cine era femeia asta? Sora ei? O străină? Sau ea însăși 
înregistrase mesajul acesta frivol ca Kylie Paris? 

Dacă și-ar fi putut reaminti! Privi fix telefonul și se gândi să 
sune din nou. Ce ar fi fost atât de grav dacă ar fi spus că era 
Marla Cahill și că-și căuta sora? Nu, ar fi fost mai bine s-o 
întâlnească personal pe femeia de la celălalt capăt al firului. 
Față-n față. Poate că vederea lui Kylie avea să-i stimuleze 
memoria. Așa stând lucrurile, Marla nu mai putea irosi timp și de 
aceea puse fișa în buzunar alături de cheile Eugeniei și mai 
răsfoi o dată toată agenda, sperând să vadă un nume, o adresă 
sau un număr de telefon care să-i trezească o amintire, dar nu 
găsi nimic. 

— Nu abandona niciodată, își zise ea și-și întoarse atenţia 
asupra computerului. 

Avea nevoie de o parolă ca să intre în e-mailuri, așa că utiliză 
combinaţii de date și de nume, informaţii pe care le aflase în 
ultimele două săptămâni, însă fără succes. Pendula din foaier 
bătu ora unu și jumătate. Oare cât timp avea să lipsească Alex? 
Toată noaptea? Încercă să deschidă biroul, dar sertarele erau 
încuiate. Bineînțeles! 

— La naiba... murmură și scoase din buzunar cheile Eugeniei. 

Pe inel existau și trei cheițe. Una era probabil de la dulapul cu 
băuturi, alta posibil de la comoda din camera bătrânei, iar a 
treia... se potrivi perfect la birou. 

Cu un clic, sertarele se deschiseră. 

Aleluia! 


VP - 336 


Marla se uită iute înăuntru și găsi copii ale declaraţiilor pentru 
taxe, chitante, informaţii despre ipoteci și conturi bancare, toate 
aranjate ordonat în dosare cu coperte din carton. Facturile erau 
ameţitoare, împrumuturile pentru care se girase cu câteva 
proprietăţi, printre care și casa aceasta, erau de ordinul 
milioanelor de dolari. Oare Alex nu moștenise casa și ranch-ul 
de la tatăl său? Se uită într-un portofoliu de investiţii și observă 
că, în timp, fuseseră făcute retrageri, nu doar dividende și 
dobânzi, ci și din soldul principal, care se redusese până la 
numai o zecime din cât fusese cu trei ani în urmă. 

Unde dispăruseră toţi banii aceia? 

Dacă putea să creadă ceea ce vedea, Alex și Marla Cahill erau 
înglodaţi în datorii. Nu era de mirare că Alex lucra până noaptea 
târziu și că purta discuţii cu investitori străini. Inchise sertarul, 
deschise altul și găsi diverse documente medicale. Deschise fișa 
care purta numele ei și, în spotul de lumină proiectată de 
veioză, examină fiecare hârtie, aflând că fusese tratată pentru 
tendinită la cot, iar cu patru ani în urmă avusese entorsă la o 
gleznă. Răsfoi facturile, câteva pentru operaţii chirurgicale 
minore - intervenţii asupra feţei efectuate în ultimii doi ani, 
chirurgie estetică pentru a îndepărta semnele vârstei. 

O adevărată risipă, considerând că după aceea urmase 
accidentul. Tocmai se pregătea să pună facturile înapoi în dosar 
când zări o ultimă notă de plată pentru chirurgie. O citi și se 
încruntă, iar fruntea i se încreţi. Probabil că încurcase ceva, 
totuși factura anunţa foarte clar că Marla Amhurst Cahill fusese 
supusă unei operaţii de histerectomie cu trei ani în urmă. 

Cu aproape trei ani înainte de nașterea fiului ei James... cu doi 
ani înainte ca el să fi fost conceput. 

— Dumnezeule, șopti ea și mintea îi goni nebunește, mii de 
gânduri i se învălmășeau în creier. 

Își aminti noaptea din clinică, atunci când doctorul Robertson 
refuzase s-o lase să-și vadă fișa medicală și se străduise s-o 
liniștească, în vreme ce Alex insistase să meargă acasă, 
deoarece era prea obosită ca să fie raţională - de fapt, dorise 
să-i ascundă trecutul ei medical. 

Din cauza histerectomiei. 

Pentru că aceasta ar fi dovedit că James nu putea fi copilul ei. 

Simţi un ghem în stomac. Era complet transpirată. Se rezemă 
de birou, cu mintea asaltată de întrebări. Ce naiba se-ntâmpla? 


VP - 337 


Își amintea naşterea lui James. Era una dintre puţinele amintiri 
complete pe care le avea. Cu toate acestea, găsise flaconul gol 
de Premarin în dulăpiorul pentru medicamente din baie - 
hormoni care sunt prescriși femeilor aflate la menopauză sau 
după histerectomie. 

Însă pruncul... pruncul... Doamne Dumnezeule, oare mintea ei 
tulburată visase nașterea? Și de ce nu-și amintea nașterea lui 
Cissy? 

Pentru că tu nu ești Marla Cahill, naiba! Ai simtit-o de la bun 
început! 

Își pierdea minţile... așa ceva nu putea fi adevărat. Adună-te, 
Marla. Imediat! Nu ceda nervos. Caută. Uită-te prin lucrurile lui 
Alex. Află de ce are secrete față de tine! 

Cu degete tremurânde, împături de câteva ori factura aceea 
blestemată, apoi o băgă în buzunar alături de chei și de fișa din 
agendă cu adresa și numărul de telefon ale lui Kylie Paris. Oare 
ea era mama lui James? Sau oare într-adevăr îi fusese extras 
uterul? Nu ieșise din spital de suficient timp ca să aibă 
menstruaţie, trecuseră doar vreo trei săptămâni, totuși nu avea 
nicio cicatrice vizibilă a unei operaţii. /n ziua de azi, nu te mai 
taie pe dinafară. Nu lua estrogen și nu avusese bufeuri, doar 
dacă nu cumva cineva îi introducea medicamentul în mâncare... 
Dar nu știi, nu-i așa? Nu știi dacă ești soţia lui Alex sau mama 
copiilor. Nu știi dacă mai ai uter și ovare, nu-ţi știi nici măcar 
numele. 

Panica ameninţa s-o sugrume. Îi trecu prin minte că cineva - 
nu era sigură cine anume - ar putea încerca s-o facă să-și piardă 
minţile. S-o facă să pară paranoică. Dar de ce? Ca să-i ia copiii? 

Inspiră profund. Prinse hățurile emoţiilor ce-i galopau sălbatic 
și le trase cu putere. Cumva avea să afle - să înțeleagă ce se 
petrecea. Dacă avea să beneficieze de suficient timp, avea să 
descopere toate secretele murdare ale clanului Cahill. 

Si ale tale, Marla. Ce secrete ascunzi? 

— Nu gândi așa! se mustră ea. 

Nu mai avea mult timp și mai trebuia să exploreze un sertar 
al biroului. 

— Dă-mi putere, Doamne, murmură femeia. 

Prinse mânerul, trase sertarul și văzu arma. 

Un pistol mic, cu plăsele de argint. 


VP - 338 


Inima aproape că i se opri. Când își trecu degetele peste 
metalul neted, sângele îi îngheţă în vene. De ce ar fi avut Alex 
un pistol? Ca să se protejeze pe sine și pe familia sa - o familie 
pe care o vedea rareori? Sau ca să provoace rău altora? Gâtul i 
se uscă atunci când luă arma, se uită în camera cartușelor și 
văzu gloanţele. Blestematul de pistol era încărcat. Îi atârna greu 
în mână. li cobori piedica și se gândi să-l pună înapoi în sertar, 
deoarece nu voia ca Alex să știe că își vârâse nasul acolo, dar... 
poate că va avea nevoie de el și poate că, dacă îl lua, avea să-l 
oprească pe Alex să-l folosească. 

Dumnezeule, nu putea avea încredere în el, o știa în adâncul 
inimii. Cine era bărbatul acesta care avea secrete, încuia uși și 
ascundea arme în birou - bărbatul acesta cu care era măritată? 
Cobori ochii spre verighetă când degetele i se curbară în jurul 
patului armei. Și cine era ea, care-și reamintea cum născuse, 
dar fusese supusă unei histerectomii? 

Tu nu ești Marla Cahill, insistă din nou mintea ei. A; știut-o din 
Clipa când te-ai trezit din comă și ai auzit numele. Conrad 
Amhurst o știe. Cissy o știe. Micul James a plâns când l-ai ținut 
prima dată în braţe, iar Coco, javra aia, se comportă ca și cum ai 
fi o vrăjitoare. Întreaga ta viață este o minciună, Marla, sau 
Kylie, sau cine oi tu. O minciună letală. 

Inima îi bubuia răsunător și mintea îi clocotea de întrebări 
când îl auzi pe Coco pufnind încet la etajul de dedesubt. Marla 
încremeni instantaneu și ciuli urechile. Trebuia să plece. 
Imediat. Și cu arma ce să facă? Dacă lua pistolul din sertar, Alex 
avea să-și dea seama. Dacă îl lăsa, l-ar fi putut folosi... împotriva 
ei... sau împotriva copiilor. Băgă grijuliu arma în buzunar și auzi 
sunet de pași. Urcau pe scară. 

Alex! 

La naiba! 

Stomacul i se strânse ghem. Nu mai avea timp să traverseze 
holul și să intre în camera ei. Bărbatul avea s-o vadă prin 
balustradă în timp ce urca treptele. Trebuia să spere că el va 
trece prin apartament și, în timp ce se îndrepta către dormitorul 
său, ea avea să iasă iute prin ușa asta și să se furișeze pe hol, 
pe lângă apartament, spre ușa lui James. Din camera copilului, 
putea intra în dormitorul ei. 

Cu degete tremurânde, puse dosarele la loc, închise sertarele, 
le încuie, apoi se întinse și încuie ușa spre hol. Alex ajunsese pe 


VP - 339 


treapta cea mai de sus. O auzi scârţțâind. Atentă să nu facă 
zgomot, împinse înapoi fotoliul din fața biroului, se ridică din el 
și-l puse la locul său. 

Dintr-o singură mișcare stinse veioza și merse în vârful 
picioarelor în camera de fitness, după care trase ușa după ea, 
lăsând-o foarte puţin întredeschisă. Așteptă apoi, asudată, cu 
inima bătându-i de o mie de ori pe minut. Pașii bărbatului se 
auziră mai grei pe hol și se opriră în dreptul ușii apartamentului. 

Te rog, Doamne, nu-l lăsa să mă găsească! 

Alex pomi mai departe, în direcţia biroului. 

După câteva secunde, cheia lui se auzi în broască. Ocolind 
echipamentul NordicTrack, Marla se retrase în odăiţa cu haine a 
soțului ei. Abia îndrăznind să respire, înlemni din nou când îl 
auzi intrând în camera computerului. 

— Ce-i asta? rosti el în barbă. 

Firișoarele de păr de pe braţele Marlei se zbârliră. 

— Ce naiba? De ce apare screen saver-ul pe ecran? Cine-a 
fost aici? 

Femeia simţi că-i stă inima-n loc. Bineînțeles că avea să-și 
dea seama că cineva fusese aici, fiindcă monitorul funcţiona. Un 
telefon ţârâi slab și Marla tresări înainte de a-și da seama că era 
un țârâit diferit, mai slab și mai sacadat decât al telefonului fix 
din casă - era mobilul lui Alex. 

— Alo? răspunse bărbatul și ea auzi cum împinge fotoliul 
înapoi. 

Pleacă imediat! Asta-i șansa ta. Treci prin camera lui și prin 
apartament până în dormitorul tău. leși în vârful picioarelor din 
odăiţa cu haine, traversă covorul spre ușa dormitorului lui Alex 
și-și dădu seama îngrozită că ușa respectivă nu era doar 
încuiată, ci și blocată cu un zăvor. Nu putea să iasă pe aici și să 
tragă și zăvorul în urma ei. _ 

La naiba! Mintea îi gonea cu disperare. Işi șterse palmele 
transpirate de piepţii halatului. Ce putea face? Să riște oare ca 
el să-și dea seama că zăvorul fusese tras? Cu pulsul galopână, 
se întoarse în odăiţa cu haine și camera de fitness, căutând din 
ochi vreo firidă mică, orice nișă în care s-ar fi putut ascunde 
până ce Alex se băga în pat și adormea. După aceea avea să 
poată ieși prin birou. 

Glasul lui Alex se auzea prin ușa pe care ea o lăsase 
întredeschisă. 


VP - 340 


— Da... știu... Nu, n-am sunat... am zis că n-am... Rahat! Eşti 
sigură? Da, știu că apare numărul apelantului... Bine, când a 
fost? În ultima jumătate de oră? Încă n-ajunsesem acasă... lisuse 
Hristoase, s-a prins cineva! 

Marla îngheţă. Din ce auzise deduse restul conversației. Alex 
vorbea cu Kylie Paris, care-i spunea despre apelul telefonic pe 
care Marla îl făcuse într-un moment de impetuozitate. Oh, 
Doamne, nu! Cumva Kylie era combinată cu Alex, amestecată în 
nebunia asta, dar în ce fel? De ce? Tâmplele îi zvâcneau și știa 
că trebuia să iasă de aici. Cât mai rapid! 

— La naiba, nu știu cum! Probabil Nick. Am știut c-a fost o 
greșeală să-l aduc aici... bine, bine, calmează-te. Totul va fi-n 
regulă. Dar va trebui să pleci... da, acum, la naiba! Ei ar putea fi 
deja pe drum spre tine, du-te la remiza trăsurilor... acolo o să fii 
în siguranţă o zi sau două... stai cuminte și-o să vin după tine... 
cum? Bineînţeles că te iubesc. Altfel crezi că aș fi făcut toate 
astea pentru noi? 

Glasul lui căpătase un ton disperat. Era limpede că o iubea pe 
femeia aceasta, pe Kylie aceasta. Alex făcuse „toate astea” 
pentru ea. Indiferent ce putea însemna o asemenea afirmaţie. 

— Poftim? Da. Bine. Așa-i mai bine. 

Marla nu mai așteptă nicio secundă. Alex era implicat în ceva 
periculos și letal. Ceva ce era posibil să-i fi costat viaţa pe Pam 
Delacroix și pe Charles Biggs. Ceva ce era posibil să fi stat în 
spatele accidentului în care și-ar fi putut pierde viaţa. 
Dumnezeule, nimeni nu era în siguranţă! Trebuia să fugă, să ia 
copiii și să plece. Apoi, după ce știa că Cissy și micuțul James se 
găseau la adăpost, putea să afle ce se petrecea. Dar un lucru 
era sigur: Alex iubea altă femeie. Probabil pe Kylie Paris, care 
putea foarte bine să fie sora ei vitregă. 

Cu inima cât un purice, se furișă prin odăiţa cu haine a lui 
Alex, apoi traversă dormitorul și ieși prin ușa sa. Nu mai avea 
timp să-și bată capul cu zăvorul. Stăpânindu-și panica, traversă 
covorul gros al salonului și intră în dormitorul ei. In noaptea asta 
nu putea face nimic. Trebuia să pretindă că nu știa nimic, ca și 
cum totul era în regulă, să-l amăgească pe Alex lăsându-l să 
creadă că nu-l suspecta de nimic. 

Doamne, ce bine ar fi fost dacă Nick ar fi fost aici! se gândi 
disperată, apoi se mustră pentru nevoia aceea de a depinde de 
un bărbat. O poti face și tu, Marla, trebuie s-o faci. Copiii tăi 


VP - 341 


depind de tine. Vări pistolul sub saltea, își scoase halatul, îl 
aruncă pe capătul opus al patului și, când se strecură sub 
pătură, auzi deschizându-se ușa camerei lui Alex, apoi pașii lui 
grei traversară covorul și se opriră de cealaltă parte a ușii. Marla 
închise ochii și se strădui să respire normal. Incet și rar. Regulat. 
Relaxează-te. Lasă-ţi mușchii să se destindă. 

Ușa dormitorului se întredeschise și femeia simulă somnul, 
răsuflă adânc, își ţinu ochii închiși, dar pulsul îi bătea nebunește. 

Alex se apropie și pașii i se opriră lângă pat, unde, așa cum 
făcuse intrusul cu o săptămână în urmă, se aplecă deasupra ei. 
Îi simţi respiraţia pe faţă și-i veni să ţipe. Răsuflă lent. Nu te 
panica. Asta-i unica ta șansă. 

— Marla? 

Vocea lui șopti peste fața ei. Marla aproape că sări în capul 
oaselor, dar se sili să rămână nemișcată. 

— lubito? 

Ea plescăi ușor din buze și lăsă gura să i se întredeschidă cu 
un oftat. 

Secundele treceau și ardea de dorinţa de a deschide ochii și 
de a se uita fix la acea faţă mincinoasă. Alex era oare soţul ei? 
Amantul ei? Dușmanul ei? 

— Marla? repetă el. 

Glasul îi era calm, liniștitor. Ea nu răspunse. 

— Ești trează? 

La naiba, n-avea de gând să renunțe! Se întoarse pe o parte, 
încruntată, și întinse un braţ peste perne, ca și cum ar fi fost 
tulburată în somn. 

— Marla? 

Vocea lui era mai tare acum și apăruse un ton de iritare. 
Trebuia să răspundă. 

— Ce... ce? Clipi de câteva ori din ochi, apoi îi aţinti asupra 
bărbatului. Alex, tu ești? Doamne, ce m-ai speriat! Prefăcându- 
se confuză, privi în direcţia ceasului și căscă: Cât e ora? 

— E tărziu, știu. Abia acum am ajuns acasă. Cred că cineva a 
fost în biroul meu în noaptea asta. In biroul ăsta, de aici, cel din 
casă. 

— Cine? 

— Pe tine te-ntreb. 

— Nu știu... oh, Doamne! icni ea, de parcă un gând îngrozitor 
i-ar fi apărut în minte. Intrusul! Crezi că s-a-ntors? Se ridică în 


VP - 342 


șezut, își acoperi pieptul cu pătura și aprinse veioza de pe 
noptieră. Copiii! 

— Nu cred c-a fost un intrus, zise el privind-o sfredelitor. 

— Nu? Atunci de ce m-ai trezit? întrebă Marla, lăsând să-și 
facă simțită frica în glas. Trebuie neapărat să schimbăm 
broaștele. Am... am crezut c-o să faci asta. Copiii! 

Aruncă pătura cât colo. 

— Copiii sunt bine. 

— Ai verificat? 

Se năpusti spre camera lui James, repezindu-se la pătuţ de 
parcă ar fi crezut într-adevăr că cineva pătrunsese în casă prin 
efracţie. Băieţelul dormea tun. 

— Slavă cerului, șopti ea. 

— Cred doar că cineva a intrat în biroul meu și... 

Alex o urmă pe hol, unde Marla deschise ușa camerei lui Cissy 
și privi înăuntru. Fata dormea și televizorul ei îi proiecta umbre 
albăstrui peste chip. 

— Știe foarte că n-ar trebui să-l lase aprins, spuse Marla ca și 
cum ar fi fost supărată pe fiica ei, apoi intră tiptil în odaie și 
închise televizorul. 

Cissy nici măcar nu tresări. Când reveni pe hol, Marla își privi 
soţul. 

— Nu te duci să verifici și celelalte etaje? 

— Nu... Marla... nu cred c-a fost cineva din afară. 

— Dar ai zis... 

— M-am gândit că poate tu ai fost în birou. 

— Eu? Cum? Nu mai este încuiat? 

— Ba da. 

— Atunci cum...? 

— Nu știu, zise Alex și chipul lui părea înveninat pe holul aflat 
în penumbre, iar ochii cenușii erau reci ca moartea. Dar au 
dispărut cheile mamei. 

— Crezi că eu le-am găsit și am intrat în biroul tău? Femeia își 
trecu degetele prin păr cu un gest ce sugera o oboseală infinită. 
Nu fi ridicol! 

— Screen saver-ul era afișat pe monitorul din birou. 

— Și ce-nseamnă asta? 

— Că cineva utilizase computerul în ultimele zece minute. 
După zece minute computerul este programat să intre în modul 
sleep și atunci monitorul se oprește. 


VP - 343 


— Ei bine, eu nu-ți pot explica toate astea. Îl privi îndurerată, 
apoi ridică un braţ și-l atinse ușor cu palma pe obraz. Muncești 
prea mult. Du-te să te culci, Alex. O să descifrăm toate misterele 
astea mâine dimineaţă. 

— Spune-mi doar că nu mă minţi, zise el cu ochi duri și 
pătrunzători. 

— Ei bine, nu te mint, dar tu te comporţi ca un nebun! 

Se întoarse, hotărâtă să pornească spre camera ei, când 
braţul lui ţâșni, o prinse de cot și o roti spre el. 

Trăsăturile bărbatului se contorsionaseră într-o furie abia 
stăpânită, nările i se dilataseră, iar când vorbi șuieră printre 
buze ce abia se mișcau. 

— Să nu te pui cu mine, o avertiză și degetele i se înfipseră 
adânc în braţul ei. Ai face o mare greșeală. 

li dădu drumul și porni spre birou. Pentru a descoperi probabil 
că pistolul îi dispăruse. Marlei i se înmuiară genunchii. Se ţinu de 
balustradă și-și spuse să fie tare. Mai trebuia să reziste doar alte 
câteva ore în casă. lar acum avea o armă. 

Mâine avea să ia copiii și să plece. 

Si unde o să te duci? Cu ce? N-ai nici bani, nici acte de 
identitate. N-ai mașină. 

Avea să găsească totuși o modalitate de a pleca din 
închisoarea asta. 

Chiar dacă modalitatea aceea avea s-o omoare. 


VP - 344 


CAPITOLUL 18 


— Îți jur că dacă-ncerci să-mi iei fiul, te omor! 

Alex stătea în fața ei în foaier și chipul lui era brăzdat de 
mânie, iar ura îi înnegrise ochii cenușii. 

— Nu! Oh, Dumnezeule, nu! 

Marla deschise brusc ochii. Inima îi bubuia nebunește. Corpul 
îi era scăldat în transpiratie. 

Era singură. În patul ei. Pe întuneric. Undeva afară ramura 
unui copac lovea în fereastră și pendula ticăia minutele în foaier, 
dar în dormitor nu mai era nimeni. 

Treptat, pe măsură ce coșmarul teribil dispăru, se ridică în 
capul oaselor, prinzând marginea păturii într-un pumn și ținând- 
o lipită de piept. 

— A fost un vis, își spuse. N-a fost decât un vis. 

Se uită la ceas. Era patru și jumătate. Afară încă nu începuse 
să se lumineze. Își frecă brațele, dar coșmarul nu dispăru. 
Imaginea era prea persistentă și vie. | se gravase adânc în 
creier, ca reluarea altei scene, una care reveni cu o limpezime 
paralizantă. 

— N-o să te las să scapi cu asta, mârâise Alex. N-o să te las 
să-l iei. 

— Așa crezi tu, ticălosule, replicase ea înaintând spre bărbat. 
O să te târăsc în faţa tribunalului, o să fac orice va fi necesar, 
dar copilul meu nu va fi crescut în... în travestiul ăsta. Unde e? 

— Nu-i aici. 

— Minti! 

— Poţi să te uiţi și singură. 

— Dacă i-ai făcut vreun rău... Glasul ei se stinsese, sugrumat 
de această idee. Mă jur... 

— Nici gând. Este pur și simplu ascuns undeva. 

— Nu te cred. 

Ea urcase treptele câte două odată, iar Alex n-o urmase. 
Dumnezeule, spusese adevărul! Alergase spre etajul unde era 
camera copilului și asurzită de bătăile inimii ei fusese doar vag 
conștientă de telefonul care ţâărâia. Camera era pustie. Rece. 
Austeră. Trecuse și prin celelalte încăperi, dar știa în adâncul 


VP - 345 


sufletului că bărbatul spusese adevărul și că locuinţa aceasta, 
una la care se gândise adesea că era desprinsă dintr-un basm, 
era rece și crudă, fără servitori, fără familie, fără... prunc. Abia 
își trăgea răsuflarea; la urma urmelor născuse cu numai câteva 
zile în urmă. Se îndreptase spre scară și se oprise la nivelul 
livingului, unde, ținându-se de balustradă, se uitase la Alex care 
vorbea la telefon, cu spatele către ea. Glasul lui era încet, dar 
perfect distinct. 

— Da... da, am zis că voi fi acolo. Tu așteaptă... nu știu... 
două ore, poate trei... Am aici o situaţie de care trebuie să mă 
ocup... da, știu... și eu te iubesc... 

lubitul ei vorbea cu iubita lui și... și toate astea aveau o 
legătură cu pruncul. 

— Stai acolo... uită-te la ocean, plimbă-te pe plajă... 
calmează-te, pur și simplu... asta-i. 

— Cu cine ai vorbit? întrebase Marla, coborând în fugă restul 
treptelor. 

El închisese telefonul. Părea vinovat când se întorsese către 
ea. 

— Unde-i fiul meu? întrebase Marla. 

Atunci el o înșfăcase. O prinsese cu iuţeala fulgerului de brațe 
în mâinile lui mari, ca niște menghine. Femeia simţise cum faţa i 
se golește de sânge. Strânsoarea lui Alex era atât de puternică, 
încât fusese sigură că-i va rupe oasele ca pe niște bețe de 
chibrit. Chipul lui se contorsionase cu o ură atât de intensă, 
încât practic o împroșcase cu salivă când o zgâlţâise. 

— Să nu te pui cu mine. Așa ne-am înţeles. 

— Pe naiba! replicase ea. 

— Avem o învoială. 

— Am avut. Am avut o învoială. Vreau să ies din combinaţia 
asta! Și mă jur pe Dumnezeu că-mi iau și copilul cu mine. 
Departe de locul ăsta oribil, cu toate minciunile și cu toate 
trădările lui. 

— Să nu m-ameninţi, o avertizase el. Pentru că acum joci în 
liga superioară și-ţi jur că te-omor dacă o să-ncerci să-mi iei fiul! 

Și apoi... și apoi ce se întâmplase? Memoria ei o trădă iarăși, 
iar Marla rămase tremurând pe marginea patului. 

— Dumnezeule, murmură ea și-și îngropă faţa în palme. 


VP - 346 


În ce se băgase? Ce fel de femeie s-ar fi târguit cu propriul ei 
soț pentru soarta copilului ei? Să nu te pui cu mine, o avertizase 
el chiar azi-noapte. A; face o mare greșeală. 

Ea se împleticise în dormitor, se întinsese în pat pe întuneric, 
privise baldachinul dantelat ca o pânză de păianjen și așteptase 
până îl auzise că plecase. Așa cum făcea mereu. Unde se 
dusese? Cu cine se întâlnea? Ce făcea? In cele din urmă, adormi 
fără să aibă niciun răspuns și dormise agitat, deoarece, în 
momentele de trezie care-i presărară somnul, încercă fără să 
izbutească să închege un soi de plan prin care să-și smulgă 
copiii de la tatăl lor tiran, pentru a-i salva. 

De la ce să-i salvez? 

De cine? 

De Alex și de femeia cu care e el asociat? 

Dacă și-ar fi putut reaminti... 

La naiba, cumva avea să-și reamintească. Băgă mâna sub 
saltea. Pistolul rece al lui Alex era acolo unde-l pusese. In 
apropiere. Acum avea o armă și cheile Eugeniei - cu siguranță 
trebuia să existe și o cheie de la una dintre mașini, iar cu o 
cercetare a documentelor, Marla ar fi putut avea acces la unele 
conturi bancare. Trebuia neapărat să-și descopere carnetul de 
cecuri și vreun act de identitate - atunci ar fi putut scoate bani, 
poate de la un bancomat... însă numai dacă putea găsi parola. 

Capul îi bubuia. 

Trebuia s-o facă. Trebuia să găsească o cale de ieșire din 
mizeria asta. 

Asta-i prima zi din restul vieții tale. Asta-i ziua în care evadezi 
și începi să trăieşti. 

Auzi deschizându-se ușa apartamentului. 

Marla tresări. Întinse mâna spre pistol. 

Degetele ei strânseră metalul rece în clipa în care ușa 
dormitorului se întredeschise. Nervii îi erau pe punctul de a 
plesni de încordare. Picături de transpiraţie îi curgeau pe 
tâmple. 

N-o să-mi iei copiii, nemernicule, se gândi ea, așteptându-se 
să-l vadă pe Alex. Ținându-și respiraţia, miji ochii când capul 
unui bărbat apăru în odaie. 

— Marla? 

— Nick! 


VP - 347 


Se destinse, ușurată. Nick. Slavă cerului! Simţea cum corpul i 
se sfărâmă într-un milion de bucățele. 

Pășind în odaie, bărbatul închise ușa în urma sa. Era 
dezbrăcat până la brâu, purtând doar o pereche de blugi 
ponosiți. 

— Ești bine? întrebă el. 

Vocea lui era ca un balsam. Lacrimile care stăteau să 
țâșnească îi usturau pleoapele. 

— Mi s-a părut că te-am auzit strigând. 

— Am... probabil c-așa a fost. Adică vreau să spun, nu sunt 
sigură. Își scoase mâna dintre somieră și saltea, lăsând pistolul. 
Am avut un vis, un fel de coșmar, dar mi s-a părut foarte real. 
Se ridică în capul oaselor în pat și-și trecu degetele ambelor 
mâini prin părul scurt. Am visat că Alex... că mă acuza că 
încercam să i-l iau pe James, mă... mă ameninţa c-o să mă 
omoare. Dar n-a fost doar un vis, ci s-a-ntâmplat cu adevărat. 
Știu că s-a-ntâmplat. Noi doi stăteam în foaier și el era... el era... 
foarte furios. Nemilos. Închise ochii și se rezemă de spătarul 
patului. Dumnezeule, a fost oribil! 

— Ești sigură că ești bine? o întrebă el din nou. 

Cu blândețe. Ca și cum i-ar fi păsat într-adevăr. Marla îl auzi 
apropiindu-se de pat și simţi salteaua lăsându-se când se așeză 
pe marginea ei. Bărbatul o atinse pe umăr și ea se luptă cu 
imboldul de a se rezema de el și a plânge ca o femeie stupidă și 
slabă. Nu, n-avea să facă niciodată asta, totuși o parte din ea se 
topi când îi simţi degetele, atât de puternice și de calde, 
atingându-i umărul prin țesătura subţire a pijamalei. 

— Ești bine? repetă Nick și Marla deschise ochii. 

— Așa cred. 

Vocea ei era mai groasă ca de obicei, răgușită, în timp ce se 
lupta să se controleze faţă de gestul lui de tandreţe. In adâncul 
inimii știa că niciodată nimeni nu fusese atât de îngrijorat în 
privinţa ei. Nu în felul ăsta. Nici tatăl ei, nici soțul ei, niciun alt 
bărbat în toată viaţa ei... | se puse un nod în gât, dar refuză să 
cedeze. 

— Bun, am venit doar să verific. Culcă-te la loc, îi sugeră Nick 
și în semiîntuneric Marla îi zări conturul feței, văzu cum 
sprâncenele i se împreunaseră îngrijorate, îi simți încordarea din 
mușchi. 


VP - 348 


— Nu mai pot. Am prea multe de făcut azi. Marla își drese 
glasul și recunoscu: Nick, am multe să-ţi spun. Foarte multe. 

Degetele lui îi strânseră braţul. 

— Ce anume? 

— Eu... ăăă, trebuie să-mi adun gândurile, zise Marla. 

Simţea în adânc o dorință arzătoare pe care trebuia s-o 
ignore. 

Bărbatul era aproape. Prea aproape. Îi simțea mirosul pielii, 
căldura trupului... oh, Doamne, nu se putea lăsa distrasă! li 
cuprinse încheietura cu degetele și spuse: 

— Uite ce.-i... lasă-mă câteva minute să fac un duș și să mă 
îmbrac mai decent și după aceea vreau să-ţi spun ce am aflat. 

— Promiţi? întrebă el, fulgerându-și dinţii albi. 

— Promit. 

Dumnezeule, ce i-ar mai fi plăcut să-i sărute surâsul acela 
încrezător! 

Marla se trase către latura opusă a patului pentru a se 
îndepărta de el. Așa ceva era prea intim, prea ispititor, prea 
erotic... prea periculos. 

— Ai cincisprezece minute la dispoziţie. 

— Îmi ajung doar zece, zise ea și-i făcu cu ochiul, apoi se 
repezi spre baie. 

Nick se uită după ea și n-o urmă, deși ar fi dorit, fir-ar să fie! 
În ciuda tuturor circumstanțelor, inclusiv a conștientizării că 
erau în pericol. 

Scrâșni din dinţi tulburat de pasiunea ce-i ardea prin trup și se 
sili să iasă din cameră. Nu-i plăcea direcţia în care îl purtau 
gândurile. Văzând-o pe Marla întinsă acolo, simţindu-i căldura 
prin pijama, mirosindu-i parfumul, știind că era vulnerabilă - 
toate asta îi trezeau dorinţa de a o ţine în brațe, de a o alina, 
săruta, de a o atinge... 

— Ticălos mizerabil, murmură el în barbă, coborând scara. 

Femeia aceasta era complet diferită de Marla cea lipsită de 
scrupule pe care o cunoscuse în trecut, totuși era atras de ea, o 
dorea, simţea nevoia să facă dragoste cu ea chiar mai intens 
decât cu cincisprezece ani în urmă. Simţea în mod clar că era 
diferită. Matură. Independentă. Sexy fără s-o știe. Femeia 
aceasta mai puternică îl atrăgea într-un sens mai profund. 

— Renunţă, murmură el în drum spre bucătărie. 


VP - 349 


O speriase teribil când strecurase capul în cameră și păruse 
atât de vulnerabilă și de fragilă, încât, pentru o secundă, nu 
dorise decât s-o ţină în braţe. Si să fac dragoste cu ea. Până 
când amândoi vom fi vlăguiți și abia ne vom trage răsuflarea. La 
naiba, era un prost! Erau prea multe de făcut înainte de a se 
lăsa pradă gândurilor erotice, dar afurisitul lui de mădular care 
se întărise ca piatra nu pricepea aluzia. 

Trebuia să-i povestească despre Pam și despre Monty, însă 
toate astea puteau aștepta. Nick scotoci prin dulapurile din 
bucătăria uriașă, găsi cafea și făcu o carafă în aparatul ce 
bolborosea și scotea aburi. Se uită afară, în grădina întunecată 
unde o văzuse pe Marla în leagăn, arătând pierdută și speriată. 
De parcă Marla Cahill s-ar fi temut vreodată de ceva. Răpăi 
nervos cu degetele pe tăblia mesei, cu mintea plină de gânduri 
despre Alex, Julie, Monty... și, desigur, Marla. Alex pierdea bani 
rapid, îi mituia pe toţi din jur, minţea fără să clipească și toate 
astea o aveau în centru pe soţia lui. Cumva... lent, piesele 
puzzle-ului începeau să se potrivească și imaginea pe care o 
formau îl îngrozea pe Nick. 

Totuși Marla e implicată. Stii asta. Tot nu poti avea încredere 
în ea. 

Cafetiera  gâlgâi. Vărsând ultimele picături. Bărbatul își 
strecură degetele unei mâini prin toartele a doua cești, luă în 
mâna cealaltă carafa cu cafea, urcă în apartament și umplu 
ambele cești. 

Işi spusese s-o aștepte în salon, pentru că avea să iasă în 
câteva secunde, totuși curiozitatea și pofta trupească masculină 
învinseră. Deschise ușa dormitorului Marlei și, auzind dușul care 
curgea, merse către camera de baie unde aburii încețoșau 
oglinzile, iar parfumurile de săpun pluteau grele în aer. 

Nu face asta, zbieră partea raţională a creierului său, cauti 
pur și simplu necazul cu lumânarea! 

Dar nu se putea opri. Puse ceașca Marlei pe tejgheaua de 
lângă chiuvetă și, în oglindă, îi întrezări trupul prin ușile de sticlă 
aburite ale cabinei dușului. Abdomenul i se încordă. Prin aburii 
fierbinţi îi întrezări picioarele lungi și frântura unei imagini de 
sâni albi cu sfârcuri întunecate. Ea se aplecă pentru a-și clăti 
părul și Nick îi zări fesele tari, care-i făcură bărbăţia să se 
întărească și mai aţăţător ca până atunci. 


VP - 350 


leşi imediat, până nu te vede, își spuse el, dar în clipa aceea 
Marla se întoarse, lăsă capul mult pe spate și imaginea unui 
triunghi negru deasupra picioarelor i se arătă prin vălul subţire 
de aburi. 

Dumnezeule, era frumoasă, aproape eterică, cu talie subțire și 
cu pielea udă strălucind. Afurisitul de penis se îngroșă dureros, 
întinzând puternic materialul blugilor. Femeia fredona, ușor fals, 
glasul ei acoperind din când în când jetul dușului. 

Pentru numele lui Dumnezeu, omule, tu nu ai timp pentru așa 
ceva! 

Știind că se juca cu focul, că ar fi trebuit să lase ceașca Marlei 
lângă chiuvetă și să se întoarcă în apartament, Nick nu se clinti. 
Așteptă pe loc, sorbind din cafeaua sa, rezemându-se cu 
șoldurile de tejghea, privind imaginile neclare prin sticla aburită 
și ascultând sunetul vocii ei. Marla se roti sub duș, ridicând 
braţele. El îi văzu linia umerilor, curbura spinării și doar o 
întrezărire fugară a celor două gropiţe de deasupra feselor. 

Prinsă în propria-i lume, femeia nu-l observase încă, ceea ce-i 
convenea de minune. Un surâs apăru pe buzele lui Nick când 
femeia închise brusc robinetele și deschise ușa cabinei de duș. 
Se întinse către un prosop și ochii lor se întâlniră prin aburi. 

Pielea ei arbora un trandafiriu minunat. 

— Ce faci? întrebă Marla, surprinsă, cu cârlionţii de păr negru 
și ud încadrându-i fața. 

— Am adus cafea, arătă el ceașca ei aburind, apoi sorbi din 
ceașca lui. 

— Și ai rămas la spectacol? 

Ochii verzi ai femeii scânteiau de curiozitate poznașă și 
surâsul îi era de-a dreptul afurisit când își puse mâinile în 
șolduri, simulând dezgustul. 

— N-am prins decât actul final. 

— Și cum m-am descurcat? 

— Binișor. 

— Doar binișor? îl tachină ea fără să se mai obosească să se 
întindă după un prosop. 

Apa i se scurgea în pârâiașe pe faţă și pe gât, picături se 
prelingeau pe sâni și se adunau în triunghiul de păr. 

— De fapt, zise Nick punându-și ceașca pe tejghea și știind că 
trebuia să facă orice, orice altceva decât ceea ce plănuise, cred 
că a fost destul de reușit pentru un bis. 


VP - 351 


— Ce ar trebui să-nsemne asta? întrebă Marla și buzele pline i 
se țuguiară ușor, iar o sprânceană se arcui sfios când privirea ei 
cobori pentru numai o secundă spre prohabul blugilor lui. 

A fost picătura care a umplut paharul. La naiba cu toate! 

— Exact asta! 

Cu un zâmbet afurisit, se întinse spre femeie, o prinse de 
mijloc și o simţi căzând spre el. Marla râse și Nick îi prinse 
buzele în ale sale. Calde și umede, se mulară după ale lui și 
chicotitul i se transformă într-un suspin. Bărbatul nu mai avea 
nevoie de alte încurajări, nu se mai gândi la sutele de motive 
pentru care nu avea timp pentru așa ceva, pentru care nu se 
putea implica într-o relaţie cu ea, pentru care nu putea fi cu 
Marla. Acum, în clipa aceasta, nu dorea decât să evadeze. S-o 
iubească din nou. Palma lui lunecă în jos pe curbura spinării 
femeii și se lipi de ea, silind-o să intre cu spatele în cabina de 
duș. 

Limba lui îi exploră buzele și gura, degetele lui îi frământară 
pielea lunecoasă și Nick o dori cu aceeași durere disperată pe 
care o simţise de fiecare dată când Marla se aflase în apropiere. 
Crezuse că-și înăbușise pasiunea pentru ea cu ani în urmă, dar 
acum înţelese că de fapt se amăgise. Dorea femeia asta, avea 
nevoie de ea. Intinse braţul în spate și bâjbâi după mânerul ușii 
din sticlă, o închise, după care răsuci robinetul. 

— Oh! strigă Marla, iar el o sărută mai apăsat și simţi cum 
pulsul i se întețește când își cobori palmele peste pielea ei 
catifelată. 

Apa caldă îi împroșcă, iar femeia își trecu braţele în jurul 
gâtului său și sânii i se ridicară într-o invitaţie deschisă. Sângele 
îi bubuia în tâmple și mădularul apăsa puternic în țesătura udă a 
blugilor. Nu se putea opri, nu se gândea să se oprească - să le ia 
naiba de consecințe! - și-i sărută curba gâtului. 

Marla icni sub apa fierbinte ce curgea de sus. 

— Nick! șopti ea. Oh, Doamne... 

Degetele i se înfipseseră în părul lui ud și femeia se abandonă 
pe sine, uitându-și pentru moment toate îndoielile, toate 
temerile, toată nebunia care era viaţa ei. Simțea jetul pulsator 
de apă fierbinte pe spinare, corpul ferm al bărbatului ce-i apăsa 
sânii și abdomenul, picioarele lui lungi acoperite de blugi, care 
erau ușor depărtate și mulate după ale ei. Asta era nebunie, era 
ridicol, totuși nu se putea opri. Prin vene îi curgea foc lichid, 


VP - 352 


dorinţa disperată îi bubuia în creier, fremătând în adâncul ei, 
tânjind în mod dureros, având nevoie să simtă atingerea lui. 

Brațele lui Nick o cuprinseră și cu o mână îi cuprinse 
omoplaţii, ţinând-o aproape, iar cu cealaltă îi atinse în treacăt 
despicătura dintre fese. 

— Dumnezeule, te vreau, murmură el cu glas răgușit. 

Ochii îi erau ca posedaţi și picături mici de apă provenite din 
duș i se opreau în gene de unde i se scurgeau pe nas. 

— ȘI... și eu te vreau, recunoscu femeia și rușinea îi părjoli 
mintea. 

Nu face asta, Marla, comiti o greșeală teribilă, una pe care n-o 
vei putea îndrepta niciodată. 

Dar mâinile lui erau convingătoare, buzele lui solicitante. 
Bărbatul își schimbă poziţia, rotindu-se, astfel că umerii Marlei 
erau apăsaţi de faianța de pe peretele din spate al cabinei și 
apa îi curgea în cascade pe umeri. Părul lui era ud și-i cobora în 
cârlionţi pe frunte, ochii de un albastru-închis, erotic, și Nick o 
privea insistent în timp ce se lăsă încet în jos, cuprinzându-i 
sânii în căușele palmelor, aducându-i laolaltă și sărutând mai 
întâi un sfârc ud și nerăbdător, apoi pe celălalt. Femeia se 
zvârcoli când răsuflarea lui îi atinse areolele ude și întunecate și 
tremură în adâncul ei, arzând de nevoia de a simţi mai mult din 
el, de a-l simţi pe tot. 

— Cât de frumoasă ești, șopti Nick neauzit. 

Degetele mari îi mângâiară apăsat vârfurile sfârcurilor, după 
care își afundă faţa între sâni și apăsă, aducându-i laolaltă. 
Picioarele Marlei se înmuiară când bărbatul întoarse capul într-o 
parte și, sub apa ce se revărsa peste el, începu să-i sugă. Ea își 
arcui spinarea lipită de faianţă când una dintre palmele lui îi 
lunecă între omoplaţi și o apăsă de faţa sa. Îi ţinu capul între 
mâinile ei, îl strânse aproape de ea sub jetul fierbinte al dușului 
și se lăsă pradă dorinţei ce clocotea în adâncurile ei cele mai 
intime. 

Nick o sărută, aţăţă și gustă, ciugulind și sugându-i sânii, iar 
palma ce i-o ţinea pe curba spinării o sili să se apropie și mai 
mult. 

— Nick, oh, Doamne, Nick, oh, te rog... gâfâi ea, cu mintea 
rotindu-se nebunește, cu trupul dorind și mai mult din bărbat. 

El expiră prelung peste pielea ei, apoi mai cobori, limba îi 
lunecă peste pielea abdomenului femeii, atingând și descriindu-i 


VP - 353 


conturul ombilicului, și Marla icni, străduindu-se să inspire. Nick 
se lăsă și mai jos; acum stătea în genunchi, dezmierdându-i 
abdomenul neted cu gura. 

Marla gâfâi când palmele lui îi lunecară pe spinare și bărbatul 
îi sărută cârlionţii dintre picioare. 

— Lasă-mă, iubito, murmură el și ea îi simţi respiraţia pe 
pielea sensibilă, iar picioarele i se desfăcură, îngăduindu-i s-o 
atingă, s-o sărute, s-o exploreze. 

Abia mai putea respira, abia mai putea gândi, nu putea decât 
să simtă. Toate simţurile Marlei o furnicau când Nick o deschise 
și o gustă, cu palmele frământându-i fesele, cu limba 
declanșând o magie dulce, cu respiraţia pătrunzând-o fierbinte 
în aburii încinși din jurul lor. 

— Asta-i fetița mea, șopti bărbatul când primul spasm o 
străbătu și mintea Marlei se dezintegră. 

Dorea să-l atingă, să-l ţină în braţe, să-i spună că-l iubește, 
dar era lipită de peretele cabinei, cu brațele larg deschise, cu 
degetele desfăcute zgâriind faianța, căutând ceva, orice, de 
care să se agate. 

Nick își mișcă un umăr, trecu genunchiul femeii peste el și 
pătrunse mai adânc. Călcâiul ei îl apăsa în spate. Doamne 
Dumnezeule! Chinurile dulci - atât de dulci! - și tortura 
minunată erau tovarășii ei. Părea ca și cum întreaga-i fiinţă se 
concentra într-un singur punct, adânc în trup. 

— Haide, iubito, răsuflă bărbatul în ea și-i ridică celălalt picior 
peste celălalt umăr al său, apoi o sărută adânc, o atinse atât de 
intim, încât îi dădură lacrimile și nu-și mai putea găsi răsuflarea. 

Un sunet gutural, adânc, animalic, îi răbufni din gât. 

— Nick, o-o-o-oh, Nick... 

— Dă-ţi drumul, iubito... 

Ea se cabră. Din nou. Și din nou. Ceva din adâncul ei se frânse 
și lacrimile îi curseră pe față, amestecându-se cu jetul fierbinte 
al dușului. 

— Oh, te rog... 

Cu o mișcare iute, el îi trecu picioarele peste capul lui și se 
ridică. 

— Nick, am... 

— Șșșt 

O ridică, opri apa și, lăsând în urmă băltoace, o duse în 
dormitor, unde o așeză pe pătura mototolită a patului. 


VP - 354 


— Acum, Marla... zise el și glasul îi era ferm, expresia de pe 
chip era serioasă, nevoia din ochi era clară... fă dragoste cu 
mine. 

Răsuflând greu și știind că era pe punctul să traverseze un 
pod care avea să se năruiască cu siguranţă în urma ei, Marla 
ridică mâna și-i atinse catarama curelei udă. Cu degete 
nesigure, o desfăcu, o lăsă să cadă într-o parte și apucă 
nasturele de la talia blugilor. Trase de el. Șliţul bărbatului se 
deschise cu o succesiune de pocnituri slabe. Cu un nod în gât, 
dar cu o determinare reînnoită, trase în jos blugii grei de apă, 
peste șoldurile lui. Nick îi împinse până la capăt, lepădându-i pe 
podea și Marla îi zări pentru prima dată corpul gol. 

Tendoane dure. 

Mușchi sinuoși. 

Păr aspru. 

Un mascul. 

Mușchii aceia puternici se întinseră când Nick o împinse cu 
blândeţe înapoi pe pat, îi sărută picăturile ca de rouă de pe sâni, 
apoi o privi adânc în ochi. 

— Spune-mi că mă dorești. 

Ea își umezi buzele. 

— Te... te doresc. 

Oh, Nick, dacă ai ști, se gândi Marla, pulsând de pasiunea 
flămândă, primară, ce o pârjolea. 

— Spune-mi că n-o să regreţi asta niciodată. 

— N-o să regret. 

Era o minciună. Avea s-o regrete imediat ce avea să se 
termine. Dar nu-i mai păsa. 

— Nici eu, spuse bărbatul, apoi îi acoperi gura cu buzele sale. 

Genunchii lui puternici îi desfăcură picioarele și Marla 
tremură. Dureros. Tânjea să-l simtă pe Nick înăuntrul ei. Erecţia 
lui îi atinse abdomenul și se înfioră, pielea o ardea și-i venea 
greu să respire. 

— Am vrut să fac asta din clipa când te-am revăzut, murmură 
el sărutând-o pe un obraz. Deși erai învinețită și pradă durerilor, 
te-am dorit așa cum te-am dorit întotdeauna. 

— ȘI... și eu te-am dorit, recunoscu femeia și vinovăția o 
sfredeli când își lăsă degetele să exploreze umerii și braţele 
bărbatului. 


VP - 355 


Foarte încet, și privindu-i întruna chipul, el o pătrunse puţin și 
Marla icni. Transpiraţia brobonea fruntea bărbatului, încordarea i 
se citea în mușchii feţei când se lăsă peste ea, sprijinindu-se în 
coate. Marla își trecu degetele peste mușchii netezi ai spinării 
lui, îi urmări liniile omoplaţilor și Nick o sărută din nou. Apăsat. 
Apoi se împinse din nou și femeia se cutremură, se arcui în sus, 
așteptând să-l simtă înăuntrul ei. 

— Oh, iubire, șopti el și împinse din nou, intrând și mai adânc. 

Răsuflarea Marlei se opri când el se retrase atât de lent, încât 
pentru o clipă crezu că va muri. Degetele i se înfipseră în 
mușchii spinării lui. Apoi o pătrunse din nou, îi acoperi buzele cu 
gura lui și se abandonă nevoii profunde din sufletul său. 

Marla se arcui iar, deprinzându-i ritmul, mișcându-se odată cu 
el, și fiecare împingere era mai brutală decât cea dinainte, mai 
adâncă și mai puternică. Se agăţă de Nick, abia mai putând să 
respire când prima geană a zorilor se ivi pe fereastră, colorând 
patul și baldachinul cu nuanţe aurii. 

Nick o ţinu strâns, cu respiraţia întretăiată și șuierată, în ritm 
cu icnetele femeii, când făcură dragoste. O văpaie lichidă se 
rotea în adâncul Marlei, mintea i se învârtea nebunește și îl ținu 
strâns și-l urmă, se ridică pentru a răspunde la toate mișcările 
lui, i se abandonă cu totul, trup și suflet. Mai repede. Și mai 
repede. Ameţitor, nebunesc. Inchise ochii și nu-și găsi răsuflarea 
când simţi primul spasm incredibil, convulsiv, înnebunitor. 

Geamătul lui răgușit sosi cu o bătaie de inimă înainte de al ei. 

— Marla... oh, iubire... la naiba, cu tine, cu noi... cu toţi... 

Lumea se fragmentă în spatele ochilor ei. Nick lăsă capul pe 
spate și o ținu strâns, ca și cum n-ar fi vrut să-i mai dea drumul 
niciodată, și tot corpul i se încordă într-un tremur prelungit 
înainte de a cădea peste Marla, o greutate binevenită, cu faţa 
îngropată între gâtul și umărul ei. 

— Știam... icni și degetele lui mângâiară părul Marlei, în 
vreme ce părul lui ud de pe piept se frecă de sânii ei. Știam că 
așa va fi cu tine. 

— Ca înainte? întrebă ea, abia izbutind să rostească 
întrebarea aceea, pentru că nu era sigură că ei fuseseră amanți 
cu multă vreme în urmă, că ea era într-adevăr Marla Amhurst 
Cahill. 

— Nu, nu ca înainte. 


VP - 356 


E| se ridică pe coate și o privi de sus cu ochii albaștri ca niște 
lasere. Inspiră prelung și adânc, apoi îi urmări linia maxilarului 
cu degetul mare. 

— Mai bine. Mult mai bine. 

— Fac pariu că așa le spui tuturor femeilor, îl tachină Maria, 
dar încântată pe dinăuntru, dorind să-l creadă. 

Nick râse. 

— Doar uneia. 

— Ești un mincinos. 

— Nu-i adevărat. 

Ochii lui erau pătrunzători și o sărută din nou. 

— Acum, o pălmui cu blândețţe pe fese și privi în jurul 
camerei, oricât de mult mi-ar plăcea să stau cu tine în pat toată 
ziua, cred c-ar fi mai bine să ne sculăm înainte s-o facă restul 
casei. 

Ea gemu, dar pe măsură ce mintea i se limpezi, știa că 
bărbatul avea dreptate. Își puneau norocul la încercare și nici nu 
aveau timp de irosit. 

— Am multe să-ţi spun, recunoscu ea mușcându-și buza. 
Foarte multe. 

— Ei bine, iubito, asta-i valabil și pentru mine. Haide! 

x kx * 

— Bătrânul a murit, rosti el din cabina lui telefonică favorită 
aflată chiar la poalele dealului în vârful căruia se afla reședința 
mizerabilului bogătaș. 

Ceaţa se risipea, soarele strălucea și cafeneaua de vizavi 
tocmai se deschidea. 

— Cum? De unde știi? 

În vocea lui era o notă de panică. Asta era bine. 

— Eu l-am lichidat. M-am săturat să aștept. 

— La naiba! Ți-am zis să nu te bagi. 

— Ai spus că trebuie s-așteptăm până va crăpa. Ei bine, a 
crăpat. 

— Poliţia va roi în jurul nostru! 

— Nu vor ști niciodată. Azi-noapte doctorul l-a pus pe Amhurst 
pe oxigen. Eu l-am decuplat. 

— lisuse, asta dă totul peste cap! 

Ticălosul se panica și glasul îi devenise mai ascuţit. 

— Vrei să zici că grăbește totul. lar tu ar trebui să fii încântat. 
Și-a schimbat o dată testamentul - nu? - a scos-o pe Maria, 


VP - 357 


după care s-a răzgândit ca să poată avea un nepot? De ce n-ar 
face-o din nou? In felul ăsta, copilul e moștenitorul. 

— Nu l-ar mai fi putut schimba din nou, cretinule! Nu mai era 
în toate minţile. 

— Cine zice asta? replică el, văzând roșu în faţa ochilor la 
auzul insultei. 

— Uite ce-i, dacă cineva suspectează... 

— Nu suspectează nimeni. După cum stă treaba acum, puştiul 
e moștenitorul, tu-ncasezi banii și mă platești. Pronto! 

Miji ochii, simțind că celălalt încerca să se sustragă înţelegerii 
lor. 

— Mai e problema Marlei. 

— O să mă ocup de ea. 

— Stai așa. Nu sunt sigur... 

— Va fi moartă până diseară. 

— Nu, e prea riscant. Nu în aceeași zi în care a murit și taică- 
său. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. Va părea un accident. Asta 
doreai, nu? Asta a fost marea ta idee. 

— Nu. Ascultă-mă! Așteaptă câteva zile, da? Până se mai 
calmează lucrurile. Și nu mă mai suna pe mobilul ăsta. Ai auzit? 
Te-am angajat să faci o treabă și vei fi plătit, dar eu sunt cel 
care decide cum să se facă lucrurile. 

— Da, da! 

— Te avertizez... 

El râse și-și căută ţigările în buzunar. 

— Calmează-te, amigo, asta-i ziua ta norocoasă. 

După aceea închise și porni spre Jeep. Sângele îi clocotea 
când își aprinse ţigara. Uciderea lui Conrad Amhurst fusese prea 
simplă și doar un mijloc pentru atingerea unui scop. 

Marla era cea pe care o dorea el. Dar așa fusese 
dintotdeauna. 

x kx * 

— ... așa că m-am prefăcut că dorm, iar când el a intrat, am 
încercat să simulez din nou, să mă comport ca și cum n-aș fi 
știut ce se-ntâmpla, ca și cum n-aș fi fost în biroul lui, zise Marla. 

Stătea pe canapeaua din salon. Nick aprinsese focul și stătea 
cu spatele la șemineu; ţinea ceașca goală în mâini și o privea 
pătrunzător. Goliseră carafa, iar cei din casă începuseră să se 
trezească. Bucătăreasa zăngănea deja oale și cratițe și în 


VP - 358 


curând Cissy avea să se scoale și să se pregătească să plece la 
școală. 

— În biroul lui am găsit câteva chestii, printre care un pistol. 
L-am luat și l-am ascuns sub salteaua patului meu. Apoi... apoi 
mai era o fișă de agendă de birou cu adresa și numărul de 
telefon ale lui Kylie Paris. Am luat-o și pe aceea. Plus o factură 
de la un spital pentru histerectomia Marlei. O histerectomie 
completă, preciză ea; prin minte îi treceau un milion de gânduri 
în timp ce cafeina îi accelera pulsul. Era datată acum trei ani. 

Nick o privi încruntat. 

— Prin urmare, fie tu nu ești Marla, fie copilul nu-i al tău. 

— James este copilul meu, zise ea fără să ezite. 

Indiferent ce s-a întâmplat, ea știa cu certitudine că-l născuse 
pe băiețel. Sorbi din cafeaua care se răcise, goli ceașca și 
adăugă: 

— Și cumva doctorul Robertson e implicat în chestia asta. El 
n-a vrut să văd fișa medicală a Marlei, deși histerectomia a fost 
făcută într-o clinică privată din Los Angeles, nu la Bayview. 
Trebuie totuși să existe o însemnare sau o notă de trimitere. 
Dintr-un motiv sau altul, n-a vrut să mă lase nici măcar să-mi 
deschid fișa. 

— Dă-mi adresa de la apartamentul lui Kylie și să mergem 
acolo, zise Nick. 

Își frecă barba nerasă care începuse să-i înnegrească obrajii și 
Marla își aminti cum îi zgâriase pielea cu nicio jumătate de oră 
în urmă. 

— Și pistolul? întrebă ea și se înfioră la gândul armei reci și 
letale. 

— Deocamdată ţine-l ascuns. Departe de mâinile lui Alex. 
Camerista îl poate găsi? 

— Nu cred, nici chiar dacă schimbă cearșaful. 

— Bun. 

Bărbatul porni spre foaier. 

— Nick, eu nu plec fără James. Nu pot să risc ca Alex să 
încerce cumva să-și răpească propriul fiu. 

— Din casa lui? 

— De oriunde. 

Marla era neînduplecată. Fermă. Mai presus de orice, avea să- 
și protejeze copilul. 

— Și va trebui să vedem cum facem ca și Cissy să fie apărată. 


VP - 359 


— De Alex? 

— Și de oricine altcineva. 

Femeia simţea un ghem în stomac ori de câte ori se gândea la 
bărbatul care oficial îi era soț. Nick îi povestise deja de 
diminuarea masivă a finanțelor companiei Cahill Limited, de 
intenţia Pamelei Delacroix de a scrie o carte și de legătura 
dintre Julia Delacroix Johnson și Alex. Aflase cum Alex îl lăsase 
pe Donald Favier să fie suspectat de scandal, după care îi 
plătise pe toţi să-și ţină gura. Era chiar posibil ca el să se fi aflat 
în spatele morţii lui Charles Biggs și a atentatelor la viaţa ei. 

Avea toate motivele să-i fie teamă. Pentru ea însăși. Pentru 
fiul ei. Pentru Nick. 

— Tu n-ai văzut ura de pe chipul lui. Felul cum m-a ameninţat. 

— Atunci îl vom lua pe James cu noi, aprobă Nick. 

— Și vom aștepta până ce Cissy este la școală. Cred că ea va 
fi în siguranţă acolo, rosti Marla. Dintr-un motiv pe care nu-l pot 
preciza, nu cred că ea face parte din toată afacerea asta. 
Indiferent despre ce ar fi vorba, este legat de copilaș. Și de 
mine. 

Nick o privi fix. 

— Din cauza testamentului. 

— Poftim? 

Nu-i plăcea ce insinua Nick. 

— James este în centrul întregii afaceri pentru că el va 
moșteni grosul averii lui Conrad Amhurst, rosti Nick și Marla 
simţi un fior rău prevestitor în inimă. 

— E mai rău decât am crezut, zise ea și-și puse ceașca goală 
pe masă. Dacă ai dreptate, atunci James este în siguranţă până 
la moartea tatei... a lui Conrad. lar după aceea... 

— Se poate lipsi de el, așa cum a făcut cu tine, îi sfârși Nick 
gândul teribil. 

— Mă duc să-l trezesc! 

Femeia sări în picioare. Trebuia să plece din casa asta. 
Imediat! Nu mai putea zăbovi niciun minut în capcana asta 
elegantă, însă în același timp letală. 

— O vom lua pe Cissy cu noi și o vom lăsa la școală, apoi vom 
găsi un loc sigur unde să-l ţinem pe James până putem descălci 
totul. 

— Am putea merge în Oregon. Eu am o casă acolo. 

— Am fi în siguranţă? 


VP - 360 


— Probabil că nu, recunoscu el și se încruntă; la etajul de 
deasupra se auzeau pași. Am un fel de câine de pază, dar mă- 
ndoiesc că Durul va opri prea mulţi oameni. 

Marlei i se părea ca un colţișor de rai. Tihnit. Sigur. În 
coșmarul acesta groaznic, complicat și terifiant, cel puţin îl 
găsise pe Nick. Dacă altceva nu, știa măcar cum era să iubești 
pe cineva. Să ţii la cineva. 

— Intr-o bună zi, zise cu glas răgușit, mi-ar plăcea s-o văd. 

— Intr-o bună zi o vei vedea, promise el, dar femeia nu știa 
dacă îl putea crede. 

Inainte să fi putut răspunde, telefonul sună strident. 

— Cine poate fi? 

Devenit brusc serios, Nick se uită la ceas, intră în foaier și 
ridică receptorul înainte ca telefonul să mai ţârâie o dată. 

— Alo? 

O pauză. Liniile din jurul gurii sale se adânciră. 

— Marla Cahill? Este lângă mine. 

Marla simţi că-i sare inima din piept. 

— O clipă. 

Nick aduse telefonul în salon și i-l întinse. O privi în ochi. 

— De la căminul din Tiburon. 

Tatăl ei. Groaza îi cuprinse sufletul. 

— Marla Cahill la telefon, spuse ea cu toate că nu era sigură 
în privinţa aceea. 

— Bună dimineaţa, doamnă Cahill, rosti un glas feminin sonor. 
Numele meu este Kara Dunwoody și sunt administrator la 
căminul Rolling Hills din Tiburon. Mă tem că am o veste rea. 
Tatăl dumneavoastră s-a stins din viaţă în noaptea aceasta... 

xxx 

— Vrei o informaţie bună în cazul Pamela Delacroix? întrebă 
Janet Quinn, așezându-se în scaunul aflat de cealaltă parte a 
biroului lui Paterno. 

Puse pe jos, lângă ea, obișnuita ei geantă uriașă. 

— Aș vrea minimum una. Două sau trei ar fi și mai bine. 
Detectivul își trase sertarul, constată că nu mai avea chewing- 
gum și se lăsă pe spate în scaun. Ce-ai găsit? 

Janet surâse larg. 

— Poșeta Marlei Cahill. În urma impactului, a fost aruncată 
vreo cincisprezece metri și a alunecat pe un rambleu. N-am fi 
găsit-o niciodată dacă ea n-ar fi insistat că lipsea. 


VP - 361 


Din spatele ochelarilor, ochii lui Janet străluceau de parcă ar fi 
fost deținătoarea unui secret foarte important. Paterno îi mai 
văzuse privirea aceea și o recunoștea. Ea mai știa ceva. Ceva 
important. 

— Și? o îndemnă. 

— Și i-am găsit portofelul... de fapt, nu numai portofelul. Dar 
aici apare un detaliu mic și interesant. Cardurile de credit, 
permisul auto și carnetul de cecuri nu erau pe numele Marlei 
Cahill. Toate, absolut toate documentele de identitate, erau pe 
numele Kylie Paris. Care locuiește aici, în San Francisco. 

Janet se aplecă, își deschise geanta și scoase o poșetă mică, 
învelită în plastic și etichetată, apoi extrase o pungă din plastic 
mai mare, care conţinea celelalte obiecte, de asemenea 
etichetate. Prin plastic, Paterno văzu permisul de conducere. 

— Observi ceva? întrebă Janet. 

— Doar că Marla Cahill și Kylie Paris ar putea fi gemene. 

Bărbatul privi cu atenţie fotografia. 

— Crede-mă - nu sunt. 

— lar eu ziceam că Marla Cahill seamănă foarte mult cu Pam 
Delacroix. Nici nu se compară cu asemănarea asta. 

— Gândește-te cum ar fi dacă n-ar fi fost operată la faţă după 
accident. Oamenii se așteptau ca după accident și operaţiile de 
chirurgie plastică, Marla Cahill să fie ușor diferită faţă de cum 
arătase înainte ca Mercedesul lui Pam să iasă în decor. 

— Și cine-i femeia asta? întrebă Paterno, fluturând permisul 
de conducere al lui Kylie Paris. 

Janet era încântată să răspundă; la urma urmelor, abia 
așteptase întrebarea aceea. 

— Potrivit arhivelor statului, Kylie Paris s-a născut la doi ani 
după Marla Cahill. Mama ei se numea Dolly Paris și a lucrat o 
vreme ca ospătăriță în clubul unde Conrad Amhurst juca golf și 
cărţi. Pe atunci nu era măritată, nu avea un prieten permanent, 
totuși a izbutit să rămână gravidă. Au circulat unele zvonuri că 
tatăl ar fi fost unul dintre membrii clubului, dar pe certificatul de 
naștere nu este declarat niciun tată, iar Dolly a murit acum cinci 
ani. Suferea de inimă. Kylie a crescut cu o serie de... să le zic 
taţi vitregi, în lipsa unui termen mai bun. Era o fată isteață, a 
avut note bune la școală, a obţinut burse și a urmat colegiul, pe 
care l-a plătit din munca ei. După absolvire, a izbutit să fie 


VP - 362 


angajată într-o companie importantă de investiţii. O fată foarte 
ambițioasă. A primit chiar și o ofertă la o companie concurentă. 

— Și? 

— Și apoi și-a dat demisia și a dispărut. Acum vreun an și 
jumătate. Pur și simplu din senin. N-a oferit niciun motiv, dar a 
fost foarte ciudat, întrucât era decisă să avanseze în carieră - 
pentru fata asta nu existau bariere. Dorea să trăiască bine și să 
ajungă departe. Pentru ca apoi, pe neașteptate, să-și dea 
demisia și să dispară. Ochii lui Janet sclipiră. De atunci, niciunul 
dintre prietenii ei n-a mai auzit de ea. Parcă ar fi dispărut de pe 
fața Pământului. 

— A murit? 

— Nu, nu cred, pentru că altfel n-ar mai fi plătit nimeni chiria 
apartamentului ei și facturile pentru utilităţi. 

— Adică plăţile au continuat? întrebă Paterno. 

Mintea îi gonea alertă. Cine naiba era femeia asta - această 
potenţială soră vitregă a Marlei Cahill? Care era legătura între 
ele? 

— Regulat, fără întârziere, lună de lună. 

— Serios? se miră detectivul, simțind un fior de exaltare, 
impusul de adrenalină care-l copleșea de fiecare dată când 
simţea că un caz se apropie de rezolvare. De ce o fi demisionat? 

— Aici devine cu adevărat interesant. Eu cred că a demisionat 
ca să nască - un copil despre care nu voia să știe nimeni. Copilul 
Marlei Cahill. 

— Cum? la stai așa! 

— Marla Amhurst Cahill nu putea să rămână gravidă. Acum 
câţiva ani a avut o histerectomie, o operaţie despre care tatăl ei 
n-a știut. Totul a fost mușamalizat, arhivele spitalului în care 
lucrează doctorul Robertson sunt incomplete, dar am dezgropat 
o asigurare veche pe caz de boală și - Bingo! - acolo era. 
Histerectomie completă. Este imposibil ca Marla Cahill să fie 
mama lui James Cahill. Așa că, atunci când tatăl ei, Conrad, care 
este un nebun, și-a schimbat testamentul și a eliminat-o pentru 
că nu avea un moștenitor de sex masculin, ea a izbutit să facă 
rost de unul. 

— Un moștenitor Cahill. Nu un Amhurst. 

— Bătrânul își dorise mereu un fiu. Deși o tratase pe Marla ca 
pe o prinţesă, el voia un băiat. 

— Avea unul, îi reaminti Paterno. 


VP - 363 


— Da, însă Rory e internat într-o instituţie de boli mintale și 
probabil că nu va concepe niciodată copii. 

— Așadar fiica lui a pus la cale o escrocherie pentru a-i oferi 
un nepot? Paterno era sceptic. A convins-o pe această soră 
vitregă, sau ce era, să nască un copil pentru ea... să-i joace 
rolul? 

— Așa cred eu că s-a-ntâmplat. A ajutat-o și faptul că această 
Kylie Paris era materialistă și ar fi făcut aproape orice ca să 
câștige niște bani, că avea aceeași grupă de sânge, O negativ, și 
c-a izbutit să nască un băiat. 

— Asta-i mai presus de noroc, dacă mă-ntrebi pe mine. 

— Ele sunt surori vitrege - au aceeași grupă sanguină cu a 
tatălui. De acolo provine Rh-ul negativ. E mult mai rar decât Rh- 
ul pozitiv. 

Detectivul miji ochii. 

— Și dacă soţul nu era de acord? 

— Ai văzut vreodată un Cahill refuzând bani? 

Paterno pufni. 

— Doar oaia neagră. 

— Nicholas Cahill e cu totul altfel. 

Asta era adevărat. 

— Nu m-ar mira ca Alex Cahill să fi pus la cale tot planul ăsta 
nebunesc. Știi bine că el și nevastă-sa n-au fost mereu apropiaţi. 
S-au mai separat și înainte și se zvonea că niciunul dintre ei nu 
avea cine știe ce respect faţă de jurămintele de nuntă. Ea 
avusese o relaţie cu fratele lui înainte să se mărite cu Alex și am 
stat de vorbă cu o cameristă care a fost concediată acum doi ani 
de la reședința Cahill. Ea mi-a vândut pontul despre 
histerectomie. După aceea am scotocit prin arhive. Camerista 
mi-a spus că e posibil ca Marla să fi avut la un moment dat o 
aventură scurtă cu vărul ei Montgomery, doar ca să-l înfurie pe 
Alex. 

Janet își îndepărtă zulufii din ochii și continuă: 

— Cu toate astea, Marla și Alex au rămas împreună. Pentru că 
se iubeau? Nu cred. 

— Și crezi că din cauza banilor? 

— Fac pariu pe ce vrei. 

Paterno n-o contrazise, totuși nu era convins că teoria stătea 
în picioare. 


VP - 364 


— Și cum și-ar fi simulat Marla sarcina... mă refer la 
adevărata Marla? 

— Fie cele două și-au schimbat locul, ceea ce ar fi fost mai 
dificil, fiindcă în casa aia locuiesc destui oameni, fie ea purta pe 
sub haine pernuţe de silicon dintre cele utilizate de actriţe. 
Trebuia doar să aibă grijă ca nimeni să n-o vadă vreodată fără 
haine. Simularea greţurilor matinale și a celorlalte simptome ar 
fi fost relativ ușoară - putea chiar să se îngrașe premeditat 
câteva kilograme, ca să se rotunjească la faţă. Nu uita, eu cred 
că în chestia asta nu era băgat doar soțul, ci și medicul de 
familie - Robertson. 

— De ce ar fi acceptat Robertson așa ceva? 

Paterno nu era pe deplin convins; nu existau suficiente dovezi 
și totuși... poate. 

— Din același motiv ca și ceilalţi. Banii! Familia Cahill donează 
sume importante clinicii lui și la Bayside, ba poate chiar și 
fondului privat pentru pensionare al lui Phil Robertson. 

— Ești sigură în privinţa asta? 

Detectivul își masă ceafa pe care o simţea înțepenită și căzu 
pe gânduri. Janet greșea rareori, totuși de data asta teoria ei 
părea mult prea fantezistă. 

— Mai sunt încă multe goluri de umplut, comentă el. 

— Așa crezi? 

— Mai multe decât are un ciur, mormăi bărbatul. 

Însă o parte din poveste părea să se potrivească. Simţi că-l 
arde iarăși stomacul și deschise sertarul, căutându-și flaconul 
omniprezent de pastile Antacid. 

— Bineînţeles, toate astea nu sunt decât speculaţii până 
reușim să le dovedim. 

— lisuse, murmură Paterno și se uită pesimist la Janet. Nu știu 
dacă să cred în așa ceva. Sunt pur și simplu prea multe semne 
de întrebare. Deschise flaconul și băgă în gură patru-cinci 
tablete. Dacă îi descoperea cineva? Cum avea Marla să aranjeze 
înscenarea nașterii? Dacă cineva din spital sau chiar din casă 
afla și-i dădea de gol? Și dacă Kylie se opunea sau dacă năștea 
o fată... fir-ar... e prea al naibii de incredibil. 

Mestecă tabletele. Aveau un gust de tot rahatul, dar îi 
rezolvau problema de fiecare dată. Zâmbetul poliţistei se lăți. 
Era atât de sigură pe ea. 

— Haide să mergem și să vedem, ce zici? 


VP - 365 


Paterno înghiți tabletele mestecate. 

— Crezi c-ai rezolvat cazul ăsta, nu-i așa? 

Ea râse zgomotos. 

— De asta iau prime mari. 

— Și glorie, chicoti Paterno fără chef. Nu uita de glorie. 

— Nu uit niciodată. 

Detectivul se uită la avizierul lui, pe care erau prinse 
fotografiile de la locul accidentului, cu Mercedesul contorsionat 
și trupul însângerat al lui Pam Delacroix. 

— Atunci ce rol a avut accidentul? De ce s-a încercat 
omorârea Marlei? 

— Asta nu știu, recunoscu Janet, iar el se întoarse la fotografia 
de pe permisul auto al lui Kylie Paris. 

Cele două femei arătau într-adevăr suficient de asemănător 
pentru a putea fi confundate, totuși existau al naibii de multe 


întrebări rămase fără răspuns. Îi aruncă permisul înapoi lui 
Janet. 

— Ei bine, cred că va trebui să verificăm dacă teoria ta se 
adeverește. 


Simţea totuși o satisfacţie, fie și de moment, că măcar aveau 
o pistă nouă pe care s-o examineze, chiar dacă părea fragilă. 

— Haide să stăm de vorbă cu doamna Cahill. 

— Dacă este ea într-adevăr. 


VP - 366 


CAPITOLUL 19 


Ținându-l strâns în braţe pe James, ca și cum ar fi crezut că 
era posibil să-i fie smuls din braţe, Marla se rezemă de peretele 
din spate al cabinei liftului din blocul de pe Fulton Street. Veche 
de peste șaptezeci de ani și construită din cărămidă galbenă, 
clădirea se găsea între Universitatea din San Francisco și Alamo 
Square, destul de aproape de casa de pe Mount Sutro, vila 
veche și elegantă căreia ea îi spusese „acasă” de când fusese 
externată din spital. Liftul îi părea în mod straniu cunoscut, iar 
mirosurile și sunetele din clădirea aceasta obosită îi zgândăreau 
cumva marginile tocite ale memoriei. 

Oare locuise aici? Şi dacă da, cât timp, și cum de ajunsese 
soţia lui Alex Cahill sau să pretindă că era soția lui? Da, mai 
fusese în ascensorul ăsta. O știa. La gândul acela picioarele i se 
înmuiară și simţi cum i se usucă gâtul. Curiozitatea se războia 
cu neliniștea. Trebuia să afle cine era și ce se găsea în spatele 
ușii apartamentului lui Kylie Paris. În același timp asta o speria 
de moarte. 

Trebuie să afli. Nu ai de ales. 

Nick stătea lângă ea cu privirea fixată pe afișajul digital al 
etajelor. Umerii îi erau încordaţi, tendoanele de pe ceafa se 
reliefau proeminente și aerul era încărcat de tensiune. 

James gânguri încetișor lângă gâtul Marlei și ea închise ochii. 
Indiferent ce avea să se întâmple, n-avea să renunțe la copil. 

Niciodată. 

Mai degrabă avea să moară luptând pentru el. 

Ușile cabinei glisară, despărțindu-se. Bătăile inimii i se 
accelerară. Marla se pomeni privind într-o oglindă ovală, înaltă, 
fixată pe peretele de vizavi de lift. 

Femeia care se reflecta acolo părea tulburată. Înaltă și zveltă, 
ținând în braţe un prunc de parcă ar fi crezut că acesta poate 
dispărea ca prin farmec, imaginea era a unei femei pe care ea 
n-o cunoștea. Pe piele nu i se mai vedeau nici vânătăi, nici 
cicatrici. Păr scurt de culoarea mahonului, care ajungea până în 
dreptul pomeţilor înalţi, pronunțaţi, ochi verzi bănuitori, 
sprâncene arcuite și nas drept, presărat de pistrui. Gura mare și 


VP - 367 


senzuală tremură înainte ca buza inferioară să fie prinsă între 
dinţii albi, remarcabil de drepţi. 

Marla Cahill? 

Kylie Paris? 

Cine sunt eu? 

Zări în reflexia aceea ochii lui Nick, văzu voința lui de fier în 
încordarea maxilarului, determinarea din linia subțire a gurii, 
umbra de frică din ochii lui. 

— Haide s-o facem! o îndemnă el. 

Marla încuviinţă din cap. Se împotrivi impulsului de a fugi de 
acolo. 

Minciuni. Toată viaţa ei fusese croită din minciuni, se gândi ea 
și, instinctiv, coti la dreapta și intră pe un hol care îi era straniu 
de familiar. Inima îi bubuia, pieptul îi era încordat, o transpiraţie 
nervoasă i se prelingea pe spinare. 

— Am mai fost aici, i se adresă ea lui Nick cu un nod în gât. La 
naiba, știu aceste locuri. 

Se opriră în faţa ușii cu plăcuţa 3-B. Locul pe care Kylie Paris îl 
numea „casă”. Nick ciocăni puternic cu încheieturile degetelor. 

Dinăuntru nu răzbătea niciun sunet. Nici murmurul vreunui 
televizor, niciun târșâit de pași, niciun icnet de surprindere, 
niciun ochi înapoia vizorului ușii, pe scurt niciun semn de 
avertizare că o locuitoare a apartamentului se îndrepta spre 
ușă. Nimic, decât liniște. Tăcere moartă. 

— Ce facem acum? întrebă Marla. 

Stăteau amândoi pe mocheta cenușie uzată de pe coridorul 
îngust și prost ventilat. Luminile erau slabe și dăinuia o senzaţie 
generală de învechit și lipsit de culoare. 

— Nu am nicio cheie, adăugă ea. 

— Atunci luăm una de la portar. 

— Cum? 

Nick își frecă tuleiele bărbii de o zi de pe obraz. 

— Haide să vedem dacă el crede că tu ești Kylie. Dă-mi copilul 
și du-te jos - insistă că ţi-ai pierdut cheia. Să vedem dacă-l vei 
convinge. 

— Bine, încuviinţă ea, încredinţată că trucul acela nu va 
funcţiona. 

Se înșelă. Portarul, care nu fusese la postul său când sosiseră, 
îi oferi un zâmbet răbdător, dezvăluindu-și strungăreaţă, și 
scoase o cheie dintr-o casetă încuiată dintr-un dulap. Se apropia 


VP - 368 


de șaptezeci de ani, avea păr des, argintiu, și, cu o expresie 
amuzată, îi spuse: 

— Domnișoară Paris, să știți că ar trebui să faceți un duplicat 
și să-l puneţi într-un loc sigur. Ce v-aţi fi făcut dacă bătrânul 
Pete n-ar fi fost aici să vă scoată din bucluc? 

— Zău că nu știu, recunoscu ea sinceră. 

— Îmi pare rău de copilul dumneavoastră, adăugă bătrânul și 
ea încremeni. E groaznic să-l pierzi după ce ai dus toată sarcina. 

Tot sângele Marlei se transformă în gheaţă. 

— D-da, izbuti ea să îngaime. 

Pielea o furnica. Așadar ea îi spuse bărbatului acesta că 
pruncul ei murise? 

— Nu vă necăjiţi, sunteţi încă tânără și vor urma alţii. Pete 
arcui o sprânceană. Însă data viitoare poate c-ar fi bine să vă 
măritați mai întâi. 

— Crezi? se răsti ea sarcastic, de parcă mai făcuse asta de o 
sută de ori. 

Portarul nici măcar nu clipi. 

— Așa scrie în Cartea Sfântă. 

— Dar nu tot acolo scrie că „Nu judecați, ca să nu fiți 
judecaţi”? 

— Așa este, însă eu și doamna mea suntem căsătoriţi de 
aproape cincizeci de ani și toți cei patru copii ai noștri s-au 
născut după ce ne-am luat. Un copil are nevoie de o mamă și de 
un tată, dar bănuiesc că știți și dumneavoastră asta acum. 
Oricum, condoleanţe. 

— Da. Da, mulțumesc, zise ea pălind. 

Portarul credea că ea era Kylie... și Kylie fusese gravidă... oh, 
Doamne! 

Strângând în pumn cheia prețioasă, se retrase cu spatele, 
după care se întoarse și urcă iute scara ponosită, fără a mai 
aștepta liftul care șuiera și zăngănea. La nivelul al treilea, porni 
în fugă pe hol spre ușa apartamentului 3-B, unde Nick o aștepta, 
ținându-l în braţe pe James, care adormise. 

— Vezi ce poţi face dacă îţi pui mintea la contribuţie? zâmbi 
bărbatul. 

— N-o să crezi ce s-a-ntâmplat, șopti ea și-i povesti 
conversaţia pe care o avusese cu portarul în timp ce băgă cheia 
în broască. 

Intră pe ușă și... avu parte de o călătorie în trecut. 


VP - 369 


O mie de amintiri o asaltară de la cea dintâi privire aruncată 
în interiorul ordonat. Înlemni, cu inima bubuind, când una câte 
una, dureroase, amintirile îi reveniră clar conturate. Strângând 
clanţa între degete, văzu o canapea din velur verde - pe care o 
cumpărase de la un talcioc. Peste ea era aruncată o cuvertură - 
pe care o tricotase mama ei, nu Victoria Amhurst cea cu talie de 
viespe și chip dur, ci o femeie mai caldă, care mirosea a ţigări și 
parfum amestecat cu vanilie. Dolly... o chema Dolly! 

— Mamă, șopti ea, știind că femeia care o crescuse murise. 

Genunchii amenințau să-i cedeze. Ea nu era Marla. Exact așa 
cum suspectase. Numele ei era Kylie Paris. Și în noaptea 
accidentului ea condusese Mercedesul lui Pam în drum spre 
Monterey în încercarea de a-și găsi copilul. Doamne 
Dumnezeule, știa, își amintea de ce fusese cu Pam. In mod 
reflex, îi aruncă o privire lui James. Scumpul și dragul ei băiețel! 
Totul începea și se termina cu el. După ce fusese externată din 
maternitate, Kylie avusese disputa cu Alex, realizase că el și 
Marla ţineau pruncul în Monterey și o rugase pe Pam s-o ajute. 

Însă totul mersese prost. Cumva călătoria fusese presărată de 
capcane! Alex încercase s-o omoare. El trebuie să fi fost acela... 
și Marla... și ea fusese implicată. Kylie simţi cum faţa i se 
golește de sânge. 

— Ești bine? 

Tandreţe și îngrijorare sclipeau în ochii lui Nick. 

Stomacul lui Kylie se strânse ghem și i se puse un nod în gât. 

— Asta... asta e casa mea, zise ea cu glas răgușit și lacrimile îi 
umplură ochii. 

Merse prin camere, amintindu-și patul dublu pe care-l 
cumpărase din primul ei salariu, de la banca în care lucrase 
înainte de a se alătura companiei de investiţii; biroul era o piesă 
veche pe care o restaurase cu propriile ei mâini; obiectul cel mai 
de preţ era o lampă Tiffany, pentru care plătise o mică avere. Işi 
trecu degetele peste birou și verifică apoi camera de baie cu 
faianţă roz și covorașe asortate. 

Pe rama oglinzii era un magnet. 

Indiferent ce ai crede - că poți sau că nu poti să faci ceva - să 
știi că ai dreptate! 

Citatul acela devenise mantra ei, codul după care trăise. Și ea 
locuise aici, singură, deși în viaţa ei existaseră bărbaţi, o 
succesiune de iubiţi care veniseră și plecaseră... bărbaţi veseli și 


VP - 370 


lipsiţi de griji, cu care nu s-ar fi măritat niciodată, pentru că nu 
avea nicio intenţie să se mărite... decât cu bărbatul cel mai bun. 

Acum se rezemă de canatul ușii dormitorului și le văzu în 
minte chipurile arătoase și puternice. Ronnie. Sam. Benton... și 
erau și alţii... dar niciunul nu-i pătrunse în suflet așa cum făcuse 
Nick. Niciunul nu fusese nici pe departe bărbatul sau amantul 
care era el. 

— Cred că ar fi bine să te așezi, îi sugeră el, mutându-l pe 
James de pe un umăr pe celălalt. Și spune-mi ce se-ntâmplă. 

— Am început să-mi amintesc, zise Kylie. 

Văzu un pervaz de fereastră pe care stătea frecvent singurul 
animal de companie pe care-l avusese, un motan hoinar vărgat, 
cu ochi mari și verzi, expert în a-i distruge toate dresurile din 
sertare. Il botezase Vagabondul și dispăruse la doi ani după ce 
sosise. Kylie nu aflase niciodată ce soartă avusese, deși îl 
căutase multe săptămâni și telefonase la adăposturi pentru 
animale, vecini, ba chiar și la poliţie. Bineînţeles, poliția nu-i 
acordase nici cea mai mică atenţie și rămăsese cu senzația 
dureroasă că până și animalul ei o abandonase. 

— La naiba, șopti ea vag conștientă de faptul că Nick o privea 
în timp ce umbla prin apartament. 

Deschise ușa unui dulap și zări o mulţime de produse pentru 
curățenie casnică. 

In secunda aceea își reaminti cu o claritate uluitoare școala 
elementară din beton și oțel în care strălucise la învățătură, 
compensând faptul că fusese etichetată „bastardă” - o fată care 
nu știa cine era tatăl ei. Kylie se maturizase devreme, înaintea 
celorlalţi colegi din clasă, iar băieţii mai mari o tachinaseră. Ba 
chiar, la sfârșitul ciclului de patru ani, unul dintre ei o ademenise 
în debaraua omului de serviciu și-i oferise zece dolari pentru a 
vedea sânii cei mai îndrăzneți din toată școala elementară Ben 
Franklin. Fusese o provocare, iar ea nu se dăduse niciodată 
înapoi de la așa ceva. 

Debaraua fusese strâmtă, luminată de un singur bec, 
înconjurată de rafturi ticsite cu soluţii pentru curăţenie, hârtie 
igienică și cutii cu saci de plastic. Trei băieţi și Kylie se 
înghesuiseră printre mopuri, coșuri de gunoi și afișe decolorate 
cu Farrah Fawcett și Raquel Welch. 


VP - 371 


— Haide, Kylie, de ce nu? întrebase lan Perth, cu respirația 
urât mirositoare și transpiraţia prelingându-se pe chipul lui 
cărnos și roșu. 

— Am auzit că ai face orice pentru bani, adăugase Brent 
Mallory. 

Era ars de soare, dinţii îi erau prea mari în raport cu fața, iar 
părul blond îi era zbârlit în direcţii ciudate. 

Insă cel care fusese cât pe-aci s-o convingă fusese Lucas 
Yamhill, un băiat înalt și chipeș. Era în anul întâi de liceu, dar 
uneori ieșea cu băieţii mai mici. Tatăl lui era proprietarul 
băcăniei locale și mai avea încă una în următoarea localitate, la 
sud de San Leandro. 

— Haide, arată-ne ţărișoarele. Cu zece dolari îți poţi cumpăra 
multe. 

Ea dorise s-o facă. Doar ca să le arate derbedeilor de Brent și 
lan că nu se temea și pentru că voia în același timp să-l 
impresioneze pe Lucas. l-ar fi plăcut să-și arate sânii lui Lucas. 
De ce nu? Și merita zece dolari. 

Așa că o făcuse. Chiar acolo, în odăiţa fierbinte și strâmtă, își 
ridicase tricoul, îl trăsese peste cap și-i dăduse drumul pe 
pardoseala din ciment vopsit. 

Brent fluierase printre dinți. 

Printr-o mișcare bruscă, Kylie își aruncase părul pe spate ca 
modelele din reclamele pentru șampoane și acesta îi coborâse 
pe umeri, după care nu se mai clintise. Decolteul era vizibil. Asta 
le era de ajuns. 

— Hei, se plânse lan simțindu-se frustrat, nu-i cinstit! Porți 
sutien! 

— Așa-i, încuviinţă Brent când își dădu seama că fusese 
păcălit. Eu nu plătesc pentru așa ceva. Am văzut-o de multe ori 
pe soră-mea plimbându-se în sutien prin casă. 

Rânjetul afurisit al lui Lucas o străbătuse ca un fior. 

— Îți dau douăzeci, zisese el, dacă mă lași să ţi-l scot. 

— Douăzeci și cinci, replicase ea insolent, începând să 
transpire. Și fără să se uite ăștia doi. 

— Pentru douăzeci și cinci și o vizionare privată vreau să-i și 
ating. 

Când o privise, ochii lui Lucas se întunecaseră din căprui- 
deschis în negru, iar în uitătura lui mai exista și un alt semnal. 

— Vreau să te ating peste tot, adăugase el. 


VP - 372 


Kylie simţise ca o pulsaţie între picioare și inima îi palpitase. 
Un miliard de fluturi zburau în stomacul ei. 

— Dă-i afară, zisese ea arătând spre lan și Brent. 

— Nici vorbă. Am plătit trei dolari! 

lan își încrucișase peste piept brațele durdulii, dar Lucas era 
mai mare și-i convinsese pe ceilalţi s-o șteargă. Apoi închisese 
ușa în urma lor. Încuietoarea ţăcănise. 

Kylie abia mai respira. Fără grabă, Lucas scosese două 
bancnote de câte zece dolari și o bancnotă de cinci și le pusese 
pe o căldare întoarsă cu fundul în sus, apoi le netezise cu palma. 
De asemenea, scosese un pliculeţ subțire din staniol - în care se 
afla un prezervativ - și-l așezase peste bancnote. 

— Dublez suma, zisese el, dacă te dezbraci complet. 

— N-nu știu. 

— Și-ţi dau un sutar dacă mă lași - știi tu. Să ţi-o ating. 

— Să mi-o atingi? 

— Da. Glasul lui scăzuse în intensitate. Știi la ce mă refer. 

Ea își mușcase buza de jos. Clătinase din cap. Îi venea greu să 
răsufle. Dar începuse să înţeleagă... și o speria. 

— Ai văzut vreodată scula unui bărbat? 

— Nu. 

— Ți-aș putea-o arăta pe a mea, se oferise el. 

— Ar trebui să plătesc? 

Râsetul lui sunase vulgar. 

— Nooo! Mi-ar plăcea să te ating cu ea. 

Era un băiat voinic, cu un an mai mare decât colegii lui de 
clasă; avea aproape cincisprezece ani, îndeajuns de mare ca să 
obţină permisul auto. Lui Kylie i se puse un nod în gât. Era 
curioasă și-l plăcea pe Lucas, care era popular. Sportiv. Bogat. 

— Am putea... știi tu... să facem dragoste, sugerase el mieros. 

— Nu! 

— Am crezut că faci orice pentru bani. 

Lucas îi atinsese linia maxilarului cu palma, pe care o 
coborâse după aceea pe gât. 

Fata îl lovise peste mână. 

— Asta nu. 

— N-o să-ţi fac niciun rău, șoptise el. 

Ea se gândise la bani și la lan și Brent, care ascultau probabil 
de cealaltă parte a ușii, cu urechile și ochii lipiţi de gaura cheii. 
Se simţise cuprinsă de un val de greață. 


VP - 373 


În ochii lui Lucas exista ceva care o speria. Ceva care o 
ispitea. Ceva care o făcea să răsufle mai întretăiat și să-i bubuie 
sângele în timpane. 

Avertismentele mamei îi răsunaseră în minte. „Să nu lași 
niciun băiat să-ţi dea chiloţii jos, Kylie”, îi spusese Dolly. „Nu vor 
decât să-și satisfacă plăcerea, dar tu te poţi alege cu o boală 
urâtă sau poţi da de un bucluc și mai mare. Eu sunt prea tânără 
ca să fiu bunică!” 

Când Lucas își dusese mâna la nasturele blugilor săi, ea îl 
prinsese de braț. Il oprise. 

— Nu... nu cred că ar fi o idee bună, rostise cu un glas pe care 
abia și-l putea recunoaște. 

Dorea ca el s-o atingă. Era una dintre fetele acelea, cele 
cărora le plăcea. 

— Haide, Kylie, nu fi așa. Te doresc mult, scumpete. Lucas o 
atingea și o săruta, iar mintea ei se rotea ca nebună. Și nu va ști 
nimeni! 

Nimeni... doar întregul univers! lan, Brent și gurile lor mari vor 
răspândi totul în toată școala. Ca să nu mai zic de Lucas însuși. 
EI se va lăuda tuturor și oricui l-ar asculta că făcuse sex în 
debaraua îngrijitorului! 

Lucas o săruta. Apăsat. Degetele lui îi desfăcuseră jeanșii. 

— Doar simte-te bine, iubito. 

Strecurase un deget între țesătură și pielea ei, atinsese și 
pipăise, străduindu-se să coboare mai mult. 

— Nu. 

Ea îl împinsese și aproape căzuse peste stiva de coșuri de 
gunoi. Inima îi bubuia, respiraţia îi era gâfâită și simţea o dorinţă 
interzisă în partea ei cea mai secretă. 

— Nu! 

— Dar... 

— Nici vorbă. 

Kylie clătinase din cap și întinsese mâna după bani, însă el îi 
înhățase, împreună cu prezervativul lui idiot. 

— Deci nu ești decât una care face-n ciudă, mărâise băiatul. 

— N-am zis că voi face așa ceva! 

— Parașuto! Ştii numai să ațâți. 

— leşi afară! ţipase ea. 

Cuvintele oribile îi răsunau în minte. De ce naiba fusese acord 
să intre în debaraua asta? 


VP - 374 


— Nu-ţi fie frică, o să ies. 

Își aranjase prohabul și smucise de clanţă, deschizând ușa. 
lan și Brent aproape că se răsturnaseră înăuntru. Kylie se 
întorsese, pentru ca ei să nu-i poată vedea sânii și, ridicându-și 
tricoul de pe jos, îl trăsese iute peste cap. Lacrimile îi șiroiau pe 
obraji. 

— l-ai pus-o? îl întrebase Brent pe Lucas. 

— Și-ncă cum. 

În următoarele trei săptămâni, până la sfârșitul anului școlar, 
viața lui Kylie fusese infernul pe pământ. Lucas o tachinase. 
Brent chicotise de fiecare dată când o vedea, iar lan îi evitase 
privirea. Restul clasei auzise cum se dezbrăcase în debara și 
povestea fusese exagerată în o mie de moduri oribile. Cumva 
Kylie reușise să meargă cu fruntea sus și să supravieţuiască, dar 
incidentul îi rămăsese întipărit cu fierul roșu în memorie. Până la 
accident. Atunci, cu mulţi ani în urmă, ea - și jurase în gând că 
va face orice, orice, ca să scape de lanţurile sărăciei. 

Și scăpase. Ba chiar ajunsese să fie de acord să renunţe la 
copilul ei pentru dolarul atotputernic. 

— Dumnezeule, șopti ea. 

Lacrimile i se scurgeau pe faţă în timp ce stătea în 
apartamentul acesta micuț căruia îi spusese „casă” timp de 
peste cinci ani. Se uită în ochii îngrijoraţi ai lui Nick. 

— Eu sunt... Kylie Paris, murmură ea. 

Nick n-o iubise niciodată pe Kylie. Ei nu avuseseră niciodată 
întâlniri romantice sau rendez-vous-uri. | se puse un nod în gât 
și privi în ochii lui albaștri. 

— Și Marla? întrebă el. 

Felul cum îi rostise numele o făcu pe Kylie să-și dorească să 
moară pe loc, în clipa aceea. Nick iubea altă femeie. Nu pe ea. 

— În ce fel este ea implicată în toate astea? 

Nick arătă livingul mic și intim, care părea locuit, cu reviste și 
cuvinte încrucișate aruncate pe mese. 

Femeia se lăsă să cadă pe pernele canapelei cumpărate de ea 
din talcioc. 

— E sora mea vitregă. Am... am aflat de existența ei când am 
început liceul... mama s-a scăpat că tatăl meu era Conrad 
Amhurst, că mai aveam un frate vitreg, care era retardat, și o 
soră mai mare, care era... răsfăţata lui Conrad. 


VP - 375 


Gâtul i se sugrumă la gândul acela și-și aminti ziua cu pahare 
înalte cu iced tea brobonite de pe măsuţa din apartamentul lor. 

— Ai știut-o de la bun început? întrebase Kylie acuzator, 
fulgerându-și din priviri mama, care stătea la o măsuță furniruită 
și răsfoia nepăsător Enquirerin timp ce fuma o ţigară. 

— Am jurat că voi păstra secretul, recunoscuse Dolly. 

— Despre mine? Despre tatăl meu? Kylie fusese scandalizată. 
De ce? 

— Tu erai un episod stingheritor. Dolly, cu cârlionţii blonzi și 
lungi strânși spre spate sub o bentiţă, continuase: El este bogat. 
Are o poziţie importantă în societate. Și eu eram un episod 
stingheritor. 

— Dar... dar... Kylie se rezemase de frigiderul lor care șuiera 
neregulat. Bogat? 

— Dacă te gândești să pui mâna pe banii lui, ia-ţi gândul, 
zisese Dolly cu acrimonie și o voce acuzatoare. M-a plătit să tac 
cu mult timp în urmă. 

— Asta nu-i legal. 

— Poate că n-o fi, dar am semnat un document... 

Mama își fluturase degetele lungi prin aer, risipind fumul care 
se învolbura spre tuburile fluorescente ce pâlpâiau deasupra, în 
odaia spartană și ordonată. 

— Nu cred că vreau să mă-nfrunt cu el și cu avocații lui, 
continuase ea. N-am nici timp, nici bani pentru așa ceva. N-aș... 
n-aș avea sorți de izbândă. 

Întorsese o pagină și încercase să se afunde într-un articol 
despre prințesa Diana. 

— Atunci ești o fricoasă, declarase Kylie și-și luase paharul. 

Cuburile de gheaţă zornăiseră și ea băuse ceaiul din trei 
înghiţituri lungi. 

— Știu c-o să pierd. 

Pentru prima dată, Kylie observase liniile de încordare din 
jurul ochilor mamei, gârbovirea obosită a umerilor ei înguști. 

— Eu nu voi renunţa, declarase Kylie arogant, acuzând-o de 
lașitate pe femeia ce-i dăduse viaţă. Niciodată! 

— Atunci ești o proastă. Sau ești ca taică-tău. 

— Cine e? 

— Conrad Amhurst. E însurat și are doi copii cu nevastă-sa. 

— Și nu mai vrea să se deranjeze cu mine, adăugase Kylie. 


VP - 376 


Se simţise rănită până în adâncul sufletului. Desigur, știuse că 
avea un tată, dar nu-și dăduse seama că el locuia așa aproape 
și totuși n-o văzuse niciodată, întâmplător sau deliberat. 

— Ce fel de bastard e? întrebase, apoi făcuse o grimasă 
fiindcă folosise același termen peiorativ pe care-l auzise despre 
ea. 

— Puternic. Dur. Neiertător. Nemilos. 

— Pare un dobitoc. 

— Așa este, totuși mi-a dat niște bani și apoi toate 
lucrușoarele alea. 

— Rahat! Vrei să zici... vrei să zici că rochiile alea de ai zis că 
le ai de la biserică... erau de la... 

— Fiica lui. Marla. 

— Fiica lui adevărată. 

— Și tu ești fiica lui adevărată, spusese apăsat Dolly, care 
amintea ceva din vechea ei forţă. 

— Nu, mamă, nu sunt. Eu sunt doar bastarda. După cum ai 
spus chiar tu, un episod stingheritor. 

Ascultase însă cu atenţie tot ce-i povestise mama ei, cum 
fusese chelneriţă la un club exclusivist și fusese fermecată de 
un bărbat elegant, bogat și însurat, care în cele din urmă o 
lăsase gravidă. Dolly aflase de la el despre copiii lui și despre 
soția care, afirmase bărbatul, îi sugea toţi banii și n-ar fi divorțat 
nici în ruptul capului. Dolly mai aflase, de asemenea, că ea nu 
însemna absolut nimic pentru Conrad. 

— Mi-a dat o sută de mii de dolari, recunoscuse în cele din 
urmă. 

— Şi i-ai tocat. 

— La naiba, Kylie, am trăit din ei! Furioasă, Dolly își strivise 
ţigara în scrumiera care dădea pe dinafară. Într-o bună zi vei 
înțelege. 

— Niciodată! Eu n-o să mă-ntorc niciodată cu labele-n sus și 
să mă prefac moartă, cum ai făcut tu! 

Kylie dăduse buzna în dormitor, deschisese ușa dulapului și-și 
aruncase toate hainele pe pat, haine cu etichete de firmă care, 
deși vechi de câţiva ani, erau mult mai șic decât hainele oricărei 
fete din școala ei. Fuste, pulovere și bluze pe care Kylie le 
purtase ușor stânjenită, întrucât erau atât de diferite de blugii și 
tricourile pe care mama ei le cumpăra din magazinele cu 
reduceri. 


VP - 377 


— Vreau să știi că tu însemni totul pentru mine, rostise mama 
ei cuprinzând-o cu brațele, însă mânia îi ardea tot trupul, 
deoarece o rănea adânc faptul că nu era dorită. Eu am fost 
mereu mândră de tine și el ar trebui să fie mândru. Ciudat este 
că semeni atât de mult cu ea, cu Marla. Probabil că genele 
Amhurst sunt foarte puternice. 

Kylie refuzase să plângă, dar hotărâse să se răzbune. Pe tatăl 
ei și pe răsfăţata de soră vitregă privilegiată. Mai întâi însă 
trebuia să-i cunoască și pentru asta pusese la cale un plan. 

Primul dintre o serie de planuri. 

Nu durase mult. Avea doar cincisprezece ani când a putut s-o 
șteargă în oraș. Cu ajutorul cărții de telefon, Kylie găsise sediul 
companiei Amhurst Limited și izbutise să ajungă până la biroul 
tatălui ei, unde o secretară inflexibilă îi spusese direct că 
domnul Amhurst avea ședințe toată ziua și că era o persoană 
prea ocupată ca s-o primească. 

— Atunci voi aștepta, anunţase Kylie și se trântise într-un 
fotoliu cu spătar din recepţie, unde se prefăcuse interesată de 
Wall Street Journal. 

Bărbaţi în costume de afaceri stăteau pe canapelele din piele 
și se jucau nervos cu încuietorile servietelor lor, apoi erau 
chemaţi unul câte unul prin ușile din lemn de cireș pe care era 
gravat cu litere aurite: Conrad Amhurst, președinte. Kylie 
așteptase până când aproape îi explodase vezica urinară. 

La ora 17:05, fusese dată afară de un agent de pază care nu 
umbla cu jumătăți de măsură și care-i spusese sec să plece 
acasă. 

Nu-l ascultase. Se așezase pe o bancă aflată vizavi de 
parcarea privată a companiei. Ronţăind dropsuri și sorbind 
Coca-Cola, privise cum automobilele scumpe plecaseră pe rând, 
dispărând în oraș. În cele din urmă, când se lăsa întunericul, o 
limuzină neagră cu geamuri fumurii ieșise cu motorul torcând 
din parcare și accelerase. Kylie știuse că tatăl ei era înăuntru, 
văzuse profilul unui bărbat și-l închipuise privind-o în ochi și apoi 
întorcându-i spatele. 

Ca și cum ar fi urât imaginea ei. 

Mersese apoi la clubul lui, unde o recepţioneră snoabă o 
anunţase că accesul era permis doar membrilor. Kylie lăsase 
mesaje la care nu i se răspunsese niciodată, telefonase la biroul 


VP - 378 


lui și acasă, însă în zadar. Era ca și cum ea nu exista pentru 
Conrad Amhurst. 

Kylie nu renunţase. 

Intr-o duminică avusese confruntarea pe care o aștepta. 

Ştia biserica pe care o frecventa bărbatul, îl văzuse din 
depărtare, cu familia sa, intrând în clădirea ca o catedrală într-o 
duminică cețoasă de primăvară. Kylie purtase una dintre rochiile 
la care renunţase Marla, din catifea verde-închis în care-i era 
groaznic de cald, dar era cea mai frumoasă dintre toate. 
Participase la slujbă, stând într-o strană la numai câteva rânduri 
în spatele tatălui ei. Marla o zărise atunci și ochii lor, care 
semănau atât de bine, se examinaseră câteva secunde. Marla 
era mai mare, însă părul ei avea aceeași nuanţă maroniu- 
roșcată ca al lui Kylie, nasul îi era la fel de drept, bărbia ceva 
mai ascuţită, ochii de aceeași nuanţă verzuie. Fusese straniu, ca 
și cum s-ar fi privit într-o oglindă nu tocmai perfectă, ci care 
deforma puţin reflexia. Victoria Amhurst se răsucise, ca și cum 
ar fi simţit intruziunea în viaţa ei perfectă, o zărise pe Kylie, îi 
șoptise ceva soțului ei, după care se întoarse cu faţa la altar, cu 
spinarea perfect dreaptă, și nu mai aruncase nicio privire în 
spate, iar organistul începuse să cânte și congregația intonase 
primul imn. Ea își înghiontise fiica, iar Marla, înțelegând aluzia, 
nu se mai uitase peste umăr. Dar știuse că Kylie era acolo și că 
o privea, Kylie simțise fascinația celeilalte fete, curiozitatea ei. 

După slujbă, pe treptele bisericii, Kylie se îndreptase plină de 
îndrăzneală spre familia care stătea de vorbă cu preotul. Ochii 
lui Conrad o zăriseră imediat. Se înroșise la faţă, se scuzase 
grăbit pastorului și, cu un zâmbet atât de fix încât părea o 
grimasă, o prinsese dureros de strâns de cot. O îndepărtase de 
familia lui, coborâse treptele și intrase într-un sanctuar privat 
unde flori de cireș presărau pământul și copacii începuseră să 
înmugurească, iar acolo se întorsese către ea. O adiere de vânt 
trăgea de tivul rochiei de căpătat a lui Kylie și răvășea șuviţele 
sure din părul negru al bărbatului, iar primii stropi de ploaie 
începuseră să cadă din cerul plumburiu. 

— Cred c-ar fi mai bine să pleci, îi șoptise el pe un ton furios 
care o anunţa să nu încerce să-l contrazică. Era stacojiu la faţă, 
dar buzele îi erau complet albe. Și să nu mai pui niciodată 
piciorul în biserica asta! 

— Este o țară liberă, replicase ea prompt. 


VP - 379 


Degetele dure se afundaseră și mai mult în brațul lui Kylie. 

— Dar unii oameni sunt mai liberi decât alţii. Asta-i o lecţie pe 
care ar fi bine s-o-nveţi. 

— Am vrut doar... 

— N-o să capeţi nimic. Am plătit pentru tine și am plătit din 
plin. Acum pleacă sau o să-ți fac viața un iad pe pământ. 

— Ai făcut-o deja, murmurase ea. 

— Aici greșești. Dacă crezi că lucrurile merg prost acum, mai 
așteaptă doar puţin. E bine să știi că, dacă te pui cu mine, o s-o 
regreţi pentru tot restul vieţii tale. Acum... 

Băgă mâna în buzunar și-și scoase portofelul, din care extrase 
cinci bancnote de câte o sută de dolari. 

— la banii ăștia și cumpără-ţi ceva frumos și niciodată - m-ai 
auzit?— niciodată să nu mă mai abordezi pe mine sau pe familia 
mea. Nu mă voi lăsa nici intimidat, nici șantajat, nici compromis. 

Îi îndesase în mână bancnotele foșnitoare, se răsucise pe 
călcâie și se îndepărtase prin curtea bisericii, fără să știe că flori 
roz se scuturau pe umerii costumului gri impecabil sau că Kylie 
nu avea să renunțe niciodată. 

Simţindu-se ca strânsă de gât de refuzul lui, Kylie privise banii 
din mână. Se gândise să se ducă după el și să-i arunce 
bancnotele la picioare. Dar se oprise. Asta n-ar fi rezolvat nimic. 

Nu putea să se comporte atât de ostentativ. 

Decisese că pentru a căpăta ceea ce dorea, trebuia să fie 
șireată. 

Și fusese. 

Amintire după amintire i se revărsau acum în minte, episoade 
dureroase din viaţa ei se focalizau clar, precis și oribil. Ca 
adolescentă se simţise înșelată. Și furioasă. Ura faţă de Marla 
Cahill, răsfăţata tatălui ei, îi arsese ca o flacără în piept. După 
confruntarea de la biserică, Kylie o urmărise pe Marla de la 
distanţă și simţise că fata care semăna atât de bine cu ea era la 
fel de curioasă în privinţa surorii vitrege. Marla călătorea prin 
toată lumea, învăţa să navigheze în Golful San Francisco, 
participa la serate, își făcea cumpărăturile în New York și Paris, 
își petrecea vacantele de Crăciun în Acapulco, Bahamas sau 
Aspen. Conducea propriul ei BMW și urma un colegiu privat de 
prestigiu, căruia tatăl ei îi donase o bibliotecă. 

Kylie fusese ostracizată și privită cu răceală. Dar o dată 
izbutise să-și ia revanșa - reușise, deoarece semăna atât de 


VP - 380 


bine cu sora ei vitregă, să se îmbrace în una dintre ţinutele 
Marlei și să cumpere dintr-un butic o rochie scandalos de 
scumpă, pe care o trecuse în contul lui Conrad Amhurst. Când 
răspunsese nepăsătoare „Trece-o-n contul tatei”, vânzătoarea 
surescitată la gândul comisionului ce avea să-i revină de pe 
urma vânzării rochiei de seară neagră, lungă și strâmtă, 
încuviinţase repede din cap, spunându-i că-i venea ca turnată și 
i-o ambalase imediat. 

Cumva Marla aflase, dar cel puţin după știința lui Kylie, nu-și 
trădase niciodată sora vitregă și pomenise de episodul acela 
doar când deveniseră adulte și când o abordase cu planul ei. 

Acum, stând pe marginea canapelei uzate și privindu-l pe Nick 
care-l ţinea în braţe pe fiul ei, Kylie simţi că-i fuge lumea de sub 
picioare. Da, fusese o fată bătăioasă, o femeie încăpăţânată, o 
persoană care se luptase cu ghearele și cu dinţii pentru tot ce 
câștigase vreodată. Dar pentru toate astea plătise. 

Se lăsă să cadă pe spate pe perne și privi tavanul. 

— Nu cred că am fost o persoană foarte bună, îi mărturisi lui 
Nick. De fapt, știu că n-am fost așa. 

Răsuflă adânc, gândindu-se la anii în care fusese invidioasă 
pe sora ei vitregă, la nopţile în care stătuse trează și se 
întrebase De ce eu? De ce nu mă iubește tatăl meu? Sau la 
nopţile în care în sânge îi clocotise o emoție mai intensă și mai 
hâdă: ura fierbinte față de o soră vitregă privilegiată care 
crescuse știind ce înseamnă dragostea de tată. Kylie se hrănise 
cu ura aceea, devenind rivala unei surori care se comporta de 
parcă n-ar fi știut de existenţa ei. 

— Adevărul este că am urât-o pe Marla și am dorit să mă 
răzbun pe ea, recunoscu Kylie și-și aminti că-și văzuse sora chiar 
aici, chiar în apartamentul acesta. 

— Și atunci ce s-a-ntâmplat? o întrebă Nick. Cum de ai ajuns 
să trăiești ca soţia lui Alex și să te dai drept Marla? 

— Cred că a fost pur și simplu soarta. S-a întâmplat doar 
fiindcă n-am murit în accident. 

Mintea lui Kylie se întoarse în trecut. 

— Marla nu putea avea copii, urmă ea, și apoi a aflat că tatăl 
nostru își modificase testamentul și că nu-i mai lăsa nimic, 
exceptând cazul în care îi dădea un moștenitor... un băiat. Cissy 
nu era îndeajuns. 

— In ziua de azi nu mai auzi așa ceva. 


VP - 381 


— Conrad Amhurst trăia după propriile lui reguli și-i plăcea să 
manipuleze oamenii. Tu însuți ai spus că probabil nu avea habar 
că Marla suferise o histerectomie. În tot cazul, ea m-a abordat și 
mi-a propus să nasc un copil... care să fie fiul ei. Trebuia doar să 
rămân însărcinată, să nasc și să-i dau pruncul, pentru a pretinde 
că era alei. 

Pe măsură ce rostea cuvintele acelea oribile, își simţi 
măruntaiele răscolite, de parcă ar fi fost pe punctul să vomite. 

— Știu, știu, continuă ea, este ceva groaznic. Eram... foarte 
egocentrică. 

Se ridică, merse la Nick și i-l luă pe James din braţe. Privind 
chipul minunat al băiețelului ei, părul lui ca un puf și degetelele 
micuțe, nu-i venea să creadă că fusese atât de rece, de 
necruțătoare și de calculată. 

— Asta era tot ce trebuia să faci? întrebă Nick sec. 

— Da. Și să-mi ţin gura. Ținându-l pe James în brațe, nu-i 
venea nici ei să creadă, dar își reamintea cu exactitate ziua în 
care Marla îi sugerase planul. Marla pusese totul la punct, știa 
că noi două avem aceeași grupă de sânge, ba chiar discutase cu 
un doctor să falsifice fișele medicale. 

— Cu Robertson. 

— Da, un prieten de familie care dorea bani dirijaţi spre 
clinica lui și spre spitalul Bayview, în care investise mult. 

Kylie simţi iarăși un ghem în stomac când se așeză în fotoliul 
ei favorit, cel care-l ocupase Marla în seara aceea fatidică. Işi 
amintea întâlnirea la fel de precis de parcă ar fi avut loc ieri. 

— Am o propunere pentru tine, îi spusese sora ei când Kylie, 
surprinsă s-o vadă în faţa ușii, îi făcuse loc să intre. 

Purtând haină de ploaie, umbrelă, ochelari de soare și o 
pălărie cu boruri largi, Marla pășise înăuntru. Dacă n-o încântase 
locuinţa lui Kylie, nu suflase o vorbă despre asta. 

— O propunere? 

— Da. 

Marla lăsase umbrela lângă ușă și-și scosese pălăria. Părul, 
coafat la fel la fel ca al lui Kylie, i se înfoiase în jurul feţei. Marla 
își privise sora vitregă și o cântărise din ochi. 

— Ai fost luată mereu în șuturi de tata și cred că știu o 
modalitate prin care să te răzbuni. 

Ochii ei verzi se mijiseră gânditori și sprâncenele frumos 
arcuite se apropiaseră într-o încruntătură. 


VP - 382 


— De ce ţi-ar păsa ţie de asta? 

Kylie nu crezuse nicio clipă că Marla ar fi fost preocupată de 
binele ei. Nici pe departe. 

— De fapt nu-mi pasă. Nu prea mult. Dar am nevoie de 
ajutorul tău. 

Asta era însă ceva interesant. Puternica și răsfățata fiică a lui 
Conrad Amhurst avea nevoie de ea. Pentru prima oară în viaţa 
jalnică a lui Kylie. Fusese prudentă, dar în același timp nu 
îndeajuns de puternică pentru a-i spune jigodiei bogate să se 
care naibii și s-o lase-n pace. 

— Mi-a prezentat după aceea planul ei bizar, îi povesti Kylie 
lui Nick înfiorându-se când își aminti cât de ușor fusese convinsă 
să-l urmeze. Voia să rămân însărcinată - prin inseminare 
artificială - și după ce eram sigură că voi naște un băiat, să mă 
ascund până când îl putea prelua de la mine. 

Dumnezeule, cât de groaznic suna acum, cât de oribil! 

— Marla plănuia să poarte pernute siliconice timp de şase- 
șapte luni, așa cum poartă actrițele în filme, al căror volum să-l 
crească treptat odată cu sarcina, până când eu nășteam și urma 
să facem schimbul. 

— Și dacă pruncul ar fi fost fată? întrebă Nick, evident sceptic. 

— Asta... asta nu era o opţiune. Voia să avortez imediat ce 
ecografia arăta o fetiță, dar am refuzat. l-am spus că voi păstra 
copilul, indiferent de sex. Kylie își întoarse privirea chinuită spre 
bărbat. Trebui să-nţelegi că eu nu doream un copil, nici chiar... 
nici chiar pe acesta. Işi cobori glasul. Și eram atât de 
nerăbdătoare să mă răzbun pe Marla pentru toţi anii în care ea 
fusese prințesa, încât am refuzat să accept inseminarea 
artificială și, desigur, am mărit miza. 

Buzele i se răsfrânseră când își aminti cum ceruse mai mulți 
bani de la sora ei. 

— Da. Chipul lui Nick avea duritatea granitului. Așa că te-ai 
culcat cu soţul ei și ţi-ai negociat copilul. 

— Cam așa ceva, recunoscu femeia. 

Glasul i se frânse. Lacrimi îi inundară ochii și gâtul. Vinovăţia 
și autoincriminările îi sfâșiau inima. Cum a putut să fie atât de 
dură? Atât de rece? Atât de lipsită de suflet? Atinse ușor cu 
buzele creștetul lui James. 

— Simţeam că în felul ăla mă răzbunam cu adevărat pe Marla. 

— Pentru că te culcaseși cu soțul ei. 


VP - 383 


— Și pentru că făceam ceva ce ea nu putea să facă. Cred 
chiar că... of... cred chiar că Alex abia așteptase să facem sex. 
În el exista ceva, o furie când... în fine, când m-a sărutat. Era ca 
și cum... ca și cum el însuși dorea să se răzbune pe Marla. 
Amândoi aveam o vendeta împotriva ei, sau cel puţin așa părea. 

Se cutremură când se gândi la nopţile pe care le petrecuse în 
patul lui Alex Cahill, la satisfacția pe care o simţise făcând sex 
cu soţul răsfățatei ei surori vitrege, la mândria pe care o simţise 
pentru că-i putea dărui lui și tatălui ei ceva de care Marla nu era 
capabilă. În cele din urmă ea își întrecuse sora vitregă. 

— Și ai rămas însărcinată, rosti Nick, fără nicio inflexiune în 
glas. 

— Da. După două luni. Kylie clipi repede. Am avut noroc. 
Imediat ce a fost posibil am verificat sexul fătului și, voilà, 
Conrad Amhurst a fost asigurat cu un nepot! 

— Ce porcărie, murmură Nick printre dinţii încleștaţi. Se duse 
la fereastră și privi afară, prin jaluzele. Deci ai fost de acord cu 
tot planul. 

— Așa intenţionasem. Apoi însă... am simţit fătul lovind cu 
picioarele... și cu cât sarcina înainta, cu atât am știut mai clar că 
nu puteam duce planul până la capăt. Nu puteam să renunţ la 
copilul meu. Nu-l puteam abandona așa cum mă abandonase 
tatăl meu și... Kylie se încruntă gândindu-se la ironia sorții. 
Pentru prima dată în viața mea, imediat ce s-a născut James mi- 
am dat seama că exista ceva mai valoros decât banii. 

— Haide, Kylie, sau Marla, sau cine naiba ești! Nu-mi juca mie 
rolul ăsta siropos de păcătoasă readusă pe calea cea bună, da? 
Nu mă convinge. Cât ar fi trebuit să-ncasezi după ce murea 
bătrânul? 

Chipul femeii se boţi într-o grimasă. 

Nick se întoarse, plecă de la fereastră și se opri lângă ea, cu 
chipul întunecat și plin de dispreţ. 

— Spune, scumpo. Cât valorează copilașul lui Conrad 
Amhurst? 

Kylie închise ochii, îl strânse pe James la piept și răspunse: 

— Un milion. Am fost de acord s-o fac pentru un milion de 
dolari. 

— lisuse Hristoase! 

— Dar apoi... 


VP - 384 


— Să nu-mi spui că n-ai mai fi luat niciun ban pentru el, pufni 
Nick și Kylie simţi că intră în pământ. 

Radiatorul din apartament porni, activat de senzorul de 
temperatură și începu să sufle aer cald, iar femeii i se păru că 
aude sunetul unei uși deschizându-se pe coridorul comun 
apartamentelor. 

— Nu, recunoscu după aceea clătinând din cap. N-o să te 
mint. Am mărit preţul. 

— Să-mi bag picioarele! 

— La trei milioane. 

— Eşti incredibilă, mărâi el și Kylie știu că distrugea tot ce 
împărtășiseră ei doi, fiecare vis minuscul de fericire pe care-l 
avusese vreodată alături de acest bărbat. 

— Ce s-a-ntâmplat? Au acceptat să te plătească? 

— Da, în cele din urmă. 

La acea vreme, stând în Jaguarul lui Alex, Marla răsese de ea. 
Alex fusese șocat. Își aprinsese o ţigară și o luase pe lângă 
Golden Gate Park, în care Kylie văzuse o mămică împingând un 
cărucior; bebelușul avea o suzetă și încerca să ajungă cu mâna 
la un câine cu urechi blegi care se smucea din lesă. Mămica 
arăta cu nervii întinși la maximum, străduindu-se să controleze 
atât copilul, cât și cățelul, dar în clipa aceea Kylie înţelesese că-i 
mințea pe Marla și pe Alex. Nicio sumă de bani n-ar fi înlocuit 
dragostea pe care o simţea faţă de pruncul care creștea 
înăuntrul ei, dorinţa de a iubi și de a fi iubită la rândul-i. 

— Eşti mai rea decât ea, o acuză Nick. Mai rea decât Marla. 

Kylie se simţi de parcă ar fi fost pălmuită. 

— Probabil, admise ea, dar când am intrat în chinurile 
nașterii, am știut. Înainte de a naște, mă convinsesem că pentru 
el ar fi fost mai bine să crească cu doi părinţi, într-un mediu de 
care puţini se pot bucura, că Marla și Alex nu erau părinţi răi, la 
urma urmelor mulţi copii au părinți mult mai răi... Da, așa-i, 
pufni apoi gândindu-se la propria sa naivitate, Alex îmi atrăsese 
atenția că băieţelului, crescut ca un Cahill nu i-ar fi lipsit nimic, 
dar dacă l-aș fi păstrat eu pe James, ar fi fost crescut de un 
singur părinte, de o mamă care ar fi muncit întruna și s-ar fi 
chinuit să-i asigure existența. Eu oricum n-aveam să-l văd, iar 
copilul ar fi suferit. 

— Și tu ce i-ai răspuns? 


VP - 385 


— l-am zis să se ducă naibii, răspunse Kylie, amintindu-și 
oroarea de pe fața lui Alex când doctorul Robertson intrase în 
rezerva unde durerile facerii deveniseră atât de intense, încât 
nici nu mai putea gândi. 

— Chiar așa? 

— Deși nu m-a ajutat cu nimic. La momentul ăla era deja prea 
târziu. Eram de acum gata să nasc. Alex mi-a spus că dacă voi 
îndrăzni să șoptesc doar mă voi lupta cu el la tribunal, îmi va 
face viaţa un iad. N-aș fi avut nicio șansă să câștig în fața 
avocaţilor de care dispunea Cahill Limited. Aveau să-mi 
răscolească trecutul, să culeagă toate greșelile pe care le 
comisesem vreodată, să interpreteze faptele în fel și chip și să 
facă astfel încât viaţa mea să pară mult mai rea decât era în 
realitate, să prezinte toate astea juraţilor și să dovedească 
faptul că nu eram potrivită ca mamă. Până atunci Conrad ar fi 
murit oricum deja și banii ar fi dispărut. Copilul avea să fie cel 
care pierdea cel mai mult. 

Kylie clătină din cap, după care continuă: 

— Nu pot să cred că m-am lăsat convinsă de argumentele lui 
Alex. El chiar a subliniat că în felul ăsta, dându-mi copilul Marlei 
ca să-l crească, aveam într-un final să-i dăruiesc tatălui meu 
ceva ce bătrânul dorise dintotdeauna - un nepot. Nu cred că 
există o gândire mai întortocheată decât a lui. Își simţi lacrimile 
prelingându-se pe obraji. Ba chiar m-am convins că voi avea alţi 
copii și că pe acesta puteam să-l dau. 

— Dar te-ai răzgândit. 

— Da. Femeia îl privi prin vălul de lacrimi. Da, m-am 
răzgândit, în clipa când l-am văzut pe James în spital, în clipa 
când i-am auzit primul scâncet, mi-am dat seama că nu exista 
absolut nicio sumă de bani care să mă ţină departe de el. 
Aveam să mă lupt cu familia Cahill și cu toţi avocaţii pe care mi-i 
ridica în cale. Aveam să mă împrumut, să mă îndatorez, aveam 
să fac totul pentru a-l păstra pe James. 

Văzu îndoielile din ochii bărbatului și înţelese că tot ce 
avuseseră ei doi împreună se pierduse. 

— Uite ce-i, încheie ea, nu te aştept să mă crezi. 

— Nu te cred. 

— Perfect! Ești liber să crezi absolut ce vrei, dar așa s-a 
întâmplat. 


VP - 386 


Kylie nu-și mai putu stăpâni lacrimile de rușine care-i șiroiau 
pe față când își privi băieţelul, copilașul ei drag, care dormea 
cuibărit în braţele ei fără să știe, din fericire, suferințele mamei 
sale. 

— Imi... îmi... pare foarte rău, îi șopti ea acum. Cilipi repede 
din ochi și-și șterse blestematele de lacrimi cu dosul palmei. Din 
cauza faptelor mele, au... au murit oameni. 

Capul o durea îngrozitor acum când toate bucătelele 
neregulate și tăioase ale vieţii ei se îmbinaseră laolaltă, 
reamintindu-i de o perioadă pe care ar fi preferat s-o uite 
definitiv. Se sili să ridice bărbia și văzu furia din ochii lui Nick cu 
propria-i privire mânioasă. 

— Eu nu sunt femeia care ai crezut că sunt. Eu nu sunt Marla. 

Colțurile buzelor lui se ridicară într-un surâs cinic. 

— lar asta dă naștere întrebării: Unde naiba este ea? 

— Nu știu, răspunse Kylie, apoi își masă tâmpla. Ba nu... azi- 
noapte l-am auzit pe Alex vorbind cu ea. Sunt foarte sigură că 
era Marla și el i-a spus să se ascundă în remiza pentru trăsuri. 

Zâmbetul bărbatului îngheţă. 

— La ranch? 

— Nu știu. 

— Eu știu. O trase în picioare. Să mergem! 

Și cum rămâne cu noi? ar fi vrut să-l întrebe, dar n-o făcu. Se 
terminase. Putea să vadă asta în ochii lui. 

— Da. Haide să mergem. 

Traversă camera și deschise ușa. 

In spatele ei o aștepta un bărbat înalt cu păr șaten, ochelari 
de soare, barbișon și un pistol cu amortizor îndreptat spre inima 
ei. 

Kylie înlemni. 

— Cine ești...? 

— Marla, spuse el. 

Era vocea oribilă pe care ea o recunoscu din spital și apoi din 
dormitorul ei. Mori, cătea! Acelea fuseseră cuvintele lui. 

— Ce naiba cauţi în mizeria asta de cartier? întrebă bărbatul 
cu un surâs rece, nemilos. 

— Cine ești tu? întrebă Nick, dar în clipa următoare îl 
recunoscu. 

Chipul se modificase desigur de când erau copii, însă inima 
aproape că i se opri când își dădu seama că-l avea în faţă pe 


VP - 387 


Montgomery Cahill. În secunda următoare, Nick știu că el era 
asasinul. 


— Care-i treaba, vere? întrebă Monty. Ai văzut vreo fantomă? 
Nick se repezi la el. 


— Nu! strigă Kylie, strângându-l pe James la piept. 
Monty apăsă pe trăgaci. 


VP - 388 


CAPITOLUL 20 


Kylie ţipă. 

Pruncul începu să plângă. 

Nick căzu inert. 

Abdomenul îi sângera. 

— Nenorocitule! Kylie se lăsă în genunchi lângă Nick și-i căută 
pulsul. Nick, Nick, te rog... 

— E mort. 

— Nu... nu pot să cred. 

— Vrei să mai bag un glonţ în el ca să fii sigură? 

Fără să-i dea drumul lui James, sări în picioare și se repezi la 
Monty. Bărbatul făcu un pas în lateral și îndreptă arma spre 
copilaș. 

Kylie încremeni. 

— N-o să faci așa ceva. 

— Vezi să nu! 

Dumnezeule, era în stare să-i ucidă copilul. La fel cum îl 
omorâse pe Nick. 

— Nu, te rog, nu-i face rău copilului... dar pe Nick... nu-l 
putem lăsa așa. 

— Haide, Marla, rosti Monty și iritarea i se citi în ticul nervos al 
colțurilor gurii. 

— Nu... eu nu sunt cine crezi tu că aș fi. 

— E-n regulă, dulceaţă, fiindcă nici eu nu sunt. Acum ori vii cu 
mine, ori trag în copil. 

Glasul îi era sec. Inexpresiv. N-ar fi șovăit să apese pe trăgaci. 
Era sigură de asta. 

Kylie nu avea de ales. Se uită peste umăr și-l văzu pe Nick 
zăcând în hol, cu faţa albă și suptă, cu sângele scurgându-se pe 
mocheta jerpelită. 

— Ar trebui totuși să chemăm o ambulanţă, să facem ceva, 
nu-l pot lăsa pur și simplu aici... Nick... Oh, Doamne, Nick... Te 
iubesc! 

— Termină, Marla, tu nu știi înțelesul acestor cuvinte. 

Montgomery o prinse de braț și o smuci, aproape târând-o 
către liftul de serviciu. 


VP - 389 


— Nick! strigă ea și groaza îi strânse inima ca într-un clește. 

Il pierduse tocmai când îl găsise, când descoperise cine era ea 
cu adevărat. lar acum el era mort. Ucis. Împușcat. Din cauza ei. 

— De ce l-ai omorât? strigă și simţi cum moare pe dinăuntru. 

— Pentru că era dispensabil. 

— „Dispensabil”? șopti Kylie strângându-și fiul la piept, 
înnebunită de spaimă. Nimeni nu este... 

— Gura, târâtură! mârâi el cu același glas spectral pe care îl 
folosise când se aplecase peste patul ei din reședință. Iubitul a 
mierlit-o, iar acum noi doi o să ne facem de cap. Ca pe timpuri. 
Și-o să-ţi placă mult, păpușă. 

Atinse obrazul ei cu vârful ţevii pistolului și Kylie ridică mâna 
s-o prindă, dar Monty îl îndreptă spre căpșorul lui James. 

— Nu-nu! Cred că nu vrei să-i vezi creierii împroșcaţi prin tot 
liftul, nu? 

Lui Kylie îi veni să vomite. Tremura din tot corpul și nu-și mai 
simţea picioarele. Spaima îi prinsese inima în gheare îngheţate. 

— Ai înnebunit, rosti ea când bărbatul apăsă pe butonul 
pentru subsol și-i smulse copilul din brațe. 

Incercă să-l ia înapoi pe James, însă Monty o îmbrânci, 
trimiţând-o în peretele cabinei. Băiețelul începu să plângă. 

— Marla, fie vii cu mine cuminte, fie îl iau pe copilul ăsta și ori 
îl omor sub ochii tăi, ori, și mai bine, plec cu el și n-o să știi 
niciodată ce soartă a avut, ai înțeles? N-o să știi dacă-i viu sau 
mort sau dacă nu cumva îl torturez. O să-ţi petreci tot restul 
zilelor într-un iad personal. 

— O să te-omor eu mai întâi! ţipă Kylie și se uită la butonul de 
alarmă de pe panoul de comandă al liftului, însă știa că nu-l va 
folosi niciodată, că nu va risca să pericliteze viața copilului. 

Rânjetul lui Monty degaja răutate pură. 

— Numai încearcă, jigodie! șuieră el. 

Kylie lăsă brațele să-i cadă pe lângă corp. 

— Ce... ce vrei? 

— Vreau exact ce vrei și tu, Marla. Totul. Vreau absolut totul. 
Privirea bărbatului o cercetă din cap până în picioare. Vreau 
ceea ce merit. 

Pe Kylie o năpădi dezgustul. 

— Tu ai încercat să m-omori. Tu ai sărit în fața mașinii lui Pam 
pe autostrada 17 și ai intrat apoi în camera mea din spital și în 
dormitorul de acasă. Mi-ai otrăvit sucul. 


VP - 390 


— Aia n-a fost deloc ușor. A trebuit să mă furișez în camera 
ta, dar o mai făcusem și înainte. Vezi, iubito, ești mai isteață 
decât pari. 

Femeia își aminti silueta pe care o zărise la fereastra camerei 
ei. 

— Dar ai dat greș, îi replică, refuzând să se lase intimidată. 

— Nu pentru mult timp. Se întoarse către James. Taci, 
puștiule. Taci, fir-ai să fii! 

— E doar un prunc, ce-nţelege el? 

— Nu-i chiar orice prunc. E nepotul lui Conrad Amhurst. 
Rahat! 

Ultimul cuvânt fusese aproape scuipat tocmai în clipa în care 
liftul se opri cu o zguduitură. 

Kylie simţi că i se învârte capul, străduindu-se să găsească o 
cale de evadare, în timp ce Montgomery o împinse afară pe ușă 
și apoi în parcarea subterană ce mirosea a ulei și gaze de 
eșapament. 

— Pe-aici, zise el și o înghionti pe un palier de trepte din 
beton, ieșind pe stradă, unde vântul vuia în jurul clădirilor și 
cerul era negru ca noaptea. 

Femeia se gândi la Marla și Alex, la Eugenia și Phil Robertson, 
la Cherise și Donald Favier. Câţi erau amestecați în complotul 
ăsta ucigaș? câţi muriseră, toţi pentru banii lui Conrad Amhurst? 
Pam Delacroix. Charles Biggs. lar acum Nick. Scumpul de Nick. 

Din cauza ei. 

Din cauza lăcomiei. 

Din cauza faptului că dorise întotdeauna să fie altă femeie. 

Mergând prin dimineaţa vântoasă, privi cu un ochi arma pe 
care Montgomery o ascunsese în canadiană, în vreme ce-i ţinea 
copilul cu cealaltă mână. Oare ar fi putut să riște, să ţipe după 
ajutor și să-și smulgă pruncul, fără să ţină seama de consecințe? 
Nu... n-ar fi avut destul timp. 

— Promite-mi că nu-i vei face niciun rău copilului, îl imploră 
ea. Poţi să-l duci înapoi la apartament și să-l lași acolo sau să iei 
un taxi și să-i plătești șoferului să-l ia și... 

— Gura! explodă Monty și ochii lui aruncau flăcări. Copilul 
rămâne cu mine. 

— Dar... 

— Intră, mârâi el când ajunseră la un Jeep bleumarin. 


VP - 391 


Vehiculul despre care Nick crezuse că-i urmărea, cel de la 
biserica unde predica Donald Favier. Kylie nu avea de ales. Cuo 
senzaţie de disperare, sui în interiorul murdar. Mirosul stătut de 
fum de ţigară se suprapunea celui de vaselină. Ambalaje vechi 
de taco și sticle de bere goale erau aruncate pe podeaua din 
faţa banchetei din spate. 

— Pune-ţi centura, îi ordonă bărbatul așezându-se la volan și 
ținându-l în poală pe James care se foia și plângea. 

Kylie se întinse către copil, dar Monty o lovi scurt și dureros 
peste încheietură cu patul pistolului. 

— Fără șmecherii, o avertiză el. Să nu-ncerci nimic. Răsuci 
cheia în contact, ţinând ferm pruncul care nu stătea locului. 
Dacă o să calc frâna, copilul va fi omorât de airbag sau va zbura 
prin parbriz. Așa cum a păţit Pam. 

Teroarea străpunse ca un ţăruș inima femeii. Nu cuteză să 
facă nici cea mai mică mișcare, ascultând fără să crâcnească, 
iar motorul porni și James începu să ţipe cu adevărat. Monty se 
desprinse de lângă trotuar și apăsă pe acceleraţie. Jeepul mugi 
și porni în sus pe deal. James plângea în hohote, iar Kylie era 
complet neajutorată. Se gândi la Nick. Probabil că murise deja și 
în curând, foarte curând, copilul ei avea să moară și el. Doar 
dacă ea nu se supunea. Sau... Oh, Doamne, oare ar fi putut s-o 
facă - să se culce cu ucigașul acesta abject? Putea să pretindă 
că este o femeie care nu era de fapt, tot așa cum, cu o noapte 
în urmă, se prefăcuse confuză faţă de Alex? Aproape că vomită. 
Greaţa îi năvăli pe gât, totuși în adâncul inimii știa că va face 
orice pentru a-și salva fiul. 

Chiar dacă asta va însemna să-l seducă pe bastardul care 
ținea soarta lui James în mâinile lui mânjite și crude. 

x x * 

— Ce naiba s-a-ntâmplat aici? răcni Paterno. Sună la 911! 
Cheamă o ambulanţă! 

Detectivul era în genunchi, încercând să-i găsească pulsul și 
presimţind că Nick Cahill avea să moară pe holul din faţa 
apartamentului lui Kylie Paris. 

— Țin-te bine, spuse el, și pleoapele celuilalt fluturară. 

Ușile se deschiseră în lungul coridorului. Janet Quinn vorbea 
deja la telefon. 

— Kylie, murmură Nick ridicând cu greutate un braţ și 
prinzând în pumn pieptul cămășii și cravata polițistului. 


VP - 392 


— Știu despre ea. Nu mai vorbi. 

Paterno îi deschise jacheta și cămașa și văzu cercul întunecat 
al găurii glonțului și sângele ce curgea din rană. O armă de 
calibru mic. 

— Cine te-a-mpușcat? 

Își scoase batista și, ignorând toate avertismentele despre 
mănuși, încercă să oprească hemoragia. 

— Marla... Kylie... Montgomery, icni Nick. 

— La naiba, e incoerent. 

— Monty, repetă Nick și privirea îi deveni sticloasă. El a luat-o. 

— Cine? Cine sunt ei? Unde-i Marla? 

— Ranchul... Cahill... ranchul... dar Kylie... trebuie s-o 
găsești... 

Apoi Nick își pierdu cunoștința. 

— Ambulanţa e pe drum, zise Janet, apoi se aplecă și pipăi 
pulsul pe mâna care căzuse de pe cămașa lui Paterno. 

— Ar fi bine s-ajungă cât mai repede. 

Detectivul nu mai credea că Nick va supraviețui. Ucigașul 
putea să mai bifeze o victimă. 

— lisuse, murmură Janet mai mult ca o rugăciune decât ca o 
imprecaţie când văzu rana și batista lui Paterno îmbibată cu 
sânge. N-o să scape cu viaţă. 

xxx 

— N-o să-ţi meargă cu asta, spuse Kylie când Montgomery 
căută în torpedo și scoase o telecomandă care deschise nu 
numai poarta acționată electronic a domeniului Cahill, ci și ușa 
garajului. Casa e plină de servitori. 

— Serios? Ei bine, bătrâna este la Cahill House, unde face 
planuri pentru party-ul anual, Lars stă cu ea s-o ducă peste tot 
cu mașina, adolescenta e la școală, Alex face aranjamente 
pentru înmormântarea tatălui tău, iar personalul care a rămas a 
primit o zi liberă... fiindcă a murit bătrânul. 

Singură? Avea să fie singură cu el? 

— Deci așa ai intrat în casă, zise ea uitându-se la 
telecomandă. Alex... el ţi-a dat-o? 

— Ce fată deşteaptă ești, replică Monty și-l legănă pe James. 
Acum intrăm. 

— Și ce facem? întrebă Kylie. Ce vrei? 

— Bani. 

— Eu n-am bani. 


VP - 393 


— Dar ai acces la bani... prin computer. Nu trebuie decât să 
faci niște transferuri. O privi scurt. Ce-nseamnă câteva sute de 
miare pentru viaţa copilului tău? 

— Eu nici măcar nu mă pot conecta la blestematul de 
computer, zise ea. Nu... nu știu parolele. 

— Ba le știi foarte bine. Te-am văzut făcând-o de sute de ori. 

— Nu, nu pot. Eu nu sunt Marla. 

— Da, da, te-am auzit și mai devreme. 

— Și este adevărat. Noi două am schimbat locurile între noi... 

— Gura, cățea! 

Disperarea sfâșie sufletul femeii. Nu exista ieșire din dezastrul 
asta. Monty era sigur că ea era Marla. Nu putea face nimic să-l 
convingă că se înșela. Işi imagina că ea îi putea transfera bani 
din conturile ei și ale lui Alex, dar asta era imposibil. 
Dumnezeule, ce putea să facă? 

— Dar nu mi le reamintesc, insistă Kylie. 

Ochii lui duri se îngustară în spatele ochelarilor de soare. 

— Eu știu o parte din ele. Ai să vezi că-ţi reamintești. Haide, 
acum. 

Işi opri Jeepul în spaţiul ce fusese cândva rezervat pentru 
Porsche-ul Marlei Cahill, o împinse jos pe Kylie și, ţinând pruncul 
cu un braț, păstră pistolul în buzunar însă îndreptat spre femeie. 
Pentru o clipă, se gândi să sară asupra lui, dar n-ar fi reușit 
nimic, iar el i-ar fi omorât cu certitudine fiul. Se uită în jur după o 
posibilă armă, însă nu văzu nimic, cu excepţia câtorva capace 
vechi de roţi agăţate pe pereți, a unei menghine montate pe un 
banc de lucru și a unei coarbe la care nu avea nicio șansă să 
ajungă. 

Era sortită pieirii. Când nu avea să poată accesa conturile, 
Montgomery avea să se înfurie și... și... oh, Doamne, nu se 
putea gândi la ce i s-ar fi putut întâmpla lui James. Ușa liftului se 
deschise și bărbatul o împinse înăuntru. James scâncea cu glas 
tare acum și Monty era iritat. 

— Gura! mârâi el spre copilaș. 

— E obosit. 

— Nu mai pot eu de grija lui. Fă-l să tacă. 

— Dă-mi-l, zise Kylie. 

Întinse braţele, însă Montgomery o îmbrânci, izbind-o de 
peretele cabinei, apoi apăsă cu amortizorul pistolului pe butonul 
pentru etajul apartamentului. 


VP - 394 


— Nu te apropia! 

Poate că vreun servitor avea să fie pe hol. Poate că Monty nu 
știa de fapt ce era în casă, se gândi Kylie cu disperare, 
agăţându-se și de un pai, oricât de firav. Poate că Fiona nu 
plecase și Rosa aspira sau ștergea praful. Carmen... unde era 
Carmen, cu siguranţă ea n-ar fi plecat din casă... Doamne, te 
rog, fă să fie aici cineva care să m-ajute! Ușa ascensorului se 
deschise și holul era gol. 

— Haide, mormăi Montgomery. 

James se potolise. Coridorul era pustiu. Luminat doar de 
câteva lămpi. Niciun zgomot de veselă, de conversații 
îndepărtate sau de pași nu tulbura liniștea de moarte. 

Monty o împinse în apartament, apoi încuie ușa în urma lui. 

— la uite, rosti el privind în jur. Nu s-au schimbat prea multe, 
nu-i așa? 

Rânjetul lui era brutal. Murdar. Plin de promisiuni oribile. 

— Noi doi am petrecut o vreme aici. Ba chiar destul de mult. 

Stomacul ei se revoltă la gândul acela. 

— Nu-mi amintesc. 

— Nu? 

Asta îl opri locului. Sub mustaţa îngustă, buza superioară se 
răsfrânse într-un rictus. 

— Asta nu mi se pare deloc bine, ce naiba! Poate c-ar trebui 
să găsesc o cale prin care să-ți reamintesc. 

Dumnezeule, asta era șansa ei! Dacă își putea aduna curajul. 
Să caute în adâncul ei. Să și-o amintească pe vechea Kylie, cea 
neînfricată, femeia care nu se dădea în lături de la nimic pentru 
a obţine ceea ce dorea. 

— Și cum propui să faci asta? întrebă ea, arcuind o 
sprânceană. 

— Am eu metodele mele. 

— Vorbe și iar vorbe, Monty, zise Kylie și bărbatul șovăi; în 
mod evident nu avea să cadă în plasa ei. 

— O să vedem noi, spuse el. la stai tu aici cuminte. 

Il așeză ușurel pe James pe covor. 

— Ce faci? 

— O să vezi. 

— Te rog, te rog, nu-i face niciun rău. 

— N-o să-i fac... dacă tu vei face ce vreau eu. 


VP - 395 


— Promite-mi că nu-l rănești, imploră Kylie, îngrozită până în 
măduva oaselor. 

— Bine, îţi promit. 

Ochii bărbatului sclipeau răuvoitori. Kylie nu avea încredere în 
el. Tremura pe dinăuntru, dorindu-și să fie cu băietelul ei, care 
fusese așezat pe jos lângă măsuţa pentru cafea. 

— Acum, hai, treci înăuntru, îi făcu semn cu pistolul. Haide, 
Marla! 

Nu comenta și fă ce-ti spune. James este în siguranță aici. 
Poate că va apărea cineva din casă... dacă a mai rămas cineva 
înăuntru. Simţind cum inima îi ajunsese în gât, trecu prin ușa 
deschisă și Monty o urmă în dormitorul Marlei Cahill, cu 
draperiile sale perfect asortate cu cuvertura. Bărbatul privi patul 
cu baldachin și un surâs lent îi curbă buzele. 

— Așa, căţea, în locul ăsta a-nceput totul între noi doi. Poate 
că-i bine s-o sfârșim tot aici. 

Kylie își înghiţi spaima și-l privi. 

— Dacă crezi că-i o idee bună. 

— Cred că va fi o idee a naibii de bună, rânji el. 

Ținând pistolul aţintit spre tâmpla ei, o trase cu mâna liberă 
spre el și o sărută apăsat pe buze. Avea gust de fum stătut de 
țigară și cafea și Kylie simţi că-i vine să vomite, dar își închise 
ochii, știind că dacă-l putea aduce în pat într-o poziţie delicată 
pentru el, i-ar fi putut lua arma sau... sau ar fi putut bâjbâi sub 
saltea după pistolul lui Alex. 

Mâna bărbatului îi umblă cu brutalitate peste haine, pipăindu-i 
sânii și apoi coborând. 

— Haide, scumpo, zise el împingând-o treptat spre pat și 
spatele genunchilor lui Kylie loviră salteaua. la să văd ce poţi 
face. Tin minte că mi-ai supt-o ca nimeni alta. 

Femeia se sili să geamă aţâţător, deși măruntaiele i se 
chirciră, și se rostogoliră amândoi pe pat. În momentul acela, 
Kylie întinse mult un braţ și simultan se arcui, lipindu-se de 
bărbat. Monty o sărută brutal pe buze și ea acţionă cu mâna 
întinsă intercomul, apoi îl prinse pe el strâns, ca și cum l-ar fi 
dorit cu nesat. Fără să lase pistolul din mână, bărbatul îi trase 
cu mâna liberă de cămașă, rupând-o, și-i mângâie apăsat sânii, 
ciupindu-i sfârcurile prin sutien. Kylie se prefăcu cuprinsă de o 
ardoare pe care n-o simţea și-l dezbrăcă de canadiană și de 


VP - 396 


bluza de trening, apoi își trecu palmele în sus, peste coastele lui, 
pentru a se rătăci în cele câteva fire de păr de pe pieptul slab. 

— Așa, scumpo, așa, murmură el și închise pe jumătate 
pleoapele, cu degetele tot strânse pe armă, coborându-și nasul 
în curba dintre umărul și gâtul ei. 

Kylie se lăsă puţin mai jos și-i trase fermoarul, lăsând la 
vedere o erecţie dură, nerăbdătoare. 

Nu pot face asta, se gândi ea cu disperare, totuși i-o atinse cu 
degetele, mângâindu-l foarte încet, apoi mai iute când îl auzi 
icnind în adâncul gâtului. Ajută-mă, Doamne! Cu mâna liberă, se 
întinse peste marginea saltelei și căută între saltea și somieră 
metalul rece. 

— Așa, scumpo, acum ia-o la supt, zise el și femeia crezu că 
avea să vomite pe loc. 

— Dă-ţi jos pantalonii, ordonă ea, cu toate că glasul îi 
tremura. 

— Fă-o tu. 

Ea se sili să-i dea ascultare și se folosi de ambele mâini. 
Teava pistolului cobori imperceptibil. Kylie se zvârcoli, ca și cum 
s-ar fi străduit din greu să-l dezbrace și, când îi cobori jeanșii, își 
trecu degetele ațâțător peste interiorul coapsei lui. 

— Așa, așa, mărâi el. 

Kylie lunecă din nou un braţ spre marginea patului, găsi 
pistolul și, transpirând, convinsă că bărbatul își va da seama ce 
făcea, se chinui să-l tragă, milimetru cu milimetru către 
marginea saltelei, până ce izbuti să-l elibereze. Montgomery nu 
dăduse drumul propriei sale arme, dar degetele lui își slăbiseră 
strânsoarea. Teava nu mai apăsa însă pe gâtul lui Kylie. Femeia 
îi șopti ceva vulgar în dreptul coapsei lui. 

— Ştii bine că te doresc, șuieră răgușit. Nimeni n-a fost 
vreodată așa de bun ca tine, Monty. Atâta doar că nu mi-am dat 
seama atunci. 

— Da? Dovedește-o atunci. Hai, suge-o! 

Ajutor, se rugă Kylie în gând, apoi își rearanjă poziţia corpului 
și, folosind toată energia pe care o putea mobiliza, ridică 
fulgerător genunchiul. Violent. Îl lovi în testicule pe Monty. 

Bărbatul urlă de durere și se ghemui. Pistolul căzu de pe pat. 

— Curva naibii! icni el, bâjbâind după armă. 

Kylie smuci pistolul lui Alex de sub saltea și ridică piedica. 


VP - 397 


— O să plătești scump, curvo! zbieră Montgomery, se întinse 
peste marginea patului și degetele lui se curbară pe armă. 

Kylie nu mai așteptă. Apăsă pe trăgaci de la mică distanţă. 

Bang! 

Pistolul trase. Braţul lui Monty explodă. Bărbatul urlă de 
durere. Sânge și fragmente de os erau împrăștiate peste pat, 
peste Kylie, pe perete și pe baldachinul din dantelă. 
Montgomery se rostogoli pe o parte, îndepărtându-se de femeie, 
cu sângele curgând din rana din braţ. 

Undeva în apropiere, James începu să plângă și se auziră pași 
alergând, bubuind prin casă. In sfârșit soseau ajutoare. 

Gâfâind, suspinând, silindu-se să se îndepărteze de patul 
oribil, Kylie își îndreptă arma spre bărbat. Dezbrăcat, acesta 
izbuti să se ridice în picioare, dar apoi, când făcu un pas, blugii 
ce-i rămăseseră strânși în jurul gleznelor îl împiedicară să fugă. 

— Un pas să nu mai faci, ordonă ea gata să tragă din nou, 
deși pistolul îi tremura în mână. 

Bărbatul căzu pe podea, răsuflând neregulat și gemând de 
durere. 

— Nu mișca! 

Montgomery mai horcăi o dată, apoi își pierdu cunoștința. 

Kylie puse tălpile pe covor exact în clipa când ușa se deschise 
brusc și violent. 

Și apoi toată bravura femeii dispăru. 

Stătea, pe jumătate dezbrăcată, faţă în faţă cu sora ei vitregă, 
femeia pe care o invidiase toată viața. Și Marla nu era singură. 
În braţele ei, clipind des și plângând, se afla fiul lui Kylie, James. 

— Ce... ce cauţi aici? o întrebă. 

— Asta-i casa mea. 

— Dar... 

— Am venit după fiul meu, Kylie. 

— Nu mi-l lua, o imploră ea și prin ușă apăru Alex. 

— Prea târziu, rosti el și zâmbetul îi era rece ca gheaţa, iar 
pușca din mâinile lui era amenințătoare când o ridică la umăr și 
o ţinti asupra ei. După cum văd eu scenariul ăsta, amantul tău 
Montgomery și cu tine ați încercat să ne răpiți fiul, ca să ne 
cereți o recompensă. Evenimentele au luat însă o întorsătură 
proastă. Montgomery a încercat să te tragă pe sfoară și v-aţi 
omorât reciproc. 

Kylie își întoarse pistolul spre Alex, care izbucni în râs. 


VP - 398 


— Perfect, dă-i drumul, încearcă să mă-mpuști pe mine sau pe 
Marla... în felul ăsta vei da mai multă crezare poveștii mele că 
am fost nevoit să te omor ca să-mi protejez familia și casa. Și nu 
uita - copilul ar putea fi rănit cu atâtea gloanţe care zboară prin 
jur. Nu cred că vrei să-ţi asumi riscul ăsta. 

— De ce-ați făcut toate astea? întrebă ea, clocotind de furie și 
în același timp mistuită de frică. 

— Chiar ai crezut vreo clipă c-o să-ţi dau copilul? se răsti 
Marla. 

— M-am gândit că ești implicată în povestea asta. 

— De la bun început. Ai fost mereu ca un ghimpe în coasta 
mea. A trebuit să-mi calc pe inimă ca să-ţi propun să-mi naști 
copilul. 

Marla își tunsese părul la fel ca ea și amândouă arătau 
suficient de asemănător pentru ca foarte puţini oameni să le 
poată deosebi. Totul era un coșmar. 

— De unde ai știut unde voi pleca în seara aceea... după ce 
ne-am certat în foaier? întrebă Kylie, încercând să tragă de timp, 
să se gândească la un plan prin care să-și poată lua fiul de la 
Marla și să fugă. 

— Nu crezi că am știut că vei mușca momeala și vei pleca 
spre Monterey? replică Alex. lisuse, tot noi am pus asta la cale. 
Am făcut în așa fel încât să pară că-mi telefonase Marla. Ştiam 
că tu-ţi vei da seama, că ai auzit conversaţia - cel puţin 
jumătate din ea - și că o să suni la serviciul de returnare 
automată a apelului, de unde ai aflat că ai fost sunată de la 
pensiune. 

— Dar tu n-ai fost acolo, așa-i? întrebă Kylie și se întoarse 
către Marla, amintindu-și acum. 

— Nu. Montgomery a făcut onorurile. În clipa când ai plecat, 
Alex l-a sunat și el s-a instalat pe autostrada 17. 

Ochii Marlei străluceau de parcă tocmai câștigase un joc 
foarte important. 

— Dar aș fi putut alege altă rută, comentă Kylie. 

— Da, însă noi te-am urmărit, răspunse tot Marla. Alex, James 
și cu mine. Într-un automobil închiriat. Te-am urmărit până la 
Haight Street și am văzut că te urci în Mercedesul lui Pam. Mai 
departe a fost simplu - i-am telefonat lui Monty și l-am dirijat 
unde să-și aleagă poziţia. Pam a fost un bonus. Urma să ne 
ocupăm și de ea, întrucât era avocata pe care ţi-o aleseseși și 


VP - 399 


nu numai că avea să te ajute la tribunal, ci să și scrie cartea aia 
blestemată. Deși tu n-ai murit în accident, cel puţin am scăpat 
de ea. 

Degetele lui Kylie se crispară pe cearșaful însângerat. Nu 
exista nicio cale de scăpare din grozăvia asta. Gândește, Kylie. 
Gândeşte! 

— De ce ar fi vrut Monty să mă omoare? 

— El nu voia să te omoare pe tine, răspunse Alex, ci pe Marla. 
Dorea s-o omoare pe Marla fiindcă îl trădase și fiindcă avea 
nevoie de bani. Monty are o dependență de cocaină destul de 
costisitoare. 

Kylie își lăsă capul să-i cadă în palme, dar știa prea bine că nu 
putea să cedeze, nu-i putea lăsa să câștige. Gândea rapid, 
încercând să găsească un plan de a smulge pușca de la Alex și 
de a-l recupera în același timp pe James. 

— Și Cherise e băgată în chestia asta? 

— Habar n-are, râse Marla forțat, dar ea a fost dintotdeauna o 
proastă. La fel ca idiotul de frate-său. M-am folosit de el, să știi. 
Când Alex n-a mai fost interesat de mine, l-am manipulat pe 
Monty ca să-l fac gelos. 

— Chiar că ești o căţea, zise Alex. 

În glasul lui exista însă o undă de afecţiune și mândrie, pe 
care Kylie o găsi dezgustătoare. Toţi erau bolnavi. Pervertiţi. 

— Bun, continuă el, acum vom folosi pistolul. Lovi cu piciorul 
arma lui Montgomery, expediind-o spre Marla. Tu o s-o faci. Du- 
te lângă Monty și împușc-o. 

Marla trase brusc aer în piept. 

— Nu pot. 

— Trebuie. 

— Nu, Alex. Nu... nu pot apăsa pe trăgaci. 

— Pentru Dumnezeul! 

Alex făcu un pas înainte. Se auzi o împușcătură înăbușită. 
Corpul lui Alex tresări violent, apoi căzu la podea, scăpând 
pușca. 

— Nu! ţipă Marla. 

Monty, ţinând într-o mână pistolul său, căzu din nou pe spate, 
cu ochii închiși. 

Kylie ţâșni spre pușcă, o înhăţă și se ridică în picioare. O 
îndreptă spre Monty, dar acesta nu se mișcă. Traversă 
dormitorul, lovi cu piciorul în pistol, trimiţându-l în baie, după 


VP - 400 


care, cu pușca tot aţintită spre Monty, se retrase cu spatele, 
aproape gata să se împiedice de Marla, care se prăbușise la 
podea și era ghemuită peste soțul ei. 

— Dă-mi copilul, îi porunci Kylie. 

— Alex e rănit! 

— Din partea mea n-are decât să moară. Dă-mi fiul! 

Kylie se aplecă peste Marla și i-l smulse pe James din braţe. 
Sora ei vitregă plângea, suspinând și ţinând capul lui Alex în 
poală, în timp ce sângele șiroia dintre buzele lui. Copilașul 
plângea asurzitor, însă Kylie îl ţinu cu fermitate la piept. 

— E numai vina ta! zbieră pe neașteptate Marla spre ea. 

— Aici te-nșeli, replică Kylie. Vina îţi aparţine. 

Pe scară se auziră pași alergând, care ajunseră apoi pe 
coridor. S/avă cerului! Ușa apartamentului se deschise larg și 
Tom intră în goană. Rămase apoi locului, oripilat, privind patul 
mototolit și însângerat. Corpul pe jumătate dezbrăcat al lui 
Kylie, Alex și Marla, și bărbatul gol și rănit căzut într-un colț. 

— Ce naiba... 

— Cheamă poliţia! ordonă Kylie în timp ce Monty gemea, iar 
respiraţiile lui Alex sunau neregulate și bolborosite. 

Tom nu se clinti. 

— Doamne, scumpule, nu muri! hohotea Marla disperată 
deasupra lui Alex. Nu acum. Nu când totul este al nostru. 

Montgomery se rostogoli pe o parte, străduindu-se să se 
scoale în picioare. 

— Dacă faci un singur pas, nenorocitule, jur că te ciuruiesc! îl 
avertiză Kylie apăsat, apoi i se adresă lui Tom: Ti-am zis să 
chemi poliţia! Imediat! 

— Este... e pe drum, răspunse infirmierul cenușiu la faţă. Am 
auzit totul la intercom când am intrat în bucătărie și am sunat la 
911. Am... am trusa sanitară în camera mea. 

— Atunci, adu-o. 

— Vă descurcaţi? 

— Da! Du-te! 

Cuvintele șfichiuiră ca o cravașă și Tom se năpusti afară din 
cameră. Undeva în altă parte a casei, Coco lătră. Sirena unei 
ambulante se tângui jos pe deal. Alex răsufla neregulat și 
șuierător. Distrusă, Marla plângea în hohote, lacrimile curgându- 
i șiroaie. Montgomery gemea, cu oasele antebraţului distruse, și 
părea lipsit acum de orice putere. 


VP - 401 


— Ce mi-ai spus? Că vrei totul? Că-l meriţi? se răsti Kylie la el, 
cu arma tremurându-i în mâini, dar continuând s-o aţintească 
spre corpul lui jalnic, pe jumătate despuiat. Ei bine, se pare că-n 
cele din urmă o să capetți ceea ce meriţi - adică iadul. 

Se uită după aceea la sora ei vitregă. Lacrimile șiroiau pe 
chipul Marlei, distrugându-i rimelul și machiajul, în vreme ce se 
străduia să-și țină în viaţă soțul muribund. 

— Alex, te rog, nu muri! 

Stând în picioare lângă sora ei vitregă, Kylie îl strânse pe 
James la piept. Aproape că-i părea rău pentru Marla Amhurst 
Cahill. Aproape. 

Dar nu tocmai. 

x x * 

După aproape trei ore, Kylie stătea lângă patul lui Nick în 
unitatea de terapie intensivă din spitalul Bayside. Bărbatul nu se 
mișca, iar tuburile ce-i intrau și ieșeau din corp îi aminteau ei cât 
de fragilă este viaţa. 

— N-ai voie să mori, îl avertiză ea, ţinându-l de mână și 
stăvilindu-și lacrimile fierbinţi ce-i amenințau gâtlejul și ochii. M- 
auzi? N-ai voie să mori! 

— Doamnă Cahill, vă caută cineva, o anunţă o asistentă. 

— Nu vreau să văd pe nimeni. lar numele meu nu este Cahill, 
ci Kylie. Kylie Paris. 

Și îl iubea pe Nick. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu putea 
suporta gândul de a-l pierde. 

— Țin-te tare, i se adresă bărbatului, strângându-i mâna. 

— Este de la poliţie, explică asistenta. Detectivul Paterno. 

Kylie ridică ochii și văzu prin geamul de sticlă chipul de copoi 
al poliţistului care o privea. 

— Mă-ntorc imediat, îi spuse lui Nick cu toate că știa că n-o 
putea auzi. 

leși grăbită pe ușă și aproape că se ciocni de detectiv. 

— Pot să dau declaraţia mai târziu? întrebă ea și se uită în 
spate, prin sticla armată, la Nick. 

— Nu de asta am venit. 

— Atunci, de ce? Doamne, s-a-ntâmplat ceva cu James? 

Panica o fulgeră. 

— Nu, nu. Din câte știu este tot cu bunica lui și cu bona. Este 
bine. Eugenia a trebuit să fie sedată, dar bona, Fiona, este mică, 
însă foarte curajoasă. Ea și Carmen se descurcă excelent. 


VP - 402 


Paterno îndesă în gură o lamă de Juicy Fruit. Cum merge cu 
Nick? arătă el spre fereastră. 

— Ar trebui să scape cu bine, răspunse Kylie, deși nu era 
convinsă. Glonţul i-a trecut prin splină și l-au operat acum două 
ore. Chirurgul mi-a spus că nu vor fi probleme, dar... Privi din 
nou îngrijorată peste umăr. Nu se trezește. 

— Va scăpa cu bine. E un tip dur cu pielea tăbăcită, prezise 
detectivul. Ar trebui să veniți niţel cu mine. Cred că trebuie să 
staţi de vorbă cu cineva. 

— Marla, șopti ea. 

O furie nouă și fierbinte îi străbătu corpul când se gândi la 
sora care pusese la cale escrocheria cu pruncul, femeia pe care 
Kylie dorise mereu s-o întreacă, dușmanul care încercase s-o 
ucidă. Din cauza ambiţiei oarbe și egoiste a lui Marla și Alex, 
Pam Delacroix și Charles Biggs muriseră în mod inutil, Alex 
însuși își dăduse sufletul, Conrad Amhurst părăsise lumea 
aceasta mai devreme decât ar fi trebuit, iar Nick se lupta să 
supravieţuiască. 

— Da. Acum că soţul ei a murit, a început să vorbească, dar a 
cerut un avocat. A recunoscut escrocheria cu sarcina falsă și că 
au avut noroc că v-aţi pierdut memoria, după care au continuat 
să vă drogheze ca să nu vă puteţi aminti nimic. Au greșit doar 
de două ori. 

— Inelul cu rubin. 

— Marla a amintit de asta, încuviință Paterno. A doua zi, Alex 
l-a pus în caseta de bijuterii. 

— Şi eu care credeam că înnebuneam. 

— În același timp însă nu știa cum aţi intrat în birou. 

— Am șterpelit cheile soacrei... și ea a fost amestecată în 
povestea asta? 

— Nu! E curată ca lacrima. A fost îngrozită de tot ce s-a 
întâmplat. Știa că Alex și Marla aveau probleme iar compania 
trecea prin necazuri, dar nu avea habar cât de departe s-a mers. 
Am vorbit cu ea și era tulburată, dar infirmierul ăla, Tom, i-a dat 
un sedativ și s-a îngrijit de ea. 

— E bine atunci. Și doctorul Robertson? 

— Încă stăm de vorbă cu el, dar se pare că a jucat un rol 
important, așa că este posibil să-și piardă dreptul de a mai 
profesa și chiar să fie închis. Cât despre cel pe care l-aţi crezut 
soțul dumneavoastră, Alex, ei bine, se oprise deja mai devreme 


VP - 403 


pe la căminul de bătrâni și pusese la punct detaliile pentru 
înmormântarea lui Conrad Amhurst. Își sunase de acum 
avocatul, pentru că era nerăbdător să se autentifice cât mai 
repede testamentul. Bănuiesc însă că toate astea aparţin de 
acum trecutului. Avocaţii vor trebui să vadă cum se vor 
descurca. 

— Abia aştept să se termine totul, oftă Kylie. 

— Se va termina. Intr-o bună zi. Paterno îi aruncă o privire 
piezișă. Știţi bine că totul a fost numai din cauza banilor. Familia 
Cahill este aproape falită. Alexander pierduse masiv pe piaţă și 
în alte investiţii și în plus a trebuit să-i plătească pe unii ca să-i 
reducă la tăcere - pe reverendul Favier... 

— Donald, murmură femeia. 

— Da, el, apoi Monty și Phil Robertson - s-au adunat niște 
sume. Donaţiile făcute acestui spital și fundaţiei Cahill House 
erau generoase și toate aveau rolul de a cumpăra tăcerea. 
Unica șansă a lui Alex de a se redresa era ca Marla să-și 
moștenească tatăl. Când v-aţi împotrivit să le mai lăsaţi copilul, 
el se confrunta cu ruina financiară. Nu putea să accepte așa 
ceva, de aceea l-a angajat pe Monty s-o omoare pe „Marla”, 
fiindcă cei doi avuseseră o relaţie cu niște ani în urmă, iar ea îl 
abandonase. Până și Monty a fost tras pe sfoară. El n-a știut că 
nu eraţi femeia pe care încerca s-o omoare până n-a văzut-o pe 
Marla intrând în dormitor. 

— El unde este? 

— In alt spital. Este păzit de poliție. Brațul lui drept nu va mai 
fi niciodată ca înainte, dar nu va conta. După cum văd eu 
lucrurile, va fi condamnat pe viață. Sora lui este cu el. E şocată, 
bineînţeles, dar se roagă pentru sufletul lui. Paterno pufni. Va 
trebui să spună multe Ave Maria și Tatăl Nostru pentru a-l 
convinge pe Cel de Sus să găsească iertare pentru sufletul 
negru al lui Montgomery. 

— Nu cred că biserica Sfânta Treime folosește rozariul. 

— Poate c-ar fi cazul să-nceapă. In cazul nostru, al catolicilor, 
are succes. 

Coborâră cu liftul la parcarea din subsol și Paterno o duse 
spre o mașină de poliţie. 

— Sper să-nțelegeţi că asta nu-i procedura normală. 

— Dar nici dumneavoastră nu sunteți un poliţist care respectă 
întru totul litera legii. 


VP - 404 


— Aţi ghicit. 

Kylie se uită prin geam și-și văzu sora vitregă. 

— Chiar că voi două semănaţi, comentă Paterno. 

— Este mai degrabă un blestem, să știți. 

Ochii Marlei se îngustară într-o furie tăcută, nimicitoare. 
Machiajul i se ștersese de mult și dacă privirile ar fi putut ucide, 
Kylie ar fi fost deja sub pământ. 

— Aveţi să-i spuneți ceva? întrebă Paterno, dar Kylie clătină 
din cap. 

— Totul s-a spus deja, rosti ea și toată invidia pe care o 
avusese cândva faţă de Marla se transformă în milă și dezgust. 
Trebuie să mă-ntorc la Nick. 

— Mi-am zis că poate v-ar plăcea să aveţi ocazia să-i spuneţi 
ce gândiţi. 

— Mai târziu. La tribunal. 

Marla privea prin sticlă, gura ei frumoasă se schimonosi într-o 
grimasă dezaprobatoare și, deși Kylie nu putea să audă 
cuvintele pe care i le adresa, recunoscu unul dintre ele: 
„bpastardo”. Ghimpele folosit pentru a răni. Dar acum nu-i mai 
păsa. 

— Puteţi s-o duceţi, se adresă Paterno poliţistului de la volan. 

xxx 

Nu putea să vadă, nu putea să vorbească, nu putea... oh, 
Doamne, nu putea să-și miște mâna. Încercă să deschidă ochii, 
dar pleoapele nu i se clinteau. Cântăreau o tonă și-i păreau lipite 
peste ochii ce ardeau cu o durere hidoasă, arzătoare. 

— Nick? 

Simţi o atingere, degetele reci ale cuiva pe dosul mâinii lui. 

— Nick, mă poți auzi? 

Vocea era feminină, blândă și suna de parcă venea de la 
foarte mare distanţă... atât de departe, dintr-un punct aflat 
dincolo de durere. 

Era vocea Marlei, ba nu, nu a Marlei, ci a lui Kylie. 

Se sili să deschidă ochii și privi în ochii verzi ca pădurea la 
răsăritul soarelui. Durerea îl fulgeră prin abdomen, totuși izbuti 
un surâs subțire, după care simţi lacrimile femeii căzând pe 
pielea lui. 

— Unde ai fost? murmură el răgușit. 

— Și eu mă-ntrebam unde ai fost, se smiorcăi Kylie. M-ai 
speriat, Cahill, m-ai speriat rău de tot. 


VP - 405 


— Ești bine? 

— Dar tu? Îi cercetă toată faţa. Arăţi ca naiba, să știi. 

— Mă simt încă și mai rău. 

Ea râse și-și împleti degetele cu ale lui. 

— Slavă cerului că ești tare ca piatra. 

— Mă bucur pur și simplu că m-am întors, Marla, zise el. 

Văzu cum zâmbetul dispare de pe chipul femeii. Il privi apoi 
cu ochii mijiţi. 

— N-a fost amuzant, să știi. 

— Ba da, Kylie. 

— Nu știu de unde ai simțul ăsta al umorului, mormăi ea. 

Nick ridică un braţ, o cuprinse cu degetele după ceafa și-i 
trase fața în jos, la doar câţiva centimetri de el. 

— Ei bine, scumpo, rosti apoi tărăgănat inspirându-i parfumul, 
nu-ți face griji în privinţa asta. Eu sunt damnatul, mai ţii minte? 

— Cum aș putea uita? 

— Nu poți, încuviinţă el cu un surâs pieziș și viclean. Nu poţi 
pentru că imediat ce ies de-aici, tu și cu mine îi vom lua pe 
James și pe Cissy și ne vom duce în Oregon să trăim acolo și să 
lăsăm în urmă porcăria asta. Poate să vină și mama dacă vrea, 
dar pun prinsoare că n-o să vrea. 

— Am crezut că ești furios pe mine, rosti Kylie încercând să-și 
stăpânească emoţiile care o asaltau. 

— Am fost, dar m-am gândit mult. Putem duce împreună o 
viaţă bună... ba nu, o viaţă grozavă. 

— Ai fost în sala de operaţii și la reanimare. N-ai avut prea 
mult timp să te gândești. 

— Nici n-am avut nevoie. Bărbatul îi făcu din ochi și Kylie simţi 
că se topește. Detest s-o recunosc, dar am greșit când am spus 
că ai fost mai rea ca Marla. Din capul locului am știut că ești 
diferită și te-am văzut cu James și cu Cissy și... cu mine... 

— Chiar așa? 

Femeia nu era convinsă, deși își dorea cu disperare să creadă. 
Nick reuși să zâmbească. 

— Da, am știut și m-am împotrivit, mi-am spus că mă joci pe 
degete ca pe un prost. 

Kylie dădu ochii peste cap. 

— E posibil așa ceva? 

— Din păcate, mi s-a mai întâmplat asta. Oricum, bănuiesc 
că-ncerc să-ţi spun că te iubesc, Kylie Paris, și știu că ai făcut 


VP - 406 


multe lucruri rele și că te simţi vinovată din cauza lor, dar cred 
că, din momentul când l-ai născut pe James, te-ai schimbat. 

Se simţi copleșită de emoţii și clipi repede și apăsat. 

— Chiar așa? 

— Absolut. Ai evoluat în femeia care ești acum, în femeia de 
care m-am îndrăgostit. 

— Ce știi tu? 

— Știu doar că nu ești Marla, ci Kylie, iar eu nu m-am simţit 
niciodată ce simt acum. Cu nicio altă femeie. Nu m-aș mai fi 
îndrăgostit a doua oară de Marla. Tu ești mai blândă, mai 
iubitoare, dar în același timp ai și o trăsătură dură... nu ești 
femeia care am crezut că ești și de aceea te iubesc, repetă Nick 
și ochii lui albaștri erau sinceri, iar privirea lui o mișcă până în 
adâncul inimii. 

De data asta îl crezu. 

— Și eu te iubesc, șopti Kylie. 

— Știu, iubito. Și n-am să te las niciodată să uiţi asta. 


VP - 407 


Dragi cititori, 


Dacă ar fi știut... este o carte ce a fost inspirată de editorul 
meu John Scognamiglio. Cu câţiva ani în urmă, în cursul unei 
vizite la locuința mea din Pacific Northwest, mi-a sugerat să 
scriu o carte care să se concentreze asupra unei victime a 
amneziei, deoarece era o temă foarte la modă pe atunci, și a 
mai sugerat, de asemenea, să folosesc ceva care să aibă 
legătură cu chirurgia plastică. 

M-am gândit la toate sugestiile lui și am venit cu o idee 
pentru un roman gotic modern, care să conţină un conac uriaș, 
o familie pretențioasă și secrete întunecate. Am fixat locul 
acţiunii în San Francisco și am utilizat casa unei prietene ca 
prototip pentru reședința din roman. Ea locuiește exact într-o 
astfel de casă, situată pe coasta abruptă a unui deal cu vedere 
spre Golful San Francisco. 

Am început după aceea să creez personajele și intriga. Cred 
că am reușit să inventez unele răsturnări de situație 
neașteptate, dar erau mai greu de pus în pagină și am 
întâmpinat unele dificultăţi în finalizarea romanului. (Unele cărți 
sunt ușor de scris, dar altele seamănă cu o extracţie dentară - 
iar aceasta a făcut parte în mod clar din a doua categorie!) Mă 
hotărâsem deja asupra unui titlu, Dacă ar fi știut... însă la 
momentul acela, când îmi smulgeam părul din cap ca să 
întregesc povestea, am poreclit cartea Dacă autoarea ar fi 
știut... 

Este interesant, pentru că am iubit într-adevăr această 
poveste, iar personajele erau foarte reale pentru mine, dar 
pentru a reuși ultima răsturnare de situație, a trebuit să sap mai 
adânc. Îmi amintesc că am discutat cu editorul meu prin telefon, 
iar el a pus degetul pe rană și a venit cu o soluţie simplă care a 
salvat situaţia, termenul de predare și, foarte posibil, sănătatea 
mea mintală. 

Mulţumesc, John!!! 

Oricum, rezultatul a meritat eforturile. Cartea aceasta a 
devenit favorita multor fani ai mei, ba chiar în asemenea 
măsură încât au pus atâtea întrebări despre personaje, încât am 
scris o urmare Aproape moartă. A fost minunat să revin la 


VP - 408 


personajele acestea! Trebuie să recunosc că iubesc Aproape 
moartă la fel de mult ca pe Dacă ar fi știut... Din fericire, a fost 
mult mai ușor de scris. 

Dacă stau să mă gândesc bine, membrii familiei Cahill au atât 
de multe secrete care încă n-au ieșit la lumină, încât ar fi posibil 
ca pe viitor să mai apară o carte despre ei. 

Voi ce credeţi? 

Vă rog să-mi spuneţi părerea voastră. 

Mă puteți contacta pe site-ul meu, unde puteți citi extrase din 
cărţi sau puteţi participa la concursuri ori puteţi s-o faceţi prin 
Facebook, pe pagina fanilor Lisei Jackson, de unde puteţi afla 
cele mai recente știri și puteţi purta conversații. 

Oricum ar fi, mi-ar plăcea să vă aud părerile! 


Cu drag, 


Lisa Jackson 


VP - 409 


virtual-project.eu 


VP - 410