Harlan Coben — Destine furate

HARLAN COBEN 


DESTINE FURATE 


Original: Ho/d Tight (2008) 


„Traducere: 
CATALIN CROITORU 


y 


virtual-project.eu 


2009 


1. 


Marianne ajunsese la cel de-al treilea pahar de Cuervo și 
tocmai medita asupra talentului său de a distruge tot ceea ce 
putea fi bun în viaţa asta nenorocită, când bărbatul ce ședea 
lângă ea începu să vorbească cu voce tare: 

— Ascultaţi-mă pe mine, frumoaselor: creaţionismul și 
evoluționismul sunt pe deplin compatibile. 

Mai multe picături de salivă ajunseră pe gâtul lui Marianne. 
Femeia se strâmbă și-i aruncă bărbatului o privire piezișă. 
Individul avea o mustață mare și stufoasă, care o ducea cu 
gândul la un personaj din filmele porno ale anilor '70. Bărbatul 
se așezase pe scaunul din dreapta ei. Blonda platinată, pe care 
individul încerca s-o impresioneze, se afla pe scaunul din 
stânga. Marianne fusese prinsă la mijloc. 

încercă să-i ignore pe cei doi. Se concentră asupra paharului 
de parcă în el s-ar fi aflat un diamant pe care și-l dorea pentru 
inelul de logodnă. Spera să-i facă astfel să dispară de acolo pe 
mustăcios și pe blondină. Nu avu însă succes. 

— Ești nebun, spuse blonda. 

— Lasa-mă să-ţi explic. 

— Bine, spune ce ai de spus. Sunt convinsă în continuare că 
ești nebun. 

— N-aţi vrea să schimbăm locurile, ca să puteţi sta unul lângă 
celălalt? întrebă Marianne. 

Mustăciosul îi puse mâna pe braţ. 

— Stai așa, domniță, vreau să auzi și tu ce am de spus. 

Marianne vru să protesteze, însă se gândi imediat că poate i- 
ar fi mai ușor să renunţe. Își concentră din nou atenţia asupra 
băuturii. 

— OK, începu mustăciosul, știți povestea despre Adam și Eva, 
nu? 

— Bineînţeles, răspunse blonda. 

— Și puteţi să credeţi așa ceva? 

— Te referi la chestia că el a fost primul bărbat și ea prima 
femeie? 

— Exact. 


— Bineînţeles că nu cred. Tu? 

— Normal că eu cred. Bărbatul își mângâie mustaţa de parcă 
ar fi fost un animal speriat care trebuia calmat. 

— Biblia ne spune exact cum s-au întâmplat lucrurile. Mai 
întâi, a fost Adam și, apoi, Eva a luat naștere din coasta lui. 

Marianne sorbi din pahar. Alcoolul reprezenta pentru ea o 
soluţie pentru tot felul de situații. De cele mai multe ori, băutura 
însemna începutul distracției. Se aflase de nenumărate ori în 
locuri ca acela, încercând să trezească interesul cuiva și sperând 
la ceva mai mult decât un simplu pahar cu băutură. In seara 
aceea însă, ideea de a pleca de acolo însoţită de un mascul n-o 
atrăgea deloc. Bea, pur și simplu, ca să se amorțească, și 
chestia nasoală era că treaba asta nu funcţiona deloc. Poate că 
flecăreala individului avea s-o facă să uite pentru câteva clipe. 
Să-i slăbească suferința. 

O dăduse din nou în bară. 

Ca de obicei. 

Întreaga ei viaţă fusese o fugă continuă de tot ceea ce fusese 
bine și decent, o căutare permanentă a unor idealuri imposibil 
de realizat, o stare de plictiseală perpetuă, punctată de câteva 
momente de extaz, demne de tot disprețul. Reușise să distrugă 
o viață, și acum, când ar fi putut să recapete ceea ce pierduse, 
stricase iar totul. 

În trecut, îi rănise, în primul rând, pe cei apropiaţi. Pe cei pe 
care îi iubea cel mai mult. Mai nou însă, din cauza unui amestec 
de egoism și prostie, începuse să lovească și în străini. 

Dintr-un anumit punct de vedere, a face rău unui străin era și 
mai greu de suportat. Cu toţii îi rănim pe cei pe care îi iubim, 
nu? Nu era însă bine deloc să faci rău unui nevinovat. 

Marianne distrusese o viaţă. Probabil, chiar mai multe. 

Și pentru ce? 

Ca să-și apere copilul. Cel puţin așa credea ea. 

Ce tâmpenie! 

— OK, zise mustăciosul, Adam a născut-o, sau care o fi fost 
termenul corect, pe Eva. 

— Prostii misogine, spuse blonda. 

— Ăsta e cuvântul Domnului. 

— Despre care știința a demonstrat că e greșit. 

— Stai niţel, drăguță doamnă. Ascultă-mă un pic. Bărbatul 
ridică în sus palma dreaptă. Îl avem deci pe Adam și, continuă el 


4 


ridicând și palma stângă, o avem pe Eva. Avem Grădina Raiului, 
nu? 

— Corect. 

— Și Adam și Eva au doi copii, Cain și Abel. Și apoi Abel îl 
omoară pe Cain. 

— Cain îl omoară pe Abel, îl corectă blonda. 

— Ești sigură? Mustăciosul se încruntă, încercând să-și aducă 
aminte. Renunţă însă imediat. Nici nu contează. Unul dintre ei 
moare. 

— Abel moare. Cain îl ucide. 

— Eşti sigură? 

Blonda încuviință cu o mișcare a capului. 

— Bine, deci rămânem cu Cain. Problema care se pune acum 
este cu cine se reproduce Cain. Vreau să spun, singura femeie 
disponibilă este Eva, și ea are acum o vârstă. Deci cum reușește 
omenirea să supravieţuiască? 

Mustăciosul se opri de parcă ar fi așteptat să audă aplauze. 
Marianne își dădu ochii peste cap. 

— Vedeţi care este problema? 

— Poate că Eva a mai avut un copil. O fată. 

— Deci a făcut sex cu sora lui? întrebă mustăciosul. 

— Sigur. Pe vremea aia, fiecare o făcea cu fiecare, nu? Adam 
și Eva au fost primii. Trebuie să fi existat incesturi la început. 

— Nu, spuse mustăciosul. 

— Nu? 

— Biblia interzice incestul. Răspunsul este dat de știință. Asta 
vreau să spun. Știința și religia pot face cu adevărat casă bună. 
Și asta datorită teoriei evoluționiste a lui Darwin. 

Blonda păru brusc interesată. 

— Cum așa? 

— Gândește-te puţin. Potrivit darwiniștilor, din cine ne tragem 
noi? 

— Din primate. 

— Exact, din maimute, gorile sau cum le-o mai zice. Hai să ne 
întoarcem la Cain, care a fost alungat și care hoinărește de unul 
singur pe frumoasa planetă. Mă urmăriţi? 

Mustăciosul o lovi ușor pe Marianne pe braţ ca să se asigure 
că femeia îl urmărește. Aceasta se răsuci în direcţia lui. Dacă nu 
luai în seamă mustaţa aia scârboasă, tipul nu era chiar de 
lepădat, își zise ea. 


— Sunt numai ochi și urechi, făcu Marianne ridicând din 
umeri. 

— Perfect. Bărbatul zâmbi și ridică dintr-o sprânceană. Și Cain 
e bărbat, nu? 

— Da, se repezi blonda. 

— Cu nevoi normale de mascul, am dreptate? 

— Corect. 

— Deci, se plimbă prin pădure. Și simte ceva. Necesităţile sale 
naturale. Și într-una din zile, pe când se plimbă printre copaci - 
din nou același zâmbet însoţit de mângâierea mustăţii -, Cain dă 
peste o maimuţă cu vino-ncoace. Sau peste o gorilă. Sau o 
femelă de urangutan. 

Marianne se holbă la mustăcios. 

— Glumești, nu? 

— Nu. Gândește-te un pic. Cain dă peste niște reprezentanți 
din familia maimuțelor. Fiinţe foarte apropiate de rasa umană, 
nu? Sare pe una dintre femele și știi ce se întâmplă. Individul își 
împreună mâinile într-un gest care se dorea foarte sugestiv 
pentru cazul în care ea nu și-ar fi dat seama despre ce e vorba. 
Și maimuța rămâne însărcinată. 

— E oribil ce spui, interveni blonda. 

Marianne se pregăti să se întoarcă la băutura ei, însă bărbatul 
o atinse din nou pe braţ. 

— Nu-ţi dai seama că totul se leagă? Maimuţa naște un pui. 
Jumătate maimuţă, jumătate om. La început, seamănă cu o 
maimuţă, dar încet, de-a lungul timpului, preponderența rasei 
umane iese la iveală, înțelegeți? Voilà! Evoluţionismul și 
creaționismul se împletesc perfect. 

Pe fața individului rămăsese un zâmbet triumfător de parcă ar 
fi așteptat să primească medalia de aur. 

— Lămurește-mă, te rog, zise Marianne. Dumnezeu este 
împotriva incestului, dar îngăduie relaţiile sexuale cu animale? 

Mustăciosul o bătu superior pe umăr. 

— Ceea ce vreau eu să-ţi explic este faptul că toţi deștepții 
ăia cu titluri științifice, care cred că religia nu este compatibilă 
cu știința, nu au deloc imaginaţie. Asta e problema. Oamenii de 
știință se mărginesc să se uite doar prin lentilele microscoapelor 
lor. Teologii citesc doar ce scrie în cărți. Nici unii, nici ceilalți nu 
sunt în stare să vadă pădurea din cauza copacilor. 


— Pădurea despre care vorbeşti, întrebă Marianne, este 
aceeași pădure în care se află maimuța aceea cu vino-ncoace? 

Atmosfera se schimbă brusc. Sau era vorba numai despre 
imaginaţia lui Marianne. Mustăciosul încetă să mai vorbească și 
rămase cu privirea aţintită asupra ei. Marianne nu se simţea 
deloc în largul ei. Se petrecea ceva total diferit de bătaia de joc 
de până atunci. Ochii individului erau întunecaţi, fără nicio 
lumină, ca și cum în spatele lor n-ar fi fost nicio urmă de viaţă. 
Mustăciosul clipi și apoi se aplecă și mai mult asupra ei, 
studiind-o cu atenţie. 

— Măi, măi. Ai plâns cumva? 

Marianne se întoarse către blondină. Și aceasta se uita fix la 
ea. 

— Ai ochii roșii, continuă mustăciosul. Nu vreau să mă bag în 
treburile tale, dar ești bine? 

— Sunt foarte bine, răspunse repede Marianne cu un ușor 
tremur nervos în voce. Vreau doar să fiu lăsată în pace să-mi 
termin paharul ăsta. 

— Gata, gata, am înțeles, zise mustăciosul ridicând palmele. 
N-am vrut să te deranjez. 

Marianne se concentră asupra paharului. Cu coada ochiului 
aștepta să vadă vreo mișcare lângă ea. Aceasta nu se produse 
însă. Mustăciosul rămânea în continuare acolo. 

Luă o nouă sorbitură din pahar. Chelnerul ștergea o halbă cu 
dexteritatea cuiva care face același lucru de foarte multă 
vreme. Marianne se aștepta chiar să-l vadă cum scuipă în vasul 
de sticlă, așa cum văzuse într-un western. Lumina din bar era 
foarte slabă. În spatele barului, se afla obișnuita oglindă în care 
puteai să-ți spionezi tovarășii de beţie, ale căror fețe apăreau 
înceţoșate din cauza fumului. 

Marianne își îndreptă privirea asupra imaginii mustăciosului 
din oglindă. Rămase blocată din cauza acelorași ochi lipsiţi de 
lumină care o fixau de acolo. 

Privirea mustăciosului se transformă treptat într-un zâmbet și 
Marianne simţi un fior pe șira spinării. Îl urmări pe bărbat cum 
se răsucește și se ridică. După ce mustăciosul se îndepărtă, 
răsuflă ușurată. 

Femeia clătină amuzată din cap. Cain reproducându-se cu o 
maimuţă - sigur că da! 


Întinse mâna după băutură. Paharul scoase un clinchet. 
Amuzantă teoria aia idioată, însă gândurile ei nu reușeau să 
părăsească zona aceea întunecată. 

li revenise în minte ceea ce făcuse. Fusese oare o idee așa de 
bună, la momentul acela? lIntorsese oare pe toate părțile 
problema: prețul care trebuia plătit, consecinţele pe care fapta 
ei ar fi avut-o asupra celorlalţi, vieţile distruse? 

Probabil că nu. 

Fusese rănită. Fusese tratată incorect. Asta îi provocase o 
furie oarbă. O dorinţă primitivă de răzbunare. Nimic din chestia 
aia biblică (sau evoluționistă, nu?), „ochi pentru ochi”, nu 
semăna cu ce făcuse ea. 

O răzbunare cumplită. 

Inchise ochii și-și frecă pleoapele. Simţi o bolboroseală în 
stomac. Probabil din cauza stresului. Deschise ochii. Barul i se 
părea acum și mai întunecat. Parcă începea să i se învârtă 
capul. 

Era totuși prea devreme pentru așa ceva. 

Oare cât de mult putuse să bea? 

Se prinse de marginea tejghelei, în chipul acela atât de 
cunoscut din alte nopţi ca aceasta, în care vrei să te întinzi 
pentru că ai băut prea mult, iar patul începe să se rotească și 
atunci încerci să te agăţi de ceva, fiindcă forța centrifugă te 
poate azvârli pe fereastră. 

Bolboroseala din stomac deveni mai intensă. Brusc, făcu ochii 
mari. O durere insuportabilă îi sfâșia abdomenul. Deschise gura, 
însă nu reuși să scoată niciun sunet - durerea era prea mare. 
Marianne se frânse de mijloc. 

— Ai păţit ceva? 

Era vocea blondei de adineaori. | se părea că vine de undeva 
de foarte departe. Durerea era îngrozitoare. Nu se mai simţise 
niciodată atât de rău, poate doar cu excepţia momentului când 
născuse. Nașterea - încercarea la care le supune Dumnezeu pe 
femei. Stii, ființa aceea micuță pe care se presupune că ar 
trebui s-o iubești mai mult decăt pe tine însăți? Habar n-ai că 
pentru ca ea să vadă lumina soarelui vei trece prin niște chinuri 
pe care n-ai cum să ti le imaginezi. 

Drăguţ mod de a începe o relaţie, nu-i așa? 

Oare ce teorie ar fi reușit mustăciosul să scoată din asta? 


Acum simţea că are în stomac niște lame de ras ce încercau 
să-și croiască drum și să iasă de acolo. Nu mai era în stare să 
gândească clar. Durerea era prea mare. O făcea să uite până și 
ce făcuse, răul pe care-l produsese, nu numai în ziua aceea, ci 
de-a lungul întregii ei vieţi. Părinţii care îmbătrâniseră înainte de 
vreme din cauza tâmpeniilor ei de adolescentă. Primul soț care 
fusese distrus de infidelităţile ei repetate. Cel de-al doilea soț 
care suferise din cauza modului în care se purta cu el. La fel și 
copilul și cei câţiva alţi oameni din viața ei ce ţinuseră la ea. 
Apoi bărbaţii de care se folosise, la fel cum se folosiseră și ei de 
ea... 

Bărbaţii. Poate și asta fusese un fel de răzbunare. Fă-i să 
sufere, înainte să apuce ei să te rănească. 

Îi venea să vomite. 

— Vreau la toaletă, reuși ea să îngaime. 

— Te ajut eu. 

Din nou vocea blondei. 

Marianne simţi că se prăbușește de pe scaunul înalt. Niște 
brațe puternice o prinseră însă de subsuori și o menţinură în 
poziţie verticală. Cineva - blonda - îi deschidea drumul spre 
partea din spate a barului, înaintă împleticindu-se spre toaletă. 
Gâtul i se uscase. Durerea din stomac o făcea să se frângă de 
mijloc. 

Continua să fie susținută de aceleași braţe puternice. Nu 
reușea să-și ridice privirea. Era întuneric. Nu vedea decât 
propriile picioare care se târau pe podea. Incercă să ridice capul 
și văzu, nu prea departe, ușa de la toaletă. Se întrebă cât avea 
să mai treacă până să se prăbușească. Și totuși continua să 
meargă mai departe. 

Cu ajutorul blondei, care o ţinea de subsuori, trecu de ușă. 
Marianne încercă să se oprească. Trupul însă parcă nu voia să o 
asculte. Incercă să strige, să-i spună celei care o ajutase că 
reușiseră să treacă de ușă, însă gura nu izbutea să se deschidă. 

— Pe aici, șopti blonda. O să fie mai bine. 

Mai bine? 

Simţi că se proptește într-o tăblie de metal. O ușă care începu 
să se miște. O ieșire de serviciu. Era logic, gândi Marianne. De 
ce să facă mizerie în toaletă? Mai bine pe aleea din spate. Unde 
avea ocazia să respire aer curat. Aerul proaspăt probabil că 
avea să-i facă bine. 


Ușa se deschise cu totul și se izbi cu zgomot de peretele de 
afară. Marianne ieși împleticindu-se din clădire. Aerul proaspăt îi 
făcea într-adevăr bine. Nu cine știe ce. Durerea era încă acolo. 
Dar răcoarea aerului care îi înțepa obrajii îi făcea însă bine. 

Atunci văzu dubiţa. 

Albă, cu geamuri fumurii. 

Portierele din spate erau deschise, aidoma unei guri uriașe ce 
se pregătea s-o înghită. Și acolo, în picioare, se afla bărbatul cu 
mustaţa aceea stufoasă ce o apucă pe Marianne de umeri și o 
împinse în mașină. 

Marianne încercă să se opună, însă fără niciun rezultat. 

Mustăciosul o aruncă înăuntru ca și cum ar fi fost un sac cu 
turbă. Marianne ateriză pe podeaua dubiţei cu o bufnitură. 
Bărbatul se sui și el, închise portierele pe dinăuntru și se aplecă 
asupra ei. Marianne se strânse într-o poziție fetală. Stomacul 
continua s-o doară, însă frica devenea acum mai puternică. 

Bărbatul își îndepărtă mustata și îi zâmbi. Dubiţa se puse în 
mișcare. Probabil că blonda era la volan. 

— Bună, Marianne, spuse bărbatul. 

Femeia înlemni, nu mai era în stare nici să respire. Bărbatul 
se așeză lângă ea, își luă avânt și apoi o lovi puternic cu pumnul 
în stomac. 

Durerea teribilă din abdomen căpătă brusc o altă dimensiune. 

— Unde este caseta? întrebă bărbatul. 

Și apoi începu s-o facă să sufere cu adevărat. 


10 


2. 


Sunteţi siguri că vreţi să faceți chestia asta? 

Există în viaţă anumite momente în care ai senzația că ai 
ajuns deasupra unei prăpăstii. Ca într-unul din filmele alea de 
desene animate, Looney Tunes, în care Wile E. Coyote continuă 
să alerge chiar și după ce a depășit marginea prăpastiei, apoi se 
oprește brusc, se uită în jos și își dă seama că va urma căderea, 
dar nu are ce să facă. 

Uneori însă, probabil, în cea mai mare parte a cazurilor, 
situaţia nu este chiar așa de clară. Este întuneric și, fiind 
aproape de marginea prăpastiei, te miști încet, fiindcă nu știi în 
ce direcţie s-o iei. Pășești cu grijă, dar orbecăi din cauza 
întunericului. Nu-ţi dai seama cât de aproape ești de buza 
prăpastiei, nu ai de unde să știi că solul poate ceda în orice 
clipă, nu ești pe deplin conștient că orice pas greșit înseamnă 
prăbușirea în hău. 

Și Mike își dădu seama că atât el, cât și soţia sa se aflau pe 
marginea prăpastiei exact în clipa în care acest tânăr cu părul 
zburlit și cu brațele slăbănoage, acoperite cu tatuaje, ridică 
privirea spre ei și le puse întrebarea cu o voce supărător de dură 
pentru vârsta lui. 

Sunteţi siguri că vreti să faceți chestia asta? 

Nu erau decât niște intruși în încăperea aceea. Da, Mike și Tia 
Baye se aflau în propria lor casă, situată în suburbiile orășelului 
Livingston, însă acest dormitor devenise pentru ei un fel de 
teritoriu inamic, în care accesul era strict interzis. Mike remarcă 
surprins că existau încă acolo o mulţime de urme ale unei epoci 
acum apuse. Trofeele de hochei nu fuseseră date la o parte, 
deși acum nu mai dominau încăperea ca mai înainte, ci 
ajunseseră în partea din spate a raftului. Pereţii continuau să fie 
acoperiţi cu posterele unor jucători celebri de la Ranger, însă 
imaginile păreau acum mai estompate. Nu reușea să-și dea 
seama dacă se decoloraseră, pur și simplu, de la soare sau își 
pierduseră din vitalitate din cauză că nu li se mai acorda nicio 
atenţie. 


11 


Parca mai ieri, Adam, băiatul lor, citea Goosebumps și cartea 
aceea a lui Mike Lupica despre micii sportivi care depășeau cele 
mai incredibile obstacole. Își aduse aminte cum devora fiul său 
paginile sportive ale ziarelor, în special articolele referitoare la 
hochei. Cum obișnuia acesta să le scrie jucătorilor săi favoriţi și 
să le ceară autografe. Cum, atunci când se duceau la meci pe 
Madison Square Garden, Adam îi ruga să meargă să-i aștepte la 
ieșirea jucătorilor de pe 32nd Street, nu departe de Eighth 
Avenue, pentru a culege autografe. 

Toate astea dispăruseră acum din viaţa băiatului lor, chiar 
dacă, după obiectele din cameră, nu ai fi zis acest lucru. 

Adam depășise etapa aceea. La urma urmei, era un lucru 
normal. Nu mai era de mult un copil, se transformase într-un 
adolescent ce se pregătea cu repeziciune să intre în viaţa 
adultă. Dormitorul său însă se încăpăţâna să nu urmeze acest 
curs. Mike se întrebă dacă nu era cumva vorba despre o 
legătură pe care fiul său încerca s-o menţină cu trecutul, dacă 
nu cumva Adam își găsea liniștea în amintirile din copilărie. 
Poate că o parte din el tânjea să se întoarcă la zilele acelea în 
care visa să ajungă medic, la fel ca tatăl său. 

Nu era decât o iluzie. 

Tânărul specialist în computere - Mike nu reușea deloc să-și 
aducă aminte cum îl chema; parcă Brett sau cam așa ceva - 
repetă întrebarea: 

— Sunteţi siguri? 

Tia își ţinea braţele încrucișate la piept. Expresia de pe faţa ei 
era foarte dură - era clar că nu avea de gând să cedeze. Parcă 
îmbătrânise, fără ca acest lucru să-i diminueze în vreun fel 
frumusețea. In vocea ei nu reuși să descopere nicio urmă de 
îndoială, poate doar o ușoară iritare. 

— Da, suntem siguri. 

Mike nu zise nimic. 

În dormitor, era destul de întuneric. Nu era aprinsă decât 
vechea lampă de birou. Vorbeau cu toţii aproape în șoaptă, deși 
nu exista nicio șansă să fie văzuţi sau auziţi de cineva. Jill, fiica 
lor în vârstă de unsprezece ani, nu se întorsese de la școală. 
Adam, adolescentul de șaisprezece ani, era într-o excursie 
nocturnă organizată de școală. Bineînţeles că nu voise să 
meargă - asemenea chestii i se păreau acum mult prea „pentru 
handicapaţi” - însă prezenţa era obligatorie, așa că se afla acum 


12 


acolo împreună cu toţi prietenii săi inadaptaţi, care se plângeau 
unii altora că sunt nevoiţi să suporte asemenea acţiuni 
organizate parcă special pentru handicapaţi. 

— Aţi înţeles cum funcționează, nu? 

Tia încuviinţă cu o mișcare a capului, în timp ce Mike făcu un 
semn că nu. 

— Programul va înregistra fiecare apăsare de tastă, reluă 
Brett. La sfârșitul fiecărei zile, informaţiile sunt arhivate, și 
dumneavoastră veţi primi un raport pe e-mail. Veţi putea vedea 
acolo totul - orice site web pe care l-a vizitat, toate e-mailurile 
trimise sau primite, toate mesajele instant. Dacă Adam face o 
prezentare în PowerPoint sau creează un document în Word, 
apar și astea. Totul. Puteţi să-l și urmăriţi în direct dacă doriţi. E 
suficient să faceţi clic pe opţiunea asta de aici. 

Tânărul arătă spre o iconiță unde scria LIVE SPY pe fond roșu. 
Mike își roti privirea prin încăpere. Trofeele obţinute la hochei îi 
făceau parcă în ciudă. Fusese foarte surprins să constate că 
Adam nu le dăduse jos de pe raft. Mike jucase hochei în timpul 
facultății, la Dartmouth. Fusese remarcat de cei de la New York 
Rangers, jucase timp de un an pentru echipa lor din Hartford și 
prinsese chiar și două meciuri în NHL. Dragostea pentru hochei 
fusese moștenită de Adam. Băiatul învățase să patineze la trei 
ani. Se specializase în rolul de portar. Poarta ruginită se afla și 
acum lângă alee, cu plasa zdrenţuită de ploaie și de vânt. Mike 
petrecuse multe ore plăcute lovind cu crosa pucuri spre poarta 
apărată de fiul său. Adam fusese grozav - un jucător care 
promitea pentru campionatul studenţesc - până când, cu șase 
luni în urmă, renunţțase. 

Așa, pur și simplu. Lăsase jos crosa și masca și spusese că se 
săturase. 

De acolo începuse oare totul? 

Acela fusese oare primul semn al declinului, retragerea sa din 
sport? Mike încercase să se ridice deasupra deciziei fiului său, să 
nu fie asemenea atâtor părinţi sâcâitori care puneau semn de 
egalitate între rezultatele sportive ale progeniturilor și succesul 
în viață al acestora, însă adevărul era că renunţarea lui Adam îl 
duruse. 

Tia suferise chiar mai mult. 

— ÎI pierdem, spusese ea. 


13 


Mike nu era chiar atât de sigur. La urma urmei, Adam suferise 
o mare tragedie - sinuciderea unui prieten - și era normal ca 
acest eveniment să lase o puternică amprentă asupra lui. Avea 
toane și era foarte tăcut. Își petrecea cea mai mare a timpului în 
camera sa, de obicei în fața calculatorului, jucând jocuri ciudate, 
comunicând cu alţi adolescenţi sau făcând cine știe ce altceva. 
Nu era oare acesta un comportament obișnuit pentru marea 
majoritate a adolescenților? Abia dacă mai vorbea cu ei, 
răspundea cu greu la întrebările lor și, atunci când o făcea, 
răspunsurile erau, de cele mai multe ori, monosilabice. Dar - din 
nou - era vorba despre ceva atât de ieșit din comun? 

Ideea cu supravegherea calculatorului fusese a ei. Tia lucra ca 
avocat la firma Burton and Crimstein, în Manhattan. Unul dintre 
cazurile la care lucrase fusese cel al lui Pale Haley, un individ 
implicat în spălare de bani. Haley fusese arestat de FBI după ce 
îi supravegheaseră corespondenţa pe Internet. 

Brett, specialistul, era tipul cu tehnica de la firma unde lucra 
Tia. Mike rămase cu privirea pironită pe unghiile murdare ale lui 
Brett. Unghiile acelea murdare tocmai atingeau tastatura 
calculatorului lui Adam. O imagine care nu voia deloc să iasă din 
mintea lui Mike. Un individ cu niște unghii murdare pătrunsese 
în camera fiului său și acum atingea obiectul cel mai valoros de 
acolo pentru Adam. 

— Termin imediat, spuse Brett. 

Mike intrase pe site-ul E-SpyRight și acolo, în centrul paginii, 
scria cu litere mari, bolduite: 


SUNT COPIII DUMNEAVOASTRĂ 
CONTACTAŢI DE PEDOFILI? 
FURA ANGAJAŢII DIN FIRMA 
DUMNEAVOASTRA? 
și apoi, cu litere și mai mari 


AVEȚI DREPTUL SĂ ȘTIȚI! 


Erau postate și comentarii ale celor care folosiseră site-ul: 


14 


Produsul dumneavoastră a salvat-o pe fiica mea de 
cel mai cumplit coșmar al unui părinte - un pedofil! vă 
multumesc! 


Bob-Denver, CO 


Am descoperit că angajatul nostru cel mai de 
încredere fura din birou. N-aș fi putut dovedi asta fără 
ajutorul softului dumneavoastră! 


Kevin-Boston, MA 


Mike se lăsase convins destul de greu. 

— E fiul nostru, spusese Tia. 

— Știu asta. Crezi că nu știu asta? 

— Și nu ești îngrijorat? 

— Bineînţeles că sunt îngrijorat. Dar... 

— Dar ce? Suntem părinţii lui. Avem dreptul să știm, 
concluzionase ea, ca și cum ar fi citat reclama de pe site. 

— Avem dreptul să-i violăm intimitatea? 

— Pentru a-l proteja? Da. E fiul nostru. 

Mike clătinase din cap. 

— Nu numai că avem dreptul, continuase Tia, apropiindu-se 
de el, ci avem o responsabilitate în acest sens. 

— Știau părinţii tăi tot ce făceai? 

— Nu. 

— Știau tot ce gândeai? Orice conversaţie pe care o purtai cu 
vreo prietenă? 

— Nu. 

— Tocmai despre asta e vorba aici. 

— Gândește-te la părinţii lui Spencer Hill, contraatacase ea. 

Reușise să-l lase fără replică. Se uitau unul la celălalt fără să 
mai spună ceva. 

— Dacă ar putea da timpul înapoi, dacă Betsy și Ron l-ar avea 
pe Spencer înapoi..., reluase ea după o pauză lungă. 

— Nu poţi să-mi faci așa ceva, Tia. 

— Nu, te rog să mă asculţi până la capăt. Dacă ar putea da 
timpul înapoi și dacă Spencer ar fi în viaţă acum, nu crezi că ei 
ar face tot posibilul să-l supravegheze mai bine? 


15 


Spencer Hill, coleg de clasă cu Adam, se sinucisese în urmă 
cu patru luni. Evenimentul avusese un efect devastator atât 
asupra lui Adam, cât și a celorlalți colegi. 

— Nu crezi că asta explică, de fapt, comportamentul lui 
Adam? întrebase Mike. 

— Te referi la moartea lui Spencer? 

— Da. 

— Ba da, până la un punct. Ai observat însă și tu că deja se 
schimbase. Sinuciderea nu a făcut decât să grăbească lucrurile. 

— Nu crezi că dacă l-am mai lăsa un timp... 

— Nu, sărise Tia cu un ton care punea punct oricărei 
dezbateri. Tragedia aceea poate că face ca, măcar în parte, 
comportamentul lui Adam să fie de înţeles, însă nu-l face în 
niciun fel mai puţin periculos. Din contră, după părerea mea, e 
vorba exact de efectul opus. 

Mike rămăsese pe gânduri. 

— Ar trebui să-i spunem, zisese el. 

— Cum? 

— Să-i spunem lui Adam că-i monitorizăm activitatea pe 
Internet. 

Tia se strâmbase. 

— Și pentru ce să facem așa ceva? 

— Ca să știe că este supravegheat. 

— Ce vrem noi să facem nu seamănă deloc cu a posta polițiști 
pe șosele ca să se circule cu viteză mai mică. 

— Ba exact asta e. 

— Va face în continuare exact aceleași lucruri folosind însă 
calculatorul din casa unui prieten sau dintr-un internet cafe. 

— Și? Trebuie să-i spunem. E vorba despre cele mai intime 
gânduri ale fiului nostru. 

Tia se apropiase de el și-i pusese palma pe piept. Chiar și 
după atâţia ani, atingerea ei continua să aibă un efect asupra 
lui. 

— Adam e în pericol, Mike, spusese ea. Nu înţelegi? Fiul 
nostru e în pericol. Poate că s-a apucat de băut sau de droguri 
sau de cine mai știe ce. Nu-ţi mai băga capul în nisip. 

— Nu mă ascund cu capul în nisip. 

Vocea ei ajunsese aproape acuzatoare. 

— Tu speri că se va rezolva totul de la sine. Ce speri, că Adam 
va crește și va depăși fără probleme perioada asta? 


16 


— Nu asta am vrut să spun. Te rog numai să te gândești 
puţin. El are acolo toate gândurile și sentimentele sale cele mai 
secrete. Ai fi fost de acord ca părinţii tăi să știe chiar tot în 
legătură cu tine? 

— Lumea este altfel acum, spusese Tia. 

— Eşti sigură? 

— Ce te deranjează atât de mult? Suntem părinții lui. Vrem 
tot ce este mai bun pentru el. 

Mike clătinase din nou din cap. 

— Nu este bine să cunoști chiar fiecare gând al unei persoane. 
Unele lucruri trebuie să rămână personale. 

Ea își luase mâna de pe el. 

— Vrei să spui, secrete? 

— Da. 

— Spui că orice persoană are dreptul să aibă propriile ei 
secrete? 

— Bineînţeles că da. 

Ea îl privise într-un mod ciudat, care nu îi plăcuse deloc. 

— Tu ai secrete? 

— Nu la asta m-am referit. 

— Ai secrete faţă de mine? îl întrebase Tia a doua oară. 

— Nu. Însă nici nu vreau ca tu să-mi cunoști chiar toate 
gândurile. 

— Nici eu nu vreau să mi le afli pe ale mele. 

Se opriseră amândoi la acea linie sensibilă. 

— Dacă am de ales între a-mi proteja fiul și a-i respecta 
intimitatea, să știi că aleg să-l apăr pe Adam. 

Discuţia asta - Mike nu voia s-o ia drept ceartă - durase mai 
bine de o lună. În acest timp, Mike încercase să-l apropie pe 
Adam de ei, părinţii lui. Îl invitase la mall, la meciuri, chiar la 
concerte. Adam refuzase orice invitaţie. Era mai mult plecat. Se 
întâlneau doar la masa de seară. Notele de la școală deveneau 
din ce în ce mai proaste. Au reușit cu greu să-l convingă să stea 
de vorbă cu un psihiatru. Acesta emise ideea că ar putea fi 
vorba despre depresie. Prescrisese un tratament medicamentos, 
însă solicitase să-l mai consulte pe Adam încă o dată. Acesta 
refuzase hotărât. 

Ei insistaseră ca băiatul să meargă din nou la doctor și 
rezultatul fusese că Adam dispăruse de acasă timp de două zile. 
Nu voia să răspundă nici la apelurile pe mobil. Mike și Tia erau 


17 


disperaţi. Până la urmă, descoperiseră că fusese, pur și simplu, 
în casa unui prieten. 

— ÎI pierdem, continuase Tia munca de convingere. 

Mike nu răspunsese. 

— La urma urmei, noi, părinţii, suntem cei care trebuie să 
aibă grijă de ei. Dacă stai să te gândești, treaba asta durează 
foarte puţin și apoi ei pleacă și își trăiesc viețile. Vreau, pur și 
simplu, să-l știu în viaţă și sănătos până când își ia zborul de 
acasă. Restul va depinde numai de el. 

Mike dăduse afirmativ din cap. 

— Bine, hai atunci s-o facem. 

— Ești sigur? 

— Nu. 

— Nici eu nu sunt. Dar nu reușesc să nu mă gândesc în 
permanenţă la Spencer Hill. 

El dăduse din nou din cap. 

— Mike? 

El își ridicase privirea spre ea. Tia îi zâmbise în felul acela 
special care îl fermecase în ziua aceea friguroasă de toamnă la 
Dartmouth. Un zâmbet care i se înșurubase în inimă și rămăsese 
acolo. 

— Te iubesc, zisese ea. 

— Și eu te iubesc. 

Și, astfel, căzuseră de acord să-și spioneze băiatul. 


18 


3. 


La început, e-mailurile sau discuţiile pe mess păreau destul de 
normale. Primul semn de alarmă apăru trei săptămâni mai 
târziu. 

Interfonul din compartimentul în care lucra o trezi pe Tia din 
gândurile ei. 

— Imediat în biroul meu, se auzi o voce dură. 

Era Hester Crimstein, șefa cea mare a firmei de avocatură la 
care lucra. Hester îi suna întotdeauna personal pe subordonații 
cu care voia să vorbească, fără să apeleze la secretară. Și de 
fiecare dată avea aceeași voce puţin enervată, ca și cum ar fi 
trebuit să ghicești că are de gând să vorbească cu tine și să te 
prezinţi în biroul ei fără ca ea să mai piardă timpul cu interfonul. 

Tia se întorsese la lucru cu șase luni în urmă ca avocat pentru 
firma Burton and Crimstein. Burton murise cu ani în urmă. La 
cârma afacerii rămăsese mult temuta Hester Crimstein. Era o 
avocată cunoscută pe plan internaţional drept expertă în mai 
multe domenii ale dreptului civil și penal și avea chiar și propria 
emisiune săptămânală la televiziune, inteligent numită 
Crimstein on Crime. 

— Tia? se auzi din nou vocea răstită a lui Hester Crimstein. 

— Vin imediat. 

Tia băgă raportul de la E-SpyRight în sertar și porni grăbită pe 
culoarul mărginit de-o parte și de alta cu birouri: cele luminoase, 
cu geamuri care dădeau în afară, pentru avocaţii asociaţi, cu 
experiență, cele fără lumină naturală, pentru truditorii de rând. 
În firma Burton and Crimstein, se păstra un foarte strict sistem 
de castă, în fruntea căruia se afla o singură entitate. Existau mai 
mulţi parteneri, însă Hester Crimstein nu permitea adăugarea 
niciunui alt nume pe antetul firmei. 

Tia ajunse, în sfârșit, la camerele spaţioase de pe colț. 
Secretara lui Hester abia catadicsi să-și ridice pentru o secundă 
privirea când intră ea acolo. Ușa care dădea în biroul șefei era 
deschisă. Așa era mai tot timpul. Tia se opri și ciocăni în tocul 
ușii. 


19 


Hester patrula înainte și înapoi prin încăpere. Era o femeie 
mică de statură, care însă nu-ţi dădea impresia că ar fi micuță. 
Fiinţa ei compactă degaja forţă și un fel de senzaţie de pericol. 
Și acum, când mergea prin încăpere, își zise Tia, parcă 
mărșăluia. 

— Vreau să te duci sâmbătă la Boston ca să iei o depoziţie, 
zise Hester fără nicio altă introducere. 

Tia intră în încăpere. Şefa avea mereu părul făcut permanent, 
un fel de blond cu șuvițe mai închise. Aspectul ei îți dădea 
cumva senzaţia că fusese nevoită să se îmbrace și să se 
dichisească în grabă, și, cu toate astea, reușea să arate perfect 
pusă la punct. Unii oameni au talentul de a te face să le acorzi 
imediat atenţia - cu Hester Crimstein aveai senzaţia că te apucă 
de guler și te obligă să te uiţi fix în ochii ei. 

— Bineînţeles, nicio problemă, zise Tia. Despre ce caz este 
vorba? 

— Beck. 

Tia cunoștea cazul. 

— Ăsta e dosarul. la-l cu tine și pe expertul în calculatoare. Pe 
individul cu tatuajele alea înfiorătoare. 

— Brett, o ajută Tia. 

— El. Vreau să intram și pe calculatorul tipului. 

Hester îi întinse dosarul și apoi își reluă patrularea prin 
încăpere. 

Tia se uită o clipă la eticheta de pe carton. 

— E vorba despre martorul de la bar, nu-i așa? 

— Exact. Te duci mâine cu avionul. Acum du-te să studiezi 
dosarul. 

— OK, nicio problemă. 

Hester se opri din mers. 

— Tia? E 

Tia începuse să răsfoiască dosarul. Incerca să se concentreze 
asupra cazului, să se gândească la Beck și la depoziţia lui, 
precum și la șansa ce i se ivea să plece la Boston. Raportul de la 
E-SpyRight nu-i dădea însă deloc pace. Ridică privirea și se uită 
la șefa ei. 

— Te frământă ceva? întrebă Hester. 

— Doar depoziţia pe care trebuie s-o iau. 

Hester se încruntă. 


20 


— Bine. Fiindcă individul ăsta e un căcănar mincinos. M-ai 
înţeles? 

— Căcănar mincinos, repetă Tia. 

— Exact. E clar că n-a văzut ceea ce pretinde el că a văzut. 
Nu avea cum. Mă înţelegi? 

— Și vreţi ca eu să dovedesc chestia asta? 

— Nu. 

— Nu? 

— Vreau exact contrariul. 

Tia își încreţi fruntea. 

— Nu înțeleg. Nu doriți să dovedesc că e un căcănar 
mincinos? 

— Exact. 

— Puteţi să fiţi puţin mai explicită? 

— Bineînţeles. Vreau să te duci să stai de vorbă cu el, să fii 
drăguță și să-i pui un milion de întrebări. Vreau să porți ceva 
mulat pe corp și poate chiar o fustă scurtă. Să-i zâmbești ca și 
cum ai fi la prima ta întâlnire și ai considera că tot ce zice ele 
fascinant. În vocea ta să nu se ghicească nici cea mai mică 
umbră de îndoială. Să-i dăm impresia că tot ceea ce-ţi spune 
este adevărul gol-goluţ. 

Tia dădu din cap. 

— Doriţi, așadar, să-l fac să vorbească deschis. 

— Da. 

— Și doriţi să înregistrez ce spune el. Toată povestea. 

— Ai ghicit. 

— Ca să vă bateti joc de el apoi în sala de judecată. 

Hester își arcui o sprânceană. 

— În faimosul stil Crimstein. 

— OK, făcu Tia. Am înțeles. 

— O să-l mănânc fript pe tipul ăsta. Rolul tău, ca să ne 
menţinem în cadrul aceleiași metafore, este să cumperi 
legumele pentru garnitură. Crezi că o să te descurci? 

Raportul cu datele din calculatorul lui Adam - cum mă 
descurc cu ăsta? Mai întâi, ar trebui să iau legătura cu Mike. Să 
discutăm, să vedem despre ce e vorba și să găsim cea mai bună 
soluţie... 

— Tia? 

— Mă descurc, bineînţeles. 


21 


Hester se opri din nou din mers. Făcu apoi un pas în direcţia 
Tiei. Era cu cel puţin zece centimetri mai scundă, însă Tia nu 
simţea deloc această diferenţă. 

— Ştii de ce te-am ales pe tine pentru această sarcină? 

— Pentru că am absolvit Columbia Law School, pentru că sunt 
un avocat foarte bun și pentru că în cele șase luni de când sunt 
aici nu mi-aţi dat decât sarcini pe care le putea rezolva și un 
analfabet? 

— Nu. 

— Pentru ce, atunci? 

— Pentru că ești bătrână. 

Tia o privi uimită. 

— Nu în sensul acela. Adică vreau să spun, câţi ani ai tu, ai 
trecut de patruzeci, nu? Eu sunt cu cel puțin zece ani mai în 
vârstă. Mă refeream la faptul că toţi ceilalți avocaţi începători 
sunt niște copii. Și vor să iasă în faţă ca niște eroi. Să 
demonstreze că sunt nemaipomeniţi. 

— Și eu nu vreau chestia asta? 

Hester ridică din umeri. 

— Dacă faci așa ceva, pleci de aici. 

N-avea ce să răspundă la asta, așa că Tia nu mai zise nimic. 
Își cobori privirea și începu din nou să răsfoiască dosarul. 
Gândurile îi zburau însă la fiul ei, la afurisitul acela de calculator 
și la raportul pe care-l primise. 

Hester tăcu câteva clipe. Apoi îi aruncă Tiei privirea aceea 
care îi făcuse pe mulți martori să cedeze în sala de judecată. Tia 
încercă să reziste. 

— De ce ai ales firma asta? întrebă Hester. 

— Doriţi să aflaţi adevărul? 

— Așa aș prefera. 

— Pentru a lucra cu dumneavoastră, spuse Tia. 

— Ar trebui să mă simt flatată? 

Tia ridică din umeri. 

— Aţi vrut să știți adevărul. V-am admirat dintotdeauna 
activitatea. 

Hester zâmbi. 

— Da, da, avocata care câștigă toate procesele. 

Tia aștepta să mai audă ceva. 

— Şi în afară de asta? 

— Asta a fost motivul, spuse Tia. 


22 


Hester clătină din cap. 

— Mai este ceva. 

— Nu înțeleg ce vreţi să spuneți. 

Hester se așeză și îi făcu semn Tiei să facă la fel. 

— Vrei să-ţi explic? 

— Vă rog. 

— Ai ales firma asta, fiindcă e condusă de o feministă. Ţi-ai zis 
că eu o să privesc cu înțelegere faptul că te-ai retras pentru a-ţi 
crește copiii. 

Tia nu zise nimic. 

— Am dreptate? 

— Într-o oarecare măsură. 

— Insă vezi tu, feminismul nu înseamnă numai că fetele se 
ajută una pe cealaltă. Feminismul înseamnă oportunităţi egale. 
inseamnă să li se ofere femeilor nu garanţii, ci dreptul de a 
alege. 

Tia aștepta fără să zică nimic. 

— Tu ai ales să fii mamă. Asta nu este un motiv pentru care 
să fii pedepsită. Dar niciun motiv pentru care să fii privită într-un 
mod mai special decât alţii. Din punct de vedere al activităţii 
profesionale, anii aceia sunt pierduţi. Ai ieșit din rând. Nu poţi să 
mai intri în același loc când te hotărăști tu să vii înapoi. Regulile 
sunt aceleași pentru toţi. Dacă cineva se hotărăște să renunţe la 
carieră ca să-și crească copiii este tratat la fel ca ceilalți. 
Înţelegi? 

Tia făcu un gest care putea fi interpretat în orice fel. 

— Ai spus că-mi admiri activitatea, continuă Hester. 

— Da. 

— Dar eu am ales să nu am o familie. Admiri și asta? 

— Nu cred că ăsta este un motiv de admiraţie sau nu. 

— Exact. Și la fel se poate spune despre alegerea pe care ai 
făcut-o tu. Eu am ales cariera. Nu am ieșit deloc din rând. Și cu 
tenacitate, am reușit să ajung în frunte. Dar seara, când mă 
întorc acasă, nu mă așteaptă niciun doctor și niciun copil. 
Ințelegi ce vreau să spun? 

— Da. 

— Perfect. Nările lui Hester se umflaseră de ai fi zis că 
urmează să scoată flăcări, și privirea devenise parcă cu o notă 
mai cruntă ca de obicei. Așa că atunci când te afli în acest birou 
- biroul meu - gândurile tale sunt numai la mine, la cum să mă 


23 


servești pe mine cât mai bine posibil, nu la ce o să pregătești 
pentru masa de seară sau la faptul că băiatul tău întârzie la 
antrenament. Mă urmărești? 

Tia ar fi vrut să protesteze însă tonul șefei nu lăsa loc pentru 
prea mult dialog. 

— Vă urmăresc. 

— Bine. 

Telefonul începu să sune dintr-odată. Hester ridică receptorul 
cu o mișcare bruscă. 

— Ce? Pauză. Ce tâmpit. Și doar i-am spus să-și ţină fleanca. 

Hester își răsuci fotoliul și se întoarse cu spatele la Tia. Era 
semnalul că discuţia se terminase. Se ridică și ieși din încăpere, 
zicându-și cu amărăciune ce bine ar fi fost ca toată îngrijorarea 
ei să nu stea decât în niște fleacuri ca masa de seară sau 
antrenamentul băiatului. 

Ajunsă pe coridor, se opri și își scoase telefonul mobil. Dosarul 
ținut la subraţ trecuse imediat, chiar și după săpuneala primită 
de la Hester, pe planul doi, iar gândurile ei reveniseră la e-mailul 
din raportul celor de la E-SpyRight. 

De cele mai multe ori, rapoartele erau foarte lungi - Adam 
vizita o mulţime de site-uri și avea atâţia „prieteni” pe MySpace 
sau Facebook - încât se adunau câteva pagini bune. În ultima 
vreme, trecea destul de repede peste ele. Ai fi zis că încerca în 
acest fel să nu atenteze prea mult la intimitatea lui, când, de 
fapt, ea nu mai suporta să afle atât de multe. 

Se grăbea să se întoarcă în biroul ei. Pe masa de lucru, trona 
o fotografie de familie. Toţi patru - Mike, Jill, Tia și, bineînţeles, 
Adam, în unul dintre rarele momente pe care mai accepta să le 
dedice familiei sale - în faţa casei. Deși zâmbetele celor din 
fotografie păreau forţate, imaginea familiei reunite reuși să o 
mai liniștească puţin. 

Scoase din sertar raportul și descoperi imediat e-mailul care o 
intrigase atât de mult. ÎI citi din nou. Nu se schimbase deloc 
între timp. Nu știa ce să facă și își dădu seama că nu era vorba 
despre o decizie pe care să o ia singură. 

Formă numărul lui Mike și-i trimise un mesaj. 

e 
Mike nu apucase însă să-și dea jos patinele când sosi mesajul. 
— Nici aici nu te lasă în pace, nu? întrebă Mo. 


24 


Acesta își scosese patinele și se pregătea să se dezbrace. 
Vestiarul, la fel ca toate vestiarele de hocheiști, puțea groaznic. 
Problema era că transpiraţia se impregnase în apărătoarele 
purtate de sportivi. Un ventilator mare își rotea palele în tavan. 
Fără prea mare efect însă. Hocheiștii nici nu băgau de seamă. 
Un străin care și-ar fi băgat nasul acolo probabil că ar fi leșinat 
imediat. 

Mike se uită la telefon și văzu pe ecran numărul soţiei. 

— Da. 

— Dumnezeule, ești total sub papuc. 

— Da, răspunse Mike. Mi-a trimis un mesaj. Total sub papuc. 

Mo se uită urât la el. Erau prieteni de pe vremea studenţiei la 
Dartmouth!. Jucaseră amândoi în echipa de hochei de acolo - 
Mike pe post de extremă stângă, Mo, în apărare. La aproape un 
sfert de secol de la absolvirea facultăţii - Mike ajuns acum un 
chirurg renumit, Mo, implicat în afacerile necurate ale Central 
Intelligence Agency - continuau să joace amândoi pe aceleași 
posturi. 

Ceilalţi jucători își scoteau apărătorile cu mișcări precaute. 
Îmbătrâniseră cu toţii, iar hocheiul era un joc pentru tineri. 

— Știa că e ora la care joci hochei, nu? 

— Da. 

— Înseamnă că trebuie să-i explici mai bine despre ce e 
vorba. 

— E doar un mesaj, Mo. 

— Îţi rupi oasele toată săptămâna la spital, spuse prietenul lui 
cu acel zâmbet în colțul gurii care te făcea să nu știi niciodată 
dacă glumește sau nu. Timpul alocat hocheiului este ceva sacru. 
Ar fi trebuit să știe asta până acum. 

Mo fusese împreună cu el în acea zi rece, de iarnă, când o 
cunoscuse pe Tia. Adevărul e că Mo fusese cel ce o zărise 
primul. Erau încă juniori și jucau într-un meci de campionat 
împotriva celor de la Yale. Tia era în tribună. În timp ce făceau 
turele de încălzire, Mo îl împunsese cu cotul și-i arătase cu capul 
în direcţia locului unde stătea Tia, spunându-i: „Drăguţ pulover”. 

Așa începuse totul. 


1 Dartmouth College - celebră universitate privată din Hanover, New Hampshire. Este 
una dintre cele nouă universităţi britanice înfiinţate în America înainte de Revoluţie și 
face parte din Ivy League. 


25 


Mo avea o teorie conform căreia orice femeie este atrasă ori 
de Mike, ori de el. Spre Mo se îndreptau cele cărora le plăceau 
băieții răi, în timp ce lui Mike îi reveneau cele care vedeau un 
cămin și o familie în ochii lui albaștri. Așa că în repriza a treia, în 
timp ce echipa lor avea un avans confortabil în faţa oaspeţilor, 
Mo declanșase din senin o altercaţie și începuse să-l altoiască 
zdravăn pe un tip din Yale. În timp ce-l pocnea pe individ, se uita 
pe furiș la Tia ca să-i vadă reacţia. g 

Într-un sfârșit, arbitrii reușiseră să oprească încăierarea. În 
timp ce se îndrepta spre banca de pedeapsă, Mo se aplecase 
spre Mike și-i șoptise: „E ata”. 

Cuvinte cu adevărat profetice. O întâlnise la o petrecere 
organizată în aceeași seară, după meci. Ea venise acolo în 
compania unui student din anii mari, însă nu era prea interesată 
de acesta. Ajunseseră să vorbească despre trecutul lor. El îi 
spusese imediat că voia să ajungă doctor și ea era curioasă să 
știe când își dăduse el seama că ăsta era destinul lui. 

— Cred că dintotdeauna, răspunsese el. A 

Tia nu acceptase un astfel de răspuns. Incepuse să 
investigheze mai adânc, așa cum avea el să descopere că făcea 
întotdeauna. Până la urmă, fusese uimit să se audă cum îi 
povestește că, în copilărie, fusese un copil bolnăvicios, iar 
doctorii deveniseră eroii săi preferaţi. Ea știuse să-l asculte așa 
cum nu o mai făcuse nimeni niciodată. Se putea spune că 
acesta nu fusese numai începutul unei relaţii, ci, pur și simplu, 
se aruncaseră amândoi dintr-odată în ea. Mâncau împreună la 
cantină. Studiau amândoi noaptea. Mike îi aducea la bibliotecă 
vin și lumânări. 

— Te superi dacă mă lași un pic să citesc mesajul? întrebă 
Mike. 

— Este o adevărată pacoste nevasta asta a ta. Dacă erai în 
biserică, ţi-ar fi trimis și acolo mesaje? 

— Tia? Probabil. 

— Bine, citește odata mesajul ăla. Apoi trimite-i și tu unul și 
spune-i că ne ducem la un bar cu ţâțe. 

— Bine, OK. Așa o să fac. 

Apăsă tastele și citi mesajul: 


Trebuie să vorbim. Despre ceva ce am găsit în 
raportul celor de la calculatoare. Vino direct acasă. 


26 


Mo văzu umbra ce se așternu pe faţa prietenului său. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Bun. Înseamnă că mergem la barul ăla. 

— N-am discutat niciodată că mergem într-un astfel de local. 

— A, ești unul dintre fătălăii ăia care preferă să le numească 
„Cluburi pentru domni”? 

— Oricum s-ar chema, nu pot să merg. 

— Te obligă să te duci acasă? 

— Avem o problemă. 

— Ce? 

Pentru Mo era necunoscută semnificația expresiei „problemă 
personală”. 

— Ceva în legătură cu Adam, răspunse Mike. 

— Finul meu? Ce a pățit? 

— Nu e finul tău. 

Mo nu era nașul lui Adam, fiindcă Tia nu fusese de acord. 
Acest lucru nu îl împiedica însă pe Mo să îl considere pe băiat ca 
fiind finul său. La botez, Mo venise, pur și simplu, în rândul din 
față și rămăsese lângă fratele Tiei, adevăratul naș al copilului. 
Mo se mulțumise să-l privească pe acesta drept în ochi, și 
fratele Tiei nu îndrăznise să scoată niciun cuvânt de împotrivire. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Încă nu știu. 

— Tia îl cam cocoloșește. Eşti și tu conștient de asta. 

Mike puse jos telefonul mobil. 

— Adam a renunţat la locul din echipa de hochei. 

Mo făcu o mutră de parcă Mike i-ar fi spus că fiul lui ar fi intrat 
într-o sectă satanistă sau s-ar fi apucat de droguri. 

— Uau. 

Mike își dădu jos patinele din picioare. 

— Cum ai putut să nu-mi spui lucrul ăsta până acum? 

Mike începu să caute prin geantă până găsi apărătoarele de 
lame. După aceea, își scoase apărătoarele de umeri. Din ce în ce 
mai mulţi jucători terminaseră cu îmbrăcatul și treceau pe lângă 
ei salutându-i. Majoritatea știau că nu e cazul să glumească prea 
mult cu Mo, chiar dacă acesta nu mai era pe gheaţă. 

— Eu te-am adus aici cu mașina, zise acesta. 

— Și? 


27 


— Și ţi-ai lăsat mașina la spital. Am pierde prea mult timp ca 
să te duc înapoi acolo. Așa că te duc direct acasă. 

— Nu cred că-i o idee prea bună. 

— Totuși. Vreau să-mi văd finul. Și să aflu ce naiba se 
întâmplă acolo. 


28 


4. 


în momentul în care Mo coti pe strada lor, Mike o zări pe 
Susan Loriman, vecina lor, care își făcea de lucru pe peluza din 
faţa casei. Deși femeia părea teribil de preocupată de soarta 
plantelor pe care le îngrijea, Mike își dădu seama că gândurile ei 
erau cu totul în altă parte. Mo trase mașina pe aleea care ducea 
la garaj și rămase cu privirea aţintită asupra femeii, așezată în 
genunchi pe gazon. 

— Frumoasă priveliște, zise el. 

— Probabil că la fel gândește și soțul ei, îl temperă Mike. 

Susan se ridică în picioare și Mo o urmări cu privirea. 

— Așa o fi, însă soţul ei e un căcăcios. 

— De ce spui asta? 

Mo îi arătă printr-o mișcare cu bărbia. 

— Din cauza mașinilor alea. 

Pe aleea de lângă casa vecinilor se aflau parcate o Corvette 
tunată de culoare roșie și un BMW 550i negru. Erau mașinile 
soțului lui Susan. Ea conducea un Dodge Caravan gri. 


— Ce-i cu ele? 
— Sunt ale lui? 
— Da. 


— Am avut odată o gagică, începu Mo. Cea mai tare tipă pe 
care am cunoscut-o vreodată. Hispanică sau cam așa ceva. Era 
gimnastă și luptătoare profesionistă și apărea în momentele 
alea sexy care se transmiteau dimineața pe Channel Eleven, 
mai ţii minte? 

— Da, parcă îmi amintesc. 

— Ei bine, tipa asta mi-a povestit despre o chestie pe care o 
făcea ea. De fiecare dată când un tip cu o mașină ca astea voia 
să se dea mare, ambalând motorul și mergând paralel cu ea, 
încercând s-o agate, știi ce-i spunea? 

Mike clătină din cap. 

— Îmi pare rău de penisul tău. 

Mike nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— „Îmi pare rău de penisul tău.” Doar atât. Nu-i tare? 

— Ba da, recunoscu Mike. Tare. 


29 


— Cam greu să mai încerci ceva după așa o replică. 

— Ai dreptate. 

— Deci individul ăsta - soţul ei, nu? - are nu una, ci două 
mașini tari. Tu ce crezi că înseamnă asta? 

Susan Loriman se uita acum fix în direcţia lor. O considerase 
întotdeauna drept o femeie deosebit de apetisantă - tipul de 
femeie pentru care adolescenţii folosesc acronimul MILF, termen 
pe care el personal n-ar fi îndrăznit să-l utilizeze. Nu încercase 
niciodată nimic, era vorba doar de o atracţie pe care orice 
bărbat normal ar fi simţit-o. Susan avea părul lung și atât de 
negru că părea cu reflexe albăstrui. Vara îl purta întotdeauna 
strâns la spate într-o coadă de cal. Pantalonii scurți, tăiaţi foarte 
sus, ochelarii de soare de marcă și zâmbetul ispititor completau 
imaginea. 

Când copiii erau mai mici, Mike o întâlnea frecvent pe terenul 
de joacă din Maple Park. Asta nu însemna nimic, pur și simplu, îi 
făcea plăcere s-o privească. Cunoștea un bărbat, antrenor de 
baseball la juniori, care îl luase pe micul Loriman în echipă, 
numai ca s-o atragă și pe maică-sa la meciuri. 

Astăzi femeia nu purta ochelari de soare, iar zâmbetul din 
colțul gurii era foarte trist. 

— Nu pare prea veselă, spuse Mo. 

— Mda. Te superi dacă te rog să mă lași un pic singur cu ea? 

Mo ar mai fi vrut să facă o remarcă maliţioasă, însă expresia 
de pe faţa femeii îl făcu să se abţină. 

— Bineînţeles că nu. 

Mike făcu câţiva pași în direcţia ei. Susan se străduia să pară 
cât mai normală posibil. 

— Bună. 

— Bună, Mike. 

El știa foarte bine de ce stătea vecina lui pe peluză, 
prefăcându-se că are de lucru, așa că nu o mai lăsă să aștepte. 

— Nu o să primim rezultatele testului de compatibilitate 
pentru Lucas mai devreme de mâine-dimineaţă. 

Susan înghiţi în sec și dădu repede din cap. 

— Bine. 

Mike ar fi vrut să întindă mâna și s-o atingă. Probabil că, în 
intimitatea cabinetului său, chiar așa ar fi făcut. Doctorii fac 
deseori astfel de gesturi. Fapt ce ar fi părut însă deplasat în 
situaţia de față. Așa că se mărgini la o replică banală: 


30 


— Doctorita Goldfarb și cu mine vom face tot ce stă în 
puterea noastră. 

— Știu, Mike. 

Lucas, băiatul lui Susan în vârstă de zece ani, suferea de 
glomerulonefrită segmentară cu scleroză în focare, FSGS pe 
scurt, și avea absolută nevoie de un transplant de rinichi. Mike 
era unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu din ţară, însă 
îi repartizase acest caz colegei sale, Ilene Goldfarb. Ilene era 
atât şefa secţiei de transplant a spitalului New York- 
Presbyterian, cât și cel mai bun chirurg pe care îl cunoștea. 

Atât el, cât și Ilene aveau de-a face aproape în fiecare zi cu 
oameni aflați în situaţia lui Susan. Știa cum să-i consoleze atunci 
când nu se mai putea face nimic, însă pierderea unui pacient îl 
afecta foarte puternic. Cei care muriseră nu-i dădeau deloc 
pace. Îl făceau să se trezească noaptea. Îl arătau cu degetul. 
Moartea era ceva ce el nu acceptase niciodată. Moartea era 
dușmanul său - o sursă permanentă de furie - și nu putea 
accepta să o lase să-i ia un copil nevinovat. 

În cazul lui Lucas Loriman era vorba despre ceva foarte 
personal. Tocmai de aceea îi dăduse cazul colegei sale. El îl 
cunoștea mult prea bine pe Lucas. Băiatul era un copil firav și 
bolnăvicios, foarte dulce însă și inimos. Purta niște ochelari mari 
care îi alunecau mereu în jos pe nas și avea un păr rebel care nu 
se lăsa pieptănat în niciun chip. Îi plăcea sportul, însă nu avea 
forța să-l practice. Când Mike ieșea pe alee să-l antreneze pe 
Adam să lovească la poartă, Lucas își făcea și el apariţia și se 
uita. Mike îi oferea și lui crosa ca să încerce, însă băiatul nu voia 
s-o ia. Conștient că nu era făcut pentru sport, Lucas se 
mulțumea să comenteze de pe margine: „Domnul Baye are 
pucul, face o fentă la stânga, trage la poartă... și Adam Baye 
salvează extraordinar!” 

Gândindu-se la copilul acela dulce care își împingea mereu 
ochelarii în sus, pe nas, Mike își jură în gând să nu-l lase să 
moară. 

— Reușești să dormi? întrebă el. 

Susan Loriman ridică din umeri. 

— Vrei să-ţi prescriu o rețetă? 

— Dante nu prea e de acord cu așa ceva. 

Dante Loriman era soţul ei. Mike nu dorise s-o recunoască de 
faţă cu prietenul său, însă raţionamentul lui Mo fusese corect - 


31 


Dante era un ticălos. Deși părea simpatic în relaţiile cu ceilalţi, 
îți puteai da seama că ceva era în neregulă după modul în care 
își îngusta ochii. Circulau bârfe cum că ar fi avut legături cu 
lumea interlopă, însă era foarte posibil ca acestea să se fi 
datorat felului în care arăta. Se dădea cu gel pe părul pieptănat 
spre spate, se parfuma din belșug și purta bijuterii mult prea 
țipătoare. Tia îl găsea interesant - „în sfârșit o schimbare în 
marea asta de bărbaţi tunși scurt” -, însă Mike simţise 
dintotdeauna că ceva nu era în regulă cu el. Eforturile individului 
îl duceau cu gândul la cineva care încerca în permanenţă să 
treacă un examen, dar pica încontinuu. 

— Vrei să stau eu de vorbă cu el? 

Susan clătină din cap. 

— Voi luaţi medicamente de la farmacia Drug Aid de pe Maple 
Avenue, nu? 

— Da. 

— O să trimit acolo reţeta. Dacă consideri că ai nevoie, poți să 
iei medicamentele de acolo. 

— Mulţumesc, Mike. 

— Ne vedem mâine-dimineaţă. 

Mike se întoarse și o porni spre mașină. Mo îl aștepta acolo cu 
mâinile încrucișate la piept. Își pusese ochelarii de soare și arăta 
foarte cool. 

— O pacientă de-a ta? 

Mike trecu pe lângă el fără să-i răspundă. Nu vorbea niciodată 
despre pacienţii săi. Mo știa acest lucru. 

Mike se opri în fața casei și încercă s-o cuprindă cu privirea. 
Cum era posibil, se gândea el, ca o casă să pară, uneori, tot atât 
de fragilă ca și pacienţii săi? Te uiţi în dreapta și-n stânga și vezi 
de-a lungul străzii numai case, identice cu a lui, case în care 
locuiesc cupluri venite de cine știe unde, oameni care, la fel ca 
el, au privit structurile de piatră și lemn și și-au spus: „Da, aici o 
să-mi trăiesc de aici încolo viaţa și o să-mi cresc copiii. Aici o să- 
mi împlinesc speranţele și visurile. Aici, în clădirea asta.” 

Deschise ușa. 

— E cineva acasă? 

— Tati! Unchiule Mo! 

Era Jill, prinţesa lui în vârstă de unsprezece ani, care apărea 
de după colț cu zâmbetul pe buze. Mike simţi cum i se topește 
inima - reacţia era instantanee și se repeta de fiecare dată. O 


32 


reacție universal valabilă. Când o fetiță îi zâmbește în acest fel 
tatălui său, acel tată, indiferent în ce situaţie financiară sau 
socială se află, acel tată se transformă brusc într-un rege. 

— Bună, iubita mea. 

Jill îi îmbrăţișă de mai multe ori pe Mike și pe Mo. Se mișca 
între cei doi adulți cu ușurința unui politician care face o baie de 
mulţime. În spatele fetiţei, pe jumătate ascunsă, stătea prietena 
ei, Yasmin. 

— Bună, Yasmin, o salută Mike. 

Părul lui Yasmin era pieptănat în așa fel încât să-i acopere o 
jumătate din faţă, ca un văl. Vocea ei abia se auzi. 

— Bună ziua, domnule doctor Baye. 

— Fetelor, voi nu aveaţi oră de dans astăzi? întrebă Mike. 

Jill îi aruncă tatălui său o privire mustrătoare. 

— Tată, șopti ea. 

El își aminti brusc. Yasmin nu se mai ducea la dans. De fapt, 
Yasmin renunţase la aproape orice altă activitate. Avusese loc 
un incident la școală, în urmă cu câteva luni. Profesorul lor, 
domnul Lewiston, în mod normal un tip pasionat, care găsea tot 
felul de metode pentru a menţine treaz interesul elevilor săi, 
făcuse un comentariu nepotrivit în legătură cu faptul că Yasmin 
avea niște urme de păr facial. Mike nu cunoștea prea bine 
detaliile. Știa doar că Lewiston își ceruse imediat scuze, însă 
răul fusese deja făcut. Cruzimea preadolescentină își spusese 
cuvântul. Colegii de clasă începuseră s-o strige pe Yasmin „XY” 
ca în prescurtarea cromozomului masculin sau numai „Y”, 
pretinzând că e vorba despre prima iniţială a numelui ei. 

Jill rămăsese alături de prietena ei și încercase din răsputeri 
să n-o lase să se izoleze. Mike și Tia erau foarte mândri de fiica 
lor pentru asta. Yasmin renunţase la cursul de dans, însă Jill 
reușea să fie și alături de prietena ei și să meargă mai departe 
la dans. Aveau senzaţia că lui Jill îi plăcea aproape orice făcea, 
fiindcă aborda fiecare activitate cu o energie și un entuziasm 
care-i uimeau pe toţi din preajma ei. Incă una dintre tainele 
naturii. Doi copii - Adam și Jill - crescuţi de aceiași părinţi, însă 
cu personalităţi total diferite. 

Jill se întoarse și o apucă pe Yasmin de mână. 

— Vino, zise ea. 

Yasmin o urmă. 

— Ne vedem mai târziu, tati. La revedere, unchiule Mo. 


33 


— La revedere, iubire, spuse Mo. 

— Unde plecaţi? întrebă Mike. 

— Mama ne-a spus să ieșim afară. Mergem cu bicicleta. 

— Să nu uitaţi căștile de protecţie. 

Jill își dădu amuzată ochii peste cap. 

Câteva clipe mai târziu, Tia își făcu apariţia din bucătărie și se 
încruntă în direcția lui Mo. 

— Ce caută el aici? 

— Am auzit că vă spionaţi băiatul. Frumos, zise Mo fără nicio 
altă introducere. 

Tia îi aruncă lui Mike o privire care îi făcu acestuia pielea ca 
de găină. Nu reuși altceva decât să ridice din umeri. Același 
balet de înțepături dintotdeauna dintre Mo și Tia - în ciuda 
aparentei ostilităţi, cei doi ţineau foarte mult unul la celălalt. 

— Cred că este o idee destul de bună, zise Mo. 

Asta îi luă pe amândoi prin surprindere. Mike și Tia îl priviră 
uimiţi. 

— Ce s-a întâmplat? Am ceva pe faţă? 

Mike spuse: 

— Parcă ziceai că prea îl cocoloșim. 

— Nu, Mike, am spus că Tia îl cocoloșește. 

Tia îi aruncă din nou lui Mike o privire din aceea, specială, a 
ei. Așa învățase Jill să-și readucă tatăl la tăcere doar cu o simplă 
privire. O avusese profesoară pe Tia. 

— Însă în cazul ăsta, continuă Mo, oricât de greu mi-ar fi să o 
recunosc, soția ta are dreptate. Sunteţi părinţii lui. Aveţi dreptul 
să știți totul. 

— Nu crezi că are și el dreptul la intimitatea lui? 

— Dreptul la ...? Mo se încruntă. E un copil necopt, asta e. La 
urma urmei, toţi părinţii își spionează copiii într-un fel sau altul, 
nu? Asta e datoria voastră. Voi sunteţi cei care le văd notele, 
nu? Voi vorbiţi cu profesorii despre ce fac ei la școală. Voi 
decideţi ce mănâncă, cu ce se îmbracă și așa mai departe. Așa 
că asta nu e decât un pas firesc mai departe. 

Tia încuviinţa din cap. 

— Datoria voastră este să-i creșteţi, nu să-i răsfățaţi. Fiecare 
părinte decide cât de multă independenţă îi acordă propriului 
copil. Voi deţineţi controlul. Voi trebuie să știți tot ce se petrece. 
Nu e o republică. Este o familie. Nu trebuie să vă ocupați chiar 
de fiecare detaliu, însă trebuie să aveţi posibilitatea să 


34 


interveniţi când e cazul. Informaţia înseamnă putere. Guvernul 
poate abuza de această putere, fiindcă nu se gândește 
întotdeauna la interesul vostru. Voi însă vă gândiţi. Și sunteţi 
amândoi oameni cu carte. Așadar, ce rău se poate întâmpla? 

Mike se uita la prietenul său, neștiind ce să creadă. 

Tia zise: 

— Mo? 

— Da? 

— Tu vrei să ne certăm? 

— Să mă bată Dumnezeu, răspunse el și se așeză pe un 
taburet de lângă insula din bucătărie. Prin urmare, ce-ați 
descoperit? 

— Nu vreau să mă înţelegi greșit, spuse Tia, însă cred că ar 
trebui să te duci acasă. 

— Este finul meu. Și eu vreau tot ce-i mai bun pentru el. 

— Nu e finul tău. Și exact așa cum ai spus și tu, nu există 
altcineva care să aibă această datorie decât părinţii lui. Oricât 
de mult ai ţine tu la el, din păcate, nu faci parte din această 
categorie. 

Mo se uită la Tia fără să spună nimic. 

— Ce-i? 

— Nu-mi place deloc atunci când ai dreptate. 

— Da' tu cum crezi că mă simt eu? zise și Tia. Până să fii tu de 
acord, eram convinsă că spionarea lui Adam era o treabă 
corectă. 

Mike îi privea pe cei doi. Tia își trăgea cu degetele buza de 
jos. El știa că gestul ăsta ea îl făcea doar atunci când era foarte 
îngrijorată. Glumele dintre cei doi nu erau decât o perdea de 
fum. 

— Mo, zise el. 

— Da, da, am înţeles. Am plecat. Mai vreau un singur lucru, 
totuși. 

— Care? 

— Pot să mă uit puţin la telefonul tău? 

Mike îl privi mirat. 

— De ce? Al tău nu mai merge? 

— Lasa-mă să mă uit puţin la el, bine? 

Mike ridică din umeri. Îi dădu aparatul lui Mo. 

— La ce firmă de telefonie ești? întrebă acesta. 

Mike îi răspunse. 


35 


— Și toți aveți același tip de aparat? Și Adam? 

— Da. 

Mo se mai uită o clipă la aparatul din palma lui. Mike o privi 
întrebător pe Tia. Aceasta ridică din umeri. Mo îi dădu telefonul 
înapoi. 

— Ce-a vrut să fie asta? 

— Îți spun altă dată, zise Mo. Acum vă las să aveţi grijă de 
băiatul vostru. 


36 


5. 


Deci, ce-ai descoperit pe calculatorul lui Adam? întrebă Mike. 

Ședeau la masa din bucătărie. Tia pregătise deja cafeaua. Ei 
își pregătise o Breakfast Blend fără cofeină. Lui Mike, o ceașcă 
de espresso. Unul dintre foștii lui pacienţi lucra la o firmă care 
producea mașini de cafea ce foloseau, în loc de filtre, un sistem 
cu compartimente detașabile. După un transplant încheiat cu 
succes, Mike primise cadou un astfel de aparat. Principiul de 
funcţionare era simplu: schimbai compartimentul și obţineai ce 
cafea voiai. 

— Două lucruri, răspunse Tia. 

— Așa. 

— In primul rând, e invitat mâine-seară la o petrecere la 
tânărul Huff. 

— Și? 

— Și părinţii pleacă de acasă în weekend. După ce scrie în e- 
mail, au de gând s-o facă lată. 

— Băutură, droguri? 

— Nu se înțelege prea clar. Planul este să găsească o scuză, 
astfel încât să poată rămâne acolo peste noapte și - aici citez - 
„Să se urce pe pereţi”. 

Familia Huff. Daniel Huff, tatăl, era căpitan în poliţia orașului. 
Fiul - căruia toată lumea îi spunea DJ - era, probabil, cel mai 
zurbagiu tânăr din clasa lui Adam. 

— Ce-i? 

— Mă gândeam. 

Tia înghiţi în sec. 

— Ce băiat creștem noi, Mike? 

El nu răspunse. 

— Știu că tu ai fost împotriva acestor rapoarte, dar... 

Tia închise ochii. 

— Ce? 

— Adam se uită la imagini porno. Știai asta? 

El nu zise nimic. 

— Mike? 

— Și ce vrei să facem? 


37 


— Tu ești de părere că e bine ce face? 

— Când eram de vârsta lui, citeam și eu Playboy, pe furiș. 

— Nu e același lucru. 

— Crezi? Atât era pe vremea noastră. Nu aveam Internet pe 
atunci. Dacă am fi avut, probabil că aș fi făcut și eu la fel - orice, 
ca să văd o femeie în pielea goală. Asta e societatea în care 
trăim. Nu poţi să faci un pas fără să vezi sau să auzi peste tot 
chestia asta. Așa că, după părerea mea, ar fi foarte ciudat dacă 
am avea un băiat de 16 ani care să nu fie interesat de femei 
goale. 

— Deci, ești de acord? 

— Nu, bineînțeles că nu. Pur și simplu, nu știu ce să fac în 
privinţa asta. 

— Stai de vorbă cu el, spuse Tia. 

— Am stat, răspunse Mike. l-am explicat ce trebuia să știe 
despre reproducere. l-am povestit că sexul este frumos atunci 
când este îmbinat cu dragostea. Am încercat să-l învăţ să 
respecte femeile, nu să le considere drept simple obiecte. 

— Aspectul ăsta nu-l înţelege el prea bine. 

— Păi, niciun adolescent nu cred că-l înțelege. Ca să nu mai 
pomenesc de faptul că nicio mare parte dintre bărbaţii adulţi nu 
reușesc asta. 

Tia sorbi o gură de cafea. Întrebarea nerostită rămase 
suspendată undeva în aer. 

Putea să-i vadă ridurile de la colţurile ochilor. În ultima vreme, 
începuse să-și studieze destul de mult fața în oglindă. Orice 
femeie are complexe în legătură cu înfățișarea ei, însă Tia 
fusese mereu foarte satisfăcută de felul în care arată. El 
remarcase totuși că, în ultima vreme, ea nu se mai simţea la fel 
de bine când se uita în oglindă. Începuse să-și ascundă firele de 
păr cărunte. Vedea în oglindă ridurile și celelalte semne ale 
vârstei și începuse să o deranjeze acest lucru. 

— E cu totul altceva în cazul unui adult, spuse ea. 

Mike se pregătea să zică ceva reconfortant, dar, până la 
urmă, se hotărî că e mai bine să se abţină. 

— Am deschis o cutie a Pandorei, zise Tia. 

— Într-adevăr, răspunse el sperând ca ea să se fi referit la 
Adam și nula el. 

— Vreau să știu și, în același timp, urăsc că vreau asta. 

El o prinse de mână. 


38 


— Ce facem în legătură cu petrecerea asta? 

— Tu ce zici? 

— Nu-l putem lăsa să se ducă, zise el. 

— ȘI-I ţinem închis în casă? 

— Cam așa ceva. 

— Mie mi-a spus că se întâlnește cu Clark și se duc la Olivia 
Burchell. Dacă îi interzicem să se ducă, o să-și dea seama că s-a 
întâmplat ceva. 

Mike ridică din umeri. 

— Asta e. Suntem părinţii lui. Avem voie ca, din când în când, 
să luăm decizii ce pot părea ciudate. 

— Bine. Deci îi spunem că vrem să stea acasă mâine-seară? 

— Da. 

Ea își mușcă buza de jos. 

— S-a purtat foarte bine toată săptămâna, și-a făcut toate 
temele. În mod normal, îl lăsăm să iasă în oraș vineri seara. 

Planul lor avea să declanșeze o confruntare. Erau amândoi 
conștienți de asta. Mike era pregătit să lupte, însă chiar era 
nevoie de așa ceva acum? Un bun strateg știe să-și aleagă 
momentele. Interdicția de a merge la Olivia avea să trezească o 
mulţime de suspiciuni. 

— Dar, dacă îi stabilim o oră-limită până la care poate să stea 
în oraș? întrebă el. 

— Și ce facem dacă întârzie? Ne ducem după el la familia 
Huff? 

Tia avea dreptate. 

— Hester m-a chemat azi la ea în birou, spuse ea. Vrea să mă 
duc mâine la Boston să obţin o declaraţie. 

Mike înțelese imediat cât de mult însemna călătoria asta 
pentru ea. De când se întorsese în avocatură nu primise decât 
sarcini total lipsite de importanţă. 

— Păi, e grozav! 

— Da, dar asta înseamnă că n-o să fiu acasă. 

— Nicio problemă, mă descurc și singur, spuse Mike. 

— Lui Jill i-am dat voie să doarmă la Yasmin. Așa că nici ea n-o 
să fie acasă. 

— Foarte bine. 

— Ţi-a mai venit vreo idee cum am putea să-l facem pe Adam 
să nu meargă la petrecerea aia? 

— Mai lasă-mă niţel. S-ar putea să găsesc ceva, zise Mike. 


39 


— Bine. 

Mike o văzu că rămăsese cu privirea în gol. Apoi își aduse 
aminte. 

— Spuneai că ai descoperit două lucruri. 

Ea încuviință cu o mișcare a capului și o umbră trecu peste 
faţa ei. Ceva aproape insesizabil. Doar un jucător de poker 
versat și-ar mai fi putut da seama. Când ești căsătorit de mult 
timp, așa se întâmplă. Poţi sesiza anumite semnale - sau poate 
că partenerul tău nu se mai străduiește la fel de mult să le 
ascundă. Oricum, Mike știa că nu era ceva prea plăcut ceea ce 
avea să audă. 

— Un schimb de mesaje, spuse Tia. De acum două zile. 

Întinse mâna după poșetă și scoase de acolo o bucată de 
hârtie. Pe foaie erau imprimate mai multe linii de text ce 
reprezentau mesaje schimbate pe Internet. Arătau ca niște 
replici dintr-o piesă, în care numele fiecărui personaj era urmat 
de două puncte. Mulţi dintre adulţii care, în tinerețe, petrecuseră 
ore întregi la telefon în discuţii stupide criticau acum acest 
mijloc modern de a purta o conversaţie cu mai multe persoane, 
în același timp. Mike nu vedea unde era problema. Pe vremea 
lor, fuseseră telefoanele, acum era SMS-urile și Messengerul. 
Până la urmă, era vorba despre același lucru. li aducea aminte 
lui Mike de bătrânii care, pe de o parte, blestemau jocurile video 
ale noii generaţii, și, pe de alta, abia așteptau să plece la 
Atlantic City, la jocurile mecanice. Foarte multă ipocrizie. 

— Uită-te și tu. 

Mike își puse ochelarii de citit. Începuse să-i folosească abia 
cu câteva luni în urmă și nu trecuse prea mult timp până să 
ajungă să-i urască. 

Numele pe care-l folosea Adam în dialogurile electronice 
continua să fie HockeyAdam1117. Il alesese în urmă cu câţiva 
ani. 11 era numărul pe care-l purtase Mark Messier, jucătorul 
său favorit, iar 17 era numărul pe care-l purtase Mike pe când 
juca la Dartmouth. Ciudat că Adam nu schimbase asta. Poate că 
acest amănunt avea o semnificaţie. Sau poate, cel mai probabil, 
nu însemna absolut nimic. 


Ceejay8115: U ok? 
HockeyAdam1117: Tot mai cred că ar trebui să 
spunem. 


40 


Ceejay8115: S-a terminat demult. Taci și va fi bine. 


Conform cronometrului electronic, urmase o pauză timp de 
aproximativ un minut. 


Ceejay8115: U acolo? 
HockeyAdam1117: Da. 
Ceejay8115: Totul ok? 
HockeyAdam1117: Totul ok. 
Ceejay8115: Bine. CU Vin. 


Acesta era sfârșitul schimbului de mesaje. 

— „Taci și va fi bine”, repetă Mike. 

— Da. 

— Ce crezi că înseamnă? întrebă el. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— S-ar putea să fie ceva ce are legătură cu școala. Poate au 
văzut pe vreun coleg copiind la vreun test sau așa ceva. 

— Posibil. 

— Sau poate că nu e nimic. Poate e doar un joc, din acela, 
online. 

— S-ar putea, zise din nou Tia, dar era clar că nu credea. 

— Cine e Ceejay8115? întrebă Mike. 

Ea clătină din cap. 

— Este prima oară când văd numele lui Adam alături de 
numele individului acesta. 

— Poate că e o ea. 

— Ai dreptate. 

— „C U Vin” - ne vedem vineri. Deci Ceejay8115 va fi și el la 
petrecerea de la Huff. Ne ajută asta cu ceva? 

— Nu prea văd la ce ne-ar putea ajuta. 

— Crezi că ar trebui să-l întrebăm pe Adam? 

Tia clătină din cap. 

— Este mult prea vag, nu crezi? 

— Ba da, recunoscu Mike. Și ar însemna să-l lăsăm să-și dea 
seama că-l spionăm. 

Rămaseră amândoi tăcuţi. Mike citi din nou îngrijorarea pe 
faţa ei. 

— Mike? 

— Da. 


41 


— Ce-o trebui Adam să ascundă pentru a fi bine? 
e 

Nash, cu mustaţa stufoasă ascunsă acum în buzunar, ședea 
pe locul pasagerului. Pietra, blonda platinată, era la volanul 
furgonetei. 

Bărbatul avea în mână mobilul lui Marianne. Era un 
BlackBerry Pearl. Cu așa ceva puteai trimite e-mailuri, puteai 
face fotografii, viziona filmuleţe, edita texte, puteai sincroniza 
calendarul și cartea de telefon cu cele din calculatorul de acasă 
și, bineînțeles, puteai vorbi la telefon. ? 

Nash apăsă o tastă. Ecranul aparatului se lumină. Işi făcu 
apariția o fotografie a fiicei lui Marianne. O privi pentru o clipă. 
Ce păcat, își spuse el în gând. Atinse pictograma care îl ducea la 
adresele de e-mail, alese adresa fetei a cărei imagine era pe 
ecran și începu să scrie un mesaj: 


Bună! Plec la Los Angeles pentru câteva săptămâni. 
Vorbim când mă întorc. 


Semnă sub text cu numele Marianne și apoi copie aceleași 
cuvinte în alte două mesaje către alte adrese. Apoi apăsă pe 
SEND. Cei care o cunoșteau pe Marianne nu aveau să se 
obosească prea mult s-o caute. După câte reușise să-și dea el 
seama, acesta era modul în care acţiona ea - dispărea și apoi își 
făcea brusc apariţia din nou. 

De data asta însă... partea cu dispărutul rămânea totuși 
valabilă. 

Pietra turnase un drog în băutura lui Marianne, în timp ce 
Nash îi distrăgea atenţia cu teoria lui despre Cain și maimuţele. 
După ce o suiseră în furgonetă, Nash începuse s-o bată. O 
bătuse foarte rău și, mai ales, un timp îndelungat. La început, ca 
să o doară. Voia să o determine să vorbească. După ce se 
asigurase că-i spusese tot ceea ce voise să afle, începuse s-o 
bată ca s-o omoare. Era un tip foarte tacticos. Fața unui om 
conţine paisprezece oase fixe. Voia să le rupă pe fiecare în cât 
mai multe bucăți posibil. 

Nash aplica loviturile cu o precizie aproape chirurgicală. Unele 
lovituri la figură sunt destinate să neutralizeze un oponent - să-l 
facă să renunțe la luptă. Altele au drept scop declanșarea 
durerii. Unele provoacă distrugeri ale țesutului. Nash le știa pe 


42 


toate. Ştia, de asemenea, cum să-și protejeze nodurile pumnilor 
și, în același timp, să aplice forța maximă, să lovească cu latul 
palmei sau cu încheietura fără să se rănească. 

Chiar înainte ca Marianne să moară, când aceasta respira din 
ce în ce mai greu din cauza sângelui care îi inunda laringele, 
Nash făcuse ceea ce făcea întotdeauna în astfel de situaţii. Se 
oprise și verificase dacă femeia nu-și pierduse cunoștința. Apoi îi 
cuprinsese capul și-l întorsese spre el, o privise fix și zărise 
groaza din ochii ei. 

— Marianne? 

Voise să-i capteze atenţia. Reușise. Apoi, îi șoptise ultimele 
cuvinte pe care femeia avea să le audă în această viaţă: 

— Te rog să-i spui Cassandrei că mi-e dor de ea. 

Abia apoi, într-un sfârșit, o lăsase să moară. 

Furgoneta era furată. Plăcuţele de înmatriculare fuseseră 
schimbate. Nash se întoarse pe bancheta din spate. Indesă o 
bandană în palma lui Marianne și-i închise pumnul. Cu ajutorul 
unei lame începu să taie hainele femeii. După ce aceasta 
rămase goală, scoase alte haine pe care le avea într-o sacoșă de 
cumpărături. Se chinui niţel, dar până la urmă reuși. Topul roz 
era prea strâmt, dar tocmai asta urmăriseră. Fusta din piele era 
ridicol de strâmtă. 

Pietra fusese cea care alesese hainele. 

O agățaseră pe Marianne într-un bar din Teaneck, New Jersey. 
Acum se aflau în Newark, în zona Fifth Ward, rău famată din 
cauza răufăcătorilor și prostituatelor care-și făceau veacul pe 
acolo. O prostituată omorâtă în bătaie, asta aveau să creadă 
polițiștii. Rata criminalităţii era de trei ori mai mare în Newark 
decât în New York. Așa că Nash îi distrusese faţa și-i scosese 
aproape toţi dinţii. Nu chiar pe toţi. Ar fi fost mult prea evident 
că vrea să-i ascundă identitatea. 

Așa că-i lăsase câţiva dinţi neatinși. O amprentă dentară însă 
- presupunând că ar fi găsit ceva care să-i determine să extindă 
cercetările - era nu numai dificil de realizat, ci și lua mult timp. 

Nash își puse la loc mustaţa, iar Pietra își aranjă peruca. Era 
vorba despre niște precauţii inutile. Nu se afla nimeni acolo. 
Aruncară cadavrul într-un tomberon de gunoi. Nash rămase cu 
privirea aţintită asupra trupului lui Marianne. 

Se gândea la Cassandra. Simţea o tristețe în suflet, însă 
priveliștea îl și îmbărbăta în același timp. 


43 


— Nash? 

Era Pietra. Îi răspunse cu un zâmbet și se urcară amândoi în 
mașină. Pietra întoarse și mașina dispăru. 

e 

Mike se afla în fața ușii de la camera lui Adam. Își făcu curaj și 
o deschise. 

Adam, îmbrăcat complet în negru, se răsuci rapid spre el. 

— Ai auzit vreodată de bătutul la ușă? 

— Este casa mea. 

— Și asta e camera mea. 

— Chiar? Ai plătit tu pentru ea? 

Îi păru rău de aceste vorbe imediat ce le rosti. Comportament 
de părinte tâmpit, pe care copiii îl ignoră cu dispreţ. Probabil că 
la fel făcuse și el când era copil. De ce facem asta? De ce - dacă 
jurăm să nu repetăm greșelile generaţiilor trecute - procedăm 
exact la fel? 

Adam apăsase deja pe o tastă și făcuse să se înnegrească 
ecranul monitorului. Nu voia ca tatăl său să știe pe ce site-uri 
umbla el. Dacă ar fi știut... 

— Am vești bune, zise Mike. 

Adam se întoarse spre el. Își încrucișă braţele la piept și 
încercă să afișeze o figură dură. Fără prea mult succes însă. 
Băiatul era înalt - deja îl depășise pe taică-său - și Mike știa că 
putea fi foarte dur. Când juca pe post de portar nu dădea 
dovadă de frică. Nu avea nevoie de apărători ca să-l protejeze. 
Era în stare să doboare pe oricine ar fi intrat în raza lui de 
acțiune. 

— Ce vești? 

— Mo a făcut rost de niște locuri bune la meciul dintre 
Rangers și Flyers. 

Expresia de pe faţa băiatului rămase neschimbată. 

— Pentru când? 

— Pentru mâine-seară. Mama pleacă la Boston să ia o 
declaraţie. Mo vine să ne ia pe la șase. 

— Luaţi-o pe Jill. 

— Se duce să doarmă la Yasmin. 

— O lăsaţi peste noapte la XY? 

— Să nu-i mai spui așa. Nu e frumos. 

Adam ridică din umeri. 

— Cum spui tu. 


44 


Răspuns tipic de adolescent. 

— Să vii acasă direct după școală ca să putem pleca. 

— Nu pot să merg. 

Mike aruncă o privire prin încăpere. Arăta parcă altfel decât 
atunci când pătrunseseră aici cu tipul ăla tatuat, Brett, cel cu 
unghiile murdare. Îi reveni în fața ochilor imaginea aceea. 
Degetele cu unghiile murdare ale lui Brett care apăsaseră pe 
tastatura fiului său. Nu era bine ce făcuseră. Spionatul era un 
lucru urât. Dar, dacă n-ar fi făcut-o, Adam s-ar fi dus liniștit la o 
petrecere unde s-ar fi consumat alcool și, probabil, droguri. Deci 
spionatul fusese un lucru bun până la urmă. Dar și Mike fusese 
la una sau două astfel de petreceri când era încă minor, și 
supravieţuise. 

— Cum adică nu poţi să mergi? 

— Mă duc la Olivia. 

— A, mi-a spus mama ta. Dar te duci la Olivia mereu. Aici e 
vorba de un meci dintre Rangers și Flyers. 

— Nu vreau să merg. 

— Mo a cumpărat deja biletele. 

— Spune-i să ia pe altcineva. 

— Nu. 

— Nu? 

— Da, cum ai auzit. Sunt tatăl tău. lar tu mergi cu mine la 
meci. 

— Dar... 

— Niciun dar. 

Mike se întoarse și părăsi camera, înainte ca Adam să apuce 
să mai spună vreun cuvânt. 

Uau, își zise Mike în gând. Chiar am spus eu: Niciun dar? 


45 


6. 


Casa era moartă. 

Exact ăsta era cuvântul care-i venea în minte lui Betsy Hill 
când se gândea la ea. Moartă. O clădire cufundată în tăcere, a 
cărei inimă încetase să mai bată, o clădire în care până și cei 
care mai erau în viață intraseră parcă în descompunere. 

Moartă. 

Moartă ca fiul ei, Spencer. 

Betsy ar fi vrut să se mute din casa asta moartă, să plece 
oriunde într-un alt loc. Nu mai voia să petreacă nicio clipă în 
acest cadavru care putrezea. Ron, soțul ei, era însă de părere că 
ar trebui să mai aștepte puţin, să se liniștească. Probabil că 
avea dreptate. Insă Betsy ajunsese să urască fiecare clipă 
petrecută în casa asta. Trecea prin ea plutind ca o arătare, de 
parcă ea, și nu Spencer, ar fi fost fantoma. 

Gemenii se aflau în livingul de la parter și se uitau la un DVD. 
Betsy se opri şi se uită pe fereastră. În toate casele din vecini se 
aprinseseră luminile. Casele acelea erau încă vii. Nu erau 
singurii cu probleme din zonă. Și alţii aveau. O fiică ce se droga, 
o soţie care mai călca pe alături, un soţ care stătea în șomaj de 
prea multă vreme, un copil cu autism. Fiecare casă și fiecare 
familie avea necazurile și secretele ei. 

Insă toate celelalte case erau vii. Respirau. 

Casa familiei Hill era moartă. 

Privi în jos pe stradă și se gândi că fiecare dintre ei, fiecare 
vecin, venise la înmormântarea lui Spencer. Fuseseră cu toții 
foarte grijulii cu ea, fiecare fusese gata s-o ajute și s-o 
îmbărbăteze, încercând, în același timp, să-și ascundă privirile 
acuzatoare. Betsy nu putuse fi însă păcălită. Nu o spuneau cu 
voce tare, însă ar fi vrut foarte mult s-o acuze pe ea și pe Ron, 
convinși probabil că o asemenea nenorocire nu s-ar fi putut 
niciodată întâmpla în propriile lor familii. 

Acum, plecaseră cu toţii, prieteni și vecini. Viaţa nu se 
schimbă, de fapt, deloc după o astfel de nenorocire dacă nu faci 
parte din familia respectivă. Pentru prieteni, chiar și pentru cei 
mai apropiaţi, este ca și cum ai viziona la cinematograf un film 


46 


tragic - te simţi profund afectat și suferi, dar ajungi la un punct 
în care nu mai vrei să suporţi atâta tristețe și pleci din 
cinematograf. 

Numai familia este cea obligată să îndure. 

Betsy se întoarse în bucătărie. Le pregăti gemenilor masa de 
seară: hotdogi și macaroane cu brânză. Gemenii tocmai 
împliniseră șapte ani. Lui Ron îi plăcea să frigă carnea pentru 
hotdog, afară, la grătar, indiferent de anotimp sau de vremea de 
afară, însă gemenii strâmbau din nas dacă chifteaua se 
„înnegrea” vreun pic. Ea le făcea la microunde, iar copiii erau 
mai mulțumiți. 

— Cina, strigă ea. 

Gemenii o ignorară. Așa făceau de fiecare dată. Așa făcea și 
Spencer. Prima invitaţie devenise, pur și simplu, doar „prima 
invitaţie”. Se învăţaseră s-o ignore. Făcea și asta oare parte din 
problema lor? Fusese o mamă prea slabă? Prea îngăduitoare? 
Poate că ar fi trebuit să discute cu Ron. Oare asta fusese cauza? 
Dacă ar fi fost mai dură cu Spencer... 

O mulţime de dacă. 

Așa-zișii experți spuneau că actele  sinucigașe ale 
adolescenților nu aveau loc din cauza părinţilor. Că era vorba 
despre o boală, cum era și cancerul sau alte maladii 
devastatoare. Însă chiar și aceștia, experții, o priveau într-un fel 
ciudat, acuzator. De ce nu-l trimiseseră la un psihiatru? De ce 
ea, propria lui mamă, ignorase schimbările în comportamentul 
lui Spencer, le tratase ca pe niște simple toane, specifice 
adolescenţei. 

Crezuse că era vorba doar de o etapă pe care el avea s-o 
depășească cu bine, așa cum se întâmpla la toţi adolescenţii. 

Intră în living. Lumina era stinsă și doar strălucirea ecranului 
TV se reflecta pe fețele gemenilor. Nu semănau deloc unul cu 
celălalt. Fuseseră concepuţi in vitro. Spencer fusese singurul lor 
copil până la vârsta de nouă ani. Oare și asta făcea parte din 
motiv? Ea fusese convinsă că avea să fie benefic pentru el să 
aibă și un frate, însă pe de altă parte oare nu fiecare copil își 
dorește ca părinţii să-i acorde numai lui toată atenţia? 

Copiii par atât de detașaţi de tot ce se întâmplă în jur când se 
uită la televizor. Gurile căscate, ochii holbaţi, o imagine de 
coșmar. 

— Acum, zise ea. 


47 


Nicio mișcare. 

Tic, tic, tic... și apoi Betsy explodă: 

— ACUM! 

Țipătul ei îi făcu să înlemnească. Ea trecu pe lângă ei și 
închise televizorul. 

— Am spus, treceţi imediat la masă! De câte ori ar trebui să 
vă strig? 

Gemenii se furișară în tăcere spre bucătărie. Betsy închise 
ochii și trase adânc aer în piept. Așa era mereu. Episoadele în 
care putea fi foarte calmă erau întrerupte de momentele când 
exploda. Poate era ceva ereditar. Poate că Spencer fusese 
condamnat încă de când îl purta în pântec. 

Gemenii ședeau cuminţi la masă. Ea își făcu intrarea în 
bucătărie și reuși să afișeze un zâmbet. Ce-a fost a trecut. Le 
servi mâncarea și încercă să-i atragă într-o discuţie. Unul dintre 
gemeni începu imediat să vorbească, celălalt tăcea supărat. Așa 
era și pe vremea lui Spencer. Unul dintre gemeni ignora total 
ieșirile ei. Celălalt se retrăgea în carapacea lui. 

Ron nu era acasă. Din nou. Erau seri în care, după ce ajungea 
acasă și băga mașina în garaj, nu putea să iasă din ea și 
rămânea, pur și simplu, acolo, plângând. Lui Betsy i se făcea 
frică să nu cumva să lase motorul pornit, să închidă ușa de la 
garaj și să facă exact ce făcuse și băiatul lor. O ironie a sorții 
atât de perversă. Băiatul ei își luase viaţa și modul cel mai sigur 
de a curma suferinţa pe care o lăsase în urma lui era să 
procedeze la fel. 

Ron nu vorbea niciodată despre Spencer. La două zile după 
moartea fiului lor, luase, pur și simplu, de la masă scaunul pe 
care obișnuia să stea acesta și-l dusese în pivniţă. Fiecare copil 
avea acolo un dulăpior cu numele lui pe el. Ron dăduse jos 
numele lui Spencer și umpluse dulăpiorul cu tot felul de prostii. 
Ca să nu mai vadă nicio urmă, se gândise ea. 

Betsy nu putuse să facă la fel. Avea momente în care părea 
gata să revină la celelalte proiecte ale ei, însă durerea îngreuna 
totul, ca și cum s-ar fi aflat într-unul dintre visele acelea în care 
alergi prin zăpada adâncă până la brâu și ești epuizat. În alte 
momente însă, cum era și cel de acum, nu-și dorea altceva 
decât să se cufunde în durere. Să se lase în puterea ei 
distrugătoare cu o plăcere aproape masochistă. 


48 


Strânse masa și-i pregăti pe gemeni pentru culcare. Ron tot 
nu ajunsese acasă. Era chiar mai bine. Nu se certase deloc cu 
Ron. Nici măcar o dată de la moartea lui Spencer. Nici dragoste 
nu mai făcuseră. Trăiau în aceeași casă, continuau să vorbească 
unul cu celălalt și să se iubească, însă se separaseră, ca și cum 
orice gest de tandreţe ar fi fost ceva mult prea greu de suportat. 

Calculatorul era deschis și pe monitor se vedea pagina de 
bază Internet Explorer. Betsy se așeză și începu să tasteze 
adresa. Se gândea la prietenii și vecinii lor, la reacţia pe care o 
avuseseră la moartea fiului ei. Sinuciderea era un lucru diferit 
de ceea ce era moartea de obicei. Era cumva mai puţin tragică, 
îți permitea să te distanţezi cumva de moartea propriu-zisă. 
Probabil că majoritatea erau convinși că Spencer fusese, în mod 
sigur, un suflet nefericit, astfel încât băiatul era cumva, oricum, 
sortit pieirii. Așa că era mai bine că dispăruse cineva sortit pieirii 
decât un alt copil normal. Și cea mai mare grozăvie era faptul 
că, mai ales din punctul de vedere al lui Betsy, acest 
raționament cumplit era într-un fel logic. La fel cum afli despre 
moartea unui copil care suferea deja de foame în nu știu ce stat 
african și nu ţi se pare nici pe departe o știre la fel de tragică 
când ţi se spune că fetița drăguță, ce locuiește pe aceeași 
stradă cu tine, s-a îmbolnăvit de cancer. 

Totul este atât de relativ și tocmai acest lucru e oribil. 

Betsy tastă adresa din MySpace - www.myspace.com/Spencer 
hillmemorial. Colegii de clasă ai lui Spencer creaseră această 
pagină în amintirea lui, la câteva zile după sinucidere. Existau 
acolo mai multe fotografii, colaje și comentarii. În locul în care, 
de obicei, se afla poza persoanei, era prezentată o lumânare 
care ardea. 

Fondul sonor era asigurat de melodia „Broken Radio”, 
interpretată de Jesse Malin, ajutat de Bruce Springsteen, una 
dintre favoritele lui Spencer. Citatul postat lângă lumânare era 
chiar unul dintre versurile cântecului: Îngerii te iubesc mai mult 
decât îți dai tu seama. 

Betsy ascultă melodia câteva minute. 

În zilele care urmaseră morții lui Spencer, își petrecuse foarte 
multe ore pe acest site. Citea comentariile postate acolo de unii 
copii pe care nu-i cunoscuse niciodată până atunci. Se uita la 
fotografiile în care copilul ei apărea de-a lungul anilor. După o 
vreme însă, începu să simtă un gust amar. Colega drăguță de 


49 


clasă care crease site-ul, și care îl plângea acum, de-abia dacă îi 
acordase vreo atenţie atunci când era în viaţă. Toţi declarau că 
le lipsește, însă prea puţini îl cunoscuseră cu adevărat. 

Comentariile ce însoțeau fotografiile aduceau mai degrabă cu 
niște simple însemnări într-un anuar școlar: 

Îmi voi aduce mereu aminte de orele de sport cu domnul 
Myers... 

Asta fusese în clasa a șaptea. Acum trei ani. 

Acele minunate meciuri, în care domnul V ne punea să... 

Clasa a cincea. 

Am înghețat cu toții la concertul acela de Green Day... 

Clasa a opta. 

O tragedie de la a cărei producere trecuse atât de puţin. O 
tragedie simțită cu adevărat de atât de puţini. Regretele de pe 
site erau mai degrabă de fațadă - exprimarea în public a durerii 
de către cei pentru care, de fapt, nici nu conta așa de mult. 
Moartea fiului ei nu fusese, la urma urmei, decât un eveniment 
minor în drumul celor mai mulți către facultate și spre o slujbă 
bună. 

Existau acolo foarte puţine semne din partea prietenilor lui 
adevăraţi - Clark, Adam și Olivia. Dar poate că așa și trebuia să 
fie. Persoanele care suferă cu adevărat nu o fac în public. 
Durerea o ţii pentru tine însuți. 

Nu mai intrase pe site de trei săptămâni. Activitatea fusese 
foarte redusă. Era normal să se întâmple așa, mai ales că era 
vorba despre tineri. Acum aveau alte preocupări. Incepu să 
privească imaginile din slide show. Era conceput în așa fel, încât 
fotografiile păreau așezate toate într-o stivă. Imaginea se rotea 
până ajungea în poziţia în care putea fi privită, se oprea, apoi 
cobora cu faţa în jos și pe ecran apărea rotindu-se următoarea. 

Simţea că-i dau lacrimile. 

Erau atât de multe fotografii de pe vremea când era la Hillside 
Elementary School. Împreună cu domnișoara Roberts în clasa 
întâi. Și din clasa a treia cu domnișoara Rohrback. Sau cu 
domnul Hunt în clasa a patra. Era și o fotografie a echipei de 
baschet din clasa lor care câștigase campionatul pe școală - 
Spencer fusese atât de fericit că obţinuseră acea victorie. Se 
rănise la încheietura mâinii în penultimul meci - nimic serios, o 
mică zgârietură - și Betsy îl bandajase. Își aducea și acum 


50 


aminte cum se dusese să cumpere bandajul. În fotografie, se 
vedea cum Spencer ţinea victorios ridicată mâna bandajată. 

Spencer nu fusese cine știe ce sportiv, însă în meciul acela 
reușise să marcheze coșul care le adusese victoria, cu șase 
secunde înainte de final. Betsy se întrebă dacă îl mai văzuse 
vreodată atât de fericit. 

Unul dintre polițiștii locali găsise trupul lui Spencer pe 
acoperișul liceului. 

Fotografiile continuau să se rotească pe ecran. Privirea lui 
Betsy se încețoșase din cauza lacrimilor. 

Pe acoperișul școlii. Frumosul ei copil. Cu trupul printre resturi 
și cioburi de sticlă. 

Când îl găsiseră, toţi primiseră deja SMS-ul prin care Spencer 
își lua rămas-bun. Un SMS. Aceasta fusese modalitatea prin care 
fiul ei îi anunţase în legătură cu ceea ce avea de gând să facă. 
Primul mesaj fusese trimis către Ron, care însă se afla la 
Philadelphia, plecat într-o călătorie de afaceri. Al doilea fusese 
trimis către mobilul lui Betsy, dar ea era în oraș, la pizzeria 
Chuck E. Cheese's și nu auzise semnalul sonor. Abia o oră mai 
târziu, după ce Ron îi trimisese la rândul lui șase mesaje, unul 
mai disperat decât celălalt, reușise și ea să descopere că avea 
în telefon ultimul mesaj din partea copilului ei: 


Îmi pare rău, vă iubesc pe toți, însă asta e prea mult. 
Adio. 


Poliţia avusese nevoie de două zile ca să-l găsească pe 
acoperișul liceului. 

Ce era prea mult, Spencer? 

Nu avea să afle niciodată răspunsul la această întrebare. 

Spencer trimisese același mesaj și altor câtorva persoane. 
Prieteni apropiaţi. La ei îi spusese Spencer că se duce. Să iasă în 
oraș cu Clark, Adam și Olivia. Dar niciunul dintre ei nu-l văzuse. 
Spencer nu-și făcuse apariţia. leșise singur în oraș. Avea 
pastilele cu el - le furase de acasă - și înghiţise mult prea multe 
dintre acestea, fiindcă ceva era prea mult și fiindcă dorea să o 
termine cu viaţa asta. 

Murise singur pe acoperișul acela. 

Daniel Huff, șeful poliţiei din oraș, care avea un băiat de 
vârsta lui Spencer, pe nume DJ, cu care fiul ei fusese amic, 


51 


bătuse la ușa ei. Își aduse aminte cum deschisese ușa și cum 
leșinase când văzuse fața poliţistului. 

Betsy clipi de mai multe ori ca să-și limpezească ochii de 
lacrimi. Incercă să se concentreze din nou asupra imaginilor în 
care băiatul ei era încă în viață. 

Și deodată, așa, pur și simplu, pe ecran apăru pentru câteva 
clipe o poză care schimbă totul. 

Inima lui Betsy se opri. 

Imaginea dispăruse la fel de repede cum apăruse. Alte poze 
continuau să se așeze deasupra ei. Işi puse mâna la piept și 
încercă să-și limpezească gândurile. Fotografia. Cum putea 
ajunge din nou la acea fotografie? 

Clipi din nou de mai multe ori. Trebuia să se gândească. 

OK, să o luăm încetișor. Imaginea făcea parte dintr-un slide 
show online. Succesiunea pozelor avea să se reia la un moment 
dat. Trebuia doar să aștepte. Dar cât timp avea să treacă până 
când fotografia o să apară din nou? Și atunci? Avea să dispară la 
fel de repede, rămânând pe ecran doar câteva secunde. Ori, ea 
trebuia să o analizeze pe îndelete. 

Putea oare să blocheze imaginea pe ecran în momentul în 
care avea să apară din nou? 

Trebuia să existe vreo cale. 

Se uită cu atenţie cum se roteau imaginile, însă nu apărea 
ceea ce căuta ea. Ea o dorea pe cea care îi trezise amintirile. 

Cea cu încheietura bandajată. 

li revenise în minte meciul acela de baschet din clasa a 
șaptea, fiindcă își amintise ceva ciudat. Nu se gândise la același 
lucru și cu câteva minute înainte? La faptul că Spencer avusese 
mâna bandajată? Ba da, bineînţeles. Fiindcă tocmai acest 
detaliu fusese catalizatorul. 

Pentru că, în ziua de dinaintea morţii lui Spencer, se 
întâmplase ceva similar. 

Căzuse și își rănise din nou încheietura mâinii. Ea se oferise 
din nou să-l bandajeze, la fel cum făcuse în clasa a șaptea. 
Spencer o rugase însă să-i cumpere un bandaj elastic. Și ea îi 
luase așa ceva. Spencer avea la mână bandajul elastic în ziua în 
care se sinucisese. 

Purta un astfel de bandaj pentru prima și - evident - ultima 
oară. 


52 


Făcu clic pe slide show. Asta o conduse către un alt site, 
slide.com, unde i se ceru parola. La naiba. Un site creat, 
probabil, de către unul dintre copii. Se gândi câteva clipe. Prea 
multe măsuri de securitate n-ar avea niciun rost într-un astfel de 
site, nu? Era ceva ce creai pentru ca ceilalţi colegi să pună acolo 
fotografiile pe care le aveau. 

Așa că parola trebuia să fie ceva simplu. 

Tastă SPENCER și apoi OK. 

Avu noroc. 

Toate fotografiile se aflau acum în faţa ei sub forma unor 
pictograme. Conform informaţiilor din titlu, era vorba despre 
127 de imagini. Cercetă rapid pictogramele până ajunse la cea 
pe care o căuta. Mâna îi tremura atât de tare încât de-abia reuși 
să aducă cursorul mouse-ului pe imagine. Reuși după un timp și 
făcu clic stânga. 

Fotografia apăru mărită pe ecran. 

Încremeni cu ochii la ea. 

Spencer din fotografia aceea zâmbea, însă era cel mai trist 
zâmbet pe care-l văzuse ea vreodată. Era transpirat; faţa lui 
avea strălucirea unui exaltat. Arăta de parcă ar fi fost băut și 
învins. Purta tricoul acela negru cu care fusese găsit pe 
acoperiș. Avea ochii roșii - oare din cauza băuturii sau a 
drogurilor sau, pur și simplu, din cauza bliţului? Spencer avusese 
niște ochi albaștri foarte frumoși, deschişi la culoare. Blițul îl 
făcea întotdeauna să arate ca un demon. Era undeva afară, așa 
că, probabil, poza fusese făcută seara sau noaptea. 

In noaptea aceea. 

Spencer avea o sticlă de bere în mână și acolo, pe aceeași 
mână, se vedea bandajul elastic. 

Betsy îngheţă. Nu exista decât o singură explicație. 

Fotografia fusese făcută în noaptea în care murise Spencer. 

Și, uitându-se cu atenţie la fundalul fotografiei, a înţeles și 
altceva. 

Spencer nu fusese acolo singur. 


53 


7. 


Așa cum făcuse în aproape fiecare zi de lucru din ultimii zece 
ani, Mike se trezi la ora cinci dimineaţa. Făcu mai multe exerciţii 
fizice timp de o oră. Plecă apoi cu mașina spre New York, 
traversă podul George Washington și ajunse la Centrul de 
transplant al Spitalului Presbyterian cu puţin înainte de ora 
șapte. 

Işi puse imediat halatul alb și începu vizita de dimineaţă a 
pacienţilor. Existase o perioadă în care avusese senzaţia că totul 
devine un fel de rutină. Zilele nu se diferenţiau prea mult una de 
cealaltă, însă Mike reușise să treacă peste asta, gândindu-se 
mereu cât de importantă era prezența doctorului pentru 
persoana imobilizată la pat. Te afli într-un spital. Chiar și numai 
atât e suficient pentru a te face să-ți fie frică și să te simţi 
vulnerabil. Ești și bolnav. Poate chiar pe moarte, iar singura 
persoană care stă între tine și o suferință și mai mare, între tine 
și moarte, este doctorul. 

Nu este cumva normal ca doctorul să înceapă să creadă că e 
un fel de Dumnezeu? 

Opinia lui Mike era că, uneori, este chiar recomandat să crezi 
acest lucru. Din moment ce reprezinţi atât de mult pentru 
pacientul tău, este normal să te comporţi potrivit așteptărilor 
sale. 

Existau destui doctori care transformau vizita în ceva foarte 
oficial și rapid. Avusese și Mike astfel de impulsuri uneori. 
Adevărul era că, dacă acordai toată atenţia de care erai în stare, 
când trăgeai linia, constatai că nu era vorba decât de un minut 
sau două în plus pentru fiecare pacient. Așa că îi asculta cu 
răbdare pe toţi, îi ţinea de mână, dacă acest lucru era necesar 
sau păstra o anumită distanţă - în funcţie de fiecare pacient și 
de modul în care îi citea. 

Se întoarse în birou pe la nouă. Primul pacient sosise deja. 
Lucille, asistenta medicală de la cabinetul său, probabil că făcea 
pregătirile necesare pentru consultaţie. Asta însemna că mai 
avea cam zece minute disponibile în care putea să treacă în 
revistă fișele și rezultatele analizelor care veniseră în timpul 


54 


nopţii. Își aminti de vecina sa și începu să caute grăbit pe 
calculator rezultatele analizelor pentru tânărul Loriman. 

Nu reuși să găsească nimic. 

| se păru destul de ciudat. 

Un petic de hârtie de culoare roz îi atrase atenţia. Cineva 
lipise un post-it pe telefonul său. 


Te rog să mă cauti 
Ilene 


Ilene Goldfarb, şefa secției de transplant a spitalului, era 
partenera sa în cele mai multe intervenții chirurgicale. Se 
cunoscuseră pe când își făceau rezidenţiatul și acum locuiau în 
același oraș. Se putea spune că sunt prieteni, însă nu apropiaţi, 
ceea ce făcea ca parteneriatul să funcţioneze foarte bine. 
Casele lor se aflau, probabil, la mai puţin de patru kilometri 
distanţă, copiii lor frecventau aceleași școli, cam asta era tot. Nu 
aveau hobby-uri comune, nu aveau nevoie să socializeze, însă 
relația lor profesională se baza pe o deplină încredere și respect. 

Ai un prieten doctor și vrei să-l pui la încercare? Pune-i 
întrebarea asta: dacă copilul tău ar fi bolnav, la ce doctor l-ai 
duce? 

Raspunsul lui Mike era Ilene Goldfarb. Și asta spunea totul 
despre competențele ei în domeniul medical. 

Doctorul porni pe coridor, pășind fără zgomot pe mocheta de 
culoare gri. Reproducerile de pe pereţi erau plăcute, liniștitoare, 
simple, tipul de imagini pe care le găsești pe holurile unui hotel 
fără prea mari pretenții. Mike și Ilene doriseră ca întreaga secție 
să insufle ideea: toate astea sunt numai și numai pentru binele 
pacienţilor. În propriile lor cabinete, nu afișau pe pereţi decât 
diplomele medicale și câteva aprecieri din partea pacienţilor, 
fiindcă acestea aveau un efect reconfortant asupra celor ce 
intrau acolo. Nimic personal - nici fotografii de familie, nici 
vreun suport pentru creioane făcut de copii. 

De multe ori, într-un astfel de cabinet afli că fiul sau fiica ta e 
pe moarte. Nu ar fi prea bine ca în astfel de momente să vezi o 
imagine zâmbitoare cu copilul sănătos al altcuiva. Pur și simplu, 
nu suporţi să vezi așa ceva. 

— Bună ziua, domnule doctor. 


55 


Mike se întoarse. Era Hal Goldfarb, băiatul lui Ilene. Era elev în 
ultimul an de liceu, cu doi ani mai mare decât Adam. Aplicase 
deja pentru Princeton și se pregătea pentru Medicină. Reușise 
să obţină o aprobare de la școală să facă practică la ei trei 
dimineții pe săptămână. 

— Bună, Hal. Cum mai merge școala? 

Băiatul îi răspunse cu un zâmbet larg: 

— Mă menţin pe linia de plutire. 

— Să fii în ultimul an de liceu și să fii deja admis la 
universitate - asta e deci definiţia cea mai recentă a conceptului 
„linie de plutire”. 

— V-aţi prins. 

Hal avea pe el niște pantaloni kaki și o cămașă albastră și 
Mike nu se putu abţine să nu remarce cu o oarecare invidie 
contrastul dintre această ţinută și hainele în permanent negre 
ale lui Adam. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Hal îl întrebă: 

— Ce mai face Adam? 

— E bine. 

— Nu l-am mai văzut în ultima vreme. 

— Poate că ar trebui să-i mai dai și tu un telefon, spuse Mike. 

— Da, artrebui. Ar fi grozav să ieșim undeva împreună. 

Mike nu făcu nicio remarcă. 

— Mama e în cabinet? întrebă el într-un sfârșit. 

— Da. E singură. 

Ilene şedea la birou. Era o femeie micuță, cu oase delicate. 
Excepţie făceau degetele puternice ca niște gheare de pasăre 
de pradă. Își ţinea părul șaten strâns la spate într-o coadă de cal 
severă. Ochelarii cu ramă groasă te făceau să te întrebi dacă ai 
în faţă un șoarece de bibliotecă sau o femeie la curent cu ultima 
modă. 

— Bună, zise Mike. 

— Bună. 

Mike ridică mâna în care ţinea post-it-ul roz. 

— Ce s-a întâmplat? 

llene răsuflă prelung. 

— Avem o mare problemă. 

Mike se așeză. 

— Cu ce? 

— Cu vecinul tău. 

— Loriman? 


56 


Ilene încuviință din cap. 

— Testele de compatibilitate n-au ieșit bine? 

— Au ieșit foarte ciudat, răspunse ea. Trebuia însă să se 
întâmple mai devreme sau mai târziu. Sunt surprinsă doar că 
este primul nostru caz de acest fel. 

— Vrei să-mi explici și mie despre ce e vorba? 

Ilene Goldfarb își scoase ochelarii și duse la buze capătul unui 
braţ. 

— Cât de bine cunoști tu familia asta? 

— Locuiesc chiar alături de noi. 

— Sunteţi apropiaţi? 

— Nu. Dar, ce legătură are asta cu boala băiatului? 

— S-ar putea să avem aici un fel de dilemă etică. 

— Ce vrei să spui? 

— S-ar putea ca dilemă să fie un cuvânt greșit. Ilene se uita în 
gol, vorbind parcă mai mult cu sine însăși decât cu Mike. Mai 
degrabă, un fel de graniţă etică destul de neclară. 

— llene? 

— Da? 

— Ce tot spui tu acolo? 

— Mama lui Lucas Loriman va veni aici în mai puțin de 
jumătate de oră, zise llene. 

— M-am întâlnit cu ea ieri. 

— Unde? 

— Pe peluza din faţa casei. În ultima vreme, își face destul de 
des treabă pe acolo când ajung eu acasă. 

— Nu mă miră. 

— De ce spui asta? 

— ÎI cunoști pe soțul ei? 

— Pe Dante? Da. 

— Și? 

Mike ridică din umeri. 

— Ce se întâmplă, Ilene? 

— E ceva în legătură cu Dante, răspunse ea. 

— Ce-i cu el? 

— Nu e tatăl biologic al băiatului. 

Scurt și cuprinzător. Mike rămase fără grai câteva secunde. 

— Glumești, fără îndoială. 

— Exact, asta fac. Doar mă știi, sunt cea mai mare glumeaţă 
din lume. A fost bună, nu? 


57 


Mike căzu din nou pe gânduri. Nu o întrebă dacă era sigură 
sau dacă nu voia să mai facă niște teste suplimentare. Era sigur 
acum că ea luase deja în considerare toate posibilităţile. Ilene 
avea dreptate și în celălalt aspect - era surprinzător că ei nu se 
mai întâlniseră până atunci cu o astfel de situaţie. La două etaje 
mai jos, în clădire, se afla laboratorul de genetică. Unul dintre 
doctorii de acolo îi spusese lui Mike că, potrivit studiilor probate 
prin teste, peste zece la sută dintre bărbaţi creșteau copii, care, 
fără ca ei să știe, nu erau biologic ai lor. 

— Și care e reacţia ta la ce ţi-am spus? 

— Uau? 

Ilene dădu ușor din cap. 

— De asta am fost întotdeauna de acord să lucrez în echipă 
cu tine, fiindcă te pricepi foarte bine la cuvinte. 

— Dante Loriman nu e un tip prea simpatic, Ilene. 

— Parcă aveam o bănuială. 

— Nu e bine deloc, zise Mike. 

— Nici starea copilului nu e bună. 

Grozăvia descoperirii umpluse parcă întreaga încăpere. 

Interfonul începu să bâzâie. 

— Doamna doctor Goldfarb? 

— Da. 

— Susan Loriman e aici. A venit mai devreme. 

— A venit cu băiatul? 

— Nu, răspunse asistenta. E cu soțul dânsei. 

e 

— Ce naiba cauţi aici? 

Detectivul-șef Loren Muse ignoră întrebarea și se îndreptă 
spre cadavru. 

— Dumnezeule, zise în șoaptă unul dintre bărbaţii în 
uniformă, uite ce i-a făcut din faţă. 

Toţi patru priveau acum în tăcere. Cei doi în uniformă erau 
polițiștii care ajunseseră primii la locul faptei. Al treilea bărbat 
era detectivul de la Omucideri care preluase cazul, un burtos 
sictirit care își număra anii rămași până la pensie, pe nume 
Frank Tremont. Loren Muse, detectiv-șef în districtul Essex, 
singura femeie din grup, era cu aproape un cap mai scundă 
decât ceilalți. 

— E clar, făcu Tremont. 

Muse îi aruncă o privire întrebătoare. 


58 


— O târfă care a încasat-o, chicoti bărbatul fără să se uite la 
ea. 

Muse se încruntă. Mai multe muște băzâiau pe deasupra 
grămezii de oase și carne ce fusese odată o faţă omenească. Nu 
mai rămăsese nimic din nas sau din ochi, nici gura nu se mai 
putea distinge. 

— E ca și cum cineva i-ar fi băgat faţa într-o mașină de tocat 
carne, zise unul dintre polițiștii în uniformă. 

Loren Muse cerceta acum restul trupului. Îi lăsă în pace pe cei 
doi în uniformă să-și continue comentariile lor uimite. Unii 
oameni vorbesc așa fără rost doar ca să se descarce nervos. 
Muse nu făcea parte dintre aceștia. Cei doi nu îi acordau nicio 
atenţie. La fel de respectuos se purta și Tremont. Ea îi era 
superioară în grad, de fapt, le era superioară tuturor celor aflaţi 
acolo și putea simţi valul de resentimente ce venea dinspre ei la 
fel ca umiditatea din atmosferă. 

— Dumneata, Muse. 

Era Tremont. Se uită la el cum stătea acolo proțăpit în 
costumul acela maro, cu burta care îi ieșea în față, semn al 
nenumărate seri petrecute la bar. Era un individ de care nu-i 
plăcea deloc. În media, apăruseră niște informaţii cum că multă 
lume se arăta nemulțumită din cauza promovării ei în funcţia de 
detectiv-șef în districtul Essex. Majoritatea articolelor erau 
semnate de un reporter pe nume Tom Gaughan, care, din 
întâmplare, era căsătorit cu sora lui Tremont. 

— Ce este, Frank? 

— Te-am mai întrebat și înainte - ce naiba cauţi aici? 

— Trebuie să-ţi dau ţie explicaţii? 

— Eu am ajuns aici primul. 

— Da, ai dreptate. 

— Și nu am nevoie de tine să mă supraveghezi. 

Frank Tremont era un ticălos incompetent, însă, datorită 
numeroaselor sale relaţii personale și a anilor petrecuți în 
serviciu, greu de pus la punct. Muse îl ignoră. Se aplecă să se 
uite mai bine la bucata de carne unde fusese odată faţa. 

— Aţi găsit vreun act de identitate? întrebă ea. 

— Nu. Nici poșetă, nici portofel. 

— Probabil furate, sugeră unul dintre polițiștii în uniformă. 

Ceilalți masculi încuviințară mișcând grav din cap. 

— E opera unei bande, zise Tremont. la uitați-vă aici. 


59 


Le arătă cu degetul o bandană de culoare verde ce ieșea din 
pumnul femeii. 

— E posibil să fie gașca aia nouă de negri care își spun Al 
Qaeda, interveni alt bărbat în uniformă. Aia poartă verde. 

Muse se ridică în picioare și începu să dea ocol cadavrului ca 
să-l poată examina mai bine. Sosise și dubiţa medicului legist. 
Cineva delimitase deja locul cu o bandă de culoare galbenă. Mai 
mult de zece prostituate se apropiaseră deja de zonă și-și 
întindeau gâturile să vadă mai bine. 

— Pune-i pe ăștia în uniformă să înceapă să vorbească cu 
fetele care lucrează aici, spuse Muse. Să aflăm măcar numele 
străzii. 

— Nu zău? Frank Tremont oftă ca un actor de dramă. Nu crezi 
că m-am gândit deja la chestiile astea? 

Loren Muse nu zise nimic. 

— Hei, Muse. 

— Ce e, Frank? 

— Nu-mi place să te văd pe aici. 

— Nici mie nu-mi place că porţi curea maro la pantofi negri. 
Așa că trebuie să ne resemnăm amândoi. 

— Nu e corect. 

Muse știa că, până la un punct, bărbatul din fața ei avea 
dreptate. Adevărul era că îi plăcea la nebunie munca în noua sa 
poziţie de detectiv-șef. Nu împlinise încă patruzeci de ani și era 
prima femeie care primea o astfel de recunoaștere. Era foarte 
mândră. Ceea ce îi lipsea însă era experienţa în munca de teren, 
mai ales în cazurile de omucideri. Așa că se implica ori de câte 
ori avea posibilitatea, în special în cazuri unde la cârma 
investigaţiilor se aflau incompetenţi ca Frank Tremont. 

Tara O'Neill, medicul legist, ajunse la locul unde se afla 
cadavrul și îi alungă de acolo pe polițiștii în uniformă. 

— Sfinte Dumnezeule! șopti ea. 

— La fel am reacţionat și noi, doamnă doctor, zise Tremont. 
Am nevoie urgentă de amprente ca să le verific. 

Doctoriţa încuviinţă din cap. 

— Mă duc să ajut și eu la interogarea fetelor, iar apoi o să port 
niște discuţii cu câţiva dintre șefii bandelor de pe aici, spuse 
Tremont. Asta, bineînţeles, dacă ești de acord, șefa. 

Muse nu răspunse. 


60 


— E o târfă moartă, Muse. Nu e mare lucru pentru tinerele de 
aici. Nici pe departe ceva care să apară pe prima pagină a 
ziarelor. Nu e o prioritate. 

— De ce spui că femeia asta nu e o prioritate? 

— Cum? 

— Ai spus că nu e ceva care să apară pe prima pagină a 
ziarelor. Am înţeles asta. Și apoi ai spus „nu e o prioritate”. De 
ce nu? 

Pe fața lui Tremont apăru un zâmbet dispreţuitor. 

— A, da, scuzele mele. O târfă ucisă este prioritatea numărul 
unu. O tratăm ca și cum ar fi vorba despre soţia guvernatorului. 

— Vezi, Frank, din cauza acestei atitudini a ta mă aflu eu aici. 

— Da, sigur, de asta. Dă-mi voie să-ţi spun cum e privită 
moartea unei târfe. 

— Lasă-mă să ghicesc: o caută singură cu lumânarea? 

— Nu. Ascultă-mă și poate înveţi și tu ceva: dacă nu vrei să 
ajungi moartă într-un tomberon de gunoi, nu te fâţâi prin 
Cartierul Târfelor. 

— Poate că ar trebui să pui să ţi se scrie asta pe piatra de 
mormânt, zise Muse. 

— Nu mă înţelege greșit. O să-l prind pe psihopatul care a 
făcut asta. Insă hai să nu ne mai jucăm de-a priorităţile și 
titlurile în ziare. 

Tremont se apropie și mai mult, așa că burta lui ajunsese 
aproape lipită de trupul ei. Muse nu se dădu înapoi. 

— Cazul ăsta e al meu. Intoarce-te la birou și lasă munca de 
teren în seama celor care se pricep. 

— Sau? 

Tremont zâmbi. 

— Nu cred că ţi-ai dori astfel de necazuri, domniţă. Crede-mă 
pe cuvânt, zise el și plecă. 

Muse se întoarse spre locul unde se afla cadavrul. Medicul 
legist căuta ceva în geanta în care își ținea instrumentele și se 
prefăcea că nu auzise nimic. 

Muse își alungă din minte figura lui Tremont și începu să 
studieze cadavrul. Încerca să se concentreze și să analizeze 
totul ca o adevărată profesionistă. Faptele: victima era o femeie 
albă. judecând după piele și structura corpului, părea să aibă în 
jur de patruzeci de ani, însă era posibil ca și viaţa dură de pe 
stradă să-și fi spus cuvântul aici. Niciun tatuaj vizibil. 


61 


Nu avea nici față după care să fie recunoscută. 

Muse mai văzuse o singură dată așa ceva. Pe când avea 
douăzeci și trei de ani, efectuase un stagiu de șase săptămâni 
cu echipajele care patrulau pe autostrada New Jersey. Un 
camion intrase pe contrasens și se izbise într-o Toyota. La 
volanul Toyotei, se afla o fată de nouăsprezece ani care se 
întorcea din vacanţă. 

Impactul fusese îngrozitor. 

După ce, după multă trudă, reușiseră să desfacă fiarele 
contorsionate, descoperiseră că fata nu mai avea faţă. La fel se 
întâmpla și cu femeia de aici. 

— Cauza morții? întrebă Muse. 

— Încă nu știu sigur. Însă cine a făcut asta e bolnav rău. Nu s- 
a mulţumit să-i rupă oasele. Pur și simplu, i le-a pisat până n-au 
mai rămas decât niște așchii din ele. 

— Cu cât timp în urmă? 

— Cam cu zece, douăsprezece ore în urmă. Nu a fost ucisă 
aici. Am găsit foarte puţin sânge. 

Muse știa deja asta. Examină hainele prostituatei - topul de 
culoare roz, fusta scurtă din piele, sandalele cu tocuri cui. 

Clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ceva nu e în regulă aici, spuse Muse. 

— Ce vrei să spui? 

Telefonul începu să-i vibreze. Se uită pe ecran și văzu că o 
suna șeful ei, Paul Copeland, procurorul districtual. Intoarse 
capul spre Frank Tremont. Acesta rânji și îi făcu semn cu mâna. 

— Salut, Cope, răspunse ea. 

— Ce faci acolo? 

— Investigații la locul crimei. 

— ȘI-I calci pe bătături pe un coleg. 

— Mi-e subordonat. 

— Un subordonat care poate să ne facă foarte multe greutăți. 

— Dar eu sunt șefa lui, nu? 

— Frank Tremont are de gând să facă scandal. Vrea să aducă 
media pe capul nostru, să-i ridice și pe ceilalţi detectivi 
împotriva ta. Chiar avem nevoie de bătaia asta de cap acum? 

— Cred că da, Cope. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că tratează acest caz într-un mod total greșit. 


62 


8. 


Primul care intră în cabinetul lui Ilene Goldfarb fu Dante 
Loriman, care îi strânse mâna lui Mike un pic cam prea ferm. 
Susan venea în urma lui. Ilene Goldfarb se ridică în picioare și 
rămase în spatele biroului. Își pusese din nou ochelarii. Se 
întinse peste masă și le strânse rapid mâna amândurora. Apoi 
se așeză și deschise plicul care se afla în faţa ei. 

Dante se așeză imediat după doctoriţă. În toată această 
perioadă nu-i aruncase nicio privire soţiei lui. Susan se așeză 
lângă el. Mike rămase în picioare în spate, unde cei doi nu îl 
puteau vedea. Își încrucișă bratele la piept și se sprijini de 
perete. Dante Loriman începu să-și suflece meticulos mânecile. 
Mai întâi, mâneca dreaptă, apoi, cea stângă. Se aplecă în față, 
sprijinindu-și coatele pe coapse și o privi pe Ilene într-un fel care 
parcă spunea că e pregătit să audă tot ce putea fi mai rău. 

— Deci? zise el. 

Mike o privea pe Susan Loriman. Femeia stătea dreaptă. Total 
nemișcată. Nefiresc de nemișcată. Ca și cum i-ar fi simţit 
privirea în ceafă, Susan își întoarse ochii ei frumoși spre el. Mike 
îi răspunse cu o privire cât mai neutră posibil. Se aflau pe 
terenul lui Ilene. El era un simplu spectator aici. 

Ilene continua să răsfoiască dosarul, deși devenise clar pentru 
toată lumea că nu o interesa ce scria acolo. La un moment dat, 
își puse brațele pe birou și își fixă privirea într-un punct situat 
undeva între cei doi părinți. 

— Am efectuat testele de compatibilitate necesare, începu ea. 

Dante o întrerupse. 

— Vreau să o fac eu. 

— Scuzaţi-mă, ce aţi spus? 

— Vreau să-i dau eu un rinichi lui Lucas. 

— Nu sunteţi compatibil, domnule Loriman. 

Pur și simplu. 

Mike o urmărea pe Susan Loriman. Era acum rândul ei să nu 
se lase să i se citească nimic pe față. 

— Oh, făcu Dante. Am crezut că tatăl... 


63 


— Nu e totdeauna așa, spuse llene. Intervin mai mulți factori, 
așa cum cred că i-am explicat deja doamnei Loriman când ne- 
am văzut ultima oară. Situaţia ideală ar fi să avem o 
compatibilitate de șase antigeni. Dumneavoastră nu sunteţi un 
candidat compatibil, domnule Loriman. 

— Dar eu? întrebă Susan. 

— Dumneavoastră sunteţi mai potrivită. Nici în cazul 
dumneavoastră compatibilitatea nu este perfectă, însă sunteți 
mai potrivită. În mod normal, cele mai multe șanse de 
compatibilitate le are un frate sau o soră a bolnavului. Fiecare 
copil moștenește jumătate din antigenii săi de la fiecare părinte 
și există patru combinaţii posibile, formate din antigenii 
moșteniţi. Pe scurt, un frate sau o soră are douăzeci și cinci la 
sută șanse să fie perfect compatibil, cincizeci la sută șanse să 
fie pe jumătate compatibil - cu doar trei antigeni și douăzeci și 
cinci la sută șanse să nu se potrivească deloc. 

— Și care e situaţia cu Tom? 

Tom era fratele mai mic al lui Lucas. 

— Din păcate, situaţia nu este deloc fericită. Dintre toţi, soţia 
dumneavoastră este persoana cea mai compatibilă pe care o 
avem până în prezent. Îl vom înscrie pe fiul dumneavoastră și în 
baza de date a transplantelor de rinichi de pe cadavre, să 
vedem dacă găsim un candidat mai bun, însă șansele sunt 
foarte mici. Doamna Loriman poate fi considerată drept un 
candidat suficient de bun, însă dacă vreţi să știți părerea mea 
sinceră, nu este donatorul ideal. 

— De ce nu? 

— Compatibilitatea este de doar doi antigeni. Cu cât suntem 
mai aproape de șase, cu atât există mai multe șanse ca 
organismul fiului dumneavoastră să accepte noul rinichi. Cu cât 
se potrivesc mai bine antigenii, cu atât scad șansele ca el să-și 
petreacă restul vieții făcând  dializă și tratamente 
medicamentoase. 

Dante își trecu nervos o mână prin păr. 

— Și acum ce facem? 

— Eu zic să mai așteptăm puţin. Cum v-am zis, îl înscriem și 
pe lista de așteptare. Vom mai căuta și, în acest timp, vom 
continua cu dializa. Dacă nu apare nimic mai bun, vom apela la 
doamna Loriman. 


64 


— Dar dumneavoastră aţi dori să găsim ceva mai bun, zise 
Dante. 

— Da. 

— Mai avem niște rude care ne-au spus că ar vrea să doneze 
un rinichi pentru Lucas, dacă e posibil. Poate i-aţi putea testa și 
pe ei. 

Ilene încuviință, dând din cap. 

— Faceţi vă rog o listă - nume, adresa și care e legătura de 
sânge a fiecăruia cu fiul dumneavoastră. 

În încăpere se așternu tăcerea. 

— Doamnă doctor, cât de grav bolnav e? întrebă brusc Dante 
după care se răsuci și se uită în spate. Mike? Fii sincer cu noi. 
Cât de grav este? 

Mike se uită la llene. Aceasta încuviinţă cu o mișcare a 
capului. 

— E grav, spuse Mike. 

Se uitase fix la Susan. Aceasta își feri privirea. 

Cei patru continuară să discute încă vreo zece minute despre 
opţiunile pe care le aveau la îndemână, după care părinții lui 
Lucas plecară. După ce rămaseră singuri, Mike se așeză în 
fotoliul în care stătuse Dante și-și ridică palmele în sus. Ilene își 
făcea de lucru cu dosarele de pe birou. 

— Ce-i de făcut? întrebă Mike. 

— Eşti de părere că ar fi trebuit să le spunem? 

Mike nu răspunse. 

— Datoria mea este să le tratez copilul. El este pacientul meu. 
Nu taică-său. 

— Deci tatăl nu are niciun drept în situaţia asta? 

— N-am spus asta. 

— Tu ești în posesia rezultatelor testelor. Ai descoperit ceva în 
legătură cu aceste teste și nu ai dezvăluit acest lucru 
pacientului. 

— Nu pacientului meu, contraatacă llene. Pacientul meu este 
Lucas Loriman, fiul. 

— Deci îngropăm tot ce am aflat? 

— Hai să te întreb ceva. Să presupunem că aș descoperi din 
nu știu ce test că doamna Loriman îl înșală pe domnul Loriman. 
Aș fi obligată să-i spun și lui chestia asta? 

— Nu. 

— Dar dacă aș afla că ea vinde droguri sau fură? 


65 


— Cred că mergi prea departe, Ilene. 

— Nu zăul! 

— Aici nu e vorba despre droguri sau furt. 

— Știu, dar în ambele cazuri este vorba despre ceva ce nu are 
nicio legătură cu sănătatea pacientului meu. 

Mike căzu pe gânduri. 

— Să presupunem că ai fi descoperit o problemă medicală în 
rezultatele analizelor lui Dante Loriman. Să zicem că ai fi 
descoperit că are leucemie. l-ai spune despre asta? 

— Bineînţeles. 

— Dar de ce? Așa cum ai arătat mai înainte, el nu e pacientul 
tău. Nu te privește ce are. 

— Haide, Mike, e ceva cu totul diferit. Treaba mea este să-l 
ajut pe pacientul meu - Lucas Loriman - să se facă sănătos. 
Sănătos din toate punctele de vedere, inclusiv mental. Nu-i așa 
că înainte de a face un transplant solicităm asistenţă psihiatrică 
pentru pacient? De ce? Fiindcă ne e teamă ca sănătatea lor 
mentală să nu aibă de suferit în astfel de condiţii extreme. A 
crea acum o criză în familia Loriman nu ar fi deloc ceva benefic 
sănătăţii pacientului meu. Povestea asta se încheie aici. Punct. 

Amândoi rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

— Nu e chiar așa de ușor, spuse Mike într-un sfârșit. 

— Știu. 

— Secretul ăsta ne va chinui multă vreme. 

— Tocmai de asta ţi-am spus și ţie. Ilene își desfăcu brațele și 
zâmbi. De ce să fiu numai eu cea care nu poate să doarmă 
noaptea? 

— Ești o adevarată colegă. 

— Mike? 

— Da? 

— Dacă ai fi fost tu în situaţia asta, adică dacă v-aș fi făcut 
niște analize și aș fi descoperit că Adam nu este fiul tău biologic, 
ai fi vrut să afli lucrul ăsta? 

— Adam să nu fie copilul meu? N-ai văzut ce mărime au 
urechile lui? 

Ilene zâmbi. 

— Era o chestie pur ipotetică. Ai vrea să afli sau nu? 

— Da. 

— Așa, pur și simplu? 


66 


— Doar știi că sunt obsedat, că vreau să am totul sub control, 

răspunse Mike și o privi fix în ochi. 

— Ce s-a întâmplat? 

E| se lăsă pe spate și-și puse picior peste picior. 

— Ne mai jucăm mult de-a ascunsul ăsta după degete? 

— Cam ăsta era planul meu. 

Mike continua s-o privească fix în ochi. 

Ilene oftă. 

— Haide, spune-mi la ce te gândești. 

— Dacă respectăm cu adevărat jurământul pe care l-am făcut 
care începe cu: în primul rând, să nu faci nimănui niciun rău... 
Ea închise ochii. 

— Da, da. Știu. 

— Nu avem deocamdată un donator compatibil pentru Lucas 
Loriman, continuă Mike. Așa că încercăm în continuare să găsim 
unul. 

— Știu, zise Ilene, cu ochii închiși. Și cel mai bun candidat ar 
trebui să fie tatăl său biologic. 

— Exact. Este omul cu șansele cele mai mari pentru o 
compatibilitate cât de cât optimă. 

— Trebuie să-i facem și lui analizele. Aceasta este prioritatea 
noastră acum. 

— Așa că nu putem să îngropăm totul, spuse Mike. Chiar dacă 
am vrea. 

Rămaseră amândoi pe gânduri. 

— Prin urmare, ce facem în continuare? întrebă Ilene. 

— Nu cred că avem prea multe opţiuni. 

(J 

Betsy Hill îl aștepta pe Adam în parcarea liceului. 

Întoarse capul și se uită în spate, spre „Șirul mamelor”, 
trotuarul de pe Maple Avenue unde mamele - da, se afla acolo și 
câte un tată, însă asta era mai mult o excepţie care confirma 
regula - stăteau în mașini sau se adunau să stea de vorbă unele 
cu altele, așteptând să se termine orele și să-și poată duce 
progeniturile la lecţiile de vioară, la dentist sau la ora de karate. 

Și Betsy Hill fusese una dintre aceste mame. 

Începuse cu grădiniţa Hillside Elementary, apoi școala medie 
Mount Pleasant și, în final, aici, la numai douăzeci de metri 
distanţă de locul unde se afla acum. Își aducea aminte cum îl 
aștepta pe frumosul ei băiat, cum, atunci când suna clopoţelul, 


Ș 


67 


se concentra asupra ușii pe unde țâșneau copiii și se împrăștiau 
în toate părțile ca niște furnicuţe al căror mușuroi a fost călcat 
de un pantof neatent. Cum zâmbea când dădea cu ochii de el și 
cum, în special, atunci, la început, Spencer îi răspundea și el 
printr-un zâmbet. 

Ar fi vrut să fie din nou acea mamă tânără, care prețuia 
fiecare clipă oferită de primul născut. Lucrurile se schimbaseră 
în cazul gemenilor, chiar de pe vremea când Spencer trăia. Privi 
din nou spre șirul de mame, care așteptau acolo fără să-și facă 
griji, fără să se teamă și își dori dintr-odată să poată să le urască 
pe acele femei. 

Clopoţelul începu să sune. Ușile se deschiseră. Elevii începură 
să iasă afară din clădire, val după val. 

Și Betsy începu să spere că printre ei și-ar putea face apariţia 
și Spencer. 

Era unul dintre acele momente în care creierul nu mai vrea să 
realizeze conexiunile obișnuite și reușești să uiţi cât de oribil a 
devenit totul și ajungi să crezi, chiar și numai pentru o secundă, 
că totul n-a fost altceva decât un vis urât. Spencer avea să-și 
facă apariţia din clipă în clipă, cu geanta pe umăr, puţin cocoșat, 
ca mai toţi adolescenții, și ea avea să-l soarbă din ochi. 

Se vorbește despre diferitele stadii ale suferinţei - respingere, 
furie, depresie, acceptare - însă, într-o tragedie ca a ei, toate 
aceste stadii se amestecă și devin imposibil de separat. Nu 
renunțţi niciodată să respingi ceea ce s-a întâmplat. O parte din 
tine e în permanenţă plină de furie. lar ideea de „acceptare” 
este imposibilă. Unii psihiatri preferă termenul de „împăcare”. 
Din punct de vedere semantic, noţiunea era mai potrivită, însă 
acest lucru nu o putea împiedica să vrea să urle. 

Ce căuta ea aici? 

Fiul ei era mort. Discuţia faţă în față cu unul dintre prietenii lui 
nu avea cum să schimbe această realitate. 

Sau poate, dintr-un anumit punct de vedere, conta. 

Poate că, într-adevăr, Spencer nu fusese singur în noaptea 
aceea. Ce se schimba odată cu această descoperire? Oricum, nu 
putea să-și capete copilul înapoi. Ce spera ea să descopere aici? 

Impăcare? 

Tocmai atunci reuși să-l zărească pe Adam. 

Mergea singur, încovoiat parcă de greutatea genţii - așa cum 
mergeau toți, își zise ea gândindu-se mai bine. Betsy rămase cu 


68 


privirea aţintită asupra lui și făcu câţiva pași spre dreapta 
pentru a-i ieși în cale. Ca și cea mai mare parte a copiilor, Adam 
mergea cu privirea în pământ. Ea îl aștepta, gata să se pună în 
mișcare dacă el și-ar fi schimbat direcţia de mers. 

Când consideră că băiatul a ajuns suficient de aproape de ea, 
Betsy spuse: 

— Bună, Adam. 

El se opri brusc și ridică privirea. E un tânăr foarte drăguţ, își 
zise ea. Toţi sunt la fel la vârsta asta. Nu mai era însă copilul pe 
care îl știa ea. Acești băieţi trecuseră cu toţii de o anumită 
graniţă a adolescenţei. Se înălţase, era musculos, era acum mai 
mult bărbat decât băiat. Putea încă să zărească copilul în 
trăsăturile feței lui, însă tot acolo se mai vedea și altceva, un fel 
de suferinţă. 

— Oh, făcu el. Bună ziua, doamnă Hill. 

Băiatul continua să meargă, însă își schimbase direcţia și 
încerca să se îndepărteze de ea spre stânga. 

— Pot să vorbesc ceva cu tine? strigă Betsy. 

E| se opri din nou. 

— Sigur că da. Bineînţeles. 

Adam ajunse lângă ea din câţiva pași elastici, de atlet. Fusese 
întotdeauna bun la sport. Nu ca Spencer. Să fi fost oare și asta o 
cauză? În orășele ca acesta, viaţa e mult mai ușoară dacă ești 
bun la sport. 

Era acum lângă ea și încerca să-i ocolească privirea. Nu era 
ceva ieșit din comun, fiindcă foarte puţini dintre foștii colegi ai 
lui Spencer își găseau forța necesară s-o privească în ochi. Timp 
de mai multe secunde, Betsy nu zise nimic. Se mulțumea să-l 
privească. 

— Voiaţi să-mi spuneţi ceva? își făcu curaj Adam. 

— Da. 

Din nou, tăcere. Din nou un schimb de priviri. El începu să-și 
schimbe greutatea de pe un picior pe celălalt, stingherit. 

— Îmi pare teribil de rău, zise Adam într-un sfârșit. 

— De ce îţi pare rău? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. 

— Pentru Spencer. 

— De ce? 

El nu răspunse și rămase cu ochii în jos, evitându-i privirea. 

— Adam, uită-te la mine. 


69 


Vorbise adulta; el era în continuare un copil. Așa că se 
supuse. 

— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? 

EI înghiţi în sec și repetă după ea: 

— Întâmplat? 

— Erai cu el. 

El clătină din cap. Faţa i se golise de orice urmă de culoare. 

— Ce s-a întâmplat, Adam? 

— Nu eram acolo. 

Ea scoase fotografia pe care o făcuse de pe Internet, însă el 
continua să privească în pământ. 

— Adam. 

Băiatul ridică din nou privirea. Ea îi vâri imaginea în faţă. 

— Acesta ești tu, nu-i așa? 

— Nu știu, e posibil. 

— A fost făcută în noaptea în care a murit. 

El clătină din cap. 

— Adam? 

— Nu știu despre ce vorbiţi, doamnă Hill. Nu l-am văzut pe 
Spencer în noaptea aceea. 

— Mai uită-te o dată. 

— Trebuie să plec. 

— Adam, te rog... 

— Îmi pare rău, doamnă Hill. 

Și o luă la fugă. Înapoi spre edificiul din cărămidă și apoi 
dispăru undeva în spatele școlii. 


70 


9. 


Detectivul-șef Loren Muse își privi ceasul de la mână. Era ora 
la care trebuia să înceapă ședința. 

— Mi-ai pregătit documentele? întrebă ea. 

Avea drept asistentă o tânără pe nume Chamiqgue Johnson. 
Muse o cunoscuse în cursul desfășurării procesului unor 
violatori, care făcuse destul de multă vâlvă în oraș, în perioada 
respectivă. După un start destul de dificil în munca din poliţie, 
Chamique reușise, în scurt timp, să se facă indispensabilă. 

— Sunt aici, răspunse Chamique. 

— E destul de mare. 

— Știu. 

Muse apucă plicul. 

— Sunt toate documentele aici? 

Chamique se încruntă. 

— Dar dumneavoastră mi-aţi spus să nu le pun pe toate. 

Loren își ceru scuze și o porni pe coridor spre biroul 
procurorului districtului Essex, șeful ei direct, Paul Copeland. 

Secretara de la ușa acestuia - o tipă nouă, al cărei nume 
Muse nu reușise însă să-l reţină - o întâmpină cu un zâmbet 
larg. 

— Sunt toţi înăuntru și vă așteaptă. 

— Cine mă așteaptă? 

— Domnul procuror Copeland. 

— Ai spus că „sunt toţi înăuntru”. 

— Mă scuzațţi, n-am înțeles. 

— Ai spus „sunt toţi înăuntru și vă așteaptă”. Toţi înseamnă, 
de obicei, mai mulţi decât unul. 

Fata o privi încurcată. 

— A, da. Aveţi dreptate. Cred că sunt patru sau cinci. 

— Împreună cu domnul procuror Copeland? 

— Da. 

— Cine sunt cei dinăuntru? 

Fata ridică din umeri. 

— Alţi detectivi, cred. 


71 


Loren Muse nu știa ce să mai creadă. Solicitase o întrevedere 
privată cu șeful ei în cursul căreia să discute situația delicată a 
relaţiei cu Frank Tremont. Nu reușea să înțeleagă motivul pentru 
care în birou fuseseră chemaţi și alți detectivi. 

Auzi râsete chiar înainte de a intra în încăpere. Se aflau, de 
fapt, acolo șase persoane, inclusiv șeful ei, Paul Copeland. Toţi 
bărbaţi. Frank Tremont era și el acolo. Împreună cu alţi trei 
detectivi aflați, ca și Tremont, în subordinea lui Muse. Și pe cel 
de-al șaselea bărbat parcă îl mai văzuse pe undeva. Ținea în 
mâini un carnețel și un pix, iar în faţa lui, pe masă, se afla un 
reportofon. 

Cope - acesta era numele cu care i se adresa toată lumea lui 
Paul Copeland - ședea la masa de lucru și râdea cu poftă după 
ce ascultase ceva ce tocmai îi șoptise Tremont la ureche. 

Muse simţi că-i iau foc obrajii. 

— Bună, Muse, o salută Cope cu voce tare. 

— Cope, răspunse ea și dădu din cap în direcţia celorlalţi. 

— Hai înăuntru și închide ușa. 

Ea intră în birou și rămase în picioare. Toate privirile se 
întoarseră spre ea. Asta îi aduse și mai multă roșeaţă în obraji. 
Se simţea ca prinsă într-o cursă și încerca din răsputeri să 
prindă privirea lui Cope. Acesta o făcea însă pe neștiutorul. 
Zâmbea ca un ticălos, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ea 
încercă să-i semnalizeze din priviri că ar fi trebuit să vorbească, 
mai întâi, cu el între patru ochi, iar ceea ce se întâmpla acolo 
era o adevărată ambuscadă. El însă se prefăcea că nu vede 
nimic. 

— Haideţi să începem, de acord? 

— De acord, răspunse Loren. 

— Stai puţin, îi cunoști pe toţi cei care se află aici? 

Cope provocase destule valuri atunci când devenise procuror 
districtual, dar reușise să-i lase pe toţi cei care lucrau acolo cu 
gura căscată când o promovase pe Muse în funcţia de detectiv- 
șef. Postul acesta fusese deținut, până atunci, doar de bărbaţi, 
de detectivi cu experienţă, obișnuiți și cu luptele din culise. La 
data numirii, Loren Muse era unul dintre cei mai tineri detectivi 
din departament. Întrebat de reprezentanţii media după ce 
criterii alesese o femeie, și tânără pe deasupra, în defavoarea 
unor bărbaţi cu mult mai multă experienţă, Cope rezumase totul 
în două cuvinte: „competenţă profesională”. 


72 


Și acum ea se afla în aceeași încăpere cu patru dintre așa-zișii 
veterani. 

— Nu-l cunosc pe domnul acesta, zise Muse arătând cu capul 
spre individul cu carneţel și pix. 

— A, te rog să mă scuzi. Cope întinse mâna și zâmbi larg, de 
parcă ar fi fost gazda unui show TV. Dânsul este Tom Gaughan, 
reporter la The Star-Ledger. 

Muse nu zise nimic. Era vorba despre afurisitul acela de 
cumnat al lui Tremont. Nici că se putea mai bine. 

— Te superi dacă începem acum? 

— Cum dorești, Cope. 

— Foarte bine. Frank, aici de faţă, are de făcut o plângere. 
Frank, dă-i drumul, ai cuvântul. 

Paul Copeland se apropia de patruzeci de ani. Soţia îi murise 
de cancer la scurtă vreme după nașterea fetiţei lor, Cara, care 
avea acum șapte ani. Işi crescuse singur fetița. Cel puţin până 
acum. În biroul său nu se mai afla nicio poză de-a Carei. Înainte, 
erau mai multe. Muse își amintea că, atunci când începuse să 
lucreze cu el, Cope avea o astfel de poză, chiar în spatele 
fotoliului pe care stătea, pe raftul de cărţi. Apoi, într-o bună zi, 
după ce reușiseră să aducă în spatele gratiilor un pedofil 
periculos, Cope o dăduse jos de acolo. Ea nu-l întrebase 
niciodată de ce făcuse asta, însă bănuia că fusese foarte afectat 
de cazul acela. 

Nu existau nici fotografii ale logodnicei sale, deși, așezat pe 
un umeraș în spate, Muse putea vedea fracul protejat cu o folie 
de plastic. Nunta era programată pentru sâmbăta următoare. 
Muse avea să fie și ea prezentă la ceremonie. De fapt, era una 
dintre domnișoarele de onoare. 

Și acum, Cope îl lăsa pe Tremont să vorbească împotriva ei. În 
încăpere, nu mai exista niciun scaun liber și niciunul dintre 
bărbaţii prezenţi nu se ridicase să-i ofere locul. Așa că Muse 
rămase în picioare. Stătea acolo, expusă în faţa lor, extrem de 
furioasă. Unul dintre subordonații ei avea în curând să înceapă 
s-o critice și Cope, presupusul ei susținător, nu făcea nimic ca să 
împiedice acest lucru. Încerca din răsputeri să se abţină în faţa 
acestui evident caz de discriminare sexuală. Dacă n-ar fi fost 
femeie, n-ar fi fost obligată acum să suporte mojiciile lui 
Tremont. l-ar fi tras câteva, fără să se gândească atâta la 
urmări. 


73 


Trebuia însă să-și accepte condiţia și să suporte. 

Frank Tremont își potrivi centura, dar nu se ridică în picioare. 

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greșit, doamnă Muse... 

— Detectiv-șef Muse, îl întrerupse Loren. 

— Poftim? 

— Nu sunt doamna Muse. Am o funcţie. Sunt detectiv-șef. 
Șeful tău. 

Tremont zâmbi. Se întoarse încet spre ceilalți detectivi și apoi 
spre cumnatul său. Expresia amuzată de pe faţa sa se putea 
traduce prin: Vedeți, ce v-am zis eu? 

— Sensibilă mai sunteţi doamnă detectiv-șef Muse, făcu el 
accentuând sarcastic ultima parte. 

Muse se uită la Cope. Pe fața acestuia nu se putea citi nimic 
care s-o consoleze. Procurorul zise sec: 

— Scuze pentru această întrerupere. Frank, te rog să continui. 

Muse strânse din pumni. 

— Mulţumesc. Voiam să spun că am douăzeci de ani de 
experienţă în investigaţii. Și acum cazul ăsta cu prostituata din 
Fifth Ward. În primul rând, și-a făcut apariţia acolo fără s-o invite 
nimeni. Nu-mi place chestia asta. Nu e conform regulamentului. 
Dar fie, dacă doamna Muse vrea să poată să spună şi ea că a 
fost de folos, bine. Problema e că a început să dea ordine. Peste 
mine, subminându-mi astfel autoritatea în faţa celor în uniformă. 

Tremont își îndepărtă braţele într-un gest larg și concluzionă: 

— Nu a fost corect ce a făcut. 

Cope încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Din moment ce era cazul tău. 

— Exact. 

— Dă-mi niște detalii. 

— Cum? 

— Spune-mi câte ceva despre caz. 

— Prea multe nu știm deocamdată. O prostituată găsită 
moartă. Cineva i-a pisat faţa bine de tot. Medicul legist crede că 
aceasta a fost cauza decesului. Nu am găsit deocamdată niciun 
element de identificare. Am interogat câteva prostituate, însă 
niciuna nu știe despre cine e vorba. 

— Nu-i cunosc numele, întrebă Cope, sau n-au mai văzut-o 
niciodată? 


74 


— Nu prea vor să vorbească, dar știți cum e. Niciuna nu a 
văzut și nu a auzit nimic. O să le determinăm până la urmă să 
spună. 

— Altceva? 

— Am găsit o bandană de culoare verde. Nu e chiar o potrivire 
sută-n sută, dar e culoarea unei bande nou înfiinţate. l-am pus 
să-i ridice pe câţiva dintre membrii cunoscuţi. O să-i interogăm 
nitel, poate-l facem pe vreunul să rupă tăcerea. Căutăm și prin 
bazele de date, să vedem dacă putem găsi vreun caz similar. 

— Și? 

— Până acum nimic. Adică, vreau să spun că avem o mulţime 
de prostituate ucise. Cred că nu e nevoie să vă spun asta, șefu'. 
Este al șaptelea caz anul acesta. 

— Amprente? 

— Am căutat prin ce avem noi. Nimic. O să încercăm în baza 
națională de date, însă pentru asta e nevoie de ceva timp. 

Cope încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— OK, deci revenind la plângerea ta împotriva lui Muse...? 

— Nu vreau să mă înțelegeţi greșit, dar haideţi s-o 
recunoaștem: n-ar fi trebuit să primească ea postul ăsta. Aţi 
pus-o acolo fiindcă e femeie. Am înțeles. Asta e realitatea din 
ziua de azi. Chiar dacă muncești din greu ani de zile, nu are 
nicio importanță dacă apare altcineva cu pielea neagră sau fără 
sculă. Am înţeles. Însă să știți că și asta e discriminare. Și, dacă 
eu sunt bărbat și ea e femeie, asta nu înseamnă că trebuie s-o 
înghit și să tac. Dacă aș fi fost eu șeful ei și mi-aș fi băgat nasul 
în tot ce făcea ea probabil că ar fi ţipat că o violez sau că o 
hărţuiesc și ar fi fost vai de capul meu. 

Cope încuviinţă din nou din cap. 

— Ai dreptate. 

Se întoarse apoi către Loren. 

— Muse? 

— Da. 

— Ai vreun comentariu de făcut? 

— În primul rând, vreau să vă spun că nu sunt deloc sigură că 
eu sunt singura din camera asta care n-are sculă, zise ea 
privindu-l pe Tremont. 

— Și altceva? întrebă Cope. 

— Consider că nu m-aţi tratat în mod corect. 


75 


— Nu ai dreptate, spuse Cope. Eşti superiorul lui, însă asta nu 
înseamnă că trebuie să-l dădăcești, nu? Și eu sunt superiorul 
tău. Te-am dădăcit eu vreun pic? 

Muse fierbea de furie. 

— Detectivul Tremont lucrează aici de mulţi ani. Timp în care 
și-a făcut mulți prieteni și a câștigat mult respect. Din această 
cauză i-am oferit această oportunitate. El voia să meargă direct 
la presă. Să facă o plângere oficială pe cale ierarhică. L-am 
rugat să participe, mai întâi la această întâlnire. Să fie rezonabil. 
L-am rugat chiar să-l invite și pe domnul Gaughan, ca dânsul să 
vadă că lucrăm într-un mod deschis, fără ostilitate. 

Toți se uitau la ea. 

— Așa că te întreb din nou, zise Cope privind-o drept în ochi. 
Ai ceva de comentat vizavi de ce ne-a povestit detectivul 
Tremont? 

Pe faţa lui Cope apăruse acum un zâmbet. Nu unul mare. 
Doar o strâmbătură în colţul buzelor. Și brusc, ea înțelese. 

— Adevărul este că am, zise Loren. 

— Ai cuvântul, zise Cope și se lăsă pe spate, cu mâinile 
împreunate după ceafă. 

— Voi începe prin a spune că eu nu cred că victima era 
prostituată. 

Cope ridică din sprâncene de parcă ar fi auzit cea mai 
uimitoare afirmaţie din viața lui. 

— Nu crezi? 

— Nu. 

— Dar i-am văzut hainele, spuse Cope. Tocmai am auzit 
raportul lui Frank. Plus locul în care a fost găsit cadavrul - toată 
lumea știe că e vorba despre un loc unde își fac veacul 
prostituatele. 

— Inclusiv ucigașul, zise Muse. De aceea a aruncat-o acolo. 

Frank Tremont izbucni în râs. 

— Muse, spui numai prostii. Aici e nevoie de dovezi, draga 
mea, nu doar intuiţie feminină. 

— Vrei dovezi, Frank? 

— Da, hai să le auzim. Nu ai nimic. 

— Ce părere ai despre culoarea pielii ei? 

— Ce vrei să spui? 

— Că e albă. 


76 


— Uau, asta da informaţie prețioasă, spuse Tremont, ridicând 
palmele într-un gest de pretinsă admiraţie. O, ce îmi place asta. 

Detectivul se uită spre Gaughan. 

— Te rog să notezi asta, Tom, fiindcă este, pur și simplu, de 
nepreţuit. Când mi-am exprimat părerea că, probabil, uciderea 
unei prostituate nu este prioritatea noastră numărul unu, mi-a 
sărit imediat în cap că sunt un troglodit de misogin. Dar când ea 
zice că victima nu poate fi prostituată pe motiv că e albă, atunci 
e vorba de un rezultat extrem de valoros al muncii de polițist. 

Tremont flutură un deget în direcţia ei. 

— Muse, să știi că mai ai nevoie de mulţi ani de muncă pe 
stradă. 

— Ai spus că, în aceeași zonă, au mai fost găsite alte șase 
prostituate ucise. 

— Da, și? 

— Știai că toate șase erau de origine afro-americană? 

— Asta nu înseamnă nimic. Poate că celelalte șase erau - nu 
știu - înalte. Și asta e scundă. Asta înseamnă că nu e 
prostituată? 

Muse se duse lângă tabla de afișaj de pe peretele biroului. 
Scoase o fotografie din dosar și o prinse cu piuneze. 

— Asta a fost făcută la locul crimei. 

Toţi cei prezenţi în încăpere se uitară la fotografie. 

— Sunt spectatorii de dincolo de banda de protecție instalată 
de polițiști, spuse Tremont. 

— Foarte bine, Frank. Însă data viitoare te rog să ridici mâna 
și să aștepți până îţi dau eu voie să vorbești. 

Tremont își încrucișă braţele la piept. 

— Și la ce ar trebui să ne uităm noi în poza asta? 

— Tu ce vezi acolo? 

— Prostituate, răspunse Tremont. 

— Exact. Câte? 

— Habar n-am. Vrei să le număr? 

— Așa, estimativ. 

— Poate douăzeci. 

— Douăzeci și trei. Foarte bine, Frank. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Numără, te rog, câte dintre ele sunt albe. 

Niciunuia dintre bărbaţii prezenţi în încăpere nu-i luă prea 
mult ca să afle răspunsul: zero. 


77 


— Și vrei să spui, Muse, că în zona aceea nu există și 
prostituate albe? 

— Există. Însă foarte puţine acolo. Am căutat în ultimele trei 
luni. Conform fișierelor existente în arest, în tot acest timp, nu a 
fost arestată nicio prostituată albă, pe o rază de trei străzi în 
jurul locului cu pricina. Și, așa cum ai spus și tu, amprentele ei 
nu se regăsesc în bazele de date. Despre câte dintre 
prostituatele locale poţi spune același lucru? 

— Despre multe, răspunse Tremont. Vin din alte părţi ale 
statului, stau pe aici o vreme, după care mor sau pleacă spre 
Atlantic City. 

Detectivul își dădu brațele în lături. 

— Uau, Muse. Eşti tare. Ar trebui să-mi dau demisia acum, 
mai zise el și începu să chicotească. 

Muse rămase la fel de serioasă. 

Scoase alte câteva fotografii și le fixă pe tablă. 

— Uită-te puțin la braţele victimei. 

— M-am uitat, și? 

— Nu are urme de ace, niciuna. Examenul medical preliminar 
a indicat că nu avea droguri în organism. Așa că, Frank, încă o 
dată: câte prostituate albe cunoști tu în Fifth Ward care nu se 
droghează? 

Chestia asta îl cam puse pe gânduri pe Tremont. 

— Femeia era bine hrănită, continuă Muse, ceea ce nu 
înseamnă totuși mare lucru în ziua de azi. Multe prostituate sunt 
bine hrănite. Fără urme de răni sau oase rupte anterioare 
incidentului, de asemenea, un aspect destul de neobișnuit 
pentru o prostituată care lucrează în zona aceea. Nu putem 
spune prea multe în legătura cu dantura ei, fiindcă majoritatea 
dinţilor au fost sparţi. Haideţi să ne uităm însă aici. 

Loren puse pe tablă o altă fotografie de format mare. 

— Pantofii ei? făcu Tremont. 

— Nota zece, Frank. 

Cope îi sugeră din priviri s-o lase mai moale cu sarcasmul. 

— Pantofi de prostituată, continuă Tremont. Tocuri cui, fără 
curea. Nu ca botoșii ăia urâţi pe care îi ai tu în picioare, Muse. Ai 
purtat vreodată pantofi ca ăștia? 

— Nu, n-am purtat. Tu? 

Se auziră mai multe chicoteli în încăpere. Cope clătină din cap 
în semn de tăcere. 


78 


— Deci ce vrei să spui cu asta? întrebă Tremont. Pantofi direct 
din catalogul pentru târfe. 

— Uită-te la tălpi. 

Loren indică locul cu ajutorul unui creion. 

— Ce ar trebui să văd acolo? 

— Nimic. Tocmai asta e ideea. Nicio zgârietură. Niciuna. 

— Deci sunt noi. 

— Prea noi. Am mărit fotografia. Muse puse pe tablă o altă 
fotografie. Nu se vede nicio zgârietură. Nu a mers nimeni cu ei. 
Nici măcar o dată. 

În încăpere se lăsă tăcerea. 

— Și? 

— Grozavă replică, Frank. 

— Muse, asta nu înseamnă că... 

— Apropo, nu avea nici urmă de spermă în ea. 

— Și? Poate că abia își începuse seara. 

— Posibil. Avea, de asemenea, un bronz pe care ar trebui să-l 
examinezi mai bine. 

— Un ce? 

— Un bronz. 

Tremont încercă să facă o figură mirată, dar era clar că 
pierdea sprijinul celor din încăpere. 

— Există un motiv pentru care aceste fete sunt numite femei 
de stradă. Străzile, vezi tu, Muse, sunt afară. Aceste fete 
lucrează în aer liber. Foarte mult. 

— Lăsând la o parte faptul că nu prea am avut parte de prea 
mult soare în ultima vreme, liniile bronzului nu sunt așa cum ar 
trebui. Ele se opresc aici - Muse indică zona umerilor - și nu 
există bronz deloc pe abdomen, zona e complet albă. Pe scurt, 
această femeie a purtat tricouri și nu topuri. Și mai e și bandana 
găsită în mâna ei. 

— Pe care a smuls-o de pe cel care a atacat-o. 

— Nu, nu a smuls-o. Se vede clar că i-a fost pusă în mână 
ulterior. Cadavrul a fost mutat de la locul crimei, Frank. Deci noi 
ar trebui să credem că i-a smuls-o de pe cap în timpul luptei și 
după aceea i-au lăsat-o, pur și simplu, în mână când i-au 
aruncat cadavrul în tomberon? Tu poţi să crezi așa ceva? 

— Poate că banda a vrut să transmită un anumit mesaj. 

— E posibil. Dar apoi e și modul în care a fost bătută. 

— Ce-i cu asta? 


79 


— Este exagerat. Nimeni nu bate pe cineva cu atâta precizie 
distructivă. 

— Și ai vreo teorie? 

— Una evidentă. Cineva nu vrea ca noi să aflăm identitatea 
acestei femei. Și încă ceva. Gândește-te la locul unde a fost 
aruncată. 

— Un loc frecventat de prostituate. 

— Exact. Știm că nu a fost ucisă acolo. Dar acolo a fost 
aruncată. De ce acolo? De ce să arunci cadavrul unei prostituate 
într-un astfel de loc? Iți spun eu de ce. Pentru că, dacă un 
poliţist gras și leneș preia cazul și zice din prima că a fost 
prostituată, o ia apoi pe calea cea mai ușoară... 

— Pe cine faci tu poliţist gras și leneș? 

Frank Tremont se ridică în picioare. 

— Stai jos, Frank, zise Cope cu o voce scăzută. 

— Aveţi de gând s-o lăsaţi? 

— Sssss, făcu Cope. Auzi sunetul ăla? 

Nu mai mișca nimeni. 

— Ce sunet? 

Cope își duse mâna pâlnie la ureche. 

— Ascultă cu atenție, Frank. Il auzi? Vocea procurorului se 
transformase în șoaptă. E sunetul produs de incompetenţa ta. 
Nu numai incompetenţa, ci și de prostia ta de-a dreptul 
sinucigașă cu care ţi-ai acuzat superiorul fără a te baza pe 
absolut nimic. 

— Nu cred că trebuie să suport asta... 

— Sss, ascultă. Taci și ascultă. 

Muse abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. 

— Dumneavoastră aţi auzit, domnule Gaughan? întrebă Cope. 

Gaughan își drese glasul. 

— Am auzit tot ce aveam de auzit. 

— Foarte bine, fiindcă și eu am făcut la fel. Și, din moment ce 
mi-aţi cerut permisiunea să înregistraţi această discuţie, m-am 
simţit și eu obligat să fac la fel. Cope scoase un mic reportofon 
din spatele unei cărţi de pe birou. Asta pentru cazul în care șeful 
dumneavoastră ar vrea să audă exact ce s-a întâmplat aici și ar 
descoperi că s-a întâmplat ceva cu aparatul pe care l-aţi adus. 
N-am vrea să se creadă, după aceea, că aţi deformat relatarea 
în favoarea cumnatului dumneavoastră, nu-i așa? 

Cope zâmbi în direcţia celor doi. Ei nu îi răspunseră la zâmbet. 


80 


— Domnilor, alte comentarii? Nu? Foarte bine. Înapoi la lucru, 
atunci. Frank, poţi să-ţi iei liber azi. Vreau să te gândești foarte 
bine la viitorul tău și poate iei în considerare și avantajele pe 
care le oferim celor ce se pensionează. 


81 


10. 


înainte să intre în casă, Mike aruncă o privire spre locuinţa 
familiei Loriman. Nicio mișcare. Era conștient că va trebui să 
acţioneze în vreun fel. 

În primul rând, trebuia să facă în așa fel, încât să nu sufere 
nimeni. Era un fel de crez al său. 

Și în al doilea rând? 

Aici treaba începea să se complice. 

Își aruncă cheile și portofelul în tăvița pe care o pusese Tia la 
intrare. Tăviţa apăruse acolo, fiindcă Mike își rătăcea mereu 
cheile și portofelul și se dovedise a fi soluţia salvatoare. Tia îl 
sunase imediat după ce aterizase la Boston. Acum probabil că 
își pregătea materialele, urmând ca discuţia cu martorul să aibă 
loc după-amiază. Mai mult ca sigur, aceasta avea să dureze, 
însă îi promisese că va face tot posibilul să prindă o cursă cu 
care să revină în aceeași seară. El îi spusese că n-are niciun rost 
să se grăbească. 

— Bună, tăticule! 

Jill își făcuse apariţia de după colț. Când îi văzu zâmbetul, 
Mike uită de toate problemele. 

— Bună, scumpete. Adam e sus la el? 

— Nu, răspunse Jill. 

Senzaţia de bună dispoziţie dispăru la fel de brusc. 

— Dar unde e? 

— Nu știu. Credeam că e aici, jos. 

Începură amândoi să-l strige. Niciun răspuns. 

— Fratele tău trebuia să stea cu tine, zise Mike necăjit. 

— Era aici acum câteva minute. 

— Și acum unde e? 

Jill se încruntă. Când se încrunta, aveai senzaţia că întregul ei 
corp participă la asta. 

— Credeam că mergeţi împreună la meci în seara asta. 

— Chiar mergem. 

O umbră de neliniște trecu peste chipul ei. 

— Draga mea, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 


82 


— Când l-ai văzut exact ultima oară pe fratele tău? 

— Nu știu. Acum câteva minute. Fetița începu să-și roadă o 
unghie. N-ar fi trebuit să fie cu tine? 

— Sunt sigur că apare el în câteva minute, spuse Mike. 

Privirea lui Jill spunea că ea nu era chiar așa de convinsă. 

— Mă mai duci cu mașina la Yasmin? întrebă fetița. 

— Bineînţeles. 

— Așteaptă-mă, te rog, să-mi iau rucsacul, da? 

— Cum să nu. 

Jill porni în sus pe scară. Mike se uită la ceas. El și Adam 
stabiliseră ceva - ar fi trebuit să plece de acasă în mai puţin de 
o jumătate de oră, să o lase pe Jill la prietena ei și apoi să 
meargă în Manhattan ca să asiste la meciul celor de la Rangers. 

Adam ar fi trebuit să-l aștepte acasă. N-ar fi trebuit s-o lase 
singură pe surioara lui. 

Trase adânc aer în piept. Hai să nu intrăm în panică. Se hotărî 
să-i mai acorde lui Adam încă zece minute. Începu să treacă în 
revistă corespondenţa primită și își aduse brusc aminte de 
familia Loriman. Nu mai avea niciun rost s-o lălăie. El și Ilene 
luaseră o decizie. Așa că trebuia să acţioneze. 

Deschise calculatorul și căută cartea de telefon. Găsi numele 
Loriman și făcu clic pe datele de contact. Numărul de mobil al 
lui Susan era acolo. Nici el, nici Tia nu-l folosiseră vreodată. Pur 
și simplu, aveau acolo toate numerele de telefon ale vecinilor în 
caz că s-ar fi ivit vreodată vreo urgență. După părerea lui, 
situaţia de faţă se încadra foarte bine în această categorie. 

Formă numărul. Susan răspunse aproape imediat. 

— Alo? 

Vocea ei era mai degrabă o șoaptă. Mike își drese glasul. 

— La telefon e Mike Baye, se prezentă el. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. Adică vreau să spun că starea lui e la fel. Eşti singură? 

Tăcere. 

Apoi se auzi din nou vocea lui Susan: 

— Am returnat DVD-ul acela. 

Undeva în spate se auzi o altă voce - probabil a lui Dante - 
care întrebă: 

— Cine e? 

— De la centrul de închirieri, spuse ea. 

Deci nu e singură, își spuse Mike. 


83 


— Ai numărul meu? 

— Cât mai curând posibil. Mulţumesc. 

Se auzi un clic și apoi tonul. 

Mike își frecă fața cu palmele. Grozav. 

— Jill! 

Fetița își făcu apariția în capul scărilor. 

— A spus Adam ceva când a venit acasă? 

— Mi-a spus numai „Salut, puștoaico”. 

Jill zâmbi când repetă cuvintele lui Adam. 

Mike putea să audă vocea băiatului său. Adam își iubea sora, 
și fetița îl iubea pe el. Cei mai mulţi dintre fraţi se bat și se 
ceartă, însă acest lucru nu era valabil și pentru copiii lui. Poate 
că tocmai diferenţele dintre ei erau motivul. Indiferent cât de 
rece sau de mohorât era Adam, nu își descărca niciodată 
supărările asupra surorii sale mai mici. 

— Ai vreo idee unde ar putea fi? 

Jill clătină din cap. 

— A păţit ceva? 

— N-are nimic, nu-ţi face probleme. Te duc la Yasmin în 
câteva minute, bine? 

Mike urcă la etaj sărind câte două trepte o dată. Simţi o 
durere ascuţită în genunchi, acolo unde avea o rană mai veche, 
de pe vremea când juca în campionat. Se operase cu câteva luni 
în urmă la un prieten de-al său, un chirurg ortoped pe nume 
David Gold. Îi spusese lui David că nu vrea să renunţe la hochei 
și-l întrebase dacă sportul avea să-i accentueze durerea sau nu. 
Medicul ortoped, după ce îi prescrisese un calmant, îi spusese: 
„La mine nu prea vin mulţi foști jucători de șah, așa că nu știu”. 

Mike deschise ușa de la camera lui Adam. Incăperea era 
goală. Începu să caute ceva care să indice locul unde se dusese 
fiul său. Nu găsi nimic. 

— Unde ești... zise el cu voce tare. 

Își privi ceasul. Adam ar fi trebuit să se întoarcă până acum - 
ar fi trebuit, de fapt, să-l fi găsit acasă. Cum putuse oare să-și 
lase sora singură? Ar fi trebuit să știe că acest lucru e nepermis. 
Mike își scoase telefonul și-l sună din nou. Telefonul sună o dată 
și apoi se auzi vocea lui Adam, care îi cerea să lase un mesaj. 

— Unde ești? Trebuie să plecăm la meci. Și cum ţi-ai putut 
lăsa sora singură? Sună-mă imediat. 

Mike apăsă pe butonul END. 


84 


Mai trecură zece minute. Niciun semn de la Adam. Mike sună 
din nou și lăsă un alt mesaj, abia stăpânindu-se să nu ridice 
vocea. 


— Tati? 
— Da, iubita mea. 
— Unde-i Adam? 


— Sunt sigur că va veni în scurt timp acasă. Uite cum facem: 
te duc la Yasmin și apoi mă întorc aici să-l iau pe fratele tău, e 
bine așa? 

Mike mai sună o dată și lăsă un al treilea mesaj în care îi 
spunea că avea să revină acasă în câteva minute. li aduse 
aminte că mai lăsase o dată astfel de mesaje repetate pe 
telefon, atunci când Adam fugise de acasă și nu știuseră nimic 
de el timp de două zile. Mike și Tia erau să-și piardă mințile, 
fiindcă nu reușeau să-l găsească, și, în final, se dovedise că nu 
fusese nimic grav. 

Ar fi bine să nu se joace iarăși cu noi, își zise Mike în gând. Și 
apoi, aproape imediat, gândi: dă, Doamne, să fie din nou același 
joc. 

Scoase o foaie de hârtie și scrise pe ea câteva cuvinte: 


Adam, 
Plec s-o duc pe Jill. Să fii gata când mă întorc. 


Rucsacul lui Jill avea pe un buzunar emblema echipei New 
York Rangers. Nu din cauză că ar fi fost cine știe ce pasionată de 
hochei, ci fiindcă rucsacul îi aparținuse lui Adam. Fetiţa era 
înnebunită după lucrurile pe care i le lăsa fratele ei mai mare. In 
ultima vreme, purta o scurtă din fâș de culoare verde, care îi era 
mult prea mare și care fusese a lui Adam, pe vremea când juca 
la juniorii mici. Numele fratelui ei era cusut deasupra 
buzunarului de la piept. 

— Tati? 

— Ce s-a întâmplat, draga mea? 

— Sunt îngrijorată din cauza lui Adam. 

Nu o spusese ca un copil care vrea s-o facă pe adultul, ci ca 
un copil prea matur pentru anii săi. 

— De ce spui asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Ţi-a spus ţie ceva? 


85 


— Nu. 

Ajunseseră pe strada unde locuia Yasmin și Mike aștepta ca 
fetița să mai spună ceva. Degeaba. 

Pe vremuri - când era Mike mic - îi lăsai pe copii să coboare 
din mașină și plecai după aceea imediat sau poate așteptai să 
vezi dacă se deschide ușa. Acum trebuia să duci copilul până la 
ușă. În mod normal, asta l-ar fi deranjat pe Mike, însă fiind vorba 
de fetița lui care rămânea acolo peste noapte, era bine să 
verifice dacă totul este în ordine. Bătu la ușă și așteptă până ce 
își făcu apariţia Guy Novak, tatăl lui Yasmin. 

— Salut, Mike. 

— Bună, Guy. 

Guy era încă în costumul cu care fusese la lucru, deși își 
desfăcuse cravata. Avea ochelari de firmă și părul pieptănat și 
fixat cu grijă. Mike știa despre el doar că lucrează pe Wall 
Street, fără să poată spune însă cu exactitate în ce domeniu al 
finanţelor sau pentru ce firmă anume. 

Guy divorțase în urmă cu mai mulţi ani și, conform bârfelor 
care ajungeau la Mike prin intermediul fiicei sale, schimba acum 
femeile una după alta. „Prietenele lui o sărută pe Yasmin de 
noapte-bună”, îi povestea Jill. „Pe Yasmin o amuză teribil chestia 
asta.” 

Jill își făcu loc pe lângă cei doi bărbaţi ca să intre în casă. 

— Pa, tati. 

— Pa, dovlecel. 

Mike aşteptă o secundă, până ce fetița dispăru în interiorul 
casei, apoi se întoarse spre Guy Novak. În locul acestui bărbat ar 
fi preferat o femeie singură. Faptul că fiica lui avea să-și 
petreacă noaptea în aceeași casă în care singurul adult era 
bărbat îl deranja un pic, deși n-ar fi trebuit. Și el avusese grijă de 
fete de mai multe ori când Tia nu fusese acasă. Și totuși. 

Cei doi bărbaţi stăteau stingheri în picioare în faţa ușii. Mike 
fu cel care rupse tăcerea: 

— Și, ce planuri aveţi pentru seara asta? 

— Cred că mergem să vedem un film, răspunse Guy. După 
aceea, o îngheţată la Cold Stone Creamery. Sper că nu te 
deranjează că vine și o prietenă de a mea cu noi. 

— Nicio problemă, zise Mike, bucurându-se în sinea lui că va fi 
și o femeie în casă. 


86 


Guy întoarse capul spre locul în care se aflau fetele. După ce 
acestea dispărură în sus, pe scări, îl privi pe Mike în ochi. 

— Ai o secundă? 

— Sigur, ce s-a întâmplat? 

Guy ieși de sub porticul de la intrare și lăsă ușa să se închidă. 
Își băgă mâinile în buzunare și rămase cu privirea aţintită spre 
stradă. Mike îl putea vedea acum din profil. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă încă o dată Mike. 

— Jill s-a purtat nemaipomenit, zise Guy. 

Mike nu știa cum să reacționeze la această afirmaţie, așa că 
preferă să nu zică nimic. 

— Nu știu ce să fac. Vreau să spun, ca părinte, faci tot ce stă 
în putinţa ta, nu? Îţi dai toată silinţa să îi crești, să îi hrănești, să 
îi înveţi ce-i mai bine. Yasmin a trebuit deja să suporte un divorţ 
la o vârstă foarte fragedă. A reușit să treacă peste asta. Era 
veselă, vorbăreaţă și populară printre ceilalţi copii. Și acum a 
trebuit să se întâmple așa ceva. 

— Te referi la ce a făcut domnul Lewiston? 

Guy încuviinţă din cap. Își mușcă buza de jos și bărbia începu 
să-i tremure. 

— Ai văzut cât e de schimbată Yasmin, nu? 

Mike alese să spună adevărul. 

— Mi se pare mult mai retrasă. 

— Ştii ce i-a spus Lewiston? 

— Sincer să fiu, nu. 

Guy închise ochii, trase aer în piept, apoi îi deschise. 

— Cred că Yasmin făcea ceva în timpul orei, nu era atentă sau 
cam așa ceva, n-am de unde să știu. Când l-am întrebat pe 
Lewiston, individul mi-a spus că a avertizat-o de două ori. 
Adevărul e că Yasmin are puţin păr pe față. Nu mult, știi tu, 
puțin puf pe mustață. În orice caz, nu ceva care să-i sară în ochi 
tatălui ei, iar mama, știi și tu că nu e lângă ea, așa că nu mi-a 
trecut niciodată prin gând c-ar avea nevoie de electroliză sau 
așa ceva. Deci, pe scurt, el explica lecţia despre cromozomi și 
ea șușotea în spatele clasei, așa că el izbucnește și zice ceva de 
genul: „Unele femei prezintă caractere masculine, cum ar fi 
părul facial - mă urmărești, Yasmin?” Cam așa ceva. 

— Neplăcut, zise Mike. 

— De neiertat, nu? Individul nu și-a cerut scuze imediat, 
fiindcă, zice el, n-a vrut să atragă mai multă atenţie asupra a 


87 


ceea ce a zis deja. În timpul ăsta, toţi copiii din clasă încep să 
râdă. Yasmin este moartă de rușine. Incep s-o strige Femeia cu 
barbă sau XY - ca în prescurtarea cromozomului masculin. 
Individul își cere scuze a doua zi, îi imploră pe copii să înceteze, 
vin și eu la școală, încep să urlu la director, dar știi cum e, ca și 
cum ai încerca să oprești un clopot să mai sune, mă înţelegi? 

— Te înţeleg. 

— Copii. 

— Ai dreptate. 

— Singura care a rămas alături de Yasmin a fost Jill. E uimitor 
pentru un copil de unsprezece ani să aibă atâta tărie. Probabil 
că primește și ea destule înțepături din cauza asta. 

— Se descurcă ea, spuse Mike. 

— E un copil foarte bun. 

— Și Yasmin e la fel. 

— Poţi să fii mândru de ea. Te rog să mă crezi. 

— Mulţumesc, spuse Mike. O să treacă, Guy. Așteaptă puţin. 

Guy lăsă privirea în pământ. 

— Când eram în clasa a treia, am avut un coleg pe nume Eric 
Hellinger. Era un copil simpatic, foarte vesel. Se îmbrăca foarte 
aiurea, dar nu-i păsa. Mereu cu zâmbetul pe buze. Într-o zi, nu 
mai știu ce s-a întâmplat, dar a vomitat în mijlocul clasei. A fost 
ceva oribil. Mirosul era atât de puternic, că a trebuit să ieşim toți 
din clasă. Ei, după aia copiii au început să-și bată joc de el. Au 
început să-l strige Smellinger? în loc de Hellinger. Și așa a 
rămas. Viaţa lui Eric s-a schimbat. Zâmbetul a dispărut și, chiar 
când l-am văzut mai târziu, la liceu, se părea că acesta nu avea 
să mai revină vreodată pe fața lui. 

Mike nu zise nimic, deși știa și el un caz similar. Se pare că 
fiecare dintre noi cunoaștem un Eric Hellinger sau o Yasmin 
Novak. 

— Nu o să treacă, Mike. Așa că o să pun casa la vânzare. N-aș 
vrea să plec de aici, dar nu știu ce aș putea altceva să fac. 

— Dacă te putem ajuta cu ceva..., începu Mike. 

— Vă sunt recunoscător. Apreciez mult faptul că o lași pe Jill 
să doarmă la noi. Înseamnă foarte mult pentru Yasmin. Și pentru 
mine. Îţi mulțumesc. 

— N-ai pentru ce. 

— Jill spunea că te duci cu Adam la meci în seara asta. 


2 Smell - miros, duhoare. 
88 


— Cam ăsta-i planul. 

— Atunci nu te mai rețin. Mulţumesc mult că m-ai ascultat. 

— Cu cea mai mare plăcere. Ai numărul meu de mobil. 

Guy încuviință din cap. Mike îl bătu ușor pe umăr și apoi porni 
spre mașină. 

Uite, asta e viața - un profesor își pierde stăpânirea de sine 
pentru câteva secunde și reușește să schimbe total soarta unei 
fetițe. Să-ţi vină să înnebunești, nu alta. Gândurile lui Mike se 
întoarseră la Adam. 

Oare și cu fiul lui se întâmplase ceva similar? E posibil ca un 
incident, chiar minor ca acesta, să-i fi schimbat și lui Adam 
traseul? 

Se gândea la filmele acelea despre călătoria în timp, în care 
eroii se întorc în trecut, schimbă ceva minor și, după aceea, se 
schimbă totul, ca într-un efect de avalanșă. Dacă Guy ar putea 
să se întoarcă în timp și ar opri-o pe Yasmin să se ducă la 
școală, în ziua aceea, oare lucrurile ar rămâne așa cum erau 
înainte? Ar fi oare Yasmin mai fericită? Nu cumva, mutarea de 
acolo și lecţia căpătată în legătură cu cât de cruzi pot fi cei din 
jurul tău aveau s-o întărească și să-i asigure succesul în viață? 

Cine putea ști? 

Casa era în continuare pustie când ajunse Mike acolo. Nici 
urmă de Adam. Niciun mesaj de la el. Hârtia pe care o lăsase pe 
masa din bucătărie era neatinsă. Pe frigider, erau zeci de 
fotografii, aliniate într-o ramă cu margini magnetice. Privirea i se 
opri asupra uneia în care era el cu Adam în timpul excursiei de 
anul trecut la parcul de distracţii Six Flags Great Adventure. Lui 
Mike nu-i prea plăceau roller coaster-ele însă fiul său reușise 
până la urmă să-l convingă să se suie împreună într-o chestie 
înfricoșătoare numită sugestiv The Chiller. Până la urmă, se 
dovedise a fi o experienţă nemaipomenită. 

După ce reveniseră pe pământ, se fotografiaseră amândoi 
lângă un tip îmbrăcat în costum de Batman. Aveau amândoi 
părul vâlvoi din cauza vitezei, braţele erau în jurul umerilor lui 
Batman și niște zâmbete fericite se lățeau pe față. 

Și asta fusese nu mai departe de vara trecută. 

Mike își aminti de momentul de dinaintea pornirii roller 
coaster-ului, cum așteptau amândoi așezați pe locurile lor și cât 
de puternic îi bătea inima. Întorsese capul spre Adam, care cu 
un zâmbet strâmb pe buze îi spusese „ţine-te bine”. Cuvintele 


89 


fiului său îi aduseseră imediat aminte de o altă întâmplare, cu 
mai bine de zece ani în urmă, când Adam avea patru ani și 
veniseră în același parc de distracţii. Avea loc o demonstraţie a 
unor cascadori și era lume puhoi care venise să asiste. La 
intrare, Mike îl apucase pe copil de mână și-i spusese la fel, 
„ține-te bine”. Simţea strânsoarea mâinii lui Adam, însă 
înghesuiala era atât de mare, încât mânuţa de copil începu să 
alunece și îl scăpă. Fusese un moment de groază, ca și cum un 
val i-ar fi lovit pe plajă și acum îi lua copilul cu el. Fuseseră 
separați foarte puţin, cel mult zece secunde, însă Mike nu avea 
să uite niciodată durerea sfâșietoare din inimă și groaza pe care 
o simţise în acele momente. 

După ce privi fotografia câteva clipe, Mike își scoase telefonul 
mobil și-l sună din nou pe Adam. 

„Te rog să suni acasă, băiete. Sunt foarte îngrijorat. Să știi că 
sunt de partea ta, întotdeauna, indiferent ce s-a întâmplat. Te 
iubesc. Sună-mă, da?” 

Opri transmisia și începu să aștepte. 

e 

Adam ascultă ultimul mesaj trimis de tatăl său și fu aproape 
gata să izbucnească în plâns. 

Se gândi că ar fi totuși mai bine să-i răspundă la mesaj. Că ar 
trebui să-l sune pe tatăl său și să-i spună să vină să-l ia de acolo 
și să meargă la meci cu unchiul Mo. Că ar trebui să le spună 
totul. Avea telefonul în mână. Numărul tatălui său era 
preînregistrat și era suficient să apese o singură tastă a 
aparatului. Degetul era deja deasupra ei. Nu mai trebuia decât 


să apese. 
De undeva, din spatele lui, se auzi o voce: 
— Adam? 
Acesta își luă degetul de pe tastă. 
— Să mergem. 


90 


11. 


Betsy Hill îl urmărea pe soţul ei, Ron, cum își băga mașina, un 
Audi, în garaj. Continua să fie un bărbat atât de frumos. Părul 
său grizonant era acum mai mult alb decât negru, însă ochii 
albaștri, la fel ca ai fiului său care murise, erau la fel de 
strălucitori, iar pielea feţei îi rămăsese netedă, fără riduri. Spre 
deosebire de mulţi dintre colegii săi, nu avea burtă, tăcea 
exerciţii și avea grijă ce și cât mânca. 

Fotografia pe care o scosese la imprimantă se afla în faţa ei, 
pe masă. Betsy stătea acolo, în bucătărie, de mai bine de o oră 
și se gândea ce să facă. Gemenii erau plecați la sora ei. Nu 
voise ca ei să fie acasă într-un astfel de moment. 

Auzi ușa care dădea spre garaj deschizându-se și apoi vocea 
lui Ron: 

— Bets? 

— Sunt în bucătărie, dragul meu. 

Ron își făcu apariţia în încăpere cu un zâmbet larg pe față. 
Nu-l mai văzuse de mult timp zâmbind, așa că prima ei reacţie 
fu să ascundă fotografia sub o revistă care se afla, de 
asemenea, pe masă. Voia să protejeze, chiar și dacă numai 
pentru câteva minute, zâmbetul acela. 

— Bună, făcu el. 

— Bună, cum a fost la slujbă? 

— Foarte bine, răspunse el zâmbind în continuare. Am o 
surpriză pentru tine. 

— Da? 

Ron veni lângă ea, se aplecă și o sărută pe obraz. Puse apoi o 
broșură pe masă. Betsy întinse mâna după ea. 

— O croazieră de o săptămână, explică el. Priveşte itinerarul, 
Bets. Am lipit un post-it pe pagina aceea. 

Ea deschise broșura la pagina indicată și citi explicaţiile. Vasul 
pleca din Miami Beach, ajungea în Bahamas, apoi în St. Thomas 
și în alte câteva insule private deţinute de compania de turism. 

— E același itinerar, spuse Ron. Exact itinerarul nostru din 
luna de miere. Bineînţeles, vasul e altul. Cel cu care am mers 
noi atunci a fost scos din uz. Acesta e nou-nouț. Am făcut 


91 


rezervare tot pe puntea superioară - o cabină cu balcon. Am 
găsit chiar pe cineva care să aibă grijă de Bobby și Karl. 

— Nu avem cum să-i lăsăm aici o săptămână întreagă. 

— Ba da. 

— Sunt prea mici și vulnerabili, Ron. 

Zâmbetul de pe faţa lui începuse să se topească. 

— Nu o să pățească nimic. 

Nu vrea să se mai gândească la ce s-a întâmplat, își zise 
Betsy. Nu era nimic rău în asta. Viaţa merge mai departe. 
Acesta era modul în care știa el să trateze durerea. Nu dorea să 
se mai gândească. lar după aceea, până la urmă, Betsy era 
sigură de asta, avea să dorească să scape și de ea. Probabil că 
deocamdată o suporta din cauza gemenilor, dar toate amintirile 
lor frumoase - primul sărut în faţa bibliotecii, noaptea petrecută 
pe malul mării, spectaculoasa lună de miere petrecută în 
croazieră, munca împreună pentru a da jos de pe pereţi tapetul 
acela oribil din prima lor casă, duminica aceea la târgul de 
produse agricole când au râs atât de mult, că le curgeau 
amândurora lacrimi pe obraji - toate momentele acelea 
senzaţionale dispăruseră. 

Acum, când Ron o vede pe ea, îl vede, de fapt, pe băiatul lui 
mort. 

— Bets? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Poate că ai dreptate. 

El se așeză lângă ea și îi luă mâna într-a lui. 

— Am vorbit cu Sy astăzi. Au nevoie de un manager pentru 
noul birou din Atlanta. Ar fi o oportunitate grozavă. 

Vrea să fugă, își spuse ea. Deocamdată, vrea să fiu și eu cu 
el, însă eu îi voi aduce mereu aminte de durere. 

— Te iubesc, Ron. 

— Și eu te iubesc, dragostea mea. 

Voia să-l știe fericit. Voia să-l lase să plece, fiindcă Ron avea 
această capacitate de a o lua de la capăt. Simțea nevoia să 
fugă. Nu putea rezista aici. Nici nu putea s-o ia și pe ea cu el. Ea 
n-ar fi făcut decât să-i reamintească mereu de Spencer, de 
noaptea aceea teribilă de pe acoperișul școlii. Insă ea îl iubea, 
avea nevoie de el. Chiar dacă era vorba de egoism din partea ei, 
era îngrozită de faptul că avea să-l piardă. 

— Ce părere ai de Atlanta? întrebă el. 


92 


— Nu știu. 

— Ai să vezi că o să-ţi placă. 

Se gândise și ea să se mute de acolo, însă Atlanta era foarte 
departe. Își petrecuse întreaga viaţă în New Jersey. 

— Sunt prea multe o dată, recunoscu el. Hai s-o luăm pe rând. 
În primul rând, croaziera, OK? 

— OK. 

El ar fi vrut să fie oriunde numai aici nu. El voia s-o ia de la 
capăt. Ar fi fost și ea gata să încerce, însă știa că nu existau 
șanse de reușită. Nu poţi s-o iei de la capăt. Mai ales acum, când 
aveau gemenii. 

— Mă duc să mă schimb, spuse Ron. 

O sărută din nou pe obraz. Buzele lui erau reci. Ca și cum ar fi 
fost deja plecat. Avea să-l piardă. Era posibil să mai dureze trei 
luni sau doi ani, însă singurul bărbat pe care-l iubise vreodată 
avea, până la urmă, s-o părăsească. Putea să simtă cum se 
trage înapoi chiar și acum, când o sărută. 

— Ron? 

El se opri cu mâna pe balustradă. Privirea lui, atunci când 
întoarse capul, era a unui om care fusese prins când voia să 
fugă. Umerii i se prabușiră. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spuse Betsy. 

e 

Se aflau în sala de ședințe a hotelului Four Seasons din 
Boston și Brett, specialistul în informatică al firmei, se juca cu un 
laptop. Tia își privi telefonul și văzu că persoana care o sunase 
era Mike. 

— Sunteţi în drum spre meci? 

— Nu, răspunse el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Adam nu e aici. 

— Nu a trecut pe acasă deloc? 

— A venit acasă, a stat puţin în camera lui și apoi a plecat. 

— A lăsat-o singură pe Jill? 

— Da. 

— Nu stă în firea lui să facă așa ceva. 

— Știu. 

— O fi el iresponsabil și celelalte, însă să-și lase sora fără 
supraveghere... 

— Știu. 


93 


Tia se gândi o clipă. 

— Ai încercat să-l suni pe mobil? 

— Bineînţeles că am încercat. Cât de tâmpit crezi că sunt? 

— Hei, te rog să nu te descarci pe mine, spuse Tia. 

— Atunci nu-mi mai pune astfel de întrebări. Nu sunt chiar așa 
de tâmpit. Bineînţeles că l-am sunat. L-am sunat de mai multe 
ori. l-am lăsat și mesaje să mă sune el. 

Brett se prefăcea că e foarte concentrat asupra a ceea ce 
făcea pe laptop. Tia se îndepărtă la câţiva pași de el. 

— Te rog să mă ierţi, spuse ea în microfon, n-am vrut să... 

— Nici eu. Suntem amândoi nervoși. 

— Deci ce facem? 

— Ce putem să facem? spuse Mike. O să-l aștept aici. 

— Și dacă nu se întoarce acasă? 

La celălalt capăt nu se auzi nimic o vreme. 

— Nu vreau să se ducă la petrecerea aceea, zise Mike într-un 
sfârșit. 

— Nici eu. 

— Dar dacă mă duc acolo... Tu ce crezi? 

— Cred că ar trebui să te duci acolo, oricum, și să-l oprești. 
Găsești tu ceva. 

— Crezi că merge? 

— Nu știu. Petrecerea nu va începe imediat. Probabil că abia 
peste câteva ore. Ne gândim noi la ceva până atunci. 

— Bine, ai dreptate. Poate avem noroc și îl găsim până atunci. 

— Ai încercat să suni la prietenii lui? La Clark sau la Olivia? 

— Tia! 

— Scuză-mă. Bineînţeles că ai sunat. Crezi că ar trebui să vin 
acasă? 

— Ca să faci ce? 

— Nu ştiu. 

— Nu ai ce să faci aici. Situația e sub control. Nici n-ar fi 
trebuit să te sun. 

— Ba nu, e bine că m-ai sunat. Nu încerca să mă protejezi. 
Vreau să știu ce se întâmplă. 

— O să știi, nu-ţi fie teamă. 

— Te rog să mă suni cum afli ceva despre el. 

— Bine. 

Brett ridică privirea din calculator. 

— Probleme? 


94 


— Ai auzit? 

Brett ridică din umeri. 

— De ce nu verifici dacă mai e ceva nou de la E-SpyRight? 

— Poate o să-i spun lui Mike să verifice mai târziu. 

— Poţi s-o faci și tu, de aici. 

— Credeam că pot vedea rapoartele numai pe calculatorul 
meu de la serviciu. 

— Nu. Poţi intra oriunde ai acces la o conexiune internet. 

Tia se încruntă. 

— Păi, credeam că măsurile de siguranță... 

— Oricum, trebuie să introduci numele de utilizator și parola. 
E suficient să intri pe pagina web a celor de la E-SpyRight și să 
te autentifici acolo. Poate băiatul a mai primit vreun e-mail sau 
așa ceva. 

Tia căzu pe gânduri. 

Brett se aplecă din nou asupra laptopului și tastă ceva. Apoi 
împinse aparatul spre ea. Pe ecran apăruse pagina de 
deschidere de la E-SpyRight. 

— Mă duc să-mi iau o apă minerală de jos, zise el. Tu vrei 
ceva? 

Ea clătină din cap. 

— Te rog, zise Brett arătând spre calculator și porni spre ușă. 

Tia își trase scaunul mai aproape de masă și tastă parola. 
Solicită ultimul raport și căută în el ceva ce intrase în aceeași zi. 
Singura intrare era un scurt schimb de mesaje cu același 
misterios Ceejay8115. 


Ceejay8115: Ce s-a întâmplat? 

HockeyAdam1117: M-a oprit mama lui după școală. 
CeeJay8115: Şi ce ţi-a spus? 

HockeyAdam1117: Știe ceva. 

Ceejay8115: Ce i-ai spus? 

HockeyAdam1117: Nimic. Am fugit. 

CeeJay8115: Discutăm despre asta diseară. 


Tia mai citi o dată schimbul de mesaje. Apoi își scoase iar 
telefonul mobil. 

— Mike? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Trebuie să-l găsești. Trebuie să-l găsești neapărat. 


95 


Ron luă fotografia în mână. 

Se uita acum fix la imagine, însă Betsy putea să-și dea seama 
că el refuza să vadă ce era acolo. Limbajul trupului său spunea 
foarte multe. Tresări de mai multe ori și apoi deveni rigid. Puse 
apoi fotografia la loc pe masă și-și încrucișă brațele la piept. 
Apoi o luă din nou în mână. 

— Și ce se schimbă cu asta? 

Ron începu să clipească rapid, ca și cum ar fi fost un bâlbâit 
ce se chinuia să rostească un cuvânt mai greu. Imaginea o 
îngrozi pe Betsy. Ron nu mai făcuse așa de ani de zile. Soacra ei 
îi povestise că Ron fusese bătut de mai multe ori când era în 
școala generală și îi ascunsese lucrul acesta. Atunci începuse 
chestia cu clipitul. Situaţia se îmbunătăţise după ce ajunsese la 
maturitate. Nu i se mai întâmpla decât foarte rar. Chiar și după 
ce aflaseră de moartea lui Spencer, Betsy nu-l văzuse clipind. 

Și-ar fi dorit din toată inima să nu-i fi arătat fotografia aceea. 
Ron venise acasă și încercase să se întoarcă cu ea în trecut. Și 
ea îl respinsese. 

— Nu a fost singur în noaptea aceea, zise ea. 

— Și? 

— N-ai auzit ce am spus? 

— Poate că s-a întâlnit, mai întâi, cu prietenii lui. Și ce-i cu 
asta? 

— De ce n-au spus nimic? 

— Cine știe? Poate erau speriaţi, poate Spencer le-a spus să 
nu zică nimic sau, poate, cel mai probabil, fotografia a fost 
făcută în altă zi. Poate s-a întâlnit cu ei pentru scurt timp și după 
aceea a plecat în oraș. Poate că această fotografie a fost făcută 
în aceeași zi, dar mult mai devreme. 

— Nu. L-am abordat pe Adam Baye la școală... 

— Ce ai făcut? 

— L-am așteptat când a ieșit de la școală. l-am arătat și lui 
fotografia. 

Ron se mulţumi să clatine din cap. 

— A fugit când i-am arătat-o. În mod sigur e ceva acolo. 

— Cum ar fi? 

— Nu știu. Însă amintește-ţi că Spencer avea o vânătaie sub 
ochi când l-a găsit poliţia. 


96 


— Păi, au explicat asta. Că, probabil, a leșinat și a căzut cu 
faţa în jos. 

— Sau poate că l-a lovit cineva. 

Vocea lui Ron deveni aproape o șoaptă. 

— Nu l-a lovit nimeni, Bets. 

Betsy nu mai spuse nimic. Ron clipea din nou. Acum avea și 
lacrimi pe obraji. Ea întinse mâna, însă el se feri din calea ei. 

— Spencer a amestecat calmante cu alcool. Poţi să înţelegi 
asta, Betsy? 

Ea nu răspunse. 

— Nu l-a forţat nimeni să fure sticla aia de votcă din bar. Nu l- 
a forțat nimeni să ia pastilele alea din dulăpior. Unde le lăsasem 
eu. Unde le lăsasem eu la vedere. Știm asta, da? Era flaconul cu 
pastile pe care eu l-am lăsat acolo, la vedere. Flaconul pe care îl 
umpleam din nou mereu când, de fapt, ar fi trebuit să înving 
durerea și fără ele. 

— Ron, nu este... 

— Nu este ce? Crezi că eu nu văd? 

— Ce să vezi? întrebă ea deși știa foarte bine. Te rog să mă 
crezi că nu te condamn pe tine, jur. 

— Ba da, asta faci. 

Ea clătină din cap. Ron nu mai era însă acolo ca s-o vadă. 
leșise deja din casă. 


97 


12. 


Nash se pregătea să lovească din nou. 

Stătea la pândă în parcarea mallului Palisades din Nyack. 
Mallul era o clădire enormă. Da, era adevărat că Mall of America 
de lângă Minneapolis era și mai mare, însă acesta era mai nou și 
avea în interior numai magazine mari, nu obișnuitele buticuri. 
Coridoarele erau foarte spaţioase. Totul era imens. 

Reba Cordova intrase în Target. 

Işi parcase mașina, o Toyota Acura MDX de culoare verde, 
destul de departe de intrare. Era un detaliu care, deși ar fi putut 
să-i fie de folos lui Nash, s-ar fi putut dovedi și riscant. Parcaseră 
dubița chiar lângă Toyota, pe partea șoferului. Nash fusese cel 
care elaborase planul. Pietra se afla acum înăuntru, urmărind-o 
pe Reba. Nash fusese și el în magazin, cumpărase ceva și se 
întorsese la mașină. 

Acum aștepta mesajul de la Pietra. 

Se gândise inițial să-și pună mustaţa, dar renunțase imediat. 
Așa ceva nu se potrivea deloc aici. Trebuia să aibă o înfățișare 
deschisă, cu care să câștige încrederea. Mustăţile au un alt 
efect. Mustăţile, în special cele stufoase, precum cea pe care o 
folosise cu Marianne, domină faţa unui bărbat. Foarte puţini 
martori, atunci când li se cere să facă o descriere, sunt în stare 
să vadă mai mult decât mustața. Așa că mustata era foarte utilă 
de cele mai multe ori. 

Nu și de data asta. 

Nash aștepta în mașină și se pregătea. Își potrivi, mai întâi, 
părul cu ajutorul oglinzii retrovizoare, apoi se bărbieri cu o 
mașină de ras electrică. 

Cassandrei îi plăcea când era ras proaspăt. Lui îi creștea 
barba foarte repede și, pe la ora cinci după-amiază, deja o 
zgâria. „Te rog să te bărbierești pentru mine, frumosule”, 
obișnuia să-i spună Cassandra, privindu-l în felul acela pieziș, 
care-l făcea să se topească. „Și am să-ţi acopăr faţa cu 
sărutări.” 


98 


În urechi îi răsuna vocea ei. Inima încă îi sângera de durere. 
Se obișnuise demult cu ideea că avea să rămână așa pentru 
totdeauna. Că va trăi cu acea durere pentru tot restul vieții. 

Era în mașină și privea oamenii care treceau prin parcare. 
Erau vii, respirau, în timp ce Cassandra lui era moartă. Fără 
îndoială că din frumuseţea ei nu mai rămăsese nimic până 
acum. Era ceva greu de imaginat. 

Telefonul băzâi ușor. Pietra îi trimisese un mesaj: 


Totul e sub control. lese acum. 


Nash își netezi sprâncenele și ieși din mașină. Se duse în 
spate și deschise ușile. Obiectul pe care-l cumpărase mai 
devreme din magazin era un scaun de copil pentru mașină 
Cosco Scenera, cel mai ieftin pe care-l găsise. 

Aruncă o privire spre magazin. 

Reba Cordova împingea un cărucior roșu în care se aflau mai 
multe pungi de plastic. Era imaginea unei femei fericite și fără 
probleme, aidoma multora dintre oițele care trăiau în zonele cu 
case din suburbii. Era oare o fericire reală sau numai o 
închipuire? Aveau tot ceea ce-și doreau. O casă frumoasă, două 
mașini, securitate financiară, copii. Nash se întreba dacă asta 
era ceea ce-și doreau toate femeile. Se gândi și la bărbaţii care 
lucrau în birouri și care le ofereau toate aceste lucruri și se 
întrebă dacă și aceștia se simțeau la fel. 

În spatele femeii, o putea vedea pe Pietra. Aceasta se ţinea la 
distanţă. Nash cercetă discret zona. Un bărbat supraponderal, 
cu păr lung și barbă, își trase pantalonii tip salopetă cu care era 
îmbrăcat și porni spre intrarea în magazin. Dezgustător individ. 
Nash îl observase cum dăduse mai multe ocoale parcării, 
pierzând o groază de timp doar ca să poată prinde un loc cât 
mai aproape de intrare. Ca să meargă numai câţiva pași pe jos. 
America, ţara obezilor. 

Nash își poziționase furgoneta în așa fel, încât să fie cât mai 
aproape de portiera pe unde avea să urce Reba în mașina ei. Se 
aplecă în interiorul mașinii și începu să-și facă de lucru cu 
scaunul pentru copil. Aranjă oglinda retrovizoare, astfel încât să 
poată să urmărească mișcările femeii. Reba  acţionă 
telecomanda și făcu să se deschidă portbagajul. El mai așteptă 
puţin ca ea să se apropie și mai mult. 


99 


— La naiba! zise Nash cu o voce mai degrabă amuzată decât 
nervoasă, dar destul de tare ca să fie auzit de Reba. și ridică 
apoi capul din interiorul mașinii și afișă o expresie năucă. O zări 
pe Reba Cordova și îi zâmbi în cel mai pașnic mod cu putinţă. 

— Un scaun pentru copil, se justifică el. 

Reba Cordova era o femeie foarte atrăgătoare, cu trăsături 
fine, de păpușă. Il privi ușor amuzată. 

— Cei care au scris instrucţiunile astea de instalare erau 
probabil ingineri la NASA, continuă Nash. 

Reba zâmbi plină de înțelegere. 

— Da, uneori, le fac ridicol de complicate. 

— Exact. Acum câteva zile, mă chinuiam să fixez un ţarc 
pentru Roger. El e băieţelul nostru în vârstă de doi ani. Aveţi și 
dumneavoastră așa ceva? Țarc, vreau să spun. 

— Da, am avut și noi. 

— Eram convins că trebuie să fie ceva extrem de ușor de 
instalat, dar... oricum, Cassandra, soția mea, spune că, oricât ar 
fi de simplu, eu tot... 

— Așa e și soţul meu. 

El începu să râdă. Reba râdea și ea. Nash își spuse că e un râs 
foarte plăcut. Se întrebă dacă soțul ei e în stare să-i aprecieze 
așa cum trebuie râsul, dacă e un om cu simţul umorului, în stare 
să-și facă nevasta să râdă și să se minuneze apoi de sunetul 
plăcut al râsului acestei femei cu trăsături de păpușă. 

— Imi pare teribil de rău că vă deranjez, spuse el jucând în 
continuare rolul bărbatului cumsecade, dar trebuie să-l iau pe 
Roger de la grădiniță și atât eu, cât și Cassandra suntem foarte 
stricţi în ceea ce privește măsurile de siguranţă. 

— Oh, așa suntem și noi. 

— Nu-l ducem niciodată cu mașina fără scăunelul lui special 
și, pentru că am uitat să-l mut pe cel de acasă în mașina asta, 
am oprit aici să iau unul nou... știți cum e. 

— Știu. 

Nash ţinea într-o mână manualul de instalare și o privea 
neajutorat. 

— Credeţi că aţi putea arunca o privire? 

Femeia ezita. Era o reacţie normală - mai degrabă, un reflex 
necondiționat. La urma urmei, el nu era decât un străin pentru 
ea. Suntem antrenați, atât din punct de vedere biologic, cât și 
social, să ne ferim de străini. Evoluţia speciei ne-a făcut însă să 


100 


fim și politicoși cu semenii noștri. Se aflau într-un loc public, o 
parcare, și el părea un om cumsecade, un tată neajutorat pe 
care ar fi fost nepoliticos să-l lași de izbeliște, nu-i așa? 

Aceste calcule se derulară foarte rapid în creierul Rebei. Nu-i 
luară mai mult de două, trei secunde. În final, politeţea învinse 
simțul de conservare. 

Exact așa cum se întâmplă de cele mai multe ori. 

— Bineînţeles. 

Femeia puse în portbagaj pungile cu cumpărături și porni spre 
el. 

Nash se aplecă în interiorul mașinii. 

— Cred că e din cauza curelușei de aici... 

Reba mai făcu un pas. Nash își îndreptă spinarea pentru a-i 
face loc. Aruncă rapid o privire de jur împrejur. Individul acela 
gras, cu barbă, continua să-și târâie pașii spre intrarea în 
magazin, însă fără îndoială că un astfel de specimen era mai 
degrabă cu gândul la mâncarea cu care avea să-și umple în 
curând căruțul. Uneori, era chiar mai bine să fie și alți oameni în 
jur. Totul era să nu intri în panică, să nu te grăbești, să nu te 
agiţi. 

Reba Cordova se aplecă în interiorul furgonetei și asta îi 
pecetlui soarta. 

Nash fixă cu privirea ceafa expusă a femeii. Întinse rapid 
mâna dreaptă și-și înfipse vârful degetelor într-un punct situat 
undeva în spatele urechii. Cu cealaltă mână, îi acoperi gura. 
Lovitura opri, pur și simplu, circulaţia sângelui spre creier. 

Reba dădu de câteva ori din picioare, însă totul nu dură decât 
câteva secunde. Nash apăsă puţin mai tare și femeia rămase 
nemișcată. O împinse rapid înăuntru, se sui și el în mașină și 
închise portiera glisantă. Pietra își făcu și ea apariţia și, în 
trecere, închise portbagajul Toyotei. Nash smulse cheile din 
mâna Rebei. Blocă portierele Toyotei cu ajutorul telecomenzii. 
Pietra se așeză la volanul furgonetei și porni motorul. 

— Aşteaptă, zise Nash. 

Pietra se întoarse spre el. 

— N-ar trebui să ne grăbim? 

— Stai calmă. 

Nash se gândi câteva clipe. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— O să conduc eu furgoneta și vreau să iei tu cealaltă mașină. 


101 


— Cum? De ce să fac asta? 

— Fiindcă dacă o lăsăm aici, or să-și dea seama de unde am 
răpit-o. Dacă luăm mașina cu noi, poate reușim să-i păcălim. 

Nash îi aruncă Pietrei cheile mașinii. Apoi prinse mâinile Rebei 
cu cătușele de plastic. li vâri și un căluș de cârpă în gură. 
Femeia se trezi și începu să se zbată. 

EI îi luă fața în mâini, ca și cum ar fi vrut s-o sărute. 

— Dacă încerci să scapi, zise el uitându-se fix în ochii ei de 
păpușă, mă duc și-o răpesc și pe Jamie. Și n-o să-i fie bine deloc. 
Mă înţelegi ce-ţi spun? 

Reba încremeni la auzul numelui copilului său. 

Nash trecu la volan și-i spuse Pietrei: 

— Vino după mine. Te rog să conduci cât mai firesc posibil. 

In câteva secunde, cele două mașini părăsiră una după alta 
parcarea mallului. 

e 

Mike încerca să-și omoare timpul cu iPod-ul. Problema era că, 
în afară de hochei, nu mai avea niciun alt hobby. Nimic altceva 
nu reușea să-l relaxeze. Își iubea familia, îl pasiona munca pe 
care o făcea și îi plăcea hocheiul. Numai că, în curând, avea să 
fie nevoit să renunțe la sport. Vârsta își spunea cuvântul. li 
venea foarte greu să recunoască, însă acesta era adevărul. 
Munca de la spital însemna multe ore petrecute în picioare, în 
sala de operaţie. Hocheiul îl ajutase întotdeauna să se menţină 
în formă. Probabil că sportul era, în continuare, benefic pentru 
inimă, însă nu-l mai ţineau oasele. îl dureau încheieturile. 
Crampele musculare erau tot mai dese și durau din ce în ce mai 
mult. 

Mike simţea foarte acut că începuse să coboare pe panta 
roller coaster-ului vieţii. La 35 sau 40 de ani începi să-ţi dai 
seama că nu mai ești atletul care ai fost odată. Negarea este 
însă o armă destul de puternică și de eficientă. La cei patruzeci 
și șase de ani ai săi însă, Mike știa că, indiferent ce-ar fi făcut, 
coborâșul nu numai că n-avea să se oprească, ci chiar putea să 
se și accelereze. 

Liniștitoare gânduri, nu-i așa? 

Timpul trecea foarte greu. Nici măcar nu se mai obosea să-l 
sune pe Adam. Oricum, acesta putea să vadă mesajele dacă 
deschidea telefonul. Mike închise ochii și încercă să se lase 
pradă muzicii. Nu reuși, începu să patruleze prin încăpere. Nu 


102 


mai avea stare. Se gândi să ia mașina și să dea o tură prin 
cartier, însă își dădu imediat seama că ar fi fost o mare prostie. 
Privirea îi căzu pe crosa de hochei. Poate că niște lovituri la 
poartă ar fi fost mai bune. 

Telefonul începu să sune dintr-odată. Răspunse fără să se mai 
uite cine îl sunase. 


— Alo? 

— Vreo veste? 
Era Mo. 

— Nu. 

— Vin la tine. 

— Du-te la meci. 
— Nu mă duc. 
— Mo... 


— Am vorbit deja cu un alt prieten să-i dau lui biletele. 

— Tu nu ai alt prieten. 

— Asta cam așa e, recunoscu Mo. 

— Uite cum facem. Îi mai acordase jumătate de oră. Tu du-te 
înainte și lasă-ne biletele la poartă. 

Mo nu răspunse. 

— Mo? 

— Cât de tare îţi dorești să-ţi găsești băiatul? 

— Ce vrei să spui? 

— Ți-aduci aminte când ţi-am cerut telefonul mobil? 

— Da. 

— Modelul pe care îl ai tu e prevăzut cu GPS. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui. 

— GPS. Înseamnă Global Positioning System. 

— Știu ce înseamnă, Mo. Dar ce legătură are asta cu telefonul 
meu? 

— Multe din noile modele de telefoane mobile au incluse 
funcţia de GPS. 

— A, un fel de triangulaţie cum am vazut la televizor, cu 
ajutorul antenelor din celule? 

— Nu. Aceea era la TV. Și tehnologia asta e destul de veche. A 
pornit acum câţiva ani în urmă cu ceva numit SIDSA Personal 
Locator. Era folosită, în special, pentru bolnavii de Alzheimer. 
Puneai aparatul în buzunarul pacientului, ceva cam de mărimea 
unui pachet de cărţi de joc, și, dacă acesta pornea la plimbare, 
aveai posibilitatea să-l găsești. Apoi, a apărut uFindKid, care 


103 


face același lucru cu ajutorul telefoanelor mobile ale copiilor. 
Acum, chestia asta e inclusă în majoritatea aparatelor. 

— Și are și Adam așa ceva în telefonul lui? 

— Da, exact ca și în al tău. Îți dau adresa de internet. Intri 
acolo, plătești taxa de înscriere cu cardul. Se deschide apoi o 
hartă exact la fel precum cele de pe GPS-ul din mașină, cu 
numele străzilor și așa mai departe. Și îţi arată exact unde se 
află telefonul. 

Mike nu zise nimic. 

— M-ai auzit? 

— Da. 

— Și? 

— Mă gândesc. 

Mike închise telefonul. Intră apoi pe Internet și tastă adresa 
web a firmei de telefonie la care era abonat. Introduse numărul 
de telefon al lui Adam și tastă apoi parola de utilizator. In pagina 
care se deschise, găsi destul de ușor legătura la programul GPS, 
făcu clic pe ea și pe ecran apărură mai multe opţiuni. Puteai 
avea acces la o lună de servicii GPS pentru 49,99 dolari, șase 
luni pentru 129,99 sau un an întreg pentru 199,99. Fără să-și 
dea seama, Mike începu să calculeze care ar fi fost cea mai 
avantajoasă variantă. Se dezmetici însă brusc și făcu clic nervos 
pe varianta cu o lună de acces. 

Dură câteva minute până să obţină aprobarea și apoi apărură 
alte opţiuni suplimentare. Într-un sfârșit, Mike reuși să facă să 
apară pe ecran harta SUA. Chiar în statul său, în New Jersey, se 
vedea un marker colorat. Dumnezeule, era simplu de tot! Făcu 
clic pe zoom și harta începu să se apropie, mai întâi regiunea, 
apoi statul, orașul și, în final, strada. 

Programul plasa un punct de culoare roșie pe o stradă nu 
departe de casa lor. În bara de sus exista un buton pe care scria 
adresa cea mai apropiată. Mike făcu clic pe el, deși nu avea 
nevoie de așa ceva. Știa deja despre ce adresă era vorba. 

Adam se afla în locuința familiei Huff. 


104 


13. 


Ora 9 seara. Casa familiei Huff fusese încetul cu încetul 
învăluită în întuneric. 

Mike își parcase mașina lângă trotuar, pe cealaltă parte a 
străzii. Se vedeau mai multe ferestre luminate. Pe aleea care 
ducea la garaj se aflau două mașini. Nu știa ce ar fi trebuit să 
facă în continuare. Mai încercă o dată telefonul lui Adam. Tot 
fără răspuns. Nu avea în agendă niciunul dintre numerele 
familiei Huff. Probabil, pentru că Daniel Huff era poliţist. 

Nu-i venea nicio idee. Nu știa cum ar fi putut explica ce căuta 
el acolo, fără să se dea de gol. 

Ce putea să facă? 

Se gândi că ar fi mai bine să se întoarcă acasă. Era adevărat, 
băiatul era minor, iar băutura era un lucru periculos, dar oare nu 
făcuse și el la fel când era copil? Cum era când se duceau în 
pădure să bea bere sau când se strângeau în casa lui Pepe 
Feldman și făceau poștă câte o sticlă de tărie. Nici el, nici 
prietenii săi nu se omorau prea tare cu drogurile pe vremea 
aceea, însă nu de puţine ori, mai ales când părinţii săi erau 
plecaţi din oraș, se strângeau acasă la Weed? (o poreclă care ar 
fi trebuit să dea de gândit părinţilor) pentru câteva fumuri. 

Deși trecuse și el prin asta, Mike reușise să reziste și nu o 
luase pe o cale greșită. Oare ar fi ajuns mai bine dacă și părinţii 
lui l-ar fi urmărit cum face el acum cu copilul său? 

Se uită la ușa casei. Poate că ar fi fost cel mai bine să aștepte 
aici. Să-l lase să bea, să petreacă, să facă ce vor ei acolo, iar el 
să aștepte aici și să se asigure, atunci când Adam avea să iasă 
din casă, că totul e în ordine. In felul ăsta, nu avea cum să se 
facă de râs și nici nu exista pericolul de a pierde încrederea 
fiului său. 

Despre ce încredere era vorba? 

Adam plecase de acasă și își lăsase sora singură. Adam 
refuzase să-i răspundă la telefon. lar el, în calitate de părinte, se 
comporta chiar mai rău decât atât. Ajunsese să-și spioneze 
propriul copil. Împreună cu Tia intraseră în calculatorul lui Adam. 


3 Weed - marijuana. 
105 


Îi reveniră în minte cuvintele cântecului lui Ben Folds, „dacă 
tu nu ai încredere, nici pe tine nu se poate baza nimeni”. 

În timp ce Mike se frământa, neștiind cum să procedeze în 
continuare, ușa de la intrarea locuinţei Huff se deschise. Mike se 
lăsă să alunece pe scaunul mașinii, gest care i se păru imediat 
prostesc. Din casă nu ieșise însă niciunul dintre băieţii pentru 
care venise acolo, ci Daniel Huff, căpitan în forțele de poliție ale 
orașului Livingston. 

Tatăl care ar fi trebuit să fie plecat de acasă. 

Mike nu știa ce să facă. Insă asta nu avea prea mare 
importanță. Daniel Huff venea cu pași hotărâți direct spre 
mașina lui Mike. 

Acesta se ridică pe scaun și-l privi în ochi pe Huff. Polițistul 
nu-i zâmbi și nici nu-i făcu cu mâna; în același timp, faţa 
acestuia nu era nici încruntată, nici amenințătoare. Poate că era 
doar o impresie, din cauza faptului că îi era cunoscută ocupaţia 
celui care se apropia de el, însă Mike se simțea ca în faţa unui 
agent de circulație, care te-a tras pe dreapta și se uită la tine cu 
o expresie neutră, în stare să te facă să mărturisești singur că ai 
depășit viteza sau că ai un plic cu droguri în portbagaj. 

Când Huff ajunse suficient de aproape, Mike cobori geamul și 
încercă un zâmbet. 

— Bună, Dan, zise el. 

— Bună seara. 

— Am depășit viteza legală, domnule poliţist? 

Huff zâmbi ușor la încercarea de glumă și veni chiar lângă 
portieră. 

— Permisul și talonul, vă rog. 

Incepură să râdă ușor amândoi, deși era clar că niciunul dintre 
ei nu găsea glumele astea deosebit de amuzante. Huff își puse 
mâinile în șolduri. Mike încercă să spună ceva. Ştia că Huff 
aștepta o explicaţie. Nu era însă sigur că era pregătit să-i ofere 
polițistului o astfel de explicaţie. 

Partea amuzantă se încheiase și, după câteva secunde de 
tăcere, Daniel Huff se hotărî să spargă gheaţa. 

— Te-am văzut că ai parcat aici, Mike, zise el și se opri. 

— Uau, făcu Mike. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu. 


106 


Mike încerca să nu se enerveze. Ce, dacă e poliţist, are 
dreptul să vină la tine cu aerul ăsta superior, de om care le știe 
pe toate? Sau poate că omul are dreptate. La urma urmei, este 
destul de ciudat să vezi cum un bărbat pe care îl cunoști vine și 
face un fel de pândă în faţa casei tale. 

— Vrei să vii înăuntru? 

— Îl caut pe Adam. 

— De asta ai parcat aici? 

— Da. 

— Și de ce nu ai venit, pur și simplu, să baţi la ușa? 

Exact ca în filmele cu Columbo. 

— Am vrut să dau, mai întâi, un telefon. 

— Nu te-am văzut vorbind la telefon. 

— De cât timp mă urmărești, Dan? 

— De câteva minute. 

— Am handsfree la telefon. Așa zice legea, că trebuie să 
folosești handsfree când ești în mașină. 

— Nu și când e oprită. După ce ai parcat, poţi să duci telefonul 
la ureche. 

Mike se săturase de dansul ăsta stupid. 

— Adam e aici, cu DJ? 

— Nu. 

— Ești sigur? 

Huff se încruntă. Mike nu mai zise nimic. 

— Am înţeles că băieţii trebuiau să se întâlnească aici în seara 
asta, reluă el după un timp. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— Asta am înţeles eu din mesajul pe care l-am primit. Că tu și 
cu Marge sunteți plecaţi undeva și că băieţii se întâlnesc aici. 

Huff se încruntă din nou. 

— Că plecăm undeva? 

— Da, în weekendul ăsta. Cam așa ceva. 

— Și ţi-ai imaginat că le-aș permite băieţilor să-și facă de cap 
aici în absenţa noastră? 

Discuţia nu pornise bine deloc. 

— Dar de ce nu l-ai sunat pe Adam? 

— L-am sunat. Se pare însă că nu-i merge telefonul. Uită 
destul de des să-l pună la încărcat. 

— Așa că ai venit până aici. 

— Exact. 


107 


— Și ai rămas în mașină, în loc să vii să baţi la ușă? 

— Uite ce e, Dan, știu că ești poliţist, însă nu mă lua chiar așa, 
bine? Pur și simplu, îmi caut fiul. 

— Adam nu e aici. 

— Dar DJ? Poate știe el unde e Adam. 

— Nici el nu-i acasă. 

Mike aşteptă ca Huff să se ofere să-și sune băiatul. Acesta nu 
făcu însă nimic. Mike nu insistă. Chestia asta mersese și așa 
prea departe. Chiar dacă băieţii plănuiseră o petrecere cu 
băutură și cu droguri acasă la Huff, era clar că, în prezența 
acestuia, planul se schimbase. Nu voia să continue o discuţie 
care nu-și avea rostul, cel puţin până nu avea să afle mai multe. 
Huff nu se numărase niciodată printre cunoscuții săi cei mai 
apropiaţi. 

Și, de asemenea, cum să-i explice că ajunsese să-și spioneze 
propriul copil? 

— Îmi pare bine că am stat de vorbă, Dan. 

— Și mie, Mike. 

— Dacă afli ceva de Adam... 

— Poţi să fii sigur că o să-l pun să te sune. O seară bună. Să 
conduci cu grijă. 

e 

— „Whiskers on kittens”?, zise Nash. 

Pietra trecuse acum la volan. Nash condusese furgoneta 
aproximativ patruzeci și cinci de minute, în timp ce Pietra venea 
după el cu cealaltă mașină. Lăsaseră mașina Rebei în parcarea 
unui hotel Ramada din East Hanover. Poliţiştii aveau să 
pornească cercetările din locul acela. Fără îndoială că aveau să 
se întrebe ce căuta o femeie căsătorită la un astfel de hotel, 
aflat atât de aproape de casă. Poate că avea o relaţie cu un alt 
bărbat. Soţul ei avea să insiste că acest lucru e imposibil. 

Până la urmă, la fel ca și în cazul lui Marianne, probabil că 
lucrurile aveau să se lămurească. Până atunci însă, avea să 
treacă ceva timp. 

Luaseră cu ei cumpărăturile făcute de Reba la Target. Dacă 
le-ar fi lăsat în portbagajul mașinii, poliţia ar fi avut la dispoziţie 
mai multe indicii. Nash căuta acum prin pungile cu cumpărături. 
Erau acolo mai multe articole de lenjerie, câteva cărți pentru 
copii și DVD-uri cu filme vechi. 


4 Mustăcioare de pisici - parte dintr-o cunoscută melodie a filmului Sunetul muzicii. 
108 


— Reba, m-ai auzit ce-am spus? Nash ridică mâna în care 
ţinea cutia unui DVD. „Whiskers on kittens.” 

Reba era imobilizată. Chiar și așa, legată de mâini și de 
picioare, în poziția aceea chinuită, femeia își păstrase aceleași 
trăsături pline de fineţe, ca de porțelan. Nash îi scosese călușul 
din gură. Reba se uită la el și gemu. 

— Nu încerca să te eliberezi, zise el. Nu vei reuși decât să faci 
să te doară și mai tare. O să ai timp pentru durere puţin mai 
încolo. 

Reba înghiţi din greu. 

— Ce... ce vrei de la mine? 

— Te-am întrebat despre filmul ăsta pe care l-ai cumpărat. 
Nash ridică din nou caseta DVD-ului. Sunetul muzicii. Un film 
clasic. 

— Cine ești? 

— Dacă îmi mai pui o singură întrebare, o să mă determini să 
încep să mă ocup de tine. Asta înseamnă că vei suferi mai mult 
și că vei muri mai curând. Și dacă mă superi prea mult, pun 
mâna pe Jamie și-i fac și ei același lucru. Ai înțeles? 

Femeia începu să clipească repede de parcă Nash s-ar fi 
aplecat și i-ar fi tras o palmă. Ochii ei frumoși se umplură de 
lacrimi. 

— Te rog... 

— Îţi aduci aminte de Sunetul muzicii, da sau nu? 

Femeia încercă să se oprească din plâns, să-și înghită 
lacrimile. 

— Reba? 

— Da. 

— Ce da? _ 

— Da, reuși ea să spună. Imi aduc aminte. 

Nash îi zâmbi. 

— Și cuvintele „whiskers on kittens”. Ţi le amintești? 

— Da. 

— Din ce cântec sunt? 

— Ce? 

— Din ce cântec. Îţi aduci aminte numele cântecului? 

— Nu știu. 

— Sigur îţi amintești, Reba. Calmează-te și gândește-te. 

Ea încercă să-și amintească, însă frica, după cum știa el atât 
de bine, avea un efect paralizant. 


109 


— Ești debusolată, zise el. Nu-i nimic. Cuvintele sunt din 
cântecul „My Favorite Things”. Acum îţi aduci aminte? 

Ea dădu din cap. Apoi, aducându-și aminte, spuse: 

— Da. 

Nash zâmbi satisfăcut. 

— „Clopoteii de la ușa de la intrare”, zise el. 

Ea îl privea fără să înțeleagă nimic. 

— Îți aduci aminte, nu? Julie Andrews are toţi copiii în jurul ei 
și aceștia au avut un coșmar sau sunt speriaţi din cauza unei 
furtuni cu tunete, nu mai știu prea bine, și ea încearcă să-i 
liniștească și-i pune să se gândească fiecare la lucrul său favorit. 
Să uite de frică și să se gândească la lucrul lor favorit. Iți aduci 
aminte, nu-i așa? 

Reba începu să plângă din nou, însă reuși să încuviințeze cu o 
mișcare a capului. 

— Și încep să cânte „Doorbells”5. Gândește-te ce chestie. 
Cred că aș putea întreba un milion de oameni care sunt primele 
cinci obiecte la care ţin cel mai mult în lume, și niciunul - nici 
măcar unul! - n-ar alege clopoteii de la ușă. 

Nash începu să râdă. Pietra îl imită. 

— Te rog, făcu Reba. Te rog, spune-mi ce vrei de la mine. 

— O să ajungem și la asta, Reba. Ai răbdare. Dar, mai întâi, o 
să-ţi dau un indiciu. 

Ea încetă să mai respire, așteptând. 

— Numele Marianne îţi spune ceva? 

— Ce? 

— Marianne. 

— Ce-i cu ea? 

— Ţi-a trimis ceva. 

Groaza din ochii femeii crescu brusc. 

— Te rog să nu-mi faci rău. 

— lmi pare rău, Reba. Va trebui s-o fac. O să te fac să suferi 
groaznic. 

Nash se duse apoi în partea din spate a furgonetei și-i arătă 
Rebei la ce se referea. 


> Clopoţeii de la ușă. 
110 


14. 


Ajuns acasă, Mike trânti grăbit ușa și se repezi la calculator. 
Ardea de nerăbdare să intre pe site-ul care oferea localizare prin 
GPS și să vadă exact unde se afla Adam. Se gândea la ce se 
întâmplase. Mai mult ca sigur că GPS-ul oferea informaţii 
aproximative, nu exacte. Adam era undeva în vecinătate? In altă 
casă din cartier? În pădurea aflată în apropiere de casa familiei 
Huff? 

Tocmai se pregătea să intre pe site, când auzi o bătaie în ușa 
de la intrare. Se ridică oftând și se uită pe fereastră. Era Susan 
Loriman. 

Deschise ușa. Femeia avea părul pieptănat simplu și nu era 
machiată deloc, și cu toate astea Mike fu încercat din nou de un 
sentiment de vinovăţie, pentru că o găsea totuși atât de 
atrăgătoare. Pur și simplu, așa sunt unele femei. Nu poți să-ți 
explici prea bine de ce sau cum reușesc să aibă acest efect 
asupra ta. În afară de faptul că arată bine, uneori, chiar grozav, 
aceste femei au și ceva nedefinit ce-l face pe orice bărbat să 
simtă că-i tremură genunchii. Era o senzaţie căreia Mike nu avea 
cum să i se împotrivească și pe care și-o asuma, convins că ar fi 
fost mai periculos dacă ar nega ce simţea pentru Susan. 

— Bună, zise ea. 

— Bună. 

Femeia nu intră în casă. Asta ar fi oferit un prilej grozav de 
bârfe dacă i-ar fi văzut vecinii și, pe o stradă ca a lor, era mai 
mult ca sigur că cel puţin unul urmărea acum scena din spatele 
perdelelor. Susan rămase pe verandă, cu braţele încrucișate, ca 
o vecină care vine să ceară împrumut o cană cu zahăr. 

— Ştii de ce te-am sunat? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

El zăbovea, neștiind prea bine cum să abordeze această 
problemă delicată. 

— După cum ţi-am mai spus, trebuie să testăm toate rudele 
cele mai apropiate din punct de vedere biologic ale fiului tău. 

— Am înţeles. 


111 


Lui Mike îi fugeau gândurile la modul în care îl expediase 
Daniel Huff, la calculatorul de la etaj, la GPS-ul care îl putea 
ajuta să dea de urma fiului său. Pe de altă parte, nu ar fi vrut s-o 
rănească pe femeia aflată în faţa sa. Ar fi vrut s-o ia cu 
încetișorul, însă, din păcate, nu avea acum timp pentru prea 
multe subtilități. 

— Asta înseamnă, spuse el într-un sfârșit, că va trebui să-l 
testăm și pe tatăl său biologic. 

Susan clipi, ca și cum ar fi plesnit-o peste faţă. 

— N-am vrut să te oblig... 

— L-aţi testat pe tatăl lui. Ai spus că nu există compatibilitate. 

Mike o privi drept în ochi. 

— Tatăl bio/ogic, spuse el. 

Ea se dădu un pas înapoi. 

— Susan? 

— Nu e Dante? 

— Nu. Nu e Dante. 

Susan Loriman închise ochii. 

— O, Doamne. Nu poate fi adevărat. 

— Din păcate, aceasta e realitatea. 

— Ești sigur? 

— Da. Tu nu știai? 

Ea nu zise nimic. 

— Susan? 

— Și ai de gând să-i spui lui Dante? 

Mike ezită neștiind prea bine cum să-i explice. 

— Cred că nu. 

— Crezi? 

— Trebuie să luăm în considerare toate implicaţiile etice și de 
natură legală. 

— Nu poți să-i spui așa ceva. E în stare să-și piardă minţile. 

Mike nu zise nimic, așteptând ca ea să continue. 

— Iși iubește foarte mult băiatul. Nu poţi să-l lași fără asta. 

— Principala noastră preocupare este binele lui Lucas. 

— Și crezi că, dacă îi spui că Dante nu este tatăl lui adevărat, 
îi faci vreun bine? 

— Nu, însă te rog să mă asculţi cu atenţie, Susan. Principala 
noastră preocupare este sănătatea lui Lucas. Asta e prioritatea 
numărul unu. Și numărul doi și numărul trei. Pentru sănătatea 
băiatului suntem gata să lăsăm deoparte orice altceva. Pentru 


112 


sănătatea lui trebuie să-i găsim pe cel mai bun donator pentru 
transplant. Nu ţi-am spus asta fiindcă vreau să-ţi distrug familia. 
Ti-am spus-o în calitate de doctor, îngrijorat de starea 
pacientului meu. Trebuie să-l testăm și pe tatăl său biologic. 

Ea își cobori privirea. Avea ochii umezi. Işi mușcă buza de jos. 

— Susan? 

— Trebuie să mă gândesc, spuse ea. 

În mod normal, ar fi trebuit să insiste, însă nu avea niciun rost 
s-o facă chiar atunci. Oricum, nu se putea face nimic în seara 
aceea și avea și el problemele lui. 

— Va trebui până la urmă să-l testăm și pe tatăl lui. 

— Lasă-mă să mă gândesc puţin, bine? 

— Bine. 

Ea îl privi cu niște ochi trişti. 

— Nu-i spune lui Dante. Te rog, Mike. 

Susan nu mai așteptă răspunsul. Se răsuci pe călcâie și plecă. 
Mike închise ușa și porni în sus, pe scări. Femeia asta avusese 
parte numai de necazuri în ultima vreme. Susan Loriman, copilul 
tău suferă de o boală groaznică și are absolută nevoie de un 
transplant. A, şi trebuie să-i spunem soțului tău că nu este 
adevăratul tată al băiatului! Ce mai urmează? Poate o excursie 
la Disneyland! i 

Casa era atât de tăcută. Atât de ciudată. Incercă să-și aducă 
aminte când mai fusese ultima dată așa - fără copii, fără Tia -, 
dar nu reuși. Lui îi plăcea să fie singur în momentele de 
relaxare. Tia era exact pe dos. Voia să aibă multă lume în jurul 
ei tot timpul. Provenea dintr-o familie numeroasă și nu-i plăcea 
deloc să fie singură. 

Mike deschise calculatorul și făcu clic pe pictograma 
programului de detecție prin GPS. Numele de utilizator 
rămăsese salvat, însă i se ceru să introducă parola. O voce în 
creierul său îi spunea să se oprească. Să-l lase pe Adam să se 
descurce singur. Să-l lase să înveţe din propriile sale greșeli. 

Incerca oare ca prin grija aceasta exagerată pe care o arăta 
fiului său să compenseze ceea ce-i lipsise lui în copilărie? 

Tatăl lui Mike nu-i fusese niciodată alături când avusese 
nevoie de el. Nu că ar fi avut vreo vină. Antal Baye emigrase din 
Ungaria chiar înainte de căderea Budapestei, în 1956. La sosirea 
în Ellis Island nu știa boabă de engleză. Incepuse ca spălător de 
vase și reușise să pună suficient deoparte ca să-și deschidă un 


113 


mic local în Newark, nu departe de autostrada McCarter. Acolo 
muncea de dimineaţă până seara, șapte zile pe săptămână, ca 
să-și poată întreţine familia. 

Servea acolo trei mese pe zi, vindea reviste, ziare, ţigări și 
poze cu jucători de baseball. Biletele de loterie erau o altă marfă 
căutată, deși lui Antal nu-i făcea nicio plăcere să le vândă. Avea 
sentimentul că face un deserviciu comunităţii, încurajând 
cheltuirea banilor câștigați cu greutate pe niște vise irealizabile. 
Nu avea astfel de procese de conștiință când era vorba de ţigări 
- aici era vorba de alegerea fiecăruia și cumpărătorul știa de la 
început la ce riscuri se expunea. Ideea de a vinde iluzia unui 
câștig rapid îl deranja însă foarte tare. 

Tatăl lui Mike nu avusese niciodată timp pentru meciurile sale 
de hochei din copilărie. Era interesat de tot ce avea legătură cu 
fiul său, îi punea mereu întrebări, dorea să știe orice detaliu, 
însă munca nu-i permitea niciun moment de destindere. Singura 
dată când venise la un meci, pe când Mike avea nouă ani și 
participa la o competiţie în aer liber, tatăl său, epuizat din cauza 
muncii, adormise sprijinit de un copac. Chiar și cu acea ocazie, 
Antal era îmbrăcat cu șorțul alb purtat la local, stropit cu pete 
de grăsime de la sendvișurile cu șuncă pregătite de dimineaţă. 

Aceasta era imaginea cu care avea să rămână: tatăl său, 
îmbrăcat cu șorțul alb, în spatele tejghelei, vânzând bomboane 
unor copii, stând cu ochii în patru după pungași, pregătind rapid 
sendvișuri și hamburgeri pentru micul dejun. 

Când Mike avea doisprezece ani, tatăl său încercă să 
oprească un hoț care voia să-i fure ceva din local. Acesta 
scosese o armă și-l împușcase mortal. 

Localul fusese pus sub sechestru. Mama sa o luase razna și 
nu-și mai revenise decât pentru a se descoperi că suferea de 
Alzheimer. Era internată acum într-o clinică din Caldwell. Mike o 
vizita o dată pe lună. Mama lui nu-l mai recunoștea. Uneori, 
credea că e Antal și-l întreba dacă nu vrea să pregătească o 
salată de cartofi pentru prânz. 

Asta e viaţa. Îţi părăsești casa și pe toţi cei care te iubesc, 
renunţi la tot, străbaţi jumătate de lume, te stabilești într-o ţară 
străină, te străduiești să-ţi faci o viaţă nouă și vine un nenorocit 
și șterge toate astea printr-o simplă apăsare pe trăgaci. 

Faptul că fusese lovit atât de dur, la o vârstă atât de fragedă, 
avusese un efect benefic asupra tânărului Mike. Devenise un 


114 


jucător de hochei mai bun. Devenise un student mai bun. Învăţa 
și muncea cu îndârjire, pentru că atunci când ești tot timpul 
ocupat nu mai ai timp să te gândești la ceea ce ar fi putut fi. 

Pe monitor apăruse harta. De data asta punctul roșu pâlpâia. 
Asta însemna, după cum văzuse Mike în instrucţiuni, că 
persoana se deplasa, probabil, într-o mașină. Se explica acolo că 
circuitele de localizare GPS consumau foarte mult din 
capacitatea bateriei. Pentru a conserva energia, în locul unui 
semnal continuu, se emitea un impuls la fiecare trei minute. 
Dacă persoana se oprea din mișcare mai mult de cinci minute, 
GPS-ul se oprea automat și nu intra din nou în acţiune decât 
atunci când era sesizată din nou o mișcare. 

Conform hărţii, fiul său traversa acum podul George 
Washington. 

Ce putea oare să caute Adam tocmai acolo? 

Mike așteptă puţin. Era clar că Adam se afla într-o mașină. A 
cui? Punctul roșu ajunsese pe autostrada Cross Bronx, apoi o luă 
în jos pe Major Deegan și intră în Bronx. Unde se ducea băiatul 
ăsta? Nu mai înţelegea nimic. Douăzeci de minute mai târziu, 
punctul roșu păru că se oprește pe o stradă numită Tower 
Street. Mike nu cunoștea deloc zona respectivă. 

Ce era de făcut în continuare? 

Să rămână în faţa calculatorului și să urmărească punctul 
roșu? Nu prea avea sens. Dar și dacă se ducea acolo și încerca 
să-l găsească, Adam o putea lua iarăși din loc. 

Privea fix la punctul acela roșu. 

Făcu clic pe iconița care îi dădea adresa locului de pe hartă. 
128 Tower Street. Căută un link care să-i spună ceva despre 
adresa respectivă. Era vorba despre o reședință privată. Comută 
pe imaginea din satelit. Nu descoperi nimic interesant, pur și 
simplu, acoperișuri de clădiri înconjurate de alte clădiri. Căută 
alte linkuri referitoare la cartier. Nimic care să-i ofere vreun 
indiciu. 

Pe cine vizita oare fiul său acolo? 

Căută numărul de telefon care corespundea adresei. Fiind 
vorba despre o clădire cu mai multe apartamente, trebuia, mai 
întâi, să afle un număr de apartament de acolo. 

Ce să facă? 

Făcu clic pe MapQuest. Adresa implicită sau de start purta 
numele „acasă”. Un cuvânt atât de simplu și totuși atât de cald 


115 


și de personal. Rezultatul căutării îi spuse că putea ajunge la 
adresa de pe Tower Street în patruzeci și nouă de minute. 
Se hotări să plece într-acolo și să vadă despre ce era vorba. 
Își strânse laptopul. Planul său era ca, în cazul în care nu avea 
să-l mai găsească pe Adam acolo, să încerce să intre din nou 
într-o rețea wireless pentru a-l localiza cu ajutorul GPS-ului. 
Două minute mai târziu, Mike porni mașina și se îndreptă spre 
marele oraș. 


116 


15. 


Intrând pe Tower Street, zona în care, potrivit indicaţiilor GPS, 
ar fi trebuit să se afle Adam, Mike începu să caute cu privirea o 
figură sau vreo mașină cunoscută. Avea oare vreunul dintre ei 
carnet de conducere? Olivia Burchell, probabil. Nu împlinise ea 
șaptesprezece ani? Nu era sigur. Trebuia să mai verifice o dată, 
să vadă dacă nu cumva Adam plecase și de acolo. Trase mașina 
pe dreapta și deschise laptopul. Nu reuși să găsească nicio rețea 
wireless. 

Pe trotuare nu se vedeau decât tineri, cei mai mulți îmbrăcaţi 
în negru, palizi la faţă. Fetele erau date pe buze cu ruj închis la 
culoare și aveau ochii înnegriţi cu mascara. Aproape toți erau 
echipați cu lanţuri de diferite dimensiuni și piercinguri în cele 
mai neobișnuite locuri. Și, bineînţeles, tatuaje. Cel mai facil mod 
de a-ţi demonstra independenţa și de a șoca, în același timp, 
este să te aliniezi și să faci exact ce fac și ceilalţi. Nimeni nu se 
simte confortabil în propria sa piele. Cei săraci încearcă să arate 
ca bogații și-și cumpără adidași scumpi. Cei bogaţi vor să dea 
impresia că sunt băieţi de cartier, ca un fel de scuză pentru 
răsfățul de care aveau parte acasă din partea părinţilor, răsfăț 
pe care aveau și ei să-l repete într-o bună zi. Sau lucrurile 
stăteau mult mai simplu decât își închipuia el? Era oare vorba 
despre faptul că se simțeau mai bine așa? Mike nu știa ce să 
creadă. 

Oricare ar fi fost răspunsul, era mulţumit că, deocamdată, 
Adam se mărginise la îmbrăcămintea de culoare neagră. Fără 
tatuaje, fără piercinguri. Cel puţin până acum. 

Tinerii emo - aflase de la Jill că acum nu se mai numeau 
gotici, ci emo, deși Yasmin o contrazicea și spunea că e, de fapt, 
vorba despre două categorii diferite - erau cei mai numeroși. 
Aceeași privire pierdută și aceleași trupuri scofâlcite, parcă 
lipsite de vlagă. Într-o parte se vedea o coadă lungă la intrarea 
într-un club de noapte. În alta, un bar foarte animat. Pe peretele 
unui local se putea citi „non-stop - 24 ore din 24 - animatoare 
senzuale”. Nu se putu opri să nu se întrebe dacă chiar dansa în 
permanenţă cineva acolo, chiar și la patru dimineaţa sau la 


117 


două după-amiaza. Dar în prima zi de Crăciun sau de 4 lulie? Și 
cine erau cei care puteau să meargă la școală sau la serviciu și 
după aceea să mai și frecventeze localul cu pricina la astfel de 
ore? 

Se afla oare și Adam înăuntru? 

Nu avea de unde să știe. Existau acolo zeci de astfel de 
localuri. La fiecare intrare, se vedeau bodyguarzi solizi, cu căşti 
în urechi. Pe vremuri, numai la câteva cluburi întâlneai așa ceva. 
Acum, fiecare local avea cel puţin doi, toţi cu tricouri negre, 
strânse pe corp, care le scoteau în evidenţă pectoralii și bicepșii, 
toți rași în cap, de parcă părul ar fi constituit un semn de 
slăbiciune. _ 

Adam avea numai șaisprezece ani. In aceste cluburi, în mod 
normal, n-ar fi trebuit să fie permis accesul tinerilor sub 
douăzeci de unu de ani. Puțin probabil ca Adam, chiar cu un act 
de identitate fals, să poată să ajungă înăuntru. Cine putea ști 
însă cum stăteau lucrurile în realitate? Poate că existau acolo 
localuri cunoscute pentru faptul că patronii închideau ochii la 
astfel de încălcări ale legii. Așa s-ar fi putut explica și de ce 
Adam și prietenii săi bătuseră atâta drum până acolo. Existau 
astfel de localuri pentru adulți și în apropierea casei lor, însă 
acolo, cu siguranţă, Adam n-ar fi putut intra. 

Mike porni din nou mașina și o luă încet de-a lungul străzii, 
având laptopul deschis și așezat pe scaunul pasagerului. Trase 
pe dreapta și încercă să găsească o reţea wireless disponibilă. 
Găsi două, însă ambele erau parolate. Mai înaintă o sută de 
metri și apoi încercă din nou. De data asta avu noroc. Reţeaua 
Netgear nu avea niciun element de protecţie. Făcu clic pe 
CONNECT și, în câteva secunde, avea acces la Internet. 

Înregistrase linkul la pagina-gazdă a site-ului, așa că aceasta 
apăru imediat pe ecran. Tastă parola - ADAM - și așteptă să 
apară harta. 

Punctul roșu se afla în același loc ca și ultima oară. Conform 
specificațiilor tehnice, precizia sistemului nu era mai mare decât 
câteva zeci de metri, așa că era destul de dificil de spus cu 
exactitate unde se afla Adam. Un lucru era însă sigur: se afla 
foarte aproape de locul cu pricina. Mike închise calculatorul. 

Văzu un loc liber lângă trotuar și trase mașina acolo. Ajunsese 
într-o zonă mult mai sărăcăcioasă. Multe dintre ferestrele 
clădirilor erau acoperite cu scânduri. Pereţii din cărămidă, de un 


118 


cafeniu murdar, se aflau în diverse stadii de degradare. Mai 
toate magazinele aveau vitrinele acoperite cu obloane metalice, 
mâzgălite cu graffiti. În aer, plutea un miros pătrunzător de 
sudoare amestecat cu ceva mai puternic. Mike avea senzaţia că 
se sufocă. 

Personajele de sex feminin pe care le vedea nu erau în niciun 
caz studente sau funcționare. 

Cobori din mașină. Fu abordat imediat de o femeie înaltă, de 
culoare, care îi spuse: 

— Bună, Joe, nu vrei să te distrezi puţin cu Latisha? 

Avea o voce foarte profundă, brațe puternice și palme mari. 
Mike nu mai era deloc sigur dacă era vorba despre o „ea” și nu 
despre un „el”. 

— Nu, mulțumesc. 

— Eşti sigur? Ţi-ai putea lărgi foarte mult orizontul. 

— Bănuiesc că da, însă orizontul meu e suficient de lărgit și 
așa. 

Se vedeau postere cu formaţii cu nume ciudate, de care nu 
mai auzise niciodată. În porticul de la intrarea unei clădiri, 
luminat de un bec chior, se vedea o femeie îmbrăcată foarte 
sumar, cu un copil în braţe. Zări pe o alee un fel de parcare 
improvizată. Pe un carton înfipt la intrare se putea citi: 10 dolari, 
toată noaptea. Alături stătea în picioare un bărbat brunet, în 
tricou și pantaloni scurți, care număra banii. Individul ridică 
privirea și-l zări pe Mike. 

— Dorești ceva, frate? 

— Nu, nimic. 

Mike își continuă drumul. Găsi adresa indicată de programul 
de localizare. O clădire cu apartamente, înghesuită între două 
cluburi foarte animate. Lângă ușa de intrare se aflau cel puţin o 
duzină de sonerii. Niciun nume - doar numărul apartamentului. 

Și acum? 

Nu avea nici cea mai mică idee ce avea să facă. 

Ar fi putut să rămână acolo, afară, și să-l aștepte pe Adam. La 
ce bun? Era ora zece seara. Zona de abia începea să se anime. 
Dacă, în ciuda interdicţiilor, fiul său venise într-adevăr să 
petreacă acolo, puteau să treacă ore bune până să iasă afară. Și 
în momentul acela ce avea să facă? Să sară în faţa lui și să 
strige „Aha, te-am prins!”? Ce-ar fi câștigat? Cum ar fi putut 
explica prezenţa lui acolo? 


119 


La urma urmei, ce spera el și Tia să obţină cu toată afacerea 
asta? 

În afară de violarea clară a intimităţii, spionarea pe care o 
făceau ei mai ridica o problemă. Cum ar fi trebuit să reacţionezi 
în clipa în care descopereai că fiul tău face ceva dubios? Nu 
cumva dacă-l pedepsești și-l faci să-și piardă încrederea în tine 
obţii un rezultat mai prost decât dacă l-ai lăsa să-și facă de cap 
o noapte? 

Depinde. 

Mike nu dorea nimic altceva decât să știe că fiul său e în 
siguranţă. Atât și nimic mai mult. Își aduse aminte de cuvintele 
Tiei, despre datoria părinţilor de a-și însoţi copiii în siguranţă 
până la intrarea în viaţa de adult. El era doar parţial de acord cu 
această teorie. Această perioadă a adolescenţei, atât de plină 
de frustrări, în care hormonii fac legea și în care orice emoție 
este ridicată imediat la puterea a zecea, trece atât de repede. 
Dacă ai putea să-l convingi pe un adolescent de acest adevăr, ar 
fi totul mult mai simplu. Numai că e foarte puţin probabil ca 
tânărul să te asculte. 

Îi reveni în minte schimbul de mesaje între Adam și acel 
Ceejay8115. Reacţia pe care o avusese Tia și ceea ce simţise el 
personal. Mike nu era deloc o persoană religioasă și nu credea în 
forțele spiritului. Atunci însă când, la muncă sau în viaţa de 
familie, simţea ceva, ca un fel de vibrații negative, prefera să nu 
li se opună. Erau momente în care simţea, pur și simplu, că era 
vorba despre ceva rău. Indiferent dacă era vorba despre un 
diagnostic pe care se pregătea să-l pună sau de alegerea unei 
rute pentru un drum mai lung cu mașina. 

Toate acele vibrații îi spuneau acum că fiul său se află în 
pericol. 

Trebuia neapărat să-l găsească. 

Dar cum? 

N-avea nici cea mai mică idee. O luă înapoi pe stradă. Fu din 
nou abordat de câteva prostituate. Un individ îmbrăcat în 
costum, care pretindea că e reprezentantul unor tipe „foarte 
tari”, se oferi să-i facă rost de tot ce și-ar fi dorit în materie de 
sex. Nu reuși decât foarte greu să scape de el. 

Unele fete se încruntau când simțeau privirea lui Mike aţintită 
asupra lor. Realiză brusc că era cu cel puţin douăzeci de ani mai 
în vârstă decât majoritatea celor de pe stradă. Remarcă, de 


120 


asemenea, că nu era chiar așa de simplu să intri într-unul din 
localurile de pe stradă. Majoritatea aveau un cordon de 
protecţie la intrare, iar cei care doreau să intre trebuiau să 
aștepte îndărătul lui, până se deschidea ușa. 

Mike tocmai se pregătea s-o ia spre dreapta, când privirea îi 
fu atrasă de ceva. 

O jachetă cu însemnele liceului unde învăţa fiul său. 

Se răsuci rapid și-l văzu pe tânărul Huff, care se deplasa în 
direcția opusă. 

Deși nu se vedea prea bine, era fără îndoială Huff, fiindcă 
acesta purta tot timpul jacheta aceea. Băiatul tocmai se 
pregătea să cotească pe o străduţă laterală. Mike grăbi pasul. 
Când nu-l mai văzu pe tânăr, începu să alerge. 

— Unde te grăbești așa, tataie? 

Se izbise de un tânăr ras în cap, cu un lanţ care îi atârna de 
buza de sus. Prietenii acestuia începură să râdă. Mike se 
încruntă și trecu mai departe. Strada devenise acum mai 
aglomerată. La următoarea intersecție, își dădu seama că 
majoritatea tinerilor din jur aveau tenul măsliniu. Se auzeau 
cuvinte în limba spaniolă. Fetele erau foarte sexy și erau 
îmbrăcate foarte sumar. 

ÎI zări din nou pe DJ Huff. Părea că ţine un telefon mobil la 
ureche. Mike grăbi din nou pasul, încercând să-l ajungă. Și apoi? 
Ce avea să-i spună când se vor afla faţă în față? Mai bine să se 
mulțumească să-l urmărească și să vadă unde se duce. Deși 
habar n-avea ce se întâmpla acolo, Mike simţea că ceva nu e în 
ordine. O teamă surdă începea să pună stăpânire pe el. 

Coti la dreapta. 

Huff se făcuse nevăzut. 

Mike se opri. Încercă să-și dea seama unde ar fi putut ajunge 
tânărul în cele câteva secunde care trecuseră. În direcţia aceea 
se vedea un singur club. Probabil că DJ Huff intrase acolo. Coada 
de la ușă era foarte lungă - cea mai lungă pe care o văzuse 
Mike în seara aceea. Erau acolo fără îndoială mai bine de o sută 
de tineri care așteptau să intre. Amestecaţi. Și emo, și latino, și 
afro-americani. 

N-ar fi trebuit să-l găsească pe Huff așteptând la coadă? 

Nu era obligatoriu. O limuzină tocmai se oprise în fața ușii. 
Din ea coborâră, mai întâi, două fete cu picioare până în gât. 
Apoi, își făcu apariţia un individ cu un cap mai scund decât ele și 


121 


le luă de braț. Bodyguardul de la intrare dădu la o parte 
cordonul de catifea și le făcu loc înăuntru. 

Mike începu să alerge spre intrarea în club. 

Bodyguardul - un individ de culoare, cu braţe de grosimea 
unui trunchi de copac - îi aruncă o privire plictisită, ca și cum ar 
fi avut în faţă un obiect lipsit de valoare. 

— Trebuie să intru, spuse Mike. 

— Numele. 

— Nu sunt pe nicio listă. 

Individul îl privi de sus. 

— Cred că fiul meu e înăuntru. E minor. 

Bodyguardul nu zise nimic. 

— Uite ce e, continuă Mike, nu vreau să creez niciun fel de 
probleme... 

— Atunci du-te și stai la coadă. Deși nu cred că ai vreo șansă 
să intri. 

— Nu înţelegi. E vorba despre o urgenţă. L-am văzut pe 
prietenul lui intrând aici acum câteva secunde. Numele lui e D) 
Huff. 

Bodyguardul făcu un pas în direcția lui. Mai întâi, își deplasă 
pieptul, suficient de lat pentru a juca tenis la perete, iar apoi și 
restul corpului. 

— Sunt nevoit să te rog să pleci de aici. 

— Băiatul meu e minor. 

— Te-am auzit. 

— Trebuie neapărat să-l scot de acolo sau va avea necazuri 
foarte mari. 

Bodyguardul își trecu palma ca o lopată peste faţa proaspăt 
rasă. 

— Necazuri foarte mari zici? 

— Da. 

— Măi, măi, acum chiar că sunt îngrijorat. 

Mike duse mâna la portofel și căută o bancnotă. 

— Nu te obosi, spuse individul. Oricum, nu intri. 

— Nu vrei să înţelegi. 

Bodyguardul mai făcu un pas. Pieptul său era acum aproape 
lipit de faţa lui Mike. Acesta strânse din ochi însă nu se dădu 
înapoi. Așa cum învățase la hochei - nu te dai niciodată înapoi. 
Ridică privirea și-l fixă pe bărbatul de culoare. 

— Lasă-mă să trec, spuse Mike. 


122 


— Chiar că trebuie să pleci de aici. 

— Te rog, dă-te la o parte. 

— Nu mă dau la o parte. 

— Nu vreau decât să-mi găsesc copilul. 

— Nu e niciun minor înăuntru. 

— Vreau totuși să intru. 

— Atunci du-te și stai la coadă. 

Mike continua să-l fixeze pe bodyguard. Niciunul dintre ei nu 
se mișca. Arătau ca doi boxeri profesioniști de categorii diferite 
care fuseseră chemaţi de arbitru în centrul ringului. Incordarea 
plutea în aer. Mike simţi furnicături în palme. Știa să se bată. Nu 
ajungi atât de departe în hochei dacă nu știi să-ţi folosești 
pumnii. Se întrebă dacă individul din faţa lui era cu adevărat dur 
sau nu era vorba decât de o etalare de mușchi. 

— Intru în club, zise Mike. 

— Nu zău? 

— Am prieteni la poliţie, încercă Mike să blufeze. O să vină să 
răscolească tot locul ăsta. Dacă găsesc înăuntru minori, ai 
încurcat-o. 

— Uau, uau, acum chiar că m-ai speriat. 

— Te rog să te dai la o parte. 

Mike făcu un pas spre dreapta. Bodyguardul făcu și el o 
mișcare și-i blocă înaintarea. 

— Cred că-ţi dai seama, spuse uriașul, că s-ar putea să iei 
câteva după ceafă. 

Mike știa foarte bine regula: să nu arăţi niciodată că ţi-e frică. 

— Nu zăul! 

— Avem de-a face cu un tip dur deci. 

— Ești gata să începi? 

Bodyguardul zâmbi. Avea niște dinţi grozavi. Foarte regulaţi și 
de o albeață care ieșea în evidenţă în contrast cu pielea lui 
neagră. 

— Nu. Și vrei să știi de ce? Fiindcă chiar dacă ai fi mai dur 
decât pari, ceea ce mă îndoiesc că e adevărat, îi am aici pe 
Reggie și pe Tyrone. Individul arătă cu degetul în direcţia 
celorlalți doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru. Noi nu ne aflăm aici ca 
să ne demonstrăm bărbăţia, așa că nu avem nevoie să luptăm 
cinstit. Și dacă noi doi „începem” - bodyguardul repetă cuvântul 
imitând vocea lui Mike - sar și ei. Înțelegi? 


123 


Individul își încrucișă brațele la piept și atunci Mike văzu 
tatuajul. 

Era o literă D, de culoare verde, imprimată pe antebraţ. 

— Cum te numești? întrebă Mike. 

— Cum? 

— Numele tău, repetă Mike. Care este numele tău? 

— Anthony. 

— Și numele de familie? 

— De ce te interesează numele meu de familie? 

Mike făcu un gest în direcţia mâinii bodyguardului. 

— Tatuajul cu litera D. 

— N-are nicio legătură cu numele meu. 

— Dartmouth? 

Anthony îl privi în ochi. Apoi încuviinţă dând încet din cap. 

— Şi tu? 

— Vox clamantis in deserto, răspunse Mike, reproducând 
mottoul universității. 

— O voce care se aude în sălbăticie, traduse Anthony și 
zâmbi. N-am înțeles niciodată prea bine ce vor să spună cu asta. 

— Nici eu, zise Mike. Ai făcut sport? 

— Fotbal. În campionatul universitar. Tu? 

— Hochei. 

— Universitar? 

— Și profesionist, spuse Mike. 

Anthony ridică o sprânceană, vizibil impresionat. 

— Ai copii, Anthony? 

— Am un băiat în vârstă de trei ani. 

— Și dacă ai fi convins că băiatul tău e în pericol, ar fi în stare 
trei bărbaţi, așa ca tine, ca Reggie și ca Tyrone, să te oprească 
să intri înăuntru? 

Anthony expiră profund. 

— De ce ești atât de sigur că băiatul tău e înăuntru? 

Mike îi povesti despre DJ Huff, băiatul îmbrăcat cu jacheta 
care avea însemnele liceului. 

— Puștiul ăla? Anthony clătină din cap. Să știi că n-a intrat 
aici. Crezi că aș lăsa să intre mucoși de ăștia? A fugit spre aleea 
aceea. 

Bodyguardul arătă spre o intrare aflată la câţiva zeci de metri 
în sus pe stradă. 

— Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce? întrebă Mike. 


124 


— Îmi pare rău. Nu mă duc niciodată în zona aia. N-am niciun 
motiv. E un loc unde se adună drogaţii. Acum, îţi cer și eu o 
favoare. 

Mike rămase în așteptare. 

— Toată lumea se uită la noi de-o bucată de vreme. Dacă te 
las să pleci așa, pur și simplu, îmi pierd credibilitatea - și în 
munca mea credibilitatea este foarte importantă. Ințelegi ce 
vreau să spun? 

— Da. 

— Așa că o să ridic pumnul la tine, iar tu o să o iei la goană ca 
o fetiță speriată. Poţi să fugi pe aleea aceea dacă vrei. Mă 
înţelegi? 

— Pot să te rog ceva, mai întâi? 

— Ce? 

Mike își scoase portofelul. 

— Ti-am spus deja, începu Anthony. Nu vreau... 

Mike îi arătă o fotografie de-a lui Adam. 

— L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta? 

Bodyguardul înghiţi în sec. 

— E fiul meu. 

— Nu e aici. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Nu l-am văzut niciodată. Am terminat? 

Anthony îl apucă pe Mike de guler și-l ameninţă cu pumnul. 
Mike se făcu mic și zise cu o voce plângăcioasă: 

— Te rog, nu! Îmi pare rău, plec imediat! 

Se dădu și un pas înapoi. Bodyguardul îi dădu drumul. Mike 
începu să alerge. În urma lui, îl auzi pe Anthony spunând cu 
voce tare: 

— Da, băiete, ar fi bine să fugi... 

Câţiva dintre cei care asistaseră la scenă aplaudară. Mike 
continuă să alerge până ce dădu colţul și intră pe alee. Aproape 
că fu gata să se izbească de un șir de tomberoane de gunoi. Pe 
jos erau numai cioburi de sticlă care scrâșneau sub tălpile sale. 
Se opri brusc și aruncă o privire de jur împrejur. In afară de o 
femeie care se sprijinea de unul dintre tomberoane, nu se vedea 
nimeni altcineva. Femeia arăta groaznic și era, probabil, tot o 
prostituată. Avea pe cap o perucă cu șuvițe mov ce părea 
culeasă din tomberonul de care se sprijinea. 

Zâmbi spre el și-și arătă dinţii stricati. 


125 


— Bună, iubitule. 

— Ai văzut un băiat trecând pe aici? 

— O mulţime de băieţi trec pe aici, iubitule. 

Avea o voce dogită, lipsită de suflu. Era foarte slabă, palidă la 
faţă, aspect tipic de drogată. 

Mike își dădu seama că aleea era, de fapt, o fundătură. Nu se 
vedea nicio ieșire, nicio ușă. Doar câteva scări de incendiu 
coborau până la nivelul străzii. Păreau însă prea șubrede ca să fi 
încercat cineva să urce pe acolo. Dacă Huff intrase într-adevăr 
aici, unde era acum? Se strecurase oare din nou pe stradă, în 
timp ce el parlamenta cu Anthony? Sau cumva bodyguardul îl 
minţise doar ca să scape de el? 

— ÎI cauţi pe elevul acela de liceu, iubitule? 

Mike se opri brusc și o mai privi o dată pe drogată. 

— Elevul de liceu. Atât de tânăr și de drăguţ. Mă excit numai 
când vorbesc despre el. 

Mike făcu un pas șovăielnic spre femeie, de parcă s-ar fi 
temut să nu o dărâme cu vibraţiile produse de tălpile sale. 

— Da. 

— Vino încoace, iubitule, și o să-ţi spun unde e. 

Încă un pas. 

— Mai aproape, iubitule, că nu mușc. Asta dacă nu cumva ești 
amator de chestii din astea. 

Femeia începu să râdă într-un fel care făcea să-ţi îngheţe 
sângele în vine. Mesteca gumă, dar aceasta nu putea acoperi 
mirosul de dinţi stricaţi. 

— Unde e băiatul? 

— Ai ceva bani la tine? 

— Am destui dacă-mi spui unde e. 

— Vreau să-i văd mai întâi. 

Lui Mike nu-i prea plăcea ce se întâmpla, însă nu știa ce 
altceva ar fi putut face. Scoase din portofel o bancnotă de 
douăzeci de dolari. 

Femeia întinse o mână numai oase. Îi aduse aminte lui Mike 
de un personaj din Tales from the Crypt. 

— Mai întâi, spune-mi unde e băiatul. 

— Nu ai încredere în mine? 

Mike nu avea timp de pierdut. Rupse bancnota în două și-i 
întinse femeii jumătate. 

— Cealaltă jumătate după ce vorbești, spuse Mike. Unde este? 


126 


— De ce ai făcut asta, iubitule, oftă femeia. E chiar în spatele 
tău. 

Mike tocmai dădu să se întoarcă când cineva îl pocni în ficat. 

O lovitură la ficat, aplicată cum trebuie, te poate scoate din 
luptă, paralizându-te practic timp de mai multe secunde. Mike 
știa foarte bine toate astea. Nu lipsise prea mult ca lovitura pe 
care o primise să aibă același efect. Durerea era îngrozitoare. 
Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet. Se prăbuși 
într-un genunchi. O a doua lovitură veni din lateral și-l izbi în 
ureche. Un obiect dur îi ricoșă în cap. Incerca să-și păstreze 
rațiunea, să reziste atacului, însă primi imediat o altă lovitură, 
cu piciorul de data asta, chiar sub coaste. 

Se prăbuși pe spate. 

instinctul de conservare intră în acţiune. 

Trebuie să te miști din locul ăsta, altfel ești pierdut. 

Se rostogoli într-o parte și simţi că-i intră ceva ascuţit în 
palmă. Probabil că cioburile alea de sticlă. Incercă să se ridice. 
Primi însă o nouă lovitură în cap. Avu senzaţia că tot creierul i se 
lipește de partea stângă a craniului. Cineva îl apucă de gleznă. 

Lovi bezmetic cu piciorul. Simţi cum călcâiul îi intră în ceva 
moale. 

Se auzi un geamăt. 

— La naiba! 

Cineva sări pe el. Mike participase la destule bătăi în viaţa lui, 
deși mai toate avuseseră loc pe gheață. Reușise deci cu aceste 
ocazii să înveţe câteva lucruri. Una dintre reguli spunea, de 
exemplu, să nu dai cu pumnul dacă nu e neapărată nevoie. Un 
pumn aruncat aiurea înainte îţi poate rupe mâna. La distanţă, 
da, poţi să dai și cu pumnul. Aici era vorba însă despre un 
contact foarte strâns. Așa că își îndoi braţul și lovi puternic din 
umăr. Antebraţul său nimeri în ceva. Se auzi o trosnitură și 
mâna sa fu mânjită cu sânge. 

Lovise nasul atacatorului. 

Mai primi însă o lovitură și încercă să se rostogolească de 
acolo. Dădea sălbatic din picioare. Era întuneric, nu se vedea 
nimic. Nu se auzeau decât gâfâituri. Incercă să lovească și cu 
capul. 

— Ajutor! strigă el cât îl ţineau puterile. Ajutor! Poliţia! 

Reuși să se ridice în picioare, clătinându-se. 


127 


Nu zări fețele celor care îl loveau. Era clar însă că era vorba 
de mai mult de doi. Săriră toţi deodată asupra lui. Fu izbit de un 
tomberon de gunoi. Se prăbuși la pământ împreună cu atacatorii 
lui. Lupta din toate puterile, dar erau mult mai puternici decât 
el. Reuși să zgârie fața unuia cu unghiile. Cămașa îi fu sfâșiată 
de unul dintre atacatori. 

Deodată, văzu lucirea unei lame de cuțit. 

Imaginea îl paraliză. O fracțiune de secundă, probabil, 
suficient însă ca să primească o lovitură puternică în tâmplă. 
Căzu pe spate și capul i se izbi de pavaj. Unul dintre atacatori îi 
imobiliză mâinile. Altul îl apucă de picioare. Primi o lovitură 
foarte puternică în piept. Apoi, loviturile începură să cadă din 
toate părţile. Încercă să se miște, să pareze loviturile, însă 
mâinile și picioarele nu voiau să-l asculte. 

Simţea că încetul cu încetul îl părăsesc puterile. Se predase. 

Brusc, loviturile încetară. Greutatea care îl apăsa pe piept fu 
ridicată de acolo. Își putea mișca din nou picioarele. 

Deschise ochii însă nu reuși să vadă nimic altceva decât 
umbre. Primi o ultimă lovitură în tâmplă, cu vârful pantofului. 
Totul în jurul lui începu să se întunece până nu mai rămase 
nimic. 


128 


16. 


La ora trei dimineaţa, Tia îl sună din nou pe Mike. 

Niciun răspuns. 

Hotelul Four Seasons era grozav și camera era foarte bună. 
Tia savura plăcerea de a locui într-un astfel de hotel de lux - 
cine n-ar fi făcut la fel? Îi plăceau cearșafurile apretate, serviciul 
ireproșabil și faptul că era stăpână pe telecomandă. Muncise din 
greu până aproape de miezul nopţii, făcând toate pregătirile 
pentru depoziția de a doua zi. Telefonul mobil fusese tot timpul 
în buzunar, pus pe vibrații. Toată seara, îl scosese de acolo, din 
când în când, și verificase ecranul, să vadă dacă nu cumva a 
sunat și ea nu a auzit. 

Nu o sunase însă nimeni. 

Pe unde naiba umbla Mike? 

Sună și acasă și apoi formă și numărul de mobil al lui Adam. 
Simţea că o cuprinde panica. Spre deosebire de Adam, Mike era 
un bărbat în toată firea, care excela în tot ceea ce făcea. Asta și 
fusese ceea ce o atrăsese la el, în primul rând. Mike reușea s-o 
facă să se simtă în siguranţă, protejată de toate relele din lume. 
Era ca o stâncă. 

Nu știa ce să facă fără el. 

Se gândi să se suie în mașină și să plece acasă. Drumul i-ar 
lua patru, poate cinci ore. Ar putea ajunge până dimineaţă. Insă 
ce să facă acolo? Să se ducă la poliţie? Dar cu cine să stea de 
vorbă acolo la ora aceea? 

Ora trei dimineaţa. Nu se putea gândi decât la o singură 
persoană pe care ar fi putut s-o sune la ora aceea. 

Deși nu-l folosise niciodată, știa că numărul se găsea în 
memoria aparatului ei BlackBerry. Avea și Mike unul la fel și, 
folosind Microsoft Outlook, își sincronizaseră aparatele în așa fel, 
încât să aibă amândoi acces la aceeași carte de telefon 
electronică. Tot în comun își ţineau și agenda zilnică, așa că 
fiecare era la curent cu programul și întâlnirile celuilalt. 

Și, în felul acesta, demonstrau că nu aveau secrete unul față 
de celălalt. 


129 


larăși aceeași problemă a secretelor și a gândurilor ascunse, 
despre frica ei, în calitate de mamă și soţie, de aceste secrete. 
Nu avea însă acum vreme pentru asemenea reflecţii. Găsi 
numărul și apăsă tasta verde. 

Chiar dacă îl trezise, probabil, din somn, în vocea lui Mo nu se 
simţea deloc acest lucru. 

— Alo? 

— Tia la aparat. 

— Ce s-a întâmplat? 

Se simţea teama din vocea lui. Omul acesta nu avea nici 
soţie, nici copii. S-ar fi putut spune, fără teama de a greşi, că 
Mike era singurul lui prieten. 

— Ai mai vorbit cu Mike? 

— Ultima oară am vorbit pe la opt și jumătate. Dar ce s-a 
întâmplat? repetă el. 

— Încerca să-l găsească pe Adam. 

— Știu. 

— Am vorbit cu el despre asta în jur de nouă, cred. De atunci 
n-am mai auzit nimic de el. 

— L-ai sunat pe mobil? 

Tia își dădu seama cum se simţea, probabil, Mike când îi 
punea și ea aceeași întrebare tâmpită. 

— Bineînţeles. 

— Am început să mă îmbrac, spuse Mo. Mă duc la voi să văd 
dacă e acasă. Cheia e ascunsă tot după piatra aceea de lângă 
stâlp? 

— Da. 

— OK, am plecat. 

— Crezi că ar trebui să sun la poliţie? 

— Mai bine așteaptă să ajung eu acolo. Douăzeci, treizeci de 
minute cel mult. Poate că a adormit în faţa televizorului sau așa 
ceva. 

— Poţi să crezi așa ceva, Mo? 

— Nu. Te sun când ajung acolo. 

Închise telefonul. Își dădu picioarele jos din pat. Camera de 
hotel își pierduse brusc orice farmec. Nu-i plăcea deloc să 
doarmă singură, chiar și în hoteluri de lux ca acesta, cu 
cearșafurile lui scumpe. Avea nevoie să-și simtă soţul alături. 
Totdeauna. Se întâmpla foarte rar să nu-și petreacă noaptea 
împreună și atunci îi simțea lipsa mai mult decât ar fi vrut să 


130 


recunoască. Mike nu era neapărat un bărbat masiv, însă domina 
spaţiul pe care-l ocupa. lubea căldura trupului său alături de al 
ei, felul în care o săruta pe frunte când se ridica din pat, modul 
în care își odihnea braţul puternic pe spatele ei. 

Işi aduse aminte de o noapte în care Mike avusese niște 
dificultăţi de respiraţie. După multe insistenţe din partea ei, el 
recunoscuse, într-un sfârșit, că simte ceva ca o gheară în piept. 
Tia, care ar fi vrut să pară tare ca să nu-l sperie și mai mult, 
aproape că-și pierduse cumpătul când auzise asta. Până la 
urmă, se dovedise că nu era vorba decât de o indigestie, însă pe 
ea episodul o terminase. Parcă îl și vedea ţinându-se de piept și 
prăbușindu-se la pământ. Atunci își dăduse seama. Realizase că 
acest lucru se putea întâmpla oricând, poate că nu chiar atunci, 
fiindcă asta se petrece în orice cuplu, indiferent dacă este un 
cuplu fericit sau nu, și își dăduse seama că ea nu avea să 
supraviețuiască unei asemenea nenorociri. Uneori, în timpul 
nopţii, Tia se trezea, îl privea dormind și se ruga în gând: 
„Promite-mi, Doamne, că mă iei pe mine prima. Promite-mi.” 

Să sune la poliţie. 

Ce ar fi putut să facă poliţia? Probabil că nimic. Tia știa că, 
potrivit celor mai recente modificări de procedură, în cazuri ca 
acesta, în care persoana era dispărută doar de câteva ore, 
poliţia nu acţiona decât dacă veneai cu dovezi serioase că 
fusese răpită sau că era în pericol. 

Ea nu avea nimic. 

In afară de asta, chiar dacă i-ar fi luat în considerare 
reclamaţia, cel mai probabil lucru pe care l-ar fi putut face 
poliţia ar fi fost să trimită un echipaj până la ei acasă. Și acolo ar 
fi dat peste Mo. Ceea ce ar fi putut crea o încurcătură de care nu 
avea deloc nevoie acum. 

Așa că mai bine să aștepte douăzeci sau treizeci de minute. 

li venea să sune la Guy Novak, doar așa, să vorbească cu Jill, 
să-i audă vocea. Avea nevoie de ceva care s-o liniștească. Fir-ar 
să fie! Fusese atât de entuziasmată de această călătorie, se 
bucurase că stă în camera asta luxoasă, cu halatele de baie atât 
de pufoase, cu room-service, iar acum, tot ce-și dorea era să fie 
la ea acasă. Camera asta de hotel nu avea viaţă, nu avea 
căldură. Senzaţia de singurătate o făcea să tremure. Se ridică 
din pat și opri aerul condiţionat. 


131 


Cât de fragil era totul. Această existență. Știm cu toţii acest 
lucru, însă reușim să-l blocăm în mintea noastră - refuzăm să ne 
gândim la cât de ușor vieţile noastre pot fi rupte în mii de 
bucăţi, fiindcă dacă ne-am gândi tot timpul la asta am înnebuni. 
Dar ce fac cei care nu reușesc, cei care se tem tot timpul, care 
trebuie să ia medicamente ca să supravieţuiască? Pur și simplu, 
aceștia înţeleg realitatea, își dau seama cât de subţire e linia. 
Problema nu e că nu pot accepta realitatea, ci că nu o pot bloca 
mental. 

Tia suferea și ea din cauza asta. Era acum geloasă pe șefa ei, 
pe Hester Crimstein, fiindcă aceasta nu avea pe nimeni. Poate 
că așa era mai bine. Desigur, văzut de departe, era mai bine să 
existe acei oameni la care să ţii mai mult decât la propria ta 
persoană. In același timp însă, era și frica aceea cumplită că i-ai 
putea pierde. Se spune că ajungi sclavul obiectelor pe care le 
posezi. Nu e adevărat. Ești sclavul celor pe care îi iubești. 

Acele ceasului nu voiau deloc să se miște. 

Aștepta. Porni televizorul. La ora aceea din noapte se difuzau 
pe toate canalele mai mult reclame. Reclame pentru tot felul de 
cursuri, pentru locuri de muncă, pentru școli - probabil că 
singurii care se uitau la reclame la ora aceea erau cei cărora le 
lipseau toate astea. 

Se făcu aproape ora patru când telefonul începu să sune în 
sfârșit. Tia îl apucă repede, văzu numărul lui Mo pe ecran și 
răspunse. 

— Da? 

— Nici urmă de Mike, zise Mo. Nici Adam nu e acasă. 

e 

Pe ușa biroului lui Loren Muse scria DETECTIVUL-ȘEF AL 
DISTRICTULUI ESSEX. Se oprea și citea în gând inscripţia de 
fiecare dată când deschidea ușa. Biroul se afla în colțul din 
dreapta al clădirii. Ceilalţi detectivi își aveau birourile la același 
etaj. Biroul lui Loren avea pereți din sticlă, iar ea nu ţinea 
niciodată ușa închisă. Ori de câte ori avea nevoie de intimitate, 
ceea ce se întâmpla destul de rar, folosea una dintre încăperile 
destinate interogatoriilor. 

La șase și jumătate dimineaţa, când ajunse ea la secție, îi găsi 
numai pe cei doi detectivi care fuseseră în tură de noapte și 
care se pregăteau să plece la șapte. Verifică, în primul rând, 
tabla ca să vadă dacă au mai apărut cazuri de omucidere peste 


132 


noapte. Nu se întâmplase nimic. Apoi deschise calculatorul, în 
speranţa că au sosit rezultatele din baza naţională de date în 
legătură cu amprentele femeii necunoscute de la morgă. Nu 
sosise însă nimic. 

Poliţia din Newark descoperise o cameră de supraveghere în 
funcţiune, nu departe de locul unde fusese găsită femeia. În 
cazul în care ucigașul transportase cadavrul până acolo cu o 
mașină, existau șanse ca vehiculul să apară pe casetă. 
Bineînțeles că nu era atât de simplu să-ți dai seama care era 
mașina cu pricina. Probabil că pe casetă apăreau sute de mașini 
și, mai mult ca sigur, pe niciuna nu scria AM UN CADAVRU ÎN 
PORTBAGAJ. 

Căută în calculator și descoperi bucuroasă că primiseră 
imaginile din Newark. In secţie era liniște, așa că, de ce nu? 
Tocmai se pregătea să apese pe play, când auzi o bătaie ușoară 
în ușă. 

— Aveţi o secundă, șefa? 

Işi băgase capul în birou detectivul Clarence Morrow. Era un 
bărbat de culoare, de aproape șaizeci de ani, cu o mustață 
stufoasă și căruntă și a cărui faţă arăta de parcă tocmai ar fi 
scăpat dintr-o bătaie. Vocea îi era însă foarte blândă și, spre 
deosebire de toţi ceilalți subordonați ai lui Muse, nu bea și nu 
înjura niciodată. 

— Sigur, Clarence, ce s-a întâmplat? 

— Era să vă sun acasă noaptea trecută. 


— Chiar? 

— Credeam că am aflat cum o cheamă pe femeia pe care am 
găsit-o. 

La auzul acestei noutăţi Loren își îndreptă spinarea. 

— Și? 


— Am primit un telefon de la poliţia din Livingston în legătură 
cu un anume domn Neil Cordova. Locuiește acolo și e 
proprietarul mai multor frizerii. Căsătorit, cu doi copii, fără 
cazier. Ei, și individul ăsta spune că soția lui, Reba, a dispărut 
de-acasă, și descrierea ei seamănă foarte bine cu cea a femeii 
noastre. 

— Dar? făcu Muse nerăbdătoare. 

— Dar femeia a dispărut ieri - după ce am găsit noi cadavrul. 

— Ești sigur? 


— Absolut. Soţul spune că a văzut-o de dimineaţă, înainte să 
plece la serviciu. 

— Poate că minte. 

— Nu cred. 

— S-a ocupat cineva de asta? 

— La început, nu. Aici e însă chestia cea mai ciudată. Cordova 
cunoaște pe cineva din poliția de acolo. Știţi cum e în orășelele 
astea. Se cunosc cu toţii. Și i-au găsit mașina. Era parcată în 
East Hanover, lângă Ramada. 

— A, zise Muse. Hotelul. 

— Exact. 

— Deci doamna Cordova nu era chiar dispărută? 

— Ei bine, spuse Clarence mângâindu-și bărbia, aici vine 
partea ciudată. 

— Adică? 

— Bineînţeles că polițistul din Livingston a reacționat la fel ca 
dumneavoastră. Doamna Cordova are pe cineva și a uitat să se 
întoarcă la timp acasă sau ceva de genul ăsta. Și atunci m-a 
sunat pe mine, polițistul vreau să spun. Nu voia să fie el acela 
care îi dă vestea asta soțului, prietenului său. Așa că m-a sunat 
pe mine și m-a rugat s-o fac eu. Ca un serviciu între colegi. 

— Continuă, te rog. Ş 

— Așa că l-am sunat pe Cordova. li explic că am găsit mașina 
soţiei sale în parcarea unui hotel din apropiere. El îmi spune că e 
imposibil. Eu îi spun că mașina e în continuare acolo, dacă vrea 
să meargă s-o vadă. 

Clarence se opri brusc. 

— La naiba! 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-aș fi trebuit să-i spun asta, nu? Acum îmi dau seama că 
poate fi considerată ca o încălcare a intimităţii femeii. Și dacă se 
ducea acolo cu un pistol? Nu mi-a trecut prin minte chestia asta. 
Clarence se încruntă. Ar fi trebuit să păstrez tăcerea în legătură 
cu mașina, nu? 

— Nu-ţi mai face atâtea probleme. 

— Bine. Oricum, Cordova ăsta refuză să creadă ceea ce-i 
sugerez eu. 

— La fel ca majoritatea bărbaţilor. 

— Exact, însă după aia îmi zice ceva interesant. Că a început 
pentru prima dată să se îngrijoreze atunci când soţia lui nu a 


134 


apărut să-și ia fetița în vârstă de nouă ani de la ora de patinaj 
din Airmont. Ceva ce nu se mai întâmplase niciodată. Mi-a spus 
că soţia lui plănuia să meargă până la mallul Palisades din 
Nyack - să cumpere ceva pentru copii de la Target - și apoi s-o 
ia pe fetiță de la patinaj. 

— Și femeia nu a mai apărut de atunci? 

— Exact. Neputând să ia legătura cu ea, cei de la patinoar l-au 
sunat pe tatăl fetiţei. Cordova s-a dus și și-a luat fetița. S-a 
gândit că, probabil, soţia lui e prinsă în trafic. Fusese un 
accident în dimineaţa aceea pe autostrada 287 și ea uita mereu 
să-și pună telefonul la încărcat, așa că, la început, deși 
îngrijorat, nu și-a făcut prea multe probleme. A intrat în panică 
după aceea, văzând că se face din ce în ce mai târziu și ea nu 
mai apare. 

Muse căzu pe gânduri. 

— Dacă doamna Cordova s-a întâlnit cu iubitul la hotel e 
posibil să fi uitat, pur și simplu, că trebuie să ia copilul de la 
patinaj. 

— Sunt întrutotul de acord, cu excepţia unui singur lucru. 
Cordova intrase deja pe Internet și verificase cumpărăturile 
făcute de soţia sa cu cartea de credit. Femeia chiar a fost ieri 
după-amiază la mall. Chiar a făcut cumpărături la Target. A 
cheltuit patruzeci și șapte de dolari și optsprezece cenți. 

— Hmm. Muse îi făcu semn lui Clarence să ia loc. Deci femeia 
se duce la mall și apoi bate tot drumul ăla ca să se întâlnească 
cu iubitul, uitând de copilul care avea oră de patinaj chiar lângă 
mall. Loren îl privi în ochi pe detectiv. Chiar că e ciudat. 

— Trebuia să-i auziţi vocea, şefa, soţului, vreau să spun. Era 
distrus. 

— Cred că ai putea verifica la Ramada, să vezi dacă o 
recunoaște cineva acolo. 

— Deja am făcut asta. Mi-a trimis soţul ei o fotografie pe mail. 
N-a văzut-o nimeni acolo. 

— Asta nu înseamnă mare lucru. Probabil că s-au schimbat 
turele, plus că putea să se furișeze înăuntru după ce iubitul ei 
lua camera. Și mașina e tot acolo? 

— Da. Și asta e ciudat, nu? De ce să lase mașina acolo? Ai o 
întâlnire de amor, te sui după aia în mașină și pleci acasă, nu? 
Deci chiar dacă a fost o întâlnire amoroasă, nu sunteţi de părere 


135 


că aici e vorba despre ceva care a degenerat? Poate a răpit-o 
sau s-a întâmplat ceva violent acolo... 

— Sau poate a fugit cu individul. 

— Aveţi dreptate, e și asta posibil. Dar de ce să lași mașina? E 
o Acura MDX aproape nouă-nouţă. Dumneavoastră ați fi lăsat-o 
acolo? 

Muse ridică din umeri. 

— Vreau să cercetez mai bine chestia asta, OK? zise Clarence. 

— Chiar te rog. Muse se gândi câteva clipe. Te rog să mai faci 
ceva. Verifică dacă a mai fost reclamată dispariţia vreunei alte 
femei în Livingston sau în împrejurimi. Chiar dacă a apărut după 
aceea. Sau chiar cazurile pe care poliţia nu le-a luat prea în 
serios. 

— Am făcut deja asta. 

— Și? 

— Nimic. A, dar a mai sunat o femeie să reclame dispariţia 
soțului și a fiului său. Clarence își consultă carneţelul. Femeia se 
numește Tia Baye. Soţul, Mike, și băiatul, Adam. 

— Și poliţia locală lucrează la asta? 

— Bănuiesc, nu știu prea bine. 

— Dacă n-ar fi fost și băiatul care lipsește, spuse Muse, ne-am 
fi putut gândi că Baye ăsta e cel care a fugit cu doamna 
Cordova. 

— Doriţi să verific dacă există vreo legătură între cei doi? 

— Dacă vrei. Oricum, dacă așa stau lucrurile, nu avem nicio 
crimă deocamdată. Doi adulţi au voie să dispară împreună din 
când în când. | 

— Da, sigur. Insă știți ce, ṣefa? 

Lui Loren îi plăcea foarte mult că el îi spunea „șefa”. 

— Ce? 

— Am o presimţire că e vorba despre altceva aici. 

— Atunci vezi ce poţi să mai afli, Clarence. Te rog să mă ţii la 
curent. 


17. 


Era în mijlocul unui vis. Se auzi, mai întâi, o sonerie și apoi 
cuvintele: Îmi pare atât de rău, tati... 

Mike realiză că, în realitate, undeva în întuneric, se auzea 
cineva care vorbea în spaniolă. 

Cunoștea destul de bine această limbă - era imposibil să 
lucrezi într-un spital situat pe Strada 168 și să nu fii în stare să 
spui măcar câteva fraze cu termeni medicali - ca să-și dea 
seama că e vorba despre o femeie care se ruga. Incercă să-și 
îndrepte capul în direcţia de unde venea sunetul, însă acesta nu 
voia să se miște. Acest lucru conta însă prea puţin. Oricum, în 
jurul lui era întuneric beznă. Avea senzaţia că-i pocnesc 
tâmplele și femeia aceea, care stătea pe întuneric, continua să 
se roage fără pauză. 

Avea și el rugăciunea lui: 

Adam. Unde este Adam? 

Dură ceva timp până să-și dea seama că avea ochii închiși. 
Încercă să și-i deschidă. Acest lucru nu se petrecu de prima 
dată. Încercă să se concentreze asupra pleoapelor, asupra 
simplei operaţiuni de ridicare a acestora. Dură niţel, dar, până la 
urmă, începu să clipească. Bătăile din tâmple se transformaseră 
acum în lovituri de ciocan. Mișcă o mână și apăsă cu degetele 
pe tâmplă, de parcă durerea ar fi putut fi oprită în acest fel. 

Printre pleoapele întredeschise reuși să vadă tuburile cu neon 
fixate de tavanul alb. Rugăciunea în spaniolă se repeta la 
nesfârșit. În atmosferă, recunoscu un miros foarte familiar, o 
combinaţie de substanțe de curăţat, de miasme de fluide 
corporale și de aer stătut. Capul lui Mike căzu pe stânga. Reuși 
să vadă spatele unei femei care era îngenuncheată lângă un 
pat. Tinea în mână un șirag de mătănii. Capul și-l sprijinise pe 
pieptul bărbatului întins în pat. Rugăciunea era mereu întreruptă 
de suspine. 

Mike încercă să întindă o mână și să spună ceva liniștitor 
femeii. Mike, medicul. În braţ avea însă înfipt acul unei perfuzii 
și, deodată, își dădu seama că era, de fapt, pacient. Încercă să- 
și amintească ce se petrecuse, cum de putuse ajunge aici. Nu 


137 


reuși de prima dată. Totul era în ceaţă. Trebuia să aștepte să i 
se mai limpezească mintea. 

Işi aduse aminte că se trezise cu o mare apăsare în suflet. O 
dăduse deoparte în tot timpul cât încercase să revină la 
realitate. Acum, amintirea ei revenise. Apăsarea aceea se 
reducea la un singur cuvânt: 

Adam. 

Totul se lega. Plecase să-l caute pe Adam. Își aduse aminte că 
stătuse de vorbă cu bodyguardul acela, cu Anthony. Cum 
pornise pe aleea aceea întunecoasă. Cum dăduse peste femeia 
aceea îngrozitoare, cu perucă... 

Văzuse și un cuţit. 

Fusese oare înjunghiat? 

Spera să nu se fi întâmplat așa ceva. Se întoarse pe partea 
cealaltă. Văzu un alt pacient. Un bărbat de culoare ce avea ochii 
închiși. Mike căută cu privirea vreun membru al familiei, însă nu 
se vedea nimeni cunoscut. Acest lucru nu ar fi trebuit să-l 
surprindă - probabil că fusese adus aici de foarte puţin timp. 
Probabil că nici nu apucaseră s-o găsească pe Tia. Soţia lui era 
la Boston. li trebuia ceva timp să ajungă de acolo. Jill se afla 
acasă la Yasmin Novak. Și Adam...? 

In filme, când un pacient revine la viață așa cum făcuse el, 
descoperă că se află într-o rezervă, iar doctorul și asistenta sunt 
deja acolo, zâmbitori, gata să-i ofere toate răspunsurile, de 
parcă ar fi așteptat toată noaptea să se trezească. Aici nu se 
vedea niciun cadru medical. Mike știa prea bine care era 
procedura. Începu să caute butonul soneriei, îl găsi legat de 
bara patului și-l apăsă pentru a chema asistenta. 

Trecu ceva timp până când aceasta să-și facă apariţia. Greu 
de precizat cât. Timpul trecea parcă foarte greu aici. Rugăciunile 
femeii încetaseră. Se ridică în picioare și-și șterse lacrimile. Mike 
îl putea vedea acum pe bărbatul întins în pat. Mult mai tânăr 
decât femeia. Mama și fiul, își zise el. Oare de ce se aflau aici? 

Se uită spre fereastra din spatele femeii. Jaluzelele erau 
ridicate și se vedea lumina soarelui. 

Era zi deci. 

Când își pierduse cunoștința era noapte. Cu multe ore în 
urmă. Sau poate zile. Cine știa? Apăsă din nou butonul soneriei. 
Panica punea stăpânire pe el. Durerea din cap devenea din ce în 


138 


ce mai puternică - cineva parcă îl lovea cu un ciocan în tâmpla 
dreaptă. 

— Gata, gata. 

Mike întoarse capul spre ușă. Asistenta, o femeie masivă cu o 
pereche de ochelari de citit atârnați peste pieptul ei uriaș, venea 
agale. Numele ei, care se putea citi pe ecusonul de pe piept, era 
Bertha Bondy. Femeia se uită spre el și se încruntă. 

— Bine ai revenit în lumea liberă, somnorosule. Cum te mai 
simţi? 

Mike avu nevoie de câteva secunde până să-și recapete 
vocea. 

— Ca și cum m-aș fi pupat cu un camion. 

— Probabil că ar fi fost mai bine așa. Ți-e sete? 

— Mor de sete. 

Bertha dădu din cap și-i duse la buze o cană cu apă. Avea un 
vag gust de medicament, însă lui Mike i se păru cea mai grozavă 
apă pe care o băuse vreodată. 

— Te afli în spitalul Bronx-Lebanon, spuse asistenta. Îți 
amintești ce ţi s-a întâmplat? 

— Am fost atacat. Cred că de mai mulți indivizi. 

— Hmm, hmm. Cum te numești? 

— Mike Baye. 

— Poţi să spui pe litere numele de familie? 

Mike presupuse că e vorba de un fel de test al capacităţilor 
sale cognitive, așa că, după ce-și spuse numele, adăugă, fără să 
fie întrebat: 

— Sunt medic. Chirurg la New York-Presbyterian. 

Femeia se încruntă parcă și mai mult, ca și cum ar fi primit un 
răspuns greșit. 

— Pe bune? 

— Da. 

Aceeași privire încruntată. 

— Am trecut? întrebă el. 

— Ce să treci? 

— Testul. 

— Nu știu, nu eu sunt doctorul. O să vină și el imediat. Te-am 
întrebat cum te numești, pur și simplu, fiindcă nu știm cine ești. 
Ai ajuns aici fără portofel, fără telefon, chei sau altceva. Cei care 
te-au atacat ţi-au luat tot ce aveai. 


Mike ar fi vrut să mai spună ceva, însă un nou val de durere îi 
despică în două capul. Se luptă din greu să nu urle, numără în 
gând până la zece și trase adânc aer în piept. Parcă se mai 
liniștise, așa că reuși să vorbească din nou: 

— Cât timp am fost inconștient? 

— Toată noaptea. Șase, șapte ore. 

— Cât e ora acum? 

— Opt dimineața. 

— Deci nu mi-a anunțat nimeni familia? 

— Ti-am spus deja. Nu știam cine ești. 

— Am nevoie de un telefon. Trebuie să-mi sun soţia. 

— Soţia? Ești sigur? 

Mike era ușor ameţit. Probabil că era vorba despre efectul 
calmantelor pe care i le dăduseră. Oricum, nu reușea să 
descifreze absurditatea întrebării. 

— Bineînţeles că sunt sigur. 

Bertha ridică din umeri. 

— Telefonul e chiar lângă pat, dar nu e conectat. O să-i rog 
să-ţi facă legătura. Cred că va trebui să te ajute cineva să 
formezi și numărul, nu? 

— Bănuiesc că da. 

— Apropo, ai asigurare medicală? Trebuie să completăm niște 
formulare. 

Lui Mike îi veni să zâmbească. Birocraţia mai presus de toate. 

— Am. 

— O să trimit pe cineva de la recepţie să-i dai toate datele 
personale. Doctorul trebuie să sosească din clipă în clipă ca să-ţi 
povestească despre rănile pe care le ai. 

— Cât de grave sunt? 

— Ai încasat o bătaie destul de serioasă și, având în vedere că 
ai fost inconștient atâta timp, ai suferit, tară îndoială, o contuzie 
la cap. Dar, dacă nu te superi, aș prefera să-l las pe doctor să-ţi 
spună toate astea. Mă duc să văd dacă pot să-l grăbesc un pic. 

El înțelese de ce se ferea femeia. Asistentele nu aveau voie să 
pună diagnostice pacienţilor. 

— Cât de puternică e durerea? întrebă Bertha. 

— Medie. 

— Ti-am dat niște calmante, așa că o să fie și mai rău, înainte 
de a fi mai bine. O să-ţi aduc o perfuzie cu morfină. 

— Mulţumesc. 


140 


— Mă întorc repede. 

Femeia porni spre ușă. Lui Mike îi veni altceva în gând. 

— Doamna asistentă? 

Bertha se răsuci spre el. 

— Nu e niciun poliţist pe aici care așteaptă să stea de vorbă 
cu mine? 

— Ce-ai spus? 

— Am fost atacat și, după cum aţi spus și dumneavoastră, 
jefuit. N-ar trebui să fie interesaţi polițiștii? 

Femeia își încrucișă mâinile la piept. 

— Și ce-ţi închipui, că așteaptă pe hol să te trezești tu ca să te 
interogheze? 

Bertha avea dreptate - iarăși clișeul văzut la televizor. 

— Oricum, cei mai mulți nici nu raportează așa ceva. 

— Cum adică, așa ceva? 

Femeia se încruntă din nou. 

— Vrei să sun eu la poliţie? 

— Mai bine după ce vorbesc cu soţia mea. 

— Mda, făcu ea. Cred că așa e cel mai bine. 

Mike duse mâna în lateral, căutând butoanele de control ale 
patului. Mișcarea îi provocă un val de durere în cutia toracică. 
Plămânii parcă nu mai voiau să funcţioneze. Reuși să găsească 
butoanele și apăsă pe cel de sus. Partea de sus a patului începu 
să se ridice. După ce mișcarea încetă, Mike făcu câteva mișcări 
ca să încerce să se ridice. Întinse mâna după telefon și duse 
aparatul la ureche. Nu avea ton. 

Tia probabil că era disperată. 

Oare Adam se întorsese acasă? 

Cine naiba fuseseră cei care îl atacaseră? 

— Domnule Baye? 

Era asistenta, care își făcuse apariţia în cadrul ușii. 

— Doctor Baye, o corectă el. 

— O, proasta de mine, am uitat. 

Se gândise că, dacă îi atrăgea atenţia că e din aceeași tagmă 
profesională, s-ar putea să se bucure de mai multă atenţie. La 
fel cum, atunci când un poliţist este oprit pentru depășirea 
vitezei, primul lucru pe care îl face este acela să declare care îi 
este ocupația. Pe principiul „n-are ce să strice”. 

— S-a prezentat un poliţist care spunea că se află aici pentru 
o problemă, spuse ea. Dorești să stai de vorbă cu el? 


141 


— Da, mulțumesc, dar aţi putea să rezolvaţi și cu telefonul? 

— In câteva clipe se rezolvă. 

În încăpere își făcu apariţia polițistul în uniformă. Era un 
bărbat mic de statură, figură de latino-american, cu o mustață 
subțire. Mike bănui că avea în jur de treizeci și cinci de ani. 
Bărbatul se prezentă drept ofițer Guttierez. 

— Chiar doriţi să faceţi plângere? întrebă acesta. 

— Bineînţeles. 

Polițistul se încruntă, la fel cum făcuse Bertha mai înainte. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eu sunt cel care v-a adus aici. 

— Vă mulțumesc. 

— Cu plăcere. Știţi unde v-am găsit? 

Mike se gândi o secundă. 

— Probabil pe aleea aceea, lângă club. Am uitat numele 
străzii. 

— Exact. 

Polițistul îl privea drept în ochi pe Mike și aștepta, într-un 
târziu, Mike înţelese. 

— Nu e ceea ce credeţi dumneavoastră, spuse el. 

— Ce să cred eu? 

— Că am fost făcut de o prostituată. 

— „Făcut”? 

Mike încercă să ridice din umeri. 

— Am văzut o groază de filme. 

— Să știți că eu nu sunt din cei care se grăbesc să tragă 
concluzii, însă iată ce știm până acum: aţi fost găsit pe o alee 
frecventată de prostituate. Sunteţi cu douăzeci sau cu treizeci 
de ani mai în vârstă decât tinerii care frecventează cluburile din 
zona aceea. Aţi fost atacat, jefuit și bătut în același fel în care 
este aranjat un individ - aici polițistul făcu un semn de ghilimele 
cu degetele - „făcut de o prostituată sau de peștele ei”. 

— Nu mă aflam acolo ca să acostez prostituate, spuse Mike. 

— Da, sigur că da, vă aflaţi pe aleea aceea ca să admiraţi 
priveliștea. E nemaipomenită. Și vă rog să nu-mi povestiti 
despre miasmele de acolo. Nu trebuie să-mi explicații nimic. 
Cunosc locul. 

— İl căutam pe fiul meu. 

— Pe aleea aceea? 


142 


— Da. L-am zărit acolo pe un prieten de-al lui... Durerea 
revenise. Începea să vadă încotro ducea discuţia aceasta. Avea 
să-și piardă o groază de timp până să-l convingă pe poliţist. Și 
după aceea? Ce putea să facă polițistul acesta? 

Trebuia să vorbească cu Tia. 

— A început din nou să mă doară foarte tare, spuse el. 

Guttierez dădu din cap. 

— Am înțeles. Uitaţi cum facem, vă dau cartea mea de vizită. 
Sunaţi-mă dacă vreţi să-mi spuneţi mai multe sau dacă vreţi să 
faceți reclamaţie, OK? 

Polițistul puse cartea de vizită pe noptieră și părăsi încăperea. 
Mike nici nu se uită la ea. Se luptă cu durerea, întinse mâna 
după telefon și formă numărul Tiei. 


143 


18. 


Loren Muse viziona caseta de la camera de supraveghere 
aflată nu departe de locul în care fusese găsit trupul 
necunoscutei. Până în momentul acela, nu-i sărise nimic în ochi, 
dar la urma urmei, ce se aștepta să descopere acolo? Zeci de 
autovehicule trecuseră prin locul acela. Niciunul dintre ele nu 
putea fi eliminat cu certitudine. Cadavrul putuse fi cărat chiar și 
în portbagajul unei mașini foarte mici. E 

Cu toate acestea, continua să privească atentă imaginile. In 
final, cu toată osteneala ei, nu ajunse la niciun rezultat. 

Clarence bătu la ușă și-și băgă din nou capul în birou. 

— N-o să vă vină să credeți, şefa. 

— Te ascult. 

— În primul rând, l-am găsit pe bărbatul care dispăruse. 
Individul acela, Baye. Ghiciţi unde era? 

— Unde? 

— Într-un spital din Bronx. l-a plecat soţia de acasă și el iese 
repede în oraș și e jefuit de o prostituată. 

Muse se uită la detectiv nevenindu-i să creadă. 

— Un tip din Livingston se duce să caute prostituate într-o 
zonă ca aceea? 

— Nu știu ce să zic - probabil că anumitor indivizi le place să 
se bălăcească în noroi. Însă nu ăsta e cel mai important lucru. 
Clarence se așeză fără să fie invitat, ceea ce nu îi stătea deloc în 
fire. Avea mânecile cămășii suflecate, și pe faţa lui grăsuță se 
vedea o urmă de zâmbet. 

— Mașina doamnei Cordova se află în continuare în parcarea 
hotelului, spuse ea. Poliţiștii de acolo au bătut la mai multe uși. 
Femeia nu e acolo. Așa că am pornit-o înapoi. 

— Înapoi? 

— La ultimul loc pe unde știm cu siguranţă că a trecut. Mallul 
Palisades. Este vorba despre un complex comercial foarte mare, 
unde există și niște măsuri de siguranţă foarte riguroase. Așa că 
i-am sunat. 

— Pe cei de la securitatea mallului? 


144 


— Exact. Și am descoperit că ieri, în jur de cinci după-masă, s- 
a prezentat un tip și a povestit că a văzut o femeie cu o Toyota 
Acura de culoare verde cum a băgat niște pungi în portbagaj și 
apoi s-a îndreptat spre o dubiţă albă, parcată chiar lângă mașina 
ei, unde se afla un individ. Bărbatul declară că femeia a urcat în 
dubiță, singură, de bunăvoie, dar că, după aceea, s-a închis ușa. 
Tipul nu și-a pus prea multe întrebări, singurul lucru care l-a 
frapat a fost faptul că o altă femeie s-a urcat pe urmă în Toyota, 
iar, apoi, ambele mașini au plecat de acolo. 

Muse se lăsă pe spate. 

— Dubiţă și Toyota? 

— Exact. 

— Și la volanul Toyotei era altă femeie? 

— Da. Oricum, tipul se duce și raportează asta la biroul de 
securitate. Ştiţi cum sunt tipii ăștia, nu? Nu acordă prea multă 
atenţie - la urma urmei, ce pot ei să facă? Așa că se mulţumesc 
să înregistreze informaţia. Și-au amintit însă de ea când am 
sunat eu. Acum știm sigur că totul s-a întâmplat chiar lângă 
intrarea în Target. Individul a venit să raporteze la ora cinci și 
cincisprezece. Știm, de asemenea, că Reba Cordova și-a plătit 
cumpărăturile la Target la patru cincizeci și doi. Factura are ora 
marcată pe ea. 

Parcă începeau să sune niște clopote, dar Muse nu era sigură 
încă de unde venea sunetul. 

— Sună la Target, zise ea. Mai mult ca sigur că au și ei 
camere de supraveghere. 

— Chiar acum suntem în legătură cu cei de la Target. Probabil 
că în vreo două ore primim rezultatul. Mai e ceva. Nu-mi dau 
seama dacă e important sau nu. Am reușit să descoperim ce a 
cumpărat de la Target. Niște DVD-uri cu desene animate, 
lenjerie pentru copii, haine - numai chestii pentru copii. 

— Adică, nu cumperi așa ceva atunci când te pregătești să 
fugi cu amantul. 

— Exact, în afară de cazul în care ai de gând să iei și copiii cu 
tine, ceea ce ea nu a făcut. Mai mult decât atât, am deschis 
portbagajul mașinii aflate în parcarea hotelului și nu am găsit 
înăuntru nicio pungă cu cumpărături de la Target. Soţul ei a 
căutat și acasă, în eventualitatea că s-a oprit, mai întâi, pe 
acolo. Nici acasă s-a găsit nimic din ce cumpărase la Target. 

Un fior făcu să i se ridice lui Muse părul de pe ceafă. 


145 


— Ce s-a întâmplat? întrebă detectivul. 

— Vreau raportul acela de la biroul de securitate al mallului. 
Aflaţi numărul de telefon al individului - tipul care a povestit că 
a văzut-o suindu-se în dubiță. Să vedem ce altceva își amintește 
- vehicule, descrieri ale pasagerilor, orice. Sunt sigură că 
persoanele de la mall nu l-au întrebat prea multe. 

— OK. 

Conversaţia dintre ei mai dură câteva minute, însă deja 
gândurile ei erau în altă parte, iar pulsul îi crescuse. Imediat 
cum Clarence părăsi încăperea, Muse îl sună pe Paul Copeland. 

— Alo? 

— Unde ești? întrebă Muse. 

— Tocmai am reușit s-o culc pe Cara. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, Cope. 

— Când? 

— Cât mai curând posibil. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu viitoarea mea nevastă la 
restaurant să stabilim ultimele detalii privind schema așezării la 
masă. 

— Schema așezării la masă? 

— Da, Muse. Schema așezării la masă. E chestia aia care îţi 
arată unde stă fiecare la masă. 

— Și te interesează pe tine asta? 

— Câtuși de puţin. 

— Atunci las-o pe Lucy să facă asta. 

— Perfect, de parcă nu ar face-o deja. Mă trage după ea în 
toate locurile astea, însă eu n-am voie să vorbesc. Trebuie să 
stau acolo și să casc ochii. 

— Păi, te pricepi la asta, Cope. 

— Da, ai dreptate, însă pot să și gândesc. 

— Tocmai de asta am nevoie de tine, spuse ea. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Am una dintre premoniţiile mele ciudate și am nevoie de 
tine să-mi spui dacă e ceva serios sau dacă e cu totul aiurea. 

— E ceva mai important decât cine stă la masă cu mătușa 
Carol sau cu unchiul Jerry? 

— Nu, e doar un simplu caz de crimă. 

— Atunci, o să mă sacrific. Vin imediat. 


Sunetul telefonului o trezi pe Jill. 


146 


Se afla în dormitorul lui Yasmin. Aceasta încerca din răsputeri 
să le imite pe celelalte fete pretinzând că e moartă după băieţi. 
Pe un perete avea un poster cu Zac Efron, vedeta din High 
School Musical, iar pe altul, unul cu gemenii Sprouse din The 
Suite Life. Exista și unul cu o fată, Miley Cyrus, din Hannah 
Montana, însă și așa Jill avea senzaţia că prietena ei 
exagerează. 

Patul lui Yasmin era plasat lângă ușă, în timp ce al lui Jill, 
lângă fereastră. Ambele paturi erau pline cu animale din pluș. 
Yasmin îi spusese odată lui Jill că partea bună a unui divorț este 
întrecerea cine răsfață mai tare - ambii părinţi se întrec în a 
face daruri. Yasmin o vedea pe mama sa doar de patru, cinci ori 
pe an, însă primea mereu cadouri de la ea. Avea cel puţin 
douăzeci de ursuleţi din pluș din colecția Build-A-Bear, inclusiv 
unul îmbrăcat ca o majoretă și altul, aflat acum chiar lângă 
perna lui Jill, echipat ca un star pop, cu un microfon înfășurat în 
jurul gâtului. Multe alte jucării erau împrăștiate pe jos. Pe 
noptiere erau teancuri de reviste /-14, Teen People sau Popstar! 
Covorul era foarte lăţos, cum îi povestiseră părinţii ei că era 
moda prin anii '70. Pe masă se afla un iMac nou-nout. 

Yasmin era foarte bună la calculatoare. La fel și Jill. 

Jill se ridică în capul oaselor. Yasmin clipi și se uită la ea. 
Undeva, se auzea cineva vorbind la telefon. Domnul Novak. Pe 
măsuța dintre cele două paturi se afla un ceas Homer Simpson. 
Era ora șapte și un sfert dimineaţa. 

Cam prea devreme pentru un apel telefonic, mai ales în 
weekend. 

Fetele se culcaseră foarte târziu noaptea trecută. Mai întâi, 
fuseseră în oraș și luaseră cina terminată cu o înghețată 
grozavă, împreună cu domnul Novak și enervanta lui prietenă, 
Beth. Aceasta avea, probabil, aproape patruzeci de ani și râdea 
la tot ce spunea domnul Novak, exact așa cum făceau, la școală, 
tipele moarte după băieţi, ca să se uite aceștia la ele. Jill 
avusese impresia că era ceva ce trece cu vârsta, dar se părea 
că nu e chiar așa. 

Yasmin avea o plasmă în dormitor. Tatăl ei le lăsase să vadă 
câte filme doresc. „E weekend”, spusese el zâmbind. „Bucuraţi- 
vă.” Așa că fetele își făcuseră floricele la cuptorul cu microunde 
și văzuseră câteva filme. 


147 


Jill se dădu jos din pat. Trebuia să se ducă la toaletă, însă 
acum trecea în revistă ce se petrecuse în seara trecută, se 
gândea dacă tatăl său reușise să dea de Adam. Era foarte 
îngrijorată. II sunase și ea pe Adam pe mobil. Putea înțelege că 
se ascundea și nu voia să stea de vorbă cu mama și cu tata, dar 
până acum nu se gândise la posibilitatea ca Adam să nu-i 
răspundă nici ei la telefon. li răspunsese de fiecare dată când îl 
sunase. 

Nu și acum. 

Și asta o făcu să fie îngrijorată și mai mult. 

Își verifică telefonul mobil. 

— Ce faci? o întrebă Yasmin. 

— Verificam dacă nu m-a sunat Adam. 

— Și te-a sunat? 

— Nu. Nimic de la el. 

Yasmin nu mai zise nimic. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă, apoi aceasta se deschise, și 
domnul Novak își băgă capul înăuntru. 

— Hei, de ce v-aţi sculat așa devreme? 

— Ne-a trezit telefonul, răspunse Yasmin. 

— Cine era? întrebă Jill. 

Domnul Novak o privi drept în ochi. 

— Era mămica ta. 

Jill înlemni. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu s-a întâmplat nimic, draga mea, spuse domnul Novak și 
Jill își dădu seama imediat că e o minciună. M-a întrebat doar 
dacă nu poţi să mai stai și azi la noi. Vă propun să mergem la 
mall mai târziu sau poate la un film. Ce părere aveţi? 

— De ce vrea să stau la dumneavoastră? întrebă Jill. 

— Nu știu, scumpo. Mi-a spus doar că s-a ivit ceva neprevăzut 
și m-a rugat s-o ajut. Mi-a spus, de asemenea, să-ți transmit că 
te iubește și că totul e în ordine. 

Jill nu zise nimic. Bărbatul mințea. Era sigură de asta. Și 
Yasmin își dăduse seama de asta. Se vedea după privirea ei. Dar 
nu avea niciun rost să mai insiste. Oricum, nu avea să afle nimic 
de la el. Cică așa le protejau ei, adulții, de parcă minţile lor de 
copii de unsprezece ani n-ar fi fost în stare să suporte adevărul. 

— O să plec acum, zise domnul Novak. 

— Unde? întrebă Yasmin. 


148 


— Mă duc până la birou. Trebuie să iau ceva de acolo. A 
trecut însă Beth pe aici și am rugat-o să stea cu voi. Acum e jos, 
se uită la televizor. Vorbiţi cu ea, dacă doriţi ceva. 

Pe buzele lui Yasmin apăru un zâmbet malițios. 

— A trecut pe aici? 

— Da. 

— Adică vrei să spui că nu a dormit aici? Sigur că nu, tati. Cât 
de mici crezi că mai suntem noi? 

Novak se încruntă. 

— Gata, ajunge, domnișoară. 

— Cum spui tu, tati. 

Acesta închise ușa. Jill se așeză pe marginea patului. Yasmin 
veni lângă ea. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? întrebă ea. 

Jill nu răspunse, fiindcă nu se putea opri să nu se gândească 
la ce era mai rău. 

e 

Cope își făcu apariția în biroul lui Muse. Arată foarte bine în 
costumul ăsta albastru, nou-nouț, gândi ea. 

— Azi are loc conferinţa de presă? întrebă ea. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— După costumul ăsta grozav. 

— Mulţumesc. 

Loren îi întinse o foaie de hârtie. 

— Uite ce tocmai am primit. 

— Despre ce e vorba? 

— Cererea lui Frank Tremont. Vrea să iasă la pensie. 

— Uau, ce pierdere! 

— Da. 

Muse îl privi drept în ochi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Punerea în scenă de ieri, cu reporterul ăla. 

— Ce-i cu ea? 

— Să știi că n-am nevoie să mă salvezi tu. 

— Nu asta a fost intenţia mea. Mai degrabă, am vrut să-ţi dau 
un impuls. 

— Cum adică? 

— Adică, ori aveai dovezile necesare ca să-l zdrobești pe 
Tremont, ori nu. Unul dintre voi ar fi urmat, oricum, să se facă 
de rahat. 


149 


— Ori eu, ori el, nu? 

— Exact. Adevărul e că Tremont ăsta se ţine numai de bârfe 
și-i strică și pe ceilalţi. Voiam și eu să scap de el la fel de mult ca 
și tine. 

— Să presupunem că n-aș fi avut dovezile alea. 

Cope ridică din umeri. 

— În cazul ăsta, tu ai fi fost cea care mi-ai fi prezentat 
demisia. 

— Erai gata să-ţi asumi un asemenea risc? 

— Ce risc? Tremont e un tâmpit leneș. Dacă și ăsta e mai tare 
ca tine, atunci nu meriţi să fii șef. 

— Touché. 

— Cred că ajunge. Bănuiesc că nu m-ai chemat să discutăm 
despre Frank Tremont. Ce s-a întâmplat? 

Loren îi povesti despre dispariția Rebei Cordova - martorul de 
la Target, furgoneta, parcarea hotelului Ramada din East 
Hanover. Cope se cufundă în fotoliu și o privi fix, cu ochii lui gri. 
Procurorul avea niște ochi minunaţi, din aceia care își schimbă 
culoarea în funcţie de lumină. Loren Muse avea un fel de 
slăbiciune pentru Paul Copeland, însă cam la fel fusese atrasă și 
de predecesorul acestuia, un individ mult mai bătrân, ce arăta 
cu totul altfel. Poate că era vorba, pur și simplu, de atracţia pe 
care o exercitau asupra ei bărbaţii învestiți cu autoritate. 

Era însă o atracţie nepericuloasă, mai degrabă un sentiment 
de admiraţie decât o pasiune reală. Imaginea lui Cope nu o ţinea 
trează noaptea și nici nu-i apărea în vis, în ipostaze sexuale sau 
de altă natură. Era atrasă de Paul Copeland fără să tânjească 
după el. Ar fi vrut însă să găsească aceleași calităţi la bărbaţii cu 
care ieșea, dar, Dumnezeu știe de ce, nu reușise niciodată să 
dea de omul potrivit. 

Muse cunoștea trecutul șefului său, nenorocirea prin care 
trecuse, calvarul recentelor dezvăluiri. Ba chiar fusese cea care 
îl ajutase să lase în spate trecutul și să meargă mai departe. Ca 
atâţia alţi bărbaţi pe care îi cunoștea, Paul Copeland fusese 
marcat de ceea ce păţise, însă, în cazul său, suferinţa fusese 
într-un fel în avantajul lui. Cei mai mulți dintre politicieni - și 
funcţia lui exact asta era, una politică - au ambiţie, însă nu știu 
ce-i suferinţa. Cope experimentase așa ceva și încă cu 
prisosinţă. În calitate de procuror, asta îl făcea mult mai solidar 


150 


cu victimele, dar extrem de puțin dispus să accepte scuzele 
avocaţilor apărării. 

Muse îi prezentă toate datele pe care le avea în legătură cu 
dispariţia Rebei Cordova, fără să emită vreo ipoteză sau teorie. 
El continua s-o privească și să dea ușor din cap. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse el după un timp. Tu bănuiești că 
această Reba Cordova are cumva legătură cu femeia 
necunoscută. 

— Exact. 

— Te gândești la un criminal în serie? 

— E posibil să fie așa, deși, în mod normal, criminalii în serie 
operează singuri. În cazul de față a fost implicată și o altă 
femeie. 

— OK, hai să auzim care este legătura, după tine, dintre cele 
două cazuri. 

— İn primul rând, modul de operare. 

— Două femei albe, de aproximativ aceeași vârstă, spuse 
Cope. Una este găsită în Newark, îmbrăcată ca o prostituată. 
Cealaltă, ei bine, nu știm încă unde se află. 

— Asta, pe de o parte, însă altul e elementul care mi-a atras 
atenţie. Folosirea inducerii în eroare și a diversiunii. 

— Fii mai explicită. 

— Avem două femei albe din clasa de mijloc, ambele în jur de 
patruzeci de ani, care au dispărut, una după alta, într-un interval 
de mai puţin de douăzeci și patru de ore. Deci suficiente 
similitudini chiar și atât. Însă, în plus, în primul caz, cel al femeii 
necunoscute, am stabilit deja că ucigașul a depus eforturi 
apreciabile ca să ne inducă în eroare, nu? 

— Exact. 

— Ei bine, a procedat la fel și în cazul Rebei Cordova. 

— Lăsându-i mașina în faţa hotelului? 

Muse încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— In ambele cazuri, și-a dat toată silinţa să ne îndrume pe o 
pistă falsă. In cazul femeii necunoscute, a făcut în așa fel, încât 
să presupunem că e vorba despre o prostituată. În cazul Rebei 
Cordova a vrut să pară că e vorba despre o femeie care își 
înșală soţul și care a fugit cu iubitul ei. 

Cope se strâmbă ușor. 

— Să știi că teoria ta este destul de șubredă. 


151 


— Știu. Însă e totuși ceva. Câte femei de familie bună din 
Livingston fug așa de acasă? 

— Se întâmplă și la case mai mari. 

— Posibil, însă ar fi putut să planifice totul mult mai bine, nu? 
Pe când ea se duce, mai întâi, la mallul aflat nu departe de locul 
unde fetița sa ia lecții de patinaj, cumpără niște lucruri pentru 
copii, pentru ca apoi să le arunce și să fugă cu iubitul? Plus că 
avem și un martor, un individ pe nume Stephen Errico, care a 
văzut-o suindu-se în furgoneta aceea la Target. Și a văzut-o și 
pe cealaltă femeie plecând cu mașina ei. 

— Asta în cazul că așa s-au întâmplat lucrurile. 

— Sunt convinsă că așa a fost. 

— OK, dar chiar și așa. Care poate fi legătura dintre Reba 
Cordova și femeia necunoscută? 

Muse ridică o sprânceană. 

— Am lăsat ce e mai important la urmă. 

— Slavă Domnului. 

— Să ne întoarcem puţin la Stephen Errico. 

— Martorul de la mall? 

— Exact. Errico își scrie raportul. Îl scrie singur, nu vreau să 
acuz în vreun fel pe tipii de la biroul de securitate. Ar părea un 
element lipsit de importanţă. Am căutat însă pe Internet. Am 
descoperit că individul are chiar și un blog acolo și, după ce am 
stat de vorbă cu el, m-am convins că face parte din categoria 
acelora care văd conspirații peste tot. În plus, lui Errico îi face 
plăcere să-și atribuie diverse merite în poveștile astea. E tipul 
acela de individ care se duce la mall și speră să ajute la 
prinderea unui hoț. 

— Înţeleg. 

— În același timp, asta îl face foarte atent la detalii. Errico a 
declarat că a văzut o femeie, care se potrivește cu descrierea 
Rebei Cordova, suindu-se într-o furgonetă Chevrolet, albă. Mai 
mult decât atât, omul a reţinut și numărul de pe plăcuţa de 
înmatriculare. 

— Și? 

— Am verificat în baza de date. Numărul apare ca aparținând 
unei anume Helen Kasner din Scarsdale, New York. 

— Și femeia asta are într-adevăr o furgonetă albă? 

— Are și a fost ieri la mallul Palisades pentru cumpărături. 

Cope dădu din cap. 


152 


— Deci bănuieşti că a schimbat cineva plăcuţele de 
înmatriculare? 

— Exact. O metodă veche, dar încă eficientă - furi o mașină 
ca să comiţi o crimă și îi și pui alte plăcuţe de înmatriculare ca 
să-i induci în eroare pe cei care o văd. Cei mai mulţi dintre 
criminali nu-și dau însă seama că, pentru a obţine un efect și 
mai mare, e bine să iei plăcuţe de la un vehicul de aceeași 
marcă cu cel furat. Pentru a crea cât mai multă confuzie. 

— Deci furgoneta din parcare a fost furată? 

— Nu ești de acord? 

— E posibil, răspunse Cope. Asta adaugă și mai multă 
greutate raportului întocmit de domnul Errico. Înţeleg de ce ești 
atât de îngrijorată în privinţa Rebei Cordova, însă tot nu reușesc 
să stabilesc care e legătura cu femeia necunoscută. 

— Uită-te puţin la asta. 

Loren răsuci monitorul calculatorului spre procuror. Cope își 
concentră întreaga atenţie asupra ecranului. 

— Ce e asta? 

— Imaginile luate de o cameră de supraveghere, instalată pe 
o clădire nu departe de locul unde a fost găsită femeia 
necunoscută. M-am mai uitat la casetă încă o dată azi- 
dimineaţă, convinsă că e o pierdere de vreme. Insă acum... 
Muse apăsă pe tasta PLAY. Pe ecran apăru o furgonetă de 
culoare albă. Apăsă pe PAUSE și imaginea încremeni. 

Cope se apropie și mai mult de monitor. 

— O furgonetă albă. 

— Da, o furgonetă Chevrolet albă. 

— Probabil că există mii de furgonete Chevrolet albe, 
înregistrate în New York și New Jersey, zise Cope. Poţi să vezi și 
plăcuţa de înmatriculare? 

— Da. 

— Bănuiesc că e vorba despre numărul doamnei Kasner. 

— Nu. 

Cope se încruntă. 

— Nu? 

— Nu. E cu totul alt număr. 

— Și ce e atât de important? 

Ea făcu un gest în direcţia ecranului. 

— Plăcuța de înmatriculare - JYL-419 - aparţine unui anume 
David Pulkingham din Armonk, New York. 


153 


— Și acest David Pulkingham are o furgonetă albă? 

— Da. 

— E posibil să fie individul pe care îl căutăm? 

— Are șaptezeci și trei de ani și nu figurează în evidenţele 
poliţiei. 

— Deci te gândești la o altă schimbare de plăcuțe de 
înmatriculare? 

— Da. 

Clarence Morrow își vâri capul pe ușă. 

— Şefa? 

— Da. 

Detectivul îl zări pe Paul Copeland și își îndreptă spinarea, 
pregătindu-se să salute. 

— Bună dimineaţa, domnule procuror. 

— Bună, Clarence. 

Clarence rămase în așteptare. 

— E în ordine, spuse Muse. Ce noutăţi ai? 

— Tocmai am vorbit la telefon cu Helen Kasner. 

— Și? 

— Am rugat-o să verifice numărul de pe plăcuta de 
înmatriculare. Ai avut dreptate. Plăcuţele au fost schimbate și 
ea nici nu și-a dat seama. 

— Altceva? 

— Da, cel mai important lucru. Știţi care este numărul de 
înmatriculare fixat acum pe mașina ei? Clarence arătă cu 
degetul spre furgoneta de pe ecranul monitorului. E numărul 
domnului David Pulkingham. 

Muse îl privi pe Cope în ochi, zâmbi și întoarse palmele spre 
cer. 

— E suficient pentru a face legătura? 

— Da, spuse Cope. E clar. 


154 


19. 


— Hai să mergem, șopti Yasmin. 

Jill o privi pe prietena ei. Mica mustață care provocase atâtea 
necazuri dispăruse, însă Jill continua s-o vadă acolo. Mama lui 
Yasmin venise de unde locuia ea acum - de undeva din sud, 
Florida, parcă - și o dusese la un cabinet unde făcuse 
electroliză. O ajutase să-și îmbunătăţească înfățișarea însă nu 
schimbase deloc coșmarul pe care trebuia să-l suporte la școală. 

Erau așezate la masa din bucătărie. Beth, „prietena de 
săptămâna aceea”, cum îi spunea Yasmin, încercase să le 
impresioneze la micul dejun cu o omletă cu cârnăciori, 
completată cu „faimoasele clătite marca Beth”. Fetele ziseseră 
însă pas și preferaseră niște fulgi de porumb cu lapte. 

— Bine, fetelor, poftă bună, le urase Beth printre dinţi. Mă duc 
în grădină să fac puţină plajă. 

De îndată ce Beth ieșise pe ușă, Yasmin se ridicase de la 
masă și se dusese tiptil lângă ușile de sticlă care dădeau spre 
terasă. Beth nu se vedea pe afară. Yasmin se uită în stânga, 
apoi în dreapta. După ce văzu ce căuta, începu să zâmbească. 

— Ce e acolo? întrebă Jill. 

— Vino să vezi. 

Jill se ridică și se duse lângă prietena sa. 

— Vită-te acolo. Lângă copacul ăla mare. 

— Nu văd nimic. 

— Uită-te cu atenţie, zise Yasmin. 

Jill avu nevoie de câteva secunde până să-și dea seama ce 
văzuse Yasmin acolo atât de amuzant. 

— Beth s-a dus acolo să fumeze? 

— Exact. S-a ascuns în spatele copacului și și-a aprins o 
țigară. 

— Dar de ce se ascunde? 

— Poate că nu vrea să fumeze în fața unor fetițe ușor 
influenţabile, răspunse Yasmin cu un zâmbet malițios pe buze. 
Sau poate că Beth nu vrea ca tatăl meu să afle că fumează. Nu-i 
plac deloc fumătorii. 

— Ai de gând s-o dai de gol? 


Yasmin zâmbi și ridică din umeri. 

— Cine poate ști? Noi pârâm pe toată lumea, nu? 

Fetița începu să caute printr-o poșetă. Jill oftă. 

— E poșeta lui Beth? 

— Da. 

— N-ar trebui să faci așa ceva. 

Yasmin îi aruncă o privire mirată și continuă să scormonească 
printre lucrurile lui Beth. 

Jill veni mai aproape de ea și-și aruncă și ea privirea în 
interiorul poșetei. 

— Ceva interesant? 

— Nu. Yasmin puse poșeta la loc pe tejghea. Hai cu mine, 
vreau să-ţi arăt ceva. p 

Cele două prietene o luară în sus, pe scări. In baia aflată în 
capul scărilor se afla o fereastră. Fetele aruncară o privire. Beth 
se vedea foarte clar acum. Trăgea din țigară ca și cum până 
atunci s-ar fi zbătut pe sub apă și deodată cineva îi aruncase un 
furtun cu oxigen. Trăgea adânc în piept și închidea ochii la 
fiecare fum. 

Yasmin plecă de lângă geam fără să mai spună vreun cuvânt 
și-i făcu un semn lui Jill s-o urmeze. Intrară în camera tatălui ei. 
Yasmin se duse direct la comodă și trase sertarul de sus. 

Jill nu era prea șocată. Era vorba despre unul dintre lucrurile 
pe care le aveau în comun. Le plăcea teribil să exploreze. Jill 
presupunea că toţi copiii făceau așa ceva, oricum, din cauza 
asta, tatăl ei o poreclise „Harriet spioana”. Mereu umbla prin 
locuri unde n-ar fi trebuit să umble. Când avea opt ani, 
descoperise niște fotografii vechi într-un sertar unde-și ţinea 
mama ei lucrurile. Erau ascunse mai în spate, sub un teanc de 
vederi din străinătate. 

Într-una dintre fotografii se vedea un băiat ce părea cam de 
vârsta ei la ora aceea - opt sau nouă ani. Stătea în picioare 
lângă o fetiţă, probabil, cu un an sau doi mai mică decât el. Jill o 
recunoscuse imediat în fetița din poză pe mama ei. Pe spatele 
fotografiei, cineva scrisese cu grijă „Tia și Davey” și anul. 

Nu auzise niciodată până atunci vorbindu-se în familie de 
vreun Davey. Cotrobăitul prin casă o învățase însă o lecție 
foarte importantă. Și anume că părinții au și ei secretele lor. 

— Uite aici, spuse Yasmin. 


Jill se uită în sertar. Chiar deasupra se vedea un pachet de 
prezervative. 

— Uau! 

— Crezi că le folosește cu Beth? 

— Nu vreau să mă gândesc la așa ceva. 

— Cum crezi că mă simt eu? E tatăl meu. Yasmin închise 
sertarul și deschise altul de mai jos. Jill? Vocea lui Yasmin se 
transformase în șoaptă. 

— Ce-i? 

— Uită-te aici. 

Yasmin își băgă mâna printre tricouri, ciorapi, găsi o cutie 
metalică și se opri. Scoase ceva de acolo și zâmbi. 

Jill sări înapoi speriată. 

— Ce naiba? 

— E un pistol. 

— Știu și eu ce e! 

— Și e încărcat. 

— Pune-l la loc. Nu-mi vine să cred că tatăl tău ţine în casă o 
armă încărcată. 

— Foarte mulţi părinţi au așa ceva. Vrei să-ţi arăt cum se 
ridică piedica de siguranță? 

— Nu. 

Yasmin făcu totuși demonstraţia, neţinând seama de 
răspunsul ei. Ambele fetițe priveau arma ca vrăjite. Yasmin i-o 
întinse și prietenei sale. La început, Jill își retrase mâna, 
refuzând-o, dar forma și culoarea obiectului o făcură să-și 
învingă teama. O luă în palmă și începu să o cântărească. Se 
minună de greutatea ei, de răceala metalului, de simplitatea 
obiectului atât de periculos. 

— Vrei să-ţi spun ceva? întrebă Yasmin. 

— Da. 

— Da’ îmi promiţi că nu spui nimănui? 

— Normal că nu spun. 

— După ce am găsit pistolul prima dată, am început să-mi 
imaginez cum ar fi să-l folosesc asupra domnului Lewiston. 

Jill așeză cu grijă arma pe comodă. 

— Văd totul foarte clar, ca într-un film, înţelegi? Aș intra în 
clasă. Pistolul, în ghiozdan. Alteori, îmi imaginez că-l aștept 
după ore, îl ucid când toţi au plecat, şterg amprentele de pe 
armă și plec fară să mă vadă nimeni. Sau mă duc la el acasă - 


157 


știu unde locuiește, în West Orange - și-l ucid acolo, fără să mă 
suspecteze cineva. Într-o altă variantă, o fac chiar în timpul orei, 
în prezenţa tuturor, ca să vadă și ceilalţi colegi, și poate îndrept 
pistolul și asupra lor, dar îmi revin repede și alung această 
imagine, aduce prea mult cu Columbines, și eu nu sunt deloc o 
nebună care a luat-o razna. 

— Yasmin? 

— Da. 

— Să știi că, uneori, ajungi să mă sperii. 

Yasmin zâmbi. 

— Era doar așa, o idee, știi doar. Fără niciun pericol. Nu am de 
gând să fac nimic de genul ăsta. 

Tăcere. 

— Va plăti până la urmă, zise într-un sfârșit Jill. Ești convinsă 
de asta, nu? Domnul Lewiston, vreau să zic. 

— Sper, spuse Yasmin. 

Auziră o mașină care parca pe alee. Domnul Novak se 
întorsese acasă. Yasmin luă calmă pistolul, îl puse în spatele 
sertarului și aranjă lucrurile de deasupra. Nu se grăbea deloc. 
Nici chiar atunci când se auzi ușa de jos deschizându-se, și tatăl 
ei strigă: 

— Yasmin? Fetelor? 

Yasmin închise sertarul, zâmbi și porni spre ușă. 

— Venim imediat, tati! 

e 

Tia nu-și mai pierdu timpul cu strânsul bagajelor. 

De îndată ce termină discuţia cu Mike, coborî în holul 
hotelului. Brett se freca la ochi de somn, iar părul său arăta ca o 
claie ce nu cunoscuse niciodată pieptenul. Se oferise s-o ducă 
până în Bronx cu mașina. Dubiţa lui Brett era plină cu aparatură 
și mirosea groaznic, însă partenerul ei nu ridică deloc piciorul de 
pe acceleraţie. Pe drum, Tia dădu mai multe telefoane. Mai întâi, 
îl trezi din somn pe Guy Novak și-i povesti pe scurt că Mike 
avusese un accident și-l întrebă dacă poate să mai aibă grijă de 
Jill câteva ore. Guy acceptă imediat. 

— Ce să-i spun lui Jill? o întrebă el. 


$ Aluzie la masacrul de la liceul din Columbine, statul Colorado. În ziua de 20 aprilie 
1999, doi elevi ai acestui liceu au deschis focul asupra colegilor lor, ucigând 12 dintre 
ei, precum și un profesor, apoi rănind alţi 24, înainte de a se sinucide. 


158 


— Spune-i doar că s-a ivit o problemă. Nu vreau să-și facă griji 
degeaba. 

— Am înţeles. 

— ţi mulţumesc, Guy. 

După ce Guy închise, Tia rămase cu privirea pironită pe 
șoseaua din fața ei, ca și cum acest lucru ar fi putut să scurteze 
din durata călătoriei. Incercă să recapituleze ce se întâmplase. 
Mike îi povestise că folosise GPS-ul ca să vadă unde se află 
Adam. Reușise să-l localizeze într-un loc ciudat din Bronx. Se 
dusese cu mașina acolo, i se păruse că-l vede pe tânărul Huff și 
apoi fusese atacat. 

Adam era în continuare dat dispărut - sau poate, la fel ca și 
ultima dată, se hotărâse, pur și simplu, să lipsească de-acasă o 
zi sau două. 

Sună apoi acasă la Clark. După aceea, la Olivia. Niciunul 
dintre ei nu-l văzuse pe Adam. Sună și la familia Huff, însă acolo 
nu-i răspunse nimeni. Toată seara trecută și chiar și în 
dimineaţa aceea, pregătirea depoziţiei o ajutase să uite în parte 
de groaza faţă de cele ce se întâmplau acasă. Liniștea se 
terminase odată cu apelul lui Mike de la spital. Acum teroarea 
se instalase pe deplin și nu-i mai dădea pace. Nu mai reușea să- 
și găsească locul pe scaunul mașinii. 

— Ești bine? o întrebă Brett. 

— Da. 

Nu era însă bine deloc. Îi tot venea în minte noaptea în care 
Spencer Hill dispăruse de acasă și se sinucisese. Își amintea 
cum o sunase Betsy... 

L-a văzut cumva Adam pe Spencer...? 

Panica din vocea lui Betsy. 

Tia închise ochii. Dintr-odată, nu mai putea să respire. Parcă o 
apăsa o forţă teribilă pe piept. Deschise gura încercând să tragă 
aer în piept. 

— Vrei să deschid un geam? întrebă Brett. 

— Nu, nu-i nevoie. Sunt bine. 

Se chinui să-și revină și după aceea sună la spital. Reuși să 
dea de doctor, însă nu putu să afle de la acesta alte detalii 
decât cele pe care le știa deja. Mike fusese bătut și jefuit. Din 
câte știa doctorul, mai mulţi indivizi îl atacaseră pe o alee. Mike 
suferise o contuzie gravă și fusese fără cunoștință timp de 
câteva ore. Acum se odihnea și avea să fie bine în scurt timp. 


159 


O sună apoi acasă pe Hester Crimstein. Şefa ei își manifestă 
un interes destul de scăzut față de problemele ei familiale, dar 
se arătă teribil de îngrijorată în legătură cu cazul la care lucra. 

— Băiatul tău a mai fugit de acasă și cu alte ocazii, nu? 
întrebă Hester. 

— O singură dată. 

— Probabil că exact despre asta e vorba și acum, nu crezi? 

— Mi-e teamă că e mai mult decât atât. 

— Ce poate să fie? întrebă Hester nervoasă. Ascultă, la ce oră 
e programată depoziția? 

— La trei după-masă. 

— O să solicit o amânare. Dacă nu ni se acordă, va trebui să 
te întorci. 

— Glumiţi, nu-i așa? 

— Din câte mi-am dat seama, tot nu poţi să faci mare lucru 
dacă vii aici. Poţi să ţii legătura prin telefon. Și când se termină, 
o să-ţi trimit avionul meu să te ia de pe Teterboro. 

— Nu înţelegetți. E vorba despre familia mea. 

— Ba înţeleg perfect. E vorba de câteva ore după care te 
întorci la ei. Oricum, nu ai cum să-i ajuţi dacă vii aici. Pe de altă 
parte, e vorba despre un om nevinovat pe care-l paște pericolul 
de a-și petrece următorii 25 de ani după gratii dacă dăm noi 
greș acum. 

Tia avu iniţial impulsul de a-i trânti telefonul în nas, însă reuși 
să se calmeze suficient ca să-i spună: 

— Haideţi să vedem dacă obţinem amânarea. 

— Te sun de îndată ce aflu ceva. 

Ajungând în camera lui Mike, descoperi că Mo se afla deja 
acolo. Prietenul soţului său patrula prin încăpere cu pumnii 
strânși. 

— E bine, zise el când o văzu intrând. Tocmai a adormit. 

Tia traversă salonul. In încăpere, se mai aflau două paturi 
ocupate cu pacienţi. Ei erau singurii vizitatori. Când văzu cum 
arăta Mike, Tia avu senzaţia că un bloc de beton o lovește din 
plin în stomac. 

— Dumnezeule... 

Mo veni în spatele ei și-i puse mâinile pe umeri. 

— Arată mult mai rău decât e în realitate. 

Ea își dorea din tot sufletul să fie așa. Nu știuse la ce trebuie 
să se aștepte, dar ce vedea acum întrecea orice închipuire. 


160 


Ochiul drept al lui Mike era umflat. Avea o tăietură pe un obraz 
făcută parcă cu o lamă de ras și o vânătaie pe celălalt. Buza 
spartă. Un braţ era sub pătură, însă pe celălalt antebraţ se 
vedeau două vânătăi uriașe. 

— Ce-au fost în stare să-i facă! șopti ea. 

— Sunt niște oameni morţi, spuse Mo. Mă auzi? Nu mă las 
până nu pun mâna pe ei. Și nu o să-i bat, să știi. O să-i ucid. 

Tia puse palma pe fruntea soţului ei. Bărbatul ei. Bărbatul ei 
atât de frumos și de puternic. Se îndrăgostise de bărbatul 
acesta la Dartmouth. Împărţiseră același pat, avuseseră copii 
împreună, îl alesese ca tovarăș pentru tot restul vieţii. Nu era 
ceva la care să te gândești prea des, însă ăsta era adevărul. 
Faptul că, dintre toţi, alegi un singur individ cu care să-ţi împărți 
viața - era ceva înfricoșător. Cum de permisese ea ca între ei să 
se producă o distanţare, chiar atât de neînsemnată cum părea? 
Cum de lăsase ea ca rutina să devină rutină și nu făcuse tot ce 
fusese în puterea ei ca fiecare secundă a vieții lor împreună să 
fie cât mai intens trăită, cât mai pasională? 

— Te iubesc atât de mult, șopti ea. 

El clipi de câteva ori și apoi deschise ochii. Primul lucru pe 
care-l văzu în ochii lui fu frica - și poate că ăsta era cel mai rău 
lucru care se putea întâmpla. În tot acest timp de când îl 
cunoștea pe Mike, nu văzuse niciodată frică în ochii lui. Nu-l 
văzuse niciodată plângând. Bănuia că o făcea câteodată, însă 
era tipul de bărbat care nu o arăta. El trebuia să fie umărul 
puternic pe care ea să se sprijine. Oricât de demodat ar fi părut, 
exact asta își dorea el de la ea. 

Mike se uita speriat în gol, cu ochii măriţi, ca și cum ar fi văzut 
un atacator imaginar. 

— Mike, șopti Tia. Sunt aici, cu tine. 

Privirea lui o întâlni pe a ei, însă frica nu-i dispăru din ochi. Nu 
dădea niciun semn că prezenţa ei acolo îl liniștea. Tia îi luă 
mâna într-a ei. 

— Ai să te faci bine, spuse ea. 

El continua s-o privească fix și ea înțelese de ce era atât de 
speriat, chiar înainte ca el să deschidă gura. 

— Ce știi de Adam? Unde e? 


161 


20. 


Dolly Lewiston zări din nou mașina trecând prin dreptul casei 
lor. 

Și din nou mașina încetini. La fel ca data trecută. Și ca data de 
dinaintea acesteia. 

— larăși el, zise Dolly. 

Soțul ei, profesorul Joe Lewiston, care preda la copiii din clasa 
a cincea, nu schiţă niciun gest. Corecta niște lucrări și se 
prefăcea a fi foarte concentrat la ceea ce făcea. 

— Joe? 

— Te-am auzit, Dolly, se răsti el. Ce-ai vrea să fac? 

— Nu are niciun drept. Femeia urmări mașina pierzându-se în 
depărtare. Poate că ar trebui să sunăm la poliţie. 

— Ca să le spunem ce? 

— Că se învârte pe aici. 

— Merge pe stradă. Nu face nimic împotriva legii. 

— Dar încetinește când ajunge aici. 

— Nici asta nu e împotriva legii. 

— Le putem povesti ce s-a întâmplat. 

El scoase un fel de fornăit, fără să-și ridice capul din hârtii. 

— Sunt sigur că polițiștii vor fi teribil de impresionați. 

— Și noi avem un copil. 

Dolly Lewiston putea să o vadă pe micuța Allie, fetița lor în 
vârstă de trei ani, pe ecranul calculatorului. Site-ul grădiniţei K- 
Little Gym îţi oferea posibilitatea să-ţi urmărești copilul cu 
ajutorul unor camere web la toate activităţile organizate acolo, 
așa că părinţii știau în orice moment ce făceau odraslele lor. 
Tocmai de aceea aleseseră grădinița aceea. 

Lucrau amândoi ca învățători. Joe preda la clasa a cincea la 
școala din Hillside. Ea la clasa a doua în Paramus. Dolly ar fi vrut 
să renunţe la slujbă, însă aveau nevoie de ambele salarii. 
Soţului ei îi plăcea foarte mult ceea ce făcea, însă dragostea ei 
pentru elevi se pierduse undeva pe drum. Unii ar fi putut spune 
că își pierduse pasiunea pentru profesorat după nașterea lui 
Allie, însă ea știa că era mai mult decât atât. Deși unii părinţi își 
manifestaseră nemulțumirea, reușise să treacă peste criticile lor 


162 


și continua totuși să-și facă meseria. Avea senzaţia că singurul 
lucru care o mai interesa acum era să urmărească site-ul de la 
K-Little, să se asigure că micuța ei e în siguranţă. 

Guy Novak, bărbatul care trecea cu mașina prin faţa casei lor, 
nu reușise să aibă grijă de fetiţa lui. Pe de-o parte, Dolly era în 
stare să înțeleagă pe deplin frustrările acestuia. Asta nu 
însemna însă că avea să-l lase să facă vreun rău familiei ei. 
Viaţa se reduce de cele mai multe ori la o luptă care pe care și 
în orice caz nu avea să permită ca familia ei să piardă. 

Intoarse capul și-l privi pe Joe. Avea ochii închiși și capul îi 
căzuse în piept. 

Veni în spatele lui și-și puse palmele pe umerii soțului. El 
tresări la atingerea ei. Deși durase numai o secundă, vibrația se 
transmise în tot trupul ei. Soţul ei fusese atât de tensionat în 
ultimele săptămâni. Ea nu-și retrase mâinile și simţi cum, 
treptat, Joe începe să se relaxeze. Începu să-i maseze umerii. 
Știa cât de mult îi plăcea lui asta. După câteva minute, simţi că 
încordarea mușchilor lui dispare. 

— Va fi bine, zise ea. 

— Pur și simplu, mi-am pierdut cumpătul. 

— Știu. 

— Eram atât de prins de lecţie, așa cum sunt întotdeauna, și 
când... 

Intr-adevar, ea știa foarte bine. Tocmai de aceea, Joe Lewiston 
era un profesor atât de bun. Punea pasiune în ceea ce făcea. 
Știa să păstreze trează atenţia elevilor săi, le spunea glume și, 
deși uneori mai sărea calul, reușise să-și câștige simpatia 
copiilor. Erau atenţi și învățau mai ușor. Existaseră destui părinţi 
ușor deranjaţi de extravaganţele profesorului, însă numărul 
celor care îi luaseră apărarea era cu mult mai mare. Era un 
învățător foarte căutat și era o adevărată luptă să reușești să-ţi 
înscrii copilul la domnul Lewiston. Părinţii erau încântați că 
odraslele lor veneau cu plăcere la școală și aveau un profesor 
care făcea totul cu mult entuziasm. Spre deosebire de Dolly. 

— l-am făcut un mare rău fetiţei aceleia, spuse el. 

— Fără să vrei. Copiii și părinţii ţin la fel de mult la tine. 

El nu spuse nimic. 

— O să treacă peste asta, Joe. O să uite și totul o să fie bine. 


163 


Lui Joe începu să-i tremure buza de jos. Era gata să cedeze. ÎI 
iubea atât de mult, îl admira pentru calităţile lui de profesor, 
însă știa foarte bine că nu e deloc un bărbat puternic, deși lăsa 
această impresie celor din jur. Joe provenea dintr-o familie 
mare, fiind cel mai mic dintre șase fraţi, însă tatăl său se 
purtase foarte dur cu el. Nu-l lua niciodată în serios, râdea de el 
că e cel mai mic și cel mai slab și, tocmai de aceea, Joe se 
eliberase devenind spiritual și amuzant. Pentru Dolly, Joe 
Lewiston era cel mai bun bărbat pe care-l cunoscuse vreodată, 
dar un bărbat căruia ea îi descoperise slăbiciunea. 

Nu o deranja prea tare lucrul ăsta. În familia lor, Dolly era cea 
care trebuia să fie puternică. Ea era cea care trebuia să ţină 
familia unită. 

— Îmi pare atât de rău că mi-am ieșit din fire, spuse Joe într- 
un sfârșit. 

— Lasă, că nu e nimic. 

— Cred că ai dreptate. O să treacă. 

— Exact. Îl sărută pe gât și apoi în locul acela din spatele 
urechii. Locul lui favorit. Îl linse ușor cu limba. Aștepta să-l audă 
gemând așa cum făcea de obicei. Nu și de data asta. Dolly îi 
șopti în ureche: 

— Ce-ar fi să lași puţin corectarea lucrărilor astea, hmm? 

Deși aproape imperceptibil, el se trase ușor într-o parte. 

— Ar trebui să termin totuși. 

Dolly se îndreptă și făcu un pas înapoi. El își dădu seama că 
greșise și încercă s-o împace. Era prea târziu. Cu toată 
slăbiciunea lui, în materie de sex, Joe avusese întotdeauna 
iniţiativa, însă în ultimele luni, de când îl luase gura pe dinainte, 
se schimbase. 

— O lăsăm pe altă dată, zise Dolly și se întoarse cu spatele la 
el. 

— Unde pleci? întrebă el. 

— les puţin, zise Dolly. Trebuie să mă duc până la magazin și 
după aia trec s-o iau pe Allie. Tu termină de corectat lucrările 
alea. 

Dolly Lewiston urcă la etaj, se conectă la Internet și căută 
acolo adresa lui Guy Novak. Incercă să-și verifice și 
corespondența electronică venită pe adresa de la școală - 
mereu era câte un părinte care se plângea acolo -, însă 


164 


descoperi că mailul tot nu funcţiona, la fel ca în ultimele două 
zile. 

— Tot nu-mi merge mailul, strigă ea. 

— O să mă uit eu să văd ce are, se auzi răspunsul lui Joe de 
jos. 

Dolly scoase la imprimantă harta cu adresa lui Guy Novak, 
împături hârtia în patru și o băgă în buzunar. In drum spre ieșire, 
se opri și-l sărută pe Joe pe creștet. El îi spuse că o iubește. 

Ea își luă cheile și porni în căutarea lui Guy Novak. 

e 

Tia înțelese de pe fețele lor că polițiștii nu luau în serios 
dispariţia lui Adam. 

— Mă gândeam că poate anunțați prin staţie răpirea, spuse 
ea. 

Cei doi polițiști formau un cuplu aproape comic. Bărbatul în 
uniformă era de origine latino-americană, mic de statură și se 
numea Guttierez. Femeia era înaltă, de culoare, și se prezentase 
drept detectiv Clare Schlich. Aceasta fu cea care răspunse: 

— Dispariţia fiului dumneavoastră nu îndeplinește condiţiile 
necesare. 

— De ce nu? 

— Trebuie să existe dovezi că a fost răpit. 

— Dar nu are decât șaisprezece ani și a dispărut de acasă. 

— Da. 

— Ce alte dovezi vă mai trebuie? 

Schlich ridică din umeri. 

— Un martor ar fi perfect. 

— Nu toate răpirile se fac în prezenţa unor martori. 

— Corect, doamnă. Însă avem nevoie de dovezi că a fost o 
rapire sau o ameninţare de natură fizică. Aveţi așa ceva? 

Era greu să te superi pe ei. Își notaseră conștiincioși toate 
informaţiile. Nu afirmaseră că îngrijorarea părinţilor ar fi fără 
temei, însă era clar că nu aveau să lase totul deoparte și să 
direcționeze toate forțele poliţiei în rezolvarea acestui caz. Clare 
Schlich își exprimase foarte clar poziţia prin tonul întrebărilor 
sale: 

Ati monitorizat calculatorul fiului dumneavoastră? 

Ati activat GPS-ul de pe mobilul lui? 

Erati atât de îngrijorat din cauza comportamentului său, încât 
să-l urmăriți până în Bronx? 


165 


A mai fugit de acasă și înainte? 

Tia nu avea cum să-i acuze pe polițiști, deși timpul trecea și 
Adam lipsea în continuare. 

Guttierez fusese cel care vorbise cu Mike mai devreme. Acum 
i se adresă din nou acestuia: 

— Aţi spus că l-aţi văzut pe Daniel Huff junior - DJ Huff - pe 
strada aceea? Și că era posibil să fi fost împreună cu fiul 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Tocmai am vorbit cu tatăl lui. E poliţist, știaţi asta? 

— Ştiam. 

— Mi-a spus că fiul lui a fost acasă toată noaptea. 

Tia îl privi pe Mike. Văzu cum ceva explodează în spatele 
ochilor lui. Mai văzuse asta și altă dată la el. Işi puse palma pe 
brațul lui, dar asta nu reuși să-l calmeze. 

— Minte, spuse Mike. 

Polițistul ridică din umeri. Tia îl urmări pe Mike cum se 
înroșește la faţă. El ridică privirea spre ea, apoi spre Mo, și zise: 

— Plecăm de aici. Acum. 

Doctorul îi recomandase lui Mike să mai stea o zi în spital, 
însă era clar că acest lucru nu avea să se întâmple. Tia știa că 
nu avea niciun rost să mai joace rolul soției îngrijorate. Ştia că 
Mike era în stare să se refacă în urma rănilor căpătate. Ştia cât e 
de puternic. Era cea de-a treia bătaie serioasă în care fusese 
implicat de când îl știa ea - primele două avuseseră loc când 
încă mai juca hochei. Mike avusese mai multe copci decât orice 
alt jucător, își spărsese nasul de două ori, însă niciodată nu 
lipsise de la vreun meci - de cele mai multe ori, le dusese la bun 
sfârșit chiar și pe cele în care fusese rănit. 

Tia știa că nu are niciun rost să se certe cu el pe tema asta și 
nici nu voia lucrul ăsta. Voia să-l vadă cât mai repede dat jos din 
pat și plecat în căutarea fiului lor. Ştia că așteptarea acolo, în 
spital, nu putea decât să-i facă mult mai rău. 

Mo îl ajută să se ridice în șezut. Tia îl ajută să se îmbrace. 
Hainele erau pline de sânge. Acest lucru nu provocă nicio 
reacţie din partea lui Mike. Se ridică în picioare. Tocmai se 
pregăteau să iasă din încăpere, când telefonul Tiei începu să 
vibreze. Aceasta se rugă în gând ca cel care suna să fie Adam. 
Nu era el. 

Hester Crimstein nu se obosi s-o salute. 


— Vreo veste în legătură cu băiatul? 

— Niciuna. Poliţia nu face nimic. Zic că a fugit de acasă. 

— Și nu e așa? 

Tia se blocă. 

— Eu nu cred asta. 

— Brett mi-a povestit că-l spionai, spuse Hester. 

Brett cu gura lui cea mare, își zise Tia în gând. 

Grozav. 

— l-am monitorizat activitatea online. 

— Tot aia. 

— Adam nu ne-ar face așa ceva. 

— Da, știu, așa spun toţi părinții. 

— Îmi cunosc băiatul. 

— Și asta am mai auzit-o. După o pauză, Hester adăugă: Vești 
proaste: nu am reușit să obţin amânarea. 

— Hester... 

— Înainte să apuci să-mi răspunzi că nu te duci înapoi la 
Boston, ascultă ce vreau să-ţi spun. Am aranjat ca o limuzină să 
vină să te ia. Mașina se află acum chiar în fața spitalului. 

— Nu pot... R 

— Te rog doar să mă asculţi, Tia. Imi datorezi măcar asta. 
Şoferul te va duce la aeroportul Teterboro, care e foarte 
aproape de casa ta. Am acolo avionul meu particular. Ai 
telefonul mobil cu tine. Dacă afli ceva despre băiat, şoferul te 
duce imediat. Există un telefon și în avion. Tot așa, dacă te sună 
cât timp ești în aer, pilotul are instrucţiuni să te ducă unde vrei 
tu. Poate că Adam este găsit în altă parte, nu știu, în 
Philadelphia să zicem. O să plătesc eu să ai avionul la dispoziţie. 

Mike întoarse capul și îi aruncă o privire întrebătoare. Tia 
clătină din cap și le făcu semn să meargă mai departe. 

— Când ajungi la Boston, continuă Hester, îi iei individului 
depoziția. Dacă se întâmplă ceva în timpul ăsta, te oprești 
imediat și te întorci acasă cu avionul meu. De la Boston la 
Teterboro e un zbor de numai patruzeci de minute. Există șansa 
să-l prinzi când tocmai intră pe ușă și-ți aruncă una dintre 
motivațiile alea stupide de adolescent, drept scuză că a fost la 
băut cu prietenii. Oricum ar fi, ajungi înapoi acasă în câteva ore. 

Tia își freca rădăcina nasului. 

— Nu ţi se pare corect ce ţi-am propus? întrebă Hester. 

— Ba da. 


167 


— Perfect. 

— Însă nu pot să fac ce mi-aţi spus. 

— De ce nu? 

— Nu aș fi în stare să mă concentrez. 

— Asta-i o prostie. Ți-am spus doar ce vreau eu cu depoziţia 
aceea. 

— Dumneavoastră vreţi ca eu să flirtez cu bărbatul acela. 
Soţul meu e în spital... 

— Deja a ieșit de acolo. Știu totul, Tia. 

— Bine, atunci soţul meu a fost atacat și băiatul meu lipsește 
în continuare. Chiar credeţi că aș fi în stare să flirtez cu omul ăla 
ca să obţin depoziţia aia nenorocită? 

— Să fii în stare? Cui naiba îi pasă dacă ești în stare sau nu? 
Pur și simplu, trebuie s-o faci. E în joc libertatea unui om, Tia. 

— Va trebui să găsiţi pe altcineva. 

Tăcere. 

— Asta e răspunsul tău final? întrebă Hester. 

— Da, e răspunsul meu final, zise Tia. O să mă coste slujba? 

— Nu astăzi, răspunse Hester. Insă curând. Pentru că acum 
știu că nu mă pot baza pe tine. 

— O să muncesc din greu ca să vă recâștig încrederea. 

— Nu o s-o mai recâștigi. Nu prea sunt obișnuită să acord o a 
doua șansă. Am prea mulţi avocaţi care lucrează pentru mine și 
care nu au nevoie de așa ceva. Așa că o să te trec din nou la 
munca de jos până ai să pleci singură. Păcat. Eram convinsă că 
ai potenţial. 

Hester Crimstein închise telefonul. 

leșiră din spital. Mike o privi în ochi. 

— Tia? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta acum. 

Mo îi duse acasă cu mașina. 

Tia întrebă: 

— Și acum ce facem? 

Mike înghiţi o pastilă. 

— Poate că ar fi bine să te duci s-o iei pe Jill. 

— OK. Și voi unde vă duceţi? 

— Pentru început, vreau să stau puţin de vorbă cu căpitanul 
Daniel Huff, să văd de ce a mințit. 


21. 


— Individul ăsta, Huff, e poliţist, nu? întrebă Mo. 

— Da. 

— Așa că n-o să se lase intimidat prea ușor. Parcaseră deja 
mașina în apropierea casei în care locuia familia Huff, aproape 
în același loc în care așteptase Mike în seara precedentă, înainte 
ca totul să înceapă să explodeze în jurul lui. Acum nu mai avea 
răbdare să-l asculte pe Mo. Porni ca din pușcă spre ușa de 
intrare. Mo începu să alerge după el. Mike bătu la ușă și așteptă 
câteva secunde. Apăsă apoi pe butonul soneriei și așteptă din 
nou. 

Niciun răspuns. 

Mike ocoli casa și se duse la ușa din spate. Bătu și acolo. 
Nimic. Își făcu mâinile pâlnie la ochi și încercă să vadă ceva 
înăuntru. Nicio mișcare. Încercă chiar și clanţa. Ușa era încuiată. 

— Mike? 

— Individul minte, Mo. 

Ajunseră din nou la mașină. 

— Unde mergem? întrebă Mo. 

— Lasă-mă pe mine să conduc. 

— Nu. Unde vrei să mergem? 

— La secţia de poliţie. Acolo unde lucrează Huff. 

Distanţa era foarte mică, mai puţin de doi kilometri. Ce 
aproape de casă avea serviciul Daniel Huff! Ce noroc pe 
individul ăsta! Nu trebuia să piardă, ca el, ore întregi în trafic în 
fiecare zi, să treacă podul într-un sens și în celălalt. Oare cum 
de ajunsese să se gândească la astfel de tâmpenii tocmai 
acum? Își dădu seama că începuse să respire cam ciudat și că 
Mo îl urmărea cu coada ochiului. 

— Mike? 

— Ce e? 

— Trebuie să-ţi păstrezi cumpătul. 

Mike se încruntă. 

— Tocmai tu te-ai găsit să-mi spui asta! 

— Da, tocmai eu. Poţi să fii cât de ironic vrei, însă te rog să 
mă crezi că am motive foarte bine întemeiate ca să te îndemn la 


169 


prudenţă. Nu câștigi nimic dacă intri într-o secţie de poliţie cu 
capsa pusă. 

Mike nu făcu niciun comentariu. Secţia de poliţie se afla sus, 
pe un deal, în clădirea unei foste biblioteci. Parcarea era foarte 
mică. Mo începu să dea roată în căutarea unui loc liber. 

— Ai auzit ce-am spus? 

— Da, Mo, te-am auzit. 

Nu reușeau să găsească niciun loc de parcare. 

— Mai bine mă duc să caut și-n spate. 

— N-avem timp pentru asta. Mă descurc singur de-aici. 

— Nu te las singur. 

Mike se întoarse spre prietenul său. 

— Doamne, urât te mai uiţi! 

— N-am nimic împotrivă dacă îţi place s-o faci pe șoferul. Să 
știi însă că nu ești dădaca mea, Mo. Așa că lasă-mă aici. Oricum, 
trebuie să mă duc singur să stau de vorbă cu Huff. Prezenţa ta 
acolo i-ar putea trezi anumite suspiciuni. Dacă mă duc singur 
am șansa să vorbesc cu el ca de la tată la tată. 

Mo trase mașina pe dreapta. 

— Să ţii minte ce ai spus acum. 

— La ce te referi? 

— Că o să vorbeşti cu el ca de la tată la tată. Și el e părinte ca 
și tine. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Te las să-ţi dai seama singur. 

Mike simţi o durere ascuţită în coaste când se ridică și cobori 
din mașină. Durerea avea însă un efect foarte special asupra lui. 
În primul rând, la el pragul de suportabilitate era foarte ridicat. 
În al doilea rând, se putea spune că, de cele mai multe ori, 
simțea durerea ca pe ceva reconfortant. Îi plăcea cum îl dureau 
mușchii după o sesiune dură de exerciţii fizice. Când se afla pe 
gheață, adversarii încercau să-l intimideze, aplicându-i lovituri 
dure, fără să-și dea seama că acestea aveau un efect contrar 
asupra lui. Parcă chiar ar fi avut nevoie de astfel de lovituri 
pentru a putea da tot ce avea mai bun în el. 

Se aștepta ca secţia de poliţie să fie pustie. Mai fusese acolo o 
singură dată, ca să obţină aprobarea să-și parcheze mașinile pe 
stradă pe timpul nopţii. Conform unei dispoziţii încă în vigoare, 
în orașul lor era ilegal să-ţi lași mașina parcată pe stradă după 
ora două noaptea. La ei se repara însă aleea care ducea la garaj 


170 


și, de aceea, se dusese la poliţie ca să obţină o derogare pe 
timp de o săptămână. 

Atunci nu găsise acolo decât un singur poliţist la recepție, 
toate birourile din spate fiind pustii. 

Acum, se aflau acolo cel puţin cincisprezece polițiști, cu toții 
foarte agitaţi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Polițistul în uniformă care îl abordase i se părea mult prea 
tânăr ca să lucreze la recepţie. Probabil că era din nou vorba de 
modul în care televiziunea deformează percepțiile, însă Mike își 
imaginase întotdeauna că acolo ar trebui să se găsească numai 
veterani cu părul cărunt, cu mare experienţă. Puștiul din fața lui 
nu părea să aibă mai mult de paisprezece ani și se uita la fața 
lui cu un interes nedisimulat. 

— Aţi venit în legătură cu vânătăile acelea? 

— Nu, răspunse Mike. Ceilalţi polițiști măriseră parcă brusc 
ritmul. Se deplasau încoace și încolo, fluturând foi de hârtie în 
mână, strigau unii la alţii și gesticulau ţinând receptoarele 
telefoanelor sprijinite cu bărbia. Am venit să vorbesc cu ofițerul 
Huff. 

— Vreţi să spuneți domnul căpitan Huff? 

— Exact. 

— Pot să vă întreb în ce problemă? 

— Spuneţi-i că-l caută Mike Baye. 

— După cum vedeţi, suntem destul de ocupați în clipa de față. 

— Am văzut, spuse Mike. Ceva important? 

În privirea tânărului polițist se citi clar că nu era treaba lui 
Mike ce se petrecea în secția de poliție. Mike reuși totuși să 
prindă câteva frânturi de conversaţie despre o mașină parcată 
lângă un hotel din lanţul Ramada, dar nimic mai mult. 

— Sunteţi amabil să luaţi loc acolo până încerc eu să-l găsesc 
pe domnul căpitan Huff? 

— Sigur că da. 

Mike se îndreptă spre o bancă lipită de perete și se așeză 
lângă un bărbat îmbrăcat în costum, care completa niște 
formulare. 

Unul dintre polițiști spuse cu voce tare: 

— Am verificat tot personalul. Se pare că nimeni n-a văzut-o. 

Cuvintele erau fără niciun înțeles pentru Mike, care se chinuia 
din răsputeri să-și păstreze cumpătul. 


171 


Huff îl minţise. 

Acum urmărea nerăbdător mișcările tânărului de la recepţie. 
Acesta închise telefonul și-l căută cu privirea. Mike înţelese 
imediat că veștile nu erau deloc bune. 

— Domnule Baye? 

— Doctor Baye, îl corectă Mike. Nu fusese vorba de aroganță, 
ci, pur și simplu, de speranţa că va fi tratat altfel în calitate de 
medic. 

— Domnule doctor Baye. Mi-e teamă că suntem foarte ocupați 
în dimineaţa asta. Domnul căpitan Huff m-a rugat să vă transmit 
că vă va suna el de îndată ce se eliberează puţin. 

— Nu cred că am timp pentru asta, spuse Mike printre dinți. 

— Cum aţi spus? 

Spaţiul în care lucrau polițiștii forma o singură încăpere mare. 
Exista un perete despărțitor din lemn la intrare, cam de un 
metru înălțime - de ce exista oare în toate secţiile așa ceva? Pe 
cine ar fi putut opri un astfel de paravan? - de care se putea 
trece printr-o portiţă batantă. În spate se vedea foarte clar o ușă 
pe care scria căpitan cu litere mari. Mike se puse brusc în 
mișcare, ceea ce îi provocă un nou val de durere, și depăși 
tejgheaua de la recepţie. 

— Domnule? 

— Nu vă faceți probleme, știu drumul. 

Împinse portita și începu să alerge în direcţia biroului 
căpitanului. 

— Opriţi-vă imediat! 

Mike era convins că tânărul nu avea să tragă în el, așa că își 
continuă drumul. Ajunse la ușă înainte ca să apuce cineva să-l 
oprească. Încercă clanţa. Ușa nu era încuiată. 

Huff se afla la masa de lucru și vorbea la telefon. 

— Ce naiba...? 

Tânărul de la recepţie își făcu imediat apariţia, gata să se 
arunce asupra lui Mike, însă Huff îi făcu semn să se oprească. 

— E în ordine. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule căpitan. S-a năpustit aici 
pur și simplu. 

— Nu e nicio problemă. Închide ușa, te rog. 

Polițistul nu părea deloc împăcat cu situaţia, însă execută ce i 
se ceruse. Unul dintre pereţii biroului era din sticlă. Tânărul 


172 


rămase acolo, urmărind cu privirea ce se petrecea înăuntru. 
Mike îi aruncă o privire apoi își îndreptă atenţia asupra lui Huff. 

— M-ai minţit, zise el fără nicio altă introducere. 

— Sunt foarte ocupat acum, Mike. 

— L-am văzut pe băiatul tău chiar înainte de a fi atacat. 

— N-aveai cum să-l vezi fiindcă era acasă. 

— Asta e o minciună. 

Huff nu se ridicase. Nici nu-l invitase pe Mike să ia loc. Se 
mărgini să-și ducă mâinile la ceafă și se lăsă pe spate. 

— Crede-mă că nu am timp de asta acum. 

— Fiul meu a fost la voi acasă. Apoi a plecat în Bronx. 

— De unde știi tu toate astea, Mike? 

— Am un dispozitiv GPS montat în telefonul băiatului. 

Huff ridică din sprâncene. 

— Uau. _ 

Fără îndoială că știa deja asta. Il informaseră colegii lui, 
polițiști, din New York. 

— De ce continui să minţi, Huff? 

— Cât de precis e GPS-ul ăla? 

— Poftim? 

— Poate că nu s-a întâlnit deloc cu DJ. Poate că era pe undeva 
în vecini. Băieţii Lubektin locuiesc doar la două case distanţă de 
noi. Sau poate a fost la noi acasă, dar nu l-am mai găsit acolo 
când am ajuns eu. Sau poate a ajuns doar până în apropiere, a 
vrut să intre, dar după aceea s-a răzgândit. 

— Tu vorbești serios? 

Se auzi o bătaie în ușă. Un alt poliţist își băgă capul înăuntru 
și zise: 

— A venit domnul Cordova. 

— Ducetţi-l în camera A, spuse Huff. Vin și eu în două secunde. 

Polițistul dădu din cap și închise ușa. Huff se ridică în picioare. 
Era un bărbat înalt, cu părul pieptănat spre spate. In mod 
obișnuit, avea calmul acela specific polițiștilor, pe care îl etalase 
și seara trecută, când ieșise înaintea lui Mike. Era la fel de calm 
și acum, însă dădea impresia că face eforturi serioase să se 
stăpânească. Îl privi pe Mike drept în ochi. Acesta îi înfruntă 
privirea. 

— Fiul meu a fost acasă toată noaptea. 

— Asta e o minciună. 

— Trebuie să plec. Am încheiat discuţia asta. 


173 


Huff porni spre ușă. Mike i se așeză în cale. 
— Trebuie să stau de vorbă cu fiul tău. 
— Dă-te la o parte, Mike. 


— Nu. 
— Faţa ta... 
— Ce-i cu ea? 


— Se pare că ai luat deja suficientă bătaie, zise Huff. 

— Vrei să încerci? 

Huff nu zise nimic. 

— Haide, Huff. Am luat deja bătaie. Vrei să încerci din nou? 

— Din nou? 

— Poate erai și tu acolo. 

— Ce? 

— In orice caz, fiul tău a fost. Știu sigur. Așa că te invit să 
încerci. Dar, de data asta, faţă în față. Unu la unu. Fără o ceată 
care să sară pe mine când mă uit în altă parte. Haide. Lasă jos 
arma și încuie ușa. Spune-le tipilor de afară să ne lase singuri. 
Hai să vedem cât de tare ești. 

Pe faţa lui Huff apăru o urmă de zâmbet. 

— Și tu crezi că asta o să te ajute să-ţi găsești fiul? . 

De-abia atunci Mike înțelese ce voise Mo să spună. Il 
provocase pe Huff la o înfruntare față în față și unu la unu, când, 
de fapt, aici era vorba tocmai despre ce Îi atrăsese atenția Mo: 
de o înfruntare ca de la părinte la părinte. Nu că asta l-ar fi 
impresionat prea tare pe Huff, dacă ar fi menționat-o. Din 
contră. Mike încerca să-și salveze copilul și Huff făcea exact 
același lucru pentru băiatul lui. Lui Mike nu-i păsa câtuși de 
puţin de DJ Huff, iar lui Huff nu-i păsa deloc de Adam Baye. 

Amândoi încercau să-și protejeze copiii. Huff era gata să lupte 
pentru asta. Orice s-ar fi întâmplat, Huff nu și-ar fi trădat copilul. 
Același lucru era valabil și în cazul celorlalți părinţi - ai lui Clark 
sau ai Oliviei - și aici era greșeala lui Mike. Atât el, cât și Tia 
stătuseră de vorbă cu niște adulţi care ar fi fost în stare să sară 
peste o grenadă ca să-și protejeze odraslele. Pentru a afla ceva 
trebuiau să treacă de aceste santinele. 

— Adam a dispărut, spuse Mike. 

— Am înţeles. 

— La New York, am vorbit cu poliţia de acolo despre asta. Aici 
cu cine trebuie să vorbesc pentru a fi ajutat să-mi găsesc 
copilul? 


174 


— Spune-i Cassandrei că mi-e dor de ea, șopti Nash. 

După care, în sfârșit, o lăsă pe Reba Cordova să-și dea duhul. 

Nash pomi apoi spre depozitul U-Store-lt de lângă autostrada 
15. 

Trase mașina cu spatele la platforma depozitului pe care îl 
închiriase. Deja se înnoptase. In afară de ei, la ora aceea, nu mai 
era nimeni acolo. Băgase cadavrul într-un tomberon de gunoi, 
ca o măsură suplimentară de protecţie, pentru situaţia, foarte 
puţin probabilă, că va trece cineva pe acolo. Containerele erau 
nemaipomenite pentru ce avea el nevoie. Își aduse aminte că 
citise undeva despre o răpire, în care victima fusese ţinută într- 
unul dintre aceste containere. Victima se sufocase în mod 
accidental și-și pierduse viața. Nash știa însă și alte povești - și 
încă unele care făceau să-ţi îngheţe sângele în vine. Vezi 
postere cu persoane dispărute, copii nevinovaţi, femei care nu 
s-au mai întors acasă într-o bună zi și, de multe ori, fără ca 
nimeni să bănuiască, ei se află, de fapt, imobilizaţi în locuri ca 
acest depozit. 

Nash știa că polițiștii se bazau pe faptul că un criminal are un 
mod specific de acțiune. Probabil că era adevărat - cei mai mulți 
criminali nu erau prea dotați intelectual -, însă Nash nu avea de 
gând să se comporte așa cum se așteptau ei. Pe Marianne o 
bătuse atât de rău, încât să nu poată fi recunoscută, însă de 
data asta nici nu se atinsese de faţa Rebei. Motivul era pur 
logistic. Știa că are posibilitatea să ascundă adevărata identitate 
a lui Marianne. Nu același lucru era însă valabil în cazul Rebei. 
Mai mult ca sigur, soțul acesteia îi anunţase deja dispariţia. 
Dacă ar fi apărut încă un cadavru, chiar desfigurat, poliţia ar fi 
făcut imediat legătura cu Reba Cordova. 

Așa că își schimbase radical modul de operare. Cadavrul nu 
avea să fie descoperit niciodată. 

Asta era cheia. Nash lăsase cadavrul lui Marianne într-un loc 
unde putea fi găsit, Reba, însă, se evaporase, pur și simplu. Îi 
lăsaseră mașina în parcarea hotelului. Poliţia avea să-și 
închipuie că se dusese acolo pentru o întâlnire amoroasă. Aveau 
să meargă pe pista asta, să investigheze dacă nu cumva avea 
un iubit. Poate că femeia chiar avea pe cineva. În cazul ăsta, 
poliţia avea să-și îndrepte atenţia asupra individului. Indiferent 
însă dacă femeia avea sau nu o relaţie extraconjugală, cât timp 


175 


cadavrul nu era găsit, nu puteau întreprinde nimic și erau 
nevoiţi să meargă pe varianta că fugise de acasă. În orice caz, 
nu aveau cum să facă legătura între Marianne și Reba. 

Așa că avea să o țină aici. Cel puţin o vreme. 

In spatele ochilor Pietrei nu era nimic altceva decât moarte. 
Cu ani în urmă, Pietra era o tânără și frumoasă actriţă care trăia 
în ţara ce pe atunci se numea lugoslavia. Apoi începuseră 
epurările etnice. Soţul și fiul ei fuseseră uciși în prezenţa ei, în 
chinuri groaznice. Pietra nu fusese atât de norocoasă - reușise 
să supraviețuiască. Pe vremea aceea, Nash era un fel de 
mercenar și se afla și el acolo. El fusese cel care o salvase. Ceea 
ce mai rămăsese din ea. De atunci, Pietra revenea la viaţă doar 
atunci când trebuia să acţioneze, ca atunci, la bar, când o 
răpiseră pe Marianne. In rest, în spatele ochilor ei era numai 
moarte. Restul fusese distrus de soldaţii sârbi. 

— l-am promis Cassandrei, spuse Nash. Sper că mă înţelegi, 
nu? 

Pietra îi evita privirea. El îi studie profilul. 

— Nu-ţi place ce am făcut, nu-i așa? 

Pietra nu spuse nimic. Așezaseră cadavrul Rebei într-un 
amestec de rumeguș și gunoi de grajd. Așa avea să reziste ceva 
timp. Nash nu voia să riște furând o altă plăcuţă de 
înmatriculare. Cu ajutorul unei bucăţi de bandă izolatoare, făcu 
din F un E - asta ar fi trebuit să fie de ajuns. Într-un colţ al 
depozitului, avea mai multe elemente cu care putea „deghiza” 
furgoneta. O pereche de benzi magnetice imprimate cu o 
reclamă la Tremesis Paints. O alta pe care scria CAMBRIDGE 
INSTITUTE. Nash alese o folie adezivă pe care o cumpărase 
toamna trecută, la o conferinţă religioasă. Pe folie scria cu litere 
mari: 


DUMNEZEU NU CREDE ÎN ATEI 


Nash zâmbi. Ce tâmpenie! Chestia era că un asemenea text 
sărea în ochi. Cei care citeau puteau fi ori impresionați, ori 
ofensaţi. Oricum, era ceva ce remarcai. Și când ești atent la 
lucruri din astea, nu mai dai prea multă importanță numărului 
de înmatriculare al mașinii. 

Se urcară în mașină. 


176 


Până s-o întâlnească pe Pietra, Nash nu credea în zicala că 
ochii sunt oglinda sufletului. În cazul acestei femei, lucrul era 
însă evident. Avea niște ochi minunatţi, albaștri cu puncte 
galbene, însă puteai vedea foarte clar că în spatele lor nu era 
nimic, că stinsese cineva acolo o lumină imposibil de reaprins. 

— A trebuit s-o fac, Pietra. Tu poţi să mă înţelegi. 

Ea vorbi într-un sfârșit. 

— Ţi-a făcut plăcere s-o ucizi și s-o lași acolo. 

Nu-l judeca. Era o simplă constatare. Îl cunoștea pe Nash de 
prea multă vreme, ca acesta să încerce să se apere. 

— Și ce-i cu asta? 

Ea îi evită privirea. 

— Ce s-a întâmplat, Pietra? 

— Eu am știut ce s-a întâmplat cu familia mea, zise ea. 

Nash nu spuse nimic. 

— Am fost martoră la chinurile îngrozitoare în care au murit 
soțul și fiul meu. Și ei au văzut cum eram eu chinuită. A fost 
ultima imagine pe care au văzut-o înainte de a muri - pe mine 
suferind alături de ei. 

— Știu asta, zise Nash. Ai spus că mi-a făcut plăcere. Dar sunt 
convins că și ţie ţi-a făcut, nu? 

Ea răspunse fără nici cea mai mică ezitare: 

— Da. 

Cei mai mulţi ar fi crezut probabil că o victimă, care trecuse 
prin asemenea chinuri oribile, nu putea fi decât oripilată la 
vederea sângelui. Lumea nu funcționa însă chiar așa. Violenţa 
dă naștere la violenţă - și asta nu numai într-un mod strict 
referitor la răzbunare. Un copil molestat ajunge la maturitate să 
molesteze și el copii nevinovaţi. Fiul traumatizat de un tată care 
îi abuzează mama este foarte probabil să ajungă într-o bună zi 
să-și bată și el soţia. 

De ce oare? 

De ce noi, oamenii, nu învăţăm niciodată lecţia? Ce se 
întâmplă în interiorul nostru de ajungem să fim atrași de lucruri 
care ar trebuie să ne creeze repulsie? 

După ce fusese salvată de Nash, în toată perioada de 
recuperare petrecută în spital, Pietra nu se gândise decât la 
răzbunare. La trei săptămâni după ce ieșise din spital, Pietra, 
împreună cu Nash dăduseră de urma unuia dintre soldaţii care îi 
torturaseră familia. Reușiseră să-l prindă. Nash îl legase. li 


177 


dăduse Pietrei o foarfecă de grădină și o lăsase singură cu 
soldatul. Abia după trei zile, nenorocitul reuși să moară. La 
sfârșitul primei zile, soldatul ajunsese s-o implore pe Pietra să-l 
omoare mai repede. Ea nu o făcuse. 

Savurase fiecare moment. 

Majoritatea ajung, în final, la concluzia că răzbunarea este o 
irosire emoţională. Se simt atât de goliţi după ce fac rău unei 
alte fiinţe umane, chiar dacă e vorba despre cineva care merită. 
Nu și Pietra. Experienţa prin care trecuse îi trezise dorința 
pentru mai mult. Simplificând, ăsta era principalul motiv pentru 
care se afla acum alături de acest bărbat. 

— Deci, de ce e atât de diferit de data asta? întrebă el. 

Răspunsul nu veni imediat. 

— Să nu știi, zise Pietra în șoaptă. Să nu știi niciodată. Da, îi 
facem să sufere, îi chinuim... nicio problemă. Pietra aruncă o 
privire înapoi, în direcția depozitului. Insă să faci un bărbat să 
trăiască tot restul vieţii întrebându-se ce s-a întâmplat cu 
femeia pe care o iubea. Pietra clătină din cap. Asta e groaznic. 

Nash îi puse mâna pe umăr. g 

— Nu avem cum să facem altfel acum. Ințelegi, nu? 

Pietra încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Dar după aceea? 

— Da, Pietra. După aceea. După ce terminăm asta, o să-l 
lăsăm să afle adevărul. 


178 


22. 


Guy Novak merse cu spatele pe aleea care ducea la garaj. 
Strângea cu atâta putere volanul, încât i se albiseră nodurile 
degetelor. Continua să stea acolo, în mașină, cu piciorul pe 
frână, dorind din răsputeri să simtă și altceva decât acea 
cumplită senzație de neputinţă. 

Își văzu imaginea reflectată în oglinda retrovizoare. Părul 
începuse să i se rărească. Încet-încet, cărarea cobora tot mai 
către ureche. Probabil că deja îl vorbeau pe la spate că se 
piaptănă în așa fel, încât să-și ascundă chelia. 

Se privea în oglindă și nu-i venea să creadă că era el cel de 
acolo. Nu avea ce face cu părul. Va trebui să continue să se 
pieptene la fel. Mai bine niște șuvițe decât chelia strălucitoare. 

Luă mâna dreaptă de pe volan și trase frâna de mână. Apoi 
opri motorul. Mai aruncă o ultimă privire spre bărbatul din 
oglindă. 

Ce figură jalnică! 

Halal bărbat! Să treci cu mașina prin faţa casei și să 
încetinești puţin. Asta da, dovadă de bărbăţie. Oare îţi este chiar 
atât de frică să-l înveţi minte pe ticălosul care ţi-a nenorocit 
copilul? 

Ce fel de tată ești? Ce fel de bărbat? 

Un neputincios. 

A, da, sigur, se dusese, la fel ca orice puști mucos, să se 
plângă la directorul școlii. Bineînţeles că în afară de câteva 
remarci pline de compasiune și de înțelegere, directorul nu 
făcuse absolut nimic. Lewiston preda în continuare. Lewiston 
continua să vină seara acasă, unde-l așteptau nevasta și copilul, 
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Mama lui Yasmin, soţia sa, îl părăsise pe Guy când fetița nu 
împlinise încă doi anișori. Cei mai mulţi o acuzaseră pe ea, 
fiindcă își părăsise familia, însă adevărul era că Guy nu fusese 
suficient de bărbat pentru ea. Fosta lui soţie începuse să calce 
strâmb și, după o vreme, ajunsese să nici nu-i mai pese dacă el 
știe asta sau nu. 


179 


Asta fusese însă cu soția lui. O femeie pe care nu fusese 
destul de puternic s-o ţină lângă el. 

Acum era vorba însă de copilul lui. 

Yasmin. lubita lui fiică. Singurul lucru cu adevărat important 
pe care reușise să-l realizeze în viaţă. Să fie tatăl unui copil. Să îl 
crească. Să aibă grijă de el. 

Nu asta trebuia să fie cea mai importantă misiune a lui? 

Bună treabă, Guy. 

Tocmai când e nevoie de tine, n-ai curajul să lupţi pentru 
copilul tău. Ce-ar fi spus tatăl lui despre toată chestia asta? Fără 
îndoială, i-ar fi aruncat privirea aceea care îl făcea să se simtă 
atât de neînsemnat. l-ar fi spus că e o mămăligă, fiindcă, dacă 
cineva ar fi îndrăznit să facă așa ceva cuiva dintre apropiații 
bătrânului, George Novak l-ar fi învățat minte. 

Așa ar fi trebuit să se poarte și el. 

leși din mașină și se îndreptă spre casă. Trăia aici de mai bine 
de doisprezece ani. Işi aduse aminte cum venise aici, pentru 
prima dată, mână în mână cu fosta lui soţie, să vadă casa. Își 
aduse aminte de zâmbetul ei. Il înșela oare încă de pe atunci, 
fără ca el să știe? Probabil. Mult timp după ce ea plecase, Guy 
continuase să se întrebe dacă Yasmin era cu adevărat a lui. 
Degeaba încerca să nu se mai gândească, să-și spună că nu are 
nicio importanţă. Până la urmă, nu mai suportase. Cu doi în 
urmă, făcuse, pe ascuns, un test de paternitate. Urmaseră trei 
săptămâni de așteptare dureroasă, dar, în final, când primise 
rezultatul, se dovedise că meritase. 

Yasmin era copilul lui. 

Poate părea patetic, însă faptul că aflase adevărul îl făcuse să 
fie un tată mai bun. Făcea tot posibilul ca ea să fie fericită. 
Dorinţele ei aveau întotdeauna întâietate. O adora pe Yasmin, o 
îngrijea cât de bine putea. El, pe care tatăl său îl umilise atât de 
mult. 

Și cu toate astea nu reușise s-o protejeze. 

Se mai uită o dată la casă. Dacă se hotăra cu adevărat s-o 
pună în vânzare, nu i-ar fi stricat un strat proaspăt de vopsea. Și 
gardul viu ar mai fi trebuit tuns un pic. 

— Hei! 

O voce necunoscută de femeie. Guy se întoarse și-și miji ochii 
în lumina soarelui. Încremeni văzând că era vorba despre soția 
lui Lewiston care tocmai cobora din mașină. Femeia venea drept 


180 


spre el. Se putea citi, după expresia de pe faţa ei, că e foarte 
furioasă. 

Rămase pironit locului, incapabil să facă vreo mișcare. 

— Cum îţi permiţi să treci mereu cu mașina prin faţa casei 
mele? se răsti femeia. 

— E o țară liberă, reuși să îngaime Guy, care nu stătea tocmai 
bine la capitolul prezenţă de spirit. 

Dolly Lewiston nu se oprise. Continua să înainteze spre el, cu 
o viteză care-l făcu să se teamă că se va izbi de el. Își duse 
instinctiv braţele înainte și făcu un pas înapoi. Incă o jalnică 
dovadă de slăbiciune. După ce că nu avusese curajul să-și 
răzbune copilul, acum ajunsese să-i fie frică până și de soția 
celui care-i făcuse rău. 

Femeia se opri într-un târziu și-i vâri un deget în faţă. 

— Să-mi lași în pace familia, ai auzit? 

Guy avu nevoie de ceva timp ca să-și revină. 

— Știţi ce i-a făcut soţul dumneavoastră fiicei mele? 

— A fost o greșeală. 

— Şi-a bătut joc de un copil de unsprezece ani. 

— Știu ce a făcut. A fost o prostie. li pare foarte rău. Nici nu 
știi cât de rău îi pare. 

— A transformat viaţa fetiţei mele într-un iad. 

— Și ce vrei acum? Ca și viața noastră să fie la fel? 

— Soţul dumneavoastră trebuie să plece din școală, zise Guy. 

— Pentru o vorbă pe care a scăpat-o fără să-și dea seama? 

— l-a distrus copilăria. 

— Hai că exagerezi! 

— Chiar nu vă amintiţi cum era în copilărie, cu copiii care 
ajungeau ţinta batjocurii celorlalţi, câte trebuiau să îndure în 
fiecare zi? Fetiţa mea era un copil fericit. Nu perfectă, nu. Dar 
fericită. Și acum... _ 

— Te rog să mă crezi că-mi pare rău. Sincer. Insă vreau să-mi 
lași familia în pace. 

— Dacă ar fi lovit-o - vreau să spun, dacă i-ar fi dat o palmă 
sau așa ceva - ar fi fost dat imediat afară, nu? Ceea ce i-a făcut 
el lui Yasmin e mult mai grav decât o simplă palmă. 

Dolly Lewiston rămase câteva clipe tăcută, privindu-l drept în 
ochi. 

— Chiar vorbești serios? 

— Nu o să-l las să scape nepedepsit. 


181 


Femeia făcu încă un pas către el. De data asta, Guy nu se mai 
dădu înapoi. Feţele lor se aflau acum la doar câţiva centimetri 
distanță. Vocea ei se transformase în șoaptă. 

— Chiar crezi că porecla pe care a primit-o e cel mai rău lucru 
care i se poate întâmpla? 

E| deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun sunet. 

— Te iei de familia mea, domnule Novak. De familia mea. De 
oamenii la care ţin eu cel mai mult pe lume. Soțul meu a făcut o 
greșeală. Și-a cerut scuze. Tu nu te lași însă și vrei să ne faci 
rău. Dacă așa stă situaţia, să știi că ne vom apăra. 

— Dacă vă referiţi la tribunal... 

Femeia râse ușor. 

— O, nu, zise ea tot în șoaptă. Nu mă refer la tribunal. 

— Dar la ce? 

Dolly Lewiston își înclină ușor capul spre dreapta. 

— Aţi fost agresat fizic vreodată, domnule Novak? 

— E o ameninţare? 

— Nu, e o simplă întrebare. Ai spus că ceea ce a făcut soțul 
meu a fost mai grav decât o agresare fizică. Te rog să mă crezi, 
domnule Novak, că nu este. Cunosc anumite persoane. Dacă 
vorbesc cu ele - dacă fac numai o aluzie că încearcă cineva să- 
mi facă rău sunt în stare să vină într-o noapte când tu dormi. 
Când fiica ta doarme. 

Guy simţi că i se usucă gura. Încercă să-și oprească tremurai 
genunchilor. 

— Asta chiar că sună a amenințare, doamnă Lewiston. 

— Nu este. Este o realitate. Dacă vrei să ne faci rău, noi n-o 
să stăm cu mâinile în sân. O să răspund prin toate mijloacele pe 
care le am la dispoziţie, înţelegi? 

El nu răspunse. 

— Fă-ţi un bine, domnule Novak. Ai mai bine grijă de fiica 
dumitale, nu de soțul meu. Lasă-l în pace. 

— Nu pot. 

— Atunci o să vezi ce înseamnă adevărata suferinţă. 

Dolly Lewiston se răsuci pe călcâie și plecă fără să mai spună 
vreun cuvânt. Lui Guy îi tremurau genunchii. O urmări cu 
privirea cum se urcă în mașină și pleacă. Femeia nu se uită 
înapoi, însă el era sigur că avea un zâmbet triumfător pe buze. 

E nebună, își zise el. 


182 


Și trebuia oare ca din cauza asta să dea înapoi? Nu dăduse 
destul înapoi toată viața? Nu era asta principala problemă - că 
era un om pe care-l călcau toți în picioare? 

Deschise ușa și intră în casă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Era Beth, ultima sa prietenă. O femeie care nu mai știa ce să 
facă pentru a-i intra în voie. Adevărul e că toate făceau la fel. 
Era așa o penurie de bărbaţi din categoria lui de vârstă, încât 
toate încercau din răsputeri să se facă plăcute și, în același 
timp, să nu pară chiar atât de disperate. Niciuna dintre ele nu 
reușea însă. Asta e necazul cu disperarea. Poţi să încerci s-o 
maschezi prin tot felul de mijloace, însă mirosul străbate toate 
straturile cu care ai acoperit-o. 

Guy ar fi vrut să treacă peste asta. Ar fi vrut ca și femeile cu 
care ieșea să reușească să treacă peste obstacol și să-l poată 
vedea așa cum era el în realitate. Nu se întâmpla însă așa și 
toate relaţiile rămâneau la un nivel superficial. Prietenele sale ar 
fi vrut, fără îndoială, mai mult. Cu toate astea, încercau din 
răsputeri să nu pară prea insistente și tocmai asta crea o 
anumită senzație de presiune. Ar fi vrut să se apropie mai mult 
de sufletul lui, dar el nu era pregătit să-l deschidă pentru ele. 
Cele mai multe preferau însă să rămână lângă el chiar și în 
aceste condiţii, prelungind relaţia până când le dădea el papucii. 

— Nimic. Totul e în ordine, spuse Guy. Îmi pare rău că a durat 
atât de mult. 

— Nicio problemă. 

— Fetele sunt bine? 

— Da. A venit mama lui Jill și a luat-o acasă. Yasmin e sus, în 
camera ei. 

— Perfect. 

— Ți-e foame, Guy? Vrei să-ţi pregătesc ceva? 

— Doar dacă mănânci și tu cu mine. 

Beth îi zâmbi și asta îl tăcu să se simtă oarecum vinovat. 
Toate femeile cu care se întâlnea îl făceau să se simtă superior 
și, în același timp, lipsit de orice valoare. Îl cuprinse din nou un 
sentiment de dezgust faţă de propria lui persoană. 

Ea veni lângă el și-l sărută pe obraz. 

— Du-te și te odihnește un pic până pregătesc eu masa. 

— OK, mă duc să-mi verific mesajele. 


Guy deschise calculatorul și găsi un singur mesaj nou în cutia 
poștală. Fusese trimis de la o adresă Hotmail care nu-i spunea 
nimic și conţinea un text care îl făcu să-i îngheţe sângele în 
vine. 


Ascultă-mă cu atenție. Cred că ar trebui să-ți 
ascunzi arma mai bine. 
e 

Tia aproape că regreta că refuzase oferta șefei ei. Era acasă, 
însă parcă nu se mai simţise niciodată la fel de inutilă ca acum. 
Sunase pe la toţi prietenii lui Adam, însă nimeni nu știa nimic. 
Era din ce în ce mai îngrijorată. Jill, care se pricepea foarte bine 
să citească stările sufletești ale părinţilor săi, își dăduse, 
bineînţeles, seama că se întâmplase ceva foarte grav. 

— Unde e Adam, mami? 

— Nu știm, draga mea. 

— L-am sunat și eu pe mobil. Nu mi-a răspuns. 

— Știu. Încercăm să-l găsim. 

Tia se uită în ochii fetiţei. Ce privire de adult. Cel de-al doilea 
născut crește atât de diferit faţă de primul. Pe primul născut îl 
cocoloșim prea mult. Îi supraveghem fiecare pas. Avem senzaţia 
că fiecare răsuflare a sa face cumva parte din planul divin al 
Domnului. Pământul, Luna, Soarele, stelele - toate se învârt în 
jurul primului născut. 

Se gândea acum la secrete, la obsesiile și temerile ascunse 
ale fiecăruia și la felul în care încercase ea să le afle pe cele ale 
fiului ei. Se întrebă dacă această dispariţie nu era cumva o 
confirmare a faptului că avusese dreptate. Fiecare are 
problemele lui. Chiar și ea, Tia, avea o mulţime de spaime. Își 
obligase întotdeauna copiii să poarte echipament de protecție 
când făceau sport sau când plecau cu bicicleta. Aștepta în staţia 
de autobuz până îi vedea urcați în mașina care îi ducea la 
școală. Chiar și acum, deși era conștientă că Adam devenise 
prea mare pentru așa ceva, se ascundea și-l urmărea până se 
urca în autobuz. Nu-i plăcea să-i lase să traverseze străzi 
aglomerate sau să-i știe că pleacă cu bicicleta în centrul 
orașului. Nu-i prea lăsa să meargă la școală cu alţi copii, fiindcă 
se temea că mamele acestora nu conduc suficient de atent. 

Era atentă la fiecare poveste tragică în care fuseseră implicaţi 
copii - fiecare accident de mașină, fiecare caz de înec, de răpire, 


184 


fiecare prăbușire de avion, orice. Trăgea cu urechea și apoi 
venea acasă și căuta online toate articolele despre 
evenimentele respective. Degeaba încerca Mike s-o liniștească, 
spunându-i că șansele ca tocmai lor să li se întâmple așa ceva 
sunt de unu la un milion. 

Asemenea evenimente se întâmplă întotdeauna unor oameni 
care există cu adevărat. Și uite că acum li se întâmplau chiar 
lor. 

Fuseseră oare numai simple obsesii de-ale ei sau avusese 
dreptate? 

Telefonul începu să sune și Tia îl înșfacă rapid sperând din tot 
sufletul ca la capătul celălalt să fie Adam. 

— Alo? 

— Doamna Baye? Aici e detectivul Schlich. 

Era poliţista aceea înaltă pe care o cunoscuse la spital. 
Spaima puse din nou stăpânire pe ea. Uneori, ai senzaţia că ai 
ajuns în punctul în care nu are ce să te mai sperie, însă loviturile 
repetate nu reușesc să te imunizeze complet. 

— Da? 

— Telefonul fiului dumneavoastră a fost găsit într-un 
tomberon aflat nu departe de locul unde a fost atacat soțul 
dumneavoastră. 

— Deci a fost totuși acolo? 

— Noi am luat în calcul de la început și varianta aceasta. 

— Și cineva i-a furat telefonul. 

— Asta e o altă problemă. Noi bănuim că motivul pentru care 
telefonul a fost abandonat acolo e că cineva - probabil fiul 
dumneavoastră - l-a văzut pe soțul dumneavoastră și și-a dat 
seama că a fost urmărit cu ajutorul mobilului. 

— Însă nu știți cu certitudine acest lucru. 

— Nu, doamnă Baye. 

— Acum, că aţi făcut această descoperire, aveţi de gând să 
trataţi cazul ăsta cu mai multă seriozitate? 

— L-am tratat cu toată seriozitatea de la început, răspunse 
Schlich. 

— Știţi la ce mă refer. 

— Da. Vă rog să mă credeţi însă că strada aceea se numește 
Vampire Row! fiindcă e pustie în timpul zilei. Nu e nimeni acolo. 


7 Calea Vampirilor. 


Așa că abia diseară, când cluburile și barurile se deschid din 
nou, vom merge acolo să punem câteva întrebări. 

Deci alte ore lungi de așteptare. 

— Vă anunţăm cum aflăm ceva. 

— Vă mulțumesc. 

Tia tocmai închidea telefonul când văzu o mașină intrând pe 
alee. Se duse lângă fereastră și o văzu pe Betsy Hill, mama lui 
Spencer, cum coboară din mașină și se îndreaptă spre ușa de la 
intrare. 

e 

Ilene Goldfarb se trezise devreme și pusese de cafea. Apoi, 
îmbrăcată în halat și papuci de casă, ieșise din casă și coborâse 
până la cutia poștală ca să ia corespondenţa. Herschel, soţul ei, 
se afla încă în pat. Băiatul, Hal, venise târziu acasă noaptea 
trecută, lucru normal pentru un adolescent aflat în ultimul an de 
colegiu. Hal fusese acceptat deja la Princeton, aceeași 
universitate pe care o urmase și ea. Băiatul muncise din greu ca 
să ajungă aici. Acum își putea permite să se și relaxeze, iar ea 
era de acord cu asta. 

Soarele dimineţii încălzea bucătăria. Ilene ședea pe scaunul ei 
favorit și-și strânsese picioarele sub ea. Dădu la o parte 
publicaţiile medicale. Erau o mulţime. Soţul ei era tot medic, 
cardiolog, la spitalul Valley din Ridgewood, considerat un 
specialist foarte bun din nordul statului New Jersey. 

llene sorbi din cana cu cafea și încercă să citească ziarul. 
Gândurile îi zburau însă la micile plăceri ale vieţii și la cât de 
puţin își putea permite să se bucure de ele. Se gândea la 
Herschel, soțul său care dormea sus, la cât de bine arăta atunci 
când se cunoscuseră în facultate, la modul în care relaţia lor 
reușise să reziste în ciuda orelor nesfârșite de muncă și a rigorii 
din școală, din perioada internatului, a rezidenţiatului și apoi a 
specializării. 

Se gândea la sentimentele ei față de acest bărbat, sentimente 
care, odată cu trecerea anilor, se maturizaseră și se 
metamorfozaseră în ceva ce ei i se păruse a fi teribil de 
reconfortant. Se gândea cât de surprinsă fusese de propunerea 
făcută recent de Herschel, de a încerca o „separare de probă”, 
acum că Hal se pregătea să-și ia zborul. 


„Ce-a mai rămas?”, o întrebase Herschel desfăcându-și 
braţele în lături. „Dacă stai și te gândești cu adevărat la noi ca 
la un cuplu, ce-a mai rămas, Ilene?” 

Era acum singură în bucătărie, așezată la mai puţin de un 
metru de locul de unde bărbatul alături de care trăise douăzeci 
și patru de ani îi pusese această întrebare, și în urechi continua 
să-i răsune ecoul cuvintelor lui. 

llene se sacrificase, muncise din greu ca să obţină ceea ce 
visase dintotdeauna: o carieră de succes, o familie frumoasă, o 
casă mare, respectul colegilor și al cunoscuților. Și acum soţul ei 
se întreba ce rămăsese de pe urma eforturilor ei. Chiar așa, ce 
rămăsese? Topirea aceea a sentimentelor fusese atât de puțin 
perceptibilă, atât de graduală, încât nici n-o băgase de seamă. 
Sau poate că nici nu-i păsase. Poate că nici nu-și dorise mai 
mult. Cine naiba putea să știe? 

Aruncă o privire în sus, pe scări. Fu tentată să sară de pe 
scaun, să urce scările și să se strecoare în pat alături de 
Herschel. Să facă dragoste așa cum făceau pe vremuri, să-l facă 
să uite întrebarea aceea, însă nu reuși să se ridice. Pur și 
simplu, nu mai avea forţa necesară. Rămase pe scaun, cu 
picioarele strânse sub ea, sorbi din nou din cafea și se șterse la 
ochi. 

— Bună dimineaţa, mamă. 

Hal deschise frigiderul și începu să bea direct din sticla cu suc 
de portocale. În mod normal, i-ar fi făcut morală - încercase să-l 
corecteze ani de-a rândul - dar, la urma urmei, Hal era singurul 
din casă care bea suc de portocale și pierduse deja prea mult 
timp mustrându-l că bea direct din sticlă. Mai avea puţin și pleca 
la universitate. Timpul pe care-l mai aveau de petrecut 
împreună se scurgea îngrozitor de repede. De ce să-l mai 
consume cu astfel de prostii? 

— Bună, dragul meu. Te-ai întors acasă târziu aseară? 

El ridică din umeri și continuă să bea. Era îmbrăcat cu 
pantaloni scurți și cu un tricou. Sub braţ ţinea mingea de 
baschet. 

— Te duci la colegiu, la sală? întrebă ea. 

— Nu, la Heritage. Băiatul mai trase o dușcă și apoi o întrebă: 
S-a întâmplat ceva? 

— Nu. De ce să se fi întâmplat? 

— Parcă ai ochii roșii. 


187 


— N-am nimic. 

— Și i-am văzut și pe indivizii ăia. 

Se referea, fără îndoială, la agenţii FBI. Aceștia veniseră la ei 
acasă și-i puseseră mai multe întrebări despre munca ei, despre 
Mike și alte chestii care i se păruseră total lipsite de sens. In 
mod normal, ar fi trebuit să stea de vorbă cu Herschel despre 
discuţia aceea, însă soţul ei părea mai degrabă preocupat de 
pregătirile pe care le făcea pentru a-și petrece restul vieţii fără 
ea. 

— Credeam că nu ești acasă, spuse ea. 

— Mă oprisem să-l iau pe Ricky și i-am văzut. Păreau de la 
poliție sau cam așa ceva. 

llene nu spuse nimic. 

— Nu erau de la poliţie? 

— Era ceva lipsit de importanță. N-are rost să-ţi faci 
probleme. 

Hal nu mai insistă și plecă. Douăzeci de minute mai târziu, 
telefonul începu să sune. llene aruncă o privire spre ceas. Ora 
opt dimineața. Dacă n-ar fi fost zi liberă, în mod normal la ora 
aceea s-ar fi aflat în plină activitate la spital. Operatorii greșeau 
destul de des și îi sunau chiar și pe doctorii ieșiţi din tură. 

Verifică ecranul telefonului și văzu că era numărul familiei 
Loriman. 

— Alo? 

— Bună dimineaţa. Susan Loriman la telefon. 

— Da. Bună dimineaţa. 

— N-am vrut să vorbesc cu Mike despre această - Susan 
Loriman se opri, ca și cum ar fi căutat cuvântul potrivit - 
problemă. Despre găsirea unui donator pentru Lucas. 

— Înţeleg, spuse llene. Am câteva ore de primire la birou, 
marți, dacă doriţi... 

— N-am putea să ne întâlnim azi? 

Ilene se pregătea să protesteze. Ultimul lucru pe care și-l 
dorea acum era să protejeze o femeie care avusese nesăbuința 
să intre într-o astfel de încurcătură. Se gândi puţin și ajunse la 
concluzia că, de fapt, nu era vorba despre Susan Loriman. Era 
vorba despre Lucas, pacientul ei. 

— Ba cred că da. 


23. 


Tia deschise ușa înainte ca Betsy Hill să apuce să bată și o 
întrebă pe aceasta fără nicio altă introducere: 

— Ştii unde e Adam? 

Întrebarea o descumpăni pe Betsy. Femeia făcu ochii mari și 
rămase nemișcată. Văzu însă expresia de pe faţa Tiei și clătină 
repede din cap. 

— Nu, spuse ea. N-am nici cea mai vagă idee unde ar putea fi. 

— Atunci de ce ai venit aici? 

Betsy Hill clătină din cap. 

— Adam a plecat de acasă și voi nu știți unde e? 

— Da. 

Betsy se făcu albă la faţă. Tia își dădu brusc seama că 
absenţa lui Adam trezise amintiri dureroase în mintea femeii din 
faţa ei. Cum de nu făcuse oare până acum legătura cu ceea cei 
se întâmplase lui Spencer? 

— Tia? 

— Da. 

— Ai verificat pe acoperișul liceului? 

Acolo unde fusese găsit Spencer. 

Intrebarea nu mai lăsa loc de alte discuţii. Tia o strigă pe Jill 
și-i spuse că iese puţin - deși nu avea încă vârsta, fetița era 
destul de mare ca să rămână singură acasă câteva minute - și 
apoi, cele două femei începură să alerge spre mașina lui Betsy. 

In timp ce Betsy conducea, Tia stătea nemișcată pe locul 
pasagerului. Abia după ce trecură de a doua intersecţie, Betsy 
zise: 

— Am vorbit cu Adam ieri. 

Tia auzise cuvintele însă nu reușise să pătrundă înţelesul lor. 

— Cum? 

— Ai auzit de site-ul cu amintiri pe care l-au făcut pentru 
Spencer pe MySpace? 

Tia încercă să se concentreze, să se elibereze pentru o clipă 
de disperarea care o paraliza. Site-ul lui Spencer pe MySpace. Își 
aduse aminte că auzise despre așa ceva în urmă cu câteva luni. 

— Da. 


— A apărut acolo o nouă fotografie. 

— Nu înțeleg. 

— O fotografie făcută chiar înainte ca Spencer să moară. 

— Am crezut că a fost singur în noaptea aceea, spuse Tia. 

— Așa am crezut și eu. 

— Tot nu înţeleg care e legătura. 

— Am impresia, începu Betsy, că Adam a fost cu Spencer în 
noaptea aceea. 

Tia întoarse capul ca s-o privească în ochi. Betsy se uita drept 
înainte, pe șosea. 

— Și ai vorbit despre asta cu el ieri? 

— Da. 

— Unde? 

— În parcare, după ce a ieșit de la școală. 

Tia își aminti dintr-odată schimbul de mesaje cu Ceejay8115: 

Cee/ay8115: Ce s-a întâmplat? 

HockeyAdam1117: M-a oprit mama lui după școală. 

— De ce n-ai venit să vorbești cu mine? întrebă ea. 

— Pentru că nu aveam nevoie de explicaţia ta, Tia, răspunse 
Betsy cu o voce nervoasă. Voiam să aud ce are Adam de spus. 

În faţa ochilor celor două femei apăru clădirea masivă, 
placată cu cărămidă, a liceului. Tia nici nu așteptă ca Betsy să 
parcheze mașina, deschise portiera și țâșni spre clădire. Işi 
aduse aminte că trupul lui Spencer fusese găsit pe acoperișul 
unuia dintre corpurile mai joase ale liceului, un binecunoscut loc 
de fumat al elevilor. Se ajungea foarte ușor acolo, de pe o 
cornișă decorativă din dreptul ferestrei și apoi sus, sprijinindu-te 
pe suportul burlanului. 

— Așteaptă-mă, o strigă Betsy. 

Deși era sâmbătă, în parcare se aflau destul de multe mașini. 
În special SUV-uri. Aveau loc mai multe meciuri de baseball și 
fotbal. Părinţii așteptau în tribune, unii cu pahare de cafea în 
mână, alţii vorbind la telefon sau făcând fotografii. Tiei nu-i 
plăcuse niciodată să asiste la competiţiile sportive la care 
participa Adam, fiindcă îi provocau emoţii prea mari. li 
disprețuia pe părinţii care nu trăiau decât pentru realizările 
sportive ale progeniturilor lor și își dorea să nu ajungă niciodată 
ca ei. Însă atunci când propriul său copil era pe teren, 
intensitatea cu care trăia fiecare reușită sau fiecare eșec al 
acestuia o consuma. 


190 


Tia își șterse lacrimile și continuă să alerge. Se opri brusc 
când ajunse în locul unde ar fi trebuit să se afle cornișa ce ieșea 
din perete. 

Lespedea dispăruse. 

— Au distrus-o după ce l-au găsit pe Spencer, zise Betsy, care 
ajunsese lângă ea. Au vrut să se asigure că nu se mai poate 
ajunge acolo. Scuză-mă, am uitat să-ţi spun. 

Tia se uită în sus, spre acoperiș. 

— Copiii știu cum să găsească o altă cale, spuse ea. 

— Știu. 

Cercetară amândouă peretele clădirii, dar nu găsiră nicio cale 
prin care s-ar fi putut urca cineva pe acoperiș. Porniră în grabă 
spre intrarea din faţă a clădirii. Ușa era încuiată, așa că bătură 
în ea până când își făcu apariţia un paznic, pe al cărui buzunar 
de uniformă scria KARL. 

— E închis, zise paznicul prin ușă. 

— Trebuie să ajungem pe acoperiș, strigă Tia. 

— Pe acoperiș? Paznicul se încruntă. Pentru ce naiba vreţi să 
urcați acolo? 

— Vă rugăm, zise Tia. Trebuie să ne lăsaţi să intrăm. 

Privirea paznicului se mută spre dreapta și, când o văzu pe 
Betsy Hill, bărbatul fu străbătut de un fior. Fără îndoială că o 
recunoscuse. Fără să mai spună vreun cuvânt, Își scoase cheile 
și deschise ușa. 

— Pe aici, zise el. 

Acum alergau toţi trei. Tiei îi bătea inima atât de tare, că-i era 
frică să nu-i iasă din coșul pieptului. Avea ochii plini cu lacrimi. 
Karl deschise o ușă și arătă cu degetul spre colţul încăperii. 
Acolo se afla o scară fixată de perete, de genul celor instalate 
pe submarine. Tia nu șovăi nicio secundă. Se repezi spre scară 
și începu să urce. Betsy venea imediat în urma ei. 

Ajunseră pe acoperiș, însă se aflau în partea cealaltă a 
clădirii. Incepură să alerge pe suprafaţa acoperită cu smoală și 
pietriș. Acoperișul nu avea însă același nivel pe toată suprafața. 
La un moment dat, fură nevoite să sară în jos aproape înălţimea 
unui etaj. Niciuna dintre ele nu ezită nicio clipă. 

— După colţul acela, strigă Betsy. 

Dădură colțul și se opriră brusc. 

Nu se afla niciun trup acolo. Asta era cel mai important lucru. 
Adam nu fusese acolo. Pe acoperiș fusese totuși cineva. 


191 


Se vedeau mai multe sticle de bere sparte. Se aflau pe jos 
atât mucuri de ţigări obișnuite, cât și mucuri de ţigări cu 
marijuana. Nu din cauza lor rămase însă Tia nemișcată, ci din 
cauza lumânărilor. 

Zeci de lumânări. Cele mai multe erau consumate în 
întregime, transformate într-o masă de ceară înnegrită. Tia se 
aplecă și atinse câteva. Unele dintre ele erau încă maleabile, ca 
și cum și-ar fi încheiat arderea abia cu puţin timp în urmă. 

Tia se răsuci pe călcâie. Betsy Hill era acolo. Stătea nemișcată 
și se uita ţintă la lumânări. 

— Betsy? 

— Aici l-au găsit pe Spencer, zise ea. Exact unde se află 
lumânările astea. Exact aici. Am urcat aici înainte să-l ia pe 
Spencer. Am insistat să fac asta. Voiau să-l dea jos de pe 
acoperiș și eu am spus nu. Voiam să-l văd eu mai întâi. Voiam să 
văd locul unde murise băiatul meu. 

Betsy făcu un pas înainte. Tia nu se mișcă de pe loc. 

— Am urcat pe cornișa de lângă fereastră. Cea pe care au 
spart-o după aceea. Unul dintre polițiști a vrut să mă ajute. l-am 
zis să mă lase dracului în pace. Ron credea că am înnebunit. A 
încercat să mă facă să renunţ. Eu însă am urcat pe acoperiș. Și 
Spencer era chiar aici. Exact unde te afli tu acum. Stătea culcat 
pe o parte. Cu picioarele strânse sub el într-o poziţie fetală. 
Până la zece ani, dormea cu degetul mare în gură. Tu ţi-ai privit 
vreodată copiii cum dorm, Tia? 

Tia încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Cred că toți părinţii fac asta. 

— De ce oare? 

— Pentru că par atât de inocenți și neajutorați. 

— Posibil. Betsy zâmbi. Eu cred însă că ne uităm la ei când 
dorm fiindcă e singura ocazie când putem să-i admirăm pe 
îndelete fără ca acest lucru să pară ieșit din comun. Dacă te uiţi 
așa la ei în timpul zilei, vor zice că ai înnebunit. Însă atunci când 
dorm... 

Vocea ei se stinse. Se roti pe loc și zise: 

— Acoperișul ăsta e foarte mare. 

Tia fu luată prin surprindere de schimbarea bruscă a 
subiectului. 

— Cred că da. 


192 


— Acoperișul, repetă Betsy. Este mare. Peste tot sunt 
împrăștiate cioburi de sticlă. 

O privi pe Tia. Aceasta nu știa ce să spună. 

— Ai dreptate. 

— Cine a aprins lumânările astea, continuă Betsy, a ales exact 
locul unde a fost găsit Spencer. Niciun ziar nu a publicat detaliul 
ăsta. Cum de a știut totuși? Dacă Spencer a fost singur în 
noaptea aceea, de unde a știut persoana asta cu atâta precizie 
să aprindă lumânările exact în locul în care a murit el? 

e 

Mike bătu la ușă și aşteptă. Mo rămăsese în mașină. Se aflau 
într-o zonă cu locuinţe, nu departe de locul în care Mike fusese 
atacat. Dorea să ajungă din nou pe aleea aceea, să vadă dacă 
își amintește ceva, un detaliu. Din păcate, nu avea niciun 
indiciu, niciun capăt de care să se apuce. 

O sunase pe Tia ca să-i spună că nu avusese noroc cu Huff. Ea 
îi povestise despre vizita pe care o făcuse la școală, împreună 
cu Betsy. Aceasta era încă la ei acasă. 

— Adam a fost mult mai retras după moartea lui Spencer, zise 
Tia. 

— Știu. 

— Deci e posibil ca în noaptea aia să se fi întâmplat mai 
multe. 

— Ce anume? 

Tăcere. 

— Betsy și cu mine trebuie să mai stăm de vorbă, spuse Tia. 

— Să fii atentă, bine? 

— Ce vrei să spui? 

Mike nu răspunse, însă amândoi știau despre ce e vorba. Deși 
niciunul nu voia s-o recunoască, deși era îngrozitor dacă stăteai 
să te gândești, era foarte posibil ca interesele lor și cele ale 
familiei Hill să nu mai fie aceleași. 

— Hai mai bine să-l găsim mai întâi, zise Tia. 

— Exact asta și încerc să fac acum. Tu ai grijă acolo, eu încerc 
să aflu ceva aici. 

— Te iubesc, Mike. 

— Și eu te iubesc. 

Mike bătu din nou în ușă. Niciun răspuns. Ridică mâna să bată 
a treia oară, când ușa se deschise. Era Anthony, bodyguardul. 


193 


Acesta își încrucișă braţele masive la piept și spuse uitându-se 
la Mike: 

— Arăţi ca naiba. 

— Mulţumesc. 

— Cum ai aflat unde locuiesc? 

— Am intrat pe internet și am căutat printre fotografiile 
recente ale celor din echipa de fotbal de la Dartmouth. Am avut 
noroc că ai absolvit anul trecut. Adresa ta e încă în anuarul 
universității. 

— Isteţ, zise Anthony zâmbind ușor. Noi, ăștia de la 
Dartmouth, suntem foarte isteți. 

— Am fost atacat pe aleea aia. 

— Mda, știu. Cine crezi că a chemat poliţia? 

— Tu? 

Anthony ridică din umeri. 

— Hai să facem o plimbare, zise el și închise ușa. 

Era îmbrăcat sport, în pantaloni scurţi și în unul dintre 
tricourile acelea strâmte, fără mâneci, care îi scoteau în 
evidență mușchii. 

— E doar un aranjament pe durata verii, spuse Anthony. 
Slujba de la club. Însă îmi place ce fac acolo. În toamnă, mă 
înscriu la Drept, la Columbia. 

— Și soţia mea a făcut Dreptul. 

— Da, știu. Și tu ești medic. 

— De unde știi toate astea? 

Anthony rânji. 

— Ce, credeai că ești singurul care poate obţine informaţii de 
la facultate? 

— Te-ai uitat pe Internet. 

— Nu. L-am sunat pe tipul care antrenează acum echipa de 
hochei - un anume Ken Karl, care a jucat și în echipa de fotbal 
pe post de apărător. l-am spus cum arăţi și i-am povestit că te-ai 
lăudat că ai jucat și la profesioniști. „Mike Baye”, a spus el 
imediat. Mi-a mai zis că ai fost unul dintre cei mai buni jucători 
de hochei pe care i-a avut universitatea. Recordurile stabilite de 
tine încă nu au fost depășite. 

— Asta înseamnă că facem parte din aceeași echipă, 
Anthony? 

Uriașul nu răspunse. 


194 


începu să coboare treptele care duceau în stradă. Din 
dreapta, își făcu apariţia un tânăr de culoare. 

— Yo, Ant! îl salută acesta pe bodyguard și cei doi executară 
o strângere de mână foarte complicată înainte de a se despărți. 

— Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat noaptea trecută. 

— Ai fost atacat de trei sau patru indivizi. Eu am auzit 
zgomotul luptei. Când am ajuns acolo, băieţii au luat-o la fugă. 
Unul dintre ei avea un cuțit în mână. Am fost convins că ţi-au 
făcut felul. 

— Deci tu i-ai pus pe fugă? 

Anthony ridică din umeri. 

— Îţi mulțumesc. 

O altă ridicare din umeri. 

— Ai reușit să te uiţi la ei? 

— Feţele nu le-am văzut. Însă pot să-ţi spun că erau albi. 
Tatuaţi peste tot. Îmbrăcaţi în haine închise la culoare. 
Slăbănogi. Probabil, sub influenţa drogurilor. Păreau foarte 
supăraţi. Unul își ţinea mâna la nas și înjura. Anthony zâmbi. 
Bănuiesc că tu i-ai spart nasul. 

— Şi tot tu i-ai chemat și pe polițiști? 

— Mda. Dar nu pot să cred că te-ai dat deja jos din pat. După 
cum arătai, eram convins c-o să stai pe tușă cel puţin o 
săptămână. 

Continuau să meargă în timp ce vorbeau. 

— Spuneai că l-ai văzut aseară pe puştiul acela îmbrăcat cu 
jachetă cu număr pe spate. L-ai mai văzut și înainte? întrebă 
Mike. 

Anthony nu răspunse. 

— L-ai recunoscut și pe fiul meu când ţi-am arătat fotografia. 

Uriașul se opri din mers. Işi puse ochelarii de soare. Mike nu-i 
mai putea vedea ochii. 

— Relaţia noastră se cam încheie aici, Mike. 

— Spuneai că nu-ţi vine să crezi că am ieșit așa de repede din 
spital. 

— Da, așa am spus. 

— Nu vrei să știi de ce m-am dat așa de repede jos din pat? 

Anthony ridică din umeri. 

— Nu am reușit încă să-mi găsesc fiul. Numele lui e Adam. Are 
numai șaisprezece ani și cred că se află în mare pericol. 

Bodyguardul începu din nou să meargă. 


— Îmi pare rău de fiul tău. 

— Vreau doar să-mi dai niște informații. 

— Ai senzaţia că aș fi de la Pagini Aurii? Eu trăiesc și muncesc 
acolo. Nu obișnuiesc să vorbesc despre ceea ce văd. 

— Te rog să nu-mi vii cu tâmpenia cu „legea străzii”. 

— Nici tu cu prostia că „aceia care au absolvit la Dartmouth 
se ajută unii pe alţii”. 

Mike puse o mână pe braţul uriașului. 

— Am cu adevărat nevoie de ajutorul tău. 

Anthony se trase înapoi și începu să meargă mai repede. Mike 
grăbi și el pasul. 

— Să știi că nu te las să pleci, Anthony. 

— Bănuiesc că nu, zise acesta și se opri. Ţi-a plăcut acolo? 

— Unde? 

— La Dartmouth. 

— Da. Mi-a plăcut foarte mult. 

— Și mie. Parcă eram într-o altă lume. Înţelegi ce vreau să 
spun? 

— Da. 

— În cartierul nostru, nu auzise nimeni de școala aia. 

— Și cum ai ajuns acolo? 

Anthony zâmbi și-și aranjă ochelarii pe nas. 

— Te întrebi cum de-a ajuns un negru sărac ca mine la o 
universitate atât de exclusivistă ca Dartmouth? 

— Da, răspunse Mike. Exact asta mă întreb. 

— Eram bun la fotbal, chiar bun de tot. Fusesem recrutat în 
Division 1A€. Aș fi putut ajunge chiar în campionatul universitar. 

— Dar? 

— Dar, în același timp, îmi cunoșteam foarte bine limitele. Nu 
eram suficient de bun ca să trec la profesioniști. Deci, ce rost ar 
fi avut? Dacă m-aș fi axat numai pe sport, școala ar fi fost o 
simplă formalitate. Așa că am acceptat oferta celor de la 
Dartmouth. Am făcut și sport și am obţinut și o diplomă 
muncită. Indiferent ce mă mai așteaptă în viaţă, voi fi 
întotdeauna absolvent al uneia dintre universităţile din Ivy 
League. 

— Și acum te pregătești pentru Drept. 

— Exact. 

— Și după aceea? După ce termini Dreptul? 


3 Divizie inferioară a campionatului de fotbal american pentru amatori. 


— Vreau să rămân aici. Nu fac studiile astea ca să evadez. Îmi 
place să trăiesc aici și vreau să ajut ca viața să fie mai bună 
pentru oamenii mei. 

— E grozav să știi că te-ai ridicat prin propriile forțe. 

— Da, dar nu e la fel de grozav să fii informator. 

— Trebuie să mă ajuţi, Anthony. Să știi că mi-ar plăcea să 
stăm mai mult de vorbă despre universitate. 

— Dar trebuie să-ţi salvezi copilul. 

— Exact. 

— Nu știu sigur, dar cred că l-am mai văzut pe acolo pe 
băiatul tău. Pentru mine, toţi arată la fel, cu tricourile alea negre 
și cu feţele posomorâte, de parcă i-ar deranja teribil că au tot ce 
își doresc. Să-ţi spun sincer, nu mă omor prea tare după puștii 
ăștia. Cei din cartierul meu se droghează ca să uite de sărăcie. 
Dar ei? S-au săturat, probabil, de casele alea mișto în care 
locuiesc, de părinţii care nu știu ce să le mai facă. 

— Să știi că nu e chiar atât de simplu, zise Mike. 

— Poate că nu. 

— Te rog să mă crezi că și eu am pornit-o de jos. Uneori, mă 
gândesc că pentru cei ca noi e mai ușor. Ambiţia e ceva firesc 
atunci când n-ai nimic. Știi mult mai clar ce ai de făcut. 

Anthony nu spuse nimic. 

— Adam e un copil bun. Pur și simplu, trece acum printr-o 
perioadă mai dificilă. Datoria mea este să-l protejez și să-l ajut 
să găsească drumul înapoi. 

— Foarte bine zis: datoria ta, nu a mea. 

— L-ai văzut și seara trecută, Anthony? 

— E posibil. Nu sunt prea sigur. 

Mike îl privi în ochi pe uriaș. 

— Există în zona aceea un club pentru minori. Oficial, cică, e 
un loc sigur, unde adolescenţii pot intra legal. Au tot felul de 
activităţi, dans, consiliere, asistență psihologică, însă se pare că 
asta e doar o faţadă ca să-și poată face de cap nestingheriţi. 

— Și unde e clubul ăsta? 

— La două, trei străzi de locul unde muncesc eu. 

— Și când ai spus că activităţile alea sunt numai de fațadă, la 
ce te referi? 

— Tu ce crezi? Droguri, băutură, chestii din astea. Unii zic că 
le spală creierele acolo și ajung un fel de automate. Eu nu cred. 
Un lucru însă e sigur. Cei care nu sunt membri ocolesc locul ăla. 


197 


— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că are reputaţia unui loc periculos. Probabil, 
controlat de mafioţi. Nu știu. Însă pot să-ţi spun cu siguranţă că 
nu-și bagă nimeni nasul în ceea ce se petrece acolo. 

— Și crezi că acolo se ducea fiul meu? 

— Dacă se afla în zona aceea și are numai șaisprezece ani, 
da. Cred că acolo s-a dus. 

— Și locul ăsta are și un nume? 

— Club Jaguar, din câte știu. Uite, îți scriu adresa. 

După ce primi hârtia cu adresa, Mike îi întinse și el o carte de 
vizită. 

— Ai aici toate numerele mele de telefon. 

— Da, bine. 

— Dacă îl vezi undeva pe băiatul meu... 

— Să știi că nu sunt angajat pe post de dădacă, Mike. 

— Foarte bine. Fiindcă nici copilul meu nu mai e un bebeluș. 

e 

Tia avea în mână fotografia cu Spencer Hill pe acoperișul 
școlii. Se întorseseră la ei acasă. 

— Nu înţeleg cum ai putut să-ți dai seama că Adam este cel 
din spate. 

— Nu știam cine e, spuse Betsy, însă modul în care a 
reacţionat Adam m-a convins că el a fost acolo. 

— Poate că s-a speriat, pur și simplu, când a văzut o 
fotografie cu prietenul lui mort. 

— E posibil, zise Betsy. Tonul cu care o spusese indica însă 
foarte clar că exclude această posibilitate. 

— Și ești sigură că fotografia a fost făcută chiar în noaptea în 
care a murit? 

— Da. 

Tia dădu din cap și nu mai zise nimic. Jill era sus și se uita la 
televizor. 

— Și ce semnificaţie au toate astea, Betsy? întrebă Tia, după 
o perioadă mai lungă de tăcere. 

— Toţi spun că nu l-au văzut pe Spencer în noaptea aia. 
Pretind că băiatul meu a fost singur. 

— Și tu zici că fotografia asta demonstrează că nu a fost 
singur? 

— Da. 


— Și dacă n-a fost singur, cu ce schimbă asta ce s-a 
întâmplat? 

Trecură mai multe secunde foarte lungi până ce Betsy 
răspunse: 

— Nu știu. 

— Ţi-a lăsat un mesaj prin care îţi spunea că se sinucide, nu? 

— Un mesaj pe telefon. Putea fi trimis de oricine altcineva. 

Tia își dădu seama din nou foarte clar că se situa pe o poziţie 
adversă față de Betsy. Fiecare își apăra propriul copil. Dacă 
ceea ce susținea Betsy în legătură cu fotografia era adevărat, 
atunci Adam minţise, iar în această situaţie, ce se întâmplase 
oare cu adevărat în noaptea aceea? 

Așa că Tia se hotărî să nu pomenească nimic despre schimbul 
de mesaje cu Ceejay8115, în special despre cel în care era 
vorba despre o mamă care îl abordase pe Adam. Nu era 
deocamdată momentul. Trebuia să afle mai multe. 

— Am trecut cu vederea anumite semne, spuse Betsy. 

— Ce fel de semne? 

Betsy Hill închise ochii. 

— Betsy? 

— L-am spionat odată. De fapt, spionat e cam mult spus... 
Spencer era la calculator și, când a ieșit din cameră, m-am 
furișat înăuntru. Să văd la ce se uita. Mă înţelegi? N-ar fi trebuit 
să fac asta. Mă simțeam teribil de vinovată să-i violez astfel 
intimitatea. 

Tia nu spuse nimic. 

— Și am intrat pe browser ca să văd la ce site-uri se uitase. 

Tia o încurajă cu o mișcare a capului. 

— ȘI... erau site-uri despre sinucidere. Erau povești cu tineri 
care se sinuciseseră. N-am stat să văd prea bine. Problema e că 
n-am făcut nimic în legătură cu asta. Pur și simplu, am închis-o 
în mine. 

Tia îl privi pe Spencer cel din fotografie. Căuta vreun semn 
care să indice că băiatul acela avea să fie mort în câteva ore, ca 
și cum astfel de semne s-ar fi putut desluși pe fața tânărului. 

— l-ai arătat fotografia lui Ron? întrebă ea. 

— Da. 

— Și el ce a zis? 


— M-a întrebat cu ce schimbă asta situaţia actuală. Fiul nostru 
s-a sinucis, mi-a spus el, așa că nu știu ce vrei să demonstrezi, 
Betsy? El e convins că fac toate astea ca să mă eliberez. 

— Și nu e adevărat? 

— Eliberare, repetă Betsy aproape scuipând silabele, ca și 
cum cuvântul ar fi avut un gust greu de suportat. Ce înseamnă 
asta? Că undeva e o ușă prin care trec și o închid în urma mea, 
iar Spencer rămâne de cealaltă parte? Dar eu nu vreau asta, Tia. 
Îți poţi imagina ceva mai obscen decât imaginea asta? 

Cele două femei tăcură și, pentru o vreme, singurul zgomot 
care se auzi fu sonorul filmului la care se uita Jill. 

— Poliţia crede că fiul tău a fugit de-acasă, spuse Betsy, după 
un timp. Și că al meu s-a sinucis. 

Tia încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— Dar hai să presupunem că nu au dreptate. Să presupunem 
că se înșală în legătură cu ambii băieţi. 


200 


24. 


Nash se afla în mașină și se gândea la următoarea mutare pe 
care trebuia s-o facă. 

Avusese o copilărie normală. Fără îndoială că un psihiatru nu 
ar fi fost tocmai de acord cu această afirmaţie și ar fi început să 
caute în trecutul său urme de abuzuri sexuale sau de 
constrângeri cu substrat religios. Nash însă știa că nu era nimic 
ciudat de descoperit în trecutul său. Avusese parte de niște 
părinţi și niște fraţi foarte buni. Poate prea buni. Gata oricând 
să-l apere, așa cum fac toate familiile pentru unul de-al lor. 
Privind retrospectiv, e foarte posibil ca ei să-și fi dat cumva 
seama că fac o greșeală, însă e foarte greu pentru o familie să 
accepte adevărul. 

Nash fusese un copil inteligent, așa că reușise să-și dea 
seama destul de devreme că era cumva „defect”. Se spune că 
persoanele instabile din punct de vedere mental nu realizează 
că ceva nu e în regulă. O teorie complet greșită. Nash își dăduse 
seama că în creierul său firele nu erau conectate cum trebuie. 
Ştia că era diferit de ceilalţi, că nu se încadra în normă. Asta nu-l 
făcea însă să se simtă cumva inferior, dar nici nu-i provoca 
vreun sentiment de superioritate. Mintea lui pătrundea, pur și 
simplu, în zone foarte întunecate și-i plăcea ce se găsea acolo. 
Nu avea aceleași senzaţii precum ceilalţi și nu simţea faţă de 
suferința semenilor săi compasiunea mimată de alţii. 

Ăsta era cuvântul-cheie: „mimată”. 

Pietra stătea lângă el, pe scaunul pasagerului. 

— Oare de ce se consideră oamenii atât de speciali? întrebă 
el. 

Femeia nu răspunse. 

— De ce uită oare că planeta asta - dar, ce vorbesc eu - 
amărâtul ăsta de sistem solar este de o micime care depășește 
capacitatea noastră de înţelegere, închipuie-ţi că te afli pe o 
plajă foarte lungă. Te apleci și iei în mână un fir de nisip. Unul 
singur. Apoi te uiţi în susul și în josul plajei și vezi că aceasta se 
întinde cât vezi cu ochii. Poţi să crezi că, în comparaţie cu tot 


universul, întregul nostru sistem solar este la fel de mic cum e 
firul de nisip față de plaja aceea? 

— Nu știu ce să zic. 

— Ai dreptate să îți manifești anumite îndoieli, fiindcă nu e 
adevărat. Sistemul nostru solar este mult, mult mai mic. 
Imaginează-ţi nu numai plaja pe care te afli, ci toate plajele de 
pe planetă. Gândește-te la tot nisipul de pe toate plajele din 
lume și apoi uită-te din nou la firul de nisip. Ei bine, întreg 
sistemul nostru solar - ca să nu mai vorbim despre planeta asta 
nenorocită - este la fel de mic faţă de restul universului cum e 
firul de nisip faţă de restul nisipului de pe toate plajele din lume. 
Îți dai seama cât de neînsemnaţi suntem? 

Pietra nu zise nimic. 

— Dar să lăsăm comparaţia asta, continuă Nash, fiindcă omul 
nu înseamnă nimic nici măcar pe planeta pe care trăiește. Hai 
să ne limităm deocamdată la planeta Pământ, vrei? 

Femeia încuviinţă dând din cap. 

— Știai că dinozaurii au trăit pe planeta asta mai mult decât 
oamenii? 

— Da. 

— Faptul că nici măcar pe planeta asta minusculă oamenii nu 
au fost stăpâni tot timpul ar trebui să fie o dovadă suficientă că 
nu suntem deloc speciali. Dar, hai să mergem puţin mai 
departe. Ai idee de câte ori a fost mai mare perioada de 
dominație a planetei de către dinozauri? De două ori? De cinci? 
De zece ori? 

Pietra îl privi drept în ochi. 

— Nu știu. 

— De patruzeci și patru de mii de ori mai mare. Bărbatul își 
însoțea acum vorbele cu gesturi ample, stăpânit în întregime de 
măreția demonstraţiei pe care o făcea. 

— Gândește-te puţin. De patruzeci și patru de mii de ori mai 
mare. Asta înseamnă mai mult decât o sută douăzeci de ani 
pentru fiecare zi de viaţă a omenirii. Poţi să-ţi imaginezi așa 
ceva? Crezi că vom rezista de patruzeci și patru de mii de ori 
mai mult decât am supravieţuit până acum? 

— Nu, spuse ea. 

Nash se lăsă pe spate. 


— Nu reprezentăm nimic. Noi, oamenii. Nimic. Și cu toate 
astea avem senzaţia că am fi speciali. Ne închipuim că 
Dumnezeu ne consideră drept favoriţii săi. Ce glumă bună. 

In facultate, Nash studiase teoriile lui John Locke? - ideea că 
guvernarea cea mai bună este cea care se implică cel mai puţin, 
deoarece, simplist vorbind, este cea mai apropiată de starea 
naturală, de ceea ce a intenţionat Dumnezeu. In această stare 
suntem însă doar niște animale, ca toate celelalte. E lipsit de 
sens să credem că am fi mai mult decât atât. Ce prostie să-ţi 
închipui că omul este mai presus, dar dragostea și prietenia sunt 
altceva decât rătăciri ale unei minţi superioare, ale unei minţi 
capabile să sesizeze inutilitatea existenţei umane și, din această 
cauză, trebuie să inventeze mijloace care să-i abată atenţia de 
la ea. 

Era oare Nash cel cu adevărat normal, fiindcă era în stare să 
vadă întunericul - sau toţi ceilalți se complăceau în minciună? 

Cu toate astea, o lungă perioadă, Nash își dorise foarte mult 
normalitatea. 

Işi dăduse seama, destul de devreme, că inteligenţa sa este 
mult peste medie. In timpul liceului, fusese un elev de nota 10 și 
obținuse aproape punctajul maxim la testele SAT”. Se înscrisese 
la Williams College” și-și alesese ca domeniu principal de studiu 
filosofia. Se străduise în toți acei ani să-și ţină în frâu nebunia. 
Insă nebunia voia să iasă la iveală cu tot dinadinsul. 

Așa că se hotărâse să o lase. 

Exista în el un instinct aproape primar, care îi spunea că 
trebuie să-și protejeze familia. Ceilalţi locuitori ai planetei însă 
nu contau pentru el. Erau simple decoruri de fundal, nimic mai 
mult. Adevărul era - și ajunsese să afle destul de devreme asta 
- că simțea o plăcere intensă în momentul când le făcea rău 
altora. Era ceva care existase mereu în el. Ceva la care nu avea 
nicio explicaţie. Unii oameni găsesc plăcere într-o ușoară adiere 
a vântului, alții într-o îmbrăţișare sau într-o aruncare reușită la 
baschet. Nash o găsea atunci când făcea să dispară un alt 
locuitor al planetei. Nu-și dorise el lucrul ăsta, era însă ceva de 


? Filozof și om politic englez (1632-1704), cu preocupări în domeniul guvernării 
societății și al epistemologiei. 

10 Scholastic Aptitude Test - baterii de teste standardizate, folosite pentru admiterea 
în universitățile americane. 

11 Universitate privată cu sediul în Williamstown, Massachusetts. 


203 


care era conștient și împotriva căruia, uneori, se putea lupta, 
iar, alteori, nu. 

Apoi o cunoscuse pe Cassandra. 

Fusese aidoma experimentelor acelea din chimie, în care totul 
începe cu un lichid clar și în care cineva adaugă un strop de 
ceva - un catalizator - și totul se schimbă. Culoarea, 
consistenţa, textura, totul. Cassandra fusese pentru el un astfel 
de catalizator. 

Se cunoscuseră, ea îl atinsese, iar el se transformase. 

Se îndrăgostise. Dintr-odată viața era altfel pentru el. 
Căpătase speranțe și dorința de a se schimba și de a-și petrece 
viaţa alături de o altă persoană. Se cunoscuseră la universitate, 
în timpul celui de-al doilea an de studii. Cassandra, pe lângă că 
era o fată foarte frumoasă, avea și altceva. Toată lumea o 
iubea, însă nu era vorba numai de dorinţa aceea, în primul rând 
sexuală, asociată, de obicei, relaţiilor stabilite în timpul 
studenţiei. Cassandra era tipul de fată pe care ai fi vrut s-o duci 
acasă. Ea te făcea să-ţi dorești o familie a ta, o casă drăguță, cu 
gazon în față, era o femeie cu care puteai să-ți crești copiii. Erai 
fermecat, într-adevăr, în primul rând, de frumuseţea ei, dar și de 
bunătatea nemărginită care se ghicea în ea. Era o fiinţă 
specială, care n-ar fi fost în stare să facă rău nimănui și, 
instinctiv, puteai să-ţi dai seama de asta. 

Nash intuise puţin din asta și în Reba Cordova, și de aceea 
avusese o umbră de remușcare atunci când o ucisese. Se 
gândise la soțul femeii, la ceea ce avea să simtă acesta, pentru 
că, deși nu-i păsa câtuși de puţin ce ar putea simţi o altă fiinţă 
omenească, era vorba despre o suferinţă pe care o 
experimentase și el. 

Cassandra. 

Nu numai părinţii și cei cinci fraţi ai ei o adorau, dar chiar și 
un străin căruia îi zâmbea simţea un fior în piept. Acasă, îi 
spuneau Cassie. Lui Nash nu-i plăcuse numele ăsta. Pentru el, 
ea era Cassandra lui iubită și, în ziua în care se căsătoriseră, el 
înţelesese ce înseamnă să fii „binecuvântat”. 

Reveniseră de mai multe ori la Williams cu ocazia reuniunilor 
promoției lor și, de fiecare dată, trăgeau la Porches Inn. Așa și-o 
amintea el pe Cassandra, în casa aceea cu pereţii gri, cu capul 
odihnindu-se pe abdomenul lui, cu ochii pironiţi în tavan, în timp 
ce el îi mângâia părul. Așa și-o amintea, asta era imaginea care 


204 


rămăsese în memoria lui, imaginea pe care o avea înainte de a 
începe să se simtă rău. li spuseseră apoi că are cancer și o 
tăiaseră, iar mult iubita lui Cassandra murise exact ca orice altă 
creatură insignifiantă de pe această planetă neînsemnată. 

Da, Cassandra murise, și atunci el își dăduse seama că totul 
nu fusese decât o glumă. După moartea ei, Nash nu mai 
avusese nici tăria, nici motivul să încerce să-și înfrâneze 
nebunia. Nu mai era nevoie. Odată eliberată, nebunia nu mai 
putuse fi stăpânită. 

Familia Cassandrei încercase să-l consoleze. Erau niște 
oameni plini de „credinţă” și încercaseră să-i explice cât de 
„binecuvântat” fusese el că o avusese alături și că ea îl aștepta 
acolo, în locul acela minunat unde ajungem cu toţii. Familia ei 
mai trecuse printr-o tragedie - fratele cel mai mare al 
Cassandrei fusese ucis în urmă cu trei ani, cu prilejul unui jaf 
care luase o turnură nefericită - însă, despre Curtis, fratele ei, se 
putea spune că și-o căutase cu lumânarea, fiindcă fusese un 
mare scandalagiu. Cassandra fusese, pur și simplu, devastată 
când aflase de moartea fratelui ei și plânsese zile în șir, astfel 
încât Nash fusese pe punctul de a-și da frâu liber nebuniei, 
dorind să găsească o cale prin care să-i aline suferinţa. Până la 
urmă, credința familiei fusese mai puternică, și se consolaseră 
cu gândul că moartea lui Curtis făcea parte din planul măreț al 
lui Dumnezeu. 

Dar cum să explici pierderea cuiva atât de nevinovat și de 
iubitor de oameni ca soţia lui, Cassandra? 

Nu ai cum. Părinţii încercau să se consoleze, vorbind despre 
viaţa de apoi, însă nici ei nu credeau în asta. Nimeni altcineva 
nu credea. De ce să mai verși atâtea lacrimi în fața morţii, dacă, 
după aceea, urmează fericirea eternă? De ce să suferi din cauza 
pierderii unei fiinţe iubite, dacă știi că ea se află acum într-un 
loc mai bun? Nu e o dovadă teribilă de egoism faptul că nu vrem 
ca persoanele pe care le iubim să-și găsească pacea veșnică? 
Dacă am crede cu adevărat că urmează să ne petrecem 
eternitatea în paradis, alături de cei dragi, n-ar mai trebui să ne 
temem de nimic, pentru că viaţa nu e decât o secundă față de 
eternitate. 

Insă Nash știa că toată lumea plânge, fiindcă undeva, în 
adâncul sufletului, știm că totul nu e decât o păcăleală. 


Cassandra nu se afla alături de fratele ei, Curtis, într-o baie de 
lumină albă. Ceea ce rămăsese din ea, ceea ce nu fusese distrus 
de cancer și de chimioterapie, putrezea undeva sub pământ. 

La înmormântare, familia ei vorbise despre soartă, despre 
planurile Domnului. Aceasta fusese soarta iubitei lor Cassandra: 
să aibă o trecere scurtă prin viaţă, să-i înalțe pe toţi cei care o 
cunoscuseră. Aceasta fusese și soarta lui: să se înalțe și, brusc, 
la moartea ei, să se prăbușească cu zgomot de la înălțime. Ceea 
ce se întâmplase îl pusese pe gânduri. Chiar când soţia lui trăia, 
fuseseră anumite momente în care îi venise greu să-și înfrâneze 
pornirile întunecate. Ar fi fost el în stare să păstreze până la 
sfârșit echilibrul? Nu cumva fusese programat încă de la naștere 
să se întoarcă la întuneric și să provoace în jurul său distrugere, 
chiar dacă soţia lui n-ar fi murit? 

Așa ceva era imposibil de știut. Oricum, aceasta fusese soarta 
lui. 

— N-ar fi spus niciodată nimic, se auzi vocea Pietrei. 

EI își dădu seama că se referea la Reba Cordova. 

— Nu avem de unde să știm lucrul ăsta. 

Pietra își îndreptă privirea spre peisajul de afară. 

— Până la urmă, poliţia o să identifice cadavrul lui Marianne, 
spuse el. Sau o să-și dea seama cineva că a dispărut. Și atunci o 
să înceapă să pună întrebări. Tuturor celor care au cunoscut-o. 
Așa că Reba nu ar fi avut cum să nu vorbească. 

— Sacrifici foarte multe vieţi. 

— Doar două, până acum. 

— Și mai sunt și supraviețuitorii. Vieţile lor sunt distruse. 

— Da. 

— De ce? 

— Ştii foarte bine răspunsul. 

— Vrei să spui că Marianne a declanșat tot ce a urmat? 

— Declanșat nu este cuvântul cel mai potrivit. A schimbat 
dinamica lucrurilor. 

— Și pentru asta a trebuit să moară? 

— A luat o decizie care a influenţat și care avea potenţialul de 
a distruge alte vieți. 

— Și pentru asta a trebuit să moară? repetă Pietra. 

— Toate deciziile pe care le luăm au o anumită greutate. Ne 
jucăm de-a Dumnezeu în fiecare zi. Atunci când o femeie își 
cumpără o pereche de pantofi scumpi, nu se gândește că banii 


206 


pe care i-a cheltuit ar fi putut salva un om care moare de foame. 
Dintr-un anumit punct de vedere, pantofii aceia înseamnă 
pentru ea mai mult decât viaţa unui om. Cu toţii ucidem ca să 
ne facem viaţa mai confortabilă. Nu ne gândim niciodată în 
termenii aceștia. Dar asta facem. 

Pietra nu răspunse. 

— Ce se petrece cu tine, Pietra? 

— Nimic. Las-o baltă. 

— l-am promis Cassandrei. 

— Știu. Mi-ai mai spus. 

— Nu trebuie să ne pierdem cumpătul, Pietra. 

— Crezi că putem? 

— Da. 

— Și pe câţi mai omorâm, în afară de ea? 

Nash fu luat prin surprindere de întrebarea ei. 

— Chiar are vreo importanţă pentru tine? Te-ai săturat? 

— Pur și simplu, vreau să știu. Astăzi. In afară de femeia asta, 
pe câți mai omorâm? 

Nash căzu pe gânduri. Realiză brusc că poate Marianne îi 
spusese adevărul chiar de la început. In cazul acesta, era nevoit 
să se întoarcă de unde plecase și să investigheze problema 
chiar de la sursă. 

— Dacă avem noroc, spuse el într-un sfârșit, doar pe unul 
singur. 

e 

— O exista cineva mai plictisitor decât femeia asta? întrebă 
Loren Muse. 

Clarence zâmbi. Verificau amândoi extrasele de cont și 
facturile Rebei Cordova. Absolut nimic care să sară în ochi. În 
ultima vreme, femeia cumpărase, în special, alimente, rechizite 
și haine pentru copii. Un aspirator de la Sears pe care îl 
returnase după câteva zile. Un cuptor cu microunde de la P.C. 
Richard. Pe lista locurilor unde își făcea cumpărăturile apărea și 
un restaurant chinezesc de unde comanda mâncare la pachet în 
fiecare seară de marți. 

Și mailurile erau la fel de insipide. Le scria altor părinţi în 
legătură cu diverse activităţi de la școală. Era în corespondenţă 
cu instructorul de dans al uneia dintre fetiţe și cu antrenorul 
echipei de fotbal din care făcea parte cealaltă. Era înscrisă la un 
club de tenis și primea, uneori, mesaje de acolo. li scrisese 


207 


surorii sale ca să o roage să-i recomande un profesor care s-o 
ajute pe Sarah, una dintre cele două fetițe, care avea probleme 
cu cititul. 

— Habar n-aveam că astfel de oameni chiar există, zise Muse. 

Nu era adevărat. Se întâlnea mereu la Starbucks cu acest gen 
de femei care veneau cu ţâncii după ele. Majoritatea 
absolviseră, la un moment dat, o universitate, intelectuale deci, 
însă nu reușeau să vorbească despre nimic altceva decât despre 
odraslele lor, de parcă alt subiect nici c-ar mai fi existat. Se 
lăudau până și cu ce făceau plozii la oliţă, erau nemaipomenit 
de mândre de primele cuvinte ale acestora și de cât de frumos 
se jucau cu ceilalţi copii. Deși Muse nutrea un amestec de 
dispreţ și milă față de aceste ființe îndobitocite, nu se putea 
abţine să nu le și invidieze un pic. 

Jurase să nu ajungă niciodată să semene cu aceste mămici, 
dacă ar fi fost să aibă vreodată copii. Dar cine putea ști? 
Declaraţii radicale ca asta o duceau cu gândul la cei care 
spuneau că, atunci când vor fi bătrâni, mai bine se omoară 
decât să ajungă în vreun azil sau să fie o povară pentru copii - și 
acum, aproape toți cunoscuţii ei aveau părinţi care se aflau ori 
la azil, ori erau o povară, și niciunul dintre bătrânii aceștia nu 
voia să moară. 

E ușor să judeci cu asprime când privești din afară. 

— Ce știm despre alibiul soțului? întrebă ea. 

— Cordova a fost interogat de polițiștii din Livingston. Pare să 
aibă un alibi foarte solid. 

Muse făcu un gest spre hârtiile de pe masă. 

— Și soţul e la fel de plicticos ca și soția? 

— Mai am încă de lucru cu mailurile și cărţile lui de credit, 
însă până acum cam așa e. 

— Altceva? 

— Păi, plecând de la presupunerea că Reba Cordova a fost 
răpită de același criminal sau de aceiași criminali care au ucis-o 
pe femeia necunoscută, am trimis oamenii prin zone unde 
bântuie prostituatele, să vadă dacă nu a fost aruncat vreun 
cadavru pe acolo. 

Loren Muse nu credea în varianta aceasta, însă era ceva care 
merita să fie cercetat. Unul dintre scenariile posibile era că un 
criminal în serie, ajutat de voie sau de nevoie de o complice, 
răpea femei care locuiau în suburbii, le ucidea și apoi le făcea să 


208 


arate ca niște prostituate. Începuseră să caute prin bazele de 
date, încercând să afle dacă vreo altă victimă din orașele din 
vecinătate se potrivea acestui tipar. Fără niciun rezultat, 
deocamdată. 

Oricum, Muse nu prea acorda prea multe șanse de câștig 
acestei teorii. Ştia că psihologii și-ar fi frecat mâinile de bucurie 
dacă ar fi dat peste un asemenea caz. Ar fi făcut imediat 
apologia teoriei mamă-prostituată, însă Muse nu era deloc 
convinsă că despre asta era vorba aici. Exista o întrebare care 
nu se potrivea deloc cu această teorie și asta nu-i dăduse pace 
chiar din clipa în care ajunsese la concluzia că femeia 
necunoscută nu e o prostituată: de ce nu reclamase nimeni 
dispariţia femeii necunoscute? 

Existau, după părerea ei, două răspunsuri posibile la această 
întrebare. Unu, nimeni nu știa că femeia dispăruse. Cei care o 
cunoșteau știau că e plecată în vacanţă sau într-o călătorie de 
afaceri, de exemplu. Doi, fusese ucisă de cineva care o 
cunoștea. Și acel cineva nu avea niciun interes să anunțe 
dispariţia ei. 

— Unde se află soțul acum? 

— Cordova? E tot cu polițiștii din Livingston. Se pregătesc să 
meargă din casă în casă să întrebe dacă a văzut cineva o 
furgonetă albă. 

Muse luă un creion de pe masă și începu să roadă radiera 
aflată la un capăt. 

Se auzi o bătaie în ușă. Ridică privirea și-l văzu în cadrul ușii 
pe proaspătul viitor pensionar, Frank Tremont. 

A treia zi la rând, în același costum maro, observă Muse. 
Impresionant. 

El se uita fix la ea și aștepta. Muse nu avea acum timp pentru 
așa ceva, însă își zise că, probabil, e mai bine să termine cât 
mai repede. 

— Clarence, te superi dacă te rog să ne lași puţin singuri? 

— Bineînţeles că nu, șefa. 

Clarence îl salută pe Frank cu o ușoară mișcare a capului când 
trecu pe lângă el. Acesta nu-i răspunse la salut. După ce 
Clarence ieși din încăpere, Tremont clătină din cap și o întrebă 
pe un ton sarcastic: 

— Am auzit bine sau chiar ţi-a spus „șefa”? 

— Stau foarte prost cu timpul, Frank. 


209 


— Ai primit cererea mea? 

Se referea la cererea de pensionare. 

— Da, am primit-o. 

Tăcere. 

— Am ceva pentru tine, zise Tremont. 

— Poftim? 

— Plec abia la sfârșitul lunii viitoare, spuse el. Așa că trebuie 
să muncesc până atunci, nu? 

— Corect. 

— Așa că am descoperit ceva. 

Ea se lăsă pe spate în fotoliu, sperând ca individul să termine 
repede ce avea de spus. 

— Am făcut câteva investigaţii în legătură cu furgoneta albă. 
Cea care a apărut în ambele cazuri. 

— Te ascult. 

— Nu cred că a fost furată, cel puţin nu din zona noastră. Nu a 
fost raportat niciun furt care să se potrivească. Așa că am 
început să caut pe la firmele de închirieri. 

— Și? 

— Am descoperit câteva cazuri de furgonete închiriate. l-am 
verificat pe toți și nu am găsit nimic deosebit. 

— Deci pista asta se încheie aici. 

Frank Tremont zâmbi. 

— Te deranjează dacă mă așez puţin? 

Muse îi făcu semn cu mâna spre scaunul din faţa ei. 

— Am mai încercat încă ceva, spuse el după ce se așeză. Vezi 
tu, individul acesta e destul de deștept. Așa cum ai spus și tu. A 
aranjat ca prima victimă să pară a fi prostituată. A parcat 
mașina celei de-a doua victime lângă hotelul acela. A schimbat 
plăcuţele de înmatriculare. Așa că am început să mă gândesc. 
Ce altă metodă există să faci ușor rost de o mașină greu de 
identificat decât furtul sau închirierea? 

— Te ascult. 

— Cumpărarea uneia la mâna a doua pe Internet. Ai intrat 
vreodată pe unul dintre site-urile astea? 

— Sinceră să fiu, nu. 

— Se vând o mulţime de mașini în felul ăsta. Chiar și eu am 
cumpărat una anul trecut, de pe site-ul autoused.com. Poţi să 
găsești adevărate chilipiruri acolo - și, având în vedere că e 
vorba despre tranzacţii de la persoană la persoană, actele sunt 


210 


destul de greu de urmărit. Vreau să spun că, dacă pe dealeri îi 
putem controla, cine se apucă să caute o mașină cumpărată pe 
Internet? 

— Și? 

— Am sunat la două firme mari de vânzări online. l-am rugat 
să se uite în bazele de date și să caute furgonetele Chevrolet de 
culoare albă, vândute în zona noastră în ultima lună. Am găsit 
șase. Le-am verificat pe toate. Patru au fost plătite cu cecuri, 
așa că avem adresele cumpărătorilor. Două au fost plătite cu 
bani gheaţă. _ 

Muse căzu pe gânduri. Incă mai ţinea în gură radiera 
creionului. 

— Ce chestie. Cumperi o mașină la mâna a doua. Plătești cu 
banii jos. Dai un nume fals sau nu dai niciun nume. Primești 
actele mașinii, dar nu te duci s-o înregistrezi și nici nu o asiguri. 
Furi o plăcuţă de înmatriculare de la o mașină de aceeași marcă 
și pleci la drum. 

— Exact, zise Tremont și zâmbi. Numai că există un mic 
amănunt. 

— Care e acela? 

— Individul care le-a vândut mașina... 

— Le-a vândut? 

— Da. Unui bărbat însoţit de o femeie. Amândoi în jur de 35 
de ani. N-am insistat prea mult asupra descrierii lor, fiindcă s-ar 
putea să avem noroc aici. Tipul care a vândut mașina, un anume 
Scott Parsons din Kasselton, lucrează la Best Buy. Au acolo un 
sistem de securitate foarte bun. Totul digital, înregistrează tot 
ce se întâmplă. Omul e de părere că există o înregistrare cu cei 
doi. A rugat un tip de la departamentul tehnic să verifice. Am 
trimis o mașină după el, vreau să-i arăt niște fotografii din baza 
noastră de date. 

— Putem să punem și un desenator să facă niște schițe după 
descrierea lui? 

Tremont încuviinţă din cap. 

— M-am ocupat deja de asta. 

Era o pistă destul de solidă - în orice caz, cea mai bună pe 
care o aveau până acum. Muse nu prea știa ce să zică. 

— Ce altceva mai avem? întrebă Tremont. 

Ea îl puse la curent cu faptul că studiul facturilor, al mailurilor 
și al convorbirilor telefonice nu le oferise niciun indiciu 


211 


suplimentar. Tremont se lăsă pe spate și-și încrucișă mâinile pe 
burtă. 

— Când am intrat în birou, mestecai guma aia foarte 
concentrată. Ce te frământă? 

— Lumea zice că s-ar putea să fie vorba despre un criminal în 
serie. 

— Și tu nu crezi asta, zise Tremont. 

— Da, nu cred. 

— Nici eu, zise Tremont. Hai să recapitulăm ce avem până 
acum. 

Muse se ridică și începu să patruleze prin încăpere. 

— Două victime. Până acum, doar atât - cel puţin în zona 
noastră. Am oameni care caută și alte victime, dar hai să 
presupunem că nu mai găsim altele. Hai să presupunem că este 
vorba numai despre Reba Cordova - care s-ar putea să fie încă 
în viaţă - și despre femeia necunoscută. 

— Corect, zise Tremont. 

— Și hai să facem un pas mai departe. Hai să presupunem că 
există un motiv pentru care aceste două femei sunt victime. 

— Cum ar fi? 

— Încă nu știu, însă te rog să mă urmărești. Dacă există un 
mobil... sau mai bine nu. Chiar dacă nu este niciun mobil comun 
și presupunem că nu este opera unui criminal în serie, trebuie 
neapărat să existe o legătură între cele două victime. 

Tremont dădu din cap, începând să înţeleagă unde voia ea să 
ajungă. 

— Și dacă există o legătură între ele, spuse el, s-ar putea 
foarte bine să se și cunoască una pe cealaltă. 

— Exact, zise Muse și se opri brusc. 

— Și, dacă Reba Cordova o știa pe femeia necunoscută..., 
continuă Tremont zâmbind și ridică ochii spre ea. 

— Atunci e posibil și ca Neil Cordova s-o cunoască pe 
necunoscută. Sună la poliţia din Livingston. Spune-le să-l trimită 
încoace pe Cordova. Poate reușește el s-o identifice pe femeie. 

— Am plecat, zise el și se ridică. 

— Frank? 

Detectivul se opri și se întoarse spre ea. 

— Ai făcut o treabă foarte bună. 

— Pentru că sunt un poliţist bun, replică el. 

Muse nu zise nimic. 


Tremont arătă cu degetul spre ea. 

— Și tu ești un poliţist bun, Muse. Poate chiar unul foarte bun. 
Însă nu ești un șef bun. Un șef bun ar fi știut cum să scoată ce-i 
mai bun de la polițiștii lui. Tu n-ai fost în stare. Mai ai de învățat 
până să știi cum să conduci o echipă. 

Muse clătină din cap. 

— Bine, Frank, asta e situația. Din cauza talentelor mele 
manageriale ai dat-o în bară și ai zis că femeia necunoscută e 
prostituată. Îmi cer scuze. 

Tremont zâmbi. 

— Asta era cazul meu. 

— Și ţi-ai bătut joc de el. 

— E posibil să fi greșit niţel la început, însă sunt în continuare 
aici. N-are importanţă ce gândesc eu despre tine sau ce părere 
ai tu despre mine. Important este să găsim criminalul. 


25. 


Mo parcă mașina în faţa clădirii a cărei adresă o primiseră de 
la Anthony. 

— Ce chestie! Nici n-o să-ţi vină să crezi! spuse el. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Suntem urmăriți. 

Mike înțelese instinctiv că nu trebuie să se întoarcă și să se 
dea astfel de gol. Așa că rămase în mașină și așteptă. 

— Un Chevrolet albastru parcat lângă o mașină, mai jos pe 
stradă. Doi tipi, amândoi cu șepcuţe și ochelari de soare. 

Cu o seară înainte, aceeași stradă fusese plină de lume. 
Acum, era practic goală. Puținele personaje prezente ori 
dormitau în fața ușilor de la intrare, ori își târau picioarele pe 
asfaltul fierbinte. 

— Intră tu, spuse Mo. Eu o să sun un prieten să-l rog să 
verifice numărul de înmatriculare al mașinii de acolo. 

Mike încuviinţă cu o mișcare a capului. Cobori din mașină și 
nu se uită decât cu coada ochiului în direcția mașinii suspecte. 
Nu reuși să vadă mare lucru, însă nu dori să mai insiste. Se 
îndreptă spre intrarea în clădire. Pe ușa metalică, de culoare gri, 
era scris: CLUB JAGUAR. Mike apăsă pe butonul soneriei. Se auzi 
un bâzâit și ușa se deschise. 

Pereții erau vopsiți într-o culoare galben-deschis, asociată în 
mod obișnuit cu restaurantele McDonald's sau cu saloanele din 
spitalele pentru copii. Pe peretele din dreapta, se vedea un 
avizier plin cu tot felul de anunţuri: consiliere în diverse domenii, 
lecții de muzică, grupuri de discuţii, ședințe de terapie în grup 
pentru alcoolici sau dependenţi de droguri, pentru persoane 
abuzate fizic sau psihic. Autorul unui anunţ căuta pe cineva cu 
care să închirieze împreună un apartament. Cineva vindea o 
canapea pentru o sută de dolari. O altă persoană încerca să 
scape de un amplificator pentru chitară. 

Ajunse în faţa recepțţiei. Tânăra cu inel în nas, care se afla 
acolo, ridică privirea și spuse: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Mike avea în mână fotografia lui Adam. 


214 


— L-ai văzut vreodată pe băiatul ăsta? întrebă el și așeză 
fotografia pe tejghea, în fața femeii. 

— Eu sunt doar secretară aici, răspunse ea. 

— Secretarele au ochi ca și toți ceilalți oameni. Te-am întrebat 
dacă l-ai văzut vreodată. 

— Nu pot să vorbesc despre clienţii noștri. 

— Nu îţi cer să vorbești despre ei. Te-am întrebat doar dacă l- 
ai văzut. 

Tânăra strânse din buze. Putea vedea acum că avea 
piercinguri și în zona gurii. Se uita la el și nu mai zise nimic. 
Mike își dădu seama că încercările sale nu aveau sorți de 
izbândă. 

— E vreun șef pe aici cu care aș putea sta de vorbă? 

— Probabil, ar fi Rosemary. 

— Perfect. Pot să vorbesc cu ea? 

Secretara ridică receptorul telefonului. Acoperi microfonul cu 
palma și începu să vorbească cu voce scăzută. Zece secunde 
mai târziu, îi zâmbi lui Mike și îi spuse: 

— Domnișoara McDevitt vă poate primi acum. A treia ușă pe 
dreapta. 

Indiferent la ce se așteptase Mike, Rosemary McDevitt fu o 
apariţie surprinzătoare. Tânără, mică de statură, degajând un fel 
de senzualitate intrinsecă, care îl ducea cu gândul la o puma. 
Avea o șuviţă de culoare mov în părul negru și un tatuaj care îi 
șerpuia în sus pe gât. Purta o vestă neagră din piele, fără 
mâneci. Pielea braţelor era bronzată și avea un fel de curele din 
piele în jurul bicepșilor. 

Femeia se ridică în picioare și-i întinse mâna. 

— Bine ai venit. 

El îi strânse mâna. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Mă numesc Mike Baye. 

— Bună, Mike. 

— Bună ziua. Îl caut pe fiul meu. 

Rosemary McDevitt luă fotografia lui Adam și se uită la ea. Pe 
faţa ei nu se putea citi nimic. 

— Îl cunoști? întrebă Mike. 

— Ştii doar că nu pot să răspund la întrebarea asta. 

Femeia încercă să-i dea înapoi fotografia, însă Mike nu făcu 
niciun gest ca s-o ia. Tacticile agresive nu-i fuseseră până atunci 


215 


de prea mare folos, așa că își mușcă buza de jos și respiră 
adânc. 

— Nu îţi cer să-ţi calci angajamentele de confidenţialitate... 

— Ba da, Mike, zise ea, zâmbind grațios. Exact asta îmi ceri să 
fac. 

— Nu încerc decât să-mi găsesc fiul. Atâta tot. 

Ea își îndepărtă braţele. 

— Ai impresia că aici e biroul de obiecte pierdute? 

— Fiul meu a dispărut. 

— Locul ăsta e un sanctuar, Mike, mă înţelegi ce vreau să 
spun? Copiii vin aici ca să scape de abuzurile părinţilor lor. 

— Mi-e teamă că fiul meu ar putea fi în pericol. A plecat fără 
să spună nimănui. A venit aici noaptea trecută... 

Ea ridică mâna și-i făcu semn să se oprească. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A venit aici noaptea trecută. Asta ai spus mai devreme, 
Mike, nu? 

— Exact. 

Femeia își îngustă ochii. 

— De unde știi asta, Mike? 

Modul în care îi repeta numele îi provoca o senzaţie ciudată. 

— Cum ai spus? 

— De unde știi că a fost aici? 

— Asta chiar că nu are nicio importanţă. 

Ea zâmbi și se dădu un pas înapoi. 

— Ba este foarte important. 

Mike avea nevoie de un protest ca să schimbe subiectul. 
Aruncă o privire de jur împrejur. 

— Ce se întâmplă, de fapt, în locul ăsta? 

— Suntem un fel de hibrid. Rosemary îi aruncă o privire care 
indica foarte clar că nu reușise s-o păcălească prin devierea de 
la subiect. Imaginează-ți un centru pentru adolescenți, dar ceva 
extrem de modern. 

— În ce sens? 

— Îţi mai aduci aminte de programele alea de baschet 
nocturne? 

— Da, în anii nouăzeci. Ca să nu mai fie atâţia copii pe străzi. 

— Exact. Nu o să analizez acum dacă au dat rezultate sau nu, 
însă adevărul e că acele programe erau orientate spre copiii 


216 


săraci și, pentru mulţi dintre ei, aveau în mod clar un caracter 
rasist. 

— Şi voi sunteți altfel? 

— İn primul rând, noi nu ne adresăm numai săracilor. Știu că 
poate părea cam de dreapta ce am să spun, însă nu cred că prin 
metodele noastre am putea oferi cine știe ce ajutor tinerilor de 
culoare sau albilor mai săraci. Aceștia ar trebui să primească 
ajutor în cadrul propriilor lor comunităţi. Și, pe termen lung, nu 
sunt deloc sigură că am avea cum să-i facem mai rezistenți la 
tentaţiile de care au parte la tot pasul. Ei trebuie făcuţi să 
înţeleagă că viitorul lor nu depinde de droguri sau de arme și, 
pentru asta, mă îndoiesc că un joc de baschet ar fi suficient. 

Un grup de adolescenţi trecu pe coridor, toți îmbrăcaţi gotic, 
în negru, cu tot felul de accesorii metalice. Aveau pantaloni cu 
manşete foarte mari, care acopereau în întregime pantofii. 

— Bună, Rosemary. 

— Bună, băieți. 

Rosemary se întoarse spre Mike. 

— Unde locuiești? 

— In New Jersey. 

— În suburbii, nu? 

— Da. 

— Tinerii din orașul tău cum își fac de cap? 

— Nu știu. Droguri, băutură. 

— Exact. Vor să petreacă. Au impresia că totul îi plictisește - 
poate chiar așa o fi, cine știe? - și vor să iasă de acolo ca să-și 
facă de cap, să meargă în cluburi, unde să se simtă bine. Ei nu 
vor să joace baschet. Asta facem noi aici. 

— li ajutaţi să-și facă de cap? 

— Nu așa cum îţi imaginezi tu. Vino, o să-ţi arăt. 

Femeia o luă înainte de-a lungul coridorului vopsit în galben. 
Mergea dreaptă, cu capul sus și umerii trași spre spate. Mike o 
urma îndeaproape. Rosemary avea o cheie în mână. Descuie o 
ușă și apoi începu să coboare niște trepte. 

Ajunseră într-un fel de club de noapte. De-a lungul pereţilor, 
se vedeau bănci pe care erau așezate perne. Mese rotunde cu 
taburete în jurul lor. Exista și un ring de dans și un pupitru 
pentru DJ. Nu exista niciun glob cu oglinzi, ci mai multe lămpi 
colorate care se mișcau și își schimbau intensitatea luminii într- 


217 


un mod prestabilit. Pe peretele din spate, se vedeau vopsite în 
stil graffiti cuvintele: CLUB JAGUAR. 

— Asta e ceea ce vor tinerii, spuse Rosemary McDevitt. Un loc 
unde să se destindă. Să petreacă și să-și facă noi prieteni. Nu 
servim alcool, ci niște băuturi care seamănă a alcool. Avem 
barmani chipeși și chelnerițe frumoase. Oferim tot ceea ce oferă 
cluburile de calitate. Cel mai important lucru este însă acela că 
avem grijă de ei. Inţelegi? Tineri ca fiul tău încearcă să obţină 
acte de identitate false, numai ca să poată intra în cluburi. Vor 
să cumpere droguri sau alcool chiar dacă sunt minori. Noi 
încercăm să evităm asta, canalizându-le energia într-un mod 
mai sănătos. 

— Cu ajutorul locului ăstuia? 

— In cea mai parte, da. Oferim, de asemenea, și consiliere, 
dacă au nevoie de așa ceva. Avem cercuri de lectură, de terapie 
în grup. Avem și un loc destinat jocurilor pe calculator, 
Playstation 3, și tot felul de alte chestii asociate, în mod 
obișnuit, unui centru pentru tineri. Însă locul ăsta e cheia. 
Datorită lui suntem consideraţi atât de cool. 

— Am auzit zvonuri cum că le vindeţi băutură. 

— Circulă unele zvonuri nefondate. Sunt lansate de celelalte 
cluburi care văd cum își pierd clienţii în favoarea noastră. 

Mike nu făcu nicio remarcă în plus. 

— Uite, să presupunem că fiul tău vine în oraș să-și facă de 
cap. Poate să se ducă pe Third Avenue, aflată aici, în apropiere, 
și să-și cumpere cocaină de pe o alee. La cincizeci de metri de 
sediul nostru, stă un tip care vinde heroină. Copiii găsesc tot ce 
își doresc. Sau se strecoară într-un club unde pot să se îmbete 
sau poate fi chiar mai rău. Aici, noi îi protejăm. Pot să refuleze în 
siguranţă. 

— Primiţi și copii ai străzii? 

— Nu-i dăm afară, însă există alte organizaţii mai bine 
înzestrate pentru acest tip de activităţi. Noi nu încercăm să le 
schimbăm modul de viață, fiindcă, în mod sincer, nu credem că 
treaba asta ar putea da rezultate. Un copil care a luat-o pe căi 
greșite sau care provine dintr-o familie destrămată are nevoie 
de mai mult ajutor decât putem noi să oferim. Obiectivul nostru 
este reprezentat de copiii buni. Pe ei vrem noi să-i împiedicăm 
să calce greșit. Problema cu aceștia este cu totul alta - părinții 
din ziua de azi sunt prea implicaţi în creșterea lor. Își urmăresc 


218 


copiii șapte zile pe săptămână, douăzeci și patru de ore pe zi. 
Tinerii nu mai au nicio posibilitate să-și dea frâu liber pornirilor 
rebele. 

Era exact ceea ce îi spusese și el Tiei de mai multe ori de-a 
lungul anilor. Suntem prea tot timpul pe capul lor. Când era mic, 
Mike pleca singur în oraș. Sâmbăta se juca cu ceilalţi copii în 
Branch Brook Park și nu venea acasă decât seara târziu. Acum, 
copiii nu mai traversau nicio stradă fără ca el sau Tia să nu-i ţină 
sub supraveghere, temându-se să... să nu ce, exact? 

— Deci le puneţi la dispoziţie locul ăsta? 

— Exact. 

Mike dădu din cap neîncrezător. 

— Cine e proprietarul clubului? 

— Eu. Am început acum trei ani, după ce fratele meu a murit 
din cauza unei supradoze de droguri. Greg a fost un copil foarte 
bun. Avea numai șaisprezece ani. Nu făcea sport, așa că nu era 
cine știe ce prietenos. Părinţii noștri și societatea, în general, îl 
țineau sub un control prea strict. Era, probabil, a doua oară când 
lua droguri. 

— Îmi pare rău. 

Ea ridică din umeri și o porni spre scară. El o urmă în tăcere. 

— Domnișoară McDevitt? 

— Rosemary, zise ea. 

— Rosemary. Nu vreau ca fiul meu să păţească și el ceva 
asemănător. Băiatul a venit aici seara trecută. Nu s-a întors 
acasă și nu știm unde se află. 

— Nu am cum să te ajut. 

— L-ai mai văzut vreodată până acum? 

Ea continua să meargă înainte fără să se întoarcă. 

— Am o misiune mult mai importantă aici, Mike. 

— Deci fiul meu nu e important? 

— Nu asta am vrut să spun. Însă nu stăm de vorbă cu părinţii. 
În nicio situaţie. Acesta e un loc destinat numai adolescenților. 
Dacă se află... 

— Nu o să spun nimănui. 

— Face parte din regulile instituției. 

— Și dacă Adam ar fi în pericol? _ 

— Atunci te-aș ajuta dacă aș putea. Insă acum nu este cazul. 

Mike ar fi vrut s-o contrazică, însă zări un grup de tineri pe 
coridor. 


219 


— Clienţi de-ai tăi? întrebă el, intrând în urma ei în birou. 

— Clienţi și ajutoare de-ale noastre. 

— Ajutoare? 

— Un fel de băieţi buni la toate. Ne ajută să păstrăm 
curăţenia. Noaptea petrec și ei ca toţi ceilalţi. Și, în același timp, 
supraveghează clubul. 

— Ca niște bodyguarzi? 

Ea dădu ușor din cap într-un mod nedefinit. 

— Poate că e un cuvânt prea dur. Pur și simplu, îi ajută pe cei 
nou-veniţi să se integreze. Ne ajută să menţinem controlul. Stau 
cu ochii în patru, ca nu cumva să ia droguri în baie, chestii de 
genul ăsta. 

Mike făcu o grimasă. 

— Ca deţinuţii care controlează închisoarea. 

— Sunt niște copii foarte buni. 

Mike se uită la ei. Apoi își mută privirea înapoi la Rosemary. O 
studie câteva clipe. Femeia era într-adevăr frumoasă. Avea o 
faţă ca de fotomodel, făcea gropiţe în obraji când zâmbea. Se 
uită din nou la indivizii îmbrăcați în negru. Erau patru sau cinci, 
și fiecare încerca să pară foarte dur, fără însă să reușească. 

— Rosemary? 

— Da? 

— E ceva în demonstrația ta care nu merge, zise Mike. 

— În demonstrația mea? 

— Modul în care te lauzi cu locul ăsta. Pe de o parte, ceea ce 
spui tu pare a fi de bun-simţ. 

— Și pe de alta? 

Mike o privi fix în ochi. 

— Cred că e o mare prostie. Unde e fiul meu? 

— Acum chiar că trebuie să pleci. 

— Dacă îl ascunzi pe undeva pe aici, să știi că o să-ți dărâm 
locul ăsta cărămidă cu cărămidă. 

— În momentul de faţă, te afli fără permisiune într-o 
proprietate privată, domnule doctor Baye. Femeia întoarse capul 
spre grupul de tineri aflat pe coridor și le făcu un semn ușor. 
Aceștia făcură un pas înainte și-l înconjurară pe Mike. Te rog să 
pleci acum. 

— Și, dacă nu plec, îi pui pe băieţii tăi să mă dea afară? 

Cel mai înalt dintre tinerii îmbrăcaţi în negru pufni dispreţuitor 
și zise: 


220 


— Se pare că ai mai fost dat afară și din altă parte, tipule. 

Ceilalţi începură să râdă. Voiau cu toţii să pară foarte duri, și 
nu le reușea deloc. 

Mike își calcula următoarea mișcare. Individul cel înalt avea, 
probabil, peste douăzeci de ani. Slăbăânog, cu un măr al lui 
Adam foarte proeminent. Ar fi putut să-l dea jos cu un pumn sau 
i-ar fi putut aplica o lovitură cu antebraţul în gâtul ăla slăbănog, 
să nu mai fie în stare să vorbească ca lumea două săptămâni 
după aceea. Însă, fără îndoială, ceilalţi ar fi sărit pe el. Probabil 
că s-ar fi descurcat cu încă unul sau doi, dar nu cu toți. 

Nu se hotărâse încă ce metodă să aplice, când privirea îi fu 
atrasă în altă parte. Ușa de la intrare se deschise și pe coridor își 
făcu apariţia încă un tânăr. Individul avea un plasture mare 
peste nas și niște ochi negri, strălucitori, care îi atraseră atenţia 
lui Mike. 

Un nas spart foarte recent, își zise el. 

Nou-venitul bătu palma cu câţiva băieţi aflaţi la intrare. 

— Ce faci, Carson, omule! zise unul dintre ei. Mike remarcă 
faptul că nou-venitul se bucura de respectul celorlalți. 

— Rosemary? zise Mike hotărându-se brusc. 

— Da. 

— Tu nu numai că îl cunoști pe fiul meu, tu mă cunoști și pe 
mine. 

— Cum poţi să spui așa ceva? 

— Mi te-ai adresat puţin mai înainte cu doctor Baye, zise Mike, 
continuând să urmărească mișcările individului cu nasul spart. 
De unde știai că sunt medic? 

Nu mai așteptă să audă răspunsul. Oricum, n-avea niciun 
sens. Țâșni spre ușă, împingându-l pe tânărul înalt din faţa sa. 
Individul cu nasul spart - Carson - îl văzu venind și făcu ochii 
mari. Apoi, cu o mișcare bruscă, deschise ușa și ieși afară din 
clădire. Mike grăbi pasul și apucă ușa înainte ca aceasta să se 
închidă complet. 

Ajuns și el afară, descoperi că tânărul cu nasul spart se afla la 
vreo patru metri în fața lui. 

— Hei! strigă Mike. 

Individul se opri și se întoarse spre el. O șuviță de păr negru îi 
acoperea un ochi. 

— Ce ai paţit la nas? 

Carson zâmbi dispreţuitor. 


— Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

Mike continua să înainteze cu pași repezi spre tânărul oprit în 
mijlocul străzii. Ceilalţi ieșiseră și ei din cladire. Cu coada 
ochiului, îl văzu pe Mo cum iese din mașină și vine spre ei. Erau 
acum doi contra șase - însă unul dintre cei doi era Mo. Balanța 
nu mai era chiar așa de înclinată în defavoarea lui. 

Mike ajunse chiar lângă individ și-i spuse: 

— O gașcă de căcăcioși lași au sărit asupra mea când nu 
eram atent. Asta s-a întâmplat cu fața mea. 

Carson încercă să-și păstreze tonul batjocoritor. 

— Îmi pare teribil de rău. 

— Mulţumesc, însă uite care e poanta. Unul dintre lașii care 
m-au atacat aseară s-a ales cu nasul spart, așa ca tine. 

Carson ridică din umeri. 

— Așa se întâmplă la bătaie. 

— Ai dreptate. Mă gândesc dacă nu cumva căcăciosul ăla n-ar 
vrea să-și ia revanșa. Ca de la bărbat la bărbat. Unu la unu. 

Șeful găștii îmbrăcate în negru aruncă o privire în spatele lui 
Mike, să vadă dacă suporterii lui erau pe poziţii. Tinerii îi făcură 
semne de încurajare, pregătindu-și lanţurile și boxurile. Işi 
flexau degetele și își umflau piepturile. 

Înainte însă ca vreunul dintre ei să apuce să facă vreo 
mișcare, Mo se repezi la tânărul înalt și-l apucă de gât. Individul 
încercă să zică ceva, însă Mo îl strângea atât de tare, încât era 
imposibil să scoată vreun sunet. 

— Dacă face vreunul un singur pas înainte, îi zise Mo, o să te 
fac să suferi rău de tot. Nu pe cel care se mișcă. Pe tine. O să te 
fac să suferi rău de tot, ai înțeles? 

Individul încercă să încuviinţeze dând din cap. 

Mike se uită din nou la Carson. 

— Ești gata să începem? 

— Hei, n-am nimic cu tine, omule! 

— În schimb, am eu ceva cu tine. 

Mike îl împinse ușor. Exact ca într-o bătaie din curtea școlii. 
Ceilalţi tineri se uitau unul la altul, neștiind ce să facă. Mike îl 
împinse din nou pe Carson. 

— Hei, ce faci? 

— Ce i-aţi făcut fiului meu? 

— Ce? Cui? 

— Fiului meu, Adam Baye. Unde e? 


— De unde crezi că știu eu? 

— Ai sărit asupra mea seara trecută, nu-i așa? Dacă nu vrei 
acum să-ţi iei bătaia vieţii tale, ar fi bine să vorbești. 

Înainte însă ca tânărul să apuce să răspundă, o voce strigă 
puternic: 

— Nu mișcă nimeni! FBI! 

Mike întoarse capul. Erau cei doi indivizi cu șepcuţă, cei care îi 
urmăriseră până aici. Aveau amândoi arme în mână. Arme 
îndreptate spre el. În cealaltă mână ţineau legitimaţiile de 
serviciu. 

— Michael Baye? întrebă unul dintre bărbaţii înarmaţi. 

— Da. 

— Sunt Darryl LeCrue, de la FBI. Vă rog să veniţi cu noi. 


223 


26. 


După ce își luă rămas-bun de la Betsy Hill, Tia închise ușa și 
porni în sus pe scări. Trecu tiptil prin faţa camerei lui Jill și intră 
la Adam. Deschise biroul fiului său și începu să cotrobăie prin el. 
Instalarea softului acela de supraveghere i se păruse atunci 
ceva atât de normal - de ce se simţea atât de ciudat acum? Atât 
de vinovată? Avea senzaţia că toată această invazie asupra 
intimităţii fiului ei fusese ceva teribil de greșit. 

Nu se opri însă și căută mai departe. 

Adam era încă un copil. În sertarele biroului nu se mai făcuse 
curățenie de secole, așa că erau pline de urme ale diverselor 
etape ale copilăriei lui Adam, exact ca straturile geologice date 
la iveală în vreo falie terestră. Poze ale jucătorilor de baseball, 
jetoane Pok&mon, un Yamaguchi a cărui baterie murise demult, 
tot felul de nimicuri pe care copiii le colecționează și apoi le 
aruncă. Adam fusese un copil mult mai liniștit decât ceilalți de 
vârsta lui în ceea ce privește aceste obiecte. Nici nu insista prea 
mult ca să le obţină și nici nu le dădea deoparte imediat după ce 
le primea. 

Tia constată cu surprindere că majoritatea se aflau încă în 
sertarele biroului. 

Se mai aflau acolo o mulţime de pixuri și de creioane, 
penarele pe care nu le lua niciodată la școală (deși Tia îl certa 
mereu în privinţa asta), abtibilduri de colecţie, cumpărate cu 
ocazia unei excursii la Disney World, în urmă cu câţiva ani, și 
bilete rupte de la peste douăzeci de meciuri în care jucaseră cei 
de la Rangers. Tia atinse biletele și se gândi imediat la 
concentrarea cu care fiul ei obișnuia să urmărească meciurile de 
hochei. În faţa ochilor îi apăru imaginea fiului și a soțului ei care 
se bucurau împreună ori de câte ori marca Rangers, ridicându- 
se în picioare, lovind pumnul și cântând imnul acela stupid. 

începu să plângă. 

Trebuie să te aduni, Tia. 

Se răsuci spre calculator. Aici era condensată acum lumea lui 
Adam. Piesa de rezistență a camerei unui copil era calculatorul. 
Cu ajutorul lui, Adam putea juca online tot felul de jocuri. 


224 


Participa la forumuri de discuţii atât cu prietenii săi, cât și cu 
necunoscuţi. Făcea conversaţie cu personaje reale sau virtuale 
pe Facebook și MySpace. Jucase, pentru o vreme, chiar și pocher 
online, însă se plictisise destul de repede, spre ușurarea 
părinţilor săi. Pe YouTube urmărea filmuleţe și tot felul de 
materiale mai mult sau mai puţin amuzante. Jocurile și 
simulatoarele reprezentau o lume în care te puteai izola, așa 
cum Tia reușea să se izoleze în universul creat de lectura unei 
cărți și era al naibii de greu de spus dacă era bine sau rău. 

În afară de asta, mai era și invazia copleșitoare a sexualităţii, 
care o aducea la exasperare. Oricât s-ar fi străduit un părinte să 
țină sub control avalanșa de informaţii cu care era bombardat 
copilul său, acest lucru era imposibil. Dai drumul la radio 
dimineaţa și programul e plin de glume obscene sau aluzii la 
sâni, infidelitate sau orgasm. Orice revistă sau orice program de 
televiziune este plin de imagini sau aluzii cu conotaţie sexuală. 
Cum să faci față la tot acest asediu fără sfârșit? li spui, pur și 
simplu, copilului că nu e bine? Dar ce anume nu e bine în 
problema sexualităţii? 

Nu e de mirare că mulţi găsesc salvarea în măsuri radicale, 
cum ar fi abstinenta. Însă nici aceasta nu e un răspuns corect. 
Pe de o parte, nu ai vrea ca ei să înțeleagă de la tine că sexule 
ceva greșit sau vreun păcat, dar, în același timp, nici nu ai vrea 
să-i știi că se gândesc tot timpul la asta. Ai vrea să le explici că 
e ceva normal și sănătos, dar care trebuie evitat. Cum să 
realizeze un părinte echilibrul ăsta? 

— Bună, mami. 

Jill își făcu apariţia în cadrul ușii. Își privea cu ochi mari mama, 
surprinsă, probabil, gândi Tia, s-o găsească în camera lui Adam. 

Urmă un moment de tăcere stânjenitoare. Nu dură mai mult 
de o secundă, cel mult două, suficient însă ca Tia să simtă un 
ghimpe rece în piept. 

— Bună, draga mea. 

Jill avea în mână telefonul Tiei. 

— Mă lași să mă joc BrickBreaker!?? 

Fetiţei îi plăceau la nebunie jocurile instalate pe aparatul 
BlackBerry al mamei sale. În mod normal, Tia ar fi certat-o 
pentru faptul că nu îi ceruse voie înainte să ia telefonul. Cu 
toate observaţiile ei, la fel ca marea majoritate a celorlalţi copii, 


12 joc cu variante, special pentru telefoane mobile. 
225 


Jill nu avea nicio jenă când era vorba să umble cu lucrurile 
părinţilor ei. Se juca cu telefonul, asculta muzică la iPod-ul Tiei, 
folosea calculatorul din dormitorul lor, pe motiv că era mai 
puternic decât al ei, sau îi uita telefonul mobil prin tot felul de 
locuri, așa încât Tia nu-l găsea niciodată când avea nevoie de el. 

Nu era însă momentul acum să-i ţină obișnuita predică. 

— Sigur. Te rog însă să mă anunţi imediat dacă sună. 

— Bineînţeles. Jill aruncă o privire prin încăperea fratelui ei. 
Ce faci aici? 

— Incerc să găsesc ceva. 

— Ce? 

— Nici eu nu știu prea bine. Un indiciu în legătură cu locul 
unde ar putea fi fratele tău, cred. 

— N-o să pățească nimic rău, nu? 

— Bineînţeles, draga mea, nu fi îngrijorată. Apoi, aducându-și 
aminte că viața merge înainte și că ceea ce ne ajută să nu ne 
pierdem minţile este tocmai normalitatea acestei vieţi, Tia 
întrebă: Tu nu ai lecţii de făcut? 

— Mi le-am făcut deja. 

— Foarte bine. În rest, totul e bine? 

Jill ridică din umeri. 

— Vrei să vorbim despre ceva? 

— Nu, n-am nicio problemă. Pur și simplu, sunt îngrijorată din 
cauza lui Adam. 

— Știu, iubita mea. Cum merge treaba la școala? 

Aceeași ridicare din umeri. Prostească întrebare. O întrebare 
pe care Tia o pusese ambilor săi copii de sute de ori de-a lungul 
anilor și pe care continua s-o pună, deși, nici măcar o dată, nu 
obținuse mai mult de o ridicare din umeri sau un „bine”, ori un 
„ce-ai vrea să fie la școală?” 

Tia ieși din camera băiatului său. Nu era nimic care s-o ajute 
acolo. În dormitor, o aștepta raportul de la E-SpyRight. Închise 
ușa și începu să-l citească. Prietenii lui Adam, Clark și Olivia, îi 
trimiseseră amândoi mai multe mailuri în dimineaţa aceea. Deși 
mesajele erau oarecum criptate, Tia reuși să înțeleagă că 
amândoi voiau să afle unde e prietenul lor și menţionau faptul 
că părinţii lui sunaseră la ei acasă. 

Nu găsi niciun mail de la DJ Huff. 


226 


Foarte ciudat. DJ și Adam obișnuiau să-și trimită o mulţime de 
mesaje. Și, brusc, nimic, ca și cum DJ ar fi știut că Adam nu e 
acasă și nu poate să-i răspundă. 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă. 

— Mami? 

— Poţi să intri. 

Jill întredeschise ușa. 

— Am uitat să-ţi spun. Au sunat de la cabinetul doctorului 
Forte. M-au programat pentru marți. 

— Perfect, bine că mi-ai spus. 

— Mami, dar de ce trebuie să mă duc la doctorul Forte? Doar 
am fost de curând la dentist. 

Din nou ceva care îi aducea aminte că viaţa își urma cursul. 
Tia îi era recunoscătoare fiicei sale. 

— Poate că o să fie nevoie să-ţi punem un aparat dentar. 

— Deja? 

— Da. Ştii doar că și Adam a avut... Tia se opri brusc și 
întoarse capul spre raportul de la E-SpyRight. Nu de acesta avea 
nevoie. Îi trebuia cel în care fusese vorba despre petrecerea din 
casa familiei Huff. 

— Mami? Ce s-a întâmplat? 

Avuseseră grijă să toace rapoartele, imediat după ce le 
citiseră, însă era sigură că nu și pe acela, pe care îl păstrase ca 
să i-l arate și lui Mike. Unde era? Începu să caute printre hârtiile 
de pe noptieră. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, mulțumesc, scumpa mea, mă descurc. 

Raportul nu era acolo. Tia se ridică în picioare și se duse la 
calculator. Intră pe Internet și apoi pe site-ul E-SpyRight. 
Introduse parola și apoi, după ce apăru pagina principală, apăsă 
tasta care o ducea la rapoartele arhivate. Introduse data pe care 
o căuta și solicită raportul din ziua respectivă. Când acesta își 
făcu apariţia pe ecran, Tia începu să deruleze textul până ajunse 
la mailul referitor la petrecerea de la Huff. Nu mesajul în sine o 
interesa, deși, dacă stătea să se gândească puţin la toate câte 
se întâmplaseră de atunci, fusese un mesaj tare ciudat. Mike se 
dusese acasă la Huff și nu numai că nu găsise acolo nicio 
petrecere, dar descoperise chiar că Daniel Huff se afla acasă. 

Își schimbaseră planurile cei doi Huff? 


Nu asta o interesa acum. Tia deplasă cursorul în zona pe care 
cei mai mulţi ar fi considerat-o, probabil, cea mai puţin 
relevantă, și anume coloanele unde era specificată ziua, dar și 
ora. 

Programul nu indica numai ora la care fusese trimis mailul, ci 
și momentul în care acesta fusese deschis de Adam. 

— Mami, ce s-a întâmplat? 

— Lasă-mă o secundă, draga mea. 

Tia puse mâna pe telefon și sună la cabinetul doctorului Forte. 
Era sâmbătă, însă era convinsă că, din cauza activităţilor 
școlare, în care erau implicaţi copiii și în weekend, mulţi dintre 
dentiștii din zona lor ţineau deschis și sâmbăta. Telefonul sună o 
dată, de două ori. Tia își verifică ceasul. Era gata să renunte, 
când, după ce sunase de șase ori, o voce se auzi la celălalt 
capăt: 

— Aici cabinetul doctorului Forte. 

— Bună dimineaţa, aici e Tia Baye. Mama lui Adam și a lui Jill. 

— Da, doamnă Baye. Cu ce vă pot ajuta? 

Tia încercă să-și amintească numele secretarei doctorului 
Forte. Fusese doar de atâtea ori la cabinetul acestuia, îi știa pe 
toți de acolo. 

— Caroline la telefon, nu? 

— Da, doamnă Baye. 

— Caroline, vreau să te rog ceva. Ştii, poate ţi se pare puţin 
cam ciudat, însă am mare nevoie de ajutorul tău. 

— Cu mare plăcere, doamnă Baye. O să încerc să fac tot 
posibilul, deși săptămâna viitoare suntem cam aglomerați. 

— Nu, nu e vorba de asta. Adam al meu a avut o programare 
pe optsprezece, după școală, la patru fără un sfert. 

Niciun răspuns la celălalt capăt. 

— Vreau să aflu dacă a fost acolo. 

— Adică vă interesează dacă a venit sau nu la cabinet? 

— Exact. 

— A venit, cu siguranţă. Altfel, v-aș fi sunat. 

— Și știi și dacă a venit la ora stabilită? 

— Pot să vă dau și ora la care a venit, dacă asta vă ajută. 
Trebuie să fie înregistrată în condica de intrare. 

— Da, ar fi grozav dacă ai putea să te uiţi. 

Mai trecură câteva secunde. La celălalt capăt, se auzea 
foșnetul foilor de hârtie. 


228 


— Să știți, doamnă Baye, că Adam a sosit la clinică mai 
devreme - a semnat la trei și douăzeci. 

Era și normal, își spuse Tia în gând. Venise direct de la școală. 

— Și în cabinet a intrat exact la timp, adică la patru fără un 
sfert. Asta doreaţi să aflaţi? 

Tia aproape că scăpă telefonul din mână. Ceva nu era bine 
aici. Mai verifică o dată informaţiile de pe ecran. 

Mailul despre petrecerea de la Huff fusese trimis la 3:32 PM. 
Același mail fusese citit la 3:37 PM. 

La ora aceea, Adam nu se afla acasă. 

Nu mai înțelegea nimic. 

— Îți mulţumesc, Caroline, spuse ea și încheie convorbirea cu 
secretara. Îl sună apoi imediat pe Brett, expertul în calculatoare. 

— Alo, se auzi vocea acestuia. 

Tia se hotărî să-l pună pe individ în defensivă și-l atacă fără 
nicio altă introducere. 

— Îţi mulțumesc foarte mult că i-ai spus totul lui Hester. 

— Tia, tu ești? Să știi că-mi pare foarte rău. 

— Da, sigur că da. 

— Nu, serios. Doar știi că lui Hester îi place să știe tot ce 
mișcă în jurul ei. Poţi să crezi că monitorizează toate 
calculatoarele din birouri? Cică citește unele mailuri numai ca să 
se distreze. Crede că dacă suntem pe proprietatea ei... 

— Dar eu nu eram pe proprietatea ei. 

— Știu, te rog să mă ierți. 

Era momentul să treacă la atac. 

— Conform raportului E-SpyRight, fiul meu a citit un mail la 
trei treizeci și șapte. 

— Și? 

— La ora aceea el nu era acasă. Putea să-l fi citit de pe un alt 
calculator? 

— Spuneai că așa scrie în raportul E-SpyRight? 

— Da. 

— Atunci răspunsul este nu. Programul  E-SpyRight 
monitorizează doar activităţile pe care le desfășoară fiul tău la 
calculatorul din camera lui. Dacă a intrat pe Internet și a citit 
mailul de pe un alt calculator, chestia asta nu are cum să apară 
în raport. 

— Deci cum îţi explici tu asta? 

— Hmm. Ești sigură că nu era acasă? 


229 


— Foarte sigură. 

— Inseamnă că e vorba despre altcineva. Cineva care avea 
acces la calculatorul lui. 

Din nou Tia nu mai știa ce să creadă. 

— Tot în raport scrie că a fost șters la trei treizeci și opt. 

— Deci cineva a intrat pe calculatorul fiului tău, a citit mailul 
și apoi l-a șters. 

— Deci e posibil ca Adam să nu fi văzut deloc mailul ăla, nu? 

— Exact. 

Tia tăie rapid de pe listă principalii suspecți: atât ea, cât și 
Mike se aflau la serviciu la ora aceea, iar Jill fusese acasă la 
Yasmin. 

Niciunul dintre ei nu se afla acasă. 

Cum era posibil atunci ca să le fi pătruns cineva în casă, fără 
să lase urme de spargere? Se gândi imediat la cheia de rezervă 
pe care o ascundeau sub piatra de lângă stâlp. 

Telefonul începu să bâzâie. Se uită pe ecran și văzu că era 
vorba despre Mo. 

— Brett, trebuie să închid acum. Te sun mai târziu. Tia apăsă 
o tastă și trecu la celălalt apelant. 

— Mo? 

— Știu că nu o să-ţi vină să crezi, spuse acesta, însă Mike a 
fost arestat de FBI. 

e 

Loren Muse se afla împreună cu Neil Cordova într-o cameră 
improvizată pentru interogatorii și avusese deja timp să-l 
studieze pe îndelete. 

Bărbatul nu era prea înalt, bine clădit, și avea o față 
atrăgătoare, aproape fără niciun cusur. Semăna parcă mult prea 
bine cu soţia sa. Loren știa asta, fiindcă Cordova adusese mai 
multe fotografii în care apărea alături de Reba - în vacanțe, pe 
plajă, la petreceri, în curtea din spatele casei. Cei doi formau un 
cuplu fotogenic, erau doi oameni sănătoși, cărora le plăcea să 
pozeze obraz lângă obraz. Fericirea lor se citea în fiecare 
fotografie. 

— Vă rog s-o găsiţi. Era pentru a treia oară când Neil Cordova 
spunea acest lucru. 

Ea replicase deja de două ori, spunând: „Facem tot ce stă în 
puterile noastre”, așa că se abţinu să o mai spună o dată. 


230 


— Vreau să-mi daţi voie să cooperez cu dumneavoastră, dacă 
se poate. 

Neil Cordova era tuns proaspăt și era îmbrăcat în sacou cu 
cravată, ca și cum asta s-ar fi așteptat de la el, ca și cum ţinuta 
îngrijită l-ar fi putut ajuta în vreun fel. Lui Loren îi săriră imediat 
în ochi pantofii bine lustruiţi ai bărbatului. Și tatăl ei fusese 
foarte preocupat de lustrul încălţărilor pe care le purta. „Poţi să 
judeci un om după modul în care își lustruiește pantofii”, 
obișnuia el să-i spună fiicei sale. Un lucru bine de ţinut minte. 
Atunci când, la paisprezece ani, Loren găsise cadavrul tatălui ei 
în garaj - intrase acolo și-și trăsese un glonţ în cap - pantofii 
acestuia străluceau ca de obicei. 

Bun sfat, tată. Mulţumesc pentru indicaţiile tale preţioase. 

— Știu cum se întâmplă, continuă Cordova. Soţul e 
întotdeauna în fruntea listei de suspecți, nu-i așa? 

Muse nu răspunse. 

— Și bănuiţi că Reba avea o relaţie extraconjugală, fiindcă 
mașina ei se afla în parcarea hotelului, însă vă jur, nu e 
adevărat. Trebuie să mă credeţi. 

Fața lui Muse era lipsită de orice expresie. 

— Deocamdată, luăm în considerare toate ipotezele. 

— Sunt gata să fac testul cu poligraful, n-am nevoie de niciun 
avocat, fac tot ce spuneţi dumneavoastră. Dar nu vreau să mai 
pierdeţi timpul cu o pistă greșită. Reba nu a fugit de acasă, știu 
sigur asta. Și eu nu am nicio legătură cu ce s-a întâmplat cu ea. 

Nu trebuie să crezi pe nimeni. Asta era regula. Muse 
interogase la viaţa ei suspecți al căror talent actoricesc l-ar fi 
putut băga și pe De Niro în șomaj. Dovezile păreau însă a fi în 
favoarea bărbatului din faţa ei și ceva din interiorul ei îi spunea 
că Neil Cordova nu minte. 

La urma urmei, acest lucru nu conta prea mult în momentul 
respectiv. Îl adusese acolo pe Neil Cordova pentru a identifica 
cadavrul femeii necunoscute. Avea nevoie de cooperarea lui, 
indiferent dacă bărbatul era considerat suspect sau nu. Așa că Îi 
spuse: 

— Domnule Cordova, eu nu cred că i-aţi făcut niciun rău soţiei 
dumneavoastră. 

Muse văzu expresia de ușurare de pe chipul bărbatului. 
Aceasta nu dură însă decât o clipă. Aici nu era vorba despre el. 


231 


Omul era cu adevărat îngrijorat în legătură cu femeia aceea 
frumoasă lângă care apărea în fotografii. 

— A existat ceva care s-o afecteze pe soţia dumneavoastră în 
ultima vreme? 

— Nu, cred că nu. Sarah, fetița noastră în vârstă de opt ani, 
are ceva probleme cu cititul. Le-am spus asta și polițiștilor din 
Livingston, când m-au întrebat același lucru. Reba era puţin 
îngrijorată din cauza asta. 

Ceea ce îi spunea el nu o ajuta prea mult pe Muse, însă, cel 
puţin, îl făcea să vorbească. 

— Daţi-mi voie să vă întreb ceva ce poate părea puţin ciudat, 
zise ea. 

El încuviinţă din cap și se aplecă să audă mai bine, dorind cu 
disperare să fie de folos. 

— V-a spus Reba ceva despre vreo prietenă care avea 
necazuri? 

— Nu prea știu la ce vă referiţi când ziceţi necazuri. 

— Păi, hai să începem cu dispariţia de acasă. Există, printre 
cei pe care îi cunoașteţi, cineva care să fi dispărut de acasă? 

— Vreţi să spuneţi, așa, ca soţia mea? 

— Da. Așa sau în alt fel. Sau să mergem mai departe. Este 
vreunul dintre prietenii dumneavoastră plecat de acasă, chiar și 
în vacanţă? 

— Familia Friedman este în Buenos Aires pentru o săptămână. 
Reba și doamna Friedman sunt foarte apropiate. 

— Bun. Loren știa că Clarence lua notițe și că, după aceea, 
avea să verifice unde se afla familia Friedman. Altcineva? 

Neil Cordova se concentra și-și mușca interiorul obrazului. 

— Încerc să mă gândesc la ce-ar mai putea fi. 

— Relaxaţi-vă, nu e nicio grabă. Poate ceva ciudat în legătură 
cu cunoscuţii dumneavoastră, vreo problemă, orice. 

— Reba mi-a spus că soţii Colders merg la ședințe de 
consiliere familială. 

— Foarte bine. Altceva? 

— Tonya Eastman a făcut de curând o mamografie și 
rezultatul n-a fost prea bun. Nu i-a spus încă soţului ei, fiindcă îi 
e teamă că o părăsește. Așa mi-a spus Reba. Chestii din astea 
vă interesează? 

— Exact. Mai spuneți. 


El continuă să reproducă alte câteva bârfe pe care le auzise 
de la Reba. Clarence lua de zor notițe. Când Cordova păru să-și 
fi epuizat toată rezerva de informaţii, Loren îl privi drept în ochi. 

— Domnule Cordova, vreau să vă rog să-mi faceţi o favoare. 
Nu pot să vă dau prea multe explicaţii în legătură cu motivul 
sau... 

El o întrerupse. 

— Doamnă inspector Muse, nu vă mai pierdeţi timpul și 
spuneți-mi ce vreți să fac! 

— Avem un cadavru aici. În mod sigur, nu este vorba despre 
cadavrul soției dumneavoastră, înţelegeţi? Wu este soția 
dumneavoastră. Este al unei femei găsite moartă cu o noapte 
înainte. Nu știm cine poate fi. 

— Și bănuiţi că eu aș putea ști? 

— Nu vreau decât să aruncaţi și dumneavoastră o privire. 

Neil Cordova își îndreptă spatele, un pic parcă prea hotărât. 

— OK, zise el. Haideţi să mergem. 

Muse se gândise inițial să-i arate niște fotografii și să-l 
scutească de contactul cu cadavrul. Ajunsese apoi la concluzia 
că fotografiile n-ar fi avut același efect. Probabil că le-ar fi folosit 
dacă fața femeii ar fi fost întreagă, nu un amestec de așchii de 
oase și carne sfărâmată. De asemenea, niciuna dintre 
fotografiile acelea de la gât în jos, cu înălţimea și greutatea 
notate pe margine, n-ar fi avut un efect prea mare. 

Neil Cordova nu pusese nicio întrebare în legătură cu locul în 
care se desfășura interogatoriul, însă acest lucru era de înţeles, 
având în vedere starea de surescitare în care se afla. Se aflau 
pe Norfolk Street, la sediul morgii din Newark. Muse îi dăduse 
întâlnire acolo ca să nu mai piardă timpul cu deplasarea de la un 
sediu la altul. 

Loren deschise ușa. Cordova încerca să-și ţină capul drept. 
Mergea cu pași măsuraţi, însă umerii căzuţi spuneau mai multe. 

Cadavrul era pregătit. Medicul legist Tara O'Neill înfășurase 
mai multe straturi de tifon în jurul capului. Acesta fu primul lucru 
pe care Neil Cordova îl remarcă în legătură cu cadavrul - 
bandajele care te duceau imediat cu gândul la o mumie văzută 
în filme. Vru să știe de ce fusese acoperită așa. 

— Faţa ei a suferit niște vătămări foarte grave, răspunse 
Muse. 

— Și atunci cum aș putea să o recunosc? 


233 


— Sperăm să reușiţi după structura corpului, poate după 
greutate sau după altceva. 

— Eu cred că totuși mi-ar fi mai ușor dacă i-aș vedea fața. 

— Vă rog să mă credeţi că nu v-ar ajuta, domnule Cordova. 

El înghiţi în sec și se uită din nou la cadavru. 

— Ce s-a întâmplat cu femeia aceasta? 

— A fost omorâtă în bătaie. 

Cordova se întoarse brusc spre Muse. 

— Și credeți că așa ceva s-a întâmplat și cu soția mea? 

— Nu știu. 

Cordova închise o clipă ochii, încercând să-și revină. Apoi, îi 
deschise și dădu din cap. 

— OK, am înţeles. 

— Știu că nu vă e ușor. 

— Nu vă faceţi probleme. 

Loren îi văzu ochii umezi. Cordova se șterse cu mâneca. Era în 
gestul său ceva atât de copilăresc, încât Loren se abţinu cu greu 
să nu-l mângâie pe mână. Îl urmări cum se întoarce din nou cu 
faţa spre cadavru. 

— O cunoașteţi? 

— Nu cred. 

— Nu vă grăbiţi. 

— Problema e că nu are nimic pe ea. Ochii lui erau aţintiţi în 
continuare asupra capului bandajat, ca și cum i-ar fi fost rușine 
să se uite mai jos. Adică vreau să spun că, chiar dacă ar fi o 
persoană cunoscută, n-aș fi avut cum s-o văd vreodată în felul 
acesta, mă înțelegeţi? 

— Înţeleg. Credeţi că ar ajuta dacă am îmbrăca-o cu ceva? 

— Nu, nu e nevoie. Doar că... Neil Cordova se încruntă. 

După ce bărbatul studiase gâtul victimei, acum privirea lui 
coborâse pe picioare. 

— Puteți s-o întoarceți? 

— Pe burtă? 

— Da. Vreau să-i văd dosul gambelor. 

Muse îi aruncă o privire medicului legist și Tara O'Neill chemă 
un asistent. Cei doi apucară cu grijă cadavrul și-l întoarseră pe 
burtă. Cordova făcu un pas înainte. Loren nu se mișcă, nedorind 
să-l deranjeze. Medicul legist și asistentul se îndepărtară și ei de 
masa de disecţie. 

Privirea lui Neil Cordova se fixă pe încheietura piciorului drept. 


234 


Acolo se afla un semn din naștere. 

Trecură mai multe secunde. 

— Domnule Cordova? zise Muse într-un sfârșit. 

— Știu cine este femeia aceasta. 

Muse aștepta. Bărbatul începuse să tremure și-și duse o mână 
la gură. Apoi închise ochii. 

— Domnule Cordova? 

— E Marianne, spuse el. Dumnezeule, e Marianne. 


27. 


Illene Goldfarb intră în local și se așeză la masa unde o 
aștepta Susan Loriman. 

— Vă mulțumesc pentru că aţi acceptat să ne întâlnim, zise 
Susan. 

li propusese iniţial să meargă undeva în afara orașului, dar, 
până la urmă, Ilene respinsese ideea. Oricine le-ar fi văzut acum 
ar fi putut presupune, pur și simplu, că erau două doamne ce 
luau prânzul în oraș, o activitate pentru care, de fapt, Ilene nu 
avea niciodată timp și care nici nu o atrăgea în mod deosebit. 
Prefera să stea cât mai mult la spital și nu-și dorea câtuși de 
puțin să fie o doamnă care mănâncă în oraș. 

Chiar și când erau copiii mai mici, rolul de mamă tradiţională 
nu o pasionase prea mult. Nu avusese niciodată impulsul să 
renunţe la cariera medicală pentru a sta acasă și a juca un rol 
mai important în viaţa copiilor ei. Din contră - abia așteptase să 
se termine concediul de maternitate ca să se poată întoarce la 
lucru. Și se părea că nici familia nu suferise prea mult. E 
adevărat că nu fusese mereu alături de ei, însă tocmai acest 
lucru îi învățase să fie independenţi, să aibă o atitudine mult 
mai sănătoasă faţă de viaţă. 

Cel puţin așa îi plăcuse ei să creadă. 

Anul trecut însă, se organizase, la spital, o petrecere în 
cinstea ei. Veniseră mulţi din foștii ei medici interni și rezidenți 
să-și prezinte omagiile celei care îi îndrumase în carieră. Ilene îl 
auzise, din întâmplare, pe unul dintre cei mai buni studenţi ai ei 
povestindu-i lui Kelci ce dedicată profesoară fusese mama ei. 
Intrebată apoi dacă nu era grozav de mândră să aibă o mamă 
ca llene Goldfarb, Kelci, deja cu un pahar sau două de băutură la 
bord, răspunsese: „și petrecea atât de mult timp la spital, încât 
nu prea am avut cum să-mi dau seama de asta”. 

Da. Carieră, copii, căsnicie fericită - jonglase parcă cu prea 
multă ușurință cu aceste lucruri. 

Acum însă avea senzația că nu mai reușește și că mingile cad 
la pământ una după cealaltă. Chiar și cariera ei putea fi în 
pericol, dacă ceea ce îi spuseseră agenţii aceia era adevărat. 


236 


— Aveţi noutăţi de la băncile de organe? întrebă Susan. 

— Nu. 

— Eu și Dante ne-am pregătit să organizăm o campanie, să 
găsim donatori. Eu am fost la școala unde învață Lucas. Și Jill, 
fata lui Mike, e elevă acolo. Am vorbit cu câţiva dintre profesori. 
Le-a plăcut ideea. Vrem să o organizăm sâmbăta viitoare, să 
adunăm cât mai multe semnături ale oamenilor dispuși să 
doneze. 

— E posibil să găsim ceva, zise Ilene dând din cap. 

— Și continuaţi și dumneavoastră să căutaţi, nu? Vreau să 
spun, e o șansă, nu? 

llene nu reușea deloc să împărtășească entuziasmul femeii 
din faţa sa. 

— Nu vreau să vă faceți prea multe speranţe. 

Susan Loriman își mușcă buza de jos. Emana, fără niciun 
efort, o frumusețe pe care era dificil să n-o invidiezi. Ilene 
observase cum o luau razna bărbaţii în preajma unei astfel de 
frumuseți. Chiar și Mike vorbea cu o vibraţie ciudată în voce 
când în încăpere se afla Susan Loriman. 

Chelneriţa își făcu apariţia cu o cană mare de cafea în mână. 
Ilene îi făcu semn să-i umple ceașca, însă Susan o întrebă ce 
feluri de ceai de plante au. Chelneriţa se uită la ea de parcă i s- 
ar fi cerut să aducă un purgativ. Susan îi spuse că e bun orice fel 
de ceai. Femeia reveni cu un pliculeţ de Lipton și-i umplu cana 
cu apă fierbinte. 

Susan rămase cu privirea aţintită spre cana aburindă, de 
parcă acolo s-ar fi ascuns cine știe ce secret divin. 

— Am avut probleme la nașterea lui Lucas. Chiar cu o 
săptămână înainte de naștere am făcut pneumonie și tușeam 
atât de tare, că mi-am fracturat o coastă. Au trebuit să mă ducă 
la spital. Durerea era greu de imaginat. Dante a stat cu mine tot 
timpul. Nu m-a lăsat nicio clipă singură. 

Susan își duse încet cana la buze, folosind ambele mâini, ca și 
cum ar fi ocrotit o pasăre rănită. 

— Când am descoperit că Lucas e bolnav, am avut o discuție. 
Dante a făcut uz de toată bravada de care e în stare, aproape 
convingându-mă și pe mine că aveam să învingem boala stând 
uniţi, ca o familie. „Noi suntem familia Loriman”, tot repeta el, 
deși, după aceea, a ieșit afară și a plâns de credeam că o să-și 
ia zilele. 


237 


— Doamnă Loriman? 

— Vă rog să-mi spuneţi Susan. 

— Susan, am înţeles ideea. E un tată perfect. l-a schimbat 
scutecele când era mic, l-a învăţat să joace fotbal când a mai 
crescut și ar fi distrus dacă ar afla că nu este el tatăl copilului. E 
corect? 

Susan duse din nou la buze cana cu ceai. Ilene se gândea 
acum la Herschel, la faptul că nu mai rămăsese nimic din 
căsnicia lor. Se întrebă dacă nu cumva Herschel avea deja o altă 
relaţie, probabil, cu secretara aceea proaspăt divorțată, care 
știa să râdă la toate glumele lui. 

„Ce a rămas, llene?” 

Un bărbat care întreabă așa ceva a căutat fără îndoială 
rezolvarea în afara căsniciei. Doar Ilene era cea care își dădea 
seama prea târziu că el plecase demult. 

— Nu cred că înţelegetți, spuse Susan Loriman într-un târziu. 

— Nu prea cred că am nevoie să înţeleg. E clar că nu doriţi ca 
el să afle. Asta am înţeles-o. Am înțeles că Dante ar suferi foarte 
mult. Așa că nu e nevoie să-mi spuneţi mai multe. Chiar nu am 
timp pentru așa ceva. Probabil că am putea discuta despre cum 
ar fi trebuit să vă gândiţi la toate astea cu nouă luni înainte de 
nașterea lui Lucas, însă e weekend, timpul meu liber și am și eu 
problemele mele. De asemenea, ca s-o spun pe șleau, nu-mi 
pasă prea mult de problemele dumneavoastră de conștiință, 
doamnă Loriman. Tot ceea ce mă interesează este sănătatea 
fiului dumneavoastră. Dacă ruperea căsniciei dumneavoastră ar 
putea ajuta la vindecarea acestui copil, aș fi prima care să vă 
semneze actele de divorț. Am reușit să mă fac înţeleasă? 

— Da. 

Susan își plecă privirea. A o face pe mironosiţța - era o 
expresie de care llene auzise, dar abia acum vedea cum se 
traduce în practică. Câţi bărbaţi ar putea rezista oare acestui 
gest? 

Nu era însă deloc bine să amestece aici propriile ei 
sentimente. llene trase adânc aer în piept, încercă să se 
detașeze de repulsia ei faţă de adulter, de teama în faţa unui 
viitor fără bărbatul cu care alesese să-și împartă viața, de 
îngrijorarea produsă de întrebările puse de agenţii federali. 

— Nu văd însă de ce artrebui ca el să afle, spuse ea. 


238 


Susan ridică privirea și în ochii ei se putea citi o licărire de 
speranţă. 

— ÎI putem aborda pe tatăl biologic cu multă discreţie, 
continuă Ilene. Să-l rugăm să dea o probă de sânge. 

Speranţa dispăru la fel de brusc. 

— Nu putem face asta. 

— De ce nu? 

— E imposibil. 

— Ei bine, Susan, mai mult decât atât nu se poate. Ilene 
ridicase tonul acum. Eu încerc să te ajut, însă nu mai vreau să- 
mi pierd timp ascultându-te ce soț grozav e Dante. Imi pasă de 
soarta familiei tale, dar numai până la un punct. Eu sunt 
doctorița copilului tău. Nu sunt nici duhovnic, nici psihiatru. 
Dacă ceea ce cauţi tu este înțelegere sau iertare, eu nu sunt 
persoana potrivită. Cine este tatăl copilului? 

Susan închise ochii. 

— Nu înţelegeţi. 

— Dacă nu îmi dai un nume, mă duc și-i spun totul soțului tău. 

Ilene nu voise să spună asta, însă furia o făcuse să-și piardă 
controlul. 

— Ești în stare să pui secretul ăsta înaintea sănătăţii copilului 
tău. Eu nu voi fi de acord cu așa ceva. 

— Vă rog. 

— Cine e tatăl, Susan? 

Susan Loriman întoarse capul într-o parte și-și mușcă din nou 
buza de jos. 

— Cine e tatăl? 

Într-un sfârșit, ea răspunse: 

— Nu știu. 

Ilene Goldfarb clipi uimită de câteva ori. Răspunsul plutea în 
aer, între ele, o prăpastie pe care Ilene nu era prea sigură cum o 
va trece. 

— Am înţeles. 

— Ba nu, nu aţi înțeles. 

— Ai avut mai mulţi iubiţi. Știu că e poate jenant, dar hai să 
încercăm să vorbim cu fiecare. 

— N-am avut mai mulţi iubiţi. N-am avut niciun iubit. 

Ilene rămase în așteptare, neștiind prea bine cum să 
reacționeze. 

— Am fost violată. 


239 


28. 


Mike ședea pe un scaun în camera de interogatorii și încerca 
să-și păstreze calmul. Pe peretele din faţa sa, se afla o oglindă 
mare, de formă dreptunghiulară, prin care, probabil, era urmărit 
de partea cealaltă a peretelui. Ceilalţi pereţi erau vopsiți în 
verdele acela specific toaletelor din școli. Dușumeaua era 
acoperită cu un linoleum de culoare gri. 

In încăpere se mai aflau doi bărbaţi. Unul era așezat într-un 
colț, aproape ca un elev pedepsit. Avea un carneţel în care nota 
și ţinea capul în jos. Celălalt bărbat - individul care scosese 
arma și insigna în faţa clubului - era negru și avea un mic 
diamant fixat în lobul urechii stângi. Acesta se plimba prin 
cameră cu o ţigară neaprinsă în mână. 

— Sunt agentul special Darryl LeCrue, spuse individul. lar 
acesta este Scot Duncan. Vi s-au citit drepturile? 

— Da. 

LeCrue dădu din cap. 

— Sunteţi de acord să discutaţi cu noi? 

— Sunt. 

— Atunci vă rog să semnaţi declaraţia de pe masă. 

Mike se execută. Intr-o situaţie obișnuită nu ar fi făcut așa 
ceva. Știa care-i sunt drepturile. L-ar fi sunat pe Mo și acesta ar 
fi găsit-o pe Tia. Ar fi venit împreună aici, cu ea pe post de 
avocat sau i-ar fi adus un altul. El n-ar fi vorbit nimic până la 
sosirea lor. Acum, nu-i păsa câtuși de puţin de toate acestea. 

LeCrue continua să patruleze prin cameră. 

— Ştiţi de ce aţi fost adus aici? întrebă el. 

— Nu. 

— N-aveţi nici măcar o idee? 

— Niciuna, răspunse Mike. 

— Ce căutaţi la Club Jaguar? 

— Dar dumneavoastră de ce mă urmăreaţi? 

— Domnule doctor Baye? 

— Da. 

— Eu sunt fumător. Ştiaţi asta? 

Intrebarea îl puse în încurcătură pe Mike. 


240 


— Am văzut ţigara. 

— E aprinsă? 

— Nu. 

— Și credeţi că asta îmi convine? 

— N-am de unde să știu. 

— Exact. Să știți că obișnuiam să fumez chiar în camera asta. 
Nu pentru că aș fi vrut neapărat să-i intimidez pe suspecți 
suflându-le fumul în ochi, deși am făcut și asta uneori. Nu, 
obișnuiam să fumez, pentru că îmi place acest lucru. Fumatul 
mă relaxează. Acum, cu legile astea noi, nu mai am voie să-mi 
aprind ţigara. Ințelegeţi ce vreau să spun? 

— Cred că da. 

— Cu alte cuvinte, legea nu mai permite unui om să se 
relaxeze. Asta mă enervează teribil. Am nevoie de ţigările mele. 
Așa că atunci când mă aflu în încăperea asta, sunt foarte 
supărat. Am ţigara asta în mână și aș da orice ca s-o aprind. Dar 
nu pot. E ca și cum ţi-ai duce calul la apă, dar nu l-ai lăsa să 
bea. Să știți că nu am nevoie de compătimirea dumneavoastră. 
Am vrut doar să înţelegeţi cum stă situaţia, fiindcă aţi reușit 
deja să mă enervațţi. Bărbatul lovi cu palma în tăblia mesei, dar 
își păstră calmul vocii. Nu am de gând să răspund la întrebările 
dumneavoastră. Dumneavoastră veţi răspunde la ale mele. E 
clar? 

— Poate că ar trebui totuși să-mi aştept avocatul, zise Mike. 

— Perfect. LeCrue se întoarse către bărbatul așezat în colțul 
camerei. Scott, avem suficiente dovezi ca să-l arestăm? 

— Da. 

— Minunat. Hai s-o facem. Îl băgăm la răcoare în weekend. 
Când crezi că va putea avea loc audierea pentru stabilirea 
cauţiunii? 

Duncan ridică din umeri. 

— Oricum, nu mai devreme de mâine-dimineaţă. 

Mike încercă să nu lase să i se citească panica pe față. 

— Pentru ce sunt acuzat? 

LeCrue ridică din umeri. 

— Găsim noi ceva, nu-i așa, Scott? 

— Sigur. 

— Așa că totul depinde numai de dumneavoastră, domnule 
doctor. Am senzaţia că aţi dori să plecaţi de aici cât mai repede. 


241 


Așa că haideţi s-o luăm de la început și să vedem unde 
ajungem. Ce căutaţi la Club Jaguar? 

Mike ar fi putut să continue să se opună, însă nu era convins 
că ar fi fost cea mai bună soluţie. La fel și așteptatul până la 
sosirea Tiei. Trebuia să iasă de acolo și să-l găsească pe Adam. 

— Îl căutam pe băiatul meu. 

Se aștepta ca LeCrue să înceapă să-i pună întrebări în 
legătură cu asta, însă agentul se mulţumi să dea din cap. 

— Și eraţi cât pe ce să începeți o bătaie, nu? 

— Da. 

— Și asta credeţi c-ar fi putut să vă ajute să vă găsiţi băiatul? 

— Așa speram atunci. 

— Vă rog să fiţi puţin mai explicit. 

— Am fost în zona aceea și seara trecută, începu el. 

— Da, știm. 

Mike se opri. 

— M-aţi urmărit și în seara trecută? 

LeCrue zâmbi, îi arătă ţigara pe care o ţinea în mână și-și 
arcui întrebător o sprânceană. 

— Povestiţi-ne despre fiul dumneavoastră, spuse el. 

Luminiţa de alarmă începu să pâlpâie. Lui Mike nu-i plăcea 
deloc treaba asta. Nu-i plăcea că fusese ameninţat, nu-i plăcea 
că fusese urmărit și, mai presus de orice, nu-i plăcea absolut 
deloc modul în care LeCrue îl chestiona în legătură cu fiul său. 
Ce putea însă să facă? 

— Lipsește de acasă. Am crezut că s-ar putea să fie la Club 
Jaguar. 

— Din cauza asta v-aţi dus acolo ieri-seară? 

— Da. 

— V-aţi gândit că s-ar putea să fie acolo? 

— Da. 

Și Mike le povesti totul. Nu avea niciun motiv să n-o facă - 
spusese același lucru și polițiștilor. 

— Și de ce sunteţi așa de îngrijorat de absenţa lui? 

— Ar fi trebuit să mergem împreună la meciul cu Rangers ieri- 
seară. 

— Meciul echipei de hochei? 

— Da. 

— Au pierdut, dacă nu știaţi. 

— Nu știam. 


242 


— Au făcut totuși un meci bun. Au împărţit o groază de 
lovituri. LeCrue zâmbi din nou. Sunt unul dintre puţinii negri care 
se uită la hochei. Îmi plăcea baschetul înainte, însă meciurile din 
NBA au început să mă plictisească. Prea multe faulturi, 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

Mike bănuia că e vorba despre vreo tehnică de distragere a 
atenției. 

— Cred că da. 

— Deci, când băiatul dumneavoastră nu și-a făcut apariţia, ați 
plecat să-l căutaţi în Bronx? 

— Da. 

— Și aţi fost atacat. 

— Da. După o clipă, Mike continuă: Dar, dacă voi mă 
urmăreaţi, cum se face că nu mi-aţi sărit în ajutor? 

LeCrue ridică din umeri. 

— Cine a spus că vă urmăream? 

Scott Duncan își ridică și el privirea din carnet și zise: 

— Sau cine zice că nu v-am ajutat? 

Tăcere. 

— Aţi mai fost vreodată în localul acela? 

— În Club Jaguar? Nu. 

— Niciodată? 

— Niciodată. 

— Ca să fim cât se poate de clari: vreți să spuneţi că înainte 
de noaptea trecută n-aţi mai fost niciodată în Club Jaguar? 

— Nici măcar noaptea trecută n-am fost. 

— Cum aţi spus? 

— Nici noaptea trecută n-am reușit să ajung. Am fost atacat 
înainte să ajung acolo. 

— Chiar, cum aţi reușit să intraţi pe aleea aceea? 

— Urmăream pe cineva. 

— Pe cine? 

— Îl cheamă DJ Huff. E coleg de clasă cu fiul meu. 

— Deci vă mai întreb încă o dată, vreţi să spuneți că n-aţi mai 
fost niciodată în Club Jaguar? 

Mike încercă să-și ascundă exasperarea din voce. 

— Exact. Domnule agent LeCrue, există vreo posibilitate să 
grăbim puţin chestia asta? Fiul meu a dispărut. Sunt foarte 
îngrijorat din cauza asta. 


243 


— Îmi dau seama că sunteţi. Așa că hai să mergem mai 
departe, bine? Ce ne puteţi spune despre Rosemary McDevitt, 
președinta și fondatoarea clubului? 

— Ce-i cu ea? 

— Când v-aţi întâlnit prima oară cu ea? 

— Astăzi. 

LeCrue se întoarse spre Duncan. 

— Poţi să crezi așa ceva, Scott? 

Scott Duncan își ridică mâna și întoarse de câteva ori palma 
cu faţa în sus și în jos. 

— Cam greu să cred așa ceva. 

— Vă rog să mă ascultați, spuse Mike, încercând din răsputeri 
ca vocea sa să nu sune prea disperat. Trebuie să ies de aici ca 
să-mi pot căuta băiatul. 

— Nu aveţi încredere în poliție? 

— Ba da. Pur și simplu, nu cred că pentru ei fiul meu 
reprezintă o prioritate. 

— Cred că aveţi dreptate. Haideţi să vă mai întreb ceva. Știţi 
ce e aceea o pharm-party? 

Mike se gândi un pic. 

— Termenul nu mi-e complet necunoscut, însă nu pot în 
niciun chip să-l plasez în context. 

— Poate vă pot ajuta eu, domnule doctor Baye. Sunteţi medic, 
nu-i așa? 

— Da. 

— Atunci e corect să mă adresez dumneavoastră cu apelativul 
doctor. Nu-mi place deloc să-i spun doctor oricărui tâmpit care 
are o diplomă - până și individul care mă ajută cu lentilele de 
contact la Pearle Express cică e doctor. Înțelegeţi ce vreau să 
spun? 

Mike încercă să-l readucă pe agent la fondul problemei. 

— M-ati întrebat ce știu despre pharm-party? 

— Da, aveţi dreptate. Și dumneavoastră vă grăbiţi și eu bat 
câmpii. Așa că voi fi foarte direct. Sunteţi medic și știți desigur 
cât de scumpe sunt medicamentele, nu-i așa? 

— Da, știu. 

— Așa că, hai să vă zic ce este o pharm-party. Pe scurt, 
adolescenţii fură calmante din dulăpiorul cu medicamente al 
părinţilor. În ziua de azi, în fiecare familie, există cu siguranţă 
cineva care ia pe reţetă medicamente, ca Vicodin, Adderall, 


244 


Ritalin, Xanax, Prozac, OxyContin, Percocet, Demerol, Valium și 
aș mai putea continua tot așa. Și tinerii ăștia, după ce le fură, se 
adună cu toții și pun într-un vas ce are fiecare și le amestecă. Și 
după aceea se droghează. 

LeCrue se opri. Pentru prima dată de la începutul 
interogatoriului, puse mâna pe un scaun și se așeză călare pe el. 
In tot acest timp, îl urmări cu privirea pe Mike. Acesta nici nu 
clipi. 

După un timp, Mike spuse: 

— Deci acum știu ce este aceea o pharm-party. 

— Da, acum știți. Oricum, așa începe totul. Copiii ăștia își dau 
seama că drogurile astea sunt ceva legal - nu ca marijuana sau 
cocaina. Poate că fratele mai mic ia Ritalin, fiindcă e hiperactiv. 
Tatăl ia OxyContin să mai scape de durerea provocată de 
operaţia suferită la genunchi. Și așa mai departe. Sunt 
medicamente foarte ușor de procurat. 

— Am înţeles ce vreţi să spuneţi. 

— Chiar aţi înțeles? 

— Da. 

— Vă daţi seama cât de ușor se poate aranja totul? Nu aveți și 
dumneavoastră pe acasă droguri din acestea, luate pe reţetă? 

Mike se gândi imediat la genunchiul său, la rețeta pentru 
Percocet, pastilele pe care se străduia să le ia cât mai rar 
posibil. Acestea se găseau, într-adevăr, în dulăpiorul din baie. Ar 
fi fost el în stare să observe vreodată dacă ar fi lipsit câteva? Ce 
să mai zicem despre părinţii care nu au cunoștințe medicale? Ar 
fi trezit vreun semn de întrebare în mintea acestora lipsa 
câtorva pastile? 

— Așa cum aţi spus deja, în aproape fiecare casă există cel 
puţin un astfel de medicament. 

— Exact, așa că urmăriţi-mă un pic. Știţi, în calitate de medic, 
cât de scumpe sunt pastilele astea. Acum aţi aflat despre 
petrecerile cu acest tip de droguri luate pe rețetă. Hai să 
presupunem că sunteţi un fel de antreprenor. Ce faceţi știind 
toate aceste lucruri? Treceţi la un nivel superior. Încercaţi să 
scoateţi și un profit din chestia asta. Să zicem că vă ocupați cu 
asta și observați că scade profitul. Atunci, probabil că-i 
îndemnați pe copii să fure mai multe pastile din dulăpioarele 
părinţilor. Poate că le faceți chiar rost de pilule înlocuitor. 

— Pilule înlocuitor? 


245 


— Desigur. Dacă, să presupunem, pastilele cu drog sunt albe, 
puneţi în locul lor niște aspirină. Cine ar putea să-și dea seama? 
Sau aţi putea pune pilule cu zahăr care nu au alt efect decât 
acela că seamănă perfect cu acelea originale. Inţelegeţi? Cine ar 
fi în stare să-și dea seama de diferenţă? Există o cerere imensă 
pe piaţa neagră pentru drogurile luate pe reţetă. Așa că aţi 
putea chiar să vă faceți o mică făbricuţă pentru pilule înlocuitor. 
Însă dumneavoastră aveţi gândire de antreprenor. Nu o să vă 
limitați la niște amărâte de petreceri cu câte opt copii. Vreţi 
ceva grandios. Vreţi să atrageţi în chestia asta sute, dacă nu 
chiar mii de puștani. Să-i adunaţi, în ceva de genul, hai să 
zicem, unui club de noapte. 

Mike înţelesese. 

— Dumneavoastră credeţi că așa ceva se petrece la Club 
Jaguar. 

Își aminti brusc că și sinuciderea lui Spencer Hill avusese 
legătură cu medicamentele furate din casă. Cel puţin așa se 
spunea. Că furase droguri din dulăpiorul de medicamente al 
părinţilor și că luase o doză prea mare. 

LeCrue încuviință cu o mișcare a capului și apoi continuă: 

— Aţi putea - dacă aţi avea cu adevărat calităţi de 
antreprenor - să treceţi și la un alt nivel. Toate medicamentele 
astea sunt foarte valoroase pe piaţa neagră. Fie că e vorba 
despre flaconul ăla vechi de Amoxicilină care nu se mai termină 
odată. Sau poate de pastilele de Viagra pe care le ţine bunicul în 
casă. Le ţine cineva evidenţa, domnule doctor? 

— Foarte rar. 

— Exact, și chiar dacă observi că lipsesc câteva te gândești că 
de la farmacie ţi-au dat mai puţine sau că ai uitat data, sau că ai 
luat una în plus și nu-ți mai amintești. Efectiv, nu ai cum să-ți 
dai seama că adolescentul din casa ta le-a luat. Vă daţi seama 
ce grozav e? 

Mike ar fi vrut să-l întrebe ce au toate astea de-a face cu el și 
Adam, dar se abținu. 

LeCrue se aplecă spre el și spuse în șoaptă: 

— Domnule doctor... 

Mike rămase în așteptare. 

— Știţi care ar fi următorul nivel pe scara antreprenorială? 

— LeCrue? se auzi vocea lui Duncan. 

LeCrue întoarse capul. 


246 


— Ce s-a întâmplat, Scott? 

— Ție chiar îţi place cuvântul ăsta, antreprenorial. 

— Da, îmi place. Agentul se întoarse spre Mike. Vă place și 
dumneavoastră, domnule doctor? 

— E un cuvânt grozav. 

LeCrue începu să râdă ușor de parcă ar fi fost doi vechi 
prieteni. 

— Și un puști din ăsta isteț, cu calităţi antreprenoriale, e în 
stare să găsească metode prin care să scoată și mai multe 
medicamente din casă. Cum? Probabil că sună la farmacie și 
solicită refacerea stocului mai devreme ca acesta să se termine. 
Dacă ambii părinţi lucrează și există un serviciu de livrări la 
domiciliu, le primeşti tu, care ajungi acasă înaintea lor. Și dacă 
părinţii încearcă și ei să ceară același lucru și sunt refuzaţi la 
farmacie, își închipuie, fără îndoială, că e o eroare sau că nu au 
numărat cum trebuie. Ințelegeţi, odată pornit pe drumul ăsta, 
există o mulţime de căi prin care poți să faci bani frumoși. Pur și 
simplu, nu ai cum să dai greș. 

In creierul lui Mike își făcuse loc întrebarea evidentă: era oare 
posibil ca Adam, băiatul lui, să fi fost implicat în așa ceva? 

— Și pe cine să pedepsești, până la urmă? Gândiţi-vă puţin. E 
vorba despre câţiva copii de oameni înstăriți, toţi minori, care își 
permit să angajeze cei mai buni avocaţi și care au făcut ce? Au 
luat din casă câteva medicamente obţinute legal, cu reţetă. Cui 
îi pasă? Vă daţi seama cât de ușor se pot câștiga acești bani? 

— Bănuiesc că da. 

— Bănuiți, domnule doctor Baye? Haideţi, vă rog, să nu ne 
mai jucăm. Nu e vorba de bănuială aici. Știţi cu siguranță. Știţi, 
de asemenea, și cum lucrăm noi. Nu ne interesează să arestăm 
câţiva copii tâmpiţi care vor să-și facă de cap. Pe noi ne 
interesează peștele cel mare. Dacă peștele ăsta mare e suficient 
de deștept, el sau ea - hai să presupunem că e o ea, ca să nu 
fim acuzaţi de sexism - îi poate face pe puștii ăștia să 
manevreze drogurile în locul ei. Așa fraieri cum sunt, probabil că 
se simt foarte importanţi dacă o tipă care arată foarte bine le 
acordă puţină atenţie și sunt în stare să facă tot ce le cere ea, 
înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Sigur, răspunse Mike. Vă gândiţi că asta face Rosemary 
McDevitt la clubul acela. Ea e proprietara, iar toţi adolescenții 
ăștia merg acolo. Pe de o parte, e foarte plauzibil. 


247 


— Dar pe de alta? 

— Să facă asta tocmai o femeie al cărei frate a murit din 
cauza unei supradoze de droguri? 

Pe faţa lui LeCrue apăru un zâmbet. 

— V-a spus și dumneavoastră povestea aceea lacrimogenă? 
Despre fratele care nu avea unde să se distreze, așa că a 
exagerat cu drogurile și a murit? 

— Nu e adevărat? 

— E numai ficţiune, vă rog să mă credeți. Pretinde că e dintr- 
un orășel numit Breman, din Indiana, și am verificat bazele de 
date de acolo. Niciun caz care să semene cu povestea ei nu s-a 
întâmplat acolo sau în împrejurimi. 

Mike nu zise nimic. 

Scott Duncan își ridică privirea din însemnările sale. 

— Tipa e tare totuși. 

— A, nimic de zis, recunoscu LeCrue. O gagică clasa întâi. 

— Un bărbat se poate prosti în fața unei femei care arată așa. 

— Ai dreptate, Scott. Asta e și modul ei de operare. li atrage 
pe tipi și-i determină să facă ce vrea ea. Nu că mi-ar displăcea 
să fiu și eu niţel printre tipii ăia, înţelegeţi ce vreau să spun, 
domnule doctor? 

— Îmi pare rău, dar nu înțeleg. 

— Păi, sunteţi homosexual? 

Mike rezistă tentaţiei de a-și da ochii peste cap. 

— Da, sigur, sunt homosexual. Putem să mergem totuși mai 
departe? 

— Femeia asta se folosește de bărbaţi, domnule doctor. Nu 
numai de copiii ăia tâmpiţi. Se folosește și de bărbaţi mai în 
vârstă. 

Agentul se opri și așteptă. Mike se uită la Duncan, apoi din 
nou la LeCrue. 

— Acum vine faza în care eu rămân cu gura căscată și-mi dau 
brusc seama că vorbiţi despre mine? 

— Nu, cum să ne închipuim așa ceva? 

— Bănuiesc că-mi veţi explica imediat. 

— Pentru că, la urma urmei - LeCrue își întinse mâinile în 
lături ca un student la teatru - dumneavoastră tocmai ne-ați 
spus că azi aţi întâlnit-o pe femeia asta pentru prima dată, nu? 

— Exact. 


248 


— Și noi vă credem pe cuvânt. Așa că, hai să vă întreb 
altceva. Cum vă descurcaţi cu slujba? La spital, vreau să spun. 

Mike oftă. 

— Hai să zicem că m-aţi dat gata cu schimbarea asta bruscă a 
subiectului. Uitaţi ce e, nu am nici cea mai mică idee despre ce 
credeţi voi că am făcut. Bănuiesc că are legătură cu acest Club 
Jaguar, nu fiindcă aș fi făcut ceva, ci pentru că ar trebui să fiu 
tâmpit ca să nu-mi dau seama. În mod normal, ar trebui să 
aştept să-mi vină avocatul sau măcar soţia, care e tot avocat. 
Dar, așa cum am repetat de câteva ori, băiatul meu a dispărut. 
Așa că, haideţi să nu mai pierdem timpul. Spuneţi-mi ce doriţi să 
știți ca să mă pot întoarce la căutarea lui. 

LeCrue ridică dintr-o sprânceană. 

— Mă trec fiorii când un suspect începe să vorbească așa, ca 
un bărbat adevărat. Și pe tine, nu, Scott? 

— Sfârcurile, încuviinţă Scott dând din cap. Mi se întăresc 
când aud așa ceva. 

— Înainte să ne înfierbântăm prea tare, haideţi să vă mai pun 
câteva întrebări ca să încheiem. Aveţi un pacient pe nume 
William Brannum? 

Din nou Mike se gândi câteva secunde ce să facă și, până la 
urmă, se decise să coopereze. 

— Din câte îmi aduc aminte, nu. 

— Nu vă amintiţi numele tuturor pacienţilor pe care îi aveți? 

— Numele ăsta nu-mi spune nimic, însă e posibil să fie în 
evidenţa colegei mele. 

— Vă referiţi la Ilene Goldfarb? 

Oamenii ăștia își cunosc meseria, se gândi Mike. 

— Da, aveţi dreptate. 

— Am întrebat-o și pe dânsa. Nici ea nu-și amintește numele 
ăsta. 

Mike reuși cu greu să se abţină și să nu întrebe imediat: Cum, 
ați interogat-o și pe ea? Încercă să-și păstreze cumpătul și să nu 
facă niciun gest. Deci vorbiseră deja și cu llene. Ce naiba se 
petrecea aici? 

Pe faţa lui LeCrue apăruse din nou rânjetul acela. 

— Sunteţi gata să trecem la următorul nivel antreprenorial, 
domnule doctor Baye? 

— Bineînţeles. 

— Perfect. Daţi-mi voie să vă arăt ceva. 


249 


LeCrue se întoarse spre Duncan. Acesta îi întinse un plic din 
hârtie maro. LeCrue își băgă ţigara neaprinsă în gură și băgă în 
plic degetele sale pătate cu nicotină. Scoase de acolo o foaie de 
hârtie și o împinse pe masă, în direcţia lui Mike. 

— Vă spune ceva hârtia asta? 

_ Mike se uită la foaia de hârtie. Era o copie xerox a unei reţete. 
In partea de sus se vedeau numele său și al lui Ilene. Mai jos, 
era adresa lor de la spital și numerele autorizaţiilor de practică 
medicală. Medicamentul prescris era OxyContin și beneficiarul 
era William Brannum. 

Reţeta era semnată de doctorul Michael Baye. 

— Vi se pare cunoscută? 

Mike reuși să se stăpânească și nu zise nimic. 

— Pentru că doamna doctor Goldfarb spune că nu e reţeta ei 
și că nu-l cunoaște pe pacient. 

LeCrue scoase din plic o altă foaie de hârtie. O altă rețetă. De 
data asta pentru Xanax. Semnată tot de doctorul Michael Baye. 
Apoi încă una. 

— Niciunul dintre numele astea nu vă spune nimic? 

Mike continua să tacă. 

— A, uite, asta e interesantă. Vreţi să știți de ce? 

Mike ridică privirea. 

— Pentru că e o reţetă scrisă pentru Carson Bledsoe. Știţi cine 
e ăsta? 

Mike bănuia despre cine era vorba, totuși spuse: 

— Ar trebui să știu? 

— E tânărul ăla cu nasul spart pe care tocmai îl amenințați 
când v-am oprit noi. 

Deci ăsta era nivelul antreprenorial despre care vorbea 
LeCrue, își spuse Mike în gând. Să prinzi în gheare copilul unui 
doctor, iar după aceea, să furi reţete în alb de la acesta și apoi 
să le completezi tu. 

— Acum, în cel mai bun caz - vreau să spun dacă divinitatea 
se hotărăște să zâmbească în direcția dumneavoastră - vă veţi 
pierde numai licenţa și dreptul de practică. Asta, repet, în cazul 
cel mai fericit. Veţi înceta să mai practicaţi medicina. 

Mike știa că nu are rost să vorbească. 

— Vedeţi, noi lucrăm la cazul ăsta de multă vreme. Club 
Jaguar era ţinut sub supraveghere. Ştiam ce se petrece acolo. 
Am fi putut aresta câţiva puști bogaţi, însă, repet, dacă nu retezi 


250 


capul, toată osteneala n-are niciun rost. Seara trecută, am 
primit un pont în legătură cu o întâlnire importantă ce urma să 
se desfășoare acolo. Asta e problema acestui nivel 
antreprenorial: ai nevoie de intermediari. Crima organizată face 
eforturi serioase să pătrundă pe această piaţă. Pot să obţină de 
pe urma unor medicamente ca OxyContin profituri la fel de mari 
ca și de pe urma cocainei, poate chiar mai mari. Deci, stăteam 
la pândă, cu ochii în patru. Și seara trecută lucrurile au început 
s-o ia razna. Dumneavoastră, doctorul, al cărui nume figura pe 
rețete, v-aţi făcut apariţia în zonă. Aţi fost atacat. Și apoi, astăzi, 
ați venit din nou și ați făcut scandal. Ne-am temut că întreaga 
întreprindere Club Jaguar își va strânge cortul și jucăriile și ne va 
lăsa cu buzele umflate. Așa că ne-am hotărât să intervenim. 

— N-am nimic de spus. 

— Ba eu cred că aveți. 

— O să-mi aștept avocatul. 

— Cred că mai bine ar fi să continuaţi să colaboraţi cu noi, 
fiindcă nu credem că dumneavoastră aţi scris reţetele alea. Am 
reușit să facem rost și de niște reţete adevărate pe care le-aţi 
completat dumneavoastră. Am comparat scrisul dumneavoastră 
cu acela de pe rețetele-problemă. Acolo nu e scrisul 
dumneavoastră. Asta înseamnă că ori aţi dat chiar 
dumneavoastră formularele altcuiva - ceea ce e o infracțiune 
foarte gravă -, ori v-au fost furate. 

— N-am nimic de spus. 

— Nu aveţi cum să-l protejaţi, domnule doctor. Toţi credeți că 
acest lucru e posibil. Toţi părinţii fac așa. Însă nu în felul acesta. 
Știm că fiecare doctor ţine câteva reţete și acasă. Pentru 
situaţiile în care ar trebui să daţi consultaţii acolo. Este ușor să 
furi medicamente din dulăpiorul din baie. Probabil, e și mai ușor 
să furi formulare de reţete. 

Mike se ridică în picioare. 

— Cred că voi pleca acum. 

— În niciun caz. Fiul dumneavoastră e unul dintre copiii ăia 
bogaţi despre care am vorbit, însă ceea ce a făcut îl poate costa 
foarte scump. Poate fi acuzat de conspirație și de distribuţie de 
narcotice. E o treabă foarte serioasă - maximum douăzeci de 
ani într-o închisoare federală. Însă noi nu-l vrem pe băiatul 
dumneavoastră. O vrem pe Rosemary McDevitt. Putem ajunge 
la o înţelegere. 


251 


— Îmi aștept avocatul, spuse Mike. 
— Perfect, zise LeCrue. Pentru că simpatica dumneavoastră 
avocată tocmai a venit. 


29. 


Violată. 

llene Goldfarb nu știa ce să spună. Avusese parte, în ultima 
vreme, de tot felul de vești proaste, însă ceea ce tocmai auzise 
o luase complet pe nepregătite. Până la urmă, se mărgini la 
banala platitudine pe care o folosim cu toţii în aceste ocazii. 

— Îmi pare rău. 

Ochii lui Susan nu erau, pur și simplu, închiși, ci strânși, exact 
așa cum face un copil. Continua să ţină cana de ceai cu 
amândouă palmele, protejând-o. Ilene simţi impulsul de a le 
atinge, însă până la urmă renunţă. Chelneriţa pornise spre ele, 
dar Ilene îi făcu semn cu capul că nu e momentul. Susan ţinea în 
continuare ochii închiși. 

— Nu i-am spus niciodată lui Dante. 

O chelneriţă trecu pe lângă masa lor cu o tavă plină cu 
farfurii. Cineva strigă cerând apă. O femeie așezată la masa 
vecină încerca să tragă cu urechea, însă privirea pe care i-o 
aruncă Ilene o făcu să se întoarcă cu spatele. 

— N-am mai spus asta nimănui. Când mi-am dat seama că 
sunt însărcinată, m-am gândit că e copilul lui Dante. Cel puţin 
așa am sperat. Dar apoi s-a născut Lucas și am știut că nu e 
așa. Am încercat să nu mă mai gândesc la asta. Să merg mai 
departe. Să trec peste ce s-a întâmplat. 

— N-ai reclamat la poliţie violul? 

Susan clătină din cap. 

— Să nu spui nimănui. Te rog. 

— Bine. 

Urmară câteva clipe de tăcere. 

— Susan? 

Aceasta ridică privirea. 

— Știu că este vorba despre ceva ce s-a întâmplat cu mult 
timp în urmă..., începu Ilene. 

— Acum unsprezece ani, spuse Susan. 

— Exact. Insă poate că ar trebui totuși să declari asta la 
poliție. 

— Ce? 


— Dacă e prins, îl putem testa. Poate e deja în închisoare. 
Violatorii, de obicei, nu se opresc la o singură victimă. 

Susan clătină din cap. 

— Păi, începem campania de căutare a donatorilor la școală. 

— Îţi dai seama ce șanse mici avem să găsim ce ne trebuie? 

— Poate vom găsi ceva. 

— Susan, trebuie să mergi la poliţie. 

— Te rog, nu mai insista. 

Un gând trecu prin mintea lui Ilene. 

— Violatorul e cumva cineva cunoscut? 

— Ce? Nu. 

— Eu cred că ar trebui să te gândești foarte serios la ceea ce 
ţi-am spus. 

— Nu va fi prins, bine? Trebuie să plec. Susan se ridică în 
picioare. Dacă aș ști că există cea mai mică șansă de a-mi ajuta 
copilul, aș face-o. Însă nu există. Vă rog, doamnă doctor 
Goldfarb. Ajutaţi-mă cu campania de găsire a unui donator. 
Ajutaţi-mă să găsesc o altă cale. Vă rog, acum știți adevărul. 
Trebuie să uitaţi ce v-am spus. 

e 

Profesorul Joe Lewiston ștergea tabla cu buretele. Multe se 
schimbaseră în școală de-a lungul anilor, inclusiv înlocuirea 
tablelor din sticlă verde, pe care se scria cu creta, cu cele albe, 
care se ștergeau mult mai ușor, însă Joe se încăpăţânase să 
păstreze această rămășiță a unor vremuri apuse. In praful de 
cretă, în scârţâitul acesteia pe tablă, în ștergerea cu buretele, 
exista ceva care îl ţinea cumva legat de trecut, care îi amintea 
cine era și de unde venea. 

Buretele fusese un pic prea ud. Apa se scurgea acum în josul 
tablei. Începu să urmărească dârele de apă cu buretele, făcând 
mișcări  sus-jos, încercând ca, prin concentrarea asupra 
operaţiunii acesteia simple, să uite de toate. 

Aproape că funcţiona. 

Această încăpere era pentru el „Tărâmul lui Lewiston”. 
Copiilor le plăcea aici, însă nu chiar atât de mult cum îi plăcea 
lui. Își dorea din tot sufletul să fie diferit, să nu stea ca o 
momâie în faţa lor, să nu le ţină niște lecții învechite conform 
programei, să nu rămână cu nimic în amintirea lor. Dorea ca 
elevii să se simtă în largul lor în clasa lui. Ei aveau jurnale - așa 
că își făcuse și el unul. El le citea pe ale lor și le dădea voie și lor 


254 


să-l citească pe al lui. Nu ţipa niciodată la ei. Când un copil 
răspundea bine îi punea un semn în dreptul numelui. Dacă 
băiatul sau fata făceau vreo poznă, ștergea unul dintre semnele 
făcute în dreptul lor. Era foarte simplu. Nu-i scotea afară din 
clasă și nu-i plăcea să-i facă de râs în faţa colegilor lor. 

Vedea cum ceilalți profesori îmbătrânesc în fața ochilor săi, 
cum le scade entuziasmul cu trecerea fiecărui an. Nu era și 
cazul lui. Când avea de predat istoria, se îmbrăca în costume de 
epocă. Problemele de matematică erau transformate în 
adevărate jocuri, în care căutarea soluţiei devenea o aventură. li 
punea pe elevi să-și facă propriile filme. Atâtea lucruri minunate 
se petrecuseră în această încăpere, în Tărâmul lui Lewiston, și 
trebuise să vină ziua aceea în care mai bine ar fi stat acasă, 
fiindcă avusese probleme cu stomacul și se mai stricase și aerul 
condiționat și simţea că i se face rău și... 

De ce spusese cuvintele alea? Dumnezeule, ce lucru oribil 
fusese în stare să facă unui copil. 

Porni calculatorul. Îi tremurau mâinile. Tastă adresa de 
internet a soţiei sale. Noua parolă era JoeLovesDolly. 

E-mailul funcţiona. Nu avea nimic. 

Dolly nu se prea pricepea la calculatoare sau la Internet. El 
intrase pe contul ei și-i schimbase parola. Din cauza asta „nu 
mai funcționa” poșta electronică. Ea folosea vechea parolă și 
evident nu se putea loga. 

Acum, în siguranţa încăperii pe care o iubea atât de mult, Joe 
Lewiston putea verifica în liniște mesajele sosite pe adresa soţiei 
sale. Spera din tot sufletul să nu mai vadă din nou mesaje din 
partea aceluiași expeditor. 

Nu avu însă noroc. 

Își mușcă buza stăpânindu-se cu greu să nu ţipe. Nu mai avea 
să treacă prea mult până ce Dolly avea să se întrebe ce se 
întâmplă totuși cu e-mailul. Avea la dispoziţie cel mult o zi, nu 
mai mult. Nu credea însă că o zi avea să fie suficientă. 

e 

Tia o duse din nou pe Jill la Yasmin acasă. Guy Novak nu dădu 
niciun semn că ar fi fost nedumerit sau deranjat de chestia asta. 
Oricum, Tia n-ar fi avut timp să răspundă la întrebările lui. Se 
grăbea să ajungă la biroul local al FBl-ului, situat la nr. 26 pe 
Federal Plaza. Hester Crimstein își făcu și ea apariția acolo după 


255 


câteva minute. Cele două femei se întâlniră în camera de 
așteptare. 

Fără nicio altă introducere, Hester spuse: 

— Hai să stabilim distribuţia: tu vei juca rolul soției iubitoare, 
în timp ce eu voi fi celebra vedetă TV care a acceptat să-ți 
reprezinte soţul. 

— Perfect. 

— Să nu spui nicio vorbă acolo. Lasă-mă pe mine să mă ocup 
de tot. 

— De asta v-am și chemat. 

Hester Crimstein pomi spre ușă, o deschise și năvăli în 
încăpere. Tia o urma îndeaproape. Mike ședea la o masă. In 
încăpere, se mai aflau doi bărbaţi. Unul stătea într-un colț. 
Celălalt era chiar în faţa lui Mike și se ridică în picioare, în clipa 
în care cele două femei intrară în încăpere. 

— Bună ziua. Sunt agentul special Darryl LeCrue. 

— Nu mă interesează, spuse Hester. 

— Pardon! 

— Niciun pardon. Clientul meu este arestat? 

— Avem motive să credem că... 

— Nu mă interesează. La întrebarea asta se răspunde cu da 
sau nu. Este clientul meu arestat? 

— Sperăm că nu va... 

— Încă o dată, nu mă interesează. Hester întoarse capul spre 
Mike. Domnule doctor Baye, vă rog să vă ridicați și să părăsiți 
imediat încăperea. Soția dumneavoastră vă va conduce în sala 
de așteptare, unde vă rog să mă așteptați amândoi. 

— Stați puţin, doamnă Crimstein, făcu LeCrue. 

— Îmi cunoașteţi numele? 

El ridică din umeri. 

— Da. 

— De unde? 

— V-am văzut la televizor. 

— Vreţi un autograf? 

— Nu. 

— De ce nu? Nu contează - oricum, nu vi-l dădeam. Clientul 
meu a stat suficient timp aici. Dacă ați fi vrut să-l arestaţi, aţi fi 
făcut-o până acum. Așa că el o să iasă de aici, și noi vom purta o 
mică discuţie. Dacă o să consider eu că e necesar, o să-l chem 
înapoi să vorbească cu dumneavoastră. E clar? 


256 


LeCrue aruncă o privire spre colegul său așezat în colțul 
camerei. 

Hester zise: 

— Răspunsul corect este: „Clar ca bună ziua, doamnă 
Crimstein”. Apoi, uitându-se la Mike zise: Puteţi pleca. 

Mike se ridică în picioare și ieși din încăpere împreună cu Tia. 
Ușa se închise în urma lor. Prima întrebare pe care o puse Mike 
când ajunse afară fu: 

— Unde e Jill? 

— E la familia Novak. 

El încuviință din cap. 

— Vrei să-mi spui și mie ce s-a întâmplat? întrebă Tia. 

El începu să-i povestească - despre cum ajunsese la Club 
Jaguar, despre întâlnirea cu Rosemary McDevitt, despre cum era 
să fie bătut din nou, despre cum săriseră agenţii pe el, despre 
cum îl interogaseră și despre acuzaţiile pe care i le aduseseră. 

— Club Jaguar, zise Mike la sfârșit. Adu-ţi aminte de mesajele 
pe care le primea Adam. 

— De la CeeJay8115, spuse Tia. 

— Exact. Nu era vorba despre inițialele numelui unei 
persoane. Sunt primele litere de la Club Jaguar. 

— Și 81157? 

— Nu știu. Poate e un număr de ordine. 

— Și crezi că această Rosemary, nu știu cum, e implicată? 

— Da. 

Tia căzu pe gânduri. 

— Într-un fel se leagă. Spencer Hill fura medicamente din 
dulăpiorul familiei. Așa a și murit. Poate că în urma unei astfel 
de pharm-party. Poate că au organizat așa ceva acolo, pe 
acoperiș. 

— Și crezi că a fost și Adam acolo? 

— E posibil. Nu voiau, probabil, decât să petreacă. Au 
amestecat medicamentele alea, credeau că nu li se va întâmplă 
nimic... 

Tia se opri brusc. 

— Deci Spencer s-a sinucis? întrebă Mike. 

— A trimis textele alea, nu? 

Tăcură amândoi. Niciunul nu voia să ajungă la alte concluzii. 

— Acum, trebuie să-l găsim pe Adam, zise Mike într-un sfârșit. 
Hai să ne concentrăm mai întâi pe asta, de acord? 


257 


Tia încuviință printr-o mișcare a capului. Ușa de la camera de 
interogatorii se deschise și Hester veni spre ei. 

— Nu aici. Hai să ieșim afară ca să vorbim, zise ea 
continuându-și drumul fără să se oprească. 

Mike și Tia se ridicară imediat și porniră după ea. Intrară cu 
toții în cabina liftului, însă nici aici Hester nu deschise gura. 
Ajunseră la parter, traversară holul și ieșiră din clădire. 

— În mașină, zise Hester. 

Venise cu o limuzină din aceea lungă, cu televizor și pahare 
din cristal. Le făcu semn să se așeze pe locurile cele mai bune și 
ea se așeză în fața lor, cu spatele la șofer. 

— Nu am încredere în clădirile guvernamentale, spuse Hester. 
Bănuiesc că ai pus-o la curent pe soţia ta, continuă ea 
adresându-i-se lui Mike. 

— Da, i-am povestit totul. 

— Așa că, probabil, vă imaginaţi ce am discutat. Au intrat în 
posesia a zeci de rețete false ce par completate de tine. Indivizii 
ăștia de la Club Jaguar au fost suficient de deștepţi să 
folosească mai multe farmacii. Au luat medicamente din statul 
ăsta, din afara statului, de pe Internet. Și completarea reţetelor 
a urmat aceeași cale. Teoria agenţilor federali este destul de 
clară. 

— Ei cred că Adam a furat reţetele astea, zise Mike. 

— Exact. Și au și destule dovezi. 

— Cum ar fi? 

— Au dovezi că fiul vostru a participat la astfel de petreceri cu 
medicamente. Cel puţin, așa pretind ei. De asemenea, erau pe 
stradă aseară, lângă acest Club Jaguar. L-au văzut pe Adam 
intrând înăuntru și, puţin mai târziu, te-au văzut și pe tine acolo. 

— Au văzut cum am fost atacat? 

— Cică te-ai furișat pe aleea aia și nu au descoperit decât abia 
mai târziu că ești și tu acolo. Ei supravegheau intrarea în club. 

— Și Adam era acolo? 

— Aşa zic ei. Însă nu vor să-mi dea mai multe detalii. De 
exemplu, dacă l-au văzut plecând pe Adam sau nu. Insă fiți 
siguri că și ei doresc la fel de mult ca și voi să-l găsească pe fiul 
vostru. Vor să-l oblige să depună mărturie împotriva clubului sau 
a celor care se află în spatele lui. Adam nu e decât un copil, zic 
ei. Nu va păţi nimic dacă e de acord să coopereze. 

— Și dumneavoastră ce aţi spus? întrebă Tia. 


— La început, am făcut câteva fandări. Am negat că fiul 
vostru ar ști ceva în legătură cu petrecerile alea sau cu reţetele 
furate. Apoi am încercat să aflu care este oferta lor concretă în 
materie de acuzaţii. Deocamdată nu au un răspuns clar. 

— Adam n-ar face așa ceva. N-ar fura rețetele tatălui său, 
interveni Tia. 

Hester îi aruncă o privire lipsită de orice expresie, și Tia își 
dădu seama cât de naiv sunase lamentaţia sa. 

— Nu contează ce crezi tu sau ce cred eu. lţi spun doar care 
este teoria lor. Și au și un mijloc de presiune. Pe 
dumneavoastră, domnule doctor Baye. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cică nu ar fi pe de-a întregul convinși că nu aţi fi implicat în 
afacerea asta. De exemplu, aseară, ce căutaţi la Club Jaguar? 
De unde știaţi de existenţa acestui loc, dacă nu eraţi implicat? 

— Îmi căutam fiul. 

— Și de unde știaţi că fiul dumneavoastră era acolo? Nu-i 
nevoie să răspundeţi, știm cu toţii care e răspunsul. Însă cred că 
ați înțeles ce vreau să spun. Ei vor să demonstreze că lucraţi 
împreună cu această Rosemary McDevitt. Sunteţi adult și medic. 
Ar fi o mare victorie pentru ei dacă ar reuși să vă bage la 
răcoare. Ar fi pe prima pagină a ziarelor. Și dacă aţi avea 
naivitatea să credeţi că totul se rezolvă dacă o încasați 
dumneavoastră în locul băiatului, pot să demonstreze că sunteţi 
amândoi implicaţi. Începutul l-a făcut Adam. A participat la 
petrecerile alea. El și tipa de la Club Jaguar au descoperit o 
metodă de a face bani cu ajutorul unui doctor adevărat. Așa că 
v-au abordat pe dumneavoastră. 

— Asta e o nebunie. 

— Nu, nu este. Rețetele dumneavoastră se află în mâinile lor. 
Din punctul lor de vedere, e vorba despre dovezi foarte solide. 
Aveţi idee despre ce bani e vorba? OxyContin costă o avere. La 
fel și celelalte medicamente. lar dumneavoastră, domnule 
doctor Baye, veţi fi dat drept exemplu în legătură cu modul în 
care aveţi grijă de rețetele pe care le eliberaţi. Probabil că aș 
reuși să vă scot din asta. Însă cu ce preţ? 

— Deci ce ne sfătuiţi? 

— Deși, la început, eram împotriva cooperării cu ei, cred că, 
până la urmă, asta ar fi cea mai bună soluţie. Însă e prematur să 
vorbim despre asta acum. În primul rând, trebuie să-l găsim pe 


259 


Adam. Să stăm de vorbă cu el și să aflăm exact ce s-a întâmplat 
aici. Abia după aia vom putea să luăm o decizie documentată. 
e 

Loren Muse Îi întinse o fotografie lui Neil Cordova. 

— Aceasta e Reba, zise bărbatul. 

— Da, ştiu, spuse Muse. Imaginea e de la camera de luat 
vederi de la Target, acolo unde a făcut cumpărături ieri. 

El ridică privirea spre ea. 

— Şi cum ne poate ajuta fotografia asta? 

— O vedeți pe femeia de aici? întrebă Muse punând degetul 
pe fotografie. 

— Da. 

— O cunoaşteţi? 

— Nu cred. Mai aveți și altă imagine, din alt unghi? 

Muse îi întinse altă fotografie. Neil Cordova se concentră, 
dorindu-și din tot sufletul să poată să descopere ceva tangibil 
care să-i ajute în descoperirea soţiei sale. Până la urmă însă, fu 
nevoit să clatine din cap. 

— Cine e femeia asta? 

— Avem un martor care a văzut-o pe soţia dumneavoastră 
suindu-se într-o furgonetă și pe o altă femeie urcându-se la 
volanul mașinii ei. L-am pus să se uite la imaginile luate de 
camerele de supraveghere. Zice că asta e femeia care a plecat 
cu mașina soției dumneavoastră. 

Neil Cordova privi din nou fotografia. 

— Nu o cunosc pe această femeie. 

— Bine, domnule Cordova, vă mulțumesc. Mă întorc imediat. 

— Pot să păstrez fotografia? Poate îmi amintesc ceva. 

— Bineînţeles. 

El o privi fix, încă sub impresia cumplită lăsată de 
identificarea cadavrului. Muse ieși din încăpere și se îndreptă 
spre biroul lui Paul Copeland. Fata de la recepţie îi făcu semn cu 
mâna. Bătu la ușa procurorului. Se auzi vocea acestuia 
dinăuntru invitând-o să intre. 

Cope se afla în fața unui monitor. La sediul lor, geamurile cu 
oglindă, folosite pentru a-i studia pe cei care erau interogaţi, 
fuseseră înlocuite cu camere video. Cope urmărise discuţia ei cu 
Neil Cordova. Acesta se putea vedea în continuare pe monitor. 

— Am mai descoperit ceva, îi spuse Cope. 

— Da? 


260 


— Marianne Gillespie a locuit la hotelul Travelodge din 
Livingston. Ar fi trebuit să plece azi-dimineaţă de acolo. Avem, 
de asemenea, o cameristă care a văzut-o pe Marianne aducând 
un bărbat în camera de hotel. 

— Când? 

— Nu e prea sigură, însă crede că acum patru, cinci zile în 
urmă, imediat după ce s-a cazat acolo. 

Muse dădu din cap. 

— Asta e grozav. 

Cope continua să privească ecranul monitorului. 

— Poate că ar trebui să organizăm o conferinţă de presă. Să 
dăm publicităţii imaginea femeii surprinsă de camera de 
supraveghere. Poate găsim pe cineva care poate s-o identifice. 

— Poate. Nu prea îmi place să ies în faţa presei. 

Cope continua să-l studieze pe soţul femeii dispărute. Muse ar 
fi vrut să știe ce se întâmpla în mintea lui. Procurorul avusese și 
el parte de atâta suferinţă, inclusiv de pierderea primei sale 
soţii. Muse aruncă o privire împrejur și zări pe masă cinci 
aparate iPod noi, sigilate în cutiile lor. 

— Ce sunt astea? întrebă ea. 

— iPod. 

— Știu asta. Vreau să spun, pentru cine sunt? 

Privirea lui Cope nu se putea dezilipi de pe ecranul 
monitorului. 

— Eram aproape convins că el a făcut-o. 

— Cordova? Nu. 

— Știu. Se vede clar cât suferă. 

Tăcere. 

— Aparatele iPod sunt pentru domnișoarele de onoare, spuse 
Cope într-un sfârșit. 

— Drăguţ. 

— Poate că ar trebui să stau de vorbă cu el. 

— Cu Cordova? 

Cope încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— S-ar putea să ajute, spuse ea. 

— Lui Lucy îi plac melodiile triste, zise Cope. Ştiai asta, nu? 

Deși era domnişoară de onoare, Muse nu o cunoștea suficient 
de bine pe viitoarea soţie a lui Copeland, ca să cunoască acest 
amănunt. Încuviinţă, oricum, din cap, însă Cope continua să se 
uite fix la monitor. 


261 


— În fiecare lună îi fac câte un CD. Probabil că ai să râzi de 
mine. Însă ei îi place. În fiecare lună caut cele mai triste melodii 
pe care le pot găsi. Uite, luna asta am „Congratulation” cu Blue 
October și „Seed”, cu Angie Aparo. 

— N-am auzit nici de unul, nici de celălalt. 

El zâmbi. 

— Vei auzi în curând. Cadoul în asta constă. Toate melodiile 
astea vor fi încărcate pe iPod. 

— Grozavă idee, spuse Muse simțind un ghimpe de gelozie. Ei 
cine îi făcea CD-uri? 

— Mă tot întrebam de ce îi plac atât de mult cântecele astea 
lui Lucy. Știi? Stă pe întuneric, ascultă cântecele astea și plânge. 
Muzica are acest efect asupra ei. Nu reușeam să înţeleg. Și luna 
trecută? Am găsit cântecul acela al lui Missy Higgins. Ai auzit de 
ea? 

— Nu. _ 

— E nemaipomenită. In cântecul ăsta e vorba despre fostul ei 
iubit, cum nu suportă ea ideea că o altă mână îl mângâie pe el 
acum, deși e conștientă că trebuie să-l uite. 

— Trist. 

— Exact. Și Lucy e fericită acum, nu? Adică, vreau să spun că 
ne simțim atât de bine. Ne-am găsit unul pe altul și, în curând, 
urmează să ne căsătorim. Așa că de ce continuă ea să asculte 
melodiile astea triste? 

— Mă întrebi pe mine? 

— Nu, Muse, încerc să-ţi explic ceva. N-am înțeles multă 
vreme despre ce e vorba. Acum știu. Melodiile astea triste sunt 
pentru ea ca un fel de diversiune, o suferinţă controlată. Poate 
ceva care să te ajute să-ți imaginezi că adevărata suferinţă va fi 
cumva la fel cu cea din cântece. Insă nu e deloc așa. Lucy știe și 
ea asta, bineînţeles. Nu ai cum să te pregătești pentru 
adevărata durere. Pur și simplu, trebuie s-o lași să-ţi rupă 
sufletul când vine. 

Telefonul lui Cope începu să sune. Acesta își luă, în sfârșit, 
privirea de pe ecranul monitorului și răspunse la telefon. 

— Copeland, zise el. Apoi, după câteva secunde, ridică 
privirea spre Muse. Au dat de rudele lui Marianne Gillespie. Mai 
bine te-ai duce acolo. 


30. 


De îndată ce fetele rămaseră singure în dormitor, Yasmin 
începu să plângă. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Jill. 

Yasmin arătă cu capul spre calculator și zise: 

— Oamenii sunt atât de groaznici. 

— Ce s-a întâmplat? 

— O să-ţi arăt. E atât de oribil. _ 

Jill își trase un scaun și se așeză lângă prietena ei. Incepu să- 
și roadă o unghie. 

— Yasmin? 

— Da. 

— Sunt foarte îngrijorată din pricina fratelui meu. Și s-a 
întâmplat ceva și cu tata. De asta m-a adus mama aici. 

— Ai întrebat-o pe mama ta ce se întâmplă? 

— Nu vrea să-mi zică. 

Yasmin își șterse lacrimile și începu să bată la tastatură. 

— Încearcă tot timpul să ne protejeze, nu? 

Jill nu știa dacă Yasmin vorbește serios sau e numai 
sarcastică. Sau amândouă. Yasmin întorsese din nou privirea 
spre monitor. 

— Așteaptă puţin. Uite, aici e. Uită-te și tu. 

Era vorba despre o pagină MySpace intitulată „Bărbat sau 
femeie? - Povestea lui XY’. Pe fundalul paginii se vedeau siluete 
de gorile și maimuțe. La rubrica filme favorite erau listate Planet 
of the Apes și Hair. Cântecul care se auzea la deschiderea 
paginii era Shock the Monkey al lui Peter Gabriel. Pagina 
conţinea mai multe fragmente video de pe National Geographic, 
toate despre maimute. Era și un filmuleţ de pe YouTube, 
intitulat Dancing Gorilla. 

Cea mai mare grozăvie era însă imaginea implicită - o 
fotografie a elevilor din clasa lor, în care Yasmin avea barbă. 

— Nu pot să cred, șopti Jill. 

Yasmin începu din nou să plângă. 

— Cum ai dat de asta? 


263 


— Marie Alexandra, ticăloasa aia, mi-a trimis adresa. A trimis- 
o și la jumătate din clasă. 

— Dar cine a făcut pagina asta? 

— Nu știu. Dar sunt convinsă că ea e autoarea. Mi-a trimis 
adresa zicând că e grozav de indignată, însă parcă puteam s-o 
aud cum se hlizește la telefon. 

— Și a trimis-o și la alţii? 

— Da. Lui Heidi și lui Annie și... 

Jill clătină din cap. 

— Îmi pare rău. 

— Îți pare rău? 

Jill nu răspunse. 

Yasmin se înroșise la față. 

— Cineva va plăti pentru asta. 

Jill își privi prietena cu atenţie. Pe vremuri, Yasmin era atât de 
dulce. li plăcea să cânte la pian, să danseze și râdea la glumele 
tâmpite din filme. Acum Jill nu vedea pe faţa ei decât ură. Asta o 
speria. Atât de multe se întâmplaseră în ultimele zile. Fratele ei 
fugise de acasă, tatăl său intrase în nu știu ce încurcătură, iar 
acum, Yasmin era mai furioasă ca oricând. 

— Fetele? 

Era domnul Novak care striga de la parter. Yasmin își șterse 
lacrimile. Deschise ușa și strigă: 

— Da, tăticule? 

— V-am făcut niște floricele de porumb. 

— Venim jos imediat. 

— Beth și cu mine ne-am gândim să mergem cu toţii până la 
mall. Poate vedem un film sau vă jucaţi la jocurile video. Ce 
ziceți? 

— Venim jos imediat. 

Yasmin închise ușa. 

— Tata face orice ca să plece de acasă. E foarte agitat în 
ultima vreme. 

— De ce? 

— S-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Soţia lui Lewiston a 
venit aici. 

— Acasă la voi? Imposibil! 

Yasmin dădu din cap, privind-o cu ochii mari. 

— Adică cred că era ea. N-am mai văzut-o niciodată, însă 
conducea mașina aceea rablagită cu care vine el la școală. 


264 


— Și ce s-a întâmplat? 

— Au început să se certe. 

— Dumnezeule! 

— N-am auzit ce-și spuneau. Însă ea arăta teribil de furioasă. 

„Floricelele de porumb sunt gata!” se auzi din nou de jos. 

Cele două fete coborâră la parter. Guy Novak le aștepta. Pe 
buze avea un zâmbet chinuit. 

— La IMAX rulează Spider-Man, spuse el. 

Clopoţelul de la intrare începu să sune. 

Guy Novak se întoarse brusc spre ușă. Se vedea că întreg 
trupul i se încordase. 

— Tăticule? 

— Mă duc să văd cine e, zise el și porni spre ușă. 

Cele două fete veneau după el, păstrând o mică distanţă. 
Beth își făcuse și ea apariţia. Domnul Novak se uită pe gemuletț, 
se încruntă și deschise ușa. Sub porticul de la intrare se afla o 
femeie. Jill se uită la Yasmin. Aceasta clătină din cap. Femeia 
care venise nu era soția lui Lewiston. 

— Cu ce vă pot ajuta? zise Guy. 

Femeia se uită peste umărul lui, le văzu pe fete, apoi își 
întoarse din nou privirea spre el. 

— Sunteţi domnul Guy Novak? întrebă ea. 

— Da. 

— Mă numesc Loren Muse. Putem vorbi puţin între patru ochi? 

e 

Ușa se deschise în faţa lui Loren. 

Le văzu pe cele două fetițe din spatele lui Guy Novak. Una era 
probabil fiica lui, iar cealaltă, probabil, era a femeii care se 
zărea în spatele lor. Femeia, după cum observase ea imediat, nu 
era Reba Cordova. Tipa părea relaxată, însă niciodată nu puteai 
fi prea sigur. Muse continuă s-o analizeze, căutând să surprindă 
vreun semn că femeia s-ar fi aflat acolo împotriva voinţei ei. 

În holul de la intrare nu se vedeau urme de sânge sau de 
bătaie. Fetele, deși timide, păreau a nu suferi de nimic. Inainte 
să sune la ușă, Muse își lipise urechea de ușă, dar nu auzise 
nimic neobișnuit. Doar vocea lui Guy Novak care anunţa că sunt 
gata floricelele de porumb și le invita pe fete la film. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Guy Novak. 

— Cred că ar fi mai bine să vorbim numai noi doi. 


Accentuă cuvintele „numai noi doi”, sperând că bărbatul va 
înţelege. Acest lucru nu se întâmplă însă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă el. 

Muse nu voia să spună că e de la poliţie cât timp fetele 
stăteau acolo, așa că se aplecă ușor în faţă, le privi pe fete, apoi 
se uită fix în ochii lui. 

— Cred că ar fi mai bine dacă am vorbi între patru ochi, 
domnule Novak. 

În sfârșit, el prinse mesajul. Se întoarse spre femeie și-i spuse: 

— Beth, vrei tu să te duci cu fetele la bucătărie să le dai 
floricele de porumb? 

— Bineînţeles. 

Muse le urmări cum dispărură după colţ. În tot acest timp, îl 
supraveghea cu coada ochiului pe Guy Novak. Individul părea 
niţel cam agitat, însă ceva din gesturile lui spunea că iritarea se 
datora mai degrabă apariţiei ei neașteptate decât vreunui 
sentiment de frică. 

Clarence Morrow, Frank Tremont și câţiva polițiști locali se 
aflau în preajmă. Colegii ei cercetau pe ascuns zona din jurul 
casei. Se gândiseră la posibilitatea ca acest Guy Novak s-o fi 
răpit pe Reba Cordova și s-o fi sechestrat aici, însă, pe măsură 
ce secundele treceau, această posibilitate părea din ce în ce mai 
îndepărtată. 

Guy Novak n-o invită în casă. 

— Ei? 

Muse își scoase insigna. 

— Cred că glumiţi, spuse el. Familia Lewiston v-a trimis aici? 

Muse nu avea nici cea mai mică idee cine ar fi putut fi familia 
Lewiston, însă se hotărî să continue pe această pistă. Făcu un 
gest cu capul ce putea însemna foarte bine și da și nu. 

— Nu pot să cred. N-am făcut decât să trec cu mașina prin 
fața casei lor. Atât. De când e asta împotriva legii? 

— Depinde, spuse Muse. 

— Depinde de ce? 

— De intenţiile dumneavoastră. 

Guy Novak își împinse ochelarii în sus pe nas. 

— Știţi ce i-a făcut individul ăsta fiicei mele? 

Muse habar n-avea, însă, indiferent despre ce era vorba, era 
ceva care îi provoca multă agitaţie lui Guy Novak. Asta îi plăcea 
- era exact lucrul cu care putea ea să lucreze. 


266 


— Mi-ar plăcea să aud și varianta dumneavoastră, zise ea. 

Bărbatul din faţa ei începu să turuie în legătură cu ceva ce 
spusese un profesor despre fiica sa. Muse îi urmărea cu atenţie 
figura. La fel ca și în cazul lui Neil Cordova, nu avea deloc 
senzaţia că individul joacă un rol pentru a o induce pe ea în 
eroare. Guy Novak încerca acum s-o convingă despre 
nedreptatea suferită de fetiţa lui, Yasmin, și-și exprima 
indignarea că profesorul nu fusese pedepsit în niciun fel. 

Când bărbatul din faţa ei se opri un pic să respire, Muse ÎI 
întrebă repede: 

— Și soţia dumneavoastră ce părere are? 

— Nu sunt căsătorit. 

Muse știa deja acest lucru. 

— A, am crezut că doamna care era cu fetele... 

— Beth. E doar o prietenă a mea. 

Muse tăcu din nou, așteptând să vadă ce mai are el de zis. 

Guy Novak trase adânc aer în piept și zise: 

— OK, am înţeles mesajul. 

— Mesajul? 

— Bânuiesc că familia Lewiston a sunat la poliţie și m-a 
reclamat. Am înţeles mesajul. O să discut cu avocatul meu 
despre ce voi face în continuare. 

Direcţia asta nu duce nicăieri, își spuse Muse în sinea ei. Era 
timpul să schimbe vitezele. 

— Pot să vă întreb altceva? 

— Bineînţeles. 

— Cum a reacţionat mama lui Yasmin la ceea ce s-a 
întâmplat? 

EI își îngustă ochii. 

— De ce mă întrebaţi lucrul ăsta? 

— Am motivele mele și vă rog să răspundetți. 

— Mama lui Yasmin nu se prea implică în viaţa fiicei sale. 

— Totuși. Un incident atât de important în viaţa fetiţei... 

— Marianne ne-a părăsit când Yasmin era foarte mică. 
Locuiește acum în Florida și nu-și vede fata decât de patru, cinci 
ori pe an. 

— Când a fost ultima dată pe aici? 

Bărbatul se încruntă. 

— Ce are asta de-a face cu... staţi puţin, pot să mai vădo 
dată insigna dumneavoastră? 


267 


Muse își scoase din nou insigna. De data asta, Guy Novak o 
studie cu atenţie. 

— Sunteţi de la poliţia districtului? 

— Da. 

— Vă supăraţi dacă sun la birou la dumneavoastră să vă 
verific identitatea? 

— Cum doriţi. Muse băgă mâna în buzunar și scoase o carte 
de vizită. Poftiti! 

El citi cu voce tare. 

— Detectiv-șef, Loren Muse. 

— Mda. 

— Șef, repetă el. Ce sunteți dumneavoastră, o prietenă a 
familiei Lewiston? 

Din nou Loren nu se putu opri să nu se întrebe dacă Guy 
Novak se prefăcea sau chiar vorbea serios. 

— Spuneţi-mi când aţi văzut-o ultima data pe fosta 
dumneavoastră soţie. 

El începu să-și frece bărbia. 

— Am crezut că ați spus că are legătură cu familia Lewiston. 

— Vă rog să-mi răspundeţi la întrebări. Când aţi văzut-o 
ultima dată pe fosta dumneavoastră soţie? 

— Acum trei săptămâni. 

— De ce a venit aici? 

— Ca s-o vadă pe Yasmin. 

— Aţi stat de vorbă cu ea? 

— Nu prea. Am văzut-o când a venit s-o ia pe Yasmin. Mi-a 
promis că o s-o aducă înapoi la timp. De obicei, Marianne 
respectă orele stabilite. Probabil, fiindcă nu vrea să stea prea 
mult cu fiica ei. 

— Aţi mai vorbit de atunci? 

— Nu. 

— Hmm. Știţi unde stă de obicei când vine în vizită? 

— La Travelodge, aproape de mall. 

— Știaţi că a dormit acolo în ultimele patru nopţi? 

El o privi surprins. 

— Mie mi-a spus că e în drum spre Los Angeles. 

— Când v-a spus asta? 

— Am primit un mail de la ea, nu știu, cred că ieri. 

— Pot să-l văd? 

— Mailul? L-am șters. 


268 


— Știţi dacă fosta dumneavoastră soție are un iubit sau nu? 

Bărbatul pufni ușor. 

— Sunt sigur că a avut mai mulţi, însă nu m-a interesat 
niciodată subiectul ăsta. 

— Și bărbaţi din zona asta? 

— Au fost bărbaţi de peste tot. 

— Puteţi să-mi daţi vreun nume? 

Guy Novak scutură energic din cap. 

— V-am spus că nu mă interesează subiectul și nici nu-mi 
pasă. 

— De ce sunteţi atât de „pornit”, domnule Novak? 

— Nu știu dacă „pornit” este cuvântul cel mai potrivit. Guy 
Novak își scoase ochelarii, se încruntă și încercă să curețe cu 
poala cămâășii o pată invizibilă de pe una dintre lentile. Am iubit- 
o pe Marianne, însă vă rog să mă credeți că n-a meritat-o. Parcă 
îi plăcea să-și facă singură rău. Orașul ăsta o plictisea. Eu o 
plictiseam. Ajunsese să-și bată joc de toată lumea. Și-a 
abandonat propria fiică și apoi nu a încetat să ne 
dezamăgească. Acum doi ani, i-a promis lui Yasmin că o va duce 
la Disney World. M-a sunat cu două zile înainte de excursie, ca 
să-mi spună că s-a anulat totul. Fără să-mi dea nicio explicaţie. 

— Plătiţi pensie alimentară? 

— Nu, eu am obţinut custodia copilului. 

— Mai are soţia dumneavoastră prieteni pe aici? 

— Nu am de unde să știu, însă mă îndoiesc. 

— Dar Reba Cordova? 

Guy Novak se gândi puţin. 

— Erau bune prietene când Marianne trăia aici. Foarte 
apropiate. N-am reușit niciodată să aflu de ce. Da, aveți 
dreptate. Cred că, dacă Marianne a păstrat vreo legătură cu 
cineva de pe aici, acea persoană nu poate fi decât Reba. 

— Când aţi văzut-o ultima dată pe Reba Cordova? 

El se uită în sus și apoi spre dreapta. 

— A trecut ceva timp de atunci. Nu mai știu, probabil, la o 
petrecere la școală sau cam așa ceva. 

Muse se gândi că, dacă bărbatul din fața sa știa despre 
moartea fostei sale soţii, atunci individul știa și să se prefacă 
foarte bine. 

— Reba Cordova a dispărut. 

Guy Novak deschise gura, apoi o închise la loc. 


269 


— Și dumneavoastră credeţi că Marianne are vreo legătură cu 
asta? 

— Dumneavoastră ce părere aveţi? 

— Și-a făcut foarte mult rău singură. Insă nu cred că ar fi în 
stare să facă rău altcuiva, în afară, probabil, de propria ei 
familie. 

— Domnule Novak, aș vrea să stau puţin de vorbă cu fiica 
dumneavoastră. 

— De ce? 

— Pentru că noi credem că fosta dumneavoastră soţie a fost 
ucisă. 

O spusese fară nicio altă introducere și acum aștepta o 
reacţie din partea lui. Reacţia însă întârzia să vină. Era ca și cum 
cuvintele ei ar fi ajuns la el unul câte unul și avea nevoie de 
foarte mult timp ca să le proceseze pe toate. Pentru câteva 
secunde, bărbatul nu zise nimic. Stătea nemișcat și se holba la 
ea. Apoi făcu o figură de parcă n-ar fi auzit bine. 

— Eu nu... credeti că a fost ucisă? 

Muse întoarse capul și făcu un semn cuiva aflat în spatele ei. 
Clarence porni spre ușă. 

— Am descoperit pe o alee un cadavru. O femeie îmbrăcată 
ca o prostituată. Neil Cordova bănuiește că este vorba despre 
fosta dumneavoastră soție, Marianne Gillespie. Ceea ce am dori 
acum de la dumneavoastră, domnule Novak, este să mergeţi 
împreună cu colegul meu, detectivul Morrow, până la morgă, ca 
să vedeţi și dumneavoastră cadavrul. Ințelegeţi ce vreau să 
spun? 

— Marianne e moartă? întrebă el cu o voce stinsă. 

— Așa credem noi, însă avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră ca să fim siguri. Detectivul Morrow vă va duce 
acolo și vă va pune și el câteva întrebări. Prietena 
dumneavoastră, Beth, poate să rămână aici cu fetele. O să 
rămân și eu. Vreau să-i pun fiicei dumneavoastră câteva 
întrebări în legătură cu mama ei, dacă nu vă supăraţi. 

— Nicio problemă, spuse el. Părea că se resemnase și se 
calmase. Dacă s-ar fi bâlbâit și ar fi tușit ca să-și ascundă 
emoția, probabil că Muse ar fi continuat interogatoriul. Fostul soț 
e întotdeauna în fruntea listei suspecților. Asta nu înseamnă că 
era sută la sută convinsă că individul nu era implicat. Poate că 
era doar un actor de talia lui De Niro. Ceva îi spunea însă că nu 


270 


el era făptașul. Oricum, Clarence avea să-i mai pună niște 
întrebări. 

— Sunteţi gata, domnule Novak? întrebă Clarence. 

— Trebuie să-i spun și fetiţei. 

— Aș prefera să nu-i spuneţi, zise Muse. 

— Ce-aţi spus? 

— Cum v-am mai spus, nu știm cu siguranţă dacă e vorba 
despre soția dumneavoastră sau nu. O să-i pun și eu niște 
întrebări, dar n-o să-i spun niciun cuvânt despre mama ei. O să 
las asta în sarcina dumneavoastră, dacă va fi cazul. 

Deși era destul de nelămurit, Guy Novak încuviinţă cu o 
mișcare a capului. 

— OK. 

Clarence îl apucă de braț și-i spuse cât de blând putea: 

— Haideţi să mergem, domnule Novak. Pe aici. 

Muse nu mai așteptă să-i vadă plecaţi pe alee. Intră în casă și 
porni spre bucătărie. Fetele așteptau acolo curioase, 
prefăcându-se că mănâncă floricele de porumb. 

Una dintre ele întrebă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Muse reuși să zâmbească ușor. 

— Mă numesc Loren Muse. Lucrez pentru administraţia 
districtului. 

— Unde este tatăl meu? 

— Tu ești Yasmin? 

— Da. 

— Tatăl tău îl ajută pe unul dintre ofiţerii mei. O să vină înapoi 
foarte curând. Până atunci, aș vrea să-ţi pun câteva întrebări, 
bine? 


271 


31. 


Betsy Hill şedea pe jos, pe podea, în camera fiului său. Tinea 
în mână telefonul mobil al lui Spencer. Bateria murise demult. 
Tinea în mână un aparat care nu funcţiona, se uita la el și nu 
știa ce să facă în continuare. 

În ziua imediat următoare celei în care fusese găsit cadavrul 
fiului său, dăduse aici peste Ron. Soţul ei începuse să strângă 
lucrurile din încăpere - exact așa cum strânsese și scaunul din 
bucătărie al lui Spencer. Betsy îl oprise în termeni foarte fermi, 
și Ron renunțase. 

A patra zi după moartea lui Spencer, se întinsese pe podeaua 
camerei lui și începuse să plângă. Stomacul o durea îngrozitor. 
Ar fi vrut să moară, să intre, pur și simplu, într-o stare de agonie 
din care să nu mai iasă. Acest lucru nu se întâmplase. ă 

Era din nou acolo și simţea aceeași durere sfâșietoare. Incepu 
să netezească cearșafurile de pe pat. Işi înfundă faţa în pernă, 
însă mirosul lui dispăruse. 

Cum se putuse întâmpla așa ceva? 

Îi reveni în minte convorbirea pe care o avusese cu Tia Baye. 
Își dădu seama că nu însemnase practic nimic. Tot ceea ce 
conta era faptul că Spencer era mort. In privinţa asta, Ron avea 
dreptate. Cunoașterea adevărului nu avea cum să schimbe 
realitatea și nici măcar nu avea cum să ajute la alinarea durerii 
ei. Cunoașterea adevărului nu avea cum s-o facă să uite, fiindcă, 
de fapt, ea nici nu voia acest lucru. Cum ar fi fost posibil ca o 
mamă ca ea, care dăduse atât de tare greș cu propriul său copil, 
să vrea să meargă mai departe, să înceteze să mai sufere, să 
primească un fel de eliberare? 

— Bună. 

Ridică privirea. Era Ron, care stătea în cadrul ușii. Ron care 
încerca să-i zâmbească. Betsy își vâri telefonul în buzunarul de 
la spate. 

— Ești bine? 

— Ron? 

El aşteptă ca ea să continue. 


— Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea 
aceea. 

— Știu. 

— Asta n-o să-l aducă înapoi, continuă ea. Știu asta. Nici 
măcar n-o să ne facă să ne simţim mai bine. Insă cred că trebuie 
să aflăm adevărul. 

— De ce? 

— Nu știu. 

Ron încuviinţă din cap. Intră în încăpere și se aplecă spre ea. 
Pentru o clipă, ea își imagină că soţul său vrea să o cuprindă în 
braţe și întreg trupul îi fu străbătut de un spasm. Ron simți 
reacţia de respingere a soţiei sale și se opri. Clipi de câteva ori 
și apoi își îndreptă spinarea. 

— Mai bine plec, zise el. 

Se răsuci pe călcâie și ieși din încăpere. Betsy scoase 
telefonul din buzunar. Îi puse încărcătorul și-l porni. Cu telefonul 
în mână se încolăci pe podea în poziţie fetală și începu din nou 
să plângă. O fi fost ceva ereditar? Se gândea că în aceeași 
poziţie fusese găsit și fiul său pe acoperișul acela rece și tare. 

Deschise lista ultimelor convorbiri ale lui Spencer. Nu se 
aștepta la nicio surpriză. Mai făcuse asta și înainte. Spencer îl 
sunase pe Adam Baye de trei ori în noaptea aceea. Ultima dată 
vorbise cu prietenul lui cu o oră înainte de a posta textul prin 
care își anunţa sinuciderea. Fusese un apel foarte scurt, de 
numai un minut. Adam spusese că nu reușise să înțeleagă nimic 
din ce zicea Spencer. Era oare o minciună? 

Poliţia găsise telefonul pe acoperiș, lângă cadavrul lui 
Spencer. ` 

Acum aparatul se găsea în mâna ei. Inchise ochii. 

Era pe jumătate adormită, când auzi telefonul sunând. Pentru 
o clipă, avu senzaţia că sună aparatul din mâna ei, însă își dădu 
seama imediat că era vorba despre telefonul fix. 

Nu avea putere să se ridice de jos și se gândi să-l lase pe 
robot. Apoi se gândi că s-ar putea să fie Tia Baye. Reuși cu greu 
să se ridice. Exista un telefon fix și în camera lui Spencer. 
Numărul care apăruse pe ecran era necunoscut. 

— Alo? 

La celălalt capăt nu se auzea nimic. 

— Alo? 

După încă o secundă, se auzi o voce înecată în lacrimi: 


— V-am văzut că eraţi împreună cu mama pe acoperiș. 

Betsy se ridică în picioare. 

— Adam? 

— Îmi pare rău, doamnă Hill. 

— De unde suni? întrebă ea. 

— Dintr-o cabină telefonică. 

— De unde? 

Nu se mai auzeau decât niște scâncete înfundate. 

— Adam? 

— Obișnuiam să mă întâlnesc cu Spencer în păduricea din 
spatele casei dumneavoastră. Acolo unde era leagănul acela. Il 
mai știți? 

— Da. 

— Ne-am putea întâlni acolo. 

— Foarte bine, când? 

— Ne plăcea acolo, fiindcă îi puteam vedea de departe pe cei 
care se apropiau. Dacă spuneţi cuiva unde sunt o să-l văd. 
Promiteți-mi că nu o veţi face. 

— Îţi promit. Când ne întâlnim? 

— Peste o oră. 

— Bine. 

— Doamnă Hill? 

— Da? 

— Eu sunt vinovat pentru moartea lui Spencer. 

e 

De îndată ce dădură colţul, Mike și Tia putură să-l vadă pe 
tânărul cu părul lung care patrula în faţa casei lor. 

— Acela nu e Brett, de la voi de la firmă? 

Tia încuviinţă cu o mișcare a capului. 

— El mi-a zis despre e-mailul acela. Despre petrecerea de la 
Huff. 

Intrară pe alee. Susan și Dante Loriman se aflau și ei în faţa 
casei. Dante le făcu semn cu mâna. Mike îi răspunse și apoi o 
privi pe Susan. Aceasta ridică și ea mâna, ușor forțat, și apoi se 
îndreptă spre ușă. Mike îi răspunse și apoi întoarse capul. Nu 
avea acum timp pentru asta. 

Începuse să-i sune telefonul. Se uită la numărul de pe ecran și 
se încruntă. 

— Cine e? întrebă Tia. 


274 


— llene, răspunse el. Agenţii federali au interogat-o și pe ea. 
Trebuie să vorbesc cu ea. 

Tia dădu din cap. 

— Mă duc să vorbesc cu Brett, zise ea și coborî din mașină. 

Brett continua să patruleze prin faţa ușii, cu capul în pământ, 
foarte agitat, vorbind de unul singur. Tia îl strigă și tânărul se 
opri brusc. 

— Cineva se joacă cu calculatorul vostru, Tia, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

— Trebuie să verific calculatorul lui Adam ca să fiu sigur. 

Tia ar fi vrut să întrebe mai multe, însă își dădu brusc seama 
că n-ar fi făcut decât să piardă timpul. Deschise repede ușa și-l 
lăsă pe Brett înăuntru. Acesta știa drumul. 

— Aţi mai spus cuiva ce am pus în calculator? întrebă Brett. 

— Despre programul spion? Nu. Adică vreau să spun, până 
aseară, când am dat declaraţii la poliţie. 

— Și înainte de asta? N-aţi mai spus nimănui? 

— Nu. Nu era ceva de care să fim deosebit de mândri, nici eu, 
nici Mike. A, stai puţin, mai e și prietenul nostru, Mo. 

— Cine? 

— E un fel de naș de-al lui Adam. Mo nu i-ar face niciodată rău 
fiului nostru. 

Brett ridică din umeri. Se aflau acum în camera lui Adam. 
Calculatorul era pornit. Brett se așeză pe scaun și începu să 
tasteze rapid. Deschise căsuţa de mail a lui Adam și apoi porni 
un program necunoscut. Tia îl urmărea fără să înţeleagă nimic. 

— Ce vrei să găseşti? 

Brett își netezi părul după urechi și rămase cu privirea fixată 
pe ecran. 

— Stai puţin. Mailul despre care m-ai întrebat tu a fost șters, 
îți amintești? Am vrut să văd dacă nu avea cumva vreo funcție 
de stabilire a momentului expedierii mesajului și am descoperit 
că nu. După aceea... Brett se opri brusc. Stai puţin... OK. 

— Ce-i O.K.? 

— E ciudat, nu e O.K. Ai spus că Adam era deja plecat de 
acasă când a primit mailul. Însă știm că mesajul a fost citit de 
pe calculatorul ăsta, da? 

— Da. 

— Ar mai fi putut să-l citească altcineva? 

— Nu prea. Nu mai era nimeni acasă. 


275 


— Pentru că asta e chestia interesantă. Nu numai că mesajul 
a fost citit de pe calculatorul lui Adam, ci și a fost trimis tot de 
acolo. 

Tia îl privi uimită. 

— Deci tu spui că a pătruns cineva la noi în casă, a pornit 
calculatorul lui Adam, a trimis de pe el un mesaj în legătură cu o 
petrecere la familia Huff, l-a deschis, și apoi l-a șters? 

— Cam așa ceva. 

— Dar de ce ar face cineva așa ceva? 

Brett ridică din umeri. 

— Vrei să știi care e singurul motiv care-mi vine în minte? Să- 
și bată joc de tine. 

— Dar nu mai știa nimeni despre E-SpyRight. Doar eu, Mike, 
Mo și - Tia încercă să-l privească pe tânăr în ochi, dar acesta își 
feri privirea - tu. 

— Hei, nu te uita la mine. 

— Dar tu i-ai spus lui Hester Crimstein. 

— Îmi pare rău că am făcut asta. Însă ea e singura care mai 
știe. 

Tia căzu pe gânduri. Se uită cu atenţie la Brett, la unghiile lui 
murdare, la faţa nerasă și la tricoul boţit și se întrebă cum de 
încredințase o asemenea sarcină unui om pe care îl cunoștea 
atât de puţin. 

De unde știa ea că tot ceea ce-i spune Brett este adevărat? 

Îi arătase că se poate conecta de oriunde și că poate primi 
rapoarte chiar și în Boston. De ce n-ar fi putut presupune că 
Brett își pusese și el o parolă acolo, una care să-i permită să 
citească și el rapoartele generate de programul spion? Cine 
putea ști ce face cu exactitate programul instalat de el? Doar se 
știe că marile companii au programe spyware care le spun ce 
site-uri accesezi. Magazinele îţi dau cardurile alea de discount, 
tocmai ca să poată urmări ce produse cumperi. Dumnezeu știe 
ce instalează firmele de calculatoare pe computerul pe care îl 
cumperi. Având în vedere ce puţin costă spaţiul de 
înmagazinare în zilele noastre, e foarte posibil să existe acolo un 
program care îţi monitorizează întreaga activitate. 

Nu era deloc greu de imaginat că Brett știe mai multe decât îi 
spunea ei. 


— Alo? 


— Mike? se auzi vocea lui Ilene. _ 

Mike îi urmări pe Tia și pe Brett cum intră în casă. Işi lipi 
telefonul de ureche. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am vorbit cu Susan Loriman despre tatăl biologic al lui 
Lucas. 

Mike nu se aștepta la asta. 

— Când? 

— Astăzi. M-a sunat ea și ne-am întâlnit la restaurant. 

— Și? 

— Și e o pistă închisă. 

— Tatăl adevărat? 

— Da. 

— Cum așa? 

— Nu vrea să se știe. 

— Numele tatălui? Puțin îmi pasă. 

— Nu numele tatălui. 

— Dar ce, atunci? 

— Mi-a spus care e motivul pentru care nu ne ajută să 
mergem pe pista asta. 

— Nu înțeleg. 

— Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Mi-a explicat mie situația. 
Nu putem merge mai departe. 

— Nu înţeleg de ce. 

— Nici eu nu înțelegeam înainte ca Susan să-mi explice. 

— Și vrea ca motivul să rămână secret? 

— Corect. 

— Presupun că este vorba despre ceva rușinos pentru ea. De 
asta a vorbit, probabil, cu tine și nu cu mine. 

— Nu aș folosi chiar termenul rușinos. 

— Dar ce termen ai folosi? 

— Am senzația că nu ai încredere în judecata mea. 

Mike mută telefonul la cealaltă ureche. 

— În situaţii normale, Ilene, aș avea o încredere oarbă în tine. 

— Dar? 

— Tocmai am scăpat din arestul celor de la FBI. 

Tăcere. 

— Au vorbit și cu tine, nu? întrebă Mike. 

— Da, au vorbit. 

— Și de ce nu mi-ai spus și mie? 


277 


— Ei mi-au cerut să nu suflu o vorbă. Mi-au zis că, dacă 
vorbesc cu tine, compromit o investigaţie federală foarte 
importantă. M-au ameninţat că mă dau în judecată și că-mi pot 
pierde dreptul de practică. 

Mike nu spuse nimic. 

— Și te rog să nu uiţi, continuă Ilene cu o voce iritată, că pe 
rețetele alea este trecut și numele meu. 

— Știu. 

— Ce naiba se petrece, Mike? 

— E o poveste lungă. 

— Chiar ai făcut ce pretind ei? 

— Bânuiesc că mă știi suficient de bine ca să-ţi răspunzi 
singură la întrebarea asta. 

— Mi-au arătat reţetele alea. Mi-au dat o listă cu 
medicamentele prescrise. Niciunul dintre oamenii aceia nu este 
pacientul nostru. Și jumătate din medicamentele prescrise nu le- 
am folosit niciodată. 

— Știu. 

— E vorba despre cariera mea aici, spuse llene. Ştii cât de 
mult înseamnă asta pentru mine. 

Vocea ei trăda o suferință mult mai profundă decât se putea 
ghici la prima vedere. 

— Îmi pare rău, Ilene. Mă străduiesc să rezolv cât mai bine 
situaţia asta. 

— Cred totuși că merit mai mult decât să-mi spui că „e o 
poveste lungă”. 

— Adevărul e că nici eu nu știu exact ce se întâmplă. Știu 
doar că Adam a dispărut. Și că trebuie să-l găsesc. 

— Cum adică, a dispărut? 

Mike îi povesti pe scurt ce se întâmplase până atunci. După ce 
termină, Ilene spuse: 

— Mă văd silită să-ţi pun totuși o întrebare, deși n-aş vrea 
deloc acest lucru. 

— Atunci mai bine nu mi-o pune. 

— Nu vreau să-mi pierd dreptul de practică. 

— Nici eu nu vreau. 

— Dacă pot face ceva ca să te ajut să-l găsești pe Adam..,, 
începu ea. 

— O să te ţin la curent. 


Nash opri furgoneta în faţa clădirii unde locuia Pietra, în 
Hawthorne. 

Trebuiau să stea separați pentru o perioadă. Devenise foarte 
clar. Ruptura începuse să se vadă și nu mai putea fi ascunsă. 
Avea să existe întotdeauna o legătură între ei - nu în felul în 
care fusese legat de Cassandra, nici pe departe. Exista însă 
ceva foarte puternic între ei, ceva care îi aducea mereu 
împreună. Legătura aceasta începuse, probabil, ca un fel de 
răsplată din partea ei, drept mulțumire că o scăpase din iadul 
acela, însă, pe parcurs, ajunsese să se întrebe dacă ea voise cu 
adevărat să fie salvată. Poate că salvarea ei fusese un fel de 
blestem. 

Pietra privea pe geamul mașinii. 

— Nash? 

— Da? 

Femeia își puse o mână pe ceafa. 

— Ştii, soldaţii ăia care mi-au măcelărit familia. Toate lucrurile 
alea îngrozitoare pe care le-au făcut alor mei. Și mie... 

Pietra se opri brusc. 

— Te ascult, zise el. 

— Tu chiar crezi că soldaţii ăia erau cu toții niște criminali și 
niște violatori - și că ar fi fost în stare să facă lucrurile alea chiar 
dacă n-ar fi fost război? 

Nash nu zise nimic. 

— Cel pe care l-am prins noi era brutar, zise ea. Obișnuiam să 
mergem la prăvălia lui. Toţi membrii familiei mele. Ne zâmbea. 
Ne dădea acadele. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că, dacă n-ar fi fost razboiul, ei și-ar fi trăit 
fără probleme viețile obișnuite. Ar fi fost, în continuare, brutari, 
fierari sau tâmplari. N-ar fi devenit criminali. 

— Și crezi că acest lucru este valabil și pentru tine? întrebă el. 
Că ai fi continuat să fii actriţă? 

— Eu nu vorbesc despre mine aici, spuse Pietra. Mă refer la 
soldaţii aceia. 

— Bine. Deci, dacă am înțeles bine, tu crezi că presiunea 
războiului explică comportamentul acelor soldaţi. 

— Tu nu ești de aceeași părere? 

— Nu. 

Ea se răsuci spre el. 


— De ce nu? 

— Ipoteza ta e că războiul i-a forțat să acţioneze într-un mod 
care nu era în firea lor. 

— Da. 

— Dar poate că e tocmai invers, spuse el. Poate că tocmai 
războiul i-a eliberat și le-a permis să-și arate adevărată față. 
Poate că societatea și nu războiul este cea care îi forțează pe 
oameni să acţioneze într-un fel care nu e în firea lor. 

Pietra deschise portiera și ieși din mașină. El o privi cum intră 
în clădire. Apoi porni mașina și se îndreptă spre următoarea 
destinaţie. Treizeci de minute mai târziu, parcă pe o stradă 
laterală, în dreptul unor case care păreau nelocuite. Nu dorea să 
fie văzut în parcare. 

Își puse mustata falsă și șepcuța de baseball. Merse pe jos 
câteva cvartale și ajunse la clădirea masivă din cărămidă. Părea 
pustie. Nash știa că ușa de la intrarea principală era încuiată. 
Ştia însă că una dintre ușile laterale avea un băț de chibrit care 
o împiedica să se închidă. Intră înăuntru și începu să coboare pe 
scări. 

Pereţii coridorului erau decoraţi cu desene și picturi realizate 
de copii. Pe un avizier erau prinse mai multe eseuri. Nash se 
opri și citi câteva. Erau scrise de elevi de clasa a Ill-a și toate 
povestirile se refereau la ei. Așa sunt crescuţi copiii din ziua de 
azi. Să se gândească numai la persoana lor. Să se considere 
unici și foarte speciali. 

Nash intră în una dintre clase. Joe Lewiston stătea turcește pe 
podea. Avea mai multe hârtii în mână și lacrimi în ochi. Ridică 
privirea când Nash intră în încăpere. 

— Nu merge, zise Joe Lewiston. Mailurile continuă să 
sosească. 


280 


32. 


Loren Muse o interogă pe fiica lui Marianne Gillespie cu cea 
mai mare delicateţe, însă Yasmin nu știa nimic. 

Yasmin nu o văzuse pe mama sa. Nici măcar nu știuse că se 
întorsese în oraș. 

— Credeam că e în Los Angeles, spuse ea. 

— Ţi-a spus ea lucrul ăsta? întrebă Muse. 

— Da. Apoi, după o pauză: Adică, mi-a trimis un mail. 

Muse își aduse aminte că Guy Novak îi spusese exact același 
lucru. 

— Mai ai mailul acela? 

— Pot să mă uit. S-a întâmplat ceva cu Marianne? 

— Îi spui pe nume mamei tale? 

Yasmin ridică din umeri. 

— Nu prea i-a plăcut să fie mamă. De ce să-i amintesc mereu 
de lucrul ăsta? Așa că îi spun Marianne. 

Copiii din ziua de azi cresc foarte repede, își spuse Muse în 
gând. 

— Poţi să verifici dacă mai ai mailul acela? 

— Cred că e în calculator. 

— AŞ vrea să-mi scoţi și mie o copie la imprimantă. 

Yasmin se încruntă. 

— Dar tot nu îmi veţi spune despre ce e vorba. Este numai o 
constatare, nu o întrebare. 

— Nu ai de ce să fii îngrijorată deocamdată. 

— Am înţeles. Nu doriţi să speriaţi copilul. Dacă ar fi fost 
vorba despre mama dumneavoastră și aţi fi fost de vârsta mea, 
n-aţi fi vrut să aflați? 

— Ai dreptate. Însă nici noi nu știm nimic deocamdată. Tatăl 
tău se va întoarce în curând acasă. Până atunci, chiar aș vrea să 
văd mailul acela. 

Yasmin porni în sus pe scări. Prietena ei rămase în încăpere. 
În mod normal, Muse ar fi vrut să discute între patru ochi cu 
Yasmin, însă cedase fiindcă aceasta se simțea mai liniștită în 
prezenţa prietenei sale. 

— Mai spune-mi o dată cum te numești, te rog, spuse Muse. 


281 


— Jill Baye. 

— Jill, tu ai văzut-o vreodată pe mama lui Yasmin? 

— Da, de mai multe ori. 

— Pari cam îngrijorată. 

Jill se încruntă. 

— Sunteţi polițistă și puneţi întrebări despre mama prietenei 
mele. N-ar trebui să fiu îngrijorată? 

Copii. 

Yasmin cobora pe scări cu o foaie de hârtie în mână. 

— Am adus mailul. 

Muse începu să citească: 


Salut! Plec la Los Angeles pentru câteva săptămâni. 
Vorbim când mă întorc. 


Mesajul ăsta explica foarte multe. Muse se întrebase mereu 
de ce nu reclamase nimeni dispariţia acestei femei. Răspunsul 
era foarte simplu. Marianne trăia singură în Florida. Având în 
vedere stilul ei de viaţă și mesajul de pe foaia de hârtie, puteau 
să treacă luni de zile până să înceapă să se îngrijoreze cineva în 
legătură cu soarta ei. 

— Vă e de folos? întrebă Yasmin. 

— Da, îți mulțumesc. 

Ochii lui Yasmin se umplură de lacrimi. 

— E mama mea, totuși. 

— Știu. 

— Mă iubește. Yasmin începu să plângă. Muse făcu un pas 
spre ea, însă fetiţa ridică braţul ca s-o oprească. 

— Pur și simplu, nu știe cum să fie o mamă bună. Ea încearcă. 
Numai că nu reușește. 

— Am înţeles. Să știi că eu nu încerc s-o judec. 

— Spuneţi-mi atunci ce s-a întâmplat. Vă rog! 

— Nu pot, spuse Muse. 

— S-a întâmplat însă ceva grav, nu? Măcar atâta puteți să-mi 
spuneţi. E grav? 

Muse ar fi vrut să fie sinceră cu fetița, însă nu era momentul 
și nici locul potrivit. 

— Tatăl tău va veni în curând acasă. Eu trebuie să mă întorc 
la lucru. 


— Liniștește-te, zise Nash. 

Joe Lewiston se ridică în picioare de pe podea dintr-o singură 
mișcare. Nash își spuse în gând că profesorii trebuie să fie 
obișnuiți cu această mișcare. 

— Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să te implic și pe tine. 

— Ba ai procedat foarte bine că m-ai sunat. 

Nash se uită la cumnatul său. Cassandra Lewiston, iubita lui 
soție, avusese cinci frați. Joe era cel mai mic și, în același timp, 
favoritul ei. Când fratele cel mai mare, Curtis, fusese ucis, cu 
mai bine de zece ani în urmă, Cassandra suferise teribil. 
Plânsese zile întregi, nu mai voia să se dea jos din pat, încât, 
deși știa că e absurd, Nash nu se putuse abţine să nu se întrebe, 
mai târziu, dacă nu cumva boala ei se putea pune pe seama 
acestei suferinţe. Il jelise atât de tare pe fratele ei, încât poate 
că sistemul ei imunitar slăbise. Poate că celulele canceroase se 
află în noi toți și așteaptă acolo în liniște până ce apărarea este 
distrusă și ele pot să atace. 

„iți promit că o să-l găsesc pe cel care l-a ucis pe Curtis”, îi 
promisese Nash iubitei sale soţii. 

Nu-și putuse însă ţine promisiunea, deși pentru Cassandra 
lucrul acesta nu avea nicio importanță. Ea nu voia neapărat 
răzbunare. Pur și simplu, îi lipsea fratele care fusese ucis. El 
jurase că nu va permite ca ea să mai sufere vreodată la fel, că 
avea să-i apere pe cei pe care ea îi iubea și, mai ales, că avea 
să-i protejeze totdeauna. 

li promisese același lucru și când ea era pe patul de moarte. 

Atitudinea lui păruse că-i atenuează suferinţa. 

— O să ai grijă de ei? îl întrebase Cassandra. 

— Da. 

— Și ei o să aibă grijă de tine. 

El nu replicase. 

Joe veni spre el. Nash aruncă o privire în clasă. Prea multe nu 
se schimbaseră în școală de când fusese și el elev. Aceleași 
tabele cu regulile scrierii de mână, picturi și desene ale micuţilor 
se zăreau peste tot. 

— S-a mai întâmplat și altceva, spuse Joe. 

— Spune-mi. 

— Guy Novak trece cu mașina prin faţa casei noastre. Când 
ajunge în dreptul ei, încetinește și se holbează la noi. Cred că 
asta îi sperie pe Dolly și pe Allie. 


283 


— De când se întâmplă asta? 

— De mai bine de o săptămână. 

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? 

— N-am crezut că e ceva important. Am crezut că o să 
înceteze. 

Nash închise ochii. 

— Și de ce crezi acum că a devenit important? 

— Pentru că Dolly s-a înfuriat foarte tare când a făcut-o din 
nou în dimineaţa asta. 

— Guy Novak a trecut prin faţa casei voastre și azi? 

— Da. 

— Și crezi că face asta ca să vă amenințe? 

— De ce altceva? 

Nash clătină din cap. 

— Înseamnă că am greșit de la început. 

— Ce vrei să spui? 

Nu avea niciun rost să încerce să-i explice. Dolly Lewiston 
primea în continuare mailuri. Asta însemna că nu Marianne 
fusese cea care le transmitea, chiar dacă, în timpul chinurilor la 
care o supusese, mărturisise că ea fusese autoarea. 

Autorul mesajelor fusese, de la bun început, Guy Novak. 

Nu avea cum să uite promisiunea pe care i-o făcuse 
Cassandrei. Nash știa acum ce are de făcut pentru a o respecta. 

— Mă simt atât de neputincios, zise Joe Lewiston. 

— Te rog sa mă asculţi cu atenție, Joe. 

Cumnatul lui arăta atât de speriat. Nash era fericit că iubita 
lui Cassandra nu avea cum să vadă în ce hal ajunsese frăţiorul 
ei. Își aminti cum arăta Cassandra aproape de sfârșit. Își 
pierduse tot părul. Pielea căpătase o culoare galbenă, 
nesănătoasă. Avea mai multe răni deschise pe cap și pe față. Nu 
își mai putea controla sfincterele. Existau momente în care 
durerile păreau insuportabile, însă îl făcuse să promită că nu va 
interveni. Își mușca buzele, ochii dădeau să-i iasă din orbite și 
simțea ca și cum niște gheare de oțel ar fi sfârtecat-o pe 
dinăuntru. În ultimele zile, i se umpluse de răni și interiorul gurii, 
astfel încât nu mai putea nici vorbi. Nash nu putea face altceva 
decât s-o privească și să se încrânceneze și mai mult din cauza 
neputinței de a-i alina în vreun fel suferinţa. 

— Totul va fi bine, Joe. 

— Ce vrei să faci? 


284 


— Nu e nevoie să-ţi faci probleme cu asta. Totul va fi bine. Îţi 
promit. 

e 

Betsy Hill îl aștepta pe Adam în păduricea din spatele casei 
lor. 

Zona în care se dezvoltase acea vegetaţie sălbatică se afla pe 
proprietatea lor, însă nu apucaseră niciodată să facă curăţenie 
acolo. Discutase cu Ron, în urmă cu mai mulţi ani, să defrișeze 
arbuștii și să instaleze o piscină pe locul respectiv, însă 
cheltuielile ar fi fost prea mari și, în plus, gemenii erau prea mici 
pe vremea aceea. Așa că lăsaseră totul așa cum era. 

Pe când Spencer avea cam nouă ani, Ron ridicase acolo o 
incintă din lemn, un fel de imitație a unui fort, în care obișnuiau 
să se joace copiii. Existase și un leagăn acolo, ceva simplu, 
cumpărat de la Sears. Ambele fuseseră abandonate, odată cu 
trecerea anilor. 

Odată cu trecerea în adolescenţă a lui Spencer, locul devenise 
din nou interesant pentru acesta și prietenii lui. Betsy găsise 
odată acolo mai multe sticle de bere goale. incercase să discute 
despre asta cu Spencer, însă nu reușise decât să-l facă pe fiul 
lor să se îndepărteze și mai mult de ei. Era, până la urmă, un 
adolescent care băuse o bere. Ce era așa de grav? 

— Doamnă Hill? 

Ea se întoarse și-l văzu pe Adam în spatele ei. Probabil că 
venise din partea cealaltă, dinspre casa familiei Kadison. 

— Dumnezeule! făcu ea. Ce s-a întâmplat cu tine? 

Băiatul avea fața murdară, plină de vânătăi. Braţul drept era 
bandajat, și cămașa era ruptă în mai multe locuri. 

— N-am nimic. 

Betsy îl ascultase și nu-i sunase pe părinţii lui. Îi fusese teamă 
să nu distrugă această șansă de a afla ce se întâmplase cu fiul 
ei. Poate că greșise, însă luase atât de multe decizii greșite în 
ultimele luni, încât una în plus nici nu mai conta. 

Cu toate acestea, nu se putu abţine să nu-i spună: 

— Părinţii tăi sunt atât de îngrijoraţi din cauza ta. 

— Știu. 

— Ce s-a întâmplat, Adam? Unde ai fost? 

El clătină din cap. Ceva din gestul acesta îi aminti imediat lui 
Betsy de Mike. Pe măsură ce copiii cresc, se vede foarte clar 
acest lucru - nu numai că seamănă foarte bine cu părinții lor, 


285 


dar le moștenesc până și gesturile. Adam era mare acum, 
aproape un bărbat, îl depășise deja în înălțime pe Mike. 

— Cred că poza aceea este postată pe site de mai multă 
vreme, zise Adam. Eu n-am intrat niciodată până acum pe site- 
ul ăla. 

— Chiar? 

— Da. 

— Pot să te întreb de ce? 

— Nu asta reprezintă Spencer pentru mine. Înțelegeţi? Adică, 
nici măcar nu le cunosc pe fetele care au făcut site-ul ăla. Eu am 
destule amintiri ca să mai am nevoie de așa ceva. De asta n-am 
intrat pe site. 

— Dar știi cine a făcut poza? 

— Cred că DJ Huff. Vreau să spun că nu pot să fiu sigur, 
fiindcă eu sunt undeva în spate și mă uit în altă parte. Însă știu 
că DJ a descărcat o mulţime de poze pe site-ul ăla. Probabil că 
le-a pus acolo la grămadă și nici nu și-a dat seama că una era 
făcută chiar în noaptea aceea. 

— Ce s-a întâmplat acolo, Adam? 

Băiatul începu să plângă. Doar cu câteva minute înainte, 
Betsy se minunase cât de mult se maturizase prietenul fiului ei. 
Acum, bărbatul dispăruse și nu mai rămăsese decât copilul. 

— Ne-am certat. 

Betsy rămase tăcută. Între ei era o distanţă de aproape doi 
metri, însă avea senzaţia că aude bătăile puternice ale inimii lui 
Adam. 

— Din cauza asta avea el vânătaia aia pe faţă, continuă 
băiatul. 

— Tu l-ai lovit? 

Adam încuviinţă din cap. 

— Dar era prietenul tău. De ce v-aţi bătut? 

— Băusem și nu mai știam de noi. Era din cauza unei fete. 
Lucrurile scăpaseră de sub control. Am început să ne îmbrâncim 
și, după aceea, el a încercat să mă lovească cu pumnul. Eu am 
parat și după aceea l-am lovit în faţă. 

— Din cauza unei fete? 

Adam își cobori privirea. 

— Cine mai era acolo? întrebă Betsy. 

Adam clătină din cap. 

— Nu are importanţă. 


286 


— Pentru mine are. 

— Nu contează cine mai era acolo, fiindcă eu sunt cel care l-a 
lovit. 

Betsy încercă să-și imagineze scena. Fiul ei. Frumosul ei copil, 
în ultima lui zi de viață pe acest pământ, este lovit în față de 
nimeni altcineva decât de cel mai bun prieten. Deși încerca să-și 
păstreze calmul, nu se putu împiedica să nu ridice tonul: 

— Nu reușesc să înțeleg nimic din toate astea. Și tu unde erai 
când a murit? 

— Ar fi trebuit să mergem în Bronx. Există un loc acolo. Îi lasă 
să petreacă și pe cei de vârsta noastră. 

— În Bronx? 

— Da. Dar înainte de a pleca, a izbucnit cearta dintre mine și 
Spencer. L-am lovit și l-am înjurat. Eram atât de furios. Apoi ela 
fugit. Ar fi trebuit să mă duc după el, dar n-am făcut-o. L-am 
lăsat să plece. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce are de gând să 
facă. 

Betsy Hill stătea nemișcată, incapabilă să zică sau să facă 
ceva. li reveniră în minte cuvintele lui Ron, care zicea că nimeni 
nu-l forțase pe fiul lor să fure votca și pastilele din casă. 

— Cine l-a ucis pe fiul meu? întrebă ea într-un sfârșit. 

Ştia însă foarte bine răspunsul. 

II știuse încă de la început. Incercase să găsească explicaţii 
acolo unde nu se putea găsi niciuna. Era vorba doar de misterul 
și complexitatea comportamentului uman. Ai doi copii și-i crești 
pe amândoi exact la fel, ca să descoperi, în final, că unul a ajuns 
o persoană iubitoare, iar celălalt a devenit criminal. Unii spun că 
natura iese întotdeauna biruitoare, că genele contează mai mult 
decât educaţia, însă, uneori, nu este nevoie decât de un mic 
eveniment lipsit de importanță, pentru a ne strica iremediabil 
viaţa, ceva din aer care se amestecă în chimia noastră 
interioară. Și apoi, după ce tragedia s-a petrecut, începem să 
căutăm explicaţii și poate chiar reușim să găsim vreuna. Nu este 
însă vorba decât de o justificare inutilă, după ce răul s-a produs 
deja. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat apoi, Adam. 

— A încercat să mă sune după aceea, începu băiatul. Am 
văzut că el era cel care suna. Și nu am răspuns. L-am lăsat în 
căsuta vocală. Ştiam că era deja sub influenţa drogurilor. Era 
terminat, ajunsese la fund și eu ar fi trebuit să-mi dau seama de 


287 


asta. Ar fi trebuit să-l iert. Însă eu n-am făcut-o. În ultimul său 
mesaj, mi-a spus că-i pare rău și că găsise o cale de ieșire. Se 
mai gândise și înainte la sinucidere. Vorbeam cu toţii despre 
asta. Însă, în cazul lui, era ceva diferit. Mult mai serios. Și eu m- 
am bătut cu el, l-am înjurat și i-am spus că n-o să-l iert 
niciodată. 

Betsy clătină din cap. 

— Era un copil foarte bun, doamnă Hill. 

— Care a luat drogurile din casa noastră, din dulăpiorul cu 
medicamente..., spuse ea, mai mult pentru sine. 

— Știu. Toţi făceam așa. 

Cuvintele lui o zăpăciseră, Betsy nu mai reușea să gândească 
normal. 

— Și pentru o fată? V-aţi bătut din cauza unei fete? 

— A fost greșeală mea, izbucni Adam. Că mi-am pierdut 
cumpătul. Că l-am lăsat să fugă și nu l-am căutat. Că i-am 
ascultat mesajele prea târziu. Am ajuns pe acoperiș cât de 
repede am putut. Însă l-am găsit mort. 

— Tu l-ai găsit? 

El încuviinţă în tăcere. 

— Și ai tăcut în tot acest timp? 

— Mi-a fost frică. Însă acum nu îmi mai e. Trebuie să se 
termine. 

— Ce trebuie să se termine? 

— Îmi pare foarte rău, doamnă Hill. Nu am reușit să-l salvez. 

Betsy Hill spuse în șoaptă: 

— Nici eu nu am fost în stare să am grijă de el. 

Făcu un pas spre Adam, însă băiatul clătină din cap. 

— Trebuie să se termine, spuse el din nou. 

Apoi făcu doi pași cu spatele, se răsuci pe călcâie, o luă la 
fugă și dispăru printre copaci. 


288 


33. 


În faţa lui Paul Copeland se aflau mai multe microfoane, 
aparținând celor mai importante canale de televiziune și stații 
de radio. 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a o găsi pe 
Reba Cordova, femeia dispărută. 

Muse se afla într-o laterală a scenei și urmărea declarația. Pe 
monitoare își făcu apariţia o fotografie dureros de dulce a Rebei. 
Femeia zâmbea în felul acela care te face și pe tine să zâmbești 
fără să vrei sau care, în cazul de faţă, e în stare să-ţi frângă 
inima. Pe banda de jos a ecranului se vedea un număr de 
telefon. 

— De asemenea, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră ca 
s-o localizăm pe această femeie. 

În locul feţei Rebei Cordova, apăruse acum o imagine de pe 
caseta de supraveghere video primită de la Target. 

— Dacă aveţi vreo informaţie în legătură cu această 
persoană, vă rugăm să sunaţi la numărul de mai jos. 

Aveau să sune, fără îndoială, o mulţime de nebuni, însă, în 
situația asta, Muse era convinsă că avantajele unui astfel de 
apel erau mult mai importante decât micile neajunsuri, inerente. 
Se îndoia că aveau să găsească pe cineva care s-o fi văzut pe 
Reba Cordova, însă erau șanse mari să fie recunoscută femeia a 
cărei imagine era pe filmul camerei de supraveghere. Cel puţin 
așa spera ea. i 

Lângă Cope stătea Neil Cordova, bărbatul femeii dispărute. In 
fața acestuia, stăteau cele două fetiţe ale cuplului. Cordova se 
străduia să-și ţină fruntea sus, însă se putea vedea cum îi 
tremură bărbia. Fetitele Cordova erau foarte drăguţe și aveau 
ochii aceia mari și întrebători pe care îi vezi, de obicei, în știrile 
prezentate din zonele de conflict. Exact ce le trebuia canalelor 
de televiziune: o familie fotogenică zdrobită de durere. Cope îi 
spusese domnului Cordova că nu e necesar să participe la 
conferinţa de presă sau că poate participa, dar fără să-și aducă 
și fetele. Neil Cordova respinsese toate aceste propuneri. 


289 


— Trebuie să facem tot ce e posibil pentru a o salva, îi 
spusese Cordova lui Cope, ca să nu fim, după aceea, în situaţia 
să răspundem la întrebările lor. 

— O să fie o adevărată traumă pentru ele, replicase Cope. 

— Dacă mama lor a murit, oricum, va fi îngrozitor pentru fete. 
Cel puţin să știe că am făcut tot ceea ce s-a putut. 

Muse simţi în buzunar vibrația telefonului. Se uită pe ecran și 
văzu că era Clarence Morrow care o suna de la morgă. Era și 
timpul. 

— Femeia ucisă este Marianne Gillespie, spuse Clarence. 
Fostul ei soț a fost aici și a identificat-o. 

Muse se înălță ușor pe vârfuri, astfel încât să-i atragă atenţia 
lui Cope. Când acesta se uită la ea, îi făcu un mic semn afirmativ 
cu capul. Cope se întoarse spre microfon și zise: 

— A fost, de asemenea, identificat un cadavru care poate 
avea o legătură cu dispariţia doamnei Cordova. Aparține unei 
femei pe nume Marianne Gillespie... 

Muse reveni la cel care aștepta la telefon. 

— L-ai interogat pe Novak? 

— Da, am făcut-o. Dar nu cred că e implicat. 

— Nici eu nu cred. 

— Nu avea niciun motiv. Prietena lui nu seamănă deloc cu 
femeia surprinsă de camera de supraveghere și nici el nu aduce 
cu descrierea tipului cu furgoneta. 

— Duceți-l acasă. Lăsaţi-l în pace pe el și pe fiica lui. 

— Exact cu asta ne ocupăm acum. Novak a sunat-o deja pe 
prietena lui și a rugat-o să nu le lase pe fete să se uite la știri 
până nu ajunge el acasă. 

e 

Pe ecran apăruse acum o fotografie a lui Marianne Gillespie. 
Destul de ciudat, dar nu reușiseră să obțină de la Guy Novak 
nicio poză a fostei sale soții. Noroc că Reba Cordova, care o 
vizitase pe Marianne în Florida, cu un an în urmă, făcuse câteva 
fotografii cu această ocazie. Erau fotografii făcute la piscină, în 
care Marianne apărea în bikini, însă pentru public afișaseră 
numai portretul, decupat din una dintre imagini. Muse putuse 
astfel să vadă că Marianne fusese o tipă foarte sexy, care, 
probabil, avusese o viaţă destul de aventuroasă înainte de a 
sfârși atât de tragic. Deși femeia din fotografie nu mai era la 
prima tinereţe, se putea vedea cât de atrăgătoare fusese. 


290 


La microfon trecu Neil Cordova. Bliţurile aparatelor de 
fotografiat îl orbiră. Clipi de câteva ori, încercând să se calmeze. 
Începu să vorbească, mai întâi, cu un glas nesigur, apoi, din ce 
în ce mai stăpân pe sine. Povesti cât de mult își iubea soţia, ce 
soție și mamă perfectă era aceasta și îi rugă pe telespectatorii 
care aveau vreo informație să sune la numărul afișat pe ecran. 

— Psst. 

Muse întoarse capul. Era Frank Tremont. Detectivul îi făcu 
semn să vină mai aproape. 

— Am descoperit ceva, spuse el. 

— Deja? 

— Ne-a sunat văduva unui fost poliţist din Hawthorne. Spune 
că femeia din fotografia din parcare locuiește singură, în aceeași 
clădire cu ea. Cică e de undeva din străinătate și o cheamă 
Pietra. 

(J 

Înainte de a pleca de la școală, Joe Lewiston trecu pe la sediul 
administrației, ca să-și ridice corespondența. 

Găsi un alt fluturaș și o notițtă scrisă de mână de la familia 
Loriman prin care i se solicita ajutorul în găsirea unui donator 
pentru Lucas, fiul lor. Joe nu-l avusese ca elev, dar o remarcase 
pe mama băiatului. Deși toţi profesorii pretind că ei sunt 
deasupra unor astfel de chestii lumești, mamele sexy sunt 
întotdeauna remarcate. Susan Loriman era una dintre acestea. 

În fluturaș - cel de-al treilea pe care-l văzuse - se anunţa că 
vinerea următoare urma să vină în școală un „cadru medical” 
care să ia probe de sânge. 

Vă rugăm să căutați în inima dumneavoastră puterea de a ne 
ajuta să salvăm viața lui Lucas... 

Joe era teribil de impresionat. Familia Loriman nu precupeţea 
niciun efort pentru salvarea vieții copilului lor. Doamna Loriman 
îi trimisese mai multe mesaje și chiar îl sunase la telefon pentru 
a-i solicita ajutorul: Știu că nu ati predat la niciunul dintre copiii 
mei, însă în școală sunteți privit ca un adevărat lider. Pentru că 
toți oamenii au în ei o doză de egoism și Joe Lewiston se 
gândea, cu o doză de egoism, că era, probabil, un prilej foarte 
bun să-și recapete statutul puternic zdruncinat după incidentul 
cu Yasmin. Gândurile sale se îndreptară spre propriul său copil. 
Și-o imagină pe micuța sa Allie pe un pat de spital, conectată 
prin tuburi la aparate, strîmbându-se de durere. Faţă de o 


291 


tragedie atât de mare, propriile sale probleme deveneau 
aproape ridicole. 

Se gândea acum la Nash. Joe avea și el trei frați mai mari, 
însă parcă era mai apropiat de Nash decât de ei. Nash și Cassie 
erau un exemplu de cuplu despre care toată lumea spusese, la 
început, că nu are nicio șansă, însă, cât timp fuseseră împreună, 
cei doi formaseră o singură entitate. Un tot așa cum nu mai 
văzuse altul de atunci. Așa cum el și Dolly, Dumnezeu știe din 
ce motive, nu reușiseră niciodată să fie. 

Oricât de melodramatic ar părea, Cassie și Nash fuseseră cu 
adevărat două fiinţe separate care se uniseră într-una singură. 

Așa că moartea lui Cassie fusese devastatoare. Ceva ce îţi 
închipui că e imposibil să se întâmple. Chiar și după stabilirea 
diagnosticului. Chiar și după ce începuseră să apară efectele 
îngrozitoare ale bolii. Toată lumea spera că până la urmă boala 
avea să fie învinsă. Deși n-ar fi trebuit să fie un șoc atât de 
mare, moartea ei îi luase pe nepregătite. 

Joe fusese apoi martor la schimbarea profundă a comportării 
lui Nash - probabil că așa trebuia să se și întâmple: când din 
unirea a două suflete rămâne din nou unul singur, ceva se 
pierde pentru totdeauna. Era în el acum o răceală sufletească 
pe care Joe o găsea ciudat de reconfortantă, fiindcă existau 
foarte puţine persoane la care Nash ţinea cu adevărat. Cei care 
o fac pe sensibilii pretind că sunt gata să ajute pe toată lumea, 
însă atunci când ai nevoie de ajutorul cuiva cu adevărat, ca 
acum, îţi trebuie un om puternic, care se gândește, în primul 
rând, la interesul său, căruia nu-i pasă câtuși de puţin de ceea 
ce e bine și ceea ce e rău, pe care nu-l interesează decât să fie 
în siguranţă cei la care ţine. 

Un astfel de om era Nash. 

„l-am promis  Cassandrei', îi explicase acesta după 
înmormântare. „l-am promis că o să am grijă de tine.” 

În gura altuia asemenea cuvinte ar fi părut fără îndoială 
bizare sau chiar jenante, însă în cazul lui Nash, Joe știa că era 
vorba despre un legământ foarte serios. Joe era sigur că Nash 
era gata să facă tot ce stătea în puterea lui extraordinară pentru 
a-și ţine cuvântul. Era ceva înspăimântător și liniștitor, în același 
timp, ceva ce pentru Joe, care fusese un copil fragil, ignorat de 
un tată greu de mulţumit, însemna enorm. 


Intră în casă și o văzu pe Dolly așezată în faţa calculatorului. 
Expresia furioasă de pe faţa ei îi produse o strângere în stomac. 

— Unde ai fost? întrebă ea. 

— La școală. 

— De ce? 

— Am avut de corectat niște lucrări. 

— E-mailul meu tot nu merge. 

— O să mă uit să văd ce pot face. 

Dolly se ridică în picioare. 

— Vrei un ceai? 

— Ar fi grozav, mulţumesc. 

Ea îl sărută pe obraz. Joe se așeză la calculator. Așteptă, mai 
întâi, ca soţia lui să iasă din cameră, apoi intră pe contul său de 
poștă electronică. Tocmai se pregătea să-și verifice 
corespondenţa, când ceva de la rubrica de știri îi atrase atenţia. 
O imagine care dispăruse aproape imediat, locul ei fiind luat de 
o informaţie despre echipa New York Knicks. 

Făcu clic pe săgeata de revenire și pe ecran apăru din nou 
imaginea. 

Un bărbat împreună cu fetiţele sale. Una dintre ele i se părea 
cunoscută. Era de la ei din școală. Sau cel puţin semăna cu una 
dintre elevele din școala lor. Făcu clic pe textul care însoțea 
imaginea. Titlul știrii era: 


Dispariția unei membre a comunității locale 


Citi apoi că pe femeie o chema Reba Cordova. Își dădu brusc 
seama că o cunoaște pe această femeie. Activaseră împreună în 
comitetul bibliotecii școlare. 

Și acum dispăruse? 

Continuă să citească și ajunse la paragraful în care se vorbea 
despre o posibilă legătură între dispariţia ei și un cadavru ce 
fusese descoperit de curând în Newark. Numele victimei îi blocă, 
pur și simplu, respiraţia. 

Dumnezeule, ce făcuse? 

Joe Lewiston fugi la baie și vomită. Apoi puse mâna pe 
telefonul mobil și-l sună pe Nash. 


293 


34. 


Mai întâi, Ron Hill se asigură că nici Betsy, nici gemenii nu 
erau acasă. Apoi se duse în dormitorul fiului său decedat. 

Nu dorea să aibă niciun martor. 

Se sprijini de cadrul ușii. Se uita fix la patul din cameră de 
parcă în felul acesta ar fi putut să recompună acolo imaginea 
fiului său - ca și cum intensitatea privirilor sale ar fi fost 
suficientă pentru materializarea unei siluete, celei a lui Spencer, 
stând culcat pe spate, cu privirea în tavan, așa cum obișnuia el 
să stea, în tăcere, cu lacrimi în ochi. 

Cum de nu fuseseră în stare să vadă ce se petrece cu copilul 
lor? 

Remarcaseră desigur că fiul lor era mereu posac, mereu trist, 
mereu lipsit de vlagă. Știau asta și totuși se feriseră să pună o 
etichetă atât de simplistă ca depresie maladivă. La urma urmei, 
nu era decât un copil și crezuseră că toate astea vor trece odată 
cu vârsta. Privind însă acum în retrospectivă, Ron își amintea 
cum trecea prin fața camerei lui Spencer și ușa era mereu 
închisă. Intra fără să bată - era casa lui, la naiba, nu era cazul să 
bată în nicio ușă - și-l găsea pe Spencer întins în pat cu privirea 
în tavan și cu lacrimi în ochi. Își amintea cum îl întreba: „Ești 
bine?” și Spencer îi răspundea: „Bineînţeles, tată”. Și cum, după 
aceea, închidea ușa și cu asta se termina totul. 

Halal tată. 

Fusese numai vina lui. Era vinovat, pentru că nu luase în 
serios purtarea fiului său. Era vinovat, fiindcă lasase pastilele și 
votca la vedere, acolo unde puteau fi ușor găsite de Spencer. 
Însă cel mai mult se învinovăţea pentru gândurile sale. 

Cineva ar fi putut zice că era vorba despre criza vârstei de 
mijloc. Ron nu era însă chiar așa de sigur. Ar fi fost mult prea 
simplu, mult prea convenabil. Adevărul era că Ron ura viaţa pe 
care o ducea. Își ura și slujba. Ura faptul că trebuie să se 
întoarcă în fiecare zi în această casă, la copiii care nu-l ascultau, 
la gălăgia pe care o făceau continuu. Ura faptul că trebuia să 
aibă grijă de cheltuielile casei, că trebuia să economisească 
pentru facultatea copiilor. Doamne, cât ar fi vrut să scape! Cum 


294 


de putuse oare să cadă în cursă? Cum de se lasă bărbaţii 
păcăliţi atât de ușor? Nu-și dorea decât să aibă o căsuţă undeva 
în adâncul unei păduri, unde să nu aibă semnal niciun telefon 
mobil. Și el să fie singur acolo, într-o poieniţă, și să-și ridice fața 
către soare, ca să-i simtă căldura. 

Atât de tare își dorise să scape de viaţa pe care o ducea, și, 
brusc, Dumnezeu răspunsese la rugăciunile sale ucigându-i fiul. 

Ura faptul că trebuia să fie acolo, ura casa aceea, sicriul 
acela. Betsy nu avea să fie niciodată în stare să meargă mai 
departe. Intre el și gemeni parcă nu exista nicio legătură. Cei 
mai mulți bărbaţi nu pleacă, fiindcă cred că au anumite obligaţii. 
Și la ce bun? Îți sacrifici fericirea în speranţa că în acest mod 
măcar urmașii tăi o vor duce mai bine. Ai însă vreo garanţie - eu 
sunt nefericit, însă copiii mei vor fi realizaţi? Ai pe naiba! Așa 
cum s-a întâmplat în cazul lui Spencer. 

li veniră în minte primele zile de după moartea fiului său. 
Venise în camera aceasta nu pentru a arunca lucrurile care îi 
aparținuseră lui Spencer, ci, pur și simplu, pentru a le atinge. Îi 
făcuse bine. Nu știa în ce fel anume, însă îi făcuse bine. Era 
atras de lucrurile fiului său, de parcă ar mai fi putut schimba 
ceva dacă l-ar fi cunoscut mai bine acum, după ce murise. Betsy 
venise și ea acolo și-i făcuse o scenă. Așa că se oprise și nu 
spusese nimic despre ceea ce găsise acolo. Cu toate că 
încercase să ajungă la sufletul lui Betsy, femeia pe care o iubise 
cândva dispăruse. Probabil că plecase în urmă cu mult timp - nu 
mai știa sigur acum cum se schimbaseră în rău lucrurile -, însă 
era clar că tot ceea ce mai rămăsese între ei fusese îngropat în 
coșciugul în care fusese băgat și Spencer. 

Zgomotul făcut de ușa din spate îl luă prin surprindere. Nu 
auzise mașina. Se repezi la scară și o văzu pe Betsy. Remarcă 
imediat expresia ciudată de pe fața acesteia și-o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Spencer s-a sinucis, răspunse ea. 

Ron rămase tăcut, neștiind prea bine cum să reacționeze. 

— AȘ fi vrut să fi fost altceva, spuse Betsy. 

— Știu, zise el dând din cap. 

— O să ne întrebăm mereu ce am fi putut face ca să-l salvăm. 
Dar nu știu, poate n-am fi putut face nimic. Este posibil să ne fi 
scăpat nouă ceva, dar e la fel de posibil ca acest lucru să nu 
aibă nicio importanţă. Pur și simplu, aș vrea să dăm timpul 


295 


înapoi. Înţelegi ce vreau să spun? Să mai avem încă o dată 
șansa și poate că, dacă schimbam ceva, chiar un element 
nesemnificativ în aparenţă, dacă o luam pe autostradă la 
stânga, în loc de la dreapta, sau dacă vopseam casa în galben și 
nu în albastru, poate totul s-ar fi schimbat și nu mai ajungeam la 
ceea ce s-a întâmplat. 

Ron așteptă câteva clipe ca ea să-i spună mai multe lucruri. 
Văzând că aceasta nu se întâmplă, o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Betsy? 

— Tocmai m-am întâlnit cu Adam Baye. 

— Unde? 

— În păduricea din spatele casei. Acolo unde obișnuiau să se 
joace când erau mici. 

— Și ce ţi-a spus? 

Ea îi povesti despre cearta dintre cei doi, despre mesajele 
trimise de Spencer, despre sentimentul de vinovăţie care-l 
încerca pe Adam. Ron încerca să suprapună ce-i spusese soţia 
sa cu ceea ce știa el. 

— S-au certat din cauza unei fete? 

— Da, răspunse ea. 

Ron știa însă că lucrurile erau în realitate mult mai 
complicate. 

Betsy se întoarse și dădu să plece. 

— Unde vrei să te duci? o întrebă el. 

— Trebuie să-i spun și Tiei. 

e 

Tia și Mike se hotărâră să-și împartă sarcinile. 

Mo veni la ei, îl luă pe Mike și plecară amândoi în Bronx, în 
timp ce Tia rămase la calculator. Pe drum, Mike își puse 
prietenul la curent cu tot ceea ce se întâmplase. Mo conducea în 
tăcere, fără să ceară explicaţii. După ce Mike termină de 
povestit, Mo rămase pe gânduri. 

— Mesajul ăla. De la Ceejay8115. 

— Ce-i cu el? 

Mo nu răspunse și continuă să se concentreze asupra 
drumului. 

— Mo? 

— Nu știu ce să zic. Însă, mai mult ca sigur, nu există 8115 de 
utilizatori cu numele de cod Ceejay. 

— Și? 


296 


— Numerele nu sunt niciodată întâmplătoare, răspunse Mo. 
Întotdeauna au o anumită semnificaţie. Trebuie numai să 
reușești să-ţi dai seama despre ce e vorba. 

Mike ar fi trebuit să se aștepte la asta din partea prietenului 
său. Mo era un fel de obsedat al cifrelor. Acesta fusese și biletul 
său de intrare la Dartmouth - rezultate excelente la testele SAT. 

— Și ai vreo idee ce ar putea să însemne? 

Mo clătină din cap. 

— Încă nu. 

După o pauză, Mo întrebă: 

— Și acum, ce facem? 

— Mai întâi, vreau să dau un telefon. 

Mike formă numărul de la Club Jaguar. Fu surprins când auzi 
că răspunde chiar Rosemary McDevitt. 

— Mike Baye la telefon. 

— Da, bănuiam. La noi e închis astăzi, însă aşteptam telefonul 
tău. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

— Chiar că trebuie să stăm de vorbă, spuse Rosemary. Ştii 
unde mă găsești. Vino încoace cât poţi de repede. 

(J 

Tia verifică căsuţa de mail a lui Adam, dar nu găsi nimic 
relevant. Câteva mesaje din partea Oliviei și a lui Clark, însă 
nimic de la DJ Huff. Asta o îngrijoră pe Tia. 

Se ridică de la calculator și ieși afară din casă. Verifică dacă 
cheia de rezervă era la locul ei. O găsi exact acolo unde trebuia 
să fie. Mo o folosise recent și le spusese că o pusese la loc. 
Faptul că Mo putea să intre la ei în casă ar fi trebuit să-l pună pe 
lista suspecţilor. Tia, deși avea multe cuie împotriva acestui om, 
era convinsă însă că Mo n-ar fi făcut niciodată rău familiei ei. 

Era încă lângă ușă când auzi telefonul sunând. Alergă înapoi 
în casă și ridică receptorul, înainte să apuce să sune a patra 
oară. Nu mai avu timp să verifice pe ecran cine sunase. 

— Alo? 

— Tia? Aici e Guy Novak. 

Vocea lui suna foarte ciudat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Fetele sunt bine, nu fi îngrijorată. Ai văzut știrile? 

— Nu, de ce? 

El oftă ușor. 


— Fosta mea soţie a fost ucisă. Tocmai am identificat 
cadavrul. 

Orice s-ar fi așteptat să audă Tia numai asta nu. 

— Dumnezeule! Imi pare foarte rău, Guy. 

— Nu voiam să-ţi faci griji pentru fete. Prietena mea Beth are 
grijă de ele. Tocmai am sunat acasă și sunt bine. 

— Ce s-a întâmplat cu Marianne? întrebă Tia. 

— A fost omorâtă în bătaie. 

— O, nu e posibil... 

Tia îi întâlnise soția doar de câteva ori. Marianne fugise de 
acasă tocmai când Yasmin și Jill începeau școala. Fusese un 
scandal imens în oraș - o mamă care nu mai rezistase presiunii 
și fugise de acasă pentru a duce o viaţă aventuroasă, fără 
responsabilități, undeva în Sud. Multe dintre cele care o bârfeau 
vorbeau cu atâta patimă, încât Tia nu se putuse opri să nu se 
întrebe dacă nu cumva era vorba și de puţină invidie din partea 
lor, o doză de admiraţie față de femeia care rupsese lanțurile, 
chiar dacă o făcuse într-un mod atât de distructiv și egoist. 

— Au prins ucigașul? 

— Nu. Până azi nici măcar n-au știut al cui este cadavrul. 

— Îmi pare rău, Guy. 

— Eu plec acum spre casă. Yasmin nu știe încă. Trebuie să-i 
spun că mama ei a murit. 

— Bineînţeles. 

— Cred că n-ar fi bine ca Jill să fie și ea acolo când îi spun. 

— Sigur că nu, spuse Tia. Plec imediat s-o aduc acasă. Te mai 
pot ajuta cu ceva? 

— Nu, cred că ne descurcăm. Ar fi bine totuși dacă Jill ar 
putea veni după aceea pe la noi. Știu că-ţi cer prea mult, însă s- 
ar putea ca Yasmin să aibă nevoie de un prieten. 

— Bineînţeles. Nicio problemă. Orice aveţi nevoie. 

— Îţi mulțumesc, Tia. 

Guy închise. Tia rămăsese fără cuvinte. Marianne fusese ucisă 
în bătaie. Nu reușea să înțeleagă cum fusese posibil așa ceva. 
Parcă era prea mult pentru ea. Niciodată nu reușise să facă faţă 
prea bine mai multor sarcini pe care trebuia să le îndeplinească 
simultan, așa că presiunea ultimelor zile își spunea cuvântul. 

Puse mâna pe chei și se întrebă dacă nu cumva ar fi bine să-l 
sune pe Mike. Până la urmă, hotărî că e mai bine să-l lase în 


298 


pace. Să-l lase să se concentreze asupra găsirii lui Adam. Nu 
voia să-l deranjeze. 

Afară, cerul era de un albastru intens. Aruncă o privire de-a 
lungul străzii, spre casele aliniate, spre pajiștile bine întreţinute. 
Familia Graham era în faţa casei. Domnul Graham îl învăța pe 
băieţelul lor în vârstă de șase ani să meargă cu bicicleta. ÎI ţinea 
de șa, în timp ce micuțul pedala. Era unul dintre gesturile acelea 
obligatorii, precum și o chestiune de încredere deplină în cel 
care se află în spatele tău, ca în jocurile acelea în care te lași să 
cazi pe spate, fiindcă o cunoști foarte bine și ai încredere în 
persoana care se află în spatele tău. Doamna Graham privea de 
pe verandă. Ținea mâna la ochi ca să se apere de lumina 
puternică a soarelui. 

Dante Loriman își făcu apariţia la volanul BMW-ului și trase pe 
alee. 

— Bună, Tia. 

— Bună, Dante. 

— Ce mai faci? 

— Bine, tu? 

Bineînţeles că amândoi minţeau. Tia se uită în susul și în josul 
străzii. Casele semănau foarte mult una cu cealaltă. Niște 
structuri solide care încercau să protejeze vieţile atât de fragile 
ale celor ce locuiau în ele. Soții Loriman aveau un copil bolnav, 
iar copilul lor fugise de acasă și era, probabil, implicat în ceva 
ilegal. 

Tocmai se pregătea să pornească motorul, când începu să 
sune telefonul. Se uită pe ecran și văzu că o suna Betsy Hill. 
Probabil că ar fi fost cel mai bine să nu răspundă. Ea și Betsy se 
situau acum în tabere diferite. Nu putea să-i povestească despre 
petrecerile cu medicamente sau despre teoria polițiștilor. Cel 
puţin deocamdată. 

Telefonul începu să sune din nou. 

Șovăia dacă să apese sau nu pe butonul verde. Cel mai 
important lucru acum era să-l găsească pe Adam. Celelalte 
probleme puteau să mai aștepte. Poate că totuși Betsy 
descoperise ceva care putea să le ofere un indiciu în căutările 
lor. 

Apăsă butonul. 

— Alo? 

— Tocmai am vorbit cu Adam, zise Betsy. 


299 


Nasul spart începuse să-l doară din nou. Carson o urmărea pe 
Rosemary McDevitt cum pune telefonul pe masă. 

Clubul era cufundat în tăcere. Rosemary îi trimisese pe toți 
acasă și închisese, după confruntarea cu Baye. In clădire, se 
aflau acum numai ei doi. 

Rosemary era o femeie foarte frumoasă, care te putea scoate 
fără îndoială din minţi, însă de data asta platoșa, cu care știa să 
se acopere de obicei, părea gata să se spargă. Se transformase 
într-o fetiță speriată, care își prinse trupul cu braţele de 
deznădejde. 

Carson o privea de pe cealaltă parte a mesei. Vru să-și tragă 
nasul, însă durerea îl făcu să renunțe. 

— Acela era tatăl lui Adam? 

— Da. 

— Trebuie să scăpăm de amândoi. 

Ea clătină nervoasă din cap. 

— Ce e? întrebă el. 

— Trebuie să mă lași pe mine să mă ocup de treaba asta. 

— Tu chiar nu înţelegi ce se petrece, nu-i așa? 

Rosemary nu răspunse. 

— Indivizii pentru care lucrăm... 

— Noi nu lucrăm pentru nimeni, îl întrerupse ea. 

— Bine, cum vrei tu să spui. Partenerii noștri. Distribuitorii. 
Cum vrei să le spui. 

Ea închise ochii. 

— Indivizii ăștia nu se joacă. 

— Nimeni nu poate să dovedească ceva. 

— Pe naiba, nu pot să dovedească. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, bine? 

— L-ai spus să vină aici? 

— Da. O să stau de vorbă cu el. Știu ce am de făcut. Te rog să 
pleci. 

— Ca să rămâi singură cu el? 

Rosemary clătină din cap. 

— Nu e ceea ce gândești tu. 

— Dar ce e? 

— Pot să rezolv situaţia asta. O să-l fac să înțeleagă. Lasă-mă, 
te rog, să mă ocup eu în continuare. 


În urechile lui Adam continua să răsune vocea lui Spencer: 

Îmi pare atât de rău... 

Adam închise ochii. Erau mesajele pe care Spencer i le 
trimisese pe telefon. Nu le ștersese și, deși simțea că i se rupe 
inima, le ascultase din nou, în fiecare zi. 

Adam, te rog să răspunzi... 

Te rog să mă ierti, bine? Spune-mi că mă ierti... 

Mesajele îi bântuiau fiecare noapte, în special ultimul, în care 
vocea lui Spencer devenise nesigură, semn că prietenul său 
pornise deja spre moarte: 

Nu e din vina ta, Adam. Nu-ţi face probleme, încearcă să mă 
înţelegi. Nu e vina nimănui. Mi-e atât de greu. Mi-a fost mereu 
atât de greu... 

Adam îl aștepta pe DJ Huff pe dealul din spatele școlii 
generale. Tatăl lui DJ, căpitan de poliţie, care copilărise în acest 
oraș, povestea că, pe vremea lui, băieţii își făceau de cap acolo, 
pe deal, după ce ieșeau de la școală. Acolo se adunau numai 
durii. Ceilalţi preferau să ocolească locul cu pricina. 

De unde se afla acum, putea vedea terenul de fotbal. Făcuse 
și el parte dintr-o echipă când avea opt ani, însă se convinsese 
repede că fotbalul nu era pentru el. Îi plăcea gheaţa. Îi plăcea 
răceala ei și felul în care patinele alunecau pe suprafaţa 
lucioasă. Îi plăcea să-și pună pe el tot echipamentul acela, 
masca, și să se concentreze ca să nu lase pucul să intre în 
poartă. În clipele acelea se simțea ca un adevărat bărbat. Dacă 
erai suficient de bun, dacă erai perfect, echipa ta nu avea cum 
să piardă. Cei mai mulţi copii de vârsta lui nu puteau suporta 
presiunea jocului. Pe Adam, tocmai asta îl făcea să simtă că 
trăiește cu adevărat. 

Te rog să mă ierti, bine?... 

Nu, tu trebuie să mă ierti pe mine, își spuse Adam în gând. 

Spencer fusese întotdeauna atât de schimbător, când teribil 
de exuberant, când sumbru și întunecat, își făcea planuri cum să 
fugă de acasă, cum să-și pornească propria afacere și, foarte 
des, vorbea despre moarte ca un mod de a scăpa de suferinţă. 
Până la un punct, erau subiecte pe care le abordau toți 
adolescenţii de vârsta lor. Chiar și Adam făcuse, cu un an în 
urmă, un legământ să se sinucidă împreună cu Spencer. Pentru 
Adam însă nu fuseseră decât niște vorbe. 


301 


Ar fi trebuit să-și dea seama că Spencer ia foarte în serios 
toate lucrurile astea și că e în stare să-și pună planurile în 
practică. 

Te rog să mă ierti... 

Ar fi putut schimba oare ceva? În mod sigur, noaptea aceea 
nu s-ar fi terminat așa. Prietenul său ar mai fi trăit o zi. Și apoi, 
încă una. Și apoi, cine știe? 

— Adam? 

Întoarse capul în direcţia din care venea vocea. Era DJ Huff. 

— Ești bine? întrebă acesta. 

— Nu sunt bine deloc. Și asta din cauza ta. 

— Nu aveam de unde să știu că se va întâmpla așa. L-am 
văzut pe tatăl tău că mă urmărea și l-am sunat pe Carson. 

— Și ai fugit. 

— Nu credeam că o să sară asupra lui. 

— Dar ce credeai tu că avea să se întâmple, DJ? 

Huff ridică din umeri și Adam putu să-și dea seama, după cum 
tremura, după picăturile de transpiraţie de pe frunte și după 
ochii roșii, că acesta se afla sub influenţa drogurilor. 

— Ești drogat, zise Adam. 

— Și? Nu reușesc deloc să te înţeleg, omule. Cum i-ai putut 
spune tatălui tău? 

— Nu i-am spus nimic lui tata. 

Adam plănuise singur totul pentru seara aceea. Se dusese la 
magazinul de echipamente electronice. Își închipuia că poate 
face rost de un microfon așa cum văzuse în filmele polițiste, însă 
îi dăduseră ceva care semăna cu un pix obișnuit cu care se 
putea înregistra audio și o cataramă de curea în care se afla o 
minicameră video. Voia să înregistreze totul și apoi să se ducă la 
poliție - nu la poliţia locală, fiindcă acolo lucra tatăl lui DJ -, să 
spună totul și apoi să lase piesele să cadă așa cum voiau ele. Işi 
asuma un risc imens, însă nu avea altă soluție. 

Simţea că se sufocă. 

Se scufunda din ce în ce mai adânc în mocirlă și știa că, dacă 
nu reușește să se oprească, avea să sfârșească la fel ca 
Spencer. Seara trecută, se hotărâse să acţioneze. 

Și tocmai atunci tatăl lui își găsise să insiste să meargă 
împreună la meciul acela. 

Nu putea face cu niciun chip ceea ce voia tatăl lui. Nu numai 
că asta ar fi însemnat să amâne punerea în aplicare a planului, 


302 


dar, dacă nu-și făcea apariţia la club, atât Rosemary, cât și 
Carson și toată gaşca lui ar fi intrat imediat la bănuieli. Simţiseră 
deja că ajunsese la limită. Începuseră să exercite presiuni 
asupra lui. Așa că o ștersese de acasă și se dusese la Club 
Jaguar. 

Apariţia tatălui său acolo îi dăduse însă întreg planul peste 
cap. 

Rana de la braţ, acolo unde fusese tăiat cu cuțitul, începuse 
să-l usture. Era foarte posibil să se fi infectat. O curăţase el 
singur, cât putuse de bine. Fusese pe punctul de a-și pierde 
cunoștința din cauza durerii. Ar fi prins foarte bine niște copci. 
Deocamdată trebuia să suporte durerea și să spere că rana 
avea să se vindece. Avea treburi mult mai importante de 
rezolvat decât să se ocupe de ea. 

— Carson și ceilalți sunt convinși că voiai să ne-o tragi, spuse 
DJ. 

— Nu e adevărat, se apără Adam. 

— Tatăl tău a venit și la noi acasă. 

— Când? 

— Nu știu exact. Înainte de a pleca în Bronx. L-a văzut taică- 
meu cum stătea în mașină și se uita la casă și s-a dus să 
vorbească cu el. 

Adam încercă să-și dea seama care ar fi putut fi legătura cu 
tot ceea ce se întâmplase ulterior, dar renunţă foarte repede. Nu 
avea timp să se gândească la asta acum. 

— Trebuie să punem la punct toată scârboșenia asta, DJ. 

— Să știi că am vorbit cu bătrânul. Exact de asta se ocupă 
acum. E poliţist doar și are mai multe mijloace decât noi. 

— Spencer a murit. 

— Dar nu din cauza noastră. 

— Ba da, DJ, din cauza noastră. 

— Spencer nu știa pe ce lume se află. Și-a făcut-o cu mâna 
lui. 

— Și noi l-am lăsat să moară. Adam își privi mâna dreaptă și 
strânse pumnul. Ultima atingere din partea unui semen de-al 
său înainte de a muri fusese pentru Spencer pumnul pe care-l 
primise de la cel mai bun prieten al său. 

— Și eu l-am și lovit. 


— Ce-a fost a fost, omule. Dacă vrei să te simţi vinovat pentru 
ce s-a întâmplat, n-ai decât. Dar nu trebuie să ne acuzi și pe noi 
toţi. 

— Nu e vorba despre asta. Ticăloșii ăia au încercat să-l ucidă 
pe tata. La naiba, au încercat să mă ucidă și pe mine. 

DJ clătină din cap. 

— Tu nu reușești deloc să înţelegi ce se întâmplă. 

— Adică? 

— Dacă dăm la iveală totul, suntem terminaţi. Mai mult ca 
sigur că ajungem la închisoare. Putem să ne luăm adio de la 
facultate. Și cui crezi că au vândut Carson și Rosemary drogurile 
alea - măicuţelor de la Armata Salvării? În afacere e implicată 
Mafia, nu înţelegi? Carson e atât de speriat că nici nu mai poate 
dormi. 

Adam nu zise nimic. 

— Bătrânul meu spune că, dacă tăcem din gură și mai 
așteptăm niţel, o să fie bine. 

— Și tu chiar crezi asta? 

— Eu te-am dus acolo, recunosc. Însă altceva nu au cu mine. 
Au primit ceea ce voiau. Carnetele cu rețete, furate de la tatăl 
tău. Putem să le zicem că renunţăm și că ne retragem. 

— Și dacă nu acceptă atât de ușor? 

— Taică-meu știe cum să bage frica în ei. Mi-a zis să nu-mi fac 
probleme. O să angajeze un avocat și nu va mai fi nevoie să le 
spunem nimic. 

Adam îl privi pe DJ fără să spună un cuvânt. 

— Ceea ce vrei tu să faci ne afectează pe toţi. Nu e numai 
viitorul tău în joc. E vorba și de mine și de Clark, și de Olivia. Și 
ei sunt implicați. 

— Nu am de gând să ascult din nou argumentele tale tâmpite. 

— Dar ăsta e adevărul, Adam. Poate că nu sunt implicaţi în 
mod direct ca noi doi, însă vor suferi și ei. 

— Nu, zise Adam cu hotărâre. 

— Nu, ce? 

Adam își privi prietenul în ochi. 

— Așa ai fost mereu, DJ. 

— Nu înțeleg la ce te referi. 

— Tu faci prostii și după aceea vine taică-tău să te scoată din 
rahat. 

— Ce naiba vrei să spui? 


304 


— Vreau să spun că nu putem fugi, așa pur și simplu, după 
toate câte s-au întâmplat. 

— Spencer s-a sinucis. Noi n-avem nicio vină că s-a întâmplat 
așa. 

Adam privi în jos, printre copaci. Meciul de fotbal se 
terminase, însă se vedeau câteva persoane care alergau pe 
pista de atletism. Își mută privirea puţin mai la stânga. Încerca 
să zărească porţiunea de acoperiș unde fusese descoperit 
cadavrul lui Spencer, însă vederea îi era blocată de turnul de la 
intrarea în școală. DJ veni lângă el. 

— Tatăl meu obișnuia să vină aici când era în liceu, zise DJ. 
Era unul dintre băieţii cei mai răi, știai? Fuma marijuana și bea 
bere. Se încăiera din te miri ce. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că pe atunci nu era chiar așa o mare 
nenorocire dacă făceai o greșeală. Lumea mai închidea ochii. 
Erai copil - așa că era normal să mai faci și năzbătii. Când era 
de vârsta noastră, tata a furat o mașină. L-au prins, dar s-a 
ajuns la o înțelegere. Acum, bătrânul e printre cei mai vajnici 
apărători ai legii din oraș. Dacă ar fi făcut însă așa ceva în zilele 
noastre, ar fi încurcat-o mai mult ca sigur. E ridicol. Dacă fluieri 
o fată la școală, poţi să ajungi la închisoare. Dacă te izbești de 
cineva pe culoar, te poţi trezi cu nu știu ce acuzaţie. O simplă 
greșeală și ești terminat. Tata spune că e o mare prostie. Cum 
să reușim să ne găsim drumul în viaţă în condiţiile astea? 

— Asta nu înseamnă că avem dreptul să ne facem de cap. 

— Adam, peste doi ani vom fi la facultate. Chestiile astea nu 
vor fi decât niște amintiri mai mult sau mai puţin plăcute. Nu 
suntem criminali. Nu avem dreptul să permitem ca, dintr-o 
prostie, să ne distrugem viețile. 

— Viaţa lui Spencer a fost distrusă. 

— Nu din cauza noastră. 

— Indivizii ăia aproape mi-au ucis tatăl. A ajuns la spital din 
cauza lor. 

— Știu. Și știu cum m-aș simţi și eu dacă ar fi vorba despre 
tatăl meu. Însă nu trebuie să-ţi ieși din minţi din cauza asta. 
Trebuie să te calmezi și să te gândești mai bine. Am vorbit cu 
Carson. Vrea să mergem să discutăm cu el. 

Adam se încruntă. 

— Da, sigur că da. 


— Nu, vorbesc serios. 

— Individul nu e normal, DJ. Știi și tu asta. Tocmai ai spus și tu 
că e convins că am vrut să-l trag pe sfoară. 

Lui Adam îi venea greu să ia o hotărâre. Era atât de obosit. Nu 
dormise toată noaptea. Și îl mai durea și rana aceea. 

Ar fi trebuit să le spună părinţilor săi adevărul. 

Nu fusese însă în stare. Din cauza stării de confuzie indusă de 
droguri, ajunsese la concluzia că singurele persoane din lume 
care ar fi trebuit să-l iubească necondiţionat se transformaseră 
cumva în dușmanii săi. 

Cea mai bună dovadă fusese faptul că-l spionaseră. 

Acum era sigur de lucrul acesta. Nu avuseseră încredere în el. 
Fusese foarte furios din cauza asta, însă, dacă stătea să se 
gândească mai bine, meritase el oare încrederea lor? 

După cele petrecute noaptea trecută intrase în panică. Fugise 
și rămăsese ascuns. Avea nevoie de un timp de gândire. 

— Trebuie să stau de vorbă cu părinţii mei, spuse el într-un 
târziu. 

— Nu cred că e o idee prea bună. 

Adam îl privi pe D] în ochi. 

— Lasă-mă să folosesc telefonul tău. 

DJ clătină din cap. Adam făcu un pas spre el și ridică pumnul. 

— Nu mă obliga să ţi-l iau cu forţa. 

DJ avea lacrimi în ochi. Ridică o mână, ca și cum i-ar fi fost 
teamă că Adam îl lovește, și îi întinse telefonul. Adam sună 
acasă. Niciun răspuns. Formă numărul de mobil al tatălui său. 
Nici de data asta nu avu mai mult noroc. Incercă să o sune și pe 
mama sa. Același rezultat. 

Se gândi dacă s-o sune sau nu pe sora sa. O mai sunase o 
dată și vorbise suficient de mult cu ea ca s-o liniștească că nu a 
păţit nimic și s-o pună să jure că nu le va povesti nimic 
părinţilor. 

Până la urmă formă numărul lui Jill. 

— Alo? 

— Eu sunt. 

— Adam? Te rog să vii acasă. Mi-e așa de frică. 

— Ştii unde sunt mami și tati? 

— Mami vine încoace la Yasmin, să mă ia acasă. Tati a plecat 
să te caute. 

— Ştii unde s-a dus? 


306 


— Cred că a plecat în Bronx, sau așa ceva. Am auzit-o pe 
mami vorbind ceva despre asta. Ceva despre un Club Jaguar. 

Adam închise ochii. Totul se sfârșise. Părinţii lui aflaseră totul. 

— Uite ce e, trebuie să plec acum. 

— Unde? 

— O să fie bine. Nu-ţi face probleme. Când te întâlneşti cu 
mami, spune-i că ai vorbit cu mine. Spune-i că sunt bine și că o 
să vin acasă în curând. Spune-i să ia legătura cu tata și să-i 
spună să se întoarcă acasă, ai înţeles? 

— Adam? 

— Să-i spui ce te-am rugat, da? 

— Să știi că mi-e foarte frică. i 

— Să nu-ți fie, Jill, bine? Spune-i ce te-am rugat. In curând, o 
să se termine. 

Adam închise telefonul și îl privi pe DJ. 

— Eşti cu mașina? 

— Da. 

— Trebuie să ne grăbim. 

e 

Nash văzu cum o mașină a poliției oprește în dreptul casei. 

Guy Novak cobori din mașină. Un poliţist îmbrăcat în civil 
dădu să iasă și el, pe partea cealaltă, însă Novak îi făcu semn că 
nu e nevoie. Se aplecă în interiorul mașinii, strânse mâna 
polițistului și apoi se îndreptă clătinându-se spre ușa de la 
intrare. 

Telefonul din buzunarul lui Nash începu să vibreze. Nici nu se 
mai uită pe ecran. Era fără îndoială din nou Joe Lewiston. ÎI 
sunase disperat cu câteva minute în urmă: 

Dumnezeule, Nash, ce se petrece? Eu n-am vrut așa ceva. Te 
rog să nu mai faci rău nimănui, bine?... Eu am crezut că doar o 
să vorbesti cu ea și o s-o convingi să-ți dea caseta. Și dacă ai 
vreo legătură cu cealaltă femeie, te rog să nu-i faci rău. O, 
Doamne... 

Guy Novak intră în casă. Nash se apropie câţiva pași. Trei 
minute mai târziu, ușa se deschise din nou. O femeie ieși din 
casă. Probabil prietena lui Novak. Acesta o sărută pe obraz și 
închise ușa în urma ei. După ce ajunse pe trotuar, femeia se mai 
uită o dată spre casă și dădu din cap. Parcă plângea, însă era 
destul de greu de spus cu precizie din locul în care se afla Nash. 


307 


Treizeci de secunde mai târziu, mașina femeii dispăruse din 
raza lui vizuală. 

Nu mai avea prea mult timp la dispoziţie. Cumva, lucrurile 
scăpaseră de sub control. Poliţiștii descoperiseră cine era 
Marianne. Apaăruse și la știri. Soțul fusese la poliţie ca să dea 
declaraţii. Lumea crede că polițiștii sunt proști. Nu e deloc 
adevărat. Toate avantajele sunt de partea lor. Nash respecta 
iscusinţa și răbdarea lor. Tocmai de aceea luase atâtea măsuri 
pentru a ascunde identitatea lui Marianne. 

Simţul de conservare îi spunea să fugă, să se ascundă, chiar 
să iasă din ţară. Insă, dacă ar fi fugit acum, însemna că toate 
strădaniile lui fuseseră fără rost. Îl putea încă ajuta pe Joe, chiar 
împotriva voinței acestuia. După aceea, avea să-l sune și să 
încerce să-l convingă să-și ţină gura. Sau poate că Joe avea să-și 
dea singur seama ce trebuie să facă. Chiar dacă era acum 
cuprins de panică, Joe fusese doar cel care îi solicitase ajutorul. 

Simţea că agitația aceea ciudată pune din nou stăpânire pe 
el. Ştia că în casă erau și copii. Nu avea niciun motiv să le facă 
rău copiilor - sau poate că asta nu era decât o minciună? 
Uneori, era greu să-ți dai seama. Oamenilor le place să-și 
găsească tot felul de scuze, și Nash nu făcea nici el excepţie. 

Din punct de vedere practic însă, nu mai avea niciun rost să 
aștepte. Trebuia să acționeze acum. Faptul că în casă erau și 
copii conta prea puţin. O victimă în plus sau în minus nu mai 
avea nicio importanţă. 

Avea un cuţit în buzunar. Îl luă în mână. 

Dădu ocol casei și își îndreptă atenţia asupra broaștei de la 
ușa din spate. 


308 


35. 


Rosemary McDevitt se afla în biroul său de la Club Jaguar. 
Tatuajele fuseseră acoperite de un tricou gri, cu câteva numere 
mai mare. Braţele îi erau în totalitate înghiţite de mânecile largi. 
Tricoul o făcea să pară mai mică, mai puţin periculoasă, și Mike 
nu se putu stăpâni să nu se întrebe dacă era un efect căutat 
special. In faţa ei, se afla o cană cu cafea. Mike primise și el 
cana lui. 

— Poliţiștii ţi-au pus un microfon? întrebă ea. 

— Nu. 

— Vrei să-mi dai totuși telefonul mobil, așa, ca să fim siguri? 

Mike ridică din umeri și-i întinse aparatul. Ea îl închise și îl lăsă 
pe masă, între ei. 

Femeia își ridicase genunchii sus, pe scaun. Se puteau ghici 
sub tricoul larg. Mo aștepta afară, în mașină. Nu ar fi vrut să-l 
lase pe Mike să intre singur aici, îi era teamă de o cursă, însă 
era conștient că nu aveau altă soluţie. Era singura pistă pe care 
o aveau pentru găsirea lui Adam. 

— Să știi că nu mă interesează ce faceţi voi aici, începu Mike, 
decât în măsura în care are vreo legătură cu fiul meu. Știi unde 
este Adam? 

— Nu. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

Ea îl privi cu ochii aceia catifelaţi de căprioară. Probabil că 
femeia aceasta putea să exercite o atracţie căreia îţi era greu 
să-i reziști, însă acum asta nu mai conta. El venise aici hotărât 
să primească niște răspunsuri. Era gata să o ia iar de la început 
dacă acest lucru ar fi ajutat. 

— Aseară, zise ea. 

— Unde, mai exact? 

— Jos, în sală. 

— Venise să petreacă? 

Rosemary zâmbi. 

— Nu cred. 

Mike nu făcu nicio remarcă. 

— Comunicai cu el pe net, nu? Tu ești Ceejay8115. 


Ea nu răspunse. 

— l-ai spus lui Adam că, dacă stă liniștit, totul va fi bine. El ţi-a 
povestit că a fost abordat de mama lui Spencer Hill, am 
dreptate? 

Femeia își cuprinse genunchii cu brațele. 

— De unde știi atât de multe lucruri despre mesajele private 
ale fiului tău, domnule doctor Baye? 

— Asta nu te privește pe tine. 

— Cum de l-ai urmărit aseară până la Club Jaguar? 

Mike nu răspunse nimic. 

— Ești sigur că vrei să mergi mai departe pe această cale? 
întrebă ea. 

— Nu cred că am altă soluţie. 

Ea ridică privirea peste umărul lui. Mike se răsuci pe scaun. 
Prin peretele de sticlă, Carson cel cu nasul spart se uita fix la el. 
Mike îi înfruntă privirea și rămase nemișcat. După câteva 
secunde, Carson își cobori ochii și plecă grăbit de acolo. 

— Nu sunt decât niște copii, zise Mike. 

— Nu, nu mai sunt copii. 

El nu făcu niciun comentariu. 

— Spune-mi mai bine unde e fiul meu. 

Rosemary se lăsă pe spate. 

— Hai să presupunem că tu ai fi o fată dintr-un orășel de 
provincie. Și fratele tău moare din cauza unei supradoze de 
droguri. 

— Poliţia nu e de aceeași părere. Cică nu există nicio dovadă 
că s-ar fi întâmplat așa ceva. 

Femeia zâmbi disprețuitor. 

— Agenţii federali ţi-au spus chestia asta? 

— Mi-au spus că nu au găsit nimic care să confirme povestea 
ta. 

— Am schimbat câte ceva, de asta nu găsesc ei nimic. 

— Ce ai schimbat? 

— Numele orașului, numele statului. 

— De ce? 

— Motivul principal? În aceeași noapte în care fratele meu a 
murit, eu am fost arestată pentru posesie de droguri cu scopul 
de a le vinde. Rosemary îi înfruntă privirea. Da, exact. Eu i-am 
dat fratelui meu droguri. Eu eram furnizorul lui. Nu ţi-am 
povestit și partea asta. Oamenii au tendinţa să te acuze. 


310 


— Continuă. 

— Așa că am înfiinţat Club Jaguar. Ti-am povestit deja care 
este filosofia mea. Am vrut să creez un refugiu unde copiii să 
poată petrece și să se destindă. Am vrut să canalizez ca 
tendinţa lor naturală de nesupunere să se desfășoare într-un 
mediu în care să fie protejați. 

— Da, bine. 

— M-am dat peste cap să strâng banii. Am deschis localul ăsta 
în mai puţin de un an. Nu-ţi poţi imagina cât de greu mi-a fost. 

— Pot să-mi imaginez, însă nu cred că mă interesează partea 
asta. Ce-ar fi să trecem la capitolul în care începi să organizezi 
petreceri cu medicamente și îi pui să fure reţete? 

Ea zâmbi și clătină din cap. 

— Nu e chiar așa. 

— Nu, zău! 

— Am citit în ziarul de astăzi despre o văduvă care făcea 
muncă voluntară pentru parohia locală. S-a descoperit că, în 
ultimii cinci ani, a reușit să sustragă douăzeci și opt de mii de 
dolari din cutia milei. Ai citit articolul? 

— Nu. 

— Dar ai auzit și de alte cazuri asemănătoare, nu? Există zeci 
de cazuri la fel ca ăsta. De pildă, tipul care lucra la organizaţia 
aia caritabilă, a sustras bani și și-a cumpărat un Lexus - crezi că 
s-a trezit, pur și simplu, într-o dimineaţă și s-a hotărât să facă 
lucrul ăsta? 

— Nu am de unde să știu asta. 

— Sau văduva care lucra pentru parohie. Știi că pot să pun 
pariu că știu cum s-au petrecut lucrurile? Intr-o seară, ea 
numără banii din cutia milei și se face târziu. Poate că mașina ei 
e stricată și nu mai are cu ce să ajungă acasă. Afară s-a 
întunecat. Așa că poate cheamă un taxi și poate își zice: am 
făcut atâta muncă de voluntariat pentru biserică, așa că e în 
stare să suporte și biserica prețul unui drum cu taxiul. Și nu 
cere. Pur și simplu, ia cinci dolari din cutie. Asta e tot. Femeia e 
convinsă că banii ăia sunt dreptul ei. După părerea mea, așa 
încep lucrurile astea. E ceva care are desfășurarea unei 
avalanșe. Apar toţi oamenii aceia, aparent onești, care sunt 
arestaţi, pentru că au furat din banii școlilor sau bisericilor. Sunt 
convinsă că toţi au început cu foarte puţin, și au început să 
crească sumele atât de treptat, încât a fost la fel ca atunci când 


311 


priveşti limbile unui ceas, dar nu-ţi dai seama că ele se mișcă. 
Așa și oamenii ăștia, probabil că nici nu credeau că fac ceva rău. 

— Și asta s-a întâmplat și cu Club Jaguar? 

— Am crezut că adolescenţii doresc doar să se întâlnească și 
să se simtă bine. Insă am păţit la fel ca și cu programul de 
baschet nocturn. Tinerii voiau într-adevăr să petreacă, însă cu 
băutură și cu droguri. Și mi-am dat seama că nu poţi crea un 
spaţiu unde tinerii să se dezlănţuie și să se răzvrătească, dar 
fără băutură și droguri, în care să fie și în siguranţă. Nu poţi crea 
un asemenea loc, fiindcă ei tocmai asta nu vor, să fie în 
siguranţă. 

— Deci ideea ta a dat greș, concluzionă Mike. 

— Nu venea nimeni sau, dacă veneau, plecau imediat. Ni s-a 
pus imediat eticheta de club de handicapaţi. Au crezut că 
suntem unul dintre grupurile alea evanghelice care te obligă să 
faci legământ de păstrare a virginităţii. 

— Și nu înţeleg ce s-a întâmplat după aceea, zise Mike. Ai 
început să-i lași să vină cu drogurile de acasă? 

— Nu, nu a fost așa. Pur și simplu, o făceau. La început, nici 
nu am băgat de seamă, însă, într-un fel, era logic să se întâmple 
așa. Mai ales, îţi aduci aminte despre ce vorbeam mai devreme? 
Unul sau doi copii au adus niște droguri de acasă luate de 
părinţii lor cu reţetă de la medic. Chestii ușoare, nu era vorba de 
cocaină sau heroină. Medicamente aprobate de autorități. 

— Rahat, spuse Mike. 

— Cum? 

— Tot droguri sunt. Unele chiar foarte puternice. Tocmai de 
asta este nevoie de o rețetă de la medic ca să poţi intra în 
posesia lor. 

Rosemary pufni dispreţuitor. 

— Da, e normal ca un medic să spună așa ceva, nu? Fără 
dreptul ăsta al vostru, de arbitri care hotărăsc cine și ce 
medicament trebuie să ia, voi, medicii, n-aţi mai face nicio 
afacere. 

— E o porcărie ce spui acum. 

— Poate o fi în cazul tău. Însă nu fiecare medic este la fel de 
scrupulos ca tine. 

— Tu încerci să justifici aici o ilegalitate. 

Rosemary ridică din umeri. 


312 


— S-ar putea să ai dreptate. Însă așa a început - cu câţiva 
adolescenţi care au adus pastile de acasă. Medicamente, dacă 
stai să te gândești bine. Legale, luate pe reţetă. Când am aflat 
pentru prima dată de chestia asta, m-am supărat, bineînţeles. 
Dar, după aia am văzut cât de mulți copii erau atrași în felul 
ăsta la clubul nostru. Oricum, o făceau și fără știrea mea și 
aveam ocazia să le ofer un loc în care acest lucru să se întâmple 
în condiţii de siguranţă. Am angajat și o doctoriţă, special pentru 
asta. Care să fie prezentă la club în caz că se întâmplă ceva. 
Ințelegi ce vreau să spun? l-am adus aici, înăuntru. Unde să fie 
mai în siguranţă decât în altă parte. Avem și programe speciale, 
în cadrul cărora ei pot să discute despre problemele pe care le 
au. Ai văzut la avizier anunţurile despre consiliere. S-au înscris 
la ele mulți copii. Noi facem aici mult mai mult bine decât rău. 

— Deci totul s-a întâmplat treptat, crescând de la zi la zi, 
spuse Mike. 

— Exact. 

— Pentru toate astea aveai nevoie de tot mai mulţi bani, 
continuă el. Ai descoperit brusc cât de mult valorează aceste 
pastile pe stradă. Și ai început să le ceri o cotă. 

— Pentru cheltuielile clubului. Pentru plata salariului 
doctoriței, de exemplu. 

— La fel ca văduva de la biserică, cea care avea nevoie de 
bani pentru taxi. 

Rosemary zâmbi, deşi nu se vedea nicio picătură de 
amuzament în ochii ei. 

— Da. 

— Și apoi și-a făcut apariția Adam. Fiul unui doctor. 

Era exact așa cum îi prezentaseră situația și cei de la FBI. Ca 
o mare afacere. Nu-l interesa prea mult motivația femeii din fața 
lui. Nu-l interesa nici demonstrația prin care încerca ea să se 
justifice. Exista un sens în ceea ce spunea ea, și anume modul 
accidental în care oamenii ajung să intre în așa ceva. Femeia 
aceea de la biserică probabil că nu se angajase în munca de 
voluntariat în scopul de a sustrage bani de acolo. Pur și simplu, 
acest lucru se întâmplase. Se întâmplase și în orașul lor, în 
echipa de baseball a juniorilor, cu câţiva ani în urmă. Se 
întâmpla și în consiliile școlare și în primării și, de fiecare dată 
când auzeai despre așa ceva, nu-ţi venea să crezi. Era vorba 
despre oameni pe care îi cunoșteai. Oameni care nu aveau cum 


313 


să fie ticăloși. Fuseseră oare așa tot timpul și reușiseră s-o 
ascundă foarte bine? Sau circumstanțele fuseseră cele care 
duseseră la acest rezultat? 

— Ce s-a întâmplat cu Spencer Hill? întrebă Mike. 

— S-a sinucis. 

Mike clătină din cap. 

— Îţi spun exact ce știu, replică ea. 

— Atunci de ce trebuia Adam - așa cum i-ai scris în mesajul 
acela - să tacă și să nu zică nimic? 

— Spencer Hill s-a sinucis. 

Mike clătină din nou din cap. 

— Aici e locul unde a luat o supradoză, nu-i așa? 

— Nu. 

— Dar totul se leagă. De asta Adam și prietenii săi trebuiau să 
păstreze tăcerea. Erau speriaţi. Nu îmi dau seama ce fel de 
presiune ai aplicat asupra lor. Probabil că i-ai ameninţat că vor fi 
și ei arestaţi. Din cauza asta se simțeau atât de vinovaţi. De 
asta Adam n-a mai rezistat. A fost cu Spencer în noaptea aceea. 
Nu numai că a fost cu el, dar probabil că a și ajutat la plasarea 
lui Spencer pe acoperișul acela. 

Un zâmbet șters apăru pe faţa femeii. 

— Habar n-ai ce s-a întâmplat cu adevărat, nu-i așa, domnule 
doctor Baye? 

Lui Mike nu-i plăcu deloc modul în care Rosemary McDevitt 
rostise aceste cuvinte. 

— Spune-mi tu, dacă zici că eu nu știu. 

Rosemary continua să-și ţină picioarele strânse sub tricoul 
larg. Era o postură atât de adolescentină; îi conferea un aer 
inocent, total diferit de realitatea pe care Mike o cunoștea atât 
de bine. 

— Nu-ţi cunoști deloc băiatul, așa e? 

— II cunoșteam odată. 

— Nu, nici atunci nu-l cunoșteai. Credeai numai că-l cunoști. 
Însă tu ești tatăl lui. Și un tată nu trebuie să cunoască totul 
despre copilul său. Adolescenţii se refugiază într-o lume a lor. 
Când am spus că nu-l cunoști, m-am referit la acest lucru ca la 
un lucru bun. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— l-ai pus un GPS în telefon. Așa ai putut să descoperi unde 
se află. În mod sigur, i-ai monitorizat calculatorul și i-ai citit 


314 


mesajele. Probabil că aţi crezut că în felul acesta vă arătați 
dragostea față de el, însă, de fapt, îl sufocați. Părinţii nu trebuie 
să știe ce face copilul lor în fiecare secundă a zilei. 

— Trebuie să le lași un spaţiu în care se pot manifesta, nu-i 
așa? 

— Da. 

Mike își îndreptă spinarea. 

— Dacă aș fi știut de existenţa ta mai devreme, poate că aș fi 
reușit să-l opresc. 

— Chiar crezi asta? Rosemary își înclină capul, ca și cum ar fi 
fost cu adevărat interesată de răspunsul lui Mike. Pentru că el 
nu zise nimic, ea continuă: Asta intenţionezi să faci și în viitor? 
Să-i monitorizezi copilului tău fiecare mișcare? 

— Vreau să te rog ceva, Rosemary. Nu-ţi mai face tu griji în 
legătură cu planurile mele de viitor, vrei? 

Ea îl privi cu atenţie. După câteva secunde, arătă cu degetul 
spre vânătaia de pe fruntea lui Mike. 

— Îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat. 

— Tu i-ai trimis pe băieţii aceia asupra mea? 

— Nu. N-am aflat decât azi-dimineaţă ce ţi s-a întâmplat. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nu contează. Seara trecută, fiul tău se afla aici și era o 
situaţie sensibilă. Și apoi, uau, ai apărut tu. DJ Huff te-a văzut 
cum îl urmăreai. A sunat aici și a răspuns Carson. 

— Și acest Carson și tovarășii lui au încercat să mă omoare. 

— Și probabil că ar fi reușit. Încă mai crezi că sunt niște copii? 

— M-a salvat un bodyguard. 

— Nu. Un bodyguard te-a găsit. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

Ea clătină din cap. 

— Când am auzit că te-au atacat și că a venit poliţia... nu știu, 
a fost ca un fel de deșteptare. Acum nu mă gândesc decât la o 
metodă prin care să termin toată povestea asta. 

— Cum? 

— Nu sunt prea sigură, tocmai din cauza asta am vrut să ne 
întâlnim. Să facem împreună un plan. 

In sfârșit, Mike înţelese de ce fusese atât de dispusă femeia 
să-i împărtășească experienţele sale. Ştia că agenţii federali 
sunt pe punctul de a o înhăţa, așa că venise momentul să-și 


315 


strângă jucăriile și să plece. Avea nevoie de ajutor și bănuise că 
un părinte speriat putea fi atras de partea ei. 

— Eu m-am gândit deja la un plan, zise el. Te duci la agenţii 
federali și le spui adevărul. 

Ea clătină din cap. 

— S-ar putea ca asta să nu fie cea mai bună soluție pentru fiul 
tău. 

— Fiul meu e minor. 

— Chiar și așa. Suntem cu toții implicaţi în afacerea asta. 
Trebuie să găsim împreună o cale de ieșire. 

— Tu ai fost cea care a furnizat droguri unor minori. 

— Nu e adevărat. Tocmai ţi-am explicat. E posibil să fi folosit 
localul pentru a schimba între ei anumite medicamente luate pe 
rețetă. Asta e tot ceea ce poţi demonstra. Dar nu ai cum să 
dovedești că eu aveam cunoștință despre asta. 

— Și reţetele furate? 

Ea își arcui o sprânceană. 

— Crezi că le-am furat eu? 

Tăcere. 

Rosemary îl privi drept în ochi. 

— Pot eu să intru în locuinţa ta sau în biroul tău de la spital, 
domnule doctor Baye? 

— Agenţii federali te-au ţinut sub observaţie. Au strâns mai 
multe capete de acuzare împotriva ta. Chiar crezi că tinerii aceia 
vor rezista în fața amenințării cu închisoarea? 

— Tinerii de care vorbești tu ţin foarte mult la locul acesta. 
Erau cât pe ce să te ucidă ca să-l protejeze. 

— Vai, ce impresionant! Odată ajunși în camera de 
interogatorii nu o să reziste niciunul. 

— Mai sunt și alte aspecte ce trebuie luate în considerare. 

— Ce aspecte? 

— Ce fel de oameni crezi tu că au distribuit medicamentele pe 
străzi? Chiar vrei cu adevărat ca băiatul tău să depună mărturie 
împotriva unor astfel de oameni? 

Mike ar fi vrut să se repeadă peste masă și s-o strângă de gât. 

— În ce dracu’ l-ai băgat pe fiul meu, Rosemary? 

— De asta ţi-am zis că trebuie să facem ceva. La asta trebuie 
să te concentrezi. Trebuie să facem ceva - pentru binele meu, 
dar, în primul rând, pentru binele fiului tău. 

Mike întinse mâna după telefonul mobil. 


— Nu cred că mai putem continua discuția asta. 

— Ai un avocat, nu-i așa? 

— Da. 

— Te rog să nu faci nimic până nu stau și eu de vorbă cu el, 
bine? Sunt în joc mult mai multe. Trebuie să te gândești și la 
ceilalţi tineri - prietenii fiului tău. 

— Nu mă interesează alţi copii. Numai al meu contează. 

Mike deschise telefonul și aparatul începu imediat să sune. Se 
uită pe ecran și văzu că era un număr pe care-l nu-l cunoștea. 
Puse totuși telefonul la ureche. 

— Tati? 

Lui Mike i se opri inima. 

— Adam? Ești bine? Unde ești? 

— Tati, te afli în Club Jaguar? 

— Da. 

— leşi imediat de acolo. Eu sunt pe stradă și mă îndrept spre 
tine. Te rog, ieși de acolo, acum. 


317 


36. 


Anthony lucra ca bodyguard, trei zile pe săptămână, la un 
club pentru bărbaţi numit Upscale Pleasure". Numele era o 
glumă. De fapt, localul nu era decât o bombă nenorocită. 
Lucrase mai înainte la un local cu striptease numit 
Homewreckers!*. li plăcuse mai mult acolo, mai ales că 
onestitatea numelui conferea o anume identitate locului. 

De obicei, tura lui era în perioada prânzului. Mulţi își închipuie 
probabil că, în această perioadă a zilei, activitatea în cluburile 
de felul acesta este foarte redusă, că astfel de localuri nu atrag 
clienţii decât la ore târzii din noapte. Este o percepţie total 
greșită. 

Clientela care umplea clubul la ora amiezii făcea ca Upscale 
Pleasure să semene, dintr-un anumit punct de vedere, cu sediul 
Naţiunilor Unite. Reprezentanţii tuturor raselor, religiilor și 
păturilor sociale se înghesuiau acolo, uniţi sub stindardul 
sexului. 

— Poţi să ieși în pauză, Anthony. Ai zece minute. 

Bodyguardul se îndreptă spre ușă. Deși soarele era acoperit 
de nori, lumina de afară îl făcu să clipească de mai multe ori. 

Incepu să se caute în buzunare după o ţigară și apoi își aduse 
aminte că renunţase la fumat. El nu ar fi vrut, însă soţia sa era 
însărcinată și îi promisese că nu-și vor crește copiii în fum de 
țigară. Işi aduse aminte de Mike Baye, de problemele pe care le 
avea acesta cu băiatul său. li plăcea de Mike. Un tip dintr-o 
bucată, care nu dădea înapoi și care mai fusese și la Dartmouth, 
la fel ca el. Un tip foarte curajos. Unii devin curajoși după ce 
beau câteva pahare sau ca să impresioneze vreo fată sau vreun 
prieten. Mike era așa tot timpul. Nu avea niciun comutator care 
să-l facă dintr-odată curajos. Un tip solid. 

Anthony își verifică ceasul. Mai avea două minute de pauză. 
Doamne, ce ar mai fi vrut să aprindă o ţigară. Slujba de aici nu-i 
aducea nici pe departe la fel de mulţi bani ca aceea de noapte, 
însă era mult mai ușoară. Nu credea deloc în superstiții, însă era 


15 plăcere de înaltă clasă. 
14 Distrugătoarele de familii. 


convins că luna avea un efect ciudat de puternic asupra 
oamenilor. Noaptea era timpul în care aveau loc bătăile și, dacă 
mai era și lună plină, putea fi sigur că va avea de lucru din plin. 
La prânz, bărbaţii erau parcă moleșiţi. Stăteau cuminţi, se uitau 
la fete și înghițeau nenorocitul acela de „bufet”. 

— Anthony? Timpul a expirat. 

Bodyguardul încuviinţă cu o mișcare a capului și tocmai se 
îndrepta spre ușă când văzu un tânăr trecând în fugă, cu un 
telefon mobil la ureche. Totul nu durase decât o secundă, poate 
chiar mai puţin, și nici măcar nu reușise să-i vadă prea bine faţa. 
Îi atrăsese însă atenţia faptul că tânărul era însoţit de un alt 
băiat și acesta purta o jachetă care i se păru cunoscută. O 
jachetă cu însemnele unui liceu. 

— Anthony? 

— Vin imediat, spuse acesta. Trebuie să verific ceva. 

e 

Beth se pregătea să plece, și Guy Novak o sărută. 

— Îți multumesc că ai avut grijă de fete. 

— Nicio problemă. Mi-a părut bine că ţi-am putut fi de folos. 
Îmi pare rău pentru fosta ta soţie. 

Pentru o secundă, Guy se întrebă în sinea lui dacă, după un 
asemenea weekend, Beth va mai da vreodată vreun semn de 
viaţă. Adevărul e că nici nu-i păsa prea mult. 

— Îți mulţumesc, spuse el din nou. 

După plecarea ei, închise ușa și se duse spre vitrina în care își 
ținea băuturile. Nu era cine știe ce mare băutor, însă acum chiar 
simțea nevoia să bea un pahar. Fetele erau sus și se uitau la un 
film pe DVD. Le strigase să nu se grăbească și să-și termine 
filmul. Astfel, avea și Tia timp să ajungă ca s-o ia pe Jill, iar el se 
putea pregăti puţin pentru a-i da vestea lui Yasmin. 

Își turnă un pahar de whisky dintr-o sticlă care nu mai fusese 
atinsă, probabil, de mai bine de trei ani. Dădu conţinutul pe gât, 
simţi arsura alcoolului și-și mai turnă unul. 

Marianne. 

Își aduse aminte cum începuse relaţia lor, cu ani în urmă - o 
poveste romantică, pe malul oceanului, într-o vară în care 
lucraseră amândoi la un restaurant pentru turiști. Târziu, 
noaptea, după ce terminau de spălat vasele și curăţau totul, 
luau o pătură și mergeau pe plajă, să se uite la stele. Valurile se 
spărgeau ritmic, iar mirosul apei sărate le învăluia trupurile 


319 


goale. În toamnă, se întorseseră amândoi la universitate - el la 
Syracuse, ea la Delaware - și continuară să vorbească la telefon 
în fiecare zi. Își scriau scrisori lungi. El își cumpără un 
Oldsmobile Ciera de ocazie ca să poată merge s-o vadă pe 
Marianne în fiecare weekend. Drumul de peste patru ore i se 
părea interminabil, însă de-abia aștepta să ajungă la ea, s-o 
strângă în brațe. 

Guy Novak luă din nou o gură de whisky, începuse să se 
încălzească. 

Dumnezeule, cât de mult o iubise pe Marianne - și ea dăduse 
cu piciorul la tot. Pentru ce? Ca să o sfârșească în felul acesta 
oribil? Pentru ca fața pe care el o sărutase cu atâta tandreţe să-i 
fie sfărâmată ca o coajă de ou, pentru ca trupul ei minunat să 
fie azvârlit într-un tomberon de gunoi? 

Cum ai putut să renunţi la tot ce aveai? După ce păreai atât 
de îndrăgostită, atât de dornică să petrecem amândoi fiecare 
clipă, cum ai putut să dai la totul cu piciorul? 

Guy obosise să se mai acuze pentru ceea ce se întâmplase. 

Işi termină paharul și se duse, cu pași cam nesiguri, să-și mai 
umple altul. 

Ce căutai tu pe acolo, Marianne? Clădisem ceva împreună 
aici. Toate nopţile alea petrecute prin baruri, toţi bărbaţii ăia pe 
care i-ai schimbat, unde te-au dus toate astea, iubita mea? Ţi-ai 
găsit împlinirea? Fericirea? Altceva în afară de un mare gol 
sufletesc? Aveai aici o fetiță minunată, un soţ care te diviniza, o 
casă, prieteni, o viaţă - de ce nu-ţi erau toate astea de ajuns? 

Femeie proastă. 

Guy își lăsă capul să-i cadă pe spate. Masa aceea de carne 
sângerândă, care fusese cândva frumosul ei chip... era o 
imagine pe care n-avea s-o mai uite niciodată. Oricât avea să se 
forțeze s-o ascundă în vreun cotlon al minţii, imaginea aceea 
avea să-l bântuie pentru totdeauna. Nu era cinstit. El nu era 
vinovat. Marianne fusese aceea care se hotărâse să-și distrugă 
viața, fără să se gândească deloc că, împreună cu a ei, avea să 
distrugă și vieţile celor din preajma ei. 

Nu aprinsese încă lumina și repeta în gând cuvintele pe care 
avea să i le spună lui Yasmin. Trebuie să fie ceva simplu, se 
gândi el. Mama ei a murit. Nu e nevoie să-i spună cum. Insă 
Yasmin era un copil curios. Avea să ceară fără îndoială detalii. 
Avea să intre pe Internet ca să afle amănunte sau avea să le 


320 


afle de la școală. O mare dilemă pentru un părinte: să-i spună 
adevărul sau să încerce s-o protejeze? Din păcate, protecţia era 
ceva irelevant în cazul de faţă. Cu Internetul nu mai existau 
secrete. Până la urmă, tot va trebui să-i spună totul. 

Insă treptat. Nu dintr-odată. Trebuia să înceapă simplu. 

Guy închise ochii. Nu se auzi niciun zgomot, nimic care să-l 
avertizeze înainte ca gura să-i fie acoperită cu o palmă, iar o 
lamă de cuţit să-i fie lipită de pielea gâtului. 

— Sstt, îi șopti cineva în ureche. Nu mă obliga să le ucid pe 
fete. 

e 

Susan Loriman se afla în grădina din spatele casei. 

Era un an foarte bun pentru grădină. Atât ea, cât și Dante 
depuneau eforturi serioase pentru a o face să arate cât mai 
bine, însă grădina nu era ușor de mulțumit. Oricât ar fi vrut să 
se relaxeze, nu putea să nu observe ba că o plantă se ofilea, ba 
că una crescuse prea mare, ba că una nu înflorise la fel de 
spectaculos ca în urmă cu un an. Acum, nu dorea decât să se 
contopească cu plantele din grădină. 

— lubi? 

Ea rămase cu ochii fixați pe verdele plantelor. Dante veni 
până în spatele ei și o cuprinse pe după umeri. 

— Eşti bine? întrebă el. 

— Da. 

— O să găsim un donator până la urmă. 

— Ştiu. 

— Nu trebuie să renunțăm. Îi vom ruga pe toţi cunoscuţii 
noștri să facă testul. Știu că familia ta nu e prea mare, însă a 
mea e. Toţi ai mei vor fi testati, îţi promit. 

Ea încuviinţă din cap. 

Incepu să se joace cu cruciulița de aur pe care o avea la gât. 
Ar fi trebuit să-i spună lui Dante adevărul. Însă minciuna se 
cuibărise între ei de atâta timp, încât simţea că acest lucru este 
acum imposibil. După ce fusese violată, se culcase cu Dante cât 
de des putuse. De ce? Bănuia de atunci ce avea să se întâmple? 
Când rămăsese însărcinată cu Lucas, fusese convinsă că e 
copilul lui Dante. Violul nu se întâmplase decât o singură dată. 
Cu soţul ei făcuse dragoste de multe ori în luna aceea. La urma 
urmei, Lucas fusese o binecuvântare pentru ea, nu pentru 


321 


bărbatul care îl procrease, așa că se forță să treacă peste ce se 
întâmplase. 

Însă nu reușise să uite. Nu reușise să se elibereze în 
întregime, în ciuda îndemnurilor mamei sale. 

Așa e mai bine. Vei merge mai departe. Trebuie să-ți protejezi 
familia... _ 

Spera ca llene Goldfarb să știe să păstreze secretul. In afară 
de ea, nimeni altcineva nu știa adevărul. Îl știuseră părinţii ei, 
însă muriseră amândoi - tatăl de inimă și mama de cancer. Până 
la sfârșitul vieţii, aceștia nu discutaseră niciodată despre ce se 
întâmplase. Nu o sunaseră niciodată s-o întrebe cum se mai 
simte, cum reușește să supraviețuiască. Nimic nu se putuse citi 
pe faţa lor nici atunci când, la trei luni după viol, ea și Dante îi 
anunțaseră că aveau să fie bunici. 

Ilene Goldfarb voia să-l găsească pe cel care o violase și să-l 
convingă să-și ajute copilul. 

Acest lucru era însă imposibil. 

Dante era atunci plecat într-o excursie la Las Vegas, împreună 
cu câţiva prieteni. Ea nu fusese deloc bucuroasă când auzise 
despre planurile soțului ei. Relaţia lor trecea printr-o fază mai 
dificilă și, tocmai când ea începuse să se întrebe dacă nu cumva 
se căsătorise mult prea tânără, soțul ei se hotărâse să evadeze 
câteva zile de acasă împreună cu prietenii săi. 

Înainte de noaptea aceea, Susan nu fusese prea religioasă. 
Părinţii săi obișnuiau s-o ducă la biserică în fiecare duminică, 
însă toate astea i se păruseră mai mult o formalitate. După ce 
începuse să înflorească și să se transforme într-o tânără pe care 
mulţi o considerau o adevărată frumusete, părinţii ei deveniseră 
și mai severi. Susan se răzvrătise până la urmă, însă noaptea 
aceea oribilă o îndrumase spre credință. 

Plecase, împreună cu alte trei prietene, să petreacă într-un 
bar din West Orange. Celelalte fete nu erau căsătorite și, în 
seara aceea, în care soțul ei își făcea de cap în Las Vegas, Susan 
își dorise să uite că e măritată. Numai pentru câteva ore, 
bineînţeles, fiindcă, în general, căsătoria ei era destul de fericită 
și nu dorea s-o strice. Se gândea însă că puţin flirt nu avea să 
facă rău nimănui. Băuse însă prea mult. Dansase și, la un 
moment dat, simţise că o cuprinde o ameteală. Barul era din ce 
în ce mai întunecat. Prietenele sale își găsiseră parteneri și 
dispăruseră una câte una. 


322 


Avea să citească mai târziu despre violuri, despre cum 
femeile sunt drogate pentru a nu mai ști ce se întâmplă cu ele. 
Probabil că așa se întâmplase și cu ea. Însă din ceea ce se 
întâmplase imediat după aceea, nu-și mai amintea mai nimic. 
Tot ce știa era că se trezise dintr-odată în mașina unui individ. 
Ea ţipa și voia să coboare din mașină, iar el nu o lasa. La un 
moment dat, individul scosese un cuţit și o forțase să meargă cu 
el într-o cameră de motel. Acolo o violase. Ea încercase să se 
opună, însă el o lovise. g 

Oroarea păruse că durează o veșnicie. Işi aducea aminte că în 
clipele acelea spera ca individul s-o ucidă după ce termină. Atât 
de îngrozitor se simţea. g 

Și ceea ce urmase era învăluit în ceață. Işi amintise că citise 
undeva că trebuie să te relaxezi și să renunțţi la luptă - să-l faci 
pe violator să-și închipuie că te-a învins sau cam așa ceva. Așa 
că făcuse și ea același lucru. Și, când individul lăsase garda jos, 
își eliberase o mână și-l strânsese de testicule cât de tare 
putuse. Individul începuse să urle și se rostogolise de pe ea. 

Susan sărise din pat și găsise cuțitul. 

Violatorul se tăvălea pe jos de durere. Toată bărbăţia lui 
dispăruse. Ar fi putut să deschidă ușa, să iasă afară și să strige 
după ajutor. Aceasta ar fi fost cea mai înţeleaptă decizie. Insă ea 
nu făcuse acest lucru, ci se întorsese și înfipsese adânc cuțitul în 
inima bărbatului. 

Simţise acea convulsie îngrozitoare în clipa în care lama îi 
străpunsese inima. Trupul individului devenise rigid. Violatorul ei 
murise. 

— Ești foarte încordată, draga mea, zise Dante și începu să-i 
maseze umerii. Ea îl lăsă, deși nu simţea nicio ușurare. 

Lăsând cuțitul în pieptul violatorului, Susan fugise din camera 
de motel. Alergase o distanţă destul de mare prin noapte. 
Mintea începuse să i se limpezească. Găsise o cabină telefonică 
și-și sunase părinţii. Tatăl ei fusese cel care ridicase receptorul, 
îi povestise ce se întâmplase. El pornise apoi cu mașina spre 
motel. Poliţia era deja acolo, așa că tatăl ei o luase acasă. 

— Cine o să te mai creadă acum? o întrebase mama ei. 

O întrebare la care ea nu știuse ce să răspundă. 

— Ce va crede Dante? 

O altă întrebare la fel de bună. 


— Datoria unei femei este să-și protejeze familia. Asta fac 
toate femeile. Suntem mai puternice decât bărbaţii în privința 
asta. Putem încasa astfel de lovituri și totuși să mergem mai 
departe. Dacă îi spui soțului tău ce s-a întâmplat, acesta nu te 
va mai privi niciodată la fel ca înainte. Niciun bărbat nu poate 
asta. Îţi place cum se uită la tine, nu-i așa? Dacă îi spui, se va 
întreba mereu de ce ai ieșit în oraș. O să se întrebe cum de ai 
ajuns în camera acelui bărbat. E posibil să te creadă, însă nu va 
mai fi niciodată ca înainte. Mă înţelegi? _ 

Așa că așteptase ca poliţia să vină la ea. Insă acest lucru nu 
se întâmplase. Citise despre bărbatul ucis în ziare - îi aflase 
astfel și numele însă totul se stinsese după o zi sau două. Poliţia 
bănuia că bărbatul care o violase murise într-o confruntare cu 
un alt răufăcător. Omul avea un cazier destul de încărcat. 

Așa că Susan își continuase viaţa, exact așa cum îi spusese 
mama ei să facă. Dante se întorsese acasă. Făcuse dragoste cu 
el. Fără să mai simtă nicio plăcere. Nici acum nu mai simțea 
nicio plăcere. Însă îl iubea și voia să-l știe fericit. Dante se 
întrebase, probabil, în sinea lui, la întoarcere, de ce e atât de 
melancolică frumoasa lui soţie, însă nu îndrăznise s-o întrebe. 

După aceea, Susan începuse să se ducă la biserică. Mama ei 
avusese dreptate. Adevărul putea să-i distrugă familia. Așa că 
purtase secretul în sufletul ei, pentru a-l proteja pe Dante. 
Timpul îi alinase cumva suferinţa. Treceau zile întregi fără să se 
gândească la ce se întâmplase în noaptea aceea. Chiar dacă, 
probabil, Dante își dăduse seama că pe ea n-o mai interesa 
sexul, soţul ei nu îi reproşa nimic în sensul acesta. Dacă, pe 
vremuri, privirile admirative ale bărbaţilor o făceau să se simtă 
foarte bine, acum nu simţea decât greață. 

Din cauza asta o oprise pe llene Goldfarb. Nu aveau cum să 
ceară ajutor de la cel care o violase. 

Individul era mort. 

— Pielea ta e atât de rece, spuse Dante. 

— Mi-e bine. 

— Lasă-mă să-ţi aduc o pătură. 

— Nu, mi-e bine așa. 

El înțelese că ea nu voia decât să fie singură. Asemenea 
momente nu se întâmplaseră între ei înainte de noaptea aceea. 
Însă, de atunci, se întâmplau mereu. El nu o întrebase niciodată 


324 


ce se întâmplă, se mulțumise să-i lase mereu exact spaţiul de 
care ea avea nevoie. 

— O să-l salvăm, zise el. 

Dante intră în casă. Ea rămase afară și sorbi din pahar. Cu 
degetele celeilalte mâini atingea cruciulița de la gât. Fusese a 
mamei ei. l-o dăduse lui Susan când se afla pe patul de moarte. 

Fiecare plătește pentru păcatele sale, îi spusese mama ei 
înainte de a muri. 

Era ceva ce putea accepta. Susan era gata să plătească 
pentru păcatele ei. Însă Dumnezeu trebuia să-i lase în pace 
băiatul. 


37. 


Pietra auzise mașinile oprind brusc în apropierea casei. Se 
uită pe fereastra și văzu o femeie mică de statură care se 
îndrepta cu pași repezi spre ușa din faţă. Văzu și cele patru 
mașini de poliţie, oprite undeva mai spre dreapta și nu mai avu 
nicio îndoială. 

Puse mâna pe telefonul mobil. Avea un singur număr 
memorat care se putea apela cu una dintre tastele rapide. 
Apăsă tasta și ascultă cum, de partea cealaltă, telefonul pe care 
îl apelase sună de două ori. 

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea lui Nash. 

— Poliţia este aici. 

e 

Când Joe Lewiston ajunse la parter, Dolly îi aruncă o privire 
scurtă și-l întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, răspunse el, având senzaţia că buzele îi sunt 
amorțite. 

— Eşti roșu la faţă. 

— N-am nimic. 

Dar Dolly își cunoștea mult prea bine soţul. Nu era dispusă să 
renunțe așa ușor. Se ridică de pe scaun și făcu câţiva pași spre 
el. Joe se dădu înapoi și încercă să scape de ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, pe cuvântul meu. 

Dolly ajunsese acum chiar în faţa lui. 

— E vorba de Guy Novak? întrebă ea. lar a făcut ceva? Fiindcă 
dacă a făcut iarăşi... _ 

Joe își puse palmele pe umerii soţiei sale. li privea fața, însă 
ochii lui nu se puteau fixa în cei ai soției sale. Ea putea să-l 
citească de fiecare dată. Asta era marea problemă. Il cunoștea 
atât de bine. Nu era în stare să-i ascundă niciun lucru. Însă ăsta 
era unul dintre puţinele lui secrete. 

Marianne Gillespie. 

Îl sunase pentru o consultaţie profesor-părinte, jucând rolul 
unui părinte îngrijorat de soarta copilului său. Marianne auzise 


326 


despre ceea ce se întâmplase în clasă, însă părea destul de 
înțelegătoare. Oamenii au asemenea ieșiri, îi spusese ea la 
telefon. Oamenii greșesc uneori fără să-și dea seama. Fostul ei 
soț era turbat de furie, însă ea, Marianne, privea lucrurile cu 
mult mai multă luciditate. Voia să se întâlnească cu el și să 
asculte și versiunea lui Joe. 

Poate, sugerase ea, există o cale prin care acest conflict ar 
putea fi rezolvat. 

Joe fusese atât de bucuros. 

Se întâlniseră și discutaseră. Marianne nu-l acuza și încerca 
să-l liniștească. Îi atinse chiar și braţul, în semn de simpatie. Îi 
mărturisise că-i plăcea foarte mult stilul lui de predare. Îl privea 
cu ochi calzi și purta o fustă scurtă și o bluză mulată. Când se 
îmbrățișaseră la sfârșitul întrevederii, atingerea dură cu câteva 
secunde mai mult decât ar fi trebuit. Buzele ei erau aproape de 
gâtul lui. Începuse să respire sacadat. La fel și el. 

Cum de putuse fi atât de tâmpit? 

— Joe? Dolly se dădu un pas înapoi. Ce s-a întâmplat? 

Marianne plănuise această răzbunare de la început. Cum de 
nu fusese în stare să-și dea seama? Și după ce femeia își dusese 
planul la bun sfârșit, la numai câteva ore după ce el părăsise 
camera ei de hotel, începuseră telefoanele: 

Am totul înregistrat pe casetă, ticălosule... 

Marianne ascunsese o cameră video în camera de hotel și îl 
ameninţa că va trimite imaginile, mai întâi, lui Dolly, apoi 
conducerii școlii și, în final, fiecărei persoane al cărei e-mail 
figura în evidențele şcolii. Telefoanele de ameninţare 
continuaseră timp de trei zile. Joe nu mai putea să doarmă, nu 
mai reușea să mănânce. Pierduse din greutate. O implora să nu- 
și pună în practică amenințările. La un moment dat însă, 
Marianne păruse că-și pierde interesul, ca și cum setea de 
răzbunare ar fi vlăguit-o subit. Îl sunase și-i spusese că nu știe 
dacă va mai trimite imaginile alea sau nu. 

Voise să-l facă să sufere și reușise. Poate că asta fusese 
suficient pentru ea. 

Însă a doua zi, Marianne trimisese un mail pe adresa de 
internet a lui Dolly de la școală. 

Nenorocita îl minţise. 

Din fericire, Dolly nu era prea tare în calculatoare. Joe avea 
acces la căsuţa ei poștală. Când văzuse secvenţa video atașată 


327 


la mesaj, Joe își pierduse cumpătul. Ștersese mesajul și 
schimbase parola lui Dolly, astfel încât aceasta să nu mai aibă 
acces la mesaje. 

Dar cât timp mai putea împiedica acest lucru? 

Nu știa ce să facă. Nu avea pe nimeni cu care să vorbească 
despre asta, nu avea pe nimeni care să-l înţeleagă și care să fie 
necondiţionat de partea lui. 

Și apoi se gândise la Nash. 

— O, Dumnezeule, Dolly... 

— Ce s-a întâmplat? 

Trebuia să pună capăt istoriei acesteia. Nash făptuise o crimă. 
O ucisese pe Marianne Gillespie. Și acum lipsea și femeia aceea, 
Cordova. Joe bănuia că există o legătură între cele două. 
Probabil că Marianne îi dăduse o copie și Rebei Cordova. Așa se 
legau toate. 

— Joe, te rog să-mi spui ce te frământă. 

Ceea ce făcuse Joe fusese groaznic, însă faptul că-l implicase 
și pe Nash complicase lucrurile de o mie de ori. Ar fi vrut să-i 
spună totul lui Dolly. Știa că nu avea altă soluţie. 

Dolly îl privi în ochi și-l încurajă cu o mișcare a capului. 

— Va fi bine, spuse ea. Spune-mi despre ce e vorba. 

Un lucru ciudat se întâmpla însă cu el în momentele acelea. 
Era vorba despre instinctul său de conservare. Da, ceea ce 
făcuse Nash era îngrozitor, însă de ce să amplifice totul 
distrugându-și și familia? La urma urmei, era responsabilitatea 
lui Nash. Joe nu-i ceruse niciodată să meargă atât de departe - 
în niciun caz nu-i ceruse să ucidă pe cineva! Își închipuise că, 
probabil, Nash se va oferi să cumpere caseta de la Marianne, să 
facă un târg cu ea sau, în cel mai rău caz, s-o sperie cumva. 
Nash îl uimise întotdeauna prin faptul că juca la limită, însă în 
niciun caz nu-și închipuise că avea să facă așa ceva. 

Ce câștiga oare acum dacă se ducea la poliţie să dea totul în 
vileag? 

Nash, care nu încercase decât să-l ajute, avea să ajungă la 
închisoare. În plus, cine fusese cel care îl determinase să facă 
ceea ce făcuse? 

El, Joe. 

Avea poliţia să creadă că Joe nu avusese habar de ce făcea 
Nash? Cumnatul său era într-adevăr mâna care lovise, însă nu 
era căutat mereu cel care ordona mâinii să lovească? 


328 


Adică el, Joe. 

Exista încă o șansă, deși una foarte slabă, ca toată 
nenorocirea asta să se termine cumva favorabil. Nash să nu fie 
prins. Caseta să nu mai apară niciodată. Marianne a murit, asta 
e, nu o căutase, în definitiv, ea cu lumânarea? Nu ea începuse 
tot șantajul? Joe greșise, într-adevăr, însă nu ea fusese cea care 
încercase să-i distrugă familia? 

In acea zi, sosise însă un nou mail. Marianne era moartă. Asta 
însemna că, indiferent de ce grozăvii făcuse Nash, nu reușise să 
stopeze întreaga poveste. 

Guy Novak. 

Individul acesta reprezenta ultima gaură care trebuia 
acoperită. Probabil că acolo se dusese Nash. Acesta nu 
răspunsese la telefon, la mesajele lui Joe, fiindcă se afla deja în 
misiune. 

Nu mai avea ce să facă. 

Trebuia să aștepte și să spere că lucrurile se vor sfârși cu 
bine. Chiar dacă asta ar fi putut să însemne că Guy Novak avea 
să-și piardă viața. 

O nouă crimă, însă asta ar fi putut duce la sfârșitul 
problemelor sale. 

— Joe? îl trezi din visare Dolly. Joe, te rog să-mi spui ce te 
frământă. 

Nu știa ce să facă. În orice caz, nu avea să-i spună nimic lui 
Dolly. Aveau o fetiță, o familie. Nu își putea permite să o 
distrugă. 

Pe de altă parte nu putea nici să lase ca un om, pe care-l 
cunoștea, să fie ucis. 

— Trebuie să plec, spuse el și țâșni spre ușă. 

e 

Nash șopti în urechea lui Guy Novak: 

— Strigă-le fetelor că te duci în pivniţă și că nu vrei să fii 
deranjat. Ai înțeles? 

Guy dădu din cap aprobator. Făcu doi pași până la baza scării. 
Nash îi apăsa lama cuţitului în spate, foarte aproape de rinichi. 
Ştia că metoda cea mai bună era să meargă până aproape de 
limita maximă cu presiunea. Provocând suficientă durere 
victimelor, acestea își dădeau seama că el nu glumește. 

— Fetelor! Mă duc la subsol pentru câteva minute. Voi staţi 
acolo, bine? Nu vreau să fiu deranjat. 


329 


De sus, o voce îi răspunse: 

— Bine. 

Guy se întoarse spre Nash. Acesta îi propti vârful cuţitului în 
burtă. Guy nu tresări și nici nu se dădu înapoi. 

— Tu ai ucis-o pe soţia mea? 

Nash zâmbi. 

— Credeam că e fosta ta soție. 

— Ce vrei de la noi? 

— Unde îţi sunt calculatoarele? 

— Laptopul e în geanta aceea de lângă fotoliu. Celălalt 
calculator e în bucătărie. 

— Mai ai și altele? 

— Nu. Poţi să le iei și să pleci. 

— Trebuie să stăm, mai întâi, puţin de vorbă, Guy. 

— Îți spun tot ce vrei să știi. Am și bani. Sunt ai tăi. Numai să 
le lași în pace pe fete. 

Nash îl privi în ochi. Bărbatul din faţa sa știa, fără îndoială, că 
existau șanse foarte mari ca să-și piardă viaţa în curând. Nimic 
din viaţa lui de până atunci nu sugera că ar fi putut fi vreun 
mare erou și totuși acum se comporta de parcă își accepta 
sfârșitul și voia să o facă în cel mai demn mod posibil. 

— Nu mă ating de ele dacă ești dispus să cooperezi, zise 
Nash. 

Guy îl privi în ochi ca și când ar fi vrut să se convingă dacă 
poate avea încredere în el sau nu. Nash deschise ușa care 
ducea la subsol. Incepură amândoi să coboare treptele. Nash 
închise ușa în urma lor și aprinse lumina. Pivniţa nu era finisată. 
Pe jos era doar placa de beton. Se auzea apa curgând prin 
conducte. O pictură pe pânză era sprijinită de un dulăpior. Se 
vedeau mai multe cutii de carton puse alandala. 

Nash avea tot ce-i trebuia într-o geantă pe care o ţinea 
atârnată de umăr. In clipa în care băgă mâna în geantă ca să 
scoată o rolă de bandă izolatoare, Guy Novak făcu o mare 
greșeală. 

li dădu un pumn lui Nash și strigă: 

— Fugiţi, fetelor! 

Nash îl lovi cu putere în gât cu cotul, tăindu-i respiraţia. Apoi îi 
aplică încă o lovitură în frunte, cu podul palmei. Guy se prăbuși 
la podea, ţinându-se cu ambele mâini de gât. 


330 


— Dacă mai scoţi o singură șoaptă, o aduc pe fiica ta aici și te 
pun să o privești. Ai înțeles? 

Guy încremeni. Instinctul patern putea face chiar și din 
indivizi lipsiţi de vlagă, ca Guy Novak, niște eroi. Nash se întrebă 
dacă el ar fi avut copii cu Cassandra. Mai mult ca sigur. 
Cassandra provenea dintr-o familie numeroasă și își dorise, la 
rândul ei, să aibă mai mulți copii. El, Nash, nu se putea pronunţa 
prea clar în această privință - atitudinea lui faţă de lume era 
mult mai pesimistă decât a soţiei sale însă, cu siguranţă, nu s-ar 
fi opus dorințelor ei. 

Nash privi spre trupul prăbușit. Se gândi pentru o clipă să-i 
facă o tăietură lui Novak în picior sau să-i reteze un deget, însă 
își dădu seama că nu este nevoie. Guy făcuse o încercare și 
văzuse ce se poate întâmpla. Nu avea să mai încerce să scape. 

— Intoarce-te pe burtă și du-ţi mâinile la spate. 

Guy făcu exact ce i se ordonase. Nash îi înfășură încheieturile 
și antebraţele cu câteva straturi de bandă izolatoare. Apoi făcu 
același lucru și cu picioarele. După aceea, îi îndoi picioarele din 
genunchi și îi legă gleznele de încheieturile mâinilor. Ultimul 
lucru pe care îl mai avea de făcut era să-l lege la gură. Folosi 
aceeași rolă de bandă izolatoare, pe care o petrecu de cinci ori 
în jurul capului lui Guy. 

După ce termină, Nash se îndreptă spre ușa care dădea la 
parter. 

Guy începu să se zbată, însă se chinuia degeaba. Nash nu 
dorea decât să se asigure că fetele nu auziseră strigătul 
prostesc al lui Novak. Deschise ușor ușa. Sus, undeva, se auzea 
în continuare televizorul. Fetele nu se vedeau. Inchise ușa și se 
întoarse la Guy. 

— Fosta ta soţie a făcut un filmuleţ. Vreau să-mi spui unde 
este caseta. 

Uimirea de pe fața lui Novak era grăitoare - cum ar fi putut 
răspunde la întrebări dacă avea gura acoperită cu bandă 
izolatoare? Nash se aplecă spre el zâmbind și-i arătă lama 
cuțitului. 

— În câteva minute ai să-mi spui tot ce știi, de acord? 

Telefonul din buzunarul lui Nash începu să vibreze din nou. 
Probabil că e Lewiston, își zise el, însă când văzu numărul de pe 
ecran își dădu seama că se întâmplase ceva grav. 

— Ce s-a întâmplat? 


— Poliţia e aici, se auzi răspunsul Pietrei. 

Nash nu era prea surprins. Singura problemă era că timpul se 
scurtase foarte mult acum. Nu-și mai putea permite să stea prea 
mult acolo și să-l chinuie pe Novak așa cum și-ar fi dorit. Trebuia 
să se miște mai repede. 

Ce ar fi putut să-l facă pe Novak să vorbească mai repede? 

Nash se lumină și dădu aprobator din cap. Același lucru care 
ne face să dăm dovezi nebunești de curaj - lucrul pentru care 
suntem gata să ne dăm și viața - este și punctul nostru 
nevralgic. 

— Am de gând să-i fac o vizită fetiţei tale, îi spuse el lui Guy. 
Și, după aceea, vorbești, da? 

Ochii lui Novak parcă voiau să iasă din orbite. Deși legătura 
nu-i permitea prea multe, începu să se zbată încercând să-i 
semnaleze lui Nash ceea ce acesta știa deja foarte bine. Era 
gata să vorbească. Era gata să-i spună tot ce voia numai să-i 
lase fetița în pace. Nash știa însă că avea să-i fie mult mai ușor 
să scoată informaţiile de la Novak dacă fetița avea să fie de 
faţă. Unii ar fi putut spune că ameninţarea era suficientă pentru 
ca Guy să vorbească. Probabil că ar fi avut dreptate. 

Nash dorea însă să aducă copilul la subsol și din alte motive. 

Trase adânc aer în piept. Sfârșitul era aproape. Îl simţea. Da, 
voia să supravieţuiască și să scape de aici, însă, în același timp, 
nebunia pusese stăpânire pe el. Nebunia făcea să-i pulseze 
sângele în vine, îl făcea să simtă că trăiește cu adevărat. 

începu să urce treptele care duceau la parter. În urma lui, 
putea să-l audă pe Novak care se zbătea ca un apucat. Pentru o 
clipă, luciditatea reuși să învingă nebunia și se gândi că ar fi mai 
bine să se întoarcă. Guy era gata să spună totul. Îndoiala reveni 
însă imediat. Poate că totuși nu-l speriase suficient. 

Nu, trebuia să meargă până la capăt. 

Deschise ușa și ajunse în holul de la intrare. Se uită spre scara 
care ducea la etaj. Televizorul continua să meargă. Mai făcu un 
pas. 

Se opri însă brusc când auzi soneria de la intrare. 

e 

Tia parcă maşina pe aleea din fața casei lui Guy Novak. Lăsă 
poșeta și telefonul mobil în mașină și porni spre ușa de la 
intrare. Continua să se gândească la ceea ce-i spusese Betsy 
Hill. Băiatul ei era teafăr. Acesta era lucrul cel mai important. 


332 


Avea câteva răni ușoare, însă era în viaţă și fusese chiar în stare 
s-o ia la fugă. Adam îi spusese și alte lucruri lui Betsy, printre 
care și faptul că se simţea vinovat de moartea lui Spencer, de 
exemplu. Totul se putea însă aranja. Important era să 
supraviețuiască acestei încercări. Să-l vadă întreg acasă. După 
aceea, putea să-și pună întrebări și în legătură cu alte lucruri. 

La asta se gândea Tia când apăsă pe butonul soneriei. 

Işi aduse aminte brusc că familia la care suna suferise de 
curând o pierdere dureroasă. Probabil că Guy avea mare nevoie 
de susținerea unor prieteni în aceste momente, însă ea nu-și 
dorea cu adevărat decât să-și ia repede fiica de acolo, să-și 
găsească fiul și soţul, să-i vadă pe amândoi teferi acasă și să 
încuie ușile ca să nu-i mai deranjeze nimeni niciodată. 

Nu răspunse nimeni. 

încercă să vadă ceva prin ferestruica de lângă ușă, însă 
lumina de afară se reflecta în sticlă ca într-o oglindă. Işi puse 
palmele în jurul ochilor ca să poată vedea ceva în foaier. Avu 
senzaţia că vede o siluetă mișcându-se brusc. Probabil că fusese 
doar o umbră. Mai apăsă o dată pe butonul soneriei. De data 
asta se auziră zgomote, mai întâi, sus la etaj. Apoi, tropăit de 
pași pe scară. 

Yasmin deschise ușa. Jill se afla la un metru în spatele ei. 

— Bună ziua, doamnă Baye. 

— Bună, Yasmin. 

Tia își dădu seama, după privirea fetiţei, că Guy nu-i spusese 
încă teribila veste, însă asta nu era o surpriză. Așa se și 
înţeleseseră, ca Tia s-o ia acasă pe Jill, pentru ca Guy să rămână 
singur cu fetiţa lui și să-i spună. 

— Unde e tatăl tău? 

Yasmin ridică din umeri. 

— Parcă zicea că se duce la subsol. 

Pentru o clipă, Tia și fetele rămaseră tăcute, așteptând parcă 
să-l vadă pe tatăl lui Yasmin deschizând ușa care dădea la 
subsol. Nu se auzea însă nimic. 

Tia își zise că, probabil, Guy era acolo, jos, și-și plângea fosta 
soție. Ar fi trebuit să-și ia copilul și să plece. Nu făcu însă nicio 
mișcare. Ceva nu era în ordine. Avea senzația că, dacă pleacă 
fără să-l fi văzut pe Guy, era ca și când ar fi lăsat-o pe Yasmin 
singură. 

— Guy? strigă ea. 


333 


— E în ordine, doamnă Baye. Sunt suficient de mare ca să-mi 
port singură de grijă. 

Tia nu era chiar atât de sigură. Era vârsta periculoasă când 
copiii încep să creadă că nu mai au nevoie de părinţi. Probabil 
că, într-un fel, au și dreptate, acum când există telefoanele 
mobile și celelalte mijloace de comunicare. Și Jill dorea să i se 
acorde din ce în ce mai multă independenţă. Adam fusese lăsat 
să se descurce singur, la vârsta ei, și uite, se demonstrase că 
prea multă independenţă nu e bună întotdeauna. 

Nu însă asta era principala preocupare a Tiei în acel moment. 
Nu se punea problema că o lasă singură pe Yasmin. Mașina 
tatălui ei se afla pe alee. Acesta trebuia să fie pe undeva prin 
casă. Urma să-i spună lui Yasmin ce se întâmplase cu mama ei. 

— Guy? 

Niciun răspuns. 

Fetele se priviră una pe alta. O umbră de îngrijorare trecu 
peste feţele lor. 

— Unde ziceai tu că este? întrebă Tia. 

— La subsol. 

— Ce aveţi acolo? 

— Mai nimic. Cutii cu lucruri vechi și chestii din astea. Încă nu 
a apucat să aranjeze acolo. 

De ce oare se hotărâse brusc Guy Novak să se ducă la subsol? 

Răspunsul evident era că voise să fie singur. Yasmin spusese 
că acolo se aflau mai multe cutii cu vechituri. Poate că Guy avea 
pe acolo strânse câteva lucruri care îi aminteau de Marianne și 
acum scotocea prin acele obiecte. Poate că, din cauza ușii 
închise, nu o putuse auzi când îl strigase. 

Probabil că ăsta era răspunsul. 

Insă ce era cu umbra care se mișcase când privise prin 
ferestruică. Fusese oare acela Guy? Dar de ce să fi vrut să se 
ascundă de ea? Reuși să găsească un răspuns și la această 
întrebare. Poate că, pur și simplu, nu avea puterea să dea ochii 
cu ea în momentul acesta. Poate că nu dorea compania 
nimănui. Asta trebuia să fie. 

Toate bune și frumoase, își zise Tia, însă parcă nu se simţea 
bine s-o lase pe Yasmin așa. 

— Guy? 

Strigase mai tare de data asta. 

Tot nimic. 


Făcu câţiva pași spre ușa care dădea la subsol. Treaba lui 
dacă voia să fie singur. Ar fi fost suficient să strige „Sunt aici” și 
l-ar fi lăsat în pace. Bătu la ușă. Niciun răspuns. Puse mâna pe 
clanţă și întredeschise ușor ușa. 

Lumina era stinsă. 

Se întoarse spre fete. 

— Draga mea, ești sigură că a coborât aici? 

— Așa a spus. 

Tia își îndreptă privirea spre Jill. Aceasta încuviință cu o 
mișcare a capului. Tia se cutremură, începuse s-o cuprindă 
panica. Guy avea o voce atât de stinsă la telefon, și acum se 
dusese pe întuneric la subsol... 

Nu, nu era posibil să fi făcut așa ceva. Nu putea să-i facă așa 
ceva lui Yasmin... 

Deodată, Tia auzi un zgomot. Ceva ca un târșâit. Ca un 
foșnet. Un șobolan, probabil. 

Zgomotul se auzi din nou. Nu era un șobolan. Părea ceva mult 
mai mare. 

Ce naiba...? 

Le privi pe fete în ochi. 

— Vreau să rămâneţi aici. M-aţi înţeles? Nu veniţi jos decât 
dacă vă chem eu. 

Deschise ușa și începu să caute cu mâna întrerupătorul de pe 
perete. Reuși să-l găsească și aprinse lumina. Coborâse deja 
câteva trepte. Când se făcu lumină, se uită de jur împrejur și-l 
văzu pe Guy legat. Nu mai stătu pe gânduri. 

Se întoarse imediat și începu să urce scara înapoi. 

— Fetelor, fugiţi! Plecaţi imediat... 

Cuvintele îi înghețară pe buze. În capul scărilor, își făcuse 
apariţia un bărbat necunoscut. Cu mâna dreaptă o ţinea de gât 
pe Yasmin, care se zbătea. Cu stânga, o trăgea după el pe Jill. 


38. 


Carson fierbea de furie. Fusese dat afară. După tot ce făcuse 
pentru ea, Rosemary îl dăduse afară din încăpere ca pe un copil. 
Ea era acolo și vorbea cu bărbatul acela în vârstă, care îl făcuse 
de rușine în fața prietenilor săi. 

Femeia asta nu-și dădea seama ce se întâmplă. 

El o cunoștea prea bine. Intotdeauna știuse să-și folosească 
frumusețea și puterea de convingere pentru a ieși din bucluc. 
De data asta însă, toate astea nu mai valorau nici cât o ceapă 
degerată. Probabil că nu o mai interesa decât cum să-și salveze 
propria piele. Doar atât. Cu cât se gândea mai mult, Carson își 
dădea seama cât de complicată era situaţia lui. Dacă polițiștii 
aveau să dea năvală și se va pune problema găsirii unui țap 
ispășitor, mai mult ca sigur, el se afla în fruntea listei 
candidaților. 

Poate că exact asta discutau acolo, acum. 

Avea sens. Carson avea deja douăzeci și doi de ani - mai mult 
decât suficient pentru a fi judecat și condamnat ca un adult. El 
era cel cu care adolescenții aveau de-a face cel mai mult - 
Rosemary fusese suficient de isteaţă ca să nu se implice în 
detalii. De asemenea, tot el, Carson, era intermediarul care 
făcea legătura cu oamenii care plasau drogurile pe piață. 

La naiba, ar fi trebuit să-și dea seama de la început că așa 
avea să se întâmple. După ce puștiul acela, Spencer, se 
sinucisese, ar fi trebuit s-o lase mai moale, cel puţin pentru o 
vreme. Însă se aflau foarte mulţi bani în joc și distribuitorii îi 
presau. Persoana de contact a lui Carson era un individ, numit 
Barry Watkins, care purta numai costume Armani. Se întâlnea 
cu el în cluburi scumpe. Individul azvărlea cu bani în stânga și-n 
dreapta. li făcea rost de fete lui Carson și-l făcea să se simtă ca 
un adevărat bărbat. 

Seara trecută însă, când Carson răspunsese că nu are nimic 
de oferit, vocea lui Watkins se schimbase brusc. Individul nu 
țipase la el. Pur și simplu, îi vorbise cu o voce rece care îi 
provoca senzaţia unui cuţit pe șira spinării. 


336 


— Trebuie să faci foarte repede rost de marfă, îi zisese el lui 
Carson. 

— Din păcate, cred că avem o problemă. 

— Ce vrei să spui? 

— Fiul doctorului a luat-o razna. Taică-său și-a făcut apariţia 
aici aseară. 

Tăcere. 

— Alo? 

— Carson? 

— Da, ce e? 

— Cei care mă plătesc nu vor permite ca polițiștii să facă vreo 
legătură dintre chestia asta și mine. M-ai înțeles? O să facă tot 
posibilul să nu ajungă cercetările la acest nivel. 

Watkins închisese. Mesajul fusese transmis și recepționat de 
Carson ca atare. 

De asta aștepta el aici cu arma la îndemână. 

Auzi un zgomot la ușa de la intrare. Cineva încerca să intre în 
clădire. Ușa era încuiată. Trebuia să cunoști codul ca să poţi să 
intri sau să ieși din clădire. Cel care se afla afară nu cunoștea 
codul și bătea cu putere. Carson se uită pe fereastră. 

Era Adam Baye. Împreună cu el se mai afla tânărul Huff. 

— Deschide! strigă Adam. Băiatul mai lovi în ușă încă o dată. 
Hai, vino și deschide ușa! 

Carson își reprimă un zâmbet. Tatăl și fiul în același loc. Un 
prilej minunat de a termina cu ei. 

— Stai puţin, zise el. 

După ce își îndesă revolverul la spate, sub centură, Carson 
tasta patru cifre pe tastatura numerică și se aprinse luminiţa 
verde. Ușa era descuiată. 

Adam și DJ năvăliră înăuntru. 

— Tatăl meu e aici? întrebă Adam. 

Carson încuviinţă din cap. 

— E în biroul lui Rosemary. 

Adam porni imediat în direcţia aceea. DJ Huff îl urmă. 

Carson lăsă ușa să se închidă și să se blocheze în urma lor. 
Apoi duse mâna la spate, unde avea pistolul. 

e 

Anthony îl urmărea pe Adam Baye. 

Păstra o oarecare distanţă între ei, nu prea mare, însă nu era 
prea sigur cum trebuie să procedeze. Puștiul nu-l cunoștea, așa 


337 


că nu putea să-l abordeze așa, pur și simplu - în plus, cine putea 
spune în ce stare de spirit se afla băiatul? Dacă Anthony se 
prezenta drept prieten al tatălui său, era posibil ca Adam să o ia 
la fugă și să dispară din nou. 

Trebuie să joc cartea asta cu mare atenție, își zise Anthony. 

În faţa lui, Adam striga ceva la telefonul mobil. Ideea nu era 
rea deloc. Anthony își scoase și el telefonul din mers. Formă 
numărul lui Mike. 

Niciun răspuns. 

După semnalul de mesagerie vocală, Anthony spuse în 
receptor: 

— Mike, îl văd pe băiatul tău. Se îndreaptă spre clubul despre 
care ţi-am povestit. M-am luat după el. 

Închise telefonul și-l băgă în buzunar. Adam își ascunsese și el 
telefonul și acum grăbise pasul. Anthony se străduia să păstreze 
aceeași distanță între ei. Ajuns la intrarea în club, Adam urcă 
rapid treptele și încercă ușa. 

Încuiată. 

Anthony îl văzu cum se uită la tastatura numerică. Cum 
întoarce apoi capul spre prietenul său, care ridică din umeri. 
Adam începu să bată la ușă. 

— Deschide! 

Anthony fu surprins de disperarea din vocea lui Adam și veni 
mai aproape. 

— Hai, vino și deschide ușa! 

Băiatul continua să lovească cu putere în tăblia ușii. Câteva 
secunde mai târziu, ușa se deschise. În cadrul ei stătea unul 
dintre tinerii aceia îmbrăcaţi în negru. Anthony îl mai văzuse și 
înainte pe individ. Era puţin mai în vârstă decât ceilalți băieţi și 
un fel de șef de trupă. Avea un bandaj de-a curmezișul nasului, 
care arăta ca și cum ar fi fost spart. Anthony nu se putu stăpâni 
să nu se întrebe dacă nu cumva tânărul făcuse parte din echipa 
care sărise asupra lui Mike. 

Ce-ar fi trebuit acum să facă? 

Să-l împiedice pe Adam să intre în club? Poate că ar fi reușit, 
însă nu era deloc sigur care ar fi fost reacţia băiatului. Dacă 
încerca să fugă din nou? Anthony l-ar fi putut opri, însă ce 
realiza din toate astea? 

Mai făcu un pas în direcţia ușii. 


338 


Adam intră grăbit în clădire, urmat de prietenul său, cel 
îmbrăcat în jacheta cu însemnele liceului. Din locul în care se 
afla, Anthony putu să vadă cum tânărul cu nasul spart lasă ușa 
să se închidă în urma lor. Inainte ca ușa să apuce să se închidă 
în întregime, individul se întoarse cu spatele și el văzu cum duce 
mâna la un pistol, pe care-l avea ascuns la centură. 

(J 

Mo era în mașină și se chinuia să înțeleagă sensul numerelor 
acelora. 

Ceejay8115. 

Încercă pentru început să transforme literele în cifre. Cee era 
C sau cea de-a treia literă a alfabetului. Jay era J, a zecea literă. 
Deci ce obținuse? 3108115. Incepu să adune cifrele, încercă să 
le dividă, căută să găsească vreo regulă. iși îndreptă atenţia 
asupra numelui de identificare al lui Adam - HockeyAdam1117. 
Mike îi spusese că 11 fusese numărul de pe tricou al lui Messier, 
iar 17, fostul număr al lui Mike de la Dartmouth. Mo începu 
totuși să facă diverse operaţii cu aceste numere, mai întâi, cu 
8115, și apoi, cu 3108115. Transformă apoi HockeyAdam în cifre 
și încercă alte combinații. 

Nimic. 

Numerele acestea nu erau însă niște înșiruiri de cifre alese la 
întâmplare. Era convins de asta. Exact așa cum și numele folosit 
de Adam însemna ceva. Trebuia să existe o regulă, un model. 
Singura problemă era că trebuia să descopere cheia. 

Până atunci, Mo analizase toate posibilităţile. Deschise 
torpedoul și scoase o bucată de hârtie și un pix. Tocmai când 
începuse să pună variantele pe hârtie, auzi o voce pe care o 
cunoștea foarte bine. 

— Deschide! 

Mo ridică imediat privirea. 

Adam se afla la intrarea în Club Jaguar și bătea la ușă. 

— Hai, vino și deschide ușa! 

Până să deschidă el portiera, ușa se deschise și Adam dispăru 
înăuntru. Mo rămase descumpănit, neștiind ce ar trebui să facă 
în continuare. Deodată văzu ceva și mai ciudat. 

Era Anthony, bodyguardul de culoare pe care îl vizitase Mike 
puţin mai devreme. Individul se repezise și el la ușă, încercând 
să ajungă acolo înainte ca aceasta să apuce să se închidă. Mo 


339 


ieși din mașină și se repezi și el spre intrarea în club. Anthony 
încerca, fără succes, să miște clanța ușii. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Mo. 

— Trebuie să intrăm în clădire, răspunse Anthony. 

Mo cercetă tăblia ușii. 

— E din oţel. N-avem cum s-o spargem. 

— Ar trebui totuși să încercăm ceva. 

— De ce, ce s-a întâmplat? 

— Tipul care l-a lăsat pe Adam 
avea un pistol la spate. 


A 


năuntru, explică Anthony, 


Carson ţinea arma ascunsă la spate. 

— Tatăl meu e aici? întrebă Adam. 

— E în biroul lui Rosemary. 

Adam trecu pe lângă el și se îndreptă spre capătul culoarului. 
Exact din direcția aceea se auzi o ușă trântită și niște pași care 
alergau. 

— Adam? 

Vocea îi aparținea lui Mike Baye. 

— Tati? 

Baye dădu colţul exact când fiul lui ajunse la capătul 
culoarului. Cei doi se îmbrăţișară. 

Ce drăguţ, își zise Carson și îndreptă arma spre ei. 

Nu încercă să le atragă atenţia. Nu avea niciun rost să-i 
avertizeze. Nu avea timp să negocieze cu ei sau să le ceară cine 
știe ce. Trebuia să termine asta cât mai repede. 

Trebuia să-i ucidă. 

— Carson, nu face asta! strigă Rosemary. 

Nu avea niciun motiv s-o asculte pe târfa asta. Carson îl 
încadră pe Adam în cătarea pistolului și se pregăti să tragă. 

e 

Chiar în clipa în care își strângea în braţe băiatul - chiar în 
clipa în care savura atingerea trupului acestuia și răsufla ușurat 
că-l regăsise teafăr - Mike văzu cu coada ochiului cum Carson 
scosese o armă de la spate. 

Nu avea la dispoziţie prea mult timp în care să-și calculeze 
următoarea mișcare. Acțiunea lui nu fu determinată de vreun 
proces sofisticat de gândire. Il văzu pe Carson aţintind arma 
asupra lui Adam și reacţionă instinctiv. 


340 


Își împinse băiatul cât de tare putu. Tălpile lui Adam zburară 
efectiv prin aer și băiatul făcu ochii mari nevenindu-i să creadă. 
Arma explodă, glonțul făcu ţăndări peretele de sticlă din spatele 
lui Mike, exact în locul în care se aflase Adam, cu mai puţin de o 
secundă înainte. Cioburile de sticlă căzură ca o ploaie asupra lui 
Mike. 

Mișcarea îl luase prin surprindere nu numai pe Adam, ci și pe 
Carson. Acesta își imaginase că ei nu aveau să-i vadă arma, ori, 
dacă o vedeau, aveau să reacționeze așa cum reacţionează 
majoritatea oamenilor când este îndreptată o armă spre ei - 
înlemnesc sau ridică mâinile. 

Carson își reveni însă foarte repede. Deja mâna lui se deplasa 
spre dreapta, în direcţia în care zburase Adam. Chiar dacă 
reacţionase din instinct, forța cu care Mike își îmbrâncise băiatul 
avusese, pe lângă rolul de a-l scoate pe acesta din bătaia 
glonțului, și obiectivul de a-l trimite cât mai departe. Și reușise. 

Adam aterizase pe coridor, în spatele unui zid. 

Carson nu avea cum să-l mai ia în cătare pe Adam. Nu avea 
decât o singură alternativă: să-l ucidă, mai întâi, pe tatăl 
băiatului. 

Mike se simţi pătruns de o senzaţie profundă de liniște 
interioară. Știa exact ce are de făcut. Nu avea altă alternativă. 
Trebuia să-și protejeze copilul. În timp ce Carson își mișca mâna 
în care ţinea pistolul în direcţia lui, Mike se pregătea pentru ce 
avea să urmeze. 

Avea să se sacrifice. 

Nu se gândea prea mult la motive. Era foarte simplu. Tatăl își 
salvează fiul. Așa trebuia să fie. Carson avea arma în mână și 
putea să omoare pe unul dintre ei. Trebuia ca victima să fie el și 
nu Adam. 

Chiar dacă Carson trăgea în el, Mike, cu experiența lui din 
hochei, știa că exista șansa ca, înainte de a muri, să-l doboare la 
pământ și să-l împiedice să facă mai mult rău. Se hotărî să-l 
înfrunte și începu să înainteze spre tânărul înarmat. 

Pe măsură ce înainta însă, Mike realiză că planul său avea 
foarte puţine șanse de reușită. Distanţa era mult prea mare. 
Carson avea deja ţintită arma asupra lui. Nu avea cum să ajungă 
la el fără să încaseze cel puţin un glonţ, poate două. Şansele ca 
să supravieţuiască acestor lovituri încasate în plin erau foarte 


341 


mici, cu atât mai puţin să mai și reușească să-i facă ceva 
individului. 

Altă alternativă nu exista însă. Așa că închise ochii, își încordă 
picioarele și-și aplecă fruntea înainte. 

e 

Între el și bărbatul acela era încă o distanță de peste cinci 
metri, însă, dacă-l mai lăsa să se apropie un pic, nu avea cum să 
rateze. 

Carson luă în cătare capul lui Mike și rămase în așteptare, în 
timp ce ţinta devenea din ce în ce mai mare. 

e 

Anthony se mai izbi o dată cu umărul în ușă, însă aceasta nu 
voia să se clintească. 

Mo zise înciudat: 

— Toate calculele alea complicate - și totul e atât de simplu! 

— Ce tot mormăi acolo? 

— Opt-unu-unu-cinci. 

— Cum ai zis? 

Nu era însă timp pentru explicaţii. Mo formă codul 8115 pe 
tastatura numerică. Se aprinse un led verde. Ușa fusese 
descuiată. 

Anthony se izbi din nou cu umărul în ea și cei doi bărbaţi 
năvăliră înăuntru. 

e 

Arma era îndreptată direct spre capul bărbatului. Carson era 
surprins de cât de calm putea să fie. Crezuse că o să-i fie frică 
să tragă, însă mâna nu-i tremura absolut deloc. Primul foc pe 
care-l trăsese îi produsese o stare de euforie. Cel de-al doilea 
avea să fie și mai grozav. Bărbatul ajunsese foarte aproape 
acum. Nu avea cum să-l rateze. 

Carson începu să apese pe trăgaci. 

Deodată, arma îi zbură din mână. 

O mână de uriaș venise de undeva din spatele lui și-i 
smulsese pistolul din mână. Pur și simplu. Arma cu care fusese 
gata să tragă în urmă cu o secundă dispăruse. Carson întoarse 
capul și-l văzu pe bodyguardul de culoare pe care-l știa de la 
unul dintre cluburile din zonă. Individul avea arma în mână și 
zâmbea. Carson nu avu însă prea mult timp la dispoziţie ca să-și 
manifeste surpriza fiindcă un alt individ îi aplică o lovitură 
năucitoare în partea de jos a spatelui. Urlă de durere și se 


342 


aplecă în faţă, exact la timp ca să nimerească în umărul lui Mike 
Baye, care se aruncase spre el din cealaltă direcţie. Trupul lui 
Carson se frânse efectiv în două în urma impactului. Se prăbuși 
la pământ. Nu mai putea să respire. Avea senzaţia că lovitura îi 
sfărâmase toate coastele. 

Mike se ridică de pe tânărul căzut și zise: 

— Gata, s-a terminat. Apoi, întorcându-se spre Rosemary, 
adăugă: Nu mai fac niciun târg cu tine. 


343 


39. 


Nash le ţinea pe ambele fete de gât. 

Nu trebuia să strângă prea tare, fiindcă degetele lui apăsau în 
niște puncte foarte sensibile. Yasmin, fetita care declanșase 
toată nebunia asta, fiindcă fusese obraznică la ora lui Joe, se 
strâmba de durere. Cealaltă fată - fiica femeii care nimerise 
acolo fără să aibă nicio legătură cu ce se întâmplase - tremura 
ca o frunză. 

— Dă-le drumul, zise femeia. 

Nash clătină din cap. Intrase deja într-o stare euforică. 
Nebunia îl cuprinsese în întregime. Fiecare neuron era excitat la 
maximum. Una dintre fete începu să plângă. Era conștient că 
lacrimile ar fi trebuit să aibă un efect asupra lui, ar fi trebuit să-l 
mişte, ca pe orice ființă umană. 

Lacrimile nu făceau însă decât să amplifice senzatia. 

Oare tot nebunie se cheamă atunci când ești conștient că te 
afli în starea asta? 

— Te rog, zise femeia. Sunt doar niște copii. 

Femeia se opri brusc. Probabil că înțelesese. Cuvintele ei nu 
aveau niciun efect asupra lui. Ba chiar, mai rău, păreau că îi 
provoacă o plăcere sadică. Lui Nash îi plăcea femeia. Se întrebă 
dacă era mereu așa de curajoasă sau era ceva care se petrecea 
numai acum, când își simţea copilul în pericol? 

Trebuia s-o omoare, mai întâi, pe femeie. 

Trebuia să facă asta, fiindcă ea era cea care putea să-i facă 
cele mai mari probleme. Era sigur de asta. Femeia asta nu va 
sta liniștită, în timp ce el le va chinui pe fete. 

Îi veni însă o idee și mai bună. Dacă, oricum, avea să-i ucidă 
pe toţi, dacă acest act avea să fie ultima sa declaraţie faţă de 
restul lumii, ce putea fi mai măreț decât să-i oblige pe părinţi să 
fie martori la chinurile copiilor lor? 

O, știa că e un lucru îngrozitor. De îndată ce ideea îi trecuse 
prin minte, Nash nu mai putea s-o lase să plece. Nu poți nega 
ceea ce ești. Nash cunoscuse niște pedofili în închisoare, iar 
aceștia încercau mereu din răsputeri să se autoconvingă că nu 
era chiar o crimă ceea ce făcuseră. li povesteau despre civilizaţii 


344 


și epoci trecute în care fetele se măritau de la doisprezece ani, 
și Nash nu se putea stăpâni să nu se întrebe de ce se oboseau 
să facă asta. Lucrurile erau mult mai simple. Pur și simplu, 
fiecare e făcut altfel. Unii au un mic defect. Simt nevoia să facă 
anumite lucruri pe care ceilalţi le consideră reprobabile. 

Așa ne-a făcut Dumnezeu. De ce artrebui să fie cineva acuzat 
pentru asta? 

Toţi pioșii aceia scandalizaţi ar trebui să se gândească mai 
bine că ei critică, de fapt, opera Domnului. Nu e vorba numai de 
niște tentaţii, la care unii rezistă, iar alţii, nu. Fiecare om are 
niște dorinţe ascunse. Și nu disciplina reușește să ţină acele 
dorințe sub control. Totul depinde de circumstanțe. Asta nu 
înţelesese Pietra în legătură cu soldaţii aceia. Circumstanţele nu 
îi forțaseră pe acei soldaţi să recurgă la violență. 

Circumstanțele le oferiseră oportunitatea de a-și manifesta 
pornirile violente. 

Totul era foarte clar. Avea să îi omoare pe toți. După aceea, 
va lua calculatoarele și va dispărea. Când va veni poliția, vor fi 
ocupați până peste cap cu baia de sânge. Vor presupune că e 
vorba despre un ucigaș în serie. Nimeni n-o să se gândească la 
un filmuleţ făcut de o femeie cu intenţia să distrugă viaţa unui 
om de treabă. Joe avea mari șanse să iasă basma curată din 
toată afacerea asta. 

Trebuia să procedeze metodic. Mai întâi, s-o lege pe mamă. 

— Fetelor? 

Le întoarse capetele ca ele să-l poată privi. 

— Dacă încercaţi să fugiţi, îi ucid pe mami și pe tati. Aţi 
înţeles? 

Fetele încuviințară cu o mișcare a capului. Pentru orice 
eventualitate, le trase pe amândouă în partea opusă ușii care 
dădea sus. După aceea, le eliberă simultan gâturile. Exact în 
fracțiunea de secundă următoare, Yasmin scoase cel mai ascuţit 
țipăt pe care-l auzise vreodată și țâșni spre tatăl ei. Nash întinse 
mâna după ea. 

O mișcare care se dovedi a fi total greșită. 

Cealaltă fetiță începu să alerge spre treptele care duceau la 
parter. 

Nash se răsuci rapid și o porni după ea, însă copila era foarte 
iute. 

Femeia strigă cât o ţineau rărunchii: 


345 


— Fugi, Jill! 

Nash începuse să urce treptele cu mâna întinsă în faţă, ca s-o 
apuce de gleznă. Reuși să o agațe, însă Jill își scutură piciorul și 
se eliberă. Încercă să se arunce din nou asupra ei, însă simţi că-l 
trage ceva înapoi. 

Era mama fetiţei. 

Sărise asupra lui și-l apucase de picior. Femeia îl mușcă de 
pulpă. Nash scoase un geamăt și o împinse pe Tia cu piciorul 
într-o parte. 

— Jill! strigă el. Să știi că o ucid pe mama ta dacă nu vii 
imediat înapoi! 

Femeia se rostogoli într-o parte și strigă și ea: 

— Fugi! Nu-l asculta! 

Nash se întoarse spre Tia și scoase cuțitul. Pentru prima dată 
nu știa prea bine ce trebuia să facă. Cutia în care se aflau 
legăturile telefonice se afla pe peretele din partea opusă a 
pivniţei. Ar fi putut să le taie, însă mai mult ca sigur că 
puștoaica avea telefon mobil. 

Timpul se scurgea în defavoarea lui. , 

Trebuia să pună mâna pe calculatoare. Asta era lucrul cel mai 
important. Aşa că, imediat după ce le ucidea, trebuia să pună 
mâna pe calculatoare și să le distrugă hardul. 

Se uită la Yasmin. Fetita se ascunsese în spatele tatălui său. 
Guy încerca să se ridice în șezut, încerca să facă orice putea ca 
să se transforme într-un fel de scut care să-i protejeze odrasla. 
Eforturile pe care le făcea așa cum era legat și de mâini și de 
picioare erau aproape comice. 

Și femeia se ridicase în picioare și se postase între el și 
Yasmin. Ce curajoasă! Nici măcar nu era copilul ei! Acum însă îi 
avea pe toți trei într-un singur loc. Perfect. Putea să-i rezolve 
foarte repede pe toți. 

— Jill! strigă el din nou. E ultima șansă pe care ţi-o dau! 

Yasmin începu să ţipe. Nash făcu un pas în direcţia celor trei 
cu cuțitul ridicat, însă o voce îl făcu să se oprească. 

— Te rog să nu-i faci rău lui mami. 

Vocea venea din spatele lui. Era a unui copil care scâncea. 

Jill se întorsese în pivniță. 

Nash o privi în ochi pe Tia și zâmbi. Faţa femeii se schimonosi 
de disperare. 

— Nu! strigă ea. Jill, nu! Fugi! 


346 


— Mami? 

— Fugi! Pentru numele lui Dumnezeu, fugi! 

Jill însă nu voia să asculte îndemnurile mamei sale. Începuse 
să coboare treptele. Nash se răsuci în direcția ei și abia atunci 
își dădu seama de greșeală. Pentru o secundă, se întrebă dacă 
nu cumva o lăsase intenţionat pe fetiță să fugă sus, la parter. Le 
ținuse de gât pe amândouă și le dăduse drumul, nu? Fusese 
numai o neglijenţă sau ceva mai mult? Se întrebă dacă nu 
cumva fusese dirijat de cineva care nu mai suporta să-l vadă 
ucigând. 

| se păru că o vede lângă fetiță. 

— Cassandra, zise el cu voce tare. 

e 

Cu câteva minute în urmă, Jill fusese imobilizată de bărbatul 
care o ţinea de gât. 

Individul era foarte puternic. Nici măcar nu se forţa. Degetele 
lui găsiseră un punct sensibil și apăsarea o durea îngrozitor. 
Apoi, o văzu pe mami și pe domnul Novak care era legat și întins 
pe jos. Aproape că era gata să leșine de spaimă. 

Mama ei zise: 

— Dă-le drumul. 

Modul hotărât în care rostise vorbele astea reuși să o calmeze 
oarecum pe Jill. Încă nu-i venea să creadă ce se întâmpla și era 
grozav de speriată, însă mama ei era acolo, alături de ea. Era 
convinsă că mami era în stare să facă orice pentru salvarea ei. 
Trebuia să-i arate că și ea este în stare să facă același lucru. 

Bărbatul mări forța cu care o apăsa pe gât. Jill se înecă și își 
ridică speriată privirea spre fața lui. Individul părea foarte 
mulțumit de felul în care decurgeau lucrurile. Jill își mută 
privirea spre fața prietenei ei. Yasmin se uita fix la ea și o văzu 
cum ridică ușor din cap. Era exact gestul pe care Yasmin îl făcea 
în clasă, atunci când profesorul se uita la ele, iar ea voia să-i 
transmită un mesaj, fără ca acesta să-și dea seama. 

Jill nu reușea să înţeleagă ce voia, de fapt, prietena ei. 
Aceasta își mișcă ochii, mâinile. Uimită, Jill îi urmări privirea și 
descoperi că prietena ei ţinea arătătorul întins, ca și cum ar fi 
avut în mână un pistol. 

— Fetelor? 

Bărbatul o strânse și mai tare și le răsuci amândurora gâturile 
în așa fel, încât să le facă să se uite la el. 


347 


— Dacă încercaţi să fugiţi, îi ucid pe mami și pe tati. Aţi 
înţeles? 

Dădură amândouă din cap în același timp. Ochii li se întâlniră 
din nou. Yasmin deschise puţin gura. Jill înţelese ideea. Și apoi 
bărbatul le dădu drumul. Jill așteptă diversiunea. Aceasta veni 
aproape imediat. 

Yasmin începu să ţipe și, atunci, Jill o luă la fugă. Fugea cât o 
țineau puterile, fiindcă în joc nu era numai viaţa ei, ci și viețile 
lor. 

Simţi cum degetele bărbatului îi ating glezna, însă reuși să 
scape. li auzi apoi cum geme, dar nu întoarse capul să vadă ce 
s-a întâmplat. 

— Jill! strigă individul. Să știi că o ucid pe mama ta dacă nu vii 
imediat înapoi! 

Singura ei șansă era însă sus. Nu se gândea acum decât la 
mailul pe care i-l trimisese domnului Novak: 


Ascultă-mă cu atenție. Cred că ar trebui să-ți ascunzi arma 
mai bine. 


Se ruga ca el să nu fi citi mesajul sau, dacă îl citise, să nu fi 
apucat să facă nimic. Jill se năpusti în dormitorul domnului 
Novak. Trase sertarul și vărsă conţinutul pe jos. 

Arma nu mai era acolo. 

Simţi că i se oprește inima. Jos, în pivniţă, se auzi un țipăt. Era 
posibil ca bărbatul să înceapă să-i ucidă pe cei de jos în orice 
clipă. Căuta înnebunită printre lucrurile domnului Novak și, 
deodată, dădu de ceva metalic. 

Revolverul. 

— Jill! E ultima șansă pe care ţi-o dau! 

Cum se ridică siguranţa? Fir-ar să fie. Nu știa cum. Brusc, își 
aminti că Yasmin nu pusese la loc siguranţa. Probabil că 
rămăsese așa. 

Yasmin ţipă din nou. 

Jill sări în picioare. Încă din capul scării, care dădea spre 
pivniţă, zise cu o voce de copil mic și neajutorat: 

— Te rog să nu-i faci rău lui mami. 

Începu să coboare treptele. Nu era deloc sigură dacă avea să 
fie în stare să apese suficient de tare pe trăgaci. Se hotări să 


348 


țină revolverul cu ambele mâini și să apese cu două degete pe 
trăgaci. 


Nash auzi sirenele. 

Văzu pistolul îndreptat împotriva lui și zâmbi. Instinctul de 
conservare îi spunea să se arunce într-o parte, să iasă din bătaia 
armei, însă Cassandra clătină din cap. Era de acord cu ea. Nu 
trebuia să se ferească. Fetița ezita. Așa că făcu un pas spre ea și 
ridică ameninţător pumnul în care avea cuțitul. 

Când avea zece ani, Nash îl întrebase pe tatăl său ce se 
întâmplă cu oamenii atunci când mor. Tatăl său îi răspunsese 
că, probabil, cel mai bun răspuns la această întrebare fusese dat 
de Shakespeare, care spusese că moartea este „acel tărâm 
stingher de unde nimeni pe lume nu mai vine”. 

Venise clipa să vadă dacă tatăl său avusese dreptate sau nu. 

Primul glonț îl lovi drept în piept. 

Se clătină, dar continuă să înainteze spre fetiță. 

Nu știa ce avea să se întâmple după cel de-al doilea glonț, 
însă spera să-l ajute să o întâlnească pe Cassandra. 


15 W, Shakespeare, Hamlet, actul III, scena |. 
349 


40. 


Mike se afla în aceeași cameră de interogatorii în care mai 
fusese și cu două zile în urmă. De această dată, nu mai era 
singur, ci însoţit de fiul său. 

Agenţii speciali, Darryl LeCrue și Scott Duncan, se apropiau de 
finalizarea cazului. Mike era sigur că toți cei implicaţi - 
Rosemary, Carson, DJ Huff, împreună, probabil, cu tatăl său - 
precum și ceilalţi tineri de la club se aflau și ei în câte o cameră 
asemănătoare. li separaseră pentru a putea afla mai multe. 

Se aflau acolo de mai multe ore. Mike și Adam mai trebuiau 
să răspundă la o singură întrebare. Hester Crimstein, avocata 
lor, nu îi lăsase să vorbească. 

Acum nu se mai aflau decât ei doi în încăpere. 

Mike își privi fiul, simţi că i se frânge inima văzându-l atât de 
palid și zise, probabil, pentru a cincea sau a șasea oară în ultima 
oră: 

— O să fie bine. 

Adam tăcea, fără să zică nimic. Mai mult ca sigur, din cauza 
șocului. La asta se mai adăuga și afurisita de încăpățânare 
adolescentină. Hester era teribil de furioasă din cauza asta. La 
toate întrebările ei, Adam clătinase din cap. 

Ultima vizită a avocatei se încheiase cu jumătate de oră în 
urmă și, la sfârșitul ei, Crimstein îi șoptise lui Mike: 

— Nu stăm bine deloc. 

Ușa se deschise din nou. Hester Crimstein intră în încăpere, 
puse mâna pe un scaun și se așeză aproape de Adam. Faţa ei 
era doar la câţiva centimetri de a băiatului. Acesta se trase într- 
o parte. Ea îi cuprinse faţa cu palmele și i-o întoarse spre a ei. 

— Uită-te la mine, Adam. 

El se împotrivi la început, apoi o privi în ochi. 

— Uite care e problema. Rosemary și Carson te acuză pe tine. 
Spun că tu ai venit cu ideea să furi rețetele de la tatăl tău și să 
transformi asta într-o adevărată afacere. Că tu i-ai căutat pe ei. 
Mai zic și că tatăl tău se află în spatele afacerii. Chipurile, tăticul 
tău, aici de faţă, căuta o metodă prin care să mai facă rost de 
ceva bani. Ofițerii DEA din clădirea asta tocmai s-au acoperit de 


350 


glorie, fiindcă au arestat un doctor din Bloomfield care tocmai 
asta făcea - vindea ilegal reţete pentru piaţa neagră. Așa că a 
început să le placă, Adam. Abia așteaptă să bage după gratii 
încă un doctor și pe fiul său, fiindcă asta le aduce publicitate în 
media și îi ajută să promoveze, înţelegi ce îţi spun? 

Adam încuviinţă din cap. 

— Atunci de ce nu-mi spui adevărul? 

— Nu are nicio importanţă, spuse Adam. 

Hester își îndepărtă mâinile în lături. 

— Ce înseamnă asta? 

— E cuvântul meu împotriva cuvântului lor, răspunse Adam 
clătinând din cap. 

— Corect, însă, vezi tu, aici apar două probleme. În primul 
rând, nu e vorba numai despre ei doi. Câţiva dintre tovarășii lui 
Carson sunt gata să le susţină varianta. Bineînţeles că indivizii 
ar fi în stare să jure și că tu ai fost analizat rectal într-o navă 
spaţială, dacă Rosemary și Carson le-ar cere așa ceva. Așa că 
nu asta e problema noastră cea mai mare. 

— Dar care e? întrebă Mike. 

— Cea mai solidă probă aflată în posesia lor sunt formularele 
alea de reţete. Nu avem cum să le punem asta în cârcă lui 
Carson și lui Rosemary. În schimb, reţetele astea duc direct la 
tine, domnule doctor Baye. Sunt formularele tale. Și pot foarte 
bine să demonstreze cum ajung drogurile de la punctul A - adică 
de la doctorul Baye - la punctul B - piaţa ilegală. Prin 
intermediul fiului tău. 

Adam închise ochii și clătină din cap. 

— Ce? făcu Hester. 

— Nu o să mă credeți. 

— Dragul meu, te rog să mă asculți cu atenţie. Treaba mea nu 
este să te cred pe tine. Eu trebuie doar să te apăr. Poţi să-ţi faci 
griji dacă mama ta te crede sau nu, bine? Eu nu sunt mama ta. 
Eu sunt avocata ta și, deocamdată, asta e mult mai bine decât 
să-ţi fiu mamă. 

Adam întoarse capul spre tatăl său. 

— Eu sunt gata să cred ce ai să-mi spui, zise Mike. 

— Dar până acum n-ai avut încredere în mine. 

Mike nu știa prea bine cum să reacționeze la această 
afirmație. 


351 


— Mi-ai pus chestia aia în calculator. Mi-ai spionat convorbirile 
și mesajele. 

— Eram îngrijoraţi din cauza modului în care te purtai. 

— M-aţi fi putut întreba. 

— Te-am întrebat, Adam. Te-am întrebat de o mie de ori. Și tu 
nu-mi spuneai decât să te las în pace. Să ies afară din camera 
ta. 

— Hei, băieţi! interveni Hester. Sunt profund mișcată de 
această scenă tată-fiu. Sincer, e foarte impresionantă, îmi vine 
să plâng, însă eu sunt plătită cu ora și cer al naibii de mult, așa 
că sunteți buni să ne întoarcem la cazul nostru? 

Se auzi o bătaie puternică în ușă. Agenţii speciali LeCrue și 
Duncan intrară în încăpere. 

— Vă rog să ieșiţi afară. Discuţia pe care o purtăm aici e 
privată. 

— E aici, afară, cineva care vrea să vorbească cu clienţii 
dumneavoastră, spuse LeCrue. 

— Nu mă interesează, chiar dacă ar fi vorba despre Jessica 
Alba, îmbrăcată numai într-un prosop. 

— Vă rog să mă credeţi că e vorba despre ceva foarte 
important. 

Cei doi agenţi se dădură într-o parte. Mike ridică privirea. Nu 
știa la ce să se aștepte, însă realitatea depăși orice închipuire. 
Adam începu să plângă. 

În încăpere intraseră Betsy și Ron Hill. 

— Cine naiba sunt ăștia? întrebă Hester. 

— Părinţii lui Spencer, răspunse Mike. 

— Staţi puţin, ce porcărie lacrimogenă mai e și asta? Vreau să 
iasă afară. Vreau să iasă afară de aici, imediat. 

— Vă rog să tăceţi puţin și să ascultați, interveni LeCrue. 

Hester se răsuci spre Adam și-i puse o mână pe antebraț. 

— Să nu spui nimic. M-ai auzit? Niciun cuvânt. 

Adam continua să plângă. 

Betsy Hill se așeză la masă în faţa lui. Și ochii ei erau plini de 
lacrimi. Ron rămase în picioare, în spatele ei. Işi încrucișase 
braţele la piept și se uita în tavan. Mike observă că buzele îi 
tremurau ușor. Cei doi agenţi speciali se așezaseră fiecare în 
câte un colț al încăperii. 

— Doamnă Hill, puteţi să le spuneţi și dânșilor ceea ce tocmai 
ne-aţi spus nouă? 


352 


Hester Crimstein continua să-l ţină pe Adam de antebraț, gata 
să-l facă să tacă dacă ar fi fost nevoie. Betsy Hill îl privea pe 
băiat fără să zică nimic. Într-un târziu, acesta ridică fruntea și-i 
întâlni privirea. 

— Ce înseamnă toate astea, doamnă Hill? întrebă și Mike. 

După alte câteva secunde, Betsy începu să vorbească. 

— M-ai minţit, Adam. 

— Ușurel, ușurel, interveni Hester. Dacă dumneaei are de 
gând să înceapă cu acuzaţii din astea, încetăm imediat orice 
discuţie. 

Betsy continua să-l privească în ochi pe Adam, ignorând în 
totalitate izbucnirea avocatei. 

— Nu te-ai bătut cu Spencer din cauza unei fete, nu-i așa? 

Adam nu răspunse nimic. 

— Nu-i așa? 

— Nu răspunde, zise Hester, strângându-l ușor de braţ. Nu 
facem niciun comentariu în legătură cu vreo presupusă bătaie... 

Adam își retrase braţul. 

— Doamnă Hill... 

— Ţi-a fost teamă că nu vei fi crezut, spuse Betsy. Și n-ai vrut 
să-i faci rău prietenului tău. Însă n-ai ce rău să-i mai faci lui 
Spencer. E mort. Și nu e vina ta că s-a întâmplat așa. 

Obrajii lui Adam erau plini de lacrimi. 

— Mă auzi? Nu e vina ta. Aveai toate motivele să fii furios pe 
el. Atât eu, cât și soțul meu am greșit foarte mult în privinţa lui. 
Va trebui să trăim cu asta tot restul vieţii. Poate că am fi reușit 
să-l oprim dacă l-am fi supravegheat mai bine - sau poate că, 
orice am fi făcut, nu am fi reușit să-l salvăm. Deocamdată, nu 
știu. Un lucru e sigur însă: nu a fost vina ta și nu are rost să iei 
tu această povară asupra ta. Spencer e mort, Adam. Nu are cum 
să mai sufere. 

__Hester deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet. 
Incercă să spună ceva, se opri și apoi renunţă. Nici Mike nu știa 
prea bine cum să reacționeze. 

— Spune-le adevărul, spuse Betsy. 

— Nu mai contează acum. 

— Ba contează, Adam. 

— Oricum, n-o să mă creadă nimeni. 

— Noi te credem, zise Betsy. 


— Rosemary și Carson vor zice că eu și tata suntem vinovatii. 
Probabil că deja au declarat asta. Așa că nu mai are rost să 
târâm și alte nume în noroi. 

— De asta voiai să dai totul în vileag noaptea trecută. Cu 
microfonul acela despre care ne-ai povestit, interveni LeCrue. 
Rosemary și Carson te șantajau, nu-i așa? Te amenințau că, 
dacă spui ceva, dau vina pe tine și spun că tu ai furat carnetele 
cu formulare. Așa cum au și declarat acum. Și mai erau și 
prietenii tăi pe care trebuia să-i protejezi. Și ei puteau s-o 
păţească. Nu aveai de ales. Singura soluţie era să mergi mai 
departe. 

— Nu eram îngrijorat din cauza prietenilor mei, spuse Adam. 
Erau însă gata să pună totul în cârca tatălui meu. Era în pericol 
să-și piardă dreptul de practică. 

— Adam? 

Băiatul își întoarse capul spre tatăl său. 

— Te rog să spui tot adevărul. Nu-ţi face probleme din cauza 
mea. 

Adam clătină din cap. 

Betsy se întinse peste masă și-l atinse pe mână. 

— Avem dovezi. 

Adam o privi mirat. 

Ron Hill făcu un pas înainte. 

— După moartea lui Spencer, i-am căutat printre lucruri. Și 
am găsit... Ron Hill se opri, înghiţi în sec și ridică din nou 
privirea în tavan. N-am vrut să-i spun și lui Betsy. Suferea atât 
de mult și m-am gândit că nu are niciun rost s-o amărăsc și mai 
tare. Spencer era mort. De ce să sufere și mai mult? La fel 
gândeai și tu, Adam, nu-i așa? 

Adam nu zise nimic. 

— Aşa că n-am zis nimic. Însă în noaptea în care a murit 
Spencer... i-am umblat prin cameră. Am găsit sub pat opt mii de 
dolari și astea. 

Ron puse pe masă un carnet de formulare pentru rețete. Timp 
de câteva clipe, toţi cei prezenţi în încăpere rămaseră cu 
privirea aţintită asupra rețetelor. 

— Nu tu ai fost cel care a sustras reţetele de la tatăl tău, zise 
Betsy. Spencer a făcut-o. El le-a furat de la voi de-acasă, nu-i 
așa? 

Adam lăsă capul în pământ. 


354 


— Și tu ai descoperit asta chiar în noaptea în care s-a sinucis. 
Te-ai dus să-l iei la întrebări. Erai furios. V-aţi certat. Și l-ai lovit. 
Când te-a strigat și ţi-a spus să vii înapoi, tu n-ai vrut să-i asculţi 
scuzele. Mersese prea departe de data asta. Așa că nu i-ai 
răspuns la telefon. 

Adam închise ochii. 

— Ar fi trebuit să-i răspund. Și eu l-am lovit. L-am înjurat și i- 
am spus că nu mai vreau să vorbesc cu el. Și după aceea, l-am 
lăsat acolo singur și când m-a sunat să-mi ceară ajutorul... 

In încăpere avu loc un fel de explozie. Lacrimi, îmbrăţișări, 
cuvinte de alinare și scuze. Rănile au fost deschise și apoi 
închise la loc. Hester profită de atmosfera de acolo și îi luă 
deoparte pe agenţii federali. Acum știa toată lumea ce se 
întâmplase. Bănuia că nimeni nu mai are de gând să-i acuze pe 
cei doi bărbaţi Baye. Adam avea să coopereze pentru arestarea 
lui Rosemary și a lui Carson. 

Însă pentru asta mai era timp. 

În aceeași seară, după ce Adam ajunsese acasă și-și 
recuperase telefonul, Betsy Hill veni la ei. 

— Vreau să aud și eu, îi zise ea lui Adam. 

Și ascultară împreună ultimul mesaj trimis de Spencer înainte 
de a muri: 

Nu este vina ta, Adam. Stai liniștit, prietene. Dar încearcă să 
mă întelegi. Mi-e mult prea greu. Întotdeauna mi-a fost greu... 

e 

O săptămână mai târziu, Susan Loriman bătea la ușa casei 
familiei Lewiston. 

— Cine e acolo? 

— Domnule Lewiston? Sunt Susan Loriman. 

— Sunt ocupat. 

— Vă rog să deschideţi. Este foarte important. 

Trecură câteva secunde bune înainte ca Lewiston să deschidă 
ușa. Era nebărbierit și avea pe el un tricou boțit. Părul îi stătea 
alandala și avea ochii roșii. 

— Doamnă Loriman, nu cred că este momentul. 

— Să nu credeţi că v-aș fi deranjat dacă nu ar fi vorba despre 
ceva cu adevărat important. 

— Am fost dat afară de la școală. 

— Știu. Am auzit și-mi pare rău. 


355 


— Deci dacă aţi venit pentru acţiunea de căutare de donatori 
pentru fiul dumneavoastră... 

— Pentru asta am venit. 

— Vă daţi seama că după ce am fost dat afară nu mai pot 
conduce o astfel de acţiune. 

— Aici vă înșelaţi. Sunt convinsă că dumneavoastră sunteţi în 
continuare omul cel mai potrivit. 

— Doamnă Loriman... 

— Aţi pierdut vreodată pe cineva apropiat? 

— Da. 

— Puteţi să-mi spuneţi pe cine? 

Ce întrebare ciudată! Lewiston oftă și se uită în ochii femeii. 
Copilul ei era pe moarte și, din cine știe ce motiv, îi punea lui 
asemenea întrebări. 

— E vorba de sora mea, Cassie. Era un înger. Nimeni nu putea 
să-și imagineze că o asemenea fiinţă ar putea păţi ceva. 

Susan știa foarte bine ce se întâmplase. Buletinele de știri 
relataseră pe larg despre crimele al căror autor fusese soțul 
răposatei Cassandra Lewiston. 

— Și, în afară de sora dumneavoastră? 

— Pe fratele meu, Curtis. 

— Și el a fost tot un înger? 

— Nu. Dimpotrivă. Semăna foarte bine cu mine. Toată lumea 
spunea că suntem identici. Însă a făcut numai prostii toată 
viaţa. 

— Cum a murit? 

— A fost ucis. Probabil, de cei care l-au jefuit. 

— Domnule Lewiston, să știți că asistenta care ia probele de 
sânge e aici, cu mine. Susan întoarse capul. O femeie cobori din 
mașină și se îndreptă spre ei. Poate să vă ia sânge chiar acum. 

— Dar nu văd care ar fi rostul. 

— Părerea mea, domnule Lewiston, este că dumneavoastră n- 
ați făcut nimic atât de groaznic. Ba chiar aţi sunat la poliţie când 
v-aţi dat seama ce face cumnatul dumneavoastră. Eu cred că ar 
trebui să începeţi să vă gândiţi să vă refaceți imaginea. Și pasul 
acesta, acceptul de a încerca să-mi salvaţi copilul tocmai acum, 
când în viaţa dumneavoastră s-au petrecut asemenea 
nenorociri, cred că va conta foarte mult în ochii celorlalți. Vă 
rog, domnule Lewiston, vreți să încercaţi să-mi ajutaţi copilul? 


El o privi ca și cum s-ar fi pregătit să protesteze. Susan spera 
ca Joe Lewiston să nu o refuze. Era însă pregătită și pentru 
situaţia unui răspuns negativ din partea lui. Era pregătită să-i 
spună că fiul ei, Lucas, avea zece ani. Era pregătită să-i aducă 
aminte că fratele lui Joe, Curtis, murise cu unsprezece ani în 
urmă - mai precis cu nouă luni înainte de nașterea lui Lucas. Era 
pregătită să-i spună lui Joe Lewiston că șansele cele mai mari de 
găsire a unui donator erau în persoana unui unchi de sânge. 
Deși spera să nu fie nevoie să ajungă până acolo, Susan era 
pregătită să facă orice era nevoie pentru a-și salva copilul. 

— Vă rog, spuse ea din nou. 

Asistenta medicală continua să înainteze. Joe o privi din nou 
în ochi pe Susan și probabil că disperarea pe care o văzu acolo îl 
convinse. 

— Bine, zise el. Poftiţi înăuntru, vă rog. 

e 

Tia nu-și putuse imagina că lucrurile aveau să revină atât de 
repede la normal. 

Hester Crimstein se ținuse de cuvânt. Nu îi acordase o a doua 
șansă. Așa că Tia își prezentase demisia și își căuta acum din 
nou o slujbă. Mike și Ilene Goldfarb scăpaseră de acuzaţiile 
referitoare la reţete. Consiliul medical făcea niște investigații, 
mai mult de ochii lumii, dar, în timpul ăsta, ei fuseseră lăsaţi în 
pace să profeseze. Circulaseră niște zvonuri cum că ar fi găsit 
pe cineva care ar fi putut dona pentru Lucas Loriman, însă Mike 
nu prea voia să discute prea multe despre subiectul ăsta, așa că 
nici ea nu mai insistase. 

In primele zile, în care emoția era încă persistent prezentă, 
Tia sperase că Adam avea să-și revină repede și să devină 
băiatul acela drăguţ și politicos... care, de fapt, nu fusese 
niciodată cu adevărat. Insă un adolescent nu funcţionează ca un 
întrerupător de lumină. Adam era mai bine, fără îndoială. Acum 
se afla afară, pe alee, și apăra loviturile pe care i le trimitea cu 
crosa la poartă tatăl său. Când reușea să înscrie, Mike striga 
„Gol!” și începea să cânte imnul acela de la Rangers. Erau 
sunete familiare pentru ea, sunete care o linișteau, însă, pe 
vremuri, participa și Adam, din toată inima, la spectacolul 
acesta. Acum, niciun sunet nu venea de la el. Juca în tăcere, în 
timp ce vocea lui Mike suna oarecum ciudat, un amestec de 
bucurie și disperare. 


357 


Mike încă spera ca băiatul lui să-și revină la ce a fost odată. 
Băiatul acela dispăruse însă pentru totdeauna. Poate că așa și 
trebuia să se întâmple. 

Pe alee își făcu apariţia mașina lui Mo. Avea bilete la meciul 
Rangers contra Devils, care se ţinea în Newark. Anthony, 
bodyguardul care le salvase viața, mergea și el la meci. Mike 
crezuse că atunci, pe alee, Anthony fusese cel care-l salvase, 
însă se dovedise că, de fapt, Adam fusese cel care reușise să-i 
oprească pe ciracii lui Carson - tăietura de cuţit de la braţ stătea 
mărturie în acest sens. Faptul că fiul său îi salvase viaţa îl 
impresionase teribil de mult pe Mike. Ori de câte ori își aducea 
aminte și voia să aducă vorba despre asta, Adam îl oprea 
imediat. Un băiat foarte curajos și modest. 

La fel ca și taică-său. 

Tia se uită pe fereastră. Cei doi băieţi ai ei veneau spre casă 
ca să-și ia rămas-bun. Ea le făcu semn cu mâna și le trimise și o 
bezea. Îi făcură și ei cu mâna. Se urcară apoi în mașina lui Mo. Îi 
urmări cu privirea până ce mașina dispăru la curbă. 

— Jill? strigă Tia. 

— Sunt sus, mami! 

Șterseseră programul acela spion din calculatorul lui Adam. 
Era foarte greu de spus dacă folosise sau nu la ceva. Poate că, 
dacă Ron și Betsy l-ar fi supravegheat mai îndeaproape pe 
Spencer, ar fi putut să-l salveze. Sau poate că nu. Soarta și de 
cele mai multe ori arbitrariul sunt cele care guvernează 
universul. Mike și Tia fuseseră atât de îngrijoraţi de soarta 
băiatului lor, dar, până la urmă, cea care se aflase atât de 
aproape de moarte fusese Jill. Fetița fusese cea care trecuse 
prin trauma de a fi nevoită să ucidă un alt om. De ce? 

Întâmplarea. Se întâmplase ca ea să se afle într-un moment 
nepotrivit și într-un loc în care n-ar fi trebuit să fie. 

Poți să spionezi, însă nu poţi să prevezi ce are să se întâmple. 
Era foarte posibil ca Adam să fi reușit să iasă singur din această 
încurcătură. Era posibil să fi reușit să facă înregistrarea aceea, 
iar Mike n-ar mai fi fost atacat și aproape omorât în bătaie. 
Nebunul acela de Carson n-ar mai fi îndreptat arma asupra lor. 
Și Adam nu și-ar mai fi pus întrebări în legătură cu încrederea pe 
care o aveau părinţii lui în el. 

Asta e problema cu încrederea. Poţi să pierzi încrederea cuiva 
chiar și pentru bune intenţii. Și odată pierdută, așa rămâne. 


358 


Deci ce învățăminte trăsese Tia din tot ce se întâmplase? Tot 
ce poți să faci este să te străduiești cât poţi de mult. Atâta tot. 
Intenţiile tale sunt foarte bune. Le arăţi cât de mult îi iubești, 
însă viaţa este atât de plină de neprevăzut, încât nu poţi să faci 
mai mult. Nu ai cum s-o controlezi. Mike avea un prieten, un fost 
jucător renumit de baschet, căruia îi plăcea să spună mereu 
proverbe evreiești. Zicala lui favorită era: „Omul plănuiește, 
Dumnezeu râde”. Tia nu fusese niciodată de acord cu asta. 
Credea că e vorba de un fel de scuză numai bună să se justifice 
cei care nu se străduiesc îndeajuns, fiindcă, oricum, Dumnezeu 
își va bate până la urmă joc de eforturile tale. Acum, înţelese că 
era vorba de altceva. Bărbatul se referea la faptul că trebuie să 
înțelegem că oricât am da de la noi, oricât de mult ne-am 
strădui, controlul pe care am putea să-l avem asupra vieţii nu 
este decât o iluzie. 

Pe de altă parte, nu cumva realitatea era mult mai complexă 
chiar și decât asta? 

Cineva ar fi putut argumenta tocmai opusul - că tocmai 
datorită faptului că spionaseră reușiseră să treacă peste această 
încercare. De exemplu, mesajele pe care le citiseră pe 
calculatorul lui Adam le indicaseră foarte clar că băiatul lor era 
implicat în ceva foarte grav. 

Mai mult, faptul că Jill și Yasmin cotrobăiseră prin lucrurile lui 
Guy și-i găsiseră arma le salvase viața. 

Ce ironie a sorții. Guy Novak ţine o armă încărcată în casă, 
într-un loc unde copiii o pot găsi cu ușurință, iar acest detaliu, în 
loc să ducă la o nenorocire, le salvează tuturor viaţa. 

Clătină din cap ca pentru a-și alunga gândurile sumbre și 
deschise ușa frigiderului. Nu prea mai era nimic de mâncare 
acolo. 

— Jill? 

— Ce-i? 

Tia își luă cheile și portofelul. Apoi începu să caute cu privirea 
telefonul mobil. 

Jill își revenise surprinzător de repede din șocul cauzat de 
împușcături. Doctorii o avertizaseră că ar putea să aibă niște 
reacţii întârziate sau poate că fetița realizase că ceea ce făcuse 
fusese ceva necesar. Jill nu mai era chiar un copil. 

Unde era oare telefonul? 


Era sigură că-l lăsase pe tejghea. Chiar aici. Și nu trecuseră 
mai mult de zece minute de atunci. 

Prin minte îi trecu o ipoteză care răsturna totul. 

Simţi că i se ridică părul de pe ceafă. Bucuroși că scăpaseră 
cu viaţă din încercarea aceea, lăsaseră mai multe întrebări să 
treacă fără răspuns. Acum însă, în timp ce se uita fix la locul 
unde era sigură că-și lăsase mobilul, începu să se gândească din 
nou la acele întrebări. 

În primul rând, mailul acela, care declanșase, de fapt, toată 
nebunia, cel despre petrecerea de la DJ acasă. Până la urmă, se 
dovedise că nu fusese nicio petrecere. Adam nici măcar nu 
citise mesajul respectiv. 

Atunci cine îl trimisese? 

Nu se poate... 

Continuând să-și caute mobilul, Tia puse mâna pe telefonul fix 
și-l sună pe Guy Novak. 

— Bună, Tia, ce mai faci? 

— Ai declarat la poliţie că tu ai trimis caseta aia video. 

— Ce? 

— Caseta în care apare Marianne cu Joe Lewiston. Ai spus că 
tu ai trimis-o. Ca să te răzbuni. 

— Și? 

— De fapt, tu habar n-ai despre ce casetă e vorba, nu-i așa, 
Guy? 

Tăcere. 

— Guy? 

— Ce-a fost a fost, Tia, răspunse el și închise. 

Tia începu să urce tiptil scara care ducea la etaj. Jill era în 
camera ei și Tia voia s-o ia prin surprindere. Parcă totul începea 
să se lege. Se întrebase chiar de la început în legătură cu faptul 
că acele două nenorociri - crimele oribile ale lui Nash și 
dispariţia lui Adam - se petrecuseră în același timp. Cineva 
făcuse o glumă și spusese că nenorocirile vin unele după altele 
și că ar trebui să se ferească. Ea nu acceptase niciodată o astfel 
de explicație. 

Mailul despre petrecerea de la Huff. 

Arma din sertarul din camera lui Guy Novak. 

Caseta video care fusese trimisă pe adresa lui Dolly Lewiston. 

Ce legătură era între toate acestea? 

Tia ajunse în spatele lui Jill și întrebă: 


360 


— Ce faci aici, Jill? 

Jill tresări la auzul vocii mamei sale. 

— A, bună. Jucam BrickBreaker. 

— Nu cred. 

— Cum? 

Mike și Tia obișnuiau să glumească pe tema asta. Lui Jill îi 
plăcea teribil să-și bage nasul peste tot. Era Harriet Spioana!*€ 
din familia lor. 

— Mă joc, nu ţi-am spus? 

Nu era adevărat. Tia era sigură acum. Jill nu-i lua mereu 
telefonul ca să se joace cu el. l-I lua pentru a-i citi mesajele. 
Fetița nu folosea calculatorul din dormitorul lor, fiindcă era mai 
nou și mergea mai bine. O făcea pentru a afla ce se petrece în 
familie. Jill nu suporta să fie tratată ca un copil. Nici ea, nici 
prietena ei, Yasmin. 

Două copile nevinovate, nu-i așa? 

— Știai că supravegheam calculatorul lui Adam, nu? 

— Cum? 

— Brett mi-a spus că persoana care a trimis mailul acela a 
făcut-o de aici, de acasă. L-a trimis, după aceea a intrat pe 
căsuta poștală a lui Adam, fiindcă acesta nu era acasă, și abia 
apoi l-a șters. Până acum n-am reușit să-mi dau seama cine ar fi 
putut să facă așa ceva. Insă acum știu că tu ai făcut asta, Jill. De 
ce? 

Jill negă cu hotărâre din cap. Mama ei era însă hotărâtă să nu 
se lase prea ușor păcălită. 

— Jill? 

— N-am crezut că o să se întâmple toate astea. 

— Știu. Te rog să-mi povestești. 

— Voi tocaţi rapoartele alea imediat, dar era clar: de ce să fi 
apărut așa, deodată, un tocător în dormitorul vostru? Vă 
auzeam vorbind în șoaptă noaptea. Și aţi mai și păstrat pe 
calculator adresa aia de la E-SpyRight. 

— Deci știai că îl spionam? 

— Bineînţeles. 

— Și atunci de ce ai trimis mailul acela? 

— Pentru că am știut că o să-l citiţi voi. 


16 Harriet the Spy - personajul principal al unei cărți pentru copii scrisă de Louise 
Fitzhugh, în 1964. 


361 


— Nu înțeleg. De ce ai fi vrut tu ca noi să vedem ceva în 
legătură cu o petrecere inexistentă? 

— Ştiam ce are de gând să facă Adam. Mi-am zis că e prea 
periculos. Am vrut să-l opresc, însă nu puteam să vă zic 
adevărul despre ce se petrecea la Club Jaguar. N-am vrut ca 
fratele meu s-o păţească. 

Tia dădu din cap. 

— Așa că ai inventat o petrecere. 

— Da. Am spus că va fi cu băutură și cu droguri. 

— Ţi-ai imaginat că noi aveam să-l obligăm să stea acasă. 

— Exact. Și așa scăpa de orice pericol. Insă Adam a fugit de 
acasă. Nu mă așteptasem să facă așa ceva. Am dat-o în bară. 
Înţelegi? Toate s-au întâmplat din vina mea. 

— Nu a fost vina ta. 

Jill începu să plângă. 

— Toată lumea ne tratează ca pe niște bebeluși. Pe mine și pe 
Yasmin. Așa că noi spionam. E ca un fel de joc. Adulții ascund 
tot felul de chestii și noi le descoperim. Și apoi, domnul Lewiston 
a spus lucrul acela îngrozitor în legătură cu Yasmin. Asta a 
schimbat totul. Ceilalţi copii erau atât de răi. La început, Yasmin 
a suferit foarte mult, dar după aia, nu știu cum să spun, parcă a 
apucat-o nebunia. Mama ei nu se ocupase niciodată prea mult 
de ea, cred că știi asta, așa că, probabil, s-a gândit că are și ea 
o dată ocazia să facă ceva pentru Yasmin. 

— Şi... i-a întins o cursă lui Lewiston. Ţi-a spus chiar Marianne 
chestia asta? 

— Nu. Vezi tu, Yasmin își spiona și ea mama. Am văzut 
filmuleţul acela pe telefonul ei. Yasmin a întrebat-o ce are de 
gând să facă cu el, însă mama ei i-a spus că se terminase totul 
și că se răzbunase pe Lewiston. 

— Așa că tu și Yasmin...? 

— N-am vrut să facem niciun rău. Însă Yasmin se săturase de 
adulţii care încercau s-o consoleze, de copiii de la școală care își 
băteau joc de ea, de noi amândouă, de fapt. Așa că am vrut să 
le răspundem și noi tuturor cu aceeași monedă. După școală, 
am venit, mai întâi, aici. Am trimis mailul despre petrecerea 
aceea ca să vă fac să acţionați, și, după aceea, Yasmin a trimis 
filmul ca să-l pedepsească pe domnul Lewiston pentru ce-i 
făcuse. 


Tia stătea acolo în picioare și nu știa ce să zică. Copiii nu fac 
ceea ce le spun părinţii lor să facă - ei fac ceea ce văd că fac 
părinţii lor. Așa că oare cine era cel mai vinovat? Nu era deloc 
sigură. 

— Asta e tot ce am făcut, spuse Jill. Am trimis doar câteva 
mailuri. Asta e tot. 

Fetița avea dreptate. 

— O să fie bine, zise Tia, repetând fără să știe cuvintele cu 
care soțul ei încercase să-și liniștească băiatul în camera de 
interogatorii. 

Se aplecă și o strânse în braţe pe Jill. Aceasta nu-și mai putu 
stăpâni lacrimile. Se lipi de mama ei și începu să plângă în 
hohote. Tia îi mângăia părul și-i șoptea cuvinte liniștitoare. 

Facem tot ceea ce se poate, își aminti Tia. li iubim cât de mult 
putem. 

— O să fie bine, zise ea din nou. 

De data asta, fiind aproape convinsă că așa avea să fie. 

e 

Într-o dimineaţă friguroasă de sâmbătă - chiar în ziua în care 
trebuia să meargă la altar pentru a doua oară - procurorul 
districtual Paul Copeland se afla în faţa unui spaţiu de 
depozitare U-Store-lt de pe Autostrada 15. Loren Muse se afla 
lângă el. 

— N-ar trebui să fii aici, spuse ea. 

— Nunta începe de-abia peste șase ore. 

— Dar Lucy... 

— Lucy o să înțeleagă. 

Cope aruncă o privire peste umăr, spre mașina în care 
aștepta Neil Cordova. Pietra spărsese tăcerea cu câteva ore în 
urmă. După ce se chinuise atâta vreme să scoată ceva de la ea, 
fără niciun rezultat, lui Cope îi venise ideea să-l lase pe Neil 
Cordova s-o convingă să mărturisească. In câteva minute, în 
condiţiile în care Nash era mort și avocatul ei reușise să ajungă 
la o înțelegere fermă cu procurorul, Pietra cedase și le spusese 
unde se află cadavrul Rebei. 

— Am ţinut să fiu prezent aici, zise Cope. 

— Nici pe el n-ar fi trebuit să-l lași să vină, zise Loren, care îi 
urmărise privirea. 

— l-am promis. 


363 


Cope și Neil Cordova stătuseră mult de vorbă în perioada 
scursă de la dispariţia Rebei. In câteva minute, dacă Pietra 
spusese adevărul, legătura dintre cei doi avea să devină și mai 
strânsă - atât lui Cope, cât și lui Cordova le muriseră soțiile. Era 
ceva ce, în mod sinistru, îi apropia și de criminal, fiindcă și 
acesta avusese o soţie la care ţinuse foarte mult. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Muse îl întrebă: 

— Ai pregătită vreo variantă pentru cazul în care femeia ne-a 
minţit? 

— Nu prea. Tu? 

— Nici eu. Deci Nash le-a ucis pe femeile astea ca să-și ajute 
cumnatul. Pentru a găsi și a distruge dovada infidelităţii lui 
Lewiston. î 

— Așa se pare. Insă nu sunt primele lui crime. Pun pariu că, 
dacă facem niște cercetări, vom găsi foarte multe chestii urâte 
în trecutul lui. Bănuiesc că tot ceea ce s-a întâmplat cu Lewiston 
n-a fost decât o scuză pentru dorinţa sa patologică de a face 
rău. Nu mă pricep însă prea bine la psihologie și nici nu mă 
interesează. Nu psihologia încerc s-o dau eu în judecată. 

— Le-a torturat. 

— Da. Sub pretextul că vrea să afle cine mai știe de casetă. 

— A crezut că Reba Cordova știe ceva. 

— Exact. 

Muse clătină din cap. 

— Ce părere ai despre cumnat, învățătorul? 

— Lewiston? Ce-i cu el? 

— Ai de gând să-l acuzi? 

Cope ridică din umeri. 

— Individul pretinde că i-a povestit lui Nash ce i s-a întâmplat 
ca unui confident și că nu avea nici cea mai mică bănuială că 
acesta avea s-o ia razna. 

— Și tu ești în stare să accepţi asta? 

— Pietra confirmă spusele lui și nu am deocamdată dovezi 
care să infirme asta sau nu. Asta e treaba detectivilor mei, 
încheie Cope privind-o pe Loren. 

Paznicul depozitului găsise cheia containerului. Ușa fu 
deschisă și detectivii pătrunseră înăuntru. 

— Și când te gândești că Marianne Gillespie n-a trimis 
nimănui caseta. 


364 


— Da, așa se pare. Doar l-a ameninţat pe Lewiston. Oricum, i- 
a spus lui Guy despre casetă. Ea ar fi vrut să renunțe la ideea 
răzbunării. Zicea că ameninţarea a fost o pedeapsă suficient de 
dură pentru învăţător. Novak n-a fost însă de aceeași părere, 
așa că i-a trimis imaginile soţiei lui Lewiston. 

Muse se încruntă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Ai de gând să-l acuzi pe Novak? 

— Pentru ce? Individul n-a făcut altceva decât să trimită un e- 
mail. Așa ceva nu e împotriva legii. 

Din container își făcură apariţia doi polițiști. Lentoarea 
mișcărilor lor era foarte sugestivă. Unul dintre ei îi făcu un semn 
ușor cu capul lui Cope. 

— La naiba! zise Muse. 

Cope se întoarse și făcu câţiva pași spre Neil Cordova. Acesta 
îl urmărea crispat. Cope se străduia din răsputeri să nu-și 
coboare privirea și să meargă fără să șovăie. Neil începu să dea 
din cap. Cu cât Cope se apropia mai mult de el, cu atât Cordova 
dădea mai tare din cap, ca și cum ar fi putut anula în acest fel 
cruda realitate. Deși se pregătise sufletește pentru asta, lovitura 
era mult prea puternică. 

Când Cope ajunse lângă el, Neil Cordova încetă să mai dea 
din cap și se prăbuși în braţele procurorului. Incepu să plângă și 
să repete numele Rebei, spunând că nu poate să fie adevărat, 
implorând cerul să-i aducă soţia înapoi. Cope îl strânse la piept 
încercând să-l îmbărbăteze. Trecură mai multe minute. Cope 
continua să-l ţină în braţe pe Neil Cordova fără să rostească 
vreo vorbă. 

Aproape o oră mai târziu, Cope ajunse acasă. Făcu un duș și- 
și puse fracul. Apoi se duse la biserică. Cara, fiica lui în vârstă de 
șapte ani, fu obiectul admiraţiei tuturor când trecu pe culoarul 
din mijlocul bisericii. La ceremonie participă chiar și 
guvernatorul. După ceremonie, începu o petrecere în toată 
regula, cu orchestră și ring de dans. Muse, în calitate de 
domnișoară de onoare, participă la toate acestea, îmbrăcată 
elegant. Îl felicită pe Cope când îi veni rândul și-l sărută pe 
obraz. 

Din acest vârtej plin de culoare, Cope reuși să evadeze timp 
de două minute și să se așeze pe scaun. și slăbi niţel 
strânsoarea papionului și-și desfăcu nasturele de la cămașă. 


365 


Trecuse printr-un ciclu aproape complet în cuprinsul unei 
singure zile, începând dimineaţa cu moartea și sfârșind seara cu 
ceva atât de fericit ca unirea a două suflete. Unii ar fi dat, 
probabil, o interpretare foarte profundă acestei derulări a 
evenimentelor. Cope nu se număra însă printre aceștia. Stătea, 
pur și simplu, pe scaun și se uita cum invitaţii săi încercau să 
danseze pe o melodie foarte ritmată a lui Justin Timberlake. 
Pentru o clipă, gândurile sale se întoarseră la Neil Cordova, la 
lovitura pe care o primise, la modul în care avea să treacă peste 
această încercare, împreună cu fetiţele lui. 

— Tati? 

Cope întoarse capul. Era Cara, fiica lui. Îl apucă de mână și-l 
privi în ochi cu toată seriozitatea celor șapte ani ai ei. 

— Vrei să dansezi cu mine? întrebă fetița. 

— Parcă nu-ţi prea plăcea să dansezi. 

— Îmi place melodia asta. Te rog frumos! 

El se ridică și se îndreptă spre ringul de dans. Formaţia atacă 
din nou refrenul melodiei, care avea niște versuri stupide. Cope 
începu să se miște în ritmul muzicii. Cara o căută pe mireasă, o 
găsi și o aduse și pe ea pe ring. Noua familie, Lucy, Cara și 
Cope, începu să danseze. Muzica se auzea acum parcă mai tare. 
Prietenii și membrii de familie începură să bată din palme. Cope 
se mișca din ce în ce mai dezarticulat. Soţia și fiica începură să 
râdă. 

Auzindu-le, Paul Copeland începu să se învârtă și să dea din 
mâini și mai tare, până când pentru el nu mai rămăseseră pe 
lume decât feţele lor frumoase și sunetul minunat al râsului lor. 


virtual-project.eu 


366