John Saul — Proiect divin

PROIECT DIVIN 
(The God Project, 1982) 


John Saul 


Pentru Sarita şi în memoria lui Leon 


Cuprins 


CAPITOLUL sia atăt iata a a raul a a it ia dt rca af a at aa 5 
CAPITOLUL 2 ata ar a a a ta la ta a aaa a tt la 14 
CAPITOLUL 3. ese anala ea ate a ta nl n i aa tai la ea al oa i 23 
CAPITOLUL 4. stearat ai a ee aa n i ata a Dea na aa di si d al ate 34 
CAPITOLUL Bic suite ai al aa e tuia ta a ian e tal i it n d a call a 46 
CAPITOLUL; 6; usage da a bu oa ia ot di ca at a a a a at 52 
CAPITOLUL 7 isa taca et aia adela o ia a dl a adi at ta 62 
CAPITOLUL Bresnan ti aa ua ui mit ia al ate A 76 
CAPITOLUL. Oi sie ci casa tară a ata la Pati i dada iei ea a 88 
CAPITOLUL. 10; ceata a tea ea a ve aa ta d fa ta a i a a 98 
CAPITOLUL 11; aaa tea aa lt a a a i 100 
CAPITOLUL 12. oeaa ate a aaa Sa Baia aaa île aa o aa uim Bă 107 
CAPITOLUL 13.0 ase ceai e dam aa pa mele 0 ata ana ha na Aaa a a a i ta te Da 119 
CAPITOLUL. 14; moni oțet oa oa a tt a a d atăt st 131 
CAPITOLUL. 15. ont atetetetot e ontag at a aa a a ae a a fi aă 147 
CAPITOLUL:L6.;se catea ia re e ae te a data cală a a an atata ad e i i 160 
CAPITOLUL. 1 7 sasea ta aa aaa ea o aaa i a ta a a a at i ad 172 
CAPITOLUL 18; sasi ca ie oua atata aaa aaa pă i a a a oa at a 185 
CAPITOLUL TO iraidd a tă mt a ai aa e d a a a e Ci a 3 195 
CAPITOLUL. 20... aa tea ea e nea e ei ia le aa i aa DN 204 
CAPITOLUL, 21 a ce alt dead n at aaa alde a d Dalai a a al 216 
CAPITOLUL, 22. aa ea ate alta eta a a i ia aa a ia d ala ea i ta a 228 
CAPITOLUL 2 3. cecen n st e iai a aa a i a a a a 3 240 
CAPITOLUL 24... ceia mona ceai sa dat ţa iata a ca at ta a a a uta 252 
CAPITOLUL 25 ice ca amana e etate aaa ia a a a ai al 264 
CAPILOLUL:26. mima cite aia e mă iai ni aa aa pla a aa TR a i a la iati i 275 
CAPITOLUL 2 7 oaia eta alele aa e aa E e al aa a i Blat ai Bă 282 
CAPITOLUL: 28. nano ete ae ot et olane sa i i i lie aa iati te ţa 294 
CAPITOLUL: 29; inrautateasca at ua i bea a nt e be ăi 306 
CAPITOLUL.:30;se coeur DEO it ăi otel aa aia pt oa at a a 319 
CAPITOLUL. 3.1 arsă arat re ul tea ia tt a na a aa ta ali ai 328 


EPILOG. susanu le en a i a a ate aa ta a n a i a a 338 


CAPITOLUL 1 


Sally Montgomery se aplecă şi îşi sărută fiica, apoi înfăşură 
pledul croşetat, de culoare roz, pe care mama ei îl făcuse cu 
prilejul naşterii lui Julie — şi pe care Sally nu putea să îl suporte 
— în jurul umerilor copilului. Julie, în vârstă de şase luni, se 
răsuci somnoroasă, deschise ochii pe jumătate şi gânguri. 

— Nu eşti tu îngeraşul meu? murmură Sally, atingând nasul 
micuţ al fetiţei. 

Julie gânguri din nou, iar Sally îi şterse o picătură de salivă de 
pe bărbie şi îi mai dădu un pupic, după care ieşi din dormitor. Nu 
reuşise până la urmă să-l transforme cu adevărat într-o cameră 
pentru copii nou-născuţi. _ 

Nu pentru că nu ar fi intenţionat să o facă. Intr-adevăr, 
camera aceea fusese destinată creşterii copiilor încă de la 
naşterea lui Jason, cu opt ani în urmă. Făcuse împreună cu 
Steve planuri amănunțite, ajunseseră chiar să aleagă tapetul 
pentru pereţi şi să comande perdelele. Dar Sally Montgomery 
pur şi simplu nu era tipul de femeie care să se ocupe de 
decoraţiuni. În afară de asta, deşi nu o recunoscuse în faţa 
nimănui, cu excepţia lui Steve, ideea i se păruse dintotdeauna o 
prostie. Asta însemna că trebuia să o tot reamenajeze pe 
măsură ce copilul creştea. 

În lumina slabă a unui felinar de afară, Sally privi camera de 
jur împrejur şi ajunse la concluzia că avusese dreptate. 
Perdelele, deşi de culoare albastră, erau încă strălucitoare şi 
curate, iar pereţii, rămaşi la fel de albi cum fuseseră atunci când 
ea şi Steve cumpăraseră casa, cu nouă ani în urmă, erau 
acoperiţi cu o multitudine de fotografii şi afişe tipărite, de care 
orice copilaş ce se respectă ar trebui să se bucure — Mickey 
Mouse pe un perete, răţoiul Donald pe cel din faţa lui, cu o serie 
de alte personaje care umpleau spaţiile goale. Chiar şi 
ventilatorul ce se rotea încet deasupra pătuţului Juliei fusese 
ales atât pentru calitatea fabricaţiei lui, cât şi pentru felul în 
care era proiectat, chiar dacă Sally ajunsese, aproape împotriva 
voinţei ei, să recunoască valoarea formelor lui abstracte, despre 
care vânzătoarea îi spusese că avea să „facă minuni pentru 
imaginaţia copilului”. Când aveau să crească şi să aibă propriii 


lor copii, urmau să aducă înapoi din pod ventilatorul şi afişele şi 
să le împartă între Jason şi June, care până atunci vor ajunge la 
o cu totul altă apreciere asupra lor. 

Chicotind la gândul acesta, despre care îşi dădea seama că 
provenea dintr-un simţ practic supradezvoltat, Sally închise fără 
zgomot uşa camerei copilului şi o luă pe scări în jos. Trecând 
prin dreptul uşii dormitorului principal, se opri şi ascultă sforăitul 
lui Steve, simțindu-se tentată să lase baltă raportul la care lucra 
şi să se strecoare în pat, alături de el. Insă latura ei practică se 
impuse din nou, aşa că trase şi uşa aceea şi continuă să coboare 
scările. 

Se uită la foile de hârtie ce acopereau biroul. Era preferabil să 
termine raportul în noaptea aceea şi să apuce să strângă toate 
hârtiile acelea înainte ca Steve să coboare, dimineaţă, şi să 
întrebe tăios de ce pe biroul „lui” erau răspândite lucrurile „ei”. 
Renunţase cu ani în urmă să mai încerce să-l convingă că biroul 
era al „lor”. Steve avea anumite convingeri cu privire la 
teritoriu. Bucătăria, de exemplu, era a ei, cu toate că Steve era 
un bucătar mai priceput decât ea. Camerele de baie erau ale ei, 
de asemenea, în timp ce camera familiei, care, conform tuturor 
preceptelor, trebuia să fie în mod categoric a lor, era a lui. Pe de 
altă parte, dormitorul lor, la care amândoi ţineau, era al ei, în 
vreme ce garajul, pe care niciunul dintre ei nu îl dorea în mod 
deosebit, era al lui. 

Gradina, fiind ceva mai aparte faţă de casă, reuşise într-un fel 
să fie în cele din urmă a „lor”, ceea ce însemna că, dacă vreunul 
dintre ei avea să se plângă de ceva, trebuia să îndrepte într-un 
fel situaţia. Una peste alta, conchise Sally, învârtindu-se prin 
bucătăria „ei” şi începând să-şi facă un ibric de ceai, împărţirea 
casei şi a gradinei se rezolvase foarte bine, la fel ca orice 
altceva ce ţinea de căsătoria lor. Se uită la vasul cu apă de pe 
maşina electrică de gătit şi se întrebă, într-o doară, dacă era 
adevărat că, atâta timp cât va sta cu ochii pe el, nu avea să dea 
în fiert. Apoi, pentru propriul amuzament, puse mâna pe un 
creion şi începu să mâzgălească nişte socoteli pe carnetul de 
notite aflat lângă telefon. Calculând rezistenţa metalului din 
bobina electrică, puterea curentului şi volumul de lichid, ajunse 
la concluzia că apa avea să înceapă să fiarbă în opt minute, plus 
sau minus cincisprezece secunde, fie că se uita la ea, fie că nu. 

lar aceasta, îşi zise ea, în timp ce apa începea să clocotească 


exact la momentul calculat, este plăcerea de a avea o minte 
matematică. Turnă apa peste pliculeţele de ceai, apoi duse 
ceainicul şi o ceaşcă înapoi pe birou. 

Mare parte din dezordine era făcută de foile scoase din 
imprimanta computerului, iar sarcina pe care o avea Sally era 
aceea de a analiza programul al cărui rezultat era această serie 
de listări. Undeva în program exista un virus, iar comisia pentru 
admitere în colegiu, care crease de fapt programul, apelase la 
Sally să îl descopere. Programul, proiectat să analizeze probele 
de examen ale absolvenţilor de liceu aspiranţi, îi respinsese 
până la unul pe toţi candidaţii pentru cursurile de toamnă. Când 
Sally sugerase că era posibil ca programul să fie perfect, iar 
candidaţii pur şi simplu prost pregătiţi, decanul comisiei de 
admitere nu se arătase deloc amuzat. Cu un gest serios, îi 
înmânase programul şi rezultatele, rugând-o pe Sally să afle 
până luni dimineaţa care era problema. 

Sally Montgomery chiar aflase pentru că era pe cât de 
frumoasă, pe atât de deşteaptă. Periculos de deşteaptă, după 
cum îi spunea mereu mama ei. Acum, când începu să analizeze 
programul în comparaţie cu rezultatele ieşite pe imprimantă, 
aproape că auzi vocea mamei ei, spunându-i că nu ar fi trebuit 
să se afle acolo, jos, lucrând în puterea nopţii; locul ei ar fi fost 
sus, „iubindu-şi bărbatul”. 

— Îl vei pierde, îi spusese Phyllis Paine de nenumărate ori. 
Locul unei femei este în casă, iubindu-şi soţul şi copiii. Nu este 
normal pentru o femeie de vârsta ta să aibă serviciu. 

— Şi atunci de ce am mai făcut facultatea? o contrazisese 
Sally mai demult, înainte de a renunţa definitiv la discuţiile cu 
mama ei. 

— Ei bine, nu ai făcut-o ca să te specializeze în matematică! 
Am sperat întotdeauna că vei face ceva în muzică. Muzica este 
bună pentru o femeie, în special pianul. Pe vremea mea, toate 
femeile cântau la pian. 

Aşa o ţinuse ani de-a rândul. Sally încetase în cele din urmă 
să încerce să-i explice mamei ei că timpurile se schimbaseră. Ea 
şi Steve conveniseră încă de la început că, din toate punctele de 
vedere, carierea ei era la fel de importantă ca şi a lui. Mama ei 
pur şi simplu nu putea să înţeleagă şi nu pierdea niciodată vreo 
ocazie să o anunţe pe Sally că, după părerea ei — singura care 
conta, bineînţeles — locul unei femei era acasă. 


— Poate că nu era nicio problemă pentru o femeie să aibă 
serviciu în New York, însă în Eastbury, Massachusetts, chiar că 
bate la ochi! 

Şi poate că, reflectă Sally, descoperind eroarea din program şi 
începând să rescrie partea ieşită, poate că are dreptate. Poate 
că ar fi trebuit să plecăm în Phoenix anul trecut şi să scăpăm de 
orăşelul acesta sufocant. Aş fi putut găsi vreun serviciu pe 
acolo, probabil unul mai bun decât cel pe care îl am aici. 

Însă nu plecaseră. Căzuseră de acord că, din moment ce Sally 
se simţea fericită la colegiu, iar Steve vedea un viitor srălucit 
pentru amândoi în dezvoltarea industriei electronice din 
Eastbury, trebuiau să rămână exact acolo unde erau şi unde se 
aflaseră dintotdeauna. 

Până în urmă cu câţiva ani, Eastbury fusese una dintre acele 
aşezări în care locuitorii mai în vârstă povesteau despre cât de 
bine era odinioară, iar cei mai tineri se întrebau cum puteau să 
scape de acolo. Apoi însă, cu cinci ani în urmă, începuse marea 
schimbare. O schimbare în sistemul de impozitare încurajase 
firmele aflate în plină dezvoltare să poposească şi în Eastbury. 
Şi treaba dăduse roade. Clădiri care cândva adăpostiseră fabrici 
de pantofi şi ţesătorii industriale, rămânând apoi goale şi în 
ruină timp de decenii, erau din nou cuprinse de forfotă. Oamenii 
aveau de lucru — de data aceasta nu ca angajaţi înrobiţi, în 
schimburi  epuizante, ci cu programe flexibile şi salarii 
compensatorii, realizând miracolele electronice care schimbau 
înfăţişarea ţării. 

Eastbury în sine, bineînţeles, nu se schimbase prea mult. Era 
în continuare un oraş mic, aspectul lui simplu fiind înveselit 
numai de noul centru civic, care era o încercare stângace de a 
folosi bani noi pentru a crea clădiri vechi. Rezultatul fusese o 
primărie care arăta ca un depozit trecut pe post de conac 
colonial şi o „piaţă a oraşului” minuţios împodobită în stil 
peisagistic, împrejmuită în întregime cu un gard ornamental din 
fier forjat. Totuşi, Eastbury rămânea un loc sigur, suficient de 
mic pentru ca familia Montgomery să cunoască aproape pe 
toată lumea, dar suficient de mare pentru a susţine colegiul la 
care era angajată Sally. 

Ceaiul era rece, iar Sally se uită la ceas, fiind prea puţin 
surprinsă când îşi dădu seama că lucrase mai bine de o oră. 
Programul era însă rezolvat, iar Sally era sigură că a doua zi 


dimineaţă imprimanta calculatorului avea să scoată la iveală 
rezultatele dorite. Colegiul din Eastbury urma să aibă, în cele din 
urmă, o nouă generaţie de boboci pentru anul viitor. 

Strânse cu meticulozitate totul de pe birou, pregătindu-l 
pentru avalanşa de telefoane care îi dădeau bineţe lui Steve în 
fiecare dimineaţă. Folosindu-şi talentele de comerciant şi 
relaţiile tot mai numeroase pe care le avea în Eastbury, Steve 
transformase oraşul în ceea ce îi plăcea să considere că era 
„propria lui mină de aur”. Dimineţile lucra adeseori acasă, iar 
după-amiezele şi le petrecea fie la birou, fie în clubul de atletism 
la a cărui înfiinţare dăduse şi el o mână de ajutor, nu din cine 
ştie ce mare interes pentru sport, ci pentru că ştia că directorilor 
noilor companii le plăcea să lucreze în ceea ce ei numeau 
ambianţă neoficială. Steve credea în ideea de a le oferi 
oamenilor ce doreau. În schimb, aceştia îi dădeau de obicei ce 
dorea el, aceasta însemnând invariabil o mică parte a oricăreia 
dintre acţiunile care urmau să aibă loc. Dacă îl întreba cineva cu 
ce se ocupa, Steve se definea pe sine ca antreprenor. Intr- 
adevăr, era un fel de intermediar care se rezumase la a aduna 
oamenii la un loc, în beneficiul tuturor celor interesaţi. De-a 
lungul anilor ieşiseră bani frumuşei nu numai pentru familia 
Montgomery, ci pentru întregul oraş. Steve fusese acela care 
convinsese Inter-Technics-ul să doneze pentru Eastbury un 
computer principal de coordonare, care avea să lege între ele 
toate celelalte mici computere ale oraşului, deşi Sally nu se 
lăsase nici până acum convinsă că aceasta ar fi fost una dintre 
ideile lui cele mai bune. 

Acum însă Steve începea să se plictisească. De-a lungul 
ultimelor luni, începuse să vorbească despre faptul că ei doi ar 
trebui să intre în afaceri pe cont propriu. Sally urma să devină 
consultant independent, iar Steve să îi vândă serviciile. 

lar mama îl va considera un proxenet, îşi zise Sally. Închise 
capacul rulant al biroului şi o luă către bucătărie. Era pe cale să 
arunce ceaiul, de care nici nu se atinsese, când se răzgândi şi 
începu să-l reîncălzească. Nu se simţea obosită, lucrul era 
terminat, copiii încă dormeau şi nimic nu putea să o mai 
deranjeze. Noaptea aceasta putea fi momentul favorabil pentru 
a reflecta la ideea lui Steve. 

Din multe punct de vedere era o sugestie atrăgătoare. Aveau 
să lucreze împreună — o idee care îi plăcea — dar asta însemna, 


de asemenea, că aveau să stea unul lângă celălalt mai tot 
timpul. Nu era sigură dacă îi convenea. 

Exista oare ceva ce putea fi numit prea mult stat împreuna? 
Aveau o căsătorie fericită şi nu voia să o tulbure. Avea undeva 
în adâncul ei sentimentul că unul dintre motivele pentru care 
căsătoria lor mergea atât de bine era faptul că amândoi aveau 
interese dincolo de familie. Lucratul împreună avea să pună 
capăt acestei situaţii. Dintr-o dată vieţile lor aveau să fie strâns 
legate pe de-a-ntregul de căsătoria dintre ei. lar asta putea să 
fie rău. 

Sally îşi turna o ceaşcă de cafea, continuând să mediteze 
asupra altor variante. lar după aceea îi răsună în cap vocea lui 
Steve şi îi văzu ochii albaştri zâmbindu-i. „Nu vei şti niciodată 
până nu vei încerca, nu-i aşa?” întreba el. Singură în bucătărie, 
Sally râse încet şi se hotărî. Nu, îşi spuse ea în gând, nu voi şti. 
lar dacă nu merge, putem oricând să facem altceva. Îşi termină 
ceaiul, puse ceaşca în chiuvetă şi o luă în sus pe scări. 

Era pe punctul să intre în dormitor, însă se opri, ascultând. 

Casa era cufundată în tăcere, ca întotdeauna la acea oră din 
noapte. Ascultă pentru o clipă, apoi îşi continuă drumul în 
dormitor şi începu să se dezbrace. intunericul aproape total era 
împrăştiat numai de licărirea slabă a unui felinar stradal, aflat la 
o jumătate de cvartal distanţă. 

Se strecură în pat alături de Steve, iar mâinile lui se întinseră 
pentru a o lua în braţe. Se ghemui lângă el, sprijinindu-şi capul 
de umărul său, înfăşurându-şi degetele în smocurile de par care 
îi acopereau pieptul. 

Se înghesui şi mai aproape de Steve şi îi simţi braţul 
strângându-se şi mai tare în jurul ei. Îşi închise ochii, gata să se 
lase furată de somn, mulţumită să ştie că toate erau pe atât de 
aproape de perfecţiune pe cât îşi dorise întotdeauna să fie, în 
ciuda a ceea ce ar putea să gândească mama ei. Era vorba, în 
definitiv, de viaţa ei, nu de a mamei. 

Dar imediat după aceea se trezi din nou pe de-a-ntregul, cu 
ochii deschişi şi cu trupul dintr-o dată rigid. 

să fi auzit ceva? 

Poate că ar trebui să-l trezească pe Steve. 

Nu. De ce să-l trezească, din moment ce deja era ea trează? 

Se desprinse din braţele lui şi îşi puse un halat de casă. 
Ajunsă pe hol, rămase nemişcată, ascultând cu atenţie şi 


încercând să-şi aducă aminte dacă încuiase uşile mai devreme. 

Le încuiase. _ 

Putea să-şi aducă aminte cu claritate. Indată după ce Steve 
urcase să se culce, ea făcuse un tur al casei şi trăsese 
zăvoarele, un obicei pe care îl căpătase de pe vremea când 
Steve trebuia să tot călătorească, iar ea rămânea singură cu 
Jason pentru atât de multe nopţi. Acest obicei nu fusese 
niciodată încălcat. 

Tăcerea se adună în jurul ei. Putea să-şi audă inima bătând în 
întuneric. 

Ce era? 

Dacă nu era nimic, ce anume îi stârnea teama? 

Îşi spuse că era o proastă şi o luă înapoi către dormitor. 

Totuşi, sentimentul acela nu-i dădea pace. 

Voi arunca o privire la copii, se decise ea. 

Merse de-a lungul holului către camera lui Jason şi deschise 
uşa. Băiatul se afla în patul său, având cuverturile înfăşurate în 
jurul picioarelor şi un braţ aruncat peste ursuleţul de pluş, cu 
care încă mai dormea din când în când. Sally eliberă încetişor 
păturile şi îşi acoperi fiul cu ele. Jason se mişcă în somn, 
întorcându-se pe partea cealaltă. in lumina vagă ce venea pe 
fereastră, arăta ca o replică în miniatură a tatălui său, părul 
blond îi era ciufulit, fălcile mici îi erau pătrăţoase şi avea aceeaşi 
gropiţă în bărbie, despre care Sally crezuse întotdeauna că îl 
făcea pe Steve să arate sexy. Câte inimi vei zdrobi oare când te 
vei face mare? se întrebă Sally. Se aplecă şi îl sărută pe Jason cu 
blândeţe. 

— Of, mami, făcu băieţelul. 

Sally se prefăcu supărată pe fiul ei. 

— Credeam că ai adormit. 

— Făceam pe mortu-n păpuşoi, replică Jason. S-a întâmplat 
ceva? 

— Mamele nu mai au voie să vă ureze noapte bună? întrebă 
Sally. 

— Tu mă pupi mereu, se plânse Jason. 

Sally se aplecă şi îl sărută din nou. 

— Fii fericit că are cine s-o facă. Nu toţi copiii ău norocul ăsta. 

Se ridică şi se pregăti să iasă din cameră. 

— Şi nu-ţi mai trage pătura de pe tine. O să faci pneumonie. 

Părăsi camera lui Jason, ştiind că, în cinci minute, acesta îşi va 


da iar pătura la o parte şi că nu va face pneumonie. Dacă Julie 
avea să crească la fel de sănătoasă cum se întâmplase cu Jason, 
avea să fie de două ori binecuvântată. In timp ce se apropia de 
camera lui Julie, începu să încerce calcularea şanselor pe care le 
avea de a creşte doi copii fără să fie nevoită să dea piept cu 
vreuna dintre boli. Ajunse la concluzia că şansele erau prea mici 
pentru a merita să-şi mai bată capul cu aşa ceva. 

Se strecură în cameră şi dintr-o dată sentimentul de nelinişte 
o cuprinse din nou. 

Traversă încăperea până la pătuţ şi privi în jos către Julie. 
Copila era la fel de diferită faţă de fratele ei pe cât era ea faţă 
se Steve. Julie moştenea de la Sally părul aproape negru, ochii 
închişi la culoare şi, chiar din fragedă pruncie, avea aceeaşi 
osatură delicată. E ca o păpuşă, îşi zise Sally. O păpuşă mică şi 
fragilă. In lumina discretă, pielea copilei era palidă, aproape 
albă, iar Sally avu impresia că arăta rece, cu toate că pledul roz 
era încă înfăşurat în jurul umerilor ei, aşa cum o lăsase Sally mai 
devreme. 

Sally se încruntă. 

Julie era un copil activ, care niciodată nu stătea prea mult 
timp fără să se mişte. 

După toate aparențele, nu se mişcase de mai bine de o oră. 

Sally întinse mâna şi atinse faţa Juliei. 

Era la fel de rece precum arăta. 

In timp ce îşi lua în braţe micuta fiică, Sally Montgomery simţi 
că propria-i viaţă se îndepărta de ea. 

Nu era adevărat. 

Nu putea să fie adevărat. 

Nu era nimic în neregulă cu Julie. 

Era rece. Asta era tot, era doar rece. Tot ce trebuia să facă 
era s-o cuibărească la pieptul ei, să o încălzească şi totul avea 
să fie din nou în regulă. 

Sally Montgomery începu să ţipe — un vaiet înalt, subţire, 
pătrunzător, care destrămă liniştea nopţii. 


Steve Montgomery rămase în pragul uşii, privindu-şi soţia. 

— Sally? Sally, ce s-a întâmplat? 

Inaintă ezitant, uitându-se la soţia lui, care stătea în picioare 
lângă fereastră, legănându-şi copila ca pentru a o adormi, 


vorbindu-i încet, cu o voce sugrumată, făpturii micuţe din 
braţele ei. Apoi ajunse lângă Sally şi încercă să scoată fetiţa din 
mâinile ei. Strânsoarea femeii în jurul copilei se intensifică, iar 
ochii ei, larg deschişi şi rugători, îi întâlniră pe ai lui. 

— Sună la spital, şopti ea cu o voce disperată. Sună acum! îi 
este rău. Ah, Steve, îi este rău! 

Steve atinse pielea rece ca gheaţa a lui Julie şi fu cuprins de 
ameţeală. Nu! Nu, nu putea să păţească asta. Pur şi simplu nu 
avea cum. Se întoarse şi ieşi din cameră, însă imediat dădu 
peste Jason, care stătea la un pas în interiorul camerei, privind 
cu ochi mari şi curioşi. 

— Ce s-a întâmplat? veni întrebarea băieţelului care privea în 
sus către tatăl lui. 

Apoi se uită dincolo de Steve, către mama sa. 

— S-a întâmplat ceva cu Julie? 

— Este... îi este rău, spuse Steve, dorind cu disperare să 
creadă asta. Îi este rău, iar noi trebuie să chemăm doctorul. 
Vino. 

Trăgându-l pe Jason după el, Steve se duse în camera de 
alături şi ridică receptorul telefonului de pe noptieră, formând 
înnebunit numărul. În timp ce aştepta să răspundă cineva, 
întinse o mână ca să-şi tragă fiul mai aproape, însă Jason se feri 
de îmbrăţişarea tatălui său. 

— A murit? întrebă el. A murit Julie? 

Steve confirmă, dând tăcut din cap, iar după aceea centralista 
de la Spitalul Comunal Eastbury intră pe fir. În timp ce solicitau 
o ambulanţă pentru fiica sa, nu îşi scăpă fiul din ochi, însă după 
un moment Jason, cu o faţă inexpresivă, se întoarse şi ieşi din 
cameră. 


CAPITOLUL 2 


Spitalul Comunal din Eastbury, în ciuda numelui său, nu era 
de fapt nici spital, nici instituţie comunală. Era, în realitate, o 
clinică aflată în proprietate privată. Fusese înfiinţată cu treizeci 
de ani în urmă, ca simplu cabinet al doctorului Arthur Wiseman. 
Pe măsură ce activitatea creştea, Wiseman începuse să-şi ia 
colaboratori. Cu zece ani în urmă, având alături alţi cinci medici, 


înființase Spitalul Comunal din Eastbury şi construise clinica. 
Acum se aflau acolo şapte doctori, toţi specialişti, însă niciunul 
dintre ei nu era atât de specializat, încât să nu poată funcţiona 
ca medic generalist. Pe lângă clinică existau o cameră de 
urgenţe micuță, o sală de operaţii, un salon pentru internări şi 
câteva rezerve. Pentru Eastbury sistemul funcţiona bine: fiecare 
dintre pacienţii de la Spitalul Comunal simţea că era îngrijit de 
mai mulţi medici, iar fiecare dintre doctori putea întotdeauna să 
consulte imediat alţi şase specialişti. Toată lumea trăgea 
speranţe că, într-o bună zi, în viitorul nu prea îndepărtat, 
Spitalul Comunal din Eastbury avea să crească şi să se 
transforme într-un spital adevărat, chiar dacă pe moment nu era 
decât o miniatură. 

Aflat în sala de operaţii, doctorul Mark Malone — care, ajuns 
la vârsta de patruzeci şi doi de ani, încă nu se împăcase cu 
faptul că avea să rămână cunoscut pentru totdeauna ca tânărul 
doctor Malone — zâmbi spre copilul de zece ani, aflat în stare de 
inconştienţă pe masă de operaţii. O intervenţie de rutină, chiar 
dacă fusese făcută în regim de urgenţă, de operare a 
apendicelui. Îi făcu cu ochiul asistentei, apoi tăie cu o mişcare 
expertă o mostră de ţesut din organul extirpat şi i-l dădu unuia 
dintre ajutoare. 

— Analizele obişnuite, îi zise el. 

Se uită la anestezistul care îi indică printr-o mişcare a capului 
că totul era în regulă, iar apoi părăsi sala de operaţie şi se duse 
să se spele. Se uită nemulţumit la ceas, întrebându-se de ce 
atât de multe apendice îşi găseau să se îmbolnăvească la ore 
atât de târzii din noapte, când îşi auzi numele în difuzorul 
interfonului. 

— Doctorul Malone, vă rog. Doctorul Malone. 

Îşi şterse mâinile şi ridică receptorul. 

— Malone. 

— Sunteţi chemat la camera de urgente, domnule doctor 
Malone, îl informă vocea dispecerei. 

— Ah, Dumnezeule! 

Malone îşi munci creierul, încercând să-şi amintească cine 
trebuia să fie de gardă în noaptea aceea. 

Dispecera răspunse întrebării pe care el nu o pusese: 

— Este... este una dintre pacientele dumneavoastră, domnule 
doctor. 


Încruntarea lui Malone se adânci, însă doctorul nu făcu decât 
să mormăie ceva în receptor şi să închidă. Îşi dezbrăcă halatul 
de operaţii şi îşi puse pe el o haină albă, după care o porni spre 
camera de urgente, ştiind deja cu siguranţă ce se întâmplase. 

Medicul de gardă s-ar fi descurcat cu o intervenţie de urgenţă. 
Faptul că se apelase la el însemna că unul dintre pacienţii lui 
murise şi, de vreme ce se afla la clinică, cineva ajunsese la 
concluzia că el trebuia să le dea vestea cea rea părinţilor. Işi 
adună toate puterile, pregătindu-se pentru partea cea mai 
neplăcută a meseriei sale. 

O găsi pe asistentă stând chiar lângă uşa camerei de urgenţă, 
palidă la faţă şi tremurând. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— Este o fetiţă, răspunse asistenta cu o voce tremurată. 

Făcu un semn cu capul către uşă şi continuă: 

— E acolo, înăuntru, cu mama ei. E vorba de Julie 
Montgomery, iar Sally nu vrea să o lase din braţe. O ţine una şi 
bună că trebuie să-şi încălzească fetiţa. 

Vocea i se împiedică, iar apoi adăugă: 

— L-am... l-am chemat pe doctorul Wiseman. 

Malone  încuviinţă cu o mişcare a capului. Deşi Julie 
Montgomery era pacienta lui, mama fetiţei făcea parte din 
clientela lui Art Wiseman. 

— Vine şi el? 

— Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, îl asigură 
asistenta. 

Chiar în timp ce spunea asta, Arthur Wiseman, un bărbat cu 
parul grizonat şi cu o ţinută distinsă, intră cu paşi mari şi 
hotărâți pe uşa dinspre parcare. 

Medicul mai vârstnic evaluă situaţia într-o clipă. 

Sally Montgomery stătea pe un scaun, legănând-o pe Julie în 
braţe. Ea se uită la Wiseman, însă ochii îi erau larg deschişi şi 
goi. 

În stare de şoc, îşi zise Wiseman. Este în stare de şoc. Se 
apropie de ea şi încercă să i-o ia pe Julie din braţe. Sally se trase 
înapoi şi îşi întoarse puţin trupul. 

— E rece, spuse Sally, vocea ei fiind nu mai mult decât o 
şoaptă. E rece şi trebuie s-o încălzesc. 

— Ştiu, Sally, spuse Wiseman încet. Dar de ce nu ne laşi pe 
noi să facem asta? Nu de aceea ai adus-o aici? 


Sally îl privi pentru o clipă, apoi aprobă cu o mişcare a 
capului. 

— Da... aşa... aşa cred. Nu este bolnavă, domnule doctor 
Wiseman. Ştiu sigur că nu e bolnavă. Este... este doar rece. Atât 
de rece... 

Vocea i se pierdu şi lăsă trupul micuţ în mâinile doctorului. 
Apoi îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă. Wiseman i-o 
trecu pe Julie lui Mark Malone. 

— Vezi ce poţi să faci, zise el încet. 

Lăsând-o pe Sally Montgomery sub îngrijirea lui Wiseman, 
Malone duse trupul lui Julie Montgomery în cabinetul de 
tratamente. Pentru copil, ştia, nu mai exista nicio speranţă de 
revenire la viaţă. Dar, chiar ştiind că era de mult prea târziu, 
începu să-i aplice metodele de reanimare. Câteva minute mai 
târziu, ţinând-o pe Julie ca şi cum doar voinţa lui ar fi fost 
suficientă pentru a o putea readuce la viaţă, simţi o prezenţă în 
încăpere şi-şi ridică privirea. Era Wiseman. 

— S-a dus? întrebă acesta. 

Malone încuviinţă din cap. 

— Nu pot să mai fac nimic, răspunse el. A murit de cel puţin o 
oră. 

Wiseman oftă. 

— Ai idee ce s-a întâmplat? 

— Nu pot încă să fiu sigur, dar pare să fie SIMS. 

Wiseman închise ochii şi îşi trecu mâna prin păr, dându-l la o 
parte de pe frunte. La dracu’, înjură el în gând. De ce se 
întâmpla asta? Apoi auzi din nou vocea lui Malone: 

— Steve a venit? 

— Dădea un telefon. La soacră-sa, cred. Am cerut valium 
pentru Sally. 

— Bine. Vrei să vorbesc eu cu Steve? 

Wiseman, cu ochii aţintiţi asupra trupului mic al lui Julie 
Montgomery, nu răspunse pe moment. Când se hotărî, vocea îi 
era dogită. g 

— O voi face eu, spuse el. Il cunosc pe Steve aproape la fel de 
bine ca pe Sally. 

Se opri o clipă, iar apoi întrebă: 

— O să-i faci autopsia? 

— Bineînțeles, răspunse Malone, dar nu cred că vom găsi 
ceva. Julie Montgomery era unul dintre nou-născuții cei mai 


sănătoşi pe care i-am văzut vreodată. Şi am examinat-o acum 
vreo două zile. Nu avea nimic. Absolut nimic. Drace! 

Malone privi în jos la faţa micuță a fetiţei din braţele sale. 
Dacă te uitai la Julie, părea că doarme. Dacă n-ar fi fost paloarea 
morţii şi răceală trupului ei... Nicio rană, niciun semn de boală. 

Numai moartea. 

— O s-o duc jos, spuse Malone. 

Se întoarse şi plecă, iar Wiseman îl urmări până când dispăru 
după colţ. Abia atunci se întoarse în sala de aşteptare, acolo 
unde Steve Montgomery stătea acum lângă soţia sa, ţinând-o de 
mână. Steve îşi ridică privirea către doctor, cu nişte ochi 
întrebători. Wiseman clătină din cap. 

— Nu s-a mai putut face nimic, spuse el, punându-i mâna pe 
umăr lui Steve. Absolut nimic. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Steve. Se simţea bine, nu era 
nimic în neregulă cu ea. Nimic! 

— Nu ştim încă, răspunse Wiseman. Îi vom face autopsia, dar 
nu cred că vom găsi ceva. 

— Nu crezi că veţi găsi ceva? întrebă Sally. 

Goliciunea dispăruse acum din ochii ei, iar faţa îi era acoperită 
de o durere pe care Wiseman o consideră aproape chiar mai 
îngrijorătoare decât ar fi fost starea de şoc. li va trece, îşi zise el. 
Îi va fi greu, dar îi va trece. 

— De ce nu vă duceţi acasă? le sugeră el. Nu aveţi niciun 
motiv să mai staţi aici. Discutăm mâine dimineaţă. In regulă? 

Sally se ridică în picioare şi se sprijini de Steve. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Copiii mici nu mor aşa, pur şi 
simplu, nu-i aşa? 

Wiseman se uită la ea, încercând să aprecieze starea în care 
se afla. Dacă ar fi fost altcineva în afară de Sally Montgomery, 
ar fi avut de aşteptat până a doua zi dimineaţă, însă pe Sally o 
cunoştea de ani de zile şi ştia cât era de puternică. Valiumul o 
calmase şi avea să o menţină în starea aceea. 

— Uneori se mai întâmplă, spuse el încet. Se numeşte 
sindromul infantil al morţii subite. Asta crede Mark Malone că s- 
a întâmplat cu Julie. 

— Doamne, rosti Steve Montgomery. 

Îi reveni în minte faţa lui Julie, ochii ei jucăuşi şi guriţa 
zâmbitoare, palmele micuţe ce se întindeau spre el, minutele 
care abia îi cuprindeau un singur deget, râsul şi gânguritul 


nevinovat. 

Şi apoi nimic. 

Lacrimile începură să-i curgă pe faţă. Nu încercă să şi le 
şteargă. 


Când zorile zilei de primăvară începură să se reverse peste 
Eastbury, Steve Montgomery se ridică şi se duse la fereastră. Se 
afla împreună cu Sally în camera de zi, unde îşi petrecuseră 
împreună acea noapte lungă, fără ca vreunul dintre ei să 
dorească să se ducă la culcare, fără ca vreunul dintre ei să vrea 
să dea piept cu gândurile ce ar fi putut să le vină pe întuneric. 
Insă acum întunericul se dusese, iar Steve făcu un ocol prin 
cameră, stingând luminile. 

— Nu, şopti Sally. Te rog, n-o face. 

Inţelegând-o, Steve aprinse luminile la loc, iar apoi se întoarse 
şi se aşeză din nou lângă ea, strângând-o aproape de trupul său, 
fără ca vreunul dintre ei să vorbească, însă luându-şi fiecare 
putere din prezenţa celuilalt. După o vreme se auzi un zgomot 
de la etaj, urmat de nişte paşi ce coborau scările. O clipă mai 
târziu, mama lui Sally intră în încăpere. Se opri, iar pe urmă veni 
lângă canapea şi o trase pe Sally în braţele ei. 

— Biata mea copilă, spuse ea încet, cu o voce liniştitoare. Ah, 
biata mea copilă. Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat, Sally? 

Vocea mamei păru să mişte ceva în Sally, iar lacrimile, acele 
lacrimi care trebuiau să fi fost stoarse din ochii ei şi uscate cu 
câteva ore în urmă, începură din nou să curgă. Se sprijini de 
mama ei, hohotele de plâns scuturându-i trupul. Pe deasupra 
capului fiicei sale, Phyllis Paine întâlni privirea ginerelui ei. 

— Ce s-a întâmplat, Steve? întrebă ea. Ce s-a întâmplat cu 
nepoata mea? 

Trebuie să mă stăpânesc, îşi zise Steve. Trebuie să mă ţin 
tare pentru Sally. Trebuie să le spun oamenilor ce s-a întâmplat, 
trebuie să mă ocup de înmormântare şi să am grijă de soţia şi 
de fiul meu. Apoi fu străbătut de un alt gând: Nu voi fi în stare 
să mă descurc. O să cedez, iar sufletul o să-mi fie distrus. O, 
Doamne, de ce a trebuit s-o iei pe Julie? De ce nu m-ai luat pe 
mine? Era doar un copil! Doar un copilaş! 

Voia sa plângă şi el, să-şi pună capul pe pieptul soţiei sale şi 
să-şi dea frâu liber durerii, dar ştia că nu avea cum să facă asta. 


În niciun caz acum şi probabil că niciodată. Întâlni privirea fixă a 
soacrei sale. 

— Nu i s-a întâmplat nimic, spuse el, forţându-se să-şi 
stăpânească vocea. A murit pur şi simplu. De ceva căruia îi zice 
sindromul infantil al morţii subite. 

Privirea lui Phyllis se înăspri. 

— Bazaconii, spuse ea. Asta nu înseamnă decât că doctorii 
habar n-au despre ce a fost vorba. Ceva s-a întâmplat cu acest 
copil. Vreau să aflu ce anume. 

Cuvintele ei sfredeliră durerea lui Sally. Se trase din 
îmbrăţişarea mamei ei şi o privi în ochi. 

— Ce vrei să spui? o întrebă ea cu o voce stridentă. Ce vrei să 
spui? 

Phyllis se ridică în picioare, căutându-şi cuvintele cele mai 
potrivite. Ştia unde se ascundea necazul, ştia foarte bine, dar nu 
avea de gând să spună. Nu încă. Mai târziu, atunci când Sally îşi 
va fi revenit din starea de şoc, aveau să poarte o discuţie. 
Deocamdată însă, avea să-şi îngrijească fiica... aşa cum şi fiica 
ei ar fi avut grijă de Julie. 

— Nu vreau să spun nimic, susţinu ea. Atâta doar că doctorilor 
le place să se acopere unul pe celălalt. Copiii mici nu mor aşa, 
pur şi simplu, Sally. Există întotdeauna un motiv. Dar, dacă 
doctorii sunt prea puturoşi pentru a-l găsi, sau dacă nu se 
pricep, spun că este moarte infantilă. Subită. Să ştii însă că 
există întotdeauna un motiv, repetă ea. 

Îşi mută privirea de la Sally la Steve, iar apoi din nou la Sally. 
Când vorbi din nou, vocea ei fu ceva mai blânaă: 

— Intenţionez să rămân aici câteva zile... Mă voi îngriji de 
Jason şi de casă. Niciunul dintre voi nu trebuie să-şi facă 
probleme pentru nimic. 

— Mulţumim, Phyl, spuse Steve încet. Mulţumim. 

— Nu pentru asta există mame? întrebă Phyllis. Pentru a avea 
grijă de copiii lor? 

Ochii i se opriră încă o dată asupra lui Sally, apoi se întoarse 
şi o luă înapoi pe scări. La câteva clipe după aceea, o auziră 
discutând cu Jason, apoi ajunse la ei şi vocea băiatului, care se 
smiorcăia cu glas tare în timp ce îşi bombarda cu întrebări 
bunica. Sally rămase tăcută vreme îndelungată, după care vorbi 
cu Steve fără să se uite la el. 

— Crede că i-am făcut ceva lui Julie, spuse ea posomorâtă. 


Sau că n-am făcut ce trebuia. Crede că e vina mea. 

Steve suferea în sinea sa pentru neputinţa din vocea soţiei şi 
se întinse pentru a o lua în braţe. 

— Nu, iubito, nici vorbă să creadă una ca asta. Doar că... aşa 
e Phyllis. O ştii şi tu. 

Sally încuviinţă din cap. Ştiu cum este, îşi zise ea. Dar oare ea 
ştie cum sunt eu? Oare mă cunoaşte? Şirul gândurilor ei fu 
întrerupt de venirea lui Jason, care tropăi pe scări. Se opri în 
mijlocul camerei, cu pijamaua atârnând pe el şi cu mâinile 
înfipte în şolduri. 

— Ce s-a întâmplat cu Julie? îi întrebă el. 

Steve îşi muşcă buza. Cum ar fi putut să-i explice? Cum să-i 
vorbească despre moartea unui puşti de opt ani, când nici el 
însuşi nu înţelegea prea bine? 

— Julie a murit, zise el. Nu ştim de ce. A... a murit pur şi 
simplu. 

Jason rămase tăcut, privind gânditor. Apoi dădu din cap şi se 
încruntă uşor. 

— Trebuie să mă duc astăzi la şcoală? întrebă el. 

Prea obosită, prea şocată şi prea secătuită pentru a 
recunoaşte inocenţa din cuvintele fiului ei, Sally auzi numai 
duritatea naivă a celor spuse de el. 

— Bineînţeles că trebuie să te duci la şcoală! ţipă ea. Crezi că 
pot să mai am şi grija ta? Crezi că pot să le fac pe toate? Crezi 
că... 

Vocea o trădă şi, plângând în hohote, se prăbuşi înapoi pe 
canapea, în timp ce mama ei cobora în grabă scările. Jason, 
palid la faţă datorită încurcăturii şi a suferinţei, se holbă la 
mama să, după care îşi privi tatăl. 

— E-n regulă, îi spuse Phyllis, ridicându-l în braţe. Bineînţeles 
că azi nu trebuie să te duci la şcoală. Du-te sus să te îmbraci, pe 
urmă îţi pregătesc micul dejun. Bine? 

Işi săruta băiatul pe obraz şi îl aşeză înapoi pe podea. 

— Bine, bunico, spuse Jason încet. 

Apoi, după încă o privire curioasă aruncată părinţilor, o luă lă 
fugă pe scări. 

După ce dispăru, Steve îşi puse braţele în jurul soţiei lui. 

— Du-te la culcare, iubito, o rugă el. Eşti extenuată, iăr Phyllis 
se poate descurca singură cu toate. Vom avea grijă de tine şi 
totul va fi în regulă. Te rog, bine? 


Prea obosită pentru a mai protesta, Sally se lăsă condusă la 
etaj, se lăsă dezbrăcată de Steve, pusă în pat şi învelită. Dar, 
după ce acesta o sărută şi o lăsa singură, nu putu să adoarmă. 

În schimb, îşi aminti cuvintele mamei: „Nu pentru asta există 
mame? Ca să aibă grijă de copiii lor?” Era o acuzaţie, iar Sally 
ştia asta. Şi mai ştia, în adâncul inimii, că nu avea niciun 
răspuns pentru această acuzaţie. Poate că făcuse ce nu trebuia 
— sau nu făcuse ce ar fi trebuit — şi asta cauzase moartea lui 
Julie. 

Nu se gândise chiar ea să o avorteze pe Julie? Nu vorbise cu 
Steve atât de multă vreme despre asta, încercând să se 
hotărască dacă îşi doreau cu adevărat încă un copil? Nu 
pierduseră, până la urmă, atâta timp cu vorbitul, încât se făcuse 
prea târziu pentru un avort? 

Însă, din momentul în care Julie se născuse, o iubiseră. O 
iubiseră lă fel de mult ca pe Jason, poate chiar mai mult. 

Sau nu era aşa? 

Poate că doar se prefăceau că o iubesc, pentru că ştiau că era 
datoria lor: trebuia să-ţi iubeşti copiii. 

Poate că nu o iubise pe Julie îndeajuns. 

Poate că, în adâncul sufletului ei, tot nu şi-o dorea. 

În timp ce aluneca încet într-un somn agitat, Sally auzea încă 
vocea mamei ei şi îi vedea ochii, privind-o acuzator. 

lar fiica ei murise şi nu avea cum să demonstreze că nu 
fusese vina ei. 

Nu putea să o dovedească faţă de mama sa; nu putea să o 
dovedească nici faţă de ea însăşi. 

Când adormi, germenele sentimentului de vinovăţie se 
strecură în sufletul ei; era o vinovăţie la fel de ucigătoare pentru 
suflet cum era cancerul pentru trup. 

Într-o singură noapte, viaţa căpătă o altă dimensiune pentru 
Sally Montgomery. 


CAPITOLUL 3 


Randy Corliss mirosi într-o doară castronul cu fulgi de ovăz 


umezi. Se hotărâse deja să nu-i mănânce. 

Incă cinci minute şi mama lui avea să fie plecată. 

Apoi putea să arunce la gunoi fulgii de ovăz, să înfulece o 
ciocolată şi s-o pornească la drum. Se uită concentrat la 
minutarul ceasului, nefiind prea sigur dacă putea să-l vadă 
efectiv mişcându-se. l-ar fi plăcut ca mama lui să fi cumpărat un 
ceas ca acelea de la şcoală, unde puteai într-adevăr să vezi 
limbile sărind mai departe la fiecare minut, dar ştia că nu avea 
să o facă. Poate că, dacă-l va ruga pe tatăl lui, la sfârşitul 
săptămânii viitoare... 

Cântări această idee în mintea lui de copil de nouă ani, 
ascultând doar cu o ureche obişnuitul discurs pe care mama sa 
i-l ţinea în legătură cu venitul acasă imediat după terminarea 
şcolii, cu faptul că nu avea voie să răspundă la uşă dacă nu ştia 
cine se afla afară şi cu obligaţia de a o anunţa pe doamna Willis, 
vecina de alături, la ce oră se întorcea. In cele din urmă se 
aplecă, îl sărută pe obraz şi dispăru în garajul aflat chiar lângă 
bucătărie. Abia când o auzi pornind maşina şi când fu sigur că 
plecase, Randy se ridică de la masă şi aruncă dezgustătorii fulgi 
de ovăz. 

Randy Corliss ieşi în aerul dimineţii strălucitoare de primăvară 
la cinci minute după ora opt şi îşi începu lungul drum ce avea 
să-l ducă mai întâi pe la locuinţa lui Jason Montgomery şi apoi la 
şcoală. Peste tot în jur, copii de aceeaşi vârsta cu el ieşeau de 
prin casele lor şi o luau pe trotuar, formând grupuri de câte doi 
sau trei, şoptind şi chicotind între ei. Toţi aceştia, după 
aparenţe, aveau o mulţime de prieteni. 

Toţi, cu excepţia lui Randy Corliss. 

Randy nu înţelegea prea bine de ce avea atât de puţini 
prieteni. De fapt, cu mult timp în urmă, pe la vreo şase ani, 
avusese o mulţime. Însă în ultimii trei ani cei mai mulţi se 
îndepărtaseră de el. 

Nu din cauză că ar fi fost singurul ai cărui părinţi erau 
divorţaţi. Mulţi copii locuiau numai cu mamele lor şi chiar erau 
unii care stăteau doar cu taţii. Aceia erau puştii pe care Randy îi 
invidia — cei care erau crescuţi de către taţi. Se hotărî să 
vorbească şi despre asta cu tatăl său, la sfârşitul săptămânii. 
Poate că de data asta va reuşi să-l convingă. Incerca să o facă 
de aproape un an — încă de vara trecută, când fugise de acasă. 

Vara trecută nu fusese deloc plăcută. Nimeni nu dorise să se 


joace cu el, aşa că îşi petrecuse prima lună de vară uitându-se 
la ceilalţi copii, aşteptând ca ei să-l cheme să bată mingea, să 
hoinărească împreună, să se ducă să înoate sau să facă oricare 
dintre lucrurile pe care le făceau şi ei. 

Dar nu îl chemaseră şi când, în cele din urmă, cedase nervos 
şi îl întrebase pe Billy Semple care era problema, Billy, care 
fusese ultimul său prieten, se uitase lung la el, iar apoi îşi privise 
ghipsul de pe picior, ridicase din umeri şi nu spusese nimic. 

Pentru Randy povestea aceasta era cunoscută. El şi Billy se 
jucaseră într-o zi în grădina din spatele casei familiei Semple, iar 
lui Randy îi venise ideea să se distreze sărind de pe acoperiş, 
încercaseră mai întâi de pe acoperişul garajului şi fusese uşor. 
Randy sărise primul şi aterizase pe mormanul de compost al 
familiei Semple, iar Billy îl urmase. 

Pe urmă Randy propusese să încerce de pe acoperişul casei, 
iar Billy se uitase temător în sus, la panta abruptă a acestuia. 
Însă până la urmă, nedorind să pară laş, acceptase provocarea. 
Cei doi făcuseră rost de o scară şi se urcaseră pe streaşină, 
unde rămăseseră cocoţaţi preţ de câteva minute, privind în jos. 
Randy fusese primul la sărit. 

Se izbise de pământ şi simţise pentru o secundă fulgerul unui 
junghi ce-i străbătuse gleznele. Insă după aceea se rostogolise, 
iar în momentul în care se ridicase în picioare durerea dispăruse 
deja. Apoi rânjise şi se uitase în sus la Billy. 

— Hai! ţipase el. E uşor. 

Văzându-l pe Billy că încă ezita, Randy începuse să-şi bată joc 
de el, dar în cele din urmă, tocmai când Billy se hotărâse, 
doamna Semple venise în curte din spate ca să vadă ce se 
întâmpla. Apăruse tocmai la timp pentru a-şi vedea fiul 
prăbuşindu-se de pe acoperişul casei şi rupându-şi piciorul 
drept. Furioasă, îl gonise pe Randy din curte, iar mai târziu, în 
aceeaşi după-amiază, o sunase pe mama lui şi îi spusese că 
Randy nu mai avea ce să caute în casa ei. 

Asta era prea de tot, spusese ea. Sperase să nu se ajungă 
până aici, dar după această întâmplare trebuise să se alăture 
celorlalte mame din cartier şi să-i interzică fiului ei să se mai 
joace vreodată cu Randy Corliss. 

Faptul că fusese un accident nu mai avea nicio importanţă. 
Randy era un adevărat drăcuşor care nu se dădea în lături de la 
nimic, un personaj negativ şi un prieten neconvenabil. 


lar vara se scursese foarte încet. Randy, simțindu-se tot mai 
izolat cu fiecare zi care trecea. Începuse să iasă de unul singur, 
cutreierând pădurile, furişându-se prin oraş, încercând să-şi dea 
seama ce nu era în regulă. După aceea îl cunoscuse pe Jason 
Montgomery şi, cu toate că era cu un an mai mic decât el, îl 
plăcuse de la bun început. Ajunsese la concluzia că Jason nu era 
la fel ca restul puştilor. Ceilalţi erau cu toţii nişte fricoşi, pe când 
Jason nu. A doua zi după ce se cunoscuseră deveniseră cei mai 
buni prieteni, iar pe tot parcursul anului următor Randy se 
oprise în fiecare zi în drum spre şcoală pe la casa lui Jason. 

Ajunse şi astăzi la locuinţa familiei Montgomery şi o ocoli, 
ducându-se ca întotdeauna în spate. 

— Jason! Jaaason! strigă el. 

Uşa din dos se deschise şi Randy o recunoscu pe bunica lui 
Jason. 

— Jason nu-i acasă? întrebă el. 

— Nu merge azi la şcoală, răspunse bătrâna. 

Era pe cale să închidă uşa, când Jason apăru brusc, ţâşnind 
din spatele bunicii lui şi strecurându-se pe uşă. 

— Bună, făcu el. 

Randy se holbă curios lă prietenul său. 

— Eşti bolnav? întrebă el. 

— Nu, răspunse Jason, privindu-şi ţintă prietenul. Surioara 
mea a murit noaptea trecută, aşa că azi nu trebuie să merg la 
şcoală. 

Randy prelucră această informaţie şi se întrebă ce ar fi trebuit 
să spună. O văzuse pe surioara lui Jason o singură dată, iar 
pentru el fetiţa nu reprezentase nimic deosebit. Micuţa plânsese 
tot timpul, iar Jason îi spusese că făcea mereu pe ea. 

— Ce-a păţit? întrebă el în cele din urmă. 

Jason ezită, apoi se încruntă. 

— Nu ştiu. Tati zice că a murit pur şi simplu. Oricum, m-am 
învârtit de-un stat acasă, nu merg la şcoală. 

— Bravo ţie, făcu Randy. 

Apoi se încruntă la Jason: 

— l-ai făcut ceva? 

— De ce să-i fi făcut? ripostă Jason. 

Randy se foi stingherit. 

— Nu ştiu. Doar mă... mă întrebam şi eu. Mama lui Billy 
Semple credea că... 


Se poticni, neştiind sigur cum să spună ceea ce gândea. 
Mama lui Billy Semple credea că el încercase să-l facă pe Billy 
să sufere, deşi nu o spusese niciodată cu voce tare. 

— l-ai făcut vânt lui Billy de pe acoperiş? întrebă Jason. 

— Nu. 

— Nici eu nu i-am făcut nimic lui Julie, continuă Jason. Sau cel 
puţin nu cred să-i fi făcut. 

Apoi, înainte ca Jason să apuce să mai spună ceva, bunica lui 
deschise uşa din dos şi îi spuse să intre în casă. Randy îşi privi 
prietenul ce dispărea înăuntru, iar apoi o porni din nou către 
şcoală. 

Nu prea voia să se ducă astăzi. Fără Jason, distracţia avea să 
dispară cu totul. Urma să fie la fel ca vara trecută, înainte să-l 
cunoască pe Jason, când îşi aştepta prietenii să revină la el. 

Aşteptarea, totuşi, era mult mai uşoară pentru un adult decât 
pentru un puşti de nouă ani şi, tot aşteptând, Randy începuse 
să-şi treacă timpul vârându-se în potlogării. Se pusese pe 
şterpelit lucruri din magazinul de mărunţişuri. Nimic deosebit, 
doar câteva obiecte de nimic. 

Dar într-o bună zi domnul Higgins, proprietarul prăvăliei, îl 
prinsese. 

Randy nu avea să uite niciodată ziua aceea. Aproape că ieşise 
din magazin, când îşi simţise braţul apucat de cineva şi, privind 
în urmă, îl văzuse pe domnul Higgins care, uitându-se furios la 
el, îi ceruse să-şi golească buzunarele. 

Jucărioara nu avea ataşată o etichetă cu preţul, însă Randy 
nici măcar nu încercase să pretindă că era nevinovat. Palid la 
faţă şi cu ochii năpădiţi de lacrimi, îşi ceruse iertare bâlbâindu- 
se şi promisese că nu avea să mai facă niciodată. 

Însă domnul Higgins nu lăsase lucrurile să se oprească la atât. 
Sunase la secţia de poliţie din Eastbury şi explicase că, deşi nu 
dorea să depună o plângere, se gândise că n-ar fi fost rău ca 
cineva să bage frica de Dumnezeu în Randy Corliss. 

— O sperietură bună, îl auzise Randy spunând în receptor. 
Asta o să-l facă să se îndrepte. 

Randy fusese luat la secţia de poliţie, i se arătase o celulă și i 
se spusese că exista posibilitatea să-şi petreacă noaptea acolo. 
Apoi îl fotografiaseră şi îi luaseră amprentele digitale, 
avertizându-l că, dacă avea să mai încerce vreodată să fure 
ceva, avea să fie trimis la închisoare. 


Când îi dăduseră drumul, Randy tremura tot. În noaptea ceea 
începuse să se gândească să fugă de acasă. 

Nimeni nu-l plăcea, iar mama lui părea să nu aibă niciodată 
timp pentru el. Ajunsese la concluzia că singurul om căruia îi 
păsa de el era tatăl său. Îl sunase şi se rugase de el să vină să-l 
ia, însă Jim Corliss îi răspunsese că încă nu putea. Apoi o ceruse 
pe mama lui la telefon, iar Randy o ascultase certându-se cu 
celălat părinte al lui, spunându-i că nu-l va lăsa niciodată să 
plece şi că ar fi fost mai bine dacă tatăl lui nu ar mai fi încercat 
să-l ia. La sfârşit, după ce se terminase cearta, vorbise din nou 
cu tatăl său. _ 

— Voi vedea ce pot face, promisese Jack. Insă există legi, 
Randy, şi dacă vin pur şi simplu să te iau, înseamnă că le încalc. 
Poţi să înţelegi asta? 

Randy încercase, însă nu reuşise. Singurul lucru pe care 
ajunsese să-l înţeleagă era că ura oraşul Eastbury, că o ura pe 
mama sa, că-i ura pe prietenii care acum nu-i mai erau prieteni 
şi că voia să se ducă să stea cu tatăl său. Pe urmă îi venise 
ideea. Poate că tatăl lui nu putea să vină să-l ia, dar ce ar fi fost 
dacă s-ar fi dus e/la taică-său? 

La două zile după acea se hotărî. Când fu sigur că mama sa 
adormise, se îmbrăcă şi se furişă afară din casă. Ştia unde locuia 
tatăl lui — era o distanţă de numai şapte kilometri, dacă nu o 
luai pe drum. lar pădurile îi erau cunoscute; toată viaţa 
hoinărise prin ele. Se gândi că i-ar fi trebuit o oră sau două să 
ajungă acasă la tatăl său. 

Însă nu se gândise la cât de diferit arăta pădurea pe timpul 
nopţii. O vreme merse cu viteză înainte, luminându-şi drumul cu 
o lanternă pe care o luase din bucătărie, dintr-un sertar, 
bucurându-se de această aventură. Insă când poteca se bifurcă, 
începu să se simtă dezorientat. 

La lumina zilei ar fi fost uşor. Toate i-ar fi fost cunoscute — 
copacii, bolovanii, torentul ce-şi tăia drumul şerpuit printre 
arbori, îndreptându-se către Langston, unde locuia tatăl său. 
Prin întuneric însă, cu umbrele care dansau peste tot, nu mai 
era sigur încotro s-o apuce. În cele din urmă se decise şi îşi 
spuse că totul eră în regulă, cu toate că nici el n-o credea. 

Puțin mai târziu, ajunse la o nouă bifurcaţie a potecii. De data 
aceasta nu mai avea nici cea mai vagă idee asupra drumului cel 
bun. Rămase pe loc o vreme îndelungată, ascultând zgomotele 


nopţii — păsările murmurând în somn, foşnetul ratonilor ce 
păşteau tufişurile mărunte — şi ajunse până la urmă la concluzia 
că, probabil, mersul prin pădure nu era chiar cea mai bună idee. 
Se întoarse şi o porni înapoi spre o nouă bifurcaţie a potecii. De 
data asta Randy începu să se sperie. Nu-şi amintea deloc de 
această ramificare. Chiar trecuse pe acolo mai înainte? 

Sunetele din jurul său deveniră dintr-o dată prevestitoare de 
rău. Exista oare ceva în întuneric, dincolo de bătaia lanternei, 
care îl urmărea? 

Se răsuci, măturând copacii cu fasciculul lanternei, şi nişte 
fulgerări de lumină ajunseră înapoi la el. 

Existau nişte ochi în noapte — ochi galbeni, strălucitori — iar 
acum Randy fu cuprins de spaimă. Incepu să alerge de-a lungul 
cărăruii, fără să se mai gândească încotro se îndrepta sau pe 
care potecă se afla. Tot ce îşi dorea era să iasă din pădure. 

lar atunci, chiar în faţă, zări o lumină mişcându-se prin 
întuneric. Apoi alta, şi încă una. Se repezi în direcţia luminiţelor, 
însă acestea dispărură. 

Le revăzu, strălucind prin copaci, apoi dispărură din nou. 

Se opri puţin, dându-şi în sfârşit seama ce se întâmpla. Se afla 
la marginea pădurii, lângă drum. Dar care anume? Nu avea 
idee. 

Rămase o vreme pe loc, întrebându-se ce trebuia să facă în 
continuare. Voia într-adevăr să se ducă acasă, însă nu era sigur 
în care parte era casa. Încercă să-şi amintească ce drumuri 
treceau pe lângă pădure, dar nu reuşi. În cele din urmă, pe 
măsură ce noaptea devenea tot mai rece, ajunse la concluzia că 
trebuia să facă ceva. leşi dintre copaci şi începu să meargă de-a 
lungul şoselei, strângând lanterna în mâna dreaptă. 

Un autoturism trase lângă el. Era o maşină a poliţiei din 
Eastbury. 

— Te duci undeva, băiete? îl întrebă polițistul. 

— A-acasă, se bâlbâi Randy. 

— În Eastbury? 

— Îhî. 

— Păi, ai luat-o în cealaltă parte. 

Polițistul se aplecă şi deschise portiera. 

— Hopa sus! 

îngrozit, cu imagini ale celulei dansându-i prin cap, Randy se 
supuse. 


— Mă arestaţi? întrebă el cu o voce pe atât de firavă pe cât se 
simţea de mic. 

Polițistul îi aruncă o privire, cu un zâmbet vag jucându-i în 
colţul gurii. 

— Eşti bandit profesionist? 

— Eu? 

Randy făcu ochii mari. Apoi negă din cap. 

— V-voiam să-i fac o vizită tatălui meu. 

— Parcă ziceai că te duci acasă. 

Randy se foi în scaun. 

— Păi... casa tatălui meu e acasă. Nu-i aşa? 

— Nu şi dacă stai la mama ta. Ai fugit de acasă? 

Randy se uită posac pe fereastră, fiind sigur că urma să fie 
dus la închisoare. 

— A-aşa ceva. 

— Chiar atât de rău stau lucrurile? 

Randy se uită la polițistul care îi zâmbea. Era oare posibil să 
nu fi fost supărat pe el? Răspunse la întrebare dând din cap. 

Atunci omul legii se încruntă către el, însă dintr-o dată lui 
Randy nu-i mai fu frică, iar când bărbatul îi vorbi, temerile lui se 
risipiră cu totul. 

— Sunt sergentul Bronski, spuse polițistul. Vrei să-ţi iau o cola 
şi să mai stăm de vorbă? 

— Unde? întrebă Randy. 

— Ştiu eu un locşor. 

Bronski întoarse maşina de patrulare şi o porni înapoi spre 


Eastbury. 
— Vrei să-i dau un telefon mamei tale? 
— Nu! 
— Dar lui tati? 
— Puteţi să-l sunaţi? 
— Sigur. 


Bronski trase lângă un bistrou non-stop şi îl conduse pe Randy 
înăuntru. Comandă o cola pentru Randy şi o ceaşcă de cafea 
pentru el. Încetul cu încetul povestea ieşi la lumină, sfârşind cu 
cearta pe care cei doi soţi Corliss o avuseseră la telefon. Când 
Randy îşi termină relatarea, polițistul se uită drept în ochii lui. 

— Cred că ar fi mai bine s-o sunăm pe mama ta, Randy. 

— De ce? 

— Pentru că ea este cea la care stai. Dacă îl sunăm pe tatăl 


tău, va trebui să ia legătura cu ea, iar mama ta s-ar putea să 
creadă că el a pus totul la cale. Şi atunci s-ar putea să nu te mai 
lase niciodată să-l vezi. Inţelegi? 

— Cred... cred că da, spuse Randy nesigur. 

Telefonul fu dat, iar apoi Bronski îl duse acasă şi îl încredinţă 
mamei lui. 

Mama se înfurie pe el, îi spuse că avea şi aşa destule griji 
doar pentru faptul că se străduia să-l crească şi că nu avea chef 
să fie neliniştită din cauză că el fugea de acasă. In cele din urmă 
îl trimise din nou lă culcare, dar Randy rămase treaz toată 
noaptea, întrebându-se ce avea de făcut mai departe. 

lar din noaptea aceea continuă să se întrebe în permanenţă 
ce avea de făcut. Îşi implorase tatăl să-l ia de acolo, însă acesta, 
fără să spună vreodată „nu”, dar şi fără să accepte în mod 
limpede, îl rugase să mai aştepte, căci lucrurile o vor lua pe 
calea cea bună. 

Dar trecuseră luni de zile şi nu intervenise cine ştie ce 
schimbare. 

Îl cunoscuse în cele din urmă pe Jason, însă mama lui tot nu 
avea timp pentru el. lar de fiecare dată când încerca să se dea 
pe lângă tatăl său, acesta îi spunea să mai aştepte, întrucât 
problema era „în curs de rezolvare”. Acum primăvara era în toi 
şi curând avea să vina vara. Oare avea sa fie din nou o vara 
petrecută de unul singur, rătăcind prin păduri şi dând târcoale, 
căutând ceva de făcut? Probabil că aşa urma să fie. Dacă se 
întâmplase ceva cu sora lui Jason, probabil că prietenului său nu 
i se vă mai permite să se joace cu el. larăşi avea să rămână de 
unul singur. 

Se auzi sunetul unui claxon, care îl scoase pe Randy din 
visare şi îl făcu să-şi dea seama că nu mai era nimeni în jurul lui 
pe stradă. Se uită la ceasul de mână, pe care i-l dăruise tatăl 
său în ziua în care împlinise nouă ani. Era aproape opt şi 
jumătate. Dacă nu se grăbea, avea să întârzie la şcoală. Apoi 
auzi o voce care striga după el: 

— Randy! Randy Corliss! 

Un autoturism albastru, o maşină pe care nu o cunoştea, 
staţiona lângă bordura trotuarului. La volan se afla o femeie 
care îi zâmbea. Băiatul se apropie ezitant de automobil, 
strângând în mâini gentuţă cu mâncare. 

— Bună, Randy, spuse femeia. 


— Cine sunteţi? întrebă Randy, rămânând lă o oarecare 
distanţă de maşină, căci îşi amintise sfatul mamei sale de a nu 
intra în vorbă cu străinii. 

— Numele meu este Bowen. Louise Bowen. Am venit să te 
iau. 

— Să mă luaţi? întrebă Randy. De ce? 

— Pentru tatăl tău, răspunse femeia. 

Inima lui Randy începu să bată rapid. Tatăl lui? Tatăl lui o 
trimisese pe femeia asta? Chiar avea să se întâmple, în sfârşit? 

— M-a pus să te iau de acasă, o mai auzi spunând pe femeie, 
dar am ajuns prea târziu. Îmi cer scuze. 

— Nu-i nimic, spuse Randy, apropiindu-se de maşină. Şi mă 
veţi duce acasă la tata? 

Femeia se întinse şi deschise uşa din dreapta. 

— În scurt timp, promise ea. Urcă. 

Randy ştia că nu ar fi trebuit să se urce în maşina aceea, ştia 
că ar fi trebuit să făcă stânga-mprejur, să fugă sprea cea mai 
apropiată casă şi să ceară ajutor. Se mai întâmplaseră astfel de 
lucruri — străini care se ofereau să te ducă în maşina lor — 
despre care mama lui îi tot spusese încă de când era mic. 

De data asta era altceva. Era vorba despre o prietenă a 
tatălui său. Aşa trebuia să fie, pentru că părea să ştie totul 
despre planurile sale de a se duce să stea cu tatăl lui şi despre 
intenţia tatălui de a-l lua de la mama lui. In afară de asta, mama 
lui îl avertizase întotdeauna în legătură cu bărbaţii şi niciodată 
cu femeile. Se uită încă o dată la ea. Ochii căprui ai femeii 
clipiră ştrengăreşte, iar zâmbetul ei îl făcu să se simtă de parcă 
ar fi avut cine ştie ce aventură de împărtăşit cu el. Se hotări, 
intră în maşină şi trase uşa după el. Autoturismul porni, 
îndepărtându-se de trotuar. 

— Unde mergem? întrebă Randy. 

Louise Bowen îl cercetă cu privirea pe băiatul ce aştepta 
cuminte în scaunul de alături. Era din toate punctele de vedere 
la fel de simpatic şi atrăgător cum i se păruse în pozele ce i se 
arătaseră: ochii aproape verzi, părul negru şi ondulat, 
încadrându-i faţa rebelă, nasul cârn. Trupul îi era bine legat şi, 
deşi era o persoană străină, nu părea să-i fie câtuşi de puţin 
frică de ea. Instinctiv, lui Louise îi plăcu de Randy Corliss. 

— Mergem la noua ta şcoală. 

Randy se încruntă. O şcoală nouă? Dacă mergeau la o altă 


şcoală, de ce nu-l ducea chiar tatăl său acolo? Femeia păru că îl 
auzise, cu toate că nu spusese nimic cu voce tare. 

— ţi vei vedea tatăl foarte curând. Dar câteva zile, până când 
va reuşi să rezolve problemele cu mama ta, vei rămâne la 
şcoală. O să-ţi placă acolo, promise ea. Este o şcoală specială, 
numai pentru băieţei aşa ca tine, şi-ţi vei face o mulţime de 
prieteni noi. Nu ţi se pare incitant? 

Randy aproabă nesigur din cap, nemaiştiind dacă făcuse bine 
suindu-se în maşină. Totuşi, gândindu-se mai bine, lucrurile se 
legau. Tatăl lui îi spusese că urmau să fie o mulţime de 
probleme când va veni timpul să plece de la mama lui. Şi tot el îi 
spusese că avea să meargă la o altă şcoală. lar astăzi venise 
momentul. 

Randy se aşeză ca lumea în scaun şi se uită pe fereastră. 
leşeau din Eastbury pe drumul ce ducea la Langston. Acolo 
locuia tatăl lui, deci totul era în regulă. 

Atâta doar că nu se simţea tocmai bine. În adâncul sufletului, 
Randy avea sentimentul straniu că se petrecea ceva foarte rău. 


CAPITOLUL 4 


Nu fusese una dintre cele mai bune zile ale lui Lucy Corliss. Îşi 
petrecuse întreaga dimineaţă făcând calculele de preţ 
aproximativ ale noilor spaţii de intrare pe piaţă. Case pe care le 
considera ca valorând mai puţin chiar şi decât terenul pe care 
erau construite erau cotate la preţuri ce urcau binişor peste suta 
de mii de dolari. La preţurile acelea şi la ratele cerute pe credit, 
nu vedea cum ar mai fi putut cineva să fie în stare să cumpere. 
Asta însemna că, implicit, comisioanele ei aveau să dispară. În 
timp ce se prefăcea interesată de case, începuse în secret să-şi 
revizuiască propria situaţie financiară, făcându-şi planuri în 
legătură cu ceea ce urma să taie din cheltuieli. Deocamdată 
situaţia nu era chiar atât de gravă — avea trei termene de 
încheiere a unor contracte în următoarele câteva luni, iar 
comisioanele respective, dacă era precaută, puteau să-i ajungă 
timp de un an. Dar după aceea? 

In timpul prânzului discută această problemă cu Bob Owen, 


care era nu numai patronul, ci şi prietenul ei. Îl cunoştea pe Bob 
din copilărie şi o ajutase în multe situaţii. 

Când căsătoria ei începuse să şchiopăteze, Bob îi stătuse 
alături, ascultându-i necazurile cu ataşament şi în cele din urmă 
spunându-i că la un moment dat va trebui să înceteze să plângă 
şi să treacă la acţiune. Când venise în fine şi ruptura, tot la Bob 
se dusese să ceară sfatul. 

Problema avea, la vremea respectivă, două aspecte. Lucy 
rămăsese gravidă, iar soţul o părăsise. De fapt, recunoscuse ea 
în faţa lui Bob, Jim Corliss o părăsise tocmai pentru că rămăsese 
gravidă, acuzând-o că încerca să îl lege de ea printr-un copil. 

— Asta voiai? o întrebase Bob. 

Lucy avusese nevoie de mult timp ca să reuşească să dea un 
răspuns. Până la urmă recunoscuse că, probabil, în 
subconştient, asta dorise. Probabil că se gândise că 
responsabilităţile de părinte îl vor face pe Jim să se potolească, 
îl vor face să-şi dea seama că în viaţă exista şi altceva decât 
maşini de viteză şi visuri despre bani câştigaţi uşor. 

Bob — Bob cel realist — o sfătuise să înainteze acţiunea de 
divorţ şi să se pregătească să-şi ia o slujbă. Tot a lui fusese 
ideea de a o învăţa să facă afaceri imobiliare în perioada 
sarcinii, aşa încât, după ce copilul avea să se nască, să aibă o 
posibilitate de a-şi câştiga existenţa. Timp de nouă ani se 
descurcase lucrând la firma lui Bob şi se dovedise a fi bună în 
meseria ei. La început angajase o femeie care să vină să aibă 
grijă de Randy, dar anul trecut ajunsese la concluzia că Randy 
era destul de mare ca să stea singur acasă cele două ore, între 
terminarea şcolii şi venirea ei de la serviciu. Margaret Willis, 
vecina de alături, acceptase să mai arunce un ochi. Până acum 
lucrurile merseseră bine. Atâta doar că astăzi avea un vag 
sentiment de disconfort. 

— Care-i problema cu iubita mea? o întrebă Bob, împingând 
deoparte meniul şi hotărându-se să comande doar o salată. 

Se uită cu invidie la Lucy care, deşi devora prănzuri şi cine 
enorme, nu punea pe ea niciun gram. 

— lubita ta — şi nu cred că soţiei tale i-ar plăcea să te audă 
spunându-mi aşa, chiar dacă ştie că nu este adevărat — se 
simte îngrijorată astăzi, replică Lucy. 

Puse şi ea deoparte meniul. 

— Ai ceva anume sau aşa, în general? 


— Mă rog, afacerile nu-mi ajută nici ele prea mult. Nu văd cine 
va veni să cumpere dărăpănăturile acelea supraevaluate pe 
care le-am văzut azi-dimineaţă. 

— Va veni cineva, spuse Bob satisfăcut. Oamenii trebuie să-şi 
cumpere case. Trebuie să ne gândim numai la nişte moduri noi 
de a-i finanța. 

— Dar casele alea nu merită, se plânse Lucy. 

Acum Bob se încruntă, sprâncenele lui stufoase strângându-se 
în jurul punţii nasului. 

— Cu o astfel de atitudine sigur că nu vei reuşi să vinzi 
niciuna dintre ele. 

Lucy zâmbi vag şi dădu la o parte din faţa ochilor o şuviţă din 
parul ei blond alburiu. 

— Nici nu sunt sigură că vreau asta. În ultima vreme, de 
fiecare dată când vând o casă, am sentimentul că îl fac pe 
proprietar un fel de ucenic-servitor pentru următorii treizeci de 
ani. 

— Atunci poate că ar fi mai bine să-ţi găseşti altceva de făcut. 

— Las-o baltă. În afară de asta, nu afacerile mă frământă cu 
adevărat... ci Randy. 

— Randy? S-a întâmplat ceva cu el? 

— Nimic nou. Atâta doar că arată foarte nefericit. Nu pare să 
mai aibă prea mulţi prieteni, nu-i place nici la şcoală, nici acasă, 
pe mine mă urăşte şi asta e valabil şi pentru restul. Uneori mă 
gândesc că poate ar fi mai bine să-l las pe Jim să-l ia la el, măcar 
pentru o vreme. Atâta doar că nu am încredere în el. 

— Nici măcar nu-l mai cunoşti, rosti Bob. 

Existau momente când Lucy îl bănuia pe Bob că încerca să o 
facă să se împace cu Jim. În ultima vreme i se păruse că o 
împingea să se vadă cu fostul ei soţ mai des decât ar fi fost 
necesar. Până acum reuşise să-i reziste. 

— Nu te-ai gândit că este posibil să se fi schimbat? o întrebă 
Bob. Au trecut zece ani. Oamenii se maturizează. 

— Chiar şi Jim Corliss? făcu Lucy în batjocură. Ştii prin câte 
slujbe a trecut de când m-a părăsit? Şapte! Şapte slujbe în nouă 
ani, Bob. Tu numeşti asta maturitate? 

— Dar una singură în ultimii patru ani, Lucy. Şi se poartă bine 
cu Randy. 

— Pe care în primul rând că nu şi l-a dorit niciodată, ripostă 
Lucy cu amărăciune în voce. Pentru Jim, Randy nu reprezintă 


mai mult decât un hobby, ceva cu care să-şi omoare timpul, cu 
care se poate destinde din când în când, la câte un sfârşit de 
săptămână. Dar să-l aibă tot timpul? Haida-de, Bob, ştii prea 
bine că Jim mi l-ar trimite înapoi într-o săptămână. Şi cu ce s-ar 
alege Randy din asta? Este deja suficient de abătut — dacă s-ar 
vedea respins de tatăl său, asta l-ar putea distruge. N-o să fac 
aşa ceva. 

Se întrebă dacă ar fi trebuit să-i comunice lui Bob că Jim 
spusese ceva despre posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru 
Randy, dar se hotări să nu o facă. Bob — Bob cel realist — i-ar fi 
sugerat doar că nu ar fi fost bine pentru niciunul dintre ei să se 
ajungă la o confruntare în tribunal pentru Randy şi că probabil 
ar fi trebuit să se gândească măcar la posibilitatea împărțirii 
băiatului între ea şi Jim. lar asta, Lucy îşi dădu seama, era ceva 
pentru care nu se simţea pregătită. 

— Imi pare rău, spuse ea când sosi mâncarea. Nu ştiu cum de 
ajung întotdeauna să plâng pe umărul tău. Hai să discutăm 
despre altceva, bine? De pildă, când ai putea să vii cu Elaine pe 
la mine, pentru faimoasele mele fripturi? Vremea începe să se 
îndrepte şi-mi vine cheful de nişte grătare. Ce zici de sfârşitul 
ăsta de săptămână? 

Şi astfel după-amiaza se scurse, iar Lucy se ţinu departe de 
problemele pe care le avea. Sau, mai exact, se strădui să se ţină 
departe de ele. Insă pe la ora cinci, când plecă de la birou, 
Randy se contura din nou în prim-planul gândurilor ei. 

Când intră pe aleea căsuţei pe care o cumpărase cu cinci ani 
în urmă, sentimentul ei de disconfort se amplifică. În mod 
obişnuit Randy se afla acolo, stând la fereastra camerei de zi şi 
uitându-se după ea. 

Intră şi strigă după el. Niciun răspuns. Străbătu repede 
întreaga casă, dar nu era nici urmă de Randy. Camera lui era 
aşă cum o lăsase dimineaţă, iar hainele de şcoală, pe care de 
obicei le lăsa într-un morman pe podea, erau acum de negasit. 
Lămurită că Randy nu era înăuntru, se duse la casa de alături, 
ca să se intereseze la Margaret Willis. 

— Dar de ce nu mi-ai dat telefon? întreba Lucy când văduva, o 
femeie ceva mai în vârstă, îi spuse că Randy nu fusese văzut 
sub niciun chip în după-amiaza aceea. 

Braţele doamnei Willis se agitară cu nervozitate. 

— Păi, pur şi simplu mi-am închipuit că s-a dus să se joace cu 


prietenii, spuse ea, iar apoi roşi puternic, dându-şi seama de 
greşeala făcută. 

Chiar şi în zilele în care Randy nu venea acasă, ajungea 
mereu cu mult înainte de ora la care era aşteptată mama lui. 
Astăzi însă după-amiaza trecuse fără ca Randy să apară. 

Bărbia largă a lui Margaret Willis începu să tremure. 

— Vai, dragă, am făcut o greşeală îngrozitoare, nu-i aşa? Doar 
nu crezi că i s-a întâmplat ceva? Ei, nu e nici cinci şi jumătate. 
Ce-ar fi să-ţi fac un ceai? 

încercă să o tragă pe Lucy în casă, însă aceasta se eschivă. 

— Nu, nu, mulţumesc, doamnă Willis. Mai bine încerc să aflu 
ce s-a întâmplat cu el. 

Lucy se strădui să-şi păstreze vocea calmă, însă ochii ei lăsau 
să se vadă ce începuse să o cuprindă. Margaret Willis se întinse 
şi o prinse de mână. 

— Ei bine, ce putea să i se întâmple? întrebă ea cu blândeţe. 
Aici nu suntem în Boston, dragă. Ce mai, în Eastbury nu se 
întâmplă niciodată nimic, ştii doar. Uite cum facem... pregătesc 
nişte ceai şi ţi-l aduc acasă. 

Ceai, îşi zise Lucy. Oare de ce atâta amar de lume de pe 
pământul acesta consideră că o ceşcuţa de ceai poate rezolva 
orice? Era însă prea abătută ca să se mai certe pe această 
temă. 

— În regulă, acceptă ea. Las uşa din faţă deschisă. 

Cobori în grabă treptele din faţa intrării doamnei Willis şi o luă 
pe  scurtătură, traversând gazonul ce despărţea imensa 
reşedinţă Willis de propria ei casă. Ajunsă înăuntru, liniştea de 
acolo o împinse inexplicabil de aproape de limita panicii. Se 
duse la bucătărie şi îşi impuse să se aşeze la masa pe care erau 
încă împrăştiate resturile micului dejun. Işi reprimă în mod 
conştient panica, spunându-şi că Margaret Willis avea 
neîndoielnic dreptate, că Randy era bine şi avea să apară dintr-o 
clipă în alta. Grijile pe care şi le făcea erau prosteşti; exagera 
într-o situaţie destul de comună. Se întâmpla des ca băieţii de 
vârsta lui să dispară, fără să spună cuiva unde se duceau. 

intuiţia îi spunea însă invers. Se duse la telefon şi începu să se 
uite prin agendă, în căutarea acelor oameni ai căror copii 
fuseseră cândva prietenii lui Randy. Era la a treia convorbire 
când Margaret Willis apăru în uşa din spate, aducând cu ea un 
ibric de ceai aburind. Lucy întinse firul telefonului şi ajunse la 


clanţă, iritată de faptul că femeia nu folosise uşa din faţă. Însă în 
Eastbury vecinii foloseau întotdeauna uşa din dos, cu excepţia 
ei. Intrând în bucătărie, doamna Willis se uită întrebător la Lucy, 
care ridică din umeri, apoi începu să vorbească, pentru că Emily 
Harris tocmai revenise pe fir. 

— Geordie zice că Randy nu a fost astăzi la şcoala, Lucy. 

— Nu a ajuns deloc? întrebă Lucy cu vocea dogită. 

— Aşa zice Geordie, răspunse doamna Harris. Şi el trebuie să 
ştie — doar sunt în aceeaşi clasă. 

— În-înţeleg, făcu Lucy. 

Urmă o pauza în care fiecare dintre cele două femei se 
întrebă ce să spună mai departe. Emily Harris fu cea care rupse 
în cele din urmă tăcerea: 

— Lucy, ai vorbit cu Sally Montgomery? 

Lucy mormăi pentru ea însăşi. Sally Montgomery era prima pe 
care ar fi trebuit să o sune. Oriunde s-ar fi aflat, Randy trebuia 
să fie împreună cu Jason. 

— Of, Doamne, Emily, mă simt ca o proasta, spuse ea. 

— E tragic, o auzi zicând pe Emily Harris. Vreau să spun, ce 
poţi să mai faci când ţi se întâmplă aşa ceva? 

Lucy simţi că i se strângea stomacul. 

— Despre ce vorbeşti? întreba ea. Ce s-a întâmplat? 

Urmă o nouă tăcere, iar când Emily vorbi în cele din urma din 
nou, vocea îi scăzu până lă un nivel conspirativ, ce anunţa acel 
gen de veşti proaste după care ea era înnebunită. 

— Vrei să spui că n-ai auzit? Fetiţa lor a murit azi-noapte. Se 
Zice c-a fost o moarte în leagăn... 

Lăsă cuvintele să plutească, indicând astfel cu claritate 
convingerea ei că povestea nu se reducea numai la atât. Apoi 
vocea ei căpătă din nou strălucire, iar Lucy realiză dintr-o dată 
de ce nu-i plăcuse niciodată cu adevărat Emily Harris. 

— Dar sunt sigură că nu s-a întâmplat nimic rău, continuă 
Emily. Jason n-a fost astăzi la şcoală, bineînţeles, iar Randy 
probabil că s-a hotărât să tragă chiulul împreună cu el. Geordie 
a făcut asta de mai multe ori, minţi ea. Toţi băieţii o fac, mai 
ales primăvara. Pun pariu că o să ajungă acasă la timp pentru 
cină. 

— Aşa cred, făcu Lucy fără convingere. 

Ajunse la concluzia că se cam săturase de Emily Harris. 

— Mulţumesc, Emily. lartă-mă că te-am deranjat. 


— Niciun deranj, răspunse Emily. Anunţă-mă şi pe mine când 
îl găseşti, bine? Altfel voi fi îngrijorată. 

Sigur că vei fi, îşi zise Lucy nervoasă. Şi, tot aşa, vei sta toată 
noaptea pe telefon, răspândind ultimele veşti. Puse receptorul în 
furcă, iar apoi sorbi din ceaiul pe care Margaret Willis îl pusese 
în faţa ei şi îi spuse femeii ceea ce tocmai auzise. 

— Vai, dragă, murmură Margaret. Păi, cred că ar fi foarte bine 
să o suni pe doamna Montgomery, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse Lucy abătută. Of, îmi dau seama că asta 
ar trebui să fac, dar la ce bun? Imposibil ca Randy să fie acolo, 
în orice caz, nu astăzi. Şi ce să-i spun? Să-i spun că-mi pare rău 
că fiica ei a murit, dar dacă nu i s-a întâmplat cumva să-l vadă 
pe băiatul meu? Margaret, nu pot! Pur şi simplu nu pot! 

— Atunci o voi face eu, zise Margaret, întinzându-se spre 
cartea de telefon. 

Însă înainte să găsească numărul familiei Montgomery, Lucy 
izbi dintr-o dată cu pumnul în masă. 

— Taică-său! exclamă ea. La dracu’, asta s-a întâmplat. Jim l-a 
luat pe Randy. 

Ridică din nou receptorul şi începu să formeze numărul 
furioasă; ochii ei, care ceva mai devreme erau plini de 
îngrijorare, străluceau acum de mânie. 

— Nenorocitul ăsta, scrâşni ea printre dinţii încleştaţi, în timp 
ce asculta telefonul fostului ei soţ, ce suna într-un mod ciudat, 
imposibil, aşa cum se întâmpla numai atunci când nu răspundea 
nimeni. 

În cele din urmă apăsă în furcă pentru a întrerupe legătura şi 
acţionă butonul care forma automat numărul poliţiei, aflat în 
memoria telefonului. 

— Vreau să reclam o răpire, spuse ea cu o voce plată. 

La zece minute după aceea se cufundă în fotoliu şi închise 
obosită ochii. Putea să simtă curiozitatea arzătoare a lui 
Margaret Willis radiind în bucătărie. Deşi ştia că toţi vecinii 
aveau să afle povestea încă din seară aceasta, trebuia să 
vorbească. 

— Au spus că nu pot să facă nimic, începu cu o voce care 
reflecta frustrarea pe care o resimțea. Au spus că nu pot nici 
măcar să-l treacă la dispăruţi deocamdată şi că, dacă l-a luat 
tatăl lui, asta este o problema civila şi-ar trebui să mă adresez 
unui avocat, nu poliţiei. 


— Şi atunci ce-ar trebui să faci? 

— Să aştept. Mi-au spus să aştept şi să încerc să iau legătura 
cu Jim. Pe urmă, dacă Randy nu se întoarce până dimineaţă şi 
nu reuşesc să iau legătura cu Jim, să sun din nou la ei. 

Clătină neputincioasă din cap. 

— Cum aş putea să făc asta, Margaret? Cum aş putea să stau 
aici pur şi simplu şi să aştept? 

— O vom face împreună, spuse Margaret Willis cu hotărâre, 
ridicându-se şi începând să strângă de pe masă resturile de la 
micul dejun. O să facem curăţenie în bucătărie şi o să pregătim 
cină, iar pe urmă o să începem să facem curăţenie în toată casa. 

— Dar e curat... începu Lucy să protesteze, însă femeia mai 
vârstnică ridică spre ea un deget, cu blândeţe. 

— Atunci va fi şi mai curat. Nu este niciodată prea curat, iar 
eu am observat că întotdeauna trebăluitul prin casă face să 
treacă timpul mai repede. Aşa că, dacă va fi nevoie, o să facem 
curăţenie toată noaptea. 

Apoi zâmbi cu afecţiune. 

— Dar pun pariu că n-o să trebuiască să facem asta, adăugă 
ea. Pot să garantez că ştrengarul o să-şi facă apariţia într-o oră 
sau două, obosit, înfometat şi murdar. Şi atunci o să-i dam să 
mănânce şi o să-l trimitem la culcare. Ce părere ai? 

Lucy avea o părere foarte proastă, însă ştia că nu putea să nu 
cedeze când era vorba despre Margaret Willis. Avea de ales 
între asta şi a rămâne singură, uitându-se la ceasul care socotea 
minutele fără de sfârşit, în timp ce închipuirile cele mai 
improbabile s-ar fi transformat în realităţi înfricoşătoare, în 
sferele îndepărtate ale imaginaţiei ei. Ştia că şi-ar fi ieşit din 
minţi de grijă dacă ar fi trebuit să aştepte singură. Mai bine să-şi 
umple timpul şi goliciunea din suflet cu voioşia implacabilă a lui 
Margaret, decât să încerce să dea piept cu isteria care dospea în 
interiorul ei. Îmbufnată, începu să robotească prin casă. 


Era aproape miezul nopţii şi casa nu mai avea nicio pată, 
când Jim Corliss răspunse în sfârşit la telefon. 

— Jim? Sunt Lucy. Îl vreau înapoi, mă auzi? Vreau să mi-l 
aduci înapoi chiar acum, sau îmi sun avocatul. 

Jim Corliss îşi dădu seama după isteria din vocea ei că ceva 
nu era în regulă. Nu îl suna niciodată, decât pentru a o ajuta cu 


cheltuielile, sau pentru a se certa cu el în legătură cu Randy. 
Dintr-o dată îl cuprinse îngrijorarea. Credea oare că Randy se 
afla la el? Dar era programat să-şi vadă fiul abia peste o 
săptămână. 

— Vorbeşti cumva despre Randy? întrebă el precaut. 

— Bineînţeles că despre Randy vorbesc, explodă Lucy. Despre 
cine altcineva? Cum îndrăzneşti? 

— Cum îndrăznesc ce? Randy nu este acasă? 

Urmă o tăcere, iar apoi Lucy, cu vocea cedând dintr-o dată, 
spuse: 

— Nu e la tine? Nu l-ai luat tu azi-dimineaţă? 

— Of, Dumnezeule, făcu Jim, cu inima bătându-i cu putere 
când realiză semnificaţia celor spuse de fosta lui soţie. Lucy, ce 
s-a întâmplat? Spune-mi, ce s-a întâmplat? 

— A plecat, Jim. 

— Cum adică, a plecat? Unde a plecat? 

— N-nu ştiu, se bâlbâi Lucy, mânia ei risipindu-se doar pentru 
a fi înlocuită de aceeaşi îngrijorare pe care o simţise mai 
devreme. 

Îi explică ce se întâmplase în după-amiaza aceea. 

— A-am crezut că tu l-ai luat, termină ea. Ştiu cât de mult 
voia să-l iei de la mine. Am crezut că i-ai îndeplinit dorinţa. 

— Nici vorbă, Lucy. Nu ţi-aş face aşa ceva. 

— Chiar aşa? întrebă Lucy, cu vocea brăzdată de neîncredere. 
Mă întreb... 

— O iau într-acolo, făcu Jim deodată. Ajung în douăzeci de 
minute. 

— Nu, protestă Lucy. Te rog, Jim... 

— Este şi fiul meu, spuse Jim hotărât. 

Puse receptorul în furcă. După câteva minute porni deja către 
Eastbury. 


Interveni o oarecare stânjeneală când Jim şi Lucy Corliss se 
întâlniră faţă în faţă, în pragul casei în care locuia Lucy, acel gen 
de tăcere neplăcută ce intervenea între doi oameni care 
fuseseră cândva apropiaţi, dar care nu prea mai ştiau ce să-şi 
spună unul celuilalt. Ani de-a rândul Lucy făcuse tot ce-i stătuse 
în putinţă ca să-l ocolească pe Jim, când venea să-l ia pe Randy, 
reducându-şi conversațiile la câteva propoziţii forţate, ce nu 


conţineau mai mult decât ceea ce ea considera a fi o informaţie 
absolut necesară. Acum, în timp ce cerceta faţa fostului ei soţ, 
Lucy avu impresia că anii îşi spuseseră cuvântul, însă după 
aceea, observând că obrazul lui Jim era la fel de neridat ca 
întotdeauna şi că părul, purtat în claie, îi era la fel de bogat şi de 
ondulat precum îl ştia ea, conchise că nu vârsta intervenise la 
Jim, ci probabil altceva. Cuvântul care îi veni în minte fu 
maturitatea, însă se strădui să-l respingă. Dacă Jim se 
maturizase într-adevăr de-a lungul anilor scurşi, trebuia să 
descopere mai multe dovezi, nu numai privirea din ochii săi. 

— Pot să intru? 

Lucy făcu agitată un pas înapoi, se împiedică, iar apoi îşi găsi 
repede echilibrul. 

— lartă-mă, spuse ea. Bineînţeles. 

Ţinu uşa deschisă cât timp Jim se strecură înăuntru, iar 
doamna Willis, dând din mâini, bâlbâi o serie de bineţuri şi de 
scuze, îşi exprimă compasiunea şi îşi luă la revedere. Apoi 
dispăru, iar între cei doi Corliss se instală o tăcere frământată. 

Jim privi de jur împrejur micuța cameră de zi, după care afişă 
un zâmbet nesigur. 

— Ţi-am spus vreodată că îmi place cameră asta? E 
frumuşică... arată exact ca tine. Drăguţă, călduroasă şi 
ordonată. 

Lucy îi întoarse băţoasă zâmbetul şi se aşeză pe un scaun 
care, prin felul în care era amplasat în cameră, avea să lase o 
distanţă între ei. Gândul că Jim era încă foarte atrăgător îi veni 
în minte, însă îl dădu cu hotărâre la o parte şi începu să-i 
povestească ce se întâmplase, terminând cu temerea că se 
putea ca Randy să fi fost răpit. 

— Dar vara trecută a fugit de acasă, observă Jim. 

— Acum este altceva, insistă Lucy. Vara trecută ă fugit de 
acasă în puterea nopţii, după ce avusese problema aceea cu 
băiatul familiei Semple. Însă în ultima vreme nu s-a întâmplat 
nimic — nu avea niciun motiv să fugă azi-dimineaţă de acasă. ŞI 
aş fi ştiut — aş fi observat ceva la micul dejun. Dar s-a 
comportat exact ca de obicei. 

Făcu o pauză, iar apoi întâlni ochii lui Jim. 

— A fost răpit, Jim. Nu mă întreba cum ştiu, dar sunt sigură că 
Randy nu a fugit pur şi simplu de acasă. Cineva l-a luat. 

Ochii i se îngustară. 


— Şi încă nu sunt cu desăvârşire convinsă că n-ai fost tu. 

— Of, Doamne... mormăi Jim. 

— Este exact genul de lucruri de care eşti în stare, Jim. Şi mă 
jur că, dacă l-ai luat şi l-ai ascuns undeva... 

— Nu l-am luat, se apără Jim cu vehementa. Lucy, nu aş face 
una ca asta... N-aş... ei bine, pur şi simplu n-aş face-o. Ştii ce? 
Hai să sunăm din nou lă poliţie. După părerea mea, a lipsit 
suficient de mult încât să înregistreze măcar o plângere. 

— Mi-au spus că nu pot să facă nimic înainte de douăzeci şi 
patru de ore. 

— Douăzeci şi patru de ore! explodă Jim. Dumnezeule, doar 
nu este un adult — are numai nouă ani! Putea să se 
rătăcească... sau să fie rănit. 

Jim se ridică şi se repezi spre bucătărie. Câteva clipe mai 
târziu Lucy îl auzi vorbind cu cineva, apoi zbierând. Vocea îi 
scăzu din nou şi nu mai reuşi să înţeleagă ce spunea. În cele din 
urmă reveni lângă ea. 

— Vor trimite pe cineva, zise el. 

Dar, pentru că Lucy se uita la el plină de speranţă, trebui să-i 
relateze ce aflase de la poliţie. 

— Vor consemna plângerea, însă au spus că după toate 
aparențele a fugit de acasă. 

Se cufundă în tăcere, dar Lucy începu să-l descoasă: 

— Asta ce înseamnă? 

Jim îi ocoli privirea. 

— Nu ştiu sigur. Poate să însemne orice. Puştii sunt... ei bine, 
încep să fugă de acasă la vârste din ce în ce mai mici, cu fiecare 
an care trece. Au spus că, dacă ar fi fost puţin mai mare, 
probabil că nu l-am mai fi văzut decât dacă ar fi vrut el să ne 
vadă pe noi. 

Lucy se încruntă. 

— Şi asta ce mai înseamnă? 

— Doar că, atunci când este vorba de băieţi mai mici — mici 
cu adevărat, ca Randy — nu prea ştiu ce să facă şi, după o 
noapte sau două, se predau singuri. 

— Şi dacă n-o face? întrebă Lucy încetişor. 

— N-nu ştiu sigur. Au zis ceva despre o căutare, dar spuneau 
că nici căutările astea nu prea dau roade. Dacă s-a întâmplat 
ceva cu Randy, este posibil mai degrabă ca cineva să... cum să 
spun, ca cineva să dea de el din întâmplare. 


— Vrei să spui, dacă a murit. 

Lucy spuse asta cu o voce plată şi ochii reci, iar Jim se trezi că 
nu era în stare să formuleze alt răspuns decât o aprobare făcută 
cu o mişcare a capului. 

— Dar nu e mort, spuse Lucy moale. Ştiu că n-a murit. 

Jim înghiţi în sec. Mai exista o posibilitate de care poliţiştii 
amintiseră. 

— Au zis că se poate să se fi dus la Boston, începu el, însă 
după aceea lăsă cuvintele să se piardă. 

Era mai bine să-i lase pe poliţişti să-i explice ce i se putea 
întâmpla unui băieţel în Boston. 


CAPIIOLUL 5 


În timp ce Jim şi Lucy Corliss se străduiau să rezolve problema 
dispariţiei fiului, Steve şi Sally Mongomery încercau să facă faţă 
problemei pierderii fiicei lor. 

De după-amiază şi până în noapte, de când avuseseră 
discuţia cu doctorul Malone şi se întorseseră de la spital, Sally 
fusese ciudat de tăcută. Steve încercase de câteva ori să-i 
vorbească, însă părea că nu-l aude. 

Steve îşi petrecu mai multe ore împreună cu Jason, chinuindu- 
se să-i explice ce se întâmplase cu Julie, iar Jason îl ascultă 
cuminte, curios, cu capul înclinat şi cu sprâncenele strânse într- 
o încruntare gânditoare. Părea, crezu Steve, că accepta moartea 
surorii lui la fel de normal ca pe oricare dintre celelalte 
întâmplări ale copilăriei. 

Într-adevăr, nu faptul în sine al morţii lui Julie era cel care îi 
dădea de gândit lui Jason, ci cauza acestei morţi. Revenea 
mereu la aceeaşi întrebare: 

— Dar dacă nu avea nimic, de ce a murit? 

Ochii băiatului, mai mari şi mai închişi la culoare decât ai 
mamei lui, priviră în sus către Steve, cerând cu insistenţă un 
răspuns pe care tatăl său nu putea să i-l dea. Totuşi, trebuia să 
mai încerce o dată. 

— Nu ştim de ce a murit Julie, repetă el pentru cel puţin a 
şasea oară. Tot ce ştim este că din când în când se mai întâmplă 


astfel de lucruri. 

— Dar de ce i s-a întâmplat tocmai lui Julie? Nu a fost 
cuminte? 

— Ba da, a fost o fetiţă foarte cuminte. 

Sprâncenele lui Jason se arcuiră, băiatul fiind tot mai 
dezorientat de acest mister. 

— Dar, dacă a fost o fetiţă cuminte, de ce a omorât-o 
Dumnezeu? 

— Nu ştiu, fiule, răspunse Steve, simțind un nod punându-i-se 
dintr-o dată în gât. Pur şi simplu nu ştiu. 

— O să mă omoare şi pe mine? 

Steve îşi trase fiul mai aproape şi îl strânse în braţe. 

— Nu, bineînţeles că nu. Asta nu are nicio legătură cu noi, iar 
ţie nu are cum să ţi se întâmple ceva. 

— De unde ştii? îl provocă Jason, zbătându-se ca să scape din 
îmbrăţişarea tatălui său. 

Obosit, Steve se ridică şi începu să aranjeze păturile cu care 
era învelit Jason. 

— Pur şi simplu ştiu, spuse el. Acum vreau să dormi, bine? 

— Bine, acceptă Jason. 

Apoi ochii săi rătăciră spre colţul îndepărtat al camerei, acolo 
unde se afla, pus într-o colivie micuță, un cobai cu blana albă cu 
pete negre, numit Fred. 

— İl laşi pe Fred să doarmă cu mine la noapte? întrebă Jason. 

Steve zâmbi. 

— Sigur. 

Aduse cuşca şi o aşeză lângă patul lui Jason. Înăuntru Fred 
începu să patruleze prin spaţiul strâmt, cercetând împrejurimile 
din noua perspectivă. Apoi se încovrigă şi îşi îngropă botul în 
propria blăniţă. 

— Asta vreau să faci şi tu acum, spuse Steve. Să-ţi îngropi 
năsucul şi să dormi. 

Se aplecă, îl sărută pe Jason pe obraz, stinse lumina şi ieşi din 
cameră. 

Câteva clipe mai târziu, în timp ce cobora scările, fu tras de 
mama soacră în camera ei şi discutară împreună vreme 
îndelungată. La sfârşit, Phyllis dădu încetişor din cap. 

— Pur şi simplu nu înţeleg, spuse ea. Mi se pare foarte ciudat 
ca un copil atât de perfect ca Julie să poată... să ce? Să înceteze 
să mai trăiască? îngrozitor. Îngrozitor! Trebuie să fi existat o 


cauză, Steve. Trebuie să fi fost ceva. 

Dar Steve Montgomery ştia că nu existase nicio cauză, cel 
puţin nu una pe care medicii să o înţeleagă. Aceasta, începu el 
să-şi dea seama, era partea cea mai complicată a sindromului 
infantil al morţii subite: nu aveai pe ce să dai vina, niciun 
germen, nici vreun virus sau vreo stare anormală — nimic. 
Numai faptul unei morţi iraționale şi un prelungit sentiment al 
deşertăciunii. Deja începuse să-l roadă, însă nu putea să facă 
nimic împotrivă-i. Trebuia pur şi simplu să supravieţuiască 
avându-l în interiorul său şi să se străduiască să şi-l alunge din 
suflet. Chiar dacă asta ar fi însemnat să şi-o scoată din minte şi 
pe Julie. 

„Morţii cu morţii, viii cu viii.” 

Aceste cuvinte păruseră rezonabile când fuseseră rostite de 
Malone, iar Steve ştia că spuneau un adevăr. Atunci de ce îşi 
simţea sufletul mort? De ce se simţea ca şi cum ar fi putut fi 
îngropat mâine împreună cu fiica lui? Nu putea să aibă astfel de 
sentimente, nu trebuia să-și permită să aibă astfel de 
sentimente. Pentru Sally şi Jason trebuia să meargă înainte, 
trebuia să rămână în stare de funcţionare. Dar oare va fi în stare 
să facă pentru ei mai mult decât făcuse pentru fiica lui? 

Îşi izgoni acest gând din minte. Hotărî ca, pe viitor, în 
conştiinţa sa afectivă, anumite locuri să rămână închise, 
încuiate pentru totdeauna şi departe de existenţa conştientă. 
Ori reuşea asta, ori avea să înnebunească. 

Acum stătea cu Sally, oboseala slăbindu-i fiecare fibră a 
trupului, având mintea înceţoşată şi simțindu-se copleşit de 
durere. Sally îl privea, iar el observă în ochii soţiei sale ceva 
care îi îngheţă sufletul. 

Ochii ei, acei ochi căprui, strălucitori, care îl atrăseseră încă 
de la început, se schimbaseră. Strălucirea fusese înlocuită cu o 
intensitate ciudată, ce părea să lumineze din adâncul sufletului 
ei. 

— Nu a murit aşa, pur şi simplu, spuse Sally moale. 

Steve vru să-i spună ceva, dar dintr-o dată nu mai era foarte 
sigur dacă i se adresase lui sau vorbea de una singură. 

— Nou-născuţilor nu li se poate întâmpla aşa ceva, continuă 
Sally. Nu mor pur şi simplu. 

Acum ochii lor se întâlniră. 

— Trebuie să fi greşit undeva, Steve. Sigur am greşit undeva. 


Steve tresări uşor. Nu trecuseră aceleaşi temeri şi prin mintea 
lui? Insă nu putea să cedeze în faţa lor şi nu putea să o lase nici 
pe Sally să o facă. 

— Nu-i adevărat, Sally. Amândoi am iubit-o pe Julie. Am făcut 
tot ce-am putut... 

— Oare? întrebă Sally, având dintr-o dată amărăciunea în 
voce. Mă-ntreb şi eu. Mă tot întreb, Steve. Hai să privim 
adevărul în faţă. Nu ne-am dorit-o pe Julie... niciunul dintre noi 
nu şi-a dorit-o! Ne hotărâserăm să avem un singur copil, îţi 
aduci aminte? Numai unul! Şi l-am avut pe Jason. Ceva mai 
devreme decât plănuiserăm, dar am căzut de acord că este 
singurul copil pe care ni-l dorim. Dar n-a fost cum am vrut noi, 
nu-i aşa? Ceva a intervenit şi ne-am trezit cu Julie, deşi nu ne-o 
doream. Şi a murit. 

Steve se holbă la soţia sa, palid la faţă şi cu mâinile 
tremurând. 

— Ce tot zici acolo, Sally? întrebă el, cu o voce atât de 
scăzută, încât abia de putea fi auzit. Vrei să spui că noi am 
omorât-o pe Julie? 

Izbucnind deodată în lacrimi, Sally îşi ascunse faţa în palme. 

— Nu ştiu, Steve, zise ea hohotind. Nu ştiu ce spun, nici ce 
gândesc, nu mai ştiu nimic. Doar că nou-născuţii nu mor fără 
motiv... 

— Dar se întâmplă, o întrerupse Steve. Doctorul Malone zicea 
că... 

— Nu-mi pasă ce zicea doctorul Malone, izbucni Sally. Copiii 
nu mor fără motiv! 

Fugi afară din încăpere. Steve îi ascultă paşii grei, în timp ce 
urca scările. 

Puțin după aceea porni pe urmele ei şi o găsi în pat. Se 
dezbrăcă în linişte, se strecură în aşternut alături de ea şi stinse 
veioza. O auzi plângând şi se întinse să o ia în braţe. 

Pentru prima dată în toţi aceşti ani ai căsătoriei lor, Sally îi 
respinse îmbrăţişarea. 


Jason stătea întins în pat, atent la liniştea din casă, 
întrebându-se când vor mai fi toate la fel ca înainte. 

Nu-i plăcuse felul în care mama lui plânsese tot timpul. De 
fapt, până aseară nu o văzuse absolut niciodată plângând. 


La început se speriase observând-o în camera lui Julie, tinând- 
o pe sora lui în braţe, exact aşa cum făcea întotdeauna, cu 
excepţia lacrimilor care îi şiroiau pe obraji. De obicei, atunci 
când o lua pe Julie în braţe, râdea. 

Când o văzuse, primul gând fusese că mama sa îşi dăduse 
seama ce-i făcuse el lui Julie şi că va fi furioasă pe el. Dar nici 
vorbă de aşa ceva — plânsese din cauză că Julie murise. 

Julie nu era moartă ceva mai devreme, când se dusese să se 
uite la ea. 

Doarmea doar. 

Ştia că adormise pentru că putea să o audă sforăind uşor, 
fonfăit, cum făcea şi mama lui când era răcită. Aşa că îi ştersese 
nasul cu un colţ al cearşafului. 

Asta nu putea să-i fi făcut vreun rău. 

Dar o făcuse să se trezească şi începuse să plângă. 

Şi acela fusese momentul în care îi pusese pledul pe faţă, 
pentru ca nimeni să nu o audă plângând. 

Însă nu i-l ţinuse chiar atât de mult încât să o sufoce. Nu 
putea să fi trecut chiar atât de mult timp; de îndată ce se oprise 
din plâns îi dăduse pledul la o parte de pe faţă şi îl aşezase din 
nou în jurul ei, exact aşa cum era atunci când venise să o vadă. 

Dar oare mai respira? 

încercă să-şi aducă aminte. 

Era sigur că mai respira. Parcă o auzea şi acum, prin liniştea 
din casă, cu toate că murise. 

Ascultă cu mare atenţie şi fu sigur că aude, foarte încet, 
zgomotul unei respiraţii firave. 

Apoi îşi aminti: Fred dormea chiar lângă patul lui. 

Se strecură jos din pat şi îngenunche alături de cuşca micului 
cobai. Sunetele pe care le scotea Fred erau exact la fel cu cele 
ale lui Mie, după ce încetase să mai plângă. 

Foarte încete, dar existau. 

Deschise uşa, iar Fred, auzind zăngănitul uşor, se trezi, 
deschise ochii şi se holbă la Jason prin întuneric. Jason băgă 
mâna în cuşcă, prinse cu blândeţe animalul şi îl luă cu el în 
aşternut. Curând, Fred adormi din nou, încovrigat de data 
aceasta în încheietura braţului lui Jason. 

Băiatul ascultă respiraţia cobaiului, convins că auzise aceleaşi 
sunete şi noaptea trecută, în camera lui Julie, cu foarte puţin 
timp înainte să plece de acolo. Aşa că nu-i făcuse nimic lui Julie, 


nimic de-adevăratelea. 

Totuşi, mâine sau poimâine avea să discute cu Randy despre 
asta. Era, realiză el, cam la fel cu ceea ce i se întâmplase lui 
Randy după ce Billy Semple sărise de pe acoperiş. Cu toate că 
Randy nu-i făcuse nimic de-adevăratelea lui Billy, pe el căzuse 
vina că Billy îşi rupsese piciorul. 

În timp ce cădea într-un somn agitat, Jason se întrebă dacă 
avea să se întâmple acelaşi lucru şi cu el, dacă avea să fie 
învinovăţit de moartea lui Julie. 

Poate că data viitoare, când Randy va veni pe la el, îi vor face 
lui Fred acelaşi lucru pe care i-l făcuse lui Julie, să vadă dacă 
Fred va muri. 

Măcar atunci va şti sigur... 


CAPITOLUL 6 


Randy Corliss scrâşni din dinţi pe sub pătură, evitând să 
deschidă ochii în lumina dimineţii. Îi era frig şi, cât fusese 
noaptea de lungă, somnul îi fusese întrerupt de coşmaruri. Dar 
acum soarele îi încălzea camera şi ar fi vrut să se lase furat iar 
de somn, ar fi vrut să uite de singurătatea care îl copleşise în 
după-amiaza precedentă, când realizase că tatăl său nu avea să 
vină să-l ia, cel puţin nu în ziua aceea. 

— Dar totul va fi în regulă, îi explicase domnişoara Bowen. 
Tatăl tău este foarte ocupat şi deocamdată vrea să ne ocupam 
noi de tine. 

— De ce? întrebase Randy. 

De când văzuse gardul din jurul Academiei se întrebase de ce 
îl adusese tatăl său acolo. După părerea lui Randy, nu prea 
arăta a şcoală. Întâi de toate, nici măcar nu puteai să o vezi de 
la stradă. Exista doar o alee lungă şi apoi o poartă, fără nicio 
inscripţie. lar clădirea nu semăna cu niciuna dintre şcolile pe 
care le ştia el, ci era doar o casă imensă, ce arăta aproape ca un 
castel, având ferestele de la etaj acoperite cu gratii. Văzuse 
vreo câţiva băieţi, care păreau să fie cam de aceeaşi vârstă cu 
el, dar nu reuşise să intre în vorbă cu ei. In schimb, fusese dus 


într-un birou unde domnişoara Bowen îi spusese de ce se afla 
acolo. 

— Este o şcoală deosebită, pentru băieţi deosebiți, îl 
asigurase ea. Băieți ca tine, care au probleme în şcolile normale. 

— Eu nu am avut nicio problemă, spusese Randy. 

— Mă refer la problemele legate de prietenii. 

Domnişoara Bowen îi zâmbise şi risipise o părticică din 
temerile lui Randy. 

— Mulţi băieţi de vârsta ta au astfel de probleme, să ştii. 
Băieţei care sunt deosebiți, ca şi tine. 

— Eu sunt deosebit? 

— Toţi băieţii de aici sunt deosebiți. Cei mai mulţi provin din 
familii care seamănă cu ata. 

— Vreţi să spuneţi că părinţii lor sunt divorţaţi? 

— Exact. Şi mulţi dintre băieţii de aici nu mai voiau să stea la 
mamele lor şi nu le plăceau şcolile la care mergeau. Aşa că taţii 
lor i-au trimis aici, exact cum a făcut şi tatăl tău. 

— Dar el unde este? întrebase Randy, cu faţa întunecându-i- 
se belicos, deşi, uitându-se la ea, îşi dăduse seama că nu-i va 
răspunde. 

Asta era problema cu oamenii mari, chiar şi cu tatăl lui. Atunci 
când nu voiau să-ţi răspundă la întrebări, nu-ţi explicau nici 
măcar de ce n-o făceau. Îţi spuneau doar că nu erai destul de 
mare ca să-ţi dai seama. lar câteodată se prefăceau pur şi 
simplu că nu auzeau întrebarea, lucru pe care Randy crezuse că 
şi domnişoara Bowen tocmai era pe cale să-l facă. 

— Nu ti-ar plăcea să-i cunoşti pe ceilalţi băieţi? îl întrebase ea, 
confirmându-i bănuiala. 

— Vreau să vorbesc cu tatăl meu, răspunsese Randy, vocea 
devenindu-i încăpăţânată. 

Era aşezat pe un scaun cu spătar înalt, de lemn, care nu-i 
oferea niciun confort, însă îşi încrucişase braţele, iar ochii îi 
străluceau furioşi. $ 

— De ce nu pot să-l sun? li ştiu numărul de la serviciu. 

— Dar este plecat din oraş. De asta m-a trimis pe mine să te 
iau. Nu a putut să vină după tine. Dar va fi înapoi în câteva zile. 

— Câte zile? pretinsese Randy să i se spună. 

Incepuse deja să se agite în scaun, iar faţa i se înroşise. 
Femeia deschisese sertarul biroului şi scosese de acolo un 
flaconaş plin cu pastile albe. 


— Ce-s alea? întrebase Randy apăsat. 

— Nişte medicamente. Vreau să iei o pastilă de-asta. 

— Nu sunt bolnav şi nu iau niciodată medicamente. 

— Este doar ca să te liniştească. Ştiu că toate astea ţi se par 
foarte ciudate şi mai ştiu că eşti speriat. Pastilele astea o să-ți 
fie de ajutor. 

— Ce-o să-mi facă? întrebase Randy, privind pilula bănuitor. O 
să mă adoarmă? 

— Categoric nu. Dar n-o să-ţi mai fie frică şi nici îngrijorat n-o 
să mai fii. 

— Nu vreau s-o iau şi n-o să mă puteţi obliga. 

Randy închisese strâns gura, iar trupul i se încordase. Ochii 
începuseră să-i fugă în jurul camerei, în căutarea unei căi de 
scăpare. Nu era niciuna. Femeia se afla între el şi uşă, iar 
încăperea nu avea ferestre. 

— Atunci va trebui să rămâi acolo până când te vei răzgândi. 
Totul depinde numai de tine. Ori iei pastila, după care mergem 
împreună să ne întâlnim cu ceilalţi băieţi, ori rămâi pe scaunul 
acela toată ziua. Ai de ales. 

Pusese pastila în centrul unei sugative aflate pe birou, iar apoi 
luase în mână o mapă cu dosare. Se scurseseră cinci minute. 

— N-o să mă facă să adorm? întrebase Randy, venind lângă 
masă, luând pilula în mână şi studiind-o de parcă ar fi fost o 
insectă. 

— N-o să te facă să adormi. 

Femeia se ridicase şi se dusese să ia apă din frigider, 
rămânând cu ochii pe Randy, pentru căzui că ar fi încercat să o 
zbughească pe uşă. Dar el n-o făcuse. 

li dăduse o cană cu apă, continuând să-l urmărească atentă, 
pentru a se asigura că înghiţise pastila cu adevărat. Zece 
minute mai târziu, când începuse să se liniştească, îl dusese 
afară şi îl prezentase colegilor. 

Erau cinci la număr şi se uitaseră la Randy cu toată bănuiala 
preadolescenţei, instigându-l în tăcere la bătaie. Randy îi 
privise, încercând să se hotărască pe care dintre ei să-l 
provoace, dar niciunul nu făcuse vreun pas înainte, după cum 
nici nu se retrăsese vreunul. Abia când domnişoara Bowen 
plecase, lăsându-i singuri cu noul venit. Începuseră să-i 
vorbească. 

— Ţi-a dat pastila? îl întrebase unul în cele din urmă. 


Numele lui era Peter Williams, iar când vorbise vocea lui nu 
fusese belicoasă, însă nici prietenoasă. 

— Mda, răspunsese Randy. Ce era? 

— Cred că valium, spusese un alt băiat. Mamă mea lua când 
era nervoasă. 

— Trebuie să luaţi în fiecare zi? 

— Nu. Numai în prima zi. După aia nu-ţi mai dau să iei nimic. 
Cum se face că eşti aici? 

Randy stătuse să se gândească înainte să le răspundă, iar 
când până la urmă o făcuse, ocolise privirile celorlalţi. 

— Tata m-a trimis. Mai mult ca să mă ia de la mama, cred. 

Urmase o tăcere, în timpul căreia ceilalţi schimbaseră între ei 
priviri şi ridicări din umeri. 

— Mada, făcuse Peter în cele din urmă. De-aia suntem toţi aici, 
în afară de Billy. 

Arătase către un băiat slăbuţ, cu părul şaten, care stătea 
oarecum în spatele său. Billy îşi privise pantofii cât timp Peter 
explicase mai departe, plin de importanţă: 

— Mama lui l-a trimis aici, ca să-l ia de la tatăl lui. Dar cui îi 
pasă? E mai bine decât acasă. 


Asta fusese ieri, însă nici până în dimineaţa aceasta Randy nu 
era încă pe deplin convins că Peter avea dreptate. Se simţea 
îngrozitor de singur, iar când se duse să se uite pe fereastră şi 
nu văzu nimic în afară de pădurea de dincolo de gardul ce 
înconjură Academia, se simţi străbătut de un val rece. Insă pe 
urmă se auzi o ciocănitură în uşă, după care Adam Rogers băgă 
capul înăuntru. 

— Ar fi bine să te-mbraci. Dacă nu ajungem jos în cinci minute 
pentru micul dejun, nu mai primim nimic. 

Adam intră în cameră şi se cocoţă în pat, în timp ce Randy îşi 
trăgea hainele pe el. 

— Eşti de pe-aici? 

— Din Eastbury. 

Randy îl măsură pe Adam în timp ce îşi lega şireturile de la 
pantofi. Părea mai mic decât Randy şi chiar era mai scund, însă 
trupul îi era viguros şi, după cum arăta, avea viteză în mişcări. 

— Tu de unde eşti? 

— Georgia. Asta-i în sud. 


— Ştiu unde este. Nu-s prost. 

— N-a zis nimeni că eşti, replică Adam pe un ton de scuză, dar 
mulţi oameni habar n-au despre locuri, în ce parte sunt. Hai. 

Sări de pe pat şi îl conduse pe Randy afară din dormitor, apoi 
în josul scărilor, până într-o sufragerie mare. Existau două mese 
în încăpere, în jurul uneia dintre acestea fiind aşezaţi ceilalţi 
patru băieţi. La cealaltă, ceva mai mică, stătea Louise Bowen. 

— Se crede o cloşcă a coteţului, sau cam aşa ceva, îi şopti 
Adam, în timp ce se strecurau pe cele două locuri rămase libere 
la masa cea mare a băieţilor. Dar nu vorbeşte niciodată cu noi 
dimineaţa. Doar ne urmăreşte. 

— De ce? 

— Habar n-am. Dar ăsta e unul dintre lucrurile babane de pe- 
aici — te urmăresc tot timpul, dar practic nu-ţi spun niciodată ce 
să faci. 

— Mda, fu de acord Peter Williams, zâmbind fericit. Nu ca 
acasă. Maică-mea îmi spunea tot timpul că o să mă rănesc, că o 
să dau de belea, că o să omor pe cineva şi chestii de-astea. Şi 
pe urmă am fugit într-o zi de acasă, poliţiştii au pus mâna pe 
mine, iar de atunci a fost tot timpul pe capul meu. 

Ceilalţi băieţi se puseră şi ei pe povestit, vârându-se în 
discuţie. Pe măsură ce ascultau, Randy începu să-şi spună că 
poate greşise ieri, când fusese atât de bănuitor. Toate poveştile 
celorlalţi îi sunau familiar. Cei mai mulţi dintre băieţi fuseseră 
nişte singuratici înainte să ajungă la Academie, iar unii dintre ei 
se fuduleau cu nenumăratele probleme create de ei prin şcolile 
pe care le frecventaseră înainte. 

— Dar ce faceţi aici? întrebă Randy. 

— Mergem la ore şi ne jucăm, răspunse Peter. E ca lumea, 
pentru că nu avem atât de multe ore ca în şcolile obişnuite. Insă 
jucăm tot felul de jocuri. Ne învaţă box, lupte şi alte chestii de- 
astea, dar o mare parte din timp ne lasă pur şi simplu să facem 
ce vrem. 

— Orice? întrebă Randy. 

Peter se uită întrebător către ceilalţi băieţi, iar după ce aceştia 
aprobară din cap, făcu şi el la fel. 

— Cam aşa ceva. Cel puţin nu ne-au spus nici unuia dintre noi 
să nu facem ceva anume. 

Făcu o pauză, că şi cum ar fi întors ceva în minte pe mai 
multe feţe, iar apoi continuă pe un ton meditativ: 


— Dar ne urmăresc întotdeauna. E ciudat. Tot timpul se află 
cineva prin apropiere, ca şi cum ar vrea să afle ce facem, cu 
toate că nu prea ne spun ce ar trebui să facem. Cu excepţia 
orelor. Acolo este exact ca la şcolile obişnuite. 

— Cum se face că suntem numai şase? întrebă Randy dintr-o 
dată. 

După părerea lui, clădirea era suficient de spațioasă pentru a 
primi un grup mult mai mare decât cel constituit de ei, şi 
crezuse întotdeauna că şcolile particulare aveau sute de elevi. 

Adam Rogers aruncă o privire spre Louise Bowen, iar apoi se 
aplecă spre Randy şi-i spuse în şoaptă: 

— Eram mai mulţi. Când am ajuns eu aici, eram zece. 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? întrebă Randy. 

Peter se încruntă la Adam: 

— Au plecat. 

— Vrei să spui că au venit taţii lor să-i ia, sau au plecat la altă 
şcoală? 

De partea cealaltă a mesei se află un băiat roşcat, cu un şuvoi 
de pistrui presarăţi peste nas, care negă din cap: 

— Nu. Au... 

— Gura, Eric! se băgă Peter. Nu avem voie să vorbim despre 
asta. 

— Despre ce anume? vru Randy să ştie. 

— Despre nimic răspunse Peter. 

Atenţia lui Randy se îndreptă din nou către Eric. 

— Despre ce să nu vorbim, Eric? întrebă însă din nou, cu 
privirea ţintuită în ochii celuilalt băiat. 

Eric vru să deschidă gura, el apoi o închise şi privi în altă 
parte. 

— Spune-mi, insistă Randy. 

Eric privi tulburat spre Louise Bowen. Această părea că nu 
asculta discuţia lor. Totuşi, când vorbi din nou, vocea lui scăzu 
până la a fi o şoaptă, iar Randy trebui să facă un efort pentru a-l 
auzi: 

— Uneori copiii pur şi simplu... ăă... dispar. Noi credem că 
mor. 

— Mor? murmură Randy. 

— Nu ştim, spuse Peter. Nu ştim ce se întâmplă cu ei. 

— Ba ştim, şopti Eric cu amărăciune. Nimeni nu a stat aici mai 
mult de câteva luni, iar toţi cei care nu mai sunt au murit. Asta 


se întâmplă. Ajungi aici şi după aia mori. 

— Gura, Eric, făcu din nou Peter. Nu ştim ce s-a întâmplat cu 
David şi Kevin. Poate că taţii lor au venit să-i ia. 

— Aşa sper, zise Adam Rogers, iar când Randy se uită la el, 
observă că pălise. Eu am stat aici aproape şase luni. Mai mult 
decât oricare dintre voi. S-sper... 

Vocea i se pierdu. Cei şase băieţi îşi terminară micul dejun în 
linişte. 


Lucy Corliss stătea la masa din bucătărie, încercând să ajungă 
la o concluzie cu privire la ceea ce avea de făcut. Rămăsese 
trează toată noaptea, sperând să audă uşa din faţă 
deschizându-se, semn că Randy se întorsese acasă, sau ca 
telefonul să sune, pentru a fi anunţată că fusese găsit de poliţie. 
Era singurul lucru pe care sergentul Bronski i-l promisese seara 
trecută — că va alcătui o echipă operativă şi va scotoci pădurea 
prin care se rătăcise Randy cu un an în urmă. Nu-i promisese 
mare lucru; ba chiar îi spusese, cu părere de rău, că şansele de 
a-l găsi pe Randy pe întuneric erau aproape nule. 

Şi cât fusese noaptea de lungă, casa ei se umpluse de o 
tăcere sinistră. În cele din urmă, când cerul începuse să se 
lumineze spre est şi să se crape de ziuă, sunase încă o dată la 
poliţie, numai pentru a i se spune că încă nu fusese găsită nicio 
urmă de-a lui Randy. Apoi se lăsase furată de un somn agitat, 
din care se trezise o oră mai târziu. De atunci stătea în 
bucătărie, aşteptând, rezistând permanentei porniri de a 
telefona totuşi încă o dată la poliţie, dându-şi seama că, dacă ar 
fi fost ceva de comunicat, ar fi sunat-o ei. 

Când telefonul reveni brusc la viaţă, cu puţin înainte de ora 
nouă, zbârnâitul lui gălăgios aproape că o făcu pe Lucy să scape 
ceaşca de cafea din mână. Cu inima bătându-i puternic, ridică 
receptorul. 

— Alo? Alo? 

— Sunt Jim, Lucy. 

Există în vocea lui o dezamăgire din care Lucy înţelese 
imediat că echipa operativă nu descoperise nimic, însă avea 
nevoie de o confirmare. 

— Nu l-aţi găsit, nu-i aşa? 

— Nu. 


— Of, Doamne, Jim, ce-o să mă fac? Mă simt atât de 
neajutorată şi... şi... 

Vocea i se stinse, în timp ce se chinuia să-şi controleze 
lacrimile ce amenințau să o potopească. 

— Uşurel, Lucy, îl auzi ea pe Jim. Nu s-a terminat încă. 

Urmă o tăcere scurtă, după care adăugă: 

— Te duci la slujbă? 

— Slujbă? repetă Lucy. 

Simţi prelungirea unei panici ce ajungea la limita conştiinţei 
ei, iar vocea începu să-i crească în intensitate: 

— Cum aş putea să mă duc la slujbă? Dumnezeule, copilul 
meu a dispărut. Trebuie să fac ceva. 

Panica începând să crească, Lucy îşi aprinse o ţigară şi trase 
adânc din ea. Dând afară şuvoiul de fum, simţi că o părticică din 
tensiune cedase. 

— N-am vrut să spun asta, îl auzi ea pe Jim. Mă refeream doar 
la faptul că în clipa asta nu poţi să faci nimic. Nu-ţi foloseşte nici 
ţie, nici lui Randy să tot bântui prin casă şi să-ţi ieşi din minţi. 

— Uite cine s-a găsit să vorbească, replică Lucy. De unde ştii 
tu, mă rog, ce anume mi-ar folosi mie sau lui Randy? N-ai cum 
să intri aşa, dansând, înapoi în viaţa mea, după nouă ani, şi să 
începi să-mi spui ce este bine pentru mine şi ce nu. A fost bine 
pentru mine să te văd plecând, lăsându-mă să-l cresc singură pe 
fiul nostru? 

Chiar dacă Jim fusese rănit de cuvintele ei, nu lăsă să se vadă. 

— Uite ce-i, spuse el. Tu faci cum crezi că e mai bine, iar eu 
mă ţin pe lângă poliţie. Asta e tot ce ne stă în putinţă. Bine? 

Lucy trase încă un fum de ţigară şi aprobă din cap, cu toate 
că nu era nimeni acolo să-i vadă gestul. 

— Bine. Dar sună-mă dacă afli ceva. Absolut orice. 

— Sigur. 

Urmă o tăcere lungă, apoi vocea lui Jim se auzi din nou pe fir: 

— Lucy? Te vei descurca? Vrei să vin acolo? 

— Nu. Vreau să spun că da, mă voi descurca, şi nu, nu vreau 
să vii aici. 

— Prinsă, zice Jim, iar cuvântul acesta aproape că o făcu pe 
Lucy să zâmbească. 

Era cuvântul pe care el îl tot folosise atâta timp cât fuseseră 
căsătoriţi, în acele rare ocazii în care înţelegea exact de ce era 
supărată pe el şi încerca să-şi ceară iertare pentru că mersese 


prea departe cu cine ştie care dintre excesele în care se lăsa în 
mod curent implicat. Acum, când cuvântul reverberă în mintea 
ei, Lucy aproape ca reuşi sa simtă căldura pe care ştia că Jim 
trebuia să o fi avut în ochi. 

— Dacă ai nevoie de ceva, continuă el, ştii unde să mă 
găseşti. 

Legătura se întrerupse. Lucy mai ţinu o clipă receptorul în 
mână, înainte să-l pună în furcă. În timp ce îşi turna încă o 
ceaşcă de cafea, se răzgândi brusc. 

Jim avea dreptate — nu putea să bântuie prin casă toată ziua. 
Goli repede ceaşca de cafea şi începu să se îmbrace, pentru a 
pleca la slujbă. 


Pentru Sally Montgomery dimineaţa aceasta purta în ea un 
îngheţ pe care nici chiar soarele de primăvară nu reuşi să-l 
pătrundă. Se privi în oglindă vreme îndelungată, studiind 
imaginea ciudată, descompusă, din faţa ei — braţele firave, 
strânse protector în jurul trupului pe care abia îl recunoscu ca 
fiind al ei, păruse pleoştit, încadrând o faţă încrustată cu ridurile 
extenuării, pe care nici măcar cu un machiaj făcut cu grijă nu ar 
fi reuşit să le şteargă — şi se întrebă cum va reuşi să treacă de 
această zi. 

Zgomotele dimineţii erau purtate în sus pe scări, în mod 
neobişnuit, căci ea trebuia să fie cea care să trebăluiască prin 
bucătărie, vorbindu-i lui Steve cu voce joasă, îndemnându-l pe 
Jason să se grăbească. In loc de asta, vocea care se auzea era 
cea a mamei ei; chiar şi zgomotul ibricului de cafea, ce fusese 
pus înapoi pe aragaz, sau al tigăii încinse, care sfârâi moale 
când fu aşezată în chiuvetă, purtau inconfundabilă amprentă a 
unei succesiuni practice, proprie mamei ei. Se duse în debara şi 
încercă să se decidă cu ce să se îmbrace. 

Nu avea nimic negru, nu avusese niciodată. Bleumarin? 
Mâinile ei, tremurând uşor, scoaseră un costum de pe umeraş. 
Acesta se prinsese undeva şi, în loc să se oprească pentru a-l 
desface din gheara nevăzută, Sally trase pur şi simplu de el. 
Zgomotul scrâşnit al unei cusături care cedează se rostogoli de- 
a lungul nervilor ei şi ştiu că era pe cale să izbucnească în plâns. 

N-o voi face, îşi zise ea. Nu acum. Nu pentru o cusătura ruptă. 
Mai târziu. O să plâng mai târziu. Se uită la ruptura din tivul 


sacoului şi se simţi de parcă ar fi repurtat o mică victorie. 

Se duse apoi în faţa toaletei şi era pe cale să deschidă cel de- 
al doilea sertar, în care se aflau toate bluzele ei, împăturite 
îngrijit în foiţă de ambalaj, când ochii îi căzură pe o fotografie a 
lui Julie. Faţa ei micuță, suspendată într-o expresie aflată 
undeva între riset şi furie, părea că glumea cu Sally şi o ocăra în 
acelaşi timp. In acest moment lacrimile izbucniră. Se dădu 
înapoi din dreptul fotografiei, se lăsă pe pat şi îşi îngropă faţa în 
palme. 

Astfel o găsi Steve după câteva momente. Se opri în uşă, 
privindu-şi soţia şi simțind o arsură în inimă, nu numai pentru 
Sally, cât pentru propria lui neputinţă de a o linişti, iar apoi 
traversă camera şi se aşeză alături de ea. li ridică faţa cu o 
mişcare blândă şi o sărută. 

— lubito? Ai păţit... 

Lăsă propoziţia neterminătă, ştiind că nu avea niciun rost să o 
ducă până la capăt. 

— ... păţit ceva? completă Sally pentru el. Sau dacă poţi să 
faci ceva pentru mine? Nu ştiu. Of, Steve, tocmai... tocmai i-am 
văzut poza şi totul s-a năruit. Parcă se uita la mine. Parcă ar fi 
vrut să afle ce s-a întâmplat, voia să ştie dacă n-a fost vreo 
glumă, dacă am fost supărată pe ea, sau... of, Doamne, nu ştiu. 

Steve o mai ţinu o vreme în braţe, împărtăşind durerea 
momentului, dar ştiind că nu era nimic de făcut pentru a o 
uşura. Apoi Sally se trase de lângă el şi se ridică. 

— O să-mi revin, spuse ea, mai mult pentru ea însăşi decât 
pentru soţul ei. Mă voi îmbrăca, voi cobori şi vom lua micul 
dejun. Voi aborda fiecare etapă în ordinea apariţiei ei şi voi 
reuşi. 

Trase adânc aer în piept, după care se duse din nou lângă 
toaletă. De data aceasta avu grijă să-şi ţină privirea departe de 
fotografia lui Julie atunci când deschise sertarul şi scoase de 
acolo o bluză moale de mătase. Apoi, luându-şi dresurile cu ea, 
dispăru în baie. 

Steve mai rămase în dormitor o vreme, cu privirea aţintită 
asupra fotografiei fiicei sale, după care puse brusc fotografia cu 
faţa în jos pe tăblia toaletei. La câteva momente după aceea 
plecă, ducându-se înapoi în bucătărie, unde fiul lui îl aştepta. 


CAPITOLUL 7 


Autoturismul se deplasa încet pe străzile din Eastbury, iar 
Sally se trezi că privea oraşul şi pe locuitorii lui cu o detaşare 
ciudată, pe care o simţise numai de câteva ori până atunci. 
Ultima dată fusese când murise tatăl ei şi parcursese cu maşina 
aceleaşi străzi, îndreptându-se spre acelaşi cimitir. În ziua 
aceea, când trecuseră prin centrul localităţii, unde farmecul Noii 
Anglii continua să fie conservat cu grijă, oamenii din Eastbury 
dăduseră respectuos din cap spre Sally şi mama ei. Înţeleseseră 
moartea lui Jeremiah Paine şi fuseseră în stare să-şi exprime 
compasiunea faţă de familia sa. 

Astăzi însă, Eastbury arăta altfel. Se părea că oamenii 
întorceau spatele maşinii lor. Ceea ce Sally percepuse 
întotdeauna ca pe o reţinere tipic americană astăzi părea să fie 
o distanţare de gheaţă. Chiar şi oraşul se schimbase, realiză 
Sally. Incepuse să capete o înfăţişare rece, ca şi cum o dată cu 
noua tehnologie intervenise şi o nouă indiferenţă. Acolo unde, 
cândva, se părea că oraşul şi locuitorii săi se potriveau în mod 
confortabil, acum oamenii pe care Sally îi vedea trecând 
indiferenți de-a lungul străzilor pitoreşti din Eastbury erau în 
majoritate nou-veniţi, ce dădeau impresia că ar fi fost toţi croiţi 
după un singur şablon, iar apoi trimişi să locuiască acolo. 
Oameni făcuţi parcă într-un fel de forme de cozonaci, îşi zise 
Sally, care ar fi putut trăi oriunde altundeva, fără ca vieţile lor să 
se schimbe vreun pic. 

Noua rasă, reflectă ea cu tristeţe. | se părea că erau lipsiţi de 
cel puţin una dintre funcţiile vitale şi, în timp ce maşina intra în 
parcarea de lângă biserica prezbiteriană de primul cult, cu 
cimitirul ce i se alătura, se întrebă dacă nu cumva fusese 
afectată şi ea de starea precară ce părea să fi îngheţat oraşul. 

Câteva minute mai târziu, aflându-se în cimitir, lângă locul în 
care era înmormântat tatăl ei şi unde, bănuia, avea să 
odihnească şi ea într-o bună zi, Sally Montgomery continuă să se 
simtă cuprinsă de friguri, deşi îşi dădea seama că ziua era 
neobişnuit de caldă pentru acest anotimp. În jurul mormântului 
se strânseseră câţiva oameni. Aparent, majoritatea prietenilor 
lui Sally se simțeau tot ca şi ea: buimaci, incapabili să realizeze 


situaţia. Rostul funeraliilor era acela de a aduce un ultim omagiu 
bătrânilor care mureau şi de a-i consola pe cei rămaşi în viaţă, 
pentru pierderea persoanei care ani îndelungaţi făcuse parte din 
existenţa lor. Ce rămânea de spus atunci când murea un nou- 
născut? 

Dintr-o dată, toate posibilele declaraţii murmurate se 
strânseră în ecouri. 

„Poate că a fost o binecuvântare...’ 
suferise ani în şir de vreo boală. 

„Bine măcar că s-a întâmplat repede...” pentru cineva care nu 
fusese în viaţa lui bolnav. 

„Îmi dau seama ce dor o să-ţi fie de ea...” pentru vreo mamă, 
soră sau mătuşă. 

„Nu ştiu ce-o să mă fac fără ea...” pentru a împărtăşi povara 
pierderii. 

Dar ce puteai să spui pentru un copil de şase luni? Nimic. Nu 
rămânea nimic de spus şi niciun ajutor de dat. Aşa că ceilalţi 
rămaseră deoparte, iar Sally îi înţelese. 

Privi cum micuțul coşciug fu coborât în pământ, îl ascultă pe 
preotul care rosti cuvintele de încheiere, prin care Julie 
Montgomery era încredinţată grijii Domnului, apoi se apropie 
înţepenită de groapă, pentru a arunca înăuntru prima mână din 
pământul care în curând o va ascunde pe fiica ei de privirea 
celor rămaşi în viaţă, pentru ca pe urmă să pornească spre 
maşină, cu gândul numai la cum să ajungă mai repede acasă, să 
fugă de această ceremonie care, departe de a-i uşura durerea, 
nu făcea decât să o intensifice. 

Aflat la câţiva metri distanţă, Arthur Wiseman se uitase la 
Sally, la înfăţişarea ei deplorabilă, şi se întrebase încă o dată de 
ce venise la funeraliile lui Julie Montgomery. In general se ducea 
rar la vreo înmormântare, ocolindu-le în special pe cele ale 
pacienţilor săi. Pentru el o înmormântare însemna ceva mai 
mult decât un memento dureros al propriului său eşec. 

Însă de data aceasta era altceva. Julie Montgomery nu fusese 
pacienta lui; poate doar în ziua în care o ajutase să se nască, 
însă nu şi de atunci încoace. Nu, de data aceasta adevărata lui 
pacientă era încă în viaţă. Tot el o ajutase şi pe Sally să se 
nască, după cum asistase şi la aducerea pe lume a celor doi 
copii ai ei, şi figurase în registrele lui încă de când avusese 
nevoie pentru prima oară de serviciile unui medic ginecolog. 


pentru cineva care 


După atâţia ani, ajunsese să o trateze cu o afecţiune aproape 
paternă. Una dintre fetele lui de suflet, după cum obişnuia să le 
numească. 

Aşa încât venise astăzi, cu toate că nu putea să sufere 
înmormântările, dar, când slujba se apropiase de sfârşit, 
începuse să-i pară rău că nu-şi văzuse de treburile lui. Trebuia 
să vorbească totuşi cu Sally, dar anticipa că formulele de 
condoleanţe nu aveau să-i vină prea uşor pe limbă. In spaţiul 
familiar al cabinetului său găsea întotdeauna uşor cuvintele cele 
mai potrivite. Aici însă, faţă în faţă cu o pacientă a cărei 
problemă se afla dincolo de competenţa sa medicală, se simţea 
pierdut. Totuşi, trebuia să-i spună ceva. O porni către ea. 

Sally aproape că ajunsese la maşină, când simţi o mână 
atingându-i braţul. Se întoarse şi se trezi privind în ochii 
tulburaţi ai lui Arthur Wiseman. 

— Sally... începu el. 

— Frumos din partea dumneavoastră că aţi venit, domnule 
doctor Wiseman, spuse Sally, cu vocea abia auzită. 

— Ştiu cât de greu trebuie să-ţi fie... rosti Wiseman. 

Apoi vocea îi tremură şi tăcu. 

Sally îl privi o clipă, aşteptând să continue. 

— Chiar ştiţi? întrebă ea în cele din urmă. 

Dintr-o dată, fără nici cel mai mic avertisment, se trezi că 
întreaga ei fiinţă era străbătută de furie. Cum se făcea că nu 
găsea cuvintele potrivite ca să o liniştească? Doar era doctor, 
nu-i aşa? Doctorul ei. Nu era meseria lui să ştie ce să spună în 
astfel de momente? Continuă să se uite la el, având pe faţă 
expresia durerii şi a furiei. 

— Chiar ştiţi cât îmi este de greu? se răsti ea. Chiar ştiţi ce 
simte cineva când pierde un copil atât de mic, fără ca măcar să 
ştie de ce? 

Rănit în suflet, Arthur Wiseman privi cimitirul de jur împrejur, 
ca şi cum ar fi căutat o cale de scăpare. 

— Nu, sigur că nu pot să simt ceea ce simţi tu, mormăi el în 
cele din urmă, în timp ce Sally continua să-l fixeze. Dar sper că 
pot înţelege. 

Observă că femeia nu-l mai asculta, ci privirea i se mutase 
spre cimitir, căutând... ce? Pe soţul ei, probabil. Wiseman 
continuă să vorbească, sperând să apară Steve. 

— Efectiv ştiu cât de greu îţi vine, Sally. Chiar şi pentru 


doctori, care au tot timpul de-a face cu moartea, este greu. Mai 
ales în cazuri ca cel al lui Julie... 

— Julie? repetă Sally. 

Auzind numele fiicei ei, atenţia i se mută din nou asupra 
doctorului. 

— Ce-i cu Julie? 

Wiseman făcu o pauză, uitându-se adânc în ochii lui Sally. Era 
ceva în ei — un fel de lumină pâlpâitoare — care îi spunea că 
Sally era pe cale să-şi piardă controlul. Căută în minte ceva de 
spus, orice ar fi putut să-i uşureze durerea. 

— Dar continuăm să învăţăm, Sally, Cu fiecare an care trece, 
mai învăţăm câte ceva. Ştiu că ţie nu-ți este de niciun ajutor, 
dar într-o bună zi vom şti ce cauzează SIMS-ul... 

— N-a fost niciun SIMS, îl întrerupse Sally. Ceva s-a întâmplat 
cu Julie. 

Vocea îi crescu în intensitate şi căpătă o stridenţă în care 
Wiseman recunoscu imediat începutul unei crize de isterie. 

— Nu ştiu ce a fost, continuă Sally, dar sunt hotărâtă să aflu. 
Nu a fost SIMS... a fost altceva. Julie era sănătoasă. Perfect 
sănătoasă! 

Wiseman ascultă neajutorat, în timp ce isteria femeii se 
accentua, convins că greşise venind la înmormântare şi că 
greşise încă o dată vorbindu-i lui Sally Montgomery tocmai 
acum. Astăzi, aici, putea să vadă adevărata adâncime a durerii 
ei. Dar când va veni timpul să înceapă să se împace cu 
realitatea acestei pierderi, va fi oare în stare să o ajute? Se 
bucură când Steve Montgomery, însoţit de mama lui Sally şi de 
Jason, apăru alături de ea. 

— Sally! o strigă Steve. 

Sally îşi întoarse privirea către ei, iar Steve observă lă rândul 
său ciudata lumină din ochii ei. 

— Te simţi bine? 

— Vreau acasă, şopti Sally, ultima picătură de energie fiindu-i 
stoarsă de ieşirea anterioară. Vreau acasă, vreau să plec de aici. 
Te rog. Du-mă acasă. 

Se apropie şi mai mult de maşină, avându-l pe Steve alături, 
iar Jason târându-se încet în urma lor. Numai Phyllis Paine 
rămase ceva mai în spate, pentru a discuta cu Wiseman, iar în 
vocea ei se simţea o furie pe care doctorul o auzise foarte rar 
de-a lungul îndelungatei lor prietenii. 


— Arthur, ce i-ai spus? vru ea să ştie. Ce i-ai spus fiicei mele? 

— Nimic, Phyllis, răspunse Wiseman obosit. Numai că într-o 
bună zi vom afla, poate, câte ceva despre ce anume cauzează 
SIMS. 

— La înmormântare? întrebă Phyllis, cu o voce care îi reflecta 
revolta. Ai venit la înmormântare să vorbeşti despre cauza 
morţii lui Julie? 

Wiseman suferea în sinea sa, dar avu grijă să-şi păstreze o 
expresie calmă. 

— Nu prea se poate spune că făceam asta, Phyllis, iar dacă 
stai să te gândeşti, îţi vei da seama că n-aş face niciodată aşa 
ceva. Dar este important ca Sally să înţeleagă ce s-a întâmplat 
şi am vrut să-i spun că, dacă pot face ceva pentru ea, fie ca 
doctor, fie ca prieten, o voi face. 

În timp ce Wiseman vorbea, Steve Montgomery se întoarse, 
pentru a-şi însoţi soacra la maşina care îi aştepta. 

— Puteţi face ceva, domnule doctor Wiseman, spuse Steve. 
Încercaţi pur şi simplu să ne lăsaţi să uităm. S-a terminat şi nu 
se mai poate face nimic. Trebuie să încercăm să uităm. 

O conduse pe Phyllis la maşină, o ajută să urce, iar apoi se 
întoarse, pentru a-i vorbi din nou doctorului. 

— Aţi înţeles, nu-i aşa? întrebă el, având în voce o deprimare 
cum rar i se întâmplase lui Wiseman să audă până atunci. Nu 
putem să mai facem nimic. Absolut nimic. 

Apoi Steve se urcă şi el în maşină, iar Wiseman urmări cum 
familia Montgomery se îndepărta. Chiar şi după ce dispărură, 
agonia din ochii lui Sally şi cuvintele lui Steve rămaseră acolo. 

Părăsind cimitirul, Wiseman medită asupra profunzimii 
tragediei ce se abătuse asupra familiei Montgomery. 

Pentru Julie, tragedia luase sfârşit. 

Pentru părinţii ei, abia începea. 


Jason Montgomery înfipse lopata în pământ, sări pe ea, iar 
apoi trase de coadă până când bucata de pământ se desprinse. 
Repetă această mişcare de mai multe ori, după care se opri să- 
şi inspecteze lucrarea. 

Era un pătrat cu latura de peste un metru, de pe care luase 
partea de pământ de deasupra. Muncise timp de aproape o oră 
— încă de când se întorsese de la înmormântarea surorii lui. 


Până acum nu venise nimeni să-i spună să se oprească. 

Poate că astăzi nici nu va veni cineva. 

Dacă aşa aveau să stea lucrurile — iar Jason credea că 
şansele erau destul de mari — atunci avea să-şi termine fortul 
cam la ora cinei. Urma să aibă un metru şi ceva adâncime şi să 
fie acoperit cu nişte scânduri pe care le găsise săptămâna 
trecută în spatele garajului. Tatăl lui îi spusese că urmau să fie 
folosite la coteţul pentru păsări, putea foarte bine să se 
folosească de ele pentru acoperişul fortului său. In afară de 
asta, tot ce avea de făcut era să le aşeze pe pământ, una lângă 
cealaltă. Nici măcar nu trebuiau bătute în cuie. Toată munca nu 
consta decât în săpat Şi-ar fi dorit ca Randy Corliss să fi fost şi el 
acolo, să-l ajute, dar nu i se dăduse voie nici măcar să-l sune pe 
Randy astăzi, aşa că acum trebuia să-şi construiască fortul 
singur. 

Luă din nou lopata şi o înfipse adânc în pământul ceva mai 
moale ce rămăsese după ce luase primul strat. Simţi că se 
opreşte în ceva şi împinse mai tare. Cedă puţin, iar apoi intră 
de-a binelea. Puse lopata deoparte, îngenunche pe pământul 
răscolit şi începu să sape mai departe cu mâinile goale. 

O clipă după aceea dădu de sticla spartă. 

Fusese întreagă când dăduse cu lopata peste ea, însă acum 
cioburile ascuţite se înfipseră în el, tăindu-i adânc degetul 
arătător al mâinii drepte. În mod reflex, Jason îşi trase mâna din 
murdărie şi îşi vâri degetul în gură. Supse tare, gustând 
dulceaţa sărată a sângelui, iar apoi scuipă pe jos. 

Îşi cercetă degetul cu atenţie. Sângele i se scurgea abundent 
din tăietură, alunecându-i pe mână şi prelingându-se încet pe 
moviliţa de pământ săpat. Îşi strânse degetul, amintindu-şi că 
cineva îi spusese mai demult că trebuia să-ţi faci tăietura să 
sângereze mult, pentru a preveni infectarea. 

Când sângerarea începu să scadă, un minut după aceea, 
cercetă tăietura. Era cam de un centimetru lungime şi părea 
adâncă. Ajunse la concluzia că ar fi fost mai bine să se ducă să 
se spele pe mâini. 

Se strecură prin bucătărie şi prin sufragerie, ocolind camera 
de zi, unde ştia că se aflau părinţii lui. Cu toate că nu prea 
simţea lipsa surorii sale, îşi dădea seama că ai lui erau foarte 
supăraţi şi nu voia să-i mai necăjească; Putea să-şi îngrijească şi 
singur tăietura şi, dacă ar fi ajuns până la urmă la concluzia că 


nu era în stare, putea să-i ceară ajutorul bunicii. 

Se duse în baia de la etaj şi începu să se spele pe mâini. 
Mizeria şi sângele gata închegat se scurseră lă canal. Işi strânse 
încă o dată degetul. 

De data aceasta nu mai sângera. 

Dezorientat, Jason îşi ridică mâna la lumină şi se uită mai 
bine. 

Nu reuşi să găsească tăietura. 

Îşi privi degetul cu mai multă atenţie şi, o clipă după aceea, 
găsi urma foarte vagă a unei cicatrice, rămasă pe locul rănii. 

Sprâncenele i se arcuiră într-o încruntare curioasă atunci când 
încercă să-şi imagineze ce se întâmplase. 

Sângerase abundent. 

Acum nu mai avea nimic. 

Oare tăieturile se vindecau atât de repede? Mai demult, când 
îşi julea genunchii sau orice altceva, leucoplastul trebuia să 
rămână acolo timp de câteva zile. 

Bineînţeles, cine putea să ştie ce se întâmplase sub 
leucoplast? Mama lui nu-l lăsase niciodată să se uite. 

Poate că toate tăieturile se vindecau atât de repede. 

Sau poate că tăietura asta nu fusese atât de gravă pe cât i se 
păruse. 

Încercă să-şi aducă aminte cât de tare îl duruse, dar nu-şi 
amintea să-l fi durut câtuşi de puţin. Nu ca atunci când îşi 
zdrelea genunchii sau coatele şi îl ustura pentru câteva 
secunde. La tăietura asta abia dacă simţise ceva. De fapt, dacă 
n-ar fi fost sângerarea, probabil că nici măcar n-ar fi observat-o. 

Închise apa, îşi şterse mâinile, iar apoi cobori şi se duse direct 
afară. Se uită la locul în care îi picurase tot sângele acela. Nu 
părea să fi rămas prea mult. lar după aceea, dinspre vecinii de 
alături, auzi o voce care îl chema şi, când se uită, îl văzu pe Joey 
Connors, care îi făcea cu mâna. 

— Hei, Jason, strigă Joey, vrei să vii să-mi vezi puii? 

— Puii? repetă Jason, cu ochii dilataţi de nerăbdare şi uitând 
de tăietura din deget. Ai pui? 

Joey dădu din cap. 

— Daisy i-a fătat alaltăieri, dar mami nu m-a lăsat să te chem. 

— Cum aşa? întrebă Jason, căţărându-se pe gard şi lăsându-se 
să cadă în curtea familiei Connors. 

— Din cauza soră-tii. Ai fost la-nmormântare? 


— Îhî. 

— Cum a fost? 

Jason se opri o clipă, gândindu-se ce să spună. 

— Ca o înmormântare, cred. 

Apoi continuă: 

— Poţi să-mi dai un pui? 

Pentru un adult, reacţia lui Jason Montgomery la moartea 
surorii lui putea să pară de-a dreptul crudă. Pentru el, moartea 
fetiţei era la fel de ireală precum fusese ea însăşi, iar în viaţa 
băiatului nu se schimbaseră prea multe lucruri. De fapt, pentru 
Jason, cel mai notabil eveniment din ziua aceea fusese probabil 
degetul care i se vindecase în fix zece minute. 


În camera de oaspeţi a fiicei ei, Phyllis Paine îşi puse ultimele 
lucruri în geamantan şi trânti capacul. Ochii ei măsurară absent 
camera. Era sigură că nu lăsase nimic afară. În mintea ei era 
deja ca şi acasă, absorbită de imensitatea de detalii din care era 
compusă, în viziunea ei, viaţa. Phyllis nu era o femeie rece. La 
moartea lui Julie trecuse prin unul dintre acele tainice momente 
de nespusă durere, însă după aceea îşi mobilizase toate forţele 
şi făcuse faţă situaţiei. Timp de două zile avusese grijă de casa 
fiicei ei aşa cum făcea în propria ei casă — în mod eficient, 
discret şi cu simţ practic. Făcuse tot ce-i stătuse în putinţa 
pentru a o lăsa pe Sally să jelească liniştita. Acum Sally 
începuse să-şi pună din nou ordine în viaţă. Toate instinctele îi 
spuneau să rămână în continuare, să facă pentru fiica ei toată 
munca din casă. Cunoştea durerea pe care o avea Sally în 
suflet; o simţise pe propria piele, cu foarte mult timp în urmă, 
când primul ei copil se născuse mort. Dar nimeni nu făcuse 
treaba în locul ei. Fusese nevoită să facă faţă propriilor ei 
sentimente, să se împace cu turnurile pe care putea să le ia 
viaţa, şi să meargă înainte. Aşa că îşi îngropase băieţelul, la fel 
cum Sally îşi îngropase fetiţa, şi pornise mai departe în viaţă. 

Luă valiza şi o duse jos. Sally şi Steve se aflau în camera de 
zi, pe o canapea, între ei aflându-se o distanţă ce părea mult 
mai mare decât cei câţiva centimetri care îi despărţeau. 

— Steve, poţi să-mi chemi un taxi, te rog? 

Sally întoarse încet capul, iar ochii ei, întunecaţi de lacrimile 
care încă amenințau să izbucnească din clipă în clipă, păreau 


încurcaţi. 

— Un taxi? repetă ea absentă. Unde te duci? 

— Acasă, draga mea, spuse Phyllis cu blândeţe. 

Îşi impusese să rămână imperturbabilă faţă de fiorul abia 
perceptibil ce trecu peste fiica ei. Privirea i se mută către 
ginerele său, căruia îi făcu un vag semn din cap. Steve plecă, 
lăsând-o singură cu Sally. Abia după aceea se apropie de 
canapea, se aşeză lângă fiica ei şi o luă de mână. 

Între cele două femei se instală o lungă tăcere, pe care pe 
moment Phyllis nu ştiu cum să o spargă. In cele din urmă, o 
strânse pe Sally de mână încurajator. 

— Nu aveam dreptate ieri, draga mea, spuse ea, şi aş vrea să- 
mi cer scuze. 

Ochii lui Sally, plini de frică şi zăpăceală, îi întâlniră pe ai 
mamei ei. 

— Dreptate? Despre ce? 

— Despre Julie, răspunse Phyllis. Despre cum a murit. Nu ştiu 
de ce am spus atunci ce am spus... despre faptul că bebeluşii nu 
mor pur şi simplu. A fost o prostie din partea mea. 

Chipul lui Sally se lumină uşor. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Vreau să spun că a fost o greşeală din partea mea să 
insinuez că s-a întâmplat ceva cu Julie. Acum ştiu că nu s-a 
întâmplat nimic. A murit pur şi simplu şi trebuie să ne împăcăm 
cu situaţia asta. 

— Aşa cum te-ai împăcat şi tu cu ceea ce i s-a întâmplat 
fratelui meu? 

Cu toate că vocea îi era liniştită, exista în tonul ei o răceală 
care o izbi pe Phyllis chiar mai tare decât cuvintele în sine. 

— Cum ai aflat despre asta? 

— Tati mi-a spus. Demult. 

— N-avea dreptul să... începu Phyllis. _ 

— Ba avea tot dreptul, mamă, replică Sally. Incerca să-mi 
explice de ce... ăă... de ce eşti aşa cum eşti. 

— Înţeleg, spuse Phyllis, cufundându-se înapoi în canapea. 

Era pentru prima dată când se aducea vorba despre fiul ei în 
prezenţa lui Sally, din ziua în care se născuse. 

— Şi asta ţi-a dat ceva de înţeles? se trezi ea întrebând. 

— Nu, nu prea, răspunse Sally cu o voce pierdută, ca şi cum s- 
ar fi gândit la altceva. 


— Atunci lasă-mă pe mine să încerc, spuse Phyllis, alegându- 
şi cuvintele cu grijă, temându-se că până şi vorbind despre 
întâmplarea aceea, de la care se scurseseră aproape treizeci de 
ani, ar putea distruge migăloasa structură pe care şi-o 
construise în ea însăşi. M-am simţit vinovată pentru faptul că 
fratele tău s-a născut mort, deşi doctorii mi-au spus că nu din 
cauza mea s-a întâmplat. Exact la fel cum te simţi probabil şi tu 
vinovată pentru ceea ce s-a întâmplat cu Julie. În lunile care au 
urmat îmi doream ca eu însumi să fi murit. Era cât pe ce să fie 
chiar aşa. Am... ăă... am vrut să-mi iau zilele. Dar după aceea 
ceva m-a făcut să mă răzgândesc. Nu mă întreba ce anume — 
nici măcar nu-mi mai aduc aminte. Dar mi-am dat dintr-o dată 
seama că, indiferent ce simţeam în legătură cu fiul pe care nu 
am apucat să-l văd, aveam nişte responsabilităţi. Faţă de tatăl 
tău şi, după câţiva ani, faţă de tine. Pe urmă am luat lucrurile 
aşa cum erau şi am răzbit. Şi continuu să mă descurc, Sally, aşa 
cum va trebui să faci şi tu. la lucrurile aşa cum sunt. Nu te gândi 
la ce ar fi putut Julie să ajungă. Nu te gândi nici măcar la ce 
anume a fost, ia lucrurile aşa cum sunt şi fă ce ai de făcut. Morţii 
cu morţii, viii cu viii, Sally, şi indiferent de ceea ce simţi acum, 
faci încă parte dintre cei vii. 

Urmă o tăcere, în timpul căreia Sally încercă să se dumirească 
asupra cuvintelor mamei ei. Sunaseră atât de rece, de 
nepăsător. lar cu ochii minţii continua să-şi vadă fiica, adormită 
în pătuţul ei, dar fără să doarmă. 

Moartă. 

Moartă, din ce cauză? 

De cât timp? 

înghiţi în sec, încercând astfel să-şi alunge din minte imaginea 
aceea, ştiind însă că nu avea să-i fie de niciun folos. lar după 
aceea îl văzu pe Steve, stând la câţiva paşi mai încolo şi 
uitându-se la ea. Oare de când se afla acolo? Ascultase totul? 

— Are dreptate, să ştii, spuse Steve. 

Într-adevăr, ascultase. Dintr-un anumit motiv, Sally se simţi 
trădată. 

— Trebuie să ajungem din nou la o viaţă normală, iubito, şi 
trebuie să o facem prin puterile noastre. 

— Dar am nevoie... 

— Ai nevoie de Jason şi de mine, continuă Steve cu o voce 
fermă. Trebuie sa mergi pe făgaşul propriei tale vieţi. Şi nu vei 


reuşi să faci aşa ceva atâta timp cât Phyllis va sta aici. Nu-ţi dai 
seama de asta? 

Sally se mută pe canapea, îndepărtându-se de mama ei. 

— Vrei să mă faci să uit de Julie, nu-i aşa? Vrei să procedez la 
fel ca mama, şi să mă prefac că nici n-a existat. Ei bine, nu pot 
să fac asta. N-o voi face. A fost fiica mea, Steve. A fost fetiţa 
mea şi ceva i-a cauzat moartea. Trebuie să aflu ce anume! 
Trebuie, şi o voi face! 

— Sally, spuse Steve, pornind către soţia sa, dar soneria 
telefonului îl opri din drum. 

Ochii lui rămaseră o clipă îndreptaţi către Sally. 

— Of, Isuse, mormăi Steve. 

Dispăru în bucătărie pentru a răspunde la telefon, în timp ce 
Sally şi mama ei rămaseră în camera de zi, într-o tăcere 
încordată. Apoi Steve se întoarse. 

— Sally, cineva vrea să-ţi vorbească. 

— Nu acum, făcu Sally cu o voce tristă. 

— Poate că ar fi mai bine să răspunzi. Cred că este important. 

Sally vru să protesteze din nou, însă expresia din ochii soţului 
ei o făcu să se răzgândească. Înţepenită, durând-o tot trupul din 
pricina extenuării, se ridică şi o luă spre bucătărie. 

— Alo? 

— Doamna Montgomery? Numele meu este Lois Petropoulous. 
Nu mă cunoaşteţi, însă... 

— Soţul meu mi-a spus că aveţi să-mi comunicaţi ceva 
important, o întrerupse Sally. Nu mă aflu într-o situaţie... 

— Ştiu. Îmi pare nespus de rău pentru fiica dumneavoastră. 
Ştiu prin ce treceţi. Am păţit şi eu acelaşi lucru, acum şase luni. 

— Scuzaţi-mă, ce doriţi? 

— Suntem un grup, doamnă Montgomery. Şase cupluri. Ne 
întâlnim o dată pe săptămână, încercând să facem faţă morţii 
copiilor noştri. 

Sally se încruntă. Despre ce vorbea femeia aceasta? Un grup 
de părinţi ai copiilor morţi? 

— Îmi pare rău, spuse ea, dar nu... 

— Nu închideţi, doamnă Montgomery, vă rog. Este vorba de 
Fundaţia SIMS. Aceste grupuri au fost înfiinţate pentru a încerca 
să ne ajutăm unul pe celălalt să înţelegem ce s-a întâmplat. Ne 
întâlnim marţea şi sperăm că puteţi veni împreună cu soţul 
dumneavoastră diseară. 


Sally se strădui să-şi păstreze calmul. Nu aveau de gând să o 
lase în pace. Nimeni nu avea să o facă. Nici soţul, nici mama ei. 
lar acum străinii aceştia aveau de gând să stea pe capul ei, să 
se amestece în viaţa ei, încercând să-i spună ce era bine pentru 
ea. Ei bine, nu avea nevoie de niciunul dintre lucrurile acestea. 
Avea să-şi rezolve problemele aşa cum credea de cuviinţă. 

— Mulţumesc pentru telefon, spuse ea cu politeţe, însă Julie 
nu a murit de SIMS, aşa că n-ar avea niciun rost să vin să mă 
întâlnesc cu dumneavoastră, nu-i aşa? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, puse receptorul în furcă şi 
se întoarse în camera de zi. Văzu pe fereastră un taxi care trase 
în faţa casei. Mama ei se ridică, privind-o răbdătoare. Sally se 
stăpâni, hotărâtă să-şi ascundă pornirea pe care o simţea atât 
împotriva lui Steve, cât şi a mamei ei. 

— Să te conduc la maşină? 

Phyllis îi ignoră întrebarea. 

— Cine era la telefon? Era ceva în legătură cu Julie? 

— Nu, mamă. Nu a fost nimic. 

începu să îşi conducă mama către uşă. 

— Îmi cer scuze pentru ce am spus. Sunt foarte obosită în 
momentul acesta. Dar ai dreptate — morţii cu morţii, viii cu viii. 
Va fi totul în regulă. 

După o îmbrăţişare scurtă şi un sărut pe obrazul mamei, ea 
continuă: 

— Serios, va fi bine. 

Se opriră amândouă în faţa uşii, dar nu mai rămăsese nimic 
de spus. După aceea Phyllis plecă, iar Sally se întoarse la soţul 
ei. 

— Vom merge la întâlnirea acea, spuse Steve, de îndată ce 
Sally se întoarse în camera de zi. 

Sally îl privi, cu ochii limpeziţi. 

— Dar de ce? Este o întâlnire pentru părinţii SIMS, ceea ce noi 
nu suntem. 

— Ba suntem, Sally, spuse Steve încet. Mă voi duce la 
întâlnirea acea, iar tu vei veni cu mine şi basta. Ai înţeles? 

Asprimea din vocea lui o izbi pe Sally ca o lovitură. Se uită la 
faţa lui, încercând să observe ce se schimbase. Nu-i vorbise 
niciodată în felul acesta, niciodată de când se cunoscuseră. Și 
totuşi, vocea lui nu lăsa nicio urmă de îndoială — îi dăduse un 
ordin şi se aştepta ca ea să se supună. Ochii femeii se îngustară, 


iar când vorbi, în propria ei voce se afla o asprime care îi era 
străină: 

— Atunci vom merge. Dar tot nu văd care este rostul. 

La câteva minute după aceea, Sally se duse în camera în care 
locuia Julie şi începu să strângă lucrurile de care ştia că nu va 
mai avea nevoie niciodată. Luă aşternuturile de pe pătuţul lui 
Julie, apoi demontă şi pătuţul. Se duse la dulap şi trase 
sertarele, oprindu-se la fiecare rochiţă şi bluziţă — atât de multe 
dintre ele nu fuseseră şi nici nu vor fi vreodată purtate. In cele 
din urmă, dădu jos ventilatorul care punea în mişcare aerul de 
deasupra pătuţului lui Julie încă de când se născuse. Se uită la el 
cu tristeţe pentru o clipă, apoi, cu o strângere de inimă, îl lăsă 
să cadă în coşul de gunoi. 

Toate se schimbaseră. 

Familia ei se schimbase. 

Soţul ei se schimbase. 

Ea însăşi se schimbase. 

De acum înainte toate aveau să fie altfel. 

Ah, ar fi făcut orice să semene cu mama ei. Şi-ar fi acceptat 
responsabilităţile. Ar fi vrut să fie parte dintre cei vii. 

Şi totuşi, undeva în adâncul sufletului ei, era convinsă că ceva 
cauzase moartea lui Julie şi, chiar în timp ce strângea lucrurile 
fetiţei, îşi dădu seama că, mai devreme sau mai târziu, trebuia 
să afle ce era acel ceva. Şi astfel, când ieşi în cele din urmă, 
pentru ultima dată, din camera aceea, realiză că nu avea să 
semene niciodată cu mama ei, nici pe departe. 

În două zile Sally Montgomery se schimbase într-o măsură pe 
care oamenii din apropierea ei nici măcar nu începuseră s-o 
înţeleagă. 


CAPITOLUL 8 


Şcoala elementară din Eastbury, cu exteriorul ei cândva 
văruit, acum cenuşiu, şi cu terenul aferent lăsat de izbelişte, 
stătea ghemuită definitiv în mijlocul unui mic crâng de arţari, ca 
şi cum ar fi vrut să se ascundă. Când se apropie, Lucy Corliss 
simţi dintr-o dată o ciudată părere de rău pentru clădirea 
scorojită — era ca şi cum şcoala însăşi şi-ar fi dat seama de 


faptul că se afla în pragul ruinei şi că, dacă nimeni nu ar fi 
observat că se afla acolo, oamenii ar putea uita să o demoleze. 
Când intră pe uşa din faţă, Lucy simţi că starea deplorabilă în 
care se afla faţada se întinsese peste tot. Avu înăuntru 
sentimentul unei mohoreli umbroase, pe care luminile chioare 
de pe coridoare nu puteau să o risipească. Era marţi după- 
amiază, aproape de ora patru, iar liniştea din jur o făcu să se 
întrebe dacă se mai afla cineva acolo. O luă hotărâtă către clasa 
lui Randy, tocurile ei lovind zgomotos podeaua de lemn. 

Harriet Grady, o femeie ce se apropia de şaizeci de ani, 
purtând cu toată graţia de care putea cineva să dea dovadă 
amprenta celor treizeci şi cinci de ani de lucru în învăţământ, se 
pregătea să plece acasă, când Lucy apăru în clasă. O recunoscu 
imediat şi se ridică de la catedră. 

— Doamnă Corliss, spuse ea cu căldură. Intraţi, vă rog. Aţi 
aflat ceva despre Randy? 

Lucy se uită prin încăpere. Şi aici era nevoie de o zugrăveală, 
iar tocurile ferestrelor mari, amplasate pe peretele dinspre vest, 
erau crăpate în mai multe locuri. Se duse la una dintre ferestre 
şi privi afară, fără să se uite la ceva anume, ci încercând să se 
hotărască de unde să înceapă. Acum, că ajunsese aici, nu prea 
mai ştia pentru ce anume venise. 

— Chiar credeţi că Randy a fugit de acasă? întrebă ea în cele 
din urmă. 

O clipă după aceea, învăţătoarea o luă de mână. 

— Nu ştiu, răspunse Harriet. Este atât de greu să-ţi dai seama 
ce vor copiii de astăzi. Par toţi... cum? Mai în vârstă decât anii 
pe care îi au, cred. Atât de mulţi dintre copii pur şi simplu nu 
mai arată a copii! Aproape ai impresia că sunt lucruri în minţile 
lor pe care nu vor să ţi le spună. 

Lucy aproba din cap. 

— Randy a fost aşa încă din faşă. Mereu am impresia că nu 
ştiu ce vrea. Presupun că aste se întâmplă din cauză că nu-mi 
petrec cu el atât timp cât ar trebui. 

— Copiii au nevoie de părinţii lor, comentă Harriet, iar Lucy 
simţi o urmă de acuzaţie în tonul ei. 

— Din păcate, căsătoriile nu reuşesc întotdeauna. 

— Sau oamenii nu le fac să reuşească, replică învăţătoarea. 

Lucy îşi îngustă nervoasă ochii: 

— Domnişoară Grady, nu am venit aici să vorbim despre 


căsătoria mea. Am venit să vorbim despre fiul meu. 

Ochii celor două femei se întâlniră, iar expresia lui Harriet 
Grady se înmuie. 

— Îmi cer scuze. Cred că încep să devin o babă arţăgoasă. Nu 
mă pot obişnuit cu faptul că cei mai mulţi dintre copiii mei au 
numai un părinte. E mare păcat şi mă întreb mereu dacă nu 
cumva acesta este unul dintre motivele pentru care atât de 
mulţi dintre elevi au probleme. 

— Cum ar fi Randy? 

— Randy, ca mulţi alţii. 

Harriet Grady o cântări din ochi pe Lucy Corliss cu atenţie şi 
hotări că nu avea rost să se ascundă după cuvinte. 

— Dar ştiţi, bineînţeles, că Randy este, mai mult decât oricare 
dintre ceilalţi, o problemă. 

— In ce sens? 

Harriet se întoarse la catedră, se aşeză şi scoase un dosar din 
primul sertar. Începu să se uite prin el. 

— Probleme de disciplină. Numai că nu este doar atât de 
simplu. 

— Nu cred că înţeleg, făcu Lucy. 

Se întinse după dosar, însă Harriet Grady îl puse mai încolo. 

— Îmi pare rău, se scuză ea. Mi-e teamă că nu pot să vă lăs să 
vedeţi acest dosar. 

Lucy se holbă la învăţătoare, încercând să înţeleagă ce voia 
să spună. 

— Nu mă lăsaţi să-l văd? Pentru Dumnezeu, domnişoară 
Grady, fiul meu a dispărut! Şi dacă în dosarul acela există 
informaţii de care am nevoie, nu aveţi dreptul să mi le 
ascundeţi. Sunt mama lui, domnişoară Grady, am dreptul să aflu 
totul despre fiul meu. 

— Ei bine, chiar că nu ştiu, rosti Harriet Grady. Trebuie să 
înţelegeţi, doamnă Corliss... dosarele despre elevi conţin tot 
felul de informaţii, multe dintre ele cât se poate de obiective, 
dar altele par subiective. lar nouă nu ne place ca părţile 
subiective să fie văzute. De absolut nimeni. 

— Cu excepţia profesorilor, exclamă Lucy, cu vocea gâtuită de 
enervare. 

— Cu excepţia profesorilor, recunoscu Harriet. 

Se lăsă pe spate în scaun şi îşi dădu la o parte din dreptul 
ochilor o şuviţă de păr. 


— Doamnă Corliss, continuă ea, ştiu cum trebuie să vă simţiţi 
şi aş vrea să vă pot spune ceva care să vă liniştească. Dar ce 
pot să spun? Randy a mai încercat să fugă de acasă. 

— Voia să se ducă la tatăl lui, protestă Lucy. Şi nu a lipsit 
decât câteva ore. 

— Dar tot fugă a fost, insistă învăţătoarea. Este ceva în 
legătură cu Randy... ceva ciudat. Nu pare să judece întotdeauna 
aşa cum trebuie. 

— Să judece cum trebuie? repetă Lucy. Nu este decât un copil 
de nouă ani. Despre ce naiba vorbiţi? 

Harriet Grady oftă şi se jucă un moment cu dosarul. 

— AŞ vrea să vă pot spune. Este ceva care nici pentru mine 
nu e foarte clar. E ca şi cum Randy ar considera că poate să 
facă orice şi oricând vrea. Nu pare să-i fie frică de nimic, şi asta 
îi aduce necazuri. 

Lucy se încruntă: 

— Ce fel de necazuri? 

— Nimic serios, o asigură Harriet. Gel puţin deocamdată. Dar 
ne este mereu teamă că într-o bună zi o să se rănească. 

— Să se rănească? În ce fel? 

Harriet Grady îşi frământă mintea, încercând să găsească un 
mod de a exemplifica ceea ce voia să spună. In cele din urmă 
renunţă şi, cu inima îndoită, împinse dosarul către Lucy. 

— Uitaţi-vă la prima pagină, spuse ea. Şi cred că, dacă 
insistaţi, aţi putea foarte bine să vă uitaţi şi la restul dosarului. 
Cam peste tot este acelaşi lucru. 

Lucy luă dosarul, îl deschise şi citi repede prima pagină. 
Pielea i se făcu ca de găină, dar îşi impuse să termine de citit 
raportul, iar apoi aruncă o privire şi pe alte pagini. După cum 
spusese domnişoara Grady, conţineau cam aceleaşi lucruri. Cu 
mâini tremurătoare, îi înapoie dosarul învăţătoarei. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat. Povestiţi-mi despre ziua 
aceea. 

Harriet Grady îşi drese vocea şi începu: 

— A fost în septembrie trecut. Unul dintre copii a adus la oră 
un păianjen văduvă-neagră. Era într-un borcan, aşa că l-am pus 
pe catedră şi i-am lăsat pe copii să se apropie şi să se uite la el. 
l-am avertizat că este veninos şi au fost toţi foarte atenţi. Cei 
mai mulţi dintre ei nici măcar nu au atins borcanul. Randy nu 
numai că l-a ridicat de pe catedră, dar l-a deschis şi şi-a băgat 


mâna înăuntru. 

— Doamne, Dumnezeule! făcu Lucy în şoaptă. Şi ce s-a 
întâmplat? 

— A început să-l înghiontească cu degetul, iar păianjenul a 
încercat să se ferească de el. Dar până lă urmă l-a atacat. Am 
încercat să-i iau borcanul din mână dar nu mi l-a dat. Nu părea 
deloc speriat — mai degrabă fascinat. 

— Chiar şi după ce l-a muşcat păianjenul? 

— Din fericire, nu l-a muşcat. l-am dat una peste borcan, l-a 
scăpat din mână şi am strivit păianjenul. Pe urmă l-am dus la 
cabinetul medical şi asistenta s-a uitat la mâna lui. Nu erau 
urme de muşcături. 

— Nu i-a făcut absolut nimic? 

— Se pare că nu. Şi nici chiar după ce asistenta medicală i-a 
explicat care pot fi urmările muşcăturii unui păianjen văduvă- 
neagră nu părea îngrijorat. A zis doar că s-a mai jucat şi în alte 
daţi cu ei şi nu s-a întâmplat nimic. 

Lucy simţi cum i se pune un nod în gât când realiză ce-ar fi 
putut să i se întâmple lui Randy. 

— De ce nu mi-aţi spus? întrebă ea. De ce nimeni n-a făcut... 

Gura lui Harriet Grady se răsuci într-un zâmbet rece. 

— Nu a făcut ce, doamnă Corliss? Nu v-am trimis acasă prin 
Randy un bilet în care să scrie „Stimată doamnă Corliss, astăzi 
Randy nu a fost muşcat de un păianjen”? Aţi fi crezut că am 
înnebunit. 

Lucy închise ochii şi dădu din cap. 

— Probabil că aşa ar fi fost. 

Se gândi câteva clipe, încercând să-şi dea seama ce 
semnificaţie puteau să aibă pentru eă informaţiile date de 
învăţătoare, însă nu găsi niciuna. Doar povestea unor pozne şi 
isprăvi periculoase, unele care puteau într-adevăr să-i pună lui 
Randy sănătatea sau chiar viaţa în pericol, însă niciuna dintre 
ele, până atunci, nu păruse să-i cauzeze vreun rău. Când 
deschise ochii, observă că Harriet Grady se uita la ea cu o 
expresie ce lăsă să se înţeleagă că învăţătoarea se gândea la 
acelaşi lucru. 

— Cred că este posibil să se fi băgat în cine ştie ce aventură 
care să fi ieşit rău, opină învăţătoarea. 

Apoi se ridică şi o conduse pe Lucy către uşă. 

— Aş vrea să vă pot spune mai multe, doamnă Corliss, dar nu 


pot niciodată să-mi dau seama ce are de gând Randy să facă. 
Acum nici nu ştiu ce să mai cred. 

Îi strânse mâna lui Lucy şi continuă: 

— Va fi găsit, doamnă Corliss. Şi, cunoscându-l pe Randy, pot 
să vă spun că, orice s-ar fi întâmplat, o să scape nevătămat. 
Până acum aşa s-au petrecut mereu lucrurile. 

Insă, după ce Lucy plecă din clasă, Harriet Grady se duse 
înapoi la catedră şi parcurse încă o dată dosarul lui Randy. 
Pentru ea Randy era un caz fără speranţă. Dacă exista acolo 
vreun băiat care avea să dea până la urmă de necaz, atunci 
acela era Randy. Închise dosarul, îl puse la loc şi încuie sertarul. 


Lucy era pe cale să iasă din clădire, când observă semnul 
micuţ care anunţa că acolo se afla cabinetul medical. Ezită, apoi 
ciocăni în uşa cu geam mat. 

— Intră, se auzi o voce dinăuntru. 

Lucy deschise uşa şi păşi înăuntru. O femeie doar cu puţin 
mai în vârstă decât ea, îmbrăcată în uniformă albă, stătea la 
birou şi citea un roman de duzină. Ridică ochii şi zâmbi. 

— Dacă sunteţi o contribuabilă revoltată, vă anunţ că practic 
acum sunt în timpul meu liber. Doar că de cele mai multe ori îmi 
pierd după-amiezele pe aici, pentru cazul în care vreunul dintre 
copii păţeşte ceva jucându-se în curtea şcolii. Toată lumea 
spune că mă implic prea tare. 

Lucy zâmbi, împotriva voinţei ei. Asistenta medicală avea o 
expresie deschisă, în totală contradicţie cu înfăţişarea severă a 
învăţătoarei lui Randy. 

— Nu sunt o contribuabilă revoltată, spuse Lucy. Sunt o mamă 
îngrijorată. 

Zâmbetul dispăru de îndată de pe faţa asistentei medicale 
care se ridică în picioare. 

— Sunteţi cumva doamna Corliss? Suntem cu toţii atât de 
îngrijoraţi din pricina lui Randy! Pot face ceva pentru 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu, recunoscu Lucy. Tocmai plecam şi am văzut din 
întâmplare semnul de pe uşă. lar domnişoară Grady tocmai mi-a 
povestit ce s-a întâmplat toamna trecută... 

— Văduva-neagră, o întrerupse asistenta medicală. Băiatul 
dumneavoastră a fost foarte norocos atunci. 


— Asta a spus şi domnişoara Grady. Ea... ea crede că Randy a 
fugit de acasă. Toată lumea crede asta. 

— Toată lumea, cu excepţia dumneavoastră, nu-i aşa? 

Asistenta medicală făcu un gest către scaun: 

— Staţi jos. Numele meu este Anny Oliphant şi am auzit toate 
bancurile posibile care au legătură cu praştia sau cu paraşuta. 

Apoi expresia ei deveni din nou serioasă. 

— Mă tem că nu pot face prea multe pentru dumneavoastră. 
Randy este un băiat pe care abia l-am văzut. 

Se duse la fişier, scoase un dosar şi se uită repede prin el. 

— Pot să mă uit şi eu? întrebă Lucy, pe un ton voit sarcastic. 
Sau este confidenţial? 

— Nu este nimic acolo care să constituie cine ştie ce secret 
adânc, tainic. Şi pot să pun pariu că nimic din ceea ce cuprind 
celelalte dosare ale lui Randy nu este pe cale să zdruncine 
securitatea naţională. Părerea mea este că pe cei de aici 
secretele doar îi fac să se simtă mai importanţi. 

Lucy răsfoi paginile fişei medicale aparţinându-i lui Randy. 
Erau puţine informaţii, şi chiar şi acelea de neînțeles pentru ea. 

— Presupun că nimic de aici nu poate fi pus în legătură cu 
dispariţia lui Randy, nu-i aşa? 

— Nu văd cum, încuviinţă sora medicală. Singurul lucru 
interesant la acest dosar este că prezintă un puşti înfiorător de 
sănătos. Dacă ar fi toţi ca Randy, mi-aş pierde pâinea. Uitaţi-vă 
aici. 

Luă fişa din mâna lui Lucy şi pomi de la prima pagină: 

— Nicio afecţiune gravă. Nicio afecţiune minoră. Niciun fel de 
răni, nici grave, nici superficiale. Amidgalele intacte şi 
sănătoase. Apendicele la locul lui. Până şi dintii, pentru numele 
lui Dumnezeu! Cei de jos sunt un pic încălecaţi, în fine, dar nu 
de ajuns pentru a merita deranjul unei proteze, şi nu are nici 
măcar o carie. Ce i-aţi făcut, l-aţi crescut într-o cutie? 

Din nou, Lucy nu se putu abţine să nu râdă. 

— Departe de aşa ceva. Cred ca am fost doar norocoşi. Până 
acum. 

Se opri, apoi continuă cu o voce mai coborâtă: 

— ÎI cunoaşteţi pe Randy foarte bine? 

Asistenta clătină din cap. 

— Tot ce am făcut a fost să-l văd o dată pe an. Nu este unul 
dintre aceia cărora le vine rău la cofetărie sau îşi plâng singuri 


de milă. Mi-e teamă că singurii copii pe care îi cunosc cu 
adevărat sunt cei bolnăvicioşi şi, după cum puteţi vedea, Randy 
nu prea poate fi numit un copil bolnăvicios. 

Lucy răsfoi din nou fişa medicală. 

— Pot avea o copie după asta? 

— Sigur. 

Lucy o urmă de-a lungul coridorului, apoi o urmări din pragul 
uşii pe sora medicală, care mânuia copiatorul. 

— Nu-mi dau seama cu ce vă poate ajuta asta, spuse Anny 
nesigură, în timp ce-i înmână duplicatul. 

— Nici eu, răspunse Lucy, vocea tremurându-i dintr-o dată. 
Cred că doar mă face să simt că am acționat totuşi în vreun fel. 
Nici nu ştiţi cum este să vă dispară copilul de acasă! Mă simt 
atât de neajutorată. Nu ştiu nici măcar de unde să încep. 
Speram că poate cineva de pe aici ştie sau a observat ceva... 
orice. 

Lucy îşi simţi disperarea în tremurul vocii şi pentru moment se 
temu să nu izbucnească în plâns. Rămase tăcută, luptându-se 
cu lacrimile. 

— Îmi pare atât de rău, doamnă Corliss. 

Vocea asistentei medicale era blândă şi continuă să-i 
vorbească, în timp ce o conducea spre poarta principală a şcolii: 

— Se pare că astea sunt timpurile în care trăim. Copiilor au 
început să li se întâmple anumite lucruri la vârste din ce în ce 
mai mici. La început adolescenţii obişnuiau să fugă de acasă, 
acum se pare că şi preadolescenţii au început să o facă. Pe 
deasupra beau şi se droghează. Tare aş vrea să ştiu de ce. 

Lacrimile lui Lucy se uscară, făcând loc furiei: 

— Randy nu bea şi nu se droghează! Şi nu a fugit de acasă! 

Vocea îi crescu ameninţător în intensitate: 

— Ceva s-a întâmplat cu el, şi am de gând să aflu ce anume! 

O luă la fugă prin uşă, apoi pe trepte în jos şi se repezi spre 
maşină. Când porni maşina, simţi că ochii asistentei medicale 
stăruiau asupra ei, dar nu se uită înapoi, ci doar băgă maşina în 
viteză, apăsă pe acceleraţie şi se îndepărtă rapid. 


— Ai găsit ceva? 
— Nimic. 
Jim şi Lucy Corliss rămaseră unul în faţa celuilalt. După o 


vreme, Lucy făcu un pas înapoi şi îl lăsă să intre în casă. Jim 
cercetă întunericul camerei de zi, apoi se duse la fereastră şi 
trase draperiile. Lumina apusului părea să mai şteargă ceva din 
încordarea de pe faţa fostei sale soţii. 

— Nu poţi trăi în întuneric, Lucy. Asta nu te ajuta nici pe tine, 
nici pe Randy. 

Lucy oftă greu, apoi se lăsă într-un fotoliu. 

— Ştiu. Adevărul este că nici măcar nu mi-am dat seama că 
era trase. Am impresia că nici măcar nu am deschis fereastra 
azi dimineaţă. 

— Trebuie să... 

— Nu-mi da lecţii, Jim. Nu de asta am chef acum. Nu s-a găsit 
absolut nicio urmă de-a lui? 

Jim clătină din cap. 

— Nimic. Fac tot ce le stă în putinţă, Lucy, crede-mă. Am stat 
cu ei toată ziua. Am căutat prin pădurea prin care s-a rătăcit 
anul trecut şi am vorbit practic cu toţi cei ce se puteau afla în 
drumul lui spre şcoală. Nimeni nu l-a văzut, nimeni nu ştie nimic. 
Vor mai căuta şi mâine, dar după aceea... 

Ridică deznădăjduit din umeri. 

— Vrei să spui că vor încetă căutarea? Dar nu-i decât un 
băieţel, Jim. Nu pot opri cercetările, nu-i aşa? 

Jim se duse la bufet şi îşi pregăti ceva de băut, în timp ce 
Lucy, deşi aflată în plină suferinţă sufletească, se trezi că 
urmărea cât de mult alcool îşi punea. Spre surprinderea ei, păru 
că îşi face un cocteil destul de moale. 

— Îmi faci şi mie unul? 

— Sigur. 

Prepară o a doua sondă, traversă camera, îi înmână băutura, 
apoi se retrase pe un scaun aflat la oarecare distanţă de ea. 

— Trebuie să înţelegi, Lucy. Asta nu înseamnă că nu vor să-l 
mai caute. // caută, şi vor continua să facă asta. Dar pur şi 
simplu nu pot să se mai ocupe tot timpul de acest lucru. Până la 
urmă, cu excepţia cazului în care vor apărea semne de violenţă 
pe undeva, sau vreo notă de răscumpărare, vor fi nevoiţi să 
presupună că a fugit de acasă. 

— Dar nu a fugit, insistă Lucy. Ştiu că n-a făcut-o. Şi te rog, 
Jim, nu mă întreba de unde ştiu. Pur şi simplu ştiu. 

— Nu asta aveam de gând să te întreb, spuse Jim cu blândeţe. 
Voiam să te întreb dacă ai mâncat ceva. 


Lucy se uită la el cu fulgere în ochi. Acum se aştepta să şi 
gătească pentru el? 

Jim păru că îi citeşte gândurile. 

— Aş vrea să te scot undeva, Lucy. 

Jim observă cum trupul femeii se încordează şi ochii îi intră în 
defensivă. 

— Stai aşa, făcu Jim, ştiu la ce te gândeşti. Te întrebi ce 
urmăresc. Păi, nu urmăresc nimic, Lucy. Atâta doar că... ei bine, 
fiul nostru s-a pierdut şi, din anumite motive, în clipa asta mi se 
pare tare greu să mă simt ataşat de altcineva în afară de tine. Şi 
sunt îngrijorat din cauza ta. 

— Din cauza mea? întrebă Lucy, în vocea ei simțindu-se clar 
scepticismul. 

— Ştiu. Ştiu, ştiu, ştiu! Am fost un nenorocit, un nesocotit, un 
egoist şi merit să fiu dat afară pe uşă. De fapt, probabil că 
trebuia să fiu tras pe roată şi tăiat în patru, apoi atârnat de o 
stâncă şi lăsat pradă vulturilor. Poate chiar legat de chila 
vaporului şi aruncat în apă — aici buzele ei începură să se 
încovoaie într-un zâmbet abia perceptibil — sau părăsit pe o 
insulă pustie... 

— Aş trage o linie la aruncatul în apă, izbucni Lucy. Niciodată 
nu ai putut să-ţi ţii respiraţia mai mult de câteva secunde. 

Rămase tăcută, cercetându-l cu atenţie, căutând un indiciu 
care să o lămurească ce era în mintea lui. Voia să-l creadă, voia 
să creadă că Jim nu aştepta de la ea mai mult decât o companie 
în timpul cinei, şi anume acea companie pe care în momentul 
acela numai ea putea să i-o ofere. 

Şi atunci se hotărî: 

— Mai ţii minte „Găina pestriță”? întrebă ea. 

Era un local mic, aflat la numai câteva mile de Eastbury. După 
căsătorie devenise locul lor favorit, însă Lucy nu mai trecuse pe 
acolo de aproape zece ani. 

— Mai există? întrebă Jim. 

— Săptămâna trecută exista, răspunse Lucy. Am fost cu 
treabă prin zonă şi era cât pe ce să intru să mănânc acolo. 

— De ce n-ai făcut-o? 

De data asta văzu în ochii lui ceva care o făcu să păstreze 
secretul numai pentru ea. 

— Pur şi simplu m-am răzgândit. 

Îşi termină paharul şi se ridică. 


— Să mergem. Nu promit să fiu o companie plăcută, dar ai 
dreptate. Trebuie să mănânc ceva şi trebuie să fiu cu cineva 
seara asta. 

— Chiar dacă sunt eu acela? 

— Chiar dacă eşti tu. Poate că astăzi nici nu ar putea fi 
altcineva în afara de tine. 

Pe drumul spre restaurant Lucy încercă să-şi dea seama ce 
anume se schimbase la Jim. De mai multe ori se trezi urmărindu- 
| cu coada ochiului. Profilul era încă perfect, iar maxilarul părea 
să-i fie şi mai puternic decât cu doisprezece ani în urmă. 

Nu, schimbările nu erau de natură fizică; în altă parte trebuia 
să se fi petrecut ceva. Purtările i se schimbaseră. Părea, avea 
Lucy impresia, să dea mai multă atenţie lucrurilor aflate dincolo 
de persoana lui. De asemenea, era mai echilibrat şi avea un 
simţ al umorului care îi era nefamiliar. Ah, întotdeauna fusese 
un glumeţ, dar mereu pe seama altora, de obicei a ei. 

— Ce te-a schimbat? se auzi Lucy întrebându-l deodată. 

Chiar dacă întrebarea îl surprinse, nu lăsă să se vadă. 

— Viaţa, răspunse el. Cred că m-am saturat să aterizez pe 
propriul meu fund. Trebuia fie să schimb metoda, fie să-mi 
căptuşesc fundul, şi am ajuns la concluzia că dacă-ţi pui o pernă 
nu ajută la nimic. Poate că faptul că m-ai alungat a fost cel mai 
bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Pentru prima dată nu 
mai aveam pe nimeni sub mine când cădeam şi m-am hotărât 
să nu mi se mai întâmple să cad. 

Urmă o tăcere îndelungată, iar Lucy rupse tăcerea abia după 
ce ajunseră în parcarea restaurantului. 

— Jim? 

Se întoarse către ea şi păru, încă o dată, că putea să-i 
citească gândurile. 

— Nu-ţi fie teamă, spuse el. Măcar pentru o vreme voi putea 
să am grijă de noi amândoi. Dacă simţi că te lasă balamalele, 
nu-ţi fie teamă. Poate că nu mă crezi în stare să fac prea multe, 
dar deocamdată eu sunt tot ce ai. Şi te poţi bizui pe mine, Lucy. 
Bine? 

Pe Lucy o podidiră lacrimile, dar nu schiţă niciun gest, ci le 
lăsă să curgă şiroaie. Jim rămase tăcut alături de ea, ţinând-o de 
mână. 


„Găina Pestriţă” era, în linii mări, la fel cum şi-o aminteau, iar 
pe parcursul următoarelor câteva ore discutară despre orice 
altceva decât fiul lor. 

Discutară despre vremurile trecute când lucrurile mergeau 
bine, şi despre vremurile trecute când lucrurile mergeau rău. 

Dar, în cea mai mare parte, rămaseră tăcuţi. Nimeni dintre cei 
ce ar fi putut să-i vadă nu şi-ar fi dat seamă că erau divorţaţi de 
aproape zece ani. Pentru un necunoscut ar fi arătat ca un cuplu 
căsătorit în toată regula, doi oameni având foarte multe pe cap, 
dar prea puţină nevoie să vorbească. 

Când ajunseră acasă, Jim şi Lucy Corliss erau din nou prieteni. 


CAPITOLUL 9 


Noaptea era călduroasă şi umedă, anunțând vara care stătea 
să vină, iar Steve Montgomery se uită peste geamul coborât al 
portierei, căutând casa din adresă. 

— In cvartalul ăsta trebuie să fie, spuse el, micşorând viteza şi 
încordându-şi vederea pentru a descoperi prin întuneric 
numerele care, avu impresia, parcă ar fi fost înadins ascunse 
pentru cei ce încercau să le găsească. 

— Tot nu văd de ce ai insistat să venim. 

Sally avea vocea rece. Stătea băţoasă pe scaunul din dreapta 
lui, cu braţele încrucişate pe piept, frământându-şi carnea 
braţului stâng cu degetele mâinii drepte. 

Steve trase într-o parcare, opri motorul şi se întoarse către 
soţia sa. 

— Nu are ce să strice, ba chiar ne-ar putea ajuta. 

Se întinse să-şi mângâie soţia, dar ea se feri din calea mâinii 
lui. Steve oftă, iar când continuă să-i vorbească o făcu astfel 
încât să nu i se simtă în voce nerăbdarea crescândă. 

— Ascultă, iubito, ce rău poate să ne facă? Nu trebuie să scoţi 
un cuvânt, dacă nu vrei. Dar toţi acei oameni au trecut prin 
aceeaşi situaţie în care ne aflăm şi noi. Dacă există cineva care 
ne poate ajuta să ieşim din nenorocirea asta, numai ei sunt. 

Cercetă faţa soţiei sale, sperând să vadă vreun semn care să-i 
spună că poate soţia lui ar fi vrut totuşi să privească în faţă 


realitatea în legătură cu ceea ce se întâmplase cu Julie. Însă 
chipul ei rămase neschimbat, cu ochii întunecaţi şi o expresie de 
detaşare aiurită. 

Steve îşi dădu seama ce se întâmpla. Sally îşi scormonea 
mintea, chinuindu-se să descopere cheia cu care să descuie 
misterul morţii lui Julie. Făcuse acelaşi lucru de-a lungul întregii 
după-amieze când, în loc să încerce să-şi refacă viaţa, aşa cum 
Steve se străduia să o refacă pe a sa, Sally se aşezase băţoasă 
pe canapea, cu o carte de medicină în mână, citind hotărâtă 
pagină după pagină, un text din care Steve era aproape convins 
că soţia lui nu pricepea nimic. În schimb, Steve înţelegea foarte 
bine ce făcea Sally. 

Căuta ceea ce el ajunsese deja să numească Adevăratul Motiv 
al Morţii lui Julie. 

incepuse cu o seară în urmă. Steve se lungise în pat, 
încercând să adoarmă şi gândindu-se la înmormântarea căreia 
trebuie să-i facă faţă dimineaţa următoare, când Sally se 
ridicase de lângă el şi începuse să cotrobăie prin casă, ca şi cum 
ar fi căutat ceva anume. Steve îi auzise paşii pe hol, auzise 
zgomotul surd al unei uşi care se deschisese şi se închisese şi îşi 
dăduse seama că se dusese în camera lui Jason, pentru a se 
asigura că băiatul ei era încă în viaţă. De două ori coborâse să-i 
vorbească şi de fiecare dată o găsise ghemuită pe canapea, cu 
cartea în poală, citind. 

Şi refuzând să-i spună ceva, cu excepţia unei litanii repetate 
cu o voce dogită: Copiii nu mor pur şi simplu. Astă seară însă, 
speră Steve, Sally s-ar putea să înceapă să accepte că al lor 
asta păţise. Cobori din maşină şi o ocoli, pentru a deschide uşa 
pentru Sally. 

Ţinând-o de mână, o conduse în susul scărilor unei case mări, 
apoi apăsă pe butonul soneriei. O clipă după aceea uşa se 
deschise şi în cadrul ei apăru o femeie cu un chip prietenos, cam 
de aceeaşi vârstă cu Sally, care le zâmbi. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi familia Montgomery. Mă 
bucur nespus că aţi putut veni. Mă numesc Lois Petropoulous. 

li conduse în camera de zi şi îi prezentă celor doisprezece 
care se strânseseră deja acolo. Era în acel grup o discordanţă pe 
care Steve o găsi îngrijorătoare în primul moment. În încăpere 
se aflau un cuplu de negri şi un bărbat oriental cu o nevastă 
albă. Două dintre femei nu aveau soţi, iar unul dintre cupluri 


ieşea în evidenţă mai ales datorită evidentei lor sărăcii. Faţa 
femeii, ca şi cea a soţului ei, era numai piele şi os, iar în ochii ei 
se citea o deznădejde reflectată de altfel şi în îmbrăcămintea lor 
jalnică. Steve măsură grupul cu privirea, căutând ceva care să le 
fie comun tuturor, dar nu găsi nimic. Se părea că singurul lucru 
care îi făcea să se strângă acolo fusese faptul că fiecare dintre 
ei îşi pierduse copilul datorită sindromului infantil al morţii 
subite. 

Două locuri fuseseră păstrate pentru ei pe o canapea mare. 
Steve se cufundă cu plăcere în moliciunea ei confortabilă. 
Alături de el, Sally rămase cu spinarea dreaptă şi ţeapănă, cu 
mâinile strânse în poală. 

— Nu s-ar putea spune că există un conducător al grupului, le 
explică Lois Petropoulous. De fapt, nu aveam nici măcar un loc 
anume în care să ne adunăm de fiecare dată. Membrii grupului 
se schimbă în permanenţă, aşa că ne tot mutăm dintr-o casă în 
alta, pe măsură ce oamenii vin şi pleacă. 

— Cât timp stau de obicei în grup? întrebă Steve. 

— Atâta timp cât au nevoie sau simt că este nevoie de ei, 
spuse femeia cu faţa suptă, al cărei nume era lrene. Eu şi Kevin 
facem parte din el deja de peste un an. 

O altă femeie — Steve îşi aduse aminte că-i fusese prezentată 
sub numele de Muriel — izbucni brusc în râs: 

— Pe aici lumea crede că lrene şi Kevin se dau pe lângă noi 
pentru că suntem o distracţie ieftină. 

Steve simţi că roşeşte şi fu surprins să-i audă pe câţiva din 
jurul său, inclusiv lrene şi Kevin, chicotind. 

— Nu vă miraţi de nimic din ce puteţi auzi, spuse Lois, 
zâmbind amabil. Cu toţii trebuie să-i facem faţă acestui SIMS, 
fiecare în felul său, şi din când în când singura cale este umorul. 
Dar vărsăm, de asemenea, şi o mulţime de lacrimi, iar uneori o 
facem destul de gălăgios. Nici nu aveţi idee cât de multă 
supărare se poate acumula după pierderea unui copil, mai ales 
în felul în care ni s-a întâmplat nouă, tuturor. Unul dintre 
motivele pentru care suntem aici este de a uşura această 
supărare. In acest grup nu există reguli. Spuneţi ceea ce simţiţi 
sau ceea ce gândiţi şi fiţi siguri că unul sau altul dintre cei de 
aici a simţit sau a gândit la fel la un moment dat. Cel mai 
important lucru este să vă daţi seama că nu sunteţi singuri. Toţi 
cei de aici au trecut prin ceea ce treceţi voi acum. 


Îşi roti ochii prin cameră, apoi continuă, cu o voce brusc 
agitată: 

— Ei bine, presupun că începutul a fost deja făcut, dar vă voi 
da abia acum marea veste, deşi îmi plănuisem să încep 
întâlnirea de azi cu asta. Sunt însărcinată. 

Ochii tuturor celor din cameră se îndreptară spre Louis, care 
se foi emoţionată. 

— lar primul dintre voi care va rosti cuvintele „după ce s-a 
întâmplat?” va primi premiul pentru prost gust seara asta. 

— După ce s-a întâmplat? întrebară imediat cinci voci. 

După ce râsetele încetară, Muriel Flannery fu cea care rupse 
tăcerea: 

— Dar nu ţi-e frică, Lois? Vreau să spun, vorbind serios. 

— Bineînţeles că mi-e frică, răspunse Lois. Sunt îngrozită. Și 
vă rog să mă credeţi că nu mă aştept să dorm cine ştie ce în 
primii câţiva ani. Voi supraveghea acest copil ca un şoim, îi voi 
pune chiar alarmă. 

— Nu cred că i-aş putea face aşa ceva unui copil, spuse o 
voce. Vreau să spun, să-l leg cu fire în halul ăla. Mi se pare aşa 
de... mă rog. Aproape ca un experiment de laborator, sau ceva 
de genul acesta. 

— Dar fără asta mi-ar fi frică să las copilul să doarmă. 

Steve Montgomery se uită când la unul, când la celălalt. 
Despre ce vorbeau? Alarmă pentru copii? Nu auzise de aşa ceva. 
Observându-i expresia, Kevin încercă să-i explice: 

— Vorbim despre un aparat de monitorizare a nou-născutului. 
| se ataşează copilului atunci când se culcă şi porneşte dacă 
acesta încetează să mai respire. Atâta doar că nu se ştie dacă 
funcţionează într-adevăr şi pentru SIMS. Este folosit în altă 
situaţie numită apnee, în timpul căreia copilul pare pur şi simplu 
că uită să respire. 

— Dar credeam că tocmai în asta constă SIMS, spuse Steve. 

— Bine ar fi fost, se băgă un alt bărbat. Dar se pare că SIMS 
este mai mult decât atât. La SIMS se produce o contracție a 
gâtului astfel încât, chiar şi atunci când copilul încearcă să 
respire, nu reuşeşte. Motiv pentru care alarma nu pare să fie de 
vreun folos. 

Conversaţia continuă, trecând de lă un subiect la altul. Steve 
se trezi că asculta absorbit. Oamenii aceea, începu el să 
realizeze, erau exact ca el însuşi — oameni obişnuiţi, care 


deveniseră victimele unei întâmplări despre care crezuseră 
întotdeauna că nu putea să cadă decât pe capul altora. Fiecare 
încercă să facă faţă situaţiei în mod diferit. Incăperea era plină 
de chin, nedumerire şi foarte multă suferinţă. Dar, pentru 
fiecare dintre ei, acolo exista înţelegere. 

Alături de soţul ei, Sally Montgomery asculta taclalele celor 
din jur şi se întreba de ce insistase Steve să vină la această 
întâlnire. Nu găsea nimic folositor acolo şi avea sentimentul clar 
că nu făcea decât să-şi piardă timpul. Trebuia să fi stat acasă, 
să fi avut grijă de Jason şi să fi continuat să-şi studieze cărţile, în 
căutarea răspunsului care continua să o ocolească, cu privire la 
ceea ce se întâmplase cu fiica ei. 

Dintr-o dată auzi o voce care i se adresă. Era Alex 
Petropoulous, care o fixa cu ochii săi inteligenţi, având o 
expresie uşor critică. 

— Nu păreţi să daţi prea multă atenţie, doamnă Montgomery. 
Aveţi ceva pe suflet? 

Îşi impuse să se relaxeze şi se cufundă cu spatele pe 
canapea, îndreptându-şi cu palmele tivul moale al fustei. 

— Mi-e teamă că am multe pe suflet, explică ea. Vedeţi, fetiţa 
mea nu a murit de SIMS. A fost altceva. 

Din partea cealaltă a camerei, o femeie care rămăsese tăcută 
toată seara, luă brusc cuvântul: 

— Eu sunt Jan Ransom, doamnă Montogomery. Aţi putea să 
ne spuneţi ce a păţit fetiţa dumneavoastră? 

— Încă... încă nu ştiu, recunoscu Sally. Dar voi afla. 

— Bineînţeles că veţi afla, fu Jan de acord. Exact aşa cum am 
aflat şi eu. Timp de un an m-am chinuit să aflu ce s-a întâmplat 
cu fiica mea şi până la urmă am reuşit. 

Sally îi aruncă femeii o privire tăioasă. 

— Ce anume a fost? o întrebă ea. 

— SIMS, răspunse Jan, ridicând din umeri. Ştiţi, lucrul cel mai 
greu de acceptat este simplul fapt că la SIMS nimeni nu poate 
să vă spună ce anume s-a întâmplat. Pentru mine ideea că 
doctorii — cei care se presupune că trebuie să ştie întotdeauna 
ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat — nu aveau nici cea mai 
vagă ideea în legătură cu moartea copilului meu era absolut 
inacceptabilă. Aşa că am început să citesc şi să discut cu oricine 
credeam că poate să-mi spună ceva. Dar nu ştia nimeni nimic. 
Desigur, ceea ce făceam cu adevărat era să-mi îngrop capul în 


nisip. Adânc în sufletul meu, mă temeam că, dacă nu exista 
nicio explicaţie raţională pentru moartea copilului meu, atunci 
eu însumi trebuie să o fi provocat. 

— Nimeni n-ar dori să-şi omoare propriul copil, spuse Muriel 
Flannery încet. 

— Nu? replică Jan Ransom cu amărăciune. Există în lume în 
fiecare zi cazuri de părinţi care-şi omoară propriii copii. lar eu în 
primul rând că nu mi-am dorit niciodată un copil. 

Pentru prima dată, Sally Montgomery începu să asculte. 

— Aveam toată viaţa plănuită, continuă Jan. Trebuia să îmi iau 
masteratul în domeniul comunicaţiilor — apoi să mă duc la New 
York şi să-mi iau o slujbă în domeniul publicitar. Pe la treizeci de 
ani m-am căsătorit, iar soţul meu era la fel de hotărât să 
reuşească în carieră ca şi mine. Fără copii. Nu fac decât să-ţi 
stea în drum şi, pe deasupra, este asta o lume în care să merite 
să faci copii? Crize energetice, suprapopulare, toate lucrurile de 
care ştim. Şi într-o zi am rămas însărcinată. 

— De ce n-ai făcut un avort? întrebă cineva. 

Jan Ransom zâmbi amar. 

— Am uitat să vă spun. Am fost crescută în spirit catolic. 
Credeam că voi reuşi să trec peste acest lucru, dar s-a dovedit 
că nu sunt în stare. Ah, m-am dus la cei cu controlul naşterilor — 
asta nu m-a deranjat cu nimic. Dar când a venit momentul să 
fac avortul, pur şi simplu nu am fost în stare. lar după aceea, 
când a venit copilul, nu am putut nici să-l dau cuiva în adopţie. 
Poate că asta ar fi trebuit să fac. 

— Totuna ar fi fost, îi spuse Lois Petropoulous. SIMS nu are 
nimic de a face cu cine creşte copilul. 

— Chiar aşa? replică Jan. Cine zice? Şi de unde ştie? Dacă nu 
se ştie ce este SIMS, cum se poate şti că nu are legătura cu 
părinţii copilului? Poate, adăugă ea cu o voce tremurătoare, 
copilul simte că mama lui nu-l vrea şi se hotărăşte să moară. 

Ascultând-o pe Jan Ransom, Sally simţi cum degetele i se înfig 
în coapse. În momentul acela, în faţa tuturor oamenilor adunaţi 
acolo, femeia aceasta dădea glas tuturor suspiciunilor negre de 
care Sally însăşi fusese torturată de-a lungul orelor din miez de 
noapte. Simţea acum ochii lui Jan Ransom aţintiţi asupra ei. 
Când ridica privirea, tânăra femeie îi zâmbea cu blândeţe. 

— Acum nu mai cred că mi-am omorât copilul, doamnă 
Montgomery, spuse ea încet. Şi sunt sigură că nici 


dumneavoastră nu aţi făcut-o. Nu-mi dau seama ce vă face să 
credeţi că fiica dumneavoastră nu a murit de SIMS, dar ştiu 
sigur că, dacă doctorii spun că asta s-a întâmplat, atunci este 
cel mai bine să-i credeţi. Nu puteţi să vă pierdeţi tot restul vieţii 
căutând un răspuns care nu există. Trebuie să acceptaţi că s-a 
întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi să mergeţi mai departe cu 
viaţa dumneavoastră. 

— Nu cred că o să pot să fac asta, spuse Sally, ridicându-se 
brusc în picioare. Dar ştiu că nu am nimic în comun cu voi, 
oameni buni. Steve? 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, Sally o porni către uşă. 
Steve, roşu la faţă de ruşine, încercă să-şi ceară scuze pentru 
soţia sa. 

— Nu face nimic, răspunse Lois Petropoulous. Nu este prima 
dată când se întâmplă aşa ceva şi nu va fi nici ultima. Dacă va 
avea nevoie de noi, tot aici suntem. Dacă nu noi, atunci vor fi 
alţii. Ai grijă de ea, Steve. Are mare nevoie de tine în clipele 
astea. 

Rămase în uşă, urmărindu-i pe Steve şi pe Sally Montgomery, 
care dispărură în noapte. Întorcându-se în camera de zi, se 
întrebă dacă Sally Montgomery avea să se întoarcă pentru a 
primi ajutorul de care avea nevoie, sau avea să persiste în a-şi 
purta singură povara problemelor ei, până în ziua aceea, ce 
avea să vină inevitabil, în care toate acele probleme se vor 
închide în ea şi o vor distruge. 


Jason Montgomery se afla în camera lui, stând pe podea şi 
uitându-se la cobaiul care sprinta fericit dintr-un colţ al încăperii 
în celălalt, bucurându-se de eliberarea temporară din 
îngustimea cuştii sale. Se auzea de jos zgomotul televizorului 
care mergea în gol, în timp ce femeia care fusese angajată să-l 
supravegheze moţăia în faţa lui. Băiatul fusese jos cu câteva 
minute în urmă, dar, văzând-o adormită, se hotărâse să n-o 
trezească. Nu era ca unele dintre femeile ce mai fuseseră 
angajate să stea cu el şi care fie găteau prăjituri tot timpul, fie 
voiau să se joace cu el. Aceasta era prea bătrână, după cum 
observase Jason cu mai mult timp în urmă, şi tot ce voia era să 
fie lăsată în pace. lar dacă nu o lăsai, devenea arţăgoasă. Aşa 
că rămăsese în dreptul uşii timp de un minut, uitându-se lă ea, 


după care urcase din nou în camera sa, ca să se joace cu Fred. 

Ştia că părinţii lui se duseseră la un fel de întâlnire, deşi nu-şi 
dădea seama prea bine despre ce era vorba. Ceva în legătură 
cu sora lui şi acceptarea faptului că era moartă. Jason însă nu 
înţelegea de ce părinţii lui trebuiau să meargă şi la o întrunire. 
Nu se făcuse deja o înmormântare? Crezuse că înmormântările 
tocmai la asta foloseau, dar acum îşi dădea seama că probabil 
se înşelase. 

Ajunsese la concluzia că acesta era încă unul dintre lucrurile 
despre care trebuia să discute cu Randy Corliss data viitoare 
când avea să-l vadă. 

Atâta doar că în după-amiaza aceasta Joey Connors îi spusese 
că Randy fugise de acasă, iar cei mai mulţi dintre copii credeau 
că, şi dacă se întorcea acasă, avea să fie trimis probabil la 
şcoala de corecție, pentru a fi pedepsit. 

Fred se plimbă pe podea, mirosind covorul cu năsucul său 
mic, apoi se căţără în poala lui Jason, pentru a fi mângâiat. Jason 
începu să-l scarpine în spatele urechilor şi să vorbească încet cu 
el: 

— Asta o să se întâmple şi cu mine? Dar nu i-am făcut mai 
nimic lui Julie. Doar i-am ţinut pătura pe faţă timp de un minut. 

Se uită în jos la cobai, întrebându-se pentru a suta oară dacă 
era într-adevăr posibil să-i fi făcut rău lui Julie trăgându-i pledul 
peste cap. Era aproape sigur că nu. 

Aproape. 

Dar dacă îi făcuse? Cum putea să afle vreodată? 

Se ridică împreună cu animalul, trase cea de-a doua pătură de 
pe patul său, apoi îngenunche din nou pe podea. 

— Acum hai să ne facem că tu eşti Julie, spuse el. 

Îl puse pe Fred pe podea şi îl rostogoli pe spate. Cobaiul se 
zbătu pentru un moment apoi, când Jason începu să-l gâdile pe 
burtă, rămase în poziţia aceea. 

— Aşa, spuse Jason. Este că-ţi place? 

Încetă să-l măi gâdile şi aşteptă. Micuţul animal rămase aşa, 
aşteptând ca joaca să reînceapă. 

Jason puse încetişor pătura în jurul cobaiului şi îl ţinu bine. 
începu să numere. 

Fred se zvârcoli şi se zbătu între faldurile păturii, apoi Jason 
simţi cum animalul încerca să muşte, dar fără niciun rezultat. 

Când Jason ajunse cu număratul până la o sută, nu se mai 


simţea nicio mişcare din interiorul păturii. 

Încercă să-şi aducă aminte — încetase Julie să se mai zbată? 
Parcă îşi amintea că nu, însă era aproape sigur că ţinuse pătura 
pe faţa surorii lui mult mai mult timp decât îl ţinuse înfăşurat pe 
Fred. 

Aproape sigur. 

Ridică încetişor pătura, convins că Fred, eliberat dintr-o dată, 
avea să se ascundă repede sub pat. 

Cobaiul rămase nemişcat. Nu răspunse nici măcar atunci când 
Jason îl împunse cu degetul. 

Ajunse la concluzia că era posibil ca e/ să-i fi făcut ceva lui 
Julie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, n-o făcuse intenţionat. Aşa 
cum nu îl omorâse intenţionat nici pe Fred. 

Ridică trupul cobaiului şi îl ţinu în braţe o vreme, întrebându- 
se ce să facă mai departe. 

Se gândi că, poate, cobaii erau precum copiii. 

Poate că şi ei, câteodată, mureau pur şi simplu. 

Îl puse pe Fred în cuşca lui, apoi se băgă în pat, iar când 
părinţii lui se întoarseră acasă, dormea dus. 


Sally fu cea care descoperi cobaiul. 

În timp ce Steve o ducea acasă pe supraveghetoare cu 
maşina, ea se strecură în camera lui Jason, pentru a se asigura 
că totul era în regulă cu el. Se aplecă peste băiat, îi ascultă 
pentru o clipă respiraţia, apoi îl sărută cu grijă pe frunte. Era pe 
cale să plece din cameră, când îşi dădu seama că ceva nu era în 
regulă. 

Lipseau zgomotele fornăite pe care le scotea Fred de fiecare 
dată când era deranjat din somn. Sally aprinse veioza de lângă 
patul lui Jason şi se duse spre cuşca din colţul camerei. Fred, 
aflat într-o poziţie ciudată, nenaturală, zăcea răşchirat pe fundul 
coliviei. Îngenunche, deschise cuşca şi luă animalul în mână. 
Când realiză că era mort, un sunet involuntar îi scăpă de pe 
buze. 

— S-a întâmplat ceva? îl auzi pe Jason, întrebând de undeva 
din spate. 

Se întoarse şi îşi văzu fiul în pat, ridicat în şezut şi frecându-se 
somnoros la ochi. 

— S-a întâmplat ceva cu Fred? 


— A murit, oftă Sally, luptându-se cu emoţiile groaznice ce se 
revărsau în interiorul ei. 

Este doar un cobai, îşi spuse în sinea ei. Nu este Jason, nici 
Julie, ci numai un afurisit de cobai. 

Şi totuşi, îi era prea apropiat. Izbucnind în lacrimi, lăsă 
animalul mort să-i cadă din mâini şi părăsi încăperea în fugă. 

Auzi din spate vocea lui Jason: 

— Ce a păţit, mami? A păţit şi el acelaşi lucru ca şi Julie? 


CAPITOLUL 10 


Sally Montgomery stătea în camera de zi, un mic fascicul de 
lumină învăluind cartea pe care încerca să o citească. 

Cuvintele aşezate în pagini nu aveau niciun înţeles pentru ea. 
Îi fugeau mereu din faţa ochilor, alunecau pe foaie şi îşi dădea 
seama iar şi iar că citea câte un paragraf din care nu-şi mai 
aducea aminte nimic. 

Când Steve se întorsese, după ce o dusese pe 
supraveghetoare acasă, şi Sally îi spusese despre cobai, tot 
ceea ce făcuse soţul ei fusese să-i spună să şi-l scoată din 
minte, după care se dusese sus, luase micul rozător mort şi se 
dusese cu el afară, pentru a-l îngropa în curtea din spate. Până 
dimineaţă, o asigurase, atât ea, cât şi Jason aveau să uite 
povestea asta. 

Dar oare aşa avea să fie? 

Cuvintele lui Jason continuau să răsune în mintea ei. 

„A păţit şi el acelaşi lucru ca şi Julie?” 

Ce păţise Julie? 

Involuntar, imagini ale fiului ei începură să-i zboare prin 
minte. 

Jason, stând în pragul uşii, uitându-se la ea, în timp ce 
strângea la piept trupul lui Julie. 

Jason la înmormântare, privind cum coşciugul surorii lui era 
coborât în mormânt, cu ochii uscați, expresia lui fiind una de... 
de ce anume? 

Trebuia acum să recunoască, pentru ea însăşi, că era o 
expresie de nepăsare. 

Pe parcursul îndelungatei nopţi se mai dusese de două ori să 


se uite la Jason. De fiecare dată îl găsise dormind liniştit, având 
respiraţia adâncă şi puternică, şi ţinându-şi un braţ peste piept, 
în timp ce celălalt atârna pe marginea patului. Chiar dacă 
pierderea surorii sau animalului favorit l-ar fi supărat, asta nu-l 
împiedica să doarmă. De două ori Sally stătuse lungi minute la 
capul patului său, străduindu-se să-şi alunge gândurile oribile 
aflate într-un cotlon al minţii ei. Şi de fiecare dată reuşise în cele 
din urmă să-şi impună să plece din cameră, renunțând să-l 
trezească doar pentru a-şi dovedi ei însăşi că totul era în regulă 
cu băiatul. 

Sau pentru a-i pune întrebări pe care nu era deloc sigură că ar 
fi vrut să le rostească. 

Acum, în timp ce încerca încă o dată să se concentreze 
asupra cărţii despre bolile copilăriei, pe care o ţinea în poală, se 
trezi gândindu-se din nou la cuvintele lui Jan Ransom. 

„... În primul rând că nu mi-am dorit niciodată un copil.” 

„Poate copilul simte că mama lui nu-l vrea şi...” 

In cele din urmă, fără să-i pese de ora târzie a nopţii, puse 
mâna pe cartea de telefon şi începu să o răsfoiască. 

Găsi adresa imediat. 


RANSOM, JANELLE 504 ALDER ESTBY 555-3624 


Telefonul sună de şapte ori, după care răspunse o voce 
somnoroasă. 

— Domnişoara Ransom? Aici este... Sally Montgomery. Am 
fost la întâlnirea de astăzi. 

Somnolenţa dispăru instantaneu din vocea femeii aflate la 
celălalt capăt al firului. 

— Sally! Desigur. Ştii, am avut presimţirea că mă vei suna în 
seara asta. Am... cum să spun, am avut sentimentul că am atins 
o coardă sensibilă. 

Sally nu prea ştia ce să spună şi, în timp ce se chinuia să 
găsească un capăt de la care să înceapă, avu brusc senzaţia că 
era privită. Intorcându-se, îl văzu pe Steve stând în pragul uşii. 
Inghiţi cu greu nodul din gât, iar când vorbi din nou vocea ei avu 
un ton nenatural de înalt. 

— Mă... mă gândeam că poate luăm masa împreună 
săptămâna viitoare. 

— Bineînţeles, răspunse Jan Ransom imediat. Te-ai gândit la o 


zi anume? 

— Când îţi este ţie mai bine. 

— Atunci hai să nu mai aşteptăm până săptămâna viitoare, 
propuse Jan. Să zicem vineri la prânz. Ştii unde este este „Găina 
Pestriţă”? 

Stabiliră întâlnirea, apoi Sally puse încet receptorul în furcă, 
neştiind încă prea bine de ce voia să discute în continuare cu Jan 
Ransom. Tot ceea ce ştia era însă că voia să o facă. 

Steve intră în cameră şi se aşeză alături de ea. 

— Pot să te întreb cu cine vorbeai? 

— AŞ vrea să n-o faci, spuse Sally nesigură. 

Steve ezită, după care, văzând cu claritate oboseala şi 
încordarea ce cuprinseseră întreaga ei fiinţă, hotărî să nu mai 
insiste asupra acestui subiect. Se ridică şi stinse lumina. 

— Să mergem, iubito. Hai să ne culcăm. 

Sally se lăsă condusă la etaj şi ajutată să intre în pat, iar când 
Steve o trase mai aproape nu opuse rezistenţă. Însă când el i se 
adresă din nou, trupul ei deveni rigid. 

— Poate ar trebui să mai facem un copil. Poate ar trebui să 
începem să-l facem chiar acum. 

Tăcută, Sally se trase de lângă el, iar pe măsură ce orele 
nopţii se scurgeau, simţea cum prăpastia dintre ei se adâncea. 


CAPITOLUL 11 


Lucy Corliss aruncă o privire către ceas. Era aproape 
unsprezece şi încă o zi, a treia de la dispariţia lui Randy, era pe 
trecute. 

— Pentru ziua de mâine, spuse ea cu amărăciune, ridicând 
ceaşca goală. Mai vrei cafea? 

Jim refuză cu o mişcare a capului şi o urmări pe Lucy, care se 
îndreptă către aragaz. Stătuse la masa din bucătărie toată 
seara, timp în care Jim făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a 
o face să fie calmă. Totul începuse cu şase ore în urmă, când Jim 
îşi făcuse apariţia la uşă, palid la faţă. 

— Ce este? întrebase Lucy. Ai aflat ceva? 

Jim răspunsese clătinând din cap: 

— Nu prea. Aş putea să intru? 


Dezorientată, Lucy îl lăsase să intre în casă şi îl luase cu ea în 
bucătărie. Pentru Jim acesta fusese un semn de acceptare; când 
era mic, mama lui îşi primea prietenii numai în bucătărie — 
camera de zi era pentru oficialități. 

— Vin direct de la poliţie, îi spusese el, după ce ea îi turnase 
prima dintr-o serie nesfârşită de cafele pe care le băuseră 
amândoi de-a lungul serii. Am vorbit cu sergentul Bronski. 

— Şi? îl îmboldise Lucy, văzând că lui Jim nu-i prea venea să 
continue. 

— A începu să-mi vorbească despre statistici. 

— Ce fel de statistici? 

— Despre cazuri ca al nostru, răspunsese Jim, ochii săi 
întâlnindu-se cu ai ei. Cazuri ca Randy. 

— Înţeleg, răspunsese Lucy moale. 

Mintea ei se întorsese rătăcită la ziua pe care tocmai şi-o 
petrecuse vorbind cu diferiţi oameni, bătând în fiecare uşă de-a 
lungul traseului lui Randy spre şcoală, stăruind pe lângă unii, 
implorându-i să încerce să-şi aducă aminte tot ce văzuseră în 
ziua dispariţiei, orice amănnt care ar fi putut să-i dea şi cea mai 
vagă idee în legătură cu ceea ce i se întâmplase fiului ei. 
Răspunsul fusese mereu acelaşi. 

Tuturor le părea rău, dar nu văzuseră nimic, nu auziseră 
nimic, nu observaseră nimic. Şi fiecare dintre ei, atât înainte, cât 
şi după căutarea din pădure, fusese chestionat de poliţie. 

— Lucy, îl auzise spunând pe Jim, mi-au zis că trebuie să ne 
pregătim pentru situaţia că Randy, dacă va fi găsit, ar putea fi... 

Vocea i se pierduse şi simţi că ochii i se umpluseră cu lacrimi. 

— ... mort? întrebase Lucy, vocea ei fiind lipsită de orice 
emoție. Ştiu asta, Jim. Oricum, mi s-a mai spus. Nu cred. Pur şi 
simplu simt că... 

— Lucy, mormăise Jim. Lucy, ştiu ce simţi. Dar trebuie să fim 
pregătiţi. Bronski mi-a spus că, dacă ar fi existat ceva — vreun 
bilet, un apel telefonic sau măcar ceva semne de violenţă pe 
undeva — alta ar fi fost situaţia. Dar neavând nimic, nicio pistă, 
tot ce pot să bănuiască este fie că Randy a fugit de acasă, fie... 
fie că cel care l-a luat nu este interesat de o recompensă. 

— Vrei să spui că cine ştie ce pervers l-a răpit pentru a face 
sex cu el? întrebase Lucy cu vocea straniu de plată. Să-l violeze 
şi pe urmă să-l omoare? 

— Cam aşa ceva, bolborosise Jim. 


— Aşa ceva nu s-a întâmplat, spusese Lucy hotărâtă. Dacă ar 
fi fost, mi-aş fi dat seama. Mi-ar fi spus ceva, în adâncul inimii 
mele. Nu este mort, Jim, şi nici n-a fugit de acasă. 

— Atunci unde este? De ce nu am descoperit nimic? 

Lucy însă clătinase din cap. 

— Jim, am vorbit cu toţi oamenii care mi-au trecut prin minte, 
le-am pus tuturor întrebări, am căutat Dumnezeu ştie ce şi tot 
ce pot să spun este că într-o carte sau într-un film lucrurile sunt 
întotdeauna altfel. Mama se duce să-şi caute copilul şi îl 
găseşte. Dar nu este chiar aşa de uşor. Eu nu am găsit nimic. 
Niciun blestemat de semn. Tot ce am după trei zile este asta. 

Luase dosarul pe care i-l dăduse asistenta medicală de la 
şcoală şi îi făcuse vânt peste masă, către fostul ei soţ, care ÎI 
răsfoise neglijent şi îl pusese deoparte. 

Continuase să se afle pe masă în acelaşi loc în care stătuse 
de-a lungul întregii seri, cât timp ei cinaseră, vorbiseră, îşi 
sorbiseră cafelele, încercaseră să-şi închipuie ce aveau de făcut 
în continuare, vorbiseră despre alte lucruri şi mereu, inexorabil, 
se întorseseră la acelaşi subiect — fiul lor. 

Acum, după ce Lucy îşi umplu ceaşca de cafea şi se întoarse 
la masă, Jim luă din nou dosarul în mână. Se uită prin el. 

Singurul lucru despre care se putea spune că îl făcea unic era 
faptul că descria un băieţel de o sănătate remarcabilă. 

Prea sănătos? 

Jim începu să studieze din nou dosarul, căutând toate acele 
lucruri care ar fi trebuit să se afle acolo. 

Scutiri medicale. 

Deranjamente stomacale după masa de prânz. 

Genunchii juliţi din cauza inevitabilelor căzături. 

Gât inflamat şi răceli de care niciun copil nu scapă. 

Niciuna dintre acestea nu se afla acolo. 

Jim trecu din nou fişele în revistă, căutând ceva peste care să 
fi trecut. In cele din urmă închise dosarul şi îşi privi soţia. 

— Lucy, ai observat ceva ciudat în legătură cu dosarul lui 
Randy? 

Femeia îl privi dusă pe gânduri. 

— Ciudat? Ce vrei să spui? 

— După dosarul ăsta, Randy n-a fost bolnav măcar o zi în 
viaţa lui, nu a avut o carie în gură, nici măcar vreun genunchi 
julit. 


— Şi? 

Jim se încruntă. 

— Păi, nu ştiu cu tine cum e, dar eu n-am mai auzit aşa ceva 
până acum. 

Redeschise dosarul şi începu să citească din el pentru Lucy. 
Totul era clar — totul, cu excepţia unei note micuţe din josul 
primei pagini: COPIL 0263 

— Ce înseamnă asta? Au început să dea fiecărui copil câte un 
număr? 

Lucy nega din cap. 

— Este numărul de cod al unui sondaj. Şi eu mi-am pus 
întrebarea, aşa că am sunat-o azi-dimineaţă pe asistenta 
medicală de la şcoală. COPIL înseamnă Centrul de Observare a 
Patologiilor Infantile Latente, iar zero-doi-şase-trei este numărul 
care îl reprezintă pe Randy. 

— Îl reprezintă pentru ce? 

— Pentru un fel de sondaj. Domnişoara Oliphant zice că 
Randy este în atenţia lor de foarte mult timp. 

— În atenţia lor? Vrei să spui că este sub supraveghere? 

— Nu chiar. La fiecare câteva luni cei de la şcoală le trimit 
celor de la institut fişa medicală a lui Randy, asta-i tot. 

— De câţi copii se interesează? 

Lucy se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Îi urmăresc pe toţi copiii din şcoală? Pe toţi cei din clasa lui 
Randy? 

— Nu ştiu, răspunse Lucy. 

Ridică dosarul şi se uită la notiţa aceea, încercând să-şi aducă 
aminte exact ce îi spusese Annie Oliphant despre respectivul 
sondaj. Oare o întrebase măcar câţi dintre colegii lui Randy erau 
implicaţi în asta? Nu-şi mai aducea aminte. Se duse la telefon şi 
începu să formeze un număr. 

— Lucy, este trecut de miezul nopţii, îi aminti Jim. 

— Dar ar putea să fie important. 

Lucy îi făcu semn să păstreze tăcerea şi îşi îndreptă atenţia 
către telefon. 

— Domnişoara Oliphant? Sunt Lucy Corliss. Îmi pare tare rău 
că vă deranjez la ora asta, dar tot nu am înţeles cum este cu 
sondajul în care este implicat Randy. Sunt studiaţi toţi cei din 
clasa lui? 


Ascultă câteva clipe, mai puse câteva întrebări, apoi îi 
mulţumi asistentei medicale şi închise. 

— Ei bine? făcu Jim. 

— E ciudat, spuse Lucy. Mi-a spus că nu ştie nimic despre 
sondaj. Sunt implicaţi câţiva copii din Eastbury, iar Randy este 
cel mai mare. În fiecare lună trimite copiile fişelor medicale ale 
copiilor la Boston, unde COPIL are sediul central. li trimit 
plicurile şi timbrele poştale, dar nu i-au spus niciodată în ce 
constă sondajul sau care sunt rezultatele lui. 

— Dar cine a autorizat sondajul? întrebă Jim. Vreau să spun, 
nu ar fi trebuit să ţi se ceară consimţământul pentru ca fişa lui 
Randy să fie trimisă cine ştie unde? 

— Nu ştiu, răspunse Lucy. Cred că s-ar putea să fi semnat 
cine ştie ce formular de consimţire, de-a lungul timpului. Ştii 
cum stau lucrurile — copiii vin acasă cu tot felul de formulare, 
pe care nu ţi le arată decât dimineaţa, la micul dejun, în ziua în 
care trebuie să le predea. 

— Să fiu sincer, comentă Jim, fără răutate în voce, nu prea mă 
pricep la aşa ceva. Cred că sunt foarte multe lucruri pe care nu 
le ştiu din punctul ăsta de vedere. 

Ochii lui Jim luară expresia unei asemenea singurătăţi, încât 
Lucy se apropie şi îşi puse braţele în jurul lui. 

— Hei, nu începe acum să-ţi faci probleme din cauza asta. 
Chiar dacă a; fi fost prin preajmă, îţi poţ garanta că n-ai fi citit 
nici tu toate formularele acelea. 

Jim îi zâmbi. 

— Vrei să spui că m-ai iertat pentru faptul de a fi fost atât de 
iresponsabil? 

Lucy se trase de lângă el, iar lui Jim îi păru rău că făcuse 
această glumă. 

— lartă-mă, făcu el, însă Lucy începuse deja să studieze din 
nou fişa medicală. 

— Domnişoara Oliphant a mai spus ceva. Cică toţi subiecţii 
sondajului au ceva în comun: dosarele tuturor arată ca al lui 
Randy. Se pare că toţi sunt într-o stare perfectă de sănătate, şi 
aşa au fost întotdeauna. 

Acum Jim se holbă la ea. 

— Toţi? întrebă el. 

Lucy încuviinţă din cap. 

— Dar... dar cum se poate asta? 


— Ce vrei să spui? 

— De cât timp ţine supravegherea? 

— Cel puţin de când au început şcoala. 

— Şi toţi copii urmăriţi sunt în perfectă stare de sănătate? 

— Aşa a spus Annie Oliphant. 

La ce voia Jim să ajungă? se întrebă Lucy. 

— Lucy, nu ţi se pare că sondajul acesta durează cam de 
multă vreme — nici măcar nu ştim de când — şi că toţi subiecţii 
implicaţi sunt într-o perfectă stare de sănătate? Adică mie mi s- 
ar fi părut mai normal ca atunci când Randy împlinea, să zicem, 
zece ani, să apară cineva şi să ne propună ca, pentru că toată 
viaţa lui a avut o sănătate de fier, să dorească începerea unei 
supravegheri, pentru a vedea ce se întâmplă mai departe. Dar 
am impresia că indivizii ăştia din Boston au avut un oarecare 
motiv să creadă că Randy şi ceilalţi vor evolua într-un mod 
aparte şi au început să stea cu ochii pe ei ceva mai devreme. 

— Ce tot spui acolo, Jim? făcu Lucy, convinsă că ştia deja ce 
avea să urmeze. 

— Spun că până la urmă s-ar putea să avem totuşi un fir care 
să ne ducă la Randy. Cred că ar fi bine ca mâine unul dintre noi 
să ia legătura cu cei de la COPIL, să afle în ce constă mai precis 
acest sondaj şi cum de s-a nimerit şi Randy acolo. Se pare că 
ceva este neobişnuit la Randy. Ar fi bine să aflăm ce anume. 

Când se duse la culcare, târziu în noapte, Lucy se întrebă ce 
putea să mai iasă la iveală din discuţia cu cei de la Centrul de 
Observare a Patologiilor Infantile Latente. Nu cumva Jim o 
trimitea pur şi simplu să alerge după potcoave de cai morţi? 

Totuşi, era o pistă de urmat, iar în momentul acela orice ar fi 
fost mai bun decât nimic. 

Dacă nu şi-ar fi găsit o ocupaţie ar fi înnebunit, lucru pe care 
nu putea să şi-l permită. 

Nu înainte de a afla ce se întâmplase cu fiul ei. 


CAPITOLUL 12 


După numai trei zile de stat la Academie, Randy Corliss se 
obişnuise cu regulile de acolo. Pentru prima dată, simţea că se 


afla la locul său. Sentimentul de a fi singur pe lume, de a fi 
oarecum dat la o parte de ceilalţi copii de vârsta lui dispăruse. 
La Academie era la fel ca ceilalţi băieţi. 

Şcoala de la Academie nu era la fel ca şcoala din Eastbury. 
Aici toate orele erau comasate pe parcursul dimineţii, cu 
excepţia educaţiei fizice, iar lucrurile pe care le învățau i se 
păreau lui Randy mult mai interesante decât materiile care i se 
predau acasă. De asemenea, la Academie toată lumea părea să 
fie interesată de faptul că elevii se ţineau sau nu de învăţătură. 
Din punctul acesta de vedere, nu semăna deloc cu şcolile 
publice. Din câte îşi aducea Randy aminte, dacă începea să se 
plictisească la vreun curs şi nu mai era atent, nimănui nu părea 
să-i pese. Toţi profesorii pe care îi avusese îşi continuaseră orele 
în acelaşi ritm, fără ca măcar să observe vreodată că elevii îşi 
pierduseră interesul pentru curs. 

Aici însă toate păreau să se petreacă într-o viteză mai mare. 
Trebuia să înveţi, şi atunci învăţai. lar cea mai mare parte a 
timpului stăruiau asupra unor materii care îi plăceau lui Randy. 
Multă istorie, care îl fascina în mod deosebit, căci în cea mai 
mare parte a ei părea să vorbească, într-un fel sau altul, despre 
război, iar Randy găsea că războiul era uluitor. Exista, în mintea 
lui de copil, ceva nemaipomenit în mărşăluitul soldaţilor către 
câmpul de luptă. lar felul în care preda domnişoara Bowen făcea 
ca războiul să fie aproape ca un joc. Executai ordinele, făceai 
exact ceea ce ţi se spunea şi câştigai. Pas cu pas, lecţie după 
lecţie, Randy învățase că bătăile fuseseră pierdute numai atunci 
când trupele nu făcuseră ceea ce li se ceruse. Lui toate acestea 
i se păreau absolut fireşti, pentru că, atunci când se gândise mai 
bine, îşi dăduse seama că, de-a lungul celor nouă ani ai săi, 
singurele dăţi când intrase cu adevărat într-o încurcătură 
fuseseră acelea în care nu ascultase de cineva. 

La Academie lucrurile stăteau exact la fel. Atâta timp cât 
respectai regulile, totul era în regulă. Atunci când ţi se cerea să 
faci ceva, trebuia să faci. Dacă dădeai greş, o făceai din nou 
până când reuşeai. Dar cel mai important era să faci ceea ce ţi 
se cerea. Altfel era de rău. 

Mâna aspră a corecţiei căzuse asupra lui Randy o singură 
dată, în noaptea după ce sosise la Academie. Era ora mesei de 
seară, iar Peter venise în camera lui să-l ia jos, în sufragerie. 
Randy tocmai citea, iar sfârşitul capitolului se afla la numai două 


pagini. Îi spusese lui Peter că va cobori într-un mânut şi îşi 
terminase capitolul. 

Când ajunse în sala de mese, locul său de la masă dispăruse 
— chiar şi scaunul — şi niciunul dintre ceilalţi băieţi nici măcar 
nu se uitase la el. Domnişoara Bowen se ridicase de la masa 
personalului. Cina era la ora şase, îi spusese ea, nu la şase şi 
cinci; apoi îi dăduse liber. Randy era pe cale să protesteze, să 
spună că ceilalţi băieţi nici măcar nu începuseră încă să 
mănânce, însă, când se uitase la ea, ceva din ochii femeii îi 
spusese că, orice i-ar fi spus, ar fi fost în zadar. Fusese trimis în 
camera sa şi îşi petrecuse tot restul serii de unul singur. Nimeni 
nu venise în camera lui şi nimeni nu mai vorbise cu el, deşi 
lăsase uşa camerei deschisă toată noaptea. De atunci avusese 
grijă să facă exact ceea ce i se spunea. 

Nu că ar fi fost foarte greu. Dimineaţa părea să fie perioada în 
care disciplina era cea mai strictă, iar după-amiaza, după orele 
de gimnastică, erau lăsaţi în pace, liberi să facă ce voiau. După- 
amiezele nimeni nu le spusese vreodată ce anume sau cum să 
facă. Intr-adevăr, cu toate că Randy se simţea mereu privit de 
cineva, nu reuşise niciodată să-i vadă pe urmăritori. In cele din 
urmă ajunsese la concluzia că trebuia să fi fost un fel de punere 
la încercare, dar nu ştia care erau regulile şi nici ce se aştepta 
de la el. Şi nu ştia nici ce avea să se întâmple dacă nu avea să 
reuşească să treacă proba. 

In primele zile Randy se întrebase, bineînţeles, de ce anume 
se afla acolo şi de ce tatăl lui nu venise să-l vadă, sau măcar nu- 
i dăduse un telefon. Apoi, începând să se obişnuiască la 
Academie, nu îşi mai făcuse probleme din acest motiv. 

Acum era joi după-amiază, iar Randy şi Peter tocmai 
terminaseră ora de gimnastică. Aveau în faţă tot restul zilei şi 
începură să se plimbe prin pădurea ce se întindea în faţa clădirii 
principale a Academiei. 

— Vrei să ne jucăm de-a regele de pe munte? întrebă Peter 
dintr-o dată. 

Randy se uită împrejur. Din câte îşi dădea seama, terenul pe 
care era amplasată Academia era perfect plat, cu excepţia unui 
lac de mică adâncime, în care obişnuiau să se ducă să înoate. 

— Şi din ce-o să ne facem muntele? 

— Vino-ncoa', răspunse Peter. 

O luă printre copaci şi în câteva minute ajunseră la o potecă. 


La câteva sute de metri mai încolo se făcea un luminiş în 
pădure, în centrul acestui luminiş se ridica o lespede de granit 
masiv, ce ajungea până la aproape zece metri deasupra 
pământului. 

— Ce-i asta? lăsă Randy să-i scape. 

— O stâncă, găgăuţă, spuse Peter în batjocură. De unde să 
ştiu eu ce este? 

— Poţi să te caţeri pe ea? 

— Sigur. M-am urcat pe ea de multe ori. Mă jucam tot timpul 
aici cu celălalt tip. 

— Care tip? 

— Jeffgrey. 

Randy nu auzise numele acesta până atunci. 

— Cine-i ăsta? 

— Era aici înainte să vii tu. 

— Şi acum unde este? 

— De unde să ştiu? răspunse Peter, dar ceva din vocea lui îi 
comunică lui Randy că ştia mai mult decât spunea. 

Dintr-o dată vorbele lui Eric, pe jumătate uitate, îi reveniră în 
minte. 

Uneori copiii... dispar pur şi simplu. Noi credem că mor. 

Se întâmplase asta şi cu Jeff Grey? Era pe punctul de a 
întreba, însă Peter începuse deja jocul. 

— Vrei să te joci, sau nu? strigă el. Primul care ajunge sus nu-l 
lasă pe celălalt să se urce! 

Peter sări pe o grămăjoară de prundiş, iar apoi începu să se 
caţere pe stâncă, mâinile şi picioarele mutându-i-se instinctiv de 
la o ieşitură la alta. Randy privi preţ de o clipă, apoi începu 
escalada la mică distanţă de Peter. 

Primii trei metri de căţărare fură uşori. Stânca se ridica din 
pământ cu oarecare înclinare, iar de-a lungul sutelor de ani 
căpătase spărturi şi crăpături, că urmare a îngheţurilor din 
timpul asprelor ierni din Noua Anglie. Randy se concentră pentru 
a face o ascensiune cât mai rapidă, dându-i prea puţină atenţie 
lui Peter. 

lar după aceea, când stânca deveni mai abruptă, simţi o 
mână care i se prinse de umăr şi îl smuci. Se întoarse şi îl văzu 
pe Peter chiar alături de el, ţinându-se de o ieşitură şi rânjind. 

— La revedere! făcu Peter cântând. 

Îl îmbrânci cu putere, iar Randy simţi cum îşi pierde echilibrul, 


în timp ce piciorul stâng îi alunecă de lă locul său. Apucă o 
tulpină de lauri ce creştea direct pe stâncă, însă simţi imediat 
cum i se frânge în mână. Începu dintr-o dată să alunece, mâinile 
şi picioarele tremurându-i din cauza loviturilor date de suprafaţa 
stâncii, însă fără să reuşească să se agate de ceva. Se izbi de 
pământ şi rămase întins pe spate, întrebându-se dacă păţise 
ceva. 

Insă nu fusese o cădere atât de gravă şi nu simţea nicio 
durere. Apoi, de undeva de deasupra, auzi râsetul umilitor al lui 
Peter. 

În timp ce Peter îşi reluă căţărarea, Randy se ridică şi începu 
să caute un alt loc pe unde să facă escalada. Înconjură cu grijă 
dintele de piatră, dându-şi seama că nu mai avea cum să-l 
prindă pe celălalt băiat înainte să ajungă la vârf. Acum trebuia 
să ocupe piscul prin luptă. 

Găsi un traseu care, în prima parte de căţărare, părea să fie 
deosebit de dificil, însă care părea să aibă, în partea cea mai de 
sus, o ieşitură suficient de largă pentru a se putea fixa bine în 
timp ce avea să se lupte cu Peter pentru a-l da jos. Începu să se 
urce încet, încercând să fină minte fiecare pas pe care îl făcea, 
astfel încât, în eventualitatea unei noi căzături, să găsească mai 
uşor drumul, fără a trebui să se prăvălească de fiecare dată în 
acelaşi loc. Nu luă în seamă tachinările ce veneau în torente 
asupra lui, în timp ce Peter se proclama regele muntelui. 

Apoi ajunse la cornişa pe care o văzuse de jos; sărind pe ea, 
partea superioar, plată, a aflorismentului îi venea în dreptul 
pieptului. Peter stătea deasupra, rânjind cu maliţiozitate. 

— Până aici ţi-a fost. Incearcă să te apropii mai mult şi o să te 
arunc jos. 

Randy îşi puse braţele pe pisc, însă, înainte să se poată căţăra 
pe el, Peter îl împinse înapoi. 

— Te dai bătut? îi ceru Peter. 

— De ce să mă dau? replică Randy tăios. Ai trişat. 

— Nici măcar, spuse Peter. Tot ce am spus a fost că trebuie să 
ajungi în vârf. Nu am spus că n-ai voie să-i faci vânt celuilalt. 

Randy încercă încă o dată să se suie pe platforma din vârf şi 
Peter îl opri din nou, de data aceasta călcându-l pe degete, 
pentru a-l face să-şi desprindă mâna de locul de care se 
apucase. Randy îşi trase palma şi începu să-şi sugă încheieturile 
zdrelite ale degetelor, timp în care încercă să se hotărască ce 


avea de făcut pe mai departe. Se uită înapoi peste umăr şi văzu 
undeva, dincolo de copaci, clădirea masivă şi respingătoare a 
Academiei. 

Aproape că simţea nişte ochi care îl urmăreau şi începu să se 
întrebe dacă va avea necazuri când va ajunge înapoi. 

Pe urmă se uită în jos. 

Mult dedesubt, grohotişul care înconjura muntele de piatră 
arăta ameninţător, iar Randy realiză că, dacă ar fi căzut de 
acolo, prima parte a căderii ar fi fost şi cea mai uşoară. Dacă nu 
putea să se oprească după primii trei metri, nu mai avea nicio 
şansă să se opună prăbuşirii de peste şase metri care urma. ŞI 
dacă se întâmpla asta... 

Îşi îndreptă din nou atenţia către Peter. 

— Te dai bătut? îl întrebă Peter din nou. 

— Nu! ţipă Randy. 

Făcu o mişcare cu mâna dreaptă, pe care însă şi-o trase chiar 
în clipa în care talpa lui Peter se pregătea să-i strivească 
degetele. 

Apucă glezna lui Peter cu ambele mâini, deşi ştia că era o 
mişcare riscantă. 

Surprins, Peter se uită la el preţ de o clipă, apoi încercă să-şi 
tragă piciorul din strânsoare. 

Randy continuă să-l ţină. 

Peter încercă să-i dea un şut cu piciorul liber, însă Randy îi 
răsuci glezna captivă, iar Peter îşi pierdu echilibrul şi fu nevoit 
să-şi folosească piciorul liber pentru a nu se prăbuşi. 

Se aplecă şi luă de jos un bolovan. 

— Dă-mi drumul la picior! 

— Nu. 

— Dă-mi drumul sau îţi crăp capul! 

— Nu! 

Randy se uită în sus şi realiză că Peter nu glumea. Bolovanul, 
mare şi greu, se clătina în jos. 

instinctiv, Randy se înfipse mai bine cu picioarele în cornişa 
pe care stătea şi smuci de glezna lui Peter. Văzând acest lucru, 
Peter făcu ochii mari şi scăpă bolovanul din mână. 

lar după aceea se bălăbăni un moment, pierzându-şi 
echilibrul, şi începu să cadă în faţă. Băieţii realizară în aceeaşi 
clipă ce urma să se întâmple. 

—Prinde-mă! urlă Peter. 


Era prea târziu. Randy se întinse să prindă piciorul prietenului 
său, însă degetele lui nu reuşiseră decât să mângâie materialul 
pantalonilor lui Peter. Sub privirile neajutorate ale lui Randy, 
Peter se prăbuşi cu capul înainte pe prundişul de dedesubt. 


Louise Bowen îngenunche lângă trupul inert al lui Peter şi îi 
controlă pulsul. Lămurită, deschise cu grijă un ochi al băiatului şi 
îi examină dilataţia pupilei. Alături de ea, Randy Corliss se 
învârtea nervos, lacrimile udându-i în şuvoaie faţa îngrozită. 

— E mort? 

— Bineînţeles că nu, îl asigură Louise. Şi-a pierdut cunoştinţa, 
dar e în viaţă. 

— N-am vrut să-i fac nimic, se plânse Randy. Pe cuvânt, 
domnişoară Bowen, n-a fost vina mea. Ne jucam de-a regele de 
pe munte... 

— Ştiu ce s-a-ntâmplat. 

lritarea din vocea ei îl făcu pe Randy să se cufunde în tăcere 
şi, în timp ce o privea examinându-l pe Peter, se întrebă ce se 
va întâmpla cu el acum. 

Când Billy Semple sărise de pe acoperiş şi îşi rupsese piciorul 
toată lumea fusese furioasă pe el, deşi nu fusese vina lui. Dar ce 
o să fie în situaţia asta? În mod deliberat îi pusese piedică lui 
Peter, chiar dacă o făcuse pentru că voia să-l lovească cu un 
bolovan. Dacă Peter murise? II vor duce la închisoare? 

În timp ce Randy privea, Louise Bowen îl întoarse cu grijă pe 
Peter pe partea cealaltă şi dintr-o dată fu evident ce se 
întâmplase. 

Peter aterizase probabil în cap, apoi se lovise cu spatele de 
prundiş. Părul îi era năclăit de sânge, iar în partea din spate a 
craniului avea o gaură. Prin scalpul însângerat se aflau 
fragmente de oase. 

În mod normal, Louise Bowen ştia asta, Peter Williams trebuia 
să fie mort. 

Apoi, în timp ce Randy Corliss voma într-un tufiş, Louise 
Bowen îl luă în braţe pe Peter şi o porni către imensa clădire 
gotică ce adăpostea Academia. 

Cu stomacul tulburat din cauza celor întâmplate cu Peter, iar 
cu mintea învolburată de gândurile despre ceea ce avea totuşi 
să păţească, Randy o urmă după câteva minute. 


Randy ascultă dangătul înăbuşit al pendulei din holul de la 
parter, care bătea miezul nopţii. După ce ultima notă se stinse 
încercă să audă şi alte sunete, dar nu exista niciunul. Şi totuşi, 
liniştea aceea nu i se părea în regulă. Nu era acel fel de linişte 
cuminte cu care era obişnuit, ci una de altă natură; îl făcea să 
simtă că se întâmpla ceva rău. 

Şi, bineînţeles, ceva nu era în regulă: Peter Williams. 

În timpul cinei, locul lui Peter Williams dispăruse de la masă. 
Chiar dacă ceilalţi băieţi observaseră — iar Randy era sigur că 
observaseră — niciunul dintre ei nu spusese nimic. In schimb, îşi 
mâncaseră în linişte cina, după care se scuzaseră şi dispăruseră 
sus. 

Randy aşteptase până când plecaseră, apoi se apropiase 
timid de domnişoara Bowen. 

— O să se facă bine Peter? întrebase el. 

Domnişoara Bowen îi întâlnise privirea, ezitase, apoi se 
întinsese şi îl mângâiase pe obraz. 

— S-a dus, îi spusese ea. S-a dus, dar nu trebuie să-ţi faci griji 
din cauza asta. Ştim ce s-a întâmplat şi nimeni nu dă vina pe 
tine. A fost un accident, iar pentru accidente nu este nimeni 
răspunzător. Înţelegi? 

Randy confirmase, dând nesigur din cap. Apoi se retrăsese şi 
el în partea de sus a clădirii. Însă, în loc să se alăture celorlalţi 
băieţi, rămăsese în camera lui, încercând să-şi dea seama ce 
voise să-i spună domnişoara Bowen. 

lar acum, la miezul nopţii, continua să încerce să-şi dea 
seama. 

S-a dus. Asta spusese domnişoara Bowen. Nu spusese că 
Peter era mort, doar că s-a dus. Dar asta nu avea nicio noimă. 
Unde să se ducă, şi când? Randy se aflase în clădire încă de la 
accident, şi nu venise nicio ambulanţă pentru Peter. Nici măcar 
nu plecase vreo maşină din Academie. Aşa că, unde se dusese 
Peter? 

Tăcerea şi întunericul năvăliră dintr-o dată peste Randy, care 
se sculă din pat, îşi puse un halat şi se duse la uşă. O deschise şi 
aruncă o privire afară. La câţiva metri mai încolo, în capul scării 
principale, se afla o masă la care stătea întotdeauna câte 
cineva, ca şi cum ar fi păzit casa. 


În noaptea asta nu era nimeni acolo. 

Descumpănit, Randy ieşi din cameră şi o luă de-a lungul 
holului, până când ajunse în capul scărilor. Se opri şi ascultă. 

Tot ce putea să audă eră ticăitul surd al pendulei. 

Cobori încet scara, oprindu-se la fiecare câteva trepte, 
convins că domnişoara Bowen avea să apară din clipă în clipă 
pe hol şi să-l trimită înapoi la culcare. Insă până la urmă ajunse 
el însuşi în holul de jos şi nici acum nu se auzea vreun sunet. 

Din locul în care se afla putea să vadă că atât camera de zi, 
cât şi sala de mese erau goale, aşa că se întoarse şi o porni 
către spatele casei unde se aflau birourile. Trecu prin dreptul 
cabinetului domnişoarei Bowen, apoi pe lângă alte câteva uşi 
închise. Şi atunci, când tocmai era pe cale să se întoarcă, auzi 
zgomotul unor voci înfundate, venind din spatele uşii următoare. 

Se apropie tiptil şi ascultă. Apoi, ezitant, ridică mână şi apăsă 
pe clanţă. Aşteptă, convins că cineva va striga la el, dar nu se 
întâmplă nimic. 

În cele din urmă crăpă uşa şi îşi potrivi ochiul astfel încât să 
se uite înăuntru. 

Totul eră alb, în centrul încăperii aflându-se o masă, 
înconjurată cu ceea ce lui Randy i se păru a fi echipament 
medical. De fapt, camera arăta exact că o sală de operaţii din 
spitalele pe care le văzuse la televizor. lar în jurul mesei era 
strânşi cinci oameni. 

Erau îmbrăcaţi în halate albe şi aveau pe faţă măşti medicale, 
însă Randy o recunoscu pe domnişoara Bowen după ochi şi după 
şuviţele de păr cârlionţat care îi ieşeau de sub bonetă. Era 
convins ca bărbatul aflat la capul mesei era domnul Hamlin, 
despre care ştia că era directorul Academiei. 

Apoi unul dintre ei plecă, iar Randy văzu cine se află pe masa 
de operaţie. 

Era Peter Williams. Avea capul prins într-un cadru de metal. 
Părul îi fusese tuns, iar partea din spate a craniului fusese 
îndepărtată. 

Randy îngheţă, cu ochii dilataţi şi cu inima bătându-i cu 
putere. 

Deci Peter nu se dusese până la urmă, şi nici mort nu era. Se 
afla încă acolo. 

Dar oare ce voiau să-i facă? Domnul Hamlin şi domnişoara 
Bowen chiar erau doctori? 


Trebuie să fi fost, altfel nu l-ar fi operat pe Peter. 

Şi atunci o auzi pe domnişoara Bowen spunând: 

— Ce faceţi? O să-l omorâţi! 

— Nu-i fac nimic, auzi Randy răspunsul domnului Hamlin. 
Dacă era să moară, murea până acum. 

Transfigurat, Randy rămase acolo alte câteva minute, 
ascultându-i pe doctorii care îşi vedeau de treaba lor, înțelegând 
prea puţine dintre cuvintele lor, însă dându-şi seamă, cu o 
claritate terifiantă, că ceva era foarte rău. În cele din urmă, când 
realiză că nu putea să mai stea acolo fără să ţipe, închise uşa 
fără zgomot şi se furişă înapoi în camera lui. 


George Hamlin, care era într-adevăr medic şi în acelaşi timp 
directorul Academiei, îşi roti privirea uitându-se la ceilalţi 
membri ai echipei medicale şi dorindu-şi ca măştile lor să fi fost 
transparente. l-ar fi plăcut în special să poată vedea expresia pe 
care o avea Luise Bowen în momentul acesta. Ştia că, din tot 
personalul, numai Bowen ar fi putut să se opună la ceea ce 
făcuse. Ceilalţi, indiferent de rolurile pe care le jucau în ochii 
subiecţilor de la Academie, erau toţi directori şi aveau în comun 
cu el nu numai aceeaşi competenţă medicală deosebită, ci şi 
devotamentul faţă de cercetarea pe care o făceau. Bowen era 
însă altfel. De când făcuse parte din echipa lui Hamlin, nu 
reuşise niciodată să ajungă la acea obiectivitate ştiinţifică 
necesară. Într-adevăr, dacă nu ar fi fost atât de important ca 
proiectul să rămână deocamdată secret, ar fi dat-o afară cu mult 
timp în urmă. Aşa că, pe moment, trebuia pur şi simplu să o 
tolereze. 

— In regulă, spuse directorul. Cred că ăsta a fost. 

Operația le luase aproape trei ore. În tot acest timp, 
anestezistul stătuse pregătit, gătă să intervină, dacă Peter 
Williams ar fi dat vreun semn că îşi recăpătă cunoştinţă. Însă 
Peter nu-şi revenise; pe tot parcursul acestui chin, rămăsese în 
acea comă în care intrase în momentul căderii. 

George Hamlin îşi începuse lucrul asupra lui Peter la ora zece, 
rostind cu voce tare procedurile pe care le aplica şi descoperirile 
făcute, pe măsură ce timpul trecea. 

— Scalpul se reface; toate sângerările s-au oprit. Semne clare 
de osteoregenerare. 


Culesese cu grijă cioburile de oase provenite din capul lui 
Peter şi le pusese într-un borcan cu soluţie salină, aflat chiar 
lângă cotul său. Intervenise rapid şi cu o îndemânare expertă, 
astfel încât în câteva minute rana era curățată. 

Dedesubtul găurii din capul lui Peter se putea vedea creierul, 
aflat într-o stare gravă. 

— Isuse, exclamă cineva în şoaptă. E făcut harcea-parcea. 

Hamlin ignoră însă această întrerupere şi începu să tăie 
țesutul cortical, îndepărtând partea distrusă. Aceasta dispăru, 
de asemenea, în borcanul cu soluţie salină. 

— Rana nu pare să fi pătruns prea adânc, comentă Harry 
Gardner, asistentul principal ăl lui Hamlin. Există semne de 
regenerare? 

— Nu încă. 

Răspunsul lui Hamlin fusese, ca de obicei, scurt, concis, tăios. 
încercă să hotărască ce avea de făcut mai departe, aflându-se 
într-unul din momentele acelea — intervenit în clipa în care se 
uitase în gaura căscată, plină cu materie vie — în care acea 
lătură a lui, devotată cercetării pure, preluă controlul. 

Scalpelul dispăru fulgerător înăuntru sfâşiind cortextul în 
adâncime, tăind tot mai mult în profunzime lobul occipital, până 
când cerebelul ieşi la iveală. Auzi de alături un icnet şi nu fu 
surprins că vocea lui Louise Bowen îi tulbură concentrarea, cu 
acele cuvinte care îl îngroziseră atât de tare pe Randy Corliss. 

— Ce faceţi? O să-l omorâţi! 

— Nu-i fac nimic, răspunse cu răceală o voce. Dacă era să 
moară, murea până acum. 

lar acum, după ce se mai scursese o oră, iar operaţia fusese 
terminată, Peter Williams continua să fie în comă, faţa fiindu-i 
liniştită, respiraţia înceată şi constantă, toate semnele vitale 
pulsându-i puternic. 

Însă în interiorul capului o parte din creier dispăruse. Hamlins 
secţionase lobul occipital, scoțând partea centrală a cerebelului 
şi ajungând până la bulbul rahidian. 

Plaga era încă deschisă. 

— Vreţi să o închidem noi? întrebă Gardner. 

— Nu vreau să fie închisă deloc. Duceţi-l în laborator şi staţi 
cu ochii pe el douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

— Nu va supravieţui douăzeci şi patru de ore, spuse cineva 
încet. 


— Nu avem de unde să ştim asta până mâine, nu-i aşa? 
răspunse Hamlin. Vreau ca subiectul acesta să fie urmărit cu 
atenţie. Dacă apare vreun semn de regenerare a creierului, şi 
cred că ştiţi cu toţii că mă refer lă vreo regenerare neobişnuită 
— vreau să aflu imediat despre ea. 

— Şi dacă se trezeşte? întrebă Louise Bowen. 

Hamlin se uită la ea. Faţa lui avea o expresie impasibilă, însă 
ochii aveau o strălucire rece în lumina abundentă a sălii de 
operaţie. 

— Dacă se trezeşte, sper să-l întrebaţi cum se simte. De fapt, 
adăugă Hamlin, ar fi interesant de aflat dacă poate încă să mai 
simtă ceva, orice. 

După care plecă, lăsându-i pe colaboratorii săi să facă tot 
ceea ce era necesar pentru a facilita supraviețuirea lui Peter 
Williams. 

Pentru Hamlin personal, Peter Williams nici nu existase 
vreodată ca persoană. 

Nu era decât unul dintre subiecţi, numărul 0168. lar subiectul 
acesta era, după toate aparențele, un eşec. Poate că va avea 
ceva rezultate mai bune cu cel nou, numărul 0263. Care i-o fi 
fost numele? 

Hamlin se gândi o clipă, după care îşi aminti. 

Corliss. Asta era: Randy Corliss. 

Incepând de mâine, va trebui să-l urmărească pe noul subiect 
cu mai multă atenţie. 


CAPITOLUL 13 


Sally Montgomery se opri imediat după intrarea la „Găina 
Pestriţă” şi se întrebă dacă nu ar fi fost mai bine să facă stânga 
împrejur şi să plece. Se privi în oglinda enormă ce domina 
foaierul restaurantului şi se simţi mai sigură pe ea. Nimic nu-i 
trăda, în imaginea reflectată, nervozitatea. Pentru cineva din 
afară, arăta exact a ceea ce era — o tânără preocupată de 
profesiunea ei. Purta un costum roşu, cu marcaje de albastru 
ultra-marin, ales special pentru a atrage atenţia celor din jur mai 
mult asupra hainelor şi mai puţin asupra încordării ce i se 


întipărise pe faţă, pe care încerca să o ascundă şi în spatele 
unui strat de machiaj, aplicat cu multă grijă. 

— Sunt doamna Montgomery, îi spuse ea recepţionerei 
zâmbitoare. Am întâlnire cu doamna Ransom. 

— Desigur, făcu recepţionera. Vreţi să mă urmaţi? 

Cu Sally mergând pe urmele ei, femeia se strecură cu greu 
prin restaurantul înţesat de lume, până la o măsuţă ascunsă 
într-un separeu de lângă bucătărie. Jan Ransom sorbea dintr-un 
pahar şi nu spuse nimic până când recepţionera nu plecă de 
lângă ele. 

— Am cerut masa asta pentru că este mai departe de urechile 
indiscrete. N-are niciun rost să ne spunem secretele pentru cine 
vrea şi cine nu vrea, nu-i aşa? 

Sally îşi oferi o clipă de relaxare şi se uită de jur-împrejur, 
uşurându-şi sufletul când observă că nu era nicio faţă cunoscută 
în încăpere. Apăru un ospătar şi Sally comandă un pahar cu vin, 
după care îşi îndreptă atenţia către Janelle Ransom. 

— Cred că m-ai crezut nebună că te-am sunat în puterea 
nopţii, începu Sally. 

Jan Ransom făcu un gest de împotrivire. 

— Nu te prosti. Toate am făcut aşa la început. O vreme am 
crezut că o să-nnebunesc. Dădeam telefoane unor oameni pe 
care abia îi cunoşteam şi încercam să le explic ce se întâmplase 
cu fetiţa mea. Cred că de fapt mie încercam să-mi explic. 

Rămase tăcută când apăru ospătarul cu băutura pentru Sally. 
Când pleca din nou, îşi ridică paharul. 

— Pentru noi, toasta ea. Numai Dumnezeu ştie că oamenii 
care au trecut prin ceea ce am trecut noi au nevoie să fie unul 
alături de celălalt. 

In următoarele câteva minute cele două femei sorbiră din 
pahare şi trecură în revistă meniul. 

— Pot să te întreb ceva? făcu Jan, după ce ospătarul le luă 
comanda. Cum de m-ai sunat tocmai pe mine? Am spus ceva 
anume noaptrea trecută? 

Sally încuviinţă din cap. 

— Nu prea ştiu cum să-ncep... 

Se poticni. 

Jan îi zâmbi încurajator: 

— Incepe cum vrei tu şi nu-ţi face probleme în legătură cu 
sentimentele mele. Atunci când pierzi un copil din cauză de 


SIMS înveţi cu siguranţă un lucru, şi anume că sunt momente în 
care trebuie să dai glas tuturor sentimentelor tale, indiferent cât 
de rău ar suna, şi să asculţi tot ce spun ceilalţi oameni, 
indiferent cât de tare te-ar durea. 

Sally trase adânc aer în piept. 

— Ai spus în seara aceea că nu-ţi doriseşi copila... 

— Până în clipa în care s-a născut, o întrerupse Jan. Dar de 
îndată ce a venit pe lume m-am îndrăgostit de ea. 

Jan rămase cu ochii în gol şi zâmbi. 

— Trebuia să o fi văzut, Sally. A fost cel mai frumos copil pe 
care l-am văzut vreodată, încă din clipa în care s-a născut. Nici 
vorbă să fi avut faţa aceea stafidită, de maimuţă, pe care o au 
de obicei copiii la naştere. Era plăpândă, dar îţi jur că a venit pe 
lume cu un râs din care nu s-a oprit niciodată. Până în ziua în 
care... 

Vocea i se pierdu, iar zâmbetul îi dispăru de pe faţă. Când 
reîncepu să vorbească, în vocea ei se simţi nuanţa aspră a 
amărăciunii. 

— Încă îmi pun problema, să ştii. Încă îmi pun problema dacă 
nu cumva a fost ceva ce am făcut, sau ce n-am făcut. 

— Ştiu cum este, şopti Sally. Asta mă îngrozeşte şi pe mine. 
Nici... cum să-ţi spun, nici eu nu aveam în plan să o fac pe Julie. 
Chiar şi băiatul a venit cu câţiva ani înainte faţă de cum ne 
programaserăm. Ciudat, nu-i aşa? Unele femei îşi doresc copii 
cu disperare, dar nu-i pot avea. Pe de altă parte, există femei ca 
noi, care fac tot ce le stă în putinţă pentru a nu rămâne 
însărcinate, şi nimic nu merge. 

— Ai uitat să-ţi iei pastila? întrebă Jan. 

Sally negă cu o mişcare a capului. 

— Am alergie la ele. Foloseam un sterilet. Este mult mai 
romantic, nu-i aşa? Ştii că-l ai acolo, iar la o adică nu trebuie să 
te mai opreşti pentru a-ţi monta alte dispozitive de protecţie. Nu 
trebuie nici să-ţi faci mereu probleme cu ora la care trebuie să-ţi 
iei pilula. Doar un dispozitiv micuţ şi toată pacea lumii coboară 
asupra tă. După care rămâi însărcinată. 

— Ai avut tot sterilet? 

— Mda. Părea să fie cea mai bună metodă. Ştii de ce? Din 
cauza religiei. O să te umfle râsul. În mintea mea era că, dacă- 
mi pun un sterilet, săvârşesc un singur păcat, care credeam că- 
mi va fi iertat. Pastilele însemnau câte un păcat în fiecare zi şi, 


cu toate că nu dau pe la biserică, ştiam că voi avea ceva 
mustrări de conştiinţă de fiecare dată când voi lua câte una. Aşa 
că într-o zi m-am dus la cabinetul doctorului Wiseman, mi-am 
primit steriletul şi porţia de sentiment de vinovăţie, m-am dus 
acasă şi am uitat de asta. 

Sally se încruntă. 

— Doctorul Wiseman? repetă eă. Arthur Wiseman? 

— Îl cunoşti? 

— Este doctorul meu. 

Jan Ransom chicoti cu o voce dogită: 

— Ce zici de câte potriveli s-au adunat la un loc? Două femei, 
acelaşi doctor, acelaşi dispozitiv, după care SIMS. 

Sally Montgomery nu împărtăşi amuzamentul lui Jan Ransom. 
Unde erau potrivelile? se întrebă ea. Începu să calculeze în 
minte, dar erau prea multe variabile. 

— ... dar trebuie să-ţi duci viaţa mai departe, o auzi pe Jan 
spunând. 

— Parcă ai fi maică-mea. 

— Şi a mea spune la fel. Sally, este greu să accepţi ce s-a 
întâmplat. Nimeni nu ştie asta mai bine ca mine. Dar nu poţi 
face nimic altceva. Nimic n-o s-o mai aducă pe Julie înapoi şi 
nimic nu te va face să te simţi mai bine. Tot ceea ce poţi să faci 
este să încerci să-ţi laşi rănile să înceapă să se vindece. 

— Dar nu pot să fac aşa ceva, spuse Sally încet. Nu pot să 
merg pur şi simplu înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
Pentru că ceva s-a întâmplat, şi trebuie să aflu ce anume. 

Jan începu să spună ceva, dar Sally ridică o mâna şi continuă: 

— Şi nu-mi spune mie că a fost SIMS. Nu voi accepta aşa 
ceva. Pur şi simplu nu are nicio logică. 

— Dar tocmai asta este, Sally. Nu înţelegi? SIMS nu are nicio 
logică... asta este partea cea mai urâtă a situaţiei. 

Sally rămase tăcută, ochii ei întâlnindu-i pe cei ai lui Jan 
Ransom. 

— Crezi că sunt pe cale să-nnebunesc? întrebă ea în cele din 
urmă. 

Jan îşi mesteca pentru câteva momente buza inferioară, apoi 
negă cu o mişcare a capului: 

— Nu. Nu mai mult decât am înnebunit eu în primele câteva 
luni. Fă ceea ce crezi că trebuie să faci, Sally. In timp, totul se va 
rezolva. 


Apoi zâmbi cu tristeţe şi continuă: 

— Ştii ceva? Speram că aş putea să-ţi fiu de folos astăzi... să 
te ajut să faci lumină în colţurile mai întunecate. Dar nu pot, nu-i 
aşa? Tot ce pot face este să-ţi spun că înţeleg situaţia prin care 
treci. Trebuie să te descurci singură. 

Ridică apoi paharul. 

— Succes. 


Clinica părea ciudat de tăcută atunci când Sally străbătu 
coridorul cu pereţi verzi, îndreptându-se spre cabinetul lui 
Arthur Wiseman, iar zgomotul făcut de tocurile ei pe podeaua 
acoperită cu gresie reverbera într-o goliciune sinistră. Dar nu 
clinica este cea care pare goală, hotărî ea când trecu de ultimul 
colţ. Eu sunt. Nu ştiu exact ce am de făcut aici, aşa că mi se 
pare ciudat. Ciudat şi înfricoşător. 

Apoi intră în anticamera cabinetului doctorului Wiseman. 
Asistenta acestuia ridică privirea, zâmbind nesigură. 

— Doamna Montgomery? Aveaţi programare astăzi? 

Se întinse către registru. 

— Nu, o linişti Sally. Speram doar să discut câteva minute cu 
domnul doctor. Se poate? 

Asistenta îşi întoarse atenţia la registrul cu programări, apoi 
încuviinţă: 

— Cred că putem să vă strecurăm înăuntru. 

Zâmbi şi făcu conspirativ cu ochiul. 

— De fapt, se potriveşte tocmai bine — am contramandat o 
programare cu o oră în urmă, iar domnul doctor se pregătea să- 
şi ia o pauză în acest timp. Pur şi simplu nu i-o mai acordăm. 

Se ridică şi, după ce bătu scurt în uşa cabinetului, dispăru 
înăuntru. Se întoarse după o clipă. 

— Puteţi intra direct, doamnă Montgomery. 

Arthur Wiseman o aştepta, cu mâna întinsă şi cu o expresie 
cordială. 

— Sally! Ce surpriză plăcută. 

Zâmbetul i se topi de pe faţă, pentru a fi înlocuit de o mină 
îngrijorată. 

— Nu e nimic în neregulă, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, spuse Sally rămasă pe gânduri, aşezându-se pe 
scaunul din faţa biroului. Voiam doar să vă pun câteva întrebări. 


Am discutat cu mai multă lume, inclusiv Janelle Ransom. 

Sprâncenele lui Wiseman se ridicară puţin. 

— Jan? Cum ai cunoscut-o? 

— La Fundaţia SIMS. Am fost cu Steve la una dintre întâlnirile 
pe care le organizează. 

— Inţeleg. Şi Jan era acolo. 

Sally încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Am luat masa împreună astăzi şi am descoperit ceva care 
mă îngrijorează. Amândouă foloseam sterilete când am rămas 
însărcinate. 

— Şi? întrebă Wiseman. 

— Şi cred că este mai mult decât o coincidenţă faptul că 
amândouă foloseam sterilete, amândouă am rămas însărcinate 
şi amândouă ne-am pierdut fiicele din cauză de SIMS. 

Wiseman oftă adânc şi se lăsă pe spate. Uite că-ncepe, îşi zise 
el. Atunci când nu există o explicaţie simplă pentru moartea 
cuiva, familia se întoarce către doctor. 

— Ce anume crezi că putea să se fi întâmplat? 

— Nu ştiu, recunoscu Sally. Mi-a trecut prin minte că steriletul 
ar fi putut să... 

— Ar fi putut vătăma fătul? întrebă Wiseman. 

Se aplecă, încrucişându-şi braţele pe birou. 

— Sally, asta este, în mod evident, imposibil. Pentru a putea 
rămâne însărcinată, dispozitivul trebuie mai întâi să fie respins 
de organismul tău. lar asta, statistic vorbind, se întâmplă în 
două cazuri din zece. Ţi-am spus asta încă de la început, dacă-ţi 
mai aduci aminte. Cu excepţia pastilelor, pe care tu nu le poţi 
folosi, nu există nicio metodă contraceptivă absolut sigură. lar 
cu steriletul nu se ştie niciodată când va fi respins de organism. 
S-a întâmplat cu câţiva ani în urmă şi l-ai avut pe Jason. Apoi, 
timp de opt ani nu ai mai avut nicio problemă. Poate datorită 
noului dispozitiv pe care l-am încercat, iar greşeala noastră a 
fost că am folosit al treilea tip acum câţiva ani. Dar nu sunt atât 
de sigur că asta a contat. Nu simţi nimic atunci când îl ai ataşat 
şi funcţionează, după cum nu simţi nici când este respins. Dar, 
în mod absolut sigur, nu avea cum să afecteze fătul, pot să-ţi 
garantez asta. Asemănarea dintre cazul tău şi al lui Jan Ransom 
este o pură coincidenţă. Şi nici măcar cine ştie ce coincidenţă 
deosebită, dacă n-ar fi fost vorba de faptul că amândouă v-aţi 
pierdut fiicele din cauză de SIMS. 


— Nu credeţi că ăsta este de ajuns pentru a mă face să-mi 
pun problema? întrebă Sally. 

— Sigur că este, spuse Wisemăn, lăsându-se înapoi în scaun, 
mai relaxat. Şi bineînţeles că trebuia să vii să mă vezi. Dar nu 
prea ştiu ce pot face pentru tine. 

Sally îşi mută privirea către computerul de pe biroul lui 
Wiseman. Ştia că era doar terminalul unei unităţi centrale, care 
deservea majoritatea nevoilor oraşului. 

— Probabil că aţi putea să-mi arătaţi dosarele lui Julie. 

Wiseman ezita, căutând instinctiv în minte o scuză valabilă 
pentru a-i refuza cererea. Nu găsi niciuna. 

— In regulă, acceptă el în cele din urmă. Dar din moment ce 
era pacienta lui Mark Malone, cred că ar trebui să fie şi el aici. 

Ridică receptorul, rezolvă rapid, apoi îl puse din nou în furcă. 

— Chiar crezi că vom descoperi ceva în dosarele lui Julie? o 
întrebă el în timp ce aşteptau. 

— Nu ştiu, făcu Sălly gânditoare. De fapt, nici măcar nu sunt 
sigură că voi fi în stare să înţeleg ceva din ele. 

— Ei bine, înţeleg eu, o asigură Wiseman. 

La câteva momente după aceea uşa se deschise şi îşi făcu 
apariţia medicul pediatru. O salută pe Sally, apoi se uită 
întrebător către Wiseman, care îi explică ce le cerea Sally. 

— Pare o idee bună, spuse Malone, după ce trecu repede în 
revistă tot ce-şi amintea despre fişele lui Julie. 

Nu exista nimic în ele, din câte ştia el, care ar fi putut să o 
deranjeze pe Sally. Aprinse terminalul computerului şi tastă 
rapid câteva instrucţiuni. Apoi zâmbi încurajator spre Sally. 

— Veniţi pe partea asta. 

Sally ocoli biroul şi rămase în picioare lângă Malone, în timp 
ce monitorul terminalului începu să se umple cu datele medicale 
din dosarul fiicei ei. In afară de data naşterii, nu erau prea 
multe: rezultatele consulturilor lunare ce i se făcuseră lui Julie 
după naştere, ultimul dintre ele având loc în chiar două zile 
înainte de deces; toate acestea, explică Wiseman, reflectul 
imaginea unui copil remarcabil de sănătos. Apoi veni raportul 
consultului final, făcut după moarte, şi o copie după certificatul 
de deces. 

— Nici măcar nu ştiu după ce aş putea să mă uit, spuse Sally, 
trecând cu privirea peste ecran. 

— Ar trebui să cauţi ceva care nu este în regulă, îi spuse 


Wiseman. Însă, conform celor de aici, Julie nu a suferit de nimic, 
în niciun fel, nici înainte, nici după naştere. 

Se uită către Mark Malone pentru a primi confirmarea, iar 
doctorul mai tânăr încuviinţă cu o mişcare a capului. 

Sally apăsă pe una dintre tastele cursor ale tastaturii, iar 
dosarul începu să se deruleze, până când ecranul se umplu cu o 
serie de litere şi nume care, în ochii ei necunoscători, păreau o 
înşiruire fără sens. 

— Ce-s toate astea? întrebă eă. 

Malone ridică indiferent din umeri. 

— Rezultatele analizelor. Teste ale mostrelor de sânge, de 
tesut, de urină. Toate fac parte din rutină şi sunt foarte normale. 

— Înţeleg, făcu Sally încet. 

Apoi se încruntă. Pe măsură ce datele continuau să se plimbe 
în sus pe ecran, în colţul din dreapta jos apăru dintr-o dată, fără 
să fie cerut, un număr. Sally ridică degetul de pe tasta cursor. 

— Asta ce este? 

Wiseman se uită la număr, se încruntă uşor, apoi ridică 
privirea către Malone. 

— Tu ştii ce este? 

— Nu-i decât un număr de cod, răspunse Malone. Se referă la 
o cercetare făcută de un grup din Boston, Centrul de Observaţie 
a Patologiilor Infantile Latente. 

— lar Julie era în atenţia lor? întrebă Sally. Pentru ce? 

Malone ridică din umeri. 

— Nu ştiu prea bine. De fapt, am impresia că nici ei nu prea 
sunt siguri ce caută. 

— Nu înţeleg. 

Sally se întoarse la scaunul ei şi îi privi pe cei doi doctori. 

— Grupul acesta... 

— I se spune COPIL, interveni Malone. 

— COPIL studiază copii, dar nici ei nu ştiu de ce? 

— Este ceea ce se numeşte un sondaj făcut prin selecţie 
aleatorie, începu Malone. 

Continuă să explice pentru Sally ce însemna asta, dar ea 
ridică o mână şi îl opri. Ştia foarte bine cum erau operate 
sondajele de felul acesta. Mai mult decât atât, ea însăşi 
proiectase mai multe astfel de eşantionări. 

În principiu, el implica folosirea unui tablou de numere ales la 
întâmplare, pentru a selecta o mică parte a populaţiei, ce urma 


să reprezinte cu acuratețe populaţia ca un întreg. Sally însăşi 
dăduse o mână de ajutor la Departamentul Sănătăţii pentru a 
proiecta un sondaj al populaţiei din Eastbury, cu câţiva ani în 
urmă, tema fiind determinarea incidenţei virozei porcine în oraş. 
Se ajunsese atunci la a alege între două posibilităţi: fie să se 
facă o cercetare care să cuprindă întregul oraş, fie să se 
folosească un calculator care să atribuie fiecărui individ din oraş 
câte un număr, acestea urmând a fi trecute aleatoriu într-un 
tabel, care la rândul său urma să fie conceput de computer, 
pentru a alege de acolo două coordonate, ce aveau să reflecte 
cu acuratețe întregul. 

Pentru un nespecialist, Sally îşi dădea seama de asta, părea 
un fel de hocus-pocus, dar îşi dădea seama că era o metodă 
corectă din punct de vedere statistic şi suficient de precisă 
pentru studierea populaţiei practic din orice punct de vedere. lar 
frumuseţea consta în aceea că, cu cât mărimea populaţiei ce 
trebuia studiată creştea, proporţia populaţiei efectiv studiată eră 
din ce în ce mai mică. 

În Eastbury, spre exemplu, fusese necesară examinarea a 
numai câteva sute de oameni pentru a se afla cu precizie 
incidenţa virozei porcine în interiorul oraşului. 

— Ştiu cum funcţionează studiile de genul acesta, spuse Sally. 
Dar la ce anume se referă această cercetare? 

— După câte ştiu, este doar un sondaj general, răspunse 
Malone. După toate aparențele, computerul lor intră periodic în 
memoria computerului nostru — precum şi în a altora — şi a 
ales-o în mod aleatoriu pe Julie pentru cercetare. Presupun că 
intenționau să se intereseze de ea până la împlinirea vârstei de 
douăzeci şi unu de ani. 

— Şi le-aţi permis să facă asta? întrebă Sally. 

Era mult prea familiarizată cu computerele şi cu abilitatea 
acestora de a se vâri în vieţile oamenilor. 

— l-aţi lăsat pur şi simplu să vă cotrobăie prin fişe? Credeam 
că fişele medicale trebuie să rămână confidenţiale. 

— Dar chiar sunt, îi spuse Wiseman, când Malone se uită 
neputincios la el. Sunt sigur că, atunci când ne-am dat acordul 
pentru sondaj, Institutul ne-a garantat că nici măcar nu vor 
încerca să afle numele subiecţilor. Altfel nu am fi fost de acord 
cu această operaţiune. 

Se uită la fişele lui Julie Montgomery încă o dată şi zâmbi 


pentru Sălly. 

— Tot ce ştiu ei despre Julie este că acel copil cu numărul 
nouă-şase-opt-doi a fost victima unui SIMS, plus datele ei 
medicale. Nu-i cunosc numele şi nici nu-i interesează. Studiile 
de genul acesta se fac tot timpul, Sally. Ar trebui să ştii asta. ŞI 
ar mai trebui să ştii că, la rândul lor, computerele care fac 
selecţia sunt programate să uite numele subiecţilor de îndată ce 
le-au fost atribuite numerele de cercetare. 

— Şi credeţi asta? întrebă Sally, vocea devenindu-i dintr-o 
dată amară. Cum credeţi că reuşesc să ţină urma subiecţilor? 
Dacă nimeni nu ştie cui aparţine un anumit număr, cum ar fi în 
stare să stea după coada celor vizaţi? Oamenii se mai mută, să 
ştiţi. lar cineva ar trebui să introducă în memoria computerului, 
cine ştie pe unde, împreună cu datele individului, şi numărul 
său, astfel încât computerul Institutului dumneavoastră să-l 
poată găsi din nou. Dumnezeule, numărul lui Julie — despre care 
chiar dumneavoastră aţi spus că ar trebui să fie confidenţial, 
este chiar aici, pe fişa ei, şi poate fi văzut de oricine! 

Wiseman încercă să o oprească, dar Sally se avântă mai 
departe, furia crescându-i pe măsură ce vorbea. 

— Sunteţi amândoi medici şi nu pun la îndoiala cunoştinţele 
pe care le aveţi în meseria dumneavoastră. Dar eu sunt expert 
în computere. Am fost învățată să le folosesc şi ştiu de ce sunt 
în stare. Dumneavoastră ştiţi? Ştiţi cât le este de uşor 
computerelor să vorbească unul cu celălalt, să intre fiecare în 
memoria celuilalt? Oricine din ţara asta poate afla tot ce vrea 
despre o altă persoană dacă ştie să se folosească de un 
computer şi dacă poate găsi codurile de acces. Şi dacă eşti 
destul de priceput la computere, poţi să le programezi să-ţi 
ofere chiar ele codurile care se presupune că ar trebui să 
ascundă anumite secrete. 

Acum Sally era în picioare, învârtindu-se prin cameră. 

— De ce nu mi s-a spus despre această cercetare? Sunt 
mama lui Julie. Dacă cineva îmi urmărea copilul, aveam dreptul 
să ştiu şi eu despre asta. 

— Sally... începu Malone, însă ea nu-l lua în seamă. 

— Poate că era ceva în neregulă cu Julie. Poate că ei ştiau că 
ceva nu era în regulă cu ea. 

Acum Wiseman se ridică şi el în picioare. 

— Sally, spuse el cu hotărâre. Vreau să stai jos şi să mă 


asculţi. 

Sally se uită la el cu ochii plini de indignare, iar Wiseman 
crezu că femeia era pe cale să o zbughească din cabinet. Apoi, 
în timp ce el şi Malone nu putură decât să se uite la ea, îşi 
reprimă furia şi se aşeză din nou în scaunul din faţa biroului. 

— Imi cer scuze, spuse ea. Atâta doar că nu pot să trec peste 
sentimentul că i s-a întâmplat ceva lui Julie... ceva îngrozitor. 

Wiseman se întoarse la locul său din spatele biroului, însă 
rămase cu ochii pe Sally, cercetând-o cu atenţie. Reuşi să vadă 
semnele oboselii dincolo de machiajul femeii — cearcănele 
întunecate ascunse dedesubtul ochilor, culoarea aprinsă a 
pomeţilor, încordarea din poziţia gurii. 

— Sally, începu Wiseman, vocea sa de bariton umplând 
încăperea cu o tonalitate liniştitoare. Vreau să înţelegi ceva. Nu 
a fost nimic în neregulă cu Julie. Absolut nimic. 

Observă cum trupul femeii se încorda şi îşi dădu seama că 
Sally încerca să reziste cuvintelor sale. Se întoarse spre Malone 
pentru a-i cere ajutorul. 

— Este adevărat, doamnă Montgomery, fu de acord medicul 
pediatru. Nu avea absolut nimic şi nicăieri în fişa ei medicală — 
nicăieri — nu putea fi găsit ceva care să vă facă să credeţi că 
ceva nu ar fi fost în regulă cu ea. 

Acum Wiseman prinse firul. 

— Cât despre COPIL, este o instituţie deosebit de respectată. 
Şi-a adus mari contribuţii în domeniul medicinii, în mod special 
cu privire la copii. A crede că există vreo — îşi căută cuvântul 
potrivit şi în cele din urmă îl găsi — vreo ameninţare în legătură 
cu faptul că Julie ă fost subiectul unui dintre sondajele sale este 
total lipsit de temei. 

Vocea doctorului Wiseman scăzu şi, cu toate că era furioasă, 
Sally începu să simtă că era dominată de el. 

— Bun, iată ce am de gând să fac, continuă el. Am de gând 
să-ţi dău adresa lor şi vreau să te duci la ei, să afli tu însăţi la ce 
anume se referea cercetarea asta, cum a ajuns Julie să fie 
selectată şi la ce folosesc datele pe care le colectează. În 
regulă? 

Sally zâmbi către Wiseman, însă era un zâmbet rece. 

— Domnule doctor, credeţi că nu aş fi făcut oricum toate 
astea? 

Se ridică, îşi luă geanta şi se îndreptă către uşă. Apoi se 


întoarse şi îi privi pe cei doi doctori. 

— Ceva s-a întâmplat cu fiica mea. Ştiu că amândoi credeţi că 
nu sunt decât o femeie isterică, şi poăte că aveţi dreptate. Dar 
voi afla ce s-a întâmplat cu Julie. Credeţi-mă, voi afla. 

După ce plecă, Arthur Wiseman stinse computerul şi se 
întoarse către Malone. 

— Îmi pare rău, spuse el. Aş fi vrut ca nimic din toate acestea 
să nu se întâmple, însă în asemenea cazuri pur şi simplu nu te 
poţi eschiva. 

Malone zâmbi către bărbatul mai vârstnic. 

— E-n regulă, Arthur. Face parte din meserie. 

Wiseman confirmă dând din cap şi se întoarse la biroul său. 

Luă în mână o revistă medicală, semn clar pentru Malone că 
trebuia să plece de acolo. Însă când rămase singur, gândurile lui 
Arthur Wiseman se întoarseră la Sally Montgomery. Adaptarea 
la situaţia pierderii fiicei nu evolua între nişte parametri pe care 
el să îi considere normali. Era sigur că Sally începea să afişeze 
un comportament obsesiv şi, dacă avea să continue, trebuia 
făcut ceva în legătură cu eă. 

Întoarse problema în minte pe toate părţile, examinând-o din 
toate unghiurile. În cele din urmă, oftând din greu, ridică 
receptorul telefonului şi începu să formeze un număr. 


Sally se deplasă repede de-a lungul coridorului, către ieşirea 
din clinică, răscolită de emoţii. Comportamentul lui Wiseman — 
calmul lui insuportabil în faţa tragediei ei şi atitudinea lui 
dominatoare — o înfuriase. | se părea să bărbatul acesta avea o 
aroganță cum nu mai văzuse vreodată. 

Nu văzuse, sau se făcuse că nu-şi dă seama? 

leşi din clinică şi se opri, lăsând aerul de primăvară să bată 
peste ea, respirând adânc, ca şi cum briza caldă ar fi putut să-i 
şteargă sentimentul de opresiune care o cuprinsese în cabinetul 
lui Wiseman. Putea să-i audă încă vocea, rezonând în mintea ei, 
bodogănind ceva despre „acceptarea realităţii”, despre „mersul 
mai departe în viaţă” şi toate celelalte banalităţi care, realiză ea 
dintr-o dată, îi zburaseră de pe buze de-a lungul ultimilor zece 
ani. De acum înainte, hotări ea, va fi pusă în gardă atunci când 
va discuta cu doctorul Wiseman. 


CAPITOLUL 14 


Sally Montgomery se uită la ceasul de pe bordul maşinii. Era 
trei şi câteva minute, iar pentru a ajunge la şcoala elementară 
din Eastbury trebuia să facă un ocol de numai un cvartal. Viră la 
stânga pe Maple Street şi trase chiar în faţa şcolii. Poate că îl va 
trata pe Jason cu o îngheţată la cornet, în drum spre casă. 
Aşteptă în maşină, încă străduindu-se să-şi calmeze furia pe 
care o simţea de la discuţia cu cei doi doctori. 

Şi totuşi, când se gândi mai bine, realiză că furia ei chiar nu ar 
fi trebuit să se îndrepte asupra celor doi. Grupul acela din 
Boston — COPIL — era cel care îşi vârâse nasul. Îşi vârâse nasul 
aiurea, asta era exact ceea ce făcuse, iar Sally era sigură de 
asta. Aceasta era problema cu tehnologia computerelor: 
transformase ţara într-o naţiune de clevetitori. Oriunde te 
întorceai dădeai de informaţii înmagazinate pe benzi, dischete şi 
cartele, mare parte a acesteia nefolositoare, de cele mai multe 
ori uitată de îndată ce fusese colectată, dar înmagazinată în 
întregime pe undeva. Şi de ce? De-a lungul anilor, Sally ajunse 
la concluzia că toată această colectare de date nu avea nimic în 
comun cu cercetarea. Nu era decât mult zgomot pentru nimic şi 
aproape că o iritase întotdeauna. 

Totuşi, din cauză că Sally era în aceeaşi măsură foarte 
conştientă de faptul că făcea şi ea parte din acea cultură a 
băgatului botului acolo unde nu-ţi fierbe oala şi, deşi pusese 
adeseori la îndoială  întrebuinţările care li se dădeau 
computerelor, fusese întotdeauna fascinată de tehnologie. 
Astăzi însă, şarpele strâns la sân începuse să muşte. Acea 
incredibilă abilitate de a invada intimitatea individuală se 
întorsese asupra propriului ei copil. 

Începu să facă în minte speculaţii în legătură cu felul în care 
ar fi putut COPIL să plănuiască urmărirea lui Julie timp de 
douăzeci şi unu de ani. Numai cu ajutorul fişei medicale? Dar ce 
s-ar fi întâmplat dacă Julie ar fi crescut la fel de sănătoasă ca şi 
Jason? Nu ar mai fi existat nicio fişă medicală. 

Apoi îi veni ideea. 

Dosarele şcolare. 


Sally cobori din maşină exact în clipa în care clopoţelul şcolii 
începu să sune, iar copiii începură să năvălească afară din 
clădire. IIl observă pe Jason în mulţime, îi făcu semn cu mâna şi 
aşteptă până când ajunse la ea în fugă. 

— M-am gândit să vin să te iau şi să te duc la o îngheţată la 
cornet, spuse Sally. 

Jason zâmbi bucuros şi se precipită în maşină. Sally vru să 
ocolească maşina, pentru a ajunge la portiera şoferului, după 
care se răzgândi. 

— Aşteaptă aici un minut, îi spuse ea fiului ei. Trebuie să 
vorbesc cu cineva. 

Fără să mai aştepte ca Jason să răspundă, o luă hotărâtă 
către şcoală. 


— Domnişoara Oliphant? 

Asistenta medicală îşi ridică privirea, încercând să-şi 
amintească unde mai văzuse faţa aceea. Nu făcea parte din 
personalul şcolii, deci trebuia să fie un părinte. Işi confecţionă 
cel mai arătos zâmbet de întâmpinare şi se ridică în picioare. 

— Vinovată. 

— Sunt Sally Montgomery. Mama lui Jason Montgomery. 

— Asta explică de ce nu ştiam de unde să vă iau, replică 
Annie Oliphant. Cunosc numai mamele copiilor care se 
îmbolnăvesc. 

Apoi zâmbetul i se stinse de pe faţă când îşi aminti ce se 
întâmplase cu sora lui Jason. 

— Ah, doamnă Montgomery, îmi pare rău. Ce prostie am mai 
spus şi eu. Nici nu pot să vă spun cât de rău ne-a părut tuturor 
când am auzit de bebeluşul dumneavoastră. 

— Ştiţi despre Julie? întrebă Sally, răsuflând uşurată măcar 
pentru faptul că nu trebuia să-i explice şi asistentei medicale 
cum se petrecuse moartea lui Julie. 

— Toată lumea din oraş ştie. Tare aş fi vrut să pot face ceva. 
De fapt, mi-am pus întrebarea dacă nu ar fi trebuit să discut cu 
Jason despre asta, dar m-am gândit să nu-mi bag nasul unde nu- 
mi fierbe oala. Totuşi, am rămas tot timpul cu ochii pe el. Pare 
să se descurce foarte bine în situaţia asta. Dar, bineînţeles, este 
oricum un puşti nemaipomenit, nu-i aşa? 

Sally  încuviinţă  neatentă, întrebându-se cum să atace 


subiectul pe care voia să-l discute cu asistenta medicală. 

— Este afară, în maşină, mă aşteaptă, spuse ea în cele din 
urmă. Şi dacă tot am ajuns până aici, m-am gândit să vă pun 
câteva întrebări. 

— Orice, spuse Annie, aşezându-se din nou pe scaunul său. 
Absolut orice. 

— Ei bine, s-ar putea să fie o întrebare prostească, continuă 
Sally. Este în legătură cu o organizaţie din Boston, una care 
studiază copiii... 

— Vă referiţi la COPIL? o întrerupse Annie, sprâncenele 
arcuindu-i-se, surprinsă. 

— Chiar ştiţi despre ei? 

— Bineînţeles. Au în urmărire câţiva dintre elevii noştri. 

— În urmărire? Cum? 

Sally nu o lăsă să vorbească, ci continuă ea însăşi, 
răspunzând singură la întrebare: 

— Printr-un computer, nu-i aşa? 

— Aţi ghicit. La fiecare câteva luni cer o aducere la zi. Este un 
fel de proiect care implică urmărirea anumitor copii până la o 
anumită vârstă... 

— Douăzeci şi unu de ani, o întrerupse Sally. 

— Ah, ştiţi despre proiect. Alaltăieri, când am vorbit cu 
doamna Corliss, toată treaba asta părea total necunoscută 
pentru ea. Tot timpul am crezut că părinţii copiilor ştiu totul 
despre acest sondaj, însă doamna Corliss nu ştia nici măcar că 
el exista. 

Apoi expresia ei se întunecă: 

— Este păcat că Randy a fugit de acasă, nu-i ăşa? 

Mintea lui Sally începu să se învolbureze pe măsură ce 
încerca să pună în ordine ceea ce tocmai îi spusese Annie 
Oliphant. Se aşeză pe scaunul din faţa biroului şi se întinse să 
prindă mâna celeilalte femei. 

— Domnişoară Oliphant... 

— Spuneţi-mi Annie. 

— Mulţumesc. Annie, am auzit de studiul acesta chiar astăzi. 

Îi povesti asistentei medicale ce se întâmplase în după- 
amiaza aceea şi cum ajunsese să-i pună întrebarea cu care 
începuse conversaţia dintre ele. 

— Dar din ceea ce mi-ai spus acum reiese că ar fi trebuit să 
ştiu despre sondaj de mai mult timp. 


Annie Oliphant se încruntă. 

— Dar credeam că știți. Jason face şi el parte din studiu. 
Jason, Randy Corliss şi alţi doi băieţi, mai mici. 

— Inţeleg, spuse Sally încet. 

Se simţea blocată. Ce se întâmpla? Şi ce încercase Annie să-i 
spună despre Randy Corliss? 

— Se pare că a fugit de acasă, răspunse asistenta medicală, 
după ce Sally repetă întrebarea cu voce tare. Atâta doar că 
mama lui crede că a fost răpit. 

Apoi continuă, dând din cap compătimitor: 

— Presupun că pur şi simplu nu poate să accepte ideea că 
propriul ei fiu a fugit de la ea şi încearcă să găsească vreun alt 
motiv care să explice dispariţia lui. Vreun motiv care până lă 
urmă să o absolve de răspundere. 

— Aşa cred şi eu, murmură Sally, ridicându-se de pe scaun. 
Mintea încă i se învârtea, însă ştia măcar încotro trebuia să facă 
pasul următor. 

— Îţi mulţumesc pentru că ai vorbit cu mine, Annie. Mi-ai fost 
de mare ajutor. 

Apoi privirea îi căzu pe un dosar care conţinea fişele medicale 
ale lui Jason. 

— Pot avea şi eu o copie a dosarului? 

Annie ezită. Incălcase deja regulamentul dându-i lui Lucy 
Corliss o copie a dosarului lui Randy şi nu era deloc sigură că 
voia să repete această greşeală. Totuşi, circumstanţele în care 
se aflau cele două mame i se păreau a avea anumite puncte 
comune. Se hotărî, după care dispăru din încăpere pentru 
câteva minute. În cele din urmă se întoarse şi îi înmână lui Sally 
copia xerox a dosarului. 

— Nu văd în cel fel v-ar ajuta, dar, dacă am făcut-o, mă bucur, 
spuse ea. 

O conduse pe Sally până la uşa principală, după care o urmări 
coborând în grabă scările şi îndreptându-se către maşină. Apoi 
se întoarse în cabinetul ei şi privi pentru o clipă fişetul cu 
dosare. Incepu să facă ordine prin cabinet, însă în timp ce 
mâinile i se mişcau, mintea i se întoarse la COPIL şi la 
investigația lor. Cât de multe informaţii aveau? Şi la ce le 
foloseau? Realiză că nu avea nici cea mai vagă ideea. Toţ ceea 
ce ştia cu adevărat era că, încetul cu încetul, pe tot întinsul ţării, 
erau construite bănci de date despre fiecare persoană. Dar oare 


ce însemna asta? 

În primul rând, nimeni nu mai putea să dispară. Indiferent 
cine erai sau unde te-ai fi dus, oricine ar fi vrut asta cu adevărat 
putea să te găsească. Tot ce ar fi trebuit să facă ar fi fost să 
întrebe computerul. 

Annie nu era sigură dacă asta era o ideea bună. 

Uneori oamenii au nevoie să se ascundă şi ar trebui să poată 
să o şi facă. 

Pentru prima dată, Annie Oliphant ajunse la concluzia că 
ideea folosirii computerelor pentru a supraveghea lumea era 
înspăimântătoare. 

Dacă exista un computer care urmărea dezvoltarea unui copil 
de nouă ani, oare nu exista de asemenea, pe undeva, un 
computer care să o supravegheze şi pe ea? 


În timp ce Jason Montgomery se juca în curtea micuță din 
spatele casei, Sally şi Lucy stăteau în bucătărie, bând cafea şi 
vorbind. Primele momente fuseseră cele mai dificile, căci fiecare 
dintre femei încerca să se scuze pentru faptul că nu îşi arătase 
mai devreme compasiunea faţă de cealaltă, totuşi fiecare dintre 
ele înţelegea durerea celeilalte. 

De-a lungul ultimei jumătăţi de oră discutaseră despre 
sondajul în care erau implicaţi copiii lor. 

— Dar ce vor să facă? întrebă Sally încă o dată. Ce anume 
caută? 

Lucy ridică neputincioasă din umeri: 

— M-aş bucura să-ţi pot spune, Sally. Poate că săptămâna 
viitoare voi fi în stare. Am luni o audienţă la ei şi nu plec de 
acolo până nu aflu la ce se referă ancheta asta. 

— Chiar crezi că are vreo legătură cu dispariţia lui Randy? 


Lucy oftă. 
— Nu mai ştiu nimic. Dar este singurul lucru într-adevăr ciudat 
de care am dat. Băieți ultrasănătoşi. li studiază pe băieţii 


ultrasănătoşi; dar cum se face că ei ştiu încă de la naştere care 
dintre băieţi vor fi ultrasănătoşi? Ceva nu este în regulă aici. 

— Poate că da, spuse Sally căzută pe gânduri. Poate că au 
pornit la început cu un număr imens de copii, restrângându-l pe 
măsură ce unii dintre subiecţi începeau să arate caracteristicile 
căutate de ei. Poate că, până ajung cam de vârsta lui Randy şi 


Jason, reuşesc să se concentreze asupra acelor copii care îi 
interesează. 

— Şi poate că lumea este o roată de caşcaval, i-o trânti Lucy. 
Gândeşte-te bine, Sally. Annie Oliphant ţi-a spus că numai patru 
băieţi din şcoală sunt implicaţi în cercetare şi toţi sunt mai mici 
decât Randy. Dacă ar fi să ne luăm după ideea ta, ar trebui să 
fie urmăriţi o sumedenie de copii, cel puţin la nivelul grădiniţei şi 
al primelor clase. Dar nu sunt decât patru. Prin urmare, exista 
ceva deosebit la aceşti patru băieţi, un lucru pe care Centrul de 
Observaţie a Patologiilor Infantile Latente îl ştia. 

— Atunci care este treaba cu Julie? întrebă Sally cu o voce 
tremurată. Avea şi ea ceva deosebit? 

Lucy se întinse peste masă şi îi strânse mâna lui Sally. 

— Of, Sally, îmi pare rău. Încerc doar să-mi închipui ce ar 
putea să se întâmple. ŞI... şi poate chiar a existat ceva în 
legătură cu Julie, despre care nu ştie nimeni nimic. 

— Sau poate că nu a fost nimic, replică Sally. 

Se ridică şi începu să-şi strângă lucrurile. 

— Poate că suntem amândouă un pic sărite de pe fix, Lucy. 
Probabil că cel mai bine ar fi să mă duc acasă şi să fac ceea ce 
mă sfătuieşte toată lumea — să uit de Julie şi să-mi duc viaţa 
mai departe. 

— Şi cum rămâne cu Jason? se opuse Lucy. Julie a murit, 
Randy a dispărut, iar Jason face şi el parte din sondaj. Cu el cum 
este? 

Ochii lui Sally se aprinseră dintr-o dată. 

— Ce să fie cu el? Ce să fie cu toți copiii din studiu? După 
toate aparențele nu se întâmplă nimic rău cu ceilalţi, cel puţin 
nu cu cei de aici, din Eastbury. 

Dar după aceea, văzând suferinţa din ochii lui Lucy, fu rândul 
lui Sally să se scuze pentru cuvintele nesăbuite: 

— Lucy, iartă-mă. Nu cred că... m-am pierdut cu firea. 
Bineînţeles că sunt îngrijorată din pricina lui Jason. De la 
moartea lui Julie mor de îngrijorare din cauza lui Jason. Sunt 
ţâfnoasă tot timpul, nu pot să lucrez şi am mereu senzaţia că-mi 
ies din minţi. Dar nu ştiu ce să fac mai departe. 

— Atunci nu face nimic, spuse Lucy. Nu face absolut nimic. 
Aşteaptă până luni. O să mă duc la Boston şi-o să vorbesc cu cei 
de la Institut. Pe urmă putem să ne gândim la ce ne mai rămâne 
de făcut. Bine? 


Tăcută, Sally acceptă dând din cap. Câteva minute mai târziu, 
aflându-se în drum spre casă împreună cu Jason, Sally se trezi 
studiindu-şi fiul. 

Exista oare ceva la el care să-l facă mai deosebit? 

Adânc în sufletul ei, spera că nu. Tot ceea ce-i dorea copilului 
ei în momentul acela era să fie exact la fel ca toţi ceilalţi puşti. 

Cu siguranţă, arăta exact ca toţi ceilalţi băieţi. 

Dar oare era la fel? 


Pentru Steve şi Sally Montgomery seara semănă cu un joc, 
fiecare dintre ei încercând, în măsura posibilităţilor, să simuleze 
că nimic nu se întâmplase rău, nici între ei, nici în casa lor. 

Şi totuşi, casa însăşi părea să nu-şi fi revenit încă de pe urma 
pierderii celui mai tânăr ocupant al său, iar prin camere domnea 
o goliciune pe care atât Steve, cât şi Sally o resimţeau în mod 
acut. 

Steve încercă să umple golul cu trei martini-uri, dar, chiar pe 
măsură ce le bău, realiză că nu îi aduceau niciun folos. În loc să 
simtă euforia care îl cuprindea de obicei după al doilea pahar, 
depresia lui se adâncea din ce în ce mai mult. Tocmai îşi 
pregătea a treia băutură, stând cu spatele la soţia sa, când se 
auzi spunând: 

— Nu ai de gând să faci ceva de mâncare pentru seara asta? 

Avu o nuanţă tăioasă în voce şi, când cuvintele plutiră prin 
atmosferă, ar fi dorit să le poată lua înapoi. Se întoarse cu faţa 
spre Sally, având scuzele pe buze, dar răul era deja făcut. 

— Dacă eşti aşa de grăbit, poţi să începi chiar tu să pregăteşti 
ceva. 

Jason, întins pe jos în faţa televizorului, ridică privirea spre 
părinţii săi, sesizând tensiunea din încăpere. 

— De ce nu ieşiţi undeva? le sugeră el. 

— Pentru că banii nu cresc în copaci, i-o trânti Steve. 

Observă că bărbia fiului său începuse să tremure, puse 
paharul jos, îngenunche lângă Jason şi-i ciufuli părul. 

— lartă-mă, cavalere. Cred că eu şi mami suntem cam ţâfnoşi. 

Jason se foi jenat. 

— E-n regulă, mormăi el. 

Scurt timp după aceea o zbughi din cameră, iar Sally îl auzi 
ducându-se sus. Când zgomotul paşilor lui se stinse, se întoarse 


către Steve. i 

— ÎI studiază şi pe el, să ştii, spuse ea. Nu a fost numai Julie. ÎI 
urmăresc şi pe Jason. 

— Of, Isuse, oftă Steve. 

Ascultase mai devreme recitalul dat de Sally cu privire la 
evenimentele zilei. Din câte putea să-şi dea el seama, niciunul 
dintre ele nu avea vreo semnificaţie. Nu erau toate decât nişte 
coincidente. De ce nu voia să o lase baltă? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, iubito, de ce nu renunţi? îi 
ceru Steve, însă fu cuprins imediat de mustrări de cuget faţă de 
propriile sale cuvinte. 

Aşa decurseseră lucrurile încă de la înmormântare. Era ca şi 
cum, în clipa în care fusese îngropată, Julie îl făcuse să-şi piardă 
echilibrul, îi stricase într-un fel sau altul simetria vieţii, îl lăsase 
fără bucuria pe care obişnuia să o simtă. Acum se simţea ca şi 
cum în trupul său ar fi locuit un străin, un necunoscut trist şi 
furios, care nu avea nicio posibilitate de a intra în relaţie cu cei 
din jurul său, care erau la fel de necunoscuţi. Singura soluţie, 
ştia asta, era să uite de Julie, să uite că existase vreodată, să se 
întoarcă într-un fel la perioada dinainte ca ea să fi fost 
concepută, când nu existau decât el, Sally şi Jason. Dacă ar fi 
reuşit asta — dacă toți trei ar fi reuşit asta — lucrurile ar fi fost 
din nou în regulă. Ar fi fost din nou o familie. 

Dar în fiecare zi, oră de oră, se întâmplase câte ceva, ori se 
spusese câte ceva care îi amintise de fetiţa lui, iar coaja i se 
rupsese de pe răni şi începuse din nou să-l doară peste tot. 

Şi atunci muşca totul în jurul său. 

O muşca pe Sally, îl muşca pe Jason, muşca pe oricine sau 
orice era la îndemână. Partea cea mai rea era că, deşi înţelegea 
ce se întâmpla cu el, nu putea să facă nimic să se oprească, 
după cum nu putea nici să ajungă să-i explice şi lui Sally 
situaţia. 

Nu mai ştia ce să facă nici cu Sally. Crezuse că timpul va avea 
grijă de rănile ei, aşa cum va avea grijă şi de propriile sale răni. 
Însă chiar atunci, spre sfârşitul după-amiezei, primise telefonul 
acela de la doctorul Wiseman. 

Wiseman era îngrijorat din pricina lui Sally. Discursul lui 
fusese plin de cuvinte şi expresii pe care Steve abia le înţelegea. 

„Comportament obsesiv.” 

„Tendinţe paranoice.” 


„Constrângere neuronală.” 

Steve îşi dădu seama că toate acestea proveneau din faptul 
că, în timp ce el încerca să uite ceea ce se întâmplase, soţia lui 
refuza să dea piept cu realitatea. In loc de asta, ea se agăța de 
câte un pai, căutând noduri în papură. lar dacă va continua aşa, 
Sally va avea până la urmă probleme psihice grave. 

Cina, când ajunse în cele din urmă pe masă, se transformă 
într-o reuniune nefericită, cu Steve aşezat la un capăt al mesei, 
Sally în celălalt, iar Jason prins la mijloc, înțelegând numai că se 
întâmplase ceva rău — ceva în legătură cu moartea surorii lui — 
şi că părinţii lui nu păreau să se mai iubească. Mâncă în cea mai 
mare viteză, apoi se scuză şi plecă în camera lui. După plecarea 
lui, Steve îşi împături cu grijă şervetul şi îl aşeză alături de 
farfurie. 

— Cred că trebuie să vorbim, spuse el. 

Sally, având buzele strânse într-o linie subţire, ce reflecta 
furia care o cuprinsese încă dinainte de cină, se uită la el. 

— Ai de gând să-ţi ceri scuze pentru felul în care ai vorbit cu 
Jason şi cu mine? 

— Da, îmi cer scuze. 

Tăcu chitic, încercând să se hotărască în ce fel să continue, în 
cele din urmă, când tăcerea deveni neplăcută, îşi impuse să 
înceapă: 

— Uite, Sally, ştiu că amândoi ne aflăm într-o încordare 
groaznică şi că fiecare dintre noi trebuie să se descurce cum 
poate. Dar sunt îngrijorat din cauza ta. Doctorul Wiseman m-a 
sunat astăzi... 

— Chiar aşa? i-o tăie Sally. 

În vocea ei era o răceală pe care Steve nu o mai auzise până 
atunci. 

— Într-un fel, aş putea spune că nu mă miră. Nu ţi-a spus că 
după părerea lui sunt isterică? Asta crede, să ştii. 

— Sally, spuse Steve, încercând să aibă o voce cât mai calmă 
cu putinţă. Nu mi-a spus nimic de felul acesta. Il îngrijorezi, şi pe 
mine la fel. Nu puteam continua în felul acesta. Ne facem rău 
unul celuilalt. Uită-te la noi. Abia de mai vorbim unul cu altul, iar 
când o facem nu este deloc plăcut. Ce să mai vorbim de Jason. Il 
determinăm şi pe el să se simtă prost. 

Cuvintele acestea o răniră pe Sally, pentru că ştia că erau 
adevărate. Totuşi, nu putea să-şi ia gândul de la Julie şi de la ce 


putuse să se întâmple cu ea. Trebuia să afle, să ştie că, oricare 
ar fi fost problema cu Julie, nu fusese vina ei. Dacă nu putea să 
demonstreze asta, cum ar fi putut să mai trăiască, sau să 
continue să fie mamă pentru Jason? Cum ar mai fi putut 
vreodată să găsească vreo clipă de linişte, dacă în mintea ei ar 
fi fost în permanenţă prezent gândul că făcuse un anumit lucru 
prin care îşi ucisese propria fiică? Şi totuşi, Jason era încă acolo, 
Steve la fel, şi îi iubea pe amândoi foarte mult. Pentru noaptea 
asta, cel puţin, îşi va alunga din minte toate problemele şi va 
avea grijă de. Familia ei. 

— Ai dreptate, spuse ea cu voce tare. Steve, îmi cer iertare. 

Se lăsă pe spate în scaun şi începu să se joace cu furculiţa. 

— Sună cam fals, nu-i aşa? Lumea noastră se prăbuşeşte, iar 
eu nu sunt în stare să spun decât „îmi cer iertare”. Dar ce folos 
mai are? 

Fără să aştepte vreun răspuns, se ridică şi o luă către scară. 

— Voi încerca să rezolv cu Jason. Poţi să te ocupi de vase? 

— Sigur. 

După ce soţia lui dispăru din sufragerie, Steve se apucă să 
strângă masa. Cel puţin, îşi zise el, era un început. 


Trecând prin dreptul cămăruţei ce aparținuse lui Julie, îşi 
înfrână inima împotriva pornirii de a deschide uşa şi de a arunca 
o privire înăuntru, dându-şi seama că era o dorinţă fără rost, că 
nu avea cum să se dovedească dintr-o dată că nu fusese totul 
decât un coşmar, că Julie nu avea cum să se întoarcă, în mod 
miraculos, în pătuţul ei, respirând încet şi constant, gângurind 
prin somn. Îşi impuse să meargă înainte cu hotărâre, până 
ajunse la camera lui Jason. Uşa era crăpată. 

Nu se auzea niciun sunet din interior şi, pentru o clipă, Sally 
avu un nejustificat sentiment de panică. Din nou trebui să-şi 
opintească inima strânsă şi împinse uşa. 

Jason stătea la măsuţă lui de lucru, cu trusa de chimie 
împrăştiată peste tot în faţa sa, pe faţă citindu-i-se o 
concentrare adâncă, în timp ce turna cu grijă un lichid dintr-un 
flacon de plastic într-o eprubetă. 

— Bună, spuse Sally. Pot să intru? 

Tresărind, Jason ridică brusc capul, iar flaconul de plastic îi 
alunecă din mână. Întinse palma după el, prinzându-i chiar în 


clipă în care conţinutul era să i se verse în poală. O parte din 
lichid i se scurse pe mână şi ţipă din cauza usturimii venite pe 
neaşteptate. 

Ochii lui Sally se măriră de spaimă, văzând cum fiul ei se 
ridica de pe scaun, privindu-şi mâna. Incepuse deja să prindă o 
culoare roşu sălbatic. Abia atunci Sally îşi veni în fire, se repezi 
spre băiatul îngrozit şi îl duse în baie. 

— Ce era acolo? îl întrebă în timp ce deschise robinetul la 
maximum şi-i băgă mâna lui Jason sub jetul de apă. 

— Acid, gângăvi Jason. Acid clorhidric. Voiam să... 

— Nu măi contează ce voiai să faci cu el, îi spuse Sally. Hai să 
ne spălăm. 

Prin şuvoiul de apă Sally văzu pielea arsă de pe mâna lui 
Jason. Pe degete acidul ajunsese deja până la carne. 

— Ţi-am spus să nu te joci niciodată cu lucruri periculoase. De 
unde ai luat acidul clorhidric? 

— De la magazinul de vopsele, spuse Jason liniştit. 

Apa rece îi alungase usturimea, iar acum îşi privea mâna mai 
mult cu curiozitate decât cu spaimă. 

— Voiam să-l diluez. De ce-ai intrat aşa? 

— Am venit să văd ce faci, şi bine am făcut. 

Sally opri apa şi îi cercetă mâna. Acum, când apa nu i se mai 
scurgea pe mână, nu mai arăta atât de rău. Existau arsuri, dar 
se părea că până la urmă rana nu trecuse de piele. Totuşi, 
arsurile erau uşor infectate. 

— Vino, hai să-i arătăm mâna tatălui tău. 

Steve însă pornise deja spre ei. 

— Ce s-a întâmplat? A tipat vreunul din voi? 

— E fiul tău, spuse Sally, retrăgându-se în acea formă ciudată 
de apărare prin care copilul care a greşit este lăsat exclusiv în 
seama celuialalt părinte. S-a jucat cu acid şi şi l-a întins pe 
mână. 

— Mami a fost de vină, se băgă Jason. Dacă nu m-ar fi 
speriat... 

— Lasă asta, i-o tăie Sally. Steve, uită-te aici. L-am curăţat cu 
apă, dar este o arsură oribilă. Prima dată mi s-a părut că a 
trecut de piele. Poate că ar trebui să-l ducem la spital... 

Steve însă se apucase deja să controleze mâna rănită. 

Nu era nicio arsură. 

Tot ceea ce putea să vadă era o roşeaţă uşoară pe pielea lui 


Jason, dar până şi aceea părea să dispară pe măsură ce se uita 
la ea. Roşeaţa aceea, îşi zise el, nu era decât o reacţie la 
contactul cu apa rece. Zâmbi încurajator spre Jason. 

— Doare? 

Jason clătină din cap. 

— Absolut deloc? 

Jason negă din nou cu o mişcare a capului. 

— M-a usturat puţin, dar după ce mi-a dat mami cu apă pe ea 
mi-a trecut. 

Steve îşi mută atenţia către Sally, care se uita la mâna fiului 
ei. 

— Chiar vrei să-l duci la spital pentru asta? Sally, n-a păţit 
nimic la mână. 

Dar avea arsuri, îşi zise Sally. Am văzut că le avea. Acum doar 
două minute arăta groaznic. 

Sau nu fusese aşa? Reacţionase cumva exagerat la toată 
povestea aceasta? Oare emoţiile şi propriii săi ochi îi jucaseră o 
festă? 

Simţi privirea lui Steve aţintită asupra ei, iar când se întoarse 
putu să-i citească gândurile la fel de limpede cum ar fi fost dacă 
le-ar fi rostit. 

Ai înnebunit? părea să o întrebe el. Asta s-a întâmplat? Ai 
început s-o iei razna? 

Întorcându-se şi plecând către dormitor, Sally realiză că, dacă 
Steve i-ar fi pus întrebarea aceea cu voce tare, nu ar fi avut ce 
să-i răspundă. 


Lucy Corliss parcă lângă clădirea în care locuia fostul ei soţ şi 
lăsă motorul să meargă puţin în gol, înainte să scoată cheia din 
contact şi să se dea jos din maşină. 

Urcă treptele din faţa casei şi apăsă pe butonul soneriei în 
dreptul căreia se afla numele lui Jim. 

Apartamentul era situat la etajul doi, într-un colţ al clădirii, iar 
Jim se afla lângă uşă, aşteptând-o cu nerăbdare. 

— S-a mai întâmplat ceva? Ai mai auzit ceva? 

— Nu prea, răspunse Lucy nesigură, în timp ce intra în camera 
de zi. 

Se opri imediat după uşă şi se uită în jur. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, murmură ea. 


Încăperea era micuță, însă unul dintre pereţi o domina prin 
şemineul în faţa căruia se afla un fotoliu pentru două persoane 
şi două fotolii normale, acoperite toate cu un material cărămiziu, 
aproape identic cu cel pe care Lucy îl alesese pentru propria ei 
mobilă. Intre ele se afla o măsuţă pentru cafea, făcută din alamă 
şi sticlă, pe aceasta fiind aşezată o sculptură pe care Lucy nu o 
văzuse până atunci, o statuetă din bronz, de origine evident 
orientală, cu un picior ridicat şi braţele arcuite în aer. 

— E un dansator thailandez, spuse Jim. Nu prea mi-o puteam 
permite, dar am ajuns la concluzia că aş putea trăi timp de doi 
ani şi fără să ies seara în oraş, aşa că am cumpărat-o. 

— E foarte frumoasă, făcu Lucy încet, apropiindu-se de statuie 
şi lăsându-se pe unul dintre fotolii. 

— Nu ţi-ai fi închipuit vreodată că aş putea să dau banii pe 
aşa ceva? întrebă Jim cu o voce săltăreaţă, jumătate în glumă, 
jumătate cu reproş. Am cam terminat cu mobila de plajă şi cu 
decoraţiunile în stil Playboy cam tot atunci când m-am lăsat şi 
de agăţat tipe aiurea. 

Se aşeză pe sofa în faţa ei, expresia devenindu-i serioasă. 

— Ceva s-a întâmplat totuşi, nu-i aşa? întrebă Jim. 

Lucy confirmă cu o mişcare a capului, după care îi spuse 
despre vizita pe care i-o făcuse Sally Montgomery în după- 
amiaza aceea. 

— Şi pentru asta ai venit până aici? întrebă Jim când Lucy 
încheie. Să vezi dacă eu îmi dau seama ce se întâmplă? 

— Nu tocmai, răspunse Lucy. O să las toată povestea în 
suspensie până luni. Chiar că nu pot să mai fac nimic în 
momentul ăsta. Se pare că am încercat amândoi tot ceea ce era 
omeneşte posibil şi... 

Vocea i se întretăie şi se lăsă să cadă în moliciunea fotoliului. 

— Cred că încep să ajung la capătul puterilor, Jim. Şi era cât 
pe ce să nu vin încoace. Dar mă simţeam singură, eram cu 
maşina prin împrejurimi şi, dintr-o dată, singura persoană cu 
care m-am gândit că aş putea să vorbesc ai fost tu. 

Se uită la el cu asprime, sperând că nu o înţelesese greşit. 

— Vreau să spun că în momentul acesta tu şi cu mine avem 
foarte multe în comun, în ciuda diferenţelor dintre noi. 

— Poate că nu mai sunt atât de multe diferenţe, sugeră Jim. 

Apoi, înainte ca ea să poată răspunde, se ridică de pe sofa. 

— Pot să-ţi fac ceva de băut? 


A 
A 


— Ai nişte gin? 

— Tanqueray. 

— Cu puţin tonic. 

Când Jim dispăru în bucătărie, Lucy se ridică şi se plimbă prin 
cameră. Intr-o bibliotecă aşezată pe peretele opus şemineului 
găsi câteva cărţi pe care le citise şi ea în ultimii ani şi o serie de 
fotografii înrămate. 

Cele mai multe erau cu Randy. 

Câteva dintre ele o înfăţişau şi pe ea, dar toate erau făcute 
înaintea divorţului. Totuşi, una dintre ele era mai recentă. 

— Văd că mi-ai găsit expoziţia, observă Jim când se întoarse 
în cameră. 

— De unde ai făcut rost de asta? întrebă Lucy, ridicând 
fotografia. 

Era făcută cu doi ani în urmă. 

Jim se înroşi uşor. 

— Mi-e teamă că m-am cam făcut de râs. Randy mi-a povestit 
că ţi-ai făcut portretul ca să-l dai bunicii lui şi m-am dus la toate 
studiourile din oraş până l-am găsit. 

Făcu o pauză, apoi spuse: 

— Imi pare rău pentru mama ta. Mi-a plăcut întotdeauna, deşi 
nu prea m-a luat în seamă niciodată. 

Lucy îi zâmbi. 

— Cred că dacă te-ar vedea acum ar putea să-şi schimbe 
părerea. 

Cei doi rămaseră nemişcaţi pentru o clipă, iar Lucy avu 
impresia că Jim voia să o sărute. Apoi, ca şi cum ar fi simţit 
momentul de jenă, se îndepărtă de ea. 

— Eşti ocupată la cină? 

— Nu prea m-am gândit la asta, recunoscu Lucy. 

Stătuse de dimineaţă până seara, îngrozită, în casa goală. 
Apoi, după ce Sally plecase, se urcase în sfârşit în maşină şi 
condusese fără vreo ţintă timp de aproape două ore, încercând 
să găsească un loc în care să se ducă, până când, cu puţin timp 
în urmă, se trezise că era la numai câteva străzi de 
apartamentul lui Jim. 

— Vrei să ieşim undeva? 

— Nu chiar, răspunse Jim, zâmbetul vag întinzându-i-se acum 
pe toată faţa. Am încă de plătit la dansatorul thailandez şi 
trebuie să mă gândesc şi lă educaţia lui Randy. Aşa că am 


învăţat să gătesc. Ai curaj să-ncerci? Fac o budincă Stroganoff 
ca vai de ea. 

— Perfect, se hotărî Lucy. 

Ideea de a petrece o seară liniştită alături de Jim i se păru 
dintr-o dată foarte atrăgătoare. Apoi spuse: 

— Jim? Când ai amintit adineauri de educaţia lui Randy, voiai 
să... Chiar crezi că-l vom găsi? 

Jim ezită un moment, forţându-se să-şi păstreze o înfăţişare 
veselă. 

— Cine ştie? Ştiu ce crede sergentul Bronski, ştiu care sunt 
statisticile şi nu am habar mai mult decât tine ce trebuie să fac 
în continuare. Deci, cred că deocamdată ar trebui să ne 
obişnuim cu faptul că a dispărut. Dar, adânc în sufletul meu, nici 
eu nu cred că a fugit de acasă. Am încredere în tine. Lucy, iar 
dacă spui tu că l-a luat cineva, atunci trebuie să-l fi luat cineva. 
Dacă spui tu că trăieşte, atunci trăieşte. Şi dacă spui tu că o să-l 
găsim, atunci îl vom găsi. Prin urmare, cred că ar fi mai bine să 
nu ne cheltuim încă banii pe care îi strânseserăm pentru 
facultate, ce zici? 

Lucy îşi simţi ochii plini de lacrimi, dar nu făcu niciun gest 
pentru a şi-i şterge. În schimb se întinse şi, fără siguranţă, îl 
prinse pe Jim de mână. 

— Îţi mulţumesc, şopti ea. 

Privirile li se întâlniră şi Jim făcu dintr-o dată cu ochiul. 

— lar luni te vei duce la COPIL şi vei afla ce i-au făcut 
băiatului nostru. În regulă? 

Tăcută, Lucy îl aprobă din cap. 


CAPITOLUL 15 


Monolitul de oţel şi sticlă ce adăpostea birourile grupului 
COPIL se ridica în inima oraşului ca o piatră funerară imensă şi 
impersonală. Oamenii fără expresie din interior aveau să-şi 
continue perpetua şedere acolo, an după an, până într-o bună 
zi, când aveau să-şi părăsească în sfârşit locurile de muncă şi 
să-şi înceapă petrecerea „anilor de aur”, fără măcar să-şi dea 
seama că îşi lăsaseră cei mai mulţi ani din viaţă într-un cimitir 


spiritual. Apropiindu-se de clădirea a cărei faţadă nu exprima 
nimic în acea dimineaţă de primăvară neobişnuit de caldă, chiar 
înăbuşitoare, Lucy Corliss avu impresia că ştia deja ce avea să 
se întâmple înăuntru. 

Nimic. 

Era sigură că oamenii de la COPIL erau reflectări ale clădirii în 
care lucrau — eficienţi, lipsiţi de trăsături caracteristice, amabili, 
dar, în cele din urmă, impenetrabili. Totuşi, trebuia să încerce. 

Liftul urcă repede şi silențios până la cel de-al treizeci şi 
doilea etaj, iar când uşile se dădură într-o parte, Lucy se trezi pe 
un coridor larg, ce se întindea în ambele direcţii. La unul dintre 
capete se afla o pereche de uşi duble, impozante. In spatele 
acelor uşi se aflau birourile COPIL. Luându-şi inima în dinţi, Lucy 
deschise uşile şi se strecură într-o cameră de primire căptuşită 
cu mahon, conţinând un mic loc de aşteptare — gol — şi un 
birou în spatele căruia se afla o blondă rece, ce părea să fie 
făcută din acelaşi aluat cu animatoarele de la talk-show-rile de 
dimineaţă de la televiziune. Lucy se apropie, însă recepţionera, 
care vorbea încet la telefon, ridică mâna, ca şi cum i-ar fi 
interzis lui Lucy să avanseze prea mult. O clipă după aceea 
închise şi se întoarse zâmbind. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Aş vrea să-l văd pe domnul Randolph. Paul Randolph. 

Recepţionera, care nu purta vreun ecuson care să indice 
numele şi nu avea nici vreo plăcuţă cu această destinaţie pe 
birou, o privi cu îndoială. 

— Mă tem că domnul Randolph este foarte ocupat. 

— Am programare la el, spuse Lucy cu fermitate. 

Recepţionera se încruntă. 

— Domnul Randolph? 

— Întocmai, răspunse Lucy, înclinația ei naturală spre 
intimidare transformându-se repede în iritare. Numele meu este 
Lucy Corliss. Dacă îmi spuneţi numai unde este biroul... 

Însă recepţionera ridicase deja telefonul şi vorbea încet cu 
cineva ascuns în adâncul acelor birouri. Apoi se întoarse din nou 
către Lucy, zâmbind strălucitor. 

— Luaţi loc puţin, doamna Corliss. Nu va dura decât un minut 
şi mi-ar face o deosebită plăcere să vă servesc cu o cafea cât 
timp aşteptaţi. 

Dar Lucy nu avea chef de cafea. Voia doar să se aşeze pentru 


un minut şi să-şi savureze micuța victorie asupra blondei de 
gheaţă. Oricum, blonda găsi cu cale să o ignore. 

O clipă după aceea o femeie mult mai în vârstă intră cu paşi 
apăsaţi în sala de aşteptare şi întinse mâna către Lucy. 

— Sunt Eva Phillips, secretara domnului Paul Randolph. Ne 
pare tare rău că v-am făcut să aşteptaţi, dar cred că vă 
închipuiţi care este situaţia. 

O conduse pe Lucy prin mai multe încăperi, pălăvrăgind tot 
timpul cu amabilitate, iar în cele din urmă o introduse într-o 
încăpere aflată în colţul clădirii, dominată de un birou imens. In 
spatele acestuia stătea un bărbat care era, în mod evident, Paul 
Randolph. 

Era trecut de patruzeci de ani, fără să poţi spune cu cât 
anume, cu o faţă netedă şi drăguță, fără să aibă ceva deosebit. 
Părul de culoarea nisipului începuse să i se rărească, dar, spre 
cinstea lui, nu făcea nimic pentru a ascunde acest fapt. Se ridică 
să o întâmpine pe Lucy şi, când înconjură biroul, o făcu cu acea 
sprinteneală graţioasă pe care Lucy o asociase întotdeauna cu 
vacanţele în sud, cu şcolile private şi cu monedele vechi. Când 
vorbi, vocea se dovedi a fi perfect modulată, cu un accent pur 
aristocratic. 

— Doamnă Corliss, ce plăcere să vă cunosc. Luaţi loc. 

Îi arătă o canapea aşezată în unghi drept faţă de biroul său şi, 
fără să se gândească la asta, Lucy se aşeză acolo unde dorise 
Randolph să o pună. El luă un scaun care era mult mai solid 
decât canapeaua, iar Lucy, neînţelegând şiretlicul psihologic, se 
simţi dintr-o dată într-un oarecare dezavantaj. Din poziţia sa 
uşor mai înaltă, Paul Randolph zâmbi cordial în jos, către ea. 

— Aţi dori o cafea? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Lucy. 

Cu un gest rapid, Randolph o concedie pe Eva Phillips, care 
ieşi din încăpere, închizând uşa fără zgomot. 

— Ei bine, ce pot face pentru dumneavoastră? întrebă 
Randolph. Dacă îmi permiteţi, presupun că a început să vă 
intereseze activitatea noastră. 

Dumnezeule, îşi zise Lucy, crede că vreau să donez ceva bani. 

— Da, aşa este, spuse ea cu voce tare. Vedeţi, tocmai am 
aflat, acum câteva zile, că oamenii dumneavoastră îmi studiază 
băiatul. 

Zâmbetul de pe faţa lui Randolph rămase ferm la locul său, 


dar ceva în ochii săi se schimbă, iar Lucy realiză imediat că 
individul intrase dintr-o dată în gardă. Oricum, când vorbi din 
nou, avu o voce la fel de afabilă ca şi mai înainte. 

— Înţeleg. Bineînţeles, studiem aici mii de copii. Şi trebuie să 
spun, adăugă el cu o urmă de chicotit, că aceasta este prima 
dată când unul dintre părinţii copiilor a venit să mă vadă. 

— Domnule Randolph, fiul meu a fost răpit. 

În sfârşit, zâmbetul dispăru de pe buzele lui. 

— Ce vreţi să spuneţi, vă rog, doamnă Corliss? 

— Am spus că fiul meu a fost răpit. Cel puţin asta cred că s-a 
întâmplat cu el. Poliţia... 

Se poticni pentru o clipă, apoi, în viteză, îi turnă toată istoria 
ultimelor zile. Când termină, Randolph rămase tăcut, cu ochii 
întunecaţi de îngrijorare şi mâinile prinse una în cealaltă. 

— Dar ce v-a adus aici, doamnă Corliss? Cumva credeţi... 
credeţi că noi am putea avea ceva de-a face cu dispariţia fiului 
dumneavoastră? 

Lucy ezită. Spus atât de pe şleau, într-o atmosferă atât de 
perfect respectabilă cum era cea de la COPIL, părea un lucru 
inimaginabil. 

— Nu ştiu ce să spun, driblă Lucy, convinsă că, dacă i-ar fi 
spus adevărul, ar fi dat-o pe uşă afară. Nu ştiu ce să mai cred. 
Dar când am găsit înmatricularea în fişele medicale ale lui 
Randy şi când am aflat că face parte dintr-un proiect despre 
care eu nu ştiam nimic, ei bine, am început în mod firesc să-mi 
pun unele întrebări. 

Randolph dădu din cap cu înţelegere. Zâmbetul îi reveni. 

— Aşadar, doriţi să aflaţi cu ce ne ocupăm, dacă am înţeles 
bine? 

— Exact. 

Randolph se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. 

— Ei bine, voi face tot ce-mi stă în putinţă, dar trebuie să vă 
spun că nici măcar eu însumi nu sunt sigur că înţeleg prea bine. 
S-ar părea că eu sunt mai degrabă un administrator, şi mai 
puţin un om de ştiinţă. 

— Atunci veţi folosi o limbă pe care o înţeleg şi eu. 

— Voi încerca. Pentru început, activitatea noastră de aici este 
ceea ce s-ar putea numi o acţiune pasivă, spre deosebire de 
acţiunile obişnuite, active. Coordonăm anumite sondaje şi 
întocmim statistici, în primul rând în ceea ce priveşte genetica. 


— Nu sunt sigură că înţeleg. 

Randolph se aşeză comod pe scaunul din spatele biroului său, 
se lăsă pe spate şi îşi încrucişă braţele pe piept. 

— În regulă, hai s-o luăm din nou cu începutul. Cunoaşteţi 
faptul că aproape toţi copiii, la naştere sau chiar înainte, trec 
printr-un proces de stabilizare genetică? 

— Aproximativ. 

Lucy începea să simtă că avea să piardă firul încă de la 
început. Randolph îi zâmbi însă încurajator: 

— Nu-i chiar îngrozitor de complicat. Sunt luate mostre de 
ţesuturi ale nou-născuţilor şi sunt analizaţi cromozomii. Putem 
descoperi adeseori anumite slăbiciuni genetice care, lăsate 
necorectate, pot duce la diferite probleme de sănătate, dintre 
care cea mai cunoscuta, deşi nu cea mai întâlnită, este 
sindromul Down. 

Lucy ridică mâna în semn de protest. 

— Îmi pare rău, dar pierd firul, spuse ea. 

Randolph mai încercă o dată: 

— În regulă. Cromozomii, sau genele, acţionează ca nişte 
şabloane pentru celule. Ei comandă substanţele chimice care 
vor fi produse de celule şi tocmai de aceea dictează forma, 
funcţia şi scopul celulei. De-a lungul anilor am descoperit că 
anumite deficiențe genetice determină unele dezechilibre 
chimice care, la rândul lor, cauzează mai târziu, pe parcursul 
vieţii, probleme fizice sau mintale. 

— Şi ce face COPIL mai exact? 

— Asta este foarte simplu, serios. Tot ceea ce facem noi este 
să urmărim anumiţi copii, de la momentul naşterii până la 
maturitate. Ne ţinem la curent cu fişele lor genetice, după care 
pur şi simplu îi observăm. De exemplu, hai să presupunem că 
există doi copii care, la vârsta de, să zicem, zece sau 
unsprezece ani încep să prezinte simptome de dereglări 
mintale. Tot aşa, să presupunem că nu există similitudini între 
mediile în care au crescut cei doi. Dar, mergând mai departe, să 
zicem că, atunci când verificăm dosarele pe care le avem, 
descoperim că ambii copii împărtăşesc o anumită anomalie 
genetică. Evrika! Ar putea ieşi la iveală faptul că o anumită 
tulburare, prezentată de ambii copii, îşi are rădăcinile în 
genetică. 

Lucy dădu din cap. 


— Pare prea simplu. 

— Da, fu de acord Randolph. Chiar admițând că am simplificat 
lucrurile, poate mai mult decât ar fi trebuit, în esenţă asta este 
ceea ce facem. Pe termen lung, bineînţeles, ideea este de a 
determina care dintre deficienţele genetice sunt benigne şi care 
sunt acelea care vor provoca probleme copilului mai târziu. Este 
în sarcina altor cercetători să descopere căile pe care se pot 
corectă sau compensă aceste deficienţe şi anomalii. 

— Şi asta este tot ce faceţi? întrebă Lucy. 

— Asta este tot ce facem, o asigură Randolph. 

— Atunci de ce nu am fost anunţată că îl studiaţi pe Randy? 

— Poate că vi s-a comunicat şi nu vă mai aduceţi aminte, 
sugeră Randolph. 

— Fiind vorba despre fiul meu, nu aveam cum să uit aşa ceva, 
i-o întoarse Lucy. Aş fi vrut să aflu exact la ce se referă acest 
studiu, ce anume se cere de la Randy şi cum de a fost ales 
tocmai el. 

— Dar tocmai aceasta este ideea, doamnă Corliss. 

Vocea lui Randolph era blândă şi liniştitoare. 

— Studiul nu este altceva decât un sondaj, nu se cere nimic 
de la Randy şi a fost ales aleatoriu. Faptul că Randy a fost dintre 
cei aleşi nu este decât o pură întâmplare. 

— Prin urmare, nu v-ar deranja să-mi arătaţi şi mie rezultatele 
studiului, nu-i aşa? 

— Rezultatele? Dar, doamnă Corliss nu există niciun fel de 
rezultate deocamdată. Sondajul va continua până când copiii 
vor ajunge la maturitate. 

— Şi ce se întâmplă cu cei care nu ajung la maturitate? 
întrebă Lucy. Ce se întâmplă cu cei care mor în fragedă pruncie, 
cu cei ce se îmbolnăvesc sau cad victime unor accidente? Sunt 
sigură că trebuie să aveţi ceva rezultate. Dacă nu, asta m-ar 
face să cred că aţi lăsat totul baltă încă de pe acum. 

Pentru prima dată, Randolph părea că îşi pierduse cuvintele. 
Lucy se hotări să insiste pe avantajul căpătat: 

— Domnule Randolph, asistenta medicală de la şcoala lui 
Randy zice că, dintre toţi copiii din şcoală, Randy şi ceilalţi trei 
pe care îi studiati dumneavoastră au cele mai bune fişe 
medicale. Randy nu a fost bolnav în viaţa lui nici măcar o zi, nu 
a avut niciodată vreo rană gravă, nu a dat semne de încetineală, 
de anormalitate sau de orice altceva. Ei bine, nu vi se pare 


normal, atunci când descopăr că cineva îl studiază, să mă întreb 
pur şi simplu de ce este studiat tocmai el? lar dacă Randy este 
un copil deosebit — şi chiar este — nu pare normal să încep a- 
mi pune problema dacă cei ce se interesează de el nu vor vrea 
să îl cerceteze mai amănunţit? 

Culoarea se scurse de pe faţa lui Randolph, iar zâmbetul i se 
transformă într-un rictus de furie. 

— Doamnă Corliss, vreţi să insinuaţi că tocmai COPIL v-a răpit 
băiatul? 

— Nu ştiu, domnule Randolph, replică Lucy cu răceală, dar, 
pentru a nu mă gândi la aşa ceva, ar fi foarte important să-mi 
arătaţi în ce studiu este implicat Randy, împreună cu câteva 
dintre concluziile care au rezultat din această cercetare. Nu am 
pretenţia că voi înţelege despre ce este vorba, dar voi reuşi să 
găsesc pe cineva care să se priceapă. Şi, cu toate că nu sunt 
sigură de acest lucru în momentul de faţă, am impresia că ceea 
ce aţi făcut dumneavoastră, fără să aveţi consimţământul meu 
sau al lui Randy, poate fi calificat drept amestec în viaţa noastră 
privată. 

Randolph se aşeză din nou în scaunul său. Îşi trecu mâna prin 
păr cu un gest necontrolat. 

— Doamnă Corliss, nu-mi dau seama ce pot face pentru 
dumneavoastră, spuse el în cele din urmă. Dar, bineînţeles, îmi 
voi da toată silinţa. Ne va lua ceva timp pentru a afla în care 
anume dintre sondajele noastre este prins Randy şi pentru a 
întocmi un raport pentru dumneavoastră. Credeţi-mă, o vom 
face. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva, iar COPIL 
funcţionează de aproape douăzeci de ani. Dar vă pot spune încă 
de pe acum că noi nu avem nimic de a face cu dispariţia fiului 
dumneavoastră. 

— Cât timp vă va lua? întrebă Lucy. 

— Vreo două zile. 

Lucy se ridică. 

— Atunci aştept să mă căutaţi, domnule Randolph. Poimâine? 

— O să vă dau un telefon, doamnă Corliss. Dacă vreţi să lăsaţi 
adresa secretarei mele... 

Lucy îi aruncă un zâmbet de gheaţă. 

— Voi face asta, domnule Randolph, deşi îmi vine greu să 
cred că ar fi necesar. Sunt convinsă că pe undeva, prin dosarele 
dumneavoastră, există şi adresa mea. 


Îşi luă geanta şi, fără să-i mai ofere mâna lui Randolph, părăsi 
încăperea. 

După plecarea ei, Paul Randolph se aşeză cu greutate la 
biroul său. Transpiraţia îi năpădise fruntea. 

Lucrul de care se temuse dintotdeauna începea să se 
întâmple. 


Randy Corliss îşi petrecea după-amiaza jucând un joc pe care 
încă nu îl înţelegea prea bine. Era un fel de de-a v-aţi 
ascunselea amestecat cu leapşa, dar mai era ceva, de care 
Randy nu era chiar convins că-i plăcea. 

Jocul începuse destul de simplu. 

Unul dintre băieţi se punea şi trebuia să numere până lao 
sută, în timp ce ceilalţi băieţi o luau la goană şi se ascundeau. 
Apoi, cel care se pusese începea să umble după colegii săi. 
Când îl zărea pe vreunul dintre ei, îi striga numele, după care 
începea să alerge după el, încercând să-l atingă. Dacă reuşea, 
era rândul acestui băiat să se pună. 

Şmecheria era că, din momentul în care băiatul care se 
pusese striga numele celui pe care avea să-l urmărească, ceilalţi 
puteau să iasă din ascunzişurile lor şi să-l ajute pe cel urmărit. 
Dintr-o dată, cel care se pusese se transforma din vânător în 
vânat. 

Randy făcuse prima sa greşeală încă de la începutul jocului. 
Când numărătoarea începuse, o luase la goană de unul singur, 
în timp ce ceilalţi rămăseseră grupaţi. Işi găsise ascunzişul 
adânc în pădure, lângă luminiş. Se pusese pe aşteptat, convins 
că nu va putea fi găsit, atent să audă numele celui ce avea să 
fie strigat, moment în care putea să-şi părăsească vizuina. 

Se scurseră minute interminabile, iar Randy încerca să-şi 
închipuie ce se întâmpla. În cele din urmă scoase capul din 
ascunzătoare, dându-şi seama abia atunci că Adam Rogers, cel 
care se pusese, se afla la numai câţiva metri. 

— Randy! strigă Adam, iar urmărirea putea să înceapă. 

Şi chiar atunci Randy îşi dădu seama de greşeală. Ceilalţi 
băieţi, strânşi toţi la un loc, erau prea departe pentru a-l putea 
ajuta. În câteva secunde Adam îl târî la pământ, ţipând de 
bucurie pentru victoria câştigată chiar din prima repriză. 

Acum Randy trebuia să se pună. 


Numără până la o sută cât putu de repede, apoi se uită în jur. 

Nu vedea pe nimeni. 

Se îndepărtă de locul de joacă, aflat lângă clădirea principală, 
şi o luă peste pajişte, scormonind cu ochii printre copaci, în 
căutarea vreunui semn lăsat de colegii săi. 

Nimic. 

Intră în pădure, căutând cu atenţie, dându-şi seamă că 
trebuia să găsească vreun băiat care fugise singur, dacă voia să 
aibă şanse de câştig. 

Apucă să-l zărească pe Adam şi era pe cale să-i strige 
numele, dar după aceea îl văzu pe unul dintre ceilalţi băieţi, 
anume pe Jerry Preston, uitându-se la el pe furiş din spatele unui 
copac aflat la numai câţiva paşi distanţă. Prefăcându-se că nu-l 
văzuse pe niciunul dintre ei, Randy se afundă mai mult în 
pădure. 

Se oprea la fiecare câteva secunde, ascultând, convins că toţi 
ceilalţi băieţi mergeau pe urmele lui, chiar dacă nu reuşea să-i 
audă. 

Apoi, chiar în faţa lui, îl văzu pe Eric Carter, părul său roşu 
dându-l de gol, ghemuit într-un pâlc de dafini, în apropierea 
gardului. Se apropie mai mult, prefăcându-se că nu-l văzuse pe 
Eric. 

Se uită înapoi, cercetând pădurea din spatele său, în căutarea 
celorlalţi. Linişte totală. 

Când, după judecata lui, se apropiase destul de mult, lăsă 
deodată să-i scape un strigăt: 

— ERIC CARTER! 

Se năpusti spre Eric, care ţâşni din tufa de dafini şi o luă la 
goană paralel cu gardul. Pentru o clipă Eric păru că se 
distanțează, însă după aceea Randy începu să recupereze. 
Aproape că îşi ajunsese prada, când trei băieţi ieşiră pe 
neaşteptate din pădure, în goană, unul dintre ei puţin înainte, 
altul în dreptul lui, celălalt ceva mai în urmă. 

Randy căzuse din nou într-o capcană. 

Se întoarse pentru a-l întâmpina pe Adam, care se afla cel mai 
aproape de el, dar Adam se opri brusc, iar Randy simţi o lovitură 
din spate. Se împiedică, apoi căzu pe jos, în timp ce Billy 
Mayhew şi Jerry se aruncau peste el. În depărtare, Eric Carter se 
oprise din alergare iar acum se uita la lupta care începuse cu 
faţa luminată de un zâmbet. 


Randy se luptă cu toate puterile lui, dând cu mâinile şi cu 
picioarele, dar fără vreun folos. 

— Aruncaţi-l în gard, propuse Jerry. Asta o să-l termine. 

Brusc băieţii se dădură la o parte de pe el, dar Adam continua 
să-l ţină cu forţă de umeri, iar Billy şi Jerry îl luară fiecare de 
câte un picior. 

— La trei! ţipă Adam. 

Băieţii începură să-l legene pe Randy, cu Adam numărând în 
cadență. 

La trei îi dădură drumul, iar Randy fu aruncat în gard. 

Urmă un duş de steluțe, iar aerul se umplu dintr-o dată de 
mirosul de carne pârlită. 

Randy căzu pe pământ. 

Jocul se termină, iar băieţii se strânseră în jurul lui Randy, 
holbându-se la el cu curiozitate. Adam Rogers se uită la Billy 
Mayhew. 

— Crezi c-or să ne facă ceva? 

Billy ridică din umeri. 

— Data trecută nu ne-au făcut. De ce ne-ar face acum? 

Apoi, sporovăind între ei, băieţii o porniră din nou printre 
copaci, îndreptându-se spre Academie, lăsându-l pe Randy să 
zacă pe pământ, lângă gardul electrificat. 


Sally Montgomery îşi petrecuse cea mai mare parte a week- 
end-ului în biroul ei de la Eastbury College. Ceea ce făcea, ştia 
asta, era probabil ilegal. In orice caz, era lipsit de etică, dar nu-şi 
pierduse prea mult timp făcându-şi probleme din această cauză. 
In schimb, îşi dedicase toată această perioadă descoperirii 
codurilor de acces care i-ar fi permis să intre în memoria 
computerului Spitalului Municipal din Eastbury. La fel ca în cazul 
celor mai multe programe, se punea problema de a încerca şi de 
a elimina treptat greşelile. Pentru oricine altcineva, ar fi fost un 
lucru aproape imposibil; pentru Sally nu era vorba decât de a 
afla cum erau construite codurile, după care urma să pună 
computerul să testeze toate posibilităţile, în cadrul regulilor 
stabilite. Codul, atunci când îl descoperi, se dovedea a fi ridicol 
de evident. 

A-R-H-I-M-E-D-E. ARHIva MEDicală Eastbury? Posibil, într- 
adevăr. Când în cele din urmă descoperi codul, i se păru că în 


această eră a acronimelor ar fi trebuit să fie în stare să şi-l 
imagineze şi fără ajutorul computerului. 

Acum, luni dimineaţa, trecea în revistă fişele medicale, 
încercând să afle dacă într-adevăr copiii aflaţi sub urmărirea lui 
COPIL fuseseră selecționați în mod aleatoriu. 

Incepu prin a cere computerului să caute dosarele şi să pună 
la un loc un anume eşantion de copii. 

Anume cei care erau anchetați de Centrul de Observaţie a 
Patologiilor Infantile Latente. 

Copiii care muriseră de SIMS. 

Copiii ale căror fişe medicale nu prezentau nicio problemă de 
sănătate. 

O luă din urmă cu douăzeci de ani. Fără ajutorul 
computerului, ar fi avut nevoie de luni întregi numai pentru a 
strânge toate aceste date. 

Acum, după numai două ore de muncă, Sally începu să vadă 
un text ieşind din imprimantă. 

Computerul întocmise eşantionul pe care îl ceruse Sally şi 
începu să lucreze pe el. 

Până cu zece ani în urmă nu exista nicio diferenţă sesizabilă 
între copiii studiaţi de COPIL şi populaţia de vârsta copilăriei 
aflată sub îngrijire medicală în întreaga ţară. 

Atât în eşantionul lui COPIL, cât şi în întreaga populaţie exista 
acelaşi procentaj, calculat în diferite perioade de timp, de boli ca 
oreion, pojar sau varicelă. 

Acelaşi procentaj din fiecare grup prezentase o incidenţă 
similară a problemelor psihice. 

Sub un procentaj egal, copiii căzuseră victime ale SIMS. 

In mod repetat, lucrurile stătuseră la fel. Din câte reuşi Sally 
să-şi dea seama, sondajele făcute de COPIL implicaseră copii 
aleşi absolut aleatoriu, dintre toţi nou-născuţii de la Spitalul 
Municipal din Eastbury. 

Dar după aceea, cu zece ani în urmă, lucrurile începuseră să 
se schimbe. 

incidenţa sindromului infantil al morţii subite părea să fi 
crescut printre copiii din Eastbury, în mod special printre cei 
născuţi la Spitalul Municipal. 

Sally ştia că în sine o astfel de constatare nu avea nicio 
însemnătate din punct de vedere statistic. 

Ceea ce avea un înţeles era faptul că, în cadrul întregului 


eşantion de copiii din Eastbury, SIMS se amplificase cu patru 
procente. 

In cadrul eşantionului de copii studiaţi de COPIL, SIMS se 
amplificase cu aproape zece procente. 

Mai mult decât atât, componenţa grupului de copii ce 
fuseseră loviți de SIMS se schimbase. În primii zece ani 
sindromul apăruse cu o frecvenţă egală la feţe şi la băieţi. Însă 
cu zece ani în urmă statisticile începuseră să o ia razna, iar 
fetiţele nou-născute deveniseră mult mai frecvent victime ale 
sindromului, faţă de băieţii de aceeaşi vârstă. lar în rândul 
eşantionului de copii studiaţi de COPIL raportul dintre numărul 
fetiţelor şi băieţilor morţi de SIMS era şi mai mare. 

Sally scoase pe imprimantă lista eşantionului, precum şi 
celelalte liste, împreună cu ciudata corelare dintre ele. Apoi îşi 
concentră atenţia către celălalt grup care o interesa, şi anume 
acei copii ale căror fişe medicale se remarcau prin excelenta 
stare de sănătate a celor pe care îi reprezentau. Aici Sally se lovi 
de o dificultate. Prea mulţi dintre copii se mutaseră pur şi simplu 
de-a lungul anilor din Eastbury, iar fişelor lor medicale se 
terminau brusc, urmând a fi continuate în alte colţuri ale ţării. 
Locuri în care Sally nu avea un acces prea facil. 

Găsi totuşi o soluţie. Se părea, chiar şi din dosarele abia 
schiţate, că de-a lungul ultimilor zece ani proporţia copiilor cu o 
sănătate remarcabilă crescuse şi pe listele lui COPIL. 

Sally Montgomery scoase din nou listele pe imprimantă. 

Spre prânz îi ceru computerului să îndeplinească o nouă 
sarcină. 

Fiind date toate datele din fişele medicale, programă 
computerul să stabilească dacă într-adevăr subiecţii urmăriţi de 
COPIL în cadrul sondajelor fuseseră aleşi în ultimii ani în baza 
unei selecţii aleatorii sau nu. 

Minutele se scurgeau încet, în timp ce computerul începu să 
prelucreze toate materialele pe care le stocase în memoria sa. 
In cele din urma monitorul de pe consola din faţa lui Sally prinse 
viaţă. 

Răspunsul computerului strânse lacrimi în ochii lui Sally. Ca 
prin ceaţă, citi din nou rezultatul final dat de computer: 

Informații insuficiente pentru a realiza determinarea. 

Sally închise monitorul, adună toate foile scoase de 
imprimantă, rezultatul muncii întregii dimineţii, şi plecă de la 


birou. 

Toată munca ei, după părerea computerului, fusese fără 
rezultat. Şi totuşi, era convinsă că cel care se înşela era 
computerul. Apoi, când se gândi mai bine, ajunse încetul cu 
încetul la concluzia că totuşi computerul nu afirmase clar că 
sondajul făcut de COPIL avea o bază aleatorie. Pur şi simplu 
refuzase să dea un răspuns ferm la întrebare. _ 

Asta era problema cu computerele. Erau prea obiective. Intr- 
adevăr erau absolut obiective. 

Însă COPIL, şi Sally era sigură de asta, nu era absolut obiectiv. 
Sondajul, era convinsă, nu era decât o acoperire pentru altceva. 

Pentru o conspirație. 

Dar va fi în stare să demonstreze asta? 

Nu ştia. 

Tot ce ştia era că i se făcea cu atât mai frică cu cât afla mai 
multe lucruri. 


CAPITOLUL 16 


Steve Montgomery se opri în faţa porţii casei soacrei sale, 
întrebându-se dacă era într-adevăr o decizie corectă aceea de a- 
i împărtăşi problemele lui Phyllis Paine. Când îi venise ideea de 
a vorbi cu ea despre Sally, alungase imediat acest gând. Insă 
după aceea, chiar în dimineaţa asta, se răzgândise. In definitiv, 
cine o cunoştea pe Sally mai bine decât propria ei mamă? 

Apăsă pe butonul de lângă intrare şi ascultă cântecul scurt al 
soneriei. Neprimind niciun răspuns, mai apăsă o dătă. Apoi, 
tocmai când era pe cale să plece, uşa se deschise, iar Phyllis, cu 
ochii încercuiți de roşeaţă, faţa arătându-i dintr-o dată 
adevărata vârstă, se uită lung la el. 

— Steve! 

Ochii îi fugiră de jur-împrejur, căutând-o pe Sally, apoi 
sprâncenele i se încruntară, căci nu ştia ce să creadă. 

— Sally nu este cu tine? 

— Nu. 

Fără să-i mai ofere vreo explicaţie, Steve o întrebă dacă putea 
să intre, iar Phyllis se dădu repede la o parte. 

— Bineînţeles. lartă-mă, Steve. Mi-e teamă că... ăă... că n-am 


avut o zi prea bună. 

După o pauză, Steve spuse: 

— Poate că ar trebui să vin altă dată. 

— Nu, nu. 

Închise uşa şi îl conduse pe Steve în camera de zi. 

— Tocmai făceam curăţenie, aruncam câteva lucruri. 

Oftând obosită, se aşeză pe marginea canapelei şi continuă: 

— Câteva rochiţe pe care le făceam pentru Julie. Erau în 
camera de lucru, gata croite. Mă trezesc în fiecare noapte, 
simţindu-mă vinovată pentru că nu le-am terminat. 

Buzele i se răsuciră într-un surâs dezolant. 

— Ştii cum sunt eu — o dată ce am început un lucru, nu mă 
las până nu-l termin. În orice caz, m-am trezit în puterea nopţii, 
m-am dus în camera de lucru să le termin, şi abia când m-am 
apucat de ele mi-am adus aminte... ce s-a-ntâmplat. Aşa că 
tocmai le-am aruncat. Le-am pus pur şi simplu în găleata de 
gunoi. 

Ochii ei, reflectând o nesiguranţă pe care Steve nu o mai 
văzuse vreodată, îi căutară pe ai lui. 

— Poate că n-ar fi trebuit să fac asta, spuse ea în şoaptă. Şi 
totuşi, nu m-am putut gândi la altceva. Cred că a fost ceva 
simbolic. Un fel de a mă convinge singură să dau piept cu 
realitatea, cu ceea ce s-a întâmplat. 

Îşi îndreptă brusc spatele şi îşi puse mâinile în poală. 

— Dar nu pentru asta ai venit aici, nu-i aşa? 

Nesiguranţa îi dispăru din ochi, pentru a fi înlocuită cu 
ascuţimea pătrunzătoare cu care era obişnuit Steve. 

— E vorba de Sally, nu-i aşa? 

Steve se foi jenat şi confirmă cu o mişcare a capului. 

— Lucrurile nu merg prea bine, nu-i aşa? Vreau să spun, chiar 
luând în calcul circumstanţele? 

— Nu, făcu Steve. Şi am început să mă întreb ce este de 
făcut. 

Sprâncenele lui Phyllis se ridicară. 

— În legătură cu Sălly? 

— Am primit vineri un telefon de la doctorul Wiseman. Era 
îngrijorat din cauza ei... Încearcă să evite faptul că moartea lui 
Julie nu poate fi explicată, încercând să demonstreze că ceva s-a 
întâmplat totuşi. Ceva care să aibă şi o rațiune. 

— Înţeleg, făcu Phyllis. Şi tu ce crezi? 


— Nu ştiu ce să mai cred. Abia de am văzut-o în timpul week- 
end-ului. A stat mai mult la birou, iar când a ajuns acasă s-a 
ascuns în camera de oaspeţi şi nu a vrut să-mi spună ce făcea 
acolo. Dar sunt sigur că era ceva în legătură cu... 

Se poticni, apoi continuă cu hotărâre: 

— Ceva în legătură cu Julie. Pe urmă a tot vorbit cu Lucy 
Corliss. 

— Lucy Corliss? De unde ştiu numele... Ah! Mama băiatului 
care a dispărut. Cum îl chema? 

— Randy. Era prieten cu Jason. Dar nu despre asta vorbea cu 
doamna Corliss, cel puţin nu în mod direct. Se pare că atât Jason 
şi Randy, cât şi Julie, se aflau în evidenţa nu ştiu cărui grup din 
Boston. 

Phyllis îşi arcui sprâncenele cu scepticism. 

— Şi ce este anormal în asta? În zilele noastre se pare că 
cineva ne studiază pe fiecare dintre noi, tot timpul. 

Apoi expresia i se schimbă: 

— Ah, Dumnezeule, doar nu a ajuns la cine ştie ce teorie 
despre vreo conspirație? 

— Păi, n-aş vrea să merg până la... 

— Aşa e, sau nu? 

— Mi-e teamă că da, răspunse Steve, încovoindu-şi umerii. 

Phyllis dădu cu tristeţe din cap. 

— Ai vorbit cu Arthur despre asta? întrebă ea. 

— Nu. Am vrut prima dată să vorbesc cu tine. Cred că mi-era 
teamă că doctorul Wiseman ar putea să vadă în ceea ce face 
Sally vreun fel de... nu ştiu ce. De manifestare nevrotică. 

Scoase un geamăt, apoi continuă: 

— Of, Dumnezeule, Phyllis, nici nu-mi vine să cred că purtăm 
discuţia asta. 

— Şi totuşi, asta facem, replică Phyllis cu fermitate. Şi dacă 
tot am ajuns aici, întrebarea care se pune este ce putem să 
facem? Vrei să vorbesc eu cu Arthur? 

— Ai putea? 

Acum fu rândul lui Phyllis să ofteze. 

— Cred că da. Trebuie oricum să vorbesc cu el. Mi-e teamă că 
m-am purtat cam urât la înmormântare şi nu aveam niciun 
drept. Îi datorez nişte scuze. O să trec pe la clinică în după- 
amiaza aceasta. 

— Mi-ai face un mare serviciu, zise Steve. Ştiu că nu-ţi place 


v 


Să... 
Phyllis îl întrerupse cu o mişcare a mâinii. 

— Nu te mai prosti. Ştii că încerc să nu mă bag, dar sunt 
mama lui Sally şi sunt îngrijorată din pricina ei, chiar dacă mă 
străduiesc să nu se vadă. 

Expresia i se transformă vag, iar ochii îi căzură cercetător 
asupra lui Steve. 

— Cu tine cum e? Te simţi bine? Arăţi groaznic. 

— Încerc să fac faţă. 

— Vezi să te ţină tot aşa, spuse Phyllis. 

Se ridică pentru a-şi conduce ginerele la uşă. 

— Tu eşti bărbat, Steve, iar Sally va trebui să se sprijine pe 
tine. 

Vocea îi scăzu, ca şi cum ar fi vrut să-i destăinuie un secret: 

— Am avut mereu impresia că Sally nu este chiar atât de 
puternică pe cât ar părea, să ştii. Mi s-a părut întotdeauna că în 
Sally se ascund nişte tensiuni care, în circumstanţe nefericite... 

Căzu brusc în tăcere şi, în timp ce pleca de acolo, Steve 
realiză că soacra lui considera că îi spusese deja prea multe. 


— Mai vrei nişte cafea? întrebă Sally. 

Lucy Corliss refuză cu o mişcare a capului. 

— Ceea ce aş vrea cu adevărat ar fi un pahar de tărie, dar să 
fiu a naibii dacă m-apuc de băut atât de devreme. 

Ceasul arăta trei şi douăzeci şi ea stătea la masa din 
bucătăria lui Sally de aproape două ore. Răsfoi teancul de foi 
ieşite de pe imprimanta computerului, apoi se lăsă pe spate şi 
îşi încrucişă mâinile pe piept. 

— Aşadar toate astea ar putea să însemne ceva, după cum ar 
putea să nu însemne nimic, spuse ea. 

Sally îi explicase deja care era înţelesul evaluării făcute de 
computer asupra muncii ei. 

— Înseamnă, insistă Sally. Sunt sigură de asta. Atâta doar că 
blestematul de computer nu poate să o dovedească. 

— Aşa că nu am ajuns niciunde, zise Lucy. Se pare că ceva se 
întâmplă, dar nu puteam să dovedim. Şi poţi să bagi mâna în foc 
că de la Randolph n-o să mai scoţi nimic. Doamne, cât îi urăsc 
pe nenorociţii ăştia simandicoşi. 

— Dar a spus că o să-ţi dea ceva. 


— Ah, sigur. Dar pot să pun pariu că, orice mi-ar da, numai 
adevărul n-o să fie. Dacă nu era niciun secret în legătură cu 
ceea ce fac, atunci de ce nu ne-au anunţat că vor să ne studieze 
copiii? Pentru că n-au făcut-o, adăugă Lucy cu amărăciune. Eu 
fac parte dintre oamenii care nu aruncă absolut nimic. Păstrez 
până şi notele de plată de la spălatul scutecelor lui Randy. Au 
început să se îngălbenească, dar încă le mai ţin. Oricum, am 
căutat peste tot — nu mi-a scăpat absolut nimic! Nu am găsit 
nimic despre sondaj, niciun formular, nicio cerere de 
încuviinţare, nimic, şi ştii ceva, Sally? Cu cât mă gândesc mai 
mult la asta, cu atât mă apuca furia mai tare. Chiar dacă nu ar 
avea nimic de-a face cu dispariţia lui Randy, toată chestia asta 
mă dă peste cap. Vreau să spun, dacă îi urmăreau pe Randy şi 
Jason, ba chiar şi pe Julie, atunci cum rămâne cu noi? Suntem 
urmăriţi cu toţii? Nimeni dintre noi nu mai are dreptul la viaţa lui 
privată? E înspăimântător. 

— Este noua epoca în care trăim, spuse Sally încet. Nu cred 
că poate cineva să facă ceva mai mult decât să încerce să se 
obişnuiască. Dar ce facem cu toate astea? întrebă ea, arătând 
spre liste. Trebuie să facem ceva cu ele. 

Lucy avu dintr-o dată o idee. 

— Pot să le iau cu mine? întrebă ea. 

Sally se încruntă. 

— Pentru ce? 

— Vreau să le arăt cuiva, răspunse Lucy. 

Sally era pe cale să-i mai pună o întrebare, dar Lucy o apucă 
de mână. 

— Ai încredere în mine. S-ar putea ca până la urma să apar în 
ochii lumii drept o proastă, dar n-ar avea niciun rost să se 
întâmple asta şi cu tine. 

Uşa din spate se dădu cu putere într-o parte şi apăru Jason. 

— Bună, mami. Strigă el. M-am... 

Apoi o văzu pe Lucy şi cuvintele i se stinseră pe buze. 

— Bună ziua, doamnă Corliss, continuă Jason. 

Avu brusc o expresie plină de speranţă. 

— S-a întors Randy? 

Lucy trebui să facă un efort pentru a-şi stăpâni lacrimile care 
îi năpădiră ochii la auzul numelui lui Randy, dar se strădui să 
zâmbească. 

— Nu încă, răspunse ea, dar sunt sigură că n-o să mai dureze 


mult. Ţi-e dor de el? 

Jason confirmă cu o mişcare solemnă a capului. 

— E cel mai bun prieten al meu. Sper că n-a păţit nimic. 

Lucy se ridică brusc, luă în mână foile de hârtie şi o porni spre 
uşă. 

— Voi avea grijă de ele, Sally, promise ea. 

Apoi, înainte ca Sally sau Jason să poată să mai spună ceva, 
dispăru. Sally, aşezată încă la masa din bucătărie, întinse 
mâinile către fiul ei. 

— Vino-ncoace, spuse ea încet, iar Jason, cu toate că nu prea 
ştia ce voia de la el, se lăsă îmbrăţişat. 

— Te iubesc, spuse Sally în şoaptă. Te iubesc atât de mult. 

Jason, răsucindu-se în braţele ei, ridică dintr-o dată privirea şi 
zâmbi. 

— De ajuns de mult ca să mă laşi să fac o mântuială? 

Dintr-un motiv sau altul, mina diavolească de pe faţa fiului ei 
făcu să se rupă tensiunea sub care Sally trăia de mai bine de o 
săptămână, şi începu să râdă. 

— Sigur, răspunse, dându-i drumul lui Jason şi ridicându-se. 
De fapt, mântuială este cea mai bună idee pe care am auzit-o 
pe ziua de astăzi. 

Jason o urmări pe Sally, care amestecă într-o oală laptele, 
zahărul şi ciocolata, adăugă puţină sare, apoi o puse pe aragaz. 

— Vrei să o urmăresc cu termometrul? întrebă Jason. 

— N-ai decât, dacă asta vrei, spuse Sally, ridicând din umeri. 
Dar până acum n-a dat niciodată în foc, nu-i aşa? 

— Nu, fu de acord băiatul, dar în cartea mea de chimie scrie 
că trebuie întotdeauna să-ţi verifici echipamentul înainte să 
începi o experienţă. 

— La vârsta mea, făcutul unei mântuieli nu mai este o 
experienţă. 

Jason umplu o altă oală cu apă, puse în ea termometrul cel 
lung, special pentru prăjituri, şi o aşeză pe ochiul rămas liber. 
Apoi roti butonul până la fierbinte şi, în timp ce aştepta ca apa 
să dea în clocot, pescui o sticlă de suc din frigider. Sally se uită 
la el cu asprime. 

— Dacă bei aia, n-o să te măi las să râcâi coaja de pe oală, îl 
avertiză ea. 

Jason aruncă o privire spre aragaz, unde mântuială abia 
începea să se încălzească, apoi la sticla din mâna lui, care era 


tocmai bună de băut. 

— Of, mami, mormăi Jason. 

— Gândeşte-te bine. 

Cu inima îndoită, băiatul puse sucul înapoi în frigider. 

— Tati m-ar fi lăsat să-l beau, se plânse el în timp ce se 
întorcea pentru a verifica oala cu apă. 

Incepea să fiarbă şi se urcă pe un taburet de bucătărie pentru 
a urmări termometrul. 

Arăta 92 de grade, dar, chiar în timp ce se uita la el, reuşi să 
vadă mercurul urcând. Atenţia i se mută la vasul cu prăjitura. Şi 
aceasta începea să fiarbă. 

— Termometrul va fi gata imediat. 

Sally ungea o oală cu unt. Ridică privirea şi zâmbi când văzu 
cu câtă concentrare urmărea Jason termometrul. 

— Când ajunge la o sută de grade, lasă-l să mai stea puţin. 
Dacă nu mai urcă, înseamnă că funcţionează bine. După aceea 
poţi să-l muţi în oala cu prăjitura. Dar ai grijă să nu amestec! în 
ea. 

— Ştiu, făcu Jason cu o voce plină de dispreţ. Dacă o 
amesteci, coagulează. Toată lumea ştie asta. 

— Tu nu ştiai până nu te-am învăţat eu, îl cicăli Sally. 

Incepu să spargă nişte nuci, urmărindu-l însă cu un ochi pe 
Jason care, câteva momente mai târziu, mută termometrul din 
vasul cu apă fiartă în cel cu prăjitura. 

— Acum nu trebuie să laşi prăjitura să treacă de o sută 
unsprezece grade. 

Jason, având ochii lipiţi de mercurul care urca, nu-i dădu 
atenţie. 

Urmări cum temperatura ajunse la 109 grade, apoi la 110. 
Tocmai voia să coboare de pe taburet, gata să dea la o parte 
oala de îndată ce avea să se încălzească cu încă un grad, însă 
dintr-o dată temperatura păru că o ia razna. 

In timp ce coloana de mercur a termometrului trecu de 111 
grade, ridică oala şi căută cu piciorul stâng stinghia taburetului, 
care ar fi trebuit să se afle acolo. 

Nu o găsi. 

Speriat, încercă să pună oala înapoi pe aragaz, dar era prea 
târziu. Işi pierdu echilibrul şi se rostogoli pe podea, ţinând încă 
în mâna dreaptă oala cu crema înfierbântată. Ţipătul lui de 
groază o făcu pe Sally să se uite la el chiar în momentul în care 


lichidul clocotit se vărsă pe braţul lui Jason şi se întinse pe jos. 

Sally îşi reprimă ţipătul care stătea să iasă din propriul ei gât. 
Lăsă cuțitul să-i cadă, îl ridică pe Jason de pe jos şi, instinctiv, îl 
duse către chiuvetă. Apoi deschise apa rece, ţinând braţul 
băiatului sub jet. 

In timp ce crema cafenie se spăla, putu să vadă arsurile de 
dedesubt. 

Jason, ciudat de cuminte, îşi privea braţul. 

— De ce nu doare? întrebă el. De ce nu doare? 

Oprindu-se numai pentru a lua în fugă cheile maşinii de pe 
masă şi pentru a înfăşura braţul copilului într-un prosop, Sally îl 
trase în grabă pe Jason spre uşa din spate. La câteva clipe după 
aceea erau în drum spre spital. 

Ultima dată ajunsese prea târziu, iar fiica ei murise. 

De data aceasta nu va mai întârzia. 

Jason era acum singurul ei copil; nu va îngădui să i se 
întâmple ceva. 

Cu Jason care stătea tăcut alături de ea, având braţul băgat în 
prosopul de bucătărie, Sally goni de-a lungul străzilor din 
Eastbury. 


Arthur Wiseman tocmai o conducea pe Phyllis Paine la 
maşină. Discutaseră timp de aproape o oră, dar nu ajunseseră la 
nicio concluzie. Tot ceea ce stabiliseră era că, pe parcursul 
următoarelor câteva săptămâni, trebuiau să fie foarte atenţi la 
ceea ce se întâmpla cu Sally. lar în momentul acela, când 
tocmai treceau de camera de gardă, îi auziră vocea. 

— Dar am văzut cu ochii mei, domnule doctor Malone, spunea 
ea, cu o voce stridentă şi faţa aprinsă de furie. Vă spun că am 
văzut arsurile. Cum puteţi să-mi spuneţi că totul este în regulă 
cu el? Nu e absolut deloc în regulă! S-a opărit! Nu puteţi să 
înţelegeţi asta? 

— Cine? întrebă Phyllis. 

Sally se răsuci pe călcâie şi se uită cu surprindere la mama ei. 

— Cine s-a opărit? repetă Phyllis. 

— Mamă, ce cauţi aici? 

— Nu contează asta, replică Phyllis. S-a întâmplat ceva cu 
Jason? 

Sally confirmă cu o mişcare a capului, în timp ce ochii i se 


umplură de lacrimi. 

— Făceam o mântuială. A alunecat şi mântuiala i s-a vărsat 
toată pe mână. 

Începu dintr-o dată să plângă în hohote, iar Phyllis o strânse în 
braţe. 

— Of, mamă, a fost îngrozitor. Şi a fost vina mea. Trebuia să o 
fi făcut singură. 

— Linişteşte-te, fetiţo, făcu Phyllis, aproape cântând. 

Ochii i se mutară către Mark Malone, care stătea deoparte, 
dând încet din cap. 

— Cât e de grav, domnule doctor? 

Malone ridică din umeri. 

— Nu-i nici pe departe atât de grav, doamnă Paine. De fapt, 
nu se vede mai nimic. 

Expresia lui Phyllis Paine se înăspri, sprâncenele strângându-i- 
se într-o încruntare. 

— Stai puţin, tinere. Dacă oala aia de mântuială dăduse în 
clocot, băiatul trebuie să fie opărit rău. Unde este? 

Malone arătă cu capul spre o mică sală de tratament. Phyllis o 
aşeză pe Sally pe un scaun, apoi o luă cu paşi mari către uşa 
respectivă. Il găsi pe Jason în încăperea aceea micuță, la bustul 
gol, stând pe o masă. 

— Bună, bunico, îi spuse băiatul zâmbind. Vrei să-ţi arăt 
mâna? 

Ridică braţul drept pentru a-i fi inspectat. Phyllis se aplecă 
asupra lui, examinându-l cu atenţie. 

— Păi, nu prea arată a cine ştie ce, nu-i aşa? 

Jason confirmă cu o mişcare a capului. 

— Şi abia dacă m-a durut, declară el cu mândrie. Termometrul 
arăta o sută unsprezece grade. Era în stadiul mingii moi, cum i 
se spune. Înseamnă că, dacă torni mântuială în apă rece... 

— Ştiu ce înseamnă, zise Phyllis cu severitate. Şi mai ştiu şi ce 
poate să-i facă o cremă atât de clocotită unui băieţel ca tine. 
Rămâi acolo unde eşti, tinere. 

li dădu drumul la mână şi se întoarse în sala de aşteptare. 
Sally, ştergându-şi ochii cu un tampon de tifon, o privi cu 
nerăbdare. 

— In mod categoric, nu pare să fie cine ştie ce, zise Phyllis. 

Faţa lui Sally se schimonosi. 

— Dar era opărit, şopti ea, aproape pentru sine. M-am uitat şi 


eu, era opărit. 

Pe deasupra capului ei, ochii lui Phyllis se întâlniră cu cei ai lui 
Malone. 

— Am impresia că la mijloc trebuie să fie vreo confuzie, spuse 
ea. Se pare că nepotul meu a fost cel care a urmărit 
termometrul şi mai mult ca sigur că l-a citit greşit. Au fost 
probabil numai şaizeci şi unu de grade. 

Sally ridică încet capul şi se uită cu intensitate la mama ei. 

— Dar nu este adevărat, mamă. Incepuse să fiarbă, iar mâna 
lui Jason avea o arsură groaznică. 

Se ridică şi se duse în sala de tratament. Se întoarse o clipă 
după aceea, ţinându-l pe Jason de mână. 

— Îmi pare rău că nu mă crezi, spuse ea. 

Apoi se întoarse către Malone: 

— Mai există vreun motiv pentru a rămâne aici? 

— Doamnă Montgomery, nu putea să fie atât de grav precum 
aţi crezut. Probabil că eraţi supărată... 

— Bineînţeles că eram supărată, i-o întoarse Sally. Oricine ar 
fi fost în locul meu. Dar am văzut cu ochii mei ceea ce am văzut. 
Acum fiţi bun şi răspundeţi-mi la întrebare. Are nevoie Jason să 
mai stea aici, sau să fie bandajat? 

— Nu... 

— Mulţumesc, spuse Sally cu o voce de gheaţă. 

Se întoarse din nou, fiind pe cale să se adreseze mamei ei, 
dar se opri. Era ceva în felul în care doctorul Wiseman şi mama 
ei se uitau la ea, ceva care o făcea să se simtă ciudat, ca şi cum 
tocmai ar fi dat un examen la care picase. Insă după aceea, 
când cei doi realizară că se uita la ei, îşi schimbară expresia. 
Wiseman întinse mâna spre Phyllis. 

— Ei bine, dacă mai ai nevoie de orice altceva, nu trebuie 
decât să mă suni. Ce-ar fi să luăm masa împreună miercuri? 

— Perfect, Arthur, răspunse Phyllis. 

Se întoarse către Sally: 

— la zi, mergem? Merg după tine până acasă, să te ajut să 
faci curat. 

— Nu-ţi face griji, mamă. 

Vocea lui Sally era rece, dar Phyllis nu o luă în seamă. 

— Fără discuţii! De-aia există mame. 

Însă în timp ce îi conducea pe Sally şi Jason spre parcare, 
aruncă încă o privire înapoi, către Arthur Wiseman. 


Arăta la fel de îngrijorat cum se simţea şi ea. 


Sergentul Carl Bronski se uită pierdut la teancul de hârtii 
ieşite din imprimanta computerului şi ridică din umeri 
nedumerit. 

— Îmi cer scuze, doamnă Corliss, dar mă tem că nu reuşesc 
să vă urmăresc. 

Lucy încercă din nou să-i explice ce însemnau coloanele 
acelea de numere, iar Bronski, la rândul său, ascultă din nou cu 
atenţie. Totuşi, când termină, clătină cu tristeţe din cap. 

— Dar chiar dumneavoastră recunoaşteţi că toate astea nu 
înseamnă mare lucru. 

— Înseamnă că cei de la COPIL au pus ceva la cale, replică 
Lucy. Nu ştiu ce anume, nu ştiu de ce, dar ceva se întâmplă. 

Bronski încuviinţă obosit. Treaba asta ţinea aşa de două ore 
şi, deşi înţelegea foarte bine ce simţea Lucy Corliss, nu vedea ce 
ar fi putut el să facă în legătură cu asta. 

— Dar dacă nu vreţi să-mi spuneţi nici măcar de unde aveţi 
astea şi dacă nu puteţi să-mi explicaţi mai ca lumea ce 
înseamnă ele, atunci ce aşteptaţi să fac? 

— Vreau să aflaţi ce anume făcea COPIL cu băiatul meu, 
spuse Lucy. Vreau să faceţi ceea ce sunteţi pus să faceţi, adică 
să cercetaţi cazul. 

— Dar, doamnă Corliss, nu este nimic de cercetat. Nu-s decât 
câteva pagini cu nişte numere care nu prea înseamnă nimic. Nu- 
i ceva ce aş putea folosi pentru a-mi justifica investigarea unei 
instituţii de mărimea lui COPIL. 

Urmă o tăcere lungă. Lucy se lăsă pe spate în scaun. 

— Perfect, spuse ea, cu o voce dintr-o dată calmă. Ce-ar fi să 
facem altfel? Ce-ar fi dacă aş discuta cu persoanele de la care 
am informaţiile, şi dacă vor fi de acord să vorbească şi cu 
dumneavoastră, să vă explice ce înseamnă toate astea? Veţi fi 
de acord măcar să o... să îi ascultați? 

Pe ea, îşi zise Bronski. Dacă voi fi de acord să o ascult. Dar 
cine o fi? Vreo altă mamă isterică? Dar daca este numai atât, de 
unde a luat materialele acestea? In cele din urmă spuse: 

— În regulă. Vorbiţi cu ea şi, dacă doreşte să discutăm, o s-o 
ascult. 

Părând satisfăcută, Lucy Corliss îşi strânse lucrurile şi părăsi 


secţia de poliţie din Eastbury. Însă multă vreme de la plecarea 
ei Carl Bronski ramase la biroul său, dus pe gânduri. 

ŞI-I aducea aminte foarte bine pe Randy Corliss şi, cu toate că 
nu recunoscuse asta faţă de nimeni, avea propriile sale îndoieli 
că băiatul ar fi fugit de acasă. 

Da, se hotărî el, dacă prietena lui Lucy Corliss va dori să 
discute cu el, o va asculta. 


CAPITOLUL 17 


Randy Corliss zăcea în pat, într-o cămăruţă din spatele 
Academiei, aflată la primul etaj. Respirația îi era constantă şi 
toate aparatele de măsură conectate la trupul său micuţ afişau 
date normale. Braţele, acoperite cu bandaje, se întindeau alături 
de el. O siluetă îmbrăcată în alb plutea parcă pe deasupra lui, 
observându-l îndeaproape, comparând datele afişate de 
aparatele de măsură cu dovezile vizibile pe trupul fizic al 
copilului. 

Ochii lui Randy clipiră uşor, apoi se deschiseră. 

Se uită în sus şi se încruntă nesigur. Tavanul de deasupra lui 
era necunoscut. Nu numai culoarea era alta, dar nici crăpăturile 
din tencuială nu se aflau la locul lor. 

Incercă să-şi aducă aminte ce se întâmplase. Se jucase 
împreună cu colegii lui, iar ei îi făcuseră ceva, ceva care îl 
îngrozise. 

O luase la fugă, după aceea ei îl prinseseră şi... şi mai ce? 

Gardul. Il aruncaseră în gard şi simţise nişte arsuri, după 
care... după care... 

Dar nu mai exista nimic după aceea. De acolo i se rupsese 
filmul. 

Brusc deasupra se ivi lui o faţă şi îl recunoscu pe doctorul 
Hamlin, care părea că-i zâmbeşte. 

— Cum ne simţim? îl auzi întrebând pe Hamlin. 

— Ce s-a întâmplat? ripostă Randy. 

Nu suporta ca oamenii să se poarte ca şi cum s-ar simţi şi ei 
exact la fel. 

— Ai avut un mic accident, îi explică doctorul Hamlin. Cineva 
a lăsat electricitatea conectată la gard, iar tu te-ai împiedicat şi 


ai căzut în el. Dar totul o să fie bine. Foarte bine. 

intinse o mână spre Randy, dar băiatul avu dintr-o dată 
imaginea doctorului Hamlin tăind cu bisturiul prin creierul lui 
Peter Williams. Se trase din faţa mâinii doctorului. 

— Ce-o să se întâmple cu mine? 

— Să se întâmple cu tine? Ce-ar putea să ţi se întâmple? 

— N-nu ştiu, se bâlbâi Randy. 

Apoi descoperi, în sfârşit, că braţele îi erau bandajate. 

— Am păţit ceva la mâini? 

Hamlin zâmbi din nou. 

— Păi, ce-ar fi să dăm bandajele jos şi să ne uităm? propuse 
el. 

Se aşeză pe un scaun, chiar alături de pat, şi începu să 
desfacă feşile de pe braţele lui Randy. 

Pielea, curată şi cu un aspect sănătos, nu mai prezenta niciun 
semn al arsurilor grave ce erau atât de evidente în după-amiaza 
aceea, când Randy fusese adus acolo. 

Pe parcursul primelor câteva minute, în timp ce examina 
copilul aflat în stare de inconştienţă, Hamlin fusese tentat să 
ceară o cercetare chirurgicală completă, pentru a constata 
efectele produse asupra trupului lui Randy de curentul de 240 
de volţi. Apoi însă, chiar în timpul consultului, funcţiile vitale ale 
copilului începuseră să se amelioreze şi se hotărî să mai 
aştepte. 

Era posibil, în sfârşit, să fie aproape de succes. 

Aşa încât îşi petrecuse ultimele câteva ore observându-l pe 
Randy, urmărind monitoarele care îi fuseseră ataşate copilului. 
lâncet, dar în mod miraculos, pulsul şi respiraţia lui Randy 
reveniseră la normal. Fluctuaţia curentului cerebral, măsurată 
cu ajutorul electro-encefalografului, se stabilizase, ajungând în 
cele din urmă să reflecte din nou o activitate normală. 

lar acum până şi pielea i se vindecase. 

Randy Corliss, care ar fi trebuit să fie mort, era într-o condiţie 
fizică perfectă. 

— Pot să mă întorc în camera mea? îl auzi el întrebând. 

— Păi, de acum, chiar că nu văd de ce nu, fu de acord Hamlin. 
Dar eşti un băieţel tare norocos. Ştiai asta? 

— Dacă eram norocos, nu aveam accidentul, nu-i aşa? întrebă 
Randy, având vocea plină de o suspiciune pe care Hamlin nu o 
prea înţelegea. 


Oare băiatul chiar nu se bucura măcar pentru faptul că era 
sănătos? Ajunse la concluzia că nu va înţelege niciodată 
mentalitatea copiilor. 

— Poate că nu, acceptă el. Dar trebuie să recunoşti că ai fost 
norocos că ţi s-a întâmplat asta aici, unde avem o mulţime de 
doctori. Dacă ai fi fost prin alte părţi, ai fi putut muri. 

Randy se uită în sus la el, cu nişte ochi întunecaţi şi serioşi. 
Lui Hamlin i se păru că băiatul privea undeva, departe, în 
propria lui memorie. 

— Dar oricum o să mor, nu-i aşa? 

Hamlin se încruntă. 

— Ce te face să crezi asta? 

Randy se strânse în aşternuturi, cu ochii rătăciţi prin încăpere, 
ca şi cum nu ar fi vrut să se uite către Hamlin. 

— Merge vorba printre băieţi. Spun că au murit mulţi pe aici. 
Dar cică nu avem voie să vorbim despre asta. Este adevărat? 

Hamlin rămase tăcut, blestemând în gând. Asta era problema 
cu băieţii de vârstă mică. Dacă le spuneai să nu vorbească 
despre un anume lucru, acela devenea invariabil principalul 
subiect de discuţie. lar problema, bineînţeles, era aceea că ceea 
ce spuneau băieţii era adevărat. Până acum toţi băieţii care 
fuseseră aduşi aici muriseră. Dar putea să-i spună asta 
băieţelului din pat? Categoric nu. În schimb, îi bătu liniştitor 
mâna lui Randy. 

— Câţiva dintre băieţii noştri au murit. Dar asta se întâmplă în 
toate şcolile, nu-i aşa? Numai că pot să pun pariu că nu ți se va 
întâmpla şi ţie. Pun pariu că vei fi primul dintre copiii mei 
perfecţi. Şi chiar este momentul să aflăm dacă este aşa. 

In timp ce Randy aştepta cu nelinişte, Hamlin părăsi 
încăperea, apoi se întoarse cu un aparat care pentru Randy nu 
părea să fie mai mult decât o cutie cu un buton pe ea, nişte fire 
şi două mânere strălucitoare din metal. 

— Ce-i aia? se interesă el bănuitor, în timp ce Hamlin conecta 
cutia la o priză supradimensionată din perete. 

— E un reostat, îi explică Hamlin, reţinându-şi cu grijă 
nerăbdarea pe care o simţea şi care se putea da în vileag prin 
vocea sa. Vreau doar să-ţi mai fac o analiză, să văd dacă într- 
adevăr te-ai făcut bine. După aceea te poţi întoarce în camera 
ta. 

— Ce fel de analiză? 


Hamlin ezită. 

— O testare a senzitivităţii, îi explică el în cele din urmă. Tot 
ce trebuie să faci este să te ţii de mânerele astea şi să-mi spui 
când simţi ceva. 

Randy se încruntă la cutie. 

— Ce fel de ceva? 

— Orice. Absolut orice. Căldură, răceală, sau vreo senzaţie de 
orice fel. Pur şi simplu tot ce simţi. În regulă? 

Randy se întrebă ce se putea întâmpla cu el dacă refuza. 
Aveau să-l lege şi pe el în chingi de piele şi să-i fixeze capul într- 
o menghină, aşa cum îi făcuseră lui Peter? Nu ştia, şi ajunse la 
concluzia că cel mai bun lucru pe care putea să-l facă era să se 
conformeze dorințelor lui Hamlin, oricare ar fi fost acestea. Luă 
în fiecare mână câte un electrod. 

George Hamlin porni curentul şi începu să rotească încet 
reostatul, ochii zburându-i de la afişajul acestuia la cadranele 
aparatelor care îl monitorizau pe Randy, iar de la acestea la 
Randy în persoană. 

De-a lungul primelor secunde, în timp ce forţa curentului 
electric ce trecea prin trupul lui Randy creştea constant, băiatul 
nu avu absolut nicio reacţie. 

Apoi, când tensiunea ajunse la 200 de volţi, ochii lui Randy se 
măriră uşor. 

— Gâdilă, spuse băiatul. 

Gâdilă. 

Cuvântul fulgeră mintea lui Hamlin. Cu câteva ore mai 
devreme, o tensiune doar cu puţin mai mare decât aceasta ÎI 
lăsase în stare de inconştienţă şi provocase vătămări grave 
asupra inimii lui, a sistemului nervos şi a creierului. 

lar acum tot ce-i făcea era să-l gâdile. 

Nu numai că regenerarea lui Randy fusese rapidă şi completă, 
dar părea că îşi dezvoltase de îndată o rezistenţă împotriva 
sursei care îi provocase trauma. 

Dintr-o pornire necontrolată, George Hamlin răsuci butonul 
reostatului la puterea maximă. 

Randy Corliss nu făcu decât să chicotească. 

Funcţionase. În sfârşit, funcţionase. Hamlin închise curentul şi 
se asigură încă o dată că Randy avea toate funcţiile vitale în 
stare normală. Apoi deconectă echipamentul de monitorizare şi 
îl strânse pe Randy pe după umeri. 


— Poţi să te întorci în camera ta. S-a terminat totul, şi nu este 
nimic în neregulă cu tine. Absolut nimic. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, ieşi din încăpere. 

După ce Hamlin dispăru, Randy rămase întins o vreme, 
întrebându-se la ce se referise doctorul. Apoi se dădu jos din 
pat, îşi strânse hainele şi merse către uşă. O luă de-a lungul 
holului ce ducea înapoi spre aripa principală a Academiei, dar la 
un moment dat se opri în dreptul unei uşi închise. Se uită într-o 
parte şi în cealaltă şi, nevăzând pe nimeni pe coridor, încercă 
uşa. Era descuiată şi Randy se strecură înăuntru. 

Inăuntru, zăcând pe un pat, cu faţa lipsită de expresie şi 
trupul absolut nemişcat, se afla Peter Williams. Randy se 
apropie încetişor de patul lui. 

Putea să-i audă respiraţia lui Peter, însă era un sunet gol şi 
scrâşnit, ca şi cum ceva s-ar fi înţepenit în gâtul băiatului. 

Deci, Peter nu murise. Peter trăia încă, chiar şi după toate 
cele ce i se întâmplaseră. 

Oare la asta se referise doctorul Hamlin când vorbise despre 
copilul perfect? Că, orice s-ar fi întâmplat cu tine, nu mureai? 

Plecând din infirmerie şi pornind spre camera lui de la etajul 
dormitoarelor, Randy începu să se întrebe dacă voia să fie un 
copil perfect. 

Ajunse la concluzia că nu — în orice caz, nu dacă asta 
însemna s-o sfârşească precum Peter Williams. 


George Hamlin îşi ridică ochelarii cu rame de os şi folosi două 
degete pentru a-şi masa nasul. Făcu gestul mai mult dintr-o 
obişnuinţă decât din vreun alt motiv; nivelul energiei sale era, 
ca întotdeauna, la cote înalte. Era pregătit să lucreze toată 
noaptea. 

Mai întâi, era aparentul succes pe care îl avusese cu Randy 
Corliss. 

Pe urmă, telefonul pe care îl primise din Boston. 

Convorbirea cu Paul Randolph îl tulburase mai mult decât 
lăsase să se vadă. Nu era decât o bagatelă, era convins de asta, 
nimic mai mult decât o mamă supărată ce se agăța de orice pai 
care ar fi putut să o ducă la fiul ei. Chiar şi aşa însă, îl tulburase 
faptul că mama respectivă se dovedise a fi tocmai Lucy Corliss. 
De ce astăzi? De ce să fie ameninţată siguranţa proiectului 


tocmai astăzi, şi tocmai de mama singurului subiect care dădea 
semne să fie un succes? 

Dar îşi uită temerile. Toată această tărăşenie nu însemna, în 
fapt, decât că trebuia pur şi simplu să lucreze mai repede. Luă 
din nou în mână analizele de laborator şi începu să le studieze. 

Problema, ştia bine, avusese întotdeauna de a face cu 
aranjamentul respectiv al legăturilor endonucleice — o 
combinaţie de enzime ce modifica structura genetică a ovulului 
cu foarte puţin timp înaintea concepţiei. In principiu, procesul 
era simplu din momentul în care fuseseră puse la punct 
instrumentele cu care putea fi realizat. Trebuia tăiată o porţiune 
a acidului dezoxiribonucleic — ADN — apoi refăcută, într-o formă 
modificată. Dar trecuseră ani de zile până când Hamlin reuşise 
să perfecteze respectiva combinaţie, ce trebuise testată de 
fiecare dată prin încercări repetate. 

Fuseseră ani de singurătate, de muncă nerecunoscută şi care, 
cel puţin până acum, nu dusese decât la o serie de eşecuri 
totale şi obscure. 

Eşecuri care nu fuseseră, şi nu vor fi vreodată, cunoscute de 
comunitatea ştiinţifica, dar, fără doar şi poate, nişte eşecuri. 

Lui George Hamlin nu-i plăceau eşecurile. 

Se întoarse la prima pagină a raportului şi începu să-l 
recitească. Trecu, pagină după pagină, prin hărţi, corelaţii 
grafice ale cauzelor şi efectelor, analize chimice ale enzimelor 
pe care le folosiseră, trecutul medical al fiecăruia dintre subiecţi, 
pornind de la începutul proiectului. 

Cheia, acum era sigur, se afla undeva în Randy Corliss. Se 
întorsese la pagina care descria analizele genetice ale băiatului. 

Intronii erau cei care îl interesau. 

Răspunsul, fusese întotdeauna convins de asta, se afla închis 
în intronii răspândiţi ca dejecţii genetice de-a lungul dublei 
spirale de ADN. Încă de când începuse să-i studieze, George 
Hamlin respinsese teoria general acceptată care postula că 
intronii nu erau nimic altceva decât o simplă secreție eliminată 
din codurile genetice în timpul realizării procesului de convertire 
a ADN-ului în ARN, şi în cele din urmă mesagerul ARN ce urma 
să dirijeze dezvoltarea celulară. 

Nu, Hamlin stabilise cu mult timp în urmă că intronii erau cu 
totul altceva şi ajunsese în sfârşit la concluzia că erau un fel de 
laborator experimental al evoluţiei, în care natura punea la un 


loc noi combinaţii ale alfabetului genetic, apoi îi punea 
deoparte, astfel încât să nu fie activaţi decât cu excepţia 
accidentelor genetice. Astfel, numai daca experimentul s-ar fi 
dovedit un succes, iar organismul ar fi rămas în viaţă, intronul 
activat, devenit acum exon, avea să fie trecut mai departe 
generaţiilor următoare. 

Ceea ce se hotărâse Hamlin să facă era să găsească un mod 
de activare artificială a intronilor, pentru a-i determina să 
funcţioneze, după care să înveţe cum să-i controleze şi să-i 
folosească. 

Şi, încetul cu încetul, după ani de cercetări, reuşise. 

Atunci începuse experienţele pe fiinţe omeneşti. 

Atunci începuse lucrul în secret şi tot atunci începuseră să 
apară şi eşecurile. 

lar acum, ascuns undeva în trupul mic, dar robust al lui Randy 
Corliss, răspunsul final părea să iasă la iveală. 

Era încă prea devreme pentru a fi sigur, dar de acum nu mai 
era vorba decât să mai treacă vreo câteva luni. 

Tot ceea ce trebuia să se mai întâmple era ca Randy Corliss 
să supravieţuiască. 

Anii de lucru în secret urmau să ia sfârşit, iar George Hamlin 
urma să-şi ocupe locul său în rândul inginerilor geneticieni de 
marcă. 

Ar fi dorit, aşa cum se întâmplase de multe ori de-a lungul 
anilor, să-şi poată continua experimentele în întregime în 
laboratorul său. Dar asta era imposibil. 

Concepţia extrauterină nu era o problemă — combinarea 
spermatozoizilor cu un ovul în exteriorul uterului fusese 
realizată deja cu ani în urmă. 

Problema era că existau atât de mulţi subiecţi, extrem de 
mulţi embrioni ce trebuiau duşi la maturitate şi nici pe departe 
suficiente femei care să fie de acord să poarte sarcina acestor 
copii în eprubetă, mai ales când ştiau perfect de bine că 
respectivele progenituri erau mai mult copiii lui George Hamlin 
decât ai lor şi ai soţilor lor. 

Aşa încât luase o hotărâre. 

ADN-ul din ovul urma să fie modificat in utero, şi nu in vitro. 

Dacă experimentul eşua, părinţii nu aveau de unde să ştie ce 
anume se întâmplase. 

Dacă reuşea, părinţii aveau să crească, în necunoştinţă de 


cauză, o serie de copii cu o sănătate admirabilă, deşi nu cu totul 
umani. 

lar succesul părea să fie iminent. Dacă Randy Corliss 
supravieţuia. 


Cei patru stăteau încordaţi în micuța cameră de zi a lui Lucy 
Corliss: Lucy şi Jim pe canapea, Sally Montgomery şi Carl 
Bronski pe fotolii. 

Pentru Sally nu fusese tocmai uşor să ajungă acolo. După ce 
auzise ce se întâmplase în după-amiaza aceea, atât de la Sally, 
cât şi de la mama ei, Steve sugerase că Sally era surmenată; 
deşi considerase că era un cuvânt ridicol, îl acceptase. Apoi, în 
loc să se mai certe cu el, prin tăcerea ei căzuse de acord că o 
noapte de somn bun ar fi fost lucrul cel mai potrivit pentru ea. 
La câteva minute după aceea o sunase Lucy, pentru a o întreba 
dacă era de acord să-i explice sergentului Bronski ce era cu 
datele scoase de pe computer. Acceptase, dar acela fusese 
momentul în care începuse cearta. lar acum, pe lângă Steve, 
trebuise să-şi mai lămurească şi mama. Phyllis rămăsese 
impasibilă la început, încercând să nu ia în seamă cearta dintre 
cei doi. In cele din urmă însă, cu o voce enervant de raţională, i 
se alăturase lui Steve. 

Sally, afirmase ea, nu trebuia să se lase implicată în 
problemele străinilor. Cu siguranţă, continuase ea după aceea, 
Sally avea deja de făcut faţă unor probleme suficient de mari, 
fără a mai lua în cârcă şi povara lui Lucy Corliss. 

In cele din urmă Sally se săturase. Rămânând cu greu la un 
comportament destul de civilizat, le spusese soţului şi mamei 
unde se ducea şi o zbughise de acasă. 

Acum, după ce le explicase sergentului Bronski şi lui Jim 
Corliss ce credea despre înţelesul datelor ieşite pe imprimanta 
computerului, începuse să-şi pună întrebarea dacă procedase 
corect. 

Una peste alta, realizase ea în cele din urmă, nu existau chiar 
atât de multe asemănări între dispariţia lui Randy Corliss şi 
moartea lui Julie. 

Singura legătură adevărată, într-adevăr, părea să fie faptul că 
ambii copii se aflau sub urmărirea lui COPIL. lar atunci, în vreme 
ce tăcerea coborâse asupra lor, Sally îşi aminti dintr-o dată un 


gând care îi trecuse prin minte în timp ce lucra pe computer în 
dimineaţa aceea. Un fapt care i se învârtea prin minte încă de 
când luase cina cu Jan Ransom. 

— Lucy, spuse ea, ştiu că ar putea să ţi se pară o întrebare 
ciudată, însă... cum să spun, ţi l-ai dorit pe Randy? Vreau să 
spun, înainte să se nască. Ai rămas însărcinată la dorinţa ta? 

Inainte să apuce Lucy să răspundă, Jim Corliss clătină din cap. 

— Eu am fost cel care nu-şi dorea un copil, spuse el. De fapt, 
Randy a fost cel care a pus capăt căsătoriei noastre. Presupun 
că Lucy a crezut că asta ne va apropia mai mult, dar lucrurile nu 
au ieşit aşa. 

Privirea i se mută de la Sally şi începu să vorbească direct cu 
Lucy. 

— Ştiu că nu ai vrut decât să fie bine, dar eu... când mi-ai 
spus că eşti însărcinată, m-am simţit de parcă o uşă de 
închisoare mi s-ar fi trântit în nas. Aşa c-am zbughit-o. 

— Dar nu am încercat să rămân gravidă, protestă Lucy. Randy 
nu a fost ideea mea. Dimpotivă... Îmi montasem un sterilet 
pentru că eram aproape sigură de ce avea să se întâmple dacă 
rămâneam însărcinată. Din nefericire, fac parte dintre acele 
femei care nu pot ţine un sterilet, dar atunci când am aflat asta 
era deja prea târziu. 

Sally rămase încremenită, încercând să pună ordine în tot 
ceea ce auzea. Incepea ea să înnebunească, sau întreaga 
situaţie devenea din ce în ce mai gravă? Se făcuseră patru 
acum, patru copii, toţi veniţi pe lume fără a fi planificaţi, 
mamele tuturor fiind „protejate” de sterilete atunci când 
rămăseseră însărcinate, toţi patru aflaţi sub urmărirea Centrului 
de Observaţie a Patologiilor Infantile Latente. Doi dintre ei 
muriseră, iar unul dispăruse. Numai Jason mai rămăsese. 

— E îngrozitor, spuse ea, fără să realizeze că vorbea cu voce 
tare. 

— Ce anume? o întrebă Carl Bronski. Ce anume este 
îngrozitor? 

Stânjenită, Sally le privi pe rând feţele. Toţi se uitau la ea cu 
curiozitate, însă plini de prietenie. 

— Tocmai mă gândeam, începu Sally. Mă gândeam la tine, la 
mine, la Jan Ransom şi la toate coincidenţele acestea. 

Incepu să le amintească, una câte una, aşteptându-se într-o 
oarecare măsură ca cineva de acolo — probabil Bronski — să îi 


spună că exagera, să-i explice că vedea o conspirație acolo 
unde nu era nici vorbă de aşa ceva şi să-i sugereze să apeleze la 
un specialist în psihiatrie. 

Nu făcu nimeni asta. 

Când termină urmă o tăcere lungă, întreruptă în cele din urmă 
chiar de Sally. 

— Lucy, întrebă ea, având în voce o reţinere ciudată. Cine era 
medicul tău obstetrician? 

Lucy căzu pe gânduri, încruntată. 

— Cineva de la Spitalul Municipal. După naşterea lui Randy nu 
l-am mai văzut niciodată. Mă tem că nu mă prea pricep la 
doctori. Dar cred că numele lui era Weisfield, sau cam aşa ceva. 

— Nu cumva Wiseman? întrebă Sally, ştiind deja răspunsul. 

Lucy se lumină. 

— Aşa este! Arthur Wiseman. Nu puteam să-l suport, dar la 
vremea aceea nu-mi puteam permite... 

Se întrerupse, observând schimbarea de expresie de pe faţa 
lui Sally. 

— Ce este? Am spus ceva ce nu trebuia? 

— Wiseman este şi doctorul meu, îi explică Sally. Şi al lui Jan 
Ransom. 

Vocea îi deveni dintr-o dată amară. 

— El, cu mămoşenia lui şi cu sfaturile lui părinteşti. Ce dracu’ 
ne-a făcut la toate? 

— Nu ştim dacă v-a făcut ceva sau nu, spuse Carl Bronski 
încet. 

Insă în sinea lui ajunse la concluzia că era momentul să 
acorde o mult mai mare atenţie cazului, pentru a afla mai exact 
ce se întâmplase cu Randy Corliss. 


Când Sally se întoarse, casa era în întuneric, cu excepţia unei 
singure lumini ce licărea la etaj, în dormitorul cel mare. Mama 
ei, după câte se părea, se dusese până la urmă acasă. Sally 
răsuci cheia în broască, se strecură în casă, după care verifică 
parterul, pentru a se asigura că toate geamurile erau închise. În 
timp ce urca scările se întrebă cum îi va spune lui Steve că, 
departe de a se retrage din problemele pe care le avea Lucy 
Corliss, era acum, dimpotrivă, implicată şi mai adânc. Ştia care 
va fi răspunsul lui şi nu voia să-l audă. Totuşi, nu voia — nu 


putea — să înceapă să-l mintă în legătură cu ceea ce făcea. 

Trebuia să-l facă într-un fel să înţeleagă. Acum ştia că ceva se 
întâmplase la Spitalul Municipal din Eastbury. Ceva se petrecuse 
cu ea acolo, acelaşi lucru care se petrecuse cu Jan Randsom şi 
Lucy Corliss. Câte femei mai trecuseră prin aceeaşi situaţie? 
Câţi nou-născuţi mai muriseră şi câţi alţi copii mai dispăruseră 
de acasă? Trebuia să afle, iar Steve trebuia înţeleagă asta. 

Aveau datoria asta, dacă nu faţă de ei înşişi sau faţă de Julie, 
aninci pentru toate femeile şi copiii cărora, deocamdată, nu li se 
făcuse încă nimic. 

Ajunse în capătul scărilor şi o luă spre dormitor, însă după 
aceea se răzgândi. Va arunca prima dată o privire la Jason, 
numai pentru a se asigura că totul era în ordine. 

Băiatul era în pat, dormind profund, cu mâna dreaptă 
atârnând pe margine. Când se aplecă să-l sărute, Jason se foi, 
apoi se întoarse şi se uită la ea. 

— Mami? Tu eşti? 

Cuvintele fuseseră mormăite cu o voce somnoroasă, iar ochii 
băiatului, pe jmătate deschişi, păreau să o caute. 

— Eu sunt, iubitule, şopti ea, îngenunchind alături de pat şi 
strecurându-şi mâinile în jurul lui. Cum te mai simţi? Totul este 
în regulă? 

— Sunt bine, răspunse Jason. Eu şi tati ne-am petrecut toată 
seara jucând cărţi cu bunica, şi eu am câştigat. 

Exista o notă acuzatoare în vocea lui, iar Sally parcă ar fi 
preferat să fi stat acasă şi să se fi bucurat de jocul de cărţi. Și 
totuşi, ştia foarte bine că, dacă ar fi stat acasă, s-ar fi simţit 
vinovată toată seara. 

Se întinse şi îi atinse mâna cu blândeţe. 

— Nu doare absolut deloc? 

— Nţ, făcu Jason. Cred că bunica avea dreptate. Cred că 
mântuiala nu era chiar aşa de fierbinte cum am crezut. 

Sally se încruntă prin întuneric şi-şi simţi inima bătând ceva 
mai repede. Nici măcar Jason nu mai credea că i se întâmplase 
cine ştie ce. 

Şi totuşi, ochii nu o înşelaseră. Sau poate asta se întâmplase? 
Cum ar putea afla vreodată? Poate — deşi puţin probabil — 
poate fusese într-adevăr prea supărată pentru a realiza cât de 
superficială fusese vătămarea. 

Îl mai sărută încă o dată de noapte bună, după care îl înveli. 


Trase uşa în urma ei, apoi o luă de-a lungul holului, spre 
dormitorul pe care îl împărțea cu Steve. 

Soţul ei adormise deja, cu o carte deschisă pe piept. Pentru 
câteva minute, Sally rămase nemişcată, încercând să se 
hotărască dacă să-l trezească sau nu. În cele din urmă hotărî să 
n-o facă. Se dezbrăcă, stinse lumina şi se strecură în pat. 

Cu toate acestea, rămase trează vreme îndelungată. Erau 
prea multe imagini care îi dansau prin minte. 

Julie, zăcând moartă în pătuţul ei. Din ce cauză? 

Jason, cu mâna distrusă de acid la un moment dat, dar numai 
puţin roşie la câteva minute după aceea. 

Din nou Jason, cu braţul acoperit cu ciocolată clocotită, opărit 
şi roşu, apoi, după numai câteva minute, nimic. 

Şi nici eu nu am intenţionat să-l am, îşi zise ea cu amărăciune. 

Se întâmplase ceva cu mai mult de opt ani în urmă, dar încă 
îşi amintea cât de speriată fusese când se dusese la doctorul 
Wiseman să-i implanteze primul sterilet. 

În ziua aceea fusese aproape la fel de speriată cum fusese 
astăzi. 


CAPITOLUL 18 


Steve Montgomery se uită ursuz la raportul de pe biroul său. 
După ce citise de patru ori, oare a cincea oară ar fi reuşit să-şi 
concentreze atenţia? Probabil că nu. Pe deasupra, ştia deja 
conţinutul raportului. Era încă o propunere de fuzionare, încă un 
raport asupra unei companii mici, care aştepta cu nerăbdare să 
fie înghițită, toată conducerea primei urmând să încaseze un 
profit din vânzare, după care urmau să lucreze în continuare 
pentru cea de-a doua, având însă nişte salarii de două ori mai 
mari decât cele de mai înainte. Treaba lui Steve era de a găsi 
cel mai bun conglomerat pentru a realiza fuzionarea. In condiţii 
normale, ar fi savurat această provocare. 

Astăzi însă nu putea sub nicio formă să se concentreze. Tot 
nu i-ar fi ieşit nimic, chiar dacă ar fi luat încă o dată la rând 
toate acele scheme şi grafice cu profituri. Puse raportul 
deoparte şi îşi roti scaunul pivotant, dar nici măcar imaginea 


dimineţii dulci de primăvară de dincolo de fereastră nu reuşi să 
facă nimic pentru a-i alunga mohoreala din suflet. 

Până acum nouă zile, viaţa lui fusese aproape perfectă. O 
soţie pe care o iubea, copii pe care îi adora, o slujbă care îi 
plăcea. lar acum, după ceva mai mult de o săptămână, fiica lui 
se dusese, soţia se schimbase, iar fiul... 

Ce era cu fiul lui? 

Îi veni în minte o imagine a lui Jason şi pentru o clipă un 
zâmbet vag se jucă în jurul buzelor sale. Dar după aceea 
zâmbetul i se stinse. Pentru doar o fracțiune de secundă văzu 
trupul mic şi nemişcat al cobaiului ce aparținuse fiului său. 

Steve se scutură, alungându-şi din conştiinţă gândul care 
începuse să-i încolţească într-o străfulgerare a minţii. 

Gândul acela, îşi zise el, nu avea nimic de-a face cu Jason. 
Venea mai degrabă de la Sally şi de la obsesia ei tot mai acută 
că fusese ceva în neregulă cu Julie. Obsesia aceea se întindea ca 
o molimă, pentru a-l include în aceeaşi măsură şi pe Jason. 

Hotări că era momentul să poarte o discuţie lungă cu doctorul 
lui Sally. 


Artur Wiseman îi zâmbi lui Steve şi arătă către scaunul gol din 
faţa biroului său. 

— Sunteţi la prima dumneavoastră vizită la ginecolog? Dacă 
da, permiteţi-mi să vă asigur că nu aveţi absolut niciun motiv de 
teamă. Consultaţia este nedureroasă, iar... 

Renunţă la această glumă, observând expresia întunecată din 
ochii lui Steve. 

— Stai jos, Steve, spuse el încet. 

Cei doi bărbaţi se uitară pentru o clipă în tăcere unul la 
celălalt, Steve întrebându-se dacă nu cumva fusese o greşeală 
venind la Wiseman, în timp ce Wiseman aştepta cu răbdare ca 
Steve să înceapă să vorbească. Când deveni evident că Steve 
nu avea de gând să pornească discuţia, sparse el tăcerea. 

— Să înţeleg că asta are vreo legătură cu Sally? întrebă el cu 
o neutralitate profesională în voce. 

Steve încuviinţă din cap. Incă o dată tăcerea se aşternu peste 
cabinetul micuţ. 

Wiseman încercă din nou: 

— S-a mai întâmplat ceva? 


— Nu sunt chiar sigur, recunoscu Steve stânjenit. N-aş spune 
că există ceva anume. Atâta doar că... s-a schimbat. Este atât 
de iritabilă, şi exagerează în tot ceea ce face. Cum a fost ieri, 
când Jason a avut accidentul acela în bucătărie. 

— Cunosc, îl întrerupse Wiseman. Eram aici când l-a adus pe 
Jason. Sally părea să creadă că fusese mult mai grav decât în 
realitate. 

— Exact! Şi la fel reacţionează în toate situaţiile. A descoperit 
că există un sondaj care îi includea atât pe Julie, cât şi pe Randy 
Corliss, iar acum ea şi mama lui Randy au născocit nu ştiu ce fel 
de complot. 

Wiseman mormăi, amintindu-şi de discuţia pe care o avusese 
el însuşi cu Sally: 

— Crezi că începe să dea semne de paranoia? 

Intrebarea îl luă pe nepregătite pe Steve. Ezită, încruntându-şi 
adânc sprâncenele. Dar, înainte să poată să dea vreun răspuns, 
Wiseman îi zâmbi cu blândeţe. 

— Nu este decât un cuvânt generic, spuse el. Încărcat cu tot 
felul de conotaţii şi sensuri oarecum jenante. Dar bate direct în 
miezul problemei, nu-i aşa? 

— Presupun că da, răspunse Steve, cu vocea abia auzită. 

Apoi, trăgând adânc aer în piept, îşi impuse să se uite direct 
în ochii doctorului. 

— Dumneavoastră credeţi că este paranoică? 

Wiseman ridică din umeri. 

— Nu sunt psihiatru şi nu-mi place să fac judecăţi psihiatrice, 
însă, continuă el, în timp ce o expresie de uşurare acoperi faţa 
lui Steve Montgomery, asta nu înseamnă că nu are unele 
probleme foarte grave. Cum ar putea să fie altfel, având în 
vedere ceea ce s-a întâmplat? Pierderea unui copil este cel mai 
rău lucru care i se poate întâmpla unei mame, Steve. Multe 
mame ar prefera să moară ele însele decât să-şi piardă copiii. 

Făcu o pauză, bătând darabana cu degetele pe tăblia biroului. 

— Ai vrea să găsesc pe cineva care să discute cu Sally? 

— Vreţi să spuneţi un psihiatru? 

— Sau vreun altfel de terapeut. Nu sunt absolut deloc convins 
că Sally ar avea nevoie de un psihiatru. Dacă problemele ei ar fi 
fost de natură fiziologică, ar fi fost altceva. Dar cred că ştim 
amândoi care este sursa necazului ei, şi am impresia că un 
psiholog bun ar putea fi în stare să o ajute. 


Steve dădu încet din cap. 

— Nu ştiu, spuse el în cele din urmă. Nu-s chiar aşa de sigur c- 
o să se ducă. Nu crede că ar fi ceva în neregulă cu ea. 

Wiseman se ridică, uitându-se fix. La calendarul său, iar 
Steve, aproape din reflex, îi imită mişcarea. 

— Nu, n-o s-o facă niciodată, zise Steve. O cunosc bine şi nu 
prea cred că poate fi convinsă. 

— Uneori, replică Wiseman, trebuie aproape să le impunem 
oamenilor să facă ceea ce este bine pentru ei. 

Înainte ca implicaţiile cuvintelor sale să fie receptate pe 
deplin de Steve Montgomery, Wiseman îl conduse pe bărbatul 
mai tânăr afară din cabinet, după care se întoarse la biroul său. 

Începu să facă o însemnare în blocnotes, după care întocmi o 
listă de cinci psihologi. În josul foii de hârtie făcu o ultimă 
însemnare, care îi amintea să-şi verifice situaţia asigurării 
pentru cazurile de administrare a unui tratament greşit. Rupse 
foaia din bloc şi o strecură în sertarul de deasupra al biroului 
său, chiar în clipa în care asistenta deschise uşa pentru ao 
anunţa pe prima pacientă din ziua aceea. Wiseman se ridică, 
zâmbind călduros, şi-şi ocoli biroul spre a o întâmpina pe tânăra 
femeie, care o urmase sfioasă pe asistentă. El luă dosarul pe 
care i-l întinse subalterna şi o conduse pe pacientă spre locul 
ocupat mai devreme de Steve Montgomery. Doar în clipa în care 
Erica Jordan se instală pe scaun şi sora dispăru din cabinet, 
Wiseman se întoarse să-şi ocupe locul. Deschise dosarul, aruncă 
o privire peste conţinut, apoi îi zâmbi femeii. 

— Se pare că steriletul ar fi cea mai indicată metodă, spuse 
el. 

Erica Jordan păli uşor. 

— Să înţeleg deci că sunt alergică la pastile? 

— N-aş spune tocmai asta, replică Wiseman. Nu este chiar o 
problemă cauzată de alergie, ci de anumite efecte secundare, la 
care se pare că sunteţi receptivă. Migrene, de exemplu. Şi apoi 
în familia dumneavoastră au fost bolnavi de cancer. 

— Nu m-am gândit că ar putea fi ereditar, protestă Erica 
Jordan. 

— Nici nu este, din câte ştim. Dar încă ezităm să prescriem 
pastile în condiţiile în care au fost cazuri de cancer în familie. Nu 
pentru că ar exista vreo legătură directă, dar este mai bine să 
eviţi decât să regreti. 


— La naiba, şopti Erica. De ce trebuie să fiu alergică la orice? 
Şi daca voi fi alergică şi la sterilet? 

Wiseman dădu din umeri. 

— S-ar putea şi asta, zise el. Poate e mai bine să vă gândiţi 
din nou la diafragmă. 

Erica se încruntă şi clătină din cap. 

— Mă cunosc destul de bine că să fac asemenea gafe. Să 
încercăm cu spirala şi să sperăm că va fi bine. 

Wiseman ridică receptorul şi vorbi cu asistenta, după care se 
întoarse spre Erica Jordan. 

— Daca intraţi în cabinetul de consultaţie, vă va ajuta 
Charlene să vă pregătiţi. Am să vă dau ceva şi pentru a 
contracara orice reacţie alergică posibilă, înlăturând orice formă 
de iritaţie, ajutându-vă corpul să accepte prezenţa spiralei. 

— Pentru câtă vreme? 

— Destul de multă, răspunse Wiseman. Conform literaturii de 
specialitate, pentru o lună. Asta în cazul în care vreţi să fiți 
sigură. 

li zâmbi încurajator, conducând-o spre uşa cabinetului. 

— Revin într-un minut. 

Jumătate de oră mai târziu, după efectuarea procedurii şi 
trimiterea Ericăi Jordan înapoi la lucru, Wiseman începu să 
completeze, pe îndelete şi cu grijă, dosarul medical al pacientei, 
informând asupra acelei inserţii de contraceptiv intrauterin. 
Avusese chiar şi precauţia de a nota că, „din cauza 
predispoziţiei la reacţii alergice”, pacientei i se administraseră 
bicalcioglytamine. 

Când înregistrarea din dosar fu adaptată spre a-i servi 
interesele, doctorul incifră codurile individuale în terminalul 
computerului de pe birou şi adăugă noile informaţii în dosarele 
permanente stocate în computerul de la districtul Shefton. 


Paul Randolph gonea cu maşina prin ţinut, dureros de 
conştient de prezenţa copacilor înmuguriţi şi a aerului cald. 

După cum îşi dădea seama, pierduse prea mult timp în 
Boston, zăvorât în birou şi chiar în casă, făcând rare escapade în 
natură. N-ar fi trebuit să părăsească tocmai astăzi oraşul — 
masa de lucru era încărcată de materiale şi fusese chiar silit să 
aranjeze nişte întâlniri cu trei posibili donatori pentru COPIL. Dar 


azi avusese o problemă. 

Lungul drum îngust sfârşi în faţa porţilor Academiei, chiar 
dacă lui Paul Randolph i-ar fi plăcut să ajungă la „Stejari”. 
Cobori geamul maşinii şi formă un număr de cod pe carcasa 
yalei ascunse discret după un arbust de laur. Privi porţile ce se 
deschideau, culisând încet. Băgă maşina în viteză, înaintă şi 
privi în oglinda retrovizoare cum se închideau porţile în urma lui. 
Doar când distinse clicul particular al zăvorului, demară pe aleea 
şerpuitoare, spre clădire. 

Parcă în faţa intrării principale, ieşi, urcă treptele, apoi se 
răzgândi. Intorcându-se, cobori scările şi păşi mai în spate, cu 
scopul de a examina casa, de a o simţi, imaginându-se în 
postura de cumpărător. Hotări că, din punctul lui de vedere, 
inspectarea locului se încheia în acel punct. Casa, în aparenţă 
liniştită şi paşnică, nu i se potrivea ca stil. Părea că, în timpul 
lunilor în care proiectul fusese mutat acolo, edificiul se 
schimbase. Căldura pe care o degaja în timpul copilăriei sale 
dispăruse, şi acum părea că însăşi casa dezaproba ceea ce se 
petrecea între pereţii săi. 

Şi nici măcar eu nu sunt de acord, îşi spuse Paul Randolph 
când porni din nou spre uşă. 

Cu autoritatea familiarităţii, străbătu holul de la intrare şi se 
îndreptă direct spre clinică. O recunoscu pe Louise Bowen, dar, 
când aceasta începu să-i vorbească, îi ignoră salutul. 

— Unde este Hamlin? întrebă el. 

Cu zâmbetul de întâmpinare pierit pe buze, Louise îi arătă o 
uşă închisă. 

— Cred că este... 

Tăcu în timp ce Randolph deschise uşa, intră hotărât şi o 
închise în urmă. 

instalat la birou, George Hamlin îşi ridică privirea de pe 
dosare. Se încruntă, îşi puse creionul deoparte, apoi îi adresă o 
privire tăioasă vizitatorului. 

— Era într-adevăr necesar să vii până aici, Paul? Telefonul tău 
de ieri era mai mult decât suficient. 

Paul Randolph nu replică imediat. In schimb, se îndreptă spre 
fereastră, de unde privi cu ochii goi întinderea de pajişti şi 
păduri. Când începu să vorbească, stătea tot cu faţa spre 
fereastră şi cu spatele la Hamlin. 

— M-am gândit toată noaptea şi ceea ce am de spus astăzi 


este prea important să fie comunicat prin telefon. 

Il aşteptă pe Hamlin să vorbească. Trecură secunde, marcate 
doar de uşorul ticăit al unui ceas de colecţie de pe biroul lui 
Hamlin. In sfârşit, Randolph se întoarse, întrebându-se dacă, 
printr-o modalitate de neînțeles, Hamlin părăsise camera. 

Dar nu se întâmplase aşa. Hamlin stătea lungit în fotoliu, cu 
picioarele cocoţate pe birou şi braţele încrucişate pe piept, 
părând liniştit. Când Randolph îşi întoarse faţa spre el, îi zâmbi. 

— E un truc bun, Paul, spuse el uşor. Dar l-am folosit şi eu 
prea des. Dacă vrei să mi te adresezi, uită-te la mine. 

Ochii celor doi se prinseră într-o luptă mută pentru controlul 
situaţiei. In cele din urmă, Randolph îşi întoarse privirea, 
încercând din răsputeri să-şi mascheze înfrângerea înfundându- 
se într-un fotoliu şi aprinzându-şi o ţigară. Hamlin îl privi fără 
cuvinte. 

— Am ajuns la o decizie, George, spuse Randolph în sfârşit, 
strecurându-şi bricheta înapoi în buzunar. Am decis să închid 
proiectul. 

Hamlin îşi căscă ochii a neîncredere, apoi îşi dădu jos 
picioarele de pe birou, punându-şi-le pe podea. 

— Nu poţi să faci aşa ceva, zise el blând. Suntem prea 
aproape de succes şi avem prea mult timp, bani şi cercetare 
investite aici. 

— Şi amândoi ştim că am făcut nişte lucruri inechitabile şi 
ilegale, replică Randolph. Nu mai este o problemă de bani şi 
cercetare. A devenit o problemă de timp, şi mi-e frică de faptul 
că ne-a sunat ceasul. Oprim proiectul, atâta timp cât mai putem 
s-o facem. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Lucy Corliss, răspunse Randolph, cu vocea plină de 
sarcasm voit. Sau ai şi uitat-o? 

— Sigur că nu, replică Hamlin, ignorând cu prudenţă momeala 
întinsă de Randolph. Este mama lui Randy Corliss, de care mi-ai 
spus ieri. 

— Şi văd că trebuie să ţi-o repet. Se pare că îşi caută fiul, 
George, care, presupun, se află încă aici. A aflat că băiatul ei a 
fost investigat de COPIL şi vrea să ştie despre ce era vorba în 
acel studiu. 

— Atunci, împotmoleşte-o! 

— Exact. O împotmolesc. De fapt, am şi făcut-o. l-am spus că- 


mi va lua ceva timp să pun cap la cap datele şi că apoi o voi 
căuta. 

Hamlin îl aprobă. 

— Atunci care-i problema? Ai o sută de date pe care poţi săi 
le oferi. 

— Problema este, spuse Randolph cu răceală, că ai susţinut 
consecvent faptul că nu există absolut nicio cale de a se afla 
ceva despre investigația noastră, şi în mod special despre acest 
spect. Şi, dintr-o dată, Lucy Corliss descoperă că fiul ei a fost 
„urmărit”, cum spune ea. Dacă a descoperit că i-am 
supravegheat copilul, atunci o vor face şi alţii. 

— Afirmația aceasta nu se susţine, Paul. 

— Nu se susţine? 

Randolph începu să măsoare camera cu paşi mici. 

— Mi-e teamă că nu pot să mă încred în ce-mi spui, ca până 
acum, George. Ţi-aduci aminte când am început proiectul? Nu 
trebuia să dureze mai mult de doi ani, aşa mi-ai spus. Asta se 
întâmpla acum doisprezece ani. Totul putea fi făcut pe animale 
de laborator, mi-ai spus. Asta era cu zece ani în urmă, dar n-ai 
mai folosit nici măcar un animal de atunci. Încă nu-mi dau 
seama cum de te-am lăsat să mă convingi asupra acestui punct, 
George, punct ce este pe cale să ne distrugă pe toţi. M-ai 
asigurat şi de imposibilitatea faptului ca acest proiect, în 
integritatea lui, să fie compromis. Dar Lucy Corliss devine 
suspicioasă. Pe scurt, acest proiect nu este ceea ce părea a fi de 
la început, a mers prea departe şi pentru prea mult timp, şi a 
devenit o responsabilitate faţă de institut. Nu am altă şansă 
decât să-l opresc. 

Hamlin se aplecă în faţă, odihnindu-şi mâinile împreunate pe 
suprafaţa lustruită a biroului. 

— Nu închid acest proiect, Paul, spuse el pe un ton prudent. 

Văzându-l că vrea să se opună, Hamlin i-o tăie scurt. 

— Te-am ascultat până acum, deci poţi şi tu să m-asculţi. Tot 
ce s-a-ntâmplat e faptul că o femeie a dat peste studiile noastre. 
Din punct de vedere statistic, nu mă surprinde. Nimic pe lume 
nu poate fi ţinut absolut secret, absolut nimic. Şi ce a găsit 
această femeie? În fond, a descoperit proiectul? Mă îndoiesc. 

— Şi eu, mărturisi Randolph. Şi e de datoria mea să mă 
încredinţez că n-a făcut-o. Dar nu este vorba doar despre acest 
proiect. COPIL are multe alte proiecte în lucru, toate bune de 


pus în practică şi nicidecum primejdioase. lar acest proiect 
poate ruina întregul Institut. 

Ochii lui Hamlin se îngustară furioşi. 

— Cum ar putea, foarte bine, să-l transforme în cel mai de 
seamă centru de cercetare din lume. 

Randolph clătina din cap cu tristeţe. 

— Pur şi simplu nu înţelegi, George, nu-i aşa? Asta a fost 
problema noastră de la bun început. Tu nu ai idee de ce ar 
putea fi implicat aici. Uneori cred că nu ai nici cea mai vagă idee 
despre ceea ce faci tu însuţi. 

Se opri, gândindu-se cât de departe ar trebui să meargă. O 
discuţie cu cărţile pe faţă ar fi fost necesară de foarte mult timp, 
şi se părea că în acel moment nu avea niciun rost să fie evitată. 

— Ţi-am citit rapoartele, George. Pe toate. Toate eufemismele 
tale.  „Subiecţi  necorespunzători”. „Experimente eşuate”. 
„Organisme defectuoase”. 

Deodată, vocea lui Randolph scăzu în intensitate, ca şi cum 
nu i s-ar mai fi adresat lui Hamlin, ci sieşi. 

— Ai idee cât timp mi-a luat până să accept, pentru propria-mi 
conştiinţă, ceea ce făceai tu? Ani de zile. Ani de-a rândul am citit 
rapoartele alea, repetându-mi că poate vorbeai de şobolani sau 
iepuri. Sau chiar maimuțe. Nu mi-aş fi îngăduit mie însumi să 
ştiu adevărul. 

încercă să zâmbească, dar nu izbuti mai mult de o grimasă 
şuie. 

— Cred că aş fi făcut o figură grozavă ca nazist, George, şi 
cred că şi tu la fel. 

Cu fălcile încleştate de furie, Hamlin aruncă o căutătură 
încruntată spre Randolph. 

— Sunt om de ştiinţă, Paul, răcni el. Nu există loc pentru 
sentimentalisme în lumea asta. 

— Aşa le numeşti tu? Sentimentalisme? 

Clătină din cap a neîncredere. 

— Doamne Dumnezeule, George, câţi copii ai ucis în ultimii 
zece ani? 

Hamlin se ridică, nemaiputându-şi controla furia, cu ochii 
strălucind din cauza neascunsei uri faţă de cel căruia fusese tot 
timpul obligat să-i răspundă. 

— Niciunul! urlă el. La naiba, prostule, tu eşti cel ce nu 
înţelege. Niciodată n-ai înţeles şi, probabil, nici n-o să înţelegi 


vreodată. Ăştia despre care vorbim nu sunt copii, iar femeile 
care îi produc nu sunt mame. Sunt exact ceea ce am spus în 
rapoartele mele. Animale de laborator. E clar, arată ca oamenii, 
se poartă ca ei, dar, genetic vorbind, nu pot să-ţi spun ce sunt. 
Va fi de competenţa justiţiei să decidă, dar numai după ce îi voi 
pune în funcţiune. Atâta timp cât continuă să moară, nu sunt 
decât experimente eşuate. Dar nu vor continua să moară. La 
dracu', nu vor continua! Sunt la un pas de succes, Randolph. Nu 
voi fi oprit tocmai acum. 

Dintr-o dată, furia îi dispăru şi ochii lui căpătară expresia unui 
animal hăituit. 

— Nu încerca să opreşti proiectul, Paul. Dacă o faci, eu însumi 
voi ruina Institutul. Susţine-mă şi vei împărtăşi gloria. 
Abandonează-mă şi, crede-mă, te voi distruge tocmai pe baza 
proiectului. 

Cel puţin, în acest mod, totul fusese dat la iveală. Privindu-l 
pe Hamlin, Randolph realiză că ştiuse cu mult timp în urmă 
acest fapt. O dată şi-o dată, ar fi venit clipa asta. Şi el avusese 
chiar în adâncul fiinţei sale pregătit deznodământul ce s-ar fi 
cuvenit. Hamlin avea dreptate. Proiecul fusese foarte extins ca 
să fie abandonat, dar şi departe de finalizare, ca să fie dat 
uitării; doar dacă Hamlin însuşi ar fi acceptat. Şi, cântărind 
posibilitatea unei aplicaţii imediate şi inevitabilul final al 
proiectului, care ar fi urmat, nimic nu l-ar fi făcut pe Hamlin să 
fie de acord cu suspendarea cercetării. 

Acestea fiind datele, era rândul lui Hamlin să controleze 
situaţia, iar când Randolph încercă să-şi ajusteze exigenţele 
pentru noile circumstanţe, îşi aminti fulgerător de numele pe 
care Hamlin îl propusese cu mulţi ani în urmă pentru 
experiment. 

Proiectul Divin. 

În acea clipă, atât de aproape de final, Randolph înţelese că 
Hamlin se credea Dumnezeu. 


CAPITOLUL 19 


Randy Corliss aruncă o privire furioasă spre broşura cu 


instrucţiuni, schimonosindu-şi faţa într-o expresie îmbinând 
concentrarea cu dezgustul. 

— E greşit, spuse el, mişcându-şi ochii de la poză la 
construcţia Lego pe care o făcuseră el şi Eric Carter de la prânz 
încoace. 

Piesele — albastre, roşii şi galbene — erau împrăştiate pe 
toată podeaua camerei lui Randy. 

— Nu văd cum ăştia se aşteaptă de la noi să construim ce-i 
sub puntea de luptă. 

Eric se legănă în spate, balansându-se pe rolele de sub 
picioare, şi se holbă la model. 

— Şi ce se-ntâmplă dacă-i greşit? Nu trebuie să fie neaparat 
ca-n poză. Putem să-l construim cum vrem noi. 

— Dar ar trebui să fie corect, insistă Randy. 

Se concentrară în fixarea unei puşti dintr-un plastic albastru 
strălucitor. 

— Asta ar trebui asamblată mai încolo, şi în faţa ei ar trebui 
să fie altceva. Doar că nu-mi pot da seama ce altceva. 

— la să vedem. 

Eric luă cartea de jos, se holbă la ea o secundă, apoi se 
strâmbă. 

— Nu-mi dau seama nici măcar la ce etapă suntem. 

— La a paisprezecea. Uite aici, după pod şi puntea de zbor. 

În timp ce Eric studia schema, Randy înaintă spre fereastra 
deschisă şi privi cu nesaţ pajiştea de jos. Ziua se încălzise şi 
umezeala făcea aerul greu de respirat. Inconştient, Randy îşi 
mişcă mâna dreaptă către gratiile ferestrei. 

— Ţi-ai dorit vreodată să fugi? întrebă el deodată. 

— Am fugit anul trecut, răspunse Eric. 

— Vreau să spun, să fugi de aici. Ţi-ai dorit vreodată? 

— De ce să-mi fi dorit? 

— Nu ştiu. Doar să vezi dacă poţi, cred. 

— Nu. 

Eric se întoarse la schemă, Comparând-o grijuliu cu modelul 
pe jumătate terminat de pe podea. 

— Am găsit! exclamă el. Priveşte aici! 

Randy privi încă o dată pe fereastră, apoi se întoarse la 
model. Eric era ocupat cu dezasamblarea suprastructurii. Când 
termină, începu să numere piesele de la prora navei până la 
carena, apoi rânji spre Randy. 


— Vezi? Nu am pus destule piese pentru punte. De-aia nu 
sunt camere pentru locuitorii navei. 

Apoi, când Randy începu să examineze modelul, un zgomot 
înăbuşit se auzi din locul unde stătea Eric. Randy privi într-acolo, 
apoi se încruntă. Ceva nu era în ordine cu Eric. Ochii îi erau atât 
de ieşiţi, încât păreau umflături ale feţei. Gura îi spânzura 
vlăguită şi un sunet ciudat bolborosit îi ieşea din gât. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

Dar Eric nu-i răspunse. În schimb, privindu-l, Randy observă 
că mâinile îi atârnau flasce şi culoarea i se scurgea încet din 
obraji. Deodată, carnaţia prietenului său căpătă o tentă 
albăstruie şi acesta se rostogoli spre el. Picioarele îi tremurară 
spasmodic, apoi rămase nemişcat. 

— Eric? 

Vocea lui Randy se transformă într-un țipăt de groază. 

— Eric! 

Lăsându-şi prietenul întins pe podea, Randy fugi din cameră, 
transformându-şi teroarea într-un urlet ce răsună în întreaga 
clădire. 


Louise Bowen stătea abătută în micul său birou, încercând să 
decidă ce avea să facă. Ştiuse că nu trebuise să zăbovească la 
uşa biroului doctorului Hamlin, ştiuse că n-ar fi trebuit să asculte 
conversaţia acestuia cu Paul Randolph. De fapt, nu ascultase 
întreaga discuţie, dar, când doctorul Hamlin ridicase tonul dintr- 
o dată, nu se putuse abţine să-l audă din nou. 

Acum, după trei ani petrecuţi la Academie, ştia că toate 
suspiciunile ei erau întemeiate. Pentru Hamlin, pur şi simplu, 
copiii nu erau fiinţe umane. Şi, într-un fel, Louise credea că 
acesta ar putea avea dreptate. Aceşti copii erau diferiţi de toţi 
ceilalţi. Dar încă aveau nume, încă aveau personalităţi distincte, 
gândeau, simțeau şi reacţionau ca toţi ceilalţi copii pe care îi 
cunoscuse. 

lar în adâncul fiinţei sale, Louise reacţionase faţă de ei 
întotdeauna ca în faţa copiilor obişnuiţi. Avusese grijă de ei, îi 
iubise. De câte ori murea unul dintre ei, se simţea de parcă şi-ar 
fi pierdut propriul copil. 

Era timpul, decise ea în silă, să părăsească Academia. 

Hotărârea fiind luată, Louise scoase de sub birou un teanc de 


coli şi începu să compună o scrisoare de demisie. Făcu repede o 
ciornă şi era pe cale să o rescrie, când urletul lui Randy răsună 
în toată clădirea. Din reflex, lăsă jos stiloul şi sări de la birou, 
îndreptându-se spre foaier, tocmai când Randy Corliss, cu faţa 
palidă şi ochii măriţi de spaimă, cobori scările. Băiatul privi 
hăituit în jur, apoi, văzând-o pe Louise, se aruncă în braţele ei. 

Louise îngenunche, îmbăţişând strâns copilul. 

— Ce este, Randy? întrebă ea. Ce s-a-ntâmplat? 

— E... este Eric. E... cred că e mort! 

Cuvintele lui Randy se dizolvară într-un hohot înăbuşitor, în 
timp ce trupul îi era zguduit de emoție. Şi chiar în timp ce o 
parte a minţii lui Louise acceptase cuvintele copilului şi începea 
să ia toate deciziile simultan cu noul deces survenit la 
Academie, o voce interioară se făcu auzită. 

Este o fiinţă umană, spunea vocea. Acest băieţel este o fiinţă 
umană. 

Uşor, se dezlipi de corpul lui Randy, şi, ţinându-l de mână, 
începu să-l conducă înapoi pe scări. 

— Unde este Eric? 

— E în camera mea. Zace pe podea şi e tot vânăt şi... 

Randy se blocă din cauza hohotelor ce-l cuprinseră din nou. 

Louise nu mai spuse nimic până ajunse în camera lui Randy şi 
căută pe trupul lui Eric orice urme de viaţă. După cum se 
aşteptase, nu mai erau. Trase pătura de pe patul lui Randy, 
înveli corpul lui Eric şi-l conduse afară pe băiat. 

Ţinându-l pe copilaşul îngrozit lângă ea, păşi spre biroul din 
capul scărilor, ridică telefonul, vorbi pentru o clipă şi începu să 
coboare spre parter. 

În vârful scărilor, Randy ezită. 

— Nu putem face ceva? 

— Nu putem să facem nimic, scumpule, şopti Louise. 

Luându-l încă o dată de mână, îl conduse pe scări în jos, până 
în biroul ei. Acolo închise uşa, îl conduse pe Randy spre o 
canapea, se aşeză şi îl luă în braţe. In ciuda faptului că era 
destul de mare, băiatul nu opuse rezistenţă. Braţele îi alunecară 
pe după gâtul femeii şi îşi lăsă capul să se odihnească pe pieptul 
ei. Mult timp nu-şi vorbiră, iar când Randy rupse tăcerea, vocea 
îi tremura. 

— Ce i s-a-ntâmplat lui Eric? 

Louise se întrebă cum să-i răspundă băiatului. Ştia că ar fi 


trebuit să inventeze o poveste. Ar fi trebuit să spună că Eric 
fusese mult timp bolnav şi moartea sa nu era neprevăzută. Că 
ceea ce i se întâmplase lui nu avea să i se întâmple lui Randy. 

Îşi dădu seama că nu putea să zică aşa ceva. 

O făcuse de atâtea ori înainte, le povestise atâtor de mulţi 
băieţei înfricoşaţi, care îşi pierduseră prietenii, spusese atât de 
multe minciuni atât de multor copii. 

Faţă de Randy nu ar fi minţit. 

— Nu ştim ce i s-a întâmplat lui Eric, spuse ea în cele din 
urmă. 

Randy tăcu puţin, digerind ceea ce tocmai i se spusese. Apoi 
întrebă: 

— Asta o să mi se întâmple şi mie? Am să mor şi eu? 

Vi se întâmplă tuturor celor de aici, îşi zise Louise. Dar cum ar 
fi putut să-i spună lui Randy aşa ceva? Nu ar fi putut. Il simţi 
încordat în braţele ei şi realiză că tăcerea ei trebuie să fi fost 
groaznică pentru el, dar încă nu putu să se autoconstrângă să-l 
mintă. Nu pe el, nici pe oricare altul, niciodată. Ba mai mult, 
avea oare dreptul să-l înspăimânte? Incercă să se gândească la 
ce să-i spună ca să-i uşureze spaima. 

— Nu... nu prea cred că l-a durut prea tare pe Eric. Cred că s- 
a întâmplat foarte repede. Presupun că a fost ca un fel de leşin. 
Tu ai leşinat vreodată? 

— Nu. 

— Eu, dă. Doar o singură dată, dar îmi amintesc foarte bine. 
M-am simţit bine un minut, după care, dintr-o dată, am început 
să transpir şi să văd lucrurile înnegrindu-se. După care m-am 
trezit şi totul s-a terminat. Nu m-a durut. Am simţit doar un fel 
de... amuzament. 

— Dar te-ai trezit, zise Randy. Eric nu. 

— Nu, şopti Louise. Eric nu s-a trezit. 

Şi asta doare, adăugă Randy pentru sine. Domnişoara Bowen 
nu fusese acolo şi nu ştia. Dar el văzuse ochii lui Eric şi expresia 
de pe faţa sa. Auzise sunetele groaznice pe care le scosese şi îl 
privise  învineţindu-se.  Văzuse brațele lui,  unduindu-se 
neajutorate în aer, îl zărise zvârcolindu-se pe podea. 

În forul său interior, Randy era convins că moartea durea 
foarte tare. El nu voia să moară şi nu voia să simtă durerea. Dar 
nu ştia ce anume să facă pentru astă. Tot ceea ce ştia era faptul 
că tocmai descoperise ce li se întâmpla tuturor băieţilor care 


dispăruseră. Aceştia mureau. Şi mureau pentru că se aflau în 
Academie. 

Aici. S-a întâmplat aici. Deci, dacă ar fi putut fugi... 

Dar unde s-ar fi putut îndrepta? Nu ar fi putut merge la tatăl 
său. Tata îl trimisese acolo, deci tatăl său ar fi trebuit... 

Gândul fusese prea oribil şi copilul îşi impuse sa nu mai 
gândească. 

Mama lui. 

Cumva, ar fi trebuit să scape de acolo şi să-şi găsească 
mama. 

Se cuibări mai aproape de Louise Bowen, dar, în imaginaţia 
lui, nu era sub nicio formă lângă ea. Îşi închipuia că era cu 
mama. 

Dacă ar fi fost cu mama, nu ar mai fi murit... 


Stând la biroul său, din secţia de poliţie a oraşului Eastbury, 
Carl Bronski îşi deznodă cravata, îşi descheie gulerul cămăşii şi 
blestemă regulamentul anacronic ce interzicea purtarea 
uniformelor de vară înainte de 21 iunie. Şi chiar dacă simţea 
libertatea eliberării gâtului din strânsoarea gulerului, îşi dădu 
seama că nici căldura zilei, nici grosimea uniformei nu i-ar fi 
abătut concentrarea asupra dosarului ce zăcea deschis şi necitit 
pe birou. 

Mai degrabă era conversaţia pe care o purtase noaptea 
trecută cu familia Corliss şi cu Sally Montgomery. Îi stăruise în 
minte toată dimineaţa şi acum, în miezul zilei, încă îi reţinea 
atenţia, necăjindu-l, când ar fi trebuit să se gândească la alte 
lucruri. Până la urmă se ridică, recuperă dosarul Corliss din 
cabinet şi îl duse în biroul şefului. Orville Cantrell, a cărui faţă 
înfloritoare şi păr alb, tuns periuţă, păreau că nu se potriveau 
niciodată cu persoana sa atât de caldă, îl conduse pe Bronski 
spre un scaun şi puse punct conversaţiei telefonice pe care o 
purta. Punând receptorul în furcă, îşi roti privirea către tavan. 

— Vrei să mergi afară ca să-i faci felul din nou păunului lui 
Harrison? Bătrâna doamnă Wharton jură că încă aude un plânset 
de copil în hambarul lui. 

Când Bronski evită să răspundă, Cantrell întinse mâna după 
raportul pe care sergentul său voise înadins să i-l arate. Aruncă 
o privire peste el, îl aruncă pe birou şi ridică din umeri. 


— Fugar. Deja am văzut dosarul. 

— Cu excepţia faptului că nu sunt prea sigur că e fugar. 

— Ah, las-o baltă, Carl, în fiecare an dispar copii. Şi încă ăsta 
are un precedent. 

— Tot nu cred aşa ceva. 

— Am câteva minute libere — explică-mi. 

Pe cât de prudent putu, Bronski încercă să-i explice tot ce 
descoperiseră Lucy Corliss şi Sally Montgomery, neomiţând 
nimic, inclusiv suspiciunea lui Sally asupra doctorului Wiseman. 
Dar, chiar dacă nu înflori relatarea, îl suspectă pe Cantrell că nu 
ascultase decât pe jumătate, iar când încheie, şeful însuşi i-o 
confirmă. 

— Ai descoperit ceva în legătură cu spargerea de la A&P? 

— Am crezut că discutam despre Randy Corliss. 

— Carl, tu vorbeai despre Randy Corliss. Eu mă gândeam la 
A&P. Charlie Hyer îmi dă destulă bătaie de cap cu asta — cred 
că ar fi trebuit s-o rezolvăm până acum. 

— Şi Lucy Corliss crede că ar fi trebuit să-i găsim fiul până 
acum, zise Carl Bronski stăruitor. Acum te întreb pe tine, Orv, ce 


este mai important, — câteva mii de dolari sau un băieţel de 
nouă ani? 

— Pentru Charlie? Câteva mii. 

Carl oftă. 

— Fii rezonabil. 


Cantrell îşi sprijini spatele şi-şi îndoi mâinile la ceafă. 

— Carl, vreau să-ţi spun ceva. Când eram de vârsta ta, şi îţi 
garantez că e vorba doar de durata timpului scurs, gândeam că 
voi putea să-mi petrec tot timpul încercând să rezolv cazurile 
ce-mi păreau importante. Dar, ştii ceva? Am descoperit că orice 
caz este important pentru persoanele implicate. Ştiu că sunt 
oribil, dar pentru Charlie Hyer acele mii de dolari sunt la fel de 
importante ca băieţelul pentru Lucy Corliss. 

— Mi-e teamă că nu sunt de acord. 

— Fapt care ne arată de ce tu eşti sergent şi eu şef. 

Cantrell se uită lă ceas. 

— Acum mai ai o jumătate de oră de lucru şi vreau să ţi-o 
petreci în compania dosarului A&P. În ceea ce ne priveşte, 
Randy Corliss e un fugar. 

— Măcar ai ascultat ce ţi-am spus? 

— Te-am auzit, iar ce mi-ai spus sună a îmbrobodeală cauzată 


de două femei isterice, care nu vor să înfrunte realitatea. Ce 
deţin ele? Un teanc de foi scuipate de un computer, care 
probabil că nu înseamnă nimic pentru cei care le-au stocat 
acolo. Ştii ce-am citit? Că nouăzeci şi ceva de procente din orice 
intră în computere nu este nici măcar citit. E doar depozitat şi 
uitat. La naiba, atât cât mă pricep şi eu, nimeni nu ştie măcar ce 
mai e în computerele astea afurisite. Deci nu vreau să-ţi pierzi 
timpul încercând să descoperi ce înţeles au numerele alea 
despre care mi-ai tot vorbit. 

Văzându-l pe Bronski protestând, Cantrell întinse mâna să-l 
oprească. 

— Carl, îmi pare rău de fuga lui Randy Corliss, îmi pare rău de 
copilaşul mort al celeilalte femei. La dracu’, îmi pare rău de o 
grămadă de lucruri. Dar când vorbeşti de doctorul Wiseman, 
făcându-le poate nu ştiu ce pacienţilor, trebuie să mă gândesc la 
ceva în neregulă. Incepi să prinzi ideea? 

— Am prins-o, spuse Bronski, ridicându-se. Gata cu Randy 
Corliss la serviciu, corect? 

— Foarte corect. 

Bronski vru să iasă din biroul şefului. Ţinea uşa pe jumătate 
deschisă când Cantrell vorbi din nou, de astă dată pe un ton 
suav, pe care îl numea vocea „de după slujbă”. 

— Sigur că nu pot fi responsabil de ceea ce faci în timpul liber, 
nu-i aşa? lar tu ar trebui să păstrezi în minte faptul că, şi în timp 
ce nu eşti aici, luminile sunt aprinse, telexul funcţionează şi 
chiar nimeni nu dă doi bani pe ce facilităţi sunt folosite pentru 
nu ştiu ce caz, în timpul nu ştiu căror ore. 

Bronski se întoarse spre el. 

— Ai spus ceva? 

Vocea relaxată dispăruse la fel de repede cum apăruse. 

— N-am spus nicio iotă, sergent. Treci înapoi la lucru. 

Bronski trânti uşa lui Cantrell ieşind din birou şi se întoarse la 
propria-i masă. In colţul cel mai îndepărtat, telexul începu dintr- 
o dată să ţăcăne, iar Bronski îşi schimbă direcţia, ca să se 
apropie şi să se uite, în timp ce hârtia ieşea din maşină. 

Erau o grămadă de APB-uri, amestecate cu bârfele comune 
ale telegrafiştilor, care deveniseră de-ă lungul anilor informaţii 
inutile. Un mic fragment îi reţinu atenţia. Era din Atlanta, 
Georgia — un apel pentru orice fel de informaţii despre un băiat 
care se presupunea a fi fugar. Se numea Adam Rogers şi avea 


nouă ani. Mesajul fusese transmis în Eastbury pentru că tatăl 
copilului trăise cândva acolo, iar mama se gândise că poate fiul 
l-o fi căutând. Numele tatălui şi ultima adresă cunoscută urmau 
comunicatului. 

Carl Bronski se încruntă, apoi reciti mesajul. Lucrul care-l 
şocase ca fiind curios era faptul că numele de familie al tatălui 
nu era Rogers, ci Kramer, Phillip J. Kramer. 

Bronski se nelinişti. 

— Nicio veste pentru asta? îl întrebă pe sergentul de la telex. 

Sergentul nici măcar nu-l privi. 

— De când am intrat, nimic nu pare s-o dovedească, nu-i aşa? 

— Atunci o iau în seama mea. 

Smulse bucata de hârtie din maşină şi o duse la biroul său. 
După ce reciti mesajul, luă cartea de telefon din Eastbury şi o 
deschise la K. 

Nu era trecut niciun Phillip Kramer. 

Uitându-se la administraţia oraşului, căută adresa. Locuitorii 
permanenţi erau domnul şi doamna Roland P. Strassman. 

Bronski ridică receptorul, formă numărul acestora şi, o clipă 
mai târziu, vorbea cu doamna Roland P., al cărei nume se 
dovedi a fi Mary. 

Ea şi soţul ei cumpăraseră casa de la Phillip Kramer cu opt ani 
în urmă. 

Nu, domnul Kramer nu era căsătorit. Da, era sigură. În toate 
le pe care le semnaseră, domnul Kramer figura ca celibatar, apt 
pe care îl considerase comic, şi chiar îşi aminteşte că Rolly 
spusese că era modul cel mai just de a vorbi despre cineva în 
acte oficiale. Deci, era sigură că domnul Kramer nu fusese 
căsătorit. 

Bronski îi mulţumi pentru informaţie, apoi se aşeză la birou, 
cugetând. Gândurile sale se întoarseră la telex. 

În primul rând, şeful îl pomenise şi, dacă Bronski îl cunoştea 
pe Cantrell aşa cum credea, exista un motiv pentru care să fi 
vorbit de telex. Şi apoi mesajul, care părea total irelevant, îl 
tulbură din nou. 

Băieţel de nouă ani. Numele tatălui diferit de al fiului. 

Copil nedorit? 

Probabil născut în Eastbury? 

Bronski se uită la ceas încă o dată, apoi închise uşa biroului lui 
Orville Cantrell. Punându-şi ordine în gânduri, se încheie la guler 


şi îşi luă haina. Când ieşi din clădire, sergentul de serviciu îi 
zâmbi maliţios. 

— Caz încins sau bere rece? 

Bronski îşi întoarse rânjetul, gândindu-se că poanta nu îl 
amuzase. 

— Poate că puţin din amândouă. Dar, dacă întreabă şeful, 
spune-i că lucrez la A&P, e bine? 

— Sigur. 

In timp ce se îndrepta spre casa lui Lucy Corliss, Bronski îşi 
alesese ca itinerar special Brockton Street, după A&P-ul lui 
Charlie Hyer. Şi când tocmai îl depăşi, observă cu o anumită 
doză de plăcere că era ora patru. 

Era în timpul liber. 


CAPITOLUL 20 


Jason Montgomery se răsuci nemulţumit pe scaun şi începu 
să-şi numere stafidele răspândite în castronul cu fulgi de ovăz. 
De obicei, nu era mai mult decât un joc. Pentru început, încerca 
să le ghicească numărul, apoi se uita să vadă dacă avea 
dreptate. Dar, în acea dimineaţă, însemnă mai mult; se 
concentră asupra fulgilor de ovăz, într-o încercare deşartă de a 
neutraliza zgomotul produs de vocile părinţilor săi. 

Lui Jason i se păru că cearta lor se înrăutăţise. Săptămâna 
trecută, când se îngrijorase pentru prima dată din cauza faptului 
că mama şi tata erau furioşi unul pe celălalt, cel puţin 
aşteptaseră ca el să plece la culcare înainte să-şi arunce 
învinovăţiri. 

Se părea că în dimineaţa aceea nici nu ştiau că era acolo. Era 
ca şi cum ar fi fost invizibil. Îşi privi părinţii, care stăteau la 
capetele opuse ale mesei. Niciunul nu părea că-l bagă în seamă. 
Se priveau unul pe celălalt, mama — cu o faţă împietrită, tata — 
roşu de mânie. 

— Tot ce vreau să faci este să-l vizitezi după-masă pe 
Wiseman, îl auzi vorbind pe tatăl său. Ar fi chiar atât de 
groaznic? Pentru Dumnezeu, e doctorul tău de ani de zile. Cu ce- 
ţi poate dăuna să te duci să-l vezi? 


— L-am şi văzut, răspunse Sally. Şi nu mai am deloc încredere 
în el. 

— Dar ai încredere într-o femeie pe care de abia o cunoşti şi 
care nu e tocmai în formă? 

Ochii lui Sally se micşorară, scrutând suprafaţa mesei. 

— Asta ce vrea să însemne? 

Steve oftă. Chiar dacă era doar şapte şi jumătate, îşi zise că 
se simţea deja obosit. 

— Vreau să spun că Lucy Corliss ar putea folosi nişte sfaturi, 
probabil pentru sine. 

— De unde ai putea şti tu? se ambală Sally, ridicându-şi 
periculos tonul vocii. Nici măcar n-aţi discutat vreodată! De 
unde ai putea şti tu care e condiţia ei mintală? Câteodată 
vorbeşti ca un idiot! 

Punându-şi lingura jos, Jason se strecură de pe scaun şi părăsi 
sufrageria. Dar, pe când urca scările să-şi ia manualele, vocile 
părinţilor săi plutiră după el, certându-se pe teme pe care el nu 
le înţelegea. 

Era ceva în neregulă cu mama lui Randy? 

Şi de ce voia tatăl său ca mama sa să vorbească cu doctorul 
Wiseman? Era ceva în neregulă şi cu ea? 

Îşi strânse cărţile, le puse în ghiozdanul cel verde, apoi cobori 
scările. Se uită din hol spre sufragerie şi se gândi că nu-l văzuse 
pe tata, ci doar lacrimile de pe obrajii mamei sale. 

Ar fi trebuit să intre şi s-o sărute de despărţire? Dar dacă ar fi 
făcut-o şi ea nu s-ar fi oprit din plâns, ar fi început probabil să 
plângă şi el. 

li repugna să plângă. 

Uşurel, nevorbind nici cu tata, nici cu mama, Jason ieşi pe uşa 
din faţă în lumina caldă a dimineţii de primăvară. Zgomotul 
disputei dintre părinţii săi dispăru încet, pe măsură ce el se 
îndrepta, pe trotuar, spre şcoală. 

Jumătate de bloc mai încolo, îl zări pe Joey Connors. 
Gândindu-se că el şi Joey nu fuseseră niciodată prieteni foarte 
buni, Jason hotărî să-l prindă din urmă. Mări pasul şi o clipă mai 
târziu era în spatele celuilalt. 

— Bună, spuse el, intrând în ritm cu pasul lui Joey. 

Joey îi arunca o privire, se strâmbă şi nu-i răspunse. 

— Ce se întâmplă cu tine? 

— Nimic. Ce vrei? 


Jason dădu din umeri. 

— Nimic. 

Ce i se întâmplase lui Joey? Era şi el nebun? Cei doi băieţi 
merseră alături câteva minute, păstrând tăcerea, apoi Joey vorbi 
din nou. 

— De ce nu mergi de unul singur? 

— De ce aş face-o? întrebă Jason. 

Doar nu-i făcuse nimic lui Joey. Şi, în afară de asta, ce ar fi 
trebuit să facă, să stea pur şi simplu, în timp ce Joey s-ar fi 
îndepărtat? Şi dăcă cineva i-ar fi urmărit? Ar fi arătat ca un idiot. 

— Mama nu vrea să mă înhăitez cu tine, răspunse Joey, 
privindu-l pentru primă dată în faţă pe Jason. 

În acea clipă, Jason se opri, iar Joey îl imită. 

— De ce? Ce ţi-am făcut? 

Joey privi ţintă asfaltul. 

— Mama mea spune că e ceva în neregulă cu mama ta şi că 
n-ar trebui să mă înhăitez cu tine. 

Jason clocoti de mânie. 

— Retrage-ţi cuvintele. 

— De ce-aş face-o? De când a murit soră-ta, maică-ta se 
comportă caraghios şi, pe de altă parte, mama spune că ceva 
trebuie să se fi întâmplat cu soră-ta. 

— Ce vrea să însemne ăstă? 

Dar, chiar dacă pusese întrebarea, Jason se întrebă dacă 
mama lui Joey ştia ce îi făcuse el lui Julie în noaptea aceea. 

— A murit pur şi simplu. 

— Pe dracu’! rânji Joey maliţios. Pariez că i-ai făcut ceva. 
Pariez că tu şi cu Randy Corliss i-aţi făcut ceva, de asta a şi 
fugit. 

Dintr-o dată, toată încordarea şi confuzia care fremătau în 
Jason se contopiră. Mâna dreaptă i se încleştă şi, aproape 
înainte de a-şi da seama ce face, se îndreptă spre Joey. 

Acesta, prea surprins ca să se ferească, rămase năuc în timp 
ce pumnul lui Jason îi lovea stomacul, scoțând aerul din el. Joey 
icni, apoi se aruncă asupra lui Jason. Jason se încovoie sub 
greutatea lui Joey, ignorând pumnii primiţi în spate, dar, când 
Joey începu să-l lovească în faţă, el urlă şi se răsuci deasupra, 
răsturnându-l pe Joey sub el. Îl încălecă, întorcându-i papara pe 
care tocmai o luase, în timp ce Joey se târa pe pământ, lovind 
cu pumnii în aer, fără să-l nimerească. 


Deodată, Jason auzi un zgomot şi, ridicându-şi privirea, văzu 
alţi doi copii alergând spre ei. Joey îi folosi neatenţia ca să se 
elibereze, dar îi curgea sânge din gură şi ochiul stâng i se şi 
umflase. Plângea pe de o parte din cauza durerii, pe de alta de 
furie şi, când Jason se întinse pe pământ, Joey începu să-l 
lovească. Jason se agăţă de piciorul lui, îl înhăţă şi îl trânti jos. 

Începu din nou o încâlceala de mâini şi picioare încleştate, dar 
brusc, realizând că era în inferioritate în ciuda mărimii sale, Joey 
îşi repezi dinţii în carnea braţului lui Jason. 

Jason ţipă din cauza durerii imediate, se descătuşă din 
strânsoare şi se ridică. 

— Găinaţule! zbieră el. M-ai muşcat! 

Apoi sări pe Joey şi ridică un pumn ameninţător deasupra feţei 
acestuia. 

— Dă-te bătut, spuse el. Dă-te bătut, sau îţi stâlcesc nasul. 

Joey îl privi cu ochii măriţi, ca şi cum ar fi cercetat pumnul. 

Braţele îi erau imobilizate de picioarele lui Jason şi îşi dădu 
seama că, dacă ar fi încercat să se mişte, pumnul lui Jason i s-ar 
fi năpustit în faţă. 

— Mă dau, zise el. 

Jason ezită, apoi se dădu jos de pe el. Aşteptă ca Joey să se 
ridice, apoi făcu un pas spre el. Joey se fistici, iar lacrimile 
începură să-i curgă în valuri. 

— Am să te spun, ţipă el. Am să te spun maică-mii şi ai să dai 
de bucluc. 

Se întoarse cu spatele şi începu să fugă la vale, spre casă. 

Jason îl privi îndepărtându-se, apoi îi înfruntă pe ceilalţi copii, 
care se uitau la el neliniştiţi. El înţelese că şi ei auziseră zvonuri 
despre el. 

— Ce-ai să faci acum? întrebă careva. 

Jason îi aruncă o privire celui cu întrebarea. 

— Ei bine, n-am de gând să fug acasă la mămica, aşa cum fac 
alţii. 

Întorcându-le spatele, Jason porni pe stradă. Nimeni nu 
încercă să-l urmărească. 

Merse de-a lungul unui bloc, apoi se opri, întrebându-se dacă 
n-ar fi trebuit să se ducă acasă, până la urmă. Hainele-i arătau 
jalnic, pline de pete de iarbă, şi faţa îi era însângerată. 

Dar ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii lui încă se mai certau? 
Nu s-ar fi supărat şi pe el? 


Stătu indecis pentru un minut, apoi se răzgândi. Nu s-ar fi dus 
acasă, dai nici la şcoală nu s-ar fi dus. În schimb, ar fi tras 
chiulul pentru o zi şi s-ar fi calmat singur. 

Cel puţin, dacă ar fi fost singur, nimeni nu s-ar mai fi supărat 
pe el... 


— Aţi hotărât că sunt nebună, nu-i aşa? reflectă vocea lui 
Sally propria-i teamă, care zăcea în ea ca o fiară închisă în 
cuşcă. 

Când termină de vorbit, putu să simtă acea bestie 
zbuciumându-se, începând să intre în panică. 

— Voi doi aţi hotărât că sunt nebună. 

— Sally, nu-i aşa nici pe departe; ne-am gândit doar că ai 
îngropat prea multe probleme în suflet şi că ai avea nevoie de 
cineva cu care să discuţi. Nici măcar nu-i vorba de doctorul 
Wiseman. El însuşi a recunoscut că nu are competenţa 
necesară, dar crede că ar putea găsi pe cineva care să te ajute. 

— Cineva care să mă ajute să ce? Să aflu ce s-a-ntâmplat cu 
Julie, sau să pretindă că nu i s-a-ntâmplat nimic? 

Înainte ca Steve să-i poată răspunde, se auzi un ciocănit 
puternic la uşa din spate. El aruncă şervetul, dispăru în 
bucătărie şi se întoarse o clipă mai târziu, urmat de furioasa Kay 
Connors ce-şi ţinea strâns fiul de mână. Când Sally zări faţa 
vânătă şi umflată a lui Joey, i se tăie respiraţia. 

— Joey, ce ţi s-a-ntâm... 

— | s-a-ntâmplat... fiu-tău, o întrerupse Kay, explodând de 
indignare. Uită-te la el. Un ochi vânăt, obrazul zgâriat, are 
julituri peste tot şi-i sângerează genunchiul. 

Sally se şterse la ochi cu şervetul. Despre ce tot vorbea Kay? 
Ce legătură avea Jason cu toate astea? 

— Dar Jason este aici, spuse ea. Nu a plecat încă la şcoală. 

Aruncă o privire în jur, sigură că Jason se afla în uşa camerei 
de zi. Dar nu-l zări. Îl cercetă nesigură pe Steve. 

— Nu-i aşa că-i aici? Trebuie să fie. Nu şi-a luat rămas-bun. 

— Trebuie să fie sus. 

Steve traversă camera şi ajunse în hol, la baza scărilor. 

— Jason? Jason! 

De la etaj nu se auzi nimic. 

— Dacă e sus, atunci trebuie să fie în baie, spălându-se de 


urme, spuse Kay Connors supărată. 

— Kay, nu ştiu despre ce tot vorbeşti, protestă Sally. 

— Vorbesc despre Jason. A început să se bată cu Joey şi a 
sfârşit prin a-l aduce în halul ăsta. 

Steve se întoarse în sufragerie, cu o mină stupefiată. 

— Nu e sus. Am controlat în camera lui şi cărţile au dispărut. 
Trebuie să fi plecat fără să-şi ia rămas-bun. 

Sally rămase o clipă în tăcere, rumegând spusele soţului ei. 
Aveau un înţeles foarte trist, într-adevăr. De ce le-ar fi spus la 
revedere în dimineaţa aceea? Niciunul dintre ei nu-i vorbise cu 
adevărat. Fuseseră prea implicaţi în propriul lor conflict. 

Ce-o fi gândit el despre asta? încercă să şi-l aducă aminte, 
stând la masă, ascultându-i cum se certau. Il văzuse măcar? 

Nu tocmai. 

ŞI-I aminti vag părăsind masa, dar asta era tot. Ce ar fi trebuit 
să fi simţit văzându-şi mama plângând şi faţa înfuriată a tatălui, 
auzind cuvintele grele ce fuseseră spuse fără reţinere. Sigur că 
nu-şi luase rămas-bun. Trebuie să-şi fi dorit nimic altceva decât 
să fie departe de casă, departe de furie. Sally încercă să 
vorbească, dar i se puse un nod în gât şi, în timp ce lacrimile 
începură să-i curgă din nou, apucă şervetul, ducându-l la gură, 
şi se grăbi să iasă din cameră. Steve o privi plecând, apoi se 
întoarse spre Kay Connors. 

— Ce s-a întâmplat, Kay? . 

Furia femeii fu alungată de lacrimile lui Sally. II trase pe Joey 
mai aproape. 

— Nu prea ştiu cu certitudine, recunoscu ea. Joey plecase la 
şcoală, dar după zece minute s-a întors. Mi-a spus că s-a bătut 
cu Jason. 

— Dar tu eşti mult mai mare ca Jason, i se adresă Steve lui 
Joey. 

— El m-a lovit primul, răspunse dintr-o dată Joey. 

— Dar de ce te-a lovit? 

Joey îşi feri privirile de Steve, într-un mod vinovat. 

— Nu ştiu. 

— Ei, hai, Joey, trebuie să fi fost vreun motiv. Nu pot să cred 
că Jason a venit direct la tine şi te-a lovit. 

— Ei bine, aşa a făcut. Tocmai mergeam pe stradă şi Jason m- 
a ajuns din urmă şi a ţipat la mine. Când m-am întors spre el, 
mi-a spus că sunt mocăit. 


— Au mai avut vreo încăierare înainte? o întrebă Steve pe 
Kay. 

— Nu prea văd cum să fi avut, spuse Kay. Am încercat, ei 
bine, am încercat să-l ţin pe Joey departe de Jason. In primul 
rând, exista acel băiat al lui Corliss... 

— Randy? 

— Da, Randy. A fost întotdeauna o pacoste. Şi apoi, 
săptămâna trecută, sau cam aşa ceva, ei bine, am aflat că Sally 
fusese... supărată, şi m-am gândit că ar fi trebuit ca Joey să stea 
deoparte. 

— Înţeleg, şopti Steve. 

Putu să vadă în ochii lui Kay jena pe care o simţea şi se 
întrebă doar ce ar fi putut ea să-i spună lui Joey şi ce i-ar fi spus 
Joey la rândul său lui Jason. Dar lunga ezitare pe care ea o 
avusese înainte de a pronunţa cuvântul „supărată” îi explică tot 
ce ar fi vrut să ştie. 

— Am să discut cu Jason desprea asta şi am să încerc să aflu 
ce s-a întâmplat. lar dacă ce spune Joey se adevereşte, te asigur 
că Jason va fi pedepsit. 

— A şi fost pedepsit, zise Joey. Pariez că are ochii vineţi şi, 
oricum, l-am muşcat. 

Kay Connors privi în jos, spre fiul ei. 

— Ce? 

— L-am muşcat, zise Joey. Stătea deasupra mea, lovindu-mă 
în faţă, aşa că i-am înhăţat mâna şi i-am muşcat-o. li curgea 
sânge. 

— O, Dumnezeule, se văită Kay. De ce nu mi-ai spus asta 
înainte? 

— Nu m-ai întrebat. 

Simţindu-se prost dintr-o dată, Kay se întrebă ce să mai 
spună. Dar când îl privi pe Steve Montgomery, zări o urmă de 
zâmbet jucându-i pe buze. 

— Poate că am exagerat, zise ea. 

— Şi poate că bătaia nu a venit dintr-o singură parte, aşa cum 
ne-am gândit. 

Kay aprobă din cap. 

— Şi poate că-ntr-o bună zi am să-nvăţ să-i înţeleg pe aceşti 
băieţi. 

II luă pe Joey de mâna. 

— lar pentru tine, tinere, data viitoare când vei intra într-o 


bătaie să nu vii la mine plângând decât dacă celălalt are de 
două ori vârsta ta şi e de patru ori mai voinic ca tine. Să 
mergem acum să te curâţ şi apoi la şcoală. 

— Zău, mami, chiar trebuie? 

— Da, trebuie. Eşti pe cale să întârzii, dar asta e problema ta. 
Când ai să vrei să te baţi data viitoare, poate că ai să te 
gândeşti înainte. 

Vocile li se pierduseră deodată, când Kay închise în urmă uşa 
din spate. Steve se aşeză din nou şi-şi turnă încă o ceaşcă de 
cafea. Dar, în loc s-o bea, o lăsă pe masă, apoi urcă scările, la 
Sally. 

O găsi întinsă pe pat, privind tavanul. Nu făcu nicio mişcare şi 
nu-i spuse nimic în clipa în care intră. Se îndreptă spre pat, se 
aşeză grijuliu şi apucă mâna soţiei. 

— Sally? 

Ochii ei, larg deschişi şi rugători, îi întâlniră pe ai lui, iar ceea 
ce remarcă el îl îngrozi. Erau plini de frică, de neîncredere, dar, 
mai mult decât orice, de tristeţe. 

— Ce s-a-ntâmplat cu noi? întrebă ea în şoaptă. O, Doamne, 
Steve, sunt atât de înspăimântată. Cercul se strânge şi am cea 
mai sumbră presimţire. 

Steve o luă în braţe şi începu s-o legene. 

— E în regulă, scumpo, murmură el. Ai să vezi, totul va fi bine. 
Vom merge împreună la doctorul Wiseman să vedem ce-o să ne 
spună. Eşti doar îngrijorată. Nu-ţi dai seama? Nu e nimic rău, 
doar faptul că eşti epuizată de griji. Nu poţi să-ţi faci aşa ceva 
ţie însăţi, Sally. Trebuie să depăşeşti momentul. 

Sally era prea extenuată, prea înfricoşată ca să se opună, dar, 
chiar dacă acceptase să-l vadă pe doctorul Wiseman în acea 
după-amiază, hotărî că, orice s-ar întâmpla, avea să rămână 
calmă şi lucidă. 

La urma urmei, îşi reaminti ea, nu sunt iraţională, nu sunt 
paranoică şi nu sunt nebună. 

Nu avea să-i dea doctorului Wiseman niciun motiv să creadă 
altceva. 


Mark Malone îşi sorbea cafeaua, răsfoind un număr al revistei 
AMA, când telefonul de pe biroul său prinse viaţă. 
— Domnule doctor Malone, sunt Suzy. De la urgenţe. 


— Da. 

— Avem aici un pacient şi, fiind unul din clienţii noştri, m-am 
gândit că aţi avea bunăvoința să-l examinaţi. 

— Pe cine? 

— Pe Tony Phelps. 

Tony Phelps avea doi ani şi devenise unul dintre pacienţii 
favoriţi ai lui Malone de când tot ce trebuia să facă pentru 
băieţel era în acord cu convingerea mamei că avea, cu 
siguranţă, „cel mai perfect copil din lume”. lar în forul său 
interior, Malone nu credea că mama copilului era prea departe 
de adevăr. 

— Tony? Ce-a păţit? 

— Nu prea ştiu, răspunse Suzy. Doamna Phelps n-a fost 
tocmai explicită. Ştiţi şi dumneavoastră cum se comportă când 
e vorba de Tony — tot ce-a putut să-mi spună a fost cine este. 
Plângea şi zicea doar „copilaşul meu... copilaşul meu”. l-am 
trimis o ambulanţă. Ar trebui să se întoarcă în aproximativ zece 
minute. 

— Perfect. 

Malone puse revista deoparte şi deschise computerul. Când 
ecranul începu să se aprindă, îşi folosi codul de acces, apoi afişă 
datele care ar fi trebuit să descopere înregistrările medicale ale 
lui Tony Phelps din banca de informaţii a computerului. 
Exceptând obişnuitele vaccinări, fişa lui Tony era remarcabil de 
scurtă. Malone aprobă din cap datele maşinii şi era pe cale s-o 
închidă, când observă o mică însemnare pe fişă, care îl identifica 
pe Tony ca fiind unul dintre copiii studiaţi de COPIL. Sprâncenele 
lui Malone se încruntară uşor. 

Auzi apoi, în depărtare, sunetul slab al sirenei. Sări de pe 
canapea şi se grăbi spre sala de urgente. 

Trei minute mai târziu, doi brancardieri năvăliră înăuntru. 
Unul dintre ei cără un copil care urla, celălalt îl urma, sprijinind-o 
pe Aria Phelps, ce tremura toată. Faţa îi era palidă şi străbătută 
de lacrimi, dar părea mult mai calma decât în momentul 
conversaţiei telefonice, cu câteva minute înainte. Aruncă o 
privire prin cameră, îl recunoscu pe doctorul Malone şi se grăbi 
spre el. 

— Domnule doctor Malone, fiul meu a băut lysol. Nu ştiu cum 
s-a-ntâmplat. Am lipsit din bucătărie doar un minut şi când m- 
am întors... 


Dar Mark Malone era deja plecat, urmându-i pe ceilalţi în sala 
de tratamente, dându-i ordine asistentei. Rămasă deodată 
singură, Aria Phelps se trânti într-o canapea flexibilă, cu 
învelitoare artificială, şi îşi aprinse tremurând o ţigară. 

În sala de tratamente, unul dintre medici îl imobiliză pe Tony 
Phelps, care se oprise deja din urlat, dar făcuse tot ce putuse ca 
să lupte împotriva mâinilor puternice care îl ţineau. Malone îşi 
începu neplăcuta sarcină de a forţa un tub Levin în nasul 
copilului, ca să ajungă prin gât în stomac. O clipă mai târziu 
începea lavajul. 

— Se va face bine? întrebă asistenta. 

— Nu ştiu, răspunse Malone, cu o voce aspră. Depinde de cât 
de mult a băut, cât de concentrat a fost şi cu cât timp în urmă. 

Tony începu să vomite, iar asistenta încercă zadarnic să 
prindă într-un bol acea mizerie portocalie. Malone ignoră faptul 
că majoritatea lichidului îi sări pe halat. 

— E bine că cel puţin a băut suc de portocale dimineaţă, zise 
asistenta în chip de scuză. 

— Hai să mai introducem nişte apă. 

Repetară lavajul până când Tony aruncă afară numai apa 
curată pe care o pompaseră ei înăuntru. 

—E în regulă, spuse în sfârşit Malone. Curăţaţi-l şi 
supravegheaţi-l până vorbesc cu mama lui. 

Fără a aştepta răspuns, ieşi pe hol, unde Aria Phelps avea de 
lucru cu cea de-a patra ţigară. 

— Se va face bine? 

— E încă în viaţă, zise Malone. Spuneţi-mi cu exactitate ce s- 
a-ntâmplat. Trebuie să ştiu precis ce şi cât a băut. 

— Lysol, răspunse Aria. Nu sunt sigură cât, dar cred că trebuie 
să fi băut mult. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „mult”? 

— Jumătate de sticlă, şopti nefericita femeie. 

Malone îşi mări ochii, surprins. 

— Jumătate de sticlă? 

Era de necrezut. Prima înghiţitură ar fi trebuit să fie suficientă 
chiar şi pentru un copil de doi ani, să-l facă să se înece şi să 
tipe. 

— Dar nu are nicio logică. 

— Am lipsit din bucătărie doar câteva minute. Domnule 
doctor, nu-mi făcuse niciodată până atunci aşa ceva — 


niciodată! Dar când m-am întors, stătea pe podea, ţinând în 
mâini sticla, bând-o ca pe suc. 

Malone reflectă furios. Dacă voia să prevină un dezastru, 
atunci trebuia să acţioneze rapid şi fără greşeli. 

— Mă scuzaţi un minut, spuse el. 

Se întoarse în sala de tratamente, intenţionând să ceară 
analiza conţinutului din stomacul lui Tony Phelps. Dar când 
intră, totul dădea impresia că urgenţa trecuse. Tony Phelps, 
stând în picioare pe masa de consultatie, gângurea fericit, în 
timp ce asistenta îl răsfăţa. Malone se opri în uşă şi îi privi. 

— Suzy? zise el în cele din urmă. 

Asistenta se întoarse spre el şi zâmbi încurcat. 

— Este încă cel mai perfect copil din lume. 

— După cum văd, răspunse Malone. Fă-mi o favoare, te rog. la 
analizele de laborator asupra conţinutului din stomac, să vedem 
dacă mai e altceva în afară de sucul de portocale. Presimt că 
tânărul nostru domn Phelps ne-a jucat o festă tuturor. 

Indată ce asistenta se grăbi să iasă din cameră, purtând bolul 
conţinând lichidul de examinat, Mark Malone ridică în braţe 
copilul ce gângurea şi îl înălţă în aer. 

— Asta faci tu cu noi, Tony? Te joci cu noi? 

— Unde este mami? întrebă băieţelul. 

— Chiar aici, afară. 

Malone îl duse afară, în hol, şi i-l încredinţă Ariei, care îl privi 
neliniştită în timp ce-l lua în braţe. 

— E în afară de pericol? 

— Aparent. Dar v-aş ruga să rămâneţi puţin prin preajmă. Voi 
primi rezultatul de laborator asupra a ceea ce a înghiţit. 

Douăzeci de minute mai târziu, apăru un tehnician de 
laborator cu o figură blocată. li făcu semn lui Malone, apoi intră 
în sala de tratamente. Malone îl urmă. 

— Nu ştiu ce se-ntâmplă cu puştiul, spuse încet tehnicianul. 
Trebuie să fi înghiţit pe puţin trei sute cincizeci de grame de 
Lysol pur. După mintea mea, ar fi trebuit să fie mort. 

Deci criză nu se terminase, în fond. 

Pentru Mark Malone se întrevedea o zi lungă şi dificilă. 


CAPITOLUL 21 


Pentru prima dată în cinci ani, Sally Montgomery îşi dori o 
ţigară. Unica sa problemă era cu mâinile. Dacă ar fi avut ceva 
de făcut cu ele, poate că nu s-ar fi simţit atât de nervoasă. 

Se minţea pe sine şi era conştientă de asta. 

De fapt, doctorul Wiseman o enerva, cu ochii săi calmi şi 
expresia placidă, cu zâmbetul său înţelegător şi tonul vocii 
scăzut. 

Îl asculta de o jumătate de oră, în timp ce Steve aştepta 
afară. 

Tot ceea ce îşi dorea cu adevărat, insistase el, era ca ea să 
discute cu cineva — un străin, cineva cu care nu se mai întâlnise 
şi nu ştia nimic despre ea. Un necunoscut care ar asculta-o cu 
obiectivitate şi ar încerca apoi s-o ajute să-şi clarifice lucrurile. 
Probabil că, recunoscu Wiseman, acest om ar putea chiar fi de 
acord cu ea asupra faptului că „se petrecea” ceva. Atunci 
temerile doctorului în legătură cu ea ar fi fost nejustificate. 

Sau poate că, îşi zise Sally, prietenul tău va fi încă o voce 
pistonându-mă să nu-mi fac griji, să înfrunt realitatea şi să-mi 
trăiesc viaţa. Nu asta îmi spuneţi cu toţii? Că ar trebui să-mi 
îngrop capul în nisip? Pretinzând că nu s-a întâmplat nimic? 

Îşi simţi indignarea ridicându-se din străfundul stomacului, 
plutind prin întreaga-i fiinţă ca un curent contradictoriu, 
amenințând să transforme în lacrimi falsa linişte în care se 
înfăşurase. 

— N-ai dori să bei ceva? îl auzi ea pe Wiseman. 

— Nu, nu, absolut nimic, spuse Sally puţin prea grăbit. 

Zâmbi forţat. 

— Mă tem că tocmai regresasem un pic, dorindu-mi o ţigara. 

Îşi muşcă buza de jos, regretând cele spuse tocmai în 
momentul în care termină de vorbit. 

— Mi se întâmplă din când în când, dar rezist mereu. 

— Cum îmi rezişti şi mie acum? vorbi Wiseman, lungindu-se în 
fotoliu şi zâmbindu-i amabil. 

Exact, îşi zise Sally. Dar spuse cu voce tare: 

— Nu ştiam că vă rezist. Nu m-am gândit că aş avea nevoie. 
Sau am? 


— Nu văd motivul. 

El se întinse în faţă, împreunându-şi mâinile şi aşezându-le pe 
birou. 

— Ne cunoaştem de mult timp, Sally. Dacă nu poţi să ai 
încredere în mine, dacă nu poţi să ai încredere în Steve, în cine 
poţi să ai? Se pare că ai decis că din anumite motive noi ne-am 
întors împotriva ta. 

Sally se încruntă cu o uimire studiată. 

— Aşa am decis? Mă scuzaţi dacă v-am creat această 
impresie. Am ascultat fiecare cuvânt pe care l-aţi spus. 

— Şi le-ai dezaprobat, replică Wiseman. Sally, sunt doctorul 
tău. Te ştiu de zece ani de zile, dar stau aici şi discut cu o 
străină. Nu vrei să te ajut? 

Sally îşi simţi privirea alunecându-i pentru o clipă. Voia cu 
adevărat să o ajute? 

— Sigur că vreau să mă ajutaţi. Dar vreau să mă ajutaţi în 
problema pe care o am, nu în cea pe care credeţi că o am. Eu 
nu sunt nebună, domnule doctor Wiseman. 

— Nimeni nu a spus că eşti. 

Decizia lui Sally se fărâmiţa şi toate sentimentele pe care 
luptase să le controleze îi clocoteau la suprafaţă. 

— Fiecare îmi spune la fel. 

Cuvintele răbufniră din ea şi nu ar fi putut face nimic să le 
oprească. 

— O tot aud de la fiecare — dumneavoastră, Steve, mama, 
chiar şi vecinii încep să se uite ciudat la mine. „O dragă, uite că 
vine biata Sally, ştii, de când i-a murit copilaşul e cam ciudată.” 
De săptămâna viitoare vor trece pe partea cealaltă a străzii ca 
să mă evite. Dar nu sunt nebună, domnule doctor Wiseman. Nu 
sunt nebună, după cum nu este nici Lucy Corliss. Vă amintiţi de 
ea? Probabil că nu, dar i-aţi făcut acelaşi lucru ca şi mie, ca şi lui 
Jan Ransom şi Dumnezeu ştie câtor alte femei. Nu ne-am dorit 
copii, aşa că ne-aţi implantat sterilele. Dar am avut oricum copii 
— pentru o vreme. Al meu a murit, al lui Jan a murit şi al lui Lucy 
a dispărut. Ăsta e felul în care controlaţi dumneavoastră 
naşterile? După ce faptul s-a consumat? 

începu să plângă de furie şi frustrare. Se simţi îngrijorată de 
faptul că Wiseman se ridică şi se mişcă din spatele biroului spre 
ea, punându-i apoi delicat o mână pe umăr. 

— Sally, îl auzi ea spunându-i, am încercat să-ţi explic totul la 


vremea respectivă. Steriletul nu funcţionează în toate cazurile. 
Uneori corpul îl respinge. Nu pot să fac nimic împotriva acestui 
fapt. 

Sally îi luă mâna de pe umăr şi se ridică să-l privească în faţă. 

— Nu-i aşa? Mă tot întreb, domnule doctor Wiseman. Mă tot 
întreb dacă nu este nimic, sau dacă este ceva ce aţi făcut. Şi voi 
afla! Nu mă puteţi opri, domnule doctor Wiseman; nici 
dumneavoastră, nici Steve, nici mama, niciunul dintre voi! 

Ultimele rămăşiţe de autocontrol, acel control pe care-l 
educase în ea toată ziua, dispăruseră. Se poticni în faţa uşii, 
agăţându-se de mâner. Acesta era înţepenit şi într-o clipă se 
întrebă dacă fusese încuiată înăuntru. Dar mânerul i se răsuci în 
mână şi ea deschise uşa, năvălind în hol. Steve, aflându-se în 
picioare, îi ieşi în întâmpinare, dar ea-l împinse într-o parte. Pe 
cât de repede o abandonase, autocontrolul îi reveni. Îşi privi 
soţul în ochi. 

— Lasă-mă în pace, îi spuse ea glacial, după care plecă. 

O tăcere bruscă se lăsă în atmosferă pentru o clipă, apoi 
Steve auzi vocea lui Arthur Wiseman. 

— Ar fi bine să intri, Steve. Cred că avem de discutat. 

Amorţit, Steve se lăsă condus în interiorul biroului. Wiseman îl 
însoţi spre scaunul pe care Sally tocmai îl eliberase, apoi închise 
uşa. Aşteptă ca Steve să ia loc, vorbind doar după ce i se păruse 
că tânărul îşi revenise în urma ieşirii soţiei sale. 

— Ai auzit? 

— Doar ce-a spus Sally şi ceva spre sfârşit. O, Doamne, ce s-a 
întâmplat aici? 

— Nu sunt chiar sigur, zise Wiseman gânditor. l-am vorbit şi în 
primele minute am crezut că mă ascultă. lar după aceea am 
avut ciudata senzaţie că s-a decuplat, refuzând spusele mele. A 
fost ca şi cum şi-ar fi dorit să audă doar ce ar fi vrut ea. 

Făcu o pauză, apoi continuă. 

— Şi în final, când am întrebat-o dacă voia ajutorul nostru, ei 
bine, ai auzit-o. Şi-a pierdut controlul. 

— Doamne, Dumnezeule, se văită Steve. Ce am să mă fac? 

Degetele lui Wiseman bătură darabana pe suprafaţa mesei. 

— Nu sunt sigur, Steve, dar mi se pare că Sally este la un pas 
de criza fatală. Urăsc să ţi-o sugerez, dar cred că ar fi înţelept să 
se odihnească bine. Nu pentru mult timp, dar cel puţin o 
săptămână sau două. Scoate-o din Eastbury, departe de tot ce i- 


ar putea aminti de Julie. 

— Cred că aş putea pleca pentru o vreme, murmură Steve. 

— Nu asta intenţionam să-ţi spun, zise Wiseman liniştit. Cred 
că Sally are nevoie să fie singură, într-un mediu structurat 
pentru oameni cu probleme ca ale ei. 

Steve întâlni în silă privirea stăruitoare a lui Wiseman. 

— Vrei să spui — un spital de boli nervoase. 

— Cred că ar fi cel mai bine. 

— N-o să fie de acord. 

Degetele lui Wiseman încetară să mai bată. Apucă un creion 
de pe masă. 

— Nu este totdeauna necesar ca — mă rog — ca pacientul să- 
şi dea consimţământul. 

Steve înghiţi în sec, încercând să-şi alunge nodul din gât. 

— Nu prea... nu sunt sigur că aş putea face aşa ceva. 

— Daca este cel mai bine pentru Sally, nici eu nu sunt sigur că 
avem de ales, pară Wiseman. 

Steve respira adânc şi-şi mută greutatea pe partea din faţă a 
scaunului. În mod cert, exista o soluţie mai bună. 

— Chiar trebuie să decidem acum? întrebă el în cele din urmă. 

— În acest minut? Nu. Dar sfatul meu n-ar trebui să fie ignorat 
pentru mult timp. Dacă Sally nu primeşte ajutor, nu ştiu cât de 
departe ar putea să ajungă cu povestea asta. Şi nu pot să-ți 
spun nici ce efect ar putea avea asupra fiului tău. 

Pomenirea numelui lui Jason, cuplată cu întâmplarea de 
dimineaţă, îi schimbară lui Steve ideea. 

— E în regulă, zise el, cu umerii ridicându-se a resemnare. Să 
mergem s-o găsim. 


Sally se opri pe coridor şi respiră adânc. Îşi pierduse controlul 
şi, orice s-ar fi întâmplat, nu trebuia să şi-l mai piardă. Nu în faţa 
lui Wiseman şi a lui Steve. 

Dar cine îi mai rămăsese ca să discute? 

Lumea ei, acea lume pe care o găsea nelimitată cu două 
săptămâni în urmă, se mărgini brusc la trei persoane: Lucy şi 
Jim Corliss şi Carl Bronski. Trei oameni pe care abia dacă îi 
cunoştea. Dar trei oameni care aveau încredere în ea. 

Se mişcă repede de-a lungul coridorului, intenţionând să iasă 
din clinică, să-şi vadă prietenii. Era aproape de ieşire când se 


auzi strigată pe nume. 

— Doamnă Montgomery? repetă vocea. 

Era o voce cunoscută, dar Sally abia îşi înfrână impulsul de a 
fugi. Se întoarse cu faţa spre cel ce vorbise. 

ÎI văzu pe doctorul Malone, cu sprâncenele încruntate de 
îngrijorare. O privi curios. 

— S-a întâmplat ceva? o întreba el cu o voce politicoasă. 

Sally aruncă o privire spre fereastră, prinzând o vagă reflecţie 
a propriei persoane. Părul îi stătea dezordonat şi avea faţa 
căzută, îşi zâmbi sieşi. 

— Nu, e în regulă. Tocmai mă întorceam acasă. 

Dar Malone clătină din cap în semn de dezaprobare. 

— Dumneavoastră nu vă simţiţi bine, doamnă Montgomery. 
Vă supără ceva. N-aţi vrea să-mi spuneţi despre ce e vorba? 

— Eu — ochii lui Sally clipiră nervos, privind deasupra ieşirii — 
am ceva foarte important de făcut. 

— E ceva în legătură cu ce s-a întâmplat luni? o iscodi Malone. 

Luni. Luni. Memoria lui Sally se frământă, încercând să pună 
ordine în lucruri. La ce se referea? Apoi îşi aduse aminte. Braţul 
lui Jason. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă ea rece. 

Malone se apropie de ea şi Sally făcu un pas înapoi. El se opri, 
realizând că femeia era pe picior de fugă. 

— Încă mai credeţi că arsura fusese mai gravă decât părea, 
nu-i aşa? 

— Da, încuviinţă Sally. Dar nimeni altcineva nu este de 
aceeaşi părere. Se întâmplă ceva, domnule doctor Malone, şi am 
de gând să aflu ce anume. Nimeni nu mă va convinge că sunt 
nebună. Nimeni nu mă va opri. 

Malone tăcu pentru o clipă, dorindu-şi s-o fi cunoscut mai bine 
pe Sally Montgomery. Se încovoia oare sub povara pierderii 
copilaşului, ori descoperise într-adevăr ceva? Se decise că ar fi 
fost mai bine să afle. 

— Eu nu cred că sunteţi nebună, spuse el în sfârşit. Cred că 
luni faptele s-au întâmplat cum mi-aţi relatat. Arsuri şi toate 
celelalte, adăugă el, zărind suspiciunea din ochii femeii. 

— Mulţumesc, spuse Sally dintr-o suflare, îndreptându-se spre 
uşă. Chiar am motiv să vă mulţumesc. 

— Cred că ar fi căzui să discutăm, doamnă Montgomery, zise 
Malone calm. 


O privi prudent pe Sally, fiind sigur că la primul cuvânt greşit 
ea ar fi luat-o la fugă. 

— Am putea discuta în biroul meu? Îţi promit că nu vom fi 
deranjaţi de nimeni. 

Sally încă mai ezita. 

— O uşă a biroului meu dă direct în parcare. Maşina ta e 
aproape. Datorita ei am ştiut că eşti aici. 

El se apropie de femeie şi aceasta făcu din nou un pas înapoi. 

— De fapt, de ce nu mergem direct în parcare? Şi apoi, dacă 
tot nu vrei să intri în biroul meu, poţi pleca pur şi simplu. 

Sally tăcu pentru o clipă, apoi încuviinţă din cap. Amândoi 
părăsiră holul şi începură să meargă de-a lungul clădirii. 

— S-a întâmplat ceva şi astăzi, doamnă Mont... ai ceva 
împotrivă să îţi spun Sally? 

Ea încuviinţă din cap, fără a vorbi însă. 

— Acelaşi lucru s-a-ntâmplat şi azi. A venit o femeie cu fiul 
său, iar după cele relatate de ea, băieţelul ar fi trebuit să fie 
mort. Nu doar ars — mort. Dar acestuia nu i se întâmplase 
nimic. 

Sally se opri şi se întoarse spre Malone. Îl privi adânc în ochi. 
Spunea oare adevărul, sau era un soi de capcană? Poate că 
încerca doar s-o deconspire, încercând s-o ţină pe loc până când 
— până când ce? Şi dintr-o dată văzu că nu era nimic în ochii lui 
care să-i sugereze că o minţea. 

— Băiatul fusese supravegheat de COPIL? 

Malone ezită un moment, apoi încuviinţă. 

Se aflau în acea clipă lângă maşina lui Sally şi ea începu să-şi 
caute cheile în poşetă. 

— Dacă aş fi în locul tău, l-aş supraveghea foarte atent pe 
băiat, spuse ea. Şi pot chiar să pariez bani buni că mama lui nu 
intenţionase să-l aibă şi că doctorul Wiseman i-a supravegheat 
sarcina. 

Malone ştia că tot ce spusese femeia era adevărat. Se întinse 
puţin şi-i atinse lui Sally umărul. De această dată ea nu se mai 
feri. 

— Intră un minut. Te rog. 

El plecă spre uşa exterioară a biroului său, o descuie şi intră. 
Sally privi pe fereastră cum traversă încăperea spre uşa 
cealaltă, răsuci yala, apoi trase de uşă, ca să-i demonstreze că 
era încuiată, în cele din urmă, învingându-şi frica, păşi înăuntru. 


Malone vorbi cu convingere timp de zece minute şi, când 
termină, Sally îl privi adânc. 

— Şi nu este nicio greşeala? Lysolul ar fi trebuit să-l omoare? 

Mark Malone dădu din cap. 

— Dacă nu, atunci ar fi trebuit să-l doară atât de tare, că ar fi 
fost inconştient. Dar nu era. Era furios la culme de modul în care 
fusese tratat, dar îndată ce am terminat lavajul s-a simţit 
perfect. Şi n-a fost nicio greşeală în legătură cu cantitatea 
consumată. A dat-o pe gât de parcă ar fi fost bere şi, după câte 
pagube a produs, trebuia şă fi fost bere. 

Interfonul de pe biroul lui Malone păcăni dintr-o dată şi vocea 
lui Arthur Wiseman umplu încăperea. 

— Mark, sunt Arthur. Ţi s-a întâmplat s-o vezi pe Sally 
Montgomery pe undeva prin spital? 

Malone aruncă o privire rapidă spre Sally, care dădu din cap 
cu vehemenţă. 

— Nu. 

— La naiba. E în regulă. Dacă o vezi, vorbeşte cu ea, ţine-o de 
vorbă până ajung la voi. 

— De ce? S-a-ntâmplat ceva? 

Urmă o scurtă tăcere, apoi Wisemăn spuse: 

— E pe cale să aibă probleme, Mark. Soţul ei şi cu mine am 
decis că are nevoie de ajutor, dar ea nu este de acord. Mă tem 
că urmează să luăm o decizie fără consimţământul ei. 

Până ca interfonul să se oprească, Sălly era deja în picioare, 
lângă uşa ce dădea în parcare. 

— Sally? 

Ea se opri şi se întoarse spre doctor. 

— Dacă te voi ajuta de acum, trebuie să ştiu unde vei fi. 

Ea îl privi fix, iar el ştiu că nici măcar în acel moment nu 
credea încă în el. 

— Doar un nume, spuse el blând. Nu comenta şi nu te mai 
gândi; dă-mi doar un nume şi pleacă repede de-aici. 

— Lucy Corliss, răspunse Sălly. 

— Voi fi la ea diseară, promise Mark. Avem o mulţime de 
lucruri de discutat. 

Dar, până când termină el de vorbit, Sally plecase. Doctorul 
se duse la fereastră şi privi cum maşina ei demară din parcare şi 
dispăru pe Prospect Street. Doar după aceea descuie uşa 
biroului şi se grăbi să coboare pe hol spre biroul doctorului 


Arthur Wiseman. 


Louise Bowen se opri o clipă pe gazonul Academiei ca să-i 
privească pe cei trei băieţi care jucau un fel de joc cu o minge. 
Deşi nu înţelesese jocul, văzu că era dur. Ideea era să menţii 
posesia mingii, dar cu ciudăţenia regulii de unu contra doi jocul 
dădea impresia unui constant meci de lupte corp la corp, în care 
nu ar fi putut exista un învingător până când toţi, cu excepţia 
unuia, ar fi căzut la pământ de epuizare. 

Doar Randy Corliss nu se juca şi tocmai el era cel de care se 
interesa în mod special Louise. 

Ea ştia că ceea ce se petrecuse în după-amiaza zilei 
precedente îşi pusese o grea amprentă pe conştiinţa lui Randy. 
El fusese mai liniştit în timpul micului dejun ca de obicei. Şi apoi, 
la masa de prânz, când toţi ceilalţi băieţi purtau discuţii aprinse 
despre felul în care să-şi petreacă după-amiaza, Randy 
rămăsese tăcut, cu faţa inexpresivă, ca şi cum ar fi fost departe, 
într-o lume numai a lui. Apoi, după prânz, dispăruse. Louise 
tocmai îl căuta, hotărâtă să facă tot ce i-ar fi stat în putinţă ca 
să-i diminueze frica. 


Randy era în pădure. După masă îşi ignorase colegii, care îl 
rugau să li se alăture pentru joc, şi ieşise de unul singur. 

Dar nu din cauza celor întâmplate voia să fie singur. 

Căuta o cale de scăpare. Timp de o oră îşi croi drum de-a 
lungul gardului, căutând un copac care ar fi avut o prelungire 
extinzându-se peste împrejmuirea de sârmă ghimpată ce 
înconjura bariera. 

Nu era niciunul. 

Peste tot, de-a lungul perimetrului proprietăţii, copacii 
fuseseră înlăturați. Ici şi colo, vreun arbore supravieţuitor, care 
ar fi putut să aibă lungi crengi joase, îşi arăta cicatricele 
provocate cu mult timp în urmă de vreun ferăstrău. Dar nu 
exista nicăieri prin preajmă un loc pe unde gardul ar fi putut fi 
escaladat fără a fi atins. Dar apoi, când mai avea doar cincizeci 
de metri până la poartă, găsi locul. 

Era un şuvoi curgând printr-un canal ce-l ducea pe sub gard. 
Conducta era îngustă, dar Randy era sigur că, dacă şi-ar fi îndoit 


umerii cât mai aproape unul de celălalt, ar fi reuşit să-l străbată. 
Dădu jos capacul canalului şi încercă să privească atent prin 
conductă. La capătul îndepărtat reuşi să zărească o geană de 
lumină. 

Ar fi trebuit să încerce atunci? 

Aruncă o privire în jur, întrebându-se dacă se uita cineva la el. 

Nu era sigur. La început, simţise tot timpul priviri ce-l 
supravegheau şi acest lucru îl deranjase. Dar după acele prime 
zile se obişnuise cu supravegherea. Acel ciudat al şaselea simţ 
devenise insensibil şi în acea clipă, când ar fi avut nevoie să ştie 
dacă era într-adevăr singur, nu avea nicio modalitate de a afla. 

Dar de un lucru era sigur. Dacă ar fi încercat să fugă în acel 
moment şi ar fi fost prins, nu ar mai fi avut altă ocazie. Cu 
părere de rău, părăsi curentul şi se întoarse spre clădirea 
principală. Dacă avea de gând să evadeze, ar fi trebuit s-o facă 
în timpul nopţii şi folosind casa. Dar ferestrele aveau gratii şi era 
tot timpul cineva treaz, de veghe. 

Merse agale printre copaci, încercând să plănuiască ce avea 
de făcut. Când ieşi din pădure la marginea pajiştii, găsi 
răspunsul. 

Pe panta acoperişului părea să fie un fel de uşă cu chepeng. 
Randy se opri şi o privi fix mult timp. Era într-adevăr o uşă cu 
chepeng? La ce folosea? Dar dacă nu era defel o uşă cu 
chepeng? Dacă era doar o lucarnă care nu s-ar fi deschis? 

Se încruntă, încercând să dezlege enigma. Şi apoi, în 
inocenţa-i, decise că trebuia să fie o uşă cu chepeng şi trebuia 
să se deschidă. Altfel, nu exista cale de ieşire. 

Dar, odată aflându-se pe acoperiş, ce ar fi făcut? 

Un copac. Tot ce avea de făcut era să găsească un copac care 
să ajungă cu crengile la nivelul trei al clădirii, ca el să poată 
cobori. Era pe cale să caute copacul necesar când îşi auzi 
numele. O recunoscu pe Louise Bowen, care se îndrepta spre el. 

— Randy, te-am căutat peste tot. 

— Am fost în pădure, am hoinărit. 

Ea îi zâmbi, netezindu-i părul. 

— Am fost îngrijorată din cauza ta. 

Primul impuls al lui Randy fu să se smulgă de lângă ea, dar se 
răzgândi. Dacă voia într-adevăr să încerce să evadeze, n-ar fi 
trebuit să lase pe nimeni să afle că ar fi putut măcar să se 
gândească la aşa ceva. Altfel, l-ar fi supravegheat. O cuprinse 


pe Louise cu braţele şi o îmbrăţişă strâns. 

— M-am gândit doar la ce am discutat aseară, spuse el. 

Inimă începu să-i bătă tare şi se rugă ca Louise să nu poată 
sesiza minciuna pe care era pe punctul de a o spune. 

— Şi am realizat că Dumnezeu trebuie să fi vrut ca Eric să 
moară şi ceea ce i s-a întâmplat lui nu are să mi se întâmple şi 
mie. 

Louise îl bătu uşor pe spate. 

— Ei bine, pare să fie foarte logic, îi zise ea. Ce te-a făcut să 
gândeşti aşa? 

Randy privi în sus, spre ea, încercând să ascundă teama pe 
care o simţea. 

— Nu ştiu. Dar nu-mi mai este deloc frică. 

— Ei, asta este bine, zise Louise. 

Dar când îl privi în ochi, văzu ceva ce îi spunea că minţea. Era 
ceva în privirea lui şi în surâs care suna fals. 

E pe cale să facă ceva, îşi zise ea. Are de gând să fugă. 

— Crezi că aş putea construi o căsuţă într-un copac, aici? 
întrebă Randy deodată. 

— O căsuţă într-un copac? repetă Louise. 

Despre ce tot vorbea? Vorbise acum un minut despre moarte 
şi în următorul minut despre căsuțe în copaci. 

— Ştii doar, spuse Randy. O căsuţă într-un copac. Tot ce-ţi 
trebuie sunt copacul potrivit, nişte scânduri şi cuie. 

Louise se încruntă, sigură fiind că undeva trebuia să fie o 
legătură. 

— Unde te gândeşti că ai putea s-o pui? 

— Nu ştiu, încuviinţă băieţaşul. Pe-acolo, poate. 

Arătă spre un pâlc de arţari din apropierea clădirii şi, când 
privirea ei îi urmări gestul, ochii îi rătăciră în direcţia 
acoperişului. Vizibil pentru ea şi evident pentru Randy, de 
asemenea, era chepengul care permitea accesul pe acoperiş. Ea 
înţelese dintr-o dată. 

— Păi, nu ştiu, spuse ea. De ce nu mergem să aruncăm o 
privire? 

Bucuros că ea fusese păcălită atât de uşor de planul său, 
Randy o zbughi spre copaci, cu Louise Bowen urmându-l încet, 
gânditoare. 

O jumătate de oră mai târziu, în mijlocul prea multor planuri 
despre o căsuţă îngrijită, Randy şi Louise ştiau amândoi ce 


copac va folosi băiatul pentru evadare. 

Odată întorşi în casă, Louise Bowen încercă să decidă ce să 
facă. Ştia că ar fi trebuit să raporteze conversaţia purtată cu 
Randy, ca şi suspiciunea ei, doctorului Hamlin. Dar nu putea, 
pentru moment. Ştia foarte bine că, pentru doctorul Hamlin, 
Randy nu era decât un animal şi bănuia că şeful n-ar fi ezitat să- 
| închidă pe băiat că pe un animal. Deci, deocamdată, nu avea 
să spună nimic. In schimb, ar fi trebuit doar să-l supravegheze 
pe Randy cu multă grijă. Apoi, când ar fi ştiut cu exactitate ce 
plănuia, ar fi decis ce să facă în legătură cu acel fapt. 

In ce-l privea pe Randy, el era sigur că femeia nu-l suspectase 
cu nimic. In acea seară avea să fugă şi, era copilăros de sigur, 
nu avea să fie prins. 


CAPITOLUL 22 


Lungul asfinţit al serii de primăvară tocmai începea să 
pălească, când Sally îşi conduse maşina în faţa casei lui Lucy 
Corliss. Condusese fără ţintă toată după-amiaza, intenţionând 
doar să stea departe de Eastbury până în amurg, oprindu-se o 
singură dată ca să încerce să ia prânzul. Prânzi, dar i se întoarse 
pe gât. Fusese o salată care rămăsese neatinsă cât timp bău 
ceaşcă după ceaşcă de cafea amară. 

De două ori se gândi să-l sune pe Steve; de două ori 
abandonă ideea. Ce-ar fi putut să-i spună? Că stătea singură 
într-un restaurant din alt oraş, întrebându-se dacă era în 
siguranţă întorcându-se acasă? Asta ar fi confirmat ceea ce 
credea deja. 

Luă în calcul alte variante. Mama? Dar mama ei nu ar fi făcut 
altceva decât să-l sune pe Steve. Prietenii? Îi veni în minte o 
imagine a lui Kay Connors. Nu, era doar un singur loc unde să 
meargă — locul pe care îl numise discutând cu doctorul Malone, 
cu câteva ore în urmă. 

Aşa că parcă în faţa casei lui Lucy Corliss, trase frâna de 
mână şi ieşi din maşină. Porni spre casă, apoi se opri, 
încruntându-se. 

In parcarea lui Lucy era o maşină ciudată, o maşină cu număr 
de înmatriculare medical. 


Doctorul Malone? 

Sau Arthur Wiseman? 

Poate n-ar fi trebuit să intre. Poate că erau amândoi înăuntru, 
aşteptând-o. 

Îşi scoase ideea din minte. Paranoia. Fusese un gând paranoic 
şi n-ar fi trebuit să-l alimenteze. Cu o încredere pe care nu o 
simţea, urcă cele trei scări până la uşa din faţă a lui Lucy şi 
sună. Uşa se deschise imediat şi Lucy o conduse înăuntru. 

— Sally, unde ai fost? Am fost atât de îngrijoraţi. Te-am căutat 
şi apoi, când am deschis uşa, mi s-a părut că nu aveai de gând 
să intri — Doamne Dumnezeule, arăţi îngrozitor! 

Din instinct, Sally îşi trecu mâna prin păr şi când vorbi îşi auzi 
vocea tremurând. 

— Era maşina din parcare. N-am ştiut a cui era. 

— A lui Mark Malone. A venit aici acum o oră. 

Sally începu să răsufle uşurată, apoi se potoli. 

— A venit singur? 

— Sigur că da, o linişti Lucy. 

O conduse pe Sally spre sufragerie. 

— Ne-a spus ce s-a-ntâmplat astăzi la spital. 

Când intrară în sufragerie, Jim Corliss se ridică să-i ofere 
scaunul său lui Sally, dar ea îi ignoră gestul, alegând în schimb 
fotoliul pentru două persoane de lângă Lucy. 

— Tot ce s-a-ntâmplat? 

— Tot ce-am văzut şi tot ce mi-ai povestit, spuse Mark 
Malone. lar după ce ai plecat am fost în cabinetul lui Wiseman. 

O privire alarmată veni din partea lui Sally şi Mark o reasigură 
urgent: 

— Am vrut doar să aflu ce făceau şi să-ţi acord mai mult timp. 
Mă tem că vorbeau cu mama ta, explicându-i că, dacă ai apărea 
la ea acasă, ar trebui să încerce să te ţină acolo şi să-i sune. 

— O, Doamne, ce am să mă fac? 

— Ai să încerci să uiţi de toate astea pentru o vreme. 

Vorbise Carl Bronski şi hotărârea din vocea sa o năuci pe 
Sally. 

să uite? Cum ar fi putut? 

Bronski continuă să vorbească, aproape ca şi cum ea ar fi dat 
glas întrebării. 

— Nu pot să vină pur şi simplu şi să te ia, Sally. Ar trebui să 
aibă o decizie a curţii şi asta implică o audiere. Toate acestea 


iau timp, plus mult mai multe dovezi decât au ei acum. De 
asemenea, nu uita că aici sunt patru persoane care nu cred că 
eşti nici pe departe nebună, dintre care un medic şi un poliţist. 
Deci, chiar dacă sunt hotărâți în încercarea de a te lua, asta nu 
are să se întâmple nici mâine, nici poimâine. Şi până atunci, 
dacă suntem norocoşi, vom şti cu exactitate ce dracu' se 
întâmplă. 

— Deci, ceva se întâmplă? Nu sunt nebună? 

— Dacă tu eşti nebună, suntem şi noi, zise Jim Corliss. Se pare 
că aici mai este o coincidenţă. Carl a sunat-o pe Lucy noaptea 
trecută în legătură cu un băieţel dispărut din Atlanta. Are 
aceeaşi vârstă cu Randy şi s-a născut aici. Părinţii lui nu erau 
căsătoriţi. 

Privirea lui Sally o întâlni pe a lui Jim şi, când vorbi, calmul din 
vocea ei le spuse tuturor că-şi pusese teama personală 
deoparte. 

— Fusese supravegheat de COPIL? 

— Asta nu ştim, zise Carl. Sperăm să descoperi tu asta pentru 
mine. Majoritatea statisticilor pe care le-ai scos din computer nu 
aveau niciun fel de nume ataşate. Erau doar numere. 

— Ei bine, este destul de simplu să aflăm, le spuse Sally. Tot 
ce am de făcut e să mă duc la birou... 

Inima îi tresări când văzu imaginea cheilor de la birou 
spânzurând în cuierul pentru chei din debaraua bucătăriei. 

— Nu putem să mergem la mine în birou. Nu am cheile. 

— Nu poate să te lase înăuntru ofiţerul de serviciu? întrebă 
Bronski. 

Sally clătină din cap. 

— Poate, dar nu mă va lăsa. Dacă nu ai cheile tale, nu au voie 
să deschidă niciun fel de uşă pentru tine. 

Mark Malone păşi prin cameră, cântărind riscul a ceea ce era 
pe cale să sugereze, în comparaţie cu posibilele avantaje. Se 
decise într-un târziu. 

— Ce-aţi spune de spital? De ce n-am putea, Sally şi cu mine, 
să mergem la spital şi să folosim terminalul din cabinetul meu? 

— Dar mă vor căuta acolo, nu-i aşa? 

— Nu te vor vedea, o asigură Malone. Nici nu va trebui să 
mergem prin hol. Apoi vom vedea dacă tu şi computerul tău 
puteţi să descoperiţi cu exactitate ceea ce se petrece. 

Se ridicară, gata de plecare, când telefonul începu să sune 


deodată. Lucy ezită, apoi plecă să răspundă. O clipă mai târziu 
reapăru. 

— Este pentru tine, îi spuse ea fostului soţ, încruntându-se 
uşor. E o femeie. 

Ignorându-i tonul grav şi acuzator, Jim se grăbi în bucătărie. 
Un moment mai târziu apăru şi el. 

— Era o prietenă de-a mea din Boston, zise el, fixând-o pe 
Lucy. O cheamă Joan Winslow şi lucrează pentru o agenţie de 
publicitate. Nu m-am întâlnit cu ea de doi ani. Oricum — 
continuă el, în timp ce ochii lui Lucy se îngustară suspicios — 
am rugat-o să vadă dacă poate să afle cine îi finanţează pe cei 
de la COPIL. 

— Cine îi finanţează? sună exasperată vocea lui Lucy. Şi ce fel 
de importanţă are asta? 

— Foarte mare importanţă, îi spuse Jim. Doar nu crezi că toate 
aceste fundaţii sunt atât de independente pe cât pretind, nu-i 
aşa? Aproape toate, într-un fel sau altul, sunt subvenţionate de 
oameni care-şi trag spuza pe turta lor. 

— Şi COPIL? întreba Carl Bronski. 

Jim îl privi posomorât. 

— O grămadă de donaţii minore, dintr-o grămadă de locuri. 
Dar două foarte importante. Ajutor permanent din partea unui 
furnizor numit Pharmax... 

— Care este unul dintre cele mai mari concernuri de 
medicamente din ţară, îl întrerupse Mark Malone. E un interes 
firesc într-o fundaţie cum e COPIL. 

— Celălalt susţinător mă intrigă pe mine, spuse Jim Corliss 
calm. Care face ca toate celelalte donaţii, inclusiv cea de la 
Pharmax, să pară mărunţiş. 

— Cine este? întrebă Lucy. 

Privirea lui Jim stărui pe a ei; confuzia lui vădită se concentră 
în încruntarea ce-i străbătu fruntea. 

— Departamentul Apărării, spuse el încet. Acum, ele ce ar fi 
interesat Departamentul Apărării într-o asociaţie de tipul COPIL? 


Jason Montgomery veni acasă când întunericul pătrunzător al 
nopţii cădea peste Eastbury. Străbătu ultimii metri cu paşi foarte 
lenți, ştiind extrem de bine că avea o grămadă de probleme. 
Tatăl său, era sigur, l-ar fi pălmuit, iar mama — ei bine, doar ea 


s-ar fi uitat la el, iar el ar fi înţeles din ochii ei că o dezamăgise. 
Asta ar fi putut fi mai rău decât pălmuiala. Jason descoperise cu 
ani în urmă că palmele usturau pentru o fracțiune de secundă, 
oricât de tare l-ar fi plesnit tata peste fund. Se opri, privind casa. 

Cât de mult ştiau ei? se întrebă. L-a pârât Joey cu adevărat? 
Poate că nu. Ar fi putut explica despre hainele sfâşiate că a... că 
a făcut ce? Îşi frământă mintea pentru o explicaţie rezonabilă. 
Poate că se căţărase pe un gard şi căzuse? Asta era. El şi încă 
altcineva se căţăraseră pe un gard din jurul curţii şcolii şi 
căzuseră. 

Dar dacă au aflat că fugise de la şcoală? 

Nici nu voia să se gândească la asta. 

Întrebându-se dacă distracţia de a se descotorosi de şcoala 
meritase efortul, orice l-ar fi aşteptat în casă, se strecură pe uşa 
din faţă. 

— Mami? Am venit! 

Din bucătărie, auzi vocea tatălui său. 

— Jason? Tu eşti? 

Tatăl veni direct în sufragerie, cu faţa roşie de mânie. 

— Unde ai fost? 

— Am... am... îngână Jason. 

Pe urmă, în faţa furiei tatălui său, cuvintele păliră. Privi în sus, 
spre el, cu ochii plini de lacrimi. 

Uitându-se în jos, la fiul său, Steve îşi simţi supărarea 
dispărând, înlocuită de uşurare. După-amiaza nu fusese uşoară 
pentru el. Plecase de la clinică, descoperind că maşina şi Sally 
dispăruseră. Începuse să meargă spre casă şi se decise să se 
oprească la şcoală, să-şi ia fiul. Dar, chiar dacă aşteptase până 
ce terenurile şcolii rămăseseră pustii, Jason nu apăruse. Până la 
urmă intră, găsi clasa lui Jason şi vorbi cu învăţătoarea. 

Jason nu fusese la şcoală în ziua aceea. 

Cât priveşte restul după-amiezei, Steve şi-o petrecu alternativ 
îngrijorat de soţie şi fiu, niciunul dintre ei întorcându-se acasă. li 
sună pe toţi cei la care putuse să se gândească, inclusiv pe Lucy 
Corliss, dar nimeni nu-i văzuse pe niciunul din ei. De câteva ori 
îşi luă maşina, plecând să-i caute, dar se răzgândi de fiecare 
dată, fiindu-i frică de faptul că unul sau celălalt ar fi putut să-l 
sune, având nevoie de ajutor, şi el n-ar fi fost acolo. Aşa că 
aşteptase, păşind nervos prin casă, dorindu-şi să sune telefonul, 
privind pe fereastră în fiecare minut, cu speranţa că ar fi văzut 


una dintre persoanele pe care le iubea cel mai mult. 

Şi în sfârşit, fiul i se întorsese acasă. 

— Unde-ai fost? întrebă el din nou, cu o voce blândă de astă 
dată. De ce nu te-ai dus la şcoală? 

Sesizând că tatăl său nu mai era supărat pe el, Jason îşi suflă 
nasul de câteva ori. 

— Din cauza bătăii, spuse el. 

— Bătaia cu Joey? 

Băieţelul dădu din cap. 

— Atunci de ce nu te-ai întors acasă? 

— Din cauza scandalului tău cu mama, explică Jason. 

Apoi, ca şi cum ar fi sesizat ceva în neregulă, aruncă o privire 
nesigură în jur. 

— Mami nu e aici? 

— Nu în acest moment, răspunse Steve. 

Ce ar fi putut să-i spună lui Jason? Că mama lui fugise şi nu 
ştia nimeni unde era? Apoi, pentru prima dată, remarcă hainele 
sfâşiate ale lui Jason. 

— Trebuie sa fi fost o adevărată luptă cu Joey, comentă el. 
Vrei să-mi povesteşti despre asta? 

Pe-ndelete, Jason începu să depene povestea. 

— Şi ochiul meu era umflat, sfârşi el, şi braţul îmi sângera, iar 
hainele îmi erau rupte, aşa că nu m-am dus la şcoală. Darela 
început, tati. 

Steve încuviinţă absent din cap, neascultând cu adevărat 
ultimele cuvinte ale lui Jason. În schimb, încercă să facă un 
bilanţ al tuturor rănilor pe care fiul său le menţionase, cu ceea 
ce el însuşi observase. 

Ochiul îi era învineţit? 

Îi sângera braţul? 

Şi cracul rupt al pantalonilor. De unde provenise asta? 

— Ce s-a-ntâmplat cu blugii tăi? 

Jason se înfurie. 

— M-a împins jos pe trotuar şi mi-a julit genunchiul. 

— Arată-mi. 

Ascultător, Jason îşi suflecă cracul pantalonilor. Pielea de 
deasupra genunchiului era intactă şi netedă. Şi deodată, când 
Steve examină blugii, putu să vadă ceva ce semăna cu sângele 
care cursese din interior. 

— Şi mâna? Unde te-a muşcat? 


— Chiar aici. 

Jason atinse un punct, chiar desupra încheieturii. Nu prezenta 
niciun fel de urme ale violenţei. De asemenea, nu era niciun pic 
de vinovăţie pe faţa lui Jason. 

Ce dracu’ se-ntâmplase? Ambii băieţi avuseră aceeaşi 
contribuţie în încăierare, iar Joey Connors arătase îngrozitor de 
dimineaţă. 

— Vino încoace, fiule, spuse el calm. 

Îl duse pe Jason în bucătărie, îi desfăcu o sticlă de Coca Cola, 
apoi ridică receptorul telefonului. 

— Kay? întrebă el când se făcu legătura. Aici este Steve 
Montgomery. Tocmai mă întrebam ce mai face Joey. 

Urmă o uşoară pauză, apoi un oftat. 

— Bine, cred. E suferind, iar vânătăile n-au să-i treacă decât 
îp câteva zile, dar nu există vreo afecţiune serioasă. 

Ea se opri, apoi adăugă: 

— S-a întors Jason acasă? Ori Sally? 

— Jason este aici, zise Steve. 

— Se simte bine? 

— Nu sunt sigur, spuse încet Steve. Dar, aparent, bătaia a 
decurs cum ne-a spus Joey, exceptând faptul că Jason insistă că 
Joey a început. 

— Ceea ce a şi făcut, aprobă Kay Connors. Ce vrei să spui cu 
faptul că nu ştii dacă Jason se simte bine? Este rănit? 

— Nu, nu — nimic de genul ăsta. 

Râse, dar sunetul produs era fals. 

— De fapt, mi se pare că ar fi trebuit să fie mai rănit decât 
este. Mă tem că Joey a încasat, de departe, porţia cea mai rea. 

— Înţeleg, răspunse Kay, cu vocea sesizabil mai distantă. 

De fapt, nu înţelesese deloc, dar decise pentru sine că, pe 
viitor, Joey ar trebui să fie educat să nu aibă absolut nimic de-a 
face cu Jason Montgomery. Fireşte, de acum înainte întreaga 
familie Connors ar fi trebuit să-i evite pe cei trei Montgomery. O 
clipă mai târziu găsi o scuză ca să încheie conversaţia şi să 
întrerupă legătura. 

Steve rămase tăcut, întrebându-se ce să facă. Nu era nicio 
leziune acolo unde ar fi trebuit să fie. Jason însuşi spusese că 
fusese lovit în timpul încăierării. Dar ce se întâmplase cu rănile? 

Şi atunci îşi aminti de mântuială şi de acidul clorhidric. De 
ambele daţi Sally fusese cea care pretinsese că văzuse arsurile 


şi, în ambele cazuri, el gândise că soţia lui exagerase. Dar de 
această dată? Acum şi Joey şi Jason văzuseră vătămările. Oare 
minţeau? Dar nu ar fi avut niciun motiv. Se îndreptă din nou 
spre telefon, aruncând o privire peste numerele mâzgălite pe 
toată suprafaţa copertei de la cartea de telefon. O clipă mai 
târziu vorbea cu Spitalul Comunal din Eastbury. 

— Sunt Steve Montgomery. Doctorul Malone este acolo? 

— Nu, nu este, domnule Montgomery. 

— Poate fi găsit în altă parte? 

— Numai o clipă. 

Fu lăsat să aştepte un timp care i se păru interminabil de 
lung, dar, în sfârşit, centralista se întoarse. Doctorul Malone nu 
era acasă, nici nu-i informase pe cei de la serviciu unde putea fi. 
Ar fi putut alt doctor să-l ajute? 

— Doctorul Wiseman, zise Steve. Puteţi să-mi daţi legătura cu 
doctorul Wiseman? 

— Sigur că da, domnule Montgomery. 

Fu lăsat din nou să aştepte şi apoi, câteva secunde mai târziu, 
era făcută o nouă legătură. 

Arthur Wiseman ascultă liniştit, în timp ce Steve încerca să-i 
explice ce se întâmplase. Când acesta termină, urmă o mică 
pauză. Apoi Wiseman vorbi, cu vocea joasă şi calmă. 

— Adu băiatul la spital, Steve. Se pare că nu există motive de 
îngrijorare, dar n-ar strica să aruncăm o privire. 

Se opri, apoi adăugă: 

— N-ai auzit nimic de Sally? 

— Nu. 

Vocea lui Wiseman deveni gravă. 

— Putem vorbi şi despre asta. 


Randy Corliss aşteptă până se făcu linişte în Academie, apoi 
aşteptă şi mai mult. Minutele abia se târau. După un timp, care 
păru ore întregi, se strecură din pat şi începu să se îmbrace. În 
cele din urmă întredeschise uşa şi trase cu ochiul spre hol. În 
capătul îndepărtat se zăreau o lumină vagă şi un birou. 
Momentan nu stătea nimeni acolo. Randy se furişă pe margine 
până în hol şi începu să se mişte pe cât de silențios putea spre 
grupul îngust de scări, care dădea din capătul primului etaj 
direct în pod. Aproape că ajunse la scări, când auzi paşi în spate. 


Urca cineva de la primul etaj. Înghiţi ultimii metri alergând sus, 
în vârful scărilor, şi aşteptă. Auzi un sunet râcâit şi decise că, 
oricine ar fi urcat scările, stătea în acel moment la birou. 
Precaut, încercă uşa podului. 

Era încuiată. 

Se strecură înăuntru, lăsă încetişor uşa să se închidă în 
spatele lui şi pipăi în jur după un comutator. Dar, chiar dacă 
mâinile sale găsiră unul, se răzgândi. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
cineva ar fi fost afară şi ar fi zărit lumină în pod? Nu ar fi reuşit 
niciodată să iasă din casă. 

Trebuia s-o facă pe întuneric. 

începu să meargă de-a lungul duşumelei, dar i se păru ca 
paşii lui răsunau zgomotos. Se opri din nou şi-şi scoase tenişii, 
legă şireturile şi-şi atârnă încălţările de gât. Încă o dată începu 
să se târască de-a lungul duşumelei podului, tatonând fiecare 
pas înainte de a-şi lăsa greutatea în picior. Se mişcă încet, cu 
ochii încordaţi să penetreze întunericul absolut, dar, după ceea 
ce i se păru o eternitate, se află sub ceea ce el credea a fi o 
lucarnă. 

Se zgâi într-acolo. 

Era o lucarnă, dar în întuneric putu să desluşească doar o 
scară rabatabilă şi un zăvor. De la scară cobora legănându-se un 
şnur, dar, nefiind la îndemână, Randy se întinse în faţă şi 
degetele de-abia atinseră capătul uzat al sforii. 

Ar fi trebuit să încerce să găsească ceva pe care să se înalțe. 
Dar cum? Ar fi putut bâjbâi prin jur, în întuneric, toată noaptea, 
şi tot n-ar fi găsit nimic. 

Se hotărî să încerce o săritură. Îşi îndoi picioarele de câteva 
ori, apreciind cu grijă distanţa, apoi se desprinse de sol. 

Mâna lui dreaptă înşfăcă funia şi, căzând înapoi pe podea cu 
un zgomot surd, scara scârţâi şi cobori cincisprezece centimetri. 
Bufnitura şi scârţâitul îl făcură pe Randy să îngheţe ascultând. 


La etajul de dedesubt, Louise Bowen cerceta raportul la care 
lucra. Fusese doar o părere, sau auzise un zgomot slab? 
Încruntându-se, se ridică de pe scaun şi începu să facă drumul 
înapoi pe hol, verificându-l pe fiecare băiat. 


Neauzind nimic, Randy trase încet scara în jos. Arcurile ei 
vechi scârţâiră într-un vag protest, dar pentru Randy fusese ca 
un sunet de trompetă. În sfârşit, scara atinsese podeaua şi el se 
grăbi în sus pe ea. Îi luă doar o clipă să înţeleagă cum funcţiona 
zăvorul, iar apoi, cu un sunet de rugină înţepenită, acesta se 
deschise. Băiatul împinse în faţă lucarna şi sări pe acoperiş. 
Smoala arăta mult mai abruptă decât i se păruse de jos, iar 
ardezia acoperişului era alunecoasă sub picioarele goale ale lui 
Randy. Îşi puse urgent tenişii înapoi, îi strânse tare, apoi se 
ridică şi-şi testă mersul. Tălpile de cauciuc se părea că 
împiedicau cu fermitate alunecarea, dar nu era prea sigur de 
echilibrul pe care îl avea. În final, se întinse în afară, până când 
ajunse aproape întins, lipit de pantă, şi începu să se caţăre pe 
țiglele acoperişului. 


Mai rămăsese o singură cameră de verificat şi Louise Bowen 
şovăi înainte să-i deschidă uşa. Ce s-ar fi întâmplat daca Randy 
nu ar fi fost înăuntru? 

Dar ar fi trebuit să fie. Dacă plănuia să fugă în acea noapte, 
atunci sigur că ar fi aşteptat până mult mai târziu. 

Sau poate că nu? 

Răsuci clanţa uşii lui şi-o împinse ca s-o deschidă. 

— Randy? 

Nu primi răspuns. Aprinse lumina. Patul lui Randy era gol. 

Încet, ezitând, Louise porni spre scara principală. Ar fi trebuit 
să raporteze că Randy Corliss fugise. 


Randy zări vârful copacului, conturându-se la şapte metri în 
faţă. Tot ce avea de făcut era să-şi dea drumul pe jgheab, apoi 
să se caţăre pe creanga cea mare pe care o remarcase după- 
amiază. Dar alunecarea pe latura abruptă a acoperişului nu era 
la fel de uşoară ca fuga de-a lungul ei. Trebui să-şi plaseze 
fiecare picior cu prudenţă, sprijinindu-se cu amândouă mâinile 
în timp ce-şi schimba greutatea de pe un picior pe celălalt. 

Şi apoi se petrecu întâmplarea. Piciorul drept lovi un rest de 
muşchi şi băiatul alunecă. Începu să se prelingă de pe acoperiş, 
cu mâinile agitându-se, pentru a descoperi o piedică pe 
suprafaţa ardeziei uzate. Simţi că începuse să treacă de 


marginea acoperişului şi se agăţă disperat de burlanul care 
împrejmuia jgheabul. Acesta scrâşni din cauza îmbrăţişării 
neprevăzute, se dislocă din suport, dar rezistă. Randy spânzură 
în aer pentru o clipă, căutându-şi cu disperare o creangă. 

Era doar la câţiva centimetri depărtare şi, printr-o putere 
născută din frică, Randy îşi croi drum pe deasupra ei şi sări. 
Oprindu-se doar o clipă ca să-şi tragă sufletul, începu să alunece 
în josul copacului. În câteva secunde era la pământ, zbughind-o 
peste pajişte, spre pădure. Dar când ajunse acolo, se opri ca să 
privească în urmă. 

În casă se aprindeau luminile. 

Se întoarse şi pătrunse în pădure, lăsându-se în seama 
memoriei ca să-l călăuzească la şuvoiul şi canalul ce ar fi trebuit 
să-l ducă pe sub gard. O rază strălucitoare de lună îi lumină 
calea şi el fu capabil să înainteze, într-o goană orbească, 
evitând cărarea şi, tocmai de aceea, îndepărtându-se încet de 
clădire. Respirația îi devenea sacadată şi începu să se 
gândească la faptul că o luase pe o pistă greşită, când auzi 
dintr-o dată un zgomot de apă curgătoare. Şi văzu că se afla pe 
capacul canalului, având şuvoiul dedesubt. 

Auzi din spate un lătrat de câini. 

Se strecură în conductă şi intră în apă, făcând abstracţie de 
răceala acesteia. Începu să înainteze în partea de sus a 
curentului şi ajunse la capătul ţevii. Fără să ia în calcul posibilele 
urmări, auzind doar hămăitul crinilor căutându-i urma, se avântă 
în interiorul canalului îngust. 

Era strâmt acolo şi umerii săi se frecau de ambele părţi, în 
timp ce avansa în apa grăbită. Dar, când mâinile şi picioarele 
începură să amorţească din cauza frigului, zări o geană de 
lumină în faţă. Aproape că era afară. 

Forţându-şi trupşorul într-o parte, străbătu răsucindu-se 
ultimii metri. 

La doar câţiva centimetri de final, îşi descoperi greşeala. 

Fixat cu fermitate la capătul conductei, se afla un grătar cu un 
grilaj de sârmă, blocând cu sita-i deasă trecerea oricărui lucru, 
cu excepţia curentului grăbit. 

Deznădejdea pluti pentru o clipă deasupra lui Randy, apoi 
dispăru. Forţat de împrejurări, se întoarse înapoi prin conductă. | 
se păru că durase o veşnicie, dar în final fu eliberat de 
strânsoarea ţevii, stând în apă, cu trupul încărcat de frică şi de 


însufleţire. 

Câinii se apropiau. Randy se căţără înapoi pe capac, 
frământându-şi mintea în căutarea unei soluţii. 

Gardul. f 

Ar fi trebuit să escaladeze gardul. In acea clipă putu să vadă 
un câine, o imensă umbră crescând din întuneric. Intorcându-se, 
se grăbi spre gard, dar era prea târziu. Dobermanul sări pe el, 
mârâind, cu fălcile clămpănind în glezna stângă a lui Randy. 
Câinele îşi plantă cu fermitate labele în pământ şi începu să-şi 
scuture capul. Randy se împiedică, căzu, apoi încercă să-l 
lovească. Piciorul său drept atinse capul animalului şi acesta îi 
dădu drumul pentru o clipă. Randy se târî în patru labe spre 
gardul care era la câţiva centimetri depărtare. Câinele ezită, 
mârâi, după care se repezi spre băiat. Randy se răsuci într-o 
parte, prinse câinele în mijlocul săriturii şi îl trânti cu putere. 

Cu un urlet tăcut, câinele muri când electricitatea gardului îl 
străbătu. Randy, cu mâna încă încleştată în blana animalului, îl 
privi o secundă. 

Într-un mod neclar, era îngrijorat de o senzaţie ciudată pe 
care o avea în braţ. Era un gădilat interior şi o uşoară senzaţie 
de arsură. Ultima dată când atinsese gardul fusese terminat. Işi 
aduse aminte dintr-o dată de testul pe care i-l făcuse doctorul 
Hamlin şi ştiu ce însenina. Electricitatea nu îl omorâse în primul 
caz, dar în acea clipă nu i-ar fi putut dăuna deloc. 

Îi auzi pe ceilalţi câini, foarte aproape de el. Dându-i drumul 
animalului la picioarele sale, Randy atinse gardul şi începu să se 
caţăre. 

Apăru din nou acel straniu gâdilat şi senzaţia de căldură, dar 
nimic mai mult. 

Deci, tot ce i se spusese de când era mic era greşit. 

Electricitatea nu-ţi făcea rău deloc. De fapt, o simţeai ca pe 
un fel de lucru benefic. 

Un moment mai târziu sări pe pământ, de partea celaltă a 
gardului. 


CAPITOLUL 23 


Întunericul învălui parcarea Spitalului Comunal din Eastbury, 


dar Mark Malone conduse maşina la intrarea din spate şi stinse 
farurile înainte de a-şi trage şi parca maşina lângă cabinet. 

— N-are rost să înştiinţăm pe toată lumea că suntem aici, 
comentă el. 

Sally îşi arătă asentimentul printr-o mişcare a capului, ieşind 
din maşină şi aşteptând ca Malone să descuie uşa biroului. Doar 
când se aflară înăuntru, cu ambele uşi închise sigur şi cu 
luminile aprinse, ea vorbi. 

— Mă simt ca şi cum aş face ceva ilegal. 

— Dar nu faci, o asigura Malone. Deşi ai făcut când ai spart 
pentru prima dată codurile înregistrărilor medicale. Acum este 
perfect legal. Dacă întreabă vreodată cineva, te-am angajat ca 
specialist în computere ca să redactezi nişte statistici pentru 
mine. E în regulă? 

— E în regulă. 

Sally îşi aşeză geanta pe biroul lui Malone şi aprinse monitorul 
computerului. Câteva secunde mai târziu, începu să tasteze în 
codul adecvat. 

— Primele lucruri înainte de toate, murmură ea. 

Degetele îi zburară desupra claviaturii, odihnindu-se în sfârşit 
pe butonul de INTRARE. Oftând uşor, se lăsă pe spate în scaun şi 
zâmbi vag spre Malone. 

— Asta ia câteva minute. 

Malone dădu din umeri. 

— De unde ai ştiut ce să-i spui? 

— Totul se rezumă la un singur computer, îi explică Sally. 
Chiar dacă mi-am petrecut majoritatea timpului cu datele de la 
colegiu, instrucţiunile sunt aproape identice pentru orice. În 
clipa de faţă adună o listă a numelor cu una a datelor pentru 
fiecare copil din această regiune pe care COPIL îl studiază sau l- 
a studiat vreodată. 

Pe când ea vorbea, ecranul fu umplut cu o listă de nume. 
Sally apăsă pe butonul cursor, care i-ar fi permis să deruleze 
până când întreaga listă ar fi fost expusă. 

— Dumnezeule, rosti ea. 

Privi în sus, spre linia de informaţii din vârful ecranului. Lista 
se opri la linia o sută cincizeci şi trei, iar acolo erau cinci nume 
pe fiecare rând. Se uită spre imprimanta care era la un metru 
distanţă. Trei lumini, una roşie, una chihlimbarie şi una albă 
clipiră uşor, indicând faptul că maşina era gata de funcţionare. 


Văzându-i intenţia, Malone se duse spre imprimantă şi răsuci 
o coală de hârtie în platanul acesteia. 

— Gata. 

Degetele lui Sally zburară din nou peste claviatură şi, o 
secundă mai târziu, imprimanta începu să ţăcăne. 

— Voi avea nevoie de trei pagini, spuse ea. 

Malone aprobă tăcut, dorindu-şi să fi cumpărat tocătorul 
automat de hârtie pe care îl văzuse cu un an în urmă. În timp ce 
imprimanta funcţiona, Sally studie ecranul. 

— Mă întreb dacă toate acestea sunt părţi ale aceluiaşi 
studiu? Dar nu pot fi, continuă ea. COPIL face tot felul de 
investigaţii, nu-i aşa? 

— Atât cât ştiu şi eu. 

Încă o dată, degetele lui Sally se mişcară peste claviatură. 

— Am analiza computerului asupra numerelor de cod pe care 
le foloseşte COPIL şi vreau să văd dacă pot să găsesc vreo 
legătură, zise ea. 

Imprimanta se opri pentru ultima dată şi Malone scoase 
ultima coală de hârtie. 

— Numele pe care Carl Bronski ni l-a dat este aici, zise el. 
Adam Rogers. 

Puse cele trei pagini împreună. 

— Ce vom face cu astea? 

— Le păstrăm, răspunse Sally. Poate că sunt singurele lucruri 
pe care le vom deţine. 

Dar chiar atunci ecranul prinse viaţă din nou, de această data 
plin de numere, dispuse pe patru coloane. 

Mălone se încruntă privind ecranul. 

— Ce înseamnă ăsta? 

— Aparent, COPIL efectuase patru studii şi a însemnat 
codurile numerice cu multipli de alte numere. 

Se fixă pe coloana de numere, în cadranul din stânga-sus a 
ecranului. 

— Aceste numere sunt multipli de treisprezece. Celelalte sunt 
multipli de şaptesprezece, nouăsprezece şi douăzeci şi unu. 

— Nu sunt sigur că m-am prins, zise Malone. 

Vocea lui Sally începu să devină aspră. 

— Astă înseamnă că doctorul Wisemăn minte. După cele 
spuse de el, COPIL foloseşte numere arbitrare pentru a decide 
pe cine investighează. Dar aceste numere nu sunt 


întâmplătoare — par doar aşa când sunt amestecate cu alte 
numere. Ceea ce face COPIL într-adevăr este să studieze copii 
selectaţi şi să-i ţină grupaţi pe criteriul numerelor de cod. Hai să 
încercăm altceva. 

Pentru a treia oară mâinile ei folosiră claviatura şi, încă o 
dată, ecranul deveni gol pentru câteva secunde. Ca şi înainte, 
începu să se umple de numere, dar de această dată cu nume 
ataşate de ele. Când Sally se uită la nume, ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— l-am spus computerului să afle numărul de caz al lui Julie, 
apoi să facă lista tuturor numelor şi numerelor din acelaşi grup 
cu ea, explică femeia. 

Pe listă erau toate numele. 

Randy Corliss. 

Adam Rogers. 

Julie Montgomery. 

Eden Ranson. 

Jason Montgomery. 

In total, erau patruzeci şi şase de nume. Sally Montgomery şi 
Mark Malone se uitară la listă câteva secunde, fiecare adâncit în 
propriile gânduri. 

— Mai bine le-am scoate pe imprimantă, spuse Malone într-un 
târziu. 

Sally încuviinţă din cap în tăcere, iar degetele ei începură să 
se mişte din nou deasupra claviaturii, de data aceasta încet, ca 
şi cum, întocmind lista pe hârtie, ar fi parafat cine ştie ce soartă 
care îi aştepta pe copiii ale căror nume apăreau acolo. 


La cincisprezece metri depărtare, Arthur Wiseman stătea în 
cabinetul său, ascultându-i liniştit pe Steve Montgomery, care îi 
descria încă o dată accidentul lui Jason. 

— Şi aşa s-a-ntâmplat? întrebă el când Steve îşi încheie 
recitalul. 

— Chiar aşa. 

Wiseman se întoarse spre Jason. 

— Tu ce spui, fiule? S-a petrecut în felul în care ne-a povestit 
tatăl tău? 

— Cred... cred că da, se bâlbâi Jason. Vreau să spun că 
încăierarea s-a petrecut şi mi-a curs sânge. 


— Ei bine, de ce nu aruncăm pur şi simplu o privire ca să 
vedem ce putem descoperi, corect? 

Jason se încruntă. Nu suportase când doctorul Malone îl 
cercetase şi îl împunsese, băgându-i pe gât lingura şi făcându-l 
să spună „aaahhh”. Nu fusese o dată bolnav. 

— Mă simt bine, zise el. 

— Şi cine a spus că nu? pară Wiseman cu o severitate 
prefăcută. Tot ce vreau să fac este să arunc o privire. Nu te-am 
examinat din ziua în care te-ai născut şi mi se pare cinstit să mă 
laşi să-mi admir creaţia. 

— Tu ai fost doctorul care m-a moşit? întrebă Jason. 

Se gândise mereu că fusese doctorul Malone. 

— Sigur că da. Ti-am tras o palmă zdravănă peste fund şi te- 
am predat doctorului Malone. Erai un mic scandalagiu, după cât 
îmi amintesc. Aproape că ai smuls acoperişul din loc cu ţipetele 
şi urletele tale. 

Continuând să vorbească, Wiseman îl conduse pe Jason în 
sala de consultaţii şi îl sui pe masă. 

— Ce sunt alea? întrebă băieţelul, privind curios spre curelele 
ce răsăriseră dintr-un capăt al mesei. 

— Ceva ce se foloseşte din când în când. De ce nu-ţi scoţi 
cămaşa? 

Ascultător, Jason se dezbrăcă până la jumătate, apoi aşteptă 
să vadă ce s-ar fi putut întâmpla. O clipă mai târziu simţi răceala 
îngheţată a stetoscopului, în timp ce docorul îi asculta bătăile 
inimii şi respiraţia... Apoi se uită dintr-o parte în alta, cât 
Wiseman îi privi cu atenţie ochii. 

— Care dintre ochi a primit pumnul? 

— Acesta, răspunse Jason, ridicându-şi mâna spre ochiul 
drept. 

Wiseman compară cu prudenţă ochii băiatului şi nu văzu nicio 
probă a unei vătămări. 

— N-a putut să fie mai mult decât un pumn. 

— Cred că nu, recunoscu Jason. M-a durut doar o secundă. 

— Dar în cealaltă zi, când ţi-ai vărsat mântuială pe mână. Te-a 
durut? 

— Nu tare, zise Jason, scărpinându-se în cap în timp ce 
încerca să-şi amintească. Cred că m-a durut la început, dar nu 
multă vreme. Ca în ziua în care mi-am tăiat degetul. 

— Degetul? întrebă Wiseman. 


Jason aprobă din cap. 

— Făceam o cazemată şi m-am tăiat. 

— Rău? 

— Nici vorbă. A sângerat un minut şi voiam să pun un bandaj, 
dar chiar atunci s-a oprit. 

Fu rândul lui Wiseman să se scarpine în cap. 

— S-a oprit? Inainte de a te pansa? 

— Sigur că da. 

Wiseman reflectă o clipa, apoi vorbi din nou. 

— Ţi-ar plăcea să-ţi facem nişte analize ale sângelui? întrebă 
el. 

— Pentru ce? 

— Doar ca să descoperim ceva, răspunse Wiseman. 

— Bine. 

Un moment mai târziu, în timp ce Jason privea, Wiseman 
împunse cu un ac braţul băiatului şi scoase cinci centilitri de 
sânge. 

Cu o singură mişcare exersată, scoase acul, puse o bucată de 
vată îmbibată cu alcool în locul în care acul perforase pielea lui 
Jason, apoi îndoi braţul băiatului în aşa fel încât vata să fie fixă 
în loc. 

— Ţine mâna aşa doar câteva minute, spuse el. 

Luând proba de sânge cu el, se întoarse în cabinetul său şi 
ridică receptorul telefonului. Dădu o serie de ordine, apoi, 
punând în furcă receptorul, se întoarse spre Steve Montgomery. 

— E ceva rău? întrebă Steve neliniştit. 

— Nu ştiu, răspunse Wiseman. Pentru moment nu arată că ar 
fi, dar vreau să fac nişte analize ale sângelui. De asemenea, se 
pare că Jason ar avea o capacitate neobişnuită, pe care o testez 
chiar acum. 

Se uită la ceas. Trecuseră două minute de când scosese acul 
din mâna lui Jason. 

— Stai pe aproape doar un minut. 

Se întoarse în sala de consultaţii şi îi zâmbi băiatului. 

— E în regulă, spuse el. Hai să ne uităm ca să vedem dacă 
sângerezi. 

Jason îşi întinse braţul şi Wiseman luă bucata de vată de pe 
micuța înţepătură. 

Atâta doar că acolo nu era nicio înţepătură. 

Examina pielea îndeaproape, dar nu putu să găsească nicăieri 


măcar un semn care să arate că pielea fusese recent perforată. 

Mestecându-şi gânditor buza, Wiseman îl conduse pe Jason 
afară din sala de consultaţii, în cabinet, apoi îl trimise, în sala de 
aşteptare. 

— Vreau să vorbesc cu tatăl tău câteva minute. Bine? 

Bucuros că examinarea se sfârşise, Jason zâmbi fericit. 

— Bine. 

Apoi spuse ceva ce-l privea personal. 

— Tot timpul am primit o acadea de la doctorul Malone. 

— Ei bine, mă tem că nu am niciuna, îi zise Wiseman. Dar 
dacă eşti un băiat cuminte, poate mă duc până jos, în cabinetul 
doctorului Malone, câteva minute şi-ţi găsesc una. Cum sună 
asta? 

— Perfect. 

Jason dispăru în sala de aşteptare şi Wiseman închise uşa în 
urma lui. 

— Ei bine, spuse Wiseman încet, pur şi simplu nu ştiu. Mi se 
pare că Jason se vindecă într-un ritm anormal de rapid. 

— Ce vrea să însemne asta? 

Wiseman dădu din umeri neputincios. 

— Nu pot să-ţi spun. Mi s-a părut că Jason are un fel de 
anormalitate în corp, care se manifestă printr-o regenerare 
accelerată a ţesuturilor. Dar nu sunt sigur ce altceva ar mai 
putea face. 

Steve se încruntă. 

— Nu înţeleg. 

Wiseman se întrebă ce să mai spună şi în final decise să 
spună cât mai puţin posibil. Degetele lui îşi începură obişnuita 
darabană pe suprafaţa biroului. 

— Cred că poate ar fi înţelept să-l ţin pe Jason aici pentru o zi 
sau două, începu el. Se pare că are un fel de anormalitate şi, 
până aflăm despre ce este vorba şi care sunt efectele 
secundare, aş vrea să-l ţin sub observaţie. 

— Vrei să spui aici? întrebă Steve. 

Dacă nu era nimic rău cu Jason, de ce ar fi trebuit să stea în 
spital? 

— Aici, încuviinţă Wiseman. 

Apoi, după o uşoară ezitare, adăugă: 

— Sau poate într-o clinică de diagnosticare. 

Incepu să-i explice lui Steve cu precauţie exact ce avea în 


minte. 

În timp ce-l asculta pe bătrân, lui Steve începu să i se pară că 
pierduse controlul asupra vieţii sale şi a celor din familie. In 
primul rând Julie, apoi Sally, acum Jason. Ce se întâmplase? Ce 
se petrecea? Nu putea să înţeleagă absolut nimic şi, auzindu-l 
pe Wiseman care continua să vorbească, totul începu să sune 
din ce în ce mai ireal. Când Wiseman terminase, rezistenţa lui 
Steve la ideea de a interna un copil aparent sănătos în spital 
începuse să se erodeze. Poate că, începu el să gândească, Jason 
ar fi trebuit pus sub observaţie. Cel puţin pentru o vreme... 


Randy Corliss se opri nesigur de cealaltă parte a gardului. 
Lătratul câinilor se auzi mai tare. Se întrebă cât de mulţi puteau 
să fie. Nu-i auzise niciodată înainte şi nici nu-i văzuse. Fuseseră 
acolo tot timpul? Dar unde? Poate că fuseseră ţinuţi închişi la 
subsol. Dar ce însemna faptul că în acel moment erau liberi? 
Aflaseră deja că evadase, sau câinii erau lăsaţi liberi în fiecare 
noapte ca să păzească teritoriul? Şi apoi îi văzu — pe trei dintre 
ei — mişcându-se hotărât de-a lungul urmelor sale, până la 
punctul unde intrase în apă. Se opriră acolo; lătratul încetă 
dintr-o dată, în timp ce adulmecau curioşi împrejur, întâi pe 
pământ, apoi în aer. Pe urmă se întoarseră şi începură să se 
mişte spre el. Randy rămase nemişcat, fascinat de animalele 
enorme, cu frica domolită de gardul înalt care îi separa. 

După cât observă, descoperiseră al patrulea câine, zăcând 
mort lângă gard, şi, dintr-o dată, fornăitul şi amuşinatul lor lăsă 
loc schelălăitului. Săriră pe leş, zgrebţănându-l ca şi cum ar fi 
fost nesiguri de originea acestuia. Şi apoi, toţi ca unul, detectară 
mirosul lui Randy. Uitându-şi instantaneu tovarăşul mort, se 
întoarseră spre gard, îşi arătară colții şi începură să mârâie. 
Groaznicul sunet crescu în intensitate până când noaptea fu 
umplută din nou de vocile lor înspăimântătoare. 

Randy dispăru în pădure. În primele minute alergă pur şi 
simplu, dar apoi, când lătratul câinilor dispăru treptat, se opri. 
Trebuia să se gândească. 

Dacă ştiau că fugise, atunci ar fi dat drumul câinilor în pădure. 

Şi numai atât; ar fi descoperit câinele mort şi ar fi ştiut cu 
exactitate unde să-i lase pe ceilalţi să vâneze. Şi, din moment ce 
i-ar fi prins mirosul, nu ar mai fi avut nicio şansă. 


Apoi îi veni în minte o imagine a câinilor la marginea 
curentului de apă. 

Urma lui se terminase acolo şi nu ştiau ce să mai facă. 

Trebuia să se întoarcă acolo. 

Se afla undeva, în partea dreaptă. 

Sau nu? 

Fusese atât de înspăimântat, încât nu dăduse prea multă 
atenţie direcţiei în care mergea. Se gândi că fugise în linie 
dreaptă, cel puţin atât de dreaptă pe cât putuse, în timp ce-şi 
croise drum printre copaci. Dar reuşise oare cu adevărat? 

Rămase nemişcat. Întunericul păru să se înfăşoare strâns în 
jurul lui, anihilând totul — chiar şi câinii hămăitori — şi simţi 
primele ghionturi ale panicii îmboldindu-l. Era ca atunci când 
învăţa să înoate şi intrase pentru prima dată în apă adâncă. 
Mama lui era acolo, cu el, doar la câţiva metri depărtare, dar el 
începuse să bată apa, înspăimântat de faptul că era pe cale să 
moară. 

Dar atunci auzise vocea mamei sale spunându-i calm să nu se 
impacienteze, să-şi lase corpul să plutească. Şi atunci, când 
acea stranie senzaţie de groază începu să-l învăluie, el îşi repetă 
cuvintele mamei sale. 

— Nu te impacienta, spuse băiatul cu voce tare. 

Apoi repetă: 

— Nu te impacienta. 

Şi sistemul funcţionă. Teama îl lăsă. Sunetul grăbit din capul 
său, care acoperise momentan zgomotul nopţii, dispăru şi 
băiatul putu să audă din nou câinii. Se întoarse, astfel încât 
sunetul părea să vină din spatele lui. Apoi, încet şi deliberat, o 
luă spre dreapta şi începu să meargă prin pădure. Se mişca lent, 
oprindu-se la fiecare câteva minute să tragă cu urechea. 

În sfârşit, auzi. Desluşi în faţă sunetul uşor murmurat al apei 
curgătoare. Începu să alerge. 

Veni până la canal şi intră în el, cotind spre stânga ca să-şi 
înceapă din nou drumul în susul curentului. Fundul pârâului era 
acoperit cu pietre netezite de apă şi chiar şi tălpile de cauciuc 
ale tenişilor băiatului eşuară în căutarea unui punct stabil pe 
suprafaţa acestora. Randy se văzu pus în situaţia de a aluneca 
şi patina, căzând în apă doar ca să se ridice şi să-şi continue 
drumul. 

Înaintă tot aşa, fără a şti direcţia în care îl conducea curentul 


sau care ar fi putut fi câştigul său din asta. Tot ce ştia era că 
trebuia să evadeze din Academie, altfel ar fi murit. Şi, în 
vederea evadării, trebuia să stea în apă, unde câinii nu l-ar fi 
putut urmări. 

Dintr-o dată, sunetul apei deveni mai puternic. Randy cercetă 
întunericul din faţă. Putu să distingă vag că se apropia de o 
bifurcaţie; pârâul pe care îl urmase era doar un braţ al cursului 
principal. Ce s-ar fi întâmplat dacă acesta ar fi fost prea adânc, 
ori curentul ar fi fost prea rapid? Şi deodată ştiu că nu avea de 
ales. Poticnindu-se, îşi croi drum spre cursul principal şi începu 
să se lupte împotriva curentului. Apa îi ajunse deasupra 
genunchilor. 

Înaintă până la o mică cascadă, unde ieşirea îi fu dintr-o dată 
blocată. Se opri, privind cascada înaltă de mai bine de un metru, 
şi se întrebă ce să facă. 

Se părea că la stânga era o potecă. 

Ar fi trebuit să părăsească curentul? 

Dar dacă ar veni câinii pe acolo şi i-ar găsi urma pe cărare? 

Rămase în apă şi începu să bâjbâie după un reazem care i-ar 
fi permis să treacă direct prin torent. Până la urmă, palma sa 
dreaptă găsi suprafaţa alunecoasă a unei crengi ce se infiltrase 
printre pietre. Se agăţă de aceasta, în timp ce picioarele lui se 
luptau cu curentul pentru a găsi un punct de sprijin. lar apoi, 
doar pentru o clipă, piciorul drept găsi punctul şi el se împinse 
peste bordură, ca să aterizeze, gâfâind şi sufocându-se, în apă. 
Privi în sus. Chiar în faţa lui răsări din apă o piatră mare. Se 
ridică din nou în picioare şi se luptă să meargă spre ea, nefiind 
sigur că avea puterea s-o atingă, dar nedorind să se scufunde 
din nou în apa rece. 

Şi ajunse. Descinse pe piatră, cu respiraţia transformată în 
gâfâieli profunde. Era ud peste tot, îi era frig şi dinţii îi 
clănţăneau. 

Dar, pentru moment, era în siguranţă. 

Nu avea de unde să ştie cât timp stătuse pe piatră, dar i se 
păru că durase ore întregi. Atunci, în sfârşit, dinţii i se opriră din 
clănţănit, iar respiraţia i se uşură şi se reglă. Asculta, chinuindu- 
se să audă lătratul câinilor, dar, chiar dacă acesta exista, cursul 
grăbit al apei îl făcea de nedesluşit în comparaţie cu orice alt 
sunet. 

Până la urmă se ridica în picioare şi continuă să înainteze. 


Curentul se uniformiza şi fundul lui stâncos fu înlocuit de nisip, 
înaintarea deveni mai uşoară şi Randy nu mai fu nici măcar 
tentat să abandoneze cursul. 

O lumină străfulgeră în faţa lui. 

Randy se opri şi rămase împietrit, privind în întuneric. 

Oare era cineva acolo afară cu o lanternă, căutându-l? 

Lumina scăpără încă o dată. Deodată, Randy ştiu ce era. 

In faţa lui era o şosea, iar sclipirile de lumină erau maşini, îşi 
dublă eforturile şi înaintă cu greu, izbind unda apei, cu mintea 
încărcată de amintirile verii precedente, când rămăsese singur 
în întuneric, apoi zări lumini şi, în sfârşit, ajunse la şosea. Poate 
că se va întâmpla ca-n vara trecută şi îl va găsi cineva ca să-l 
ducă acasă. 

Merse la podul care purta strada pe deasupra şuvoiului. Era 
pe punctul să se caţăre pe capac ca să se îndrepte spre prima 
maşină ce trecea, când se opri dintr-o dată. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă doctorul Hamlin ar fi fost acolo, într-o 
maşină, căutându-l? Sau domnişoara Bowen? Sau oricare dintre 
ei? 

Nu putea să iasă pur şi simplu. 

Dar nu ar fi putut nici să înainteze mereu de-a lungul 
curentului. Ascultă cu atenţie. Acolo unde şuvoiul înainta liniştit 
deasupra fundului neted, noaptea era tăcută. Oricât se 
străduise, nu auzi câinii lătrând, nici zgomot de animale 
devastând pădurea, ca să-l prindă. 

Poate că, dacă ar fi fost foarte prudent, ar fi putut să fie în 
siguranţă părăsind curentul. 

Incercă să se lămurească în ce parte ar fi trebuit să fie 
Academia. În spatele lui, îşi zise, şi spre stânga. 

Prudent, Randy părăsi apa şi îşi croi drum pe malul drept, apoi 
începu să meargă prin pădure, având siguranţa că nu scăpa 
strada din ochi. 

Ca să treacă timpul, începu să-şi numere paşii. Numărase 
până lă şase sute treizeci şi patru, când atenţia îi fu atrasă dintr- 
o dată de o lumină scăpărând în depărtare. 

Nu era farul unei maşini, pentru că nu se mişca. Nu, era 
lumina unei firme. Incepu să alerge şi, în câteva secunde, fu în 
stare s-o citească. Inscripţia era a unui restaurant şi mesajul ei 
sclipitor pulsa prin întuneric: 


DESCHIS TOATĂ NOAPTEA 


În sfârşit, Randy era salvat. 


CAPITOLUL 24 


George Hamlin privi ceasul de pe peretele biroului său. Era 
aproape zece, era obosit şi o lungă noapte de lucru se profila 
înainte. Era treaba pe care o ura cel mai tare. Dar, orice ar fi 
fost, trebuia făcută. Când îşi privi echipa, se întrebă dacă arăta 
tot atât de jalnic ca ei. Cinci dintre ei stătea nervoşi în semicerc 
în jurul biroului său, cu feţele căzute şi ochii piezişi. Louise 
Bowen, asupra căreia Hamlin plasă întreaga responsabilitate 
pentru ceea ce era pe cale să se întâmple, stătea cu capul în 
pământ, învârtind cu degetele ciucurele unui şal de lână ce-i 
acoperea umerii. 

Pare bătrână, îşi zise Hamlin într-o doară. Arată bătrână şi 
obosită. Apoi respiră adânc şi începu să vorbească. 

— Ştiţi cu toţii ce s-a-ntâmplat. Aceste nefericite evenimente 
ale serii nu mă lasă să aleg. Proiectul Divin e pe cale să fie 
suspendat. 

Un murmur slab învălui camera, iar tehnicianul de laborator 
ridică o mână timidă. 

— Nu putem să ajutăm cu nimic? 

— Mi-aş dori să fie aşa, răspunse Hamlin. Dar Randy Corliss a 
fugit şi nu avem nicio posibilitate de a-l recupera. Câinii — câinii 
i-au pierdut urma când a intrat în şuvoi. A fugit şi asta e. Trebuie 
să luăm în considerare faptul că este în viaţă, va ajunge acasă şi 
va povesti despre locul în care a fost. 

— Dar cum rămâne cu electrocutarea? întrebă cineva. 

Hamlin răspunse întrebării cu un zâmbet acru. 

— Cred că doar printr-un miracol s-ar fi putut întâmpla ca 
Randy să zacă mort undeva prin preajmă, chiar acum. Dar nu 
cred că putem conta pe asta, nu-i aşa? Trebuie să ne gândim la 
ce-i măi rău — la faptul că Randy Corliss este în viaţă. Deci, 
suntem pe punctul de a închide Academia. În noaptea asta. 

Capul lui Louise Bowen se ridică şi îl privi pe Hamlin cu o 
privire năucă. 


— În noaptea asta? repetă ea. Dar ce facem cu... 

Ochii lui Hamlin se aţintiră spre ea, albastrul lor rece 
subliniind răceala din voce. 

— Toţi subiecţii vor fi distruși. Vă rog, aduceţi-i în laborator. 

— Dar... începu să protesteze Louise. 

— Acum. 

Amândoi se priviră o clipă, apoi Louise se ridică şi ieşi din 
camera tăcută brusc. Când ea dispăru, Hamlin îşi întoarse 
atenţia spre ceilalţi. Patru dintre ei lucraseră la proiect de la 
început şi, orice s-ar fi întâmplat, ştia că ar fi putut conta pe 
loialitatea lor. Dar Louise Bowen? Putea conta pe ea? Probabil că 
nu. Era un lucru pe care el ar fi vrut, la final, să-l rezolve 
definitiv. Oftă şi începu să dea ordine. 

— Vom împacheta înregistrările şi cât de multă aparatură 
putem. Paul Randolph trimite trei camioane de la Boston. 

O undă de sarcasm se strecură în vocea lui când îşi văzu 
personalul schimbând priviri îndoielnice. 

— Va trebui ca acestea să fie suficiente, atâta timp cât sunt 
tot ce avem. 

Se opri câteva secunde, apoi începu să vorbească din nou, cu 
vocea la fel de amară ca şi cuvintele. 

— l-am spus lui Randolph că asta era o idee proastă. Ar fi 
trebuit să ne mutăm undeva în deşert sau în afara graniţelor 
ţării. Folosirea acestui loc impunea să avem necazuri. 

Tonul vocii i se ridică periculos. 

— Zece ani de muncă — zece ani! Şi după şase luni de stat 
aici, totul se duce de râpă. Se duce de râpă! Asta mă face să... 

Auzindu-şi tonul propriei voci, îşi înghiţi cuvintele. 

— Nu contează, spuse el, forţându-se să-şi păstreze emoţiile 
sub control. Hai să începem. Va fi o noapte lungă. 


Louise Bowen urcă încet scările. Făcuse o greşeală şi acum 
preţul acelei greşeli trebuia să fie plătit. Acest lucru nu i se 
părea corect. Greşeala fusese atât de mică, iar preţul ei atât de 
mare. 

Tot ceea ce făcuse cu adevărat fusese faptul că ezitase. 
Găsise camera lui Randy goală şi se îndreptase spre scări, 
intenţionând să-i spună lui Hamlin că băiatul dispăruse. Dar apoi 
ezitase. În loc să coboare scările, urcase în pod, convinsă că îl 


vă găsi pe Randy acolo. Podul era gol, dar scara, de obicei 
sprijinită de acoperiş, era jos, iar ferestruica era de-a dreptul 
deschisă. Se urcase pe scară şi se uitase pe acoperiş chiar la 
tanc pentru a-l vedea pe Randy alunecând, prinzându-se de 
copac şi coborând. 

În acel moment, Louise nu mai ezitase deloc. Coborâse în 
grabă ca să raporteze ce se întâmplase, dar era deja prea târziu. 
Randy fugise şi acum urmau consecinţele. 

Louise deschise uşa camerei lui Adam Rogers. Adam, cu părul 
ciufulit căzându-i peste frunte, era cocoţat în pat. O privi pe 
Louise temător. 

— L-au găsit pe Randy? 

— Nu, recunoscu ea. 

Veni momentul părţii celei mai dificile. 

— Dar, de vreme ce tot ne-am trezit, am hotărât să facem o 
mică petrecere. Mergem cu toţii jos, în sufragerie, pentru că 
avem o surpriză pentru fiecare dintre voi. 

Faţa lui Adam se schimonosi într-un zâmbet nerăbdător, iar 
băiatul ţopăi jos din pat. 

— Trebuie să mă îmbrac? 

— Nu, spuse Louise încetişor. Vei arăta bine chiar aşa cum 
eşti. 

Apoi, în timp ce Adam fugea în josul scărilor, Louise îşi 
continuă drumul de-a lungul coridorului, oprindu-se la fiecare 
uşă, pentru a repeta ceea ce-i spusese lui Adam altor doi — lui 
Jerry Preston şi Billy Mayhew. Şi ambii, cu ochii strălucind 
anticipativ, îl urmară pe Adam în josul scărilor. Cu inima 
zdrobită, Louise porni spre sufragerie, silindu-se să le 
zâmbească celor trei copii. După aceea trecu prin bucătărie în 
laborator. George Hamlin se întoarse s-o privească. 

— Sunt gata? 

Louise încuviinţă din cap şi încercă să înghită nodul care i se 
formase în gât. 

— Eu... le-am spus că vom da o petrecere, spuse femeia cu o 
voce tremurândă. Pot să le fac nişte cacao? 

Hamlin se încruntă furios. 

— Cacao? Vrei să le faci cacao? 

Expresia feţei lui Louise se accentuă cu hotărâre. 

— Nu trebuie să ştie ce urmează să se întâmple, spuse ea. Nu 
pot cel puţin să creadă că este o petrecere? Va dura doar un 


minut. 

Hamlin se uită la ceas, apoi din nou spre Louise. Pe urmă, 
realizând că i-ar lua tot atâta timp să se certe cu ea cât ar fi 
nevoie dacă ar lăsa-o să facă ceea ce-şi propusese, ridică din 
umeri cu indiferenţă. 

— E în regulă, zise el. Ai la dispoziţie cincisprezece minute. 

Cât timp zăbovi cu prepararea băuturii, Louise folosi intervalul 
pentru a se redresa. Orice s-ar întâmpla, nu trebuia să-i lase pe 
copii să vadă cât de supărată era. Ar fi fost mai uşor pentru ei 
dacă n-ar fi suspectat nimic. Forţându-se să zâmbească, duse în 
sufragerie o tavă cu ibricul şi patru ceşti. 

— lată-ne, spuse ea pe cât de senin putu. 

Cei trei băieţei zâmbiră fericiţi. 

— Care-i surpriza? întrebă Jerry Preston. 

Louise ezită doar o secundă. 

— Surpriza este la doctorul Hamlin. El vă va spune totul 
despre asta. 

Turnă cacao şi împărţi ceştile. Apoi, patru minute mai târziu, 
George Hamlin apăru în cadrul uşii, ca şi cum şi-ar fi aşteptat 
replica. 

— Jerry? 

Măgulit de a fi primul ales, Jerry Preston zâmbi maliţios către 
prietenii săi, apoi se ridică să-l urmeze pe Hamlin afară din 
sufragerie. 

Hamlin se reîntoarse, după care Louise Bowen rămase doar 
cu Adam. 

— Cum se-ntâmplă că sunt tot timpul ultimul? se plânse 
băieţelul. 

— Chiar eşti? spuse Louise, nefiind tocmai atentă. 

— Trebuie să fie din cauză că sunt cel mai mic, zise Adam 
gânditor. Când am să fiu mai mare am să fac totul primul. 

Ochii lui Louise se umplură de lacrimi când privi faţa solemnă 
ă băieţelului. 

— Nu ştiu, şopti ea. 

Adam îşi ridică fruntea şi se încruntă. 

— S-a întâmplat ceva? 

Louise îşi muşcă buza şi-şi şterse ochii, dar, înainte de a fi 
silită să-i răspundă la întrebare, Hamlin apăru încă o dată la uşă. 

— Gata, Adam, spuse el. 

Privirea i se opri pe urmă asupra lui Louise. 


— Vino şi tu, Louise, te rog. 

Hamlin îi conduse prin bucătărie şi laborator spre o cămăruţă 
din spatele casei. Adam privi maşina ciudată ce stătea în 
mijlocul podelei. 

— Asta e surpriza? E 

— Nu, îi explică Hamlin. Asta este noul test pe care vrem să 
ţi-l facem. Poţi să intri singur, sau ai nevoie de ajutor? 

— Pot singur, răspunse Adam. 

Maşina îi părea ca un imens trabuc metalic, cu o uşă de sticlă 
la un capăt. 

— Ce face asta? 

— Îţi testează respiraţia, zise Hamlin. Durează doar un minut, 
după care poţi să te întorci la prietenii tăi. 

Îl ajută pe Adam să se urce în maşină. 

— E totul în ordine? 

Băieţelul încuviinţă nesigur din cap, iar Hamlin închise şi sigilă 
greaua uşă de sticlă. Se întoarse apoi s-o privească pe Louise. 

— Deschide valva, îi spuse el. 

Ochii lui Louise se holbară. 

— Nu, şopti ea. Nu pot s-o fac... 

Vocea lui Hamlin se îngroşă. 

— Când proiectul va fi un succes, vom împărţi cu toţii gloria. 
Până atunci, vom împărţi cu toţii responsabilitatea. Răsuceşte 
valva. 

Aproape împotriva propriei voințe, mâna lui Louise se mişcă 
spre valva ce ar fi trebuit să deschidă liniile de decompresie. 

— Nu pot... 

Dar Hamlin era neînduplecat. 

— Poţi şi ai s-o faci! 

Privindu-l pe Adam Rogers prin uşa de sticlă, Louise roti valva. 
Auzi un fâşâit rapid, ca şi cum aerul s-ar fi grăbit să iasă din 
cameră, şi o perplexă privire de surprindere apăru în ochii lui 
Adam. Apoi fu gata. 

Cinci minute mai târziu, trupul băiatului se alătură celorlalte, 
în crematorul instalat cu mult timp în urmă în acea cameră, şi 
focul începu să ardă. 


Lucy Corliss ridică receptorul după al treilea apel, aşteptând 
s-o audă pe Sally Montgomery ori pe Mark Malone la celălalt 


capăt al firului. Când auzi, în schimb, o voce pe care n-o 
recunoştea, inima îi tresări un pic. 

— Sunteţi doamna Corliss? întrebă vocea din nou. 

— Da. 

— Mama lui Randy Corliss? 

Lucy simţi că picioarele începeau să-i tremure şi se aşeză 
brusc pe unul dintre scaunele de bucătărie. Oare era adevărat? 
li auzea în sfârşit pe oamenii care îl luaseră pe Randy? 

— Da, spuse ea în receptor, da, eu sunt. 

Acoperi telefonul cu mâna. 

— Jim? Jim! 

In timp ce fostul ei soţ se grăbea să ajungă în cameră, ea se 
străduia să audă ce-i spunea omul de la celălalt capăt al firului. 

— Sunt Max Birmbaum. Am un restaurant în afara oraşului, pe 
şoseaua ce duce la Langstone. 

— Da? zise Lucy încă o dată. 

La ce se referea acel individ? 

— Mă rog, doamnă Corliss, cu aproximativ zece minute în 
urmă un puşti hoinar a intrat în restaurant, ud leoarcă, şi m-a 
rugat să vă sun. 

— Randy? întrebă Lucy. Randy este acolo? 

— Chiar aici, doamnă. 

Urmă o pauză, după care Lucy auzi vocea lui Randy, 
tremurând uşor, dar, inconfundabil, vocea lui. 

— Mami? 

— Randy? O, Randy, ce s-a întâmplat? Unde eşti? 

— Am fugit, mami. M-am speriat, aşa că am fugit. Mi-a fost 
frică de faptul că voi muri. 

— Muri? repetă Lucy. 

Fugise de acasă pentru că-i era teamă că va muri? De unde Îi 
venise o asemenea idee? 

— O, Randy, am fost atât de îngrijorată, de înspăimântată. 

— Vii să mă iei? 

— Da! O, Randy, sigur că da! Unde eşti? Vin chiar acum. Chiar 
acum. 

— Sunt la restaurantul domnului Birnbaum. Este... nu ştiu 
unde. Domnul Bimbaum poate să-ţi spună cum să ajungi aici. 

Lucy făcu semn grăbită, dar Jim avea deja pregătite hârtie şi 
pix. Ea notă indicaţiile, vorbi încă o dată cu Randy, apoi aşeză în 
furcă receptorul. 


— E teafăr, începu să plângă femeia, lăsând să i se prelingă 
din ochi toată tensiunea acumulată în cursul săptămânii. O, Jim, 
e teafăr! 

Se aruncă în braţele lui, strângându-l. 

— S-a întors, Jim. Copilul nostru s-a întors. 

Apoi, văzându-l pe Carl Bronski în pragul uşii, cu o figură 
sobră, se îndepărtă de Jim. 

— Carl? E ceva în neregulă? 

— Nu ştiu, spuse polițistul. Sper că nu. Dar ar putea fi o 
înşelătorie. 

Bucuria ei dispăru, pe cât de repede apăruse. Lucy se aşeză 
din nou pe scaun. 

— O înşelătorie? 

— Ce ţi-a spus? 

Lucy repetă cuvintele lui Randy pe cât de exact îşi putuse 
aduce aminte. Când termină, Bronski dădu din cap. 

— Deci, până la urmă a fugit, zise el încet. 

— Dar acum vrea să se întoarcă acasă, replică Lucy. Nu este 
nicio păcăleală, ştiu că nu este. 

Se întoarse spre Jim şi vocea ei deveni deodată timidă. 

— Vino cu mine, Jim. Hai să mergem să-l luăm împreună. 

Privi de lă Jim spre Bronski, şi apoi din nou spre Jim. 

— S-a terminat. O, Doamne, s-a terminat. Îmi iau haina şi 
poşeta, apoi... 

Fugi afară din cameră şi cei doi bărbaţi o auziră cotrobăind 
prin debara după haină. 

— Nu s-a terminat deloc, spuse încet Bronski. 

Jim Corliss îl privi uimit. 

— Încă ar putea fi o înşelătorie, continuă Bronski. 

Apoi, în timp ce Jim îl privea, Bronski luă cartea de telefon, 
răsfoi paginile şi, în final, formă un număr. Vorbi succint, apoi îşi 
cântări părerile. În sfârşit, se decise să parieze pe instinct. 

— E în regulă, îi spuse lui Jim. Nu cred că telefonul ă fost o 
păcăleală, aşă că am să vă las pe amândoi să mergeţi singuri 
să-l luaţi pe Randy. Pot să aştept până îl aduceţi acasă, ca să 
ascult povestea lui. Dar ţine minte ceva, Jim. 

Işi cobori tonul vocii ca Lucy să nu-i poată auzi cuvintele. 

— A spus că a fugit din cauză că îi era teamă să nu moară. 
Dar nu a spus că a fugit de acasă. Poate că... ei bine, poate că a 
fugit, în aceeaşi măsură, de oricine l-ar fi luat. 


— Dacă l-a luat cineva, ripostă Jim. 

— Există Adam Rogers şi Dumnezeu ştie câţi alţii. 

Jim încuviinţă, ştiind că Bronski avea dreptate. 

— Bine. Dar nu-i spune asta chiar acum lui Lucy, te rog. Las-o 
câteva minute. Ar fi atât de dur... 

— N-am s-o fac, promise Bronski. Ştii ceva — am să stau aici, 
lângă telefon, în eventualitatea că Sally ori Malone au să sune. 
Şi vrea să văd dacă poţi să-l faci pe Randy să tacă până îi 
aduceţi înapoi aici, e în regulă? Mi-ar plăcea să ascult ce are el 
de spus, mai întâi. 


Conducând prin noapte spre Langstone şi restaurantul în care 
îi aştepta Randy, Lucy deveni din ce în ce mai îngrijorată că Jim 
nu-i împărtăşea fericirea. Până la urmă, nu mai putu să îndure 
ideea. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă ea. Ce ţi-a spus Carl în timp ce- 
mi luam haina? 

— Nimic. 

Lucy îl privi cu atenţie. Chiar şi în acea lumină slabă îi putu 
zări îngrijorarea de pe faţă. 

— Nu mă minţi, Jim. Nu acum. Te rog. 

Jim se strădui să zâmbească şi o bătu uşor pe mâna ce se 
odihnea peste a lui. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, iubito. Crede-mă. 

Dar Lucy nu era convinsă. Conduseră în tăcere, iar după 
douăzeci de minute zăriră în depărtare o firmă strălucitoare de 
neon. 

— Aceea trebuie să fie, spuse Jim încet. 

Lucy se întinse îngrijorată peste bordul maşinii, cu 
nervozitatea crescându-i în timp ce parcau în spaţiul rezervat de 
lângă restaurant. leşi din maşină încă înainte ca Jim să oprească 
motorul, alergând spre uşa principală. Intră şi îl văzu pe Randy, 
stând în compania unui bărbat greoi, de vârstă mijlocie, purtând 
o bonetă soioasă de bucătar. Recunoscându-şi mama, Randy 
sări de pe scaun. 

— Mami, o, mami, am fost atât de speriat! 

Se afla în braţele ei, cu faţa ascunsă la pieptul mamei, dând în 
sfârşit drumul să curgă lacrimilor pe care şi le stăpânise toată 
noaptea. 


— Totul este în ordine, scumpul meu, şopti Lucy. Acum sunt 
aici şi totul este în ordine. 

Îl bătu uşor cu palma şi îl strânse în braţe, legănându-l încet 
până când icnetele i se potoliră. Apoi, când Jim intră pe uşă, îi 
şopti copilului din nou: 

— Am o surpriză pentru tine. 

El o privi printre lacrimi. 

— O surpriză? Ce? 

— Întoarce-te. 

Randy se răsuci cu spatele. Lucy se aşteptă ca băiatul să-i 
sară din braţe şi să alerge la tatăl său. Dar îl simţi împietrit. 

— Tati? spuse copilul nesigur. 

— Eu sunt, fiule, răspunse Jim. 

Îşi întinse braţele spre Randy, dar acesta se retrase mai 
aproape de mama. 

— Nu mă obliga să mă întorc acolo, spuse băiatul. Te rog, nu 
mă obliga să mă întorc acolo. 

Ascultând spusele lui Randy, Lucy simţi un fior. Deci, din 
această cauză nu-i împărtăşise Jim bucuria. Tot timpul, când 
pretindea că o ajuta, că era îngrijorat din cauza lui Randy, o 
minţise. Tot timpul el fusese vinovatul. Ea avusese dreptate. 
Avusese dreptate de la început când îl suspectase. Furia crescu 
în ea şi se ridică să-l înfrunte pe Jim Corliss, dar, înainte de a 
putea vorbi, el îi veni în întâmpinare şi-i puse mâinile pe umeri. 

— Nu vorbi, o imploră el. Ştiu ce ai de gând să spui şi mai ştiu 
că ai să regreţi mai târziu. Nu s-a terminat nimic, Lucy. Nu ştiu 
nimic mai mult decât tine, dar ştiu că nu s-a terminat încă. Asta 
este ceea ce mi-a spus Bronski în bucătărie. Mi-a spus că nu 
ştim de unde a fugit Randy. 

— Randy a spus că a fugit de-acasă, pentru că-i era teamă că 
va muri. 

— Nu, n-am spus asta, mami, zise Randy. 

Părinţii săi priviră în jos, spre el. 

— Am fugit de la Academie. Aceea la care m-a trimis taţi. 

Jim o privi pe Lucy în ochi cu fermitate. 

— Jur că nu ştiu despre ce vorbeşte, Lucy. 

În drum spre casă, Lucy se întreba dacă să-l creadă sau nu. Ar 
fi vrut s-o facă. Doamne, cât de mult şi-ar fi dorit să-l creadă. 
Dar ar fi putut oare? 


Imprimanta scoase ultimele date pe care le ceruse Sally, când 
se auzi un ciocănit la uşa ce dădea pe coridoT. Mark Malone 
privi spre Sally, ai cărei ochi se umplură imediat de frică. 

— Cine este? strigă el. 

— Domnule doctor Malone, dumneavoastră sunteţi? răspunse 
o voce nesigură de femeie. 

Malone se duse spre uşă şi deschise. 

— Eu sunt. 

Asistenta zâmbi uşurată. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu. Am văzut lumină pe sub uşa 
dumneavoastră şi mi-a fost teamă că cineva ar fi putut intra prin 
efracţie. 

Se uită în cabinet şi o recunoscu pe Sally. 

— O, bună seara, doamnă Montgomery. Il căutaţi pe Jason? 

— Pe Jason? întrebă Sally surprinsă. 

Asistenta nu dădu niciun semn că ar fi observat uimirea lui 
Sally. 

— Este în cabinetul doctorului Wiseman, împreună cu soţul 
dumneavoastră. 

— Eu... ce? 

Dar, înainte de a putea spune altceva, Mark Malone ridică o 
mână avertizatoare. 

— Mulţumesc, îi spuse el asistentei. Eu şi cu doamna 
Montgomery tocmai discutam problema. 

Apoi, fără să mai aştepte replica asistentei, închise uşă. Se 
întoarse spre Sally, a cărei expresie de surprindere se 
transformase în îngrijorare. 

— Jason şi Steve sunt aici? Dar de ce? 

— Nu ştiu, zise Malone. Dar nu cred că ar trebui să stam 
deoparte ca să aflăm. În mod sigur cineva îi va spune lui 
Wiseman că eşti aici. 

Începu să strângă informaţiile în servietă. 

— Deconectează chestia aceea şi hai să ieşim de-aici. 

Sally închise monitorul, se ridică şi începu să-şi strângă 
lucrurile. Malone deschisese deja uşa ce dădea în parcare, 
aşteptând-o. Dar, în timp ce traversa camera, Sally se opri. 

— Nu pot să plec. 

Malone o privi cu atenţie. 

— Sally, trebuie. 


Dar Sally clătină din cap. 

— Nu pot să plec. Jason este aici şi trebuie să aflu de ce. 

— Sally... 

— Mark, ai toate datele. la-le şi pleacă. 

Se uită la el implorator. 

— Mark, este copilul meu. Dacă se întâmplă ceva, trebuie să 
fiu cu el. Nu înţelegi? 

Mintea lui Malone se puse în mişcare şi ajunse la o decizie 
rapidă. 

— Merg cu tine, spuse el. 

Închise uşa de afară şi se îndreptă spre Sally, care făcu un pas 
înapoi. 

— Nu. la tot ce am tipărit şi întoarce-te la Lucy. Vin şi eu cât 
de repede pot. 

— Dacă Wiseman pune mâna pe tine, s-ar putea să nu te mai 
întorci deloc, zise Malone cu glasul ferm. 

Bătu uşor cu palma peste servietă. 

— lar acum avem nevoie de tine ca să ne conduci prin toate 
astea. Vino. 

Luând-o de mână, el o petrecu afară din cabinet, pe coridor, 
spre sala de aşteptare a doctorului Wiseman. Acolo, stând pe 
scaun şi răsfoind o revistă, se afla Jason. Se uită spre ei şi zâmbi 
forţat. 

— Salut, mami. Salut, domnule doctor Malone. 

Sally îngenunche şi îşi îmbrăţişă băiatul. 

— Scumpule, ce faci aici? Te simţi bine? 

— Da, mi-e bine, zise Jason, eliberându-se din îmbrăţişare. 

— Atunci ce faci aici? 

Jason făcu tot ce-i stătu în putinţă ca să explice ce se 
întâmplase. 

— Aşa că doctorul Wiseman i-a spus lui tati să mă aducă aici, 
apoi mi-a luat nişte sânge şi cred că vrea să merg în altă parte. 

— În altă parte? şopti Sally. 

Jason păru vinovat. 

— Mi-am pus urechea la uşă şi am ascultat, recunoscu el. 
Vrea să merg undeva pentru ob... 

Se încruntă, pe urmă îşi aminti cuvântul. 

— Observaţie. 

Sally ridică privirea spre Malone. 

— Nu înţeleg... 


— Zău? Cred că eu înţeleg. 

Se aplecă şi îl ridică pe Jason de pe scaun. 

— Ce-ai zice să faci o tură cu mine şi cu mama, cavalere? 

— Unde? 

— Să vizităm nişte prieteni. 

Malone ieşi din sala de aşteptare, vorbindu-i lui Sally peste 
umăr. 

— Haide. 

Privind nesigur spre uşa închisă ce ducea la cabinetul 
doctorului Wiseman, Sally îl urmă pe Malone. 


CAPITOLUL 25 


— Atunci aşa rămâne, zise Arthur Wiseman. 

Se ridică, se întinse şi ocoli biroul, ca să se întindă pe 
marginea acestuia. 

— COPIL are cea mai bună clinică de diagnosticare pentru 
copii din întreaga ţară. Dacă cei de acolo nu pot afla ce se 
întâmplă cu Jason, atunci nimeni nu poate. Acum mi se pare că 
ar trebui la fel de bine să îl ţinem pe băiat aici în seara asta şi 
să-l trimitem la Boston mâine dimineaţă. 

Dar Steve nu era tocmai sigur de asta. 

— Nu poate să stea acasă în noaptea asta? Mi se pare că... 

— lar mie mi se pare, îl întrerupse Wiseman răutăcios, că ai 
suficiente motive pentru care să fii îngrijorat în noaptea asta. 

— Dar nu este nimic cu adevărat rău în starea lui de sănătate. 

— Aşa s-ar părea, aprobă Wiseman. Dar aparențele pot fi 
înşelătoare. 

Tonul vocii lui cobori uşor. 

— Nu uita de Julie. 

La menţionarea numelui fiicei sale, ultimele împotriviri ale lui 
Steven se frânseră. Se ridică în picioare şi plecă spre uşă, ca s-o 
deschidă. 

— Jason? 

Sala de aşteptare era goală. 

— Jason? repeta el, mai tare de această dată. 

Wiseman veni în spatele lui. 


— Probabil că s-a plictisit şi a plecat în sala de urgente, 
sugeră el. 

Dar, când intrară în sala de urgente, şi aceasta era goală, cu 
excepţia asistentei de serviciu, care stătea liniştită la biroul ei. 

— A trecut Jason Montgomery pe aici? întrebă Wiseman. 
Asistenta clătină din cap. 

— Nu l-am văzut. Poate este în cabinetul doctorului Malone. 

— Malone? E aici? 

Zâmbetul asistentei se transformă într-o vagă încruntare. 

— Sigur că da. Nu l-aţi văzut? El şi cu doamna Montgomery... 

— Doamna Montgomery! izbucni Wiseman. 

Sângele îi năvăli în obraji, în acelaşi timp cu furia spontană 
care izbucni din el. 

— Am dat ordin ca dacă cineva — oricine — o vede pe 
doamna Montgomery, să fiu anunţat de urgenţă. 

Asistenta tremură sub ameninţarea lui. 

— Îmi... Îmi pare rău, domnule doctor Wiseman, se bâlbâi ea. 
N-am ştiut. Nu mi-a spus nimeni când am intrat de gardă şi ... 

Dar vorbea unei camere goale. Wiseman, urmat de Steve 
Montgomery, străbătea cu păşi mari holul, spre cabinetul lui 
Malone. 

Însă şi acesta era gol. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuţi pentru o clipă şi Steve 
Montgomery fu cel care vorbi în sfârşit, cu vocea joasă, înfrânt. 

— Nu înţeleg. 

— Nici eu, răspunse Wiseman imediat. Dar se pare că Sally l-a 
convins pe Malone că există ceva adevărat în fanteziile ei. 

Dintr-o dată, Steve ştiu cu certitudine unde plecase soţia lui. 

— Lucy Corliss, spuse el. Sunt cu Lucy Corliss. 

Traversă cabinetul lui Malone. 

— Haide. 

— Stai puţin, zise Wiseman. 

Steve se întoarse spre el. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să-mi iau nevasta şi copilul! 

— Şi dacă Sally nu vrea să meargă cu tine? 

— Trebuie să meargă — sunt soţul ei! 

— Gândeşte-te, Steve. Ea n-are încredere în tine şi nici în 
mine. După aparenţe, are încredere doar în această doamnă 
Corliss şi, poate, în doctorul Malone. Nici măcar nu trebuie să 


facă ceva ce nu ar vrea. Pentru că nu poţi să pătrunzi acolo şi s- 
o scoţi afară, chiar dacă crezi că este spre binele ei. 

Lui Steve îi căzură umerii; se simţi dintr-o dată epuizat — 
epuizat şi frustrat. 

— Dar trebuie să fac ceva, spuse el în final. Nu pot s-o las să-l 
ia pur şi simplu pe Jason, să las lucrurile să treacă aşa. Nu pot... 

— Pentru moment, zise blând Wiseman, nu există nimic 
altceva ce poţi să faci. Aşteaptă până dimineaţă, Steve. 

Îl conduse pe nefericitul bărbat înapoi în cabinetul său, unde 
deschise dulapul cu medicamente, scutură dintr-o sticlă în 
interiorul unui plic patru pastile şi i le înmână lui Steve. 

— Du-te acasă şi încearcă să dormi. Dacă ai nevoie, înghite-le 
pe astea. Şi termină cu grijile — Mark Malone este un om bun. 
Nu va lăsa să li se întâmple nimic nici lui Sally, nici lui Jason. 
Apoi, mâine, dacă nu vine acasă, vom lua orice măsuri vor fi 
necesare pentru a o proteja. 

Cu mintea învăluită de îndoieli antagonice şi emoţii, Steve 
Montgomery ieşi în noapte. 


— Dar de ce ai plecat cu femeia aceea? întrebă Lucy pentru a 
treia oară. 

Încă o dată, Randy îşi repetă răspunsul. 

— Mi-a spus că tati a trimis-o. Mi-a spus că tati era într-o 
călătorie şi, când se va întoarce, va veni să mă viziteze. 

— Dar n-am fost nicăieri, fiule, îi zise Corliss băieţelului. Chiar 
din ziua în care ai dispărut ăm fost exact aici, încercând s-o ajut 
pe mama ta să te găsească. 

Expresia feţei lui Randy îi reflectă neîncrederea. Se întoarse 
spre mama lui. 

— Este adevărat, iubitule, îl asigură ea. Nu a fost în niciun fel 
de călătorie. 

— Şi nu voi muri? întrebă Randy cu un glas tremurat. 

Lucy îl strânse în braţe. 

— Sigur că nu vei muri, şopti ea. Eşti un băieţel foarte sănătos 
şi nu există niciun motiv pe lume să mori. 

Amintindu-şi ciudata poveste pe care i-o relatase el, ea încă 
avu dubii. Nimic din ce-i povestea despre Academie nu suna 
cum trebuia. Nu părea a fi o şcoală, cel puţin nu una despre 
care auzise vreodată. 


Spusese oare adevărul? 

O dată sau de două ori, cât timp Randy vorbise, ea 
surprinsese faţa lui Carl Bronski şi îi remarcase îndoiala. l-o 
citise în ochi, în mimica gurii, în aproape imperceptibila clătinare 
a capului. Bronski, înţelesese ea, nu prea credea cele auzite. 

Dar apoi, o dată cu sosirea lui Sally, a lui Jason şi a lui Malone, 
îndoielile ei fuseseră lăsate deoparte, cât timp îi explicase lui 
Sally ce se petrecuse. În final se întoarse spre Malone. 

— Puteţi să-l examinaţi? l-am scos hainele şi i-am făcut baie. 
Totul pare să fie în regulă, dar, după ce ne-a povestit el... 

— Nicio problemă, răspunse Malone. 

Se întoarse către cei doi băieţi, care şuşoteau fericiţi 
împreună. 

— Randy, ti-ar plăcea să te examinez? 

— Mă simt bine, zise Randy, dar, înainte de a mai putea 
protesta, Lucy interveni. 

— Vei merge cu doctorul Malone, după care vei pleca la 
culcare. Este trecut de miezul nopţii. 

— Şi Jason te va întovărăşi, adăugă Sally. 

Brusc, având perspectiva prietenului dormind cu el, Randy 
zâmbi forţat. 

— E în regulă. Poate Jason să vadă consultaţia? 

— Sigur că da, încuviinţă Malone. Dar nu va fi foarte 
interesantă. Vreau doar să mă asigur că respiri normal. Haideţi. 

Îi conduse pe băieţi spre camera lui Randy şi o tăcere subită 
se lăsă asupra grupului din sufragerie. Sally fu cea care o curmă 
în final. 

— Lucy, sunt atât de fericită pentru tine — este ca un miracol. 
Dar unde a fost Randy? 

— Mai bine îl aşteptăm şi pe Malone, spuse Bronski. Nu există 
niciun motiv ca să povestim de două ori. Tu ce-ai descoperit? 

— O grămadă de lucruri, răspunse Sally. Sunt toate în geanta 
lui Mark, cel puţin atât de multe pe cât am putut obţine. Şi nu 
există niciun dubiu, ceva se întâmplă. Doctorul Wiseman m-a 
minţit pe mine, şi COPIL te-a minţit pe tine, Lucy. Copiii nu au 
fost luaţi aleatoriu. 

— Eşti sigură? întrebă Bronski. 

— Sunt sigură, spuse Sally calm. Încă nu ştiu cum au fost 
selecționați pentru acel studiu, sau despre ce este vorba în 
întregime, dar totul se află acolo. Aşteptaţi până o să vedeţi. 


Deschise servieta lui Malone şi începu să scoată de pe fundul 
acesteia hârtiile imprimate. 

— Dumnezeule, şopti Lucy, în timp ce teancul creştea. Atât de 
multe. 

— Şi majoritatea lor probabil că nu înseamnă nimic. Multe 
dintre acestea nu sunt nimic mai mult decât copii ale fişelor 
medicale. 

— Pentru ce? 

— Pentru ca noi să căutăm prin ele. Undeva există un factor 
comun, care îi face pe toţi aceşti copii să fie deosebiți. lar noi 
suntem pe cale de a-l descoperi. 

— Ce sunt toate acestea? întrebă Carl Bronski. 

Ţinea în mână câteva pagini prinse laolaltă. Sally aruncă o 
privire. 

— Corelarea. Pe pagina a treia se află o listă cu numele 
tuturor copiilor implicaţi în Grupul Douăzeci şi Unu. 

Jim Corliss, care cotrobăia şi el prin teancul de documente, se 
uită spre Sally curios. 

— Grupul Douăzeci şi Unu? 

— Este un nume pe care l-am folosit eu şi Mark. 

Rapid, ea le explică sistemul pe care îl folosise COPIL pentru a 
nu-şi pierde din ochi subiecţii. 

— Şi toţi copiii noştri sunt în acel grup, încheie ea. Jason, 
Randy, Julie şi copilul lui Jan Ransom. 

Bronski extrase lista de nume, pierdută între celelalte hârtii. 

— Mă întorc într-o oră, spuse el. 

Inainte ca cineva să fi putut protesta, dispăruse. 

Câteva minute mai târziu, Mark Malone se realătură grupului. 

— Randy se simte bine, le spuse el celorlalţi. Nici nu m-aş fi 
aşteptat la altceva. Acum, spuneţi-ne ce i s-a-ntâmplat. 

Jim şi Lucy făcură tot ce le stătu în putinţă să repovestească 
păţania lui Randy. 

— Ştiu că nu sună plauzibil, încheie Lucy. Adică nimeni nu 
poate să escaladeze un gard electrificat. 

— Şi nimeni nu poate să verse pe el mântuială clocotită fără a 
se arde, ori să bea Lysol fără ca măcar să se simtă rău, adăugă 
Sally. Dar noi ştim că şi aceste lucruri s-au întâmplat. 

Lucy simţi un fior străbătând-o. Fericirea de care se agăţase 
chiar din momentul în care auzise la telefon vocea lui Randy 
începu să se spulbere. 


— Vrei să spui că totul ar putea fi adevărat? întrebă ea, 
întorcându-se către Malone. 

— Nu ştiu, răspunse acesta prudent. Dar pentru asta suntem 
aici, nu-i aşa? Ca să vedem dacă există orice fel de probe în 
aceste înregistrări. 

Oftă din greu, se aşeză şi culese tabelele cu informaţii 
medicale. 

— Să începem prin a ne uita peste ele, zise el pe un ton 
obosit. Şi nu mă întrebaţi ce căutăm, pentru că nu ştiu. 
Asemănări. Să începem doar să le citim şi să încercăm să 
punctăm asemănările. 

Dădu foile lui Jim, Lucy şi Sally. 

În cameră se aşternu tăcerea, în timp ce toţi patru începură 
să citească. 


Ofiţerul de serviciu al secţiei de poliţie din Eastbury se uită cu 
surprindere când intră Carl Bronski. 

— Ce dracu' faci aici? 

— Am un mesaj de transmis prin telex. 

Sergentul, care dactilografia îngrozitor, îi aruncă lui Bronski 
câteva obscenităţi. Doar când acesta se potoli, Bronski îi spuse 
că intenţiona să-şi facă treaba singur. Ofiţerul de serviciu se 
lumină. 

— În acest caz, serveşte-te. 

Bronski se aşeză la masă şi începu să bată mesajul. Munci 
minuţios douăzeci de minute, apoi transmise comunicatul. Se 
ridică şi se întinse. 

— Despre ce-i vorba? îl interogă ofiţerul de serviciu, cu o 
evidentă lipsă de interes. 

— Încă nu ştiu, zise Bronski. Dar dacă primeşti răspuns de la 
oricare dintre ei, mă suni imediat. E bine? 

Notă pe calendarul de birou numărul lui Lucy Corliss. 

— Oricare dintre ei? întrebă sergentul. Credeam că ai spus că 
era un mesaj. Unul singur. 

— Aşa este, răspunse Bronski. Dar l-am trimis la toate secţiile 
de poliţie din ţară. 

Sergentul se holbă la el. 

— Fir-ar să fie, Bronski. Îşi închipui ce-o să spună şefu' când o 
să vadă recipisa? 


Bronski zâmbi sarcastic. 

— Probabil că ceea ce ai spus şi tu. Dar am presentimentul că 
atunci n-o să-i mai pese prea mult. Supraveghează telexul ăla, 
te rog. 

Porni spre uşa din faţă, dar sergentul îl opri. 

— Te-ar deranja să-mi spui şi mie despre ce-i vorba? 

Bronski se opri, scărpinându-se gânditor în cap. 

— Nu prea ştiu, zise el în cele din urmă, dar am să-ţi spun un 
lucru. Dacă primim înapoi răspunsurile, cred că vom... vei lua 
parte la un caz mai important decât ai visat vreodată. 

Apoi, lăsându-l pe sergentul îmbrobodit să se întrebe peste ce 
dăduse, Bronski o luă înapoi spre casa lui Lucy Corliss. In drum 
cumpără nişte cafea în ambalaje micuţe de plastic alb. 

Avea să fie o noapte lungă şi, din anumite motive, cafeaua în 
ceşti nu îl ţinea niciodată treaz. lar dacă era rece, îi făcea chiar 
mai bine. Îşi puse chiar în gând să desfacă toate capacele 
ambalajelor îndată ce va ajunge la Lucy. 


— Nu te cred, şopti Jason pe întuneric. 

Stătea întins pe o saltea umplută cu aer şi aşezată pe podea, 
lângă patul lui Randy, cu pătura acestuia învelindu-l, ca o 
plapumă improvizată. Ascultase o oră întreagă, cât timp 
prietenul lui se lăudase cu aventurile sale. Dar ultimul lucru 
pusese capac. 

— Ei bine, este adevărat, insistă Randy. Am aruncat câinele în 
gard şi a murit, iar eu am escaladat gardul şi n-am păţit nimic. 

— Pariez că l-a deconectat careva, cârcoti Jason. Dacă n-ar fi 
făcut-o, ai fi fost la fel de mort ca şi câinele. 

— Pe dracu', spuse Randy cât de tare îndrăzni să ridice tonul. 

Dacă mama lui i-ar fi auzit, ar fi venit să le spună să se culce, 
iar el de-abia începuse să-i istorisească lui Jason toate lucrurile 
care i se întâmplaseră. 

— În afară de asta, într-o zi trei dintre băieţi m-au aruncat în 
gard. Atunci am fost şocat, dar nu mi s-a-ntâmplat nimic cu 
adevărat grav. Cred că m-am pricopsit cu un fel de obişnuinţă. 

— Poate că nu avea destulă electricitate, sugeră Jason. 

— Băiete, eşti prost? Ori avea aceeaşi electricitate peste tot, 
ori nu avea deloc. Nu există altă versiune. 

— Deci, spui că electricitatea nu-ţi face niciun rău? 


În glasul lui Jason era o notă de provocare. 

— Asta mă tot chinui să-ţi explic. 

— Dovedeşte-o. 

— Cum? 

— Dovedeşte-o pur şi simplu. 

Randy aprinse lumina de la capul patului şi se ridică. Se uită 
prin cameră, ochii poposindu-i asupra radioului care stătea pe 
unul din rafturile cu cărţi. 

— Bine, îţi voi dovedi. 

Sări din pat, deconectă radioul, apoi cotrobăi într-un sertar 
până găsi cuţitaşul pe care i-l făcuse cadou de Crăciun tatăl său. 
Aducând cuțitul şi radioul, se ghemui pe podea, lângă salteaua 
pneumatică. 

— Ce-ai să faci? întrebă Jason. 

— Priveşte. 

Randy deschise cuțitul şi tăie cablul de la radio. Apoi, ţinând 
cuțitul într-o mână şi cablul în cealaltă, dădu la o parte 
cincisprezece centimetri din izolaţie. Când firele rămaseră goale, 
puse jos cuțitul şi luă în fiecare mână câte o sârmă. 

— Bagă cablul în priză, zise el. 

Jason îl privi, cu ochii căscaţi într-un amestec de venerație şi 
spaimă. 

— Nu, şopti el. O să-ţi facă rău. 

— Ba deloc, răspunse Randy. Haide, bagă cablul în priza. 

Jason ridică ştecherul şi privi în jur. Acolo, sub patul lui Randy, 
se afla o priză dublă, având doar cablul de la veioza conectat. 

— İl bagi în priză sau nu? îl auzi întrebându-l pe Randy. 

Jason încercă să se lămurească. Oare era laş? Ce s-ar 
întâmpla dacă Randy ar păţi ceva, cum era sigur că aveau să se 
petreacă lucrurile? Şi-o aminti pe Julie şi cobaiul. Cu amândoi 
făcuse ceva ce nu ar fi trebuit să facă şi amândoi muriseră. 

— Nu pot, spuse el în sfârşit. O să-ţi facă rău. 

— Atunci o s-o fac singur, îl anunţă Randy. 

Smulse cablul din mâna lui Jason şi introduse ştecherul în 
priza liberă. Cu ochii ţintă la Jason, luă una din sârmele goale în 
mâna stângă. 

— Acum priveşte, şopti el. 

Încetişor, în timp ce ochii lui Jason îi urmăreau mişcările, 
ajunse cu mâna dreaptă la cea de-a doua sârmă. Zâmbi, 
văzându-l pe Jason cum îşi ţinea respiraţia. Înhăţă sârmă şi 


Jason icni. 

— Vezi, zise Randy, zâmbind răutăcios. Uită-te la asta. 

— Şi ce? spuse Jason, încercând să pară neimpresionat. Poate 
că nu are deloc curent. 

— Pariezi? 

— Ce vrei să spui? 

— Incearcă. 

Cei doi băieţi se priviră în ochi, în timp ce Randy ţinea cu 
încredere capetele sârmelor de la cablul radioului, citindu-i-se 
clar pe faţă ceea ce credea despre Jason. Apoi, ca pentru a 
confirma, Randy spuse: 

— Eşti laş? 

— Nu. 

— Atunci încearcă. 

Vocea lui Jason crescu brusc, amenințătoare. 

— Bine, o voi face. Dă-mi cablul. 

Tăcut, Randy îi înmână cablul. Jason îl luă cu mâna dreaptă, 
prudent, privind temător strălucitoarea jurubiţă de sârmă. 
Atinse de probă împletitura de lite cu degetul arătător al mâinii 
stângi. 

Nimic. 

Încurajat, strânse cu mâna stângă capătul gol al unei părţi de 
cablu, apoi îşi mişcă mâna dreaptă spre cealaltă sârmă 
dezgolită. 

În momentul în care o atinse, sări o scânteie şi se auzi un uşor 
pârâit. În mod reflex, mâna lui lui Jason se îndepărtă de sârmă. 

— Laşule ce eşti, mârâi Randy. : 

Jason abia dacă îl auzi. Privea curios spre cablu. Il duruse, dar 
nu atât de tare pe cât se aşteptase. 

— Încearcă din nou, îi impuse Randy. 

Jason atinse încă o dată sârma goală, iar de această dată fu în 
stare să-şi depăşească reflexele şi să simtă electricitatea 
învăluindu-l. 

Nu îl duruse. Nu tocmai. La început fusese un fel de senzaţie 
de arsură, dar aceasta sfârşi prin a fi înlocuită de altceva. 

Ceva nu tocmai neplăcut. 

Brusc încrezător, îşi închise strâns palma dreaptă în jurul 
sârmei care funcţiona. Nici acum nu simţi durere. În timp ce 
curentul trecea prin el, simţi o vagă gâdilătură. Se uită la Randy 
şi un zâmbet îi acoperi încet faţa. 


— Hei, zise el uşor. E ca un fel de plăcere, nu-i aşa? 

Apoi văzu privirea dezamăgită de pe faţa lui Randy şi realiză 
brusc faptul că acesta sperase tot timpul ca sistemul să nu 
funcţioneze şi pentru el, ca să aibă un şoc. 

— Nu eşti în toate minţile? întrebă el. 

Randy îl privi o clipă. 

— Nu ştiu, zise el în sfârşit, apoi îşi linse buzele. De ce crezi că 
nu ne doare? 

— O grămadă de lucruri nu mă dor, îi scăpă lui Jason dintr-o 
dată. De asta a trebuit să merg la spital aseară. 

Randy îşi ridică privirea. 

— Ce fel de lucruri? 

Ochii lui Jason simţiră înţepătura şi îşi aduse imediat aminte 
ziua înmormântării surorii lui, când el se jucase pe afară. 

— Am să-ţi arăt, şopti el. 

Luă cuțitul şi privi lama acestuia o secundă. Apoi, închizându- 
şi strâns ochii, se crestă cu tăişul de-a lungul braţului. 

De această dată fu rândul lui Randy să-şi piardă răsuflarea. 

Jason îşi deschise ochii şi cercetă braţul. Sângele ţâşnea dintr- 
o tăietură adâncă a palmei. 

— O să curgă pe toată podeaua, zise Randy. 

— Nu, îi răspunse Jason. Vezi? Nu mai sângerează deloc. Ai 
nişte Kleenex sau altceva? 

Randy cotrobăi într-un sertar şi găsi o batistă mototolită. Cât 
căută el, Jason îşi supse sângele de pe mână. Într-adevăr, rana 
încetase să sângereze. 

— E de-a dreptul nasoală, şopti Randy. 

— Stai puţin. 

In timp ce băieţii priveau, tăietura din mâna lui Jason începu 
să se vindece. Trei minute mai târziu, chiar şi pielea se netezise 
şi nu era nici măcar o urmă de cicatrice care să marcheze locul 
în care fusese tăietura. 

Fu rândul lui Randy să-l privească pe Jason cu uimire. 

— Te-a durut? 

Jason ridică din umeri cu o indiferenţă studiată, încântat de 
faptul că-şi surclasase prietenul. 

— Doar o clipă. 

— Am să-ncerc şi eu, spuse Randy, luând cuțitul. 

Fără a-şi acorda timp pentru a se răzgândi, sau măcar pentru 
a mai chibzui asupra faptului, Randy îşi împlântă cuțitul adânc în 


palmă.  Tresări uşor, apoi privi cuțitul. Sângele ţâşni, 
împresurându-l. 

— Scoate cuțitul, şopti Jason. 

Scuturându-şi mâna, Randy smulse tăişul, apoi începu să-şi 
curețe tăietura cu batista deja pătată de sânge. Când sângele se 
opri, cei doi băieţi priviră. 

Ca şi în cazul lui Jason, tăietura lui Randy dispăru în câteva 
minute. 

— Ce chestie, spuse Randy. 

Apoi rânji spre Jason. 

— Ştii ce? întrebă el. 

— Ce? 

— De acum putem să facem tot ce vrem, Jason. Putem să 
facem tot ce vrem, pentru că nimic nu ne poate răni. 


CAPITOLUL 26 


În timp ce prima rază a zorilor strălucea palid prin fereastra 
estică a biroului său, Paul Randolph îşi masă tâmplele într-un 
efort zadarnic de a-şi uşura tensiunea pe care o acumulase de-a 
lungul nopţii. Ceilalţi doi bărbaţi prezenţi în birou îl priveau şi el 
avu sentimentul că era judecat. Depăşindu-şi oboseala cu un 
efort al voinţei totale, încercă să recâştige controlul întrunirii. 

— Foarte bine, atunci. După cum văd, situaţia este aceasta: 
avem înregistrările proiectului — înregistrările psihice — închise 
în seif, gata de a fi trimise la Washington în această după- 
amiază. Banca de date a computerului a fost golită de toate 
datele în legătură cu proiectul şi casa a fost eliberată. Ce se 
întâmplă cu echipa? 

George Hamlin îşi scutură un fir de praf imaginar de pe cracul 
stâng al pantalonilor. 

— Pot garanta personal securitatea proiectului, atâta timp cât 
oamenii mei sunt implicaţi. Au fost cu toţii alături de mine ani 
de-a rândul şi fiecare dintre ei are un interes care îi constrânge 
să meargă mai departe. 

— Şi băiatul? întrebă al treilea bărbat din încăpere. 

Era un bărbat de vârstă mijlocie, al cărui corp musculos nega 
aparenţa vârstei mai mult decât tunsoarea aproape cazonă a 


părului cărunt. Când intrase pentru prima dată în cameră, cu o 
oră în urmă, Hamlin ştiuse cine era, chiar înainte de a-l prezenta 
Paul Randolph. Comportamentul milităros al bărbatului îl dădea 
de gol. 

— Ei? îl îmboldi generalul-locotenent Scott Carmody. 

— Aha. Asta este problema, nu-i aşa? replică Hamlin. 

Un zâmbet glacial îi modelă buzele într-o expresie pe care 
Randolph ajunsese s-o asocieze, cu mult timp în urmă, cu ideile 
mai puţin umane ale lui Hamlin. În acea dimineaţă nu făcu 
excepţie. 

— Mi se pare că tocmai acesta este domeniul în care avem 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Este ceea ce cred că unii 
dintre oamenii dumneavoastră ar numi „treaba ageamiului”. 

— Haideţi să spunem lucrurilor pe nume, zise generalul sec. 
Doriţi să spuneţi că vreţi ca noi să-l ucidem. 

Paul Randolph se ridică din fotoliu. 

— Aşteaptă un minut, George. Există anumite lucruri în care 
acest Institut n-are de ce să se bage. 

Când răspunse, vocea lui Hamlin exprimă cu claritate ceea ce 
simţea pentru Randolph. 

— Serios? Mi se pare mai degrabă un moment neprielnic să 
stabileşti principii morale pentru tine însuţi. Sau pentru oricare 
dintre noi, de exemplu. 

Randolph încercă să-l întrerupă, dar Hamlin vorbi mai 
departe. 

— În afară de asta, nu văd nicio dilemă morală în a lua câţiva 
oameni ai generalului pentru a-l linişti pe Randy Corliss. 

— Vrei să spui pentru a-l omori, îl corectă Randolph. 

— Cum vrei. Să-l omoare. Să-l îndepărteze. Orice altceva. 
Problema este că, după câte ştim, este în viaţă, iar dacă este în 
viaţă, vorbeşte fără nicio îndoială. Asta face din el şi din oricine 
îl ascultă o ameninţare pentru noi toţi. 

— Dar să-l omorâm? 

— După toate circumstanţele, va muri oricum, Paul. Toţi 
trebuie să moară. 

Generalul se încruntă. 

— Toţi? Credeam că eşti la un pas de succes. 

— Sunt, îi spuse Hamlin. Într-adevăr, în momentul în care unul 
dintre subiecţi trăieşte până la maturitate, voi fi reuşit, şi nu 
suntem atât de departe. De fapt, cred că Randy Corliss ar fi 


putut să fie primul nostru succes, dar, din nefericire, 
împrejurările nu ne permit să mai lucrăm cu el. A devenit o 
ameninţare. 

— George, este doar un băieţel... îl întrerupse Randolph. 

— Dumnezeu îi creează pe băieţei, Paul. Eu l-am creat pe 
Randy Corliss. 

Se întinse în faţă, privindu-l cu intenţie pe Randolph. 

— Niciodată nu ai înţeles natura proiectului, nu-i aşa, Paul? 

— Ştii că nu-i adevărat, George. 

— Nu? Continui să te referi la subiecţii mei ca fiind băieţei. 
Dar Randy Corliss şi toţi ceilalţi nu sunt deloc băieţei. Sunt o 
nouă specie, pe care am creat-o prin inginerie genetică. Intr-o 
bună zi vor servi într-o calitate specială patria noastră — dădu 
din cap spre generalul Camody — dar nu trebuie să facem 
vreodată greşeala de a-i privi ca pe fiinţe umane. Recunosc, au 
o mare asemănare cu specia noastră, dar din punct de vedere 
genetic sunt diferiţi. Deci, nu vorbesc despre crimă, Paul. 
Vorbesc doar de deconectarea a ceea ce ar putea deveni o 
dezastruoasă fisură în securitate. 

Apoi îşi îndreptă întreaga atenţie către general. 

— După cât se cunoaşte până acum pe întreaga planetă, ceea 
ce facem noi nu este încă posibil. Asta ne conferă un avantaj, 
înseamnă că ţara noastră va fi, în curând, capabilă să ataşeze 
forma biologică funcţiei tehnologice. Vom fi capabili să creăm 
oamenii de care vom avea nevoie. Cu excepţia faptului că nu 
vor fi oameni. Vor fi roboţi vii, proiectaţi cu un scop specific în 
minte. Mi se pare că nu avem altă şansă decât aceea de a face 
orice este necesar pentru protejarea integrităţii acestui proiect. 

Generalul Carmody încuviinţă din cap şi se întoarse spre 
Randolph. 

— Departamentul are o investiţie foarte importantă în acest 
proiect, Paul. Eu... noi ne aşteptăm să faci tot ce-ţi stă în putinţă 
pentru a ne proteja investiţia. E clar? 

— Foarte clar, murmură Paul Randolph. Faceţi ceea ce credeţi 
că este cel mai bine. 

În adâncul inimii sale, Randolph ştiu că tocmai încuviinţase 
uciderea unui copil de nouă ani. 


— Nu înţeleg, spuse Mark Malone. Nimic din toate acestea nu 


are vreun sens. 

Se ridică, se întinse, apoi îşi turnă încă o ceaşcă de cafea 
fierbinte, aburindă. Luând cu precauţie o gură, îl privi arogant 
pe Carl Bronski în timp ce-şi sorbea jumătate de pahar din 
provizia de băutură rece care-i mai rămase. 

— Ştiai că băutul cafelei reci cauzează cancerul? zise el 
zeflemitor. 

Carl îi ignoră înţepătura. 

— Ce nu are sens? Mie mi se pare că toate merg mână în 
mână. 

— Aşa este, recunoscu Malone. Şi tocmai de aceea nu înţeleg. 
Potrivit descoperirilor lui Sally, COPIL i-a ales pe toţi aceşti puşti 
pentru studiu, practic din ziua naşterii lor. Le-au atribuit numere 
şi acestea ne arată că, la rândul lor, i-au împărţit pe copii în 
grupuri. Şi cu trei dintre grupuri nu se întâmplă nimic deosebit. 
Dar uitaţi-vă la Grupul Douăzeci şi Unu. 

Jim Corliss repetă ceea ce ştiau cu toţii de câteva ore bune. 

— Toate fetele sunt moarte. Fiecare dintre ele, şi toate înainte 
de a împlini unsprezece luni, toate din cauza Sindromului Infantil 
al Morţii Subite. 

— Dar nimeni nu ştie nimic despre SIMS, zise Malone cu 
încăpățânare. Acum doar un an în urmă, cam aşa ceva, 
Universitatea din Maryland a corelat hormonul T-3 cu acest 
sindrom şi nu sunt încă siguri dacă nivelul ridicat de T-3 este o 
cauză sau un efect. Deci, cum a putut să ştie COPIL că acele 
fetiţe aveau să moară? 

— Poate că n-au ştiut, sugeră Lucy. Poate că este o 
coincidenţă. 

— Nu este o coincidenţă, îi spuse Sally. Nu poate fi. 
Diferenţele sunt astronomice. Şi nu este vorba doar despre fete, 
le reaminti ea. Li s-a-ntâmplat şi unor băieţi. In mod special, în 
primii ani de cercetări. Apoi băieţii au încetat sa moară, dar nu 
şi fetele. 

— Şi oriunde te-ai uita, răspunse Lucy, se pare că totul se 
întoarce la doctorul Wiseman. El a fost obstetricianul tuturor 
celor patruzeci şi şase de copii ai Grupului Douăzeci şi Unu. 

— Cam patru pe an, cugetă Sally. Mă întreb câţi copii moşeşte 
de fapt în fiecare an? 

— Anul trecut au fost douăzeci şi şapte, îi răspunse Malone. 

Vocea îi deveni brusc aspră. 


— Douăzeci şi şapte de noi micuţi pacienţi pentru mine şi 
acum, toată povestea asta. 

Tăcerea se lăsă din nou deasupra grupului, ca şi cum cu toţii 
ar fi încercat, încă o dată, să realizeze ce semnificaţie ar fi putut 
avea acele fapte. Apoi, când Sally începu să vorbească, sunetul 
neaşteptat al telefonului o întrerupse. Jim Corliss ridică 
receptorul, vorbi puţin, apoi i-l înmână lui Bronski. 

— Bill? Tu eşti? întrebă el. 

— Da, zise ofiţerul de serviciu. De unde dracu' ai luat lista aia 
de nume? 

— N-are importanţă. Am primit cumva răspuns? 

— De peste tot, spuse sergentul. Şi este ciudat. Câte nume 
erau pe listă? 

— Douăsprezece. 

— Douăsprezece, ai? Ei bine, opt dintre ei sunt notaţi ca fugiţi 
de-acasă. Sunt căutaţi din oraşe până în cele mai amărâte 
cătunuri. 

— Fugiţi de-acasă? repetă Carl. 

In mod reflex, Lucy Corliss se apropie de fostul ei soţ. 

— Exact. Toate aceste cazuri sunt încă deschise şi niciunul 
dintre aceşti băieţi nu a fost adus la morgă. 

— Dă-mi numele şi datele când au dispărut. 

Cât timp ofiţerul de serviciu îi dictă monoton lista, Bronski 
notă numele şi numerele pe o bucată de hârtie. 

— l-am dat de capăt, spuse el, înmânându-i hârtia lui Malone, 
care începu imediat să-şi însemneze corelările. lţi mulţumesc, 
Bill, şi dacă orice... 

— Carl, mai este ceva, îl întrerupse sergentul. 

Timbrul vocii sale se schimbase. Bronski îşi simţi trupul 
încordat. 

— Ce este? 

— Restul băieţilor sunt morţi. 

— Morți? repetă Bronski. Cu rapoartele poliţiei ataşate? Vrei 
să spui, crime? 

— Aparent, nu. Ţi-am spus că este ciudat. Se pare că ceilalţi 
patru băieţi ai tăi au fost găsiţi morţi în locuri publice. 

Dintr-o dată, Bronski ştiu ce avea să urmeze. 

— Spune-mi ce ştii despre ei, zise el încet. 

— Am rapoarte de peste tot — Washington, Kansas, Texas şi 
Florida. Trupurile neînsufleţite au fost găsite în parcuri, locuri de 


joacă, parcele libere, chestii de genul ăsta. 

— Şi? 

— Şi nimic. Nu aveau deloc semne pe ei, nici de jocuri 
obscene, nici de violenţă. Medicii legişti au stabilit acelaşi 
diagnostic în toate cazurile. 

— Cauze naturale necunoscute? 

Urmă o scurtă tăcere, apoi polițistul spuse: 

— Ce se-ntâmplă, Carl? Dacă ştii ceva în legătură cu toate 
astea, ar fi bine să ne pui şi pe noi, ceilalţi, la curent. 

— Dă-mi doar numele şi datele, Bill, zise Bronski, ignorând 
întrebarea celuilalt bărbat. 

l-ar fi luat mult prea mult ca să înceapă să-i explice în acel 
moment. 

Încă o dată, ofiţerul de serviciu începu să-i recite nume, locuri 
şi numere. 

La sfârşit, Bronski închise telefonul şi îi privi pe ceilalţi. 

— Mai multe detalii, spuse el. S-ar părea că Randy nu este 
singurul fugar din Grupul Douăzeci şi Unu şi avem câteva 
decese în plus. 

Sally privi mohorâtă lista de nume pe care i-o furnizase 
computerul. Din numărul iniţial de patruzeci şi şase, toate fetele 
— douăzeci şi două — erau moarte. Din cei douăzeci şi patru de 
băieţi, cei mai mari nouă, incluzându-l pe Randy Corliss, erau 
trecuţi ca fugiţi de-acasă, iar alţii patru erau morţi. Numele celui 
mai vârstnic băiat de pe listă care nici nu murise, nici nu fugise, 
era Jason Montgomery. În ceea ce-i privea pe ceilalţi unsprezece 
băieţi, cuprinşi între şase luni şi şapte ani, nu se ştia nimic. 

— Dar asta nu înseamnă că sunt în regulă, spuse încet 
Bronski. Am trimis doar numele celor mai mari, ale celor care ar 
fi putut să fi dispărut şi să fi fost consideraţi fugari. Dacă 
lipseşte un copil sub şapte ani, de obicei noi considerăm că este 
luat de vreun pervers. 

— Poate că de-acum veţi micşora limita de vârstă, zise Lucy. 

Apoi, văzând supărarea în ochii lui Bronski, se scuză repede. 

— Carl, n-ar fi trebuit să spun aşa ceva. Tu ai fost 
nemaipomenit. N-am avut niciun drept să... în fine, iartă-mă. 

— Nu-i nimic, Lucy. Şi nu sunt chiar de neacuzat, nu-i aşa? 
Poate că, dacă te-aş fi crezut de la-nceput... 

— Nu contează, se băgă Jim Corliss. Niciunul dintre noi nu 
trebuie să le spună astfel de lucruri celorlalţi. Ceea ce ne trebuie 


este un plan. Ce vom face mai departe? 

Din instinct, toţi se întoarseră spre Bronski. 

— S-a luminat de ziuă, spuse el. Cred că ar fi mai bine să-l 
trezim pe Randy şi să vedem dacă ne poate arăta unde a fost. 

— Vrei să spui, să se întoarcă acolo? ţipă Lucy. Nu! Nu puteţi 
să-l împingeţi să facă asta. 

Jim îi luă mâna şi o strânse cu putere. 

— Lucy, va fi bine. Carl şi cu mine vom fi alături de el. Şi nu 
vom face nimic rău. 

— Trebuie să ştim unde a fost, Lucy, adăugă Bronski. 

Lucy îşi deschise gura, ca pentru a protesta mai departe, apoi 
o închise din nou, dând din cap. 

— Bine, murmură ea. 

Plecă spre dormitor, unde dormeau cei doi băieţi, şi, fiind 
atentă să nu-l deranjeze pe Jason, îl trezi pe Randy. Se uită la ea 
somnoros, dar o lăsă să-l ducă în camera de zi. Bronski îi explică 
băieţelului ce dorea să facă. 

— Crezi că poţi? îl întrebă el. 

Randy păru încurcat. 

— Nu ştiu, recunoscu băiatul în sfârşit. Eram speriat, era 
întuneric şi nu ştiu cât de departe... 

Se opri, ca şi cum ar fi realizat că poate nimeni nu ar fi crezut 
cu adevărat povestea pe care le-o spusese cu o seară înainte. 

— Pot să găsesc locul, zise el. Ştiu că pot. 

Dispăru în camera lui şi se îmbrăcă, apoi se întoarse în 
camera de zi. Cinci minute mai târziu, însoţit de tatăl său şi 
sergentul Bronski, era în drum spre Academie. 

Sally Montgomery, Lucy Corliss şi Mark Malone se întoarseră 
în tăcere la teancul de rapoarte. 

Două ore mai târziu, Mark Malone începu să identifice 
răspunsul ce fusese adânc îngropat în înregistrările 
computerizate. 

— La dracu’ spuse el încet. Fir-ar a dracului! 


CAPITOLUL 27 


Maşina se mişcă încet înainte, iar Randy Corliss, aşezat între 


tatăl său şi sergentul Bronski, se foi nervos. | se părea că 
pierdeau timpul. Era sigur că podul era cu mult mai înainte. Se 
răsuci pe locul său şi privi cu atenţie prin fereastra din spate. 

— Este mai departe, pe şosea, spuse el. N-am putut să văd 
deloc restaurantul, deci trebuie să fie mai încolo. 

— Lucrurile par mai îndepărtate noaptea, îi zise Bronski. În 
afară de asta, nu erai pe şosea, ci în pădure, deci nu ai fi fost în 
stare să vezi atât de departe. 

— Cred doar că nu era atât de aproape. 

Ajunseră la o cotitură şi, la o sută de metri în faţă, zăriră 
podul. 

— Asta este? îşi întrebă Jim Corliss fiul. 

Cum Bronski parcă la marginea şoselei, la câţiva metri de 
pod, Randy îl privi cu nesiguranţă. 

— Cred că dă, spuse el în sfârşit. 

Toţi trei ieşiră din maşină şi Randy sări peste zăgaz, ca să 
ajungă la apă. În acel moment era sigur. 

— Asta este, strigă el în sus, spre tatăl său. 

— E-n regulă. Este o cărăruie aici, răspunse Jim. 

Randy cobori la loc. 

— Trebuie să mergem în josul curentului, îi anunţă el. 

— Cât de departe? întrebă Bronski. 

— Nu ştiu, răspunse Randy. 

Porni în josul potecii, cu tatăl sau şi polițistul urmându-l. Din 
când în când privea în jos, spre cursul apei. În aceeaşi 
dimineaţă, în lumina strălucitoare a soarelui, totul arăta diferit. 
Noaptea trecută şuvoiul de apă fusese rapid şi adânc şi îşi putu 
aduce aminte de vuietul acestuia în urechile lui. Dar în acele 
momente sunetul apei era un murmur şi băiatul putu să vadă că 
era adânc doar de vreo şaizeci de centimetri. 

Poate că era un curs greşit, iar podul fusese un altul. Ce s-ar 
întâmpla dacă s-ar rătăci şi n-ar putea găsi Academia? Nu ar 
crede cu toţii că el îi minţise în legătură cu toate? 

Continuându-şi mersul, băiatul deveni din ce în ce mai nervos. 
Cei doi bărbaţi din compania sa îşi schimbară o privire. 

— Pare a fi un drum neplăcut de lung, comentă în sfârşit 
Bronski. 

_ Randy nu spuse nimic. Fusese cu adevărat atât de departe? 
Incercă să-şi amintească până unde înaintase, dar nu existau 
semne în teren, nimic ce ar fi putut recunoaşte. 


Şi atunci auzi cascada. O zbughi la fugă, iar cei doi bărbaţi 
trebuiră să alerge ca să se ţină după el. 

— Asta-i! ţipă Randy. Asta-i cascada. Vedeţi? 

Arătă cu frenezie spre cascadă şi spre marea stâncă ce se 
contura deasupra acesteia. 

— Asta-i stânca pe care m-am aşezat după ce m-am căţărat 
pe peretele din spatele cascadei. 

Copilul începu să povestească luptă pe care o dusese 
împotriva curentului, prea înfricoşat de câini ca să părăsească 
şuvoiul de apă. 

— Veniti, încheie el. Ar trebui să fie o bifurcaţie nu departe. 

Alergă înainte şi dispăru după o cotitură a cărării. 

— Tu ce crezi? întrebă Jim. 

Bronski dădu din umeri. 

— Nu ştiu, ă găsit podul, a găsit şi cascada. 

Apoi auziră vocea lui Randy plutind înapoi spre ei. 

— Am găsit-o! Am găsit bifurcația! Suntem pe aproape. 

Jim şi Carl îl ajunseră din urma pe Randy în punctul în care 
curentul se despărţea în două şuvoaie mai mici. 

— Pe care ramificaţie o alegem? întrebă Jim. 

— Pe asta, zise Randy, fără a mai fi nesigur. Veniţi! 

Cărarea dispăru şi cei trei începură să-şi croiască drum printre 
un tufiş încâlcit de dafin, păstrând pe cât posibil cursul puiului. 

— Ar fi mai uşor să mergem prin apă, spuse Randy. 

— Cât de departe este? 

— Nu ştiu. Nu prea departe. Am putut să aud lătratul câinilor 
când am ajuns la bifurcaţie. 

Şi atunci ajunseră. Pârâul dispăru deodată într-o conductă 
metalică, al cărei capăt era acoperit de o deasă reţea de sârmă. 
La câţiva metri în faţa deschiderii conductei văzură un gard 
înalt. Randy privi mut pentru o clipă gardul, apoi se întoarse ca 
să-şi privească tatăl. E 

— Am ajuns, spuse el. Asta-i gardul ce împrejmuieşte 
Academia. 

Bronski înaintă. Gardul se întindea în ambele direcţii, iar 
desupra acestuia nu putu să vadă nimic altceva decât alţi 
copaci. 

— Unde-i clădirea? întrebă el. 

— Nu poţi s-o vezi de aici, îi spuse Randy. Este undeva acolo. 

Băiatul începu să meargă de-a lungul gardului, dar sunetul 


vocii sergentului Bronski îl opri. 

— Randy? N-ai spus tu că era un câine mort pe aici? 

Randy încuviinţă din cap. 

— L-am aruncat în gard şi s-a electrocutat. 

— Unde-i? 

Randy privi prin gard, încercând să-şi amintească exact unde 
îl escaladase. Dar nu putu. 

Se uită după cadavrul câinelui. 

Nu era acolo. 

Atinse de probă gardul. 

Nu avea curent electric. 

— Dar era aici, spuse el. Ştiu că era aici. 

Privi în sus, spre cei doi bărbaţi, cu lacrimi instantanee 
izvorându-i din ochi. 

— Nu vă mint, zise el. Poarta este în direcţia aceea şi de acolo 
poţi să vezi clădirea. 

Hotărât, începu să meargă de-a lungul gardului, cu cei doi 
bărbaţi urmându-l din nou. 

Ajunseră la poartă şi Randy rămase nemişcat, privind printre 
gratii. Văzu în depărtare clădirea masivă de cărămidă, cu 
ferestrele zăbrelite, clar observabilă în lumina strălucitoare a 
soarelui matinal. Flancându-l de o parte şi de alta, stăteau tatăl 
său şi sergentul Bronski. Ochii lui Bronski alunecară peste casă 
şi pajişte, apoi se întoarseră spre a poposi pe lanţul ruginit care 
era petrecut pe după porţi, ţinându-le cu siguranţă unite. 

— Nu arată ca şi cum ar fi cineva înăuntru. 

— Dar trebuie să fie, se smiorcăi Randy. 

Şi apoi, uitându-se spre casă, ştiu că polițistul avea dreptate. 
Era ceva în legătură cu casa, o nemişcare care îl determina să 
fie sigur că toată lumea dispăruse. 

— Am putea să escaladăm gardul şi să intrăm, le propuse el. 

— Nu, nu putem, zise Carl Bronski, tot ce putem face este să 
încercăm să obţinem un mandat de percheziţie. Haideţi. 

Randy începu să protesteze. 

— Dar... 

— Niciun „dar”, îi spuse Jim Corliss fiului său. Sergentul 
Bronski are dreptate. 

— Dar ăsta este locul unde am fost, insistă Randy. De aici am 
fugit noaptea trecută! 

Bronski îngenunche, aşa că ochii săi ajunseră la acelaşi nivel 


cu ai lui Randy. 

— Şi intenţionăm să aflăm totul despre acest loc, Randy. Dar 
o vom face în mod legal. Pricepi? Altfel, oamenii care te-au răpit 
vor ieşi basma curată. Deci, o să aflăm cine este proprietarul 
acestui loc şi o să luăm un mandat de percheziţie. După care 
putem intra acolo şi tu o să ne arăţi totul. E bine? 

Randy se încruntă. 

— Nu văd de ce nu putem intra pur şi simplu. Dacă tot nu este 
nimeni înăuntru... 

— Pentru că aşa-i legea, îi spuse Jim, cu o severitate a vocii 
care nu lăsă loc de comentarii. 

Se întoarseră de la poartă, începând să meargă de-a lungul 
aleii care i-ar fi condus înapoi la strada principală, unde se afla 
un alt lanţ, care bloca ieşirea spre traficul supărător pentru cei 
ai casei. Lângă unul din suporturile lanţului era aşezată o cutie 
poştală, cu un număr vopsit pe ea. Bronski îşi notă numărul. 

O jumătate de oră mai târziu, se aflau înapoi la maşina lui 
Bronski. Era aproape nouă dimineaţa şi ei plecaseră de la Lucy 
cam de două ore. 


Steve Montgomery, cu Arthur Wiseman aşezat lângă el, parcă 
în faţa casei lui Lucy Corliss. Închise contactul şi trase frâna de 
mână. 

— Aia este maşina lui Sally, zise el când deschise portiera. 

— Uite-o şi pe a lui Mark Malone, adăugă Wiseman. Oare şi-a 
petrecut şi el toată noaptea aici? 

Neavând răspuns la întrebare şi sesizând că nu se cerea aşa 
ceva, Steve ieşi din maşină şi, cu Wiseman pe urme, urcă 
treptele spre micul portal din faţa casei lui Lucy. Sună la uşă, 
aşteptă un moment, apoi sună din nou. După o clipă, uşa se 
deschise cu un scârţâit şi un chip de femeie privi afară cu 
bănuială. 

— Doamna Corliss? întrebă Steve. 

Lucy se încruntă, străfulgerându-i cu privirea pe cei doi 
bărbaţi. Cel mai în vârstă îi păru cunoscut. Pe urmă îl recunoscu. 
Dar înainte de a putea vorbi, cel tânăr spuse din nou. 

— Sunt Steve Montgomery. Soţul lui Sally. 

Uşa i se închise în nas. 

De cealaltă parte a uşii închise, Lucy ezită, apoi se grăbi spre 


camera de zi, unde Sally şi Mark zăboveau încă asupra 
imprimărilor din computer. 

— Sally, a venit soţul tău, spuse ea pe nerăsuflate. L-a luat şi 
pe Wiseman cu el. 

Ochii obosiţi ai lui Sally căpătară expresia unui animal hăituit 
şi, instinctiv, se întoarse spre Mark Malone pentru a-i cere 
ajutor. Malone se ridicase deja în picioare. 

— Ar trebui să-i lăsăm înăuntru, spuse el. 

Apoi, văzând-o pe Sally prăbuşindu-se în fotoliul în care 
stătuse până atunci, încercă s-o liniştească din nou. 

— Totul va fi în ordine. Sunt aici, Lucy la fel, iar Jim şi Carl ar 
trebui să se întoarcă din clipă-n clipă. 

O dădu la o parte pe Lucy, ajunse în hol şi deschise uşa. Cei 
doi bărbaţi din cadrul uşii se uitară la el. Steve fu cel care vorbi 
până la urmă. 

— Sally este aici? 

— Da, este aici. 

Malone se dădu înapoi, pentru a le face loc celorlalţi doi ca să 
intre şi se îndreptă direct spre camera de zi. 

— Sally... 

Se simţi mut, privindu-şi soţia. Faţa ei era palidă şi părul gras, 
răvăşit, atârna fără vlagă peste umerii femeii. 

— Dumnezeule, şopti Steve. Sally, ce s-a-ntâmplat? 

— E frântă de oboseală, zise Malone. Toţi suntem frânţi. Aşa 
ai fi şi tu dacă ai fi stat treaz toată noaptea. 

Dar Steve Montgomery nu-l asculta. Se duse la soţia lui şi 
îngenunche lângă fotoliul în care stătea, strecurându-şi braţele 
în jurul ei pentru a o trage mai aproape. 

— Sally, totul va fi bine, iubito, şopti el. Am găsit un loc pentru 
tine. Poţi să te odihneşti, să te relaxezi şi să încetezi să-ţi mai 
faci griji pentru orice. Doctorul Wiseman a găsit acest loc pentru 
noi şi crede că nu va dura mai mult decât câteva săptămâni... 

Sally se zbătu pentru a se elibera, cu oboseala din ochi 
transformată brusc în furie. Când vorbi, vocea îi fu joasă şi 
tremurată, dar puterea pe care o mai aveau încă vorbele ei îl 
zdruncina pe Steve. 

— Doctorul Wiseman a găsit un loc? O, Doamne, puteam să 
bag mâna-n foc că a găsit. Un mic locşor drăguţ, nu-i aşa? 
Cochet? Cu servicii ca lumea? Şi o grămadă de doctori amabili 
care îşi vor petrece tot timpul ca să mă vindece din nou? Dar nu 


sunt bolnavă, Steve. 

— Sally... se apropie Steve de ea, dar ea se retrase. 

— Nu mă atinge, şopti femeia. 

În acel moment o ajunseseră toate, toată mânia, toate 
jignirile, toate emoţiile clocotinde pe care le reţinuse şi le 
cenzurase atât de mult timp. 

— Nu mă îmbrăţişă şi nu-mi spune că mă iubeşti şi că ai să 
mă vindeci iar. 

Vocea începu să-i crească în tonalitate, pe măsură ce-şi 
pierdea controlul. 

— Nu-mi spune asta, Steve. E o minciună. Toate sunt 
minciuni. Tot ce ţi-a spus omul acela este o minciună! 

Se roti împrejur, pentru a-l înfrunta pe Wiseman, cu expresia 
feţei încremenită într-o mască a furiei. 

— Ce ne-ai făcut? ţipă ea ascuţit. Ce ne-ai făcut nouă şi 
copiilor noştri? 

Se aruncă asupra lui Wiseman, bătându-i cu pumnii în piept. 

— Pe câţi dintre noi i-ai ales? Cinci? Zece? O sută? Câţi nou- 
născuţi morţi? Câţi băieţei dispăruţi? Câţi? Şi de ce? Dracu’ să te 
ia! De ce? 

Când ultimele picături de energie i se scurseră, se prăbuşi pe 
podea, icnetele luând locul ţipetelor. Lucy Corliss se ghemui 
deasupra ei, mângâind-o uşor, dar ochii săi, când îl ţintuiră pe 
Wiseman, reflectară o furie rece, care păru să penetreze sufletul 
bătrânului doctor. 

— Nu înţeleg... începu el. 

— Nu ne spune aşa ceva, i-o reteză Lucy, Sally nu este 
nebună. Niciunul dintre noi n-a luat-o razna. Suntem obosiţi 
pentru că am stat treji toată noaptea, încercând să descifrăm 
ceea ce faceţi. Dar nu suntem nebuni. 

— Eu? întrebă Wiseman cu vocea pierdută. Ceea ce fac eu? 

Înainte ca oricine să mai poată spune ceva, Jason intră în 
cameră, frecându-se la ochi somnoros. La vederea tatălui său şi 
a doctorului Wiseman ezită un moment, cu privirea confuză, 
apoi se decise. 

— Nu vreau să merg la spital, se smiorcăi el. Nu am păţit 
nimic rău şi nu vreau să merg! 

Alergă spre mama sa. Deşi era încă ghemuită pe podea, Sally 
îl strânse în braţele ei protectoare. Privi tensionată spre Lucy, cu 
ochii înspăimântați. 


— Nu-i lăsa să ne ia, Lucy. Te rog, nu-i lăsa să ne ia. 

Privindu-şi soţia şi fiul aflaţi pe podea, Steve simţi că începea 
să abandoneze ideea. Se lăsă într-un fotoliu, palid la faţă şi cu 
mâinile mişcându-se neajutorat. Acolo, în faţa lui, se aflau cele 
două persoane pe care le iubea cel mai mult pe lume, iar lor le 
era frică de el. Ochii săi cercetară încăperea, căutând ajutor, şi 
se întoarseră în sfârşit spre a se odihni pe chipul lui Mark 
Malone. 

— Eu... Eu... îi tremură glasul, apoi tăcu. 

Şi ochii lui Arthur Wiseman se întoarseră către Malone. 

— Ce se întâmplă, Mark? 

Malone îl privi cu răceală pe bătrânul doctor. 

— Tu nu ştii? 

Wiseman se lăsă în jos, pe un scaun. 

— Tot ceea ce ştiu este faptul că, de zece zile încoace, observ 
schimbarea uneia din pacientele mele favorite dintr-o femeie 
normală, deşteaptă şi încântătoare, într-o... 

Arătă spre Sally, tăcu o clipă, apoi continuă. 

— Şi acum ea mă acuză de lucruri pe care nici nu mi le pot 
măcar imagina. Nou-născuţi morţi? Băieţei dispăruţi? Despre ce 
tot vorbeşte? 

Malone se îndreptă spre măsuţă de cafea şi luă un teanc de 
hârtii. 

— Poate că ar trebui să arunci o privire peste astea. 

Îi oferi hârtiile lui Wiseman, care nu făcu niciun gest pentru a 
le lua. 

— Ce sunt alea? 

— Înregistrări. Corelări. Date pe care le-a scos Sally din 
computer noaptea trecută. 

Wiseman se încrunta. 

— Computerul spitalului? Nu avea dreptul... 

— Am autorizat-o eu, îi spuse Malone. Sunt doctor, nu? Nu că 
aş da două cepe degerate pe cine ce are dreptul să facă. Unicul 
lucru care contează este ceea ce există aici, în hârtii, şi ce 
semnificaţie are. 

În timp ce Wiseman încă ezita, vocea lui Malone se înăspri. 

— Nu suntem nebuni, Arthur. Şi nu este vorba doar despre 
noi. Mai sunt Jim Corliss şi Carl Bronski. Şi doar dacă ai vreo 
explicaţie pentru ceea ce se află aici nu mă voi obosi să-ţi spun 
că văd în toate astea faptul că ţi se va interzice practicarea, ţi 


se va confisca licenţa şi vei fi aruncat în puşcărie pentru restul 
vieţii. Nu ştiu dacă pot s-o probez, Arthur, dar toate acestea îmi 
par cel mai apropiat lucru pe care l-am văzut vreodată de 
uciderea în masă. Nu ştiu cum ai făcut-o, nu ştiu de ce, dar ştiu 
că totul se află aici. 

Cu mâinile tremurânde, Wiseman reuşi să ia teancul de hârtii 
de la Malone. Când vorbi, vocea îi tremură. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, Mark. Crede-mă, nu ştiu. 

— Atunci, mai bine le-ai citi pe astea, răspunse Malone. Dacă 
ai vreo întrebare, am să încerc să te ajut. Sally m-a plimbat de 
atâtea ori prin ele, încât cred că ştiu corelările pe de rost. Şi, 
sincer să fiu, nu cred că mai este în stare s-o ia de la capăt cu 
tine. 

Îmbărbătându-se, Wiseman începu să citească hârtiile cu 
corelări. 


Peste drum, cu un sfert de cvartal mai la vale, doi bărbaţi 
stăteau într-o furgonetă. În timp ce unul dintre ei se uita printr- 
un binoclu şi citea numerele de înmatriculare ale maşinilor, 
celălalt le nota. Când termină de dictat numerele tuturor celor 
cinci maşini parcate în faţa casei lui Lucy şi pe stradă, Ernie 
Morantz îşi dădu jos binocilul de la ochi. 

— Nu-mi place deloc. 

— Ce nu este de plăcut aici? întrebă Victor Kaplan în replică. E 
doar o altă sarcină. 

— Lichidarea unui copil de nouă ani nu mi se parte doar „o 
altă sarcină”, zise Morantz. 

Faţa i se transformă în ceea ce Kaplan începu să gândească, 
cu mult timp în urmă, că ar fi „o faţă de catâr”, ca în sintagma 
„încăpățânat ca...” 

— Ordinele sunt ordine, îi reaminti el colegului. 

— Şi încă nu am încălcat niciunul, îl înţepă Morantz. Dar 
teroriştii şi trădătorii sunt altceva. Ce-a făcut acest copil? Doar 
nu cred că are de gând să lase o bombă la aeroportul Logan, nu- 
i aşa? Sau asta este noutatea? Guverne străine corupând 
şcolarii din America? Scuteşte-mă. 

— Nu contează, insistă Kaplan. Avem ordinele noastre. 

— Dar nimeni nu ne-a spus că ar trebui să evoluăm pe o 
scenă suprapopulată. Şi mai vine cineva. 


Cei doi tipi tăcură, privind a şasea maşină parcând în faţa 
casei lui Lucy Corliss. Din maşină ieşiră doi bărbaţi şi un băiat, 
iar Morantz, care îşi folosi din nou binoclul, vorbi încet. 

— Asta-i puştiul. La dracu', nu poate avea mai mult de un 
metru şi jumătate înălţime şi arată exact ca orice alt puşti. Mă 
întreb cum or fi tipii ceilalţi. 

Kaplan luă binoclul şi privi pe când cei trei dispărură în casă. 

— Unul este poliţai, spuse el încet. Cel care era în dreapta. 
Celălalt este, probabil, tatăl puştiului. 

— Aha, mârâi Morantz. 

Porni motorul, băgă uşor maşina în viteză şi trecu uşor prin 
faţa casei. 

— Unde mergem? întrebă Kaplan. 

— La o cafea. lar tu o să-l suni pe Carmody ca să-i spui că 
treaba asta nu va fi atât de uşoară. Una e să-i faci felul unei 
femei, singură-singurică, şi să-i înşfaci plodul. Nu spun că-mi 
place, îţi reamintesc, dar cel puţin este posibil. Ceea ce se 
petrece aici e diferit şi vreau să ştiu ce doreşte Carmody. Vezi 
vreo inscripţie la uşa de la intrare? 

Câteva minute mai târziu, se strecurară într-o dugheană 
portocalie numită Naugahyde, comandară, apoi Morantz se 
îndreptă spre toaleta bărbaţilor, în timp ce Kaplan dădu un 
telefon. 

Când se întoarse la masă, Morantz văzu că era încă singur, 
aşa că îşi petrecu timpul jucându-se cu un puzzle care fusese 
lăsat parcă special de conducerea localului pentru astfel de 
situaţii. La masa vecină, un băieţel, nu mai mare de şase ani, 
rezolvase puzzle-ul şi îi explica infatuat procedeul surorii sale. 
Morantz se strădui să asculte ce spunea băieţelul, dar Kaplan se 
întoarse între timp şi el tot nu asamblase nimic. 

— Ei bine? 

Expresia feţei lui Kaplăn relată o mare parte a poveştii. 

— Devine şi mai rău. Carmody face o rapidă verificare a 
tuturor maşinilor pentru a afla cine se află în casă. Pe urmă vă 
lua o decizie în legătură cu modul de acţiune. Trebuie să-l 
sunăm din nou peste un sfert de oră şine vă înştiinţa despre ce- 
i vorba. 

— La naiba, zise Morantz încetişor. 

Luă jocul de puzzle, care avea în componenţă câteva ţinte 
mobile şi un panou triunghiular. 


— Încearcă-l pe astă, zise el, împingând jocul pe masă spre 
Kaplan. 

Kaplan cercetă timp de un minut drăcovenia aceea de jucărie, 
îi studie procedeul de funcţionare şi, instinctiv, începu să sară cu 
câte o ţintă peste alta, mutând-o apoi pe cea sărită. Când 
termină de jucat, rămăseseră trei ţinte izolate şi nicio modalitate 
corectă pentru a se întoarce la ele. 

— Şi ce-i cu asta? spuse el. 

— Este că băiatul de la masa vecină tocmai a rezolvat jocul. Și 
pariez că puştiul pe care ar trebui noi să-l înhăţăm l-ar rezolva şi 
el. 

Kaplan se încruntă. 

— Nu mă prind, Ernie. Ce are jocul ăsta de-a face cu tot ce-mi 
spui? 

Ernie Morantz se întinse şi se pleoşti sub masă. 

— Nu ştiu, zise el. Dar mi se pare că este ceva ciudat. Puştanii 
din zilele noastre sunt mai inteligenţi decât adulţii. Ei pot să facă 
şi să înţeleagă lucruri care nu au nicio noimă pentru noi. Ce a 
făcut oare atât de oribil acest puşti Corliss? Pe toţi dracii, pariez 
că nici Carmody însuşi nu ştie. Dar, te întreb pe tine, are vreo 
logică faptul că noi doi — care am fost antrenați să credem în 
plăcinta cu mere tradiţională, în maternitate şi Statele Unite ale 
Americii — am fost rugaţi să înhăţăm un copilaş american, să-i 
facem felul şi să ne descotorosim de cadavru? li înţeleg pe 
intruşi şi pe trădători, şi îi urăsc. Dar nu-i urăsc pe copii. Nu-i 
înţeleg, dar nici nu-i urăsc. De fapt, îi iubesc. Şi am să-ţi spun 
ceva, Vic — mă irită modul greşit în care mi s-a spus să plec şi 
să omor un puşti. 

— Şi ce înseamnă toate astea? întrebă Kaplan. 

Urmă o lungă tăcere. Ernie Morantz dădu din umeri. 

— Nu ştiu, Vic. Pur şi simplu nu ştiu. Cred că înseamnă că voi 
aştepta să văd ce vrea Carmody. Dar pot să-ţi spun că, dacă 
vrea să intrăm în casa aceea ca trupele de comando, atunci nu 
şi-a găsit omul potrivit. Nu cred că aş putea face aşa ceva. 

— Dar, în aceeaşi măsură, nu eşti sigur nici de contrariu. 

Morantz îşi termină cafeaua, apoi se strecură afară din 
dugheană. Aruncând nişte mărunţiş pe masă, clătină din cap cu 
tristeţe. 

— Nu, cred că nu sunt sigur nici de asta. Vino, hai să mergem 
să-l sunăm pe Cărmody, pentru a primi vestea cea rea. 


Când o primiră, trei minute mai târziu, vestea era pe cât de 
rea o aşteptaseră amândoi. 


CAPITOLUL 28 


Arthur Wiseman, cu faţa golită de orice culoare şi mâinile 
tremurânde, aşeză în ordine teancul de documente şi le puse cu 
grijă în mijlocul măsuţei de cafea a lui Lucy Corliss. În final, ochii 
începură să-i rătăcească prin cameră, oprindu-se pentru o clipă 
pe chipul fiecăruia, ca şi cum ar fi căutat un refugiu, apoi, 
negăsindu-l, continuă să-şi mute privirea. La urmă se întoarse 
cu ochii la Sally Montgomery, pentru a se odihni. 

— Nu există niciun dubiu în legătură cu aceste statistici? Nicio 
posibilitate de greşeală? 

— Niciuna cu adevărat serioasă, spuse Sally, refăcută acum. 

— Presupun că nu, zise Wiseman, aproape pentru sine. Îmi 
aduc aminte prea multe lucruri despre toate acestea... 

— inseamnă că ai ştiut, izbucni Sally. 

Wiseman o privi cu ochii brusc îmbătrâniţi. 

— Nu, zise el moale. Ar fi trebuit, dar n-am realizat. Trebuie să 
mă înţelegeţi — toate acestea s-au întâmplat de-a lungul atâtor 
ani. De ce îmi aduc aminte sunt incidentele. Nou-născuţii — cei 
care au murit. Noi nu-i uităm, ştiţi doar. Învăţăm să ne 
descurcăm cu lucrurile care li se întâmplă copiilor, învăţăm să le 
acceptăm chiar şi moartea. Dar nu uităm. 

Işi îndreptă ochii de la Sally spre măsuţa de cafea, unde, în 
vârful teancului, zăcea lista copiilor din Grupul Douăzeci şi Unu. 
Trecu încă o dată în revistă numele copiilor. 

— Sunt copiii mei. Cu toţii. 

Sally îşi muşcă buzele. 

— Julie nu a fost copilul tău. A fost al meu. Al meu şi al lui 
Steve. 

— Nu în acest sens... 

— Cu ce se ocupă ăştia? întrebă Sally. Cu ce se ocupă COPIL? 

— Sally, te cunosc de-o viaţă, şi tu la fel. Crezi cu adevărat că 
aş fi ştiut despre orice fel de complot şi aş fi tăcut? 

Dar Sally era neînduplecată. 


— Atunci, de ce se întorc toate drumurile la tine? 

Wiseman dădu din cap neajutorat. 

— Nu ştiu. Nu am nici cea mai vagă idee. 

Luă fişele medicale şi începu să se uite prin ele. Deodată, îşi 
ridică privirea. 

— Ce ştiţi desprea analiza cromozomilor? 

Malone se încruntă. 

— Ce-i cu ea? 

Wiseman îi înmână fişele medicale ale copiilor din Grupul 
Douăzeci şi Unu, cu o expresie nesigură a feţei. 

— Am cerut analiza cromozomilor unui copil doar în cazul 
suspectării unei disfuncţii. Şi chiar atunci, m-am bazat pe 
specialişti ca să identifice un efect într-un anume cromozom şi 
să-l analizeze. 

— Ei, şi? 

— Şi fişele tuturor copiilor din Grupul Douăzeci şi Unu arată o 
completă analiză a cromozomilor, dar nicio indicație asupra 
oricărei anomalii. 

Privirea lui Malone îl fixă pe bărbatul mai vârstnic. 

— Atunci, cine a cerut analizele? Şi de ce? 

— Sunt sigur că nu ştiu... 

— Chiar nu ştii? îl înfruntă Malone cu o voce îngheţată. 

Se întoarse spre ceilalţi. 

— Obstetricianul este cel care cere teste de genul ăsta. Sunt 
făcute de obicei prenatal, când există o problemă suspectă cu 
fătul. Dar cu toţi aceşti copii nu au fost probleme, în aparenţă, 
de niciun gen. Până când s-au născut şi au început să moară. 

Se întoarse din nou spre doctorul Wiseman. 

— Deci, întrebarea mea, Arthur, este cine a cerut aceste teste 
şi pentru ce motiv. 

Fără a aştepta ca bătrânul doctor să răspundă, Mălone se 
avântă mai departe. 

— Cred că prima parte a răspunsului este clară: Tu ai fost 
obstetricianul tuturor acestor copii. Dar ce căutam? Este ceva 
anormal din punct de vedere genetic la aceşti copii care să nu fi 
fost reflectat în analizele cromozomilor? 

Wiseman păru că se cufundă mai adânc în fotoliu, iar fişele pe 
care le ţinea căzură fluturând pe podea. 

— Dumnezeule, şuieră el. Ce sugerezi tu este monstruos. 

— Ceea ce se întâmplă este monstruos, replică Malone, cu 


vocea brusc îngheţată. Sunt sigur că nu te-ai aşteptat vreodată 
ca cineva să descopere asta. Nici tu, nici oricine altcineva de la 
COPIL. Dar a aflat Sally, Arthur. Şi, dacă a putut afla ea, pot afla 
şi alţii. Deci, e pe cale să iasă la iveală. Suntem pe cale dea 
descoperi ce le-aţi făcut genelor acestor copii. 

— Nu, protestă Wiseman. Nu le-am făcut nimic acestor copii. 
Orice ar fi în neregulă cu ei, trebuie să înceapă cu părinţii lor. 
Trebuie să fie aşa! 

Dar, înainte de a putea continua, uşa din faţă de deschise 
dintr-o dată fluturând şi Randy Corliss năvăli în cameră, urmat 
de tatăl său şi de Carl Bronski. 

— L-am găsit, anunţă Randy. Am găsit locul! 

Ochii lui Lucy se mişcară imediat spre Jim, care încuviinţă din 
cap. 

— Ne-am oprit la primărie, spuse el. Clădirea îi aparţine lui 
Paul Randolph. 

Wiseman se încruntă. 

— Paul Randolph este directorul executiv de la COPIL. 

— Corect, zise Bronski. 

Îi privi curios pe Wiseman şi pe Steve Montgomery, ghicind 
imediat cine erau aceştia. 

— Ce faceţi aici? 

Malone le explică ce se întâmplase. 

— Nu ştim încă modul în care au acţionat, încheie el. Pentru 
ce s-a petrecut, nu ştim nici măcar ce le-au făcut genelor 
acestor copii. Dar puteţi fi siguri că le-au alterat cumva. 

— Putem descoperi ce au făcut? întrebă Sally. 

Malone ridică din umeri. 

— Asta depinde de tine. Dacă această informaţie se află în 
computer, tu eşti singura dintre noi care poate s-o extragă. 

Sally începu să vorbească, dar Bronski i-o luă înainte. 

— Asta o să fie sarcina ta, Sally. Vreau să mergi la spital 
împreună cu Mark şi să începi să lucrezi la acel computer. 

Ochii i se mutară asupra lui Wiseman. 

— Şi vreau ca tu să mergi cu ei, e clar? 

Cu faţa descompusă, Wiseman făcu un gest cu mâna 
tremurindă. 

— Sigur că da, îngână el. Orice... 

— Clădirea, continuă Bronski. Nu pot să iau mandat de 
percheziţie pentru ea prin telefon. Credem că este goală, dar 


vreau să intru acolo. Şi aş vrea să-l iau şi pe Randy cu mine. 

— Nu! 

— Lucy, nu există alternativa, spuse Jim. 

— Trebuie să existe, altfel nu ar fi trebuit să vă întoarceţi aici, 
îl contră Lucy. Ar fi trebuit să continuaţi să faceţi orice aţi fi 
crezut că ar fi fost de cuviinţă. 

Carl Bronski vorbi din nou. 

— Lucy, nu este deloc aşa. Ne-am întors aici pentru că Jim nu 
ar fi fost de acord să-l iau pe Randy dacă nu ai fi aprobat şi tu. 

— Lucru pe care nu-l fac, zise Lucy. 

Jim Corliss se aşeză pe canapea şi o trase pe Lucy lângă el. 

— lubito, trebuie să-l faci... 

Zărindu-i privirea buimacă, el se opri, apoi continuă. 

— Sigur că nu trebuie să-l laşi pe Randy să plece. Dar fără 
Randy nu mai există prea multe motive pentru care să meargă 
Carl acolo. Atât cât ne-am dat seama din exterior, locul este 
pustiu. Scuza lui Carl de a lua mandat de percheziţie este pentru 
că are nevoie să verifice povestea lui Randy despre ce se află în 
casa aceea, ceea ce înseamnă că Randy trebuie să-i arate. 

Prea epuizată pentru a gândi lucrurile în esenţă, Lucy se 
întoarse spre Sally pentru a-i cere părerea. 

— Dacă ar fi fost vorba despre Jason, aş fi simţit la fel ca tine, 
îi spuse Sally. Dar, dacă acest COPIL a folosit casa pentru ceva... 

Lucy respiră adânc şi se ridică. 

— Ai dreptate, zise ea. Sigur că ai dreptate. Trebuie să ştim 
ce s-a petrecut acolo. 

In timp ce Carl Bronski ridică receptorul, formă un număr şi 
începu să vorbească liniştit cu judecătorul de la celălalt capăt al 
firului, Lucy se întoarse spre Jim. 

— Ai să fii prudent? 

— Lucy, trebuie sa mă crezi că nu voi lăsa să i se întâmple 
ceva lui Randy. 

— I se întâmplă deja ceva, şopti Lucy. 

Se întinse şi apucă mâna fostului ei soţ. 

— Dar nu este vorba doar despre Randy. Să ai grijă şi de tine. 
Eu m-am... ei bine, m-am simţit ca şi cum te-aş fi regăsit şi nu 
cred că aş putea suporta să te pierd acum. O să am nevoie de 
ajutor de acum înainte, Jim. 

— Şi o să-l primeşti, îi promise Jim. 

Micul grup începu să se destrame. Mark Malone strânse 


imprimările computerului în servietă, apoi îl conduse pe lividul şi 
tăcutul Arthur Wiseman afară din casă. 

Sally şi Steve Montgomery plecară să-l lase pe Jason la bunica 
sa, unde ar fi trebuit să stea cât timp părinţii săi s-ar fi dus la 
spital, ca să lucreze cu Mark Malone. 

Carl Bronski, însoţit de Jim şi de Randy Corliss, se pregăti să 
se întoarcă la proprietatea lui Paul Randolph. Chiar atunci, când 
erau gata de plecare, Lucy se ridică deodată. 

— Vin cu voi, îi spuse el lui Jim. Nu pot să stau singură aici — 
am să înnebunesc. 

Jim începu să protesteze, dar Lucy îi atinse braţul. 

— Trebuie să vin, Jim, zise ea încet. Trebuie să fiu cu Randy şi 
cu tine. 

Ochii li se întâlniră şi un surâs blând apăru pe faţa lui Jim. 

— Oriunde m-aş duce, ai veni şi tu? întrebă el. 

Lucy ezită doar o clipă, apoi dădu din cap. 

— De acum încolo. 


Cei trei Montgomery mergeau încet cu maşina pe străzile din 
Eastbury, Steve la volan, Sally stând tăcută lângă el, iar Jason în 
spate. Jason era neobişnuit de tăcut, iar părinţii săi erau prea 
adânc cufundaţi în propriile gânduri ca să observe. 

Steve fu cel care rupse tăcerea. 

— Îmi pare rău, iubito. 

Întreruptă din reverie, Sally îi aruncă o privire. 

— Ai spus ceva? 

— Încercam să-mi cer scuze, zise Steve. Am crezut... ei bine, 
ştii ce-am crezut. Dar întreaga situaţie părea atât de 
nebunească... 

Tăcu, regretând alegerea cuvintelor pe care le spusese. 

— Situaţia este nebunească. 

Calmul vocii sale o surprinse pe Sally la fel de mult ca pe 
Steve; de fapt, ar fi trebuit să urle, să bodogănească, sau să 
izbească cu pumnii în ceva. Orice altceva în locul acelui 
înfiorător simţ al calmului care o cuprinsese. Dar ea ştiu că acel 
calm era doar o reacţie temporară, un dispozitiv de apărare în 
care se învelise, un ecran de respingere pentru scurtă vreme a 
disperării care, îşi dădu ea seama, se silea s-o împresoare de 
când se confrunta cu realitatea. 


În ce priveşte realitatea, aceasta era conținută în noţiunea 
care îi fulgeră prin minte când Mark Malone pronunţase 
cuvintele „transformare genetică”. Realitatea era că Jason nu 
era ceea ce crezuse ea dintotdeauna. Era cu totul altceva, ceva 
cu care ea nu era familiarizată. 

Un mutant. 

Nu un băiat de opt ani, nu inocentul şi perfectul produs al 
împreunării ei cu propriul soţ. 

Un mutant. 

Ceva diferit, ceva necunoscut, ceva neştiut. 

Ce era de fapt? 

Deodată, toate cuvintele pe care le auzise de-a lungul 
ultimilor ani deţineau un nou şi sinistru înţeles pentru ea. 

ADN recombinat. 

Abia dacă ştia ce era ADN-ul. 

Inginerie genetică. 

Despre asta ştia. Era noua ştiinţă, ştiinţa care avea să ofere 
soluţii glorioase străvechilor probleme. Dar ce altceva urma să 
mai facă? Urma să creeze o glorioasă lume nouă, sau o lume 
plină de fiinţe modificate, mutanti, creaţi pentru... pentru ce? 

Nu ştiu ce să răspundă. Şi poate că nu ar fi ştiut vreodată. 
Probabil că ceea ce îi fusese făcut lui Jason fusese făcut fără un 
motiv anume. Probabil că nu fusese mai mult decât un 
experiment. 

Acest gând o îngheţă şi se întoarse, privindu-şi fiul, încercând 
să descifreze cum ar fi putut el să se schimbe. Se întinse în 
spate, ca să-i mângâie obrajii lui Jason, dar el se feri de 
atingerea ei, cu ochii măriţi şi îngrijoraţi. 

— De ce trebuie să stau la bunica? vru el să ştie. 

— Doar pentru scurt timp, iubitule, reuşi Sally să-i spună, cu o 
voce gâtuită. Doar câteva ore. 

— De ce n-aş putea să stau la doamna Corliss, ca să fiu acolo 
la întoarcerea lui Randy? 

Randy. 

Jason şi Randy. 

Sally încercă să-şi amintească de cât timp erau prieteni şi cât 
timp trecuse de când Jason nu mai avusese alţi prieteni. 

Îi trecură prin minte gânduri, gânduri disparate, care se 
potriviră brusc. 

Mutanţi. 


De aceea deveniseră Jason şi Randy prieteni? Oare ştiau 
despre sine şi fiecare despre celălalt? Se recunoscuseră oare 
mai demult unul pe celălalt, sesizând că, diferiţi de ceilalţi copii, 
nu erau diferiţi unul de celălalt? 

Sally se rezemă din nou în scaunul ei, fără a fi răspuns 
întrebării lui Jason. 

Băiatul nu arăta deloc diferit. Arăta aşa cum arătase 
întotdeauna: o copie în miniatură a tatălui său, cu aceiaşi ochi 
de un albastru intens, acelaşi păr blond ciufulit, aceeaşi energie 
şi entuziasm pentru orice lucru, aceeaşi încăpățânare. 

Dar nu era copilul tatălui său, şi nici al mamei sale. 

Doamne Dumnezeule, ce-i făcuse copilului ei? Ce-i făcuseră 
ei? Se întinse şi luă mâna liberă a lui Steve în mâna ei. 

— Steve? 

El o privi şi îi strânse cu putere mâna. 

— Ai grijă de noi, Steve, spuse ea. Ai grijă de noi toţi. 

— Voi avea, iubito, îi promise el. 

Dar, chiar în momentul în care făcu promisiunea, Steve 
Montgomery se întrebă dacă ar fi putut s-o îndeplinească. Erau 
atâtea întrebări în mintea lui şi atât de puţine răspunsuri. Nu era 
încă pe deplin convins că existase o conspirație. Era sigur că 
Wiseman avuse dreptate. Tot ce mersese rău cu copiii din 
Grupul Douăzeci şi Unu îşi avea originea în părinţi. 

Nu era o conspirație. Era pur şi simplu o slăbiciune genetică 
transmisa generaţiei următoare. 

Era, de fapt, vina lui. Vina lui şi a lui Sally. 

COPIL, după toate aparențele, nu făcuse altceva decât să-i 
supravegheze pe copii, încercând să izoleze defectul şi să 
găsească metode pentru a-l corecta. 

Deci nu era nimic de care el „să aibă grijă” cu adevărat. Tot 
ce avea de făcut era să înveţe să trăiască cu ideea eşecului. 

Sau, în orice caz, a eşecului în cazul lui Julie. 

Dar oare dăduse greş şi cu Jason? La urma urmei, Jason nu 
fusese bolnav nici măcar o zi din viaţă. Poate că Jason nu 
dăduse greş deloc. Poate că Jason, printr-o combinaţie ciudată a 
genelor sale şi ale lui Sally, era copilul perfect pe care îi 
crezuseră ei dintotdeauna. 

Poate că totul începea să fie bine, la urma urmei. 

In timp ce ajunseră la casa lui Phyllis Paine, se simţea mult 
mai bine din toate punctele de vedere. 


Jason era sănătos. Jason era fiul său, Jason era în viaţă, Jason 
se simţea perfect. Şi în câteva ore, lucrând la computer cu 
doctorul Malone, Sally ar fi trebuit să descopere că nu era nimic 
greşit, iar ei, ca şi familia Corliss, ar fi putut să se întoarcă la 
realitate, fiind o familie. 

Steve se relaxă, sigur fiind că sfârşitul coşmarului era 
aproape. 


Una câte una, Arthur Wiseman restabili evoluţiile medicale ale 
femeilor care născuseră copiii din Grupul Douăzeci şi Unu, fiind 
sigur că, undeva în acele fişe, se va găsi dezvinovăţirea lui. 
Modelul evoluţiilor ieşi la iveală foarte repede, atât pentru el, cât 
şi pentru Mark Malone. Nu era vorba doar despre Sally 
Montgomery, Lucy Corliss şi Jan Ransom. 

Erau toate. 

Patruzeci şi şase de femei, niciuna dintre ele dorindu-şi copii. 

Patruzeci şi şase de femei pe care el le considerase a fi 
expuse riscului de a lua pilule. 

Patruzeci şi şase de femei pentru care un dispozitiv 
intrauterin fusese cea mai indicată metodă de contacepţie. 

Un număr nu tocmai neobişnuit de-a lungul a mai mult de 
zece ani. Desigur, Arthur Wiseman aplicase mult mai mult de 
patruzeci şi şase de diafragme în timpul acestor ani. 

Dar cu aceste patruzeci şi şase de femei se întâmplase 
altceva. Toate, după o perioadă mai lungă sau mai scurtă, se 
plânseseră de un simptom sau altul — de obicei, o poveste 
despre o reacţie alergică — ce sugerase faptul că organismele 
lor ar fi putut respinge introducerea unui astfel de obiect. 

Şi astfel, el introdusese în uterul fiecăreia dintre aceste femei, 
şi poate în alte o sută, bicalcioglytamină. 

— Asta ce mai este? întrebă Mark Malone. 

— BCG? Există un remediu care reduce probabilitatea ca 
uterul să respingă diafragma intrauterină. 

— Nici măcar n-am auzit vreodată de aşa ceva, zise Malone. 
Cine le produce? 

— Pharmax. 

Malone se încruntă şi Wiseman îl privi curios. 

— Ce s-a-ntâmplat? Le-am folosit timp de zece ani. 

— Ceea ce înseamnă tocmai perioada de când avem această 


problemă, chiar dacă n-am ştiut de existenţa ei. 

— Nu văd cum această legătură ar putea... 

— Pharmăx este sursa de capital a fundaţiei COPIL. De fapt, 
Pharmax a pus pe prim plan această fundaţie. Şi de ce nu am 
auzit vreodată de aceste... cum le spui tu? 

— BCG. Este un motiv simplu pentru care nu ai auzit de ele — 
nu eşti obstetrician-ginecolog. 

— Dar sunt la curent cu literatura de specialitate şi discut cu 
chirurgii. lar Bob Pender nu mi-a spus niciodată nimic despre 
BCG. 

Wiseman începu să-şi piardă răbdarea. 

— De ce dracu' ar fi făcut-o? întrebă el. Nu ţi-ar fi trebuit ca să 
le foloseşti. Şi pot să-ţi spun că nu sunt nimic mai mult decât 
antiseptice şi relaxante. 

— Probabil, răspunse Malone liniştit. Dar cred că ar fi mai bine 
să le analizăm, ca să vedem ce conţin. 

Wiseman privi spre mai bărbatul mai tânăr. 

— Ce sugerezi? 

— Sugerez să descoperim cu ce ai tratat aceste femei. 
Doamne Dumnezeule, Arthur, avem aici patruzeci şi şase de 
copii, dintre care mai mult de jumătate sunt morţi. Şi, dacă te 
uiţi la datele din aceste tabele, fiecare dintre ei a fost expus 
influenţei acestui BCG exact în timpul concepţiei. Şi acum, dacă 
ADN-ul trebuie să fie modificat, când se-ntâmplă asta? 

— Membri... 

— Chiar şi înainte de asta, Arthur. În ou. În nucleul oului. 

Furia pe care o simţise — furia mândriei rănite — se scurse 
brusc din trupul lui Wiseman, pentru a fi înlocuită de teamă. 

De teamă şi amintiri. 

Câte femei tratase oare cu BCG? Şi nu doar că le tratase, le 
prescrisese o cură, reaplicând medicamentul lună de lună. Dar 
îşi făcuse acesta efectul, efectul pentru care era administrat? 
Nu, nu şi-l făcuse. Chiar şi la femeile pe care le tratase cu BCG, 
diafragma fusese uneori respinsă, însă medicamentul propriu-zis 
rămăsese. Ca să facă ce anume? 

Existase un alt medicament — oare cu cât timp în urmă? Prin 
anii treizeci. Medicamentul fusese intitulat thalidomid şi era un 
tranchilizant. lar doctorii din lumea întreagă, inconştienţi sau 
neţinând seama de faptul că pastila nu fusese niciodată testată 
detaliat, o prescriseseră femeilor însărcinate. Rezultatul fusese 


un coşmar cauzat de copii cu malformații congenitale. 

Apoi existase DES, ale cărui urmări nu ieşiseră la iveală 
imediat, dar care funcţionase ca o bombă cu efect întârziat, 
invizibilă, plasată adânc în corpul copiilor, al fetelor, aşteptând 
să explodeze într-un cancer devastator. 

Acum, BCG-ul. Ce era pe cale să facă? Ce cauzase deja? 

— Îl voi duce la laborator, spuse el încet. Dar nu pot să cred... 
Îl voi duce la laborator. 

Lăsându-l pe Malone în cabinetul său, Arthur Wiseman plecă 
în sala de consultaţii şi deschise dulapul cu medicamente. 
Scrută rapid rafturile, apoi din nou, cu mai multă atenţie de 
această data. 

Unde era sigur că ar fi trebuit să fie flaconul de BCG nu era în 
acel moment decât un spaţiu gol pe raft. 

Ridică receptorul telefonului şi îşi chemă asistenta. 

— A fost cineva dimineaţă în sala mea de tratament? 

— Da, domnule doctor Wiseman. A apărut pe-aici Bob Pender 
şi l-am lăsat să ia un inventar al produselor Pharmax pe care le 
folosiţi. 

Wiseman simţi o durere subită în piept, în timp ce inima 
începu să-i bată cu putere. 

— Inţeleg, zise el. Mulţumesc. 

Simţindu-i încordarea din voce, asistenta vorbi din nou. 

— Nu a fost bine? Bob vă face inventarul medicamentelor de 
ani de zile. 

— Este bine, Charlene, o asigură Wiseman. Sunt sigur că este 
foarte bine. 

Închise receptorul şi se întoarse în cabinet. Mark Malone privi 
în sus spre el, apoi, Sesizându-i expresia de pe figură, se ridică. 

— Ce se-ntâmplă, Arthur? 

— A fost aici Bob Pender, zise încet Wiseman. Şi BCG-ul a 
dispărut. 

— În acest caz, vom mai comanda, spuse Malone. 

Ridică receptorul telefonului şi îi ceru centralistei spitalului să- 
i facă legătura cu departamentul de vânzări de la Pharmax. 

— BCG? repetă omul de la celălalt capăt al firului. Nu sunt 
sigur că am auzit vreodată de aşa ceva. 

Malone începu să explice ce anume dorea, apoi se răzgândi 
şi-i dădu telefonul lui Wiseman. 

— Bicalcioglytamină, ridică tonul Wiseman. Vreau un flacon 


de trei sute cincizeci de grame şi vreau să-l iau astăzi. 

Urmă o pauză. Wiseman putu să audă zgomot de pagini 
răsfoite. In sfârşit vocea de la celălalt capăt vorbi din nou. 

— Sunteţi sigur că vă adresaţi companiei care trebuie? Aici 
este Pharmax. 

— La Pharmax vreau să mă adresez. Am luat BCG de la 
oamenii voştri timp de zece ani. 

— Sunteţi Spitalul Comunal Eastbury? 

— Da. 

— Aşteptaţi un moment. 

De această dată Wiseman fu pus pe linia de aşteptare. Cam 
două minute mai târziu, vocea veni pe linie. 

— |lmi pare rău, domnule, dăr această companie nu fabrică 
niciun produs numit  bicalcioglytamină şi am verificat 
înregistrările dumneavoastră în computerul nostru. Nu văd nicio 
indicație cum că aţi fi comandat vreodată un asemenea lucru, 
nici că noi l-am fi încărcat sau am fi făcut vreo factură pe 
numele dumneavoastră pentru acest produs. Mă tem că aţi 
greşit compania. 

— Înţeleg, şopti Wiseman. 

Când îl privi din nou pe Malone, îi tremura tot corpul. 

— Nu cred că trebuie să-l mai analizăm, Mark, spuse el încet. 
Presupun, dacă am făcut destule cercetări, că aş putea să-ţi zic 
ce enzime trebuie să fie în componenţă. Trebuie să fie un fel de 
restricţie endonucleică şi ligase. Poate şi câţiva nucleoli liberi, 
care se-avântă frenetic în ADN. Şi, desigur, calciu bază. Dar nu 
cred că aş putea să-ţi spun cum le-au amestecat, sau întregul 
proces tehnologic. Atât cât am ştiut eu, ceea ce trebuie să fi 
făcut acel compus nu este posibil nici măcar acum, ce să mai 
vorbim de acum zece ani. Dar trebuie s-o fi făcut. ADN 
recombinat, finalizat în uter. 

Telefonul de pe biroul lui Wiseman sună şi el vorbi din nou cu 
asistenta. Când închise receptorul, ochii săi îi evitară pe ai lui 
Mark Malone. 

— Sally şi Steve sunt aici, spuse el. Vrei să vorbeşti cu ei? Nu 
cred că pot să-i întâlnesc chiar acum. Cred că trebuie să... 
trebuie să mă gândesc la acest lucru în profunzime. Trebuie să 
decid ce înseamnă toate acestea. 

Mark Malone se ridică şi porni spre uşă. Apoi se întoarse şi îl 
privi pe Wiseman. 


— Arthur, zise el, cu vocea joasă şi sfârşită, eşti sigur că nu ai 
făcut acest compus tu însuţi? 

Puţina culoare care rămăsese în obrajii bătrânului se scurse. 

— Ce tot spui, Mark? 

— Doar că, atunci când va veni timpul, mă îndoiesc de faptul 
că cineva va crede că ai luat acel produs de la Pharmax. Cinstit 
să fiu, nici eu nu cred. 

Malone se întoarse cu spatele şi, o clipă mai târziu, Arthur 
Wiseman fu lăsat singur în cabinetul său. 


CAPITOLUL 29 


Jim Corliss aruncă o privire peste lanţul ce bloca aleea spre 
proprietatea lui Randolph. 

— Poate că ar fi mai bine să lăsăm maşina aici şi să mergem 
pe jos. 

— Nici vorbă. Vreau s-o parchez lângă casă. 

Bronski deschise portbagajul maşinii şi scoase un set variat 
de bonfaiere. 

— Asta ar trebui să rezolve treaba. 

Un moment mai târziu, lanţul ale cărui capete erau legate 
perfect zăcea pe asfalt, lăsând calea de acces liberă. Continuară 
cu poarta, unde Bronski taie al doilea lanţ, apoi demontă 
dispozitivul de deschidere electrică, astfel că poarta se legănă 
eliberată. 

— După toate astea, casa ar trebui să fie o bagatelă, remarcă 
el. 

Puse bonfaierele înapoi în portbagaj, se strecură în spatele 
volanului şi tură motorul. Ocoliră până în spatele casei, parcând 
maşina într-un loc de unde nu ar fi putut fi văzut de la poartă. 
Apoi, cu Lucy şi Randy făcându-le semn să-i urmeze, cei doi 
bărbaţi se apropiară de casă. Bătură cu putere la uşa din spate, 
aşteptară, apoi bătură din nou. După ce nu primiră niciun 
răspuns, ocoliră clădirea până la uşa principală şi repetară 
procedeul. 

— Aici nu este nimeni, spuse Lucy în sfârşit. Au plecat cu toţii. 

— Dar trebuie să mai încercăm, îi răspunse Bronski. Hai să 
intrăm. 


Se dădu înapoi de pe pragul casei şi privi în sus, către 
ferestrele zăbrelite de la primul etaj. 

— Se pare că au pus gratii pentru că acestea au fost cele mai 
joase ferestre. 

— Le-au pus ca să ne ţină pe noi înăuntru, spuse Randy. Şi 
aveau întotdeauna şi pe cineva în hol. Cu excepţia domnişoarei 
Bowen, care nu stătea tot timpul acolo. 

— Bine, cel puţin asta ne uşurează munca, murmură Bronski. 

li conduse pe ceilalţi în acea parte a casei unde nişte uşi 
franţuzeşti dădeau într-o terasă cu privirea spre peluză. 
Folosindu-şi patul armei, lovi un ochi de fereastră al uneia dintre 
uşi, apoi îşi băgă mâna prin el şi răsuci siguranţa. Îi făcu cu 
ochiul lui Randy. 

— Exact ca-n filme. 

Deschise uşă şi îi conduse înăuntru. 

— Asta-i sufrageria, le explică Randy. Şi pe acolo este 
bucătăria. Celelalte uşi dau într-un hol mare şi în spatele 
fiecăreia este un birou. 

Porni grăbit de-a lungul camerei, dar Bronski îl opri. 

— Voi merge eu primul. 

— Da... dar nu mai este nimeni aici. 

— Totuşi, voi merge eu primul, insistă Bronski, chiar dacă era 
de acord cu Randy. 

li conduse prin sufragerie şi se opri în foaier, privind spre 
scara îngustă. 

— Ce se află acolo, sus? 

— Dormitoarele, îi explică Randy. Al meu era aproape la 
capătul coridorului. Vreţi să-l vedeţi? 

—Bine. 

Urcară scările, cu Bronski încă în fruntea grupului. În capătul 
treptelor, aranjate în aşa fel încât să aibă o vedere completă 
asupra largului coridor ce se întindea pe toată lungimea etajului, 
era un birou golit de ceea ce ar fi trebuit să conţină. Porniră de-a 
lungul holului. 

— Asta ar fi fost camera lui Eric, zise Randy, oprindu-se în faţa 
uşii închise. 

Bronski aruncă o privire spre Lucy. 

— Eric şi mai cum? întrebă el. 

— Carter. Cred că era din California. 

Deci, asta era. Eric Carter fusese raportat ca fugar din San 


Jose. Doar dacă nu... 

— Randy, te-ai uitat pe materialul pe care îl citeam noi 
aseară? 

Randy clătină din cap. 

— Eşti sigur? 

Randy ridică din umeri. 

— Era doar o grămadă de numere şi chestii de genul ăsta. De 
ce să citesc aşa ceva? 

— E-n regulă. Ai spus că era camera lui Eric. Acum nu mai 
este? 

— Eric a murit, spuse Randy. 

Lucy oftă şi Randy o privi neliniştit. 

— De aceea am fugit. După ce Erica murit, m-am speriat cu 
adevărat. Aşa că am fugit. 

— Sigur că ai fugit, spuse Jim Corliss. De ce nu ne arăţi şi 
nouă cum ai ieşit din clădire? 

Randy îi conduse la capătul holului, apoi sus, pe scările 
înguste spre pod, unde scara, încă desfăcută, ducea spre 
ferestruica deschisă. 

— Apoi am mers pe acoperiş şi m-am dat jos folosind un 
copac, explică Randy. A fost uşor. 

Bronski încuviinţă din cap. Totul era exact cum spusese 
Randy. 

— Hai să ne întoarcem jos. 

De data aceasta Randy era cel care îi conducea, explicându-le 
părinţilor lui şi sergentului la ce fusese folosită fiecare încăpere. 
La sfârşit, ajunseră în zona clinică, iar Randy le arătă camera în 
care Peter Williams zăcuse inconştient câteva zile. 

— Şi ce-i acolo, în spate? întrebă Bronski, arătând spre unica 
uşă pe care nu o deschiseseră încă. 

Randy privi spre aceasta, cu gura pungă şi sprâncenele 
împreunate a uluire. 

— Nu ştiu, recunoscu el în sfârşit. Niciodată nu am fost acolo, 
în spate. 

— Atunci, hai să aruncăm o privire. 

Bronski, urmat de cei trei Corliss, porni către uşa care ar fi 
trebuit să-i conducă în laborator. 


Morantz şi Kaplan mergeau printre copaci, fiind atenţi să stea 


bine ascunşi în umbra acestora. Băiatul, se sfătuiseră între ei, 
constituia prima lor îndatorire. Şi ca urmare, când locuinţa din 
Eastbury se golise de ocupanţi brusc, cu o oră în urmă, ei Îi 
urmaseră pe cei doi bărbaţi, pe femeie şi pe copil. Fusese o 
urmărire uşoară şi aflaseră în câteva minute cu exactitate unde 
mergeau. Se ţinuseră pe urma vânatului, în afara razei sale 
vizuale, până când urmariţii îşi atinseseră destinaţia. După 
aceea, cei doi se apropiaseră. 

— Uite maşina, spuse Morantz. 

Chiar dacă nu se aflau prin preajmă urechi curioase, el îşi 
folosi obişnuita voce de lucru, aproape o şoaptă, pe care era 
sigur că doar Kaplan putea s-o audă. 

— Vom intra în ea prin spatele garajului, răspunse Kaplan cu 
acelaşi ton al vocii. 

Strânsoarea mâinii i se înţepeni pe geanta de pânză pe care o 
căra. 

— Chiar dacă ei se uită afară, nu ar trebui să fim vizibili măi 
mult de o secundă sau două. 

Işi croiră drumul puţin măi departe spre sud, punând astfel 
impunătorul garaj între ei şi casă. Doar când deveniră siguri că 
nu puteau fi văzuţi, părăsiră camuflajul format de copaci şi 
alergară peste scurta porţiune de pajişte, pentru a se tupila în 
spatele zidului de cărămidă din exteriorul clădirii. Odată ajunşi 
acolo, Kaplan deschise geanta şi îi deşertă conţinutul. 

Era un mic dispozitiv — nu mai mare decât o cutie de 
trabucuri — iar tot ceea ce putea fi văzut în exteriorul acestuia 
erau câţiva magneţi minusculi, dar foarte puternici. Kaplan 
deschise cutia, reverificând cu prudenţă receptorul, detonatorul 
şi fitilul. Satisfăcut, asamblă ultimele dispozitive, care i-ar fi 
permis fitilului să-şi ducă la bun sfârşit misiunea, fixat în masa 
de fulmicoton ce ocupa majoritatea spaţiului din cutie, apoi 
închise carcasa. 

— Vezi ceva? 

Cu binoclul lipit de ochi, Morantz clătină din cap. 

— Dacă sunt înăuntru, atunci se află încă în partea din faţă, 
sus. Se pare că acum este momentul cel mai prielnic. 

Kaplan se ghemui şi, ţinându-şi capul în jos, sprintă din 
adăpostul garajului şi se mişcă rapid de-a lungul platformei de 
beton pe care, închisă cu prudenţă, era parcată maşina lui Carl 
Bronski. Se opri lângă, roata dreaptă din spate, îngenunche şi 


ajunse cu mâna stângă sub maşină. O clipă mai târziu descoperi 
locul pe care îl căutase şi auzi un „pac” distinct când magneţii 
exteriori ai cutiei se prinseră cu fermitate de rezervorul de 
benzină al maşinii. 

Câteva secunde mai târziu, Kaplan şi Morantz dispărură înapoi 
în pădure. 

Din acea clipă încolo, tot ce aveau de făcut era să se întoarcă 
la furgoneta lor şi să aştepte. 


Lucy Corliss privi la dezordinea din jur şi-şi atinse instinctiv 
fiul. 

— Dar ce reprezintă locul ăsta? întrebă ea, chiar dacă ştia 
răspunsul în momentul în care vorbise. 

Chiar şi în acea condiţie dezordonată, era limpede că acea 
încăpere fusese un fel de laborator. Acolo se afla un raft lung, 
care ocupa aproape în întregime un perete, cu diverse piese de 
echipament pe care nu le identificaseră nici Jim, nici Carl 
Bronski. Pe peretele opus acelui raft erau cinci fişiere, cu 
majoritatea sertarelor deschise, toate goale. 

— Se pare că au luat conţinutul şi au lăsat ambalajul, 
comentă Bronski. 

— Ceea ce se potriveşte cu o operaţiune guvernamentală, 
accentuă Jim Corliss. Produc o grămadă de hârtii, nu pierd 
niciodată nimic din ceea ce fac, dar lasă echipamentul ruginit. 
Oare în legătură cu ce au fost toate astea? Dacă tot ceea ce 
făceau era cercetare medicală, atunci de ce toată tăinuirea 
asta? 

— Ei, Jim. Hai să nu ne mai prostim atâta, spuse Bronski. Asta 
n-a fost doar o cercetare. Copiii au început să fie răpiți şi aduşi 
aici, unde se pare că au murit. 

Se uită spre Randy, care deja dispăruse într-o altă cameră. 
Când vorbi din nou, vocea îi era aspră. 

— Şi pot să pariez că, şi după ce au murit, au stat ca punct de 
plecare în cercetarea celorlalţi. Hai să vedem ce-i dincolo. 

Trioul se îndreptă spre uşa laboratorului. 

II găsiră pe Randy în micuța încăpere din spatele 
laboratorului, uitându-se uimit la o mare piesă din echipament. 

— Este cumva un plămân de fier? întrebă el. 

Carl Bronski clătină din cap. 


— Nu tocmai, zise el, cu vocea tremurându-i uşor. 

— Atunci, ce este? întrebă Lucy. 

— Arată ca o cameră de decompresie. E 

Ezită, făcându-i din nou cu ochiul spre Randy. Inţelegând 
gestul lui Bronski, Lucy îşi înghionti uşor fiul. 

— Aşteaptă-ne în cealaltă cameră, scumpule, zise ea. 

Apoi, când băiatul dispăru, ea îşi întoarse din nou atenţia 
către sergent. 

— La ce foloseşte? întrebă ea. 

Bronski înghiţi în sec. 

— Este un fel de chestie pe care o folosesc la ecarisaj, spuse 
el în sfârşit. 

Încă neînţelegând, Lucy se întoarse spre Jim. 

— O folosesc pentru căţei, îi explica el. Pentru căţeii pe care 
nu-i vrea nimeni. 

Lucy păli. 

— Dumnezeule, şopti ea. Vrei să spui că folosesc treaba aia 
pentru...? 

— Aşa se pare, zise Bronski, cu vocea dură dintr-o dată. 
Aveau încă trupuri de care să se descotorosească. Şi mi se pare 
că de aceea aveau acel dispozitiv. 

Lucy, cu faţa cenuşie, privi spre camera de ardere. 

— Oare nu este doar un cuptor? 

— Nu arată ca niciun cuptor pe care l-am văzut vreodată, îi 
răspunse Bronski. Singurul loc în care am văzut ceva 
asemănător a fost într-un crematoriu. 

În timp ce familia Corliss privea năucă, el se apropie de 
incinerator şi-i atinse uşa. Era caldă încă, dar nu atât de caldă 
încât să-l împiedice s-o deschidă. Interiorul era gol. 

— L-au curăţat binişor, dar nu suficient. 

În ungherele incintei erau câteva fărâme de materie cenuşie. 
Scoţând la iveală din buzunarul hainei o pungă de plastic, 
Bronski răzui şi ridică o mostră, sigilă punga şi o puse din nou în 
buzunar. 

— Veniti, zise el. Hai să ieşim de-aici. Am văzut destul. Am să 
iau o echipă de specialişti să se ocupe de locul ăsta cum 
trebuie. Dar, la prima vedere, aş spune că ar trebui să fie de-a 
dreptul uşor să descoperim cine a fost aici. Vor fi amprente 
peste tot şi Dumnezeu ştie ce altceva. 

Râse înfundat, dar nu era nicio urmă de umor în acel sunet. 


— Când lichidezi totul atât de repede cum au făcut-o ei, nu 
mai stai să cureţi după tine. lei ce poţi şi fugi. Aşa au procedat şi 
oamenii ăştia. Pariez că nici măcar nu şi-au irosit timpul să-l 
caute pe Randy. Au împachetat totul şi au întins-o. 

Câteva minute mai târziu se aflau înapoi în maşina lui Bronski 
şi scurtau drumul impus de alee. Se opriră pentru a închide 
poarta principală, ignorând însă lanţul care zăcea pe pământ, 
unde îl lăsaseră. 

— Ce urmează acum? întrebă Jim când intrară din nou pe 
strada principală. 

— Îndată ce intrăm în raza de acţiune radio, voi suna cartierul 
general şi voi avea o echipă trimisă aici. Apoi cred că ar trebui 
să am o mică discuţie cu Paul Randolph. Aşa e, adăugă el, 
zărind în oglinda retrovizoare expresia de îngrijorare de pe faţa 
lui Lucy. Doar eu şi poate altcineva de la departament. De acum 
încolo sunteţi în afara problemei, Lucy. Tu, Jim şi familia 
Montgomery. De acum încolo totul va deveni oficial. 

Apoi, privind încă faţa lui Lucy, prinse o străfulgerare a ceva 
mişcându-se în depărtare. Încetini uşor maşina. În spatele lor, o 
furgoneta parcă la marginea şoselei. 

— S-a-ntâmplat ceva? întrebă Jim. 

Bronski nu răspunse, rămânând cu ochii lipiţi de furgoneta ce 
abia se mişca. Dar când aceasta viră în direcţia opusa, se 
relaxă. 

— Nu-i nimic, spuse el. Am crezut pentru o clipă că am fi 
putut fi urmăriţi. 

Dar chiar dacă nu se opri din condus, se simţi încă stingherit. 
Era ceva în legătură cu furgoneta... 

Când luară un viraj al şoselei şi maşina lui Carl Bronski 
dispăru din raza lor de vedere, Morantz îi spuse încet lui Kaplan: 

— Încă zece secunde. Acordă-le timpul ăsta, dar nu mai mult. 


Creierul lui Bronski lucra febril în acel moment, încercând să- 
şi amintească unde mai văzuse acea furgoneta. 

Nu cu mult timp în urmă. 

Dimineaţă? 

Dar unde? Şi de ce-i era atât de vagă amintirea? 

Şi apoi ştiu. Imobilul în care locuia Lucy Corliss, mai departe, 
în josul străzii. Abia dacă remarcase maşina. 


Dar era oare aceeaşi furgoneta? 

Dacă era, atunci fuseseră urmăriţi. Doar că furgoneta 
dispăruse în cealaltă direcţie. În loc să-i urmărească, mergea 
în... 

Dar, dacă îi urmărise, oricine ar fi fost înăuntru ştia unde 
fuseseră. 

Şi nu-i mai păsa. 

— Sfinte Isuse! urlă el. 

Piciorul lui apăsă cu putere frâna şi maşina se învârti într-un 
derapaj pe patru roţi. 

— leşiţi afară! leşiţi naibii din maşină! 

În timp ce maşina patină în afara şoselei, el trase cu putere 
de mânerul portierei. Poate că mai era timp. 

Cu un bubuit subit, fulmicotonul ataşat rezervorului de 
benzină explodă, smulgând rezervorul, împroşcându-i metalul 
sudat şi incendiindu-i conţinutul. 

Ceea ce o clipă mai devreme fusese un automobil clătinându- 
se în direcţia unui şanţ, era în acel moment o sferă de foc 
rostogolindu-se în acel şanţ, trecând prin el, ajungând să se 
oprească apoi la câţiva metri de liziera pădurii. 

Carl Bronski muri instantaneu, zdrobit de greutatea maşinii, 
cu corpul transformat într-o grămadă sfârtecată, odihnindu-se 
grotesc pe fundul şanţului. 

Pentru Jim Corliss fu şi mai rău. În rostogolirea maşinii, capota 
cedă şi îl presă în scaunul din faţă, strivindu-i picioarele, rămase 
imobile sub bordul contorsionat. 

Benzina incendiată ţâşni din rezervorul crăpat, inundând 
maşina şi, în curând, înecăciosul miros de cauciuc ars umplu 
atmosfera. Gâfâind, Jim încercă să se răsucească în loc, pentru 
a-şi ajuta soţia şi copilul, dar nu-i fu de folos. Unicul său braţ 
liber bâjbâi prin fum, negăsind nimic. Şi atunci flăcările începură 
să se întindă spre el. 

— Randy! ţipă el. 

Apoi, din nou: 

—Randy! Lucy! 

Trase aer în piept şi aerul încins îi pătrunse în plămâni, 
mistuindu-le țesutul delicat, curmându-i astfel bărbatului ultima 
vagă speranţă de supravieţuire. 

Pe locul din spate, Lucy îşi înhăţă instinctiv fiul când maşina 
începu să derapeze, iar în acel moment, când automobilul zăcea 


răsturnat şi ardea, mintea i se goli de spaimă. Avea să moară, 
Randy avea să moară şi el şi totul avea să fie pentru nimic. Il 
cuprinse pe Randy mai strâns şi începu să ţipe. 

Randi se zvârcoli sălbatic în braţele mamei sale, încercând să 
se elibereze. 

— Mami! urlă el. Mami, dă-mi drumul! 

Dar Lucy, prea îngrozită ca să înţeleagă, ştiu doar că trebuia 
să-şi protejeze cumva copilul de flăcările bubuitoare. Mintea ei, 
umplută de o ceaţă a spaimei, încercă să  selecteze 
evenimentele, să ia o decizie. 

Jim. Avea nevoie de Jim. 

— Ajută-ne, plânse ea, cu vocea deja slăbită. O, Jim, ajută-ne! 

Şi apoi, trecând peste frică, arşiţă şi fum, începu să fie 
îngrijorată de faptul că Randy nu se mai afla în braţele ei. Se 
întinse şi îl prinse, în sfârşit. Era întors spre spaţiul dintre cele 
două locuri din faţă. Când mâna ei îi prinse glezna, băiatul privi 
înapoi spre ea. Ochii îi erau larg deschişi şi mânioşi şi Lucy gândi 
dintr-o dată că trebuie să fi avut halucinaţii. 

În timp ce carnea de pe mâna ei, mâna cu care prinse glezna 
fiului său, era arsă şi băşicată, carnea lui Randy părea 
neafectată. Lucea roşie în ciudata lumină a focului, dar i se 
părea că nu fusese încă vătămată. Apoi îl auzi pe Randy vorbind 
cu ea. 

— Dă-mi drumul, şuieră el. N-am să mor, mamă. Nu voi muri. 

Şi apoi, dând violent din picioare, scăpă din strânsoarea 
neputincioasă a lui Lucy şi se strecură departe de ea. 

Lucy, cu o imagine a chipului furios al copilului ei gravată în 
minte, alunecă în inconştienţă. 

Randy se târî înainte, spre scaunul din faţă. Fumul îi arsese 
ochii şi, pentru o clipă, îşi pierdu orientarea. Pe urmă încercă să- 
şi croiască drum peste calea blocată şi auzi un geamăt uşor. 

Era tatăl său. 

Dar dintr-o dată tot ceea ce ştiu era faptul că trebuia să iasă, 
că se făcea prea cald pentru a mai respira. Apoi simţi o 
înţepătură de aer rece şi îşi dădu seama că uşă din partea 
şoferului era deschisă. Se zbătu spre ea, cu hainele în flăcări, şi 
îşi prinse piciorul în volan. Lovind cu putere, se eliberă brusc şi 
ieşi la iveală dintre rămăşiţele arzânde. 

Căzu pe pământ, pe urmă, aproape instinctiv, se rostogoli prin 
balta de benzină inflamată ce împrejmuia maşina. Ridicându-se 


în picioare, porni împleticit spre pădure. 

Departe de flăcări, Randy se prăbuşi la pământ, cu răsuflarea 
întretăiată şi inima bătându-i cu putere. Ultimul lucru pe care îl 
văzu înainte de a i se închide ochii fu chipul tatălui său, aproape 
invizibil prin sticla sfărâmată a parbrizului, de nerecunoscut în 
agonia morţii. 

Atunci o păclă întunecată îl învălui pe Randy şi nu mai simţi 
nimic altceva. 

Dar când el intra în inconştienţă, miracolul genetic al lui 
George Hamlin fusese deja declanşat. Hainele lui Randy 
dispăruseră, arse în întregime, iar din loc în loc pielea netedă a 
corpului său prezenta vagi urme de băşici. Dar, chiar atunci, 
băşicile începură să se usuce şi să se curețe, pentru a descoperi 
pielea sănătoasă de dedesubt. Ţesuturile vătămate ale trupului 
lui Randy se regenerau de la sine. 


Morantz şi Kaplan auziră zgomotul exploziei tocmai când 
coteau spre aleea proprietăţii Randolph. Kaplan dădu din cap cu 
satisfacţie. 

— Gata cu prima parte a problemei. Cât timp crezi că mai 
avem? 

— Atât de mult cât va fi nevoie, răspunse Morantz. N-are să 
vină nimeni pe-aici — toată nebunia va fi în spate, acolo. 

— Ceea ce tu ai numi „o diversiune”. 

Morantz îi aruncă partenerului o privire dispreţuitoare. 

— Tocmai am omorât patru cetăţeni americani, dintre care 
doi erau o femeie şi un copil. Nu numesc asta „diversiune”. O 
numesc... la naiba, nu ştiu cum s-o numesc. 

Tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Mă gândesc că, atunci când terminăm, mă retrag. 

— Am mai auzit asta de la tine, îi replică Kaplan. De fapt, te 
aud spunând-o practic în toiul fiecărei acţiuni. 

Maşina făcu un popas în faţa porţilor. Kaplan ieşi din 
furgoneta pentru a deschide, apoi sări din nou înăuntru, în timp 
ce Morantz conducea mai departe. 

— Vrei să rezolv eu următoarea problemă? 

— Nu în mod special. 

Conduseră maşina în spatele casei, parcând-o exact în acelaşi 
loc unde fusese automobilul lui Bronski doar cu câteva minute 


înainte. 

— E-n regulă, zise Morantz, frânând şi decuplând motorul. Hai 
să aranjăm totul şi s-o ştergem de-aici. O să ne ia timp până 
spre amiază. 

Lucrând repede şi eficient, cei doi bărbaţi îşi descărcară 
bagajele şi le duseră în casă. Cercetară interiorul clădirii cu o 
detaşare profesională, ignorând totul, cu excepţia planului 
general al clădirii. Când hotărâră amplasamentul exact al 
explozibilului, Morantz clătină din cap. 

— Nu ştiu cum au de gând să acopere chestia asta, zise el. 
Pot să le ofer o grămadă de moloz, dar nu pot să ascund faptul 
că a fost o treabă de profesionişti. Ceea ce vor ei aici nu poate fi 
făcut să arate ca un accident. 

— Poate că n-o să vină nimeni vreodată ca să vadă, îi sugeră 
Kaplan. 

— Nu băga mâna-n foc. Doar explozia singură e în stare să 
aducă aici în fugă toată populaţia de pe o rază de câţiva 
kilometri. Şi nu va dura mult ca să se descopere şi ce a 
provocat-o. Orice detaşament de pompieri care-şi merită 
numele va descifra misterul în aproximativ cinci minute. 

Timp de jumătate de oră cei doi lucrară. În sfârşit, Morantz 
făcu ultima conexiune. După ce ascunse cronometrul în fişierul 
din laborator, se ridică îndreptându-se şi se întinse. 

— Cam cinci ore? întrebă el. 

Kaplan se încruntă. 

— De ce aşa de mult? Ce se întâmplă dacă vine cineva aici 
după-amiază? 

— Nu va veni nimeni, îi promise Morantz. Dar, în aceeaşi 
măsură, ar trebui să-i lăsăm să termine cu strânsul harababurii 
pricinuite de maşină, înainte de a trebui să înceapă cu asta. 

Aruncă o privire la ceas, apoi potrivi dispozitivul de 
cronometrare. 

— Vino. Hai să ieşim de-aici. 

Fără a privi în urmă, cei doi părăsiră casa, săriră în maşină şi 
merseră înapoi spre şosea. Morantz parcă în imediata apropiere 
a porţilor, ieşi din furgoneta, le închise şi le încolăci cu un lanţ 
pe care îl scoase din portbagaj. Pe urmă se întoarse încă o data 
la furgoneta, de această dată pentru a aduce un panou metalic 
vopsit. Il puse în spatele porţilor ferecate şi îl fixă cu sârmă într- 
o poziţie sigură. Dându-se înapoi, citi inscripţia: 


PERICOL f 
PROPRIETATEA ÎN CARANTINĂ DIN ORDINUL 
GUVERNULUI STATELOR UNITE 


Dedesubtul avertizării se afla un paragraf scris cu grijă, cu 
privire la pedepsele aplicate în cazul ignorării sau mutării 
panoului, şi un număr de telefon pentru cazul în care se solicitau 
informaţii ulterioare. 

Satisfăcut, Morantz intră din nou în furgoneta şi porni motorul. 

— Fără cuvinte, nu-i aşa? remarcă el în timp ce începu să 
conducă, pentru a coti în şoseaua principală. Am fi putut întinde 
sârmă ghimpată şi orice puşti din zonă s-ar fi târât prin gard, 
doar ca să afle de ce am pus-o acolo. Dar panoul ăla ar putea 
sta acolo ani de zile şi nimeni nu l-ar ignora. 

Apoi zăriră în faţă trei maşini de poliţie, o maşină de pompieri 
şi o ambulanţă, adunate în jurul resturilor fumegânde ale 
automobilului lui Carl Bronski. Când îi depăşiră, croindu-şi drum 
printre vehiculele de urgenţă, Kaplan examină cu atenţie ce mai 
rămăsese din maşina distrusă. 

— Nimeni nu ar fi fost în stare să supravieţuiască, spuse el, 
trădându-şi o notă de satisfacţie din glas. Nimeni pe lumea asta. 


CAPITOLUL. 30 


Arthur Wiseman se mişcă încet în jurul biroului, atingând 
lucruri, examinându-le, amintindu-și. 

Diploma sa medicală, înrămată îngrijit, dar îngălbenită de 
vreme în ciuda sticlei protectoare, atârna discret în spatele 
biroului său, o reasigurare mută pentru pacienţii săi că era 
calificat pentru a exercita acea profesie. 

În jurul diplomei, în propriile lor rame, se aflau toate titlurile 
pe care le adunase de-a lungul a patruzeci de ani de meserie. O 
expoziţie cu care se putea mândri, atestând o viaţă pusă în 
slujba muncii sale. Diplome din partea oraşului, a districtului, 
chiar şi a statului. Menţionări de la asociaţiile medicale. 
Ciocănelul de reflexe care devenise al lui din anul în care 
începuse să se pună în slujba sa, servindu-l ca pe un preşedinte. 


Toate acestea îl puseră brusc în faţa unui copleşitor sentiment 
de vinovăţie. 

Câţi fuseseră? 

Câţi copii, de-a lungul timpului, pe care îi condamnase 
neştiutor la moarte? Câţi bărbaţi şi femei, cărora le zdruncinase 
neintenţionat vieţile, dacă nu cumva chiar le distrusese? 

Ştia statisticile. Nu era vorba doar de copiii care fuseseră 
victime. Era vorba şi de familiile lor. Familii ca Montgomery, 
pentru care pierderea unui nou-născut părea să fie o lovitură 
mortală în structura fundamentală a vieţii lor, lăsându-i să se 
zbată neajutoraţi, incapabili de a trăi cu propriile lor sentimente, 
ori cu ale tovarăşilor de viaţă, sau chiar cu copiii lor rămaşi în 
viaţă. 

Până în ziua aceea, fusese capabil să dea vina acelui masacru 
pe Sindromul Infantil al Morţii Subite. Un ucigaş necunoscut, 
furişându-se din umbră pentru a-şi revendica victima, 
strecurându-se înapoi în zone abisale, cu identitatea învăluită în 
mister. 

Doar că, pentru el, vălul misterului căzuse. Arthur Wiseman 
zărise figura inamicului. 

Era propria lui figură. 

Prea ocupat, îşi zise el. 

Intotdeauna fusese prea ocupat. Prea ocupat cu îngrijirea 
pacienţilor, prea ocupat cu modernizarea clinicii, prea ocupat cu 
creşterea fondurilor, pentru a da oraşului Eastbury un spital cu 
care să se mândrească. 

Prea ocupat ca să mai analizeze fiecare medicament pe care 
îl folosise. Prea ocupat pentru a mai cerceta fiecare nou produs 
apărut pe piaţă, etichetat de producători drept ultimul „miracol 
al medicinei”. 

Prea ocupat pentru a investiga mobilurile producătorilor, prea 
ocupat ca să pună sub semnul îndoielii rezultatele programelor 
de testare ale acestora, prea ocupat chiar şi pentru a cere 
documentaţia în legătură cu produsele. 

In loc să facă toate aceste lucruri, acceptase pur şi simplu 
produsele şi le folosise pentru a trata simptomele pentru care 
fuseseră create, recunoscător faptului că marile companii 
farmaceutice continuaseră dezvoltarea noilor produse pentru a- 
şi ajuta el pacienţii. 

Numai că de această dată produsul nu-i mai ajutase. 


De această dată produsul făcuse cu totul altceva şi copiii 
mureau. 

Dar nu toţi. Nu, nu toţi. Câţiva dintre ei trăiau. 

În ce fel de calitate trăiau? 

Ce erau aceste fiinţe modificate, care păreau atât de fireşti? 
Erau cu adevărat băieţeii sănătoşi care păreau a fi? Sau erau cu 
totul altceva, creaţi pentru un scop specific? 

Şi care ar fi putut fi scopul? 

Arthur Wiseman se gândi la acel lucru, iar enigma nu era prea 
greu de descifrat pentru el. 

Copii care se vindecau într-un ritm incredibil de rapid. În 
drumul lor înapoi la spital, Malone pomenise de Departamentul 
Apărării Naţionale. 

Mici soldaţi perfecţi, asta erau. 

Copii care ar putea fi crescuţi pentru a lupta în războaie, fără 
a fi ucişi. 

Războiul ar putea fi purtat dintr-o dată fără nicio cheltuială. 
Fiind folosiţi ucigaşi ce nu puteau fi ucişi. 

Cine ar mai fi susţinut că războiul era nedrept, dacă ar fi fost 
morţi doar în cealaltă tabără? 

Arthur Wiseman, singur în cabinetul său, privi în viitor şi văzu 
noul om, creat pentru un singur scop. Să ucidă. Dar ar fi trebuit 
să fie şi altfel de oameni. 

Putu să prefigureze clase întregi de oameni, fiecare dintre ele 
creată pentru a servi unei anumite necesităţi, pentru a îndeplini 
o anumită funcţie, pe care oamenii obişnuiţi nu puteau, sau nu 
voiau s-o îndeplinească. 

Oamenii obişnuiţi. 

Şi Wiseman ştiu că aceea era atitudinea care ar fi prevalat în 
curând. Societatea, abia învățată să funcţioneze fără separare 
rasială, ar fi virat spre separarea genetică. Fiecare persoană ar 
fi fost atribuită unei anumite condiţii sociale, potrivită structurii 
sale genetice, iar „oamenii obişnuiţi” s-ar fi aflat în vârful 
piramidei. Dar pentru cât timp? 

Nu pentru mult. Câteva generaţii, poate, înainte ca mutanţii 
— oameni şi ei din toate punctele de vedere, cu excepţia unei 
minuscule schimbări genetice care le conferise abilităţi 
deosebite — să se revolte. Şi atunci ce s-ar întâmpla? 

Arthur Wiseman nici măcar nu-şi dori să ştie, ori să trăiască 
până atunci, orice i-ar fi putut oferi viitorul. Cu toate acestea, 


era deja parte din viitor. 

Nimic mai mult decât un pion, probabil, dar era de-ajuns. 

Nu ar mai fi fost în stare niciodată sa privească în ochii unui 
pacient, să încerce de unul singur să-i fie de folos. Pentru Arthur 
Wiseman, cariera, viaţa ajunseseră la sfârşit. 

Plecă în sala de consultaţii, deschise dulapul cu medicamente 
şi luă o sticlă. Apoi, cu sticla şi o seringă hipodermică, se 
întoarse în propriul cabinet. 

Lucră pentru câteva minute la computer, eliminând toate 
referirile la BCG din înregistrările sale. Cel puţin reputaţia îi va 
rămâne intactă. 

Câteva clipe mai târziu, era mort. 


Randy Corliss deschise ochii. Pentru moment, nu fu sigur 
unde se afla, dar apoi, zărind crengile de deasupra capului, 
începu să-şi amintească. 

Fusese pe bancheta din spate a maşinii sergentului Bronski, 
împreună cu mama sa. Apoi se petrecuse ceva. Sergentul 
Bronski începuse să strige, maşina derapase şi apoi... şi apoi... 

Se ridică brusc şi privi în jur. Văzu printre copaci rămăşiţele 
fumegânde. Peste tot împrejur erau oameni. Oameni, 
ambulante, o maşină de pompieri şi... 

Se ridică în picioare şi privi în jos, spre corpul său. Pielea îi era 
toată înroşită şi nu purta deloc haine. Şi îi era frig la cap. 

Curios, îşi atinse capul. 

Unde ar fi trebuit să fie păr, el simţi doar pielea goală. 

Incendiu. 

Acolo avusese loc un incendiu. Dar unde îi erau părinţii? 

Începu să bâjbâie, işind din pădure. 

— Mami? Mami, unde eşti? Tăticule? 

Se opri dintr-o dată, când amintirea aceea ce se întâmplase îl 
copleşi din nou. În acel moment ţipă şi fugi spre maşina 
înnegrită. 

— Mami! Tati! 

Mulțimea adunată în jurul automobilului avariat se întoarse 
spre a privi strania apariţie ce se ivise din pădure. 

— De unde dracu' a mai venit şi ăsta? mormăi unul dintre 
doctori. 

Înşfăcând o pătură, înaintă spre copilul dezbrăcat, apoi 


încercă să înfăşoare pătura în jurul lui. Randy se împotrivi. 

— Mami! urlă el din nou. Unde e mămica mea? 

— Uşurel, fiule, ia-o uşurel, îi spuse doctorul. De unde ai 
apărut? 

Dar Randy era departe de a-l auzi. Târând după el marginile 
păturii, putu doar să continue a-şi striga părinţii, cu lacrimile 
curgându-i şuvoaie pe faţă. În sfârşit, epuizat, căzu la pământ, 
unde rămase bolborosind neajutorat. 

— Luaţi-l în ambulanţă, spuse al doilea medic. Trebuie să fi 
fost în maşină cu ceilalţi. Să-l ducem la un spital. Repede. 

Il purtară pe Randy până la o ambulanţă. O clipă mai târziu, 
cu sirenă urlând, vehiculul începu să gonească spre Spitalul 
Comunal din Eastbury. Medicul dădu la o parte cu grijă pătura şi 
se uită la pielea lui Randy. 

— Nu înţeleg, îi spuse colegului său. Uită-te la el. Hainele i-au 
dispărut, i-a dispărut şi părul. Trebuie să fi fost chiar în mijlocul 
acelui incendiu. Ar trebui să fie mort, ca şi ceilalţi. 

Cu toate că îl examinară pe Randy, niciunul dintre doctori nu 
găsi nimic mai mult decât ceea ce păreau fi câteva arsuri de 
gradul unu pe suprafaţa a ceea ce era, de altfel, o piele netedă 
de nou-născut. 


Mark Malone privi posomorât peste biroul său, încercând să 
citească în ochii lui Sally Montgomery. 

Stătuse tăcută lângă soţul ei, în timp ce Malone le relată ce se 
întâmplase în cabinetul lui Wiseman. De două ori fusese cât pe 
ce să-l întrerupă, dar de ambele dăţi Steve o strânsese delicat 
de mână. În acel moment stătea nemişcată, cu ochii gânditori. 
Incet, se ridică de pe canapea. 

— Am de gând să-l văd, zise ea, cu vocea furioasă. Vreau să 
aud toate acestea din gura lui. 

— Nu sunt prea sigur c-o să te primească, spuse Malone încet. 
Când l-am lăsat, zicea că era complet terminat ca doctor... 

— Terminat ca doctor? explodă Sălly. Ăsta este un criminal, 
Mark. El a omorât-o pe Julie. Indiferent dacă era conştient de ce 
făcea sau nu — şi dacă îmi ceri părerea, a ştiut cu exactitate 
ceea ce făcea — el a omorât-o. Şi Dumnezeu mai ştie pe câţi 
alţii. Uite de ce voia să mă aranjeze — descoperisem prea 
multe. 


Porni spre uşa cabinetului chiar în clipa în care sună telefonul. 

Mark Malone ridică receptorul şi ascultă pentru o clipă. Când 
puse receptorul la loc, mâinile îi tremurau. 

— E prea târziu, Sally, zise el încet. La telefon era asistenta lui 
Arthur. Tocmai l-a găsit în cabinet. Este mort. 

— Mort? repetă Sally. Este mort? 

— Pe biroul lui era o seringă. La prima vedere, s-a sinucis. 

Părăsind-o brusc furia, Sally se aşeză înapoi pe canapea. 

— O, Doamne, mormăi ea. Ce mai urmează? 

Ca şi cum ar fi fost o replică directă la întrebările ei, telefonul 
sună din nou. De data aceasta, ascultând, Malone închise ochii 
şi încuviinţă din cap, de parcă ar fi aşteptat şi mai multe veşti 
proaste. Când închise telefonul, păru incapabil de a vorbi. 

— Ce este? întrebă Steve? Mark, s-a mai întâmplat altceva? 

Malone dădu din cap. 

— A.... A fost un accident. În orice căz, ei cred că a fost un 
accident. 

Sally îşi înălţă capul şi ochii i se dilatară. 

— Unde?... Cine? 

— Carl Bronski, şopti Malone. Este mort. Şi Lucy şi Jim Corliss. 

— Nu! urlă Sally. 

Se ridică din nou în picioare. Cu ochii sălbatici, se mişcă 
clătinându-se spre Malone. 

— Nu! Este o minciună — nu pot fi morţi. Nu se poate. 

Brusc, picioarele i se împleticiră şi căzu, icnind, pe podea. 
Malone se ridică de la birou şi îl ocoli, pentru a-l ajuta pe Steve 
s-o conducă iar pe canapea. 

— Am să-i dau un sedativ, zise el. 

Se duse la dulapul cu medicamente şi un moment mai târziu 
ochii lui Sally se închiseră, iar respiraţia i se egală. Doar atunci 
vorbi din nou doctorul. 

— Randy este în viaţă, zise el. Îl aduc acum aici. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? întrebă Steve. 

— Ţi-am spus, nu se ştie. Maşina a ieşit de pe şosea şi a 
explodat. Nu mi-au spus dacă ştiu de ce. 

Mintea lui Steve derulă întâmplările. Îşi mută ochii de la soţia 
lui sedată la doctor, apoi iar la Sally. 

— Ce... o, Isuse, ce se-ntâmplă, Mark? 

— Nu ştiu, Steve, zise Mark Malone încet. Tot ce ştiu este că 
acum trebuie să rezolvăm lucrurile pe rând. Hai s-o ducem pe 


Sally în pat, apoi ar fi bine să mă duc în sala de urgente. Vreau 
să fiu acolo când îl aduc pe Randy Corliss. 


Paul Randolph păşi nervos prin biroul său, dorindu-şi să fi 
fumat încă. Dar fumatul nu mai făcea parte din imaginea 
personală a oricărui individ care avea de a face chiar şi vag cu 
medicina. Deci nu conta cât de mult şi-ar fi dorit o ţigară, fiindcă 
tot nu şi-ar fi aprins-o. Aruncă o privire celorlalţi doi bărbaţi din 
biroul său şi se întrebă cum de puteau să stea atât de calmi, ca 
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Aşteptaseră toată dimineaţa şi încă nu auziseră nicio veste de 
la echipa lui Carmody, în afara primului telefon, când 
descoperiseră cine se adunase la casa lui Lucy Corliss. 

Dracu' s-o ia de femeie. Pe ea şi pe prietena ei, Montgomery, 
dracu' să le ia pe-amândouă. Şi neghiobul ăla de Malone. Cum 
naiba îl găsiseră pe el implicat în scormoneala lor? Şi ce 
descoperiseră? Dracu' să-i ia pe toţi! 

— Nu este chiar atât de rău, să ştii, îi zise uşor George 
Hamlin, rupând tăcerea care planase peste încăpere în ultima 
jumătate de oră. 

— Noi am formulat, în mod deliberat, o bază care ar fi trebuit 
să fie aplicată doar pe femei care nu şi-au dorit copii, asta-i una 
la mână. Nu este la fel ca în cazul în care eşecurile noastre ar fi 
fost copii pe care i-ar fi vrut cineva. Doar contrariul este 
adevărat. Aceste femei, în mod specific, nu au vrut copii! Cinstit 
să fiu, nu văd cum le-am prejudiciat. 

— Pe cât se pare, ele nu privesc problema în acelaşi mod, îi 
replică Paul Randolph, picurând din glas atâta sarcasm cât 
putuse aduna. După cât se vede, au impresia că le-am omorât şi 
răpit copiii. Şi, la dracu', tocmai asta am făcut, nu-i aşa? 

Generalul-locotenent Scott Carmody îşi mută greutatea 
corpului într-o poziţie inconfortabilă. Nu era obişnuit să aştepte 
să stea jos; oricât de puţin timp l-ar fi înţepenit. 

— Întotdeauna există un preţ, zise el. Armata are nevoie de 
aceşti băieţi, Randolph, şi cu cât mai repede se finalizează acest 
proiect, cu atât mai bine va fi pentru ţara noastră. 

— Şi nu contează preţul? 

Vocea lui Carmody se înăspri. 

— Am pierdut oameni în orice program am iniţiat vreodată. 


Sacrificiul este o parte a preţului oricărui progres şi o ştim cu 
toţii. 

Randolph oftă. 

— Te rog, zise el. Scuteşte-mă de vechea zicală cu ouăle şi 
omleta. Noi vorbim aici despre copii. 

— Asta rămâne de stabilit, îl întrerupse Hamlin. 

Se ridică şi, întinzându-se, merse agale spre fereastră, unde, 
cu mâinile la spate, privi afară, spre aeroportul Logan. Cu 
aceeaşi plăcere pe care o dobândise de când era copil, se uită la 
un aeroplan care rulă în spaţiul de decolare, ca apoi să se 
avânte în cer. 

— Mă întreb dacă băieţilor mei le-ar plăcea? murmură mai 
mult pentru sine decât pentru ceilalţi. 

— Poftim? îl întrebă Randolph, dar, înainte ca Hamlin să fi 
putut repeta, telefonul de pe biroul lui Randolph reveni 
zgomotos la viaţă. 

Randolph ridică receptorul, apoi i-l înmână lui Carmody, care 
ascultă pentru câteva clipe, dădu câteva ordine şi închise. Se 
întoarse pentru a-i privi pe ceilalţi, nemaisimţind încordarea 
provocată de lunga noapte şi dimineaţă de aşteptare. 

— Cred că am liniştit spiritele, spuse el. Lucy şi James Corliss 
sunt morţi, laolaltă cu Bronski. Este mort şi Wiseman. 

— Wiseman? întrebă Randolph. Ce s-a-ntâmplat? 

— S-a sinucis. 

— Dar Randy Corliss? vru să ştie Hamlin. A murit? 

— Nu, răspunse Carmody. N-a murit. A supravieţuit exploziei 
şi incendiului şi a ieşit dintre resturi. Este la Spitalul Comunal din 
Eastbury. 

Randolph se albi la faţă. 

— Atunci cum poţi să spui că am calmat spiritele? Dacă 
băiatul ăla vorbeşte... 

Dar George Hamlin prinsese deja ideea. 

— Nu mai contează deloc. Despre ce are de gând să 
vorbească? Am spălat memoria computerelor şi din noaptea 
asta va dispărea şi Academia. Nu mai există nicio dovadă 
despre nimic. 

— Cu excepţia faptului că Randy Corliss ştie numele tuturor 
celor implicaţi în proiect. 

Carmody dădu din umeri. 

— Al nici unuia care ar putea fi reperat vreodată. Dacă tu ai fi 


vrut chiar acum să-i cauţi, Randolph, ai fi avut necazuri cu 
dovedirea faptului că oricine a avut legătură cu Proiectul Divin 
ar fi trăit vreodată. Incluzându-l pe doctorul Hamlin, aici de faţă. 
Computerele nu numai că ne permit să păstram urma 
oamenilor, Randolph. Ne lasă şi să le îngropăm. 

Randolph se afundă în fotoliu. 

— Atunci, s-a terminat? 

— Nu, răspunse Hamlin. Au mai rămas cei doi Montgomery cu 
care să ne luptăm. Şi asta, Paul, urmează să fie sarcina ta. 

Ascultându-i pe George Hamlin subliniind ceea ce avea în 
minte, Paul Randolph îşi dori din nou să fi avut o ţigară. 

O oră mai târziu, însă, conducând spre Eastbury şi gândindu- 
se la planul lui Hamlin, totul începu să capete un înţeles. 

Poate că avea să meargă, la urma urmei. 

Şi dacă nu mergea? 

Paul Randolph nici măcar nu vru să se gândească la o 
asemenea variantă. 


CAPITOLUL 31 


Sally Montgomery deschise ochii şi primul lucru pe care îl 
văzu era tavanul. Tencuială mată, genul pe care îl detestase din 
totdeauna. Şi culoarea — acea umbra de verde pal, care se 
presupunea a fi odihnitor, dar era uşor scârbos. Deci era într-un 
pat de spital. Avu un moment de panică şi se luptă ca să se 
ridice. Apoi auzi vocea lui Steve. 

— E în regulă, iubito, îi spuse el. Nu este nimic rău. Tocmai 
ai... avut un fel de pierdere de cunoştinţă cu vreo două ore în 
urmă, aşa că Mark ţi-a dat ceva să te facă să dormi o vreme. 

Sally se cufundă din nou în pernă şi privi tăcută spre soţul ei 
timp de câteva clipe. Era oare o păcăleală? Fusese într-adevăr 
Mark cel care îi făcuse injecţia, sau fusese Wiseman? 

Wiseman. 

Wiseman era mort. Wiseman şi... şi familia Corliss şi Carl 
Bronski. În ochii ei se iviră lacrimi care se revărsară. Steve se 
întinse şi le îndepărtă cu delicateţe. 

— Sunt morţi cu toţii? întrebă ea cu un glas dogit. 

— Toţi, cu excepţia lui Randy, îi răspunse Steve. 


— Ce s-a întâmplat? 

— Nu acum, protestă Steve. De ce nu vrei să dormi din nou? 

— Nu. Vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat. Trebuie să ştiu. 

— A fost un accident. Se pare că Bronski a pierdut controlul 
maşinii — din cauza unei explozii de cauciuc, probabil. În orice 
caz, a alunecat de pe şosea, s-a răsturnat, iar rezervorul de 
benzină s-a spart. 

— O, Doamne, oftă Sally. Trebuie să fi fost groaznic. 

Ochii i se încrucişară cu ai lui Steve. 

— Au... ars? 

Steve încuviinţă din cap. 

— Jim şi cu Lucy. Carl a fost aruncat din maşină şi aceasta s-a 
rostogolit peste el. 

— Şi Randy? 

— A scăpat. Nu ştiu ce-a făcut, dar a scăpat. Hainele de pe el 
au ars de tot, iar părul... 

Sally închise ochii, ca şi cum prin asta ar fi putut să şteargă 
imaginea care-i venise în minte. 

— Dar cum a putut să supravieţuiască? Arsurile... 

— A supravieţuit pur şi simplu. Şi se simte bine, Sally. Este 
asemănător cu ceea ce i s-a întâmplat lui Jason. 

Uşa se deschise şi în prag apăru Mark Malone. Inchise uşa în 
urmă, apoi păşi spre picioarele patului lui Sally, aruncă o privire 
la diagrama acesteia şi zâmbi forţat. 

— Mi-aş fi dorit să-ţi pot spune că arăţi mai bine ca în 
realitate. 

— Tocmai mi-a spus Steve despre... despre... 

Vocea i se pierdu, în timp ce lacrimile începură din nou să-i 
curgă. Se aplecă peste noptiera patului şi găsi un pachet de 
batiste Kleenex. Ştergându-şi lacrimile, se ridică puţin mai sus, 
apoi se strădui să întâlnească privirea lui Malone. 

— Ce înseamnă asta, Mark? Ce se întâmplă? 

— Mi-aş dori să-ţi pot spune, răspunse Malone. 

Şovăi, apoi vorbi din nou. 

— Ai un vizitator. Dar nu eşti obligată să-l primeşti. 

— Un vizitator? Cine? 

— Paul Randolph. 

Ochii lui Sally se măriră. 

— De la COPIL? Este aici? Dar... dar cum? De ce? 

— A telefonat aproape cu o oră în urmă. Voia să ştie dacă am 


făcut ceva cu programele din computerul nostru. 

Sally îşi simţi inima tresăltându-i puţin. 

— Programele? 

Malorie dădu din cap. 

— Asta mi-a spus. Ceva despre computerul lor, care a încercat 
să facă o scanare de rutină a înregistrărilor din fişele noastre şi 
nu a putut. 

Steve se încruntă. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că toate codurile au dispărut, zise Mălone. 
Înseamnă că toate dovezile noastre au dispărut. 

— Dar asta nu contează, spuse Sally. Avem imprimantele... 

Clătinatul din cap al lui Malone îi opri şirul vorbelor. 

— Au dispărut, Sally. Înainte ca Arthur să se sinucidă, a 
distrus totul. A schimbat înregistrările din computer şi a ars 
toate copiile tale. A dispărut totul, Sally. Totul. 

Ca şi cum întregul înţeles al vorbelor lui şi-ar fi făcut efectul, 
Sally se simţi dintr-o dată obosită. Obosită şi înfrântă. Totul se 
terminase. 

Informaţiile dispăruseră, toate. Dar unde? Chiar când se 
întrebă pe sine, ştiu răspunsul. 

— Ei au făcut-o, nu-i aşa? Indivizii de la COPIL au aruncat la 
gunoi tot conţinutul computerului. 

— Mai mult ca sigur, aprobă Malone. Deşi Randolph neagă 
acest lucru. De aceea a venit până aici. l-am spus ce s-a 
întâmplat, dar vrea să audă întreaga poveste din gura ta. Mai 
zice că vrea să-ţi spună ceea ce ştiu ei despre Grupul Douăzeci 
şi Unu. Cu excepţia faptului că ei îl numesc GT-factor activ. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Steve. 

— Se referă la ceea ce ei numesc introni, spuse Malone. Cred 
că Randolph poate să explice mai bine decât o fac eu, dar, dacă 
nu vrei să vorbeşti cu el, adăugă Mark, întorcându-şi atenţia 
înapoi spre Sally, nu eşti obligată s-o faci. 

Ochii lui Sălly deveniră glaciali. 

— Vreau să vorbesc cu el, zise ea. Vreau să ştiu ce le-au făcut 
copiilor şi de ce. 

Malone ezită, apoi se întoarse spre Steve, ca pentru o 
confirmare. Steve încuviinţă. 

— Dacă Sally vrea să-l vadă, adu-l înăuntru. Dar nu ne lăsa 
singuri cu el. 


— Nu vă voi lăsa, promise Malone înverşunat. Şi eu vreau să 
ascult ce spune, la fel de mult ca şi voi. 

Părăsi camera şi se întoarse o clipă mai târziu, urmat de Paul 
Randolph, care se apropie imediat de marginea patului şi lua o 
mână a lui Sally în propriile mâini. 

— Doamnă Montgomery, zise el, nu pot să vă spun cât de rău 
îmi pare de tot ce s-a întâmplat. Sunt Paul... 

— Ştiu cine sunteţi, spuse Sally, retrăgându-şi mâna din 
strânsoarea lui şi strecurându-şi-o sub cearşaf. Ceea ce nu 
înţeleg este motivul pentru care vreţi să vorbiţi cu mine. 

— Am nevoie de ajutor, zise Randolph. Îmi permiteţi să mă 
aşez? 

Sally încuviinţă din cap. 

— Am nevoie să ştiu cu exactitate ce aţi descoperit despre 
ceea ce dumneavoastră aţi intitulat Grupul Douăzeci şi Unu. Am 
dedus faptul că dumneavoastră aţi găsit dovada că punctul slab 
al copiilor ar fi putut fi cauzat de nişte stimuli externi. 

— Dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine acest lucru, 
domnule Randolph. 

— Tot ceea ce ştiu, doamnă Montgomery, spuse Randolph cu 
sinceritate, este că Institutul nostru, cu câţiva ani în urmă, s-a 
aplecat asupra unei anomalii genetice, pe care am intitulat-o 
recent GT-factor activ. Este foarte complicat, dar asta înseamnă 
de fapt că, la anumiţi copii, există o disfuncţie a unei combinaţii 
genetice, numită intron, care, din anumite motive, a devenit 
funcţională. Are legătură cu bazele de enzime care delimitează 
începutul şi sfârşitul unei secvenţe intronice în ADN. Din 
anumite motive, secvenţa guanină-timină, care ar trebui să 
delimiteze în mod normal începutul unui intron, este greşită la 
aceşti copii. Am identificat recent doar care intron este cel care 
a devenit activ. 

Ochii lui Sally se îngustară suspicios. 

— Dar îi urmăreaţi pe aceşti copii de ani de zile, sublinie ea. 

— Din cauza unui hormon prezent în corpurile lor într-o 
cantitate mai mare decât este normal, îi explica Randolph. 
Hormonii, după cum ar trebui să ştiţi, sunt produşi sub 
îndrumarea ADN-ului, ca şi toate celelalte componente ale 
organismului. Noi am suspectat o greşeală genetică din cauza 
hormonului, dar abia recent am fost în stare s-o punem pe 
seama acestui GT-factor activ. Următorul nostru pas va fi să 


determinăm sursa factorului însuşi, care, până acum, am 
presupus că era ereditară — o combinaţie de structuri genetice 
ale părinţilor, care producea GT-factorul activ. Dar, la prima 
vedere, dumneavoastră aţi descoperit proba contrariului. 

— Da, spuse Sally, am descoperit-o. 

Incet, începu să repete povestea care începuse în noaptea în 
care murise fiica ei. Vorbi cu seriozitate aproape o oră, timp în 
care Paul Randolph stătu ascultând-o, luându-şi ocazional notițe, 
dar niciodată întrerupând-o. Când termină, ea se cufundă 
obosită între perne, iar apoi privi cu amărăciune spre Randolph. 

— Dar dumneavoastră aţi ştiut totul despre asta, spuse ea. 
Totul se afla acolo şi trimitea direct la COPIL. Ne-aţi omorât 
copiii şi i-aţi răpit, domnule Randolph. 

Paul Randolph îi evită privirea, se ridică şi se îndreaptă distrat 
spre fereastră. Când începu în sfârşit să vorbească, încă stătea 
cu spatele la cameră. 

— Aveţi dreptate parţial, desigur. Am răpit cu adevărat câţiva 
copii, doamnă Montgomery. De fapt, următorul copil pe care 
intenţionam să-l luăm este fiul dumneavoastră, Jason. 

In timp ce Sally ofta, Steve se ridică în picioare, cu mâinile 
încleştate, îndoindu-şi degetele albe în strânsoarea pumnilor. 
Dar atunci Randolph se întoarse spre ei, cu faţa golită de 
expresie şi ochii posomoriţi. 

— Regret că trebuie să vă spun aşa ceva, zise el încet, dar fiul 
dumneavoastră este pe moarte. 

Sally se înfioră. 

— Nu! strigă ea. Jason nu este pe moarte. Se simte bine! Nu a 
fost bolnav nici măcar o zi în... 

— Niciunul dintre ei nu a fost, doamnă Montgomery, zise 
Randolph liniştit. 

Deşi vocea îi era molatică, exista în ea o nuanţă care cerea 
atenţia tuturor celor din încăpere. 

— Asta este ceea ce face întreaga poveste incredibil de 
dificilă. Aceşti copii, copiii cu GT-factor activ, par sănătoşi. Sunt 
sănătoşi, incredibil de sănătoşi. Se pare că hormonul este 
declanşat de traumă. Asta înseamnă că orice deteriorare a 
ţesuturilor acestor copii, de orice natură — germeni, viruşi, loviri 
— declanşează producerea hormonului. Şi hormonul, la rândul 
lui, accelerează regenerarea ţesuturilor. Aceşti copii au o 
abilitate regenerativă care nu are nimic în comun cu miracolul. 


Ţesuturile distruse, care ar trebui în mod normal să se refacă 
timp de câteva zile sau săptămâni, se regenerează în câteva 
minute, uneori chiar secunde. 

Ochii lui Sally îi întâlniră pe ai lui Steve, în timp ce amândoi îşi 
aminteau incidentele cu Jason — acidul, crema fierbinte, lupta 
cu Joey Connors. lnexplicabilul era dintr-o dată explicat. 

Fără tragere de inimă, ea îşi întoarse atenţia înapoi la 
Randolph. 

— Dar aţi spus că Jason este pe moarte. 

— Şi chiar este, doamnă Montgomery. Acesta este reversul 
medaliei. Deşi hormonul îi face pe copii să pară anormal de 
sănătoşi, în final îi omoară. Este ca şi cum, la un anumit punct, 
hormonul ar acapara orice picătură de energie pe care aceşti 
copii o posedă, iar aceştia ar muri. Din câte ştim noi, se pare că 
se consumă pur şi simplu. Cu fetiţele se întâmplă foarte repede. 
Până acum, niciuna dintre ele nu a supravieţuit peste vârsta de 
un an. Procesul este mai lent la băieţi. Unii dintre ei au trăit 
până la nouă ani. Niciunul însă nu a supravieţuit pentru a-şi 
sărbători a zecea aniversare. Şi acesta este motivul pentru care 
am răpit câţiva dintre ei. 

— Vi s-a întâmplat cumva să ştiţi că răpirea este un delict 
federal, domnule Randolph? întrebă Steve, cu vocea plină de 
indignare. 

— Sigur că da, zise scurt Randolph. Dar, în final, a existat o 
singură posibilitate de acţiune. 

Steve privi către distinsul bărbat din faţa lui cu un amestec de 
repulsie şi curiozitate. 

— În final? 

— Când am început să înţelegem ce se întâmplă, am încercat 
să le explicăm situaţia câtorva dintre părinţi. Am vrut să punem 
copiii sub observaţie douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi 
patru. Nu mai este nevoie să vă spun că părinţii au refuzat. Şi de 
ce n-ar fi făcut-o? Nu era nimic în neregulă cu copiii lor, dar 
absolut nimic. Ne-a fost imposibil să-i facem să înţeleagă care 
era problema. 

— Deci, aţi început să furaţi copii? întrebă Sally. 

— Nu la început. Doar le-am ţinut evidenţa. Ştiţi cum — doar 
ne-aţi descoperit sistemul de urmărire. Dar, în urmă cu doi ani, 
a devenit evident pentru noi că toţi copiii urmau să moară. Într- 
un fel sau altul, părinţii aveau să-i piardă. Aşa că i-am luat, 


sperând că am putea descoperi, lă o adică, modul în care era 
declanşat momentul de consumare completă. Până în prezent 
nu am reuşit. Dar acum, cel puţin, se pare că ştim sursa 
problemei. 

Făcu o pauză. 

— Wiseman. 

— Nu, obiectă Sally. N-a fost doctorul Wiseman. Nu ar fi putut 
să fie el. Când a descoperit ce se întâmpla, s-a sinucis. 

— Din cauză că s-a gândit că fusese manipulat, sau din cauză 
că ştia că fusese prins? replică Randolph. 

— Ce tot spuneţi? 

— Aţi ştiut că Arthur Wiseman a fost ceva un fel de expert 
genetician? 

Sally păru şocată, iar Steve se încruntă. 

— Nici măcar eu n-am ştiut, zise el. 

— Nu văd ce... începu Sally, dar Randolph o întrerupse. 

— Dacă aceşti copii au fost într-un fel victimele unei anumite 
forme de ADN recombinat, şi, la prima vedere, au fost, acest 
lucru s-a petrecut în cabinetul doctorului Wiseman. l-a vorbit 
doctorului Malone despre un ser pe care îl întrebuinţase, pe care 
pretindea că îl luase de la Pharmax. Pharmax n-a auzit niciodată 
de aşa ceva. Mi se pare că Wiseman însuşi trebuie să fi inventat 
acest produs. 

— Dar de ce? se aprinse Sally. De ce ar fi făcut una ca asta? 

— Pentru ştiinţă, îi spuse Randolph. Există oameni pe lume, 
doamnă Montgomery, pentru care cercetarea şi experimentarea 
există doar ca scop în sine. Ei nu simt niciun fel de 
responsabilitate pentru orice fel de lucruri ar putea crea. Pentru 
ei, crearea şi descoperirea reprezintă împlinirea prin ele însele. 
Asemenea oameni nu-şi fac gânduri despre rezultatul final al 
faptelor lor, nu-şi fac griji în legătură cu orice fel de consecinţă 
morală. Cunoaşterea există pentru a fi descoperită şi folosită. 
Dacă poţi să faci ceva, atunci trebuie să-l faci. lar dacă Wiseman 
a găsit o modalitate de transforma specia umană, tentaţia de a 
o pune în aplicare trebuie să-l fi copleşit. Probabil că până azi 
dimineaţă nu i-au fost clare consecinţele testelor sale. Şi astfel, 
a ars mărturiile. ln computer nu a mai rămas nimic, doamnă 
Montgomery. Nici fişele copiilor care au fost purtători ai 
factorului activ GT, nici fişele femeilor care au fost tratate cu 
compusul inventat de Wiseman. Nimic. 


Se lăsă într-un fotoliu şi clătină din cap. 

— Nu sunt sigur că putem reface vreodată acele fişe. 

Sally stătea încă întinsă, încercând să-şi pună ordine în 
gânduri. Îi spunea oare adevărul? 

Nu. În adâncul sufletului, Sally era sigură că o minţea, sau, 
dacă nu o minţea, atunci îi spunea doar o parte a adevărului. La 
urma urmei, reflectă ea, recunoscuse că îl răpiseră pe Randy 
Corliss. 

Îi ucisese oare, în vreun fel, şi pe părinţii lui Randy şi pe Carl 
Bronski? 

Încă o dată, nu fu sigură. De un singur lucru, totuşi, era mai 
mult decât sigură. 

Ceea ce descoperise, ori crezuse că descoperise, îi fusese 
luat. Nu există nicio cale prin care să poată redobândi ceea ce 
găsise. Probabil că totul era încă acolo, îngropat undeva în 
banca de date a computerului, dar atât de adânc îngropat şi 
acoperit, încât nu ar mai fi fost niciodată capabilă să-l 
dezgroape. 

Şi dacă ar fi încercat, probabil că ar fi fost omorâtă la fel de 
bine. 

lar eu, îşi zise Sally, nu am de gând să fiu omorâtă. Am de 
gând să-i spun acestui bărbat orice ar vrea el să audă, am de 
gând să rămân în viaţă, ca să-mi cresc fiul. 

Fiul meu. 

Jason. Era oare pe moarte? Ori şi aceea era tot o minciună? 
Pentru acea întrebare, doar timpul însuşi ar fi putut furniza un 
răspuns. 

Sally se ridică în capul oaselor şi netezi cu grijă cerşafurile de 
peste piept. Apoi se strădui să întâlnească ochii lui Paul 
Randolph. 

— Vă mulţumesc, spuse ea încet. Vă mulţumesc pentru că aţi 
venit aici şi mi-aţi spus toate aceste lucruri. Nu aveţi de unde să 
ştiţi cum a fost pentru noi. A fost un coşmar. 

— Unul care acum s-a sfârşit, doamnă Montgomery. 

Făcu o pauză. 

— Cu excepţia copiilor. 

— Da, oftă Sally. Exceptându-i pe copii. Ce putem să facem? 

Randolph făcu un gest neajutorat. ` 

— Mi-aş dori să vă pot spune: Ocrotiţi-i. lubiţi-i. Incercaţi să le 
faceţi vieţile pe cât de fericite puteţi. Şi speraţi. 


— Să sperăm? întrebă Sally. Ce să sperăm? Aţi spus că 
niciunul dintre ei nu a trăit că să atingă vârsta de zece ani. 

— Aşa este, doamnă Montgomery. Dar nu ştim practic nimic 
despre asta. Poate că unii dintre ei vor trăi. Poate fiul 
dumneavoastră, poate Randy Corliss. Tot ceea ce putem face 
este să sperăm. 

— Randy Corliss. 

Sally repetă numele şi privi spre Steve. 

— Ce-o să se întâmple cu el? 

Steve ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Probabil că are rude... 

— Il vreau eu. 

— Sally... 

— Steve, vreau să avem grijă de el. Eu... ei bine, mă simt de 
parcă aproape că ne-ar aparţine acum. Felul său de a fi, şi Jason. 
O, Steve, trebuie să avem grijă de el. Le-o datoram lui Lucy şi lui 
Jim. 

— Sally, trebuie să ne gândim la această... 

— Nu, Steve. Trebuie s-o facem. Şi dacă tu nu vrei, atunci o 
voi face eu singură. 

Tonul vocii i se transformă brusc în şoaptă. 

— La urma urmei, are să fie doar pentru scurt timp. 

Steve înghiţi în sec, ştiind că nu ar fi refuzat cererea lui Sally. 
Şi imediat, chiar când cedase, începu să se întrebe ce avea să 
se întâmple cu el când fiecare dintre băieţi urma să moară. Va fi 
cum fusese şi cu Julie? 

Trebuia să vorbească şi cu Sally despre asta, şi trebuia s-o 
facă între patru ochi. Se uită la Mark Malone, iar tânărul doctor, 
citindu-i privirea, îi semnală lui Paul Randolph. 

— Cred că am face mai bine să-i lăsăm pe amândoi singuri 
câtva timp, domnule Randolph. 

Paul Randolph se ridică. 

— Desigur, spuse el uşor. 

Se deplasă pentru a-şi oferi mâna lui Steve, dar gestul fu 
refuzat. 

— Îmi pare rău, zise el. Îmi pare rău că a trebuit să vă spun 
toate acestea, dar, mai devreme sau mai târziu, ar fi ieşit 
oricum la iveală. 

Apoi, cu Malone în urma sa, părăsi încăperea. 

Indată ce rămaseră singuri, Sally îşi fixă privirea în ochii lui 


Steve. 

— Minte, spuse ea. Minte în legătură cu toate. 

— Sally... 

Îi ignoră întrebarea. 

— S-a sfârşit, Steve. Am pierdut. Nu-mi mai rămâne nimic 
altceva de făcut decât să am grijă de băieţi şi să pretind că totul 
este în regulă. Altfel, au să mă omoare. Exact cum i-au omorât 
pe Lucy, pe Jim şi pe Carl. 

— Şi eu? întrebă Steve. 

Sally îi evită privirea. 

— Nu ştiu, Steve. Nu aştept să mă crezi. Ştiu că ceea cea 
spus Randolph sună rezonabil. Dar pur şi simplu nu-l cred. 

— Atunci vom face cum vrei tu, zise Steve. 

Se aşeză pe pat şi o luă pe Sally în braţe. 

— Orice s-ar întâmpla de acum încolo, vom face cum vrei tu. 

O trase mai aproape de el şi-i simţi trupul rigid. Apoi Sally se 
relaxă brusc. Braţele îi alunecară în jurul gâtului lui Steve. 

— Îmbrăţişeaza-mă, şopti ea. O, te rog, îmbrăţişează-mă doar 
un minut. 

Se agăţară unul de celălalt, întrebându-se ce fel de durere le 
mai rezervase viitorul şi cum ar fi trebuit să împace şi cu ea. 
Orice ar fi, aveau să-i ţină piept împreună. 


Mark Malone îl conduse pe Paul Randolph în cabinetul său şi 
închisese uşa în urmă. 

— N-au înghiţit-o, spuse el. Cel puţin ea n-a înghiţit-o. 

— Nu, răspunse Randolph. N-a făcut-o. Dar am lăsat-o să 
înţeleagă că nu va dovedi niciodată nimic şi i l-am dat pe 
Wiseman. Va avea destule dubii care s-o facă să tacă. 

— Până când moare Jason. 

Pentru prima dată în acea zi, Paul Randolph zâmbi. 

— Asta este cea mai frumoasă parte a problemei, zise el. 
Hamlin nu crede că Jason Montgomery ori Randy Corliss au să 
moară. Se pare că proiectul este un succes, Mark. 

Mark Malone trase ultimul sertar al biroului său şi scoase 
afară teancul de foi imprimate pe care le culesese Sally din 
computer. l-I înmână lui Randolph, cu o expresie serioasă. 

— Tu şi cu Hamlin aţi putea fi interesaţi să vedeţi cât de 
departe ajunsese Sally, spuse el. Cred că ar fi mai bine ca data 


viitoare să luaţi măsuri ca nimeni să nu vă mai depisteze. 

Apoi, cu faţa strălucitoare, se întinse din nou spre sertar, de 
acesta dată scoțând o sticlă de coniac pe care o cumpărase în 
ziua în care începuse Proiectul Divin. Timp de zece ani încheiaţi, 
fusese câinele păzitor al proiectului. Astăzi, devenise salvatorul 
lui. Rupse sigiliul şi turnă pentru fiecare o porţie generoasă. 

— Să bem pentru viitor, zise el. Şi pentru toate creaturile 
minunate în care sunt pe cale să se transforme oamenii. 


EPILOG 
Trei ani mai târziu 


Sally Montgomery îşi privi cu resemnare imaginea din oglindă. 
Ochii ei păreau să se fi cufundat adânc în orbite, iar părul, doar 
cu trei ani în urmă de un castaniu bogat, pălise într-un cenuşiu 
tern. In jurul ochilor, cearcănele şi ridurile deţineau monopolul, 
iar fruntea i se încreţise de griji. Şi imediat, chiar în timp ce-şi 
examina îmbătrânirea, nu simţi niciun impuls s-o combată, ci 
doar o senzaţie de eliberare, fiindcă pentru ea chinul ar fi trebuit 
să se sfârşească în curând. 

Băieţii fuseseră cei care-i făcuseră asta. 

Nu se mai gândea de mult timp la Jason ca la propriul fiu, nici 
la Randy Corliss ca la un fiu vitreg. Pentru ea, aceştia 
deveniseră Băieţii. Ciudate, străine făpturi, pe care nu le 
cunoştea şi cărora nu le acorda încredere. 

Nu fusese aşa de la început. La început fuseseră copiii ei 
amândoi, Randy Corliss umplându-i golul existenţial care fusese 
lăsat de moartea lui Julie. Chiar şi în acea clipă îşi putea aminti 
valul de emoție care aproape că o copleşise când plecase să-l 
vadă pe Randy, în rezerva lui din Spitalul Comunal din Eastbury. 

Stătea încă în pat, cu ochii larg deschişi şi faţa inexpresivă, îi 
străfulgeră prin minte o imagine a unor fotografii pe care le 
văzuse, cu copii salvaţi din lagărele de concentrare ale celui de- 
al doilea război mondial, având trupurile atrofiate, părul căzut 
din cauza foametei, ochii goi — trupuri şi minţi amorţite de ani 
întregi ai unor abuzuri de nedescris. 

Dar pielea lui Randy era rumenă în acea zi şi lipsa părului îi 


dădea capului său o curioasă înfăţişare inumană. lar în ochi, în 
locul durerii şi tristeţii pe care se aşteptase să le vadă Sally, nu 
era decât curiozitate şi o anumită detaşare stranie. 

— Sunt morţi, nu-i aşa? întrebase el. Mami şi taţi au fost 
omorâţi în incendiu, nu-i aşa? 

— Da, spusese ea, aşezându-se pe patul lui şi luându-i mâna 
într-a ei. Îmi pare rău; îmi pare rău, Randy. 

— Ce-o să se întâmple cu mine? 

Pe atunci, Sally atribuise întrebarea şi lipsa de reacţie la 
aflarea morţii părinţilor săi şocului. li explicase că ea şi cu Steve 
aveau să aibă grijă de el şi că el şi cu Jason aveau să fie ca fraţii 
de atunci încolo. 

Randy îi zâmbise, apoi adormise. 

Acesta fusese începutul. 

În ziua următoare, ea şi cu Steve îl luaseră pe Randy acasă şi 
începuseră aşteptarea. In fiecare clipă a fiecărei zile şi a fiecărei 
nopţi, stătuseră de veghe, aşteptând momentul în care Jason 
sau Randy, fără niciun fel de averstisment, ar fi încetat să mai 
respire şi ar fi murit. 

Dar acest lucru nu se întâmplase. La început zilele, apoi 
săptămânile şi lunile se tot perindaseră, iar băieţii creşteau şi 
păreau viguroşi. Uşor, imperceptibil, Sally şi Steve începuseră să 
lase precauţiile deoparte. În loc să fie atenţi din cauza viitoarei 
morţi a băieţilor, începuseră să-şi facă planuri în legătură cu 
vieţile lor. După sfârşitul primului an, când Randy împlinise 
unsprezece şi Jason tocmai trecuse de zece ani, îi duseseră la 
Mark Malone pentru consultaţia lunară. Când terminase cu 
băieţii, doctorul Malone vorbise cu Steve şi cu Sally în cabinetul 
său. 

— Sunt remarcabili în toate sensurile, spusese el. Sunt 
amândoi mari pentru vârsta lor şi neobişnuit de bine dezvoltați. 
E ca când acest factor activ GT nu numai că i-ar proteja, dar le- 
ar şi permite sa se maturizeze mult mai rapid decât copiii 
normali. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebase Sally. Pentru ei, vreau să 
spun. 

— Nu sunt sigur, recunoscuse Malone. Ar putea să nu 
însemne nimic, dar ar putea să fie şi un prim semn al unei 
îmbătrâniri premature. Ar putea să însemne că, pe cât de 
sănătoase vor fi vieţile lor, pe atât vor fi de scurte, chiar dacă 


sindromul autoconsumării nu va fi declanşat vreodată. Dar toate 
acestea nu sunt decât speculaţii, o asigurase el. Sincer să fiu, în 
cazul acestor băieţi, nu există nicio modalitate de a spune ce s- 
ar putea întâmpla. Tot ce putem să facem este să aşteptăm şi 
să vedem. 

Aşteptarea continuase încă doi ani. De-a lungul acestui timp, 
băieţii se apropiaseră din ce în ce mai mult, personalitatea 
fiecăruia căpătase particularităţile celuilalt, până când Sally şi 
Steve dăduseră împreună în mod inconştient în obiceiul de a 
vorbi despre copii ca şi cum ar fi fost o singură entitate. Ceea ce 
i se spunea unuia trebuia să-i fie adresat şi celuilalt. Vina pentru 
greşeli care îi era atribuită unuia era imediat asumată de 
celălalt. Ceea ce făcea Randy făcea şi Jason, şi viceversa. 

Nu aveau prieteni, fiindu-şi suficienţi unul altuia, dar Sally şi 
Steve nu fuseseră niciodată siguri dacă băieţii nu aveau nevoie 
de un stimul exterior, sau dacă, mai degrabă, un asemenea 
stimul nu devenise indispensabil. 

Avuseseră loc şi incidente. 

Cel mai rău dintre acestea fusese ceea ce Sally ajunsese să 
denumească Circul. 

Se întâmplase după extravaganţa pe care Barnum & Bailey o 
jucaseră la Boston, iar toţi copiii din cartier hotărâseră să imite 
reprezentaţia. Cei mai mulţi, în final, fuseseră de acord că 
meseria de clovn era cea mai avantajoasă parte a bravurii, dar 
Jason şi Randy, deşi neinvitaţi spre a participa, asiguraseră 
senzațiile tari. 

Numărul lor de mers pe sârmă nu o deranjase pe Sally, pentru 
că îi urmărise pregătindu-l, îngrijorată la început că ar fi putut să 
se lovească, dar impresionată până la urmă că avuseseră 
precauţia să înveţe şmecheria balansului pe sârmă la un nivel 
jos. Doar când deveniseră încrezători în ei înşişi începuseră să 
înalțe sârma, până când amândoi fuseseră în stare să meargă 
pe ea cu uşurinţă la o înălţime de trei metri. 

Ea nu-i urmărise repetând numărul cu aruncarea cuţitelor, nici 
măcar nu-l văzuse, dar auzise despre asta. 

Circul se instalase în curtea din spate a familiei Connors, iar 
ultimul număr fusese cel al lui Jason şi Randy. Cu rândul, fiecare 
dintre cei doi băieţi se aşezase cu spatele la zidul garajului 
familiei Connors, în timp ce celălalt aruncase şase cuțite mari 
spre el. Întâi stătuse Jason cu spatele la perete, în vreme ce 


Randy azvârlise tăişurile blestemate. 

Unul după celălalt, cuţitele se izbiseră de garaj, la câţiva 
milimetri de ţintă, cu mânerele vibrând în timp ce lamele 
pătrundeau în peretele de lemn. Când toate cele şase cuțite îl 
împrej-muiseră, Jason păşise în faţă făcând o reverență, apoi 
scosese cuţitele din perete. 

Pe urmă se aşezase Randy cu spatele la zid, cu picioarele larg 
desfăcute şi mâinile întinse în lateral. 

Jason se dăduse trei metri mai în spate şi aruncase spre ţintă 
primul din cele şase cuțite. Acesta se rostogolise prin aer şi 
lovise peretele între picioarele lui Randy. 

Al doilea cuţit se îngropase în perete lângă urechea stângă a 
băiatului. 

Al treilea cuţit se împlântase lângă urechea lui dreaptă. Până 
în acel moment, copiii din public ţipaseră şi aplaudaseră atât de 
tare, încât Kay Connors privise pe fereastră ca să vadă ce se 
petrecea. 

Ajunsese la ţanc ca să vadă ultimele trei cuțite răsucindu-se, 
în succesiune rapidă, prin aer. 

Două dintre ele loviseră mâinile lui Randy, ţintuindu-le în zid. 

Al treilea se înfipsese în stomacul lui Randy. 

Aclamaţia veselă se transformase în urlete de groază, 
îngheţată de spaimă, doamna Connors privise împietrită pe 
fereastră. Se uitase la Jason, care se îndreptase calm spre 
Randy şi scosese smulgându-le cele două cuțite care îi ţintuiau 
mâinile. Apoi îl văzuse pe Randy însuşi, cu faţa iradiindu-i de 
fericire, scoțând al treilea cuţit din propriul său stomac. 

O oră măi târziu, ascultând-o pe Kay Connors, Sally încercase 
să-şi păstreze calmul. 

— Încă nu ştiu cum au făcut-o, spusese Kay când isprăvise de 
depănat povestea. 

Fafa îi era încă palidă din cauza fricii şi mâinile îi tremurau 
abia perceptibil. 

— Şi nici nu vreau să ştiu. Dar am să-ţi spun chiar acum, 
Sally, că nu mai vreau să-i prind în casa mea vreodată. M-au 
speriat de moarte şi nici măcar nu vreau să mă gândesc la cum 
s-au simţit ceilalţi copii. Fetele plângeau toate şi chiar şi câţiva 
dintre băieţi. Ştiu că Jason şi Randy s-au gândit că era o glumă, 
dar nu era nimic de râs. 

Desigur că Sally realizase imediat că nu fusese deloc vorba de 


un truc. Jason aruncase cu adevărat cuţitele în prietenul său şi 
Randy, departe de a fi fost rănit serios, se vindecase în câteva 
minute. Dar în momentul în care plânsetul copiilor se potolise şi 
Kay Connors ajunsese la Randy, nu mai rămăsese nici măcar o 
cicatrice care să trădeze secretul „trucului”. 

Patru zile mai târziu, doi băieţei de cinci ani încercaseră să 
imite trucul. Unul dintre ei sângerase aproape mortal, dar 
celălalt nu fusese rănit, fiind în aparenţă beneficiarul acelei feţe 
de monedă care stabilise care dintre cei doi ăr fi trebuit să fie 
primă ţintă. Sally fusese de altă părere. Deşi nu mai putea să fie 
sigură, îşi amintise numele băiatului nerănit, Tony Phelps, de pe 
lista copiilor din Grupul Douăzeci şi Unu. 

După acel incident Sally începuse să aibă dubii în legătură cu 
băieţii. O ascultaseră în tăcere cât timp le vorbise, mai întâi 
despre „cascadoria” pe care o puseseră la cale, de care ea ştia 
că nu fusese nici pe departe o cascadorie, iar pe urmă despre 
băieţelul care aproape că murise. 

— Dar toată lumea o să moară, fusese unicul comentariu al lui 
Randy. 

— In afară de asta, adăugase Jason, oamenii care pot fi răniţi 
n-ar trebui să joace jocurile noastre. Ar trebui să facă doar ceea 
ce le spunem noi să facă. 

— Să facă ce le spuneţi voi? repetase Sally. De ce ar trebui 
oamenii să facă ce le spuneţi voi? 

Jason îi întâlnise privirea. 

— Pentru că suntem deosebiți, spusese el. Suntem deosebiți 
şi asta ne face mai buni decât ceilalţi oameni. 

Sally încercase să le explice că incapacitatea lor de a fi răniţi, 
ori de a simţi durerea, nu îi făcea mai buni decât pe ceilalţi. Asta 
însemna că ei trebuiau să fie în mod special atenţi cu ceilalţi 
oameni, pentru că ar fi putut să facă în mod întâmplător ceva 
care i-ar fi dăunat altcuiva. Băieţii se priviseră unul pe celălalt şi 
ridicaseră din umeri. 

— Noi nu facem nimic în mod întâmplător, îi spusese Jason. 

Şi astfel începuse surprinderea ei şi, din nou, se reluase 
veghea. Incet-încet, Sally începuse să-şi dea seama că mai era 
ceva în legătură cu Băieţii, nu numai factorul activ GT. Era o 
răceală în comportamentul lor şi un sentiment mereu mai 
accentuat al propriei superiorităţi, care fusese neplăcut la 
început, poate chiar înfricoşător. 


Acum Jason avea doisprezece ani, iar Randy treisprezece, dar 
arătau cu cinci ani mai mari. 

Şi făceau ceea ce voiau, când voiau. 

Cu o noapte în urmă, Sally îi vorbise lui Steve despre ei. 

— Nu sunt fiinţe umane, încheiase ea. Nu sunt fiinţe umane şi 
sunt periculoşi. 

Steve, care ascultase în tăcere mai bine de o oră, se răsucise 
incomod în fotoliu. 

— Ce propui să facem? întrebase el. 

Sally înghiţise în sec, nesigură de faptul că ar fi fost în stare 
să dea glas ideii care se conturase cu fermitate în mintea ei de 
câteva luni în urmă până în acel moment. Dar trebuia să fie 
pronunţată. Trebuia scoasă la iveală şi discutată. Dacă nu, 
atunci ea şi-ar fi pierdut în mod sigur minţile. 

— Cred că trebuie să-i omorâm. 

Steve Montgomery îşi privise soţia. În timp ce semnificaţia 
celor abia spuse de ea începuse să se înregistreze într-o parte a 
minţii sale, o alta parte a minţii păruse să schimbe macazul, să 
dea înapoi, de parcă n-ar fi vrut nici măcar să accepte cuvintele 
pe care le rostise Sally. Ce se întâmplă cu ea? se întrebase acea 
parte a creierului său. Ce se întâmplă cu femeia cu care m-am 
căsătorit? 

De-a lungul ultimilor trei ani, Sally devenise aproape o străină 
pentru el. li observase schimbările de pe faţă, dar, mai mult 
decât atât, îi simţise schimbările din suflet. Din mai multe 
puncte de vedere ea părea un animal hăituit mai mult decât 
orice altceva. 

Hăituit sau bântuit? 

Şi imediat el începuse să-şi dea seama încet că ceea ce 
văzuse în soţia sa era o reflecţie a ceea ce simţea el însuşi. Şi el 
ajunsese să-i privească pe băieţi ca pe ceva străin de el, ceva ce 
abia putea să înţeleagă, dar de care îi era teamă. 

Se întrebase de multe ori ce ar fi devenit dacă s-ar fi făcut 
mari, dacă s-ar mai fi făcut mari? 

La început îşi alungase această întrebare din minte, dar apoi, 
cu trecerea timpului, băieţii nu muriseră şi el se silise să se 
confrunte cu dilema. 

Dar unicul răspuns la care ajungea era acela că, indiferent 
pentru ce ar fi crescut, nu ar fi fost deloc un lucru uman. 

Şi astfel ajunsese şi el să se simtă bântuit. Bântuit de 


sentimentul că creştea o nouă specie de oameni, de nedeosebit 
de ceilalţi, dar diferită. Rece, fără simţăminte, insensibilă la 
durere. 

Insensibilă la durere şi de aceea insensibilă la suferinţă. Câte 
specimene de acest gen existau şi ce ar fi făcut acestea când le- 
ar fi venit timpul, care ar fi sosit în mod inevitabil, şi şi-ar fi 
descoperit puterile? Steve Montgomery, la fel ca şi soţia sa, nu 
ştia. 

— Bine, spusese el cu o noapte în urmă. 

Sally privise spre el, zdruncinată pe moment de uşurinţa cu 
care acceptase, aparent, ideea ei. 

— Asta este tot ce ai să-mi spui? Doar bine? 

Steve dăduse din cap. 

— Acum trei ani, când am discutat cu Paul Randolph, am 
descoperit că ai avut tot timpul dreptate în legătură cu copiii. Şi 
în ziua aceea mi-am schimbat părerile în legătură cu ceva. Am 
decis că, din acel moment încolo, în ceea ce-i privea pe copii aş 
fi mers pe mâna ta în orice decizie ai fi luat. Dar m-am uitat şi 
eu cu atenţie la aceşti băieţi, Sally. Orice ar fi, nu sunt fiinţe 
umane. Randy Corliss nu este copilul nostru şi nici n-a fost 
vreodată. Şi nici Jason. Nu ştiu sigur ce sunt, dar ştiu ce nu sunt. 

Apoi repetase cuvintele: 

— Nu sunt fiinţe umane. 

Şi astfel, în dimineaţa aceea, Sally plecase singură ca să-l 
vadă pe Mark Malone şi îi explicase ce voia să facă. El o 
ascultase şi, mult timp după ce terminase, rămăsese tăcut, în 
aparenţă gândindu-se. 

— Am nevoie de ceva timp, Sally, spusese el într-un târziu. 
Am nevoie de timp ca să mă gândesc la asta. 

— Cât de mult timp? îl întrebase Sally. Asta nu-i un lucru care 
tocmai mi-a trecut prin minte, Mark. M-am gândit la el multă 
vreme. Băieţii cresc şi mi-e frică de ei. 

— Te-ai gândit să-i trimiţi undeva departe, la şcoală? 

— Sigur că m-am gândit, îi replicase Sally cu amărăciune. M- 
am gândit la tot ce era posibil şi în final am ajuns mereu la 
acelaşi gând. Sunt un fel de monştri, Mark, şi trebuie să fie 
distruşi. Nu eu sunt cea pentru care mi-e frică — mi-e frică 
pentru toată lumea. Nu poţi să înţelegi asia? 

Şi Mark, spre uşurarea ei, dăduse din cap. 

— Dar va trebui să mă gândesc la asta, spusese el. Sunt 


medic. Pregătirea mea este de a salva vieţi, nu de a le curma. 

— Ştiu, şoptise Sally nefericită. Crede-mă, mi-aş fi dorit să fi 
făcut asta fără măcar să-ţi fi spus. Dar am nevoie de ajutorul 
tău. Mă..., mă tem că nu am nici cea mai vagă idee despre cum 
să-i — şovăi, apoi se strădui să termine fraza — să-i omor. 

Mark o condusese până la uşă. 

— O să te sun peste vreo două ore, Sally. Va trebui să mă 
gândesc la acest lucru şi nu-ţi promit nimic. De fapt, mi-aş fi 
dorit să nu fi venit astăzi aici. 

Şi se întorsese acasă. În acea clipă stătea în faţa oglinzii, 
privindu-şi strania imagine, recunoscându-şi înfăţişarea, dar 
neînţelegând persoana în care se transformase. 

Dar asta nu conta. Nimic din ce însemna viaţa ei nu mai 
conta, nu atâta timp cât Băieţii trăiau. Abia după ce ei ar fi 
murit, ar fi putut fi îngrijorată din nou pentru sine. Dăr ce s-ar fi 
întâmplat dacă nu exista niciun mod de a-i ucide? Ce s-ar fi 
întâmplat atunci? 

Chiar în acel moment sună telefonul. 

— Sunt Mark, Sally. Există ceva care se numeşte succinilcolin 
clorid. Dacă vii până la mine la cabinet, am să-ţi explic. 


Seara târziu, Randy şi Jason coborâră ca să le spună noapte 
bună lui Sally şi lui Steve. Sally acceptă un sărut de lă fiecare 
dintre ei şi apoi, în timp ce băieţii urcau scările, strigă spre ei. 

— Era să uit. Doctorul Malone m-a chemat astăzi şi mi-a dat 
nişte medicamente pentru voi. Voia să le luaţi chiar înainte de a 
merge la culcare. 

Băieţii se priviră curioşi unul pe celălalt. Asta era ceva nou. 
Medicamente? Niciunul dintre ei nu avusese vreodată nevoie de 
medicamente înainte. 

— Pentru ce e asta? întrebă Randy. 

— Nu sunt sigură, răspunse Sally, rugându-se să nu fi fost 
cumva vreun tremur în vocea ei. Este doar un fel de injecție. 

— N-o vreau, zise Jason. 

Faţa i se transformă într-o expresie de încăpățânare pe care 
Sally şi cu Steve ajunseseră s-o cunoască foarte bine. 

Steve se ridică din fotoliu. 

— Ai să iei medicamentul, fiule, zise el, ţinându-şi vocea cu 
grijă sub control. 


Jason îi aruncă o privire lui Randy, iar Steve, ducându-se la 
baza scărilor, putu să-i simtă pe băieţi măsurându-l din cap 
până în picioare, cântărindu-şi forţa lor reunită împotriva 
propriei sale puteri. Incepu să urce scările. Cei doi băieţi îl 
priviră războinic şi Steve se încordă împotriva unui posibil atac. 
Dar atunci când se apropie de ei, Randy vorbi. 

— Naiba s-o ia, Jason. Ce dracu’ poate să ne facă? 

Poate să vă omoare, îşi zise Steve cu o detaşare subită. Sally 
îi povestise despre doctoria pe care i-o dăduse Mark Malone. Se 
numea succinilcolin clorid şi efectul ei ar fi fost să atace 
sistemele lor nervoase, paralizându-i până când n-ar mai fi fost 
în stare să respire. In cele câteva minute care i-ar fi trebuit 
factorului activ GT ca să acopere daunele biologice, ei ar fi fost 
lipsiţi de aer şi sufocaţi. Da, îşi zise iar Steve, poate să vă 
omoare. 

Dar băieţii transformaseră deja totul într-o glumă şi, în timp 
ce Sally pregătea seringile hipodermice, Steve îi urmă în camera 
lor, unde ei se dezbrăcară şi se strecurară în paturile lor. Randy 
rânji spre Jason. 

— Ai făcut vreodată injecție? 

— N-am mai făcut de când eram mic. Dar mi-am făcut 
analizele sângelui. 

— Şi eu la fel. În săptămâna aceea, cât am stat la Academie, 
mi-au făcut analize tot timpul. Nici măcar nu simţi. 

— Cui i-e frică? râse Jason. Mă doare undeva că doctorul 
Malone crede că ceva nu este în regulă cu noi. 

— Ce ştie el? zâmbi baţjocoritor Randy. 

Chiar atunci intră Sally, ducând două seringi. Jason le privi, 
încruntăndu-se. 

— Ce-i acolo? 

— Succinilcolin clorid, răspunse Sally. Cinci sute de miligrame 
pentru fiecare. Care dintre voi vrea să fie primul? 

Băieţii se uitară unul la celălalt şi dădură din umeri. 

— Eu, se oferi Randy. 

— E-n regulă. 

Sally îi luă braţul şi rulă mâneca stângă a bluzei de pijama. 
Injecţia, îi spusese doctorul Malone, trebuia făcută direct în 
muşchi. 

În muşchiul antebraţului ar fi avut efectul cel mai rapid, dar în 
oricare ar fi fost bine. Ţinând seringa cu mâna dreaptă, ea 


apucă braţul băiatului cu stânga. 

Şi dintr-o dată îşi pierdu puterea. 

Peste capul lui Randy, ochii săi îi întâlniră pe ai lui Steve. 

— Nu... nu pot s-o fac, şopti ea. Pur şi simplu nu pot s-o fac. 

Steve clătină din cap. 

— Nu te uita la mine, spuse el liniştit. Nici eu nu pot s-o fac. 

Băieţii începură dintr-o dată să râdă de ei. 

— Dă-mi mie seringa, mătuşă Sally, spuse Randy. Am să-mi 
fac injecţia singur. Nu-i mare scofală. 

— Ne-o vom face împreună, spuse Jason. Când ajung la trei, 
ne facem unul altuia injecţia în picior. E-n regulă? 

Fără cuvinte, simțindu-se ca într-un soi de vis, Sally îi dădu 
fiecăruia dintre băieţi câte o seringă. Pe urmă, în timp ce ea şi 
cu Steve priveau, ei îşi suflecară cracii pijamalelor şi, după ce 
Jason numără până la trei, introduseră acele în picioare şi 
împinseră pistoanele seringilor. Lichidul din cilindri dispăru în 
muşchii coapselor lor. Când se termină, scoaseră acele din 
carne şi o priviră pe Sally, cu ochii plini de satisfacţie. 

— Mulțumită? întrebă Jason. 

Sally dădu din cap şi luă seringile goale de la fiul său. 

— Acum mergeţi la culcare, zise ea, cu vocea gâtuită din 
cauza tuturor emoţiilor pe care le ţinuse atât de prudent sub 
control, chiar din clipa în care luase acea decizie. 

— Mergeţi în paturile voastre şi culcaţi-vă. 

Îi înveli şi apoi făcu ceva ce nu mai făcuse de mult timp. Se 
aplecă şi îl sărută pe fiecare dintre ei pe frunte. Un moment mai 
târziu, lăsând luminile aprinse, ea şi cu Steve se strecurară 
afară din cameră. 

Când ramaseră singuri, Jason simţi brusc o senzaţie ciudată în 
Corp. 

— Randy? spuse el. 

— Ha? 

În vocea lui Randy era o notă gâtuită şi ciudată. Jason încercă 
să se ridice ca să-şi vadă prietenul. 

Nu reuşi. 

Tot ce putu să facă, şi chiar şi aceea fu o luptă grea, fu să se 
rostogolească şi să privească pe deasupra spre celălalt pat. 
Randy zăcea întins pe spate, cu ochii larg deschişi, chinuindu-se 
să respire. 

— Ce... ce s-a-ntâmplat? reuşi Jason să-l întrebe. Ce... ce ne- 


au dat? 

— Nu ştiu, gemu Randy. Nu pot... nu pot să respir. 

Pe urmă, când întreaga forţa a dozei letale de otravă îl lovi, 
Jason căzu înapoi pe pernă şi alunecă în inconştienţă. 


Jos Sally se aşeză dezolată pe canapea, încercând să se 
împace cu ceea ce tocmai făcuse. 

— A fost lucrul cel mai indicat, repetă ea. A fost lucrul cel mai 
indicat şi a trebuit să-l fac. 

Lacrimile o potopiră şi i se prelinseră în jos, pe obraji. 

— Dar, o, Doamne, Steve, nu voi fi niciodată în stare sa 
trăiesc cu povara asta. Niciodată. 

Steve dădu din cap nefericit. 

— Îmi tot repet că nu erau fiinţe umane, şopti el. Dar cred că 
n-am ajuns s-o cred încă. Poate că Randy nu era. Dar Jason? 
Dumnezeule, Sally, era fiul nostru. 

— Nu era, zise Sally, ridicând tonul. Nu era fiul nostru. Era cu 
totul altceva şi a trebuit să moară. A trebuit, Steve. Dar ce are 
să se întâmple cu noi acum? 

Steve privi în sus şi Sally simţi o bruscă seninătate iradiind 
dinei. 

— Vom fi acuzaţi, îl auzi spunând cu o voce care parcă ar fi 
venit de la mare depărtare. Vom fi acuzaţi de uciderea 
propriului nostru fiu şi ă fiului nostru vitreg. Şi nimeni nu va 
crede că nu a fost o crimă, Sally. 

— Şi vor avea dreptate, zise ea. 

Mâinile i se încleştară şi le răsuci în poală, ca şi cum s-ar fi 
luptat cu o durere psihică ce ameninţa s-o surprindă. 

— O, Doamne, Steve, vor avea dreptate. 

Pe urmă, într-un moment de tăcere, auziră un zgomot undeva 
deasupra. 

Auziră o uşă deschizându-se şi un zgomot de paşi. 

O clipă mai târziu, Jason şi Randy coborâră încet scările şi 
păşiră în camera de zi, unde rămaseră tăcuţi, privindu-i în faţă 
pe Sally şi Steve. 

Şi, deoarece erau părinţii săi, Jason fu cel care vorbi. 

— Nu puteţi să ne omorâţi, zise el încet, cu ochii scăpărându-i 
diabolic. Doctorul Malone ştie asta. De aceea v-a dat porcăria 
aia. A fost doar un alt experiment. Dar nu mai încerca să ne 


omori, mamă. Pentru că, dacă o mai faci, te vom distruge. Fără 
ca măcar să ne gândim la asta, te vom ucide. 

Apoi, într-o perfectă concordanţă, se întoarseră cu spatele şi 
urcară din nou scările. 


Sfârşit