David Jackson — Nu scoate un sunet

| 
| 
SCOATERE 
| 


INET 


| s 
t} 


? 


DAVID JACKSON 


DAVID JACKSON 


NU SCOATE UN SUNET 


Original: Don't Make a Sound (2018) 


Traducerea: 
GRAAL SOFT 


virtual-project.eu 


PARTEA ÎNTÂI 


1. 


— Ce pui la cale? 

Cuvintele îl luară prin surprindere. Dar apoi Malcolm Benson 
își aminti motivul chicotitului pe care nu și-l putu reprima. 

Se întoarse de la chiuvetă, cu zâmbetul încă întipărit pe chip. 

Așezată la masă, Harriet ţine o cană de ceai cu grijă între 
mâinile ei mici. Era cana ei preferată - cea cu Snoopy. Avusese 
grijă ca pe aceea să i-o dea în dimineața asta deosebită. 
Sprâncenele îi erau arcuite în acel fel duios, special. Unul dintre 
lucrurile care îl atrăseseră la ea cu treizeci de ani în urmă. 

Scutură spuma de săpun de gălbenele, apoi își atinse cu un 
deget latura nasului. 

— Nu-i așa că ai vrea să știi? spuse el. 

Harriet lăsă cana jos pe suportul de pahare din rafie. 

— Pui ceva la cale. 

— Mereu pun ceva la cale, spuse el. Știi asta. Planuri și urzeli. 

ÎI privi cu ochi strălucitori. 

— Ce este? 

— Va trebui să aștepți. Se întoarse din nou cu faţa la chiuvetă. 
Își înmuie mâinile în spumă. Ştia că se va uita fix în ceafa lui, 
încercând să-i citească gândurile. 

— Ziua mea este abia peste o lună, spuse ea cu un aer 
degajat. 

El rămase tăcut. 

— Asta e? Are ceva de-a face cu ziua mea? 

O privi peste umăr. La cincizeci de ani era încă inocentă ca un 
copil și plină de admiraţie. 

— Este un cadou. Dar nu pentru ziua ta. Nu putea să aștepte 
atâta vreme. 

— Malcolm, acum mă tachinezi. Spune-mi. Te rog! 

Sperase să mai tragă puţin de timp, dar n-ar fi fost corect faţă 
de ea. In plus, el era la fel de entuziasmat ca și ea să scoată 
totul la lumină. Ținuse secretul pentru el mult prea mult timp. 


VP-3 


— Bine, spuse el. Așteaptă aici. A 

Își scoase mănușile și își dădu jos șorțul. În timp ce se 
îndrepta spre ușa de la bucătărie, o văzu pe Harriet cum bătea 
din palme de nerăbdare. 

Zâmbi în timp ce merse până în camera mică ce îi servea 
drept birou și înapoi. Era un moment important pentru amândoi. 
Încununarea unui efort uriaş și a unei răbdări imense. Se opri 
înainte să intre din nou în bucătărie. 

— Închide ochii. Nu trișa. 

— Bine, spuse ea. Nu mă uit. Promit. 

El intră pe ușă, cu cadoul în brațe. Harriet stătea cu mâinile la 
ochi. Degetele îi tremurau imperceptibil. 

— Bun, spuse el. Acum poți să te uiţi. 

Harriet își dădu încet mâinile la o parte. Pe chipul ei se citi 
mai întâi nedumerire și apoi uimire când văzu cartea mare, 
legată în piele. 

— Este... este albumul. 

Malcolm încuviință. Ştia că Harriet era pe cale să izbucnească 
în plâns și deja simțea cum o lacrimă îi ajunsese în colțul 
ochiului. 

Își ridică privirea și o întâlni pe a lui. 

— Nu se poate! 

— Ba da. 

— Ai găsit unul? 

Malcolm zâmbi. 

— Doamne Dumnezeule, spuse ea. Dumnezeule, arată-mi, 
arată-mi, arată-mi! 

Harriet trase un scaun exact lângă al ei. Malcolm se așeză și 
puse albumul pe masă, între ei. 

— Ești pregătită pentru asta? întrebă el. 

— Malcolm, știi cât de mult mi l-am dorit. Deschide-l. Malcolm 
deschise albumul unde se afla semnul de mătase. Chipul lui 
Harriet era luminat de strălucirea reflectată de pagină. Își duse 
mâna la gură, iar lacrimile începură să-i curgă pe dosul palmei. 

— Sper că astea sunt lacrimi de bucurie, spuse Malcolm. 

Nu putu decât să dea din cap în timp ce continuă să se 
minuneze de comoară. E mai frumos decât orice zi de naștere. 

Întinse mâna și dădu pagina. Suspină. Malcolm se uita la ea în 
timp ce Harriet se afunda în visare. O privi cum plângea, 


VP -4 


zâmbea și râdea în timp ce dădea pagină după pagină. Își dori 
să poată face asta pentru ea în fiecare zi. 

Începură să curgă întrebările. Harriet voia cât mai multe 
informaţii, până la ultimul detaliu. Malcolm se simţea uneori 
presat, dar făcu tot posibilul să îi răspundă. 

Când ajunse la ultima pagină, Harriet deschise din nou la 
prima. Atinse ușor cu degetul fotografia fixată acolo. Malcolm 
știuse că aceasta îi va plăcea cel mai mult. 

O umbră de îndoială i se așternu pe chip. 

— Nu mă tachinezi, nu-i așa, Malcolm? Vreau să zic, e sigur? 

— O, da. Vezi cât de ocupat am fost. Uită-te la fotografii. Totul 
este aranjat. 

— Totul e aranjat? Când? În curând? 

Malcolm își frecă bărbia. 

— Ei bine, asta e partea mai dificilă. Lucrurile astea necesită 
timp. Vezi tu, e o chestiune de logistică. 

Harriet se întristă. 

— Ah. 

— Așa că m-am gândit... M-am gândit că în seara asta. Ar fi 
suficient de repede pentru tine? 

Harriet făcu ochii mari. Era extaziată și nu-i venea să creadă. 

— Malcolm! Îl luă în braţe, trăgându-l în căldura ei. 

— Malcolm, ești un bărbat uimitor. Te iubesc. 

În cele din urmă îi dădu drumul. 

— N-o să fie periculos, nu? Adică ești sigur că poţi face asta? 

EI îi luă mâinile și le strânse într-ale lui. 

— N-o să fie ușor. Nu mai sunt așa de tânăr. Dar da, pot s-o 
fac. 

Ea îl îmbrăţișă din nou. Își întoarse privirea spre album, și 
atunci își dădu seama. Și apoi îi veni o idee și își ridică privirea 
spre tavan. 

— Putem să-i spunem? Putem să-i spunem lui Daisy? 

— Nu văd de ce nu, tu? 

xxx 

Daisy îi auzi urcând la etaj, așa că lăsă jos creionul și se 
ridică. Știa cât de mult le plăcea când îi aștepta așa. 

Scria o poveste despre un șoarece. Nu fusese niciodată bună 
la scris povești și nu știa prea multe despre șoareci, așa că era o 
provocare destul de mare. Spera să le placă ce scrisese. Mai 
târziu va mai rezolva niște fracţii și apoi va citi. Va fi o zi plină. 


VP-5 


În cele din urmă ușa se deschise și când cei doi intrară, ea se 
îndreptă și mai mult. 

Observă cât de mult zâmbeau în dimineaţa asta. De fapt 
probabil că nu-i văzuse niciodată mai fericiţi. Se întrebă ce ar 
putea însemna asta. 

— Bună, Daisy, spuse Malcolm. 

— Bună, tati, răspunse ea. 

Malcolm și Harriet se așezară zâmbind în faţa ei la birou. 

— Avem niște vești pentru tine, spuse Malcolm. Ceva de care 
suntem foarte entuziasmați. 

Daisy nu răspunse. Nu știa cum ar trebui să răspundă. 
Așteptă răbdătoare. 

— Nu vrei să știi ce e? întrebă Harriet. 

Daisy încuviinţă din cap, deși nu era sigură că voia să știe. 

Harriet se uită la Malcolm și îi făcu semn să îi dea vestea. 
Malcolm se aplecă în faţă peste masă. Se apropie atât de mult, 
încât Daisy putu să îi vadă punctele negre de pe nas. 

— O să ai... Malcolm se opri, lăsând o pauză de efect - o 
surioară! 

Harriet se agită pe scaunul ei. Aplaudă puţin de încântare. 

Daisy totuși nu știa cum să reacționeze. Ştia că vor să fie la 
fel de euforică, dar cumva nu simţea asta. 

Văzând că sunt cu ochii aţintiţi asupra ei, deschise gura, dar 
nu ieși niciun cuvânt. 

— Ce crezi despre asta? spuse Malcolm. Nu-i așa că e 
minunat? Gândește-te la toate lucrurile pe care le puteţi face 
împreună. 

— Poţi să-i arăţi jucăriile tale, spuse Harriet. Poţi să-i citeşti și 
poţi să-i explici cum funcţionează totul. Cel mai bun lucru este 
că nu vei mai fi doar tu. Nu vei mai fi singură niciodată. Cât de 
grozav e? 

Pentru că nu voia să-i supere, Daisy căută cu frenezie în 
minte să spună ceva important. 

— Cum o cheamă? întrebă ea. 

Malcolm se uită la Harriet. Harriet se uită la Malcolm. 

— Bună întrebare, își spuseră unul celuilalt. 

— Se numește Poppy, spuse Harriet. Un nume de floare, ca al 
tău. Și e și blondă ca tine. Și are doar șase ani. Este adorabilă și 
sunt sigură că o vei iubi. 

Se întoarse din nou spre Malcolm. 


VP-6 


— Nu-i așa, tati? 

Se pierdură din nou unul în ochii celuilalt, dându-i lui Daisy 
ocazia să-și formuleze următoarea întrebare. 

— Când? Când vine? 

— Altă întrebare excelentă, spuse Malcolm. Ține-te bine, 
Daisy - e destul de repede! Ce zici de diseară? 

Daisy simţi cum ceva dinăuntrul ei se revoltă și se luptă să nu 
arate. 

— În seara asta? 

Își dădu seama prea târziu că în voce se distingea un ton 
negativ. Văzu cum buzele lui Malcolm tremurară ușor în timp ce 
se strădui să-și păstreze zâmbetul. 

— Da, Daisy. Diseară. Nu te deranjează, nu? 

— Nu, tati, spuse repede. Vreau să spun... mă întrebam doar 
unde va dormi. 

Malcolm se uită spre pat. Se încruntă, de parcă nu s-ar fi 
gândit până acum la această problemă. 

— Ei bine, mă tem că va trebui să împărţiţi patul acela pentru 
o vreme. Vom rezolva cumva. 

— Detalii, detalii, spuse Harriet. Nu ne facem griji despre 
astfel de lucruri în casa asta. Totul va fi bine. Va fi mai mult 
decât bine. O să fie cel mai bun lucru care s-a întâmplat 
vreodată! 

Lui Daisy i se păru că Harriet va exploda de bucurie. Că se va 
rupe brusc la cusături și va stropi pereţii și tavanul. 

Alungă gândul. Se uită spre povestea ei încercând să-și 
distragă atenţia. 

— Deci, spuse Malcolm, astea sunt veștile noastre minunate. 
Știam că vei fi încântată, Daisy. 

Daisy nu știa cuvântul „sarcasm”, dar tonul vocii lui Malcolm îi 
spunea că nu reacţiona așa cum voia el. 

— Nu vă faceţi griji, le spuse ea. Sunt mare. O să am grijă de 
Poppy. 

Incercă să sune cât mai pozitivă și mai sinceră. Părea să 
funcţioneze. 

— Bine, atunci te lăsăm să-ți faci temele, spuse Harriet. Vin 
mai târziu să văd cum merge. Ridică din deget. Nu te aștepta să 
te ajut prea mult azi, totuși. Nu știu nici măcar dacă vin sau 
plec, chiar nu știu. 


VP -7 


leșiră din cameră, aproape plutind pe norul pe care îl 
creaseră. Daisy îi privi cum pleacă și așteptă să se închidă ușa. 
Așteptă zgomotul familiar care se auzea mereu, sunetul aspru 
care lăsa un ecou în pieptul ei. 

Sunetul zăvoarelor trase. 

Era singură din nou. Își petrecea atât de mult timp singură. 
Din cauza asta o parte din ea chiar credea că o să fie minunat 
să mai fie un copil aici. 

Dar nu ar dori soarta asta nimănui. 

Se uită în jur. Uneori se întreba cât de mult i-ar lua unui 
musafir să își dea seama care este adevăratul scop al acestei 
camere dacă nu ar fi zăvoarele de afară. Ar vedea patul în alcov 
în partea opusă ușii. La stânga, ar vedea etajerele cu cărți, 
jucării și un televizor cu ecran plat. Lângă acestea, dulapul cu 
sertare pe care se afla o casă de păpuși și mai multe jucării. In 
mijlocul camerei, o masă pliantă și scaune de plastic. 

Aparent nimic neobișnuit. 

Dar apoi s-ar putea întreba unde sunt dulapurile mari de 
haine. De ce, în locul acestora, într-un colț se află o chiuvetă 
mică și ceva ce seamănă cu o perdea de duș în altul. lar dacă s- 
ar uita dincolo de acea perdea ar fi probabil surprins să vadă că 
ascunde nu un duș, ci o comodă veche și murdară. 

Și dacă ar vrea să aducă puţină lumină naturală în această 
cameră întunecată și ar încerca să tragă draperiile, ar descoperi 
în spatele lor ferestrele acoperite cu scânduri de lemn bătute în 
cuie. 

În momentul acela și-ar putea da seama în sfârșit că acesta 
nu este doar un dormitor, ci o cameră cu de toate. 

Este o celulă de închisoare. 

Daisy învățase să nu se plângă adulţilor despre situaţia ei. 
Oamenilor cărora le spunea mami și tati, dar care nu erau 
părinţii ei adevărați. 

„Acesta nu era un loc în care să aduci alt copil, se gândi ea. 
Nu era nici locul în care să aduci acest copil”. 

Nu era sigură de cât timp se afla aici, dar avea o vagă idee. 
De curând fusese forțată să își sărbătorească cea de-a zecea 
aniversare. Și știa că avea șapte ani când fusese răpită. 

Asta însemna că de trei ani era captivă în această cameră. 


VP-8 


2. 


— El este? 

Detectivul sergent Nathan Cody urmări degetul detectivului 
local Megan Webley care arăta spre ţintă. Prin geamul murdar 
văzu o siluetă care se apropia de ei pe trotuar, cu mâinile 
băgate adânc în buzunare și cu gulerul ridicat pentru a se apăra 
de frig. 

— Nu. Nu eel. 

La radio cânta Ed Sheeran. Cody bătea cu degetele pe volan 
în ritmul muzicii. Se uită în vitrina magazinului de lângă mașină. 
Era plină cu lenjerie intimă sumară. Își dori să fi parcat puţin mai 
în spate. 

— Dar acesta? spuse Webley. 

Cody oftă. 

— Nu. O să mă întrebi despre fiecare tip care va trece pe 
lângă noi? 

— Dacă te întreb, va fi vina ta. 

— De ce vina mea? 

— A fost ideea ta, nu? În plus, ai spus că o să apară la ora 
cinci fix și deja au trecut trei minute. 

— O să vină. Ai răbdare. 

Webley își încrucișă brațele la piept afectată. 

— Mi-e frig și sunt obosită și mi-e foame. N-am mâncat de 
prânz azi. 

— Nu ești singura. A fost o goană nebună spre tribunal, nu? 

— Ai fost foarte bun, apropo. La tribunal. 

— Crezi? 

— Da. Avocatul și-a găsit nașul acolo. Vedeam cum îi curgea 
transpiraţia de sub perucă, îngâmfatul naibii. 

Arătă spre el, ridicând sprâncenele. 

— Am observat că ai purtat o cravată nouă cu ocazia asta. 

Zâmbind, Cody se îndreptă de spate și o aranjă. 

— Da. Îţi place? 

— Nu. 

— Oh. 

După o scurtă pauză, Webley continuă: 

— Nu ţi-e dor de vremurile de demult? 


VP-9 


Cody simţi cum îl iau căldurile. Bănui că va aduce vorba 
despre vremea când formau un cuplu. Atunci când ea avea un 
cuvânt de spus cu privire la ce cravate urma să poarte. 

— Care vremuri? 

— Când lucrai sub acoperire. Ți-e dor de partea asta? 

Pfu, se gândi Cody. 

— Da, uneori. Dar și așa e OK. 

— Te gândești vreodată să te transferi înapoi? 

— De ce? Te-ai săturat de mine? 

— Nu. Doar mă întreb. Era o parte importantă din viața ta. 

Clătină din cap. 

— Mă îndoiesc. Încă îmi plac misiunile ocazionale, dar nu cred 
că aș putea să fac din nou asta cu normă întreagă. 

— Din cauza a ce s-a întâmplat? 

Cody se gândi cu atenție înainte să răspundă. Era o întrebare 
firească totuși. Pentru majoritatea oamenilor, experienţa a patru 
bărbaţi cu măști de clovn care rup bucăţi din trupul tău și apoi 
îți ucid partenerul cu cruzime ar fi suficient să-i convingă să 
caute alte domenii de activitate. 

— Da, dar nu doar pentru motivele evidente. Să fiu sincer, m- 
am gândit că mutarea la Investigaţii Criminale va fi temporară, 
dar mi-a deschis ochii. Am crezut că îmi va lipsi munca de la 
UCI, dar nu e așa. Imi place echipa noastră și îmi place munca 
pe care o facem. 

— Dar totuși nu ar fi la fel dacă nu aș fi și eu aici, nu? îi zise 
ea zâmbind, arătându-și gropiţele. 

Inainte să răspundă, lui Webley îi sună telefonul. Ea se uită la 
ecran. 

— Footlong, anunţă ea, apoi răspunse. 

Cody se uită în oglinda retrovizoare la mașina fără însemne 
parcată la câţiva metri în spatele lor. Distinse chipul detectivului 
Neil „Footlong” Ferguson, luminat de propriul telefon. Lângă el 
se afla unul dintre ceilalţi detectivi, Jason Oxburgh. 

Webley ascultă, apoi se întoarse spre Cody. 

— Vrea să știe cam cât ar trebui să stăm aici. Vrea să știe 
dacă CHIS*-ul tău pentru operaţiunea asta este de încredere. 

In limbajul polițiștilor, CHIS este o Sursă Umană de Informații 
sub Acoperire. Un informator. 


1 UC (Under Cover) - sub acoperire. 
? CHIS (Covert Human Intelligence Source) - Sursă Umană de Informaţii sub Acoperire. 


VP - 10 


— Spune-i că informaţiile mele sunt ireproșabile, spuse Cody, 
și trebuie să aibă puţin mai multă încredere. 

Webley transmise mesajul, apoi ascultă câteva secunde 
înainte de a închide. 

— Ce a spus? întrebă Cody. 

— Nimic. 

— Haide, ce a spus? 

— A întrebat dacă faci tot posibilul să-mi ţii de cald aici. Cody 
se întoarse, clătinând din cap a disperare, dar se gândi că 
fierbinţeala care îi revenea în obraji ar trebui să fie mai mult 
decât suficientă pentru a le ţine de cald amândurora. 

Se bucură că atenţia îi fu distrasă când observă o mișcare prin 
parbriz. 

— Hopa, hopa, spuse el. 

— Ce este? spuse Webley. El e? 

Cody continuă să privească. Văzu o femeie la bancomat. Avea 
poșeta în mână, dar larg deschisă. Un bărbat tânăr într-un 
trening negru se grăbea în spatele ei. 

Cody deschise geamul. 

— Fitzy, treci aici! 

Tânărul tresări. Veni spre mașină cu mâinile în buzunar. 

— Bun, domnule Cody. Ce mai faceţi? Se aplecă și se uită la 
pasager. Bun așa, iubire. 

Cody trebui să-și înghită zâmbetul. Ştia că lui Webley nu-i 
plăcea să i se spună „iubire”. 

— Ce mai faci, Fitzy? 

Fitzy ridică din umeri. 

— Nimic. 

— Nu părea să fie nimic. Mi s-a părut că ai căpătat un interes 
brusc faţă de femeia aceea de la bancomat. 

— A, ea! Nu, doar o supravegheam, știi ce vreau să zic? Îmi 
făceam datoria de bun cetățean. Nu cred că își dă seama că 
sunt anumiţi oameni pe aici care ar putea profita de o astfel de 
situaţie. Știi ce vreau să zic? 

— Sigur că da, Fitzy. Mă bucur să aud asta. O să te propun 
pentru premiile Mânaria Marii Britanii. Poţi să pleci. Ultimul lucru 
pe care mi-l doresc acum este să te fugăresc pe străzi. 

Fitzy nu se mișcă. 

— Ce se întâmplă aici, totuși? 

— Nimic care să te privească pe tine, spuse Cody. 


VP -11 


Fitzy zâmbi, arătând o gaură unde ar fi trebuit să fie unul 
dintre incisivi. 

— Aștepţi cale liberă să o duci pe doamna acolo? Arătă în 
spatele lui, spre magazinul de lenjerie. E în regulă, să știi. Sunt 
timpuri moderne. Nu trebuie să te simţi jenat, știi ce vreau să 
zic? 

Webley se aplecă spre geamul deschis al lui Cody. 

— Nu sunt doamna lui. Acum pleacă, înainte să te săltăm. 

Fitzy ridică mâinile în semn de predare. 

— Bine, iubire. Eram doar prietenos. 

Atunci începură rotiţele să se învârtă în mintea lui Fitzy. Se 
uită pe stradă spre cealaltă mașină fără însemne. 

— Ei sunt cu tine, nu? Ce se întâmplă? O să faceţi o razie la 
magazinul de chiloţi cu dantelă? 

— Ceva de genul ăsta, spuse Cody. Acum du-te și deranjează 
pe altcineva, Fitzy. Și nu intra în belele. 

Fitzy ridică din umeri și plecă. Ajuns lângă mașina lui 
Footlong, le făcu pasagerilor cu mâna. 

Cody închise geamul. 

— Dumnezeule, spuse Webley. Mi-ar prinde bine ceva de băut 
după asta. Vrei? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— E februarie. Nu beau în februarie. 

— Nu bei în nicio nenorocită de lună. Pun pariu că nu ai băut 
nimic nici de Crăciun. 

— Sunt sigur că ai băut tu suficient de mult pentru amândoi, 
răspunse el. 

Dar Webley avea dreptate: nu băuse de Crăciun. Își petrecuse 
Crăciunul singur, în apartamentul său. În timp ce toţi ceilalţi 
tranșau curcani, trăgeau cu artificii și se îmbătau, el mânca un 
curry încălzit la microunde și își îngrijea o gleznă scrântită la 
datorie. Nu îi spusese asta lui Webley, desigur. Îi spusese că și-a 
petrecut timpul cu părinţii și cu fosta logodnică, dar, în realitate, 
aceștia nu păruseră prea dornici să împartă spiritul sărbătorilor 
cu el. 

— Haide, spuse Webley. O să ne distrăm. 

— Nu, sunt obosit. Vreau doar să-mi întind picioarele. 


VP - 12 


— lisuse, Cody. Parcă ai fi bunica mea și chiar și ea mergea la 
tai chi și la bingo în fiecare săptămână. Ești sigur că nu ai 
nouăzeci și șase de ani de fapt? 

— Altă dată, Megs. Bine? 

Ea îi zâmbi. 

— Ce e? întrebă el. 

— Megs. Așa îmi spuneai mereu când eram împreună. 

— Scuze. 

— Nu. E drăguţ. 

Fierbinţeli din nou. Cody fu recunoscător când telefonul lui 
Webley se trezi din nou la viaţă. 

Webley răspunse la apel. Ascultă. Spuse: 

— Footlong iar. Crede că ar trebui să lăsăm totul baltă. Spune 
că... 

— A venit, spuse Cody. 

— Ce? 

Cody arătă cu degetul. 

— Intră acum. 

Privi cum un bărbat brunet băgă o cheie în ușa unui magazin, 
o deschise și dispăru înăuntru. 

Cody se dădu jos din mașină. 

— Pornim! spuse Webley la telefon. 

Cei patru detectivi se adunară pe trotuar, apoi se îndreptară 
în direcția magazinului. 

Cody deschise ușa. lnăuntru, bărbatul pe care îl așteptaseră 
se întoarse și îi privi pe nou-veniţi. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă bărbatul. 

Cody ascultă zgomotele care se auzeau din camera din spate. 
Inspiră mirosurile. 

Salivă de poftă. 

— Patru porții de pește cu cartofi, te rog. Poţi să faci pentru 
mine crusta extra-crocantă? 

x kx * 

Cody făcu uz de funcție și insistă să mănânce în mașina lui 
Footlong. Mâncarea era excelentă, compania chiar și mai bună, 
dar când reveni subiectul unei ieșiri la bere, Cody refuză. Se 
întoarse singur în apartamentul său. 

Locuia la ultimul etaj al unei clădiri în stil georgian de pe 
strada Rodney, deasupra unui cabinet stomatologic. Cabinetul 
era închis acum, iar Cody era singur în clădire. Ar fi putut să își 


VP - 13 


invite colegii aici. Ar fi putut sugera să cumpere niște alcool pe 
drum. Ar fi putut să pună niște muzică. 

Nu făcuse niciunul dintre aceste lucruri. 

In bucătărie puse ibricul pe foc, își goli buzunarele și își 
scoase jacheta și cravata. Când ceaiul fu gata, se așeză la bar. 

Se gândi la Webley. În ultimele săptămâni fuseseră câteva 
ocazii când ea sugerase să meargă să bea ceva. Uneori se 
întreba dacă ea avea vreun plan, dar apoi se temea că era prea 
arogant. Probabil că era doar prietenoasă. 

In plus, existau bariere. Erau prea multe lucruri în calea lor. 
Unul ar fi slujba. Cody și Webley trebuia să lucreze împreună, să 
se bazeze unul pe altul. 

Apoi mai erau partenerii. Bun, foștii parteneri. Cody nu credea 
că erau mari șanse ca fosta lui logodnică să îl primească înapoi, 
dar se aștepta ca Webley să se împace din nou cu iubitul ei. Se 
despărțiseră abia de Crăciun. Mai aveau timp să se împace. 

Și apoi, desigur, era cealaltă chestiune. Lucrul despre care nu 
putea să vorbească. 

Webley îl abordase puţin mai devreme. Evenimentul care îl 
determinase să renunţe la munca sub acoperire. Ştia cât de 
traumatizant fusese pentru el. Cum dusese la coșmaruri 
groaznice, halucinaţii și pierderea controlului. 

Ceea ce nu știa ea era că ei se întorseseră în viaţa lui. 

Clovnii. 

Îl contactaseră. Îi trimiseseră mesaje ciudate. 

Fuseseră chiar și aici, în apartamentul lui. 

De la Crăciun păstraseră tăcerea, dar știa că se vor întoarce. 
Și atunci când se va întâmpla asta, nu va fi frumos. 

Acesta era adevăratul motiv pentru care nu îi putea permite 
lui Webley sau oricui altcuiva să se apropie prea mult. 


3. 


_ Malcolm se uită la ceas. Mai avea de așteptat câteva minute. 
In curând se va face ora patru și atunci decisese să intre. 

Credea că patru dimineaţa era o oră bună. Atunci majoritatea 
oamenilor dorm adânc. Nimeni nu aude nimic. Și dacă da, se 
întorc pe partea cealaltă și adorm imediat la loc. 


VP - 14 


Totuși Harriet va fi trează. Va fi prea entuziasmată să doarmă. 
Va sta cocoțată la fereastra dormitorului, așteptându-l cu 
nerăbdare să se întoarcă. 

Se afla pe un drum pustiu. O intrare cu multă verdeață și 
duplexuri aproape de Otterspool Promenade. Nu prea erau 
șanse de trafic aici la această oră a dimineții. 

Malcolm mai parcase aici înainte, la diferite ore din zi. Se 
uitase la cine venea și cine pleca. Făcuse nenumărate fotografii 
și filmări. Ascultase localnicii vorbind în timp ce treceau pe 
lângă duba lui, nepăsători faţă de bărbatul care stătea în spate, 
dincolo de ferestrele fumurii. 

Da, își făcuse temele. Tone. Nu poţi grăbi lucrurile astea. Nu 
dacă vrei să meargă totul cum trebuie. 

Știa că sunt doar cei trei în această casă. Poppy și părinţii ei, 
Craig și Maria. Pe la ora opt, Craig va ieși din casă, se va urca în 
Mondeo și va pleca la serviciu. Maria și Poppy vor ieși câteva 
minute mai târziu și vor pleca în cealaltă mașină, un Polo roșu. 
Casa va fi goală mare parte din zi, până la ora patru, când Maria 
se va întoarce cu Poppy. 

Dar lui Malcolm nu-i era de folos o casă goală. Avea nevoie de 
ce se afla înăuntru. Avea nevoie de Poppy. 

Se gândise la alte opţiuni. De exemplu știa la ce școală 
mergea Poppy. Stătuse de mai multe ori în faţa școlii, căutând 
ocazii. 

Ar fi fost prea riscant. Maria sosea mereu la timp, înainte să 
sune clopotelul. Și profesorii stăteau cu cei mici la locul de 
joacă, dându-le drumul numai când apărea un părinte de partea 
cealaltă a porţilor. 

A încercat și să le urmărească la magazine. Maria nu-și scăpa 
niciodată fiica din ochi. În cea mai mare parte a timpului se 
țineau de mână. Ar fi fost imposibil s-o răpească pe Poppy în 
aceste circumstanțe. 

Așa că acesta era singurul mod în care putea s-o facă. Nu fără 
pericolele evidente, desigur, dar lui Harriet i le prezentase mai 
puţin amenințătoare. Nu ar trebui să-și facă griji despre astfel de 
lucruri. Nu e nevoie să-i înăbușe nerăbdarea. 

Nu era ca și cum avea multe opţiuni. Da, sunt mulți alţi copii 
care ar fi mult mai ușor de luat - era mereu uimit de cât de 
neatenţi și nepăsători erau unii părinţi -, dar niciunul dintre ei 


VP -15 


nu se potrivea rolului. Candidaţii precum Poppy nu apăreau prea 
des. Trebuia să fie ea și trebuia să fie acum. 

Era ora patru dimineaţa. 

Cobori din dubă, luând cu el geanta neagră sport care se afla 
pe locul pasagerului. Inchise ușa dubei cât de ușor putu, lăsând- 
o descuiată. Apoi merse spre casă, pe alee. 

Nu se opri, nu ezită. Cu cât petrecea mai puţin timp aici, cu 
atât mai bine. Merse direct spre poarta de lemn care închidea 
drumul spre partea din spate a proprietăţii. Poarta era închisă și 
zăvorâtă, dar pentru el era ușor să sară gardul. Poate că avea 
cincizeci de ani, dar se menținea într-o formă destul de bună. 

Inainte să continue, desfăcu zăvorul de la poartă, pentru ca 
evadarea să fie mai ușoară. Apoi așteptă și ascultă, ca să fie 
sigur că sosirea lui trecuse neobservată. 

Abia când fu mulţumit înaintă în grădină, stând lipit de pereţi 
ca să evite activarea senzorilor de lumină. Casa nu era nouă. 
Probabil de la sfârșitul anilor treizeci. Avea o seră, dar chiar și 
asta trebuie să fi fost adăugată cu cel puţin douăzeci de ani în 
urmă. Ceea ce era o veste bună pentru Malcolm. 

Malcolm era instalator. Acum nu profesa prea mult - doar câte 
o reparaţie ocazională de boiler, sau mutarea unui calorifer. 
Acum era un om de familie, cu angajamente. 

In tot acest timp învățase multe - nu doar în specialitatea lui, 
dar și în altele. Lucrase cu multe firme de construcţie și 
companii care montau geamuri duble și care apelaseră la 
serviciile lui. De-a lungul timpului acumulase ceva cunoștințe 
despre sisteme de securitate. Mai ales știa cum să treacă de ele. 

Malcolm puse geanta pe pământ și o deschise. Scoase 
dinăuntru primele instrumente de care avea nevoie: o țeavă 
scurtă de metal care se potrivea perfect peste broasca ieșită în 
afară a ușii de la seră. 

Peste câteva secunde scoase broasca. Dură încă un minut să 
bage o șurubelniţă în gaură și să retragă barele încuietorii. 

Și apoi intră. 

Se afla în casa altcuiva. Locul în care se simțeau cel mai în 
siguranţă. 

Și nu bănuiau nimic. 


VP - 16 


4. 


Poppy se trezi. 

Nu știa cât e ceasul. De fapt, ea nu prea știa să citească 
ceasul. Credea că ar trebui să înveţe în curând, pentru că de 
Crăciun primise un ceas Disney și nu-l folosise încă. Totuși nu 
credea că e timpul să se trezească. Părinţii ei se trezeau mereu 
primii și încă îi auzea sforăind în camera alăturată. 

Era foarte întuneric aici. Nu-i plăcea întunericul. Se temea că 
noaptea ies monștrii. Și șobolanii. Și hoţii. Chiar în Ajunul 
Crăciunului o speriase ideea unui străin care cotrobăia prin 
sufrageria lor, aducând cadouri sau nu. 

Se gândi să aprindă lumina. Dar pentru că nu avea o veioză 
pe noptieră, ar fi însemnat să se dea jos din pat și era prea frig 
pentru asta. Și prea înspăimântător. Și, în plus, dacă ar fi aprins 
lumina, probabil că nu ar mai fi putut adormi la loc. 

Așa că închise ochii și începu să se gândească la lucruri 
frumoase, așa cum o învățase mămica ei. 

Se gândi la prietenii ei de la școală. Se gândi la cât de mult au 
râs alaltăieri când unul dintre băieţi și-a rupt pantalonii. 

Era pe cale să aţipească... 

Dar se trezi imediat când auzi un zgomot. 

Cel puțin crezu că auzise un zgomot. 

Clipi des, dar nu văzu nimic. Ridică capul și privi în jos, de-a 
lungul patului, spre perete. Draperiile din camera ei nu erau 
foarte groase, așa că putea să vadă conturul ferestrei. Dar 
putea să distingă și o siluetă pe marginea ei și acum se întreba 
ce ar putea fi. Incercă din răsputeri, dar nu putu să vadă ce 
bloca lumina slabă. 

„Nu e nimic”, își spuse în sinea ei. „A fost mereu acolo. Dacă 
mă scol din pat și aprind lumina, o să văd că sunt doar jucării 
sau mobilă”. 

Dar, cu cât se uita mai mult la formă, cu atât mai mult credea 
că se mișcă. 

Nu foarte mult. Doar câţiva milimetri. La stânga și apoi la 
dreapta. De parcă... 

De parcă era cineva acolo, încercând să stea nemișcat ca o 
statuie, dar nu prea reușea. 


VP - 17 


Poppy se băgă sub plapumă. Îl căută cu mâinile pe Huggles, 
ursulețul ei de pluș, și îl trase spre ea, strângându-l la piept. 

„Eşti prostuţă”, își spuse în sinea ei. „Nu e nimeni acolo. Este 
doar o formă care nu se mișcă. Și dacă începi să strigi după 
mami și tati, se vor supăra foarte tare pe tine pentru că i-ai 
trezit”. 

Dar acum nu putea să doarmă. Nu până când nu știa sigur. Nu 
până când își putea dovedi că în camera ei nu se afla un 
monstru sau un hoț. 

„Dă-te jos din pat, acum”, își ordonă. „Du-te la întrerupător și 
aprinde lumina să vezi cât ești de prostuţă. Haide!” 

Dădu la o parte cuvertura. Se ridică. Se uită din nou spre 
fereastră. 

Și nu mai... văzu... 

Nimic. 

Nu mai era nicio formă acolo. Ceea ce ar fi fost o alinare 
ultima oară când se uitase după ea. Dar nu acum. Pentru că 
acum știa că forma se mutase. Sigur fusese acolo înainte și 
acum în mod sigur nu mai era. Deci se mișcase. Și simţi și un 
miros aici. Un miros străin. 

Deschise gura, gata să strige. 

Strigătul nu se auzi. Fu oprit de ceva care îi astupă gura și 
nasul. Se simţea ca o cârpă - rece și umedă. Și putea. Mirosul 
acela ciudat, dar foarte intens acum. Încercă din nou să strige, 
dar nu-i ieși decât un zgomot înăbușit. 

Ridică braţele. Lovi inutil pe cineva - sau ceva - mare și 
puternic în spatele ei. Dădu din picioare, dar se încurcă în 
cearșaf. Și în tot acest timp mirosul pătrunse în ea. li intră în 
creier și gândurile i se înceţoșară repede. Uită de ce se panicase 
și o cuprinse un calm ciudat. 

Întunericul și tăcerea deveniră totale. 

xxx 

Când se trezi din nou, își dădu seama imediat că se afla pe 
bancheta din spate a unui vehicul în mișcare. Auzi zgomotul 
motorului, simţi fiecare denivelare de pe drum. Avea mâinile și 
picioarele legate și mișcarea o arunca dintr-o parte în alta ca pe 
o jucărie și i se făcu greață. 

Și plânse. 

Totul era dincolo de puterea ei de înţelegere. Nu pricepea 
nimic. Știa doar că fusese luată din patul ei, de la părinţii ei, din 


VP-18 


casa ei. În mintea ei era doar frică - o groază copleșitoare faţă 
de situația în care se afla acum. 

încercă să strige după mămica ei, dar avea gura acoperită cu 
un fel de bandă lipicioasă. Încercă iar și iar să strige singurul 
cuvânt care i-ar fi adus alinare și confort. Mereu funcționase în 
trecut. Când cădea și se lovea, sau când era speriată, unul 
dintre părinţi întotdeauna venea la chemarea ei. 

Dar nu și de data asta. Nimeni nu venea să o liniștească. 

Cu fiecare minut care trecea, își dădea seama că se îndepărta 
din ce în ce mai mult de familia ei. Nu avea nici cea mai vagă 
idee cât timp fusese inconștientă. Ar putea fi oriunde acum. S-ar 
putea să nu-și mai revadă niciodată părinţii. 

Și ce se va întâmpla la finalul călătoriei sale? Cine a luat-o și 
ce vrea să facă cu ea? _ 

Întrebările fără răspuns îi sporiră panica. Îi era frig și tremura 
și simţea că îi vine rău de atâta plâns. Se rugă ca acest coșmar 
să se termine. 

Duba se opri cu un scârțâit de roţi. Auzi zgomotul unei frâne 
de mână trase. Motorul tăcu. O ușă se deschise și se închise. Se 
auziră pași îndepărtându-se de vehicul. 

Trecură câteva secunde. Poppy începu să se întrebe dacă nu 
cumva fusese abandonată. Lăsată să moară în duba îngheţată. 

Dar apoi se auziră pași apropiindu-se de ea. Mânerul ușii din 
spate a dubiţei se mișcă. Ușa se deschise și lumina slabă a 
stelelor și a lunii și a felinarelor îi inundă mica închisoare. Işi 
întoarse capul să se uite afară. O siluetă o privi înapoi. O femeie. 
Nu era mama ei. Mult mai bătrână decât mama ei. Dar blândă. 
Cel puţin asta era impresia pe care i-o lăsă. Femeia avea 
înfățișarea cuiva care își vede copilul pentru prima oară. O 
privire plină de... dragoste. 

Poppy voia s-o implore s-o ajute. Dacă i-ar fi scoasă banda de 
pe gură, ar implora cât de bine ar putea ea. l-ar promite femeii 
orice în schimbul întoarcerii ei acasă. l-ar promite să nu facă 
nicio prostie toată viaţa ei, dacă ar fi dusă în siguranţă în braţele 
părinţilor săi. 

Femeia zâmbea. Era un zâmbet cald, mângâietor. Întinse o 
mână și o mângâie pe Poppy pe păr. Mângăierea caldă era 
primul semnal de încurajare pe care îl primise Poppy și încercă 
să se agaţe de acel sentiment. 


VP -19 


— Atât de drăguță, șopti femeia. Atât de frumoasă. Sunt așa 
de fericită. 

Poppy se întrebă de ce era fericită femeia. Era oare ca lupul 
din povestea cu Scufița Roșie? Urma să înfulece masa care îi 
fusese adusă? 7 

Dar femeia părea mult prea drăguță pentru asta. li amintea 
lui Poppy de porcușorul de Guineea al prietenei sale. Mic și 
timid, cu ochi mici și strălucitori și obraji umflați. Mâna femeii 
trecu prin părul lui Poppy, pe frunte, peste ochi. 

— Linişteşte-te acum, spuse ea. Nu trebuie să-ți fie teamă. 
Eşti în siguranță aici. Vom avea grijă de tine. 

Palma îi era moale și caldă. Blocă toată lumina și Poppy se 
simţi brusc incredibil de obosită. Incepu să creadă că poate 
acești oameni nu voiau să-i facă rău. Oricare ar fi fost scopul lor, 
nu voiau să-i facă rău. 

Și apoi brusc simţi o înțepătură dureroasă în braţ și toate 
temerile îi ieșiră din nou la suprafaţă pentru câteva secunde 
înainte să se scufunde cu totul în întuneric. 


5, 


Maria detesta dimineţile reci și întunecate. Când pornea 
alarma, mereu părea prea devreme să se trezească. l-ar fi prins 
foarte bine încă o oră în pat. Se întoarse pe partea cealaltă, 
închise ochii și simţi chemarea viselor ei recente. 

Patul se mișcă în timp ce Craig se dădu jos. Aprinse veioza de 
pe noptieră fără niciun avertisment. Ea gemu. 

Craig o plesni peste șold. 

— Mișcă-te, soldat. Nu știi că e război? 

— Cu respect, colonele, spuse ea, poţi să mă pupi în fund. 

Craig râse sănătos. Părea mult prea vesel și degajat. | se 
părea nedrept ca el să arate atât de proaspăt în timp ce ea ar 
putea să se facă ghem și să intre în hibernare timp de o lună 
sau două. 

Poate că era o chestiune de vârstă, se gândi ea. Peste câteva 
zile o să facă treizeci de ani. Treizeci! Era deja antică. Lăsa în 
urmă încă un deceniu. Nu prea avea ce să sărbătorească. 


VP - 20 


Gemu din nou, dar cumva reuși să-și adune energia pentru a 
se da jos din pat. Avea atât de multe de făcut și atât de puțin 
timp. „Pentru Craig totul e bine”, își spuse. „Nu are nevoie decât 
să intre la duș două minute, să arunce pe el hainele pe care i le 
călcase, să înghită un castron de cereale și să plece. Eu, pe de 
altă parte, trebuie să pregătesc două femei - pe mine și pe 
Poppy - și asta durează mult mai mult timp”. 

Işi puse o pereche de papuci pufoși. Traversă camera și luă pe 
ea halatul aflat pe spătarul unui scaun. Auzi sunetul dușului 
pornit. 

Căscă și se târî pe holul răcoros. În ciuda încălzirii centrale, 
iarna casa nu părea niciodată suficient de călduroasă. 

Prima surpriză fu relativ blândă. 

Ușa lui Poppy era larg deschisă. Ea nu o lăsa niciodată atât de 
deschisă. Nici nu o închidea complet. Îi plăcea să o ţină 
întredeschisă câţiva centimetri. 

Curioasă, Maria se îndreptă spre camera lui Poppy. Era încă 
întuneric înăuntru, draperiile erau trase. Maria intră și aprinse 
lumina de la perete. Se aşteptă la un mormăit nemulțumit, dar 
nu se auzi nimic. 

— Poppy, dragă, e vremea să... 

Și apoi Maria văzu patul. 

Patul gol. Patul cu cuvertura pe podea și cearșaful mototolit. 
Patul în care nu se afla Poppy. 

Se simţea și un miros aici. Un miros necunoscut. Ceva ce se 
putea întâlni într-un spital. 

Huggles, ursuleţul de pluș, zăcea pe podea într-o poziţie 
ciudată, ca a unei victime în urma unui accident, cu ochii negri 
deschişi îndreptaţi spre Maria, condamnând-o, parcă, pentru că 
nu apăruse mai devreme. 

Maria se întoarse pe hol. 

— Poppy! strigă ea. 

Niciun răspuns. Se auzea doar cântatul fals al lui Craig în baie. 

Poate în celălalt dormitor. Poate că Poppy avusese o noapte 
agitată și avusese nevoie de o schimbare de peisaj care să o 
ajute să doarmă. Deschise ușa de la al treilea dormitor. Patul 
era neatins. Nimeni nu dormise aici noaptea trecută. 

Se întoarse pe hol și cobori scările. 

— Poppy! Poppy! 

Dușul se opri. 


VP -21 


— M-ai chemat? strigă Craig. 

Ea îl ignoră. Grăbi pasul până la baza scărilor, fără să 
primească vreun răspuns de la fiica ei. 

— POPPY! 

„În sufragerie. Poate că doarme pe canapea. A mai făcut asta 
când era bolnavă. 

Dar de ce nu m-a chemat? Dacă îi e rău, de ce nu a venit să 
mă trezească?” 

Nu e nici în sufragerie. 

— POPPY! 

Ajunse în bucătărie. „Dar de ce ar fi în bucătărie și nu ar 
răspunde când o strig?” 

Însă nici acolo nu era nimeni. Unde este? Unde ar putea să se 
ascundă? De ce nu răspunde? 

Prin bucătărie. În sera cu scaunele de răchită goale și 
canapeaua de două locuri neocupată și... 

Ușa deschisă. 

Mariei îi sări inima din piept. Era ceva în neregulă. Ușa aceea 
era încuiată noaptea. Cheia era mereu scoasă din broască și 
pusă sus pe un dulap. Poppy nu ar fi putut să ajungă la cheia 
aceea. Nu ar fi putut deschide ușa. Ce naiba se întâmplă aici? 

leși afară, în dimineaţa ceţoasă. Copacii goi arătau scheletici 
și ameninţători. Nici măcar păsările nu păreau dornice să cânte. 

— Poppy! Poppy! 

Singurul răspuns veni de la câinele unui vecin. Maria se 
întoarse și se uită înapoi spre casă. „Mi-a scăpat ceva?” se 
întrebă ea. „Exagerez sau este la fel de rău pe cât pare? Este 
acesta începutul unui coșmar?” 

Deodată văzu gaura din ușă, unde ar fi trebuit să fie broasca. 

— O, Dumnezeule! O, Dumnezeule! 

Știu. Cineva intrase în casă. Cineva intrase cu forţa și... și... 

Ocoli casa. Văzu poarta de lemn - poarta care avea mereu 
zăvorul tras noaptea - și care acum era larg deschisă. 

— POPPY! 

Chemările ei se transformară acum în ţipete - țipete frenetice, 
panicate. „Un cuvânt”, gândi. „Un singur cuvânt, sau chiar un 
strigăt de durere. Orice ar fi suficient. Orice care mi-ar spune că 
ești încă aici, cu mine. 

Dacă e aici, pot s-o fac bine. Dar dacă nu este...” 


VP - 22 


Maria traversă grădina din faţă. leși afară, în stradă. Acum 
plângea. Își strânse părul, neștiind ce să facă. Nu te poţi pregăti 
pentru asta. Nu ai cum să fii pregătită pentru situaţia în care 
copilul tău... 

A fost răpit. 

„Aşa este. Asta s-a întâmplat aici. Frumoasa mea Poppy a fost 
răpită”. 

O voce se auzi din spatele ei. Craig, care alerga pe alee. Nu 
înţelegea ce-i spune. Nu își dădea seama de privirile vecinilor 
care apăreau în pragurile ușilor, alertaţi de strigătele ei 
disperate. Toate astea erau irelevante acum. Nu conta decât o 
singură persoană. 

Și aceasta dispăruse. 


6. 


Daisy se trezi la zgomotele zăvoarelor trase de la uşa 
dormitorului său. Se ridică și își frecă ochii de somn. 

Aprinseră lumina când intrară. Mai întâi Harriet, radiind de 
fericire. În spatele ei, Malcolm, ducând în braţe un copil. 

Copilul părea mort. Un copil adormit s-ar fi trezit de la 
zdruncinături, dar acesta era ca o păpușă din cârpe. Braţele și 
picioarele îi atârnau și se legănau. Avea ochii închiși, dar gura 
era larg deschisă. Era greu să-și dea seama dacă respira. 

Daisy se întrebă dacă și ea arătase așa când fusese adusă 
aici. Uneori își dorea să nu se fi trezit niciodată din acea stare 
profundă de inconștiență. 

— Bună, Daisy, spuse Harriet. Uite ce ţi-am adus. Ti-am spus, 
nu? Mereu ne ţinem de promisiuni. 

Malcolm se aplecă puţin, pentru ca Daisy să privească mai 
bine fata. Părea atât de fragilă, cu atât de puţină esenţă. 

— Doarme? întrebă Daisy. 

— Da, spuse Harriet. Un somn foarte special. Se va trezi în 
curând, totuși. Ne-am gândit că poate ai vrea s-o supraveghezi 
pentru noi. Poţi să ne dai de știre când se trezește. Ești de acord 
cu asta? 


VP - 23 


Daisy se simţi nesigură. Nu mai avusese grijă de un alt copil 
până acum, mai ales de unul care părea aproape mort, ca 
acesta. Dar știa că nu era bine să fie negativă. 

— Bine, spuse ea. 

— Dă-mi voie s-o pun pe patul tău, spuse Malcolm. 

Daisy se dădu jos din pat și se duse la căpătâi, uitându-se 
cum fata era așezată ușor pe saltea, cu capul pe pernă. 

Harriet trecu în fața soțului său și se aplecă să o sărute pe 
nou-venită pe frunte. 

— Ne vedem în curând, Poppy, spuse ea. 

Cei doi se întoarseră spre Daisy. 

— Avem încredere în tine că vei avea grijă de noua ta soră, 
spuse Harriet. Așa vei face, nu? 

Daisy dădu din cap. 

— Da. 

— Ne spui când se trezește, bine? 

Încuviinţă din nou. 

— Bine, atunci. 

leșiră din cameră, cu ochii aţintiţi spre Poppy. Harriet făcu 
ușor cu mâna spre pat înainte să închidă ușa. 

Și apoi zăvoarele fură trase la loc și copiii rămaseră singuri. 

Daisy rămase pe loc, holbându-se la silueta încremenită a 
fetiţei de șase ani. Părea micuță, dar probabil Daisy nu fusese 
cu mult mai mare când o aduseseră aici. 

Făcu un pas înainte, apoi altul. „O soră”, se gândi. „Seamănă 
puţin cu mine. Probabil e ca și cum m-aș uita la o fotografie cu 
mine de acum trei ani”. 

Gândul îi săgetă ochii. Trei ani fără părinţii ei, fără familie, 
fără prieteni. Trei ani fără să fi văzut o singură rază de soare. 

Își ridică un braţ și se uită la cât de palidă îi era carnea. Apoi 
se aplecă și îl puse lângă al lui Poppy. Diferenţa era uimitoare. 
În comparaţie, se simţea ca o fantomă. 

Pe încheieturile fetei erau semne: urme roz unde fusese 
strânsă de frânghie. Pe Daisy o săgetă încă o amintire cu 
semnele ei de când fusese legată în mod asemănător. 

Mâna ei o atinse ușor pe Poppy. Se retrase când simţi cât de 
rece era. Daisy se sui la loc în pat. Trase cuvertura peste 
amândouă, apoi se cuibări lângă Poppy. 

— Te rog, nu muri, șopti ea. Te rog, nu muri. 


VP - 24 


7. 


O inspiraţie lungă și tremurătoare. Apoi un geamăt care se 
transformă într-un strigăt de uimire și teamă. 

Daisy încercă s-o ţină pe Poppy aproape, s-o aline, dar copila 
se retrase și se ridică. Scană camera necunoscută, apoi își privi 
colega de pat. 

— Cine ești? întrebă Poppy. 

— Mă numesc Daisy, spuse ea. Nu știu cum să răspundă 
altfel. Nu părea în regulă să îi spună că era noua ei soră. Nu se 
cunoșteau suficient de bine. 

— Unde e mămica mea? 

— Eu... nu știu. Nu știu de unde ai venit. 

— Vreau la mămica mea. 

— Știu, dar... O să am grijă de tine, promit. 

Dădu să o îmbrăţișeze, dar Poppy se desprinse dezgustată. 

— Nu te vreau pe tine. Nu-mi place de tine. Vreau să merg 
acasă. 

Se dădu jos din pat. 

— Mami! strigă ea. Mami! 

Daisy se duse după ea și o apucă de braţe. 

— Taci, Poppy, spuse ea. Nu striga. Nu le place când strigi. 

Dar Poppy nu inu cont de sfaturi. 

— Mami! Tati! Unde sunteţi? 

Se smulse din strânsoarea lui Daisy. Se îndreptă spre ușă. 
Trase de clanţă, fără niciun rezultat. 

— Dă-mi drumul! Nu vreau să fiu aici. Vreau acasă. 

Daisy simţi cum îi creștea tensiunea. Credea că va fi mai ușor 
de atât. Crezuse că Poppy ar ascultă-o pe colega ei de cameră 
mai mare și mai înţeleaptă. Dar se părea că Poppy era 
încăpăţânată. Avea o independenţă care putea atrage pericolul. 

— Poppy, te rog. Trebuie să încetezi. Sunt reguli aici. Trebuie 
să ne supunem regulilor. 

— Vreau acasă! 

Incepu să lovească ușa cu picioarele goale. Inima lui Daisy 
tresări cu fiecare lovitură. Alergă, o cuprinse pe Poppy cu 
braţele și o târî la o parte. Poppy răspunse cu și mai multe 
lovituri, de data asta în tibiile lui Daisy. Incepu să alerge prin 
cameră ca o tornadă devastatoare. Dărâmă scaunele, aruncă 


VP -25 


temele lui Daisy pe podea, trase cărţile de pe rafturi, smulse 
acoperișul de pe o casă Lego. 

— Poppy! Nu! Te rog. 

Și apoi Daisy auzi pașii care urcau scările. Se îndreptă spre 
ușă și apoi înapoi spre Poppy și își dădu seama cât de limpede 
era întipărită frica pe chipul ei. Văzu cât de ușor o citi Poppy, cât 
de brusc abandonă traseul distrugerii. 

Zăvoarele se traseră și ușa se deschise. Harriet și Malcolm 
intrară într-o tăcere solemnă, tulburătoare. Mai întâi o fixară cu 
privirile pe Daisy și forța acestora o împinse înapoi în colțul 
camerei. 

— Am crezut că o să ne anunţi când se trezește, spuse 
Malcolm. Vocea lui era calmă, liniștită, dar Daisy știa bine că era 
o ameninţare mascată. 

Privi spre butonul de pe perete, prin intermediul căruia își 
chema îngrijitorii. 

— Eu... Aveam de gând. Îmi pare rău. Poppy era... era foarte 
supărată. Încercam s-o ajut. _ 

Toate capetele se întoarseră spre Poppy. In ochii ei se citea 
sfidarea. Respira sacadat de furie și din cauza efortului. 

— Așa e, Poppy? întrebă Malcolm. Erai supărată? De ce? 

— Pleacă, spuse Poppy. Nu te vreau. Vreau la mămica și la 
tăticul meu. Vreau acasă. 

Malcolm îi zâmbi. 

— Nu fi așa. E drăguţ aici. Te vei obişnui și o să-ţi placă. 
Poppy se uită la dreapta, văzu trei păpuși aliniate pe o 
bibliotecă. Le mătură pe podea. 

— E de rahat aici. De rahat, de rahat, de rahat. 

Daisy văzu cum fiecare înjurătură o lovi pe Harriet cu forța 
unui pumn. 

Harriet nu suporta înjurăturile. Se întoarse spre soțul său. 

— Tati, sper că nu o să-i permiţi fiicei noastre să ne vorbească 
așa. 

— Nu sunt fiica voastră, spuse Poppy. Și o să spun ce vreau. 
M-aţi furat. O să-i spun tatei, și el o să te pocnească. 

Harriet se uită în continuare fix la Malcolm, îndemnându-l să- 
și exercite autoritatea. 

— Ei bine? spuse ea. 


VP - 26 


Daisy simţea cum adulţii deveneau din ce în ce mai agitaţi. 
Malcolm își strângea spasmodic pumnii. Venele începuseră să i 
se umfle pe antebraţe și la tâmple. În curând va ceda. 

Făcu un singur pas spre Poppy. Ea făcu un pas înapoi, 
menţinând distanţa dintre ei. 

— Pleacă, spuse ea. 

Malcolm ridică un deget. 

— Poppy, trebuie să începi să te porţi frumos. Ar trebui să ne 
fii recunoscătoare. Te-am adus aici ca să avem grijă de tine. 

— Duceţi-vă dracului! strigă ea. 

Harriet își astupă urechile cu mâinile, ceea ce o încuraja pe 
Poppy să înjure și mai tare. 

— Du-te dracului, du-te dracului, du-te dracului. Târfa 
dracului. Nenorocitul naibii. 

— Oprește-o, tati, spuse Harriet. Oprește-o! 

— Da, spuse Malcolm buimac. Da. 

Cu spatele la perete, Poppy începu să ţipe cât putu de tare. 
Malcolm privea undeva la dreapta lui și lui Daisy i se păru că în 
ochii lui licărea teama. Ştia că pereţii camerei fuseseră izolaţi 
fonic, dar poate că nu perfect. Poate că ţipătul ascuţit al unui 
copil mic putea ajunge până la vecini sau în lumea exterioară. 

— Vino aici, te rog, Poppy. 

Dar Poppy începu să alerge din nou. Se îndreptă spre ușă, dar 
Harriet îi blocă drumul. Alergă înapoi în mijlocul camerei, 
încercând să evite braţele întinse ale lui Malcolm... 

Însă o prinse. 

Malcolm o apucă de încheietură și o trase spre el. Ea începu 
din nou să ţipe, dar Malcolm îi puse cealaltă mână la gură. Se 
smuci din strânsoarea lui puternică, însă strigătele îi fură 
înăbușite. 

Malcolm își fixă privirea pe peretele opus, cu ochi sticloși. 

Când vorbi, vocea îi era plată, fără emoție. 

— Vezi tu, Poppy, aici sunt reguli. Nu suntem părinţi duri. 
Suntem aici să te ajutăm. Vrem să te iubim. Dar și tu trebuie să 
ne ajuţi la rândul tău. Trebuie să faci ce ţi se spune. 

Privirea lui Daisy se mută de la Malcolm, aflat în transa lui 
aproape hipnotică, în jos spre Poppy. Palma uriașă a lui Malcolm 
îi acoperea și gura, și nasul. Ea se lupta acum, nu să-l sfideze, ci 
ca să respire. 


VP - 27 


Din stânga lui Daisy, Harriet ieși din cameră în tăcere, 
închizând ușor ușa în urma ei. Știa cât de autoritar putea fi soțul 
ei. 

Nu trebuia să fie martoră la asta. 

— Copilul nepedepsit ajunge nepricopsit, așa spune zicala. Ştii 
ce înseamnă asta, tânără Poppy? Înseamnă că a lăsa copiii să 
facă ce vor nu e bine pentru ei. Și trebuie să facem ce e bine 
pentru tine, înţelegi? Acum o să te doară, în aceste prime zile, 
dar în curând vei ajunge la vorba noastră. În curând te vei 
obișnui cu modul nostru de gândire. Și într-o zi vei vedea câtă 
dreptate am avut. 

Își continuă monologul, aparent fără să bage de seamă că 
Poppy se înmuiase rapid în brațele lui. Agitaţia ei devenise doar 
o fluturare inutilă a unor membre moi. Ochii își pierdeau 
concentrarea și coordonarea. i 

Daisy îl mai văzuse pe Malcolm așa. In mare măsură se purta 
ca o fiinţă umană normală. În felul său putea să fie generos și de 
ajutor, deși cumva fără umor. Dar, în momente stresante, părea 
că trupul său era preluat de altă forţă. Devenea lăcașul unei 
entităţi care nu mai respecta limitele a ceea ce era acceptabil. 
În acele momente, linia dintre pedeapsă și violenţă extremă 
devenea neclară. 

Daisy știa exact de ce este în stare Malcolm în astfel de 
momente. 

— Da, o să vezi, spuse Malcolm. Intr-o zi sau două o să ne 
înţelegem cu toţii perfect. Te vei întreba de ce te-ai agitat atât. 
Mama ta și cu mine suntem oameni drăguți. Vrem numai ce este 
mai bine pentru tine. Doar binele. O să vezi. 

Dar Poppy nu vedea nimic. Leșinase. Faţa ei căpătase o 
nuanță alarmantă de albastru. Trupul îi devenise moale ca o 
cârpă udă. 

Picioarele lui Daisy se mișcară înainte să gândească. 
Nepăsătoare în fața pericolului ce o pândea, alergă prin cameră 
spre Malcolm, care ţinea copila într-o îmbrăţișare strânsă care 
părea să o fi lăsat fără suflare. 

Daisy atinse ușor cu degetele dosul palmei lui Malcolm. 

— Tati, spuse ea, dă-mi-o mie acum. 

Malcolm flutură din pleoape. Privi încet spre Daisy. 

— Ce? 


VP - 28 


— S-a liniștit acum. Las-o cu mine. O să-i explic eu regulile. N- 
o să mai facă prostii. Promit. 

Malcolm se uită la copila din braţele lui de parcă abia acum își 
dăduse seama ce făcuse. Desfăcu strânsoarea, iar Poppy căzu 
pe podea. Își ridică braţele deasupra capului, de parcă încerca 
să le ţină cât mai departe posibil de copil. O expresie de durere 
îi contorsionă fața. 

— Da, spuse el. Vorbește cu ea. Nu vom tolera un asemenea 
comportament în casa asta. Știi asta, nu-i așa, Daisy? Explică-i. 

Daisy se lăsă pe covor. Puse o mână pe faţa lui Poppy și 
începu s-o mângâie. Credea că era prea târziu și voia să plângă, 
dar își reţinu lacrimile. În cameră fusese suficientă emoție. Nu 
voia să-l împingă pe Malcolm dincolo de limita pe care tocmai o 
atinsese. 

— Da, tati, așa voi face. O s-o fac să înțeleagă. Nu-ţi face griji. 

Încă ameţit, Malcolm lăsă braţele în jos și începu să meargă 
cu spatele spre ușă. 

— Cheamă-ne, spuse el. Când e mai bine și puţin mai calmă, 
apasă butonul. Bine? 

— Da, spuse Daisy, dar îi fu greu să rostească cuvântul. Vocea 
i se sparse. Masca i se sparse. Vru cu disperare să plângă, să 
tipe, să-i ordone monstrului să iasă din camera ei, din viaţa ei. 

Continuă să se holbeze la Malcolm, respirând spasmodic, cu 
ochii plini de lacrimi. Păru să dureze o veșnicie până când el ieși 
din cameră. 

Abia când auzi zăvoarele trase la loc își permise să plângă, în 
tăcere, desigur. Se aplecă aproape de Poppy, lăsând lacrimile 
calde să cadă pe pielea albăstruie a fetei. Se gândi la o poveste 
cu zâne pe care o citise odată, în care o singură lacrimă era 
suficient să aducă la viaţă o prinţesă. 

Se rugă să se întâmple la fel și acum. 


8. 


Lui Cody nu-i plăceau copiii. 

În cazurile sale, adică. În general, copiii sunt minunati. 

Dar nu și în cazurile lui. Nu atunci când erau victime. Aici ar fi 
trebuit trasă o linie. Adulții, cu toată înţelepciunea și înțelegerea 


VP - 29 


lor, puteau să se snopească unii pe alţii în bătaie dacă voiau. 
Dar să-i ţină pe copii departe de asta. Să-i lase să se bucure de 
viață câţiva ani. Să-i lase să creadă că lumea este un loc pașnic 
și frumos, măcar pentru scurtă vreme. 

Avea un sentiment neplăcut în privinţa acestui caz. Ştia că și 
Webley, care stătea acum lângă el, simţea la fel. Că nu se va 
termina cu bine. 

Desigur că nu o să le spună asta și celor doi soţi care îi 
invitaseră în casa lor. Nu direct, oricum. Dar nici nu va simula un 
optimism nefondat. Nu îi va lăsa să-și facă speranţe, știind prea 
bine că cel mai probabil vor fi strivite din nou. 

Era o casă frumoasă. Foarte ordonată și curată. Parchet și 
mobilă modernă. Flori proaspăt tăiate în vaze de sticlă. 

Părea de neconceput că un demon vizitase acest loc. Lui Cody 
i se părea că ar fi trebuit să existe urme lăsate de un asemenea 
vizitator diavolesc. Un miros urât, poate, sau urme de gheare pe 
tapet. Un răpitor de copii nu ar trebui să poată să intre și să iasă 
nestingherit fără să lase o urmă clară din lumea cealaltă. 

Se așezară în sufragerie. Craig și Maria Devlin se sprijiniră 
unul de altul într-un capăt al canapelei, fiecare având nevoie de 
alinare din partea celuilalt. 

Prin fereastra mare, Cody văzu un poliţist în uniformă, cu 
mapa în mână. Deja băteau la ușă, vorbind cu vecinii. 

„Un singur martor”, se gândi Cody. Numai de asta aveau 
nevoie. O singură întrezărire a răpitorului, sau un vehicul. Ceva 
de la care să pornească. Dar avea sentimentul că azi norocul nu 
va fi de partea lor. 

Începu ușor, parcurgând împreună cu cei doi evenimentele 
dimineţii. Lucruri despre care polițiștii în uniformă i-au întrebat 
deja, dar trebuiau confirmate. Când au observat că Poppy 
lipsește? Unde au căutat-o? Au auzit ceva în timpul nopţii? Au 
observat vreun străin sau o activitate neobișnuită pe stradă în 
ultimele zile? 

Întrebările erau standard, dar aceasta nu era o răpire ca 
oricare alta, iar el va trebui să aducă în discuţie acest lucru. 

— O să vi se pară o întrebare ciudată, spuse el, și s-ar putea 
să nu doriţi să răspundetți, dar există cineva cunoscut - absolut 
oricine - care credeți că ar fi vrut s-o ia pe Poppy? 

Confuzia care se citea pe chipurile lor nu era surprinzătoare. 

— Poftim? spuse Maria. Cum adică, cineva pe care îl știm? 


VP - 30 


Cody se uită la caietul din mână, gândindu-se cum să 
reformuleze întrebarea. 

— Voi fi sincer cu voi, acest caz este destul de neobișnuit. 
Majoritatea răpirilor de copii sunt opera unor oportuniști. Văd un 
copil lăsat singur în fața unui magazin, sau într-un parc, sau 
care se întoarce singur de la școală și acţionează din impuls. Dar 
aici... e aproape ca și când aţi fost ţintiţi. 

Confuzia se transformă în șoc. 

— Ţintiţi? spuse Craig. Nu cred... Adică cineva a dorit-o în 
mod special pe Poppy? 

— S-ar putea să mă înșel, dar deocamdată așa pare. Cineva a 
făcut mari eforturi și și-a asumat multe riscuri ca să pătrundă în 
casa voastră în toiul nopţii. Stricarea încuietorii ar fi creat ceva 
zgomot. Intrusul ar fi putut să trezească pe cineva - pe voi doi, 
pe Poppy, un vecin - și totuși a mers mai departe. Ca și când nu 
oricare copil ar fi fost bun, de parcă trebuia să fie Poppy. De 
aceea mă întreb dacă este cineva care o știe pe Poppy, deci 
cineva cunoscut. 

Maria dădu din cap cu hotărâre. 

— N-am întâlnit niciodată pe nimeni de genul acesta. Adică, 
aș ști, nu? Ar trebui să fii dement să pătrunzi cu forța într-o casă 
și să furi un copil. Niciun om normal nu ar face asta. 

Cody se uită la soţul ei. 

— Domnule Devlin? 

Craig păru aproape surprins că trebuia să răspundă. 

— Nu. Sigur că nu. Este o întrebare ridicolă. Maria are 
dreptate. Nimeni nu este perfect - vreau să spun că toţi am 
făcut lucruri de care ne este rușine, nu? Dar să răpești un 
copil... Adică, asta deja e cu câteva niveluri mai sus, nu? Deja 
vorbim despre psihopați. 

Păru să-și dea seama ce spusese - că iubita lui fiică s-ar putea 
afla acum în ghearele unui maniac sadic - și o luă de mână pe 
Maria. 

— Bun, spuse Cody. Poate nu un prieten, atunci, dar un 
străin? Cineva care s-ar fi putut afla recent în casa voastră? Un 
muncitor, poate? Un agent imobiliar? Un grădinar sau un 
spălător de geamuri? Un decorator? Cineva care ar fi putut 
petrece puţin timp în compania lui Poppy? 

Craig clătină din cap. Păru uimit și puţin înspăimântat. 

Cody continuă interogatoriul: 


VP - 31 


— Dar oameni cu care v-aţi certat? Există cineva care ar avea 
vreun motiv să vă urască? Cineva pe care l-aţi supărat în trecut, 
chiar dacă fără intenţie? 

Perechea se cufundă într-o tăcere sumbră. Cody simţi că îi 
obosește. 

— Bun, uite, spuse el. Îmi dau seama că vă dau mult de 
gândit. Nu trebuie să faceţi asta acum. Nu vă grăbiţi. După ce 
plecăm, încercaţi să vă aduceţi aminte de toţi oamenii care s-ar 
fi putut afla în casa voastră, sau care ar fi putut s-o vadă pe 
Poppy și care au aflat unde locuiţi. Oricine ar vrea să se răzbune 
pe voi pentru orice motiv. Faceţi o listă pentru noi. Puteţi face 
asta? Și nu fiți precauţi. Dacă nu sunteţi sută la sută siguri în 
privinţa unei persoane, puneţi-o pe listă. Este mai bine să 
verificăm pe cineva decât să nu-l punem deloc pe listă. E în 
regulă? 

Cei doi se uitară unul la celălalt, apoi la Cody. 

— Da, spuse Maria. Dar este un gând oribil. Adică, cineva care 
a venit în casa noastră, cineva care a stat exact unde staţi voi, 
ar fi putut avea astfel de gânduri cu Poppy. Și apoi faptul că s-a 
întors și... și... 

Femeia își pierdu controlul. Se șterse la ochi cu un șerveţel și 
începu să plângă încet. Craig o mângâie pe spate. 

— Cu ce altceva vă putem ajuta? întrebă el. Trebuie s-o 
găsim. 

— Știu, spuse Cody. Vom face tot ce putem, vă promit. Arătă 
spre fereastră. Chiar acum vorbim cu toţi vecinii voștri să vedem 
dacă au auzit sau au văzut ceva noaptea trecută și dacă au 
observat străini în zonă. Aveţi unde să mergeţi pentru câteva 
ore? 

— De ce? 

— Vrem să aducem o echipă de criminaliști care să verifice 
casa. S-ar putea ca intrusul să fi lăsat indicii cu privire la 
identitatea sa. Știu că ați umblat prin toată casa, dar cu cât staţi 
mai mult aici, cu atât cresc șansele să contaminaţi dovezi 
esenţiale. Sunteţi de acord cu asta? 

Maria își trase nasul și ridică privirea spre soțul ei. 

— Putem să mergem la mama, spuse ea. 

Se întoarse spre Cody. 

— E aproape, în Grassendale. 


VP - 32 


— Grozav. Ne vom mișca cât de repede putem, dar trebuie să 
fim minuţioși. Vă puteți întoarce imediat ce terminăm. 

— Trebuie să o caut, spuse Craig. Nu pot să stau degeaba. 
Trebuie să o caut, chiar dacă nu fac decât să merg cu mașina. 

— Înţeleg ce simţiţi, spuse Cody. Dar ar fi mult mai bine dacă 
momentan lăsați căutările în seama noastră. Unul dintre 
lucrurile pe care le vom face este să organizăm o conferinţă ca 
să alertăm presa locală. Vom aduce și unitatea canină ca să 
vedem dacă găsim vreo urmă. Vom avea nevoie de un obiect cu 
mirosul fiicei voastre. Cearșafurile, poate, sau o jucărie pe care 
o ţinea mereu aproape de ea. 

Maria se uită spre masă. Pe ea se afla un ursulet de pluș. 

— Este al ei? întrebă Cody. 

Maria încuviinţă. Se ridică și traversă camera, apoi aduse 
ursulețul. Înainte să i-l dea lui Cody, își lipi faţa de el și respiră 
adânc. 

Cody își dădu seama atunci că jucăria se afla în cameră 
pentru că Maria o ţinuse cu ea, aproape, de parcă ar fi fost fiica 
ei. 

— Acesta este Huggles, spuse ea. Mereu îl ţinea cu ea când 
era acasă. Dormea cu el în fiecare noapte. Îi va simţi lipsa. 

— Înţeleg. 

Îi întinse ursul lui Cody. El îl luă, însă Maria nu-i dădu drumul 
imediat. Îl privi pe Cody direct în ochi. 

— Eu vreau să fiu cea care i-l dă înapoi lui Poppy. Vreau să fiu 
acolo când i se luminează privirea la vederea lui. Promite-mi că 
vei face tot ce-ţi stă în puteri ca acest lucru să se întâmple. 

— Promit, spuse el. Dar era doar o promisiune să facă tot ce-i 
stătea în puteri. Nu era o promisiune să o aducă înapoi pe 
Poppy. Deja detesta momentul în care era posibil să trebuiască 
le spună acestor părinţi iubitori că singura lor fiică nu se va mai 
întoarce niciodată acasă. 

Maria îi încredinţă ursul lui Cody, apoi își reluă locul de pe 
canapea. 

— Nu înțeleg, spuse Craig. De ce ar face cineva așa ceva? Ce 
motiv ar putea avea să ne-o ia pe Poppy? Nu suntem bogaţi, așa 
că... în timp ce vorbea, se uită la Cody cu o sclipire de optimism 
în ochi. Crezi că asta e? Crezi că vor să plătim ca să ne-o dea 
înapoi? Pentru că voi face asta. Voi face cumva rost de bani. 
Dacă este o solicitare de răscumpărare... 


VP - 33 


— Nu cred că despre asta este vorba, spuse Cody. Cum ai 
spus și tu, nu sunteți bogați. Și, să fiu sincer, cred că ar fi luat 
deja legătura cu voi dacă despre asta era vorba. V-ar fi avertizat 
să nu implicaţi poliţia. 

Văzu cum sclipirea din ochii lui Craig se stinse și îl duru că el 
trebuise să facă asta. 

— Atunci de ce? De ce ar lua-o? 

Cody clătină din cap. 

— N-am idee. 

Ceea ce nu putea să spună era bănuiala că era opera cuiva nu 
tocmai raţional. Cineva dispus să facă astfel de eforturi pentru a 
răpi un anume copil, să-și pună în joc libertatea pentru a atinge 
acel obiectiv, trebuie că fusese condus mai mult de dorinţă 
decât de rațiune. Și acest lucru făcea ca răpitorul să fie foarte 
periculos. 

Nu vru să se gândească la ce ar putea însemna asta pentru 
biata Poppy. 

Și ceea ce, de asemenea, nu putea să spună era că deja avea 
câţiva suspecți în minte. 

Se uita la ei chiar acum. 

Nu voia să creadă asta, desigur. În orice adunare publică ar fi 
fost linșat pentru că luase în considerare această opţiune. Acești 
oameni sunt victime, i s-ar fi spus. N-ai niciun pic de simpatie, n- 
ai rușine? 

Dar Cody era detectiv mai ales și foarte bine antrenat. 
Primele reguli ale muncii de detectiv i se întipăriseră în minte: 
nu accepta nimic, nu crede pe nimeni, pune totul sub semnul 
întrebării. 

Așa că, pe cât de mult era determinat să nege asta, mai era 
ceva care îl făcea să-i bănuiască pe cei doi. Nu știa cât din 
povestea lor să creadă, cât din supărarea lor era autentică. Mai 
fusese păcălit de astfel de manifestări emoţionale și înainte, și 
fără îndoială că va mai fi. Se uită la cei doi Devlin, care plângeau 
și se agitau, și se ura că nu avea încredere în ei. Dar asta 
devenise el. Ceea ce îi mai alina conștiința era faptul că s-ar 
putea să fie singurul lucru care o putea salva pe Poppy. 

— Mai am o întrebare, spuse Maria. Dar nu sunt sigură că 
vreau răspunsul. 

Cody avu senzația că știa ce urmează, dar aşteptă. 


VP - 34 


— Care sunt șansele? spuse ea. Când un copil este luat astfel, 
care sunt șansele să fie găsit? 

Răspunsul lui Cody nu veni imediat, chiar dacă își dădu seama 
că cei doi vor lua tăcerea lui drept un răspuns negativ. Dar nu 
exista un răspuns simplu. 

Răspunsul lui ar fi putut câștiga premiul cel mare pentru 
evitarea subiectului. 

— Ideea este că nu am mai văzut niciun caz ca acesta. Și din 
această cauză nu știu cu ce avem de-a face. Nu înțeleg motivul. 
Trebuie să sperăm că aceste circumstanţe extraordinare duc la 
concluzia că toate statisticile privind răpirile de copii sunt 
irelevante. 

— Ceea ce înseamnă că statisticile obișnuite nu dau prea 
multe speranţe, spuse Maria. 

„M-ai prins, se gândi Cody. Ai văzut direct prin mine”. 

Nu spuse nimic și văzu din nou cum tăcerea lui îi răpune. 


9. 


Scor triplat. 

Prima săgeată a lui Malcolm se înfipse în fibrele roșii cu un 
sunet satisfăcător. Se duse câţiva centimetri la dreapta liniei de 
aruncare, ţinti și aruncă a doua săgeată. Se înfipse în același 
loc, lovindu-se de cadrul de metal pe care îl străpunse. Își 
schimbă poziţia și ţinti. 

Știu că se va duce în jos imediat ce-i dădu drumul. Simţi o 
lovitură perfectă. Nu avea nevoie să-i spună nimeni că va nimeri 
pe negru la câţiva milimetri. 

Nu era la fel de bun ca pe vremuri. Nicio șansă să crească 
numărul trofeelor care străluceau pe raftul de sus al bibliotecii. 
Oricum, nu conta. Acum o făcea mai mult pentru coordonarea 
mână-ochi. Și pentru calculul mental necesar pentru a-și da 
seama cum să atingă cel mai bine scorul propus. Exerciţiu 
pentru creier. Chiar și medicii spuseseră asta. 

In timp ce mergea să-și recupereze săgețile, Malcolm se opri 
și se privi în oglindă. Dacă se uita drept cu bărbia ridicată, 
nimeni nu și-ar fi dat seama vreodată. 

Dar, dacă lăsa puţin capul în jos, devenea evident. 


VP - 35 


Dacă ar fi avut mai mult păr, nu ar fi fost la fel de rău, dar pe 
un creștet chel ca al lui, diformitatea ieșea în evidenţă. 
Chirurgul făcuse o treabă grozavă, dar de la început fusese 
sincer în privinţa rezultatului. O placă mare de metal înșurubată 
în craniu nu o să arate niciodată la fel ca osul original. g 

Aproape uitase cum fusese viața înainte de accident. Il 
schimbase în atâtea feluri. 

Îşi dorea adesea să nu fi fost atât de ambițios. Dacă ar fi 
rămas un simplu instalator local, care să își aleagă slujbele, să 
nu se grăbească, să nu fie presat... 

Dar era ușor să gândească așa acum. Când ai ipotecă și 
facturi de plătit și cineva vine și îţi oferă mai mulţi bani și muncă 
stabilă - accepţi, nu? 

Lucra de numai un an cu firma cea nouă când aproape că îl 
omorâseră. Supraveghetorul lui n-ar fi trebuit să-l trimită sus pe 
scara aceea. Ar fi trebuit ridicată o schelă ca lumea. 

Picioarele scării se aflau pe acoperișul plat al unei extensii. 
Părea destul de stabil. S-a dovedit că nu era. Se afla sus pe 
scara aceea când acoperișul cedă, iar Malcolm se prăbuși pe 
terasa pavată. 

La spital nu-i dăduseră prea multe șanse de supravieţuire. De 
fapt, murise o dată pe masa de operaţii. Și chiar și atunci când 
începuseră să creadă că l-ar putea ţine în viață, se îndoiseră de 
șansele lui de a duce o viaţă normală din nou. 

Problema era capul. Îi explicaseră mai târziu. |i spuseseră cum 
creierul se lovise de interiorul craniului când capul i se izbise de 
pavajul de piatră. Traumatizat, creierul începuse să se umfle ca 
un balon, umplând spaţiul mic. Singura modalitate prin care îi 
putuseră oferi mai mult spaţiu să crească fusese să taie o 
secţiune a craniului. 

Încă își amintea cum arăta pe atunci. O gaură uriașă pe o 
parte a capului, de parcă un animal feroce mușcase din el. 

În cele din urmă îi făcuseră plăcuţa de metal. O înșurubaseră 
la loc în cadrul altei operaţii. Medicii păreau chiar mândri de ce 
reușiseră să realizeze. 

Malcolm, pe de altă parte, se simțea ca un monstru. Un fel de 
cyborg. Observa cum ochii oamenilor tindeau să se îndrepte în 
sus când vorbeau cu el. 

Ceea ce medicii nu-i putuseră spune era cât de mult îi fusese 
afectat creierul și dacă i se schimbase personalitatea. 


VP - 36 


Află în curând. 

Înainte de accident fusese mereu un om vesel. Nimic nu îl 
deranja. Dar lovitura la cap probabil că îi scosese la iveală latura 
întunecată. 

Devenise ursuz, irascibil. Avea pierderi de memorie. 

Într-o zi, aflat în trenul de la Carlisle, fusese convins că o 
gașcă de tineri vorbea despre el. Mai târziu, când analizase mai 
bine situaţia, nu mai fusese sigur nici măcar că era adevărat, 
dar la momentul respectiv simţea că devenise subiectul 
glumelor lor crude. Crezuse că se uitau la umflătura decolorată 
din creștetul lui și că făceau glume despre asta. Furia îi crescuse 
și nu se mai putuse concentra la ziarul pe care îl citea sau la 
peisajul pitoresc ce se zărea de la geam. Voia doar să pună 
capăt batjocurii pe care o percepea. 

Când băieţii se ridicaseră să coboare din tren, îi urmărise cu 
ochi razbunători. Ar fi trebuit să fie ușurat că ieșeau din viaţa lui 
și că probabil nu-i va mai vedea niciodată, dar nu putea să-i lase 
să plece atât de ușor. La câteva secunde după ce ultimul dintre 
ei pășise pe platformă, la fel făcuse și Malcolm. 

Nu-și aducea aminte mare lucru din ce se întâmplase după 
aceea. Avea amintiri vagi despre cum îi urmărise pe trei dintre 
ei pe o stradă lăturalnică liniștită și apoi o învălmășeală de 
pumni și strigăte și sânge. Ajunsese acasă cu tăieturi și vânătăi, 
dar și cu imagini cu tinerii întinși pe jos, plini de răni și gemând. 

Zile întregi după aceea așteptase să fie căutat de poliţie, dar 
nu se întâmplase nimic. Probabil băieţii erau prea jenaţi să 
admită că fuseseră bătuţi. Dar, oricum, pentru Malcolm fusese 
un șoc să-și dea seama că era capabil de atâta violenţă bruscă. 
Atunci jurase să evite confruntarea și stresul cât de mult posibil, 
de teama a ce ar fi putut face. 

Dar uneori era împins prea departe. Uneori partea mai 
rațională a minţii sale eșua în încercarea de a-l calma. 

Ca de exemplu în dimineața asta. 

Spera că nu o rănise prea rău pe fată. Asta ar fi fost groaznic. 
Harriet s-ar fi supărat atât de tare. 

Nu plănuise ca lucrurile să se petreacă astfel. Voia doar ca 
Poppy să se liniștească. 

Dar apoi totul se încețoșase. Totul dispăruse din faţa ochilor. 

Se întoarse înapoi la linia de aruncare. Porni următoarea 
săgeată. Alt scor triplu. Așa mai mergea. 


VP - 37 


Era încă un motiv pentru care juca darts. Îi distrăgea atenţia 
de la probleme. li permitea să se relaxeze când nivelul de stres 
creștea. 

Petrecea mult timp aici, în dormitorul din spate. Devenise 
biroul lui, bârlogul lui, fortăreața de singurătate. Pe Harriet n-o 
deranja. Vedea cât de mult conta pentru el. 

Jocul de darts nu era singura activitate care îl ţinea aici. Avea 
și computerul. Adesea își dorea să fi fost suficient de isteț încât 
să studieze calculatoare, dar chiar și fără o calificare oficială era 
mai priceput decât cei mai mulţi. Era o altă modalitate de a-și 
exersa mintea. 

În plus, se dovedise a fi un instrument fantastic care îl ajutase 
să-și planifice misiunile. 

Exista un număr limitat de ocazii în care să treacă prin zonele 
frecventate de Poppy și familia ei fără să atragă atenţia. Cu 
ajutorul hărților Online putuse să meargă pe strada ei de câte 
ori dorise. Vizitase virtual școala la care învăța, parcul local, 
casele prietenilor săi. Studiase până în cele mai mici detalii 
toate locurile pe care le putea folosi drept posturi de observaţie 
sau baze posibile pentru ambuscadă. 

Folosind motoarele de căutare, aflase la ce oră se deschidea 
și se închidea școala, când începeau și se terminau trimestrele, 
când aveau loc excursiile. Aflase când era programată 
colectarea gunoiului pe strada lui Poppy. Găsise orele de 
deschidere ale coaforului unde lucra mama lui Poppy. Reușise 
chiar și să descopere dosare mai vechi ale unui agent imobiliar, 
care conţineau o schiţă detaliată și fotografii cu interiorul casei 
lui Poppy. 

Adunase toate aceste informaţii într-o bancă de date 
complexă, fiecare element fiind comparat cu multe altele. Nu 
voia să lase nimic la voia întâmplării. 

In final decisese că cea mai bună opţiune era să intre în casă. 
Dar fusese o decizie bazată pe cercetări ample care ar fi fost 
imposibile fără bunul său prieten, computerul. 

Punctaj singular. Nu era unul din cele mai bune scoruri ale 
sale. 

„Dacă e moartă?” se gândi. „Nu doar rănită, ci moartă? 
Harriet n-o să mă ierte niciodată. Eu n-o să mă iert niciodată. 
Trebuie să le oferim acestor copii un cămin iubitor. 


VP - 38 


Ar fi trebuit s-o rog pe Harriet să-i mai facă o injecție fetei. S-o 
adoarmă din nou. 

Da, dar trebuie să învețe la un moment dat, nu? N-o putem 
ține într-o comă permanentă. Trebuie să se integreze. Dacă va 
locui cu noi, trebuie să înveţe să se supună regulilor”. 

Se gândi că ar trebui să se întoarcă în dormitorul fetelor și să 
verifice, dar o parte din el nu voia să vadă ce făcuse. Nu voia să 
suporte consecinţele. 

Un cinci. Un singur cinci. Concentrează-te, omule. Poţi mai 
bine de-atât. 

Își aminti când îi dezvăluise lui Harriet pentru prima oară 
marele lui plan. Nu era sigur cum va reacţiona ea. Credea că va 
fi îngrozită. Credea că nu va mai vorbi cu el niciodată. 

După accident, făcuse o cerere de despăgubire, care la rândul 
ei îi adusese suficienţi bani încât să reducă volumul de muncă la 
minimum și să se gândească la cum își va petrece restul vieţii. 

De exemplu, la întemeierea unei familii. 

Nu puteau avea copii pe cale naturală și asta fusese o sursă 
de mare mâhnire pentru Harriet. Accidentarea lui și problemele 
psihice care apăruseră odată cu aceasta îl făcuseră nepotrivit 
pentru adopţie. 

Dar asta... 

Asta ar putea să meargă. Ar rezolva mai multe probleme 
dintr-o lovitură. Da, erau riscuri la mijloc, dar un alt efect 
secundar al leziunii suferite era că acum era mai puţin 
preocupat de pericol în toate formele sale. Nu se mai speria de 
nimeni și nimic. Voia doar ca soția lui să fie fericită. 

N-ar fi trebuit să-și facă griji. Harriet se uitase o singură dată 
la fotografii și se îndrăgostise imediat de Daisy. Ideea de a o 
avea aici, ca fiica ei, nu mai fusese greu de propus după aceea, 
mai ales după ce Malcolm îi arătase toate cercetările 
întreprinse. 

Funcţionase perfect. Totul se derulase exact conform planului. 
Malcolm nu crezuse niciodată că lucrurile se vor mai alinia 
vreodată la fel de perfect. 

Asta fusese cu trei ani în urmă, însă nu se oprise niciodată din 
căutări. Harriet, binecuvântată fie ea, merita ocazia de a-și 
dezvolta instinctele materne. 

Malcolm spera să nu fi dat cu o mână și să fi luat cu alta. Ar fi 
fost un dezastru. Mai ales după toată munca grea depusă. 


VP - 39 


Triplu douăzeci din nou. Tare. 
10. 


Daisy își aminti prea bine confuzia, frica, durerea separării. 

Acum vedea toate astea la Poppy. 

— Ești bine? întrebă ea. 

Așezată pe pat, Poppy încuviinţă și își trase nasul. 

Daisy îi mai dădu un șerveţel. 

— Nu le place când nu facem ce ni se spune. Malcolm se 
poate enerva foarte tare. 

— Mi-a făcut rău. 

— Ştiu. De aceea nu poţi să spargi lucruri sau să faci zgomote 
puternice. Dacă ești cuminte, nu te vor mai răni. Inţelegi? 

Poppy încuviinţă din nou. 

— Da, dar... nu vreau să fiu aici. Vreau să merg acasă. Arătă 
spre ușă. Mama și tatăl tău sunt groaznici. 

— Nu sunt mama și tatăl meu. 

Poppy făcu ochii mari. 

— Cum adică? 

— M-au adus aici la fel cum te-au adus pe tine. 

— De ce? De ce ne-au luat? 

— Cred că... cred că vor o familie a lor. 

— Păi, nu pot să ia pur și simplu copii care nu sunt ai lor și 
apoi să se poarte oribil cu ei. 

— Pot să fie și drăguţi. Trebuie doar să te porți frumos cu ei la 
rândul tău. 

Poppy ridică privirea și se uită prin cameră, analizând totul. 

— Locuiești aici? 

Daisy încuviinţă. 

— Da. Îţi place? 

— Nu. Când pot să plec? 

— Nu știu. Vrei să te joci cu păpușile mele? Am aici un iepure 
frumos. 

— Am jucăriile mele. Am un ursuleţ de pluș numit Huggles. 

— Ce drăguţ. Ai și o casă de păpuși ca a mea? 

— A mea e mai frumoasă, spuse Poppy. E zi sau noapte? 

— E zi. E dimineață. 


VP - 40 


Poppy se uită spre fereastră. 

— Atunci ar trebui să tragem draperiile. E prea întuneric aici. 

— Nu, spuse Daisy. De fapt nu e... 

Înainte să termine propoziţia, Poppy sări de pe pat și alergă 
spre fereastră. Dădu la o parte draperiile. Lui Daisy i se strânse 
inima. Ura să vadă panourile de lemn bătute în cuie peste 
fereastră. 

Poppy atinse lemnul cu mâna. 

— Cum se deschide? 

— Nu se deschide. Este... Așa preferă ei. 

— Cum adică? Cum te uiţi afara? 

Întrebarea o lovi pe Daisy, făcând-o să vrea să plângă. Nu mai 
ieșise afară de trei ani. Nu mai văzuse soarele sau un copac sau 
o pasăre sau măcar un fir de iarbă de aproape o treime din viața 
ei. 

Nu-i putea spune asta lui Poppy. Nu îi putea arăta 
monstruozitatea captivităţii ei. Nu înainte să se acomodeze 
puţin. 

— N-am nevoie să văd afară, minţi ea. Am tot ce vreau aici. 

— Dar când vrei să ieși afară la joacă? 

— Eu... nu mă joc afară. 

Văzu uimirea pe chipul lui Poppy. A nu sta afară, la aer 
proaspăt, în fiecare zi, era un concept străin pentru ea. La fel 
cum fusese odată pentru Daisy. 

Poppy și Daisy. Două flori. Aveau nevoie de soare și ploaie și 
de atingerea pământului moale ca să crească și să înflorească. 
Altfel se vor ofili. 

— Ce? spuse Poppy. Niciodată? 

— Nu. Aici este... aici este mai sigur. 

O minciună, dar se pare că una atât de necesară. Era mai 
bine s-o facă pe Poppy să se teamă de ce era afară, să-i 
domolească dorința de a fugi. 

Văzu privirea îngrijorată a lui Poppy și imediat se uri pentru că 
o speriase. 

— Sunt lucruri rele afară? întrebă Poppy în șoaptă. De aceea 
nu ai ferestre? Ca să nu trebuiască să le vezi? 

Daisy nu voia să mai spună o minciună. În schimb, voia să 
spună că afară nu e nimic de care să se teamă. Monștrii sunt 
aici, în casa asta, iar ea nu-și dorea nimic mai mult decât să 
fugă cât de departe de ei posibil. 


VP - 41 


Dar, în schimb, încuviinţă și spuse: 

— Ți-e mult mai bine aici. 

Poppy se uită din nou prin cameră. 

— Dar dacă vreau să merg la baie? Cum le spun? 

— Nu le spui. Uite... 

Daisy se îndreptă spre draperiile din colţul camerei. Inelele de 
metal alunecară pe șină și lăsară să se vadă comoda. 

— Aici e toaleta, spuse ea. 

Poppy clătină din cap. 

— Asta nu e o toaletă. E doar un scaun. 

— Nu, e o toaletă specială. Vezi - are dedesubt un container 
în care ajunge totul. 

— Dar unde e mânerul? Cum tragi apa? 

— Nu o tragi. Malcolm vine și-l golește de două ori pe zi. 

Poppy păru dezgustată. 

— Nu folosesc așa ceva. Vreau o baie adevărată. Cum fac 
baie sau duș? 

Daisy arătă spre chiuveta mică. 

— Ne spălăm aici. Am un burete mare și o... 

— Nu, nu vreau. Vor trebui să mă lase să folosesc baia. Când 
descuie ușa? 

Daisy își dădu seama că Poppy tot nu înţelegea, tot nu-și 
dădea seama că acești patru pereţi erau, de acum încolo, 
graniţe de netrecut. 

Dar era limpede că începea să bănuiască. Se uită la ușă, apoi 
la fereastra astupată, apoi înapoi la Daisy. O tristeţe imensă i se 
așternu pe faţă. 

— Sunt la închisoare? întrebă ea. Am făcut ceva foarte, foarte 
rău? 

Daisy se duse la ea. O apucă de umeri, o duse lângă pat și o 
așeză acolo. 

— Nu, spuse ea. Nu este o închisoare și nu ai făcut nimic 
greșit. Malcolm și Harriet vor doar să te îngrijească o vreme. 

— Cât timp? 

Răspunsul corect era pentru totdeauna, dar Daisy nu putu să-i 
spună așa ceva. Și ei îi luase ceva vreme să accepte asta. Poppy 
avea nevoie de un fir de speranță ca să nu aibă parte de 
probleme. 

— Poate că nu pentru multă vreme. Cred că, probabil, cel mai 
bun lucru acum este să faci ce vor ei. Nu trebuie să îi placi. Doar 


VP - 42 


supune-te regulilor lor, fă-i fericiţi. Apoi poate te vor lăsa să te 
întorci acasă. Cum ţi se pare? Crezi că poţi să fii cuminte o 
vreme? 

— Tu ai fost cuminte? 

— Aproape tot timpul. 

— De cât timp ești aici? 

— Nu de mult. Știi ceva, hai să fim amândouă extrem de 
cuminţi. Ce zici? 

Poppy se uită în jos la picioarele ei goale, care se legănau 
deasupra covorului. 

— O să încerc. Atâta vreme cât nu o să-mi mai facă rău. 

— N-o să-ţi facă rău. Promit. 

Poppy își apucă pijamaua și răsuci materialul între degete. 

— Nu pot să rămân prea mult, totuși. Mami și tati sigur îmi vor 
simţi lipsa. 

Daisy întinse braţele. 

— Vrei o îmbrăţișare? 

Poppy încuviinţă, iar Daisy o luă în braţe. Privind peste umărul 
copilei, se gândi la propriii ei părinţi. Se întrebă cât de îngrijoraţi 
trebuie să fi fost. 

Se întrebă și dacă au renunţat s-o mai caute. 


11. 


— Bine atunci. Subiectul căutării noastre: Poppy Eliza Devlin. 

Detectivul inspector-șef Stella Blunt stătea în fața Sălii de 
Investigaţii Criminale, apăsând pe o telecomandă ca să afișeze 
pe ecranul de lângă ea imagini cu Poppy. Blunt era, fără 
îndoială, o femeie masivă, însă prezența ei ar fi fost 
impunătoare chiar și dacă ar fi fost altfel. Fiecare membru al 
echipei, inclusiv Cody, îi sorbea fiecare cuvânt, în timp ce îi 
purta prin galeria de imagini. 

— Are șase ani, spuse Blunt. Păr blond și ochi albaștri, 
întipăriţi-vă în minte acest chip, doamnelor și domnilor. Vreau să 
o căutați peste tot unde mergeţi, chiar dacă nu aveţi un dosar 
cu fotografii de consultat. 


VP - 43 


Trecu la altă imagine. Poppy stătea pe pat și-l strângea tare în 
braţe pe Huggles, ursuleţul de pluș. Purta pantaloni roz de 
pijama și o bluză albă, cu fluturi roz pe ea. 

— Acestea sunt pijamalele pe care le purta Poppy când a fost 
trimisă la culcare seara trecută. Desigur, asta nu înseamnă că 
este încă îmbrăcată cu ele, dar fiți atenţi oricum la asta. 

Blunt continuă să apese butonul telecomenzii. Pe monitorul ei 
apărură două figuri noi. 

— Părinţii lui Poppy. Craig și Maria Devlin. Craig are treizeci și 
patru de ani și lucrează în achiziţii la magazinul Boothroyd's. 
Maria are treizeci de ani și este coafeză cu jumătate de normă 
pe Aigburth Road. 

Blunt se întoarse spre echipa ei. 

— Trebuie să ne asigurăm de la bun început că nu suntem 
luaţi de proști. Nu vreau să văd cum echipa asta aleargă după 
fantome. Deci, prima întrebare: povestea asta e pe bune? Ea 
arătă spre chipurile de pe monitor. li credem? 

— Dacă ar fi după mine, spuse Cody, aș spune că da. Webley 
și cu mine am petrecut ceva timp cu ei în dimineaţa asta și mi s- 
au părut destul de sinceri. 

— Sunt de acord, adăugă Webley. Erau complet tulburaţi. De 
ce s-ar preface? 

— Chiar așa, de ce? spuse Blunt. Dar știm cu toții că nu ar fi 
prima oară. Poate că părinţii au omorât-o și încearcă să ascundă 
totul. Poate că doar le place să se afle în atenţia presei. Cine 
știe? Recunosc că de-abia am început investigația asta, dar 
până acum nimeni nu a susținut afirmaţiile soţilor Devlin. 
Nimeni nu a văzut sau auzit nimic pe timpul nopţii și nu am 
primit informaţii cu privire la vreun comportament bizar în 
cartierul lor în ultimele săptămâni. Până când cineva nu vine cu 
dovezi că familia Devlin e curată, trebuie să stăm cu ochii pe ei. 

— Ce înseamnă asta, mai exact? întrebă Cody. 

Blunt răspunse cu o altă întrebare: 

— Unde sunt părinţii acum? 

— Acasă la mama Mariei până când echipa criminalistică își 
termină treaba. 

— Bun.  Intensificaţi căutarea. Vreau casa aceea 
percheziționată de sus până jos. Uitaţi-vă la fiecare bucăţică de 
hârtie pe care o au. Examinaţi-le conturile bancare, 
desfășurătoarele apelurilor telefonice și fişele medicale. Luaţi-le 


VP - 44 


computerele și verificați fiecare fișier. Aflaţi cu cine vorbesc, 
cum își petrec timpul, cum votează, pe cine ar fi putut să 
supere, cui datorează bani și de ce nu au făcut mai mulţi copii. 
Vreau să știu dacă au chiar și amenzi de parcare sau somaţii 
pentru facturi neplătite. 

Unul dintre detectivii adunați în sală ridică o problemă la care 
probabil se gândiseră cu toții. i 

— Doamnă, asta probabil că va dura foarte mult. Insăși 
percheziția casei... 

Blunt se întoarse spre el. 

— Da, sunt perfect conștientă de asta, mulțumesc. Și sper că 
tu ești conștient că aici este în joc viaţa unui copil mic. 

In vocea ei se citi o emoție pe care Cody o auzise rar. Ca și 
ceilalți din încăpere, rămase tăcut în timp ce Blunt își reveni, 
apoi își îndreptă privirea spre alt detectiv. 

— Jason, tu ești FLO, nu? 

Jason Oxburgh, cunoscut de mulţi colegi drept Oxo, dădu din 
capul de culoarea flăcărilor. Ca Ofiţer de Legătură cu Familia? 
(FLO), va depinde de el să îi ţină la curent pe părinţi cu evoluţia 
cazului. 

— Da, doamnă, spuse el. 

— Explică-le situaţia. la-le niște haine și mută-i la un hotel 
noaptea asta. Dacă nu au nimic de ascuns, nu ar trebui să se 
agite prea tare. 

— Voi face tot posibilul, doamnă. 

— Jason, pentru cazul acesta vreau mai mult decât tot 
posibilul. Scană încăperea. Asta este valabil pentru voi toți. Fără 
scurtături, fără lene. Grace, ai ceva în geanta ta de trucuri 
tehnologice care ne poate fi util? 

Cody se întoarse cu scaunul ca să o vadă mai bine pe Grace 
Meade, analistul de informaţii care stătea în spatele camerei. În 
cea mai mare parte a timpului, Grace încerca să nu atragă 
atenţia asupra ei, dar Cody putea să confirme cât de valoroasă 
era pentru echipă. Văzuse cu ochii lui cât de bine se pricepea la 
computere. Grace se ridică. Părea mereu să simtă nevoia să se 
ridice în picioare când i se cerea să vorbească. Se uită 
emoționată la feţele care așteptau și apoi își drese glasul. 

— Ei bine, voi aduna toate informaţiile pe măsură ce apar, 
desigur, și voi căuta atât legături, cât și lucruri care nu se 


3 FLO (Family Liaison Officer) - Ofițer de Legătură cu Familia. 
VP - 45 


potrivesc. Asta este procedura standard. Mă voi asigura că vom 
primi desfășurătoarele apelurilor telefonice și le voi analiza. Voi 
ține legătura și cu HCU? ca să mă asigur că putem verifica toate 
computerele deţinute de familie, mai ales dacă Poppy avea 
acces. Știu că are doar șase ani, dar este uluitor cât de devreme 
încep copiii să acceseze computerele în ziua de azi, iar părinţii 
nu le supraveghează mereu activităţile. Sunt șanse mici, dar am 
multe programe deștepte pe care le pot folosi în căutare. S-ar 
putea să am noroc. 

Cody o întrerupse cu o întrebare care nu-l lăsa în pace. 

— Și dacă sunt nevinovaţi? 

Blunt își mută privirea spre el. 

— Cody? 

— Familia Devlin. Dacă facem toate aceste verificări și vom 
ajunge la concluzia că într-adevăr nu au avut niciun rol în asta? 

Blunt încuviinţă solemn. 

— Atunci vom avea unul dintre cele mai ciudate și rău 
prevestitoare cazuri de răpire pe care le-am văzut vreodată. Nu 
a fost un simplu furt dintr-o casă goală. Cine a făcut asta a intrat 
știind că sunt oameni înăuntru. Gândiţi-vă la riscurile implicate. 
Oricare dintre părinţi s-ar fi putut trezi. Copilul ar fi putut să ţipe 
și să trezească toată casa. Ce fel de persoană face asta? Și de 
ce? 

Neil „Footlong” Ferguson interveni și el. 

— Dacă a fost o greșeală? Dacă a început ca un jaf obișnuit, 
dar intrusul a fost descoperit de fată? Poate că nici nu știa că 
era cineva în casă. 

Blunt se gândi preţ de o secundă. 

— Vrei să spui că a trebuit s-o reducă la tăcere înainte să 
tipe? Bine, dar atunci de ce s-o ia cu el? De ce să nu lase 
cadavrul acolo și să fugă? 

— Poate pentru că nu a omorât-o. Poate că nu e genul acela 
de om. N-a putut s-o lase acolo pentru că i-a văzut fața și acum 
nu știe ce să facă cu ea. Sau, dacă într-adevăr a ucis-o, poate că 
nu vrea să fie prins pentru crimă, așa că a ascuns cadavrul 
undeva. 

Blunt mai rumegă puţin. 

— Nu știu, Neil. Toate indiciile arată că intrusul s-a dus direct 
în dormitorul lui Poppy. La parter nu a fost nimic atins. De ce ar 


4 HCU (Hate Crime Unit) - Unitatea de combatere a infracţiunilor săvârșite din ură. 
VP - 46 


face asta un hoț obișnuit? făcu o pauză. Bine. Nu vreau să 
exclud nimic în etapa asta. Incepeţi să-i căutaţi pe unii dintre 
foștii pușcăriași pe care îi știm. Aflaţi cu ce s-au ocupat în ultima 
vreme. Luaţi legătura și cu informatorii, să vedem ce ne pot 
spune. Mai are cineva vreo altă teorie cu privire la motivul 
pentru care Poppy Devlin a devenit brusc premiul secolului? 

Cody ezită, dar știa că trebuie să spună ceva ce stătea pe 
limba tuturor. 

— Detest să spun asta, dar trebuie să începem să vorbim cu 
agresorii sexuali înregistraţi din zonă. 

Blunt își plecă fruntea, de parcă greutatea vorbelor lui Cody o 
trăgea în jos. Era limpede pentru Cody că șefa lui considera 
acest caz la fel de greu ca și el - poate chiar mai mult. 

— Ai dreptate, desigur, spuse ea. In absenţa unei cereri de 
răscumpărare, trebuie să considerăm și alte motive decât 
câștigul financiar. Incepeţi să lucraţi la o listă și să bateţi la uși. 
Altceva? 

— Da. Nu putem fi siguri că Poppy a fost prima. S-ar putea să 
fi răpit și alţi copii în trecut, sau cel puţin să fi încercat. 

— Bine punctat. Bun, fă niște săpături. Analizează cazuri mai 
vechi, atât cele rezolvate, cât și cele nerezolvate. Nu știu 
vreunul la fel de strigător la cer ca acesta, dar poate că a 
avansat în timp. Poate că îl stârnește pericolul. Sunt sigură că 
Grace te poate ajuta să cauţi tipare. 

Cody se uită din nou la Grace. O văzu zâmbind firav înainte de 
a-și ascunde capul în spatele monitorului. 

— Avem mult de muncă, anunță Blunt. Mulţi oameni de 
intervievat. Porniţi la treabă. Dacă cineva o poate găsi pe Poppy 
Devlin, voi sunteţi aceia. 


12. 


O găsi pe Harriet în bucătărie, amestecând furioasă un aluat 
de prăjitură. Nu-i vedea faţa, dar bănuia că în castronul acela 
căzuseră mai mult de câteva lacrimi. 

Veni în spatele ei și o luă în braţe. 

— Ce pregătești? 

— Prăjitură de ciocolată, spuse ea cu o voce piţigăiată. 


VP - 47 


— Excelent, spuse el. Apoi: Ești bine? 

Se opri din amestecat. Puse jos castronul. 

— O, Malcolm, am făcut ce trebuie? Fata asta nouă pare atât 
de... sfidătoare. Ştii că nu pot să fac față copiilor care nu se 
poartă frumos. Mă supără atât de tare. 

— Gata, dragă. O să fie bine. Ai luat o pastilă? 

— Da, dar nu cred că mi-a fost de mare ajutor. 

Harriet se trata singură. Avea cutii pline cu medicamente, 
toate de pe vremea când lucra la spital. Furate înainte să 
cedeze nervos. 

„Ce pereche facem și noi, se gândi el. Eu cu craniul meu 
zdrobit. Ea cu nervii ei. E o minune că reușim să facem faţă”. 

— Adu-ţi aminte, spuse el, că și Daisy era rebelă când am 
luat-o. Și acum uită-te la ea! E un îngeraș. 

Harriet se întoarse cu faţa la el. 

— Știu, dar nu cred că a fost vreodată așa de rea. Nu a fost 
niciodată atât de distructivă și în mod sigur nu am auzit-o 
niciodată înjurând. Limbajul lui Poppy e dezgustător. Știi că 
urăsc cuvintele acelea. 

— Știu, dragă, știu. Dă-i timp. Sunt sigur că se va acomoda. 
Se aude deja cât de liniștită e. 

Harriet ridică privirea spre tavan. 

— Ai... A trebuit s-o rănești tare? 

Nu știu cum să răspundă la întrebare. Încă nu fusese în 
dormitor să verifice. Îl îngrijora faptul că de la incident era atât 
de liniște acolo sus. 

— N-am rânit-o, spuse el defensiv. Am imobilizat-o doar până 
când s-a calmat. 

Voia să creadă asta. Voia să fie convins că a folosit minimum 
de forţă. Dar nu era sigur. 

— Bun, spuse Harriet. Ei bine, poate că și-a învăţat lecţia. Așa 
sper. Vreau să fim o familie adevărată, Malcolm. Vreau ca Poppy 
să simtă că poate să fie fericită aici cu noi. Adică, am făcut o 
treabă atât de bună cu Daisy, nu-i așa? 

El îi zâmbi larg. 

— Am făcut o treabă excelentă. Și totul mulţumită ţie, draga 
mea. Ești o mamă bună. 

O sărută pe frunte, iar ea îl îmbrăţișă. Statură așa o vreme, 
pierduţi unul în căldura celuilalt. 

Și atunci sună soneria. 


VP - 48 


Se uitară amândoi spre hol. Nu era un musafir la ușa de la 
intrare, ci un semnal din dormitorul lui Daisy. Așa le transmitea 
că e nevoie de ei. 

Harriet se agită din nou. 

— Dacă face iar probleme, nu vreau să știu. Du-te tu, 
Malcolm. r 

Malcolm înghiți cu noduri. Ar fi preferat să nu meargă sus. În 
ciuda a ce spusese despre copiii neastâmpăraţi, Harriet ar fi fost 
devastată dacă Poppy ar fi... 

Nu vru să se gândească la asta. 

— Bine, iubirea mea, spuse el. Mă duc. 

Se desprinse de Harriet, lăsând-o să își continue gătitul, iar el 
înainta pe hol și apoi urcă, pe scările acoperite cu covor. Se opri 
și ascultă, dar nu se auzea nimic. Trase la o parte zăvoarele, 
apoi deschise ușa. 

Nu intră, ci rămase în ușă, contemplând scena din fața lui. 
Inspiră adânc și strigă peste umăr. 

— Harriet! Harriet, vino să vezi. 

O auzi pe soţia lui urcând scările după el. Harriet se opri la 
ultima treaptă, încă ștergându-și mâinile pe un prosop. 

— Ce este? șopti ea. E o veste proastă? Nu vreau să știu dacă 
e o veste proastă. 

El îi zâmbi și îi făcu semn din cap. 

— Privește. 

Veni în spatele lui și se uită peste umăr. 

Daisy și Poppy stăteau liniștite la masă. Camera era din nou 
ordonată: mobila era dreaptă, jucăriile la locurile lor, patul făcut. 

— Am desenat ceva, spuse Daisy. 

Ridică foaia să le-o arate. Cea mai mare parte era făcută cu 
creionul albastru de Daisy. Îi înfățișa pe Malcolm, Harriet și 
Daisy care se ţineau de mână. Alături de ei, Poppy își adăugase 
propria reprezentare în verde. 

— Ne-am gândit că poate v-ar plăcea, spuse Daisy. Se uită la 
Poppy. Nu-i așa, Poppy? 

Poppy nu spuse nimic. Doar încuviință, fără să zâmbească. 
Dar asta era destul. 

Malcolm făcu un pas înainte. Luă desenul și îl analiză cu 
atenție. 

— E frumos, spuse el, cu un nod în gât. 

Luă desenul și i-l arătă lui Harriet. 


VP - 49 


— Uită-te la asta, mami, spuse el. Nu e minunat? 

Harriet plângea deja. Nu-și găsea cuvintele. 

El își puse un braţ pe după umerii ei. 

— Vezi? Ți-am zis că totul va fi bine. Acum suntem o familie. 
O familie adevărată. 


13. 


Detectivul Jason Oxburgh își adora munca. De aceea se 
oferise voluntar pentru trainingul de ofițer de legătură. li plăcea 
componenta umană, apropierea de oamenii pe care, ca poliţist, 
alesese să-i ajute. 

Unii dintre colegii lui considerau munca FLO puţin prea 
sentimentală. Ei preferau detașarea, obiectivitatea. Nu le plăcea 
ca emoţiile să stea în calea a ceea ce ei considerau că ar trebui 
să fie un proces logic. Erau mulțumiți să dea telefoane, să 
intervieveze suspecți și să prindă criminalii. Ofițerii de legătură 
erau, din punctul lor de vedere, puţin cam „moi”. 

Oxo ar fi fost primul care să recunoască faptul că este puţin 
mai sensibil. Dar nu credea că asta îl făcea un poliţist prost, ci 
dimpotrivă, mai puternic. Cel puţin asta își spunea în sinea lui. 

Erau totuși momente când credea că ar fi trebuit să aleagă o 
altă carieră. Consilier, poate, sau psiholog. li plăcea să afle ce se 
întâmplă în minţile oamenilor. De aceea trecuse cât mai repede 
de la poliţist în uniformă la Departamentul de Investigaţii 
Criminale: i se părea că detectivii au mult mai multe ocazii să 
analizeze motivațiile criminalilor și efectele pe care crimele lor 
le au asupra victimelor. Dar dezavantajul unei naturi atât de 
empatice era că, uneori, gândurile altora rămâneau cu el mult 
prea mult timp. 

Chiar săptămâna trecută plânsese. Fusese un caz de crimă, 
urmat de sinucidere. MIT5-ul a fost chemat pentru că, la început, 
părea o crimă dublă. Se dovedise că bărbatul își împușcase soția 
în dormitorul lor și apoi își luase viaţa în capul scărilor. Reculul îl 
doborâse, arma rămânând sus pe scări. Pentru mulți polițiști, 
stabilirea faptelor ar fi fost suficientă. Bărbatul își ucisese soţia, 


5 MIT (Major Investigation Team) - Departamentul de Investigaţii Criminale. 
VP - 50 


după care se sinucisese. Caz închis. Nu mai era nimeni de 
arestat, nu erau piste de urmat. 

Totuși, Oxo trebuia să afle motivele și cauzele. Avea nevoie să 
înțeleagă. 

Și descoperise. Femeia tocmai aflase, înainte de Crăciun, că 
avea cancer în stadiu terminal. Soţul ei nu voia să fie martorul 
declinului ei rapid și nici să trăiască mai departe fără ea. Așa că 
pusese capăt lucrurilor. In biletul găsit în cele din urmă pe 
computerul lui, scria că pur și simplu „ștergea încă un episod de 
durere și mizerie dintr-o lume care putea fi scutită de asta”. 

Oxo îi citise acel rând soției sale și plânseră împreună. 

Se întreba dacă vreunul dintre colegii săi plângea vreodată în 
astfel de situații. 

Credea că acesta ar putea fi unul dintre momentele 
emoţionante. Dacă exista ceva care putea declanșa lacrimi, era 
ca victima să fie un copil mic. Asemenea cazuri se terminau 
aproape invariabil tragic. 

Desigur că nu va spune asta cuplului care stătea acum în faţa 
lui. Craig și Maria Devlin. Stăteau pe marginea scaunelor lor și 
pe chipuri li se citea speranţa. 

A fi FLO era greu de gestionat. El era intermediarul. Va aduce 
noutăţi familiei despre cum progresează investigația fără a le 
dezvălui informaţii confidenţiale. În schimb, trebuia să facă tot 
posibilul să nu distrugă încrederea familiei atunci când va 
transmite detectivilor informaţii utile de la ei. Trebuia să încerce 
să nu le dea speranțe false sau să provoace supărări inutile. 

„Nu oricine ar putea să facă asta”, își spuse. 

Se afla în sufrageria casei părinţilor Mariei, o proprietate nou- 
construită din Grassendale. Aceștia ieșiseră afară la plimbare, 
lăsându-i singuri pe cei trei. 

Oxo începu prin a explica cuplului, în termenii cei mai simpli și 
mai clari, exact cine era și ce va face pentru ei. 

— Atunci o să te vedem des? spuse Maria. 

— Puteţi să mă vedeţi cât de des sau rar doriţi, spuse el. 
Unora le place să primească noutăţi constant, în timp ce alţii 
preferă să aibă cât mai puţin posibil de-a face cu poliția. Nu vă 
voi judeca. Dacă doriţi să stau deoparte, așa voi face. Sau, în 
cazul în care credeţi că nu vă înțelegeţi cu mine și preferați pe 
altcineva drept FLO, se poate aranja și asta. 


VP -51 


Când Maria se uită întrebătoare spre Craig, Oxo adăugă 
repede: 

— Nu trebuie să hotărâți în clipa asta. 

Maria încuviinţă. 

— Cred că acum atenţia noastră este îndreptată spre Poppy... 

— Înţeleg. Deci daţi-mi voie să vă spun ce facem în 
investigaţie. 

Își petrecu o bună bucată de timp prezentându-le pe îndelete 
fiecare dintre acţiunile întreprinse de echipă, oprindu-se 
frecvent pentru a se asigura că ei înțelegeau și pentru a le da 
ocazia să pună întrebări. 

Apoi trase aer adânc în piept. Până aici, totul era bine, dar 
urma să aducă în discuţie câteva lucruri care se puteau dovedi 
mai sensibile. 

— După cum am menţionat, am alertat presa și am atras-o de 
partea noastră. Oricine cumpără un ziar sau dă drumul la știri va 
afla ce i s-a întâmplat lui Poppy. Chipul ei va fi peste tot. Acesta 
este genul de poveste care atrage atenţia, așa că vor fi mulţi 
oameni care vor fi atenţi la orice indiciu care poate duce la fata 
voastră. Ce trebuie să facem este să ne asigurăm că acest caz 
atinge cât se poate de mulţi oameni. Aici interveniţi voi. 

— Noi? spuse Maria. Ce vrei să spui? 

— Am pregătit o conferinţă de presă, pentru mâine-dimineaţă. 
Am vrea să lansați un apel pentru întoarcerea în siguranţă a 
fiicei voastre. 

Cei doi se uitară din nou unul la celălalt. 

— Deci vom fi filmati? spuse Maria. Vom fi în faţa reporterilor 
care ne vor pune întrebări? 

— Da, dar nu aveţi de ce să vă temeți. Nu aţi făcut nimic 
greșit. Nu sunteţi acuzaţi de nimic. Nu trebuie decât să 
răspundeţi sincer. Nu încercaţi nici să vă ascundeţi emoţiile. 
Lăsaţi oamenii să vadă cât de afectaţi sunteți de ceea ce s-a 
întâmplat. Atunci e mai probabil să fie empatici. Cu cât avem 
mai mulți oameni de partea noastră, cu atât cresc șansele s-o 
găsim mai repede pe Poppy. 

— Bine, spuse Maria. Dacă credeți că este o idee bună. 

— Absolut. Dar cel mai important lucru dintre toate este ce 
veţi spune răpitorului fiicei voastre. 

Menţionarea fantomei o alarmă pe Maria și asta i se citi în 
priviri. 


VP - 52 


— Răpitorul... ei? 

— Da. Este posibil ca persoana care a făcut asta să se uite la 
buletinele de știri. Va dori să afle cât de mult succes a avut. Va 
dori să știe dacă scapă nepedepsit, sau dacă poliţia i-a luat 
urma. S-ar putea ca persoana respectivă să se entuziasmeze 
doar din simplul fapt că îi aude pe oameni vorbind despre asta. 

— Persoana? 

Oxo evită întrebarea. 

— În stadiul acesta, încerc să evit o idee preconcepută cu 
privire la cine este făptașul. Ar putea fi un bărbat, o femeie, sau 
mai mulţi oameni care acţionează împreună. Ideea este... 

— O femeie? Crezi că o femeie ar putea să facă asta? 

— De ce nu? Hoţii sunt aproape exclusiv bărbaţi, dar acesta 
nu este un furt obișnuit. Se pare că cineva și-a dorit cu disperare 
copilul vostru. 

Văzu cum Maria își cobori privirea în timp ce își frământa 
mintea. Era ca și cum s-ar fi deschis o mulţime de noi posibilităţi 
pentru ea. 

— După cum spuneam, continuă el, ideea este că răpitorul lui 
Poppy probabil va auzi mesajul pe care îl transmiteţi. Aceasta 
este ocazia voastră de a crea o legătură. Trebuie să vă gândiţi 
bine la cum să faceți asta. Nu vreţi să-l speriaţi, dar în același 
timp trebuie să-l convingeţi că a făcut o greșeală uriașă și că nu 
e prea târziu să îndrepte lucrurile. 

Craig își schimbă poziţia pe scaun. 

— Este... este o responsabilitate uriașă. Dacă greșim ceva? 
Dacă spunem ceva care îi va determina pe răpitori să... să... 

— Vă vom ajuta, spuse Oxo. Avem experți în astfel de 
probleme. Scrieţi câteva idei despre ce aţi putea spune și noi le 
vom da o formă până mâine-dimineaţă. 

Craig încuviinţă, dar tot părea puţin nesigur și uimit. Lui Oxo 
nu-i plăcea partea care urma. 

— Mai e ceva, spuse el. După cum știți, vă verificăm casa... 

— Bine, îl îndemnă Craig. 

— Evident, căutăm în primul rând dovezi criminalistice care ar 
fi putut fi lăsate de răpitorul fiicei voastre, dar trebuie să ne 
asigurăm și că voi doi nu puteți fi acuzaţi că aţi avut vreun 
amestec. 

— Nu înțeleg. Ce înseamnă asta? 


VP-53 


— Înseamnă că trebuie să extindem căutarea. Trebuie să 
examinăm toată proprietatea. Asta include obiectele și 
documentele voastre personale. 

Craig se holbă la el câteva secunde. 

— Nu. Încă nu înţeleg. Înseamnă că veţi căuta prin lucrurile 
noastre? Lucrurile personale din camerele noastre? 

— Da. Va trebui să ne uităm și în computerul tău. 

— Computerul meu? De ce? 

— Trebuie să vedem dacă este ceva care ne-ar putea ajuta să 
identificăm posibili suspecți. 

— Dar... dar Poppy n-a avut niciodată voie singură la 
calculator. E prea mică. Nu e ca și când cineva ar fi putut s-o 
ademenească Online sau ceva. 

— Chiar și așa, trebuie să verificăm. 

— De ce? Ce rost are? Cum poate asta să...? 

— O, Dumnezeule. 

Era reacţia Mariei, care își acoperi gura cu mâna. 

— Credeţi că noi am fost, nu? spuse ea. 

— Ce? spuse Craig. 

Oxo ridică împăciuitor o mână. 

— Nu, deloc. Trebuie doar să... 

— Ba da. Credeţi că noi suntem responsabili. Credeţi că i-am 
fi putut face ceva rău lui Poppy, propria noastră fiică. O, 
Dumnezeule. 

— Nu. Ascultaţi-mă. Nu sugerez nimic de genul acesta, dar 
sunt oameni care o vor face. Au existat astfel de cazuri. Trebuie 
să fi auzit de ele. Oameni care au inventat povești despre copiii 
lor dispăruţi. Și... 

Craig păru să înțeleagă în sfârșit ce spunea soţia lui și furia i 
se citi pe chip. 

— inventat? De ce naiba am inventa așa ceva? Chiar ne 
acuzaţi de... 

— Nu vă acuz de nimic. Spun că sunt oameni, posibil instigaţi 
de presă, dacă nu gestionăm lucrurile cum trebuie, care vor 
încerca să vă învinovăţească pe voi pentru asta. Trebuie să 
eliminăm din fașă această posibilitate. Trebuie să dovedim cât 
de repede posibil că sunteţi victime complet nevinovate ale unei 
crime teribile. 

— Și pentru voi, spuse Maria. 

— Pardon? 


VP - 54 


Își frânse mâinile în timp ce își adună gândurile, apoi îl privi în 
ochi. 

— Unul dintre primele lucruri pe care ni le-ai spus azi este că 
nu ne vei minţi. S-ar putea să nu ne spui chiar totul, dar nu vei 
minţi. Nu asta ne-ai spus? 

— Da. Da, așa este. 

— Atunci nu ne minţi acum. Hai să începem așa cum vrem să 
continuăm. Ne suspectați sau nu de dispariţia fiicei noastre? 

„Bună întrebare”, se gândi Oxo. 

— Nu am exclus această posibilitate, spuse el. 

Furios, Craig se ridică în picioare. 

— Nu pot să cred. 

Maria continuă să-i susţină privirea lui Oxo. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Craig își privi soţia uluit. 

— De ce îi mulțumești? N-ai auzit ce a zis? Crede că noi am 
făcut-o. Crede că noi i-am făcut ceva rău lui Poppy a noastră. 
Cum poţi să stai aici și să... 

— Îi mulţumesc pentru sinceritate. Priveşte lucrurile din 
punctul lor de vedere. Au... 

— Nu vreau să văd lucrurile din perspectiva lor. Vreau ca ei s- 
o vadă pe a noastră. Noi suntem victimele aici. Vreau să lucreze 
pentru noi, nu împotriva noastră. 

— Asta și facem, spuse Oxo. Credeţi-mă, ne dorim să o găsim 
pe fiica voastră și pe persoana care a luat-o. Dar ca să facem 
asta... 

Maria îl întrerupse. 

— Ca să facă asta, îi spuse lui Craig, trebuie să aibă încredere 
în noi, ca să putem lucra împreună. Gândește-te. Gândește-te la 
ce se vede din afară. Un cuplu despre care nu știu nimic, al cărui 
copil a fost dat dispărut. Trebuie să cerceteze pe toată lumea 
care știe copilul. 

— Dar noi suntem părinţii ei. 

Maria îi luă mâna într-ale ei. 

— Cu atât mai mult vom fi analizați la microscop. Să zicem că 
Sophie Landis de vizavi e dată dispărută. Sau Katrina Everly. Nu 
te-ai gândi că e ciudat că poliția nu cercetează viețile părinţilor? 

Furia lui Craig se domoli. Bărbatul se prăbuși pe scaun lângă 
ea, cu ochii plini de lacrimi. 


VP-55 


— Vreau doar să vină înapoi, spuse el. Poliţia ar trebui să fie 
pe străzi, să găsească răpitorul. Nu să ne invadeze nouă 
intimitatea. lrosesc timp și forță de muncă prețioasă. Trebuie s-o 
găsească. Trebuie s-o găsească. 

Maria își trase soţul mai aproape și îi puse capul pe umărul ei. 

Și brusc lui Oxo i se păru că această intimitate brută îl alunga. 
De parcă acești oameni care s-ar putea să nu-și mai revadă 
niciodată fiica și-ar fi pierdut capacitatea de a-l vedea și pe el. 


14. 


— E frumos pe aici, spuse Webley. Se uita pe geamul mașinii. 
Cody conducea. Se îndreptau spre un bărbat pe nume Gavin 
Quigley, pe care trebuia să-l interogheze din două motive. 
Primul, pentru că adresa lui declarată era aproape de cea a lui 
Poppy Devlin. Al doilea, pentru că fusese odată acuzat de 
tentativa de răpire a unei fete. Cody deja vorbise cu mama lui 
Quigley, care îl îndrumase spre zonele izolate din Wirral. 

— Ce case mari și frumoase, continuă Webley. Mi-aș dori să- 
mi permit să locuiesc aici. 

Cody mormăi. Nu era sigur în ce direcție se îndrepta discuţia. 

— Devon nu locuiește undeva pe aici? 

Și acum își dădu seama. Devon era fosta lui logodnică. 

— Ba da. Hoylake. 

Webley se întoarse și se uită la el. Cody nu îi întoarse privirea, 
dar simţi cum încerca să-i citească gândurile. 

— Casă mare, nu? 

— Destul de mare. 

— Grădină? 

— Da. 

— Pe promenadă? 

— Nu chiar, dar destul de aproape. 

Ea încuviință gânditoare. 

— Frumos. 

Cody o privi. 

— Ea treia oară când ai folosit cuvântul „frumos” în ultimele 
câteva secunde. 

Ea ridică din sprâncene. 


VP - 56 


— Bine, domnule Roget. Nu suntem toți dicționare ambulante, 
să știi. 

Se cufundară în tăcere. Dar numai pentru câteva secunde. 
Cody știa că lui Webley nu-i plăceau pauzele în conversaţie. 

— Vrei să trecem pe-acolo cât suntem în zonă? spuse ea. 

— Pe unde să trecem? 

— Pe la Devon. Doar pentru o cafea. Ai putea să mă prezinţi. 

— De ce aș vrea să fac asta? 

— Ei bine... de ce nu? Nu crezi că cele mai importante două 
femei din viaţa ta ar trebui să se cunoască? 

— Ce te face să crezi câ...? 

Cody se opri la timp. 

— Continuă, îl îndemnă ea. 

— Nu contează. 

— Nu, continuă. Urma să sugerezi că una dintre noi - fie eu, 
fie Devon - nu este chiar atât de importantă pentru tine. 

— Nu urma să spun asta deloc. 

— Ba da. Deci care dintre noi este? 

— Ai înţeles greșit. Ce urma să spun este... 

— Da? 

— Urma să întreb ce te face să crezi că tu sau Devon aţi fi mai 
importante decât Cath. 

Aproape că putu auzi falca lui Webley căzând de uimire. 

— Cath? Cine naiba mai e și Cath? 

— Noua femeie din viaţa mea. E barmaniţă. 

— Lucrează în barou? Te vezi cu cineva care poartă o perucă 
toată ziua? 

Cody râse. 

— Nu. E barmaniţă. Lucrează la Starbucks în oraș. Nu știu 
dacă poartă perucă. 

Privirea lui Webley deveni pătrunzătoare. 

— Cum ai cunoscut-o? 

— Cum crezi? M-am dus acolo să beau o cafea. 

— Stai puţin. Vrei să spui că ai intrat într-o cafenea și ai stat 
de vorbă cu chelnerița? 

— Barmaniţa. E mai complicat decât să servească. A făcut 
desene pe spuma de lapte din cafea. 

— Nu cred că vreau să știu ce trucuri face cu spuma ta, Cody. 
Și nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Da, am vorbit cu ea. 


VP - 57 


— Nu. Nu cred. 

— Ba da. 

— Ba nu, nu-i așa? 

Cody tăcu, căutând atent următoarea stradă. 

— Minti, spuse Webley. 

— Am ajuns, spuse Cody. Semnaliză și apoi viră la dreapta. 
leși de pe drumul principal și intră pe o stradă care ducea spre 
promenadă. 

Se aflau pe coasta de nord a peninsulei Wirral - bucata de 
pământ care este separată de Liverpool la est de râul Mersey și 
de Wales la vest de râul Dee. Drept înainte - Marea Irlandei. 

— Atunci care e numele ei de familie? 

— Al cui? 

— Al lui Cath, idiotule. 

— N-o cunoşti. 

— Știu mulţi oameni. Pune-mă la încercare. 

— E o studentă la postuniversitară din Franţa. Ştii vreun 
student francez? 

Vocea lui Webley crescu în volum și ton. 

— Spune-mi nenorocitul ăla de nume odată! 

— Bine. Este Tierre. Deci, o cunoști? 

— Nu. 

Cody începu numărătoarea inversă. Nu ajunse prea departe 
până să... i 

— Ticălosule! Il lovi puternic în braţ. Face cafea și o cheamă 
Cath Tierre! Foarte amuzant, Cody! 

Cody începu să râdă. Continuă să râdă câteva minute în timp 
ce Webley stătea lângă el tăcută și morocănoasă, cu braţele 
strâns încrucișate la piept. 

Era seară, după ora de vârf. Fiind februarie, era deja întuneric. 
Se întunecă și mai tare când Cody duse mașina departe de 
străzile rezidenţiale, pe drumurile înguste de ţară. Când ajunse 
la o alveolă, trase mașina și opri motorul și farurile. 

— Pun pariu că nu suntem primul cuplu care a parcat aici pe 
întuneric, spuse el. 

— Hmm, spuse Webley. Poate o aduci pe Cath aici la un 
moment dat. E fierbinte și neagră, nu? Se pricepe să te 
învioreze dimineaţa? 

Cody îi zâmbi, apoi deschise portiera și se dădu jos din 
mașină. Pietrișul scârțâi sub picioarele lui. 


VP -58 


Cobori și Webley. 

— De ce naiba am parcat aici? Nici măcar nu sunt case. 
Plănuiești să mă lași aici, sau ceva? 

— Locuiește într-un câmp, răspunse Cody. 

— Cine, Quigley? Cum adică locuiește în câmp? M-ai adus 
până aici să intervievez o nenorocită de sperietoare? 

— Urmează-mă, spuse el. 

Se îndreptă spre un gard și începu să-l escaladeze. Observă 
că Webley încă stătea lângă mașină. 

— Vii? 

Webley se îndreptă spre el. 

— Cody, jur, dacă asta e altă glumiţă de-a ta, nu o să fie 
distractiv. 

Cody începu să traverseze câmpul, fără să încetinească pasul, 
când Webley strigă după el. 

— Așteaptă-mă, spuse ea. Nu sunt tocmai îmbrăcată pentru 
fermă. Fusta asta a fost scumpă. 

Când îl prinse din urmă, Cody trase cu zgomot aer în piept. 

— Miroase asta, spuse el. Nimic nu se compară cu puţin aer 
de mare. 

— Îmi fac mai multe griji despre mirosul a ceva în care aș 
putea să calc. Pe câmpul acesta nu sunt animale, nu? 

— Cum, adică lei? 

— Nu, domnule Amuzant. Mă refer la cai sau vaci sau alți 
rezidenţi de la fermă. Animale care nu stau pe gânduri când 
vine vorba de a alege unde să-și lase... urmele. 

Cody râse. 

— Haide. Mai avem puțin. 

Când se apropiară de celălalt capăt al câmpului, briza deveni 
mai puternică, aducând cu ea stropi de ploaie și zgomotul 
puternic al valurilor. Acum cerul era aproape negru, dar suficient 
de luminos încât Cody să vadă silueta dreptunghiulară pe care o 
căuta. 

Işi cobori vocea. 

— Asta e. 

Webley miji ochii. 

— Asta e ce? Nu văd... A, stai! O rulotă? Locuiește într-o 
rulotă? 

— Da. Ca în vacanţă, nu crezi? 


VP -59 


— Nu, nu cred. Prefer oricând o vilă în Skiathos. Locul acesta 
îmi dă fiori. N-aș putea petrece o noapte aici nici dacă m-ai plăti. 

Înaintară spre ușa rulotei. Cody nu auzea nimic dinăuntru, dar 
vedea raze de lumină prin draperiile trase. 

— Ce facem acum? șopti Webley. 

— Ne întoarcem la mașină. Am vrut doar să-ţi arăt cum arată 
o rulotă pe întuneric. Ce crez; că facem acum? 

Bătu la ușă, ignorând privirea enervată a lui Webley. 

Nimic. 

Bătu din nou. Același rezultat. Încercă mânerul, dar era 
încuiat. 

— Îmi place să văd că ai venit pregătit pentru orice 
eventualitate, spuse Webley. Văzându-l pe Cody că se încruntă, 
adăugă: Vezi, nu ești singurul care se pricepe la sarcasm. 

— Verifică ferestrele, spuse el. 

O luă pe o parte, iar Webley pe cealaltă. Când se întâlni cu ea 
în spate, ridică din umeri și își dădu seama că va avea parte de 
un drum complicat înapoi spre Liverpool. 

Și, apoi, totul se schimbă. 

Zgomotul veni de la ușa deschisă cu putere care lovi latura 
rulotei. Cody alergă spre partea din față, iar Webley în urma lui. 

Văzu silueta unui bărbat - presupuse că e Quigley - care 
alerga pe câmp spre zidul dinspre mare și începu să-l 
fugărească. 

— Poliţia! strigă el. Stop! 

Dar Quigley continua să alerge. Fugea cât de tare și repede 
putea, de parcă viaţa lui era în joc. 

Cody grăbi pasul. Era în formă, dar nici fugarul lui nu era mai 
prejos. 

Îl văzu pe Quigley sărind gardul. Câteva secunde mai târziu, 
Cody încercă aceeași manevră, dar sacoul i se prinse de o 
bucată de lemn ieșită în afară și se încordă când auzi cum se 
sfâșie țesătura. 

Până când se desprinse, Quigley traversase deja dunele și 
dispăruse peste zid. Cody ajunse în același loc cât de repede 
putu și sări zidul fără să se gândească cât de mare e distanța 
faţă de sol pe partea cealaltă. Ultima oară când luase o decizie 
atât de prostească își scrântise glezna. 

De data asta fu ușurat să vadă că distanţa era doar puţin 
peste jumătate de metru. 


VP - 60 


Se afla pe o alee de beton, folosită adesea de oameni ieșiţi la 
plimbare, la alergare sau cu bicicletele, dar care acum era 
liberă. În faţă, betonul se îndrepta în jos, spre mare, bezna rece 
fiind străpunsă în depărtare de luminile roșii care clipeau la 
turbinele eoliene și, dincolo de acestea, de flăcările de la 
platformele petroliere. 

Dar Cody nu avea timp să jelească distrugerea mediului 
natural care exista aici odată. Acceleră din nou pe potecă spre 
farul Leasowe. Credea, dar nu era sigur, că Webley nu era cu 
mult în urmă. 

Distanţa se micșoră. Acum îl auzi pe Quigley. Gâfâia, da, dar 
nu se auzea și un plâns? 

Erau separați de doar câţiva metri. Cody apelă la rezervele 
sale de energie. Reduse distanţa la câţiva pași. Apoi aproape că 
putu să-l atingă... 

Și atunci Quigley schimbă direcţia brusc. Părăsi poteca și 
cobori panta spre marea care ameninţa să-l înghită cu totul. 

— Nu! strigă Cody. 

Dar Quigley continuă, iar Cody nu avu de ales decât să-l 
urmeze. Trebuia să-l oprească pe bărbat înainte ca toate astea 
să se termine foarte, foarte rău. 

Se gândi să încerce să-l placheze ca la rugby - orice ar fi 
putut pune capăt urmăririi. Dar riscul era prea mare: amândoi ar 
fi putut sfârși în apa înghețată. 

Și, apoi, nu mai fu decizia lui. 

Chiar pe malul apei, pantofii îi alunecară pe o pătură de alge. 
Cody își pierdu echilibrul și căzu. 

Se lovi tare de beton, dar continuă să alunece pe alge. Știa ce 
urmează și încercă să pună frână, dar tot aluneca spre mare. 

Trase mult aer în piept și se pregăti de scufundare. 

Picioarele îi ajunseră în apă. Închise ochii în timp ce se pregăti 
pentru apa rece care îl va lovi, luându-i văzul, sunetul și 
respirația. _ 

Însă picioarele lui atinseră ceva tare și se opri. Îşi dădu seama 
că aici apa avea mai puţin de jumătate de metru, ajungându-i 
doar până la genunchi. a 

Dacă ar fi avut timp s-ar fi simţit ușurat, și umilit. In același 
timp însă, auzi zgomot în spatele lui și se întoarse la timp să-l 
vadă pe Quigley alunecând pe alge, și pe Webley strigând ceva 
ce nu înțelegea. 


VP - 61 


Lui Cody îi luă câteva secunde să iasă din strânsoarea 
nisipului ud și uleios. Până atunci prada lui reușise să se 
întoarcă pe potecă. 

Dar nu înainte ca Webley să-i ia urma. 

Sărise spre Quigley, doborându-l la pământ și lansând o salvă 
de înjurături. 

Epuizat, Cody înaintă prin alge în patru labe, îndrăznind să se 
ridice doar când pământul păru mai uscat și mai sigur. Privi în 
jos la picioarele ude, dar nu văzu prea multe. Asta până când fu 
brusc scăldat în lumină. 

Ridică privirea și văzu un bărbat care își plimba câinele pe 
potecă, dar care acum se oprise și lumina cu lanterna alternativ 
cele două scene din faţa lui: o siluetă în costum care tocmai 
ieșise din mare precum creatura din Black Lagoon și o femeie 
care stătea lângă un alt bărbat întins la pământ, pe care îl înjura 
în timp ce-i răsucea braţul la spate. 

— Bună seara, spuse Cody. Se pare că o să plouă iar. 


15. 


Stăteau îngrămădiţi în jurul unui radiator vechi Calor, cu gaz, 
pe podeaua rulotei. Lui Cody i se părea că ar putea oricând să 
izbucnească în flăcări sau chiar să explodeze. Dar cel puţin 
emana ceva căldură. 

Gavin Quigley avea douăzeci și patru de ani. Fizic, adică. 
Vârsta lui mintală era cu mult în urmă. Avea părul negru, scurt 
în părți și lung în vârful capului, și arăta de parcă nu se mai 
spălase de cel puţin o săptămână. Scutura din cap ca să își dea 
bretonul din ochi. Purta un pulover murdar, de lână, pe gât și 
jeanși care luceau de unsuroși ce erau. Ghetele de piele erau 
legate cu șireturi, unul alb, altul albastru. 

Brusc Cody își dădu seama că acum nu era momentul potrivit 
să-l judece: nici el nu arăta ca proaspăt scos din cutie. Sacoul 
fusese aproape rupt în două de gardul pe care îl sărise și arăta 
de parcă ar fi putut în orice moment să cadă de pe el. Restul 
hainelor erau acoperite de o pată verde vâscoasă, ca și când un 
melc uriaş s-ar fi târât peste el. În plus, pantofii îi lipăiau când 


VP - 62 


mergea, iar radiatorul pe gaz îi transformase pantalonii și 
șosetele ude în generatoare de abur. 

Nici Webley nu era de mare ajutor. Se tot uita la el și zâmbea. 

— Să o luăm cu începutul, spuse Cody. Care e treaba cu 
alergarea spontană de pe promenadă? 

Lui Quigley îi era greu să menţină contactul vizual. Dădu din 
cap și îl roti încercând să găsească altceva pe care să se 
concentreze. 

In timp ce făcea tot posibilul să-i urmărească privirea rătăcită, 
Cody își dădu seama ce dezastru era în jur. Peste tot cutii de 
mâncare de la diverse restaurante fast-food. Chiuveta era plină 
cu vase murdare uitate acolo. Erau pete de mâncare peste tot, 
iar aerul duhnea a resturi putrezite și picioare transpirate. 

Singurele lucruri care mai înveseleau puţin locul erau 
desenele lui Quigley. Desenele lui copilărești în creion și cariocă 
zăceau peste tot, pe podea, pe scaune și pe suprafetele de 
lucru. Erau lipite de pereţi și dulapuri. Lui Cody îi fu greu să-și 
dea seama exact, dar se părea că pentru majoritatea dintre ele 
formele de relief locale îi serviseră drept principala inspiraţie. 
Părea să înfăţișeze plajă și mare, plus ocazionalul pescăruș sau 
vapor în trecere. Câteva desene - probabil preferatele lui 
Quigley - aveau titluri. Sub unul care părea să reprezinte farul 
Leasowe erau cuvintele Far de Gavin Quigley. Privirea lui Cody 
zăbovi asupra altuia acum, îngălbenit și ondulat de soare. Părea 
să fie hotelul Leasowe Castle de lângă far, care avea pereţi cu 
mozaic, dar pe care Quigley îl făcuse să semene mult mai mult 
cu un castel adevărat. Sub el scria Castell de Gavin Quigley. 

— Îți place să desenezi, spuse Webley. 

Nefiind într-o dispoziţie prea bună, Cody îi aruncă o privire 
tăioasă, pentru a-i da de înțeles că încă aștepta un răspuns la 
întrebarea lui. 

Dar Webley nu păru să observe. Nu mai era diavolița spurcată 
la gură de pe alee. In acest mediu controlat arborase cel mai 
calm zâmbet - cel pe care îl folosea când avea de-a face cu 
oameni vulnerabili și cu probleme. Genul de zâmbet pe care 
Cody nu-l putea egala dată fiind starea lui de spirit. 

Părea să funcţioneze. Privirea lui Quigley se opri câteva 
momente asupra lui Webley, de parcă încerca să se decidă dacă 
e sinceră. A 

— Da, spuse el. Imi place să desenez. 


VP - 63 


— Sunt niște desene frumoase, spuse ea. Fericite. Arătă spre 
una de pe podea. Îmi place aceea cu soarele mare care 
zâmbește. 

Quigley cobori privirea, și apoi o ridică din nou. 

— Aceea este o pasăre. Nu este un zâmbet. 

Webley privi înainte, să verifice dacă nu cumva Cody râdea de 
ea. Își menținea faţa serioasă, iar ea continuă. 

— A, da. Așa este. Sunt cam pe dinafară, nu? Care este 
preferatul tău, Gavin? 

Quigley se uită în jur cu o expresie vizibil mai luminoasă. 
Când îl găsi, îl arătă cu braţul întins ca un copil care arăta spre o 
prăjitură anume de pe un raft prea înalt. 

— Acela. Imi place balena. 

— O balenă? Ai văzut o balenă aici? 

El clătină din cap și bretonul îi acoperi iar ochii. 

— Nu. Am desenat-o în Wales. De aceea am pus o balenă pe 
el, pentru că era Wales. Nu am văzut cu adevărat balena. Am 
văzut niște câini, însă. Și meduze. Și crabi morți. 

— Când ai fost în Wales? Recent? 

— Vara trecută. Când era cald. Imi place să mă duc la plajă. 
Mă duc pe multe plaje, peste tot. 

— Peste tot? Cu ce mergi? 

— Trenuri și autobuze. Poţi să ajungi la multe plaje cu trenuri 
și autobuze. 

— Și de aceea locuiești aici? Pentru că îţi place atât de mult 
plaja? 

— Da. E pașnic aici. Liniște. 

— Da, văd asta. Nu te simţi singur? 

— Îmi place să fiu singur. Oamenii sunt mereu răi. 

— Te întorci vreodată în Liverpool? S-o vezi pe mama ta? 

— Uneori. Dar nu cred că vrea să fiu acolo. Are un prieten 
nou, care mă urăște. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Îmi vorbeşte urât. Mă înjură, cum ai făcut tu înainte. 

Webley clipi. 

— Da, îmi pare rău pentru asta, Gavin. Am fost puţin... Lăsă 
propoziţia să se piardă. Mama ta nu îţi ia apărarea? 

— Ea nu știe. El mă înjură când ea nu este acolo. Crede că e 
un om bun, dar nu este. Sunt în plus acolo, așa că am venit să 
locuiesc aici. 


VP - 64 


— A cui e rulota asta, Gavin? 

— A prietenei mamei mele. Locuiește în apropiere. A spus că 
pot să locuiesc în ea cât vreau. 

— Știe că nu ai grijă de ea? E cam dezordine aici. 

Quigley privi în jur, de parcă dezordinea era o noutate pentru 
el. 

Ridică din umeri. 

— Nu-i pasă. Avea de gând s-o ducă la fier vechi. A spus că e 
dărăpănată de tot. 

Cody se decise că e timpul să-l întrebe din nou. 

— Gavin, de ce ai fugit? 

Privirea lui Quigley trecu fugitiv peste Cody, iar expresia îi 
deveni mai sumbră. Cody se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine s- 
o lase pe Webley să continue interogatoriul. 

Quigley se încruntă. 

— Nu știam cine eraţi. M-aţi speriat. Am crezut că aţi venit să- 
mi faceţi rău. 

— Mereu te sperii când îţi bate cineva la ușă? 

— Nimeni nu bate la ușă. Nimeni nu vine aici. De-asta îmi 
place. 

— Aha. Când ai fost ultima oară în Liverpool? 

— Nu știu. Cu câteva săptămâni în urmă. 

— Săptămâni? Nu ieri sau azi? 

— Nu. 

— Ești sigur? 

— Da, sunt sigur. 

— Ştii de ce suntem aici, Gavin? 

— Nu. 

— Vrei să ghicești? 

— Nu sunt bun la ghicit. 

— Ai un radio aici? 

— Da. 

— Ai ascultat știrile? 

— Câteodată. Nu prea le ascult. Prefer muzica. 

— Ai auzit vreo știre azi? Ai citit vreun ziar? 

— Nu. 

— Atunci nu știi despre fetiță? Cea care a dispărut? 

Și așa începu adevăratul interogatoriu. Bănui, după privirea 
lui Webley, că ea l-ar fi luat mai ușor pe Quigley și că el era cam 


VP - 65 


lipsit de tact vrând să ajungă direct la subiect. Dar devenise 
nerăbdător. 

Părea că întrebarea lui Cody aterizase în capul lui Quigley și îi 
încleștase fălcile. Capul începu să i se legene din nou, căutând 
parcă o ieșire de urgenţă. 

Cody continuă să-l preseze. 

— Ei bine, Gavin? Ştii ceva despre asta? Toată lumea 
vorbește. Se spune că a fost luată de cineva. Are doar șase ani. 
Exact ca... 

— NU! 

Cuvântul zbură spre ei ca o ghiulea. Faţa lui Quigley se 
contorsionă, arătând suferinţă interioară. Degetele i se mișcau 
în aer, de parcă ar fi ciupit un instrument muzical invizibil. 

— Nu, spuse el iar. Nu am... N-a fost... Ei au spus... Au vrut 
să-mi facă rău... 

Webley interveni. 

— Gavin, știi că trebuie să vorbim cu tine despre asta, nu-i 
așa? Știi de ce? 

Quigley scânci în timp ce privirea îi rătăcea pe desenele de pe 
pereţi. Lui Cody i se păru că încerca să găsească în ele pacea 
interioară. 

— Știu de ce, spuse Quigley. Dar n-am fost eu. Vreau doar să 
fiu lăsat în pace. De aceea locuiesc aici, ca toată lumea să mă 
lase în pace. Vreţi doar să-mi faceţi rău. 

— Nu, spuse Webley. Nu vrem să-ţi facem rău. Vrem 
adevărul, atâta tot. Spune-ne adevărul și vom pleca și te vom 
lăsa în pace. Bine? 

Quigley nu răspunse, dar ticurile începură să dispară. 

— Adevărul. 

— Da. 

— Bine. Dar... dar nu știu nimic. 

— Atunci e în regulă. Mai am câteva întrebări și terminăm. 
Quigley dădu imperceptibil din cap. Putea fi orice, încuviinţare, 
sau pur și simplu un tic. 

— Fata care tocmai a fost dată dispărută, spuse Cody. Numele 
ei este Poppy Devlin. Ai auzit numele acesta până acum? 

Quigley dădu din cap mai clar de data aceasta. Un nu clar. 

— Locuiește în Otterspool. De fapt, este la câteva străzi 
distanţă de unde locuiești cu mama ta. 

— Eu... nu mai locuiesc acolo. Locuiesc aici. 


VP - 66 


— Dar știi zona, nu? Știi Larkwood Close? 

— Da. Știu. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Cu mult timp în urmă. 

— De ce? 

— Imi place să mă plimb. Îmi place aerul proaspăt. 

— Ințeleg. Ai vorbit vreodată cu cineva pe drumul acela? Cu 
un copil, poate? 

— Nu. 

Cody căută în buzunar și scoase un plic. Fu surprins să-l vadă 
întreg, dat fiind prin ce trecuse în timpul urmăririi. Îl deschise și 
scoase o fotografie cu Poppy. l-o arătă lui Quigley. 

— Fata asta ţi se pare cunoscută? 

Quigley se uită la poză. 

— Nu, spuse el, greoi. N-am văzut-o niciodată. 

— Eşti sigur? Uită-te cu atenție. 

— N-o cunosc. 

Cody își suprimă un oftat în timp ce puse fotografia la loc în 
buzunar. Nu îi plăcea ce urma și ghici că Webley era mulţumită 
să-l lase să își continue rolul de poliţist rău. 

— Vorbești vreodată cu alţi copii mici, Gavin? 

Simţi agitația acumulându-se din nou. Quigley arăta ca un 
animal hăituit. 

— Nu vorbesc cu nimeni. Locuiesc singur acum. Nimeni nu mă 
place. 

— Dar când ești afară, când ești pe plajă? Sigur vezi oameni 
atunci. Sigur vezi copii la joacă. 

— li văd. Dar nu vorbesc cu ei. Nu e voie. 

— Nu e voie? De ce nu e voie, Gavin? 

— Ştii. Ştii de ce. O să mă răniţi din nou. De aceea sunteţi aici. 

— De ce crezi asta, Gavin? Ai făcut ceva ce trebuie pedepsit? 

— Nu. Dar asta crezi. Nu crezi ce spun. Nu m-ai crezut nici 
ultima oară. 

Cody încuviință gânditor. 

— Hai să vorbim despre ultima oară, Gavin. 

— Nu vreau. 

_ — A fost acum doi ani și jumătate, nu-i așa? Acolo lângă far. 
In parcarea de acolo. 
Quigley rămase tăcut. 


VP - 67 


— Numele ei era Courtney. Îţi amintești de ea, nu? ţi 
amintești ce ai făcut? 

Quigley scânci. Degetele lui ciupiră din nou aerul. 

— Ai luat-o, nu-i așa, Gavin? De ce ai făcut asta? De ce ai luat- 
o pe fetița aceea? 

Quigley sări în picioare. Cody se încordă, pregătindu-se să o ia 
din nou la goană. 

— Stai jos, Gavin, ordonă el. g 

— N-am făcut nimic. Nu sunt o persoană rea. Incercam doar 
Să... Să... 

— Să ce? Ce intenționai să faci cu copila aceea? 

— Eu... nimic. Voiam doar s-o protejez. 

— Gavin, părinții ei erau aproape. N-avea nevoie de protecția 
ta. 

Quigley era încă în picioare, răsucindu-se și scărpinându-se în 
părul unsuros. 

— Nu știam asta. Credeam că e în pericol. Am crezut că 
cineva i-ar putea face rău. Urma s-o duc undeva în siguranță. 
Ei... ei m-au atacat. M-au făcut în toate felurile și m-au lovit. Au 
spus că sunt o persoană rea. Nu sunt o persoană rea. Pur și 
simplu vreau să fiu lăsat în pace. N-o să mai încerc niciodată să 
ajut pe cineva. 

— Eşti sigur că nu urma să-i faci vreun rău lui Courtney? 

— Nu. Te rog. Nu voiam să-i fac nimic. 

— Și fata din poză? Poppy Devlin. Cineva a luat-o, Gavin, și o 
să aflăm cine. Locuiește aproape de casa ta. Mai spui că nu ai 
văzut-o niciodată, că nu știi nimic despre ea? 

— Nu. Adică, da. N-o cunosc. Nu fac rău copiilor. Nu fac rău 
nimănui. Toată lumea mă raânește pe mine. 

Cody și Webley se înţeleseră din priviri. Era de acord. 

Işi cobori vocea. 

— Bine, Gavin. Ușurel. Plecăm acum. 

Quigley se uită neîncrezător la cei doi detectivi. 

— Gata cu întrebările? 

— Gata cu întrebările. 

Cody se ridică și ieși pe ușă. Webley îl urmă. 

— Insă dacă aflăm că ne-ai minţit, adăugă Cody, ne vom 
întoarce. Înțelegi asta, Gavin? 

Quigley încuviinţă. Își încrucișă braţele la piept, ca și cum s-ar 
fi apărat. 


VP - 68 


Cody și Webley plecară. Înapoi, afară, în vântul rece de 
februarie. 

xxx 

Abia după ce polițiștii plecară, Quigley se așeză la loc. Își 
trase nasul cu zgomot și folosi mâneca puloverului ca să-și 
șteargă lacrimile de pe obraji. 

Credea că aici era în siguranţă. Că nu va mai fi deranjat 
niciodată. Voia doar să fie lăsat în pace. Să se plimbe pe malul 
mării și să deseneze. Nu cerea prea mult, nu? 

Spera ca ei să nu se mai întoarcă. Îl speriau. Majoritatea 
oamenilor îl speriau. Chiar și atunci când se uitau la el păreau 
să-l creadă ciudat. 

Fata din poză era drăguță și avea un nume drăguţ. Poppy. Ca 
floarea. li plac florile. Multe fete au nume de flori. Rose și Lily și 
Pansy și Violet... 

Și Daisy. 

Se bucură că nu îl întrebaseră despre Daisy. 

Despre ea știa multe. 


16. 


Era îngrozită de el. 

Era de înţeles, își spuse în sinea lui. Apăruse în dormitorul ei 
în mijlocul nopţii. O drogase și o luase din casa ei. Și apoi o 
sugrumase până aproape murise. Era normal să se teamă. Când 
le ducea mesele de seară la etaj, vedea cum Poppy se îndepărta 
de el. Nu ţipa și nici nu crea probleme, dar era evident cât de 
mult îi displăcea ca el să fie atât de aproape de ea. 

Se decise că venise timpul să facă ceva în privința asta. Să 
înceapă să construiască niște legături. 

După ce spălă vasele și pregăti o cană de ceai pentru Harriet, 
lăsându-le copiilor câteva minute să se liniștească, urcă înapoi. 
Mai întâi se duse în biroul său, apoi în camera fetelor. Ca 
niciodată, bătu ușor la ușă înainte să o descuie și să intre. 

Daisy și Poppy stăteau pe pat și se uitau la el. Daisy avea un 
braţ în jurul umerilor lui Poppy, alinând-o. Poppy își șterse fața, 
de parcă ar fi încercat să ascundă faptul că plânsese iar. 


VP - 69 


Malcolm bănuia că se temea că ar putea fi pedepsită din 
această cauză și simţi un sentiment de vinovăţie. 

Tot ce voia era ca toată lumea să fie fericită. 

— Bună, fetelor, spuse el. Totul este în regulă? 

Poppy nu spuse nimic. Doar îl privi sfidător. 

Daisy rupse tăcerea. 

— Da, mulțumim. Suntem bine. 

— Bun, bun. Eu, ăăă, m-am gândit că ne-am putea juca ceva 
împreună. Ce credeţi? 

Poppy își ascunse faţa în umărul lui Daisy. 

Gura lui Malcolm zvâcni de enervare. „Uite”, se gândi el, „eu 
încerc. Fac un efort. Cel puţin ar putea să...” 

— Grozav! spuse Daisy. Ar fi distractiv. Ce-am putea să ne 
jucăm? 

Malcolm ridică un deget. 

— Așteaptă. Doar o secundă. 

leși pe hol. Se întoarse cu obiectele pe care le adusese din 
biroul său. 

— Uite ce-am adus. 

— Joc de darts! exclamă Daisy. Uite, Poppy. O placă de darts. 

Poppy întoarse ușor capul, doar cât să privească placa din 
mâinile lui Malcolm. 

„Este interesată”, se gândi Malcolm. „Știu că este. O să 
funcţioneze. 

Un joc de darts mereu sparge gheața”. 

Atârnă placa de cuiul din perete, apoi se mișcă înapoi spre pat 
și deschise cutia de plastic pe care o adusese. In cutie erau 
săgeți ieftine, cu aripi de plastic în culori ţipătoare, dar suficient 
de bune pentru a fi folosite de copii. 

— Alege o culoare. 

— Verde, te rog, spuse Daisy. 

— Și tu, Poppy? Ce culoare vrei?... Poppy?... Poppy? 

— O să joace cu roșu, spuse Daisy. Să se asorteze cu numele 
ei. 

— Roșu să fie, spuse Malcolm. Haideţi, atunci. Să jucăm. Sunt 
eu primul. 

Luă trei săgeți galbene din cutie, apoi se îndepărtă de placă 
atât cât îi permitea camera. Tinti și spuse: 

— Cel mai mare scor câștigă, bine? 


VP - 70 


Aruncă săgețile, lovind intenţionat unu, apoi șapte, apoi 
patru. 

— Ce început prost, nu-i așa? Cred că deja m-aţi bătut. Haide, 
Daisy, arată-ne ce știi să faci. 

Daisy se așeză mai aproape de placă decât Malcolm. Prima ei 
săgeată rată complet placa, lovindu-se de perete și aterizând pe 
Covor. 

— Bună încercare. Nu trage braţul așa de mult în spate 
înainte să dai drumul săgeţii. 

Daisy aruncă din nou. A doua săgeată lovi placa, dar se 
înfipse în afara zonei de scor. Surprinzător, a treia săgeată se 
înfipse solid într-un triplu șaptesprezece. 

— Frumoasă aruncare! Cât înseamnă de trei ori 
șaptesprezece, Daisy? 

Ea se gândi câteva secunde. 

— Cincizeci și unu? 

— Exact. Un scor greu de bătut. Se întoarse să se uite la 
Poppy, care acum stătea întinsă cu faţa în jos pe pat. E rândul 
tău, Poppy. 

Fata nu se mișcă. 

— Haide, Poppy. Am spus că acum e rândul tău. 

Niciun răspuns. Simţi cum obrajii încep să-i dogorească. Nu-i 
plăcea genul acesta de nesupunere, mai ales în faţa lui Daisy. 
Daisy era un copil atât de adorabil. Nu voia să-i vină idei. Nu 
voia ca ea să creadă că acest gen de comportament va fi 
tolerat. 

— Poppy, ai auzit ce am spus? Fac tot ce pot să înveselesc pe 
toată lumea. Ar trebui să ne distrăm cu toţii. Tu nu vrei să te 
distrezi? Nu vrei să fii fericită aici? 

Dar ea stătea întinsă acolo, ignorându-l. Lui Malcolm i-ar fi 
fost mai ușor dacă Poppy s-ar fi înfuriat sau cel puţin dacă ar fi 
explicat ce simţea. Dar faptul că se prefăcea că el nu există - 
era pur și simplu nepoliticos. Era inacceptabil. 

Făcu un pas spre pat. Obrajii îi ardeau. O ceaţă i se lăsă pe 
ochi. Nu voia să fie așa, dar era vina ei. Il provoca. Strica 
momentul. 

— Poppy! Uită-te la mine! Dumnezeu să m-ajute, dacă trebuie 
să... p 
Brusc, Daisy apăru în fața lui. Intre el și Poppy. 

Pe chipul ei se vedea un zâmbet. Buna și micuța Daisy. 


VP -71 


— Arunc eu în locul ei, spuse ea. 

— Ce? 

— Joc eu tura ei. Nu înţelege jocul. Nu cred că a mai jucat 
până acum. Și e obosită. A fost o zi lungă pentru ea. 

Malcolm se uită în jos la ea. Atât de încântătoare. Atât de 
fermecătoare. 

Și avea dreptate, desigur. La ce i-a fost mintea? Este prima zi 
a lui Poppy. Vrea prea multe, se așteaptă la prea multe. 

— Bine, spuse el. Da. Aruncă tu. Ea poate să se joace data 
viitoare. Îi poţi explica regulile ca să nu se simtă jenată. 

— Da, așa voi face. Haide, să continuăm jocul. Cred că pot să 
câștig de data asta. 

Ochii lui o urmăriră pe Daisy care se așeză în faţa plăcii. Văzu 
concentrarea intensă de pe chipul ei, apoi auzi chiotul de 
încântare când săgeata ei lovi douăzeci. 

Mintea începu să i se limpezească. Erau anumite lucruri pe 
care trebuia să i le spună lui Harriet. 

Lucruri care nu mai puteau aștepta multă vreme. 

Dar trebuia să aștepte timpul potrivit. Fata cea nouă trebuia 
să se mai acomodeze puţin. Harriet trebuia să fie fericită cu 
familia pe care o aveau. 

Când se va întâmpla asta, îi va dezvălui planurile lui. 


17. 


Nu ar trebui să fie așa. 

„Este zi de școală”, se gândi Maria. „Ar fi trebuit să-i 
pregătesc prânzul lui Poppy. Ar fi trebuit să-i perii părul și să-i 
împletesc coada. Ar fi trebuit să mă asigur că termină micul 
dejun și se spală pe dinţi. Ar fi trebuit să-i spun cât de drăguță 
este în uniforma ei școlară. Ar fi trebuit să-i spun câte lucruri 
minunate o așteaptă în viaţă. 

Nu asta. Nu să stau pe bancheta unei mașini, în drum spre 
secția de poliţie. Nu să agonizez gândindu-mă la ce aș putea să 
spun ca să îmi primesc înapoi copilul. Nu să mă întreb dacă 
Poppy este măcar în viață”. 

Noaptea trecută Maria nu dormise deloc. Nici măcar nu avea 
rost să încerce. Ea și Craig își petrecuseră toată noaptea treji în 


VP- 72 


casa părinţilor ei. Când nu plângeau, încercau să înţeleagă totul, 
dar fiecare idee sfida logica. 

Nimic nu avea sens. Era răul pur. Doar un monstru ar supune 
un copil la așa ceva. 

Și asta o durea cel mai mult pe Maria. Monștrilor nu le păsa. 
Monștrii nu ascultau de rațiune. 

„Deci, ce să spun?” se întrebă ea. „Ce cuvinte pot să folosesc 
care să atingă cât de puţin inima acestei creaturi?” 

Se uită la Craig. El părea să nu-i observe privirea, care îl 
implora să-i ofere alinare. Se uita drept înainte. Cu privirea 
pierdută. 

Când îi atinse mâna, simţi cum tresare la atingerea ei. Își 
întoarse spre ea chipul sfâșiat de durere. Işi vorbeau fără 
cuvinte, împărțind singurătatea. 

Pentru că asta era senzaţia. De singurătate. Erau victime, dar 
părea că toată lumea era împotriva lor. Deși nu erau acuzații 
directe, existau în mod sigur insinuări. Și unde nu erau insinuări, 
erau priviri de neîncredere și suspiciune. 

Chiar și mama Mariei. Intrebările ei de seara trecută. £ oare 
posibil să-i fi spus ceva lui Poppy care să o determine să plece? 
Ai lăsat-o vreodată cu un străin? 

„Adică, la dracu', mamă. Ce fel de întrebări sunt astea? Ce fel 
de părinţi crezi că suntem? Ce s-a întâmplat cu instinctele tale 
materne dintr-odată?” 

Maria se întoarse și se uită la ceafa lui Jason Oxburgh. Nici 
măcar el nu era de partea lor, se gândi ea. Nu chiar. Da, le 
spunea fix ce trebuia, dar le arăta numai vârful aisbergului. In 
adâncuri era o parte mult mai mare. Lucruri pe care le știa, dar 
nu le putea dezvălui. Lucruri pe care le credea, dar pe care nu le 
putea exprima. Bănuieli pe care le nutrea. Până la urmă era 
poliţist și trebuia să fie cinic. Dacă ar avea motiv, i-ar trimite 
imediat la închisoare. 

„Dar nu are motiv, se gândi ea, pentru că suntem nevinovaţi. 

Așa că stăm aici în tăcere și încercăm să ne înăbușim 
durerea”. 

xxx 

E un întreg circ. 

Nu stătuse niciodată în faţa a mai mult de o cameră de luat 
vederi. Acum păreau să fie zeci. Bliţurile continue erau 


VP-73 


orbitoare. Jurnaliștii le strigau numele, încercând să îi facă să se 
uite direct în obiectivele lor. 

Agitaţia se domoli când polițistul de la masa lor începu să 
vorbească. Era un fel de ofițer superior - un superintendent, își 
aduse aminte Maria. Se gândi că el mai trecuse prin astfel de 
evenimente. 

Cineva care nu va face de râs poliţia în faţa presei, dar care 
probabil avea foarte puţin de-a face direct cu cazul. 

Mare parte din ce spunea el nu ajungea până la Maria. Auzise 
totul înainte și faptul că știa că îi vine rândul era prea 
înspăimântător ca să se poată concentra. 

Superintendentul vorbi scurt, apoi îi lăsă pe Maria și pe Craig 
să vorbească. Bliţurile porniră din nou. Maria își drese glasul. 

Când cuvintele năvăliră afară, păru că nu sunt cuvintele ei. Se 
simți ca păpuşa unui ventriloc, deschizând și închizând gura 
mecanic, în timp ce altcineva vorbea pentru ea. Toate 
pregătirile minuţioase se duseră pe apa sâmbetei, iar emoţiile 
preluară controlul și o făcură să spună ce voia de fapt. Ar fi 
putut fi aiureli - habar n-avea. Ştia doar că trebuia să spună 
lumii cât de mult o iubea pe Poppy și cât de mult o voia înapoi 
teafără. 

Când nu mai putu continua - când cedă și trebui să-și acopere 
ochii cu șerveţelele pe care i le dăduse cineva -, începu 
bombardamentul cu întrebări și se bucură că Craig le 
răspundea. Nu voia decât să plece de acolo. Fusese prea greu 
să-și dezgolească sufletul în faţa a milioane de telespectatori. Se 
simţi ușurată când superintendentul spuse câteva cuvinte de 
încheiere și rugă ca oricine avea vreo informaţie, oricât de 
nesemnificativă, să ia legătura cu poliţia. Lăsă șerveţelele și își 
dădu seama că Craig îi strângea tare cealaltă mână în mâna lui. 

Și încă altceva. Ceva care îi va rămâne multă vreme în minte. 

Detectivii. Jason și ceilalţi care se ocupau de caz. Îi văzu în 
public - într-o margine a sălii. Se uitau fix la ea. Privirea lor era 
intensă, strâns concentrată. Expresiile lor, impasibile. 

Işi dădu seama atunci că o analizau. 

Ca o haită de hiene, așteptau ca apărarea ei să cadă și să-și 
dezvăluie slăbiciunile. 


VP - 74 


18. 


Drumul de întoarcere păru o continuare a celui care îi adusese 
acolo. O liniște de piatră. Priviri goale prin geamuri. 

În cele din urmă ea nu mai suportă. 

— Am trecut? 

Aflat la volan, Oxo întoarse puţin capul. 

— Ce-ai spus? 

— Am trecut? Am trecut testul? 

— Îmi pare rău, nu sunt sigur ce... 

— V-am văzut. Pe tine și pe ceilalți detectivi. Felul în care ne 
priveaţi. Așteptaţi să facem o greșeală. Tot nu ne credeți. 

Lângă ea, Craig deveni brusc conștient de ce spunea Maria. O 
luă din nou de mână. 

Oxo clătină din cap. 

— Nu, Maria, nu e adevărat. Trebuie să îţi dai seama că 
riscăm atunci când sunteţi în public. Ce spuneți acolo poate să 
salveze sau să distrugă un caz. Vocea voastră e vocea noastră și 
evident că vrem ca tot ceea ce spuneţi să aibă un impact 
maxim. 

— Hmm, spuse ea. 

Atunci Craig vorbi. 

— ȘI, ce crezi? O să ajute? Va face vreo diferenţă faptul că am 
bocit de mama focului în fața a milioane de privitori? 

— Absolut. O să verific când vă las acasă, dar chiar acum 
telefoanele poliţiei sună întruna. Garantez asta. Nu voi minţi, 
mare parte vor fi o pierdere de vreme, dar nu avem nevoie 
decât de o informaţie importantă. Doar una. Deci, da, a meritat. 
Cred că aţi făcut o treabă genială acolo. 

Maria își mușcă buza. Toată chestia asta părea atât de 
teatrală, o adevărată șaradă. Faptele păreau să fie secundare. 
Tot ce contase fusese spectacolul montat de ei, măștile pe care 
le purtaseră, personajele pe care le jucaseră. Publicul voise 
lacrimi autentice, o cedare nervoasă și fizică adevărată. Nimic 
mai puţin nu ar fi fost suficient. 

Așa simţise Maria. Și se săturase. 

— Vreau să mă duc acasă, anunţă ea. 

— Nu-ţi face griji, spuse Oxo. Momentan nu mai avem 
interviuri. 


VP -75 


— Nu, nu mă refer la casa părinţilor mei. Mă refer la acasă. 
Casa noastră. 

— Eu, ăăă, nu cred că este o idee bună. Presa așteaptă afară 
și... 

— Nu-mi pasă. E casa mea. Acolo locuiește Poppy. Acolo se va 
duce dacă va putea. Vreau să fiu acolo, cu toate lucrurile lui 
Poppy în jurul meu. 

Oxo ezită înainte să răspundă. 

— Lasă-mă să dau niște telefoane, bine? Mergem întâi acasă 
la părinţii tăi, dau telefoanele și dacă spun că e în regulă... 

Atunci ea explodă. 

— Ce înseamnă asta? Sunt arestată sau ceva? Vreau doar să 
mă duc acasă! Este o cerere atât de al dracului de ciudată? 

Craig se aplecă spre ea. li puse o mână pe coapsă. 

— Maria, spuse el, păstrează-ţi calmul. Ține minte ce mi-ai 
spus ieri. Își fac doar datoria. 

— Nu-mi pasă ce am spus ieri. M-am săturat de rahatul ăsta. 
M-am săturat să mă simt ca o criminală. Mă duc acasă fie că îţi 
place, ţie sau poliţiei, fie că nu și nu mă puteţi opri. 

— O să dau telefoane, repetă Oxo. Și vom vedea ce putem 
face. 

x kx * 

Dură o veșnicie. 

Maria stătea în fața unei căni de ceai de care nu se atinsese, 
în timp ce mama ei o bombarda cu întrebări. Pe fereastră îl văzu 
pe detectivul Oxburgh care se plimba prin grădină, cu telefonul 
mobil lipit de ureche, gesticulând cu mâna liberă în timp ce 
încerca să treacă peste toate regulile care-i stăteau în cale. 

Când se întoarse în sfârșit, îi spuse că solicitarea ei ar trebui 
să fie autorizată, dar că va mai dura câteva ore înainte ca 
echipele de căutare să-și termine treaba și să plece de acolo. 

Așa că ea aștepta. Apăru o cană proaspătă de ceai și ea privi 
cum și aceasta se răcește. Craig stătea în picioare, se plimba, se 
uita la ceas, se uita la știri la televizor. Ea își dori ca el să stea 
lângă ea și să-i ofere puţină consolare. În același timp, bărbatul 
probabil că simţea că ea s-ar repezi la el dacă ar scoate chiar și 
un singur cuvânt nelalocul său. Nu s-a simţit niciodată în largul 
lui cu socrii. Acum, ea nu-l putea învinui. Părea că au eșuat 
complet în descoperirea perspectivei corecte asupra lucrurilor. 


VP - 76 


Maria se întrebă dacă și ei aveau bănuielile lor în privința ei și 
a lui Craig. 

Ar putea fi posibil? Propria ei mamă și propriul ei tată? Ar 
putea ei să ia în calcul ideea ca ea să fi comis un act de 
nedescris împotriva nepoatei lor? 

Nu avea de gând să-i confrunte. Nu voia să simtă lipsa de 
convingere din răspunsurile lor. Ar prefera să nu mai adauge 
încă o suferinţă la cele deja existente. 

Se făcu ora prânzului până când Oxo primi toate aprobările. 

Ușurarea o scoase pe Maria din amorțire. Alergă la etaj, își 
aruncă lucrurile în geanta de voiaj. Strigă la Craig să se 
grăbească. 

Nu îi păsă că își luă la revedere în grabă de la părinţii ei. Îi 
puseră întrebare după întrebare în timp ce se îndrepta spre 
mașină: Ne anunti dacă sunt noutăți, da? Ne suni dacă vrei să 
venim? răspunse cu da la fiecare întrebare. Nu era tocmai sigură 
că vorbea serios. 

Se dovedi că Oxo avusese dreptate cu privire la presă. 
Imediat ce văzură apropiindu-se mașinile, ziariștii lăsară 
sandvișurile și sticlele și săriră să pornească microfoanele și 
camerele. 

Oxo le aminti să nu spună nimic, apoi îi conduse prin 
îmbulzeală. Mariei i se păru cel mai ușor să plece capul și să ţină 
privirea în pământ. Își dori să poată bloca și sunetele: întrebările 
erau astfel formulate încât să sugereze că știa mai mult decât 
spunea. Voia să-i plesnească pe acei jurnaliști de tabloide. 

In cele din urmă trecură pe sub banda galbenă pusă la poarta 
casei lor. 

Dincolo nu mai erau vulturi care să ţipe după bucățele de știri. 

La ușa de la intrare era un poliţist în uniformă. Îi făcu semn lui 
Oxo, dar nu păru să conștientizeze prezenţa proprietarilor. 

Intrară în casă și ușa se închise în urma lor. Jurnaliștii tăcură. 

Maria nu se aștepta să se simtă bucuroasă, dar cel puţin se 
aștepta la un fel de căldură, la un sentiment de familiaritate. O 
conexiune cu ceea ce se pierduse. 

Dar nu la asta, totuși. 

Văzu imediat ce intră. Nu fusese vandalism, dar în mod sigur 
o lipsă de respect. Lucruri deranjate, tablouri strimbe, semne 
negre pe pereţi. 

Oxo o văzu studiind petele negre. 


VP - 77 


— Pudră pentru amprente, explică el. Îmi pare rău. O vom 
curăța. 

Ea nu spuse nimic. Merse dintr-o cameră în alta, observând 
deranjul. Bănui că nici Oxo și nici măcar Craig nu vor observa. 
Dar fiecare mică schimbare striga spre ea. Spunea o poveste 
despre infiltrare, despre cercetarea celor mai personale obiecte 
ale ei. 

Se întoarse și se duse la etaj. Craig îi atinse brațul când trecu 
pe lângă el pe hol, dar ea îl alungă. Se așteptase la schimbări în 
camera lui Poppy, dar amploarea lor o uimi. Erau pete negre 
peste tot, de parcă o creatură a iadului își lăsase urmele peste 
tot. Mobila fusese mutată din loc. Sertarele fuseseră lăsate pe 
jumătate deschise, iar conținuturile lor aranjate înainte cu grijă 
acum erau dezordonate și vărsate pe podea. Patul lui Poppy 
fusese complet dezgolit, rămânând doar salteaua. 

Asta era distrugere. Mai rău decât după ce fusese intrusul. Era 
ca și cum s-ar fi întors să-și termine treaba, să lase răni și mai 
grave asupra acestei familii sfâșiate de durere. 

Poppy părea mai departe de ei decât înainte. 

Sprijinindu-se de perete, Maria se holbă la patul rece și gol 
până când lacrimile îi înceţoșară vederea și începu să ţipe. 


VP - 78 


PARTEA A DOUA 


19. 


— O săptămână! strigă Blunt. O săptămână întreagă. Și ce 
avem la final? Absolut nimic - asta avem! 

Detectivii adunaţi în sală nu spuneau nimic. Nu era niciodată 
înțelept să îţi întrerupi ṣefa când era pornită și mai ales când era 
atât de aprinsă. 

Chiar și Cody, de obicei preferatul lui Blunt, decise de data 
asta să nu ridice capul. Avea dreptate, desigur. Trecuse o 
săptămână de la răpirea lui Poppy Devlin, iar echipa făcuse zero 
progrese în găsirea ei. Nu știau de ce fusese luată. Nu știau 
dacă era vie sau moartă, deși ultima variantă era destul de 
probabilă după atâta timp. 

— Cody! spuse Blunt. Dovedește-mi contrariul. Raportul 
situaţiei. 

Rahat, se gândi el. Gata cu încercarea de a sta neobservat. Se 
ridică și își drese glasul. 

— Da. Bun. Ei bine, am extins căutarea din casă în casă în 
zonă. Vorbim cu toată lumea care locuiește acolo, lucrează 
acolo sau a venit în vizită acolo. 

— Bun. Și? 

— Ăăă, până acum nu avem prea multe piste. Am intervievat 
multe persoane care ne sunt cunoscute pentru diverse 
infracțiuni, mai ales cele care implică copii, dar și alţii care ar fi 
putut opera în zona Otterspool. Cine a intrat în casa familiei 
Devlin știa ceva despre intrarea prin efracţie. 

— Dar cum rămâne cu cei de pe lista familiei Devlin? Ceva 
promiţător acolo? 

După presiuni repetate din partea lui Oxo asupra celor doi 
Devlin să facă o listă cu oamenii care ar fi vrut să le facă rău, 
aceștia se conformaseră în cele din urmă. Cody le înţelesese 
reticenţa: era dificil să analizezi toate persoanele din jurul tău - 
prieteni, colegi și chiar și membri ai familiei - și să te întrebi 
dacă este posibil, doar posibil ca vreunul dintre ei să facă ceva 


VP - 79 


ce te-ar putea răni. Dacă răspunsul era da, din orice motiv, 
atunci ar fi trebuit să apară undeva pe listă. 

— Mă tem că nu. l-am intervievat pe toţi, pe unii de mai multe 
ori. In clipa asta nu avem niciun motiv să bănuim pe cineva. 

— Observaţii? 

— Multe informaţii despre fetițe care se presupune că se 
potrivesc descrierii lui Poppy, dar până acum le-am eliminat pe 
toate. Am avut chiar și o femeie care ne-a sunat să ne uităm la 
fiica vecinilor săi, în ciuda faptului că fata a trăit acolo de când 
s-a născut. Femeia credea că vecinul ei ar fi putut face un 
schimb. 

Blunt oftă. 

— Bine. Dar expertiza criminalistică? 

Cody clătină din cap, așteptându-se pe jumătate ca Blunt să i- 
| smulgă de pe umeri. 

— Incredibil! E cineva în sala asta care îmi poate face ziua 
mai bună împărtășind niște evoluţii pozitive cu privire la cazul 
acesta? Grace, tu? 

Când Grace se ridică în picioare, Cody simţi un fior de 
simpatie pentru analistul informatic. Ea nu era cea mai 
încrezătoare persoană în situaţiile importante. Dacă Stella Blunt 
urla la ea, cel mai probabil că ar fi început să tremure ca piftia. 

— După cum spune și detectivul Cody, am fost inundați din 
prima zi de reclamaţii. Am corelat toate informaţiile cât de bine 
am putut, am căutat potriviri, șabloane, contradicții. Am 
examinat și înregistrări CCTV din zonă, deși fără să știm ce 
căutăm... 

— Da, da, Grace. Treci la subiect. Toate aceste informaţii au 
dus la vreo pistă? 

— Nimic important, nu. 

Blunt întoarse privirea pentru un moment, bătând darabana 
pe biroul de lângă ea. Lui Cody i se păru că era o bombă cu 
ceas, gata să explodeze. 

Neștiind dacă atenţia era încă îndreptată asupra ei, Grace 
dădu să se așeze la locul ei. Sări în picioare ca un arc când Blunt 
continuă tirul întrebărilor. 

— Și familia Devlin? Cu ei unde suntem? 

— Ei bine... Le-am analizat apelurile telefonice, computerul, 
conturile bancare, asigurarea, e-mailurile... 

— Nu-mi spune. Nimic, nu? 


VP - 80 


— Par curaţi ca lacrima. 

Blunt îl privi fix pe Oxo. 

— Jason? Asta e și concluzia ta? 

— Da. Am petrecut mult timp cu ei. Mi se par destul de 
sinceri. N-au făcut nimic deplasat faţă de ce te-ai aștepta de la 
niște părinţi cărora li s-a furat singurul copil de sub nas. 

— In cazul acesta, îi dezamăgim. Rău. Au nevoie de o 
încheiere. Pe cât de mult urăsc să recunosc asta, cel mai 
probabil va trebui să le dăm niște vești devastatoare. Dar vreau 
ca vestea asta să fie adevărată. Nu o presupunere, nu o 
bănuială. Vreau fapte și acum nu avem niciunul. Nu este 
suficient. 

Se întoarse și plecă. În timp ce se îndepărta, lui Cody îi era din 
ce în ce mai clar că Blunt nu doar îi certase pe toți membrii 
echipei, dar că ea însăși își asuma mare parte din vina de a nu fi 
găsit-o pe Poppy Devlin. 

Ultima ei propoziţie - despre a nu fi suficient - nu era 
îndreptată spre ei. 


20. 


Decise că a venit timpul. 

Poppy părea să se fi acomodat mult mai bine acum. Nu prea 
zâmbea - nu când era el în cameră, oricum. Dar existaseră 
ocazii când își pusese urechea la ușă și auzise clinchetul râsului 
ei în timp ce se juca cu Daisy. Mânca mai mult și nu îi mai 
amintea pe părinţii ei la fel de des. 

Dar cea mai importantă era Harriet. Acum părea mai 
mulțumită. Părea fericită că noua „familie” funcţiona. Va fi mult 
mai receptivă la noua lui idee. 

Cobori din biroul său. O găsi pe Harriet pe canapeaua din 
sufragerie, tricotând în timp ce urmărea la televizor Coronation 
Street. 

Se așeză lângă ea, așteptând să se termine serialul. Lui 
Harriet nu-i plăcea să fie distrasă când se difuzau serialele ei. Se 
implica atât de mult în vieţile acelor personaje. 

— A fost unul bun în seara asta? întrebă el. 


VP - 81 


— N-a fost rău. Cred că cineva urmează să-și primească 
răsplata. Următorul episod ar trebui să fie interesant. 

Malcolm încuviinţă, ezitând în timp ce asculta sunetul hipnotic 
al andrelelor ei. 

— Trebuie să te întreb ceva, spuse el. 

Harriet se opri din tricotat. Se uită la el - ușor temătoare, 
crezu el. 

— Ce? spuse ea. E de rău? 

— Nu, nu. Deloc. Doar că... vreau să te întreb ceva. 

Ea lăsă jos tricotul. Ghemul de lână îi alunecă din poală și se 
opri pe marginea canapelei. 

— Ei bine, continuă. Nu mă lăsa în suspensii. 

El zâmbi la jocul de cuvinte. Era o glumiţă pe care o folosiseră 
atât de mult, încât își pierduse valoarea. Harriet nici nu era 
conștientă că o folosea, draga de ea. 

— Este despre Poppy. Intr-un fel. 

— Ce vrei să spui? Nu e bolnavă, nu-i așa? Am multe 
medicamente, știi asta. Pot să vindec cele mai multe probleme. 
Mai ţii minte când Daisy a avut febra aceea? Și când a căzut și 
s-a tăiat la mână? Sunt o asistentă bună. Pot să... 

— Taci, draga mea. Nu e bolnavă. E bine. Și o placi, nu-i așa? 
Adică, te bucuri că este aici, nu? 

Harriet lăsă andrelele jos și îi luă faţa în palme. 

— Sigur că da. La început a fost dificilă, dar de fapt așa a fost 
și Daisy, nu-i așa? Mai ţii minte când a rupt tapetul? Și când a 
spart lampa aceea scumpă? Și uite-te la ea acum. Este fiica 
perfectă. Și Poppy va ajunge așa. Nu știu cum faci, Malcolm. Ai 
un dar. Ești un tată minunat, iar fetele te respectă. 

Nu știa ce să răspundă. Era drăguţ că Harriet credea asta, dar 
nu-i putea spune adevărul. Nu-i putea spune că în urmă cu o 
săptămână aproape o omorâse pe Poppy. Nu-i putea spune că 
tăietura lui Daisy nu fusese rezultatul unei căzături. 

Uneori se întreba cât de departe ar putea merge. 

Dar acum, în timp ce se uita în ochii soţiei lui și vedea câtă 
fericire îi aduceau lucrurile pe care le făcea, își dădu seama că 
ar fi mers până la capătul pământului pentru a-i păstra acea 
strălucire. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Harriet. 

— Nimic. Mă gândeam doar. Vreau să fiu un tată bun și vreau 
să îţi ofer toate șansele pentru a fi o mamă fantastică. 


VP - 82 


— Și atunci... care este problema? 

Făcu o pauză pentru a-și aduna gândurile. 

— După cum știi, am depus mult timp și efort să le găsesc pe 
Daisy și pe Poppy. Trebuiau să fie... potrivite, înţelegi tu. 

— Da, știu. Nu putea să fie orice copil. Am discutat asta. 
Aveam criteriile noastre și le-am respectat. 

— Da. Deci de aceea a durat atât de mult. De aceea au trecut 
trei ani înainte să ţi-o pot propune pe Poppy. 

— Malcolm, nu trebuie să-mi explici. Îmi dau seama cât de 
greu este acest proces. Nu înțeleg în totalitate toate lucrurile pe 
care a trebuit să le faci ca să ajungi acolo, dar știu că nu este 
ușor. Și chiar apreciez, mai mult decât îţi poţi imagina. Niciun alt 
bărbat nu ar face asta pentru soţia lui. Niciun alt bărbat nu ar fi 
capabil de asta. O familie este cel mai preţios dar din lume și tu 
mi l-ai dăruit. Eram suficient de fericită cu un copil, dar sunt de 
o mie de ori mai fericită cu doi. A meritat așteptarea. 

— Bun, spuse el. Îmi pare bine că vezi așa lucrurile. Vezi tu... 
în legătură cu Poppy... 

— Da? Ce? 

— Eu... a trebuit să fac o alegere... 

— Cum adică o alegere? Malcolm, mă îngrijorezi din nou. 

Îi luă mâna într-a lui. 

— Nu, nu-ţi face griji. Trebuie doar să-ţi explic. Este atât de 
multă muncă la mijloc. Și apoi mai este și riscul, desigur. Nu-mi 
pasă de asta, dar, ei bine... nu pot să fac chiar orice. Nu pot să 
fac totul. Și trebuia să văd cât de bine te vei înţelege cu Poppy. 
Nu știu ce aș fi făcut dacă ai fi urât-o. 

Harriet îi zâmbi încurajator. 

— Ei bine, nu o urăsc. Este minunată. Ai făcut alegerea 
corectă. Ai fi putut să păstrezi tăcerea în privinţa ei. Nu erai 
obligat să spui nimic, dar ai ales să o aduci la mine. Iți voi fi 
mereu recunoscătoare pentru asta. 

— Nu. Nu la asta mă refer. Nu asta a fost alegerea. 

— Nu înțeleg. 

El trase aer adânc în piept. 

— Au fost două. 

Ochii lui Harriet străluciră. 

— Două ce? 

— Fetiţe. Aveam de ales între două. Poppy și altă fetiță. Am 
ales-o pe Poppy. 


VP - 83 


— Două? Eu... Au fost două candidate posibile? 

El râse forţat. 

— Da. Ca autobuzele, nu? Așteptţi trei ani și vin două deodată. 

Harriet nu râse cu el. 

— Nu mi-ai spus despre cealaltă. 

— Nu. Nu am vrut să complic problema. În final am ales-o pe 
cea care îi seamănă cel mai bine lui Daisy și pentru că avea 
nume de floare și cealaltă nu. Credeam că dacă urma să fie 
surori... Dar... 

— Continuă. 

— Dar am ales-o pe ea pentru că părea mai puţin riscant și 
acum mă simt ca un laș din cauza asta. 

— Malcolm... 

— Ar fi trebuit să-ţi spun despre ambele fete. Ar fi trebuit să 
te las pe tine să decizi. Ar fi trebuit măcar să vorbesc cu tine 
despre asta. Îmi pare rău, Harriet. 

— Malcolm, spuse ea, nu fi neghiob. Sunt sigură că și eu aș fi 
ales-o pe Poppy. Nu mai contează. Mi-ai dat o a doua fiică 
minunată. Și chiar seamănă cu Daisy. N-ai fi putut lua o decizie 
mai bună. Nu te mai pedepsi din cauza asta, du-te și pune 
ibricul pe foc. 

Încuviinţă în timp ce ea îi mângâie braţul, însă nu se mișcă de 
pe canapea. 

— Malcolm, spuse ea. Mai vrei să îmi spui ceva? 

El se strădui să își găsească cuvintele. 

— Dacă... Dacă le-ai putea avea pe amândouă? 

— Cum adică? 

— Pe Poppy și pe cealaltă fetiţă. Dacă le-am aduce pe 
amândouă în familie? 

— Pe amândouă? Malcolm, ce tot spui? 

Deveni mai animat, mai entuziasmat în timp ce începu să-i 
descrie un nou viitor. 

— Ai așteptat trei ani pentru o altă fiică. Atât de des apar 
aceste ocazii. S-ar putea să nu mai avem altă ocazie să mărim 
familia. Așa cum am spus, mi-a fost greu să o aleg pe Poppy. 
Nici măcar nu eram siguri dacă am putea să ne descurcăm cu 
încă un copil. Dar tocmai mi-ai spus, nu? Tocmai ai spus cât de 
bine a decurs totul. Așa că m-am gândit... ei bine, dacă profităm 
acum de ocazie? Să mai avem un copil cât mai avem șansa. 

— Alt copil? Trei fiice? 


VP - 84 


— De ce nu? Alternativă este să las copilul unde se află și nu 
știu cât timp va mai trece până când situaţia ei se va schimba. 
S-ar putea muta sau ceva. Dacă nu acţionăm acum, am putea 
pierde această șansă pentru totdeauna. 

Harriet se cufundă în tăcere. Apoi spuse: 

— Trei copii? 

— Da. Ne putem descurca, nu? Suntem încă destul de tineri. 
Și ăsta e încă un motiv: peste câţiva ani s-ar putea să fiu prea 
bătrân să mai fac toate astea. Acum sau niciodată, draga mea. 

Harriet își retrase mâna dintr-a lui. Lăsă tricotul la o parte și 
se ridică de pe canapea. Merse încet în celălalt capăt al camerei 
și trase draperia. Stătu acolo uitându-se în întunericul de afară. 

În cele din urmă se întoarse. 

— Arată-mi, spuse ea. 

Malcolm se ridică de la locul lui și alergă la etaj. Peste câteva 
minute reveni cu albumul în brațe. 

— L-ai pregătit deja, spuse Harriet. 

El zâmbi. 

— Am avut un presentiment. 

Se așeză la loc pe canapea. Malcolm deschise albumul acolo 
unde lăsase semn. Privi chipul lui Harriet. 

— E brunetă, spuse Harriet. 

— Da. Nu seamănă deloc cu celelalte două, de fapt. Dar e de- 
o seamă cu Poppy. Are doar șase ani. 

— E drăguță foc. 

Harriet dădea paginile, cu o expresie din ce în ce mai mare de 
încântare pe chip odată cu fiecare nouă fotografie. 

— Şi criteriile? spuse ea. Le îndeplinește? 

— Da. Nu te-aș minţi în legătură cu asta. 

Harriet ajunse la ultima fotografie. Atinse cu un deget chipul 
radiant al copilului. 

— Când? întrebă ea. Când te duci s-o iei? 


21. 


Nu lăsa pe mâine ce poți face astăzi. 


VP - 85 


Asta îi spusese lui Harriet. N-avea rost să-i împuie capul cum 
că este o ocazie unică și apoi să o lase să treacă. Trebuia să 
acţioneze în seara asta. 

Așa că, din nou, stătea în duba parcată în miez de noapte, 
așteptând să sune ceasul de ora patru, ca să înceapă acţiunea. 

Spera că face ce trebuie. De data asta era mult, mult mai 
complicat. Alegerea lui Poppy fusese floare la ureche. 

N-ar vrea să fie prins: avea o familie de întreținut. 

Dar avusese dreptate să-i spună lui Harriet. L-ar fi urmărit 
pentru tot restul vieţii dacă n-ar fi făcut asta. Ea merita. Și Ellie 
merita. 

Acesta era numele noii fete: Ellie. Ellie McVitie. Ca și Poppy, 
era singură la părinți. 

„Nu te teme, Ellie. În curând vei avea o familie mai mare, cu 
două surori noi cu care să te joci. N-o să fie grozav?” 

Partea mai grea era accesul în casă. Işi făcuse temele și nu 
avea cum să intre pe nicio ușă și pe nicio fereastră de la parter - 
nu fără să facă zgomot și să atragă atenţia. 

Așa că rămânea primul etaj. 

Era o singură cale de acces. Baia. Aici familia McVitie lăsa 
mereu fereastra rabatată câţiva centimetri. Probabil nu li se 
părea un mare risc. Până la urmă, nimeni nu ar putea încăpea 
pe acolo, și chiar dacă ar fi așa, cum ar ajunge așa sus? 

Malcolm intenţiona să le dea un răspuns. 

Și acum sosise vremea. Ora patru fix. 

leși din dubă și luă cu el geanta cu scule. Casa era 
unifamilială, iar de pe stradă nu părea să existe vreun drum 
până în spate. 

Dar Malcolm știa mai bine. 

Merse până la poteca de lângă casa vecinului, care nu era la 
fel de securizată. Se aprinse o lumină de siguranţă, dar o ignoră. 

Dacă nu se afla la fereastră, nimeni n-ar fi văzut-o. 

Când ajunse în spatele garajului de cărămidă, așteptă ca 
lumina să se stingă și apoi se strecură în spaţiul îngust dintre 
garaj și gard, care avea doar jumătate de metru. Ușor de trecut 
în grădina familiei McVitie. 

Era în spatele unei magazii de lemn. Bine ascuns. Ceea ce era 
de mare ajutor în următoarea fază a misiunii sale. 


VP - 86 


Familia McVitie avea o scară care atârna de cârlige de metal 
înșurubate în stâlpii de beton ai gardului. Era legată cu un lanţ 
cu lacăt pentru a nu fi luată. 

Asta dacă nu avea instrumentele necesare. 

Malcolm deschise geanta și scoase cleștele gură-de-lup. Tăie 
lanţul așa cum ai tăia un carton cu foarfecă. Scoase încet scara 
de pe suportul de lemn. Nu era grea, dar era lungă și făcută din 
aluminiu. Dacă ar fi scăpat-o, ar fi făcut mult zgomot. 

Abia când scara ajunse pe iarbă, se opri să-și tragă sufletul. 
Până aici, toate bune, dar mai avea multe de făcut. 

Luă scara și o duse la peretele din spatele casei. Aici nu 
existau lumini de siguranţă, slavă Domnului. 

Ridică scara și o fixă ușor pe perete fără niciun zgomot. 

Își aduse geanta din spatele magaziei și o lăsă la picioarele 
scării. Mai scoase câteva unelte, apoi se uită spre ţinta sa. 

Era direct sub fereastra rabatată a băii. 

Imediat ce puse piciorul pe prima treaptă, îl năpădiră 
amintirile. Cu ani în urmă, se afla pe o scară când cedase 
acoperișul sub el. Când se prăbușise la pământ, zdrobindu-și 
craniul ca un ou. 

„Nu se va întâmpla de data asta”, își spuse în sinea lui. 
„Gândește-te de ce faci asta. Gândește-te la bucuria lui Harriet 
când vei veni acasă cu noul ei copil. Ellie este acolo sus, 
așteptând să-și înceapă noua viaţă. Du-te la ea”. 

Încet, urcă fiecare treaptă cu atenţie. Când ajunse la câţiva 
centimetri de vârf, își dădu brusc seama cât de îndrăzneţe sunt 
toate astea, cât de sfidătoare. Harriet avea dreptate: nimeni 
altcineva în afară de el nu ar fi în stare de așa ceva. Este ceva 
special. Este curajul în formă maximă. 

Încurajat, urcă ultimele trepte. Deschise fereastra și își trecu 
braţul înăuntru. Nu ajungea la mâner, dar bănuise că așa va fi. 
Probabil era încă un motiv pentru care familia McVitie se 
considera în siguranţă. 

Instrumentul pe care îl folosi era ceva ce meșterise acasă. De 
fapt era doar o bucată de metal răsucit în capătul unui băț. O 
altă bucată de metal ieșea afară ca un deget, dedesubt 
devenind un cârlig. 

Malcolm strecură instrumentul prin crăpătură, atent să nu ÎI 
atingă de nimic. Petrecu ceva timp manevrându-l până când 
cârligul se fixă pe mânerul ferestrei și degetul de metal ajunse 


VP - 87 


deasupra butonului de decuplare. Tot ce trebuia să facă acum 
era să apese butonul și apoi să răsucească băţul pentru a 
întoarce mânerul. 

Şi voila, fereastra se deschise. 

Impinse fereastra, apoi întinse mâna și dădu la o parte niște 
obiecte de toaletă de pe pervaz înainte să se strecoare înăuntru. 
Era un bărbat masiv și fereastra nu era mare, deci avu nevoie și 
de timp și de efort. 

Se lăsă pe podeaua băii, apoi își prinse la curea instrumentul 
confecționat. Tot de acolo scoase o lanternă învelită într-o 
bucată de stofă pentru a atenua lumina, lăsându-i suficientă cât 
să vadă obstacolele. O aprinse și așteptă ca ochii să i se 
adapteze. 

Ușa de la baie era întredeschisă, așa că ieși ușor. Când ajunse 
pe hol, stătu o clipă să se orienteze. Când își dădu seama în 
care cameră dormea Ellie, trebui să reziste tentaţiei de a intra 
imediat și de a o lua. Mai avea pregătiri de făcut. 

Fusese destul de anevoios să intre pe fereastra din baie. Nu 
avea cum să se întoarcă pe același traseu, cu un copil 
inconștient dus pe umăr. Avea nevoie de o altă ieșire, mai 
simplă. 

Malcolm cobori la parter, apoi merse pe hol spre ușa din faţă. 
Era zăvorâtă pe dinăuntru și lanţul era tras, dar când încercă să 
răsucească yala, descoperi că nu era încuiată. 

Clătină din cap. „Măsuri de precauţie, oameni buni. Nu știți că 
sunt infractori peste tot?” 

Trase zăvoarele, desfăcu lanţul. leșirea era pregătită. 

Şi acum, Ellie. 

In timp ce urca scările, simţi un impuls ciudat să fluiere o 
melodie. Totul părea așa, o sarcină de zi cu zi. Era prea ușor, 
prea direct. Prea... 

Abia când ajunse la etaj se aprinse o lumină și, când se 
întoarse, îl văzu pe tatăl lui Ellie holbându-se la el. 


VP - 88 


22. 


Înghetară amândoi: Malcolm de parcă stând ar fi devenit 
invizibil, iar McVitie împietrit de șocul găsirii unui străin în casa 
lui. 

Și apoi totul deveni haotic. Ambii bărbaţi reacționară fără să 
se gândească, conduși de adrenalină. 

McVitie se îndreptă spre Malcolm, strigând ceva la el, 
ordonându-i să iasă dracului din casa lui, întrebându-l ce caută 
aici, și strigând la soţia sa, Eva, să cheme poliţia. 

lar Malcolm, vrând să fugă, dar știind că nu poate. Știind că 
fusese văzut, că dacă își arăta frica va fi prins, că dacă mai 
irosește o secundă, va fi alertată poliţia. 

Tocmai de aceea el făcea opusul a ceea ce se aștepta 
probabil McVitie. În loc s-o ia la goană, se îndreptă spre el, 
dându-l la o parte din calea lui, îndreptându-se spre dormitor, 
unde o văzu pe Eva - soţia lui McVitie - care stătea în pat, cu 
veioza aprinsă, telefonul în mână, dar ţipând, neștiind ce să 
facă, fizic incapabilă să apese butoanele care i-ar fi adus 
ajutorul. 

Și Malcolm simţi. Simţi cum cobora întunericul, cum se 
apropia ceața. Simţi cum începea să-i fie distorsionată 
realitatea. Când îl văzu pe McVitie apropiindu-se din nou de el, 
cu dinţii dezveliţi, nu simţi niciun fel de teamă faţă de el. Văzu 
doar un bărbat mic și ridicol în pijamalele sale, pe care cu o 
mână îl dădu la o parte cu o forţă neașteptată, care îl azvârli 
prin cameră. Și când McVitie se repezi din nou, de data asta cu 
pumnii strânși, de data asta plin de ură și cu o energie 
supraumană care venea odată cu disperarea de a-și apăra 
familia și căminul, Malcolm era pregătit. 

Nu știa că era pregătit. Conștiinţa îl abandonă și cedă lupta 
celorlalte simțuri. Nu știa că această determinare se datora unui 
cuţit utilitar care îi ieșise din buzunar. Nu știa că degetul lui 
mare scosese complet lama ascuțită. 

Nici McVitie nu știa asta. Altfel ar fi fugit. S-ar fi uitat la acea 
lamă și ar fi acceptat că nu putea câștiga lupta asta, că trebuia 
să fugă din faţa șanselor potrivnice. 


VP - 89 


Dar nu vedea nimic. Furia și uimirea erau totale. Era absorbit 
de faptul că trebuia să îndepărteze această pată nedorită din 
casa lui. Nu era conștient că Malcolm îi ţinea viaţa în mâini. 

Își dădu seama de asta prea târziu. Își dădu seama abia când 
văzu semnale de pericol de un roșu intens. Se clătină înapoi, 
departe de Malcolm, dându-și seama că acest roșu era al lui și 
că nu ar fi trebuit să fie vizibil. Ar fi trebuit să fie înăuntrul lui, 
curgându-i prin vene, menţinându-l în viață. Dar iată-l, da, iată-l, 
peste tot, pe pereți, pe podea și chiar și pe tavan, dungi stacojii 
pe care el continua să le deseneze, pentru că încă îi țâșneau din 
trup. 

Și în timp ce privea în jos, spre el, și încerca să-și dea seama 
ce se întâmplă, descoperi că începea să se detașeze de sine. 
Descoperi că nu putea să acţioneze când văzu agresorul 
îndreptându-și atenția spre Eva, soţia lui, iubita lui soţie, care 
era încă încremenită în pat, ţinând telefonul în timp ce tremura 
și implora. Acum el nu o mai putea ajuta, nu o putea salva, chiar 
dacă ar fi dat orice să facă asta. 

Putea doar să privească, în timp ce respiraţia i se îngreuna și 
pulsul i-o lua la goană, iar inima se străduia să găsească acel 
ceva esenţial care să o ajute să funcţioneze. Putea doar să 
privească în timp ce Eva era trimisă să i se alăture dincolo, iar el 
se ruga să fie așa, se ruga ca orice făcuse rău în viața asta să 
nu-l împiedice să se reîntâlnească cu ea în următoarea. 

„Îmi pare rău, Eva. lartă-mă”. 

xxx 

Malcolm nu plânse. Nu ţipă. Nu fugi. 

Când își reveni în cele din urmă, reacţionă doar cu uimire. 
Creierul lui confuz avu nevoie de ceva timp să facă legătura 
dintre carnagiul din fața lui și cuțitul pe care încă îl ţinea strâns 
în mâna plină de sânge. 

Fusese numai vina lor. El nu dorise asta. Ei n-ar fi trebuit să 
intervină. 

N-ar fi trebuit să îi stea în cale. 

Era mult sânge. 

Nu-și amintea să-l fi vărsat. Nu-și amintea violenţa intensă 
care dusese la așa ceva. Ceea ce probabil că era un lucru bun. 
Va fi mai ușor să trăiască cu ce trebuie să fi făcut aici. 

Întinse mâna și își pipăi partea deformată a craniului. Se 
minună de efectul pe care îl putea avea o asemenea rană 


VP - 90 


asupra întregii personalităţi și comportamentului unui om. 
încercă să se gândească la ce fel de om era înainte de accident. 
Ar fi fost capabil de așa ceva? 

Era timpul să plece. 

Nu știa de cât timp era aici, dar trebuia să plece. 

Abia când se întoarse, își aminti de ce venise. 

Și asta pentru că ea stătea în pragul ușii. 

Era mică și tăcută. Ochii îi păreau incredibil de mari pe fața 
albă ca varul. Tot trupul îi tremura și stătea într-o băltoacă de 
urină. 

Malcolm îi zâmbi. 

— Bună, draga mea, spuse el. Hai să mergem acasă. 


23. 


După ce parcă duba pe aleea lor izolată, Malcolm rămase la 
volan. Harriet apăru repede. Privind-o în oglindă, Malcolm îi ghici 
entuziasmul în agitaţie. Deschise puţin geamul vehiculului când 
ea se apropie. 

— Cum a mers? întrebă ea. 

— Bine, spuse el. E în spate. Vrei s-o duci înăuntru? 

Harriet părea că se îndoiește. 

— Eu singură? 

— E în regulă, spuse el. Văzu seringa din mâna ei. N-o să ai 
nevoie de aia. Doar du-o înăuntru. Du-o în bucătărie, vezi dacă 
vrea un pahar de lapte sau ceva. 

Harriet ezită. 

— Dar tu? Nu vii și tu? 

— Ba da. Într-un minut. Du fata înăuntru mai întâi. 

Ea încuviinţă. Băgă acul hipodermic în buzunar. Se duse spre 
spatele dubei. 

Când deschise ușile, Malcolm își dădu seama imediat că orice 
griji ar fi putut avea Harriet, dispăruseră repede. Auzi cum o 
alintă, cum se topește. 

— Bună, frumoaso, spuse ea. Vino la mama. Gata. Haide, 
draga mea. Hai să mergem înăuntru la căldură. Vrei un biscuit? 

El nu auzi niciun sunet de la fetiță. Nu auzise niciun sunet de 
la ea de când o găsise în casă. Nici nu trebuise s-o adoarmă. 


VP - 91 


Doar o ridicase ca pe o pană și o dusese afară la mașină. Acum 
se ducea în liniște cu noua ei mamă, bună ca pâinea caldă. 
Harriet o conduse pe alee și o duse înăuntru. Malcolm le mai 
dădu câteva minute, apoi se dădu jos din dubă și se îndreptă 
spre casă. Intră în sufragerie și se văzu în oglindă. Căpătă 
senzaţia ciudată că propria imagine ar fi trebuit să-l șocheze, cu 
toate astea, nu o considera alarmantă deloc. Era doar... ciudată. 
Ca și cum ar fi fost un zombie. 

Dar acum nu știa ce să facă. Nu se putea așeza de teamă că 
ar fi lăsat urme pe mobilă. Se temea că deja lăsase urme pe 
Covor. 

O auzi pe Harriet vorbind. O încuraja să mănânce, să bea și... 
ei bine, poate încă nu să se veselească. Să-i dăm timp. 

Și apoi auzi întrebările lui Harriet îndreptate spre el, crescând 
în volum când apăru din bucătărie. 

— Malcolm, ce sunt urmele alea de pe... 

Își întrerupse propoziţia cu o mână dusă la gură când îl văzu 
în lumină. El ridică ușor mâinile și le lăsă din nou în jos. De parcă 
ar fi spus: Am venit acasă. Ce părere ai? 

— Malcolm! Veni în grabă spre el, căutându-l repede de răni. 
Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Eşti rănit? Ce ai păţit? 

— Sunt bine. Sunt în regulă. Nu este... nu este al meu. 

— Nu e al tău? Nu ești rănit? 

— Nu. Sigur. Nu sunt rănit deloc. A fost... a fost o luptă. 

Ea își duse din nou mâna la gură și apoi o lăsă să cadă. 

Avea lacrimi în ochi. 

— O luptă cu cine? Părinţii? Își cobori vocea până la șoaptă, 
temându-se că Ellie ar putea auzi. Mama și tatăl lui Ellie? 

— Da. Au încercat să mă oprească. A trebuit să... A trebuit să 
folosesc forța cu ei. 

— Forța? A fost rău? Adică, sunt grav răniţi? Nu vor spune 
poliţiei despre tine? O, Malcolm, avem necazuri? 

Malcolm întinse mâna spre ea. Voia s-o atingă pe Harriet, s-o 
consoleze, dar se temea să n-o păteze. 

— Liniștește-te. Nu avem necazuri. Ei... nu vor merge la 
poliție. 

Harriet deschise gura, apoi o închise la loc. Malcolm aproape 
că îi auzea gândurile analizându-i cuvintele, căutând orice 
implicaţie alta decât cea evidentă. 


VP - 92 


Ar fi putut să întrebe direct. Ar fi putut să spună „Sunt morţi?” 
Dar nu făcu așa ceva. Ințelesese foarte bine, dar prefera să lase 
nespus. Așa trecea Harriet prin viaţă: ocolind lucrurile pe care ar 
fi preferat să nu le știe sigur. 

— Deci... Deci suntem în siguranţă? spuse ea. 

— Suntem în siguranţă. 

— Pentru că Ellie este un copil frumos. 

— Este. 

— Are nevoie de noi. Are nevoie să fie îngrijită. 

— Da. Da, așa e. Și acum putem face asta. 

Harriet încuviinţă. Flutură o mână, arătând spre petele de 
sânge de pe soțul ei. 

— Ar trebui să îţi schimbi hainele alea, tati. Trebuie să arăţi 
respectabil pentru noua ta fiică. 


24. 


Pentru o secundă, Cody crezu că avea un alt atac de panică, 
din cele care îl bântuiau odată. li fu greu să tragă suficient aer în 
plămâni, iar picioarele începură să-i tremure, de parcă se 
pregăteau să-l scoată de acolo cât de repede posibil. 

Trase de câteva ori aer adânc în piept, apoi se ciupi suficient 
de tare prin costumul de protecţie ca să se stăpânească în 
această cameră a ororilor. 

Când fu suficient de calm încât să analizeze obiectiv lucrurile 
din jur, văzu că Webley se uita îngrijorată la el. Îi zâmbi puţin ca 
să-i transmită că e în regulă. 

Oricui i-ar fi fost greu să fie în regulă într-o astfel de scenă. 
Părea oarecum mai rău, pentru că asta nu era o dărăpănătură. 
Nu erau ace de droguri pe jos, nu erau sticle goale de băutură, 
scrumiere prea pline, nu era mizerie și descompunere. Într-un 
astfel de cadru, un cadavru sau două n-ar părea nelalocul lor. 

Dar aceasta era o casă frumoasă, curată, modernă, 
strălucitoare. 

Cu excepția acestei camere. Aceasta nu se potrivea. Aici se 
adunaseră toată depravarea și putreziciunea din lume și 
fuseseră lăsate să supureze. Mirosul de moarte de aici era atât 
de puternic, încât îl putea simţi în gură. 


VP - 93 


Cody mereu se simţea ineficient într-o astfel de scenă. Ştia că 
este important s-o vadă, să înţeleagă bine ce anume investiga. 
Dar știa și că munca adevărată era realizată de echipa 
criminalistică, de patolog, de fotografi și de desenatori. 

El era doar un privitor care aștepta să i se explice totul. Nu că 
ar fi avut nevoie de multe explicaţii. Existau o scară sprijinită pe 
peretele exterior, o fereastră deschisă și două cadavre tranșate 
în dormitor. 

Era un detectiv suficient de experimentat încât să pună cap la 
cap povestea din aceste dovezi. 

Se gândise și la un motiv. Și asta îl îngrijora cu adevărat. 

Aici locuia un copil de șase ani. Care, acum, dispăruse. 

Erau toate semnele răpirii lui Poppy Devlin, doar că acum 
fusese folosită forța mortala. 

Asta nu era bine. Nu era bine deloc. 

Un singur fragment de informaţie certă se contura din acest 
haos, acela că, acum, detectivii erau siguri că atacatorul fusese 
un bărbat. Dacă forța și violenţa brută de care era nevoie pentru 
a dobori doi oameni hotărâți să se protejeze pe ei și pe copilul 
lor de rău nu erau indicii suficiente, atunci urmele de pantofi de 
mărimea 46 confirmau totul. 

Când consideră că zăbovise destul, Cody plecă. După ce se 
dezbrăcă de uniforma de protecție și o împachetă, veni și 
Webley. 

— Cody, ce dracului plănuiește tipul acesta? Cu ce fel de 
maniac avem de-a face? 

Cody se uită înapoi spre casă. 

— N-am nici cea mai vagă idee. Un ticălos dur, nu? Observi 
cum a intrat în casă? A pus o scară pe nenorocitul de perete și a 
urcat, pentru numele lui Dumnezeu. În timp ce toată familia 
dormea înăuntru. Cine face așa ceva? 

Webley clătină din cap. 

— Să fiu sinceră, cazul acesta începe să-mi dea fiori. Ştiu că 
nu am copii, dar... lisuse, e scrântit de-a binelea. Să-i surprindă 
așa, în miezul nopţii. Ea clătină din cap și apoi îl privi intens pe 
Cody. Știi că probabil ea a văzut totul, nu? 

— Ce? 

— Copilul. Ellie McVitie. Criminaliștii spun că sunt semne că ea 
și-a văzut părinţii măcelăriți. A lăsat o baltă de urină în 
dormitorul lor. 


VP - 94 


— Rahat. Cody se uită spre cer. Ar putea fi mai rău? 

O polițistă în uniformă îi abordă pe alee. 

— Sergent, ar trebui să vorbeşti cu cineva. O femeie spune că 
a văzut ceva noaptea trecută. 

Cody alergă pe stradă, Webley îl urmă de aproape. Un 
martor! Ar putea fi prima pistă reală. Un pic cam târziu, dar 
acum ar accepta orice. 

Femeia avea aproape șaizeci de ani. Avea părul vopsit într-o 
nuanţă stranie de mov. Işi muta greutatea de pe un picior pe 
altul și se tot uita pe stradă de parcă aștepta pe cineva. 

Cody se prezentă și o invită pe femeie să facă la fel. 

— Helen Morley. Soţul meu este Trevor Morley. Este contabil. 

Cody nu știa sigur de ce le spusese asta. Se întrebă dacă nu 
cumva ar fi trebuit să fi auzit despre Trevor Morley, dar lista lui 
de contabili celebri nu era prea lungă. 

— E adevărat ce se aude? spuse ea. Despre ce s-a întâmplat 
acolo? iși înclină capul spre stânga, arătând spre casa familiei 
McVitie, dar își ţinu privirea concentrată pe un punct de la 
capătul drumului. Cody îi urmări privirea, dar nu văzu nimic. . 

— Mă tem că acum nu vă pot da niciun detaliu, spuse el. Insă 
am auzit că aveți niște informaţii care ne-ar putea ajuta. 

— Ei bine, asta pare puţin nedrept. Adică, dacă eu vă spun 
niște lucruri, dar dumneavoastră nu-mi daţi nimic în schimb, 
asta nu vi se pare puţin nedrept? 

Cody se uită la ofițerul în uniformă, care îl privea cu părere de 
rău, dar nu zise nimic. 

— Îmi pare rău, doamnă Morley, dar lucrurile nu funcţionează 
așa. Tot ce pot să vă spun este că a fost comisă o infracțiune 
foarte gravă și am aprecia orice informaţie pe care ne-o puteți 
da ca să prindem făptașul. 

— Când spuneţi grav, vreţi să spuneţi crimă, nu-i așa? 

— Mă tem că nu pot să confirm sau să neg asta. 

— Oamenii vorbesc despre crimă. Doamna Robertson, de la 
numărul nouă, mereu are dreptate în privinţa acestor lucruri și 
are un șold artificial. 

— Ei bine... spuse Cody. 

— E crimă. Știu că e. Cine a fost ucis? 

— Din nou, nu pot să... 

— Ea a fost, nu-i așa? Eva. Soţul ei a ucis-o și apoi a plecat. 
Asta e. Știam eu. 


VP - 95 


Cody făcu un pas înapoi în timp ce doamna Morley inventa 
propria versiune a evenimentelor. Nu îi păsa dacă mai târziu s- 
ar fi lăudat că a aflat totul din gura detectivului, atâta vreme cât 
îi spunea mai întâi ce știa. 

lar apoi ceva îi atrase atenţia. 

— Staţi puţin. Cum adică a plecat? De ce spuneţi asta? 

Doamna Morley se uită atentă pe drum, ca și când ar fi vrut 
să-l distragă pe Cody de la interogatoriu. Vedea că-i părea rău 
că vorbise prea mult. 

Cody insistă din nou. 

— Doamnă Morley, este important. Aţi văzut pe cineva 
plecând de aici cu mașina în timpul nopţii? 

— M-a trezit. Dormim în partea din faţă a casei. Ne-am mutat 
din dormitorul din spate din cauza gazului. 

— Gazul? 

— Boilerul. Este în spatele casei și face zgomot. Angajatul 
companiei de gaze spune că nu poate să-l facă mai silențios, dar 
ce știe el? Se bâlbâie groaznic. 

Cody încercă să nu se lase distras de acest ultim comentariu 
total inutil. 

— Deci dormiţi în partea din față a casei. Și v-a trezit un 
zgomot? 

— Da. Ceea ce pentru mine este neobișnuit, pentru că în mod 
normal dorm buștean dacă nu mănânc bomboane de ciocolată 
cu lichior după șapte și jumătate. 

— Ce fel de zgomot era? 

— Ei bine, nu știu. Dormeam, nu? Dar a fost ceva. Așa că m- 
am dus la fereastră și m-am uitat afară. 

— La ce oră a fost asta, știți? 

— Cred că pe la patru și jumătate dimineaţa. 

— Și ce aţi văzut? 

— O dubă. Care a plecat de aici. Ea arătă spre bordura din 
faţa casei McVitie. 

— Sigur era o dubă? Nu un autoturism? 

Ea se încruntă. 

— Dacă era un autoturism, asta aș fi spus, nu? 

— Știţi ce fel de dubă era? 

— Una albă. 

— Albă? Bun, vă descurcaţi de minune. Știţi marca? Un Ford, 
poate, sau un Vauxhall? Un Peugeot? 


VP - 96 


Ea ridică din umeri. 

— S-ar putea. 

— Mare sau mică? 

— Ce înseamnă mare? 

— Adică, era doar puţin mai mare decât o mașină obișnuită, 
sau era ceva în care ar încăpea o garderobă întreagă? 

— Nu sunt sigură de o garderobă. Ar încăpea probabil niște 
mobilă de grădină. Sau câţiva imigranţi ilegali. Încap mulţi într- 
un spaţiu mic, nu? 

Cody evită întrebarea. Deja își formase o părere despre ce fel 
de ziare citea femeia. 

— Minunat, doamnă Morley. Bânuiesc că nu aţi reţinut 
numărul de înmatriculare al vehiculului? 

— Aţi avut noroc că am văzut duba. N-aveam ochelarii la ochi. 
Ar trebui să îi port și acum, de fapt, dar m-am gândit că s-ar 
putea să apar la televizor. Au ajuns deja? 

— Cine? 

— Cei de la televiziune. 

— Sunt sigur că sunt pe drum. Acum, dacă puteţi să vă 
amintiţi despre noaptea trecută. Aţi văzut oameni afară? Cineva 
în dubă, sau intrând sau ieșind din casă? 

— Nu. Doar duba. Ceea ce este puţin ciudat. 

— Ciudat? În ce fel? 

— Păi, soţul Evei nu conduce o dubă. N-am mai văzut-o aici 
până acum. 

Ceva se declanșă în mintea ei și pentru prima oară ea uită 
orice îi captase atenţia la capătul drumului și îl privi pe Cody. 

— N-a fost soțul Evei, nu-i așa? A fost altcineva. 

Ea ridică privirea spre fereastra dormitorului familiei McVitie. 
Era limpede că în spatele draperiilor trase luminile erau aprinse. 

— Dumnezeule, spuse ea. : 

Cody îi mulțumi pentru ajutor. li spuse că alt detectiv îi va lua 
o declarație completă. 

Se îndepărtă, gândindu-se la cum uneori cazurile pot depinde 
de un fapt atât de mărunt. Dacă doamna Morley și-ar fi pus 
ochelarii. Dacă ar fi reușit să vadă numărul de înmatriculare. 
Dacă s-ar fi dat jos din pat cu doar câteva secunde mai devreme 
și ar fi văzut criminalul îndreptându-se spre duba lui cu fetița. 

Dacă. Un cuvânt care ar putea schimba totul, dar care nu 
valora nimic. 


VP - 97 


— Asta schimbă totul. 

Cuvintele erau rostite de Blunt, care venea spre ei. Cody 
aproape că vedea norul negru care îi plutea deasupra capului. 
Chipul ei exprima nemulţumire. 

— Doamnă? spuse Cody. 

Se întoarse spre el. Avea ochii întunecați, de parcă ar fi fost 
pătaţi de răul pe care îl văzuse acolo. 

— A văzut vreunul dintre voi filmul Chitty Bang Bang? 

Întrebarea i se păru asemănătoare cu cele ale doamnei 
Morley: aparent aleatorii și nepotrivite. 

— Aăă, spuse Webley. 

— Childeatcher. Personajul care fura copii. Am avut coșmaruri 
ani de zile după ce am văzut filmul. Mă tot gândeam că cineva 
urma să vină după mine în timp ce dormeam. Și acum s-a 
adeverit. Este real. E destul de rău că a luat un copil, pe câţi alţii 
o să-i fure? Aţi văzut ce-a făcut acolo? Aţi văzut cât de hotărât a 
fost să ia copilul acela? Nu se va da în lături de la nimic. 

Cody rămase fără cuvinte. Șefa lui era aproape întotdeauna 
un exemplu perfect când venea vorba de controlul emoţiilor și al 
echipei. Dar acum părea să-și piardă controlul. 

Ea îi aruncă o privire. Bănui că era una pe care puţini o 
primesc vreodată și se întrebă ce trebuie să-i treacă prin minte 
lui Webley în timp ce o observă. Era o privire plină de înţelegere, 
de împărtășire, de empatie. Era o privire care îi vorbea lui Cody 
despre adevărul suferinței umane. 

— Gaăsiţi-l, spuse ea. Găsiţi fetele. 


25. 


Azi era ceva diferit. 

Daisy nu știa ce, dar ceva nu era tocmai în regulă. Harriet 
intrase în cameră mai devreme, suspect de fericită. Avea un 
zâmbet strâmb care sugera că urmau niște surprize. 

Și apoi Harriet făcu un gest ciudat. Începu să deschidă 
sertarele și să scoată haine până când alcătui un set complet. 
Erau dintre lucrurile aduse pentru Poppy, dar Harriet plecă cu 
hainele fără măcar să-i sugereze lui Poppy să le îmbrace. 


VP - 98 


Asta se întâmplase în urmă cu jumătate de oră. Și acum Daisy 
îi auzi urcând. 

Se uită la Poppy, care frunzărea o revistă de benzi desenate. 
Desenele o înveseleau prea puţin. Părea mereu atât de tristă, 
atât de serioasă, lipsindu-i atât de mult părinţii ei adevărați. 

Zăvoarele se traseră din nou. Ușa se deschise. Harriet băgă 
capul înăuntru, dar nu intră complet. Avea din nou pe faţă 
zâmbetul acela prostesc. 

— Bună, fetelor. Am o surpriză pentru voi, dar mai întâi 
trebuie să închideţi ochii. Haide, închideţi-i. 

Daisy o văzu pe Poppy acoperindu-și faţa cu palmele. Apoi 
închise ochii. Voia să-și pună o dorință. Voia să-și dorească ceva 
fericit. Dar nu o făcu, pentru că știa că nu se va adeveri. 

— Bun, spuse Harriet. Puteţi să-i deschideţi acum. 

Daisy făcu cum i se spusese, iar ce văzu în fața ochilor o făcu 
să-și dorească sfârșitul lumii. Era o altă fată, sau mai degrabă 
imitaţia palidă a unei fete. Era micuță și fragilă și tremura. Părul 
lung și negru îi accentua albul feței. Buzele îi erau subțiri și 
vinete. Nici măcar hainele moderne pe care le purta nu o 
împiedicau să arate ca unul dintre copiii flămânzi din epoca 
victoriană din cărţile lui Daisy. 

Dar mai presus de orice, era ceva în legătură cu privirea ei. 
Până și Daisy își dădu seama că erau ochi care văzuseră lucruri 
pe care niciun copil n-ar trebui să le vadă. 

— Ea este Ellie, spuse Harriet, cu mâinile pe umerii fetei. 

Daisy și Poppy continuară să se uite, fără a scoate un sunet. 

Harriet se uită în spate, la soțul ei, care acum era în pragul 
ușii, și apoi își mută privirea la copii. 

— Ei bine? N-o salutaţi pe noua voastră soră? 

Confirmarea. Daisy bănuise, desigur, dar acum știa sigur că 
fata venise ca să rămână. Familia Benson avea alt prizonier. Câţi 
vor mai lua? 

Daisy se dădu jos din pat și veni spre Ellie. Se strădui să 
zâmbească. 

— Bună, Ellie, spuse ea. Vrei să vii să te joci cu noi? 

Știa deja răspunsul. Știa că răspunsul va fi unul negativ, chiar 
dacă fata auzise întrebarea. Ellie nu voia să se joace. Nu voia să 
fie aici deloc. 

Dar Daisy nu primi nici măcar un „nu”. Ellie nu se dădu lao 
parte, nici nu dădu din cap și nici nu se uită în jos, spre podea. 


VP - 99 


Doar se uita fix înainte, direct prin Daisy. De parcă ar fi văzut 
lucruri pe care nu le vedea nimeni altcineva. 

— Vă lăsăm să vă cunoașteţi. Ellie nu a mâncat nimic în 
dimineața asta, așa că mai târziu o să aduc o gustare, când se 
va simţi puţin mai relaxată. Fa-o să se simtă ca acasă, bine, 
Daisy? spuse Harriet. 

Daisy încuviinţă, dar bănui că avea mult de lucru. Ellie nu 
părea să fie prezentă. Parcă era somnambulă. 

Harriet și Malcolm ieșiră din cameră, amândoi numai zâmbete 
și fluturări din mâini. Daisy așteptă să se tragă la loc zăvoarele, 
apoi își îndreptă atenţia spre nou-venită. 

— Eu sunt Daisy, iar ea este Poppy. O să avem grijă de tine. 

Poppy veni mai aproape, cu ochii fixaţi pe silueta imobilă a lui 
Ellie. 

— Ce-a păţit? 

— Nu știu, spuse Daisy. Poate că e doar speriată. Se uită din 
nou la Ellie. Asta e, Ellie? Eşti puţin speriată? 

Dar Ellie nu spuse nimic. Respira și clipea și tremura, dar 
acestea erau singurele semne că era în viaţă. 

Daisy o luă de mână pe Ellie. Era rece ca gheața. 

O conduse la masa de joacă, de parcă ar fi ajutat pe cineva 
foarte bătrân sau bolnav. 

— Ne uităm la reviste de benzi desenate. Vrei să citeşti una? 
Sau să desenezi ceva? Poţi să stai pe scaunul meu dacă vrei. 

Din nou, Ellie nu se clinti, iar Daisy o împinse delicat pe scaun. 
Îi puse o foaie de hârtie în faţă, dar când îi dădu un creion, 
trebui să i-l așeze în mână. 

— Gata. Poţi să desenezi acum dacă vrei. Ce zici de niște 
flori? Sau ai putea să mă desenezi pe mine? 

Niciun răspuns. Ellie era ca o păpușă pe care o puteai împinge 
și manevra, dar incapabilă să facă ceva singură. 

Poppy veni în spatele lui Daisy și o luă de mână. 

— Ce e cu ea? întrebă din nou. 

Daisy nu avea niciun răspuns. Înţelesese comportamentul lui 
Poppy. Strigătele, urletele, înjurăturile și aruncatul cu lucruri 
erau de înţeles într-o astfel de situaţie. 

Dar Ellie era dincolo de puterea ei de înţelegere, dincolo de 
experienţa ei. 


VP - 100 


Cea mai apropiată descriere pentru ce vedea provenea din 
ceva ce citise odată într-o carte. Ceva despre un personaj care 
arăta de parcă ar fi privit moartea în faţă. 


26. 


Oxo ajunse acasă la familia Devlin cât putu de repede. 
Trebuia să audă de la el, înainte ca presa să afle știrea și săo 
transforme în orice versiune contorsionată a adevărului le va 
aduce cele mai multe vânzări. 

În faţa casei era mult mai liniște acum. Cum cazul nu 
progresase prea mult, paparazzii se mutaseră în altă parte în 
căutarea senzaţionalului. 

Se vor întoarce din clipă în clipă, totuși - imediat ce se va afla. 

Cei doi Devlin îl întâmpinară cu o speranţă controlată de 
nevoia de a evita o dezamăgire cruntă. Vedea lupta de pe 
chipurile lor. Un cuvânt din partea lui ar putea să le provoace 
emoții înalte sau strivitoare. Aceasta era responsabilitatea pe 
care o purta. 

Era amuzant. Soţia lui îi spusese că a avut senzaţia (poate că 
îi transmitea copilul) că azi va afla ceva. 

El nu credea că se referise la caz. 

Vedea că cei doi soţi voiau să-i pună întrebări, dar se temeau. 
Se întrebau dacă aceasta era doar o altă informare fără 
substanţă, sau o chestiune de o importanţă crucială. Incercă să 
nu spună nimic până nu simţi că erau gata să accepte ce avea 
de spus. 

— Există o evoluţie, le spuse el. 

O evolutie. Un cuvânt complet neutru. Nu putea fi nimic 
interpretat greșit aici. În același timp era sigur că cei doi știau 
că nu i-ar fi luat pe departe dacă avea informaţii pe care ar fi 
vrut să le audă. 

— Ce fel de evoluţie? întrebă Craig. 

El trase aer adânc în piept. 

— În această dimineaţă, o fetiță a fost răpită din casa 
părinţilor ei din Crosby. 

Le lăsă un moment să proceseze informaţia. Văzu cum 
chipurile și gesturile se schimbară în timp ce filtrau vestea, o 


VP - 101 


analizau, formulau întrebări. Simpatia lor pentru victime va fi 
înlăturată, e de înţeles, de nevoia lor de a înțelege ce însemna 
asta pentru cazul lor. Mai presus de orice, acestea erau vești 
bune sau rele? 

— Câţi ani are? întrebă Maria. 

— Are șase ani. 

— Ca Poppy. 

— Da. 

— Cine... Cine sunt? Îi cunoaștem? 

— In acest moment nu avem niciun motiv să credem că știți 
familia în cauză. Trebuie să vă spun și că nu vă pot da toate 
detaliile chiar acum și asta include și numele lor. Poliţia va da o 
declaraţie în scurt timp, dar trebuie să verificăm niște lucruri 
mai întâi. Trebuie să ne asigurăm că nu greșim aici, sau să 
spunem ceva care ar putea pune în pericol investigația. Motivul 
pentru care vă spun acum tot ce pot este ca să nu auziţi mai 
întâi de la un jurnalist. Vreau să fiţi pregătiţi. 

— Nu... Nu înțeleg. Vrei să spui că... este același răpitor? Că a 
luat alt copil? 

— Este mult prea devreme să ajungem la această concluzie 
fără mai multe dovezi. Dar în mod limpede există asemănări. 

Brusc, Maria începu să-l mitralieze cu întrebări. 

— Ce s-a întâmplat? A fost văzut? Aveţi piste promițătoare? A 
luat legătura cu părinţii? 

Oxo ridică mâinile. 

— Te rog. Știu că este greu. Crede-mă, este greu și pentru 
mine, dar... 

— Nu-mi pasă cât de greu e pentru tine, strigă ea. Nu copilul 
tău a dispărut, nu? Vino înapoi peste câteva luni, când soţia va fi 
născut, iar copilul va fi dispărut din pătuţ, abia atunci poţi să-mi 
spui cât de greu este. 

Se așternu tăcerea. O tacere plină de rușine și regret și 
durere. 

— Imi pare rău, spuse ea. N-am vrut să spun asta. Nu vreau 
să suferi ca noi. Vreau doar... Vreau să știu ce înseamnă asta. O 
vreau înapoi pe Poppy. Te rog. 

Ruga ei finală îi frânse inima lui Oxo. Își dorea să le poată da 
ce voiau. Işi dorea și ca el să nu facă lucrurile mai grele pentru 
ei. 

— Ticăloșii! 


VP - 102 


Era Craig, care sărise brusc în picioare. Merse la fereastră, 
trase draperia și îndreptă două degete spre reprezentanţii 
presei care se aflau afară. Părea să nu-i pese că mâine imaginea 
s-ar putea să apară pe prima pagină. 

— Craig! spuse Maria. Ce dracului faci? 

El se întoarse în mijlocul camerei. 

— Ei! Ticăloșii. Acum vor ști, nu? Vor ști că n-am fost noi. Toţi 
acei cretini idioţi care au spus că trebuie ca noi să fi avut vreo 
legătură cu asta. Toţi oamenii care s-au holbat la noi și ne-au 
arătat cu degetul. Chiar și așa-zișii prieteni care ne zâmbeau în 
față, apoi ne înjunghiau pe la spate. 

Apoi se întoarse spre Oxo. 

— Și voi! Acum știți și voi, nu? Știţi că este același ticălos, 
chiar dacă n-o spuneţi. Ce-ar fi să ne scoateţi odată de pe lista 
de suspecți? Poate chiar o scuză? Toată munca depusă 
cercetându-ne pe noi, când ar fi trebuit să îl căutați pe 
adevăratul criminal. Rușine să vă fie! 

Oxo se stăpâni. Nu avea sens să devină defensiv acum. 
Vorbele lui Craig erau perfect adevărate. Deși, treptat, Oxo 
ajunsese să aibă încredere în familia Devlin de la răpirea lui 
Poppy, mereu încercase să păstreze o rezervă de cinism. Pentru 
orice eventualitate. 

— Craig! spuse iar Maria. Stai jos. Nu este timpul să 
sărbătorim. Nu este vorba despre cine are dreptate și cine nu. A 
fost răpit alt copil. Ar putea să fie cu Poppy chiar acum. Trebuie 
să ne concentrăm pe ce înseamnă asta, pentru a le găsi șia le 
elibera. 

Se întoarse spre Oxo. 

— Te rog, ne mai poţi spune și altceva? Orice ar putea 
însemna această evoluţie recentă pentru noi și pentru Poppy? 

lată din nou acel cuvânt: evolutie. Ascundea atât de multe. 

— Această infracţiune este puţin diferită faţă de cazul vostru. 
Credem că a avut loc undeva înainte de patru și jumătate în 
dimineaţa asta. S-a pătruns prin efracţie în casă. A fost luat un 
copil, de aceeași vârstă cu Poppy. A fost văzută o dubă albă 
care a plecat din faţa casei. Mai târziu, când aveţi timp, aș vrea 
să vă uitaţi încă o dată pe lista pe care ne-ați dat-o și să ne 
spuneţi dacă cineva de acolo ar fi putut avea acces la o dubă 
albă. 


VP - 103 


— Bine, spuse Maria. Dar continuă să se uite la Oxo. Ştia că e 
ceva mai mult. Ce altceva? 

Oxo o privi în ochi. 

— Cel care a luat-o pe fată a fost mai hotărât ca niciodată. 
Atât de hotărât, încât nu a fugit când părinţii ei l-au descoperit 
în casa lor. 

— Stai puţin. L-au văzut? Știu cum arată? 

— După cum am spus, intrusul nu a fugit. A existat o luptă. 
Din nefericire, ambii părinți au fost uciși. 

Cei doi arătau de parcă primiseră un pumn în stomac. Stăteau 
cu gurile deschise, incapabili să respire. 

— O, Dumnezeule, spuse Maria. 

— Rahat, spuse Craig. lisuse Hristoase. 

Maria își acoperi gura cu mâna. 

— Cred că mi se face rău. 

Craig se ridică din nou. Işi trecu o mână prin păr. Răsuflă 
puternic. 

— l-a ucis? Pe amândoi? 

— Așa se pare. 

— Am fi putut fi noi, spuse Maria. O, Dumnezeule, am fi putut 
fi noi. 

Și atunci o lovi un gând. 

— O, nu. Nu, nu, nu. Poppy. Poppy a noastră. Te rog, să n-o 
rănească pe Poppy. Te rog, Doamne. Te rog... 

Cuvintele i se înecară în lacrimi și acestea se transformară în 
vaiete sfâșietoare, iar Jason Oxburgh nu se putea gândi decât la 
spusele Mariei despre faptul că în curând va deveni părinte și ce 
ar face el dacă cineva i-ar răpi copilul. 


27. 


Daisy nu știa ce să facă în privinţa lui Ellie. Fata părea 
pierdută în altă lume, iar aici rămăsese doar o carcasă. O coajă 
uscată care ar fi putut fi suflată de cea mai mică adiere. 

O speria pe Poppy. Poppy nu se apropia de ea. 

O speria și pe Daisy, dar din alte motive. Când se uita la acest 
copil al nimănui, Daisy vedea o tulburare gravă. Bănuia că Ellie 
nu fusese mereu așa. Probabil că înainte să ajungă aici era o 


VP - 104 


explozie de distracţie și energie. Probabil că dansa și făcea farse 
isteţe cu părinţii ei și râdea și alerga în curtea școlii cu prietenii 
ei. 

Deci asta însemna că i se întâmplase ceva. Ceva groaznic. 
Daisy se temea că Malcolm era capabil de lucruri mult mai 
îngrozitoare decât ce arătase până acum. 

Ceea ce însemna că ar putea s-o facă din nou. Ar putea să fie 
mai rău, să devină mai imprevizibil. 

Trebuia să-l menţină fericit. Nu trebuia să facă nimic să-l 
împingă din nou peste limite. Data viitoare s-ar putea să fie fatal 
pentru toate. 

Daisy își dădu seama că depindea de ea să asigure siguranţa 
tuturor. Celelalte erau prea mici să-și dea seama de pericolul în 
care se aflau. Daisy trebuia să le conducă. 

Mai ușor de zis decât de făcut cu cele două. 

Acum Poppy nu era prea rea, dar încă predispusă la accese de 
mânie. Chiar ieri aruncase un ecler de ciocolată pe podea și-l 
strivise sub călcâi. Daisy petrecuse multă vreme făcând curat în 
timp ce Poppy plânsese în pat. 

Dar acum era Ellie, ale cărei probleme erau cu totul și cu totul 
diferite. Lipsa ei de comunicare era ultima dintre grijile lui Daisy. 
Una mult mai mare era refuzul să mănânce sau să bea. Nu 
băgase nimic în gură toată ziua. 

În faţă aveau o porţie de mâncare. Batoane de pește, piure de 
cartofi și fasole. Poppy își înfulecase portia și se așezase la loc 
pe pat. Porţia lui Ellie rămăsese neatinsă. 

— Haide, Ellie, spuse Daisy. la câteva boabe de fasole. 
Tuturor le place fasolea. 

Dar Ellie stătea și se holba la farfurie și la conţinutul care se 
răcea rapid. 

Daisy mai luă o înghiţitură din porţia ei. De obicei rădea tot de 
pe farfurie fără să se gândească prea mult, dar atitudinea lui 
Ellie era contagioasă. O făcea pe Daisy să se întrebe dacă 
merita să își sature foamea. De ce să încerce să supravieţuiască 
într-o astfel de închisoare? De ce să nu moară pur și simplu de 
foame și să termine odată cu toate? 

— Te rog, Ellie. Pentru mine. O să te simţi mult mai bine. 

Nu credea asta cu adevărat. Mâncarea n-ar putea să vindece 
durerea lui Ellie. 


VP - 105 


Daisy îi auzi pe Malcolm și pe Harriet urcând pe scări. Se uită 
la ușă, apoi la farfuria lui Ellie, apoi iar la ușă. Simţea nevoia să 
facă ceva pentru a salva situaţia, dar nu știa ce. 

Prima intră Harriet, ţinând ușa larg deschisă în timp ce 
Malcolm intră cu o saltea nouă. 

— Nu putem să vă lăsăm să dormiţi toate într-un singur pat, 
nu? spuse Malcolm. Ar fi cam mare înghesuiala. 

Sprijini salteaua de șemineu. 

— Când terminaţi de mâncat, putem să dăm deoparte masa și 
scaunele și așa va fi loc pentru saltea lângă pat. Dimineaţa o 
putem așeza în spaţiul dintre pat și fereastră. Se întoarse spre 
Harriet. Te ocupi tu de cearșafuri și perne, mami? 

Harriet radia. 

— Sigur că da. Se uită la Ellie. O să te cuibărești bine de tot 
după ce termin. Nu îţi face griji. Este doar temporar. O să-ți 
luăm un pat adevărat în curând. 

Harriet încetă să zâmbească. 

— Nu te-ai atins de mâncare, Ellie. E totul bine? Nu ești 
bolnavă, nu? 

Ellie nici măcar nu ridică privirea. Era ca și cum cuvintele lui 
Harriet trecură direct prin ea. 

Daisy văzu cum adulţii schimbară priviri îngrijorate. Văzu cum 
dispoziția lui Malcolm începu să se întunece. 

— S-a jucat, spuse Daisy. A fost mult prea ocupată ca să 
mănânce. Ochii ei o săgetară pe Poppy, avertizând-o să nu o 
contrazică. 

— S-a jucat? spuse Harriet. Serios? 

„Am mers prea departe”, se gândi Daisy. „N-ar fi trebuit să 
spun că s-a jucat. Nu arăta ca un copil care tocmai se jucase. 
Arată exact la fel ca atunci când a ajuns aici prima oară. Arată 
ca o persoană moartă”. 

— Vreau să zic... nu s-a jucat, exact. Dar a încercat să se 
joace. Când ai adus mâncarea, era destul de fierbinte și am spus 
că ar trebui să o lăsăm câteva minute și în timp ce așteptam, 
ne-am jucat de-a prefăcutul. Ellie a fost copilul, iar Poppy și cu 
mine am dus-o la culcare. Așa că am pus-o în pat și i-am cântat 
cântece de leagăn. Dar apoi a adormit. Așa că Poppy și cu mine 
ne-am mâncat porţiile. 


VP - 106 


Daisy se gândi că în viața ei nu scosese pe gură atâtea prostii. 
Mai spusese înainte mici minciuni - ce copil n-a făcut asta? - dar 
nimic de genul acesta. 

„Și-au dat seama”, se gândi ea. „Se uită la mine de parcă aș fi 
nebună. Știu că inventez”. 

Dar apoi Harriet zâmbi ezitant din nou, iar Malcolm zâmbi 
instant la fel. 

— Așa eram și eu când aveam vârsta voastră, spuse Harriet. 
Nu puteam niciodată să stau locului suficient de mult ca să 
mănânc. Mereu voiam să mă joc afară la leagăn în timp ce... 

Brusc își dădu seama de ce spunea: le tachina cu experienţe 
din copilărie pe care nu le vor avea niciodată. 

— În fine, spuse Harriet, ieșind din cameră. Mă ocup acum de 
cearșafuri. Flutură un deget spre Ellie. Să mănânci tot. 

Malcolm o urmă afară din cameră, dar, înainte să plece, Daisy 
prinse o expresie de pe chipul său care spunea: Nu mă face să 
trebuiască să pedepsesc pe cineva. 

Imediat ce se încuie ușa, Poppy sări la picioarele patului. 

— Ai minţit, spuse ea. De ce ai spus toate acele minciuni? Nu 
ne-am jucat cu ea. Accentuă ultimul cuvânt, de parcă până și 
ideea de a lua parte la o activitate împreună cu Ellie era de 
neconceput. 

— A trebuit. Dacă observă că Ellie nu e cuminte, o să se 
supere și apoi o să ne pedepsească. 

— O s-o pedepsească pe ea. 

— Nu, Poppy, nu funcţionează așa. Malcolm nu gândește 
mereu ca noi. O să spună că nu ne străduim suficient de tare, 
sau că am făcut ceva s-o supărăm pe Ellie, iar atunci o să dăm 
cu toatele de belea. 

Se întoarse din nou spre Ellie. 

— Te rog, Ellie. Mănâncă ceva înainte să se întoarcă. Doar 
câteva înghiţituri. 

— Știu, spuse Poppy. Aruncă la toaletă. 

— Nu e o toaletă adevărată, Poppy. O s-o vadă. Nu pot să 
arunc nici la chiuvetă, pentru că o să se înfunde. 

Atunci auzi din nou pași. Veneau. O să intre și o să vadă 
nesupunerea, Harriet o să-i ceară lui Malcolm să se ocupe de 
asta, iar Malcolm o să dezlănţuie un vârtej devastator care va 
frânge copiii ca pe niște rămurele uscate. 


VP - 107 


Daisy nu avu de ales. Apucă furculița lui Ellie, luă niște cartofi 
și fasole și băgă în gură. 

Deși avea stomacul deja plin, se forță să înghită fără să 
mestece. Rupse dintr-un baton de pește, mai băgă niște fasole 
și le înghiţi cu totul. 

Pașii se auzeau pe hol acum, chiar în faţa ușii. 

Lui Daisy i se făcu greață în timp ce mai luă câteva înghiţituri, 
chiar dacă părea că nu mai aveau loc și îi stăteau în gât, 
străduindu-se să iasă afară. 

Zăvoarele se traseră. 

Daisy împinse frenetic mâncarea prin farfurie, împrăștiind-o 
ca să dea impresia că s-a mâncat mai mult. Apoi, un ultim finisaj 
când se deschise ușa: Daisy băgă două degete în sosul de fasole 
și le șterse de gura lui Ellie. 

— Cum merge? spuse Harriet, radiind în timp ce soţul ei 
stătea în spatele ei, așteptându-i comanda, ca un câine de atac. 
Pe braţ, Harriet ţinea cearșafuri și pături. Malcolm strângea o 
pernă mult prea tare, amintindu-i lui Daisy de felul în care o 
strânsese pe Poppy când nu fusese cuminte. 

Daisy încercă să zâmbească, dar îi fu greu să își miște mușchii 
feței care se concentrau să oprească erupția unui vulcan. 

Încuviință empatic, sperând că asta va fi de ajuns. 

Harriet întinse gâtul peste Daisy să vadă mâncarea de pe 
masă. Ochii fetei se rătăciră într-o parte, spre Ellie. Era plină de 
îndoieli. Se temu că tentativa ei de înșelăciune fusese prea la 
vedere. Era prea grăbită, prea evidentă. 

Simţi cum îi vine mâncarea înapoi. Își duse mâna la gură 
pentru a preveni regurgitarea, dar în ultimul moment reuși să 
direcționeze ultima înghiţitură spre obraz, pe care îl scărpină 
apoi nepăsătoare. 

Ochii lui Harriet se mutară înapoi la Daisy. Păreau bănuitori. 

Dar apoi Harriet zâmbi din nou. 

— Ai reușit s-o faci să mănânce ceva. 

Daisy încuviinţă din nou, luptându-se cu presiunea internă. 

— Fantastic, spuse Harriet. Nimic nu se compară cu o masă 
bună ca să-i faci pe oameni să se simtă mai bine. Arătă spre 
farfurii. Aţi terminat? 

Daisy încuviinţă din nou din cap. Se uită la Poppy în căutare 
de sprijin, dar nu obţinu niciun răspuns. 


VP - 108 


— Bună fată, spuse Harriet, mângâind-o pe Ellie pe cap. Ellie 
nu părea să fi observat. Acum hai să facem patul ăsta. 

Harriet adună farfuriile și i le pasă lui Malcolm, care le duse 
afară din cameră. Daisy și Ellie se mutară pe pat în timp ce 
Harriet șterse masa, apoi o plie și puse scaunele unele peste 
altele. 

Când se întoarse Malcolm, se ocupară amândoi de saltea. 

Daisy se simţi ușurată când atenţia se mută de la ea. Se folosi 
de ocazie ca să înghită puternic de câteva ori, încercând cu 
disperare să ţină mâncarea în stomacul ei supraextins, care 
protestă zgomotos. Privi spre Poppy, care părea să fie cuprinsă 
de un amestec de încântare că îi păcălise și de neliniște că totul 
va fi descoperit. Poppy se agita în timp ce ochii ei mari se mutau 
de la Daisy la cei doi, așteptând să vadă cine va câștiga această 
bătălie. 

— Gata, spuse Harriet. Am terminat. Nu arată confortabil? 

Lui Daisy nu i se păru deloc confortabil. Nu i-ar fi plăcut să fie 
atât de aproape de podea, unde chestii invizibile se pot târî 
noaptea peste tine. 

— Grozav, cârâi ea, primul cuvânt pe care reuși să-l rostească 
de când intraseră adulţii. 

Când cei doi plecară, Poppy sări pe pat cu entuziasm. 

— Am reușit! l-am păcălit. 

Daisy se ţinu de stomac și începu să geamă. 

— Dă-te mai încolo, Poppy. Trebuie să mă întind. 

Se așeză în pat. Petrecu mai multe minute masându-și 
abdomenul în efortul de a face mâncarea să rămână în stomac. 
Se opri când simţi o lovitură agitată în tibie. 

Se ridică. Urmă privirea lui Poppy. 

Ellie se mișca fără niciun sunet pe covor. Nu se uita la 
celelalte două fete, nu părea conștientă de existenţa lor. Daisy o 
privi, întrebându-se dacă să intervină. 

Când Ellie ajunse la celălalt capăt al camerei, se întoarse cu 
180 de grade, își lipi spatele de perete și se lăsă să cadă pe 
podea. În cele din urmă își trase picioarele la piept, își încrucișă 
brațele peste ele și își acoperi fața. Nu mai făcu nicio altă 
mișcare. 

Poppy întoarse capul să se uite la Daisy, dar Daisy nu avea 
răspunsuri. Nu știa ce se petrecea în mintea lui Ellie. Știa doar 
că purtarea ei ar putea însemna sfârșitul pentru toate trei. 


VP - 109 


28. 


Era ora de culcare. 

Daisy o lăsase pe Ellie în poziţia aceea cel puţin o oră. Nu știa 
dacă fata adormise sau pur și simplu se desprinsese de lume, 
dar nu putea s-o mai lase mult așa. 

Până să se întoarcă Harriet să le spună că trebuia să se 
pregătească de „noapte bună”, Daisy o așezase pe Ellie pe pat, 
cu o carte în mână. Nu o citea, desigur. Probabil că nici măcar n- 
o vedea. Dar cel puţin lăsase impresia că era vie. 

Acum Daisy luă cartea din mâna lui Ellie și o dădu jos din pat. 
O dezbrăcă, o duse la chiuvetă și o spălă. Apoi o ajută să 
îmbrace o pijama călduroasă. În tot acest timp, Ellie nu scoase 
niciun sunet. 

Daisy se întoarse spre Poppy. 

— Poppy, nu cred că Ellie ar trebui să doarmă singură în seara 
asta. 

Poppy păru îngrozită. 

— N-o vreau în patul nostru. E ciudată. Oricum, nu e loc. 

— Mă gândeam... Mă gândeam că poate dormi tu pe saltea și 
Ellie poate să doarmă cu mine. 

— Pe podea? Nu dorm acolo. Ar putea fi păianjeni acolo jos 
sau... sau șoareci sau ceva. 

— O să fii bine. Nu e nimic acolo. Te rog, Poppy. Uită-te la ea. 
Are nevoie de îmbrăţișări, ca acelea pe care ţi le-am dat ţie, mai 
ţii minte? 

— Nu. E oribil acolo jos. 

— Nu e oribil. E... Uite, dacă dormi acolo în seara asta, mâine 
îți dau desertul meu. Cum ţi se pare? 

Poppy se uită la pat în timp ce cugeta. 

— Și biscuiţii tăi? 

— Bine. Poţi să mănânci și biscuiţii mei. Ne-am înţeles? 

— Bine. Dar dacă se târăște ceva pe mine la noapte, o să urlu 
și-o să scol toată casa. 

Daisy se spălă și se schimbă, iar apoi o ajută pe Ellie să se 
așeze în pat. Se culcă lângă ea și trase pătura peste ele. Ellie 
stătea pe spate, holbându-se la tavan. 

— Stinge lumina, îi spuse lui Poppy. 


VP - 110 


— De ce n-o stingi tu? Dacă o fac eu, va trebui să îmi găsesc 
patul pe întuneric. 

— E mai ușor pentru tine, Poppy. Dacă o sting eu, va trebui să 
mă caţăr peste Ellie sau să calc pe tine. 

Poppy pufăi și protestă în timp ce se ridică de pe saltea și 
tropăi până la întrerupător. Când se făcu întuneric, Daisy o auzi 
pe Poppy întorcându-se repede în patul ei. 

Daisy rămase tăcută, ascultând. Crezu că o aude pe Ellie 
respirând, foarte încet. 

Întinse mâna pe sub pături. Când degetele ei o atinseră pe 
Ellie, era tot ca de gheață. 

Daisy se apropie și se lipi de Ellie. Își trecu braţul peste trupul 
copilei. 

— E în ordine, șopti ea. O să am grijă de tine. Promit. 

— Nu mai șopti, spuse Poppy de dedesubt. E ciudat. 

XXX 

Daisy nu știa cât era ceasul, sau de ce se trezise. Întinse o 
mână. 

Ellie nu era acolo. Daisy se dădu jos din pat. Se îndreptă spre 
întrerupător, împleticindu-se în timp ce încercă să traverseze 
salteaua lui Poppy. 

Poppy se trezi cu un chițăit. 

— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? 

Daisy găsi întrerupătorul. Aprinse lumina. Și apoi o văzu. Ellie 
stătea în mijlocul camerei, urlând. 

Sau, mai degrabă, arăta ca și când ar fi urlat. Din gura ei nu 
ieșeau sunete. Se tot apleca și deschidea gura cât de larg putea, 
în ceea ce ar fi trebuit să fie un urlet extraordinar. Toate 
emoțiile zăgăzuite în acel trup mic se vărsau din ea într-o tăcere 
stranie, din nou și din nou, în timp ce lacrimile îi curgeau șiroaie 
pe față. 

— Ce face? strigă Poppy. Fă-o să se oprească. Fă-o... 

Daisy se avântă pe saltea și puse o mână la gura lui Poppy. 

Adulții nu trebuie să audă asta. Și nici să intre și să vadă ce 
făcea Ellie. Nu le-ar fi plăcut ce vedeau și i-ar fi făcut rău. 

— Taci, spuse Daisy. Taci. 

Nu știa la ce se uită. Nu înțelegea ce se întâmpla cu Ellie - ce 
s-a întâmplat cu Ellie. Știa doar că Ellie trebuia să facă asta. 
Trebuia să scoată totul afară. 

Orice ar fi fost, nu ar trebui să fie în această biată fetiță. 


VP - 111 


29. 


— Flautistul Fermecat! Nenorocitul de Flautist Fermecat! 

Blunt trânti ziarul pe masa din fața sălii de ședințe. Era 
începutul deprimant al altei zile. Tabloidele avuseseră suficient 
timp la dispoziţie să conceapă titluri care să rămână în mintea 
publicului. Și nu se dădură în lături de la nimic. 

— Este revoltător și detest asta! spuse Blunt. Și înainte să mă 
mai privești acuzator, detectiv Cody, da, știu că ieri am spus că 
începe să semene cu opera lui Childeatcher, dar asta a fost 
numai pentru uz intern. Avem voie să gândim astfel de lucruri. 
Ceea ce nu vrem este ca oamenii din acest oraș să înceapă să 
creadă că un maniac le ia copiii și îi duce departe, de unde nu se 
vor mai întoarce niciodată. 

— Nu, doamnă, spuse Cody. Dar nu ar trebui să ne surprindă 
că împrumută din fantezie. Adică, e al naibii de ciudat. 

— Ciudat e un termen prea îngăduitor. Este fără precedent. 
Dar asta ne spune că trebuie să existe o explicație raţională. 
Aceste atacuri nu au fost la întâmplare sau improvizate. Au fost 
planificate cu grijă. În fiecare caz, făptașul trebuia să ia un 
anumit copil. Niciun alt copil nu era bun. Și, odată ce s-a decis 
să îl ia, nimic nu i-a stat în cale. Nici măcar părinţii. Deci, 
doamnelor și domnilor, întrebarea mea este: de ce? De cea 
răpit exact aceste fete și de a făcut orice să le ia? 

— Poate caută un anumit tip, se încumetă Cody. 

Blunt făcu semn spre spatele sălii de ședințe. 

— Grace, arată-ne niște poze, vrei? 

Nu trecu mult timp până când fotografiile celor două fete 
apărură una lângă alta pe monitorul central. 

— Bun, Cody. Hai să explorăm asta. Asemănări? 

Cody se uită la imagini. Fetele nu semănau deloc. Dacă 
răpitorul ar fi căutat un anumit gen, era dincolo de simplul 
aspect. 

— Bun. Amândouă sunt fete. Amândouă au șase ani. Niciuna 
nu are alţi frați. Toţi părinţii sunt angajaţi - adică, familia McVitie 
era angajată... El continuă să-și stoarcă creierii, dar nu reuși să 
găsească nimic important. 

— Ce altceva? presă Blunt. Grace, ai ceva informaţii care le-ar 
putea lega pe cele două? 


VP - 112 


Grace se ridică. 

— Nimic încă. Va dura ceva până când să obțin toate datele 
despre familia McVitie, dar până acum nu am găsit nimic. 
Analizez acum istoricul apelurilor telefonice. Dacă familia Devlin 
a sunat vreodată la McVitie sau invers, sau dacă vreunii dintre ei 
au avut vreo conversaţie cu același intermediar, ar trebui să 
aflu. Dar până acum nu a sărit nimic în ochi. La fel și cu 
computerele lor. HCU verifică site-urile pe care le frecventau, e- 
mailurile pe care le-au trimis și așa mai departe, dar ar putea 
dura ceva. 

— Trebuie să fie o legătură de vreun fel, spuse Blunt. Poate că 
Devlin și McVitie au lucrat pentru același tip la un moment dat. 
Poate că au băut în același bar. Poate copiii erau în același grup 
de cercetașe-lupișori. 

— Nu erau la Lupișori, spuse Webley. 

— Ce? 

— Lupișorii sunt mai târziu. La șase ani ești prea mică. 

— Ce-o fi. Infractorul nostru a vrut acești copii pentru că ceva 
îi leagă. Dacă putem afla ce anume, am spart gheața. Se opri. 
Criminalistica ne-a dat ceva? 

— Criminalul a călcat în sânge, spuse Cody, deci avem urme 
de pantofi. Se pare că erau niște CAT mărimea 46. Avem și 
câteva mostre de fibre. Problema este să le potrivim cu ceva. 
Trecem din nou prin lista de potențiali suspecți, căutăm obiecte 
de încălțăminte sau haine care ar fi putut fi folosite. 

— Și metodele de intrare? Tipul ăsta știa ce face. 

— Așa este. La casa McVitie se pare că a folosit un fel de 
instrument pentru a deschide fereastra dinăuntru. Asta 
sugerează că știa exact de unde să facă rost de așa ceva, sau a 
fost suficient de iscusit încât să îl confecţioneze singur. 

Blunt încuviinţă. 

— Asta e o informaţie utilă. Bun, cum rămâne cu această 
dubă albă care a fost văzută? 

— Am adus-o pe doamna Morley, i-am arătat niște poze. Este 
foarte nesigură. Crede că era de mărimea celui mai mic Ford 
Tranzit, dar nu a putut să spună nimic despre marcă sau model, 
în orice caz, ne-am dus înapoi la vecinii familiei Devlin și i-am 
întrebat în mod deosebit despre o dubă albă. Se pare că acum 
doi dintre ei cred că își amintesc că au văzut o dubă albă 


VP-113 


parcată pe stradă de câteva ori. Ar putea să fie doar o 
coincidenţă, dar pe de altă parte... 

Blunt ridică din sprâncene. 

— Doar nu sugerezi că ar fi putut fi condusă de unul dintre 
Devlini, nu? 

— Nu e nimic care să indice asta. Cel mai probabil cineva o 
folosea pentru a supraveghea proprietatea Devlin. Asta 
presupunând că nu era doar un constructor care lucra la una 
dintre casele din apropiere. Încă verificăm asta. 

— Dar bănuiesc că nici acolo nu a luat nimeni un număr de 
înmatriculare... 

— Mă tem că nu. 

— Grace, ceva de adăugat? 

Grace se ridică din nou în picioare. 

— Doar că acum caut în înregistrările CCTV dube albe pe 
drumurile din apropiere la acea oră a dimineții. Analizez și 
datele ANPRS în căutare de plăcuţe pentru dube albe. Este puţin 
probabil, dar merită încercat. 

Blunt încuviinţă ușor. 

— Ne lipsește ceva, șopti ea. Nimeni nu face așa ceva fără un 
motiv. Care este motivul lui? Începu să se plimbe prin cameră. 

De ce? spuse ea. De ce? 

Explozia fu la fel de șocantă pe cât de bruscă. Blunt scoase un 
strigăt de frustrare, apoi mătură cu braţul biroul, împrăștiind 
prin toată camera hârtii, pixuri și tăvi. 

Se întoarse și se uită la membrii uluiți ai echipei sale și 
îndreptă un deget spre ei. 

— Omul acesta este un ucigaș cu sânge rece. Are doi copii în 
ghearele lui. Nu sunt morți. Refuz să cred că sunt morţi. Trebuie 
să-i găsim. Și apoi se întoarse și plecă. 

x kx * 

— Doamnă? 

Cody vorbi încet, sperând ca liniştea lui să se transfere la 
superiorul său. 

Nu era sigur că trebuia să fie aici, dar știa că nimeni altcineva 
nu-și va asuma riscul. Poate că știau mai bine. Poate că ar fi 
trebuit să lase totul baltă. 


6€ ANPR (Automatic Number Plate Recognition) - Sistem de recunoaștere a numerelor 
de înmatriculare. 


VP - 114 


Dar, de fapt, poate că avea nevoie de cineva acum. Blunt 
părea mereu o stâncă, o insulă. Dar era și ea o ființă umană. 

— Doamnă? spuse el din nou. 

Blunt se întoarse spre el de la fereastra biroului. 

— Nathan, spuse ea. Ce te aduce aici? O pistă importantă 
apărută în ultimele cinci minute? 

— Nu, doamnă. Voiam doar să... M-am gândit să verific dacă 
ați... dacă sunteţi... 

— Asta îmi place la tine, Nathan. Faptul că ești direct. Zâmbi. 
Zâmbi și el ușurat. 

— Rahat, spuse ea. M-am cam făcut de râs acolo, nu? 

— Ei bine, nu aș spune asta. Doar că nu v-am văzut niciodată 
astfel. M-aţi luat prin surprindere. _ 

— Ei bine, nu-mi place să fiu prea previzibilă. Se opri. Nu. Imi 
place să fiu previzibilă. Vreau ca tu și restul echipei să credeţi că 
mereu voi fi o persoană pe care vă puteți baza să păstreze 
controlul și să facă treaba până la capăt. Nu cred că azi am 
făcut asta. De aceea mă gândesc serios să predau altcuiva 
acest caz. 

Afirmația îl lovi pe Cody în plex. 

— Doamnă, asta e... vreau să zic, nu puteți să... 

— Poate că odată cu vârsta m-am înmuiat, nu știu. Cazul mă 
obsedează. Nu sunt obiectivă și asta înseamnă că nu îmi fac 
treaba eficient. Echipa merită pe cineva care este. Cele două 
fete merită asta. 

Cody trase aer adânc în piept. 

— Dacă pot să vorbesc sincer, doamnă, acele două fete au 
nevoie de cineva căruia îi pasă. Este evident pentru mine și 
pentru toată echipa că vă pasă de acest caz mai mult decât 
orice. Ce trebuie să mai știți este și că hotărârea dumneavoastră 
este molipsitoare. Toţi cei din acea sală de ședințe văd cum 
acţionațţi și asta îi face să dorească să fie la fel de hotărâți, la fel 
de implicaţi. Ne amintește cât de importante sunt aceste două 
vieţi. Dacă vreţi să scoateţi tot ce e mai bun din echipa 
dumneavoastră, trebuie să rămâneți. 

Blunt cobori privirea reflectând, apoi îi zâmbi lui Cody. 

— Ei bine, asta e o întorsătură pozitivă, nu? N-am crezut că o 
să văd ziua în care o să am parte de terapie comportamentală 
de la tine. Mereu am crezut că tu o să fii cel care va ajunge pe 
scaunul psihiatrului. 


VP - 115 


„Încă s-ar putea întâmpla”, se gândi Cody. 

— Bine, spuse Blunt. M-ai convins. Dar dacă ceilalţi se vor 
plânge că le fac zile fripte, le poţi spune să dea vina pe tine. 

Cody zâmbi, dar nu se mișcă. 

— Mai e ceva? întrebă ea. 

— M-am gândit că... poate vreţi o îmbrăţișare? 

Blunt făcu ochii mari. 

— Du-te dracului, detectiv Cody. Unde te crezi aici, într-o 
nenorocită de comunitate de hipioţi? Acum treci înapoi la treabă 
până nu te arunc prin ușa aia. 

Cody se întoarse și plecă, cu un zâmbet triumfător pe chip. 


30. 


— Bună dimineaţa, fetelor! 

Harriet intră în cameră emoţionată ca o pasăre care se 
întoarce la cuib. Ținea în mâini o tavă cu cereale și suc. Ca 
întotdeauna, Malcolm stătea de pază la ușă în timp ce ea se 
agita cu familia ei falsă. 

— Rice Krispies azi. Și niște pâine prăjită. Și am și niște DVD- 
uri noi pentru voi. O să aduc unul mai târziu. Cum vi se pare? 

Un film însemna mereu o recompensă. Televizorul nu era 
conectat la antenă. Daisy știa că asta era ca să nu afle ce se 
întâmpla în lumea exterioară. 

— Grozav, spuse Daisy. O să fie drăguţ să avem ceva nou la 
care să ne uităm. 

Se întrebă dacă nu părea puţin prea entuziastă. Pentru o 
clipă, Harriet o privi bănuitor. 

— Exact, spuse Harriet. Ei bine, luaţi și mâncaţi! Micul dejun 
este cea mai importantă masă a zilei. 

leși agitată. Malcolm se mai uită câteva secunde la ele și 
plecă și el. 

Daisy le duse pe celelalte fete la masă. Avea un nod în gât, 
pentru că știa că n-o să fie așa de simplu cum ar fi trebuit. Micul 
dejun n-ar trebui să fie un chin. Te așezi, mănânci și gata. Doar 
că n-o să fie așa, nu? O să fie exasperant și stresant. Totul era 
stresant acum. 


VP - 116 


Ridică bidonul cu lapte și turnă peste fiecare castron de 
cereale. 

— la uite, spuse ea. Nu arată bine? 

Poppy o privi nedumerită. 

— E doar Rice Krispies. 

Daisy se uită la ea, apoi se întoarse spre Ellie. 

— Auzi, Ellie? Pocnetul, trosnetul și păcănitul? Vrei și niște 
suc? E bun și dulce. 

Împinse paharul mai aproape de Ellie. Apoi luă o lingură și o 
puse în mâna lui Ellie. 

— Gata. la și mănâncă acum. Sigur ești moartă de foame. 

Poppy deja se ospăta cu spor. Băga în gură lingură după 
lingură de cereale. 

— Te rog, îi spuse Daisy lui Ellie. Trebuie să mănânci. O să fii 
slăbită. O să te îmbolnăvești. Deja... 

Își dădu seama că plângea. Era prea greu. Era o 
responsabilitate mult prea mare. Viaţa nu ar trebui să fie atât de 
grea la zece ani. 

Poppy se opri din mâncat. Se uita la Daisy cu gura deschisă, 
cu mâncarea mestecată rămasă pe limbă. 

— Ce este? întrebă ea. 

Daisy sări de pe scaun. Merse la perete și, ridicând mâinile, își 
sprijini faţa de ele, așa cum făcea când se juca de-a v-aţi 
ascunselea cu atâţia ani în urmă. Când avea prieteni. Prieteni 
adevăraţi. Nu aceste două străine, aceste colege de celulă, 
acești copii care depind de ea ca să rămână în viaţă. 

Voia să se joace de-a v-aţi ascunselea. Voia să închidă ochii și 
să numere până la zece, și când se întorcea, ceilalți copii să 
dispară. Adulții să dispară. Casa să dispară. Să fie doar ea, în 
câmp deschis și va fugi și va fugi și va fugi, pentru că nu vor mai 
exista pereţi care s-o oprească, nu vor mai fi oameni care s-o 
țină. 

— Ce s-a întâmplat, Daisy? 

Poppy, lângă ea, o trase de pulover. 

Daisy se întoarse și o văzu pe Poppy tresărind. 

— Nu mai pot să fac asta. Nu vă pot ajuta. O să murim toate 
aici. 

Poppy clipi brusc înfricoșată. 

— Nu spune asta. 


VP - 117 


— E adevărat. Tu nu mă ajuţi. Te tot înfurii. Ea nu mănâncă. 
Ce ar trebui să fac? Cum aș putea să vă ajut dacă voi nu mă 
ajutaţi? Nu e drept. 

Își acoperi din nou chipul cu braţele. Trupul începu să-i 
tremure în timp ce plângea încet. 

Abia după o vreme observă că Poppy o trăgea din nou de 
pulover. 

— Daisy! Daisy! 

Se întoarse. Își trase nasul și privi cu ochii înceţoșaţi. 

— Ce e? 

Poppy îi arătă cu degetul. 

— Uite. 

Daisy îi urmă privirea. Se șterse la ochi ca să vadă mai bine. 

Era Ellie. Mânca. 

La început, lingura se mișca cu încetinitorul de la castron la 
gură. Dar, pe măsură ce se reobișnuia, din ce în ce mai repede. 

Daisy izbucni într-un râs isteric. Se apropie încet de Ellie și se 
așeză în faţa ei. Ellie nici nu păru să observe. Se uita la masă în 
timp ce-și umplea gura cu mâncare. 

Pentru mine, se gândi Daisy. Face asta pentru mine. 

— Mulţumesc, spuse ea. Îţi mulţumesc, Ellie. 


31. 


Apelul o luă pe Webley prin surprindere. A 

Era la birou, dar nu telefonul fix sună, ci mobilul. Il scoase din 
buzunar și văzu că apelul este de la Parker. 

Rahat. 

Se gândi dacă să respingă apelul. Sau cel puţin să lase să 
intre mesageria vocală. Dar oamenii se uitau la ea. 

Răspunse. 

— Bună, spuse ea cu vocea plată, fără emoție. 

— Bună. Eu sunt. A trecut ceva vreme de când nu ne-am 
văzut. Eu sunt. Ce deschidere prostească. Și „a trecut ceva de 
când nu ne-am văzut” e extrem de evident. 

„Sunt furioasă”, se gândi ea. „Dar de fapt am toate drepturile 
să fiu”. 

— Sunt de serviciu, Parker. Ce este? 


VP - 118 


— Eu... Speram să putem vorbi. 

— Despre ce? 

— Ei bine, despre noi. De-abia am vorbit de la Crăciun. 

— Nu, nu am vorbit. Și a cui e vina? 

— Eu... Erai supărată pe mine. M-am gândit că ar trebui să te 
las să te răcorești puțin. 

„Să mă lase să mă răcoresc? De parcă e numai din vina 
mea?” 

— Nu pot să vorbesc acum, Parker. Îţi vine să crezi sau nu, am 
niște probleme serioase de rezolvat. 

— Nu, înţeleg asta. Am sunat la un moment nepotrivit. Dar... 
mi-e tare dor de tine, Megan. Nu e la fel fără tine. 

„Parker, de ce a trebuit să spui asta? De ce a trebuit să mă 
atingi la coarda sensibilă?” 

— Nu știu ce vrei să spun. Privi în jur. Niciunul dintre colegii ei 
nu se uita direct la ea, dar știa că stăteau cu urechile ciulite. 

— Spune că putem să ne întâlnim undeva ca să vorbim 
despre asta cum trebuie. 

— Nu sunt sigură că este o idee bună. 

— De ce nu? Ar strica să stăm de vorbă? A fost chiar așa de 
rău ce am făcut? 

O întrebare bună. Fusese atât de rău? Nu se culcase cu altă 
femeie. Nu-i furase bani din cont. Nu o bătuse. 

Deci, fusese așa de rău? Sau ea doar folosise prima scuză 
întâlnită în cale ca să pună capăt unei relaţii în care nu era cu 
adevărat fericită? 

Da, depășise limita, dar oare nu fusese pur și simplu din 
cauza geloziei lui? Era ceva ce ea nu putea ierta? 

— O să mă gândesc, spuse ea. 

— Da? Serios? 

— Așa am spus, nu? Uite, trebuie să mă întorc la treabă. Îţi 
trimit mesaj. 

— Bine. Grozav. Când? 

— In curând, bine? Nu mă presa. 

— Nu. Ai dreptate. Bine. Doar anunţă-mă. 


— Pa, Parker. 

— Te iub... 

Ea închise înainte să audă restul propoziției. 
x kx * 

— Cody! 


VP - 119 


Se gândi că aproape toată lumea din clădire îi auzise numele 
strigat. Blunt n-ar avea nevoie de un megafon să controleze o 
mulţime. 

Se ridică de la birou. 

— Ar trebui să-ţi iei un caiet, spuse Webley. 

— De ce? 

— Să-l bagi la spate în pantaloni înainte de chelfăneală. 

li aruncă cea mai bună privire de „Nu e amuzant”, dar tot se 
întrebă de ce este chemat cu atâta hotărâre. 

Când ajunse în biroul lui Blunt, o văzu și pe Grace Meade 
acolo. Ea îi zâmbi sfios. 

Blunt nu irosi timpul cu amabilităţi. 

— Spune-i, îi zise lui Grace. 

— Ei bine, spuse Grace, m-am uitat în cazuri mai vechi cu 
copii dispăruţi, încercând să găsesc vreo asemănare cu cele 
actuale. Până acum nu am avut mult noroc. 

— Până acum? Ai găsit altul? Gândul îl îngrozi pe Cody. 

Două sunt suficient de înfiorătoare. 

— Nu sunt sigură, dar există o posibilitate. Nu urmează 
același șablon. Nu a fost în zonă, nu s-a intrat prin efracţie și nu 
a fost noaptea. 

Cody simţi că îi scapă ceva. 

— Deci... 

— Duba albă. Un apelant anonim a spus că a văzut fata 
băgată cu forţa într-o dubă albă. 

— Despre ce caz vorbești, Grace? 

— Daisy Agnew. 

Numele îi era cunoscut lui Cody. 

— Daisy Agnew! Asta a fost în urmă cu mai bine de doi ani, 
nu? 

— Trei. 

— Și a avut loc în North Wales, nu? Credeam că tatăl era 
suspectul principal. 

— A fost. Părinţii s-au despărţit, dar el voia ca Daisy să 
locuiască cu el. Când ea a dispărut, el a fost suspectul principal. 
Poliţia din Wales a cercetat cazul, dar nu a putut găsi dovezi că 
el era vinovatul. Fata încă nu a fost găsită, dar toată lumea din 
comunitate a crezut că el a făcut-o. In final a trebuit să se mute. 

— Și conducea o dubă albă? 

— Da. Era zugrav. 


VP - 120 


Cody analiză informaţia și i se păru că îi lipsește substanţa. 

— Nu știu. Mi se pare o legătură slabă. In primul rând, este un 
mod de operare complet diferit. Și este o distanţă uriașă de timp 
și spaţiu. De ce să aștepți trei ani și apoi să îţi muţi ţinta din 
Wales în Liverpool? Mai este și telefonul anonim. De ce un astfel 
de martor nu și-ar dezvălui identitatea? Asta, desigur, dacă nu a 
vrut să fie prins minţind despre rolul tatălui în răpire. Se uită la 
Grace. Doar nu sugerezi că tatăl lui Daisy Agnew ar putea fi 
responsabil și pentru ultimele răpiri, nu? 

— Nu. In final a început o viaţă nouă în Spania și sunt sigură 
că nu ar fi greu de confirmat că este încă acolo. Dar dacă într- 
adevăr el nu a avut nimic de-a face cu dispariţia fiicei sale? 
Dacă a fost alt șofer de dubă albă - același care le-a luat pe 
Poppy și Ellie? Daisy avea șapte ani la vremea dispariţiei - nu 
prea diferită de celelalte două. 

Cody era încă sceptic, însă Blunt puse capăt obiectțiilor. 

— Vreau să cercetăm pista asta, spuse ea. Trimite pe cineva 
acolo. Vorbește cu ofiţerii de investigație și vorbiţi din nou cu 
martorii. Mai ales, aflaţi povestea mamei. Dar, orice aţi face, nu- 
i dați speranțe. Orice caz care implică un copil dispărut de trei 
ani este puţin probabil să se termine cu bine. 

Cody se uită din nou la Grace. 

— Adu-mi aminte detaliile. 

— Daisy era la un picnic pe plajă cu mama ei și noul partener 
al mamei. S-a dus să se joace printre dunele de nisip cu o altă 
fetiță. Câteva minute mai târziu, adulţii și-au dat seama că a 
doua fetiţă s-a întors la familia ei, dar Daisy nu era cu ea. Atunci 
au început să se îngrijoreze. Au căutat o veșnicie printre dune, 
dar nici urmă de ea. Imi aduc aminte că ceva asemănător mi s-a 
întâmplat și mie când eram mică: m-am suit pe niște dune de 
nisip și apoi m-am rătăcit. Am plâns de mama focului când nu 
mi-am mai văzut părinţii. Lor nu li s-a părut mare lucru, dar 
mie... 

Cody o întrerupse: 

— Unde a fost asta mai exact? 

— Cred că eram undeva în Cornwall. Noi... 

— Nu tu. Daisy Agnew. 

— Harlech. Are o plajă lungă și frumoasă. Sunt... 

Cody se întoarse spre Blunt. 

— Trebuie să plec, doamnă. 


VP - 121 


Blunt îl fixă cu privirea. 

— Am mai văzut privirea asta, Cody. Ce este de data asta? 
— Nu sunt sigur. E doar ceva ce trebuie să verific. 

— În Harlech? 

— Nu, doamnă. Mult mai aproape de casă. 


32. 


— Restaurantul acela drăguţ de pe strada Dale? spuse 
Webley. 

— Nu, răspunse Cody. 

— Cel indian de pe Water Street? 

— Nu te mai gândi la stomacul tău. 

— Mi-ai spus că mă duci la unul dintre locurile mele preferate. 
Se întâmplă să îmi placă restaurantele acelea. 

Erau în mașină, iar Cody conducea. 

— Mai ghicește. 

— Bine, spuse ea. John Lewis? 

— Nu. 

— Hotel Chocolat? Nu, stai, e din nou stomacul meu. Boodles? 

— Nu. 

— Un magazin de haine? O florărie? Un bar? 

— Nu, nu și nu. 

— Mă dau bătută. Spune-mi. 

— Adică să stric surpriza? . 

Ea nu trebui să aștepte prea mult. Işi dădu seama imediat ce 
Cody viră spre intrarea în tunelul Mersey. 

— Of, la dracu', Cody. Te rog nu-mi spune că mergem să-l 
vedem pe Quigley din nou. 

El se întoarse și zâmbi, îl plesni peste braț. 

— De ce n-ai zis? Măcar îmi schimbam pantofii. 

— Hei, eu sunt cel care a arătat ca după război data trecută. 
Tu nici măcar nu ţi-ai întins rujul. 

— Da, păi asta arată ce supereroină sunt, nu-i așa, de vreme 
ce eu sunt cea care l-a prins. 

El o lăsă să-și verse năduful, în timp ce conducea prin tunelul 
către Wirral. 


VP - 122 


— Deci, de ce trebuie să vorbim iar cu Quigley? spuse 
Webley. 

— Trebuie doar să verific ceva. 

— Bun. Acum totul este limpede. Trebuie să începi să vorbești 
mai puţin, Cody. Mă înec în toate informaţiile astea pe care mi le 
dai. Vorba lungă, sărăcia omului. 

Altă pauză. Webley se decise să lanseze o contraofensivă. 

— Tot vreau să te întreb asta de-o eternitate, spuse ea. Ce se 
întâmplă cu tine și Blunt? 

El o privi. 

— La ce te referi? 

— Nu face pe prostul. E ceva între voi doi. O relaţie specială. 

— Ce, crezi că mă culc cu șefa? 

— Nu. Dar e ceva. Ea nu vorbește cu noi restul la fel cum 
vorbește cu tine. Și înainte să spui ceva, nu are nicio legătură cu 
gradul. Este ca atunci când eram la locul crimei McVitie. S-a 
uitat la tine de parcă amândoi știaţi un secret - de parcă aţi fi 
masoni sau ceva. Și apoi când și-a pierdut controlul în sala de 
ședințe, niciunul dintre noi n-ar fi îndrăznit să se apropie de ea. 
Dar tu ai făcut-o. Știai că va vorbi cu tine. 

— Asta pentru că am farmec, tact și diplomaţie. 

— Și modestie. Nu uita de modestie. Serios, ce se întâmplă 
între voi doi? 

Cody clătină din cap. 

— Să fiu sincer, nu am idee. 

— Haide, spune. 

— Nu, serios. Nu încerc să evit întrebarea. Se poartă așa cu 
mine de când m-am înrolat. La început am crezut că era doar 
din cauza chestiilor prin care am trecut când eram sub 
acoperire, dar cred că este mai mult decât atât. 

— De ce nu o întrebi? 

— Glumești? Poate că mă înţeleg bine cu ea, dar nu sunt 
prost. Oricum, vorbind de relații... 

Simţi privirea furioasă a lui Webley. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Tu și Parker Penn. Care sunt ultimele vești? 

— Numele lui nu este Penn și nu este nici Carr. Și nu știu la ce 
te referi. 

— Ba da, știi. El a fost mai devreme, nu? La telefon. 

— S-ar putea. Nu te privește. Se opri. Bine, el a fost. 


VP - 123 


— Aţi reluat relaţia, deci? 

— Momentan nu. Vrea să ne întâlnim. Să vorbim. 

— Și te duci? 

— Nu m-am hotărât. Crezi că ar trebui? De fapt, nu răspunde 
la asta. Nu te privește. 

— Ei bine, de vreme ce ai întrebat - da, cred că ar trebui să te 
duci. E un tip simpatic, în ciuda numelui său ridicol. Puțin 
posesiv poate, dar cine nu ar fi gelos pe un tip ca mine? 

Ea înțepeni în scaunul ei. 

— Cody, știi ceva? 

— Ce? 

— Las-o baltă. Și sper să sfârșești din nou în mare. 


33. 


Cody bătu la ușa rulotei. Nu primi niciun răspuns. 

— Gavin, noi suntem, din nou. Aceiași ofițeri de poliţie cu care 
ai vorbit înainte. 

— Plecaţi. 

— Cam atât cu farmecul tău, îi șopti Webley lui Cody. 

Cody încercă din nou. 

— Gavin, vrei să deschizi, te rog? Vrem să îţi mai punem 
câteva întrebări, atât. 

— Nu știu nimic. 

— Ei bine, atunci nu va dura prea mult, nu? Haide, Gavin. Nu 
plecăm până nu vorbeşti cu noi, așa că mai bine hai să 
terminăm odată. 

Rulota se mișcă puţin în timp ce Quigley o traversă. Când 
descuie ușa, Cody se încordă așteptându-se să o ia din nou la 
goană pe coasta Wirral. 

Dar Quigley deschise ușa și făcu un pas înapoi, lăsându-i pe 
Cody și Webley să intre. 

Nimic nu se schimbase aici. Era încă un dezastru. Cody se 
strâmbă când simţi un damf de grăsime de burgeri. Rămase în 
picioare, iar Quigley se așeză la locul lui și începu să tragă dintr- 
un pai de plastic care ieșea dintr-o cutie de carton cu suc de 
coacăze negre. 


VP - 124 


Cody arătă spre o bucată de hârtie de pe perna de lângă 
Quigley. Avea doar câteva linii trasate pe ea acum - nimic 
recognoscibil. 

— Desen nou? 

Quigley încuviinţă. Își sorbi sucul în continuare. 

— Ce-o să fie? 

li luă ceva timp lui Quigley să dea drumul paiului. Când făcu 
asta, păru că își pierde suflul. 

— Portul, spuse el. West Kirby. 

— Când ai fost acolo? 

— În dimineaţa asta. Cu trenul. 

— Așa e. Îți place să călătorești de-a lungul coastei, nu-i așa? 

Quigley se întoarse la cutia lui de suc, strângând puternic 
paiul cu buzele. 

Cody se îndreptă spre dulapuri și arătă spre unul dintre 
desenele lipite acolo. 

— Acesta este farul Leasowe, nu-i așa? Cred că seamănă 
destul de bine. Ce crezi, detectiv Webley? 

Webley încuviință iute. 

— Sigur că da. Ești un adevărat artist, nu-i așa, Gavin? 

— Acum acesta... spuse Cody, deplasându-se de-a lungul 
desenelor, acesta îmi dă bătăi de cap. Când l-am văzut prima 
oară am presupus că trebuie să fie hotelul Leasowe Castle. Ai 
scris chiar Castell sub el, nu-i așa? Dar nu este Leasowe Castile, 
nu-i așa, Gavin? 

Ochii lui Quigley se încrucișară puţin în timp ce încerca să se 
concentreze pe cutia de suc aflată la doar câţiva centimetri de 
fața lui. De parcă încerca să alunge restul lumii din câmpul lui 
vizual. 

— Nu ai spus tu că îţi place să călătorești distanţe destul de 
mari ca să vizitezi unele dintre aceste plaje? spuse Cody. Cred 
că ai menţionat chiar că ai ajuns departe, în Wales. Am dreptate 
în privinţa asta, nu-i așa, Gavin? 

Quigley trase tare și lung din pai, secând cutia zgomotos și 
strivind-o. 

Cody arătă din nou spre cuvântul de sub desen. 

— De unde ai luat ortografierea asta, Gavin? De pe un 
indicator de drum când ai fost acolo? Este cuvântul galez pentru 
castel. Și castelul însuși - cred că este castelul Harlech. Se opri. 
Este Harlech, nu-i așa? 


VP-125 


Quigley continua să tragă aer din cutia goală. Webley i-o luă 
încet din strânsoare. 

— E în ordine, Gavin. Poţi să vorbești cu noi. Nu suntem aici 
să-ţi facem rău, spuse ea. 

— Când te-ai dus la Harlech, Gavin? întrebă Cody. 

Quigley ridică din umeri. 

— A fost în ultimele săptămâni? Cu câteva luni în urmă? 

— Cu mult timp în urmă. Nu mai ţin minte. 

— Mult timp? Vrei să spui ani? Poate, cam cu trei ani în urmă? 

Ochii lui Quigley licăriră spre Cody, apoi privirea îi cobori din 
nou. 

— Gavin, spuse Cody, ai auzit vreodată numele Daisy Agnew? 

Un tremurat îi cuprinse trupul lui Quigley. 

— Daisy Agnew e o fetiță care a dispărut cu trei ani în urmă, 
continuă Cody. S-a întâmplat pe plaja din Harlech. Ai fost acolo, 
nu-i așa, Gavin? Ai fost acolo când s-a întâmplat. 

Quigley o privi rugător pe Webley. 

— N-am fost eu. N-am avut nimic de-a face cu asta. 

— Gavin, tu ai luat-o pe Daisy Agnew? întrebă Cody. Ai dus-o 
departe de plajă, la fel cum ai încercat să faci cu Courtney 
câteva luni mai târziu? 

Quigley o privi în continuare pe Webley. 

— inventează lucruri. Eu nu am luat nicio fată. Nu fac asta. Eu 
nu rănesc oameni. Oamenii mă rănesc pe mine. Mereu mă 
rănesc. 

Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji. Webley se uită la Cody, 
iar apoi înapoi la Quigley. : 

— Îți dai seama cum pare, nu-i așa, Gavin? spuse ea. Înţelegi 
de ce trebuie să-ți punem aceste întrebări? Cu trei ani în urmă a 
dispărut o fată, iar tu ai fost în același loc, în același timp. Șase 
luni mai târziu, ai fost prins ademenind altă fetiță într-o parcare 
din Leasowe. Și acum altă fetiță pe nume Poppy a fost luată din 
casa ei din Otterspool, la doar câteva străzi de casa familiei tale. 
Pare destul de suspect nu crezi? 

Cody observă că Webley nu o menţionase pe Ellie Mcvitie, 
deoarece în prezent nu existau dovezile unei conexiuni cu 
Quigley. Și el accepta că aceasta nu era singura lacună. Până 
acum nu găsiseră nimic care să sugereze că Quigley s-ar fi aflat 
aproape de casa mamei sale când a fost răpită Poppy. Și apoi 
mai erau intrările prin efracţie: această epavă de om care stă 


VP - 126 


aici chiar ar avea curajul și abilităţile necesare? Și cum rămâne 
cu duba albă? Quigley măcar conduce? În mod sigur nu are 
permis. 

Dar Webley doar urma direcţia lui Cody. Trebuia doar să 
continue să adauge presiune. Nu se poate ca toate astea să fie 
o simplă coincidenţă. 

Quigley tremura. Arăta ca un animal încolţit. 

— Nu am luat-o, spuse el. Incercam s-o ajut. Am crezut că s-a 
pierdut. 

— Cine? spuse Cody. Daisy? 

— Nu. Fata cealaltă. Courtney. Am crezut că nu-și găsește 
părinţii. N-am vrut ca bărbatul să vină s-o răpească. 

Cody și Webley se uitară unul la celălalt. 

— Ce bărbat, Gavin? 

— Bărbatul. Cel care a luat-o pe Daisy. 

— Ce bărbat? Inventezi astea, Gavin? Nu tu ai luat-o pe 
Daisy? 

— Nu. Jur. L-am văzut. V-am spus. Ea nu voia să meargă, dar 
el a obligat-o. A băgat-o în duba lui. 

Și acesta era cuvântul. Dubă. Cei doi polițiști nu i-l 
menţionaseră lui Quigley și nu apăruse la știri. De unde știa de 
dubă? 

Cody se așeză lângă Webley. 

— Vrei să spui că ai văzut când s-a întâmplat asta? Ai văzut 
un bărbat care a băgat-o pe Daisy Agnew în duba lui? 

— Da. Ti-am spus. Am spus toate astea și înainte. 

— Cum adică ai... Și atunci își dădu seama. Tu ai sunat! Tu 
ești apelantul anonim, nu-i așa? 

Quigley încuviinţă. 

— Am crezut că ar trebui să știți. Am crezut că așa e corect. 

Cody era cuprins de entuziasm. Dacă ceea ce spunea Quigley 
era adevărat, atunci el nu era suspect. Dimpotrivă, era martor. 
El ar putea fi cea mai bună pistă pe care o au ca să-l prindă pe 
adevăratul făptaș. 

Işi scoase agenda și pixul. 

— Gavin, povestește-mi despre ziua aceea. Ce s-a întâmplat 
mai exact? 

— M-am dus la plaja Harlech. Mi-a luat mult timp să ajung 
acolo. 

— Cât de mult? 


VP - 127 


— Cam cinci ore și jumătate. A trebuit să schimb trenul la 
Wolverhampton. Cody mâzgăli o notă să verifice mersul 
trenurilor. 

— Te-ai dus și te-ai întors în aceeași zi? 

— Nu. Am dormit pe plajă, între dune. Arătă spre un rucsac 
ponosit din colţul rulotei. Am cortul acolo. 

— Bun. Și când ai văzut-o pe Daisy și pe bărbat? 

— Ziua următoare, când mă întorceam acasă. M-am dus la 
toaletă în parcare. Când am ieșit, erau acolo. 

— În regulă, Gavin. Te descurci bine. Ce s-a întâmplat atunci? 

— Bărbatul o ţinea pe fetiță de mână. Ea arăta în spatele ei, 
înapoi spre plajă. Cred că el îi spunea să se grăbească. 

— N-o ţinea în braţe? 

— Nu. Mergea cu el, dar cred că s-a răzgândit. A început să 
plângă. Când bărbatul a deschis ușa din spate a dubei, a început 
să strige după mămica ei. 

— Ai auzit-o spunând asta? 

— Da. Era foarte supărată. 

— Ce a făcut bărbatul? 

— A ridicat-o și a împins-o în dubă. Ea ţipa. Dar apoi el s-a 
aplecat în dubă. După aceea s-a făcut liniște. 

— Ai văzut ce i-a făcut? 

— Nu. Nu cred că a fost prea plăcut. 

— Și apoi? 

— A închis ușa dubei. Apoi s-a suit la volan și a plecat. 

— Și tu ce ai făcut? 

— M-am dus acasă. 

— Te-ai dus acasă? Asta e tot? 

Quigley clipi spre Cody ca și cum tocmai ar fi fost certat. 

— N-am vrut să pierd trenul. 

— N-ai spus nimănui ce ai văzut? 

— Eu... Nu știam ce am vazut. Am crezut că era doar o fată 
care nu se purta frumos cu tatăl ei. N-am știut ce se întâmplase. 
Nu până mult mai târziu. 

— Cât de târziu? 

— Câteva zile. Am auzit la știri. Au spus că numele ei era 
Daisy Agnew și au descris cu ce era îmbrăcată. Mi-am dat 
seama că era aceeași fată. 

— Și atunci te-ai decis să suni? 

— Da. 


VP - 128 


— Ai sunat pe mobil? 

— Nu. Nu am telefon mobil. Am folosit un telefon public. 

— Unde a fost asta? 

— Blackpool. M-am dus la plaja Blackpool, dar nu mi-a plăcut. 
Era prea aglomerat, prea zgomotos. Și am văzut și toate ziarele 
despre fata dispărută, așa că am sunat la poliţie și le-am spus 
ce am văzut. 

— Dar nu le-ai dat numele tău și nici nu le-ai spus unde te pot 
găsi? 

Quigley lăsă capul în jos. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Mi-a fost frică. Poliţia pune multe întrebări. Nu voiam să mi 
se pună multe întrebări. 

— Și ce le-ai spus? 

— Le-am spus că am văzut-o pe Daisy cum era băgată într-o 
dubă albă de către un bărbat. 

— Și asta e tot? 

Quigley se gândi o secundă la asta. 

— Le-am spus cu ce era îmbrăcat bărbatul. 

— Și anume? 

— Jeanși și un hanorac albastru. Atât mi-am amintit. 

— Nu i-ai vazut faţa? 

— Nu. 

Cody se lăsă pe spate, oftând exasperat. Singurul lor martor 
nu le spunea mai mult decât ce știau deja. 

Preluă Webley. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat la șase luni după aceea. Când ai 
văzut fetiţa în Leasowe. 

Quigley ridică din umeri. 

— Am văzut-o. Era singură și părea supărată. Am crezut că se 
pierduse. Și apoi m-am gândit la omul rău cu duba și nu am vrut 
să i se întâmple și acestei fete același lucru. Eram îngrijorat 
pentru ea. 

— Și te-ai dus la ea, așa e? 

— Da. l-am spus că o voi ajuta să-și găsească părinţii, iar ea 
m-a luat de mână și apoi... și apoi... 

— Ai fost văzut și ai fost atacat. 

Gura lui Quigley se strâmbă. Părea aproape să izbucnească în 
lacrimi. 


VP - 129 


— Și ăsta este singurul motiv pentru care te-ai dus la fată, ca 
s-o ajuţi să-și regăsească familia? 

— Da. Le-am spus asta, dar nu m-au crezut. Nimeni nu m-a 
crezut, nici măcar poliţia. 

— Și când poliţia te-a interogat, nu le-ai spus de ce te temeai 
așa de tare pentru Courtney? Nu le-ai spus despre ce ai văzut în 
Harlech? 

— N-am putut. Cum aș fi putut? Ar fi crezut că și atunci am 
fost eu. M-ar fi învinuit pentru tot. N-am spus nimănui despre 
asta. Numai vouă, acum. Asta înseamnă că o să am probleme? 
O să mă luaţi și o să mă închideți? 

Webley se uită la Cody care spuse: 

— Nu, Gavin, nu o să te închidem. Ne-ai spus despre asta 
acum. Ai făcut ce trebuia. 

Cody se ridică de pe scaunul lui. Puse caietul deoparte. 

— Acum o să te lăsăm în pace, Gavin. Îţi mulțumesc că ai stat 
de vorbă cu noi. 

Se îndreptă spre ușă cu Webley urmându-l îndeaproape. 

— Vrei să vezi desenul meu? spuse Quigley. 

Cody se uită la Webley. Se părea că și-au făcut un prieten, dar 
aveau de lucru în altă parte. 

— Poate altă dată, Gavin, ce zici? 

El se întoarse din nou spre ușă. Dădu să apese clanța. 

— Are duba în el. Și fata. 

Cody îngheţă. Se întoarse încet spre Gavin. 

— Ce? 

— l-am desenat. A fost cu mult timp în urmă. M-am gândit 
doar... M-am gândit că poate ai vrea să vezi. 

Cody deschise gura, dar Webley i-o luă înainte. 

— Da. Ne-ar plăcea să-l vedem. Îl ai aici? 

Cody începu și el să se uite la desenele de pe pereți, dar nu 
văzu nimic relevant. 

Quigley se ridică. Se duse în dormitor. Se întoarse cu o mapă 
groasă de plastic sub braţ. O puse pe masă, o desfăcu și începu 
să scoată teancuri de desene. 

— E pe aici pe undeva, mormăi el. Nu acesta. Nici acesta. 
Aici! Ăsta e! 

Cody luă foaia de hârtie de la el. O ţinu astfel încât și el, și 
Webley să-l vadă bine. Se vedea spatele unei dube. La geamul 
din spate era chipul unei fetiţe, cu lacrimi desenate pe obraji. 


VP - 130 


Dincolo de dubă, pe un deal, se afla castelul Harlech. 

— Ai văzut asta? spuse Cody. Ai văzut-o pe fetiță plângând la 
fereastră când a plecat? 

Quigley se foi pe scaun. 

— Ei bine, nu. Atunci nu am văzut-o, dar m-am gândit că e în 
regulă s-o desenez așa. Artiștii au voie să facă asta. 

Cody deja formulase următoarea întrebare. Puse degetul într- 
un anumit punct din desen și i-l arată lui Quigley. 

— Plăcuța de înmatriculare, spuse el. Ai scris DOGGY” pe ea. 

— Da. 

— Asta scria pe ea? DOGGY? 

Quigley se foi în continuare. 

— Nu. Nu tocmai. Am desenat asta cam la o săptămână după 
ce bărbatul a luat-o pe Daisy. Nu-mi amintesc ce scria pe ea. 
Știu doar că avea legătură cu câinii. 

— Gândește-te bine, Gavin. Ce vrei să spui când zici că avea o 
legătură cu câinii? Te referi la o rasă de câine sau poate la un 
câine celebru? La asta te referi? 

Quigley își apăsă mâinile într-o parte a capului. 

— Nu știu. Nu mai ţin minte. 

Cody oftă din nou. Un indiciu important însă criminalul părea 
extrem de aproape și totuși de neatins. 

Dar poate că asta era suficient. 

Trebuia să spere asta. 


34. 


— A intrat în dormitorul tău? 

Daisy lăsă jos revista de benzi desenate pe care i-o citea lui 
Poppy. Stăteau amândouă întinse în pat. Ellie era la masă, 
privind o altă revistă. Daisy nu era sigură dacă dăduse măcar o 
pagină. 

— Cine? 

— Malcolm, spuse Poppy. Când te-a luat, a venit în dormitorul 
tău? 

— Nu. De ce? A intrat în al tău? 


7 DOGGY - căţel (Ib. engl.). 
VP - 131 


— Da. Am crezut că era un monstru în camera mea. S-a 
furișat în casa noastră și mi-a pus ceva pe faţă care m-a 
adormit. Apoi m-a adus aici. 

Era prima oară când Daisy auzea această poveste. Bănuise că 
povestea lui Poppy era asemănătoare cu a ei, dar se gândise că 
e mai bine să nu întrebe. 

— Nu, nu a făcut așa cu mine. Eram pe o plajă. 

— O plajă? Unde? 

— Nu-mi amintesc. Cred că era Wales, dar nu sunt sigură. 

— Erai cu mama și tatăl tău? N-au încercat să-l oprească? 

— Atunci tatăl meu nu locuia cu noi, dar mama mea era acolo. 
Era cu noul ei prieten. Se tot alintau, așa că am început să mă 
joc cu altă fată. O chema Olivia. 

— Și eu știu o Olivia. 

— Da. E un nume frumos. Încă îmi amintesc cum arăta. Ne-am 
dus între dunele de nisip și ne-am jucat acolo mult timp. Dar 
apoi Olivia a plecat. A plecat, pur și simplu, și am rămas singură 
de tot. 

— Te-ai speriat? 

— La început, nu. Dar apoi am încercat să mă întorc la mama 
și nu am văzut-o nicăieri. Erau mulţi oameni pe plajă, dar nici 
urmă de mama. Apoi am început să plâng. i 

Amintirea aceea era încă atât de vie în mintea lui Daisy. In 
ciuda ororilor pe care le îndurase de atunci, încă avea frânturi 
de amintiri cu timpul petrecut printre dune, alergând și 
plângând și crezând că se pierduse pentru totdeauna. Uneori, 
mai ales în momentele ei triste, îi învinovăţea pe mama și pe 
prietenul ei pentru ceea ce urmase. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Malcolm m-a găsit. Zâmbea și m-a făcut să mă simt mai 
bine. Mi s-a părut că arăta ca un urs de pluș, mare și prietenos. 
Mi-a spus: „Tu trebuie să fii Daisy”. Și eu am spus da. Și apoi el 
a spus: „Eu lucrez în parcare. Mama și tatăl tău sunt acolo, te-au 
căutat peste tot. Să mergem să-i găsim?” Și apoi a întins mâna, 
iar eu i-am apucat-o și m-am dus cu el. 

— N-ar trebui să pleci cu străini, spuse Poppy. 

— Știu, răspunse ea. Știu. 

Acum își dorea, desigur, să fi ascultat de sfatul acela cu care 
mama ei și învățătorii o băteau mereu la cap. Dar fusese atât de 
speriată, atât de supărată. Și apoi apăruse acest urs mare și 


VP - 132 


uriaș de pluș, cu zâmbetul lui tâmp și care întinsese o labă 
uriașă în semn de prietenie. Îi știa și numele. Ce-ar fi putut să se 
întâmple? 

Asta. Asta se întâmplase. 

— M-ai minţit, nu-i așa? spune Poppy. 

— Ce? Când? 

— Când am venit aici. Mi-ai spus că ești aici de puţin timp. Nu 
e adevărat, nu-i așa? Ești aici de mult timp. 

Daisy se uită la prietena ei. Acum nu mai putea minți. 

— Da, sunt aici de mult timp. 

Văzu cum ochii lui Poppy se umplură de lacrimi. Puse un braţ 
peste umărul ei și o trase mai aproape. 

— Dar nu pentru mult timp, adăugă ea. O să ieşim toate de 
aici în curând. Promit. 

xxx 

DVD-ul pe care Harriet îl alesese pentru ele era Toy Story. 
Daisy oftă ușurată când văzu ce era. Se temea că ar putea să fie 
Mary Poppins sau Bambi sau alte filme care tratau tema 
relaţiilor de familie. Nu era sigură cum ar fi gestionat așa ceva 
celelalte două fete. Toy Story era mai mult despre prieteni și 
asta era în regulă. Era despre încercarea de a supravieţui în 
ciuda șanselor potrivnice, la fel cum făceau fetele din această 
cameră. Și, deși nu se râdea mult acum, cel puţin filmul distra 
pe toată lumea. Pentru puţin timp, ele își puteau uita 
problemele. 

Pe scaunul ei, în faţa televizorului, Daisy se gândi la 
conversaţia cu Poppy. Fusese riscant să îi spună de cât timp era 
captivă acolo, dar se bucură că o făcuse. Sinceritatea fusese 
eliberatoare. Și crezuse în propriul ei optimism când o rostise. 
Împreună, ele trei supravieţuiau. Poate că vor face asta destul 
timp încât cineva de afară să descopere unde erau și să le 
salveze. Vor învinge sorții potrivnici, la fel cum fac Woody și 
Buzz și prietenii lor. 

Daisy se întoarse la dreapta ei. O văzu pe Poppy captivată de 
film, cu ochii mari. Nu zâmbea, dar nici nu părea tulburată. 

Ellie li se alăturase mai devreme în tăcere, stând la o 
oarecare distanţă în spate, dar dorind totuși să ia parte. Asta îi 
arăta lui Daisy că Ellie devenea mai conștientă de ce era în jur. 
Ezită să se întoarcă și să o verifice acum, de teamă să nu rupă 


VP - 133 


vraja. Așa că așteptă distribuţia, ultimul cântec. Și apoi se 
întoarse. 

Și văzu că Ellie nu mai era acolo. 

Ellie nu mai era pe scaunul ei pentru că se afla lângă 
șemineu. Avea în mână un creion roșu și desenase ceva mare 
pe tapet. 

— O, nu spuse Daisy. Nu, nu, nu. 

Sări de pe scaun. Alergă spre Ellie. 

— Nu, Ellie! 

Ellie se dădu înapoi, cu creionul strâns în mână. Daisy se uită 
la opera fetei, exprimată sub forma unei mări roșii. Nu încercă 
să înţeleagă ce vede. Acum mesajul era mai important. Era 
vandalism. Era devastare. Tot roșul acela era un semnal de 
alarmă, de pericol, de primejdie. 

Tocmai când lucrurile păreau să meargă atât de bine. 

Daisy îi smulse creionul lui Ellie și îl aruncă în cealaltă parte a 
camerei. O apucă pe Ellie strâns în braţe. 

— De ce, Ellie? De ce ai făcut asta? De ce? 

Era o întrebare inutilă. Ştia că nu va primi vreun răspuns. Ştia 
că trebuia să găsească o cale să repare asta. 

O împinse la o parte pe Ellie, apoi alergă spre chiuvetă. Nu 
știa cât timp avea. Filmul se terminase, iar Harriet și Malcolm s- 
ar fi putut întoarce în orice clipă. 

Porni robinetul, înmuie o cârpă, alergă înapoi la perete, 
începu să frece și să se roage în același timp. 

Se rugă să funcţioneze. Se rugă ca de acolo de sus cineva să 
fie măcar o dată de partea ei. 

O parte din desen se șterse, dar nu tot. Nu destul. Daisy simți 
cum o cuprinde panica. Lacrimile îi înţepară ochii. 

Se întoarse la chiuvetă. Văzu cum apa se făcu roz când 
stoarse cârpa. 

O înmuie din nou și se întoarse la perete. Din nou frecă 
frenetic, dar acum tapetul începu să se ia. Stratul superior se 
înmuie și formă grămăjoare sub cârpă. 

— Nu! plânse ea. Nu. 

Continuă să frece, neștiind ce altceva să facă. Frecă până o 
duru brațul și nu mai văzu nimic printre lacrimi. 

Se dădu la o parte, plângând. 


VP - 134 


Închise strâns ochii, forțând lacrimile să curgă. „Te rog, se 
gândi ea, te rog, fa ca peretele să arate în regulă acum. Te rog, 
fă-l să arate a ceva ce nu va observa nimeni”. 

Dar apoi deschise ochii și văzu mizeria. N-ar putea fi mai 
evident de-atât. Rugăciunile ei nu fuseseră ascultate. 

Celelalte fete se holbau la ea, așteptând să vadă ce va face în 
continuare, cum va repara asta. Probabil se gândesc că ea are 
mereu o soluţie, că va ști exact ce să facă. 

Dar nu știe. Nu are un plan. 

Și se aud pași. 

Pe scări... 

Pe hol... 

Lângă ușă... 


35. 


Se auziră zăvoarele. Poppy și Ellie continuau să se holbeze de 
parcă ar fi putut să o facă pe Daisy să se miște mai repede și să 
rezolve problema până nu era prea târziu. 

Daisy nu se mișcă. Se uită cum se deschise ușa. Malcolm păși 
singur în cameră, cu placa de darts în mână. Zâmbea aparent 
entuziasmat de un nou joc. 

Ochii îi fură atrași imediat de pata roșie și furioasă de pe 
perete. Zâmbetul i se ofili, iar umerii i se lăsară în jos. Lăsă 
placa și săgețile, închise ușa, apoi traversă camera. Păru să nu fi 
observat copiii când trecu pe lângă ei și ajunse la șemineu. 

Daisy se uită la capul deformat al bărbatului, întrebându-se ce 
gânduri trec prin el și cum va reacţiona. Deocamdată nu-i vedea 
ochii, nu-și putea da seama dacă deja se înceţoșaseră, semn al 
unei izbucniri violente. 

— Cine a făcut asta? întrebă el. 

Nu răspunse nimeni. Nimeni nu îndrăznea să vorbească. 

Malcolm întoarse capul spre stânga și se uită în jos spre Ellie. 
Era limpede că avea bănuielile lui. 

— Cine a făcut asta? o întrebă pe Ellie. 

Spre cinstea ei, sau poate pur și simplu pentru că nu îi mai 
păsa de soarta ei, Ellie îl privi direct în ochi. Părea curios de 
neînfricată. 


VP-135 


Malcolm strânse pumnii. Se întoarse spre Ellie. El era Goliat și 
ea era David, dar nu avea praștie, nu avea niciun fel de armă. Ar 
fi putut să o strivească într-o clipă. 

Vocea lui răsună. 

— Vreau să-mi spui cine a făcut asta. 

Ellie rămase pe poziţie. Era ca și cum aproape că s-ar fi 
resemnat cu soarta ei. 

Malcolm întinse brațele. Puse palmele sale puternice pe 
umerii ei. Degetele lui erau atât de aproape de gâtul ei subţire și 
alb. 

Trase aer adânc în piept. 

— Am spus... 

— Eu! Eu am fost. 

Cuvintele ieșiră din gura lui Daisy. Văzu cum Poppy se uita la 
ea și deschisese gura să obiecteze, însă Daisy clătină violent din 
cap s-o întrerupă. 

Malcolm înghetă, creierul lui afectat începu încet să înțeleagă 
acest eveniment neașteptat. Treptat se îndreptă de spate și își 
luă mâinile de pe Ellie. Apoi se întoarse cu fața spre Daisy. 

— Tu, Daisy? Arătă spre coșul de fum din spatele lui. Tu ai 
făcut asta? 

— Da 

— De ce? De ce ai face așa ceva? 

— Eu... M-am supărat. Am terminat de urmărit filmul și apoi 
am vrut să desenez. Dar Poppy și Ellie au luat toată hârtia, așa 
că mie nu mi-a mai rămas nimic. M-am pierdut cu firea. 

Privirea ei se îndreptă spre Ellie. Nu era sigură, dar crezu că 
detectează o ușoară mișcare la ea, de parcă ar fi vrut să 
intervină. Daisy îi făcu semn să nu. 

— Ştii ce înseamnă asta, nu-i așa, Daisy? spuse Malcolm. Ştii 
că trebuie să te pedepsesc? 

Daisy încuviință. Nu se aștepta la nimic mai puțin. 

Malcolm se uită pe rând spre cele două fete. 

— Voi două. Treceţi în spatele draperiei. Trageţi-o bine. 

Poppy dădu să traverseze camera, dar apoi se opri între 

Daisy și Malcolm. 

— N-o poţi pedepsi pe Daisy. N-a făcut nimic greșit. Ea... 

Daisy văzu cum cuvintele lui Poppy îl lovesc pe Malcolm și 
pornesc în el un foc îngrozitor. Sări în faţa ei și o îmbrățișă. 


VP - 136 


— E în regulă, îi șopti lui Poppy la ureche. E mai bine așa. O să 
fie bine, promit. 

Poppy se uită la ea cu ochi umezi, dar Daisy o împinse ușor de 
la spate, grăbind-o să facă cum i se spusese. 

Poppy se îndreptă spre comodă. Pe drum o luă pe Ellie, apoi 
trase draperia pe șină, ca să nu vadă ce va urma. 

Daisy își așteptă soarta. Se uită cum Malcolm se apropie de 
ea cu cureaua în mână, dar nu încercă să fugă. El va face ce 
trebuie să facă și orice încercare de a împiedica asta nu va face 
decât să înrăutățească lucrurile pentru toate. Mai bine să-și ia 
porţia și să se termine odată. _ 

În timp ce o lovise cu cureaua, îi spusese lucruri. Îi spusese că 
făcea asta pentru că era iubită foarte mult și că iubirea 
adevărată necesita uneori o durere profundă. li spusese că 
spera că ea înţelegea. Îi spusese că asta va apropia și mai mult 
familia. li spusese că așa e mai bine. 

Și în timp ce îi spusese toate astea, Daisy se gândea la 
desenul făcut de Ellie pe perete. O flacără roșie confuză, ca și 
când ceva ardea cu ferocitate în mintea ei. La fel ca și cu 
tipetele mute. Trebuia să fie dat afară înainte să explodeze. 

Și Daisy suportă supliciul numai pentru că știa că durerea pe 
care o simţea acum nici nu se compara cu cea prin care trecea 
Ellie. 

x kx * 

Mai târziu, fetele veniră la ea. 

La mult timp după ce Malcolm plecase, iar în cameră nu se 
auzea decât plânsul stins al lui Daisy, copilele traseră draperia 
șovăielnic și se strecurară în spatele lui Daisy. 

Simţi mai întâi atingerea lui Poppy. O mângâiere blândă pe 
mână. 

Ea clipi, înlătură lacrimile și se forță să zâmbească încurajator. 

— Ce a făcut? întrebă Poppy. 

— E mai bine să nu știi, spuse Daisy. 

— Te-a rănit. Rău. 

— Da. 

Poppy se întoarse spre Ellie, care stătea în spatele ei. 

— Asta e vina ta. Tu ai făcut asta. Daisy tot încearcă să te 
ajute și tu nu faci decât să înrăutăţești lucrurile. Te urăsc. Eşti 
o... Eşti o căţea! 


VP - 137 


— Poppy, nu, spuse Daisy. Ea nu înțelege. A trecut prin 
atâtea. i 

Se ridică cu greutate, tresărind de durere. Intinse braţele. 

— Veniţi aici, amândouă. Daţi-mi o îmbrăţișare. 

Fetele veniră la ea și le îmbrăţișă pe amândouă. Cele două 
schimbaseră lucrurile atât de mult. Felul în care Malcolm și 
Harriet îi descriseseră sosirea lui Poppy aproape o făcuse să 
pară incitantă. Uneori credea că prezenţa surorilor ar fi făcut 
viaţa aici mult mai suportabila. 

Acum credea opusul. Nu funcţiona. Era mai bine când era 
singurul copil. Prezenţa lui Poppy și a lui Ellie aici adusese numai 
durere și frământare. 

Mai mult ca niciodată, Daisy își dorea să meargă acasă. 

Le trase pe fete mai aproape și începu să le cânte încet. 

Cântecul din 7oy Story. 

You've Got a Friend in Me. 


36. 


Uneori îi venea greu să se desprindă de la slujbă. g 

Ca acum, de exemplu. Ar fi putut pleca acasă de mult. Inapoi 
la casa lui cea mică și la soția lui însărcinată, nu chiar atât de 
mică. 

Dar acum familia Devlin avea nevoie de el mai mult decât ea. 
Aveau nevoie de cineva cu care să vorbească, să-și exprime 
sentimentele. 

Putea să facă asta. Era un bun ascultător. 

Cei doi Devlin băuseră mult. Maria aproape o sticlă întreagă 
de vin roșu. Părea să fi pierdut o cantitate echivalentă de fluide 
sub formă de lacrimi. Când nu mai suportase, se dusese în pat, 
legănându-se pe drum dintr-un perete în altul ca o minge de 
pinball. 

Craig rămăsese la bere. O bere spaniolă, ieftină, care să-i 
năucească creierul, direct din sticlă. Se tot repeta, inclusiv cu 
invitatul la băutură. Oxo se gândi să scrie un bilet că nu vrea 
bere și să și-l lipească pe frunte. 


VP - 138 


Stăteau faţă în faţă la masa din bucătărie. Peste umărul lui 
Craig, Oxo vedea cum ceasul din bucătărie bătea mai departe, 
iar viaţa trecea. 

— Nu mi-au plăcut niciodată poliţaii, spuse Craig. 

Oxo se gândi să răspundă că nici lui nu-i plăceau beţivii care 
insultă, dar se stăpâni. Ce îi face pe unii oameni să creadă că 
este în regulă să înjure în faţă un poliţist? 

— Dar, continuă Craig, tu m-ai făcut să mă răzgândesc. Toţi 
polițaii ar trebui să fie ca tine. Mai luă o dușcă de bere. Cu tine 
putem să vorbim, spuse el. Maria și cu mine putem să vorbim cu 
tine. Și asta este important. Este important să vorbim. 

— Da, spuse Oxo. Da, este. 

— Crezi că e moartă? 

Venise din senin. Direct și la obiect. 

Ceea ce îl puse pe Oxo în încurcătură. Pentru că o asemenea 
întrebare directă merita un răspuns la fel de direct. 

În plus, cerea și sinceritate și asta era problema. Pentru că da, 
statistic, Poppy Devlin era aproape sigur moartă. Acesta era 
adevărul. 

Dar Oxo nu putea spune așa ceva. Nu putea să confirme ceea 
ce bărbatul din faţa lui știa deja. Era suficient că deja se dizolva 
în propriile lacrimi. 

Deveni brusc agnostic. 

— Nu știu, spuse el. Sper că nu. Îmi place să cred că încă 
există speranţă. 

Craig ridică berea. 

— Ești un tip de genul care vede jumătatea plină a paharului, 
nu? Trase o dușcă lungă și își șterse gura cu dosul palmei. Apoi 
se ridică de la masă, se uită spre hol și închise ușa de la 
bucătărie. Se lăsă înapoi pe scaun. 

— Ca de la bărbat la bărbat, spuse el. Bine? 

— Bine, spuse Oxo, nesigur unde o să ajungă cu asta. 

— Un bărbat fură o copilă, da? Intră în casa ei și o fură direct 
din nenorocitul ei de pat. Da? Oxo nu spuse nimic. Există un 
motiv pentru asta. Trebuie să existe. Și mi-am stors creierii în 
căutarea lui. M-am gândit la toate motivele posibile. Și nu îmi 
vine în minte decât unul singur. 

Și acum Oxo își dădu seama încotro se îndrepta discuţia și își 
dori să se oprească. 


VP - 139 


— Bărbaţii fac astfel de lucruri, nu? spuse Craig. Fac lucruri 
oribile, dezgustătoare. Uneori mi-e rușine că sunt bărbat. Ştii ce 
spun? Uneori mi-e rușine de ce suntem capabili să facem. 
Femeilor. Copiilor. 

— Craig, nu știm... 

— Ba știți! Tu știi. Mai mult decât majoritatea. Ştii ce le fac 
bărbații fetelor pe care le răpesc. Și știi ce? Mă sfâșie. 
Dumnezeu să mă apere că spun asta, dar... pot să-ţi spun asta, 
nu? Pot să spun asta fără să mă judeci? 

— Poţi să spui. 

— Uneori... uneori mă întreb dacă nu cumva ar fi mai bine 
dacă Poppy ar fi moartă. 

Cuvintele fuseseră rostite, pentru că Craig simţise nevoia să 
le rostească. Ușurarea deschise zăgazul unei alte cascade de 
lacrimi. 

— Vreau să zic, dacă alternativă este că trebuie să sufere, că 
are dureri, că își dorește să moară, atunci... Înţelegi? Înţelegi ce 
spun? 

Craig îl apucă pe Oxo de antebraţ și strânse cu putere. 

— Nu pot să-i spun asta Mariei. Nu pot să spun că ar fi mai 
bine dacă singura noastră fiică nu se mai întoarce niciodată. 
Cum pot să spun asta? Dar asta simt. Lăsă sticla jos și apoi 
începu să-și lovească tâmplele cu pumnii. Vocea îi devenea 
pițigăiată. 

— Nu reușesc să-mi scot imaginile din minte. Nu pot să nu 
văd ce îi face tipul acesta fiicei mele. Și mă ucide. Mă ucide. 

Oxo se ridică de pe scaun. Ocoli masa. Își puse braţele în jurul 
acestui om și îl ţinu strâns până când se opri din plâns. 


37. 


— E numai vina ta. 

Erau vorbele lui Webley, care stătea lângă Cody, într-o 
mașină a poliţiei fără însemne, în drum spre Childwall. 

— Ce este? 

— Asta! Misiunea de verificat dube. În primul rând, tipul cu 
duba albă nu este specia mea preferată și în ultimele două zile 


VP - 140 


nu am făcut altceva decât să ne uităm după dube și să discutăm 
cu proprietarii lor. M-am săturat. 

— Și de ce e vina mea asta? 

— Ai uitat mica ta glumă cu Blunt? „Avem o pistă”, ai spus. „O 
pistă de câini”. 

Pe chipul lui Cody apăru un zâmbet. 

— A, da. Așa am zis, nu? 

— Da, așa ai zis. Și nu cred că Blunt a văzut partea amuzantă. 
Și acum suntem blocaţi cu treaba asta nenorocită. 

— Ar fi putut să fie mai rău. Dacă n-ar fi fost ideea mea să 
vorbim cu Quigley, am fi putut să verificăm toate dubele albe 
posibile. 

Webley se cufundă în tăcere. Era adevărat că cercetările se 
restrânseseră, însă Cody nu putea să-și asume toate meritele. 
Grace Meade, de exemplu, merita niște recunoaștere. Extrăsese 
din baza de date a înregistrării vehiculelor intrări pentru toate 
dubele albe de mărime medie înregistrate în zona Merseyside. 
Apoi scrisese un cod pentru a alege toate mașinile cu numere 
de înmatriculare care ar fi putut avea vreo legătură cu cuvântul 
CĂŢEL, ceea ce în mod natural implicase multă intuiţie și 
creativitate. Termenii de căutare pe care i-a folosit au inclus 
CĂŢEL, desigur, dar şi CÂINE, CTL și orice altceva i-a venit în 
minte, precum HAM, HAT, COADA, K9 și chiar MRR. 

— Tot e o listă al naibii de lungă de dube de verificat, spuse 
Webley, și asta doar în Merseyside. Dacă tipul nu locuiește prin 
părţile astea? Ar putea să locuiască în Harlech sau undeva între 
Harlech și aici sau în oricare altă parte a ţării, la naiba. Nici 
măcar nu știm sigur dacă tipul care a luat-o pe Daisy este 
același tip care le-a luat pe Poppy și Ellie. 

— Deci, spuse Cody, urmărind această pistă cu câinele, vrei 
să spui că ne învârtim în jurul cozii? 

Webley îi aruncă o privire care îi dădu de înțeles că nu era 
impresionată de gluma lui proastă. 

— Sau, altfel spus, continuă Cody fără reţineri, s-ar putea să 
lătrăm la poarta greșită aici. 

Webley clătină încet din cap dezamăgită. 

— Ai terminat? 

Cody se gândi o secundă. 

— N-am spus încă nimic despre făcut săpături. Nu eram 
tocmai sigur cum să-i fac intrarea. 


VP - 141 


— Ei bine, nici măcar să nu încerci. Dacă poţi să fii serios 
măcar un minut, te-ai gândit în câte feluri posibile o plăcuţă de 
înmatriculare ar putea avea vreo legătură cu câinii? 

— De fapt, nu, nu e ceva care mă ţine treaz noaptea. 

— Și asta presupunând că mintea lui Quigley funcţionează ca 
a noastră. Hei, tipul nici măcar nu știe să scrie corect. Din câte 
știm, pe plăcuța de înmatriculare ar fi putut să scrie P-/-S-/. Şi 
mai sunt și tot felul de idioţi care folosesc coperte negre pe 
plăcuţe ca să facă o literă să semene cu alta. Dacă este unul 
dintre ei, nu avem nicio speranţă să-l găsim. 

Cody o privi. 

— Ești bine? Pari un pic... 

— Un pic ce? se răsti ea. 

— Un pic ieșită din fire. 

— Asta pentru că sunt. 

— Vrei să vorbești despre asta? 

— Nu. 

— Bine. 

— Da, spuse ea. 

— Da, ce? 

— Da, vreau să vorbesc despre asta. Am făcut ceva și acum 
nu sunt sigură că ar fi trebuit să o fac. 

— Ce-ai făcut? 

— Am fost de acord cu ceva. 

— Bun. Vrei să dezvolți? 

Webley ezită. 

— E vorba despre Parker. Mi-a telefonat din nou. Incă vrea să 
discutăm față în față. Așa că am fost de acord. 

— Păi... bine. Este un început bun. 

— Este? 

— Da. Știi că este. Altfel n-ai fi fost de acord. 

— Nu sunt așa de sigură. Uneori accept lucruri pe care nu ar 
trebui să le accept, doar ca să fie ceilalţi fericiţi. Este cel mai 
mare defect al meu. 

— Ei bine, n-aș spune că este ce/ mai mare defect al tău... 

— Taci, Cody. Nu ajuţi. 

— Scuze. Bine, acum vorbesc serios. Ce plan ai? 

— Plan? La ce te referi? 

— Vreau să zic cum te situezi? La ce rezultat vrei să ajungi? 
Ea se holbă la el. 


VP - 142 


— Poziţie de negociere? Rezultate? Cody, despre ce vorbești? 
Am o discuţie prietenească cu fostul meu logodnic, nu particip la 
un summit G8. 

— Bine. O să zic altfel. Îl vrei înapoi? 

Webley se uită pe geam câteva secunde. 

— Nu știu. 

— Nu știi? De ce nu știi? 

— Eu... nu știu de ce nu știu. Poate că nu mi-e atât de dor de 
el pe cât am crezut. Poate că mă bucur de independenţă. Poate 
că aș putea obţine o ofertă mai bună. 

— O fi posibil? întrebă Cody. 

Webley îi aruncă o privire rece. O irita că, din nou, el nu o lua 
în serios. O irita și mai mult că nu se gândise niciodată la ideea 
că o „ofertă mai bună” ar putea veni chiar din partea lui Cody, 
pentru că în mod sigur ea nu și-ar dori asta. Sigur nu. 

Cody păru să simtă că se juca cu moartea - atât de mult, 
încât nu mai riscă o glumă despre a sta în cotețul câinelui. 

— Nu crezi că ar trebui să iei o decizie despre toate astea 
înainte să te întâlnești cu el? spuse el. 

— Am luat o sută de decizii de la ultimul lui telefon, fiecare 
diferită de cealaltă. Problema este că nu știu ce vreau. Cred că 
vreau să aud mai întâi ce are el de spus. Dacă e un nenorocit, 
plec. 

— Și dacă nu? 

„Bună întrebare”, se gândi ea. „Dacă este fermecător? Dacă e 
încântător? Dacă este toate lucrurile care m-au făcut să vreau 
să devin logodnica lui de la bun început?” 

— Va trebui să așteptăm și să vedem, spuse ea. 

— Dacă - și încerc doar să te fac să iei în calcul toate 
posibilităţile - dar dacă te cere din nou de soţie? 

— Nu va face asta. 

— Dar dacă o face? Dacă se lasă într-un genunchi, cu tot 
tacâmul - inelul și toate cele? 

— N-o să facă asta. Nu m-ar lua așa pe nepregătite. Nu după 
chestiile prin care am trecut. Nu ar vrea să riște rușinea de a fi 
refuzat. 

— Dacă spui tu. 

— Așa spun. 

Cody tăcu din nou. Dar numai pentru puţină vreme. 

— Unde este întâlnirea? 


VP - 143 


— Nu-ţi spun. O să apari numai ca să te bucuri de spectacol. 
Probabil chiar o vei întrerupe. 

— Bine atunci. Când este? 

Ea se hotărî că nu era o informaţie sensibilă. 

— Vineri. 

— Vineri? Înţeleg. Cine a ales ziua? 

— Parker. De ce întrebi? 

Îi studie chipul lui Cody și văzu cât îi era de greu să nu 
zâmbească. 

— Ce e? Ce te-a apucat? 

— Vineri. Știi ce zi este, nu? 

— Da, este ziua dinainte de sâmbătă. Cody, ce tot... 

— Ziua îndrăgostiţilor. Vineri este Ziua îndrăgostiţilor. O zi 
specială pentru toate cuplurile îndrăgostite. 

Webley rămase cu gura căscată. Se holbă la Cody în timp ce 
el savura momentul. 

— Of, la dracu', spuse ea. 


38. 


Lui Malcolm nu-i plăcea când oamenii veneau la ușa lui. Erau 
intruși, și nu erau bine-veniţi. Nu aduceau niciodată vești bune. 
De obicei, doar încercau să vândă ceva, sau să ceară donații. El 
nu dona, se temea că se va răspândi vestea despre natura lui 
generoasă și hoarde de binefăcători ar apărea din toate părțile 
să-l deranjeze. 

Deschise ușa, doar câţiva centimetri. Mai mult ar părea prea 
primitor. 

În pragul lui se aflau un bărbat și o femeie. Tineri, modern 
îmbrăcaţi. Cu aspect oficial. 

— Malcolm Benson? spuse bărbatul. 

Lui Malcolm nu îi plăcea când oamenii îi știau numele. Asta 
implica faptul că au și alte informaţii despre el și lui Malcolm îi 
plăcea să-și păstreze viaţa privată. De asemenea, nu-i plăcea 
nici felul în care femeia nu-și putea dezlipi privirea de pe rana 
lui de la cap, căţeaua neobrăzată. 

— Da? spuse el. 


VP - 144 


Tânărul ridică un portofel mic, negru. Conţinea un fel de 
insignă, plus o legitimaţie cu fotografia lui. 

— Poliţia, spuse bărbatul. Sunt detectiv sergent Cody, iar 
aceasta este detectivul ofițer Webley. Avem câteva întrebări. 
Putem intra? 

Gura lui Malcolm se contractă. Nu-i venise niciodată poliţia la 
ușă și acum îl îngrijora că erau aici. Făcuse, oare, vreo greșeală? 
Lăsase vreun indiciu la una dintre case? 

Și cu toate astea, aceștia doi nu păreau extrem de îngrijoraţi 
în privinţa lui. Dacă chiar l-ar fi bănuit de răpire sau crimă, nu ar 
fi fost mai duri? Nu i-ar fi pus deja cătușele? 

— Despre ce este vorba? întrebă el. 

— Doar rutină. Vorbim cu mulţi oameni despre un caz pe care 
îl cercetăm. Numele dumitale a apărut pe o listă, atâta tot. 

Malcolm se relaxă puţin. Rutină, asta a spus. Rutina nu este 
nimic îngrijorător. Este doar o coincidenţă. 

Dar el chiar nu îi voia cotrobăind în casa lui. Nu credea că 
lăsase nimic la vedere care să-l dea de gol, dar nu putea fi sigur. 
Pusese deoparte albumul fotografic? Era vreo haină de copil prin 
preajmă? Harriet călcase mai devreme. Acele DVD-uri de familie 
erau încă pe bibliotecă? 

Harriet apăru lângă el. 

— Ce este, Malcolm? Cine sunt acești oameni? 

„Pleacă”, se gândi el. „Te iubesc mult, Harriet, dar uneori poţi 
să spui lucruri nepotrivite”. 

— E în regulă, spuse el. Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. 
Se întoarse din nou spre ofițeri. Cobori vocea într-o șoaptă 
conspirativă. 

— Soţia mea suferă cu nervii. Putem să facem asta altă dată? 
Poate când e plecată la cumpărături? 

— Chiar nu va lua mai mult de câteva minute, spuse Cody. 
Promit că nu vom supăra pe nimeni. 

Malcolm își dădu seama că nu se lăsau alungaţi și că, dacă ar 
fi refuzat să coopereze, asta nu-i va face decât să fie bănuitori. 
Dar cum să se asigure că e sigur să-i invite înăuntru? 

— Uite, nu vreau să fac pe amuzantul, sau ceva, dar am auzit 
multe povești despre tâlhari care apar și jefuiesc oameni. Și 
dacă nu vă deranjează să spun asta, păreţi cam tânăr pentru un 
detectiv sergent. Vă deranjează dacă mă mai uit o dată la 
legitimaţia dumneavoastră? 


VP - 145 


Cody căută portofelul din nou în buzunar, îl deschise și i-l 
dădu. 

Malcolm făcu ochii mici spre legitimaţie. 

— Îmi trebuie ochelarii. Așteptaţi puţin. 

Când se întoarse, îi aruncă lui Harriet o privire avertizând-o să 
nu-i pună la îndoială acţiunile sau să facă ceva prostesc. Apoi 
intră în casă, cu portofelul încă în mână. 

Ochii lui scanară holul. Nimic suspect aici. 

Făcu la fel în sufragerie. Niciun obiect de-al copiilor aici, niciun 
indiciu că erau în casă. 

Mai trebuia să facă un singur lucru. 

Se îndreptă spre televizor. Se aplecă peste marginea de sus 
să privească în spatele lui. Nu trebuise să folosească dispozitivul 
de multă vreme. 

Era un comutator, înșurubat în raftul de lemn pe care stătea 
televizorul. 

Întinse mâna în spatele televizorului. Apăsă comutatorul... 

x x X 

Dormitorul se cufundă în întuneric. 

Sau aproape întuneric. Pe perete licărea o luminiţă roșie la 
fiecare câteva secunde. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Poppy. 

— Liniște! spuse Daisy. Vino aici, la pat. 

— Nu te văd. Nu văd pe unde calc. 

— Urmează sunetul vocii mele. Sunt chiar aici. Mergi încet, ca 
să nu te lovești de ceva. Continuă să mergi. 

— Daisy, nu pot să... 

— Suntem chiar aici. Întinde mâinile. 

Daisy întinse mâinile. O atinse pe Poppy. 

— Asta e. Vino aici. Stai pe pat. Cuibărește-te lângă mine. 

Își puse braţele în jurul fetelor speriate, aflate de-o parte și de 
alta. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă iar Poppy. De ce s-a făcut 
întuneric? 

— Vezi luminiţa aia roșie? Asta înseamnă că e Timpul Tăcerii, 
spuse Daisy. 

— Timpul Tăcerii? Ce e asta? 

— Înseamnă că trebuie să fim foarte, foarte tăcute. S-a făcut 
întuneric ca să nu ne mișcăm pe aici. Este foarte important să 


VP - 146 


nu scoatem niciun sunet. Altfel vom fi pedepsite. Vom fi 
pedepsite foarte rău. 

— Cum ai fost tu înainte? 

— Da. 

— De ce? De ce trebuie să păstrăm liniștea? 

— Așa trebuie, pur și simplu. Nu va dura mult. Nu mai vorbi și 
stai aici, lângă mine. 

Ea nu le dădu o explicaţie completă. Nu voia să fie tentate să 
atragă atenţia asupra prezenței lor. Ştia, totuși, că în casă se 
aflau străini. 


39. 


— E frumos aici, la dumneavoastră, spuse Cody. 

Nu credea asta cu adevărat. Da, sufrageria era foarte 
ordonată și curată, dar decorul și mobila erau puţin prea 
demodate pentru gustul lui. Lucruri pe care le-ar putea avea 
mama și tatăl lui. Oricum, nu strica să fie prietenos. 

Continuă conversaţia. 

— Doar voi doi locuiţi aici? 

— Da, spuse Malcolm. Doar eu și Harriet. 

— Copiii au zburat din cuib, deci? 

— Nu. N-am avut niciodată copii. Nu ne-am dorit niciodată. 

Cody încuviinţă. 

— Bun. Ei bine, nu vrem să vă răpim mai mult timp decât e 
necesar. După cum am spus, facem niște cercetări de rutină. Işi 
scoase din buzunar caietul de notițe. 

— După datele noastre, sunteţi proprietarul unei dube Ford, 
numărul de înmatriculare... Deschise caietul, găsi informaţia de 
care avea nevoie și citi numărul cu voce tare. 

— Da, spuse Malcolm. Da, așa este. Scuze, am încălcat legea? 
Am trecut pe roșu sau ceva? Pentru că nu am primit nicio 
scrisoare în privinţa asta. 

Cody zâmbi. 

— Nimic de genul acesta. De fapt, detectivul Webley și cu 
mine suntem de la Echipa de Investigaţii Criminale. Investigăm 
niște infracțiuni foarte serioase, care implică posibil o dubă ca a 
dumneavoastră. Tot ce facem acum este să parcurgem lista 


VP - 147 


noastră, eliminând oameni acolo unde putem. Sunt sigur că nu 
aveţi de ce să vă îngrijoraţi. 

Malcolm încuviință. După modelul soțului, și Harriet făcu la 
fel. 

Amândoi păreau emoţionaţi, dar Cody le înțelegea neliniștea. 
Păreau doi oameni cărora le plăceau liniștea și pacea lor. 
Simplul fapt că nu au vrut copii indica acest lucru. Probabil 
preferau să stea singuri în faţa televizorului, cu papucii în 
picioare și cănile lor de cacao, fără să fie deranjaţi de lumea 
exterioară. Ultimul lucru pe care și-l doreau era ca doi polițai de 
la divizia Investigaţii Criminale să le aducă în casa lor extrem de 
ordonată realitatea morţii, a distrugerii și a haosului. 

— Ne puteţi spune de ce deţineţi o dubă? spuse Webley. 
Malcolm păru încurcat de întrebare. 

— Ce vreau să spun este, spuse Webley, de ce o dubă șinuo 
mașină normală? Este din cauza afacerii dumneavoastră? 

— O, spuse Malcolm. Da. Sunt instalator. Nu mă ocup prea 
des cu asta acum, dar încă am duba. 

— V-aţi pensionat? 

— Într-un fel. Arătă spre craniul său lovit. Am avut un 
accident. 

— Înţeleg. Conduceţi mult duba? 

— Nu prea mult. Avem și un Renault Clio. Acum o folosim pe 
aceea mai des. 

— Și când a fost ultima oară când aţi folosit duba? 

Malcolm își frecă bărbia. 

— Ooo, trebuie să fi fost imediat după Crăciun. Am dus pomul 
de Crăciun la reciclat, plus alte gunoaie. 

— Dar de atunci, nu? 

— Nu cred. Am însă o lucrare pentru o încălzire centrală în 
Toxteth săptămâna viitoare. 

Cody își luă niște notițe. Bărbatul nu părea prea promiţător. 
Dacă Benson era omul lor, părea puţin probabil să spună o 
asemenea minciună evidentă. Ar fi fost nevoie numai de o 
relatare a unui vecin care să spună că mergea cu duba și toată 
povestea lui s-ar fi făcut fărâme. 

— Aţi fost vreodată în Harlech, domnule Benson? întrebă 
Webley. 

Malcolm clipi. 

— Harlech? Adică Harlech în Wales? 


VP - 148 


— Da. 

— Ei bine, da. Am fost acolo. Dar cu mult timp în urmă. 

— Cât de mult? 

— Ani de zile. Se uită la soția lui. Nu cred că am fost vreodată 
acolo împreună, nu, iubire? 

Harriet negă din cap. 

— Așadar, spuse Malcolm, trebuie să fi trecut cel puţin treizeci 
de ani de când n-am mai fost acolo. 

— Și de atunci, deloc? Sigur nu în ultimii cinci ani? 

— Nu, sunt sigur de asta. Acum tindem să ne facem vacanţțele 
în Anglia. Ne place în Cornwall și în Devon. 

Cody își închise caietul. 

— Bun. Cred că pentru moment este suficient. Văzu ușurarea 
de pe chipurile celor doi, iar apoi adăugă: Am dori să vedem 
puţin duba, dacă este în regulă. 

— Duba? spuse Malcolm. Vreţi s-o vedeți? 

— Da. Este o problemă? 

— Nu. Este în garaj. Doar că... trebuie doar să îmi găsesc 
cheile. El plecă și se duse la etaj. 

Cody se legănă pe picioare, schimbă priviri cu Webley, îi 
zâmbi doamnei Benson. 

— Lucraţi, doamnă Benson? întrebă el. 

— Eu? Nu. Nu acum. Am fost asistentă, dar a trebuit să 
renunţ. Probleme de sănătate. 

— Înţeleg, spuse Cody. Se întrebă dacă își întâlnise soţul în 
spital când avusese problema la cap, dar nu spuse asta. 

Malcolm apăru din nou, cu cheile în mână. 

— Le-am găsit. N-am avut nevoie de ele de ceva timp. 
Mergem afară? 

Îi conduse afară pe aleea din faţă, apoi spre garaj. Se aplecă, 
apucă levierul și ridică ușa de la garaj. 

Acolo se afla o dubă. Avea și plăcuța de înmatriculare 
potrivită, numărul terminându-se cu cele trei litere, „CUŢ”. 

Era o singură problemă. 

Era neagră. 

Cody intră în garaj, apoi dădu ocol dubei. Pe laturi avea o 
siglă aurie cu „M Benson, Instalaţii și încălzire”, urmată de un 
număr de telefon. 


VP - 149 


Cody se uită mai de aproape la vopsea. Avea urme vizibile de 
învechire, inclusiv mai multe zgârieturi și îndoituri. În mod sigur 
nu fusese vopsită recent, ca să acopere. 

— Îmi pare rău, domnule Benson, dar datele noastre arată că 
duba cu acest număr de înmatriculare este albă, spuse el. 

— A, spuse Malcolm. Da. A fost albă. Am vopsit-o. Mi se pare 
că arată mai elegant așa. 

— Când a fost asta? 

— Ooo, cam cu patru ani în urmă. Cred că încă am factura în 
casă, dacă vreţi să mă duc s-o caut. 

— Nu, este în regulă, spuse Cody. Știţi că ar trebui să 
informaţi DVLA? când vă schimbaţi culoarea vehiculului, nu? 

— Da? Îmi pare rău, nu știam asta. Nimeni nu mi-a spus. Cody 
ieși din garaj. Se mai uită o dată la dubă. Oftă. 

„Încă un drum degeaba”, se gândi el. „Dacă într-adevăr o 
dubă a fost folosită pentru răpiri, în mod sigur nu a fost 
aceasta”. 


40. 


Cei doi Bensoni stătură câteva minute bune în faţa ușii, 
încurajându-se că totul revenise la normal. Dar când se 
retraseră încă o dată în sufrageria lor, Malcolm își dădu seama 
că Harriet era încă temătoare. 

— O, Malcolm! spuse ea. Poliţia. 

— Stai calmă, îi spuse el. Nu ai motive să te îngrijorezi. Au 
plecat acum, da? 

— Da, dar... dar de ce ar veni aici de la bun început? Știu 
despre noi? Despre fete? 

Malcolm o luă în braţe. 

— Taci acum. Nu știu nimic. l-ai auzit. Este duba. Se uită la 
dube. Probabil se uită la sute de dube. Poate chiar mii. 

— Da, dar de ce? Asta nu înseamnă că ai fost văzut? 

Malcolm clătină din cap. 


8 DVLA (Driver and Vehicle Licensing Agency) - Serviciul pentru Permise de 
Conducere și Inmatricularea Vehiculelor. 


VP - 150 


— Dacă ar fi știut ceva, ar fi percheziţionat casa, nu? Orbecăie 
pe întuneric acum. Sincer, draga mea, este doar o coincidenţă. 
Nu se vor mai întoarce. 

— Dacă ești sigur. 

— Sunt. 

Dar, de fapt, nu era. Bănuia că poliţia știa mult mai multe 
decât spunea și asta îl îngrijora. 

— Copiii s-au purtat bine, spuse Harriet. 

— Da. Da, așa e. Poate că ar trebui să le lăsăm să se uite la 
încă un DVD drept recompensă. Ce-ar fi să le scoţi încă unul? 

— Da. Bine. Și apoi pui ibricul la fiert. Poţi să oprești acum 
Timpul Tăcerii? 

Încuviinţă. Harriet plecă, iar el se duse la televizor și găsi 
comutatorul ascuns în spatele lui. Işi dădu seama atunci că nu le 
explicase Timpul Tăcerii lui Poppy și lui Ellie. Trecuse multă 
vreme de când cineva avusese voie să intre în casă, așa că 
necesitatea informării lor pur și simplu nu-i trecuse prin cap. 
Daisy trebuie să le fi spus celorlalte ce se întâmpla, pentru că n- 
au scos niciun sunet. 

Nu voia să se gândească la consecințe dacă ar fi încălcat 
această regulă. 

xxx 

Luminile se aprinseră la loc. Lumina roșie de avertizare nu 
mai clipea la ele. 

Daisy răsuflă ușurată. Îi fusese atât de teamă că una dintre 
fete va face zgomot. Le luă în braţe nu doar ca să le consoleze, 
dar și să le strunească. 

— Putem să vorbim acum? șopti Poppy. 

Daisy zâmbi. 

— Da, desigur. Totul s-a terminat, spuse ea pe un ton normal. 

Lăsă brațele jos de pe umerii copiilor. Poppy se dădu jos din 
pat și se întoarse cu faţa spre Daisy. 

— Am auzit voci, spuse ea. La parter. Erau voci. 

Daisy știa că nu are rost să nege. 

— Da. Au avut musafiri. 

— Ce musafiri? Cine erau? 

— Nu știu. Ar fi putut fi oricine. 

— Dar de ce a trebuit să păstrăm liniștea? Dacă am face 
zgomot când sunt musafiri? Ar veni la etaj? Ne-ar găsi? Ne-ar 
duce înapoi acasă? 


VP - 151 


Daisy se întrebase și ea asta. Existaseră doar câteva ocazii în 
ultimii trei ani când a trecut prin Timpul Tăcerii și de fiecare 
dată se întrebase ce să facă. 

Auzise vocile. Privise în întuneric și încercase să și-i imagineze 
pe cei care vorbeau. Pusese urechea la podea încercând să le 
înțeleagă vorbele, să își dea seama dacă sunt oameni care ar 
putea fi suficient de curajoși încât să intervină. 

incercase să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi tropăit 
sau ar fi lovit ușa și ar fi strigat după ajutor. Işi imaginase că 
vizitatorii i-ar fi sfidat pe Bensoni și i-ar fi sărit imediat în ajutor, 
spărgând ușa și luând-o în braţe. Işi imaginase lacrimile de 
bucurie și ușurare și extazul ce ar fi urmat reîntâlnirii cu părinţii 
ei. 

Dar mereu gândurile negre îi înăbușiseră optimismul. fi 
spuneau altceva: vizitatorii erau păcăliţi cu o minciună simplă și 
plecau din casă fără să afle nimic. Și apoi îi vorbeau despre ce 
ar fi urmat cu siguranţă: zăvoarele trase din nou și apariţia lui 
Malcolm, mai furios și mai dezechilibrat ca niciodată. 

Și când îi treceau prin minte acele imagini, Daisy mereu se 
resemna și recurgea la calea sigură. Rămânea încremenită și 
tăcută, așteptând sfârșitul îngrozitor al despărțirilor și 
închiderea ușii de la intrare, în urma a ceea ce ar fi putut fi 
singura ei speranţă de libertate. Și, zile la rând după aceea, se 
întreba ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi acţionat diferit și asta 
îi răsucea cuțitul în rană. 

Așa că acum se uită în ochii strălucitori ai lui Poppy și știu că 
nu putea permite ca aceasta să sufere de pe urma acestor 
decizii. Ar fi fost nedrept să-i dea această putere. 

— Nu, spuse ea. Nu te-ar duce înapoi acasă. Malcolm și 
Harriet nu ar permite asta. Și, dacă încâlci vreodată regulile din 
Timpul Tăcerii, se vor înfuria atât de tare, încât o să-ţi taie 
picioarele ca să nu fugi niciodată. 

Văzu cum focul din ochii lui Poppy pieri și fu înlocuit de 
cenușiul de plumb al disperării și subjugării. 

lar Daisy se uri pe sine pentru ce făcuse. 


VP - 152 


41. 


Cody începu să creadă că Webley avea dreptate că alergau 
după cai verzi pe pereţi. Ideea de a verifica dubele din zonă nu 
părea să-i conducă nicăieri și s-ar putea chiar să le distragă 
atenţia de la alte piste mai productive. Nu că ar avea altele. 
Aveau atât de puţine informații. 

Fusese o zi lungă, iar el era obosit. Poate mâine va fi mai 
bine. Poate că șansa de care avea nevoie era exact după colț. 

Intră în clădirea de pe strada Rodney. Urcă lent treptele până 
la primul etaj. Descuie ușa apartamentului. Setă iar alarma 
înainte să mai urce un rând de scări. 

Se duse mai întâi în bucătărie. Aprinse lumina. Vasele 
nespălate de la micul dejun încă se aflau pe bufet, unde le 
lăsase. Văzu și pâinea neîmpachetată pe care uitase s-o pună la 
locul ei, astfel încât acum era tare ca piatra. 

Oftă. Se duse la frigider. Avea câteva șniţele de porc. Verifică 
valabilitatea și văzu că expiraseră cu două zile în urmă. „O să 
risc”, se gândi el. „Două zile n-o să mă omoare”. 

Mai întâi o cană de ceai. _ 

Închise ușa de la frigider. Găsi fierbătorul și îl porni. În timp ce 
șuiera și pocnea pentru că trebuia curăţat de depunerile de 
piatră, începu să-și scoată obiectele din buzunare. Aruncă pe 
bar cheii portofel, caiet, pixuri, monede, telefon, bomboane și 
șerveţele, apoi își scoase sacoul și cravata și le atârnă de 
spătarul unui scaun. 

Se întoarse la bufet, puse un pliculeţ de ceai într-o cană și 
turnă apă fierbinte peste el. 

Și apoi își dădu seama. 

Căută pe bufet. Işi inventarie obiectele. 

„Unde mi-e legitimaţia?” 

Se duse la sacou. Căută în toate buzunarele. Nimic acolo. 

Înapoi la bar. Mută obiectele, se uită sub portofel. Sigur nu 
era. 

Deci unde era? 

Se uită prin cadrul ușii, în hol. Oare îi căzuse? Poate când și-a 
scos cheile la ușa de la intrare? În mod sigur ar fi auzit când a 
căzut? Și, în plus, își ţinea cheile și legitimaţia în buzunare 
diferite. 


VP - 153 


„Rahat”, se gândi. „Am dat de belea dacă pierd asta. 

Gândește, omule! Când ai folosit-o ultima oară?” 

Și atunci își aminti. 

Ultima casă la care au fost. Cum îi chema? A, da, familia 
Benson. 

Domnul Benson îi luase legitimaţia înainte să dispară în casă 
s-o citească. Dar i-o dăduse înapoi? 

Cody reluă episodul în minte. Cu cât făcea asta mai mult, cu 
atât era mai sigur că Benson nu i-o mai dăduse înapoi. Nici 
măcar nu era la vedere în sufragerie. 

„Asta trebuie să fie”, se gândi el. „Am lăsat-o la familia 
Benson. 

Deci o să mă duc s-o iau mâine-dimineaţă. 

Doar că... 

Am o ședință dimineaţa devreme. Dacă Bensonii nu sunt 
matinali? Sau dacă pleacă de acasă chiar mai devreme decât 
mine? O să fiu în rahat până la gât atunci. 

Rahat. Trebuie să mă duc cum, altfel n-o să mă pot relaxa, în 
plus, este doar la cincisprezece minute distanță cu mașina”. 

Cody luă cheile și lăsă celelalte obiecte unde erau. „O să fiu 
plecat pentru puţină vreme”, se gândi el. 

Lăsă și sacoul pe spătarul scaunului, dar luă un pulover din 
cuier când trecu prin hol. 

In timp ce cobora la parter, se gândi din nou la caz. 

„Unde eram?” se gândi el. 

„A, da: speram ca șansa de care avem nevoie să fie chiar 
după colț. 


42. 


Opri maşina. Casa părea întunecată, neocupată. Spera că nu 
au plecat pentru mai mult timp. Nu voia decât legitimația. Apoi 
se putea întoarce acasă să mănânce șniţelele de porc și să se 
relaxeze cu o carte bună. Nu cere prea mult, nu? Înaintă pe 
alee. Bătu la ușă și așteptă. 

Bătu iar. Înăuntru se aprinse o lumină. Bun, se gândi el. Sunt 
încă aici. 

Ușa se deschise și auzi vocea lui Harriet: 


VP - 154 


— Ţi-ai uitat...? 

Apoi îl văzu. Făcu ochii mari. Părea surprinsă. 

— O, spuse ea. Am crezut... Nu mă aşteptam să... 

— Mă scuzaţi că vă deranjez iar, doamnă Benson, spuse Cody. 
Nu va dura mult. Cred că mi-am lăsat legitimaţia aici. 

— Ce? 

— Insigna și legitimaţia. Documentul oficial. Vă amintiţi? Am 
fost aici mai devreme și soţul dumneavoastră a luat-o în casă. 
Nu cred că mi-a dat-o înapoi înainte să plec. 

Buzele lui Harriet tremurau, dar se chinui să vorbească. Cody 
se întrebă de ce părea atât de speriată. 

— Eu... Cred că vă înșelaţi. N-am văzut-o nicăieri. 

— Sunteţi sigură? Este într-un portofel mic și negru. Pe el 
scrie „Proprietatea Poliţiei Merseyside”. 

— Nu. Nu-mi amintesc nimic de genul acesta. 

— Atunci poate soţul dumitale ne-ar putea spune unde l-a 
pus? Puteţi să-l întrebaţi? 

— Nu este acasă. S-a dus la magazin. Nu mai avem ketchup. Îi 
plac cârnaţii și cartofii cu ketchup. 

Nu se mișca din cadrul ușii, dar întorcea capul să se uite 
înăuntru, de parcă asculta ceva. 

Cody deveni bănuitor. Ceva nu era tocmai în regulă aici. 

— Vă deranjează dacă îl aștept, atunci? spuse el. Am putea 
să-l căutăm puţin în timp ce așteptăm. 

Părea nesigură, dar Cody știa că nu prea putea refuza fără să 
pară și mai suspectă. 

— Presupun... presupun că e în regulă. 

Deschide ușa și îl lăsă să intre. O privi pe furiș când intră și 
observă că se uita fix în tavan. 

De ce era îngrijorată? 

Vru să intre în sufragerie, dar Harriet îl depăși, extrem de 
grăbită. Cody mări pasul și când ajunse în pragul ușii, o văzu 
ridicându-se de lângă televizor, cu o privire supusă pe chip. 

— Aveţi vreo idee? o întrebă el. 

— Pardon? 

— Despre legitimaţia mea. Credeam că v-aţi amintit ceva. 

— Ce? O. Nu. Doar stingeam televizorul. 

Cody era convins că atunci când intrase în casă nu se auzea 
televizorul. Și chiar dacă ar fi fost pornit, de unde graba bruscă 
de a-l stinge? Harriet nu părea genul care se uită la filme porno. 


VP - 155 


— A, da, spuse el zâmbind. Acum era însă și mai intrigat. 
Comportamentul femeii era mai mult decât straniu. 

— Putem să ne uităm puţin după legitimaţie? întrebă el. 

— Ăăă, da. Bine. 

El încuviinţă și zâmbi din nou. Începu să caute prin cameră. 
Ridică pernele de pe canapea, mută revistele de pe măsuţă, se 
uită în spatele ornamentelor de pe polița de deasupra căminului. 
Harriet făcea același lucru, dar atenţia ei nu era îndreptată spre 
cercetări. De fiecare dată când Cody privea spre ea, vedea că îl 
urmărește cu privirea. Ca și când nu voia ca el să găsească 
ceva. 

El se îndreptă de spate. Harriet făcu la fel. Stăteau față în 
faţă. Cody se hotărî că venise timpul să-i pună niște întrebări 
serioase. 

Și apoi auzi. 

Bufnitura. 

De la etaj. 


43. 


— Ce-a fost asta? șopti Daisy apăsat. F 

— Cartea mea, spuse Poppy. Am scăpat-o. Imi pare rău, 
Daisy. N-am vrut. Daisy o auzi cum începu să plângă. Poppy ştia 
cât de grav ar putea fi. 

— E în regulă, îi spuse ea. Poate că n-au auzit. 

— Îmi pare rău. A fost un accident. Îmi pare rău. 

— Liniște. Nu înrăutăţi lucrurile. O să fie bine dacă păstrăm 
liniștea. 

Dar nu credea că va fi bine. Credea că au dat de bucluc. 

x kx * 

— Ce-a fost asta? spuse Cody, privind în sus. 

Harriet îi urmări privirea. Gura i se strâmbă de furie în timp ce 
încerca să găsească o explicaţie. 

Când privirile li se întâlniră iar, spuse: 

— Pisica. Îi place să stea pe pervaz. Face mult zgomot când 
sare jos. Uneori mai și dărâmă lucruri. 

Cody încuviinţă încet. Nu era convins și îi era din ce în ce mai 
greu să ascundă acest fapt. 


VP - 156 


— Doamnă Benson... 

— Ceai! spuse ea. Să fac niște ceai, cât îl așteptăm pe 
Malcolm? 

Nu așteptă să-i răspundă. leși iute din cameră, cu obrajii 
pătaţi și roșii. 

Cody nu știa dacă ar trebui să o urmeze. Mai aruncă o privire 
prin cameră, apoi se îndreptă spre ușă. Se opri din nou când îi 
veni o idee. 

Se îndreptă spre televizor. Era mare, cu ecran plat, pe un 
suport de pin, într-o nișă. Se uită deasupra și văzu găurile de 
aerisire din spate. Puse mâna pe ele. Nu se simţea căldură 
reziduală. 

Și apoi văzu comutatorul. Era în spatele televizorului, fixat pe 
suportul de lemn. Privirea lui urmări un cablu care ducea de la el 
la perete. Firul mergea până în colţ și apoi dispărea în tavan. 

Asta făcea Harriet? Acţiona întrerupătorul? 

II privi din nou. Era un comutator simplu - pornit sau oprit. 
Care ar putea fi funcția lui? 

Se gândi să îl încerce, dar apoi se răzgândi. Poate că Harriet 
sau Malcolm îi puteau explica. 

Făcu un pas înapoi, încă nedumerit în privinţa instalaţiei de 
aici și a comportamentului bizar al lui Harriet. 

Apoi mai observă ceva. Între marginea suportului de pin și 
șemineu era o mică despărțitură. Jos, pe podea, se zărea ceva. 

Cody se aplecă și trase obiectul afară. 

Era portofelul cu insigna și legitimaţia lui. 

Cody stătu câteva secunde, cu portofelul în mână. Simplul 
fapt că era aici sugera că acesta fusese primul loc în care venise 
Malcolm când intrase în casă. Și acum Harriet tocmai făcuse 
același lucru. 

Deci ce era cu întrerupătorul acela? Întrerupătorul care 
controla ceva deasupra tavanului. 

De unde se auzise zgomotul. 

Cody se hotărî să nu spună că își găsise legitimaţia. Nu încă. 
Nu până când nu primea răspunsuri la câteva întrebări. 

Băgă portofelul în buzunarul puloverului, apoi se îndreptă spre 
bucătărie. 

Harriet de-abia umplea fierbătorul. Cody se întrebă ce făcuse 
aici de când îl lăsase singur. Se agitase, poate? Se panicase? 

— Sunteţi în regulă, doamnă Benson? 


VP - 157 


Ea sări când îi auzi vocea în spatele ei, stropind cu apa din 
fierbătorul prea plin. Dându-și seama ce făcuse, aruncă o parte 
din apă înainte să închidă capacul. 

— Da, da. Eu... Am uitat pentru ce am venit aici. E din cauza 
nervilor. Creierul meu nu funcţionează prea bine acum. 

— Doamnă Benson, unde aţi spus că s-a dus soţul 
dumneavoastră? 

Ea aprinse fierbătorul. 

— La supermarketul din zonă. Ketchup. S-a dus după ketchup. 

„Atunci nu la etaj? De ce ar minţi în privinţa asta?” 

— Deci se va întoarce repede? 

— Da. Dintr-o clipă în alta. 

Deschise un dulap. Scoase o cutie de Typhoo. 

— Cum beti ceaiul? 

— Cu lapte, fără zahăr, mulţumesc. Pot să vă ajut cu ceva? 

— Nu. Este în regulă. 

Observă cum îi tremură mâna când scoase pliculeţele de ceai 
și le aruncă într-un ceainic. Bătea cu degetele pe bufet în timp 
ce aștepta să fiarbă apa. Părea să evite să aibă contact vizual cu 
el. 

Cody se uită prin bucătărie. Era curat și ordonat. Spre 
deosebire de casa lui, nu erau vase nespălate la vedere. Nici 
măcar unele spălate. Totul era pus la locul lui. Nu erau pungi 
goale de cumpărături. Nu erau ziare sau corespondență. Nu 
era... 

Ce nu era? 

Ce lipsea? 

Ochii lui priveau peste tot în timp ce încerca să își dea seama 
ce trebuia să fie aici, dar nu era. De ce era atât de sigur că este 
așa? Era doar o bucătărie, nu-i așa, cu tot ce ar trebui să aibă o 
bucătărie. Tot ce au nevoie două ființe umane. 

Da, ființe umane. 

Dar nu un animal. Nu o pisică. 

Unde sunt vasele de mâncare și apă ale pisicii? Litiera? 
Stâlpul pentru ascuţit ghearele? jucăriile? Cum poţi să ai o pisică 
și să nu ai lucrurile astea? 

Nu era nici măcar o intrare pentru pisică la ușa din spate. 

— Mă scuzaţi, doamnă Benson, dar pot să folosesc toaleta 
dumneavoastră? întrebă el. 

Ea aproape că scăpă cana din mână. 


VP - 158 


— Ce? 

Cody arătă cu degetul în sus. 

— Toaleta dumneavoastră. Vă deranjează? Durează foarte 
puţin. Nu așteptă ca ea să inventeze o scuză. Pur și simplu plecă 
din bucătărie și se îndreptă spre scări. 

Auzi cum ea îl urmă pe hol. Se întoarse și îi mai zâmbi o dată. 

— E în capul scărilor, nu? 

— Aăă, ăăă, da. Pe stânga. Cea cu întrerupătorul de lumină 
afară. 

— Vă mulţumesc. Nu durează mult. Cum merge cu ceaiul? El 
așteptă ca ea să se întoarcă în silă înapoi în bucătărie, iar apoi 
începu să urce scările. 

Când ajunse în capul scărilor, văzu că la stânga erau două uși. 
Numai una dintre ele avea un întrerupător afară. Cealaltă... 

Ei bine, cealaltă era zăvorâtă. 

De ce ar fi? De ce Dumnezeului ar pune cineva zăvoare la ușa 
unui dormitor? Și pe dinafară? 

Singurul motiv la care se putu gândi Cody era să încuie ceva 
înăuntru. Sau pe cineva. 

Rapid, Cody își dădu seama că baia era deasupra bucătăriei, 
iar camera încuiată era direct deasupra sufrageriei. Zgomotul pe 
care îl auzise trebuie că provenise din acest dormitor. 

Cody deschise ușa de la baie, apoi aprinse lumina și intră, 
închise ușa cu zgomot. Păși apăsat pe gresie, fluierând. 

Apoi se strecură înapoi spre ușă. O deschise încet. 

leși pe hol. Se duse la cealaltă ușă - cea care ascundea toate 
secretele. Își lipi urechea de ea, dar nu auzi nimic. 

Se întinse și trase cu grijă zăvorul de sus. Apoi făcu la fel cu 
cel de jos. Apucă de clanţă. O apăsă încet. 

Împinse ușa cu atenţie, neștiind la ce să se aștepte. 

înăuntru era întuneric. Dacă era cineva aici, de ce ar sta pe 
întuneric? A 

Puse o mână pe perete. Pipăi până găsi un întrerupător. Il 
acționă. 

Nimic. Era tot întuneric beznă. Acum își dori să fi aprins 
lumina de pe hol. De la parter venea doar o lumină slabă. 

Deschise ușa mai larg, clipi încercând să se acomodeze cu 
întunericul. 

Făcu un pas prudent înainte, apoi altul. 


VP - 159 


Ceea ce îi atrase imediat atenţia fu o luminiţă roșie care 
clipea. Nu-și dădea seama la ce este conectată. Probabil la un 
computer sau de la alt aparat, dar părea să fie foarte sus. 

Era mai mult mirat decât temător. Se părea că nu era nimeni 
aici, dar nu putea să-și dea seama care era scopul acestei 
camere. 

Poate că Bensonii erau pur și simplu ciudațţi. Poate că chiar 
aveau o pisică, dar o ţineau închisă în camera asta, cu 
mâncarea și lucrurile ei. 

Da, dar asta nu explica zăvoarele, nu? Nu dacă acea pisică 
știa să apese clanțe. Și de ce lumina roșie? Și care era scopul 
comutatorului din spatele televizorului? Comutatorul era cel 
care aprindea lumina roșie? Era un fel de sistem de securitate? 

Atât de multe întrebări. 

Ochii lui începură acum să distingă mai multe forme vagi, dar 
erau doar umbre gri pe un fundal negru. Nimic ce putea distinge 
clar. 

Se decise că e timpul să plece, înainte ca Harriet să devină 
bănuitoare. 

Și apoi auzi un foșnet. 

Cel puţin, așa crezu. Asta a fost? S-a mișcat ceva aici? 

— Alo? șopti el. Și apoi puţin mai tare. Alo? Dar nu primi 
răspuns. Poate că era o pisică. 

Clătină din cap. Te sperii singur, se gândi el. Inventezi 
fantome unde nu există. Hai să plecăm de aici. 

Se hotări s-o întrebe pe Harriet despre cameră, întâmplător, 
desigur. O să spună ceva de genul: „Am observat că aveţi o 
cameră sus acolo cu zăvoare pe dinafară”. lar ea va râde și va 
da o explicaţie perfect raţională, pe care nu și-o putea imagina 
chiar acum. 

Și apoi brusc totul se legă. Explicaţia îi răsări în minte, 
aproape orbindu-l cu claritatea sa. 

„De ce am venit aici?” se gândi el. „Pentru legitimaţia mea, 
desigur. Da, dar înainte de asta. Care a fost motivul original? Să 
caut copii răpiți, nu-i așa? Și dacă ai copii care nu vor să fie cu 
tine, trebuie să-i ţii încuiaţi. Trebuie să-i pui într-o cameră care 
se încuie pe dinafară. Şi dacă nu vrei ca vizitatorii casei să 
bănuiască ceva, trebuie să le poţi transmite cumva copiilor să 
nu scoată niciun sunet. Îți trebuie un fel de sistem de 


VP - 160 


semnalizare. Ceva care poate fi operat de la parter. Un 
întrerupător. 

O, Dumnezeule”. 

— Sunteţi aici, șopti el. Sunteţi aici, nu? Poppy? Ellie? Așteptă. 
Niciun răspuns. 

Și apoi... 

— Da. 

Un singur cuvânt. De-abia se auzi și totuși sparse tăcerea. Un 
cuvânt care schimba totul, care aducea cu el o schimbare 
fundamentală de perspectivă. Un cuvânt care îl alarmă pe Cody 
și îl umplu de adrenalină și de un sentiment acut de pericol. 

Se întoarse prea târziu, văzu prea tărziu silueta în pragul ușii. 
Ceva veni spre el într-un arc, prea rapid de evitat. Il lovi în cap, 
într-o parte și lumea îi explodă într-o erupție de culoare și 
durere. Simti cum cade greu pe covor. Nu putu decât să ridice 
braţele să se apere, dar fu inutil. Auzi o respiraţie adâncă - 
genul care precede un act care necesită un efort suprem. 

Și apoi auzi celălalt lucru. 

Care ajunse la el chiar înainte să vină a doua lovitură, care 
păru că îi zdrobește craniul într-un milion de bucăţi, 
spulberându-i toate gândurile și speranțele și amintirile și 
temerile. 

Era ţipătul unui copil. 


VP - 161 


PARTEA A TREIA 


44. 


„Ar fi trebuit să port o căciulă”, se gândi Malcolm. 

Nu din cauza frigului. In viața lui n-a purtat căciulă din cauza 
frigului. 

Din cauza privirilor. 

Oamenii se uitau la capul lui de parcă n-ar mai fi văzut în 
viaţa lor pe cineva cu o astfel de rană. Nu s-ar uita așa la un tip 
în scaun cu rotile. N-ar crede că o femeie cu cârje este un obiect 
de divertisment și ridicol. Dar dă-le pe cineva cu o umflătură în 
craniu și brusc au ceva mai bun decât televizorul. 

Acum aproape că își dori să nu fi plecat după ketchup. 
Nenorociţii ăia trişti mereu păreau să se adune seara la 
minimarket, cumpărând cutii de bere, pachete de ţigări, porţii 
de mâncare pentru o singură persoană. Și era mereu coadă, în 
principal pentru că angajaţilor somnoroși nu părea să le pese. 

Dar trebuise să se ducă. Cârnaţii și cartofii nu sunt la fel fără 
o porție zdravănă de ketchup alături. 

Işi imagină că Harriet îi gătea acum. Așa spusese că va face și 
ea mereu făcea ce spunea. Imediat ce va intra pe ușă, aroma de 
Cumberlands prăjiţi îi va aţâţa nările. Așa de încredere este. 
Mereu a fost. 

In seara asta, pentru copii, bucățele de pui. Și lor le place 
puţin ketchup, așa că avea încă un motiv pentru excursie. 
Uneori se întreba cum ar fi mers lucrurile dacă n-ar fi fost fetele. 
El și Harriet trecuseră prin niște vremuri dificile înainte de asta. 
Işi pierduseră slujbele, aveau tratamente medicale, mai erau 
infertilitatea, depresia - uneori părea că toată lumea era 
împotriva lor. lubirea lor fusese mult încercată. 

Malcolm nu era sigur dacă credea în Dumnezeu, dar copiii 
erau cu siguranță un miracol. li găsise - sau i se arătaseră - la 
momentul potrivit. 

Se spune că primul copil este cel mai dificil. Nu ai niciun fel de 
experiență sau cunoștințe. Trebuie să înveți din mers. Desigur, 


VP - 162 


asta se spune despre nașterea naturală, dar același lucru se 
aplică și aici, nu-i așa? De fapt, este mai rău: n-au existat cărți 
sau experți pe care el și Harriet să îi fi putut consulta înainte să 
facă lucrurile ca ei. Nu puteau să meargă la un psiholog și să 
spună: „Ne gândim să avem un copil. Doar că este copilul 
altcuiva și n-o să îi placă ideea. Ce recomandați?” 

Își aducea aminte bine prima răpire. Atunci crezuse că știa 
exact ce făcea, dar când privea înapoi, vedea toate greșelile, 
toate riscurile inutile. 

Ceea ce îl surprinsese, totuși, era cât de cuminte fusese Daisy 
- cât de repede îl luase de mână să o scoată dintre dunele de 
nisip. Da, se luptase puţin la final când își dăduse seama că 
mama ei nu era în parcare, dar în mare parte fusese atât de 
cuminte. Aproape ca și cum ar fi vrut să fie cu ei. 

Și ce schimbare a însemnat pentru Harriet! Acum era atât de 
fericită, atât de mulţumită de viaţă. Poppy se acomoda bine. lar 
Ellie avea câteva probleme, dar o să se dea pe brazdă. Dă-i 
timp. 

Fata aceea văzuse multe. Lucruri pe care nu trebuia să le 
vadă. Asta n-ar fi trebuit să se întâmple. 

Așadar, se gândi el, ce spuneai despre greșelile cu Daisy? Nu 
a fost această ultimă aventură cea mai mare greșeală dintre 
toate? Te miri că poliţia este pe urmele tale? 

Dădu drumul radioului din mașină ca să acopere aceste 
gânduri întunecate. 

„Poliţia nu este pe urma mea. Doar își făceau datoria. Totul 
este în regulă. În plus, acum nu vor mai fi răpiri. Trei copii ajung. 
Ne-am îndeplinit misiunea. Să lăsăm și pe alţii să împartă puţină 
iubire dacă le pasă. 

Acum puteţi să plecaţi cu toţii și să ne lăsaţi în pace. Lăsaţi-ne 
să trăim în pace”. 

Se simţi ușurat când intră pe strada care ducea spre casă. 
Uneori mintea i se putea certa cu ea însăși. Acum voia doar să 
ajungă acasă, la Harriet, la copii și la cârnaţi. O viaţă normală de 
familie. 

Furia lui ieși din nou la suprafaţă când observă o mașină 
neagră parcată chiar în faţa casei sale. 

Detesta când oamenii parcau acolo. Nu că ar fi avut nevoie de 
spaţiu - mereu ducea mașina pe alee sau în garaj dar tot i se 


VP - 163 


părea o obrăznicie. Nu era ca și când tot drumul era plin de 
mașini: era destul loc să parcheze în altă parte. 

Se întrebă care dintre vecini era, dar nu avea de gând să se 
agite prea tare. l-ar prinde bine mai puţină tensiune în viaţa lui 
acum. Totuși, dacă devenea un obicei, proprietarul mașinii ar 
putea găsi pe ea o zgârietură sau două. 

Intră pe aleea lui. Trase frâna de mână și opri motorul. Se 
dădu jos din mașină, cu ketchupul în mână. 

La ușă folosi propria cheie. N-avea rost s-o cheme pe Harriet 
când era ocupată cu gătitul. 

Dar apoi deschise ușa și se întrebă de ce nu simte miros de 
mâncare. 

— Eu sunt, anunță el. 

Niciun răspuns. Ceva era în neregulă. 

Auzi un zgomot din bucătărie, așa că se duse direct acolo. 
Harriet stătea la masă, plângând. 

— Draga mea? spuse el. Ce s-a întâmplat? 

Trase un scaun lângă ea și puse ketchupul pe masă. 

— Ce este? întrebă el din nou. 

— O, Malcolm. Nu știu ce să fac. Am făcut o prostie. Promite- 
mi că n-o să te înfurii. 

— Cum adică, ai făcut o prostie? Ce-ai făcut? 

— Nu te supăra pe mine. Te rog. 

— N-o să mă supăr, spuse el, dar deja simţi cum stresul se 
acumulează. Acum spune-mi ce s-a întâmplat. E legat de fete? 
N-au fost cuminţi? 

Ea clătină din cap. 

— Nu. Nu este vina lor. M-am străduit, dar nu mă descurc 
prea bine singură. Am nevoie de tine aici, Malcolm. Tu te 
descurci în situaţiile astea mai bine ca mine. 

incepu să plângă și mai tare. Malcolm voia s-o calmeze, dar 
trebuia să afle și care e problema. Işi dori ca ea să spună totul 
dintr-odată. 

— Harriet, despre ce vorbești? Ce lucruri? 

— Polițistul... 

Nu era cuvântul la care se aștepta, așa că simţi o lovitură 
direct în moalele capului. 

— Poliţist? Ce poliţist? 

— Cel care a venit aici mai devreme și a întrebat despre dubă. 
Cody. 


VP - 164 


— Ei bine, ce e cu el? 

— S-a întors. În timp ce erai plecat. Malcolm, am încercat să-l 
opresc. Am încercat să-i spun că trebuie să vorbească cu tine. 

— De ce s-a întors? Ce voia? 

— A spus că a lăsat aici ceva. Legitimaţia lui - ceva de genul 
acesta. Nu știu dacă era adevărat. Cred că mintea. 

Malcolm se gândi. Încercă să-și aducă aminte dacă detectivul 
își luase legitimaţia cu el. Dar totul era neclar, pierdut în ceţurile 
stresului său de atunci. 

— Zi, ce s-a întâmplat? Ce te-a întrebat? 

— Nimic, de fapt. Eu nu... O, Malcolm. incepu iar să plângă. 
Malcolm o apucă de încheietură. 

— Harriet, nu înțeleg. De ce ești așa supărată? Ce-a făcut 
Cody? 

— Ştie. El... s-a dus la etaj. N-am putut să îl opresc. Le-a găsit. 
A găsit fetele. 

Malcolm simţi că i se oprește inima. Ce spunea? Ce s-a 
întâmplat cu fetele? De ce poliţia nu e prin toată casa acum? 

— Harriet? Ce vrei să spui? Unde este Cody acum? 

Ea ridică privirea. 

— E sus acolo. 

Malcolm se uită și el în sus. Gâtul și gura i se uscară brusc. 

— E la etaj? cârâi el. Cu fetele? 

— Da, spuse Harriet, începând să plângă din nou. Și cred că e 
mort. 


45. 


— Cum adică, e mort? Am ieşit doar să iau o nenorocită de 
sticlă de ketchup. Ce dracului s-a întâmplat? 

— Nu țipa la mine, Malcolm. Nu știam ce să fac. Le-a găsit pe 
fete. A trebuit să-l opresc. 

— Cum l-ai oprit? Ce i-ai făcut? 

— L-am lovit. Cu făcălețul. 

— Și acum e mort? Ești sigură? 

— Da. Nu știu. Era mult sânge. 


VP - 165 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Harriet. Ai fost asistentă. Tu 
dintre toţi oamenii ar trebui să deosebești un om mort de unul 
viu. 

— Malcolm, iar ţipi. Te rog nu mai fi furios pe mine. 

Işi dădu seama că asta nu ajuta, așa că trase adânc aer în 
piept și numără până la cinci. 

— In regulă, Harriet. Uite cum facem. Mergem la etaj și poți 
să-l verifici. 

— Dar dacă e mort... 

— Ne vom face griji în privinţa asta atunci. Pas cu pas, bine? 
Malcolm se gândi că o problemă mult mai mare ar fi fost dacă 
detectivul era încă viu, dar nu zise nimic. 

— Dacă așa spui tu, Malcolm. Eşti încă furios pe mine? N-am 
știut ce să fac. Niciodată nu știu ce să fac când nu ești aici. 

— E în regulă, spuse el. Ai făcut ce trebuia. Acum haide. Nu-ţi 
face griji, o să fiu lângă tine tot timpul. 

O luă de mână, o conduse la scări. Începu să urce. În urma lui, 
Harriet scâncea încet. 

Când ajunse în capul scărilor și văzu ușa încuiată, Malcolm se 
întrebă dacă nu cumva ar fi trebuit să aducă o armă cu el. Însă, 
dacă polițistul era așa de rănit precum spunea Harriet, n-ar 
putea opune prea multă rezistenţă. 

Malcolm descuie ușa. Când o deschise, auzi plânsetele fetelor, 
ceea ce o făcu pe soţia lui să plângă și mai tare. 

Ușa se opri brusc. Malcolm văzu că se oprise în picioarele 
siluetei. Păși mai departe în cameră să vadă mai bine, trăgând-o 
pe Harriet în spatele lui. 

Se pare că detectivul nu se mișcase de când îl atacase 
Harriet. Malcolm știa asta din cauza bălții mari de sânge din 
jurul capului bărbatului. Se îmbibase în covor. O să fie extrem 
de greu de curăţat. 

Se uită la fete. Daisy și Poppy stăteau pe pat îmbrăţișate și 
priveau din când în când în jos, spre cadavru. Malcolm oftă în 
sinea lui. Ar fi preferat ca ele să nu fi văzut asta, dar ce-a fost a 
fost. 

Ellie, în schimb, se comporta diferit. Ea stătea deasupra lui 
Cody, holbându-se la capul lui însângerat. 

— Dă-te la o parte, Ellie, îi spuse el. Haide. Mișcă-te! 

Ea se dădu înapoi, cu ochii încă fixaţi pe siluetă. 

— Harriet, uită-te la el. 


VP - 166 


Își dădu seama că nu i-a spus „mami”, așa cum făcea de 
obicei în faţa copiilor, dar nu părea momentul potrivit pentru 
amabilităţi. 

— Haide, spuse el. Nu mușcă. 

Harriet înaintă în ritm de melc. Când ajunse la trup, Malcolm 
strânse tare pumnii, în caz că ticălosul doar făcea pe mortul. 

Harriet se lăsă în genunchi, puse două degete pe gâtul 
omului, într-o parte. Peste câteva secunde, ridică privirea. 

— E viu. E încă viu, Malcolm. Ce facem? 

Toţi ochii se îndreptară spre Malcolm. Simţea presiunea 
așteptărilor lor. Se gândi... de ce trebuia ca el să fie mereu cel 
care avea toate răspunsurile? De ce nu putea și altcineva să ia o 
decizie? 

Pentru că ar face numai prostii, de aceea. Deciziile proaste 
ne-au băgat în beleaua asta de la bun început. 

Malcolm își atinse creștetul. Simti umflăturile și denivelările. 

Și, apoi, bărbatul de pe podea gemu. 

__Scoase un sunet ca un scârţâit de podea, urmat de o tuse. 
Incercă să se ridice. Daisy și Poppy se târâră spre celălalt capăt 
al patului. 

Nu acum, se gândi Malcolm. Am nevoie de mai mult timp. Nu 
putem zori asta. 

— Harriet, adu una dintre seringile tale. Trebuie să-l 
imobilizăm. 

— Dar, Malcolm... 

— Fă-o! Dându-și seama că iar ţipă, spuse: Te rog. Du-te și 
adu medicamentul. 

Puse accent pe ultimul cuvânt, doar pentru binele copiilor. Nu 
că ar crede că părinţii lor intenționau să-l ajute pe tipul acesta - 
nu după ce unul din ei tocmai îi spărsese capul. 

Când Harriet plecă în grabă, Malcolm se apropie de Cody. 
Privi în jos la bărbatul al cărui geamăt creștea în intensitate. 

„AŞ putea să-l strivesc acum, se gândi Malcolm. Aș putea să 
pun piciorul pe gâtul lui și să apăs până când nu mai respiră. Ar 
putea fi considerată chiar o crimă din milă. Tipul arată oricum 
pe jumătate mort”. 

Dar apoi observă copiii care îl priveau, așteptând să vadă ce 
va face mai departe. Se gândi la cum o afectase pe Ellie 
uciderea părinţilor ei. Și el deja vorbise despre medicament, 


VP - 167 


despre ajutor. Acum nu mai putea să-l strivească sub talpă ca 
pe o insectă. Ce lecție ar fi asta pentru ele? 

— Taci, îi spuse lui Cody. 

Polițistul gemu din nou. 

Fetele de pe pat se făcură și mai mici. Pe de altă parte, Ellie 
făcu un pas mai aproape, cu ochii avizi de spectacol. 

„Ar putea să moară în curând oricum, se gândi Malcolm. N-aș 
fi surprins dacă avea craniul fracturat. Poate chiar leziuni pe 
creier. Creierul s-ar putea umfla în cap chiar acum. La fel cum 
am păţit eu. Doar că tipul ăsta n-o să aibă parte de operaţia de 
care are nevoie”. 

Malcolm își trecu din nou degetele peste scalpul noduros. Se 
gândi la ce i s-ar fi întâmplat fără operaţie. Creierul lui făcându- 
se din ce în ce mai mare în acel spaţiu limitat, țesuturile sale 
devenind din ce în ce mai comprimate, până când... 

— Uite, spuse Harriet, lângă el cu respiraţia tăiată. Am adus. 
Am adus. 

Ținea seringa de parcă ar fi conţinut secretul tinereţii veșnice. 

— Fă-i-o, atunci. 

Ea se uită spre siluetă, care încercă din nou să se ridice de pe 
podea. Ea păru că ezită să se apropie de el. 

— Malcolm, eu... 

Malcolm se lăsă în genunchi și începu să ridice mâneca lui 
Cody. Când polițistul încercă să se împotrivească, mișcând 
celălalt braț, Malcolm i-l împinse la o parte. 

— Haide, Harriet. Poţi să faci asta. Repede! 

Comanda îi dădu lui Harriet impulsul de care avea nevoie. 
Veni repede lângă Malcolm și apoi înfipse acul în braţul lui Cody 
și apăsă pistonul. 

— Asta e, spuse Malcolm. Vezi? N-a fost greu, nu-i așa? Cody 
scoase un geamăt, dar acum mult mai slab. Pleoapele începură 
să-i fluture. 

Și apoi își pierdu din nou cunoștința. 


VP - 168 


46. 


Daisy era îngrozită. Pentru ea și Poppy, dar mai puţin pentru 
Ellie. Ellie trata lucrurile diferit: părea să aibă o fascinaţie 
morbidă pentru tot ce se întâmpla. 

Daisy își dăduse seama că ceva nu era în regulă imediat ce 
auzise zăvoarele trase în Timpul Tăcerii. Inainte de asta, auzise 
pași pe scară, iar apoi ușa de la baie cum se închisese. Se 
așteptase ca mai departe să audă cum se trăgea apa la toaletă, 
robinetele pornite, ușa, apoi din nou mersul pe scări. 

Așa că, atunci când auzi zăvoarele trase atât de încet, se 
temu de ce era mai rău. 

Presupusese că era din cauză că Poppy scăpase cartea. Se 
aștepta ca la ușă să fie Malcolm sau Harriet, furișându-se să le 
avertizeze să nu mai facă zgomot, altfel urmările vor fi drastice. 

Dar apoi mintea începu să-i joace feste. Nimeni nu mai intrase 
în dormitorul lor așa. În întuneric, scârţâitul lent al zăvoarelor de 
metal îi zgâria nervii. 

Se dădu jos din pat. Salteaua lui Poppy ocupa spaţiul dintre 
pat și perete, așa că o împinse în față și le trase în jos pe fete, în 
spaţiul creat. Rămaseră ascunse acolo, privind cu teamă în 
direcția ușii. 

Daisy auzi clanța mișcându-se. Apoi ușa se deschise. 

Silueta slabă a bărbatului din prag nu îi era cunoscută lui 
Daisy. În timp ce privea forma întunecată, le strânse mai tare în 
braţe pe fete. Încercă să-și controleze respiraţia, să nu se audă, 
în timp ce se rugă ca fetele să aibă inspiraţia să facă același 
lucru. 

Când în cele din urmă el vorbi, ea încercă să-și imagineze 
cum arăta după voce, dar temerile ei îi conturau un zâmbet rău 
și ochi însetaţi de sânge. 

Rămase tăcută, știind că, dacă acest intrus nu le dorea răul, 
nu același lucru era valabil și pentru Malcolm. 

Dar apoi el întrebă. Întrebă dacă erau acolo. Părea îngrijorat, 
compătimitor. Fusese tentată să răspundă, să implore ajutor, 
dar știa că ar fi fost o greșeală periculoasă. 

lar apoi Poppy schimbă totul, cu un singur cuvânt șoptit. 


VP - 169 


Daisy îi acoperi lui Poppy gura cu mâna ei. Se uită cu ochii 
mari în timp ce umbra se îndrepta spre ele ca un monstru brusc 
conștient de prada lui. 

lar apoi în pragul ușii apăruse cealaltă siluetă, mai cunoscută. 
Tăcută și mortală, lovise ca o viperă. Lovitura fusese ca un 
pocnet de bici în tăcere, iar silueta vagă se prăbușise, unindu-se 
cu întunericul de cerneală de sub ea. 

Când Harriet ridicase iar braţul, Daisy și Poppy strigară într-un 
glas, dar arma tot coborâse fără milă. ` 

Apoi Harriet dispăruse, ca un asasin în noapte. Incuiase ușa, 
lăsându-și copiii cu rămășițele lucrului pe care îl distrusese. 
Daisy și fetele se retrăseseră, tremuraseră și plânseseră, fără să 
înţeleagă ce se întâmplase și fără să știe ce să facă dacă 
creatura ar fi revenit la viaţă și ar fi vrut răzbunare. 

Când lumina se aprinse din nou, mai întâi o orbi pe Daisy, 
înainte de a o înțepa cu răutatea a ceea ce îi arătă. Văzu că 
intrusul era doar un bărbat, cu sângele băltindu-i în jurul 
capului, iar ea crezu că era mort. 

Ceea ce era și mai rău era ideea că el venise să le salveze. 
Altfel, de ce ar fi fost atacat atât de violent? Și dacă așa stăteau 
lucrurile, dacă ar fi acţionat altfel? Dacă l-ar fi avertizat când 
apăruse Harriet? 

Regretele, din nou. O distrugeau. 

Dar asta a fost atunci și asta este acum. Și acum ea știa că 
cel puţin bărbatul supraviețuise. Nu mai văzuse pe nimeni 
măcelărit. 

Asta nu ușura cu nimic lucrurile. Deși nu era mort, părea 
aproape. Și în ciuda a ce spusese Malcolm despre 
„medicament”, lui Daisy i se părea că starea bărbatului era 
ultimul lucru la care se gândeau cei doi. Ea își dădu seama că le 
era frică. Și acționau din autoconservare. Chiar și Daisy le 
simţea instinctele primitive cum acţionează, de parcă ar fi fost 
oameni ai cavernelor care reușiseră să prindă un animal 
sălbatic, feroce. 

Asta o făcea să se întrebe cât timp îi vor permite bietei bestii 
să trăiască. 


VP - 170 


47. 


— Controlează-i capul, spuse Malcolm. 

— Ce? întrebă Harriet, încă agitată. 

— Rana. De la cap. Când i-ai trosnit una. Uită-te la ea. Harriet 
își schimbă poziţia, apoi se aplecă, îi răsfiră părul lui Cody cu 
degetele și îl examină. 

— Nu mai sângerează la fel de mult, dar este o rană deschisă. 
Va avea nevoie de copci. 

— Are craniul fracturat? 

— Nu pare, dar nu pot fi sigură. Nu fără o tomografie 
adevărată. 

— Ei bine, asta nu se va întâmpla, nu? Doar dacă pot să 
construiesc un tomograf în garaj. 

Harriet se uită la el cu buza de jos tremurând și Malcolm își 
dădu seama că sarcasmul lui nu ajuta. 

— Dă-te la o parte, Harriet, spuse el. Dă-mi voie să-i verific 
buzunarele. 

Băgă o mână în puloverul lui Cody. Scoase portofelul cu 
legitimaţia și îl deschise, apoi se încruntă spre soția lui. 

— Parcă ai spus că s-a întors aici pentru că și-a pierdut 
legitimatia? 

Harriet se uită la el de parcă ar fi fost prinsă cu minciuna. 

— Așa este. Așa mi-a spus. Crezi... Crezi că a mințit? 

— Așa se pare, nu? 

Malcolm băgă legitimaţia în buzunar, apoi căută în celălalt 
buzunar al puloverului lui Cody. Găsi o cheie de mașină, se 
ridică și se îndreptă spre ușă. 

Harriet îl privi alarmată. 

— Unde te duci? 

— Mașina lui Cody. Trebuie s-o mut. 

— Dar... vom fi singure. Făcu semn spre Cody. Cu el. 

Malcolm ridică o palmă deschisă. 

— O să fiţi în regulă. Fii cu ochii pe el. O să mă întorc în 
câteva minute. Cât timp sunt plecat, pune-i niște copci în capul 
ăla. 

— Dar Malcolm... Malcolm... 

Era deja afară pe hol, dar Harriet alergă după el. 

— Malcolm, imploră ea din nou. 


VP - 171 


Se opri în capul scărilor. Așteptă până când Harriet închise 
ușa de la dormitor. 

Harriet șopti. 

— Suntem... Adică, trebuie să-l ținem aici? 

— Ce vrei să spui? 

— Nu putem să... scăpăm de el? 

Malcolm se holbă la ea. 

— Acum nu este ca la părinţii lui Ellie. Ei m-au atacat. N-am 
avut de ales. 

Ea veni spre el. 

— Știu, dar... avem de ales acum? Ar putea să strice totul. 

Malcolm o prinse de brațe. 

— N-o să strice nimic, îți promit. Nu voi permite să se 
întâmple asta. Dacă va trebui să scap de el, o voi face, dar 
acum am nevoie de timp de gândire. Trebuie să aflu ce se 
întâmplă aici. Mă înţelegi? 

— Da. Știu că vei face ce e mai bine, dragul meu. Mereu faci 
asta. Doar că nu-mi place să-l știu în casă. 

— Știu și înţeleg. Ai încredere în mine, bine, îngerul meu? 

Ea încuviință. 

— Bine. 

— Eşti o fată bună. Acum du-te și coase-l și să nu le spui 
fetelor unde lucrează. 

Plecă. 

xxx 

Afară, Malcolm se opri un moment și trase de mai multe ori în 
piept aerul rece de februarie. Își imagină cum îi umple tot trupul, 
oxigenându-i creierul și limpezindu-i gândurile. Era atât de 
tulburat. Erau prea multe întrebări. 

Nu-i plăcea cum lumea lui fusese răsturnată cu susul în jos 
atât de brusc. Lucrurile mergeau bine. Se uitase la toate 
buletinele de știri și nu era nimic acolo care să sugereze că 
poliția ar putea fi pe urmele lor. 

Dar acum asta. Era o catastrofă. Viaţa lor liniștită de familie, 
spulberată. 

Ce înseamnă toate astea? 

Ştia că aproape își pierduse din nou controlul. Devenise 
conștient de acea senzaţie spongioasă care apărea înaintea 
detașării lui de realitate. Știa că fusese pe cale să devină și mai 


VP - 172 


violent decât fusese. Dacă nu s-ar fi retras din abis, trupul fără 
viață al lui Cody ar fi putut sfârși în portbagajul mașinii sale. 

Ceea ce încă s-ar putea întâmpla, desigur. 

Dar acum, totuși, Malcolm trebuia să analizeze situația. Avea 
un creier bun - nu dovedise deja asta cu cercetările despre 
copii? -, dar rotițele sale se întorceau încet. Trebuia să analizeze 
lucrurile cu răbdare și grijă, ca să ia în considerare toate 
posibilităţile și ramificaţiile acestora. 

Merse pe alee și ieși pe stradă. Nu era târziu, dar deja se 
făcuse întuneric. Mașina detectivului stătea acolo ca un câine 
legat care aștepta răbdător întoarcerea stăpânului. Malcolm știa 
că nu o putea lăsa mult timp acolo și că era puţin probabil s-o fi 
observat cineva. 

Descuie ușa și se sui la volan. Stătu puţin să studieze 
butoanele nefamiliare înainte să pornească motorul. 

Nu-și făcea griji de faptul că lăsa amprente sau alte urme. 
Această mașină nu va mai fi văzută niciodată. 

Plecă cu grijă, respectând limita de viteză și merse pe drumuri 
lăturalnice. Ştia că autostrăzile au camere speciale care pot 
scana plăcuțele de înmatriculare și spera ca mașina lui Cody să 
nu fi fost văzută în drum spre casa lui. 

Era doar un drum scurt, dar îi oferise timp să revină la noianul 
de întrebări. 

Două vizite în aceeași zi, de la același polițai. 

De ce? 

Prima oară ar fi putut fi o coincidență. Poate că vecinii uneia 
dintre fete chiar au observat o dubă albă și de aceea poliţia 
verifica dube asemănătoare în zonă. 

Dar, de fapt... 

Trebuie să fie mii de dube în Merseyside. Nu intenționau să le 
verifice pe toate, nu? Trebuie să fi avut alte informaţii. 

Dar care ar putea fi acelea? 

Și, apoi, a doua vizită. Neanunţată și când Malcolm nu era 
acasă. E aproape ca și cum ar fi fost intenţionată. Poliţaiul și-a 
dat seama că ar putea avea mai mult succes când el nu era în 
peisaj? 

De ce se întorsese? Văzuse ceva prima oară? Se întâmplase 
ceva care îi trezise suspiciuni? 


VP - 173 


Cody spusese că-și lăsase legitimaţia aici, dar asta fusese o 
minciună sfruntată. Obiectul era în buzunarul său. De ce 
trebuise să mintă în legătură cu motivele acestei vizite? 

Malcolm își dădu seama că trebuia să-i pună mai multe 
întrebări lui Harriet. Ce discutaseră de fapt? Ce îl făcuse pe Cody 
să se ducă la etaj și să caute copiii? 

Și, dacă avusese bănuieli în privinţa lor chiar înainte să vină a 
doua oară, de ce venise singur? De ce nu venise o întreagă 
armată de polițiști care să-i bată la ușă? 

Ceea ce îl îngrijora pe Malcolm cel mai mult era că asta s-ar 
putea în continuare întâmpla. Poliţiștii nu lucrează singuri, ci în 
echipă. Vorbesc unii cu alţii, împărtășesc informaţii, își distribuie 
sarcini. Cody nu putea fi un nonconformist. Trebuia să existe 
alţii care știau despre acţiunile lui. 

Deci când vor începe să intre la bănuieli? Când vor veni să-și 
caute colegul? 

Malcolm avea nevoie de răspunsuri la toate aceste întrebări. 

După aceea, Cody devenea un obiect de care se putea lipsi. 

x kx * 

În câteva minute ajunse la garajul pe care îl ţinea încuiat. Asta 
va însemna o plimbare lungă înapoi, dar e în regulă. Mai mult 
timp să-și limpezească mintea. 

Era un garaj mare, cu loc pentru două vehicule. Malcolm îl 
închiriase cu ani în urmă, atunci când se hotărâseră să aibă 
copii. Făcuse parte din plan. 

Lăsând motorul mașinii lui Cody pornit, Malcolm se dădu jos, 
descuie ușa garajului și o ridică. 

Se sui înapoi în mașină și o parcă cu grijă în locul liber. Nimeni 
n-o va găsi aici. 

După ce încuie mașina, aruncă o privire iute la vehiculul 
parcat lângă ea. 

Duba albă. 

Tatăl său i-o dăduse cu ani în urmă, când devenise prea 
neputincios să mai muncească. Era încă înregistrată pe numele 
tatălui său, care locuia în Shrewsbury. Malcolm nu-i spusese 
niciodată că mai cumpărase o dubă. 

Aceasta era duba pe care o folosise pentru copii. 

In ea trebuia să fie tot felul de dovezi incriminatoare, motiv 
pentru care o folosise numai pentru misiunile sale. Așa redusese 


VP - 174 


riscurile. Cei doi polițiști sigur nu aveau nici măcar o bănuială în 
legătură cu acest vehicul. 

Și ar trebui să fie aproape imposibil să facă legătura cu el. 
Chiar dacă a fost văzută la locul tuturor crimelor, măsurile de 
precauţie pe care le luase Malcolm ar trebui să-l ţină în 
siguranţă. 

Plăcuţe de înmatriculare false. 

Uitându-se la dubă, își dădu seama că uitase să le dea jos 
după episodul stresant cu Ellie și părinţii ei. 

O făcu acum. Descuie ușa din spate a dubei și le aruncă 
înăuntru. 

Își alesese literele de pe plăcuţe complet la întâmplare. Ca să 
nu formeze un cuvânt. Ultimele trei litere erau ODY. Lui Malcolm 
nu-i trecuse niciodată prin cap că o minte mai simplă le-ar putea 
citi drept „Odie”. 

Numele câinelui din desenele cu Garfield. 


48. 


Daisy se forță să privească. 

Nu știa de ce, dar simțea nevoia să se asigure că bărbatul era 
bandajat cum trebuie. Nu avea încredere că Harriet făcea ce 
trebuia, în ciuda instrucțiunilor stricte date de Malcolm. 

Celelalte fete aveau propriile lor modalități de a face față 
situaţiei. Poppy stătea cu spatele și își acoperise urechile, fiindu- 
i evident teamă să audă vreun geamăt de durere. Ellie, pe de 
altă parte, stătea cât de aproape putea, cu ochii mari. 

Daisy se strâmbă în timp ce Harriet trase de marginile rănii și 
stropi înăuntru cu un lichid dintr-o seringă. Se întrebă dacă ce se 
vedea sub piele era osul. 

Se strâmbă și mai tare când Harriet începu să coasă. Se 
așteptase să fie complet diferit de cusutul unui material - poate 
că se folosea un dispozitiv mai inteligent. Dar nu, se făcea tot cu 
ac și aţă. 

Termină în câteva secunde. Nu arăta frumos, dar cel puţin 
rana era închisă. 


VP - 175 


În mintea lui Daisy apăru o imagine fugară. Avusese odată și 
ea un ursuleţ care avea pe cap o linie de copci maro închis, la 
fel ca acestea. 

Dar asta era acum trei ani. Când acele copci erau pe ceva ce 
putea strânge în brațe. 

Când termină, Harriet închise trusa medicală, apoi se ridică de 
jos și se așeză pe unul dintre scaunele de plastic ale copiilor. Işi 
șterse fruntea cu o mână tremurândă. Arăta de parcă urma să 
izbucnească în lacrimi. 

Daisy știa ce trebuie să facă. 

Se dădu jos de pe pat. Fetele se întoarseră și o priviră, mirate 
de gesturile ei. 

Daisy trase un scaun lângă Harriet. Se uită la ea o secundă, 
apoi întinse mâna și îi luă mâna într-a ei. 

Simplul gest o determină pe Harriet să zâmbească puţin, dar 
să și lăcrimeze. 

— Eşti bine, mami? spuse Daisy. 

Detesta să folosească termenii „mami” și „tati”, dar știa cât 
de mult îi încântă și acum era vremea să le facă pe plac. 

— Sunt bine, Daisy. N-am vrut să... N-am vrut ca voi, fetele, 
să... Las-o baltă. 

Daisy își sprijini capul de braţul lui Harriet. Stătu așa puţin. Le 
văzu pe celelalte fete uitându-se urât la ea, acuzând-o parcă de 
trădare. 

Ridică din nou capul. 

— Îmi pare rău, mămico, spuse ea. A fost un accident. Mi-a 
scăpat cartea. 

Auzi cum Poppy trase aer în piept, cu zgomot. Apoi Harriet o 
privi. 

— E în regulă, Daisy. Nu cred că a avut vreo însemnătate. 
Cred că v-ar fi găsit oricum. 

— Cine este? 

— Nu... nu pot să spun. E doar un om rău. 

— Ce-o să se întâmple cu el? 

Harriet se uită la trupul de pe covorul ei, de parcă încerca să 
ghicească răspunsul. 

— Nu știu. Tatăl tău va decide. 

Daisy mai așteptă câteva secunde. Apoi zise: 


VP - 176 


— Mami... N-o să-i spui lui tati, nu? N-o să-i spui despre 
zgomotul pe care l-am făcut? O să fie foarte supărat și o să mă 
pedepsească iar. 

Harriet își mută privirea spre Daisy. Se uită la ea mult și bine. 

— După cum am spus, cred că bărbatul v-ar fi găsit oricum. 
Tati nu trebuie să știe despre zgomot. 

Pentru prima oară de când fusese adusă în casa aceasta, 
Daisy o îmbrăţișă pe Harriet. 

— Îţi mulțumesc, mami, spuse ea. Te iubesc. 

Cuvintele îi făceau greață. N-o iubea pe femeia aceasta. Nu-i 
plăcea că era aici. | se părea ciudat cât de mult sosirea celor 
două fete o făcuse să-și dea seama de asta. Se acomodase cu 
un trai liniar: se supunea ordinelor într-un fel robotic, doar ca să 
ducă o viaţă liniștită. Fetele îi ascuţiseră percepţia pericolului 
prezent. Trebuise să schimbe abordarea pentru a supravieţui. 
Trebuise să mintă, să înșele, să manipuleze. 

Ceea ce făcea suportabil să o îmbrăţișeze pe această femeie 
era să-și imagineze că o strângea până rămânea fără viaţă. Ar 
putea s-o îmbrăţișeze atât de tare, încât să nu mai respire. Și 
atunci Daisy ar fi liberă. 

Auzi un zgomot de la parter. 

Se întorsese Malcolm. 

Daisy îi dădu drumul lui Harriet. O privi în ochi cu teamă și se 
întrebă dacă vedea puţin din acea frică reflectată înapoi. 

Se ridică de pe scaun și se întoarse lângă celelalte fete. Era ca 
și când sosirea lui Malcolm reechilibra lucrurile. 

Retrasa linia dintre prieten și dușman. 

Harriet păru să își dea seama de asta. Și ea se ridică de pe 
scaun. Își aranjă părul grizonant. Încercă să pară atrăgătoare și 
calmă. 

Malcolm nu veni direct sus. Daisy auzi cum se deschid și se 
închid ușile dulapurilor la parter și cum obiecte grele erau 
mutate. 

Se întrebă ce plănuia el. 

Și apoi zgomotul apăsat al cizmelor lui care urcau scările. 

Când apăru în pragul ușii, Daisy văzu că ţinea într-o mână o 
cutie mare de unelte. 

În cealaltă mână ţinea un instrument de care își amintea că 
se folosea și tatăl ei adevărat. 

Un fierăstrău electric. 


VP - 177 


49. 


Când Malcolm se uită la trupul străinului, lui Daisy i se păru că 
îl privește ca pe o simplă pată pe covorul lui. Nu afișă niciun 
semn de simpatie pentru omul la care se referise cu numele de 
Cody, nicio îngrijorare pentru starea lui. 

Îi făcu semn lui Harriet. 

— Totul este în regulă? 

— Da. Am făcut ce mi-ai cerut. l-am cusut capul. Făcu semn 
timidă spre obiectele pe care le ţinea Malcolm. Ce-o să faci cu 
alea? 

Malcolm ignoră întrebarea. 

— Ti-a făcut probleme? 

— Nu, nu. Nu s-a mișcat niciun centimetru de când i-am făcut 
injecția. 

— Bun. Bun. 

Malcolm puse uneltele pe podea, apoi ieși din cameră. Daisy 
se uită la celelalte fete. Ellie stătea tăcută în pat cu picioarele 
încrucișate. Poppy tremura de frică, așa că Daisy o luă de mână. 

Când se întoarse, Malcolm aduse cu el un scaun și o 
bormașină. 

Scaunul era de lemn, cu brațe și tapiţat cu verde. 

— Este unul dintre scaunele noastre din bucătărie, spuse 
Harriet. De ce l-ai adus aici sus? 

— Trebuie să stea undeva, spuse Malcolm. 

Răspunsul sec nu făcu decât s-o încurce pe Harriet. Daisy 
văzu asta pe chipul ei. 

Malcolm lăsă jos scaunul, apoi se duse în zona de toaletă. 
Trase draperia pe șină, ridică comoda și o aduse în mijlocul 
camerei. 

Poppy se aplecă spre Daisy și îi șopti la ureche. 

— Asta e toaleta noastră. Ce face cu toaleta noastră? 

Malcolm luă scaunul și apoi îl mută în locul comodei. 

Deschise cutia de unelte și căută prin ea cu zgomot, scoțând 
diverse șuruburi și bucăţi de metal. 

Apoi scoase bormaşina și o băgă în priză. Aplică o brățară în 
formă de L pe un picior al scaunului și băgă un șurub în el. 

— Malcolm! strigă Harriet. Era un scaun foarte bun. 

— O să-ţi iau altul. Trebuie să fac asta. 


VP - 178 


Mai băgă un șurub prin brățară, de data asta vertical, în 
podeaua de lemn de sub covor. Daisy o văzu pe Harriet 
înfiorându-se cu fiecare stricăciune făcută casei sale. 

Când termină de fixat un picior, Malcolm trecu la următoarele, 
fixându-le pe fiecare strâns în podea. Apucă scaunul și încercă 
să-l scuture dintr-o parte în alta. Mormăi satisfăcut când văzu că 
nu se mișcă. . 

Mai departe, luă fierăstrăul electric. II băgă și pe acesta în 
priză. Puse lama zimţțată peste scaunul tapițat. 

— Malcolm! spuse iar Harriet, dar, de data asta, el se uită 
doar spre ea și continuă. Fierăstrăul se trezi la viață, decupând 
fără efort o gaură circulară în scaun. 

— Nu înțeleg, spuse Harriet în timp ce Malcolm își aduna 
uneltele. De ce ai făcut asta? 

— În caz că are nevoie, spuse Malcolm. 

— Nevoie să ce? 

— Nevoie. În caz că trebuie să-și facă nevoile. O să pun o 
găleată sub scaun. Pe chipul lui Harriet se citi revelația. 

Daisy privi cum Malcolm se apropie de trup. Se aplecă și îl 
ridică pe Cody în fund, apoi îl luă de subsuori și îl trase lângă 
scaun. Acolo, Malcolm răsuflă și gemu în timp ce se opinti să 
așeze pe scaun forma leșinată. Capul și membrele bărbatului 
atârnau ca ale lui Pinocchio. 

Malcolm îi scoase pantofii lui Cody. Se opri, cu o expresie 
confuză pe chip. Îi rulă șoseta lui Cody și i-o scoase de pe picior. 

— O, Doamne, spuse Poppy. 

Daisy văzu și ea. Carnea roz, cicatrizata, unde trebuia să fie 
ultimele două degete. 

Malcolm scoase și cealaltă șosetă. Și aici lipseau două degete 
de la picior. 

Daisy văzu cum Malcolm o privi pe soţia lui, căutând o 
explicaţie și primi numai un clătinat din cap. Cum se întâmplă 
așa ceva? Cum pierde cineva aceleași două degete la fiecare 
picior? 

Malcolm puse șosetele la loc și apoi se uită iar în cutia lui de 
scule. Scoase o legătură de brățări autoblocante, apoi își 
petrecu următoarele câteva minute legând gleznele lui Cody de 
picioarele scaunului și încheieturile de braţele de lemn. 

Se uită la Harriet. 

— Ai niște vată în trusa aia de prim ajutor? 


VP - 179 


Harriet nu-i mai puse întrebări. Deschise trusa, găsi niște vată 
și i-o dădu. 

Malcolm rupse niște vată, făcu bile din ea și începu să le bage 
în gura prizonierului său. Lui Daisy i se făcu greață când se 
gândi la vata aceea care i-ar umple gura. Era sigură că ar face-o 
să vomite. 

Harriet păru să gândească același lucru. 

— Malcolm, s-ar putea îneca. 

— O să fie bine, spuse Malcolm, dar totuși se opri. Luă o rolă 
de bandă adezivă argintie, rupse o bucată și o lipi de gura lui 
Cody. 

La final, Malcolm se dădu înapoi și își admiră opera. 

— Gata. Nu pleacă nicăieri. ` 

Lui Daisy nu-i plăcură aceste vorbe. Insemna că ar putea să 
rămână aici o vreme. Schimbă priviri cu Poppy, a cărei expresie 
sugera că se gândise și ea la același lucru. 

Malcolm începu să-și împacheteze uneltele. Când termină, se 
mai uită o dată la trupul aplecat al lui Cody înainte să tragă 
draperia în jurul lui. 

Se așeză în faţa celor trei fete, cu chipul sumbru și dur. 

— O să vă spun asta o singură dată. Staţi departe de omul 
acela. Este un om foarte, foarte rău. Este diabolic. l-ați văzut 
picioarele, nu? Sunt un semn. Când faci un pact cu diavolul, el ia 
drept plată o parte din membrele tale. Cumva, acest om a aflat 
despre voi și vă vrea numai pentru el, dar el n-o să vă 
îngrijească așa cum facem noi. Vrea să vă ţină în închisoarea lui. 
Vrea să vă rănească și să vă facă lucruri oribile. Dacă ar avea 
ocazia, ar putea chiar să vă ucidă. Așa că nu trebuie să vă 
apropiaţi de el. Nu trebuie să încercaţi să vorbiţi cu el. Ne-am 
înțeles? 

Daisy și Poppy încuviinţară la unison. Ellie doar se uită la el. 

În timp ce Malcolm se îndrepta spre ușă, capetele celor trei 
fete se întoarseră spre partea acoperită de draperie a camerei. 

Daisy știa că toate se gândesc la ce se află dincolo de acea 
pânză subțire. 

Harriet își luă lucrurile și îl urmă pe Malcolm. Inainte să 
dispară, se uită lung la fete. Lui Daisy i se păru că citește milă în 
ochii ei. 

Dar apoi plecă și ea, încuindu-și fiicele cu companionul 
diavolului, de parcă i le-ar oferi drept ofrandă. 


VP - 180 


50. 


Odată ce își puse uneltele la locul lor, Malcolm o găsi pe 
Harriet la masa din bucătărie așteptându-l. | se păru că arăta 
mai mică decât de obicei. Mică, nesigură și fragilă. Se duse la 
ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Îi trebui o vreme să-și găsească cuvintele. 

— Nu-mi place asta, Malcolm. Nu-mi place gândul că acel 
polițist e în casa noastră. Dacă mai sunt și alţii? Ar putea să fie 
acum pe drum. Dacă îl găsesc și văd ce am făcut? Cum le vom 
proteja atunci pe fete? 

El o luă de mână. 

— Gata, taci. O să fie bine. Trebuie să vorbim cu tipul acesta, 
Cody, nu? Trebuie să aflăm exact de ce a venit aici. De aceea nu 
putem... știi tu... să scăpăm de el. Nu încă. Hai să aflăm mai 
întâi ce știe. 

— Dar cât timp va lua? Chiar o să-l ţii acolo închis cu fetele? 

— Avem de ales? Nu poate să stea în dormitorul nostru și în 
birou nu e loc. În plus, toate cercetările mele sunt acolo și nu 
pot să risc să vadă asta. Dormitorul fetelor este singura cameră 
sigură și izolată fonic. Dacă se ridică de pe scaunul acela, nu are 
unde să se ducă, nu are pe cine chema și e păzit 24 de ore din 
24. Fetele ne vor da de știre dacă încearcă ceva. 

— Vor fi speriate. Le-ai spus că e malefic. 

— A trebuit. Trebuie să fie speriate de el. Trebuie să stea la 
distanță de el. Le va otrăvi minţile. Le va face să ne urască. Nu 
vrei asta, nu? 

Harriet păru îngrozită. 

— Nu. Nu, nu vreau asta. Dar este atât de aglomerat acolo 
acum. Înainte era doar Daisy, dar acum sunt patru oameni. Știu 
că e o cameră mare, dar devine ridicol. 

— E temporar. Cody o să stea acolo puţină vreme. Și pe 
termen lung voi transforma biroul astfel încât una dintre fete să 
se mute acolo. Nu-ţi mai face griji. 

O lăsă puţin să se mai calmeze și apoi îi spuse: 

— Pot să te întreb ceva acum? 

Ea își trase nasul și încuviinţă. 

— Ce ţi-a spus Cody mai exact când a venit? 


VP - 181 


— Ți-am spus. A zis că și-a pierdut - cum îi spune? - 
legitimaţia. A spus că trebuie s-o fi lăsat aici. 

— Și nu ai văzut ceva de genul acesta prin casă? 

— Nu, mi-aș fi amintit. 

— Dar nu a acceptat un refuz? 

— Nu. Era hotărât. A spus că trebuie să o fi pus tu undeva 
când l-ai adus în casă. 

Malcolm se încruntă în timp ce încercă să își amintească acea 
primă vizită. Își aminti că o avea în mână când intrase în grabă 
în sufragerie, dar atât. Nu își aminti să o fi înapoiat și, cu toate 
astea, trebuie s-o fi făcut. Fie asta, fie o lăsase la vedere și Cody 
o luase înapoi. 

Scoase portofelul cu legitimaţia din buzunar. 

— Asta era în puloverul lui. Asta înseamnă că ne minte. De ce 
ar minţi? De ce a trebuit să inventeze ceva ca să vină înapoi 
aici? 

— Nu știu. 

— Nu ţi-a dat niciun indiciu? N-a pus nicio întrebare care să ţi 
se pară suspectă? 

— Nu. Nu a vorbit decât despre legitimaţie. A spus că poate 
aștepta să te întorci ca să te întrebe despre ea. 

— Asta a fost ideea /u;? Nu i-ai sugerat-o tu? 

— Nu. Am vrut să te întorci. Eram disperată să vii acasă și să 
scapi de el, dar nu i-am cerut să aștepte. 

Malcolm încercă să potrivească lucrurile în minte. Ce urmărea 
Cody? De ce nu erau răspunsurile lui Harriet satisfăcătoare 
pentru el? 

— Bun... și mai departe ce s-a întâmplat? 

— Eu... m-am dus să fac niște ceai. 

— L-ai lăsat singur? 

— Doar pentru câteva secunde. Apoi m-a urmat în bucătărie. 

Un fior de enervare îl străbătu pe Malcolm, dar nu și-o 
exprimă. Fusese o mare greșeală să-l lase singur în sufragerie 
pe Cody. 

Dar ce ar fi putut găsi Cody acolo, oricum? Dacă într-adevăr a 
fost acolo numai câteva secunde, cum pretinde Harriet, ce rău 
ar fi putut face? 

— Și apoi? 

— A spus că vrea să folosească toaleta. 

— Stai, așa, dintr-odată? Din senin? 


VP - 182 


— Da. Acum stătea acolo și vorbea cu mine în timp ce făceam 
ceai, iar în clipa următoare era disperat să ajungă la baie. 

— Şi l-ai lăsat să urce acolo? 

— Ce altceva puteam să fac? Cum puteam să spun nu? N-ar fi 
părut foarte ciudat? Ea cobori privirea. M-am gândit că va folosi 
toaleta și asta e tot. L-am auzit cum intra acolo. l-am auzit pașii 
pe podeaua din baie. Harriet se uită din nou spre Malcolm. Dar 
mi-am dat seama că oricum trebuia să iau măsuri de precauţie, 
Malcolm. Am luat sucitorul și m-am dus jos lângă scări și am 
ascultat. L-am auzit cum deschide încet ușa și se strecoară 
afară. Și apoi l-am auzit cum intră în dormitorul fetelor, așa că 
am urcat. Am procedat bine, nu, Malcolm? Am făcut ce ai fi 
făcut și tu? 

Era deznădăjduită și tânjea după susținerea lui, așa că i-o 
oferi. 

— Da, Harriet. Ai făcut o treabă bună. 

Se gândi din nou la evenimente, așa cum i le descrisese 
Harriet. Trebuie să lipsească ceva. De ce scuza bruscă și 
neverosimilă a unei vezici pline? Oare Cody intenţionase de la 
bun început să se folosească de asta să ajungă la etaj sau Îi 
venise ideea când era deja în casă? 

Spuse: 

— O să te întreb ceva acum, Harriet, și vreau adevărul. 

Ea clipi des. 

— Desigur, Malcolm. 

— Ai apăsat pe întrerupător pentru Timpul Tăcerii, nu-i așa? 

— Da. A fost primul lucru pe care l-am făcut. M-am dus direct 
în sufragerie și am făcut asta, chiar înainte să intre polițistul. 

— Bun, în regulă. Și fetele? Au păstrat o liniște absolută? 

— Da. 

— Eşti sigură? N-au făcut nici cel mai mic zgomot? 

Ea ezită și clipi iar des. 

— Nu. N-au scos niciun sunet. Sunt sigură. 

Malcolm îi analiză chipul, așteptând să-i cadă masca. 

Și apoi se gândi: Ce mai contează? Ce-a fost a fost. La ce bun 
să o prindă pe Harriet minţind și să pedepsească copiii? 

— Bine, Harriet, spuse el calm. Să ne oprim aici. Mâine 
dimineaţă o să vorbesc cu Cody. O să limpezim problema. Nu-ţi 
face griji în privinţa asta. 

Harriet îi zâmbi, slab și neconvingător, încă tulburată. 


VP - 183 


— Malcolm? 

— Da, draga mea? 

— Dacă... dacă mâine-dimineaţă nu va mai fi aici? Adică, dacă 
moare? Dacă l-am lovit foarte tare, sau se îneacă cu propria 
vomă? Atunci ce facem? 

— Ei bine, atunci și-a atras toate astea singur asupra lui. Nu l- 
am invitat noi aici, nu-i așa? A venit și și-a băgat nasul unde nu 
trebuia, așa că va trebui să suporte consecinţele. 

— Și n-o să dai vina pe mine? 

El îi mângâie dosul palmei. 

— Suntem o familie, Harriet. Familia este pe primul loc. 
Oricine încearcă să ne despartă va primi exact ceea ce merită. 


51. 


Daisy și fetele rămaseră nemișcate mult timp. Stăteau 
împreună pe pat, cu faţa în aceeași direcţie, fixând cu privirea 
păsările și florile de pe draperie, modelul colorat contrazicând ce 
ascundea în spate. 

— Mi-e frică, spuse Poppy. 

Daisy se uită la ea, îi văzu obrajii lucioși, uzi și felul în care își 
frângea mâinile. 

— Nu poate să ne facă rău. L-au adormit. 

— Și când o să se trezească? 

— Ai văzut. L-au legat. Nu poate să se ridice de pe scaun. 

— Dar dacă se ridică? Au spus că a venit să ne ia și să ne 
ducă într-o închisoare și să ne facă lucruri groaznice. 

— Nu poate să facă asta. Dacă încearcă să fugă, o să-l auzim 
și putem să-l chemăm pe Malcolm să vină și să se ocupe de el. 

— Dar dacă scapă în timp ce dormim? Ar putea să ne ucidă 
sau să ne mănânce. 

Daisy se forță să râdă, drept consolare. 

— N-o să facă asta. Nu-ţi mai face griji, Poppy. Se uită la Ellie, 
care stătea la picioarele patului. Ellie, ţie nu ţi-e teamă, nu-i 
așa? 

Ellie nu dădu niciun semn că ar fi auzit. Continua să se 
holbeze în tăcere la draperie. 


VP - 184 


Daisy nu o putea înțelege. Acum Ellie mânca bine, dar tot nu 
vorbea, nu spunea nimănui ce îi trecea prin cap. 

— Dacă am nevoie la toaletă? întrebă Poppy. 

— E tot aici. Doar că e în altă parte. 

— Dar... oamenii pot să vadă ce fac. Nu pot să fac dacă se 
uită alţii. 

— Bărbatul nu te poate vedea prin draperie. Și Ellie și cu mine 
putem să ne întoarcem cu spatele. 

— Tot nu-mi place. Vreau o toaletă adevărată. Vreau una ca 
aceea de la mine de acasă. 

Daisy simţi o ușoară enervare. 

— Da, tuturor ne-ar plăcea asta, nu-i așa? Uneori nu putem 
avea ce ne dorim. 

Regretă imediat vorbele înțepătoare. 

— Îmi pare rău, Poppy. N-am vrut să mă reped la tine. Haide, 
să ne pregătim de culcare. 

— N-o să pot dormi. Nu cu el acolo. 

— Trebuie. Doar... doar prefă-te că nu e acolo. 

Poppy ridică tonul, frustrată. 

— Nu pot. Cine e, oricum? Cum ne-a găsit? 

Întrebări bune. Întrebări la care Daisy nu avea răspunsuri. 

Cody. Pe bărbat îl chema Cody. Asta era tot ce știa despre el. 

A, și încă un lucru. 

Vocea lui. Suna... blândă. Era genul de voce pe care voia de 
multă vreme să o audă. O voce plină de îngrijorare și 
compasiune. Vocea unui prinţ care venise să salveze prinţesele 
captive în castel cu trolii bătrâni și răi. 

Însă amintirile ei despre vocile blânde se șterseseră în timp. 
Fuseseră erodate treptat de bunăvoința artificială afișată de 
Malcolm și Harriet, care îi băgaseră în cap idei despre pericole 
teribile, prădători care se află în afara scutului pe care ei îl 
ofereau cu atâta generozitate. 

Și, dacă în tot acest timp a învăţat ceva despre monștri, era 
că cei deștepţi sunt înșelători. Era ca în Scufita Roșie. Stăteau 
acolo, răbdători și tăcuţi, pretinzând că erau altceva. 

Și, la momentul potrivit, își scoteau ghearele, își arătau colții 
ascuţiţi ca acele și te mâncau cu totul. 

x kx * 

În cele din urmă le convinse pe fete să se pregătească de 

culcare, dar ochii nu li se desprindeau de acea draperie. Când se 


VP - 185 


dezbrăcară, o făcură cumva contorsionat, întoarse cu spatele la 
perdea, dar cu faţa spre ea. Când se spălară pe dinţi, stătură cu 
spatele la chiuvetă, pândind cea mai mică mișcare. ă 

Malcolm și Harriet veniră ca de obicei la ora de culcare. In 
timp ce Harriet le înveli și le sărută pe frunte și le spuse cât de 
mult le iubea, Malcolm îl verifică pe Cody. Daisy întinse gâtul, 
dar nu văzu decât partea stângă a bărbatului. Capul nu i se 
vedea. 

Când Malcolm reapăru, îi făcu un semn mulțumit lui Harriet și 
spuse: 

— E bine. Doarme ca un bebeluș. 

Veni lângă pat, silueta lui proiectând o umbră peste Poppy, 
care dormea pe salteaua de pe podea. 

— Țineţi minte ce v-am spus, le spuse el. Nu vă apropiaţi de 
omul acela. Este periculos. Este mai rău decât orice animal la 
care vă puteți gândi. E mai rău decât un rechin sau un tigru. 

— Dar, adăugă Harriet în grabă, nu vă poate face niciun rău 
dacă staţi departe de el, așa că nu vă speriaţi prea tare. 

Malcolm mormăi. 

— Dacă aveţi nevoie de noi, știți ce să faceți. Apăsaţi butonul 
și voi veni. Vă voi proteja mereu. Știţi asta, nu-i așa? 

Daisy se gândi la protecția lui Malcolm. Se gândi la agonia și 
frica pe care i le provocase. Încă avea urmele de bici ale 

— Da, spuse ea. Multumim. 

— Bună fată, spuse Malcolm. Luminile se sting în 
cincisprezece minute, bine? 

Cei doi spuseră noapte bună și apoi dispărură. Zăvoarele fură 
trase la loc. 

Fetele stăteau în paturile lor, cu cărţile deschise în poală. Dar 
nimeni nu citea. Nimeni nu privea măcar la pagini. Un singur 
lucru le atrăgea atenţia. Rămaseră așa toate cele cincisprezece 
minute. ` 

Daisy luă cărțile. Le puse la locul lor pe bibliotecă. In timp ce 
făcea asta, văzu comoda și își dădu seama că niciuna dintre ele 
nu o folosise în această seară. Toate se ținuseră, descurajate de 
lipsa de intimitate și de vulnerabilitate. 

Stinse lumina. Se băgă la loc în pat înainte să se gândească 
prea mult la ce se ascundea în întuneric. 


VP - 186 


Trase pătura sub bărbie. Se trezi ridicând capul de pe pernă la 
fiecare câteva secunde ca să privească în direcţia singurului 
ocupant adult al camerei. Nu vedea nimic, dar mintea ei insista 
să completeze lipsurile. Arăta ca și cum draperia s-ar fi mișcat. 
O mică unduire la început și apoi se trase încet, fără zgomot, pe 
șină. 

Bărbatul pe nume Cody era liber! Se mișca spre pat, văzând 
unde fetele nu puteau vedea, cu sângele curgând din cap, care 
acum era diform, ca al lui Malcolm. Se apropia din ce în ce mai 
tare, plutind mai degrabă decât mergând, ca o fantomă. Intinse 
mâna. Degete sfâșiate, însângerate întinzându-se spre Daisy... 

Ea sări și ţipă. Atingerea fusese reală! Reală! 

— Eu sunt, spuse Poppy. Pot să mă sui în pat cu voi? Nu-mi 
place să stau acolo jos singură. Mi-e frică. 

Daisy nu putu să o refuze, chiar dacă acum era înghesuială. Și 
ei îi era la fel de teamă. O s-o ajute să simtă căldura altei ființe 
umane lângă ea. Altcineva decât Ellie, care de-abia era 
prezentă. 

— Vino, spuse ea. 

Poppy se sui și se cuibări lângă Daisy. Respirația ei era dulce 
și consolatoare. 

Un minut mai târziu, îi șopti lui Daisy în ureche. 

— De ce i-ai spus lui Harriet că o iubești? 

— Ai scăpat o carte. Ai făcut zgomot când era Timpul Tăcerii. 
Eram în bucluc, dar acum Harriet nu o să-i spună lui Malcolm 
despre asta. 

— Ai spus că tu ai scăpat cartea. 

— Da. 

— Ai minţit-o. 

— Da. 

— Și ai minţit și când i-ai spus c-o iubești. 

— Da. 

— Pentru că nu o iubești cu adevărat, nu? 

— Nu. 

— E bine să minţi? 

— Nu mereu, dar uneori. 

— Malcolm a minţit când a spus că o să aibă grijă de noi, nu-i 
așa? 

— Da, cred că a minţit. 

— Dar tu ai minţit pentru că vrei să ne ajuţi. 


VP - 187 


— Da. 

— O să ai grijă de noi, nu? Malcolm și Harriet nu, dar tu vei 
avea. 

— Da, Poppy. O să am grijă de voi amândouă. 

— Ești ca sora noastră mai mare, nu? 

— Da. 

Poppy se apropie și o sărută pe Daisy pe obraz, iar Daisy se 
simţi de parcă s-ar fi înecat în propriile lacrimi. 


52. 


Se mișcă dintr-un fel de neființă într-alta. 

Prima neființă fusese ca o uitare dulce. O lipsă totală de 
senzaţie, de gând, de emoție, de durere. Chiar și obișnuitele 
coșmaruri groaznice și amintiri din colţurile îndepărtate ale 
minţii sale păreau să deteste să vină nepoftite în acea 
încremenire. 

A doua neființă era cu mult mai îngrozitoare. Era conștient de 
această neființă. Conștiinţa lui era strânsă într-un pumn de 
gheaţă. Îi furase simţurile și gândirea raţională și refuza să i le 
dea înapoi. Credea că era treaz, dar tânjea să se întoarcă în acel 
somn binecuvântat. 

Credea că e orb. 

Nu vedea nimic. Absolut nimic. Chiar și în cele mai întunecate 
camere de obicei era o frântură de lumină undeva, strecurată 
din spatele unei draperii sau pe sub o ușă. 

Clipea furios, fiindu-i din ce în ce mai teamă că orbise. Brusc, 
o durere crâncenă îi zvâcni în creier. În faţa lui dansau lumini, 
încurcându-l pentru că nu știa dacă sunt reale sau nu. 

Amintirile începură să-i revină. O casă. O cameră încuiată. O 
voce șoptită. 

Fusese atacat. 

Acum își aminti. În dormitor. Silueta care sărise spre el din 
pragul ușii. 

Era în ghearele lor. Nu se pregătise cum trebuie și acum 
plătea preţul. Era al lor. 

„Mi-au luat ochii”, se gândi el. „Mi i-au distrus ca să fiu mai 
ușor de mânuit. O, lisuse, spune-mi, te rog, că nu sunt orb”. 


VP - 188 


Nu. 

Nu lăsa frica să câștige. 

Este întuneric, atâta tot. Era întuneric în dormitor, mai ţii 
minte? Era beznă acolo. 

Deci sunt încă acolo? 

Concentrează-te. Folosește ce alte simţuri mai ai. 

Încercă să se miște. Picioarele și braţele refuzară să asculte 
ordinele și nu înțelegea de ce. Creierul îi era încețoșat, în mod 
curios, iar străfulgerările de durere continuau să-l înjunghie, 
făcând imposibilă orice încercare de a judeca raţional. 

Ascultă. Nimic. 

Sunt mort? 

Încercă să vorbească. 

Da! Ai auzit? Ai auzit asta, nu-i așa? Un sunet adevărat. 

Dar nu cuvinte. Nici măcar o voce adevărată. Doar un strigăt 
inuman, înăbușit, de parcă ar veni de la un animal aflat la mare 
distanță. 

De ce nu pot să vorbesc? De ce nu pot formula cuvinte? 

Încercă să deschidă gura, dar simţi că ceva îi opunea 
rezistenţă. Ceva care îl trăgea de buze și de faţă. 

încercă să caute cu limba. Împinse ceva moale și uscat care îi 
umplea gura și părea să vrea să îi între cu forța pe gât. 

Începea să se sufoce. Din stomac i se ridică greaţa și simţi 
cum trupul i se încordează să vomite. 

NU! i 

Dădu capul pe spate și respiră cu putere pe nări. Işi auzi 
respirația zgomotoasă împiedicându-se în ceva ce îi acoperea 
gura. 

Să nu vomiti, își spuse în sinea lui. Dacă faci asta, vei muri. E 
simplu. 

Își ordonă să reziste, să îi treacă greata. Tâmplele îi pulsau de 
la efort. Simţi cum transpiraţia îi ieșea din corp. Mintea lui voia 
să îl așeze într-o barcă în mijlocul unui ocean agitat, iar el 
trebuia să se ancoreze mental într-un pământ solid. Trebuia să 
lupte cu impulsul puternic de a înghiţi materia care părea să se 
infiltreze cu lăcomie în corpul lui și să se extindă în spaţiile sale. 

Îi luă mult timp, dar reuși. Și în timp ce își recapătă treptat 
controlul, noi senzaţii i se strecurară în membre. Simţi 
strânsoarea din încheieturi și glezne care indica faptul că fusese 


VP - 189 


legat. Legăturile erau strânse și fără elasticitate. Bănuia că nu ar 
putea să le rupă chiar dacă i s-ar întoarce forțele. 

Deci, iată-mă aici, se gândi el. Cu căluș și legat și probabil 
drogat. 

De ce? Ce plănuiesc să facă cu mine? Și unde este aici? Sunt 
singur? 

Auzise o voce. Nu aici și acum, ci mai devreme. O voce mică 
și șoptită. 

Da. 

Asta spusese. 

Nu-i așa? 

Am pus o întrebare și a răspuns. A spus da. A spus că e aici. 

Fetele. 

Sunt aici acum? 

— Alo? 

În mintea lui, era o exprimare cu înţeles. În urechi însă suna 
doar a zgomot. Pentru oricine altcineva ar fi fost doar zgomot. 

Dar zgomotul putea atrage atenţia. Zgomotul putea aduce 
ajutor. 

— Alo? Alo? Te rog! Ajută-mă! 

Continuă așa câteva minute. Strigă iar și iar și iar. 

Dar i se păru că ar fi putut la fel de bine să facă asta cuo 
pernă pe faţă. 

Nimeni nu îl auzea. 

Nimeni nu venea să-l ajute. 

XXX 

Ea auzea. 

Cu ochii mari, Daisy se holbă în întuneric și ascultă strigătele. 

Bărbatul pe nume Cody era viu. Bărbatul pe nume Cody era 
treaz. 

Voia ceva. 

Cineva să-l ajute? Cineva să-l elibereze? Sau cineva suficient 
de naiv încât să îi cadă în capcană? 

Poppy și Ellie adormiseră repede, respirând lent și netulburat. 

Era mai bine că ele nu știau ce se întâmpla. 

Emoţiile i se schimbară în valuri. În mare parte se temea de 
bestia agitată. Nu voia să se dea jos din pat, să se ducă la el. 

Dar din când în când îi era milă. Se gândi la el ca la un leu cu 
un spin în labă. Dacă îl scotea și înlătura durerea, îi va fi veșnic 
îndatorat. În ciuda ferocităţii sale aparente, el o va răsplăti. 


VP - 190 


Dar asta era doar o poveste, se gândi ea. În viaţa adevărată 
nu era așa. Viaţa adevărată era crudă. 

El trebuia să tacă acum. 

Trebuia să dispară. 


53. 


Își dădu seama că, la un moment dat, trebuie că-și pierduse 
din nou cunoștința. Adormit sau fără cunoștință - era același 
lucru. Nu știa dacă din cauza epuizării, a medicamentelor sau a 
leziunilor la creier. Era ca și când fusese leșinat ore întregi, dar 
poate că trecuseră numai câteva minute. Nu avea de unde să 
știe. 

Mintea îi părea puţin mai limpede acum. Capul încă îi pulsa, 
dar se simțea mai viu, mai conștient. 

Încă era în întuneric. Încă era liniște. Poate că nu era deloc în 
casă. Poate că fusese aruncat undeva și lăsat să moară. 

Își încercă din nou legăturile. Trase de ele cât de tare putu, 
însă nu reuși decât să se rănească la încheieturi. Incercă să se 
legene înainte și înapoi. Scaunul pe care stătea scârţăi și se 
îndoi puţin, dar nu cedă. 

Mișcarea îl făcu să-și dea seama că îi fuseseră scoși pantofii 
din picioare. Putea detecta moliciunea și elasticitatea unei 
mochete sau a unui covor sub tălpi. 

încercă să ridice piciorul drept. Legăturile îl împiedicară să îl 
ridice mai mult de câţiva milimetri și când îl lăsă la loc jos, se 
cufundă în covor. Atunci nu avea cum să atragă atenţia cuiva 
care ar fi dedesubt. 

Era captiv. 

Încercă din nou să ţipe. Încercă să trimită vocea prin vată și 
banda adezivă afară în lume, dincolo de cripta în care fusese 
îngropat. 

Dar știa că era inutil. Acceptând nebunia acestei încercări, 
lăsă bărbia în piept. 

Și apoi auzi sunetele. 

Un plâns încet în întuneric. Șoapte. Foșnete. 

Strigă din nou. | se răspunse cu un strigăt speriat și șoapte 
mai aspre. Crezu că aude un nume. 


VP-191 


Poppy. 
Poppy Devlin. Ea trebuie să fie! 


li strigă numele, deşi nu suna deloc ca numele ei. Era din 
două silabe, cu accent pe prima. Poate îl auzise. Poate își va da 
seama că pe ea o strigă. 

— Oprește-te! 

Strigătul subţire fusese limpede ca cristalul. Pusese capăt 
mormăielilor și șoaptelor. Îi fusese destinat lui și era menit să-l 
facă să tacă. Auzi cu câtă disperare își dorea fata ca el să n-o 
mai tortureze. 

Nu mai strigă. Fetele nu îl voiau. Le era frică de el. Nu îl vor 
ajuta. 

Și apoi veni lumina. 

Inundă spaţiul, înțţepându-i ochii nu doar cu strălucirea sa, dar 
și cu ușurarea instantanee că vede. Clipi iute, adaptându-și 
ochii. 

Se afla în colţul unei camere, izolat de restul de o draperie pe 
o șină de metal. Privind în jos, văzu cum gleznele și antebraţele 
îi sunt legate de scaunul de lemn cu brățări autoblocante. 

Văzu și sânge. Pe pantaloni și pe mânecile puloverului. Bănui 
că este al lui. 

Se auzi cum una dintre fete plânge - Poppy, probabil. O altă 
fată încerca să o consoleze încet. 

Se auzi alt zgomot, iar fetele făcură brusc liniște. Cody își 
dădu seama că era sunetul zăvoarelor trase de la ușa 
dormitorului pe care o deschisese noaptea trecută. 

— Sunteţi bine, fetelor? spuse o voce aspră. Cody îl recunoscu 
pe Malcolm Benson. 

— Face zgomote ciudate, spuse Poppy. 

— Chiar așa? 

Pașii se apropiară. O umbră deveni mai clară pe draperie. Un 
braţ se ridică și apoi draperia fu trasă repede înapoi pe șină. 

Era Malcolm. Dar Cody era mult mai interesat de ce se afla în 
spatele lui. Văzuse doar puţin înainte ca Malcolm să intre și să 
tragă draperia la loc, dar fusese suficient. 

Trei fete care stăteau pe pat și se uitau în direcţia lui. 

Nu două - nu doar Poppy Devlin și Ellie McVitie - ci trei. 
Cealaltă era Daisy Agnew. Cu trei ani mai mare decât în 
fotografii, dar ar fi recunoscut-o oriunde. 

Erau în viață. Toate trei erau în viață. 


VP - 192 


Bănui că timpul lui aici va fi mult mai scurt decât al lor. 
Malcolm părea mai mare decât îl văzuse Cody ultima oară. 
Părea mai puternic. Sau poate doar Cody se simţea acum mult 
mai slăbit. 

Malcolm se apropie de el. Înclină capul într-o parte în timp ce- 
și evalua prizonierul. Apoi întinse o mână cărnoasă și îl apucă pe 
Cody de bărbie, întorcându-i capul dintr-o parte în alta. 

— Hmm. Putea să fie și mai rău, spuse el. 

Se aplecă în față și își odihni mâinile pe brațele lui Cody. 

— O să stăm de vorbă cum trebuie mai târziu, spuse el, 
respiraţia lui râncedă făcându-l pe Cody să vrea iar să vomite. O 
discuţie frumoasă și lungă. Până atunci, trebuie să nu-mi mai 
sperii fetele. Le-am spus totul despre tine. Le-am spus ce se va 
întâmpla dacă ni le iei. Și le-am spus că n-o să te las. Încerc să 
le protejez. 

Cody își dădu seama acum de ce Malcolm vorbea așa tare. 
Pentru fete. Ca să facă din Cody un dușman, să le facă pe fete 
să nu aibă încredere în el și să se teamă de el. Astfel nu vor fi 
tentate să îi vină în ajutor. 

Malcolm se îndreptă. 

— Acum fii băiat bun și fă liniște. O să mă întorc mai târziu. 

In ochii bărbatului se vedea o scânteiere ciudată. O privire 
care îi spunea lui Cody că acest om era capabil de orice. 


54. 


Când Webley ajunse la serviciu, Cody nu era la biroul său și 
asta o surprinse. Intrucât dormea prost, ajungea înaintea 
majorității. 

Își dădu jos haina, se așeză, se conectă la computer, își 
verifică e-mailurile, răspunse la e-mailuri. 

Cody tot nu ajunsese. 

„Probabil că s-a săturat să caute dube, se gândi ea. Eu sigur 
da”. 

Incepură să ajungă și ceilalţi. Avură loc discuţii naturale. 
Footlong Ferguson o întrebă de ce nu făcuse cafeaua încă. Ea îi 
spuse să se ducă dracului. Peste cinci minute el îi aduse o cană 
aburindă și i-o puse în faţă cu un zâmbet pieziș. 


VP - 193 


Intră Blunt. Traversă sala de ședințe și intră la ea în birou. 
Avea sub braţ un teanc de hârtii. 

Webley bănuia că deja avusese o ședință la micul dejun. 
Poate chiar fusese certată pentru că nu se înregistrau progrese 
cu cazul. 

Webley începu să scrie un raport care trebuia predat ieri. 
Detesta să scrie rapoarte. Dacă ar fi vrut să-și petreacă toată 
ziua scriind la calculator, s-ar fi făcut secretară. 

Nici urmă de Cody. 

Se opri în mijlocul propoziției. Privi împrejur. Toţi erau 
prezenţi. Mai puţin unul. 

— L-a văzut cineva pe Cody? întrebă ea, în jur. 

Câţiva clătinară din cap. Niciunul dintre ceilalți nu părea 
îngrijorat în mod deosebit. Dar pe ea o deranja. 

Se uită direct la Ferguson. 

— Colega, l-ai văzut pe Cody? 

lar un clătinat din cap. 

— Nu, de când aţi plecat ieri împreună. Ce aţi făcut voi doi 
noaptea trecută? 

Alt zâmbet pieziș. Ea îi spuse din nou să se ducă dracului. 

Luă telefonul mobil și se lăsă pe spătarul scaunului. Găsi în 
agendă numărul lui Cody și sună. 

Sună și sună și apoi intră mesageria vocală. 

Închise. Se hotărî să îl mai lase câteva minute. 

„O să aibă o scuză credibilă, se gândi ea. De ce îmi fac griji de 
fapt? N-are nicio legătură cu mine. Nu sunt mama lui. Nici 
prietena lui. 

Ea se îndreptă de spate. Începu să scrie la calculator mai 
aprig. Avea treabă de făcut. Nesimţitul de Cody. Dacă vrea să 
intre în bucluc pentru că întârzie, e problema lui”. 

Peste cinci minute luă din nou telefonul. 

Intră mesageria vocală. 

— Cody, spuse ea. Sunt eu, Megan. Unde ești? Nu că nu ne 
putem descurca fără tine, dar ne trebuie cineva de care să ne 
batem joc. Ne vedem mai târziu. 

Gata. Tonul potrivit. Glumeț, dar îi arăta că i se duce lipsa. Va 
aprecia asta. 

Mai trecu jumătate de oră. 

E într-o misiune, se gândi Webley. A venit foarte devreme, a 
găsit o pistă și a plecat să investigheze. 


VP - 194 


Fără să spună nimănui. 

Ceea ce i se pare atât de nepotrivit. Nimeni nu pare să aibă 
nici cea mai vagă idee unde este. 

Blunt ieși din biroul ei, cu privirea aspră. Părea că-și blocase 
această expresie de când fusese răpită Poppy. 

Blunt trebuie să știe unde era Cody. 

— Unde dracului este detectivul Cody? urlă ea. 

Deci, nu. Rămânea un mister unde se află. 

— Ei bine? spuse Blunt. Vrea cineva să mă lumineze? 

Când nu primi niciun răspuns, păru gata să explodeze. 

— Bun. Atunci, dacă nu apare în următoarele câteva minute 
cu criminalul în cătușe, puteţi să-i transmiteti din partea mea că 
nu mai este în gașca mea. Aţi înțeles? 

Nu așteptă un răspuns, ci se întoarse furtunos în biroul său și 
trânti ușa. 

xxx 

Munca nu aștepta. Lumea nu stătea în loc doar pentru că 
Nathan Cody se decisese să nu apară la birou azi. 

Pentru Webley asta însemna mai multe dube de verificat, 
bucuria bucuriilor. Plecă din nou pe străzi. Unul dintre șoferii cu 
care vorbi avea cam nouăzeci de ani și nu auzise niciun cuvânt 
din ce spusese ea, ceea ce fusese distractiv. Altul își pierduse un 
braț într-un accident de ciclism și nu mai condusese în ultimele 
șase luni. 

Îi tăie de pe listă și trecu la următorul. Dar mintea nu-i stătea 
la treabă. Scaunul de lângă ea din mașina de poliție n-ar fi 
trebuit să fie gol. Ar fi trebuit să fie ocupat de ghemul de 
enervare și comportament irațional care era Cody. 

Încercă să îl sune din nou pe mobil, dar auzi aceeași invitaţie 
enervantă de a lăsa un mesaj. 

— Cody, unde dracului ești? Să nu crezi că sunt îngrijorată în 
privinţa ta, pentru că nu sunt. Dar trebuie să lucrăm la un caz și 
chiar nu ajuţi. În plus, Blunt a înnebunit. Sună-mă. 

Abia acum, încercă și telefonul fix. Și la acela răspunse 
robotul. 

— Ai dracului roboţi, spuse ea, înainte să închidă. 

Deja e prea ciudat, se gândi ea. Prea ciudat până și pentru 
Cody. 

Băgă mașina în viteză și plecă la următoarea întâlnire. 


VP - 195 


55. 


Când Malcolm se întoarse în dormitor în cele din urmă, avea 
cu el o pungă mare de plastic, plină cu obiecte. 

Daisy privi suspicioasă punga. Asta avea ceva de-a face cu 
Cody. Ştia sigur. 

— Ghici cine a fost la cumpărături? spuse Malcolm. Și ghici 
cine v-a adus tuturor cadouri? 

Se așeză pe marginea patului lor, aproape făcând-o pe Poppy 
să cadă pe partea cealaltă. Apoi băgă o mână în pungă și începu 
să scoată cutii de carton. Daisy realizează ce sunt din pozele de 
pe ele. Nu era impresionată. 

Malcolm deschise una dintre cutii. Scoase conținutul. 

— Uită-te la frumuseţile astea, spuse el. Uite, Poppy. 
Probează-le. 

Poppy întinse mâna nesigură și luă de la el perechea de căști. 
Le puse cu grijă pe cap. 

— Trebuie potrivite, spuse Malcolm. Apleacă-te în faţă. 

Poppy făcu cum i se spuse în timp ce Malcolm i le fixă pe 
poziţie, acoperindu-i urechile. 

— E rândul tău, Ellie, spuse el dându-i altă pereche. Fata 
studie aparatul lui Poppy și și-l fixă pe alei. 

— Bună fată. Și, în sfârșit, unele pentru Daisy. M-am gândit că 
le-ai prefera pe cele vesele, roz. 

Lui Daisy îi veni să plângă când acceptă darul, dar nu pentru 
că era copleșită de actul aparent generos. Deși tânără, știa că 
era cumpărată. Acesta nu era un dar din iubire, ci din ură. Era o 
manipulare cinică. In ciuda faptului că trecuseră prin atâtea, 
Ellie și Poppy încă aveau mult din inocența Albei ca Zăpada: nu 
suspectau otrava ascunsă în merele lor roșii și suculente. 

— Și asta, spuse Malcolm deschizând o altă cutie, mai mică, 
se cheamă splitter. Vă permite să ascultați același lucru 
simultan. Haideţi, fetelor, să-l testăm. 

Traversă camera. Aprinse televizorul și DVD playerul. Se 
aplecă și conectă splitterul într-o mufa audio. 

— Bun, veniţi aici. 

Alinie toate scaunele mici de plastic în faţa televizorului, apoi 
le chemă pe fete să se așeze. Poppy și Ellie se duseră imediat la 
locurile lor, dar Daisy își târî picioarele. 


VP - 196 


— Haide mai repede, Daisy. O să fie distractiv. 

Daisy se așeză pe scaunul din mijloc. Malcolm luă firele celor 
trei căști și le conectă pe toate. Se duse înapoi la pat și se 
întoarse cu alt obiect din punga lui cu bunătăți. 

— Bun, deci. Cine vrea să vadă Frozen? 

Când spuse asta, ridică DVD-ul, de parcă aștepta urale din 
partea publicului. Dar primi doar trei feţe solemne, fără niciun 
zâmbet. 

Redeveni serios. 

— Ei bine, asta primiţi. Îmi puteţi mulţumi mai târziu. 

Deschise cutia și scoase DVD-ul, dar ezită înainte să-l pună în 
player. 

— Fetelor, ascultaţi-mă. Este foarte important. În timp ce veţi 
urmări acest film, eu o să fiu acolo, de vorbă cu domnul Cody. 
NU aveţi voie să vă întoarceţi în timp ce fac asta, bine? BINE? 

Incuviinţară toate. „Deci asta era, se gândi Daisy. Acesta era 
adevăratul motiv pentru cadouri. Așa cum bănuiam”. 

— O să las draperia trasă, continuă Malcolm, deci o să vă pot 
vedea. Oricine se întoarce sau își dă jos căștile va fi pedepsită. 
M-am făcut înțeles? 

Din nou încuviinţări. „Suntem prizonierele lui, se gândi Daisy. 
Facem cum spune el. Cam atât cu distracţia”. 

Malcolm zâmbi din nou, iar lui Daisy îi veni să vomite. 

Încărcă DVD-ul. Aşteptă să înceapă filmul. Se dădu la o parte, 
cu ochii pe cele trei fete, verificând ca atenţia lor să fie la ecran 
și nu în altă parte. 

Și apoi dispăru în spatele lor. 

Lui Daisy îi fu greu să nu se întoarcă imediat. Voia să-l vadă 
pe Cody, voia să îl privească bine în ochi. Voia să știe ce o să-i 
facă Malcolm. 

Dar se abținu. Stătu încremenită ca o piatră și se uită fix la 
culorile strălucitoare care apărură la televizor, cântecele vesele 
care îi sunau tare în urechi și încercă să se imagineze într-un loc 
fericit. 


VP - 197 


56. 


Cody văzu din nou umbra apropiindu-se de partea cealaltă a 
draperiei. Detestă momentul. Nu știa ce planuri își făcuse pentru 
el, dar auzise tot ce le spusese Malcolm copiilor. Nu trebuia să 
vadă sau să audă ce urma să se întâmple și asta nu putea fi de 
bine. 

Draperia fu trasă repede. Trasă pe toată șina. Cody văzu 
pentru prima oară dormitorul. Observă plăcile de lemn prinse la 
fereastră. Văzu cele trei fete, toate cu spatele la el, așa cum li 
se spusese. Desenele animate de la televizor păreau ciudat de 
nepotrivite. 

Se întrebă la ce se gândeau fetele. Sunt fericite aici? Sunt 
îngrijite sau grav abuzate? 

Cel puţin sunt în viaţă. 

Malcolm privi peste umăr. 

— Vă puteţi întoarce acum, fetelor, spuse el. 

Nimeni nu se mișcă, iar Malcolm se întoarse din nou cu fața la 
Cody, mulţumit de căștile audio care își îndeplineau misiunea de 
a izola fetele de ce urma. 

Malcolm luă o geantă de pe pat, apoi puse un scaun de copil 
în faţa lui Cody. Arăta aproape comic când își așeză trupul masiv 
pe scaunul miniatural. Aproape. 

— M-am gândit să stăm de vorbă, începu Malcolm. Asta e. 
Asta e discuţia noastră. Imediat îţi voi scoate banda adezivă de 
pe gură. Mai întâi, trebuie să îţi spun regula. Regula este să nu 
încerci să le strigi pe fete. Vorbești pe un ton normal, liniștit. S-a 
înţeles? 

Cody încuviință. 

— Bine, atunci. 

Malcolm se întinse, apucă marginea benzii adezive și o 
smulsă de pe faţa lui Cody cu o mișcare rapidă și brutală. 

Cody strigă, însă urletul lui fu absorbit de vata din gură. 

— Scuip-o afară, ordonă Malcolm. Haide. 

Cody își înclină capul și încercă să scape de vată. Avu nevoie 
de mai multe încercări s-o scoată și chiar și atunci mai rămaseră 
resturi lipite în gură. Işi mișcă limba, încercând să le desprindă și 
se zgârie, de parcă glandele salivare îi secaseră. Își simţi propria 
respiraţie ca mirosul unei haznale într-o zi fierbinte de vară. 


VP - 198 


— Gata, spuse Malcolm. E mai bine? Nu-ţi face griji. Mai am 
destule. Goli punga de plastic pe covor. Cody văzu bandă 
adezivă, vată și o foarfecă mică. Malcolm luă foarfecă și începu 
să se joace cu ea - deschizând-o și închizând-o ca gura unei 
țestoase mușcătoare. 

— Apă, cârâi Cody. Trebuie să beau ceva. 

— Ei, despre asta mai vedem, nu-i așa? spuse Malcolm. 
Domnule Cody, aici este cu dus și întors. O mână spală pe alta. 

— Nu... nu știu ce vrei de la mine. 

Malcolm zâmbi. 

— E simplu. Nu trebuie să-ţi faci griji. Nu vreau decât 
informaţii. Răspunsuri la niște întrebări. 

— Despre ce? 

— Despre tine. Despre poliţie. Despre ce te-a adus la ușa 
noastră. Ce se întâmplă, sergent Cody? Explică-mi, te rog. 

— Nu sunt multe de explicat. Ti-am spus totul deja când am 
venit ieri după-amiază. 

— Mai spune-mi o dată. 

Cody ezită. Nu era sigur de ce, dar ceva îi șopti că nu ar trebui 
să fie prea sincer. N-ar trebui să se grăbească și să îi satisfacă 
cererile lui Malcolm. 

— Eram... Urmăream o pistă. O dubă a fost văzută lângă locul 
crimelor, spuse el. Am făcut o listă de oameni care deţin dube 
care se potrivesc descrierii. Erai doar unul dintre mulţi alţii de pe 
lista aceea. 

Malcolm continuă să deschidă și să închidă foarfecă. Hârști, 
hârști, hârști. 

— Te aștepți să cred asta? spuse el în cele din urmă. 

— Da. Este adevărul. 

Malcolm clătină din cap. 

— i se pare că arăt a prost? Par idiot? 

„Nu, se gândi Cody. Arăţi tulburat. Arăţi dezechilibrat. Arăţi 
periculos. Dar nu arăţi a prost”. 

— Trebuie să fie mii și mii de dube doar în Liverpool, spuse 
Malcolm. N-aţi fi avut cum să le verificaţi pe toate. Trebuie să fi 
avut mai multe informaţii decât atât. 

Cody tot nu înţelegea care era problema cu duba. Informaţia 
lui Quigley îi condusese la Malcolm și, cu toate astea, duba lui 
nu se potrivise cu descrierea. 


VP - 199 


— Am avut noroc, spuse el, pentru că acum începea să 
creadă că așa fusese. Sau ghinion. 

— Nu, spuse Malcolm. Știai, nu-i așa? Știai de cealaltă dubă a 
mea. 

Cody încercă din răsputeri să își ascundă mirarea. 

— NU-I AȘA? strigă Malcolm. 

Cody se smuci pe scaun. Lemnul crăpă odată cu mișcarea lui. 
Se uită spre fete și văzu că ele în continuare nu erau conștiente 
de ce se întâmpla. 

Malcolm îi urmări privirea. 

— Nu-i așa? spuse el din nou, de data asta mai încet. Ai știut 
despre cealaltă dubă? 

— Da, spuse Cody. Am știut despre asta. 

Se gândi de ce avusese impulsul acesta brusc de a minţi și își 
dădu seama că nu doar pentru că era răspunsul pe care îl 
aștepta Malcolm. Ceva îi spunea că trebuia să dea impresia că 
polițiștii știu cu mult mai multe decât credea Malcolm. 

„Da, asta e, Cody. Asta trebuie să faci. Fă-l să creadă că nu a 
scăpat de probleme. Fă-l să se teamă că încă mai există 
posibilitatea să fie prins și că acum nu este în interesul lui să 
ucidă un poliţist. Orice ai face, nu-i spune adevărul. Nu-l lăsa să- 
și dea seama că nimeni nu știe că ești aici, că te-ar putea ucide 
chiar acum și nimeni nu ar intra la bănuieli. Pentru că asta e 
cruda realitate, nu-i așa? Ești singur”. 

Malcolm își duse mâna la creștet. Pipăi o vreme diformitatea 
craniului. Părea incomodat de ceea ce îi spusese Cody. 

— Cum? întrebă el. Cum ai aflat despre cealaltă dubă? 

— Nu știu. 

Faţa i se strâmbă de furie. 

— Cum adică, nu știi? Ai venit la mine acasă în căutarea unei 
dube albe. Asta înseamnă că știai de dubă. Cum? 

— Nu așa funcţionează. Trebuie să înţelegi că ai făcut ceva 
grav. Este peste tot în presă. Trebuie să fi văzut la televizor. La 
cazul acesta lucrează o echipă uriașă, iar eu sunt doar un 
trepăduș. Fac ce mi se spune. Așa că atunci când șeful îmi 
spune să mă duc la o anumită casă și să întreb despre o dubă, 
așa fac. 

— Ești sergent. 

— Un sergent nu înseamnă nimic. Deasupra mea sunt 
inspectori,  inspectori-șefi, superintendenți,  superintendenți- 


VP - 200 


șefi... Apoi sunt oamenii de la informații, cei care știu cu 
adevărat ce se întâmplă. 

Malcolm se gândi puţin. 

— Tot nu are sens. Dacă ai fost trimis într-o misiune să 
găsești cealaltă dubă, de ce nu ai venit pur și simplu să mă 
întrebi despre ea? 

— Nu era nici urmă de ea pe proprietatea ta. Nu eram siguri 
că încă o mai aveai, dar dacă da, nu am vrut să te speriem și să 
te facem să scapi de ea cumva, în caz că avea în ea dovezi 
esenţiale care făceau legătura dintre tine și crime. 

Cody trebuia să gândească repede. Nu era sigur cât de multe 
întrebări va mai suporta minciuna lui până să se prăbușească de 
tot. Malcolm se uită în jur, mișcând foarfecă în timp ce încerca 
să accepte această informaţie nouă. Cody se gândi că minciuna 
lui se clătina, dar nu putea fi sigur. Era mult mai îngrijorat de 
semnele de agitaţie care se acumulau în răpitorul său. Dacă ar fi 
prins acum, ar avea probleme serioase. 

— Și cine mai știe? Cine altcineva mai știe despre a doua 
dubă? 

— Probabil că mulţi oameni. E în calculatoarele noastre. 

— Dar nu se știe pentru ce am folosit-o? 

— Nu. Nu crezi că te-am fi arestat dacă am fi știut? 

— Prietena ta. Femeia care era cu tine. Ea știe ce știi și tu? 

Cody se decise că trebuie să abată atenţia de la Webley. Nu 
era sigur de ce putea psihopatul acesta. 

— Da, dar ea este una dintre mulţi. După cum am spus, 
suntem cu toţii parte dintr-o echipă mare. 

Malcolm mai stătu puţin să se gândească. Era limpede că 
detesta ideea că ofițerii de poliţie ar putea în continuare să îi 
apară la ușă. Cody își dădu seama că ăsta ar putea fi singurul 
lucru care să îl ţină în viaţă. 

— Vor veni? întrebă Malcolm. Vor veni să te caute? 

— Când își vor da seama că lipsesc, da. Vor veni. 

Malcolm încuviință. Genele îi fluturară, iar ochii lui își pierdură 
brusc concentrarea. Lui Cody i se păru că bărbatul intră într-o 
stare de transă. 

Malcolm scoase un urlet. O explozie de frustrare acumulată îl 
împinse de pe scaun spre Cody și îi înfipse o lamă de foarfecă 
adânc în coapsă. 


VP - 201 


Cody ţipă, atât din cauza șocului, cât și din cauza durerii. Se 
uită cu ochi sălbatici la foarfecă acum înfiptă în piciorul său. 

Malcolm se aplecă și își apropie fața la câţiva centimetri de a 
lui Cody. 

— Cred că minți. Cred că nimeni nu știe că ești aici și nu vine 
nimeni după tine. Cred că inventezi totul ca să-ţi salvezi gâtul 
amărât. 

— Nu, spuse Cody cu dinţii încleștați de durere. Este adevărul. 
Vor sosi aici. În cele din urmă vor veni să mă caute. Trebuie să 
accepţi asta și trebuie să faci ceea ce este corect. 

Malcolm îl împroșcă pe Cody cu salivă în timp ce vorbea. 

— Nu trebuie să fac nimic din ce zici tu. Știu ce este corect. 
Ceea ce este corect este să am grijă de aceste fete. Le dăm tot 
ce au nevoie. Totul! Am fi în stare să murim pentru ele și când 
va fi necesar, vom ucide pentru ele. 

Cody văzu în ochii lui Malcolm că nu avea rost să se certe mai 
departe. Bărbatul își pierduse raţiunea. Cel mai mic impuls l-ar fi 
putut face pe Malcolm să ia din nou foarfecă și să i-o înfigă lui 
Cody în burtă. 

Așa că nu spuse nimic. Așteptă doar ca focul să se stingă. 

Când se întâmplă asta, fu ca și când Malcolm deveni brusc 
conștient unde se afla și ce făcuse. La început se uită la Cody cu 
o mirare aparentă, iar apoi la foarfecă înfiptă în piciorul lui. 

— Va trebui să vedem ce se întâmplă, nu? spuse el. Va trebui 
să vedem dacă apar prietenii tăi, polițiștii, aşa cum spui tu că o 
vor face. Dacă nu, voi ști că minţi. Și apoi nu va mai conta. 

Apoi întinse mâna spre foarfecă și Cody strânse tare din dinţi 
când i-o smulse. Sângele ţâșni și un cerc închis la culoare începu 
să se mărească pe cracul pantalonilor. 

Malcolm luă vata și începu să rupă bucăţi din ea. 

— Gura mare, spuse el. 

Cody făcu cum i se spusese. Era prea speriat să facă altfel. 
Privirea lui se îndreptă spre cele trei fete în timp ce gura i se 
umplea de vată, de parcă ar fi fost o jucărie de pluș. Fetele nu 
băgau de seamă tortura lui. 

Era recunoscător pentru această mică îndurare. 


VP - 202 


57. 


„O să fie acolo, se gândi Webley. 

Când o să mă întorc în acea sală de ședințe, Cody o să fie 
acolo la biroul său, lucrând ca și când nu s-a întâmplat nimic. Și 
când o să-l întreb despre asta, va spune: «Scuze, nu știam că-ţi 
pasă», sau ceva la fel de stupid. Și îl voi urî pentru asta, dar o să 
mă bucur că este înapoi alături de noi, teafăr și nevătămat și o 
să strig la el pentru că m-a făcut să-mi fac griji inutil. Pentru că 
la asta e bun Cody, ticălosul: să mă facă să îmi pese de el, chiar 
și când nu ar trebui”. 

Dar apoi intră în sală și el nu era acolo. Scaunul lui era gol și 
niciunul dintre documentele de pe biroul său nu fusese deranjat. 
Și cel mai rău era că nimeni altcineva nu părea să fi observat. 

Se opri la biroul lui Ferguson în drum spre al ei. 

— Tot niciun semn de la Cody? 

Ferguson se uită la biroul lui Cody de parcă de-abia aflase că 
lipsește. 

— Nu. Crezi că poate s-a întors sub acoperire? O misiune 
secretă de care noi nu avem voie să știm? 

Webley nu gustă umorul. 

— Neil, vorbesc serios. Nu-i stă în fire lui Cody. Nu dispare 
așa. 

Ferguson păru să îi detecteze neliniștea. 

— Relaxează-te. Probabil e bolnav sau ceva. Sigur a sunat și 
cineva a uitat să transmită mesajul. 

Webley încuviință, dar nu era convinsă. Nu era convinsă 
deloc. 

Se așeză la biroul ei. Incercă să îl sune din nou pe Cody. 
Mesageria vocală. 

Rahat. 

Nu putea să fie atât de bolnav încât să nu răspundă la 
afurisitul de telefon. Nu putea să fie atât de bolnav încât să nu Îi 
fi ascultat mesajele anterioare și să fi răspuns, chiar dacă numai 
printr-un mesaj scurt. 

Doar că nu era bolnav, nu-i așa? 

Avea probleme. Probleme de sănătate mintală. Cu câteva luni 
în urmă trecuse printr-o perioadă foarte întunecată. Halucinaţii, 
coșmaruri, izbucniri violente, insomnie. Da, recent păruse mult 


VP - 203 


mai bine, dar poate că avusese o recidivă. Dacă de data asta își 
pierduse cu totul controlul? Dacă își făcuse rău și era foarte 
grav? 

Webley se ridică din nou de la locul ei, se duse și bătu la ușa 
lui Blunt. Inspectorul-șef o chemă înăuntru. 

— Nu-mi zice, spuse Blunt. N-aţi avut noroc cu dubele. Văd pe 
faţa ta. Când Dumnezeului o să-mi aducă cineva și vești bune? 

— De fapt, doamnă, este despre Cody. 

Expresia lui Blunt se schimbă. O cu totul altă nuanță 
întunecată. 

— Ce e cu Cody? Ai vreun semn de la el? 

— Nu. Și asta e problema. Nimeni n-a primit. Pare să fi 
dispărut. 

Blunt clătină din cap. 

— N-a dispărut. Face el ceva. Dacă e vreo persoană pe care 
poţi conta să își facă treaba independent pe aici, chiar atunci 
când interzic asta în mod expres, Cody este acela. Mi-a arătat 
asta de multe ori în trecut. Stai să vezi. O să vină aici relaxat, eu 
o să-l cert și apoi o să-mi spună că a rezolvat cazul, iar eu o să 
trebuiască să-l iert. 

Webley auzea cuvintele, dar nu era convinsă. Blunt încercă s- 
o asigure că nu se întâmplase nimic rău cu polițistul ei preferat. 

— Doamnă, l-am sunat toată ziua. l-am lăsat mai multe 
mesaje. Ceva e în neregulă. Pentru el, ca și pentru 
dumneavoastră, găsirea răpitorului acelor fete înseamnă la fel 
de mult. N-ar pleca aiurea într-un punct atât de important al 
investigației. Știţi că nu ar face asta. 

Blunt deveni tăcută. 

— Bine, Megan. Ce sugerezi? 

— AȘ vrea să-mi permiteţi să mă duc până la apartamentul 
lui. Locuiește deasupra unui cabinet stomatologic. Doctorul este 
și proprietarul. Poate îmi poate spune ceva. 

Blunt oftă. 

— Chiar am nevoie de tine aici, Megan. Avem copii de găsit. 

— Știu. Știu. Mă voi mișca cât de repede pot și voi recupera 
timpul. Dacă las pe mai târziu, stomatologul va fi plecat acasă. 

Blunt bătu cu pixul în birou. 

— Bine. Mergi. Îndreptă pixul spre Webley. Dar dacă îl găsești 
pe Cody, poţi să-i spui din partea mea că zilele lui sunt 
numărate. 


VP - 204 


58. 


Strada Rodney. Lui Webley îi plăcea aici. Își dori să își poată 
permite să locuiască într-un apartament dintr-una din aceste 
clădiri în stil georgian. Cody își putuse permite doar pentru că 
dentistul era un amic și îi făcuse o ofertă bună. 

Ticălos norocos. 

Înainte să se apropie de ușă, verifică mașinile de pe stradă. A 
lui Cody nu era acolo. 

Intră în clădire unde fu întâmpinată de o recepţionistă 
efervescentă. Webley scoase legitimaţia și ceru să vorbească cu 
cineva din conducere. 

Simon Teller era cea mai bună reclamă posibilă pentru 
afacerea sa: un zâmbet perfect pe două picioare. O creatură 
superbă care emana șarm. Când dădu mâna cu Webley, ea își 
imagină câtor femei li se înmuiaseră picioarele în timpul acelui 
simplu contact. 

„Nu eu, totuși, se gândi ea. Nu e genul meu”. 

O conduse în cabinetul său și se așezară faţă în faţă pe fotolii 
de piele. Părea foarte relaxat, cu mânecile suflecate și gulerul 
răsfrânt. La una dintre încheieturile sale bronzate se vedea un 
ceas care părea foarte scump. 

Webley bănui că e putred de bogat. Nu văzu nicio urmă de 
verighetă. 

„Nu că asta ar conta, se gândi ea. Tot nu e genul meu”. 

— Afaceri sau afaceri? întrebă el. 

— Poftim? 

— Ei bine, bănuiesc că nu aţi venit aici de plăcere, deci este 
afacerea mea, adică vreţi să vă fac ceva la dinţi sau este treabă 
polițienească? 

— Ce e în neregulă cu dinţii mei? întrebă ea, acum puţin 
panicată. 

— N-am spus că e ceva în neregulă. Se aplecă în faţă în 
fotoliu. Zâmbiţi-mi și vedem. 

— Ce? 

— Hai. Nu vă taxez pentru asta. 

Impulsul ei era să spună nu, dar Teller avea un fel de a o face 
să creadă că ar fi fost de-a dreptul nepoliticos să îl refuze. 

Îi zâmbi scurt. 


VP - 205 


— lată, spuse Teller. N-a durut, nu? Și frumos zâmbet. 
Incisivul din stânga sus este puţin strâmb, dar, altfel, imaculat. 

„Strâmb? se gândi ea. Ce dracului vrea să zică, strâmb?” 

Își trecu limba peste dinţii de sus. Nu sunt strâmbi. 

— Vă mulţumesc pentru apreciere, domnule Teller, dar dacă 
nu vă deranjează... 

— Simon, zâmbi el. Spune-mi Simon. 

— Bun. Simon. Motivul pentru care am venit azi este Cody. 

— Cody? Lucrezi cu el? 

— Da. Suntem împreună în Echipa de Investigaţii Criminale. 

— Serios? Nu cred că te-a menţionat vreodată. 

„Cody nu m-a menţionat niciodată”, se gândi ea. „Minunat. 
De ce nu m-a menţionat niciodată?” 

— Ideea este că... ne întrebam dacă l-ai văzut recent. 

— A, nu, de zile întregi. Să fiu sincer, rareori ne intersectăm. 
El pleacă înainte să ajung eu și se întoarce după ce termin. De 
ce întrebi? 

— N-a venit la serviciu azi și nu dăm de el. 

Teller ridică o sprânceană. 

— Nu-i genul lui. 

— Nu. Așa am crezut și eu... noi. De fapt, începem să devenim 
mai mult decât îngrijorați în privinţa lui. Așa că ne întrebam... 

— Dacă poţi să arunci o privire în apartamentul lui? 

— E în regulă? 

Teller își afișă iar dinţii albi ca perlele. 

— Nu văd de ce nu. Ai un chip care inspiră încredere. Haide. 

O conduse înapoi spre recepție. 

— Helen, poţi să găsești cheia de la apartamentul lui Cody de 
sus, te rog? 

Cheia ajunse la Teller, care la rândul său i-o dădu lui Webley. 

— La dispoziţia ta, spuse el. 

— Poţi să vii și tu, dacă vrei. E proprietatea ta. 

El clătină din cap. 

— Am pacienţi de văzut. Știi unde e, nu? 

— Da. Da, știu. 

Îi făcu cu ochiul. 

— Așa mă gândeam și eu. 

Când Teller se întoarse în cabinetul său, Webley se întrebă 
oare ce credea despre ea și Cody. Deschise gura să spună ceva, 
dar se răzgândi. 


VP - 206 


Să creadă ce-o vrea. 

Începu să urce scara lată. Era ciudat să vină aici în timpul 
zilei, când locul era animat. În cele câteva dăţi când îl vizitase 
aici pe Cody, fuseseră doar ei doi în clădire. 

Auzi vorbe, zgomotul unei freze, clinchet de instrumente 
metalice pe tăvi. Aerul mirosea greu a steril și curat. 

La primul etaj se opri la ușa apartamentului lui Cody. La 
stânga era un pasaj întunecat care ducea spre bucătăria clinicii 
dentare. Simţi miros de cafea și auzi zgomot de căni și un ibric 
în care fierbea apă. ă 

Încercă să bată la ușă, dar nu răspunse nimeni. Încercă ușa. 
Era încuiată și nu se vedea niciun semn de intrare forțată. Băgă 
cheia și descuie ușa. 

Când o deschise, văzu că de partea cealaltă era o alarmă. Nu- 
și aminti s-o fi văzut aici înainte. Nu se declanșă nicio sirenă și 
niciun alt zgomot, deci, dintr-un oarecare motiv, Cody trebuie că 
o lăsase dezarmată. 

Singurul lucru din faţa ei era o altă scară. Urcă încet, precaut, 
întrebându-se ce va găsi aici. Spera să nu fie lucrul de care se 
temea cel mai tare. 

În capătul scării era un hol mare, cu uși. Odată, Cody îi făcuse 
un scurt tur, așa că avea o vagă amintire a dispunerii. 

Pentru început se uită rapid, doar să se asigure că nu era 
nimeni în apartament, nici viu, nici mort. Intră în sufragerie, în 
dormitoare, în baie. De fiecare dată își ținu respiraţia când 
deschise ușa. 

Dar toate camerele erau goale. 

Rămăsese doar bucătăria. 

Deschise ușa. Nici aici nu era nimeni. 

Doar că... 

Aici erau semne. Semnele ultimei vizite. 

Pe bufet, o cană de ceai, cu lingura și pliculețul încă în ea. 
Obiectele lui Cody: șerveţele, pixuri, caiete, bani, portofel și alte 
obiecte amestecate. Chiar și telefonul mobil. Lipseau cheile de 
la casă și cele de la mașină. 

Și apoi, atârnând pe spătarul unui scaun nou, sacoul și 
cravata lui Cody. 

Deci... Cody vine acasă, își golește buzunarele, începe să-și 
dea jos hainele de muncă, face un ceai și apoi... 

Ce? 


VP - 207 


Pleacă? De ce? 

Ce a fost atât de urgent, încât nici măcar nu și-a băut ceaiul? 

Și de ce și-a luat doar cheile? 

E limpede că nu se aștepta să fie plecat prea mult timp. Nu și- 
a luat nici portofelul, nici telefonul mobil. 

Telefonul. Trebuie să fi primit un apel. Asta e. O urgenţă de 
vreun fel - poate în familie, sau cu privire la fosta logodnică. 

Dar dacă ar fi fost așa, nu și-ar fi luat telefonul? 

Desigur: era prea agitat, prea supărat. Nu gândea limpede. 
Webley luă telefonul și verifică istoricul apelurilor primite. Trecu 
peste toate apelurile de la ea. 

Nu găsi nimic. Niciun apel de când plecase de la serviciu până 
azi, când îl sunase Webley. 

Se întoarse pe hol. Luă telefonul fix și verifică istoricul 
apelurilor. Chiar și mai puţine apeluri fuseseră primite aici. 

„E o nebunie, se gândi ea. Nu are sens”. 

Se întoarse prin toate camerele și verifică mai atent de data 
aceasta. Nu era dezordine, nicio urmă de crimă sau luptă. Părea 
că, pur și simplu, Cody plecase să rezolve ceva ce nu ar fi 
trebuit să dureze prea mult... 

„„„Și nu se mai întorsese. 


59. 


— Ei bine? spuse Blunt. 

Webley îi spuse tot ce știa, ceea ce nu era mult, dar nici ușor 
de explicat. 

Blunt nu poate ignora asta, se gândi ea. Acum va trebui să 
facă ceva. 

— În regulă, Megan, spuse Blunt. Mulţumesc. Asta e tot. Lui 
Webley nu-i veni să creadă. Stătea încremenită în fața biroului 
lui Blunt. 

— Doamnă? Nu sunt sigură că aţi înțeles ce v-am spus. Eu... 

— Am auzit fiecare cuvânt, Megan. Cody a dispărut în 
misiune. Ce sugerezi că mi-a scăpat în raportul tău? 

— Că... că trebuie să facem ceva. N-a plecat pur și simplu în 
vacanţă. A dispărut. 

— Și ce sugerezi să facem în privinţa asta? 


VP - 208 


— Păi, să contactăm oameni care îl cunosc - familia lui și pe 
fosta logodnică. Facem o cerere de informaţii pentru decese 
recente în rândul bărbaţilor neidentificați. Sunăm la spitale. 
Verificăm înregistrări ANPR cu numărul mașinii lui Cody. Noi... 

— Megan, Megan. Cine suntem noi? 

— Ce? 

— Noi. Unitatea asta. Cine suntem noi? 

— Suntem MIT. 

— Care înseamnă ce anume? 

— Echipa de Investigaţii Criminale. 

— Exact. Pe cât de regretabilă e dispariţia lui Cody, nu este 
încă un incident major. Atunci când va fi, vom investiga asta. 
Până atunci, predăm cazul la Persoane Dispărute, a căror 
misiune este să trateze astfel de probleme. 

— Dar, doamnă... 

— Detectiv Webley! Nu mă asculţi. Avem doi copii răpiți de 
care trebuie să ne ocupăm - trei dacă o numărăm și pe Daisy 
Agnew - plus o dublă omucidere. Suntem suficient de presaţi. 
Nu avem nici timpul și nici resursele să căutăm un membru al 
echipei care lipsește de mai puţin de o zi. Vino cu acei copii 
dispăruţi, bagă-l după gratii pe bărbatul care a ucis doi părinţi și 
îți voi reanaliza îndatoririle tale. Până atunci, vezi care îţi sunt 
priorităţile. 

— Și dacă cele două sunt conectate? 

— La ce te referi? 

— Copiii și Cody. Dacă Cody a fost răpit de același bărbat care 
le-a răpit pe fete? 

Blunt o fixă cu privirea câteva secunde. 

— Megan, facem un târg. Adu-mi o dovadă, oricât de slabă, 
care conectează răpirile cu dispariţia lui Cody și voi reclasifica 
acest caz. De fapt, la dracu' cu dovezile. Dă-mi orice 
raţionament logic care sugerează faptul că sunt conectate. 
Absolut orice. 

Webley nu spuse nimic. Intuiţia nu se pune drept raţionament 
logic, iar ea nu era nici măcar sigură că mai avea așa ceva. 

— Așa credeam și eu, spuse Blunt. Acum întoarce-te la ce ar 
trebui să faci. 

Webley rămase tăcută. Vru s-o facă pe Blunt nenorocită fără 
inimă, dar asta nu ar fi ajutat la nimic. 

În schimb, făcu stânga-mprejur și plecă. 


VP - 209 


x k x 


După ce Webley ieși din birou, detectivul inspector-șef Stella 
Blunt respiră adânc de câteva ori. 

„Biata fată, se gândi ea. Am fost dură cu ea, dar uneori aceste 
lucruri sunt necesare. Sper să-și dea seama de asta când o să se 
mai calmeze. E o polițistă bună. Are încă multe de învăţat, dar e 
o polițistă bună”. 

Și Cody la fel. Unul dintre cei mai buni detectivi pe care îi 
avusese vreodată în echipă. 

Viaţa merge mai departe, totuși. Nu poate să aibă favoriţi. E 
treabă de făcut, sunt cazuri de rezolvat. E responsabilitatea ei 
să se asigure că echipa funcţionează bine și eficient, chiar și 
atunci când oamenii au rătăciri. Nu ar fi corect să facă altfel. Nu 
ar fi corect față de fetele care sunt date dispărute și nu ar fi 
corect faţă de familiile lor. Ele trebuie puse pe primul loc. 

Așa, se gândi ea, unde eram? Ce am mai departe pe listă? 

iși aminti. Deschise sertarul cu dosarul pe care îl căuta. Îl 
deschise și începu să-l frunzărească, verificând etichetele scrise 
de mână de pe fiecare mapă. 

Dar nu le vedea. Mintea ei era prea preocupată cu un nume, o 
față, o voce. Închise sertarul trântindu-l. 

„La naiba cu tine, Nathan Cody, se gândi ea. De ce dracului 
îmi tot faci asta?” 


60. 


Orele treceau. 

Cody le ascultă pe fete cum își șopteau una alteia. Din când în 
când își auzi numele menţionat. Erau speriate, dar simplul fapt 
că știa că sunt încă în viaţă îl împiedica să-și piardă toată 
speranța. 

Dar, de fiecare dată când erau trase zăvoarele și unul dintre 
Bensoni intra în dormitor, i se strângea inima. Se aștepta la ce 
era mai rău. Se aștepta la sfârșit. 

Până acum, mereu veniseră pentru fete. Le aduceau 
mâncare, vorbeau cu ele. Le citeau. Se jucau cu ele. Încercau să 
le facă să râdă, dar fără izbândă. 


VP - 210 


Ca și când Bensonii ar fi uitat de omul ascuns după draperie. 
Ochii care nu se văd se uită. 

Dar el știa că nu va dura mult. 

Și nu dură. 

Işi dădu seama că îi venise rândul când îl auzi pe Malcolm 
Benson intrând în cameră și instruindu-le pe fete să-și pună 
căștile pe urechi. 

Cody se întrebă dacă va mai fi în viață când va rula distribuţia 
de la Frozen. 

Când se trase draperia, văzu că Malcolm arăta ca un om nou - 
de parcă ar fi luat o pastilă de normalitate. Arăta aproape ca un 
om cu care te poţi înțelege, cineva cu care poți face schimb de 
idei. 

Cody își dădu seama că va trebui să profite la maximum de 
această scurtă ocazie înainte să se instaleze la loc nebunia. 

Ca și înainte, Malcolm aduse vată proaspătă, bandă adezivă și 
foarfecă. Puse obiectele pe un raft la dreapta lui. Apoi, cu un 
zâmbet, întinse mâna și smulse banda de pe faţa lui Cody. 

Cu lacrimi în ochi, Cody scuipă vata. Simţi din nou gustul rău 
din gură. 

— Cum ne simţim acum, detectiv Cody? Gata pentru altă mică 
discuţie? Una fără minciuni de data asta? 

— Apă, spuse Cody cu vocea aspră. Ceva de băut. 

De data aceasta Malcolm nu îi refuză cererea. Merse la o 
chiuvetă mică, umplu un pahar de plastic cu apă și îl aduse 
înapoi, îl puse la buzele lui Cody și îi permise câteva sorbituri 
mici. 

— Mai bine? spuse Malcolm. Putem să începem acum? 

— Toaleta, spuse Cody. Am nevoie la toaletă. 

Acesta era planul lui. Singura cale de acţiune pe care reușise 
s-o planifice în timpul orelor lungi petrecute în spatele draperiei. 
Recunoștea că nu era cine știe ce plan, dar era tot ce avea. 

Malcolm se încruntă. Era limpede că deja își pierdea dispoziţia 
relativ veselă. 

Haide, se gândi Cody. Desfă legăturile. Sigur nici măcar tu nu 
m-ai lăsa să stau aici în propria urină. 

Dar apoi Cody descoperi că Malcolm era deja cu un pas 
înaintea lui. Când îi desfăcu cureaua și îi trase pantalonii și 
lenjeria la jumătatea coapselor, lui Cody îi veni să plângă de 
umilinţă și de dezamăgirea de a-și vedea planul făcut praf. 


VP - 211 


Când Cody se ușură prin gaura din scaunul său, Malcolm trase 
parțial draperia la loc. Lui Cody i se părea paradoxal că Malcolm 
simțea nevoia să le scutească pe fete de a vedea un bărbat cu 
pantalonii în vine, când se părea că nu avusese nicio problemă 
când o supusese pe una dintre ele la oroarea de a-și vedea 
părinţii măcelăriți. 

Când termină și Malcolm îi trase la loc hainele, Cody se simți 
înfrânt cu mult înainte ca interogatoriul să înceapă. 

— Deci, unde sunt? spuse Malcolm, întinzând braţele. 

— Unde sunt ce? 

— Prietenii tăi polițiști. Cei care știu că ești aici. 

— Nu funcţionează atât de repede, spuse Cody, deși nu era 
destul de sigur de câte ore se afla aici. Probabil cred că sunt 
plecat și urmăresc alte piste. 

Știa că nu era așa. Până acum îi vor fi observat absenţa și vor 
fi încercat să dea de el. Speră ca măcar unul dintre ei să fie 
suficient de îngrijorat încât să înceapă să-l caute. 

Asta era vestea bună. Vestea proastă era că probabil n-aveau 
nicio șansă să-l găsească. 

— Ei bine, vom vedea, spuse Malcolm. Mai e timp. 

Cody ar fi vrut să știe ce înseamnă asta. Malcolm avea un 
termen-limită în minte? 

Malcolm puse din nou scaunul mic și albastru în faţa lui Cody. 
Se așeză pe el. 

— De ce te-ai întors la casa noastră? întrebă el. 

— Ca să îmi iau legitimaţia. Am lăsat-o aici. 

Malcolm clătină din cap. 

— Vezi, deja minţi. Te afunzi și mai rău. 

— Este adevărul. 

— Nu. Nu este. Când erai leșinat, te-am percheziționat. 
Legitimaţia ta s-a aflat tot timpul în buzunarul tău. Este o 
minciună acum și a fost o minciună și atunci. De ce? De ceai 
inventat totul? 

Cody își trecu limba peste buzele uscate, crăpate. Cele câteva 
sorbituri de apă nu fuseseră suficiente pentru a înlocui 
hidratarea pierdută. Din nou, ceva îi spuse că Malcolm nu 
trebuia să afle că își găsise legitimaţia aici. Să creadă mai 
departe că poliţia folosea metode clandestine de investigație. 
Să-l lase să presupună că informaţiile lor sunt mai substanţiale 
decât erau. 


VP - 212 


— Am avut o senzaţie în ce te privește, spuse el. 

— O senzaţie? Ce fel de senzaţie? 

— Intuiţie, bazată pe experienţă. Când petreci suficient de 
multă vreme în domeniul acesta, dezvolţi un radar pentru astfel 
de lucruri. Era ceva la tine care nu părea în regulă. 

— Nu, spuse Malcolm. Nu e suficient. Nu te-ai furișa înapoi aici 
pe baza unei senzații. Nu ai fi așteptat până când am plecat eu 
ca să îmi hărţuiești soția când era singură acasă. 

— N-am harțuit-o. 

— Harriet nu este o femeie sănătoasă. Are probleme în 
relaționarea cu oamenii. Ai supărat-o. Ai înspăimântat-o. 

— Nu părea așa de înspăimântată când s-a furișat în spatele 
meu și mi-a crăpat capul. 

— Ai noroc că nu am terminat eu treaba când m-am întors 
acasă. O iubesc din toată inima pe femeia aceea. Oricine îi face 
rău lui Harriet are de-a face cu mine. 

Cody văzu cum pieptul lui Malcolm urca și cobora. Era 
limpede că acesta era un subiect sensibil pentru el. 

— Voiam să-ţi pun câteva întrebări, atâta tot. N-am 
intenţionat să o supăr în vreun fel pe soţia ta. 

— Nu ai pus nicio întrebare. Nu întrebări adevărate. Ai intrat 
în casă sub pretexte false ca să scotocești. Deja știai ce căutai. 

— Nu. Nu, nu știam. 

— Atunci de ce ai urcat la etaj? 

Cody trebui să reziste impulsului de a privi spre fete. Malcolm 
nu trebuia să găsească o scuză pentru a-și vărsa furia pe ele. 

— Am avut nevoie la toaletă. 

— Nu te cred. Am întrebat-o pe Harriet despre asta. 

„O, rahat, se gândi Cody. l-a spus. l-a spus despre zgomotul 
făcut de fete”. 

— Ce a spus? 

— A spus că acum erai în regulă și în clipa următoare erai pe 
cale să faci pe tine. Asta nu mi se pare normal. Ai venit aici 
știind că va trebui să găsești o cale să urci la etaj. Asta ai vrut 
de la bun început, nu-i așa? 

Cody vru să ofteze de ușurare. Harriet nu îi spusese soțului ei. 

Pusese pe primul loc siguranţa fetelor. 

Cel puţin asta era ceva. Unul dintre ei mai avea ceva uman în 
el. 


VP - 213 


— Ai dreptate, spuse Cody. Am minţit. Nu aveam nevoie la 
toaletă. 

Furia lui Malcolm se potoli puţin și fu înlocuită de o mirare 
sinceră față de mărturisirea lui Cody. 

— Atunci de ce ai venit aici sus? 

— Așa mi s-a spus. 

Acum surpriza se transformă în îngrijorare. 

— Cum adică? Cine ţi-a spus să faci asta? 

— Așa cum am spus mai devreme. La nivelul meu în poliţie, 
facem ce ni se spune și nu punem întrebări. Mi s-a sugerat să 
vin să-ți verific din nou casa. 

— De ce? 

— Nu știu. Informaţii noi, bănuiesc. 

Cody știa că își asuma un risc uriaș acum. Oricine ar fi știut 
cât de puţin despre cum funcționează poliția și-ar fi dat seama 
că spunea numai prostii. Spera doar să își poată spune povestea 
cu suficient de multă autoritate încât să pară convingător. 

Malcolm se ridică. Făcu doi pași într-un sens și doi în celălalt, 
în tot acest timp masându-și capul. La dreapta lui Cody fetele 
rămâneau lipite de scaunele lor în fața televizorului. 

Cody ar fi vrut atât de mult să poarte o conversaţie cu acei 
copii. 

— Nu, spuse Malcolm. Nu se poate. De ce ţi-ar cere să minţi și 
să te furișezi așa? De ce nu ai venit aici cu colegii din poliţie și 
să percheziționaţi toată casa? 

— Crezi sau nu, nu putem să intrăm pur și simplu în casa 
cuiva și să căutăm prin ea oricând vrem. Ne trebuie un mandat 
de percheziție. 

— Și de ce nu aţi obținut unul? 

— Ne trebuie un motiv bun să cerem unul. Se poate ca 
informaţiile noastre să nu fie suficient de complete, sau poate 
că nu puteam dezvălui acele informaţii din alte motive. 

— Ce fel de alte motive? 

— Tot felul. Un exemplu ar fi că dacă am face asta, am pune 
vieţi în pericol. 

„Gata, se gândi Cody. Joac-o pe-asta. Să vedem dacă ţeasta 
aia defectă a ta poate să unească punctele pe care le-am 
desenat pentru tine”. 

Malcolm se uită prin cameră. 


VP - 214 


— Ar fi pus viaţa cui în pericol? Acești copii n-ar fi putut face 
ceva să te aducă înapoi în casă. Nu este posibil. 

— Nu. Ai dreptate. Dădeam doar un exemplu. 

De data asta vorbi intenţionat cu mai puţină convingere. Dacă 
fetele n-ar fi putut contacta poliţia, atunci cine ar fi putut? Ei, 
Malcolm? Cine este singura persoană care mai știe despre asta? 
Și despre care știi cu siguranţă că ai încredere în ea? 

Malcolm părea confuz, frustrat. Nu știa care este adevărul, 
sau în cine să aibă încredere. 

Exact cum sperase Cody. 

— Prostii, spuse Malcolm. Vorbești prostii. Inventezi. 

— Ba nu, Malcolm. Eu... 

Cody se opri în timp ce Malcolm se năpusti asupra lui și îl 
apucă de ambele încheieturi. 

— Eu zic că sunt prostii. Poliţia nu știa nimic. Tu nu știai nimic. 
Ai avut noroc, atâta tot. 

— Așa crezi? Crezi că a te găsi pe tine și pe copii așa chiar se 
putea datora numai norocului? _ 

— Pot să obţin adevărul de la tine, spuse Malcolm. Impinse cu 
articulațiile mâinii drepte în rana de la foarfecă de pe coapsa lui 
Cody. Cody urlă când rana se redeschide. 

— Ți-am văzut picioarele, spuse Malcolm. Am văzut că îţi 
lipsesc degete. Vrei să le pierzi și pe restul? Ți le tai și ţi le dau 
să le mănânci. Ce zici de asta, sergent Cody? Pot să-ți fac lucruri 
la care nici nu te gândești. 

Cody se abţinu din nou, așteptând ca Malcolm să se calmeze. 

— Trebuie să începi să gândești, Malcolm. Trebuie să îţi dai 
seama cât de gravă este situaţia asta. Sunt ofițer de poliţie și fix 
în spatele meu sunt o grămadă de alți ofițeri de poliţie. Orice... 

— Da, sigur. 

— Orice mi-ai face acum doar va înrăutăți lucrurile pentru 
tine. Acceptă că s-a terminat, Malcolm. Dă-mi drumul, înainte să 
se ajungă prea departe. 

Malcolm se îndreptă. Se uită la Cody de parcă acum îl vedea 
cum trebuie pentru prima oară. De parcă în sfârșit își dăduse 
seama de consecinţele faptelor sale. 

„Asta e, se gândi Cody. Dacă nu-l influențez acum, nu cred că 
o voi face vreodată. 

Haide, Malcolm. Fă ce trebuie”. 

Malcolm spuse: 


VP - 215 


— Pur și simplu nu înţelegi, nu-i așa? Deja știu cât de grave 
sunt lucrurile. Le iau foarte în serios. De aceea n-am de gând să 
te las pe tine sau pe oricine altcineva să-mi destrame familia. 

Nu era ceea ce voia să audă Cody. Furia puse stăpânire pe el 
și reacționă înainte să se poată opri. 

— Familie? Numești asta familie? Malcolm, asta nu e o familie. 
Este o închisoare. Fetele astea nu sunt aici pentru că vor să fie. 
Sunt aici pentru că le-ai răpit și le-ai închis. Familiile adevărate 
sunt unite de iubire, nu de ameninţări și uși zăvorâte. 

Focul din cuvintele lui Cody se reflectă în expresia feroce a lui 
Malcolm. Arătă spre cele trei fete. 

— Știu mai multe despre familie decât vei ști tu vreodată, 
decât știu chiar părinţii lor naturali. Le iubim pe aceste fete și 
ele ne iubesc la rândul lor. Știu ce e bine. Știu de partea cui 
sunt. Se opri, ca și când îi venise o idee. Vrei să ţi-o dovedesc? O 
să ţi-o dovedesc. O să-ţi arăt ce familie unită suntem. 

Apucă vata, o rupse și o băgă în gura lui Cody. Tăie niște 
bandă adezivă și i-o lipi pe față. 

Trase draperia cu furie când plecă, lăsându-l pe Cody cu o 
senzaţie neplăcută despre demonstraţia promisă privind iubirea 
familială. 


61. 


Pare să sune la nesfârșit. 

„Răspunde la nenorocitul de telefon, se gândi Webley. Știu că 
e târziu și probabil că te așteaptă soţia și copiii acasă, dar este 
important. Și eu am avut o tură al dracului de lungă, să știi, așa 
că răspunde la nenorocitul...” 

— Detectiv Rockford. 

— O, spuse ea. Bună. Sunt tot eu, Megan Webley. 

— Bună, Megan. 

Acum își vorbesc la per tu. Sunase de prea multe ori astfel 
încât renunţaseră la formalităţi. Îi plăcea numele lui. Îi admiră 
soliditatea, determinarea. Mereu își considerase propriul nume 
drept unul cu o rezonanţă aparte, dar Rockford câștiga detașat. 

— Bună, Ade. El îi spusese să se adreseze așa. Ea ar fi 
preferat Rockford. Sau poate Rocky. Ar fi preferat să păstreze 


VP - 216 


imaginea cuiva care are determinarea fermă și agilitatea de a 
rezolva acest mister. 

— Probabil te-ai săturat de mine până acum... spuse ea. 

— Deloc. 

— ... dar Cody este un prieten bun, știi? Și să nu mă înţelegi 
greșit, am încredere completă în echipa ta, dar trebuie doar să 
știu că facem tot ce putem ca să-l găsim. Este... adică e în 
regulă cu tine? 

— Megan, e în regulă. Toate pistele pe care ni le-ai dat au fost 
bune, dar în clipa asta... 

— Familia, spuse ea. Nu-i plăcea să-l întrerupă, dar părea că 
urma să devină pesimist și nu accepta asta. Aţi vorbit cu familia 
lui Cody? 

— Da. Da, am vorbit. Trebuie să spun că reacţia lor nu a fost 
deloc cea la care m-am așteptat. 

Ea știa ce înseamnă asta. 

— L-ai cunoscut pe tatăl lui, nu? 

— Da. Să spun că nu a părut îngrijorat e puţin spus. 

Webley nu era surprinsă de asta. Tatăl lui Cody îl renegase 
din ziua în care se hotărâse să intre în poliţie. Chiar și când erau 
împreună, Cody rareori vorbea despre familia lui și ea bănuise 
că se vedea rar cu ei. Știa prea bine că povestea cum că și-a 
petrecut Crăciunul cu ei fusese o minciună. 

— Deci nu au auzit nimic de el? întrebă ea. 

— Nu. „Nu l-am văzut, nu vreau să-l văd”, astea au fost exact 
cuvintele tatălui său. 

Ea se întrebă acum cum este posibil ca un om să fie atât de 
nepăsător și de crud cu propria progenitură. 

— Bun. Și Devon Bayliss, fosta logodnică? Bănuiesc că nu aţi 
avut timp să vorbiţi cu ea încă? 

— De fapt, ba da, am vorbit. 

— Scuze. Sunt insistentă. Doar că... 

— Megan, înţeleg. E în regulă. Deci, da, am vorbit cu 
domnișoara Bayliss. Ne-a fost de mare ajutor. 

Se opri brusc. 

— De ajutor în ce sens? 

Rockford ezită. 

— Ei bine, nu vreau să dezvălui prea multe despre viaţa 
personală a detectivului Cody. Să spunem doar că a vorbit 
despre posibila sa stare de spirit. 


VP - 217 


„Rahat, se gândi Webley. Devon i-a spus tot. Cody o să aibă 
de răspuns la niște întrebări dificile când o să se întoarcă”. 

— Uite, spuse Webley, știu mai multe decât majoritatea 
despre Cody. Știu despre atacul oribil asupra lui și știu cât de 
traumatizant a fost pentru el. Știu și că acum s-a recuperat 
complet și este unul dintre cei mai buni detectivi din 
Merseyside. Așa că, dacă Devon a spus ceva care să te facă să 
crezi că nu e cu totul întreg... 

— De fapt, nu. A spus exact opusul. A spus că ela trecut 
printr-un calvar, dar a făcut față remarcabil de bine, dată fiind 
situaţia. 

— A, spuse Webley. Se simţi rușinată că o judecase atât de 
pripit pe Devon. Femeia îl protejase pe Cody când ea l-ar fi 
condamnat cu atâta ușurință. Dar înţeleg atunci că nici ea nu l-a 
văzut sau a vorbit cu el? 

— Mă tem că nu. Era îngrijorată în privinţa lui, totuși. M-a 
sunat aproape la fel de des ca tine. 

Se întrebă dacă Rockford o ironiza subtil, apoi își dădu seama 
că probabil avea dreptate. Pentru el, Cody era doar încă un 
„misper”?- expresia polițiștilor pentru persoană dispărută. Dar 
pentru Webley, Cody era coleg. Prieten. Fost iubit. 

— Scuze, spuse ea. Acum lucrez la cazuri cu copii răpiți și văd 
omul-negru la fiecare colț. 

— E de înțeles, spuse Rockford. Dacă te consolează cu ceva, 
Cody părea perfect în regulă când a plecat de acasă. 

Ea se strădui să înțeleagă. 

— Pardon, ce? 

Rockford făcu o pauză. 

— Nu sunt sigur că îţi dai seama cât de serios tratăm cazul 
acesta, Megan. Toată echipa muncește din greu. 

— Da. Desigur. 

— Și unul dintre lucrurile pe care le-am făcut a fost să 
analizăm datele din trafic. Așa că am primit o alertă ANPR de la 
Cody. 

Webley simţi un fior de entuziasm. ANPR este sistemul 
Automat de Recunoaștere a Plăcuţelor de înmatriculare. „Alerta” 
însemna că plăcuța de înmatriculare a mașinii lui Cody fusese 
văzută pe o cameră de luat vederi a poliţiei. 

— Unde? întrebă ea. Când? 


? Misper (missing person) - persoană dispărută (Ib. engl.). 
VP - 218 


— Aseară, pleca din oraș pe Wavetree Road. 

Încercă să-și dea seama. Wavetree Road? Ce căuta acolo? Se 
îndrepta oare spre M62? 

— Bine, spuse ea. Și apoi: De ce am impresia că mai ai ceva 
să-mi spui? 

— Pentru că am. Am început să ne uităm la înregistrările 
CCTV din zonă. Sper să aflăm mai multe, dar deja a fost văzut o 
dată. 

— Aţi văzut mașina lui Cody pe cameră? 

— Mai bine decât atât. L-am văzut chiar pe el. Vrei să vezi? 

— Ce? Da! Da, te rog. 

— Îţi trimit acum pe e-mail. Nu știu încă unde o să ducă asta, 
dar este un început. 

— Ade, ești un star. Ai făcut atât de multe azi deja. 
Mulţumesc. 

— Nicio problemă. O să-l găsim. Verifică e-mailul și dacă îţi 
mai vine ceva în minte, dă-ne de știre. la-o încet, Megan. 

Îi mulțumi din nou și închise telefonul, apoi puse mâna pe 
mouse-ul calculatorului și deschise e-mailul în browser. Cel mai 
recent mesaj avea la subiect: „DS Nathan Cody”. Era ciudat să-i 
vadă numele scris așa. 

Deschise mesajul și apoi fișierul atașat. Rămase cu gura 
căscată când imaginea limpede ca cristalul îi apăru pe ecran. 

Cody. 

Fotografia era cu fața mașinii, dar el se vedea la volan. Nu 
părea să fie nimeni altcineva în mașină. Nimeni cu un pistol la 
tâmpla lui sau un cuţit la gât. De fapt, avea o expresie de parcă 
nu avea nicio grijă pe lume. 

Și atunci, ce se întâmplase? 

De ce ar pleca un om din apartamentul său la o plimbare cu 
mașina și apoi ar dispărea într-o gaură neagră? 

Webley atinse monitorul computerului cu degetul. Chipul lui 
Cody. 

Se rugă ca aceasta să nu fie ultima imagine pe care o vedea 
cu el în viaţă. 


VP - 219 


62. 


Stomacul lui Cody practic urla de cât de gol era. 

Nu mâncase nimic de peste douăzeci și patru de ore. Nici nu 
băuse prea mult. 

Copiii mâncaseră. Burgeri, cartofi prăjiţi și fasole. Cody 
stătuse cu nasul în aer, inspirând aromele și încercând să și le 
imagineze cum se materializau în stomac. 

Nu primise nimic. Nici măcar o boabă, la propriu, nici coaptă, 
nici altfel. Se întreba dacă nu cumva o să îl lase pur și simplu să 
moară de foame. 

Nu voia să moară așa. Dacă trebuia, să moară repede. 
Preferabil fără durere. Nu-și imaginase sfârșitul murind încet de 
foame în întuneric. Mereu își imaginase ceva mai dramatic. 

Un sfârșit de erou. 

Dar nu voia să se gândească la sfârșituri. Nu încă. Nu cât timp 
mai era speranţă. Reușise să-l neliniștească puţin pe Malcolm. li 
băgase în cap gânduri și temeri cărora nu le putea face faţă. 
Cody trebuia să continue să zgârme acele vechi răni. Să-l facă 
pe Malcolm să se gândească să accepte situaţia și să capituleze. 

Din nou ușa. Acele zăvoare nenorocite. De fiecare dată când 
erau trase, păreau să i se răsucească în stomac. 

— Hei, fetelor. 

Malcolm. Rahat. Cody se putea relaxa puţin când era Harriet: 
părea să nu o intereseze deloc ce se afla dincolo de cortină. 
Malcolm era altă mâncare de pește. Prea imprevizibil. 

Fetele nu răspunseră. Oricum nu prea vorbeau, decât dacă 
una dintre ele era întrebată ceva, și chiar și atunci o făceau 
printr-un văl de frică. 

— Cine are chef de un joc? spuse Malcolm. 

Niciun răspuns nici de data asta. Cody se întrebă ce vor juca. 
De-a v-aţi ascunselea, poate? 

— Eu primul. Să vedem dacă mă bateţi de data asta. 

Se facu liniște. Cody ascultă cu atenţie. Și apoi auzi: trei 
lovituri ușoare. 

Săgeți. Se joacă un joc de darts. 

— E rândul tău, Daisy. 

Poc... poc... Zbang. 

Ratase una. 


VP - 220 


— Bravo, Daisy. Hai, Poppy. Arată-ne ce știi. 

Continuă așa câtva timp. Mintea lui Cody începu să 
rătăcească. Pentru a mia oară, încercă să se gândească la cum 
să iasă din situaţia asta. 

— Să vă spun ceva, fetelor. Acum că am exersat cu toţii puţin, 
hai să facem jocul mai interesant. Ce-ar fi să-l includem în joc pe 
domnul Cody? 

Cody încremeni. Îl auzi pe Malcolm venind spre el și trăgând 
draperia. 

Expresia de pe chipul lui Malcolm era un amestec de 
încântare și răutate care îl făcu pe Cody să se teamă și mai mult 
de intenţiile lui. 

— Chiar vrei să pui la îndoială loialitatea familiei mele? șopti 
Malcolm. Atunci privește și învaţă. Să vezi cât de bine ne jucăm 
împreună. 

Se dădu la o parte și trase draperia până la capăt pe șină. 

În fața lui Cody, cele trei fete stăteau împreună și se uitau la 
el. 

Era prima oară când îl vedeau de când își recăpătase 
cunoștința. Erau transfigurate. Speriate și fascinate în același 
timp, ca și când ar fi observat un animal feroce la grădina 
zoologică. 

Pentru că asta le spusese Malcolm, își aminti Cody. Asta le 
făcuse să creadă. 

O privi în ochi pe cea mai mare. Daisy. Încercă s-o facă să 
înţeleagă fără să vorbească. Dacă vreuna dintre ele era capabilă 
să citească chipuri, ea era. 

Dar ea se afla aici de trei ani. Cum îi va fi afectat asta 
empatia? Cine știe ce traume suferise aici și cum i-a fost 
afectată abilitatea de a se conecta emoţional? 

Trebuia să spere. Deoarece credea că vede o scânteie în ochii 
ei. O deschidere în a-i oferi cel puţin șansa de a dovedi că e 
inocent. 

„Dar aş putea să mă înșel”, se gândi el. 

— Bun, deci, fetelor. Hai să-i arătăm domnului Cody cât de 
bine ne pricepem la asta, da? 

Nimeni din grup nu se mișcă. Nu știau ce era asta, de ce se 
aștepta de la ele să se dea în spectacol. 

— Haide, spuse Malcolm. Suntem o familie mare și fericită. Ne 
distrăm bine împreună. Domnul Cody nu crede. Așa mi-a zis. De 


VP - 221 


aceea vrea să vă ia de aici și să vă facă lucruri groaznice. Dar n- 
o să-l lăsăm, nu-i așa? O să stam aici și o să ne distrăm. Deci, 
haide. Cine e prima? 

Când tot nu se mișcă nimeni, Malcolm veni la Daisy și o trase 
de lângă celelalte două fete. Cody văzu cât de îngrozită părea la 
atingerea lui. 

— Daisy! Dezamăgești echipa. Arată-i domnului Cody cât de 
bine poţi să lovești punctele de sus. 

Daisy își mută privirea de la Cody. Se concentră la placa de 
darts și ridică braţul să arunce. 

— Stai, stai! spuse Malcolm. Aproape că am uitat. 

Se duse la perete. Luă placa de darts din cui. O întoarse cu o 
privire veselă pe chip. 

Se îndreptă spre Cody. . 

Și acum Cody înțelese. Işi dădu seama în sfârșit ce îi trecuse 
prin minte lui Malcolm în tot acest timp. Asta era dovada lui. 
Testul de loialitate al familiei. Demonstrația lui că, dacă trebuie 
să aleagă dintre noul lor tată și acest străin din mijlocul lor, 
fetele îl vor alege mereu pe Malcolm. 

Indiferent ce ar presupune acea alegere. 

Cody privi cu o groază din ce în ce mai mare cum Malcolm 
desfăcu o sfoară atașată de spatele plăcii. Și indiferent cât de 
mult se strădui Cody să se lupte și să strige, nu putu să-l 
împiedice pe Malcolm să-i agaţe sfoara de gât. 

Era neajutorat și nu putea evita să fie transformat într-o ţintă 
umană. 


63. 


Placa era grea. Greutatea ei făcea ca sfoara să îi între lui 
Cody în pielea de pe gât. Broboane de transpiraţie îi apărură pe 
frunte în timp ce Malcolm le adună pe fete, gata să își arunce 
săgețile. 

— Ce credeţi, fetelor? spuse Malcolm. E mult mai distractiv 
așa, nu? Cine vrea să fie prima? 

Cody se uită la fiecare fată pe rând. Vru ca ele să vadă că 
asta nu era în regulă și la vârstele lor fragede trebuie să știe că 


VP - 222 


este greșit să facă rău altei fiinţe umane. Ochii se umflară de la 
efort. 

Fetele nu se mișcară. 

Malcolm rămase netulburat. Vesel, de fapt. Cel puţin 
momentan. 

— Uite, le spuse el. Nu e diferit. O să vă arăt. 

Cody știa că bărbatul nu trebuia să provoace durere. Auzise 
cum, mai devreme, fiecare dintre săgețile lui Malcolm lovise 
placa. 

li văzuse trofeele la parter. 

— Dar ca să facem lucrurile mai corecte, continuă Malcolm, o 
să arunc cu spatele. 

Cody încercă să strige, dar se auzi doar zgomot. Asta le făcu 
pe fete să se înfioare de frică. 

Malcolm era netulburat. Încet se întoarse cu spatele la Cody. 
Ținti peste umăr. 

„O să facă asta, se gândi Cody. Chiar are de gând s-o facă”. 

Cody mai scoase un strigăt înăbușit. Trase de legături până 
când acestea îi intrară adânc în carne. 

Și atunci Malcolm aruncă. 

Cody văzu traiectoria. Văzu că era foarte înaltă, deasupra 
plăcii de darts. Incercă să se aplece la stânga, dar avea atât de 
puţin loc de manevră și apoi o simţi nimerind, înfigându-se în 
umărul lui drept. Strigă și apoi se uită la săgeata care i se vedea 
în carne. Era ca o insectă tropicală care își înfipsese acul adânc 
în trupul lui. 

Malcolm zâmbi când evaluă aruncarea. 

— Ups. Nu e un început prea grozav. Voi încerca din nou. 

Incă o săgeată se îndreptă spre Cody și nimeri placa. 

Malcolm păru dezamăgit. 

— Doar un șase. Sunt sigur că pot mai bine de-atât. 

Când Malcolm pregăti a treia săgeată și aruncă, Cody își dădu 
seama că traiectoria acesteia este și mai înaltă decât prima. Se 
îndreptă spre el, direct spre capul lui. În ultimul moment Cody 
se răsuci într-o parte și auzi cum săgeata îi trecu pe lângă 
ureche. 

Malcolm se întoarse cu faţa spre Cody și văzu că ultima lui 
săgeată se afla pe podea, în spatele lui. Păru enervat. Se duse în 
spatele lui Cody și o ridică. Apoi scoase a doua săgeată din 


VP - 223 


placă. În cele din urmă, o smulse pe cea din umărul lui Cody. 
Inainte să se retragă, îl privi pe Cody cu dispreţ. 

— Vedeţi, fetelor? Vedeţi ce ușor e? Deci, cine urmează? 

Se duse lângă cele trei fete și le studie pe rând pe fiecare. 
Apoi privirea lui se opri la Daisy. 

— Daisy, cred că ar trebui să dai un exemplu, nu-i așa? Cred 
că ar trebui să le arăţi surorilor tale ce să facă. 

Cody îi observă groaza din ochi. Simţi că era conștientă de ce 
soartă groaznică o aștepta dacă nu se supunea. 

Dar tot nu se mișcă de la locul ei. 

Malcolm cobori puţin tonul vocii. 

— Daisy, nu vreau să am o discuţie cu tine pe tema asta. Ne 
jucăm un joc și e rândul tău. Sunt sigur că nu vrei să strici asta 
pentru toată lumea. Știi cât de mult o să mă înfurie. 

Atunci Daisy întoarse puţin capul și se uită direct la Cody. 

El  încuviinţă.  Înclină puţin capul și clipi. li dădu 
binecuvântarea lui. O salvă. 

Ochii ei se umeziră. Decizia o sfâșie pe dinăuntru. 

— Daisy, spuse Cody. E în regulă. 

Ştia că ea nu îi va auzi cuvintele clar, dar spera ca mesajul să 
ajungă la ea. Trebuia să știe că nu o va învinui pentru asta. 

Și totuși nu păși în faţă. 

— Daisy, spuse Malcolm. Nu vreau să te mai rog o dată. Sunt 
tatăl tău. Faci ce spun eu. Trebuie să îi demonstrezi acestui om 
îngrozitor că nu ne poate distruge. Suntem uniţi, la bine și la 
greu. Ultima șansă, Daisy. Ce ai de gând? 

Ea deschise gura. Buza îi tremură. „O să-l sfideze, se gândi 
Cody. Chiar are de gând să-i spună să se ducă naibii. 

Nu, Daisy. Nu face asta. Nu pentru mine”. 

Și atunci se întâmplă ceva curios. Ceva la care nu se aștepta 
nimeni din cameră. 

Cea mică și tăcută. Ellie. Plecă de lângă celelalte. Făcu un pas 
spre Cody. Și apoi îndoi braţul și aruncă o săgeată. 

Cody fu prea surprins să reacționeze. De-abia reuși să 
întoarcă puţin capul, iar săgeata îl nimeri într-o parte a feței. Îi 
străpunse obrazul și auzi cum vârful de metal îl zgârie și i se 
înfipse între dinţi. 

Scoase un strigăt înăbușit. Apoi, adunându-se, se uită înapoi 
la Ellie. Pe trăsăturile ei nu se vedea nici urmă de răutate. 


VP - 224 


Expresia ei era impasibilă, iar Cody se întrebă ce îi trecea prin 
minte. 

Aproape robotic, aruncă următoarea săgeată. Cody mulţumi 
cerului că aceasta se lovi de placă și ricoșă pe podea. 

Stelele lui norocoase îl abandonară însă când ajunse la a treia 
săgeată. De data asta era prea joasă. Cody vru să strige când 
proiectilul se îndreptă spre zona lui inghinală. Rată însă la câţiva 
centimetri, înfigându-se în partea interioară a pulpei. 

lar Ellie stătea acolo, pur și simplu, cu mâinile pe lângă corp, 
datoria ei de fiică fiind îndeplinită. 

— lisuse, spuse Malcolm când își reveni din șoc. la te uită la 
asta! la te uită! 

Malcolm veni spre Cody. Îi smulse săgeata din picior. O trase 
și pe cealaltă din obraz. Cody simţi căldura sângelui care i se 
prelingea pe faţă și pe gât. Îi simţi gustul în timp ce îi îmbiba 
vata din gură. 

Malcolm îi făcu semn spre ochi cu săgețile. 

— Vezi! Vezi ce vor face? Asta e pentru mine. Asta e pentru 
că suntem o familie. 

„El chiar e mândru, se gândi Cody. Chiar crede că acest act 
de tortură pură este un fel de validare a iubirii pentru el. 

Ce ticălos bolnav”. 

Malcolm își luă placa înapoi. Nu păru interesat să se 
îngrijească de rănile lui Cody. Era prea preocupat de propria lui 
aroganță și pur și simplu trase înapoi draperia în jurul 
prizonierului său. 

— Bravo, fetelor, spuse Malcolm. Știam că nu mă veţi 
dezamăgi. Suntem uniţi. Asta fac familiile. 

Cody își dădu seama că Malcolm părea să fi uitat că numai 
una dintre fete îi făcuse pe plac. Era alt semn al instabilității 
sale. 

Și apoi Cody auzi cum se închide ușa și se trag zăvoarele la 
loc. _ 

Lăsă capul pe spate și închise ochii. li permise durerii să îi 
străbată trupul, așa cum trebuie. 

Și se întrebă ce îl aștepta mai departe. 


VP - 225 


64. 


Restul serii Daisy stătu deoparte de celelalte fete. Nu voia să 
vorbească despre ce se întâmplase, despre ce văzuse. 

Era prea mult pentru ea. 

Nici nu își bătea capul să îi explice lucrurile lui Poppy, care 
evident era confuză faţă de tot episodul. De fiecare dată când 
Poppy o aborda cu o întrebare, Daisy o alunga. 

Nu era sigură că înțelegea chiar ea totul. 

Acel domn Cody. Ar trebui să fie un om foarte rău. Cineva 
care a venit să le facă rău. 

Și cu toate astea... 

Era privirea de pe chipul lui. Nu când o implora să-l ajute. 
Oricine în locul lui ar fi făcut asta, bun sau rău. 

Nu, a fost mai târziu. Când i-a dat permisiunea să arunce cu 
săgeți în el. 

Știa că nu se înșelase. Era clar. Dăduse din cap și clipise și... 

„Mă ierta, se gândi ea. 

Îmi spunea că e în regulă, că nu va da vina pe mine și că ar 
trebui s-o fac pentru că atunci Malcolm nu mă va pedepsi. 

De ce ar face asta domnul Cody? Dacă chiar e așa un om 
groaznic, de ce nu m-aruri pentru că i-am făcut ceva rău? De ce 
nu ar fi furios pe mine? 

Dar nu era furios. Încerca să mă ajute, chiar dacă i se făceau 
niște lucruri groaznice. 

Deci ce spune asta despre el?” 

Daisy se gândi la aceste lucruri în sinea ei toată seara. Era 
recunoscătoare că Malcolm nu mai apăruse. Harriet se mai arătă 
o dată sau de două ori, totuși, doar ca să se asigure că se 
pregătesc pentru culcare. Nici nu îl pomeni pe domnul Cody. Era 
ca și când nu mai voia să aibă de-a face cu el. 

Odată în pat și sigură că Ellie dormea, Daisy începu să plângă. 
Făcu asta cât de încet putu, dar în spatele ei Poppy deveni 
conștientă de plânsetele care îi scuturau trupul. 

— Plângi? șopti ea. 

— Doar puţin, răspunse Daisy. 

— De ce? De ce plângi? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 


VP - 226 


— Te rog, Daisy. Hai să vorbim despre asta, Vreau să știu. E 
din cauza domnului Cody? 

Daisy se gândi că ar fi fost nedrept s-o lase pe Poppy să se 
chinuie cu această chestiune. Se întoarse cu fața spre ea. 

— Da, e din cauza domnului Cody. 

— Pentru că a fost rănit? În joc? 

— Da. 

— Dar... Dar este un om rău. A venit să ne ia. E mai rău decât 
Malcolm și Harriet. 

— Nu știm asta cu adevărat, nu? Și chiar dacă e rău, asta nu 
înseamnă că ar trebui să-i facem rău, nu? 

— Dar oamenii răi ar trebui pedepsiţi. Toată lumea știe asta. 

— Dacă ești rău, te duci la închisoare. Asta e legea. Dacă 
domnul Cody este rău, atunci Malcolm ar trebui să cheme 
poliția. 

— Dar dacă cheamă poliţia, ne va găsi aici. 

— Da, așae. 

Poppy tăcu. Apoi spuse: 

— Ce crezi despre domnul Cody? 

— La ce te referi? 

— Crezi că este un om rău, așa cum spune Malcolm? 

— Nu știu. 

— Ce-o să-i facă? O să-l omoare? 

— Nu știu. 

— Nu-i dau de mâncare, să știi. Trebuie să fie flămând. 

Daisy începu din nou să plângă. Ura să știe că, la doar câţiva 
metri de ea, era posibil ca un om să fie pe moarte. Bun sau rău, 
era ucis lent. Și asta nu era corect. 

Poppy puse mâna pe obrazul lui Daisy și îi șterse lacrimile. 

— Nu plânge. Nu e vina ta. Nu l-ai rănit tu. Mi s-a părut că ești 
foarte curajoasă. 

— Mulţumesc, Poppy. 

— Ellie a fost. Ea a făcut-o. O urăsc, tu nu? Mereu ne face 
probleme. 

Daisy își trase nasul. 

— Nu, Poppy. Nu înţelegi. Ellie ne-a salvat. A aruncat săgețile 
pentru că cineva trebuia s-o facă. Dacă nu ar fi făcut-o, Malcolm 
ne-ar fi pedepsit pe toate. Te rog să nu fii supărată pe ea. 

Poppy tăcu din nou. Daisy își imagina cum ea se lupta cu 
aceste gânduri spinoase. 


VP - 227 


În cele din urmă, respiraţiile deveniră din ce în ce mai lungi și 
mai lente pe măsură ce adormiră adânc. 

Totuși, noaptea urma să fie lungă pentru Daisy. O chinuia cu 
sunetele de dincolo de draperie: foșnete slabe și gemetele 
jalnice ale unui muribund. 

Și ea se întrebă dacă până dimineaţă nu vor înceta cu totul. 


65. 


Nici Webley nu putuse să doarmă. 

Se întorsese și se răsucise în pat, dar cu cât încercă mai mult 
să fugă de conștiința sa, cu atât se agăţă de ea mai mult. Mai 
rău, o bombarda cu scenarii imaginate care nu făcură decât să-i 
accentueze neliniștea. Tot vedea imagini cu cadavrul lui Cody: 
atârnând de o funie sau pescuit dintr-un râu și apoi întins pe o 
masă la morgă. 

Se ridică din pat la ora șase, fără să știe dacă reușise să 
aţipească, dar cu o senzaţie de epuizare care sugera că nu o 
făcuse. 

Încercă să-și ţină ochii deschiși cu o cafea tare, urmată de un 
duș lung. 

„Azi va fi găsit, își spuse în sinea ei. Viu. Şi va avea o poveste 
de spus - ceva uimitor care să justifice dispariţia lui de pe faţa 
pământului - dar cel puţin se va întoarce la noi. Va fi în 
siguranţă. 

Nu, nu va fi, se gândi ea. E mort. Dacă nu vine la serviciu 
astăzi, atunci e mort”. 

Plânse. 

„Da, Doamne, să aflu vești noi azi. Veşti bune, preferabil, dar 
orice merge. Nu pot să suport să nu știu”. Ajunse la serviciu 
înaintea tuturor. Stătu acolo, holbându-se la scaunul gol al lui 
Cody și la documentele de pe biroul lui, încă nederanjate. 

Colegii veniră pe rând. Când intrau, fiecare dintre ei se uita 
spre biroul lui Cody, apoi cu tristeţe spre Webley. Nici măcar 
Blunt nu se putu abţine să nu se uite în drum spre biroul ei spre 
locul unde ar fi trebuit să fie Cody. 


VP - 228 


Webley încercă să și-l alunge din minte și să se concentreze 
pe ce avea de făcut. Nu voia ca azi să fie ca ieri - să nu acorde 
atenţia meritată fetelor răpite dar era atât de greu. 

Spre prânz, Blunt apăru în sala de ședințe. Arăta serioasă, de 
parcă avea vești rele. Lui Webley i se făcu greață. 

— O să fiu scurtă, spuse Blunt. Știţi cu toţii deja acum că 
detectivul sergent Cody a dispărut. Nu a mai fost văzut de 
alaltăieri. Nimeni nu știe unde este. Nu vreau să încep să 
speculez ce ar putea însemna asta. Este prea devreme. Ceea ce 
vreau să spun este că nu putem permite ca dispariţia lui Cody 
să ne distragă de la munca importantă pe care o facem aici. 

Arătă spre fotografiile cu cele trei fete de pe una dintre table. 

— Dacă aceste fete sunt vii - și aș vrea să cred că sunt -, 
atunci ele se bazează pe noi să le salvăm. Dacă n-o facem noi, 
n-o va face nimeni. Și dacă sunt moarte, atunci le datorăm lor și 
familiilor lor să îl găsim pe omul care le-a răpit. Cei de la 
Persoane Dispărute se ocupă de Cody, așa cum și trebuie. Dacă 
aș avea resurse nelimitate, sau dacă lucrurile ar fi liniștite pe 
aici, atunci v-aș trimite pe toţi sa-l căutați. Dar nu așa stau 
lucrurile. Viaţa nu este niciodată perfectă. Asta e tot ce am avut 
de spus. 

Când Blunt se întoarse în biroul ei, lăsă în urmă un văl de 
tăcere. Detectivii se uitară unii la alţii cu emoție. De undeva din 
spate se auzi cum cineva își trăgea nasul. Webley se întoarse și 
o văzu pe Grace Meade cum își acoperea faţa cu o batistă. 

Treptat, oamenii se întoarseră la treabă. Tastaturile începură 
să facă zgomot. Se dădeau și se primeau telefoane. Fișetele 
erau deschise și închise. Viaţa mergea mai departe. 

Sunetul dublu de la telefonul lui Webley aproape că îi opri 
inima. Era un mesaj. Și când începu să caute telefonul în geantă, 
nu putu să-și alunge gândul că este de la el - de la Cody. In 
sfârșit îi răspundea la lunga serie de mesaje. Spunea că este în 
regulă, spunea că este... 

Era de la Parker. 

La mulți ani de Ziua îndrăgostiților. De-abia aştept să te văd 
diseară xxx 

Dezamăgirea aproape că o dobori, dar știu că nu ar trebui să 
se simtă așa. Mesajul venea din partea bărbatului care, până 
recent, fusese logodnicul ei și voia să își recapete acest titlu. 


VP - 229 


Bărbatul pe care crezuse că îl iubea profund încerca din 
răsputeri să repare lucrurile. Nu însemna nimic? 

Se simţi deodată vinovată. De parcă s-ar fi surprins 
comparând iubiții, chiar dacă trecuse mult, mult timp de când 
fusese cu Cody. 

Privi iar telefonul și se gândi să-l sune pe Parker. Să-i spună 
că nu avea cum să ajungă la întâlnire pentru că era prea 
ocupată. 

Dar asta ar fi fost nedrept. Nu era vina lui. Nu ar fi fost corect 
să se descarce pe el. 

Să-i dea o șansă. Poate că va face ca totul să fie bine pentru 
ea, ca înainte. 

xxx 

Două ore mai târziu se duse s-o vadă pe Blunt. 

Nu avea nicio veste bună să îi dea. Niciun progres 
semnificativ în legătură cu fetele dispărute. 

Simţi nevoia să se scuze. leri fusese deplasată. Blunt avusese 
dreptate. Lucrurile trebuia făcute într-un anumit fel: 
protocoalele trebuiau urmate. Membrii unei unități de elită 
precum MIT nu pot permite sentimentelor să le stea în cale. 
Acum Webley își dădu seama de asta. Pe cât de mult arvrea să 
renunţe la tot și să îl caute pe Cody, ar fi o anulare a îndatoririlor 
sale. Ar fi pur și simplu greșit. 

Așa că se duse la ușa lui Blunt. Se pregăti pentru o lecţie de 
umilință. 

„Blunt va înţelege, se gândi ea. Nu era ca și când doar eu 
aveam un atașament special faţă de Cody. Și Blunt avea 
momentele ei”. 

Ca acum, de exemplu. 

Webley se opri cu pumnul în aer, pe cale să bată la ușă. 

O opri sunetul dinăuntru. Sunetul de plâns înăbușit. 

Ușa lui Blunt era ușor întredeschisă, iar Webley nu se putu 
abţine să nu se uite prin crăpătură. O văzu pe Blunt cu spatele 
la ușă. Tinea o mână la gură, încercând să-și curme plânsul. În 
mâna cealaltă ţinea o fotografie. 

Webley se retrase și se întoarse repede la biroul ei. 

„N-ar trebui să văd asta, se gândi ea. Asta nu era menit 
pentru ochii mei”. 

Dar imaginea nu-i ieșea din minte. | se cuibărise în creier, 
derutând-o și întristând-o peste măsură. 


VP - 230 


Imaginea lui DCI Blunt plângând cu fotografia sergentului ei 
dispărut în mână. 


66. 


Malcolm stătea în biroul său, cu o cutie de bere în mână și 
două goale în coșul de gunoi. 

Nu bea prea mult în general. Îi întuneca și mai mult gândirea 
deja tulbure. 

Dar acum bea. În miezul zilei chiar. De neconceput pentru el. 
Harriet s-ar înfuria dacă ar afla. 

O făcea pentru amorțeala pe care i-o aducea. Fuga de iadul 
din creierul lui. _ 

Încă nu știa ce să facă cu polițistul. Încă nu știa ce să creadă. 

Veneau după el sau nu? Exista o bucată de hârtie undeva, o 
înregistrare în calculator cu numele și adresa Bensonilor care 
aștepta să fie observată de cineva? 

Cody era aici de două nopţi. În mod sigur colegii lui ar fi venit 
deja dacă ar fi fost să vină. Dacă vreun indiciu le arăta calea, în 
mod sigur unul dintre ei l-ar fi văzut, indiferent cât de proști 
păreau. 

Și mai erau și celelalte întrebări care îi zumzăiau în cap ca o 
colonie de albine deranjate. Voia ca berea să le înece pe 
ticăloase, pentru că începeau să-l calce pe nervi. 

Dădu pe gât cutia, o aruncă la coș și râgâi. 

Se duse la parter și o găsi pe Harriet în bucătărie, curățând 
grăsimea de pe plită. Văzu o vază pe pervaz, cu florile pe carei 
le cumpărase de pe internet de Ziua îndrăgostiţilor. Îl distrugea 
gândul că simţea nevoia să discute despre încrederea reciprocă 
într-o astfel de zi. 

Trase un scaun să se așeze și zgomotul o făcu pe Harriet să 
tresară și să se întoarcă. 

— Bună, spuse ea. Vrei un ceai? R 

Malcolm simți cum gazul de la bere i se ridică în gât. II eliberă 
cu zgomot. 

— Nu, mersi. 

Harriet îl studie câteva secunde, apoi își scoase mănușile de 
cauciuc și veni să se așeză lângă el la masă. 


VP - 231 


— E totul în regulă? 

— Nu chiar, spuse el. 

Ea păru îngrijorată. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Malcolm se întrebă de unde să înceapă. Simţea atâta băzâit în 
cap. 

— Polițaiul. Nu-l putem ţine aici la nesfârșit. 

— Nu. Asta ţi-am spus și eu nu? A 

— Da, dar... Ei bine, nu este o decizie ușoară, nu? Incă nu 
știu... 

— Nu știi ce anume? 

— Ce l-a adus aici. De ce a venit aici, Harriet? 

— Duba. Ne-a spus că are o listă cu oameni cu dube. 

— Știu. Asta a spus el. Dar cred că sunt mai multe la mijloc. 
Sunt lucruri pe care nu le spune. 

— Cum ar fi? 

— Asta este ceea ce nu știu. 

Așteptă ca Harriet să spună ceva, dar nu o făcu. Aproape i se 
păru că ea nu voia să discute subiectul. 

— Și apoi mai este și a doua vizită, spuse el. 

— A doua vizită? 

— Da. A venit aici singur și scuza aceea ridicolă despre 
legitimaţie. Nu crezi că e foarte ciudat? 

— Ba da. Da, cred. 

— Doar că nu ai spus prea multe despre asta. Tu ai fost aici și 
eu nu, dar nu mi-ai spus prea multe despre ce s-a întâmplat. 

Harriet ridică umerii abia perceptibil. 

— Nu mai e nimic de spus. Ti-am povestit tot ce mi-am 
amintit. 

Malcolm își aminti conversaţia cu Cody. Se strădui să-și 
amintească cuvintele exact, dar ideea era tot acolo. 

Cody vorbea despre informaţiile poliţiei. Despre cum uneori 
trebuie păstrate secrete pentru că, dacă le-ar dezvălui, ar putea 
pune viaţa cuiva în pericol. 

De parcă cineva ar fi spus ceva ce nu ar fi trebuit. 

— Dar tot sunt intrigat, spuse el. Nu crezi că e ciudat că el a 
apărut la ușa noastră chiar după ce m-ai trimis după ketchup? li 
mai veni în minte un gând: Chiar am rămas fără ketchup? 

— Ei bine, poate că a așteptat să pleci. Poate a crezut că 
scoate mai multe de la mine dacă nu ești aici. 


VP - 232 


— Da, spuse Malcolm. Probabil asta e. 

Se uită la soţia lui. Îi trecură prin minte tot felul de gânduri 
nedorite, transformând obiectul afecțiunii sale în cineva pe care 
nu-l mai recunoaște. 

La naiba cu acel Cody! 

Dar nu se putu abţine. Trebuia să întrebe. 

— Și mai e ceva ce nu pot să înţeleg, și anume de ce s-a dus 
la etaj și a găsit fetele. Asta chiar mă îngrijorează. 

Harriet clipi, dar nu răspunse. 

— Gândește-te bine, îi spuse el. Gândește-te când era aici. 
Ești sigură că nu ai spus sau nu ai făcut ceva? Orice l-ar fi făcut 
să creadă că fetele sunt la etaj? 

Ea clipi repede din nou. li luă prea mult să răspundă. 

— Nu, Malcolm. Ti-am spus. N-a fost nimic. Nu știu de cea 
făcut asta. 

Malcolm își linse buzele. Îi mai trebuia bere. Și apoi trebuia să 
mai aibă o conversaţie cu Cody. 

Se ridică de la masă. Harriet îl studie. 

— Malcolm, spuse ea, ai băut? El plecă în tăcere. 


67. 


Cody se întrebă dacă nu-i mai interesa. 

Malcolm venise la el la prima oră a dimineţii. Îl măsurase din 
priviri, îl lăsase să folosească toaleta, apoi plecase iar. Asta 
fusese în urmă cu două ore. 

De atunci, ușa se deschisese și se închisese de mai multe ori. 
De obicei Harriet, care vedea de fete. La un moment dat o 
auzise pe Poppy întrebând-o pe Harriet ce se va întâmpla cu 
domnul Cody. Harriet îi spusese că va trebui să-l întrebe pe 
„tati”. Cody bănui că asta nu se va întâmpla. 

Se simţea ca naiba. Fiecare centimetru din el părea să radieze 
durere - în mare parte de la răni, dar și de la legăturile care îi 
pătrundeau în încheieturile mâinilor și în glezne și din cauza 
lipsei de apă și hrană. Avea senzaţia că stomacul lui o să se 
stranguleze singur, iar mușchii și încheieturile îl dureau din 
cauza lipsei de activitate. 


VP - 233 


Și unde era poliţia? Unde erau colegii lui? Ştia niște detectivi 
al naibii de buni. Era dincolo de capacitatea lor să-l găsească? 

„Mai ales, tu, Megan. Unde dracului ești? Ce te reține? Mă 
cunoști aproape mai bine decât oricine. 

Folosește asta. Gândește cum gândesc eu. Mergi unde aș 
merge eu. Vino după mine”. 

Işi dădu seama că plângea. 

Și-o imagina pe Megan cu părul ei blond platinat și gropițele 
din obraji și își dori să nu se fi despărţit de ea în urmă cu atâția 
ani. Işi dori să-i fi acordat mai multă atenţie ei și nu muncii. 

Și atunci începu să se gândească la Devon, cealaltă iubire 
serioasă din viaţa lui. Femeia care chiar voia să-l ia de bărbat. 
Femeia care făcuse totul pentru a-l îngriji după trauma suferită 
în urma atacului. Femeia care... 

Rahat. 

Oprește-te, Cody. Nu mai fi un copil mucos și sentimental. Nu 
îți mai plânge de milă. Adună-te și găsește o cale de ieșire din 
situaţia asta. 

Malcolm intră în cameră. Imediat ce Cody îl auzi vorbind cu 
fetele despre căștile audio, își dădu seama că urma altă discuţie 
cu bărbatul care îi ţinea viaţa în mâinile sale nemiloase. 

x kx * 

Daisy luase o decizie. 

Era riscant, dar trebuia să știe. 

Cei doi bărbați urmau să discute lucruri în spatele ei, lucruri 
pe care Malcolm nu voia ca ea sau surorile ei mai tinere să le 
audă. De ce? Ce era atât de secret? 

Sau poate că nu era deloc un secret. Poate că Malcolm 
încerca doar s-o protejeze, pentru că de fapt ce se întâmpla 
acolo era că el îi făcea rău domnului Cody, chiar mai rău decât 
văzuse ea. 

Nu voia să asculte asta. Dacă Malcolm își ucidea prizonierul, 
nu voia să audă asta. 

Dar dacă nu era asta? Dacă acolo se spuneau adevăruri de 
care ea nu știa nimic? 

Dacă o va prinde, o va pedepsi. Era perfect conștientă de 
asta. Ar putea chiar să-și descarce furia pe domnul Cody, așa că 
ea risca și pentru el. 

„E bine să fac asta? se întrebă ea. E în regulă să îi pun viaţa în 
pericol? 


VP - 234 


Dar, dacă nu fac nimic, el probabil va muri oricum. Și poate că 
ar trebui. Poate că el chiar este un om rău, așa cum a spus 
Malcolm că este. 

Dar trebuie să aflu”. 

x kx * 

Când Cody scuipă vata, îl alarmă faptul că era îmbibată în 
sânge. Pipăi obrazul rănit cu limba și se retrase când atinse 
acolo un cheag mare, de consistenţa jeleului. 

Prima lui rugăminte fu aceeași ca întotdeauna. 

— Te rog, pot să beau niște apă? 

Ştia că putea să reziste fără mâncare, în ciuda crampelor pe 
care le avea la stomac. Citise undeva că Ghandi stătuse odată 
douăzeci și una de zile fără să mănânce. Nu voia nicio favoare 
de la Bensoni, nu voia să îi facă să creadă că le datorează ceva. 

Malcolm încuviinţă încet, apoi aduse un pahar de apă de la 
chiuvetă. Cody observă cât de nesigur părea bărbatul pe 
picioare azi, iar când ridică paharul la buzele lui Cody, aproape 
că îi rată gura. Dacă aceste indicii nu ar fi fost suficiente, izul de 
alcool din respiraţia lui Malcolm era de neconfundat. 

Deci, băuse. În miezul zilei. Ce însemna asta, dacă însemna 
ceva? 

Se simțea neobișnuit de stresat, poate din cauza faptului că 
detectivul se jucase cu mintea sa? Toate astea începeau să-l 
afecteze? 

Și ce efect o să aibă asta asupra atitudinii sale? O să-l facă să- 
și piardă controlul mai ușor? 

Cody se decise că trebuia să fie mai atent. 

În timp ce bea, o bucată de sânge închegat i se desprinse din 
obraz. În loc să pară nerecunoscător și s-o scuipe afară, o 
înghiţi, încercând s-o împiedice să se întoarcă. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Malcolm încuviinţă iar, apoi se lăsă pe spătarul scaunului, 
studiindu-l pe Cody cu ochii pe jumătate închiși. Își cobori 
privirea pentru o secundă. 

— Ce ai păţit la picioare? 

O întrebare surprinzătoare. Primul semn de interes față de el. 
O ocazie pentru Cody să pară mai uman în ochii lui Malcolm. 

— Am fost atacat. Mă aflam într-o operaţiune sub acoperire 
care nu a mers cum trebuie. Mai mulţi bărbaţi m-au legat de un 


VP - 235 


scaun - cam cum sunt acum - și apoi au început să-mi taie 
degetele de la picioare cu un clește de grădină. 

— O, spuse Malcolm. Am crezut că poate ai avut un accident 
cu o cositoare. 

Râse apoi, un râs profund, tulburător, care îl înfioră pe Cody. 
Cody se forță să râdă și el. 

„Vită-te la noi, se gândi el. Doi amici de pahar care se 
distrează de minune. El cu berile și eu cu apă cu sânge”. 

Malcolm se opri brusc din râs. Ca și când ar fi închis o carte 
mare în mijlocul unei propoziţii, o respingere violentă a ceea ce 
citise. Umorul, atât cât fusese, dispăruse. 

— Pun pariu că a fost dureros, spuse Malcolm. 

— Am supraviețuit. Acesta e cel mai important lucru, nu crezi? 
Cu toţii trecem prin perioade dureroase în viețile noastre, dar 
uneori asta ne face să fim oameni mai buni. 

— Pe tine cum te-a făcut mai bun? 

Cody se gândi la coșmarurile sale, halucinaţiile, izbucnirile 
violente, insomnia, despărțirea de Devon... 

Da, Cody. Chiar te-a îmbunătăţit, nu? 

— M-a făcut să îmi dau seama că viaţa nu este numai despre 
mine. Sunt oameni în jurul nostru și tot ceea ce facem îi 
afectează, uneori mai mult decât ne dăm seama. 

Malcolm se uită spre fete, care priveau la televizor. 

— Știu la ce te referi, spuse el. Eram foarte egoist. Totul era 
despre mine. Atinse cu un deget cicatricile de pe cap. Am 
căpătat asta într-un accident la muncă. A fost nevoie de un 
accident să mă facă să încep să mă gândesc mai mult la a-i face 
pe alţii fericiţi. 

— Doar să te gândești la asta? Sau să faci ceva în privința 
asta? 

— Ei bine, evident să fac ceva. Acum trebuie doar să te uiţi la 
Harriet să vezi cât de fericită este. În cea mai mare parte a 
timpului... 

Pierdu șirul cuvintelor, de parcă ceva la comportamentul ei 
recent îl deranja. Dar apoi își reveni. 

— Și apoi sunt fetele, firește. Arătă spre ele. Vezi ce relaxate 
sunt? Nu scot niciun sunet. Asta datorită mie. Datorită lucrurilor 
pe care le-am făcut pentru ele. 

— Și ce anume ar fi asta, Malcolm? Ce ai făcut pentru ele? 


VP - 236 


Sprâncenele lui Malcolm se ridicară a mirare, de parcă 
întrebarea ar fi fost inutilă. 

— Le-am oferit o familie iubitoare. Le-am oferit protecţie. Le- 
am ţinut în siguranţă, la căldură și hrănite. Ce altceva și-ar 
putea dori un copil? 

— Dar să stea la soare? Să se joace pe iarbă sau la plajă? Să 
alerge cu prietenii lor? Să meargă la școală? Nu au aceste 
lucruri, Malcolm. 

În timp ce vorbea, Cody se întrebă dacă nu cumva mersese 
prea departe - iar Malcolm era pe cale să-și piardă cumpătul din 
nou. 

Cu toate astea, părea remarcabil de calm. 

Poate că artrebui să bea bere mai des. 

— Nu au nevoie de toate astea. Uneori, în viaţă, trebuie să 
faci compromisuri. Trebuie să iei decizii dure care sunt spre 
binele copiilor. 

— Și cum rămâne cu părinţii lor? Mă refer la părinţii lor 
naturali. Ei nu contează? 

Malcolm clătină imediat din cap. 

— Deloc. Nu dau doi bani pe ei. Copiii sunt fericiţi, asta e cel 
mai important. 

— Sunt fericiţi, Malcolm? Ești sigur de asta? 

Malcolm întoarse capul și se uită din nou la fete. Păru mai 
gânditor. 

— Uneori eu... Alungă gândul și se întoarse înapoi spre Cody. 
Fac ceea ce este bine. Fetele știu asta. Mă iubesc pentru asta. 
De atât am nevoie. 


68. 


Daisy făcu mișcarea. 

Ştia că nu putea să ridice mâinile și să își scoată căștile de la 
urechi - ar fi fost prea evident. Avea alt plan în minte. 

Apucă firul care ducea de la căști la splitter și începu să tragă 
de el. 

Nu voia să îl scoată de tot. Doar cât să deconecteze semnalul 
audio. 


VP - 237 


Daisy continuă să tragă. Pe frunte i se formară picături de 
sudoare. 

Nu ieșea. Dacă trăgea mai tare de fir, se putea rupe. 

Își tinu respiraţia, rugându-se ca mișcările ei să nu fie 
evidente de la spate. 

Dar cineva observase. 

Ellie se întoarse ușor spre ea, apoi se uită în jos la degetele 
albe ale lui Daisy care trăgeau de cablu. Făcu ochii mari. 

Daisy o privi în ochi. Clătină din cap aproape imperceptibil. 
Ellie se întoarse din nou cu faţa înainte, dar privirea ei se 
îndrepta în continuare spre degetele lui Daisy. 

Daisy încercă iar. Întinse firul. ÎI întinse și mai tare. Și apoi... 

S-a mișcat! Doar câţiva milimetri, dar suficient cât să 
întrerupă sunetul. Cântecele vesele și ascuţite sunt înlocuite de 
voci masculine joase. Malcolm și domnul Cody. Atenuate de 
căștile mari și bine căptușite de pe urechi, dar ceva tot reușea 
să treacă. 

Prea speriată să se miște măcar un centimetru, Daisy închise 
ochii și își concentră toată atenţia pe voci. 

xxx 

— De ce le-ai luat, Malcolm? 

— Tocmai ţi-am spus. 

Lui Cody conversaţia i se păru epuizantă. Simţea că trupul lui 
voia să intre în hibernare pentru a-și conserva energia 
prețioasă. Avea nevoie de tot efortul de care era în stare doar să 
rostească cuvintele. Dar știa că cele mai bune șanse de 
supraviețuire ale sale se aflau în a înţelege ce îl motiva pe 
Malcolm. 

— Nu, vreau să zic de ce aceste fete în special? Ti-ai asumat 
niște riscuri serioase când le-ai răpit. De ce nu alţi copii care ar 
fi putut fi mai ușor de luat? 

Malcolm zâmbi. 

— Deci tot nu ţi-ai dat încă seama? Din toate așa-numitele 
tale „informaţii”, nu ţi-ai dat seama de ce aceste fete sunt 
speciale pentru noi? 

„Deci este un motiv, se gândi Cody. N-au fost alese la 
întâmplare”. 

— Trebuie să recunosc că asta nu știm. Vrei să mă luminezi? 

Malcolm evită întrebarea. 


VP - 238 


— Ce altceva nu știi? Ce altceva din ce mi-ai spus sunt 
minciuni sfruntate? 

— Nu te îngâmfa, Malcolm. Nu știm totul, dar știm multe. Alţii 
vor afla restul, poţi fi sigur de asta. 

Malcolm necheză din nou. Ridică braţele. 

— Atunci unde sunt? Toţi acești bărbaţi și femei deștepte care 
știu atâtea. Unde dracului sunt? 

— Vor veni. Ar putea să fie în zece minute, ar putea să fie 
mâine, dar vor veni. Orice ai face, nu înrăutăți lucrurile mai mult 
decât trebuie. 

— Să le înrăutățesc? Pentru tine sau pentru mine? 

— Pentru tine. Pentru Harriet. Gândește-te la ce se va 
întâmpla dacă tu... 

— Dacă ce? Dacă te ucid? 

— Da. Dacă mă ucizi. Nu e ceva ce vrei să iei în calcul, 
Malcolm. 

— Serios? Eu nu văd așa lucrurile. Nu văd cum s-ar putea 
înrăutăţi lucrurile pentru mine dacă sunt prins. l-ai văzut pe 
părinţii lui Ellie, nu? Știi ce am făcut acolo? 

— Da. Am văzut. Dar din ce mi-am putut da seama după 
probe, ei te-au atacat. Ai putea susține că ai acţionat în 
autoapărare. Aici este diferit. Aici ar fi vorba despre uciderea cu 
sânge rece a unui reprezentant al legii. Ințelegi diferenţa, 
Malcolm? Asta ar fi mult mai grav. La vârsta ta, nu ai mai vedea 
niciodată exteriorul unei închisori. 

Malcolm se uită în tavan, iar Cody speră că se gândea serios 
la asta. Nu era nevoie să-i spună că o să fie închis pentru multă 
vreme indiferent de rezultat. Partea despre autoapărare fusese 
doar ca să-l facă să se simtă mai bine, chiar dacă nu intrase cu 
forța în casa aceea cu intenţia de a ucide, intrase cu o armă 
mortală, gata și dornic s-o folosească dacă era necesar. Știa ce 
făcea. 

— Și în plus mai este și Harriet, spuse Cody. 

Asta îl trezi pe Malcolm. 

— Ce e cu ea? 

— N-a fost implicată în ce le-ai făcut părinţilor lui Ellie. Nu a 
luat parte nici la răpirile propriu-zise. Dar acum este la fel de 
vinovată ca și tine pentru că mă ţineţi aici împotriva voinţei 
mele și dacă mă ucizi, și ea va fi acuzată de crimă. Vrei să se 
întâmple asta? 


VP - 239 


— Și ce vrei să spui? Că ar trebui să-ţi dau drumul? 

— Exact asta vreau să spun. Nu ai cum să eviţi asta, Malcolm. 
Vei fi găsit și arestat pentru ce ai făcut. Asta e clar. Singurul 
lucru care ar trebui să te intereseze acum este limitarea 
daunelor - pentru tine, pentru Harriet și pentru fete. 

Malcolm deveni din nou tăcut. Cobori capul și își frecă scalpul 
cu o mână. Cody nu îi mai văzu faţa. 

— S-a terminat, nu-i așa? spuse Malcolm. 

— Da. S-a terminat. Trebuie să pui capăt poveștii ăsteia. Te 
voi ajuta. 

Malcolm ridică deodată capul cu privirea aprinsă. Ochii îi 
ardeau. 

— Vreau să spun că s-a terminat pentru tine. Prietenii tăi nu 
vin. Nu vor veni niciodată. Și da, ai dreptate: trebuie să pun 
capăt poveștii. 

Se ridică și se apropie de Cody. 

— Trebuie să mă trezesc. Mai ai o noapte să te rogi să fii 
salvat. Mâine la prima oră te duc de aici, departe de familia 
mea. 

— Malcolm, eu... 
Dar Malcolm apropie un deget de buzele lui Cody. 
— Acum taci. Nu scoate un sunet. N-o să simţi nimic. 


69. 


Nu avea chef, dar își zicea în sinea ei să fie optimistă. Avea 
nevoie de un prieten în seara asta. Cineva care nu era poliţist. 
Cineva care putea să o facă să râdă, dar care îi dădea 
permisiunea de care avea nevoie ca să plângă. 

„Deci, haide, Parker. Repară ce am avut. Spune-mi că îţi pare 
rău. Arată-mi bărbatul pe care îl știam odată și fă-mă să te 
iubesc din nou”. 

Când intră în restaurantul aglomerat de pe strada Dale, 
Parker era deja acolo. Se ridică și îi făcu semn cu mâna imediat 
ce o văzu, cu un zâmbet uriaș pe faţă. Nu părea temător și asta 
o făcu să se simtă ușurată. Azi i-ar prinde bine să nu mai aibă 
parte de drame. 


VP - 240 


Trecu pe lângă mese. Cupluri, în mare parte, care nici nu o 
observară cum trecea. Dar, nu-i așa, era Ziua îndrăgostiţilor. 

„Și noi eram așa”, se gândi ea. 

— Bună, spuse Parker. Arăţi superb. 

— Arăt ca naiba, răspunse ea. A fost o săptămână groaznică. 

— Mie mi se pare că mereu arăţi superb. la loc. 

EI îi trase scaunul. Când se așeză, chemă chelnerul și ceru o 
sticlă de Prosecco. 

Webley spuse repede: 

— Pentru mine doar o cola fără zahăr, vă rog. 

Parker o fixă cu privirea. 

— Serios? Nu vrei să te destinzi? 

„Ba da, se gândi ea. Vreau să mă destind. Ceea ce nu vreau 
este să devin prea relaxată și să spun ceva ce aș putea regreta. 
Pot să scap de inhibiţii mai târziu, dacă și când rezolvăm 
încurcătura asta”. 

— Sunt bine. Cola mi-ar prinde bine. 

Parker ridică din umeri spre chelner. Comandă cola fără zahăr 
și încă un pahar mare de Shiraz pentru el. Webley se întrebă 
oare câte băuse deja. 

— Mă miră că ai reușit să prinzi o masă, spuse ea. Mai ales că 
nu mâncăm. 

— Nu mâncăm? 

— Parker, ţi-am spus... 

El zâmbi jucăuș. 

— Știu, știu. Doar un pahar. E în regulă. Îl știu pe proprietarul 
de aici. A spus că putem să stăm la masă cât vrem. 

Webley încuviință. Ca manager de hotel, Parker ajunsese să 
cunoască mulţi oameni din industria horeca. 

— Deci, spuse ea, ce mai faci? 

— Bine. Sunt ocupat în timpul programului, nu așa de ocupat 
în viaţa privată. Mi-e dor de tine. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Ai trecut direct la subiect, nu? 

— Ei bine, îmi e dor și nu vreau să pretind altfel. Dar tu? 

Ea știa ce întrebase. Întrebase dacă și ei îi fusese dor de el. 

Alese să interpreteze greșit. 

— Să fiu sinceră, momentan lucrurile stau destul de prost. 
Lucrez la cazul cu fetele dispărute. 


VP - 241 


— Uau. E un caz important. Cum i se spune acum - Flautistul 
Fermecat, nu? 

Numele aduse imagini nedorite în creierul lui Webley. Văzu o 
siluetă sinistră, misterioasă care conducea copiii orașului 
departe, într-un șir lung în urma lui, fără să mai fie văzuţi 
vreodată. 

Acel „niciodată” o îngrijora. Era singurul rezultat de care se 
temea cel mai mult. 

La fel și pentru Cody. Mai trecuse o zi lungă fără el. Cei de la 
Persoane Dispărute o asiguraseră că el era prioritatea lor. 
Vorbiseră cu ea, cu Blunt și cu toată lumea din divizie. Vorbiseră 
din nou cu membrii familiei, prieteni și vecini. Și tot nu aveau 
răspunsuri. 

Se întrebă dacă nu cumva Flautistul Fermecat reușise cumva 
să îl prindă și pe el în capcană. Era oare posibil? Ar putea exista 
o legătură aici? 

— Da, spuse ea. Flautistul Fermecat. Răspuns tipic de tabloid. 
Sperie pe toată lumea și mai tare, doar ca să mai vândă câteva 
ziare. 

Parker încuviinţă, dar ea își dădu seama că acum nu era prea 
interesat de munca ei. Voia un răspuns adevărat la întrebarea 
lui. 

Se bucură când sosiră băuturile. Folosi momentul să devieze 
conversaţia la alte câteva subiecte neînsemnate. 

Dar asta nu putea să dureze la nesfârșit. În cele din urmă, 
Parker aduse în discuţie subiectul esenţial al serii. 

— Megan, putem să vorbim despre noi? 

„Deci asta era, se gândi ea. Direct și la obiect. Acum nu mai 
pot evita problema”. 

— Desigur. Nu de aceea suntem aici? 

— Ba da. Și vreau să încep prin a-ţi cere iertare. 

„lată, se gândi Webley. Este un început neașteptat de 
promiţător”. 

— Continuă, spuse ea. 

El păru surprins. 

— Ei bine... asta e. Îți cer iertare. Îmi pare foarte rău. Acum, 
putem... 

— Pentru ce anume îmi ceri iertare mai exact, Parker? Poţi să 
fii puţin mai precis aici? 


VP - 242 


— Pentru că te-am rănit. Am devenit prea obsesiv. Acum știu 
asta. 

— Bun. E bine. Se opri. Îmi pare rău, nu încerc să fiu o 
pacoste, dar nu vreau ca asta să se întoarcă și să ne bântuie 
mai târziu. Ca să limpezim lucrurile, recunoști că ai greșit când 
ai încercat să rupi prietenia mea cu Cody? 

Parker luă o dușcă zdravănă de vin. 

— Dacă chiar vrei să rostesc cuvintele, atunci, da, nu ar fi 
trebuit să fac asta. 

— Nu face asta, Parker. Nu este vorba de a te face să 
recunoști. Vreau doar să stabilim că suntem de acord cu asta. 
Niciunul dintre noi nu ar trebui să încerce să rupă prieteniile 
celuilalt, indiferent cât de mult i-am putea uri pe prieteni. 

— Nu-l urăsc pe Cody. Cred că e nebun de legat, dar nu ÎI 
urăsc. Nu despre asta a fost vorba. 

— Atunci despre ce a fost vorba? 

El se uită fix la ea, apoi își mută privirea. 

— Of, las-o baltă, spuse el bosumflat. 

Webley se strădui să își păstreze calmul, deși reținuse faptul 
că Parker folosise expresia „nebun de legat”. 

— Nu, zise ea. Spune-mi. Suntem aici să vorbim despre asta, 
așa că hai să vorbim. Dar trebuie să fim sinceri unul cu celălalt. 

El sorbi din nou din vin. 

— Ti-am mai spus asta. Nu știu de ce trebuie să repet. Eram 
gelos, bine? Asta vrei să auzi? 

— Dacă este adevărul, da. E drăguţ că erai gelos. Arată că îţi 
păsa. Doar că ai dus lucrurile prea departe. 

Ea spera că așa se va termina, că acum puteau trece mai 
departe. 

— Dar trebuie să vezi lucrurile și din punctul meu de vedere, 
spuse Parker. 

— Care este? 

— Ei bine, nu este tocmai o situație normală, nu? Cody nu 
este doar un coleg de muncă obișnuit. Este un fost iubit. 

— Accent pe fost, Parker. Nu mai este iubitul meu. 

— Cred că ar fi drăguţ dacă i-ar spune și lui cineva asta. 

— Ce? Despre ce vorbești? 

— Are probleme, nu? Probleme mintale. Dacă mă întrebi pe 
mine, nu este apt să-și facă datoria. Și de unde știu asta? Pentru 
că el ţi-a spus ţie și tu mi-ai spus mie. Dintre toţi oamenii din 


VP - 243 


lume căruia i s-ar fi putut destăinui, te-a ales pe tine. Și apoi a 
fost întâmplarea aceea când ai fost ţinută ostatică pe acoperiș. 
Cine vine alergând spre tine să te salveze ca un cavaler în 
armură albă pe cal? Vai, este din nou detectivul sergent Cody. 
Nu e ciudat? Și apoi ai fost rănită și de ce ai fost rănită? Pentru 
că i-ai salvat viața lui Cody, de-aia. Vezi unde vreau să ajung, 
Megan? Nu este o relație tocmai normală de lucru după 
standardele nimănui. Adaugă la asta faptul că te vedea mai 
mult într-o zi decât te-am văzut eu vreodată... 

Lăsă fraza în aer. Se întoarse la vinul său. 

Webley clătină din cap, nevenindu-i să creadă. Era uimită de 
vehementa din cuvintele lui Parker. Monstrul cu ochi verzi părea 
să-l fi măcinat luni de zile. Chiar după tot timpul petrecut 
departe unul de celălalt, nu era dispus să lase lucrurile așa. 
Seara asta nu trebuia să fie despre Cody, și iată că el tot reușea 
să facă parte din viaţa ei. Era mereu acolo. 

„Spre deosebire de Parker, se decise ea. Nu s-a schimbat, așa 
că asta nu are cum să meargă”. 

— Nu trebuie să îţi mai faci griji despre Cody. A dispărut, 
spuse ea. 

— Ce vrei să spui? întrebă Parker îmbufnat. 

— Exact ce am spus. A plecat. Este oficial o persoană 
dispărută. Nimeni nu știe unde este. 

— Serios? 

— Da. 

— Bine, atunci... Poate că e mai bine așa. 

Webley rămase cu gura căscată. Chiar spusese asta? 

— Ce? 

— Tot ce spun este că poate asta e un noroc pentru noi. 
Vreau să zic, dacă a fugit undeva, nu va mai putea să intervină 
între noi, așa că... 

— N-a „fugit”. A păţit ceva. Ar putea să zacă mort într-un șanț 
undeva, sau... 

— Ei, haide. N-o să fie așa. Tipul e nebun de legat. E 
imprevizibil. Probabil s-a ascuns undeva într-o peșteră, unde se 
gândește la sensul vieții. 

— Parker, jumătate dintre polițiștii din oraș îl caută. Nu pari 
să-ți dai seama cât de serioasă este situația. 

— De fapt, cred că îmi spui foarte clar cât de serioasă e 
situaţia. Pentru tine, oricum. 


VP - 244 


— Ce vrea să însemne asta? 

— Ți-e dor de el, mai mult decât ţi-e dor de mine. Cât timp a 
trecut? O zi sau două? Ne-am despărțit de Crăciun și totuși el 
este cel fără de care nu poţi trăi. 

Webley începu să se enerveze. |n timp ce toată lumea din 
localul acesta se privea ochi în ochi cu tandrețe, Webley era pe 
cale să își pocnească partenerul. 

— Parker,  exagerezi. Relaţia mea cu Cody nu suferă 
comparaţie cu ce am avut noi. Este ceva cu totul diferit. 

— Ei bine, știi ce? Mă bucur că a dispărut. Nu-mi pasă dacă 
chiar zace într-un șanț undeva. A provocat atâtea probleme 
între noi. Uită-te la noi acum: încă discutăm despre el. Călătorie 
sprâncenată tipului, eu asta zic. 

Mai târziu, Webley analiză ce spusese în continuare. Se 
întrebă ce dracului o apucase. Se întrebă dacă fusese din cauza 
oboselii, stresului, disperării, sau pur și simplu simţise nevoia să 
riposteze. Oricare ar fi fost motivul, cuvintele îi ţâșniră. 

— Parker, spune-mi te rog că nu știi nimic despre ce i s-a 
întâmplat lui Cody. 

El arăta de parcă tocmai primise o palmă peste față. 

— Ce? 

— Te întreb despre Cody. Te întreb dacă l-ai văzut în ultimele 
două zile. Pentru că dacă da, trebuie să știu. 

Parker rămase fără glas. Apoi își șterse gura cu un șervet, îl 
aruncă pe masă și se ridică, împingând scaunul cu zgomot. 

— lisuse Hristoase, Megan. Nu-mi vine să cred că tocmai m-ai 
întrebat asta. Nu-mi vine să cred cât de mult te manipulează 
Cody. Am plecat de-aici. La mulţi ani de Ziua îndrăgostiţilor. 

Și plecă. Și Webley își dădu seama că toată lumea văzuse și 
auzise. Toţi iubiții care erau mai devreme atenţi unii la alţii 
acum își îndreptau acuzaţiile și mila spre ea. 

Işi lăsă capul în jos ca să evite greutatea privirilor lor. Ochii i 
se umplură de lacrimi. 

„Bravo ţie, se gândi ea. Bună treabă, Megan”. 

Işi căută geanta și găsi în ea niște batiste de hârtie. Când le 
scoase, își dădu seama că probabil va trebui să achite și nota de 
plată. 

„La naiba cu tine, Cody. Ești mereu aici. Mereu îmi provoci 
durere”. 


VP - 245 


Lângă ea apăru un chelner. Ea începu să își tamponeze obrajii 
înainte să îndrăznească să își arate machiajul stricat. El o 
surprinse începând să îi umple paharul cu vin alb. 

— Scuze, spuse ea. Nu am comandat vin. 

Chelnerul încuviință umil. 

— Nu, doamnă. A fost comandat pentru dumneavoastră. 
Poate este un prieten de-al dumneavoastră? 

Încuviinţă din nou, de data asta arătând spre spatele 
restaurantului. Webley se întoarse pe scaun să descopere 
identitatea misteriosului binefăcător. 

„Ei bine, aceasta este o noapte a surprizelor”, se gândi ea. 


70. 


Să audă cuvintele e una. Să le înţeleagă e cu totul alta. 

Daisy nu avea pe cine să întrebe ce se întâmpla de fapt. 
Fusese adusă aici când avea doar șapte ani, când avea despre 
lume cunoștințele limitate pe care le au de obicei copiii de șapte 
ani. Și de atunci expunerea ei la noi informaţii fusese strict 
controlată. 

Ce este, de exemplu, un „reprezentant al legii”? 

Așa și-a spus domnul Cody: un reprezentant al legii. Nu știa 
ce înseamnă asta. Cea mai probabilă explicaţie era că este un 
poliţist, dar de ce s-ar furișa un poliţist în dormitorul lor? Și de ce 
nu purta uniformă? Dacă era poliţist și venise să le salveze, de 
ce ajunsese singur și de ce nu îi dusese pe Malcolm și pe Harriet 
la închisoare? 

Deci poate că până la urmă nu era deloc un poliţist. Poate că 
era altceva. Singurii alţi oameni despre care ea credea că ar 
putea fi „reprezentanţi ai legii” erau judecători și toţi aceia care 
poartă peruci în sala de tribunal, dar asta nu părea să aibă deloc 
sens. 

Sau poate că doar minţea. Inventa lucruri doar ca să scape. 

Și apoi au mai spus ceva despre alţi oameni care ar putea 
sosi. Malcolm întrebase unde sunt toţi „bărbaţii și femeile istețe” 
și domnul Cody spusese că vor veni. 

Cine sunt acei oameni? Vin într-adevăr aici? 


VP - 246 


Daisy nu putu nega că acest gând o speria puţin. Nu știa dacă 
sunt oameni buni sau răi. 

Avea o viziune cu sute de oameni răi care intrau în casă în 
toiul nopții. 

Pentru că asta era adevărata întrebare, nu-i așa? Cine era bun 
și cine era rău? Ea știa că Malcolm făcea lucruri rele uneori, dar 
dacă domnul Cody era chiar și mai rău? 

Și mai era acea informaţie îngrijorătoare pe care o deslușise 
din conversație. 

Vorbiseră despre ce le-a făcut Malcolm părinţilor lui Ellie. 

Nu au zis clar, dar felul în care vorbiseră despre a-l ucide pe 
domnul Cody sugera că părinţii lui Ellie avuseseră aceeași 
soartă. 

De când o văzuse pe Daisy deconectând cablul audio, Ellie îi 
tot arunca priviri întrebătoare. Deși încă refuza să vorbească, 
ochii ei păreau plini de milioane de întrebări. 

Daisy își dori să aibă mai multe răspunsuri. 

xxx 

Webley simţi că ar fi fost nepoliticos să bea vinul care fusese 
cumpărat pentru ea atât de amabil. Ar fi fost și mai nepoliticos 
să îl bea oricum și să nu își exprime recunoștinţa. 

Așa că se ridică. Merse încordată la masa din colţul din spate. 

— Mulţumesc. Nu trebuia să... 

— Părea că ţi-ar prinde bine, spuse inspectorul-șef Stella 
Blunt. Vrei să mi te alături? Arătă spre scaunul gol din faţa ei. 
Era limpede că tocmai mâncase și acum bea o cafea și ce îi mai 
rămăsese din vin. Era limpede și că cinase singură. 

— Aăă, sigur. Bine. Staţi să îmi aduc lucrurile. 

Webley se întoarse la masa ei și își luă geanta și paharul de 
vin. 

„Ce fac? De ce am zis da?” își zise în sinea ei. 

Se întoarse la masa lui Blunt și se așeză pe scaunul gol. 

Încercă să pună laolaltă niște cuvinte care să nu fie doar de 
umplutură. 

Blunt i-o luă înainte. 

— Mănânc des aici. Am uitat că e Ziua îndrăgostiţilor, totuși, 
altfel nu m-aș fi deranjat să stau aici să pară că am fost lăsată 
baltă. Oricum, acum ești aici cu mine, oricine ar intra va crede 
probabil că suntem lesbiene. 


VP - 247 


Webley râse nervos. Nu era sigură cât timp va mai putea 
păstra aparenţa că își dorește să fie aici. 

— Acela era tipul tău, nu? întrebă Blunt. Cel cu numele 
amuzant. 

— Parker. 

— Da, Parker. Mereu am impresia că îi spui pe numele de 
familie. La fel ca și lui Cody. 

Blunt își sorbi cafeaua, prefăcându-se că remarca ei fusese 
complet inocentă. Dar Webley știa mai bine. Conectarea celor 
două nume așa nu fusese doar un comentariu gratuit. 

— Bănuiesc că... Presupun că aţi văzut ce s-a întâmplat între 
mine și Parker mai devreme? 

— Am prins ideea. Vrei să vorbești despre asta? 

Webley clipi. Brusc femeia din faţa ei se transformase din șefa 
ei în mătușa sfătoasă. Blunt nu se oferise niciodată să discute cu 
ea probleme personale. 

— Nu cred că sunt multe de spus. Probabil a fost la fel de mult 
vina mea cât a fosta lui. 

— Mă îndoiesc, spuse Blunt. 

„Ce e asta? se gândi Webley. Să îmi sară așa în apărare. Ce 
se întâmplă?” 

Luă o înghiţitură zdravănă de vin. 

— De fapt, aveţi dreptate. Nu e vina mea. Parker a fost un 
ticălos absolut în seara asta. N-a avut niciun drept să mă 
umilească așa. 

Blunt schiță un zâmbet. Lăsă jos cafeaua și ridică paharul de 
vin. 

— Cin-cin, spuse ea. 

— Noroc, doamnă. 

— Suntem în afara programului, Megan. Poţi să-mi spui Stella. 

— Aăă, bine, spuse Webley. 

Nu avea nicio intenţie să îi spună lui Blunt pe numele mic. Mai 
degrabă ar evita să îi spună în vreun fel decât să devină atât de 
stânjenitor de familiară. 

— Ce săptămână, nu? spuse Blunt. 

Webley încuviință. 

— Una dintre cele mai rele. Aș putea să dau pe gât o sticlă 
întreagă din vinul acesta chiar acum. 

— Bea, atunci. Mai comand. 

— Nu, n-am vrut să zic... 


VP - 248 


— Megan, e în ordine. Bea nenorocitul de vin și lasă grijile la o 
parte puţin. 

Blunt făcu semn unui chelner și comandă. Webley admiră 
încrederea în sine a acestei femei și siguranţa ei absolută. 

— Dar asta e problema, spuse Webley. Ușurarea este doar 
temporară. Stresul se va întoarce la loc mâine. 

— Așa și trebuie. 

— Doamnă? Adică... Ce vrei să spui? 

— Ne stresăm pentru că ne pasă, Megan. Aș fi îngrijorată dacă 
nu ai fi stresată. Mai ales cu ce se întâmplă cu tânărul Cody. 

„lar face asta, se gândi Webley. Il strecoară pe Cody în 
conversaţie. Dar de fapt nu mă pricep deloc să ascund cât de 
important este în viața mea. Ar putea la fel de bine să-mi scrie 
mare și roșu «Cody» pe frunte”. 

— Da, spuse ea. Să explic asta... Nu știu dacă știi, dar Cody și 
cu mine eram... ei bine, am fost împreună. Ea adăugă repede: 
Cu mult timp în urmă. Nu recent. 

Zâmbetul lui Blunt era mai pronunţat de data asta. 

— Nu mai spune, zise ea. 

— Ştii despre asta, deci? 

Blunt se aplecă conspirativ în faţă. 

— Megan, știam asta încă dinainte să te aduc în echipă. 

Webley se simţi de parcă tocmai primise un pumn în bărbie. 

— Ai... Ai știut? Și tot m-ai vrut? 

Blunt clătină capul uimită. 

— Voi mă faceţi să râd. Aveţi impresia că nu fac decât să 
tropăi toată ziua, scot flăcări, citez regulamente și rup capete, |ţi 
vine sau nu să crezi, depun și mult efort în a scoate tot ce e mai 
bun din echipa mea. Și când iau un nou membru, fac cercetări. 
Oamenii cred că nu știu ce se întâmplă, dar știu. Știu lucruri 
despre tine și știu lucruri despre Cody, chiar dacă el crede că 
nimeni nu poate să vadă prin masca lui. Dar nu dau doi bani pe 
ce ați făcut tu și Cody într-o viaţă anterioară. Pentru mine nu 
contează decât să faceţi treabă bună. Până acum cred că mi-aţi 
dovedit că am luat o decizie bună. 

— Chiar și după ziua de ieri? 

— leri? 

— Ti-am dat bătaie de cap în biroul tău. Despre Cody. 

— Erai supărată. Erai îngrijorată. Înţeleg asta, Megan. Și eu 
sunt o ființă umană, să știi. Am sentimente uneori. 


VP - 249 


Webley începu să-și dea seama cât de adevărat era. Bău niște 
vin și începu să îi simtă efectele. Începu să simtă senzaţia de 
furnicături în timp ce îi dispărură inhibiţiile. 

— Am venit să te văd iar azi, spuse ea. 

Blunt se uită mirată. 

— Când? 

— Nu am intrat. Am dat să bat la ușă, dar... erai ocupată. 

— Continuă. 

— Te uitai la o fotografie. O poză cu Cody. 

Blunt se uită la trandafirul roșu din vaza îngustă de pe masă. 

— Înţeleg. 

— Erai... ei bine, păreai destul de supărată. Deci presupun că 
nu sunt singura căreia îi e dor de Cody. 

Blunt tăcu multă vreme. Continuă să se uite la trandafir. 

— Rahat, îmi pare rău, spuse Webley. N-ar fi trebuit să spun 
asta. Nu e treaba mea. Încercam doar să spun... încercam să 
împărtășesc... 

„La dracu', se gândi Webley. N-ar fi trebuit să mă ating de 
nenorocitul de vin. N-ar fi trebuit să ies în seara asta deloc. Ce zi 
de rahat”. 

Blunt se întinse să-și ia geanta care atârna de spătarul 
scaunului. Webley crezu că se pregătește să plece și începu să 
se gândească la noi insulte pentru sine. 

— Doamnă, eu... 

— O secundă, spuse Blunt. Băgă mâna într-un buzunar din 
geantă. Scoase o fotografie. Cred că asta e poza la care ai văzut 
că mă uitam azi. 

l-o dădu. Webley o luă și se uită la ea. 

Nu era Cody. 

Arăta ca el, în mod sigur. De la distanţă ar fi putut fi 
confundat cu ușurință. Păr asemănător și un zâmbet pieziș. Dar 
în mod sigur nu era el. 

— Cine este? Dacă pot să întreb. 

— Evan. Fiul meu. 

Încă o surpriză și încă una mare. Webley aproape căzu de pe 
scaun. 

— N-am știut că ai un fiu. 

— Majoritatea oamenilor nu știu. Nu mai e prin preajmă. 

— A... a murit? 


VP - 250 


— A dispărut. Cam cu zece ani în urmă. Nu la multă vreme 
după ce a fost făcută poza asta. Tocmai împlinise optsprezece 
ani. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu știu cu adevărat. Tatăl lui și cu mine am divorțat, iar el 
a devenit un adolescent ursuz. Ne certam des. Și apoi într-o zi a 
plecat pur și simplu. Am primit un mesaj de la el în care spunea 
că e bine și să nu îl caut și asta a fost tot. 

— Ai încercat să-l găsești? Ai raportat cazul? 

— Da, ambele. Niciun rezultat. Răspunsul oficial a fost că era 
un adult liber să se ducă unde vrea dacă asta e alegerea sa. 
Fără sprijin, n-am avut nicio șansă să-l găsesc. 

Pentru Webley totul începu brusc să capete sens. Dacă era 
încă viu, Evan ar fi avut vârsta lui Cody. De aceea Blunt era atât 
de maternă cu Cody: îl vedea în el pe fiul dispărut. Explica și de 
ce fusese atât de afectată de răpirea fetelor. Copiii care dispar 
trebuie să fie cel mai mare coșmar al ei. 

Webley continuă să se uite la fotografie, dar acum nu o vedea 
cu adevărat. Se gândea la femeia care stătea vizavi de ea. Se 
gândea la cum, în mare parte, ea era doar Şefa, cea căreia îi 
spun doamnă, cea care acţionează resorturile echipei sale în 
fiecare zi și îi pornește la treabă. 

Dar acum era cu mult mai mult. Ce spusese mai devreme 
despre a fi o fiinţă umană părea o subestimare. Chiar prin ceața 
alcoolului, Webley vedea temerile și emoţiile lui Blunt cu 
claritate. 

Lui Webley îi veni să plângă în acest moment intens. Și mai 
târziu știu că o va face. 

— Megan, nu ai voie să spui nimănui despre asta, spuse 
Blunt. 

Webley dădu din cap. 

— Nu. Nu, nu voi spune... Stella. 


71. 


Noaptea clovnii îl vizitară pe Cody. 
li aștepta - era surprinzător că veniseră așa târziu - dar asta 
nu le făcu apariția mai puţin înspăimântătoare. 


VP - 251 


Chiar dacă nu pusese geană pe geană, nu știa cât e ceasul. 
Se părea că fetele se duseseră la culcare cu câteva ore în urmă, 
dar concepţia lui despre timp era distorsionată. Erau prea multe 
forțe care trăgeau de creierul și de trupul lui și îl târau departe 
de aici și acum. 

Durerea era peste tot. Capul, trunchiul și membrele era toate 
în flăcări. Foamea îi măcina măruntaiele. Setea părea să îi 
micșoreze și să îi usuce fiecare celulă. 

Și apoi mai erau presiunile mentale - a ceea ce fusese și ce 
urma. Dacă îl credea pe Malcolm, viaţa lui se va sfârși în curând. 
Aceasta era ultima lui noapte pe pământ. Era o realizare uimitor 
de profundă. Ar mai avea câteva ore, poate chiar minute. Data 
viitoare când se vor trage zăvoarele de la ușa aceea și va intra 
lumina, va însemna anihilarea lui. 

Speranța este chestia cu penele. 

„Prea optimistă Emily Dickinson, se gândi el. Pasărea mea a 
ajuns o bilă de pene strivită acum”. 

Clovnii auzeau asta. Îi ascultau disperarea, durerea, 
amărăciunea care îi atrăgeau. Erau încântați de astfel de ocazii, 
când puterea și moralul lui se aflau la cel mai mic nivel. 

Totul începea cu foșniturile. 

Mici zgomote în întuneric. Ca mișcările iuți, furișate ale 
șobolanilor. Mintea lui aflată în derivă sări să facă legături, iar el 
văzu o linie lungă, șerpuitoare a dușmanilor cu mustăţi care se 
adunau în urma Flautistului Fermecat îmbrăcat colorat. Doar că, 
în versiunea lui Cody, Flautistul avea chipul zâmbitor, putrezit, 
cu dungi de sânge, al unui clovn diabolic. 

Și apoi pași. Moi pe covor, dar trădaţi de ocazionala 
scârțâitură a podelei. 

Cody știa că încercau să se furișeze pe lângă el. Îndepărtarea 
de realitate îl lăsa fără îndoieli în privința asta. Clovnii erau aici, 
în camera asta și îl căutau. Îi simțeau mirosul în aer, dar nu îl 
vedeau. Momentan, draperia îl apăra de privirea lor. 

Aveau cuțite. Era sigur și de asta. Lame lungi, ascuţite, gata 
să îi desprindă carnea de oase, felie după felie agonizantă. 

„Nu trebuie să mă mișc, gândi el. Nu trebuie să scot niciun 
sunet”. 

Dar era atât de greu. Durerea. Teama. Nu pot să-mi țin 
respiraţia. Nu pot să-mi opresc inima să nu mai bată ca o tobă. 

Și apoi veni lumina. 


VP - 252 


Trebuie să fie lumina care semnala execuţia lui. Dar nu era 
lumina strălucitoare a luminii din tavan. Era atât de slabă, încât 
de-abia proiecta o umbră. 

Și nu se auzise sunetul ușii descuiate și deschise. 

Dar erau aici. Știa că sunt aici. Ușile nu erau bariere pentru 
clovni. Și ei își creau propria lumină mortală. 

Îl înconjurau acum. Atingeau cealaltă parte a draperiei. Le 
simţea respiraţia fetidă care se scurgea prin bumbacul subțire. 

Mișcare. _ 

Era sigur că vedea draperia mișcându-se. Il găsiseră. 

Se apropiau. 

Scoase un geamăt. Acum nu mai conta. Nu se putea salva. 

Apăru o mână. Îi văzu culoarea galbenă a morţilor, cu unghii 
lungi, murdare de ţărână. Degetele apucară pânza și începură 
să o tragă deoparte cu o lentoare chinuitoare. Zgomotul șinei 
metalice a draperiei era ca sunetul unor unghii lungi zgâriind o 
tablă de scris. 

Cody mai scoase un geamăt. Respirația lui se transformă în 
gâfâit. 

Trase de legături și se legănă pe scaunul fixat. 

Și apoi în crăpătură apăru o figură. 

Era doar o siluetă - o gaură făcută în întuneric. Dar mintea lui 
Cody umplu acel spaţiu cu forma chinuitoare, înarmată cu un 
cuţit, a celui mai urât coșmar al lui. Gemetele lui se 
transformară în strigăte înăbușite după ajutor. Işi aruncă toată 
greutatea dintr-o parte în alta într-o încercare disperată de a 
dărâma scaunul care îl strângea atât de tare în îmbrățișarea sa. 

Dar clovnul se apropie mai mult și mai mult. Deschise gura 
arătându-și dinţii ascuţiţi, zimţaţi, de pe care curgea salivă 
sângerie. 

Și cere să știe. Insistă să afle. 

— De ce ai venit aici? îi șopti. 

Și el nu avea niciun răspuns. Nu știa ce răspuns ar putea 
satisface acest demon. Nu înțelegea complet întrebarea. Voia 
doar să se termine totul. 

„Dacă e să mor, să mor acum”. i 

Și apoi clovnul întinse mâna spre el. Il atinse cu degetele sale 
reci ca gheaţa și îi vorbi din nou. 

— E în regulă. Nu-ţi voi face rău. 


VP - 253 


Pătrunse vidul. Un interval în timp ce imaginarul făcu schimb 
de locuri cu realul. Un moment de ușurare de nesuportat în timp 
ce arsura se reduse și frica trecu. 

Pentru că aceasta nu era vocea unui monstru. 

Era vocea unui copil. 

Un copil pe nume Daisy. 


72. 


Ea aprinsese televizorul. Nu era conectat la o antenă și nu 
avea niciun DVD, singurul lucru pe care îl afișa era o bucată de 
text care sărea pe ecran și care spunea „Lipsă semnal”. 

Dar cel mai important lucru era că emana lumină. Nu multă, 
dar suficient cât să vadă pe unde mergea. Nu destul de 
puternică încât să le trezească pe celelalte sau să se strecoare 
pe sub ușă și să-i alerteze pe Malcolm sau Harriet dacă ar trece 
pe lângă cameră. 

Daisy nu adormise încă. Stătuse acolo ore întregi până când 
fusese sigură că cele mici dormeau foarte adânc. 

Dar acum putea să afle. 

Domnul Cody părea speriat - mai speriat decât era ea de el. 
Poate pur și simplu pentru că știa că va muri în curând. Poate că 
toată lumea se sperie atât de tare când se confruntă cu 
certitudinea morții. 

Și cu toate astea bănuia că erau mai multe la mijloc. Domnul 
Cody nu părea cineva care s-ar teme de moarte. Nu era laș. Uite 
cum i-a dat permisiunea să îl rănească pentru ca ea să nu fie 
rănită la rândul ei. 

Nu, altceva îl deranja pe omul acesta. Ceva groaznic. 
Strigătele lui înăbușite și gemetele erau ca acelea ale unui 
animal rănit. Avea nevoie de ajutor. 

Nu se gândise niciodată că ar îndrăzni să se apropie de el, dar 
iat-o acum. Se apropie de el. ÎI atinse. Îi spuse că nu îl va răni. 

El deveni mai puţin agitat. Respirația lui începu să 
încetinească. Clipi, de parcă s-ar fi străduit să o vadă cum 
trebuie în întunericul neclar. 

Și apoi el îi frânse inima. 


VP - 254 


l-o frânse cu lacrimile lui. Îi curgeau liber pe obraji și peste 
banda care îi acoperea gura. Capul i se lăsă în jos, iar umerii îi 
tremurau de plâns. O singură lacrimă fierbinte o stropi pe mână. 

— Te rog, șopti ea. Nu plânge. Vreau doar să te întreb ceva. El 
ridică iar bărbia. O privi direct în ochi. Încuviinţă. 

Se gândise să scoată călușul, dar Malcolm și-ar putea da 
seama că fusese deranjat. 

Nici nu era prea sigură că voia să riște cu domnul Cody. El 
părea atât de convingător, dar dacă era lupul cel mare și rău 
așa cum pretindea Malcolm? Sau dacă pur și simplu vorbea prea 
tare și îi trezea pe toţi? N-ar trebui să facă asta. Malcolm ar 
pedepsi-o aspru dacă ar ști. 

— Ai spus că ești un reprezentant al legii, începu ea. Este 
adevărat? 

El încuviință. Da. 

— Este același lucru cu un poliţist? 

Da. 

— Ești un poliţist? 

Da. 

— De ce ai venit aici? Adică, ai venit să ne iei de aici? 

Da. 

Răspunsul o alarmă. Malcolm le spusese că domnul Cody voia 
să le ia de aici. Dar apoi își dădu seama că trebuia să fie mai 
precisă. 

— Să ne faci rău? Vrei să ne duci de aici să ne faci rău? 

Un clătinat din cap intens. Nu. 

— Atunci de ce? Ai venit să ne ajuţi? 

Da. 

— Să ne salvezi? 

Da. 

— Atunci de ce nu ai făcut-o? De ce i-ai lăsat să-ţi facă asta? 
Unde sunt prietenii tăi, ceilalți polițiști? 

El păru confuz, iar ea își dădu seama că îl bombardase cu 
prea multe întrebări, dintre care niciuneia nu putea răspunde 
printr-o mișcare din cap. 

Încercă din nou. 

— Ai spus că vor veni alţi oameni. Te refereai la alţi polițiști? 

Da. 

— Atunci unde sunt? Vin după noi? 


VP - 255 


Domnul Cody se gândi atent la asta. Răspunsul lui veni târziu. 
Era un clătinat trist din cap. 

„Nu. Nu vin. Nu vine nimeni să ne ajute”. 

Răspunsul lui o surprinse. Era invers faţă de ce îi spusese lui 
Malcolm. 

Ar fi putut cu ușurință să își menţină povestea și cu toate 
astea n-o făcuse. ` 

Asta însemna oare că era sincer cu ea? insemna că numai ei îi 
era încredințat adevărul? Sau era doar o păcăleală ca să fie de 
partea lui, s-o facă să creadă că este de încredere? 

Se întristă. Dacă ce spunea era adevărat, atunci nu exista 
scăpare pentru nimeni. Bărbatul de pe scaun era deja 
condamnat. Chiar dacă ar putea să se elibereze cumva, era prea 
slăbit să facă ceva. Malcolm l-ar strivi ca pe o insectă. 

— Malcolm o să te omoare? întrebă ea. 

Altă pauză. Apoi un da. 

— Te temi de el? 

Da. 

Ezită. 

— Mai vreau să te întreb ceva. 

El încuviinţă. 

— Mama și tatăl lui Ellie. Malcolm i-a omorât? 

Da. 

— Ea a fost acolo? A văzut asta? 

Da. 

Daisy stătu acolo o vreme, procesând ce auzise, încercând să 
își dea seama ce era adevărat și ce nu. Încercând și să-și dea 
seama cu ce ar ajuta informaţiile. 

Se mai uită o dată lung la domnul Cody. Căută în ochii lui 
sinceritate, decență, bunătate. 

— Trebuie să plec acum, spune ea. Malcolm... 

Așteptă ca domnul Cody să protesteze. Așteptă ca el să ţipe 
la ea să-l ajute. 

Dar nu o făcu. Doar dădu din cap, ca și când ar fi înţeles. De 
parcă îi era recunoscător pentru că îndrăznise să îi ofere câteva 
momente scurte în compania ei. 

Daisy se întoarse și se strecură pe după draperie. 

Când văzu silueta care stătea acolo ca o fantomă, aproape că 
ţipă. 


VP - 256 


Ellie se uita la ea, palidă și mută. Daisy se întrebă de cât timp 
era acolo, cât auzise, cât văzuse. 

— Înapoi în pat, Ellie, șopti ea. Haide, înainte să intrăm în 
belele. 

O însoţi pe Ellie în pat și o înveli. Apoi opri televizorul și se sui 
și ea în pat. 

Se cuibări lângă Ellie și îi mângâie părul ca s-o consoleze. 

Și apoi încercă să se hotărască în privința domnului Cody. 


73. 


Dimineţile aici erau instantanee. Nu exista o luminare treptată 
a camerei când răsărea soarele și pătrundea prin ferestrele cu 
perdele. Nu erau încurajării blânde care să alunge somnul și să 
te trezească. În schimb, într-o clipă era întuneric și în alta o 
lumină orbitoare. Ziua era proclamată cu o aprindere de 
întrerupător. 

Cody speră ca moartea lui să fie la fel de rapidă. Speră ca 
Malcolm să nu gândească precum clovnii, care ar vrea ca 
ultimele lui momente să fie cât de lungi și dureroase posibil. 

Vocea veselă a lui Malcolm păru extrem de nepotrivită cu ce 
urma să se întâmple aici în dimineaţa asta. 

— Vești bune, fetelor! spuse el. Azi o să vă primiţi dormitorul 
înapoi. Am găsit alt loc pentru domnul Cody. 

Urmă un moment de tăcere, iar apoi Daisy întrebă: 

— Unde? Unde va merge? 

— O să îi fac un loc în garaj. 

Cody nu se îndoi că va ajunge în garaj, dar numai pentru 
câteva ore. Cel mai probabil, cadavrul său va fi aruncat în 
spatele unuia dintre vehiculele de acolo, gata să fie transportat 
la lăsarea întunericului. Evident Malcolm găsise o cale de a 
scăpa de cadavru. 

— In garaj? spuse Daisy. O să locuiască în garaj? 

„Atenţie, Daisy, se gândi Cody. Nu te da de gol. Nu intra în 
bucluc din cauza mea”. 

Vocea îi trădă iritarea lui Malcolm. 

— Da, Daisy. În garaj. Acum vrei să nu-mi mai pui întrebări 
prostești și să asculţi ce urmează să spun? 


VP - 257 


Nu se auzi niciun răspuns. 

— Bun, spuse Malcolm. După cum spuneam, domnul Cody 
pleacă de aici în această dimineaţă. O să îi dau ceva să adoarmă 
și apoi o să-l mut. Nu va trebui să vă mai faceţi griji în privinţa 
lui. Cum vi se pare? 

Din nou, niciun răspuns. 

— Bun. Ştiam că veţi fi încântate. Bine atunci, îmbrăcaţi-vă. 
După micul dejun, mămica vrea să vă citească o poveste. 

„Asta e, se gândi Cody. Asta e tot ce primesc copiii. În curând 
voi dispărea, iar ele vor uita că am fost aici vreodată. Se vor 
întoarce la propria lor normalitate. O existenţă invariabilă, care 
le va amorți mintea, într-o cameră fără ferestre și fără suflet”. 

Înainte să plece, Malcolm băgă capul prin draperie. 

— Nu mai durează mult, spuse. 

x x * 

Toată lumea lipsește. 

Webley de-abia dacă adormise. Vinul o adormise câteva ore, 
dar apoi se trezise într-o sudoare rece. 

De atunci se tot foise în patul ei, dar nu putuse să se 
gândească decât la oamenii care dispăruseră. 

Fetele. Cody. Fiul lui Blunt. 

Se hotărî să facă ceva în privința tragediei lui Blunt. După 
întâlnirea revelatoare cu șefa ei de noaptea trecută se hotărâse 
să-l găsească pe fiul lui Blunt, mort sau viu. 

Dar asta, altă dată. 

Acum erau alte priorităţi. Fetele, desigur, dar și Cody. Se 
hotărî să nu mai lase asta pe seama celor de la Persoane 
Dispărute. Trebuia să aibă și ea un rol. Chiar dacă asta însemna 
fiecare minut liber în afara programului, trebuia să facă ceva să 
ajute. Se va uri pentru totdeauna dacă nici măcar nu încerca. 

Și, că veni vorba, Parker poate să se ducă dracului. 

Aruncă la o parte păturile și se dădu jos din pat. Făcu duș 
gândindu-se la Cody. Se îmbrăcă gândindu-se la Cody. Mâncă un 
castron cu cereale gândindu-se la Cody. 

Se uită la ceas. Era încă devreme. Prea devreme să se ducă la 
secție. 

„Ar trebui să fac ceva în timpul ăsta, se gândi ea. Ceva 
productiv. Deci... ce să fac? 

Bun, pune-te în mintea lui Cody. 


VP - 258 


Tocmai ai petrecut ridicol de mult timp verificând dube albe. 
Te duci acasă. Intri în clădirea de pe strada Rodney. Ești 
disperat după o cană de ceai, așa că faci una. Scoţi toate 
prostiile din buzunare. Îţi dai jos sacoul și cravata și le pui pe 
spatarul scaunului. Și apoi...” 

Ce? 

Ceva se întâmplă. 

Da, dar ce? 

Nu este un telefon. Cineva la ușă, poate? 

Poate. 

Îi deschizi și intră. Nu sunt oameni drăguţi așa cum credeai. 
Totul merge prost... 

Nu, nu se potrivește. 

Nu e niciun semn de luptă. Nu ești genul de tip care ar ceda 
fără o luptă. Și pe imaginile CCTV nu era niciun semn cum că 
mai era cineva în mașina ta. 

Și atunci, ce? Ce s-ar fi putut întâmpla să te facă să lași totul, 
să te sui în mașină și să pleci? 

Este atât de important, încât nu-ţi termini de băut ceaiul. Nu 
intenţionezi să fii plecat mult timp, pentru că nici măcar nu îţi iei 
portofelul, banii sau telefonul mobil cu tine. Tot ce ai sunt 
cheile... 

Stai, stai, stai. 

Ceva e în neregulă aici. 

Ce este? Ce lipsește? 

Uită-te din nou. Privește cu ochii minţii. Portofel, telefon, bani, 
șerveţele, caiet, pixuri... 

Dar lipsește legitimaţia. 

Ești sigură? Da. Absolut. 

Legitimaţia lui Cody nu era pe bufetul din bucătărie. 

Deci a luat-o cu el. Ceea ce sugerează că a plecat într-o 
misiune de poliţie. 

Dar stai puţin. Ce era atât de brusc de urgent, încât nimeni 
altcineva din echipă să nu știe? Cody era un poliţist 
experimentat. Ar fi sunat, ar fi înregistrat misiunea. Și și-ar fi 
luat și telefonul mobil cu el. 

Tot nu are sens. 

Asta dacă nu cumva... 

Legitimaţia lui nu era acolo de la bun început. 

Bine, mai încet acum. Gândește-te la asta. 


VP - 259 


Îți golești buzunarele. Îţi dai seama că legitimaţia ta nu se află 
printre obiecte. Te panichezi. Unde dracului ai lăsat-o? Și apoi îți 
aduci aminte. Ştii că vei avea nevoie de ea mâine și va dura 
numai câteva minute s-o recuperezi. 

Daaa! 

Sau nu. 

Aceasta ar putea fi cea mai subţire, cea mai ridicol de 
fabricată explicaţie vreodată. 

Deci, continuă procesul de gândire, Megan. Ai fost cu Cody 
mare parte din zi. Unde și-ar fi putut pierde legitimaţia? Când l- 
ai văzut cu ea ultima oară? 

Verificaţi dube. El o avea cu el atunci, pentru că și-o afișa de 
fiecare dată când băteam la uși. 

Cu excepţia ultimului apel. Cum se numea acel cuplu ciudat? 
Familia Benson, asta e. Domnul Benson i-a luat legitimaţia lui 
Cody ca să se uite mai bine la ea înăuntru. 

Daaa! 

Sau poate că nu. S-ar putea să i-o fi dat-o înapoi. Webley nu 
era sigură. 

Dar era o posibilitate. Mașina lui fusese văzută pe Wavetree 
Road, care s-ar potrivi cu un drum de pe strada Rodney la casa 
familiei Benson din Childwall. Poate că a sunat acolo și poate că 
le-a spus unde urma să se ducă mai departe. 

Poate. Un mare poate. 

Dar tot e ceva. Chiar dacă nu face decât să elimine o 
posibilitate, tot e ceva. 

Se uită iar la ceas. Tot era prea devreme să meargă să bată la 
ușa cuiva, mai ales pe baza unei simple bănuieli. 

Se decise să mai aștepte puţin. 

Probabil nu va conta prea mult. 


74. 


Daisy, Daisy, dă-mi răspunsul tău. 

Nu avea niciun răspuns. Nu știa ce să creadă, în cine să se 
încreadă. 

Ceea ce nu credea era că Malcolm o să îi ofere o casă nouă și 
bună în garaj domnului Cody. Ci că plănuise să-l omoare. 


VP - 260 


Nu știa ce să creadă. 

Dacă ar putea fi sigură că domnul Cody a venit aici să îi facă 
rău ei și lui Poppy și lui Ellie, atunci Malcolm ar trebui să facă ce 
trebuia să facă. 

Dar dacă domnul Cody a venit aici să le salveze, atunci e 
diferit. 

Sau nu? Pentru că, oricum, ce poate ea să facă în privința 
asta? Domnul Cody deja spusese că nu vine nimeni după el, deci 
cum putea fi prevenită moartea lui? Nu se putea aștepta ca ea 
să oprească un bărbat mare și puternic precum Malcolm. L-ar 
ucide pe domnul Cody și apoi ar ucide-o și pe ea. Chiar dacă ar 
fi dispusă să își asume riscul de a-l elibera pe domnul Cody, nu 
avea cum să îi taie legăturile. 

A spus că este poliţist. Dar nu arată ca unul. Pare prea tânăr 
și nici nu este îmbrăcat ca unul. Nu s-a purtat ca un polițist când 
a venit aici, când s-a furișat așa în dormitorul lor. 

Deci toate sunt minciuni? Încearcă doar să se salveze? 

„Dar a fost amabil cu mine, se gândi ea. A încercat să mă 
salveze la jocul de darts. 

Nici măcar nu mi-a cerut să-l ajut când am venit să-l văd 
noaptea trecută”. 

Și a plâns. 

Nu mai văzuse niciodată un bărbat plângând. Nici măcar pe 
tatăl ei. A fost unul dintre cele mai triste lucruri pe care le 
văzuse vreodată. 

Ar fi bine să nu devină prea sensibilă în privinţa asta. Nu 
contează ce ar prefera ea să se întâmple, domnul Cody va muri 
și asta e. N-avea rost să plângă după laptele vărsat. Sau sânge 
vărsat, de fapt. Dă-l uitării. 

Doar că nu credea că va uita. Nu credea că îl va uita vreodată 
pe domnul Cody. 

x kx X 

Greu de crezut, dar asta e. Acesta este finalul vieții sale 
scurte și tumultuoase. 

Se trezi umplându-și ultimele momente cu despărțiri. Faţă de 
Devon, de Webley, de familia sa, de colegii săi, de toți oamenii 
pe care îi cunoscuse și iubise vreodată, de cele trei fete din 
camera aceasta. Se scuză și faţă de fete. Regretă că nu făcuse 
mai multe pentru ele. Singura lui speranţă era ca într-o zi cineva 
să îndrepte acest lucru. 


VP - 261 


Și când termină, își dori să nu mai fie lăsat să aștepte. Nu voia 
să aibă timp ca teama să se strecoare în el, ca 
autocompătimirea să înceapă să-l roadă. 

„Haide, Malcolm, să vedem ce poţi”, se gândi el. 

lar Malcolm răspunse. A 

Trase draperia cu un gest larg, aproape ceremonial. În mâna 
liberă avea o seringă hipodermică plină și o foarfecă - de data 
asta mai mare și mai puternică, pentru a tăia legăturile. Nu mai 
aducea vată sau bandă adezivă - nu mai avea nevoie de ele. 

Se uită peste umăr la copilele care stăteau ghemuite 
împreună pe pat. 

— Acum o să-i dau doar ceva să doarmă, le spuse el. Ca să nu 
se lupte când îl mut. 

Cody știa că lucrurile stăteau altfel. Știa că de data asta cel 
mai probabil injecţia era cu ceva mai puternic. Letal, de fapt. Un 
somn din care nu se va trezi. Va muri, aici, în scaunul acesta, iar 
fetele nu vor ști nimic. 

Malcolm se apropie. Puse foarfecă pe raft. Îi ridică mâneca lui 
Cody mai sus pe braț. 

Nu mai spuse nimic. Voia doar să-și termine treaba. 

Ridică seringa și se uită cu atenţie la conţinutul său mortal. 

Și apoi atinse vârful acului de carnea lui Cody, iar Cody își ținu 
respiraţia, pregătindu-se pentru neant. 


75. 


La naiba! 

Dintre toate momentele posibile, de ce trebuia să fie acum? 

Malcolm îngheţă. Începu să numere. Dacă ajungea la zece, va 
presupune că a plecat. 

Dar nu. Se auzi iar. De data asta soneria sună insistent, 
urmată de o bătaie în ușă. 

Va trebui să răspundă la ușă. Va trebui să rezolve problema. 
Doar că nu avea încredere în Harriet să facă asta. Nu după cum 
se purtase în ultima vreme. 

Îl privi pe Cody în ochi. 

— Mă întorc imediat, promise el. 

Lăsă seringa hipodermică pe raft, lângă foarfecă. 


VP - 262 


Și apoi părăsi camera, încuind ușa în urma lui. 
xxx 

Daisy se dădu jos de pe pat. 

— Daisy, spuse Poppy. Ce faci? Nu trebuie. 

Daisy o ignoră. Se duse direct la Cody. 

— Daisy! Nu! O să ai probleme. ` 

Se opri la câțiva centimetri distanță de Cody. Il privi în ochi. Și 
el se uită la ea. 

Și acum ea începu să plângă. 

— Nu știu ce să fac, spuse ea. Nu știu ce e bine. 

Cody își mută privirea. Ea o urmă și văzu că se îndrepta spre 
seringă. 

Apoi el privi spre brațul său expus. 

— Nu, spuse ea. Nu vrei asta. Vrei să se întâmple asta? 

El respiră greu prin nările lărgite. Întoarse din nou capul spre 
raft. Dădu din cap. Spuse ceva. 

Ea se mai uită o dată. 

Foarfecă. 

Vrea ca eu să folosesc foarfecă. Și acum se uită la braţul lui. 
Legăturile de la braț. 

Făcu un pas în spate. 

— Nu pot. Îmi pare rău. Nu pot. Malcolm o să mă omoare. O 
să ne omoare pe toate. 

Cody se uită la ea. Și apoi încuviință, închise ochii și lăsă 
capul în jos. 

xxx 

Malcolm o recunoscu imediat ce deschise ușa. 

Era femeia detectiv. Cea care venise aici cu Cody. 

Simţi cum inima îi bătea să-i sară din piept. Era singură? Erau 
pe cale să dea buzna? 

— Bună ziua, spuse ea, arătându-și legitimaţia. Detectiv 
Webley. Nu știu dacă vă amintiţi de mine, dar am fost aici acum 
două zile, cu detectivul Cody. 

— Da, îmi aduc aminte, spuse el. Ceva în legătură cu dubele. 

— Așa este. Nu vă faceți griji, nu e nimic alarmant, dar vreau 
doar să vă întreb dacă de atunci colegul meu s-a întors aici? 

Malcolm râse forţat. 

— N-ar fi mai simplu să îl întrebaţi? 

Webley zâmbi. 


VP - 263 


— Așa aţi crede, nu? Problema este că nu suntem tocmai 
siguri unde este. 

— Cum adică, vreţi să spuneţi că a dispărut? 

— Aăă, da. Așa se pare. 

— A dispărut un poliţist? 

— Da. 

— Ei bine, acum le-am auzit pe toate. Și credeţi că ar fi putut 
să vină aici? De ce ar fi făcut asta? 

— Încercăm doar să eliminăm toate posibilităţile acum. Am 
crezut că detectivul Cody și-a lăsat aici din greșeală legitimația 
când am venit. Seamănă puţin cu aceasta? Ea arată spre 
legitimaţia ei. 

Malcolm clătină din cap. 

— Deci nu aţi văzut-o? 

— Nu. V-aș fi telefonat dacă aș fi găsit așa ceva. 

— Și detectivul Cody n-a venit aici să întrebe același lucru? 

— Nu. Îmi pare rău. 

Văzu cum ea își lăsă umerii în jos și aproape zâmbi. 

— Bine, spuse ea. Mulţumesc oricum. 

Și apoi plecă, iar Malcolm închise ușa și lăsă zâmbetul să i se 
întindă pe toată fața. 

Poliţai proști. 

Se întoarse la etaj. Descuie ușa. Intră în dormitor. 

Fetele erau tot pe pat, tot nesigure. Daisy mai ales părea 
îngrozită. 

Cody era tot pe scaunul lui, tot legat și cu căluș la gură. 
Foarfeca și seringa erau acolo unde le lăsase Malcolm. 

Totul era bine. 

Traversă camera și se așeză în fața lui Cody, iar apoi se 
aplecă. 

— Am crezut că ar trebui să știi, spuse el. La ușă era prietena 
ta. Webley. Acum a plecat. Nu se va mai întoarce. 

Privi în ochii lui Cody să vadă o reacţie. Latura sa sadică voia 
să vadă durerea abandonului în ochii lui. 

Dar nu o găsi. 

Era ceva în neregulă aici. Foarte în neregulă. 

Și apoi văzu că legăturile din jurul încheieturilor lui Cody erau 
mult mai slăbite decât ar fi trebuit să fie. 

Fuseseră tăiate. 


VP - 264 


76. 


Ştie, își dădu Cody seama. Malcolm știe. 

Profită de ocazie, pentru că era singura pe care o va avea. 

Nu fu ca în filme. Într-un film, el ar fi demonstrat puterea 
binelui de a învinge răul găsind resurse bruște de a câștiga, iar 
apoi doborându-l pe tipul cel rău la pământ cu abilităţile sale 
superioare de luptă. Fiecare lovitură ar fi fost o izbitură 
răsunătoare în numele binelui. 

Acum nu era așa. 

In această versiune, braţele și picioarele lui Cody erau slabe și 
ineficiente după mai multe zile de inactivitate. Ce ar fi trebuit să 
fie un salt în acţiune se transformă mai mult într-o cădere, iar 
ploaia de pumni deveni o serie de plesnituri jalnice respinse cu 
ușurință. 

Atunci deveni complicat. Cei doi bărbaţi se luptau, străduindu- 
se să iasă în avantaj în timp ce se roteau prin cameră, lovindu- 
se de pereţi și dărâmând mobila. Televizorul căzu și se sparse. 
Cărţi și jucării căzură pe podea în jurul lor. 

Cody simţi forța lui Malcolm. Își dădu seama că putea pierde 
lupta. 

Ințelese asta foarte bine când Malcolm profită de ocazie și îi 

dădu lui Cody un croșeu în obraz și îl făcu să se dea înapoi 
ametit. 
_ Cody se lovi de un perete, iar Malcolm veni din nou spre el. 
Incercă să riposteze cu o lovitură, încercă să facă ceva, orice, să 
oprească buldozerul. Dar brațul îi fu îndepărtat și Malcolm reuși 
să-l lovească din nou, de data asta în stomacul gol. Lovitura 
fusese atât de puternică, încât păru să îi străpungă abdomenul 
și să ajungă la șira spinării, iar Cody se prăbuși în genunchi și 
încercă să respire, chiar dacă era încă legat la gură, încercă să 
găsească energia, voinţa, norocul și orice l-ar ajuta să 
supravieţuiască acestui atac. 

Dar Malcolm nu terminase. Malcolm se hotărâse deja. Cody va 
muri și așa va fi, prin injecție, sau făcut bucăţi. Pentru el era 
același lucru. 

Ajunse deasupra lui Cody, strângându-l de gât cu braţul. Îi 
strivi traheea și îi răsuci capul până când simţi că îi va rupe 
gâtul ca o crenguţă. 


VP - 265 


Acum Cody se concentra pe ţipetele fetelor. Pentru că știa că 
le dezamăgise. Mai rău, le pusese în pericol. Malcolm îl va ucide, 
iar apoi își va îndrepta furia spre ele. Așa era el. 

Apoi tipetele începură să cedeze și se așeză o ceaţă 
întunecată. 

x x * 

— Opreşte-te! Opreşte-te! 

Strigătele lui Daisy trecură neauzite. Și Poppy strigă lângă ea, 
dar fără rezultat. 

Privi cum Malcolm îl lovea pe domnul Cody. „O să-l omoare, 
se gândi ea. Și apoi o să ne omoare și pe noi. Și e numai vina 
mea. Eu sunt cea care trebuie învinuită. N-ar fi trebuit să mă 
amestec. Ar fi trebuit să stau deoparte”. 

Le privi pe celelalte fete. Erau speriate de moarte. Chiar și de 
obicei impasibila Ellie arăta îngrozită. 

„Nu merită să moară, se gândi ea. Te rog, Doamne, să mă 
pedepsească pe mine, dar nu pe restul. Ele nu au greșit cu 
nimic. Am fost eu, doar eu!” 

Malcolm îl strângea de gât pe domnul Cody, așa cum făcuse 
la început cu Poppy. Reușise să-l oprească atunci, reușise să-l 
facă să asculte de vorbă bună. Dar asta nu va funcţiona acum. 
El nu o va mai asculta niciodată. 

Și, brusc, se mișcă. 

O auzi pe Poppy cum ţipa la ea, dar nu se opri. Trebuia să 
facă ceva. 

Apucă foarfecă. O deschise. Se lansă spre spatele lui Malcolm. 

Lama intră adânc. Malcolm urlă și îi dădu drumul lui Cody, 
care se prăbuși la podea ca un sac de oase. 

Malcolm se întinse în spate, mai întâi în jurul taliei și apoi 
peste umăr, dar nu ajunsese la foarfecă înfiptă între omoplaţi. 

Se întoarse. Chipul îi era o mască de furie și ură acoperită de 
salivă, ochii îi ardeau cu patimă, dorind moarte și distrugere. 
Veni spre ea. Daisy fugi spre ușă și o deschise. 

Pe partea cealaltă o văzu pe Harriet, care ţinea în mână un 
sucitor și țipa la ea ca o nebună. 

Daisy fugi înapoi în cameră, dar această mișcare o costă. 
Malcolm o apucă de părul lung cu o mână și trânti ușa cu 
cealaltă. Trase tare, învârtind-o pe Daisy și lovind-o de perete. O 
apucă de sub gât de rochie, o strânse în mână și începu să o 
ridice pe perete până când picioarele nu mai atinseră pământul. 


VP - 266 


Ridică cealaltă mână și strânse degetele în cel mai mare pumn 
pe care îl văzuse Daisy vreodată - un baros care îi va strivi 
craniul și îi va împrăștia creierii pe perete. 

Daisy închise ochii și așteptă inevitabilul. 

Care nu veni. 

Deschise iar ochii. Văzu confuzia de pe chipul lui Malcolm. 

O lăsă în jos aproape tandru. Apoi se întoarse și cobori 
privirea. 

Daisy se uită dincolo de el și văzu la ce se uita el. 

Silueta mică, palidă, ca a unui copil vagabond a lui Ellie. 

Malcolm făcu un pas spre ea, dar Ellie rămase pe poziţii. El 
mai făcu un pas. 

Lui Daisy nu-i veni să creadă ce vedea. Nici nu putea înţelege. 

Dar apoi privirea i se mută la Malcolm. Foarfecă era încă 
înfiptă între umerii lui, dar, mai jos, ieșindu-i din picior, era 
seringa hipodermică. 

Și era goală. 

Ellie injectase tot conţinutul seringii în piciorul lui Malcolm. 

Malcolm mai făcu un pas și apoi genunchii îi cedară. Căzu pe 
covor. Întinse o mână spre Ellie, care se uita la el calmă. 
Rămase în acea poziţie îngenuncheată câteva secunde, apoi 
căzu cu fața la pământ, iar nasul lui făcu zgomot când faţa i se 
izbi de podea la doar câţiva milimetri de picioarele lui Ellie. 


77. 


Cody se ridică în picioare cu greu. În jurul lui părea să fie un 
câmp de luptă - cei morţi, cei răniţi și cei pierduţi printre 
rămășițe. 

Apucă banda adezivă care îi acoperea faţa. O smulse de pe 
gură, lăsând-o să atârne de un obraz. Respiră iar, tuși, se bâlbăi. 

Fetele se uitară la el, așteptând indicaţii. Regele era mort, 
trăiască regele. 

— Așteptaţi aici, fetelor. 

Se îndreptă spre ușă, dar înainte să ajungă la ea, se deschise 
larg și Harriet năvăli înăuntru - prea îngrozită să intre mai 
devreme, dar acum mânuind sucitorul și scoțând un strigăt 
suficient de ascuţit cât să spargă sticla. 


VP - 267 


Cody o apucă de braț, îi luă arma din mâini și o trânti de 
perete. 

— Taci dracului, îi spuse el. Apoi trase banda adezivă de pe 
obrazul lui și o lipi pe gura lui Harriet. 

Atunci ea privi în jur. Îşi văzu soţul întins pe podea, foarfecă și 
seringa înfipte adânc în el de parcă ar fi fost transformat într- 
una dintre plăcile lui de darts. Harriet pierdu și cea din urmă 
picătură de energie, se prăbuși și începu să plângă în 
strânsoarea lui Cody. 

— Plecaţi, le spuse el fetelor. Bateţi la ușile vecinilor. Spuneți- 
le să cheme poliţia. Spunetți-le că un ofiţer de poliţie are nevoie 
urgent de ajutor. Haide! 

xxx 

Pentru Daisy era destul de greu să iasă din dormitor. Nu mai 
făcuse asta niciodată. Nu mai pășise dincolo de acest prag. 
Poppy trebui s-o apuce de mână și să o conducă. 

Se duseră la parter. Lui Daisy i se părea atât de ciudat că 
locuise în această casă timp de trei ani întregi și nu văzuse 
niciodată holul, scările, pozele de pe pereţi, covoarele. 

Și apoi ajunseră la ușa de la intrare. leșirea din închisoarea 
asta. 

— Haide! strigă Poppy. Trebuie să chemăm ajutoare. 

Daisy rămase încremenită. Nu se putea mișca. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Poppy. Deschise ușa și 
fugi afară, ţinând-o de mână pe Ellie. 

Daisy le lăsă să plece. Ştia că nu se vor îndepărta. Vor încerca 
la ușa de alături și dacă acolo nu răspundea nimeni, vor încerca 
fiecare ușă după aceea până când vor găsi pe cineva. 

Daisy avea alte lucruri în minte. 

Stătea în pragul ușii, pe linia dintre aici și acolo, între 
închisoare și libertate, între mic și mare. 

Și uite cât de mare e lumea asta! E enormă! E gigantică. E 
raiul. 

Văzu iarba adevărată, mișcându-se ca valurile. Văzu degetele 
țepoase și scheletice ale copacilor, dezgoliți de frunze. Văzu 
tufișuri sculptate, într-o mie de nuanţe de verde. Dincolo de 
gardul viu tuns perfect geometric, văzu mașini parcate, felinare, 
un drum și gunoaie. La un geam de peste drum văzu o pisică 
gri, care se uita curioasă la străina de pe teritoriul său. Cât de 
dor îi era să mângâie o pisică sau un câine. 


VP - 268 


Și, mai presus de toate, cerul. Acum de culoarea cositorului, 
dar tot o făcu să clipească atunci când se uită la el. Și iată! Un 
avion! Îi arătă cât de nelimitate sunt graniţele ei acum. 

Toată această mișcare. Toată această viață. 

Trase aer adânc în piept. Făcu un pas înainte. 

O briză îi trecu prin păr, îi mișcă rochia și îi mângâie obrazul și 
picioarele. Și o făcu să vrea să râdă și să plângă în același timp. 

Era liberă, iar lumea o primea înapoi. 


78. 


Asta face să merite totul, se gândi Oxo. Nu se întâmpla des, 
dar când se întâmpla, era magic. 

De obicei putea cel mult să spere ca agresorul să fie adus în 
fața justiţiei. Ucigaşul cuiva drag era găsit și arestat. Asta putea 
aduce puţină alinare, încheiere, dar nu putea niciodată să aducă 
înapoi morţii. Nu poate repara niciodată inimile frânte. 

Dar asta - asta era aproape o înviere. Trebuie să fie cea mai 
bună veste dintotdeauna. 

Și el avea ocazia să o dea. 

Sună la ușă, răspunse Maria Devlin. Avea expresia cuiva care 
ajunsese să se aștepte cel mult la promisiuni, nicicum la chestii 
palpabile. O pistă posibilă, o informaţie nouă și promițătoare, 
dar nu copilul ei în pragul ușii. Ar însemna să spere prea mult. 

II lăsă să intre fără să i se ceară. Devenise un ritual pentru ea. 
Lăsa polițistul să intre, îi oferea ceai și un biscuit, asculta veștile 
și îl trimitea din nou la plimbare. Și apoi același lucru. 

Oxo nu-i mai necăji. Nu era ca și cum ar fi anunţat 
câștigătorul unei emisiuni de talente. Ar fi fost nedrept din 
partea lui să-i lase să aștepte. Dezvălui vestea imediat ce Maria 
și Craig se aflară în fața lui. 

— Probabil că v-aţi săturat de mine să vă spun că avem vești 
noi, dar de data asta așa este. Am găsit-o pe Poppy, e vie și 
sănătoasă. 

Gata. Asta fusese. Nici măcar nu se oprise după „Am găsit-o 
pe Poppy” pentru că știa că și-ar fi imaginat-o moartă. 

Maria își acoperi gura cu mâna. Craig își atinse tâmplele cu 
degete tremurătoare. 


VP - 269 


— Ce? spuse Craig. E vie? Poppy a noastră? E vie? 

Oxo dădu din cap și zâmbi și apoi nu-și mai putu împiedica 
lacrimile. Toţi săriră de pe scaune, se îmbrăţișară, se sărutară, 
dansând și plângând și strigând și camera se învârtea, lumea 
accelera, iar lumina se întorcea la loc. 

Și apoi veniră întrebările. Cine, de ce, unde, când? Oxo se 
strădui să le răspundă cât mai bine, ocolind ce nu putea să 
spună, dar acum acest lucru era mai puţin important. Cei doi 
erau mai toleranţi ca oricând atâta vreme cât însemna că își vor 
recupera fiica. 

— Și când o putem vedea? întrebă Maria fără suflu. Când o 
putem recupera pe Poppy? 

— În curând, spuse Oxo. Trebuie să le verificăm pe fete, să ne 
asigurăm că sunt bine, atât fizic, cât și psihic. Și apoi trebuie să 
vorbim cu ele. Le vom intervieva separat, folosind ofițeri 
pregătiţi special să vorbească cu copii mici. 

Maria încuviinţă. 

— Înţeleg. Zâmbi spre Craig. Ce mai contează câteva ore, 
după atâta timp? 

xxx 

Așteptă cu ei. Stătu de vorbă cu ei, bău ceai cu ei, se bucură 
de moment. Ascultă bucuria pură din vocile lor când își sunaseră 
prietenii și familia. Era un moment care trebuia savurat și ținut 
minte. 

Când îi sună telefonul mobil, văzu cum cei doi se aplecară pe 
marginile scaunelor. 

— Oxburgh, spuse el. 

— Oxo, Megan sunt. Sunt în fața casei. Vrei să vii aici câteva 
minute? 

Se miră, dar încercă să nu arate asta părinţilor. 

— Vin acum. 

Încheie apelul. Maria și Craig aproape căzură de pe scaune de 
nerăbdare. 

— Vin imediat, spuse el. Trebuie doar să confirm câteva 
lucruri cu unul dintre ceilalți detectivi. 

Ei încuviinţară, dar vedea cât de frustraţi erau. Voiau doar să 
termine cu birocraţia care îi despărțea de fiica de care le era 
atât de dor. 

Se ridică de pe scaun și ieși din casă. Când plecă, le zâmbi 
încurajator. Pentru că era îngrijorat. Ceva era în neregulă. 


VP - 270 


Merse pe alee, spre locul în care Webley îl aștepta pe stradă. 
Părea serioasă și asta îi dădea o senzaţie de nod în stomac. 

„Te rog, nu strica asta, se gândi el. Te rog, nu spulbera 
fericirea pe care tocmai le-am adus-o”. 

Webley nu era singură. Footlong Ferguson stătea la volanul 
mașinii de poliție fără însemne. Când se uită la Oxo, doar ridică 
sprâncenele în semn de salut. Niciun zâmbet. 

— Probleme? o întrebă pe Webley. 

— Da. Una mare. 

— Ce s-a întâmplat? 

Ea îi spuse. Pe măsură ce ea vorbea, el nu se putu abţine să 
nu privească o dată sau de două ori spre casă. Și era sigur că 
Maria îl privea pe geam. Era sigur că ea încerca să le citească pe 
buze, să le observe expresiile, limbajul corpului. 

Își dori să îi poată trimite un semn - ceva care să o consoleze. 
Pentru că acum știa că faţa trăda ce auzea. Simţi cum dispoziţia 
i se întunecă. Devenise la fel de cenușie ca și norii. 

Și brusc momentul lui - momentul lui glorios - se duse 
dracului. 

Văzu mașinile de poliţie venind pe stradă și oprind în spatele 
lui Footlong. Ofițerii de poliţie în uniformă coborâră, iar Ferguson 
merse să-i întâmpine. Se uită la Webley, ea făcu un semn din 
cap, iar Ferguson intră cu polițiștii pe alee. 

Oxo privi siluetele întunecate cum se mișcau la fereastră și îi 
veni să plângă. Simţi mâna lui Webley care îi mângâia braţul, iar 
asta nu făcu decât să înrăutăţească lucrurile. 

„Prea sensibil, se gândi el. Sunt prea sensibil pentru 
nenorocita asta de slujbă”. 

Ceilalţi ieșiră din casă. Rapizi și eficienţi. Adevărata muncă va 
începe la secţie. Acolo vor avea loc incriminările, acuzaţiile. 
Acolo vor fi vărsate noi lacrimi când vieţile vor fi sfâșiate din 
nou, atât de curând după ce au fost devastate ultima oară. 

Și unul dintre lucrurile care îl vor bântui pe Oxo pentru 
totdeauna va fi privirea mirată a Mariei când fusese scoasă 
afară în urma soțului ei. Era dincolo de puterea ei de înțelegere. 
Uimirea ei absolută față de cum universul o putea trata atât de 
dur, de injust. ` 

Atunci Oxo își dădu seama. Acolo și atunci îl copleși. Işi aduse 


aminte de conversaţia de la masa din bucătărie. Işi aduse 


VP - 271 


aminte cu o rușine arzătoare cum se lăsase atras în ea. Se trezi 
că face un pas înainte, incapabil să își controleze acţiunile. 

— Ticălosule! îi strigă el lui Craig Devlin. Ticălos nenorocit ce 
ești! 

Ceilalţi reușiră să îl tragă pe Oxo înainte să-l atingă pe Craig, 
iar el își dori să nu fi reușit. Işi dori să îl și lăsat să se descarce. 

Pentru că acum totul va rămâne acolo, strâns înăuntru. 


79. 


Lui Webley i se păru că arăta palid și slab și zdrobit, chiar 
dacă nu trecuseră decât câteva zile. O durea inima când se uita 
la el cum privea pe fereastra spitalului și se străduia să 
găsească energia să îl înveselească. 

— lar te dai rănit, colega? spuse ea. 

Cody se întoarse când îi auzi vocea. 

— Megan! 

El zâmbi și brusc păru că nu mai era așa pierdut. Deschise 
larg braţele. Ea îl îmbrăţișă cu ambele mâini - cu blândețe, de 
teamă să nu-i provoace durere. 

Rămase acolo probabil puţin prea mult și când se despărțiră 
în cele din urmă, ea simți cum îi ard obrajii. 

— La naiba, ce cald e aici, se scuză ea. 

— Mereu e prea cald în rezervele de spital. Sunt tentat să mă 
dezbrac complet. 

— Bleah. Nu face asta. Ține minte că sunt pacienţi cu 
probleme cardiace pe aici. 

El arătă cu bărbia spre punga de hârtie pe care o adusese cu 
ea. 

— E pentru mine? 

— Ce? Nu. Mi-am adus o gustare pentru mai târziu. Tăcu. 
Sigur că e pentru tine, fraiere. Ţine. 

Ea îi aruncă punga și el dădu s-o deschidă. 

— Dacă sunt struguri, voi pune la îndoială pentru totdeauna 
abilitatea ta de a-ţi folosi imaginaţia. 

Dar apoi se uită înăuntru și văzu dulciurile. 

— Arahide în ciocolată! Ador arahidele în ciocolată. 


VP - 272 


— Știu, copil mare ce ești. Bucură-te de ele. Dacă ai voie, 
adică. 

— N-o să spun dacă tu nu spui. 

Cody deschise un sertar de lângă pat și băgă punga înăuntru. 

— Deci, spuse Webley. Pentru ce te-au internat? 

— Tot. Diverse răni, inclusiv loviturile la cap. Arătă spre 
bandajul de pe cap. Deshidratare. De aici și ţinuta. Arătă din 
nou, de data asta la perfuzia din braţ. Înfometare, epuizare și 
stres sever. 

— lisuse, ce mai colecţie. Dar... ești bine, nu? 

Nu-și putu ascunde îngrijorarea, dar nu îi păsa. El ar trebui să 
știe că oamenii și-au făcut griji din cauza lui. 

— Sunt bine. Vor să mă ţină aici sub observaţie, dar spun că 
voi supraviețui. Poţi să-i zici lui Blunt că nu va trebui să caute un 
sergent nou încă. 

— A fost supărată, să știi. Blunt, adică. Cu toții am fost. Am 
crezut... noi am crezut... 

„Rahat, se gândi ea. Uită-te la mine. Mi-am promis că n-o să- 
mi pierd cumpătul și îl pierd”. 

Cody întinse o mână. O prinse pe a ei pentru scurt timp și 
apoi îi dădu drumul. 

— Sunt bine. O să ies de aici repede. 

Ea se uită în altă parte în timp ce se șterse la ochi și apoi 
dădu din cap. 

— Poţi să vorbeşti despre asta? Despre ce ţi-au făcut? 

— Sigur. Cât timp ai la dispoziţie? 

— Cât e nevoie. De când am refuzat să îți ascult problemele? 

Așa că el îi povesti totul, de la început la sfârșit. 

Ei bine, nu totul, simţi ea. Întâmplările, da. Succesiunea 
evenimentelor. Dar nu ce îi trecuse prin cap în timpul petrecut 
în casa aceea. Nu lucrurile foarte intime - lucrurile care i-ar 
putea expune vulnerabilitatea și adevărata amploare a daunelor 
provocate. 

Dar cu toate astea, era dramatic și, la finalul poveștii, Webley 
era uluită. 

— La naiba, chiar s-au dezlănțuit asupra ta, nu? 

— Am trecut prin lucruri și mai rele, spuse el. 

Ceea ce era adevărat, dar asta nu îmbunătăţea lucrurile. Ea 
se întrebă cât putea îndura un om. Cody nu fusese perfect 
sănătos înainte să fie prins. În ce stadiu va fi acum? 


VP - 273 


— Cum sunt fetele? întrebă el. 

— Sunt bine, dar au trecut prin multe. Vor avea nevoie de 
consiliere. Mai ales Ellie. 

Cody dădu din cap. 

— Dar celelalte două? S-au întors la părinţii lor? 

Webley ezită. 

— Cu privire la asta... 

— Ce? Ce vrei să spui? 

Și acum era rândul lui Webley să spună o poveste. Povestea 
pe care o auzise de la Harriet Benson în camera de 
interogatoriu. Cea pe care i-o spusese mai departe lui Jason 
Oxburgh în faţa casei familiei Devlin. 

Era o poveste care începuse cu mai bine de trei ani în urmă, 
când doi indivizi tulburaţi aveau nevoie cu disperare de ceva 
care să le completeze vieţile disfuncționale. In căutarea comorii 
din poveste, Malcolm intrase pe internet. Petrecuse acolo oră 
după oră în fiecare zi, căutând în locuri în care majoritatea 
oamenilor nici nu s-ar gândi să caute. 

Găsise acolo o fetiță pe nume Daisy Agnew. 

Făcuse mai multe cercetări, mare parte din ele pe internet, 
dar multe și în viaţa reală. Aflase totul despre familia ei, școala 
ei, hobby-urile ei, prietenii ei, programul de vacanță. O 
urmărise, făcuse poze cu ea. Făcuse planuri despre cum s-o 
răpească. 

Și apoi îi explicase lui Harriet. 

La început ea fusese îngrozită. Era prea periculos. Vor fi prinși 
și vor ajunge la închisoare. 

Dar el îi risipise temerile. li spusese că se gândise la toate 
detaliile. Nu putea să meargă nimic prost. Vor avea familia pe 
care și-o doriseră dintotdeauna. 

Pe deasupra, îi spusese el, era lucrul corect de făcut. Era mai 
bine pentru Daisy. 

— Nu înțeleg, spuse Cody. De ce erau atât de convinși că 
acțiunile lor erau justificate? 

Webley trase aer adânc în piept. 

— Malcolm nu a găsit-o pe Daisy într-un loc precum Facebook 
sau Twitter sau Snapchat. A fost o zonă de dark web. 

— Of, rahat, spuse Cody. Te rog, nu-mi spune... 

— Mă tem că da. Este un website de pornografie infantilă. Dar 
Malcolm nu se ducea acolo să se excite. Se ducea acolo pentru 


VP - 274 


că îl înfuria faptul că oamenii le pot face asta copiilor. A vrut să 
facă ceva să-i ajute pe acei copii. 

Cody mârâi de disperare. 

— Cum a ajuns Daisy acolo? 

— Noul prieten al mamei sale. Website-ul funcţionează astfel 
încât pentru a putea să descarci chestii, trebuie să încarci și tu 
imagini. Organizatorii site-ului îţi spun cum s-o faci ca să fie 
nedetectabil dacă cineva îţi percheziționează computerul mai 
târziu. Nu știu cât de adevărat este - poate că cei de la GCHQ! 
sau cineva ca Grace ar putea să afle dar tehnicienii sigur nu au 
găsit nimic pe computerul familiei Devlin. Să fim sinceri, niciunul 
dintre noi nu a avut vreun motiv să creadă că ar putea conţine 
așa ceva, mai ales odată ce au fost eliminaţi ca suspecți. 

— Deci i s-a întâmplat și lui Poppy? Și lui Ellie? 

— Da. 

— Cât de rău? Adică, avem vreo idee prin ce au trecut fetele 
astea? 

— Sperăm că nu este nimic prea traumatizant. De atunci au 
trecut prin destule. Potrivit lui Harriet, videoclipul cu Daisy o 
arăta cum se juca în piscina gonflabilă, în grădina din curte. 
Perfect inocent pentru majoritatea dintre noi, știu, dar pe lume 
sunt și ticăloși bolnavi. Oricum, așa i-a dat Malcolm de urmă. În 
unele dintre imagini era un semn cu „de vânzare” în faţa casei 
vecinilor, care indica numele și telefonul agentului imobiliar 
local. Harriet a spus că au auzit-o și pe Daisy menţionând 
numele școlii ei primare. După o căutare rapidă a site-ului 
agentului imobiliar și-au dat repede seama unde locuiau. 
Bănuiesc că în videoclipurile cu Poppy și Ellie erau indicii 
similare. 

Cody își lăsă capul în mâini și gemu din nou. 

— Ce? 

El se uită la ea. 

— Nu e niciodată simplu, nu? Niciodată nu e alb și negru. Am 
ieșit azi din casa aia urând familia Benson. M-am bucurat că 
Malcolm e mort. Aș fi putut foarte ușor s-o las lată pe Harriet cu 
un pumn. Dar acum? Într-un fel, înţeleg ce au făcut, încercau să 
ajute copiii. Malcolm mi-a spus asta. Mi-a spus că făceau ce 
trebuia făcut, să protejeze fetele. 


10 GCHQ (Government Communications Headquarters) - Centrul Guvernamental de 
Comunicaţii. 


VP - 275 


Webley încuviințează. 

— Bănuiesc că Flautistul Fermecat a fost numele perfect 
pentru Malcolm. În capul lui, nu lua copiii să le facă rău, ci să-i 
pedepsească pe părinţii răi. 

— Exact. Evident că abordarea lor era complet distorsionată, 
dar sunt ei oare monștrii pe care i-am crezut a fi? Nu mai sunt 
așa de sigur. 

Webley ridică din umeri. 

— Dă-mi de știre când înţelegi ce îi face pe oameni s-o ia 
razna. Nici măcar nu știu cum funcționezi tu. 

El zâmbi. 

— Îmi place să fiu misterios. 

— Da, sigur. Se uită la ceas. Uite, ar trebui să plec, să te las 
să te odihnești. 

— Bine. Dar înainte să pleci... 

— Ce? 

— Vreau să îţi mulțumesc. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mi-ai salvat viaţa. Din nou. 

— Despre ce vorbești? 

Cody păru stânjenit și nu doar din cauza rănilor. 

— Da, s-ar putea să fi omis un detaliu minor. Malcolm era pe 
cale să mă injecteze cu seringa. Vârful acului îmi atingea braţul 
chiar. Și atunci ai sunat tu la ușă. Am fost, la propriu, salvat de 
clopoțel. Tu m-ai salvat. Pentru a doua oară de când te-ai 
alăturat echipei. 

Dezvăluirea o impresionă pe Webley. Credea că nu 
contribuise cu mult, credea că ar fi trebuit să încerce mult mai 
mult. 

Dar dacă...? 

Dacă nu și-ar fi petrecut atâta vreme gândindu-se și 
îngrijorându-se în privința lui Cody? Dacă nu și-ar fi dat seama 
ce lipsea din apartamentul lui? Dacă nu ar fi apărut la ușa 
familiei Benson când o făcuse? 

Asta îi spunea ceva important, dar nu era sigură ce anume. 
Sunt puţini oameni a căror viaţă o putem salva o dată, cu atât 
mai mult de două ori. Îi sugera o legătură cu mult peste genul 
obișnuit, fizic. 

Sugera... 

„Ei bine, nu contează ce sugerează”, se gândi ea. 


VP - 276 


— Cu plăcere, spuse ea, reducând importanţa momentului. 

Se ridică, gata să plece. 

— Că veni vorba, spuse Cody, cum a fost la întâlnirea ta? Cu 
Parker? 

Se gândi să îi spună. Despre rolul lui esențial mai ales în acea 
întâlnire. Și despre rezultat. 

— Da, spuse ea. A fost bine. 

Pentru că acum acesta părea cel mai sigur răspuns. 


VP - 277 


© 
e: L_* 


virtual-project.eu 


VP - 278