Lisa Gardner — Vecinul

„Complex şi plin de suspans...” 
Publishers Weekly 


Lisa Gardner este o romancieră americană 
contemporană. Dependentă de documentare, aşa cum se 
autodescrie, Lisa Gardner şi-a fructificat interesul pentru 
procedurile poliţieneşti, intrigile complexe şi personajele 
captivante într-o serie de romane incluse de New York 
Times pe lista bestsellerurilor de suspans. Printre acestea 
se numără Say Goodbye, Hide, Gone, Alone, The Killing 
Hour, The Survivors Club, The Next Accident, The Other 
Daughter, The Third Victim, The Perfect Husband şi Live 
to Tell. A scris, de asemenea, şi romane de dragoste, sub 
pseudonimul Alicia Scott. Trăieşte împreună cu familia ei 
în New England, unde lucrează în prezent la următorului 
său roman, Save me. 


LISA GARDNER 
VECINUL 


Traducere din limba engleză Carmen Ion 


The Neighbor 
Lisa Gardner 
Copyright O 2009 Lisa Gardner, Inc. 


LITERA 
Vecinul Lisa Gardner 
Copyright © 2011 Litera 
pentru versiunea în limba română 
Toate drepturile rezervate 


Editor: Vidraşcu şi fiii 
Redactori: Ioana Oprică, Mira Velcea 
Copertă: Andrei Gamarţ 
Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman 


Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată 
de Cristina Vidraşcu Sturza 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
GARDNER, LISA 
Vecinul/Lisa Gardner; trad.: Carmen Ion. — 
Bucureşti: Litera Internaţional, 2011 
ISBN 978-606-600-610-1 


I. Ion, Carmen (trad.) 
821.111-31 = 135.1 


Capitolul 1 


M-am întrebat mereu ce simt oamenii în ultimele lor ore 
de viaţă. Ştiu ei oare că va urma ceva îngrozitor? Presimt 
tragedia care pluteşte în aer şi îi adună în jurul lor pe cei 
dragi? Sau este unul dintre acele lucruri care, pur şi 
simplu, se întâmplă? O mamă care işi duce la culcare cei 
patru copii, încercând să îşi aducă aminte cărei vecine i-a 
venit rândul să-i ia a doua zi pe puşti cu maşina de la 
şcoală, făcându-şi griji că lăsase rufele nespălate şi că soba 
scotea iarăşi zgomotul acela neobişnuit, pentru ca apoi să 
audă un scârţăit ciudat venit dinspre hol. Sau adolescenta 
care visează la cumpărăturile pe care le va face sâmbătă 
cu prietena ei cea mai bună, însă, când deschide ochii, 
descoperă că nu este singură în încăpere. Sau tatăl care se 
trezeşte brusc din somn, spunându-şi: „Ce mama dracului 
se petrece?” chiar în clipa când un ciocan îl pocneşte între 
ochi. 

In ultimele şase ore pe care le mai am pe lumea asta, îi 
pregătesc cina lui Ree. Macaroane cu brânză şi cârnăciori 
din carne de curcan. Apoi tai felii un măr. Ea mănâncă 
pulpa albă, crocantă, lăsând în urmă coaja roşie, ce se 
curbează ca nişte jumătăţi de zâmbet. Îşi dă ochii peste 
cap - nu are decât patru ani, dar se poartă ca o fată de 
paisprezece. Deja ne certăm pe tema hainelor - ei îi plac 
fustele scurte, în timp ce eu şi tatăl ei preferăm rochiile 
mai lungi, ea vrea bikini, noi insistăm să poarte un costum 
de baie dintr-o singură piesă. Imi închipui că, peste câteva 
săptămâni, o să ne ceară cheile de la maşină. 

După aceea, Ree vrea să pornească la „vânătoare de 
comori” în mansardă. li spun că e vremea să facă baie. Mă 
rog, duş. Intrăm amândouă în vechea cadă cu picioare pe 
care o avem instalată la etaj, aşa cum facem încă de când 


era ea bebeluş. Ree săpuneşte două păpuşi Bărbie şi o 
rățuşcă din plastic cu coroniță de prinţesă. Eu o săpunesc 
pe ea. Când terminăm, mirosim amândouă a lavandă, şi 
toată baia, decorată cu plăci de faianţă albe şi negre, e 
învăluită în abur. 

Îmi place ritualul de după baie. Ne înfăşurăm în nişte 
prosoape uriaşe, şi pe urmă ne grăbim să traversăm holul 
friguros până la Marele Palat din camera mea şi a lui 
Jason, în care ne băgăm una lângă cealaltă, cu braţele 
ascunse în prosoape, dar cu degetele de la picioare ieşind 
afară şi atingându-se uşor. Motanul nostru portocaliu, 
Domnul Smith, sare şi el în pat şi se uită atent la noi cu 
ochii lui mari, aurii, legănându-şi coada lungă. 

— Ce ţi-a plăcut cel mai mult astăzi? îmi întreb fiica. 

Ree îşi increţeşte nasul, gânditoare. 

— Nu-mi amintesc. 

Domnul Smith se îndepărtează încet de noi, îşi găseşte 
un loc confortabil lângă tăblia patului şi începe să se 
alinte. Ştie ce are să urmeze. 

— Mie cel mai mult mi-a plăcut când am venit de la 
şcoală şi am primit o îmbrăţişare. 

Sunt profesoară. Astăzi e miercuri. Miercurea eu ajung 
acasă pe la patru, şi Jason pleacă în jur de cinci. Ree s-a 
obişnuit deja cu schimbarea de ştafetă. Tati stă cu ea ziua, 
mami - noaptea. N-am vrut ca nişte străini să ne crească 
fetița şi am făcut tot posibilul pentru a evita acest lucru. 

— Pot să mă uit la un film? întreabă Ree. 

Am învăţat-o să ceară voie. Dacă am lăsa-o, s-ar uita 
întruna la DVD-uri. 

— Fără filme în seara asta, îi răspund pe un ton cald. 
Mai bine povesteşte-mi ce-ai făcut la grădiniță. 

— Unul scurt, contraatacă ea. Apoi îmi oferă, 
triumfătoare, soluția: Veggie Tales!! 

— Niciun film, repet eu, scoțându-mi mâna din prosop 


1 Serial american de desene animate pentru copii, cu conţinut puternic 
moralizator şi având drept personaje legume antropomorfe (n.tr.) 


suficient cât să o gâdil sub bărbie. 

E aproape opt seara, şi ştiu că e obosită şi că vrea cu tot 
dinadinsul să mă contrazică. Dar prefer să evit stările de 
agitaţie înaintea orei de culcare. 

— Acum povesteşte-mi ce-ai făcut la grădiniţă. Ce 
gustare aţi avut azi? 

Ea îşi eliberează, la rândul ei, braţele şi mă gâdilă sub 
bărbie. 

— Morcovi! 

— Nu, zău? O gâdil din nou, pe după ureche. Cine i-a 
adus? 

— Heidi! E 

Încearcă să ajungă la subsuorile mele. Îi blochez 
tentativa cu îndemânare. 

— Desen sau muzică? 

— Muzică! 

— Vocală sau instrumentală? 

— Chitară! 

Și-a scos prosopul şi sare pe mine, gâdilându-mă pe 
oriunde îi ajung degețelele iuți - ultima izbucnire de 
energie de dinainte de a se prăbuşi în pat, la sfârşitul zilei. 
Reuşesc să o ţin la distanţă, rostogolindu-mă în hohote 
peste marginea patului. Aterizez cu o bufnitură pe 
duşumeaua tare, lucru care pe ea o face să chicotească şi 
mai abitir, iar pe Domnul Smith - să miorlăie în semn de 
protest. Aşa că o zbugheşte din cameră, dornic de acum să 
ne vadă punând capăt ritualului de seară. 

Scot din şifonier un tricou lung pentru mine şi o 
cămăşuţă de noapte Ariel pentru Ree. Ne spălăm pe dinți, 
una lângă alta, în faţa oglinzii ovale. Lui Ree îi place când 
scuipăm pasta în acelaşi timp. După două poveşti, un 
cântecel şi o jumătate de spectacol de Broadway, reuşesc 
în sfârşit să o învelesc şi să o culc, cu iepuraşul strâns în 
braţe şi cu Domnul Smith ghemuit la picioarele ei. 

Opt şi jumătate. Căsuţa în care locuim a devenit oficial a 
mea. Mă refugiez în faţa blatului de bucătărie. Mai iau 


câte o gură de ceai şi corectez lucrările cu spatele la 
computer, ca să evit tentatia. Ceasul în formă de pisică, pe 
care Jason i l-a făcut cadou de Crăciun lui Ree, miorlăie, 
anunțând ora exactă. Ecoul pe care îl face bungalow-ul cu 
etaj din anii '50 dă impresia că spațiul este mai mic decât 
în realitate. 

Am picioarele reci. E martie în New England, şi zilele 
sunt încă friguroase. Ar trebui să-mi pun nişte şosete, dar 
n-am chef să mă ridic. _ 

Nouă şi un sfert. Fac turul casei. Incui uşa din spate, 
verific penele de lemn proptite în toate cercevelele. La 
urmă, încuietoarea dublă a uşii de oțel din faţă. Locuim în 
South Boston, într-un cartier modest, tipic clasei de mijloc, 
cu străzi mărginite de copaci şi cu parcuri frumos 
amenajate pentru familii. Sunt o mulţime de copii şi de 
gărduleţe albe. 

Totuşi, verific încuietorile şi închid bine ferestrele. Şi eu, 
şi Jason avem motivele noastre. 

După aceea, stau iar în picioare în faţa computerului; mă 
mănâncă palmele, pe care mi le ţin pe lângă corp. Imi spun 
că ar fi cazul să mă duc la culcare. Si că n-ar trebui să mă 
aşez. Conştientă, totodată, că o s-o fac probabil oricum. 
Puțin. Doar cât să verific câteva e-mailuri. Ce poate fi rău 
în asta? 

În ultima clipă, descopăr în mine o voinţă de care nu mă 
ştiam capabilă. Închid computerul. Face şi asta parte din 
politica familiei: computerul trebuie închis înainte de 
culcare. 

Ştiţi, computerul e un soi de portal, o intrare în propria 
casă. Sau poate că nu ştiați. 

Nu contează, veţi afla cât de curând. 

Ora zece. Las lumina aprinsă pe hol pentru Jason. Nu 
m-a sunat, ceea ce înseamnă că are multă treabă. Iar asta 
e bine, imi spun. Asta e, dacă are treabă, are treabă. 
Tăcerile dintre noi devin tot mai lungi pe zi ce trece. 
Lucruri de genul ăsta se întâmplă. Mai ales atunci când ai 


un Copil mic. 

Mă  reîntorc cu gândul la vacanța din februarie. 
Evadarea noastră, a familiei - lucrul cel mai bun sau cel 
mai rău din câte ni s-au întâmplat, depinde din ce unghi 
priveşti. Aş vrea să înțeleg. Să pricep cum stau lucrurile cu 
soțul meu, cu mine. Pentru că unele lucruri, odată făcute, 
nu mai pot fi luate inapoi şi, odată spuse, nu mai pot fi 
uitate. 

În seara asta, nu reuşesc să pricep nimic. De fapt, de 
săptămâni întregi nu reuşesc sa pricep nimic, şi asta mă 
umple tot mai mult de groază. Pe vremuri, credeam sincer 
că dragostea poate vindeca de una singură orice rană. 
Acum ştiu că nu e aşa. 

Sus, la etaj, mă opresc pe hol în faţa camerei lui Ree, 
pentru o ultimă verificare. Intredeschid uşa cu mare grijă 
şi arunc o privire înăuntru. Ochii aurii ai Domnului Smith 
mă fixează. Nu catadicseşte să se ridice - nici nu-l 
condamn. E o scenă înduioşătoare. Ree ghemuită în 
aşternuturile cu floricele verzi şi roz, sugându-şi degetul 
mare, cu  cârlionţii  întunecaţi  ivindu-se deasupra 
cearşafului. Pare din nou mititică, bebeluşul pe care parcă 
mai ieri îl adusesem acasă, deşi, într-un fel sau altul, au 
trecut patru ani de atunci, şi acum se îmbracă singură, 
mănâncă singură şi nu scapă niciun prilej să ne 
împărtăşească părerile ei despre lume şi viaţă. 

Cred că o iubesc. 

Cred că „iubire“ nu e cuvântul potrivit pentru a descrie 
emoția care imi creşte în piept. 

Închid uşa încetişor şi păşesc fără zgomot spre 
dormitorul meu, unde mă strecor sub cuvertura albastră 
cu verde, cadou de nuntă. 

Am lăsat uşa întredeschisă, ca să o aud pe Ree. Si 
lumina aprinsă pe hol, pentru Jason. 

Ritualul de seară s-a terminat. Totul este în regulă. 

Mă întind pe o parte, cu perna între genunchi şi cu mâna 
sprijinită pe şold. Mă uit cu ochii larg deschişi la toate şi la 


nimic. Mă gândesc la cât de obosită mă simt, la ce tare am 
dat-o în bară şi că mi-aş dori ca Jason să fie acasă, dar, pe 
de altă parte, îmi pare bine că nu e şi că trebuie să mă 
decid ce să fac, numai că nu am nici cea mai vagă idee. 

Îmi iubesc copilul. Îmi iubesc soţul. 

Sunt o proastă. 

Și îmi aduc aminte de ceva, de un lucru la care nu m-am 
mai gândit de luni de zile. Nu e tocmai o amintire propriu- 
zisă, ci mai degrabă un parfum: petale de trandafir căzute, 
ofilindu-se şi putrezind în arşița din Georgia, în fața 
ferestrei dormitorului meu. În timp ce vocea mamei 
pluteşte în jos, prin holul întunecat: „Știu ceva ce tu nu 
ştii”. 

— Șşşt, şoptesc acum. 

Mâna mi se înfăşoară în jurul stomacului şi mă gândesc 
prea mult la lucruri pe care mi-am petrecut cea mai mare 
parte a vieții încercând să le uit. 

— Șşşt, repet. 

Și, în clipa aceea, din josul scărilor urcă spre mine un 
zgomot... 

Mi-ar plăcea să vă pot spune că în ultimele clipe de pe 
lumea aceasta am auzit o bufniță țipând în beznă. Ori că 
am văzut o pisică neagră sărind peste un gard. Sau că am 
simţit cum mi se ridică părul la ceafă. 

Mi-ar plăcea să vă spun că am presimţit pericolul şi că 
m-am opus din răsputeri. La urma urmelor, dintre toți 
oamenii, cine altcineva decât mine ar putea să înțeleagă 
mai bine cât de uşor se transformă iubirea în ură şi dorința 
în obsesie? Cine, mai bine decât mine, ar fi putut prevedea 
totul? 

Numai că n-am făcut-o. Sincer vă spun, n-am făcut-o. 

Și, Dumnezeu mi-e martor, când i s-a ivit chipul în 
umbra uşii, primul meu gând a fost că era la fel de chipeş 
ca atunci când l-am văzut prima oară şi că încă tânjeam sà- 
i mângâi bărbia, să-mi trec degetele prin buclele lui... 

Iar apoi, uitându-mă la ce ținea în mână, mi-am spus că 


nu trebuie să tip. Că trebuie să-mi protejez fiica, odorul 
meu neprețuit, adormit în celălalt capăt al holului. 

A păşit înăuntru. A ridicat ambele braţe. 

Vă jur că n-am scos niciun sunet. 


Capitolul 2 


Doamna detectiv D.D. Warren aprecia întotdeauna un 
bufet bun cu mâncare la discreţie. Nu, nu alegea niciodată 
paste - o mâncare săţioasă, fără îndoială, dar adesea 
foarte prost servită alături de friptură. Nu, de-a lungul 
anilor, ea îşi dezvoltase o strategie bine pusă la punct: faza 
întâi, salatele. Nu că s-ar fi dat în vânt după salata iceberg, 
dar, cum era singură şi obsedată de muncă, nu se obosea 
niciodată, la cei treizeci şi ceva de ani ai ei, să ţină hrană 
perisabilă în frigider. Aşa că... da, începea cu nişte legume 
oarecare, altfel, având în vedere obiceiurile ei alimentare, 
risca, Doamne fereşte, să se îmbolnăvească de scorbut. 

Faza a doua: carne tăiată în felii subţiri. Curcanul era 
acceptabil. Şunca la cuptor în sos de miere, o treaptă mai 
sus. Friptura de vită în sânge, medalia de aur. li plăcea 
roşie şi cât se poate de crudă la mijloc. Dacă nu sălta niţel 
atunci când o înţepai cu furculiţa însemna că în bucătărie 
cineva comisese o crimă împotriva cărnii de vită. 

Cu toate că ar fi mâncat-o oricum. Nu puteai avea cine 
ştie ce pretenţii de la un bufet suedez. 

Aşadar, un pic de salată, şi pe urmă câteva felii subţiri 
de friptură în sânge. Mai nou, nenorocitul de bucătar îi 
îndesa cartofi ca garnitură la friptură. Peste cadavrul ei! 
Prefera să pescuiască din farfurie eglefin la cuptor şi să 
ronţăie crusta sau poate trei, patru scoici în jumătăţi de 
cochilie şi gătite cu şuncă şi crutoane, plus, desigur, nişte 
creveţi reci. După care să aleagă între legumele sotate şi 
caserola cu fasole verde cu rondele de ceapă crocante 
deasupra. Ei bine, asta însemna o masă în toată regula. 

Desertul era, evident, o parte importantă a acestui 
bufet. Prăjitura cu brânză intra în aceeaşi categorie cu 
cartofii şi cu pastele - o eroare de novice, feriţi-vă de ea! 


Mai bine budincă sau fursecuri cu fructe. Şi, cum se zice, 
întotdeauna mai e loc pentru nişte jeleu. Sau mousse de 
ciocolată. Şi creme brilee. Cu sos de zmeură: dinamită 
curată, ce să mai! 

Mda, i-ar prinde bine nişte creme brûlée. 

Ceea ce îi amintea că, din păcate, nu era decât şapte 
dimineaţa, şi tot ce avea în materie de mâncare în cămara 
apartamentului ei din cartierul North End era o pungă de 
făină. 

D.D. s-a rostogolit în pat şi, cu stomacul chiorăind, a 
încercat să se autoamăgească, pretinzând că era singura 
parte a corpului ei care tânjea după satisfacţie. 

Afară, dimineaţa se anunţa cenuşie. O altă zi de martie 
rece şi geroasă. În mod normal, la ora asta ar fi fost deja în 
picioare şi în drum spre secţie, dar cu o zi în urmă 
încheiase o anchetă derulată pe parcursul a două luni, cu 
privire la o serie de împuşcături trase dintr-o maşină, în 
care erau implicaţi un cunoscut traficant de droguri şi, 
întâmplător, o mamă care îşi plimba cei doi copii. 
Împuşcăturile avuseseră loc la numai trei cvartale de 
secţia de poliţie din Roxbury, aşa că pagubelor li se 
adăugase şi ofensa adusă organelor legii. 

Presa înnebunise. Localnicii organizaseră grupuri care 
pichetau zilnic zona şi cereau măsuri care să garanteze 
siguranţa publică. 

lar comisarul reacţionase prompt, înființând un grup 
operativ în fruntea căruia o numise - cum altfel? - pe D.D., 
şi asta pentru că, dintr-un motiv sau altul, o blondă 
drăguță era un purtător de cuvânt mai potrivit decât orice 
tip într-o uniformă ţeapănă. 

Pe D.D. nu o deranjase. La naiba, pentru asta trăia. 
Bliţuri, cetăţeni isterici, politicieni negri de supărare. Să- 
nceapă distracţia! Încasa fără să clipească dezaprobările 
publicului, după care, în spatele uşilor închise, îşi punea 
echipa de anchetatori la treabă, obligându-i să lucreze într- 
un ritm frenetic. Un nenorocit îşi închipuia că putea să 


masacreze o întreagă familie chiar sub nasul ei? Se înşela 
amarnic. 

Alcătuiseră o listă de posibili suspecți şi începuseră să-i 
strângă cu uşa. Şi, după şase săptămâni, dăduseră buzna 
într-un depozit dezafectat de lângă țărm, târându-l pe 
individ afară din bârlogul lui întunecat, în soarele orbitor, 
cu camerele de luat vederi aţintite asupra lui. 

D.D. şi echipa ei aveau să fie eroi timp de o zi, două, 
până când apărea un alt idiot, şi totul o lua de la capăt. Aşa 
mergeau lucrurile. Rahat, şters la fund, tras apa. Şi din 
nou rahat. 

A oftat, s-a întors de pe o parte pe cealaltă, şi-a trecut 
palma peste lenjeria de pat fină şi iar a oftat. Ar face bine 
să se trezească. Şi să facă un duş. Să îşi dedice ceva timp 
spălării rufelor şi curăţirii dezastrului care forma în clipa 
aceea spaţiul ei personal. 

În schimb, gândurile i s-au întors spre bufet. Şi spre sex. 
Sexul sălbatic, în forţă, dur. În care mâinile ei să poată 
zăbovi pe un fund tare ca piatra. Şi braţe de oţel care să-i 
înconjoare şoldurile. Şi o arşiţă să îi cuprindă coapsele în 
timp ce unghiile sfâşiau aceleaşi cearşafuri albe şi 
răcoroase pe care stătea acum întinsă. 

Fir-ar să fie! A dat aşternuturile la o parte şi a ieşit 
ţanţoşă din dormitor, doar în tricou şi în chiloţi, şi învăluită 
în aura fină a frustrării sexuale. 

Mai întâi, avea să facă ordine în apartament. Pe urmă 
ieşea să alerge. După care intenţiona să mănânce o duzină 
de gogoşi. 

S-a îndreptat spre bucătărie, a scos din frigider cutia cu 
boabe de cafea pentru espresso, a luat râşniţa şi s-a apucat 
de treabă. 

Pentru numele lui Dumnezeu, avea treizeci şi opt de ani. 
Şi aproape că trăia pentru munca ei. Ce dacă se simţea 
uneori cam singură, fără un soţ arătos şi doi plozi care săi 
se încurce printre picioare? Era prea târziu pentru asta. 

A vărsat cafeaua proaspăt râşnită în micul filtru auriu şi 


a apăsat pe buton. Maşinăria italienească a prins viaţă cu 
un huruit, şi mirosul cafelei proaspete a umplut încăperea, 
calmând-o puţin. A scos laptele din frigider, pregătindu-se 
să-l bată spumă. 

Cumpărase mansarda din cartierul North End cu trei 
luni în urmă. Mult prea pretențioasă pentru un poliţist, dar 
ăsta era avantajul căderii pieţei imobiliare din Boston. 
Dezvoltatorii construiau clădiri, dar piaţa nu reacţiona. Şi 
atunci, împătimiţii de muncă, de genul lui D.D., aveau, 
dintr-odată, şansa unei vieţi mai bune. li plăcea 
apartamentul. Deschis, spaţios, minimalist. Numai bun să 
o facă să-şi dorească să stea mai mult pe-acasă. Nu că o şi 
făcea, dar oricum, se gândea la asta. 

A terminat de preparat cafeaua cu lapte şi s-a îndreptat 
cu paşi mici spre şirul de ferestre ce dădeau spre strada 
animată. Era agitată, încordată. li plăcea vederea care se 
deschidea de aici. O stradă aglomerată, înţesată de oameni 
ocupați care alergau de colo-colo, sub ochii ei. O mulţime 
de vieţi mărunte, fiecare cu micile sale nevoi - şi niciuna 
nu îşi ridica ochii spre ea, nu dădea doi bani pe ea, nu voia 
nimic de la ea. Era în afara serviciului, şi viaţa mergea 
totuşi înainte, chiar şi în lipsa ei. O lecţie demnă de a fi 
luată în seamă de o femeie ca ea. 

A suflat în ceaşcă, îndepărtând uşor un mic val de 
spumă, a sorbit de câteva ori şi a simţit cum începea să se 
relaxeze. 

N-ar fi trebuit să se ducă la nuntă. Despre asta era 
vorba. O femeie de vârsta ei ar trebui să boicoteze toate 
nuntile şi petrecerile date în cinstea viitorilor nou-născuţi. 

La naiba cu Bobby Dodge! Tipul se înecase de-a binelea 
de emoție când îşi rostise jurămintele. lar Annabelle 
plânsese, uluitor de frumoasă în rochia ei de mireasă fără 
bretele. Şi pe urmă căţeluşa Bella păşise spre altar cu 
două panglici aurii legate de zgardă cu o fundă uriaşă. 

Cum naiba să nu te emoţionezi, măcar puţin? Mai ales 
atunci când orchestra începe să cânte şi toată lumea 


dansează pe melodia At Last a Ettei James - toată lumea în 
afară de tine, bineînţeles, şi asta pentru că avuseseşi atât 
de mult de lucru, încât nu apucaseşi să îţi găseşti un 
însoțitor. 

D.D. a sorbit iarăşi din Jatte, privind încruntată în jos 
spre furnicarul vieților mărunte şi mult prea ocupate. _ 

Bobby Dodge se însurase. Despre asta era vorba. Işi 
găsise pe cineva mai bun decât ea, şi acum era un bărbat 
însurat, în timp ce ea... 

La dracu”, îi trebuia o partidă de sex. 

Tocmai îşi legase şireturile la pantofii de alergare, când 
i-a sunat telefonul mobil. S-a uitat la numărul afişat pe 
ecran, s-a încruntat şi a dus telefonul la ureche. 

— Sergent Warren, s-a prezentat ea. 

— 'Neaţa, sergent. Detectiv Brian Miller. Districtul C-6. 
Scuze de deranj. 

D.D. a ridicat din umeri, aşteptând. A întrebat apoi, 
atunci când detectivul a ezitat să continue: 

— Cu ce îţi pot fi de folos în dimineaţa aceasta, detectiv 
Miller? 

— Păi, avem o problemă... Vocea lui Miller s-a stins din 
nou, şi D.D. s-a pus iarăşi pe aşteptat. 

Districtul C-6 era circa de poliţie care acoperea zona 
South Boston. În calitate de sergent la secţia omucideri, 
D.D. avea rareori ocazia să colaboreze cu detectivii de la 
C-6. Cartierul South Boston nu avea o rată prea mare a 
criminalităţii. Furturi, spargeri, jafuri, da. Crime, mai 
puţin. 

— La ora cinci dimineaţa, s-a primit un telefon la 
dispecerat, s-a hotărât Miller într-un final să vorbească. Un 
bărbat a anunţat că, atunci când s-a întors acasă, a 
constatat că soţia sa dispăruse. 

D.D. a ridicat din sprâncene şi s-a aşezat din nou pe 
scaun. 

— Zici că soţul a venit acasă la cinci dimineaţa? 

— La cinci a anunţat dispariţia. Bărbatul se numeşte 


Jason Jones. Numele îţi spune ceva? 

— Ar trebui? 

— E reporter la Boston Daily. Se ocupă în mare de South 
Boston, dar mai scrie şi despre restul oraşului. Din câte se 
pare, lucrează mai mult noaptea - are în vizor întrunirile 
consiliului municipal, şedinţele consiliului orăşenesc şi alte 
chestii de genul ăsta. Miercuri a fost mai întâi la staţia de 
apă, după care a primit un telefon să se prezinte la un 
incendiu izbucnit într-o locuinţă. În fine, şi-a terminat tura 
în jurul orei două şi s-a întors acasă, unde şi-a găsit fiica de 
patru ani dormind la ea în cameră şi soţia dispărută. 

— OK. 

— Primii poliţişti ajunşi la faţa locului au procedat ca la 
carte, a continuat Miller. Au cercetat casa. Maşina era 
parcată în stradă, poşeta femeii şi cheile se aflau pe blatul 
de bucătărie. Niciun semn de efracţie. Doar în dormitorul 
de la etaj o lampă era răsturnată şi lipsea o pătură albastră 
cu verde. 

— Până aici am înţeles. 

— Având în vedere circumstanţele, faptul că mama îşi 
lăsase singură fetiţa, poliţiştii şi-au sunat superiorul, care 
a luat legătura cu şeful meu, la secţie. Şi noi ne-am 
petrecut ultimele ore cercetând împrejurimile, verificând 
magazinele din zonă, sunând la prieteni şi la rude, mă rog, 
tot tacâmul. Pe scurt, până acum, n-avem nici cea mai vagă 
pistă. 

— Aţi găsit vreun cadavru? 

— Nu, doamnă. 

— Pete de sânge? Amprente, semne de luptă? 

— Doar o lampă răsturnată. 

— Primii poliţişti au verificat chiar toată casa? 
Mansarda, subsolul, debaralele? 

— Facem tot posibilul! 

— Poftim? 

— Soţul... Nu pot să spun că ne-a interzis accesul, dar 
nu e tocmai cooperant. 


— Of, fir-ar al naibii! Şi, dintr-odată, D.D. a înţeles. A 
înţeles de ce un detectiv de la o secţie de poliţie sunase la 
un sergent de la omucideri pentru o femeie dată dispărută. 
Şi de ce era exclus ca sergentul de la omucideri să îşi mai 
facă tura de jogging în dimineaţa aceea. Doamna Jones e o 
femeie albă tânără şi frumoasă, nu-i aşa? 

— E profesoară, are douăzeci şi trei de ani şi e blondă. 
Cu un zâmbet care ar putea lumina ecranul televizorului. 

— Sper că nu ai alertat colegii prin staţia radio. 

— De ce credeţi că v-am sunat pe telefonul mobil? 

— Dă-mi adresa. Ajung acolo în zece minute, detectiv 
Miller. 


D.D. şi-a lăsat pantofii de alergat în camera de zi, şortul 
în hol şi tricoul în dormitor. Blugi, un pulover alb cu 
nasturi, o pereche de cizme în picioare, şi era gata. Şi-a 
fixat pagerul la curea, şi-a atârnat legitimaţia la gât şi şi-a 
strecurat telefonul mobil în buzunarul de la spate. 

Ultima oprire, pentru jacheta ei favorită din piele, de 
culoarea caramelului, agăţată în cuierul de lângă uşă. 

După care sergentul Warren a ieşit pe uşă, plecând în 
misiune cu aceeaşi plăcere dintotdeauna. 

* 

South Boston are o istorie lungă şi interesantă, chiar şi 
după standardele bostoniene. Mărginit pe o latură de 
prosperul cartier financiar şi pe cealaltă de oceanul de un 
albastru strălucitor, a funcţionat mult timp ca port, cu 
toate beneficiile aferente vieţii într-un mare oraş. Zona a 
fost ocupată mai întâi de oameni aflaţi pe treptele de jos 
ale ierarhiei  socioeconomice.  Imigranţi la limita 
subzistenţei, în majoritate irlandezi de origine, se 
înghesuiau câte treizeci, cu câte o găleată pe post de 
closet şi o grămadă de paie pline de păduchi drept saltea. 
O viaţă grea, în care bolile, epidemiile şi sărăcia erau cel 
mai apropiat vecin. 

Dând timpul înainte, după o sută cincizeci de ani, 


„Southie” devenise mai degrabă o atitudine decât un loc. 
Aici se născuse Whitey Bulger, unul dintre cei mai 
cunoscuţi mafioţi din Boston, care în anii '70 a transformat 
proiectele de locuinţe în propriul său teren de joacă, 
controlând astfel o jumătate din populaţie şi angajând 
cealaltă jumătate în slujba lui. Şi totuşi, zona a continuat 
să meargă înainte, fiecare îngrijindu-se de vecinii săi şi 
fiecare generaţie de puşti duri şi şmecheraşi producând o 
nouă generaţie de puşti duri şi şmecheraşi. Outsiderii nu 
înțelegeau cum mergea treaba, iar celor din „Southie“ le 
convenea chestia asta de minune. 

Din nefericire, mai devreme sau mai târziu, orice 
atitudine se uniformizează. Într-un an, un eveniment major 
organizat în port a adus în zonă o mulţime de locuitori ai 
oraşului. Au sosit aşteptându-se să dea peste un cartier 
mizer, cu străzi lăsate în paragină. Insă au descoperit 
vederi spre ocean, nenumărate parcuri verzi şi şcoli 
catolice de cea mai bună calitate. Un cartier situat la 
numai zece minute de centrul Bostonului, în care cea mai 
dificilă alegere într-o dimineaţă de duminică era dacă să o 
iei drept înainte, spre parc, sau la stânga, către plajă. 

Evident, yuppies? au apelat imediat la agenţii imobiliari, 
şi, peste noapte, vechile proiecte de locuinţe au devenit 
apartamente de milioane de dolari, cu scară interioară şi 
vedere la mare, iar sendvişurile cu trei felii de pâine 
preparate de a patra generaţie de localnici au început să 
fie vândute la un preţ de cinci ori mai mare decât 
îndrăzniseră ei vreodată să viseze. 


2 Prescurtare de la young urban professional (profesionist tânăr din 
mediul urban) sau young upwardly mobile professional (aprox. tânăr 
ambițios şi mobil din punct de vedere profesional). Termenul, folosit 
mai ales în prima parte a anilor '80 şi devenit acum relativ desuet, se 
referă la tineri de 20-30 de ani din pătura superioară a clasei de mijloc 
sau a clasei dominante care lucrează în domeniul financiar-bancar, în 
avocatură, mediul academic etc., fiind bine plătiţi, complet absorbiți de 
munca lor şi bucurându-se de avantajele vieţii culturale sofisticate 
specifice marilor aglomerări urbane. (n.tr.) 


Comunitatea a început să se schimbe. Situaţia 
economică era alta, la fel şi etniile. Parcurile rămăseseră 
însă tot frumoase, şi străzile erau în continuare mărginite 
de copaci. Apăruseră câteva cafenele şi baruri. Puburile 
irlandeze supravieţuiseră. Tot mai mulţi yuppies. Dar la fel 
de multe familii cu copii. Un loc bun în care să trăieşti, 
asta dacă ai avut inspiraţia să-ţi cumperi casa înainte ca 
preţurile să o ia razna. 

D.D. a folosit GPS-ul ca să ajungă la adresa indicată de 
detectivul Miller. S-a trezit în apropierea apei, în faţa unui 
mic bungalow pitoresc, zugrăvit în maro cu crem, cu un 
gazon ca desprins dintr-o vedere şi un arțar desfrunzit în 
mijloc. Două idei i-au venit simultan în minte. Prima: 
cineva construise un bungalow în Boston? Şi a doua: 
detectivul Miller îşi cunoştea bine meseria. Trecuseră cinci 
ore şi jumătate de la apelul telefonic, şi perimetrul nu 
fusese delimitat cu bandă, parcarea nu se umpluse cu 
maşini de poliţie şi, încă şi mai bine, televiziunile nu-şi 
trimiseseră carele de transmisiune. Casa părea liniştită, 
strada - la fel. Calmul proverbial de dinaintea furtunii. 

D.D. a ocolit de trei ori cvartalul înainte de a parca, în 
cele din urmă, la câteva străzi distanţă. Dacă Miller se 
descurcase atâtea ore fără publicitate, nu avea să fie ea 
cea care să-l dea de gol. 

Întorcându-se spre bungalow, cu mâinile încleştate în 
buzunarele din faţă şi cu umerii încovoiaţi de frig, l-a zărit 
pe Miller aşteptând-o în curtea din faţă. Era mai scund 
decât şi-l închipuise, cu părul castaniu rărit şi cu o mustață 
în stilul anilor '70. Părea genul de copoi capabil sa facă o 
treabă excelentă lucrând sub acoperire - atât de banal ca 
înfăţişare, încât nu îl bagă nimeni în seamă, cu atât mai 
puţin să observe cineva că trage cu urechea la conversații 
importante. Avea şi tenul palid, în genul celor care îşi 
petrec o bună parte din vreme sub lumina neonului. Un 
funcţionăraş de birou, l-a catalogat D.D., după care s-a 
mustrat: nu trebuia să se grăbească să emită asemenea 


judecăţi. 

Miller a traversat peluza, alăturându-i-se. A continuat să 
meargă în ritm cu ea, aşa că D.D. i-a urmat exemplul. 
Uneori, munca de poliţist implica şi ceva teatru. Astăzi, 
după toate probabilitățile, interpretau un cuplu ieşit 
dimineaţa la plimbare. Costumul maro, şifonat al lui Miller 
nu se prea încadra în decor, fiind un pic prea formal, însă 
D.D., în blugii ei mulati şi jacheta de piele, arăta trăsnet. 

— Sandra Jones e profesoară la şcoala generală, a rupt 
Miller tăcerea, vorbind încet şi iuţind pasul în timp ce 
treceau de primul bloc, îndreptându-se spre apă. Predă 
educaţie civică la clasa a şasea. Am plasat doi poliţişti la 
şcoală, dar nimeni nu a văzut-o de ieri, de la trei şi 
jumătate, când a plecat de acolo. Am verificat birourile din 
zonă, restaurantele, magazinele locale - nimic. Farfuriile 
de la cină au rămas în chiuvetă. Un teanc de lucrări 
corectate - lângă geantă, pe blatul de bucătărie. După 
spusele soţului, Sandra nu începe să lucreze acasă decât 
după ce o culcă pe fetiţă, la ora opt seara. Aşadar, plecăm 
de la prezumția că a fost acasă, cu copilul, până pe la opt 
şi jumătate, nouă. N-a dat niciun telefon de pe mobil după 
ora şase; i-am cerut operatorului lista cu apelurile. 

— Are familie? Bunici, mătuşi, unchi, veri? a întrebat 
D.D. 

Soarele străpunsese, în sfârşit, stratul de nori cenuşii, 
dar temperatura rămăsese scăzută, cu vântul aspru 
suflând dinspre mare şi pătrunzând prin jacheta ei de 
piele. 

— Aici n-are niciun fel de rude - tatăl ei e în Georgia, dar 
s-a cam înstrăinat de el. Soţul a refuzat să dea detalii, a 
spus doar că e o poveste veche, care n-are nicio legătura 
cu dispariţia ei. 

— Ce drăguţ, cum gândesc soţii în locul nostru. Şi l-ai 
sunat pe tată? 

— L-aş fi sunat dacă aş fi ştiut cum îl cheamă. 

— Vrei să zici că individul nu ţi-a spus numele? 


D.D. era uimită. 

Miller a clătinat din cap, vârându-şi mâinile în 
buzunarele pantalonilor şi scoțând fuioare de abur pe 
gură. 

— Ei bine, aşteaptă să-l cunoşti pe tip. Urmăreşti filmul 
ăla? Cum îi zice? Serialul cu temă medicală. 

— Spitalul de urgenţă? 

— Nu, celălalt, cu mai multe scene de sex. 

— Anatomia lui Grey? 

— Da, ăsta. Cum îl cheamă pe doctorul ăla? McDuff, 
McDevon...? 

— McDreamy? 

— Exact. Domnul Jones ar putea să-i fie frate geamăn. Şi 
chestia aia cu părul ciufulit şi barba uşor crescută... Îţi 
spun eu, din clipa când ştirea va ajunge în presă, tipul va 
primi mai multe scrisori de la fani decât Scott Peterson.’ 
Aş zice că n-avem la dispoziţie decât vreo douăzeci de ore 
pentru a o găsi pe Sandy Jones; dacă nu, o să dăm de 
dracu'. 

D.D. a oftat din greu. Au ajuns pe mal, au cotit la 
dreapta şi au continuat să meargă. 

— Bărbaţii sunt atât de proşti, a murmurat ea 
nerăbdătoare. Pentru numele lui Dumnezeu! Cam o dată 
pe săptămână, câte un tip bine şi cu tot ce-i pofteşte inima 
încearcă să-şi rezolve problemele maritale ucigându-şi 
soţia şi pretinzând că a dispărut de-acasă. Şi, de fiecare 
dată, presa... 

— Am făcut un pariu. Cinci la unu că Nancy Grace va 
comenta procesul. Patru la unu pentru Greta Van 
Susteren.“ 


3 Scott Lee Peterson (n. 1972) a fost condamnat la moarte în 2005 
pentru uciderea, cu trei ani în urmă, a soţiei sale însărcinate. A pretins 
că soţia dispăruse de acasă. Cadavrul ei a fost găsit după câteva luni în 
apele golfului San Francisco, în prezent, Peterson îşi aşteaptă execuţia 
în închisoarea din San Quentin. (n.tr.) 

4 Avocată, respectiv procuroare, devenite vedete ale unor posturi TV 
americane şi comentatoare specializate în probleme juridice (n.tr.) 


D.D. i-a aruncat o privire ucigătoare. 

— Şi, în fiecare săptămână, a continuat ea, poliţia 
cheamă echipe de intervenţie şi o mulţime de voluntari, 
perie pădurile, coasta de pază mătură ţărmul, şi ştii ce se 
întâmplă? 

Miller a încurajat-o din priviri să continue. 

— Cadavrul soţiei este găsit, şi soţul sfârşeşte cu o 
condamnare de la douăzeci de ani la închisoare pe viaţă 
într-o puşcărie de maximă securitate. In condiţiile astea, n- 
ai fi tentat să crezi că măcar unul dintre nenorociţii ăştia 
ar trebui să se răzgândească şi să opteze pentru divorţ, 
oricât de demodat ar părea? 

Miller n-a avut nimic de comentat. 

D.D. a oftat, şi-a trecut degetele prin păr, după care a 
oftat din nou. 

— Scuze, a fost o reacţie instinctivă. Spune-mi, crezi că 
femeia e moartă? 

— Înî, a răspuns Miller pe un ton pragmatic. După care, 
văzând că D.D. nu spune nimic, a adăugat în chip de 
explicaţie: Lampa spartă, pătura lipsă. Presupun că cineva 
i-a înfăşurat trupul în pătură şi l-a cărat afară. Pătura este 
îmbibată, probabil, de sânge, din cauza asta nu am găsit 
dovezi. 

— Am înţeles. Şi crezi că soţul a ucis-o? 

Miller a scos din buzunarul jachetei maro o hârtie cu 
antet împăturită şi i-a întins-o. 

— Uite, chestia asta o să-ţi placă. Deşi soţul n-a fost, să 
zicem aşa, dornic să răspundă la întrebări, ne-a oferit o 
relatare a modului în care şi-a petrecut seara, împreună cu 
numele şi numerele de telefon ale persoanelor care pot 
depune mărturie în acest sens. 

— A oferit o listă de alibiuri? D.D. a despăturit foaia, 
remarcând că primul nume de pe listă era „Larry Wade, 
căpitanul brigăzii de pompieri”, urmat de „James 
McConnagal, poliţia statului Michigan”, apoi alte trei 


nume, de data aceasta de la poliţia din Boston. A continuat 
să parcurgă lista, făcând ochii tot mai mari, apoi mâinile 
au început să-i tremure de furia abia reţinută. Mai zi-mi o 
dată, cine e tipul ăsta? 

— Reporter. La Boston Daily. Azi-noapte a luat o casă 
foc. Susţine că s-a aflat acolo, alături de toată crema 
poliţiei şi a pompierilor, ca să ia notițe pentru reportaj. 

— I-auzi! Şi-ai apucat să-i suni pe tipi? 

— Nu. Ştiu deja ce-o să-mi spună. 

— Mda, că l-au văzut, dar de fapt nu l-au văzut, a 
completat D.D. Că era un incendiu şi că toată lumea se afla 
acolo la datorie. Poate că l-a rugat pe fiecare dintre ei să-i 
dea o declaraţie, aşa că de remarcat l-au remarcat toţi, dar 
după aia s-a făcut nevăzut... 

— Cam aşa ceva. În ceea ce priveşte alibiurile, tipul e 
imbatabil. Dispune de vreo jumătate de duzină, furnizate 
chiar de oamenii noştri, care sunt siguri că l-au văzut 
acolo, chiar şi când nu era. Ceea ce vreau să spun e să nu 
te laşi prostită de înfăţişarea lui de mascul alfa, i-a atras 
Miller atenţia, fluturându-şi degetul spre ea. McDreamy 
ăsta al nostru e şi McSmarty5. Nu-i în regulă, dar asta e. 

D.D. i-a înapoiat foaia. 

— Şi-a chemat avocatul? 

Au ajuns la colţul casei şi, fără să se vorbească dinainte, 
s-au întors şi au luat-o înapoi. Acum mergeau împotriva 
vântului, şi briza le lipea hainele de corp, aducându-le 
mirosul apei drept în faţă. 

— Nu încă. A refuzat însă să răspundă la întrebări. 

— Nu l-aţi invitat la secţie? 

— Ne-a cerut să-i prezentăm mandatul de arestare. 

D.D. a ridicat o sprânceană, rumegând cu atenţie 
informaţia. McDreamy era, într-adevăr, McSmarty. Măcar 
tipul îşi cunoştea drepturile constituţionale mai bine decât 


5 Joc de cuvinte bazat pe cele două nume: McDreamy, provenind de la 
adjectivul dreamy, însemnând „de vis“, şi McSmarty, de la smarty - 
„isteţ, şmecheraş” (n.tr.) 


majoritatea oamenilor de rând. Interesant. D.D. şi-a băgat 
capul între umeri, ferindu-şi faţa din bătaia vântului. 

— Niciun semn de efracţie, parcă aşa ai zis? 

— Nu. În plus, atât uşa din faţă, cât şi cea din spate sunt 
din otel. 

— Zău? 

— Mda. Cu încuietori pe ambele părţi. Şi, mai mult, am 
găsit pene de lemn proptite în toate cercevelele. 

— Nu mai spune! Şi ce a avut soţul de zis despre asta? 

— E una dintre întrebările la care a refuzat să răspundă. 

— Au vreun sistem de supraveghere? Poate o cameră 
video? 

— Nu şi iarăşi nu. Nici măcar o cameră de supraveghere 
a bonei. L-am întrebat. 

Acum se apropiau de casă, de adorabilul bungalow din 
anii '50, care, în aparenţă, era păzit mai straşnic decât 
Fort Knox. 

— Încuietori pe ambele părţi, a murmurat D.D. Nicio 
cameră video. Mă întreb dacă aranjamentul e făcut ca să 
ţină intruşii la distanţă sau pe cineva blocat înăuntru. 

— Crezi că şi-a abuzat soţia? 

— N-ar fi primul. Ai zis că au un copil, nu? 

— O fetiţă de patru ani. Clarissa Jane Jones. Îi spun Ree. 

— Ai vorbit cu ea? 

Miller a şovăit. 

— Copila a stat toată dimineaţa la taică-său în braţe. 
Părea destul de afectată. Nu cred că avem vreo şansă ca 
tipul să ne lase să discutăm singuri cu ea, aşa că n-am 
insistat. M-am gândit că e mai bine să îi abordez pe 
amândoi când vom aduna mai multe date. 

D.D. a încuviinţat din cap, Interogarea copiilor era o 
sarcină foarte anevoioasă. Unii detectivi se descurcau, alţii 
nu. Având în vedere reticenţa lui Miller, bănuia că el nu se 
considera prea priceput la asemenea treburi. Ei bine, 
tocmai ăsta era motivul pentru care D.D. făcea toţi banii. 

— L-aţi reţinut pe soţ? a întrebat ea. 


Au urcat treptele intrării din faţă a bungalow-ului, 
apropiindu-se de un covoraş verde-deschis, pe care urarea 
„Bine aţi venit” era înconjurată de o mare de flori verzi şi 
galbene. Lui D.D. i s-a părut exact genul de covoraş pe 
care l-ar alege o fetiţă împreună cu mama ei. 

— Tatăl stă cu fetiţa în camera de zi. Am lăsat înăuntru 
un agent. Altceva n-am putut să fac pentru moment. 

— Pentru moment, a admis D.D., oprindu-se în faţa 
covoraşului. Aţi cercetat locuinţa? 

— În proporţie de nouăzeci la sută. 

— Maşinile? 

— Da. 

— Dar dependinţele? 

— Mda. 

— Aţi verificat magazinele din zonă, vecinii, prietenii, 
rudele, colegii de muncă? 

— Cercetările sunt în desfăşurare. 

— Şi niciun semn de viaţă de la Sandra Jones. 

Miller s-a uitat la ceasul de la mână. 

— La circa şase ore după primul apel telefonic al soţului, 
nici urmă de Sandra Jones, persoană de sex feminin, 
caucaziană, vârsta douăzeci şi trei de ani. 

— Şi totuşi, avem o potenţială scenă a crimei în 
dormitorul principal al casei, un potenţial martor în 
persoana fiicei de patru ani şi un potenţial suspect - soţul 
jurnalist. Cam asta e totul, nu-i aşa? 

— Da, cam asta ar fi. Miller a făcut semn spre uşa din 
faţă, dând pentru întâia oară semne de nervozitate. În ce 
ordine ai de gând să procedezi: casa, soţul sau copilul? 

D.D. a pus mâna pe clanţă. A avut o reacţie instinctivă, 
pe care şi-a cenzurat-o însă, pentru a se gândi mai bine. 
Primele ore după ce o persoană era dată dispărută fără 
urmă constituiau întotdeauna o perioadă critică în cursul 
unei anchete. Existau suspiciuni, dar nu şi motive, poliţia 
reţinea o persoană care putea prezenta interes, fără a 
putea fi însă considerată suspectul principal. Din punct de 


vedere legal, aveau suficientă funie pentru a se spânzura. 
D.D. a oftat şi, dându-şi seama că nu avea să se întoarcă 
prea curând acasă, a luat o decizie. 


Capitolul 3 


Dintotdeauna m-am priceput să-i miros pe caralii. Alţi 
tipi ştiu să blufeze la poker, cu o pereche de doiari în 
mână. Eu n-am norocul ăsta. Dar pot să-i miros pe caralii 
de la o poştă. 

Pe primul poliţist îmbrăcat în haine civile l-am remarcat 
la micul dejun. Tocmai îmi turnasem în castron nişte 
cereale Rice Crispies şi mă aplecam peste blatul de 
bucătărie din melamină mată ca să iau o înghiţitură. M-am 
uitat pe fereastra mică de deasupra chiuvetei din bucătărie 
şi l-am zărit, perfect încadrat în rama acoperită cu dantelă 
Battenberg: subiectul era un tip alb de aproximativ 1,80 
metri înălţime, păr castaniu; ochi căprui; se îndrepta spre 
sud pe trotuarul de vizavi. Purta pantaloni de doc cu 
fermoar, o jachetă sport din imitație de tweed şi o cămaşă 
cu guler albastru, încheiată până sus. Pantofi maro-închis 
din piele lucioasă, cu tălpi groase din cauciuc negru. În 
mâna dreaptă ţinea un carneţel cu spirală. 

Curcan. 

Am luat o gură de cereale, am mestecat, am înghiţit şi 
am repetat mişcarea. 

Al doilea individ a apărut după circa un minut şi 
jumătate. Mai solid, peste 1,85 metri, păr blond, tuns 
scurt, şi tipul de maxilar cărnos, pe care indivizii sfrijiţi ca 
mine simt imediat nevoia să-l pocnească. Purta acelaşi gen 
de pantaloni de culoarea pielii, tot o jachetă sport, dar din 
altă stofă, şi o cămaşă cu guler alb. Ofiţerul Numărul Doi 
se ocupa de cealaltă parte a străzii, cea pe care locuiesc 
eu. 

Treizeci de secunde mai târziu, mi-a bătut la uşă. 

Am luat o gură de cereale, am mestecat, am înghiţit şi 
am repetat mişcarea. 


Îmi pun ceasul să sune la 6.05 în fiecare dimineaţă, de 
luni până vineri. Mă trezesc, fac un duş, mă bărbieresc şi 
îmi iau pe mine o pereche veche de blugi şi un tricou 
jerpelit. Sunt genul de tip care preferă chiloţii clasici. La 
fel cum aş alege la orice oră şosetele albe, lungi până la 
genunchi, cu trei dungi albastre la elastic. Aşa am purtat 
şi-aşa am să port întotdeauna. 

La 6.35, mănânc un castron de cereale Rice Crispies, pe 
urmă îmi spăl castronul şi lingura şi le pun la uscat pe 
prosopul de bucătărie verde pal, întins lângă chiuveta din 
oţel inoxidabil. La 6.50, plec spre atelierul auto din cartier, 
unde îmi trag pe mine salopeta albastră pătată de ulei şi 
îmi iau locul sub capota unei maşini. Ştiu să îmi folosesc 
bine mâinile, ceea ce înseamnă că îmi pot câştiga cu 
uşurinţă traiul. Dar voi rămâne întotdeauna tipul cu capul 
vârât sub capotă - nu voi ajunge niciodată să stau în faţă şi 
să mă ocup de clienţi. Da, nu voi obţine nicicând o 
asemenea slujbă. 

Lucrez până la 18.00, cu o pauză de prânz de o oră. Ziua 
e lungă, dar muncitul peste program este singura 
modalitate de a câştiga ceva bani frumoşi, şi, după cum v- 
am zis, sunt îndemânatic şi nu foarte vorbăreţ, aşa că pe 
patroni nu-i deranjează să mă aibă prin preajmă. După 
lucru, mă întorc acasă. Şi cel mai adesea încălzesc nişte 
ravioli pentru cină. Mă uit la televizor la Seinfeld. Şi 
înainte de zece mă bag în pat. 

Nu ies în oraş. Nu umblu prin baruri. Nu mă duc la film 
cu prietenii. Dorm. Mănânc. Muncesc. Fiecare zi seamănă 
cu cea dinainte. Nu trăiesc propriu-zis. Mai degrabă, exist. 

Psihiatrii au un termen pentru asta: normalitate 
pretinsă. 

Dar e singurul mod în care ştiu să trăiesc. 

lau altă înghiţitură de cereale, mestec, înghit şi repet 
mişcarea. 

O nouă bătaie la uşa din faţă. 

Luminile sunt stinse în casă. Proprietăreasa, doamna H., 


este în Florida, în vizită la nepoti, şi n-are rost să stric 
bunătate de curent numai pe mine. 

Las jos castronul cu cereale şi lapte, însă curcanul alege 
fix acest moment pentru a se răsuci pe călcâie şi a cobori 
treptele de la intrarea din faţă. Mă mut în celălalt capăt al 
bucătăriei, de unde pot să-l observ cum se duce la vecini şi 
le bate în uşă. 

Mătură. Poliţia mătură strada. Venind dinspre nord. 
Ceea ce înseamnă că s-a întâmplat ceva, probabil chiar pe 
strada mea, imediat mai sus. 

Şi atunci îmi amintesc lucrul acela la care n-am vrut, de 
fapt, să mă gândesc, dar care îmi stă pitit undeva, într-un 
cotlon al minţii, încă de când a sunat ceasul şi am intrat în 
baie ca să mă holbez la propria reflexie în oglinda atârnată 
deasupra chiuvetei. Zgomotul pe care l-am auzit aseară, 
imediat după ce am închis televizorul. Lucrul acela pe care 
ştiu că nu vreau să-l ştiu, dar pe care acum nu mi-l mai pot 
scoate din cap. 

Renunţ la micul dejun şi mă trântesc, în schimb, pe un 
scaun de bucătărie. 

6.42. Se pare că astăzi nu va mai fi vorba despre acea 
normalitate pretinsă. 

Astăzi va fi ceva real. 

Respir greu. Inima îmi bate nebuneşte în piept, şi îmi 
simt palmele cum încep să asude. Şi atâtea gânduri îmi 
trec simultan prin minte, încât mă ia durerea de cap - aud 
pe cineva gemând, şi asta mă derutează, până-mi dau 
seama că eu sunt acela. 

Zâmbetul ei, zâmbetul ei aşa dulce. Felul în care mă 
priveşte, ca şi cum aş avea trei metri înălțime, ca şi cum aş 
putea să cuprind toată lumea în palmă. 

Și, pe urmă, lacrimile care i se preling pe obraji. „Nu, 
nu, nu. Aidan, te rog, opreşte-te. Nu...” 

Mai devreme sau mai târziu, curcanii o să îmi ia urma. 
Doi, trei poliţişti, o întreagă echipă de intervenţie 
năpustindu-se asupra uşii mele. De asta există tipi ca mine 


pe lumea asta. Pentru că fiecare comunitate trebuie să 
aibă câte un ticălos, şi niciun om pretins normal nu poate 
schimba asta. 

Trebuie să mă gândesc. Şi să-mi fac un plan. Să plec 
naibii de aici cât mai repede. 

Dar unde? Şi pentru cât timp? N-am prea mulţi bani... 

Încerc să-mi controlez respiraţia. Să mă liniştesc. Îmi 
spun că totul va fi bine. Doar mă ţin de program. Nu beau, 
nu fumez, nu mă joc pe internet. Mă duc la întruniri, nu mă 
bag în încurcături. 

Totul ca să trăiesc normal, ca să fiu un om normal, nu-i 
aşa? 

Nimic din toate astea nu mă ajută. Revin la vechile 
obiceiuri, la unicul lucru de care sunt sigur că e adevărat. 

Faptul că pot să mint al naibii de bine, mai ales în faţa 
poliţiei. 


D.D. începuse percheziţia casei cu bucătăria. Dacă îşi 
întorcea capul spre stânga şi arunca o privire prin cadrul 
uşii, putea distinge vag silueta unui bărbat aşezat pe o 
canapea verde-închis de două locuri, acoperită cu o pătură 
tricotată în toate nuanțele curcubeului. Jason Jones stătea 
nemişcat, şi sub bărbia lui era culcuşit un alt cap, cu păr 
buclat, la fel de nemişcat: cel al fiicei sale, Ree, care părea 
să doarmă. 

D.D. şi-a impus să nu se holbeze prea mult la ei. Nu voia 
să atragă atenţia la atât de puţină vreme după începerea 
jocului. Instinctul lui Miller fusese corect. Aveau de-a face 
cu un posibil suspect inteligent, aparent bun cunoscător al 
sistemului juridic, Ceea ce însemna că trebuiau să-şi pună 
gândurile în ordine dacă voiau să adreseze întrebări 
relevante soţului sau potenţialului martor - fetiţa de patru 
ani. 

Aşa că s-a concentrat asupra bucătăriei. 

Aceasta, ca de altfel tot restul casei, păstra un anume 
farmec de epocă, dezvăluindu-şi, totodată, vârsta. 


Linoleum crăpat, în carouri alb cu negru. Ustensile pe care 
unii le-ar fi catalogat drept retro, dar pe care D.D. le găsea 
antice. Era o încăpere foarte mică. Blatul curbat oferea 
spaţiu cât pentru două persoane cocoţate pe o pereche de 
scaune de bar din vinilin roşu. O măsuţă de salon fusese 
instalată în faţa ferestrelor, cu un computer pe ea, în loc 
de alte scaune împrejur. 

Asta i s-a părut interesant lui D.D. O familie de trei 
persoane, şi totuşi numai două scaune. Să fie ăsta un 
indiciu al relaţiilor dintre ei? 

Bucătăria era curată, blaturile bine şterse, singurul 
semn de dezordine fiind şirul de ustensile aliniate, nu 
foarte îngrijit, de-a lungul panoului de faianţă cu plăci albe 
şi negre - în chiuvetă se adunase un morman de farfurii 
murdare, în timp ce în uscător, vasele spălate aşteptau să 
fie aşezate la locul lor în dulap. Un ceas demodat de 
restaurant, cu o furculiţă şi o lingură pe post de ace, 
fusese montat deasupra aragazului pentru a înveseli 
atmosfera, în timp ce perdeluţele galben pal cu desene de 
un galben mai aprins, în formă de ouă însorite, 
împodobeau partea de sus a ferestrelor. Totul vechi, dar 
confortabil. Cineva îşi dăduse, cu siguranţă, silinţa. 

D.D. a zărit un prosop de bucătărie în carouri roşii 
atârnat într-un cârlig şi s-a aplecat să-l miroasă. Miller i-a 
aruncat o privire amuzată, la care ea s-a mulţumit să ridice 
din umeri. 

Pe la începuturile carierei sale în poliţie, lucrase la un 
caz de violenţă domestică - familia Daley, aşa se numeau. 
Soţul agresiv, Pat, îşi forţa soţia, pe Joyce, să deretice 
zilnic casa cu scrupulozitatea întâlnită doar într-o cazarmă 
militară. D.D. îşi amintea şi acum mirosul persistent de 
amoniac care o făcuse să lăcrimeze în timp ce străbătea 
cameră după cameră, până când ajunsese la cea din spate, 
unde, desigur, mirosul de amoniac fusese înlocuit cu cel 
greţos de sânge uscat. Din câte se părea, draga de Joyce 
nu făcuse aşa cum trebuia patul în dimineaţa aceea. Aşa că 


Pat o lovise în rinichi. Joyce începuse să urineze cu sânge 
şi, convinsă că era pe moarte, luase puşca din spatele 
camionului soţului ei şi se asigurase că nu avea să plece 
singură în lumea de dincolo. 

Supravieţuise însă loviturilor încasate în rinichi. Soţul, 
Pat, căruia explozia puştii îi zburase aproape toată faţa, nu 
avusese acelaşi noroc. 

Până acum, bucătăria i s-a părut lui D.D. ca oricare alta. 
Familia Jones nu avea mania ordinii, a curăţeniei şi a 
sterilizării. Încăperea era, pur şi simplu, locul în care 
mama pregătise cina şi unde farfuriile cu resturi de 
macaroane cu brânză încă mai aşteptau în chiuvetă să fie 
spălate. 

D.D. şi-a îndreptat atenţia asupra poşetei din piele 
neagră aşezate pe blatul de bucătărie. Miller i-a întins, 
fără o vorbă, o pereche de mănuşi din latex. Ea a dat din 
cap în semn de mulţumire şi s-a apucat să cotrobăie prin 
poşetă. 

A început cu telefonul mobil al Sandrei Jones. Soţul 
acesteia nu pretindea ca intimitatea convorbirilor să fie 
respectată, aşa încât erau liberi să studieze telefonul după 
bunul lor plac. A trecut în revistă mesajele primite şi 
istoricul apelurilor. Un singur număr i-a sărit în ochi, cel 
salvat cu numele de ACASĂ. Nimic special, o mamă care îşi 
verifica fiica, fără îndoială. Al doilea număr apelat frecvent 
era JASON MOBIL. „Soţia care îşi suna frecvent soţul”, şi-a 
spus D.D. 

Nu putea asculta mesajele vocale fără parolă, dar nu-şi 
făcea prea mari griji. Miller avea să-i ceară operatorului de 
telefonie mobilă să păstreze mesajele şi să plaseze o parolă 
de interdicţie a accesului. Furnizorul reţinea în baza sa de 
date chiar şi copii ale mesajelor şterse, informaţii utile 
pentru minţile curioase care abia aşteptau să le afle. Tot 
Miller avea să-i ceară operatorului să depisteze, cu 
ajutorul releurilor, către cine îşi îndreptase Sandra cele 
mai recente apeluri, ajutând astfel la reconstituirea 


ultimelor evenimente dinaintea dispariţiei. 

Cercetând restul poşetei, a mai găsit trei rujuri - în 
nuanţe pale de roz, două pixuri, o pilă de unghii, un baton 
de cereale, un ondulator negru de păr, o pereche de 
ochelari de citit şi un portofel cu patruzeci şi doi de dolari 
înăuntru, un permis auto eliberat în Massachusetts, două 
cărţi de credit, trei carduri de fidelitate la supermarket şi 
unul la librărie. În cele din urmă, a scos dinăuntru un 
carneţel cu spirală în care erau diverse liste: cumpărături, 
drumuri de făcut, întâlniri. A lăsat carneţelul pe masă 
pentru a-l studia mai târziu cu atenţie maximă, şi l-a 
observat pe Miller cum dă din cap aprobator. 

Lângă poşetă era un breloc cu mai multe chei. D.D. l-a 
ridicat, uitându-se la el întrebător. 

— Starterul automat e de la Volvoul gri parcat pe alee. 
Două dintre chei sunt de la casă. Patru nu ştim de unde, 
dar presupunem că măcar una e de la clasa unde predă. O 
să pun un agent să se ocupe de ele. 

— Aţi cercetat portbagajul Volvoului? a întrebat D.D. pe 
un ton aspru. 

Miller a privit-o pieziş, vădit deranjat că nu îi acorda mai 
multă încredere. 

— Da, doamnă. Nimic deosebit. 

D.D. nu s-a obosit să-şi ceară scuze. A pus jos legătura 
de chei şi a luat vraful de lucrări de control, corectate 
îngrijit cu un pix cu pastă roşie. Sandra Jones le ceruse 
elevilor să răspundă, într-un singur paragraf, la 
următoarea întrebare: „Dacă ar fi să întemeiez un sat, 
prima regulă pe care aş impune-o tuturor coloniştilor ar 
fi... şi de ce”. 

Unii copii nu reuşiseră să scrie decât o frază sau două. 
Vreo doi aproape că umpluseră pagina. Pe fiecare lucrare 
era cel puţin un comentariu, iar calificativul obţinut, 
format dintr-o literă, era plasat deasupra, într-un cerc. 
Scrisul Sandrei era feminin, şi unii copii căpătaseră şi câte 
o faţă zâmbitoare. D.D. era convinsă că un asemenea 


detaliu nu i-ar fi putut trece prin cap unui falsificator. 
Aşadar, deocamdată izbutise să confirme teoria că Sandra 
Jones stătuse la blatul de bucătărie şi corectase lucrările 
elevilor - o activitate pe care, potrivit soţului, nu o începea 
decât după ce îşi ducea fetiţa la culcare. 

Prin urmare, în jurul orei nouă seara, Sandra Jones era 
încă în viaţă, aici, în bucătărie. După care... 

Privirea lui D.D. s-a fixat asupra computerului, un Dell 
relativ nou aşezat pe măsuţa cu blat roşu. A oftat. 

— E deschis? a întrebat ea, abia reuşind să-şi mascheze 
dorinţa de a-l atinge. 

— N-am verificat. N-am vrut să mă las pradă tentaţiei, a 
răspuns Miller. 

Chestia cu computerul era o afacere complicată. Sigur 
că voiau să-l examineze, dar la fel de sigur era şi că pentru 
asta aveau nevoie de consimţământul soţului, ţinând cont 
de dreptul său la intimitate. Trebuiau să negocieze, asta 
dacă aveau o bază de la care să pornească. 

D.D. şi-a întors privirea către scăriţa îngustă ce urca din 
spatele bucătăriei. 

— Legiştii sunt deja sus? a întrebat. 

— Mda. 

— Unde şi-au parcat dubiţa? 

— La cinci blocuri distanţă. Am considerat că nu e bine 
să facem prea mare tam-tam. 

— Bravo, îmi place. Au cercetat scările? 

— E primul lucru de care le-am cerut să se ocupe, a 
asigurat-o Miller. Apoi a continuat: Uite ce-i, doamnă 
sergent, suntem aici de la şase dimineaţa. La un moment 
dat, am avut nu mai puţin de zece agenţi care au răscolit 
casa, verificând tot, subsolul, dormitoarele, dulapurile şi 
tufişurile de afară. Şi tot ce am observat au fost o lampă 
spartă şi o pătură lipsă în dormitorul principal. l-am trimis 
pe legişti sus, ca să-şi facă treaba, iar pe restul în lumea 
largă, fie să mi-o aducă pe Sandra Jones, fie sa găsească 
nişte probe, orice, ca să aflăm ce Dumnezeu s-a întâmplat 


aici. Aşa că am încheiat cercetările preliminare. Şi ele nu 
ne îndreaptă spre nicio pistă. 

D.D. a oftat din nou şi a început să urce scările vopsite 
în culoarea ciocolatei, sprijinindu-se de balustradă. 

La etaj, atmosfera era la fel de tihnită ca la parter. I-a 
venit să se ferească atunci când părul i s-a frecat de două 
lustre vechi. Holul se mândrea cu o podea din lemn de 
esenţă tare în aceeaşi nuanţă ciocolatie ca scara. De-a 
lungul anilor, praful intrase în colţurile cele mai ascunse 
ale scândurilor, şi câteva ghemotoace de praf şi fire subţiri 
de păr au plutit în aer, stârnite de paşii lui D.D. Aveau, 
probabil, un animal de companie, deşi nimeni nu 
menţionase până acum acest lucru. 

D.D. s-a oprit atât cât să arunce o privire în spate, unde 
urmele de paşi se amestecau în pete estompate pe 
podeaua prăfuită. „Bine că au verificat mai întâi podeaua” 
şi-a spus ea. Apoi s-a încruntat în timp ce un alt gând i-a 
trecut prin minte, alertând-o instantaneu. 

Aproape că a deschis gura pentru a-şi exprima temerile, 
dar s-a abținut în ultima clipă. Mai bine aştepta să-şi pună 
toate gândurile în ordine. Dar cât mai repede posibil. 

Au trecut pe lângă o cameră de baie înghesuită, 
decorată în acelaşi stil al anilor '50 ca bucătăria. Vizavi se 
afla un dormitor de dimensiuni modeste, cu un pat pentru 
o singură persoană, acoperit cu o cuvertură roz şi împins 
sub cormişa puternic înclinată. Tavanul şi cornişele 
fuseseră vopsite în albastru strălucitor, punctat de 
norişori, păsărele şi fluturi. In mod cert, o cameră de 
fetiţă, suficient de nostimă pentru ca D.D. să simtă cum o 
cuprinde mila la gândul că micuța Clarissa Jane Jones, care 
se dusese la culcare într-un asemenea sanctuar drăguţ, se 
trezise în mijlocul unui coşmar, cu un şir de oficiali 
îmbrăcaţi în costume închise la culoare tropăind prin casă. 

D.D. n-a zăbovit prea mult în încăpere, continuându-şi 
drumul pe hol, spre dormitorul principal. 

Doi legişti stăteau în faţa ferestrelor. Tocmai trăseseră 


obloanele şi cercetau camera cu lămpi cu lumini albastre. 
D.D. şi Miller au rămas în hol, aşteptându-i să termine, în 
timp ce primul tip în halat alb scana pereţii, tavanul şi 
podeaua, în căutarea unor urme de fluide corporale. 
Imediat ce petele deveneau vizibile, al doilea legist le 
marca printr-o tăbliță, pentru a fi analizate ulterior. 
Procesul a durat circa zece minute. Patul nu fusese făcut. 
Fără îndoială, cearşafurile şi păturile fuseseră deja strânse 
şi duse la laborator pentru analiză. 

Primul legist a ridicat obloanele, a aprins veioza de pe 
noptieră rămasă intactă şi a salutat-o vesel pe D.D.: 

— Bună ziua, doamnă sergent. 

— Cum merge treaba, Marge? 

— Bine, ca întotdeauna. 

D.D. a făcut un pas în faţă, strângând mâna lui Marge, 
apoi pe a celuilalt tehnician, Nick Crawford. Se cunoşteau 
de mult timp şi se întâlniseră de nenumărate ori în astfel 
de ocazii. 

— Ce părere aveţi? i-a întrebat D.D. 

Marge a ridicat din umeri. 

— Am dat peste nişte urme. O să le testăm, bineînţeles, 
dar nu pare ceva deosebit. Ideea e că în fiecare dormitor 
din Statele Unite ai să găseşti pe undeva fluide corporale. 

D.D. a încuviinţat din cap. Atunci când analizai o 
încăpere în căutare de fluide corporale, două feluri de 
indicii îţi puteau atrage atenţia: o etalare evidentă, de tipul 
unei pete mari pe perete sau al unei băltoace uriaşe întinse 
pe podea, sau dimpotrivă, absenţa totală de fluide 
corporale, ceea ce sugera că cineva se folosise de 
substanţe chimice pentru a curăța locul ca la carte. Aşa 
cum bine spusese Marge, fiecare dormitor avea povestea 
sa. 

— Care-i treaba cu veioza spartă? a întrebat ea. 

— Am găsit-o pe duşumea, a răspuns Nick. Cu cioburile 
răspândite în jur. La prima vedere, se pare că a căzut şi s-a 
spart de podea, mai degrabă decât să fi fost folosită pe 


post de armă. Cel puţin examinarea vizuală nu a relevat 
nicio urmă de sânge la baza veiozei. 

D.D. a încuviinţat din cap. 

— Şi lenjeria de pat? 

— Lipseşte pătura albastră cu verde, dar restul lenjeriei 
pare intactă. 

— Aţi cercetat baia? a întrebat D.D. 

— Mda. 

— Periuţele de dinţi? 

— Am găsit două încă umede când am ajuns aici, O 
periuţă Barbie electrică, roz, a fetiţei. A doua este o Oral-B 
Braun electrică şi, potrivit lui Jones, îi aparţine soţiei. 

— Pijamalele? 

— Soţul zice că Sandra avea un tricou lung, mov, cu un 
puişor desenat. Care deocamdată nu e de găsit. 

— Alte haine? Valizele? 

— Soţul a făcut un scurt inventar. Aparent, nu lipseşte 
nimic. 

— Dar bijuteriile? 

— Cele mai scumpe sunt ceasul şi verigheta doamnei 
Jones, ambele lipsă. De asemenea, două brățări de aur, 
favoritele ei, pe care le purta frecvent, potrivit soțului. In 
cutia de bijuterii nu am găsit decât nişte lănțişoare şi 
câteva brățări făcute manual, probabil un cadou din partea 
fetiţei. Cam asta e tot ce avea, zice soțul. 

D.D. s-a întors spre Miller. 

— Niciun fel de activitate pe cardul de credit, să-nţeleg? 

Miller a făcut din nou figura gen „Hei, nu sunt idiot”. 
D.D. a interpretat-o drept un răspuns. 

— Aşadar, a meditat ea cu voce tare, după toate 
aparențele, Sandra Jones a venit ieri după-amiază de la 
şcoală, a pregătit cina pentru fetiţă, a dus-o la culcare, 
după care s-a apucat să corecteze lucrările de control. La 
un moment sau altul, s-a spălat pe dinţi, şi-a pus pijamaua 
şi ştim că a ajuns în dormitor, după care... 

— Veioza s-a spart din cauza unei lupte? a continuat 


Marge ridicând din umeri. Poate o aştepta cineva, care a 
prins-o la înghesuială. Ceea ce ar explica absenţa 
picăturilor de sânge. 

— Individul a atacat-o cu mâinile goale, a intervenit 
Miller. A asfixiat-o. 

— Verificaţi pernele, a sugerat D.D. Poate a sufocat-o în 
somn. 

— A sufocat-o sau a strâns-o de gât. Fără zgomot şi fără 
mizerie, a admis şi Nick. 

— După care a înfăşurat corpul în pătură şi l-a târât 
afară din casă, a completat Miller. 

D.D. a clătinat din cap. 

— Nu, nu a fost târâtă. Şi tocmai de aici încolo lucrurile 
se complică. 

— Cum adică n-a fost târâtă? a întrebat Miller surprins. 

— Uită-te la holul ăsta plin de praf. Se văd urmele lăsate 
de noi, ceea ce e o problemă, fiindcă, dacă ar fi târât 
cineva un corp înfăşurat într-o pătură, acum ar trebui să 
vedem o dungă lungă din faţa dormitorului până în susul 
scărilor. Vedeţi voi vreo dâră? Deci corpul nu a fost târât. 

Miller i-a aruncat o privire încruntată. 

— OK, individul a cărat-o afară pe sus. 

— Un individ care să care trupul înfăşurat al unei femei 
în toată firea prin holul ăsta îngust? D.D. a ridicat, 
sceptică, din sprâncene. Mai întâi, ar fi trebuit să fie al 
naibii de puternic. Şi, în al doilea rând, n-ar fi avut cum să 
cotească spre scară fără să lase urme. 

— Dar dacă au fost doi? s-a aventurat Miller. 

— De două ori mai mult zgomot şi deci, un risc de două 
ori mai mare de a fi descoperiţi. 

— Atunci ce mama naibii s-a întâmplat cu pătura? a 
întrebat Miller. 

— Nu ştiu, a răspuns D.D. Dacă nu cumva... Dacă nu 
cumva Sandra Jones nu a fost ucisă în camera asta. Poate a 
coborât scările. Poate se aşezase pe canapea ca să se uite 
la televizor, şi cineva a sunat la uşă. Sau poate a intrat 


soţul... D.D. s-a concentrat, analizând în minte toate 
variantele. Nu, a fost ucisă în altă parte, apoi individul a 
venit aici ca să ia pătura şi a trântit veioza când a tras-o de 
pe pat. În felul acesta, totul s-a petrecut în linişte. Cu mai 
puţine riscuri de a trezi fetiţa. 

— Deci nici măcar nu am descoperit scena crimei, a 
murmurat Miller, încruntându-se în timp ce vorbea. 

Crezuse că terminaseră cercetările preliminare, care în 
mod normal ar fi trebuit să dezvăluie urme de sânge. 

S-au privit unii pe alţii. 

— Eu, una, votez pentru beci, a spus D.D. Atunci când se 
întâmplă ceva rău, dintr-un motiv sau altul, nenorocirea se 
petrece mai întotdeauna în subsol. Mergem? 

Au coborât toţi patru, trecând pe lângă camera din faţă; 
în pragul uşii, un agent în uniformă îi ţinea în continuare 
sub supraveghere pe Jason Jones şi pe fetiţa adormită. 
Jones şi-a ridicat privirea în timp ce traversau antreul. D.D. 
i-a zărit o clipă ochii căprui, pe jumătate închişi, apoi 
Miller a deschis uşa, dând la iveală un şir nesigur de trepte 
din lemn care coborau într-un beci prăfuit, iluminat difuz 
de patru becuri chioare. Se mişcau încet şi cu grijă. Pentru 
Dumnezeu, oamenii chiar n-au idee cât de mulţi poliţişti 
cad pe scări şi îşi frâng spinările! 

O situaţie cât se poate de jenantă pentru toţi cei 
implicaţi. Pentru că, dacă e să fii rănit la datorie, măcar să 
te alegi cu o poveste bună de istorisit. 

Ajunsă jos, D.D. a găsit un spaţiu banal, tipic oricărui 
subsol. Fundaţie de piatră. Podea din ciment crăpat. În 
faţă, o maşină de spălat şi un uscător de culoarea fildeşului 
aşezate în spatele unei măsuţe vechi de cafea pe care se 
înghesuiau un coş de rufe din plastic şi o cutie de 
detergent. După care urma nelipsita colecţie de şezlonguri 
rupte, cutii vechi folosite la mutat şi piese de mobilier ale 
copiilor care între timp crescuseră. Imediat lângă scară 
erau câteva rafturi din plastic pe care fuseseră depozitate, 
se pare, lucruri care nu mai încăpuseră în cămară. D.D.a 


remarcat cutii de cereale, de macaroane cu brânză, de 
biscuiţi, de paste uscate, de supă şi alte mărunţişuri de 
bucătărie. 

Beciul era plin de praf, dar nu în dezordine. Lucrurile 
fuseseră proptite cu grijă de pereţi, centrul podelei era 
liber, pentru a permite sortarea rufelor sau poate pentru o 
bicicletă în interior, dacă era să se ia după tricicleta roz 
parcată în casa scărilor. 

D.D. a traversat încăperea, îndreptându-se spre casa 
scărilor, cercetând în drum pânzele de păianjen adunate în 
colţul din dreapta şi stratul gros de praf strâns pe 
balustrada întunecată la culoare. Era clar că uşile beciului 
nu mai fuseseră deschise de ceva vreme, şi acum, că se 
afla aici, începea să se îndoiască de judecata ei. Dacă 
ucideai pe cineva în subsol, chiar te apucai să îl urci înapoi 
pe scară? De ce să nu înghesui mai bine cadavrul sub 
vraful de cutii sau să îl înfăşori într-un cearşaf vechi şi să-l 
scoţi de acolo în toiul nopţii? 

A scotocit printre fragmentele disparate care făcuseră 
cândva parte dintr-un leagăn, dintr-un scăunel ori dintr-un 
cărucior pentru copii. După care a trecut la colecţia de 
cutii cu piese stricate de mobilier pentru grădină. 

In spatele ei, Nick şi Marge cercetau podeaua cu 
ajutorul lanternelor, în timp ce Miller se trăsese deoparte, 
cu mâinile în buzunare. Explorase deja subsolul, şi acum 
aştepta ca şi ceilalţi să ajungă la aceeaşi concluzie trasă de 
el cu ore în urmă. 

După numai câteva minute, D.D. se apropia deja de 
acest moment. Beciul părea asemănător cu bucătăria, nici 
prea murdar, nici prea curat. Tocmai potrivit pentru o 
familie de trei persoane. 

Totuşi, pentru a fi ea împăcată, a verificat şi maşina de 
spălat şi uscătorul. Şi inima i-a sărit din piept. 

— La dracu', a spus, ţinând deschis capacul maşinii de 
spălat şi holbându-se la pătura albastră cu verde 
dinăuntru. 


Miller s-a apropiat grăbit, cu cei doi legişti pe urme. 

— Asta e...? Nu pot să cred. Să vezi când o să pun mâna 
pe idioţii ăia doi care au cercetat subsolul prima oară... 

— Hei, asta e pătura cu pricina? a întrebat Nick, mai 
mult ca să se afle-n treabă. 

Marge se aplecase deja, trăgând pătura din maşina de 
spălat, atent să n-o târască pe podea. 

— Soţul o fi spălat-o? s-a întrebat D.D. cu voce tare. Să fi 
avut timp să o spele, dar nu şi s-o usuce, înainte de a da 
telefon la poliţie? Sau soţia a fost cea care a spălat-o, şi în 
toate orele astea noi am umblat după cai verzi pe pereţi? 

Marge întindea acum pătura cu multă atenţie, Nick 
prinzând-o de un capăt în vreme ce el o ţinea de celălalt. 
Pătura era boţită, ca orice rufă lăsată prea mult în maşina 
de spălat. Mirosea vag a detergent - a proaspăt şi curat. 
Au scuturat-o din nou, şi un ghem mov şi umed a căzut pe 
podea. 

D.D. purta încă mănuşile din latex, aşa că ea a făcut 
onorurile. 

— Pijamaua Sandrei Jones, presupun, a spus desfăcând 
tricoul mov, umed, cu un puişor desenat. 

Au studiat ceva vreme cele două obiecte, în căutare de 
pete de un roz şters, de genul celor lăsate de stropii de 
sânge sau poate de lacrimi, care puteau trimite cu gândul 
la o posibilă înfruntare. Orice fel de indicii. 

D.D. a avut din nou acea senzaţie neplăcută că i se 
arătase ceva evident, şi ea nu reuşea să-l vadă. 

„Cine să-şi fi dat osteneala să spele pătura şi tricoul, 
pentru ca apoi să lase veioza spartă la vedere? Ce fel de 
femeie poate fi aceea care pleacă de acasă fără să-şi ia cu 
ea fetiţa, poşeta şi maşina? Şi ce fel de bărbat este acela 
care vine acasă, descoperă dispariţia soţiei şi aşteaptă trei 
ore înainte de a alerta poliţia?” 

— Mansarda, debaralele? l-a întrebat pe Miller. 

Nick şi Marge împătureau cuvertura pentru a o duce la 
laborator. Dacă suspectul nu folosise decoloranţi, pătura 


putea prezenta urme. Au luat şi tricoul mov de la D.D. şi l- 
au băgat într-o altă pungă pentru probe. 

— Nu există debarale. Iar mansarda e prea mică şi plină 
îndeosebi cu decoraţiuni de Crăciun. 

— Dulapurile, frigiderele, congelatoarele, dependinţele, 
groapa pentru grătar? 

— Nimic pe toată linia. 

— Desigur, portul e pe-aproape. 

— Cam aşa ceva. 

D.D. a oftat din greu. După care a făcut o ultimă 
încercare. 

— Maşina soţului? 

— Are o camionetă. A venit cu noi şi ne-a lăsat să ne 
uităm în spate. Dar a refuzat să descuie portiera cabinei. 

— Un ticălos al naibii de prudent. 

— Un tip rece, mai degrabă, a corectat-o Miller. Soţia e 
dispărută de câteva ore, şi el nu s-a obosit să sune familia 
sau prietenii. 

Argument care a făcut-o pe D.D. să ia brusc o decizie. 

— OK, a spus. Hai să vedem ce-i poate pielea domnului 
Jones! 


Capitolul 4 


Când eram micuță, credeam în Dumnezeu. Tata mă 
ducea la biserică în fiecare duminică. La şcoala de 
duminică stăteam şi ascultam poveşti despre faptele Sale. 
După care ne adunam cu toţii în curtea bisericii şi mâneam 
ceea ce aducea fiecare; pui fript, broccoli şi tarte cu 
piersici. 

Și pe urmă ne întorceam acasă, unde mama îl fugărea pe 
tata cu un cuţit de carne, ţipând din toți rărunchii: „Las că 
ştiu eu ce-i în capul tău, omule! Că n-oi fi eu proastă să 
cred că târâturile alea de la biserică se aşază lângă tine 
doar ca să se uite pe aceeaşi carte de rugăciuni.” 

Și tot aşa, duminică de duminică: părinţii fugărindu-se în 
jurul casei şi eu stând ascunsă în şifonierul din camera din 
faţă, de unde puteam auzi tot ce-şi spuneau, fără să pot 
vedea ce se întâmpla dacă tata se împiedica, dacă nu cotea 
pe unde trebuia sau cădea pe scară. _ 

Când eram micuță, credeam în Dumnezeu. În fiecare 
dimineaţă, când mă trezeam şi vedeam că tata e încă în 
viață, interpretam asta drept un semn de la El. Abia după 
ce am început să cresc am priceput ce se întâmpla 
duminica la noi în casă. Am ajuns să înțeleg că 
supraviețuirea tatălui meu nu avea nimic de-a face cu 
voința lui Dumnezeu. Ci cu cea a mamei. Nu l-a omorât 
pentru că nu îl voia mort. 

Nu, scopul ei era să-l chinuie. Să-i facă fiecare clipă un 
iad. 

Tata a rămas în viaţă pentru că, după părerea mamei, 
moartea ar fi fost o pedeapsă prea blândă pentru el. 


— L-aţi găsit pe Domnul Smith? 
— Poftim? 


— L-aţi găsit pe Domnul Smith? Motanul meu. Mama s-a 
dus azi-dimineaţă să-l caute, da’ încă nu s-a întors. 

D.D. a clipit repede. Deschisese uşa din capul scărilor 
beciului şi se trezise faţă în faţă cu o fetiţă cu părul numai 
bucle şi cu un aer foarte solemn. Din câte se părea, 
Clarissa Jones se trezise şi preluase de acum conducerea 
anchetei. 

— Înţeleg. 

— Ree? 

O voce masculină, baritonală a spart tăcerea. Ree s-a 
întors ascultătoare în direcția din care venise vocea, şi 
D.D. şi-a ridicat privirea, descoperindu-l pe Jason Jones 
stând în antreu, studiindu-le. 

— Îl vreau pe Domnul Smith înapoi, a repetat Ree pe un 
ton plângăreţ. 

Jason a întins mâna, şi fetiţa a traversat camera spre el. 
Bărbatul nu s-a obosit să-i adreseze vreo vorbă lui D.D., ci 
s-a făcut pur şi simplu nevăzut în camera de zi, cu micuța 
alături. 

D.D. şi Miller l-au urmat. Miller a clătinat uşor din cap în 
direcţia agentului în uniformă care stătuse de gardă, 
făcându-i semn că putea să plece. 

Camera de zi nu era deloc încăpătoare. O canapea 
micuță, două scaune din lemn, o ladă de zestre acoperită 
cu milieuri din dantelă care servea şi drept măsuţă de 
cafea. Un televizor modest era aşezat într-un colţ, pe o 
etajeră din imitație de lemn de stejar, concepută de fapt ca 
suport pentru cuptorul cu microunde. Restul încăperii era 
ocupat de o masă de lucru pentru copii şi de un şir de 
dulăpioare pline cu de toate, de la sute de creioane 
colorate la două duzini de păpuşi Barbie. Judecând după 
jucării, micuța Ree, în vârstă de patru ani, adora culoarea 
roz. 

D.D. nu s-a grăbit cu întrebările. A cercetat pe îndelete 
fotografiile înrămate de pe poliţa căminului, înfăţişau toate 
o copiliţă, într-o succesiune dezvăluind momentele primei 


alăptări, primilor paşi, primei urcări pe tricicletă. Niciun 
alt membru al familiei nu apărea în poze. Nici urmă de 
bunici, mătuşi sau unchi. Doar Jason, Sandra şi Ree. 

A remarcat un instantaneu de mici dimensiuni cu un 
copilaş care abia mergea în picioare, trăgând de coadă un 
motan portocaliu foarte îngăduitor, şi a presupus că era 
infamul Domn Smith. 

Şi-a croit drum spre cutiile cu jucării, aruncând o privire 
spre masă şi observând în trecere un desen pe jumătate 
colorat, având-o în prim-plan pe Cenuşăreasa, împreună cu 
doi şoricei. Nimic deosebit, a constatat D.D. Jucării 
obişnuite, lucruri obişnuite, mobilier obişnuit, o familie 
obişnuită dintr-o casă obişnuită din South Boston. 

Numai că nu avea de-a face cu o familie obişnuită, altfel 
nu s-ar fi aflat acolo. 

A trecut încă o dată pe lângă cutiile cu jucării, încercând 
să tragă cu ochiul la tată, fără să întoarcă totuşi capul. În 
mod normal, orice bărbat ar fi trebuit să fie de-acum 
tulburat. Soţia dispărută. Oamenii legii scotocind prin 
casă, vârându-şi nasul în viaţa sa intimă, luând în mână şi 
privind fotografiile familiei, în prezenţa fiicei de patru ani. 

D.D. nu simţea compasiune pentru el. Nu simţea nimic. 

Era aproape ca şi cum el nici nu s-ar fi aflat acolo. 

S-a întors în cele din urmă către el. Jason Jones stătea 
aşezat pe canapeaua de două locuri, cu braţul petrecut pe 
după umărul fiicei sale docile şi cu ochii fixaţi asupra 
ecranului gol al televizorului. Privit aşa, de aproape, 
corespundea întru totul descrierii făcute de Miller. Păr 
des, uşor ciufulit, o umbră de barbă, linia pieptului bine 
pusă în valoare de cămaşa simplă de bumbac bleumarin. 
Bărbatul sexy, tatăl, misteriosul tip din vecini - îi 
întruchipa pe toţi la un loc. Visul oricărei crainice de ştiri. 
lar Miller avea dreptate - dacă nu reuşeau să dea de 
Sandra Jones înaintea apariţiei primului car de televiziune, 
erau pierduţi. 

D.D. a luat unul din cele două scaune din lemn, l-a tras 


în faţa canapelei şi s-a aşezat. Miller rămăsese undeva în 
fundal. O strategie mai bună pentru a aborda copilul. Doi 
poliţişti puteau pune presiune asupra unui adult 
recalcitrant. Pentru un copil tulburat, asta putea fi însă 
prea mult. 

Privirea lui Jason Jones a trecut pe deasupra ei, oprindu- 
se în cele din urmă asupra chipului său, şi, fără să vrea, 
D.D. a simţit cum tresare. 

Avea o privire goală, ca şi cum se holba în adâncurile 
unei nopţi fără stele. Nu văzuse o asemenea privire decât 
de două ori în viaţa ei. Întâia dată, atunci când interogase 
un psihopat care rezolvase o relaţie nefericită de afaceri 
executându-şi cu arbaleta partenerul şi întreaga lui 
familie. A doua oară, în timp ce interoga o portugheză de 
douăzeci şi şapte de ani ţinută ostatică în casa de lux a 
unui cuplu înstărit din elita bostoniană şi obligată să se 
prostitueze în casa lor luxoasă timp de cincisprezece ani. 
Femeia murise doi ani mai târziu. Se angajase în traficul 
aglomerat de pe autostrada Storrow. Nu ezitase nicio 
clipă, declaraseră martorii. Pur şi simplu, apăruse brusc 
dintr-o curbă, în faţa unei Toyota Highlander. 

— Îmi vreau pisica, a spus Ree. 

Se aşezase acum mai drept pe canapea, îndepărtându-se 
puţin de tatăl ei, care nu încercase să o tragă mai aproape. 

— Când l-ai văzut ultima dată pe Domnul Smith? a 
întrebat D.D. 

— Azi-noapte. Când m-am dus la culcare. Domnul Smith 
doarme cu mine în pat. Îi place la mine în cameră. 

D.D. a zâmbit. 

— Şi mie îmi place. Ai floricele şi fluturaşi drăguţi pe 
perdea. Ai ajutat şi tu la decorarea ei? 

— Nu. Nu ştiu să desenez. Mami şi tati au făcut-o. Ştiţi, 
am patru ani şi trei sferturi. Ree şi-a umflat pieptul. Acum 
sunt fetiţă mare, aşa că, la aniversarea mea de patru ani, 
am primit o cameră pentru o fetiţă mare. 

— Patru ani? Nu mai spune! Aş fi jurat că ai cinci, chiar 


şase. Ce-ţi dau să mănânci? Eşti foarte înaltă pentru o 
fetiţă de patru ani. 

Ree a chicotit. Tatăl n-a scos o vorbă. 

— Îmi plac macaroanele cu brânză. E mâncarea mea 
preferată. Mama îmi face, cu condiţia să mănânc şi 
cârnăciori de curcan. Zice că am nevoie de proteine ca să 
cresc mare. Şi la desert am voie biscuiţi Oreo, dacă 
mănânc înainte suficiente proteine. 

— Asta ai mâncat şi aseară? 

— Nu. Macaroane cu brânză şi măr. Fără Oreo. Tati n-a 
avut timp să se ducă să cumpere biscuiţi. 

Ree a întors privirea spre tatăl ei, şi, pentru prima dată, 
Jason Jones a părut că prinde viaţă. Şi-a ciufulit fetiţa, şi în 
ochi i se putea citi iubirea amestecată cu un aer protector. 
Apoi s-a uitat în altă parte, şi, ca şi cum ar fi apăsat pe un 
comutator, privirea i-a redevenit goală. 

— Cine ţi-a dat să mănânci aseară? 

— Mami. Mami îmi dă întotdeauna să mănânc seara. Tati 
îmi dă să mănânc la prânz, Sendvişuri cu unt de arahide şi 
jeleu. Fără biscuiţi. N-am voie să mănânc biscuiţi toată 
ziua. 

Ree părea destul de nemulțumită. 

— Dar Domnului Smith îi plac biscuiţii Oreo? 

Ree şi-a dat ochii peste cap. 

— Lui Domnu' Smith îi place orice. De aia e aşa gras. 
Mănâncă întruna. Mami şi tati nu vor să-i dea mâncare 
pentru oameni, da’ lui nu-i place mâncarea pentru pisici. 

— Şi Domnul Smith a mâncat cu tine aseară? 

— A vrut să sară pe blat. Da’ mămica i-a spus să o 
şteargă. 

— Înţeleg. Şi după masă ce-ai făcut? 

— Băiţă. 

— Ai făcut baie cu Domnul Smith? a întrebat D.D. 
încercând să pară mirată. 

Ree a chicotit din nou. 

— Nu. Domnul Smith e motan. Şi pisicile nu fac baie. Se 


ling ca să fie curate. 

— Ah! Acum pricep. Atunci, cine a făcut băiţă? 

— Eu şi mami. 

— Mama ta se spală cu toată apa caldă? Foloseşte tot 
săpunul? 

— Nu. Da' nu mă lasă să mă joc cu săpunul. O dată am 
turnat toată sticla în cadă. Să vezi câtă spumă am făcut. 

— Cred că a fost un spectacol pe cinste. 

— Imi place să fac balonaşe. 

— Şi mie. Şi după baie ce-ai făcut? 

— N-am făcut baie. Duş. 

— Scuze. Ce-ai făcut după duş? 

— M-am culcat. Pot să aleg două poveşti. Cel mai mult 
îmi plac cele cu Fancy Nancy şi Pinkalicious. Şi pot să aleg 
şi două cântece. Mamei îi place să cânte Twinkle, Twinkle 
Little Star, da' acum am crescut prea mare pentru asta, 
aşa c-am rugat-o să cânte Puff the Magic Dragon. 

— Mama ţi-a cântat Puff the Magic Dragon? 

De data aceasta, D.D. era cu adevărat uimită. 

— Îmi plac dragonii, a răspuns Ree. 

— Hmm, înţeleg. Şi Domnul Smith ce părere a avut? 

— Domnul Smith nu cântă. 

— Dar îi place să asculte muzică? 

Ree a ridicat din umeri. 

— Îi plac poveştile. Întotdeauna se încolăceşte lângă 
mine când ascult poveşti. 

— Şi pe urmă mama ce face? Stinge lumina? 

— Îmi lasă aprinsă o veioză. Ştiu că am patru ani şi trei 
sferturi, da' îmi place să adorm cu veioza aprinsă. Poate... 
nu ştiu... poate când o să am cinci ani... sau poate treizeci, 
n-o să mai am nevoie de veioză. 

— OK. Deci, te-ai culcat. Şi Domnul Smith a stat cu 
tine... 

— Doarme la picioarele mele. 

— OK. Doarme la picioarele tale. Veioza a rămas 
aprinsă. Mămica a stins celelalte lumini, şi pe urma... 


Ree i-a aruncat o privire. 

— S-a întâmplat ceva în timpul nopţii, Ree? a întrebat 
D.D. pe un ton liniştit. 

Ree a continuat să se holbeze la ea. 

— Ai auzit vreun zgomot? Oameni vorbind? Uşa de la 
camera ta deschizându-se? Când a plecat Domnul Smith de 
lângă tine? 

Ree a scuturat din cap. Acum nu se mai uita la D.D. 
După o clipă, s-a cuibărit din nou la pieptul tatălui, 
strângându-i cu putere mijlocul cu braţele ei subţiri. Jason 
şi-a pus ambele mâini pe după umerii ei, privind-o 
impasibil pe D.D. 

— Gata, a spus. 

— Domnule Jones... 

— Gata, a repetat el. 

D.D. a oftat şi a numărat până la zece, trecându-şi în 
revistă opţiunile. 

— Poate aveţi o rudă sau vreun vecin care să stea o 
vreme cu Clarissa, domnule Jones. 

— Nu. 

— Adică nu aveţi pe nimeni la care să apelaţi sau nu 
vreţi să o faceţi? 

— Noi suntem singurii care au grijă de fetiţa noastră, 
doamnă detectiv... 

— Sergent. Sergent D.D. Warren. 

Jason nu a clipit la auzul funcţiei. 

— Noi suntem singurii care au grijă de fetiţa noastră, 
sergent Warren. Ce rost are să faci copii, dacă îi laşi pe 
alţii să ţi-i crească? 

— Domnule Jones, sunt convinsă că înţelegeţi că, dacă 
dorim să îl găsim pe... Domnul Smith... atunci vom avea 
nevoie de mai multe informaţii şi mai multă cooperare din 
partea dumneavoastră. 

Bărbatul nu a răspuns, strângându-şi şi mai tare fetiţa la 
piept. 

— Avem nevoie de cheile de la camioneta 


dumneavoastră. 

Niciun răspuns. 

— Domnule Jones, a repetat D.D. impacientată. Cu cât 
stabilim mai repede unde nu se află Domnul Smith, cu atât 
mai repede o să dăm de ea. 

— De el, a corectat-o cu voce înăbuşită Ree, lipită de 
pieptul tatălui ei. Domnul Smith e băiat. 

D.D. s-a mulţumit să tacă, continuând să-l sfredelească 
pe Jason Jones cu privirea. 

— Domnul Smith nu e în cabina camionetei, a spus Jason 
pe un ton calm. 

— De unde ştiţi? 

— Pentru că nu l-am găsit când m-am întors acasă. Şi, ca 
să fiu sigur, am cercetat maşina eu însumi. 

— Cu tot respectul, domnule, asta era treaba noastră. 

— Domnul Smith nu e la mine în camionetă, a repetat 
Jason cu aceeaşi voce calmă. Şi, până veţi obţine un 
mandat de percheziţie, va trebui să mă credeţi pe cuvânt. 

— Există judecători dispuşi să emită un mandat de 
percheziţie numai pe baza refuzului dumneavoastră de a 
colabora cu organele de anchetă. 

— Atunci presupun c-o să vă întoarceţi repede, nu-i aşa? 

— Vreau acces la computer, a spus D.D. 

— N-aveţi decât să vorbiţi cu acelaşi judecător pentru 
asta. 

— Domnule Jones, motanul dumneavoastră a dispărut 
deja de şapte ore. Nu ştim nimic deocamdată despre ea... 

— EL, s-a auzit iar vocea înăbuşită a lui Ree. 

— El. Nu e prin vecini şi nici în celelalte locuri 
frecventate în mod obişnuit de... pisici. Problema devine 
tot mai gravă. Nu pot decât să presupun că vreţi să ajutaţi 
la găsirea... lui. 

— Îmi iubesc pisica, a spus Jones liniştit. 

— Atunci, permiteţi-ne accesul la computer. Cooperaţi 
cu noi ca să putem rezolva chestiunea aceasta cât mai bine 
şi cât mai repede cu putinţă. 


— Nu pot. 

— Nu puteţi? a izbucnit D.D. Nu puteţi sau nu vreţi? 
— Nu pot. 

— Şi de ce, mă rog, domnule Jones? 

Bărbatul i-a aruncat o privire. 

— Pentru că şi mai mult îmi iubesc fiica. 


O jumătate de oră mai târziu, D.D. se îndrepta alături de 
detectivul Miller spre maşina ei. Luaseră amprentele lui 
Jason Jones şi ale Clarissei Jones. Aşa era procedura 
standard: pentru a determina dacă în casă se aflau 
amprentele unor străini, trebuiau mai întâi să le identifice 
pe cele ale locatarilor. Jones îşi întinsese de bunăvoie 
mâinile, după care ajutase la amprentarea Clarissei, care 
luase toată povestea drept o mare aventură. Cel mai 
probabil, bărbatul îşi dăduse seama că acel unic act de 
cooperare n-avea să-l coste decât prea puţin - la urma 
urmei, prezenţa amprentelor sale în toată casa n-avea cum 
să fie considerată suspectă. 

Jason Jones se spălase apoi pe mâini. După care se 
îngrijise de mânuţele lui Ree. Şi îi dăduse practic afară din 
casă pe poliţişti. Fiica lui avea nevoie de odihnă, declarase 
el, şi cu asta, basta. Îi conduse, pe fiecare în parte, până la 
uşa. Fără să întrebe: „Ce aveţi de gând să faceţi mai 
departe ca să-mi aduceţi înapoi soţia?” Fără să spună: „Vă 
rog din suflet, voi face tot ce e omeneşte posibil ca să vă 
ajut”. Sau: „Hai să organizăm o patrulă şi să răscolim tot 
cartierul, până o s-o găsim pe frumoasa şi iubita mea 
soţie”. 

Nu, nu era genul. Fiica lui trebuia să tragă un pui de 
somn. Asta era! 

— Rece? Un tip rece, aşa ai zis? a mârâit D.D. Mai 
degrabă, Domnul Arctic. E clar, Jason Jones n-a auzit în 
viaţa lui de încălzirea globală. 

Miller a lăsat-o să bombăne. 

— Copila ştie ceva. Ai remarcat că n-a zis nimic în 


momentul când am întrebat-o ce s-a întâmplat după ce s-a 
culcat? A auzit sau a văzut ceva. Nu ştiu. Dar avem nevoie 
de un inspector judiciar specializat în anchetarea copiilor. 
Şi repede. Cu cât stă mai mult pe lângă tătic, cu atât îi va 
fi mai greu să-şi amintească nişte adevăruri neplăcute. 

Miller a încuviinţat din cap. 

— Sigur, va trebui să smulgem permisiunea tatălui şi 
pentru interogarea fetiţei, şi, nu ştiu de ce, dar nu sunt 
deloc sigură că o să ne-o acorde. Fascinant, nu crezi? 
Gândeşte-te: soţia dispare în toiul nopţii, şi, în loc să 
colaboreze cu noi sau să ne pună întrebări pertinente cu 
privire la modul în care vom proceda ca s-o găsim, Jason 
Jones stă pe canapea şi tace chitic. Nu e deloc şocat, nici 
surprins sau disperat să obţină cât mai multe informaţii. Ar 
fi fost de aşteptat să-şi fi sunat prietenii şi rudele. Să fi 
căutat fotografii recente cu soţia, pe care să ni le dea ca să 
răscolim cartierul. Ar fi trebuit măcar să găsească pe 
cineva care să stea cu fiica, pentru ca el să ne poată ajuta 
personal. Tipul ăsta... Parcă i-ar fi apăsat cineva un 
comutator în creier. Atât e de absent. 

— Faza de negare, a încercat Miller să ofere o explicaţie, 
târşâindu-şi picioarele pe lângă ea. 

— Va trebui să procedăm mai dur, a declarat D.D. Du-te 
să obţii un mandat de percheziţie pentru camioneta lui 
Jason Jones şi înaintează o depoziţie care să ne permită 
accesul la computer şi la lista apelurilor telefonice primite 
de soţie. La naiba, cred că ar fi bine să punem sechestru 
pe toată casa. Pun pariu că asta l-ar înnebuni pe Jason 
Jones. 

— Ar fi dificil pentru fetiţă. 

— Mda. Ei bine, aici e clenciul. 

Dacă declarau casa scenă a crimei, Jason şi fetiţa ar fi 
fost obligaţi să o părăsească. Să-şi facă bagajele şi să se 
mute la vreun hotel, sub escorta poliţiei. D.D. s-a întrebat 
cum ar reacţiona micuța Ree dacă ar fi nevoită să renunţe 
la oaza ei de linişte pentru o cameră ieftină de hotel, cu 


covoare maro şi miros stătut de tutun impregnat de ani de 
zile în pereţi. Era o perspectivă neplăcută, care nu-i 
surâdea lui D.D. Dar imediat i-a venit o altă idee. 

S-a oprit din mers şi s-a întors spre Miller atât de brusc, 
încât aproape că s-a ciocnit de el. 

— Dacă îi mutăm pe Jason şi pe Ree din casă, va trebui 
să însărcinăm nişte agenţi să îi ţină non-stop sub 
supraveghere. Ceea ce înseamnă că ne vor rămâne mai 
puţini oameni care să o caute pe Sandra Jones, şi atunci 
vom încetini mersul anchetei, şi asta exact în perioada 
când ar trebui să facem tot ce putem ca să accelerăm 
ritmul. Tu ştii asta. Eu ştiu. Dar Jason nu ştie. 

Miller a  privit-o încruntat, mângâindu-şi îndelung 
mustaţa. 

— Judecătoarea Banyan, a spus D.D. reluându-şi mersul, 
de data aceasta mult mai precipitat. Putem să pregătim de 
pe acum depoziţiile şi să le depunem în faţa judecătoarei 
până la prânz. Să obţinem mandate pentru computer, 
camionetă şi, la naiba, pentru declararea casei drept scenă 
a crimei. Să-l punem la pământ pe Domnul Arctic. 

— Stai puţin. Dar tocmai ai zis că... 

— Şi să sperăm, l-a întrerupt D.D. plină de convingere, 
că domnul Jason Jones, nevoit să aleagă între a-şi părăsi 
locuinţa şi a lăsa un inspector judiciar să îi chestioneze 
copilul, va opta pentru interogatoriu. 

D.D. s-a uitat la ceasul de la mână. Era abia trecut de 
ora 12, dar stomacul îi chiorăia, anticipând prânzul. Şi-a 
amintit fantezia din dimineaţa aceea, cu bufetul cu 
mâncare la discreţie, şi s-a enervat instantaneu. 

— Vom avea nevoie de mai mulţi oameni pentru a 
executa mandatele, a adăugat ea. 

— Am înţeles. 

— Şi va trebui să ne gândim la alte modalităţi de a lărgi 
aria de cercetare, fără a atrage atenţia presei. 

— Am înţeles. 

Ajunseseră în faţa maşinii ei. D.D. s-a oprit doar cât să-l 


privească pe Miller drept în ochi şi să ofteze adânc. 

— Cazul ăsta e o porcărie, a declarat. 

— Ştiu, a răspuns Miller amabil. Nu te bucuri că te-am 
sunat? 


Capitolul 5 


Era 11.59 când Jason a reuşit, în sfârşit, să scape şi de 
ultimul reprezentant al legii. Mai întâi s-a retras sergentul, 
urmat de şeful detectivilor, de tehnicienii legişti şi de 
agenţii în uniformă. Nu rămăsese decât un ofiţer în haine 
civile, care supraveghea casa, fără să se ascundă, dintr-un 
Ford Taurus maro parcat în faţă. Jason îl putea zări pe 
fereastra din bucătărie: omul privea drept înainte şi căsca, 
sorbind la răstimpuri din cana de cafea de la Dunkin’ 
Donuts. 

După un minut, Jason s-a îndepărtat de fereastră, 
conştient de faptul că avea din nou întreaga casă la 
dispoziţie şi aproape copleşit de povara faptului că nu ştia 
ce să facă. 

Ree se holba la el, cu ochii ei mari şi căprui, atât de 
asemănători cu ai mamei. 

— Prânzul, a spus Jason tresărind uşor la auzul propriei 
voci răguşite. A venit vremea prânzului. 

— Tati, ai cumpărat biscuiţi Oreo? 

— Nu. 

Fetiţa a oftat adânc, întorcându-se totuşi spre bucătărie. 

— Poate ar trebui s-o suni pe mami. Dacă îl caută pe 
Domnul Smith şi a ajuns la vreun magazin, poate să 
cumpere ea nişte biscuiţi. 

— Da, poate, a spus Jason, reuşind să deschidă uşa 
frigiderului, deşi mâna începuse să-i tremure violent. 

A trecut peste ritualul prânzului ca un robot. A găsit 
pâinea din făină de grâu şi a scos feliile întregi, aşezându- 
le pe farfurie. A amestecat untul natural de arahide şi a 
întins jeleul. A numărat patru morcovi, a ales câţiva 
struguri verzi. A pus totul pe o farfurie desenată cu 
margarete, neuitând să taie sendvişul pe diagonală, aşa 


cum îi plăcea fetiţei. 

Ree trăncănea întruna despre fuga Domnului Smith, 
despre faptul că motanul urma, fără îndoială, să se 
întâlnească cu lepuraşul Peter şi poate se întorceau acasă 
împreună cu Alice cea din Ţara Minunilor. Era la vârsta 
când confunda uşor realitatea cu fantezia. Moş Crăciun era 
un personaj real, lepuraşul de Paşti era prieten bun cu. 
Zâna Măseluţă şi nu exista niciun motiv pentru care 
Clifford, câinele cel mare şi roşu, să nu se joace cu Domnul 
Smith. 

Era un copil precoce. Debordând de energie, speranţe 
mari şi pretenţii uriaşe. Era în stare să o ţină tot într-un 
scandal vreme de nu mai puţin de patruzeci şi cinci de 
minute dacă şosetele nu aveau nuanţa potrivită de roz. Şi 
îşi petrecuse o întreagă dimineaţă de sâmbătă refuzând să 
iasă din cameră, furioasă că Sandra cumpărase perdele noi 
la bucătărie fără să o consulte şi pe ea. 

Şi totuşi, nici Sandra şi nici Jason nu se plângeau de 
toanele ei. 

O priveau, şi amândoi vedeau în ea copilăria de care ei 
nu avuseseră parte. Vedeau inocenţa, speranţa şi 
încrederea. Se desfătau cu îmbrăţişările pe care fetiţa li le 
acorda cu atâta generozitate. Trăiau pentru a-i auzi râsul 
molipsitor. Şi hotărâseră încă de la început că Ree urma să 
fie pe primul plan. Şi că pentru ea aveau să facă orice. 

Orice. 

Jason a aruncat o privire către maşina fără însemnele 
poliţiei parcată în faţa casei şi, instinctiv, şi-a încleştat 
pumnii, însă apoi s-a controlat. 

— E drăguță. 

— Domnul Smith e băiat, l-a corectat Ree fără să se 
gândească. 

— Nu despre Domnul Smith vorbeam. Despre polițistă. 
Are păr frumos. 

Jason s-a întors spre fetiţă. Ree era mânjită cu unt de 
arahide pe un obraz şi cu jeleu pe celălalt. Şi se uita din 


nou la el cu ochii ei mari, căprui. 

— Ştii că mie poţi să îmi spui orice, a zis el pe un ton 
liniştit. 

Ree şi-a aşezat sendvişul pe farfurie. 

— Da, tati, ştiu, a spus fetiţa, fără să se mai uite însă la 
el. A mestecat cam fără chef două boabe de strugure, apoi 
le-a rearanjat pe celelalte pe farfurie într-un cerc, în jurul 
petalelor albe de margaretă. Crezi că Domnul Smith este 
în regulă? 

— Pisicile au nouă vieţi. 

— Nu şi mămicile. 

Bărbatul n-a ştiut ce să răspundă. A încercat să deschidă 
gura, să spună câteva cuvinte vagi de încurajare, dar n-a 
reuşit. Era perfect conştient de faptul că mâinile îi 
tremurau din nou convulsiv şi că se răcise undeva, 
înăuntrul său, într-un loc ce probabil nu avea să se mai 
încălzească niciodată. 

— Am obosit, tati, a spus Ree. Vreau să fac nani. 

— OK. 

Au urcat împreună scările. 

Jason a privit-o pe Ree cum se spăla pe dinţi. Se întreba 
dacă asta făcuse şi Sandy. 

_ L-a citit două poveşti, stând pe marginea pătuţului ei. 
Intrebându-se dacă asta făcuse şi Sandy. 

I-a cântat un cântec, a învelit-o cu pătura şi a sărutat-o 
pe obraz. Întrebându-se dacă asta făcuse şi Sandy. 

Tocmai ajunsese la uşă, când a auzit-o pe Ree spunând 
ceva şi s-a întors spre ea. Cu braţele încrucişate pe piept şi 
cu pumnii strânşi ascunşi sub coate, pentru ca Ree să nu-i 
vadă mâinile tremurând. 

— Nu stai cu mine, tati? Până când adorm? 

— Sigur. 

— Mami mi-a cântat Puff the Magic Dragon. Îmi 
amintesc că aseară mi-a cântat Puff the Magic Dragon. 

— Bine. 

Ree s-a foit sub pătură. 


— Crezi că l-a găsit pe Domnul Smith? Crezi că se 
întoarce acasă? 

— Aşa sper. 

Într-un târziu, fetiţa şi-a găsit locul în pat. 

— Tati, a şoptit. Tati, am un secret. 

Bărbatul a răsuflat adânc, forţându-se să vorbească pe 
un ton lejer. 

— Zău? Atunci ţine minte Clauza lui Tati. 

— Clauza lui Tati? 

— Sigur, Clauza lui Tati. Orice secret ai avea, ai voie să 
i-l spui tăticului. Pentru că el va ţine secretul. 

— Tu eşti tăticul meu. 

— Da, şi te asigur că ştiu să păstrez foarte bine 
secretele. 

Ree i-a zâmbit. După care, ca fata mamei ce era, s-a 
întors pe o parte şi a adormit, fără să mai adauge nimic. 

Bărbatul a aşteptat cinci minute, apoi s-a strecurat pe 
uşă şi a coborât cu mare greutate scările. 


Ţinea fotografia într-un sertar al dulapului de bucătărie, 
unde mai erau o lanternă, şurubelniţa verde, lumânările 
rămase de la torturile aniversare şi o jumătate de duzină 
de inele pentru pahare de vin pe care nu le folosiseră 
niciodată. Sandra obişnuia să-l tachineze în privinţa micii 
fotografii fixate într-o ramă aurită ieftină. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, e ca şi cum ai ţine 
ascunsă o poză a iubitei din liceu, Pune-o pe poliţa 
şemineului, Jason. E un fel de membru al familiei, Nu mă 
deranjează.” 

Însă femeia din poză nu îi era rudă. Era bătrână - 
optzeci, nouăzeci de ani, nu mai ţinea minte. Stătea într-un 
balansoar, cu silueta ei minionă, ca de turturică, aproape 
îngropată în maldărul de haine voluminoase la mâna a 
doua: o cămaşa bărbătească din flanel bleumarin, o 
pereche de pantaloni de catifea maro, strânşi cu o curea şi 
aproape acoperiţi cu totul de un vechi veston militar. 


Zâmbea, în felul acela larg şi vesel al celor vârstnici, de 
parcă avea şi ea un secret, însă al ei era mai mare ca al lui. 

Îi adorase zâmbetul. Îi adorase râsul. 

Nu îi era rudă, însă, pentru foarte mult timp, fusese 
singura persoană de pe lume care îl făcuse să se simtă în 
siguranţă. 

A luat fotografia. A strâns-o la piept ca pe un talisman, 
apoi picioarele i-au cedat, şi s-a prăbuşit pe podeaua din 
bucătărie. A început din nou să tremure. Mai întâi mâinile, 
după aceea braţele şi pieptul, convulsiile traversându-i 
coapsele, genunchii, gleznele şi fiecare deget de la 
picioare. 

Nu a plâns. N-a scos niciun sunet de protest. 

Dar se cutremura atât de tare din toate încheieturile, 
încât, a avut senzaţia că trupul îi era pe cale să se 
dezmembreze, carnea să îi zboare de pe oase şi oasele să 
se sfărâme în mii de bucăţi. 

— Fir-ar al naibii, Sandy, a spus, odihnindu-şi capul 
care-i zvâcnea pe genunchii la fel de tremurători. 

Apoi şi-a dat seama, cu oarecare întârziere, că era cazul 
să se ocupe de computer. 


Telefonul a sunat zece minute mai târziu. Jason n-avea 
chef să discute cu nimeni, însă apoi s-a gândit, destul de 
stupid, că poate era Sandy care îl suna... de undeva... Aşa 
că a răspuns. 

Nu era soţia. Era o voce masculină, care l-a întrebat: 

— Eşti singur acasă? 

— Cine e? 

— Fetiţa e cu tine? 

Jason a închis. 

Telefonul a sunat din nou. A văzut afişat acelaşi număr. 
De data asta, a lăsat mesajul să fie preluat de robot. A 
auzit aceeaşi voce bubuitoare. 

— lau asta ca pe un răspuns afirmativ. În curtea din 
spate, în cinci minute. O să vezi, o să vrei să vorbeşti cu 


mine. 

După care bărbatul a închis. 

— Du-te dracului! a spus Jason în bucătăria goală. 

Vorbe fără sens, dar care l-au ajutat să se simtă un pic 
mai bine. 

A urcat la etaj ca să vadă ce făcea Ree. Era băgată 
aproape cu totul sub pătură, dormind adânc. A căutat 
instinctiv din priviri ghemotocul de blană arămie, încolăcit 
la picioarele fiicei sale. Locul era gol, şi a simţit aceeaşi 
durere surdă în inimă. 

— Fir-ar al naibii, Sandy, a murmurat iar, obosit, după 
care şi-a luat haina şi a păşit în curtea din spatele casei. 


Bărbatul care telefonase era mai tânăr decât se aştepta. 
Douăzeci şi doi, poate douăzeci şi trei de ani. Inalt şi slab - 
silueta unui puşti care încă nu se împlinise şi nici nu avea 
probabil să o facă până pe la treizeci şi ceva de ani. 
Escaladase gardul alb care înconjura curtea. 

A sărit jos şi a făcut câţiva paşi repeziţi în faţă, 
mişcându-se ca un pui de Golden Retriever cu labe lungi şi 
zvelte şi cu blana blondă, moale fluturându-i pe spate. S-a 
oprit în clipa când l-a zărit pe Jason, apoi şi-a şters palmele 
de blugi. Afară era frig, şi nu purta decât un tricou alb cu 
un imprimeu negru decolorat, şi fără nicio jachetă peste. 
Nu dădea semne că ar fi fost deranjat de aerul răcoros de 
martie. 

— Hmm, e un curcan în faţă, supraveghează casa. Sigur 
l-ai văzut. Deşi se preface că n-are nicio treabă cu tine, a 
spus puştiul, ca şi cum asta explica totul. 

Jason a observat că avea o bandă elastică verde în jurul 
încheieturii şi că trăgea de ea absent - un tic nervos, 
probabil. 

— Cine eşti? 

— Un vecin, a răspuns puştiul. Stau la cinci case mai jos. 
Mă numesc Aidan Brewster. Nu ne-am mai întâlnit. 

Plici, plici, plici. 


Jason l-a privit tăcut. 

— Îmi... îmi place să nu mă fac remarcat, a precizat 
puştiul, ca şi cum asta explica totul. 

Jason l-a privit tăcut. 

— Soţia ta a dispărut de acasă, a declarat puştiul. 

Plici, plici. 

— Cine ţi-a spus? 

O ridicare din umeri. 

— Nu trebuia să-mi spună nimeni. Curcanii perie zona, 
în căutarea unei femei dispărute. Un detectiv s-a instalat în 
maşină şi aşteaptă în faţă, aşa că e clar unde e problema. 
Tu eşti acasă. La fel şi copilul, înseamnă că nevasta e cea 
dată dispărută. 

A dat să tragă din nou de elastic, însă de data aceasta s- 
a controlat, lăsându-şi braţele să atârne pe lângă corp. 

— Ce vrei? a întrebat Jason. 

— Tu ai ucis-o? 

Jason l-a fixat cu privirea. 

— Ce te face să crezi că e moartă? 

Puştiul a ridicat din umeri. 

— Aşa merg lucrurile. O femeie albă, mamă a unu, doi 
sau trei copii, dată dispărută. Presa prinde de veste, se 
organizează patrule de căutare, cartierul e luat la puricat. 
Şi pe urmă, între o săptămână şi trei luni, cadavrul e 
descoperit într-un lac, într-o pădure, în congelatorul uriaş 
din garaj. Presupun că nu ţii în casă butoaie dintr-alea de 
plastic, mari şi albastre, nu? 

Jason a scuturat din cap. 

— Dar drujbe? Grătar de grădină? 

— Am o fetiţă. Chiar dacă aş avea asemenea lucruri în 
casă, prezenţa unui copil mic mi-ar reduce sfera de 
acţiune. 

Puştiul a ridicat din umeri. 

— Asta n-a părut să-i împiedice pe alţii. 

— leşi afară din curtea mea! 

— Nu încă. Trebuie să ştiu. Ţi-ai ucis soţia sau nu? 


— Ce te face să crezi că ţi-aş spune? 

Puştiul a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Nu ne cunoaştem, dar m-am gândit că n-ar fi 
rău să te-ntreb. E important pentru mine. 

Jason s-a holbat la el îndelung. Şi s-a trezit că spune: 

— N-am ucis-o. 

— Bine. Nici eu. 

— O cunoşti pe soţia mea? 

— Păr blond, ochi mari, căprui, zâmbet cam ciudat, nu-i 
aşa? 

Jason l-a fixat din nou cu privirea. 

— Mda. 

— Vezi. Ce ţi-am spus? N-am cunoscut-o, dar am zărit-o 
prin curte. 

Puştiul a început să tragă iar de banda elastică verde. 

— De ce-ai venit aici? a întrebat Jason. 

— Pentru că nu eu ţi-am ucis soţia, a repetat puştiul. S-a 
uitat la ceasul de la mână. Dar într-o oră, maxim în patru, 
poliţia va ajunge la concluzia că eu am făcut-o. 

— De ce-ar crede aşa ceva? 

— Pentru că am antecedente. 

— Ai mai omorât pe cineva? 

— Nu, dar nu contează. Am antecedente, şi, cum ţi-am 
spus, aşa merg lucrurile. O femeie este dată dispărută. 
Detectivii încep întotdeauna cu cei apropiaţi, aşa că tu eşti 
primul pe lista persoanelor „care prezintă interes”. După 
care verifică toţi vecinii. Şi atunci mă iau pe mine în vizor, 
ca pe a doua persoană „care prezintă interes”. Întrebarea 
e: Prezint eu mai mult interes decât tine? N-am niciun 
răspuns, aşa că m-am gândit că ar fi mai bine să trec pe- 
aici să stăm de vorbă. 

Jason s-a încruntat. 

— Vrei să afli dacă i-am făcut rău soţiei, pentru că astfel 
ai scăpa de suspiciuni? 

— E o întrebare cât se poate de îndreptăţită, a replicat 
puştiul pe un ton neutru. Aşadar, susţii că nu ai ucis-o. Şi 


eu ştiu, la rândul meu, că nu am ucis-o, ceea ce ne 
conduce pe amândoi la următoarea problemă. 

— Care? 

— Faptul că nimeni n-o să ne creadă. Şi, cu cât ne vom 
susţine mai cu foc nevinovăția, cu atât se vor încăpăţâna să 
ne hăituiască mai tare. O să vezi, o să vină peste noi ca o 
tonă de cărămizi. Irosind o grămadă de timp şi de resurse 
preţioase încercând să ne facă să ne mărturisim vinovăția, 
în loc să afle ce i s-a întâmplat soţiei. 

jason n-avea argumente să-l contrazică. Acesta era, de 
fapt, motivul pentru care îşi ţinuse gura toată dimineaţa. 
Pentru că, în calitatea lui de soţ, era automat considerat 
suspect, Ceea ce însemna că, ori de câte ori deschidea 
gura, poliţiştii nu urmăreau să găsească în spusele sale 
dovezi de nevinovăție, ci mai degrabă neconcordanţe care 
să le alimenteze suspiciunile. 

— Pari să ştii multe despre modul de funcţionare a 
sistemului, i-a spus el puştiului. 

— Şi mă înşel cumva? 

— Probabil că nu. 

— OK, plecând de la vechea zicală, cum că duşmanul 
duşmanului tău îţi e prieten, rezultă că poliţiştii sunt 
duşmanii noştri comuni, iar noi am devenit acum prieteni. 

— Bine, dar nici măcar nu te cunosc. 

— Aidan Brewster.  Vecin, mecanic auto, partea 
nevinovată în această afacere. Ce altceva ai mai vrea să 
ştii? 

Jason s-a încruntat. Trebuia să fie rapid, să vadă din 
prima ce scârţâia într-o asemenea abordare, însă era prea 
stresat, iar oboseala începea să-şi spună cuvântul. Nu 
dormise de aproape treizeci de ore, mai întâi pentru că 
avusese grijă de Ree, apoi fiindcă se dusese la lucru, şi pe 
urmă pentru că se întorsese acasă şi se trezise dintr-odată 
în mijlocul acestei nebunii. Inima îi stătuse literalmente în 
loc în răstimpul dintre descoperirea dormitorului gol şi 
străbaterea celor doisprezece paşi pe holul care ducea la 


camera lui Ree, apoi răsucirea mânerului, împingerea uşii, 
înnebunit de perspectiva a ceea ce putea găsi înăuntru. 
Pentru ca, după aceea, când îşi văzuse fiica întinsă în pat, 
dormind buştean, să se retragă împleticindu-se, înțelegând 
abia în clipa următoare că prezenţa lui Ree ridica, de fapt, 
mai multe semne de întrebare decât clarifica. Dintr-odată, 
după cinci ani de viaţă aproape normală, de sentimente 
trăite cât de cât ca o persoană reală, totul se sfârşise, se 
terminase, pierise într-o clipită. 

Revenise în abis, într-un spaţiu pe care îl cunoştea mai 
bine decât oricine, chiar mai bine decât fostul puşcăriaş 
Aidan Brewster. 

— Ia zi, a spus puştiul jucându-se din nou cu elasticul, ți- 
ai lovit vreodată nevasta? Jason s-a holbat la el. Ar fi mai 
bine să răspunzi, a continuat vecinul. 

— Dacă poliţia n-a apucat să te chestioneze azi- 
dimineaţă, poţi fi sigur că o va face cât de curând. 

— Nu mi-am bătut niciodată soţia, a răspuns Jason încet, 
mai mult pentru a-şi auzi vocea şi pentru a-şi aminti că 
măcar ceea ce spunea acum era adevărat. 

Vacanţa din februarie trebuia dată uitării. Ca şi cum nici 
nu se întâmplase. 

— Ceva probleme conjugale? 

— Nu avem acelaşi program. Aşa că n-avem atâta timp 
să stăm împreună cât să ne putem certa. 

— Aha. Atunci, poate ceva activităţi extraconjugale. Tu, 
ea? 

— Eu nu, a spus Jason. 

— Dar ea? Avea ceva, o mică idilă, nu? 

Jason a ridicat din umeri. 

— Soţul e întotdeauna ultimul care află, nu aşa se 
spune? 

— Crezi c-a fugit cu tipul? 

— Nu, n-ar fi lăsat-o niciodată singură în casă pe Ree. 

— Deci avea o aventură şi ştia că nu-i vei da niciodată 
voie să o ia pe Ree cu ea. 


Jason a clipit des, buimăcit din nou de oboseală. 

— Stai puţin... 

— Zău aşa, omule, adună-te, altfel până la sfârşitul zilei 
vei fi aruncat în închisoare, a spus puştiul nerăbdător. 

— Pentru nimic în lume nu i-aş face rău fiicei mele. Dac- 
ar fi cazul, i-aş acorda soţiei divorţul. 

— Chiar aşa? Ai fi dispus să renunţi la casă, o asemenea 
proprietate în Southie? 

— Banii nu contează pentru noi. 

— Învârţi bani cu lopata, nu? Ai fi dispus să renunţi la 
atâtea lovele? 

— Banii nu contează pentru noi. 

— Aiurea! Banii contează pentru oricine. Acum chiar 
pari vinovat. 

— Soţia mea este mama fiicei mele, s-a trezit Jason că 
răspunde pe un ton iritat. Dacă ar fi să ne despărţim, aş 
face în aşa fel încât să-i asigur resursele necesare pentru a 
putea avea grijă aşa cum trebuie de fiica mea. 

— Soţie, fiică, iarăşi soţie, iarăşi fiică. Nu vezi că le 
depersonalizezi? Pretinzi că le iubeşti şi că nu le-ai face 
niciun rău, dar, pe de altă parte, nici nu-ți vine să le 
rosteşti numele. 

— Opreşte-te! Nu vreau să mai discut cu tine. 

— "Ţi-ai ucis soţia? 

— Dispari! Lasă-mă în pace. 

— Ai dreptate. Am plecat. Abia dacă am vorbit cu tine 
opt minute, şi m-ai convins deja că eşti vinovat. Ceea ce 
înseamnă că nu mai am de ce să-mi fac griji. Salutare. 

Puştiul s-a îndreptat spre gard. Îşi încolăcise mâinile în 
jurul ţăruşilor din lemn, pregătindu-se să se ridice şi să 
sară de cealaltă parte, când Jason şi-a dat seama, şi-a 
amintit brusc faptul că simţise încă de la începutul 
conversaţiei că lipsea ceva. 

— M-ai întrebat dacă fetiţa e acasă, a strigat de-a lungul 
curţii. M-ai întrebat de fiica mea. 

Puştiul era acum cocoţat pe gard, cu un picior trecut pe 


deasupra. Jason a început să alerge spre el. 

— Nenorocitule! Antecedentele tale. Spune-mi! Spune- 
mi pentru ce-ai fost condamnat. 

Puştiul s-a oprit în vârful gardului. Acum nu mai arăta ca 
un pui de Golden Retriever. Ceva se schimbase, ochii îi 
căpătaseră o expresie secretoasă, mai dură. 

— N-am ce să-ţi spun. Ţi-ai dat singur seama. 

— Verificare de rutină pe naiba! Ai fost condamnat 
pentru agresiuni sexuale, nu-i aşa? Numele tău e în banca 
de date cu agresorii sexuali. Până la ora două, o să-ţi bată 
poliţia la uşă. 

— Mda. Şi, până la trei, o să te reţină pe tine. Nu eu ți- 
am ucis soţia. E prea bătrână pentru gusturile mele... 

— Porc nenorocit! 

— Şi mai ştiu ceva ce tu nu ştii. Azi-noapte am auzit o 
maşină. Mai mult, am văzut maşina care a luat-o pe soţia 
ta. 


Capitolul 6 


M-am îndrăgostit pentru prima oară când aveam opt ani. 
Nu era un bărbat real, ci un personaj dintr-un serial TV. 
Sonny Crockett, polițistul interpretat de Don Johnson în 
Miami Vice. Mama nu era de acord cu prostiile astea, aşa 
că n-aveam ce face decât să aştept să adoarmă după 
„Ceaiul cu gheaţă” de după-amiază, apoi să-mi desfac o 
cutie de Dr. Pepper şi să mă uit în tihnă la reluări. 

Sonny Crockett era puternic şi sătul de lume. Genul dur 
care le-a văzut pe toate, dar tot se dă peste cap pentru a 
salva fata. Imi doream şi eu un Sonny Crockett în viaţa 
mea. Imi doream pe cineva care să mă salveze. 

Pe la treisprezece ani, au început să-mi crească sânii. 
Dintr-odată, au apărut o mulțime de băieţi dornici să mă 
salveze. Şi, pentru o vreme, Chiar am crezut că o să 
meargă. Mă întâlneam cu toţi, fără diferenţe, doar cu o 
mică înclinaţie spre băieţii mai mari ca mine, cu tatuaje şi 
cu reputație proastă. Tot ce voiau de la mine era să facă 
sex. lar eu voiam pe cineva care să mă urce pe scaunul din 
faţă al Mustangului şi să pornească în miezul nopții cu 
farurile stinse, gonind cu o sută şaizeci de kilometri la oră. 
Voiam să-mi strig numele în timp ce vântul imi biciuia faţa 
şi Îmi răvăşea părul. Voiam să mă simt sălbatică şi 
nesăbuită. Voiam să fiu oricine altcineva. 

Am ajuns renumită pentru calitatea sexului oral şi 
pentru faptul că eram Chiar mai nebună decât mama mea, 
cea nebună de legat. Ştiţi, în orice orăşel există câte o 
mamă ca a mea. Şi o fată ca mine. 

Am rămas pentru prima oară însărcinată la paisprezece 
ani. N-am spus nimănui. Am băut o mulțime de rom cu 
Cola şi m-am rugat din răsputeri ca Dumnezeu să ia copilul 
la el. Când am văzut că nu mi-a ascultat rugăminţile, am 


furat bani din portofelul tatei şi m-am dus la o clinică dintr- 
alea unde se fac asemenea lucruri. 

N-am plâns. Am considerat avortul un act în serviciul 
public. O fiinţă mai puţin a cărei viaţă să fie distrusă de 
mama. 

vă spun, fiecare orăşel are câte o fată ca mine. 

Și, pe urmă, când am împlinit cincisprezece ani, mama a 
murit, şi atunci, eu şi tata am fost în sfârşit liberi şi... 

Am visat atât de mult timp la cineva care să mă salveze. 
Îl doream pe Sonny Crockett, sufletul acela sătul de lume, 
capabil totuşi să discearnă adevărul din inimă dincolo de 
exteriorul dărâmat. Îmi doream un bărbat care să mă 
strângă la piept, să mă facă să mă simt în siguranţă şi să 
nu-mi mai dea drumul niciodată. E 

Nu l-am găsit pe Sonny Crockett. In schimb, cu o zi 
înainte de a împlini optsprezece ani, l-am cunoscut pe soțul 
meu, la un pub local. M-am aşezat la bar pe scaunul lui 
Jason şi i-am băut toată sticla de Cola şi, când a dat să 
protesteze, mi-am trecut degetele peste coapsele lui ferme 
îmbrăcate în pantaloni de denim. Mi-a spus să mă car. Si, 
în clipa aceea, am ştiut că nu-l voi lăsa să plece. 

Desigur, nimeni nu te poate salva. 

Dar acum, că ştiu ceea ce ştiu despre Jason, înțeleg de 
ce s-a simţit obligat să încerce. 


Era 2.02, şi D.D. se simţea destul de mulţumită de modul 
în care înainta ancheta. Aveau un plan de acţiune pe care 
îl urmau cu rigurozitate, mai ales că se aflau în căutarea 
unei femei care încă nu putea fi dată dispărută în mod 
oficial, dar care trebuia găsită cât mai repede cu putinţă. 

La 2.06, a venit prima veste proastă. Judecătoarea 
Banyan le refuzase cererea de a cerceta computerul 
familiei şi a declara casa drept loc al crimei. Citase lipsa 
de probe în favoarea ipotezei crimei ca factor principal pe 
care îl luase în considerare, plus faptul că de la dispariţia 
femeii nu trecuse suficient de mult timp. Zece ore de 


absenţă nu însemnau nimic pentru un adult. Poate că 
Sandra Jones se lungise la poveşti cu vreo prietenă. Poate 
fusese rănită şi era spitalizată, fiind incapabilă să îşi 
declare identitatea. Poate era somnambulă şi chiar în clipa 
aceea bântuia, ca prin ceaţă, pe străzile lăturalnice ale 
oraşului. Cu alte cuvinte, prea mulţi de „poate”. 

Totuşi, preciza judecătoarea Banyan, dacă Sandra Jones 
nu avea să fie găsită nici după douăzeci şi patru de ore, ea 
era dispusă să reanalizeze cazul. Intre timp, permitea 
accesul autorităţilor la camioneta lui Jason Jones. 

„Unul din trei”, şi-a spus D.D. resemnată. Descoperirea 
păturii şi a tricoului în maşina de spălat complicase 
lucrurile. O pătură lipsă şi o veioză spartă erau de rău 
augur. În timp ce o pătură şi un tricou în maşina de 
spălat... 

D.D. nu ştia cum naiba să interpreteze chestia asta. Să 
însemne că soţul încercase să-şi acopere urmele sau că 
soţia se apucase să spele rufe? Supoziţiile se puteau 
dovedi periculoase. 

La 2.15, detectivul Miller s-a prezentat la raport. D.D. l-a 
pus la curent cu decizia judecătoarei Banyan. Miller i-a 
oferit ultimele informaţii de la şcoala generală unde lucra 
Sandra Jones. Potrivit directorului şcolii, Sandra Jones 
preda acolo educaţie civică de doi ani - la început, la clasa 
a şaptea, în calitate de suplinitoare, iar din septembrie, ca 
profesor titular la clasa a şasea. Din discuţiile purtate până 
la acel moment, reieşea că părinţii păreau să o placă, elevii 
păreau să o placă, ceilalţi profesori păreau să o placă. 
Sandra nu socializa prea mult cu colegii, dar, ţinând cont 
că avea un copil mic şi un soţ care lucra noaptea, era de 
aşteptat. Directorul îl întâlnise pe soţul ei o singură dată şi 
i se păruse un om destul de drăguţ. Pe Ree o văzuse de 
multe ori şi o considera adorabilă. 

Directorul nu se putea gândi la niciun motiv care să 
justifice absenţa Sandrei de la ore şi da, i se părea ciudat 
din partea ei să nu fi telefonat pentru a oferi o explicaţie. 


Era îngrijorat şi dornic să facă orice pentru a ajuta 
anchetatorii. 

P.S., directorul, era un bărbat de cincizeci de ani cu o 
căsnicie fericită şi care, potrivit secretarei, era implicat 
într-o relaţie pasională cu profesoara de teatru. Fapt 
cunoscut de toată lumea, fără ca nimănui să-i pese prea 
tare - însă pe lumea asta nu exista atâta Viagra cât să-i 
permită unui tip de cincizeci de ani să jongleze între o 
profesoară de teatru roşcată şi o nouă cucerire de 
douăzeci şi trei de ani. După toate probabilitățile, singura 
relaţie pe care o avea cu Sandra Jones era de natură strict 
profesională. 

Miller făcuse şi cercetări preliminare privind situaţia 
financiară a familiei Jones. Surprinzător, aveau un depozit 
de economii de o sută cincizeci de mii de dolari, plus alte 
două milioane băgate în diverse fonduri mutuale, la o 
bancă de investiţii. Aveau venituri lunare modeste şi 
cheltuieli la fel de mici. Din câte se părea, plătiseră casa 
cu banii jos şi se străduiau să trăiască exclusiv din salarii. 

După părerea lui Miller, averea provenea dintr-o singură 
sumă de bani, fie o moştenire, fie o asigurare. Îşi 
însărcinase detectivii să cerceteze proveniența banilor. 

Altă informaţie se referea la faptul că cei doi se 
cununaseră civil în 2004, în Massachusetts. Fiica lor, 
Clarissa, se născuse două luni mai târziu. Nici Sandra 
Jones şi nici Jason Jones nu primiseră amenzi sau citaţii 
deosebite. De asemenea, nu existau plângeri înregistrate 
pe numele lor pentru violenţă domestică sau tulburarea 
liniştii publice. 

Potrivit vecinilor, cei doi Jones formau un cuplu liniştit, 
care îşi vedea de treabă. Nu mergeau la petreceri şi nici 
nu dădeau chefuri la ei acasă. Dacă se întâlneau cu vecinii 
pe stradă, zâmbeau şi le făceau cu mâna, dar nu erau 
genul care să se oprească pentru a face conversaţie. Altfel 
stăteau lucrurile cu Ree. Toţi erau de acord că micuța 
Clarissa Jones era un copil precoce, capabil să-i facă oricui 


capul calendar. Şi îşi conducea tricicleta ca o nebună. 
Dacă o vedeai că se apropia, trebuia să te dai urgent din 
drum. 

— Părinţii ţipă mult la ea? a întrebat D.D. 

— Părinţii o adoră. La propriu. Am trei relatări, de la trei 
vecini. Toţi au declarat, citez: „Părinţii o adoră”. 

— Hmm. Dar tot vecinii i-au descris pe părinţi ca fiind 
liniştiţi şi rezervaţi, deci cât de bine ar putea să-i 
cunoască? 

— Asta-i adevărat. 

— Poliţe de asigurare pe viaţă? 

— Încă mai cercetăm. 

— Două milioane în bancă, a murmurat D.D. Plus 
depozitul de economii, plus o casă într-o zonă selectă din 
Boston... Asta cât ar face? Active de aproape trei milioane 
jumate, nu? Sunt oameni care ucid pentru mult mai puţin. 

— Presupun că la un divorţ standard soţului i-ar rămâne 
aproape două milioane. Nu-i rău dacă vrei să o iei de la 
capăt cu un nou mariaj. 

— Apropo, când ai zis că s-au căsătorit? 

— În 2004. 

— Asta înseamnă că Sandra Jones avea pe atunci... Cât? 
Optsprezece ani? Şi era deja însărcinată? 

— Mda, având în vedere faptul că fetiţa s-a născut două 
luni mai târziu. 

— Şi Jason Jones câţi ani o fi având? Treizeci, treizeci şi 
unu? 

— Cam aşa ceva. Încă nu i-am găsit certificatul de 
naştere. 

— Hai să ne gândim puţin. Deci avem o fată tânără, 
frumoasă şi însărcinată şi un bărbat mai vârstnic, poate 
mai bogat... 

— Nu ştim de la care dintre ei provin banii. Ar putea fi ai 
Sandrei. 

— Nu ştiu de ce, dar eu pariez pe Jason. 

— Nu ştiu de ce, dar şi eu cred la fel. 


— Bun. Deci Jason e prins în cursă şi obligat să se 
însoare cu o adolescentă însărcinată. Are o fetiţă 
„adorabilă” şi, la patru, cinci ani după asta... 

— Trăieşte o viaţă liniştită în South Boston, într-o casă 
mai sigură ca Fort Knox şi într-un cartier unde nimeni nu-l 
cunoaşte cu adevărat. 

Au tăcut amândoi preţ de câteva clipe. 

— Ştii ce m-a impresionat cel mai tare când am cercetat 
casa? a reluat D.D. brusc. Faptul că totul e atât de... „în 
regulă”. Nici prea murdar, nici prea curat. Nici prea 
înghesuit, nici prea organizat. Totul absolut echilibrat Ca 
să-l citez pe director, Sandra Jones socializa atât cât să se 
facă plăcută, dar fără a-i lăsa pe ceilalţi profesori să o 
cunoască. Jason şi Sandra le zâmbesc vecinilor, însă nu îi 
invită la ei acasă. Fac cu mâna, dar nu se opresc să stea de 
vorbă. les în oraş, dar nu primesc musafiri. Totul e atent 
studiat. Şi echilibrat. Numai că în natură nu există 
echilibru. 

— Crezi că duc o viaţă dublă? 

D.D. a ridicat din umeri. 

— Cred că viaţa reală e plină de complicaţii şi că 
oamenii ăştia nu par suficient de complicati. 

— Încă nu am luat legătura cu şeful lui Jason, a spus 
Miller pe un ton şovăitor. 

D.D. a tresărit. Boston Daily, un trust de presă 
important. 

— Mda, înţeleg de ce. 

— Mă gândesc să o rog pe una dintre fete să sune. Să 
pretindă că face un control de rutină pe probleme de 
securitate internă, ceva de genul ăsta. O femeie trezeşte 
mai puţine suspiciuni. 

— Bună idee. 

— Şi, în paralel, o să ne ocupăm de grădiniţa la care 
merge Ree. Să văd ce spun educatoarele şi ceilalţi 
angajaţi. Fetitele merg împreună la şcoală, se 
împrietenesc, dorm una la alta acasă, nu? Mă gândesc că 


nu se poate să nu dăm peste nişte părinţi care ştiu mai 
multe despre familia Jones. 

— E în regulă. 

— Şi acum, că am primit prin fax o copie după 
certificatul de căsătorie al celor doi şi ştiu numele de fată 
al Sandrei, o să încep să-l caut pe tată, să încerc să scot 
mai multe informaţii de la el, din Georgia. 

— Bine. Presupun că Sandra nu a dat deocamdată niciun 
semn de viaţă. Nu şi-a folosit cardul? 

— Nu. N-a fost văzută în magazinele din cartier. La 
spitalele şi clinicile din zonă nu au fost înregistrate femei 
neidentificate. Şi nici la morgă nu sunt. Cardul de credit a 
fost folosit ultima dată acum două zile, la supermarket. 
Nicio retragere de la bancomat. Ştim însă că a primit şase 
apeluri pe telefonul mobil. Un apel de la soţ, la 2.16 
dimineaţa - probabil atunci şi-a dat seama că telefonul 
soţiei era chiar lângă el, pe blatul de bucătărie. Pe urmă, 
două apeluri de la directorul şcolii, primite azi-dimineaţă, 
ca să vadă de ce lipseşte, şi alte trei de la elevi. Asta e tot. 

— A primit telefoane de la elevi de clasa a şasea? 

— Date chiar de pe telefoanele lor mobile. Bine ai venit 
în lumea nouă a puştilor maturi de doisprezece ani! 

— Mă bucur că nu ţin nici măcar o plantă în casă. 

— Eu am trei băieţi - de şapte, nouă şi unsprezece ani, a 
mormăit Miller. Şi în următorii zece ani voi lucra probabil 
mult peste program. 

Nicio obiecţie din partea lui D.D. 

— Aşadar, rămâne ca tu să te ocupi de situaţia 
financiară a familiei, de apelurile telefonice şi de copiii 
maturi de doisprezece ani. Eu voi percheziţiona camioneta 
şi voi aranja treaba cu inspectorul judiciar. 

— Crezi că tipul ne va permite să stăm de vorbă cu 
fetiţa? Nu l-am presa cu nimic. 

— Cred că, dacă Sandra Jones nu apare, ca prin minune, 
până mâine-dimineaţă, Jason nu va avea de ales. 

D.D. tocmai dădea să se scoale de pe scaun, când 


telefonul de pe birou a început să sune. A ridicat 
receptorul. 

— Jason Jones pe linia 1, a anunţat-o centralista. 

S-a aşezat înapoi pe scaun. 

— Sergent D.D. Warren, s-a prezentat ea. 

— Sunt gata să vorbesc, a spus Jason. 

— Poftim? 

— Fiica mea s-a culcat. Acum pot să vorbesc. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi dispus să vă întâlniți cu 
noi? Pot să trimit doi agenţi să vă ia de-acasă. 

— Până să ajungă ei aici, fetiţa se va trezi, şi nu voi mai 
fi disponibil. Dacă vreţi să-mi adresaţi întrebări, acum e 
momentul, la telefon. E tot ce pot să fac. 

D.D. se îndoia profund. Nu, nu era tot ce putea face, era 
soluţia cea mai avantajoasă pentru el. Soţia lui dispăruse 
de douăsprezece ore, şi asta era tot ce putea oferi în 
materie de colaborare cu organele de anchetă? 

— Am aranjat ca o specialistă să o interogheze pe Ree, a 
spus ea. 

— Nu. 

— E o profesionistă care se ocupă cu chestionarea 
copiilor. Va conduce discuţia în modul cel mai delicat, 
căutând să îi provoace fetiţei cât mai puţin stres. 

— Fiica mea nu are ce să-i spună, nu ştie nimic. 

— Atunci, conversaţia se va termina rapid. 

Bărbatul nu a răspuns pe loc. D.D. şi-a dat seama de 
frământările prin care trecea, din cauza pauzei prelungite. 

— Soţia dumneavoastră a fugit cu un alt bărbat? a 
întrebat ea brusc, încercând să-l ia prin surprindere. A 
cunoscut pe cineva, şi au fugit împreună, poate peste 
graniţă? 

— Nu ar fi lăsat-o pe Ree singură în casă. 

— Văd că nu negati că ar fi putut cunoaşte un alt bărbat. 

— Nu ştiu. Sergent, eu lucrez de obicei noaptea. Aşa că 
nu prea am cum să ştiu ce face soţia mea. 

— Nu pare o căsnicie prea fericită. 


— Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. 
Sunteţi căsătorită, sergent? 

— De ce? 

— Pentru că dacă aţi fi, aţi şti că o căsnicie trece prin 
diverse faze. În momentul acesta, eu şi soţia mea ne 
creştem fetiţa şi, în acelaşi timp, fiecare are o carieră. Am 
depăşit faza cu luna de miere. Acum suntem în etapa care 
implică multă muncă. 

D.D. a mormăit, lăsând tăcerea să se instaleze din nou. I 
s-a părut interesant că bărbatul folosea timpul prezent - 
„ne creştem fetiţa” dar nu-şi dădea seama dacă o făcea 
intenţionat sau nu. Folosea timpul prezent, însă nu şi 
numele soţiei şi al copilului. O persoană interesantă, acest 
Jason Jones. A 

— Dar tu, Jason? Ai cumva vreo amantă? In această fază 
a anchetei, punem multe întrebări, şi, ţine minte, dacă e 
ceva, adevărul va ieşi la iveală. 

— Nu mi-am înşelat niciodată soţia. 

— Ea, în schimb, te-a înşelat. 

— N-am dovezi în acest sens. 

— Dar ai bănuieli. 

— Sergent, nici măcar dacă aş fi prins-o în pat cu un alt 
bărbat, tot n-aş fi omorât-o. 

— Nu sunteţi genul? 

— Căsnicia noastră nu e de asemenea manieră. 

A fost rândul lui D.D. să clipească nedumerită. 

A răsucit în minte problema pe toată părţile, fără să 
înţeleagă. 

— Cum adică? Ce fel de căsnicie aveţi? 

— Una bazată pe respect. Sandra era foarte tânără 
atunci când ne-am căsătorit. Dacă şi-ar fi manifestat 
dorinţa de a testa anumite lucruri, i-aş fi acordat spaţiul 
necesar. 

— Sunteţi foarte înţelegător. 

Bărbatul s-a mulţumit să tacă. 

După care lui D.D. i-a picat fisa. 


— Aţi pus-o să semneze un contract prenupţial? În care 
aţi introdus o clauză prin care, în cazul în care va înşală, 
nu obţine nimic în urma divorţului? 

— Nu am făcut niciun contract prenuptial. 

— Chiar aşa? Niciun contract prenupţial? Cu toţi acei 
bani pe care îi aveţi în bancă? 

— Sunt bani proveniţi dintr-o moştenire. Nu mă 
aşteptam să-i primesc, aşa că nu îmi pasă prea mult dacă îi 
pierd. 

— Zău? Două milioane de dolari... 

— Patru milioane. Oamenii dumneavoastră nu şi-au prea 
făcut treaba. 

— Patru milioane, şi vreţi să mă faceţi să cred că... 

— Şi, cu toate acestea, trăim din două mii cinci sute de 
dolari pe lună. Sergent, văd că nu mi-aţi pus încă 
întrebarea cea mai pertinentă. 

— Şi care ar fi aceea? 

— Chiar dacă, să zicem, aş fi avut motive să mă răzbun 
pe soţia mea, ce interes aş fi avut să-i fac rău Domnului 
Smith? 

— Poftim? 

— Aţi citit vreodată despre Ted Bundy? Omul a ucis şi a 
mutilat mai bine de treizeci de femei, dar nu a vrut să fure 
o maşină neasigurată pentru că i s-a părut un act de 
cruzime. Cred că sunteţi de acord cu mine că un soţ care 
îşi omoară soţia în loc să divorţeze este un psihopat. Un 
om pentru care propriile nevoi sunt pe primul plan. Şi 
pentru care soţia nu reprezintă decât un obiect însufleţit 
neînsemnat. Care poate veni în conflict cu nevoile lui. Aşa 
că se simte îndreptăţit să scape de ea. 

D.D. a tăcut. Incă se străduia să-şi dea seama dacă 
tocmai ascultase o mărturisire sau nu. 

— Gândiţi-vă însă la motan, sergent. La Domnul Smith. 
Presupunând că mi-am tratat soţia ca pe un obiect şi am 
ajuns la un moment dat la concluzia că ar fi mai bine să 
scap cu totul de ea, ce-aş fi avut de împărţit cu pisica? 


Poate faptul că mi-am despărţit copilul de mamă ar fi 
justificabil. Dar a face un rău motanului fetiţei ar însemna 
un act de cea mai pură cruzime. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu soţia dumneavoastră, 
domnule Jones? 

— N-am idee. 

— A mai plecat vreodată de-acasă? 

— Nu. 

— A mai lipsit de la şcoală fără să se obosească să dea 
un telefon ca să anunţe? 

— Sandra e foarte conştiincioasă din fire. Interesaţi-vă la 
şcoala generală unde preda. Spune întotdeauna ce are de 
gând să facă şi nu se abate niciodată de la ceea ce zice. 

—A umblat în trecut prin baruri, bea mult, se 
droghează? Aşa cum spuneaţi, e încă foarte tânără. 

— Nu. Niciunul din noi nu bea. Şi nici nu ne drogăm. 

— E somnambulă, ia medicamente prescrise pe reţetă? 

— Nu. 

— Iese mult în oraş? 

— Noi ducem o viaţă foarte liniştită, sergent. Prioritatea 
noastră este fetiţa. 

— Cu alte cuvinte, sunteţi nişte oameni cât se poate de 
obişnuiţi. 

— Exact. 

— Care, întâmplător, locuiesc într-o casă cu ferestre 
armate şi uşi din oţel. 

— Trăim într-un mediu urban. Siguranţa casei este un 
lucru care trebuie luat foarte în serios. 

— Nu ştiam că Southie e un cartier atât de rău famat. 

— Nu ştiam că poliţia are o problemă cu cetăţenii cărora 
le plac încuietorile solide. 

D.D. a decis că discuţia se soldase cu un scor egal. A 
făcut din nou o pauză, încercând să găsească o nouă 
direcţie în conversaţia care ar fi trebuit purtată faţă în 
faţă, nu telefonic. 

— Domnule Jones, atunci când aţi ajuns acasă, aţi găsit 


uşile încuiate? 

— Da. A 

— Aţi observat ceva neobişnuit când aţi intrat? In 
bucătărie, pe hol, în vestibul, oriunde? 

— Nu, n-am observat nimic neobişnuit. 

— Când v-aţi dat seama că soţia nu este acasă, ce-aţi 
făcut? 

— Am sunat-o pe mobil. Şi am descoperit că acesta era 
în poşeta ei, pe blatul de bucătărie. 

— Şi pe urmă ce-aţi făcut? 

— Am ieşit afară, să văd dacă nu era în curtea din spate, 
să se uite la stele. Sau ceva de genul ăsta. Nu era 
înăuntru, aşa că am căutat-o, pur şi simplu, afară. 

— Apoi? 

— Am verificat dacă maşina ei era parcată în faţă. 

— Şi? 

— Şi... ce? 

— Ceea ce mi-aţi descris sunt acţiuni care nu iau mai 
mult de trei minute. Potrivit înregistrărilor noastre 
telefonice, nu aţi sunat la 911 decât după trei ore. Cui aţi 
telefonat între timp? Şi ce altceva aţi făcut? 

— N-am telefonat nimănui. Nu am făcut nimic. 

— Timp de trei ore? 

— Am aşteptat, sergent. Am stat pe canapea şi am 
aşteptat ca lumea mea să revină la normal. Şi, când am 
văzut că minunea nu se întâmplă, am sunat la poliţie. 

— Nu vă cred, a spus D.D. pe un ton categoric. 

— Da, ştiu. Dar poate că şi asta dovedeşte că sunt 
nevinovat. Pentru că, dacă aş fi fost vinovat, m-aş fi 
străduit să îmi găsesc un alibi mai bun, nu-i aşa? 

D.D. a oftat din greu. 

— Deci ce credeţi că s-a întâmplat cu soția 
dumneavoastră, domnule Jones? 

Bărbatul a tăcut, cântărindu-şi în minte opţiunile. 

Într-un târziu, a spus: 

— Pe strada mea locuieşte un tip condamnat pentru 


agresiune sexuală. 


Capitolul 7 


Pe 22 octombrie 1989, un băiat pe nume Jacob 
Wetterling a fost răpit sub ameninţarea armei de către un 
bărbat mascat, după care nu a mai fost văzut niciodată. În 
1989, n-aveam decât trei ani, deci presupun că o să mă 
credeţi pe cuvânt când o să vă spun că nu eu am făcut-o. 
Dar, din cauza răpirii lui Jacob Wetterling din urmă cu 
douăzeci de ani, viaţa mea s-a schimbat pentru totdeauna. 
Pentru că părinţii lui Jacob au înfiinţat Institutul Jacob 
Wetterling, prin intermediul căruia au obţinut, în 1994, 
votarea Legii Jacob Wetterling cu privire la infracțiunile 
comise împotriva copiilor şi la agresiunile sexuale; în 
esenţă, părinţii lui Jacob au contribuit la crearea primei 
baze de date cu agresori sexuali. _ 

Ştiu ce gândiţi. Că sunt un animal, nu-i aşa? In zilele 
noastre, toată lumea gândeşte în felul ăsta. Că agresorii 
sexuali sunt nişte monştri. Că ar trebui nu numai să ni se 
interzică orice contact cu copiii, ci să fim ostracizaţi, 
alungaţi şi forţaţi prin orice fel de mijloace să trăim în 
condiţii mizere, pe sub podurile din Florida. Amintiţi-vă ce 
i s-a întâmplat lui Megan Kanka, răpită din dormitor de un 
agresor sexual care locuia în casa de alături. Sau Jessicăi 
Lunsford, smulsă din casă de agresorul care trăia cu sora 
ei în rulota de vizavi. 

Ce-aş putea să vă spun? Potrivit ofițerului însărcinat cu 
supravegherea mea după eliberarea condiţionată, în 
evidenţele poliţiei americane figurează aproape şase sute 
de mii de agresori sexuali. Câţiva dintre ei se vor purta, cu 
certitudine, rău. Şi, când se va întâmpla asta, vom avea cu 
toţii de suferit, inclusiv eu. 

Mă trezesc, mă duc la muncă, particip la şedinţe, nu mă 
bag în încurcături. Ce să mai, sunt o poveste de succes. Şi 


totuşi, acum, la ora cinci după-amiază, stau pitit la locul de 
muncă şi aştept să fiu arestat. 

La 5.15, când văd că jumătatea aceea de duzină de 
maşini de patrulă nu a năvălit pe stradă cu girofarurile 
aprinse, renunţ să mai aştept şi pornesc spre casă. 
Retrăiesc în minte toate momentele zilei, încercând să-mi 
tin sub control anxietatea crescândă. Azi-dimineaţă, după 
ce-am văzut agenţii care dădeau târcoale prin cartier, am 
făcut lucrul cel mai înţelept cu putinţă: m-am dus la lucru. 
La urma urmei, poliţia avea să afle curând despre mine, şi 
modul în care îmi petrecusem timpul după dispariţia 
doamnei Jones avea să fie subiectul principal al 
interogatoriului. Am întârziat o jumătate de oră după 
pauza de prânz, din cauza discuţiei cu domnul Jones. Vor 
remarca imediat că e ceva neobişnuit, dar acum n-am ce să 
mai fac. Trebuia să discut cu tipul. În fond, singura mea 
speranţă este că îl vor aresta pe el în locul meu. 

Acum, când mă apropii de intrarea din faţă a casei şi nu 
văd nici urmă de uniforme albastre - sau, mai degrabă, de 
membri ai unei forţe de intervenţie îmbrăcaţi cu veste 
antiglonţ îmi dau seama că e joi seara şi că, dacă nu mă 
grăbesc, risc să ratez întrunirea. Nu-mi permit o nouă 
deviere de la programul meu obişnuit, aşa că mă năpustesc 
în dormitor, fac duş în cinci minute, mă schimb, apoi ies 
afară şi fac semn unui taxi să oprească şi să mă ducă la 
institutul local de sănătate mintală; doar nu te poţi aştepta 
ca opt agresori sexuali înregistraţi în evidenţele poliţiei să- 
şi ţină întrunirile în biblioteca din cartier. 

Ajung în faţa uşii la 5.59. Asta este important. 
Contractul prevede că nu ai voie să întârzii nici măcar un 
minut, iar conducătorul nostru de grup e maniac în 
privinţa asta. Doamna Brenda Jane este asistent social 
licenţiat şi, la cei un metru optzeci şi trei ai ei, are 
înfăţişarea unui fotomodel şi personalitatea unui gardian 
de închisoare. Nu numai că ne conduce şedinţele, dar ne 
controlează fiecare aspect al vieţii, de la ceea ce bem la 


ceea ce nu bem, de la persoanele cu care ne dăm întâlnire 
la persoanele cu care nu ne dăm întâlnire. Jumătate dintre 
noi o urâm. Cealaltă jumătate îi sunt profund 
recunoscători. 

Întrunirile durează aproximativ două ore şi se ţin o dată 
pe săptămână. Unul dintre primele lucruri pe care le înveţi 
ca agresor sexual înregistrat este cum să întocmeşti o 
mulţime de hârtii. Am un biblioraft întreg plin cu 
asemenea documente: „Contractul privind programul 
pentru agresori sexuali”, „Planul de siguranţă privind 
viitoarea mea bunăstare” (personalizat), precum şi alte o 
mie de „Reguli cu privire la programul pentru terapia de 
grup“, „Reguli privind întâlnirile/relaţiile cu parteneri de 
sex opus” şi „Reguli privind comportamentul agresorilor în 
interiorul familiei”. Astăzi nu e o excepţie. Incepem 
întrunirea completând raportul săptămânal. 

Întrebarea numărul unu: „Ce sentimente aţi trăit în 
această săptămână?” 

Primul sentiment care îmi vine în minte este acela de 
vinovăţie. Al doilea gând este că nu pot să scriu asta în 
raport. Nu există confidenţialitate cu privire la declaraţiile 
făcute în cadrul grupurilor de sprijin. E încă o foaie de 
hârtie pe care trebuie să o citim cu toţii şi să o semnăm. 
Orice aş spune în seara asta - şi, de altfel, în orice seară - 
poate fi folosit împotriva mea într-o curte de justiţie. Un 
adagio la paradoxul cotidian al vieţii de agresor sexual. Pe 
de o parte, mi se cere să mă străduiesc să îmi 
îmbunătăţesc abilităţile în sfera comunicării sincere. Pe de 
altă parte, pot fi oricând pedepsit pentru asta. 

Notez al doilea răspuns care îmi vine în minte: „teamă”. 
Poliţia nu îmi poate refuza dreptul la teamă, nu-i aşa? O 
femeie a fost dată dispărută. Eu sunt un agresor sexual 
înregistrat în evidenţele poliţiei şi locuiesc la câteva case 
mai jos. Cum naiba să nu-mi fie teamă? 

Chestiunea numărul doi: „Numiţi cinci intervenţii la care 
aţi apelat săptămâna aceasta pentru a evita 


comportamentul nesănătos”. 

La asta e uşor de răspuns. În prima zi de terapie de grup 
ţi se înmânează o listă cu circa o sută patruzeci de 
„intervenţii” sau idei care să te ajute să întrerupi ciclul 
abuzurilor. Majoritatea râd când văd lista pentru prima 
oară. O sută patruzeci de modalităţi de a evita o recidivă? 
Printre care soluţii geniale de genul „sună la poliţie”, „fă 
un duş rece” sau, favorita mea, „sari în ocean în mijlocul 
iernii”. 

Aleg variantele uzuale. N-am rămas singur în prezenţa 
unor copii, n-am umblat prin baruri, n-am condus maşina 
fără nicio ţintă, nu mi-am făcut iluzii mari despre mine 
însumi şi am tras de o bandă elastică. 

Uneori, includ pe listă şi „evitarea autocompătimirii”, 
dar acum nu reuşesc să mă autoamăgesc că aş fi realizat 
aşa ceva săptămâna asta. „Nu mi-am făcut iluzii mari 
despre mine însumi” este însă un substitut bunicel. De 
fapt, nu-mi fac iluzii despre mine de ani buni. 

Chestiunea numărul trei: „Numiţi cinci intervenţii la 
care aţi apelat pentru a promova un stil de viaţă sănătos”. 

Şi aici ştiu răspunsurile pe dinafară. Am respectat orele 
de muncă, am făcut exerciţii fizice, n-am consumat alcool 
şi droguri, m-am odihnit mult şi am dus o viaţă echilibrată. 
Ei, poate că astăzi n-a fost o zi prea echilibrată, dar asta e 
doar o zi din şapte, şi formularul a fost conceput, tehnic 
vorbind, ca un raport săptămânal. 

Chestiunea numărul patru: „Descrieţi toate pornirile, 
fanteziile sau visele sexuale nepotrivite pe care le-aţi avut 
în această săptămână”. 

Scriu: „Am fantazat că făceam sex cu o femeie legată la 
ochi şi cu căluş la gură”. 

Chestiunea numărul cinci: „Explicaţi de ce credeţi că au 
apărut aceste fantezii”. 

Scriu: „Pentru că am douăzeci şi trei de ani, sunt 
celibatar şi al naibii de excitat”. 

Meditez asupra răspunsului, apoi şterg „al naibii de 


excitat” şi îl înlocuiesc cu „la apogeul sexualităţii”. 
Doamna Brenda Jane, conducătorul nostru de grup, are 
reguli stricte privind limbajul utilizat la şedinţe. Nimeni nu 
are pulă, sulă, sculă. Toţi avem penisuri. Punct. 

La întrebarea numărul şase descriu starea mea 
emoţională de dinaintea  masturbării, din timpul 
masturbării şi de după masturbare. Majoritatea tipilor 
declară că se simt furioşi şi angoasaţi. E atâta presiune în 
lumea de afară, presiune care se acumulează şi se tot 
acumulează, până când ajungi să simţi că trebuie să faci 
ceva ca să te eliberezi. Unii scriu că după aceea plâng. Că 
se simt vinovaţi, le e ruşine, singurătatea îi copleşeşte, şi 
totul pentru că se joacă şi ei puţin cu cocoşelul. 

Eu, unul, nu descriu asemenea stări. Sunt mecanic auto, 
şi masturbarea are la mine acelaşi scop ca repararea unei 
maşini. Nu scot fum, ci pur şi simplu mă asigur că fiecare 
piesă funcţionează normal. 

Întrebarea numărul şapte: „Ce experienţă sexuală 
împărtăşită aţi avut în această săptămână?” 

Nimic de raportat. 

Întrebarea numărul opt: „Ce experienţă (non-sexuală) cu 
o persoană de vârstă potrivită aţi avut sau aţi încercat să 
aveţi în această săptămână?” 

Nimic de raportat. 

Chestiunea numărul nouă: „Dacă aţi avut contacte cu un 
copil, vă rugăm să precizaţi numele şi vârsta acestuia, 
legătura pe care o aveţi cu el, tipul de contact avut şi 
numele persoanei adulte prezente”. 

Nimic de raportat. 

Şi tot aşa. Alt raport săptămânal, altă întrunire a 
grupului de sprijin. 

Ştiţi ce facem, de fapt, la aceste şedinţe? Căutăm scuze. 
Tatăl care s-a culcat cu fiica pretinde că este o persoană 
mai bună decât preotul care s-a culcat cu cincisprezece 
acoliţi. Tipul care a mângâiat se consideră mai bun decât 
cel care a penetrat. Prădătorii care îşi ademenesc 


victimele cu dulciuri, afecţiune sau privilegii nemeritate 
susţin că sunt mai buni decât monştrii care au recurs la 
violenţă, în timp ce monştrii care au recurs la violenţă cred 
că fac mai puţin rău decât seducătorii care îşi amăgesc 
victimele, lăsându-le să creadă că au şi ele o parte de vină. 
Statul ne-a adunat pe toţi laolaltă, şi, la fel ca în orice grup 
organizat, simţim nevoia disperată de a ne diferenţia de 
ceilalţi. 

Ştiţi de ce şedinţele acestea funcţionează? Pentru că 
nimeni nu se pricepe mai bine să miroasă de la distanţă un 
mincinos decât un alt mincinos. Şi, să recunoaştem, în sala 
asta toţi suntem profesionişti. 

Ne petrecem primele treizeci de minute ale întrunirii 
completând formularul cu raportul săptămânal; apoi, 
pentru prima oară după luni de zile, am şi eu ceva de spus. 

— Cred că voi fi arestat. 

Toată lumea tace la auzul acestor vorbe. Doamna 
Brenda Jane îşi drege glasul şi îşi aşază mai bine dosarul în 
poală. 

— Aidan, se pare că ai ceva să ne comunici. 

— Mda. O femeie de pe strada mea a fost dată dispărută. 
Presupun că, dacă n-o vor găsi curând, vor da vina pe 
mine. 

Cuvintele îmi ies din gură cu furie. Sunt un pic surprins 
de asta. Până acum, credeam că m-am resemnat cu soarta 
mea. Dar poate că, la urma urmei, am şi eu ceva aşteptări 
pe lumea asta. Mă trezesc că îmi pocnesc banda elastică 
prinsă de încheietura mâinii - un semn clar de agitaţie. Mă 
forţez să mă opresc. 

— Tu ai omorât-o? întreabă Wendell. 

Wendell e un alb enorm de gras, cu o barbă frumos 
îngrijită. E şcolit, destul de bogat, şi vocea pare că îi vine 
direct dintr-un balon umplut cu heliu. Wendell este şi 
maestrul recunoscut al jocului nostru de căutat scuze. Nu 
e decât un amărât de exhibiţionist care a fost prins cu 
ocaua mică - totul la el e de faţadă, nimic profund. Pentru 


el, cârdăşia cu cei ca noi nu reprezintă decât încă o dovadă 
a caracterului inuman al sistemului nostru de justiţie. 

De fapt, nu sunt aşa sigur dacă la Wendell totul e de 
faţadă, nimic profund. Teoretic, ca parte a procesului de 
admitere în programul de tratament al agresorilor sexuali, 
a trebuit să furnizeze o autobiografie completă, cu toate 
infracțiunile comise, după care declaraţiile i-au fost 
verificate cu ajutorul poligrafului, test care costă o sută 
cincizeci de dolari. (Pe care, trebuie să adaug, îi plătim de 
fiecare dată din propriul buzunar, până când trecem 
testul.) 

După părerea mea, Wendell e un psihopat al naibii de 
ciudat. Un amărât de exhibiţionist care a fost prins cu 
ocaua mică - pe naiba! Wendell e genul care lua 
întotdeauna în vizor un anume grup-ţintă. De exemplu, 
intra în azilele de bătrâni şi îşi fâţâia fundul alb de o sută 
treizeci de kile prin faţa unor pacienţi ţintuiţi la pat, care 
abia dacă aveau puterea să îşi ferească privirea. După care 
se urca în maşină şi conducea până la clinica de boli 
mintale pentru adolescenţi, unde îşi fâlfâia puţulica în faţa 
unei puştoaice de paisprezece ani, copleşită la aflarea 
veştii că era însărcinată în opt săptămâni. Cel mai mult 
însă îi plăcea să opereze prin clinicile cu victime ale 
violurilor, unde îşi revărsa cărnurile asupra femeilor deja 
traumatizate. 

Ultima lui victimă se dusese acasă şi se spânzurase. Dar, 
dacă te luai după Wendell, el nu era nici pe departe la fel 
de rău ca noi, ceilalţi. 

— N-am atins-o, am răspuns, fără să iau în seamă 
rânjetul atotştiutor al lui Wendell. Nici măcar nu o 
cunoşteam. Dar n-are importanţă. Poliţia va verifica în 
baza de date şi îmi va găsi numele. O să mă aresteze din 
principiu, şi eu n-am bani de cauţiune. Dacă mă închid, s-a 
sfârşit cu mine. 

Trag iar de banda elastică. 

O văd pe doamna Brenda Jane că mă urmăreşte cu 


atenţie şi mă forţez din nou să mă opresc. 

Ştiu deja ce gândeşte: „Şi cum te simţi în situaţia asta, 
Aidan Brewster?” 

„Incolţit”, îmi vine să urlu. „Foarte, foarte încolțit. “ 

— O femeie dată dispărută? Unde, în Southie? Când s-a 
întâmplat? 

E un alt membru al grupului nostru, Gary Provost. Gary 
are treizeci şi şapte de ani, e director de investiţii şi 
alcoolic. A fost prins pipăind-o pe fiica de unsprezece ani a 
unui prieten. Soţia l-a părăsit, luându-i cu ea pe cei doi 
băieţi. Nimeni din familie nu îi vorbeşte. Şi totuşi, dintre 
noi toţi, el are probabil cele mai mari şanse. In primul 
rând, pentru că arată şi acum ca un profesionist 
respectabil, nu ca un pervers condamnat la închisoare. În 
al doilea rând, pare că se căieşte sincer pentru ce a făcut 
şi este ferm hotărât să se ţină de decizia recent luată: 
aceea de a nu mai pune gura pe băutură. Gary e un tip 
serios. Tăcut, dar inteligent. Dintre toţi membrii grupului, 
pe el aproape că-l plac. 

— A dispărut azi-noapte. 

— N-am auzit nimic la ştiri. 

— Nu ştiu, zic şi ridic din umeri. 

— Câţi ani are? întreabă Wendell, punând degetul pe 
rană. 

Ridic din nou din umeri. 

— Are un copil, deci vreo douăzeci şi cinci de ani sau 
cam aşa ceva. 

— Păi asta e în favoarea ta, se bagă în vorbă şi Jim. 
Vreau să zic, faptul că e adultă. In plus, tu n-ai 
antecedente de violenţă. 

Jim zâmbeşte în timp ce declară asta. Jim este singurul 
agresor de nivelul III din grup, ceea ce înseamnă că dintre 
noi toţi el este cel de care statul se teme cel mai mult. 
Dacă un exhibiţionist de tipul lui Wendell are cea mai mare 
rată de recidivă, un pedofil înrăit ca Jim este adevăratul 
monstru de sub pat. După propriile spuse, Jim nu e atras 


decât de băieţei de opt ani şi, de-a lungul a aproape 
patruzeci de ani, a întreţinut probabil relaţii nepotrivite cu 
vreo treizeci şi cinci de copii. A început la paisprezece ani, 
când a lucrat pentru prima dată ca babysitter. Acum, la 
vârsta de cincizeci şi cinci de ani, nivelul mai scăzut al 
testosteronului este cel care îl mai domoleşte. În plus, 
doctorii l-au băgat la un regim dur cu antidepresive, al 
cărui efect secundar constă în diminuarea libidoului. 

Totuşi, în cadrul întrunirilor noastre săptămânale, se 
dovedeşte că este foarte dificil să schimbi sexualitatea 
cuiva. Poţi să încerci să înveţi pe cineva să dorească adulţi, 
însă e foarte greu să „înlături” obiectul dorinţei din 
orientarea sexuală a cuiva sau, cu alte cuvinte, să înveţi 
aceeaşi persoană să nu mai fie tentată să întreţină relaţii 
cu copii. 

Jim are o slăbiciune pentru puloverele tip Mister Rogers$ 
şi îi place să sugă dropsuri. Chiar şi numai asta şi mă face 
să bănuiesc că încă mai are fantezii cu băieţi prepuberi. 

— Nu ştiu dacă asta contează, spun eu. Un agresor 
sexual e un agresor sexual. Cred că mai întâi o să mă 
aresteze, şi abia pe urmă o să mă ia la întrebări. 

— Nu, intervine Gary, directorul de investiţii. Mai întâi, 
se vor adresa ofițerului tău supraveghetor, Aşa merg 
lucrurile. 

Ofiţerul meu supraveghetor.  Clipesc surprins, 
amintindu-mi de ea. Îmi ieşise complet din minte. Am fost 
eliberat condiţionat acum doi ani, şi, cu toate ca trebuie să 
mă prezint în faţa ei în fiecare lună, din cauza 
comportamentului meu constant, am început să nu mai 
dau importanţă întâlnirilor. 

O altă mostră de birocraţie, alte formulare care 


ê Fred McFeely Rogers (1928-2003), preot prezbiterian american, 
pedagog, autor de cântece şi vedetă de televiziune, gazdă a celebrei 
emisiuni educative pentru copii „Mister Rogers’ Neighborhood” 
(difuzată în 1968-2001), unde apărea întotdeauna îmbrăcat în jachete 
tricotate, cu fermoar (n.tr.) 


trebuiesc completate cu conştiinciozitate. Cu tipi ca mine, 
toată treaba se termină în vreo opt minute. Copiez 
cotoarele de chitanţe, îi dau scrisoarea de la consilierul 
care mă tratează, aduc dovada că am plătit şedinţele de 
consiliere etc., după care mă fac nevăzut pentru 
următoarele treizeci de zile. 

— Ce crezi că o să le declare ofiţerul supraveghetor? mă 
întreabă acum Wendell, mijindu-şi ochii. 

— N-are mare lucru de raportat despre mine. 

— Ai fost azi la muncă? mă chestionează doamna Brenda 
Jane. 

— Da. 

— Băutură, droguri, internet? 

— Nu. Merg la muncă. Mă plimb. Mă feresc să dau de 
bucluc. 

— Atunci n-ai de ce să-ţi faci griji. Desigur, ai dreptul la 
un avocat, aşa că, dacă te simţi în pericol, poţi cere unul. 

— Cred că soţul a omorât-o, mă aud spunând. 

N-am niciun motiv să cred asta. E însă chestia aia cu 
căutatul scuzelor. „Vedeţi, nu eu sunt monstrul. El e.” 

Grupul îmi sare în ajutor, luându-mi vorba din gură. 

— Da, da, admit câţiva şi dau din cap aprobator, 
întotdeauna e soţul. 

Wendell are acelaşi rânjet atotcunoscător întipărit pe 
faţă. 

— Doar n-are paisprezece ani... dă el să spună. 

— Wendell, îl întrerupe doamna Brenda Jane. 

El îşi ia un aer inocent. 

— Vreau să spun că doar nu e o blonduţă minoră şi 
drăgălaşă. 

— Domnule Harrington... 

Wendell îşi ridică o mână grăsană, recunoscându-se, 
într-un final, învins. În ultima clipă, se întoarce spre mine 
şi face şi el o remarcă pertinentă. 

— Hei, puştiule, lucrezi tot la atelierul ăla auto, nu? 
Sper, pentru binele tău, că tipa dată dispărută nu şi-a adus 


maşina la reparat acolo. 

În acea clipă, mi-o amintesc perfect pe Sandra Jones 
stând la ghişeu, cu părul ei blond şi lung dat pe după 
urechi, zâmbindu-i lui Vito în timp ce îi întinde cheile 
maşinii. 

— Sigur, o să venim să o luăm pe la cinci... 

Şi atunci îmi dau seama, pentru a doua oară în viaţă, că 
n-o să mă întorc prea curând acasă. 


Capitolul 8 


Ce înseamnă familia? 

E o întrebare la care am meditat aproape toată viaţa. Am 
crescut într-un clan sudist tipic. Cu o mamă casnică, 
celebră pentru înfăţişarea ei meticulos pusă la punct în 
cele mai mici detalii, şi cu grădina de trandafiri 
multipremiată. Cu un tată foarte respectat, care îşi 
înființase propria firmă de avocatură şi muncea din greu 
pentru a le întreţine pe cele două „domnișoare 
încântătoare” ale sale. Cu două duzini de verişori şi o 
grămadă de mătuşi şi de unchi. Atâtea rude, încât 
reuniunile de familie anuale, găzduite pe domeniul întins al 
părinţilor mei, cu hectare de peluze verzi şi o verandă care 
înconjura întreaga casă, aduceau mai degrabă cu un Circ 
cu trei arene decât cu un grătar de vară. 

Mi-am petrecut primii cincisprezece ani din viață 
zâmbind ascultătoare în timp ce mătuşile mele grase mă 
ciupeau de obraji şi îmi spuneau cât de mult semăn cu 
mama. Îmi făceam temele la timp, astfel încât profesorii să 
mă mângâie pe creştet şi să-mi spună că tata putea fi 
mândru de mine. Mergeam în mod regulat la biserică. 
Aveam grijă de copiii vecinilor atunci când părinţii lor 
plecau de acasă. Lucram după ore la magazinul local şi 
zâmbeam, zâmbeam întruna, până când obrajii începeau să 
mă doară. 

După care mă duceam acasă, adunam sticlele goale de 
gin de pe podeaua din lemn de esenţă tare şi mă 
prefăceam că nu-mi aud mama beată tachinându-mă din 
celălalt capăt al holului: „Știu ceva ce tu nu ştii... “ 

Când aveam doi ani, mama m-a forţat să înghit un bec, 
ca să mă ducă la doctor şi să-i arate ce fată rea sunt. Când 
aveam patru ani, m-a pus să ţin degetul în uşă şi a trântit-o 


peste mâna mea, ca să îi poată spune doctorului cât de 
nesăbuit mă port. Când aveam şase ani, mi-a dat să beau 
înălbitor de rufe, pentru ca doctorul să înțeleagă cât de 
greu îi era ca mamă. 

Mama mi-a făcut rău în mod repetat, şi nimeni nu a 
oprit-o. Asta să însemne familia? 

Tata bănuia ceva, dar n-a pus niciodată întrebări, nici 
măcar atunci când mama a început să-l fugărească în jurul 
casei cu cuţitele. Asta să însemne familia? 

Stiam că mama îmi făcea rău şi încerca să-i facă râu şi 
tatei, şi totuşi nu am spus nimănui. Asta să însemne 
familia? 

Tata o iubea. Am înţeles asta încă de când eram foarte 
mică. Orice făcea mama, tata îi lua apărarea. „Asta e 
căsnicia”, îmi spunea el. Şi ea nu se purta mereu aşa. Ca şi 
cum mama ar fi fost cândva întreagă la minte, şi deci ar fi 
existat şanse să-şi revină. 

Aşa că ne-am continuat rutina, mama punând seara pe 
masă o cină delicioasă şi sfârşind prin a arunca în noi cu 
pui fript sau, Doamne fereşte, cu vreun pahar greu din 
cristal drept în capetele noastre. Într-un final, tata o 
conducea spre dormitor, unde o băga în pat cu o altă cană 
de ceai dulce amestecat cu gin. 

„Doar ştii cum e“, îmi spunea, pe jumătate jenat, pe 
jumătate cerându-şi iertare. Ne petreceam apoi restul serii 
citind în salonul din faţă al casei, prefăcându-ne amândoi 
că nu auzeam bolboroselile de beţivă ale mamei plutind 
către noi dinspre hol: „Știu ceva ce tu nu ştii. Stiu ceva ce 
tu nu ştii”. 

După moartea mamei, am renunțat să îmi mai pun 
atâtea întrebări. M-am gândit că, în sfârşit, războiul se 
terminase. Eu şi tata eram acum liberi. Şi urma partea cu 
„au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. La o săptămână 
după înmormântare, am smuls din rădăcini trandafirii atât 
de admiraţi ai mamei şi i-am trecut prin tocătorul de 
lemne; când a văzut florile alea nenorocite, tata a plâns 


mai tare decât o făcuse vreodată pentru mine. 
Atunci am început să înțeleg şi eu, într-un final, câte 
ceva despre ceea ce înseamnă familia. 


Privind acum în urmă, cred că era inevitabil să sfârșesc 
prin a rămâne însărcinată, căsătorită cu un străin şi 
locuind într-un Stat în care toată lumea înghițea „r“-urile. 
Nu fusesem singură nici măcar o zi în toată viața mea. Aşa 
că, desigur, din clipa când m-am trezit pe picioarele mele, 
am început să recreez unicul lucru pe care fi cunoşteam: 
familia. 

Ideea de a avea o slujbă mă speria de moarte. După 
nouă luni, încă nu eram pregătită. Cerneala abia dacă se 
uscase pe certificatul de căsătorie. Nu _ terminaserăm 
amenajările în casa noastră cea nouă, un bungalow micut 
care putea să încapă cu totul în salonul din faţă al casei 
părinteşti. Nu ştiam să fiu mamă. Nu instalasem pătuţul. Şi 
nici nu apucasem să citesc cartea cu sfaturi despre cum să 
fii un părinte bun. 

Nu ştiam ce făceam. Nu mă simţeam deloc în stare de 
aşa ceva. 

Îmi amintesc că, în timp ce mă luptam din greu să ajung 
la maşină, mi s-a părut că simt mirosul trandafirilor 
premiaţi ai mamei pe care îi smulsesem din grădină. Jason 
m-a bătut pe spate şi, cu vocea lui calmă, controlată, mi-a 
spus că mă descurcam de minune. 

Mi-a luat din mâini geanta pe care o pregătisem pentru 
spital şi a băgat-o în maşină, apoi m-a ajutat să urc pe 
scaunul din faţă. 

„Respiră”, a repetat iar şi iar. „Respiră, Sandy, respiră.” 

La spital proaspătul meu soț curtenitor mi-a ţinut 
găleata în timp ce vomitam. M-a sprijinit când gemeam şi 
gâfâiam în timpul duşului dinaintea intrării în sala de 
naşteri. Mi-a întins braţul, ca să-l zgârii cu unghiile şi să-l 
umplu de sânge în timp ce împingeam afară din uter cea 
mai mare minge de bowling de pe lume. 


Asistenta il urmărea cu priviri încărcate de o admiraţie 
fățişă, şi îmi amintesc perfect că mi-am spus că mama avea 
dreptate - lumea era plină de curve, şi eu aveam să le 
omor pe toate. Numai să mă pot scula. Numai să pot face 
ca durerea să înceteze. 

Și apoi... succesul. 

Fiica mea, Clarissa Jane Jones, a apărut pe lume, 
anunţțându-şi sosirea cu un strigăt răguşit de protest. Imi 
amintesc căldura trupuşorului ei lipicios şi încreţit când 
mi-a fost pusă în braţe. Îmi amintesc senzaţia trăită când 
gurița ei ca un nasture căuta, căuta, căuta, până când, în 
cele din urmă, mi-a apucat sfârcul. Imi amintesc 
sentimentul de nedescris pe care îl aveam când corpul meu 
i-l hrănea pe al ei, în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe faţă. 

L-am surprins pe Jason urmărindu-ne cu privirea. Stătea 
deoparte, cu mâinile în buzunare, iar chipul îi era la fel de 
impasibil ca întotdeauna. Și atunci mi-am dat seama. 

Mă căsătorisem cu el ca să scap de tata. Asta să 
însemne familia? 

Soțul meu se căsătorise cu mine pentru că işi dorea 
copilul. Asta să însemne familia? 

Clarissa devenise fiica noastră pentru că se născuse în 
mijlocul acestei nebunii. Asta să însemne familia? 

Poate că, pur şi simplu, de undeva trebuie să începi. 

Am întins mâna. Jason a traversat încăperea spre mine. 
Și încet, foarte încet, şi-a trecut un deget peste obrazul 
Clarissei. _ 

„O să am grijă de tine”, a murmurat. „lti promit că nu ţi 
se va întâmpla nimic rău. Promit. Promit. Promit” 

Apoi m-a strâns de mână, şi atunci i-am simțit cu 
adevărat intensitatea emoției, valul întunecat al tuturor 
lucrurilor pe care nu avea să mi le spună niciodată, dar 
despre care, ca o supraviețuitoare ce eram, asemenea lui, 
ştiam prea bine că stăteau ascunse, dincolo de suprafaţă. 

M-a sărutat. M-a sărutat, cu Clarissa culcuşită între noi - 
un sărut apăsat, puternic. 


„O să am întotdeauna grijă de tine”, a şoptit din nou, cu 
obrazul lipit de al meu şi cu lacrimile amestecându-i-se cu 
ale mele. „Îţi promit, Sandy, că n-am să-ţi fac niciodată 
rãu. “ 

Iar eu l-am crezut. 


La ora 5.59, în momentul când Aidan Brewster se 
prezenta la întrunirea săptămânală a grupului de sprijin, 
Jason Jones punea un DVD cu un film pentru fiica sa şi 
simțea cum Îl apuca panica. 

Sunase la serviciu ca să anunţe că e bolnav. Nu ştia ce 
altceva să mai facă. Seara se aşternea peste oraş. 
Deocamdată, niciun semn de viaţă de la Sandy. Şi niciun 
telefon de la poliţie. Ree se trezise la fel de uşor precum 
adormise. Îşi umpluseră timpul cu tot felul de jocuri. 

Şi pe urmă se aşezaseră la măsuţa ei de meşterit, el cu 
bărbia sprijinită pe genunchi, şi coloraseră nişte desene 
mari cu Cenuşăreasa din cartea de colorat preferată a lui 
Ree. Domnul Smith nu apăruse, ca prin farmec, la uşa din 
faţă, şi Ree încetase să mai întrebe de el sau de mami. În 
schimb, îl privea pe Jason cu ochii ei căprui şi serioşi într- 
un fel care începea să-l obsedeze. 

După cină - chifteluţe, paste capellini şi castravete -, el 
pusese DVD-ul cu filme. Ree se înviorase în aşteptarea 
acelei plăceri rare, şi acum stătea pe canapeaua verde de 
două locuri, cu lepuraşul Lil’ în braţe. Jason pretinsese că 
avea rufe de spălat şi se retrăsese grăbit la subsol. 

Se apucase să umble de colo-colo şi, odată stârnit, nu se 
mai putuse opri. 

Atunci când sosise acasă şi îşi dăduse seama că Sandra 
lipsea, fusese derutat, poate chiar îngrijorat. Parcursese 
toate etapele normale: o căutase în subsol, la mansardă, în 
hambarul vechi din spatele casei. Pe urmă, formase 
numărul ei de mobil şi auzise telefonul sunând în poşeta 
din bucătărie. Ceea ce îl făcuse să răvăşească, nu foarte 
convins, conţinutul poşetei, verificând în carneţelul cu 


spirală dacă nu îşi notase cumva o întâlnire în toiul nopţii. 
La 2.30 dimineaţa, când se convinsese că soţia nu avea în 
plan să lipsească de acasă, ieşise pe stradă şi începuse să o 
strige în şoaptă, ca şi cum şi-ar fi chemat pisica. 

Sandra nu era în maşină. Nici în a ei, nici în a lui. Şi nici 
nu se întorsese acasă. 

Jason se aşezase pe canapeaua de două locuri, pentru a 
se gândi. 

Când ajunsese acasă, găsise totul încuiat, inclusiv yala şi 
cele două zăvoare. Ceea ce însemna că Sandy îşi 
îndeplinise ritualul obişnuit dinaintea culcării. Găsise pe 
blatul de bucătărie lucrările corectate, ceea ce însemna că 
Sandy îndeplinise şi ritualul de după culcarea lui Ree. 

Deci ce se întâmplase? 

Soţia sa nu era o persoană perfectă. Jason ştia asta la fel 
de bine ca oricine. Sandy era necoaptă, avusese o tinereţe 
furtunoasă şi un comportament necugetat. Acum, la vârsta 
relativ fragedă de aproape douăzeci şi trei de ani, încerca 
să-şi crească fetiţa şi, în acelaşi timp, să se adapteze 
cerinţelor unei slujbe noi şi traiului într-un stat pe care îl 
resimțea ca străin. Odată cu începerea anului şcolar, 
devenise mai distantă, la început excesiv de tăcută, iar din 
decembrie aproape excesiv de prietenoasă, dar într-o 
manieră forţată. lar el începuse să se întrebe dacă nu 
cumva ar fi bine să plece împreună undeva în vacanţa din 
februarie, tocmai pentru că starea ei de spirit ajunsese 
atât de confuză, atât de... diferită. 

Era sigur că ei îi era dor de acasă, mai ales în timpul 
iernii, deşi nu îi mărturisise asta niciodată. Era sigur că, 
uneori, îşi dorea să iasă în oraş, ca să se simtă, chiar şi 
pentru scurt timp, din nou tânără, deşi nu îi mărturisise 
asta niciodată. 

Se întrebase adesea cât de mult avea să rămână cu el, 
deşi ea nu adusese asta niciodată în discuţie. 

Acum îi simţea lipsa. Era un gând care, în sine, îi făcea 
rău. Se obişnuise să vină acasă şi să o găsească ghemuită 


în patul lor, într-o poziţie de somn care o imita în mod 
nefiresc pe cea a fetiţei lor. li plăcea accentul ei sudist, 
dependenţa ei de Dr. Pepper şi felul în care, atunci când 
zâmbea, făcea o gropiţă în obrazul stâng. 

Atunci când tăcea, avea o gingăşie a ei care îl liniştea 
întotdeauna. Când chicotea cu Ree, avea o sclipire în ochi 
care îl electriza. 

li plăcea să o privească în timp ce îi citea fetiţei, îi 
plăcea să o asculte fredonând atunci când trebăluia prin 
bucătărie. li plăcea felul în care părul îi cădea pe faţă în 
valuri ondulate, ca o perdea aurie, şi felul în care se 
îmbujora atunci când îl surprindea privind-o. 

Nu ştia dacă îl iubea. Nu reuşise să-şi dea seama. Dar, 
pentru o vreme, avusese nevoie de el, iar pentru el asta 
era de ajuns. 

„M-a părăsit”, acesta fusese primul gând care îi trecuse 
prin minte la ora trei dimineaţa, când stătea în umbrele 
pustii ale camerei de zi. În februarie, încercase să îndrepte 
lucrurile, însă totul se soldase cu un dezastru. Aşa că, în 
cele din urmă, Sandy îl părăsise. 

Dar, după numai o clipă, respinsese concluzia. Poate că 
Sandy era ambivalenţă în privinţa mariajului lor, dar nu şi 
în privinţa lui Ree. Aşadar, dacă ar fi părăsit casa de 
bunăvoie, ar fi luat-o pe Ree cu ea - sau cel puţin poşeta. 
Faptul că nu o făcuse conducea la o altă concluzie: Sandy 
nu părăsise casa din proprie voinţă. Ceva se întâmplase 
aici, în casa lui, în timp ce fiica sa era adormită sus, în 
camera ei de la etaj. Iar el n-avea nici cea mai vagă idee 
ce. 

Jason era un bărbat rezervat din fire. Şi conştient de 
asta. Prefera logica în locul emoţiei şi faptele în locul 
supoziţiilor. Şi acesta era unul dintre motivele pentru care 
se dovedise un reporter atât de bun. Era priceput la 
cernerea datelor, oricât de multe se acumulau, şi la 
compilarea lor într-o informaţie concisă, cu o precizie de 
aur. Nu se încurca în trăiri precum ofensa, şocul sau 


amărăciunea. Şi nu avea idei preconcepute despre 
cetăţenii din Boston sau despre umanitate, în general. 

Jason fusese întotdeauna de părere că „tot ce-i mai rău” 
se poate întâmpla oricând. Pentru că aceasta era 
realitatea. Aşa că se înarma cu multe fațete ale realităţii, 
crezând, poate prosteşte, că, dacă ştia destule, avea să fie 
în siguranţă. Şi că familia lui nu urma să aibă de suferit. 
Că fiica sa avea să crească teafără şi nevătămată. 

Şi iată-l acum confruntat cu o mulţime de necunoscute şi 
aflat pe punctul de a-şi pierde controlul. 

Poliţia plecase de aproape şase ore, lăsând în urmă un 
singur agent, postat în maşina din faţa casei, care luase 
legătura cu el o singură dată, în jurul orei cinci. Pentru 
Jason, prezenţa poliţiei în casă pe parcursul întregii 
dimineţi fusese îndelungată şi chinuitoare. Acum îşi dădea 
seama însă că absenţa ei era şi mai rea. Ce făceau 
detectivii? Ce credea sergentul D.D. Warren? Inghiţise 
momeala cu vecinul agresor sau îl considera în continuare 
pe el suspectul principal? 

Obţinuseră mandat de percheziţie pentru computer? 
Aveau puterea de a-l alunga din casă sau de a-l obliga să 
meargă la secţia de poliţie? Ce fel de dovezi căutau? 

Şi, lucrul cel mai grav, dacă îl arestau, ce avea să se 
întâmple cu Ree? 

Jason a dat ocol măsuţei de cafea o dată şi încă o dată, 
în cercuri strânse care îi provocau ameţeală, fără a se 
putea totuşi opri. N-avea rude în zonă şi nici prieteni 
apropiații. Ce va face poliţia? Va lua legătura cu tatăl lui 
Sandy, o va trimite pe Ree în Georgia sau îl va invita pe 
Max în Boston? 

Şi, dacă Max venea, ce anume avea să fie dispus să le 
spună poliţiştilor? 

Avea nevoie de o strategie, de un soi de plan de rezervă. 

Deoarece, cu cât Sandy lipsea mai mult, cu atât lucrurile 
aveau să se agraveze. Poliţia urma să continue să facă 
săpături, punând întrebări tot mai amănunțite. Şi, 


inevitabil, undeva avea să se producă o scurgere de 
informaţii, şi mass-media urma să prindă de veste. Colegii 
lui Jason aveau să se năpustească asupra lui ca nişte 
canibali, folosindu-i imaginea în ştiri difuzate în lumea 
întreagă. Jason Jones, soţul femeii dispărute şi suspect 
într-o anchetă aflată în plină desfăşurare. 

Mai devreme sau mai târziu, cineva urma să recunoască 
acel chip. Cineva avea să pună lucrurile cap la cap. 

Mai ales dacă poliţia va pune mâna pe computer. 

Jason s-a învârtit prea repede în jurul măsuţei de cafea, 
lovindu-se cu genunchiul de marginea maşinii de spălat. 
Durerea i-a săgetat coapsa, obligându-l, într-un final, să se 
oprească din mers. Preţ de o clipă, a simţit cum lumea se 
învârtea cu el, aşa că s-a prins de marginea maşinii, 
gâfâind din cauza durerii. 


Când a reuşit, într-un târziu, să-şi revină, primul lucru 
pe care l-a văzut a fost păianjenul, micul păianjen maro de 
grădină care atârna chiar în faţa lui, de un fir. 

Jason a făcut un salt înapoi, lovindu-se la tibie de măsuţa 
veche şi aproape scâncind de durere. Dar nu conta. Putea 
suporta durerea. Nu-l deranja durerea, numai să nu mai 
vadă păianjenul. 

Pentru o clipă, fusese prea mult pentru el. Pentru o 
clipă, micul păianjen din beci îl trimisese învârtindu-se 
înapoi, într-un loc unde era mereu întuneric, cu excepţia 
ochilor care sclipeau din zecile de cuşti pentru animale 
care împrejmuiau încăperea. Un loc unde tipetele porneau 
din beci şi urcau pătrunzând prin pereţi. Un loc ce mirosea 
în mod normal a moarte şi a mizerie şi pe care nicio 
cantitate de amoniac nu îl putea anihila. 

Un loc în care băieţeii şi fetele mari se duceau ca să 
moară. 

Jason şi-a vârât un pumn în gură. Şi-a muşcat 
încheieturile degetelor până i-a dat sângele, ajutându-se 
de durere pentru a-şi reveni în simţiri. 


„Nu o să-mi pierd controlul”, a murmurat, „Nu o să-mi 
pierd controlul. Nu o să-mi pierd controlul. Nu o să-mi 
pierd controlul.” 

A auzit telefonul sunând. Recunoscător, a părăsit beciul 
şi a urcat scările ca să răspundă. 

La telefon era Phil Stewart, directorul şcolii unde preda 
Sandy, care părea agitat, lucru care nu îi stătea în fire. 

— Sandra este? întrebase el. 

— Nu poate veni la telefon, răspunsese Jason automat. 
Vreţi să-i lăsaţi un mesaj? 

Urmase o pauză lungă. 

— Jason? 

— Da. 

— E acasă? Vreau să spun, a găsit-o poliţia? 

Aşadar, îi interogaseră pe colegii Sandrei. Nu era de 
mirare. Era pasul logic de urmat. După cercetarea casei, 
era normal să verifice şi locul de muncă. Desigur. Lui Jason 
îi trebuia acum o replică inteligentă. O afirmaţie 
pragmatică, de natură să rezume faptele ca atare, fără a 
intra în intimităţi. 

Nu i-a venit în minte nicio vorbă. 

— Jason? 

Şi-a dres vocea şi a aruncat o privire la ceasul de pe 
perete. 7.05. Ceea ce însemna că Sandra lipsea de acasă 
de - cât să fie? - optsprezece, douăzeci de ore? Trecuse 
aproape o zi, şi alta nouă stătea să înceapă. 

— Hmm... hmm... Sandra nu e acasă, Phil. 

— Vrei să zici că e tot dispărută, a replicat directorul. 

— Da. 

— Ai vreo idee unde e? Poliţia are vreo pistă? Ce se 
întâmplă acolo, Jason? 

— Azi-noapte am fost la lucru, a replicat Jason cât se 
poate de simplu. Şi, când m-am întors, am constatat că nu 
era acasă. 

— O, Doamne! Phil a scos un oftat lung. Nu bănuieşti ce 
s-ar fi putut întâmpla? 


— Nu. 

— Crezi că o să se întoarcă? Mă gândesc că poate avea 
nevoie de o pauză sau aşa ceva. 

Intrase pe un teren minat, şi Jason l-a simţit literalmente 
cum roşeşte la celălalt capăt al firului. 

— S-ar putea, a spus Jason liniştit. 

— Atunci, cred că mâine va trebui să aduc un suplinitor. 

Phil părea să-şi fi redobândit stăpânirea de sine. 

— Da, aşa aş zice. 

— Căutarea va începe mâine-dimineaţă, nu? Presupun că 
mulţi colegi vor vrea să dea o mână de ajutor. Probabil şi 
unii dintre părinţi. O să ai nevoie de cât mai mulţi oameni 
care să distribuie afişe, să perie cartierul, chestii de genul 
ăsta. Cine va conduce operaţiunea? 

Jason s-a clătinat din nou, simțind că era pe punctul de a 
intra iar în panică. De data aceasta, a reuşit să îşi revină 
rapid, încordându-şi spatele şi forţându-se să vorbească pe 
un ton ferm. 

— O să te ţin la curent. 

— Va trebui să ne gândim la ceea ce le vom spune 
copiilor, a continuat Phil. Preferabil înainte să vadă ştirea 
la televizor. Poate ar trebui să pregătim o declaraţie 
publică şi pentru părinţi. N-am mai trecut prin astfel de 
situaţii. Da, trebuie să ne gândim în primul rând la copii. 

— O să te ţin la curent, a repetat Jason. 

— Cum rezistă Clarissa? a întrebat Phil brusc. 

— Pe cât de bine se poate. 

— Dacă ai nevoie de ajutor cu fetiţa, te rog să îmi spui. 
Sunt sigur că vom găsi o profesoară care să stea cu ea, 
dacă e cazul. Ai să vezi, o să treci şi peste asta. Tot ce îţi 
trebuie e un plan bun. 

— Absolut, l-a asigurat Jason. Tot ce îmi trebuie e un 
plan bun. 


Capitolul 9 


La ora 5.59 după-amiaza, sergentul D.D. Warren era 
mulţumită de ceea ce realizase. Obţinuse un mandat de 
percheziţie pentru camioneta lui Jason Jones. Işi dăduse 
întâlnire cu ofiţerul supraveghetor al unui agresor sexual 
eliberat condiţionat. Şi, lucrul cel mai bun, în noaptea 
aceea în cartier aveau să vină gunoierii. 

Conducea maşina prin South Boston alături de 
detectivul Miller, care o punea la curent cu ultimele 
informaţii, şi plănuiau în acelaşi timp următoarele mişcări. 

— După spusele detectivului Rober, îi raporta Miller, 
Jones n-a făcut nimic deosebit azi după-amiază. N-a avut 
musafiri, nu s-a dus la cumpărături, niciun fel de alte 
activităţi. Se pare că a avut grijă de fetiţă şi de casă, nimic 
special. 

— A ieşit cumva la camionetă? a întrebat D.D. 

— Nu, nici măcar n-a întredeschis uşa de la intrare. 

— Hmm. A lucrat la computer? Pentru că, dacă a făcut-o, 
omul tău ar fi trebuit să îl vadă stând acolo, în faţa 
ferestrei de la bucătărie. 

— L-am întrebat, şi n-a ştiut ce să-mi răspundă. Nu e 
sigur dacă a lucrat sau nu la computer pentru că soarele 
bate în geam după-amiaza şi nu se vede prea bine. Dar, din 
experienţa lui profesională, înclină să creadă că Jason a 
stat cu fetiţa mai toată după-amiaza. 

— Interesant, a murmurat D.D. 

Vorbea serios. Comportamentul soţului sau al soţiei 
imediat după anunţarea dispariţiei jumătăţii sale îi dădea 
întotdeauna de gândit detectivei atât de iscoditoare. 
Persoana îşi vedea de treburile zilnice ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat? Sau îşi invita brusc un prieten nou de sex 
opus care să îi ofere un strop de alinare? Îşi cumpăra un 


detergent pentru pete şi/sau cine ştie ce electrocasnice de 
care nu avea nevoie? 

În cazul lui Jason, comportamentul său părea să se 
definească în mare măsură prin ceea ce nu făcea. Nu 
chemase rude sau prieteni care să îl ajute să facă faţă 
situaţiei şi, eventual, să aibă grijă de copil. Nu dăduse fuga 
la magazinul local pentru a face afişe cu fotografia mărită 
a soţiei dispărute. Nu bătuse la uşile vecinilor pentru a 
pune întrebările standard în astfel de circumstanţe. 
„Spuneţi-mi, aţi văzut-o pe soţia mea? Sau aţi auzit ceva 
neobişnuit azi-noapte? A, şi, apropo, nu aţi zărit cumva, din 
întâmplare, un motan portocaliu dând târcoale?” 

Soţia lui Jason Jones dispăruse, iar el, pur şi simplu, nu 
făcea nimic. 

De parcă nici nu se aştepta ca ea să fie găsită. Lui D.D.i 
se părea de-a dreptul fascinant. 

— OK, a spus ea, având în vedere faptul că domnul Jones 
se ţine tare pe poziţie, cred că prima oprire ar trebui să o 
facem la ofiţerul supraveghetor al lui Aidan Brewster. Il 
avem pe Soţul Suspect sub control. Acum e cazul să ne 
ocupăm de Vecinul Pervers. 

— De acord, a spus detectivul Miller. Ştii, întâmplarea 
face că la noapte se strânge gunoiul în cartier, a continuat 
el, arătând cu capul spre tomberoanele care începuseră să 
se adune în capătul străzii. Gunoiul din casă este 
proprietate privată şi necesită un mandat pentru a fi 
verificat. În timp ce gunoiul din capătul străzii... Gunoierii 
vor ajunge aici pe la două, trei dimineaţa, a continuat 
Miller. Să las un agent de pază care să ia gunoiul lui 
Jones? Ca să ne ocupăm de el mâine-dimineaţă? 

— O, detective Miller, văd că-mi citeşti gândurile. 

— Ei, mă străduiesc şi eu, a răspuns el modest. 

D.D. i-a făcut cu ochiul, întorcând maşina şi luând-o 
înapoi spre oraş. 


Colleen Pickler acceptase să se întâlnească cu ei în 


spaţiul impersonal care trecea drept biroul ei. Podeaua era 
acoperită cu un linoleum gri-deschis, pereţii erau zugrăviți 
într-un gri mediu, iar fişetele, emailate cu o vopsea de un 
gri şters. Prin contrast, Colleen era o amazoană de un 
metru optzeci şi trei înălţime, cu o constituţie atletică şi 
care îşi etala cu mândrie părul de un roşu şocant de viu şi 
blazerul de un roşu aprins, purtat peste un tricou într-un 
caleidoscop de culori: portocaliu, galben şi roşu. Când s-a 
ridicat de la birou, a fost ca şi cum o torţă iluminase dintr- 
odată un banc de ceaţă. 

Din trei paşi mari a traversat fără efort camera, le-a 
strâns mâinile cu putere şi i-a invitat să ia loc pe cele două 
taburete albastre aşezate de cealaltă parte a biroului. 

— Scuzaţi încăperea, a spus ea veselă. Lucrez în special 
cu agresori sexuali, şi se pare că statul consideră că orice 
altă culoare decât griul riscă să-i supraexcite. Evident, a 
adăugat ea făcând un semn spre propriul tricou, eu, una, 
nu sunt de acord. 

— Lucraţi în special cu agresorii sexuali? 

D.D. nu şi-a putut ascunde uimirea. 

— Sigur. Grupul cel mai simpatic de condamnaţi 
eliberaţi condiţionat. Traficanţii de droguri şi delincvenţii 
minori o iau la picior imediat ce dau de aer curat. N-am 
cum să le iau urma, n-am cum să-i fac să completeze vreun 
formular şi să se prezinte la întâlniri. În schimb, cei mai 
mulţi agresori sexuali sunt dornici să-mi facă pe plac. 

Miller se holba la Pickler de parcă tocmai avusese o 
revelaţie divină. 

— Chiar aşa? a întrebat el, mângâindu-şi mustaţa 
castanie şi subţire cu mişcări măsurate, apoi netezind-o 
din nou. 

— Da. Cei mai mulţi sunt speriaţi de moarte. Închisoarea 
e pentru ei cea mai îngrozitoare experienţă pe care au 
avut-o, aşa că vor cu disperare să se ţină cât mai departe. 
Sunt foarte ascultători din fire, chiar nerăbdători să obţină 
aprobarea celorlalţi. Mai mult, pedofilii cu adevărat înrăiţi 


trec pe-aici aproape zilnic. Eu sunt singurul adult cu care 
au o relaţie, şi vor să se asigure că sunt fericită. 

D.D. a înălţat din sprâncene şi s-a aşezat. 

— Deci sunt nişte oameni ca oricare alţii. 

Pickler a ridicat din umeri. 

— Cam aşa. Înţeleg însă că-l bănuiţi pe unul dintre ei de 
comportament necorespunzător, altfel n-aţi fi aici. Despre 
cine e vorba? 

D.D. şi-a verificat notițele. 

— Brewster. Aidan Brewster. 

— Aidan Brewster? a repetat Pickler ca un papagal. Nu 
se poate! 

— Ba se poate! 

Era rândul lui Pickler să ridice din sprâncene. După care 
s-a întors cu spatele şi a început să caute în primul fişet 
metalic gri. 

— B... B... Brewster. Aidan. Poftim! Pot însă să vă spun 
de pe acum că e un copil bun. 

— Pentru un agresor sexual, a adăugat D.D. pe un ton 
sec. 

— Zău aşa! Vedeţi, aici sistemul se dovedeşte a fi 
propriul său duşman. În primul rând, pentru că sistemul a 
reuşit să bage în aceeaşi oală o întreagă clasă de oameni 
certaţi cu legea. În al doilea rând, pentru că sistemul a 
creat o clasă de infractori prea numeroasă pentru binele 
său. Dacă violezi treizeci de copii, eşti luat în evidenţele 
poliţiei ca agresor. Dacă un băiat de nouăsprezece ani 
întreţine relaţii sexuale liber consimţite cu o fată de 
paisprezece ani, e considerat tot agresor. E ca şi cum ai 
susţine ca un criminal în serie e totuna cu soţul care i-a 
învineţit un ochi nevestei. Sigur, amândoi sunt nişte 
gunoaie, dar nu acelaşi tip de gunoaie. 

— Deci ce fel de agresor sexual este Aidan Brewster? a 
întrebat D.D. 

— Genul de puşti de nouăsprezece ani care a avut un 
contact sexual consimţit mutual cu prietena în vârstă de 


paisprezece ani a surorii lui vitrege mai mici. 

— Şi pentru asta a fost eliberat condiţionat? 

— Nu, pentru asta a făcut puşcărie doi ani. Dacă fata ar 
fi avut cu un an mai puţin, ar fi fost condamnat la douăzeci 
de ani. Ca să se înveţe bine minte şi să-şi ţină pe viitor 
fermoarul închis la pantaloni. 

— La paisprezece ani, o fată e prea tânără ca să-şi dea 
seama ce face şi să-şi exprime acceptul, a intervenit Miller, 
aşezându-se şi el pe scaun. Şi un băiat de nouăsprezece 
ani ar trebui să fie conştient de asta. 

Pickler nu l-a contrazis. 

— Mda, e o lecţie pe care Aidan Brewster va avea toată 
viaţa timp să o aprofundeze. Ştiţi, a fi agresor sexual e ca o 
stradă cu sens unic. Chiar dacă Brewster nu recidivează în 
următorii treizeci de ani, rămâne tot un agresor sexual 
înregistrat în evidenţele poliţiei. Şi, de fiecare dată când va 
aplica pentru o slujbă, îşi va căuta un apartament sau va 
traversa frontiera, numele lui va apărea instantaneu pe 
computer. O povară al naibii de grea pentru un tânăr de 
douăzeci şi trei de ani. 

— Şi cum suportă asta? a întrebat D.D. 

— Pe cât de bine se poate. S-a înscris într-un program de 
tratament dedicat agresorilor sexuali şi merge la întâlnirile 
săptămânale. A închiriat un apartament, are o slujbă şi 
duce o viaţă aparent normală. 

— Un apartament, a repetat D.D. 

Pickler a scotocit printre hârtii, dând de o adresă care 
corespundea cu cea descoperită deja de către echipa lui 
D.D. în sistemul informatic. 

— Proprietarul casei cunoaşte situaţia? a întrebat D.D. 

— Eu am informat-o pe proprietăreasă, a răspuns 
Pickler. Nu e procedura standard pentru agresorii de acest 
nivel, dar eu sunt de părere că e întotdeauna mai bine să 
fii sincer decât să-ţi pară rău mai târziu. Dacă 
proprietăreasa afla mai încolo şi îl evacua pe Aidan pe 
neaşteptate, asta ar fi creat o situaţie de stres şi 


îngrijorare. În calitatea mea de ofiţer supraveghetor al lui, 
consider că e de datoria mea să îl ajut să evite neplăcerile, 
dacă se poate. 

— Cum a reacţionat proprietăreasa când aţi informat-o? 

— A vrut să afle povestea întreagă şi mi-a trecut 
numărul de telefon pe apelare rapidă. După care a părut 
mulţumită. Surprinzător, multă lume reacţionează aşa. 
Oamenii nu vor decât să ştie de la bun început cu cine au 
de-a face. 

— Dar vecinii ce au avut de zis? a insistat D.D. 

— Nu am notificat vecinii şi nici poliţia locală, a ripostat 
Pickler pe un ton aspru. Brewster e, bineînţeles, inclus în 
baza noastră de date, ceea ce este corect având în vedere 
riscurile pe care le comportă şi nivelul actual la care a 
ajuns în cadrul programului terapeutic. 

— Adică?... a insistat Miller. 

— Adică Brewster s-a descurcat bine până acum. De 
aproape doi ani are acelaşi loc de muncă şi locuieşte în 
acelaşi apartament. Ca ofiţer supraveghetor, mi-aş dori să 
am cât mai mulţi clienţi de tipul lui. 

— O poveste de succes în toată regula, ce să mai, a luat- 
o Miller în râs. 

Pickler a ridicat din umeri. 

— Atât cât se poate, da. Uite ce-i, lucrez în domeniul 
ăsta de optsprezece ani. Şi statisticile mele spun că şaizeci 
la sută dintre cei eliberaţi condiţionat reuşesc să se ţină de 
treabă; poate nu de la prima eliberare, dar până la urmă le 
vine mintea la cap. Ceilalţi patruzeci la sută... A ridicat din 
nou din umeri. Unii se întorc în închisoare. Alţii beau până 
crapă. Câţiva ajung să se sinucidă. Tehnic vorbind, nu 
recidivează, dar nu sunt sigură că asta se poate numi un 
succes. Şi pe urmă mai sunt tipii de genul lui Aidan 
Brewster. Din perspectiva unui ofiţer supraveghetor, el e 
un tip absolut OK, asta e tot ce vă pot spune despre el. 

— Unde lucrează? a întrebat D.D. încruntându-se. 

— La un atelier auto. Al unui individ, Vito. Puştiul e 


foarte îndemânatic. Ceea ce a fost un atu pentru el, 
comparativ cu alţii, şi l-a ajutat să rămână pe drumul cel 
mai bun. 

D.D. îşi lua notițe. 

— Spui că lucrează acolo de doi ani? 

— Da, e cel mai bun mecanic din atelier, a precizat 
Pickler. Vito, şeful lui, nu mai conteneşte cu laudele. E 
foarte chibzuit cu banii şi se descurcă bine cu cât câştigă, 
ceea ce e important, având în vedere cheltuielile pe care le 
are. 

— Ce cheltuieli? a întrebat Miller. 

— Cheltuielile cu programul de consiliere. Agresorii 
sexuali sunt obligaţi să suporte costurile tratamentului. 
Aidan Brewster trebuie să scoată din buzunar şaizeci de 
dolari pe săptămână pentru terapia de grup. Pe urmă mai 
sunt şi costurile pentru testul cu poligraful - două sute 
cincizeci de dolari la fiecare zece luni, ca să ne asigurăm 
că îşi vede de treabă. Dacă ar fi avut brățară de gleznă, ar 
fi fost nevoit să plătească şi pentru asta, dar a avut noroc, 
a fost eliberat cu un an înaintea intrării în vigoare a legii 
cu GPS-ul. In plus, are de plătit chiria, care nu e deloc 
mică într-un oraş ca Boston, costurile de transport etc. O 
viaţă nu foarte ieftină pentru cineva care porneşte la drum 
cu prea puţine opţiuni de a-şi câştiga existenţa. 

— Pentru că nu are voie să se apropie de copii, nu-i aşa? 
a spus D.D. 

— Exact. Deci, chiar şi într-un atelier auto, Brewster nu 
poate lucra cu clienţii, e consemnat numai la maşini. La 
urma urmei, nu se ştie niciodată când o femeie intră în 
atelier cu un copilaş de niciun metru înălţime. 

— Bine, dar înţeleg că e un salariat bun. 

— Cel mai bun, a replicat Colleen. Vito poate scoate 
untul din el, şi Brewster nu se va plânge niciodată; 
amândoi ştiu că nu-şi poate permite să-şi dea demisia şi să- 
şi caute de lucru în altă parte. Oamenii îşi închipuie că 
agresorii sexuali nu-şi pot găsi de lucru. In fapt, există 


anumiţi angajatori „deştepţi” mai mult decât dispuşi să îi 
aibă pe statul lor de plată. 

Miller se încruntase. 

— Bietul Aidan Brewster! Asta vrei să spui? Nu şi-a ţinut 
mâinile acasă cu o fată de paisprezece ani, aşa că acum ar 
trebui să-l compătimim cu toţii, nu? 

— Nu, n-am spus asta, a răspuns Colleen pe un ton sec. 
Legea e lege. Spun doar că, în ceea ce priveşte majoritatea 
delictelor, dacă ai comis unul, eşti închis, şi cu asta, basta. 
Brewster a fost închis, dar încă îşi ispăşeşte pedeapsa, şi o 
va face tot restul vieţii. Ironia face că ar fi scăpat ceva mai 
uşor dacă ar fi ucis-o pe fată, în loc să se culce cu ea. Şi, 
fiindcă fac parte din sistemul judiciar al acestei ţări, pot 
spune că mi se pare nedrept. 

D.D. se gândea însă la altceva. S-a întors spre Miller. 

— Ştii unde îşi face familia Jones reviziile tehnice la 
maşini? 

Bărbatul a clătinat din cap şi şi-a notat ceva în carneţel. 

— O să mă ocup de asta. 

— Cine sunt ăştia, familia Jones? a întrebat Colleen. 

— Jason şi Sandra Jones. Locuiesc pe aceeaşi stradă, în 
acelaşi cvartal cu Aidan Brewster. Sandra Jones a dispărut 
de acasă noaptea trecută. 

— Aha, a oftat Colleen. S-a rezemat de spătarul 
scaunului şi şi-a împreunat mâinile în spatele capului 
împodobit cu părul roşu ca focul. Şi credeţi că Aidan e 
amestecat în povestea asta? 

— E o posibilitate. 

— Câţi ani are Sandra Jones? 

— Douăzeci şi trei. E profesoară la clasa a şasea, la o 
şcoală generală. Are o fetiţă de patru ani. 

— Şi credeţi că Aidan a răpit-o în toiul nopţii, cu soţul în 
casă? 

— Soţul nu era acasă. E reporter la un ziar local. 

Colleen a mijit ochii. 

— Atunci, îl suspectaţi că îl interesa, de fapt, fiica? 


Fiindcă, dacă e aşa, trebuie să vă spun că Aidan a făcut 
patru sau cinci teste cu poligraful în timpul cărora a fost 
nevoit să-şi relateze toate experienţele sexuale. Nici vorbă 
despre pedofilie. 

— Nu ştiu ce să cred, a răspuns D.D. Doar că, din câte 
ştim, Sandra Jones este o femeie foarte frumoasă. În plus, 
să fim serioşi, douăzeci şi trei de ani nu înseamnă prea 
mult. De fapt, e de-o vârstă cu Brewster, nu? 

Colleen a dat din cap aprobator. 

— Da. 

— Deci avem o mămică tânără şi frumoasă şi un agresor 
sexual înregistrat în evidenţele poliţiei care locuiesc la 
numai câteva case distanţă. Cum arată Aidan? E un bărbat 
drăguţ? 

— Sigur. Păr blond lung, ochi albaştri. Oarecum genul 
de surfer, dar nu dintr-acela dur. 

Miller şi-a dat ochii peste cap. 

D.D. îşi continua însă speculaţiile cu voce tare. 

— Soţul Sandrei lucrează de obicei noaptea. Ceea ce 
înseamnă că Sandra rămâne mult timp singură în casă, 
doar cu fetiţa. Poate că în unele seri iese în curte cu cea 
mică, şi Aidan se apropie şi încep o conversaţie. Iar din 
conversaţie se ajunge la o aventură, şi de la aventură... 

— Sandra fuge cu el în lume? i-a suflat Colleen. 

— Sau poate s-au certat. Ea află că e un fost puşcăriaş şi 
se înfurie pe el. La urma urmei, el stă prin preajma fetiţei, 
şi, din câte ştim, Sandra Jones ar face orice pentru fiica ei. 

— Aşa că Aidan o ucide, a enunțat Colleen pe un ton 
prozaic. 

— Aşa cum ai spus, agresorii sexualii ţin cu disperare să 
nu se întoarcă în închisoare. 

— Deci zici că Aidan Brewster a sedus-o pe soţia 
singuratică de pe strada lui, după care a omorât-o ca să-şi 
acopere urmele. 

D.D. a fost acum cea care a ridicat din umeri. 

— La viaţa mea, am văzut şi lucruri mai ciudate. 


Colleen a oftat. A luat un creion şi a bătut de cinci, şase 
ori în birou cu guma de la capătul lui. 

— Prea bine. Dar, ca să se ştie, părerea mea e că 
supoziţiile astea sunt deplasate. Aidan a fost implicat într-o 
relaţie riscantă şi a plătit din greu pentru asta. De aceea 
cred că, dacă ar fi văzut o femeie ca Sandra Jones stând în 
curte, s-ar fi întors şi ar fi luat-o la fugă în direcţia opusă. 
Ca să nu-şi forţeze norocul, înţelegeţi? Dar faptele rămân. 
Sandra Jones a dispărut, şi Aidan Brewster are ghinionul 
să-i fie vecin. Protocolul e protocol, aşa că trebuie verificat. 

— Mă bucur că sunteţi de acord. 

Colleen a mai lovit de două ori cu creionul în birou. 

— Care e termenul? _ 

— Cât mai curând posibil. Încercăm să acoperim cât mai 
multe piste. Mâine, la ora şapte dimineaţa, vor fi trecut 
peste douăzeci şi patru de ore de când s-a raportat 
dispariţia Sandrei. Ceea ce înseamnă că va fi declarată 
oficial persoană dispărută, şi atunci presa... 

— Se va năpusti ca un roi de albine la stupul cu miere. 

— Exact. 

— Aţi zis că e o mămică tânără şi drăguță şi că predă la 
o şcoală de cartier, nu? a mârâit Colleen. 

— Înîm. 

— Aţi încurcat-o. 

— Mda, de-a binelea. 

— Bun. M-aţi convins. O să-i dau un telefon în seara asta 
lui Brewster. O să mă invit la el, o să umblu puţin prin casă 
şi o să-l trag de limbă, să aflu ce a mai făcut în ultima 
vreme. Să văd dacă miros ceva, şi, dacă e cazul, vă anunţ 
să cercetaţi voi mai în amănunt. 

— Am vrea să fim şi noi de faţă. 

Colleen s-a oprit din bătut darabana cu creionul pe 
birou. 

— Nici gând, a respins ea propunerea pe un ton ferm. 

— Tu nu eşti angajată a departamentului de justiţie, a 
contracarat D.D. Deci, dacă intri la el în casă şi vezi urme 


de sânge, de violenţă sau de dezordine, nu le poţi confisca 
drept probe. 

— Însă pot să vă sun. 

— Ceea ce îi va da de înţeles lui Brewster că suntem pe 
drum. 

— Atunci, o să mă aşez pe canapea şi o să vă aşteptăm 
amândoi. Uite ce-i. Sunt ofiţerul supraveghetor al lui 
Aidan. Am petrecut doi ani construind o relaţie cu el. Eu 
sunt cea care îi va pune întrebările. Avem un trecut 
comun, iar asta mă va ajuta să-l fac să-mi răspundă sincer. 
Dacă îl interoghezi tu, o să vezi, o să se închidă în el. Şi n- 
ai să scoţi nimic din gura lui. 

D.D. a strâns din buze, deopotrivă încăpăţânată şi 
resemnată. 

— E un băiat bun, a pledat Colleen pe un ton calm. Eu, 
una, mă îndoiesc profund că e vinovat. 

— Ai mai trecut prin aşa ceva? a întrebat-o Miller direct. 
A mai recidivat vreunul dintre agresorii tăi sexuali? 

Colleen a încuviinţat din cap. 

— Mi s-a întâmplat de trei ori. 

— Şi ai prevăzut din vreme? 

Pickler a oftat din nou. 

— Nu, a recunoscut ea şoptit. De fiecare dată... nici nu 
mi-am închipuit. Tipii păreau a se descurca bine. Făceau 
faţă presiunii cu brio. Până într-o zicând au acţionat din 
nou. Şi din acel moment n-a mai existat cale de întoarcere. 


Capitolul 10 


Dintotdeauna m-au fascinat secretele. Mi-am trăit 
copilăria în minciună, aşa încât nu e de mirare că văd 
subterfugii oriunde mă uit. Colegul meu de clasă care 
poartă cămăşi cu mânecă lungă, chiar şi atunci când afară 
e cald, e, fără îndoială, bătut de tatăl vitreg. Femeia aceea 
cu faţa ciupită de vărsat şi cu umeri colțuroşi care lucrează 
la curăţătorie este, fără îndoială, abuzată de fiul ei, bruta 
aia care îşi pierde vremea prin spatele magazinului. 

Oamenii mint. La fel de instinctiv precum respiră. 
Minţim pentru că nu ne putem abtine. 

Soțul meu minte. Şi mă priveşte în ochi atunci când o 
face. E un mincinos de mare clasă. 

Cred că nu îl cunoşteam decât de şase săptămâni atunci 
când mi-am dat seama pentru prima oară că, dincolo de 
fațada lui de om reţinut din fire, se ascunde un ocean 
adânc de instincte rău prevestitoare. La început, am 
sesizat asta în lucrurile cele mai mărunte. Ca, de pildă, în 
tărăgăneala cu care vorbea uneori, mai ales noaptea, când 
era obosit şi nu se mai controla. 

Sau atunci când imi spunea că se sculase noaptea ca să 
se uite la televizor, dar, când aprindeam televizorul 
dimineaţa, apărea canalul Home & Garden, la care mă 
uitasem eu ultima oară şi care pe Jason nu îl interesa de 
niciun fel. 

Câteodată, încercam să scot adevărul de la el 
tachinându-l. „Hei, tocmai ai zis «apă gazoasă». Credeam 
că numai sudiştii sadea cer apă gazoasă în loc de sifon.“ 

„Probabil mi se trage de la statul prea mult cu tine”, 
răspundea, însă eu observam cuta de îngrijorare din colţul 
ochilor. 

Alteori încercam să iau taurul de coarne. „Povesteşte-mi 


despre familia ta. Unde trăiesc părinţii, rudele?” 

Și atunci se eschiva. „Ce contează? Acum vă am pe tine 
şi pe Clarissa. Voi sunteţi singura familie de care am 
nevoie.” 

Într-o noapte, când Ree avea cinci luni şi dormea 
buştean, m-am simţit tulburată şi neliniştită, aşa cum se 
simte o fată de nouăsprezece ani stând lângă un bărbat 
oacheş şi arătos, uitându-se la mâinile lui şi gândindu-se 
cât de blând poate să legene un nou-născut. Şi apoi, mult 
mai important, visând la mângâierile palmelor lui pe sânii 
ei. Şi m-am trezit că abordez problema într-un mod mult 
mai direct decât o făcusem până atunci. 

„Adevăr sau provocare?” am spus. 

Într-un târziu, şi-a ridicat ochii din cartea broşată pe 
care o citea. 

„Poftim?” 

„Adevăr sau provocare? Ştii tu, jocul acela. Nu se poate 
să nu-l fi jucat în adolescență.” 

Jason m-a privit lung, cu ochii lui negri la fel de 
impenetrabili ca întotdeauna. 

„Nu mai sunt adolescent.” 

„Eu da.” 

Asta i-a atras, în cele din urmă, atenţia. A închis cartea 
şi a pus-o deoparte. 

„Ce doreşti, Sandra?“ 

„Adevăr sau provocare. Nu-i aşa greu. Adevăr sau 
provocare?” M-am apropiat încetişor de el. Făcusem baie 
după ce o culcasem pe Ree. Şi mă unsesem cu o loțiune cu 
esență de portocale. Avea un parfum subtil, uşor, discret, 
dar mi-am dat seama că îl sesizase, pentru că nările i-au 
fremătat, doar pentru o clipă, după care s-a îndepărtat de 
mine. 

„Sandra...“ 

„Hai, joacă-te cu mine, Jason. Sunt soţia ta. Nu-ţi cer 
prea mult.” 

Avea să o facă. Am văzut din modul în care şi-a încordat 


spinarea şi şi-a îndreptat umerii. Mă respingea de luni de 
zile. Deşi, la un moment dat, tot avea să-mi recunoască 
prezenţa. Nu totul se învârtea în jurul lui Ree. 

„Provocare”, a spus într-un târziu. 

„Sărută-mă”, i-am ordonat. „Sărută-mă timp de un 
minut!” 

A ezitat. Am crezut că se răzgândise şi m-am pregătit 
pentru un nou refuz. Dar a oftat blând, foarte blând. S-a 
aplecat în faţă, şi-a ţuguiat buzele şi le-a atins pe ale mele. 

Avea să fie un sărut cast. Ajunsesem să îl cunosc 
suficient de bine cât să ghicesc ce avea să facă. Și ştiam 
că, dacă aş fi încercat să devin agresivă sau nerăbdătoare, 
s-ar fi închis în sine. Jason nu ceda niciodată. Jason nu 
ridica niciodată mâna la nervi. Pur şi simplu, dispărea 
undeva, adânc înlăuntrul său, într-un loc unde nimic din 
ceea ce spuneam sau făceam nu părea să-i atingă, aşa că 
ajungeam uneori să-i stau alături şi să mă simt, de fapt, 
singură. 

Soțul meu mă respecta. Mă trata bine. Mă copleşea cu 
duioşia lui. Făcea tot ce îi stătea în putinţă pentru a-mi 
anticipa nevoile. 

Cu excepţia sexului. Eram împreună de aproape un an, 
şi nu mă atinsese niciodată. Lucru care mă înnebunea. 

Nu mi-am desfăcut buzele. Nu i-am înconjurat umerii cu 
brațele, nu mi-am îngropat degetele în părul lui întunecat 
şi des. Nu am făcut nimic din ceea ce tânjeam să fac. Mi- 
am strâns, în Schimb, pumnii de o parte şi de alta a 
corpului şi i-am întors sărutul la fel de blând, foarte blând. 

Imi dăruia blândeţe, aşa că i-am întors dulceaţa, cu 
răsuflarea şoptindu-i peste buzele inchise. Imi dăruia 
duioşie, aşa că i-am înapoiat-o în colţul gurii şi pe toată 
buza de jos. Imi dăruia respect, aşa că nu am depăşit 
niciodată granițele pe care le stabilise. Dar de un lucru 
sunt sigură: fir-ar să fie, i-am dăruit cel mai grozav sărut 
cu gurile inchise care s-a văzut vreodată pe lumea asta. 

Când minutul a expirat, s-a retras. Dar răsufla acum mai 


greu, şi am observat ceva licărindu-i în ochi. Ceva 
întunecat, intens. Care m-a făcut să imi doresc să îi sar în 
poală, să il împing pe canapea şi să-l regulez până la 
epuizare. 

În schimb, i-am şoptit: A 

„Adevăr sau provocare? E rândul tău acum. Întreabă- 
mă: Adevăr sau provocare?” 

Vedeam cât era de tulburat. Voia să spună „provocare“. 
Voia să îl ating din nou. Şi poate să-mi dau jos cămăşuţa de 
noapte din mătase, atât de drăguță. Şi să-mi trec mâinile 
peste pieptul său musculos. 

„Adevăr”, a spus cu glas răguşit. 

„Intreabă-mă!” 

„De ce faci asta?” 

„Pentru că nu mă pot abtine.” 

„Sandy.“ A închis ochii, şi preţ de o clipă i-am simţit 
durerea. 

„Adevăr sau provocare?“ am cerut. 

„Adevăr”, aproape că a gemult. 

„Care e lucrul cel mai rău pe care l-ai făcut vreodată?” 

„Ce vrei să spui?” 

„Care e lucrul cel mai rău pe care l-ai făcut vreodată? 
Hai, spune! Ai minţit? Ai furat? Ai sedus-o pe prietena cea 
mai bună a surorii mai mici? Ai omorât pe cineva? Spune- 
mi, Jason. Vreau să ştiu cine eşti. Suntem căsătoriţi, pentru 
numele lui Dumnezeu. Îmi datorezi asta. “ 

S-a uitat la mine într-un mod ciudat. 

„Sandra...“ 

„Nu. Nu vreau să aud nicio văicăreală, nicio scuză. 
Răspunde la întrebare! Ai omorât pe cineva?” 

„Da.“ 

„Cum ?” am întrebat luată prin surprindere. 

„Da. Am omorât pe cineva, a spus. Dar nu ăsta e lucrul 
cel mai râu pe care l-am făcut vreodată.” 

Apoi soțul meu s-a ridicat de pe canapea, şi-a luat cartea 
broşată şi m-a lăsat singură în cameră. 


Jason nu şi-a dat seama că adormise, dar aşa se 
întâmplase, din moment ce, la puţin timp după ora unu 
noaptea, un sunet l-a făcut să sară de pe canapeaua de 
două locuri. S-a ridicat brusc la auzul unui pocnet 
îndepărtat. Zgomotul părea să vină de afară. A traversat 
încăperea spre ferestrele din faţă, a dat perdeaua câţiva 
centimetri deoparte şi a tras cu ochiul. 

Doi agenţi în uniformă luaseră capacele de pe 
tomberoane. Şi acum tocmai mutau pungile albe de gunoi 
din containere în portbagajul dubei de poliţie. 

„Fir-ar al dracului”, şi-a spus, gata să deschidă uşa din 
faţă şi să ţipe la ei să înceteze. Dar s-a abținut. 

O greşeală de începător. Scosese gunoiul afară dintr-o 
obişnuinţă îndelungată, şi astfel îl predase efectiv în 
mâinile poliţiei. S-a gândit bine, încercând să anticipeze 
cât avea să-l coste greşeala. Nu şi-a amintit să fi aruncat 
nimic compromiţător, aşa că într-un târziu s-a liniştit, şi 
umerii i s-au detensionat când, dintr-o răsuflare profundă, 
a dat afară tot aerul strâns în plămâni. 

Prea bine. Aşadar, poliţia pusese mâna pe gunoi, Şi? 

Sergentul D.D. Warren şi partenerul ei, detectivul 
Miller, reveniseră seara, la puţin timp după ora 8.30, 
pentru a executa mandatul de percheziţie al camionetei. [i 
întâmpinase în pragul uşii, cercetase în treacăt mandatul, 
căci avea dreptul legal să o facă, după care se conformase 
şi le întinsese cheile. 

Apoi închisese şi încuiase ostentativ uşa din faţă, 
petrecând restul serii la adăpostul casei, împreună cu Ree. 
„N-au decât să fiarbă în suc propriu”, îşi zisese. Nu-i păsa 
nici cât negru sub unghie de furgonetă. Avea însă nevoie 
de ceva care să îi ţină pe poliţişti ocupați, pentru a nu se 
concentra exclusiv asupra computerului. 

Şi apropo de asta... A aruncat o privire spre ceasul de 
perete. Era 1.52. „Acum ori niciodată”, s-a gândit şi a 
început să urce în linişte scara. 


Nu îi făcea plăcere să o trezească pe Ree din somn. 
Fetiţa l-a privit ca prin ceaţă, încă ameţită de somn şi 
dezorientată, fără a mai pune la socoteală povara 
emoţională a dispariţiei mamei şi a motanului. A aşezat-o 
în fund pe pat, i-a strecurat braţele prin mânecile jachetei 
de iarnă, încălţându-i picioarele goale în cizme. Nu a 
protestat, doar şi-a lipit capul de umărul lui, ţinând strâns 
în ambele mâini pătura şi pe lepuraşul Lil’, în timp ce 
tăticul o căra jos pe scări. 

Jason s-a oprit în dreptul uşii, ca să înşface un sac verde- 
închis pe care şi l-a aruncat pe umăr. A înfăşurat-o pe Ree 
în pătură, astfel încât să ascundă sacul de ochii iscoditori. 
Apoi a deschis uşa şi a dus sacul şi pe fetiţă la Volvoul 
soţiei. 

Simţea privirea agentului de patrulă fixată asupra sa. 
Era convins că polițistul nota acum grăbit în carneţel. 
„1.56 a.m.: Subiectul apare în curtea din faţa casei ducând 
în braţe copilul adormit. 1.57 a.m.: Subiectul se apropie de 
maşina soţiei.” 

Jason a aşezat fetiţa în scaunul pentru copii, legându-i 
centura, şi a lăsat sacul să cadă, pe furiş, pe podea, la 
picioarele ei. A închis uşa din spate şi s-a îndreptat direct 
spre maşina fără însemnele poliţiei. 

A bătut în geamul din dreptul şoferului. Polițistul a 
coborât puţin geamul. 

— Trebuie să mă duc la muncă, a anunţat pe un ton 
energic. Am nişte lucruri de terminat, înainte de a-mi lua 
liber. Vreţi să vă dau adresa sau rămâneţi aici? 

Agentul cântărea în minte opţiunile. Să îl urmărească pe 
subiect sau să supravegheze casa? Cum ar fi vrut 
superiorii să procedeze într-o atare situaţie? 

— E cam târziu pentru o ieşire în oraş cu copilul, a 
remarcat el, trăgând de timp la modul cel mai evident. 

— Aveţi copii, domnule ofiţer? Nu e prima oară când 
sunt nevoit să-mi iau fetiţa cu mine la muncă. Din fericire, 
e genul care doarme buştean, indiferent de zgomot. 


Şi-a regretat imediat spusele. Dar era prea târziu, după 
cum şi-a dat seama observând zâmbetul superior care se 
lăţise pe faţa poliţistului. 

— E bine de ştiut, a spus acesta apucându-se să 
consemneze pe larg informaţia în carneţel. 

Jason s-a abținut să mai comenteze, întorcându-se la 
Volvo şi pornind motorul. A străbătut strada fără ca 
ofiţerul să se ia după el. Dar, la şase cvartale mai încolo, o 
dubiţă de poliţie a apărut pe neaşteptate de pe o alee 
lăturalnică. „Următoarea codiţă”, şi-a spus, trimițând în 
gând un salut bravei poliţii bostoniene. 

Sediul Boston Daily semăna cu birourile oricărui alt 
trust de presă, adică forfotea de agitaţie toată ziua şi 
adăpostea câteva suflete devotate chiar şi târziu în noapte. 
Se scriau articole, numărul următor era editat şi paginile 
erau montate până spre dimineaţă. Se lucra, de fapt, cu 
mai mult spor acum, căci abia după miezul nopţii totul se 
liniştea şi oamenii puteau să gândească. 

Jason a intrat în clădire cu fetiţa moţăind la pieptul său 
şi cu sacul aruncat pe umăr, acoperit în întregime de 
pătura mare de lână cu ursuleţi a lui Ree. Părea să care o 
povară grea, dar, după o singură privire spre fetiţa de 
patru ani destul de voinică, ce zăcea ca moartă în braţele 
lui, nimeni nu s-a gândit să îl întrebe ceva. Şi-a folosit 
legitimaţia de reporter pentru a trece de mai multe uşi, 
pătrunzând în sanctuar. 

Majoritatea reporterilor lucrau atât acasă, cât şi la 
birou, aşa că Jason împărțea spaţiul cu alţi colegi, în cadrul 
unui sistem numit hoteling. In esenţă, consta din prezenţa 
unor birouri şi computere răspândite peste tot. Găseai un 
loc liber şi îl foloseai. Seara aceea nu făcea excepţie, 

Jason s-a refugiat la un birou din colţ, a împins cu 
piciorul sacul dedesubt şi a aşezat-o pe Ree pe podea, 
aranjându-i un mic culcuş cu ajutorul păturii şi punându-i 
alături iepuraşul. Se deşteptase acum de-a binelea şi îl 
privea ursuză. 


— E în regulă, i-a şoptit. Tati are ceva de lucru, şi după 
aia ne întoarcem acasă. 

— Unde-i mami? a întrebat Ree. O vreau pe mămica. 

— Culcă-te la loc, scumpo. O să ne întoarcem acasă cât 
ai clipi. 

Ree a închis ochii ascultătoare, adormind din nou. 

Jason a mai zăbovit un moment ca s-o privească. Umbra 
genelor ei întunecate pe obrajii pali. Petele vineţii, semn 
de oboseală, încadrându-i pleoapele închise. Părea atât de 
mică. Delicată. O povară imposibil de dus, dar care era 
totodată scopul său în viaţă. 

Forţa cu care făcea faţă situaţiei nu-l luase prin 
surprindere. Copiii nu îşi exteriorizează cele mai adânci 
temeri. Un copil poate urla timp de zece minute pentru un 
mic cucui făcut pe terenul de joacă. Şi acelaşi copil e în 
stare să se ţină tare în faţa unui străin înarmat. Copiii ştiu 
instinctiv că sunt mici şi vulnerabili. Aşa că, în caz de 
criză, majoritatea se închid pur şi simplu în ei, făcându-se 
şi mai mici, cu gândul că, dacă dispar complet, poate că 
omul cel rău are să îi lase în pace. 

Sau poate că, dacă dormea suficient de mult, o fetiţă de 
patru ani se putea trezi că mămica şi motanul se 
întorseseră acasă şi că viaţa revenise, ca prin farmec, la 
normal. 

Jason şi-a îndreptat acum atenţia spre ceea ce avea de 
făcut. În redacţia de ştiri era linişte la ora aceea, şi 
birourile alăturate erau goale. A decis că mai bine de atât 
nu se putea, aşa că a deschis încet fermoarul sacului de 
marinar, dând la iveală computerul luat de pe masa din 
bucătărie. 

Formal, Jason deţinea trei computere: laptopul personal, 
folosit la muncă; pe cel al familiei, aşezat în bucătărie şi 
folosit de toţi; şi, în sfârşit, unul mai vechi, primul pe care 
îl avusese familia şi pe care îl exilaseră în beci după ce îşi 
luaseră un Dell mai nou. Jason nu-şi făcea griji în privinţa 
laptopului. Nu îl utiliza decât pentru redactarea 


reportajelor, pe deplin conştient de riscurile unui 
computer portabil, pasibil de a fi pierdut sau furat oricând. 
Ceva mai îngrijorat era de computerul din beci. E 
adevărat, instalase un program oficial al Ministerului 
Apărării pentru a suprascrie şiruri fără sens de unu şi zero 
peste hard drive, dar nici măcar oamenii din Ministerul 
Apărării nu mai aveau acum încredere în aceste tehnologii. 
Pentru păstrarea în siguranţă a informaţilor realmente 
clasificate, incinerau hard drive-urile, transformând în 
scrum piesele interne. Jason nu avea un incinerator la 
îndemână, aşa că se mulţumise cu procedurile standard. În 
nouăzeci şi cinci la sută dintre cazuri, asta era suficient. 

Insă computerul familiei, relativ noul desktop Dell de 
500 de GB folosit de el în primele ore ale dimineţilor, când 
Sandra dormea, îl îngrijora foarte tare. Nu îşi putea 
permite să lase poliţia să pună mâna pe el, şi de aceea îi 
momise spre camionetă. Acum, uitându-se rapid la ceasul 
de mână, a estimat că avea la dispoziţie trei ore pentru a 
rula programul Damage Control. 

A început prin a introduce un memory stick în drive-ul E. 
Apoi s-a apucat să copieze fişier după fişier. Programe, 
date luate de pe internet, documente, fişiere jpeg, fişiere 
pdf. Erau o mulţime, mai multe decât putea transfera în 
trei ore, aşa că a procedat selectiv. 

In timp ce fişierele erau copiate, a intrat pe internet 
pentru o documentare minimală. A început prin a verifica 
numele agresorului sexual înregistrat în evidenţele poliţiei, 
Aidan Brewster. Întotdeauna e bine să îţi cunoşti vecinii, 
nu? A găsit câteva date şi o mulţime de intrări de genul 
„fişiere blocate”, însă el era reporter de meserie, nu un tip 
care se dă înapoi de fiecare dată când se loveşte de o uşă 
închisă. Şi-a notat câteva numere de telefon şi a mai făcut 
câteva săpături, soldate cu rezultate mulţumitoare. 

După ce şi-a îndeplinit prima misiune, a intrat pe 
browserul AOL şi s-a înregistrat cu parola soţiei. O 
descoperise cu ani în urmă; era LilBun1, numele jucăriei 


de pluş preferate a lui Ree. Şi, dacă nu ar fi ghicit-o, tot ar 
fi reuşit să spargă codul utilizând programe specializate de 
genul AccessData's Forensic Toolkit sau Technology 
Pathways Prodiscover. Asta ajunsese să facă! Aşa soţ 
ajunsese să fie! 

Să-şi fi dat seama Sandra? Şi ăsta să fi fost motivul 
pentru care plecase? 

Nu ştia, aşa că a început să îi ia la rând e-mailurile, în 
căutare de indicii cu privire la ceea ce făcuse soţia sa 
înaintea dispariţiei. 

In Inbox figurau şaizeci şi patru de e-mailuri, 
majoritatea oferte de mărire a penisului sau cereri urgente 
de transfer de fonduri din ţări din lumea a treia. Dacă era 
să te iei după ele, Sandra era fie obsedată de organele 
genitale bărbăteşti, fie pe cale de a se îmbogăţi, asistându- 
l pe cine ştie ce colonel dintr-un stat îndepărtat cu o 
operaţiune financiară. 

A verificat mesajele spam, şi, într-un târziu, a ajuns la 
şase e-mailuri care păreau cu adevărat adresate soţiei. 
Unul era de la creşa la care mergea Ree şi le reamintea 
părinţilor să pună deoparte bani pentru o viitoare acţiune 
de strângere de fonduri. Al doilea fusese trimis de 
directorul şcolii şi anunţa un atelier de lucru. Ultimele 
patru erau răspunsuri la un mesaj transmis iniţial de unul 
dintre profesori, care îşi consulta colegii dacă erau 
interesaţi să formeze un grup ca să meargă împreună pe 
jos la şcoală. 

Jason s-a încruntat nemulţumit. Cu câteva luni în urmă, 
când verificase ultima oară, Sandra avusese cel puţin 
douăzeci şi cinci de e-mailuri personale, de la mesaje de la 
elevi, la informaţii primite de la diverse site-uri pentru 
mame. 

A verificat arhiva. Nu a găsit decât spamurile pe care 
tocmai le ştersese. A căutat în Outbox. Nimic. Din ce în ce 
mai îngrozit, a început să sape mai adânc. Lista de adrese: 
goală. Site-uri favorite: şterse. Prieteni pe AOL: şterşi. 


Cele mai recente căutări pe internet: şterse. 

„Porcăria dracului!” Şi, pentru o clipă, i s-a tăiat 
răsuflarea. Ca o căprioară în faţa maşinii, simţea cum 
panica îl acaparează, amenințând să-l copleşească. 

„Data şi ora”, şi-a spus înnebunit. „Află data şi ora.“ 
Totul se reduce, în ultimă instanţă, la dată şi oră. 

A revenit la Outbox şi a rulat, cu o mână din nou 
tremurândă, mesajele, pornind de la cele mai vechi 
spamuri. După şaizeci şi patru de clicuri a găsit ceea ce 
căuta. Cel mai recent e-mail fusese trimis marţi, la 4.42 
după-amiaza, cu peste douăzeci şi patru de ore înaintea 
dispariţiei Sandrei. 

S-a aşezat mai bine în scaun, cu mâinile încleştate pe 
stomacul făcut ghem, încercând să înţeleagă semnificaţia 
descoperirii. 

Cineva curăţase în mod sistematic contul AOL al 
Sandrei. Dacă asta s-ar fi întâmplat miercuri noaptea, 
atunci când Sandra dispăruse, atunci concluzia logică era 
că persoana care o răpise fusese cea care făcuse acest 
lucru, probabil pentru a-şi acoperi urmele. 

Dar contul fusese curăţat cu peste douăzeci şi patru de 
ore mai înainte. Ce însemna asta? 

Lama lui Occam”, nu? Explicaţia cea mai simplă este, de 
cele mai multe ori, şi cea corectă. Adică ştergerea datelor 
era, cel mai probabil, chiar opera Sandrei. Care simţise 
nevoia de a ascunde ceva. Un flirt pe internet? O relaţie 
sexuală în toată regula? În orice caz, ceva despre care nu 
voia să se afle. 

Concluzia la care ajunsese era mai puţin prevestitoare 
de rele decât imaginea înceţoşată a unui bărbat atacând-o 


Lama sau Briciul lui Occam este principiul parcimoniei, folosit pentru 
a justifica anumite afirmaţii ştiinţifice. Călugărul franciscan William de 
Occam (sec. al XIV-lea) este cel căruia i se atribuie formularea entia 
non sunt multiplicanda praeter necessitatem („entităţile nu trebuie să 
fie multiplicate dincolo de necesar”), însemnând că întotdeauna este 
de preferat cea mai simplă explicaţie pentru un fenomen. (n.tr.) 


mai întâi pe Sandra şi aşezându-se apoi, plin de sine, la 
masa din bucătărie, pentru a şterge datele 
compromiţătoare din computer, în timp ce Ree dormea, 
probabil, la etaj. 

În acelaşi timp, concluzia aceasta îl deranja cel mai 
mult. Pentru că implica premeditarea. Faptul că Sandra 
ştia că urma să îl părăsească şi voise să se asigure că nu 
avea să fie găsită. 

Jason şi-a dus mâna obosită la ochi. Şi i-a acoperit, şi, 
preţ de o clipă, valul de emoție care l-a înecat l-a luat şi pe 
el prin surprindere. 

Nu se căsătorise cu Sandra din dragoste. Nu era genul 
de bărbat care să aibă asemenea aşteptări în viaţă. Şi 
totuşi, pentru o vreme... Pentru o vreme, fusese atât de 
plăcut să se simtă parte dintr-o familie. Fusese plăcut să se 
simtă ca un om normal. 

În februarie o dăduse însă în bară. Camera de hotel, 
cina, şampania... N-ar fi trebuit să se întâmple, dar se 
întâmplase. 

Jason şi-a dres glasul şi s-a frecat la ochi. Şi-a alungat 
oboseala şi, uitându-se în jos spre fiica adormită, s-a forţat 
să revină la realitate. 

Sandra nu era la fel de pricepută ca el la tehnică. 
Presupunea că, dacă ea fusese cea care curăţase contul, 
atunci o făcuse ştergând fişierele cache, ceea ce însemna 
că informaţiile se aflau în continuare depozitate în hard 
drive, şi doar directorul care indica locaţia fiecărei date 
fusese eliminat. Deci, folosind un program simplu, putea 
recupera majoritatea informaţiilor şterse. 

Problema era timpul. Pentru a rula un astfel de program 
avea nevoie de cel puţin o oră, la care se adăugau alte 
câteva pentru a peria datele recuperate şi a găsi ceea ce 
căuta. Nu avea însă la dispoziţie atâta timp. S-a uitat la 
ceasul de la mână. O jumătate de oră. „Fir-ar al naibii!” 

S-a frecat din nou la ochi cu mâinile obosite şi a oftat 
adânc. 


Bun, atunci era momentul să treacă la planul de rezervă. 

Stickul de memorie se umpluse. L-a scos, a revenit la 
meniul sistemului şi i-a verificat conţinutul, înlăturase prea 
multe date, şi totodată prea puţine. A selectat alte şase 
fişiere de şters, uitându-se din nou, presat de timp, la ceas. 

Iniţial, intenţionase să ia de pe drive tot ce putea şi apoi 
să ruleze un program legal de ştergere a datelor. Numai că 
acum nu se putea hotări să se debaraseze de hard drive, 
având în vedere că putea conţine indicii privind ultimele 
mişcări făcute de Sandra înaintea dispariţiei. O dilemă 
interesantă. Computerul deţinea atât potenţialul de a 
furniza date utile pentru a-şi găsi soţia, cât şi pentru a-l 
arunca în închisoare. 

A întors problema pe toate feţele. Şi a găsit soluţia. 

Urma să aducă vechiul computer din beci în bucătărie şi 
să instaleze pe el toate programele de software de pe 
computerul nou. Putea transfera fişiere de bază cu ajutorul 
stickului de memorie, plus suficiente prostii pentru a da 
impresia unui computer folosit în mod frecvent. 

Un tehnician bun putea, într-un final, să-şi dea seama. 
Să-şi dea seama că în memoria computerului existau 
discontinuități temporale. Poate că sergentul D.D. Warren 
şi detectivul Miller aveau să remarce substituirea. Cu toate 
că era greu de crezut. Majoritatea oamenilor remarcă 
monitorul şi, poate, tastatura, dar nu şi computerul 
propriu-zis, turnul operaţional ascuns de obicei sub un 
birou ori sub masa din bucătărie. În cel mai bun caz, ar fi 
observat că era un computer Dell, situaţie în care 
loialitatea lui faţă de această marcă avea acum să fie 
răsplătită din plin. 

Aşadar, avea să transforme vechiul computer în 
computerul actual al familiei, şi, prin asta, să câştige timp 
preţios. 

Mai rămânea problema actualului computer. Nu putea 
să îl ducă înapoi acasă - poliţia avea să mai facă, probabil, 
câteva percheziţii. La fel de riscant, din acelaşi motiv, era 


să îl lase în camionetă. Ceea ce însemna că nu avea la 
îndemână decât o singură opţiune. Să lase computerul 
chiar acolo unde se afla acum, un computer pe un birou, 
într-o sală plină de computere aşezate pe birouri. Mai 
mult, avea să îl conecteze la internet, transformându-l într- 
un computer pe deplin funcţional, imposibil de deosebit de 
celelalte computere de la Boston Daily. Cu alte cuvinte, să 
îl ascundă la vedere. 

Chiar dacă poliţia intenţiona să percheziţioneze birourile 
Boston Daily, se îndoia profund că ar putea obţine un 
mandat pentru ridicarea computerelor unei publicaţii de 
ştiri de importanţă majoră. Chiar şi numai luând în 
considerare chestiunea încălcării dreptului la 
confidenţialitate... În plus, în lumea modernă a 
hotelingului, Jason nu avea un spaţiu de munca atribuit în 
mod oficial. Drept urmare, nu exista niciun computer sau 
spaţiu din acel birou pe care poliţia să îl poată desemna ca 
aparţinându-i şi pentru care să poată solicita mandat de 
percheziţie. Tehnic vorbind, avea acces la toate 
computerele din redacţie, şi niciun judecător de pe lumea 
aceasta şi din această epocă nu putea permite poliţiei să 
confişte toate computerele ziarului. Aşa ceva era, pur şi 
simplu, de neconceput. 

Sau cel puţin aşa spera. 

Jason s-a ridicat de la birou. A luat sacul mototolit şi l-a 
îndesat în fundul unui fişet metalic. Apoi şi-a luat fetiţa 
adormită în braţe şi, cu infinită grijă, a dus-o la maşină. 

5.45. Soarele avea curând să răsară, şi-a dat el seama. 
S-a întrebat dacă Sandra urma să vadă şi ea acel răsărit. 


Capitolul 11 


Lucrez la o scrisoare. Pentru a absolvi programul de 
tratament, trebuie să compun o epistolă către victima mea, 
în care să îmi asum responsabilitatea pentru ceea ce am 
făcut şi să-mi exprim sentimentele de remuşcare. 
Scrisoarea nu este expediată; n-ar fi corect faţă de victimă, 
aşa ni s-a spus. l-ar deştepta amintiri urâte şi alte chestii 
de genul ăsta. Dar de scris trebuie s-o scriem. 

Deocamdată, am reuşit să aştern pe foaie două cuvinte: 
„Dragă Rachel”. 

Rachel este un nume fals - în terapia de grup, nu există 
confidenţialitate, v-am spus. Aşadar, în esenţă, după şase 
săptămâni de muncă, am două cuvinte, dintre care unul 
este o minciună. 

În seara aceasta însă am impresia că voi face ceva 
progrese cu scrisoarea către draga de Rachel. In seara 
aceasta aflu cum este să fii victimă. 

Am vrut să fug. M-am gândit la asta. Am încercat să-mi 
imaginez scena. Şi n-am putut. Ca să fugi, ai nevoie deo 
logistică serioasă în lumea aceasta de după 11 septembrie, 
în care Big Brother stă mereu cu ochii pe tine. Nu pot să 
iau avionul sau trenul dacă nu am autorizaţie de 
suspendare a prevederilor eliberării condiţionate, iar 
maşină nu am. Ce aş putea să fac? Să trec graniţa statului 
Massachusetts pe jos? 

Adevărul e că n-am nici bani şi nici maşină ca să-mi fac o 
dispariţie ca la carte. Plătesc pentru poligraf şi pentru 
şedinţele grupului de sprijin, ca să nu mai vorbesc despre 
suta de dolari pe care i-o trimit săptămânal direct lui Jerry. 
El îi spune reparaţie. Eu îi spun poliţă de asigurare, pentru 
a sta liniştit că nu va veni după mine în South Boston ca 
să-mi rupă toate nenorocitele de oase. 


Contul meu din bancă este, aşadar, cam gol. 

Ce-aş fi putut să fac? După întâlnirea cu grupul de 
sprijin, m-am îndreptat spre casă. 

Colleen mi-a bătut la uşă la mai puţin de jumătate de 
oră. 

— Pot să intru? mă întreabă ofiţerul supraveghetor, 
politicoasă, dar fermă. 

Are părul roşu coafat punk, ceea ce nu îmi distrage însă 
atenţia de la expresia serioasă de pe chip. 

— Sigur, spun şi îi ţin uşa deschisă. 

Colleen m-a mai vizitat o dată, la început, când a vrut să 
vadă cu ochii ei că adresa pe care i-o dădusem era corectă. 
De atunci au trecut doi ani, dar apartamentul arată în 
mare măsură la fel. Nu prea mă pricep la decoraţiuni 
interioare. 

Traversează holul îngust spre spatele casei, unde 
proprietăreasa mea cea cumpătată, doamna Houlihan, a 
transformat o cameră de zi şi o verandă cu pereţi din sticlă 
într-un apartament cu două camere de patruzeci şi şase de 
metri pătraţi. Plătesc opt sute de dolari pe luna pentru 
acest spaţiu magnific. Cu ei, doamna H. îşi poate achita 
taxele pe proprietate pentru această casă, care îi aparţine 
de cincizeci de ani şi pe care nu vrea să o piardă numai 
pentru că nişte yuppies au descoperit şi ei cartierul şi din 
cauza asta valoarea proprietăţilor imobiliare a explodat. 

Adevărul e că îmi place destul de mult de doamna H. 
(deşi a agăţat perdele de dantelă la fiecare afurisită de 
fereastră şi a aşezat câte un milieu croşetat pe fiecare 
piesă de mobilier tapiţat (le prinde în ace, fapt pe care l- 
am aflat fiindcă mă înţep în ele cel puţin din două în două 
zile). În primul rând, doamna H. ştie că sunt un agresor 
sexual înregistrat în evidenţele poliţiei, şi totuşi mi-a 
închiriat apartamentul, deşi propriii copii au ţipat la ea (i- 
am auzit de la mine din cameră, casa nu e aşa mare). In al 
doilea rând, o prind la mine în cameră tot timpul. 

„Am uitat ceva înăuntru”, latră ea la mine, cerându-mi 


să-i acord respectul cuvenit vârstei. Doamna H. are optzeci 
de ani şi arată ca un pitic de grădină. Nu pare, nici pe 
departe, o persoană fragilă, distrată sau uitucă. Mă 
controlează, desigur, şi amândoi ştim acest lucru. Dar nu 
discutăm despre asta, fapt care mie îmi convine. 

De dragul ei am îndesat, pe jumătate la vedere, reviste 
porno sub saltea, unde sunt sigur că scotoceşte. Îmi 
închipui că îi face bine să ştie că „tânărul” ei chiriaş e la zi 
cu revistele deocheate. Altfel, şi-ar face griji pentru mine, 
ceea ce nu-mi doresc. 

Poate mi-ar fi prins bine să am o mamă în copilărie. 
Poate mi-ar fi fost de ajutor. Nu ştiu, zic şi eu. 

O conduc pe Colleen în mica mea felie de paradis. 
Examinează chicineta, micuța zonă de relaxare mobilată cu 
o canapea roz cu motive florale de două locuri, dăruită de 
doamna H. Colleen sta cam şaizeci de secunde în camera 
principală, apoi intră în dormitor. O urmăresc cum 
strâmbă din nas şi îmi dau seama că a trecut ceva vreme 
de când am spălat aşternuturile. 

„Fir-ar să fie”, îmi zic. Acum n-am ce să mai fac. Mai 
mult ca sigur, dacă m-aş apuca să spăl cearşafurile, s-ar 
interpreta ca semn de vinovăţie. 

Colleen revine în camera de zi şi se aşază pe canapeaua 
roz. Un ac o zgârie pe ceafă. Îşi îndreaptă spinarea şi preţ 
de un minut se holbează la milieul croşetat, apoi ridică din 
umeri şi se reazemă din nou. 

— Ce-ai mai făcut în ultima vreme, Aidan? 

— Am muncit, m-am plimbat, am fost la şedinţele 
grupului de sprijin, spun eu şi ridic din umeri, rămânând în 
picioare. 

Nu mă pot stăpâni. Sunt prea nervos. Îmi pocnesc banda 
verde de elastic de la încheietura mâinii. Colleen mă 
urmăreşte fără să spună nimic. 

— Cum merge treaba la muncă? 

— Nu mă pot plânge. 

— Ţi-ai făcut prieteni noi, ai hobby-uri noi? 


— Nu. 

— Mergi la bibliotecă? 

— Nu. 

Îşi înclină capul într-o parte. 

— Ce-ai zice să te duci şi tu la petrecerile cu grătar din 
vecini? 

— În martie? 

Rânjeşte la mine. 

— Se pare că trăieşti mai retras decât un şoarece de 
bibliotecă. 

— O, da, o asigur. Chiar aşa şi e. 

Într-un final, pune degetul pe rană, aplecându-se în faţă, 
îndepărtându-se de milieu şi sprijinindu-şi coatele pe 
genunchi. 

— Am auzit că a fost ceva agitaţie prin cartier. 

— Am văzut poliţiştii azi-dimineaţă, îi spun. Mergeau din 
uşă în uşă. 

— Ai vorbit cu ei, Aidan? 

Scutur din cap. 

— Trebuia să plec la muncă. Vito mă jupoaie de viu dacă 
întârzii. În plus, adaug în apărarea mea, nu ştiu nimic. 

Zâmbeşte şi aproape că o aud cum îşi spune: „O, de-aş 
primi un bănuţ de fiecare dată când mi s-a turnat o 
minciună dintr-asta gogonată, acum aş fi o femeie bogată”. 

Încep să umblu de colo-colo prin cameră cu paşi mici, 
agitaţi. 

— Tocmai scriam o scrisoare, spun, fiindcă se uită la 
mine cu privirea aceea atotştiutoare de ofițer 
supraveghetor - şi, când o autoritate a statului se holbează 
aşa la tine, e musai să zici ceva. 

— Zău? 

— Către Rachel, spun. 

N-are de unde să ştie cine e Rachel, fiindcă e un nume 
fals. Ceea ce n-o împiedică să dea din cap înţelegătoare. 

— Trebuie să pun în cuvinte cum e să te simţi 
neajutorat, continui eu. E tare greu, să ştii. Nimănui nu-i 


place să se simtă neajutorat. Dar cred că încep să mă 
descurc. Cred că o să mă gândesc serios la cât de greu e 
să te simţi neajutorat. 

— Povesteşte-mi şi mie, Aidan! 

— Uite ce-i. N-am făcut nimic. Dar femeia aia e dată 
dispărută, şi eu locuiesc la cinci case distanţă şi sunt în 
baza lor nenorocită de date cu agresori sexuali - şi asta e 
de-ajuns pentru ei. Avem un pervers, gata, îl arestăm. Şi 
nimeni n-o să creadă ce am de spus. 

— O cunoşteai, Aidan? 

— Nu tocmai. Am văzut-o pe aici, prin cartier, şi atât. 
Am văzut şi că are un copil. lar eu respect regulile. N-am 
nevoie de alte necazuri. Dacă văd un copil, nu mă apropii. 

— Din câte am înţeles, e foarte frumuşică. 

— Are un copil, repet aproape ca o mantra, ceea ce, la 
naiba, poate chiar este. 

— Iar tu eşti un băiat drăguţ. Colleen îşi înclină capul, ca 
şi cum m-ar cântări din ochi, dar eu nu mă las prostit. Duci 
o viaţă liniştită, nu prea ieşi în oraş. Imi închipui cât de 
frustrant poate fi pentru tine. 

— Mă masturbez zilnic. Dacă nu mă crezi, întreab-o pe 
conducătoarea grupului de sprijin. Ne pune să-i dăm un 
raport complet în fiecare săptămână. 

Colleen nici măcar nu clipeşte la auzul cuvântului 
vulgar. 

— Cum o cheamă? mă întreabă brusc. 

— Pe cine? 

— Pe femeie. 

— Jones, din câte ştiu. Jones şi nu mai ştiu cum. 

Mă urmăreşte cu viclenie, încercând să îşi dea seama 
cât de multe ştiu sau gândindu-se cum ar putea face să mă 
păcălească şi să scoată mai multe de la mine. De pildă, 
sunt dispus să recunosc faptul că m-am întâlnit cu soţul 
femeii dispărute, deşi copilul era în casă? Presupun că ăsta 
e un detaliu pe care ar trebui să-l ţin pentru mine. Regula 
de aur a delincvenţilor: nu te oferi să spui nimic, fă-i pe 


oamenii legii să asude. 

— Sandra Jones, aşa mi se pare că o cheamă, zice într- 
un târziu, gânditoare. Predă la şcoala generală. Soţul 
lucrează noaptea. Un aranjament complicat. Ea lucrează 
ziua, el noaptea. Presupun că e şi ea destul de frustrată. 

Îmi pocnesc banda elastică de la încheietura mâinii. Nu 
mi-a pus nicio întrebare, deci al naibii să fiu dacă o să 
răspund ceva. 

— Fetiţa e tare drăgălaşă. 

Tac. 

— Precoce, aşa am auzit. Se plimbă cu tricicleta prin 
cartier. Poate ai văzut-o şi tu de câteva ori, nu? 

— Văd un copil, traversez strada, spun eu sec. 

Plici, plici, plici. 

— Ce-ai făcut azi-noapte, Aidan? 

— 'Ţi-am spus, nimic. 

— Ai un alibi pentru acest „nimic”? 

— Sigur, sună-l pe Jerry Seinfeld. Mă întâlnesc cu el în 
fiecare seară, la şapte. 

— Şi după aia? 

— M-am dus la culcare. Mecanicii încep lucrul dimineaţa 
devreme. 

— Te-ai dus la culcare singur? 

— Cred că am răspuns deja la întrebare. 

Colleen ridică dintr-o sprânceană. 

— Zău aşa, Aidan, nu încerca să mă prosteşti cu 
farmecul ăsta al tău. Dacă o să te porţi tot aşa, fii sigur că 
te vor arunca după gratii. 

— Da’ n-am făcut nimic. 

— Atunci,  convinge-mă!  Vorbeşte-mi!  Povesteşte-mi 
despre nimicul pe care l-ai făcut azi-noapte, pentru că, 
Aidan dragă, ai dreptate, eşti un agresor sexual înregistrat 
în evidenţele poliţiei şi locuieşti la numai cinci case 
distanţă de o femeie dată dispărută - şi deocamdată se 
pare că eşti suspect. 

Mă ling pe buze. Trag de elastic. Mă ling pe buze. Trag 


de elastic. 

Îmi vine să-i spun despre maşină, dar n-o fac. Dacă m-aş 
apuca să povestesc chestia cu maşina, m-aş trezi în mod 
cert cu poliţia la uşă. E mai bine să aştept, să folosesc 
informaţia ca monedă de schimb după ce o să mă salte ca 
să mă interogheze şi o să mă arunce într-o celulă. E mai 
bine să aştept să furnizez informaţia în schimbul eliberării. 
Niciodată să nu oferi ceva de pomană, asta-i încă una 
dintre regulile de aur ale infractorilor condamnaţi. 

— Dacă aș fi făcut ceva, spun într-un târziu, aş fi 
născocit o poveste mai credibilă, nu crezi? 

— Lipsa de alibi este alibiul tău, zice ea pe un ton 
jucăuş. 

— Mda, cam aşa ceva. 

Colleen se ridică de pe canapea, şi preţ de o clipă mă 
simt cu adevărat uşurat. „O să trec eu şi peste asta“, îmi 
spun. 

Şi pe urmă mă întreabă: 

— Nu vrei să vii cu mine afară? 

Buna mea dispoziţie se evaporă instantaneu. 

— De ce? 

— E o seară plăcută. Vreau să iau aer curat. 

Nu-mi vine în cap niciun motiv s-o refuz, aşa că ieşim 
împreună din casă, ea înaltă de un metru optzeci şi trei şi 
cu nişte cizme fanteziste cu talpa groasă, eu cu capul vârât 
între umeri, în blugi şi un tricou alb. Nu mai trag de 
elastic. Încheietura mâinii mi-a amorţit, şi am pielea de un 
roşu aprins. Arăt ca un sinucigaş. Ar trebui să mă gândesc 
mai mult la asta. 

Ea dă ocol casei şi o ia spre curtea din spate. 

O văd cum cercetează cu atenţie terenul. Vreo unealtă 
electrică de mare putere? Vreo zonă cu pământ proaspăt 
răscolit? 

Îmi vine să-i zic să se ducă dracului. Dar, bineînţeles, îmi 
tin gura. Şi capul plecat. Nu vreau să-mi ridic privirea. Ca 
să nu mă dau de gol. 


Mai târziu o să-mi spună că face asta pentru binele meu. 
Că mă ţine sub observaţie ca să mă protejeze. Că nu vrea 
decât să mă ajute. 

Şi dintr-odată mă imaginez stând pe canapeaua aia roz 
cretină, cu motive florale, scriind cu frenezie: 


Dragă Rachel, _ 

Imi pare rău pentru ceea ce am făcut. Imi pare rău că 
ti-am zis de atâtea ori că nu voiam decât să stăm de 
vorbă, când, de fapt, amândoi ştiam că tot ce-mi doream 
era să te văd goală. Imi pare rău pentru toate acele dăți 
când te-am băgat în pat şi ţi-am spus că nu doream 
decât ceea ce era mai bine pentru tine. 

Imi pare rău că te-am regulat şi după aia ţi-am zis ca 
tu eşti de vină. Că tu ai vrut-o. Că tu mi-ai cerut, şi eu ti- 
am făcut pe plac. 

Și îmi pare rău că încă mă mai gândesc la fiecare zi 
petrecută cu tine. La cât de mult te doresc. La cât de 
mult am nevoie de tine. Şi la cum ai făcut-o doar pentru 
mine. 


Şi apoi, tocmai când eram pe culmea valului şi cuvintele 
mi se înlănţuiau atât de bine în minte, glasul lui Colleen a 
străpuns întunericul: 

— Hei, Aidan, strigă ea, asta e pisica ta? 


Capitolul 12 


Şedinţa începe de dimineaţă la 6 fix. Scriu pe tablă ceea 
ce au descoperit până în acel moment. Au Suspectul A: 
domnul Jason Jones, relaţia cu femeia dispărută - soţ. Au 
Suspectul B: Aidan Brewster, relaţia cu femeia dispărută - 
agresor sexual aflat în baza de date a poliţiei; locuieşte în 
acelaşi cvartal cu victima. Pornind de aici, conturează 
mijloacele, mobilurile şi prilejul. 

La capitolul mijloace nu au nimic de scris, având în 
vedere lipsa informaţiilor cu privire la ceea ce i se 
întâmplase Sandrei Jones. A fost ucisă, răpită? A fugit? Nu 
e bine să te lansezi în supoziţii într-o fază atât de timpurie 
a investigaţiei, aşa că trec mai departe. 

Mobilurile. Jones poate dobândi milioane de dolari, pe 
care altfel le-ar pierde în cazul unui divorţ; în plus, ar 
câştiga custodia copilului. Brewster este un agresor sexual 
cu antecedente penale, şi acţiunile lui ar putea fi dictate de 
impulsuri îndelung reprimate. 

Prilejul. Jason are un alibi pentru noaptea dispariţiei, 
dar alibiul nu este nici pe departe infailibil. Brewster nu 
are alibi, dar pot face oare legătura între el şi Sandra 
Jones? Deocamdată, nu au niciun fel de mesaje telefonice, 
e-mailuri sau SMS-uri care să confirme legătura dintre cei 
doi. Insă distanţa dintre ei nu poate fi trecută cu vederea. 
Suspectul şi victima locuiesc la numai cinci case 
depărtare. Un juriu ar presupune, pe bună dreptate, că 
Brewster şi victima se cunoşteau, într-un fel sau altul. În 
plus, mai era şi chestiunea atelierului auto unde lucra 
Brewster. Poate că Sandra Jones îşi dusese acolo maşina la 
service - era primul lucru pe care aveau să îl verifice în 
dimineaţa aceea. 

Au trecut mai departe, la ceea ce ştiau despre personaje. 


Jason era reporter independent şi un tată „devotat”, care 
se căsătorise cu o femeie foarte tânără pe care o lăsase 
însărcinată şi o adusese din Atlanta, Georgia, în South 
Boston. Avea o avere de milioane, dobândită din surse 
necunoscute. Fusese etichetat drept „necooperant” atât de 
detectivul Miller, cât şi de sergentul D.D. Warren, ceea ce 
nu era în favoarea lui. De asemenea, se părea că avea o 
adevărată pasiune pentru încuietori de maximă siguranţă 
şi de uşi din oţel. 

Brewster, pe de altă parte, era un agresor sexual care 
suferise o condamnare după ce întreţinuse relaţii sexuale 
cu o fată de paisprezece ani. De doi ani, avea aceeaşi 
slujbă şi locuia în acelaşi apartament. Ofiţerul lui 
supraveghetor îl plăcea şi sunase la poliţie la ora nouă 
seara pentru a raporta că nu găsise nimic suspect la el 
acasă. Ceea ce era în favoarea lui. 

Victima nu putea fi considerată o persoană cu risc 
crescut. Mamă devotată şi proaspăt angajată ca 
profesoară, nu era cunoscută drept consumatoare de 
droguri şi de alcool, şi se pare că nu ducea o viaţă 
depravată. Directorul şcolii generale o descrisese ca fiind 
punctuală, demnă de încredere şi conştiincioasă. Soţul 
susţinea că nu şi-ar lăsa niciodată copilul nesupravegheat. 
In acelaşi timp, victima era o femeie tânără care trăia într- 
un oraş cu care era relativ nefamiliarizată şi nu avea un 
anturaj anume sau orice fel de rude. Deci aveau o mămică 
drăguță, cu puţin trecută de douăzeci de ani, izolată din 
punct de vedere social şi care îşi petrecea cea mai mare 
parte a serilor singură cu copilul. 

Scena crimei: niciun semn de efracţie. Niciun fel de pete 
de sânge sau urme vizibile ale unui atac violent. Aveau o 
veioză spartă în dormitorul principal, dar nicio dovadă că 
ar fi fost folosită ca armă sau distrusă în timpul unei lupte. 
Aveau pătura albastră cu verde utilizată pentru a acoperi 
patul din dormitorul mare şi care fusese descoperită, 
împreună cu un tricou mov, în maşina de spălat. Găsiseră 


la faţa locului poşeta, telefonul mobil, cheile şi maşina 
victimei. Nu lipseau din casă haine, bijuterii sau valize. 
Camioneta soţului fusese percheziţionată, dar se dovedise 
a fi curată. În prezent, laboratorul de criminalistică analiza 
gunoiul aruncat de familie la tomberon. Cei de la BRIC - 
Boston Regional Intelligence Center? - ar fi interesaţi să 
cerceteze computerul familiei. 

D.D. adăugase, în ultima clipă: „un motan portocaliu 
dispărut”. 

A făcut un pas în spate. Acum studiau cu toţii datele 
înscrise pe tabla albă. 

Nimeni nu s-a grăbit să mai adauge ceva. D.D. a 
înşurubat capacul markerului şi s-a întors spre comisarul- 
şef adjunct de la omucideri. 

— Sandra Jones a fost dată dispărută cu peste douăzeci 
şi patru de ore în urmă, a subliniat ea. Nu a fost 
identificată la niciun spital din oraş şi nici la morgă. In 
acest răstimp nu s-au înregistrat operaţiuni pe card sau în 
conturile ei bancare. Am cercetat casa, curtea, cele două 
vehicule ale familiei şi împrejurimile. În acest moment, nu 
avem nicio pistă care să ne conducă spre locul unde se 
află. 

— Telefonul mobil? a lătrat comisarul-şef adjunct. 

— l-am cerut operatorului de telefonie să ne furnizeze 
lista completă a tuturor SMS-urilor şi mesajelor vocale 
şterse, precum şi pe cea a tuturor apelurilor date şi 
primite. În ultimele douăzeci şi patru de ore, activitatea pe 
telefonul ei mobil a fost strict legată de poziţia pe care o 
are ca profesoară, manifestându-se prin apelurile făcute de 
diverşi colegi şi elevi care încercau să dea de ea. 

— E-mailul? a întrebat Clemente. 

— Ieri am încercat, fără succes, să obţinem un mandat 
pentru confiscarea computerului familiei. Judecătoarea a 
respins solicitarea pe motiv că Sandra Jones nu fusese dată 
dispărută de suficient de mult timp. Acum, că au trecut 


8 Centrul Regional de Informaţii Boston (n.tr.) 


cele douăzeci şi patru de ore necesare pentru a declara 
oficial o persoană ca fiind dispărută, vom depune din nou 
cererea. 

— Strategia? 

D.D. a răsuflat adânc, aruncându-i o privire detectivului 
Miller. Lucraseră împreună la asta de la cinci dimineaţa, 
când se regrupaseră după câteva ore de somn absolut 
necesare. Trecerea celor douăzeci şi patru de ore 
reprezenta pentru ei atât lucrul cel mai bun, cât şi cel mai 
rău cu putinţă. Pe de o parte, puteau să deschidă în mod 
oficial cazul. Pe de altă parte, şansele de-a o găsi pe 
Sandra Jones scăzuseră la jumătate. Inainte de asta, 
avuseseră un scurt răgaz. Acum trebuiau să demareze într- 
o cursă contracronometru, căci fiecare minut în care 
Sandra Jones nu îşi făcea apariţia era rău prevestitor, 
prefigurând o posibilă pecetluire a sorții sale. 

Trebuiau să o găsească în următoarele douăsprezece 
ore, altfel existau toate probabilitățile de a săpa după un 
cadavru. 

— Credem că există două piste de urmat, a raportat D.D. 
Prima, bănuim că fetiţa, Clarissa Jones, ar putea avea 
informaţii cu privire la ceea ce s-a întâmplat în casă în 
seara aceea. Trebuie să-l forţăm pe Jason Jones să permită 
interogarea fetiţei de către un anchetator specializat în 
chestionarea copiilor, ca să vedem ce date ne poate oferi 
Clarissa. 

— Şi cum ai de gând să obţii asta? 

— li vom spune că fie ne permite să vorbim cu fetiţa, fie 
declarăm casa scenă a crimei şi îi evacuăm pe el şi pe 
Clarissa. Credem că, în interesul păstrării unui mediu 
stabil pentru copilul său, va accepta în cele din urma 
interogatoriul. 

Clemente a privit-o lung. 

— Nu şi dacă fiica lui are dovezi care îl incriminează. 

D.D. a ridicat din umeri. 

— Indiferent cum va reacţiona, tot vom obţine informaţii 


noi. 

Comisarul a meditat asupra ideii. 

— De acord. Şi pista a doua? 

D.D. a răsuflat din nou adânc. 

— Având în vedere lipsa actuală de indicii, va trebui să 
facem un apel public pentru a fi ajutaţi. Au trecut deja 
douăzeci şi patru de ore. Şi încă nu ştim ce s-a întâmplat 
cu Sandra Jones. Cea mai bună soluţie este să implicăm 
populaţia. Pentru a îndeplini această misiune, am dori să 
formăm o echipă de intervenţie care să se ocupe de toate 
investigaţiile care se vor impune. De asemenea, va fi 
nevoie să cooperăm cu alte agenţii ale statului pentru 
identificarea conducătorilor echipelor de patrulare şi a 
altor piste de ancheta. În sfârşit, ultima propunere este 
aceea de a susţine o conferinţă de presa la ora nouă, în 
această dimineaţă, în care să prezentăm fotografii cu 
Sandra Jones şi să postăm un număr de telefon care să 
poată fi apelat de urgenţă. Desigur, un caz de acest gen ar 
putea ajunge instantaneu în atenţia opiniei publice din 
toată ţara, ceea ce, până la urmă, s-ar putea dovedi chiar 
util pentru noi. 

Clemente o privea nehotărât. 

D.D. s-a relaxat, abandonând postura formală şi ridicând 
din umeri. 

— La naiba, Chuck, presa tot o să afle, mai devreme sau 
mai târziu. Şi e mai bine să afle de la noi. 

Comisarul a oftat, a luat dosarul din carton maro din 
faţa lui şi a lovit cu el uşor de câteva ori în masă. 

— Televiziunile vor fi în extaz. 

— Vom avea nevoie şi de un ofiţer specializat în relaţii 
publice, a adăugat D.D. 

— Nouăzeci şi cinci la sută dintre „ponturi şi informaţii” 
vor veni din partea unor bărbaţi singuratici obsedaţi de 
conspirații şi tot felul de poveşti despre răpiri ale 
extratereştrilor. 

— N-am mai auzit de ei de ceva vreme, a spus D.D. cu o 


expresie serioasă. Poate n-ar fi rău să însărcinăm pe cineva 
care să se ocupe cu actualizarea adreselor lor. 

Clemente a pufnit. 

— De parcă aş avea la dispoziţie bugetul necesar pentru 
aşa ceva! În plus, tipii ăştia nici nu ies din beciul casei 
mămicii şi tăticului. A strâns dosarul în ambele mâini. 
Presa o să întrebe despre soţ. Ce-ai de gând să răspunzi? 

— În această fază a anchetei, urmărim toate pistele. 

— O să întrebe dacă s-a arătat dispus să coopereze cu 
organele de anchetă. 

— Îl voi suna la opt şi jumătate ca să îl rog să ne permită 
să îi interogăm fiica, aşa că sper că voi putea răspunde 
afirmativ la această întrebare, şi să-l scutesc astfel de alte 
necazuri. 

— Dar ce le vei spune jurnaliştilor despre agresorul 
sexual? 

D.D. a ezitat o clipă. 

— În această fază a anchetei, urmărim toate pistele. 

Clemente a dat din cap cu înţelepciune. 

— Aşa te vreau. Să nu cumva să aud vreo deviere de la 
linia asta. Ultimul lucru care vreau să transpară e că avem 
doi suspecți la fel de viabili. Pentru că, după aia, vor da 
vina unul pe celălalt, oferindu-le motive rezonabile de 
îndoială avocaţilor apărării. 

D.D. a încuviinţat din cap, fără să menţioneze faptul că 
Jason o apucase deja pe acel drum. Ăsta era necazul atunci 
când aveai de-a face simultan cu doi suspecti; totodată, era 
şi motivul pentru care scriseseră totul pe o tablă albă care 
se putea şterge, în loc să întocmească un raport oficial. 
Pentru că, odată ce era operată o arestare, toate 
rapoartele  poliţieneşti deveneau accesibile avocatului 
apărării, care putea apoi să îl citeze pe celălalt suspect ca 
martor şi să îl prezinte juriului ca fiind adevăratul criminal. 
Era de ajuns un singur motiv rezonabil de îndoială, oferit 
chiar de bunul detectiv în cursul anchetei. Uneori, poliţia 
acţiona ca un paravan. Alteori, ca un microfon ascuns. 


— O conferinţă de presă la ora nouă, aşa ai spus? 
Clemente s-a uitat la ceasul de la mână, apoi s-a ridicat de 
la masă. Atunci, mai bine v-aţi apuca de treabă! 

A bătut pentru ultima oară cu palma în dosar, ca un 
judecător care loveşte cu ciocănelul pentru a suspenda 
şedinţa. După care s-a îndreptat spre uşă, în timp ce D.D. 
şi Miller, împuterniciţi, în sfârşit, în mod oficial să formeze 
o echipă de intervenţie şi să strângă un suspect cu uşa, s- 
au grăbit să-şi ia în primire sarcinile. 


Telefonul a sunat la puţin timp după ora opt. Jason a 
întors uşor capul şi a aruncat o privire de-a lungul 
camerei, spre măsuţa de lângă fereastră, unde îl lăsase. 
Trebuia să se scoale şi să răspundă. Dar nu avea suficientă 
energie pentru a se urni. 

Ree stătea pe covor, în faţa lui, cu jumătate de castron 
de Cheerios între genunchi şi cu ochii lipiţi de televizor. 
Urmărea Poveşti cu dragoni, după ce se uitase la Clifford, 
câinele cel mare şi roşu, iar mai devreme, la George cel 
curios. Niciodată nu i se permisese să stea atât de mult la 
televizor ca în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cu o 
noapte în urmă, promisiunea unui film o încântase. În 
dimineaţa aceea, părea să aibă ochii la fel de sticloşi ca 
tatăl ei. 

Nu apăruse zglobie de-a lungul holului la şase şi 
jumătate dimineaţa şi aruncându-se peste el în pat, 
strigând, aşa cum o făcea de fiecare dată, cu veselia tipică 
unui copil de patru ani: „Scoală-te! Scoală-te, scoală-te, 
scoală-te! Ta-ta-ta! Scoală-te!” 

În schimb, când el intrase la ea în cameră, la ora şapte, 
o găsise stând în pat cu ochii deschişi, uitându-se în tavan, 
ca şi cum voia să memoreze desenul cu păsări şi fluturi 
care pluteau peste cornişe. El deschisese obloanele şi 
lăsase să pătrundă înăuntru lumina unei alte zile reci de 
martie. Apoi îi dăduse halatul de baie din flanel. 

Ea coborâse din pat fără să scoată o vorbă, luase halatul, 


îşi pusese papucii şi îl urmase în jos pe scară. Zgomotul 
făcut de cerealele vărsate în bol părea neobişnuit de 
strident. Iar cel al laptelui turnat semăna cu al unei 
rachete. Jason nu fusese sigur că aveau să supravieţuiască 
zdrăngănitului tacâmurilor, dar, într-un fel sau altul, 
reuşiseră. 

Ea îşi dusese castronul în camera de zi şi aprinsese 
televizorul fără să mai ceară voie. Ca şi cum ar fi ştiut că 
tatăl ei nu avea de gând să-i refuze acest drept. Ceea ce 
nici nu se întâmplase. Nu avusese inima să-i spună: „Stai 
jos şi pune castronul pe blatul de bucătărie, domnişoară. 
Televizorul o să te tâmpească, scumpo. Hai să ne aşezăm 
cum se cuvine la masă.” 

Cumva, spălarea creierului cu ajutorul filmelor părea o 
chestiune minoră comparativ cu ceea ce aveau de înfruntat 
în dimineaţa aceea - a doua zi fără Sandra. A doua zi fără 
mămica lui Ree, soţia lui, o femeie care în urmă cu treizeci 
şi şase de ore îşi ştersese deliberat toate mesajele din 
contul de e-mail. O femeie care, după toate probabilitățile, 
îi părăsise. 

Telefonul a sunat din nou. De data aceasta, Ree s-a 
întors şi s-a uitat la el. Cu o privire uşor acuzatoare. Ca şi 
cum se aştepta ca, în calitatea lui de adult, să aibă 
suficientă minte cât să ştie că trebuia să răspundă. 

Aşa că, într-un târziu, şi-a coborât picioarele peste 
marginea canapelei şi a traversat camera, ridicând 
receptorul. 

Bineînţeles, era sergentul Warren. 

— Bună dimineaţa, domnule Jones. 

— Nu e prea bună, i-a răspuns el. 

— Presupun că aţi rezolvat ce-aţi avut de rezolvat azi- 
noapte la serviciu. 

— Mda, mi-am făcut treburile. 

— Cum se mai simte fetiţa? 

— Mi-aţi găsit soţia, sergent? 

— Nu, din păcate... 


— Atunci, hai să lăsăm vorbele goale. 

A auzit-o cum trage adânc aer în piept. 

— Ei bine, domnule Jones, cum au trecut douăzeci şi 
patru de ore, trebuie să ştiţi că statutul soţiei 
dumneavoastră a fost ridicat oficial la cel de persoană 
dispărută. 

— Ce noroc pe capul ei! a murmurat Jason. 

— Aşa şi e, într-un fel. Acum, putem să deschidem 
dosarul şi să apelăm la mai multe resurse. Printre care şi o 
conferinţă de presă, la ora nouă, pentru a anunţa public 
dispariţia. 

Jason a încremenit. A simţit cum vorbele sergentului îl 
pocnesc în moalele capului - o lovitură scurtă, dureroasă. 
A deschis gura ca să protesteze, apoi s-a abținut. Şi-a 
strâns şaua nasului, pretinzând că înţepăturile din ochi se 
datorau unui alt motiv decât lacrimile. 

— În regulă, a spus pe un ton liniştit. 

Trebuia să înceapă să dea nişte telefoane. Pentru a 
angaja un avocat. Pentru a găsi o soluţie pentru Ree. Şi-a 
îndesat mai adânc telefonul fără fir între umăr şi ureche şi 
s-a îndreptat spre bucătărie, departe de urechile fetiţei. 

A deschis uşa frigiderului, s-a trezit holbându-se la 
îndrăgita cutie de Dr. Pepper a soţiei şi a închis uşa la loc. 

— Desigur, a zis sergentul Warren, ar fi grozav dacă aţi 
veni şi dumneavoastră, ca să faceţi un apel personal către 
populaţie. Să personalizați cazul şi aşa mai departe. Am 
putea ţine conferinţa în curtea din faţa casei. Şi aţi putea 
să o aduceţi şi pe Ree, a adăugat ea pe un ton amabil. 

— Nu, mulţumesc. 

— Nu, mulţumesc? a repetat sergentul pe un ton uimit, 
deşi amândoi ştiau că se prefăcea. 

— Grija mea cea mai mare este să-mi protejez fiica. Nu 
cred că implicarea într-un circ mediatic îi va fi benefică. Şi 
mai cred că prezenţa unor reporteri care să bântuie prin 
curte şi să-şi bage nasul în viaţa noastră personală ar 
putea fi o experienţă foarte traumatizantă pentru ea. Aşa 


că mai bine stau cu ea în casă şi o pregătesc pentru ceea 
ce va urma. 

— Şi ce credeţi că va urma? a întrebat sergentul 
Warren, încercând să-l prindă în capcană. 

— O să difuzati fotografia soţiei la televizor şi în ziare. O 
să faceţi afişe. O să le lipiţi prin tot oraşul. Se vor organiza 
patrule de căutare. Colegi de-ai Sandrei se vor oferi 
voluntar. Vecinii vor apărea la uşă cu caserole cu mâncare, 
în speranţa unei ştiri de senzaţie. Veţi cere să vă pun la 
dispoziţie haine de-ale Sandrei pentru a-i lua urma cu 
ajutorul câinilor. Veţi cere fire de păr pentru analize ADN, 
în caz că veţi descoperi pe undeva nişte rămăşiţe umane. 
Veţi cere o fotografie a familiei, pentru că presa agreează 
mai mult genul ăsta de poză decât portretul. Şi pe urmă 
carele de televiziune vor parca în faţa casei şi vor aprinde 
reflectoarele la ora patru în fiecare dimineaţă. Şi va trebui 
să trimiteţi agenţi în uniformă pentru a ţine hoardele de 
oameni în afara perimetrului locuinţei, unde vor sta 
optsprezece ore pe zi, strigându-mi întrebări, în speranţa 
că voi apărea, ca prin farmec, ca să le răspund. Dacă aleg 
să mă reprezint singur, tot ce voi declara sau voi face va 
putea fi folosit împotriva mea într-o curte de justiţie. Pe de 
alta parte, dacă îmi angajez un avocat, toată lumea va 
trage concluzia că am ceva de ascuns. În faţa curţii se va 
forma treptat un memorial. Oamenii vor aduce flori, 
bileţele, ursuleţi în amintirea Sandrei. Pe urmă, vor 
organiza priveghiuri, la lumina lumânărilor, unde sufletele 
nobile se vor ruga pentru întoarcerea Sandrei acasă, 
teafără şi nevătămată. Foarte probabil, câţiva psihopaţi îşi 
vor oferi şi ei serviciile. Pe urmă, nişte doamne tinere vor 
începe să-mi trimită scrisori de condoleanţe, pentru că 
postura mea de tată singur li se pare, într-un mod ciudat, 
extraordinar de atractivă, mai ales că nu se ştie dacă mi- 
am ucis sau nu soţia. lar eu voi refuza, desigur, ofertele lor 
de a-mi îngriji copilul. 

S-a aşternut o tăcere lungă. 


— Se pare că sunteţi foarte familiarizat cu asemenea 
situaţii, a remarcat D.D, 

— Sunt om de presă. Sigur că sunt familiarizat. 

„E un dans“, şi-a spus el fără nicio tragere de inimă. Şi-a 
imaginat-o pe sergentul D.D. Warren învârtindu-se în jurul 
său într-o rochie de flamenco roz, sexy, în timp ce el stătea 
pe loc, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, 
încercând să dea impresia de forţă şi stoicism, deşi, în 
fapt, nu cunoştea mişcările dansului. 

— Sigur, acum, că ancheta propriu-zisă a demarat, a 
adăugat sergentul, este important să putem oferi forţei de 
intervenţie cât mai multe informaţii, şi asta în cel mai scurt 
timp. Cu fiecare oră care trece, şansele de-a o găsi pe soţia 
dumneavoastră scad semnificativ. Cred că sunteţi 
conştient de asta. 

— Înţeleg. Faptul că nu a fost găsită ieri înseamnă că, 
foarte probabil, nu vom putea să o găsim deloc. 

— Mai aveţi ceva de adăugat? a întrebat sergentul 
Warren pe un ton liniştit. 

— Nu, doamnă, a răspuns el, regretându-şi imediat 
vorbele. Dându-şi seama prea târziu de accentul sudist 
care i se strecurase în voce, aşa cum se întâmpla de 
fiecare dată când folosea expresii uzuale de acasă. 

Sergentul Warren a rămas câteva clipe tăcută. Jason s-a 
întrebat dacă pauza se datora faptului că sesizase şi ea 
inflexiunile sudiste. 

— Am să fiu sinceră cu dumneavoastră, a spus ea brusc. 

Jason se îndoia foarte tare de asta, dar nu a simţit 
nevoia să îşi exprime părerea. 

— Este extrem de important să o interogăm pe Ree. 
Orele trec, domnule Jason, şi este foarte posibil ca fetiţa să 
fie unicul martor la ceea ce i s-a întâmplat soţiei. 

— Ştiu asta. 

— Atunci veţi fi, desigur, de acord cu o întâlnire, la ora 
zece, cu un anchetator specializat în chestionarea copiilor. 

— Bine. 


Tăcerea care s-a aşternut era mormântală. 

— Deci sunteţi de acord? 

— Da. 

A auzit-o oftând prelung, apoi vorbind repede, ca şi cum 
nu-şi putea stăpâni curiozitatea: 

— Domnule Jason, ieri, când v-am întrebat, aţi refuzat. 
De ce v-aţi răzgândit? 

— Pentru că-mi fac griji din pricina ei. 

— A soţiei? 

— Nu, a fiicei. Cred că nu e în regulă. Poate că discuţia 
cu un specialist îi va face bine. Nu sunt un monstru, 
sergent. Şi pentru mine copilul va fi întotdeauna pe primul 
plan. 

— Atunci aşa rămâne. La zece. La noi la secţie. Pe un 
teritoriu neutru, aşa e cel mai bine. 

— Tati? 

— Nu e nevoie să mă convingeti, a spus el întorcându-se 
cu telefonul la ureche şi văzând-o în hol pe Ree, care se 
uita în sus la el, ştiind, cu acel instinct infailibil al copiilor, 
că se vorbea despre ea. 

— Azi o să faci cunoştinţă cu o doamnă drăguță, a zis 
Jason ţinând receptorul la distanţă. Nu-ţi face griji, 
scumpo, totul va fi bine. 

— Se aude un zgomot la uşă, tati. 

— Poftim? 

— E un zgomot la uşă. N-auzi? 

Jason a ascultat. Se auzea, un târşâit şi un zgâriat, ca şi 
cum cineva încerca să intre în casă. 

— Trebuie să închid, i-a spus el sergentului. Şi, fără să 
mai aştepte răspunsul lui D.D., a închis telefonul. Haide în 
camera de zi! Acum, scumpo. Vorbesc serios. 

A împins-o pe Ree până la canapeaua de două locuri, 
interpunându-se între fetiţă şi uşa masivă din oţel. A auzit 
din nou zgârieturile şi s-a lipit de perete, lângă fereastră, 
încercând să nu pară speriat, când, de fapt, toţi nervii îi 
erau încordaţi de panică. Primul lucru pe care l-a remarcat 


când s-a uitat pe geam a fost că maşina fără însemnele 
oficiale ale poliţiei era în continuare parcată în curbă, iar 
agentul care ţinea casa sub observaţie stătea placid 
înăuntru, sorbindu-şi cafeaua de dimineaţă. Al doilea lucru 
pe care l-a observat a fost că afară nu se zărea nimeni. 

Dar zgomotul s-a repetat. Târşâit, zgârietură şi pe 
urmă... 

— Miau! 

Ree a sărit în picioare. 

— Miau! 

Fetiţa a luat-o la fugă spre uşă. Mişcându-se mai iute 
decât îşi imaginase el vreodată că putea, apoi înşfăcând 
clanţa cu degeţelele ei şi trăgând, trăgând, trăgând 
înnebunită, în timp ce, cu întârziere, el începuse să descuie 
uşa. Împreună, au dus acţiunea până la capăt. 

Ree a deschis vijelios uşa, şi Domnul Smith a intrat 
maiestuos în casă. 

— Miau! 

— Domnul Smith, Domnul Smith, Domnul Smith! 

Ree şi-a aruncat braţele în jurul animalului arămiu, 
strângându-l atât de tare, încât Domnul Smith a scos un 
scâncet de protest. 

După care, la fel de repede cum lăsase motanul în pace, 
fetiţa s-a aruncat pe podea şi a izbucnit în plâns. 

— Da’ eu o vreau pe mami! a hohotit ea. Eu o vreau pe 
mami! 

Jason s-a aşezat pe podea. A luat-o la el în poală, i-a 
mângâiat buclele castanii, ţinând-o la piept şi lăsând-o să 
plângă în voie. 


Capitolul 13 


Prima oară l-am înşelat pe Jason când Ree avea 
unsprezece luni. Nu mai suportam. Nopțile nedormite, 
ritualul epuizant al hrăniţii, spălării, înfăşării, hrănirii, 
spălării, înfăşării. Mă înscrisesem la colegiu la cursurile 
online, şi mi se părea că în fiecare minut pe care nu îl 
petreceam având grijă de copil nu făceam altceva decât să 
scriu lucrări, să caut pe internet informaţii pentru câte un 
proiect şi să încerc să îmi amintesc matematica învățată în 
liceu. 

Mă simțeam deopotrivă incredibil de  secătuită şi 
inimaginabil de încordată. Iritată, ca şi cum pielea mă 
strângea şi scalpul mă apăsa pe creier. Observam totul cu 
mare acuitate, de la atingerea de mătase a păturicii roz a 
lui Ree, la durerea ascuţită a duşului fierbinte care îmi 
înțepa sânii. 

Mai rău, simţeam cum întunericul creştea în mine. Până 
când am ajuns să miros parfumul greţos al trandafirilor 
ofiliți în fiecare colţ al casei mele şi să mă tem să adorm, 
ca nu cumva să mă trezesc pe fundalul bolboroselilor 
mamei, venind dinspre hol: „Știu ceva ce tu nu ştii. Știu 
ceva ce tu nu știi...” 

Intr-o zi, m-am surprins stând la chiuvetă şi curăţându- 
mi mâinile cu o perie de sârmă. Încercând să-mi şterg 
amprentele, să-mi frec pielea până când ADN-ul avea să 
dispară. Şi atunci mi-am dat seama ce era acel întuneric - 
mama mea, propria mea mamă care prindea rădăcini în 
capul meu. 

Pentru unii oameni, a ucide o dată nu e de ajuns. l-am 
spus lui Jason că trebuie să iau o pauză, să plec de acasă. 
Douăzeci şi patru de ore, atât. Poate la un hotel unde să 
mă prăbuşesc pe pat, să comand mâncare în cameră, să-mi 


trag puțin sufletul. I-am arătat o broşură a unui centru spa 
din centru, de lângă hotelul Four Seasons, cu lista de 
tratamente oferite. Totul era ridicol de scump, dar ştiam că 
Jason nu mă va refuza, şi nici n-a făcut-o. 

Și-a luat liber o vineri şi o sâmbătă ca să stea cu 
Clarissa. 

„Nu-ţi face griji, mi-a spus. Simte-te bine. Relaxează-te. 
Te înţeleg, Sandy. Zău că te înțeleg” 

Aşa că m-am cazat într-o cameră de patru sute de dolari 
pe noapte şi mi-am folosit banii prevăzuţi pentru centrul 
spa ca să-mi cumpăr de pe Newbury Street o minijupă din 
velur, o pereche de pantofi Kate Spade cu toc cui şi un top 
cu paiete şi fără bretele, de genul celor care se poartă fără 
sutien. Pe urmă m-am dus glonţ la Armani Bar şi m-am pus 
pe treabă. 

Nu uitaţi, la vremea aceea nu aveam decât nouăsprezece 
ani. Imi aminteam toate trucurile - şi, credeţi-mă, ştiu 
multe. Ca toate fetele ca mine, cu topuri fără bretele şi 
pantofi cu toc cui. M-am prefăcut veselă şi am ţinut-o tot 
aşa, într-un chef, până la două dimineața, dând pe gât 
duşca după duşcă de votcă Grey Goose în pauzele de dans 
în poala unor bătrâni libidinoşi şi a unor băieţi îmbujorați 
de la Universitatea din Boston. 

Pielea mă mânca. Incepuse să mă ardă pe măsură ce 
beam mai mult, dansam mai mult şi îmi mişcăm şoldurile, 
cu un străin punându-mi mâinile pe fund şi apăsându-şi 
mădularul între picioarele mele strategic îndepărtate. 
Voiam să beau toată noaptea. Voiam să dansez toată 
noaptea. 

Voiam să mă regulez până nu mai ştiam de mine, până 
tipam de furie şi de dorinţă. Voiam să mă regulez până 
când capul avea să-mi explodeze şi întunericul avea, în 
sfârşit, să piară. 

Nu m-am grăbit să fac alegerea. Moşii ieşeau din 
discuţie. Erau buni ca să plătească băutura, dar ar fi 
crăpat probabil de un atac de acord încercând să ţină 


pasul cu o fată ca mine. Până la urmă, m-am dus cu unul 
dintre tinerii armăsari de la universitate. Numai muşchi, 
testosteron din belşug şi prostie. Cu un rânjet nu-mi-vine- 
să-cred-că-mă-preferă-pe-mine lăţit pe faţă. 

M-a dus la el, în dormitorul din campusul facultăţii, unde 
i-am arătat ce poţi face stând atârnat de partea de 
dedesubt a unui pat suprapus. Când am terminat cu el, l- 
am regulat pe colegul de cameră. Cavalerul numărul unu 
era prea extenuat ca să se plângă, iar colegul lui, un 
tocilar şi un pasionat de computere fără pic de tonus 
muscular, a fost extrem de recunoscător - şi util, în felul 
lui. 

Am plecat din campus puţin după ivirea zorilor. Mi-am 
atârnat cureaua roz aprins de clanţa uşii, în chip de 
suvenir, pe urmă am mers pe jos până la intersecție şi am 
luat metroul până la hotel. Portarului i-a căzut faţa când m- 
a văzut. A crezut probabil că sunt o prostituată - pardon, O 
damă de companie cu pretenţii, ceea ce, acum, că stau să 
mă gândesc, ar fi fost o slujbă destul de potrivită pentru 
mine. Dar închiriasem şi plătisem camera, aşa că n-a avut 
încotro şi m-a lăsat înăuntru. 

M-am dus în cameră, m-am spălat pe dinţi, am făcut un 
duş, pe urmă m-am spălat din nou pe dinţi şi m-am aruncat 
în pat Am dormit cinci ore neîntoarsă. Un somn de moarte. 
Și, când m-am trezit, m-am simţit, pentru prima oară după 
luni de zile, zdravănă la minte. 

Aşa că am făcut lucrul cel mai rezonabil cu putinţă. Mi- 
am strâns fusta, pantofii cu toc cui şi topul fără bretele şi 
le-am aruncat. Am mai făcut un duş, frecându-mă bine pe 
mâini, care miroseau a spermă, a transpiraţie şi a votcă cu 
lime. Apoi m-am uns cu loțiune de portocale pe coastele 
învineţite, pe interiorul coapselor care mă ardeau şi pe 
umerii cu urme de muşcături. Mi-am pus pantalonii gri şi 
bluza cu guler pe gât de culoarea lavandei şi m-am întors 
acasă la soţul meu. 

„O să mă port frumos”, mi-am repetat tot drumul către 


Southie. „De acum încolo, o să mă cuminţesc. ” 
Cu toate că ştiam, încă de atunci, că o s-o fac din nou. 


Adevărul e că nu este aşa de greu să trăieşti în 
minciună. 

Mi-am salutat soțul sărutându-l pe obraz. El mi-a întors 
sărutul şi s-a interesat politicos cum mă distrasem în 
weekend. 

„Mă simt mult mai bine acum“, i-am spus sincer. 

„Mă bucur”, a răspuns el, şi am ştiut, uitându-mă în 
ochii lui întunecaţi, că intuise ce făcusem. Dar n-am mai 
zis nimic, şi a tăcut şi el. Asta face parte din viața trăită în 
minciună - negarea. Nu recunoşti nimic, laşi totul să 
rămână acolo, ca un elefant înţepenit în mijlocul unei 
camere. 

Am urcat la etaj. Am despachetat. Mi-am luat fetiţa în 
braţe şi m-am învârtit cu ea lipită de pieptul meu. Şi am 
descoperit că, târfă sau nu, soție adulteră sau nu, fiica mea 
arăta exact la fel, zâmbea exact la fel, mă iubea exact la 
fel, şi atunci m-am aşezat şi i-am citit lepuraşul fugar, 
sărutând-o pe creştet. 

Am petrecut săptămâna următoare imbrăcându-mă şi 
dezbrăcându-mă numai atunci când eram singură, ca un 
soi de formă de politeţe faţă de soţul meu. Jason a petrecut 
săptămâna aplecat peste computer până la orele târzii ale 
nopții, evitându-mă în mod ostentativ. 

In a şaptea sau a opta noapte, după ce urmele de 
muşcături dispăruseră şi încă mă trezeam singură în pat, 
mi-am spus că era de ajuns. Îl iubeam pe Jason. Îl iubeam 
cu adevărat. Şi eram sigură că şi el mă iubea. Cu adevărat. 
Numai că nu voia să facă sex cu mine. Ce ironie crudă! 
Singurul bărbat care îmi arătase respect, milă, înțelegere 
era cel care nu mă voia. Dar dragostea rămâne dragoste, 
nu-i aşa? Şi, cum spuneau Beatleşii, nu avem nevoie decât 
de iubire. 

Mi-am pus halatul de baie şi am coborât tiptil scara, ca 


să-i spun soțului meu să vină la culcare. L-am găsit, ca de 
obicei, aplecat peste computerul familiei. 

Am observat că avea obrajii aprinşi şi ochii prea 
strălucitori. În faţă erau înşirate tot felul de documente 
financiare, inclusiv o cerere online pentru un card de 
credit. 

„leşi dracului de aici”, mi-a spus tăios şi, dat fiind tonul 
pe care îmi vorbise, l-am ascultat. 

După patru ore, stăteam umăr lângă umăr, cu coatele 
sprijinite pe blatul de bucătărie, mâncând câte un castron 
cu cereale, cu hee gângurind în leagănul automat şi fără 
să ne spunem vreo vorbă. 

El a înghiţit lingura de cereale. Eu am înghiţit lingura de 
cereale. Şi pe urmă s-a întins spre mine şi, foarte încet, mi- 
a luat mâna. Totul era din nou în regulă cu noi, aşa, pur şi 
simplu. Până când eu aveam să dispar din nou într-o 
cameră de hotel, am presupus. Până când el avea să 
dispară în computer. 

Mă întreb dacă şi în capul lui întunericul creşte. Mă 
întreb dacă simte şi el vreodată mirosul de trandafiri ofiliți 
şi dacă îşi blesteamă culoarea ochilor sau atingerea pielii. 
Dar nu l-am întrebat niciodată. Nu o să-l întreb niciodată. 

Vă amintiţi, v-am spus, asta e prima regulă a vieții trăite 
în minciună: negarea. 

Și, stând aşa, cu castronul de cereale cu lapte în faţă, 
mi-am spus că aş putea trăi astfel compartimentat. Acolo, 
în casa noastră, dar separați. Împreună, dar separați, 
iubindu-ne, dar izolați. Aşa îmi trăisem, oricum, aproape 
toată viaţa. Într-o casă în care mama apărea în toiul nopții 
ca să facă lucruri de nedescris cu o perie de păr, pentru ca 
după câteva ore să stăm cu toții la aceeaşi masă, împărțind 
la micul dejun un platou cu biscuiţi cu lapte. 

Mama mă pregătise bine pentru viaţă. 

l-am aruncat o privire soțului meu, aplecat peste 
castronul lui cu cereale. M-am întrebat: pe el cine îl 
pregătise pentru viaţă? 


Conferinţa de presă a poliţiei din Boston a început la ora 
9.03. Şi Jason a ştiut exact când s-a terminat, pentru că 
telefonul a început să sune. 

Nu urmărise conferinţa. Imediat ce ştersese lacrimile de 
pe faţa lui Ree şi îl hrănise pe înfometatul Domn Smith, îi 
suise, atât pe fetiţă, cât şi pe motan, în Volvo-ul lui Sandy. 
Domnul Smith se întinsese cât era de lung într-un loc unde 
bătea soarele şi adormise instantaneu; era una dintre acele 
puţine pisici căreia îi place să meargă cu maşina. Ree, în 
schimb, era aşezată în scăunelul ei, ţinându-l strâns la 
piept pe iepuraşul Lil' şi uitându-se încruntată la Domnul 
Smith, gata oricând să îi atragă atenţia să stea cuminte. 

Jason a pornit motorul. Voia să meargă cu maşina pentru 
că simţea nevoia de mişcare. Avea senzaţia că se afla pe un 
câmp din Kansas, uitându-se la tornada care se apropia, 
incapabil să se dea din drum şi să se adăpostească. 
Mulţumindu-se să se holbeze la cerul care se întuneca şi să 
primească prima biciuire a vântului care îi lovea faţa cu 
forţa unui uragan. 

Poliţia îşi susţinuse conferinţa de presă. Maşinăria mass- 
media intra acum în funcţiune, încet, dar sigur. Iar el nu 
putea face nimic. Nimeni nu putea face nimic. 

Telefonul a sunat. S-a uitat pe ecran, simțind cum îl 
cuprinde un sentiment de fatalitate. 

S-a uitat prin oglinda retrovizoare la fetiţa lui, 
observând privirea serioasă cu care încerca să găsească un 
motiv de bucurie în faptul că îşi putea privi motanul, când 
lucrul pe care şi-l dorea cel mai mult pe lume era să-şi 
strângă mama în braţe. 

A dus telefonul la ureche. 

— Bună, Greg. 

— Fir-ar al dracului, a tunat şeful redacţiei de ştiri de la 
Boston Daily. De ce nu ne-ai spus, Jason? Ce naiba, aici 
suntem ca într-o familie. Am fi înţeles prin ce treci. 

— E o perioadă dificilă pentru mine, a răspuns Jason 


automat, vorbele ieşindu-i din gură automat, aşa cum i se 
mai întâmplase şi altă dată, cu mult timp în urmă. 

Vrei să ajungi pe prima pagină? Nu va trebui să plăteşti 
decât cu viaţa. A ta sau, poate, a copilului. Ori a soţiei. 

— Ce se întâmplă, Jason? Nu-ţi vorbesc ca de la editor la 
reporter. Ştii bine că nu ţi-aş face asta. Altă minciună. Una 
dintre multele care aveau să curgă în zilele ce vor urma. 
Vorbesc acum în calitate de membru al breslei 
jurnaliştilor, a continuat Greg, ca un om care ţi-a văzut 
fotografiile cu soţia şi fetiţa şi ştie cât de mult le iubeşti. 
Cum te simţi? Eşti bine? 

— O iau uşor. 

— Ai vreo veste de la ea? Poliţia s-a exprimat în termeni 
al naibii de vagi. 

— Sperăm ca lumea să ne ajute, i-a oferit Jason, 
îndatoritor, informaţia. 

— Şi fiica ta? Clarissa? Cum rezistă? Ai nevoie de ajutor 
cu ea, amice? 

— Mulţumesc. O luăm pas cu pas. 

— Jason, Jason... Măi, omule... 

— În noaptea asta n-am cum să vin la serviciu. 

— Sigur că nu! Ce naiba, înţelegem. la-ţi o săptămână 
liberă. Poate tot concediul. Nu trebuie decât să ne spui. 
Suntem aici pentru tine. 

„Numai să nu ne uiţi, da, amice? O ştire de senzaţie pe 
pagina întâi, informaţii din interior, la prima mână, chiar 
din gura soţului, da, amice?” 

— Mulţumesc pentru înţelegere. 

— Încă o dată, Jason, suntem aici pentru tine. Doar să ne 
spui ce-ţi trebuie. Avem încredere în tine, omule. Ce naiba, 
simplul gând c-ai fi putut să-i faci vreun rău Sandrei... 

— Mulţumesc pentru înţelegere. 

Jason a închis telefonul. 

— Cine era? a întrebat Ree de pe bancheta din spate. 

— Fostul meu şef, a răspuns Jason. 

Şi vorbea serios. 


Sediul poliţiei din Boston era o monstruozitate din sticlă 
şi granit care fusese implantată în mijlocul proiectului de 
locuinţe Roxbury, în speranţa că prezenţa sa dominatoare 
avea să accelereze procesul de reabilitare a acestei zone 
mai vechi şi mai sărace a oraşului. Rezultatul era că îi 
făcea atât pe localnici, cât şi pe vizitatori să se teamă 
pentru vieţile lor. 

Jason şi-a analizat foarte îngrijorat opţiunile de parcare. 
Nu se aştepta să îşi găsească Volvoul intact atunci când 
avea să iasă. În plus, îşi făcea cu adevărat griji din pricina 
domnului Smith. În ultimele treizeci şi şase de ore, 
motanul îşi consumase, în mod evident, cel puţin una 
dintre cele nouă vieţi. Şi cine ştie câte mai avea? 

— N-ar fi trebuit să venim aici, tati, a spus Ree dându-se 
jos de pe bancheta din spate, cu iepuraşul în braţe. 

Parcarea încadrată de bariere din beton era plină de 
bucăţi sparte de asfalt. Un decor demn de Beirut. 

Jason s-a gândit, apoi a scos din maşină un carnet şi 
markerul Crayola al fetiţei. A rupt două foi şi a scris cu 
litere mari de tipar: „CARANTINĂ: PISICĂ TURBATĂ. NU 
VĂ APROPIAŢI”. 

A lipit o foaie pe parbriz şi pe cealaltă pe geamul din 
spate. După care i-a aruncat o privire domnului Smith, 
care şi-a deschis leneş un ochi auriu, a căscat şi a adormit 
la loc. 

— Să fii un motan turbat cuminte, a murmurat Jason 
luând-o strâns de mână pe Ree şi îndreptându-se spre 
trecerea de pietoni. 

Pe măsură ce se apropiau de clădirea uriaşă din sticlă, a 
încetinit pasul, fără să vrea. S-a uitat în jos, spre mânuţa 
lui Ree, adăpostită în siguranţă în palma lui, şi s-a gândit 
că ultimii cinci ani trecuseră deopotrivă prea repede şi 
prea încet. Îşi dorea să poată da timpul înapoi. Pentru a 
retrăi fiecare clipă şi a le aduna laolaltă - căci venea 
tornada. Vijelia se apropia, iar el nu se putea feri din calea 


ei. 

Şi-a amintit de clipa când fiica lui îl apucase prima dată 
de deget, la numai o oră după ce venise pe lume, mânuţa 
ei incredibil de mică înfăşurându-se hotărâtă în jurul 
arătătorului său ridicol de mare. Şi-a amintit aceleaşi 
degetele un an mai târziu, la prima arsură, atunci când 
Ree pusese mâna pe lumânarea de pe tortul de la întâia ei 
aniversare, înainte ca el sau Sandy să o prevină că frigea. 
Şi şi-a amintit de o după-amiază, când el o credea 
adormită, şi intrase pe internet şi citise prea multe poveşti 
triste cu copii trişti, şi atunci începuse să plângă, stând 
aplecat peste masa din bucătărie. Şi dintr-odată Ree 
apăruse lângă el, cu mânuţele ei de fetiţă de doi ani 
ştergându-i lacrimile de pe faţă. 

— Nu fi trist, tati, îi şoptise ea încetişor. Nu fi trist. 

Şi, la vederea lacrimilor care picurau pe degeţelele fiicei 
sale, aproape că izbucnise din nou în plâns. 

Acum voia să-i vorbească. Voia să-i spună că o iubea. 
Voia să-i spună să aibă încredere în el, că avea s-o apere 
întotdeauna. Că urma să aibă el grijă de toate. Că, într-un 
fel sau altul, avea să facă astfel încât lumea să revină la 
normal. 

Voia să-i mulţumească pentru anii frumoşi pe care i-i 
dăruise, pentru faptul că era cea mai grozavă fetiţă din 
lume. Pentru că era soarele care îi lumina faţa, şi licărul 
din zâmbetul lui, şi iubirea vieţii sale. 

Au ajuns la uşile din sticlă, şi degetele ei s-au încleştat 
deodată la apropierea de sediul poliţiei. Jason s-a uitat în 
jos spre fiica lui. Intr-un final, nu i-a spus nimic din ceea ce 
plănuise. I-a dat, în schimb, cel mai bun sfat de care se 
simţea în stare. 

— Să nu-ți fie teamă, a spus şi a deschis uşa. 


Capitolul 14 


După ce se  consultase cu Marianne Jackson, 
anchetatorul specializat în chestionarea copiilor, D.D. 
rechiziţionase o încăpere de la departamentul de fraude în 
domeniul afacerilor. Era mai drăguță decât orice spaţiu 
deţinut de brigada de omucideri, şi, cu puţin noroc, spera 
să nu o sperie prea tare pe fetiţă. Marianne adusese două 
scaune pliante pentru copii, un covoraş în formă de floare, 
în culori vii, şi un coş plin cu camioane de jucărie, păpuşi, 
foi de hârtie şi creioane de colorat. În zece minute, dacă 
nu mai puţin, specialista reuşise să transforme camera de 
interogatoriu a colegilor de la fraude într-un spaţiu 
minunat pentru copii. D.D. s-a arătat impresionată. 

Era mulţumită de felul în care decursese conferinţa de 
presă. O scurtase în mod deliberat. In acel stadiu al 
anchetei, mai puţin însemna mai mult. Mai puţine aluzii 
care să îi obsedeze mai târziu, în cazul în care ajungeau la 
concluzia că agresorul sexual era suspectul principal, şi nu 
soţul sau - Dumnezeu să-i ajute - vreun necunoscut încă 
neidentificat. In plus, scopul principal era acela de a creşte 
numărul de ochi şi urechi care să se implice activ în 
căutarea Sandrei. Găsirea ei în viaţă i-ar scuti pe toţi de 
multe dureri de cap. Treizeci şi şapte de ore dedicate 
anchetei. D.D. mai avea speranţe. Nu foarte mari. Dar 
totuşi existau. 

Şi-a aranjat preocupată dosarul şi două pixuri pe masa 
din camera de observaţie. Miller era şi el prezent, aşezat 
pe scaunul cel mai apropiat de uşa, unde, judecând după 
mişcările ritmice cu care îşi mângâia mustaţa, părea 
cufundat în gânduri. D.D. era de părere că i-ar fi stat mai 
bine fără mustață. O mustață ca a lui ţipa practic în gura 
mare după un costum lejer albastru cobalt, şi ea nu voia 


să-l vadă pe detectivul Brian Miller îmbrăcat în haine 
albastru cobalt. S-a abținut totuşi să-şi exprime opinia cu 
voce tare. Bărbaţii puteau fi foarte sensibili când venea 
vorba despre podoaba lor facială. 

D.D. s-a jucat cu pixurile, păcănindu-le întruna. 
Difuzoarele care permiteau urmărirea discuţiei din camera 
de interogatoriu fuseseră deja puse în funcţiune. După 
care lui Marianne îi fusese introdusă în ureche o cască 
mică, pentru a putea recepționa eventualele întrebări 
ajutătoare sau suplimentare, adresate de detectivi prin 
intermediul unui microfon fără fir. Anchetatoarea îi 
prevenise să fie concişi şi să formuleze întrebările la 
obiect. Regula de aur a interogării unui copil era aceea că 
discuţia nu trebuia să depăşească cinci minute pentru 
fiecare an de vârstă. Cu alte cuvinte, nu aveau la dispoziţie 
decât douăzeci de minute pentru a afla tot ce ştia acest 
potenţial martor în vârstă de patru ani. 

Işi stabiliseră strategia dinainte: întrebări-cheie care să 
determine credibilitatea şi eligibilitatea  Clarissei ca 
martor, urmate de întrebări mai precise legate de 
mişcările făcute de Sandra Jones în acea ultimă noapte de 
miercuri. Aveau o multitudine de probleme de acoperit 
într-un interval scurt, însă Marianne subliniase necesitatea 
de a fi scrupuloşi - astfel de interogatorii erau deosebit de 
riscante. Oricând te puteai trezi cu un avocat al apărării 
care să susţină că cele şase interogatorii pe care le 
solicitaseşi pentru a lămuri nişte chestiuni punctuale nu 
erau altceva decât şase daţi în care bătuseşi câmpii, 
făcuseşi presiuni şi în cele din urmă răstălmăciseşi spusele 
unui subiect minor şi manipulabil. Marianne le explicase şi 
două tehnici de interogare a copiilor: fixarea limitelor 
maxime şi varianta la bine şi la rău. D.D. experimentase 
deja una dintre ele atunci când o chestionase pe Clarissa 
joi dimineaţa, la ea acasă. Acum nu le mai rămânea altceva 
de făcut decât să aştepte. 

Sergentul de serviciu de la biroul aflat la parter i-a 


anunţat că Jason sosise cu fetiţa. Marianne s-a grăbit să 
coboare pentru a-i întâmpina, înainte ca Ree să apuce să 
se intimideze de experienţa vizitării unei secţii de poliţie. 
Unii copii erau fermecaţi la vederea bărbaţilor şi a 
femeilor în uniforme. Alţii însă se speriau. Discuţia cu un 
străin era un moment suficient de greu pentru ca Ree să 
nu fie expusă şi riscului de a se înfricoşa. 

D.D. şi Miller au auzit paşi pe coridor. Amândoi s-au 
întors spre uşă, în expectativă, şi, fără să vrea, D.D. a 
simţit cum o cuprind emoţiile. Interogarea unui copil este 
de douăzeci de ori mai dificilă decât confruntarea cu mass- 
media sau cu un nou comisar-şef adjunct. Nu-i păsa de 
reporteri şi, în cele mai multe cazuri, nici de şefi. Dar de 
copii îi era milă. 

Prima oară când interogaseră un copil, fata de 
unsprezece ani îi întrebase dacă voiau să-i vadă tarifele; 
apoi scosese din buzunarul de la spate o bucăţică de hârtie 
împăturită şi adusă la dimensiunea unui pătrăţel minuscul. 
Era o listă de acte sexuale întocmită de tatăl ei vitreg. 
„Felaţie un sfert de dolar. Sex oral cincizeci de cenți. 
Regulat un dolar” Tatăl vitreg o surprinsese luându-i 
douăzeci de dolari din portofel. Şi aceasta era metoda prin 
care o făcuse să îi plătească datoria. Numai că ultima oară 
când prestase un „serviciu”, el refuzase să o plătească, şi 
asta o înfuriase atât de tare, încât se adresase poliţiei. O, 
câte poveşti triste ascultase ea în camera de 
interogatoriu... 

Paşii s-au oprit în faţa uşii. D.D. a auzit-o pe Marianne. 

— Clarissa, ai mai fost vreodată într-o cameră magică? 

Niciun răspuns. D.D. a presupus că Ree clătinase din 
cap. 

— Uite, o să te conduc acum într-o cameră foarte 
specială. Are un covoraş drăguţ şi două scăunele, şi sunt şi 
nişte jucării care sper să-ţi placă. Este însă o cameră 
specială, deci are reguli speciale. O să-ţi explic eu totul, 
dar mai întâi ia-ţi rămas-bun de la tăticu'. El o să te 


aştepte chiar aici, în camera asta, deci va sta foarte 
aproape, în caz că vei avea nevoie de el. Pentru că, vezi tu, 
camera asta magică e numai pentru noi două. 

Niciun răspuns. 

— la spune-mi, cum o cheamă pe drăgălaşa aia? A, 
pardon, drăgălaşul. Cu rochiţa aia roz pe el, am crezut că e 
fetiţă. Hei, lepuraşule Lil’ spune, îţi plac florile mari şi roz, 
pentru că eu aşa cred, că eşti un iepuraş căruia îi plac 
florile roz foarte mari. Uriaşe. Atât de mari, că nu-ți vine să 
crezi până nu le vezi. Ce ziceai? Chiar aşa? Atunci, hai, 
vino să-ţi arăt! Şi să-ţi explic câte ceva despre magie. 

Uşa s-a deschis. Jason Jones a intrat în încăpere. Tatăl 
Clarissei mergea băţos, ca şi cum fusese programat pe 
pilot automat. Pe chip îi revenise expresia aceea rezervată, 
din cauza căreia D.D. nu se hotăra dacă să-l considere un 
adevărat psihopat sau omul cel mai stoic pe care îl văzuse 
vreodată. Jason a închis uşa grea în spatele lui, apoi şi-a 
ridicat, destul de precaut, ochii spre D.D. şi spre Miller. 
D.D. a îndreptat spre el consimţământul pe care îl printase 
şi i l-a împins peste masă, împreună cu un pix cu pastă 
neagră. 

— Formularul acesta precizează că v-aţi dat acordul 
pentru interogarea copilului dumneavoastră în beneficiul 
secţiei de poliţie din Boston. 

Jason s-a uitat la ea, aparent surprins că se obosiseră să- 
i ceară acceptul în scris. Dar a semnat hârtia şi i-a întins-o 
înapoi, după care s-a dus spre peretele cel mai îndepărtat 
de geamul dinspre camera de interogatoriu. S-a rezemat 
de el, încrucişându-şi braţele la piept. Ochii i s-au fixat 
asupra geamului prin care se vedea cum Marianne intra 
împreună cu Ree în camera de interogatoriu. Ree ţinea 
strâns în braţe un iepuraş maro zdrenţăros, ale cărui 
urechi lungi îi ascundeau mâinile. 

Marianne a închis uşa. S-a îndreptat spre mijlocul 
încăperii, însă, în loc să se aşeze pe unul dintre cele două 
scăunele pliabile, s-a aşezat, cu picioarele încrucişate, la 


marginea covoraşului roz. Şi-a trecut mâna peste el de 
câteva ori, invitând-o şi pe fetiţă să ia loc. 

D.D. a luat microfonul şi a anunţat-o: 

— Formularul a fost semnat. Poţi să începi. 

Marianne a dat imperceptibil din cap, mângâind uşor 
casca din ureche. 

— Ei, ce zici? a întrebat-o pe Clarissa Jones arătând spre 
covorul roz. Nu-i aşa că e o floare drăguță? Mi se pare că e 
floarea-soarelui, deşi, din câte ştiu, floarea-soarelui nu e 
roz. 

— E o margaretă, a spus Ree cu vocea stinsă. Mămica 
mea creşte margarete. 

— Margaretă? Sigur că da! Văd că te pricepi la flori. 

Ree a rămas în picioare, cu iepuraşul ponosit în braţe. 
Dăduse cu degetele de o ureche, şi acum o răsucea ritmic. 
Mişcarea inconştientă i-a trezit amintiri dureroase lui D.D. 
În copilărie, şi ea făcea asta. Avusese un cățeluş de pluș. 
Trăsese de urechile lui până i le smulsese de pe capul 
jerpelit. 

— Deci, cum ţi-am spus înainte de a urca aici, numele 
meu este Marianne Jackson, a zis specialista pe un ton 
vesel. Slujba mea este să stau de vorbă cu copiii. Cu asta 
mă ocup. Vorbesc cu fetiţe şi cu băieţei. Şi, să ştii, Ree, nu 
e aşa uşor precum pare. 

Pentru prima oară, Ree a răspuns, cu fruntea uşor 
încreţită. 

— De ce nu? 

— În primul rând, pentru că există reguli speciale când 
vorbeşti cu fetiţele şi cu băieţeii. Ştiai asta? 

Ree s-a dat mai aproape şi a clătinat din cap. A atins cu 
degetul de la picior floarea roz. Părea a cerceta cu atenţie 
covorul. 

— Ți-am zis deja, înainte de-a intra, că asta e o încăpere 
magică, şi, pentru a putea sta de vorbă într-o cameră 
magică, trebuie să respecţi patru reguli. Marianne a 
ridicat patru degete, enumerând: Prima regulă este că nu 


putem vorbi decât despre lucruri care s-au întâmplat cu 
adevărat. Nu care s-ar putea întâmpla, ci care s-au 
întâmplat în realitate. 

Ree s-a încruntat din nou, apropiindu-se şi mai mult. 

— Cunoşti diferenţa dintre adevăr şi minciună, Clarissa? 
Marianne a scotocit în coşul de jucării şi a scos dinăuntru 
un căţel de pluş. Dacă spun că asta e o pisică, ce e, adevăr 
sau minciună? 

— Minciună, a răspuns Ree automat. E un căţel. 

— Foarte bine! Deci asta e regula numărul unu, da? 
Spunem numai adevărul. 

Ree a dat aprobator din cap. Părea obosită după statul 
în picioare şi s-a aşezat imediat lângă covor, ţinând acum 
iepuraşul în poală. 

— A doua regulă, a spus Marianne, este aceea că, dacă 
eu îţi pun o întrebare la care tu nu ştii răspunsul, atunci 
îmi spui că nu ştii. Înţelegi? 

Ree a încuviinţat din cap. 

— Câţi ani am eu, Clarissa? 

— Nouăzeci şi cinci. 

Marianne a zâmbit, uşor melancolică. 

— Clarissa, ştii cu adevărat câţi ani am? Ai întrebat pe 
cineva sau ţi s-a spus? 

Ree a clătinat din cap. 

— Deci nu ştii câţi ani am. Şi ce trebuie să spui atunci 
când nu cunoşti un răspuns? 

— Nu ştiu, a replicat Ree ascultătoare. 

— Bravo! Unde locuiesc eu? 

Ree a deschis gura, apoi s-a răzgândit. 

— Nu ştiu! a exclamat cu o urmă de triumf în glas. 

Marianne a rânjit. 

— Sunt sigură că te descurci foarte bine la grădiniţă, nu- 
i aşa? 

— Sunt pre... pre... precară, a răspuns Ree mândră. Aşa 
zice toată lumea. 

— Eşti precoce? Sunt perfect de acord şi sunt tare 


mândră de tine. OK, acum regula numărul trei. Dacă nu-ți 
aminteşti ceva, spui pur şi simplu că nu-ți aminteşti. Câţi 
ani aveai când ai început să mergi? 

— Am mers din prima zi când m-am născut, a dat Ree să 
zică, apoi s-a răzgândit. A lăsat iepuraşul din braţe şi a 
bătut veselă din palme. NU-MI AMINTESC! a strigat 
încântată. Nu-mi amintesc. 

— Eşti cea mai bună elevă pe care am avut-o vreodată, a 
lăudat-o Marianne, stând în continuare pe covor, cu 
picioarele încrucişate sub ea. A ridicat din nou cele patru 
degete. Bun, isteaţo, am ajuns şi la regula numărul patru. 
Ştii care e regula numărul patru? 

— NU ŞTIU, a tipat Ree voioasă. 

— Eşti grozavă. Deci regula numărul patru: dacă nu 
înţelegi ce spun sau întreb eu, mă anunţi că nu înţelegi. 
Capisce? 

— Capisce! a răspuns Ree. Asta înseamnă „înţeleg” în 
italiană. Ştiu italiană. Doamna Suzie ne învaţă italiana la 
grădiniţă. 

Marianne a clipit din ochi preţ de o clipă. Evident, chiar 
şi în lumea anchetatorilor specializaţi în interogarea 
copiilor, existau precoci şi precoci. D.D. abia se abţinea să 
nu izbucnească în râs. A aruncat o ocheadă spre Jason, 
care avea aceeaşi privire goală, „Comutatorul”, şi-a spus 
ea din nou. Jason era în cameră, dar părea complet absent. 

Ceea ce i-a dat o idee, şi s-a trezit că îşi notează o 
întrebare pe foaie. 

În camera de interogatoriu, Marianne dădea senzaţia că 
îşi revenise din surpriză. 

— Bun, deci cunoşti toate regulile. Acum spune-mi, te 
rog, Clarissa... 

— Ree. Toată lumea îmi zice Ree. 

— De ce ţi se spune Ree? 

— Pentru că, atunci când eram mică, nu puteam să spun 
Clarissa. Spuneam Ree. Şi lui mami şi lui tati le-a plăcut 
numele şi mi-au zis şi ei Ree. Aşa îmi spun tot timpul, asta 


dacă nu fac vreo prostie. Atunci mami îmi spune „Clarissa 
Jane Jones”, şi eu trebuie să număr până la trei şi să îmi 
cer iertare sau să stau pe scară. 

— Să stai pe scară? 

— Îhî. Trebuie să stau singură pe ultima treaptă patru 
minute. Nu-mi place. 

— Dar drăgălaşul pe care îl ţii în braţe? lepuraşul Lil’ 
face şi el prostii? 

Clarissa a privit-o lung. 

— lepuraşul Lil' e o jucărie. Jucăriile nu fac prostii, 
numai oamenii. 

— Foarte bine, Clarissa. Eşti o fetiţă tare isteaţă. 

Copilul radia. 

— Imi place de lepuraşul Lil’, a continuat Marianne pe 
un ton de conversaţie. Când eram de vârsta ta, aveam un 
ursulet Winnie the Pooh. Avea înăuntru o muzicuţă, şi, 
când îl scuturai, cânta Twinkle, Twinkle, Little Star. 

— Şi mie îmi place de Pooh, a mărturisit Ree. Între timp, 
se apropiase şi păşise pe covor, uitându-se la coşul de 
răchită. Unde e ursuleţul? L-ai băgat aici, în coşuleţ? 

— Nu, e acasă, stă pe un raft din bibliotecă. L-am iubit 
foarte mult când eram mică, şi cred că oamenii nu-şi uită 
niciodată jucăriile preferate. 

Marianne împinsese coşul spre Ree, care era acum în 
mod cert prinsă în discuţie şi curioasă să descopere ce 
altceva ascundea camera magică. 

D.D. a furişat din nou o privire în direcţia lui Jason. 
Stătea la fel de impasibil. Vesel, trist, îngrijorat, neliniştit? 
Nu ştia. A mai mâzgălit ceva pe foaie. 

— Ree, ştii de ce te afli aici? 

O parte din licărul de veselie a dispărut de pe faţa lui 
Ree. S-a încovoiat puţin, a luat iar iepuraşul în braţe şi a 
început să-i răsucească urechile. 

— Tati mi-a spus că eşti o doamnă drăguță. Şi că, dacă 
vorbesc cu tine, totul va fi bine. 

Acum, D.D. l-a simţit pe Jason încordându-se. Nu se 


mişcase, nu deschisese gura, dar venele i se umflaseră pe 
gât. 

— Ce anume va fi bine, scumpo? 

— O s-o aduci pe mămica înapoi? a întrebat Ree cu o 
voce înăbuşită. Domnul Smith s-a întors. În dimineaţa asta. 
A zgâriat la uşă, şi i-am dat drumul înăuntru, şi eu îl iubesc 
mult, da'... O s-o aduci pe mămica înapoi? Mi-e dor de 
mămica. 

Marianne nu s-a grăbit să răspundă. Părea a o studia pe 
fetiţă cu simpatie, în timp ce lăsa tăcerea să se 
prelungească. Prin geamul care despărţea cele două 
încăperi, D.D. se uita la covorul roz, la scăunelele pliante, 
la coşul plin cu jucării, numai pentru a ocoli privirea 
îndurerată de pe chipul copilului. Lângă ea, Miller s-a foit 
stânjenit pe scaun. Niciun muşchi nu tresărise însă pe faţa 
lui Jason, care continua să tacă. 

— Povesteşte-mi despre familia ta, a spus Marianne. 

D.D. a recunoscut tehnica: îndepărtarea de subiectul 
sensibil, definirea lumii copilului într-un sens mai larg. 
Apoi întoarcerea la întrebarea dureroasă. 

— Cine face parte din familia ta? a continuat Marianne. 

— Eu, mămica şi tăticul, a început Ree să enumere. Se 
apucase din nou să frece urechile iepuraşului. Şi mai e şi 
Domnul Smith. Şi două fete şi doi băieţi. 

D.D. şi-a notat pe foaie descrierea genealogiei familiei, 
văzută prin ochii unei fetiţe de patru ani. 

— Dar alte rude nu ai? Mătuşi, unchi, bunici şi aşa mai 
departe? a continuat Marianne. 

Ree a clătinat din cap. 

D.D. a notat: „familia de gradul al doilea?” Copilul părea 
că nu aflase de existenţa bunicului, şi asta putea fi 
considerată o confirmare a afirmației lui Jason, potrivit 
căreia Sandra se înstrăinase de tatăl ei, dar, în acelaşi 
timp şi o dovadă a reuşitei demersului lui Jason de a-şi 
izola complet soţia, mult mai tânără decât el. 

— Dar bone? Mai are cineva grijă de tine, Ree? 


Ree s-a uitat la Marianne cu o privire inexpresivă. 

— Mami şi tati au grijă de mine. 

— Sigur că da. Dar ce se întâmplă când se duc la lucru 
sau vor să iasă în oraş? 

— Când tati e la lucru, mami are grijă de mine, a 
răspuns Ree. Şi, când tati vine acasă, mami se duce ia 
serviciu, da' tati trebuie să doarmă, aşa că eu mă duc la 
şcoală. Şi pe urmă tati vine să mă ia şi stăm împreună. 

— Înţeleg. La ce şcoală mergi? 

— La grădiniţă, nu la şcoală. E în clădirea din cărămidă 
unde merg şi copiii mari. Sunt în clasa Floricele. Da' la 
anul, când o să împlinesc cinci ani, o să mă mut într-o sală 
mai mare, cu copiii de la grupa mare. 

— Cum le cheamă pe educatoare? 

— Domnişoara Emily şi doamna Suzie. 

— Ai prietene? 

— Cel mai mult mă joc cu Mimi şi cu Olivia. De-a zânele. 
Eu sunt Zâna Grădinii. 

— Deci ai prietene. Dar mămica şi tăticul, au şi ei 
prieteni? 

O altă întrebare de rutină, folosită mai ales în cazurile 
de atacuri asupra copiilor, atunci când persoana care 
prezintă interes pentru anchetatori nu este rudă cu 
victima, ci un vecin sau un prieten de familie. Era 
important ca specialistul să-l lase pe copil să-şi definească 
lumea, pentru ca mai târziu în cursul interogatoriului, dacă 
aducea în discuţie un nume, să nu pară că a dirijat 
martorul într-o anumită direcţie. 

Ree a clătinat însă din cap. 

— Tati zice că eu sunt prietenul lui cel mai bun. Plus că 
lucrează mult, şi nu cred că are timp de prieteni. Taţii 
muncesc mult, să ştii. 

De data aceasta, Miller a fost cel care s-a răsucit spre 
Jason. Tatăl lui Ree stătea la fel de nemişcat, rezemat de 
perete, uitându-se cu încăpățânare la geamul despărțitor, 
ca şi cum urmărea o emisiune la televizor, nu un specialist 


care îi interoga copilul. După încă o clipă, Miller a întors 
capul. 

— Imi place de doamna Lizbet, a enunțat Ree. Da’ ea şi 
mami nu se joacă împreună. Sunt profesoare amândouă. 

— Ce vrei să spui? a întrebat Marianne. 

— Doamna Lizbet predă la clasa a şaptea. Anul trecut, a 
ajutat-o pe mami să înveţe să predea. Şi acum mami predă 
la clasa a şasea. Da’ ne mai întâlnim cu doamna Lizbet la 
meciurile de baschet. 

— Chiar aşa? 

— Da. Imi place baschetul. Mami mă duce să mă uit. Tati 
e la serviciu, ştii. Aşa că stau cu mami în fiecare seară. E 
grozav! 

Preţ de câteva secunde, fetiţa părea să fi uitat unde se 
afla. Pentru ca, în clipa următoare, D.D. să remarce cum 
realitatea o copleşeşte, cum ochii i se măresc şi se închide 
în sine, încovoindu-se din nou asupra jucăriei din pluş şi 
începând să răsucească urechile bietului iepuraşi. 

L-a auzit pe Jason Jones mişcându-se, în sfârşit, în 
spatele ei. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe mami? a întrebat 
Marianne încetişor. 

Un răspuns înăbuşit: 

— M-a dus la culcare. 

— Ştii care sunt zilele săptămânii, Ree? 

— Luni, marţi, miercuri, a început să fredoneze Ree. Joi, 
vineri, sâmbătă, duminică. 

— Foarte bine. Ştii ce zi era când te-a dus mami la 
culcare? 

Ree privea în gol. Apoi a început iar să cânte: 

— Luni, marţi, miercuri... 

Marianne a încuviinţat din cap şi a trecut mai departe; 
era clar că fetiţa cunoştea un cântec despre zilele 
săptămânii, dar nu şi zilele propriu-zise. Din fericire, în 
procedurile de interogare a copiilor existau şi alte trucuri 
pentru stabilirea datei şi a orei. Avea să pună întrebări 


despre emisiuni de televiziune, cântece auzite la radio şi 
altele asemenea. Din perspectiva unui adult, un copil nu 
ştia poate prea multe, dar avea tendinţa de a observa 
multe lucruri, ceea ce făcea posibilă completarea unor 
informaţii, de multe ori cu rezultate mai credibile decât în 
cazul interogării unui martor adult care declara: „Era 
miercuri seara la ora opt”. 

— Povesteşte-mi ce-ai făcut în seara aia, Ree. Cine era 
acasă? 

— Eu şi mami. 

— Dar Domnul Smith, sau lepuraşul Lil’, sau tăticul, sau 
altcineva? 

Acest „altcineva” constituia o altă tehnică standard de 
interogare. Atunci când îi prezentai unui copil o listă de 
opţiuni, ultima enumerată trebuia să fie „altcineva”, 
„altceva” sau „altundeva”, altfel riscai să fii acuzat că 
dirijai martorul. 

— Domnul Smith, a răspuns Ree. Şi mai era şi lepuraşul 
Lil’. Da’ nu şi tati. Tati stă cu mine ziua. Mami, noaptea. 

— Altcineva? 

Ree s-a încruntat. 

— Noaptea nu suntem decât eu şi mami. Noaptea ea 
domnişoarelor. 

D.D. a adăugat ceva pe foaie. 

— Şi ce-aţi făcut în noaptea aceea a domnişoarelor? a 
întrebat Marianne. 

— Puzzle-uri. Îmi face să fac puzzle-uri. 

— Ce puzzle-uri aţi făcut? 

— Ăăă... unul cu fluturi, şi pe urmă pe cel cu prinţesa, 
care acoperă tot covorul. Numai că a fost tare greu, pentru 
că Domnul Smith se tot urca pe puzzle, şi atunci eu m-am 
enervat, aşa că mami a zis că poate ar fi mai bine să 
trecem mai departe. 

— Îţi place muzica, Ree? 

Fetiţa a clipit. 

— Da, îmi place. 


— Ai ascultat cu mami muzică în timp ce făceaţi puzzle- 
ul, era televizorul, radioul sau altceva aprins în timpul 
ăsta? 

Ree a scuturat din cap. 

— Îmi place să mă bâţâi pe cântecele rock ale lui Tom 
Petty”, a declarat ea prozaic, da’ la puzzle ai nevoie de 
linişte. S-a strâmbat, imitând-o probabil pe mama ei ţinând 
o predică şi gesticulând: „Copiii au nevoie de linişte. Asta îi 
ajută să le crească mintea mare! “ 

— Înţeleg, a încuviinţat Marianne, aparent impresionată. 
Deci tu şi mami aţi rezolvat un puzzle în linişte. Şi după 
aia? 

— Am luat cina. 

— Cina? O, mie îmi place grozav cina. Spune-mi, care e 
felul tău preferat de mâncare la cină? A 

— Macaroanele cu brânză. Şi jeleurile lunguieţe. Imi 
plac jeleurile lunguieţe, dar nu poţi să mănânci numai 
jeleuri la cină, ci doar ca desert. 

— Aşa e, a încurajat-o Marianne. Nici pe mine nu mă 
lăsa mama să mănânc jeleuri la cină. Ce-aţi mâncat tu şi 
mama ta? 

— Macaroane cu brânză, a declarat Rec fără să ezite, cu 
bucăţi de cârnăciori de curcan, şi apoi mere. Nu prea îmi 
plac carnaţii de curcan, da’ mami zice că am nevoie de 
proteine ca să-mi crească muşchii, aşa că, dacă vreau să 
capăt macaroane cu brânză, trebuie să mănânc şi curcan, 
a adăugat fetiţa abătută. 

D.D. a notat meniul pe foaie, impresionată nu numai de 
capacitatea lui Ree de a reţine detaliile, ci şi de 
consecvenţa cu care repeta primele declaraţii, de joi 
dimineaţa. Un martor consecvent era tot ce-şi dorea orice 
detectiv. lar multitudinea de amănunte oferite însemna că 
se puteau baza pe declaraţia lui Ree cu privire la modul în 


? Cântăreț american (n. 1950), fondator, respectiv co-fondator al 
formațiilor rock Heartbreakers, Traveling Wilburys şi Mudcrutch 
(n.tr.) 


care se desfăşurase prima parte a serii, ceea ce ar fi pus 
bețe în roate tentaţiei juriului de a trece cu vederea peste 
povestea copilului referitoare la a doua parte a nopţii. Una 
peste alta, micuța Clarissa Jones, în vârstă de patru ani, se 
dovedise mai credibilă decât optzeci la sută dintre martorii 
adulţi întâlniți de D.D. de-a lungul carierei. 

— Ce-aţi făcut după cină? a întrebat Marianne. 

— Băiţă! a intonat Ree. 

— Băiţă? 

— Înî. Eu şi mami facem duş împreună. Vrei să ştii cine 
mai era cu noi în cadă? 

Din câte se părea, Ree începuse să înţeleagă tiparul pe 
care îl urmau întrebările. 

— OK, spune-mi. 

— Păi, Domnul Smith nu era cu noi, fiindcă nu-i place 
apa, şi nici lepuraşul Lil’, fiindcă el face baie în maşina de 
spălat. Da’ Zâna Răţuşcă, şi Bărbie Fluturiţa, şi Prinţesa 
Barbie din Insulă, aveau toate nevoie de o băiţă, aşa că au 
intrat cu noi la duş. Mami nu mă lasă să spăl decât trei 
jucării deodată, ca să nu irosesc apa caldă. 

— Aha. Şi mami ce-a făcut? 

— Ea se spală pe cap, şi pe urmă mă spală şi pe mine pe 
cap, şi strigă la mine că folosesc prea mult săpun. 

Marianne a clipit din nou des. 

— Îmi place să fac balonaşe, i-a explicat Ree. Da’ mami 
zice că săpunul costă şi că eu consum prea mult săpun, aşa 
că îmi toarnă într-un castronel, da' niciodată de ajuns. 
Păpuşile Barbie au părul lung, să ştii. 

— Ree, dacă eu spun că am păr albastru, este adevărat 
sau e o minciună? 

Ree a zâmbit, recunoscând iar tiparul. A ridicat degetul 
mare în sus. 

— E o minciună, şi în camera magică nu e voie să spui 
decât adevărul. 

— Foarte bine, Ree. Excelent. Deci tu şi mami sunteţi la 
duş, şi tu ai folosit prea mult săpun. Spune-mi, cum te 


simţi când faci duş? 

Ree s-a încruntat la anchetatoare, apoi în capul ei a 
părut că se produce un declic. A ridicat patru degete în 
aer. 

— Nu înţeleg, a enunțat mândră de sine. 

Marianne a surâs. 

— Bravo din nou, Ree. Uite, o să încerc să-ţi explic. 
Atunci când faci duş cu mami... îţi place sau nu? Cum te 
simţi în cadă? 

— Îmi place să fac duş, a răspuns Ree cu toată 
sinceritatea. Da' nu-mi place când mami mă spală pe cap. 

D.D. a simţit-o pe Marianne cum ezită din nou. Pe deo 
parte, o mamă care face duş cu fetiţa ei de patru ani nu 
era un lucru tocmai potrivit. Pe de alta, Marianne Jackson 
ar fi şomeră, dacă toţi părinţii de pe lume ar face lucrurile 
ca la carte. Ceva rău se întâmplase în familia lui Ree. Iar 
sarcina lor era aceea de a găsi o modalitate de-a o face pe 
fetiţă să mărturisească tot ce ştia. 

— De ce nu-ți place când te spală mami pe cap? a 
întrebat Marianne. 

— Pentru că mi se încurcă părul. Ştii, n-am părul prea 
scurt. Când se udă, îmi ajunge până pe la jumătatea 
spatelui! Şi lui mami îi ia mult timp ca să-l clătească, şi pe 
urma să dea cu balsam, altfel se încreţeşte şi se încurcă. 
Mi-ar plăcea să am şi eu părul drept, aşa ca prietena mea 
Mimi, a oftat Ree din greu. 

Marianne a zâmbit, trecând la următoarea întrebare. 

— Şi după duş ce-aţi făcut? 

— Ne-am uscat, a răspuns fetiţa, apoi ne-am urcat în 
Patul Mare, unde mami mi-a cerut să-i povestesc ce-am 
făcut în ziua aia la grădiniţă, da’ eu am gâdilat-o. 

— Unde e Patul Mare? 

— În camera lui mami şi-a lui tati. Acolo mergem după 
ce facem baie. Şi Domnul Smith se urca şi el în pat, da’ 
mie îmi place să mă bat cu mami, şi lui nu-i place asta. 

— Îţi place să te baţi? 


— Înî, a spus Ree mândră de sine. Sunt foarte puternică! 
Am împins-o pe mami până când a căzut şi pe urmă am râs 
de ea. Fetiţa şi-a ridicat braţele în aer, ca să-şi etaleze 
muşchii. Şi mami a râs şi ea. Imi place s-o aud cum râde. 
Apoi a continuat pe un ton gânditor: Crezi că mami s-a 
supărat pe mine pentru că am dat-o jos din pat? Nu părea 
supărată, da' poate era... O dată, la grădiniţă, Olivia a rupt 
desenul pe care îl făcusem, şi eu i-am spus că nu avea 
nimic, da' nu era aşa, m-am supărat atunci pe ea şi am stat 
supărată toată ziua! Crezi că asta s-a întâmplat şi cu 
mami? A stat supărată pe mine toată ziua? 

— Nu ştiu, scumpo, a recunoscut Marianne. Şi, după ce 
te-ai bătut cu mami, ce-aţi făcut? 

Fetiţa a ridicat din umeri. Părea obosită, stoarsă de 
puteri. D.D. s-a uitat la ceasul de la mână. Interogatoriul 
începuse cu patruzeci şi patru de minute în urmă, durase 
cu mult peste limita de douăzeci de minute stabilită. 

— Era ora de culcare, a bâiguit Ree. Ne-am pus 
pijamalele pe noi... 

— Tu ce purtai, Ree? 

— Cămaşa mea de noapte Ariel. E verde. 

— Şi mama? 

— Un tricou mov. E foarte lung, îi ajunge aproape până 
la genunchi. 

D.D. şi-a mai făcut o notiţă. Un alt detaliu care putea fi 
luat în considerare, având în vedere prezenţa tricoului mov 
în maşina de spălat. 

— Şi după ce v-aţi pus pijamalele? 

— Ne-am spălat pe dinţi, eu am făcut pipi la oliţa şi ne- 
am urcat în pat. Două poveşti. Un cântec. Mami mi-a 
cântat Puff the Magic Dragon. Am obosit, a declarat fetiţa 
dintr-odată, uşor bosumflată. Vreau să terminăm. Am 
terminat? 

— Aproape, iubito. Te-ai descurcat minunat. Mai am 
doar câteva întrebări, şi pe urmă poţi să mă întrebi şi tu 
tot ce-ţi trece prin minte. Ce zici? Ţi-ar plăcea să-mi pui tu 


întrebări? 

Ree i-a aruncat o privire. Apoi, oftând adânc, a 
încuviinţat brusc din cap. Ţinea din nou în poală iepuraşul 
de pluş. Şi îi răsucea amândouă urechile. 

— După ce mămica te-a învelit, ce altceva a mai făcut? 

— Nu înţeleg. 

— A stins lumina, a închis uşa sau altceva? Ce face de 
obicei după ce te bagă în pat? Poţi să-mi descrii dormitorul 
tău, Ree? 

— Imi lasă aprinsă o veioză, a spus fetiţa încetişor. Ştii, 
încă n-am împlinit cinci ani. Cred că la patru ani ai voie să 
dormi cu veioza aprinsă. Poate că atunci când o să mă duc 
cu autobuzul la şcoală... Da' deocamdată nu mă duc cu 
autobuzul, aşa că am voie să dorm cu veioza aprinsă. Dar 
uşa rămâne închisă. Mami o închide întotdeauna. Spune că 
am somnul uşor. 

— Deci dormi cu veioza aprinsă şi cu uşa închisă? Ce 
altceva mai ai în cameră? 

— Păi, pe lepuraşul Lil’. Şi pe Domnul Smith. El doarme 
întotdeauna cu mine, pentru că eu mă duc prima la 
culcare, şi pisicilor le place să doarmă mult. 

— Ai ceva în cameră care să te ajute să adormi? Muzică, 
vreo cutie muzicală sau un umidificator? 

Ree a clătinat din cap. 

— Nu. 

— Cum o cheamă pe pisica mea, Ree? 

Fetiţa a zâmbit ştrengăreşte. 

— Nu ştiu. 

— Bravo! Dacă ţi-aş spune că scaunele astea sunt 
albastre, ce-ar fi, adevăr sau minciună? 

— O minciună. Scaunele sunt roşii. 

— Exact. Şi în camera magică n-avem voie să spunem 
decât adevărul, aşa-i? 

Ree a dat aprobator din cap, dar D.D. sesizase 
încordarea care pusese din nou stăpânire pe copil. 
Marianne îi dădea târcoale. Iar şi iar. 


— Ai rămas în pat, Ree? Sau te-ai sculat ca să te duci la 
mami, să faci pipi la oliţă sau altceva? 

Copilul a clătinat din cap, dar fără să o mai privească pe 
Marianne în ochi. 

— Ce face mama ta după ce tu te duci la culcare, Ree? a 
întrebat Marianne încetişor. 

— Lucrează pentru şcoală. Corectează lucrările, a spus 
fetiţa furişând o privire în sus. Adică aşa cred. 

— Ai auzit vreodată zgomote jos, la parter, televizorul 
sau radioul, sau poate pe mama ta mergând, sau orice 
altceva? 

— Ceainicul, a şoptit Ree. 

— Ai auzit ceainicul? 

— Da, a fluierat. Pe aragaz. Lui mami îi place ceaiul. 
Uneori dăm câte o petrecere, doar noi două, şi atunci 
mami îmi face ceai adevărat, de mere. Imi place ceaiul de 
mere. 

Fetiţa continua să vorbească, dar vocea îi era schimbată. 
Părea abătută, o umbră a ceea ce fusese mai devreme. 

D.D. l-a cercetat cu atenţie pe Jason Jones, care stătea în 
continuare rezemat de peretele cel mai îndepărtat al 
camerei. Nu se clintise, dar în expresia lui se citea o 
anumită tensiune. Oh, da, se apropiau de ţintă. 

— Ree, după ceainic ce altceva ai mai auzit? 

— Paşi. 

— Paşi? 

— Mda. Da' altfel de cum trebuie. Erau apăsaţi. Şi grei. 
Supăraţi. Paşi supăraţi, pe scări. Uh-oh, a intonat fetiţa. 
Uh-oh, tata-i supărat. 

În spatele lui D.D., Jason s-a mişcat pentru a doua oară. 
L-a văzut cum îşi închide ochii şi înghite în sec, fără a 
scoate însă nicio vorbă. 

În camera de interogatoriu, Marianne tăcuse şi ea. A 
lăsat pauza să se prelungească până când Ree a început, 
brusc, să vorbească din nou, legănându-se în faţă şi în 
spate, răsucind fără încetare urechile iepuraşului. 


— Ceva a căzut. S-a spart. Am auzit, da’ nu m-am sculat 
din pat. N-am vrut să mă dau jos din pat. Da' Domnul 
Smith s-a dat. A sărit din pat. S-a dus la uşă, da’ eu n-am 
vrut să mă dau jos din pat. L-am ţinut pe lepuraşul Lil’ în 
braţe. I-am spus că trebuia să tacă. Că trebuia să tăcem 
amândoi. 

Copilul a tăcut o clipă, apoi, dintr-odată, a început să 
vorbească blând, cu o voce mai ascuţită: 

— "Te rog, nu face asta”. Părea tare tristă. „Te rog, nu 
face asta. N-o să spun nimănui. Poţi să mă crezi. N-o să 
spun nimănui niciodată. Te iubesc. Încă te mai iubesc...” 

Ree şi-a ridicat privirea. D.D. putea să jure că se uita 
prin geamul despărțitor drept în ochii tatălui ei. 

— Mami a spus „Încă te mai iubesc”. Mami a spus „Nu 
face asta”. Şi pe urmă s-a auzit un zgomot mare, şi eu n- 
am mai ascultat. I-am acoperit urechile şi lui Lil’ şi jur că 
n-am mai ascultat şi că nu m-am dat jos din pat, niciodată, 
niciodată. Te rog, trebuie să mă crezi. Nu m-am dat jos din 
pat. 


— Am terminat? a întrebat fetiţa după zece secunde de 
tăcere. Unde-i tati? Nu vreau să mai stau în camera 
magică. Vreau să mă duc acasă. 

— Am terminat, a spus Marianne cu blândeţe, punându- 
şi uşor mâna pe braţul ei. Eşti o fetiţă tare curajoasă, Ree. 
Îţi mulţumesc mult că ai vorbit cu mine. 

Ree s-a mărginit să dea din cap. Avea ochii sticloşi. Cele 
cincizeci de minute de discuţie păreau s-o fi secătuit. S-a 
ridicat clătinându-se. Marianne a ajutat-o să-şi revină. 

În camera de observaţie, Jason Jones se dezlipise deja de 
perete. Miller a ajuns la uşă chiar înaintea lui şi a deschis- 
o, lăsând lumina fluorescentă, puternică de pe coridor să 
pătrundă înăuntru. 

— Domnişoara Marianne? s-a auzit vocea lui Ree din 
camera de interogatoriu. 

— Da, scumpo. 


— Ai spus că pot să-ţi pun şi eu o întrebare... 

— Da, aşa am spus. Vrei să-mi pui o întrebare? Poţi să 
mă întrebi orice. 

Marianne se ridicase şi ea. D.D. a văzut-o pe 
anchetatoare oprindu-se şi ghemuindu-se în faţa copilului, 
pentru ca ochii lor să fie la acelaşi nivel. Îşi scosese 
microfonul minuscul şi ţinea casca în mâini, atârnându-i 
jos. 

— Când aveai patru ani, mămica ta a plecat de-acasă? 

Marianne i-a îndepărtat buclele castanii de pe faţă şi a 
răspuns cu o voce seacă, îndepărtată: 

— Nu, drăguţo, mama mea nu a plecat de-acasă când 
aveam patru ani. 

Ree a dat înţelegătoare din cap. 

— Ai avut noroc când aveai patru ani. 

Fetiţa a ieşit din camera de interogatoriu. Şi-a zărit tatăl 
aşteptând-o în faţa uşii şi i s-a aruncat în braţe. 

D.D. i-a urmărit stând mult timp îmbrăţişaţi, braţele 
subţirele ale fetiţei de patru ani înlănţuind trupul masiv al 
tatălui. L-a auzit pe Jason murmurând ceva şi alinându-şi 
copilul. L-a văzut mângâind încet spatele lui Ree. 

Credea că înţelegea cât de mult îşi iubea Clarissa Jones 
ambii părinţi. Şi s-a întrebat, aşa cum avusese ocazia să o 
facă de multe ori de-a lungul carierei, de ce, pentru atâţia 
părinţi, iubirea necondiționată a copilului lor nu era de 
ajuns. 


S-au întâlnit la şedinţă zece minute mai târziu, după ce 
Marianne îi condusese pe Jason şi pe Ree. Miller avea 
părerea lui, cu care Marianne şi D.D. nu erau de acord. 

— Cineva a intrat în casă la ei miercuri noaptea, a 
demarat Miller discuţia. Şi în mod clar a avut o 
confruntare cu Sandra, iar Ree crede că persoana aceea 
este tatăl ei. Sau aşa presupune. A auzit paşi pe scară şi a 
presupus că e tatăl ei, care se întorcea de la serviciu. 

D.D. clătina deja din cap. 


— Fetiţa nu ne-a spus totul. 

— Nu, a aprobat Marianne. 

Miller le-a privit lung pe cele două femei. 

— Ree s-a dat jos din pat miercuri noaptea, a adăugat 
D.D. Sunt absolut sigură. Tocmai pentru că s-a străduit 
atâta să ne facă să credem contrariul. 

— Da, s-a dat jos din pat, a secondat-o Marianne, şi a 
văzut ceva ce nu este încă pregătită să mărturisească. 

— Pe tatăl ei, a afirmat Miller nu foarte convins. Deşi, la 
sfârşit, felul în care l-a îmbrăţişat... 

— Indiferent de ceea ce a văzut, el tot tatăl ei rămâne, a 
punctat Marianne cu blândeţe. Iar ea este vulnerabilă şi 
teribil de înfricoşată de tot ce se întâmplă pe lumea asta. 

— Atunci, de ce a fost el dispus să o lase să discute cu 
noi? le-a provocat Miller. Dacă Ree a intrat în dormitorul 
principal miercuri noaptea şi l-a văzut pe tatăl ei luptându- 
se cu mama, atunci Jason nu ar avea niciun motiv să o lase 
să depună mărturie. 

— Poate n-a văzut-o stând în prag, a sugerat D.D. 
ridicând din umeri. 

— Sau poate are încredere în ea că n-o să spună cea 
văzut, a intervenit Marianne. Încă de la o vârstă foarte 
fragedă, copiii presimt că familia are secrete, îşi urmăresc 
părinţii şi văd cum îşi mint vecinii, rudele, cum induc în 
eroare autorităţile - am căzut pe scări, n-am nimic şi 
internalizează minciunile până când devin pentru ei o a 
doua natură, la fel de firească precum respiraţia. E foarte 
dificil să-i determini pe copii să dezvăluie ceva care le-ar 
face rău părinţilor. E ca şi cum le-ai cere să se scufunde 
într-un bazin adânc, fără a trage mai întâi aer în piept. 

D.D. a oftat şi şi-a verificat însemnările. 

— Nu-i de ajuns pentru un mandat, a subliniat ea, 
încercând să se concentreze asupra paşilor următori. 

— Nu, s-a declarat de acord şi Miller. Ne trebuie o armă, 
cea cu care s-a tras. Sau cel puţin cadavrul Sandrei Jones. 

— Ei bine, ar trebui să vă grăbiţi, i-a îndemnat 


Marianne. E clar, fetiţa ştie mai mult decât e dispusă să 
recunoască. Şi, în acelaşi timp, se străduieşte din răsputeri 
să uite ceea ce ştie. Peste câteva zile, o săptămână poate, 
nu veţi mai scoate nimic de la ea, mai ales dacă va 
continua să stea numai cu tăticul ei cel drag şi scump. 

Şi, cu acestea, a început să strângă jucăriile din camera 
de interogatoriu. Miller şi D.D. tocmai se îndepărtau, când 
pagerul prins la brâul sergentului a început să bipăie. S-a 
uitat pe ecran încruntată. Un detectiv de la poliţia statală 
încerca să dea de ea. Ia te uită! O mică petrecere cu presa, 
şi gata, toată lumea vrea să ia parte la distracţie. A ales 
varianta logică şi a ignorat apelul, îndreptându-se 
împreună cu Miller spre birourile secţiei omucideri. 

— Vreau să ştiu ce e cu acest Jason Jones, a spus D.D. 
urcând scările. E un tip atât de rece şi de rezervat. 
Lucrează ca biet reporter, stând în acelaşi timp cu fundul 
pe o avere de patru milioane, şi, în plus, potrivit fetiţei, nu 
are niciun prieten. Ce naiba e cu individul ăsta? 

Miller a ridicat din umeri. 

— Să punem doi detectivi să-i sape adânc trecutul, a 
continuat D.D. Vreau să aflu tot ce e de aflat despre Jason 
Jones, Sandra Jones şi familiile lor. Iti spun de pe acum, 
presimt că o să dea peste lucruri interesante. 

— Tare aş vrea să arunc o privire în computerul lui, a 
murmurat Miller. 

— Hei, măcar avem gunoiul. Vreo veste în privinţa asta? 

— Am o echipă care se ocupă de asta. In câteva ore 
trebuie să-mi prezinte raportul. 

— Miller? a spus D.D. alarmată. 

— Ce-i? 

— Ştiu că Ree a văzut ceva în noaptea aia. Şi o ştii şi tu. 
Dar dacă atacatorul ştie şi el? 

— Cine? Vrei să spui Jason Jones? 

— Sau Aidan Brewster. Sau subiectul neidentificat 
numărul 367. 

Miller nu a răspuns pe loc, dar privirea lui începuse să 


fie la fel de îngrijorată ca a ei. Marianne avusese dreptate: 
Ree era acum extrem, extrem de vulnerabilă. 

— Cred c-ar fi bine să ne grăbim, a spus detectivul pe un 
ton sumbru. 

— Da, şi eu zic la fel. 


Capitolul 15 


Noaptea trecută am visat-o pe Rachel. Tot repeta „Nu, 
nu, nu“, în timp ce eu căutam pe trupul ei acele locuri care 
să o facă să-l schimbe pe „nu, nu, nu” în „da, da, da“. 

„Nu e vina mea“, spuneam eu în vis, „că ai sâni perfecţi. 
Dumnezeu nu ti-ar fi dăruit sâni perfecţi dacă ar fi vrut ca 
eu să te las în pace”. 

Şi pe urmă îi prindeam sfârcurile între degete şi le 
strângeam, iar ea se lăsa pe spate, respirând greu, şi 
atunci am ştiut că învinsesem. Sigur că învinsesem. Eram 
mai mare, mai puternic, mai deştept. Şi deci am continuat 
să îi frec sânii, să-i mângâi, să o ademenesc, până în clipa 
aceea fermecată când m-am cufundat adânc în ea şi poate 
am auzit-o plângând un pic, dar ce conta? Gemea şi se 
încordase şi o făcusem să se simtă şi ea bine. Jur că o 
făcusem să se simtă şi ea bine. 

În lumea mea de vis recreez în gând toată scena. 
Picioarele ei înlănţuite în jurul mijlocului meu. Sânii ei 
lipiţi de pieptul meu. Şi o doream, o Doamne, cât de mult o 
doream! Şi atunci... 

Şi atunci m-am trezit. Singur. Cu mădularul tare ca 
piatra. Şi înnebunit. 

M-am rostogolit jos din pat, cu răsuflarea încă tăiată. M- 
am târât până la duş şi am dat drumul la apa fierbinte, cât 
mai fierbinte cu putinţă. Şi m-am grăbit să intru sub duş şi 
să-mi termin treaba, pentru că, dacă eşti un pervers de 
douăzeci şi trei de ani înregistrat în evidenţele poliţiei, mai 
bine de atât nu se poate. 

Dar bine nu e. În mintea mea, şi acum o ating şi mă 
delectez cu gustul fetei pe care o doresc. Al fetei pe care 
am dorit-o dintotdeauna. Al fetei pe care nu o voi putea 
avea niciodată. 


Şi atunci mă masturbez, şi urăsc din toată inima chestia 
asta. Atingerea lui Rachel era un gest pur. Ceea ce fac 
acum e o aberaţie. O tranzacţie cu pofta mea trupească, 
atâta tot. 

Termin totuşi ce am început, mă spăl, mă şterg cu 
prosopul. 

Mă îmbrac fără să aprind lumina sau să mă uit în 
oglindă şi ştiu, încă dinainte de a ieşi din casă, că voi avea 
o zi proastă. Va fi o porcărie. Existenţa mea măruntă şi 
liniştită s-a terminat. Acum, nu îmi rămâne altceva de făcut 
decât să stau şi să aştept să văd cine îmi va aplica lovitura 
de graţie. 

Colleen a încheiat scurta noastră întâlnire din seara 
trecută recomandându-mi să nu mă abat de la programul 
meu obişnuit. Evident, poliţia avea să mă caute. Şi nu e 
nimic de condamnat în asta. Şi, la fel de sigur, am dreptul 
constituţional de a cere să fiu reprezentat de un avocat, 
dacă simt nevoia. Dar, ce naiba, doar mă descurc. Sunt o 
poveste de succes. Să nu cedez prea uşor, asta mă 
sfătuieşte. 

Ceea ce vrea, de fapt, să spună este că dacă aş fugi mi- 
aş face mai mult rău decât dacă aş rămâne pe loc. Un 
lucru de care mi-am dat seama şi singur, mulţumesc 
frumos. 

Aşa că am plecat la serviciu. E şapte jumate dimineaţa. 
Sunt îmbrăcat cu salopeta mea albastră, cu capul vârât 
sub capota unui Chevrolet vechi, umblând la bujii. Hei, 
ăsta mi-s eu. Joe Schmoe!%, omul care e mereu de partea 
binelui. Da, dom'le Bob. 

Indrept, fixez, înşurubez, prefăcându-mă că mâinile nu- 
mi tremură cu o sută de mile pe oră, că mădularul nu-mi 
mai e întărit sau că nu sunt atât de agitat, încât, pentru 
prima oară în viaţa mea, mă rog sincer la Dumnezeu ca în 


10 Joe Bob Schmoe, unul dintre cele mai des invocate nume fictive în 
engleza americană, prototip al omului obişnuit, fără un talent sau 
statut deosebit (n.tr.) 


atelier să nu intre vreo femeie, fiindcă în halul în care sunt 
nu mai pot răspunde de faptele mele. Sunt cu nervii la 
pământ. Complet distrus, şi nici măcar nu s-a făcut ora 
nouă. 

Vito are un radio în atelier. E reglat pe o frecvenţă 
locală. Postul transmite mai întâi muzică din anii '80 şi '90. 
Pe urmă, mult Britney Spears şi Justin Timberlake. La 
nouă şi un sfert, difuzează ştiri, şi atunci aud pentru prima 
oară anunţul oficial că o femeie a fost dată dispărută în 
South Boston. Soţie tânără, profesoară la clasa a şasea 
foarte îndrăgită de elevi, a dispărut în toiul nopţii lăsându- 
şi fetiţa singură în casă. O femeie detectiv este cea care 
prezintă datele, umflând puţin lucrurile pe ici, pe colo. 

Termin cu Chevy-ul şi trec la un Suburban care are 
nevoie de frâne de spate noi. Ceilalţi tipi din atelier s-au 
apucat acum să comenteze în şoaptă. 

— Unde? In Southie? Nu se poate. 

— E vorba de droguri. Intotdeauna sunt droguri la 
mijloc. 

— Nu. E soțul, vă spun eu. Pun pariu pe-o mie că are un 
alt proiect pus deoparte şi n-are chef să plătească pensie 
alimentară. Cretinu'. 

— Sper ca de data asta să pună mâna pe el. Nu cum a 
fost chestia aia de anu’ trecut, cu două soții ale aceluiaşi 
tip date dispărute, şi tot n-au reuşit să adune suficiente 
dovezi... 

Şi tot aşa, trăncăne de nu se mai opresc. Eu nu spun o 
vorbă. Atac şuruburile cu cheia fixă, apoi scot cele două 
cauciucuri din spate. E un model vechi de Suburban, cu 
frână cu tambur. La dracu'! 

Pe urmă devin conştient, dar numai vag, de murmurul 
de voci şi de degetele îndreptate spre mine. Mă înroşesc 
pe loc. Mă trezesc că încep să bolborosesc. Abia pe urmă 
îmi dau seama că nimeni nu arată cu degetul spre mine. Ci 
spre ghişeul din faţă, unde Vito stă de vorbă cu doi 
poliţişti. 


Îmi vine să mă târăsc înăuntrul Suburbanului uriaş. Să 
mă fac nevăzut într-o grămadă de metal, plastic şi crom. În 
schimb, dau ocol maşinii şi mă apuc să scot cauciucurile 
din faţă, ca şi cum aş inspecta şi discurile de frână, deşi pe 
formularul de comandă nu se menţionează nimic în acest 
sens. 

„Eşti o poveste de succes”, îmi spun. „O adevărată 
poveste de succes.” Cu toate că nici eu nu mai cred în 
propriile mele vorbe. 

Termin cu Suburbanul. Poliţiştii au plecat. Mă uit la 
ceas, decid că e destul de aproape de pauză. Mă duc să-mi 
iau caserola cu mâncarea de prânz, şi îl descopăr pe Vito 
stând în faţa dulapului meu din vestiar, cu braţele 
încrucişate pe piept. 

— La mine în birou! Acum, îmi ordonă el. 

Nu mă opun. Îmi dau jos salopeta, fiindcă îmi dau seama 
din privirea lui că n-o să mai am nevoie de ea. 

Nu scoate o vorbă, doar se holbează la mine, ca să se 
asigure că puştiul nu iese din raza lui vizuală. Nimic rău nu 
se poate întâmpla atâta timp cât Vito veghează. 

După ce m-am spălat şi stau cu caserola cu prânzul în 
mână şi cu tricoul aruncat pe braţ, Vito mormăie, în 
sfârşit, ceva şi o ia înainte spre biroul lui. Vito îmi cunoaşte 
antecedentele. Este unul dintre acei patroni care nu se dau 
în lături să angajeze un agresor sexual. Are disponibile în 
atelier slujbe care nu implică un contact direct cu clienţii 
şi, fiind un tip înalt şi solid de felul lui, probabil îşi 
închipuie că poate ţine un puşti ca mine la respect. 
Adevărul e că în unele momente se poartă chiar cu o 
anume bunătate. Cine ştie, poate îşi imaginează că, dacă 
angajează un fost puşcăriaş, face un serviciu comunităţii. 
Culege de pe drumuri nişte neisprăviţi şi îi transformă în 
membri utili ai societăţii sau aşa ceva. Nu ştiu ce-i în capul 
lui. 

Mă gândesc că Vito nu m-a făcut să mă simt niciodată 
atât de umilit ca acum, când stă cu braţele încrucişate, 


uitându-se la mine cu un amestec de dezamăgire şi 
dezgust. Intrăm în biroul lui supraîncărcat. Se aşază în 
spatele mesei prăfuite. Eu rămân în picioare; în încăpere 
nu există alt scaun. Scoate un carnet de cecuri şi se apucă 
să completeze o foaie. 

— Poliţia a trecut pe-aici, zice pe un ton sec. 

Încuviinţez, apoi îmi dau seama că Vito stă cu capul 
plecat şi nu mă vede, aşa că mă sforţez să spun: 

— Am văzut. 

— O femeie e dată dispărută. Ai auzit şi tu ştirile, sunt 
sigur. 

Mă săgetează cu privirea. 

— Am auzit. 

— Poliţia voia să ştie dacă tipa făcea service-ul la maşină 
la noi la atelier. Şi dacă ea sau fetiţa ei drăgălaşă de patru 
ani te-au întâlnit vreodată. 

Nu scot o vorbă. 

— Cum îţi mai merge, Aidan? latră Vito brusc. 

— Bine, şoptesc. 

— Te duci la terapie, te ţii de program? 

— Da. 

— Bei? Poate doar aşa, câte o înghiţitură? Spune-mi 
adevărul, băiete, că, dacă mă minţi, o să mă prind. Uite ce- 
i, ăsta-i oraşul meu. Şi afacerea mea acoperă tot South 
Boston. Faci rău cuiva din Southie, îmi faci rău şi mie. 

— N-am făcut nimic rău. 

— Zău? Poliţia crede altceva. 

Îmi frâng mâinile. Deşi nu vreau. Mi-e ruşine de gestul 
meu. lată-mă, un tânăr de douăzeci şi trei de ani, luat cu 
făraşul, umilit în faţa unui bărbat care mă poate dobori cu 
o singură lovitură a mâinii lui uriaşe. El stă jos, eu - în 
picioare. El deţine puterea. Eu cerşesc îndurare. 

În clipa aceea, îmi urăsc viaţa. O urăsc pe Rachel, 
pentru că, dacă n-ar fi fost atât de drăguță, atât de coaptă, 
atunci poate toate astea nu s-ar fi întâmplat. Poate m-aş fi 
îndrăgostit de una dintre târâturile alea de majorete de pe 


terenurile de fotbal sau chiar de fata cu dinţii ieşiţi puţin în 
afară care lucra la băcănia din colţ. Nu ştiu. De cineva mai 
potrivit. De cineva pe care societatea aleasă să o considere 
bună de regulat de către un băiat de nouăsprezece ani. 
Atunci n-aş mai fi intrat în încurcătura asta. Aş fi avut 
şansa de a deveni un bărbat adevărat. 

— Nu eu am făcut-o, mă aud rostind. 

Vito se mulţumeşte să mormăie şi să se holbeze la mine 
cu ochii lui mici ca două mărgele. Aroganţa lui sfârşeşte 
prin a mă scoate din minţi. Am trecut cu brio o jumătate de 
duzină de teste cu poligraful, şi nimeni n-a făcut pe 
nebunul cu mine. Al naibii să fiu dacă o să cedez în faţa 
unui nenorocit de mecanic cu ceafa groasă. 

li întâlnesc privirea. Şi nu-mi feresc ochii. Ştiu că ştie că 
m-am înfuriat, dar faptul mai degrabă îl amuză, şi asta mă 
întărâtă şi mai tare. Imi strâng degetele pumn şi mă 
gândesc preţ de o clipă că, dacă nu se întâmplă ceva cât 
mai curând, o să-l pocnesc peste faţă. Sau poate nu peste 
faţă. Poate o să dau cu pumnul în perete. Sau poate nu în 
perete. Poate în geam. O să-mi zdrobesc mâna, şi simfonia 
oaselor rupte şi a cărnii sfâşiate mă va readuce în simţiri. 
Este exact ce îmi trebuie: o sonerie care să mă trezească 
din acest coşmar. 

Vito se uită cruciş la mine, apoi mormăie şi rupe o filă 
din carnetul de cecuri. 

— Plata pe ultima săptămână, anunţă el. la-o! Am 
terminat cu tine. 

Îmi ţin pumnii pe lângă corp. 

— Nu eu am făcut-o, repet. 

Vito scutură din cap. 

— Nu contează. Lucrezi aici, femeia făcea service-ul la 
maşină aici. Asta e o afacere, puştiule, nu un spectacol 
pentru ciudaţi. N-am timp să mă ocup de spălarea rufelor 
tale murdare. 

Pune fila de cec pe masă şi o împinge spre mine cu un 
deget. 


— O iei, n-o iei, totuna, nu mai vreau să am de-a face cu 
tine. 

Aşa că bineînţeles că o iau. les pe uşă şi îl aud pe Vito 
urlând la ceilalţi mecanici să-şi vadă de treburile lor şi pe 
urmă pe mecanici şoptind între ei. 

Dar cu asta nu s-a terminat, îmi dau seama. Vito o să le 
povestească tuturor adevărul, şi trei gagii în culmea 
virilităţii vor afla că au lucrat atâta timp cot la cot cu un 
pervers. Şi acum, că o femeie a fost dată dispărută, o să 
înceapă să-şi facă socoteli în cap, socoteli de genul celor în 
care doi şi cu doi fac cinci. 

O să vină după mine. Curând. Foarte curând. 

Incerc să fac şi eu nişte socoteli în capul meu înnebunit, 
care zvâcneşte. 

Fuga echivalează cu arestarea de către poliţie şi cu 
închiderea pe viaţă. 

Rămânerea echivalează cu a fi bătut de gaşca asta de 
tâmpiţi şi, probabil, castrat pe viaţă. 

Votez pentru fugă, apoi înţeleg că nici nu are 
importanţă, pentru că, şi cu nenorocitul de cec de la Vito, 
tot n-am suficienţi bani. Şi pe urmă simt cum agitația 
creşte în mine, creşte şi tot creşte, până când mă trezesc 
aproape alergând pe străzi, dând peste o gagicuţă care 
miroase a parfum cu esenţă florală şi, cu parfumul ei în 
nas, alerg mai repede, şi zeci de fantezii păcătoase îmi 
umblă prin cap, în timp ce mă gândesc că n-am cum să 
reuşesc. Nu, n-am cum să reuşesc. 

Se va alege praful de cea mai grozavă poveste de succes 
din sistem. Da, dom'le Bob. Puştiul o să explodeze. 


Capitolul 16 


Ştiţi ce îşi doresc oamenii cel mai mult pe lumea asta? 
Mai mult decât iubire, mai mult decât bani, mai mult decât 
pace pe pământ? Oamenii îşi doresc să se simtă normali. 
Să ştie că emoțiile lor, vieţile lor, experienţele lor sunt la 
fel ca ale celorlalți. 

Dorinţa aceasta ne animă pe toți. Pe avocata 
corporatistă dependentă de job, care de la unşpe începe să 
bântuie prin baruri, să bea cocktailuri Cosmo şi să agaţe 
necunoscuţi cu care să se reguleze, pentru ca a doua zi să 
se trezească la şase dimineaţa, să înlăture orice urmă a 
nopții anterioare şi să-şi pună pe ea un taior sobru Brooks 
Brother. Pe mămica respectabilă care îşi duce fiul la fotbal, 
femeia recunoscută pentru negresele făcute în casa şi 
decorul ă la Martha Stewart din bucătărie, cea care 
înghite pe furiş câte o pastilă de Ritalin” de la fiul ei, doar 
aşa, ca să fie la zi cu ultimele descoperiri medicale. Sau, 
desigur, pe veneratul lider al comunității, cel care, în 
secret, i-o trage secretarului, dar îşi face apariţia la ştirile 
TV de la ora unşpe şi ne sfătuieşte pe noi, toți ceilalți, să 
ne purtăm mai responsabil cu noi înşine. 

Nu vrem să ne simțim ciudaţi, diferiţi sau izolaţi de 
restul lumii. Vrem să ne simțim normali. Vrem să fim ca 
toţi ceilalţi, sau măcar aşa cum ne învaţă că ar trebui să 
fim unele reclame la Viagra ori la Botox sau refinanţarea 
creditelor, în încercarea noastră de a atinge normalitatea, 
vom ignora ceea ce este de ignorat. Vom muşamaliza ceea 
ce este de muşamalizat. Și vom desconsidera ceea ce este 
de desconsiderat, numai pentru a ne păstra iluzia acestei 
fericiri perfect reglementate. 


11 Tip de psihostimulent recomandat pacienţilor care suferă de 
hiperactivitate sau de deficit de atenţie (n.tr.) 


Și poate că, tocmai din această dorinţă fierbinte de a fi 
normali, eu şi Jason am devenit, în felul nostru, normali. 

Și ce dacă o dată la şase sau nouă luni îmi luam liber 
câte o noapte sau două? Mămicile care lucrează au şi ele 
nevoie de câte o pauză, nu-i aşa? Cât de drăguţ şi de 
amabil din partea soţului meu să îmi permită aceste pauze 
ocazionale „de spa”! Şi ce dacă stă noaptea târziu, aplecat 
deasupra computerului şi tastând frenetic? Scriitorii stau 
până la ore târzii şi au un program haotic, nu-i aşa? Cât de 
drăguţ şi de amabil din partea mea să nu mă plâng 
niciodată de slujba atât de solicitantă a soțului meu! 

Nu ne-am amestecat unul în viaţa celuilalt. Am trecut 
amândoi cu vederea ceea ce era de trecut cu vederea. Și, 
în acelaşi timp, am stat alături, urmărind-o pe Ree 
mergând înclinată pe trotuar cu prima ei tricicletă. Am 
aplaudat prima ei săritură în bazinul de înot. Am râs atunci 
când a intrat, pentru întâia dată, pe vârfuri, în apele 
îngheţate ale Oceanului Atlantic şi a alergat înapoi, țipând 
în gura mare, pe plajă. Ne-am adorat fetița. I-am venerat 
fiecare chicotit, fiecare surâs, fiecare râgâit şi fiecare 
gângurit care îi ieşea poticnit din gură. L-am adorat 
inocenţa, spiritul liber, energia. Și poate că, iubind-o, am 
învăţat şi să ne iubim unul pe celălalt. 

Cel puţin eu aşa am crezut. 

Intr-o noapte, spre sfârşitul verii, înainte ca Ree să 
înceapă să meargă la grădiniţă, în septembrie, iar eu să-mi 
încep primul an ca Suplinitor, am stat cu Jason până târziu. 
Pusese un CD cu George Winston. O muzică liniştită, 
melodioasă. Eu şi Ree îl torturam tot timpul cu rock'n'roll, 
dar el prefera muzica clasică. Îşi închidea ochii şi intra 
într-o stare Zen, iar eu eram convinsă că adormise, ca 
după aceea să-l aud murmurând încetişor. 

In noaptea aceea, am stat pe canapeaua noastră mică de 
două locuri. Îşi aruncase braţul stâng peste rezemătoare şi 
degetele lui îmi atingeau ceafa, mângâind-o uşor, A repetat 
gestul. Atingeri mici, uşoare, mângâieri aproape absente. 


Atunci când făcuse asta prima dată, tresărisem la 
contactul cu mâinile lui. Apoi învățasem să rămân 
nemişcată, să nu scot o vorbă. Cu cât mă relaxam mai 
mult, cu atât mângâierile se prelungeau, iar mie îmi plăcea 
să mă las mângăiată de soțul meu. Dumnezeu să m-ajute, 
îmi plăcea atingerea vârfurilor aspre ale degetelor lui pe 
umeri, felul în care îşi trecea mâna prin părul meu. Uneori 
îmi frecţiona scalpul, iar eu mă arcuiam şi mă mişcăm ca O 
pisicuţă sub mâna lui. 

La un moment dat încercasem să îl imit, să-l scarpin pe 
spate. Însă, în clipa în care degetele mele dăduseră să îi 
ridice cămaşa, se sculase şi ieşise din cameră. De atunci n- 
am mai încercat niciodată. 

Pe de altă parte, un soț mângâind ceafa soției în timp ce 
stau cuibăriţi pe canapeaua de două locuri... Bine aţi venit 
în mica noastră felie de normalitate. 

„Crezi în rai?“, l-am întrebat într-o doară. În seara aceea 
urmărisem un film cu Harrison Ford în care fantoma 
răzbunătoare a primei soţii făcuse prăpăd în casă. 

„Poate”. 

„Eu nu cred.” 

Degetele lui m-au tras uşor de lobul urechii - o apăsare 
fermă, erotică. M-am cuibărit mai aproape, încercând să 
nu-l sperii, dar rezistând cu greu impulsului de a mă mişca. 
Cine să ştie că urechile sunt o zonă atât de erogenă? Ale 
mele erau, o da, ale mele erau. 

„De ce nu?” m-a întrebat coborându-şi mâna de pe 
ureche spre gât, apoi urcând din nou. Un sot mângâindu-şi 
soția. O soţie stând lipită de soț. Normal. Totul perfect 
normal. 

Atât de normal, încât în unele nopți, când mă trezeam 
singură în patul nostru conjugal, inima mi se frângea în mii 
de bucăţi. Si totuşi, a doua zi mă trezeam şi o luam de la 
capăt. Uneori chiar cu vocea mamei răsunându-mi în cap. 
„Știu ceva ce tu nu ştii. Știu ceva ce tu nu ştii...” 

Până la urmă, avusese dreptate. La vârsta matură de 


douăzeci şi unu de ani, ajunsesem, în fine, să înțeleg toate 
marile adevăruri ale vieţii. Faptul că poți fi îndrăgostit şi în 
acelaşi timp să te simţi incredibil de singur. Faptul că poți 
avea tot ce ţi-ai dorit vreodată şi să-ţi dai seama în acelaşi 
timp că dorințele fuseseră complet greşite. Faptul ca poți 
avea un soţ deştept, sexy şi înțelegător, ca al meu, şi în 
acelaşi timp, de fapt, să nu-l ai. Şi că într-o zi poți ajunge 
să te uiţi la frumoasa, neprețuita ta fiică şi să fii realmente 
geloasă pentru că el o iubeşte pe ea, nu pe tine. 

„Nu ştiu, pur şi simplu nu cred, am răspuns atunci. 
Nimeni nu vrea să moară, asta e tot. Aşa că inventează 
poveşti drăguţțe despre o viață de apoi veşnică, pentru a 
alunga teama. Dar, dacă stai să te gândeşti, nu are niciun 
sens. Fără tristețe nu poate exista fericire, ceea ce 
înseamnă că o stare eternă de fericire nu poate fi o 
binecuvântare. De fapt, într-un anumit moment, ar putea 
deveni chiar enervant. Nimic pentru care să merite să 
lupti, nimic de aşteptat cu nerăbdare, nimic de făcut.” Am 
furişat o privire spre el. „Tu n-ai rezista nicio clipă.” 

Un zâmbet leneş i s-a lăţit pe faţa oacheşă. În ziua aceea 
nu se bărbierise. Imi plăceau zilele când sărea peste acest 
ritual, şi barba lui neingrijită îi completa de minune ochii 
de un căprui intens şi părul veşnic ciufulit. Dintotdeauna 
îmi plăcuseră bărbaţii cu înfăţişare de băieți răi. 

Voiam să-i mângâi barba, să îi urmăresc linia maxilarului 
până găseam punctul unde viaţa pulsa în el la baza 
gâtului. Voiam să ştiu dacă şi inima lui bătea la fel de tare 
ca a mea. 

„Odată am văzut o fantomă”, a zis. 

„Da? Unde?” 

Nu-l credeam şi şi-a dat seama de asta. 

A zâmbit din nou, fără să-i pese. 

„Intr-o casă veche, aflată lângă cea în care locuiam pe 
atunci. Şi despre care toată lumea spunea că era 
bântuită.” 

„Si ce-ai făcut? Ai intrat ca să verifici dacă era adevărat? 


Ca să-ţi pui bărbăţția la încercare?“ 

„Voiam să-i fac o vizită proprietăresei. Din păcate, 
murise cu o noapte în urmă. l-am găsit corpul întins pe 
canapea, şi pe fratele ei stând alături, ceea ce m-a frapat, 
având în vedere că era mort de cincizeci de ani.” 

Încă nu eram sigură dacă să-l cred sau nu. 

„Si ce-ai făcut?” 

„l-am mulțumit” 

„Pentru ce?” 

„Pentru că odată, cu mult timp în urmă, fratele ei îmi 
salvase viaţa. “ 

M-am încruntat la el, agitată din cauza reţinerii cu care 
îmi dăduse replica şi, mai rău, din cauza miilor de 
terminaţii nervoase pe care le readusese la viaţă cu 
mângâierile lui. 

„Aşa o să fie întotdeauna lucrurile între noi?” am 
întrebat brusc. 

„Cum adică?” îşi retrăsese însă mâna şi îşi recăpătase 
expresia impasibilă. 

„Jumătăţi de răspunsuri. Adevăruri rostite pe jumătate. 
Eu îţi pun o întrebare simplă, şi tu imi arunci o frântură de 
informație şi păstrezi grosul pentru tine.” 

„Nu ştiu”, a răspuns calm. „Aşa o să fie întotdeauna 
lucrurile între noi?” 

„Suntem sot şi soţie!” am spus impacientată. „Pentru 
numele lui Dumnezeu, suntem căsătoriţi de trei ani. De 
acum, ar trebui să avem încredere unul în celălalt. Să ne 
spunem cele mai întunecate secrete, sau măcar să ştim 
fiecare lucrurile cele mai importante despre trecutul 
celuilalt. Nu asta înseamnă căsnicia? O conversaţie care se 
prelungeşte pe tot parcursul vieţii? Nu asta se presupune 
că ar trebui să facem, să avem grijă unul de altul, să avem 
încredere unul în altul, să ne protejăm unul pe altul?” 

„Cine zice asta?” 

Am tresărit şi am scuturat din cap. 

„Cum adică, cine zice asta?” 


„Exact asta vreau să spun: Cine zice asta? Cine face 
regulile astea, cine stabileşte aceste aşteptări? Un soț şi o 
soție trebuie să se protejeze unul pe celălalt. Un părinte 
trebuie să aibă grijă de copilul lui. Vecinii trebuie să se 
ajute între ei. Cine a stabilit regulile astea şi cu ce ţi-au 
fost ele de ajutor?“ 

Vorbea pe un ton blând, dar ştiam ce voia să spună, şi 
cuvintele rostite cu atâta francheţe m-au cutremurat. 

„Povesteşte-mi despre mama ta, Sandy”, mi-a cerut 
calm. 

„Încetează!” 

„Spui că vrei să-mi afli toate secretele, dar pe-ale tale le 
tii ascunse. “ 

„Mama a murit când aveam cincisprezece ani. Nu e 
nimic altceva de adăugat. “ 

„A murit de un atac de cord”, a repetat el ceea ce îi 
spusesem. 

„Se mai întâmplă”, am expediat subiectul. 

După o clipă, şi-a trecut vârfurile degetelor peste 
obrazul meu, şoptindu-mi pe deasupra pleoapelor mele 
lăsate: 

„Între noi, aşa o să fie întotdeauna. Dar cu Ree lucrurile 
vor fi altfel.” 

„Sunt lucruri pe care, odată pierdute, n-ai cum să le 
capeti înapoi”, am şoptit la rândul meu. 

„Da, ştiu.” 

„Chiar dacă vrei. Chiar dacă vrei cu tot dinadinsul. Chiar 
dacă te străduieşti, şi te rogi, şi o iei de la capăt Nu 
contează. Sunt lucruri pe care, odată pierdute, n-ai cum să 
le capeti înapoi. Lucruri pe care, odată ce le-ai ştiut, n-ai 
cum să le uiţi. “ 

„Înţeleg. ” g 

M-am ridicat de pe canapea. In culmea agitației. Jur că 
simţeam parfum de trandafiri, şi urăsc mirosul ăsta. De ce 
nu mă lăsau în pace? Fugisem din casa părintească. 
Fugisem din oraşul natal. De ce nu mă lăsau în pace 


nenorociţii âia de trandafiri? 

„Era foarte bolnavă”, am bolborosit. „O alcoolică 
înveterată, turbată. Făcea... făcea nişte lucruri cu adevărat 
nebuneşti, iar noi muşamalizam totul. Asta făceam, şi eu, şi 
tata. Am lăsat-o să ne tortureze zi după zi, fără a spune o 
vorbă. Pentru că aşa e viaţa într-un oraş mic, nu? Trebuie 
să păstrezi aparențele.“ 

„Te bătea.” 

Am izbucnit în râs - un sunet deloc plăcut. 

„Mi-a dat să mănânc otravă pentru şoareci ca să mă 
ducă la spital şi să vadă cum îmi face doctorul spălături 
stomacale. Pentru ea, eu eram o jucărie. O păpuşică 
drăguță pe care o putea sparge ori de câte ori voia să i se 
acorde atenție.” 

„Sindromul Miinchausen!?. ” 

„Probabil. N-am consultat niciodată un expert.” 

„De ce?” 

„E moartă. Ce rost ar fi avut?” 

S-a uitat lung la mine, dar am evitat momeala. 

„Și tatăl?” m-a întrebat într-un târziu. 

„Un avocat de succes, cu o reputaţie de apărat. Nici 
vorbă să admită că soția arunca în el cu sticle de gin o dată 
la două zile. Ar fi făcut impresie proastă, ar fi stricat 
afacerea.” 

„Și ce-a făcut? A tăcut şi a înghițit?” 

„Nu aşa merg lucrurile?” 

„Ba da, din păcate. Si deci, Sandy, cum ziceai că a murit 
mama ta?” 

Mi-am strâns gura pungă, refuzând să răspund. 

„Intoxicare cu monoxid de carbon”, a spus el într-un 


12 Tulburare mintală asociată cu dificultăţi emoţionale severe, 
constând în nevoia de a simula o maladie, modalitate prin care 
bolnavul caută să beneficieze de atenţie şi de îngrijiri medicale. Poartă 
numele „baronului mincinos” Karl Friederich Hieronymus Mnchauusen 
(1720-1797), cunoscut pentru modul exagerat şi lăudăros în care îşi 
prezenta peripeţiile fantastice. (n.tr.) 


final - o afirmaţie, nu o întrebare. „A fost găsită în garaj. 
Sinucidere, aşa presupun că a fost clasat cazul. Sau poate 
băuse prea mult şi leşinase la volan? Ceea ce nu înțeleg 
este cum de autorităţile n-au cercetat mai în profunzime. 
Cu atât mai mult cu cât, fiind un oraş mic, nu se poate să 
nu fi aflat cineva cum se purta cu tine.” 

M-am holbat la el. Fără să mă pot abtine. M-am holbat şi 
m-am tot holbat. 

„Știai?” 

„Sigur. Altfel, cum aş fi putut să te iau de nevastă?” 

„M-ai investigat?” R 

„E o dovadă de prudență, nu crezi? Inainte de a cere o 
fată de soție.” Mi-a atins mâna. De data aceasta, eu mi-am 
retras-o. „Tu crezi că m-am însurat cu tine din cauza lui 
Ree. Întotdeauna ai crezut asta. Dar nu-i adevărat. Sau, cel 
putin, nu am făcut-o numai pentru Ree. M-am căsătorit cu 
tine, Sandy, din cauza mamei tale. Pentru că noi doi ne 
asemănăm din acest punct de vedere. Amândoi ştim că 
există monştri şi că nu toți trăiesc sub pat.” 

„N-a fost vina mea“, m-am trezit vorbind. 

Jason a tăcut. 

„Era  dezaxată. Sinuciderea era, probabil, doar o 
chestiune de timp. Ultima modalitate de a ne distruge, 
ultima picătură”, bolboroseam acum, fără să mă pot opri. 
Fără să mă pot opri. „Crescusem, şi nu mai putea să mă 
târască la camera de gardă a spitalului. Aşa că a pus totul 
la punct şi apoi s-a sinucis. După ce a avut grijă, 
bineînţeles, să planifice din timp cele mai impresionante 
funeralii văzute vreodată în oraş. O, să fi văzut ce 
trandafiri ceruse să fie aduşi pentru eveniment. Munţi 
întregi de trandafiri nenorociți... ” 

Cu pumnii strânşi pe lângă corp, m-am holbat la soțul 
meu. Provocându-l să mă facă monstru, fiică denaturată, 
gunoi. „Uită-te bine la mine”, îmi venea să strig. „Am urât- 
o pe mama cât a fost în viaţă. Și, după ce a murit, am urât- 
o şi mai mult. Nu sunt un om normal. “ 


„Înțeleg”, a spus Jason. 

„După aceea, am crezut că vom fi fericiţi. Că, în sfârşit, 
eu şi tata vom trăi în pace.“ 

Jason mă studia acum cu atenţie. 

„Atunci când ne-am cunoscut, mi-ai spus că vrei să pleci 
şi să nu te mai uiţi în urmă. Nu glumeai, nu-i aşa? In toți 
aceşti ani, nu l-ai sunat niciodată pe tatăl tău, nu i-ai spus 
unde locuieşti, nu i-ai povestit despre Ree.” 

„Nu. ” 

„Atât de mult îl urăşti?” 

„Nici nu-ţi poţi închipui.” 

„Il învinovățeşti pentru că a iubit-o pe mama ta mai mult 
decât pe tine, a subliniat Jason. Pe tine nu te-a protejat, 
dar în privința mamei tale a avut grijă să muşamalizeze 
totul. Şi pentru asta nu l-ai iertat niciodată.” 

Nu am răspuns pe loc. Pentru că în clipa aceea mi l-am 
imaginat pe tata, zâmbetul lui fermecător, ridurile care îi 
apăreau în colțurile ochilor albaştri strălucitori, felul în 
care era în stare să te facă să simţi că eşti centrul 
universului doar atingându-ţi umărul. Și m-am înfuriat atât 
de tare, încât abia puteam să vorbesc. 

„Știu ceva ce tu nu ştii. Știu ceva ce tu nu ştii...” 

Avusese dreptate. Avusese al naibii de multă dreptate. 

„Ai spus că noi doi nu semănăm cu ceilalţi, am rostit cu 
glas răguşit. Ai spus că amândoi ştim că nu toţi monştrii 
stau sub pat.” 

Jason a încuviințat din cap. 

„Atunci, promite-mi că, dacă o să-l vezi vreodată pe tata, 
dacă o să apară vreodată la uşă, mai întâi o să-l omori şi pe 
urmă o să pui întrebări. Să nu-l laşi s-o atingă pe Ree. 
Promite-mi, Jason.” 

Soţul meu s-a uitat drept în ochii mei. 

„E ca şi făcut”, a spus. 


Ree a adormit în scăunelul din maşină înainte ca Jason 
să apuce să iasă din parcare. Domnul Smith era încolăcit 


acum pe scaunul din faţă, lingându-se pe lăbuţe, frecându- 
se pe botic, lingându-se iar pe lăbuţe, frecându-se iar pe 
botic. Jason a pornit fără ţintă spre autostrada interstatală, 
nesigur de ceea ce avea să facă. 

Era obosit. Extenuat. Tot ce-şi dorea era să se 
cuibărească la adăpostul propriei case, lăsând lumea să 
dispară pentru o vreme. Să doarmă buştean şi, când avea 
să se scoale, să o găsească pe Sandra lângă pat, zâmbindu- 
i. 

„Scoală-te, somnorosule”, avea ea să-i spună, iar el avea 
să o ia în braţe şi să o strângă la piept, aşa cum ar fi 
trebuit să facă în ultimii cinci ani. Aveau să o îmbrăţişeze, 
şi el şi Ree aveau să fie din nou fericiţi. Aveau să fie o 
familie. 

Nu voia să se ducă acasă. Unde, în stradă, aveau să-l 
pândească toate carele de luat vederi ale televiziunilor. Să 
pună reflectoarele pe el şi să-l orbească, în timp ce 
reporterii aveau să-i strige întrebări pe care Ree era prea 
mică pentru a le înţelege. S-ar speria, şi, după dimineaţa 
pe care o avusese, el nu suporta să o vadă din nou 
traumatizată. 

Poliţiştii îl credeau vinovat. Văzuse asta în ochii lor, în 
clipa când întâlnirea cu fiica lui se terminase. Propria lui 
fiică îl arătase cu degetul, dar nu putea s-o condamne. Ree 
făcuse ceea ce o învăţaseră ei să facă: spusese adevărul, 
aşa cum îl percepuse ea. El îşi petrecuse ultimii patru ani 
din viaţă predicându-i, arătându-i că nu trebuie să mintă 
niciodată. Nu se putea supăra pe Ree pentru că îşi însuşise 
valorile pe care el şi Sandra le sădiseră cu atâta trudă în 
ea. 

Era mândru de Ree, şi asta îl întrista, pentru că, 
întorcând problema pe toate feţele, ajungea, inevitabil, la 
aceeaşi concluzie: aveau să-l aresteze. Cât de curând - el, 
în orice caz, aşa presupunea. Poliţiştii coroborau acum 
datele, construiau cazul împotriva lui, îl consolidau. 
Luaseră gunoiul din tomberon pentru a-l analiza. li 


interogaseră copilul. Urma o nouă percheziţie a casei, apoi 
- un mandat de ridicare a computerului. 

Vor săpa mai adânc în trecutul său, încercând să ia 
legătura cu prieteni şi colegi; asta avea să le ia ceva timp. 
El nu socializa cu colegii şi nici nu se obosise vreodată să- 
şi facă prieteni. În plus, îşi verifica periodic programele de 
protejare a datelor; deocamdată, nicio scurgere. Dar 
niciun zid nu este impenetrabil, mai ales dacă apelau la un 
expert în materie, iar poliţia din Boston dispunea de 
resursele necesare. Doar nu avea de-a face cu nişte ţărănoi 
din cine ştie ce colţ uitat de lume. 

Sigur, aveau să-l verifice şi pe agresorul sexual. Ceea ce 
implica alocarea de resurse suplimentare şi de timp. Poate 
că tipul avea să mărturisească, dar, după ce îl cunoscuse 
pe perversul în chestiune, Jason se îndoia. Aidan părea în 
stare să-şi păstreze cumpătul, era genul de individ care 
ştia cum să se descurce. Avea să facă poliţia să asude din 
greu. 

Aşadar, poliţiştii mai aveau de făcut o grămadă de 
muncă de teren, având în vedere că luaseră în vizor doi 
suspecți la fel de viabili. Asta îi putea oferi un răgaz de 
trei, poate cinci zile. Dar, cu fiecare oră care trecea, 
şansele de-a o găsi pe Sandy în viaţă scădeau dramatic. Cu 
o zi în urmă existase speranţa unui final fericit. Poate chiar 
şi în această dimineaţă. 

Dar dacă, până la căderea nopţii, Sandy nu-şi făcea 
apariţia... 

În clipa când aveau să descopere cadavrul lui Sandy, 
totul avea să se sfârşească pentru el. Aveau să-l ridice de 
acasă. Să i-o ia pe Ree. Avea să fie dată în grija statului. 
Fiica lui. Pe care o iubea mai presus decât propria lui 
viaţă. Dată unei familii adoptive. 

A revăzut-o pe Ree în camera de interogatoriu, intonând 
pe un ton monoton: „Te rog, nu face asta. N-o să spun 
nimănui. Poţi să mă crezi. N-o să spun nimănui niciodată. 
Te iubesc. Încă te mai iubesc.. 


Mâinile îi tremurau uşor pe volan. Şi-a stăpânit 
tremurul, forţându-se să-şi revină. Nu era momentul să 
cedeze. Trebuia să gândească. Să meargă mai departe. 
Presa îl vâna, şi poliţia îi stătea ca un ghimpe în coaste, iar 
el trebuia să aibă grijă de fiica lui. Să dea totul la o parte, 
să ascundă totul. Era ceea ce ştia cel mai bine să facă. 

Trebuia să gândească. Să meargă mai departe. Să 
înţeleagă rapid ce se întâmplase cu Sandy, înainte ca 
poliţia să i-o ia pe Ree. 

Şi apoi, în secunda următoare, şi-a reamintit ce spusese 
fiica lui, tot ce spusese, şi atunci i-a venit ideea - primul 
licăr de speranţă. „Soţul îndurerat”, şi-a spus. „Soţul 
îndurerat.” 

A cotit spre şcoala unde preda Sandy. 


Capitolul 17 


Când avea paisprezece ani, Jason îşi auzise părinţii 
vorbind despre el într-o noapte, târziu, când credeau că el 
dormea. 

„Ai observat ce ochi are?“ întrebase mama lui. „Fie că se 
joacă cu Janie, că mulţumeşte pentru o cupă de îngheţată 
sau ne cere voie să se uite la televizor, ochii lui sunt la fel. 
Inexpresivi. Goi. Ca şi cum nu ar simţi nimic. Imi fac griji 
pentru el, Stephen. Sunt foarte, foarte îngrijorată.” 

„Aşa şi trebuie”, îşi spusese atunci Jason. „Ar trebui să-ţi 
faci foarte, foarte multe griji.” 

Acum, Jason, bărbatul în toată firea, a tras maşina în 
parcarea şcolii, a găsit un loc liber şi a oprit motorul. Ree a 
tresărit pe bancheta din spate, clipind, gata să se deştepte 
din somn, având acel simţ cu care copiii înregistrează 
oprirea unui vehicul. Avea să-i ia o clipă sau două ca să se 
deştepte, aşa că Jason a ridicat parasolarul şi şi-a studiat 
faţa în oglinda retrovizoare. 

Ochii adânciţi în orbite erau înconjurați de umbre 
întunecate. Uitase să se bărbierească, şi firele ţepoase de 
păr începuseră să se întindă rapid pe faţa lui suptă. Arăta 
epuizat, sleit. Dar, în acelaşi timp, şi dur, chiar periculos, 
poate genul de bărbat cu temperament vulcanic, capabil să 
îşi bată în secret soţia şi copilul. 

A încercat diverse mişcări ale buzelor, schimonosindu-se 
în toate felurile. „Soţul îndurerat”, şi-a repetat. „Soţul 
îndurerat.” 

Mama lui avea dreptate - oricât de tare se schimonosea, 
ochii îl dădeau de gol. Avea privirea unui om pierdut. 

Avea să stea cu capul plecat. Bărbatul împovărat de 
suferinţă. Mai mult de-atât nu putea face. 

Pe bancheta din spate, Ree a căscat în sfârşit, 


întinzându-şi braţele şi picioarele. S-a uitat mai întâi Ia el, 
apoi la Domnul Smith şi, în cele din urmă, la scena de 
dincolo de geamul maşinii. 

A recunoscut clădirea şi s-a înviorat imediat. 

— Mami e aici? O luăm pe mami cu maşina? 

Jason s-a înfiorat. Şi-a ales cu grijă cuvintele. 

— Îţi aminteşti că poliţia ne-a trimis nişte ofiţeri care să 
ne ajute să dăm de Domnul Smith? 

— Înî. 

— Ei bine, o să facem acelaşi lucru şi cu mami. Poliţia o 
să trimită oameni care să o caute, dar mai sunt şi nişte 
prieteni care vor să ne ajute. Aşa că acum o să stăm de 
vorbă cu colegii ei, să vedem dacă vor să ne ajute s-o 
căutăm. La fel cum am procedat şi cu Domnul Smith. 

— Domnul Smith s-a întors acasă, a spus Ree. 

— Exact. Şi, cu puţin noroc, mami o să se întoarcă şi ea 
acasă. 

Ree a dat aprobator din cap, aparent mulţumită de 
explicaţie. Era prima discuţie serioasă a lor cu privire la 
dispariţia lui Sandy, şi totul decursese cât se poate de 
bine, având în vedere circumstanţele. Sigur, copiii intrau şi 
ieşeau cu uşurinţă din stări emoţionale puternice. În 
momentul acela, Ree era încă obosită după chinurile prin 
care trecuse de dimineaţă şi era dornică să fie alinată. Mai 
târziu însă, când supărarea şi furia aveau să revină... 

Jason a coborât din maşină, apoi a dat-o şi pe Ree jos. L- 
au lăsat pe Domnul Smith înăuntru, cu aceleaşi două afişe 
cu „Pisică turbată” lipite pe parbriz şi pe geamul din spate. 
Jason avea la fel de multă încredere în copiii de şcoala 
generală ca în bandele din Roxbury. 

S-au îndreptat spre biroul administrativ din faţă, Jason 
cu capul în piept, Ree ţinându-l strâns în braţe pe 
lepuraşul Lil’. 

— Domnule Jones! 

Adele, secretara şcolii, i-a primit imediat. 

Compătimirea revărsată asupra lui, privirea plină de 


milă cu care a întâmpinat-o pe Ree l-au lovit pe Jason drept 
în plex şi, pentru o clipă, a rămas acolo, realmente 
buimăcit, clipind la vederea lacrimilor care i se scurgeau 
femeii pe obraji. Nu avea nevoie să se mai prefacă; în acel 
moment, dispariţia lui Sandy a devenit, pentru prima oară, 
cât se poate de reală pentru el. Sandy se făcuse nevăzută, 
iar el era soţul îndurerat, singur cu copilul său complet 
derutat de situaţie. 

A simţit că îi cedează genunchii. Aproape că s-a prăbuşit 
acolo, în mijlocul şcolii unde preda soţia lui, uitându-se la 
linoleumul pe care ea călca cinci zile pe săptămână, la 
pereţii la care ea se uita cinci zile pe săptămână, la 
catedra de care ea se sprijinea cinci zile pe săptămână. 

Nimeni nu-şi manifestase deocamdată compasiunea. 
Până atunci, nu făcuse altceva decât să se joace cu poliţia, 
cu angajatorul său, cu perversul care locuia mai jos pe 
stradă, ca şoarecele cu pisica. Şi acum, iat-o pe Adele, 
ocolind biroul pentru a-l bate uşor pe spate şi a o învălui 
pe Ree într-o îmbrăţişare strânsă. Şi, în clipa aceea, a 
decis, în felul care îi era atât de tipic, că o ura pe Adele, 
secretara şcolii. Compătimirea ei îl ardea. Prefera oricând 
jocul de-a şoarecele cu pisica. 

— Sunt sigură că Phil abia aşteaptă să-ţi vorbească, 
turuia acum Adele referindu-se la directorul şcolii. In 
momentul acesta, se află într-o şedinţă - ştii, telefonul a 
sunat întruna de azi-dimineaţă, de când cu anunţul. 
Desigur, am angajat un consilier specializat în şocuri 
emoţionale, şi, să ştii, tot personalul vrea să dea o mână de 
ajutor. Avem programată o şedinţă pentru ora patru, ca să 
discutăm detalii de organizare a căutărilor pentru ziua de 
mâine. Phil s-a gândit că am putea să ne întâlnim cu toţii în 
faţa sălii de sport, ca să atragem şi localnicii... 

Adele s-a întrerupt brusc, părând să-şi fi dat seama că 
vorbise prea mult de faţă cu fetiţa. A avut buna-cuviinţă de 
a roşi, apoi a îmbrăţişat-o din nou pe Ree, în chip de 
încurajare. 


— Vrei să aştepţi? l-a întrebat apoi secretara cu 
blândeţe. Să-ţi aduc o cafea sau un pahar cu apă? Şi poate 
nişte creioane colorate pentru Ree? 

— De fapt, mă gândeam că aş putea să trec mai întâi pe 
la doamna Lizbet. Doar pentru câteva clipe, dacă n-ai 
nimic împotrivă... 

— Sigur, sigur. În trei minute, se sună de ieşire. Sunt 
convinsă că o să-şi găsească timp pentru tine. 

Jason a reuşit să schiţeze un mic zâmbet de mulţumire, 
apoi i-a întins mâna lui Ree. Au străbătut împreună 
coridorul. După cum fuseseră preveniţi, clopoţelul a sunat, 
şi locul s-a umplut imediat de elevi, revărsându-se din 
sălile de clasă. Agitaţia bruscă i-a distras atenţia lui Ree, 
scutindu-l pe el de întrebările pe care era sigur că fiica lui 
ardea acum de nerăbdare să i le pună. 

Au cotit la dreapta, trecând de un şir de dulapuri vopsite 
în albastru, şi apoi la stânga, de-a lungul unui alt şir de 
dulapuri, de această dată portocalii. Elizabeth Reyes, alias 
doamna Lizbet, preda educaţie civică la clasa a şaptea, şi 
sala ei era chiar în capătul holului. Cu puţin trecută de 
cincizeci de ani, subţire şi graţioasă, cu părul lung înspicat 
cu argintiu strâns de obicei într-o coadă groasă, doamna 
Lizbet ştergea tabla în clipa când Jason şi Ree au intrat în 
sală. 

— Doamna Lizbet! a strigat Ree repezindu-se la ea s-o 
îmbrăţişeze. 

Doamna Lizbet i-a întors îmbrăţişarea, lăsându-se pe 
vine pentru a fi la acelaşi nivel cu fetiţa. 

— Ree-Ree! Ce mai faci, dulceaţă mică? 

— Bine, a răspuns Ree timidă. La patru ani înţelesese 
deja că acesta era unicul răspuns politicos care trebuia dat 
în societate. 

— Hei, da’ ăsta cine mai e? 

— lepuraşul Lil’. 

— Bună, Lil’. Drăguţă rochiţă! 

Ree a chicotit şi s-a rezemat din nou de doamna Lizbet, 


cuprinzându-i mijlocul cu braţele. În general, nu era atât 
de afectuoasă cu alţi adulţi, iar Jason a văzut în ochii ei cât 
de dor îi era de mama ei, ce mult îi lipsea confortul 
familiar al unei îmbrăţişări feminine. Pe deasupra capului 
ei, privirea doamnei Lizbet a întâlnit-o pe-a lui, şi Jason a 
încercat să nu se clatine sub ochii care îl cântăreau fără să 
se ascundă. Lizbet părea dispusă să îi acorde un statut 
neutru, cu un grad deasupra neîncrederii făţişe a poliţiei şi 
cu un grad sub valul de compasiune al lui Adele. 

— Iubito, a început doamna Lizbet desprinzându-se din 
îmbrăţişarea lui Ree, o ştii pe Jenna Hill, din echipa de 
baschet? Tocmai mi-am amintit că Jenna are acum pauza 
de masă şi că abia aşteaptă să exerseze cu cineva. Ce zici? 
Vrei să arunci la coş? 

Ochii lui Ree s-au luminat. A încuviinţat din cap cu 
însufleţire. 

Doamna Lizbet i-a întins mâna. 

— OK, atunci hai cu mine, drăguţo! O să te duc la Jenna, 
ca să exersaţi împreună aruncările. Eu o să stau puţin de 
vorbă cu tatăl tău, şi pe urmă venim şi noi acolo. 

Era un aranjament elegant, făcut ca să le permită o 
conversaţie sinceră între patru ochi, iar Jason a fost 
impresionat. 

Fiica lui a urmat-o pe doamna Lizbet spre uşă, oprindu- 
se o singură dată, în prag. Jason a văzut succesiunea de 
emoţii zugrăvite pe chipul fetiţei. Nevoia de a fi cu el, 
singurul ei sprijin într-o lume care se dezintegra rapid, în 
conflict cu dorinţa de a se întâlni cu Jenna, jucătoarea 
excelentă de baschet, ceea ce în universul ei de copil 
echivala cu un star rock. 

Ree şi-a îndreptat umerii şi a pornit, alături de doamna 
Lizbet, de-a lungul coridorului. Jason a rămas singur în 
sala de clasă, resimţind deja lipsa fiicei de zece ori mai 
tare decât avea ea să-i ducă dorul vreodată şi întrebându- 
se ce era în neregulă cu el de ura îi întărea spiritul, în timp 
ce iubirea îl distrugea până în adâncul sufletului. 


Elizabeth Reyes îi servise lui Sandy drept profesor 
coordonator cu un an în urmă, şi acum îi era mentor. În 
acest răstimp, Jason o întâlnise, probabil, de cel puţin zece 
ori. Atunci când i se alăturase lui Sandy pentru câte un 
prânz ocazional. Atunci când o dusese sau o luase cu 
maşina de la şcoală. De fiecare dată, îi făcea lui Elizabeth 
cu mâna. Şi ea îi întorcea salutul. Dar, chiar şi după atâtea 
întâlniri, de un lucru era la fel de sigur ca ea - şi anume, 
că nu se cunoşteau suficient de bine unul pe celălalt. 

Elizabeth a revenit în sala de clasă şi a închis uşa în 
urma ei. El a văzut-o cum se uită la ceas şi îşi netezeşte, 
nervoasă, fusta. Totuşi, nu întâmplător supravieţuise 
douăzeci de ani predând la clasa a şaptea. Şi-a îndreptat 
spinarea şi a trecut la atac. 

— Deci, a spus ea abrupt venind în faţa clasei, unde, 
presupunea el, se simţea cel mai în largul ei. Deci Phil ne-a 
anunţat azi-dimineaţă că Sandy lipseşte de acasă de 
miercuri noaptea. Ne-a spus că poliţia nu ştie ce s-a 
întâmplat. Şi că nu există deocamdată niciun fel de indicii. 

— Miercuri noaptea am fost plecat să fac un reportaj 
despre un incendiu, i-a oferit Jason explicaţii. Când m-am 
întors acasă, pe la ora două, Ree dormea în camera ei, dar 
în rest casa era goală. Am găsit poşeta şi telefonul mobil al 
lui Sandy în bucătărie. Maşina ei era parcată pe alee. Dar 
nici urmă de Sandy. 

— Dumnezeule! Elizabeth s-a dat cu un pas în spate, 
împleticindu-se şi prinzându-se de marginea catedrei, cu 
mâinile tremurând vizibil. Când Phil ne-a anunţat azi- 
dimineaţă, nu prea am luat-o în serios. Nu mi-a venit să 
cred. Tocmai Sandy... Mi-am zis că e o greşeală. O 
chestiune de lipsă de comunicare între voi doi, poate o 
ceartă. Elizabeth l-a privit scrutător. Sunteţi un cuplu 
tânăr. Uneori, cuplurile tinere sunt prea focoase. 

— N-ar fi lăsat-o pe Ree singură în casă, a obiectat 
Jason. 

Femeia s-a clătinat din nou. 


— Nu, a murmurat ea. Aşa e. N-ar fi lăsat-o singură pe 
Ree. A oftat iar, apoi a părut că face un efort să se adune. 
Phil a angajat un consilier specializat în şocuri emoţionale, 
pentru personalul şcolii şi pentru elevi, a continuat ea. 
Există anumite protocoale standard pentru astfel de 
situaţii, nu ştiu dacă eşti la curent. Am ţinut o scurtă 
întrunire şi i-am informat pe copii. E mai bine pentru ei să 
afle vestea de la noi decât din zvonuri. 

— Şi ce le-a spus Phil? 

— Doar că doamna Jones a dispărut de acasă, că toată 
lumea o caută şi că, dacă au întrebări de pus, copiii pot să 
se adreseze fără probleme profesorilor. Că poliţia face tot 
ce îi stă în putinţă să o găsească şi că speră că în scurtă 
vreme va putea să le ofere veşti bune. Chestii de genul 
ăsta. 

— Am înţeles că vrea să organizeze o patrulă de căutare 
şi că întâlnirea e mâine, în faţa sălii de sport. 

Elizabeth i-a aruncat o privire încruntată. 

— Ai de gând să participi şi tu? 

— Nu sunt convins că poliţia ar aprecia gestul. Sunt 
soţul ei şi, implicit, cel mai bun candidat la statutul de 
suspect. 

Elizabeth continua să îl privească fix în ochi, lucru pe 
care el îl lua drept o aluzie. 

„Soţul îndurerat, soţul îndurerat.” Jason şi-a lăsat 
braţele pe lângă trup, uitându-se în jos. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, a murmurat el. Când am 
plecat de acasă, eram soţ şi tată. Când m-am întors, m-am 
trezit în mijlocul unui coşmar. Mi-a fost răpită soţia? Nu 
există semne de efracţie. Să fi fugit Sandy cu un alt 
bărbat? Nu-mi pot închipui că a părăsit-o pe Ree. Şi-a dorit 
un răgaz, ca să fie singură şi să poată gândi în voie? Sper 
şi mă rog pentru asta, Elizabeth. Sper şi mă rog. 

— Atunci, asta o să fac şi eu. 

Cu răsuflarea tăiată, Jason a continuat, decis să-şi ducă 
misiunea până la capăt. 


— E adevărat, suntem un cuplu tânăr, a spus el. Şinue 
deloc uşor, fiecare cu slujba lui şi cu un copil mic de 
crescut acasă. Nu m-aş mira dacă Sandy ar fi nefericită. 
Sau dacă a fost, poate, atrasă de un alt bărbat. 

Elizabeth a tăcut, mulţumindu-se să-i arunce o privire 
tăioasă. 

— Pentru mine, asta nu are nicio importanţă, s-a grăbit 
Jason să adauge. Dacă are nevoie de un răgaz ca să-şi 
pună ordine în gânduri, dacă a întâlnit pe cineva... Pot să 
suport lovitura, Elizabeth. Trebuie să pot. Tot ce vreau e să 
se întoarcă acasă. Dacă nu pentru mine, măcar de dragul 
lui Ree. 

— Crezi că e vorba despre un alt bărbat, a punctat 
Elizabeth pe un ton sec. Şi bănuieşti că mi-a făcut 
confidenţe. 

Jason a ales să ridice neajutorat din umeri. 

— Femeilor le place să pălăvrăgească, nu? 

— Nu şi soţiei tale, i-a întors-o ea tăios. Şi nu cu mine. 

— Atunci cu cine? Din câte ştiu, tu eşti cea mai 
apropiată dintre colegele ei. 

Elizabeth a oftat din nou, renunțând să-l mai privească 
fix şi uitându-se în schimb spre ceasul de pe perete. Jason 
s-a trezit că se ţine cu mâinile de stomac, ca şi cum încerca 
să se pregătească pentru o lovitură. Faptul că femeia îşi 
întorsese privirea nu însemna decât un singur lucru: ştia 
ceva. 

— Uite ce-i, eu am un mare respect pentru Sandy, a spus 
Elizabeth. Este o profesoară excelentă. Are răbdare cu 
copiii şi, în acelaşi timp, e... fermă. Ceea ce e destul de rar 
în zilele noastre la profesorii tineri. Mai ales la femei. 
Multe dintre ele îşi aduc dramele personale la şcoală, ceea 
ce îi atrage poate pe elevi, dar nu le câştigă simpatia 
profesorilor. Sandy e însă altfel. Intotdeauna stăpână pe 
sine şi demnă de încredere. Nu mi-o pot imagina stând la 
bârfe cu nimeni, nici măcar cu mine. În plus, cum ar avea 
timp să facă aşa ceva? 


Jason a încuviinţat din cap, simțind cum i se strângea 
stomacul. Cea mai simplă explicaţie pentru dispariţia lui 
Sandy era, bineînţeles, existenţa unui alt bărbat în viaţa ei. 
Fuga cu amantul sau regăsirea unui iubit, o dragoste mai 
veche. _ 

„Te rog, nu face asta. Te iubesc. Încă te mai iubesc...” 

Deşi nu-şi închipuia cum s-ar fi putut întâmpla. Soţia lui 
îşi lua o pauză „de spa” o dată la şase sau nouă luni. În 
calitate de soţ, era conştient că nu răspundea tuturor 
nevoilor ei. Dar asta se întâmpla doar de vreo două ori pe 
an. În mod cert, nici măcar o femeie atât de atrăgătoare 
precum Sandy nu avea cum să întreţină o relaţie amoroasă 
serioasă cu numai două nopţi pe an. 

— Făcea ceva deosebit după ore? a întrebat el. 

Elizabeth a clătinat din cap. 

— Sandy nu rămânea după ore la şcoală decât pentru 
şedinţele cu profesorii. După care ieşea imediat pe uşă şi 
se ducea să o ia pe Ree, şi petreceau împreună majoritatea 
serilor, din câte ştiu. j 

Jason a dat aprobator din cap. In afara pauzelor de spa, 
Sandy îşi dedica o bună parte a serilor şi a nopţilor 
având în vedere experienţa ultimelor patruzeci şi opt de 
ore, o fetiţă de patru ani putea fi o însoţitoare extrem de 
vigilentă. 

— Dar prânzurile? a încercat el altă variantă. 

— Numai dacă individul e un coleg şi-ar fi găsit o debara 
neîncuiată, a răspuns Elizabeth sceptică. 

— Care e treaba cu domnii profesori din şcoală? 

— N-am remarcat niciodată ca Sandy să fi acordat o 
atenţie deosebită cuiva dintre colegi, fie el şi bărbat. Nu se 
concentra decât asupra elevilor. 

— Dar în pauze, în ferestre sau cum le mai zice acum? 

— Toţi profesorii au ferestre, i-a explicat ea. Cei mai 
mulţi dintre noi, le petrecem corectând lucrările sau 
pregătindu-ne pentru orele următoare, deşi nu ne reţine 


nimic să părăsim şcoala în acest timp. Acum, dacă stau 
bine să mă gândesc... Elizabeth a ezitat, apoi l-a privit din 
nou încruntată. Din septembrie, Sandy a demarat un 
proiect special. Lucra cu unul dintre elevii de clasa a opta, 
Ethan Hastings, la un modul de predare. 

— Un modul de predare? 

— Pentru orele lui de informatică - Ethan avea ca temă 
elaborarea unui ghid de internet pentru începători, care 
urma să fie testat în cadrul orelor de educaţie civică de la 
clasa a şasea. De aici, implicarea lui Sandy. Proiectul s-a 
finalizat în urmă cu două luni, dar îi mai văd şi acum pe ei 
doi stând deseori împreună în laboratorul de informatică. 
Sandy mi-a spus în trecere că Ethan lucrează acum la un 
proiect mai amplu şi că ea continuă să-l ajute. 

— Sandy... cu un elev? 

Lui Jason nu-i venea să creadă. Aşa ceva era de 
neconceput. 

Elizabeth a ridicat din sprâncene. . 

— Nici vorbă, a protestat ea ferm. În primul rând, pentru 
că, o fi ea tânără şi drăguță, dar niciodată nu aş putea să o 
suspectez pe Sandra Jones de atâta lipsă de 
profesionalism. Şi în al doilea rând... Ei bine, ar fi de ajuns 
să-l vezi pe Ethan Hastings ca să înţelegi ce vreau să spun. 
Ideea e că Sandy are o singură fereastră pe zi şi că în 
acest timp este ocupată. 

Jason a încuviinţat încet din cap, uitându-se în jos şi 
împungând podeaua cu pantoful. Şi totuşi, era ceva în 
povestea asta. Nu se putea să nu fie, trebuia să creadă 
asta, pentru că, dintre toate, era alternativa cea mai bună. 

— Dar joia seara? a întrebat el dintr-odată. Când venea 
cu Ree ca să urmărească meciurile de baschet? 

— Ce-i cu asta? 

— Vreau să spun, stăteau mereu pe aceleaşi locuri? 
Lângă acelaşi tip? Poate aşa a avut ocazia să cunoască pe 
cineva, vreun părinte? 

Elizabeth a ridicat din umeri. 


— Nu ştiu ce să zic, Jason. N-am observat. Adevărul e că 
în sezonul ăsta n-am ajuns la prea multe meciuri. Şi-a 
ridicat mâna, făcând un semn spre părul grizonant. Am 
devenit bunică, nu ştiu dacă ai aflat. Fiica mea a născut 
primul copil în noiembrie, aşa că acum îmi petrec cele mai 
multe seri de joi legănându-mi nepotul, nu făcând galerie 
în sala de sport. Dar pot să-ţi spun cui să te adresezi dacă 
vrei să afli mai multe despre serile de joi. Echipa de 
baschet şi-a ales în sezonul ăsta un nou statistician: Ethan 
Hastings. 


Capitolul 18 


Sergentul D.D. Warren nu dădea doi bani pe spusele lui 
Colleen Pickler, cum că agresorii sexuali eliberaţi 
condiţionat erau nişte modele de comportament, plini de 
remuşcări şi dornici să le facă pe plac supraveghetorilor 
numiţi de stat. D.D. lucrase opt ani ca agent în uniformă şi, 
ca prima persoană care ajungea, de regulă, în mijlocul 
unor scene cu mame isterice şi copii cu ochi sticloşi, era de 
părere că, atunci când venea vorba despre agresori 
sexuali, iadul era prea mic pentru a-i cuprinde pe toţi. 

In lumea ei, criminalii veneau şi plecau. Pedofilii, pe de 
altă parte, lăsau urme de neşters. Îşi amintea şi acum de 
un caz, când fusese chemată la o grădiniţă după ce un 
băiat de cinci ani îi dezvăluise educatoarei că fusese atacat 
în baie. Presupusul făptaş - colegul de clasă al copilului, 
un băiat de aceeaşi vârstă. In cursul investigaţiilor, D.D. şi 
partenerul ei descoperiseră că suspectul locuia nu cu unul, 
ci cu doi agresori sexuali aflaţi în evidenţele poliţiei. 
Primul fiind tatăl, iar al doilea - fratele mai mare. D.D. şi 
partenerul ei  raportaseră conştiincios incidentul la 
Departamentul pentru Protecţia Copilului şi Familiei, 
crezând, în naivitatea lor, că era suficient. 

Dar nu. Departamentul decisese că nu era în interesul 
băiatului să fie despărţit de familie. Copilul a fost 
exmatriculat de la grădiniţă pentru comportament 
nepotrivit faţă de un coleg şi nimic altceva nu s-a mai 
întâmplat până când, şase luni mai târziu, D.D. a avut din 
nou de-a face cu acelaşi băiat. De data aceasta, în calitate 
de martor al unei triple omucideri comise de fratele său 
mai mare. 

D.D. visa şi acum uneori ochii goi şi cenușii ai băiatului. 
Neajutorarea studiată cu care povestise, pe un ton plat, 


cum fratele lui de şaisprezece ani intrase într-un magazin, 
iar el îl urmase, crezând că avea să capete un Twinkle. În 
schimb, îşi văzuse fratele scoțând un pistol şi, în clipa când 
vânzătorul de nouăsprezece ani ezitase, trăgând asupra 
acestuia şi a altor doi copii care se nimeriseră în locul 
nepotrivit la momentul nepotrivit. 

D.D. fusese cea care consemnase declaraţia băiatului. 
După care îl trimisese acasă, la tatăl agresor sexual. 
Sistemul nu-i permitea să facă nimic altceva. 

Asta se petrecuse cu doisprezece ani în urmă. Din când 
în când, era tentată să caute numele băiatului în baza de 
date a poliţiei, să vadă ce se alesese de el. Deşi putea să 
ghicească şi singură. Un copil ca el, care la vârsta de cinci 
ani fusese victima unor atacuri repetate, apoi devenise el 
însuşi agresor şi ulterior martor la o triplă omucidere... Ei 
bine, şansele de a ajunge preşedintele ţării erau nule, nu? 

Mai trăise, desigur, şi alte asemenea întâmplări. Ca 
atunci când ajunsese la un bloc părăginit cu două etaje şi 
găsise o femeie aplecată peste cadavrul soţului, cu cuțitul 
de bucătărie încă în mână, în eventualitatea că bărbatul 
avea totuşi să se scoale după ce îl înjunghiase de vreo 
douăzeci de ori. Se pare că femeia găsise fişierele secrete 
din computerul soţului, cele în care salva filmările cu el 
făcând sex în fiecare noapte cu cele două fiice ale lor. 

Interesant era că fetele raportaseră prima oară situaţia 
atunci când aveau şapte, respectiv nouă ani, însă poliţia 
care cercetase cazul nu descoperise nicio dovadă de abuz 
sexual. Încercaseră din nou când aveau doisprezece şi 
paisprezece ani, dar atunci, având în vedere înclinația lor 
pentru fustele mini şi topurile fără bretele, nici măcar 
propria mamă nu le dăduse crezare. 

Filmările video fuseseră însă probe incontestabile. Aşa 
că mama îşi măcelărise soţul şi, imediat după ce avocatul 
numit din oficiu o scosese basma curată, căzuse într-o 
depresie adâncă. Cât despre cele două fete, victime ale 
incestului încă de la vârsta de patru şi, respectiv, şase ani, 


cu atâtea filmări în care erau agresate de tatăl lor şi care 
erau postate ulterior pe internet, ca să le vadă toată 
lumea, la ce te puteai aştepta?... La fel, şansele lor de a 
ajunge la conducerea ţării erau nule, nu? 

D.D. şi Miller au oprit la adresa lui Aidan Brewster 
furnizată de Colleen Pickler. D.D. îşi exersa deja respiraţia, 
încercând să se stăpânească să nu-şi strângă automat 
degetele pumn. Ofiţerul supraveghetor le atrăsese atenţia 
să se poarte cum se cuvenea. 

„Majoritatea agresorilor sexuali sunt lipsiţi de curaj şi 
înclinați spre autodispreţ - din cauza asta vânează copii şi 
tot de asta un băiat de nouăsprezece ani se simte mai bine 
cu o prietenă de paisprezece, le explicase ea. Dacă vă 
năpustiţi asupra lui Aidan, nu va rezista. Se va închide în 
sine şi vă va lăsa cu buza umflată. Mai întâi, încercaţi să vă 
împrieteniţi cu el. Şi abia apoi strângeţi-l bine cu uşa.“ 

Chestia cu împrietenitul nu-i convenea deloc lui D.D., 
aşa că, printr-un acord tacit, Miller avea să preia 
conducerea. El a fost cel care a coborât primul din maşină, 
cu D.D. pe urmele lui, şi amândoi s-au îndreptat spre aleea 
care ducea spre casa modestă din anii '50. Miller a bătut la 
uşă. Niciun răspuns. 

Se aşteptaseră la asta. Aflaseră de la cei doi agenţi în 
uniformă că Sandra Jones îşi dusese maşina la atelierul 
auto unde lucra Aidan Brewster. După numai o oră, 
Colleen Pickler îi sunase să-i informeze că proprietarul 
service-ului, Vito Marcello, o anunţase că îl concediase pe 
Aidan. 

Atât D.D., cât şi Miller erau convinşi că Aidan era 
speriat de moarte. Aşa că mai bine puneau mâna pe el 
acum, înainte să-şi ia tălpăşiţa. 

Miller a bătut din nou în uşă, apoi şi-a lipit insigna de 
fereastra laterală. 

— Aidan Brewster, a strigat. Poliţia. Deschide uşa, 
amice. Nu vrem decât să stăm de vorbă. 

D.D. a ridicat din sprâncene, pufnind impacientată. 


Spargerea uşii era o soluţie mult mai bună, după părerea 
ei, chiar dacă judecătorii strâmbau din nas la astfel de 
acţiuni în forţă. 

Ei bine, când credea că dorinţa avea să-i fie îndeplinită, 
sunetul unei yale care se deschide a răzbit până la ei. 
Urmat de scârţâitul unei uşi întredeschise. 

— Vreau ca poliţia să-mi asigure protecţia, a rostit Aidan 
Brewster. Stătea cu corpul pitit în spatele uşii şi avea o 
privire rătăcită. Tipii de la atelier o să vină să mă ucidă. 
Pur şi simplu, ştiu. 

Miller nu s-a clintit din loc. La fel ca D.D., s-a lăsat uşor 
pe călcâie, ducându-şi mâna dreaptă la haină, spre arma 
băgată în toc. 

— De ce nu ieşi din spatele uşii, ca să discutăm faţă în 
faţă? l-a întrebat el calm pe tânăr. 

— Da’ asta şi fac. Vă privesc în faţă, a ripostat agresorul 
sexual uşor derutat. Şi încerc să vă explic. Vito m-a dat de 
gol - le-a spus băieţilor din atelier că sunt un pervers, un 
fost puşcăriaş. Şi chestia asta i-a înfuriat pe toţi la culme. 
Tipii macho, aşa ca ei, nu suporta să se amestece cu nişte 
fătălăi ca mine. Sunt ca şi mort, vă spun. 

— Te-a ameninţat cineva în mod explicit? a întrebat 
D.D., străduindu-se să adopte acelaşi ton calm ca Miller şi 
rămânând cu un pas în spatele detectivului, cu degetele 
dansând pe butoiaşul pistolului de calibru 40. 

— Să mă amenințe? Acum, băiatul părea şi mai tulburat. 
Dar asta nu-i o chestie pe care s-o spui în gura mare. l-am 
auzit şoptind între ei, ştiu eu cum merg lucrurile. 
Mulțumită lacheilor voştri, toată lumea crede acum că eu 
am ucis-o pe femeia aia. Puştiul a apărut, în sfârşit, de 
după uşă, cu mâinile libere şi dându-şi la iveală 
îmbrăcămintea ponosită. L-a împuns acuzator cu degetul 
pe Miller. E vina voastră, voi m-aţi vârât în încurcătura 
asta, voi trebuie să mă scoateţi, i-a spus el detectivului mai 
vârstnic. Măcar atâta lucru să faceţi pentru mine. 

— Ce-ar fi să stăm de vorbă înăuntru? 


Miller a păşit, în cele din urmă, în faţă, împingând uşa 
cu piciorul şi trăgându-l uşor pe Aidan înapoi pe hol. 
Puştiul părea să nu-şi dea seama de anxietatea pe care le-o 
produsese celor doi poliţişti. Se întorsese deja pe călcâie şi 
îi conducea spre partea din spate a casei, acolo unde, din 
câte înţeleseseră ei, avea închiriat un apartament cu două 
camere. 

Spaţiul era mic. O chicinetă, o canapea cu două locuri şi 
tapiţerie cu motive florale, un televizor vechi. D.D. 
presupunea că decorul i se datora gazdei, o oarecare 
doamnă April Houlihan - greu de crezut ca un băiat de 
douăzeci şi ceva de ani să fie atât de pasionat de milieurile 
croşetate. Aidan a rămas în picioare lângă blatul de 
bucătărie. Purta o bandă elastică verde la încheietura 
mâinii stângi, de care trăgea fără să se poată stăpâni. 

— Cine sunt tipii ăştia şi ce anume ţi-au spus? a întrebat 
D.D., remarcând cum pielea de pe încheietura mâinii lui 
Aidan se înroşeşte şi mirându-se că băiatul suporta atât de 
bine plesniturile. 

— Nu mai am nimic de spus, s-a grăbit să declare Aidan. 
Cu cât vă spun mai multe, cu atât e mai rău pentru mine. 
Asiguraţi-mi protecţie, asta e tot ce vă cer. O dubă de 
poliţie care să mă păzească, o cameră de motel. Orice. 
Trebuie să faceţi ceva pentru mine. 

Colleen Pickler avusese dreptate, a constatat D.D. Aidan 
Brewster era un plângăcios de prima clasă. 

Din postura ei de Polițistul cel Rău, s-a simţit 
îndreptăţită să spună: 

— Dacă, la un moment sau altul, veţi dori să faceţi o 
reclamaţie oficială împotriva unuia sau altuia dintre colegii 
dumneavoastră de la atelierul auto, vom fi mai mult decât 
fericiţi să studiem problema. Până atunci însă, nu putem 
face nimic. 

A avut senzaţia că ochii lui Aidan dădeau să-i iasă din 
orbite de panică. Miller s-a uitat la el prevenitor. 

— Hai să începem cu începutul, a sugerat Polițistul cel 


Bun pe un ton liniştitor, scoțând reportofonul şi punându-l 
în funcţiune. O să stăm de vorbă şi o să rezolvăm problema 
pe loc. Puţină cooperare din partea ta, Aidan, şi poate vom 
răspunde cu aceeaşi monedă: vom răspândi ştirea că nu 
eşti pus sub acuzare în acest caz. Ce zici? E în regulă? 

— OK, a şoptit puştiul. 

Plici, plici, plici. Elasticul. 

— Aşadar, a spus Miller împingând reportofonul mai 
aproape de Aidan, hai să ne apucăm de treabă. 

li captase atenţia băiatului, aşa că D.D. a profitat de 
ocazie ca să cerceteze apartamentul. Neînarmată cu un 
mandat, trebuia să se limiteze la lucrurile aflate la vedere, 
dar o mică recunoaştere a locurilor nu strica niciodată. A 
intrat în dormitor, strâmbând din nas din cauza mirosului. 

— O cunoşti pe Sandra Jones? l-a întrebat Miller, rămas 
în camera din faţă. 

D.D. a tras cu ochiul la patul cu cearşafuri mototolite şi 
la grămada de haine murdare - în mare parte blugi şi 
tricouri albe - aflate în coşul cu rufe de spălat, plin şi cu 
şerveţele Kleenex folosite. Un colţ de revistă ieşea de sub 
saltea. Ceva porno, a presupus, altceva ce puteai ascunde 
sub saltea? 

— Mda, vreau să spun că am întâlnit-o. Dar n-am 
cunoscut-o, adică nu am vorbit cu ea niciodată, a răspuns 
Aidan. Am văzut-o de câteva ori pe stradă, cu fetiţa. Şi de 
fiecare dată am traversat pe partea cealaltă. Vă jur! A, da, 
şi îmi aduc aminte că a venit la atelierul auto. Dar eu nu 
lucrez la ghişeu, n-am treabă cu clienţii. Stau numai în 
spate. Vito cunoaşte termenii eliberării mele condiţionate. 

— Ce culoare are părul ei? a întrebat Miller. 

Puştiul a ridicat din umeri. 

— Blond. 

— Dar ochii? 

— Nu ştiu. 

— E tânără. Foarte apropiată de vârsta ta. 

— Habar n-aveam. 


Lui D.D. i-a venit să vomite. Cu vârful creionului, a tras 
mai mult revista afară. Penthouse, sau aşa i s-a părut. Nu 
era mare lucru. A lăsat-o să cadă la loc, întrebându-se însă 
ce altceva ascunsese Aidan Brewster sub saltea. 

— Spune-mi ce-ai făcut miercuri noaptea, l-a auzit pe 
Miller spunând. Ai ieşit în oraş, te-ai întâlnit cu prietenii? 
Ai făcut ceva special? 

D.D. s-a aplecat deasupra unei piese de mobilier care 
părea să servească drept dulap. A văzut alte haine iţindu- 
se, câteva perechi de şosete, nişte lenjerie de corp 
murdară. Uşa era crăpată vreo zece centimetri. S-a decis 
să lărgească deschizătura la cincisprezece. A zărit un lanţ; 
atârnat de tavan, şi l-a folosit pentru a aprinde becul de 
deasupra. 

— N-am prieteni, a protestat Aidan. Nu merg prin 
baruri, nu-mi pierd timpul cu băieţii. Mă uit la televizor, 
mai ales la reluări. Îmi plac Seinfeld şi Lege şi ordine. 

— Povesteşte-mi ce-ai văzut miercuri seara. 

— Seinfeld era şef pe plantație, a răspuns Aidan pe un 
ton sec. Şi McCoy l-a persecutat pe liderul unui cult 
religios care se credea Dumnezeu. 

D.D. a zărit un alt morman de haine. S-a încruntat, s-a 
retras puţin, a căzut pe gânduri. S-a uitat din nou la 
grămada de boarfe murdare de pe podeaua dormitorului, 
apoi la cele din dulap. Câte perechi de blugi şi câte tricouri 
albe putea să aibă un puşti? 

Numai ceea ce era la vedere, strict ceea ce era la 
vedere. 

A lovit uşor cu piciorul în hainele din dulap şi, după cum 
se aştepta, a nimerit în ceva tare. Metal, şi-a spus. Un 
obiect de formă dreptunghiulară. Şi de dimensiuni medii. 
Un computer? O cutie poştală? Un seif? Prezenţa unui 
computer în casă însemna o încălcare a termenilor 
eliberării condiţionate. Hmm, interesant. 

S-a retras din nou, muşcându-şi buzele şi cântărind în 
minte opţiunile. 


— Să nu cumva să încerci să mă duci cu preşul, a 
murmurat Miller. Fiindcă pot să verific ce episoade au fost 
difuzate miercuri seara. Şi, dacă mă minţi, o să te chemăm 
la secţie, şi atunci n-o să mai discutăm prieteneşte. 

— Da’ n-am făcut nimic, a explodat Aidan. 

— Faptul că femeia dată dispărută locuieşte la câteva 
case de-aici e o simplă coincidenţă? 

— E o femeie în toată firea. Zău aşa, doar mi-aţi văzut 
dosarul. Ce naiba, de ce să mă intereseze pe mine o 
mămică? 

— A, dar e o mămică tânără şi drăguță. De aceeaşi 
vârstă cu tine. Şi la fel de retrasă. Soţul lucrează noaptea. 
Poate nu voia decât să stea şi ea de vorbă cu cineva. Poate 
că, la început, n-aţi fost decât amici. Ştia despre 
antecedentele tale, Aidan? A aflat despre prima ta 
dragoste şi a dat bir cu fugiţii? N 

— N-am vorbit niciodată cu ea! Intrebaţi pe cine vreţi 
voi. Când femeia ieşea din casă, era tot timpul cu fetița. Şi 
eu mă feresc să mă apropii de copii. 

— Ţi-ai pierdut slujba, Aidan. Bănuiesc că asta te-a 
înfuriat la culme. 

— Cum să nu?! 

— Toţi te cred vinovat. La atelier, colegii vor să-ţi aplice 
o pedeapsă exemplară. Nu te condamn dacă asta te 
supără. 

— Ba bine că nu! 

— Nu te doare încheietura? l-a întrebat brusc Miller. 

— Ce? 

— Nu te doare încheietura mâinii? Văd că tragi de 
elasticul ăla de vreo zece minute. Spune-mi, Aidan, 
elasticul ăsta face parte din terapie? Tragi de el de fiecare 
dată când nutreşti gânduri necurate cu privire la copiii 
mici? Măi să fie, înseamnă că ai o zi tare mizerabilă. 

— Hei, las-o mai moale! Habar n-ai ce vorbeşti. N-am 
nicio treabă cu copiii mici. Şi nici n-am avut vreodată. 

— Deci ce să deduc de-aici? Că o mămică de douăzeci şi 


trei de ani nu iese cu totul din discuţie? 

— Opreşte-te! Îmi  răstălmăceşti vorbele. M-am 
îndrăgostit de cine nu trebuia, ai înţeles? Asta a fost 
greşeala mea. M-am îndrăgostit de cine nu trebuia şi cu 
asta mi-am distrus viaţa. Atât şi nimic mai mult. 

D.D. a ieşit din dormitor. Apariţia ei bruscă l-a făcut pe 
Aidan să tresară. Puştiul şi-a dat seama abia acum că 
poliţista se făcuse la un moment dat nevăzută şi a bănuit 
cu ce se îndeletnicise între timp. D.D. şi-a coborât imediat 
privirea. li plăcea să aibă de-a face cu mincinoşi previzibili. 

— Hei, Aidan. Ce-ar fi să-mi faci un tur al casei? 

Băiatul a zâmbit - un surâs amar, în colţul gurii. 

— Mi se pare că l-ai făcut deja. 

— Mda. Dar am şi eu o curiozitate. Ce-ar fi să aruncăm 
amândoi o privire? 

— Nu. 

— Nu? s-a prefăcut ea surprinsă. Vai, Aidan, dar până 
acum ai cooperat atât de bine. După cum zicea şi Miller, cu 
cât îţi clarificăm mai rapid situaţia, cu atât mai repede vom 
putea răspândi în cartier vestea că ai fost scos din cercul 
de suspecti. Sunt sigură că lui Vito i-ar face mare plăcere 
să audă că mecanicul său favorit se poate întoarce la lucru. 

Aidan nu a răspuns. Acum nu-şi mai plesnea elasticul de 
încheietura mânii. Dar ochii îi fugeau în toate direcţiile, 
surprinzând fiecare colţişor al încăperii. În căutarea unei 
ieşiri. Nu la modul fizic. Ci a unei minciuni, a unei scuze. A 
unor cuvinte magice prin care problema sa să dispară ca 
prin farmec. 

Nu i-a venit nicio idee, şi D.D. l-a văzut cum îşi trage 
capul între umeri, pregătindu-se parcă să încaseze 
lovitura. 

— Vreau să plecaţi, a spus el. 

— Aidan, ascultă... a dat să zică Miller. 

— N-aveţi de gând să mă ajutaţi, a ripostat puştiul pe un 
ton aspru. Ştim cu toţii că n-aveţi de gând, aşa că nu mai 
mâncaţi rahat. Şi voi mă consideraţi tot un pervers. Nu 


contează deloc că mi-am ispăşit condamnarea sau că mă 
ţin de programul de reabilitare şi că respect condiţiile 
eliberării condiţionate. Odată ce eşti etichetat drept 
pervers, aşa rămâi toată viaţa, nu? N-am atins-o pe femeia 
aia nici măcar cu un deget. l-am spus-o lui Vito, i-am spus- 
o şi soţului... 

— Cum? Ai vorbit cu soţul? l-a întrerupt D.D. 

— Mda. Aidan a ridicat sfidător capul. Am stat puţin de 
vorbă cu el. Şi a părut foarte interesat de faptul că un 
agresor sexual locuieşte la el pe stradă. De fapt, pariez că 
el v-a spus despre mine, a adăugat puştiul urmărindu-le 
reacţia. 

D.D. s-a mulţumit să tacă. 

— Foarte convenabil pentru el, nu credeţi? Păi da, din 
moment ce sunteţi aici şi mă interogaţi pe mine înseamnă 
că n-aveţi cum să fiţi acolo, luându-l pe el la întrebări. 
Mda, aş zice că prezenţa mea e lucrul cel mai bun care 
putea să i se întâmple domnului Jones. Mă întreb cât o să-i 
ia până o să se ducă să le povestească şi celor din presă 
despre mine? Chestia asta o să-i facă pe ziarişti fericiţi. 
Aşa că, dacă stau să mă gândesc, nu e numai în interesul 
meu să fiu disculpat de toate acuzaţiile astea mizerabile, e 
şi în interesul vostru, nu? Fiindcă, atâta timp cât vă 
ocupați de mine, n-aveţi cum să vă ocupati şi de el. Un tip 
deştept, domnul Jones. Ştie o grămadă de secrete, pot să 
pun pariu. 

D.D. s-a abținut să riposteze. Şi-a păstrat expresia 
calmă, liniştită. Numai mâna i se încleştase la spate. 

— Vino să-mi arăţi ce ai în dulap, Aidan. 

— Nu, mersi. 

— Ajută-mă acum, altfel rişti să te arestez mai târziu. 

Privirea  încolţită dispăruse. Acum, puştiul se 
încăpăţânase de-a binelea. 

— Asta e. N-am ce să fac, o să-mi asum riscurile. 

— Uite ce-i, Aidan. Pe mine nu mă interesează cu ce 
ticălos am de-a face. Tu, domnul Jones, Bau-bau, nu 


contează. O să vă arestez pe toţi şi-o să las juraţii să 
decidă care dintre voi e vinovatul. Mie îmi e indiferent. 

— N-ai cum să faci asta. Arestarea mai multor suspecți 
conduce la un verdict de nevinovăție, bazat pe îndoieli 
rezonabile. 

— Aşa-i, dar, până să se ajungă la proces, pot trece luni 
în şir. Luni în care vei sta la închisoare, fiindcă n-ai bani să 
ieşi pe cauţiune, şi între timp printre puşcăriaşi o să se 
răspândească zvonul că un agresor sexual e închis în 
celula 11. 

Aidan s-a albit la faţă. Agresorii sexuali aveau o viaţă 
grea în puşcărie. Deţinuţii au propriul lor cod etic şi, 
potrivit sistemului lor de valori, cel care înjunghie un 
pervers are toate şansele să urce în ierarhie. Profită şi 
construieşte-ţi o reputaţie, prefă-te că verşi o lacrimă, şi 
lumea va fi un loc mai bun. 

Aidan avusese dreptate de la început până la sfârşit - îşi 
făcuse praf viaţa, şi opţiunile lui erau acum egale cu zero. 

Şi totuşi, reacţia lui a luat-o pe D.D. prin surprindere. 
Puştiul dovedea că avea ceva coloană vertebrală, lucru pe 
care ea nu-l sesizase anterior. 

— Nu i-am făcut niciun rău femeii, a spus el băţos. Dar 
de văzut, am văzut ceva. 

Cu asta, i-a captat imediat atenţia lui D.D. Miller a ciulit 
şi el urechile. Dezvăluirea venea cam târziu, fapt care le-a 
trezit amândurora, în mod automat, suspiciuni. 

— Miercuri noaptea am auzit un zgomot. Ceva m-a trezit 
din somn. Şi mi-a venit să fac pipi, aşa că m-am dat jos din 
pat. M-am uitat pe fereastră... 

— Care fereastră? l-a întrerupt D.D. 

— Fereastra de la bucătărie. De deasupra chiuvetei. 
Aidan a arătat cu mâna, şi D.D. a traversat încăperea către 
chicinetă. 

Majoritatea caselor din Southie erau înghesuite unele în 
altele. Însă casa de alături era mult retrasă şi strada se 
vedea relativ bine din locuinţa lui Aidan. 


— Am văzut trecând o maşină - mergea încet, ca şi cum 
abia ieşise de pe o alee. Nimic deosebit, numai că în 
cartierul ăsta nu prea vezi maşini umblând la ora unu 
noaptea. 

D.D. s-a abținut de la comentarii, cu toate că Jason 
Jones, vecinul lui Aidan, venea şi pleca în mod normal de 
acasă la ore neobişnuite. 

— Maşina arăta ciudat, a continuat Aidan. Avea multe 
antene care ieşeau prin capotă. Ca o limuzină de închiriat. 

— Culoarea? a întrebat Miller. 

Puştiul a ridicat din umeri. 

— Închisă. 

— Numărul de înmatriculare? 

— La unu noaptea? Ce naiba, doar n-am raze X. 

— De unde venea? 

— Din direcţia casei lui Sandy Jones. 

— Văd că îi ştii numele, a remarcat D.D. pe un ton tăios. 

Aidan i-a aruncat o privire. 

— Toată lumea ştie cum o cheamă. l-ați anunţat numele 
la nenorocitele alea de ştiri. 

— Ce faci, Aidan? Îţi baţi joc de noi? Foarte bună ideea 
asta, să apari acum brusc în postura de martor. 

— Am păstrat-o pentru final. Nu poţi să oferi ceva şi să 
nu primeşti nimic la schimb, nu? Voi vreţi să mă arestaţi, 
deci puteţi considera ăsta un premiu de consolare. Nu i-am 
făcut niciun rău femeii, dar, dacă găsiţi maşina, s-ar putea 
să puneţi mâna pe adevăratul vinovat. V-am mai spus: 
chestia asta s-ar putea dovedi în interesul ambelor părţi. 

D.D. s-a văzut nevoită să se recunoască învinsă. Voise să 
verifice dulapul lui Aidan şi puştiul reuşise să o împiedice. 

— O să ţinem legătura cu supraveghetorul tău, l-a 
informat ea. 

Puştiul a încuviinţat din cap. 

— Desigur, va trebui să ne anunţi dacă intenţionezi să-ţi 
schimbi adresa. 

— Desigur, îmi veţi oferi protecţie în caz că voi fi bătut 


măr, a contracarat el. 

— Bun. Atunci, ne-am înţeles. 

D.D. şi Miller s-au îndreptat spre ieşire. Aidan i-a urmat, 
încuind ostentativ uşa în urma lor. 

— Tipul face pe nebunul, a spus Miller în timp ce 
traversau aleea. 

— Are ceva ascuns în dulap. Un computer, un seif sau 
aşa ceva. 

— Atât de multe mandate de percheziţie şi atât de puţine 
motivații plauzibile, a replicat Miller oftând. 

— Mie-mi spui! 

Au ajuns la maşină. D.D. s-a răsucit pe călcâie pentru a 
arunca o ultimă privire spre casă. A cântărit din ochi 
terenul lung şi îngust, copacii din spate care asigurau o 
mică oază de linişte şi de intimitate între locuinţa mică şi 
modestă şi casa vecină, mult mai mare. 

— Stai puţin, a strigat ea. Vreau să verific ceva. 

A dat ocol casei, lăsându-l pe Miller să se uite după ea, 
confuz. Nu i-a luat decât un minut sau două. In copilărie, 
fusese maestră la căţărarea în copaci, iar bătrânul stejar 
reprezenta o scară perfectă. Cât ai clipi, a urcat, s-a uitat 
împrejur, a coborât şi a înconjurat casa, întorcându-se. 

— Ascultă aici, a strigat umflându-se în pene în drum 
spre maşină. A deschis portiera şi s-a strecurat înăuntru, 
iar Miller a pornit motorul. Din copacul din curtea din 
spate se vede perfect în dormitorul lui Sandy şi Jason 
Jones. 

— Al naibii mincinos! a mormăit Miller. 

— Mda. Dar o fi mincinosul nostru sau nu? Asta-i 
întrebarea. 

— Nu ştiu. Mie, unul, nu-mi miroase a bine. 

D.D. a încuviinţat gânditoare, în timp ce Miller ieşea de 
pe alee. Abia ajunseseră la pod, când staţia radio a lui 
Miller a prins viaţă. Detectivul a preluat apelul, apoi a 
aprins girofarul şi a făcut o întoarcere în U, scrâşnind din 
cauciucuri şi luând-o înapoi spre South Boston. 


D.D. s-a prins de mânerul portierei. 

— Ce naiba...? 

— O să-ţi placă la nebunie, a anunţat-o Miller agitat. Ni 
s-a raportat un incident, la şcoala generală unde predă 
Sandra Jones. 


Capitolul 19 


Jason şi Elizabeth Reyes tocmai ieşiseră din sala de 
clasă, când ceva l-a lovit pe Jason din spate. S-a clătinat, 
pentru o clipă a părut că-şi revine, apoi a fost pocnit a 
doua oară, în partea din spate a genunchiului stâng. 

S-a prăbuşit la podea, cu faţa în jos şi cu răsuflarea 
tăiată. După care s-a trezit cu o siluetă plăpândă, dar 
furioasă care îi căra pumni în ceafă, în obraji, în creştetul 
capului. Mâinile lui Jason erau prinse sub burtă ca nişte 
gheme tari care îi împungeau rinichii. S-a zbătut să şi le 
elibereze şi să se salte în picioare, însă a fost lovit în faţa, 
în lateral, cu un manual cu coperte tari şi margini ascuţite. 

— Ai omorât-o, ai omorât-o, ai omorât-o! Nenorocitule, 
fiu de căţțea ce eşti! Mi-a spus ea ce hram porți! M-a 
prevenit că eşti un nemernic! 

— Ethan! Pentru numele lui Dumnezeu! Ethan Hastings, 
încetează odată! 

Ethan Hastings a ignorat ordinul dat de doamna Lizbet. 
Din câte îşi putea da seama Jason, în starea lui de şoc, 
împătimitul computerelor ţinea un manual în mână şi ştia 
cum să-l folosească pe post de armă. Colţul cărţii îl tăiase 
în dreptul ochilor. Simţea cum sângele i se prelingea pe 
tâmplă chiar şi în clipa aceea, când puştiul îl burduşea din 
nou. 

Zgomot de paşi alergând. Lumea atrasă de încăierare, 

— Ethan! Ethan! s-a auzit o voce bărbătească pe coridor. 
Ethan, lasă-l pace! Imediat! 

„Ridică-te, ridică-te, ridică-te“, şi-a spus Jason. „La 
naiba, omule, scoate-ţi mâinile de sub tine şi RIDICA-TE!” 

— Am iubit-o. Am iubit-o. Cum îndrăzneşti? Cum 
îndrăzneşti? 

A treia lovitură l-a nimerit pe Jason sub ureche, şi l-a 


făcut să vadă stele verzi. Privirea i s-a înceţoşat. Aproape 
că şi-a dat ochii peste cap. Pieptul îl apăsa, nu reuşea să 
tragă aer, iar plămânii îl ardeau. Era pe cale să leşine. 
Numai că nu-şi permitea să leşine. 

„Te urăsc, te urăsc de moarte!” 

Şi pe urmă totul s-a terminat la fel de repede precum 
începuse. Paşi apropiindu-se, braţe puternice de bărbaţi 
înşfăcând trupul elevului furios de clasa a opta şi târându- 
l, în timp ce puştiul dădea cu picioarele în Jason. Jason a 
prins ocazia şi s-a rostogolit pe spate, zbătându-se din greu 
să respire, ca o balenă eşuată pe țărm. Il durea pieptul. 
Capul, spinarea, locul din spatele genunchiului, acolo 
unde, după toate probabilitățile, fusese izbit cu setul 
complet al Enciclopediei Britannica. Rahat! 

Doamna Lizbet s-a uitat în jos spre el, cu fruntea 
încreţită de îngrijorare. 

— Eşti bine? Stai acolo, nu încerca să te mişti. O să 
chemăm Salvarea. 

„Nu”, a dat el să spună, incapabil însă de a rosti 
cuvântul. Într-un târziu, a reuşit să inspire, simțind cum 
pieptul i se umflă instantaneu, profund recunoscător 
pentru porţia de aer. A expirat şi cuvântul i-a ieşit de data 
aceasta mai bine din gură, deşi încă încet şi chinuit. 

— Nu. 

— Ascultă, nu e cazul să faci pe viteazul. 

— Nu! 

S-a ridicat, sprijinindu-se în mâini şi genunchi, cu capul 
atârnând în jos şi încă vuindu-i. Piciorul îl durea. Faţa îl 
durea. Pieptul era ceva mai bine. Un real progres. 

S-a ridicat, dându-şi brusc seama că era înconjurat de 
câteva zeci de adolescenţi care îl priveau cu ochii mari şi 
de câteva zeci de adulţi îngrijoraţi. Ethan Hastings era 
ţinut în loc de un bărbat, probabil profesorul de spori. 
Puştiul, cu cele cincizeci şi nouă de kilograme ale sale, 
părul morcoviu şi faţa acoperită de pistrui, se zbătea şi 
acum furios, uitându-se la Jason cu o ură nedisimulată. 


Jason şi-a dus mâna la faţă şi şi-a şters o primă dâră de 
sânge. Apoi pe a doua. Băiatul îl tăiase zdravăn, lângă 
ochiul stâng, dar nu părea să fie ceva grav. 

— Ce Dumnezeu...! 

Directorul îşi făcuse şi el, într-un târziu, apariţia. Phil 
Stewart a aruncat o privire în direcţia feţei învineţite şi 
însângerate a lui Jason, apoi o alta spre chipul furios al lui 
Ethan, şi imediat a început să latre ordine. 

— Tu, a spus arătând cu degetul spre Ethan, la mine în 
birou! Şi voi ceilalţi - spre puştii care căscau gura -, înapoi 
în clase! 

Maestrul vorbise. Copiii s-au împrăştiat care încotro, la 
fel de iute precum se strânseseră, iar Jason s-a trezit că 
mergea pe coridor în urma lui Ethan Hastings, cu doamna 
Lizbet ţinându-l îngrijorată de cot. Încerca să priceapă ce 
se întâmplase, dar nu reuşea să se dezmeticească. 

— Ree? a întrebat Jason şoptit. 

— E încă la sala de sport. O s-o rog pe Jenna să o ducă la 
ora de lucru manual. Acolo fac, de obicei, prăjituri. Asta o 
s-o ţină ocupată un timp. 

— Mulţumesc. 

Au ajuns la cabinetul medical. Elizabeth l-a împins uşor 
înăuntru, unde a întâlnit privirea uluită a unei asistente cu 
înfăţişare de  matroană, îmbrăcată într-o uniformă 
medicală. 

— Te-ai apucat să joci dodgeball!* la vârsta ta? l-a luat la 
rost femeia. 

— Ei bine, un tocilar, oricât de pitic ar fi, se poate mişca 
uneori foarte iute. 

Asistenta s-a holbat la Elizabeth. 

— A avut loc o altercaţie, a intervenit profesoara de 
educaţie civică. Din păcate, domnul Jones a fost atacat de 
un elev. 

Asistenta a făcut ochii şi mai mari. Fără să vrea, Jason a 


13 Joc pentru copii în care scopul este de a nimeri adversarul cu 
mingea şi de a te feri, la rândul tău, să nu fii lovit (n.tr.) 


simţit gestul ca pe o ofensă la adresa masculinităţii sale şi 
s-a grăbit să adauge: 

— M-a lovit în cap cu un manual. 

Explicaţia a părut că rupe vraja, şi asistenta s-a apucat 
de treabă, agitându-se în jurul tăieturii de la ochi şi 
oferindu-i o pungă cu gheaţă pe care să o ţină apăsată pe 
cucuiul care începuse să capete proporţii. 

— Va trebui să iei două aspirine, l-a informat ea, şi apoi 
să dormi opt ore. 

Lui Jason i-a venit să râdă. Opt ore? Poate opt zile, ca să- 
şi revină. Numai că n-avea nicio şansă. Absolut nicio şansă. 

A ieşit din cabinet şi s-a îndreptat clătinându-se spre 
birourile administraţiei, unde era convins că aventurile 
aveau să continue. 

L-a găsit pe Phil Stewart aşezat în spatele unui birou 
masiv din lemn de stejar - genul de mobilier menit să 
inspire un respect amestecat cu teamă, atât elevilor, cât şi 
adulţilor. Un mic monitor cu ecran plat ocupa colţul din 
stânga, alături de un telefon cu aspect complicat. Pe restul 
biroului nu se zăreau decât o sugativă şi mâinile încleştate 
ale directorului. 

Ethan Hastings stătea pe un scaun într-un colţ, ca şi 
cum era deja pedepsit. Şi-a ridicat ochii spre Jason şi, 
pentru o clipă, a părut gata să se lanseze într-un nou atac. 

Jason a hotărât să rămână în picioare. 

— l-am sunat pe părinţii lui Ethan şi i-am rugat să vină 
încoace, a anunţat directorul concis. Am informat şi poliţia. 
Un asemenea atac venit din partea unui elev este o 
chestiune extrem de gravă. Deja le-am spus părinţilor lui 
Ethan că va fi suspendat pentru următoarele cinci zile, 
după care urmează să se prezinte în faţa unei comisii, 
unde riscă să fie exmatriculat. Evident, domnul Jones are 
toată libertatea de-a înainta o reclamaţie împotriva lui la 
poliţie. 

Ethan s-a albit la faţă, apoi şi-a strâns furios degetele în 
pumni şi s-a uitat în jos, la covor. 


— Nu cred că e cazul, a spus Jason. 

— Te-ai uitat în oglindă? l-a întrebat sec Phil. 

Jason a ridicat din umeri. 

— Înţeleg că asemenea situaţii pot genera reacţii 
emoţionale. Atât la Ethan, cât şi la mine. 

Dacă spera prin asta să-l atragă pe băiatul cel roşcat de 
partea lui, ei bine, se înşelase. Ethan i-a aruncat o nouă 
privire amenințătoare, apoi uşa s-a deschis, şi Adele a 
băgat capul înăuntru. 

— Au venit poliţiştii. 

— Pofteşte-i înăuntru. 

Uşa s-a deschis, şi Jason a avut surpriza neplăcută de a-i 
vedea pe sergentul D.D. Warren şi pe partenerul ei, 
detectivul Miller. Astfel de incidente minore nu cădeau, în 
mod normal, în sarcina agenţilor în uniformă? Bineînţeles, 
asta dacă nu cumva cei doi auziseră vestea prin staţia 
radio şi făcuseră legătura cu cazul pe care-l anchetau. 

Jason s-a uitat posomorât la Ethan Hastings, dându-şi 
seama că bătaia era mic copil faţă de necazurile care se 
anunțau. 

— Sergent D.D. Warren, s-a prezentat polițista, apoi i-a 
făcut cunoştinţă directorului cu detectivul Miller. 

Şi-au strâns mâinile. Cei doi au dat din cap spre Ethan, 
în semn de salut, apoi l-au fixat pe Jason cu acea privire 
necruțătoare rezervată de cei mai mulți poliţişti 
mardeiaşilor din bande şi criminalilor în serie. 

„Soţul îndurerat”, şi-a spus Jason din nou, deşi era deja 
sătul de acest rol. 

— Am auzit că aţi fost implicat într-un incident, a spus 
Warren. 

Phil Stewart a făcut un semn spre Ethan, care stătea cu 
capul vârât între umerii osoşi. 

— Ethan? l-a îmboldit el să vorbească. 

— E numai vina lui, a explodat băiatul ridicându-şi capul 
şi arătând cu degetul spre Jason. Doamna Sandra m-a 
prevenit în privinţa lui. M-a prevenit. 


D.D. i-a aruncat o privire lui Jason, o privire în 
continuare rece, dar marcată acum de o uşoară notă de 
superioritate. 

— Ce ţi-a spus doamna Sandra, Ethan? 

— Că s-a căsătorit de tânără, a răspuns băiatul pe un ton 
sincer. N-avea decât optsprezece ani. Nu era mult mai în 
vârstă decât sunt eu acum. 

Adulții s-au abținut de la comentarii. 

— Dar nu-l mai iubea, a pufnit băiatul dispreţuitor, 
uitându-se îndrăzneţ spre Jason. Mi-a spus că nu te mai 
iubeşte. 

Oare cuvintele acestea îl răneau? Dacă ar fi fost 
întrebat, Jason n-ar fi ştiut ce să răspundă. Era în 
elementul lui. Şi, când se afla în elementul lui, nimic nu-l 
putea afecta. Tocmai asta era şi ideea. O învățase încă de 
pe vremea când era prea tânăr şi prea slab pentru a 
riposta într-un alt mod, în încercarea de a înăbuși durerea. 

— Sandy mi-a povestit că lucra cu tine la un proiect, a 
spus Jason calm. Mi-a spus că eşti un elev excelent, Ethan, 
şi că-i face mare plăcere să lucreze cu tine. 

Ethan s-a înroşit la faţă şi şi-a plecat din nou capul. 

— De când o iubeşti? a insistat Jason, conştient de faptul 
că D.D. încremenise lângă el, iar Phil Stewart căscase ochii 
de uimire. 

— Stai puţin... a dat să spună directorul. 

— N-o meriţi! a strigat Ethan. Munceşti tot timpul. O laşi 
singură în casă. Eu m-aş purta mai frumos cu ea. Mi-aş 
petrece fiecare clipă cu ea, dac-aş putea. O ajut la modulul 
acela de predare. Mă duc la meciurile de baschet numai de 
dragul ei. Pentru că asta trebuie să faci atunci când iubeşti 
pe cineva. Să stai cu el, să discutati. Să fiţi mereu alături. 

— Cât de des stăteai alături de doamna Sandra, a 
întrebat sergentul Warren. 

— În fiecare zi. În fiecare recreaţie. Am învăţat-o cum să 
navigheze pe internet şi să le predea asta copiilor din clasa 
a şasea. Ştiţi, mă pricep foarte bine la computere. 


„Rahat”, şi-a spus Jason. „Rahat şi iar rahat.” 

— Ethan, ai ieşit vreodată cu doamna Sandra în oraş? a 
întrebat D.D. 

— O vedeam în fiecare joi, la meciurile de baschet. 
Serile de joi sunt preferatele mele. 

— Ai fost la ea acasă ori aţi mers împreună în altă parte? 

Directorul Philip Stewart părea pe cale să facă un atac 
de cord. 

Ethan a clătinat din cap. 

— Nu, a spus el trist, apoi şi-a întors iar privirea 
surescitată spre Jason. Doamna Sandra mi-a spus că nu 
trebuie să mă duc la ei acasă. Pentru c-ar fi periculos. 

— Ce altceva ţi-a mai povestit doamna Sandra despre 
soţul ei? a întrebat Warren. 

Băiatul a ridicat din umeri. 

— Diverse chestii. Nimicuri. Dar nu trebuia să-mi 
povestească nimic. Mi-am dat seama şi aşa. Era atât de 
singură! Şi tristă. Într-o zi, chiar a izbucnit în plâns. Voia 
să plece, să scape de el, sunt sigur de asta. Dar îi era 
teamă. Uitaţi-vă şi voi la el! Şi mie mi-ar fi teamă, dac-aş fi 
în locul ei. 

Toată lumea s-a conformat, întorcând capul spre Jason, 
spre ochii lui încercănaţi şi barba nerasă. El şi-a plecat 
privirea. „Soţul îndurerat, soţul îndurerat.” 

— Ethan, înţeleg că tu şi doamna Sandra stăteaţi mult 
de vorbă. I-ai trimis cumva e-mailuri, ai sunat-o acasă, ai 
încercat să iei legătura cu ea într-un fel sau altul? l-a 
chestionat poliţista. 

— Mda. Sigur. Dar mi-a spus să nu o sun sau să-i scriu 
prea des. Nu voia ca soţul să devină suspicios, a spus 
Ethan aruncând o altă privire furioasă. 

— Deci tu şi doamna Sandra obişnuiaţi să vă întâlniți în 
afara şcolii? a întrebat directorul Stewart cu o expresie 
tulburată întipărită pe chip. 

Ethan a scuturat însă din cap. 

— V-am spus deja, ne întâlneam în pauză. Şi în serile de 


joi. La meciurile de baschet. 

— Ce altceva făceaţi în timpul meciurilor de baschet? a 
întrebat Warren. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi ieşit împreună la o plimbare, poate în jurul şcolii, 
sau aţi stat de vorbă într-o sală de clasă sau altceva? 

Băiatul s-a uitat la ea încruntat. 

— Sigur că nu. Era cu fetiţa. Nu putea s-o lase pe Ree 
singură şi să umble de colo-colo. Doamna Sandra e o 
mamă bună. 

Warren i-a aruncat o privire furişă lui Jason. 

— Eu lucrez joi noaptea, a completat el. Aşa că da, 
Sandy se ocupa de Ree joia. 

Sergentul a dat uşor din cap, şi Jason şi-a dat seama că 
poliţista se gândea la ceea ce se gândea şi el. În mod 
evident, Ethan Hastings îşi închipuia că avea o relaţie, de 
un fel sau altul, cu Sandy. Dar cum evoluase aceasta? 
Ajunsese la o relaţie fizică în toată regula? Sau rămăsese 
la stadiul de iluzie întreţinută de un copil cu inabilităţi 
sociale? 

Privind acum retrospectiv, părul blond strălucitor şi 
trăsăturile tinereşti ale lui Sandy nu difereau prea mult de 
cele ale unor profesoare tinere şi drăguţe, recent reţinute 
pentru relaţiile lor nepotrivite cu elevi adolescenţi. lar 
Ethan nu se înşelase - fără îndoială, Sandy se simţea 
singură, neglijată, suprasolicitată de eforturile de a jongla 
cu cariera şi cu statutul de părinte. Şi, desigur, Ethan 
reprezenta un auditoriu care o idolatriza, gata oricând să o 
copleşească pe tânăra profesoară cu laude şi cu atenţii. 

Totuşi, nu era decât un puşti. Lui Jason i-ar fi plăcut să 
creadă că, dacă Sandy l-ar fi înşelat cu cineva, atunci 
măcar nu ar fi făcut-o cu un băiat de treisprezece ani. Pe 
de altă parte, şi alţi soţi gândiseră probabil la fel. 

S-a auzit o bătaie discretă în uşă. Adele şi-a băgat din 
nou capul înăuntru. 

— Au venit părinţii lui Ethan Hastings, a anunţat. 


Directorul Stewart a încuviinţat din cap, şi uşa s-a 
deschis suficient de larg pentru a da la iveală doi oameni 
şocaţi şi profund marcați de recentele evenimente. 

— Ethan, a strigat mama, croindu-şi drum spre fiul ei 
printre adulţii aflaţi în picioare. 

Ethan şi-a aruncat braţele în jurul ei, transformându-se 
instantaneu dintr-un Don Juan în devenire într-un băieţel 
speriat. Puştiul moştenise părul mamei, a remarcat Jason 
în trecere. Părul scurt blond-roşcat al mamei s-a amestecat 
cu coama vâlvoi, morcovie, a fiului. Erau ca două picături 
de apă. Se potriveau perfect. 

Jason s-a forţat să revină în elementul lui, acel loc magic 
în care nimic nu-l putea atinge. 

— Nu înţeleg ce s-a întâmplat, a deschis tatăl discuţia, 
apoi s-a oprit, observând bandajul de pe faţa lui Jason. V-a 
atacat? Fiul meu a atacat un adult? 

— Are un croşeu promiţător, l-a informat Jason. Apoi, 
văzând paloarea de pe chipul bărbatului, s-a grăbit să 
adauge: Nu vă faceţi griji, n-am de gând să depun 
plângere. 

Sergentul Warren l-a privit cu interes sporit. 

— Ethan era supărat, a continuat Jason. Îl înţeleg. Nici 
eu n-am o săptămână prea bună. 

Tatăl părea şi mai nedumerit acum, dar Jason nu avea 
chef să-i ofere şi alte lămuriri. Pe moment, făcuse tot ce 
putuse. Şi cu asta, basta. Acum trebuia să se întoarcă 
acasă. 

Nu s-a obosit să-şi ia rămas-bun, a ieşit pur şi simplu pe 
uşă, în timp ce, în birou, directorul Stewart se apucase să 
explice detaliile „presupusului incident” şi posibilele lui 
repercusiuni disciplinare unor părinţi care nu îşi 
imaginaseră probabil niciodată că fiul lor tocilar ar fi în 
stare să atingă o muscă. 

Sergentul Warren l-a ajuns din urmă în holul de la 
intrare. Jason nu s-a mirat. Era obosit şi cu nervii la 
pământ, aşa că era normal ca poliţista să profite şi să 


încerce să-l strângă cu uşa. 

— Plecaţi deja? i-a strigat ea. 

— Trebuie să mă duc să-mi iau copilul. 

— Aţi găsit, în sfârşit, pe cineva demn de încredere care 
să stea cu fetiţa? 

Bărbatul s-a întors, păstrându-şi calmul şi ferindu-se să 
muşte momeala. E 

— Asistă la ora de lucru manual. Înţeleg că acolo fac 
prăjituri. 

— Îi e dor de mămica ei, nu? 

Jason nu a răspuns. 

— Presupun că îi e tare greu. Nu are decât patru ani şi e 
ultima persoană care a văzut-o pe Sandra în viaţă. 

Jason nu a răspuns. 

D.D. şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a apropiat. 
Mişcându-se agresiv, cu picioarele ei lungi îmbrăcate în 
pantaloni de denim. Un prădător care luase mirosul 
vânatului. 

— Ce mai face pisica? 

— Ce fac toate pisicile. 

— Reapariţia Domnului Smith a făcut-o, probabil, foarte 
fericită pe fetiţă. 

— De fapt, a plâns după mama ei. 

— Asta e tactica dumneavoastră de apărare - tatăl 
iubitor şi grijuliu care nu i-ar face niciodată un rău 
animalului de companie al fiicei? 

Jason nu a răspuns. 

D.D. a mai făcut doi paşi în faţă, smucindu-şi capul 
înapoi, în direcţia biroului directorului. 

— Ce ziceţi de rivalul dumneavoastră? O fi el tânăr, dar, 
din câte se pare, Ethan Hastings petrecea mai mult timp 
cu soţia decât dumneavoastră. 

— Ar trebui să staţi de vorbă cu doamna Lizbet, a spus 
Jason. 

— Zău? Ştia despre relaţia dintre Sandy şi Ethan? 

— Da, despre adevărata natură a acestei relaţii. 


— Şi care anume e asta, Jason? 

— Pasiunile pe care elevii le fac pentru profesori sunt un 
risc profesional. Puteţi întreba orice profesor. 

— Mie mi s-a părut ceva mai serios decât o pasiune 
trecătoare. 

— Poate, din punctul de vedere al lui Ethan Hastings. 

— Şi tu ai aflat despre relaţia lor, Jason? Şi ai devenit 
gelos? Ai simţit nevoia să o pui la punct pe Sandy? 

— Pot să afirm cu toată sinceritatea că nu sunt un tip 
gelos de felul meu. 

D.D. a ridicat din sprâncene, fără să-şi ascundă 
scepticismul. 

— Toată lumea e geloasă. Până şi puştiul de treisprezece 
ani, Ethan Hastings, dac-ar fi să mă iau după cucuiul din 
capul tău. 

— Avea un manual în mână, a ripostat Jason automat. M- 
a lovit cu el pe la spate. 

D.D. i-a zâmbit - imaginea însăşi a prieteniei. 

— Zău aşa, Jason! Gata cu joaca! Spune-ne ce s-a 
petrecut în noaptea de miercuri. Între soţi apar tot timpul 
certuri, e de înţeles. Mai ales când vorbim despre cupluri 
tinere, unde ambii parteneri lucrează şi mai au şi un copil 
mic de crescut. Şi, desigur, Sandy e o femeie tânără şi 
frumoasă, care stă mai în fiecare noapte singură... Deci te- 
ai înfuriat. Poate i-ai spus lucruri care nu trebuiau spuse. 
Poate ai făcut lucruri care nu trebuiau făcute. Cu cât ne 
dezvălui mai repede ce s-a întâmplat, cu atât mai repede 
vom pune capăt poveştii ăsteia. Şi vom găsi o soluţie 
viabilă pentru tine şi Ree. Gândeşte-te la ea, la cât de 
speriată e acum. Pune-te în locul ei, al unui copil de patru 
ani care se scoală în fiecare dimineaţă cu ultimele vorbe 
rostite de mamă răsunându-i în cap... 

Jason nu a răspuns. 

D.D. s-a apropiat şi mai mult, într-atât încât Jason a 
simţit mirosul săpunului pe care poliţista îl folosise în 
dimineaţa aceea la duş. Părul ei blond buclat semăna într-o 


oarecare măsură cu al lui Sandy. „Un păr frumos”, aşa 
spusese Ree, care îi ducea deja, fără îndoială, dorul 
mamei. 

— Spune-mi unde e, a şoptit D.D. aproape de urechea 
lui. Spune-mi unde e Sandy, Jason, şi eu am s-o aduc acasă, 
la Ree. 

El s-a aplecat spre ea, aproape atingându-i obrazul cu 
buzele, şi a simţit tresărirea ei involuntară. 

— Întreabă-l pe Ethan Hastings, a murmurat. 

D.D. a făcut un pas în spate. 

— Dai vina pe un băiat de treisprezece ani? a întrebat 
nevenindu-i să creadă. 

— Nu subestima niciodată tinereţea, a ripostat el cu 
chipul împietrit. Dac-ai şti ce lucruri făceam eu la vârsta 
lui... 

D.D. se închisese de-acum în sine. 

— Jason, a spus ea pe un ton răspicat, pentru un bărbat 
deştept, poţi să fii tare prost... 

— De ce? Fiindcă nu vreau să mă las arestat? 

— Nu, pentru că nu eşti în stare să pui lucrurile cap la 
cap. Urmăreşte-mă puţin! Ai declarat că nu i-ai făcut 
niciun rău soţiei... 

— Aşa e. 

— Fiica ta a povestit că cineva a intrat miercuri noaptea 
în casă şi a atacat-o pe Sandy. 

Vocea lui Jason a răsunat mai aspru acum: 

— Corect. 

— Fiica ta ştie ceva. Mai mult decât ne-a spus. Marianne 
Jackson e convinsă de asta. Şi eu la fel. Şi, ascultă-mă bine, 
dacă fetiţa păţeşte ceva, inclusiv dacă îi apare dintr-odată 
pe faţă un pistrui, o să te vânez până în pânzele albe. 

Bărbatul nu a răspuns pe loc. În principal, din cauza 
şocului. 

— Vrei să spui... Vrei să spui că...? 

— Că o să stăm cu ochii pe tine. Douăzeci şi patru de ore 
pe zi, şapte zile pe săptămână. Şi, îţi spun, pentru binele 


tău, sper ca fetiţa să nu păţească nimic. 

Jason a înţeles, în sfârşit, mesajul - nu numai 
ameninţarea intrinsecă, dar şi avertismentul subtil. Ree 
fusese ultima persoană care o văzuse pe Sandy în viaţă. 
Ree ştia mai multe decât fusese deocamdată dispusă ori 
capabilă să povestească. Ree era cea care deţinea cheia 
misterului. 

Ceea ce însemna că persoana care îi făcuse rău lui 
Sandy avea un mobil al naibii de puternic pentru... 

Jason a refuzat să meargă cu gândul mai departe. 
Pieptul îl apăsa. De teamă sau de furie? N-ar fi ştiut să 
spună. Poate că, pentru un om ca el, era totuna. 

— Nimeni nu-i va face vreodată rău fiicei mele, s-a auzit 
rostind. O să am grijă s-o apăr. 

D.D. s-a mulţumit să-i arunce o privire. 

— Zău? Aşa cum ţi-ai apărat şi soţia? 

Jason Jones s-a îndepărtat cu paşi apăsaţi. De data 
aceasta, D.D. l-a lăsat să plece. S-a întors în biroul 
directorului, unde a încercat, împreună cu Miller, să-l 
tragă din nou de limbă pe Ethan, fără a obţine însă mare 
lucru. Ethan Hastings îl considera pe Jason Jones o 
personificare a răului, însă, în acelaşi timp, nu putea oferi 
niciun motiv plauzibil pentru care Sandra Jones să-şi fi 
catalogat soţul drept un om periculos. Băiatul îşi găsise 
eroina în profesoara de educaţie civică, iar în Jason Jones, 
balaurul care-şi păzea înverşunat prada. 

Părinţii lui erau înnebuniţi, iar tatăl era atât de disperat, 
încât a atras-o pe D.D. deoparte pentru a-i spune că fratele 
soţiei, cu alte cuvinte unchiul lui Ethan, lucra la poliţia 
statală... 

Lui D.D. i-a fost prea milă de el ca să-l avertizeze că pe 
parcursul unei anchete nu conta deloc o relaţie de rudenie 
cu un ofiţer de poliţie. 

Ea şi Miller au consemnat declaraţia lui Ethan, i-au 
confiscat telefonul pentru a verifica eventualele mesaje 
incriminatorii schimbate de adolescent cu profesoara de 


douăzeci şi trei de ani, apoi au căutat-o pe Elizabeth 
Reyes, alias doamna Lizbet, care le-a oferit o versiune mai 
echilibrată a faptelor. 

Au terminat în jurul orei cinci, când lui D.D. i s-a făcut o 
poftă nebună de lasagna. 

— Eşti foarte veselă, din câte văd, a constatat Miller. 

— A fost o zi bună, a confirmat D.D. 

— Dar n-am găsit-o pe Sandra Jones, şi, în plus, a apărut 
şi al treilea suspect - un Romeo de treisprezece ani. 

— Nu cred că Sandra Jones avea o aventură cu Ethan. 
Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să verificăm telefonul 
băiatului. Ar putea fi distractiv. 

Miller i-a aruncat o privire piezişă. 

— Cum poţi fi atât de sigură? Doar urmăreşti şi tu la 
televizor aceleaşi ştiri ca mine. Nu vezi că ultima modă e 
ca profesoarele drăguţe să se încurce cu băieţi de şcoală 
generală? 

— Aşa e, a spus D.D. strâmbând din nas. Dar, pe de altă 
parte, totul mi se pare complet lipsit de sens. O femeie 
care arată atât de bine ca Sandra Jones n-ar trebui să aibă 
nicio problemă în a atrage bărbaţi în toată firea, nu? 

— Este o chestiune de dominantă, i-a explicat Miller. 
Femeile astea nu-şi doresc o relaţie de la egal la egal. Îşi 
doresc un mascul care să facă tot ce le cer ele. Şi cum noi, 
cei cu testosteron, nu suntem recunoscuţi pentru înclinația 
spre cooperare, se îndreaptă, în mod pervers, spre cei mult 
mai tineri. 

— Aşadar, pe testosteron ar trebui să dăm vina? a 
întrebat D.D., ridicând din sprâncene. Hmm, în cazul ăsta, 
ar trebui să stau şi eu mai mult prin şcolile generale. A 
pufnit. Mie tot nu-mi vine să cred că Sandra Jones se culca 
cu Ethan Hastings. Imposibil! În plus, toate declaraţiile pe 
care le avem până acum confirmă faptul că era tot timpul 
însoţită de fetiţă. 

Miller a căzut pe gânduri. 

— Poate a fost o chestie dintr-aia, cum îi zice? „O 


aventură emoţională.” Sandy l-a sedus pe Ethan în 
principal prin intermediul telefonului mobil, al e-mailului 
etc. Soţul a dat peste mesaje şi a ucis-o într-o criză de 
gelozie. 

— Sau poate i-a mărturisit despre relaţia ei cu Ethan lui 
Aidan Brewster, agresorul sexual, care a ucis-o într-o criză 
de gelozie. Ai dreptate, avem prea mulţi suspecți. Deşi ar 
trebui să vedem şi partea bună a lucrurilor. 

— Există şi o parte bună? 

— Presupusa relaţie a Sandrei Jones cu un elev ne oferă 
motivaţia perfectă pentru a depune o cerere de confiscare 
a computerului familiei. 

Miller s-a înviorat brusc. 

— Da, a fost o zi bună, a aprobat el. 


Capitolul 20 


Oamenii îşi petrec viaţa pregătindu-se pentru marile 
momente. Planificăm petreceri incendiare pentru clipele 
de referinţă din existenţa noastră - aniversarea a douăzeci 
şi unu de ani, logodna, nunta, celebrarea copilului ce va 
veni pe lume. Sărbătorim, cântăm şi strigăm în onoarea 
evenimentului, din simplul motiv că fi considerăm un 
moment important. 

La fel, ne călim pentru a face faţă loviturilor majore. 
Comunitatea care se adună în jurul supravieţuitorilor unui 
incendiu devastator. Familia care se reuneşte la funeraliile 
tatălui răpus mult prea devreme de cancer. Prietena cea 
mai bună care nu te lasă de izbelişte în primul weekend 
petrecut ca mamă proaspăt divorțată. Presimţim apariția 
marilor momente şi ne pregătim să jucăm rolurile 
principale în propriile noastre drame. Și asta ne face să ne 
simțim mai bine. Şi mai puternici. „Uitaţi-vă la mine, am 
trecut cu bine peste asta.” 

Și, desigur, făcând aceasta, pierdem din vedere toate 
momentele intermediare. Viaţa de zi cu zi, care este aşa 
cum este. Care nu implică jelanii. Doar îndatoriri de 
îndeplinit. 

Sunt convinsă că acestea sunt, de fapt, momentele care 
ne fac să fim ceea ce suntem sau care ne distrug. Aidoma 
unui val care se izbeşte zi după zi de aceeaşi stâncă, 
erodând piatra şi configurând linia țărmului, detaliile 
neînsemnate ale vieţii sunt cele care dețin adevărata 
putere şi, prin urmare, ascund şi un mare pericol. 
Lucrurile pe care le facem sau nu le facem în mod curent, 
fără a înțelege vreodată semnificaţia pe termen lung a 
acestor gesturi mărunte. 

De pildă, ultima mea zi pe lumea aceasta a fost o 


sâmbătă, 30 august, când i-am cumpărat lui Jason un iPod 
ca dar de ziua lui. 

Eu şi Ree am mers împreună la cumpărături. Ea avea 
nevoie de haine pentru grădiniță, eu - de câteva lucruri 
pentru a termina amenajarea sălii de clasă. Am intrat într- 
un magazin Target, am văzut iPodurile şi m-am gândit 
imediat la Jason. li plăcea să asculte muzică, iar în ultima 
vreme începuse să facă jogging. Cu un iPod, putea 
combina cele două pasiuni. 

Am introdus minunea muzicală de mărimea unui card de 
credit pe furiş în casă, ascunzând-o printre lucrurile 
cumpărate pentru şcoală. Mai târziu, când Jason se 
hârjonea cu Ree în camera de zi, am vârât iPodul în fundul 
unui sertar de bucătărie, sub grămada de mănuşi pentru 
aragaz, mai aproape de computer. 

Eu şi Ree puseserăm totul la cale pe drum, în maşină. 
Cum aveam să-i jucăm un renghi lui Jason, descărcând în 
secret tone de rock'n'roll, în locul preferatei lui - muzica 
clasică. Mulțumită filmului Aruncat la canal!*, Ree era 
familiarizată cu piesele lui Billy Idol şi Fatboy Slim. În 
unele dimineţi de sâmbătă, când, după nopti nedormite, pe 
Jason îl ajungea din urmă somnul şi dormea până după ora 
nouă, găselnița lui Ree era să cânte Dancing with Myself în 
gura mare. Pentru că nimic nu-l scoală din pat mai repede 
pe un împătimit al lui lui George Winston!” decât un star 
rock britanic. 

Eram tare încântate de noi însene. 

Sâmbăta o petreceam în familie, aşa că ne-am ţinut tare 
şi nu am trădat secretul. Duminică, pe la ora cinci, Jason 
ne-a anunţat că trebuia să dea o fugă până la birou ca să 
verifice nişte surse şi să editeze o primă variantă a unui 


14 Flushed away, film de desene animate (2006) la a cărui coloană 
sonoră au contribuit mai mulţi cântăreţi de rock, printre care şi Billy 
Idol, autorul melodiei Dancing with Myself, „Dansând cu mine” (n.tr.) 
15 Pianist american (n. 1949), compozitor de rural folk, jazz şi R&B 
(n.tr.) 


reportaj despre puburile irlandeze din Southie. Eu şi Ree 
practic i-am făcut vânt din casă. Ziua lui era marți. Și 
aveam nevoie de timp pentru pregătiri. 

Am început prin a deschide computerul. Domnul Smith a 
sărit pe masă, ocupând o poziţie strategică lângă 
monitorul cald, de unde mă putea urmări, plin de sine, prin 
deschizăturile ochilor lui aurii. 

Ca majoritatea obiectelor electronice, iPodul necesita 
instalarea unui software special. Nu am nici pe departe 
abilităţile lui Jason în materie de computere, însă cele mai 
multe astfel de programe sunt accesibile până şi unei 
nepricepute ca mine. După apariţia iconiţei Installation 
Wizard, am început să apăs pe „Accept”, „Da” şi 
„Următorul“ ori de câte ori cuvintele se iveau în fereastră. 

„Vezi, sunt mai deşteaptă decât ai fi crezut”, l-am 
informat pe Domnul Smith, care mi-a răspuns printr-un 
căscat. 

Ree se apucase să caute prin colecția ei de CD-uri. După 
o îndelungă chibzuinţă, ajunsese la concluzia că Jason 
urma să aibă nevoie de ceva muzică Disney pentru a-l 
acompania pe Billy Idol. Poate că va alerga mai repede pe 
melodiile lui Elton John pentru filmul de desene animate 
Regele Junglei. Și nu era de neglijat nici munca destoinică 
depusă de Phil Collins pentru Tarzan. 

Computerul m-a anunţat că softul iTunes fusese instalat, 
în timp ce Ree continua să scotocească prin mormanul de 
CD-uri. Am citit instrucţiunile, apoi i-am arătat cum să 
introducă CD-urile în drive-ul computerului, după care 
muzica avea să fie copiată pe iPodul lui tati. Pe hee a 
încântat-o la culme vrăjitoria asta. După aceea, am vizitat, 
desigur, magazinul de muzică online, de unde am 
descărcat câteva opere clasice ale formațiilor Led Zeppelin 
şi Rolling Stones. Sympathy for the Devil! s-a numărat 
dintotdeauna printre favoritele mele. 


16 Melodie a formaţiei Rolling Stones, inclusă în 1968 în albumul 
„Beggars Banquet” (n.tr.) 


Timpul a trecut pe nesimţite şi s-a făcut opt, ora de 
culcare a lui Ree. Am ascuns iar iPodul sub mănuşile de 
bucătărie. Ree s-a grăbit să strângă CD-urile şi să le îndese 
înapoi pe raft. Pe urmă, sus, la etaj, un duş rapid, spălat pe 
dinți, pipi la oliţă, două poveşti, un cântecel, o ultimă 
scărmpinare pe după ureche a motanului şi, în cele din 
urmă, linişte. 

M-am întors la bucătărie şi mi-am preparat un ceai. 
Urma Ziua Muncii, ultima zi de vacanţă pentru mine şi 
Ree. După care avea să înceapă rutina dusului lui Ree la 
grădiniță şi a plecării mele la şcoală. Pe la ora unu, Jason o 
lua de la grădiniţă, iar eu trebuia să mă întorc acasă până 
la cinci, pentru ca el să plece la lucru. Agitaţie şi iar 
agitaţie. Eu şi soțul meu deveniserăm două vapoare care 
îşi intersectau drumurile în noapte. : 

Eram tulburată. Eram emotionată. Eram speriată. Imi 
dorisem să am o slujbă. Ceva numai al meu. Decizia de a 
deveni profesoară mă surprinsese şi pe mine, însă îmi 
plăcuse ceea ce făcusem cu un an în urmă. Copiii mă 
tratau cu respect, erau dornici să înveţe şi îmi sorbeau 
cuvintele din gură. Savuram momentele când ceea ce 
spuneam îi făcea pe toţi să zâmbească. Imi plăcea să-i aud 
strigându-mă „doamna Jones, doamna Jones”, probabil 
pentru că, nefiind numele mamei mele, doamna Jones mi 
se părea că suna extrem de demn şi de respectabil. 

Atunci când mă aflam în faţa clasei, mă simţeam 
inteligentă şi stăpână pe mine. Propria copilărie mi se 
părea îndepărtată, iar în ochii copiilor vedeam adultul care 
aş fi vrut să fiu. Răbdător, versat, plin de resurse. Fiica 
mea mă iubea. Elevii mei mă iubeau. 

Și soțul meu... Niciodată nu fusesem sigură de el. Jason 
avea nevoie de mine. Îmi respectase decizia de a-mi lua o 
slujbă, deşi ştiam că ar fi preferat să stau acasă şi să am 
grijă de Ree. Mă încurajase să-mi continui studiile, cu 
toate că, din această cauză, întreaga familie avusese de 
suferit. Îi spusesem că îmi trebuia ceva numai al meu, iar 


el completase imediat un cec pentru studiile online alese 
de mine. 

Imi respecta spațiul intim. Avea încredere în deciziile 
mele. Mă trata cu blândeţe. 

Era un om bun, îmi repetam fără încetare în nopțile 
acelea interminabile când umbrele se lungeau pe pereți şi 
mă simțeam din nou singură. 

Și ce dacă nu făceam sex? Nicio căsnicie nu este 
perfectă, nu? Asta însemna să fii un om matur. Să înţelegi 
că visele copilăriei nu aveau să se împlinească niciodată. 
Să faci compromisuri. Să te sacrifici pentru binele familiei. 

Să faci ceea ce e bine, chiar dacă nu perfect, şi să fii 
recunoscător pentru toate nopțile când adormeai fără să 
simţi în nări mirosul greţos de trandafiri ofiliți. 

Cu gândul la Jason, mi-am amintit că a doua zi dimineaţă 
trebuia să-i fac, împreună cu Ree, un tort. Poate ar fi mai 
bine să impachetez iPodul acum, cât el era încă plecat Si 
pe urmă privirea mi-a căzut pe computer, şi abia atunci mi- 
am dat seama că planul meu şi al lui Ree avea o fisură. 

Jason folosea computerul în fiecare noapte. Ceea ce 
însemna Că în seara aceea, când avea să se întoarcă de la 
lucru şi să-l deschidă, primul lucru pe care urma să-l 
observe avea să fie icoana de ilunes apărută în urma 
instalării programului. 

Și cu asta, se alegea praful de surpriza noastră. M-am 
aşezat în faţa computerului, încercând să-mi cântăresc în 
minte opţiunile. Puteam să dezinstalez software-ul. Deja 
încărcaserăm pe iPod melodiile noastre favorite, aşa încât 
ştergerea temporară a programului ilunes nu avea să 
schimbe nimic. Sau... 

Imi aminteam vag că se puteau şterge lucrurile de pe 
desktop mutându-le în Recycle Bin. Fişierul rămânea în 
Recycle Bin până când lansai comanda finală de ştergere. 
Aşa că poate reuşeam să mut iconița de iTunes departe de 
privirile lui Jason şi să o țin acolo ascunsă. Voila. 

Inainte de-a mă lăsa luată de val, m-am gândit să-mi 


testez teoria pe un document scris de mine mai demult, 
pentru o oră de curs. Am găsit numele fişierului, l-am 
selectat şi l-am mutat în Recycle Bin. Pe urmă, am făcut 
clic de două ori pe Recycle Bin ca să verific dacă articolul 
se afla acolo. 

Și, intr-adevăr, documentul meu era acolo. Alături de un 
alt fişier, denumit Foto 1. 

Am făcut clic pe el. 

Imaginea alb-negru a umplut ecranul. 

Iar eu mi-am îndesat pumnul în gură ca să nu-mi trezesc 
fetița cu ţipătul meu. 


Între şcoala generală din South Boston şi casa lui Jason 
şi a Sandrei erau aproximativ şapte kilometri, ceea ce 
însemna opt minute de mers cu maşina. Distanţa scurtă se 
încadra perfect în programul lor strâns, când Ree trebuia 
dusă sau luată din punctul A, iar Sandra sau Jason 
trebuiau să ajungă în punctul B. 

Acum, Jason privea cercetător la fiecare bloc pe lângă 
care trecea, în timp ce strângea cu ambele mâini volanul, 
gândindu-se că cele opt minute erau prea puţine. Nu 
îndeajuns pentru a-şi regăsi calmul. Nu îndeajuns pentru a 
înţelege pe deplin impactul spuselor lui Ethan Hastings. 
Nu îndeajuns pentru a-şi reveni după avertismentul 
nemilos al sergentului D.D. Warren cu privire la copilul lui. 
Nu îndeajuns pentru a se pregăti pentru ceea ce avea să 
urmeze. 

Ree fusese ultima persoană care o văzuse pe Sandy în 
viaţă, miercuri seara. Poliţiştii ştiau asta. El ştia. Şi, în mod 
cert, mai era şi o altă persoană care ştia. 

Persoana care îi făcuse rău soţiei sale. Persoana care 
putea să se întoarcă pentru a-i face rău şi lui Ree. 

— Am obosit, tati, s-a plâns Ree pe bancheta din spate, 
frecându-se la ochi. Vreau să merg acasă. 

Până şi Domnul Smith îşi abandonase poziţia de 
leneveală şi se uita acum la Jason, în expectativă. Motanul 


îşi cerea, fără îndoială, prânzul, ca să nu mai vorbim 
despre castronelul cu apă proaspătă şi lădiţa cu nisip. 

— Mergem acasă, tati? Vreau acasă. 

— Ştiu, ştiu. 

El însă nu voia. S-a gândit dacă nu era mai bine să ia 
prânzul la un restaurant şi să rămână peste noapte la un 
motel ieftin. Sau poate, la naiba, să umple rezervorul cu 
benzină şi să pornească spre Canada. Dar, în zilele 
noastre, cu atâtea alerte Amber!”, fuga nu mai putea fi un 
gest improvizat, cu atât mai puţin dacă aveai în maşină o 
fetiţă de patru ani, plus un motan portocaliu. „Canada?” şi- 
a spus posomorât. În cel mai bun caz, avea să ajungă până 
la graniţa statului Massachusetts. 

Ree voia să meargă acasă, şi poate că, la urma urmei, 
asta era cea mai bună soluţie. Doar casa avea uşi de oţel şi 
ferestre securizate. Aveau să fie în siguranţă. Poate nu 
ştiuse tot ce se întâmpla în viaţa soţiei, poate nu 
presimţise pericolul. Ei bine, de acum încolo avea să fie 
mult mai atent. Şi nu avea să lase pe nimeni să se atingă 
de fiica lui. 

Cel puţin aşa şi-a propus. 

Pe de altă parte, acasă însemna un spaţiu gol şi nicio 
urare veselă de bun venit din partea lui Sandy. 

Sau, şi mai rău, o confruntare cu presa, care se adunase 
deja, era convins, în curtea din faţă. 

„Cum ţi-ai ucis soţia, Jason? Ai înjunghiat-o, ai împuşcat- 
o, ai strangulat-o? Pun pariu că nu ţi-a fost greu, având în 
vedere experienţa pe care o ai...” 

Ar trebui să-şi angajeze un purtător de cuvânt, i-a venit 
lui o idee. Nu aşa se procedează în vremurile noastre? Un 


17 Sistem guvernamental de atenţionare pentru cazuri de răpire de 
copii, introdus în SUA în 1996, ulterior şi în Canada şi alte ţări. Oficial, 
denumirea derivă de la America's Missing: Broadcasting Emergency 
Response („Persoane dispărute în America: difuzarea răspunsurilor de 
urgenţă”), dar, de fapt, este numele lui Amber Hagerman, o fetiţă de 
nouă ani, răpită şi ucisă în Texas în 1996. (n.tr.) 


avocat care să te reprezinte legal, un purtător de cuvânt 
care să acţioneze în beneficiul familiei şi - desigur - un 
agent care să se ocupe de drepturile de autor cuvenite 
pentru cartea care va urma şi de detaliile financiare ale 
ecranizării ei. Dreptul la intimitate? Ce-i ăla? Ce-i ăla 
dreptul de a-l plânge în linişte pe cel drag dispărut? 

Nimănui nu-i mai păsa acum de astfel de nimicuri. Fiica 
însărcinată fusese răpită şi ucisă. Soţia iubită, omorâtă la 
metrou. Cadavrul prietenei - găsit tăiat în bucăţi şi vârât 
într-o valiză. Viaţa ta devenea, brusc, proprietatea 
televiziunilor de ştiri. Uită de pregătirile de înmormântare, 
e musai să apari la Larry King Show. Uită de explicaţiile 
datorate copilului, că nu-şi va mai vedea niciodată mama, 
trebuie să te aşezi pe canapea la emisiunea lui Oprah. 

Crima echivala cu celebritatea, fie că-ţi plăcea, fie că nu. 

Jason s-a înfuriat. O furie bruscă şi intensă. Articulațiile 
mâinilor i s-au albit pe volan, şi a început să conducă mai 
repede, mult peste limita legală de viteză. 

Nu asta îşi dorea. Nu voia să fie pus în situaţia de a-i 
duce dorul soţiei. Şi nu voia să fie atât de înspăimântat 
pentru soarta unicei sale fiice. 

S-a forţat să inspire adânc, apoi să dea încet drumul 
aerului din plămâni, slăbind în acelaşi timp greutatea cu 
care apăsa pe acceleraţie şi îndreptându-şi umerii, „Uită 
de griji. Incuie-le undeva, cât mai departe. Dă-le încolo. Şi 
pe urmă, zâmbeşte. Eşti la Camera ascunsă.” 

A cotit, intrând pe strada sa. Unde, aşa cum se 
aşteptase, patru care de transmisiuni TV erau deja parcate 
bară la bară. Şi poliţia era prezentă. Dubita fusese postată 
chiar în faţa casei, şi doi agenţi în uniformă, cu mâinile în 
şolduri, supravegheau de pe alee mica adunătură de 
reporteri şi de cameramani dichisiţi în haine neglijente. 
Posturi locale; povestea nu ajunsese încă o ştire de nivel 
naţional. 

Dar avea să ajungă, imediat ce informaţiile despre Ethan 
Hastings începeau să circule. 


Pe bancheta din spate, Ree a căscat ochii mari. 

— E vreo petrecere, tati? a întrebat ea entuziasmată. 

— Poate se bucură toată lumea asta că Domnul Smith s- 
a întors acasă. 

Jason a încetinit pentru a intra pe aleea din faţa casei, şi 
primul bliţ a explodat în afara geamurilor. A oprit maşina. 
Presa nu putea încălca o proprietate privată. Aşadar, avea 
timp suficient pentru a-şi desface centura de siguranţă, a 
se ocupa de Ree şi a găsi metoda cea mai bună de a-l duce 
pe Domnul Smith în casă. 

„Soţul îndurerat, soţul îndurerat.” Aparatele de luat 
vederi cu lentile telefoto s-au focalizat asupra lui. 

Avea să-l ducă pe Domnul Smith în braţe, ţinând-o pe 
Ree de mână. Uite o oportunitate formidabilă pentru o 
poză de premiu - soţul învineţit şi bandajat la cap cărând 
în braţe un motan portocaliu simpatic şi ţinând de mână o 
fetiţă adorabilă. 

Mda, avea să primească o grămadă de e-mailuri de la 
fani. 

Jason s-a simţit din nou gol pe dinăuntru. Nu înnebunit, 
nu trist, nu furios sau altcumva. Era iar în elementul lui. 

Domnul Smith se aşezase în poala lui, uitându-se pe 
geam la agitația de afară. Îşi ciulise urechile, şi coada îi 
tresărea nervos. Pe bancheta din spate, Ree îşi desfăcuse 
deja centura şi se uita întrebătoare la el. 

— Poţi să cobori pe partea asta, iubito? a întrebat-o el 
liniştit. 

Ree a încuviinţat din cap, holbându-se la mulţimea de 
străini adunată pe trotuar. 

— Tati? 

— E OK scumpo. Oamenii aceia sunt reporteri. Meseria 
lor este să pună întrebări. Şi eu fac la fel. Numai că eu 
scriu la ziar, în timp ce reporterii povestesc la televizor. 

Fetiţa l-a privit din nou, şi Jason a văzut cum 
îngrijorarea îşi făcea iarăşi loc pe faţa ei trasă. 

S-a răsucit pe scaunul şoferului şi i-a atins mânuţa. 


— Sunt obligaţi să stea pe trotuar, scumpo. Aşa e legea. 
Deci n-au cum să intre la noi în casă. Dar o să vezi, când o 
să ieşim din maşină, o să facă mult zgomot. O să înceapă 
să pună tot felul de întrebări trăsnite, toţi deodată - şi, în 
plus, fără să ridice mâna. 

Asta i-a atras imediat atenţia lui Ree. 

— Nu ridică mâna? 

— Nu. Vorbesc toţi deodată. Fără să ceară voie, fără să 
aştepte să termine ceilalţi ce au de spus. 

Ree a clipit din ochi. 

— Asta nu i-ar plăcea deloc doamnei Suzie, a spus ea 
serioasă. 

— Sigur că nu. Şi, când o să ieşim din maşină, o să-ţi dai 
singură seama de ce e atât de important să ridici mâna la 
şcoală, pentru că, dacă nu o faci... 

A arătat spre adunătura zgomotoasă de pe trotuar, şi 
Ree a oftat exasperată. Neliniştea îi dispăruse. Acum, abia 
aştepta să coboare din maşină, dacă nu pentru altceva, 
măcar pentru a clătina din cap la vederea atâtor adulţi 
prost crescuţi. 

Şi Jason se simţea ceva mai bine. Adevărul era că fiica 
lui de patru ani ştia mai multe decât şacalii care îl 
aşteptau, şi ăsta era un lucru demn de a fi luat în 
considerare. 

L-a îndesat pe Domnul Smith sub braţul stâng şi a 
deschis portiera din dreptul şoferului. Prima întrebare a 
răsunat de-a lungul curţii, şi reporterii au dat buluc. 

„Jason, Jason, unde e Sandy? Ai vreo noutate? Ştii unde 
se află?” 

„Este adevărat că azi-dimineaţă poliţia ţi-a interogat 
fiica de patru ani? Cum se simte micuța Ree? Îi e dor de 
mămica ei?” 

„Eşti ultima persoană care a văzut-o pe Sandy în viaţă?” 

„Ce-ai de declarat în legătură cu faptul că eşti 
considerat posibil suspect în acest caz?“ 

Jason a închis portiera din dreptul său şi a deschis-o pe 


cea a lui Ree. Capul plecat, motanul sub braţul stâng, 
mâna dreapta întinsă spre Ree. Fiica lui a coborât cu 
îndrăzneală de pe bancheta din spate. S-a uitat direct spre 
reporteri, şi Jason a auzit simultan o jumătate de duzină de 
aparate păcănind şi a văzut tot atâtea bliţuri. „Poza de 
vedetă”, şi-a spus întru câtva absent. Micuța lui fiică, fetiţa 
lui cea frumoasă şi curajoasă, tocmai îl salvase - faţa lui nu 
avea să apară în prim-plan la ştirile de la ora cinci. 

— Ai avut dreptate, tati, a spus Ree ridicându-şi privirea 
spre el. Oamenii ăştia nu vor câştiga niciodată un premiu 
pentru bună purtare. 

Şi atunci Jason a zâmbit. Pieptul i s-a umflat de mândrie 
în timp ce a luat-o pe fetiţă de mână şi s-a îndepărtat de 
ziariştii care  ţipau, îndreptându-se spre sanctuarul 
locuinţei sale. 

Au traversat curtea, Domnul Smith zbătându-se în 
braţele sale, Ree mergând cu paşi apăsaţi. Au urcat 
scările, şi Jason a fost nevoit să lase mâna lui Ree pentru a 
se concentra asupra motanului intrat în panică. 

„Jason, Jason, ai organizat patrule de căutare?” 

„Va fi un priveghi la lumina lumânărilor?” 

„Este adevărat că poşeta Sandrei a fost găsită pe blatul 
de bucătărie?” 

„Poţi să confirmi faptul că vei fi reprezentat de Alan 
Dershowitz!8, Jason?” 

Cheile i-au zdrăngănit între degete. Jason l-a mutat cu 
stângăcie pe Domnul Smith dintr-o parte în alta, în 
căutarea cheii potrivite. „Intră mai repede în casă. Intră 
mai repede în casă. Păstrează-ţi calmul. Stăpâneşte-te.” 

„Care au fost ultimele cuvinte ale lui Sandy?” 

Şi pe urmă, chiar lângă el, scârţâitul neaşteptat al 
podelei. 

Jason şi-a ridicat iute capul. Bărbatul a păşit afară din 


18 Jurist, avocat şi comentator politic american (n. 1938), celebru 
pentru apărarea cu succes a unor inculpaţi în cazuri de crimă, precum 
şi a unor celebrităţi ca Mike Tyson sau Patty Hearts (n.tr.) 


capătul umbrit al verandei. Imediat, Jason s-a postat în faţa 
fiicei sale, înarmat cu o pisică într-o mână şi cu un set de 
chei în cealaltă. 

Bărbatul a făcut trei paşi în faţă. Era îmbrăcat cu un 
costum şifonat din pânză, de culoare verde mentă, şi 
învârtea între degete o pălărie veche cafenie. Părul şocant 
de alb încununa o faţă puternic ridată. A zâmbit larg, şi 
Jason aproape că a scăpat din braţe afurisitul de motan. 

Bărbatul cu părul alb şi-a deschis braţele şi s-a uitat 
radios în jos, spre Ree, exclamând jovial: 

— Bună, scumpete! Hai la bunicul! 


Capitolul 21 


Jason a descuiat iute uşa din faţă şi i-a dat drumul 
Domnului Smith înăuntru. Şi-a pus mâna pe umărul lui 
Ree. 

— Hai, intră. 

— Da’, tati... 

— Haide, acum! Motanului îi e foame. 

Ree a căscat ochii mari de uimire, apoi, recunoscând 
tonul imperios, s-a conformat. A păşit înăuntru, şi Jason a 
închis uşa în urma ei, a încuiat-o din nou şi s-a întors spre 
bărbatul cu părul alb. 

— Pleacă de pe proprietatea mea. 

Nou-venitul şi-a lăsat uşor capul într-o parte, aparent 
confuz. Jason îl întâlnise pe tatăl lui Sandy doar o singură 
dată, şi atunci, la fel ca acum, fusese şocat la vederea 
ochilor lui albaştri înconjurați de riduri şi a zâmbetului 
larg, strălucitor. 

— Bine, Jason, aşa îţi întâmpini tu socrul? 

Max i-a întins, prietenos, mâna. Jason s-a făcut că n-o 
vede, repetând pe un ton ferm: 

— Pleacă de pe proprietatea mea sau voi cere să fii 
arestat. 

Max nu s-a clintit din loc. Dar chipul i s-a întristat. Şi-a 
învârtit pălăria în mâini, aparent nehotărât. 

— Unde e soţia ta? a întrebat într-un final judecătorul cu 
un glas sobru, adecvat circumstanțelor. 

— O să număr până la cinci, a spus Jason. Unu... 

— Înţeleg că a fost dată dispărută în urmă cu mai bine 
de o zi. Am văzut ştirea la televizor şi m-am grăbit să iau 
avionul. 

— Doi... 

— Asta e nepoţica mea? Are ochii bunicii ei. E tare 


drăgălaşă. Păcat că niciunul dintre voi nu s-a obosit să mă 
anunţe şi pe mine că am devenit bunic. Ştiu că eu şi 
Sandra am avut unele neînţelegeri, dar cred că nimic nu 
justifică faptul că n-am fost anunţat de naşterea unui copil 
atât de minunat. 

— Trei... 

— Am venit ca să te ajut, fiule. Oi fi eu bătrân, dar tot 
mai am ceva vlagă în mine. 

— Patru... 

Max l-a cântărit pe Jason din priviri, mijindu-şi ochii. 

— Mi-ai ucis unica fiică, Jason Jones? Pentru că dacă se 
dovedeşte că i-ai făcut rău Sandrei mele, că i-ai atins chiar 
şi un fir de păr din cap... 

— Cinci... 

Jason a coborât de pe verandă. Max nu l-a urmat 
imediat. Fapt care nu l-a surprins pe Jason. Sandra îi 
povestise că tatăl ei trăia precum proverbialul peşte mare 
dintr-un lac mic. Era un judecător extrem de respectat şi 
un gentleman sudist afabil. Oamenii aveau instinctiv 
încredere în el, şi tocmai de aceea nimeni nu intervenise 
ca să-i ajute fiica atunci când mama îi turna înălbitor de 
rufe pe gât. 

Reporterii l-au zărit apropiindu-se şi au întins, plini de 
speranţă, microfoanele către el, ţipând: 

„Unde e Ree?” 

„Cine e bărbatul de pe verandă?” 

„Ai primit vreo cerere de răscumpărare?” 

Jason s-a oprit în dreptul poliţistului în uniformă postat 
cel mai departe de reprezentanţii presei şi i-a făcut un 
semn cu degetul. Pe ecusonul lui era scris numele 
„Hawkes”. Excelent, şi-a spus Jason, mi-ar prinde tare bine 
un şoim!?. 

Agentul s-a tras ascultător mai aproape, la fel de 
reticent ca el în a împărtăşi conversaţia cu lumea largă. 

— Bărbatul în vârstă de pe verandă, a murmurat Jason. 


19 Joc de cuvinte intraductibil: în engleză, hawk înseamnă „şoim” (n.tr.) 


Nu e bine-venit la mine în casă. l-am cerut să părăsească 
proprietatea, dar a refuzat. 

Ofiţerul a ridicat din sprâncene. Şi-a mutat privirea de la 
Jason la reporteri, apoi din nou la Jason, ca o întrebare 
nerostită. 

— Dacă vrea să facă o scenă, n-are decât, a răspuns 
Jason şoptit. Eu îl consider o ameninţare la adresa fiicei 
mele şi vreau să-l văd plecat de-acolo. 

Agentul a încuviinţat din cap şi a scos un carneţel cu 
spirală. 

— Cum îl cheamă pe domnul? 

— Maxwell Black din Atlanta, Georgia. 

— Şi care e legătura cu dumneavoastră? 

— Tehnic vorbind, e socrul meu. 

Polițistul în uniformă s-a holbat la el. Jason a ridicat din 
umeri. 

— Soţia mea nu şi-a dorit ca tatăl ei să se implice în 
viaţa fiicei noastre. Şi faptul că Sandy... nu e acum aici nu 
înseamnă că nu trebuie să ţin cont de dorinţele ei. 

— A făcut domnul Black vreo afirmaţie anume? V-a 
ameninţat în vreun fel pe dumneavoastră sau pe fetiţă? 

— Consider prezenţa sa în sine o ameninţare. 

— Să înţeleg că aveţi un ordin de restricţie? a întrebat 
agentul nedumerit. 

— O să-l obţin mâine, la prima oră, promit. 

Ceea ce era o minciună, fiindcă, pentru a obţine un ordin 
de restricţie avea nevoie de dovezi, iar curtea nu avea să 
se mulţumească, probabil, cu afirmaţia lui Sandy cum că 
Max îşi iubise soţia dezaxată mai mult decât fiica. 

— Nu pot să-l arestez... a dat să spună polițistul. 

Jason l-a întrerupt. 

— Consider că omul acela mi-a încălcat proprietatea. Vă 
rog să-l îndepărtați de acolo. Asta e tot ce vă cer. 

Agentul a renunţat să-l mai contrazică şi a ridicat din 
umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică: „E îngroparea ta pe 
prima pagină, omule”, după care a făcut un pas în faţă. 


Max îşi dăduse însă seama cum stă treaba. A coborât 
singur scările, cu zâmbetul său vesel încremenit pe faţă, 
deşi cu mişcări smucite, ca de om care face ceea ce 
trebuie să facă, nu însă şi ceea ce vrea. 

— Atunci, cred că ar fi mai bine să mă duc la hotel, a 
consimţit el maiestuos, dând o dată din cap în direcţia lui 
Jason. 

Între timp, reporterii se liniştiseră. Făcuseră, aparent, 
legătura dintre prezenţa agentului în uniformă şi gesturile 
bărbatului cu părul alb şi urmăreau acum cu atenţie 
spectacolul. 

— Desigur, a continuat Max, abia aştept să-mi vizitez 
nepoţica mâine, la prima oră. 

— Nici vorbă, a replicat Jason pe un ton plat, 
îndreptându-se spre casă, unde îl aştepta Ree. 

— Fiule, eu, unul, nu m-aş aventura să zic asta dac-aş fi 
în locul tău, a strigat Max în urma lui. 

Împotriva voinţei sale, Jason s-a trezit că se opreşte şi se 
răsuceşte pe călcâie, aruncându-i o privire socrului său. 

— Mai ştiu şi eu câte ceva, a rostit bătrânul încet, ca să 
fie auzit doar de Jason şi de agentul în uniformă. De pildă, 
ştiu data la care ai cunoscut-o pe fiica mea şi cea la care s- 
a născut nepoata. 

— Nu-i adevărat. Sandy nu te-a sunat după ce-a născut 
copilul. 

— Certificatele de naştere sunt acte publice, Jason 
Jones. Acte publice. Şi acum, ce zici, nu crezi că e cazul să 
îngropăm securea războiului? 

— Nici vorbă, a repetat Jason hotărât, cu toate că inima 
îi bătea nebuneşte în piept. 

Pentru a treia oară în acea zi, se confrunta cu un pericol 
neaşteptat. 

I-a întors spatele lui Maxwell, a urcat treptele către 
verandă şi a descuiat uşa din faţă. A intrat şi a găsit-o pe 
Ree în mijlocul vestibulului, cu buza de sus tremurând şi 
cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. 


A închis uşa, şi fetiţa i s-a aruncat în braţe. 

— Tati, mi-e frică. Mi-e tare frică, tati. 

— Şşşt, şsst, şşst. 

A strâns-o cu putere. A mângâiat părul fiicei sale şi a 
inhalat parfumul alinător al şamponului acesteia. 

— Te iubesc, a şoptit pe deasupra capului lui Ree, 
întrebându-se în acelaşi timp ce şanse avea Maxwell să-i ia 
copilul. 


Jason a preparat vafe pentru masă. Micul dejun în loc de 
cină avea în casa lor o tradiţie respectabilă, iar ritualul 
familiar al bătutului amestecului l-a calmat. A turnat 
aluatul în formele aburinde. Ree s-a aşezat la marginea 
blatului de bucătărie, cu ochii fixaţi asupra luminii roşii a 
aparatului. Când lumina avea să se stingă, mâncarea era 
gata. Îşi lua în serios îndatoririle de cronometror. 

Jason a scos siropul din frigider. A turnat suc de 
portocale în pahare, apoi a prăjit ultimele două ouă, pentru 
ca fiica lui să aibă şi altceva de mâncat decât pâine 
înmuiată în zahăr. Parcă o auzea pe Sandy: „Vafele cu 
sirop de arțar sunt doar cu puţin mai bune decât gogoşile. 
Zău aşa, Jason, măcar mai adaugă şi tu un ou fiert tare sau 
orice altceva.” 

Totuşi, soţia lui nu se plânsese prea tare. Mâncarea ei 
preferată erau pastele capellini cu sos roz de votcă, pe 
care le comanda ori de câte ori mergeau în cartierul North 
End. „Paste rozelicioase”, aşa le poreclise Ree, şi ele două 
le înfulecau mereu voioase, împărțind castronul. 

Jason a simţit cum îi vâjâia capul. A amestecat prea 
energic ouăle, şi a vărsat puţin pe podea. A bătut cu 
piciorul lângă pată şi Domnul Smith s-a prezentat imediat 
să investigheze locul. 

— S-a stins lumina la aparat, a intonat Ree. 

— OK, atunci hai la masă, a spus Jason străduindu-se să- 
l imite pe Jim Carrey. 

Ree a chicotit. Sunetul râsului ei l-a mai liniştit puţin. Nu 


avea toate răspunsurile. Era extrem de tulburat de ceea ce 
se întâmplase în ziua aceea şi, mai ales, de ceea ce putea 
să se întâmple în continuare. Dar măcar avea clipa aceea. 
Dăruită de Ree. 

Clipele contau, contau atât de mult. Alţi oameni nu 
aveau asemenea clipe. Dar el avea. 

S-au aşezat unul lângă altul la blatul de bucătărie. Şi-au 
mâncat vafele. Şi-au băut sucul. Ree a fugărit bucăţelele 
de ou prin farfurie, târându-le mai întâi prin obstacole de 
sirop de arțar înainte de a le îndesa în gură. 

Jason s-a servit cu o altă vafă, întrebându-se când avea 
să vină poliţia să confişte computerul familiei. A tăiat vafa 
în bucăţi de mărimea unei îmbucături, întrebându-se ce 
anume o învățase Ethan Hastings pe Sandra despre 
computere şi de ce ea nu-i mărturisise niciodată 
suspiciunile pe care le avea. A adăugat o jumătate de 
duzină de bucăţi pe farfuria cu margarete a lui Ree, 
întrebându-se care dintre cele două căi de a-şi pierde fiica 
era mai dureroasă - să fie luată de poliţie şi lăsată în grija 
statului, atunci când aveau să-l aresteze pentru uciderea 
lui Sandy, sau să-i fie încredinţată tatălui lui Sandy, care 
avea să declare la tribunalul pentru minori că Jason Jones 
nu era tatăl biologic al Clarissei Jane Jones şi deci nu avea 
dreptul să se amestece în viaţa ei. 

Ree şi-a pus deoparte furculiţa. 

— M-am săturat, tati. 

Jason a aruncat o privire înspre farfurie. 

— Încă patru înghiţituri, câte una pentru fiecare an pe 
care îl ai. 

— Nu. 

Fetiţa s-a dat jos de pe scaunul de bar. Jason a prins-o, 
încruntat, de braţ. 

— Patru înghiţituri, şi pe urmă poţi să pleci. 

— Nu eşti tu şeful meu. 

Jason a clipit des, apoi şi-a pus jos furculiţa. 

— Sunt tatăl tău, ceea ce înseamnă că sunt şeful tău. 


— Nu, mami e. 

— Amândoi suntem. 

— Nu, numai mami. 

— Clarissa Jane Jones, ai de ales: ori mănânci încă patru 
înghiţituri, ori te duci să stai pe scară. 

Ree şi-a împins bărbia în faţă. 

— O vreau pe mami. 

— Patru înghiţituri. 

— De ce-ai ţipat la ea? De ce i-ai spus că e nebună? 

— Urcă-te înapoi pe scaun, Ree! 

Fetiţa a bătut cu piciorul în podea. 

— O vreau pe mămica mea! Mami mi-a spus că o să se 
întoarcă întotdeauna acasă. Că n-o să mă părăsească 
niciodată. 

— Ree... 

— Mami se duce la serviciu, şi pe urmă se întoarce 
acasă. Se duce la magazin, şi pe urmă se întoarce acasă. 
Mami mi-a promis, mi-a promis că o să se întoarcă 
întotdeauna acasă! 

Jason a simţit cum i se pune un nod în gât. Ree trecuse 
printr-o fază de ataşament excesiv, când plângea fără 
oprire ori de câte ori pleca Sandy de acasă. Aşa că Sandy 
experimentase o metodă descrisă într-o carte despre 
educaţia copiilor: o anunţa întotdeauna pe Ree înainte de a 
pleca de acasă, şi primul lucru pe care îl făcea atunci când 
se întorcea era să-şi îmbrăţişeze fetiţa. „Vezi, Ree, m-am 
întors. O să mă întorc întotdeauna acasă. N-o să te 
părăsesc niciodată. Niciodată.” 

— Mami o să mă ducă acum la culcare, a spus Ree, 
împingându-şi, cu încăpățânare, bărbia în faţă. E treaba ei 
să mă culce. Treaba ta e să te duci la serviciu, şi atunci 
mami o să mă culce. Pleacă! Du-te la serviciu, tati! 

— Ree... 

— Nu mai vreau să te văd aici. Nu mai am nevoie de 
tine. Trebuie să pleci. Dacă pleci, mami o să se întoarcă 
acasă. Du-te la serviciu! 


— Ree, ascultă-mă... 

— leşi afară, ieşi afară! Nu vreau să te mai văd. Eşti un 
rău. 

— Clarissa Jane Jones... 

— Opreşte-te, opreşte-te! Fetița şi-a acoperit urechile cu 
palmele. Nu mai ţipa! Nu vreau să te aud cum țipi. 

— Nu tip. 

Însă ridicase glasul. 

Fiica lui vorbea acum fără să îl mai asculte. 

— Paşi furioşi, paşi furioşi. Te aud cum urci cu paşi 
furioşi pe scară. leşi, ieşi odată! O vreau pe mami. Nu e 
drept, nu e drept. O vreau pe mămica mea! 

Şi, pe urmă, fiica lui s-a răsucit pe călcâie şi a zbughit-o 
în sus pe scări, plângând. 

Jason nu a urmat-o. A tras cu urechea şi a auzit-o 
năvălind ca o furtună pe holul de la etaj. A auzit pocnetul 
uşii trântite la dormitor. A rămas singur, cu coatele 
rezemate pe blatul de bucătărie, cu o vafă pe jumătate 
mâncată în farfurie şi cu inima plină de regrete. 

A doua zi de la dispariţia soţiei, şi fiica lui era deja 
distrusă. 

S-a gândit, într-un acces de ironie amară, că ar fi mai 
bine ca Sandy să fie moartă, altfel ar ucide-o el, cu mâna 
lui, pentru toate câte i se întâmplau. 


Poliţia a revenit la nouă fără un sfert. În momentul când 
au urcat bocănind scările din faţă, Jason stătea în mijlocul 
bucătăriei holbându-se la computerul familiei, care nu era, 
de fapt, computerul familiei. 

A deschis uşa. În fruntea agenţilor se afla sergentul 
Warren. 

Poliţista i-a vârât sub nas mandatul de percheziţie, 
informându-l rapid, în jargonul legal, care erau locurile pe 
care aveau dreptul să le cerceteze şi obiectele pe care le 
puteau ridica. Aşa cum bănuise, urmau să ridice 
computerul, precum şi celelalte echipamente electronice, 


inclusiv, dar nu numai, iPodurile, Blackberry-urile şi PDA- 
urile Palm Pilot. 

— La ce jocuri vă referiţi? a întrebat-o în timp ce agenţii 
în uniformă şi tehnicienii legişti pătrundeau în casă. 

De cealaltă parte a străzii, bliţurile îşi făceau treaba, 
reporterii sesizând acţiunea poliţienească şi grăbindu-se să 
o surprindă în alte fotografii de prima pagină. 

— Xbox, Gameboy, Playstation 2, sistem Wii, chestii de 
genul ăsta. 

— Ree are un joc educaţional Leapster, a anunţat-o el. 
Dacă vreţi părerea mea, jocul video Cars e mai bun decât 
Disney Princess, deşi, desigur, legiştii voştri pot avea altă 
opinie. 

D.D. i-a aruncat o privire tăioasă. 

— Mandatul ne permite să confiscăm toate bunurile 
electronice pe care le considerăm utile investigaţiei, 
domnule. Aşa că da, s-ar putea să avem o altă opinie. 

Termenul „domnule” folosit de D.D. l-a deranjat pe 
Jason, dar s-a abținut să comenteze. 

— Ree doarme, s-a pomenit el că-i spune poliţistei. A fost 
o zi lungă şi obositoare pentru ea. Dacă sunteţi amabilă, 
aţi putea să-i rugaţi pe oamenii dumneavoastră să umble 
ceva mai încet... 

S-a străduit să i se adreseze pe un ton cât mai politicos 
cu putinţă, deşi probabil că, spre sfârşitul propoziției, 
ridicase puţin glasul. Şi el avusese o zi lungă, care 
ameninţa acum să continue cu o noapte şi mai lungă. 

— Suntem profesionişti, l-a informat D.D. băţoasă. N-o 
să vă dăm casa peste cap. O s-o cercetăm în cele mai mici 
detalii într-o manieră rezonabilă. 

D.D. a împins în faţă un agent. Ofiţerul Anzaldi trăsese, 
probabil, băţul cel mai scurt şi avea să joace rolul de bonă 
pentru Jason în seara aceea. Bărbatul a luat-o înainte spre 
camera de zi, unde Jason s-a aşezat pe canapeaua de două 
locuri, aşa cum făcuse şi cu o zi în urmă. Numai că de data 
aceasta neînsoţit de Ree. Fără un trupuşor cald lipit de el, 


care să se bazeze pe-al lui, să aibă nevoie de el şi să-l 
împiedice să tipe de frustrare. 

Aşa că Jason a închis ochii, şi-a pus mâinile sub cap şi a 
adormit. 

Când a deschis ochii, trecuseră patruzeci şi cinci de 
minute, şi sergentul D.D. Warren se uita în jos spre el cu 
furie reţinută. 

— Ce naiba faci? 

— Mă odihnesc. 

— Te odihneşti? Chiar aşa? Soţia ta e dată dispărută, şi 
tu tragi un pui de somn? 

— Doar n-am cum să dau de ea atâta timp cât mă ţineţi 
blocat pe canapeaua asta, nu? 

D.D. l-a privit dezgustată. 

— E ceva total în neregulă cu tine. 

Jason a ridicat din umeri. 

— Poţi să întrebi orice membru al unei echipe de 
intervenţie SWAT, dacă vrei. Ce faci când ai fost anunţat 
că va urma o operaţiune, dar forţele nu au fost încă 
desfăşurate? Dormi. Pentru ca, la momentul potrivit, să fii 
pregătit de acţiune. 

— Aşa priveşti tu situaţia? Ca un războinic de elită care 
a fost activat, dar care se află deocamdată în staţionare? a 
întrebat D.D. neîncrezătoare. 

— Mă confrunt cu o criză în familie şi tot ce pot face 
este să am grijă de fiica mea. Aşa încât se cheamă că sunt 
activat, dar în staţionare. 

— Ai putea s-o laşi să stea cu bunicul. 

D.D. rostise vorbele pe un ton neutru, dar cu o licărire în 
ochi. Deci zvonul se răspândise. Sigur că da. Aparent, toţi 
agenţii în uniformă alergau la sergentul Warren ca să-i 
împărtăşească ultimele bârfe. 

— Nu, mersi, a spus Jason. 

— De ce nu? 

— Nu-mi plac nicicum costumele de in. 

D.D. nu era însă obişnuită să se dea bătută atât de uşor. 


Şi-a tras un scaun chiar în faţa lui Jason, sprijinindu-şi 
coatele pe genunchi şi holbându-se la el cu mare 
curiozitate. Dinspre bucătărie se auzea zgomotul uşilor de 
dulap deschise şi închise, al sertarelor trase şi împinse la 
loc. Jason bănuia că ridicaseră deja computerul. Şi iPodul 
de pe noptieră. Poate şi radioul cu ceas. Toate obiectele 
electronice conţineau acum cipuri, şi orice cip putea stoca 
diverse informaţii. Cu un an în urmă, presa relatase pe 
larg despre un caz în care un director executiv stocase 
date financiare incriminatorii pe Xboxul fiului său. 

Jason înţelesese perfect termenii în care fusese redactat 
mandatul de percheziţie. Dar îi făcea mare plăcere să o 
pună pe poliţista blondă şi drăguță la muncă. 

— Mi-ai spus că Sandra se înstrăinase de tatăl ei, a spus 
D.D. 

— Aşa e. 

— De ce? 

— Asta e treaba lui Sandy. 

— Se pare că ea nu e momentan disponibilă, aşa că 
poate mă ajuţi tu. 

Jason a căzut câteva clipe pe gânduri. 

— Cred că, dacă ar fi să-l întrebi pe bătrân, ţi-ar spune 
că, atunci când m-a cunoscut, fiica lui era foarte tânără, 
extrem de încăpăţânată şi nesăbuită. 

— Chiar aşa? 

— Şi mai cred că, tu fiind un anchetator experimentat, te 
vei întreba ce anume a făcut-o pe Sandy să fie atât de 
nesăbuită şi de nestăpânită. 

— O bătea? 

— Nu sunt sigur. 

— O înjura? a insistat D.D., ridicând din sprâncene. 

— Cred că mămica era cea care o bătea de-i mergeau 
fulgii, iar el nu a făcut niciodată nimic s-o oprească. După 
moartea mamei, Sandy n-a mai avut pe cine să urască. 
Însă, cât îl priveşte pe tată... 

— Nu l-a iertat niciodată, bănuiesc. 


Jason a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. Tot pe ea ar trebui s-o întrebi. 

— De ce-aţi proptit pene de lemn în cercevele, Jason? 

Jason i-a aruncat o privire. 

— Pentru că lumea e plină de monştri, şi nu vrem să ne 
fure fiica. 

— Pare totuşi o măsură de precauţie extremă. 

— Faptul că noi suntem paranoici nu înseamnă că 
monştrii n-o să ne atace. 

D.D. a zâmbit uşor. În jurul ochilor i-au apărut încreţituri 
care îi trădau vârsta, dar o făceau în acelaşi timp să pară 
mai umană. Mai abordabilă. Avea abilităţi de interogator, 
şi-a dat seama Jason. Iar el se simţea obosit, şi îi surâdea 
tot mai mult ideea de a-i mărturisi totul. De a-şi aşterne 
problemele la picioarele frumoasei şi isteţei polițiste. De-a 
o lăsa pe ea să pună lucrurile în ordine. 

— Când a vorbit Sandy ultima dată cu tatăl ei? a întrebat 
D.D. 

— În ziua când a plecat împreună cu mine. 

— Şi de-atunci nu l-a mai sunat niciodată? Nu au mai 
vorbit după ce s-a mutat în Boston? 

— Nu. 

— Nici cu ocazia nunţii sau a naşterii fetiţei? 

— Nu. 

D.D. şi-a mijit ochii. 

— Atunci ce caută bătrânul aici? 

— Pretinde că a văzut ştirea dispariţiei lui Sandy la 
televizor şi s-a grăbit să ia avionul. 

— Hmm. Deci, fiica lui, de care se înstrăinase, e dată 
dispărută, şi taman acum se decide să vină în vizită. 

— Întrebaţi-l pe el. 

D.D. şi-a înclinat capul într-o parte. 

— Minti, Jason. Ştii cum mi-am dat seama? 

Jason nu s-a obosit să răspundă. 

— Te uiţi în jos, în stânga. Atunci când oamenii se 
concentrează să-şi aducă aminte ceva, se uită în sus, spre 


stânga. În schimb, atunci când vor să ocolească adevărul, 
privesc tot spre stânga, dar în jos. Ai fi mirat să afli câte 
flecuşteţe dintr-astea ne învaţă la şcoala de poliţie. 

— Şi câte săptămâni ţi-a luat ca s-o absolvi? 

Buzele lui D.D. s-au arcuit din nou în acel mic zâmbet al 
ei. 

— Din câte a dedus ofiţerul Hawkes, a continuat 
sergentul, Maxwell Black are propriile păreri în privinţa 
nepoatei sale. Printre care şi aceea că tu nu eşti tatăl ei 
biologic. 

Jason nu a răspuns. Deşi ar fi vrut. Ar fi vrut să strige în 
gura mare că Ree era, evident, fiica lui, că aşa avea să fie 
întotdeauna, că nu putea fi decât fiica lui, însă doamna 
sergent nu-i adresase o întrebare, şi prima regulă a unui 
interogatoriu este aceea că nu trebuie să răspunzi la 
întrebări care nu ţi se pun. 

— Când s-a născut Ree? l-a presat D.D. 

— Pe data înscrisă în certificatul de naştere, a răspuns 
el. Pe care sunt sigur că aţi pus deja mâna. 

Poliţista i-a aruncat iar un zâmbet. 

— 20 iunie 2004, dacă nu mă înşel, 

Jason a tăcut. 

— Şi când ai cunoscut-o tu pe Sandy? 

— În primăvara lui 2003, a răspuns el, impunându-şi de 
data aceasta să o privească drept în ochi. 

D.D. a ridicat din nou din sprâncene, sceptică. 

— Sandy nu avea atunci decât şaptesprezece ani. 

— N-am spus că bătrânul n-ar avea motive să mă urască. 

— Atunci de ce crede că nu eşti tu tatăl lui Ree? 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el. 

— Fă-mi plăcerea şi răspunde la întrebare. Oricum, îl 
cunoşti mai bine decât mine. 

— N-aş zice. Când am curtat-o pe Sandy, nu am trecut 
prin faza aceea cu „hai să faci cunoştinţă cu părinţii mei”. 

— Vrei să spui că nu l-ai mai întâlnit niciodată până 
acum? 


— Doar în trecere. 

D.D. l-a studiat critic. 

— Care e relaţia cu familia ta? 

— N-am familie. 

— Eşti produsul unei imaculate concepţii? 

— Miracole se întâmplă şi în zilele noastre. 

D.D. şi-a dat ochii peste cap. 

— Bun. Să ne întoarcem atunci la tatăl lui Sandy. La 
bunicul Black. I-ai luat fiica de lângă el. Şi-ai dus-o într-un 
stat yankeu uitat de Dumnezeu, după care niciunul dintre 
voi nu l-a anunţat că are o nepoată. 

Jason a ridicat din umeri. 

— Cred că judecătorul Black are motive îndreptăţite să 
fie furios pe tine şi pe Sandy. Poate că din cauza asta s-a 
întors taman acum. Pentru că fiica lui a fost dată 
dispărută, şi soţul ei poate fi principalul suspect. Tragedia 
unei familii poate reprezenta o oportunitate pentru 
altcineva. 

— N-o să-i permit să se apropie de Ree. 

— Ai un ordin de restricţie? 

— N-o să-i permit să se apropie de Ree. 

— Şi dacă va solicita efectuarea unui test de 
paternitate? 

— Nu are dreptul. Aţi văzut ce e scris pe certificatul de 
naştere. 

— Eşti trecut acolo ca tată al lui Ree. Ergo, socrul tău nu 
poate invoca argumentul cauzei probabile. Vezi procesul 
Howard K. Stern. 

O nouă ridicare din umeri. 

D.D. a surâs. 

— Din câte rețin, celălalt tip a avut totuşi câştig de 
cauză”. 


20 Aluzie la procesul de paternitate a lui Dannielynn Birkhead (n. 
2006), fiica actriţei Anna Nicole Smith. Smith a murit în 2007 în urma 
unei supradoze. La acea vreme, era implicată într-un proces 
(nefinalizat nici acum) privind cota-parte din moştenirea lăsată de 


— Întreabă-mă cine a pus penele de lemn în ferestre. 

— Poftim? 

— Întreabă-mă cine a pus penele de lemn în ferestre. 
Dacă vrei să afli. Fiindcă tot dai târcoale, de parcă asta ar 
fi relevant, de parcă ti-ar dezvălui cine ştie ce secret 
despre mine. 

— Bine. Cine a pus penele de lemn în ferestre? 

— Sandy. A doua zi după ce ne-am mutat aici. Era 
însărcinată în nouă luni, aveam o groază de lucruri de pus 
la punct în casă, şi primul pas pe care l-a făcut a fost să 
securizeze toate ferestrele. 

D.D. a căzut pe gânduri. 

— Vrei să spui că în toţi aceşti ani a încercat să-l ţină pe 
tati la distanţă? 

— Tu ai spus-o. 

D.D. s-a ridicat într-un final. 

— Ei bine, n-a reuşit. Tăticul s-a întors, şi nu pare să-şi fi 
epuizat resursele, aşa cum poate credeai. 

— Cum adică? 

— A fost coleg de facultate cu unul dintre judecătorii 
noştri districtuali. D.D. a fluturat hârtiile pe care le ţinea în 
mână. Cine crezi că a semnat mandatul de percheziţie? 

Jason a făcut un efort să nu răspundă, însă nu mai conta, 
pentru că faţa albă ca varul îl trăda. 

— Susţii în continuare că nu ştii unde se află soţia ta? a 
întrebat D.D. din prag. 

Jason a încuviinţat din cap. 

— Păcat. Pentru că ar fi, într-adevăr, în interesul tuturor 
dacă am găsi-o. Mai ales având în vedere starea ei. 

— Starea ei? 


fostul ei soţ, miliardarul J. Howard Marshall. Deşi pe certificatul de 
naştere al lui Dannielynn figurează numele lui Howard K. Stern, 
ultimul partener de viaţă al lui Smith, Larry Birkhead, un mai vechi 
iubit al actriţei, a solicitat custodia copilului, şi testul de paternitate a 
dovedit că el este tatăl biologic al unicei fiice (şi moştenitoare) a lui 
Smith. (n.tr.) 


D.D. şi-a arcuit iar sprâncenele. De data aceasta fără să 
îşi disimuleze licărul triumfal din ochi. 

— O altă chestie învățată la şcoala de detectivi. Cum să 
pui mâna pe gunoiul menajer al cuiva şi să interpretezi un 
beţigaş dintr-ăla folosit la testele de sarcină. 

— Cum? Vrei să spui că...? 

— Exact. Sandy este însărcinată. 


Capitolul 22 


Să te regulezi cu străini nu e o chestie uşoară pentru o 
femeie. Pentru bărbaţi e mai simplu. O scot, o şterg şi 
pleacă. La femei, întregul proces este diferit. Prin definiţie, 
noi suntem  receptaculele menite să luăm bărbatul 
înăuntrul nostru, să-l primim, să-l acceptăm, să-l ţinem 
acolo. E mai greu să ne ştergem. Şi e mai dificil să plecăm. 

Meditez adesea la asta în timpul nopților mele de spa, 
mai ales atunci când plec de la hotel spre casă, încercând 
să fac trecerea de la femeia uşuratică la mămica 
respectabilă. 

Să mă fi lăsat prea mult dusă de val? Asta să fie motivul 
pentru care mă simt atât de transparentă, ca şi cum aş 
putea fi luată pe sus de o pală de vânt? Fac duş. Fac 
clăbuci, mă frec, mă clătesc, şi tot aşa. Incerc să şterg de 
pe corpul meu amprentele prea multor bărbați, la fel cum 
încerc să-mi şterg din minte imaginea fetelor lor 
schimonosite de poftă. 

Mă descurc destul de bine. Sincer vorbind, cei doi puşti 
din prima mea noapte... Acum nici n-aş putea să-i identific 
la poliție dintr-un şir de posibili infractori. 

La fel şi episodul următor, şi cel de după. Pot să-i uit 
destul de uşor. Dar nu pot să-i iert, şi asta n-are sens nici 
măcar pentru mine. 

Am inaugurat o nouă tradiţie în nopțile de spa. După ce 
mă întorc în camera de hotel, mă ghemuiesc în pat şi plâng 
isteric. Nu ştiu pentru ce. Pentru mine şi visurile de viitor 
pe care le-am avut cândva? Pentru soțul meu şi speranțele 
pe care şi le pusese probabil în noi? Pentru copilul meu, 
care se uită în sus la mine cu atâta drăgălăşenie, fără să 
aibă habar ce face mami atunci când pleacă de-acasă? 

Poate plâng pentru copilăria mea, pentru momentele de 


tandrete şi de siguranţă de care nu am avut niciodată 
parte, şi de aceea simt şi acum undeva, într-o parte 
depravată a ființei mele, dorința de a mă pedepsi, de a 
continua într-un fel ceea ce începuse mama. 

Într-o zi, stând în faţa oglinzii din camera de hotel şi 
uitându-mă la vânătăile uriaşe care mi se întindeau pe 
coaste, mi-am dat seama dintr-odată că nu îmi mai doresc 
să fac asta. Că, fără să vreau, m-am îndrăgostit de soțul 
meu. Că, datorită faptului că nu m-a atins niciodată, a 
devenit de fapt bărbatul cel mai special din viaţa mea. 

Vreau să stau acasă. Vreau să mă simt în siguranţă. 

E o idee bună, nu credeţi? 

Din nefericire, nu mă pricep nicicum la lucrurile curate 
şi sănătoase. Eu trebuie să rănesc. Și trebuie să fiu 
pedepsită. 

Dacă nu de mine însămi, atunci măcar de altcineva. 


Atunci când am văzut pentru prima oară fotografia pe 
monitorul computerului, acea unică imagine alb-negru 
înfățișând un act de o violenţă inimaginabilă comis asupra 
unui băiat atât de mic, atât de vulnerabil, ar fi trebuit să o 
iau pe hee şi să plec. Acesta ar fi fost lucrul cel mai 
inteligent şi logic pe care aş fi putut să-l fac. 

Să nu pierd timpul negând. Jason era un bărbat blând, 
atent şi, din câte îmi dădeam seama, un tată remarcabil. 
Doar nu era ceva atât de neobişnuit ca bărbaţii din familii 
respectabile să aibă şi ei micile lor secrete murdare, nu? 
Cine putea şti asta mai bine ca mine? 

Intrasem oare într-un ciclu al violenţei? În încercarea 
mea calculată de a-mi părăsi familia, de a alege singurul 
bărbat despre care crezusem că era însăşi antiteza a tot 
ceea ce reprezenta tatăl meu, sfârşisem oare prin a mă 
arunca în braţele unui alt monstru? Poate că întunericul 
atrage întunericul. Nu mă căsătorisem cu soţul meu 
crezând că avea să mă salveze. Mă căsătorisem cu el 
pentru a nu mă despărţi de diavolul pe care ajunsesem să-l 


cunosc atât de bine. 

Știu că, în clipa când am văzut acea fotografie, am simţit 
o nelinişte adâncă în minte, în latura aceea întunecată a 
mea. Gustul amar al înţelegerii. Dintr-odată, soţul meu cel 
perfect se dovedea a nu fi cu nimic mai bun decât mine, şi, 
Dumnezeu să mă ajute, descoperirea aceea mi-a făcut 
plăcere, oh, o nespusă plăcere. 

Mi-am spus că aveam nevoie de mai multe informații. 
Mi-am zis că soțul meu merita să-i acord prezumția de 
nevinovăție. Că o singură fotografie explicită găsită în 
Recycle Bin nu însemna neapărat că era un agresor. Poate 
o primise accidental, pe e-mail, şi o ştersese pe loc. Poate 
apăruse din senin pe un site, şi el voise să scape de ea. 
Poate exista o explicaţie logică, nu-i aşa? 

Adevărul este că în noaptea aceea, când Jason a venit 
acasă, am putut să-l privesc în ochi. Adevărul este că, 
atunci când m-a întrebat cum am dormit, am fost în stare 
să-i răspund „Bine”. 

Sunt  expertă în minciuni.  Excelez în  mimarea 
normalității. 

Și, o parte din mine, acea parte îngrozitoare şi rea, s-a 
bucurat din nou că deţinea controlul. 

Am înscris-o pe Ree la grădiniță. Am început să predau 
educație civică la clasa a şasea. Și mi-am evaluat atent 
opțiunile. 

După patru săptămâni, am făcut primul pas. Făcusem 
nişte cercetări cu privire la elevii din şcoală, iar draga mea 
prietenă, doamna Lizbet, mă ajutase, ca de fiecare dată. 

L-am găsit pe Ethan Hastings în laboratorul de 
informatică. A ridicat ochii spre mine când am intrat. Si 
imediat s-a făcut roşu ca sfecla, şi atunci mi-am dat seama 
că totul avea să fie chiar mai uşor decât îmi imaginasem. 

„Ethan“, am spus eu - drăguţa, respectabila doamnă 
Jones. „Ethan, am un proiect pentru tine. Vreau să mă 
înveţi tot ce ştii tu despre internet” 


D.D. era nervoasă. A ieşit din casa familiei Jones, s-a 
strecurat în maşină şi s-a apucat să apese tastele de pe 
telefonul mobil. Era aproape unsprezece seara, cu mult 
trecut de ora potrivită pentru conversații politicoase, însă 
bărbatul pe care îl suna era şi el detectiv, deci obişnuit cu 
astfel de apeluri. 

— Ce-i? a răspuns Bobby Dodge, detectiv al poliţiei 
statului Massachusetts, cu o voce adormită şi iritată, care 
corespundea perfect stării sufleteşti a lui D.D. 

— Te-am trezit cumva, dragule? 

— Da. 

A închis telefonul. 

D.D. a apăsat pe tasta de reapelare; ea şi Bobby se 
cunoşteau de multă vreme, şi la un moment dat fuseseră 
chiar iubiţi. Ei îi plăcea să-l sune la ore târzii din noapte. 
Iar lui, să-i închidă telefonul în nas. Se distrau amândoi. 

— D.D., a mormăit el acum. Am fost de serviciu patru 
nopţi la rând. Mai scuteşte-mă! 

— Văd că viaţa de bărbat căsătorit te-a înmuiat, a spus 
ea. 

— Cred că expresia corectă politic este „stil de viaţă 
echilibrat”. 

— Mă laşi? Pentru un poliţist, un stil de viaţă echilibrat 
înseamnă câte o bere în fiecare mână. 

Bobby a izbucnit în râs. D.D. a auzit foşnetul 
cearşafurilor în momentul când bărbatul s-a întins în pat. 
S-a trezit că ciuleşte urechile, în aşteptarea şoaptelor 
soţiei. Ceea ce a făcut-o să se înroşească, să se simtă ca un 
voyeur şi să fie recunoscătoare că discuţia nu avea loc prin 
intermediul unei videoconferinţe. 

Avea o slăbiciune pentru Bobby Dodge, o slăbiciune greu 
de înţeles chiar şi pentru ea. Rupsese relaţia, dar nu 
renunţase la el. Fapt care demonstra că duşmanii cei mai 
mari ai femeilor deştepte şi ambiţioase sunt chiar ele 
însele. 

— Bun. D.D., înţeleg că ai un motiv serios de mă suni la 


ora asta. 

— Atunci când ai lucrat ca lunetist în echipa STOP”, 
dormeai? 

— Ce vrei să spui? Adică dacă dormeam mai mult decât 
dorm acum? 

— Nu. Vreau să zic, înainte să intri în dispozitiv, trăgeai 
un pui de somn? 

— D.D., despre ce naiba vorbeşti? 

— Nu te-ai uitat la ştiri? Femeia dispărută din Southie? 

— Dormeam în timpul conferinţei de presă de azi- 
dimineaţă, dar Annabelle mi-a spus că părul îţi stătea 
grozav. 

D.D. s-a calmat la auzul remarcii, ceea ce era, în sine, o 
prostie. 

— Hmm, ei bine, în seara asta am fost acasă la ea ca să 
confiscăm computerul şi alte chestii şi, în mijlocul agitaţiei, 
cu toţi legiştii foindu-se de colo-colo, ce crezi că face soţul? 
Trage un pui de somn pe canapea. 

— Zău? 

— Înî. A închis ochii, şi-a rezemat capul şi a adormit pe 
loc. Spune-mi, ai mai auzit ca în toiul investigaţiei un 
membru al familiei persoanei dispărute să tragă un pui de 
somn? 

— Mda, mi se pare cel puţin ciudat. 

— Exact. Şi, când i-am atras atenţia, ghici ce mi-a spus: 
o poveste despre echipa SWAT în care, dacă eşti activat, 
dar încă staţionezi, cel mai bine este să tragi un pui de 
somn, ca să fii pregătit de acţiune. 

Tăcere. 

— Aminteşte-mi cu ce se ocupă individul ăsta. 

— E jurnalist independent la Boston Daily. 

— Hmm! 


1 Massachusetts State Police Special Tactical Operations Team, 
unitate specializată în intervenţii de mare risc precum luări de ostatici, 
acţiuni întreprinse de indivizi cu tulburări psihice, mişcări de stradă 
scăpate de sub control, găsirea de persoane dispărute etc. (n.tr.) 


— Hmm? Cum adică hmm? Nu te-am sunat ca să-ţi aud 
mormăielile. Vreau părerea ta de specialist. 

Şi l-a imaginat pe Bobby întins în pat, dându-şi ochii 
peste cap. N 

— Bun, uite care-i treaba. In majoritatea cazurilor, 
unităţile tactice de intervenție din cadrul poliției sunt 
aproape simultan activate şi dispuse în formație de luptă. 
Dar ştiu ce vrea să spună individul - câțiva dintre tipii de 
la mine din echipă au lucrat înainte în forțele militare 
speciale. Navy SEAL”, Marine Force Recon”, chestii de 
genul ăsta. Şi, da, i-am văzut pe tipii ăştia adormind în 
mijlocul unor pajişti unde păşteau vaci, în sălile de sport 
ale unor şcoli sau în camioane cu remorcă. Am impresia că 
există un fel de regulă în armată - dacă nu eşti solicitat să 
faci ceva la un moment dat, cel mai bine este să dormi, 
pentru a fi pe urmă pregătit de acţiune. 

— Rahat! a exclamat D.D. muşcându-şi buza de jos. 

— Crezi că tipul a lucrat în armată? 

— Cred că ar fi în stare să joace poker şi cu diavolul în 
persoană. Al naibii nemernic! 

A urmat un căscat. 

— Vrei să-l verific? s-a oferit Bobby. 

— Hei, n-am niciun chef ca un conţopist în costum să-şi 
bage nasul în ancheta mea, a spus D.D. îmbăţoşându-se. 

— Ia-o uşor, blondino! Tu m-ai sunat. 

— Chestia cea mai tare, a continuat ea făcându-se că nu- 
l aude, e următoarea: tipa e dată dispărută, aşa că, 
bineînţeles, îi suspectăm soţul. Luăm gunoiul menajer. Şi 
în el găsim un test de sarcină. Pozitiv. 

— Zău? 


2 Forțe speciale de intervenţie din cadrul marinei sau al gărzii de 
coastă americane, care acţionează atât pe mare (sea), cât şi în aer (air) 
şi pe pământ (land), de unde şi acronimul (n.tr.) 

23 Prescurtare de la Marine Corps Force Reconnaissance, unităţi de 
recunoaştere care pregătesc terenul pentru aterizări sau acostări ale 
echipelor operaţionale (n.tr.) 


— Zău. Aşa că m-am decis să-i întind tipului o cursă. Ca 
să văd cum reacţionează. Pentru că nu a menţionat chestia 
asta, şi, în mod normal, un soţ ar trebui să ne informeze că 
soţia lui dispărută e însărcinată. 

— Apropo... 

D.D. a tăcut. A clipit des, simțind cum stomacul i se 
strânge. 

— Doamne sfinte! a exclamat ea într-un târziu. Bine, 
când, cum, unde...? 

Bobby a izbucnit în râs. 

— Cred că putem sări peste cum şi unde. Annabelle 
urmează să nască pe 1 august. Are emoţii, dar se simte 
bine. 

— Of, la naiba! Vreau să zic, felicitări. Amândurora. E, 
e... O veste grozavă. 

Şi chiar aşa era. Iar felicitările veneau din toată inima. 
Sau cel puţin aşa intenţionase. Avea, într-adevăr mare 
nevoie de o partidă de sex. 

— Aşa, a spus dregându-şi vocea şi încercând să revină 
la tonul ei energic dintotdeauna. „Sergent D.D. Warren, 
mereu la datorie.” Să ne întoarcem la posibilul suspect. În 
seara asta, am vrut să-l surprind cu vestea că... 

— l-ai spus că soţia e însărcinată? 

— Exact. 

— Dar n-ai cum să ştii cu certitudine dacă testul a fost 
făcut de ea, nu-i aşa? 

— Nu. Dar Sandra Jones este singura femeie din casă, şi 
ei nu primesc musafiri - vreau să zic că nu primesc 
niciodată musafiri aşa că presupunerea mea pare a fi 
corectă, nu? Oricum, pentru a fi siguri, legiştii o să facă un 
test ADN, dar rezultatul nu ne va parveni decât peste trei 
luni, şi adevărul este că nu ştiu dacă Sandra mai are la 
dispoziţie trei luni. 

— Ei, întrebam şi eu, a spus Bobby. 

— Şi atunci am aruncat strategic bomba. 


eS 


— Nu a reacţionat în niciun fel. Nimic. Nada. Avea o 
privire atât de goală, de parcă tocmai îl informasem că 
afară plouă. 

— Hmm. 

— Mda. Imaginează-ţi! Dacă l-aş fi luat prin surprindere, 
s-ar fi înecat de spaimă, nu? Fiindcă asta însemna că atât 
soţia, cât şi copilul lui nenăscut ar putea fi în pericol. Ar fi 
sărit ca ars, mi-ar fi pus întrebări, ar fi vrut să afle mai 
multe. Orice, dar el să stea acolo încremenit, pe canapea, 
ca şi cum am fi discutat despre vreme. 

— Cu alte cuvinte, bănuieşti că era la curent, a 
completat Bobby. Soţia rămâne însărcinată cu un alt 
bărbat, el află şi o ucide, iar acum îşi acoperă urmele. Nu 
trebuie să fii un geniu ca să faci asta, D.D. Ce naiba, doara 
devenit un fel de sport naţional. 

— Aş fi de acord cu tine dacă ar fi vorba despre o 
persoană normală. 

— Ce înţelegi prin „normal”? a întrebat Bobby. 

D.D. a oftat adânc. De aici încolo, lucrurile deveneau tot 
mai alunecoase. 

— OK, de două zile mă ocup de tipul ăsta. E rece ca 
gheaţa. Şi atât de profund dereglat, încât, pentru a se face 
bine, ar fi nevoie de o viaţă întreagă de terapie, şase feluri 
de medicamente luate regulat şi un transplant complet de 
personalitate. În fine, e aşa cum e, dar, sub stratul ăsta 
gros de gheaţă al lui, am sesizat un anumit tipar. 

— Şi anume? 

Bobby devenise de acum nerăbdător. Nu era de mirare, 
era aproape miezul nopţii. 

— Cu cât lucrurile devin mai personale, cu atât se 
închide mai mult în sine. De pildă, azi-dimineaţă. Am 
interogat-o pe fetiţa lui de patru ani, şi el a urmărit totul. 
Şi fetiţa ne-a povestit despre ultimele cuvinte spuse de 
mama ei, care, apropo, nu erau deloc favorabile lui. Şi 
tipul stă pur şi simplu rezemat de perete, de parcă fusese 
scos din priză. E acolo, şi totuşi nu e. La fel astă-seară, 


când i-am spus că soţia lui e însărcinată. Aceeaşi chestie. 
Pur şi simplu, a dispărut. Eram amândoi în aceeaşi 
cameră, şi totuşi mă simţeam singură. 

— Eşti sigură că nu vrei să mă ocup eu de el? 

— Mai du-te dracului, Bobby! 

— Şi eu te iubesc, scumpo. L-a auzit cum cască din nou, 
apoi se freacă pe faţă. OK, din câte înţeleg, ai de-a face cu 
un client cu o atitudine rece, distantă, care pare să aibă 
pregătire militară şi ştie cum să reziste la presiuni 
extreme. Crezi că a făcut parte din vreo unitate specială? 

— I-am verificat amprentele şi n-am găsit nimic în baza 
de date. Dacă tipul chiar ar fi făcut la viaţa lui chestii 
ultrasecrete şi ultraclasificate, ca un adevărat James Bond, 
n-am fi avut acces la misiuni, însă ar figura în dosarele 
armatei, nu? Şi-am fi putut găsi piesa asta de puzzle. 

— Corect. Ia spune-mi, cum arată individul? 

D.D. a ridicat din umeri. 

— Genul Patrick Dempsey”. Păr des, buclat, ochi căprui 
adânci... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, D.D.! Căutăm un 
suspect, nu un tip cu care să ieşi la o întâlnire. 

D.D. s-a înroşit. Da, avea neapărată nevoie de o partidă 
de sex. 

— Un metru optzeci, şaptezeci şi şapte de kilograme, cu 
puţin trecut de treizeci de ani, păr şi ochi închişi la 
culoare, fără semne distinctive, fără barbă sau mustață. 

— Constituţie? 

— Pare în formă. 

— Ei bine, ăsta e genul selectat pentru operaţiuni 
speciale. Indivizii solizi nu reuşesc să treacă testul de 
anduranţă, şi atunci sunt preferaţi tipii mai scunzi, a rostit 
Bobby cu oarecare aroganță. Ca fost lunetist, se încadra 
perfect în tiparul bărbatului mic şi periculos. 

— Bine, dar ar fi trebuit să-i găsim dosarul, a obiectat 


24 Actor american (n. 1966), cunoscut în special pentru rolul doctorului 
Derek Shepherd („McDreamy”) din serialul Anatomia lui Grey (n.tr.) 


D.D. 

— La dracu’! Bobby părea de acum obosit. Bun, spune- 
mi, peste ce acte aţi dat până acum? 

— Certificatul de căsătorie, permisul auto, carnetul de 
asigurări sociale şi conturi bancare. Chestiile obişnuite. 

— Certificatul de naştere? 

— Încă n-a apărut. 

— Amenzi pentru depăşirea vitezei, citaţii pentru 
nerespectarea regulilor de trafic? 

— Nada. 

— Carduri de credit? 

— Unul. 

— Când a fost eliberat? 

— Hmm... D.D. s-a concentrat ca să-şi amintească datele 
conţinute în raport. Cred că acum vreo cinci ani. 

— Lasă-mă să ghicesc, probabil fix în perioada în care şi- 
a deschis şi contul bancar. 

— Acum, că tot a venit vorba, activitatea lor financiară 
pare să fi debutat odată cu mutarea în Boston. 

— Bun, asta pot să înţeleg, dar de unde provin banii? 

— Nu ştim. Încă încercăm să aflăm. 

Pauza s-a prelungit de această dată. 

— Pe scurt, a reluat Bobby vorbind rar, ai un nume, un 
permis auto, un număr de asigurări sociale şi niciun fel de 
operaţiuni financiare până în urmă cu cinci ani. 

D.D. a tresărit. Nu se gândise prea mult la asta, dar tot 
ce spusese Bobby era adevărat. 

— Mda. Aşa e. Singurele operaţiuni par să fie din ultimii 
cinci ani. 

— Păi atunci, D.D., gândeşte-te! Ce anume e ciudat în 
asta? 

— Rahat! a exclamat D.D. lovind cu palma în volanul 
maşinii. Jones e un nume fals, nu-i aşa? Ştiam eu. Am 
presimţit. Cu cât săpăm mai adânc, cu atât descoperim că 
familia asta e mai... normală. Nici foarte activă, nici prea 
plicticoasă. Nu socializează, dar nici n-are manifestări 


antisociale. Totul la ei e în regulă. La naiba, îmi tai mâna 
dacă familia nu e în programul de protecţie a martorilor. 

— N-are cum să fie, a asigurat-o Bobby. 

— De ce nu? 

D.D. nici nu-şi dorea să aibă de-a face cu persoane din 
cadrul programului de protecţie a martorilor. 

— Fiindcă, dacă ar fi aşa, şerifii ar fi deja pe capul tău. 
Au trecut patruzeci şi opt de ore de la dispariţia pe care 
chiar tu ai anunţat-o. Nu se poate să nu fi aflat cine se 
ocupă de caz. 

D.D. s-a simţit uşurată. După care s-a încruntat. 

— Atunci, ce mai rămâne? 

— El a comis o infracţiune. Sau ea. E sarcina ta să 
descoperi care. Cert e că unul dintre ei are identitate falsă. 

D.D. a luat părerea lui Bobby ca pe sfatul unui expert. 
La urma urmei, Bobby se căsătorise cu o femeie care avea 
douăsprezece prenume. Pe puţin. Pe urmă i-a venit o idee. 

— Domnul Smith. Nenorocitul de Domn Smith. 

— Norocosul Domn Smith”, a corectat-o Bobby. 

— Domnul Smith e motan. Motanul familiei. Fir-ar să fie, 
abia acum mi-a picat fisa. la gândeşte-te! Familia se 
numeşte Jones, iar motanul - Domnul Smith. E o glumă, o 
glumă de-a lor. Ai dreptate, îşi bat joc de noi. 

— Eu, unul, cred că Domnul Arctic e cel cu identitatea 
falsă. 

— Rahat, a gemut D.D. Aşa am eu întotdeauna noroc. 
Suspectul meu principal, aparent un reporter manierat, 
are o identitate secretă. Ştii de cine îmi aminteşte chestia 
asta? 

— Nu. De cine? 

— De Superman. 


25 Aluzie la o melodie a lui Frank Sinatra, You're a lucky fellow, Mr 
Smith (n.tr.) 


Capitolul 23 


Când Jason avea paisprezece ani, familia l-a dus la 
grădina zoologică. El era deja prea mare şi cinic pentru 
astfel de escapade, dar sora lui mai mică, Jane, iubea la 
nebunie animalele păroase, aşa că, de dragul ei, acceptase 
să-i însoţească. 

La vremea aceea, el făcea o grămadă de lucruri de 
dragul lui Jane, situaţie de care mama lui ştiuse să profite 
din plin. 

Aşadar, făcuseră turul grădinii zoologice. Văzuseră lei 
adormiţi, urşi polari adormiţi, elefanţi adormiţi. Atât de 
multe animale adormite, încât Jason se săturase. Trecuseră 
fără un cuvânt pe lângă expoziţia de insecte, dar intraseră, 
în schimb, în Lumea Reptilelor. La cei zece ani ai săi, Jane 
nu se prea omora după şerpi, dar tot îi plăcea să ţipe când 
se uita la ei - ce mai, nebunie curată. 

Din păcate, la principalul exponat - pitonul albinos de 
Burma dăduseră peste un anunţ: „Plecat la masă. Mii de 
scuze, Polly, pitonul”. 

Janie chicotise la vederea anunţului, considerându-l 
amuzant. Jason ridicase din umeri, convins că pitonul n-ar 
fi fost altceva decât o altă creatură adormită, aşa că 
rămăsese cu un pas în spatele surorii sale, în timp ce tatăl 
lor îi conducea spre ieşire. În ultima clipă însă, se uitase 
peste umăr şi îşi dăduse seama că anunţul scris pe un 
carton nu acoperea în întregime peretele din sticlă. Din 
unghiul în care se afla în acea clipă, putea vedea tot ce se 
întâmpla în cuşcă, şi Polly nu era plecat să ia masa, Polly 
mânca, iar prânzul arăta tare drăguţ, aşa cum tremura pe 
podea în timp ce şarpele uriaş îşi deschidea fălcile, 
demarând procesul laborios al înghiţirii iepurelui. 

Fără să vrea, Jason se oprise. Stătuse acolo încremenit 


timp de un minut, poate două, incapabil să-şi mute 
privirea, urmărind cum centimetru de centimetru de blană 
maro din trupul abia asfixiat dispare în gâtlejul alunecos al 
şarpelui. 

Şi, în clipa aceea, uitându-se la iepuraşul mort, se 
gândise: „Ştiu exact cum te simţi”. 

Pe urmă, tatăl său îi atinsese braţul, şi el îl urmase spre 
ieşire şi apoi afară, în aerul alb, sufocant al verii din 
Georgia. E 

Tatăl îl urmărise atent tot restul zilei. În căutarea unor 
semne de ce? Psihoză? Cădere nervoasă iminentă? Criză 
de isterie? 

Nimic nu se întâmplase. Aşa cum nu s-a întâmplat nici 
pe urmă. Jason traversa fiecare zi în parte aşa cum o 
traversase şi pe cea de dinainte, pas dureros după pas 
dureros, moment dureros după moment dureros - un băiat 
sfrijit, chinuitor de scund pentru vârsta lui şi înarmat doar 
cu o privire goală. 

Până în ziua când împlinise optsprezece ani şi intrase în 
posesia moştenirii de la Rita. Oare părinţii săi îi 
pregătiseră o petrecere-surpriză? Oare Jane îi cumpărase 
vreun cadou? 

N-avea să afle niciodată. Pentru că, în dimineaţa zilei 
când împlinise optsprezece ani, Jason se dusese la bancă, 
încasase cele 2,3 milioane de dolari în numerar şi se 
făcuse nevăzut. 

Se întorsese o dată din morţi. Şi nu voia să-şi mai 
supună familia la alte chinuri. 

Sandy era însărcinată. 


Trebuia să facă ceva. 

În mintea lui, vestea părea cel puţin ciudată. Ceva care 
plutea pe deasupra lui. O chestie pe care o putea rosti, pe 
care o putea repeta, cu toate că acele trei cuvinte păreau 
într-o limbă străină. 

Sandy era însărcinată. 


Trebuia să facă ceva. 

Poliţia plecase. Terminase percheziţia pe la ora unu 
noaptea. Computerul dispăruse. La fel şi iPodul şi 
Leapsterul lui Ree. Şi câteva cutii din subsol, probabil 
nişte programe mai vechi de calculator. Nu ştia. Şi nici nu- 
i păsa. Semnase procesul verbal acolo unde i se spusese, 
fără să bage nimic în seamă. 

S-a întrebat dacă al lui era copilul. 

Ar trebui să o ia pe Ree şi să fugă, i-a venit brusc în 
minte. În pod, într-o cutie din metal subţire, ascunsă în 
spatele unei piese de izolaţie masive, avea două rânduri de 
acte de identitate false şi circa douăzeci şi cinci de mii de 
dolari în bancnote mari. Teancul de bani era surprinzător 
de mic, iar cutia metalică nu depăşea mărimea unui roman 
cu coperte groase. Era convins că poliţia nu o găsise în 
cursul percheziţiei, pentru că era acel gen de descoperire 
pentru care ar fi fost luat imediat la întrebări. 

Va urca în pod, va scoate cutia şi o va strecura în geanta 
lui de laptop. Pe urmă, o va trezi pe Ree, îi va tăia buclele 
castanii şi îi va pune pe cap o şapcă de baseball roşie. O va 
îmbrăca într-o salopetă din denim şi un tricou polo 
albastru, făcând-o să arate ca un Charlie care îşi însoţeşte 
tatăl proaspăt bărbierit într-o călătorie în doi. 

Vor trebui să se furişeze pe uşa din spate pentru a nu da 
ochii cu reporterii. Apoi să sară peste gard. Va găsi o 
maşină la câteva blocuri mai încolo. Poliţia se va aştepta să 
o ia spre gara South, aşa că el o va lua spre gara Amtrak. 
Acolo va lăsa prima maşină furată şi o va lua pe a doua. 
Poliţia va cerceta toate trenurile care pleacă în direcţia 
sud, pentru că aşa face toată lumea, nu? O ia spre sud, 
poate către New York, acolo unde e atât de uşor să-ţi 
pierzi urma. 

Ergo, va conduce a doua maşină furată către nord, până 
în Canada. Îl va ascunde pe micuțul „Charlie” în portbagaj, 
iar el se va echipa cu o jachetă sport şi cu o pereche de 
ochelari cu rame groase, negre. Alt om de afaceri care 


trece graniţa pentru o operaţie de miopie, mai ieftină în 
Canada. Poliţia de frontieră se obişnuise deja cu ei. 

Odată ajunşi în Canada, vor dispărea. Canada era o ţară 
uriaşă, cu o suprafaţă mare şi cu multe păduri verzi. Vor 
găsi un orăşel în care să se stabilească şi vor lua totul de la 
zero. Departe de Max. Şi de suspiciunile poliţiei din 
Boston. 

Ree ar putea să-şi schimbe prenumele. Iar el îşi va lua o 
slujbă, poate la magazinul universal. 

Ar putea să o ducă aşa ani la rând. Cu condiţia ca el să 
nu se apropie de un computer. 

Sandy era însărcinată. 

Trebuia să facă ceva. 

Dar nu ştia ce. 


Cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi dădea seama că 
nu putea să fugă. Nu încă. Trebuia să o salveze pe Ree. 
Ree avea să fie mereu pe primul plan. Dar mai întâi voia - 
trebuia - să afle ce se întâmplase cu Sandy. Şi voia - 
trebuia - să afle ce se întâmplase cu copilul nenăscut. 
Simţea că în ultimele patruzeci şi opt de ore soarta îi 
retezase picioarele. Şi acum îi flutura, în mod pervers, un 
morcov pe la nas. 

S-ar putea să fie tată. 

Sau s-ar putea ca, la urma urmei, Sandy să-l urască de 
moarte. 

Dacă tot nu putea să fugă, atunci avea nevoie de un 
computer. Dar nu de orice fel de computer. Avea nevoie de 
computerul lui, pentru a înţelege ce anume făcuse Sandy. 
Şi cât de multe învățase de la puştiul de treisprezece ani, 
Ethan. 

Din câte ştia, computerul familiei se afla şi acum, în 
siguranţă, în birourile ziarului Boston Daily. Dar cum să-l 
scoată de acolo? Ar putea să o ia pe Ree cu el. Numai că, 
de data aceasta, poliţia avea să-l urmărească, poate şi doi 
sau trei reporteri. Simpla lui prezenţă la sediul publicaţiei 


le-ar trezi suspiciunile. Ce soţ îndurerat îşi scoală copilul 
din somn în toiul nopţii pentru a se duce la serviciu, a doua 
noapte la rând? 

Şi, dacă poliţiştii intrau la bănuieli, poate se apucau să 
percheziţioneze computerele de la ziar. Mai ales dacă 
Ethan Hastings continua să dea declaraţii. Ce anume 
descoperise Sandy? Ce piese disparate pusese laolaltă, 
fără ca lui să i le spună vreodată în faţă? Fusese probabil 
supărată. Furioasă, înspăimântată. 

Şi totuşi, nu-i spusese nimic. 

Îşi făcuse un iubit? La asta se reducea, de fapt, totul? Îşi 
găsise un amant şi, după ce dăduse peste fişierele din 
computer ale soţului, se hotărâse să-l părăsească? După 
care descoperise că era însărcinată. Cu copilul lui? Sau al 
celuilalt bărbat? Poate încercase să rupă relaţia cu 
amantul. Şi poate asta îl înfuriase pe individ şi atunci luase 
măsuri. 

Sau poate că, în noaptea aceea de miercuri, înarmată cu 
noile cunoştinţe predate de Ethan Hastings, Sandra 
descoperise fişierele lui Jason în computer. Şi, în clipa 
aceea, îşi dăduse seama că purta în pântece copilul unui 
monstru. Aşa că... ce făcuse? Părăsise casa în toiul nopţii, 
fără ca măcar să-şi ia poşeta şi câteva haine de schimb? 
Pentru a salva un copil abandonându-l pe celălalt? 

Nu, n-avea sens. 

Şi, cu asta, s-a întors cu gândul la singurul bărbat apărut 
de curând în viaţa lui Sandy, cel puţin după ştiinţa sa - 
Ethan Hastings. Era posibil ca băiatul să fi crezut că 
relaţia dintre ei doi era de o natură mai intimă. lar Sandy 
încercase să-i arate că se înşela. Dar, după atâtea ore 
petrecute cu ea, după ce o ajutase să-şi depăşească în 
isteţime soţul, Ethan luase probabil toată chestiunea la 
modul personal. Venise la ei acasă în toiul nopţii şi... 

Cel mai tânăr ucigaş din America fusese condamnat la 
închisoare pentru dublă omucidere la vârsta fragedă de 
doisprezece ani, aşa încât, din punctul de vedere al lui 


Jason, Ethan Hastings se încadra în segmentul posibililor 
criminali maniaci. Totuşi, logistica acestei crime părea 
complicată. 

Cum putuse un băiat de treisprezece ani să ajungă până 
la ei acasă? Cu bicicleta? Pe jos? Şi cum reuşise un puşti 
aşa sfrijit ca Ethan să scape de cadavrul unei femei adulte? 
O trăsese pe Sandy afară din casă târând-o de păr? O 
aruncase de la etaj peste balustradă? 

Jason şi-a rezemat coatele pe blatul de bucătărie; capul 
îi vâjâia. Era obosit. Obosit până în măduva oaselor. 
Gândurile îi rătăceau acum, şi s-a trezit dintr-odată într-o 
încăpere care mirosea a pământ proaspăt răvăşit şi a 
frunze de toamnă îngălbenite. Simţea atingerea uşoară a 
sute de pânze de păianjen pe obraji şi în păr. Şi vedea 
orbecăind unu, două sau trei corpuri grase şi păroase care 
treceau în fugă peste pantofii lui de sport sau alunecau 
peste cracul pantalonilor sau peste umăr, încercând 
înnebunite să scape. _ 

Pentru că trebuie să scapi. În întuneric se ascund lucruri 
mult mai rele decât nişte păianjeni fricoşi, intraţi în panică. 

Voia să se gândească la Janie. La felul în care ea, şi 
numai ea, îl întâmpinase acasă cu o îmbrăţişare de bun 
venit. Voia să-şi amintească senzațiile trăite atunci când 
stătuse pe podea, lângă ea, desenând conştiincios unicorni, 
în timp ce o asculta sporovăind despre importanţa culorii 
purpurii şi despre motivele pentru care voia să locuiască 
într-un castel atunci când avea să fie mare. 

Voia să-şi amintească privirea ei de la aniversarea a 
doisprezece ani, atunci când el cheltuise toţi banii 
economisiţi ca să o ducă să călărească, pentru că ei nu 
erau genul de familie care să-şi poată permite să cumpere 
un ponei. 

Şi voia să creadă că, în dimineaţa când el împlinise 
optsprezece ani, ca atunci când ea se trezise şi descoperise 
camera lui din nou goală, nu izbucnise în plâns şi nu-i 
fusese dor de el. Că nu îi sfâşiase din nou inima surorii lui 


mai mici. 

Şi toate astea pentru că şi el învățase câte ceva în ultima 
vreme. Aflase că a fi membru al unei familii din care a 
dispărut cineva era aproape la fel de îngrozitor cu a fi tu 
însuţi acea persoană dispărută. Aflase că a trăi cu atâtea 
întrebări era mai greu decât a fi persoana care deţinea 
toate răspunsurile. 

Şi, în adâncul sufletului, ştia că Burgerman era încă bine 
mersi în viaţă. Şi că, într-un fel sau altul, monstrul acela 
din copilăria lui se întorsese acum ca să-i răpească familia. 


Jason s-a fâţâit de colo-colo prin casă timp de zece 
minute. Douăzeci, poate treizeci. Ceasul ticăia, şi fiecare 
minut îl îndrepta spre o nouă dimineaţă fără soţia sa. 

Max avea să se întoarcă. 

Poliţia avea să se întoarcă. 

Şi presa urma să dea buluc. Avea să devină subiectul 
unor dezbateri de ştiri. Cu specialişti gen Greta Van 
Susteren şi Nancy Grace. Care vor face presiuni, în felul 
caracteristic. O soţie drăguță, dispărută de câteva zile. 
Soţul cel misterios, personajul întunecat, cu un trecut 
neclar. Vor întredeschide uşa vieţii lui, pentru ca toată 
lumea să arunce o privire înăuntru. Şi undeva, în Georgia, 
cineva va face legătura şi va pune mâna pe telefon... 

Şi atunci, Max şi poliţia vor avea toate motivele să-i ia 
fetiţa. Cât mai avea la dispoziţie? Până la prânz? Până la 
ora două? Poate că aveau să difuzeze ştirea ca principalul 
titlu al calupului de la ora cinci. Cu asta, şi-ar asigura o 
creştere a audientei. Şi un nou prezentator şi-ar vedea 
steaua urcând. 

În timp ce el... Cum ar putea să-şi ia adio de la fiica lui? 

Mai rău, ce se va alege de ea? Mama dată dispărută, 
singurul tată pe care l-a cunoscut vreodată târât departe 
de ea... „Tati, tati, tati...“ 

„Gândeşte. Fă ceva.” 

Sandy era însărcinată. 


Trebuia să facă ceva. 

Nu-şi putea accesa computerul. Nu putea să stea de 
vorbă cu Ethan Hastings. Nu putea să fugă. Atunci, ce-i 
mai rămânea de făcut? Ce-i mai rămânea de făcut? 

Ideea i-a venit puţin după ora două dimineaţa - singura 
lui opţiune. _ 

Însemna să-şi lase fiica singură, dormind la etaj. În patru 
ani, nu făcuse niciodată aşa ceva. Dacă se trezea? Dacă 
găsea casa goală şi începea să tipe disperată? 

Şi dacă mai era cineva acolo, cineva care pândea din 
umbră, aşteptând ca el să facă prima greşeală pentru a se 
năpusti apoi şi a-i lua fiica? Ree ştia despre cele petrecute 
în noaptea de miercuri mai mult decât spusese. D.D. era 
convinsă de asta; şi el era. Dacă cineva o răpise pe Sandy 
şi dacă acel cineva ştia că Ree era martoră, atunci... 

D.D. jurase că poliţia avea să-i supravegheze casa. O 
promisiune sau o ameninţare? Nu putea spera decât că 
fusese câte puţin din fiecare. 

A urcat scările şi s-a schimbat într-o pereche de blugi 
negri şi un hanorac tot negru. S-a oprit în faţa dormitorului 
lui Ree, ciulind urechile. Tăcerea dinăuntru l-a tulburat, 
aşa că a întredeschis uşa pentru a se asigura că fiica lui de 
patru ani era încă în viaţă. 

Dormea ghemuită, cu un braţ aruncat peste faţă. 
Domnul Smith se culcuşise în scobitura genunchilor ei. 

Şi atunci, Jason şi-a amintit cu claritate imaginea vie a 
momentului când Ree venise pe lume. Cu pielea încreţită şi 
albastră şi atât, atât de micuță. Cum îşi agita pumnişorii în 
aer. Gura ei rotunjindu-se în timp ce scotea primul țipăt. 
Şi, în clipa aceea, el se îndrăgostise de fiecare părticică din 
trupuşorul ei. Fiica lui. Unicul miracol din viaţa lui. 

— Eşti fetiţa mea, a şoptit. 

Sandy era însărcinată. 

— O să am grijă de tine. 

Sandy era însărcinată. 

— O să am grijă de noi toţi. 


Şi-a lăsat fiica în casă şi a coborât în stradă. 


Capitolul 24 


Ştiţi cu ce este cel mai greu să te obişnuieşti în 
închisoare? Cu zgomotul. Zgomotul neîntrerupt. Douăzeci 
şi patru de ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Zgomotul 
bărbaţilor care mormăie, care trag vânturi, care sforăie, 
care se masturbează, care ţipă. Deținuți care bolborosesc 
în propria lor lume halucinantă. Criminali care vorbesc şi 
vorbesc, şi vorbesc, care nu se opresc din vorbit nici când 
stau pe WC, ca şi cum a se căca în văzul tuturor le e cumva 
mai uşor dacă şi vorbesc în tot acest timp. 

În prima lună de după încarcerare, nu am închis un ochi. 
Eram prea copleşit de mirosuri, de locuri, dar mai ales de 
zgomotul acela înnebunitor, care nu se opreşte niciodată, 
care nu-ţi dă nici măcar un răgaz de treizeci de secunde 
pentru a te refugia într-un colţ cât mai îndepărtat al minţii, 
unde să te prefaci că n-ai nouăsprezece ani şi că toate 
astea nu se întâmplă. 

Au sărit pe mine în a treia săptămână. Am simţit că avea 
să se întâmple după sunetul pantofilor cu talpă moale care 
s-au repezit dintr-odată în spatele meu. Şi pe urmă au 
venit alte zgomote tipice într-o închisoare - pocnetul surd 
al unui pumn lovind un rinichi, bufnitura unui cap izbindu- 
se de peretele din cauciuc, ţipetele excitate ale celorlalte 
animale de la grădina zoologică în timp ce eu zăceam pe 
jos, şocat, cu salopeta mea portocalie ajunsă, în nu ştiu ce 
chip, în jurul gleznelor, şi unu, doi, trei, la dracu', poate o 
jumătate de duzină de indivizi îşi vedeau de treabă. 

Nimeni nu iese virgin din puşcărie. Nu, dom'le Bob. 

Jerry a venit să mă vadă în a patra săptămână. Singurul 
meu vizitator. Tatăl meu vitreg s-a aşezat în faţa mea, mi-a 
studiat chipul învineţit, ochii rătăciţi şi a izbucnit în râs. 

— Ţi-am spus eu că n-o să rezişti nici măcar o lună, 


rahat fercheş şi pişăcios ce eşti. 

După care s-a ridicat şi a plecat. 

Tatăl meu vitreg mă denunţase. Imi găsise vraful de 
scrisori către „Rachel”. Sunase la poliţie, dar nu înainte de 
mă prinde la înghesuială în clipa când venisem de la 
şcoală. Mă lovise deasupra ochiului cu lădiţa din metal pe 
care o folosisem ca să-mi depozitez cele câteva lucruri 
personale. Apoi tăbărâse pe mine cu pumnii. 

Jerry avea un metru optzeci şi cinci şi o sută de 
kilograme. Pe vremuri, fusese vedeta echipei de fotbal a 
liceului, apoi lucrase pe bărci de pescuit homari, înainte de 
a-şi pierde două degete şi a se dedica extorcării femeilor. 
Mama fusese prima. Dar, după moartea ei, când eu aveam 
şapte ani, îi găsise diverse înlocuitoare. Şi atunci, eu 
devenisem obiectul distracţiei - nu mai eram parte a 
familiei, ci doar puştiul blond pe care Jerry îl folosea ca 
momeală pentru a agăța tipele. Nici măcar nu era tatăl 
meu adevărat, încercam eu să le previn, dar tipelor părea 
să nu le pese. Pentru ele, văduvii erau nişte bărbaţi tare 
sexy, chiar şi cei cu burdihane mari de la atâta bere şi cu 
numai opt degete a mâini. 

Jerry lovea ca un camion Mack, şi mă doborâse din 
primul pumn. Îmi mai cărase încă vreo douăzeci, doar aşa, 
ca să fie sigur. Şi abia când mă văzuse chircit la podea, 
scuipând sânge, sunase la poliţie. Ca să vină să strângă 
gunoiul. 

Curcanii nu ziseseră nimic în clipa când intraseră pe 
uşă. Dăduseră din cap spre Jerry şi se uitaseră în jos, la 
prăpăditul de mine. 

— El e? întrebaseră. 

— Da, dom'le. Şi fata aia n-are decât paişpe ani. Vă zic 
io, băiatu' ăsta e bolnav la cap. 

Poliţiştii mă luaseră pe sus. Scuipam în continuare 
sânge, mă clătinam pe picioare şi aveam ochii atât de 
umflaţi, că nu-i puteam ţine deschişi. 

Şi atunci, apăruse Rachel. Mergea pe trotuar, tocmai 


coborâse din autobuzul pentru elevii de şcoală generală şi 
era pierdută în gânduri. Şi pe urmă observase, cu 
întârziere, că uşa din faţă era deja deschisă şi că o 
grămadă de oameni în uniforme albastre se înghesuiau 
înăuntru. Cu toţii sesizaserăm imaginea aceea a 
compătimirii lăţindu-i-se treptat pe faţă. 

Şi apoi, holbându-se la nasul meu zdrobit şi la ochiul 
care se umfla cu repeziciune, începuse să urle şi să urle şi 
să tot urle. 

Am vrut să-i spun că totul avea să fie bine. 

Am vrut să-i spun că-mi părea rău. 

Am vrut să-i spun că o iubeam şi că meritase. Meritase 
durerea, meritase totul. Pentru că o iubeam atât de mult. 

Dar n-am apucat să scot niciun sunet. Am leşinat. Şi 
când mi-am revenit, eram închis într-o celulă, şi după 
aceea n-am mai văzut-o niciodată pe Rachel. 

Am pledat vinovat, scutind-o de trauma unui proces, 
exact aşa cum îmi sugerase procurorul. Am renunţat la 
libertate. Am dat cu piciorul viitorului. 

Dar orice tribunal îţi va spune că asta nu e dragoste 
adevărată. 


Ştiu ce am de făcut la noapte, şi chestia asta mă scoate 
din sărite. Poliţista aia drăguță se va întoarce. Are ea o 
privire a ei. Ca de câine care a pus laba pe un os. Şi tipii 
de la atelier o să vină. Dar cu bâte de baseball artizanale şi 
cu fişicuri de monede de douăzeci şi cinci de cenți în 
pumni. Şi ei au o privire anume - ştiţi voi, privirea aceea 
cretină şi surescitată de indivizi numai muşchi şi înarmaţi 
cu furci. 

Până şi Wendell m-a sunat astăzi, exhibiţionistul ăla 
nenorocit din grupul de terapie. Niciunul dintre noi n-ar 
trebui să cunoască datele personale ale celorlalţi, însă 
Wendell a mituit, fără îndoială, pe careva ca să mă pună pe 
mine pe jar. Urmărise conferinţa de presă despre femeia 
dată dispărută şi voia să afle totul. Nu mă sunase pentru 


că m-ar fi crezut, Doamne fereşte, nevinovat. Nu ca să-mi 
ofere sprijin. Nu, doar ca să mă tragă de limbă. Ca să-i 
povestesc exact cum arăta Sandra Jones, şi ce mi-a spus, şi 
cum a reacţionat ea atunci când am strâns-o de gât. 
Wendell e foarte sigur că eu am omorât-o. Şi nu-i pasă. 
Vrea doar să împartă cu mine gloria şi să aibă ceva nou la 
care să se gândească în timp ce se masturbează. 

Toată lumea şi-a format o părere despre mine, iar eu 
sunt sătul până în gât de asta. 

Aşa că intru în magazinul de băuturi alcoolice. La dracu’ 
cu termenii eliberării condiţionate! Oricum voi fi arestat şi 
fără să fi făcut nimic rău. Aşa că aş putea la fel de bine să 
urmez tradiţia aceea respectabilă şi să comit crima, dacă 
tot ispăşesc o pedeapsă pentru o astfel de vină. O să mă 
îmbib cu alcool. Nu bere, mulţam frumos. Dacă e s-o fac, 
măcar s-o fac cum trebuie. 

Whisky Maker's Mark. Asta era ceea ce obişnuia să bea 
tatăl meu vitreg. L-am folosit şi eu în prima noapte când 
am sedus-o pe Rachel. Am turnat pentru amândoi cantităţi 
uriaşe, amestecate cu limonadă. La urma urmei, ce altceva 
pot face doi copii plictisiţi când se întorc de la şcoală, dacă 
nu să fure alcool din bufet? 

Cumpăr două sticle şi practic alerg cu ele în braţe până 
acasă, pentru că acum, după ce m-am decis să fiu băiat 
rău, nu vreau să pierd nicio clipă. Desfac prima sticlă şi 
beau direct din ea. Iau o înghiţitură zdravănă. Tuşesc din 
greu, aproape să-mi scuip un plămân. N-am fost niciodată 
un mare băutor, nici măcar pe vremea când eram un 
pierde-vară de şaişpe ani. Aşa că uitasem cât de tare poate 
să-ţi ardă whisky-ul gâtlejul. 

— Iisuse Hristoase! bolborosesc cu respiraţia tăiată. Dar 
nu renunţ. O, nici gând să renunţ. 

După vreo şase sorbituri, îmi simt stomacul cald şi 
plăcut, şi deja sunt mai calm, chiar destins. Perfect pentru 
ceea ce urmează să fac. 

Mă duc la dulap. Scot toate hainele, şi iat-o! O ladă 


metalică uriaşă. Obiectul peste care sunt aproape sigur că 
a dat poliţista blondină mai devreme şi despre care vrea 
să-mi pună o grămadă de întrebări. N-are decât! Nici că-mi 
pasă. 

Iau lada - ultima rămăşiţă din vechea mea viaţă - şi mă 
împleticesc cu ea în braţe până afară, în curtea din spate. 
E o noapte rece. Ar trebui să-mi pun un trening pe mine. 
Altul decât cel alb şi urât pe care-l port de obicei. In 
schimb, mai trag o duşcă de Maker's Mark. Care te 
încălzeşte până în vârful picioarelor, da, dom'le Bob. 

Deschid lada. E plină de hârtii. Nu ştiu de ce nu le-a 
aruncat Jerry. Îmi place să cred că Rachel a găsit cutia şi a 
pus-o deoparte. A păstrat-o pentru mine. 

Şi, pe urmă, într-o după-amiază când eu lucram în 
atelierul lui Vito, a reuşit într-un fel sau altul să mi-o lase 
pe treptele de la uşa din faţă. Am ajuns acasă şi - bum! - 
iat-o! Neîmpachetată. Fără nicio notiţă. Nici măcar cu un 
număr de telefon scris alături. Bănuiesc că ea a fost, cine 
altcineva ar fi putut să fie? Şi asta mă făcuse să mă 
gândesc la ea: acum avea şaptesprezece ani, vârstă la care 
avea, probabil permis de conducere, astfel că putea 
străbate lungul drum din Portland, Maine, până în marele 
Boston. 

Poate îmi descoperise adresa pe cecurile pe care i le 
trimiteam lui Jerry. Şi, după ce aflase unde locuiesc, 
simţise nevoia să-mi facă o vizită. Ca să vadă ce mai fac. 

Citise scrisorile? Şi asta o ajutase să înţeleagă de ce 
făcusem ceea ce făcusem? 

În primele săptămâni, răsfoisem des conţinutul lădiţei. 
Din câte îmi dădeam seama, nu lipsea nicio scrisoare, nici 
schiţele poeziilor jalnice pe care i le compusesem, nici 
felicitarea de grabnică însănătoşire trimisă când avusese 
mononucleoză, nici fragmentele de versuri pe care 
încercasem să le scriu când, de fapt, ar fi trebuit să mă 
ocup de reparația motoarelor. Am căutat comentarii pe 
care ar fi putut să le mâzgălească pe margini, urme de ruj 


sau pete de grăsime de pe palmele ei. 

Într-o noapte, într-un acces de inspiraţie, am pulverizat 
suc de lămâie pe ele, pentru că tocmai urmărisem episodul 
din Mythbusters” în care folosiseră acid citric pentru a da 
la iveală cerneala dispărută. Nimic. 

Aşa că am aşteptat-o să se întoarcă. Zi după zi. Ştia 
unde locuiesc şi - Dumnezeule! - am sperat, m-am rugat să 
o revăd, să stau cu ea măcar cinci minute, să-i spun ceva, 
să îi spun totul. Doar... s-o văd. 

Aşteptarea a semănat cu jocul de-a descoperirea 
mâzgăliturilor de pe marginile scrisorilor. După atâtea 
luni, tot nu aveam nimic. 

Şi mă întreb, aşa cum o făcusem şi în fiecare nenorocită 
de noapte petrecută în închisoare, dacă ea m-a iubit. 

Dau pe gât o altă înghiţitură de Maker's Mark şi pe 
urmă, înainte ca arsura să-mi dispară din gâtlej, aprind un 
băț de chibrit şi urmăresc cum cea mai scumpă colecţie de 
scrisori de dragoste din lume se face scrum. Mai vărs şi 
nişte whisky peste ele, şi focul mugeşte, înghiţindu-l 
aprobator. În ultima clipă, mă răzgândesc. Nu pot s-o fac. 
Pur şi simplu, nu pot. 

Cu mâinile goale, dau să le scot din foc. Apuc bucăţelele 
şi încep să le netezesc, în timp ce focul îmi linge 
încheieturile şi îmi topeşte firele de păr de pe dosul 
mâinilor. Rămăşiţele de hârtie se încovoaie, 
dezintegrându-se la atingerea mea şi plutind în aer ca 
nişte fulgi de cenuşă. _ 

— Nu, tip eu prosteşte. Nu, nu, ce faceţi? Întoarceţi-vă. 
Nu. 

Alerg după bucăţile aprinse care zboară prin curtea din 
spate; alerg cu antebraţele arzând şi picioarele clătinându- 
se, şi atunci aud pentru prima oară: îmi revine în minte 
pentru prima oară sunetul acela. 

Niciodată nu uiţi sunetele închisorii. 


26 Distrugătorii de mituri, documentar ştiinţific difuzat de Discovery 
Channel (n.tr.) 


Şi acum asta aud, sunete de închisoare, venind din 
cealaltă parte a curţii. 


Părul mi-a luat foc. În momentul acela nu mi-am dat 
seama, şi probabil că tocmai din acest motiv vecinul a 
scăpat cu viaţă. Mă zbat să ajung la intrarea în casă, dând 
sălbatic din mâini, în timp ce din păr îmi ies flăcări de un 
portocaliu aprins. 

Dau colţul împleticindu-mă, şi trei tipi îşi ridică simultan 
ochii spre mine. 

— Aidan, zice unul din ei prosteşte. Îl cheamă Carlos, îi 
recunosc imediat vocea. Lucrează la atelier. 

Şi pe urmă toţi trei se uită în jos la grămada neagră de 
pe trotuar. 

— Rahat! zice al doilea tip. 

— Bine, da’ dacă ăsta e Aidan... dă să spună al treilea 
tip, cel care gândeşte cel mai încet dintre toţi. 

Işi ţine un picior încălţat în cizmă pe spinarea omului 
căzut la pământ şi stă aplecat peste el cu braţul drept 
împins în spate, pregătit să lovească. 

În clipa aceea îmi dau seama că încă mai ţin în mână 
sticla de Maker's Mark, aşa că fac ceea ce trebuie să fac, îi 
sparg fundul de colţul casei îmbrăcate în lambriuri a 
doamnei H. Ridic sticla spartă deasupra capului şi, 
surescitat de whisky-ul ieftin şi de iubirea neîmpărtăşită, 
mă arunc la bătaie ţipând din toţi rărunchii, ca o 
banshee”. 

Cele trei figuri îmbrăcate în negru se împrăştie. Carlos 
sare în picioare şi o ia iute la sănătoasa. Holteiul numărul 
trei se dovedeşte din nou cel mai încet şi mai tâmpit dintre 
ei. Îl prind de partea de sus a braţului şi îl tai cu arma mea 
improvizată, iar el începe să miorlăie ca o pisică la vederea 
sângelui. 

— Rahat, rahat, repetă tipul numărul doi. Dau să-l 


27 Personaj mitologic în folclorul scoţian şi irlandez, zână care anunţă 
moartea unui membru al familiei strigând sub ferestrele casei (n.tr.) 


împung în lateral. Se fereşte. Îl nimeresc mai jos, în 
coapsă. Carlos, urlă el acum. Carlos, ce mama dracului 
faci? 

Mă agit ca un apucat. Sunt beat, sătul şi obosit să mai 
fiu covoraşul de şters pe picioare în acest joc al vieţii. Mă 
clatin de colo-colo spre Tipul Încet şi Tâmpit. Dau să-l 
crestez pe Tipul Rahat, Rahat. Mi-am ieşit din minţi, şi 
norocul lor este că sunt cel mai prost bătăuş din lume 
chiar şi atunci când sunt treaz, darămite la beţie. Scot 
flăcări din mine, dar nu mă pot concentra. 

Destul de curând, cei doi tipi reuşesc să scape din 
bălăngănelile mele nebuneşti de moară de vânt şi să o ia la 
goană pe strada întunecată, în urma lui Carlos, cel de mult 
dispărut. Rămân singur să fugăresc umbrele cu sticla mea 
spartă şi să urlu obscene ameninţări cu moartea - şi abia 
atunci simt că scalpul mă doare înfiorător şi percep 
mirosul de ars. 

Arunc sticla de whisky spartă şi încep să ţopăi de colo- 
colo prin mijlocul străzii, încercând să sting tăciunii care 
îmi ard înăbuşit în părul topit. 

— Rahat, rahat, rahat! 

E rândul meu să fiu ăl mai tâmpit tip de pe lume. 
Înnebunit, mă frec şi mă tot frec pe cap, până când am 
senzaţia că durerea începe să dispară. Abia apoi, răsuflând 
greu şi aşteptând să-mi revin, îmi dau seama pe deplin de 
gravitatea faptelor mele. Sunt beat. Mi-am pârlit aproape 
tot părul. Braţele îmi sunt ciuruite de arsuri negre şi de 
băşici. Mă doare tot corpul. 

Grămada neagră de pe trotuar mormăie, dând primele 
semne de viaţă. 

Mă duc spre el şi îl întorc cu faţa-n sus. 

Şi-l văd pe Jason Jones, vecinul meu. 


— Ce dracu' cauţi aici la ora asta? îl întreb zece minute 
mai târziu. 
Am reuşit să-l târăsc pe Jones până înăuntrul 


apartamentului, unde l-am proptit pe canapeaua de două 
locuri cu motive florale a doamnei H., cu o pungă cu 
gheaţă pe cap şi cu o alta în zona coastelor. 

Ochiul lui stâng s-a umflat deja pe jumătate, şi mai are 
un bandaj care îmi sugerează că asta n-a fost prima bătaie 
încasată pe ziua de azi. 

— Eşti idiot sau ce ai? vreau să aflu. 

Adrenalina începe să se evapore din mine. Umblu de 
colo-colo prin faţa chicinetei, trăgând de elasticul verde de 
la mână şi dorindu-mi din toată inima să pot să ies din 
propria-mi piele. 

— Ce-ai păţit la păr? croncăne Jones. 

— Dă-l naibii de păr! Tu să-mi spui de ce te furişezi 
noaptea pe străzi, îmbrăcat ca un ninja din suburbii. Nu ti- 
a fost de-ajuns spectacolul de la tine de-acasă? 

— Te referi la presă? 

— Nişte canibali. 

— Având în vedere că şi eu sunt unul dintre ei, găsesc 
analogia foarte potrivită. g 

Mă încrunt la el şi mai furios. În starea în care sunt 
acum, mă doare în fund de analogiile potrivite. 

— Ce naiba cauţi pe aici? repet. 

— Te căutam. 

— De ce? 

— Mi-ai spus că ai văzut ceva în noaptea când a dispărut 
soţia mea. Vreau să ştiu ce anume. 

— Şi n-ai putut să pui mâna pe telefon şi să mă suni? 

— Dar aşa n-aş fi avut cum să te văd la faţă şi să-mi dau 
seama dacă mă minţi sau nu. 

— Mă laşi? N-ai decât să te uiţi la mine cât pofteşti, tot 
n-o să ştii dacă mint sau nu. 

— Eşti sigur? zice el încet, şi ceva în ochiul lui pe 
jumătate umflat mă tulbură mai mult decât cei trei bătăuşi 
care săriseră pe el. 

— Atunci, încerc eu să mă dau macho, dacă eşti aşa 
mare şi tare, cum de eu am alungat banda aia de mardeiaşi 


şi cum de te-am cules pe tine de pe trotuar? 

— Au sărit pe mine pe la spate, se scuză Jason jalnic, 
aranjându-şi mai bine punga de gheaţă pe faţă. Cine erau, 
nişte prieteni de-ai tăi? 

— A, nu, doar câţiva vecini care tocmai au aflat că în 
cartier locuieşte un agresor sexual înregistrat în evidenţele 
poliţiei. O să vină şi mâine-noapte, mai mult ca sigur. Aşa 
că o să ai, probabil, ocazia să revezi spectacolul, în acelaşi 
loc şi la aceeaşi oră. 

— Văd că-ţi plângi de milă, zice el încetişor. 

— Absolut. 

— Asta explică whisky-ul. 

— Mai am o altă sticlă plină. Vrei? 

— Nu beau. 

Din nu ştiu ce motiv, chestia asta mă enervează. 

— Nu bei, nu fumezi, atunci ce naiba faci?... Goody two, 
goody two, goody goody two shoes. 

Jason se uită la mine mirat. 

— lisuse! exclam eu, e Adam Ant?%. Un cântec din anii 
'80. Unde Dumnezeu ai crescut, sub o stâncă? 

— De fapt, într-un beci. Nu eşti prea tânăr ca să-ți 
aminteşti melodii din anii '80? 

Ridic din umeri, stânjenit, dându-mi seama abia acum că 
i-am spus prea multe despre mine. 

— Am cunoscut o fată, bolborosesc eu. Mare fană al lui 
Adam Ant. 

— Fata pe care ai violat-o? mă întreabă direct. 

— Ia mai taci! Taci naibii din gură. M-am săturat ca 
toată lumea să-şi dea cu presupusul despre mine şi să-şi 


28 Muzician englez (n. 1954), lider al formaţiei postpunk Adam and the 
Ants şi ulterior interpret solo. Melodia sa Goody Two-Shoes face 
referire la cunoscuta „Poveste a micuţei Goody Two-Shoes”, publicată 
în 1755, în care o fetiţă orfană (Margery Meanwell) este atât de 
săracă, încât nu îşi permite să cumpere decât un singur pantof. Un 
domn bogat îi face cadou o pereche de pantofi, şi ea le spune tuturor, 
fericită, că are doi pantofi (two shoes). Expresia goody two-shoes a 
ajuns să fie folosită pentru a desemna o persoană excesiv de virtuoasă. 


închipuie că ştie totul despre viaţa mea sexuală. N-a fost 
aşa. N-a fost deloc așa. 

— Am făcut nişte cercetări despre tine, continuă el la fel 
de monoton. Ai făcut sex cu o fată de paisprezece ani. Din 
punct de vedere legal, înseamnă viol. Chiar aşa! 

— Am iubit-o! explodez. 

Se holbează la mine. 

— Între noi a fost ceva cu totul special. Nu a fost vorba 
numai despre sex. Eu aveam nevoie de ea. Ea avea nevoie 
de mine. Eram doi oameni care nu ne aveam decât unul pe 
celălalt. Şi asta e ceva special. La naiba, asta-i dragoste! 

Se holbează la mine. 

— Aşa e, cum îţi spun! N-ai cum să ştii dinainte de cine o 
să te îndrăgosteşti. Te îndrăgosteşti, şi gata. 

Într-un final, catadicseşte să deschidă gura: 

— Ştii că trăsătura comună a majorităţii pedofililor 
înrăiţi este faptul că au avut prima experienţă sexuală cu 
un adult, înainte de a împlini cincisprezece ani? 

Îmi închid ochii. 

— Să te ia dracu’! spun obosit. 

Găsesc a doua sticlă de Maker's Mark pe blatul de 
bucătărie şi-mi fac de lucru cu dopul, deşi simt că mă ia cu 
greață şi nu am niciun chef să mai beau. 

— N-ar fi trebuit să o atingi, continuă el. Dacă te-ai fi 
abținut, atunci da, ai fi dat dovadă de iubire. Dacă ai fi 
aşteptat să mai crească, ai fi dat dovadă de iubire. Nu 
profitând de o elevă în ultimul an la şcoală generală, 
singură şi vulnerabilă. Dacă aţi fi rămas prieteni, ai fi dat 
dovadă de iubire. 

— Ştii ceva, n-ai decât să te duci înapoi şi să zaci pe 
trotuar, îi spun. Sunt sigur că se va găsi cineva care să te 
salveze. 

Însă tipul mai are multe de zis. 

— Ai sedus-o. Cum ai procedat? Cu droguri, alcool, 
cuvinte frumoase? Te-ai gândit dinainte, ai pus totul la 
cale. Pentru că, fiind mai mare ca vârstă şi mai matur, 


aveai şi mai multă răbdare. Poate ai stat să aştepţi 
momentul potrivit. Momentul când era singură şi tristă, 
din cine ştie ce motiv. Şi atunci, ai apărut tu. Te-ai oferit să 
o masezi pe spate. Poate i-ai turnat băutură în pahar. 
„Uite, ia o înghiţitură”, i-ai spus. „Asta o să te ajute să te 
relaxezi.” Şi ea poate nu se simţea în largul ei şi te-a rugat 
să te opreşti... 

— Tacă-ţi gura! îi spun pe un ton dur, ameninţător, 

Se mulţumeşte să dea din cap spre mine. 

— Aha, asta nu face decât să-mi confirme supoziţia. Sunt 
sigur că te-a rugat să te opreşti, şi tu n-ai vrut. Ai 
continuat să o atingi, s-o mângâi, profitând de avantajul pe 
care-l aveai. Ce ar fi putut să facă? Nu avea decât 
paisprezece ani, nu ştia cum să-şi interpreteze toate 
sentimentele, nu ştia dacă voia să te opreşti sau să 
continui, nu ştia dacă ceea ce făceai era bine sau rău, ştia 
doar că se simţea ciudat de stânjenită... 

Traversez camera din trei paşi mari şi-l lovesc peste faţă 
cu dosul palmei. Pocnitura răsună surprinzător de tare. 
Capul îi zvâcneşte într-o parte. Punga de gheaţă cade 
peste un milieu. Se răsuceşte încet, îşi freacă aproape 
gânditor barba, apoi ia punga de gheaţă şi şi-o aşază din 
nou pe creştet. 

Mă fixează cu privirea, şi mă cutremur la ceea ce 
descopăr în ochii lui. Niciun muşchi nu i se clinteşte pe 
faţă. Nici pe a mea. 

— Spune-mi ce-ai văzut miercuri noaptea, mi se 
adresează el încet. 

— O maşină a trecut pe stradă. 

— Ce fel de maşina? 

— Dintr-alea cu antene. Semăna cu o limuzină de 
închiriat, un Sedan închis la culoare. 

— Ce le-ai spus poliţiştilor? 

— Că eşti un nenorocit de criminal, scuip eu acum 
vorbele. Care a vrut să mă ofere poliţiei pe tavă ca să-şi 
apere el fundul. 


Mă măsoară din priviri, se uită la cap, la mâini, la 
antebraţele mele. 

— La ce-ai dat foc astă-seară? 

— La ce-am avut eu chef. 

— Faci colecţie de pornografie, Aidan Brewster? 

— Nu-i treaba ta. 

Jason lasă jos punga de gheaţă. Se ridică şi se postează 
în faţa mea. Cad pe canapea. Fără să vreau. Ochii ăia 
adânci şi întunecaţi, încercuiți de cheaguri de sânge, de 
vânătăi şi de mai ştiu eu ce. Am o senzaţie de dejă-vu, simt 
că am mai văzut astfel de ochi. Poate în închisoare. Poate 
la primul tip care m-a făcut zob şi şi-a făcut pe urmă 
treaba cu mine. Pentru prima oară îmi dau seama că 
vecinul meu are ceva neomenesc în el. 

Jones face un pas în faţă. 

— Nu, mă aud cum icnesc. Am ars nişte scrisori de 
amor. Nişte bileţele de-ale mele. Crede-mă, nu sunt 
pervers. 

Jason mătură încăperea din priviri. 

— Ai computer, Aidan? 

— Nu. N-am voie. Am fost eliberat condiţionat. 

— Să nu te prind că te apropii de internet. O singură 
vizită într-o sală de internet, un singur cuvânt adresat unei 
adolescente, şi s-a zis cu tine. O să-ţi înghiţi singur limba, 
numai ca să scapi de mine. 

— Dar cine mama dracului eşti tu? 

Se apleacă spre mine. 

— Sunt cel care ştie că ţi-ai violat sora vitregă, Aidan. 
Sunt cel care ştie de ce îi plăteşti tatălui tău vitreg câte o 
sută de dolari pe săptămână. Şi sunt cel care ştie cât o va 
costa toată viaţa dragostea ta pe victima devenită între 
timp anorexică. 

— Dar n-ai de unde să ştii, mă revolt eu prosteşte. 
Nimeni nu ştie. Am trecut testul cu detectorul de minciuni. 
Îţi spun, am trecut testul. 

Zâmbeşte acum, dar ceva din privirea lui, combinat cu 


ochii aceia goi, îmi dă fiori pe şira spinării. Se întoarce şi 
traversează holul. 

— M-a iubit, strig încet în urma lui. 

— Dacă te-ar fi iubit, s-ar fi întors până la acum la tine, 
nu crezi? 

Jason iese din casă şi închide uşa. Stau singur la mine în 
apartament, cu pumnii arşi încleştaţi pe lângă corp şi 
gândindu-mă cât de mult îl urăsc. Apoi scot capacul celei 
de-a doua sticle de Maker's Mark şi mă pun pe treabă. 


Capitolul 25 


La început, mi-am făcut griji din două pricini: cum Să-i 
pun întrebări lui Ethan Hastings fără să-i trezesc bănuielile 
şi cum să complotez împotriva soțului meu având atât de 
puţin timp liber la dispoziție. Soluţia la ambele probleme s- 
a dovedit surprinzător de simplă. 

Mă întâlneam zilnic cu Ethan, în recreatie. I-am spus că 
vreau să creez un modul de predat navigarea pe internet la 
clasa a şasea. Am folosit acest proiect ca pretext, şi Ethan 
mi-a răspuns la toate întrebările, ba chiar mai mult. 

Am început cu protejarea datelor. Doar nu voiam ca 
puştii de clasa a şasea să aibă acces la site-uri porno, nu-i 
aşa? Ethan mi-a arătat cum să administrez un cont şi să 
folosesc interdicțiile browserului pentru a limita accesul. 

In noaptea aceea, după ce am dus-o pe Ree la culcare, 
am pornit computerul şi m-am apucat de lucru. Am deschis 
fereastra de securitate din AOL şi am scos icoana 
„Permis“. Stând după aceea în pat, mi-am dat seama că 
Jason s-ar putea să nu folosească AOL pentru a naviga pe 
net. Poate că folosea Internet Explorer sau alt browser. 

A doua zi m-am întâlnit cu Ethan. 

„Există vreo modalitate de a vedea ce site-uri au fost 
vizitate de pe un computer? Stii, ca să verific dacă fiecare 
elev în parte intră pe paginile de web pe care ar trebui să 
le acceseze şi în acelaşi timp să ştiu dacă protocoalele 
noastre de securitate funcționează sau nu. “ 

Ethan mi-a explicat că, de fiecare dată când un utilizator 
dă clic pe un site, pe acel site se creează automat un 
cookie, şi copii temporare ale paginilor respective de web 
sunt salvate în fişierele ascunse ale computerului, în 
cache. Computerul păstrează şi un istoric al browserului, 
aşa că, parcurgându-l, puteam afla cu exactitate ce site-uri 


fuseseră accesate. 

A trebuit să aştept cinci nopți înainte ca Jason să fie din 
nou de serviciu şi Ree să adoarmă liniştită la ea în cameră. 
Ethan îmi arătase cum să dau clic pe meniul „Pull-down ” al 
barei de căutare pentru a vedea site-urile recent vizitate. 
Am selectat bara de căutare, am ajuns la meniul „Pull- 
down” şi am găsit trei opțiuni: www.drudgereport.com, 
www.usatoday.com şi www.nytimes.com. 

De la bun început, m-a frapat numărul mic de variante, 
pentru că, atunci când Ethan îmi arătase cum să procedez 
în laboratorul de informatică, apăruseră douăsprezece sau 
cincisprezece site-uri. Aşa că am dat clic pe Internet 
Explorer şi pe urmă pe istoric, cu exact aceleaşi rezultate. 

Eram în ceaţă. 

După aceea, am continuat ceva vreme să verific periodic 
istoricul. O dată la câteva zile, la ore alese la întâmplare, 
atunci când mă gândeam că pot să arunc repede un ochi 
fără ca Jason să se prindă. De fiecare dată dădeam peste 
aceleaşi trei site-uri, ceea ce nu avea niciun sens. Jason 
stătea ore în şir la computer. Imposibil să nu fi făcut 
altceva decât să acceseze site-urile de ştiri. 

După trei săptămâni, m-a lovit inspiraţia. 

Am formulat o întrebare de educaţie civică pentru lecţia 
mea de ştiinţe sociale, referitoare la cele cinci libertăţi 
garantate de Primul Amendament la Constituţie. Pe urmă, 
am dat veselă o căutare pe Google. Am găsit site-uri de 
istorie, am găsit site-uri guvernamentale, Wikipedia şi tot 
felul de alte lucruri folositoare. Le-am accesat pe toate pe 
rând şi, când am terminat, meniul Pull-down arăta o listă 
frumoasă şi cuprinzătoare de pagini recent vizitate. 

A doua zi m-am dus la şcoală şi le-am oferit elevilor o 
lecție improvizată despre libertatea cuvântului, libertatea 
religioasă, libertatea presei, dreptul la întruniri paşnice şi 
de a trimite petiţii autorităţilor statului. 

Apoi m-am grăbit să ajung acasă, abia aşteptând să o 
culc pe Ree şi să verific din nou istoricul pe Internet 


Explorer. 

Și ştiţi ce-am găsit? Trei site-uri: Drudge Report, USA 
Today, New York Times. Toate paginile de web accesate de 
mine cu douăzeci şi patru de ore înainte dispăruseră din 
istoric. Sterse. 

Într-un fel sau altul, soțul meu îşi acoperea urmele 
online. 

A doua zi, m-am repezit la Ethan cu întrebările imediat 
ce a intrat în laboratorul de informatică. 

„leri am discutat cu un alt profesor, care mi-a spus că 
verificarea istoricului browserului pe computer nu e de 
ajuns. Se pare că poţi falsifica accesările sau aşa ceva, 
nu?” 

Am ridicat neajutorată din umeri, şi Ethan s-a aşezat 
repede la cel mai apropiat computer şi l-a deschis. 

„A, sigur că da, doamnă Jones. Poţi curăța fişierul 
ascuns după ce ieşi de pe net. Ca şi cum site-ul respectiv 
nu a fost niciodată vizitat de pe computerul acela. Uitaţi, 
vă arăt.” 

Ethan s-a logat la site-ul National Geographic, apoi a 
ieşit de pe el şi mi-a arătat opțiunile de ştergere din 
fişierele ascunse. 

M-a lăsat cu gura căscată. 

„Deci nu pot verifica, de fapt, ce fac copiii, nu-i aşa? 
Dacă vreunul dintre ei descoperă cum să-şi şteargă urmele 
pe fişierele ascunse - la un singur clic distanţă - înseamnă 
că pot intra pe orice site atunci când nu mă uit la ei, iar eu 
n-o să-mi dau seama.” 

„Păi, aveţi funcţiile de securizare de bază”, a încercat 
Ethan să mă liniştească. 

„Dar nici ele nu sunt infailibile. Mi-ai demonstrat atunci 
Când le-ai instalat. Am impresia că, de fapt, nu pot să 
controlez ce fac copiii. Poate că modulul ăsta de predare a 
navigării pe internet nu e, până la urmă, o idee atât de 
bună.” 

Ethan a căzut câteva clipe pe gânduri. Ethan e un copil 


tare inteligent. Serios, dar singuratic. Bănuiesc că părinţii 
îl iubesc, dar nu ştiu cum să se poarte cu el. E prea 
deştept, chiar intimidant pentru adulţi. Genul de copil 
destinat să işi petreacă primii douăzeci de ani din viaţă 
suferind, după care, la douăzeci şi unu de ani, să ajungă 
să-şi listeze firma de software la bursă, sfârşind prin a se 
căsători cu un supermodel şi a conduce un Ferrari. 

Dar încă nu ajunsese atât de departe, şi mi-a părut rău 
pentru timiditatea lui chinuitoare, pentru felul în care se 
uita la lume prin lentilele lui mult prea analitice pe care 
noi, ceilalţi, nu le vedeam. 

„Nu ştiu dacă ați înțeles că, atunci când ştergeţi ceva de 
pe computer, de fapt lucrul acela nu dispare niciodată”, 
mi-a Spus. 

Am clătinat din cap. 

„Nu, sinceră să fiu, n-am înţeles asta.” 

S-a luminat la faţă. 

„O, dar aşa e. Cum să vă spun, computerele sunt de felul 
lor leneşe. ” 

„Zău?” 

„Sigur. Funcţia cea mai importantă a unui computer este 
aceea de a stoca informaţii. Dacă stai să te gândeşti, la 
început un hard drive nu e altceva decât o bibliotecă 
imensă cu rafturi goale. Pe urmă tu, utilizatorul, începi să 
introduci documente, să descarci date sau să navighezi pe 
internet. Creezi „cărţi” de date, pe care computerul le 
aşază pe rafturi.” 

„OK, până aici am priceput.” 

„La fel ca orice altă bibliotecă, computerul are nevoie să 
ştie în orice moment unde se află o anumită carte. Aşa că 
îşi creează un director, care înseamnă varianta lui de 
cartotecă, pe care il foloseşte atunci când trebuie să 
ajungă la o anumită carte de pe raft. Aţi înțeles?” 

„Da“, l-am asigurat. 

Ethan m-a privit radios. Aparent, nu eram numai un bun 
profesor, ci şi un elev strălucit. Și-a continuat prelegerea. 


„Ei, de aici încolo computerul devine leneş. Atunci când 
ştergi un document, computerul nu se mai oboseşte să-l 
caute pe raft şi să-l arunce la gunoi. Pentru că dacă ar 
încerca să-l depisteze, ar munci prea mult. In loc să facă 
asta, el şterge în director trimiterea la documentul 
respectiv. Cartea rămâne acolo, dar indexul nu mai arată 
unde se află.” 

M-am holbat la partenerul meu cu părul roşcat. 

„Vrei să spui că, şi atunci când ştergi documentele 
ascunse, paginile acelea de internet sunt încă undeva în 
computer?“ 

Am fost răsplătită cu un al doilea zâmbet. 

„Bravo, aţi înţeles!“ 

Nu m-am putut abtine şi i-am întors zâmbetul. Ceea ce l- 
a făcut pe Ethan să roşească, amintindu-mi că trebuia sa 
mă port prudent cu el. Faptul că mă foloseam de el nu 
însemna că trebuia să-i rănesc sentimentele. 

„Deci, dacă referinţa a fost ştearsă din catalog, cum dau 
de informaţia respectivă?” am întrebat. 

„Dacă vreţi să ştiţi chiar tot ce se află în istoric, vă 
recomand Pasco.“ 

„Pasco?“ 

„E un program de recuperare a datelor pe care îl puteți 
descărca online. Uitaţi care e treaba: atunci când cineva 
«curăţă fişierele ascunse», computerul nu şterge decât 
foarte rar totul. Rămân întotdeauna cel puţin câteva fişiere 
indexate. Deci, după ce daţi clic pe istoric, rulați 
programul Pasco, şi de aici ajungeţi la un CSV...” 

„CSV?” 

„Comma Separated Values, care va deschide o filà în 
Excel care vă va arăta fiecare URL vizitat de computer 
într-o perioadă anume. Puteţi copia un URL direct în 
motorul de căutare, şi veți ajunge la site-ul pe care îl 
cântaţi. Voilà, în felul acesta veţi afla toate paginile web 
accesate de pe acel computer. “ 

„Cum de ştii atât de multe despre computere?” l-am 


întrebat curioasă. 

Ethan s-a înroşit de enervare. 

„Din cauza... familiei.” 

„A familiei tale? “ 

„Mama rulează programul Pasca pe computerul meu o 
dată pe săptămână. Nu pentru că n-ar avea încredere în 
mine!” a exclamat şi mai îmbujorat la faţă. Hmm... ea doar 
«îşi face datoria», aşa zice. Ştie că sunt mai deştept decât 
ea, aşa că încearcă şi ea să facă ce poate.” 

„Mama ta are dreptate, Ethan. Eşti un geniu, şi nu ştiu 
cum să-ţi mulţumesc că m-ai ajutat cu modulul de 
predare.” 

Ethan a zâmbit, de data aceasta ceva mai gânditor. 

În noaptea aceea, acasă m-am apucat serios de treabă. 
După două poveşti, un cântec şi o jumătate de spectacol de 
Broadway, Ree adormise, Jason nu era acasă, iar eu eram 
singură, cu proaspăt  dobânditele mele cunoştinţe 
informatice şi cu o mulțime de suspiciuni. Prima chestiune 
pe ordinea de zi: descărcarea şi instalarea programului 
Pasco de pe Foundstone. 

Următorul pas: am accesat meniul, identificând 
posibilele fişiere vechi şi rulând programul Pasco. 
Cocoşată, cu capul plecat, am tot tastat cu ochii lipiţi de 
scrisul microscopic de pe ecran şi cu urechile ciulite ca să 
aud zgomotul maşinii lui Jason intrând pe alee. 

Nu ştiam prea bine ce făceam, şi totul a durat mai mult 
decât anticipasem. M-am trezit că trecuse de miezul noptii, 
şi Jason urma Să se întoarcă din clipă în clipă. În timp ce 
eu încă verificam fişierele fără a mă dumiri cum Să 
dezinstalez programul Pasco, a cărui simplă prezenţă pe 
Desktop avea să-l prevină pe Jason că bănuiam ceva. 

În momentul în care am ajuns la fereastra unde eram 
întrebată dacă voiam să deschid sau să salvez CSV-ul, 
eram surescitată şi nervoasă. Habar n-aveam ce trebuia să 
fac, dar eram în criză de timp, aşa că am apăsat pe butonul 
„Deschide” şi am urmărit cum o filă Excel umple ecranul. 


Îmi închipuisem că aveam să descopăr zeci de URL-uri. 
Site-uri porno? Video chat? Alte fotografii îngrozitoare cu 
băieți înspăimântați? Dovezi că bărbatul cu care alesesem 
să mă căsătoresc era un pedofil înrăit sau unul dintre acei 
indivizi bolnavi care bântuie pe MySpace, pândind fetiţe de 
doisprezece ani? Nu eram sigură ce speram sau mă 
temeam să descopăr. Mi-am ţinut ochii strâns închişi. Cu 
greu mi-am adunat curajul să mă uit pe monitor. 

Ce Dumnezeu făcea soţul meu în toate nopţile alea? 

Trei factori umpleau ecranul. Am ştiut ce erau încă 
dinainte de a introduce URL-urile lor pe browser. Drudge 
Report, USA Today şi New York Times. 

Soţul meu se ţinea cu dinţii de secretele lui. 


A doua zi, în recreaţie, Ethan mă aştepta în laboratorul 
de informatică. 

„A funcţionat?” m-a întrebat 

N-am ştiut ce să răspund. 

„Ei?” a insistat el nerăbdător. „Aţi aflat sau nu ce face 
soțul dumneavoastră pe net?” 

M-am holbat la elevul meu genial. 

Ethan a rămas la fel de pragmatic ca de obicei. 

„Elevii de clasa a şasea nu sunt atât de cunoscători într- 
ale internetului. Sigur, eu eram, dar la dumneavoastră în 
clasă n-aveţi pe nimeni care să se compare cu mine şi deci 
n-aveţi de ce să vă faceţi griji în această privinţă. Sigur, ar 
mai fi şi slujba dumneavoastră de profesoară, dar eu intru 
în computerul şcolii tot timpul, şi n-am văzut acolo nimic 
interesant...” 

„Ethan!“ 

A ridicat din umeri. 

„Aşadar, nu mai rămâne decât o singură variantă: 
sunteți îngrijorată de ceva ce se întâmplă acasă. Ree n-are 
decât patru ani, deci nu poate fi vorba despre ea. Aşa că 
mai rămâne doar soţul” 

M-am aşezat. În clipa aceea, îmi era greu să stau în 


picioare. 

„Ce e? Porno?” m-a întrebat Ethan uitându-se la mine cu 
ochii lui albaştri nevinovaţi. „Sau pariuri?” 

„Nu ştiu”, am răspuns într-un târziu. 

„N-aţi rulat programul Pasco?” 

„Ba da. Nu a afişat decât trei URL-uri, aceleaşi pe care 
le văzusem şi înainte.” 

Ethan s-a îndreptat în scaun. 

„Zāu?” 

„Zăul” 

„Uau, înseamnă că e un shredder. Am auzit de el, dar n- 
am mai văzut până acum. Trăsnet!” 

„Shredder-ul ăsta e un lucru bun?” 

„Da, dacă vrei să-ţi acoperi urmele. Un shredder sau un 
program scrubber e ca o greblă care curăță toate 
amprentele din fişierele ascunse.” 

„E un program care şterge ceea ce computerul leneş nu 
se oboseşte să şteargă?” 

„Nu. Şi shredder-ul e leneş. El curăță automat fişierele 
cache pentru ca utilizatorul să nu fie nevoit să o facă 
manual. Prin urmare, poţi să navighezi oriunde vrei, şi pe 
urmă shredder-ul «face bucăți» toate dovezile că ai trecut 
pe acolo. Dar, cum lipsa site-urilor din istoric este şi ea un 
semnal de alarmă, soţul dumneavoastră face pe deşteptul 
şi creează istorice false. Din fericire pentru noi, nu e atât 
de bun pe cât se crede. “ 

Am rămas tăcută. 

„Vestea bună e că nici shredder-ul nu e infailibil. ” 

„OK“, am reuşit să îngaim. 

„De fiecare dată când dai clic pe o pagină de internet, 
computerul creează atât de multe fişiere temporare, încât 
shredder-ul nu are cum să le curețe pe toate. In plus, e 
încurcat şi de director. Deci fişierele sunt încă în 
computer. Nu trebuie decât să le găsim.” 

„Cum?” 

„Cu un software mai bun. Pasco e uşor de procurat de 


către toată lumea. Nouă ne trebuie medicamente 
rețetă. “ 


„Nu cunosc niciun farmacist“, am spus pe un ton sec. 


Ethan Hastings a rânjit. 
„Nu-i nicio problemă. Cunosc eu. 


LLA 


cu 


Capitolul 26 


D.D. visa din nou friptură de vită. Se afla la bufetul ei 
favorit, încercând să se decidă între vinetele cu parmezan 
şi friptura în sânge. A optat pentru ambele şi şi-a cufundat 
mâna dreaptă în tava cu vinete, apucând în acelaşi timp cu 
stânga felii subţiri, suculente de carne. Pe un braţ avea 
dâre de brânză topită, iar pe bărbie i se prelingea zeama 
de la carnea de vită. 

Nicio problemă. S-a cocoţat direct pe masa acoperită cu 
o faţă albă, plantându-şi fundul între cercul cu jeleu de 
fructe şi colecţia de budinci cu glazură de cireşe. Cu mâna 
făcută căuş, a adunat jeleul moale, lingând simultan 
tapioca direct din cupele cu cremă de ciocolată. 

Îi era foame. Era de-a dreptul lihnită. Şi apoi, mâncarea 
a dispărut, şi ea era culcată pe o saltea uriaşă, acoperită 
cu o cuvertură din satin. Zăcea pe burtă, cu faţa în jos, cu 
trupul gol răsucit ca al unei pisici care toarce, şi nişte 
mâini necunoscute făceau minuni, coborând pe şira 
spinării spre şoldurile cambrate, pipăind şi găsindu-i 
interiorul coapselor. Ştia unde îşi dorea să ajungă acele 
mâini. Ştia unde voia să fie atinsă, pe unde să fie luată. Şi- 
a ridicat şoldurile îndatoritoare, şi dintr-odată a fost 
răsucită pe spate, cu picioarele depărtate, pentru a primi 
împingeri imperioase, în timp ce se uita în sus la faţa 
mustăcioasă a lui Brian Miller. 

În patul ei din dormitor, D.D. s-a trezit din somn cu o 
smucitură. Mâinile îi erau încleştate pe cearşaf, corpul 
scăldat în sudoare şi răsuflarea tăiată. Un timp îndelungat, 
nu a făcut altceva decât să se holbeze la pereţii zugrăviți în 
gri, cu zorii ivindu-se în mohoreala ploioasă. 

Şi-a descleştat mâinile de pe cearşaf. A împins pătura în 
lături. Când s-a putut ţine pe picioare, s-a dus la baie, unde 


s-a uitat în oglinda fixată deasupra chiuvetei. 

— Asta, i-a spus propriei reflexii, nu se va întâmpla 
niciodată. 

La cinci şi jumătate în zori, s-a spălat pe dinţi, 
pregătindu-se pentru o nouă zi de muncă. 


D.D. era o tipă realistă. În meseria ei, n-aveai cum să 
rezişti douăzeci de ani fără a învăţa câteva adevăruri crude 
despre natura umană. În primele douăzeci şi patru de ore 
după dispariţia unei persoane, şansele de-a o găsi în viaţă 
erau de cincizeci la sută. Oameni în toată regula îşi luau 
picioarele la spinare. Cuplurile se certau. Unii indivizi 
rezistau într-o atmosferă conjugală încărcată, alţii aveau 
nevoie să scape o zi, două. Aşa că, în primele douăzeci şi 
patru, poate chiar treizeci şi şase de ore, fusese dispusă să 
creadă că Sandra Jones era în viaţă şi că ei, bunii detectivi 
ai poliţiei din Boston, aveau să găsească şi să o aducă 
acasă. 

La cincizeci şi două de ore de la dispariţie, D.D. îşi luase 
gândul de la localizarea unei mame dispărute. Se 
concentra acum asupra recuperării cadavrului, şi, chiar şi 
cu această idee în minte, timpul era extrem de preţios. 

Crimele şi anchetele au un ritm al lor. În primele 
douăzeci şi patru de ore, există speranţa găsirii victimei în 
viaţă, precum şi cea a descoperirii unei greşeli făcute de 
ucigaş. Răpirile, atacurile, omuciderile, cu toate implică 
emoţii puternice. Indivizii prinşi în freamătul emoţiilor 
turbulente fac adesea greşeli. Cu adrenalina pulsând în 
vene, tulburat sau chiar împovărat de remuşcări, 
criminalul intră în panică. „Am făcut un lucru rău. Cum să 
scap, cum să scap, cum să scap?” 

Din nefericire, cu fiecare zi care trece fără ca poliţiştii să 
pună mâna pe el, subiectul câştigă timp să se calmeze, să 
se simtă în largul lui. Să înceapă să se gândească raţional 
la paşii pe care are să-i facă, să-şi traseze un plan concret 
pentru a-şi acoperi urmele. Işi construieşte apărarea, 


scapă de dovezile incriminatorii, îşi cizelează povestea, 
uneori câştigă de partea sa un martor-cheie, precum fetiţa 
lui de patru ani. Cu alte cuvinte, face tranziţia de la 
statutul de amator şi de cârpaci la cel de geniu diabolic. 

Lui D.D. nu-i convenea să-şi bată capul cu genii 
diabolice. Tot ce-şi dorea era un cadavru şi o arestare, 
făcută tocmai la timp pentru ştirile de la ora cinci. Prins 
omul la înghesuială, presat puţin, apoi prezentat cazul 
rezolvat opiniei publice - aceasta era înşiruirea de fapte 
care o făcea fericită. 

Din păcate, avea cam prea mulţi candidaţi pe care să-i 
preseze. De pildă, Ethan Hastings. Treisprezece ani, 
înspăimântător de inteligent, îndrăgostit fără speranţă de 
profesoara dată dispărută. Un Lothario? în devenire? Sau 
un monstru adolescent? 

Apoi, mai era Aidan Brewster. Un criminal perfect cu un 
trecut marcat de alegeri sexuale nepotrivite. Susţinea că 
nu o cunoscuse pe Sandra Jones, însă locuia la numai 
câteva case distanţă. Agresor sexual reformat sau infractor 
care îşi lărgise sfera de activitate, descoperind plăcerile 
violenţei? 

Nu trebuia uitat nici tatăl lui Sandy, onorabilul Maxwell 
Black. Părintele înstrăinat, apărut, ca prin minune, imediat 
după dispariţia fiicei. Dacă era să se ia după ofiţerul 
Hawkes, Black îl ameninţase pe Jones şi îşi pusese în cap 
să-şi revadă, cu orice chip, nepoata. Tată îndurerat sau 
bunic oportunist, în stare să facă orice pentru a o căpăta 
pe Ree? 

Şi, în cele din urmă, Jason Jones, soţul cu sânge rece 
care nu se obosise deocamdată să facă nimic pentru a-şi 
găsi soţia. Pretindea că nu era gelos. Nu avea niciun fel de 


2? Prenume masculin asociat cu imaginea seducătorului lipsit de 
scrupule. Derivă dintr-o povestire din cadrul romanului Don Quijote de 
Miguel de Cervantes, în care un bărbat pe nume Anselmo îşi convinge 
prietenul Lothario să îi testeze fidelitatea soţiei, Camila, cu rezultatul 
că Lothario se îndrăgosteşte de aceasta. (n.tr.) 


documente care să ateste ce făcuse până în urmă cu cinci 
ani, când se însurase cu Sandy. În mod cert, folosea o 
identitate falsă. 

D.D. s-a tot învârtit în cerc, revenind de fiecare dată la 
Jason. La declaraţia fiicei cu privire la ceea ce se petrecuse 
la ei în casă în noaptea de miercuri. La comportamentul lui 
detaşat, la asumarea unui nume de împrumut. Jones avea 
un secret - ergo, era suspectul cel mai probabil în cazul 
anchetat de ea, cel al dispariţiei soţiei însărcinate. 

Bun, asta era. O s-o aducă pe Ree, cât de curând, la un 
nou interogatoriu. Va cere ca doi ofiţeri să se ocupe de 
ceilalţi subiecți, cercetându-le trecutul, verificându-le 
alibiurile. Mai mult, va desemna doi dintre cei mai buni 
anchetatori ai ei specializaţi în fraude să verifice conturile 
lui Jones. Să descopere proveniența banilor, să afle numele 
adevărat al lui Jones, trecutul său real. 

Să distrugă identitatea falsă. Să-l distrugă definitiv pe 
Jason. 

Satisfăcută, a scos carneţelul şi şi-a notat principalul 
obiectiv pentru ziua aceea: „Stoarce-l pe Jason Jones”. 


Zece minute mai târziu, îi suna mobilul. Era abia şapte, 
dar, una peste alta, nici D.D. nu ducea acel gen de viaţă în 
care era sunată numai la ore normale. A luat încă o 
înghiţitură de cafea şi a răspuns: 

— Alo, da? 

— Sergent D.D. Warren? 

— În persoană. 

Apelantul a făcut o pauză. D.D. a sorbit din nou din 
cappuccino. 

— La telefon e Wayne Reynolds. De la poliţia stalului 
Massachusetts. Sunt... unchiul lui Ethan Hastings. 

D.D. a făcut un efort de memorie. Numărul afişat pe 
ecran i se părea familiar. După o clipă, şi-a amintit. 

— N-aţi încercat să mă contactaţi şi ieri? 

— Ba da. Pe pager. Am urmărit conferinţa de presă şi m- 


am gândit că n-ar strica să stăm de vorbă. 

— Despre Ethan? 

Din nou tăcere. 

— Cred că ar fi mai bine dacă ne-am întâlni. Ce spuneţi? 
Fac cinste cu micul dejun. 

— Vă temeţi să nu-l arestăm pe Ethan? 

— Mă tem că, dacă aţi face-o, aţi comite o mare 
greşeală. 

— Aveţi de gând să profitaţi de poziţia dumneavoastră în 
poliţie ca să-mi cereţi să vă las nepotul în pace? Trebuie să 
ştiţi ceva de la bun început: nu-mi plac intervenţiile, şi un 
corn cu brânză nu va schimba situaţia. 

— Ce-ar fi să ne întâlnim şi, după aceea, n-aveţi decât să 
alegeţi dacă să fiţi ostilă sau indiferentă? 

— Bine, dacă aşa doriţi, a răspuns D.D. 

Şi-a notat numele unei cafenele din apropiere, şi-a luat 
umbrela şi a ieşit din casă. 


Mario's era un local de cartier. Micuţ, cu barul original 
de melamină din 1949 şi un borcan imens din sticlă plin cu 
biscotti proaspete, lângă casa de marcat antică. Mario II, 
fiul, era cel care se ocupa acum de afacere. Servea ouă, 
pâine prăjită, pancetta şi cea mai bună cafea de pe lume, 
desigur, cu excepţia Italiei. 

D.D. şi-a croit cu greu loc spre o masă mică şi rotundă 
din colţ, din faţa ferestrei. Ajunsese mai devreme, cu 
gândul de a bea încă o ceaşcă de cafea în linişte şi a da 
câteva telefoane. O intrigase intervenţia unchiului. Ea se 
gândea cum să-l preseze mai tare pe soţ, în timp ce familia 
presupusului îndrăgostit adolescent sărea la bătaie. Il 
cocoloşeau pe băiat sau se simțeau vinovaţi? Hmm, 
interesant. 

A apăsat o tastă de apelare rapidă şi şi-a dus telefonul 
subţire la ureche. Nu fantezia sexuală pe care o avusese în 
noaptea aceea în vis era motivul pentru care îl suna pe 
Bobby Dodge. 


— Alo, a răspuns o voce feminină. 

— 'Neaţa, Annabelle, a spus D.D. fără să-şi trădeze 
tulburarea resimţită involuntar. 

Nu se lăsa intimidată de femei. Era o regulă pe care şi-o 
impusese cu ani în urmă, atunci când descoperise că era 
mai drăguță decât nouăzeci la sută din populaţia de sex 
feminin şi că arăta mai bine ca oricine cu pistolul în mână. 
Annabelle era, desigur, excepţia de la regulă, şi ea fusese 
cea care pusese, în cele din urmă, mâna pe Bobby Dodge. 
Ceea ce o califica pentru rolul de nemesis personală al lui 
D.D., cu toate că amândouă se comportau civilizat în 
prezenţa celeilalte. Annabelle, spune-mi, te rog, s-a trezit 
Bobby? 

— Nu l-ai sunat şi în toiul nopţii? a întrebat Annabelle. 

— Ba da. Hei, am înţeles că am motive să te felicit. 
Felicitări. 

— Mersi! 

— Ăăă... cum te simţi? 

— Bine, mulţumesc. 

— Când trebuie să naşti? 

— In august. 

— Ce e? Băiat sau fată? 

— N-am vrut să aflăm. Vrem să fie o surpriză. 

— Foarte bine. Bobby e pe acolo? 

— O să-ţi trântească telefonul în nas. 

— Da, ştiu. E din cauza farmecului meu irezistibil. 

Un târşâit îndepărtat de papuci, în timp ce Annabelle îi 
ducea telefonul soţului, apoi un mormăit bărbătesc. Bobby 
era, fără îndoială, înghiontit să se trezească. 

— Spune-mi că visez, a mârâit el în receptor. 

— Nu ştiu. Cum mă vezi? Goală şi acoperită cu frişcă? 

— D.D., ce naiba, doar am vorbit acum opt ore. 

— Ei, asta-i treaba cu criminalii. Nu dorm niciodată. 

— Dar detectivii da. 

— Zău? Probabil am lipsit când ne-au predat asta la 
academie. Uite de ce te-am sunat. În legătură cu un poliţist 


de-al nostru, din Boston. Wayne Reynolds. Îţi pune ceva 
numele ăsta? 

A urmat o pauză lungă, dar oricum mai plăcută decât 
obişnuitul zgomot al telefonului trântit în nas. 

— Wayne Reynolds? a repetat Bobby. Nu, nu-mi 
amintesc de niciun detectiv cu numele ăsta. 

D.D. a încuviinţat din cap în tăcere. Atât departamentul 
de poliţie din Boston, cât şi cel al statului Massachusetts 
erau organizaţii mari, care păstrau însă un aer de afacere 
de familie. Chiar dacă nu lucrai direct cu cineva anume, 
aveai toate şansele să-i auzi numele rostit pe hol, să-l vezi 
scris într-un raport sau chiar menţionat în ultima bârfă 
vehiculată între colegi. 

— la stai puţin, am auzit totuşi de el. Dar nu e detectiv. 
E informatician. S-a ocupat de analiza criminalistică a unor 
telefoane mobile la cazul de anul trecut, cu jaful de la 
bancă. 

— Vrei să zici că e un tocilar, genul care stă toată ziua 
cu nasul în computer? 

— Cred că expresia potrivită este „specialist 
criminalist”. 

— Oho! 

— Ce-i? Ai confiscat nişte computere şi ai cerut ajutorul 
departamentului de poliție al statului? 

— Am confiscat nişte computere şi am cerut ajutorul 
CRIB, mersi mult de sugestie. 

CRIB sau Centrul Regional de Informaţii Boston îşi avea 
sediul în departamentul de poliție din Boston, fiind, de 
fapt, brigada lor de criminalişti - asta pentru că, în buna 
tradiţie birocratică, poliţia din Boston voia să aibă propriile 
jucării. Era o chestie care se înţelegea de la sine. 

— Păi, de ce nu suni la CRIB? a bodogănit Bobby. 
Presupun că ei au avut de-a face cu Wayne Reynolds. Eu 
nu-l cunosc personal. 

— OK. Noapte bună, Bobby. 

— Pe dracu’, s-a făcut deja dimineaţă. Trebuie să mă 


scol. 

— Atunci, bună dimineaţa, Bobby. 

D.D. a închis telefonul fără să-i mai dea ocazia să înjure 
din nou. Şi-a prins mobilul la brâu şi şi-a contemplat cana 
goală. Wayne Reynolds era un tocilar profesionist cu un 
nepot tocilar amator. Şi-a umplut cana cu cafea. Hmm, 
devenea din ce în ce mai interesant. 


Wayne Reynolds a intrat pe uşa localului Mario's la ora 
opt fix. D.D. l-a recunoscut imediat după părul roşcat 
strălucitor, nu foarte diferit de al nepotului. Orice 
asemănare cu băiatul de treisprezece ani începea şi se 
oprea însă la podoaba capilară. 

Wayne Reynolds era înalt, avea peste un metru optzeci 
şi cinci. Constituţie atletică. Se mişca degajat. Un tip care 
făcea, fără îndoială, sport, în ciuda îndatoririlor sale 
profesionale care îl obligau să spargă zilnic nu ştiu ce 
hard. Era îmbrăcat cu un sacou din flanel de culoarea 
părului de cămilă, care contrasta plăcut cu cămaşa verde 
pădure şi cu pantalonii în nuanţă închisă. Mai multe capete 
s-au întors la vederea lui şi D.D. a simţit un mic fior când 
bărbatul s-a îndreptat, dintre atâtea femei, direct spre ea. 
Dacă Ethan Hastings avea să arate aşa la maturitate, 
atunci poate că Sandra Jones ştia ea ce ştia. 

— Sergent Warren, a salutat-o Wayne, întinzându-i 
mâna. 

D.D. a dat uşor din cap, acceptând strângerea de mână. 
Bărbatul avea mâini aspre. Unghii tăiate scurt. Degete 
frumoase, fără verighetă. 

Pentru numele lui Dumnezeu, nu i-ar strica nişte şuncă! 

— Vrei să mănânci ceva? l-a întrebat. 

Bărbatul a clipit mărunt. 

— Sigur. 

— Bine. O să comand eu pentru amândoi. 

D.D. a folosit timpul petrecut la coadă pentru a-şi 
recăpăta suflul şi a-şi reaminti că era o profesionistă 


experimentată care nu putea în niciun caz să se lase 
impresionată de faptul că lua micul dejun cu o sosie a lui 
David Caruso”. Din păcate, nici ea nu credea ce-şi spunea; 
dintotdeauna avusese o slăbiciune pentru David Caruso. 

S-a întors la măsuţă aducând şerveţele şi tacâmuri 
pentru amândoi şi o ceaşcă de cafea simplă pentru el. 
Wayne a luat cana de ceramică supradimensionată între 
degetele sale frumoase, iar ea şi-a muşcat buza pe 
dinăuntru. 

— Aşadar, a spus D.D. sec, înţeleg că lucrezi la poliţia 
statului. 

— Sunt criminalist. La Unitatea de Analize 
Computerizate din New Braintree. Ne ocupăm de 
majoritatea analizelor electronice, după cum probabil ţi-ai 
dat seama din titulatură. 

— Şi de când lucrezi acolo? 

Bărbatul a ridicat din umeri, a luat o înghiţitură de cafea 
fără zahăr, şi ochii i s-au mărit când a simţit gustul amărui. 

— De vreo cinci, şase ani. Înainte, am fost detectiv, dar, 
fiind de felul meu un împătimit al calculatoarelor, am avut 
întotdeauna tendinţa de a mă concentra asupra aspectelor 
tehnice ale cazurilor. Şi, cum în zilele noastre toată lumea 
- de la traficanţii de droguri la lorzii crimei - foloseşte 
computere, telefoane mobile, PDA-uri şi alte asemenea, 
cererea pentru abilităţile mele tehnice a crescut. Aşa că 
am absolvit cursul de optzeci de zile şi am devenit CFCE*t, 
după care m-am mutat la laboratorul de informatică. 

— Îţi place ceea ce faci? 

— Da. Hard drive-urile sunt ca nişte piñata. Conţin 


30 Actor american (n. 1956), remarcabil în rolurile de poliţist din 
serialele TV NYPD Blue şi CSI Miami, dar şi pentru inconfundabilul 
său păr roşcat (n.tr.) 

31 Certified Forensic Computer Examiner - expert autorizat în analize 
criminalistice (n.tr.) 

32 Principala atracţie la petrecerile pentru copii din America. Sunt 
figurine din hârtie creponată de diverse forme şi mărimi, umplute cu 
bomboane, dulciuri, jucării şi apoi atârnate pentru a fi lovite cu un băț 


toate comorile care ar putea să-ţi treacă prin minte. Nu 
trebuie decât să ştii cum să spargi piñata. 

A sosit comanda. Ouă jumări cu câte o pancetta la 
grătar. Miroseau bine şi îmbietor. D.D. şi-a înfipt imediat 
furculiţa în mâncare. 

— Cum analizezi conţinutul unui hard? a întrebat ea cu 
gura plină. 

Wayne se pregătea să ia o gură zdravănă de ouă. A 
privit-o gânditor, ca şi cum cântărea seriozitatea întrebării. 
Avea ochi căprui adânci, cu mici irizaţii verzui. D.D. a 
încercat să se arate cât mai interesată. . 

— De pildă, să luăm regula lui 5-12, a spus el. Asta e 
numărul magic în analizele criminalistice computerizate. 
Uite de ce: În interiorul unui hard drive există nişte discuri 
rotunde care se învârt şi care citesc şi scriu date. Aceste 
plăcuțe conțin bucăți de date, sau chunk-uri, de câte 512 
byţi, aranjate unul sub celălalt într-o stivă, care se rotesc 
în mod constant sub capul de citire. Capul de citire trebuie 
să împartă toate informaţiile în chunk-uri de câte 512 byţi 
pentru a stoca datele pe discuri. 

— OK, a spus D.D. continuând să taie pancetta. 

— Acum, să zicem că nu salvezi pe hard drive un fişier 
care se împarte exact la 512. Nu are, de pildă, 1024 de 
byti, ci 800. Atunci, computerul va umple complet un 
chunk şi jumătate dintr-un altul. Şi pe urmă? Computerul 
nu porneşte de unde s-a oprit, adică de la chunk-ul umplut 
pe jumătate. Va stoca date pe un chunk nou, cu spaţiu 
liber de 512, ceea ce înseamnă că pe chunk-ul anterior a 
rămas spaţiu liber sau „spaţiu deschis”, cum spunem noi. 
Cel mai adesea, datele vechi sunt stocate în aceste spaţii 
deschise. Să zicem că la un moment dat ai deschis fişierul 
acela vechi, ai făcut câteva modificări şi l-ai salvat din nou. 
Ceea ce scrii acum nu se salvează întotdeauna exact peste 


de copiii legaţi la ochi. Iniţial, pita erau folosite în timpul 
ceremoniilor religioase, dar acum şi-au pierdut în mare parte 
conotaţiile religioase. (n.tr.) 


datele vechi, aşa cum cred cei mai mulţi oameni. În 
schimb, poate fi ascuns undeva, în interiorul aceluiaşi 
chunk. Şi atunci, un tip ca mine poate cerceta chunk-ul de 
512 byţi. Şi poate găsi în spaţiul deschis documentul vechi, 
de pildă scrisoarea originală în care îi cereai amantului să- 
ţi omoare soţul, precum şi documentul refăcut, în care 
şterseseşi acest paragraf. Şi uite-aşa descoperim probe 
care duc la condamnare. 

— Eu n-am niciun soţ, l-a informat D.D. luând o altă 
înghiţitură de ouă. Dar am acum suspiciuni mari în privinţa 
computerului meu. 

Wayne Reynolds a rânjit. 

— Aşa şi trebuie. Oamenii nici n-au idee câtă informaţie 
este păstrată, împotriva voinţei lor, pe hard drive. Mie îmi 
place să spun că un computer e ca o conştiinţă vinovată. 
Işi aminteşte totul, şi niciodată nu poţi să fii sigur că nu va 
începe să mărturisească. 

— L-ai învăţat pe Ethan ceea ce ştii? 

— N-am avut de ce. Copiii învaţă singuri ceea ce-i 
interesează. Dar, dacă voi reuşi să-l fac să îşi pună 
cunoştinţele în slujba binelui, va ajunge cândva un 
criminalist de prima clasă. 

— Care e latura întunecată a tehnologiei informaţiei? 

Wayne a ridicat din umeri. 

— Hacking-ul, spargerea codurilor, căutarea ilegală de 
date. Ethan e un copil bun, dar n-are decât treisprezece 
ani, şi ideea de a o lua pe urmele unchiului nu mai e acum 
la fel de incitantă ca pe vremuri. Optiunile sunt: fie intri în 
poliţie, fie devii un pirat al internetului. Grea alegere. 

— Se pare că Ethan pune mare preţ pe părerile Sandrei 
Jones. 

D.D. îşi terminase micul dejun; a împins deoparte 
farfuria mare din ceramică albă. 

Wayne a rămas câteva clipe tăcut. 

— Ethan îşi închipuie că e îndrăgostit de profesoară, a 
admis el în cele din urmă. 


— A făcut sex cu ea? 

— Mă îndoiesc. 

— De ce? 

— Nu asta o interesa pe ea. 

— De unde ştii? 

— Pentru că am cunoscut-o şi eu pe Sandra. Ne 
întâlneam în fiecare joi, la meciurile de baschet. 


— Ethan mi-a cerut părerea în legătură cu Sandra, a 
început Wayne să explice câteva minute mai târziu. 

Plătiseră consumaţia, după care ieşiseră din cafenea. O 
discuţie la o plimbare părea o idee mai bună, având în 
vedere subiectul conversaţiei. Au pornit fără ţintă spre 
faleză, urmărind traseul marcat cu linie roşie care refăcea 
drumul parcurs cândva de Paul Revere“. 

— Din câte am înţeles, a continuat Wayne, Sandra 
apelase la Ethan pentru a o ajuta în dezvoltarea unui 
modul de predare a navigării pe internet. Lui Ethan nu i-a 
luat însă mult timp ca să priceapă că interesul ei pentru 
protejarea datelor era mai profund decât cel normal 
pentru un proiect şcolar. El bănuia că soţul Sandrei avea 
anumite preocupări mai speciale, poate legate de 
pornografia infantilă, şi că ea dorea cu disperare să afle 
despre ce era vorba. 

— Şi n-ai deschis un dosar oficial? 

Wayne a clătinat din cap. 

— Nu, n-am putut. Atunci când am cunoscut-o, mi-a spus 
foarte clar că îmi acceptă ajutorul doar ca pe o favoare de 
ordin strict personal. Până când nu afla exact ce se 
întâmpla, nu dorea ca poliţia să se implice. Din cauza 
fetiţei. Ree ar fi fost traumatizată dacă tatăl ei ar fi fost 


33 Erou legendar (1735-1818) al Revoluţiei Americane. A jucat rolul de 
curier călare înaintea bătăliilor de la Lexington şi Concord. Celebrul 
său „drum nocturn“ a avut loc în noaptea de 18-19 aprilie 1775, cânda 
mers de la Boston la Lexington pentru a-i avertiza pe colonişti de 
înaintarea armatei britanice, (n.tr.) 


închis pe nedrept. 

D.D. şi-a arcuit sprâncenele. 

— Dacă Sandra îl suspecta pe Jason de pornografie 
infantilă, atunci ar fi trebuit să-şi facă alte griji decât 
arestarea tăticului. 

Wayne a ridicat din umeri. 

— Ştii cum e în familie. Dacă o mamă îşi întreabă fetiţa 
de şapte ani ce e cu rochiţa ei pătată de spermă, copilul va 
insista că există o explicaţie logică. 

D.D. a oftat adânc. Wayne avea dreptate, şi amândoi 
ştiau asta. Când era vorba despre abuzuri sexuale asupra 
copiilor, Nilul“: era mai mult decât un fluviu. 

— Bun, deci Ethan te-a sunat. Şi pe urmă? 

— Părea foarte îngrijorat în privinţa profesoarei, aşa că 
am fost de acord să mă duc la un meci de baschet ca să 
vorbesc personal cu Sandra. Mărturisesc, am fost convins 
că o să avem o conversaţie scurtă, că o să-i dau câteva 
sfaturi de specialitate şi gata. Dar... 

Vocea lui Wayne s-a stins. 

— Dar? a insistat D.D. 

Wayne a ridicat din umeri. Cu un aer aproape plin de 
amărăciune. 

— Dar, când am văzut-o pe Sandra Jones... 

— Nu era tocmai profesoara tipică de educaţie civică, a 
remarcat D.D. 

— Nu. Nici pe departe! Mi-am dat seama instantaneu de 
ce făcuse Ethan o pasiune pentru ea. Era mai tânără decât 
mă aşteptasem. Şi mult mai drăguță. Şi, când am văzut-o 
stând acolo, pe banca aia de lemn, cu fetiţa ei adorabilă 
lipită de genunchi... Nu ştiu, i-am aruncat o simplă privire 
şi am simţit că trebuia să o ajut. Că avea nevoie de mine. 

— Of, Doamne! Mary Kay Letourneau, Debra Lafave, 


34 Joc de cuvinte intraductibil. De Nile este o altă modalitate de scriere 
a cuvântului denial („negare”). (n.tr.) 


Sandra Beth Griesel”. Femei frumoase. Nu ţi-a trecut 
niciodată prin cap că numai femeile drăguţe întreţin relaţii 
sexuale cu băieţi de doisprezece ani? Ce zici de chestia 
asta? 

— Repet, Sandra nu avea acest gen de relaţii cu Ethan. 

— Dar cu tine? 

Wayne a privit-o drept în ochi. 

— Uite ce-i! Vrei sau nu să afli ce-am de spus? 

D.D. şi-a fluturat braţele în aer. 

— OK. Dă-i drumul! 

— În acea primă seară, Ethan a rămas cu Ree, în timp ce 
eu şi Sandra am făcut o scurtă plimbare în jurul şcolii şi 
am stat de vorbă. Mi-a povestit că găsise o fotografie 
tulburătoare în computerul familiei, aruncată în Recycle 
Bin. Atâta tot - de atunci nu mai descoperise nimic. Între 
timp, aflase însă despre istoricul motoarelor de căutare şi 
despre stocarea informaţiilor şi era convinsă că soţul ei 
umbla la date, falsificându-le, ceea ce o făcea să se întrebe 
ce anume voia el să ţină ascuns. 

— In ce sens umblase Jason la computer? 

— Ethan o învățase pe Sandra cum să depisteze site- 
urile accesate de pe un computer. Aceste informaţii sunt 
păstrate în istoricul hard drive-ului şi pot fi recuperate. Şi 
ea făcuse mai multe încercări de a reconstitui istoricul, 
folosind diverse unelte disponibile pe internet. Dar, de 
fiecare dată dăduse peste numai trei URL.-uri - Drudge 
Report, USA Today şi New York Times. 

— Nu înţeleg de ce asta i-a trezit bănuieli, a spus D.D. 
nedumerită. 

— Pentru că Sandra însăşi accesase mai multe pagini 
web pentru a-şi pregăti lecţiile de la clasă. Şi toate aceste 
site-uri ar fi trebuit să apară în istoric, ceea ce nu s-a 
întâmplat. Asta însemna că cineva curăţase fişierele 
ascunse, după care construise deliberat un istoric fals, 


35 Profesoare condamnate în anii 2000, în cadrul unor procese 
răsunătoare, pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu minori (n.tr.) 


accesând cele trei site-uri. O dovadă de lenevie crasă, a 
murmurat Wayne, mai mult pentru sine. La fel ca toţi 
infractorii, până şi cei care au cunoştinţe tehnice fac, mai 
devreme sau mai târziu, o prostie şi se trădează. 

— Stai aşa puţin, dă filmul înapoi! De ce-ar vrea cineva 
să creeze un istoric fals? 

Ajunseseră de acum pe faleză, şi mergeau de-a lungul 
docurilor, spre acvariu. Burniţa în continuare, şi faleza era 
mai pustie decât de obicei. Wayne s-a apropiat de 
balustradă, s-a oprit şi s-a întors cu faţa spre ea. 

— Tocmai. De ce-ar vrea cineva să creeze un istoric fals? 
O întrebare de un milion de dolari. Ethan îi recomandase 
Sandrei un program de recuperare a datelor, care se 
dovedise însă ineficient. El bănuia că soţul Sandrei folosea, 
pentru a-şi acoperi urmele, un aşa-zis shredder sau un 
software de ştergere a datelor. Şi atunci, Ethan m-a sunat, 
apelând, ca să zic aşa, la artileria grea. 

D.D. a clipit mărunt. 

— Şi tu i-ai fost de ajutor Sandrei? 

— Am încercat. Nu uita, eram în decembrie, şi totul 
începuse cu numai câteva luni înainte, şi, având în vedere 
suspiciunile pe care ea le avea faţă de soţul său, trebuia să 
procedăm cu prudenţă. La recomandarea lui Ethan, 
Sandra rulase deja programul Pasco, însă acesta nu poate 
depista decât ceea ce îi spui tu să caute. Nu e la fel de 
versatil ca, de pildă, EnCase, programul folosit de noi la 
laboratorul de criminalistică. EnCase poate să sape adânc 
în hard drive, să inventarieze spaţiul liber, să analizeze 
spaţiile nealocate, mă rog, tot felul de chestii utile. Şi, în 
plus, face exact ceea ce o interesa pe Sandra, adică 
foloseşte o unealtă specială pentru a dezgropa toate 
imaginile aflate cândva pe hard drive - practic e capabil să 
scuipe sute de mii de fotografii. Nu în ultimul rând, cu 
EnCase poţi reconstitui istoricul unui browser... 

— Deci să înţeleg că ai rulat programul ăsta pe 
computerul Sandrei? 


— Nu, din păcate, a zis Wayne şi şi-a dat peste cap ochii 
căprui. În primul rând, niciodată nu trebuie să lucrezi 
asupra sursei, asta contravine protocolului. În al doilea 
rând, era nevoie de maximă discreţie, şi rularea 
programului pe computerul familiei timp de trei sau patru 
zile nu ar fi scăpat neobservată. Confiscarea unui 
calculator e o treabă uşoară. Dar desfacerea lui în bucăţi şi 
analizarea tuturor datelor nu... 

— Şi atunci ce-ai făcut? 

— Am început să lucrez cu Sandra la crearea unei copii 
a hard drive-ului. Am învăţat-o ce fel de hard drive gol să 
cumpere şi pe urmă cum să îl ataşeze la computerul 
familiei şi să transfere datele. Din nefericire, Jason 
achiziţionase recent un hard drive de 500 GB şi numai 
copierea dura mai bine de şase ore. Sandra a avut câteva 
tentative, dar nu a reuşit să termine înainte ca Jason să se 
întoarcă acasă. 

— In concluzie, Sandra a petrecut ultimele trei luni 
complotând împotriva soţului? a întrebat D.D. 

Wayne a ridicat din umeri. 

— Aş zice că Sandra Jones a petrecut ultimele trei luni 
încercând să-şi depăşească soţul în privinţa abilităţilor 
tehnice. Cum nu a reuşit să copieze hard drive-ul, iar eu n- 
am reuşit să rulez programul EnCase, n-am cum să ştiu 
dacă suspiciunile ei erau îndreptăţite şi dacă avea motive 
întemeiate să se teamă de Jason. 

D.D. i-a aruncat un zâmbet. 

— Ei, ca să vezi! Atunci îmi face o deosebită plăcere să 
te informez că, începând de noaptea trecută, poliţia din 
Boston a devenit mândra proprietară a computerului 
familiei Jones. 

Wayne a făcut ochii mari. 

— Tare aş vrea să... 

— Hei, nepotul tău este implicat în acest caz. Dacă 
atingi, chiar şi cu vârful degetelor, vreo probă, judecătorul 
o să mă dea afară din tribunal înainte să apuce să 


rostească fraza aia celebră cu „conflictul de interese”. 

— Dar pot măcar să capăt o copie a raportului 
criminalistic? 

— O să-i rog pe cei de la CRIB să ţi-l trimită atunci când 
va fi gata. 

— Pune-l pe Keith Morgan să se ocupe. E cel mai bun 
când vine vorba despre desfacerea unui hard drive în 
bucăţi. 

— O să mă gândesc la asta, a spus D.D. uitându-se lung 
la Wayne. Ascultă, Sandra nu a bănuit nici măcar o clipă că 
soţul ei îşi dăduse seama de ceea ce se întâmpla? La urma 
urmei, trecuseră câteva luni bune de când descoperise 
fotografia aceea pe computer. Destul de mult timp pentru 
cineva obligat să trăiască alături de un om pe care îl 
suspecta de pedofilie. Presupun că, pe zi ce trecea, a 
devenit tot mai nervoasă. 

Wayne a şovăit, şi, pentru prima dată, o umbră de 
stânjeneală i-a traversat chipul. 

— Ultima dată am văzut-o acum două săptămâni, la un 
meci. Părea retrasă cumva în sine, deloc dornică să 
discute. Mi-a spus că nu se simţea bine şi imediat după 
meci a plecat cu Ree. Am avut impresia că era, într-adevăr, 
bolnavă. Cel puţin aşa mi s-a părut mie. 

— Ştiai că e însărcinată? 

— Cum? Wayne a părut că păleşte uşor, vizibil surprins. 
Nu, n-am ştiut... Ei bine, atunci nu mă mir că era aşa 
agitată. Doar urma să aibă un al doilea copil cu un bărbat 
pe care îl bănuia de perversiuni. 

— Nu ţi-a povestit nimic despre trecutul soţului ei? 
Despre copilăria lui, despre felul în care se cunoscuseră? 

Wayne a clătinat din cap. 

— Dar a menţionat vreodată posibilitatea ca „Jones“ să 
fie un nume fals? 

— Glumeşti? Nu, n-a zis niciodată nimic despre asta. 

D.D. a căzut câteva clipe pe gânduri. 

— Bun, înţeleg că Jason e un tip destul de priceput la 


computere. 

— Chiar foarte. 

— Suficient de priceput pentru a folosi computerul cu 
scopul de a-şi ascunde adevărata identitate sau de a-şi 
crea una nouă? 

— Ambele, a confirmat Wayne. Online poţi să deschizi 
conturi bancare, să te racordezi la utilităţi, inventezi un 
istoric al creditelor luate. Un bun cunoscător al 
computerelor poate deopotrivă crea şi ascunde identități. 

D.D. a dat aprobator din cap, răsucind pe toate părţile 
noile informaţii. 

— Şi de ce anume ar avea nevoie pentru asta, în afara 
computerului? 

— Hmm, de o adresă sau de o căsuţă poştală. Mai 
devreme sau mai târziu, trebuie să-ţi dai adresa. Să zicem 
că o poţi închiria. O căsuţă poştală. Mai trebuie să ai şi un 
număr de telefon, deşi în zilele noastre poţi cumpăra unul 
de unică folosinţă. Cu alte cuvinte, e nevoie de câteva 
obiecte palpabile care să îţi susţină identitatea, însă toate 
astea sunt uşor de procurat. î 

Căsuţă poştală. D.D. nu se gândise la asta. Închiriată la 
un oficiu poştal, pe numele lui Jason sau pe al celui de fată 
al Sandrei. Va pune pe cineva să facă săpături... 

— L-a menţionat Sandra vreodată pe un oarecare Aidan 
Brewster? 

Wayne a clătinat din cap. 

— Şi poţi să juri, în calitatea ta de criminalist şi de om al 
legii, că, din câte ştii, Sandra Jones nu s-a aflat niciodată 
singură în compania nepotului tău? 

— Ethan nu mi-a spus decât că se întâlnea cu ea în 
laboratorul de informatică în timpul recreaţiilor. Mda, 
sigur că erau de cele mai multe ori singuri în sală, dar asta 
se întâmpla în mijlocul zilei şi într-o şcoală publică, plină 
de elevi şi de profesori. 

— Ţi-a spus Sandra vreodată că ar intenţiona să fugă de 
acasă? 


— Nu şi-ar fi părăsit niciodată fiica. 

— Nici măcar pentru tine, Wayne? 

El i-a aruncat din nou acea privire ucigătoare, însă D.D. 
nu şi-a retras întrebarea. Wayne Reynolds era un bărbat 
plăcut la înfăţişare, iar Sandra Jones - o femeie tânără şi 
foarte singură... 

— Eu, unul, cred că Jason Jones a ucis-o, a spus Wayne 
pe un ton ferm. A sosit acasă miercuri noaptea, a găsit-o 
pe Sandra la computer, încercând să copieze hard drive-ul, 
şi şi-a ieşit din minţi. Individul punea ceva la cale, asta e 
cert, iar Sandra a descoperit despre ce era vorba, aşa că el 
a ucis-o. La asta m-am gândit încă din clipa când am 
urmărit conferinţa de presă de ieri, aşa că, în caz că mă 
întrebi dacă sunt implicat la modul personal în povestea 
asta, îţi răspund afirmativ. Am încercat să ajut o mamă 
tânără şi speriată, şi în felul acesta am împins-o, foarte 
probabil, la moarte. Chestie care mă scoate din sărite. De 
fapt, mă înnebuneşte de-a dreptul. 

— OK, a încuviinţat D.D. Sper că-ţi dai seama că voi avea 
nevoie de o declaraţie oficială din partea ta. 

— Sigur. 

— Astăzi, la trei după-amiaza? La secţie? 

— În regulă. 

D.D. a încuviinţat din cap şi s-a răsucit ca să plece, însă 
i-a venit brusc o idee. 

— Hei, Wayne, de câte ori te-ai întâlnit cu Sandra? 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu. De vreo opt, poate zece ori. Şi numai la 
meciurile de baschet, după cum ţi-am spus. 

D.D. a clătinat din cap gânditoare. „De ciudat de multe 
ori”, şi-a zis, având în vedere că Sandra nu reuşise între 
timp să copieze hard drive-ul şi să i-l dea lui Wayne spre 
analiză. 


Capitolul 27 


Jason s-a trezit într-un zumzet crescând, apoi câteva 
raze puternice l-au lovit în ochi. S-a uitat buimac la ceasul 
de la mână - era cinci dimineaţa după care, şi mai 
nedumerit, la obloanele acum luminate din spate. In 
martie, soarele nu răsărea atât de devreme. 

Intr-un târziu, şi-a dat seama. Reflectoarele. De pe 
cealaltă parte a străzii. Carele de luat vederi se întorseseră 
şi acum se alimentau cu electricitate, pregătindu-se pentru 
ştirile de dimineaţă cu noi imagini filmate la locul crimei, 
adică în curtea din faţa casei. 

Şi-a lăsat capul să cadă înapoi pe pernă, întrebându-se 
dacă în cele trei ore cât dormise apăruse vreo noutate pe 
care ar fi bine să o afle şi el. Pentru asta, trebuia să 
deschidă televizorul. Să vadă dacă mai descoperiseră ceva 
despre el. Dintotdeauna avusese un simţ al ironiei extrem 
de dezvoltat. Acum a aşteptat ca acesta să se manifeste şi 
să-l facă să savureze momentul. Însă, mai mult decât orice, 
se simţea îngrozitor de obosit, tras în prea multe direcţii în 
încercarea simultană de a-şi proteja fiica, de a-şi găsi soţia 
şi de a se ţine departe de închisoare. 

Şi-a întins braţele şi picioarele, cercetându-le cu atenţie 
după loviturile încasate cu o noapte în urmă. A constatat 
că toate cele patru membre păreau în stare de funcţionare, 
deşi îl dureau. Şi-a pus mâinile sub cap, holbându-se la 
tavan cu singurul ochi pe care îl putea ţine deschis şi 
încercând să întocmească un plan pentru ziua aceea. 

Max avea să se întoarcă. Tatăl Sandrei nu bătuse atâta 
drum până în Massachusetts doar ca să stea liniştit într-o 
cameră de hotel. Avea să vrea s-o vadă pe Ree, 
amenințând... cu ce? Cu o plângere penală sau poate chiar 
cu dezvăluiri legate de trecutul lui Jason? Nu îşi putea da 


seama ce aflase bătrânul despre viaţa lui anterioară. Doar 
nu se aşezaseră împreună la masă, ca să stea la taclale. 
Jason o cunoscuse pe Sandra într-un bar, şi ea prelungise 
cât de mult putuse rutina întâlnirilor în astfel de localuri. 
Numai fetele bune îşi invită prietenii acasă, pentru a-i 
cunoaşte părinţii, îi spusese ea în prima seară, vrând să 
stabilească, de la bun început, faptul că ea nu făcea parte 
din acea categorie. Jason o lua din bar şi o conducea la 
micul lui apartament închiriat, unde îi pregătea cina şi se 
uitau împreună la filme sau jucau diverse jocuri. Orice, 
numai ceea ce aştepta ea nu, şi asta o făcea să revină 
noapte de noapte. 

Asta până când Jason a observat că burta ei începuse să 
crească. Până când s-a apucat să-i pună întrebări. Până în 
noaptea când ea a izbucnit în plâns, şi pentru el soluţia 
problemelor pe care le aveau amândoi a devenit, dintr- 
odată, clară. Din cine ştie ce motive, Sandy voia să scape 
de tatăl ei. Iar el dorea să plece. Aşa că fugiseră pur şi 
simplu împreună, într-un oraş nou, cu un nume de familie 
nou, pentru a lua totul de la capăt. Şi, până în noaptea de 
miercuri, lui Jason nu îi trecuse niciodată prin cap că 
vreunul dintre ei regretase acest pas. 

Acum însă, Max îşi făcuse intrarea în scenă. Era un om 
cu bani, inteligent, cu relaţii în lumea locală a avocaţilor şi 
a judecătorilor. Un om care îi putea face mult rău. Cu toate 
astea, Jason refuza să-i acorde dreptul de a o vedea pe 
Ree. li promisese lui Sandy că nu avea să-i permită 
bătrânului să o atingă niciodată pe fetiţa lor. Şi avea de 
gând să-şi ţină promisiunea, mai ales acum, când fiica lui 
avea mai multă nevoie de el ca oricând. 

Deci Max avea să facă valuri, în timp ce poliţia avea să-l 
urmărească pas cu pas. li luaseră computerul. Şi acum 
făceau probabil săpături în conturile lor bancare. li 
interogau şeful, poate chiar cercetau toată redacţia Boston 
Daily. Dacă găseau computerul pe care îl ascunsese acolo 
şi îşi dădeau seama că era al lui? 


Cât avea, oare, să dureze acest joc de poker pe mize 
mari? 

După ce se căsătorise, Jason îşi luase cele mai 
elementare precauţii. Işi desfăşura „celelalte” activităţi 
sub un alt nume, pentru care deschisese un alt cont 
bancar, avea o altă carte de credit şi o căsuţă poştală. 
Confirmările de plată şi extrasele de cont de la acea 
singulară carte de credit soseau pe adresa unui oficiu 
poştal din Lexington. La care se ducea o dată pe lună, 
luând documentele, sortându-le şi aruncând apoi tot ce 
putea constitui o probă împotriva sa. 

Toate planurile bune au însă, din păcate, câte o hibă 
esenţială. In cazul lui, computerul familiei conţinea 
suficiente date incriminatorii pentru a-l condamna de la 
douăzeci de ani la închisoare pe viaţă. Sigur, folosise un 
software de curăţire relativ bun, dar orice accesare a unui 
site genera mai multe fişiere temporare decât poate şterge 
un program. Avea să dureze trei, cel mult patru zile, şi-a 
dat el seama. Pe urmă, specialistul avea să se prindă că 
era ceva în neregulă cu computerul confiscat, şi poliţia 
avea să-şi intensifice eforturile. 

Asta presupunând că nu descoperiseră deja cadavrul lui 
Sandy şi că nu se postaseră pe verandă, aşteptând să se 
trezească pentru a-l aresta. 

Jason s-a dat jos din pat, prea agitat pentru a adormi la 
loc. Coastele au protestat când a făcut prima mişcare. Nu- 
şi putea ţine deschis ochiul stâng. Rănile nu aveau însă 
nicio importanţă, Nimic nu conta. Cu excepţia unui singur 
lucru. 

Trebuia să se asigure că Ree dormea în siguranţă în 
camera ei - o siluetă ghemuită, având la picioare un motan 
de un portocaliu aprins. 

A străbătut încet coridorul, cu toate simţurile în alertă. 
Casa mirosea la fel ca întotdeauna, avea acelaşi aer. A 
întredeschis uşa dormitorului şi şi-a descoperit fiica stând 
culcată în pat, dreaptă ca o săgeată, uitându-se la el cu 


ochii ei căprui. Era trează şi, a observat el cu întârziere, 
plânsese. Avea săpate în obraji dâre adânci de lacrimi. 

— Hei, iubito, a spus el încet intrând în cameră. Ce faci? 
Te simţi bine? 

Domnul Smith şi-a ridicat privirea spre el, a căscat şi a 
întins o lăbuţă lungă, portocalie. Ree s-a mulţumit să se 
holbeze la el, fără să spună nimic. 

Jason s-a aşezat pe marginea patului, înfăşurând în jurul 
degetului câte o şuviţă din părul castaniu care cădea pe 
fruntea umezită a fetei. 

— O vreau pe mămica mea, a murmurat Ree. 

— Da, ştiu. 

— Mami mi-a promis că se va întoarce întotdeauna la 
mine. 

— Da, ştiu. 

— Atunci de ce nu se întoarce, tati? De ce nu se întoarce 
mami la mine? 

Jason nu a putut să-i ofere niciun răspuns. S-a băgat în 
pat, lângă ea, şi a luat-o în braţe. l-a mângâiat părul, 
lăsând-o să plângă, lipită de umărul lui. A inspirat 
parfumul pielii ei, care mirosea a săpun Johnson & 
Johnson, şi-a întipărit în memorie imaginea capului ei 
lângă umărul său, sunetul suspinelor ei obosite. 

Ree a plâns până n-a mai putut. Apoi şi-a pus mâna 
peste a lui, cu degeţelele ei boante sprijinite peste ale lui, 
mai lungi şi mai mari. 

— O să trecem cu bine peste asta, ai să vezi, i-a şoptit 
Jason. 

Ea a încuviinţat încet din cap. 

— Vrei să luăm micul dejun? 

Alt semn aprobator din cap. 

— Te iubesc, Ree. 


Micul dejun s-a dovedit o provocare mult mai mare 
decât prevăzuse. Nu mai aveau ouă. Şi nici pâine feliată, 
iar fructele proaspete erau pe terminate. Şi laptele era 


cam puţin, dar s-a gândit că putea fi de ajuns pentru două 
castroane cu cereale. Cutia de cereale Cheerio părea 
suspect de uşoară, aşa că a ales Rice Crispies. Lui Ree îi 
plăceau aceste cereale „guralive” şi el făcea întotdeauna 
un spectacol din descifrarea cuvintelor scoase de orezul 
care îi trosnea între dinţi. 

— Ce-ai zis? Să-i cumpăr un ponei fiicei? A, nu, vrei să- 
mi cumpăr eu o maşină Corvette. Ei, aşa mai vii de-acasă. 

Jason a făcut-o pe Ree să zâmbească şi apoi să 
chicotească, şi amândoi s-au simţit ceva mai bine. 

El şi-a terminat bolul cu cereale. Ree a mâncat jumătate 
din al ei, după care s-a apucat să creeze modele suflând în 
pufuleţii de orez rămaşi. Asta o amuza, iar lui i-a dat un 
răgaz de gândire. 

Il durea tot trupul. Şi atunci când stătea aşezat, şi atunci 
când mergea sau se ridica. S-a întrebat cum arătau 
bărbaţii din gaşca de bătăuşi. Il atacaseră pe la spate - nu 
apucase să-i vadă apropiindu-se, aşa erau, probabil, în 
formă prin comparaţie cu el. 

Devenea tot mai neglijent pe măsură ce înainta în 
vârstă, a constatat. Pus mai întâi în dificultate de un puşti 
de treisprezece ani, pentru ca apoi să încaseze acea mamă 
de bătaie. Cu astfel de abilităţi de luptător, n-avea să 
reziste nici măcar o săptămână în puşcărie. Ce gând 
îmbucurător pentru un început de zi! 

— Tati, ce-ai păţit la faţă? a întrebat Ree în timp ce el se 
dădea jos de pe scaunul înalt din faţa blatului de bucătărie, 
pregătindu-se să spele vasele. 

— Am căzut. 

— Nu se poate. 

— Ba da. 

A pus farfuriile în chiuvetă, apoi a deschis uşa de la 
frigider pentru a inspecta opţiunile pentru masa de prânz. 
Nu mai aveau lapte, ci doar un bax cu şase sticle din 
nepreţuitul Dr. Pepper al lui Sandy, patru cutii de iaurt 
degresat şi nişte frunze cam veştede de salată verde. O 


nouă veste îmbucurătoare, însă, chiar dacă eşti inamicul 
public numărul unu, tot trebuie să mergi la supermarket. 
Aşa că, dacă voia să mănânce la prânz ceva, trebuiau 
neapărat să facă nişte cumpărături. 

S-a întrebat dacă era cazul să-şi lege o bandană pe cap. 
Sau să poarte un tricou având inscripţionat pe faţă 
cuvântul „Nevinovat” şi pe spate „Vinovat”. Ceea ce ar fi 
fost amuzant. 

— Ree, a spus el pe un ton degajat, închizând uşa 
frigiderului şi uitându-se la fiica sa, ce-ai zice să dăm o 
tură pe la magazin? 

Ree s-a luminat imediat la faţă. Adora cumpărăturile. 
Era o îndatorire oficială a lor, a tatei şi a fiicei, pe care o 
îndeplineau cel puţin o dată pe săptămână, înainte ca 
Sandy să se întoarcă de la şcoală. El se străduia mereu să 
respecte lista de cumpărături alcătuită de Sandy. În timp 
ce Ree încerca să-l convingă să-i adauge articole de primă 
necesitate, precum biscuiţeii Barbie Island Princess sau 
gogoşi cu glazură de sirop de arțar. 

Jason obişnuia să se bărbierească înainte de plecare, iar 
Ree se împopoţona cu o rochiţă de bal şi cu o coroniţă cu 
strasuri. În definitiv, ce rost avea să parcurgi douăzeci de 
culoare într-un supermarket dacă nu făceai din asta un 
adevărat spectacol? 

În dimineaţa aceea, Ree s-a repezit în sus pe scări 
pentru a se spăla pe dinţi, apoi a revenit în bucătărie 
îmbrăcată cu o rochiţă albastră cu floricele şi cu aripioare 
de zână în toate culorile agăţate pe mâneci şi încălţată cu 
pantofi roz cu paiete. I-a înmânat lui Jason o fundiţă roz 
transparentă şi i-a cerut să-i prindă părul într-o coadă de 
cal. Jason a făcut tot ce a putut. 

A scris apoi lista de cumpărături şi a făcut o tentativă de 
a-şi îmbunătăţi imaginea personală. Bărbieritul a scos la 
iveală o vânătaie urâtă. Iar pieptănatul pe spate al părului 
îi sublinia şi mai tare ochiul învineţit. Fără umbră de 
îndoială, arăta ca dracu’. Sau, mai exact, ca un ucigaş cu 


toporul A treia constatare îmbucurătoare în acea 
dimineaţă. 

A renunţat să se mai ferchezuiască şi a coborât scările, 
unde Ree îl aştepta nerăbdătoare la uşa din faţă, ţinând în 
mână gentuţa ei pictată cu narcise. 

— Îi mai ţii minte pe reporteri? a întrebat-o el. Oamenii 
aceia cu aparate de filmat şi cu microfoane, strânşi pe 
trotuarul de vizavi? 

Fetiţa a încuviinţat solemn din cap. 

— Ei bine, iubito, probabil sunt şi acum acolo. Şi, când 
voi deschide uşa, o să ne bombardeze cu întrebări şi o să 
ne facă poze. Nu uita, nu-şi fac decât meseria, ai înţeles? 
Dar o să fie o adevărată nebunie. Noi doi o să mergem însă 
liniştiţi până la maşină, şi după aia o să ne ducem la 
magazin. OK? 

— Da, tati. I-am văzut de la fereastra de la etaj. De-asta 
mi-am pus aripioarele de zână. Ca să pot zbura peste 
capetele lor, în caz că ţipă prea tare. 

— Eşti o fetiţă isteaţă foc, a spus el, după care, pentru a 
nu mai pierde timpul, a deschis grăbit uşa. 

Ţipetele au început imediat ce vârful pantofului său a 
apărut în prag. 

„Jason, Jason, vreo veste de la Sandy?” 

„Astăzi te vei duce la poliţie ca să dai vreo declaraţie?” 

„Când va avea loc o conferinţă de presă?” 

Jason a împins-o pe Ree afară, ţinând-o aproape de el în 
timp ce închidea şi încuia uşa în urma lor. Mâinile îi 
tremurau. A încercat să se mişte încet, calculat. Fără 
grabă, fără gesturi bruşte, vinovate. Soţul îndurerat care 
îşi lua fiica la cumpărături strict necesare - lapte şi pâine. 

„Vei ajuta şi tu patrulele de căutare, Jason? Câţi 
voluntari s-au oferit până acum să participe?” 

„Ce aripioare frumoase, drăguţo! Ce eşti? Un îngeraş?” 

Această remarcă i-a atras în cele din urmă atenţia lui 
Jason, făcându-l să arunce priviri tăioase. Se resemnase cu 
tipetele la adresa lui, dar nu voia ca vulturii să se repeadă 


asupra lui Ree. 

— Tati? a şoptit fiica lui, şi el şi-a plecat privirea, pentru 
a vedea tulburarea de pe chipul ei. 

— O să ne urcăm în maşină şi o să mergem la magazin, a 
repetat el pe un ton plat. Totul e în regulă, Ree. Ei sunt cei 
care se poartă urât, nu noi. 

Fetiţa l-a luat de mână, lipindu-se de picioarele lui în 
timp ce coborau scările de la intrarea din faţă, croindu-şi 
apoi drum peste peluză şi îndreptându-se către maşina 
parcată pe alee. Jason a numărat şase care de luat vederi, 
cu două mai multe decât cu o zi în urmă. De la distanţă, nu 
a reuşit să descifreze siglele companiilor de televiziune. 
Mai târziu avea să verifice dacă ştirea ajunsese de interes 
naţional. 

„Ce-ai păţit la faţă, Jason?” 

„Poliţia ţi-a învineţit ochiul?” 

„Te-ai bătut cu cineva?” 

A continuat să înainteze, cu Ree alături, mişcându-se 
încet şi hotărât, traversând curtea şi îndreptându-se spre 
Volvo. A scos cheile şi a descuiat portierele. 

„Brutalitatea poliţiei”, şi-a spus el într-o doară, în timp 
ce reporterii nu încetau cu întrebările despre faţa lui, iar 
coastele i-au mârâit în semn de protest atunci când a 
deschis uşa grea a maşinii. 

Ree s-a urcat, şi el a închis portiera din spate, pe urmă 
s-a suit şi el, şi a închis portiera din dreptul scaunului 
şoferului. A pornit motorul, şi ţipetele ascuţite ale 
reporterilor au fost imediat reduse la tăcere. 

— Bravo, a felicitat-o pe Ree. 

— Nu-mi plac reporterii, l-a informat ea. 

— Ştiu. Oricum, data viitoare o să-mi prind şi eu nişte 
aripi de zână. 


La magazin s-a înmuiat. Nu a găsit în el tăria de a-i 
refuza fiicei lui atât de traumatizate biscuiţii Oreo, 
gogoşile cu glazură din sirop de arțar şi pungile de 


prăjiturele proaspăt scoase din cuptor şi învelite în fulgi de 
ciocolată. Ree îşi dăduse seama de slăbiciunea lui de 
moment, şi la sfârşitul incursiunii coşul era pe jumătate 
plin cu mâncare nesănătoasă. Reuşise totuşi să cumpere şi 
lapte, pâine, paste şi fructe, deşi adevărul era că mintea 
nu-i stătea deloc la ele. 

Îşi omora timpul alături de fiica lui, asta făcea, 
încercând cu deznădejde să-i ofere şi să-şi ofere o brumă 
de normalitate într-o lume care o luase pur şi simplu razna. 
Sandy dispăruse. Apăruse, în schimb, Max. Poliţia avea să 
continue cu întrebările, iar el fusese un idiot că folosise 
computerul familiei... 

Jason nu îşi dorea o astfel de viaţă. Voia să dea timpul 
înapoi cu şaizeci, poate şaptezeci de ore, ca să poată rosti 
acele vorbe pe care ar fi trebuit să le rostească, să facă 
acele lucruri pe care ar fi trebuit să le facă pentru ca toate 
acestea să nu se fi întâmplat. La naiba, ar fi dispus să ia 
înapoi până şi vacanţa aceea din februarie. 

Casiera a zâmbit la vederea ţinutei strălucitoare a lui 
Ree. Pe urmă, s-a uitat la el, reacţionând cu întârziere. 
Jason a ridicat stângaci din umeri, urmărindu-i privirea 
până la standul de ziare, unde şi-a zărit chipul într-o 
fotografie alb-negru postată pe prima pagină din Boston 
Daily. „Reporterul cel blând ascundea, probabil, secrete 
întunecate”, aşa suna titlul. 

Folosiseră poza de pe legitimaţia lui oficială de acces şi 
o măriseră zdravăn, obţinând o imagine doar cu o idee mai 
bună decât portretele reproduse pe căni. De deasupra 
îndoiturii ziarului, figura lui părea hotărâtă, ba chiar avea 
un aer vag ameninţător. 

— Tati, uite, tu eşti în poza aia! a declarat Ree cu voce 
tare. 

A ţopăit până la stand, holbându-se la ziar mai de 
aproape. Alţi cumpărători observaseră scena şi o urmăreau 
acum pe fetiţa cea drăgălaşă uitându-se la fotografia 
tulburătoare a unui bărbat adult De ce e poza ta în ziar, 


tati? 

— E ziarul la care lucrez, a răspuns el pe un ton lejer, 
dorindu-şi să nu fi cumpărat atâtea produse, dorindu-şi să 
poată ieşi în goană din magazin. 

— Şi ce scrie acolo despre tine? 

— Că sunt un om blând. 

Casieriţa a făcut ochii cât cepele. Jason a săgetat-o cu 
privirea, fără să-i mai pese dacă arăta ameninţător sau nu. 
Pentru numele lui Dumnezeu, era vorba despre fiica lui! 

— Ar trebui să luăm ziarul, a spus Ree. Lui mami i-ar 
plăcea să-l vadă. 

A scos ziarul de pe raft şi l-a plasat pe banda de 
cumpărături. Jason a remarcat că articolul era semnat 
„Greg Bart”, superiorul lui şi  redactorul-şef al 
departamentului de ştiri. Acum nu mai avea niciun dubiu 
cu privire la citatele incluse de Greg în articol; cuprindeau, 
în cea mai mare măsură, declaraţiile făcute de el cu o zi în 
urmă, la telefon. 

A întins mâna spre buzunarul de la spate pentru a scoate 
portofelul, apoi s-a enervat atât de tare, încât a simţit că-l 
lasă nervii. „Plăteşte cumpărăturile şi urcă în maşină. 
Plăteşte cumpărăturile şi urcă în maşină. Du-te acasă, 
unde de-abia aşteaptă să te hărţuiască din nou.” 

A scos cardul de credit şi i l-a înmânat casieriţei. Mâinile 
femeii tremurau aşa tare, încât abia la a treia tentativă a 
reuşit să-l ia. Să-i fi fost frică de el? Să fi fost ferm 
convinsă că tocmai încheia o tranzacţie cu un criminal 
psihopat care, cel mai probabil, îşi strangulase nevasta, îi 
ciopârţise cadavrul şi apoi îl aruncase în port? 

Lui Jason îi venea să râdă de absurditatea ideii, însă era 
conştient că râsul ar fi sunat fals. Prea ascuţit, prea 
ostentativ dezinvolt. Viaţa lui o apucase pe un drum 
strâmb, iar el nu ştia cum să-l îndrepte. 

— Pot să mănânc gogoşi în maşină, tati? Hai, te rog, te 
rog, îmi dai voie? l-a întrebat Ree. 

Casiera a reuşit, într-un târziu, să finalizeze operaţiunea, 


să-i înapoieze cardul şi să-i dea bonul. 

— Da, da, a răspuns Jason semnând bucata de hârtie şi 
luându-şi cardul, disperat să iasă cât mai repede din 
magazin. 

— Te iubesc, tati, a intonat Ree triumfătoare. 

lar el a sperat că toată lumea din nenorocitul ăla de 
magazin o auzise. 


Capitolul 28 


După ce a ajuns acasă cu Ree şi s-a văzut nevoit să 
treacă de şase ori printre şirurile de reporteri pentru a 
duce cumpărăturile în casă, Jason se simţea epuizat. A pus 
un DVD cu filme pentru copii, fără să ia în seamă 
mustrarea de conştiinţă care îl avertiza că prea multe filme 
îi puteau face rău fetiţei şi că ar trebui să se străduiască 
mai mult să fie alături de ea în acele clipe grele, bla-bla- 
bla, bla-bla-bla. 

Aveau ce să mănânce. Motanul se întorsese acasă. Iar el 
nu fusese încă arestat. 

Pentru moment, era tot ce putuse face. 

Tocmai scotea ouăle din pungă, când a sunat telefonul. A 
ridicat receptorul absent, fără să verifice pe ecran 
identitatea celui care suna. 

— Ce-ai păţit la faţă, fiule? 

Vocea lui Maxwell Black, cu accentul său sudist 
tărăgănat care lungea propoziţiile, l-a făcut pe Jason să 
revină pentru o clipă într-un loc pe care îşi dorea să-l poată 
da pentru totdeauna uitării. 

„Le crezi deştept, băiete? Eşti al meu. Al meu cu totul. 
Îmi aparţii.” 

— Am căzut pe scări, a răspuns pe un ton lejer, 
alungându-şi imaginile într-un colţ îndepărtat al minţii. 

S-a văzut pe el însuşi trântind capacul peste ele, 
răsucind cheia în broască şi încuind-o. 

Max a râs. Un chicotit cald, grav, în maniera în care 
făcea probabil glume la tribunal sau când se întreținea cu 
admiratorii la petrecerile cu cocktailuri date de vecini. Sau 
poate la fel reacţionase şi atunci când o profesoară 
oarecare îl abordase pentru întâia oară pentru a discuta 
despre Sandy. „Ştiţi, domnule, sunt îngrijorată de cât de... 


predispusă la accidente... este fiica dumneavoastră.” Şi 
atunci Max râsese, cu râsul acela subtil şi fermecător al 
său. „O, n-aveţi de ce să vă faceţi griji. Nu vă bateti 
căpşorul ăla drăguţ cu asta. Fetiţa mea e bine.“ 

Un nou val de dezgust l-a cuprins pe jason. 

— Ei bine, fiule, se pare că amândoi am pornit cu 
stângul ieri după-amiază, a rostit Max vorbele. 

Jason nu a răspuns. Tăcerea s-a prelungit. După o clipă, 
bătrânul s-a grăbit să o umple, adăugând pe un ton lejer: 

— Aşa că te-am sunat ca să îndrept lucrurile. 

— Nu e nevoie, l-a asigurat Jason. E de ajuns să te 
întorci în Georgia. 

— Uite ce-i, Jason, mi se pare că, dacă ar trebui să 
poarte cineva cuiva pică, atunci eu ar trebui să fiu acela. Ai 
atras-o pe unica mea fiică de partea ta, ai răpit-o şi ai dus- 
o în nordul ăsta afurisit, şi după aia nu te-ai obosit să mă 
inviţi la nuntă, ca să nu mai spun că nu m-ai anunţat că am 
devenit bunic. Nu aşa te porţi cu rudele, fiule. 

— Ai dreptate. Şi, dacă aş fi în locul tău, n-aş vrea să mai 
am niciodată de-a face cu mine şi cu Sandy. 

Acelaşi chicotit cald şi dulce ca melasa. 

— Din fericire pentru tine, fiule, a continuat Max 
expansiv, sunt hotărât să pun lucrurile în ordine. N-am 
decât o fiică şi o singură nepoată. Ar fi o prostie să lăsăm 
trecutul să stea în calea viitorului. 

— Să-ţi spun eu cum o să procedăm. Când Sandra se 
întoarce, o să-i transmit mesajul tău. 

— Când? a întrebat Max pe un ton tăios. Poate vrei să 
spui dacă. 

— Nu, vreau să spun când, a ripostat Jason ferm. 

— Soţia ta a fugit cu un alt bărbat, fiule? 

— Lumea aşa pare să creadă. 

— N-ai fost în stare să o faci fericită? Nu te învinovăţesc 
pentru asta, eu am crescut-o singur după ce iubita ei 
mama a decedat, aşa că ştiu cât de dificilă poate fi uneori. 

— Sandra e o soţie minunată şi o mamă devotată. 


— Recunosc, am fost surprins să aflu că fiica mea s-a 
făcut profesoară. Azi-dimineaţă am stat de vorbă cu 
directorul ei, un tip tare drăguţ. Cum îl cheamă?... A, da, 
Phil. Phil Stewart, nu-i aşa? Mi-a împuiat capul cu poveşti 
despre cât de bine se descurcă Sandra cu elevii. Aşa că, 
una peste alta, presupun că ai tratat-o cum trebuie - şi să 
ştii că apreciez asta, fiule. 

— Nu sunt fiul tău. 

— Bun, dacă aşa vrei, Jason /ones. 

Jason a sesizat din nou aluzia, ameninţarea voalată. Şi-a 
încleştat degetele, refuzând cu încăpățânare să răspundă. 

— Nu prea mă placi, este, Jason? 

A tăcut din nou. Judecătorul părea să vorbească mai 
degrabă pentru sine. 

— Nu înţeleg de ce. Doar noi doi n-am discutat 
niciodată. Ai vrut-o pe fiica mea şi ai avut-o. Ţi-ai dorit să 
pleci din Georgia, mi-ai luat fiica şi aţi dispărut împreună. 
După cum văd eu lucrurile, eu sunt cel care are suficiente 
motive de supărare. Un tată are destule de reproşat unui 
băiat care fuge cu unica lui fiică, nu crezi?... Deci ce ţi-am 
făcut de mă urăşti atât de mult? Spune-mi, ce ţi-am făcut? 

— Ţi-ai lăsat fiica de izbelişte, s-a pomenit Jason că 
răspunde. Avea nevoie de tine, şi tu ai abandonat-o. 

— Despre ce naiba vorbeşti? 

— Despre soţia ta! Despre soţia ta nebună şi beţivă care 
o bătea pe Sandy în fiecare zi, iar tu nu i-ai zis niciodată 
nimic. Ce fel de tată îşi abandonează copilul în asemenea 
hal? Ce fel de tată îşi lasă copilul să fie torturat zilnic, fără 
a face nimic pentru a-i alina chinurile? 

S-a aşternut tăcerea. 

— Soţia mea o bătea pe Sandy? Asta ţi-a povestit ea? 

Jason nu s-a grăbit să răspundă. Pauza se prelungea. De 
data aceasta, el a fost cel care a întrerupt-o. 

— Da. 

— Stai puţin. Judecătorul părea acum jignit. Mama lui 
Sandy nu a fost, într-adevăr, nici pe departe mama 


perfectă. Realitatea e că bea. Pe vremea aia, eu lucram 
mult şi o lăsam pe Missy singură cu Sandra. Sunt sigur că 
asta o călca pe nervi, poate chiar o înfuria, făcând-o mai 
irascibilă ca mamă. Dar să o bată pe Sandra... să o 
chinuiască... zău aşa, asta mi se pare cam melodramatic. 
Vorbesc serios. 

— Vrei să spui că n-a atins-o niciodată pe Sandy? 

— Ştii cum se zice, că bătaia e ruptă din rai. Am văzut-o 
dându-i o palmă sau două la fund de câteva ori, dar nu mai 
mult decât ar face-o orice părinte ajuns la exasperare. 

— Şi că nu bea niciodată peste măsură? 

— Păi, ce să zic, avea, într-adevăr, o slăbiciune pentru 
gin. Poate că, de câteva ori pe săptămână, mai exagera şi 
ea cu băutura... Dar nu devenea violentă la beţie. Dacă 
depăşea numărul de pahare, se ducea la culcare. Missy n- 
ar fi lovit nicio muscă, darămite pe propria ei fiică. 

— Dar nu te alerga în jurul casei cu un cuţit în mână? 

— Poftim? 

Judecătorul părea acum de-a dreptul şocat. 

— Soţia ta i-a făcut mult rău lui Sandy. I-a prins degetele 
în uşă, a forţat-o să bea înălbitor de rufe şi să înghită tot 
felul de lucruri de prin casă, după care o ducea la spital. 
Soţia ta era o femeie dusă rău de tot cu pluta. 

Acum tăcerea a durat mai mult. Intr-un final, când 
judecătorul s-a hotărât să vorbească, a părut cu adevărat 
consternat. 

— Asta ţi-a povestit Sandy? Asta ţi-a spus despre mama 
ei? Atunci, nu mă mir că te-ai purtat atât de nepoliticos cu 
mine. Îmi retrag toate acuzaţiile. Pe cuvânt. Acum pot să 
îţi înţeleg poziţia. Of, Doamne, dintre toate nebuniile de pe 
lumea asta... Măi, măi, a adăugat, aparent rămas fără 
cuvinte. 

Jason s-a trezit că-şi mută greutatea de pe un picior pe 
celălalt, mai puţin sigur pe sine. A simţit cum primul fior 
de nelinişte îi urca pe şira spinării. 

— Am dreptul să vorbesc în apărarea mea? a întrebat 


judecătorul. 

— Bănuiesc că da. 

— În primul şi în primul rând, îţi jur, fiule, că n-am mai 
auzit până acum de aceste fapte absolut îngrozitoare. 
Presupun că e posibil ca între Sandy şi sărmana mea soţie 
să se fi petrecut anumite lucruri de care eu nu am avut 
habar. Deşi, sincer să fiu, nu prea cred. Îmi iubesc fiica, 
Jason. Am iubit-o întotdeauna. Dar, în acelaşi timp, mă 
număr printre acei puţini bărbaţi de pe lumea asta care 
pot declara cu mâna pe inimă că şi-au iubit nebuneşte 
soţia. Am cunoscut-o pe Missy când aveam nouăsprezece 
ani şi din clipa aceea am ştiut că aveam să mă căsătoresc 
cu ea, că avea să fie a mea şi numai a mea. M-am 
îndrăgostit de ea la prima vedere nu numai pentru că era 
frumoasă - deşi şi asta a contat. Nu numai pentru că era 
blândă şi bine educată - deşi şi asta a contat. Ci pentru că 
era Missy, iar pentru mine asta a fost de ajuns. Poate ţi se 
pare că bat câmpii. Că tot ce-ţi povestesc eu acum n-are 
nimic de-a face cu toate celelalte. Dar, vezi tu, cam pe 
vremea când Sandy a împlinit doisprezece ani, lucrurile 
astea au început să capete importanţă. Pentru că Sandy a 
devenit geloasă. Pe mine, pentru că îi luam mereu 
apărarea lui Missy, sau pe florile pe care i le aduceam, fără 
vreo ocazie specială, sau pe bibelourile pe care îmi plăcea 
să i le dăruiesc alesei inimii mele. Când ajung la o anumită 
vârstă, fetele încep, conştient sau nu, să intre în competiţie 
cu mamele lor. Şi presupun că Sandy credea că nu putea 
câştiga competiţia. Ceea ce a făcut-o să se întoarcă 
împotriva mamei ei, să devină din ce în ce mai ostilă. Şi pe 
urmă Missy a murit înainte ca ea şi Sandy să aibă şansa de 
a-şi rezolva problemele. Sandy a fost teribil de afectată. 
Scumpa de ea... S-a schimbat peste noapte. Şi-a dezvoltat 
o latură sălbatică, a început să o ia razna. Dacă îşi punea 
ceva în cap, atunci n-aveai cum s-o clinteşti. A făcut un 
avort. Ştiai asta, Jason? Ree nu a fost primul ei copil, poate 
nici măcar al doilea. Nu ţi-a spus asta niciodată, nu-i aşa? 


Nici eu n-ar fi trebuit să aflu, însă oamenii de la clinica la 
care a apelat au recunoscut numele de familie şi m-au 
sunat. Le-am dat acceptul. Ce altceva aş fi putut face? Nu 
era decât o copilă - prea tânără şi instabilă emoţional 
pentru a deveni mamă. M am rugat, Jason, m-am rugat 
pentru binele fetiţei mele, mai mult decât ţi-ai putea 
închipui tu vreodată - şi asta până în clipa când ai apărut 
tu şi ai scos-o cu totul din viaţa mea. Judecătorul a oftat. 
Cred că întotdeauna am sperat în sinea mea că Sandy va 
depăşi perioada aceea de nechibzuinţă. Şi azi dimineaţă, 
după ce am discutat cu directorul şcolii, m-am gândit că se 
maturizase în cele din nună. Pentru ca acum, după ce te- 
am ascultat... Cred că fiica mea are probleme grave, Jason. 
A fugit de mine. Şi acum, poate ar fi cazul să recunoşti că a 
fugit şi de tine. 

Jason a dat să-l contrazică, dar cuvintele refuzau să iasă. 
Nesiguranţa prindea rădăcini tot mai puternice în el. La 
urma urmei, ce anume ştia el cu certitudine despre Sandy 
şi familia ei? Intotdeauna luase de bun ceea ce îi povestise 
ea. Ce motive ar fi avut să-l mintă? 

Dar, pe de altă parte, ce motive avea el să o mintă? Cam 
patru milioane de motive. 

— Poate ar fi cazul să ne întâlnim, a spus Maxwell. Să 
stăm de vorbă ca de la om la om, să încercăm să găsim 
împreună o soluţie. Nu-ţi port ranchiună, fiule. Nu-mi 
doresc decât tot ce e mai bine pentru fiica şi pentru 
nepoata mea. 

— Cum a murit Missy? a întrebat brusc Jason. 

— Poftim? 

— Soţia ta. Cum anume a murit? 

— Atac de cord, a răspuns judecătorul prompt. Pur şi 
simplu, a căzut moartă. Ce tragedie, era o femeie aşa 
tânără! Am fost cu toţii distruşi. 

Jason a strâns mai tare receptorul în mână. 

— Unde s-a întâmplat? Unde a murit? 

— Aăă, acasă. De ce întrebi? 


— Cumva în garaj? La volanul maşinii? 

— Da, aşa a fost. Presupun că tot Sandy ţi-a povestit şi 
asta. 

— De atac de cord? Eşti sigur că a fost un atac de cord? 

— Absolut. Ce lucru îngrozitor! Nu cred că mica mea 
Sandy şi-a revenit vreodată complet după întâmplarea 
asta. 

— Am citit raportul autopsiei, a insistat Jason. Din câte 
îmi amintesc, scria acolo negru pe alb că doamna Black a 
fost găsită cu faţa roşie ca o cireaşă. Ceea ce este un 
indiciu clar de otrăvire cu monoxid de carbon. 

La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere profundă. 
Care s-a prelungit preţ de treizeci de secunde, poate chiar 
un minut. Lui Jason i-a dispărut brusc nodul din stomac şi 
şi-a îndreptat umerii. Sandy avusese dreptate: tatăl ei era 
un mincinos foarte, foarte abil. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, domnule Jones, a ripostat 
Max într-un târziu. 

Pe un ton mai puţin amabil. Mai degrabă iritat. Un 
bărbat bogat şi puternic care totuşi nu izbutea să se 
impună. 

— Chiar aşa? Aş fi crezut că eşti conştient că, în epoca 
aceasta a arhivelor computerizate, toate informaţiile sunt 
accesibile publicului, mai ales dacă ştii unde să le cauţi. 

— Asta e la fel de valabil şi în cazul tău, Jason. Tu faci 
săpături despre mine, eu fac săpături despre tine. 

— N-ai decât! Când ai ajuns în Boston? 

— Când ai întâlnit-o pe Sandy? a contracarat Max. 

— Ai închiriat o maşină sau ai luat autobuzul de 
aeroport? 

— Ai de gând să oferi de bunăvoie o mostră de ADN 
pentru testul de paternitate sau să aştepţi ca tribunalul să- 
ţi ordone să o faci? 

— Testul ăsta n-are nicio importanţă. Aici suntem în 
statul Massachusetts, unde căsătoriile între homosexuali 
sunt legale şi in loco parentis contează mai mult decât 


biologia în stabilirea unei custodii. 

— Crezi că, dacă te descurci cât de cât la latină, cunoşti 
legislaţia mai bine decât mine, fiule? 

— Ceea ce ştiu este că am scris recent un articol despre 
un bunic care a încercat să câştige custodia nepotului pe 
motiv că nu era de acord cu părinţii gay ai copilului. 
Tribunalul a decis ca băiatul să rămână cu singurii părinţi 
pe care îi cunoscuse vreodată - chiar dacă cele două nu 
erau mamele lui biologice. 

— Interesant. Ei bine, uite încă un exemplu de latină. 
Poate că în documentarea ta ai dat şi peste expresia asta: 
ex parte. 

Jason a rămas încremenit în mijlocul bucătăriei, 
aruncându-şi tardiv privirea pe fereastră. L-a văzut pe 
agentul în uniformă apropiindu-se de alee şi îndreptându- 
se spre uşa de la intrare. 

— Înseamnă „în caz de urgenţă”, a explicat Max calm, 
păstrându-şi râsul grav în fundul gâtlejului. De pildă, un 
bunic poate depune o moţiune ex parte la tribunalul pentru 
minori, iar tribunalul poate emite un ordin ex parte care îi 
conferă dreptul la vizite, fără măcar ca judecătorul să fie 
nevoit să ştie că au loc audieri pe acesta temă. La urma 
urmei, eşti principalul suspect într-un caz de dispariţie. A 
sta cu suspectul principal în dispariţia mamei sale nu este 
în interesul unui copil, nu-i aşa? 

— Fiu de... a şuierat Jason. 

A auzit soneria. 

— Ar fi bine să te duci să deschizi, a spus Max. Te văd 
perfect de unde mă aflu acum. Şi, odată cu mine, întreaga 
lume. 

În clipa aceea, Jason l-a zărit pe Max, stând în picioare 
lângă carele de luat vederi ale televiziunilor, cu telefonul 
mobil la ureche. Bătrânul i-a făcut semn cu mâna, aparent 
vesel, îmbrăcat într-un costum albastru bine călcat, care îi 
punea în valoare coama de păr argintiu. Apelul de pe mobil 
era motivul pentru care Maxwell se arătase atât de dispus 


să discute cu el, ca să îl ţină pe Jason ocupat, totul sub 
pretextul de a pune lucrurile la punct... A auzit iar soneria. 

— Răspund eu, tati, a spus Ree. 

Nu conta. Nimic nu mai conta. Jason murise o dată, cu 
aproape douăzeci de ani în urmă. Acum era însă şi mai rău. 
Lumea lui se năruia cu totul. Şi, în timpul acesta, Ree se 
ridicase pe vârfuri şi deschidea prima încuietoare, apoi pe 
a doua. 

După care a deschis uşa larg şi s-a trezit în faţa 
agentului în uniformă. 

Omul ţinea în mâini o hârtie albă îndoită. Şi-a trecut 
privirea peste capul lui Ree şi l-a văzut la intrarea în 
bucătărie pe Jason, care ţinea în continuare telefonul la 
ureche. 

— Jason F. Jones. 

În cele din urmă, Jason a pus jos receptorul. S-a mişcat 
automat, păşind în faţă şi întinzând braţul. 

— Aţi primit o notificare, a spus polițistul. 

După care, o dată misiunea îndeplinită, s-a răsucit scurt 
pe călcâie şi a luat-o înapoi spre scările din faţă. Imediat 
ce a început să traverseze strada, aparatele de fotografiat 
au intrat în funcţiune. 

Jason a despăturit foaia de hârtie. A citit documentul 
oficial care îi cerea să se prezinte cu copilul a doua zi, la 
unsprezece dimineaţa, pe terenul de joacă din vecinătate, 
unde onorabilul Maxwell M. Black urma să îşi vadă 
nepoata timp de o oră. O audiere completă privind 
drepturile de vizitare fusese stabilită peste patru 
săptămâni. Până atunci, lui Maxwell Black i se permisese 
să petreacă zilnic o oră cu nepoata sa, Clarissa Jane Jones. 
Aşa hotărâse tribunalul. 

Zilnic. Zi după zi. Max avea să stea cu Ree. Să o vadă pe 
Ree, să-i vorbească, să o atingă. În timp ce lui Jason i se 
refuza dreptul de a supraveghea întâlnirea. În timp ce 
Jason era obligat să îşi lase fiica singură cu un bărbat care 
participase la abuzarea propriului său copil. 


— Ce-i, tati? a întrebat Ree tulburată. Ai câştigat ceva? 
Ce ţi-a adus omul acela? 

Jason a făcut un efort să se adune. A împăturit foaia de 
hârtie şi a vârât-o adânc în buzunarul de la spate. 

— Nimic important, şi-a liniştit el fiica. Nu e nimic. Hei, 
ce-ai zice sa jucăm Candy Land*6? 


Ree a câştigat de trei ori la rând. Tot trăgea cartea cu 
Prinţesa Frostine la fiecare patru runde sau chiar mai 
puţin, semn clar că trişa, Jason era însă prea buimac 
pentru a-i atrage atenţia, fapt care pe Ree a enervat-o şi 
mai tare. O căuta cu lumânarea. Pe lumea aceasta existau 
reguli, şi tocmai acele reguli o făceau să funcţioneze. 

Jason a renunţat la jocuri şi a pregătit pentru prânz 
brânză la grătar şi supă de roşii. Ree s-a aşezat îmbufnată 
pe scaun şi şi-a înmuiat sendvişul în supă. În timp ce el s-a 
mulţumit să plimbe lingura prin farfurie, uitându-se la 
crutoanele care căpătaseră o culoare sângerie. 

Ordinul judecătoresc se afla în continuare împăturit bine 
şi vârât adânc în buzunarul de la spate. Ca şi cum faptul că 
îl redusese la o bucăţică de hârtie îi limita puterea pe care 
o deţinea asupra vieţii lui şi a fiicei sale. Abia acum 
începea să înţeleagă cum de Sandra îşi părăsise cu atâta 
uşurinţă tatăl, fără a se lăsa tentată, nici măcar o singură 
dată, să-l sune în ultimii cinci ani. 

Maxwell Black nu glumea. Şi judecătorul ştia cum să 
răstălmăcească legile în aşa fel încât să obţină ceea ce îşi 
propusese. Nenorocitul! 

— Vreau să o caut pe mami, a anunţat Ree. 

— Ce? 

Fetiţa a încetat să mai înmoaie brânza la grătar în supă, 
fixându-l cu o privire încăpăţânată. 

— Ai zis că poliţia şi prietenii se vor întâlni la şcoală şi o 


36 Joc simplu pentru copiii preşcolari constând într-o cursă pe un 
carton marcat cu spaţii divers colorate şi populat de personaje precum 
Prinţesa Frostine sau Bunicuţa Nutt (n.tr.) 


vor căuta pe mami. Vreau să mă duc şi eu la şcoală. Vreau 
să o caut şi eu pe mami. 

Jason s-a holbat la copila lui, întrebându-se în ce carte 
cu sfaturi pentru părinţi putea da peste un capitol dedicat 
unor astfel de situaţii. 

A auzit soneria. S-a ridicat imediat şi s-a dus să deschidă 
uşa. 

Sergentul D.D. Warren şi detectivul Miller stăteau pe 
veranda din faţa casei. Instinctiv, Jason s-a uitat în spatele 
lor, în căutarea altor poliţişti. Cum cei doi anchetatori erau 
singuri, a dedus că nu veniseră ca să-l aresteze. A deschis 
uşa mai larg. 

— Aţi găsit-o pe soţia mea? a întrebat. 

— Ai început să o cauţi? i-a întors D.D. vorba, pe un ton 
sec. 

Prin comparaţie, o prefera totuşi pe ea lui Max. 

I-a poftit pe cei doi detectivi să intre, spunându-i lui Ree 
să aleagă un al doilea film, fiindcă tăticul trebuia să 
discute cu poliţiştii aceia drăguţi. Drept răspuns, fetiţa s-a 
încruntat la el, apoi a strigat: 

— O sa mă duc s-o caut pe mami şi n-ai cum să mă 
opreşti. 

A intrat apoi ca o vijelie în camera din faţă, dând drumul 
la televizor şi punând un alt DVD, mulţumită că avusese 
ultimul cuvânt. 

— A fost o zi lungă, a spus Jason în chip de scuză. 

— Nu e decât unsprezece şi jumătate dimineaţa, a 
remarcat D.D. 

— Grozav! Mă aşteaptă încă vreo zece ore, fără îndoială 
la fel de plăcute, 

I-a invitat pe cei doi reprezentanţi de frunte ai poliţiei 
bostoniene în bucătărie, în timp ce fiica lui se aşeza, în 
sfârşit, în linişte, să urmărească inutul uitat de timp, 
filmul ei favorit cu dinozauri. 

— Apă? Cafea? Supă de roşii rece? le-a oferit el 
vizitatorilor cu jumătate de gură. 


D.D. şi Miller l-au refuzat clătinând din cap. S-au aşezat 
amândoi pe câte un scaun înalt, în faţa blatului de 
bucătărie. Jason s-a rezemat de frigider, cu braţele 
încrucişate peste piept. „Soţul îndurerat. Tatăl ucigaş. 
Nenorocitul de soţ îndurerat.” 

— Ce-ai păţit? s-a interesat D.D. 

— Am intrat cu capul într-un zid. 

— Cu ambele părţi ale feţei? 

— M-am lovit de două ori. 

D.D. a ridicat din sprâncene. Jason s-a menţinut pe 
poziţie. Ce puteau să-i facă, să-l arunce în închisoare 
fiindcă fusese învineţit în bătaie? 

— O să vrem o declaraţie cum că nu noi suntem 
responsabili pentru asta, a spus Miller. 

— Cum adică noi? 

— Poliţia din Boston. Nici măcar nu te-am chemat încă la 
secţie, aşa că n-aveam cum să-ţi învineţim faţa. 

— Din câte ştiu eu, voi preferaţi Taserul“ în locul 
zidurilor, aşa că da, aveţi dreptate, nu sunteţi voi cei în 
cauză. 

Replica nu l-a făcut mai simpatic în ochii lui Miller, însă, 
oricum, Jason era aproape convins că detectivul îşi 
formase deja o părere şi îl considera vinovat. 

— Când s-a întâmplat? a insistat D.D., în mod evident 
jumătatea mai inteligentă a tandemului. Ne-am văzut 
imediat după ce-ai fost atacat de Hastings. Imposibil ca 
Ethan să fi lăsat asemenea urme. 

— Poate îmi ia ceva timp ca să mă învineţesc. 

D.D. şi-a arcuit din nou o sprânceană. Jason a rămas pe 
poziţie. N-avea decât să insiste cu întrebările - el, unul, 
putea să o ducă aşa la nesfârşit. De fapt, dacă se gândea 
mai bine, şi ea era capabilă de acelaşi lucru. Din acest 
punct de vedere, ei doi erau suflete-pereche. Predestinaţi 
să se scoată reciproc din sărite. 


37 Pistol cu electroşocuri aflat în dotarea unor departamente de poliţie 
din lumea întreagă (n.tr.) 


Îi era dor de Sandy. Tânjea să-şi întrebe soţia dacă el era 
tatăl copilului. Să o asigure că era dispus să facă orice, 
numai să-i acorde o a doua şansă. Să-i spună cât de rău îi 
părea, mai ales pentru vacanţa din februarie. Avea atâtea 
lucruri pe care le regreta. 

— Sandra era la curent cu ceea ce făceai? a întrebat 
D.D. 

Jason a scos un oftat şi a muşcat momeala. 

— La ce te referi, sergent? 

— Ştii foarte bine, la ceea ce făceai pe computer. 

Nu s-a lăsat impresionat. Din cauza lui Ethan, îşi dăduse 
seama încotro avea să se îndrepte ancheta. Era nevoie de 
acuze mult mai precise pentru a-l face să se clintească. 

— Sunt reporter de meserie. Bineînţeles că lucrez la 
computer. 

— OK, am să reformulez. Sandy a aflat ce făceai pe 
internet? 

Ei, acum devenea ceva mai interesant. 

— Şi ce anume v-a povestit Ethan Hastings că făceam eu 
pe internet? 

— A, nu de la Ethan ştim. 

— Poftim? 

— Nu, nu cu el am stat de vorbă în dimineaţa asta. Am 
discutat cu Ethan aseară, şi ne-a relatat câteva lucruri 
interesante, printre care faptul că i-a prezentat-o pe 
Sandra unchiului lui, care lucrează în calitate de 
criminalist la laboratorul poliţiei statului Massachusetts. 

— 'Ţi-am analizat datele bancare, a intervenit Miller. Şi 
am aflat că banii nu provin din jocuri de noroc. Mai rămân 
pornografia infantilă şi/sau cybersexul pentru adulţi. De ce 
nu vrei să-ţi uşurezi situaţia şi să ne spui exact despre ce 
este vorba? Poate reuşim să fim de ajutor, dacă accepţi să 
cooperezi. 

— N-am făcut nimic rău, a răspuns Jason automat, în 
timp ce mintea îi lucra febril, analizând toate posibilităţile. 

Sandra reuşise, într-un fel sau altul, să îi descopere 


activităţile din toiul nopţii. Când se întâmplase asta? Şi ce 
anume descoperise, de fapt? Nu totul, altfel nu ar fi fost 
nevoită să apeleze la Ethan Hastings. Un specialist în 
criminalistică era însă cu totul altceva. Rahat. Un expert al 
poliţiei, cu acces la un laborator de criminalistică bine 
dotat... 

— 'Ţi-am confiscat computerul, a continuat D.D., ca şi 
cum s-ar fi aflat în faţa unui juriu. Fiind priceput la 
informatică, îţi poţi da seama şi singur că vom afla până la 
urmă totul. Absolut totul. 

Jason a încuviinţat vag din cap. Femeia avea dreptate. 
Cu programele actuale de depistare a datelor ascunse, mai 
bine ar fi trecut cu camioneta peste hard drive, ar fi 
zdrobit calculatorul şi ar fi aruncat bucăţile de plastic într- 
un cuptor, după care ar fi dat foc întregii încăperi. Numai 
aşa ar fi putut să scape. li venea să alerge la sediul Boston 
Daily. Să pună mâna pe vechiul său computer şi să-şi 
ruleze disperat propriul soft de recuperare a informaţiilor. 
Cât anume descoperise Sandra? Câte dintre straturile de 
siguranţă clădite de el cu atâta trudă izbutise să le dea 
deoparte?  Accesase camerele de chat? Fişierele cu 
tranzacţiile financiare? Pagina MySpace? Sau poate 
pozele? Doamne, Dumnezeule, pozele. 

N-avea cum să se întoarcă în birourile ziarului Boston 
Daily. Nu-şi putea permite să rişte să mai pună vreodată 
mâna pe computerul pe care îl ascunsese acolo. Totul se 
terminase. Cel mai bine era să înşface cutia metalică din 
pod şi să treacă, împreună cu Ree, graniţa în Canada. 

D.D. şi Miller se uitau la el cu atenţie. S-a forţat să 
ofteze zgomotos şi să pară profund decepţionat. 

— Îmi pare rău că soţia nu mi-a spus nimic despre 
bănuielile ei, a continuat. 

D.D. l-a privit chiorâş, evident sceptică. 

— Vreau să spun, a continuat el să joace rolul soţului 
rănit, dacă mi-ar fi mărturisit temerile şi grijile ei, i-aş fi 
explicat bucuros totul. 


— Ce înţelegi prin totul? a întrebat Miller. 

Jason a oftat din nou. 

— Bine, m-ati prins. Adevărul este că am un avatar. 

— Un ce? a întrebat Miller uitându-se spre partenera lui 
şi mângâindu-şi mustata. 

— Un avatar. O identitate generată pe computer, pe un 
site denumit Second Life. 

— la mai lasă-mă cu căcaturile astea! a mârâit poliţista. 

— Hei, şi copiii de patru ani au urechi să audă, a 
admonestat-o Jason arătând spre încăperea din faţă unde, 
fără îndoială, Ree era în continuare total captivată de 
filmul ei de desene animate. 

— Aiurea, n-ai niciun avatar! a spus D.D. pe un ton 
mânios. 

— Ba am. Ăăă, iniţial m-am logat la pagina asta de web 
ca parte a documentării pentru un articol la care lucram. 
Voiam să aflu cât mai multe. Dar... nu ştiu cum să vă 
explic. E un spaţiu virtual tare interesant. Mai complex 
decât orice văzusem până atunci. Vreau să spun, din punct 
de vedere social. Cu reguli şi convenţii proprii. De 
exemplu, atunci când te loghezi pentru prima dată, începi 
cu o siluetă umană şi cu articolele de îmbrăcăminte de 
bază. La vremea aceea, nu ştiam nimic, aşa că am început 
să caut prin diverse baruri şi magazine online. Am 
observat imediat că femeile nu doreau să discute cu mine. 
Şi asta pentru că mă aflam încă la stadiul de garderobă de 
bază. Cu alte cuvinte, eram un „novice”, ca un elev care se 
transferă la un alt liceu. Nimănui nu-i place de puştiul cel 
nou, doar ştiţi asta. Aşa că trebuie să-ţi câştigi tresele. 

D.D. i-a aruncat aceeaşi privire sceptică. Dar se pare că 
reuşise totuşi să stârnească interesul lui Miller. 

— Vrei să zici că stai toată noaptea pe net şi pretinzi că 
eşti altcineva într-un joc pe calculator? 

Jason a ridicat din umeri, vârându-şi mâinile în 
buzunare. 

— Păi, ce să zic? Nu e genul de lucru pe care un adult îl 


poate recunoaşte cu uşurinţă, mai ales faţă de soţie. 

— Şi ce rol anume joci în această a doua viaţă? a 
întrebat Miller. Cel al unui bărbat bogat, chipeş şi plin de 
succes? Sau poate eşti o blondă cu o mică slăbiciune 
pentru motociclişti? 

— De fapt, sunt scriitor. Lucrez la un roman de aventuri 
care poate fi - sau nu - autobiografic. Un tip misterios. 
Genul care place femeilor. 

— Se pare că aşa eşti şi în realitate, a comentat D.D. pe 
un ton sec. Nu era nevoie să-ţi faci cont pe un site pentru 
asta. 

— Tocmai din această cauză nu i-am spus nimic Sandrei. 
Asta mai lipsea! Sandra munceşte în timpul zilei, şi seara 
are grijă de Ree, în vreme ce eu fac reportaje despre 
subiectele de interes local pentru Boston Daily. Ultimul 
lucru pe care ar fi vrut să-l afle era că soţul ei se juca pe 
computer când venea noaptea acasă. Credeţi-mă, asta ar fi 
dus, în mod cert, la o dispută conjugală. 

— Aşa că te-ai gândit că cel mai bine e să ascunzi totul, 
a comentat D.D. 

— M-am ferit să o pun pe Sandy la curent, a răspuns 
Jason ambiguu. 

— Zău? Atât de mult ai vrut să ţii totul secret, încât 
ştergeai istoricul din browser de fiecare dată când intrai 
pe net? 

Fir-ar să fie! Ethan şi celălalt împătimit al computerelor 
o instruiseră bine pe Sandy. 

— Fac asta în calitatea mea de reporter, a răspuns Jason 
calm. 

Şi-a dat brusc seama că minţea la fel de uşor ca Maxwell 
Black. Oare de asta se căsătorise Sandra cu el? Pentru că 
îi amintea de tatăl ei? 

— Poftim? 

— Şterg istoricul ca să-mi protejez sursele, a explicat el. 
E o chestie pe care am învăţat-o la facultate, la orele de 
etică în era computerelor. Teoretic, ar trebui să lucrez 


numai pe laptopul meu, dar computerul familiei e mult mai 
comod. Aşa că acolo obişnuiesc să mă documentez online 
şi pe urmă îmi transfer informaţiile. Şi, cum computerul 
familiei nu este protejat împotriva  percheziţiilor 
informatice şi confiscărilor - le-a aruncat el o privire -, 
şterg de fiecare dată istoricul. E o procedură standard. 

— Minţi, s-a înfuriat D.D. profund frustrată şi părând pe 
punctul de a da cu pumnii în ceva. 

Sau în cineva. Poate chiar în el. 

Jason a ridicat din umeri, ca şi cum voia să spună că n- 
avea cu ce altceva să o convingă. 

— Ce facultate? a întrebat ea brusc. 

— Poftim? 

— La ce facultate ai urmat cursurile alea de etică? 

A pronunţat cuvântul „etică” de parcă era o înjurătură. 

— A, asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. Am făcut 
nişte cursuri online. 

— Spune-mi numele facultăţii, l-a presat ea. Până şi 
colegiile online sunt obligate să aibă o evidenţă a 
studenţilor. 

— Nu mai ţin minte. O să-l caut. 

D.D. clătina însă deja din cap. 

— Nu există nicio facultate. Sau poate există, dar nu ai 
absolvit-o sub numele de Jason Jones, nu-i aşa? Din câte 
ştim noi, Jones nu a apărut decât în ultimii cinci ani. Cum 
te chema înainte? Smith? Brown? Şi, spune-mi, atunci când 
îţi schimbi numele, şi motanul e rebotezat? 

— Nu ştiu, a spus Jason. Motanul n-are decât trei ani. 

— Minţi, Jason, ne minţi în faţă. D.D. s-a ridicat de pe 
scaun şi s-a îndreptat spre el, ca şi cum această apropiere 
ar fi putut să-l zdruncine şi să-l facă să mărturisească 
lucruri pe care ar fi vrut să le ţină ascunse. Avatar, pe 
naiba! Singura a doua viaţă pe care o ai este cea pe care o 
trăieşti aici şi acum. Ai fugit de ceva. De cineva. Şi te-ai 
străduit din greu să-ţi acoperi urmele, nu-i aşa? Numai că 
Sandra şi-a dat seama că era ceva în neregulă. A mirosit 


ceva. Aşa că a apelat la Ethan, iar Ethan - la artileria grea. 
Şi, dintr-odată, te-ai trezit că poliţia statului Massachusetts 
este foarte interesată de activităţile tale online. Cât de 
mult te-a speriat asta, Jason? Ce secret atât de teribil 
ascunzi, încât a meritat să-ţi ucizi soţia şi copilul nenăscut? 

— Chiar e însărcinată? a şoptit Jason fără să vrea. 

A aşteptat totuşi răspunsul, pentru că voia să îl audă 
rostit din nou. Să îl simtă din nou. Ca pe o durere 
desăvârşită, ca şi cum cineva îi sfredelea pielea cu un cuţit 
de măcelărie. 

— Chiar nu ştiai? 

— În câte luni? Vreau să spun că în ultima vreme nu 
prea era în apele ei. Am crezut însă că are gripă... Nu mi-a 
zis nimic. 

D.D. îl studia cu atentie. 

— N-ai cum să stabileşti în câte luni e o femeie 
însărcinată pe baza unui test de sarcină cumpărat de la 
farmacie, Jason. Lucrul de care poţi fi însă sigur este că 
vom efectua analiza ADN-ului. Sunt chiar curioasă să aflu 
dacă tu eşti tatăl. 

Jason nu a răspuns. Nu avea cum. Pentru că tocmai îi 
venise o idee. 

— Expertul acela în computere... a spus el. 

D.D. l-a privit încruntată. 

— ... Se întâlnea cu Sandra la şcoală? 

— Aşa a declarat. 

— În timpul orelor? 

— Nu. La meciurile de baschet din serile de joi. 

Şi, din privirea ei, Jason şi-a dat seama că se gândeau 
amândoi la acelaşi lucru - el insistase tot timpul că Sandra 
era prea ocupată cu Ree pentru a avea un amant. Şi totuşi, 
Sandra găsise o soluție pentru a-şi da întâlniri. In serile de 
joi. În fiecare seară de joi. Soția lui se ducea la şcoală în 
fiecare joi seara, unde avea rendez-vous cu un alt bărbat. 

— Cum îl cheamă? a întrebat Jason ridicând un pic 
vocea. 


Un alt moment de slăbiciune pe care nu reuşise să-l 
mascheze. 

D.D. a clătinat din cap. 

Şi apoi, ca din senin, lui i-a venit o altă idee. 

— Ce fel de maşină are expertul în computere? E 
înmatriculată aici? 

— Spune-mi numele tău, Jason Jones. Numele adevărat. 

— Aţi discutat cu Aidan Brewster? L.-aţi întrebat ce a 
văzut miercuri noaptea? Trebuie să vorbiţi cu el despre 
maşina pe care a văzut-o. Să-i cereţi detalii despre ea. 

— Spune-ne ce anume făceai pe computer, Jason. Spune- 
ne ce ai încercat să ascunzi cu atâta disperare. 

— N-am încercat să ascund nimic! a insistat el nervos, 
simțindu-se încolţit şi înnebunit. 

Era doar o chestiune de zile, poate chiar de ore, până să 
fie prins. Poliţia trebuia să-l asculte, să analizeze toate 
faptele. La mijloc era viaţa fiicei lui. 

— Uite ce-i, a continuat el, din câte mi-aţi spus, înţeleg 
că un specialist în computere de la poliţia statului a ajutat- 
o pe Sandra să examineze hard drive-ul computerului 
familiei. Cert e că n-a găsit nimic, altfel nu aţi sta acum pe 
capul meu. Ergo, nu. am avut nimic de ascuns. 

— Ce s-a întâmplat cu viaţa ta secretă ca avatar? 

— Expertul în computere, el e, a repetat Jason. Trebuie 
să verificaţi ce-i cu el. Poate că relaţia lui cu Sandra a fost 
mai mult decât profesională. Poate o dorea, şi a devenit 
gelos când Sandra a refuzat să o. părăsească pe Ree. 

— Pe Ree, nu pe tine? 

— Nu i-am făcut niciun rău soţiei mele! N-aş despărţi-o 
niciodată pe Ree de mama ei. În timp ce poliţistului ăluia 
nu i-ar păsa. Mai e ceva: gândiţi-vă la Maxwell Black! Ştiţi 
că a obţinut un ordin judecătoresc ex parte care îi dă 
dreptul să o viziteze pe Ree? Ceea ce înseamnă că Max a 
bătut tot drumul de acasă până aici nu ca să ajute la 
găsirea fiicei sale, ci pentru a declanşa bătălia pentru 
custodia nepoatei. Pe care n-ar fi avut cum să o câştige 


dacă Sandra ar fi fost prin preajmă. Pentru că atunci n-ar fi 
avut motive să ceară custodia fetiţei. În timp ce acum, că 
Sandy e dată dispărută, iar eu sunt considerat principalul 
suspect... Nu credeţi că situaţia asta este al naibii de 
convenabilă pentru el? Prea convenabilă pentru a fi o 
simplă coincidenţă? 

D.D. s-a mulţumit să-l fixeze cu privirea. 

— Asta e tot ce poţi să spui în apărarea ta, Jason? Ai 
găsit ţapul ispăşitor? Am crezut că o să arăţi cu degetul 
spre agresorul sexual din cartier. 

— Nu sunt sigur că o cunoştea pe Sandy. 

— Înţeleg. Aşa că te-ai gândit că tatăl Sandrei şi expertul 
în computere la care a apelat pentru a-ţi investiga 
activităţile online sunt candidaţi mai buni. 

— Şi nu-l omiteţi pe Ethan Hastings. Era conştient că 
mersese prea departe, dar nu se putea abţine. Cunosc 
destule cazuri de băieţi de treisprezece ani care au făcut 
lucruri îngrozitoare, a adăugat. 

— Nu, zău? Deci care dintre ei e vinovatul, Jason? Aidan 
Brewster, Ethan Hastings, Wayne Reynolds, sau Maxwell 
Black? Sau poate Zâna Măseluţă? 

— Wayne Reynolds? a repetat el. 

D.D. s-a înroşit la faţă, dându-şi seama cu întârziere că 
dezvăluise numele criminalistului. A schimbat repede 
vorba. 

— Jason, ne minţi. Ne minţi în legătură cu identitatea ta, 
cu activităţile tale nocturne pe computer, cu toată viaţa ta 
nenorocită. Şi pe urmă sustii că îţi iubeşti soţia şi că tot ce 
îţi doreşti este ca ea să se întoarcă acasă. Dacă o iubeşti 
aşa mult, atunci fii sincer cu noi. Spune-ne ce se petrece. 
Spune-ne ce Dumnezeu s-a întâmplat. 

Jason i-a oferit singurul răspuns pe care îl putea da: 

— Sergent, pe cuvântul meu că n-am nici cea mai vagă 
idee. 


Capitolul 29 


Totul a început cu o întâlnire la un meci de baschet. 

Ethan avea un unchi expert autorizat în computere. L-a 
adus cu el ca să mă cunoască. 
_ Wayne Reynolds nu era deloc aşa cum mă aşteptasem. 
In mintea mea, tehnicienii de computere aduceau mai 
degrabă cu actorii din Răzbunarea tocilarilor*, și mai 
puţin cu gazda unui show TV pe teme criminalistice. Nu-şi 
pieptănase prea bine părul roşcat şi lucios şi avea cravata 
strâmbă. Dar tocmai părul ciufulit şi hainele un pic boțite îi 
adăugau farmec, o putere de atracţie specială care te 
făcea să vrei să îi netezeşti gulerul cămăşii şi să-i dai la o 
parte firele de păr căzute pe frunte. Era înalt şi atletic şi în 
acelaşi timp abordabil. Chiar foarte abordabil. 

Mi-am petrecut toate cele patruzeci şi cinci de minute 
ale primei noastre conversații cu mâinile încleştate, pe 
lângă corp, de teamă să nu fac vreun gest penibil. 

Mi-a vorbit despre computere. Mi-a explicat cum se pot 
copia hard drive-urile. Cum se analizează spațiile 
nealocate din fişierele ascunse. Şi cât de important este să 
foloseşti un program bun de recuperare a datelor. 

L-am privit în timp ce străbătea coridorul cu picioarele 
lui lungi. Întrebându-mă dacă sub pantalonii de culoarea 
pielii coapsele şi gambele erau la fel de elegante şi de 
musculoase pe cât păreau la prima vedere. Avea tot corpul 
acoperit de păr roşu-deschis sau numai capul? Şi era 
mătăsos la atingere, aşa cum bănuiam? 

Spre sfârşitul meciului, când ne-am întors în sala de 
sport, eram cu răsuflarea tăiată, iar Ethan m-a privit 
suspicios. M-am ferit să mă uit spre unchiul lui. Ethan e un 
băiat  inspăimântător de  perceptiv, aşa cum mă 


38 Revenge of the Nerds, film regizat în 1984 de Jeff Kanew (n.red.) 


convinsesem pe propria piele. 

Wayne mi-a lăsat un bilet cu denumirea unui hard drive 
pe care urma să îl achiziţionez. L-am băgat, impreună cu 
cartea lui de vizită, în geantă, şi m-am întors cu Ree acasă. 

În noaptea aceea, după ce am culcat-o pe Ree, am 
memorat adresa de e-mail şi numărul de telefon ale lui 
Wayne. Apoi am rupt în bucăţi cartea de vizită şi am 
aruncat-o în vasul de toaletă. La fel am procedat şi cu 
hârtiuța pe care notase denumirea hard drive-ului. Pe 
urmă am tras apa. Intrasem într-o etapă în care nu-mi 
puteam permite nicio neglijenţă. 

Jason a ajuns acasă după ora două noaptea. l-am auzit 
paşii în camera de zi, apoi scârţăitul scaunului vechi din 
lemn pe care l-a tras de sub masa din bucătărie atunci 
când s-a aşezat la locul lui obişnuit, în fața computerului. 

M-am trezit din nou la patru, în clipa când a intrat în 
dormitor. Nu a aprins lumina; s-a dezbrăcat într-un colţ, pe 
întuneric. De data aceasta, am fantazat în privinţa lui. Ce 
muşchi zvelţi se ondulau pe sub pantalonii lungi şi 
cămăşile uni, cu nasturi de sus până jos, pe care le purta 
întotdeauna? Avea cârlionți de păr întunecat pe piept? 
Care coborau până spre vintre? 

După ce văzusem filmul Brokeback Mountain, 
începusem să mă amăgesc că Jason era homosexual, şi că 
din cauza asta refuză să mă atingă. Nu eram eu de vină, 
îmi spuneam. E] prefera bărbații, asta era tot. Insă, din 
când în când, îl surprindeam urmărindu-mă pe furiş, cu o 
licărire întunecată în ochi. Ceva înăuntrul lui reacţiona la 
mine, de asta eram sigură. Din nefericire era de ajuns doar 
pentru a mă ţine lângă el, nu şi pentru a mă face să mă 
simt iubită. 

Mi-am închis ochii, şi soțul meu s-a urcat lângă mine în 
pat. M-am prefăcut că dorm. 

Mai târziu, pe la patru jumate, m-am rostogolit pe o 
parte şi i-am atins umărul cu mâna. Mi-am odihnit degetele 
pe tricoul lui cald la atingere. l-am simţit muşchii tresărind 


şi mi-am zis că măcar atâta lucru... 

Și pe urmă mi-a prins în pumn încheietura mâinii. Şi a 
îndepărtat-o. 

„Nu“, a Spus. 

„De ce nu?” 

„Culcă-te la loc, Sandy.” 

„Mai vreau un copil”, am spus. Ceea ce nu era tocmai O 
minciună. Tânjeam, într-adevăr, după un alt copil sau după 
altcineva care să mă iubească. 

„Am putea adopta unul. “ 

„Dumnezeule, Jason. Chiar atât de mult mă urăşti?” 

Nu a răspuns. Am ieşit din dormitor ca o vijelie, am 
coborât scările cu paşi apăsaţi şi m-am aşezat în faţa 
computerului. După care, la fel de copilăreşte, am verificat 
Recycle Bin, care era gol, şi cele trei URL-uri lăsate în 
istoric: New York Times, USA Today şi Drudge Report. 

In clipa aceea, mi-am disprețuit soțul. L-am urât pentru 
că mă luase de acasă, dar nu mă salvase. L-am urât pentru 
că îmi arăta respect, dar nu mă făcea să mă simt dorită. L- 
am urât pentru tăcerile lui lungi, şi pentru secretele lui, şi 
pentru acea unică fotografie alb-negru, obsedantă, a unui 
băieţel înspăimântat „Ce fel de monstru eşti?” m-am 
întrebat cu voce tare. Insă computerul nu mi-a putut oferi 
răspunsul. 

Aşa că m-am logat la AOL. Şi, scriind adresa de e-mail 
din memorie, am compus următorul mesaj: „Dragă Wayne, 
mersi că ţi-ai făcut timp să stai de vorbă cu mine. Am 
început să lucrez la proiectul nostru. Sper să te văd din 
nou, joi seară, la meci...” 


Capitolul 30 


— Cum adică nu puteţi găsi banii? Sunt patru milioane, 
ce Dumnezeu! Doar nu pot fi ţinuţi într-o puşculiţă. 

D.D. vorbea tare, ţinându-şi telefonul mobil lipit de 
ureche. Tocmai ieşeau din casa lui Jones, şi o jumătate de 
duzină de fotografi au sărit imediat pe ei. Cum îi zicea 
cursului aceluia pe care ar fi trebuit să-l ţină cei de la 
şcoala de detectivi? A, da. Cum să ai întotdeauna părul 
coafat ca să arăţi perfect în poze. 

— Nu, nu vreau să implicăm FBl-ul. Am mai descoperit 
şi cu alte ocazii proveniența unor bani, putem s-o facem şi 
acum... OK, OK, deci nu e o chestie de o zi. Bun, am 
înţeles, vă mai dau două ore... Bine, ştiu, mişcaţi-vă 
fundurile şi treceţi la treabă! 

Şi-a închis telefonul cu un pocnet sec, încruntându-se. 

— Veşti proaste? a întrebat Miller. 

Işi mângâia timid mustaţa, în mod evident la fel de 
deranjat de bliţuri ca ea. S-au oprit la baza scărilor de la 
uşa din faţă, pentru ca discuţia să nu ajungă la urechile 
jurnaliştilor, care începuseră deja să îi asalteze cu 
întrebări. 

— Cooper s-a blocat încercând să dea de urma banilor 
lui Jones, l-a informat D.D. Se pare că banii au fost 
transferați în contul bancar actual dintr-un alt cont, 
offshore, iar băncile astea offshore nu prea sunt dispuse să 
ofere informaţii. Potrivit lui Cooper, trebuie mai întâi să-l 
acuzăm pe Jones de ceva, şi abia după aceea banca ar 
putea să accepte să ne dea datele. Iar noi, desigur, trebuie 
să aflăm sursa banilor pentru a şti adevărata identitate a 
lui Jones şi a-l putea pune sub acuzare. Aşa că, 
deocamdată, scorul e unu la zero pentru el. 

— Nasol, colega, a spus Miller. 


D.D. şi-a dat ochii peste cap şi şi-a muşcat buza de jos. 

— Am impresia că suntem în mijlocul unui episod prost 
din Lege şi ordine. 

— Cum aşa? 

— Gândeşte-te la suspecţii pe care îi avem! Soţul cel 
misterios, implicat probabil în afaceri porno pe internet. 
Vecinul de pe stradă, care e un agresor sexual cu 
antecedente penale. Un elev de treisprezece ani 
îndrăgostit de profesoara dată dispărută. Un criminalist, 
angajat la laboratorul de informatică al poliţiei statului, 
care pare să aibă interese personale în cadrul anchetei. Şi 
tatăl înstrăinat care avea sau nu cunoştinţă de abuzurile 
suferite de fiica lui în copilărie şi care dispune de o 
mulţime de mijloace pentru a ţine totul sub tăcere. Un caz 
desprins parcă din titlurile de ziare... Atâta doar că n-am 
idee din ce titlu. 

— Poate e ca în filmul ăla vechi, Crima din Orient 
Express. Toți sunt vinovaţi. Asta chiar ar fi o chestie mişto. 

D.D. i-a aruncat o privire cercetătoare. 

— Ştii ceva, Miller? Chiar ai un simţ neobişnuit al 
umorului. 

— Mda, e din cauza meseriei. 


Atunci când ai îndoieli, fă-i pe ceilalţi să vorbească. D.D. 
voia ca micuța Ree să fie din nou chestionată, însă experta, 
Marianne Jackson, s-a opus. Trei interogatorii în trei zile 
consecutive nu numai că erau prea mult pentru un copil 
atât de mic, dar puteau fi interpretate drept o încercare de 
hărţuire. Chiar dacă Ree le-ar fi oferit acum informaţii 
utile, un bun avocat al apărării ar fi putut susţine că fetiţa 
făcuse mărturisiri sub presiune. Trebuiau să lase să treacă 
o zi sau, şi mai bine, să descopere ceva nou care să 
justifice un al treilea interogatoriu. Pentru a proceda ca la 
carte. 

Aşa că D.D. şi Miller au fost nevoiţi să revină la lista lor 
de suspecți. În ultimele patruzeci şi opt de ore, se 


ocupaseră de Jason Jones, Ethan Hastings, Aidan Brewster 
şi Wayne Reynolds. Mai rămăsese Maxwell Black. 
Judecătorul se afla în acel moment chiar vizavi de ei, pe 
stradă, vrăjindu-i pe reporteri, cam în acelaşi fel în care un 
politician se ocupă de o sală plină de susţinători suspuşi. 

D.D. era deja suspicioasă în privinţa lui. Tipul nu îşi vede 
fiica de cinci ani, află că este dată dispărută, se urcă 
imediat în avion şi aterizează la Boston - şi cu ce scop? Ca 
să zâmbească la fotografi şi să se gudure pe lângă noile 
personalităţi din presa locală? 

În plus, domnul judecător părea şi teribil de relaxat. 
Spilcuit, într-un costum albastru-deschis, cu cravată pastel 
şi batistă roz asortată, părea întruchiparea gentlemanului 
sudist. Şi pe urmă mai era şi modul acela tărăgănat de a 
vorbi, atât de lin şi de dulce din pricina „r“-ului înghiţit şi 
al „a“-ului rostit din gâtlej. 

S-au apropiat de carele de luat vederi ale televiziunilor, 
cu Miller rămas un pic în urmă, lăsând-o pe D.D. în frunte. 
Aceasta s-a avântat în luptă. 

„Hei, doamnă detectiv”, au început să urle hoardele. 

— Sergent, i-a pus D.D. la punct. 

Pentru că meritau. 

„Vreo noutate cu privire la Sandy?” 

„O să-l arestaţi pe Jason?” 

„Cum rezistă micuța Ree? Educatoarea ei ne-a spus că 
n-a mai fost la grădiniță de miercuri”. 

„E adevărat că Jason i-a interzis lui Sandy să ia legătura 
cu tatăl ei?” A 

D.D. i-a aruncat o privire lui Maxwell Black. În mod cert, 
judecătorul le servise această bârfă. l-a ignorat pe 
reporteri, şi-a pus mâna ferm pe umărul lui Maxwell şi l-a 
scos afară din învălmăşeala de microfoane şi obiective de 
aparate de fotografiat. 

— Sergent D.D. Warren şi detectiv Brian Miller. Dacă nu 
vă supăraţi, domnule, am vrea să stăm un pic de vorbă cu 
dumneavoastră. 


Judecătorul nu a protestat. S-a mulţumit să încline 
elegant din cap în semn de încuviinţare, făcând în acelaşi 
timp cu mâna noilor săi tovarăşi de joacă din mass-media. 
„Tipul pune probabil în scenă adevărate spectacole la el în 
tribunal”, şi-a spus D.D. iritată. Precum marele-maestru al 
unui circ cu trei arene. 

L-a condus spre Miller, şi toţi trei au pornit către 
maşină, cu reporterii pe urmele lor, încercând să prindă o 
frântură de conversaţie, o dezvăluire suculentă, orice. Cum 
că Sandy fusese găsită moartă. Sau că urmau să-i aresteze 
soţul. Sau poate că poliţia voia să-l chestioneze pe tată în 
chip de nou suspect. 

Oricum ar fi, rotiţele industriei de ştiri aveau să se 
învârtă, iar interesul faţă de caz avea să crească 
exponențial în rândurile opiniei publice. 

Maxwell s-a urcat pe bancheta din spate a maşinii lui 
D.D. Au plecat, cu D.D. claxonând şi imitând-o cât putea de 
bine pe Britney Spears, luând la ţintă piciorul celui mai 
apropiat fotograf. Acesta a luat-o imediat la goană, şi au 
putut parcurge strada fără alte incidente, fapt care a 
dezamăgit-o puţin. 

— Sunteţi detectivii însărcinaţi cu cazul fiicei mele? a 
rostit Maxwell de pe bancheta din spate, lungind vorbele. 

— Da, domnule. 

— Excelent! De-abia aşteptam să discut cu 
dumneavoastră. Am nişte informaţii cu privire la ginerele 
meu. Şi prima dintre ele este că nu se numeşte Jason 
Jones. 


L-au dus pe judecător la secţia de poliţie. Era modul cel 
mai ortodox de a chestiona pe cineva, şi tocmai de aceea 
Jason Jones se eschivase. D.D. era acum încântată că putea 
respecta protocolul măcar în privinţa unei persoane. 
Camera de interogatoriu era mică şi cafeaua îngrozitoare, 
însă Maxwell Black şi-a păstrat pe chip acelaşi zâmbet 
fermecător în timp ce se aşeza pe scaunul pliant, metalic şi 


tare înghesuit într-un colţ, între masă şi peretele vopsit 
într-un alb strălucitor. Ca şi cum fusese invitat la conacul 
de pe moşia lor de la ţară. 

Judecătorul o enerva pe D.D. Era prea sigur de sine, 
prea destins. Fiica lui era dată dispărută. Fusese adus într- 
o secţie mare de poliţie şi într-o încăpere fără aerisire. Ar 
fi trebuit să asude niţel. Cel puţin, aşa ar fi făcut oamenii 
normali, chiar şi cei nevinovaţi. 

D.D. nu s-a grăbit. S-a aşezat, şi-a scos tacticos o agendă 
cu foi galbene cu antet, apoi a aşezat mini-reportofonul în 
mijlocul mesei. Miller s-a rezemat de spătarul scaunului 
său metalic, cu braţele încrucişate la piept. Şi cu un aer 
plictisit. O strategie întotdeauna potrivită atunci când 
aveai de-a face cu un om căruia îi plăcea, în mod evident 
să i se acorde atenţie, precum judecătorul Black. 

— Aşadar, când aţi ajuns în Boston? i s-a adresat D.D. pe 
un ton neutru. De parcă stăteau la taclale. 

— Ieri, pe la începutul după-amiezii. Urmăresc 
întotdeauna ştirile de dimineaţă atunci când îmi beau 
cafeaua. Vă imaginaţi surprinderea mea când am văzut 
fotografia lui Sandy la televizor. Din clipa aceea, am ştiut 
că soţul ei făcuse ceva oribil. Am ieşit imediat din birou şi 
m-am dus direct la aeroport. Mi-am lăsat cafeaua nebăută 
şi toate celelalte lucruri baltă. 

D.D. a făcut un întreg spectacol din aranjatul pixurilor. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi îmbrăcat în acelaşi costum 
pe care l-aţi purtat şi ieri? a întrebat ea, pentru că ţinuta 
judecătorului nu corespundea cu ceea ce îşi amintea ea că 
văzuse la ştirile din ziua precedentă. 

— Am trecut pe acasă şi mi-am luat nişte lucruri, s-a 
corectat bărbatul. Mi-am dat imediat seama că nu avea să 
fie o călătorie scurtă. 

— Înţeleg. Deci aţi văzut fotografia fiicei la televizor şi v- 
aţi dus acasă să împachetaţi câteva lucruri, poate să faceţi 
şi puţină curăţenie... 

— Am o menajeră care se ocupă de toate astea, doamnă. 


Am sunat-o de pe drum, şi ea a aranjat totul, aşa că iată- 
mă. 

— Unde v-aţi cazat? 

— La Ritz-Carlton, desigur. Ador ceaiul lor. 

D.D. a clipit mărunt. Poate nu era suficient de sudistă, 
pentru că niciodată până atunci nu se gândise să aleagă un 
hotel după calitatea ceaiului servit. 

— Cu ce companie aeriană aţi zburat? 

— Delta. 

— Numărul zborului? La ce oră a aterizat? 

Maxwell i-a aruncat o privire intrigată, dar a oferit 
detaliile. 

— De ce mă întrebaţi? 

— Proceduri standard, l-a asigurat ea. Mai ţineţi minte 
serialul acela vechi, Dragnet? Cum suna replica aceea 
celebră? „Faptele, doamnă, să ne limităm la fapte. “ 

Judecătorul s-a uitat radios la ea. 

— Mi-a plăcut la nebunie serialul ăla. 

— Păi, vedeţi? Ăsta e şi scopul nostru, al poliţiei din 
Boston: să ne facem plăcuţi. 

— Acum nu credeţi că e cazul să discutăm şi despre 
ginerele meu? Pentru că, vă spun, sunt anumite lucruri pe 
care ar trebui să le ştiţi despre el. 

— Toate la timpul lor, l-a asigurat D.D. politicoasă, 
rămânând stăpână pe situaţie. 

Lângă ea, la masă, Miller a început să se joace cu pixul 
între degete, distrăgându-i atenţia lui Maxwell. 

— Când aţi vorbit ultima dată cu fiica dumneavoastră, 
Sandra Jones? a întrebat D.D. 

Judecătorul a clipit mărunt, părând derutat pentru o 
clipă. 

— Ăăă, păi, să tot fie câţiva ani de atunci. Sandra nu e 


3 Serial poliţist difuzat la televiziune între 1949-1957, reluat între 
1967-1970, în 1989 şi 2003, iar la radio între 1949-1957, şi avându-l ca 
personaj principal pe detectivul Joe Friday de la secţia de poliţie din 
Los Angeles (n.tr.) 


genul care să se omoare cu telefoanele. 

— Şi dumneavoastră nu aţi sunat-o niciodată în tot acest 
timp? 

— Dacă vreţi să ştiţi, eu şi Sandra ne-am certat rău, 
chiar înainte să plece din oraş. La vremea aceea, fiica mea 
nu avea decât optsprezece ani, era prea mică pentru a 
umbla cu indivizi de tipul lui Jason, iar eu i-am spus-o. 
Black a oftat din greu. Din păcate, Sandra a fost 
dintotdeauna foarte încăpăţânată. A fugit în toiul nopţii. Cu 
Jason, aşa presupun. Şi, de atunci, am tot aşteptat un 
telefon sau măcar o carte poştală. 

— Aţi depus o plângere la poliţie după dispariţia fiicei? 

— Nu, doamnă. Pentru că nu am considerat-o dispărută. 
Ştiam că a fugit cu tipul ala. Era exact genul de gest pe 
care l-ar fi făcut Sandra. 

— Chiar aşa? Mai fugise şi înainte de acasă? 

Black s-a înroşit la faţă. 

— Un părinte trebuie să cunoască slăbiciunile copilului, 
a afirmat el afectat. Fiica mea... Sandy n-a suportat prea 
bine moartea mamei ei. A trecut printr-o fază de 
răzvrătire. Bea, stătea noaptea până târziu în oraş. Era o 
adolescentă... ăăă... activă. 

— Activă sexual, asta vreţi să spuneţi? a cerut D.D. 
lămuriri. 

— Da, doamnă. 

— Cum de-aţi aflat? 

— Pentru că n-a făcut niciun secret din asta. Venea 
acasă în zori, duhnind a tutun, a băutură şi a sex. Şi eu am 
fost tânăr, sergent, ştiu de ce sunt capabili copiii. 

— Şi cât a durat faza asta? 

— Mama ei a murit când Sandy avea cincisprezece ani. 

— Cum a murit? 

— De atac de cord, a spus Black, apoi a părut că devine 
reticent. S-a uitat mai întâi spre D.D., apoi spre Miller, 
care învârtea în continuare pixul între degete, după care 
şi-a îndreptat iar atenţia spre sergent. De fapt, nu a fost un 


atac de cord. Asta e o poveste pe care o repet de atâta 
vreme, încât pentru mine s-a transformat în adevăr, aşa 
cum se întâmplă câteodată. Soţia mea, mama Sandrei, s-a 
sinucis. Otrăvire cu monoxid de carbon. Sandra a fost cea 
care i-a descoperit trupul în garaj. 

— Soţia dumneavoastră s-a sinucis acasă? 

— Da, în Cadillacul ei. 

— Era depresivă? 

O nouă ezitare aproape imperceptibilă. 

— Doamnă sergent, soţia mea obişnuia să bea ceva mai 
mult decât cantitatea recomandată în scopuri medicinale. 
Meseria mea este extrem de solicitantă, cred că înţelegeţi. 
Presupun că singurătatea şi-a pus amprenta asupra ei. 

— Soţia dumneavoastră avea o relaţie bună cu Sandy? 

— N-o fi fost mama perfectă, dar, în orice caz se străduia 
din greu. 

— Dar dumneavoastră ce fel de relaţie aveaţi cu Sandra? 

— După cum v-am spus, stăteam acasă mai puţin decât 
ar fi trebuit, însă şi eu mi-am iubit fiica. 

— În asemenea măsură încât n-aţi încercat niciodată să 
daţi de ea în ultimii cinci ani? 

— O, ba am încercat. Şi încă cum. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Am angajat un detectiv particular. Unul dintre cei mai 
buni din comitat. Şi uite ce bombă a aflat: bărbatul pe care 
Sandra mi-l prezentase drept viitorul ei soţ se numeşte 
Jason Johnson, nu Jason Jones. 


D.D. s-a scuzat şi a ieşit ca să bea un pahar cu apă. A 
trecut pe la biroul detectivului Cooper şi i-a dat ca temă să 
facă verificări de rutină pe numele Jason Johnson şi Jason 
Jones. 

Cooper s-a mulţumit să-i arunce o privire. Era cel mai 
bun om din unitate în aceste chestiuni, dar fără inițiala 
celui de-al doilea prenume sau alte informaţii 
suplimentare, identificarea suspectului în mulţimea de 


Jason Johnson de pe lumea aceasta era la fel de dificilă ca 
a lui Jason Jones. A 

— Ştiu, l-a asigurat D.D. Iți place la nebunie meseria ta, 
şi, cu fiecare zi care trece, ea îţi oferă tot mai multe 
satisfacţii. Aşa că, distracţie plăcută! 

S-a întors în sala de interogatoriu, dar, în loc să intre în 
încăpere, a preferat să stea de cealaltă parte a oglinzii şi 
să urmărească spectacolul. Judecătorul Black se simţea 
prea în largul lui în prezenţa femeilor. Era capabil să îşi 
reverse farmecul sudist asupra lor şi să le toarne poveşti la 
nesfârşit. In consecinţă, D.D. s-a gândit că putea fi mai util 
să îl lase pe Miller să îşi încerce norocul. 

Până în acel moment, Miller nu făcuse nicio tentativă să 
se trezească din toropeală, iar lipsa lui de interes începuse 
să-l calce pe Maxwell pe nervi. Judecătorul s-a jucat cu 
cravata, şi-a netezit batista din buzunarul de la haină, apoi 
a luat câteva guri de cafea. Mâna i-a tremurat uşor când a 
dus ceaşca la buze. Din unghiul în care se afla, D.D. îi 
putea vedea petele de bătrâneţe de pe dosul palmei. Faţa îi 
rămăsese însă relativ neridată. 

Era un bărbat chipeş. Bogat, fermecător, puternic. Ceea 
ce a făcut-o să se întrebe de ce nu exista o a doua doamnă 
Black. 

— Ştiaţi că Sandra călcase pe bec? a întrebat Miller 
brusc. Vreau să spun, înainte de a fugi din oraş. 

Judecătorul a clipit de câteva ori, fixându-şi cu întârziere 
atenţia asupra detectivului. 

— Poftim? 

— V-a spus Sandra că Jason Johnson, sau Jones, sau cum 
l-o chema, a lăsat-o însărcinată? 

— Aăă... da, am ştiut că e însărcinată. 

— Pe mine asta m-ar fi scos din sărite, a replicat Miller 
pe un ton de conversaţie. Un individ de treizeci de ani care 
să-mi fecundeze fiica de optsprezece. Aş fi înnebunit, pur şi 
simplu. 

— Hmm... ei bine... aşa cum v-am spus, Sandra n-avea 


prea multă minte. Era doar o chestiune de timp înainte să 
rămână gravidă... dacă nu mai rău. În plus, nu cred că 
Jason e tatăl copilului. 

Miller a încetat să învârtă pixul. 

— Zău? Nu credeţi? 

— Nu, domnule. Imi aminteam perfect starea pe care o 
avusese mama lui Sandy în perioada de sarcină. În primele 
trei luni, Missy abia putea să se dea jos din pat, atât era de 
obosită. li era şi greață. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
Sandra. Dintr-odată, se simţea rău, nu ieşea din casă şi 
dormea tot timpul. La început, am crezut că luase un virus, 
dar, când am văzut că starea aceea se prelungea, am intrat 
la bănuieli. După puţină vreme, a părut că-şi revine. Ba 
chiar a început să iasă din nou în oraş. Şi abia atunci mi-a 
spus despre bărbatul pe care îl cunoscuse, un oarecare 
Jason Johnson. 

— Staţi aşa! Vreţi să spuneţi că Sandra a călcat pe bec, 
apoi a pus mâna pe un individ mai în vârstă, şi bogat pe 
deasupra, pe care l-a convins să o ia de nevastă? 

— Mda, cam aşa ceva. 

— Hei, scuzaţi-mă, dar ăsta n-ar fi motiv de bucurie? 
Fiica dumneavoastră trece de la statutul de mamă 
adolescentă necăsătorită la cel de mireasă-trofeu în numai 
şase luni, poate chiar mai puţin. N-aveţi de ce să-l urâţi pe 
Jason pentru asta. 

— Jason Johnson mi-a răpit copila. 

— Dar i-aţi interzis să se căsătorească. Doar vă 
cunoşteaţi fiica. Ştiaţi foarte bine că, în clipa în care 
spuneaţi nu, avea să fugă de acasă. 

— Era prea tânără pentru măritiş. 

— Asta să i-o spuneţi celui care a lăsat-o însărcinată. 
Mie mi se pare că a avut noroc să-l găsească pe Jason, care 
a fost dispus să curețe mizeria altuia. 

— Johnson a profitat de vulnerabilitatea ei. Dacă n-ar fi 
fost atât de speriată, nu m-ar fi părăsit pentru un străin. 

— Să vă părăsească? 


— Să părăsească siguranţa oferită de căminul ei, s-a 
corectat Maxwell. Gândiţi-vă bine, domnule detectiv. Acest 
bărbat de treizeci de ani apare de nicăieri, îmi vrăjeşte 
fiica şi o ia cu el fără ca măcar să se obosească să-mi ceară 
acordul. 

— V-aţi înfuriat pe el pentru că nu v-a cerut mâna fiicei? 

— Acolo de unde sunt eu, lucrurile astea sunt 
importante, domnule detectiv. E o chestiune de protocol. 
Mai mult decât atât... E vorba despre bune maniere. 

— L-aţi întâlnit vreodată pe Jason? 

— O singură dată. Într-o noapte, eram treaz când s-a 
întors Sandra din oraş. Am ieşit din casă când am auzit 
maşina oprind pe alee. Jason a coborât şi a condus-o până 
la scară. 

— O dovadă că e un bărbat bine-crescut, eu aşa zic. 

— O ţinea strâns de braţ, domnule detectiv, foarte 
strâns, chiar deasupra cotului. Îmi amintesc că m-a şocat 
modul în care o atingea. Posesiv. Ca şi cum îi aparţinea. 

— Ce i-aţi spus? 

— L-am întrebat dacă ştia că fiica mea nu avea decât 
optsprezece ani. 

— Şi ce v-a răspuns? 

— Citez: „Bună seara, domnule”. Nu mi-a răspuns la 
întrebare. Ca şi cum nu m-a auzit. A trecut pe lângă mine, 
a condus-o pe Sandra până la uşă, după care a coborât 
calm scara şi s-a urcat în maşină. În ultima clipa, a înclinat 
capul spre mine. Mi-a spus: „Noapte bună, domnule”. Şi 
asta a fost tot. Fiul ăsta de căţea a plecat, pur şi simplu, ca 
şi cum ar fi avut tot dreptul din lume să se plimbe ţanţoş 
prin oraş cu o elevă de liceu. Maxwell s-a foit în scaun. Şi 
să vă mai spun ceva, domnule detectiv. Chiar dacă n-a 
rostit decât câteva cuvinte, mi s-a părut că vorbea ca un 
tip de prin părţile noastre. Poate că acum se dă drept 
yankeu, dar la origine e sudist, sunt sigur de asta. Scoate-l 
în oraş şi oferă-i nişte terci de porumb, şi pun pariu că o 
să-ţi devină cel mai bun prieten. 


De cealaltă parte a oglinzii, D.D. şi-a făcut o notă 
mentală. „Jason Johnson, născut probabil în Georgia sau 
într-un stat învecinat.” Interesant. Acum, că bunul 
judecător adusese vorba despre asta, şi-a dat seama că şi 
ea sesizase din când în când o inflexiune în vocea lui Jason. 
Pe care el şi-o controla întotdeauna, aplatizându-şi glasul. 
Dar ceva tot persista undeva, în fundal. Aparent, 
principalul lor suspect vorbea tărăgănat. 

— Şi, la numai două săptămâni după asta, Sandra a 
plecat, a continuat judecătorul. I-am găsit patul făcut, şi 
jumătate dintre lucrurile din şifonier dispăruseră. Fugise 
de acasă. 

— V-a lăsat vreun bilet? 

— Nimic, a răspuns judecătorul pe un ton emfatic, dar 
fără să se uite la Miller. Prima lui minciună sfruntată. 
Acum, spuneti-mi, domnule, a schimbat Maxwell repede 
vorba, ce fel de bărbat încurajează o fată să fugă de acasă 
şi să înceapă o viaţă nouă, sub un nou nume? Cine ar face 
aşa ceva? Şi de ce? 

Miller a ridicat din umeri. 

— Dumneavoastră să-mi spuneţi. De ce credeţi că Jason 
şi-a schimbat numele din Johnson în Jones? 

— Pentru a o izola pe fiica mea! a răspuns Maxwell 
prompt. Pentru a o despărţi complet de casă, de oraş, de 
familie. Pentru a se asigura că Sandra nu va avea pe 
nimeni la care să ceară ajutor după ce el avea să înceapă 
să facă ceea ce intenţiona cu adevărat. 

— Şi ce anume intenţiona? 

— După cum aţi observat şi dumneavoastră, domnule 
detectiv, ce motiv ar putea avea un bărbat să „cureţe” 
mizeria lăsată în urmă de altul? Ce alt motiv decât să vrea 
copilul? Sau, mai bine zis, accesul la un copil a cărui mamă 
este prea tânără, prea depăşită de evenimente, prea 
tulburată pentru a-l proteja. Sunt judecător de peste 
douăzeci de ani şi am avut ocazia să văd astfel de situaţii 
nenorocite de nenumărate ori. Jason Johnson e un pervers, 


care a luat-o la ochi pe micuța Clarissa. N-am niciun dubiu 
că o pregăteşte deja pentru ceea ce va urma. Şi pentru 
asta avea nevoie să o dea pe Sandy la o parte, o dată 
pentru totdeauna. 

„Fir-ar al dracului”, şi-a spus D.D. S-a aplecat în faţă, 
apropiindu-se şi mai mult de oglindă. Oare bunul judecător 
voia să spună ceea ce credea ea? 

— Credeţi deci că Jason Jones e pedofil? a întrebat Miller 
pentru a fi consemnat pe bandă. 

— Absolut. Cunoaşteţi profilul la fel de bine ca mine, 
domnule detectiv. Tânăra soţie extenuată, cu antecedente 
de depresie, activitate sexuală intensă, băutură, abuz de 
droguri. Izolată de masculul mai vârstnic, dominant, care 
încet, dar sigur o face din ce în ce mai dependentă de el. 
Jason stă singur cu Clarissa în fiecare după-amiază. 
Chestia asta nu vă ridică părul de pe ceafă? 

Miller a părut să cadă pe gânduri, abţinându-se de la 
comentarii. Între timp, D.D. simţea cum o duzină de becuri 
îi explodau în cap. Profilul oferit de judecător era extrem 
de adecvat. Şi ar fi explicat o grămadă de lucruri - 
afinitatea lui Jason pentru numele de împrumut, modul în 
care îşi ţinea fiica şi soţia în frâu, controlându-le cercul de 
cunoştinţe, panica lui evidentă când Sandy începuse să-i 
cerceteze activităţile pe computer. 

Trebuia să trimită imediat prin fax fotografia lui Jason la 
Centrul Naţional pentru Copiii Dispăruţi şi Abuzaţi. Pentru 
a fi căutată în baza lor de imagini cu abuzuri sexuale 
asupra copiilor, fie recuperate de pe internet, fie din 
diverse cazuri penale. Dacă îl identificau, aveau motive 
pentru a efectua arestul şi, în plus, pentru a programa un 
nou interogatoriu al Clarissei Jones. Dintr-odată, lucrurile 
păreau să fi pornit în direcţia bună. 

Şi totuşi, ceva nu era în regulă. Şi-a amintit cum, după 
interogatoriu, Ree se aruncase în braţele tatălui. Şi 
tandreţea pe care o citise atunci pe chipul lui. În momentul 
acela, D.D. fusese convinsă că dragostea dintre ei era 


autentică, dar poate că asta se datora faptului că Ree nu le 
trădase secretul. 

Meseria ei era uneori o pacoste, iar alteori - o adevărată 
porcărie. 

Miller îl presa pe onorabilul Maxwell Black cu noi 
întrebări. 

— Credeţi că fiica dumneavoastră e moartă? 

Maxwell i-a aruncat o privire compătimitoare. 

— S-a găsit vreodată în viaţă vreo femeie implicată într- 
un caz similar? Da, Jason Johnson mi-a ucis fiica, n-am 
absolut niciun dubiu. Tot ce îmi doresc acum e răzbunarea. 

— De aceea v-aţi străduit să obţineţi ordinul 
judecătoresc prin care vi se dă dreptul s-o vizitaţi pe 
nepoată? 

— Sigur că da. Şi eu am făcut nişte cercetări pe aici, nu 
numai dumneavoastră - am pus întrebări în dreapta şi-n 
stânga, şi nu mi-a plăcut deloc ce-am aflat. Nepoata mea 
nu are prieteni apropiaţi, nici, alte rude în afara părinţilor 
sau pe altcineva care să o îngrijească. Şi se pare că tatăl i- 
a ucis mama. În mod cert, e un moment când are 
neapărată nevoie de bunicul ei. 

— Aveţi de gând să cereţi custodia copilului? 

— Sunt dispus să duc o astfel de bătălie. 

— Jason Jones ne-a spus că Sandra nu ar fi fost de acord 
cu un asemenea aranjament. 

— Zău aşa, domnule detectiv... Jason Jones e un 
mincinos. Căutaţi date despre Jason Johnson. Măcar ca să 
ştiţi cu cine aveţi de-a face. 

— Aţi închiriat o maşină? 

— Poftim? 

— De la aeroport. Aţi închiriat o maşină sau aţi luat 
autobuzul spre oraş? 

— Aaa... am închiriat o maşină, desigur. M-am gândit că 
o să am nevoie de maşină ca să mă deplasez prin oraş. 

— O să-mi trebuiască numele firmei de închirieri. Cu 
specificarea orei la care aţi ridicat maşina şi a datei la care 


urmează să o returnaţi. 

— Bine, bine. Nu înţeleg de ce mă bateţi la cap. Nu eu 
sunt suspectul. Ci Jason Johnson. 

— Jason Jones, alias Jason Johnson. OK, am reţinut. Şi, 
dacă tot aveţi maşină, de ce nu aţi pornit în căutarea fiicei? 

— V-am spus. Pentru că singurul mod de a da de Sandy 
este să-l demascaţi pe soţ. 

— Ar fi aşa trist să vă pierdeţi fiica, după ce v-aţi pierdut 
soţia. Amândouă atât de tinere! 

— Mă concentrez asupra nepoatei mele. Nu-mi pot 
permite să mă autocompătimesc pentru tragediile prin 
care am trecut. Nepoata mea e tot ce contează acum. 

— Asta şi distrugerea lui Jason Jones. 

— Mi-a răpit fiica. 

— N-aţi fost surprins să aflaţi că fiica dumneavoastră s-a 
descurcat atât de bine aici? Mamă devotată, profesoară 
respectată, vecină bună. N-am găsit nimic care să 
sugereze depresie, abuz de alcool sau vreo altă tendinţă 
spre autodistrugere. Poate că, după naşterea fetiţei, 
Sandra şi-a pus, în sfârşit, ordine în viaţă. 

Maxwell s-a mulţumit să zâmbească. 

— Domnule detectiv, e clar că nu o cunoaşteţi deloc pe 
Sandy a mea. 


Capitolul 31 


Vă amintiţi clipa în care v-aţi îndrăgostit? Felul în care 
vă tremura corpul atunci când vă apropiaţi prea mult de 
el? Sau cum vă forţaţi să vă uitaţi la un punct, peste 
umărul lui, pentru că, dacă ați fi privit în ochii lui, în 
minunaţii lui ochi căprui, cu mici irizaţii verzi, aţi fi roşit 
prosteşte? 

Joia a devenit ziua mea favorită. Punctul culminant al 
unui edificiu ridicat încet din e-mailurile pe care eu şi 
Wayne le schimbam între timp. Nimic pasional. Nimic 
păcătos. Eu îi povesteam despre hee, despre faptul că 
folosea singură cuțitul de unt şi acum nu mai mânca decât 
ceea ce putea tăia în jumătăți, fie că erau fâşii crocante de 
pui sau struguri verzi. El îmi povestea despre cele mai 
recente sarcini primite, poate despre telefonul mobil 
folosit la un jaf asupra unei bănci pe care trebuia să-l 
analizeze sau despre o iniţiativă de a ajuta populația să 
securizeze rețelele wireless deschise. Eu ii descriam 
tentativa amuzantă petrecută la clasa a şasea, atunci când 
un copil încercase să localizeze Bulgaria pe hartă. El îmi 
relata cum decursese cina luată la sora lui acasă, unde 
Ethan pătrunsese fraudulos mai întâi în Blackberry-ul 
tatălui său, apoi în baza de date a unei bănci importante. 

Miercurea  începeam deja să fredonez încet, în 
aşteptarea evenimentului. De care mă despărţea o singură 
noapte. Eu şi Ree ne îmbrăcam în rochii de bal mascat, 
zbierând melodii de-ale Loreenei McKennitt“? şi țopăind 
prin casă precum două zâne invitate la o petrecere în 
căsuţa din copac. Și pe urmă luam cina în farfurii 
strălucitoare, decorate cu flori, turnam laptele în mici 


4 Muziciană şi compozitoare de origine canadiană, născută în 1957 
(n.tr.) 


pahare de cristal pentru suc şi toastam ţinând degetul mic 
în aer. 

Faptul că mă îndrăgosteam de Wayne Reynolds mă făcea 
să mă simt mai tânără. Mai uşoară, mai fericită în propria 
piele. Acum purtam mai mult fuste decât pantaloni. Imi 
vopseam unghiile de la picioare în roz aprins. Mi-am 
cumpărat lenjerie intimă nouă, inclusiv un sutien 
WonderBra de la Victoria Secret, imitație de piele de 
leopard. 

Am devenit o mamă mai bună. Mai răbdătoare cu rutina 
Mai dispusă sa râd de pretenţiile precoce ale lui Ree de-a 
aşeza furculita exact aşa cum voia ea față de farfuria 
colorată. 

Ironia face că am devenit şi o soţie mai bună. Pe de o 
parte, am reuşit să achiziționez un hard drive gol pe care 
ar fi trebuit să copiez conţinutul computerului familiei. 
Dar, pe de altă parte, am renunţat încetul cu încetul să fac 
acea „copie bună”, pentru ca asta ar fi însemnat că n-aş 
mai fi avut motive să mă întâlnesc cu Wayne. 

Aşa că am inceput să-i caut scuze soțului meu. O singură 
fotografie descoperită de mine după atâta timp petrecut 
împreună nu făcea automat din el un dependent de 
pornografie. Cel mai probabil, imaginea fusese descărcată 
pe computerul nostru din greşeală. Jason dăduse din 
întâmplare peste un site şi copiase fără să vrea imaginea. 
Soțul meu nu putea fi pedofil. Era de ajuns să-mi amintesc 
cum îi zâmbea fiicei noastre sau modul în care accepta, 
răbdător, încercările neobosite ale lui Ree de a-i împleti 
părul des şi buclat în codițe, sau plimbatul ei prin cartier, 
în mica Sanie violetă, atunci când cădea prima zăpadă. 
Fotografia nu era decât o anomalie, o ciudăţenie vag 
înfricoşătoare. 

Îi preparam soțului meu mâncărurile lui preferate, îi 
lăudam articolele din ziar. Sil alungam din casă, 
îndemnându-l să se ducă la muncă; cu cât pleca mai 


repede, cu atât mai repede puteam intra eu pe net pentru 
a discuta cu Wayne. 

Jason nu a făcut niciun comentariu cu privire la starea 
mea de spirit mult îmbunătăţită. Fram convinsă că nu 
uitase dorința mea, exprimată în toiul nopţii, de a avea un 
alt copil, şi că era recunoscător că nu mai adusesem 
subiectul în discuţie. 

N-am mai încercat să-l ating şi am văzut că era mulțumit 
de asta. 

Eu şi Ree am dezvoltat o nouă rutină pentru zilele de joi. 
O luam de acasă şi mergeam împreună la micul bistrou din 
colț pentru o cină timpurie, numai pentru doamne. După 
aceea, ne întorceam la sala de sport de la şcoală, unde Ree 
se aşeza lângă Ethan şi, imediat ce meciul de baschet 
începea, eu mă făceam dispărută alături de Wayne. 

„Mergem să facem o mică plimbare”, îi spuneam eu lui 
Ree, iar ea încuviinţa placid, prinsă deja de joc şi ocupată 
să-l bată la cap pe Ethan. 

Intotdeauna începeam conversaţia discutând despre 
computere. Wayne mă întreba dacă reuşisem să copiez 
hard drive-ul. Eu îi povesteam despre încercările melc 
eşuate. Jason nu avea un program fix. Putea ajunge acasă 
oricând după ora unsprezece seara, în timp ce eu trebuia 
mai întâi s-o duc pe Ree la culcare, după care să corectez 
temele elevilor, şi, când terminam, intram deja în panică la 
gândul că Jason putea intra pe uşă în orice clipă. 
Incercasem, dar fără succes. Şi îmi era foarte greu să mă 
concentrez... 

„Mă cam lasă nervii”, mă plângeam lui Wayne. 

El mă strângea de mână în chip de încurajare, şi la 
contactul cu degetele lui simțeam un fior urcându-mi pe 
brat. 

Nu ne tineam de mână. Nu căutam colțuri întunecoase. 
Nu ne retrăgeam pe bancheta din spate a maşinii pentru a 
ne giugiuli ca nişte puşti. Eram tot timpul conştientă că mă 
aflam la locul de muncă şi că puteam fi urmăriţi de o 


mulţime de ochi şi de urechi. În plus, eram conştientă şi de 
prezența lui Ree, mereu în apropiere, care putea avea 
oricând nevoie de mine. 

Aşa că ne mulțumeam să străbatem coridoarele. Şi să 
vorbim - despre lucruri cu adevărat nevinovate. Și, cu cât 
Wayne nu mă atingea, cu cât mâinile lui nu îmi mângâiau 
sânii, iar buzele nu îi alunecau în jos, de-a lungul 
claviculelor mele, cu atât îl doream mai mult. lraţional, 
nebuneşte, până când, de fiecare dată când mă uitam la el, 
aveam senzaţia că trupul avea să-mi explodeze brusc. 

Și el mă dorea. Ştiam asta din modul în care palma îi 
zăbovea pe coapsele mele în timp ce mă ajuta să urc în 
tribună. Sau din felul în care se oprea în capătul câte unui 
coridor pustiu, fără să zică nimic, dar privindu-mă cu ochi 
arzători, până când, într-un târziu, amândoi ne întorceam, 
cu părere de rău, în zonele mai intens populate. 

„Îl iubeşti?“ m-a întrebat într-o seară, fără să fie nevoie 
să specifice la cine se referea. 

„Este tatăl copilului meu”, am spus. 

„Nu mi-ai răspuns la întrebare. ” 

„Ba cred că da. “ 

Nu i-am povestit niciodată despre viața mea sexuală - 
sau, mai bine, zis despre absenţa ei. Ar fi fost o violare a 
codului familiei. Îmi puteam permite să flirtez cu un străin, 
îmi puteam permite să-i dezvălui că bănuiam că soţul meu 
era implicat în afaceri ilegale pe internet. Însă nu-i puteam 
mărturisi că soțul meu nu mă atinsese niciodată. Pentru că 
asta ar fi însemnat o încălcare a principiilor care guvernau 
familia noastră. 

Și nici nu voiam să-l rănesc pe Jason. Atâta doar că... îl 
doream pe Wayne. Voiam să mă simt tot timpul aşa cum 
mă simţeam atunci când eram cu el. Tânără. Drăguţă. 
Demnă de a fi dorită. 

Puternică. 

Wayne mă dorea şi el, dar nu mă putea avea, şi asta îl 
făcea să mă dorească şi mai mult 


Spre sfârşitul lui ianuarie, e-mailurile au fost înlocuite 
cu SMS-uri. Schimbate numai în timpul orelor mele de 
curs. Wayne nu era prost. Imi trimitea feţe zâmbitoare. 
Sau câte o fotografie a unei flori, făcută cu telefonul mobil 
la magazinul universal. Şi pe urmă a început cu întrebările. 

Poate găseam o bona pentru Ree sau îi spuneam soțului 
că mă înscrisesem într-un club de lectură. Cât durau 
pauzele mele de prânz? 

Niciodată nu mi-a cerut să fac sex cu el. Niciodată nu a 
făcut comentarii despre corpul meu şi nici nu a exagerat 
cu aluziile. Dar a început o campanie activă în favoarea 
unui rendez-vous privat. În cursul căruia se înţelegea de la 
sine ce aveam să facem. 

M-am opus ideii pauzei de prânz. Timpul era îmi scurt, şi 
situaţia - impredictibilă. Dacă Jason apărea la şcoală, 
însoţit de Ree, sau dacă mă câuta vreun elev? Dacă Ethan 
ne vedea părăsind şcoala împreună? În mod cert, ne-ar fi 
luat la întrebări. 

Nici nu se punea problema unei bone. După atâția ani, 
nu cunoşteam pe nimeni din vecini. In plus, Ree era la 
vârsta la care vorbea mult, iar Jason ar fi vrut, fără 
îndoială, să afle ce avusesem de făcut mai important decât 
să am grijă de fiica noastră. 

Cât despre clubul de lectură... Chestiile de genul acesta 
sunt mai uşor de spus decât de făcut. Cine ar fi găzduit 
întâlnirile? Ce număr de contact i-aş fi servit lui Jason şi ce 
s-ar fi întâmplat dacă ar fi încercat să mă sune acolo? 
Pentru că ar fi făcut-o, măcar o dată, aşa bănuiam. Avea 
tendința să mă controleze. E 

Puteam aranja o seară la „spa“. Insă nu îi povestisem lui 
Wayne despre aranjamentul meu conjugal atât de 
neobişnuit şi nu aveam de gând să o fac nici acum. Nopțile 
la spa erau dedicate străinilor. lar el nu era un străin. 
Întâlnirea noastră ar fi fost ceva complet diferit. 

Aşa că am continuat să ne învârtim în jurul cozii. Să ne 
trimitem e-mailuri şi SMS-uri, mai ales anticipând serile 


noastre caste de joi şi plimbările în jurul şcolii, în cursul 
cărora bărbatul acesta mă privea cu o foame neobosită, 
dorindu-mă, cerându-mi din ochi să fiu a lui... 

Iar eu l-am lăsat să o facă. 

x 

În a doua săptămână din februarie, Jason m-a luat prin 
surprindere. Se apropia vacanța şcolară de o săptămână, şi 
ne-a anunțat că sosise vremea pentru un concediu în 
familie. Eu eram în fața aragazului, preparând nişte 
burgeri. Şi gândindu-mă, probabil, la Wayne, fiindcă 
aveam un zâmbet pe faţă. Anunţul lui Jason m-a readus 
însă cu picioarele pe pământ. 

„Ura!“ a strigat Ree, care era aşezată la blatul de 
bucătărie. „Concediu în familie.” 

I-am aruncat o privire goală. Nu fuseserăm niciodată în 
concediu, deci de unde ştia ea că era un lucru bun? 

Jason nu se uita însă la fiica noastră. Mă privea pe mine, 
cu o expresie contemplativă, în aşteptare. Punea ceva la 
cale. 

„Unde am putea merge?” am întrebat pe un ton lejer, 
întorcându-mă la tigaie. 

„În Boston.” 

„Păi locuim în Boston” 

„Știu. M-am gândit să o luăm uşor. Am închiriat o 
cameră la un hotel din centru. Piscină, atriu, tot felul de 
posibilităţi de distracție. Pentru câteva zile, putem fi turişti 
în propriul oraş. “ 

„Ai făcut deja rezervarea? Ai ales hotelul, ai făcut toate 
aranjamentele?” 

A dat aprobator din cap, cu ochii fixaţi în continuare pe 
mine. 

„M-am gândit că am putea petrece ceva timp împreună”, 
a spus cu o figură impenetrabilă. „Am crezut că e o idee 
bună.” 

Am turnat condimentele din pachetul Hamburger 
Helper. Un concediu în familie. Ce-aş fi putut spune? 


l-am transmis ştirea lui Wayne prin e-mail. Nu mi-a 
răspuns două zile. Când a făcut-o, mi-a scris: „Crezi că vei 
fi în siguranţă?” 

Asta m-a pus pe gânduri. De ce n-aş fi fost în siguranţă 
cu Jason? Și apoi mi-am amintit de fotografie şi de 
cercetările pe care ar fi trebuit să le fac pe computerul 
familiei, numai că fusesem atât de prinsă de flirtul meu cu 
unchiul lui Ethan, încât uitasem că apelasem la el pentru a- 
mi oferi consultanţă de specialitate. 

„Avem cu noi o însoţitoare de patru ani”, i-am răspuns 
într-un târziu. „Ce-ar putea să se întâmple?“ 

Mi-am dat însă seama că Wayne nu agrea ideea, pentru 
că a pus capăt schimbului de mesaje. Era gelos, iar eu am 
fost atât de naivă, încât m-am simțit flatată. 

Duminică noaptea i-am trimis o poză făcută cu telefonul 
mobil, în care Ree era îmbrăcată într-un costum de baie 
trăsnet, de culoare roz, cu un tub de oxigen violet, o mască 
albastră şi o pereche de labe de scafandru uriaşe, tot 
albastre. „Însoţitoarea se pregăteşte de misiune”, am scris 
şi am adăugat o a doua fotografie, a valizei lui Ree, 
debordând de cele circa cinci sute de lucruri considerate 
de ea indispensabile pentru o şedere de patru nopți la 
hotel. 

Wayne nu mi-a răspuns. Am şters toate mesajele din 
mobil şi din contul meu AOL şi m-am pregătit pentru 
concediul în familie. 

„Soțul meu nu mi-ar face niciodată rău”, mi-am spus. 
Bănuiesc că până în acel moment niciunul dintre noi nu-şi 
dăduse seama că îşi trăia toată viaţa în minciună. 


Capitolul 32 


D.D. era pe val. O simţea. Mai întâi conversaţia cu 
Wayne Reynolds, apoi interogatoriul lui Maxwell Black. 
Ancheta luase o turnură bună, şi piesele de puzzle păreau 
să se aşeze, în sfârşit, la locul lor. 

Imediat ce terminaseră discuţia cu tatăl lui Sandy, D.D. 
trimisese fotografia lui Jason la Centrul Naţional pentru 
Copiii Dispăruţi şi Abuzaţi şi la Biroul de Investigaţii din 
Georgia. Încetul cu încetul, strânseseră suficiente date 
pentru un profil bine documentat al suspectului - nume de 
împrumut cunoscute, posibile conexiuni geografice, 
informaţii financiare cheie şi perioade de timp relevante. 
După ce dispăruse de pe radar, Jason lăsase în ultimii cinci 
ani o mulțime de documente în urma lui. Acum puteau 
pune informațiile cap la cap pentru a scoate la lumină 
adevărata lui identitate, inclusiv pentru a dezgropa contul 
offshore. 

În acest moment al investigaţiei, D.D. putea paria că o 
altă agenţie guvernamentală dintr-o altă parte a ţării 
cerceta exact acelaşi dosar ca ea, numai că sub un alt 
nume. Atunci când avea să facă legătura cu acea agenţie, 
Jason Jones/Johnson urma să fie demascat, iar ea putea 
avea parte de arestarea spectaculoasă pe care şi-o dorea. 
De preferinţă, înaintea ştirilor de la ora unsprezece. 

Între timp, continuau - desigur - verificările de rutină. 
D.D. analiza în prezent raportul preliminar privind urmele 
de sânge găsite pe pătura prelevată din maşina de spălat a 
familiei Jones. Din nefericire, „urmele de sânge” nu 
reprezentau nici pe departe o justificare pentru a cere un 
mandat de arestare. Urme, pentru că restul sângelui 
fusese spălat? Urme, pentru că Sandrei Jones îi cursese 
sânge din nas cândva, în ultimele săptămâni? Grupa de 


sânge corespundea cu cea a Sandrei, însă, cum nu 
cunoşteau grupa de sânge a lui Ree şi a lui Jason, urmele 
le puteau aparţine - teoretic - şi lor. 

Cu alte cuvinte, raportul criminalistic nu oferea pe 
moment prea multe indicii, însă poate că ulterior, când 
avea să fie coroborat cu alte date, urma să devină una 
dintre gratiile închisorii pe care o construiau în jurul lui 
Jason Jones. 

D.D. a luat legătura cu echipa CRIB însărcinată cu 
analizarea computerului familiei Jones. Având în vedere 
urgenţa situaţiei, echipa lucra non-stop. Specialiştii 
petrecuseră aproape toată noaptea făcând o copie a hard 
drive-ului. Acum analizau totul pe rând, concentrându-se 
asupra e-mailurilor şi asupra activităţii pe internet. 
Intenţionau să încheie actualizarea la primele ore ale 
dimineţii. Fapt care îi dădea speranţe lui D.D. că, în cazul 
în care rata ştirile de la unsprezece seara, să apuce 
jurnalul de dimineaţă. 

Acesta era genul de moment de avânt care îl motivează 
pe un sergent de la omucideri şi oferă întregii echipe 
imboldul de a lucra încă o noapte lungă, după două zile de 
muncă asiduă, încheiată la miezul nopţii. Dar, în acelaşi 
timp, nu justifica interesul subit al lui D.D. faţă de 
onorabilul Maxwell Black sau dorinţa ei de a readuce la 
lumină moartea lui Missy Black, petrecută cu opt ani în 
urmă. Biroul şerifului local o informase că poliţia nu 
deschisese niciodată un dosar în acest caz, dar îi oferise 
datele de contact ale anatomopatologului din comitat, pe 
care îl putea suna în dimineaţa următoare. Verdictul oficial 
fusese cel de sinucidere, însă şeriful fusese suficient de 
ezitant atunci când discutase cu ea la telefon, astfel că îi 
stârnise curiozitatea. 

Maxwell Black o intriga. Felul lui tărăgănat de a vorbi, 
şarmul său, modul pragmatic în care îşi etichetase unicul 
copil drept o tânără nesăbuită, capabilă să mintă din 
obişnuinţă şi dedată promiscuităţii. Pe D.D. a izbit-o ideea 


că Sandy îşi petrecuse primele două treimi ale copilăriei şi 
adolescenţei alături de un tată prietenos şi prea guraliv, şi 
ultima treime din tinereţe cu un soţ extrem de închis în 
sine şi tăcut. Tatăl susţinea că soţul era pedofil. Soţul 
insinua că tatăl participase la abuzurile comise asupra 
fetei sale în copilărie. 

D.D. s-a întrebat dacă Sandy Jones îşi iubise soţul. Dacă 
îl privise drept cavalerul ei neprihănit sosit pe un cal alb, 
drept salvatorul ei cel viteaz - asta până miercuri noaptea, 
când ultimele ei iluzii fuseseră violent, şi în chip trist, 
spulberate. 

Sandra Jones dispăruse de trei zile. 

D.D. nu credea că aveau să o găsească pe tânăra mamă 
în viaţă. 

Tot ce mai spera însă acum era să o poată salva cumva 
pe Ree. 


Ethan Hastings trecea printr-o criză de conştiinţă. Nu i 
se mai întâmplase niciodată aşa ceva. Fiind mai inteligent 
decât toţi adulţii pe care îi cunoştea, tentaţia lui firească 
era să îi privească de sus. N-aveau de ce să ştie ceea ce nu 
puteau ghici şi singuri. 

Insă acum, stând pe podea cu iPhone-ul mamei în mână 
- din cauza incidentului de la şcoală, din ziua precedentă, i 
se interzisese accesul la computer timp de o lună, dar 
nimeni nu îi spusese că nu avea voie să cotrobăie în poşeta 
mamei, îşi trecea în revistă e-mailurile, gândindu-se dacă 
era sau nu cazul să sune la poliţie. 

Îşi făcea griji pentru doamna Sandra. Îşi făcea griji încă 
din noiembrie, când îşi dăduse seama pentru prima oară că 
interesul ei faţă de metodele de securizare a datelor online 
depăşea cu mult necesităţile predării unui curs de educaţie 
civică la clasa a şasea. 

Doamna Sandra nu îi mărturisise niciodată că şi-ar 
suspecta soţul, ceea ce însemna, desigur, că omul era, cel 
mai probabil, vinovat. De asemenea, nu rostise niciodată 


cuvintele „pornografie pe internet”, dar ce alt motiv ar fi 
avut o profesoară tânără şi frumoasă să îşi petreacă toate 
cele trei pauze zilnice de la şcoală cu un puşti ca el? 

A, sigur că se purta drăguţ cu el. Era conştientă că el o 
venera, şi asta pentru că Ethan nu se prea pricepea să îşi 
ascundă sentimentele. În acelaşi timp însă, îi lăsase să 
înţeleagă cât se poate de clar că nu îi împărtăşea 
sentimentele. Avea totuşi nevoie de el. li respecta 
abilităţile. li aprecia ajutorul. Şi asta era de ajuns pentru 
el. 

Doamna Sandra discuta cu el de la egal la egal. Puţini 
adulţi făceau asta. Fie nu vorbeau pe înţelesul lui, fie erau 
atât de speriaţi şi de descumpăniţi de geniul lui, încât 
evitau cu totul să-l atragă în vreo conversaţie. Pe urmă mai 
erau şi cei făcuţi din acelaşi aluat ca părinţii lui. Amândoi 
dornici să comunice cu el, dar părând, de fiecare dată când 
încercau, că nu fac altceva decât să scrâşnească din dinţi. 

Nu şi doamna Sandra. Ea îi vorbea cald, în acel ritm vioi 
de care el nu se sătura niciodată. Şi mirosea a portocale. 
Ethan nu povestise nimănui, însă o dată reuşise să o facă 
să-i spună ce parfum folosea. Şi după aceea cumpărase un 
flacon mare, pentru a-i putea simţi parfumul şi atunci când 
ea nu era prin preajmă. Ascunsese sticluţa cu parfum în 
şifonierul tatălui său, în spatele unor costume pe care el 
nu le purta niciodată, şi asta pentru că îşi dăduse seama, 
cu mult timp în urmă, că mama îi percheziţiona zilnic 
camera. I 

Mama lui se străduia foarte tare. li venea, probabil, greu 
cu un copil aşa inteligent. Pe de altă parte, nu era vina lui 
că e atât de isteţ. Aşa se născuse. 

În noiembrie, după ce sesizase că doamna Sandra era 
îngrijorată din cauza activităţii online a soţului şi după ce 
înţelesese că soţul doamnei Sandra era surprinzător de 
priceput la computere, Ethan se hotărâse să ia alte măsuri 
pentru a-şi proteja profesoara favorită. 

Se gândise din primul moment la unchiul său, singurul 


adult pe care Ethan îl considera un om inteligent. Unchiul 
Wayne era un profesionist în sfera computerelor. Mai mult 
decât atât, lucra la poliţie, ceea ce însemna că, dacă se 
dovedea că soţul doamnei Sandra era implicat în afaceri 
ilegale, unchiul Wayne avea să-l aresteze, şi soţul doamnei 
Sandra avea astfel să dispară pentru totdeauna din peisaj. 
O idee excelentă. Unul dintre cele mai bune planuri pe 
care le făcuse vreodată. 

Numai că soţul doamnei Sandra nu dispăruse. Şi nici 
unchiul Wayne. Care îşi descoperise brusc un interes 
statornic faţă de campionatul de baschet pentru juniori. În 
fiecare joi seara, unchiul Wayne se prezenta la şcoală, şi 
pe urmă o ştergea cu doamna Sandra, lăsându-l pe Ethan 
să aibă grijă de pisăloaga de Ree. 

Pe Ethan începuseră să-l enerveze serile de joi. Pentru a 
intra în computerul cuiva, n-aveai nevoie de trei luni de 
întâlniri săptămânale. Ce naiba, lui i-ar fi luat cel mult 
cinci minute! 

Şi pe urmă îi venise o altă idee. Poate că, la urma urmei, 
nici nu avea nevoie de implicarea unchiului sau a poliţiei. 
Poate că tot ce trebuia să facă era să elaboreze un cod. Un 
aşa-numit Cal Troian. Pe care să-l ascundă într-un e-mail. 
Pe care să i-l trimită doamnei Sandra. lar Calul Troian 
avea să deschidă, numai pentru el, poarta computerului 
familiei Jones. 

Avea să obţină accesul. 

Avea să vadă ce punea la cale soţul doamnei Sandra. 

Avea să rezolve el totul. 

Numai că Ethan nu scrisese niciodată un astfel de cod. 
Aşa că mai întâi se văzuse nevoit să studieze procedura. 
Apoi să o testeze. Şi, în final, să o revizuiască. 

Terminase cu toate etapele în urmă cu trei săptămâni. 
După care îi scrisese un e-mail nevinovat doamnei Sandra, 
în care inclusese câteva linkuri considerate de el - 
chipurile - utile pentru cursul ei de educaţie civică. La 
final, înglobase codul, apoi se pusese pe aşteptat. 


Sandra nu deschisese e-mailul decât după două zile, fapt 
care îl deranjase puţin. Oare profesorii nu ar fi trebuit să 
aibă reacţii mai prompte? 

Însă Calul lui Troian trecuse de poartă, şi virusul se 
impregnase instantaneu în hard drive-ul Sandrei. Ethan îl 
testase în a treia zi şi, da, dobândise acces la computerul 
familiei Jones. Acum, tot ce-i mai rămânea de făcut era să 
aştepte răbdător pentru a-l prinde - efectiv - pe domnul 
Jones asupra faptului. 

Ethan se entuziasmase peste măsură. Avea să apară la 
48 Hours Investigates“!. Urma să-i dedice două episoade 
întregi băiatului genial care îl înfundase pe un cunoscut 
pedofil. Leslie Stahl“ avea să-i ia un interviu, reţelele de 
socializare urmau a se întrece în oferte de angajare. Avea 
să devină, peste noapte, specialistul numărul unu în 
probleme de securitate pe internet. Un puşcaş marin în 
varianta modernizată, cibernetică. 

În primele trei nopţi, Ethan începuse să afle câte ceva 
despre domnul Jones. De fapt, o mulţime de lucruri. Şi 
despre unele dintre ele chiar ar fi preferat să nu ştie. 

Surprinzător pentru el fusese însă cât de multe aflase 
despre doamna Sandra. 

Acum era prins în cursă. A scăpa de domnul Jones 
însemna automat a scăpa şi de doamna Sandra şi de 
unchiul Wayne. 

Ştia prea puţin şi, totodată, prea mult. 

lar Ethan Hastings era un băiat suficient de inteligent 
pentru a-şi da seama că poziţia în care se afla era extrem 
de periculoasă. 

A luat iPhone-ul mamei şi a verificat din nou mesajele. A 
încercat să se autoconvingă să sune la 911, apoi a lăsat 


+1 Emisiune TV documentară, unul dintre cele mai vechi şi mai 
cunoscute programe tip „reality show” din SUA, difuzată începând cu 
anul 1988 (n.tr.) 

+2 Cunoscută jurnalistă TV, prezentatoare a emisiunilor 48 Hours 
Investigates şi 60 Minutes (n.tr.) 


iPhone-ul din mână. Poate ar fi mai bine să o sune pe 
doamna sergent cu părul blond. Părea destul de amabilă. 
Pe de altă parte, aşa cum îi spusese mama de nenumărate 
ori, minciunile prin omisiune erau tot minciuni, iar el era 
destul de sigur că, dacă ar încerca să toarne minciuni 
poliţiei, ar da de necazuri şi mai mari decât suspendarea 
de la şcoală sau interzicerea accesului la computer timp de 
patru săptămâni. 

Ethan n-avea niciun chef să intre la puşcărie. 

Dar era teribil de îngrijorat cu privire la doamna Sandra. 

A luat din nou în mână iPhone-ul, a verificat mesajele şi 
a oftat din greu. Intr-un final, a făcut singurul lucru de 
care se simţea în stare. A deschis o fereastră nouă şi a 
început să compună un mesaj: „Dragă unchiule Wayne...“ 


Wayne Reynolds nu era, de felul lui, un om răbdător. 
Sandra Jones dispăruse de mai multe zile, şi, din punctul 
de vedere al expertului criminalist, detectivii însărcinaţi cu 
găsirea ei se mişcau atât de încet, că parcă traversau 
oceanul dinspre China pe o corabie cu pânze. Ce naiba, 
doar li-l servise practic pe tavă pe Jason Jones, şi totuşi 
nicio menţiune despre arestarea lui nu apăruse la ştirile de 
la ora cinci. 

În schimb, reporterii luaseră urma unui agresor sexual 
aflat în evidenţele poliţiei şi care locuia la câteva case mai 
jos de Sandra. Un puşti palid, cu înfăţişare ciudată şi cu 
scalpul plin de băşici, pe care îl prinseseră mergând pe 
stradă şi îl fugăriseră la modul propriu până la o casă din 
anii '50. „N-am făcut nimic rău”, strigase puştiul peste 
umăr. „N-aveţi decât să vorbiţi cu ofiţerul meu 
supraveghetor. Prietena mea era minoră, asta-i tot, asta-i 
tot.“ 

Perversul dispăruse apoi înăuntru, şi reporterii făcuseră 
o jumătate de duzină de instantanee cu uşa închisă şi cu 
ferestrele acoperite de obloane. Ce mai ştire 
cutremurătoare! 


Bine măcar că în scenă intrase tatăl Sandrei, care îl 
ridiculizase pe Jason Jones, descriindu-l drept un bărbat 
extrem de periculos şi capabil să-şi manipuleze soţia, 
izolând-o pe tânăra şi frumoasa femeie de propria familie. 
Bătrânul cerea acum custodia lui Ree şi obținuse deja 
dreptul la vizită. Voia răzbunare pentru fiica sa şi protecţie 
pentru nepoată. 

Mass-media înghiţise totul pe nemestecate. Şi totuşi, 
poliţia nu efectuase încă nicio arestare! 

lar Wayne nu înţelegea de ce. Soţul era întotdeauna 
suspectul principal, iar Jason Jones corespundea perfect 
cerinţelor. Lipsa ciudată de informaţii cu privire la trecutul 
său. Faptul că propria soţie îl bănuia de activităţi dubioase 
online. Dispariţiile prelungite, după miezul nopţii, sub 
pretextul unei slujbe care nu îi oferea, în fapt, alibiuri 
concrete. Ce naiba mai aştepta sergentul D.D. Warren? Să- 
i fie adus Jason într-un pachet legat frumos cu fundiţă? 

Jason trebuia arestat. Pentru ca Wayne Reynolds să 
poată dormi, în sfârşit, noaptea. Dumnezeu ştie cât de mult 
se străduise în ultimele zile să-şi curețe calculatorul 
personal şi Treo, telefonul său ultraperformant. Mai mare 
râsul; cine să ştie, mai bine decât el, că niciun dispozitiv 
electronic nu putea fi curăţat sută la sută? Ar trebui să-şi 
cumpere un nou hard drive pentru computer şi să-şi „facă 
dispărut” Treo-ul, de preferinţă atunci când tundea 
gazonul. Sau poate era mai bine să-l calce cu maşina? Ori 
să-l arunce în apă de pe chei? 

Ironia face ca outsiderii să presupună că oamenii legii ar 
fi în avantaj - doar ei lucrează în cadrul sistemului şi 
cunosc cel mai bine ce pas greşit îl poate da de gol pe un 
răufăcător. Şi tocmai aici era, de fapt, problema. Wayne 
ştia foarte bine cât de greu este să acoperi urmele 
electronice şi, fiind pe deplin conştient de aceasta, 
înţelegea, pe de altă parte, şi cât de dificil ar fi pentru un 
alt expert să-i evalueze activităţile pe computer. 

Timp de trei luni, făcuse plimbări cu Sandra Jones, atât 


şi nimic mai mult, dar, dacă nu era atent, avea să fie 
etichetat drept amantul ei şi obligat să-şi dea demisia, 
devenind subiectul unei anchete interne. Mai ales dacă 
expertul criminalist avea să-şi „facă pierdut” Treo-ul sau 
să-şi „înlocuiască” drive-ul. Chestiile astea pur şi simplu nu 
ţineau. 

Fapt care l-a făcut să se întrebe cum de poliţia 
bostoniană nu reuşise încă să pătrundă în computerul lui 
Jason Jones. Trecuseră aproape douăzeci şi patru de ore. 
Cinci sau şase ore pentru a face o copie bună, apoi rularea 
programului EnCase şi... 

„Are să mai dureze încă una sau două zile”, şi-a spus 
oftând. Nu credea că avea să mai reziste atât. 

Fără a mai lua în considerare ce însemna o perioadă atât 
de lungă pentru Sandy. 

A încercat să-şi abată gândurile. Toate cazurile acelea la 
care avusese ocazia să lucreze de-a lungul anilor, 
fotografiile de la locul crimei pe care le vedea atât de des 
din cauza profesiei... Asfixiere? Înjunghiere? O singură 
rană de glonţ în cap? 

Încercase să o prevină pe Sandy: ar fi trebuit să-l asculte 
şi să nu plece în vacanţa din februarie. 

A oftat din nou zgomotos. S-a uitat iar la ceas. S-a 
hotărât să mai zăbovească puţin în laborator, să-şi mai 
facă de lucru. În clipa aceea, a auzit bâzâitul telefonului. A 
privit ecranul: primise un mesaj de pe adresa de e-mail a 
surorii sale. 

L-a deschis, încruntându-se. 

5.45 dimineaţa. Wayne a citit uimitoarea confesiune a 
nepotului său. 

Şi a început să asude serios. 


Ora şase seara. Maxwell Black era aşezat la o masă 
acoperită cu o pânză albă de olandă, într-un colţ al 
salonului de la Ritz. Rața pe care o comandase tocmai 
sosise, preparată cu sos de fructe de pădure, şi acum 


savura un Pinot Noir de Oregon remarcabil. Mâncare 
bună, vinuri fine, serviciu excelent. Ar fi trebuit să se simtă 
un răsfăţat al soartei. 

Numai că nu era aşa. După discuţia cu detectivii, 
judecătorul se întorsese la hotel şi îşi sunase imediat 
consilierul juridic, cerându-i să se documenteze în numele 
lui. Din nefericire, precedentul descoperit de funcţionar nu 
părea prea promiţător. 

Majoritatea tribunalelor pentru copii - şi statul 
Massachusetts nu făcea excepţie - dădeau verdicte în 
favoarea părinţilor naturali în disputele privind custodia 
copiilor. Evident, în aceste condiţii, bunicii nu aveau 
garantate de la bun început niciun fel de drepturi, iar 
curtea accepta, de regulă, decizia părinţilor. 

Maxwell se baza însă pe faptul că absenţa Sandrei - şi, 
drept consecinţă, poziţia lui Jason ca suspect viabil în 
dispariţia soţiei sale - avea să încline balanţa în favoarea 
sa. În plus, era convins că Jason nu era tatăl biologic al 
Clarissei. Rezulta deci că, odată cu dispariţia Sandrei, Max 
era ruda cea mai apropiată a fetiţei. Fapt care nu putea fi 
trecut cu vederea. 

Şi totuşi, nu. Asta se putea întâmpla numai într-un stat 
care legalizase căsătoriile între homosexuali şi care 
accepta ca tutore legal in loco parentis, adică persoana 
care acţiona în calitate de părinte. Ceea ce îl obliga pe 
Max să revină la necesitatea de a dovedi că Jason 
constituia o ameninţare iminentă la adresa Clarissei, 
pentru a putea ataca aranjamentul curent cu şanse reale 
de reuşită, 

Max avea nevoie ca trupul Sandrei să fie găsit. Şi ca 
Jason să fie arestat. Atunci, statul avea să o ia pe Clarissa 
sub protecţia sa, iar el putea susţine că, fiind bunicul 
biologic al fetiţei, ar fi în interesul copilului să locuiască 
împreună cu el. Pledoarie care ar trebui să îl înduplece pe 
orice judecător. 

Numai că nu ştia cât avea să dureze până când trupul 


Sandrei avea să fie găsit. Adevărul e că, trecând prin 
dreptul docurilor de patru ori deja, ajunsese la concluzia 
că Jason ar fi putut să arunce cadavrul aproape oriunde. 
Aveau să treacă săptămâni, dacă nu luni sau chiar ani, 
până să fie descoperit. 

Ceea ce îl făcea să ia în considerare posibilitatea de a 
depune o plângere împotriva lui Jason la tribunalul civil, 
unde povara probelor atârna mai uşor. Totuşi, şi în 
tribunalele de drept civil era dificil să deschizi un caz în 
absenţa cadavrului. Pentru că lipsa cadavrului însemna că 
Sandra Jones ar fi putut să fugă cu grădinarul şi să se afle 
acum, bine mersi, în Mexic. 

În ultimă instanţă, totul se reducea la cadavre. 

Max avea nevoie de un cadavru. 

Şi atunci i-a venit o idee. Da, avea nevoie de un cadavru. 
Dar trebuia să fie neapărat al Sandrei? 


Opt fără un sfert dimineaţa. Aidan Brewster era la o 
spălătorie automată, împăturind ultima tranşă de rufe. In 
faţa lui se aliniau patru mormane de tricouri albe, două de 
blugi şi o jumătate de duzină de grămăjoare de chiloţi albi 
şi şosete cu bandă elastică albastră. Totul începuse la şase, 
când ofiţerul său supraveghetor îl răpise, îndatoritoare, cu 
maşina de pe proprietatea infestată de reporteri. Colleen 
se oferise să-l ducă la un hotel, unde să rămână peste 
noapte, până când lucrurile aveau să se mai liniştească. El 
o rugase însă să îl lase la o spălătorie automată din 
suburbii, undeva departe de South Boston, unde reporterii 
n-aveau motiv să-l caute, iar el putea să-şi spele în pace 
lenjeria de corp. 

Şi-a dat seama că lui Colleen nu i-a convenit. Sau poate 
că o deranjaseră sacii cu rufe murdare pe care îi cărase, 
unul după altul, din casă în portbagaj, în timp ce trei 
fotografi îi urmăreau de pe cealaltă parte a străzii. După ce 
maşina plecase, fotografii îşi abandonaseră şi ei posturile. 
N-are niciun rost să pândeşti o casă când ştii că ţinta nu se 


mai află acolo. 

— Ce-ai păţit la cap? îl întrebase Colleen în timp ce ieşea 
de pe stradă. 

— Un mic incendiu la bucătărie. Am lăsat o farfurie de 
carton prea aproape de aragaz. Cenuşa a început să 
zboare, şi mi-a luat foc părul, dar eram prea ocupat să 
presar făina în tigaie ca să observ. 

Ea nu păruse deloc convinsă. 

— Eşti sigur că eşti bine, Aidan? 

— Mi-am pierdut slujba. Mi-am dat foc la păr. Fotografia 
mi-a apărut la ştirile de seară. Cum naiba să mă simt bine? 
Mersi totuşi pentru interes. 

— Ascultă, Aidan... 

O fixase cu privirea, sfidând-o. Îi era milă de el. Ce păcat 
că i se întâmplau asemenea lucruri. Dar urma să vadă el, 
lucrurile aveau să reintre în normal. Cu condiţia ca el să 
reziste. 

Orice platitudine de genul acesta era o porcărie. O ştiau 
şi el, şi Colleen. 

Ea parcursese restul drumului în tăcere, şi asta fusese 
cea mai mare favoare pe care i-o putea face. 

Acum terminase de împăturit prosoapele, cearşafurile şi 
restul lenjeriei de pat, până şi trei milieuri. Spălase tot ce 
fusese material textil în apartament, cu înălbitor Clorox, 
care nu decolora ţesăturile. 

Poliţia n-avea decât să-şi bată capul cu asta. Şi să-l 
urască de moarte. 

El, unul, urma să se întoarcă acasă şi să-şi împacheteze 
toate posesiunile lumeşti în patru saci gunoieri negri, după 
care avea să se facă nevăzut. Se săturase. Gata cu toate! 
Terminat. Ofiţerul său supraveghetor n-avea decât să-l 
vâneze. lar poliţia - să-şi iasă din minţi în căutarea unui 
nou agresor sexual care spălase putina. 

Respectase regulile, şi uite unde ajunsese. Poliţia stătea 
pe capul lui; foştii lui colegi de muncă încercaseră să-l 
snopească în bătaie; iar vecinul său, Jason Jones, era un tip 


care pur şi simplu îl înfricoşa. Şi pe urmă mai erau şi 
reporterii... Trebuia să scape. Ut revedere. Ne vedem când 
ne-ntâlnim. Pa şi pusi! 

Şi totuşi, stătea în continuare acolo, pe podeaua 
murdară a unei spălătorii automate, trăgând de banda 
elastică verde de la încheietura mâinii şi ţinând strâns în 
mâna un pix cu pastă albastră. Holbându-se de mai bine de 
trei minute la foaia albă de caiet. Într-un târziu, a început 
să scrie. 


Dragă Rachel, 
Sunt un măgar. Ar trebui să mă urăşti. 


S-a oprit din scris. A ros capătul pixului. A tras de banda 
elastică. 


Mersi că mi-ai scris. Peate-că-acum-ţi pare rău Poate 
cz erei -reziserisorile-n-iti-oebi lor -tepot 


învinovăți pentru asta. 


A tăiat cuvinte. A luat-o de la capăt. Tăind altele. Şi tot 
aşa. 


-Te-ubese: 
Te-am iubit Am greşit şi îmi pare rău. 
N-am să te mai deranjez niciodată. 


„Doar dacă...“ şi-a spus. Fără să îndrăznească să 
aştearnă gândul pe hârtie. Impunându-şi să nu-l scrie. 
Dacă ea ar fi vrut să-l vadă, ar fi putut să o facă până 
acum. „Aşa că e cazul să înţelegi aluzia, Aidan, bătrâne. Ea 
nu te-a iubit. Şi nu te iubeşte. Ai făcut puşcărie de pomană, 
gunoi mizerabil şi jalnic ce eşti...” 

A luat din nou pixul în mână. 


Ai grijă de tine. 


Apoi, aproape ca un gând întârziat: 


Și nu-l lăsa pe Jerry să-ţi facă vreun rău. Pentru că nu 
meriţi. Pe bune, nu meriti. 
Îmi pare rău că am stricat totul. Îţi doresc o viaţă 
frumoasă. 
Aidan 


A pus pixul jos. A recitit scrisoarea. Dezbătând în sinea 
lui dacă s-o facă bucăţi sau să o arunce în foc. Cel mai bine 
era, totuşi, să o păstreze. N-avea s-o expedieze niciodată. 
În cadrul terapiei de grup, exerciţiul nu consta decât din 
scrierea biletului în sine. Fapt care se presupunea că avea 
să-l ajute pe agresor să înveţe ce înseamnă empatia şi 
remuşcarea. Ceea ce el credea ca simţea deja, din moment 
ce pieptul părea să-l strângă, nu mai putea să respire şi 
voia să plece din mijlocul acelei spălătorii automate 
jegoase. Voia să se întoarcă în apartamentul lui şi să stea 
culcuşit, sub păturile trase până peste cap. Să stea într-un 
loc în care să se piardă în întuneric şi în care să nu se mai 
gândească la iarna aceea şi la cât de plăcut fusese să simtă 
pielea ei lipită de a lui şi la cât de mult reuşise el să 
distrugă vieţile amândurora. 

Dumnezeu să-l ajute, încă o mai iubea. Cu adevărat. 
Fusese singurul lucru bun care i se întâmplase în viaţă, 
însă ea era sora lui vitregă, iar el, cel mai rău dintre toţi 
monştrii de pe pământ, şi poate că tipii de la atelier 
avuseseră dreptate să vrea să-l snopească în bătaie. Poate 
că bătaia era unica soluţie pentru un nenorocit ca el. Un 
pervers. Cu nimic mai bun decât psihopatul şi 
exhibiţionistul de Wendell. Ar fi trebuit să-l distrugă. 

Atâta doar că, aidoma tuturor perverşilor, el nu voia să 
moară. Nu voia decât să treacă peste noaptea care urma şi 
poate peste ziua ce avea să vină. 

Aşa că şi-a adunat rufele şi a oprit un taxi. 


— Acasă, James, i-a spus şoferului. 

Şi apoi, stând pe bancheta din spate a taxiului, a rupt 
scrisoarea în bucățele mici, mici şi le-a aruncat pe geam, 
urmărind cum vântul le purta mai departe în noapte, 


Nouă şi cinci seara. Jason izbutise, în sfârşit, să o culce 
pe Ree. Nu fusese deloc uşor. Tabăra reporterilor luase 
proporţii şi îi ţinuse blocaţi în casă cea mai mare parte a 
zilei, iar Ree era agitată din cauza lipsei de aer curat şi de 
mişcare. După cină, când se aprinsese primul reflector, 
casa lor devenise atât de iluminată, încât putea fi zărită din 
spaţiul cosmic. i 

Ree se plânsese de reflectoare. Se văitase de zgomot. li 
ceruse să îi alunge pe reporteri şi, după ce văzuse că nimic 
bun nu se întâmpla, bătuse din picior şi îi ordonase să o 
ducă acum să-şi caute mama. 

Drept răspuns, el se oferise să coloreze împreună cu ea. 
Sau să facă amândoi un origami. Sau poate să joace o 
partidă de dame. 

Nu-i purta pică pentru că se încruntase la el şi se 
năpustise ca o furtună prin casă. Şi el dorea ca reporterii 
să plece. Şi el voia să-şi reia viaţa, aşa cum fusese, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

li citise fiicei lui un întreg basm cu zâne, de la început şi 
până la sfârşit. Il durea gâtul, îşi pierduse controlul asupra 
limbii engleze, dar izbutise să-şi adoarmă fiica. 

Şi acum era singur în camera de zi, cu obloanele şi 
perdelele trase, încercând să-şi dea seama de pasul 
următor. Niciun semn de viaţă de la Sandra. Maxwell 
obținuse un ordin judecătoresc care îi dădea dreptul să o 
vadă pe Ree. Iar el era în continuare principalul suspect în 
cazul dispariţiei soţiei. 

Sperase, în felul lui, că Sandy fugise cu un amant. Nu că 
ar fi crezut cu adevărat, dar totuşi sperase, şi asta pentru 
că, analizând toate opţiunile, aceasta era singura care 
garanta ca Sandy era vie şi nevătămată. Şi poate că, într-o 


bună zi, ea avea să se răzgândească şi să se întoarcă la el. 
Iar el avea s-o primească. De dragul lui Ree, dar şi al lui. 
Era conştient că nu e soţul perfect, ştia că făcuse o eroare 
gravă în timpul vacanței lor din februarie. Dacă ea dorea 
să-l pedepsească pentru asta, era dispus să accepte 
pedeapsa. 

Însă acum, când a treia zi se apropia de sfârşit şi orele 
păreau a se târî una după alta, era forţat să ia în 
considerare şi alte variante. Şi anume, că soţia lui nu 
fugise cu un amant. Că i se întâmplase ceva îngrozitor 
chiar acolo, în casă, şi că Ree scăpase ca prin minune. 
Poate că Ethan Hastings devenise frustrat din cauza 
dragostei lui neîmpărtăşite. Poate că Maxwell dăduse, în 
sfârşit, de urma lor şi o răpise pe Sandy, complotând astfel 
să obţină custodia nepoatei. Sau poate că Sandra avea un 
alt iubit, pe misteriosul expert în computere, care se 
săturase să o aştepte să-şi părăsească soţul. 

Sandra era însărcinată. Era copilul lui? Al altui bărbat? 
Şi toată povestea să fi plecat, de fapt, de aici? Poate 
reuşise, cu ajutorul lui Ethan Hastings, să-şi dea seama 
cine era el cu adevărat şi dăduse înapoi, înfricoşată la 
gândul că purta în pântece copilul unui monstru. Nu putea 
s-o învinuiască pentru asta. Şi pe el îl înspăimânta ideea de 
a procrea. 

Şi totuşi, nu... Tot ce voise era să... Tot ce sperase era 
să... 
Dacă ar fi trăit acea clipă, dacă Sandy i-ar fi mărturisit, 
nervoasă, că avea să devină tată, s-ar fi simţit tulburat, 
îngrozit, umil. Şi recunoscător pe vecie. 

Dar ei nu trăiseră niciodată un astfel de moment. Soţia 
lui dispăruse, lăsându-l singur cu fantoma a ceea ce ar fi 
putut fi. 

Şi cu spectrul unei arestări iminente. 

Îşi va lua cu el fiica şi vor fugi. Era singurul lucru pe 
care-l putea face, pentru că, mai devreme sau mai târziu, 
sergentul Warren avea să apară pe verandă cu un mandat 


de arestare, însoţită de un ofiţer de la Protecţia Copilului. 
Iar el avea să fie dus la închisoare. Şi, mai rău, Ree avea să 
fie dată în custodia statului. 

Nu putea accepta asta. Nici pentru el şi nici pentru fiica 
lui. 

Trebuia să urce în pod. 

Panoul de acces se afla în şifonierul dormitorului 
principal. A prins mânerul încastrat în tavan şi a tras în jos 
scara pliantă şubredă. Pe urmă, a aprins o lanternă şi a 
pătruns în camera cufundată într-un întuneric deplin. 

Podul n-avea decât nouăzeci de centimetri înălţime şi 
era destinat depozitării unor obiecte, nu confortului. S-a 
târât de-a lungul podelei placate cu foaie de furnir, mutând 
în drum cutiile cu decoraţiuni de Crăciun, până ce a ajuns 
în colţul cel mai îndepărtat. Uitându-se în sus, a numărat 
doi căpriori, apoi a dat deoparte materialul de izolaţie 
expus la vedere şi a întins mâna spre cutia metalică plată. 

A scos-o, gândindu-se că părea mai uşoară decât îşi 
amintea. A îndreptat fascicolul de lumină înspre podea, a 
ridicat capacul... 

Cutia metalică era goală. Banii, documentele de 
identitate, toate dispăruseră. Înghiţite de întuneric. 

Poliţia? Sandy? Altcineva? Nu ştia ce să creadă. Nu 
povestise nimănui niciodată despre setul lui de urgenţă. 
Era micul lui secret, cel care îl împiedicase, noapte de 
noapte, să se trezească din somn urlând. Siguranţa 
faptului că nu era încolţit. Că avea un plan de rezervă. 
Disponibil oricând. 

Şi atunci, în timp ce mintea lui încerca disperată sa dea 
un sens întâmplării, să afle cum de fusese posibil, dintr- 
odată a devenit conştient de un alt lucru. Un zgomot venit 
de jos, de undeva, nu departe de el. 

Scârţâitul unei scânduri de podea. 

Dinspre camera fiicei sale. 


Capitolul 33 


Pentru o vacanţă în familie, hotelul ales de Jason m-a 
luat prin surprindere. Mă aşteptasem la un stabiliment cu 
prețuri medii şi cu facilitati pentru copii. Când colo, m-am 
trezit într-o staţiune de cinci stele, cu un centru spa dotat 
cu toate serviciile şi o piscină interioară deschisă. Un băiat 
de serviciu îmbrăcat cu o tunică roşie cu fireturi aurii ne-a 
condus până la ultimul etaj, unde nu se putea ajunge decât 
introducând cheia de la cameră în fanta specială din 
ascensor. Pe urmă ne-a deschis uşa unui apartament de 
două camere, dispus pe coiful clădirii. 

Prima încăpere conținea un pat matrimonial cu lenjerie 
albă somptuoasă şi suficiente perniţe bogat brodate pentru 
a acoperi necesarul unui harem. Ferestrele dădeau spre 
port. Baia era placată de sus până jos cu marmură roz. 

În salonul de alături am descoperit o canapea 
extensibilă, două scaune joase de culoarea părului de 
cămilă şi cel mai lat ecran TV din lume. Atunci când Jason 
ne-a anunţat că asta va fi camera lui Ree, ochii fiicei 
noastre aproape că au ieşit din orbite. Şi ai mei la fel. 

„Îmi place la nebunie”, a strigat Ree şi s-a apucat 
imediat să-şi golească valiza supraincărcată şi să-şi 
împrăştie lucrurile prin camera de lux. În cinci secunde, 
dacă nu mai puțin, spațiul era plin de păturici de prinţesă 
roz aprins, o jumătate de duzină de păpuşi Barbie, şi, 
desigur, lepuraşului Lil' i s-a rezervat locul de onoare din 
mijlocul canapelei. „Putem să ne uităm la un film?” 

„Mai încolo. Mai întâi, m-am gândit să ne punem nişte 
ținute de gală, iar eu le voi escorta pe cele două doamne 
ale inimii mele la cină. “ 

Țipătul de încântare al lui Ree amenința să scoată 
ferestrele din țâțâni. Eu am continuat să-l privesc pe Jason 


şocată. „Dar nu mi-am luat nimic elegant la mine... Nu mă 
aşteptam...“ 

„Mi-am luat libertatea să-ţi împachetez eu o rochie şi 
cizmele.” 

M-am uitat la el cu ochii mari, însă Jason îşi păstra 
expresia impenetrabilă. Punea ceva la cale. Eram sigură de 
asta. Şi, în clipa aceea, mi-am amintit avertismentul lui 
Wayne. Poate că Jason ştia ce făcusem. Ghicise că luasem 
urma activităţilor lui online şi acum voia... Să ce? Să mă 
ucidă cu mâncare şi vin? Să mă subjuge oferindu-mi un 
tratament la spa într-un hotel elegant? 

M-am retras în jumătatea noastră de apartament, unde 
mi-am pus pe mine rochia albastră sclipitoare pe care mi-o 
împachetase Jason şi cizmele negre de piele inalte până la 
genunchi. Încă nu purtasem rochia aceea pentru Wayne. 
M-am întrebat dacă Jason ştia asta, şi neliniştea m-a 
cuprins din nou. 

Și pe urmă Ree a năvălit în cameră, învârtindu-se într-o 
rochiță de culoarea coacăzelor, stropită cu flori brodate şi 
închisă la spate cu o fundă uriaşă. „Mami, aranjează-mi 
părul. Coafează-mă, mami. Vreau să arăt fabulos!” 

Aşa că i-am strâns părul într-un coc pe creştetul capului, 
lăsând câteva şuviţe ondulate să-i încadreze faţa. După 
care mi-am aranjat propriile bucle blonde şi m-am dat cu 
fixativ, ba chiar am găsit şi cosmeticele împachetate de 
soțul meu cel grijuliu pentru vacanta noastră în familie. 
Am aplicat fardul de pleoape şi de obraz şi luciul de buze, 
şi doar puţin gloss pentru Ree, care s-a bosumflat imediat, 
pentru că era de părere că un machiaj puternic te ajuta să 
arăţi „fabulos”. 

Jason s-a ivit în pragul băii. Purta nişte pantaloni negri 
pe care nu-i mai văzusem şi o cămaşă de culoarea prunei, 
într-o nuanţă intensă, peste care işi asortase un sacou 
sport în picățele. Nu avea cravată. Iar ultimii doi nasturi 
de sus ai cămăşii bine călcate erau lăsaţi deschişi, dând la 
iveală gâtul musculos. Și atunci am simţit un fior, în partea 


de jos a pântecelului, o senzaţie pe care nu o mai trăisem 
în ultimele patru luni. 

Soțul meu este un bărbat chipeş. Un bărbat foarte, 
foarte chipeș. 

Privirea mea a urcat spre fața lui. Ochii noştri s-au 
întâlnit, şi atunci am simţit-o, puternică, furnicându-mă 
adânc, până în şira spinării. 

Frica de el. 


Jason a vrut să mergem pe jos. Aerul nopții de februarie 
era răcoros şi înviorător şi nu ploua, trotuarele fiind 
uscate. Lui Ree i-a plăcut ideea, aşa cum îi plăcuse 
deocamdată toată vacanţa noastră în familie. A mers între 
noi, cu mâna stângă în mâna lui Jason şi cu cea dreaptă 
într-a mea. Număra până la zece, după care noi o săltăm în 
Sus, şi ea tipa spre trecători. 

Aceştia ne zâmbeau - o familie îmbrăcată la patru ace 
care ieşise la plimbare şi la cină în oraş. 

Am urmat traseul turistic marcat cu linie roşie care 
recrea drumul parcurs călare de Paul Revere până la 
Primăria Veche, apoi am cotit la stânga şi am trecut pe 
lângă parcul Boston Commons, intrând în cartierul de 
teatre. In drum, am recunoscut hotelul Four Seasons, unde 
îmi petreceam aşa-zisele nopți de spa, şi, îndreptându-mă 
spre el, cu mâna fiicei mele strânsă într-a mea, nu mi-am 
putut aduna curajul de a arunca o privire spre uşile din 
sticlă. Ar fi fost ca şi cum m-aş fi uitat la scena unei crime. 

Din fericire, Jason s-a îndepărtat de hotel, şi curând am 
ajuns la un bistrou încântător, unde mirosea a ulei de 
măsline proaspăt presat şi a Chianti rubiniu. Un şef de sală 
în smoching ne-a condus la masă şi un alt bărbat tânăr în 
vestă neagră a vrut să afle dacă doream apă minerală plată 
sau gazoasă. Eram pe cale să-i răspund „de la robinet“, 
când Jason a intervenit, precizând că voiam o sticla de 
Perrier şi, desigur, lista de vinuri. 

Am clipit mărunt spre bărbatul care îmi era soț de cinci 


ani, rămasă din nou mută, în timp ce Ree se foia în scaunul 
ei din lemn, asta până când a descoperit coşulețul cu 
pâine. Şi-a înfipt degetele sub pânza care îl acoperea, dând 
la iveală un corn lung şi subţire. L-a rupt în doua, vizibil 
amuzată de zgomotul făcut de aluatul crocant, şi s-a 
apucat să mestece. 

„Ar trebui să-ți aşezi şervetul în poală”, i-a spus Jason. 
„Uite, aşa.” 

I-a făcut o demonstraţie cu propriul şervet, iar Ree a fost 
atât de impresionată, încât a copiat gestul. Apoi Jason a 
ajutat-o să-şi tragă scaunul mai aproape de masă şi i-a 
explicat la ce folosea fiecare tacâm în parte. 

A apărut chelnerul A turnat elegant ulei de măsline 
peste farfurioare, o mişcare pe care hee a recunoscut-o din 
incursiunile noastre obişnuite în cartierul North End. A 
început să înmoaie în ulei fiecare bucată de pâine din 
coşuleţ şi să le sugă, în timp ce Jason s-a întors spre 
chelner şi a comandat foarte calm o sticlă de Dom 
Pérignon. 

„Dar tu nu bei”, am obiectat în timp ce chelnerul dàdea 
eficient din cap şi se făcea din nou nevăzut. 

„N-ai vrea un pahar de şampanie, Sandra?” 

„Poate.“ 

„Atunci, mi-ar face plăcere să bem împreună.” 

„Bine, dar de ce?” 

S-a mulțumit să zâmbească, revenind la studierea 
meniului. Am făcut şi eu la fel, deşi mintea îmi lucra cu 
viteză. Poate că Jason voia să mă îmbete. Si apoi să prindă 
momentul când Ree nu era atentă şi să mă împingă de pe 
chei în apă. La întoarcere, aveam să refuz să merg pe 
faleză, m-am hotărât, vag conştientă de isteria care 
ameninţa să mă cuprindă. Să rămân pe celălalt trotuar. 

Ree s-a decis să comande paste cabellini cu unt şi 
brânză. Şi-a făcut mândri părinții comandând cu un glas 
clar şi plăcut şi amintindu-şi să rostească „vă rog” şi 
„mulțumesc“. Eu însă m-am bâlbâit ca o proastă, reuşind 


cu chiu, cu vai să comand escalop cu risotto de ciuperci 
sălbatice. 

Jason a vrut friptură de vițel. 

A sosit şampania. Chelnerul a făcut un spectacol discret 
din desfacerea sticlei cu un mic pocnet. A turnat în două 
pahare cu picior înalt şi subțiri ca foaia de hârtie, care 
lăsau să se vadă bulele spumoase. hee a declarat că era 
cea mai drăguță băutură pe care o văzuse vreodată şi a 
vrut să guste şi ea. 

Jason i-a răspuns că va putea bea şampanie după ce va 
împlini douăzeci şi unu de ani. 

Ea s-a bosumflat, apoi s-a întors la înmuiatul pâinii în 
uleiul de măsline. 

Jason a ridicat paharul. L-am ridicat şi eu pe-al meu. 

„Pentru noi“, a spus el. „Şi pentru viitorul nostru fericit” 

Am dat uşor din cap şi am luat, ascultătoare, o 
înghiţitură. Bulele m-au gâdilat la nas, şi pentru o clipă am 
crezut, în chip absurd, că voi izbucni în lacrimi. 


Cât de bine o cunoşti pe persoana cu care te-ai 
căsătorit? Cu care ai schimbat jurăminte şi verighete, cu 
care ai construit o casă şi ai întemeiat o familie? Dormiţi 
unul lângă celălalt noapte de noapte, şi te uiţi la trupul gol 
al soțului tău atât de des, încât îl cunoşti ca pe propriul 
corp. Poate ai simţit degetele soțului săpând adânc în tine, 
trăgându-te mai aproape, îndemnându-te să te mişti mai 
iute, poate că l-ai auzit întrebându-te cu un glas răguşit: 
„Iti place? E bine?” Şi e acelaşi om care, şase ore mai 
târziu, se va ridica din pat pentru a pregăti vafe, legat la 
brâu cu şorțul preferat, cu volănaşe, al fiicei tale, şi poate 
Chiar cu părul strâns într-o agrafă în formă de fluture 
oferită cu graţie de fetiţa ta de patru ani. 

Dacă te minunează dulceaţa lui, abilitatea soţului tău de 
a fi deopotrivă amantul tău şi tatăl indulgent al fiicei tale, 
atunci poate nu e complet deplasat să te întrebi ce alte 
roluri mai e capabil să joace. Ce alte laturi ale 


personalităţii sale aşteaptă să fie puse în valoare. 

Pe tot parcursul cinei, Ree a chicotit, Jason a zâmbit, iar 
eu am sorbit din şampanie. Mă gândeam intruna la soțul 
meu şi la lipsa lui de rude şi de prieteni. Şi am continuat să 
beau. Mi-am amintit cu câtă uşurinţă mă convinsese să 
adopt un alt nume de familie atunci când ne mutaserăm în 
Boston - totul pentru a mă proteja de tatăl meu, aşa 
pretinsese atunci. Şi am continuat sa beau. Am revăzut în 
minte nopțile când stătea aplecat asupra computerului. 
Paginile web frecventate şi pe care se străduise atât de 
mult să le ascundă. Și fotografia aceea. Într-un sfârşit, la 
şase luni distanţă de clipa când o văzusem, mă concentram 
asupra acelei unice fotografii alb-negru cu un băiat 
înspăimântat, cu un păianjen negru şi păros perfect vizibil 
pe pieptul lui gol. 

Și am continuat să beau. 

Soţul meu intenţiona să mă omoare. 

Acum, totul mi se părea atât de clar, încât m-am mirat 
cum de nu-mi dădusem seama mai devreme. Jason era un 
monstru. Poate nu un pedofil - poate, dimpotrivă, ceva şi 
mai rău. Un agresor cu mintea atât de rătăcită, încât 
rămânea indiferent la farmecele soției sale tinere şi 
frumoase, cultivând în acelaşi timp, în chip lasciv, imagini 
teribile cu copii înspăimântați. 

Ar fi trebuit să-l ascult pe Wayne. Ar fi trebuit să-i spun 
la ce hotel urma să ne cazăm, numai că nu-mi trecuse prin 
cap să întreb. Nu. Eu aveam incredere în soțul meu şi îl 
lăsasem să mă ducă la moarte fără să-i cer niciun 
amănunt. Eu, cea care işi petrecuse toată copilăria 
învățând că nu trebuie să ai încredere în nimeni. 

Am sorbit din şampanie şi am plimbat escalopul cu 
furculiţa prin farfurie. M-am întrebat ce avea să-i spună lui 
Ree când totul urma să se sfârșească. S-a întâmplat un 
accident. Mami nu va mai veni acasă, îmi pare aşa rău, 
puiule, aşa rău. 

I-am turnat lui Jason un alt doilea pahar de şampanie. 


Nu era un mare băutor. Poate că, dacă îl îmbătăm, n-avea 
să reuşească să mă prindă, şi urma să cadă el în apă. Şi 
astfel avea să se facă dreptate. 

Jason a terminat de mâncat. La fel şi Ree. Chelnerul cu 
vestă neagră şi-a făcut apariţia, gata să debaraseze. S-a 
holbat consternat în jos, la farfuria mea plină. 

„Nu v-a plăcut mâncarea? Doriţi să vă ofer altceva?“ 

L-am îndepărtat cu scuze vagi, cum că mâncasem un 
prânz copios. Jason mă urmărea, dar nu a comentat 
minciuna. Părul întunecat ii căzuse peste frunte. Avea un 
aer dezinvolt, aşa cum stătea acolo, cu gulerul cămăşii lui 
elegante descheiat, cu părul des şi castaniu ciufulit şi cu 
adâncimile impenetrabile ale ochilor lui căprui. Celelalte 
femei din local îi aruncau probabil ocheade atunci când îşi 
închipuiau că nu eram atentă. Poate că toată lumea ne 
admira. „Uitaţi-vă la familia aceasta frumoasă, cu fetița 
aceea superbă şi atât de bine-crescută. “ 

Nu-i aşa că formam o imagine plăcută? O familie mică şi 
perfectă, asta dacă reuşeam să supraviețuim nopții care 
urma. 

Ree a cerut înghețată la desert. Chelnerul a condus-o la 
frigiderul cu gelato pentru a-şi alege aroma. Am umplut 
paharul lui Jason cu restul de şampanie. Abia dacă se 
atinsese de al doilea pahar. Ceea ce mi s-a părut absolut 
lipsit de fairplay. 

„Vreau să propun un toast”, am declarat, de acum clar 
ameţită şi nepăsătoare. 

A încuviinţat din cap şi a ridicat paharul. 

„Pentru noi”, am spus. „Împreună la bine şi la greu, în 
bogăţie şi în sărăcie, în sănătate şi în boală. “ 

Am dat pe gât paharul. Soţul meu a luat, prudent, numai 
o înghiţitură. 

„Deci ce altceva vom mai face în vacanţă?” am vrut să 
aflu. 

„M-am gândit să mergem la acvariu, poate să facem un 


circuit cu tramvaiul şi să ne oprim în Newbury Street“. 
Sau, dacă nu, să vizităm muzeele ori să facem o 
programare sau două la spa.” 

„De ce faci asta?” 

„Ce vrei să spui?” 

„De ce faci asta?” Mi-am fluturat mâna în direcţia sălii 
de mese, împroşcând cu şampanie. „Asta. Hotelul 
extravagant, restaurantul elegant. Vacanţa în familie. N- 
am mai făcut aşa ceva niciodată.” 

Nu mi-a răspuns pe loc, mărginindu-se să învârtă 
paharul între degete. 

„Poate ar fi trebuit să o facem mai demult”, a spus într- 
un Sfârşit. „Poate că noi doi ne petrecem prea mult timp 
mulțumindu-ne să supravieţuim, în loc să ne bucurăm de 
viață.” 

Ree s-a întors la masă, sprijinindu-se de brațul 
chelnerului cu o mână şi ținând în cealaltă cea mai mare 
cupă de înghețată din lume. Din câte se părea, alegerea 
unei singure arome fusese prea dificilă, aşa că se oprise la 
trei. Chelnerul ne-a făcut cu ochiul, a aşezat trei lingurite 
pe masă şi s-a făcut nevăzut în tăcere. 

Jason şi Ree au atacat îngheţata. Eu am rămas să-i 
privesc, cu stomacul strâns, simţindu-mă precum o 
condamnată la moarte care urcă treptele eşafodului, 
aşteptând ca securea să cadă. 

xk 

Jason a chemat un taxi care să ne ducă înapoi la hotei. 
Ree ajunsese în punctul în care combinaţia dintre 
surescitarea datorată nivelului de zahăr din înghețată şi 
ora târzie o făcuse să devină extrem de irascibilă. Eu mă 
clătinam pe picioare. Cele trei pahare de şampanie mi se 
urcaseră la cap. 

Mi s-a părut că nici Jason nu se mai ţinea atât de drept 


33 Arteră istorică din Boston, cu clădiri din secolul al XIX-lea şi multe 
magazine şi restaurante, o destinaţie turistică importantă a oraşului 
(n.tr.) 


atunci când a deschis portiera şi a încercat să o împingă pe 
Ree înăuntru, dar poate mă înşelam. Era omul cel mai 
stăpân pe sine din câţi cunoscusem vreodată, şi cele două 
pahare de alcool păreau să nu-l fi afectat prea tare. 

Am ajuns la hotel şi am reuşit să găsim apartamentul. I- 
am scos rochita de gală lui Ree şi am imbrăcat-o în 
cămăşuţa de noapte. O cameristă transformase ca prin 
minune canapeaua în pat, aşezând deasupra pături groase, 
patru perne şi două ciocolate învelite în staniol. Ree a 
mâncat ciocolatele în timp ce eu îi căutam periuta de dinţi, 
apoi a încercat să ascundă ambalajul îndesându-l sub 
pernă. Poate că ar fi reuşit să mă păcălească dacă nu s-ar 
fi mânjit cu ciocolată pe gură. 

Am mânat-o spre baie pentru a se spăla pe faţă şi pe 
dinţi şi a-i peria părul. A ţipat, s-a smiorcăit şi s-a văicărit 
mai tot timpul. Apoi am dus-o de guler înapoi spre 
dormitorul ei, vârând-o în pat, cu lepuraşul Lil' aşezat 
confortabil la ea în braţe. Ree luase cu ea douăsprezece 
cărţi. l-am citit două, şi avea deja pleoapele grele înainte 
să termin ultima propoziţie. 

Am redus luminozitatea veiozei, apoi m-am strecurat 
afară din cameră, lăsând uşa întredeschisă. Nu s-a plâns, 
semn clar că adormise. 

În dormitorul principal, l-am găsit pe Jason întins pe pat. 
Îşi scosese pantofii, şi sacoul era aruncat pe un scaun. Se 
uita la televizor, dar l-a stins când am intrat. 

„Ce face Ree?” a întrebat. 

„E obosită moartă.” 

„S-a descurcat foarte bine în seara asta.” 

„Da. Mulţumesc” 

„Tu te-ai distrat?” m-a întrebat. 

„Da.” M-am apropiat de pat, simţindu-mă Stânjenită, 
nesigură de ceea ce voiam să fac, de ceea ce aştepta din 
partea mea. Șampania mă cam buimăcise şi-mi era somn. 
Dar, când m-am uitat la soțul meu, aşa cum stătea întins 
pe patul acela mare cu lenjerie albă, oboseala mi-a pierit. 


N-am ştiut ce să fac, aşa că am rămas în picioare, 
frângându-mi mâinile. 

„Stai jos”, a spus el „O să te ajut să-ţi scoţi cizmele. ” 

M-am aşezat pe marginea patului. El s-a ridicat şi a 
îngenuncheat în fața mea, luându-mi piciorul în mâini. 
Degetele lui au deschis fermoarul, trăgându-l încet în jos, 
de-a lungul gambei, cu grijă pentru a nu ciupi pielea. A 
scos cizma din piciorul drept şi a trecut la stângul 

M-am trezit că mă întind pe spate, simțind cum degetele 
îi alunecă pe gambe şi îmi prind în palmă laba piciorului, 
după ce îmi scosese dresul. Imi mai atinsese vreodată 
picioarele? Poate doar atunci când fusesem însărcinată în 
luna a noua şi nu mai puteam să mă aplec şi să-mi văd 
picioarele. Dar pot jura că atunci nu simţisem la fel. Pentru 
că mi-aş fi amintit. 

Imi scosese ciorapii, dar degetele lui îmi mângâiau în 
continuare pielea. Degetul mare i s-a oprit în curba 
interioară a labei piciorului meu. Am tresărit, pe punctul 
să-mi retrag piciorul, dar mi l-a prins cu cealaltă mână. 
Apoi a început să-şi plimbe ambele degete mari pe pielea 
mea cu mişcări delicate, iar eu m-am pomenit că-mi 
arcuiesc spatele, scoțând un mic geamăt în fața decadenţei 
acestui masaj, după o noapte lungă petrecută în cizme de 
piele strânse pe picior. 

A trecut de la piciorul drept la cel stâng, apoi degetele 
au început să-i urce pe gambe, găsind mici noduri, 
masându-le. I-am simţit răsuflarea în spatele genunchiului 
- şoaptele gurii lui mângâindu-mi interiorul coapselor. 
Senzatii noi, care mă ţineau încremenită, incapabilă să mă 
mişc, de teamă să nu rup vraja. 

Dacă deschideam ochii, totul avea să dispară, şi urma să 
mă trezesc din nou singură. Dacă îi rosteam numele, îl 
readuceam la realitate, şi atunci ar fi coborât în fugă 
scările, spre nenorocitul lui de computer. Nu, nu trebuia să 
mă clintesc, nu trebuia să reacţionez în niciun fel. 

Și totuşi, şoldurile mele începeau să se rotească din 


proprie voinţă, şi eram conştientă de fiecare atingere a 
degetelor lui aspre, de fiecare gâdilătură a părului lui 
ondulat, de netezimea mătăsoasă a obrajilor săi proaspăt 
bărbieriţi. Șampania îmi încălzise pântecele. Mâinile lui 
îmi înfierbântau acum pielea. 

Și atunci, s-a ridicat şi s-a îndepărtat de pat 

Mi-am muşcat buzele ca să-mi maschez geamătul. 
Lacrimile începuseră să mi se adune în colţurile ochilor, şi 
în clipa aceea am simţit cum singurătatea creşte în mine 
mai acut decât în toate acele nopți când mă părăsea 
pentru a cobori la computer. „Nu e corect”, mi-a venit să 
tip. „Cum ai putut să-mi faci una ca asta?” 

Numai că, în clipa următoare, am auzit clănţănitul uşii 
pe care o închidea între dormitorul nostru şi camera lui 
Ree. Şi apoi un zăngănit uşor, în timp ce încuia uşa. 

Și după aceea patul s-a lăsat, când el s-a întors, 
întinzându-se lângă mine. Am deschis ochii şi l-am 
descoperit pe cel care îmi era soț de cinci ani uitându-se în 
jos la mine. Ochii lui întunecaţi nu mai erau acum aşa 
calmi şi impenetrabili. Părea nervos, poate chiar timid. 

Insă m-a întrebat cu aceeaşi voce liniştită pe care 
ajunsesem s-o cunosc atât de bine: 

„Imi dai voie să te sărut, Sandra?“ 

Am încuviinţat din cap. 

Soţul meu m-a sărutat, încet, atent, dulce. 

Și atunci, mi-am dat seama că mă auzise în noaptea 
aceea. Şi că nu voia să mă omoare. Ci să-mi dăruiască un 
al doilea copil. 


Există lucruri pe care iţi doreşti întotdeauna să le fi 
cunoscut mai devreme decât mai târziu. Să fi vorbit mai 
demult, înainte ca minciuna să capete asemenea proporții. 
Sau să fi provocat discuţia de la bun început, înainte ca, 
prin simpla ei omisiune, să devină o povară prea greu de 
suportat. 

Am făcut sex cu soțul meu. Sau, mai bine zis, am făcut 


sex unul cu celălalt. Delicat, încet, atent. După cinci ani, 
încă mai trebuia să învăţăm ce senzaţie ne producea 
atingerea pielii celuilalt, gâfâitul acela care putea o dată să 
însemne că făcusem ceva aşa cum trebuia, iar altă dată că 
trebuia să o iau mai încet. 

Am avut impresia că, dintre noi, eu aveam mai multă 
experienţă. Şi totuşi, pentru el era important să preia 
controlul. Dacă insistam prea tare, dacă mă grăbeam, totul 
avea să se năruie. Aveam să închid întrerupătorul pentru a 
reveni la ceea ce fuseserăm, doi străini care impărţeau 
patul. 

Aşa că i-am lăsat degetele să danseze pe pielea mea, 
descoperindu-i între timp, sub palme, linia suplă a 
coastelor, unduirea muşchilor care o încadrau, fundul tare 
ca piatra. Avea crestături pe spate, niște semne 
necunoscute. Dar, dacă încercam să le ating, se retrăgea, 
aşa că m-am mulțumit să îi trasez cu degetele cârlionții 
pufoşi de păr de pe piept şi umerii laţi, solizi. 

M-am desfătat la atingerea trupului lui, sperând că şi el 
găsea plăcere în corpul meu. Apoi a apărut cumva între 
picioarele mele, iar eu le-am desfăcut recunoscătoare, 
arcuindu-mi şoldurile, primindu-l în mine. În prima clipă a 
penetrării, poate am scos un mic țipăt, pentru că îl doream 
atât de mult. 

Și pe urmă a început să se mişte, şi m-am mişcat şi eu, şi 
am renunțat amândoi la orice prudenţă şi la orice 
stânjeneală. Totul se întâmpla exact aşa cum trebuia să se 
întâmple, şi era minunat. 

După aceea, l-am ţinut în braţe. Cu capul lipit de umărul 
meu, mângâindu-i părul. A rămas tăcut, şi pe obraji avea o 
umezeală care putea fi sudoare, dar la fel de bine şi 
altceva. Mi-a plăcut să stau aşa, alături de el, cu picioarele 
încolăcite în jurul lui, cu răsuflările noastre împletindu-se. 

La viața mea, făcusem sex cu mulţi bărbaţi, dar dragoste 
- cu puţini, şi am simţit că îi datoram asta soțului meu. 

Am adormit cu gândul că ideea cu vacanţa în familie 


fusese absolut strălucită. 
Și m-a trezit un plânset gutural. 


Soţul meu se legăna, lângă mine. În întunericul camerei, 
mai mult îi simțeam mişcările decât le vedeam. Părea să se 
fi strâns ghem, prins în ghearele unui coşmar. Am întins o 
mână şi l-am atins pe umăr. A tresărit, retrăgându-se. 

„Jason?“ am şoptit. 

A suspinat încet, rostogolindu-se departe de mine. 

„Jason?” am încercat din nou, de data aceasta vorbind 
mai tare, dar nu atât cât să o trezesc pe Ree. „Trezeşte-te, 
Jason. “ 

A continuat să se legene. 

Mi-am aşezat ambele mâini pe spatele lui şi l-am zgâlțâit 
puternic. A ţâşnit din pat, clătinându-se prin cameră, 
lovindu-se de un scaun cu spătar înalt, împiedicându-se de 
un lampadar. 

„Să nu dea naiba să-ndrăzneşti să mă atingi” a tipat, 
refugiindu-se împleticit într-un colţ. „Te-am omorât. Eşti 
mort, eşti mort, eşti mort “ 

M-am ridicat din pat şi am întins mâinile spre el, ca şi 
cum voiam să-l îmbrăţişez. 

„Sst, şşt, sst, şşt. Jason, nu e decât un vis. Trezeşte-te, 
iubitule, te rog. Ai avut un coşmar. “ 

Am aprins veioza de pe noptieră, sperând ca lumina să-l 
facă să-şi revină. 

Și-a întors chipul, apucând draperia şi ţinând-o în faţa 
lui, ca pentru a-şi ascunde goliciunea. 

„Pleacă“, a scâncit. „Te rog, lasă-mă, pleacă de-aici.” Nu 
l-am ascultat. Am făcut un pas înainte, apropiindu-mă. Apoi 
un altul. Dorindu-mi din tot sufletul ca soțul meu să se 
trezească, iar Ree să rămână adormită. 

Într-un final, şi-a întors, foarte încet, chipul spre mine. 

Și la vederea ochilor lui întunecaţi măriţi de groază, încă 
dilatati de spaimă, mi s-a oprit respirația. Ceva mi-a ticăit 
undeva, într-un colț al mintii, şi toate piesele acelui puzzle 


nebunesc s-au aşezat, în cele din urmă, la locul lor. 
„O, Doamne, Jason”, am şoptit. 
Și în clipa aceea am ştiut că făcusem o greşeală teribilă. 


Capitolul 34 


Taxiul a oprit în faţa casei lui Aidan la puţin timp după 
ora zece seara. Aidan nu a coborât imediat din maşină. A 
numărat fără să se grăbească un teanc de bancnote boţite, 
trăgând pe furiş cu ochiul la tufişurile din apropiere, în 
căutarea unor eventuale pericole. Umbra aceea uriaşă să 
fie rododendronul doamnei H. Sau unul dintre mardeiaşii 
de la atelierul auto al lui Vito? Dar pata aceea întunecată 
din dreapta ce era? Nişte fotografi ascunşi pe după copaci? 
Şi tot cvartalul înghiţit de beznă care se căsca în spatele 
lui? Poate că pe acolo, pe undeva, Jason Jones stătea la 
pândă, aşteptând să-l curețe. 

„La dracu'. Mişcă-te!” 

I-a azvârlit doisprezece dolari şoferului, a înşfăcat sacii 
cu rufe şi a coborât împleticindu-se din maşină, cu cheile 
de la casă strânse în pumn. A parcurs aleea, în timp ce 
şoferul încă mai zăbovea în stradă. A lăsat sacii să cadă, a 
înfipt cheia în broască şi a reuşit să o deschidă din prima 
încercare, cu toate că mâinile îi tremurau acum şi era aşa 
inundat cu adrenalină şi copleşit de spaimă, încât abia 
dacă mai era în stare de funcţionare. 

A auzit taxiul accelerând şi luând-o din loc. „Mişcă-te, 
mişcă-te, mişcă-te!” 

A împins uşa, azvârlind sacii cu rufe înăuntru şi 
folosindu-şi apoi picioarele pentru a trânti uşa în urma lui 
şi a se rezema de ea, pentru orice eventualitate, în timp ce 
se străduia să încuie broasca. 

După care a alunecat la podea, cu spatele lipit de uşă, 
copleşit de uşurare. Deocamdată era în viaţă. Mardeiaşii 
nu săriseră pe el, vecinii nu îi pichetau casa, iar fotografii 
nu se zgâiau la ferestre. Gloata care voia să-l linşeze nu-şi 
făcuse încă apariţia. 


A început să râdă răguşit, poate puţin isteric, pentru că, 
Dumnezeu îi era martor, din închisoare nu se simţise atât 
de secătuit. Acum era însă un om liber - cu alte cuvinte, la 
ce altceva se mai putea aştepta? Cât avea să mai plătească 
după ce-şi termina de ispăşit sentinţa? 

S-a forţat să se ridice, luând sacii cu rufe şi târându-i de- 
a lungul holului. Trebuia să-şi împacheteze lucrurile. 
Trebuia să doarmă. Trebuia să plece de acolo. Pentru a 
deveni o altă persoană. De preferinţă, una mai bună. Genul 
de tip onest care poate dormi noaptea. 

A ajuns în camera de zi şi a lăsat sacii să cadă pe 
canapeaua cu motive florale. Tocmai dădea să se întoarcă 
spre baie, când şi-a dat seama că o adiere îi mângâia faţa. 
O pală care plutea prin spaţiul înghesuit. 

Glasvandul era deschis. 

Şi Aidan a ştiut atunci că nu era singur în casă. 


D.D. îşi făcea de lucru cu hârţogăraia cotidiană, când 
telefonul a început să bâzâie la brâu. A recunoscut 
numărul mobilului lui Wayne Reynolds şi a dus telefonul la 
ureche. 

— Sergent Warren. 

— Aţi confiscat alt computer, a spus Wayne. 

Cu răsuflarea uşor greoaie, ca şi cum ar fi alergat. 

— Poftim? 

— Am primit un e-mail de la Ethan. Puştiul e mai isteţ 
decât ne-am închipuit noi. I-a trimis lui Sandy un mesaj 
infestat cu un Cal Troian... 

— Cu ce? 

— E un fel de virus care îţi permite accesul în hard 
drive-ul unui computer. Transmiţi un e-mail prietenos care 
îţi deschide, de fapt, porţile... 

— Rahat! a exclamat D.D. 

— Asta e. Nepotul meu a considerat probabil că nu mă 
mişcăm suficient de repede pentru a o proteja pe Sandy de 
soţul ei, aşa că a luat măsuri pentru a-l demasca el însuşi 


pe Jason. 

D.D. auzea acum tropăitul unor paşi pe o scară. 

— Unde naiba eşti, Wayne? 

— La laborator. Tocmai am terminat de vorbit cu Ethan, 
şi acum cobor la maşină. l-am spus că mă duc să-l iau de 
acasă şi ne întâlnim pe urmă cu tine. 

— Unde? a întrebat ea uimită. 

— Uite care-i treaba. Ethan are şi acum acces la 
computerul lui Sandy, şi, din câte spune el, în ultimele 
patruzeci şi opt de ore mai bine de o duzină de utilizatori 
au folosit computerul pentru a face diverse cercetări 
online. 

— Sunt cei de la criminalistică? Tehnicienii noştri care 
au spart codurile de protecţie? 

— Nici vorbă! Niciodată nu se lucrează direct pe sursă, 
ci pe o copie. Dacă ar fi oamenii tai, nu ar exista niciun fel 
de activitate pe computer. 

— Nu înţeleg. 

— Nu aţi confiscat hard drive-ul lui Jason. L-a înlocuit. 
Fie cu un alt hard drive, fie cu un alt computer. Ştiu, e 
greu de crezut. Oricum, tipul a găsit o ascunzătoare al 
naibii de bună pentru adevăratul computer. 

— Unde? La dracu’, am să obţin un nou mandat de 
confiscare în douăzeci de minute. 

— La Boston Daily. Ethan poate citi adresele de e-mail 
ale utilizatorilor, şi toate aparţin reporterilor de la ziar. 
Presupun, aşadar, că Jason a ascuns computerul în 
redacţia de ştiri, probabil l-a aşezat pe un birou oarecare. 
Recunosc, nemernicul e deştept. 

In fundal, s-a auzit scârţâitul unei uşi de incendiu din 
oţel care era împinsă, apoi pocnetul ei, în timp ce Wayne 
ieşea din clădire. 

D.D. a ascultat zornăitul unor chei şi bocănitul unor 
paşi. Wayne se îndrepta acum spre parcare. Şi-a închis 
ochii, încercând să proceseze noile informaţii, să prevadă 
implicaţiile legale. 


— La dracu”, a spus într-un final. Niciun judecător nu îmi 
va elibera un mandat de confiscare a tuturor computerelor 
de la o publicaţie importantă. 

— Nici nu e nevoie. 

— Nu e nevoie? 

— Ethan urmăreşte acum activitatea de pe computer 
folosind iPhone-ul mamei lui. În clipa când un utilizator se 
loghează, el poate să-i vadă adresa de e-mail. Ceea ce 
înseamnă că trebuie să mergem la birourile Boston Daily, 
să identificăm utilizatorul cu adresa respectivă de e-mail şi 
să vedem la ce computer lucrează. Un alt sunet, de data 
aceasta înăbuşit, apoi o frază scurtă: Stai puţin, să deschid 
portiera. 

S-a auzit scârţâitul uşii, apoi bufnitura de închidere. 
D.D. se ridicase deja de pe scaun şi îşi luase jacheta. 
Trebuia să pregătească rapid cererea pentru mandatul de 
percheziţie, să găsească o modalitate succintă de a defini o 
situaţie atât de avangardistă şi a decide apoi cărui 
judecător putea să se adreseze la acea oră târzie... 

— Deci, a revenit Wayne, mă duc să-l iau pe Ethan. Tu fă 
rost de mandat. Ne întâlnim la ziar. 

— Eu o să mă duc să-l iau pe Ethan, l-a corectat ea 
ieşind din birou. Miller se va ocupa de mandat. Tu n-ai ce 
căuta acolo. 

— Dar... 

— N-ai voie să fii singur în prezenţa unui martor şi nici 
la locul percheziţiei. Conflict de interese, distrugerea 
probelor, exercitare de presiuni asupra martorului. E 
nevoie să mai continui? 

— Fir-ar al dracului! a explodat Wayne. Nu i-am făcut 
niciun rău Sandrei! Eu sunt cel care te-a sunat. În plus, e 
vorba despre nepotul meu. Puştiul e înnebunit de spaimă! 

— Spune-mi că nu te-ai culcat niciodată cu Sandra Jones, 
a replicat D.D. pe un ton plat. 

— Zău aşa! Uite, deja sunt în maşină. Măcar lasă-mă să 
fiu alături de Ethan. N-are decât treisprezece ani, pentru 


numele lui Dumnezeu! Nu e decât un puşti. 

— Nu pot. 

— Nu vrei. 

— Nu pot 

— Eşti o dură. Totuşi, casa surorii mele e o ţintă uşoară. 

— Să nu îndrăzneşti! a dat să spună D.D. 

Dar nu a apucat să termine. A auzit huruitul motorului în 
momentul când Wayne a băgat cheia în contact. Apoi un 
declic ciudat. 

Wayne l-a auzit şi el. 

— La dracu”, nu! a ţipat expertul în computere. 

Şi pe urmă maşina a explodat în mijlocul parcării 
laboratorului de criminalistică. 

Lui D.D. i-a căzut telefonul din mână. A rămas 
încremenită, ţinându-se cu mâinile de urechile care îi 
ţiuiau şi strigând spre Wayne să iasă din maşină, să iasă 
naibii din maşină, deşi, evident, era prea târziu. 

Detectivii alergau în jurul ei. Cineva i-a spus să se aşeze. 
Şi pe urmă primul dintre pagerele din secţie a început să 
pâzâie: „Ofiţer rănit, ofiţer rănit.” 

„Ethan”, şi-a spus D.D. _ 

Trebuia să ajungă la el. Inaintea lui Jason Jones. 


Aidan Brewster n-a implorat îndurare. 

Poate că, în urmă cu ceva vreme, ar fi făcut-o. Ar fi 
luptat ca să rămână în viaţă, ar fi încercat să explice că nu 
era un om de lepădat, ci un tânăr cu mult potenţial. Ce 
naiba, când se băga sub capota unei maşini şi punea mâna 
pe motor... 

Acum însă era obosit. Obosit să fie tot timpul 
înspăimântat, obosit să se simtă hăituit. Dar mai ales 
obosit să ducă dorul unei fete de care n-ar fi trebuit 
niciodată să se îndrăgostească. 

Aşa că a rămas încremenit în picioare, în mijlocul 
camerei de zi. Chiar lângă canapeaua cu motive florale a 
doamnei H., cu mâna pe milieul ei favorit. 


În timp ce pistolul a apărut în faţa lui şi i-a luat 
pântecele la ţintă. 

Acum nu mai avea de ce să-şi facă griji. 

__S-a gândit la Rachel. A văzut-o cu ochii minţii. Zâmbea. 
Intindea braţele spre el, şi, de data aceasta, atunci când el 
a prins-o, n-a mai ţipat. 

Pistolul s-a declanşat. 

Aidan s-a prăbuşit la podea. 

Moartea dura mai mult decât crezuse. Fapt care l-a 
enervat, aşa că, în ultima clipă, s-a rostogolit pe burtă şi a 
încercat să se târască spre telefon. 

Al doilea glonţ l-a nimerit între omoplaţi. 

„Asta e, să mă ia dracu'”, şi-a spus. Apoi a rămas locului 
nemişcat. 


Jason a stins lanterna. A apucat strâns cutia grea de 
metal, ţinând-o ca pe o armă, şi s-a strecurat tiptil spre 
scările şubrede ale podului. Lumina lăsată aprinsă pe hol 
se răsfrângea pe podeaua dormitorului. S-a îndreptat într- 
acolo, punând piciorul stâng pe prima stinghie a scării, 
apoi pe dreptul. Treapta de sus a scârţâit, şi scara s-a 
clătinat sub greutatea lui. 

La naiba! Jason a alunecat grăbit în jos, aterizând cu un 
zgomot puternic şi  ghemuindu-se în întunericul 
dormitorului principal. După care s-a ridicat, gata să se 
repeadă în camera fiicei şi să lupte pentru viaţa ei. 

Şi atunci şi-a descoperit soţia stând în faţa lui. 


Capitolul 35 


— Nu înţeleg, s-a bâlbâit el. 

— Da, ştiu. 

— Eşti vie? Nu visez? Unde-ai fost? 

Sandra i-a luat lanterna din mână. Jason şi-a dat seama 
cu întârziere că o fluturase ameninţător spre soţia lui, 
aparent întoarsă din morţi. 

Era îmbrăcată toată în negru. Pantaloni negri, cămaşă 
neagră. O ţinută pe care n-o recunoştea, ieftină şi care îi 
venea prost. A observat acum că pe pat se afla şi o şapcă 
de baseball neagră. Echipamentul perfect pentru o 
spargere. Dar ce voia să fure? Să introducă sau să ia ceva 
din casă? Cum Dumnezeu de nu reuşea să înţeleagă ce se 
petrecea? 

— Am văzut ştirile la televizor, a spus Sandra calmă. 

Jason s-a holbat la ea. 

— L-am văzut pe tata la jurnalul de la ora cinci. Va cere 
custodia lui Ree. Atunci mi-am dat seama că trebuie să mă 
întorc. 

— Susţine că eşti o mincinoasă, a murmurat Jason. Ca 
mama ta era o femeie cinstită şi de treabă şi ca singurul lui 
păcat e că a iubit-o pe ea mai mult decât pe tine. 

— Ce a spus? a întrebat Sandy pe un ton tăios. 

— Că ai probleme grave, antecedente cu băutura, 
promiscuitatea, plus, probabil, mai multe avorturi la activ. 

Sandra s-a înroşit, fără să scoată o vorbă. 

— Dar că ei au fost nişte părinţi buni. Tu ai fost geloasă 
pe mama ta, apoi furioasă pentru moartea ei prematură. 
Aşa că ai fugit de tatăl tău şi pe urmă... ai fugit şi de mine. 
Ne-ai părăsit. Acum, când rostea vorbele cu voce tare, 
Jason a constatat surprins cât de mult îl dureau. Ne-ai 
părăsit, pe mine şi pe Ree. 


— N-am vrut să plec, a răspuns Sandra. Trebuie să mă 
crezi. S-a întâmplat ceva rău. N-a reuşit să mă ucidă 
miercuri noaptea, dar era, probabil, o chestiune de zile. 
Dacă rămâneam acasă, unde mă putea găsi... N-am ştiut 
cum să procedez... Mi s-a părut că era mai bine să mă fac 
nevăzută pentru un timp. Dacă dispăream, nu mă mai 
dorea. Şi pe urmă aş fi putut să pun lucrurile la punct. 

— Cine? Cum? Despre ce naiba vorbeşti? 

— Şşşt. I-a luat mâinile în ale ei, şi el s-a simţit brusc 
zdruncinat. 

Nu ştia dacă atingerea degetelor ei pe pielea lui era 
lucrul cel mai bun sau cel mai rău care i se întâmplase 
vreodată. O dorise. Se rugase pentru întoarcerea ei. Cu 
disperare. Şi acum, Dumnezeu să-l ierte, voia să-şi 
încolăcească palmele în jurul gâtului ei alb şi să strângă, 
pentru a o răni la fel de tare cum îl rănise pe el plecarea 
ei... 

Probabil că ea a sesizat ceva în ochii lui, pentru că l-a 
prins de mână cu şi mai mare forţă, aproape dureros. L-a 
împins spre pat, şi, după o clipă, ela urmat-o. S-au aşezat 
amândoi pe marginea saltelei, un cuplu revenit în patul 
conjugal - însă el tot nu înţelegea nimic. 

— Jason, am dat-o rău de tot în bară. 

— Eşti însărcinată? a întrebat el. 


— Da. 

— E copilul meu? 

— Da. 

— Din... timpul vacanței noastre în familie? 
— Da. 


Jason a rămas fără suflare. Şi cu umerii căzuţi. Era uluit, 
însă durerea se mai atenuase. S-a smucit din strânsoare, 
pentru că trebuia s-o atingă. Asta visase să facă, asta îşi 
dorise încă din prima clipă când aflase vestea. 

Şi-a aşezat palma cu degetele răsfirate peste întinderea 
plată a stomacului ei, în căutarea unui semn de viaţă. A 
unui indiciu că acel mic miracol exista cu adevărat. O 


viaţă, o viaţă în toată puterea cuvântului. Creată de ei 
amândoi şi - cel puţin din punctul lui de vedere - cu 
dragoste. 

— Încă nu a început să se vadă, a murmurat el. 

— Iubitule, nu au trecut decât patru săptămâni. 

Într-un târziu, el şi-a ridicat privirea. S-a uitat la ea, la 
ochii ei albaştri încercănaţi, la obrajii supti. Pe tâmpla 
dreaptă îi rămăsese urma unei vânătăi. Pe buza de sus o 
tăietură se umflase. Mâinile lui se mişcau acum din proprie 
voinţă, dinspre stomac spre mijloc, spre umeri, braţe, 
picioare. Trebuia să îi pipăie fiecare părticică a corpului, 
să se asigure că totul era la locul lui, intact. Şi că ea era 
teafără şi nevătămată. 

— A trebuit să aflu de la poliţie că eşti însărcinată. De la 
un sergent care e la un pas de a mă spânzura. 

— Îmi pare rău. 

A presat-o şi mai tare. 

— Dacă mă arestau, Ree ar fi fost dată în custodia 
statului. Şi plasată unei familii adoptive. 

— N-aş fi lăsat niciodată să se întâmple aşa ceva. Jason, 
te rog, trebuie să mă crezi. Atunci când am dispărut, eram 
conştientă că-mi asumam un risc, însă am fost convinsă că 
vei avea grijă de Ree. Eşti persoana cea mai puternică pe 
care o cunosc. Dacă n-ai fi fost, n-aş fi avut curajul să plec 
de acasă. 

— Şi să mă laşi să fiu acuzat că mi-am ucis soţia 
însărcinată? 

Ea a zâmbit vlăguită. 

— Cam aşa ceva. 

— Mă urăşti? a şoptit el, 

— Nu. 

— Mica noastră familie ţi se pare atât de greu de 
suportat? 

— Nu. 

— Îl iubeşti mai mult pe celălalt bărbat? 

Sandy a ezitat, şi el a simţit-o ca pe o nouă rană pe care 


avea s-o oblojească în nopţile şi în zilele ce vor urma. 

— Aşa am crezut, a răspuns ea într-un târziu. Şi pe urmă 
mi-am spus că soţul meu este Jason Jones. Deci presupun 
că amândoi ne dorim ceea ce nu putem avea. 

El s-a cutremurat, apoi a dat din cap în semn de 
încuviinţare. La urma urmei, la asta se reducea totul. El 
fusese cel care începuse căsnicia lor cu o minciună, aşa că, 
dacă ea dorea s-o încheie tot cu o minciună, cum putea el 
să o judece? 

Şi-a dezlipit mâinile de pe trupul ei, S-a aşezat mai bine, 
îndreptându-şi umerii şi pregătindu-se să ia în piept ceea 
ce avea să urmeze. 

— Te-ai întors din cauza lui Ree, a spus. Ca să nu fie 
luată de tatăl tău. 

Dar Sandra a clătinat din cap. Şi-a ridicat mâna şi i-a 
şters obrajii umezi. 

— Nu, Jason. Vad că tot nu înţelegi. M-am întors şi 
pentru Ree, şi pentru tine. Te iubesc, Joshua Ferris. 


D.D. a ieşit din sediul poliţiei din Roxbury în timp 
record. Cu sirena şi cu girofarurile pornite pe tot parcursul 
drumului. În paralel, vorbea la staţie, cerând ca agenţii să 
se îndrepte de urgenţă spre locuinţa familiei Hastings. 
Voia să-l ia imediat pe Ethan în custodia poliţiei. 

În acelaşi timp, voia ca detectivii poliţiei din Boston să 
se deplaseze la scena crimei din parcarea laboratorului de 
criminalistică, chiar cu riscul de a-i scoate din sărite pe 
şefii de la departamentul statului Massachusetts. Wayne 
Reynolds era angajatul lor, dar martorul poliţiei din 
Boston, şi, fără urmă de îndoială, fusese ucis din cauza a 
ceea ce ştia despre Sandra Jones. 

În plus, dorea ca alţi agenţi să fie trimişi la sediul 
ziarului Boston Daily. Să ceară să nu mai fie atins niciun 
computer până când nu primeau veşti despre Ethan 
Hastings. 

În cele din urmă, le-a dat instrucţiuni explicite celor doi 


agenţi care supravegheau reşedinţa familiei Jones. Dacă 
Jason Jones se apropia de uşa de la intrare, trebuia arestat 
pe loc. Ridicat sub acuzaţia de vagabondaj, amenzi de 
parcare neachitate, orice, nu conta. Numai să nu fie lăsat 
să părăsească locuinţa neîncătuşat. 

Poliţia tocmai pierduse un om, iar ea era furioasă. 

Aşa că nu i-a picat deloc bine atunci când dispeceratul a 
informat-o că doi ofiţeri ajunseseră la reşedinţa familiei 
Hastings. Din nefericire, adolescentul de treisprezece ani 
nu se afla în camera lui, iar părinţii n-aveau nici cea mai 
vagă idee unde plecase. 

Era ora unsprezece şi trei minute. Ethan Hastings 
dispăruse. 


— Cum ţi-ai dat seama? şi-a întrebat Jason soţia. 

— Din cauza zilei tale de naştere. Am instalat software 
de iPod pe computer şi am găsit în Recycle Bin o poză. 

— Ce poză? 

— O poză în care erai dezbrăcat şi bătut crunt. Şi cu o 
tarantulă pe piept. 

Jason a dat uşor din cap. Cu ochii fixaţi pe podea. 

— Asta a fost cel mai greu, a spus el încet. Pe de o parte, 
asta se întâmpla acum mai bine de douăzeci de ani. Am 
scăpat de-acolo. Am lăsat trecutul în urma. Pe de altă 
parte, omul acela a făcut atât de multe poze şi... filme. Le 
vindea. Aşa îşi câştiga existenţa. Vânzând pornografie 
infantilă altor pedofili, care le revindeau, desigur, la rândul 
lor, şi tot aşa. Circulă atât de multe imagini, în sute de ţări, 
pe zeci de mii de servere. Nu ştiu cum să le recuperez pe 
toate. Mi-e imposibil să le şterg pe toate. 

— Ai fost răpit, a şoptit ea. 

— În 1985. Un an foarte prost pentru mine. 

— Când ai scăpat? 

— După trei sau patru ani. M-am împrietenit cu o femeie 
mai în vârstă care locuia alături - Rita. Şi m-a luat la ea. 

— Şi bărbatul acela te-a lăsat, pur şi simplu, să pleci? 


— A, nu. A venit după mine. A legat-o pe Rita, mi-a întins 
puşca şi mi-a ordonat să o ucid. Asta era pedeapsa pentru 
că nu-l ascultasem. 

— Dar n-ai ucis-o. 

— Nu. Jason şi-a ridicat privirea spre ea. L-am împuşcat 
pe el. Şi, după ce a căzut, am continuat să-l împroşc cu 
gloanţe, ca să fiu sigur că a murit. 

— Îmi pare rău. 

El a ridicat din umeri. 

— A trecut mult de atunci. L-am omorât. Poliţia m-a dus 
înapoi la părinţi. Cazul a fost clasat şi mi s-a spus să-mi 
văd mai departe de viaţă. 

— Membrii familiei cum s-au purtat cu tine? Au fost răi? 
Ţi-au reproşat ceea ce se întâmplase, ceea ce fuseseşi 
obligat să faci? 

— Nu. Însă ei erau nişte oameni normali. Iar eu, nu. 

A privit-o gânditor. În interiorul casei, dormitorul era 
întunecat şi sumbru. Afară, reporterii îi asaltau cu miile de 
waţi ai reflectoarelor aprinse. Fapt care lui i se părea 
oarecum nimerit. Erau doi copii ascunşi sub pături care îşi 
povesteau unul altuia istorii înfricoşătoare cu stafii, după 
ce adulţii se duseseră la culcare. Asta ar fi trebuit să facă 
în prima lor noapte împreună, şi-a dat el seama acum. Alte 
cupluri plecau în luna de miere. Dar ei exact asta ar fi 
trebuit să facă. 

Simţea piciorul Sandrei lipit de-al lui, degetele ei 
împletite cu ale lui. Soţia lui, stând lângă el. Iar el voia să 
rămână acolo. 

— Mi-ai spus odată că ceea ce e făcut nu poate fi 
desfăcut, a zis el. Şi că nu poţi uita ceea ce ştii. Ai avut 
dreptate. Noi suntem doi oameni taraţi. Ne-am simţi 
singuri şi în mijlocul unei camere pline de lume. Şi asta 
pentru că ştim lucruri pe care ceilalţi nu le cunosc, pentru 
că am făcut cândva - sau am fost obligaţi să facem - 
lucruri pe care alţii nu le-au făcut niciodată. Poliţia m-a 
trimis acasă, dar nici măcar pentru părinţii mei nu m-am 


putut transforma, ca prin minune, într-un băiat ca toţi 
ceilalţi. Fapt care pe ei îi întrista profund. Aşa că, în 
dimineaţa zilei când am împlinit optsprezece ani şi am 
putut intra în posesia averii lăsate moştenire de Rita, am 
fugit. Numele de Joshua Ferris nu mi s-a părut potrivit, aşa 
că mi-am luat un altul. Şi apoi un altul, şi un altul. Am 
devenit un fel de expert în inventarea de noi identități. 
Chestia asta îmi alina durerea. 

Sandra i-a mângâiat dosul palmei. 

— Joshua... 

— Jason, te rog. Dacă aş fi vrut să fiu Joshua, aş fi rămas 
în Georgia. Dar m-am mutat aici, cu tine, şi am avut un 
motiv întemeiat pentru asta. 

— Dar nu înţeleg, a scuipat Sandra vorbele cu 
repeziciune. Tu însuţi spui că avem multe în comun. Atunci 
de ce nu mi-ai povestit toate astea mai demult? Mai ales 
după ce-ai aflat despre mama mea. Ai fi putut să-mi 
împărtăşeşti secretul. 

Jason a privit-o şovăielnic. 

— Pentru că nu doar retrag fotografiile porno de pe 
paginile de web. Ci... Uite ce-i, am încercat să fac terapie, 
dar n-a mers. Şi într-o seară am intrat pe computerul 
părinţilor şi am început să intru pe chat. Am... făcut turul, 
am descoperit indivizi cărora le plăcea să se uite la puşti 
ca mine. Şi mi-am creat un sistem: îi ademenesc să îmi 
comunice numerele cardurilor lor de credit şi alte date 
personale în schimbul vechilor mele fotografii 
pornografice. Şi pe urmă îi pun cu spatele la zid. Le 
lichidez conturile, deschid linii de credit pe numele lor, le 
transfer toate lichidităţile către Centrul Naţional pentru 
Copiii Dispăruţi şi Abuzaţi. li termin şi îi secătuiesc de 
bani. Ca un păianjen. Bănuiesc că am devenit, cu timpul, 
un prădător la fel de bun ca individul care m-a exploatat. 
Totul e ilegal, a continuat el. Dar e singurul lucru care mă 
ajută să nu-mi pierd minţile. 

— Deci asta faci noaptea? De-asta îţi petreci tot timpul 


pe internet? 

Jason a ridicat din umeri. 

— Am probleme cu somnul. Presupun că n-o să scap 
niciodată de ele. Aşa că e mai bine să-mi petrec timpul cu 
folos. 

— Ce s-a întâmplat cu familia ta? 

— Familia mea îl voia pe Joshua, şi Joshua nu mai exista. 
În schimb, Jason Jones are o soţie frumoasă şi o fetiţă 
minunată. Ce altceva mi-aş putea dori de la viaţă? 

— Tot nu înţeleg, a spus Sandra. De ce te-ai însurat cu 
mine? Dacă tot ce-ţi doreai era un copil, sunt atâtea 
metode mai bune decât să te legi la cap cu o nevastă... 

Jason şi-a pus două degete pe buzele ei, făcând-o să 
tacă. 

— Despre tine e vorba, Sandy, a şoptit el. Numai şi 
numai despre tine, şi aşa a fost mereu. Din prima clipă 
când te-am văzut, am ştiut că eşti femeia pe care o voiam. 
Sunt un soţ îngrozitor Nu pot... să fac... tot ce trebuie să 
facă un soţ. Îmi pare rău pentru asta. Dacă aş putea să dau 
timpul înapoi, dacă aş putea să nu mai fiu în ziua aceea pe 
drum, pe bicicletă, şi bărbatul acela să nu apară brusc în 
faţa mea, iar eu să nu cad, şi pe urmă să nu-l văd cum se 
apleacă peste mine... A scuturat din cap. Ştiu că nu sunt 
nici pe departe bărbatul perfect. Dar, atunci când sunt cu 
tine, când sunt cu Ree, vreau să încerc să fiu. Poate nu voi 
reuşi niciodată să redevin Joshua Ferris. Dar m-am străduit 
mult să fiu Jason Jones. 

Ea plângea acum. Îi simţea lacrimile scurgându-i-se 
printre degete. A ridicat cealaltă mână spre faţa «i, 
ştergându-i-le cu degetul mare. Blând, insuportabil de 
conştient de tăietura de pe buza ei, de vânătaia de pe 
tâmplă, de restul poveştii ei, pe care urma să i-o spună şi 
care avea să-i frângă inima, fără nicio urmă de îndoială. 

Soţia lui fusese bătută, iar el nu fusese alături de ea. 
Soţia lui fusese rănită, iar el nu fusese acolo ca s-o 
protejeze. 


— Te iubesc, a auzit şoapta ei printre degete. M-am 
îndrăgostit de tine în ziua când s-a născut Ree, şi de-atunci 
am aşteptat să mă iubeşti şi tu. 

El a privit-o şocat. 

— Şi, atunci de ce m-ai părăsit? Din cauza lui Aidan 
Brewster? 

Acum era rândul ei să-l privească derutată. 

— Aidan Brewster? Cine e Aidan Brewster? 


D.D. tocmai intra în South Boston, când a auzit 
dispeceratul anunțând: „S-au raportat focuri de armă, cele 
mai apropiate unităţi rugăm interveniţi”. Apoi sunetul 
cârâit al adresei. D.D. a pus imediat lucrurile cap la cap. 

A apăsat instantaneu pe butonul staţiei de emisie. 

— Nu e adresa unei doamne Margaret Houlihan? a 
întrebat. Rog confirmaţi. 

Răspunsul înăbuşit a venit o clipă mai târziu. 

— La naiba! D.D. a apăsat pe acceleraţie. E adresa lui 
Brewster. Cine se află acum la faţa locului? 

— Ofițerii Davis şi Jezakawicz. Niciun răspuns din 
interior când au bătut repetat în uşă. 

— S-o spargă. Ajung şi eu într-un minut. 

A tras de volan, virând scurt la stânga şi gonind în 
direcţia apartamentului lui Aidan Brewster. O explozie. Un 
adolescent dispărut de acasă. Împuşcături. Ce naiba se 
petrecea? 


— Din septembrie, a mărturisit Sandra acum, am 
început să-mi fac griji că eşti agresor sexual şi că faci tot 
felul de lucruri îngrozitoare pe internet, Aşa că m-am 
apucat să studiez mai mult despre computere, şi, făcând 
asta, l-am cunoscut pe Wayne Reynolds. 

— Te-ai îndrăgostit de criminalistul de la poliţia statului, 
a afirmat Jason. 

Şi-a retras mâinile, strângându-le pumn în poală. Poate 
nu era cel mai potrivit gest. Dar mai mult de atât nu putea 


oferi. 

— Îmi ieşisem din minţi. 

— Te-ai culcat cu el. 

Ea s-a grăbit să nege, clătinând din cap. 

— Dar, când mergeam la spa, uneori, noaptea... 

— Ştiu ce făceai când ziceai că te duci la spa, i-a tăiat 
Jason vorba. 

— Şi atunci de ce m-ai lăsat să mă duc? 

El a inspirat adânc, apoi a oftat cu putere. 

— Am crezut că nu e corect să te pedepsesc pentru 
propriile mele eşecuri. 

— Pentru că nu poţi face sex. 

— Am făcut sex cu tine. 

— Şi ţi-a plăcut? a întrebat ea curioasă. 

Jason a rânjit strâmb. 

— Sunt dispus să mai încerc o dată. 

Asta a făcut-o să zâmbească, eliberând o parte din 
tensiune. Dar imediat a redevenit serioasă, iar el s-a 
aplecat spre ea, pentru a-i vedea mai bine ochii în 
întunericul camerei. 

— După vacanţa noastră în familie, a spus Sandra, când 
am înţeles că fotografia pe care o văzusem nu era ceva ce 
făcuseşi tu, ci ceva ce ţi se făcuse ţie, am încercat să rup 
relaţia cu Wayne. N-a suportat prea bine. Te suspecta că 
mă forţezi cu ceva, credea că nu eram capabilă să gândesc 
aşa cum trebuia. A ameninţat că te toarnă la poliţie dacă 
pun capăt întâlnirilor noastre. 

— Te voia numai pentru el. 

— Şi pe urmă am aflat că sunt însărcinată, a şoptit 
Sandra. Am făcut testul vineri. Şi atunci mi-am dat seama 
că trebuia s-o rup cu totul cu Wayne. Că fusesem o 
proastă, că mă purtasem complet aiurea. Dar, Jason, îţi jur, 
tot ce voiam era să fiu cu tine şi cu Ree şi să ne continuăm 
viaţa împreună. Aşa că i-am trimis un e-mail lui Wayne. I- 
am scris că făcusem o greşeală şi că îmi părea rău, dar 
voiam să-mi salvez căsnicia. M-a sunat imediat. Agitat şi 


furios. Repetându-mi la nesfârşit că nu ştiu ce fac, că nu 
gândesc limpede. Credea că mă ai cu ceva la mână, că mă 
supui cu forţa. Nu ştiu exact ce-şi închipuia. Dar, cu cât 
insistam că totul era în regulă, cu atât părea mai sigur că 
trebuia să mă salveze. Şi atunci am întrerupt orice 
legătură cu el. Nu i-am mai răspuns la telefoane, la SMS- 
uri, la e-mailuri. Mi-am curăţat conturile de pe internet. 
Am făcut tot ce-am putut ca să şterg orice urmă a relaţiei 
noastre. Nu-mi doream decât să scap de el. Insă miercuri 
noaptea... 

A tăcut, ferindu-şi privirea. Jason a prins-o de bărbie şi i- 
a întors faţa spre el. 

— Povesteşte-mi, Sandy! Spune-mi tot, ca să ştim 
amândoi cum stăm şi cum să mergem mai departe. 

— Wayne a apărut. Chiar aici. În dormitorul nostru. Cred 
că a făcut o copie a cheii de la casă ultima dată când ne- 
am întâlnit. Era roşu la faţă, furios. Şi ţinea o bâtă de 
baseball în mână. 

Sandra a tăcut. Acum nu-şi mai focaliza privirea; se uita 
într-un punct vizibil numai pentru ea. Jason nu a întrerupt- 
o. A aşteptat-o să continue. 

— Am încercat să-l opresc, a şoptit ea. Să-l liniştesc, să-l 
asigur că totul avea să fie bine. l-am promis că o să mă 
întâlnesc din nou cu el, că o să mă duc iar la meciurile de 
baschet, că o să fac orice. Numai să plece. Să plece acasă. 
M-a lovit. Cu palma. Aici. Degetele ei au atins uşor 
vânătăile de pe faţă. Am căzut pe pat, şi el a venit după 
mine. Şi atunci nu m-am mai zbătut. Ce rost avea? mi-am 
spus. Dacă îi cedam, poate că avea să-i mai treacă din 
furie. Şi, după ce termina, avea să plece, înainte să se 
întâmple ceva şi mai rău. Eram îngrozitor de speriată din 
cauza copilului şi, desigur, a lui Ree. Şi din cauza ta. Dacă 
veneai acasă şi ne găseai pe amândoi în dormitor, iar el 
punea mâna pe bâta de baseball...? Mi se învârtea capul de 
atâtea gânduri, unul mai rău decât altul. Şi pe urmă... a 
intrat Ree. Auzise zgomotul şi venise la noi în dormitor. 


Stătea în prag, pe jumătate adormită. Şi a spus: „Mami“. 
Iar el a încremenit în clipa când a auzit-o. M-am gândit că 
ăsta era sfârşitul. Şi că avea s-o omoare şi să mă omoare şi 
pe mine. L-am împins. l-am spus să nu se mişte. Mi-am tras 
cămaşa de noapte în jos, m-am dus spre Ree şi am condus- 
o înapoi la ea în cameră. l-am spus că mami şi cu tati se 
luptaseră în joacă. Şi că totul era în regulă. Şi că ne vedem 
a doua zi dimineaţă. La început, nu voia să-mi dea drumul 
la mână. Ceea ce m-a îngrijorat. Dacă nu ieşeam din 
cameră suficient de repede, era posibil ca Wayne să vină 
după noi. Cu bâta Louisville Slugger. Aşa că i-am jurat lui 
Ree că n-o să lipsesc decât o clipă, o să mă întorc imediat. 
Şi că totul era OK. 

— Şi atunci te-a lăsat să pleci. 

Sandra a încuviinţat din cap. 

— Şi, când m-am întors în dormitorul nostru, Wayne nu 
mai era acolo. Cred că Ree l-a speriat. Poate că l-a făcut să 
se ruşineze şi să-şi vină în fire. Nu ştiu, nu sunt sigură. Am 
coborât la parter şi-am încuiat din nou uşa, nu că asta ar 
mai fi contat, având în vedere că avea cheia. Şi pe urmă m- 
am apucat să fac curat. Pătura pătată de sânge, veioza 
spartă. Numai că... 

Jason i-a mângâiat dosul palmei. 

— Numai că... 

Ea şi-a ridicat ochii spre el. 

— Numai că mi-am dat seama că, indiferent ce făceam, 
nu era de ajuns. Wayne lucra la poliţie. Avea cheia casei. 
Chiar dacă nu mă ucisese în noaptea aceea, cine îmi 
garanta că n-avea s-o facă peste o zi sau două? Doar 
nimeni nu apare la cineva acasă cu o bâtă de baseball în 
mână atunci când tot ce vrea este să stea de vorbă. Putea 
depune o plângere împotriva ta, pentru fotografia aceea, şi 
să te arunce în închisoare. Sau, Doamne fereşte, putea 
încerca s-o răpească pe Ree. Ea îl consideră prieten. S-ar 
urca oricând cu el în maşină. Cu alte cuvinte, am înţeles că 
o dădusem rău de tot în bară. 


— Aşa că ai fugit. 

Ea a zâmbit slab, sesizându-i accentul, în ciuda 
străduinţelor lui de a-şi stăpâni glasul. 

— M-am gândit că singura modalitate de a scăpa de un 
om ca Wayne Reynolds era să fac publică legătura dintre 
noi. Dacă se afla că era implicat într-o relaţie cu mine, 
atunci nu mai avea cum să ne facă rău nici unuia dintre 
noi, nu-i aşa? Ar fi devenit, automat, suspect. 

Jason îi urmărea cu greu firul gândirii. 

— Da, aşa bănuiesc. 

— Şi-atunci am decis să dispar. Pentru că, dacă 
dispăream, poliţia avea să intervină şi să înceapă o 
anchetă, nu? Şi avea să afle despre Wayne, şi atunci eu 
puteam să mă întorc acasă. Fără să-mi asum riscuri. 
Pentru că el n-ar fi îndrăznit să facă nimic; şi-ar fi pierdut 
slujba. Am luat cutia metalică din pod şi... 

— Dar nu ţi-am povestit niciodată despre ea. 

— Tu nu, dar mi-a spus Ree. Te-a văzut după Crăciun, 
când ai strâns ornamentele şi le-ai urcat în pod. M-a bătut 
la cap toată luna ianuarie cum că ai o ladă cu comori în 
pod şi mă bate şi acum la cap că vrea să meargă la 
„vânătoare de comori”. Am crezut că e vorba despre o 
cutie cu amintiri sau aşa ceva, dar, având în vedere cele 
petrecute în ultimele luni, am intrat la bănuieli. Mi-am 
amintit cât de uşor ţi-a fost să-ţi schimbi numele din 
Johnson în Jones. Mi-am amintit de suma considerabilă din 
contul nostru bancar, despre care nu vorbeşti niciodată, 
dar despre care aflasem din extrase. M-am decis să caut 
prin pod. După mai multe încercări, am descoperit cutia 
metalică. Banii mi-au fost de mare folos, dar documentele 
de identitate falsificate... m-au cam speriat. 

— Întotdeauna e bine să ai un plan de rezervă, a spus 
Jason. 

— Actele sunt numai pentru tine. Nu şi pentru restul 
familiei. 

— Asta se poate schimba. 


Sandra i-a aruncat un zâmbet, mai cald de această dată, 
iar el s-a trezit că o ia din nou de mână, strângându-i 
degetele în palmă. 

— M-am îmbrăcat cu nişte haine mai vechi de-ale tale, 
toate negre, a continuat ea. Mi-am vârât banii şi actele în 
buzunar - banii ca să-i folosesc mai târziu, actele ca să mă 
asigur că n-ai să dispari câtă vreme eram plecată. Am 
încuiat uşa în urma mea cu o cheie de rezervă şi m-am 
ascuns în tufişuri, aşteptând să te întorci acasă. 

— Te-ai ascuns în tufişuri? 

— N-am avut inima s-o las singură pe Ree, a mărturisit 
ea. Am vrut să stau pe aproape, în caz că se întorcea 
Wayne. Mi-a fost foarte greu, a continuat cu vocea 
sugrumată. Nici n-ai idee ce greu mi-a fost. Să vă las 
singuri... Mi-am tot spus că n-o să dureze decât câteva zile, 
că o să mă dau la fund, că o să-mi găsesc un motel ieftin, 
că o să plătesc numai în numerar. Şi că, atunci când poliţia 
îl va lua la întrebări pe Wayne, o să reapar şi o să pretind 
că mă simţeam extenuată sau o să născocesc eu o scuză 
potrivită pentru o mamă depăşită de situaţie, şi, după 
câteva zile de disconfort, se va aşterne praful peste toate şi 
vom putea să ne vedem de vieţile noastre. Nu m-am 
aşteptat să apară tata. Şi nici ca poliţia să facă presiuni 
asupra lui Ethan. Sau... toate celelalte chestii. Totul a 
căpătat o amploare prea mare. Presa care a dat năvală, 
poliţia care a pus casa sub supraveghere. Situaţia a scăpat, 
pur şi simplu, de sub control. 

— Nici nu-ţi închipui. 

— A trebuit să trec prin patru curţi din spate ca să intru 
în propria mea casă. O adevărată nebunie. 

— Şi cum crezi că o să rezolvăm treaba asta? 

Ea a ridicat din umeri. 

— O să deschid uşa din faţă şi-o să declar că m-am 
întors... Şi fotografii n-au decât să păcăne din aparate. 

— Presa o să te mănânce de vie. 

— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să plătesc 


pentru greşelile mele. 

Lui Jason nu-i surâdea ideea. În plus, câteva piese din 
puzzle nu-i dădeau pace. Iubitul lui Sandy nu-i acceptase 
refuzul, şi ea ce făcuse? Se hotărâse să dispară pentru a 
demasca relaţia lor? N-ar fi fost mai simplu să o expună 
public? De ce nu anunţase poliţia? Dispariţia Sandrei i se 
părea un gest extrem. Pe de altă parte, Sandy fusese 
atacată şi era îngrozită de ceea ce i se putea întâmpla lui 
Ree. Rezistenţa ei fizică probabil cedase, ca să nu mai 
pună la socoteală şi epuizarea psihică... 

Şi-a dorit din nou să fi fost acasă în noaptea aceea de 
miercuri. Pentru a-şi apăra familia. 

— Bine, a zis. O s-o facem împreună. O să ieşim 
împreună. Eu sunt deja soţul cel periculos, tu poţi fi soţia 
ţicnită. Mâine, presa o să ne răstignească; până la sfârşitul 
săptămânii, vom avea propria noastră emisiune TV - un 
reality show - şi vom împărţi canapeaua cu Oprah. 

— Nu putem să lăsam totul pe mâine? a întrebat Sandy. 
Vreau să mă trezesc odată cu Ree. Să-i arăt că m-am întors 
acasă şi că sunt bine. Şi că totul e în regulă. 

— N-am nimic împotrivă. 

Au rămas alături, umăr lângă umăr. Tocmai când dădeau 
să se mişte, au auzit dintr-odată un zgomot înfundat venind 
de afară. Curios, Jason s-a apropiat de fereastră. 

Unul după altul, toate carele de luat vederi ale 
televiziunilor, cu reflectoarele lor imense, cu echipele de 
cameramani şi de reporteri de ştiri s-au apucat să-şi 
strângă lucrurile şi să se îndepărteze. L-a urmărit pe 
primul cum face o întoarcere în U, apoi pe al doilea şi pe al 
treilea. 

— Ce naiba se întâmplă? a murmurat el. 

Sandra a venit lângă el. 

— Cred că au prins o ştire şi mai tare. 

— Mai tare decât întoarcerea ta din morţi? 

— Încă n-au aflat despre asta. 

— Da, aşa e. Însă, după două nopţi cu lumini orbitoare, 


întunericul brusc îl deconcerta. Apoi a auzit un alt zgomot. 
Un scârţâit ascuţit, precum sunetul scos de ramurile unui 
copac care zgârie o fereastră. Numai că în apropierea 
casei nu exista niciun pom. Zgomotul venea dinspre curtea 
din spate, şi-a dat el seama, şi se apropia acum de ei, 
îndepărtându-se de fereastră şi înaintând spre hol. 

— Stai aici, a ordonat. 

Dar era prea târziu. L-au auzit amândoi simultan: 
zdrăngănitul unui geam spart, în timp ce cineva intra prin 
fereastra din spatele casei. 


Capitolul 36 


— Împuşcat cu două gloanţe, îl informa D.D. pe Miller, 
abia sosit la apartamentul lui Aidan Brewster, după ce 
fusese trezit din somn de un apel telefonic. D.D., care se 
afla deja acolo de aproape douăzeci de minute, îl punea la 
curent. Prima împuşcătură în stomac, a doua în spate, 
între omoplaţi, din câte se părea trasă în clipa când 
încerca să scape târându-se. 

— A făcut multă mizerie, a remarcat Miller. 

— În mod cert, n-a fost un profesionist. O afacere strict 
personală, de la un capăt la altul. 

Miller s-a îndreptat de spate, ştergându-şi picăturile de 
loţiune Vicks care îi căzuseră pe mustață. Impuşcăturile 
erau nu numai o chestie murdară, dar şi urât mirositoare. 
Excremente, sânge şi bilă, toate revărsate şi impregnate în 
covor. 

— Dar Wayne Reynolds a fost lichidat cu o bombă 
plasată în maşină, a obiectat el. Ceea ce e o treabă de 
profesionist. 

D.D. a ridicat din umeri. 

— N-ai cum să fii în două locuri în acelaşi timp. Deci 
tipul declanşează o explozie pentru burlacul numărul unu, 
după care îi face o vizită burlacului numărului doi. 
Indiferent cum a procedat, şi-a eliminat amândoi rivalii 
într-o singură noapte. 

— Să înţeleg că eşti de părere că Jason Jones e autorul? 

— Cine altcineva avea legături cu ambii? 

— Deci Jones îşi ucide mai întâi soţia, într-un acces de 
gelozie, după care se răzbună pe bărbaţii cu care 
bănuieşte că ea a întreţinut relaţii. 

— Hei, s-au văzut şi lucruri mai nebuneşti! 

Miller şi-a arcuit sprâncenele, pentru a-şi exprima 


îndoiala. 

— Ce-i cu Ethan Hastings? 

— A dispărut de-acasă. Poate a aflat ce i s-a întâmplat 
unchiului şi l-a speriat gândul că ar putea fi următoarea 
victimă. La naiba, chiar ar putea fi următoarea victimă. 

Miller a oftat. 

— La dracu’, urăsc cazul ăsta. OK, deci unde se află 
acum Jason Jones? 

— La el acasă, păzit de majoritatea canalelor importante 
de ştiri, dintre care două sunt printre cele mai bune din 
ţară. 

— Nu, carele de reportaj nu mai sunt acolo, a corectat-o 
Miller. Au auzit şi jurnaliştii împuşcăturile. Când am ajuns 
eu, trăseseră deja aici, în faţa casei. Poate n-ar fi rău să-ţi 
aranjezi puţin părul. Mâine o să apari la prima ştire a zilei. 

— Fir-ar să fie! De ce nu se poate ca lucrurile să decurgă 
şi ele firesc? 

Atenţionată, D.D. şi-a dus mâna la păr. Trecuseră 
aproape douăzeci de ore de când nu mai făcuse un duş şi 
nu se mai ocupase de igiena personală. Nu avea nici pe 
departe înfăţişarea cu care o femeie s-ar fi mândrit să 
apară la televizor. A clătinat din cap. Mai e ceva, l-a 
informat ea pe Miller. Vino cu mine! 

Miller a urmat-o ascultător spre glasvandul care dădea 
afară din casă. Curtea din spate era cufundată în întuneric, 
comparativ cu luminile care ardeau orbitor în partea din 
faţă a casei. Însă în South Boston majoritatea caselor 
aveau curţi mici, de obicei împrejmuite cu garduri, care 
ţineau presa la distanţă. 

D.D. l-a condus pe Miller spre copacul în care se 
căţărase în cursul primei lor vizite la Aidan. Cel al cărui 
trunchi drept asigura o vedere perfectă spre casa familiei 
Jones. Lui Miller i s-a părut că ramurile pomului alcătuiau 
o scară tocmai bună pentru a sări peste gard, în curtea 
vecinului. Şi pe ele a zărit ceea ce voia să-i arate D.D. 

Pe a doua ramură se vedea o mică pată întunecată care, 


la o inspecţie mai atentă, cu ajutorul lanternelor, s-a 
dovedit a fi o mănuşă de piele de culoare maro-închis. 

— Ce zici, crezi că e măsura lui Jason Jones? a întrebat 
D.D, 

— Tot ce cred e că există un singur mod de-a afla. 


— Ascunde-te, a şoptit Jason pe un ton imperios, în 
şifonier. Grăbeşte-te! Eşti dată dispărută. Nimănui nu-i va 
trece prin cap să te caute. 

Sandy a rămas încremenită locului, aşa că Jason a 
împins-o în şifonier, lăsând uşa întredeschisă. 

Paşii se auzeau acum pe scări. Urcând încet, ferm. Jason 
a înşfăcat două perne şi le-a vârât sub cearşafuri, într-o 
încercare neizbutită de a crea imaginea unui trup adormit. 
Apoi s-a lipit de peretele de lângă uşă şi a aşteptat. Era 
perfect conştient de prezenţa fiicei sale de patru ani în 
dormitorul situat la numai şase metri distanţă. Era perfect 
conştient de prezenţa soţiei lui însărcinate ascunse în 
şifonier, la numai trei metri de el. Şi asta îl făcea să fie 
perfect stăpân pe sine, nefiresc de calm. Şi să pătrundă 
adânc într-o zonă dinăuntrul fiinţei sale în care, dacă ar fi 
avut o armă la îndemână, nu ar fi pregetat nicio clipă să 
înfigă un glonţ în intrus. 

Paşii s-au oprit pe palier, probabil în faţa uşii 
dormitorului lui Ree. Jason s-a trezit că-şi ţine respiraţia, 
imaginându-şi cum intrusul deschide uşa, o trezeşte pe 
Ree şi încearcă să o înşface... 

Un sunet uşor, un târşâit înfundat al picioarelor, în timp 
ce intrusul înainta cu un pas, apoi cu încă unul. 

Altă pauză. Jason a zărit o umbră profilându-se în prag şi 
a auzit zgomotul unei respiraţii uşoare, regulate. 

— Cred că de acum e cazul să ieşi, fiule, a rostit 
tărăgănat Maxwell Black. Te-am auzit mişcându-te când 
urcam scările, deci ştiu că eşti treaz. Nu complica şi mai 
mult lucrurile, şi atunci fiica ta nu va păţi nimic. 

Jason nu s-a clintit. A ţinut lanterna grea de metal pe 


lângă şold, analizând în sinea sa opţiunile. Maxwell nu 
pătrunsese în cameră, deci n-avea niciun rost să încerce 
să-l atace. Bătrânul cel şiret rămăsese pe hol, la un pas de 
uşa deschisă, suficient de aproape pentru a vedea ce se 
petrecea înăuntru şi totodată a se proteja. 

Podeaua de pe hol a scârţâit - un bărbat care făcea un 
pas în spate, apoi încă unul şi încă unul. 

— Am ajuns la uşă, fiule. Tot ce trebuie să fac este să 
apăs pe clanţă şi să aprind lumina. Fetiţa o să se 
trezească. Şi-o să-l strige pe tăticu'. Ce-ai vrea să-i spun 
atunci? Ce-ai vrea să afle fiica ta despre tine? 

Jason s-a dezlipit de perete. S-a mişcat foarte puţin, atât 
cât Maxwell să-l poată vedea din profil, dar fără să-şi 
expună tot corpul. A ţinut lanterna la spate. 

— Cam târziu pentru o vizită de curtoazie, a spus el pe 
un ton sec. 

Bătrânul a chicotit. Stătea în mijlocul holului iluminat, în 
faţa camerei lui Ree. Nu blufase; avea o mână pe clanţa 
uşii dormitorului fetiţei. In cealaltă mână, îmbrăcată într-o 
mănuşă neagră, ţinea un pistol. 

— Ai avut o noapte agitată, a spus Maxwell ridicând 
arma şi ţintind spre umărul stâng al lui Jason. Păcat că ai 
fost nevoit să-l împuşti pe tânărul Brewster. Deşi, pe de 
altă parte, mulţi cred că moartea e o pedeapsă prea blândă 
pentru perverşii de teapa lui. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Poliţia nu e de aceeaşi părere. Pun pariu că acum 
întorc casa băiatului cu fundul în sus. Şi vor găsi nişte 
scrisori de dragoste vechi de câţiva ani ale lui Sandy, 
ascunse sub saltea. Şi pe urmă mai este şi mănuşa uitată 
în copac, şi creanga ruptă. În douăzeci, hai, treizeci 
minute, vor fi aici ca să te aresteze. Şi tocmai de-asta ar 
trebui să ne grăbim. 

— Să ne grăbim cu ce? 

— Cu sinuciderea ta, fiule. Dumnezeule, doar ţi-ai ucis 
soţia şi i-ai împuşcat amantul. Eşti copleşit de remuşcări şi 


clachezi. Un bărbat ca tine nu poate fi un tată potrivit 
pentru un copil. Aşadar, vii acasă şi-ţi tragi un glonţ în cap. 
Detectivii ăia de treabă îţi vor descoperi cadavrul, vor citi 
biletul tău de adio. Sunt oameni deştepţi, vor înţelege 
imediat ce-ai făcut. Şi atunci o s-o pot duce pe Ree departe 
de toată nenorocirea asta, ca să înceapă o viaţă nouă, în 
Georgia. Nu-ţi face griji, o să mă ocup de ea aşa cum se 
cuvine. 

Jason a auzit dinspre şifonier sâsâitul iute al unei 
răsuflări trase. S-a apropiat cu un pas de uşă, încercând să 
menţină atenţia lui Maxwell îndreptată spre el. 

— Înţeleg. Ei bine, Maxwell, n-am ce zice, pare un plan 
bun. Deşi mi se pare că sesizez deja o lacună. 

— Care? 

— N-ai cum să mă împuşti de pe hol. Sunt convins că 
atâta lucru ai învăţat şi tu din cazurile pe care le-ai 
judecat. Primul lucru care îl dă de gol pe cel care 
înscenează o sinucidere este absenţa reziduurilor de praf 
de puşcă de pe rana făcută prin pătrunderea glonţului. 
Ceea ce înseamnă că rana nu a fost autoprovocată. Teamă 
mi-e că, dacă vrei ca asta să pară o sinucidere, va trebui să 
găseşti ceva mult mai elaborat. 

Maxwell l-a contemplat de pe hol. 

— M-am gândit şi eu la asta, a spus el. OK, acum o să te 
rog să păşeşti în lumină. 

— Dacă nu, ce-o să faci, o să mă împuşti? Nu prea cred. 

— Nu pe tine. Pe Ree. 

Jason s-a cutremurat. După care s-a forţat să respingă 
cacealmaua. 

— Aiurea! Tu însuţi susţii că ai pus la cale toată 
povestea asta cu scopul de-a obţine custodia lui Ree. 
Uciderea ei ar fi ca şi cum ţi-ai tăia nasul ca să te scuipi în 
faţă. 

— Atunci mă duc s-o trezesc. 

— Nu, Maxwell. Pe mine mă vrei. Uite, sunt gata. Sunt 
înarmat numai cu inteligenţa şi cu farmecul meu personal. 


Hai, vino să mă prinzi! 

Jason a dispărut într-un colţ întunecat al încăperii. Era 
acum recunoscător pentru obloanele trase şi pentru lipsa 
de umbre. Camera nu era mare şi n-avea cum să fugă mai 
repede ca un glonţ, însă era dormitorul lui, pe care îl 
străbătuse la toate orele nopţii. În plus, avea un secret: pe 
Sandra, ascunsă în siguranţă în şifonier. 

A urmat o pauză de o clipă, după care Jason şi-a dat 
seama că Maxwell înainta, pentru că lumina s-a stins pe 
hol. Alte şase sau şapte secunde, cât bătrânul şi-a obişnuit 
ochii cu întunericul, apoi primii paşi, făcuţi cu prudenţă, în 
interiorul camerei. 

Şi pe urmă loviturile în uşa de la intrare, chiar sub ei. 
„Poliţia! Deschideţi!” 

Max a înjurat în barbă. S-a întors spre zgomotul venit de 
jos, şi Jason s-a năpustit asupra lui. A traversat încăperea 
din trei paşi mari, prinzându-l pe bătrân de mijloc, 
doborându-l şi căzând şi el. Spera să audă pistolul 
alunecând din mâinile lui Max pe podeaua din lemn de 
esenţă tare. Zadarnic. 

S-a urcat pe piciorul lui Maxwell, încercând să-l fixeze 
pe bătrân la podea şi bâjbâind în acelaşi timp după armă. 
Maxwell l-a luat prin surprindere cu forţa lui. S-a răsucit, 
cât pe ce să scape. 

„Pistolul, pistolul. La naiba, unde e pistolul?” 

„Poliţia. Deschideţi! Jason Jones, avem un mandat de 
arestare pe numele tău!” i 

De acum, începuse să geamă. Încerca să nu facă prea 
mult zgomot, dar era conştient că tinereţea nu putea sta în 
calea unui glonţ şi că, dacă nu reuşea să pună mâna pe 
nenorocita aia de armă... A simţit cum ţeava îi pătrunde în 
coapsă. S-a smucit în stânga, încercând să-şi îndepărteze 
partea inferioară a corpului, cu mâinile încleştate pe 
braţele lui Maxwell. Arma se afla acum între ei, şi amândoi 
se zbăteau pe podea. Maxwell, şi-a ridicat pe jumătate 
braţele... 


Uşa şifonierului s-a deschis brusc. Sandra stătea acolo. 

— Tati,  opreşte-te! Ce faci? Pentru numele lui 
Dumnezeu, dă-i drumul! 

Maxwell, şi-a zărit fiica. A părut uluit la auzul pocnetului 
armei. 

Jason a simţit o arsură în lateral, la început nu foarte 
puternică. „O zgârietură”, şi-a spus în gând. „Doar o 
zgârietură.“ Dar apoi coşul pieptului i-a explodat de o 
durere sfâşietoare. „O, Doamne Dumnezeule!...” 

Şi undeva, într-un colţ al minţii, l-a zărit din nou pe 
Burgerman, cu expresia aceea a lui şocată, când primul 
glonţ tras de Jason îi pătrundea în umăr. Picioarele lui, 
care se înmuiaseră, trupul care îi aluneca la pământ. În 
timp ce Jason îşi pregătea Coltul greu de calibrul 45 
pentru următoarea împuşcătură, apoi pentru următoarea... 

„Deci asta simţi când mori.” 

— Tati! O, Doamne, ce-ai făcut? 

— Sandy? Sandy, eşti vie? O, scumpa mea. Scumpa mea, 
mă bucur aşa mult să te văd. 

— Dă-te de lângă el, tati. Mă auzi? Pleacă de lângă el. 

Jason se rostogolea pe podea. N-avea încotro, încerca să 
scape, să scape de durerea aceea nimicitoare. Cu partea 
laterală a corpului în flăcări. Işi simţea măruntaiele 
arzând, ceea ce era caraghios, având în vedere tot sângele 
acela care se scurgea, umed, din el. 

Bufnituri la parter. Poliţia care încerca să intre în 
locuinţă spărgând uşa din oţel armat. 

„Ups!“ îi venea să spună. „Prea târziu, aţi ajuns prea 
târziu.” 

S-a ridicat, poticnindu-se, în genunchi, şi-a săltat capul. 

Maxwell stătea în continuare în fund. Se uita spre fiica 
sa, care ţinea acum arma în mână şi privea în jos către el. 
Braţele ei tremurau violent. Avea ambele mâini încleştate 
în jurul mânerului. 

— Scumpo, a fost legitimă apărare. O să explicăm asta 
poliţiei. Te-a lovit. Văd că ai vânătăi pe faţă. Ai vrut să 


scapi, şi eu m-am oferit să te ajut. Ne-am întors în casă... 
să o luăm cu noi pe Ree. Da, exact, numai că l-am găsit pe 
Jason cu arma în mână. Parcă înnebunise, aşa că am fost 
nevoit să-l împuşc. Ca să-ţi salvez viaţa. 

— Spune-mi de ce-ai ucis-o. 

— Şi pe urmă o să mergem amândoi frumuşel acasă. Noi 
doi şi micuța Clarissa. O să ne întoarcem la casa noastră 
mare şi albă, cu verandă de jur împrejur. Întotdeauna ţi-a 
plăcut veranda aia. Şi Clarissei îi va plăcea, sunt sigur. O 
să montăm un leagăn. O să fie aşa fericită acolo! 

— Ai omorât-o, tată. Mi-ai omorât mama, şi eu te-am 
urmărit cum o făceai. Ai îmbătat-o. Ai târât-o, leşinată, 
până la maşină şi ai băgat-o înăuntru. Pe urmă ai ataşat 
furtunul la ţeava de eşapament, şi capătul celălalt l-ai 
trecut prin geam. Ai pornit motorul, ai ieşit repede din 
maşină şi-ai încuiat portierele în urma ta. Am văzut-o pe 
mama cum se trezeşte, tati. Am stat în pragul garajului şi i- 
am zărit expresia feţei atunci când şi-a dat seama că tu 
stăteai alături şi n-aveai de gând s-o ajuţi. Imi aduc aminte 
cum a tipat. Ani în şir m-am culcat simțind în nări miros de 
trandafiri ofiliţi şi trezindu-mă în urletele ei jalnice. Dar tu 
ai rămas de neclintit. N-ai ridicat un deget. Nici atunci 
când şi-a rupt unghiile încercând să descuie portiera, nici 
când şi-a umplut încheieturile de sânge lovind în parbriz. 
Ţi-a strigat numele, tati. A strigat după tine, şi tu ai stat 
acolo şi te-ai uitat la ea cum murea. 

— Puiule, ascultă-mă! Lasă jos pistolul. Sandy, scumpa 
mea, totul va fi bine. 

Dar Sandy şi-a încleştat şi mai tare mâinile pe armă. 

— Vreau răspunsuri, tati. După atâta amar de ani, am 
dreptul la adevăr. Uită-te în ochii mei şi răspunde-mi. Ai 
omorât-o pe mama pentru că-mi făcea mie rău? Sau pentru 
că eu crescusem suficient de mare pentru a-i ţine locul? 

Maxwell a tăcut. Din cauza durerii, Jason vedea acum ca 
prin ceaţă, dar tot putea citi expresia de pe faţa 
bărbatului. La fel şi Sandy. Uşile de fier şi ferestrele 


ultrasecurizate; după atâţia ani, ea încă mai încerca să-şi 
ţină tatăl încuiat pe dinafară. Numai că acum dispunea de 
o unealtă mai bună decât încuietorile cu zăvoare. Acum 
ţinea o armă în mână. 

Jason a întins mâna spre soţia lui. „Nu”, a dat el să 
spună. „N-o face. Ceea ce e făcut nu mai poate fi desfăcut. 
Şi nu poţi uita ceea ce ştii.” 

Dar Sandy făcuse şi aflase deja prea multe lucruri. S-a 
aplecat în faţă, a apăsat ţeava pistolului de sternul tatălui 
şi a apăsat pe trăgaci. 

La parter, uşa s-a deschis într-un târziu cu o bufnitură. 

Iar în camera de alături Ree a început să ţipe. 

— Jason... a dat să spună Sandy. 

— Du-te la Ree. Ai grijă de fiica noastră. Du-te la ea! 

Sandy a lăsat arma să-i cadă din mână. A ieşit în fugă 
din cameră, iar Jason a luat pistolul, a şters mânerul pe 
cracul pantalonului şi şi-a înfăşurat degetele în jurul lui. 

Mai mult de-atât nu putea face, şi-a dat seama uitându- 
se cum tavanul de deasupra lui se întuneca. 


Capitolul 37 


— Vrei să spui că ai luat un taxi până la sediul Boston 
Daily? Şi că te-ai descurcat singur? Că ai intrat în clădire 
fără să ţi se ceară niciun act de identitate şi că nimeni n-a 
încercat să te oprească? 

— Aţi mai întrebat asta şi vi s-a răspuns, a intervenit 
avocatul lui Ethan Hastings înainte ca băiatul de 
treisprezece ani să apuce să vorbească. Vă rog, treceţi mai 
departe, doamnă sergent. 

D.D. se afla în sala de conferinţe a poliţiei din Boston. 
Cu Miller în dreapta ei şi cu comisarul-şef adjunct de la 
omucideri în stânga. Vizavi de ei erau aşezaţi Ethan 
Hastings, părinţii lui şi o avocată de renume din baroul 
bostonian, un adevărat rechin, Sarah Joss. La două 
săptămâni după moartea prematură a lui Wayne Reynolds 
în parcarea laboratorului de  criminalistică al 
departamentului de poliţie al statului Massachusetts, 
familia Hastings îşi dăduse, în cele din urmă, acordul ca 
fiul lor să fie interogat de poliţia din Boston. Deşi, având în 
vedere alegerea avocatului, era clar că nu dorea să-şi 
asume niciun risc. 

— Zău aşa, Ethan, a insistat D.D. Unchiul tău mi-a spus 
la telefon că localizaseşi computerul familiei Jones în 
redacţia ziarului Boston Daily. Ce să înţeleg? Că, după ce- 
ai umblat, timp de trei ore, prin birourile lor, te-ai 
răzgândit dintr-odată? 

— Cineva schimbase protocoalele de securitate, a 
declarat Ethan pe un ton sec. V-am mai spus asta. Eu am 
trimis un virus. Care a fost eradicat de o versiune mai nouă 
a unui program antivirus. Cel puţin, aşa cred. 

— Dar calculatorul e în continuare acolo. Trebuie să fie 
unul dintre computerele din redacţia de ştiri. 


Puştiul a ridicat din umeri. 

— Asta-i problema voastră, nu a mea. Poate-ar trebui să 
angajaţi nişte detectivi mai buni. 

D.D. şi-a încleştat pumnii sub masă. Detectivi mai buni. 
„Aiurea! Camerele video de supraveghere îl arătau clar pe 
Ethan intrând în sediul Boston Daily la puţin timp după ora 
unsprezece şi jumătate, adus de un taxi pe care se părea 
că-l chemase sunând de pe iPhone-ul mamei sale. În timp 
ce D.D. şi restul poliţiei alergau spre scena crimei de la 
laboratorul de criminalistică, spre casa lui Aidan Brewster, 
de unde se auziseră împuşcături, şi în final spre reşedinţa 
familiei Jones, unde îi descoperiseră pe Sandra Jones, pe 
tatăl şi pe soţul ei, amândoi răniţi, Ethan intrase în 
birourile ziarului, Mai mulţi reporteri îşi amintiseră că-l 
văzuseră acolo, dar fuseseră prea ocupați cu propriile 
articole pentru a-i acorda vreo atenţie. 

Presupuseseră că era fiul unui alt coleg care lucra 
noaptea târziu. Şi, în timp ce ei îşi vedeau de treburile lor, 
Ethan Hastings... 

Ethan Hastings făcuse, în mod cert, ceva cu computerul 
familiei Jones, care, după toate aparențele, pur şi simplu 
nu mai exista. 

— Ştim că unchiul tău avea o relaţie cu doamna Sandra, 
a încercat D.D. o altă abordare. Nu e nimic ilegal într-o 
relaţie dintre doi adulţi, Ethan. Nu e nevoie să încerci să-l 
protejezi pe unchiul tău. 

Ethan a rămas tăcut. 

— Pe de altă parte, unchiul tău credea că Jason Jones 
folosea computerul pentru diverse afaceri ilegale. Pe noi 
asta ne interesează. Trebuie să găsim computerul. Şi 
credem că tu ne poţi ajuta. 

Ethan s-a mulţumit să se holbeze la ea. 

— Aminteşte-ţi ce ne-ai povestit tu cu gura ta, Ethan, a 
continuat D.D. Cum că Jason nu este un soţ bun. Că 
doamna Sandra era nefericită. Ajută-ne să ne facem 
treaba, şi poate că lucrurile se vor rezolva şi din acest 


punct de vedere. 

Era un şiretlic, însă D.D. ajunsese la exasperare. La 
două săptămâni după una dintre cele mai sângeroase nopţi 
din istoria poliţiei bostoniene, rămăsese pe cap cu trei 
cadavre şi nu făcuse nicio arestare. Total împotriva ADN- 
ului ei. 

Sandra Jones susţinea că dispăruse pentru a scăpa de 
relaţia cu Wayne Reynolds, care luase o întorsătură urâtă. 
Din nefericire, publicitatea făcută în jurul cazului îl 
adusese pe tatăl înstrăinat înapoi în peisaj. Tatăl care îi 
omorâse mama cu opt ani în urmă şi care apoi abuzase 
sexual de ea, lăsând-o însărcinată la şaisprezece ani. 
Rezolvase problema făcând un avort. După care nu mai 
dormise noaptea acasă. 

Poliţia găsise în camera de hotel a lui Maxwell Black 
probe care îl incriminau drept autor al uciderii lui Aidan 
Brewster, plus materiale folosite la fabricarea bombelor, 
care corespundeau cu resturile de explozibil descoperite în 
maşina lui Wayne Reynolds. Potrivit Sandrei Jones, tatăl ei 
recunoscuse că îi omorâse pe amândoi, încercând să pună 
totul în cârca lui Jason. Maxwell sperase ca astfel să 
determine poliţia să-l aresteze pe Jason, lăsându-i lui cale 
liberă spre obținerea custodiei nepoatei, pe care 
intenționa, desigur, să o transforme în viitoarea sa victimă. 

Insă, atunci când pătrunsese în locuinţa familiei Jones 
pentru a pune la punct înscenarea care avea să îl termine 
pe Jason, îşi descoperise fiica vie şi nevătămată. Sandra 
reuşise să-i smulgă arma din mână, după care îl omorâse, 
în legitimă apărare. 

Maxwell Black era mort. lar Jason Jones, internat la 
spitalul din Boston, se afla acum în stare gravă, după ce 
şansele lui de supravieţuire fuseseră considerate minime. 

Sandra Jones declarase că regreta profund consecinţele 
dispariţiei ei atât de intempestive. Totuşi, se întorsese: 
soţul ei nu se atinsese niciodată de un fir de păr de-al ei, şi 
acum puteau să-şi continue viaţa. 


Toată povestea asta o scotea din sărite pe D.D. Deci 
Sandra regreta ce făcuse? N-avea decât să i-o spună lui 
Aidan Brewster, care, practic, fusese executat, un om de 
sacrificiu aflat la îndemână. Să i-o spună lui Wayne 
Reynolds, care poate nu interpretase lucrurile corect, dar 
rămăsese, până la sfârşitul vieţii, un profesionist ferm 
convins că Jason Jones era implicat în afaceri necurate pe 
internet. 

Şi pe urmă mai era şi Ethan Hastings, care dispăruse 
timp de aproape patru ore în noaptea cu pricina, dar 
pretindea că nu avea habar ce se întâmplase cu 
computerul familiei Jones. 

D.D. îşi făcuse treaba şi obținuse un mandat de 
percheziţie a tuturor computerelor din sediul Boston Daily, 
pentru a stabili dacă aparţineau redacţiei sau unei 
persoane private. Verificaseră cu maximă atenţie toate 
adresele de e-mail deţinute de ziar. Computerul familiei 
Jones nu se afla în sediu. Pur şi simplu, se evaporase. 

Iar Ethan Hastings era vinovatul. D.D. era cât se poate 
de sigură. 

Din păcate, puştiul genial de treisprezece ani se dovedea 
tare ca stânca şi imposibil de clintit. 

— Aţi terminat? a întrebat tatăl lui, Noi ne-am prezentat 
aici cu buna-credinţă, şi, din câte înţeleg, fiul meu v-a spus 
tot ce ştie. Faptul că nu puteţi găsi computerul acela de 
care aveţi nevoie în anchetă nu-i treaba noastră. 

— Cu condiţia ca fiul dumneavoastră să nu fi distrus 
probele, a mârâit D.D. 

Comisarul-şef adjunct a ridicat mâna ca să o liniştească. 
S-a uitat la D.D., şi ea a recunoscut expresia. Era 
echivalentul anchetatorilor pentru „Dacă ai ceva de zis, zi 
acum, dacă nu, las-o baltă”. Iar ea nu dispunea de niciun 
indiciu ascuns în mânecă. La naiba! 

— Am terminat, a anunţat ea scurt. Mulţumim pentru 
cooperare. Ţinem legătura, în caz că mai apare ceva. 

Aluzia era clară: o să vă fac viaţa un iad... 


Clanul Hastings s-a ridicat şi a plecat, cu Ethan uitându- 
se urât la ea în timp ce ieşea pe uşă. 

— A făcut el ceva, a bombănit D.D. către şeful ei. 

— Foarte posibil. Dar puştiul e îndrăgostit de 
profesoară. Şi, atâta timp cât îşi închipuie că o protejează 
pe sărmana doamnă Sandra... 

— Care e responsabilă pentru uciderea unchiului lui... 

— Care a fost atacată de unchiul lui, cel puţin dacă e să 
ne luăm după propriile ei declaraţii. 

D.D. a oftat. Percheziţionaseră computerul lui Wayne 
Reynolds, şi tehnicienii recuperaseră din el o serie de e- 
mailuri schimbate între specialistul în informatică şi 
frumoasa profesoară de educaţie civică. Nicio dovadă 
concludentă, doar un număr mai mare de mesaje decât ar 
fi fost de aşteptat într-o relaţie strict platonică. Se 
confirmaseră şi spusele Sandrei: cu cinci zile înaintea 
dispariţiei, încetase să-i mai trimită e-mailuri, în timp ce în 
computerul lui Wayne figurau, pentru aceeaşi perioadă, 
zeci şi zeci de texte trimise cu scopul de a-i atrage atenţia. 

— Aş vrea totuşi să arestez pe cineva, a mormăit D.D. Şi 
aş prefera ca persoana aia să fie Jason Jones. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Dar un individ atât de rece şi de calculat ca el 
are, cu siguranţă, nişte schelete ascunse undeva, într-un 
dulap. 

— La fel ai crezut şi despre Aidan Brewster, i-a reamintit 
cu blândeţe comisarul-şef adjunct, şi în cele din urmă s-a 
dovedit că tipul n-avea nimic de-a face cu povestea asta. 

D.D. a oftat zgomotos. 

— Da, ai dreptate. Şi asta mă face să mă întreb cum de 
mai putem şti care sunt adevărații monştri şi care nu. 


Soţul meu a ieşit azi din spital. 

Ree i-a pregătit o pancartă uriaşă. I-a luat trei zile s-o 
facă, acoperind hârtia albă de măcelărie cu diverse 
curcubeie şi fluturi şi cu trei feţe zâmbitoare. Adăugase şi 


un motan portocaliu cu trei mustăţi imense. „Bine ai venit 
tati!” era scris pe ea. 

A atârnat-o în camera de zi, deasupra canapelei verzi de 
două locuri, unde Jason avea să stea întins în următoarele 
săptămâni, pentru recuperare. 

Ree şi-a aşezat sacul de dormit lângă sofa. Eu mi-am 
făcut propriul culcuş, din perne şi pături. In primele patru 
zile după întoarcerea lui Jason acasă, am dormit acolo, ca 
în tabără - un mic trio rătăcit care avea nevoie să se 
trezească în fiecare dimineaţă uitându-se la chipurile 
celorlalţi. În ziua a cincea, Ree a declarat că se săturase să 
campeze şi a revenit în dormitorul ei. 

Și uite aşa ne-am continuat viaţa. Ree s-a dus din nou la 
grădiniță. Eu am terminat anul şcolar. Jason şi-a găsit de 
lucru ca ziarist independent pentru diverse publicaţii, în 
timp ce coastele i s-au sudat şi s-a vindecat şi pe 
dinăuntru. 

Presa a continuat să nu ne dea pace. Eu am fost 
distribuită în rolul Elenei din Troia în varianta bostoniană. 
Femeia a cărei frumuseţe declanşase o tragedie. Nu sunt 
de acord cu această caracterizare. Elena a pornit un 
război. Eu l-am terminat 

Poliţia n-a renunţat să ne dea târcoale. Pierderea 
computerului nostru îi irita, şi din privirile doamnei 
sergent am înţeles că nu considera cazul închis. 

Am făcut un test cu poligraful în care am fost pe deplin 
sinceră. N-aveam nici cea mai vagă idee de ceea ce se 
întâmplase cu hard drive-ul nostru. Dar ştiam ce se 
petrecuse în noaptea aceea în redacția ziarului Boston 
Daily? Sau în ce fel se implicase Ethan Hastings în toată 
afacerea? Totul era un mare mister pentru mine. Nu eu 
mutasem computerul şi, evident, nici nu-i cerusem lui 
Ethan să o facă. 

Mi-am dat seama că Jason se aştepta să fie arestat 
imediat după externare. Ori de câte ori se auzea soneria, 
se încorda pe canapeaua noastră de două locuri, pregătit 


pentru ce era mai rău. I-a luat săptămâni în şir până să se 
mai calmeze. Şi de atunci l-am tot surprins privindu-mă 
gânditor. 

Nu mi-a pus întrebările care se impuneau. Şi nici eu nu 
m-am oferit să-i dau răspunsurile. Chiar şi acum, când ne- 
am mai apropiat, rămânem un cuplu care cunoaşte 
valoarea tăcerii. 

Soţul meu este un om foarte inteligent. Sunt convinsă că 
a reuşit deja să pună singur lucrurile cap la cap. De pildă, 
cred că a sesizat că în noaptea aceea de miercuri fugisem 
de Wayne Reynolds, pentru ca, după aceea, într-un mod 
cât se poate de convenabil pentru mine, el să fie făcut 
bucăți chiar în seara când m-am întors acasă. Sau că tatăl 
meu mărturisise că-l omorâse pe Aidan Brewster, dar nu şi 
pe Wayne. Lucru ciudat, având în vedere materialele 
folosite la fabricarea unei bombe care fuseseră descoperite 
în camera lui de hotel. 

Desigur, oricine poate învăţa în zilele noastre cum se 
fabrică o bombă. Nu e nevoie decât să cauţi pe internet. 

Și, fără îndoială, asta l-a ajutat pe soţul meu să mai facă 
şi alte legături. De exemplu, ce îl determinase pe Ethan să 
se apuce brusc să caute computerul familiei noastre? Si, 
mai mult, de ce riscase să umble la el într-un spațiu 
public? Doar nu îl îngrijora faptul că hard drive-ul ar putea 
conţine probe care l-ar fi putut trimite pe Jason la 
închisoare pe viaţă. 

Pe de altă parte, adevărata semnificaţie a unor vizite 
online nocturne a devenit probabil clară după ce Ethan a 
aflat de explozia maşinii unchiului său. Calul Troian 
spionase nu numai activităţile lui Jason, ci şi pe ale mele, şi 
să zicem doar că ar fi mai bine pentru toată lumea dacă 
activitatea mea pe internet din noaptea aceea de miercuri 
ar rămâne un mister. 

Niciodată nu am discutat cu Ethan pe marginea acestui 
subiect. Şi nici n-o voi face. Părinţii lui mi-au interzis orice 
contact cu el şi l-au transferat la o şcoală particulară. Din 


recunoştinţă faţă de Ethan, le-am respectat dorinţa. Ethan 
mi-a redat familia, şi pentru asta îi voi fi veşnic îndatorată. 

Știu că Jason îşi face griji pentru mine. Mă întreb dacă 
sesizează ironia situaţiei - faptul că tatăl meu l-a ucis pe 
cavalerul numărul unu pentru a da vina pe soțul meu, în 
acelaşi timp în care eu îl omoram pe cavalerul numărul doi 
pentru a da vina pe tatăl meu. Aşchia nu sare departe de 
trunchi? Marile spirite se întâlnesc? _ 

Cred că am învăţat o lecţie prețioasă de la soţul meu. În 
viață, poţi fi vânător sau pradă. Wayne Reynolds îmi 
ameninţase liniştea familiei. După aceea, soarta lui fusese 
pecetluită. 

O să vă spun adevărul. 

Acum nu mai visez sânge sau trandafiri ofiliţi şi nici 
chicotelile ascuțite ale mamei. Nu mă trezesc din somn cu 
ultimele vorbe ale tatei răsunându-mi în urechi sau cu 
imaginea celui care fusese pe cale să-mi devină amant 
descompunându-se într-un uriaş glob de foc. Nu-mi visez 
părinții, sau pe Wayne, sau bărbaţi fără feţe care işi 
împing mădularele în mine. 

E vară. Fiica mea aleargă printre aspersoare, îmbrăcată 
în costumul ei de baie roz preferat. Soţul meu zâmbeşte 
urmărind-o cu privirea. lar eu lenevesc în şezlong, în 
curtea din spatele casei, cu mâna aşezată pe curba 
delicată a pântecelui meu rotunjit, simțind cum înăuntru 
creşte noul membru al familiei noastre. 

Cândva, am fost fiica mamei mele. Acum, sunt mama 
fiicei mele. 

Dorm bine noaptea, în braţele puternice ale soțului meu, 
liniştită că fiica mea se află în siguranță în camera de 
alături, cu Domnul Smith încolăcit la picioarele ei. Visez la 
prima zi de şcoală a lui Ree. Visez la primul zâmbet al 
pebeluşului. Visez la cum voi dansa cu soțul meu la cea de- 
a cincizecea noastră aniversare. 

Sunt soție şi mamă. 

Visez la familia mea. 


Mulţumiri şi dedicaţii 


Ca întotdeauna, sunt recunoscătoare nenumăraţilor 
experţi care au răspuns cu bunăvoință la nesfârşitele mele 
întrebări, dar şi rudelor şi prietenilor care mi-au tolerat cu 
răbdare apucăturile scriitoriceşti (ciudate). Sunt cu toţii 
nişte oameni buni şi minunaţi. Eu nu ştiu decât să tastez 
foarte repede, pentru că aşa îmi câştig existenţa. Ei sunt 
inteligenţi. În timp ce eu am greşit destul de des în trecut 
jonglând cu informaţiile pe care ei mi le-au băgat cu atâta 
greutate în cap. 

Primul pe listă, Rob Joss, criminalist evaluator, care m-a 
educat în privinţa modalităţilor de a estima factorii de risc 
pentru agresorii sexuali. El este cel care mi-a oferit şi o 
părere personală deosebit de interesantă - şi anume, 
faptul că preferă să evalueze agresori sexuali pentru 
tribunalele penale decât să evalueze părinţi pentru 
tribunalele pentru minori. Pentru că, la urma urmei, 
agresorii sexuali sunt nişte oameni răi care în timpul 
proceselor se prezintă în forma lor cea mai bună, în timp 
ce părinţii care divorţează sunt oameni buni care la proces 
scot la iveală laturile lor cele mai urâte. 

De asemenea, Katie Watkins, director executiv, şi Liz 
Kelley, specialist în interogarea copiilor în cadrul Centrului 
de Avocatură pentru Copii din ţinutul Carroll. Aceste două 
femei lucrează neobosit la cazuri de agresiune sexuală 
asupra minorilor, care ar frânge pur şi simplu inimile unor 
muritori de rând. Noi, ceilalţi, ne dorim ca lumea să devină 
un loc mai bun. Ele chiar se implică în transformarea lumii. 

Recunoştinţa mea lui Carolyn Lucet, asistent social 
independent, specializat în tratamentul agresorilor sexuali. 
Mulţumesc că mi-ai deschis ochii şi m-ai învăţat să privesc 
lucrurile din ambele perspective. Ca părinte, atunci când 


am început să scriu romanul, împărtăşeam sentimentele 
sergentului D.D. Warren cu privire la agresorii sexuali 
(„Iadul este prea mic pentru a-i cuprinde pe toţi”). Trebuie 
să recunosc: Carolyn m-a ajutat să apreciez importanţa 
reabilitării, şi pe parcurs am ajuns la concluzia că această 
problemă complexă merită, probabil, o atitudine mai 
nuanţată decât „Să-i spânzurăm pe toţi şi Dumnezeu să-i 
ajute”. 

Mulţumiri Theresei Meyers, ofiţer supraveghetor, care 
mi-a explicat rolul, în mare măsură neînțeles de către 
publicul larg, al acestor oameni ai legii. Theresa lucrează 
ca ofiţer supraveghetor de mai bine de optsprezece ani şi a 
ajuns la a doua generaţie de deţinuţi eliberaţi condiţionat. 
Ea a observat, cu perspicacitate, că, dacă am cheltui de la 
bun început mai mult cu educaţia copiilor, poate mai târziu 
nu am fi nevoiţi să alocăm atâţia bani pentru a aplica 
legea. Sunt întru totul de acord cu ea. 

De asemenea, îi datorez recunoştinţă lui Wayne Rock, de 
la departamentul de poliţie din Boston, care m-a consiliat 
anterior la scrierea romanului Alone, şi care a acceptat 
acum cu bunăvoință să răspundă altor întrebări pe care i 
le-am adresat pentru a mă pune la curent cu noile 
proceduri din poliţie. Am apreciat privirea de ansamblu 
oferită de el asupra modalităţilor corecte de percheziţie şi 
sechestru, asupra regulilor de interogare a suspecţilor, 
plus, desigur, micul pont privitor la confiscarea strategică 
a gunoiului pe timp de noapte. Mersi mult, Wayne! 

Lui Keith Morgan, tehnician criminalist la laboratorul de 
informatică, ale cărui opinii despre lenevie şi conştiinţa 
vinovată a computerelor mi s-au părut absolut fascinante, 
chiar dacă un pic tulburătoare pentru o amatoare ca mine. 
Keith a câştigat premiul pentru răbdare, căci a fost nevoie 
de câteva încercări din partea mea pentru a pune toate 
lucrurile în ordine. Cel puţin eu aşa sper, că le-am pus în 
ordine. Oricum, nu uitaţi că greşelile - în măsura în care 
există - îmi aparţin în totalitate. Asta e „bucuria” meseriei 


de scriitor. 

Pentru a completa lista profesioniştilor: Jack McCabe, 
director de şcoală; onorabila Jennifer Sawyer Norvell, de la 
casa de avocatură Moss Shapiro; Liz Boardman, Laura 
Kelly, Tara Apperson, Mark Schieldrop şi Betty Cotter de 
la South County Independent. Şi, nu în ultimul rând, le 
mulţumesc celor de la The Divas, care au aprobat lista de 
păpuşi Barbie, jocuri, cărţi şi filme cu care s-a distrat în 
acest roman micuța Ree. Niciodată până acum nu am 
primit atât de multe sfaturi din partea unor consultante 
aşa adorabile, compensate în totalitate cu pungi de biscuiţi 
Cheddar Bunnies. 

Din categoria „amuzant, dar periculos”: felicitări Aliciei 
Accardi, câştigătoarea celei de-a cincea ediţii a 
concursului „Omoară un prieten, schilodeşte un amic”. 
Alicia Accardi a nominalizat-o pe Brenda J. Jones, 
„Brennie”, drept „Norocoasa anului”, cea al cărei nume va 
apărea într-o viitoare carte a mea. lată cum şi-a justificat 
Alicia alegerea: „Brenda a luptat din greu pentru ceea ce 
are, a fost nevoită să depăşească multe obstacole şi încă 
mai are zilnic de luptat, însă are o inimă mare cât tot 
universul şi e oricând gata să-şi dea cămaşa de pe ea 
pentru cei pe care îi iubeşte... Merită să fie imortalizată.” 

De asemenea, Kelly Firth, câştigătoarea primei ediţii a 
concursului de imortalitate literară „Omoară un prieten, 
schilodeşte un bărbat”. Kelly a nominalizat-o pe mama ei, 
care tocmai a împlinit şaizeci şi opt de ani şi adoră 
thrillerele: „E mama mea, şi am dorit să-i demonstrez cât 
de mult o iubesc... I-am mărturisit că am nominalizat-o, n- 
am putut păstra secretul, şi a fost absolut încântată.” 

Pentru aceia dintre voi care doriţi să intraţi în acţiune, 
niciodată nu e prea târziu. Ambele concursuri sunt anuale 
şi se desfăşoară pe site-ul www.LisaGardner.com. 
Accesaţi-l dacă doriţi să nominalizați o persoană dragă 
vouă pe care să o „ucid” într-un viitor roman. 

În încheiere, toată aprecierea şi afecțiunea mea pentru 


soţul meu, a cărui îndemânare la utilizarea noii noastre 
maşini de îngheţată a făcut ca reviziile manuscriselor să 
devină o chestiune mai amuzantă şi mai aducătoare de 
kilograme în plus ca oricând; adorabilei mele fiice, care, 
recunosc, m-a inspirat la crearea personajului Ree, 
rămânând totodată Unică şi Originală; lui Sarah, pentru 
modul în care are permanent grijă de noi; pentru Mimi, de 
care ne este şi acum dor şi căreia îi dorim tot binele din 
lume; strălucitului meu editor, Kate Miciak, care a 
contribuit decisiv la îmbunătăţirea acestui roman, chiar 
dacă pe tot parcursul elaborării lui mi-am demonstrat din 
plin apucăturile  scriitoriceşti (ciudate); şi, în final, 
fabulosului meu agent literar Meg Ruley şi restului echipei 
de la Jane Rotrosen Agency, care ştiu exact cum să se 
descurce cu autorii cu apucături scriitoriceşti (ciudate).