John Saul — Umbra

Maestrul genului horror! 


JOHN SAUL 
Umbră 


(Shadows) 
1992 


PROLOG 


Timmy Evans se trezi în umbră. 

Beznă atît de adîncă încît nu putea distinge nimic. 

Obscuritate care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o 
mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea 
vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decit 
un vis. 

Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina 
exista cu adevărat; simţea că undeva, mult în spatele opacităţii 
în care se găsea, era o altă lume. 

Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această 
lume. 

N-avea idee cît era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla. 

Era zi sau noapte? 

Nu ştia. 

Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea tircoale. 
Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercînd să 
apuce întunericul. Nu simţi nimic. Era ca şi cum propriile sale 
degete dispăruseră. Îşi împreună mîinile. În loc de aşteptata 
căldură a palmelor presate una peste alta, nu simţi nimic. Nu 
percepea absolut nimic. 

Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strînse mai tare tentaculele în 
jurul lui. Mintea sa refuză panica, se trase înapoi din faţa ei, 
încercînd să se ascundă de întuneric. 

Ce s-a întîmplat? 

Unde se află? 

Cum ajunsese aici? 

instinctiv, începu să numere: 

— Unu, doi, trei, patru. 


Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatindu-se pe 
măsură ce îşi asculta vocea interioară intonînd discret cuvintele 
care însemnau pentru el tot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi 
voce pe care şi-o amintea din trecutul devenit deodată confuz, 
pe cînd era lumină şi se auzeau multe sunete. 

Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, 
singurele care aveau importanţă pentru el erau numerele. 

Intotdeauna fusese aşa, de cînd era micuţ şi stătea întins pe 
spate, zgiindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. 
Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci 
ceva pentru el. Deşi fusese prea mic pentru a defini obiectul 
mişcător, amintirea imaginii acestuia îi era foarte clară. 

— Unu, doi, trei, patru. 

Lucrul acela colorat, suspendat cu un fir de tavan, se 
răsucea încet deasupra lui, în timp ce vocea din creier rostea 
răspicat fiecare număr pe măsură ce-l observa. 

— Unu, doi, trei, patru. 

Mai tîrziu a văzut alt obiect, pe peretele de lîngă el. 

— Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, 
unsprezece, doisprezece. 

Timmy Evans a învăţat să numere după bătăile pendulei, 
deşi n-avea nici cea mai mică idee despre ce era un ceas sau la 
ce servea el. Stătea toată ziua întins în pătuţ, cu ochii fixaţi pe 
ceas, numărînd de fiecare dată cînd limba orologiului atingea o 
cifră. 

Cînd a învăţat să meargă, a început să-şi contabilizeze paşii, 
spunînd fiecare număr cu voce tare. Işi număra paşii pe veranda 
casei părinteşti. Număra crăpăturile din trotuarul care separa 
curtea de şosea. 

După ce părinţii l-au luat cu ei la biserică, număra geamurile 
locaşului şi coloanele care susțineau tavanul înalt. Număra 
panglicile orizontale ale jaluzelelor de la fereastra camerei lui şi 
rîndurile ordonate de legume plantate de mama sa în grădiniţa 
din spatele casei. 

Număra orice. Prin minte i se răsuceau şiruri nesfirşite de 
numere. 

Numere care însemnau ceva. 

Numere care însemnau ordine. 

Numere care-i defineau universul. 

Numerele îi umpleau mintea şi îl sufocau. 


Ele erau prietenii şi jucăriile lui. 

Le împreuna şi le separa, examinîndu-le, pînă ce a înţeles 
modul exact în care trebuiau folosite. Le multiplica, le diviza, le 
extrăgea rădăcina, le ridica la putere. Numerele au fost 
întotdeauna acolo, defilîndu-i prin minte chiar şi cînd a crescut şi 
a început să vorbească despre alte lucruri. 

încercă acum, în înfricoşătorul întuneric în care se 
deşteptase, să se joace încă o dată cu ele. Timmy o porni de la 
un milion. Îi plăcuse întotdeauna acest număr. Un unu cu şase 
zerouri după el. 

Îl multiplică cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute 
nouăzeci şi nouă. 

Multiplică apoi totalul cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, 
nouă sute nouăzeci şi opt. Continuă aşa, numerele mărindu-se şi 
ocupînd din ce mai mult spaţiu în creier. 

Şi totuşi se găsea în întuneric. Incerca să se concentreze 
numai asupra numerelor, nepierzind niciodată controlul asupra 
totalului, dar bezna şi tăcerea îl împresurau încă. 

Alungă cifrele în spatele minţii, lăsîndu-le să curgă, şi, cu 
jumătatea de creier eliberată încercă din nou să descopere unde 
era şi cum ajunsese aici. 

Şcoala. 

Fusese la şcoală înainte de a se deştepta în obscuritate. Era 
o şcoală drăguță. Îi plăcea. Ceilalţi puşti erau aproape la fel de 
buni la cifre ca şi el. Era o şcoală simpatică, într-o casă mare, 
aşezată pe o pajişte largă şi umbrită de cei mai mari copaci pe 
care îi văzuse Timmy vreodată. 

Copaci cu lemnul roşu. 

Nu mai văzuse copaci atît de imenşi înainte ca părinţii să-l 
aducă aici. 

Şi nici nu avusese prieteni. Prieteni, aşa, ca el, care să-şi 
folosească creierul într-un mod în care alţi copii nu o puteau 
face. 

Acum însă i se întîmplase ceva. 

Ce? 

Încercă să-şi aducă aminte. Fusese în camera lui. Camera lui 
de la etajul trei. Dormea. Şi înainte de asta, a plins. 

Plînsese pentru că îi fusese dor de mama, de tata şi chiar de 
micuțul lui frăţior, pe care în realitate nu-l plăcea prea mult. 

Plîinsese pînă adormise, întrebîndu-se dacă a doua zi de 


dimineaţă îl va tachina cineva pentru că izbucnise în lacrimi în 
sufragerie şi fugise, pe scări, în camera lui, trîntind uşa şi 
neîăsînd pe nimeni înăuntru toată seara. 

Apoi, cîndva în noapte, se trezise şi auzise ceva. 

Ce auzise? Timmy nu-şi aminti. 

Se concentra mai mult şi îi apăru, foarte, foarte vag, o 
amintire. Un hiîrîit, ca al bătrînului ascensor care urca de la 
etajul înffi pînă la patru. 

Apoi — nimic! 

Pînă ce se trezise în întuneric. 

Se trezise ca să descopere că nu era, în continuare, nimic. 

încercă încă o dată să apuce ceva cu mîinile, dar corpul 
refuză să răspundă; refuză chiar să înţeleagă comanda dată de 
creier. 

Paralizat! 

Întregul său corp era paralizat! 

Panica stîrnită îl acapara cu o forţă irezistibilă. 

Ţipă. 

Ţipă în tăcere. 

încercă să urle din nou cînd, în spatele umbrelor, începură să 
strălucească lumini scînteietoare, într-un spectru de culori pe 
care nu-l observase niciodată pînă atunci în viaţa lui. 

În tăcerea din jurul lui izbucniră puternice sunete. Era o 
cacofonie de acorduri dizgraţioase ce săreau unele peste altele, 
precum strigătele sinistre ale sufletelor blestemate din iad. 
Continuînd să tipe, încercă să se desprindă de luminile şi 
sunetele care-l asaltau. Încercă să se întoarcă în sine şi să se 
îngroape în numerele ce curgeau încă la periferia conştiinţei. 

Era însă prea tirziu. 

Nu putu găsi cifrele. În locul lor, găsi o bolboroseală fără 
sens. 

Cînd atacul la adresa senzorilor lui ajunse la culme, Timmy 
Evans îşi dădu seama ce i se întimplase. Atunci sosi însă ultimul 
moment. Luminile îl loviră încă o dată, cu o intensitate care îi 
sfişie creierul, iar cacofonia sonoră îi zgudui din temelii mintea 
slăbită. 

Într-o explozie de lumină, însoţită de uruitul a o mie de 
trenuri, Timmy Evans muri. 

Muri fără a-şi aminti exact ce i se întîmplase. 

Muri fără a înţelege cum şi de ce. 


Muri cînd avea numai unsprezece ani. 
Muri oribil. 


1 


Prima zi de şcoală a fost mai rea decît crezuse, parțial din 
cauza vremii. Era una din zilele acelea minunate în care orice 
băiat normal de zece ani ar dori mai degrabă să fie afară, 
hîrjonindu-se prin deşertul care înconjura Edenul, căutînd 
insecte şi fluturi sau mulţumindu-se să urmărească cum se 
rotesc vulturi pe cer, căutînd un stîrv din care să se ospăteze. 
Dar Josh MacCallum nu era un băiat normal şi nimeni nu dădea 
vreun semn că ar fi intenţionat să-l facă să uite asta. 

Nici măcar mama lui, care întotdeauna se lăuda cu el faţă de 
prietene, chiar şi cînd vedea cît de îngrozitor îl chinuie 
stînjeneala, de fiecare dată cînd ea le povestea cum sărise el 
peste clasele obişnuite. 

să sară! 

Ca şi cum era o chestie extraordinară, ceva de care trebuia 
să se simtă mîndru. 

Numai că nu era plăcut, nu era plăcut deloc. 

Însemna că erai un fel de om ciudat; suficient de bizar ca, în 
momentul cînd intrai în sala de clasă, în prima zi — clasă în care 
nu cunoşteai pe nimeni, pentru că toţi puştii cu care merseseşi 
la şcoală anul trecut erau în altă cameră, din altă clădire —, toţi 
să te privească fix, să înceapă să şuşotească între ei şi să se 
holbeze la tine. 

Totul a început în acea dimineaţă, înainte de a se duce la 
şcoală, cînd a încercat să vorbească cu unul din viitorii colegi. S- 
a ciocnit cu Ethan Roeder la ieşirea din blocul cu apartamente 
urîte şi mici în care locuiau. 

— Cum e doamna Schulze? întrebă el. 

Ethan nici măcar nu catadicsi să-l privească. 

— Ce-ţi pasă? Toţi profesorii te iubesc, nu-i aşa? 

Sentimentul de a fi respins îl arse pe dinăuntru şi-i aduse tot 
sîngele în obraji. Ethan strigă apoi după nişte prieteni şi plecă 
fără a mai arunca o privire înapoi. Josh se lupta cu lacrimile. O 
secundă simţi o nevoie arzătoare să ia o piatră de pe jos şi s-o 
arunce înspre Ethan. Se stăpini, îşi viri miiniie în buzunarele 


pantalonilor şi porni să se tirască pe străzile prăfuite spre 
adunătura de clădiri răscoapte de soare care se numea Eden 
Consolidated School. 

Eden. 

Chiar şi numele oraşului era o farsă. Descoperise, cu mult 
timp în urmă, că numele nu era decit un bluf publicitar, gîndit de 
vreun individ interesat să prostească lumea, făcînd-o să creadă 
că aici exista şi altceva în afară de cactuşi şi murdărie. Aşa cum 
se întimplase cu Groenlanda, despre care citiseră că nu era 
decit o mare bucată de gheaţă şi care fusese numită aşa de 
vreun negustor, de mult pierit dintre cei vii, care sperase astfel 
va determina lumea să se mute acolo. 

Bine că lumea nu s-a mutat în Eden, chiar dacă acest loc 
însemna California. _ 

Oraşul părea trist aşa cum se simţea Josh. In timp ce se 
apropie de şcoală îi trecu prin minte s-o depăşească şi să se 
îndrepte spre autostradă, aflată la cinci mile traversînd deşertul. 
Fu tentat să facă autostopul şi să plece altundeva. Poate la Los 
Angeles, unde locuia taică-său. Cel puţin acolo stătea cînd Josh 
a auzit ultima oară de el. 

Tentaţia dură doar cîteva clipe. Josh intră în clădirea din 
mijloc a şcolii, găsi clasa doamnei Schulze şi pătrunse înăuntru. 

Păţi la fel ca ultima dată cînd a sărit o clasă. 

Stătu afară pînă în ultima secundă posibilă. Cînd se strecură, 
în final, înăuntru, sperînd că se va scurge neobservat pînă într-o 
bancă din ultimul rînd, doamna Schulze îl recunoscu şi-i dărui un 
zâmbet larg şi vag ironic. 

— Ei, ei, iată-l şi pe micul nostru geniu. 

Josh se făcu mic, vrând parcă să dispară prin podea, dar 
dorinţa lui n-avu nici o şansă să devină realitate aşa cum nu se 
împlinise nici una din rugăminţile lui adresate, de-a lungul 
timpului, puterilor supranaturale care erau cu ochii pe el. Asta 
dacă exista vreo putere de acest fel. Decisese să se îndoiască 
de acest adevăr, impus în fiecare săptămână la Şcoala de 
Duminică. 

Privi drept înainte. Ceilalţi copii, toţi mai mari cu doi ani 
decât el, se întoarseră să se zgâiască la el. Nu avu nevoie să se 
uite la ei ca să ştie care le era expresia de pe feţe. 

Nu-l doreau printre ei. 

Nu mai doreau să afle că el lua note maxime la toate testele, 


în timp ce ei puteau cu greu să răspundă la întrebări. 

Înainte n-a fost atât de rău, până când a sărit pentru prima 
oară o clasă, cu doi ani în urmă. Atunci — lui Josh i se părea că 
trecuse o eternitate — restul copiilor erau de virsta lui şi-i 
cunoştea de o viaţă. Avea şi un prieten foarte bun — pe Jerry 
Paterson — şi nimănui nu-i păsa că Josh lua întotdeauna cele 
mai bune note din clasă. Jerry îi spusese de mai multe ori: 

— Cineva trebuie să fie cel mai bun. Cel puţin e bine că tu 
eşti acela şi nu vreo fată mută. 

Chiar dacă avea numai opt ani, Josh ştia că o fată deşteaptă 
nu putea fi mută. 

Atunci a sărit peste o clasă prima dată. Pînă la mijlocul 
anului următor, Jerry avea un nou foarte bun prieten. Josh însă 
n-a găsit un altul. 

Cînd ai nouă ani, un an înseamnă mult. Toţi băieţii din noua 
clasă aveau deja amici cu care să se înţeleagă şi nu voiau, cu 
siguranţă, un "bebeluş" prin preajma lor. 

O vreme a sperat că va veni cineva nou în şcoală. A sperat 
degeaba — lumea nu venea în Eden; toţi încercau să plece de 
acolo. 

Sărise acum din nou şi puştii din clasa lui erau cu doi ani mai 
mari decit el. 

Putea să-i simtă — acum, cînd vocea profesoarei îi penetra 
gîndurile — cum îl priveau; putea să le simtă ura înăbuşită. 

Le auzi murmurele dezaprobatoare cînd îşi dădură seama că 
el nu acorda profesoarei nici o atenţie. _ 

— Haide, Josh, insistă profesoara. iți aminteşti cu siguranţă 
data la care fortul Sumter a fost atacat, nu? 

— 12 aprilie 1861, izbucni Josh. Două zile mai tirziu, 
garnizoana fortului s-a predat şi a început războiul civil. 

Murmurele încetaseră, dar Josh simţea priviri chiorişe 
fixîndu-l din toate colţurile clasei. 

Ce era atit de rău să fii deştept? Nu era vina lui că memora 
tot ce citea şi putea rezolva mintal probleme de algebră. Nu-şi 
fluturase mîna în semn de dispreţ pentru întrebare. Nu avea 
pretenţia că nimeni altcineva nu putea răspunde. In afară de 
asta, îşi petrecuse majoritatea verii citind cărţi despre istoria 
Americii şi de aceea i se păreau uşoare chestiunile pe care 
ceilalţi elevi nu erau capabili să ie desluşească. 

Avea să fie deci un alt an de nesfirşită plictiseală în clasă şi 


cumplită singurătate în afara ei. 

Cînd sună clopoţelul de prînz, Josh îşi făcu de lucru cu 
ghiozdanul pînă ce restul copiilor plecară. Se strecură apoi afară 
din bancă şi porni spre uşă. Înainte de a evada din clasă, vocea 
profesoarei îl opri: 

— Josh?! 

Nu se întoarse. Auzi paşii grei ai doamnei Schulze grăbindu- 
se către el pe intervalul dintre bănci. Cînd îi simţi mîna pe umăr, 
avu din nou acea dorinţă ca podeaua să se despice şi pămîntul 
să-l înghită. 

— Am vrut doar să-ţi spun cît sunt de bucuroasă că te am 
anul acesta în clasa mea — rosti Rita Schulze. Ştiu că nu-ţi va fi 
uşor... 

Înainte de a termina, Josh se răsuci pe călciie şi o privi fix, cu 
ochii înlăcrimaţi. 

— Nu, nu ştiţi! — izbucni el. 

Vocea îi tremura de emoție. 

— Nu ştiţi dacă îmi va greu sau uşor. Şi nici nu vă pasă! Tot 
ce vă interesează e să răspund la întrebările alea idioate! 

Pierdu controlul lacrimilor şi vocea i se ridică. 

— Asta sînt ele — idioţenii, idioţenii, idioţenii! 

Smulgindu-se de lîngă profesoară, Josh se întoarse şi se 
împletici pînă în hol, care, din fericire, era pustiu, apoi fugi spre 
toaleta băieţilor, de la capătul culoarului. 

Cinci minute mai tîrziu ieşi de acolo cu lacrimile şterse şi faţa 
spălată, şi scoase un suspin de uşurare cînd văzu că nu e nimeni 
în jur. Merse la dulăpiorul lui, îşi puse ghiozdanul înăuntru şi 
scoase de acolo pacheţelul învelit în hîrtie maro care conţinea 
mîncarea sa de prînz. Cînd fu pe punctul de a închide cuşeta îşi 
schimbă intenţia; băgă mîna în ghiozdan de unde pescui 
Mizerabilii, o carte pe care i-o dăduse mama lui cu o săptămînă 
în urmă. Admiră coperta: avea un desen înconjurat de un chenar 
poleit, deşi ştia că nu era din piele adevărată. 

De vreme ce ştia că va sta în cantină de unul singur la masă, 
putea încerca să citească citeva capitole. 

Ajuns în sala de mese, se aşeză la rîndul format în faţa liniei 
de autoservire, mişcîndu-se tăcut înainte pînă ce apucă o pungă 
cu lapte, apoi se îndreptă spre casieriţă. 

— Ei bine, iată cine a venit! exclamă Emily Sanchez, 
zimbindu-i călduros în timp ce taxă achiziţia băiatului. Deja într- 


a şaptea! Nu m-ar mira dacă la anul o să dai la liceu. 

Josh reuşi să dea din cap aprobator, întinzind mîna spre a 
primi restul de la bancnota de un dolar pe care i-o dăduse 
casieriţei. Cînd îi puse monedele în palmă, Emily se aplecă 
înspre el şi-i şopti: 

— Dacă te necăjeşte vreun copil să-mi spui, O.K.? Nu sînt 
chiar aşa deştepţi pe cît cred ei, corect? 

li făcu conspirativ cu ochiul, dar Josh n-o văzu. Se întorsese 
deja, cu faţa în flăcări, căutînd din ochi o masă goală în colţul 
cel mai îndepărtat. Nimeni nu îi vorbi cît timp el îşi croi drum 
spre masă. Simţea însă cum îl urmăreau toţi. 

Se aşeză cu spatele la încăpere, hotărit să ignore restul 
copiilor, şi îşi desfăcu pacheţelul pentru a-şi scoate sandvişul cu 
unt şi brînză, ce constituia, invariabil, prînzul lui. 

— Ştiu că nu e prea apetisant. Dar îţi face bine şi e tot ce-mi 
pot permite, îi explicase maică-sa cînd el se plinsese de 
monotonia mesei lui. 

Aşa că îl mînca, zi după zi, de la un an şcolar la altul. Şi 
totuşi, astăzi nu era deloc sigur că va reuşi să-l înfulece pe tot. 

Muşcă din el, mestecă şi încercă să înghită, dar îmbucătura î 
se opri în git. Reuşi s-o desţepenească cu o înghiţitură zdravănă 
de lapte. Deschise cartea şi începu să citească. Se cufundă 
curînd în povestea lui Jean Valjean, care tocmai fura un set de 
candelabre din argint de la preotul care îl găzduise. 

Josh întoarse rapid paginile. Ochii săi miîncau textul şi 
devorau fiecare cuvint. Simţea cum îl acaparează din ce în ce 
mai mult povestea. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, cartea 
îi fu smulsă din miini. Se uită, surprins, în sus şi-l văzu pe Ethan 
Roeder cum îi rînjeşte, ţinînd cartea în aşa fel încît el să n-o 
poată recupera. 

— Ce citeşti, deşteptule? 

Vocea batjocoritoare îi izbi auzul. 

Işi împinse scaunul şi se ridică în picioare. 

— E numai o carte. Dă-mi-o înapoi! 

— De ce? 

Ethan se îndepărtă dansînd şi ţinînd cartea astfel ca Josh să 
nu ajungă la ea. 

— Ce-o să faci? O să chemi vreun profesor? îl batjocori el. 

— Dă-mi-o, se rugă Josh. Oricum nu ţi-ar plăcea! 

Rînjetul batjocoritor al celuilalt se preschimbă în furie. 


— Asta cine o spune? mirii el. Crezi că sînt prea timpit ca s-o 
citesc? 

Păstrînd cartea la distanţă de eforturile zadarnice ale lui Josh 
de a o apuca, Ethan o deschise. Abia acum realiză că nu era în 
engleză. 

— Pe dracu! ţipă el. Amăritul ăsta citeşte în altă limbă! 

— E în franceză, gemu Josh. Asta e limba în care e scrisă 
cartea. Aşa că dămi-o înapoi, bine? 

Incercă din nou să apuce cartea, dar Ethan era prea rapid 
pentru el. Băiatul mai mare îl apucă pe Josh de braţ, strîngîndu-l 
dureros. Degetele lui lăsară urme în carnea puştiului. Copiii de 
la celelalte mese priveau toţi confruntarea, dar nimeni nu schiţă 
vreun gest pentru a-l ajuta pe Josh. Inspăimiîntat, 

Josh aruncă o privire sălbatică în jur. Căuta o faţă 
prietenoasă, cineva care să-l ajute. Nimeni însă nu mişcă. In 
acea secundă îşi dădu seama că e complet singur şi ceva 
înăuntrul lui se frînse. 

— Lasă-mă în pace, cretinule! urlă el. 

Smucindu-se cu putere, îşi eliberă braţul. Apucă un scaun, 
încercînd să îl azvirle spre Ethan. Acesta se feri, prinse scaunul 
de un picior şi-l smulse cu totul din mîinile lui Josh. 

Descurajat, Josh biîjbiîi cu mîna la spate, simţi punga cu lapte 
şi îşi strînse degetele în jurul ei. Cînd Ethan îşi luă avînt pentru 
a-i zdrobi faţa cu pumnul, Josh îi aruncă laptele în ochi. La una 
dintre mese se stîrni un hohot de ris la vederea lichidului alb 
şiroind pe faţa lui Ethan şi care începuse să se prelingă pe 
cămaşă. 

— Isuse! urlă, ca apucat, Ethan. De ce ai făcut asta? 

— De ce nu mă poţi lăsa în pace? i-o întoarse Josh. 

Josh se aplecă repede să-şi ridice cartea din balta de lapte în 
care zăcea pe podea.încercă să şteargă lichidul de pe paginile 
deja zbircite, dar era prea tirziu. O primise cu mai puţin de o 
săptămînă în urmă şi era deja distrusă. 

— Uită-te! ţipă el. Uite ce ai făcut din cartea mea! 

Aruncă volumul ud spre Ethan Roeder. Cînd Josh era pe 
punctul de a sări asupra băiatului mai mare, din uşă se auzi o 
voce tunătoare. 

— Gata, terminati! 

Arnold Hodgkins era de prea multă vreme directorul 
instituţiei ca să nu ştie cum să calmeze rapid o dispută de la 


cantină. Făcu un salt croindu-şi drum prin mulţimea adunată în 
jurul celor doi băieţi. Îşi înfipse mîinile groase în umerii 
combatanţilor. 

— Ajunge! Aţi priceput? 

Josh tresări sub strînsoarea degetelor directorului, dar nu 
scoase o vorbă. Ethan Roeder aruncă o privire mînioasă spre 
Josh. 

— Eu n-am făcut nimic! răcni el, cu vocea tre-murînd de 
furie. El a început! Noi doar stăteam aici şi el a aruncat laptele 
pe mine! Priviţi cămaşa mea! E îmbibată! 

Josh deschise gura, înmărmurit de amploarea minciunii, dar, 
înainte să poată spune ceva, un alt băiat, Jose Cortez, se 
apropie de Ethan. Cei doi erau amici. 

— E adevărat, spuse Jose cu privirea înfiptă în ochii lui Josh, 
ca şi cum abia aştepta o provocare. Ethan n-a făcut nimic. Josh 
s-a timpit. E nebun! 

Josh îşi plimbă ochii de la o faţă la alta, sperînd ca cineva — 
oricine — să spună adevărul. Dar toţi puştii adunaţi în jurul lui 
Ethan erau prietenii acestuia; doar erau din aceeaşi clasă, nu? 
Pe el, toţi îl urau deja. Ochii săi căutară mai departe prin cantină 
şi se fixară în final pe Jerry Peterson, care se urcase în picioare 
pe scaunul lui, aflat la o masă de lîngă perete, încercînd să 
urmărească conflictul din cealaltă parte a sălii şi comentîndu-l 
pentru prietenii din jurul său. 

Cu doi ani în urmă, Josh fusese şi el la acea masă, alături de 
Jerry, hlizindu-se la fiecare glumă a amicului său. Acum, Jerry 
părea că nici măcar nu-l observă. Ochii lor se întîlniră o clipă, 
dar Jerry privi imediat în altă parte. Sări de pe scaun şi dispăru 
în spatele mulţimii de copii mai mari care îi înconjurau pe Josh şi 
pe director. 

— Ei, ce ai de spus? îl soma directorul. Aşa s-a întîmplat? 

Josh negă, amărit, din cap. 

— Stăteam liniştit, de unul singur, şi citeam. Ethan mi-a 
înşfăcat cartea şi n-a vrut să mi-o înapoieze. 

— Oh, Jeez, gemu Ethan. La ce aş fi avut nevoie de cartea ta 
timpită? L-am întrebat numai ce citea şi a şi început să se 
stropşeacă, aşa cum face mereu! 

— Ajunge! tună Hodgkins. 

Privirea din ochii directorului îl somă pe Ethan să nu-şi 
forţeze prea mult norocul. Continuă, poruncitor: 


— Roeder, tu şi Cortez o să curăţaţi mizeria! Fără 
comentarii! MacCallum, tu vii cu mine. 

Josh încuviinţă din cap şi nu spuse nimic. Spăşit, el îl urmă 
pe director, pregătit deja pentru muştruluiala pe care avea s-o 
primească pentru dezordinea provocată. 

Era clar că prima zi de şcoală a acestui an era mai rea decit 
prima zi a anului trecut. Şi situaţia nu avea să se 
îmbunătăţească. 


2 


— O porţie de chili, fără lacrimi! 

Brenda MacCallum auzi strigătul din bucătărie, dar nu putu 
face mai mult decît să dea uşor din cap. Incerca să țină pasul cu 
comenzile celor patru oameni care voiau să servească prînzul. 
Nu-i putea învinovăţi pe aceştia pentru starea ei nervoasă. Era 
ea de vină, cumva, că Mary-Lou se îmbolnăvise în acea 
dimineaţă, lăsîndu-le singure pe ea şi pe Annette să se 
descurce? Şi totuşi nu servirea înceată era de vină. Încercă să-şi 
ţină firea cînd unul dintre bărbaţi schimbă comanda pentru a 
treia oară. Cînd auzi, însă, vocea încărcată de sarcasm a lui 
Max, care voia să ştie dacă nu asurzise cumva dintr-o dată, 
simţi că explodează: 

— Te aud, strigă ea. Dar n-am decit două miini şi două 
picioare. 

— Mai mult decît suficient după cum sîntem serviţi pe aici, 
mormăi un individ. 

Brenda strînse din dinţi şi nu scoase nici o silabă din 
cuvintele care îi stăteau pe virful limbii. Se întoarse şi se 
îndreptă spre bucătărie. Mai avea numai patruzeci şi cinci de 
minute pînă cînd se va termina nebunia de prînz. Patruzeci şi 
cinci de minute pînă va găsi, în sfîrşit, timp să se aşeze şi să bea 
o ceaşcă de cafea ca să-şi revină. Cînd trecu pe lîngă casa de 
marcat, începu să sune telefonul. Brenda îl ignoră şi continuă să 
se deplaseze spre ghişeul de la bucătărie pentru a strecura 
comanda înăuntru şi a ridica cele trei vase cu chili, din care încă 
ieşeau aburi. 

— La dracu, Brenda! mirii Max. Crezi că clienţii îşi doresc 
mîncarea rece? 


— În primul rînd, dacă vor mîncare nu vin aici! Şi nu te răţoi 
la mine! Nu sînt d-alea cu care să-ţi permiţi aşa ceva. 

Max deschise gura, gata să-i mai arunce o rafală de cuvinte, 
dar îşi zise că nu merită. "Şi are dreptate", reflectă Brenda în 
timp ce încerca să echilibreze mina stingă, în care ţinea vasele 
cu chili, un coş cu piine tăiată felii şi o farfurie cu brînză ce 
începuse deja să se îngălbenească — cu dreapta în care ţinea 
castroanele cu salată. Nu era ziua în care s-o presezi. Nu după 
acea dimineaţă, cînd a trebuit să-l convingă pe Josh să se ducă 
la şcoală şi cînd a avut de îngrijit şi colicile stomacale ale 
bebeluşului. 

În drum spre masa la care îşi aşteptau prînzul trei femei — 
cu care Brenda fusese colegă de liceu cu zece ani înainte — ea 
aruncă o privire în oglindă şi simţi o clipă că se prăbuşeşte. Deşi 
avea aceeaşi vîrstă cu fostele ei colege, părea cu cel puţin zece 
ani mai bătrină. Părul, pe vremuri o coamă bogată de şuviţe 
blonde, i se transformase într-o masă amorfă şi murdară, ce 
arăta de parcă n-ar fi fost spălată de o săptămînă, deşi îl 
şamponase de dimineaţă, după ce Josh plecase la şcoală. 

Pe faţă îi apăruseră primele riduri, deşi n-avea decit 
douăzeci şi opt de ani. Realiză brusc că nu fusese decit vina ei. 
In definitiv, ea luase decizia de a se mărita cu Buck MacCallum, 
în ciuda obiecţiilor mamei ei şi ale tuturor cunoştinţelor. Pe 
atunci însă Buck era chipeş şi ea drăguță şi prea tînără ca să 
vadă altceva în afară de statura lui frumoasă şi de ochii lui 
căprui cu gene lungi. Avea să descopere imediat că ochii aceia 
nu scăpau niciodată vreo faţă drăgălaşă — sau chiar mai puţin 
drăguță. 

La un an după ce se născuse Josh, Buck şi-a luat zborul, 
plictisit de Eden, plictisit de a pompa benzină şi a regla 
carburatoare, plictisit de ea. Aşa că a trebuit să vină să lucreze 
pentru Max, luptîndu-se să cîştige suficient pentru ea şi Josh. 

Apoi, acum un an şi jumătate, se ciocnise, pentru prima oară 
de la terminarea liceului, de Charlie Decker, fostul ei coleg. A 
crezut atunci că problemele ei s-au terminat. Charlie o flatase, 
spunîndu-i că nu arată deloc altfel faţă de cum era cu nouă ani 
în urmă. l-a promis c-o ia şi pe ea şi pe copil la San Francisco de 
îndată ce îi va ieşi o afacere în care era angrenat. Au plănuit să 
se căsătorească. N-a avut nici o grijă cînd a rămas gravidă. 

Pînă cînd l-a sunat pe Charlie în San Francisco să-i anunţe 


vestea cea bună şi i-a răspuns o femeie. O femeie care s-a 
dovedit a fi doamna Charlie Decker şi care era în postura asta 
de şase ani. Şi care i-a spus că, dacă îl voia pe Charlie, era bine 
venită, deoarece Brenda era a treia tîrfă ticăloasă care sunase în 
ultimul an pentru aceeaşi problemă. Tremurind din toate 
încheieturile, Brenda a închis telefonul şi şi l-a scos din minte pe 
Charlie Decker. N-avea nici un sens să-i spună că era 
însărcinată. Cînd s-a născut Melinda, i-a pus fetiţei numele Mac- 
Callum, gîndindu-se că dacă acest nume fusese bun pentru ea şi 
Josh, putea fi la fel de bun şi pentru bebeluş. 

A trebuit atunci s-o lase baltă cu întîlnirile şi să se preocupe 
serios de procurarea hranei. 

Vocea Annettei îi alungă amintirile tocmai cînd aşeza ultima 
comandă în faţa fostelor colege. 

— Ce e cu tine, Brenda? 

Annette avea un timbru poruncitor. 

— Nu mă auzi? E Arnold Hodgkins la telefon şi vrea să-ţi 
vorbească! Acum! 

Cele trei femei de la masă o priviră întrebător. Inima Brendei 
bătu mai tare. "Nu", îşi spuse şi porni în fugă spre telefon. "Nu 
încă. Nu din prima zi. Te rog?!" Dar inima îşi acceleră bătăile 
cînd auzi vocea directorului la celălalt capăt al firului. 

— Alo, doamnă MacCallum. 

Cuvintele erau pline de resemnare şi spuneau totul. 

— Oh, doamne! suspină ea. Ce a mai făcut Josh de data 
asta? 

— A pornit o bătaie în cantină, răspunse Hodgkins. Pretinde 
că n-a fost vina lui, că stătea liniştit citind o carte şi că toţi 
ceilalţi l-au hărțuit. 

— lar ceilalţi spun că el era întăritat, termină Brenda în locul 
lui, ştiind deja ce avea să urmeze. Sperase că după buclucul de 
anul trecut nu va mai avea probleme; că urmînd povaţa 
conducerii de a-l trece pe Josh într-o clasă superioară, băiatul va 
fi suficient de ocupat, nemaiavind ocazia să-şi manifeste 
plictiseala în faţa întregii clase, stare generatoare de probleme 
şi tulburări. Ei bine, la revedere acestei speranţe. 

— Cred că cel mai bine ar fi dacă aţi veni pînă aici — o 
povăţui Hodgkins. Nu vorbeşte deloc şi refuză să se întoarcă în 
clasă. 

Brenda scrută mesele ocupate din cafenea, apoi se uită din 


nou la ceas. Îl văzu pe Max cum se uită mînios la ea din 
bucătărie. Cînd privirile li se încrucişară, el îi făcu semn cu capul 
către comenzile care soseau mereu prin uşiţa de la ghişeu. Ea 
îşi cîntări posibilităţile, apoi hotărî. 

— Domnule Hodgkins, nu pot veni chiar acum. Sînt în 
mijlocul îmbulzelii de la ora prînzului şi una din fete n-a venit 
azi. Max e deja miînios pe mine şi dacă plec acum o să mă 
concedieze. Nu-l puteţi duce în bibliotecă sau altundeva? Măcar 
pentru o oră? i 

Vocea căpătase deja o notă plingăreaţă. Intoarse instinctiv 
spatele zonei în care se servea masa şi, implicit, ochilor 
iscoditori ai fostelor colege. Din fericire, directorul păru c-o 
înţelege. Aproape surprinzător, îl auzi că e de acord: 

— În regulă. O să-l ţin în biroul meu. Încercaţi să veniţi pînă 
într-o oră, da? Am o întîlnire cu administratorul şef al şcolii şi n- 
am intenţia să întîrzii. 

— Mulţumesc, domnule Hodgkins. O să ajung într-o oră 
acolo, vă promit. 

Închise telefonul şi alergă spre ghişeu. Annette încerca să 
facă faţă avalanşei de comenzi. Max era ocupat cu grătarul 
pentru friptură şi stătea cu spatele la ea. 

— Probleme? o întrebă Annette. 

Brenda încuviinţă, apoi i se adresă lui Max: 

— Va trebui să mă învoiesc pentru o oră după ce terminăm 
cu prînzul. E-n legătură cu Josh... 

Max îi aruncă o privire acidă. Pusese la fript nişte carne 
pentru o duzină de hamburgeri. Strecură lopătica de apucat 
carnea sub unul din ei şi-l întoarse cu o smucitură bruscă. 

— Cum se face că are întotdeauna probleme cînd eşti de 
serviciu? 

Brenda trase adînc aer în piept. Simţea o aprigă dorinţă să-i 
arunce în faţă că Josh nu avea decit zece ani, că toţi copiii aveau 
probleme şi că această chestiune o afecta material la fel de 
mult ca şi pe el. "Dar, cine ştie, poate vrea să-mi plătească ora 
în care voi lipsi", se gîndi ea. "Ăsta da început!" Preferă să tacă. 
Nu-i fusese uşor să găsească slujba asta; era şi mai greu să 
găsească alta. 

Annette îi simţi disperarea şi îi zimbi încurajator. 

— Hei, ia-o mai uşor. Poţi să lucrezi două ore miine seară în 
locul meu şi asta nu ţi-o spun pentru că bacşişurile sînt grase la 


prînz. Fă ce ai de făcut şi lasă-l naibii pe Max, bine? 

— Bine, fu de acord Brenda, strimbîndu-şi buzele cînd ridică 
alt grup de comenzi şi se îndreptă către o masă de lingă 
fereastră. Numai că a-l da naibii pe Max nu era un răspuns, 
pentru că nu el era problema. Problema era Josh şi n-avea nici 
cea mai mică idee ce putea face. 


KKK 


La unu treizeci, majoritatea meselor, mai puțin două, se 
goliră şi fură rearanjate pentru adolescenţii care veneau acolo 
după şcoală. Brenda îşi scoase şorţul şi îl atîrnă de unul din 
cîrligele din capătul bucătăriei, unde se aflau şi vestiarele. Ochii 
mereu miînioşi ai lui Max o priviră cînd ea porni către uşă. 

— Ai de gînd să pleci cu uniforma pe tine? 

— E vorba numai de o oră, Max. Doar nu dispar toată după- 
amiaza să mă duc la dans... 

Privi la rochia de nailon roz ce avea fusta prea scurtă şi 
continuă: 

— Şi dacă m-aş duce, n-aş purta chestia asta împuţită. 

— "Chestia asta împuţită" m-a costat cincisprezece dolari, 
grohăi Max. Şi nu sînt obligat să vă dau uniforme, să ştii. Dacă 
puştiul ăla vomită pe ea... 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Max! Nu poţi să fii om 
măcar pentru cinci minute? John nu se simte rău, el e doar... 

Ezită, căutînd cuvintele potrivite, însă Max interveni: 

— Da, da, ştiu. E prea deştept pentru a-i fi bine, nu? Cu toate 
că dacă era aşa de-al dracu', învăţa pînă acum să evite buclucul. 
Să te întorci aici într-o oră, ai înţeles? 

— OK, replică Brenda. 

Luă replica lui ultimă ca pe o aprobare de a nu-şi schimba 
hainele. Se grăbi spre uşa din spate. Căldura toridă o făcu să 
transpire instantaneu, lipindu-i rochia de trup. Se strecură la 
volanul vechiului ei Chevrolet. 

Motorul gemu descurajant cînd introduse cheia în contact. 
Brenda înjură printre dinţi. 

— Te rog, te rog, murmură ea, răsucind de cheie o dată şi 
încă o dată şi rezistind tentaţiei de a apăsa pedala de 
acceleraţie pînă la fund. Măcar de data asta, nu mă părăsi. 
Tocmai cînd bateria era pe punctul de a muri, motorul tuşi brusc 


apoi începu să sforăie. Ţinind piciorul pe pedală, Brenda se 
întinse spre geamul portierei din spate şi manipula maneta 
pentru a-l cobori, apoi se aplecă spre cea din dreapta ei. Era 
înţepenită în poziţia închis, dar ea încerca mereu în speranţa că 
va da un miracol şi peste maşina asta hărtănită. 

N-avu noroc. 

Merse cu spatele, din parcare pînă pe drumeag. Citeva clipe 
mai tîrziu era pe Strada Principală, îndreptîndu-se spre şcoală. 
Eden Consolidated, o adunătură de tot risul de clădiri făcută din 
chirpici, se afla la marginea oraşului. In spatele ei nu era decit 
deşertul arid, întrerupt doar de lanţul muntos care se vedea ca 
prin ceaţă din cauza smogului dens ce provenea din Los 
Angeles, oraş aflat la două sute de mile distanţă. 

Brenda conduse încet. Voia să răsufle cîteva minute înainte 
de a da cu ochii de Arnold Hodgkins. Rezistă tentaţiei de a se 
autolamenta. Dintr-o dată, îşi aminti un film vechi cu Bette 
Davis. Care era numele lui? Bette era ospătăriţă într-o cafenea 
jegoasă din deşert şi, de jur împrejur, nu era nici un orăşel, nici 
măcar unul pricăjit ca Edenul. Davis n-avusese decit o singură 
aventură cu un poet care nu ţinea cu adevărat la ea. "Cel puţin 
eu am fost îndrăgostită de cîteva ori", reflectă Brenda cu 
sinceritatea şi umorul negru care o însoţiseră uneori în 
momentele mai grele din viaţă, chiar dacă asta era o laşitate. 
"Si am doi copii care nu sînt, cu siguranţă, laşi! De fapt, unul din 
ei e un geniu. Şi nu murim de foame, avem unde locui, iar 
lucrurile ar putea sta mai prost." 

Spre surprinderea ei, cînd parcă maşina şi se îndreptă spre 
biroul directorului, se trezi că fredonează ceva ininteligibil. 
Curajul o părăsi însă cînd îşi zări fiul şezind într-o rînă, pe scaun, 
în colţul biroului directorului, cu ochii săi căprui şi mari, adînci ca 
ai lui taică-său, uitîndu-se îmbufnat la ea. 

— Ha, uită-te la tine! rosti Brenda. Dacă mai stai mult aşa o 
să te cocoşezi. 

— Cui îi pasă? se răţoi Josh, continuînd să stea în aceeaşi 
poziţie. 

— Mie, de exemplu, îi răspunse Brenda. Şi pînă nu te aşezi 
ca lumea n-o să te ascult. 

Josh făcu o strimbătură în semn că nu credea deloc că ea 
avea să-l asculte, dar se aşeză corect pe scaun. 

— Ethan a fost, începu el. El a început. Nu făceam decit să 


citesc Mizerabilii şi a venit şi mi-a smuls cartea. N-a vrut să mi-o 
dea înapoi, aşa că am aruncat laptele spre el. 

Privirea Brendei se mută spre Arnold Hodgkins. 

— Ce spune Ethan Roeder despre povestea asta? Directorul 
ridică din umeri şi-i făcu semn Brendei să ia loc. 

— Exact ceea ce bănuiţi — că el n-a făcut nimic. După Ethan, 
Josh n-a avut nici un motiv să arunce cu punga cu lapte în el. 

Dădu din cap descurajat. 

— Din nefericire, nu ştiu ce pot să fac. Toţi ceilalţi îl sprijină 
pe Ethan. 

— Dar e ridicol, izbucni Brenda. Ethan e cu doi ani mai mare 
decit Josh. Are cel puţin zece kilograme în plus şi e cu opt 
centimetri mai înalt. Nu-mi pasă de alte probleme pe care Josh 
le-ar putea avea, dar prost nu e. Nu s-ar bate cu cineva atit de 
solid ca Ethan! 

Miîinile directorului se despărţiră într-un gest de neputinţă. 

— Încercaţi să vă calmaţi, doamnă MacCallum. Nu iau partea 
nimănui — pur şi simplu transmit ce mi-au spus ceilalţi copii. Nu 
e prima dată cînd primesc plîngeri în legătură cu faptul că Josh 
se comportă violent fără a fi provocat. Din păcate, ăsta nu e 
singurul episod pe care trebuie să-l discutăm împreună azi. 

Brenda ezită. Indignarea i se micşorase. 

— Vreţi să spuneţi că mai e ceva? întrebă ea. 

Hodgkins îşi muşca, stînjenit, buza de jos. 

— În timpul pauzei de prînz a venit aici Rita Schulze. Se pare 
că a avut o mică ciocnire cu Josh imediat după orele de 
dimineaţă. 

Brenda îşi întoarse ochii spre fiul său. Josh se roti pe scaun. 

— N-a vrut să mă lase în pace, se plinse el. De fiecare dată 
cînd întreba ceva mă punea pe mine să răspund de parcă aş fi 
fost cine ştie ce atotştiutor. Ceilalţi copii mă priveau şi vorbeau 
despre mine şi... 

Se opri cînd văzu supărarea din ochii mamei sale. 

— Aşa că ai fost necioplit cu profesoara ta şi ai aruncat cu 
laptele în Ethan, nu? Aşa e? 

— Nu! 

— Nu mă minţi, Josh. Vreau să ştiu ce s-a întîmplat. 

— Dar ţi-am spus, mami! N-am făcut nimic! Josh privi de jur 
împrejurul camerei, ca şi cum căuta o portiţă de evadare. 
Brenda îl apucă de bărbie şi-l forţă să se uite în ochii ei. 


— Asta e adevărul, Josh? 

Tăcut, Josh, încuviinţă. După o secundă, Brenda lăsă mîna 
să-i cadă şi se întoarse încetişor spre director. 

— Ce o să facem? — întrebă ea. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi 
anul trecut. Bill Cooley îl evidenția mereu pe Josh în faţa clasei, 
de parcă toţi ar fi trebuit să fie la fel de deştepţi ca şi el. Nu era 
drept nici pentru ei şi, cu siguranţă, nici pentru Josh. 

Pe faţa directorului se citi şi mai mult neajutorarea. 

— E o situaţie dificilă, admise el cu vădită aversiune. Dar... 

— Dar nu trebuia să-l săriţi din nou peste o clasă, îi tăie 
Brenda vorba, mînioasă. Trebuia să-l lăsaţi cu colegii lui. 

Hodgkins dădu, încăpăţinat, din cap. 

— Nu e asta problema! Problema e că nu avem nici un fel de 
programe pentru copii ca Josh. Şcoala e încă prea mică şi 
resursele prea limitate. 

Brenda îl privi ţintă pe director. 

— Şi ce trebuie să fac? Să-l iau pe Josh de la şcoală? Nu e 
vina mea că şcoala e prea slabă pentru el. 

Hodgkins se aplecă luînd de pe birou o broşurică. 

— N-am spus că a fost vina dumneavoastră, doamnă 
MacCallam, şi îmi cer scuze dacă s-a dedus asta din vorbele 
mele. Faptele sînt însă fapte. Nu prea mai putem face multe 
pentru Josh pe aici. El are nevoie de programe speciale, de 
profesori antrenați special pentru asta şi de copii la fel cu el. 

Ochii săi erau fixaţi pe prospectul din mînă, care îi sosise cu 
o săptămînă în urmă, însoţit de o scrisoare imprimată pe 
calculator şi adresată "personal", în care se sugera ca Josh să fie 
un cursant al şcolii descrise în broşură. Iniţial, le lăsase deoparte 
pe amîndouă, fiind sigur că solicitarea nu fusese făcută decit în 
urma rezultatelor testelor de inteligenţă pe care toţi copiii din 
Eden le dăduseră primăvara trecută. După incidentul din cantină 
însă studiase cărticica cu multă atenţie. 

— Ce vreţi să spuneţi? Credeţi că ar trebui, pur şi simplu, să- 
mi strîng lucrurile şi să plec în altă parte? Dar credeţi că pot aşa 
ceva? Şi chiar dacă aş putea, unde să mă duc? Cum să găsesc 
şcoala de care vorbiţi? 

Înainte de a continua, Hodgkins îi întinse broşura. 

Provenea dintr-un loc care se numea Academia Barrington. 
Pe coperta de hirtie era imprimată o schiţă a unui bloc 
înconjurat de o peluză largă, presărată cu pini masivi. Brenda 


privi uluită desenul, apoi se uită la director. 

— Ce e asta? N-arată deloc a şcoală. 

— Nici nu e, replică Hodgkins. E o instituţie particulară 
destinată copiilor talentaţi. Se află în nord la... 

Brenda nu-l lăsă să termine. Se ridicase deja în picioare, cu 
ochii în flăcări. 

— Şcoală privată? tună ea. De unde să iau bani pentru 
şcoală privată? Eu sînt chelneriţă. Nu primesc decît salariul 
minim şi bacşişurile, iar în Eden, nu înseamnă mare lucru! De 
cînd s-a născut Melinda a trebuit să apelez la hrană din 
conserve! 

Făcu o pauză pentru a se lupta cu lacrimile ce dădeau să 
țişnească. Apoi continuă cu toată demnitatea de care mai era în 
stare: 

— O să am o discuţie cu Josh şi fiţi sigur că, de acum înainte, 
o să-i intre minţile în cap. V-aş fi recunoscătoare dacă i-aţi face 
pe ceilalţi copii — şi pe profesori — să se comporte astfel încît el 
să nu se mai simtă un proscris! Haide, Josh! 

Arnold Hodgkins sări în picioare şi înconjură rapid biroul: 

— Aşteptaţi, doamnă MacCallum. Trebuie să mai discutăm 
ceva. Dacă v-aţi calma şi... 

Era însă prea tirziu. Brenda, cu Josh de mînă, era deja în 
holul de la intrare. O secundă, Hodgkins se gîndi să se ia după 
ea, dar decise apoi că starea femeii nu era potrivită pentru a-i 
mai spune ceva. Problema lui Josh MacCallum putea să aştepte; 
preşedintele consiliului de administraţie însă, nu. 


KKK 


Brenda conduse în tăcere de-a lungul periferiei mizerabile a 
oraşului către clădirea părăginită în care locuia. Simţea 
supărarea lui Josh, dar făcea tot ce putea ca s-o ignore. Cînd 
băiatul vorbi, ştiu că trebuia să răspundă. 

— Nu trebuia să vorbeşti despre mine ca şi cum n-aş fi fost 
acolo, rosti el. A 

O secundă, Brenda crezu că nu-şi mai poate ţine lacrimile. Işi 
puse mîna pe genunchiul puştiului. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Cred că m-am supărat pe domnul 
Hodgkins aşa de tare că am uitat, pur şi simplu, că erai acolo şi 
ascultai. 


— Mă rog, eram. Şi am auzit tot ce ai spus. Şi nu e drept, 
mami. Chiar că n-am făcut nimic. 

Brenda trase adînc aerul în piept. 

— Nu spun că ai făcut ceva, dragostea mea. Dar dacă toţi 
ceilalţi copii... 

— Sînt toţi nişte mincinoşi! răcni Josh, nemai-putindu-şi 
înfrîna mînia. Cum de nimeni nu mă crede? Nu e drept! 

Băgă mîna în ghiozdan, scoase cartea pe care o citea în 
cantină şi începu să-i smulgă filele, una cîte una. Cobori geamul 
de la portieră şi aruncă paginile pe fereastră, în deşert. Brenda 
le văzu cum zboară în spatele maşinii. 

— Josh? Ce faci? Ştii cît m-a costat cartea asta? A trebuit s-o 
comand tocmai de la Los Angeles! 

— Nu-mi pasă! strigă el. Urăsc cartea, urăsc şcoala, îi urăsc 
pe doamna Schulze şi pe domnul Hodgkins, şi pe toată lumea! 
Urăsc totul! 

Cu fiecare propoziţie furioasă sfişia altă foaie din carte şi o 
arunca pe fereastră, pînă ce începu să rupă mai multe odată, 
producînd în zona din spatele maşinii o furtună albă: 

— Şi te urăsc şi pe tine! ţipă el. Urăsc pe oricine şi orice! 

Brenda se întinse şi apucă ce mai rămăsese din carte, o 
smulse din miîînile copilului şi o aruncă pe bancheta din spate. 

— Ei bine, amice, să ştii că acum nu sînt prea îndrăgostită de 
tine nici eu. 

O secundă, se gîndi să-i tragă o palmă. Apoi privirea ei fixă 
geamul portierei din dreptul lui. Pentru prima dată în ultimii doi 
ani era larg deschis. Mica minune avusese loc. 

Josh o privi contrariat. Brenda îşi dădu capul pe spate şi 
începu să ridă în hohote. 

Imediat însă risul i se opri. Aşa cum era şi normal, izbucnirea 
nervoasă nu-şi găsi alinarea decît cînd începu să plingă. 

Miracolul geamului deschis era prea mic. Avea nevoie de 
unul mult mai mare. Dar de unde putea veni el? 


3 


Brenda trase maşina sub şopronul părăginit din spatele 
imobilului unde locuia. Se întrebă pentru a suta oară dacă era 
mai bine să cheme proprietarul casei pentru a îndepărta 


zugrăveala cojită de pe bloc sau să facă un mic apel la 
voluntariat printre tineri, ca să-şi vopsească singuri clădirea. Bill 
Roeder putea chiar să facă ceva cu grinzile hodorogite ale 
şopronului — să pună nişte stilpi sau altceva. 

— Locul ăsta e infect, remarcă Josh, ca şi cum ar fi citit 
gîndurile ei. 

— Ar putea fi şi mai rău, îi reaminti Brenda. Sînt milioane de 
oameni care nu au nici măcar un asemenea loc în care să 
trăiască. 

Urcară scările pînă la etajul doi şi o luară pe pasarela 
scăldată în soare spre apartamentul de la capătul dinspre sud al 
clădirii. Locuinţa avea un mare inconvenient: deşi avea ferestre 
pe trei laturi, toate trei erau în bătaia soarelui. După-amiaza, pe 
la ora patru, camerele luau, în mod obişnuit, aspectul chinuitor 
de cuptor încins. Brenda căutase peste tot o altă locuinţă, dar 
nu putuse găsi nicăieri ceva mai bun faţă de chiria pe care o 
plătea aici. 

Introduse cheia în broască şi descuie uşa. Fu uşurată cînd 
văzu ca Mabel Hardwick, vecina de jos care se oferise să stea cu 
Melinda în timpul orelor ei de serviciu, işi amintise să lase 
draperiile jos. Cu toate ca aflase că astfel se păstrase răcoare, în 
cameră era întuneric. Brenda se duse la fereastra dinspre est şi 
dădu la o parte draperiile. Lumina şi sunetul ascuţit de metal 
hîrşiit o treziră pe Mabel, care moţăia pe canapea, cu televizorul 
zumzăind în faţa ei. 

- Oh! icni femeia mai vîrstnică. 

Îşi înăbuşi un căscat şi-şi ridică capul semiconştientă. 

— Brenda! Ce faci... 

Îl zări pe Josh, care stătea tăcut în cadrul uşii, şi-l compătimi: 

— Oh, dragă! N-ai reuşit să treci nici măcar de prima zi? 

Deşi tresări — chiar şi doamna Hardwick credea, cu 
siguranţă, că venise acasă devreme din vina lui —, Josh nu 
scoase o vorbă. Pînă să apuce Brenda să explice ce se 
întîmplase, Melinda, care stătea în ţarcul ei şi privea televizorul, 
o zări pe maică-sa, se ridică anevoie pe picioruşe şi începu să se 
smiorcăie. Brenda o luă în braţe şi o strînse la piept. 

— Gata, gata, iubita mea, o linişti ea. Mama e cu tine acum. 
Totul e bine. 

Melindei i se deranjase programul obişnuit, aşa că începu să 
orăcăie şi mai tare. Brenda se duse cu bebeluşul la frigider, 


scoase o sticlă şi puse conţinutul ei la încălzit. 

— Stai jos aici şi lasă-mă pe mine să fac asta, rosti Mabel 
Hardwick, ridicîndu-se în picioare. În primul rînd, n-ar fi trebuit 
să aţipesc, dar ştii cum e cînd ai vîrsta mea. 

Porni către bucătăria care era doar ceva mai mare decit o 
scobitură în peretele sufrageriei, dar se opri cînd Brenda clătină 
din cap. 

— Mabel, de ce nu-ţi iei cîteva minute pentru tine? Mă întorc 
la lucru abia peste o jumătate de oră. 

Asta era o minciună, dar Max nu va observa dacă ea avea să 
întîrzie un sfert de oră. 

— Pe lingă asta, ai nevoie să fii odihnită dacă vei avea grijă 
de amindoi copiii în această după-amiază. 

Josh, care se dusese după bătrînă în bucătărie, îşi dădu ochii 
peste cap. 

— Au, zău aşa, mami! Nu e cazul ca doamna Hardwick să 
vină înapoi. Pot să am eu singur grijă de Melinda. 

— Chiar aşa? îl ironiza Brenda. Nu pot să fiu liniştită nici 
măcar că vei termina prima zi de şcoală fără a fi dat afară şi vrei 
să am încredere că o vei îngriji pe soră-ta? 

Josh căscă gura şi îşi simţi ochii plini de lacrimi, întoarse 
spatele rapid celor două femei ca să nu i se vadă durerea din 
suflet. 

— Nemaipomenit! murmură el. Dacă nu pot face nimic ca 
lumea, atunci n-o să mişc nici un deget pentru absolut nimic! 

O luă cu paşi mari spre holul micuţ, ce separa cele două mici 
dormitoare şi baia de living. Se auzi o bubuitură cînd trînti uşa 
de la camera pe care o împărțea cu surioara lui. 


KKK 


Josh se aruncă pe pat şi-şi înfundă faţa în pernă. 

Nu era drept! Nimic nu era drept. Nici ce-i făcuse Ethan 
Roeder, nici faptul că domnul Hodgkins nu-l crezuse, nici felul 
cum procedase mama lui, luîndu-l acasă de la şcoală, nimic. De 
ce nu i-au tras un şut în fund lui Ethan? El începuse bătaia! Şi de 
ce n-a vrut mama lui să-l lase să aibă grijă de Melinda? Nu mai 
era mic. O groază de copii de virsta lui stăteau acasă în timp ce 
mămicile lor munceau. 

Melinda era de vină. Nu avea încredere să-l lase cu Melinda. 


Se ridică, uitîndu-se chioriş la pătuţul din colţul opus al camerei. 

Nici măcar nu mai era camera lui. Devenise şi camera 
Melindei şi părea din ce în ce mai mult că e numai a ei. Privirea 
lui mînioasă mătură podeaua şi se fixă pe jucărelele soră-si, 
împrăştiate peste tot. Poate ar trebui să deschidă fereastra şi să 
le arunce pe toate în praful din stradă. Ridică jucăria favorită a 
Melindei, un ursuleţ pe care el însuşi i-l alesese după ce se 
născuse ea, şi se îndreptă spre fereastră, însă se răzgîndi cînd 
puse mîna pe cercevea. 

Melinda nu era cu nimic vinovată pentru tot ce s-a întîmplat. 
Era numai un bebeluş. De ce ar pedepsi-o? Luă ursuleţul şi-l 
puse lîngă perna din pătuţ, ca să fie acolo cînd Melinda va fi 
pusă din nou în el. indreptă apoi cu grijă pătura peste jucărie, 
astfel ca ursuleţul să stea cuibărit acolo. îi lăsă afară numai 
capul îmblănit, cu ochii strălucitori care parcă-l priveau. 

Curăţenia şi aspectul îngrijit al pătuţului îl făcură să se simtă 
ceva mai bine. Fără a conştientiza, începu să culeagă de pe jos 
restul jucăriilor împrăştiate. 

Literele din alfabetul ei păreau a fi peste tot. Le strînse şi le 
aşeză atent pe raftul care servea şi ca bibliotecă pentru cărţile 
lui, şi drept cutie de jucării. Lăsă spaţiu pentru literele pe care 
nu le găsise. Cînd termină, erau toate acolo, mai puţin C şi N. 
Litera C o descoperi sub pat, iar după multe căutări, găsi litera N 
îndesată în papucul lui. După ce le aranja pe toate, luă o cutie 
mare de puzzle, puse literele la locul lor în cadrul jocului şi 
aşeză cutia lîngă perete. Începu apoi să strîingă desenele şi 
creioanele care inundaseră, pur şi simplu, spaţiul. 

După ce termină cu lucrurile soră-si, începu cu ale lui. Erao 
adevărată adunătură în neorînduială, ce umplea toată partea lui 
de cameră. Metodic, începu să sorteze fleacurile pe care le 
strinsese şi puse fiecare articol acolo unde îi era locul. 

Cînd ridică o cămaşă murdară de pe masa de lîngă patul lui, 
privirea îi căzu pe cuțitul de vinătoare, pe care tatăl său i-l 
trimisese anul trecut drept cadou pentru ziua de naştere. 

Nu, nu anul trecut. Acum doi ani. 

Anul trecut n-a primit nici măcar o carte poştală. 

Apucă cuțitul şi privi lama. Se întrebă unde era taică-său şi 
ce făcea el. 

Işi mai amintea că avea un fiu pe care-l chema Josh? Sau 
avea de acum un nou fiu, un alt băiat, cu care juca base-ball şi 


pe care-l lua la picnicuri sau în alte locuri unde merg taţii cu 
băieţii lor? 

Lucruri pe care Josh nu le făcuse niciodată cu tatăl lui. Nici 
măcar nu şi-l amintea prea bine. 

Îi trecu un gînd prin minte, dar se descotorosi de el. Lăsă 
cuțitul jos, făcînd mai departe curăţenie. 

Dar, pe măsură ce continuă cu aranjatul, gîndul îi reveni în 
minte şi începu să-l obsedeze. După ce puse ultimele haine 
murdare în coş şi atîrnă în cuier ultimele cămăşi, suficient de 
curate ca să mai poată fi purtate, se aşeză pe pat şi aruncă o 
privire prin cameră. 

Acum, că era totul pus în ordine, era surprinzător să vadă cît 
de puţin îi revenea lui. Pînă şi rafturile de cărţi păreau a conţine 
mai multe obiecte de-ale Melindei decît de-ale lui. 

Peste puţin timp, cînd se va face mai mare, va avea nevoie 
de un pat. Camera nu era suficient de mare pentru două paturi. 
Dulapul şi garderoba erau deja pline. 

Ochii săi se îndreptară încă o dată spre cuțitul de vîinătoare 
de pe masă. 

ÎI ridică şi-l răsuci astfel încît lama să sclipească în lumina 
soarelui. 

Degetul îi atinse tăişul. Petrecuse ore în şir ascuţind oţelul, 
pînă cînd putea tăia firul de păr de pe mînă fără a lăsa nici cea 
mai mică urmă. Mută lama pe pielea de la încheietura miînii şi 
văzu cum cade părul, despicat. Dacă răsucea cuțitul o idee doar, 
apoi apăsa tare pe el... 

Mintea i se umplu de imaginea sîngelui care pulsa din 
arterele sale deschise. 

De ce nu? 

Îşi puse întrebarea în tăcere şi lăsă gîndurile să-i plutească în 
jurul ei. 

Cui i-ar păsa dacă el s-ar duce? 

Melindei în nici un caz — abia dacă era conştientă de 
prezenţa lui. 

Nici tatălui său — taică-său îl uitase de mult. 

Nu erau nici prieteni care să-i simtă lipsa. 

Maică-sa? 

Se gîndi la ea multă vreme. Într-un tîrziu, hotărî că era 
posibil să-i fie dor de el la început, dar era sigur că viaţa ei fără 
el ar fi fost mult mai uşoară. Nu mai trebuia să-şi facă griji 


pentru el şi pentru faptul că nu "trăia la potenţialul lui", ce-o mai 
fi însemniînd şi asta. 

Auzise această expresie toată viaţa, de cînd a luat prima 
notă în clasa întîi şi a citit comentariul profesorului din carnetul 
de note. Cuvintele îi rămăseseră săpate în memorie: "Josh nu 
pare motivat să lucreze la adevărata lui capacitate". Cînd a 
ajuns, în acea zi, acasă a căutat înţelesul frazei. După ce a 
descoperit semnificaţia fiecărui cuvint, s-a întrebat ce dorise 
profesorul să spună cu asta. El putea să scrie şi să citească mai 
bine ca oricine din clasa lui! De fapt, la început era singurul care 
ştia să facă aşa ceva. Ştia deja tabla înmulţirii cînd ceilalţi 
învățau abia să adune şi să scadă. De ce nu erau suficiente 
notele lui maxime? 

Mama lui i-a spus că totul era în regulă; profesorul voise 
doar să spună că Josh era mult mai deştept decît ceilalţi. De 
atunci încoace a avut întotdeauna sentimentul că, indiferent ce 
ar fi făcut, nu era suficient. Nici pentru profesori, nici pentru 
mami. Nici chiar pentru el însuşi. Îl apucă furia. Ce trebuia să 
facă? Era vina lui că îi plăcea să citească şi cunoştea deja toată 
materia predată la şcoală? Şi în fiecare an era la fel. 

"Josh nu lucrează la potenţialul lui". 

Şi el intra mereu în bucluc, iar mama lui era întotdeauna 
chemată în biroul domnului Hodgkins pentru a discuta despre el. 
Cînd se întîmpla aşa ceva, însemna că mami nu putea fi la lucru 
şi Max n-o plătea. 

Lama cuţitului licărea în lumina soarelui. Gîndul luă proporţii. 

Dacă ar fi fost mort... 

Dacă ar fi fost mort, n-ar mai avea nici o problemă. Nici cu 
mami, nici cum să nu intre în bucluc, nici cum să-i evite pe 
ceilalţi copii. 

N-ar mai trebui să se îngrijoreze că nu corespunde 
aşteptărilor altora. 

Şi nici mami n-ar mai trebui să-şi facă griji în legătură cu el. 
Ar putea să se ducă la lucru, să vină acasă şi să se ocupe de 
Melinda fără a-i mai purta lui de grijă. Şi cînd Melinda ar creşte, 
ar avea camera numai pentru ea. 

Ţinea cuțitul cu dreapta, cu ochii aţintiţi pe lama 
scînteietoare. Se întrebă dacă îl va durea. 

Şi chiar dacă da, nu-l va afecta prea mult timp. ŞI nici nu-l va 
durea la fel de mult pe cît suferise în viaţa lui. 


Mîna i se strînse pe miner. Cu ochii larg deschişi, trecu lama 
peste încheietura miînii stîngi. 

Instantaneu ţişni o fîntînă de sînge. Transferă rapid cuțitul în 
mîna stingă. 

O secundă mai tîrziu, sîngele erupse şi din mîna dreaptă. 

Ciudat, nu durea deloc. 

Dar era mult mai mult sînge decit crezuse. 


KKK 


Brenda se trezi la reclame. Privi ceasul de pe televizor şi-şi 
dădu seama că aţipise. jumătatea de oră pe care şi-o permisese, 
după ce Mabel Hardwick plecase, era pe ducă. 

Melinda dormea senină în braţele ei. Brenda se ridică încet în 
picioare. Dacă era atentă, o putea duce în pătuţul ei fără a o 
trezi. De-acum Josh trebuia să se fi calmat suficient ca să 
recepţioneze scuzele ei. 

Se deplasă tăcută spre uşa dormitorului copiilor, o deschise 
încetişor şi paraliza în prag, şocată de ceea ce văzu. Josh, palid, 
stătea în mijlocul camerei. Peste tot era sînge — pe hainele lui, 
pe pat, pe carpeta de pe jos, care din verde se făcuse maro 
închis. 

| se păru că timpul s-a dilatat. Percepu fiecare amănunt al 
imaginii din faţa ei cu ochii măriţi de groază. Cuţitul de 
vînătoare, cu lama acoperită de sînge, întins pe perna lui Josh. 
Lumina soarelui, care scînteia roşie din cauza unor stropi de 
sînge, ajunşi tocmai pe geamul ferestrei. Căutătura pierdută din 
ochii lui Josh, expresia de uluială de pe faţa lui. 

Preţ de o secundă cît o veşnicie, mamă şi fiu se priviră 
reciproc cu groază. Cei care vorbi primul fu Josh. Vocea îi 
tremura. 

— Mami? Mi... Mi-e frică. 

Cuvintele avură efectul unui duş rece pentru Brenda. Zbură 
spre pătuţ, smulse păturile cu o mină şi o aşeză înăuntru cu 
cealaltă pe Melinda, care se trezise şi urla. Ignoră ţipetele 
fetiţei. Fugi la Josh, îi apucă încheieturile miinilor pe rînd şi i le 
înfăşură zdravăn în pătură. 

— Ajutor! strigă ea. Cineva să mă ajute! 

Josh încercă să se îndepărteze, dar ea îl ţinu strîns, luptîndu- 
se cu pătura. Incheietura dreaptă îi scăpă şi pe uniforma ei roz 


scăpă un jet de sînge. Ignorîndu-l, ea îl duse pe Josh în baie, pe 
jumătate cărîndu-l, pe jumătate trăgîndu-l. Acolo aruncă pătura 
într-o parte şi începu să-i înfăşoare mîinile cu prosoapele mici, 
de faţă, care spiînzurau lîngă cadă. Auzi uşa de la intrare 
deschizîndu-se şi apoi vocea bătrînei chemînd-o: 

— Brenda? Ce s-a întîmplat? Tu ai strigat? 

— Mabel, sună la 911, ţipă Brenda. E Josh! S-a tăiat! 

Mabel apăru imediat în cadrul uşii făcîndu-şi loc lîngă 
Brenda. 

— După aspectul sîngelui sînt arterele, rosti ea. Cheamă tu 
ambulanţa şi lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. 

Inainte ca Brenda să scoată vreo silabă de protest, Mabel o 
împinse afară din baie şi închise uşa. Rămasă singură cu Josh, 
ea desfăşură prosopul de pe încheietura dreaptă, îl răsuci strîns 
pînă făcu o frîinghie groasă, apoi puse o bucată de săpun pe 
interiorul antebraţului. Înfăşură strîns garoul obţinut în jurul 
braţului peste bucata de săpun. Singele încetă imediat să curgă. 

— Ţine-l aşa, porunci ea. 

Josh apucă prosopul cu mîna stîngă, care-i sîngera încă. 
Mabel apucă de poala unui halat care atîrna în cuierul din baie şi 
făcu al doilea garou pentru a înăbuşi şuvoiul de sînge de la 
încheietura stingă. 

— Aşa! exclamă ea cînd termină. Acum stai liniştit un minut 
pînă mă uit eu la tăieturi. 

Dădu drumul la apă, îndepărtă sîngele de pe rana de la 
încheietura dreaptă şi simţi o uşurare. Se tăiase de-a latul şi 
oasele împiedicaseră cuțitul să intre mai adînc. Era doar o 
crestătură. 

— Unde e banda adezivă? îi ceru ea şi Josh îi indică, tăcut, cu 
capul, dulăpiorul cu medicamente. 

Cînd începu să-i bandajeze încheietura dreaptă se deschise 
uşa şi Brenda, la fel de palidă ca şi Josh, se zbătu să intre în 
spaţiul strimt. 

— O să fie aici în cinci minute. E... e rău? 

Mabel nu-şi întrerupse munca şi rosti: 

— Nu e atit de grav pe cit ar fi putut fi. Arată mai rău decit e 
în realitate. Cînd o să ajungă salvarea aici, pleci cu el. Eu o să 
rămîn cu fetiţa şi o să-i dau de mîncare. 

Privi în sus şi văzu şocul şi panica de pe faţa Brendei. 

— Nici să nu te gindeşti să faci o criză, Brenda MacCallum! 


Mi s-au întîmplat chestii mult mai urite decit aceasta şi nimeni 
nu m-a văzut vreodată pe punctul de a leşina. Dă-ţi cu nişte apă 
pe faţă şi revino-ţi! 

Cuvintele dure îi îndepărtară Brendei spaima. Se puse în 
mişcare şi urmă automat instrucţiunile vecinei. Cînd sosi 
ambulanţa, Brenda îşi revenise şi era gata să înfrunte totul cu 
curaj. Medicii insistară ca Josh să se întindă pe targa. Urmîndu-i, 
Brenda o strigă pe Mabel: 

— Sună, te rog, la local, Mabel! Spune-i lui Max ca nu mă 
mai duc azi. 

Neaşteptind răspunsul, se ghemui în salvare lîngă targa. 
Unul dintre medici trînti uşa. Maşina demară de pe loc, scriîşnind 
cu sirena vuind. Brenda privi faţa vlăguită a băiatului. 

— Ce s-a întîmplat, dulceaţa mea? Ce ai vrut să faci? 

Josh o privi o clipă, apoi îşi întoarse ochii în altă parte. 

— Am vrut numai să nu mai stau în calea nimănui, asta e tot, 
spuse el cu voce stinsă. 

Brenda îşi dădu seama, pentru prima dată de cînd îl văzuse 
sîngerînd, că tăieturile nu se datorau unui simplu accident. Fiul 
ei, minunatul, strălucitorul ei fiu de zece ani intenţionase să se 
sinucidă. 


KKK 


Jumătatea de oră pe care Brenda a petrecut-o în faţa 
camerei de urgenţă a spitalului a durat cît o veşnicie. A sunat şi 
ea la cafenea simțindu-se uşurată cînd, în locul lui Max, i-a 
răspuns Annette, care a asigurat-o că sunase şi Mabel şi i-a spus 
să stea liniştită. Max zisese că putea să-şi ia liber şi ziua 
următoare, dacă avea nevoie. Voia chiar să-i trimită o plăcintă 
băiatului. O pregătea chiar atunci şi îi pusese de două ori mai 
multe alune decit se obişnuia. 

— Bineînţeles că a trebuit să bolborosească el ceva ca să se 
simtă bine, dar, ştii bine, aşa e Max, încheie Annette. Să nu te 
îngrijorezi de nimic. De îndată ce plec de aici mă duc la tine şi 
pregătesc ceva de mincare. Şi fără contraziceri, da? 

Închise telefonul înainte ca Brenda să-i poată măcar 
mulţumi. 

O secundă se gîndi să-l caute pe Buck MacCallum. Renunţă 
rapid la idee. Văzuse cu mult timp în urmă că orice încercare de 


a apela la el pentru a ajuta băiatul era sortită eşecului. Nici 
măcar nu mai ştia unde locuieşte. Debusolată, se trezi că 
formează numărul părinţilor ei. Aşteptă impacientată să 
răspundă cineva la celălalt capăt al firului. Ei se mutaseră din 
Eden cu cinci ani în urmă, cînd taică-său decisese că era timpul 
să ia afaceri pe cont propriu şi vînduse, în ciuda obiecţiilor 
mamei ei, casa, pentru a-şi deschide, în Texas, un magazin de 
capcane pentru animale, într-un tîrziu, răspunse maică-sa, care 
ascultă în tăcere istorisirea Brendei, apoi spuse că ea mereu 
crezuse că e ceva în neregulă cu Josh, aşa că Brenda n-avea de 
ce să fie surprinsă. 

— Mersi, mamă, rosti, rece, Brenda. Scuză-mă că te-am 
deranjat. 

Închise telefonul şi dădu, dezamăgită, din cap. Într-adevăr, 
nu trebuia să fie surprinsă. Se măritase cu Buck şi ca să plece 
de acasă. Se simţea cu ei de parcă în locuinţa aceea nu mai 
exista nici un pic de umanism. 

Incepu să se plimbe nervoasă în jurul sălii de aşteptare, 
meditîind. Oare de aceea făcuse Josh gestul? Crezuse că ei nu-i 
pasă? Fusese întotdeauna aşa de grijulie cu el tocmai ca băiatul 
să fie sigur că ea îl iubeşte şi e mîndră de el. 

Dar ce altceva ar mai fi putut fi? Copiii de virsta lui nu 
încearcă să se sinucidă, nu? Bineînţeles că nu! Nici măcar nu se 
gîndesc la aşa ceva. 

Dar Josh s-a gîndit. 

Brenda fu abătută de la gîndurile ei de vocea unei femei. O 
soră o înştiinţa că-şi putea vedea fiul acum. 

Stătea în pat în capul oaselor, cu faţa albă, cadaverică. 
Părea mai mic decit cei zece pe care îi avea. Lîngă pat stătea un 
doctor, care îi dărui Brendei un zîmbet încurajator cînd o văzu şi- 
i spuse: 

— Tipul ăsta micuţ cred că a făcut multă mizerie, dar dacă a 
vrut să-şi facă rău n-a prea reuşit. Citeva zgirieturi la fiecare 
încheietură şi nişte bandaje pentru publicitate. 

Îi zimbi lui Josh şi-l mîngiie pe păr. 

— Data viitoare cînd vrei să vii pe la spital să mă anunti, 
bine? 

Se îndreptă spre uşă, oprindu-se o secundă pentru a o pofti 
pe Brenda în cabinetul lui, după ce avea să termine cu Josh. 
Apoi dispăru şi ea rămase singură cu băiatul. Dintr-o dată îşi 


dădu seama că n-avea nici cea mai mică idee ce săi spună. Se 
opri nemişcată, uitîidu-se la el. În sfîrşit, privirile li se întîlniră. 

— E... Eşti supărată pe mine, mami? întrebă el. 

Şoapta lui înspăimiîntată o făcu să-i dea lacrimile. Ştiu 
imediat ce să facă. Se duse îa ei, îl îmbrăţişa şi-l strînse la piept. 

— Supărată pe tine? Cum aş putea să fiu supărată pe tine? 
Eşti cel mai bun fiu pe care cineva şi l-ar putea dori. Mă doare 
că am fost atit de dură cu tine astăzi. Doar că... Oh, iubitule, 
doar că uneori nu sînt o mamă prea bună. 

Josh icni, înconjurînd gitul mamei cu braţele şi ţinînd-o aşa 
de parcă îi era frică să-i dea drumul. 

— Imi pare rău, mămico, spuse el. Eu... Eu m-am gîndit că 
poate dacă nu mai sînt îţi va fi mai uşor. Nu mai am nici un 
prieten, nu lucrez suficient de mult la şcoală şi mi se pare că nu 
fac decit să-i dezamăgesc pe toţi. 

Cuvintele lui îi sfişiară Brendei inima. Lacrimile începură să-i 
curgă şiroaie şi-l strînse mai aproape. 

— Nu, dragul meu, murmură ea. Nu e aşa. Eu te iubesc şi 
sînt mîndră de tine, şi nu cred că am să rezist dacă ţi se întîmplă 
ceva, aşa că va trebui să îndreptăm toată situaţia asta, bine? 

O bucată de vreme se ţinură strîns îmbrăţişaţi, într-un tîrziu, 
Brenda îl lăsă încet înapoi pe pernă. 

— Mă întorc, îi promise ea. Trebuie să mă duc să vorbesc cu 
doctorul un minut şi voi fi imediat înapoi, în regulă? 

Josh încuviinţă şi reuşi un zîmbet vag, apoi închise ochii. 
Brenda mai zăbovi o clipă privindu-l, plimbîndu-şi ochii pe faţa 
lui, senină acum. Cînd ieşi însă din cameră, temerile şi 
îngrijorarea îi cuprinseră din nou sufletul. 

Cum putea să se ţină de promisiune? Cum ar fi putut să 
îndrepte lucrurile pentru Josh, cînd abia putea să-l hrănească şi 
să-l îmbrace? 

Dar trebuia să existe o cale. Trebuia să fie. 


4 


Sper că nu m-aţi înţeles greşit acum citeva minute, zise 
Richard Hasborough. 
Fişele cu observaţiile medicale asupra lui Josh MacCallum 


erau împrăştiate peste tot pe birou. 

— Vă rog să luaţi loc, doamnă MacCallum. _ 

Îi indică cu un gest scaunul din faţa biroului. Începu apoi să 
inspecteze dosarul din faţa lui. Cînd se uită la ea, ochii lui 
albaştri erau severi. 

— În cazuri ca ale lui Josh, eu sînt convins că e necesar să 
adopţi o tactică total neagresivă. Dar nu vreau să credeţi, nici 
măcar pentru o secundă, că am încercat să minimalizez ce s-a 
întîmplat. 

Brenda se propti mai bine în scaun. Simţi că se eliberează de 
tensiunea care pusese stăpinire pe ea din clipa în care îl 
descoperise pe Josh în camera lui. Işi dădu seama că făcuse faţă 
pînă acum mai mult din instinct. Acum, cînd spaima i se 
diminuase, descoperi că tremura din cap pînă în picioare. 

— Nu pot crede că s-a întîmplat aşa ceva, rosti ea cu o voce 
ce era mai mult o şoaptă, ca şi cum se adresa sieşi. Ştiam că 
era nefericit — adică nici măcar n-a vrut să se ducă la şcoală 
azi-dimineaţă —, dar am crezut că sînt numai fandoselile 
obişnuite din prima zi — ştiţi doar cum e să fii într-o nouă clasă, 
cu alţi colegi, alţi profesori. 

Sprîncenele doctorului se împreunară a mirare. Ca atare, 
Brenda începu să-i explice cum sărise Josh peste o clasă pentru 
a doua oară şi cît de dificil îi era să se simtă atît de mic şi copil 
printre colegi şi cît de cruzi puteau fi uneori copiii mai mari. Şi 
cît de îngrijorată era pentru el. 

Apoi îi veni o idee îngrozitoare. 

— Va trebui să-l trimit de aici, doctore Hasborough? — şopti 
ea. Vreau să spun, la un spital sau aşa ceva? 

Doctorul pufni şi ridică împăciuitor mîna. 

— Ei, haideţi să nu ne pierdem cu firea, bine? Deocamdată 
aş vrea să-l ţin aici peste noapte ca să-l pot supraveghea şi să 
încerc să aflu cum se simte. M-ar ajuta enorm să aflu ce s-a 
petrecut cu el în ultimele zile. 

În următoarele cincisprezece minute Brenda reuşi să 
înjghebeze o istorie a celor întîmplate în acea zi. Răspunse 
nervoasă întrebărilor precise ale doctorului legate de purtarea 
puştiului din ultimele zile ale vacanței de vară. Incheie cu un 
suspin: 

— Tot ce vă pot spune e că n-a vrut să se reîntoarcă la 
şcoală. Dar cei mai mulţi puşti de virsta lui se comportă la fel, 


nu? 

Întrebarea suna ca o rugăminte, ca şi cum îi cerea doctorului 
să-i furnizeze o dovadă că Josh nu era nebun. 

— Ehei, eu unul n-am vrut cu siguranţă să mă întorc la 
şcoală cînd aveam zece ani, fu de acord Hasborough. 

Zimbetul încurajator îşi făcuse din nou loc pe faţa lui. 

— Şi din ceea ce mi-aţi spus nu mi se pare că joaca lui Josh 
cu cuțitul a fost premeditată. Mai degrabă, a fost foarte supărat 
pe toată lumea şi furios pe dumneavoastră; aşa că a găsit o cale 
să vă atragă atenţia. 

Brenda răsuflă adînc. Uşurarea dură însă doar o secundă. 

— Dar ce înseamnă asta? 

Un nou gînd îngrozitor îi dădea tircoale. 

— Va... ar putea să încerce din nou? 

O bună bucată de vreme doctorul tăcu, parcă ezitind să-i 
spună adevărul. 

— Nu ştiu — rosti el în final. Dar mie mi se pare că trebuie să 
găsim nişte răspunsuri pentru el. 

Folosi deliberat pronumele "noi" şi răsuflă uşurat cînd o văzu 
că are o uşoară relaxare, ca şi cum faptul că nu mai era singură 
în faţa problemelor le făcea pe acestea mai uşor de rezolvat. 
Descoperise deja că Brenda MacCallum nu avea pe nimeni 
căruia să i se adreseze şi să ceară ajutor — nici părinţilor ei şi, 
cu siguranţă, nici fostului ei soţ. Era la fel de limpede că şcoala 
din Eden nu putea fi de ajutor. Suspiciunea îi fu confirmată cînd 
o întrebă ce o sfătuiseră cei de la şcoală. 

— Asta e de la domnul Hodgkins — remarcă Brenda, scoţind 
din geantă broşura pe care i-o dăduse directorul. 

— lată marea lui idee. 

Puse broşura pe birou. 

— Vă vine a crede? Cum aş putea să-l trimit pe Josh într-un 
astfel de loc? 

Işi împreună mîinile încet, pentru a le controla tremurul — nu 
ştia dacă aceasta se datora fricii sau supărării — observîndu-l, 
nervoasă, pe doctor cum studiază broşura. Richard Hasborough 
nu făcu nici o remarcă la sfîrşit, ci se mulţumi să dea meditativ 
din cap. Brenda luă gestul ca pe o aprobare a propriului ei 
raţionament. 

— E o prostie, nu? 

Hasborough privi spre ea. 


— Prostie? Nu, deloc. 

Brenda amuţi, pierdută. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi cunoştinţă despre acest loc? 

— Desigur. E ataşat universităţii la care a învăţat nevasta 
mea. Odată a lucrat şi ea cu copiii de acolo. A predat chiar şi 
cîteva lecţii de artă. 

— Şi cît costă? întrebă Brenda. Ştiţi cumva? 

Orice sumă ar fi menţionat el era peste puterile ei. 

— Dacă Josh e admis, probabil că nu va costa nimic, 
răspunse Hasborough. Această academie n-a fost înfiinţată 
pentru a face bani. Lucrează în cooperare cu universitatea care 
îi studiază pe copii încă de la această vîrstă. 

Expresia de pe faţa Brendei trăda scepticismul. 

— Vreţi să spuneţi că e un fel de laborator şi-i folosesc pe 
copii pe post de cobai? 

Era rîndul doctorului să fie surprins. 

— Nici pe departe! răspunse el rapid. De fapt, acolo e ca într- 
o familie. Deşi copiii sînt observați, ei nici măcar nu-şi dau 
seama de asta. 

Brenda deschise gura să întrebe ceva, dar Hasborough o opri 
cu un gest al miinii. 

— Ascultaţi, înainte să discutăm mai multe pe marginea 
acestei chestiuni, lăsaţi-mă să dau nişte telefoane. Cunosc cîţiva 
oameni de acolo. Haideţi să vedem care e situaţia actuală. S-ar 
putea să nu mai aibă nici un loc disponibil, după cum este 
posibil să nu fie pregătiţi să-l examineze pe Josh. Dar merită o 
încercare. 

Brenda rămase nemişcată. Nu mai îndrăznea nici să respire. 
În mintea ei era un talmeş-balmeş: imagini ale fiului ei închis 
într-o cameră dintr-un spital psihiatric; sau terorizat de colegii 
de şcoală. Dar orice s-ar fi întîmplai în acest loc nou nu putea fi 
mai rău decit altă alternativă. 

Dădu drumul aerului din plămiîni, blocaţi inconştient de 
spaimă. 

— Da, aprobă. Cred că e cel mai bine să vorbesc acolo. 


KKK 


Inițial, camera în care stătea Hildie Kramer la biroul ei fusese 
una din micile încăperi de primire ale blocului ce adăpostea 


Academia Barrington. Se strimbă cînd apropie buzele pe 
cafeaua, rece ca gheaţa, din ceaşca de lingă telefon. Puse cana 
jos şi aruncă o privire afară bucurîndu-se, ca întotdeauna, de 
priveliştea paşnică a pajiştei largi pe care creşteau eucalipţi şi 
pini. Nu savura imaginea decit cîteva secunde. Trebuia să 
revadă ultima oară materialul despre Joshua MacCallum, care-i 
sosise prin fax în după-amiaza precedentă şi în acea dimineaţă. 
Avea toate dosarele referitoare la el, începînd cu perioada cînd 
fusese la grădiniţă. Avea şi rezultatele diferitelor teste la care 
fusese supus de-a lungul anilor. 

După ea, "supus" era cel mai nimerit cuvint pentru acele 
teste. De cînd era membră a echipei de la academie, 
descoperise că toate experienţele, menite să măsoare 
coeficientul de inteligenţă şi acumulare, dădeau numai o 
evaluare relativă a calităţilor reale ale copilului. Ţineau în mult 
mai mică măsură cont de fondul subiectului — rasă, împrejurări 
socio-eco-nomice, situaţie familială — şi asta putea să in- 
fluenţeze rezultatul global. În privinţa talentelor din alte domenii 
decit cel lingvistic, sau matematic sau ştiinţific, testele nu 
dădeau nici un rezultat, pentru că nu exista încă o metodă 
riguroasă de măsurare a darului natural pentru muzică, pictură 
sau sculptură. Măsurau logica? Da. Ofereau informaţii asupra 
aptitudinilor? Discutabil. Nu spuneau însă nimic, niciodată, 
despre adevăratul geniu. 

Cu toate astea, era evident că Josh MacCallum era un elev 
supradotat şi, judecind după dosarele din faţa ei, care 
merseseră mult mai departe decit primul 1.Q. ce o făcuse să 
trimită o broşură la Eden Consolidated School, capabil să rezolve 
concomitent probleme. Fără a-l fi întîlnit măcar, era sigură că 
era un puşti ros de curiozitate şi plictisit de moarte în acel orăşel 
uitat de lume. 

Şi acum, din cine ştie ce motive, disperarea îl împinsese pînă 
la sinucidere. 

Pe scurt, era exact genul de copil pentru care fusese 
înfiinţată academia. 

Privi la ceasul încorporat în ornamentul elegant de nuc de pe 
biroul ei. Curînd trebuia să sosească, pentru interviul final, 
însoţită de părinţi, o altă virtuală elevă, o fetiţă de zece ani, care 
se numea Amy Carlson. Hotări că are suficient timp la dispoziţie 
să vorbească cu Richard Hasborough. Formă numărul şi începu 


să bată cu degetele în lemnul biroului cît aşteptă să-i fie dată 
legătura. 

— Aici e Hildie Kramer, doctore Hasborough — începu ea 
fără a se formaliza să-l salute. Am nişte întrebări în legătură cu 
Joshua MacCallum. Prima: a vorbit cu vreun psiholog de cînd a 
avut accidentul? A doua: cît va mai trebui să stea în spital? 

În timp ce doctorul din Eden îi răspundea, determinînd-o pe 
Hildie să-şi facă citeva însemnări pe marginea dosarelor 
puştiului, uşa biroului ei se deschise, lăsînd să intre pe Frank şi 
Margaret Carlson, împreună cu fiica lor. Cînd o văzură că 
vorbeşte la telefon, făcură un pas înapoi, cu intenţia de a nu de- 
ranja. Hildie le făcu semn cu mîna să intre, invitîndu-i, printr-un 
gest, să se aşeze pe canapeaua de lingă perete. Citeva clipe 
mai tîrziu, cei trei Carlson se aliniară pe sofa, cu Amy la mijloc. 
Hildie văzu că era o copilă subţiratică, cu părul roşu şi ochelari 
rotunzi cu lentile groase, cocoţaţi pe un nas cîrn. Părea a fi nu 
numai speriată, ci de-a dreptul înspăimîntată, dar şi supărată. 
Hildie îi zimbi călduros, dar faţa fetiţei rămase îngheţată. 

— Poate să plece, într-adevăr, oricînd? întrebă ea la telefon. 

Aparent, tentativa băiatului de sinucidere nu fusese foarte 
serioasă; cel puţin aşa credeau doctorii din Eden. 

— Credeţi că mama lui va putea să-l aducă aici sîmbătă? Atit 
eu, cît şi doctorul Engersol credem că e un candidat de primă 
mînă pentru academie, dar bineînţeles, nu luăm o decizie finală 
pînă ce nu vorbim cu băiatul şi nu facem o evaluare proprie. 

Ascultă un moment, apoi reluă: 

— Nu, nu e chiar grabă. Mai avem nişte locuri libere anul 
acesta. Dacă ştim că o să vină de vineri încolo, o să facem toate 
aranjamentele necesare. 

Îi transmise sec, toate cele bune doctorului şi închise 
telefonul. Adună apoi la un loc toate dosarele lui Josh şi le ură 
bun venit celor trei Carlson. | se adresă mai mult fetiţei, care îşi 
dusese, defensiv, genunchii la piept înconjurîndu-i cu braţele. 

Hildie se ridică de la birou şi îngenunche în faţa copilei, ca s- 
o privească direct în ochi. O întrebă: 

— De ce am eu senzaţia că nu te bucuri să mă vezi la fel de 
mult pe cît mă bucur eu? 

— Pentru că nu mă bucur deloc să te văd! izbucni, 
sfidătoare, Amy. 

Faţa sa căpătase un rictus care demonstra perfect teama ce 


începuse s-o copleşească. Amy era înfricoşată de dimineaţă de 
cînd se sculase. 

— Nu vreau să vin aici! Vreau să mă duc acasă! 

Încercă din răsputeri s-o privească pe Hildie, dar ochii 
începură să-i înoate în lacrimi. Îi închise brusc. Nu voia să fie 
văzută plîngînd. 

— Ei bine, nu te condamn, fu de acord Hildie. Dacă ar fi 
încercat cineva să mă trimită departe, la o altă şcoală, cînd 
aveam zece ani, aş fi refuzat, pur şi simplu, să mă duc. M-aş fi 
luptat atît de mult cu dinţii şi cu ghearele încît părinţii mei nu 
mi-ar mai fi propus niciodată aşa ceva. 

Vorbele o uimiră pe Amy. Deschise din nou, involuntar, ochii. 

— Aşa ai fi făcut? întrebă ea cu o mină neîncrezătoare, ca şi 
cum bănuia o capcană. 

— Bineînţeles că da, continuă Hildie. 

Se ridică în picioare. Efortul o făcu să-şi aducă aminte că 
trebuie să dea jos cîteva kilograme. 

— Şi nu eram atit de inteligentă pe cit eşti tu. Dacă te-ai 
răzgîndit, cum de n-ai imaginat ceva care să-i determine pe 
părinţii tăi să te lase acasă? Dacă eu aş fi putut, nu pot crede că 
n-ai fi putut şi tu! 

— Mă rog, am încercat, recunoscu Amy fără să se gindească. 
M-am încuiat chiar în dulap, dar mami mai avea o cheie. 

— N-ai fost prea deşteaptă, remarcă Hildie. Dacă vrei să te 
închizi în dulap, fii întotdeauna sigură că ai luat cu tine toate 
cheile. 

Amy lăsă braţele, moale, în jos, punîndu-şi din nou tălpile 
pantofilor pe covor. Puțin mai destinsă, în colţurile buzelor sale 
miji un zîmbet. Îşi plimbă mîna prin cascada de şuviţe roşietice 
de păr. 

— M-am gindit deja la asta, admise ea. Dar tati m-a 
ameninţat că scoate uşa din balamale. 

— Oh, chiar aşa? Ei bine, atunci vino şi uită-te la asta. 

Hildie se duse la dulapul de pe peretele opus. După ce ezită 
o fracțiune de secundă, Amy se ridică şi se duse după ea. 

— Seamănă cu dulapul din camera ta? o întrebă Hildie. 

Amy studie uşa furniruită şi rama din lemn de nuc frumos 
sculptată şi încuviinţă: 

— Nu e chiar atit de frumos, dar seamănă destul de mult. 

— Atunci uită-te la balamale şi spune-mi ce se întîmplă dacă 


forţezi cuiele balamalelor. 

Pufnind, Amy se trase mai aproape şi studie o clipă 
balamalele, apoi examina crăpătura pe cealaltă parte. 

— Nu poţi s-o scoţi, anunţă ea în final. Chiar dacă desfaci 
cuiele, uşa nu se desprinde decit dacă e descuiată. 

— Foarte bine, o felicită Hildie. lată de ce aici nu avem 
broaşte pe uşile dulapurilor. Nu putem lăsa copii ca tine să se 
încuie înăuntru şi să ne forţeze să spargem cadrul din faţă al 
uşii, nu? Acum ce ai zice să mergem şi să aruncăm o privire în 
camera ta? 

Luă mina fetiţei şi o conduse afară din birou, făcîndu-le semn 
părinţilor să le urmeze. Ignoră ascensorul demodat, a cărui 
ornamentaţie romantică fascina pe toţi băieţii din academie, şi 
traversă holul larg, pînă la prima treaptă a scării care ducea la 
etajul doi într-o curbă graţioasă. Expresia de pe faţa lui Amy era 
suficientă pentru Hildie: ghicise preferința fetiţei pentru scări, în 
detrimentul cuştii zbîrniitoare a liftului. Cu părinţii în spate, o 
zori pe scări pînă la etajul doi, apoi, pe o altă scară, pînă la 
etajul trei, unde se aflau zece camere, cite cinci pe fiecare parte 
a coridorului ce traversa întreaga lungime a imobilului. La 
jumătatea acestuia, Hildie deschise o uşă şi se dădu la o parte 
pentru a o lăsa pe Amy să păşească prima înăuntru. Fata se opri 
în prag, îşi vîrf numai capul înăuntru, suspicioasă ca şi cum ar fi 
înţeles că, dacă ar fi făcut un pas în plus, ar fi însemnat că ac- 
ceptă să rămînă acolo. 

Se zgii la lucarna aflată vizavi de uşă: avea pe pervaz o 
perniţă, iar draperiile cu modele florale luminoase erau date la o 
parte pentru a lăsa soarele să inunde camera. Pereţii camerei 
erau acoperiţi cu un tapet cu muguri de trandafiri, ce se 
potrivea perfect cu modelul de pe draperii. Lingă un perete, se 
afla o somieră încărcată cu perniţe. Vizavi de pat era o ladă cu 
sertare, un mic birou şi un set de rafturi, într-un colţ, cu uşa 
întredeschisă, se afla un dulap. 

Fără a se gîndi, Amy se îndreptă spre dulap şi îi examina 
încuietoarea. 

— Într-adevăr, nu are broască, constată ea, mai mult pentru 
sine. 

— Te-aş fi minţit eu? întrebă Hildie. 

— Dar ce fac dacă am ceva pe care vreau să-l ascund? se 
interesă Amy. 


Realiză imediat implicaţia întrebării, aşa că se corectă: 

— Adică, dacă mă hotărăsc să rămîn. 

— Ce-ar fi să hotărîm cum vei proceda la timpul potrivit? îi 
propuse Hildie. Deci, ce crezi, Amy? îţi place? 

— E... e drăguță, admise ea. Dar... 

Se întoarse spre mama ei cu ochii din nou în lacrimi. 

— Chiar trebuie să rămîn aici, mami? se rugă ea, alergind s-o 
cuprindă de mijloc pe maică-sa. De ce nu pot să merg acasă? 

Margaret Carlson o bătu uşor pe Amy cu palma pe spate. 
Privirea ei îngrijorată se încrucişa cu zimbetul încurajator al lui 
Hildie. Spuse: 

— Dar, draga mea, nu mai departe decit ieri erai teribil de 
emoţionată de venirea ta aici. Nu-ţi aminteşti? 

Amy îşi amintea. Cînd fuseseră în vizită, săptămîna trecută, 
clădirea mare şi bătrină i se păruse a fi curată şi plăcută, iar 
doamna Kramer drăguță. Acum însă, gîndul că va fi lăsată 
singură o făcea să tremure din tot corpul. 

— M-am răzgindit, boci ea. Vreau să stau cu tine, cu tati şi cu 
Kitty-Cat! 

— Kitty-Cat? se miră Hilddie Kramer. Nu mi-ai spus că ai o 
pisică. 

— E neagră toată, cu lăbuţe albe şi doarme cu mine, pufni 
Amy. 

— Ei, avem şi noi un pisoi aici. Îl cheamă Tabby şi ieri se tot 
preumbla pe ici şi colo căutînd un loc unde să doarmă, dar 
nimeni nu părea dornic să-l primească. Poate vrei să-l iei cu tine. 

— Dar... 

Chiar în momentul cînd Amy începu să protesteze apăru, ca 
la comandă, o felină. Privi în jur cîteva clipe, apoi se duse direct 
spre fată şi începu să-şi frece blana de piciorul ei, mieunînd 
rugător. Amy ezită, apoi se aplecă, punîndu-şi palmele pe capul 
pisicii. 

— Ceea ce a spus ea e adevărat? întrebă ea felina. N-ai unde 
să dormi? 

Amy luă pisoiul în braţe şi se aşeză pe pat pentru a se 
împrieteni cu el. Hildie profită de moment şi-i făcu un semn lui 
Frank Carlson. Înţelegînd, tatăl fetiţei coborî să aducă bagajul 
fiicei sale. _ 

Josh stătea în capul oaselor, în pat. In poala lui zăcea, 
deschis, un exemplar din Mizerabilii pe care i-l dăduse doctorul 


Hasborough. Pe noptiera de lîngă pat se afla o bucată, pe 
jumătate miîncată, din plăcinta cu alune trimisă de Max. Afară, 
un vultur se rotea din ce în ce mai jos. Josh îl aşteptă să aterize- 
ze, întrebîndu-se ce descoperise pasărea. 

Un coiot? Probabil doar un iepure. 

Poate ar trebui să se îmbrace şi să vadă cu ochii lui. 

La urma urmei, n-a fost doctorul Hasborough de acord să 
plece după-amiaza acasă? Nu îi era rău şi n-avea nimic. Nici 
încheieturile nu-l mai dureau. Aşa că de ce trebuia să aştepte 
pînă ce-şi termină munca mama lui şi vine să vorbească cu 
doctorul? De ce nu-i dau, pur şi simplu, drumul? Nu se afla la 
mai mult de o milă de casă — ce mare scofală dacă ar fi plecat 
pe jos? 

Privi ceasul şi pufni. Unde era maică-sa? Era deja ora cinci şi 
ar fi trebuit să fie aici la patru şi jumătate. Ce nu mersese ca 
lumea? Hotăriseră să nu-l mai lase acasă deloc? 

Puse cartea deoparte, se dete jos din pat şi se îndreptă spre 
uşă. Scoase capul afară şi privi pe coridor. Cu excepţia sorei, 
care stătea în spatele biroului de internări, nu se vedea nimeni. 

Poate ar fi bine să se îmbrace şi să plece? Sau, chiar mai 
bine, să dispară pe fereastră? 

Numai că dacă va apărea maică-sa îşi va face griji pentru el 
şi se va speria, gîndindu-se că el încearcă din nou să se 
sinucidă. Se duse înapoi în pat şi se hotări să mai aştepte niţel. 
Dădu cearşaful la o parte şi apucă din nou cartea, numai că, în 
loc să se cufunde în lectură, se trezi că se gindeşte la ziua ce 
trecuse. 

Chiar a încercat să se sinucidă? Medita puţin amintindu-şi ce- 
i spusese psihologului care venise să-l vadă de dimineaţă: 

— Cred că mi-am dorit asta. Vreau să spun, doar mi-am tăiat 
venele, nu? 

Acum însă, cînd se gîndi mai bine, începu să aibă dubii. 
Poate fusese doar supărat pe maică-sa — şi pe toţi ceilalţi — şi 
voise să se răzbune pe toţi. 

Si dacă ar fi sîngerat pînă ar fi murit? 

Încercă să se imagineze mort. Mort, în sicriu, întins în faţa 
altarului bisericii în timpul slujbei de înmormîntare. Nu reuşi. 
Dimpotrivă, se vedea viu şi privindu-şi propriile funeralii. 

Prin minte începură să i se perinde diverse imagini: mama 
sa, îmbrăcată în negru, suspinînd de durere; toţi copiii din 


şcoală, trişti cu adevărat şi părîndu-le acum rău că-şi bătuseră 
joc de el. Numai că, dacă ar fi murit într-adevăr, n-ar fi fost acolo 
să-i vadă şi la ce bun i-ar fi făcut să le pară rău dacă el nu putea 
să le primească scuzele? 

inchise ochii, încercînd să nu perceapă nici un sunet. În fond, 
dacă ar fi fost mort, totul trebuia să fie negru şi ar fi existat o 
linişte desăvirşită. Din păcate, cu cît încerca să nu audă nimic, 
cu atit i se părea totul mai zgomotos. Dintr-o dată, ticăitul dis- 
cret al ceasului de lîngă pat păru că-i bubuie în urechi, iar 
zumzetul maşinilor de pe stradă îi păru un adevărat vuiet. 

Mort. 

Cum ar fost să fie aşa? Nu că dorea să ştie cu adevărat, cel 
puţin nu acum. lşi amintea încă ce speriat fusese, cu o zi 
înainte, cînd începuse să sîngereze. Se ridicase imediat, 
intenţionînd să fugă în living, dar realizase imediat cît de mult 
sînge era în jur şi cît de supărată ar fi fost mami cînd ar fi văzut 
mizeria. Aşa că stătuse pe loc, ca un prost, nefăcînd nimic. 

Dacă ar fi sîngerat pînă ar fi murit? Se înfiora la acest gînd şi 
decise că orice ar fi fost în capul lui ieri era timpenie. N-a reuşit 
decît să provoace un dezastru. Cel puţin mama îl iertase. Ăsta 
era unul din lucrurile cele mai plăcute la ea. Indiferent ce ar fi 
făcut sau oricît de supărată ar fi fost pe el, în final îl ierta 
întotdeauna. Decise să se comporte mai bine de aci încolo. 

Se uită din nou la ceas. Era pe punctul de a începe să se 
îmbrace cînd apăru, zîimbindu-i, maică-sa. 

— Hei, tu, spuse ea. Arăţi bine. Te simţi în stare să mergi 
acasă? 

Ochii băiatului se măriră. 

— E-n regulă? Mă lasă, într-adevăr, să plec acasă? 

Brenda încuviinţă. 

— Şi am şi o surpriză pentru tine. 

— O surpriză? se miră puştiul. Ce? 

— Nu sînt sigură că ar trebui să ţi-o dezvălui chiar acum, îl 
tempera Brenda. Poate ar fi mai bine să aştept pînă ajungem 
acasă sau chiar pînă miine dimineaţă. 

— Nu! protestă Josh. Acum. Te rog! 

Coborise din pat şi era deja pe jumătate îmbrăcat. 

— Ei bine, o să-ţi spun, rosti Brenda ca şi cum tocmai se 
hotărise să deconspire taina. Ce-ai zice dacă n-ar trebui să te 
mai întorci la şcoala din Eden? 


Josh îşi trăgea pe el blugii. Îngheţă cu ei în vine, privind-o pe 
maică-sa ca şi cum nu-şi credea urechilor. 

— Să nu mă duc înapoi? repetă el. Ce vrei să spui? 

— Ce-ar fi dacă te-ai duce la altă şcoală, care a fost înfiinţată 
special pentru puşti ca tine? 

Pulsul i se acceleră. Despre ce vorbea ea? Avu apoi senzaţia 
că ştie. 

Se referea probabil la o şcoală pentru copii nebuni. Copii 
care încercaseră să se sinucidă. 

Dar el nu era nebun — i-o mărturisise deja noaptea trecută, 
şi din nou, dimineaţă. Se simţise doar rău, şi asta era tot. 

— C... ce şcoală? îngăimă, dintr-o dată înspăi-mîntat. 

— Cea despre care ne-a povestit domnul Hodgkins ieri. 
Academia Barrington, în nord. 

— D... dar i-ai explicat că era prea scumpă... începu Josh. 

Brenda nu-l lăsă să termine. 

— Ei bine, se pare că nu e chiar aşa, rosti ea. Doctorul 
Hasborough îi cunoaşte pe cei de acolo şi i-a sunat azi. Le-am 
trimis tot ce aveam despre tine şi vor să-ţi vorbească. 

Nesiguranţa puştiului crescu. 

— Vrei să spui că vor să mă ia fără a se întîlni măcar cu 
mine? Cum vine asta? E un loc pentru copii nebuni? 

Brenda simţi că-i vine rău. 

— Bineînţeles că nu! strigă ea. Nu e adevărat! E un loc 
pentru copii dotați, pentru puşti ca tine! 

Josh dădu neîncrezător din cap. 

— Mă trimiţi departe din cauza celor ce ţi le-am făcut, nu? 
înainte de a mă tăia ai spus că nu e nici o posibilitate să ajung 
acolo. lar acum... 

Ochii i se umeziră. Alergă spre maică-sa, îmbrăţişind-o. 

— lartă-mă, spuse el. N-am vrut cu adevărat să mor. Eram 
doar înnebunit. Nu mă trimite în altă parte. Te rog?! 

Brenda tăcu. Işi ţinea fiul în braţe, încercînd să-şi ordoneze 
gîndurile. Era clar: el nu înţelegea că ea nu voia să-l 
pedepsească, ci îi dorea numai binele. 

— E-n ordine, iubitule — murmură ea. Niciodată nu te-aş 
îndepărta de lîngă mine, nu ştiai asta? N-are nimic de-a face cu 
cuțitul ăla idiot. Nu e vorba decit de a te duce la o şcoală în care 
să fii fericit şi să-ţi faci prieteni care să te înţeleagă. 

Josh încetă să mai suspine. Işi aminti că jurase, cu numai 


cîteva minute înainte, să n-o mai necăjească pe maică-sa. Într- 
un tîrziu, cînd fu sigur că vocea nu îl va mai trăda, se desprinse 
din braţele ei. 

— Ş... şi ce-ar fi dacă n-aş vrea să merg? întrebă el. 

— Atunci nu va trebui s-o faci, replică Brenda. În afară de 
asta, ei încă n-au spus că te vor. Doresc doar să mergem acolo 
sîmbătă ca să-ţi vorbească şi să-ţi dea să rezolvi nişte teste. 
Recunoaşte că nu e chiar aşa de tragic, nu? 

Josh reflectă. Poate că într-adevăr nu era un loc pentru copii 
nebuni. La urma urmei, domnul Hodgkins a început să le 
vorbească despre acest loc înainte ca el să ţină cuțitul în mînă... 
Şi mama îi spusese că nu trebuia să meargă acolo dacă nu 
vroia. 

Se hotărî. 

— Cred că putem arunca o privire, admise el. Adică doar aşa, 
să vedem despre ce e vorba, bine? 

— Bine, răsuflă uşurată Brenda. De două ori bine! Acum 
termină de îmbrăcat, ca să putem pleca de aici. 

Cîteva minute mai tirziu ieşiră din spital. Brenda inspiră 
adînc aerul deşertului. Lucrurile începeau, în sfirşit, să meargă 
bine. Doar dacă nu se răzgindeau cei de la academie. 

Dar n-avea nici un rost să-şi facă griji înainte; învățase de 
mult să nu zică "hop!" pînă nu sare. În afară de asta, era foarte 
hotărită: academia avea să-i accepte oricum fiul. Creierul lui era 
prea bun pentru a se pierde la şcoala din Eden. 

Va intra la academie — o simţea! Va intra şi va fi cel mai 
strălucit elev din istoria ei. 

Îşi dădu seama că era pe punctul de a zice "hop!" fără a şti 
ce o aşteaptă. Simbătă se va lămuri totul. 


5 


Brenda răsuflă uşurată şi începu să creadă că bătrînul 
Chevrolet va supravieţui călătoriei de 400 de mile abia după ce 
depăşiră autostrada 101 şi începură să urce dealurile dintre San 
Jose şi coasta Pacificului. Părăsiseră Edenul la ora patru dimi- 
neaţa, Josh plîngîndu-se că era prea devreme să se scoale. Insă 
Brenda insistase să plece la acea oră, motivînd că era mai bine 


să fi scăpat de deşert înainte de a se instala căldura toridă a 
zilei, şi asta din cauza maşinii. Aşa că au pornit pe întuneric. Au 
traversat deşertul, luînd-o de-a lungul văii San Joaquin, după 
care s-au îndreptat spre vest, pînă la nord de Bakersfield, intrînd 
pe autostradă pe la Paso Ro-bles. 

Josh se agită uşor lîngă ea. Se trezise din moţăiala în care 
căzuse cu o oră în urmă. Se frecă la ochi şi clipi de cîteva ori, 
apoi văzu un indicator mare, verde, ce spînzura deasupra 
drumului spre Santa Cruz: Barrington — 25 mile. 

— Aproape că am ajuns, rosti el, zgiindu-se la peisajul 
necunoscut din jur. 

Pe dealurile înverzite putea vedea pilcuri de eucalipţi şi, din 
cînd în cînd, pini roşii. 

— Măi, dar nu arată deloc ca în Eden, nu-i aşa? se miră el. 

— Sigur că nu arată, aprobă Brenda, zimbind. 

Cît timp Josh dormise, ea privise fascinată zona din afara 
oraşului San Jose. Ultima dată fusese pe-aici cînd era doar o 
fetiţă; zona era toată numai terenuri cultivate, aparţinind 
fermelor, iar San Jose era un orăşel cochet. Intre timp se 
întinsese.  Devenise un centru al industriei explozive a 
computerelor, iar fermele fuseseră înlocuite cu un şirag nesfirşit 
de cartiere de locuit şi parcuri industriale. In cele din urmă, 
lăsaseră toate acestea în urmă şi începuseră urcuşul înspre 
dealuri unde, cu excepţia cîtorva clădiri mari ce păreau că 
apăruseră din senin, peisajul era încă nemodificat. 

O jumătate de oră mai tirziu ajunseră la periferia 
Barringtonului. Era un orăşel, mai mare însă decit Eden. Situat 
pe litoral şi cuibărit confortabil între plajă şi dealuri, oraşul nu 
avea nimic din aspectul aşezărilor noi de lîngă San Jose. Centrul 
localităţii era riguros ordonat, cu magazine ale căror faţade va- 
riau de la arhitectura din vremea pionieratului şi pînă la stilul 
anilor '20 şi '30. Zona centrală era înconjurată de străzi tăiate 
drept, pe marginile cărora se lăfăiau case mici, acoperite cu 
ţiglă, şi copaci ce-şi atinseseră maturitatea cu zeci de ani în 
urmă. Chiar şi acum, în septembrie, cerceluşii înfloreau peste 
tot, iar viţa sălbatică îmbrăca zidurile multor clădiri. 

După ce urmă o serie de indicatoare, Brenda ajunse, în 
sfîrşit, la universitate. Campusul arăta exact aşa cum îşi 
imaginase că trebuie să arate. Clădirile din cărămidă erau 
dispuse in jurul unei pajişti largi, pe care se înălţau pini şi 


arbuşti florali ai unor specii nemaiîntilnite pînă acum. În spatele 
imobilelor vechi, căţărate pe deal, se aflau o serie de structuri 
mai noi, ce se integrau armonios în peisaj, dîndu-i un aspect 
modern, fără a-i strica farmecul. 

— Dar unde e academia? se întrebă Brenda cu voce tare. 
Trebuia să facă parte din campusul universitar. 

— Acolo, exclamă Josh, arătînd spre unul din indicatoarele 
ce-i ghidaseră pînă în campus. la-o la dreapta, spre deal. 

Deşi nu văzuse semnul, Brenda urmă instrucţiunile băiatului. 
Citeva minute mai tîrziu, ajunseră la o poartă mare, dublă, din 
tablă, deschisă spre o frumoasă alee. Brenda opri maşina şi privi 
în jur. La capătul celălalt al drumului străjuit de pini, la cîteva 
sute de metri, se afla cea mai impozantă clădire pe care o 
văzuse pînă atunci. Din corpul central, de patru etaje, se 
desprindeau două aripi imense cu trei nivele. Etajul patru părea 
să adăpostească un fel de apartament cu ferestre largi, ce 
ofereau panorama întregii zone. Deşi imensul imobil era flancat 
de alte două construcţii, Brenda înţelese imediat că, iniţial, aici 
fusese o reşedinţă particulară. 

— Doamne, exclamă ea, stupefiată. Îţi imaginezi că ai putea 
să trăieşti într-un astfel de loc? 

— A fost casa domnului Barrington, o informă Josh. Ştii tu, 
cel care a construit calea ferată Barrington Western. 

Brenda îl privi uluită. 

— Nu, replică ea. N-am ştiut. Dar e clar că tu ştii. 

Josh zîmbi şmechereşte. 

— M-am dus ieri la bibliotecă şi m-am informat. Omul care a 
construit toate astea s-a numit Eustace Barrington şi deţinea, 
practic, tot pămîntul de aici pînă în San Francisco. Asta era 
reşedinţa lui de vară, iar oraşul s-a născut pentru că i-au trebuit 
mulţi oameni pentru a îngriji ferma. 

— Ferma? se miră Brenda. Parcă ai spus că el a construit o 
cale ferată. 

— Aşa e, insistă Josh, cu tonul celui care-şi dă seama că 
maică-sa făcea deliberat pe neştiutoarea. 

Dar a făcut o afacere cu guvernul şi a căpătat majoritatea 
terenului de lîngă şinele de cale ferată. Atunci a început şi 
construirea fermei şi a continuat să cumpere din ce în ce mai 
mult pămînt. În fond, l-a obţinut practic pe gratis, pentru că 
singurul mod de a ajunge aici era pe calea ferată, şi el nu 


permitea ca trenurile să se oprească pe terenul altcuiva. 

— Şi acum se crede că el a fost un fel de erou, nu? replică 
Brenda, dezgustată de simplitatea machiavelică a planului. 

| se părea că totul aducea a şantaj. 

Porni din nou motorul şi apucă pe o alee câtre imobil. 
Văzură, printre copaci, ici şi colo copii, unii în grupuri de doi-trei, 
cei mai mulţi însă de unii singuri, împrăştiaţi pe pajişte, citind 
sau desenînd. Deşi scena era paşnică — idilică, chiar —, Brenda 
simţi cum o furnică ceva prin măduva spinării. Era prea paşnic. 
Prea liniştit. 

Ceva nu era în regulă. Ceva care-i scăpa printre degete. 

"Dar e ridicol", îşi spuse ea. "Nu e nimic în neregulă! Ai 
frisoane pentru că Josh pleacă de acasă." 

"Asta e, bineînţeles" — hotărî ea. Scena n-avea nimic rău. De 
vină era doar diferenţa faţă de Eden. Acolo, dacă se adună un 
grup de copii — şi erau cam douăzeci — aceştia începeau 
imediat jocurile zgomotoase, ţipetele, certurile şi risetele. 

Copiii de la academie erau absorbiți, lucrau în linişte. Chiar şi 
grupuleţele de doi şi trei erau discrete; îşi vorbeau între ei 
numai cu voce scăzută. 

Se debarasă, hotărită, de prima reacţie de instinctivă 
anxietate şi trase maşina în faţa uriaşei vile. Reşedinţa avea în 
faţă o verandă acoperită, care traversa toată lungimea clădirii şi 
dispărea după colţuri. Pe ea stăteau doi puşti, aplecaţi deasupra 
unei table de şah. Băieţii se uitară la Brenda, apoi privirea lor se 
mută spre Josh, care coborise din maşină şi se postase în faţa ei. 

— Tu eşti tipul cel nou? întrebă unul dintre ei. 

Înainte ce Josh să poată răspunde, uşa de la intrare se 
deschise şi apăru o femeie corpolentă de circa patruzeci şi cinci 
de ani. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, albi şi o 
tunică viu colorată care o făcea să arate mai zveltă decit era. 
Picioarele îi erau încălţate în sandale, iar în jurul gitului avea 
înfăşurată o eşarfă elegantă de mătase. Dintr-o dată, Brenda se 
simţi stînjenită cu îmbrăcămintea ei din poliester verde. In Eden, 
ţinuta sa părea cea mai potrivită pentru ziua de azi. Aici era 
exact invers. 

Însă femeia nu păru să acorde vreo importanţă hainelor ei. 
Cobori treptele, cu mîna întinsă. A 

— Doamna MacCallum? Eu sînt Hildie Kramer. Incepusem să- 
mi fac griji în privinţa dumneavoastră. 


— Eu... noi n-am ştiut cît timp ne va lua, se bilbiîi Brenda. 
Sper că n-am întîrziat prea mult, nu? 

Hildie rise. Sunetul scos era cald şi sincer. O făcu pe Brenda 
să se simtă imediat ceva mai bine. 

— Oh, fireşte că nu — rosti Hildie. Oricînd aţi fi apărut, ar fi 
fost la fel de bine. 

Se întoarse spre Josh şi-i întinse mîna, aşa cum făcuse şi cu 
Brenda. 

— Şi tu eşti Josh, corect? Sau Joshua? 

— Josh, răspunse băiatul strîngînd, nesigur, mîna femeii. 

— Bun, spuse Hildie. Îmi place acest nume. E drăguţ şi sună 
sănătos. l-ai cunoscut pe Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw? 

Se întoarse spre cei doi băieţi, care se concentraseră din nou 
asupra tablei de şah. Auzindu-şi numele, ei îşi ridicară privirea 
apoi se sculară în picioare. Hildie făcu prezentările. 

— Ştii să joci şah? îl întrebă, în final, pe Josh? Băiatul ezită, 
apoi dădu din cap. 

— Atunci o să te înveţe ei, în timp ce eu o să discut puţin cu 
mama ta. În regulă? 

Josh păli uşor şi scrută cu privirea pe cei doi băieţi. Păreau a 
avea cu cîţiva ani mai mult ca el. Fu sigur că ei vor începe să 
necheze şi să-şi dea ochii peste cap, aşa cum făcuseră băieţii 
din Eden, vara trecută, cînd maică-sa îl determinase să se ducă 
la orele de sport şi profesorul îl pusese în echipa de ocină. Jucase 
un singur tur, apoi fugise acasă, avind mereu în urechi rîsul 
batjocoritor al celorlalţi, izbucnit după ce nu fusese în stare să 
prindă nici măcar o minge în terenul bun şi ratase toate cele trei 
lovituri cu măciuca atunci cînd îi venise rîndul să lanseze 
mingea. 

Spre surprinderea lui, băiatul care se numea Jeff îi făcu semn 
să se apropie de masa de joc. Cînd Josh se ghemui între ei, Brad 
îi spuse: 

— Asta e regele. 

Arătă spre cea mai valoroasă piesă. 

— Eu joc cu albele şi Jeff cu negrele; tot ce trebuie să faci e 
să capturezi regele celuilalt. 

Arătă rapid spre celelalte piese, numindu-le pe fiecare. 

— Priveşte şi o să vezi cum se joacă. 

— Şi fă-i să-ţi explice toate mutările posibile, îl avertiză 
Hildie. Le place să ţină unele lucruri pentru ei şi să ţi le arunce 


ca să te păcălească. Ca o capcană. Asigură-te că-ţi vor destăinui 
secretele jocului. 

— Uau! Zău aşa, Hildie, se plînse Jeff Aldrich. E mai distractiv 
dacă trişăm. 

— Sigur că e, fu de acord Hildie. Şi dacă ceea ce ştiu eu 
despre Josh e adevărat, atunci trişatul va fi singurul mod de a-l 
bate după ce deprinde jocul. 

Jeff zimbi neîncrezător şi-i spuse: 

— Vrei să pariezi? 

Sprîncenele lui Hildie se arcuiră. 

— Sigur, acceptă ea. Pe un dolar că Josh te bate de prima 
dată. Dar trebuie să-mi promiţi că-i arăţi toate mutările şi că nu 
inventezi mutări noi cînd joci. Ne-am înţeles? 

— Ne-am înţeles, încuviinţă Jeff. 

— O să stau eu aici să fiu sigur că nu trişează, vesti Brad. 

instantaneu, trecu de la jocul împotriva lui Jeff la a-i 
demonstra lui Josh cum se făceau mutările şi scopul lor. Deşi 
vorbea atit de repede încît Brenda fu imediat buimăcită, Josh 
părea că înţelege fiecare cuvint rostit. După ce-i urmări citeva 
clipe, ea se lăsă condusă în clădire. 

O jumătate de oră mai tîrziu, după ce făcu un tur complet al 
casei — mai puţin cupola de la etajul patru, care adăpostea 
apartamentul particular al doctorului Engersol —, Brenda se 
cufundă în canapeaua de piele din biroul lui Hildie Kramer, 
recunoscătoare că putea avea o clipă în care să-şi adune 
gîndurile într-un mod atît de confortabil. Hildie avea biroul 
sufocat de hirtii şi diapozitive. O cană de metal se odihnea lîngă 
o farfurie pe care rămăsese o gogoaşă, probabil restul micului 
dejun al lui Hildie. Brenda se simţea copleşită de tot ceea ce era 
în jurul său. Nimic nu semăna cu aşteptările ei. Din ceea ce 
văzuse, academia nu aducea deloc a şcoală. Părea a fi pe 
dinăuntru întocmai cum era pe dinafară: un cămin imens în care 
locuiau oameni. 

Văzuse sufrageria uriaşă. Precum majoritatea casei, părea 
încremenită în timp la anul 1942, cînd murise, la vîrsta de 103 
ani, Eustace Barrington. Pereţii erau încă tapetaţi cu mătase 
roşie şi bufetele originale, pline cu servicii de porțelan, stăteau 
în acelaşi loc nemişcate de o sută de ani. În centrul camerei 
atirna un imens candelabru de cristal cu ornamente 
strălucitoare. Hildie îi explicase că unica schimbare făcută era 


înlocuirea mesei originale, la care se aşezau uzual cincizeci de 
persoane cu ocazia petrecerilor date de Barrington, cu mai 
multe măsuţe pentru patru persoane. 

Fiecare din cele douăzeci de camere care îi fuseseră 
prezentate Brendei avea pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn 
de mahon şi tavanele decorate cu arabescuri din ipsos. 

În partea din spate a parterului se afla camera de muzică, 
ale cărei ferestre ofereau o largă panoramă spre terasa din 
spate şi spre dealurile ce se înălţau în apropiere. 

— În conformitate cu testamentul domnului Barrington, 
explicase Hildie cînd intraseră în birou, casa trebuia păstrată în 
starea iniţială, pînă la nivelul mobilei. A lăsat fonduri imense şi 
dînd instrucţiuni ca locul să fie transformat în muzeu. Şi-a dat 
însă seama că va veni, poate, o vreme în care banii rămaşi să 
nu mai fie suficienţi pentru întreţinerea reşedinţei, aşa că a 
adăugat o clauză care menţiona: citez: "că va fi păstrată ca o 
reşedinţă pe cît posibil mai apropiată de destinaţia iniţială, 
aceea de cămin pentru copii, pentru uzul şi bucuria lor". 

Hildie continuase prin a remarca cuvintul "copii", care se 
dovedise a fi elementul-cheie. Avocaţii demonstraseră că, de 
vreme ce el nu specificase că era vorba de copiii lui, clauza 
putea fi interpretată în sensul că orice copil se putea bucura de 
casă şi că, atita vreme cit imobilul va fi utilizat în beneficiul 
copiilor, testamentul va fi satisfăcut. 

— De fapt, primul care a avut ideea a fost doctorul Engersol, 
îi spuse Hildie. 

— Doctorul Engersol? se miră Brenda. 

— Directorul şcolii, o lămuri Hildie. Academia e ideea lui. A 
fost întotdeauna interesat de copiii dotați şi s-a pus pe lucru 
cînd a devenit evident faptul că imobilul se va transforma într-o 
enormă fosilă dacă nu e folosit cum trebuie. 

Zimbi cînd rememora maniera în care George Engersol 
renovase clădirea. 

— Bănuiesc că sînteţi familiarizată cu termenul "sărman", 
nu? 

Brenda încuviinţă. 

— Unii copii îi spun aşa lui Josh. 

— Normal să o facă, fu de acord Hildie. În orice caz, vreau 
să-ţi spun că toată această zonă e plină de oameni care au fost 
sărmani cînd erau copii. Acum însă nu mai sînt aşa. Azi au 


devenit milionari de pe urma computerelor şi au mai mulţi bani 
decit le trebuie. Doctorul Engersol a mers la fiecare în parte, 
explicîndu-le ce voia să facă. A fost simplu. Le-a spus limpede că 
dorea să înfiinţeze o şcoală pentru copii foarte inteligenţi, dar 
săraci, cum fuseseră ei pe vremuri, o şcoală complet dotată nu 
numai din punct de vedere al învăţăturii, ci şi pe plan psihologic 
şi social. Nu e nevoie să spun că răspunsul a fost uluitor. Într-un 
an, academia a dispus de toată suma necesară, iar fondurile 
continuă să sosească. 

Brenda prinse momentul pentru a-şi exprima îngrijorarea ce 
o cuprinsese din momentul în care auzise de această şcoală. 

— Dar trebuie să fie foarte scumpă, opina ea. Hildie 
încuviinţă. 

— Costă o adevărată avere să o faci să funcţioneze. Dar 
doctorul Engersol a reuşit să acopere şi această deficiență. De 
vreme ce inteligenţa nu e întotdeauna asociată cu bunăstarea, a 
insistat să nu se ceară prea mult, din punct de vedere financiar, 
familiilor celor care vin aici să înveţe. Operăm deci pe bază de 
reciprocitate. Cu cît e mai mare venitul familiei, cu atît mai mari 
sînt taxele. Dar niciodată ele nu depăşesc nivelul pe care şi-l 
poate permite familia fără a se restrînge. 

Brenda înghiţi în sec. Speră ca vocea să nu-i trădeze 
stîinjeneala pe care o simţea. 

— E... eu nu ştiu dacă-mi pot permite vreun sfanţ. 

Hildie o opri cu un gest al miinii. 

— Cunoaştem deja acest aspect, rosti ea blind. Trebuie să 
înţelegeţi că banii nu sînt o problemă aici. 

Scopul nostru a fost, încă de la început, de a lucra cu copii ca 
Josh, indiferent cît şi-ar permite părinţii să plătească. Interesul 
doctorului Engersol e de a le pune la dispoziţie un mediu în care 
ei să înflorească. Noi nu sîntem aici ca să-ţi luăm banii, Brenda. 
Existăm ca să ajutăm copii ca Josh, care au minţi sclipitoare, şi 
pentru a rezolva toate problemele care însoțesc această 
calitate. 

— Numai Domnul ştie cîte probleme are el, suspină Brenda. 
Uneori mi se pare că nu mai are altceva decit probleme. 

— Aici se află o mulţime de copii ca el, rosti Hildie cu regret. 
Cel puţin, aşa sînt cînd vin aici. Şi o groază din aceste probleme 
sînt mai serioase decît bănuiesc familiile lor. Cel puţin, spuse ea 
cu grijă, nu află mai nimic despre puştii lor pînă ce aceştia nu 


încearcă să se sinucidă. 

Cuvintele o loviră pe Brenda ca o rafală puternică. 

— Ştiţi ce a făcut Josh? murmură ea. 

— Bineînţeles. 

Hildie o privi în ochi şi-i vorbi cald. 

— Asta e unul din motivele pentru care am vrut să ne 
întîlnim cu el cît mai repede posibil. 

leşi din spatele biroului şi i se alătură Brendei pe canapea. 

— Ştiu că ţi s-a părut bizar gestul lui Josh. Dar printre copii 
de felul lui sinuciderea e un act mai des întîlnit decît printre cei 
cu o inteligenţă normală. Dacă te gîndeşti puţin, există şi o 
logică aici. Sînt plictisiţi de şcoală, au puţine în comun cu cei de 
seama lor şi, cînd încep să intre în buclucuri — pe care adeseori 
le provoacă numai ca să se distreze —, încep să se simtă ca 
nişte rataţi. Totul devine un cerc vicios în care copilul se simte 
din ce în ce mai izolat, din ce în ce mai în afara evenimentelor 
din jurul lui, şi în cele din urmă, moartea le apare ca singurul 
mod de ieşire din ceea ce e, pentru ei, o viaţă mizerabilă. Copiii, 
oricît de dotați, nu pot vedea prea departe în viitor. Pentru ei un 
an e aproape cit o viaţă şi a le spune că totul va fi bine cînd vor 
creşte nu ajută la nimic. Aşa că încercăm să-i plasăm într-un 
mediu în care se află laolaltă cu corespondenţii lor intelectuali şi 
emoţionali. Imi pare rău că trebuie să o spun, dar asta este 
realitatea — în Eden, cei de acolo nu pot face nimic pentru Josh, 
n-au nimic să-i ofere. Dacă va rămîne în continuare la şcoala 
aceea, sentimentul de izolare se va înrăutăţi. 

Brenda trase adînc aer în piept. Ştia că vorbele lui Hildie 
Kramer purtau pecetea adevărului. O întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că îl luaţi? 

Constată cu stinghereală că palmele începuseră să-i 
transpire. 

— Sînt aproape sigură, răspunse Hildie. În după-amiaza 
aceasta, după prînz, doctorul Engersol îl va supune pe Josh la 
nişte teste şi va purta o discuţie cu el. După dosarele lui, mă 
îndoiesc că va exista vreun motiv pentru care să-l refuzăm. Dar 
mai e o problemă, adăugă ea. 

Fruntea Brendei se încreţi. 

— O altă problemă? se îngrijoră ea. 

Hildie zimbi fin. 

— Problema e însuşi Josh. El vrea să vină aici? Brenda simţi 


că speranţa care crescuse în ea se sparge în mii de cioburi. S-o 
mintă pe această femeie? Era ceva în Hildie Kramer care o 
liniştea. Deşi n-o întilnise, pînă acum o oră, niciodată în viaţa ei, 
simţi că putea avea încredere în ea. 

— N... nu sînt sigură, răspunse. Cînd i-am menţionat această 
posibilitate pentru prima oară, s-a gîndit... ei bine, s-a gîndit că 
e un loc pentru copii nebuni şi că eu încerc să-l pedepsesc 
pentru... pentru ce a făcut. 

Hildie dădu gînditoare din cap. 

— Era de aşteptat. Dar ai spus că asta a fost la început. Şi-a 
schimbat părerea? 

Brenda reflectă puţin. Îşi aminti tăcerea lui Josh din ultimele 
zile, cînd rămăsese acasă cu surioara lui şi cu Mabel Hardwick 
cît timp era ea la serviciu. Îşi dădea seama că el încercase să se 
comporte cît mai bine de cînd îl adusese de la spital. Ga şi cum 
ar fi sperat că, dacă era cuminte, ea nu l-ar mai fi trimis la 
academie?! 

Dar se dusese la bibliotecă şi, aparent, citise tot ce găsise nu 
numai despre instituţie, ci şi despre omul al cărui nume îl purta 
aceasta. 

— Nu ştiu, admise ea în final. În ultimele zile a fost ciudat de 
tăcut şi nu l-am mai trimis înapoi la şcoală. N-a prea spus multe. 
Decit că a urit dintotdeauna şcoala. N-am idee ce ar putea 
spune dacă l-am întreba. 

Hildie zîmbi conspirativ: 

— Atunci să nu-l întrebăm. Să-l lăsăm să simtă locul şi să 
facă cunoştinţă cu cîțiva copii. Dacă e asemenea majorităţii lor, 
se va trezi antrenat în viaţa de aici, fără a se gîndi măcar dacă 
şi-o doreşte sau nu. 

Brenda înălţă capul privind-o pe femeia de lîngă ea. 

— De aceea l-aţi lăsat afară, ca să vadă cam ce e pe aici? 

— Bineînţeles, aprobă Hildie. Cu cît îşi face mai repede 
prieteni, cu atît îşi va dori mai mult să rămînă. 

Aruncă o privire, pe fereastră, la partida de şah ce era în 
plină desfăşurare la cîţiva metri distanţă. 

— Din ce văd eu, se pare că vom mai întîrzia în birou încă 
vreo jumătate de oră. Vrei o ceaşcă de cafea? 

Brenda ochi gogoaşa ce rămăsese pe farfurie de la micul 
dejun. 

— V-ar deranja dacă mănînc eu asta? întrebă ea timid. Nu 


ne-am oprit nicăieri pentru a servi masa de dimineaţă. 

Nu adăugă că nici nu dorise să cheltuiască bani cu micul 
dejun. Hildie îi pasă farfuria şi ceru la telefon o cană cu cafea şi 
două ceşti. In timpul ăsta, Brenda privi şi ea pe fereastră, 
încercînd să urmărească jocul de şah, în care fiul său părea 
complet absorbit. Tocmai cînd se uita la ei, Jeff Aldrich mută o 
piesă şi captură una de la Josh. 

— Bănuiesc că nu se descurcă prea bine, observă ea, 
pregătindu-şi defensiva. Dar e abia la început. Nu cred că a 
văzut vreodată un joc de şah în afara televizorului. 

Hildie furişă o nouă privire afară şi zimbi: A 

— Mie mi se pare că se descurcă de minune. In clipa asta, 
pot spune că şansele sînt de doi la unu ca Jeff să-mi achite 
pariul. 

Rise pe înfundate. 

— Şi, oh, doamne, cit urăşte puştiul ăsta să piardă pariurile 
făcute cu mine! 

Brenda muşcă din gogoaşă zimbindu-i lui Hildie. O întrebă: 

— Chiar iubiţi copiii aceştia, nu-i aşa? 

— Pe fiecare dintre ei, răspunse Hildie. Nimic nu e mai 
sublim decît să-i vezi cum cresc şi ajung să fie aşa cum şi-au 
dorit dintotdeauna. 

"|| iau" îşi spuse Brenda, formulînd cuvintele ca o rugă. 
“Trebuie să-l ia. El aparţine acestui loc". 


KKK 


O jumătate de oră mai tîrziu, Brenda MacCallum şi Hildie 
Kramer păşiră afară pe verandă. Josh le privi o fracțiune de 
secundă apoi se întoarse la tabla de joc. Revăzu în minte toate 
mutările pe care le putea efectua cu piesele pe care le mai 
avea, apoi calculă toate contramutările posibile ale lui Jeff. Dacă 
nu scăpase din vedere nimic, putea muta tura lui patru cîmpuri 
în faţă şi, indiferent ce ar fi făcut Jeff, i-ar fi capturat regele la 
următoarea mutare. 

Şi apoi ce se va întîmpla? 

Jeff era de aceeaşi vîrstă cu colegii lui Josh de la şcoala din 
Eden. Îşi aminti privirea din ochii lor, din acea zi de luni, cînd el 
răspunsese la întrebarea la care ei nu putuseră răspunde. 

Priviri mînioase, priviri care l-au rănit de parcă ar fi fost lovit 


de ei. 

Se va uita Jeff la el în acelaşi mod? 

Sau el pierduse intenţionat, făcînd deliberat greşeli? 

Revăzu în minte întreaga partidă, mutare cu mutare. Cit 
rememora desfăşurarea întregului joc, analiză cu atenţie tot ce 
făcuse Jeff. 

Nici una din mutările lui nu fusese prostească şi nici una din 
greşeli — dacă existaseră — nu fusese voluntară. 

lar starea jocului din acest moment era clară. 

Aşa că, dacă nu făcea mutarea cu tura, Jeff şi-ar fi dat seama 
că ar fi renunţat deliberat. 

Cu toate astea ezita. 

Atunci auzi lîngă el vocea lui Brad: 

— Haide, Josh, fă-o. El ştie ce ai de gînd. De ce nu-l termini? 

Josh văzu că băieţii îl studiază. Brad părea nerăbdător să 
vadă ultima mutare, dar Jeff părea... 

Cum? 

In nici un caz supărat. De fapt, se comporta ca şi cum ştia ce 
avea să vină şi aştepta deznodămiîntul. 

Ezitînd, Josh mută tura. 

— Şah mat! cîrîi Brad. Te-a luat! De la primul joc te-a bătut! 

Josh nu se mişcă. Aştepta. 

Pe buzele lui Jeff apăru un zîmbet. Cam strimb, totuşi era un 
zimbet. Chiar dacă era supărat, nimic nu trăda această stare. 
Ochii nu reflectau nimic din ceea ce gindea. 

— Frumuşel jucat, admise Jeff. Poate ar trebui să te înscriem 
în turneul de anul acesta. 

— Şi poate ar trebui să-mi plăteşti un dolar, îi aminti Hildie 
Kramer. 

Jeff dădu din umeri. 

— Toţi banii mei sînt în cameră. Ce-ar fi dacă îţi plătesc mai 
tîrziu? 

— Ce-ar fi să-mi aduci dolarul meu pînă nu uit? contraatacă 
Hildie. 

— Ei, haide, Hildie, mai scuteşte-mă... 

— Un pariu e un pariu. Dacă nu suporţi să pierzi, atunci nu 
juca. Acum du-te. 

— Offf, Isuse, mormăi Jeff. 

Se ridică însă în picioare şi-i făcu semn lui Josh să meargă cu 
el. 


— Hai cu mine. Ai să vezi ce oribile sînt camerele de aici. 
Poate ai să-i spui mamei tale, după aceea, să te ia din această 
închisoare. 

Sări într-o parte cînd Hildie încercă să-i tragă o palmă în 
joacă. O secundă mai tîrziu, dispăru în clădire cu Josh pe urmele 
lui. 

Cînd intrară în holul imens, Josh se opri, zgiindu-se în jurul 
lui, surprins. La piciorul scării, Jeff îi zimbi: 

— Răcoros, huh? 

Josh încuviinţă, cu ochii aţintiţi pe cuşca ascensorului. 

— Funcţionează? întrebă el. 

Zimbetul se lăţi pe faţa lui Jeff. 

— Sigur. Vrei să urci cu el? 

Josh dădu din cap. Era deja în drum spre bătrîna ciudăţenie. 
Deschise uşa şi urmări cum se îmbină părţile din alamă 
strălucitoare ale barierei. Păşi înăuntru, îl aşteptă pe Jeff, apoi 
închise uşa. Apăsă un buton negru pe care era încă ataşată o 
mică săgeată cu virful în sus. Maşina prinse viaţă. De un-deva, 
de jos, horcăi un motor şi cuşca porni, zumzăind, spre etajul doi, 
ghidată numai de cablul metalic. 

— Chiar că e răcoare, murmură Josh cînd ajunseră la 
destinaţie. 

— Aşteaptă să intrăm în camera mea, replică Jeff. E cea mai 
răcoroasă din şcoală. 

Josh pufni, amintindu-şi cuvintele pe care Jeff le rostise cu 
cîteva clipe mai înainte. 

— Dar ai spus că e ca o închisoare... 

— Am vrut doar s-o necăjesc pe Hildie. Haidem. 

II duse pe Josh către o cameră de la capătul coridorului. 
Deschise uşa şi se dădu la o parte pentru a-l lăsa să intre 
primul. 

— Ta-da! cîntă el, rotindu-şi un braţ ca şi cum ar fi fost un 
magician care îşi uluise audiența. 

— Cea mai excelentă cameră din şcoală, dăruită mie pentru 
că sînt cu adevărat o persoană merituoasă! 

Josh privi de jur împrejurul încăperii largi. Era de cel puţin 
patru ori mai mare decit cea pe care o împărțea acasă cu soră- 
sa şi avea ferestre pe ambele laturi. lnăuntru era un birou 
sufocat de cărţi şi hirtii. Se mai afla un pat nefăcut, cu o 
harababură de haine murdare pe el. Atenţia lui Josh fu însă 


inexorabil atrasă de un enorm acvariu, aşezat lingă perete în 
vecinătatea uneia dintre ferestre. Nu văzuse aşa ceva pînă 
atunci. Acvariul era plin cu peşti, pe care îi recunoscu imediat 
după pozele pe care le văzuse în colecţia National Geographics 
a bibliotecii din Eden. 

— Isuse, şopti el. E apă sărată, nu-i aşa? 

— Înî, mormăi Jeff şi începu să cotrobăie în birou după bani. 

Josh se apropie mai mult de acvariu. 

— Cum de îl ţii atît de curat? întrebă el. La şcoală, nu 
reuşeam aşa ceva nici cu apă proaspătă. 

— E computerizat, îi spuse Jeff. Vezi? 

Începu să-i arate toţi senzorii din vasul de sticlă, care erau 
ataşaţi computerului de pe birou. 

— Computerul supraveghează tot, păstrează apa aerată şi 
verifică toate filtrele. Memorează chiar şi nivelul de salinitate şi 
îmi spune ce trebuie să adaug. 

— Uau! exclamă Josh. De cît timp îl ai? 

Jeff dădu din umeri. 

— De o vreme. De anul trecut. Dar am început să mă cam 
plictisesc de el. Adică, peştii nu fac nimic, înţelegi? 

— Dar e mişto, protestă Josh. Dacă aveam eu aşa ceva... 

Jeff nu-i acordă atenţie. 

— Dacă vrei să vezi ceva mişto, îl întrerupse el, atunci 
trebuie să vezi ce are frate-meu. 

— Fratele tău? se miră Josh. Unde e? 

— Alături. Hai cu mine. 

Îl duse pe Josh în camera învecinată. Fără a se deranja să 
bată la uşă, o deschise şi păşi înăuntru. Noua încăpere contrasta 
flagrant cu cea dinainte. Era curată şi ordonată. Patul era făcut 
şi hainele puse în ordine în dulap şi în cuier. Biroul nu avea pe el 
decît un computer, iar cărţile erau stivuite ordonat în rafturi. 

La terminalul computerului se afla un băiat. Degetele lui 
zburau pe tastatură şi ochii i se lipiseră de monitor. Nimic din 
atitudinea lui nu arăta c-ar fi realizat că nu mai era singur în 
cameră. Jeff îl înghionti cu cotul pe Josh, îşi duse degetul la buze 
în semn de tăcere, apoi se furişă în spatele celuilalt băiat. Apucă 
brusc de scaun şi-l răsuci pe frate-său cu faţa spre ei. 

Josh făcu ochii mari. g 

Văzu în faţa lui o copie la indigo a lui Jeff. Işi mută privirea de 
la unul la celălalt, căutînd diferenţe. 


Nu părea a exista vreuna. 

Fiecare dintre ei avea acelaşi păr negru, ondulat, aceiaşi 
ochi căprui şi aceeaşi bărbie pătrată. 

— El e Adam, anunţă Jeff. E fratele meu geamăn, mai tînăr 
cu zece minute. _ 

Faţa lui Adam se împurpură. Incercă să-l înlăture pe Jeff de 
lîngă el, dar acesta se ţinu de scaun şi începu să-l împingă, cu 
scaun cu tot, către Josh. 

— El e Josh MacCallum, îi comunică geamănului. Vrea să-ţi 
vadă jucărioara. 

— Nu ştii să baţi? se plinse Adam. N-ar trebui să intri în 
camerele oamenilor cînd uşile sînt închise. lar eu sînt prins pînă 
peste cap cu o chestie. 

— Tu eşti întotdeauna prins cu o chestie, replică Jeff. Şi nu fi 
jigodie, înseninează-te şi distrează-te puţin. Adu casca şi 
mănuşa şi arată-i lui Josh cum funcţionează. 

Un moment, Josh crezu că Adam se va certa cu Jeff. Urmări 
tăcut cum cei doi se înfruntară din priviri. După cîteva secunde, 
ca şi cum Jeff deţinea o influenţă ciudată asupra celuilalt, din 
ochii lui Adam dispăru dorinţa de luptă. Deşi nici unul nu sco- 
seseră vreun cuvint, Josh avu senzaţia bizară că Jeff cîştigase. 
Adam se ridică, în tăcere, de pe scaun şi se duse la dulap. 

Jeff făcu o grimasă şmecherească spre Josh. 

— E un catir, dar face ce-i spun eu. Să vezi ce grozav o să 
fie. O să te înfiori. 

O secundă mai tirziu, Jeff potrivi pe capul lui Josh un tip 
ciudat de cască şi îi vîri mîna dreaptă într-o mănuşă grea. 

— Nu văd nimici protestă Josh, cînd liziera căştii îi căzu peste 
ochi. 

— Nici nu trebuie să vezi, îl linişti Jeff. Aşază-te pe scaun şi 
stai liniştit un minut cît Adam face legăturile. 

— N-ar trebui să..., începu Adam, dar frate-său i-o reteză: 

— Tu doar fă-o, Adam. Inţelegi? Nu e cine ştie ce mare 
secret. Probabil, Josh o să aibă şi el aşa ceva pînă săptămîna 
viitoare! 

Adam nu mai comentă. Josh se lăsă ghidat spre scaun şi 
aşteptă să vadă ce avea să se întîmple. g 

Imediat, partea din față a căştii prinse viaţă. In faţa ochilor îi 
apăru imaginea camerei în care se aflau. Fiecare detaliu era atit 
de bine reprodus, încît era în stare să jure că povestea de pe 


cap devenise transparentă. 

— Întoarce capul, îl instrui Jeff. 

Sunetul vocii venea din difuzoarele montate în cască. 

Josh făcu ce i se zisese şi imaginea camerei se schimbă. 

— Ridică-te şi umblă, îi spuse Jeff. 

Josh ezită. În cele din urmă, se ridică şi făcu un pas 
şovăielnic în faţă. Imaginea se schimbă din nou. Avea o 
perspectivă care corespundea în întregime realităţii. 

— Totul e digitizat, explică Jeff. Dacă ar fi fost suficient de 
lung cablul, te-ai fi putut învirti prin toată casa şi imaginile din 
jurul tău ţi-ar fi apărut în cască. 

— Uau! exclamă, stupefiat, Josh. Măiculiţă! 

— Ţi-ai dorit vreodată să zbori? îl întrebă Jeff. 

— Hî? 

— Priveşte. 

În cîteva secunde, imaginea se schimbă şi Josh se trezi în 
carlinga unei chestii care semăna cu un avion, zgiindu-se la 
peisajul de dedesubt. Putea însă să vadă şi tabloul de bord. 

— Vezi joystickul? îl întrebă Jeff. Foloseşte-ţi mîna dreaptă 
pentru a-l mînui. 

— D... dar nu e real, obiectă Josh. 

— Tu doar încearcă-l, comandă Jeff. Foloseşte mîna dreaptă 
şi imaginează-ţi că apuci de manşă. 

Mimă acţiunea cu dreapta şi o văzu pe ecranul căştii 
îndreptîndu-se spre joystick. Cînd îl "atinse", mănuşa transmise 
palmei un stimul ca să simtă obiectul pe care îl prinsese. 

— Acum, zboară! porunci Jeff. 

Intrigat de ceea ce se întîmpla, Josh mută maneta spre 
dreapta şi "avionul" păru că se înclină. Orizontul începu să se 
răstoarne, iar peisajul îşi schimbă abrupt configuraţia. Aproape 
instinctiv, duse manşa la loc şi corectă poziţia "aparatului". 

— C... ce se întîmpla dacă mă prăbuşesc? întrebă el. 

Îl auzi pe Jeff rîzînd. 

— Poate o să mori. De ce nu încerci? 

Detecta o uşoară notă de batjocură în vocea lui Jeff, o notă 
pe care o auzise de multe ori înainte la băieţii din Eden. 

Fiind sigur că Jeff ride de el, împinse sfidător manşa înainte. 
"Avionul" plonja în picaj. Josh se simţi puţin ameţit cînd văzu pe 
ecran că imaginea — priveliştea unui țărm cu dealuri, ale căror 
poale se opreau pe plajă şi în apele mării — începu să se 


apropie rapid de el. 

— Mai bine l-ai ridica, îl sfătui Jeff. 

Josh aşteptă, convins că nu se va întîmpla nimic. Dar îşi 
pierdu calmul cînd văzu că "aparatul" intră în vrie şi marea 
începe să se apropie vertiginos. Smuci de manşă înapoi. O 
secundă, Josh simţi că îl trage în jos gravitația. Atunci ecranul se 
umplu cu imaginea unui deal şi, dintr-o dată, fu prea tîrziu. 
"Avionul" se izbi, făcîndu-se ţăndări. Fereastra zbură în bucăţi şi 
în urechi mugi zgomotul exploziei. Josh scoase, inconştient, un 
urlet. Smulse mănuşa din mînă şi aruncă casca de pe cap. Palid 
şi tremurînd din tot corpul, se holbă la Jeff, care ridea în hohote. 

— Ţi-e frig? îl tachină acesta. Ţi-e frig sau ce e? Isuse! Arăţi 
de parcă eşti gata să vomiţi. 

O secundă, Josh crezu că era, într-adevăr, pe punctul de a 
vărsa. [Intreaga experienţă fusese teribil de reală, de 
înspăimîntătoare. 

Şi Jeff i-a făcut-o intenţionat... 

Nu! 

Jeff l-a avertizat ce se va întîmpla dacă se va prăbuşi; i-a 
spus să tragă de manşă. 

Şi chiar că nu i se întîmplase nimic. Era întreg. Se afla încă în 
cameră şi nu era rănit. 

Şi Jeff îl avertizase. El nu se comportase ca puştii de acasă, 
care păreau a aştepta întotdeauna să i se întîmple ceva şi îi 
întindeau capcane în care să cadă. 

Jeff îi arătase doar cum funcţionează. 

Simţi cum îi trece greaţa şi reuşi un zîmbet vag. 

— E mişto, admise el. Dar cum lucrează? 

Jeff îi zimbi cald. 

— Chiar vrei să ştii? 

Josh încuviinţă. 

Jeff se aplecă şi-i şopti în ureche: 

— Magie. Funcţionează prin magie. 

O clipă, Josh îl crezu. 


6 


- Încă douăzeci de minute, anunţă George Engersol. 


Brenda privi automat ceasul. Chiar în acea clipă, limba făcu 
încă un pas şi se opri la cinci fără nouăsprezece minute. Stătea 
aici, aşteptiînd de aproape trei ore. 

De la ora două, Josh se afla, singur, în camera de lîngă biroul 
lui Engersol, situat într-una din clădirile noi, construite între 
academie şi campusul universitar — şi rezolva setul de teste ce 
aveau să determine eligibilitatea lui pentru şcoală. 

În prima oră Brenda a încercat să pară liniştită. Oricare ar fi 
fost conţinutul testelor, Josh le-ar fi trecut cu uşurinţă. Asculta 
fascinată cum Engersol — un bărbat de patruzeci şi cinci ani, 
încărunţit şi purtînd ochelari cu ramă de fildeş care, deşi ieşiseră 
din modă cu douăzeci de ani în urmă, se potriveau perfect cu 
faţa lui ascuţită — îi explica detaliat structura academiei şi ce 
căutau ei să obţină, nu numai pentru elevii proprii, ci şi pentru 
copiii dotați de pretutindeni. Cu cît auzea mai mult, cu atît Bren- 
da era mai impresionată de el — de ideile lui şi de uşurinţa cu 
care era capabil să le expună. Pentru ea, era limpede că 
doctorul îi privea pe elevi nu numai ca pe nişte puşti ieşiţi din 
comun care trebuiau să fie formaţi, ci de-a dreptul ca pe propriii 
săi copii. Din fiecare frază rostită răzbătea spiritul său patern. 
De aceea, Brenda îşi mută atenţia spre Josh fără prea multă 
tragere de inimă. Işi putea vedea fiul pe ecranul televizorului 
montat pe peretele din cabinetul doctorului. În clădire, funcţiona 
un sistem de televiziune cu circuit închis. 

— E conştient că-l urmărim? întrebă ea. 

— Doar dacă observă camera de luat vederi, care însă e bine 
ascunsă, răspunse Engersol. Dacă ar şti că e privit, ar putea fi 
distras şi, ca atare, rezultatele testului n-ar mai fi concludente. 

— Dar mi se pare, nu ştiu, mi se pare cumva o nedreptate 
faptul că noi îl putem vedea fără ca el să ştie. 

Engersol dădu din cap. 

— Nu chiar. Una din chestiunile pe care vreau să le aflu e 
cum tratează procedura de testare. Dacă ar şti că e urmărit, ar 
face inconştient ceea ce ar crede că aştept de la el. De 
exemplu, priviţi ce face acum şi amintiţi-vă că i-am spus că e 
liber să abordeze testele oricum ar dori. 

Brenda observă cum Josh răsfoieşte cu repeziciune volumul 
gros ce conţinea testul, apoi cum pufneşte şi o ia de la capăt. La 
reluare însă, se opri în unele locuri şi marcă de fiecare dată un 
răspuns pe foaia de punctaj ce se afla alături. 


— Ce face? întrebă Brenda. 
— Testul are o structură foarte eterogenă. Nu există secţiuni 


diferite — totul e pus laolaltă. Poate să fie o problemă de 
algebră, urmată imediat de o analogie sau de un identificator de 
aptitudine. 


— Mă tem că nu înţeleg, oftă Brenda. 

Se întrebă, pentru prima oară, de unde moştenea Josh 
mintea lui sclipitoare. Îşi spuse cu sinceritate că nu de la ea. În 
ciuda eforturilor doctorului de a se face înţeles, ea trebuia să se 
lupte serios cu sine 

Însăşi ca să nu piardă, din cînd în cînd, şirul vorbelor. 

— Nu mă interesează numai cît de bine rezolvă el testul, ci şi 
cum, continuă Engersol. Mă fascinează întregul concept al 
funcţionării inteligenţei. De exemplu, unii copii se concentrează 
numai asupra anumitor părţi ale testului. Cei mai mulţi, asupra 
matematicii. De fapt, bănuiesc că şi Josh se ocupă acum de 
problemele de matematică şi le rezolvă cît de repede poate, ca 
să scape de ce i se pare mai uşor. Uneori, se întîmplă ca puştii 
să înceapă cu cele mai grele probleme, tocmai pentru a depăşi 
ce este mai dificil pînă nu obosesc. Desigur că nu poţi afla nimic 
cu certitudine pînă ce nu începi să corectezi, dar urmărirea lor 
îmi spune o groază de lucruri. 

Făcu semn cu capul spre monitor unde îl văzură pe Josh 
oprindu-se brusc şi clătinînd neîncrezător din cap, apoi dînd 
înapoi filele pînă la pagina trei. O clipă mai tirziu, se mută iar la 
sfîrşitul volumului şi iar începu să întoarcă rapid foile spre 
început. Ochii cercetau problemele atît de rapid încît Brendei 
nu-i venea să creadă că le şi citeşte. 

— Nu le citeşte, răspunse Engersol cînd ea îşi mărturisi 
nedumerirea cu glas tare. A descoperit una din şmecherii şi cred 
că încearcă să verifice. 

— Şmecherii? se miră Brenda. 

— Sînt o mulţime de probleme date de două ori. Să vedem 
ce va face în continuare. 

În camera în care lucra, Josh gîndea cu repeziciune. Pînă 
atunci, testul fusese destul de uşor. Aruncase o privire asupra 
întregului lot de întrebări şi-şi dădu de îndată seama că trebuia 
să lucreze rapid dacă voia să termine totul în timpul cerut. 

A început cu matematica, unde n-a trebuit să se gîndească 
prea mult. Tot ce avea de făcut era să se uite la numere şi 


răspunsurile apăreau cu claritate, mai ales că nu avea nevoie de 
o intuiţie deosebită, în definitiv, cine ar fi crezut, cu adevărat, că 
rădăcina cubică a lui 27 putea fi 9? La o mulţime de probleme n- 
a trebuit decît să elimine, pur şi simplu, răspunsurile greşite ca 
să marcheze pe cel corect. 

Însă erau atît de multe... atunci îi veni o idee. Proceda greşit. 
Nu trebuia să rezolve toate problemele. Dacă le rezolva corect 
pe cele mai dificile, era evident că ştia răspunsurile şi la cele 
mai uşoare. 

Răsfoi volumul încă o dată, căutînd ceva ce nu putea 
rezolva. 

Se holbă la o ecuaţie ce presupunea un calcul laborios şi 
simţi că-i vine rău. Nu ştia nimic despre calculul matematic. 

Simţi că are dubii, pentru prima oară de cînd începuse testul. 
Continuă să caute, prin carte, întrebări grele, dar cărora să le 
poată veni de hac. 

Observă atunci că rezolva o problemă care se repeta. Răsfoi 
înainte şi găsi aceeaşi problemă pe ultima pagină. Pufnind, 
frunzări încă o dată cartea, cu ochii în căutarea problemelor 
care se repetau. Medita o clipă. Ar fi bine să găsească toate 
duplicatele şi să le marcheze cu aceleaşi răspunsuri? 

Dar asta era o timpenie. O dată ce a găsit răspunsul corect, 
de ce s-ar deranja să-l repete? Se decise să ignore duplicatele, 
lăsîndu-le, pur şi simplu, nemarcate. 

Se reapucă de lucru şi rezolvă problemele una după alta. 
Ajunse la punctul în care nu mai trebui să se gindească la 
rezolvarea lor. Abandonă matematica, trecînd peste întrebări ca 
şi cum nici nu le-ar fi observat. 

începu să descifreze analogiile, căutînd imediat punctele 
cele mai obscure şi cuvintele pe care nu le putea defini. 

În timp ce ocupă o parte a minţii cu lămurirea analogiilor, 
frunzări cartea şi alese întrebările subiective referitoare la 
aptitudini, care erau amestecate cu întrebări obiective ce tratau 
despre cunoştinţele lui şi despre abilitatea de a judeca. Curînd, 
găsi un ritm de rezolvare şi începu să parcurgă testele în zbor. 
Cu o parte a creierului continua să proceseze probleme mai 
grele, în timp ce cu restul se concentra asupra întrebărilor ce nu 
aveau un răspuns determinat, ci erau destinate să dea o 
imagine a talentului şi a însuşirilor sale. 

Pe măsură ce se adinci în muncă, se simţi din ce în ce mai 


sigur pe el. 

Fu convins că avea să triumfe, aşa cum triumfase la toate 
testele pe care le dăduse. 

În cabinetul doctorului, Brenda privea uimită ecranul. 

— Nu pricep, murmură ea. Ce face? 

George Ehgersol nu răspunse. Se holba şi el la monitor. 
Privirea lui părea că soarbe imaginea de pe ecran. Josh 
MacCallum lucra într-un mod cum nu mai văzuse niciodată pînă 
atunci — părea că dă paginile la întîmplare, ca şi cum nu se mai 
obosea să citească întrebările, ci culegea un răspuns în mod 
aleatoriu. 

Renunţase? 

Dar dacă ar fi renunţat şi marca răspunsurile la întîmplare, 
de ce mai folosea volumul de teste? De ce nu parcurgea, pur şi 
simplu, foile de marcaj, punctînd numere? 

În birou şi în camera alăturată sună un clopoțel. 

Josh privi la ceas şi fu surprins să vadă că timpul alocat 
expirase. 

Privirea i se mută pe foile de marcaj şi simţi un gol în 
stomac. Cel puţin un sfert din întrebări nu erau deloc marcate. 
În plus, oare la cîte răspunsese greşit? 

Dar nu era posibil — niciodată nu i se întîmplase să nu 
completeze un test, nici măcar pe acelea despre care se spunea 
că nimeni nu trebuia să le termine, întotdeauna le dusese la 
capăt înainte de a expira timpul prescris. 

lar acum eşuase. 

N-avea să intre în academie! 

Simţi cum se rupe ceva în el. Culese creioanele care erau 
frumos aşezate în faţa lui, pe masă, şi le aruncă prin cameră. 
Apoi, smulgind volumul de teste, dădu buzna pe uşa cabinetului 
doctorului. 

— N-a fost suficient timp! răcni el cu faţa roşie de furie şi 
ochii îngustaţi ca două fante. Nimeni n-ar putea termina testul 
dumitale idiot! 

Azvirli cartea spre doctorul Engersol şi se năpusti afară din 
cabinet, trîintind uşa după el. Brenda simţi că ia toată foc de 
ruşine. Sări în picioare şi porni după Josh. 

— Îmi pare rău, îi spuse ea doctorului peste umăr. Nu ştiu ce 
l-a apucat. O să-l fac să-şi ceară scuze. 

Înainte să iasă pe uşă, Engersol o opri. 


— E-n regulă, doamnă MacCallum, spuse el apucînd-o de 
braţ şi conducînd-o înapoi spre scaun. Credeţi-mă, indiferent 
unde s-ar fi dus sau ce ar face, cineva îl observă. 

Brenda încremeni. Ce spunea omul acesta? Aici se urmăreau 
copiii tot timpul? Dar de ce? 

Avu senzaţia că ştie răspunsul. Ei făceau tot ce le stătea în 
puteri pentru a preveni tocmai genul de întîmplare prin care 
trecuse Josh luni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit cei din 
şcoală era ca unul din copii să-şi facă singur rău. 

— Totuşi nu se poate purta aşa! bombăni ea. Nu are nici un 
drept să fie măgar cu dumneavoastră, indiferent ce crede! 

Engersol zîmbi. 

— Ei bine, cel puţin ştiu de unde moşteneşte 
temperamentul, observă el. Nu cred că e mai furios decit sînteti 
dumneavoastră acum. 

— Dar el... 

— El tocmai a trecut prin cel mai greu test din cele pe care 
le-a susținut, replică, abrupt, Engersol. Nu l-a terminat — nu l-a 
putut termina — şi se simte frustrat. Dar are dreptate în privința 
unui aspect. Nimeni nu poate sfirşi totul în timpul alocat. E şi 
aici o strategie. Vreau să aflu cum reacționează puştii la 
obstrucţii. lar Josh a reacţionat foarte, foarte bine. 

Brenda rămase cu gura căscată. Îngăimă: 

— Bine? îi spuneţi acestui exces de isterie reacţie bună? 

Engersol chicoti. 

— În ce-l priveşte pe Josh, da. Asta îmi spune că nu e leneş şi 
că îi place să-şi vadă munca dusă pînă la capăt. Doamnă 
McCallum, el n-a vrut decit să termine testul şi eu l-am 
împiedicat, ceea ce face parte tot din test. Cinstit vă spun, mai 
bine să-l văd că se înfurie decit că acceptă limitări asupra 
intelectului, chiar aşa de bun ca al lui. Deci lăsaţi-l să se răco- 
rească şi să vedem ce a făcut. De acord? 

Se duse în camera alăturată, culese foile acoperite cu 
răspunsurile băiatului la sutele de întrebări şi scoase o 
exclamaţie de uimire. 

Pînă atunci, nici un elev nu reuşise să completeze mai mult 
de jumătate din pagini. Aparent, Josh rezolvase cam şaptezeci şi 
cinci la sută. 

Numai dacă nu cumva, la sfîrşit, răspunsese la întîmplare. 
"Ei bine — se gîndi directorul, "voi afla curînd". Luînd paginile cu 


el, se întoarse în birou şi începu să introducă datele de pe ele în 
computer. 
Avea să primească răspunsul în mai puţin de un minut. 


KKK 


— Hildie? 

Hildie Kramer ridică privirea şi o văzu pe Tina Craig, care 
stătea în cadrul uşii. 

La treisprezece ani, Tina avea deja toate semnele unei tinere 
femei. Fără îndoială, la anul, cînd avea să participe la cursurile 
de la universitate, va arăta cu cîțiva ani mai mare decit în 
realitate. Asta însemna că din nou vor apărea pe lîngă casă 
băieţi, între optsprezece şi douăzeci şi unu de ani, care vor 
încerca să afle de ce fata cu care îşi dăduseră întîlnire locuia cu 
"puştii". Bineînţeles că, la început, îşi vor închipui că lucrează 
acolo — întotdeauna se în-timpla aşa. Hildie va trebui să le 
deconspire adevărata vîrstă a Tinei şi să le explice că locuia 
acolo pentru că aparţinea academiei. Băieţii vor roşi de 
stinghereală, asta dacă nu erau ceva mai maturi decît media lor, 
şi apoi îşi vor lua zborul, lăsînd-o pe Hildie să-i comunice fetei că 
fusese păcălită. Hildie oftă. Tina va deveni curînd o problemă. 

— Ce e Tina? întrebă ea, făcîndu-i semn fetei să intre în 
birou. S-a întîmplat ceva rău? 

— Nu cu mine, răspunse Tina. Cu Amy Carlson. Am încercat 
s-o conving să vină la picnic, dar nu vrea să părăsească camera. 
Îi e mai dor de casă decît mi-a fost mie cînd am venit aici şi nu 
credeam că poate cineva să facă mai urit decit am făcut eu 
atunci. Amy nu spune decit că vrea să se întoarcă acasă şi că nu 
iese din cameră pînă ce nu vin părinţii ei s-o ia. 

— Bine, oftă Hildie. 

Puse deoparte raportul la care lucra şi se ridică anevoie. 

— Să văd ce pot face. 

"Uneori", reflectă ea cînd începu lungul urcuş către etajul 
trei, "e prea mult să fii administrator şi doică şefă în acelaşi 
timp. Cu toate astea, lucrurile merg din plin, iar George a 
obţinut enorm de mult în puţinii ani de cînd a fost înfiinţată 
academia, astfel că merită tot efortul”. 

Amy era genul de copil pentru care fusese creată academia. 
Era o ruşine să o piardă acum, înainte de a apuca măcar să 


înceapă să lucreze cu ea. 

Bătu discret în uşa fetiţei. Nu primi nici un răspuns. Răsuci 
minerul clanţei şi pătrunse în cameră. 

Amy zăcea întinsă pe pat. Avea ochii roşii de plins. Lîngă ea, 
frecîndu-se de picioarele ei şi mieunînd pentru a fi alintat, se 
afla Tabby, conştient, evident, că era ceva în neregulă cu noua 
lui prietenă şi, de aceea, îngrijorat. 

— Nu m-ai auzit cînd am bătut la uşă? întrebă Hildie, 
aşezindu-se pe scaunul de la biroul fetiţei. 

Amy nu spuse nimic. Avea faţa răvăşită. Cînd Tabby încercă 
să-şi vire capul sub mîna ei, îl azvirli, iritată, la o parte. 

— Nu e prea frumos ce faci, comentă Hildie. Nu vrea decit să 
fie răsfăţat. 

Puştoaica îşi scoase bărbia în afară. 

— Nu mă simt prea bine, rosti ea. Aş dori ca Tabby să plece 
şi să mă lase în pace. Şi aş vrea să faci şi tu la fel. 

— Ei bine, nici prin cap nu-mi trece, replică Hildie. Cel puţin 
nu pînă nu-mi spui de ce nu vrei să mergi la picnic. E o zi 
splendidă şi ştiu că îţi place să înoţi. 

— Nu vreau să înot, se repezi Amy. Vreau doar s-o sun pe 
mama şi să-i spun să vină ca să mă ia de aici. 

— Am crezut că avem o înţelegere, rosti, calmă, Hildie, 
decisă să ignore tonul furios al fetei. Ai vorbit cu mama ta de 
două ori marţi şi, din nou, ieri. Şi am căzut de acord că o s-o 
suni din nou miine, dar nu azi... 

Bărbia fetiţei începu să tremure şi ochii i se împăienjeniră de 
lacrimi. 

— Nu-mi pasă! Mi-e dor de camera mea, de Kitty-Cat şi de 
tot restul. Urăsc locul ăsta şi vreau acasă! 

— Dar am fost toţi de acord să încerci să stai o săptămînă. 
Mai sînt doar cîteva zile, şi... 

— Vreau să plec acasă acum! porunci Amy. Nimeni de aici 
nu mă place şi n-am nici un prieten. 

— Ei, hai, ştii că asta nu e adevărat, o contrazise, 
răbdătoare, Hildie. Tabby ţine la tine, eu ţin la tine, Tina ţine la 
tine... 

— Nu ţine! E drăguță cu mine doar, pentru că i-ai spus tu să 
fie! 

— De fapt, e îngrijorată din cauza ta. N-a crezut că poate să-i 
fie cuiva mai tare dor de casă decit i-a fost ei şi iată că tu o 


contrazici. 

O fracțiune de secundă Hildie, crezu că vede un licăr de 
nesiguranţă în ochii fetiţei. Imediat însă pe faţa ei apăru aceeaşi 
mască de încăpăţinare. 

— Dacă va trebui să rămîn aici, voi muri, rosti ea. 

— Ei, na! Asta e o prostie, Amy. Nimeni nu moare din dor de 
casă. Ştiu cît de mult te doare, dar o să-ţi treacă. 

— Nu! ţipă Amy. De ce nu mă laşi în pace? Nu ţi-am cerut să 
vii pînă aici. Nu vreau decit să fiu singură! 

De miercuri, de cînd venise, Amy petrecuse foarte mult timp 
singură în cameră, iar ieri nu se dusese nici la ore. Dacă mai 
continua aşa, Hildie n-avea altă şansă decit să-i sune pe Carlsoni 
şi să le spună că treaba nu mergea. Dar nu era încă pregătită să 
renunţe. Nu încă. 

— Să-ţi spun ce vreau să fac, rosti ea. O să stau aici, cu tine, 
şi n-o să te las singură nici măcar un minut. Pot să pun să mi se 
aducă un pat în camera asta şi atunci o să pot să şi dorm cu 
tine. În definitiv, dorul de casă e mai mult singurătate şi cum o 
să mai fii singură dacă eu voi fi tot timpul cu tine? Putem să 
dăm ordine să ni se aducă chiar şi miîncarea aici. O să-mi iau 
nişte zile libere... 

Amy se holbă la ea, nevenindu-i sâ-şi creadă urechilor. 

— Nu, boci ea. Nu vreau să stai cu mine. Vreau să pleci! 

— Ei bine, tu poţi vrea multe, dar asta nu înseamnă că o să 
le şi capeţi, replică, sec, Hildie. La urma urmei, sînt mult mai în 
vîrstă decit tine şi cred că ştiu mai mult decit poţi tu să ştii. 

Ar fi continuat să vorbească, însă Amy se ridică brusc din 
pat, trimiţindu-l pe Tabby pe podea, şi se năpusti afară din 
cameră. Cînd Hildie ajunse în hol, Amy era deja la capătul 
scărilor. Zîmbind, "doica" o urmă. Cînd ajunse pe verandă, o 
găsi pe Tina şi mai îngrijorată. 

— Tocmai a năvălit Amy pe uşa de afară, îi comunică fata. 
Plingea ca nebuna şi, cînd am încercat s-o opresc, s-a smuls de 
lîngă mine şi a continuat să fugă. 

— Încotro a luat-o? întrebă Hildie. 

— Pe acolo, spuse Tina indicînd un grup de pini plantați în 
cerc, aproape de mijlocul pajiştei, ale căror rădăcini erau 
complet mascate de boschete, alcătuind astfel o zonă ferită de 
priviri indiscrete. 

Hildie luă notă cu satisfacţie. 


— O să-şi revină, îi spuse ea Tinei. 

Amy nu se îndreptase spre poarta de la intrare ci numai spre 
ascunzătoarea obişnuită a copiilor, pe care ei o numiseră 
Gazebo. Da, micuța Amy o să-şi revină. 

Tina înălţă capul şi o privi pe "doică". Îşi aminti ziua de acum 
cinci ani cînd ea însăşi nu dorise nimic altceva decit să se 
întoarcă acasă. Cînd simţise că s-a închis clădirea în jurul ei şi că 
nu mai poate rezista, fugise. Alergase toată pajiştea şi se virise 
în desişul din spatele copacilor ce formau acel Gazebo. In 
interiorul cercului de copaci uriaşi, ascunsă vederii celorlalţi, 
începuse încet, încet, să se simtă mai bine. Se aşezase pe patul 
gros de ace căzute de pe crengi şi decisese că ăla era locul ei 
secret unde se putea retrage cînd voia să mediteze sau să fie 
singură. În cinci ani, de cînd se întîmplase asta, nu-i trecuse 
niciodată prin minte că nu era singura persoană din academie 
care să se folosească de Gazebo în acelaşi scop. O studie pe 
Hildie. 

— Ştiai că m-am dus şi eu acolo, cînd am venit aici? întrebă 
ea. 

— Desigur, răspunse, veselă, Hildie. Ştiu tot ce se întîmplă 
aici. Acum du-te pe plajă. O să vin şi eu mai tirziu, cînd se va 
linişti Amy şi va fi şi ea gata să meargă. Şi să nu-i laşi să 
mănînce toată salata de cartofi înainte de a veni şi eu! 

În timp ce Tina o luă spre plaja aflată la o milă distanţă, 
Hildie se întoarse în birou, hotărită să termine raportul la care 
lucra. Cu toate astea, păstră mereu sub observaţie pilcul de 
copaci. Nu merita s-o piardă pe Amy acum. 

Fetiţa avea o minte prea bună pentru a-şi permite s-o lase să 
se irosească în altă parte. 


KKK 


Amy se tîrî prin desiş, ignorînd ramurile care îi zgîriau faţa şi 
atentau la bluza ei. După cîteva secunde ieşi din tufişuri şi se 
opri să-şi tragă răsuflarea. Se lăsă să cadă pe spate zgiindu-se 
la crengile care se legănau la treizeci de metri deasupra capului 
ei şi-şi aruncau umbrele în luminişul din interiorul cercului. Aici 
era mai răcoare, iar aerul plin de mireasma acelor de pin căzute, 
ce fişiiau uşor sub ea de fiecare dată cînd făcea o mişcare. 

Apoi auzi un sunet în dreapta ei. 


Uimită, întoarse capul şi văzu un băiat cam de virsta ei, care 
o privea fix. Nu-l recunoscu în prima clipă, apoi îşi aminti că-l 
văzuse de la fereastra ei cum sosise în dimineaţa aceea, însoţit 
de maică-sa. Dar ce căuta aici? Dacă venise la şcoală, de ce nu 
era pe plajă? 

Crezu că-l aude cum strănută şi-l văzu ştergîndu-şi nasul cu 
mîneca bluzei. 

— Asta e o mitocănie, rosti ea. N-ai o batistă? 

Băiatul dădu din cap. 

— N-am nevoie. Mă descurc. 

Amy se rostogoli şi-i cuprinse bărbia cu palmele. 

— Nu arăţi bine. 

— Nici tu, replică băiatul. De ce nu-ţi sufli nasul? Ai muci pe 
toată bărbia. 

Amy duse mîna la buzunarul blugilor şi extrase o batistă 
brodată. Îşi şterse faţa. 

— De ce nu pleci de aici? se răţoi ea. 

— Eu am fost primul aici. De ce nu pleci tu? 

— Poate că nu vreau, îl sfidă Amy. 

— Ei bine, poate că nici eu nu vreau, replică Josh, brutal. 

Cei doi copii se înfruntară din ochi o vreme. În cele din urmă, 
Amy renunţă. 

— Mama ta te face să vii aici? întrebă ea, convinsă că ştia 
deja de ce se ascundea băiatul în cercul de copaci. 

— Nu mă face, bravă Josh. În afară de asta, n-are nici o 
importanţă ce vrea ea. Am căzut la examinare. 

Amy îşi înălţă capul. 

— Nu fii prost. Nimeni nu pică la testare. Nu se întîmplă aşa 
ceva. 

— Dar nici nu am terminat, rosti Josh, îmbufnat fără să vrea. 
Adică, eram departe de capătul lui! 

Amy îşi uită propriile probleme pentru o clipă şi veni mai 
aproape de Josh. 

— Cit ai rezolvat? 

Josh dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Poate trei pătrimi. 

— Trei pătrimi! strigă Amy. Eu n-am făcut nici măcar 
jumătate! Cum ai reuşit să faci atit de mult? 

Josh se holbă la ea. Îl minţea ca să-l facă să se simtă mai 
bine? Nu-i răspunsese la întrebare, ci o chestionă: 


— Ce faci aici? Cum de nu eşti pe plajă cu toţi ceilalţi? 

Amy simţi că roşeşte. 

— N-am... vrut să mă duc, şopti ea atit de încet încît Josh 
abia reuşi să o audă. 

— Cum adică? se uită mirat Josh. Nu-ţi place plaja? 

— Dar ţie? 

Josh dădu din umeri. 

— Nu ştiu. N-am fost niciodată. Am locuit mereu în deşert. 

— Nu vei mai sta acolo — replică, acră, Amy. Dacă mămica 
ta e ca a mea o să trebuiască să locuieşti de acum aici. 

Josh se încruntă. 

— Dar tuturora le place aici, nu-i aşa? 

— Mie nu. Urăsc chestia asta. N-am prieteni şi nimeni nu ţine 
la mine. Vreau să mă duc acasă. 

Josh tăcu cîteva clipe, apoi izbucni în rîs. 

— Dar nu e amuzant! exclamă, contrariată, Amy. 

— Ba e, o contrazise Josh. Eu mă ascund pentru că am picat 
la test şi nu o să fiu admis, iar tu te ascunzi pentru că vrei să 
pleci. E cam haios, nu? 

Amy reflectă cîteva clipe, apoi aprobă: 

— Cred că aşa e. Cum te cheamă? 

— Josh MacCallum. Şi pe tine? 

— Amy Carlson. Şi n-ai picat testul. Ţi-am spus deja că nu e 
genul ăsta de examen. Testul nu vrea decît să demonstreze cit 
eşti de deştept şi cît de multe ştii deja. Şi mai descoperă o 
groază de chestii despre lucrurile la care te pricepi. 

Josh se uită suspicios la ea. 

— Chiar ai terminat numai jumătate din el? 

Amy aprobă din cap. 

— E singurul test greu pe care l-am dat vreodată. Cum de l- 
au făcut atît de greu? 

— Nu ştiu, spuse Josh. Apoi: Deci, cum e plaja? 

— N-am văzut-o încă pe cea de aici. Dar la Los Angeles e 
foarte mişto. Mergeam întotdeauna la plaja Huntington, care e 
foarte largă. Şi cînd valurile sînt mari, te sperie. Dar tata m-a 
învăţat în vara asta să fac surf, şi e chiar haios. 

Josh tăcu. Se întrebă cum e să ai un tată care să te ia la plajă 
şi să te înveţe diverse chestii. Bănui că n-avea să afle niciodată. 

— M...mergeau şi prietenii tăi cu tine pe plajă? întrebă el 
dintr-o dată timid. Adică, în L.A.? 


Amy îi aruncă o privire rapidă, întrebindu-se dacă el bănuia 
că n-avea prieteni nici acasă. Ceva din vocea lui o făcu însă să 
ezite şi, cînd vorbi, realiză că spune, inconştient, adevărul: 

— N-am avut prieteni nici acolo, admise ea. In şcoală m-au 
sărit peste clasele normale şi eram mereu cea mai mică. 

Josh încuviinţă. 

— Mda. Asta mi s-a întîmplat şi mie. De asta vrea mami să 
vin aici. 

Privi în altă parte şi cînd continuă să vorbească, o făcu fără a 
se uita la Amy: 

— M-am gindit că, dacă voi fi admis, şi tu nu pleci acasă, 
atunci poate, ei bine, poate vom fi prieteni. 

Amy se simţi tulburată. Nu scoase nici o vorbă multă vreme. 
Băiatul îşi dori să-şi fi ţinut gura închisă. Probabil că ea va ride 
de el, ca toţi ceilalţi. Se întoarse ca să plece de lîngă ea, daro 
auzi că vorbeşte: 

— Ar fi drăguţ, şopti ea. Poate vom vorbi unul cu altul 
cîteodată. 

Cîteva minute mai tirziu, ieşiră împreună din Gazebo şi se 
scuturară de rămurelele şi acele de pe ei înainte de a o porni 
spre clădirea în care se afla biroul doctorului Engersol. 

Urmărindu-i pe fereastră din fotoliul ei, Hildie zimbi. 

Fu sigură că Amy Carlson trecuse peste criză şi bănui că nu 
va avea nici o problemă cu Josh MacCallum. 


KKK 


George Engersol verifică încă o dată rezultatele testelor date 
lui Josh, căutînd vreo posibilitate ca să fi făcut vreo greşeală. 

Şi totuşi nu era nici una. 

Computerul i-a dat rezultatele instantaneu, afişind scorurile 
înregistrate de Josh pe domenii: inteligenţă, talent matematic, 
capacitate logică, vocabular, ştiinţă, aptitudini. 

Engersol nu se putea obişnui cu proporţia în care băiatul 
completase cu succes foaia de marcaj . După viteza cu care 
lucrase, fusese sigur că, spre sfîrşit, băiatul nu făcuse decit să 
ghicească. 

Cu toate astea, în secţiunile în care se cereau răspunsuri 
prin da sau nu, puştiul nu făcuse greşeli. 

Nici una. 


Rezolvase toate problemele pe care le abordase. 

Cînd revăzu banda video cu înregistrarea felului în care 
lucrase băiatul, nedumerirea îi dispăru. 

Rebusul se dezlegase, dar de o manieră de-a dreptul 
incredibilă. 

In ultima jumătate de oră, cînd îşi dăduse seama că intrase 
în criză de timp, Josh îşi schimbase metoda de lucru. 

Banda stătea mărturie pentru transformarea ce avusese loc. 
La ora patru şi patruzeci şi unu, Josh a petrecut exact opt 
secunde în faţa unei ecuaţii algebrice complicate. 

Numai opt secunde. 

A început apoi să întoarcă paginile, marcînd răspunsuri la 
întrebările de aptitudini, care apelau mai puţin la gîndire şi mai 
mult la reacţii instinctive în faţa afirmațiilor opţiunale. A lucrat 
cu repeziciune, culegind întrebările şi marcînd răspunsurile sale 
pînă ce s-a oprit brusc şi a răsfoit paginile înapoi la ecuaţia 
algebrică. Selectînd răspunsul corect din cele cinci opţiuni, a 
punctat alegerea sa pe foaia de marcaj şi a trecut la următoarea 
problemă, care se ocupa de fizică, subiectul despre care se 
presupunea că aflase foarte puţine lucruri. 

Din nou s-a uitat puţin la problemă şi a trecut rapid la 
întrebările subiective. 

George Engersol realiză că puştiul rezolvase problemele 
matematice dificile mintal, în timp ce se ocupase de alte 
întrebări. După ce găsea răspunsul la problema grea, se 
întorcea la ea, identifica codul corespunzător şi-l marca pe foaia 
de alături. 

În întreaga lui experienţă de lucru cu copii dotați nu întîlnise 
pe cineva ca Josh MacCallum. 

Într-un tîrziu, se afundă iar în fotoliu uitîndu-se la mama 
băiatului, care se agita nervoasă pe marginea scaunului. 

— Ei bine, întrebă Brenda. Cum a ieşit? A trecut testul? 

Engersol îşi întinse palmele în lateral într-un gest de 
neputinţă. 

— Aşa după cum v-am spus, nu există admitere sau eşec. 
Dar trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că n-am văzut aşa 
ceva niciodată. Josh... ei bine, pare a fi unic, cel puţin după 
experienţa mea. 

Alegindu-şi cuvintele, îi explică, cu răbdare, Brendei ce 
făcuse fiul ei. Încheie cu cuvintele: 


— Ceea ce mă uluieşte este că a rezolvat problemele mintal 
în timp ce se gindea la alte lucruri. 

— Şi ce înseamnă asta? insistă Brenda. Îl veţi primi aici? 

Engersol îşi arcui sprîincenele. 

— A, da. O să-l primim cu plăcere. De fapt, bănuiesc că el va 
fi cea mai mare provocare cu care m-am înfruntat. Trebuie să vă 
spun, doamnă MacCallum, că Josh e, probabil, cel mai sclipitor 
copil pe care l-am întîlnit vreodată. După ce te uiţi la asta, şi 
ridică în miini rezultatele testelor — e uşor să-ţi imaginezi ce 
probleme a avut. 

Brenda oftă. 

— A fost îngrozitor, încuviinţă ea. Mi-aş dori să-l luaţi chiar 
de acum. Simt că aparţine acestui loc şi nu ştiu cât îi mai pot 
face faţă acasă... 

Era pe punctul de a spune mai multe, cînd uşa biroului, care 
era întredeschisă, fu dată de perete. In cadrul ei stătea Josh, cu 
faţa răvăşită. 

— Ştiam eu, strigă el. Eşti furioasă pe mine pentru ceea ce 
am făcut şi îţi pare rău că nu poţi scăpa de mine! îmi pare bine 
că am căzut la testul ăsta idiot. Mă auzi? îmi pare bine! 

Se răsuci pe călciie şi fugi de unde venise. De data asta 
Brenda se luă după el. Fu cît p-aci să se împiedice de fetiţa care 
se afla şi ea în hol, uitindu-se după Josh. După ce Brenda trecu, 
la rîndu-i, pe lîngă ea, Amy păşi sfioasă în biroul doctorului 
Engersol: 

— E adevărat? întrebă ea. A picat Josh? Nu vine şi el aici? 

Engersol negă din cap. 

— Binenţeles că n-a picat, Amy, o linişti el pe fetiţă. Dacă 
doreşte, va rămîne cu siguranţă aici. lar eu sper să-şi dorească 
asta. 

— Şi eu, mărturisi Amy. 

Părăsi biroul directorului cu intenţia de a se duce după Josh. 
Dacă nu va putea să-l convingă să rămînă, atunci va pleca şi ea. 

Chiar dacă asta însemna să fugă. 


KKK 


Brenda îl găsi pe Josh ascuns după maşină şi bocind. 
— Dragule, ce e? întreba ea. Ce s-a întîmplat? 
— Am auzit ce ai spus. Nici măcar nu vrei să mă mai iei 


acasă! 

— Nu e adevărat, iubitule, protestă Brenda. 

Se opri brusc, amintindu-şi propriile cuvinte pe care nu 
intenţionase să le audă şi Josh — cuvinte care nu aveau, 
desigur, înţelesul pe care i-l atribuise el. Dar dacă auzise numai 
ultimele vorbe adresate doctorului Engersol... 

— Oh, dragule, îmi pare rău, rosti ea. 

Înghenunche şi-l trase lîngă ea. 

— Bineînţeles că vreau să te iau acasă. Dar tu aparţii acestui 
loc. N-ai picat examenul. Ai făcut mai bine ca oricine înaintea ta! 
Nu spuneam decit că îmi pare rău că nu poţi începe chiar de 
acum! 

Josh se holbă la ea. Pe măsură ce percepu mesajul cum 
trebuia, ochii i se măriră din ce în ce. 

— Am trecut? izbucni el. Am intrat? 

— Bineînţeles că ai intrat, îl linişti Brenda. 

— D...dar dacă nu vreau să rămîn? reluă el cu vocea 
nesigură. Dacă nu îmi place aici? Dacă vreau să plec acasă? 

Înainte ca Brenda să răspundă, de maşină se apropie, 
ezitind, fetiţa pe care o văzuse la ieşirea din biroul doctorului 
Engersol. 

— Josh? întrebă Amy. Ce s-a întîmplat? 

— N...nimic, murmură băiatul. 

Nu dori să-i spună fetiţei că i se făcuse dintr-o dată, frică. 

— Poate nu vreau, pur şi simplu, să vin aici. 

Amy păru îndurerată. Nu zise nimic şi-l apucă pe Josh de 
braţ. 

— Dar trebuie s-o faci, îl contrazise ea. Ai promis, îţi 
aminteşti? Dacă intri şi tu, rămîn şi eu, şi o să fim prieteni. 

— Asta a fost înainte, bombăni Josh. 

Ochii fetiţei începură să lăcrimeze, dar ea rămase fermă pe 
poziţie. 

— Vrei să spui că nu doreşti să fi prietenul meu? 

— N...nu, retracta imediat Josh. Adică nu asta am vrut să 
spun. E... 

— Dar nu-mi poţi fi prieten dacă nu o să te mai văd, obiectă 
Amy. 

— Şi ce dacă? se ofuscă Josh. Nici măcar nu mă cunoşti. 

Amy ezită, apoi se decise. 

— Ba da, rosti ea apăsat. 


Pe faţă i se citea încăpăţinarea. 

— Eşti la fel ca mine. Eşti doar speriat. Şi ai spus că oricum 
nu ai prieteni la tine, în deşert. Aşa că ai putea la fel de bine să 
rămii. De acord? 

Josh clipi. Era posibil ca ea să creadă în ceea ce spunea? Că 
voia cu adevărat să-i fie prieten? Dar el se hotărise deja. Cum se 
mai putea răzgindi? 

Atunci interveni maică-sa. 

— Ascultă, spuse ea. N-am vrut să spun ceea ce ai înţeles tu, 
şi n-am de gind să te decid să faci ceva ce nu-ţi doreşti. Deci ce- 
ar fi să mergem la picnic pe plajă, aşa cum ne-a rugat doamna 
Kramer, rămînînd să te hotărăşti mai tîrziu. Dacă, după aceea, o 
să continui să nu vrei să rămii aici, îţi promit că te iau acasă şi 
nu-ţi mai vorbesc niciodată despre locuri ca acesta. Bine? 

Josh o privi neîncrezător. 

— Pe cuvintul tău de onoare? 

— Pe cuvintul meu de onoare, replică Brenda, făcîndu-şi 
cruce în dreptul inimii. 

Josh ezită, apoi încuviinţă. 

— Bine. Dar să nu uiţi că ai promis. 

Respirind uşurată, Brenda se luă după copii, spre clădire, 
pentru ca Amy să-şi ia din cameră un prosop de plajă. 


Josh şi Amy, însoţiţi de Brenda, ajunseră în jurul orei şase în 
vîrful dealului ce străjuia Crescent Cove, o fişie îngustă de nisip, 
prinsă între două stînci bătute de vînt ce ieşeau direct din ocean 
şi pe care creşteau, din loc în loc, conifere. Brenda se opri cîteva 
clipe pentru a admira priveliştea ce i se desfăşura în faţa 
ochilor. 

— Nu e magnific? întrebă ea. Poate ar trebui să renunţ la 
slujba mea şi să mă mut aici. 

Ştia însă că aşa ceva era imposibil. Cînd trecuseră prin oraş 
văzuseră şi restaurantele, şi fiecare dintre ele părea că e ticsit 
cu fete de liceu care lucrau ca ospătăriţe. Chiar dacă şi-ar fi 
găsit o slujbă, n-ar fi fost niciodată în stare să-şi permită a-şi 


închiria un apartament. 

— Sau ar fi mai bine să mă mulţumesc cu ce am, eh? adăugă 
ea. 

Josh nu răspunse, aşa că ea îşi îndreptă privirea spre el. 
Băiatul nu-i acordă nici o atenţie, nici ei şi nici oceanului. O 
privea ţintă pe Amy, care era palidă şi se holba la plaja de 
dedesubt. 

— Amy? întrebă Brenda. Ai păţit ceva? 

Fetiţa îşi scutură pletele. 

— M...mă simt ameţită, mărturisi. 

Făcu un pas înapoi, îndepărtindu-se de buza dealului. 

— Am simţit că sînt pe punctul să mă prăbuşesc, explică ea. 

— Se numeşte acrofobie, anunţă Jeff. Se întîmplă cînd ai rău 
de înălţime. 

— Ştiu asta, ripostă Amy. 

Se mută şi mai departe de margine, apoi se întoarse, cu 
ochii fixaţi pe panta nesigură a dealului, pe care zigzagau trepte 
de lemn pînă pe plaja de dedesubt. 

— P...poate ar fi mai bine să mă întorc la şcoală, îngăimă ea. 

Simţea un gol în stomac numai la gindul c-ar trebui să 
coboare treptele. 

— Cum rămîne atunci cu picnicul? protestă Josh. 

— N...nu-mi prea plac picnicurile, minţi Amy. 

Privirea ei mătura încă scările. 

— Ţi-e frică de scări, nu-i aşa? o întrebă Brenda, ghemuindu- 
se lîngă fetiţă. _ 

Amy nu scoase nici un sunet. lşi mişcă doar capul, 
semnificativ, în sus şi în jos. 

— Sînt convinsă că sînt sigure, o asigură Brenda. Uită-te la 
toată lumea de acolo de jos. Toţi au coborit pe aceste trepte. 

O luă pe Amy de mină şi încercă să o aducă mai aproape de 
margine, astfel ca ea să-i poată vedea pe ceilalţi copii jucîndu-se 
pe plajă. Însă Amy se trase înapoi. 

— D...dacă o să cad? întrebă ea. 

Vocea îi tremura. 

Josh se apropie şi-i luă cealaltă mînă, încadrînd-o. 

— N-o să te las eu să cazi, se îmbăţoşă el. 

Ezitind, Amy se lăsă condusă mai aproape de margine. 
Ameţeala păru că pune încă o dată stăpiînire pe ea. Avu senzaţia 
că era pe punctul de a fi trasă în hău. 


— E-n regulă, o linişti Josh, mîngiîindu-i mîna. N-ai să cazi. 

Ajunseră imediat pe platforma de la capătul scărilor. Amy 
încremeni şi refuză să pună piciorul pe traversele de lemn 
mîncate de timp. 

— Mergi tu înainte, mami, rosti Josh. O să se convingă astfel 
că scara nu se prăbuşeşte. 

Brenda ezită o secundă. Simţea şi ea un fior pe şira spinării. 
Se rugă ca fiul ei să aibă dreptate şi păşi hotărită pe platformă. 
incepu să coboare, ţinîndu-se strîns cu cealaltă mînă de 
balustrada protectoare. 

— Vezi? i se adresă ea fetiţei. E foarte solidă. 

Vocea îi era mai liniştită decit se simţea ea în realitate. 

Amy o urmări încordată, apoi privi temătoare spre Josh. 

— Promiţi că o să mă ţii de mînă tot drumul pînă jos? îl 
întrebă ea. 

— Promit, o asigură Josh. Dacă stai spre interior şi nu te uiţi 
în jos, nu va fi nici o problemă. Haidem. 

Se postă şi el pe platformă. Ţinîndu-l strîns de mînă, Amy 
trase adînc aer în piept şi puse piciorul pe prima grindă de lemn. 

Işi imagina ea sau simţea, într-adevăr, că tremură sub 
picioarele ei? 

Agăţindu-se de Josh cu o mînă şi echilibrindu-se cu cealaltă, 
porni să coboare. 

La fiecare pas avea impresia că se va poticni şi se va 
rostogoli pe scări izbindu-se de solul pietros de dedesubt. 

— O să fie bine, o reasigură Josh, simţindu-i frica. O să vezi. 
Continuă să cobori. 

Citeva minute mai tîrziu ajunseră la ultima cotitură, îi mai 
separau de plajă doar cinsprezece paşi. Simţind că-i dispare 
panica, Amy dădu drumul miinii băiatului. 

— Am reuşit! izbucni ea. Am făcut-o şi p-asta. 

Rîzînd, sări peste ultima treaptă, îşi croi drum printre roci şi 
alergă spre apă. In fugă, se debarasa şi de sandale. 

Brenda se afla deja pe plajă. O privi pe Amy cum aleargă, 
apoi îşi mută atenţia spre George Engersol. 

Cînd se afla la jumătatea coborişului îl observase cum 
urmărea, de pe plajă, înaintarea fetiţei pe scări. Se oprise atunci 
pentru cîteva clipe, studiindu-l cum o privea pe Amy. Cînd simţi 
ochii Brendei aţintiţi asupra sa, doctorul se uitase drept spre ea. 
Brenda lăsase, atunci, ochii în jos şi se grăbise să-şi continue 


mersul. Cît timp însă aşteptase pe nisip, constatase că el 
continuase să o urmărească pe Amy. Expresia de pe faţa lui i se 
păruse ciudată. 

Era o expresie de concentrare atit de intensă, buzele erau 
strînse pînă la a nu fi decit o linie, iar ochii se îngustaseră şi 
căpătaseră o privire ascuţită —, încît Brenda simţi că o trec 
fiorii, ca şi cum o pălise o adiere rece dinspre ocean. Pînă cînd 
reuşise să se debaraseze de senzaţie, Amy ajunsese, în sfîrşit, la 
poalele dealului şi se azvirlise spre valurile oceanului. Engersol 
nu se mişcase din loc. Nu s-a întors să-i vorbească Brendei, deşi 
ea stătea numai la cîţiva paşi de el. În loc de asta, a preferat să 
plece, cu capul în pămînt şi cu mîinile încrucişate la spate. 

II privi cum se îndepărtează şi simţi o puternică agitaţie 
interioară. Se gîndi că reacţia lui, în faţa succesului repurtat de 
fetiță în lupta ei cu frica, fusese cel puţin ciudată. 

Inainte însă de-a aprofunda problema, de ea se apropie 
Hildie Kramer, cu mîna întinsă în gest de bun venit. 

— Haide, rosti planturoasa femeie cu faţa numai zîmbet. Sînt 
aici nişte persoane pe care vreau să le cunoşti. 

In timp ce Josh o luă pe urmele noii sale prietene, Brenda fu 
condusă către un grup format din cîţiva profesori de la 
academie şi părinţii a doi copii, în cîteva clipe, se trezi că poartă 
o conversaţie cu Chet şi Jeanette Aldrich, cu al căror fiu, Jeff, se 
întîlnise deja. 

— lar el e celălalt, spuse Jeanette, arătîndu-l pe Adam, care 
se bălăcea cu fratele său în apă, la cîţiva metri de țărm. 

Brenda se uită surprinsă la cei doi băieţi. 

— Aveţi doi la fel? exclamă ea. Doamne, cînd mă gîndesc la 
problemele pe care le-am întîlnit eu, avîndu-l numai pe Josh... 

Brusc, se opri stînjenită. Spre uşurarea ei, Jeanette Aldrich 
zimbi trist. 

— Povestiţi-mi, rosti ea. Şi cînd vă gîndiţi la mine, dublaţi-le. 
Doi băieţi au suficient creier cît patru. 

Pe faţa femeii apăru o umbră pe care Brenda n-o putu 
descifra. Nu dură decit o clipă, după care ea se însenină şi 
continuă: 

— Credeţi-mă, fără acest loc aş fi fost pînă acum într-un 
spital de nebuni. 

Chet Aldrich o servi pe Brenda o cutie cu bere, deja 
desfăcută. Ea folosi momentul pentru a spune cu voce tare tot 


ce acumulase în ea pînă în acel moment. Cei doi Aldrich o 
ascultară cu răbdare, părind că avuseseră şi ei aceleaşi 
experienţe. Brenda îşi dădu seama că se adresa pentru prima 
oară unor oameni care înțelegeau foarte bine comportamentul 
lui Josh. 

Pentru ea, chiar dacă Josh refuza în final să rămînă în 
academie, discuţia cu cei doi Aldrich avea darul de a face 
întreaga călătorie utilă. 

Josh şi Amy se plimbau încet de-a lungul liniei țărmului. 
Valurile li se spărgeau blind la picioare. Erau pe plajă de mai 
bine de o jumătate de oră, dar nici unul dintre ei nu încercase să 
se alăture restului copiilor. Preferaseră să rămînă împreună şi să 
se vînture prin zona de nord a promontoriului. Călcau în picioare 
micile băltoace, rămase printre pietre în urma refluxului, şi Amy 
îi arăta băiatului creaturile ce-şi făcuseră sălaş în acea porţiune. 
Cînd începu fluxul, trebuiră să se întoarcă, cu părere de rău, 
spre ceilalţi copii, care erau adunaţi în jurul unui bărbat pe care 
Josh nu-l mai văzuse înainte. 

— Cine e? o întrebă el pe Amy, indicîndu-i blondul înalt şi 
bărbos. 

— Domnul Conners, răspunse Amy. E profesorul nostru de 
engleză. 

— Cum e? 

Inainte ca Amy să apuce să răspundă, spre ei alergă Jeff 
Aldrich, ţipîndu-le de la distanţă: 

— Haideţi. O să jucăm volei! 

Josh simţi că i se face rău. O privi pe Amy, care nu părea mai 
fericită de idee decît era el. Ştia deja ce avea să se întîmple. 
Profesorul va alege pe cei mai înalţi doi tipi şi ei îşi vor face 
echipele. Şi, dacă se va întîmpla la fel ca în Eden, el va fi ales 
ultimul. 

— Nu vreau, îi spuse el lui Jeff. Urăsc voleiul. 

— Şi eu, adăugă Amy. 

Dintr-o dată, Josh fu sigur că ea se gîndea la acelaşi lucru. 

— O să privim doar, concluzionă ea. 

O luară spre zona de plajă pe care erau întinse cearşafuri, 
dar, înainte să depăşească ceata de copii, Steve Conners strigă 
după ei. 

— Hei, voi doi! Veniţi încoace. Nimeni n-are voie să nu 
participe! 


Josh şi Amy îngheţară, uitîndu-se unul la altul. Ce s-ar 
întîmpla dacă ar zice nu? 

Nici unul nu ştia. 

Ezitară amindoi, ca şi cum fiecare îl aştepta pe celălalt să 
decidă ce trebuiau să facă. 

— P...poate ar fi mai bine să ne ducem, îngăimă, în sfîrşit, 
Josh. Nu vreau să intru în bucluc. 

— Dar urăsc voleiul! izbucni Amy. Nimeni nu mă alege şi fac 
toţi nişte mutre groaznice cînd se împiedică de mine! 

— Asta mi se întîmplă şi mie, recunoscu Josh. 

— Hei, veniţi odată? strigă din nou Conners. Amy, tu o să 
stai în partea asta, iar Josh o să se ducă dincolo. 

Brusc, fără ca să aleagă cineva echipele, grupul se împărţi. O 
parte a copiilor rămase alături de Amy, restul se alăturară lui 
Josh de cealaltă parte a fileului. 

După o scurtă numărare, Conners anunţă: 

— Prea mulţi dincolo. Să vină cineva aici. 

Stînd cel mai aproape de plasă, Adam Aldrich se ghemui pe 
sub ea şi schimbă echipa. 

— Bine. Cine vrea să servească primul? întrebă Conners. 

Spre surprinderea lui Josh, nimeni nu ceru mingea. 

Într-un tîrziu, Brad Hinshaw îl indică cu degetul pe Josh. 

— Să servească el, rosti băiatul. Dacă e tot atît de bun la 
asta pe cît e la şah, poate o să înscriem ceva puncte! 

Înainte ca Josh să poată spune ceva, Steve Conners îi pasă 
mingea, care-l lovi pe băiat în piept şi-l trînti la pămînt. Pugştiul 
încremeni acolo, aşteptînd să audă risetele celorlalţi. Nimeni n-o 
făcu. 

Apucă mingea şi se duse cu ea la marginea terenului. Cînd 
ajunse unde credea el că se află linia de servire, pentru că nu 
erau trasate limite pe nisip, întrebă nesigur: 

— A...aici? 

Profesorul dădu din umeri. 

— E la fel de bine ca oriunde. 

Josh simţi ochii celor din echipa lui aţintiţi asupra sa. 

Curînd, cînd vor afla că habar n-avea să joace, îl vor 
distruge. 

Poate ar fi mai bine să cadă intenţionat şi să se prefacă că 
şi-a răsucit glezna. Cel puţin atunci n-ar mai trebui să participe 
la joc. 


Ar trebui însă să şchiopăteze toată seara şi toată noaptea şi 
s-ar putea să-l trimită chiar la cabinetul medical. 

Resemnat, ţinu mingea cu mîna stîngă şi o pocni cu dreapta. 

Aşa cum prezisese, balonul o luă în direcţie greşită şi căzu în 
nisip undeva, departe, în afara terenului. Simţi cum faţa i se 
împurpurează şi aşteptă explozia de ris. 

— Nu contează! strigă la el Brad Hinshaw. 

Descumpănit, Josh se uită la Brad, care dădu din umeri. 

— A ieşit din teren. Se ţine socoteală de ea numai dacă 
trecea peste fileu, îi explică băiatul. 

— Dar nu aşa se joacă acasă..., începu Josh. 

— Mă rog, aşa jucăm noi aici, strigă altcineva, încearcă din 
nou mai aproape de fileu. Şi loveşte-o de sus! 

Josh primi mingea şi se mută mai aproape de plasă. 
Conştient că e privit din nou de toată lumea, îşi ţinu respiraţia, 
strînse pumnul drept şi aruncă mingea în sus. Se năpusti asupra 
ei — şi greşi ţinta! Pierzîindu-şi echilibrul, căzu cu faţa în jos pe 
nisip şi simţi cum mingea îl loveşte în spate. 

Acum îi auzi rizînd. 

Îşi dădu seama că se făcuse de ruşine. Cu ochii în lacrimi, se 
ridică în picioare şi începu să se îndepărteze, alergînd, de locul 
blestemat. 

Cînd îşi văzu fiul fugind, Brenda încercă să se ridice ca s-o ia 
după el. Alături de ea, pe pătură, Jeanette Aldrich îi puse o mînă 
pe umăr şi o obligă să se reaşeze. 

— Stai aşa, o sfătui ea. Lasă-l pe Steve Conners să rezolve. 

— Dar Josh urăşte sportul, protestă Brenda. Şi nu domnul 
Conners l-a obligat să joace? 

— O să-şi revină, o asigură Brenda. Steve ştie ce are de 
făcut. 

instinctul îi spuse Brendei să nu ţină cont de cuvintele 
femeii, să se ducă după fiul ei şi să încerce să-i ridice moralul, 
dar se opri. O ţintui ideea că Josh va trebui să se obişnuiască 
fără ajutorul ei dacă se hotăra să rămînă aici. 

lar dacă s-ar fi dus la el acum, avînd în vedere cele 
întîmplate, era convinsă că ştia ce i-ar fi răspuns el: 

— Vezi? Rid de mine! Nu stau aici! Vreau acasă! Controlîndu- 
şi dorinţa de a-l cocoloşi, îşi impuse să rămînă acolo unde era. 


KKK 


La o sută de metri mai jos, stînd pe vine, Josh se întreba de 
ce o lăsase pe maică-sa să-l aducă aici. Nu va fi altfel decit la 
şcoala de acasă, unde toţi rideau de el. Umilinţa celor îndurate îi 
şterse din memorie jocul de şah cu Jeff Aldrich şi începutul de 
amiciţie cu Brad Hinshaw. 

lar acum, după ce se comportase ca un dobitoc, era posibil 
ca nici Amy să nu-l mai placă. 

Sesiză o prezenţă în spatele lui şi înţepeni. Oh, Isuse — doar 
nu venise maică-sa după el, nu-i aşa? Acum toţi o să creadă că 
nu era decit un bebeluş, însă vocea pe care o auzi nu fu a 
maică-si. 

Era domnul Conners. Josh fu convins că ştie de ce venise 
după el: să-i ţină un discurs despre jocul cinstit. Se închise şi 
mai mult în el şi-şi apucă genunchii între braţe. 

— Vrei să-mi spui de ce n-a mers? întrebă Steve Conners 
aşezîndu-se pe nisip lîngă băiat. 

Josh negă încăpăţinat din cap. Nici măcar nu-l privi. 

Citeva clipe, Conners nu spuse nimic. In cele din urmă, 
începu să-şi plimbe mîna prin părul puştiului. 

— Hei, să fim serioşi, toţi greşesc serviciul. Se întîmplă 
mereu. 

— Dar mie mi se întîmplă întotdeauna şi toţi rid de mine! 

Vocea îi tremura. Încercă să se îndepărteze de mîna 
profesorului. 

— Ei, ei! nu sînt convins că rideau de tine, îi spuse Conners. 
Cred că mai mult de ceea ce ţi s-a întîmplat. Ai fost tare 
caraghios cînd ai ratat mingea. Asta e tot. Ar fi trebuit să te vezi. 
Ai fi rîs şi tu. A fost ca şi cum ultimul lucru pe care-l aşteptai să 
se întîmple era să ratezi. 

— De ce mi-a spus tipul ăla să lovesc de sus? se răţoi Josh. 
Ştia ce se va întîmplă şi nu voia decit să mă vadă că arăt ca un 
dobitoc. 

— Ei, hai, las-o mai moale, de unde era să ştie Philip 
Meredith ce avea să se întîmple? întrebă Conners. Nu te-a văzut 
niciodată pînă acum jucînd volei, nu-i aşa? Poate voia doar să te 
ajute. 

— Nu, nu voia. Toţi se hlizesc pe seama mea cînd încerc să 
particip şi eu la vreun joc idiot. lar dacă nu rîd, ţipă la mine. 
Numai pentru că nu sînt bun. 


— Cine a spus că nu eşti bun? Pe lîngă asta, a fi bun la 
chestii cum e voleiul nu înseamnă prea mult aici. Cum ai spus 
chiar tu, e numai un joc. 

Josh se încruntă. 

— Am spus că e un joc idiot şi aşa e! 

— Mă rog, este, dacă te supără, fu de acord Conners. De 
fapt, dacă îl iei prea în serios, nu prea mai e un joc, nu-i aşa? 
Adică, se presupune că jocurile sînt distractive. Nu prea 
contează cine învinge. 

— Dar oricui îi pasă cine învinge, replică Josh. 

— Dar ţie? 

Josh îşi ridică fruntea şi se uită la profesor. 

— N...nu ştiu. 

Conners îl privi amuzat, cu prefăcută surprindere. 

— Ce? Există ceva ce să nu ştii tu? Atunci poate au făcut o 
greşeală. Eşti sigur că aici ţi-e locul? Se presupune că toţi copiii 
aceştia din jur ştiu totul despre totul. 

Conners încetă să-l tachineze şi continuă, serios: 

— Uite ce e, Josh. Ştiu că nu ţi-a mers prea bine în ultima 
vreme. Şi regret sincer că au ris de tine. Poate că n-ar fi trebuit 
s-o facă. Dar mai dă-le o şansă, bine? Nu uita că toţi au exact 
acelaşi fel de probleme cum ai tu. Crede-mă că nici ei nu dau 
mai mulţi bani pe volei decît dai tu. 

Josh încremenise cu privirea în ochii profesorului. 

— Dar acasă..., începu el, încăpăţinîndu-se să o ţină pe a lui. 

Conners i-o reteză: 

— Acasă lucrurile stau altfel. De aceea eşti aici şi nu acolo. 
Ce-ai zice acum dacă vii cu mine şi te aşezi să urmăreşti jocul? 
Dacă o să vrei să mai joci, e perfect. Dacă nu, e la fel de perfect. 

Fără a aştepta răspunsul, Steve îl ridică blind pe băiat în 
picioare şi o luă înapoi spre teren, cu mîna protejind umerii 
copilului. 

Cînd se apropiară, Josh văzu că vorbele profesorului erau 
adevărate, deşi copiii puneau mult suflet în încercările lor de a 
pasa mingea peste fileu, reuşeau numai doi sau trei. Ca şi el, 
majoritatea lor ratau complet cel puţin jumătate din încercări, 
iar pe restul le trimiteau, cele mai multe, la naiba-n praznic. 

Văzîndu-l, Amy se agită făcîndu-i semn cu mîna. 

— Ar fi trebuit să vezi, Josh! ţipă ea. Am reuşit! Am trecut 
mingea peste plasă! Şi a fost numai a treia încercare! 


Înainte de a-şi da seama ce i se întîmplă, Josh se trezi 
antrenat din nou în partidă. Cînd îi veni rîndul să servească, 
reuşi şi el să trimită balonul peste fileu. 

Desigur, nu reuşi decît din a patra încercare. La a treia, cînd 
căzu pe spate datorită faptului că îşi ridicase mingea strimb, rise 
şi el la fel de tare precum toţi ceilalţi. 

Se gîndi că, la urma urmei, voleiul nu era un joc chiar atît de 
stupid. 

Cel puţin nu cînd era jucat în academie. 


KKK 


La ora zece seara, Josh şi ceilalți copii stinseră cu nisip focul 
pe care-l făcuseră pentru cină. Pe parcurs, Brenda căpătase 
convingerea că el se hotărise. Il urmărise toată seara: cum se 
aşezase lîngă Amy să mestece un hot-dog, apoi cum se 
alăturase cercului de copii din jurul focului care îl ascultau pe 
Jeff Aldrich povestind istoria cu fantome cea mai populară din 
academie — un basm înfricoşător despre bătrinul domn 
Barrington, al cărui spectru se mai plimba încă noaptea prin 
casă, căutînd răzbunare pentru moartea unui copil despre care 
nu se ştia exact dacă a existat sau nu. 

— Nu se ştie cîţi ani avea fiul bătrînului domn Barrington 
cînd a murit, le spuse Josh copiilor, care ţineau urechile ciulite. 
Dar se spune că era ceva în neregulă cu băiatul şi că domnul 
Barrington îl ţinea ascuns, undeva, în casă. Însă nimeni nu ştia 
unde şi nimeni nu ştia ce avea. Cînd domnul Barrington a 
devenit bătrîn de tot, a devenit şi el ciudat. 

___ Vocea lui Jeff scăzu în intensitate şi căpătă un ton de mister. 
Incepu să repovestească vechea legendă a  reşedinţei 
Barrington... 

Eustace Barrington ieşi din ascensor, clipind din cauza 
luminii strălucitoare a soarelui, care inunda spaţiul prin 
ferestrele cupolei. Inchise dulapul trucat, din lemn de mahon, 
care ascundea uşile liftului, după care se duse la fereastră şi 
privi afară. 

Avusese dreptate să construiască reşedinţa aici, s-o ridice 
sus, pe vîrful dealului, astfel ca, din acest mic apartament de pe 
acoperiş, să poată privi nu numai munţii din spate, ci şi oceanul, 
vuind în depărtare. 


Să vadă toate lucrurile pe care fiul lui nu le mai putea vedea. 

Sau pe care alesese să nu le mai vadă. 

De cînd începuse să construiască vila, Eustace Barrington 
simţise că era ceva în neregulă cu băiatul, ceva ce-l făcea diferit 
de oricare alt copil pe care-l cunoscuse pînă atunci. 

Fiul său nu vorbea şi nu se purta ca ei. Trăia însingurat, 
părînd că e mai interesat de ce se petrece în propria lui minte 
decit de lumea exterioară. 

În cele din urmă, băiatul a încetat să vorbească; Eustace 
Barrington l-a dus la doctorul familiei şi apoi la orice doctor 
găsea. 

Toţi clătinau, sceptici, din cap. 

— E întîrziat, spusese unul. 

— O să iasă din asta, îl asigurase altul. 

— Poate ar trebui să-l internaţi undeva, sugerase altul şi-i 
dăduse numele unui loc din cealaltă parte a ţării, de unde n- 
avea să-şi mai revadă fiul niciodată. 

În loc să le urmeze sfaturile, Eustace Barrington ridicase 
această reşedinţă şi o prevăzuse cu un spaţiu special, destinat 
fiului său, sub subsol, în care se putea pătrunde numai cu 
ajutorul liftului din apartamentul său personal, apartament care 
străjuia restul casei de deasupra acoperişului şi care permitea, 
astfel, luminii să inunde camerele, ca şi cum, compensînd 
lipsirea fiului său de soare, şi-ar fi uşurat durerea pe care o 
resimţise în toţi aceşti ani. 

Era sigur că făcuse cel mai corect lucru. Cînd fiul lui se 
retrase în sine atît de adînc, încît nu mai catadicsi să dea nici un 
semn de viaţă lumii exterioare, şi cînd prietenii tatălui începură 
să vorbească despre băiat ca despre un obiect lipsit de viaţă, de 
care te puteai dispensa fără prea multe regrete, Eustace îl duse 
în subsol. 

Decorase camerele de acolo cu mai multă grijă decit o 
făcuse în restul vilei ca să se asigure că băiatul se va simţi 
confortabil, va avea la dispoziţie tot ce îi era necesar şi nu se va 
răni singur din întîmplare. 

Camera principală conţinea patul băiatului şi suficientă 
mobilă pentru amindoi, încît să se simtă bine în timpul pe care 
tatăl îl petrecea cu copilul său, vorbindu-i, în ciuda faptului că 
era sigur că fiul lui nu-l mai auzea. 

În altă cameră erau o masă şi două scaune. Acolo îi ducea 


mîncare în fiecare zi şi se aşeza la masă cu el. 

La masă servea el. Nu lăsa niciodată un servitor s-o facă, 
pentru că n-avea încredere în nici unul. 

Nimeni, în afară de Eustace Barrington, nu ştia că băiatul era 
acolo. Tatăl hotărise cu mult înainte că era mult mai bine să-şi 
păstreze copilul acasă unde putea fi înconjurat cu dragoste şi 
lăsat în pace cu gîndurile misterioase ce i-ar fi trecut prin cap, 
decit să-l predea grijii străinilor, care nu l-ar fi iubit şi nu l-ar fi 
înţeles. 

Eustace Barrington era convins că fiul lui era un geniu. 

Credea cu tărie că nu era nebun, ci avea o minte specială, în 
ciuda faptului că băiatul nu făcea decit să murmure numere şi 
părea a fi orb şi surd. 

Uneori, cînd înţelegea ce numere murmura fiu-său, le nota şi 
petrecea ore întregi, singur la biroul lui, încercînd să găsească o 
legătură între ele. 

Ceea ce fiul calcula în cîteva secunde, îi lua tatălui ore 
întregi de lucru pe hirtie. 

Într-o zi se nelinişti. 

La următoarea aniversare împlinea nouăzeci şi şase de ani. 

Fiul lui avea numai cincizeci şi cinci. 

Şi se afla de cincizeci de ani în locuinţa de sub pămînt. 

Eustace Barrington mai avea, după toţi aceşti ani, o singură 
dorinţă. 

Să-i supravieţuiască fiului, astfel ca acesta să nu fie predat 
străinilor. 

Dar putea să moară înaintea lui; trebuia, deci, să facă ceva. 

Trebuia să găsească o cale de a distruge pe oricine l-ar fi 
putut ameninţa pe băiatul din subsol. 

Pe băiatul care trăia în obscuritate. 

Dacă el va fi vătămat, atunci vor suferi şi alţii... 

— S-a mai întors vreodată? murmură Josh Mac-Callum cînd 
povestea luă sfîrşit. A făcut ceva? 

Jeff Aldrich zîmbi misterios. 

— Poate că da, şopti el. Poate se întoarce uneori noaptea şi 
se învirte în jurul casei, căutîndu-şi fiul. 

Vocea îi cobori şi mai mult şi-l ţintui cu privirea pe Josh: 

— Şi se spune că, atunci cînd o să găsească băiatul potrivit, 
o să-l ia cu el. De fapt, anul trecut... 

— Ajunge Jeff! interveni Hildie Kramer, distrugind atmosfera 


creată cu un hohot de rîs. Doar nu vrei să-l sperii pe bietul Josh 
în prima lui noapte la noi, nu-i aşa? 

— Dar mă simt excelent, protestă Josh. Îmi plac poveştile cu 
fantome! 

Jeff îl privi admirativ, aşa că adăugă o minciunică: 

— Nu mă sperie deloc! 

Jeff i se uită, o secundă, drept în ochi, după care privi în altă 
parte, lăsîndu-l pe Josh să se întrebe dacă noul lui prieten îl 
crezuse sau nu. 


KKK 


Brenda urmări cum băiatul ei fu absorbit, încet-încet, de 
grup. Văzu cum el îşi lasă garda de protecţie din ce în ce mai 
jos, pe măsură ce puştii — la fel de strălucitori ca şi Josh — îl 
atraseră în cercul lor, făcîndu-i loc cînd se apropia el, ascultîndu- 
| cînd vorbea, acceptindu-l. 

Chiar aşa cum era — împărţită între greutatea de a-şi lăsa 
fiul printre străini, la patru sute de mile de casă, şi dorinţa de a-i 
oferi ceva mai bun decit la Eden — Brenda aflase în această 
seară, discutind încet cu familia Aldrich, că problemele ei nu 
erau unice. Ascultase tăcută cum Chet Aldrich relatase 
întîimplarea ce avusese loc cu un an în urmă, cînd îl găsiseră pe 
Adam în baie, inconştient, cu o sticluţă de somnifere, goală, 
lîngă el. După ce trecuseră peste şocul şi groaza întîmplării, se 
hotăriseră amindoi să ia taurul de coarne şi să admită că 
amindoi băieţii lor aveau nevoie de programe speciale. Ca atare, 
îi aduseseră la academie. 

— Sînt genul de copii care te fac să îţi pui întrebări în 
legătură cu propria ta inteligenţă, remarcase Chet, adăugind că, 
de cînd sosiseră aici, gemenii se transformaseră ca prin miracol. 

"Şi ăsta e şi miracolul meu", gîndi, în acel moment, Brenda. 
"Miracolul pe care l-am aşteptat". 

In acea clipă, ezitarea dispăru. 

A două zi, avea să stea faţă în faţă cu Hildie Kramer şi să 
întocmească formalităţile înscrierii lui Josh în academie. 

Uitase complet de fiorul pe care-l simţise mai devreme, cînd 
îl văzuse pe George Engersol cum o priveşte pe Amy, ca pe un 
specimen bun de cercetat la microscop. 

Uitase toate necazurile, pentru că Josh va fi fericit aici. 


La urma urmei, ăsta era singurul lucru care conta. 


8 


Dimineaţă, Josh se simţi dezorientat cînd se sculă în sunete 
de muzică clasică. Clipind din cauza luminii puternice ce venea 
de afară prin lucarnă, avu parte de unul din acele oribile 
momente de spaimă violentă care-l cuprindea cînd nu ştia unde 
se află. Într-un tîrziu, îşi aminti, dar asta nu făcu decît să-i 
diminueze prea puţin starea de frică, pentru că îşi aduse aminte 
şi de faptul că, noaptea trecută, duminică, maică-sa îl sărutase 
şi-i spusese adio, după ce-l instalase în noua lui cameră şi-l asi- 
gurase că o să vină să-i viziteze în weekend-ul următor, cînd va 
aduce cu ea şi restul hainelor lui. Bravînd, Josh îi spusese că e 
suficient dacă expediază îmbrăcămintea prin poştă. Insistase că 
nu simţea nevoia s-o vadă. Acum însă nu mai era aşa de sigur. 
Stătu în pat citeva minute, paralizat de o subită teamă. 

Ce trebuia să facă? 

Să facă un duş, aşa cum făcea acasă în fiecare dimineaţă? 

Concluzionînd că n-avea cum să-i strice, trase pe el halatul 
de baie, pe care-l primise cadou anul trecut de Crăciun şi care îi 
era deja prea mic, şi o luă pe coridor pînă în capăt, unde se 
găsea toaleta băieţilor. Inăuntru erau două separeuri cu duşuri. 

Unul era deja ocupat de cineva, însă celălalt era liber. Pe 
jumătate adormit, îşi scoase halatul, intră în separeu şi dădu 
drumul la apa caldă. 

— Isuse! strigă băiatul de alături. 

Temperatura apei sale scăzuse brusc cu zece grade. 

— Vrei să ieşi naibii de aici şi să mă laşi în pace, cretinule ce 
eşti? 

— Î...îmi pare rău, se bilbii Josh. 

Se simţi lovit de cuvintele băiatului şi în minte îi reveniră, cu 
forţa unei furtuni oceanicee, amintirile chinurilor la care îl 
supuseseră puştii din Eden. 

Tocmai era pe punctul de a fugi din camera de baie, cînd uşa 
se deschise şi înăuntru păşi Jeff Aldrich. Îl văzu pe celălalt băiat 
sub duş şi îşi duse degetul la buze pentru a-l preveni pe Josh să 
nu facă vreun gest de protest. Se duse în separeul gol şi închise 


apa caldă în acelaşi timp în care deschise robinetul de apă rece. 

Din separeul ocupat izbucni un urlet de durere. Instantaneu, 
dinăuntru ţişni Brad Hinshaw. Avea faţa roşie de furie. 

— Ce mama dracu'..., izbucni el. 

Furia i se topi cînd văzu zîimbetul păcătos de pe faţa lui Jeff. 

— Te-am prins! ţipă Jeff, izbucnind în ris cînd văzu cît de 
furios era Brad. 

— Isuse! gemu Brad. De ce nu mă poţi lăsa în pace? 

Apucînd de prosop şi trăgindu-şi halatul pe el, ieşi cu apa 
curgînd şiroaie de pe el. 

— E a cincea dimineaţă la rînd, îi spuse Jeff lui Josh. Mi-am 
închipuit că s-a strecurat aici, cînd nu l-am găsit în toaleta de 
jos. 

Josh rîdea şi el. 

— L-am prins şi eu, chiar înainte de a intra tu. A fost numai 
un accident, dar a crezut că eşti tu. A fost de-a dreptul ofticat pe 
mine. 

Satisfăcut de succesul poznei sale, Jeff o porni către ieşire, 
dar se opri după cîţiva paşi şi se întoarse. 

— Hei, rosti el. Ce cameră ţi-au dat? 

— Una din faţă. A doua de la scări. 

Pe faţa lui Jeff apăru un zimbet straniu. 

— Băiete, în locul tău, n-aş vrea să stau în camera aia. A fost 
a lui Timmy Evans. 

— A cui? 

— A lui Timmy Evans, repetă Jeff. A fost aici anul trecut. 

Josh se miră. 

— Şi cum se face că nu e aici şi anul ăsta? 

Rînjetul de pe faţa lui Jeff se lăţi. 

— A murit, răspunse el, sec. 

— A...a m...murit? se bilbii Josh simțind un fior rece pe şira 
spinării. Ce s-a întîmplat? 

Jeff ridică din umeri. 

— Au spus că s-a sinucis. Dar poate că n-a făcut-o. Se opri şi 
studie expresia de pe faţa lui Josh, apoi continuă: 

— Poate a venit după el bătrînui Eustace Barrington. Poate a 
crezut că Timmy era fiul lui şi l-a luat cu el. Oricum, nu mi-ar 
plăcea să dorm în camera aia. 

Aruncîndu-i lui Josh o ultimă privire ca pentru a-i spune: "Ai 
grijă!", Jeff părăsi şi el sala de baie, lăsînd uşa să se închidă 


singură, încetişor, în urma lui. 

Josh uită de duş. Citeva minute mai tirziu, se duse în 
sufragerie, unde ceilalţi copii îşi luau deja micul dejun. Îşi alese 
mîncarea de pe bufetul unde farfuriile erau deja pregătite şi se 
îndreptă automat spre o masă goală. După cîţiva paşi însă Jeff îi 
făcu semn. Ezită o secundă, pentru că povestea cu Timmy 
Evans îi era încă proaspătă în minte, dar, în cele din urmă, cînd 
Jeff îl invită a doua oară, se alătură gemenilor. 

Cînd apăru în încăpere Amy, Jeff îi făcu şi ei semn. În tot 
restul săptămînii ce urmă, cei patru statură împreună la fiecare 
masă. Spre uşurarea lui Josh, Jeff nu mai menţiona numele lui 
Timmy Evans. 

Zilele trecură repede. Josh şi Amy descoperiră că academia 
nu semăna deloc cu şcolile de la care veniseră. Deşi erau încă 
priviţi cu circumspecţie, amîndoi simţiră că pentru prima oară în 
viaţa lor aparţineau unui grup şi nu se mai aflau în afară. Înce- 
pură amîndoi să ia parte la tachinări şi chiar să participe la rîsul 
general, cînd glumele erau făcute pe socoteala lor. 

Josh începu, în sfîrşit, să creadă că nu era chiar aşa de 
găgăuţă cum îl făceau să se simtă cei din Eden. 

Intr-o vineri, se afla la ora de engleză ţinută de Steve 
Conners, cu un volum din Shakespeare, deschis pe pupitru la 
piesa Hamlet. Trecuseră la recitarea piesei încă de la debutul 
orei, cu el în rolul lui Hamlet şi Amy în postura Ofeliei. Primele 
lor replici fuseseră făcute monoton, şters, ceea ce îl adusese pe 
domnul Conners — căruia Josh nu îndrăznea încă să i se 
adreseze pe numele mic, aşa cum făceau ceilalţi copii — în 
situaţia de a-i opri. Se uită la ei cu un soi de exasperare comică. 

— Ce se întîmplă cu voi, amicilor? ceru el să afle. Asta-i o 
piesă! A fost scrisă pentru a fi prezentată pe scenă. Cine credeţi 
că ar fi dat bani s-o vadă dacă actorii ar fi recitat în felul în care 
o faceţi voi? Ce naiba, puneţi un pic de suflet, daţi un pic din voi, 
bine? 

O luară de la capăt.. Dintr-o dată — piesa care i se păruse lui 
Josh a fi îngrozitor de greoaie cînd o citise cu o noapte înainte, 
subliniindu-şi replicile lui cu linii galbene pentru a nu le pierde 
şirul — prinse viaţă. Pe măsură ce colegii lui se implicară în 
atmosfera dramei, Josh începu să vadă aievea camerele vaste şi 
reci ale castelului Elsinore. 

In mijlocul uneia din replicile sale, uşa se deschise şi Josh 


întoarse ochii să vadă cine intră. Era Adam Aldrich, care şovăi şi 
apoi se opri. Unul din lucrurile la care ţinea Steve Connors cu 
stricteţe era punctualitatea. 

— Am doar o oră cu voi, şi n-am intenţia s-o irosesc, 
explicase el luni, cînd Josh întîrziase din cauză că nu găsise sala 
de curs. Aşa că, dacă nu apăreţi la timp, nu vă mai deranjaţi 
deloc. E clar? 

Ruşinat de reproşul primit, Josh dăduse tăcut din cap în 
semn că a înţeles şi se strecurase spre locul lui. Acum, aştepta 
să vadă ce avea să i se întîmple lui Adam. 

Steve Connors îl ţintui cu privirea pe Adam, căruia părea că 
nu-i prea păsa de întiîrziere. 

— N-ai priceput ce-am spus luni? întrebă profesorul. 

Puştiul ridică din umeri. 

— Am un bilet de la doctorul Engersol, rosti el. Înmînă 
hîrtiuţa profesorului. Conners aruncă o privire scurtă asupra 
conţinutului şi-i făcu semn cu capul să treacă la locul lui. 

— In regulă. Să reluăm de unde am rămas. Adam, tu o să-l 
joci pe Polonius. Sîntem la pagina douăzeci şi şapte. 

Scena fu reluată. Cînd veni rîndul lui Polonius, Adam Aldrich 
nu scoase o vorbă. 

Conners se încruntă. 

— Adam? 

— Am pierdut şirul, răspunse băiatul. 

Citi replica, fără expresie, împiedicîndu-se de cuvinte. Cînd 
veni următoarea replică, rată din nou. 

— Ce se întîmplă, Adam? întrebă, intrigat, Conners. N-ai citit 
piesa aseară? 

Adam se făcu mic în scaunul lui. 

— N-am avut timp, murmură el, atît de încet încît Conners 
abia îl auzi. 

Îl privi pe băiat. Părea că, de la o zi la alta, Adam îşi pierdea 
din ce în ce mai mult interesul pentru cursuri. Nu mai departe 
decit cu o zi în urmă, petrecuse întreaga oră uitîindu-se pierdut 
pe fereastră. Nu participase nici o secundă la discuţia despre 
Shakespeare şi teatrul elisabetan. Cu toate acestea, anul trecut 
jucase în două piese montate de academie şi participase chiar la 
una din producţiile departamentului de dramaturgie al 
universităţii. 

— Ce aveai mai important de făcut decit să-ţi faci tema? îl 


chestiona mai departe Conners, păstrind o voce blîndă. 

— Făceam altceva. Asta-i tot, replică Adam. 

Expresia de indiferenţă de pe faţă făcuse loc uneia de ţifnă. 

— Nu e treaba dumitale, încheie el. 

Conners se irită. 

— Să fim serioşi, Adam. Dacă îţi afectează comportamentul 
din clasă, atunci e treaba mea. 

— Atunci poate că nu o să mai fiu în această clasă, ripostă, 
dur, băiatul. 

Ceilalţi elevi priviră uluiţi cum Adam apucă ghiozdanul, 
scoase din el manualul de engleză şi se ridică în picioare. 

— Urăsc clasa asta, anunţă el. Din punctul meu de vedere, 
se poate duce naibii. 

Se îndreptă spre uşă şi dispăru. 

Peste clasă se lăsă o linişte mormiîntală. Josh rămase cu 
privirea pierdută spre uşă, întrebîndu-se ce avea să se întîmple. 
Se va duce, oare, domnul Conners după el ca să-l aducă înapoi? 
Şi felul în care Adam îi vorbise profesorului... 

— Haideţi, copii, rosti, într-un tîrziu, Conners. Continuaţi să 
citiţi. Brad, vrei tu să dai replicile lui Polonius? 

Brad încuviinţă în tăcere, iar Conners se repezi pe urmele 
băiatului. Îl văzu pe Adam la capătul holului, pe punctul de a ieşi 
din clădire. Conners o luă la fugă şi-l prinse cînd cobora ultima 
treaptă a scării din faţa intrării şi pornise spre vila din mijloc. 

— Adam? îl chemă el pe nume cînd ajunse lîngă băiat. Hei, 
ce naiba, nu poţi să pleci aşa! 

Băiatul continuă să meargă, cu mîinile înfundate în 
buzunare. De încheietura pumnului drept îi atîrna, pe punctul de 
a atinge solul, ghiozdanul. Conners îl apucă uşor de umăr. Reuşi 
să-l oprească şi-l întoarse cu faţa spre el. 

— Adam, vrei să-mi spui ce se întîmplă? Ştii bine că eu ţin la 
tine. 

Puştiul îşi îndreptă privirea în altă parte. 

— Nu e nimic cu mine, răspunse el. Pur şi simplu nu-mi place 
ora dumitale şi n-am de gînd să mai vin la ea. 

— Ei, chiar aşa? rosti exasperat Steve. 

încerca să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe el pusese 
stăpînire îngrijorarea. Îl observa pe Adam de o săptămînă şi 
întrebările pe care şi le punea în legătură cu băiatul se 
înmulţiseră din ce în ce. 


— Cum îţi închipui că o să scapi de ea? continuă el. Engleza 
nu e o materie la alegere, să ştii. 

— O să reuşesc, declară Adam. 

Privirea i se îndreptă spre cupola de la etajul patru al 
reşedinţei. 

— Doctorul Engersol o să mă scape, reluă el. 

Conners se încruntă. Urmări privirea lui Adam. Acolo fusese, 
oare, Adam de dimineaţă? Sus, în cuibul particular al lui 
Engersol? 

— Ce se petrece, Adam? Cum ai obţinut acel bilet de la 
doctorul Engersol? Doar ştie ce părere am eu despre lumea care 
întîrzie. 

— Lucram împreună la ceva, repetă el cu o voce care îl 
informa pe Conners să nu se amestece unde nu-i fierbe oala. 

— Ascultă, Adam, rosti Conners, decis să o ia de la capăt. Nu 
ştiu ce se întîmplă cu tine, dar cred că ar trebui să-mi 
povesteşti. Nu te pot ajuta... 

Adam se smulse de lîngă el. 

— N-am nevoie de nici un ajutor! răbufni el. Şi nu se întîmplă 
nimic cu mine. Nu mă poţi lăsa în pace? 

Făcu doi paşi în spate, apoi se întoarse şi o luă la fugă peste 
pajişte, către reşedinţă. 

Conners fu tentat să se ia după el, dar îşi aminti de restul 
elevilor care, teoretic, se aflau încă înăuntru; ora nu se 
terminase. Cu toate astea, aşteptă pînă ce văzu uşa masivă din 
lemn închizîndu-se după băiat. Abia apoi porni spre clasă. Era 
convins că Hildie Kramer l-a văzut pe Adam din biroul ei şi a 
lăsat orice deoparte pentru a-l descoase pe puşti. Steve 
descoperise, în scurtul timp de cînd era angajatul şcolii, că 
Hildie avea un instinct deosebit pentru copii. Adeseori părea că 
simte cînd unul dintre ei era în încurcătură înainte ca puştiul 
respectiv saşi dea seama. 

Cu asta, Conners adăugă încă o problemă pe lista făcută în 
minte, a situaţiilor de care va trebui să se intereseze mai tîrziu. 

Va trebui să vorbească cu Hildie pentru a afla ce se întîmplă 
cu Adam. 


KKK 


— Ce se petrece cu Adam? întrebă Josh în acea seară. 


Trecuse o oră de la cină şi se aflau în camera lui Jeff Aldrich, 
lucrînd la o problemă de trigonometrie, de care se izbiseră mai 
devreme. Cu el venise şi Amy Carlson, care stătea confortabil pe 
patul lui Jeff, cu o carte de istorie deschisă în poală, şi citea. 
Cînd auzi întrebarea lui Josh, ea săltă privirea, aşteptînd replica 
lui Jeff. 

Acesta, concentrat asupra monitorului computerului de pe 
birou, se uită cu atenţie la Josh. Îi răspunse pe tonul folosit cînd 
povestise istorisirea cu fantome: 

— Poate l-a văzut pe domnul Barrington. 

Josh oftă din rărunchi. 

— Fii serios, omule. Aia e o minciună! Nu există fantome. 

— Zău? rosti Jeff tărăgănat. Adică vrei să spui că nu l-ai auzit 
deloc? 

Josh îşi reaminti ce-i spusese Jeff despre Timmy Evans. 

— Să aud pe cine? 

— Ascensorul, rosti Jeff cu o intonaţie de rău augur. Uneori, 
noaptea tirziu, îl auzi cum merge, dar, dacă te duci să vezi cine 
e, observi că nu se mişcă şi că nu e nimeni în el. 

Amy se holbă, fascinată, la Jeff. 

— Atunci, dacă nu e liftul, ce e? întrebă ea. 

Josh îşi îndreptă atenţia spre ea scrutind-o cu privirea. 

— Aşa cum v-am spus la picnic. E bătrînul Eustace 
Barrington, care bintuie noaptea în jurul casei, căutîndu-i pe cei 
care i-au ucis fiul. Sau poate îşi caută, într-adevăr, propriul fiu! 

Josh simţi că i se pune un nod în git. 

— C-care fiu? îngăimă el pierdut. Ai spus că e posibil ca acel 
băiat să nici nu fi existat! 

— Dar a existat! declară Jeff. A dispărut cînd avea cinci ani şi 
nimeni nu l-a mai văzut după aceea şi nici nu i s-a găsit corpul. 
Nimeni nu ştie ce i s-a întîmplat. Se spune însă că a murit în 
această casă şi bătrînul e încă aici, căutîndu-i pe ucigaşi. Poate, 
de aceea, se poartă Adam atit de ciudat. Poate l-a văzut pe 
domnul Barrington! Poate l-a văzut şi Timmy Evans! 

— Ce dracu'! protestă Josh, încercînd să se debaraseze de 
fiorul care-l cuprinsese. Nu spune istorii d-astea cînd e şi Amy de 
faţă! O s-o înspăimînţi! 

— Pe ea? Dar ce să zic despre tine? Arăţi ca un şoarece care 
a văzut pisica. Şi poate că povestea e adevărată, nu? 

— Cine e Timmy Evans? ceru Amy să afle. 


Ascultă în extaz reproducerea istoriei pe care 

Jeff i-o povestise lui Josh cu cîteva zile înainte. 

— Şi dacă e adevărat? şopti ea după ce Jeff termină. Adam s- 
a purtat foarte ciudat astăzi. S-ar putea să-i fie frică de o 
fantomă? 

Jeff înălţă din umeri. 

— Nu mă întreba pe mine. Nimeni nu ştie ce se petrece cu 
Adam. Uneori îl apucă tăcerea... 

— Dar azi n-a fost tăcut, observă Josh. A fost de-a dreptul 
insolent cu domnul Conners. 

Jeff îl privi cu luare-aminte pe Josh. 

— Ei hai, fii serios, rosti el neîncrezător. Adam? Nu i-ar 
răspunde urit nimănui. 

— Mă rog, a făcut-o azi dimineaţă, insistă Josh. Îi povesti lui 
Jeff ce se întîmplase la ora de engleză. 

— Ce treabă are el cu doctorul Engersol? îl chestiona el pe 
Jeff în final. 

Jeff ezită, ceea ce o făcu pe Amy să-l cerceteze întrebător. 

— Ce e? Vreun secret mai aparte? rosti ea. 

— E un seminar special, replică Jeff. Se referă la inteligenţa 
artificială. 

— Nu există un asemenea lucru, interveni Amy, sigură pe ea. 
Nu va fi niciodată aşa ceva pînă ce nu se va descoperi cum 
gîndesc oamenii. lar pînă acum nimeni n-a reuşit s-o facă. 

— Zău? o ironiza Jeff. Ce te face să fii atit de sigură? 

— Am citit, replică Amy. În Scientific American. Se povestea 
acolo totul despre încercările făcute la Stanford, M.I.T.! şi-n alte 
părţi. Pînă acum, nu s-a reuşit nici măcar să fie determinat un 
computer să se gindească la a-şi pune o haină de ploaie dacă 
plouă afară, 

Josh izbucni în rîs. 

— Şi ce dacă? întrebă el. Computerele nu se plimbă pe afară. 

Amy îşi dădu ochii peste cap. 

— Am vrut să spun, dacă ar fi mers pe afară. Apoi, nimeni nu 
s-a gindit la ceva real. Era numai o simulare. Şi n-a mers. 

— Ei, asta e chestiunea la care lucrăm noi, rosti Jeff. Doctorul 
Engersol încearcă să-şi dea seama cum gindesc oamenii. Dacă 
va reuşi, se va schimba totul. 


1 M.I.T. — Massachussets Institute of Technology (n.tr.). 


Amy ridică spriîncenele, intrigată. 

— Deci ce făcea Adam azi-dimineaţă? 

Pe faţa lui Jeff apăru din nou aerul de mister. 

— E un secret. Nimeni din cei care lucrează acolo nu 
povesteşte nimănui ce face. Şi aşa v-am spus prea multe. 

— Dar e o poveste, rosti Amy. Nu te cred. Pariez că, dacă l- 
aş întreba pe Adam, el mi-ar spune. 

Buzele lui Jeff se strimbară, dispreţuitoare. 

— Pariez că n-ar face-o, spuse el cu superioritate. 

Cei trei copii se îndreptară împreună către camera 
învecinată, unde îi găsiră pe Adam stînd în faţa computerului, cu 
casca montată pe cap şi mănuşa strinsă în mîna dreaptă. 

Jeff făcu semn celorlalţi doi să nu scoată nici o vorbă. Se 
duse la computer şi privi ecranul. Ridică apoi microfonul de pe 
birou, apăsă pe butonul lateral şi şopti în el: 

— Sînt aici, Adam. Sînt aici şi te urmăresc. 

Adam încremeni, apoi smulse casca de pe cap şi-l privi 
mînios pe frate-său: 

— Ce dracu' vrei? se răţoi el. 

— Hei, îl opri Jeff. Las-o mai moale, da? Voiam numai să-ţi 
vorbim cîteva clipe. 

Adam îi observă pe Josh şi pe Amy stînd jenaţi lîngă uşă. 

— Sînt ocupat, rosti el, ursuz. N-aţi văzut că uşa era închisă? 

— Voiam numai să aflăm de la tine despre ce e vorba în 
lecţiile tale cu doctorul Engersol, îi spuse Josh, făcînd deja un 
pas în retragere. In orice caz, ce se întîmplă cu tine? De ce te 
porţi atît de bizar? 

Citeva clipe pe faţa lui Adam se aşternu o expresie de 
defensivă, ca şi cum ar fi trebuit să se apere de un atac. Insă 
băiatul îşi reveni imediat şi bolborosi: 

— S$...sînt în regulă. Sînt doar ocupat cu ceva. 

— Dar cu ce? îl chestiona Amy. Ce e cu casca aia? 

Adam îşi trecu, nervos, limba peste buze şi ochii îi fugiră 
către frate-său. 

— E ceva ce mi-a fost dat de doctorul Engersol, răspunse el. 

— De ce nu-i spui? interveni Josh. Mie mi-ai prezentat-o mai 
deunăzi, nu? 

Se întoarse spre Amy şi continuă: 

— Se numeşte cască a realităţii virtuale. Cînd ţi-o montezi, îţi 
arată diverse chestii pe ecran care par ca şi cum ar fi reale. 


— Chiar aşa? se miră Amy. Pot s-o încerc şi eu? 

— Nu! bubui Adam. 

Replica o ustură pe Amy. ÎI privi, mînioasă, pe Adam şi 
izbucni: 

— Ei bine, cine ar vrea să-ţi vadă casca ta idioată? Eu plec! 

Se întoarse pe călciie şi se năpusti, furioasă, afară din 
cameră. Josh îl privi, intrigat, pe Adam. Niciodată pînă atunci nu 
se mai purtase astfel. Pînă azi, fusese întotdeauna tăcut şi 
drăguţ şi-l lăsase mai tot timpul pe Jeff să vorbească în locul lui. 

— Nu trebuia să fii rău cu ea, începu el. 

Adam i-o reteză: 

— Dar nici n-am invitat-o aici, nu? Şi nici pe tine. Aşa că de 
ce nu-ţi urmezi prietena şi nu mă laşi naibii în pace? 

Josh simţi că ia foc. 

— În regulă, aşa voi face, rosti el calm şi se repezi afară din 
cameră, trîntind uşa în urma lui. 

După ce Josh dispăru, Jeff îşi privi fix fratele. 

— Va fi la noapte? întrebă el. 

Adam clătină, nesigur, din cap. 

— Nu ştiu. S-ar putea. N-am hotărit încă. 

Privirea lui Jeff deveni şi mai intensă. 

— Şi cînd te vei decide? 

Adam se rezemă de spăteaza scaunului, evitînd să se uite la 
geamănul său. 

— Nu ştiu. N...nici măcar nu ştiu încă dacă vreau să mă duc. 

Jeff se încruntă. Doar n-avea de gînd să se sustragă ca un 
laş, nu? Nu putea! Nu acum, după tot ce plănuiseră împreună. 

— Fii serios, rosti el. Credeam că am hotărît deja. Urăşti locul 
ăsta. Nu-ţi place nicăieri. Deci, ce mare scofală? Dacă vrei să 
pleci, pleci. N-am hotărît asta odată? 

Adam dădu nepăsător din umeri şi se duse la fereastră. 

— D...dar dacă m-aş răzgîndi? Adică, după aceea? 

Jeff rise fals. 

— Ar fi cam tirziu, nu-i aşa? Adică, ai fi deja plecat. 

— Ştiu, aprobă Adam, cu vocea stinsă. Numai la asta mă 
gîndesc. 

Se întoarse şi-şi văzu fratele privindu-l supărat. 

— Chiar vrei să te sustragi, nu-i aşa? îl acuză Jeff. 

— N-am spus asta, se apără Adam cu o voce rugătoare. 

— Mda, dar asta ai lăsat să se înţeleagă. Doamne, Adam, dar 


tare slab mai eşti! Niciodată n-ai făcut decit să te plîngi de 
toate, iar cînd ai, într-adevăr, şansa să faci ceva, te ascunzi ca 
un laş. Ei bine, dacă nu o să pleci la noapte, toată povestea 
cade. O să le spun lui tati şi lui mami ce plănuieşti, şi ei or să te 
oprească. Probabil că, de data asta, să te trimită la Atascadero 
sau prin preajmă. 

Ochii lui Adam se măriră de spaimă la gindul de a fi închis cu 
adevărat într-un spital psihiatric. 

— Doar n-ai să faci aşa ceva, nu? 

— Ba da. Şi încă cum. Oricum, chiar dacă nu te închid, pot 
pune pariu că te retrag de la şcoală şi te ţin acasă. Atunci nu o 
să mai ai niciodată şansa de a o face, nu? 

Adam înghiţi în sec. 

— Eu... 

Jeff îşi simţi fratele tremurînd. 

— Linişteşte-te, Adam. La noapte. Trebuie s-o faci la noapte. 

Adam îşi pierdu, brusc, controlul. 

— Dacă ţii atît de mult să se întîmple, de ce n-o faci tu? 
răbufni el. 

Jeff nu spuse nimic. Gîndea cu repeziciune, întorseseră 
împreună chestiunea pe toate feţele şi petrecuseră ore întregi 
aducînd argumente pro şi contra. În cele din urmă, Adam fusese 
de acord că el era cel care trebuia să se ducă. Acum dădea 
înapoi, înecîndu-se ca tiganul la mal. 

Ei bine, aşa ceva n-avea să se întîmple. Prea era totul pus la 
punct. De data asta, nu-l va lăsa pe Adam să se poarte ca un 
laş. 

— O s-o faci, rosti, hotărît, într-un tîrziu, Jeff. 

Vocea nu îi era decit o şoaptă furioasă, care îl făcu pe Adam 
să simtă furnicături pe spate. 

— Dacă n-o s-o faci, o să te ucid cu mîna mea, Adam. O să 
găsesc eu o cale ca nimeni să nu afle c-am fost eu. Şi o să mă 
asigur că o să te doară. Asta vrei de la mine? Să te fac să suferi? 

Adam căzu, secerat, pe scaun. 

— Nu, îngăimă el. Şi n-am spus că n-o s-o fac. Eu doar... 

Jeff nu-l lăsă să termine. Începu să-l intimideze, să-l 
convingă, să transfere propriile gînduri în mintea fratelui său, 
aşa cum făcuse întotdeauna. 

În final, tot ca întotdeauna, Adam încuviinţă. 

— Bine, rosti el, palid. O s-o fac la noapte. Aşa că lasă-mă să 


mă pregătesc singur, în regulă? 

— Juri c-o s-o faci? îi ceru Jeff. 

Adam îşi ridică ambele braţe şi-şi încrucişa degetele de la 
miîini cu cele ale fratelui său, aşa cum se întîmplase mereu de 
cînd depăşiseră stadiul de bebeluşi. Era un gest ce semnifica că 
unul dintre ei făcuse o promisiune sfîntă celuilalt. 

— Jur, declară el. 

Jeff zimbi, dar fără căldură. 

— Bine, rosti el. 

Porni spre uşă. Ajuns acolo, se opri. 

Se întoarse şi-şi privi fratele cu ochi lipsiţi de orice expresie. 

— După aceea, o să-ţi iau eu jacheta de piele. Bine? 

Adam ridică, indiferent, din umeri. 

— Doar dacă n-o s-o port cînd plec, rosti el. Oricum, miine 
poţi să iei orice vrei. Va rămîne totul aici. 

După cîteva clipe de reflecţie, Jeff vorbi din nou: 

— Fii atent să nu te răzgindeşti! Ne mai vedem noi. 

Dispăru şi-l lăsă pe Adam singur în cameră. 

— Daa, replică Adam. Ne mai vedem noi. 

Însă se întrebă: Avea să-l mai vadă vreodată? 

Probabil, nu. 

Ce mai conta, însă? 

Mai conta, cu adevărat, ceva? 

În definitiv, nu-şi amintea să fi avut vreo zi în viaţa lui în care 
să fi fost cu adevărat fericit. Jeff fusese mereu acolo, gîndind 
pentru el, luînd hotărîri pentru el, spunîndu-i ce să facă. 

Şi el întotdeauna îl lăsase să facă asta. 

Aşa că, oriunde s-ar fi dus la noapte, nu putea fi mai rău 
decit fusese aici. 

La urma urmei, Jeff nu pleca cu el. Va fi, astfel, liber, cel 
puţin o bucată de vreme. 

Apucă de cască şi şi-o potrivi încă o dată pe cap. 

O clipă mai tîrziu, se pierdu în lumea închipuită de computer, 
o lume care nu era nici mai mult, nici mai puţin decit o proiecţie 
a senzaţiei de a fi în interiorul aparatului, de a fi un electron 
biziind printre circuite şi explorind complexul univers de la 
suprafaţa microprocesorului. 

Aşa ceva ar fi trebuit să fiu eu, îşi spuse Adam. 

N-ar fi trebuit să mă nasc niciodată. 

Ar fi trebuit să fiu altceva, ceva ce nu simte nici un fel de 


durere. 
La noapte, reflectă el, fremătind de anticipație, voi fugi de 
durere. Şi nu mă voi mai întoarce niciodată. 


9 


Adam aşteptă în pat să treacă o jumătate de ceas de cînd 
sunase stingerea. La ora unsprezece, se ridică din pat. Fără a 
aprinde lumina, îşi trase rapid hainele pe el. Alese o pereche de 
blugi jerpeliţi şi o cămaşă de un roşu aprins, care nu-i plăcuse 
niciodată. Spre deosebire de Jeff, Adam nu acordase niciodată o 
prea mare importanţă îmbrăcămintei. Hainele nu erau decit 
marfă, iar marfa nu contase niciodată în viziunea lui. Singurul 
lucru care era relevant pentru el era universul din propriul lui 
creier şi, o dată ce-l va descoperi, şi cel din computerul său. lar 
singura persoană de care ţinea cont era Jeff. 

Jeff. 

Singurul om care îl cunoştea mai bine decit se ştia el însuşi. 

Persoana care îi putea vorbi despre absolut orice. 

Persoana de care fusese cel mai apropiat toată viaţa. 

Şi care îl îndepărta de lîngă el, la noapte. 

Poate vor fi din nou împreună, cîndva. Şi aşa va fi dacă se va 
întîmpla precum se gindea el că va fi. 

Aşa crezuse întotdeauna în legătură cu actul pe care-l va 
executa la noapte. 

Chiar şi astă-seară, cînd sosise ultima clipă, nu numi în nici 
un fel ceea ce avea să să se petreacă cu el. 

După ce se îmbrăcă, se duse la computer şi puse monitorul 
în funcţiune. Ecranul începu să lumineze stins în întuneric. Adam 
se aşeză în faţa tastaturii. Pe ecran apăru meniul principal, 
proiectat chiar de el. Adam se uită la el cîteva secunde, apoi 
alese unul din programele utilitare de pe listă. 

Începu, cu regret, să şteargă toate fişierele de pe hard-discul 
de 80 de megabiţi. După ce-şi termină sarcina şi şterse, unul 
cîte unul, toate directoarele şi subdirectoarele, privi în tăcere 
noul arbore pe care nu se mai afla nimic, în afară de utilitarul pe 


care îl folosea. 

Mai avea timp să se răzgindească. In definitiv, nu ştersese 
decit prima literă a numelor fişierelor. Datele se aflau încă pe 
disc. Dacă voia, putea să le recupereze în numai cîteva minute. 

Ezită. În cele din urmă, se hotărî. 

Mişcîndu-şi rapid degetele, tipări comenzile de spălare a 
discului, prin care computerul avea să treacă prin tot directorul 
rădăcină şi să reţină numai un anumit număr de digiţi 
preselectaţi. 

Computerul va repeta procesul de trei ori. Cînd va termina, 
nu va rămîne nimic în afara unicului program utilitar. 

Va dispărea totul. Se vor irosi toate programele pe care 
învățase să le utilizeze în cei cinci ani de cînd lucra la propriul lui 
computer. Se vor duce toate datele pe care le compilase), toate 
jocurile pe care nu numai că le îndrăgise, dar le remodelase pe 
gustul lui, refăcîndu-le codurile, astfel ca nimeni în afară de el să 
nu se poată juca cu ele. 

Intr-un fel, era ca şi cum îşi ştergea propria viaţă, astfel ca 
nimeni să nu găsească nici un indiciu asupra motivului pentru 
care făcuse ceea ce avea să facă. 

În definitiv, nu era treaba nimănui, era viaţa lui şi putea face 
ce voia cu ea. 

Computerul bizii încet, indicînd că-şi terminase sarcina. 

Adam scoase utilitarul din memorie. Cînd apăru prompterul, 
tipări o singură linie: 

C: ERASE *.* 

Presă tasta de intrare. Pe ecran apăru o întrebare: 

ARE YOU SURE? ALL FILES WILL BE ERASED. N(Y) 2 

O clipă, fu din nou tentat să se răzgindească. Oftînd din 
adîncul sufletului, apăsă pe tasta Y. Cînd întrebarea apăru din 
nou, dindu-i o ultimă şansă de a-şi schimba hotărîrea, presă din 
nou aceeaşi tastă. 

Peste o clipă, prompterul reapăru. Deşi computerul funcţiona 
încă, nu mai putea executa nimic. Adam îi lichidase orice 
posibilitate de a fi folositor. Nu mai era acum decit o memorie 
goală ce aştepta să fie repopulată cu date. 

Citeva secunde, Adam continuă să tasteze, apoi stinse 
monitorul, lăsînd camera din nou în beznă. Se duse în tăcere la 


2 SÎNTEŢI SIGUR? TOATE FIŞIERELE VOR FI ŞTERSE. N (Y) (nutr.). 


uşă, o întredeschise şi se furişă în culoarul slab iluminat ce 
traversa etajul doi pe toată lungimea lui. 

Holul era pustiu şi nu se auzea nici un sunet. 

Păşi pe coridor, închizînd uşa în urma lui. Sunetul discret al 
închizătorii i se păru a fi nefiresc de zgomotos. Încremeni, 
aşteptind ca uşile de pe sală să se deschidă şi ceilalţi copii să 
iasă, mînioşi, din camere. 

Nu se întîmplă nimic. 

Liniştea clădirii îl înconjura ca un giulgiu. 

Se opri o secundă în dreptul uşii lui Jeff. Să intre şi să-şi ia 
rămas bun de la fratele lui? 

Nu. 

Cel mai bine era să se topească în bezna nopţii. 

Mergînd tiptil, ajunse în capul scărilor largi, care spiralau 
pînă la parter, şi se opri să asculte. 

Linişte. 

Lumina candelabrului spînzurat în holul de la intrare fusese 
diminuată pentru regimul de noapte. Adam privi dedesubtul uşii 
biroului lui Hildie Kramer. 

Era lumină înăuntru? 

Nu fu sigur. 

Cobori scările ţinîndu-se de zid, ca şi cum masa acestuia l-ar 
fi ascuns de orice privire care l-ar fi urmărit, aşteptîndu-l. 

Ajunse, în sfîrşit, la uşa de la intrare. Răsuci clanţa încet, 
temîndu-se că şi cel mai mic zgomot l-ar putea trăda. Deschise 
uşa doar atît cît să se strecoare afară. leşi pe verandă şi aşteptă 
în umbră pînă ce se asigură că nu se afla nimeni pe terenul din 
faţa imobilului. Într-un tîrziu, se repezi să traverseze pajiştea, 
furişîindu-se de la copac la copac, ca un mic animal care se teme 
să nu fie vînat. Abia după ce trecu de poartă îşi permise să 
respire uşurat. 

După ce pulsul i se linişti, se topi în noapte. Simţea un fior 
sălăşluind în el, deşi era neobişnuit de cald afară. 

Era însă hotărit. 

Douăzeci de minute mai tîrziu, se afla în faţa casei în care 
crescuse. Era, o clădire veche, acoperită cu şindrilă şi avînd 
două etaje, pe care părinţii o cumpăraseră cînd el avea numai 
doi ani. Situată în apropierea plajei ea era înconjurată de o 
pajişte care era mindria tatălui lui. De ambele părţi ale verandei 
din faţă creşteau tufişuri enorme de camelii. Privirea băiatului se 


opri asupra etajului doi şi, în special, asupra camerei care fusese 
odată a lui. Ştia că în acea încăpere mai erau încă o droaie de 
lucruri care îl aşteptau să revină. 

De-acum aveau să aştepte o veşnicie. El n-avea să se mai 
întoarcă în această casă. 

Un alt drăcuşor îl zgîndări. Simţi, o clipă, apriga dorinţă de a 
intra şi de a o scula pe mama lui. Poate ar fi trebuit să-i 
povestească ce avea de gînd să facă... 

Nu! 

Îi răsunau încă în urechi amenințările lui Jeff. În plus, Adam 
ştia cum va reacţiona maică-sa. 

Va chema doctorul şi-l va închide undeva. 

Suficient de departe ca să nu mai poată face ce voia. 

Se îndepărtă de casă şi se duse în mica zonă comercială a 
oraşului, unde privi produsele expuse în vitrine. Nu dorea nici 
unul din ele şi n-avea să le ducă lipsa. 

Continuă să meargă, privind îngrijorat în jurul său şi 
ascunzîndu-se în umbră de fiecare dată cînd de el se apropia o 
maşină. De acum nu mai putea fi prins. Era prea aproape de 
îndeplinirea ţelului. 

Porni înapoi spre academie. Se mişca rapid. Simţea fiecare 
secundă care trecea. Ajunse la poartă, o depăşi, apoi o luă de-a 
lungul pajiştei, ţinîndu-se aproape de gard. Într-un tîrziu, se 
îndreptă spre reşedinţă. 

Scrută ferestrele întunecate ale întregii clădiri, apoi îşi 
îndreptă atenţia spre etajul patru, în direcţia ciudatei cupole, 
care semăna cu o pasăre încovoiată deasupra prăzii sale. 

Prin ferestrele apartamentului se vedea lumină. 

Privi ţintă luminile, care scînteiau în noapte. 

Restul academiei dormea. 

Mai puţin el. 

Îşi băgă capul între umeri, şi îşi înfundă mîinile în buzunare. 

Sosise timpul să isprăvească treaba. 


KKK 


Trenul se mişca cu repeziciune pe şine. Nu era decît o 
locomotivă care trăgea citeva vagoane goale şi o platformă cu 
soldaţi. N-avea nici o oprire pe parcurs şi n-avusese niciodată. 
Nu era decit una din obişnuitele curse săptămiînale din Salinas, 


care trecea prin Santa Cruz. 

N-avea decit un singur scop. De a menţine dreptul de 
folosire a căii ferate în favoarea companiei Barrington Western 
Railroad. 

Era o cursă plictisitoare. Singura zonă mai interesantă se 
întindea în lungul promontoriului de nord. Acolo, trenul cobora 
încetişor cu spatele. Un membru al echipajului observa 
întotdeauna linia de pe platforma din spate şi îi comunica, din 
timp în timp, mecanicului dacă drumul era liber. Insă după ce 
ajungeau la capătul liniei, la patruzeci de mile nord de 
Barrington, şi o porneau din nou, echipajul intra în amorţire şi 
mai degrabă era tentat să privească luna reflectată în mare, 
decit să supravegheze şinele. 

În definitiv, în cei douăzeci de ani de cînd efectua cursa, 
mecanicul n-avusese niciodată de semnalat superiorului său 
vreun eveniment mai deosebit, în consecinţă, nici în această 
seară el nu era foarte atent la ce se întîmpla în faţa lui. 

Oricum, n-ar fi avut nici o importanţă. Cînd văzu obiectul de 
pe linie, după o curbă, fu oricum prea tîrziu ca să-l evite. 

Totuşi, el se năpusti asupra frînelor şi-i strigă pompierului: 

— Isuse Hristoase! Un cretin şi-a lăsat un sac de gunoi pe 
linie! 

Trenul începu să încetinească. Friînele scrişniră cînd 
mecanicul apăsă mai puternic pe pedală. 

Apoi, el îşi dădu seama, în lumina lunii, că obiectul nu era un 
sac de gunoi. 

Era un om, încovoiat peste şine, cu spatele la tren. 

Mecanicul trase de sirenă. Noaptea fu sfişiată de un țipăt 
strident, care sperie un stol de vrăbii şi le făcu să zboare din 
cuiburile lor, făcute în copacii de lîngă calea ferată. 

Persoana de pe şine nu se mişcă. 

Mecanicul îşi simţi sudoarea curgindu-i pe tot corpul, cînd 
realiză ce avea să se întîmple şi cînd îşi dădu seama că nu va 
putea face nimic pentru a evita aşa ceva. inerția locomotivei 
Diesel era atît de mare încît, chiar dacă ar fi blocat complet 
frinele, masa i-mensă de oţel ar fi continuat să alunece, 
frecîndu-se de şine şi împroşcînd scîntei. 

Dar asta n-ar fi fost suficient. 

Trenul se apropie de obiect. Pierdea viteză cu fiecare 
secundă ce trecea. O clipă, mecanicul se rugă să apară un 


miracol. 

N-a apărut. 

Locomotiva izbi persoana. Cînd corpul fu proiectat în aer, 
mecanicul îşi dădu seama că era un băiat. 

Un puşti, îmbrăcat în blugi şi cămaşă roşie. 

Se trezi că se întreabă dacă nu cumva băiatul se îmbrăcase 
intenţionat în roşu, pentru ca sîngele să se confunde cu culoarea 
cămâăşii. 

Nu mai avea importanţă. Forţa loviturii îl transformase, 
probabil, într-o masă neidentificabilă de carne şi oase. 

Din instinct, mecanicul se uită la ceas. Era aproape patru şi 
treizeci dimineaţa. 

Mizerabilă oră pentru a muri. 


KKK 


Cu toate că era întuneric de nu se putea vedea nimic, Jeff 
Aldrich ştia că nu e singur în cameră, încăperea era mare; atît 
de mare, că nu-i putea simţi pereții şi tavanul, deşi era sigur că 
erau acolo. 

În orice caz, putea să-l simtă pe celălalt din cameră. 

Adam. 

Pierdut în întuneric, căutîndu-l, înăuntru se afla Adam. 

Jeff îşi cheamă fratele, dar nimeni nu-i răspunde. 

Făcu un pas înainte, ezitant, simțind întunericul, dar nu 
atinse nimic. 

Strigă. 

— Adam? Hei, Adam, unde eşti? 

Deşi uriaşe din toţi bojocii, vocea lui păru slabă, strangulată. 
Cuvintele fură greu audibile, chiar şi pentru el. 

Simţi cum, din beznă, îl învăluie frica, îl atinge; îi simţi 
tentaculele că îl agaţă şi îl absorb în fiinţa întunericului. 

— Nu! gemu el. O să-l găsesc. Trebuie să-l găsesc. 

Se luptă cu frica. Incercă să fugă de ea, dar îşi simţea 
picioarele împiedicate, de parcă erau prinse într-un soi de noroi 
ud şi gros sau într-o mlaştină de nisip mişcător. 

Se agită şi mai tare, strigînd din nou: 

— Adam? Adam, n-am vrut! lartă-mă, Adam! 

Se eliberă din noroi şi apoi se trezi alergînd cît putea de 
repede prin întuneric. lar în jurul lui, bezna lua alt contur. 


Nu mai era în cameră. Era afară şi totul părea diferit de cum 
fusese, deşi arăta la fel. 

lar el simţea că se apropie de Adam! 

În cele din urmă, văzu înaintea lui un punct luminos. 

Se năpusti spre lumină. Îi dispăru ultimul fior de frică. Inima 
îi bătea nebuneşte şi picioarele îl dureau din cauza efortului, dar 
nu putea încetini fiindcă lumina era Adam. Dacă ar fi putut 
ajunge la ea... 

Atunci începu să capete formă. Nu mai era un punct, ci 
devenise un fascicul, care strălucea de undeva, de deasupra 
capului. Cînd se uită în sus, nu putu identifica sursa luminoasă. 

În fascicul, însă, părînd a fi suspendat în aer, stătea Adam. 

Se uita la el cu ochi acuzatori. 

Jeff se opri. 

— Adam. 

Scoase cuvintele nesigur pe el, pentru că se schimbase ceva 
la fratele lui, ceva ce nu înţelegea. 

Îşi strecură mîna în fasciculul de lumină, încercînd să-şi 
atingă fratele. Dar mîna îi dispăru şi Adam începu să ridă. 

— Credeai că n-o s-o fac? rosti el. Ai crezut că o să fiu laş. 
Totdeauna ai crezut că sînt un laş. 

Jeff simţi că-l inundă un val teribil de remuşcare. 

— N-nu! exclamă el. N-am crezut asta. Eu... 

Dar era prea tîrziu. Fasciculul luminos începu să scadă în 
intensitate şi imaginea fratelui său începu să tremure. Apoi, 
încet, dispăru. Cînd muri ultima rază de lumină, Jeff strigă încă o 
dată numele fratelui său. 

— Adam!!! 


KKK 


În camera sa de la etajul trei, Josh MacCallum era treaz. 
Stătea întins, şi asculta întunericul. 

Se deşteptase mai devreme, nu ştia precis cînd, cînd auzise 
un sunet. 

Nu-i luase mai mult de o secundă pentru a-şi da seama ce 
fusese. 

Ascensorul, cu motorul lui zbîrnîind şi cuşca zornăind pe 
ghidaj. 

Îi venise instantaneu în minte povestea lui Jeff, şi primul lui 


impuls fusese să-şi ascundă capul sub învelitoare încercînd 
astfel să estompeze sunetul din urechi. După aceea îşi dădu 
seama ce se întîmpla. 

Era chiar Jeff, care se juca cu liftul în casa cuprinsă de 
întuneric şi care ridea pe-nfundate, fără îndoială, de spaima pe 
care o provoca. 

Aşa că Josh se sculase, îşi pusese pe el halatul, după care 
ieşise pe hol, strecurîndu-se de-a lungul coridorului în beznă 
pînă ce ajunsese la puţul ascensorului. 

Putea încă să audă sunetul maşinăriei. 

Însă liftul nu se mişca. Cînd se zgiise să vadă ce era în golul 
puţului, nu observase decît capacul cuştii, slab iluminată de 
candelabrul din hol. : 

Dintr-o dată, sunetul încetase. Josh îşi oprise respiraţia. li 
fusese frică să facă cea mai mică mişcare. 

Nu se întîmplase nimic. 

Continuase să asculte cîteva minute lungi cît o veşnicie, 
aşteptind ca fantoma lui Eustace Barrington să apară pe scări, 
plutind către el în întuneric. Văzind că nu se întîmplă nimic, s-a 
hotărît să se întoarcă în pat. 

Ca să stea treaz şi să asculte. 

Auzi din nou sunetul liftului şi se duse încă o dată să se uite. 

Cuşca era tot în fundul puţului, unde fusese şi mai devreme. 
Cu toate astea, acum era un sunet nou. Se întoarse în pat şi se 
aşeză în capul oaselor. Ce fusese? 

Auzi, prin fereastra deschisă, o voce disperată care striga: 

— Adam, vino înapoi! 

Jeff! Era vocea lui Jeff! 

Sări din pat şi, îmbrăcat numai în pijama, se năpusti din 
cameră alergînd spre scări. Sărind cîte trei trepte o dată, ajunse 
la etajul doi la timp ca să vadă feţe somnoroase care se zgiiesc 
la el. 

— Ce e? întrebă cineva. Ce s-a întîmplat? 

Josh nu răspunse. Continuă să alerge pe coridor pînă la 
camera lui Jeff. Deschise cu violenţă uşa şi aprinse lumina. Apoi 
se opri, holbîndu-se în faţa priveliştii. 

Jeff stătea în capul oaselor în pat, palid. Corpul îi tremura din 
toate încheieturile. 

În afară de draperiile care filfiiau uşor în boarea care intra 
prin fereastra deschisă, camera era tăcută şi liniştită. 


— Jeff? rosti încet Josh. Ce s-a întîmplat? Eşti bine? 

O clipă, Jeff nu zise nimic, apoi reuşi să dea aprobator din 
cap. 

— A...am avut un coşmar. Era în legătură cu Adam. El... el 
plecase. Era ca şi cum ar fi murit, sau aşa ceva, şi era vina mea. 

— Isuse! exclamă, stupefiat, Josh. 

Jeff se scutură. 

— A fost asa de real. 

Era treaz de acum. Intregul corp îi era acoperit de o sudoare 
rece. Avea încă acel sentiment cumplit ce-l copleşise cînd îşi 
strigase, pentru ultima oară, fratele. 

— Ce se întîmplă? întrebă Brad Hinshaw, intrînd şi el în 
cameră. Il zări pe Jeff. 

— Isuse! Omule, arăţi de parcă ai fi văzut o stafie. 

— C...chiar a văzut una, murmură Josh. A visat că Adam 
murise din vina lui. 

— Rahat! exclamă Brad. 

Inainte însă de a mai apuca să spună ceva, altcineva intră în 
cameră. 

— Adam e aici? 

Peste încăpere se aşternu o linişte de mormiînt. Cei trei se 
holbară unul la altul. Apoi Jeff se sculă greoi din pat şi se 
îndreptă spre uşă. Josh şi Brad se traseră, instinctiv, înapoi, 
pentru a-l lăsa să treacă. Jeff ieşi pe coridor, se duse pînă la 
camera alăturată, ezită un moment, apoi intră înăuntru. 

Patul era gol, deşi arăta ca şi cum s-ar fi dormit în el. 

Toate obiectele lui Adam erau la locul lor obişnuit. 

— P...poate tocmai s-a dus la toaletă, sugeră Brad Hinshaw. 

Însă o nouă voce interveni: 

— Tocmai am fost eu acolo. E pustie. 

Jeff fixă patul încă o clipă, apoi îşi mută privirea spre 
computerul de pe birou. Ca în transă, se apropie de el şi apăsă 
butonul de punere în funcţiune a monitorului. O fracțiune de 
secundă, străluci o lumină verde, apoi ecranul se lumină. Citeva 
clipe mai tîrziu, lîngă prompter apărură, tiptil, ultimele cuvinte 
ale lui Adam. Se holbară toţi la mesajul scris: 


C: NIMENI NU MĂ ÎNŢELEGE, AŞA CĂ E TIMPUL SĂ PLEC. MĂ 
DUC ÎNTR-UN LOC MAI BUN ŞI MAI ÎNALT 


Cînd înţelese semnificaţia cuvintelor, Josh simţi că-i vine rău. 
Fu instantaneu înapoi în timp, la începutul săptămînii trecute, pe 
patul din camera sa, în Eden, cu cuțitul de vînătoare în miini. 

Degetele de la mîna stingă atinseră, inconştient, cicatricele 
de la încheietura miinii drepte, singurele rămăşiţe ale gestului 
pe care-l făcuse. 

Inţelese brusc de ce Adam se purta atît de ciudat în ultimele 
zile. Josh se gîndise la moarte doar cîteva minute, la furie. Spre 
deosebire de el, Adam plănuise, probabil, totul timp de mai 
multe zile. 

Plănuise şi se hotărise. 

Dar ce făcuse anume? Unde era? 

— C...ce-o să faci? îl întrebă el pe Jeff. 

Jeff se mulţumi să se întoarcă pe călciie şi să plece. Cînd 
părăsi camera fratelui său, în capul scărilor apăru Hildie Kramer. 

Păru şocată cînd îl văzu, dar îi vorbi cu o voce joasă şi calmă. 

— Jeff? Vrei să vii jos cu mine? Trebuie să vorbesc cu tine în 
legătură cu ceva. 

Un minut mai tîrziu, stînd pe canapea, în pijama, alături de 
Hildie, Jeff ascultă în tăcere cum ea îi spune că tocmai fusese 
găsit cadavrul lui Adam. 

— Era pe şinele de cale ferată, explică ea. Bănuiesc că s-ar fi 
putut să fie un accident... 

Vocea i se stinse. Strecură un braţ în jurul umerilor lui Jeff. 

— Nu! exclamă băiatul. N-a fost un accident. A lăsat un bilet 
de rămas bun pe computer. 

Cîteva secunde, Hildie nu spuse nimic. Apoi, răsuflînd adînc, 
rosti: 

— Cred că ar fi mai bine să te duc la părinţii tăi. Jeff nu spuse 
nimic. O lăsă să-l conducă înapoi în camera lui pentru a se 
îmbrăca. Cînd începu însă să-şi pună hainele pe el, visul îi reveni 
în memorie. 

Deci ceea ce i-a zis atunci Adam era adevărat: nu s-a 
sustras. 

Ciudat. Jeff se simţea mindru de fratele lui. 

In acea clipă, ştiu că ăsta era secretul lui, pe care nu-l va 
spune nimănui. 

Niciodată. 


10 


Chet Aldrich se deşteptă încetişor. Ochii lui căutară automat 
afişajul ceasului electronic de pe noptieră. Era şase fără 
treisprezece minute. Alarma fusese programată să sune la şase 
şi jumătate. 

Chet se încruntă. Niciodată nu se sculase cu atît de multă 
vreme înainte ca alarma să dea deşteptarea; întotdeauna se 
trezea cu un minut înainte să se audă bipul ei iritant, astfel încît 
avea mereu ocazia să o închidă. 

Ceva însă îi deranjase somnul. Se uită pe fereastră pentru a 
privi cerul care începuse deja să se lumineze. Vreun tunet? 
Respinse ideea cînd văzu luna, care stătea încă spiînzurată 
deasupra orizontului. Cînd fu pe punctul de a se rostogoli la loc 
ca să-şi îngroape din nou capul în pernă, auzi clinchetul soneriei 
de la intrare. 

Ultimele rămăşiţe ale somnului îl părăsiră instantaneu. Se 
sculă din pat şi pipăi în jur în căutarea halatului. II găsi, îl trase 
pe el şi aruncă o privire Jeanettei, care încă dormea profund, 
ghemuită pe partea stingă, cu părul revărsat pe pernă. i 

Clopoţelul se făcu din nou auzit. Chet se grăbi să coboare. Il 
cuprinsese o prevestire rea. Cînd cineva sună la uşă la o oră atit 
de matinală era semn clar de veşti proaste. 

"Chiar foarte proaste", se corectă el. Pînă să a-jungă la 
clanţa uşii, în minte i se contura deja o posibilitate a ceea ce se 
întîmplase. Cînd deschise şi-l văzu pe Jeff, inima porni să-i bată 
nebuneşte. Fiul lui era palid şi avea ochii măriţi de groază. 
Tremura din tot corpul. În spatele lui se afla Hildie Kramer, 
flancată de doi poliţişti. 

O clipă, Chet simţi că-l invadează speranţa. Probabil că se 
înşelase şi nu se întîmplase nimic altceva decit că Jeff o ştersese 
în mijlocul nopţii şi se băgase în vreun bucluc. Respinse însă 
supoziţia imediat ce citi expresia din ochii femeii. Nu reflectau 
mînie şi nici măcar dezamăgire. 

Chet văzu în ei compasiune. 

Compasiune şi simpatie. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă el şi se dădu la o parte pentru a 


lăsa cele patru persoane să intre în casă. Nimeni nu scoase nici 
o vorbă, ca şi cum fiecare aştepta ca altul să transmită vestea. 
Atunci, Chet îşi dădu seama: 

— Adam, nu-i aşa? S-a întîmplat ceva cu el. 

Hildie Kramer rupse tăcerea. Îl apucă pe Chet de braţ, ca şi 
cum ar fi vrut să-l susţină, şi-i spuse: 

— Îmi pare rău, Chet. El e... Mi-e teamă că a murit. 

— Oh, Doamne! murmură Chet. 

Cuvintele i se opriră în git. Simţi cum genunchii încep să-i 
tremure. De acum numai sprijinul femeii îl făcea să stea drept. 

— Nu, îngăimă el. E o greşeală... Trebuie să fie. 

— Regret sincer, domnule Aldrich, rosti un poliţist. S-a 
întîmplat cu o oră, o oră şi ceva în urmă. Era pe şine, cînd... 

Fu întrerupt de Jeanette, care se trezise şi stătea acum în 
capul scărilor, cu rochia înfăşurindu-i protector corpul şi cu faţa 
de pe care nu dispăruseră urmele somnului. 

— Şine? întrebă ea. Despre ce vorbiţi acolo? 

Luptîndu-se cu sine pentru a rămîne în picioare, Chet se uită 
la nevastă-sa cu o privire goală. 

— Despre Adam, îi comunică el. El e... Hildie spune că e 
mort. 

Hildie spune... 

Ca şi cum ar exista şansa ca Hildie să se înşele, ca totul să 
nu fie decît o cumplită eroare, ca Adam să fie undeva, în viaţă. 
Şi totuşi şi aceste cuvinte avură efect. Ochii ei, măriţi şi 
neîncrezători, îşi mutară atenţia către şefa administraţiei 
academiei. 

— Adam? îngăimă Jeanette. Dar asta nu-i posibil. Spuneai că 
îi merge de minune. 

Pe măsură ce respingea ideea, vocea îi crescu în intensitate. 

— Şi îi mergea bine! în week-end-ul trecut, la picnic... 

Hildie porni să urce scările, părăsindu-l pe Chet, care era 
încă încremenit, ca şi cum vestea îl golise de toată tăria. 

— Jeanette, nu ştiu exact ce s-a întîmplat, rosti ea. 

Căuta să observe ceva de care s-ar fi putut apuca femeia, 
aflată în stare de şoc. 

— E posibil să fi fost un accident... 

— Accident? repetă Jeanette. C-ce s-a întîmplat? 

Unul din poliţişti le spuse povestea mecanicului, în timp ce 
Jeanette cobori scările, susţinută de Hildie. 


— A spus că n-a putut face nimic, încheie polițistul. De 
îndată ce l-a văzut pe fiul dumneavoastră, a acţionat frînele şi a 
tras sirena, dar era prea tirziu. Băiatul a rămas nemişcat, iar 
trenul mergea prea repede ca să se oprească la timp. 

— N...nu s-a mişcat? repetă Jeanette. A...a stat, pur şi 
simplu, acolo? 

— Îmi pare rău, confirmă polițistul. Mecanicul a spus că a 
fost ca şi cum aştepta ca trenul să-l lovească. 

Jeanette se agăţă de soţul său. Chet îşi puse braţele în jurul 
ei. Jeanette începu să plingă. Toată povestea asta era 
imposibilă. Nu dorea şi nici nu putea s-o accepte. De aia îl 
trimisese pe Adam la academie, tocmai ca să prevină aşa ceva. 

— Nu, murmură ea. Nu pot să cred. Nu e Adam. E...e 
altcineva. Trebuie să fie altcineva. 

— Îmi pare atît de rău, Jeanette, o compătimi Hildie pe 
femeia distrusă. Mi-aş fi dorit să fi fost altcineva. Din păcate, nu 
e nici o greşeală. 

Dintr-o dată, Jeanette simţi că prinde o putere supranaturală. 

— Vreau să-l văd, rosti ea ferm. Vreau să-l văd pentru mine. 

Palid, Jeff stătuse pînă atunci în cadrul uşii şi ascultase cum 
sînt informaţi părinţii lui de moartea lui Adam. Cînd maică-sa 
rosti ultimele cuvinte, se duse şi se ghemui strîns lîngă ea. 
Inconştient, Jeanette îl mîngiie pe păr, cu ochii fixaţi pe polițistul 
care îi comunicase ce se întîmplase. 

— Vreau să văd unde s-a întîmplat, rosti ea cu o voce lipsită 
de culoare. Şi vreau să-mi văd fiul. Cred că am dreptul la asta, 
nu? 

Tînărul ofiţer se mişcă stingherit de pe un picior pe altul. 

— Nu e absolută nevoie, doamnă, replică el. Vreau să spun 
că nu e nici un dubiu asupra celor întîmplate şi... 

— Nu! rosti, tăios, Jeanette. Eu am dubii. Vreau să-l văd pe 
el! Nu poţi înţelege asta? E fiul meu şi vreau să-l văd! 

Îşi ridică vocea pînă în pragul isteriei. Jeff se strînse şi mai 
tare lîngă ea, iar Hildie Kramer schimbă o privire cu polițistul. 

— O să rămîn eu aici cu Jeff, zise ea. Puteţi să-i duceţi acolo 
pe domnul şi pe doamna Aldrich? 

Fu rîndul lui Chet să vorbească, împieticindu-se în cuvinte: 

— Jeanette, nu trebuie să facem asta. Noi... 

Însă Jeanette negă cu înverşunare din cap. 

— Nu, Chet. Eu trebuie s-o fac. Nu voi crede nimic pînă ce nu 


voi vedea cu ochii mei. 

Se degajă cu blîndeţe din strînsoarea braţelor fiului ei. 

— Pot să merg şi eu? întrebă Jeff. 

Jeanette păru că ignoră rugămintea, însă Chet negă. 

— Nu ti-ar place, fiule, rosti el, cu o voce sfişietoare. Rămii 
aici cu Hildie, iar noi o să ne întoarcem cît putem de repede. 
Bine? 

— Dar vreau şi eu să merg! protestă Jeff cu încăpăţinare. 
Vreau şi eu să văd ce s-a întîmplat. 

Îi era încă proaspăt în minte visul pe care-l avusese, deşi nu 
pomenise nimănui despre el, cu excepţia lui Josh şi Brad. 

Şi în acest vis... 

Nu! Ce s-a întîmplat în vis n-a reprezentat realitatea. 
Singurul lucru real era faptul că Adam era mort. Dar el nu putea 
să fi murit! Spusese doar că va pleca... 

— Haide, Jeff, rosti tandru Hildie, luîndu-l cu blîndeţe pe băiat 
către bucătăria din spatele casei. Să-i lăsăm puţin pe părinţii tăi 
singuri, de acord? 

Jeff îi îngădui să-l ia cu ea. Încercă să pună toate lucrurile la 
locul lor în mintea sa şi să împace visul cu realitatea morţii 
fratelui său. Îşi văzu, cu coada ochiului, părinţii părăsind casa, 
însoţiţi de cei doi poliţişti. 


KKK 


Maşina poliției trase pe dreapta şoselei. Se găseau la 
aproximativ patru mile nord de Barrington. La o sută de metri în 
faţa lor, drumul şi calea ferată care mergea paralel cu el, făceau 
o curbă şi dispăreau din vedere, urmărind relieful coastei. Pa- 
ralel cu şinele, un parapet de beton taluza dealul. Jeanette ieşi 
din maşină şi o trecură fiori prin tot corpul cînd văzu sînge 
împrăştiat pe peretele de beton. 

La faţa locului se aflau mai mulţi indivizi, care fotografiau, 
făceau schiţe şi măsurau, pentru a putea determina viteza 
locomotivei în momentul impactului. Doi membri ai echipajului 
trenului se agitau nervoşi lingă platforma din spate, dar 
mecanicul nu se vedea nicăieri. 

Chet întrebă unde se afla acesta. 

— L-au dus la secţie ca să-i verifice alcoolemia şi dacă luase 
droguri, explică unul dintre investigatori. Nu ne aşteptăm să 


descoperim ceva. Cei din echipajul trenului spuneau că 
Lawrence, aşa îl cheamă pe mecanic, Gary Lawrence, e un 
abstinent înverşunat. Nevastă-sa a fost alcoolică, aşa că el nu se 
atinge pentru nimic în lume de licoare. Nimeni nu l-a văzut 
vreodată bînd ceva mai tare decit o cafea. 

In timp ce Jeanette se apucă să cerceteze locul unde fusese 
izbit Adam, Chet începu să caute, fără tragere de inimă, indicii 
ale prezenţei corpului. Investigatorul, realizind ce căuta Chet, îşi 
cobori vocea, ca să nu fie auzit de Jeanette şi spuse: 

— L-am luat deja pe fiul dumneavoastră, domnule Aldrich. 
E..., ei bine, e cam făcut bucăţi şi nu sînt convins că aţi dori să-l 
vedeţi. 

Chet dădu aprobator din cap. Se simţi uşurat. El şi nevastă- 
sa fuseseră scutiţi, cel puţin deocamdată, de a vedea realitatea 
în întregime. 

— Unde l-au dus? izbucni Jeanette, trezindu-se din reverie. 
Unde e? 

Investigatorul rosti stingherit: 

— La morga din Santa Cruz. După întocmirea formalităţilor, îl 
ţin acolo pînă le veţi spune dumneavoastră ce să facă. 

— Vreau să merg la spital, anunţă Jeanette. Acum, vă rog. 

Chet o ajută pe nevastă-sa să urce în maşină şi simţi cum îi 
apare un gol în stomac. Dorinţa ei nu avea cum să fie 
contrazisă. 

"Iluzii", se gîndi Chet. "îşi pune speranţa în iluzii". Ştia însă 
că nu-i putea spune nimic. Tot ce putea face era să stea cu ea şi 
să-i ofere tot sprijinul de care avea nevoie pînă ce avea să se 
convingă de oribilul adevăr. 

Dar cu el ce se va întîmpla? Către cine să se plingă? De cînd 
deschisese uşa şi o zărise pe Hildie, i se formase un nod dureros 
în git, care ameninţa acum să-l stranguleze. Cit timp trecuse? O 
jumătate de oră? Işi privi, neîncrezător, ceasul. Avea senzaţia că 
se scursese o veşnicie. 

Simţise, în această jumătate de oră, că se împietreşte, că se 
apără faţă de cumplita veste prin această încremenire, deşi o 
parte din el respingea realitatea la fel de înverşunat precum 
Jeanette. 

Cum era posibil ca Adam să fi murit? Cum putea accepta 
ideea de a nu mai vedea niciodată faţa fiului său, atît de 
deosebită de a lui Jeff şi totuşi atît de asemănătoare cu a lui? 


În minte îi apăru imaginea lui Adam, o poză tăcută a lui, aşa 
cum era el adesea, singur, explorind universul din interiorul 
propriei sale minţi, care era total necunoscut restului lumii, chiar 
şi fratelui său geamăn. Întotdeauna cel extrovertit, cel care lega 
prietenii fusese Jeff şi el îl atrăgea pe Adam, adeseori în ciuda 
protestelor acestuia, în jocurile cu ceilalţi copii. 

Oare ceea ce se întîmplase de dimineaţă fusese protestul 
final al lui Adam? Fusese actul de respingere definitivă a unei 
lumi din care nu simţise niciodată că face parte? Sau fusese un 
capriciu momentan, peste care ar fi trecut dacă i s-ar fi dat 
suficient timp? 

Chet îşi dădu seama că nu va şti niciodată răspunsul corect. 
Adam plecase irevocabil. 

Ajunseră, într-un tîrziu la intrarea de urgente. Cei doi Aldrich 
intrară împreună în spital. Îi întîmpină un individ deşirat şi palid, 
într-o uniformă albă, încreţită. Era medicul de gardă. Pe faţa lui 
se puteau citi ravagiile făcute de lungile ore ale nopţii care 
trecuse. Doctorul veni spre ei fără tragere de inimă, ceea ce-l 
determină pe Chet să se întrebe dacă nu cumva era pentru 
prima oară că trebuia să discute cu părinţi care tocmai îşi 
pierduseră copilul. 

— Domnul şi doamna Aldrich? întrebă medicul. Mă numesc 
Joel Berman. Eu am fost de gardă cînd l-au adus pe fiul 
dumneavoastră. 

Le făcu semn, indicîndu-le o canapea şi două scaune, situate 
în jurul unei măsuţe, pe care aburea o stacană cu cafea. 

— Dacă vreţi să luaţi loc...? îi invită el. 

Jeanette negă. 

— Vreau să-l văd pe Adam. 

Nervii începură să o lase, iar vocea îi căpătă accente de 
nesiguranţă. 

— Vă rog, trebuie să-mi văd fiul. Faţa lui Joel Berman deveni 
severă. 

— Eu... Doamnă Aldrich, nu sînt convins că v-ar plăcea să-l 
vedeţi. 

— Ba da, rosti, sec, Jeanette. Trebuie s-o fac. 

O clipă, Berman păru că are de gind să obiecteze din nou. 
Apoi se răzgîndi şi-i făcu semn femeii, spunîndu-i încet: 

— Pe aici. 

Îi conduse de-a lungul unui coridor scurt şi apoi în camera de 


autopsie. Pe o targă, acoperit de un cearşaf, se afla ceva ce 
aducea cu un trup uman. Jeanette se opri în uşă. In cele din 
urmă, îşi făcu curaj. 

Se deplasă pînă la targa, atinse, ezitind, cearşaful şi îl trase 
încet la o parte. 

Privi faţa lui Adam. 

Cu greu putea fi recunoscută. Era mînjită de sînge şi zdrobită 
din impactul cu locomotiva. Cu toate astea, Jeanette ştiu imediat 
că era fiul ei. Zidul pe care şi-l construise în ea se frînse. Incepu 
să plîngă. ă 

— Oh, Adam, şopti ea cu noduri în git. Imi pare aşa de rău, 
copilul meu. Imi pare aşa de rău. De ce n-ai venit acasă? Aş fi 
rezolvat eu totul, dragule. Aş fi avut eu grijă de tine. 

Cu lacrimile curgindu-i şiroaie pe obraji, se înclină şi-l sărută 
blînd, în ciuda sîngelui uscat de pe faţa lui. 

Abia după aceea îngădui doctorului să acopere din nou capul 
lui Adam şi ca soţul ei să o ia de acolo. 

Citeva minute mai tirziu, Jeanette încercă cu greu să bea o 
ceaşcă de cafea fierbinte. Miinile îi tremurau. Depunea toate 
eforturile să urmărească cuvintele medicului, prin care acesta o 
asigura că Adam nu suferise. 

— A murit instantaneu. Se pare că se afla pe şine, cu spatele 
la tren. A murit, probabil, chiar de la primul impact. Sînt convins 
că n-a simţit nimic. 

"Dar teroarea?'", se gîndi Jeanette. Ce a simţit cînd a auzit 
trenul cum duduie venind spre el? Auzi în minte ţipătul sirenei şi 
uruitul locomotivei; îşi imagină chiar şinele vibrind sub masa 
trenului. Se scutură ca de un fior de groază. Cafeaua sări din 
ceaşcă, pătînd rochia fină, din dantelă albă, pe care o purta 
încă. 

Işi dădu seama abia acum că plecase de acasă fără a se 
schimba. Puse ceaşca de cafea jos şi rosti: 

— Du-mă acasă, Chet. 

Cînd ieşi din spital, simţi cum în ea începe să se cuibărească 
durerea. 


KKK 


Puțin după ora şapte dimineața, Steve Conners ajunse la 
academie. Imediat îşi dădu seama că se întîmplase o tragedie. 


În faţa clădirii principale, erau trase două maşini ale poliţiei. 
Lîngă ele, şi Olds mobile-ul bleumarin al doctorului Engersol. 
Ignorînd obiceiul său matinal de a se duce în primul rînd la clasa 
lui din aripa de vest a clădirii, Conners parcă lîngă celelalte 
automobile şi urcă scările spre veranda largă. Cînd intră în 
imobil o văzu pe Hildie Kramer discutind cu un poliţist. Lîngă 
piciorul scării, un grup de copii şuşoteau între ei, urmărind 
conversaţia dintre administratoare şi omul legii. 

Steve se duse lîngă Hildie. 

— Ce se întîmplă aici? întrebă el. 

Hildie se uită în direcţia copiilor. Decise că n-avea nici un 
rost să se retragă în biroul ei. În mod sigur, toţi puştii aflaseră 
pînă acum ce se întîmplase. 

— Adam Aldrich, răspunse ea. Mă tem că nu o să-ţi placă. S- 
a sinucis azi noapte. 

— Oh, Doamne! gemu Steve. 

Îşi aminti brusc de toate lucrurile pe care nu le făcuse cu o zi 
înainte. 

Nu împărtăşise nimănui îngrijorarea sa legată de băiat. 
Intenţionase să facă asta, dar ceva îi abătuse atenţia şi-l făcuse 
să uite. 

să uite! Acum Adam Aldrich era mort. 

Probabil că această cumplită remuşcare i se citea pe faţă, 
pentru că Hildie îl privi ţintă şi-l întrebă: 

— Steve, ce e? 

Conners scutură din cap ca şi cum ar fi încercat să 
îndepărteze presiunea vinovăţiei care-l copleşise. Insă gestul nu 
rezolvă nimic. 

— Trebuia să fi făcut ceva, răspunse el. Ştiam că e ceva care 
merge prost. Intenţionam să vorbesc, despre el, cu tine şi cu 
George. 

Polițistul îl privi fix. 

— Ştiţi ceva despre băiat? îl interogă el. 

Steve încuviinţă amărit. 

— Făcea parte din clasa mea de engleză. 

Le povesti, pe scurt, ce se întîmplase cu o zi înainte. 

— Ştiam că e supărat pe ceva şi voiam să vorbesc cu tine, 
Hildie, despre asta, dar mi-a ieşit din minte. Şi acum... 

— Şi acum te simţi ca şi cum ai fi putut preveni evenimentul 
— completă Hildie propoziţia în locul lui. 


Îşi îndreptă, din nou, atenţia spre poliţist. 

— Dacă aţi terminat cu mine deocamdată, aş vrea să amo 
discuţie cu domnul Conners. 

Ofiţerul dădu aprobator din cap şi-şi închise carneţelul de 
notițe. Rosti: 

— Cred că am aflat tot ce puteam afla. Se pare că nimeni n-a 
vorbit cu el şi nimeni nu l-a auzit plecînd. lar nota de pe monitor 
e limpede. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să vă caut. 

După ce omul legii plecă, Hildie îl trase pe Conners în biroul 
ei şi-i făcu semn să ia loc. 

— Steve, să ştii că n-am să pretind că n-a avut nici o 
importanţă faptul că ai uitat să vorbeşti cu mine. Probabil am fi 
putut rezolva ceva, pe termen scurt. Dar, dacă vrei să pricepi ce 
se întîmplă în această şcoală, trebuie să înţelegi un lucru. 

Se opri ca şi cum aştepta un răspuns de la tînărul profesor. 
Cum el nu scoase nici o silabă, continuă: 

— Nu e prima şi nici ultima oară că pierdem un elev pe 
această cale. Asta e unul din motivele pentru care existăm ca 
instituţie. Aproape toţi copiii de aici au probleme, iar unii au 
încercat în trecut să se sinucidă. Adam se număra printre ei. 
Desigur, dacă mi-ai fi povestit ce s-a întîmplat ieri, i-aş fi vorbit 
şi l-aş fi pus, probabil, de îndată în discuţia consiliului. Dar nu l- 
aş fi introdus nicidecum sub supraveghere permanentă. 

Conners se încruntă. 

— Dar de ce nu? întrebă el. Dacă a mai încercat aşa ceva şi 
înainte... 

— Ultima dată, nimeni n-a luat-o în serios. Adeseori, copiii nu 
încearcă în mod serios să-şi ia viaţa. Cei mai mulţi dintre ei nu 
ştiu exact ce înseamnă moartea. Ei ştiu că există aşa ceva, dar 
numai în mod abstract. Majoritatea lor se simt nemuritori, nu 
simt că vor muri vreodată. Unui copil îi e greu să conştientizeze 
chiar şi faptul că el creşte. Aşa că mă îndoiesc că l-am fi 
spitalizat pe Adam, date fiind aceste circumstanţe. Bineînţeles 
că m-aş fi consultat cu doctorul E., dar nu am nici o garanţie că 
tragedia n-ar fi avut loc. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu există 
nici o garanţie că nu se va mai întîmpla din nou, cu un alt elev. 
De fapt, sînt aproape sigură că aşa va fi. E trist, dar nu e nici o 
cale, în afară de a-i izola pe fiecare, ca să oprim definitiv 
fenomenul. 

Pe faţă îi apăru un zimbet palid. 


— Mă îndoiesc că te-ai pronunţa mai abitir decit oricare altul 
în favoarea izolării acestor copii. 

Steve Conners ascultase cuvintele ei în tăcere. Ştia că, orice 
ar fi zis ea, el se simţea încă vinovat pentru cele întimplate, şi 
va continua să se simtă aşa, probabil, toată viaţa. Ştia că băiatul 
se aflase în dificultate, dar nu făcuse nimic. 

Pentru că îi ieşise din minte. 

Îi ieşise din minte! 

lar acum nu mai putea întreprinde nimic ca să îndrepte 
situaţia şi să-l învie pe Adam. 

Singurul lucru pe care-l putea face era să observe, pe viitor, 
copiii mai bine şi să nu mai rateze acţiunea dacă va vedea că 
unul dintre ei are probleme. 

Cu tot acest jurămiînt tăcut, Conners îşi dădu seama că nu 
era suficient. 

Indiferent ce-ar fi făcut, nu-şi va putea ierta vina niciodată. 


11 


Josh. 

Băiatul îşi înălţă privirea de pe cartea în care o citea în 
timpul micului dejun. Cînd o văzu pe Amy, albă ca varul la față, 
şi cînd i se uită în ochi, care aveau o privire sălbatică, puse 
cartea deoparte. 

— Ai mai fost la vreo înmormîntare? întrebă Amy. 

Josh negă. 

— Nici măcar n-am cunoscut pe cineva care să fi murit pînă 
acum. 

— O să ne facă să ne uităm la Adam? 

Vocea ei era neliniştită, iar faţa i se îmbujoră. 

— Ce contează? o linişti Josh. Ţi-e frică să te uiţi la un 
cadavru? 

Amy roşi şi mai tare. 

— N...nu ştiu, murmură ea. Doar că... În fine, nu sînt sigură 
că vreau să privesc un om mort. 

— Ei bine, s-ar putea să nu ne facă aşa ceva. Vreau să spun, 
dacă Adam a fost lovit de un tren... _ 

Josh lăsă cuvintele în suspensie. Işi imagină un tren care 
duduie pe şine şi-l izbeşte pe Adam, aruncîndu-i corpul la mare 


distanţă. Oare picioarele şi mîinile îi fuseseră retezate? Posibil. 
Chiar şi capul putea să fie zdrobit, dacă fusese lovit într-o 
anumită poziţie. Imaginea îi dădu fiori, şi se decise să nu se mai 
gîndească la asta. 

Numai că sîmbătă şi duminică nu se discutase decit despre 
Adam şi despre ce păţise el. 

De sîmbătă dimineaţă, Jeff nu se întorsese la şcoală. Cei mai 
mulţi dintre copii nu credeau că se va mai întoarce vreodată. 

Brad Hinshaw nu fusese de acord. 

— Am vorbit cu el adineauri, dăduse el raportul cu o după- 
amiază în urmă. El zice că vine înapoi, iar Jeff obţine 
întotdeauna ceea ce vrea. 

— Eu pun pariu că nu vine, îl contrazisese Amy. Pariez că 
mama lui îl va ţine acasă. Nu crezi că îşi pune problema dacă nu 
va proceda şi el la fel ca fratele lui? 

— Nu Jeff, replicase Brad. Dacă el vrea să vină înapoi, va 
veni. 

In acel moment, Josh încetase să mai asculte discuţia. 
Mintea i se agăţase de cuvîntul folosit de Amy, cînd ea făcuse 
referire la cele întîmplate cu Adam. 

O va face. 

Acest "o" părea a fi vorba utilizată de toţi, ca şi cum era o 
greşeală să se afirme cu glas tare că Adam s-a sinucis. 

Dar exact acest lucru făcuse el, nu? Se aşezase pe şine şi 
aşteptase ca trenul să-l lovească. Josh simţi un nou fior. 

— Mă întreb cît de zob a fost făcut, gîndi el cu voce tare. 

Amy tocmai mesteca o budincă de cereale. La cuvintele lui 
Josh, se înecă şi expulză îmbucătura pe şerveţel. 

— Asta-i nesimţire, Josh! exclamă ea, cînd îşi recăpătă 
putinţa de a vorbi. 

— Mă rog, mă întrebam doar, replică Josh. Ce e rău în asta? 
N-a spus domnul Conners că e bine să vorbim deschis despre 
asta? 

Amy îl privi dispreţuitoare. 

— A spus că e bine să discutăm despre ce a făcut Adam. Dar 
n-a spus că ar trebui să vorbim despre cit... 

Se opri, nefiind în stare să-şi găsească cuvintele potrivite. De 
la masa alăturată, Brad, care ascultase conversaţia, zimbi 
maliţios. 

— Despre cît de zdrobit a fost? sugeră el. 


Amy păru neajutorată. Se uită, furioasă, la Brad şi-şi trase 
scaunul de la masă. 

— Sînteţi mitocani! Nu vreau să mai vorbesc cu voi. 

Se răsuci pe călciie şi părăsi masa. Josh se duse i-mediat 
după ea. 

— Nu te înfuria, o rugă el cînd o prinse din urmă, în foaier. 
Mă gindeam doar la ce i s-a întîmplat. 

| se alătură. Amy nu-i răspunse, dar nici nu-l goni de lîngă 
ea. leşiră din clădire şi se aşezară pe scările din faţa uşii de la 
intrare. Josh aruncă o privire de jur-împrejur. Văzu că nu se află 
nimeni în apropiere şi îi vorbi din nou prietenei lui, cu voce 
joasă: 

— A...ai auzit ceva vineri noapte? 

Amy ridică din sprîncene, intrigată. 

— Ce să aud? 

Josh se înroşi, dar îşi continuă ideea, chiar cu riscul ca Amy 
să-l creadă un nătărău: 

— AS...scensorul, se bîlbîi el. Eu l-am auzit de două ori şi, 
după ce mi-am amintit povestea lui Jeff despre bătrînul domn 
Barrington, m-am dus să văd despre ce era vorba. 

Amy strînse din buze. 

— Şi? 

— Şi nu mergea, explică el. Se afla la parter, ca de obicei. 
Dar îl auzisem! 

Amy îl privi cu severitate. 

— Să nu încerci să mă sperii, Josh MacCallum! 

— Nu încerc, protestă Josh. iți spun doar ce s-a întîmplat. Și 
dacă... 

Ezită, apoi se avîntă: 

— Dacă Adam nu s-a sinucis? Dacă... ei bine, dacă bătrînul 
domn Barrington l-a luat cu el?! 

Amy făcu ochii mari. Ideea îi stimula imaginaţia. Imediat însă 
negă violent din cap. 

— Asta e o poveste scornită de Jeff! îl temperă ea. Pun pariu 
că n-ai auzit nimic. Şi apoi, toată lumea ştie că Adam s-a 
sinucis! 

Josh tăcu. Cîntărea în minte cuvintele fetei. Dacă nu auzise, 
într-adevăr, nici un zgomot? Era posibil? Oare totul fusese doar 
în imaginaţia lui din cauza poveștii lui Jeff? 

Întoarse problema pe toate feţele şi decise că n-avea cum să 


afle ce se întîmplase cu adevărat în noaptea aceea. Vorbi din 
nou, cu o voce care tremura uşor, dar nu mai făcu nici o referire 
la acele zgomote ciudate. 

— Tu ai fi putut face aşa ceva? Să stai, pur şi simplu, pe şine 
şi să aştepţi trenul să te izbească? 

Amy dădu din cap. 

— Nici măcar nu mă pot gîndi la un asemenea lucru. 

Josh se răsuci ca s-o privească mai bine. 

— Dar cum ai face? Adică, dacă ai vrea să te o-mori. 

Amy înălţă din umeri. Se uita, pierdută, în zare. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Cine se gîndeşte la chestii d-astea? 

— Vrei să spui că n-ai făcut-o niciodată? Nu te-ai gîndit 
niciodată să te sinucizi? 

— N...nu ştiu, rosti ea cu vocea îndoită. Adică, a-nul trecut, 
cînd eram la şcoala normală şi n-aveam nici un prieten, mă 
culcam uneori cu speranţa că nu mă voi mai scula de dimineaţă. 

Se uită la Josh. 

— Te-ai simţit vreodată aşa? 

Josh încuviinţă. Apucă o rămurică de pe ultima treaptă şi o 
răsuci printre degete. 

— Îmi doream asta permanent, mărturisi el. Totdeauna am 
avut sentimentul că mamei mele i-ar fi fost mai bine dacă eu nu 
m-aş fi născut. 

— Şi eu am simţit asta, îl secundă Amy. Dar nu cred că m- 
am gîndit vreodată la sinucidere. Vreau să spun că asta e puţin 
altceva faţă de a-ţi dori numai să nu te mai scoli, nu-i aşa? 

Josh dădu din umeri nesigur. Rămurică îi căzu dintre degete 
cînd atinse, involuntar, cicatricile de la încheietura miinii. Cînd îi 
zări cicatricile, încă proaspete, Amy ezită o clipă, apoi se hotărî 
şi-i puse o întrebare pe care o rumega în minte de cînd domnul 
Conners petrecuse o oră cu copiii, discutind despre cele 
întîmplate. Atunci Amy tăcuse. Acum, ea rosti: 

— A durut? Adică... ştii, cînd te-ai tăiat? 

Josh ezită. Încercă să-şi aducă aminte. Fusese a-muzant — îşi 
amintea cum ţinuse cuțitul în mînă şi cum izbucnise sîngele, dar 
nu-şi putu aminti gestul în sine. 

Şi nici dacă îl duruse sau nu. 

— Nu-mi reamintesc, replică el. Dacă m-ar fi durut, mi-aş fi 
adus aminte, nu? 

Amy dădu din umeri. 


— M...mă întreb dacă Adam a simţit ceva cînd l-a lovit trenul, 
zise ea meditativ. Să fii mort nu e chiar atît de rău dacă nimic nu 
te-a făcut fericit, nu? Dar dacă doare cînd mori... 

— Ştiu, interveni Josh. Numai la asta mă gîndesc. Şi o dată 
ce-ai făcut-o... ei bine, nu prea mai ai loc să te răzgîndeşti, nu? 

Amy îşi scutură capul. 

— Nu cred c-aş putea s-o fac, se decise ea. Oricît de rău ar fi, 
cred că aş fi prea înspăimintată chiar şi numai pentru a încerca. 

Conversaţia le fu întreruptă de o maşină care trecuse de 
poartă şi o luase pe aleea spre reşedinţă. Cînd se apropie, Josh o 
recunoscu. 

Era mama lui. Ce căuta ea aici? 

Simţi un gol în stomac. Auzise, probabil, de ceea ce i se 
întîmplase lui Adam şi se răzgîndise, iar acum venea să-l ia 
acasă. 

Simţi impulsul de a fugi să se ascundă. Îşi dădu însă seama 
că astfel nu rezolva nimic. Dacă venise să-l ia de acolo, l-ar fi 
găsit indiferent unde ar fi fost şi s-ar fi făcut de ris. Aşa că 
rămase pe loc, nervos, privind cum maică-sa parchează maşina 
şi coboară, făcîndu-i semn cu mîna. O clipă mai tirziu, ea se re- 
pezi pe scări şi îl luă în braţe, strîngîndu-l la piept de parcă nu l- 
ar fi văzut de un an. 

— Isuse, mamă, se plinse Josh. Lasă-mă jos! Dacă mă văd 
copiii? O să mă tachineze tot anul! 

In ciuda motivului pentru care venise, Brenda nu se putu opri 
să nu ridă de stinghereala fiului ei. 

— Şi ce-o să creadă ei dacă mama ta nu te pupă cînd te 
vede? 

— Dar nu trebuie să mă iei aşa în braţe, bombăni el. Nu mai 
sînt un copilaş! 

— Just! fu de acord Brenda şi-i dădu drumul. De acuma eşti 
mare şi eşti gata a începe să-ţi cîştigi existenţa, ca s-o sprijini pe 
bătrîna ta mamă, da? 

— Maamă! gemu Josh. 

Brenda se întoarse spre Amy şi-i făcu cu ochiul. O întrebă: 

— Mama ta te stinghereşte tot aşa de mult ca eu pe Josh? 

— S-ar putea, răspunse fetiţa. 

Dădu drumul gîndului care-i trecuse lui Josh prin minte în 
clipa în care văzuse maşina maică-si: 

— O să-l luaţi pe Josh acasă? 


Zimbetul de pe faţa femeii dispăru. Brenda îşi privi fiul. 

— Nu ştiu, admise ea. 

Se lăsă să cadă pe trepte. Simţise brusc o sfirşeală, datorată 
oboselii acumulate pe parcursul drumului străbătut. Auzise 
vestea despre Adam de a-bia ieri după-amiază, cînd o sunase 
Hildie, şi încă nu-şi revenise din starea de şoc. Abia dacă îl ştia 
pe băiat, dar simţise că ea şi cei doi Aldrich sînt deja prieteni. Pe 
toată durata schimbului său de la serviciu se gindise dacă să 
întreprindă sau nu călătoria pînă la Barrington. 

Îşi dăduse seama, în final, că n-are altceva de făcut. Şi asta 
nu numai din cauza funeraliilor. 

Ci şi din cauza lui Josh. 

Trebuia să vadă cu propriii săi ochi ce făcea el şi cum 
reacţiona în urma tragicului eveniment. 

Mai mult, trebuia să vadă cum se adaptase cu şcoala. Era 
hotărită ca, dacă el nu era fericit aici, să-i împacheteze lucrurile 
şi să-l ia acasă atunci în acea după-amiază. 

Dacă Adam Aldrich se comportase astfel, cine îi garanta ei 
că Josh nu-l va imita? Chiar şi numai a-cest gînd îi îngheţa 
sîngele în vine. În timpul orelor lungi de noapte, cît condusese 
prin deşert, se auto-convinsese că şcoala aceasta fusese o 
alegere greşită. 

Se răzgindise însă, la răsăritul soarelui, cînd pătrunsese pe 
autostrada 101. 

Josh nu era ca Adam, nici un copil de la academie nu era 
identic cu altul. Chiar şi fratele geamăn al lui Adam era diferit de 
acesta. 

Şi nu-i spuseseră că sinuciderea era o problemă pentru cei 
de aici? 

Dar eşuaseră cu Adam Aldrich. N-au fost capabili să vadă ce 
avea să urmeze şi să ia, în consecinţă, măsuri de precauţie. 

Se certase cu ea însăşi pînă cînd se simţise epuizată. Intr-un 
tîrziu, se hotărise să se rezume la a-l urmări pe Josh şi la a vorbi 
cu el; abia după aceea să ia o decizie finală. 

Reuşi să zimbească cînd văzu cît de nevinovată se uita la ea 
fetiţa cu părul roşu şi cu ochelari cu lentile groase. 

— Cred că sînt îngrijorată pentru el, recunoscu ea. 

— Din cauza lui Adam? întrebă Amy. 

Brenda fu şocată de cît de directă fusese întrebarea. 

— C...cred că da, îngăimă ea. 


— Tocmai vorbeam despre asta, îi comunică Amy. Am ajuns 
la concluzia că noi n-am putea face aşa ceva. 

— Nu? rosti Brenda. 

Simţi că i se învirteşte capul. Era adevărat că stătea aici şi 
discuta despre sinucidere cu o puştoaică de zece ani? Şi totuşi, 
Amy şi Josh păreau a crede că ăsta e cel mai natural lucru din 
lume. 

— Am vorbit despre asta multă vreme, continuă Amy. 
Problema e că, dacă faci ce a făcut Adam, nu te mai poţi 
răzgîndi mai tîrziu. Adică, odată ce ai murit... 

Vocea i se stinse. 

Brenda interveni: 

— Pe lingă asta, a te sinucide e un păcat. 

— De ce? întrebă Josh. 

Brenda îşi privi fiul, care se uita serios la ea şi aştepta un 
răspuns. 

Dar avea ea unul? îşi dădu seama că nu. Acceptase, placidă, 
întotdeauna că a te sinucide era o eroare. Dar de ce? 

— Ei bine, pentru că Dumnezeu nu vrea să te sinucizi, 
răspunse ea, amintindu-şi învăţăturile bisericii catolice, pe care 
le primise cu mulţi ani înainte. 

— Tatăl meu spune că nu există Dumnezeu, rosti Amy. El e 
ateu. 

— Aha, înţeleg, spuse Brenda, deşi nu înţelegea deloc. 

Cum putea să existe cineva care să nu creadă în Dumnezeu? 
Deşi nu mai fusese la biserică de mai bine de zece ani, ea 
credea încă. Încercă să găsească un răspuns potrivit la afirmaţia 
fetiţei, dar căutările îi fură întrerupte cînd Hildie Kramer apăru în 
uşă şi o salvă. 

— Doamnă MacCallum?  Bănuiam eu că  sînteţi 
dumneavoastră. 

Brenda se grăbi să se ridice în picioare. 

— N-am putut sta deoparte, explică ea. M-am hotărît să vin 
la funeralii. 

Hildie îşi petrecuse cea mai mare parte a ultimelor două zile 
la telefon, vorbind cu aproape toţi părinţii elevilor academiei. 
Reuşi acum să zimbească obosită. _ 

— Sînt bucuroasă c-aţi făcut-o, spuse ea. În special de dragul 
lui Josh. O să vă dea o idee despre cum se simte el aici. 

Întinse mîna şi ciufuli părul băiatului. Chicoti cînd el se feri 


de degetele ei. 

— De ce nu vă duceţi voi să vă îmbrăcaţi cum se cuvine, ei? 
le sugeră ea, arătînd, semnificativ, ceasul ei. Ceremonia începe 
la zece şi nu vreau să întirziem. 

— Dar nu e nici măcar ora nouă, protestă Josh. 

— Cit vei aştepta la duş? ripostă Hildie. Să nu-mi spui că ai 
făcut deja unul, văd murdăria de pe urechile tale de aici. Hai, 
plecaţi acum, amindoi. 

Spre surprinderea ei, Amy şi Josh se supuseră dispărind în 
clădire. După ce nu se mai văzură, Hildie se întoarse spre 
Brenda: 

— Presupun că te afli aici pentru că te îngrijorează Josh, rosti 
ea. 

Brenda ezită puţin înainte de a încuviinţa. 

— După ce s-a întîmplat cu Adam Aldrich... 

— Sigur, rosti Hildie. Nu pot spune că sînt surprinsă să te 
văd. Nu eşti singurul părinte îngrijorat şi ai tot dreptul să fii aşa. 
Sînt, într-adevăr, bucuroasă că ai venit. Ce-ar fi să bem nişte 
cafea şi o să-ţi dau atunci toate informaţiile despre ce s-a 
întîmplat şi cum facem faţă situaţiei. 

Brenda se aşteptase la o atitudine evazivă din partea celor 
de la academie. O oră mai tirziu, descoperi că rămăsese 
impresionată de atitudinea deschisă discuţiei, adoptată de Hildie 
Kramer referitor nu numai la sinuciderea băiatului, ci şi la 
repercusiunile posibile asupra colegilor lui. 

În final, Hildie îi spuse: 

— În ceea ce-l priveşte pe Josh, nu-ţi pot spune decît să-l 
observi pe timpul zilei şi apoi să te hotărăşti dacă vrei să stea cu 
noi sau nu. 

La urma urmei, Brenda era mişcată cel mai mult de decizia 
lui Hildie de a nu-i impune rămînerea lui Josh în academie. Cînd 
Hildie o conduse în micul ei apartament de la parterul reşedinţei 
pentru a se împrospăta şi a-şi schimba ţinuta, Brenda era deja 
pe jumătate convinsă că, în ciuda celor întîmplate, nu-l va lua pe 
Josh cu ea după-amiază. 

Îl va observa totuşi pe toată durata dimineţii şi a după- 
amiezii. 

Numai dacă va fi satisfăcută de ceea ce va vedea se va 
hotări. 


12 


Jeanette stătea în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă, 
zgiindu-se la imaginea reflectată de sticlă. Era chiar ea? Ale ei 
erau pungile de sub ochii roşii de nesomn şi înconjurați de 
cearcăne negre de oboseală? Ale ei erau firele albe care se 
vedeau în masa de păr castaniu şi care apăruseră peste noapte? 
Puteau fi, într-adevăr, ale ei? 

Oare trecuseră numai trei zile de cînd arătase şi se simţise 
cu zece ani mai tînără? 

Părea că trecuse mai mult de un an. De cînd se holbase la 
faţa desfigurată a lui Adam, fiecare minut care se scursese i se 
păruse a avea lungimea unei ore de cumplită tortură. Acea 
imagine îi rămăsese atirnată în faţa ochilor. 

Nu mai era Adam cel cunoscut de ea. Nu mai era băiatul 
frumos şi liniştit, cu ochii mari, negri, şi părul ondulat moştenite 
de la ea. Acea imagine, care-i zimbea încă enigmatic dintr-o 
fotografie înrămată de pe toaletă, dispăruse. Era pierdută pen- 
tru totdeauna şi fusese înlocuită de faţa oribil zdrobită văzută pe 
targa de la spital. 

Nici o trăsătură a lui nu mai era la locul ei. Pielea îi fusese 
sfişiată şi umplută cu sînge, părul nu era decît o masă năclăită, 
iar pielea capului fusese aproape complet jupuită. 

Va putea ea să uite acea imagine? Va fi capabilă să o 
înlocuiască cu altele pe care le avea despre copilul ei cînd 
acesta trăia încă? Sau va fi mereu acolo, impunîndu-se în faţa 
tuturor amintirilor despre Adam? 

N-ar fi trebuit s-o facă, n-ar fi trebuit să insiste să-l vadă; n- 
ar fi trebuit să refuze, fără nici o logică, să accepte adevărul 
morţii sale pînă nu se convingea singură de existenţa 
cadavrului. 

Cadavru. 

O trecură fiorii cînd rosti, pentru sine, cuvintul. Suna aşa de 
urît pentru a descrie ce rămăsese din splendidul ei copil. 

Dar era prea tîrziu; prea tirziu pentru a se întoarce în timp, 
acceptind să nu-l vadă mort ca să-şi a-mintească de Adam aşa 
cum fusese el cînd trăia. A-cea viziune de coşmar avea s-o 
chinuiască tot restul vieţii. 


Începu să se machieze, cu degete la fel de a-morţite ca şi 
creierul. Făcu tot ce-i stătu în puteri pentru a remedia ravagiile 
făcute de durere, deşi asta nu rezolva nimic. Indiferent ce 
mască îşi punea pe faţă, nu exista vreo cale de a cicatriza rana 
sîngerîndă din ea, nu exista vreo modalitate de a alina durerea 
care îi măcina sufletul. 

Doisprezece ani! 

N-avea decit doisprezece ani! Nu era drept. De ce nu venise 
acasă în acea noapte ca să-l îngrijească ea? De ce îi întorsese 
spatele? 

N-avea să ştie niciodată. Nu va mai avea niciodată vreo 
şansă de a-l alina şi de a-l asigura că nu era nimic în neregulă cu 
el, că era un copil perfect. 

— lubito? 

Ea îşi ridică ochii, privind în oglindă imaginea reflectată a 
soţului ei. Vocea lui, îngrijorată, îi întrerupse reveria. Chet stătea 
în cadrul uşii deschise a dormitorului. 

— Se face tirziu, îi spuse. Maşina o să fie aici peste cîteva 
minute. 

Jeanette încuviinţă, scurt, din cap, dar nu făcu nici o mişcare 
pentru a-şi continua machiajul. Privirea ei rămase aţintită pe 
Chet. El arăta şi acum ca întotdeauna. Voinic, chipeş, părea cu 
cîţiva ani mai tînăr decit era în realitate. Oare nu simţea nimic 
faţă de pierderea fiului lui? Nici măcar nu-i păsa că Adam 
plecase definitiv? 

"Nu-i corect ce faci", îşi spuse ea, făcînd un efort pentru a se 
întoarce la treaba pe care o avea de făcut. El doar se comportă 
altfel, asta-i tot. Nu e decit diferenţa dintre bărbaţi şi femei. "Noi 
ne exteriorizăm sentimentele, pe cînd ei, nu. Asta nu înseamnă 
că suferă mai puţin ca mine." 

Reuşind să-şi controleze tremurul mi.inilor, termină de 
machiat, apoi îşi îmbrăcă rochia bleumarin închis pe care o 
alesese pentru înmormiîntare. Cînd auzi o portieră de maşină şi 
sunetul clopoţelului de la intrare, porni să coboare scările. Evită 
să se uite în direcţia uşii închise de la camera lui Adam. 

Nu putuse pînă acum nici măcar să intre în această cameră, 
darmite să se achite de îndatorirea de a se debarasa de lucrurile 
lui. 

N-avea idee cînd, sau dacă va fi în stare să-i păşească 
pragul. 


Îi găsi pe Chet şi pe Jeff aşteptînd-o la capătul scărillor. 
Inspecta automat, cu ochi matern costumul lui Jeff şi-i aranja 
nodul la cravată. 

— Unde.-i...? 

Vocea i se stinse brusc. 

"Adam", avusese ea de gind să zică din reflex. Se redresa 
însă la moment, muşcîndu-şi buza pînă la sînge în timp ce se 
lupta cu lacrimile care amenințau să se reverse. leşi în lumina 
soarelui şi se strecură pe canapeaua din spate a limuzinei care 
aştepta. Geamurile fumurii de la portiere filtrau lumina şi-i 
dădeau o iluzie de uşurare. Pe locul din fata ei se 

aşeză Jeff. De cum intră, băiatul exploră comenzile 
sistemului de televiziune şi audio. 

— Pot să iau o Coca? întrebă el, descoperind răcitorul cu 
gheaţă ascuns sub una din rezemătoa-rele de cot. 

— Nu acum, Jeff, replică Chet. 

O simţi pe Jeanette că se încordează. Luă loc lîngă ea. 

— Mai tirziu, bine? 

Jeff pufni înciudat. 

— Dar n-o să mă întorc cu voi, nu? Nu mă duc înapoi la 
şcoală azi? Miine o să am cursuri. 

Părinţii schimbară o privire. Jeff se îmbufna şi mai tare. 

— O să mă lăsaţi să mă duc înapoi, nu? întrebă el, cu o voce 
încărcată de suspiciune. 

— Nu ne-am hotărît încă, îi răspunse Chet. 

Privirea i se îndreptă spre şofer. Atinse butonul care 
comanda ridicarea geamului despărțitor dintre conducător şi 
pasageri. 

— Mama ta crede că..., începu el după aceea. 

— Dar nu-i drept! izbucni Jeff. Mie îmi place în academie. 
Acolo sînt toţi prietenii mei! 

— Nu! exclamă Jeanette, mai dur decit intenţionase. Nu te 
mai vreau deloc acolo. Nu poţi înţelege asta? După... după cei 
s-a întîmplat lui Adam, te vreau acasă. 

— Dar de ce? vru să afle Jeff, încăpăţinat. N-am făcut nimic 
rău. De ce mă pedepseşti? 

— Nu te pedepsesc. 

Jeanette încercă, pentru a patra oară în ultimele douăzeci şi 
patru de ore, să-i explice. 

— lubitule, trebuie să înţelegi cum mă simt eu. Vreau să te 


ştiu acasă, unde pot să am grijă de tine. lar ţie îţi plăcea şcoala 
normală. 

— Ba nu, o contrazise Jeff. O uram la fel de mult ca şi Adam. 
Toţi profesorii erau nişte timpiţi, ca şi ceilalţi copii. Dar la 
academie... 

Degetele femeii strîinseră mai tare braţul soţului ei. Chet 
ridică mîna pentru a-şi face fiul să tacă. 

— Nu acum, Jeff, spuse el cu un ton ce nu admitea nici o 
replică. O să vorbim mai tîrziu şi-ţi promit c-o să ai dreptul de a- 
ţi spune părerea. Acum însă va trebui să trecem printr-un 
moment greu, suficient de dureros pentru noi toţi ca să nu fie 
nevoie de a-l face tu şi mai dificil... Aşa că las-o baltă deocam- 
dată, bine? 

Gura lui Jeff se strimbă de furie. Chet crezu o clipă că băiatul 
se va repezi mai departe, însă Jeff păru că acceptă, momentan, 
situaţia. Se cufundă în tăcere pe tot restul drumului pînă la 
capela din campusul Universităţii Barrington. 

Cinci minute mai tîrziu, maşina trase în faţa capelei. După ce 
mîngiie liniştitor mîna soţiei sale, Chet deschise uşa pentru a 
cobori din limuzină şi fu orbit de strălucirea luminii soarelui. 
Odată ajuns afară, el întinse mîna pentru a o ajuta pe Jeanette 
să iasă. Pentru ea, lumina avu un efect mai puţin brutal, căci 
borul de la pălărie îi filtra razele. 

La sfîrşit cobori şi Jeff. O porni instinctiv spre colegii adunaţi 
laolaltă în faţa bisericuţei, dar, înainte de a putea face vreun 
pas, mîna liberă a lui Chet i se puse pe umăr, forţîndu-l să stea 
locului. Se îndreptară toţi trei spre uşile deschise ale capelei. 
Mulțimea de copii şi adulţii veniţi cu ei, urmă în tăcere familia 
îndoliată. 

Cînd Jeanette trecu pragul capelei, în faţa ei apăru o femeie 
pe care n-o recunoscu imediat. Abia după ce-i vorbi îşi dădu 
seama că e Brenda MacCal-lum. 

— İlmi pare aşa de rău, Jeanette, o compătimi ea. Ştiu că nu 
pot face nimic, dar... 

Jeanette făcu un efort să zimbească. 

— Brenda. Ce bine c-ai venit. Un drum aşa de lung... 

Vocea i se stinse cînd nu mai găsi altceva să spună. 

— Trebuia să vin. Ştiu că nu ne cunoaştem prea bine, dar 
simt că sîntem prietene. 

— Sigur, murmură Jeanette. 


Făcu un pas ezitant, ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lîngă 
Brenda. Cînd îşi dădu seama, jenată, că a pătruns în intimitatea 
Jeanettei, Brenda se îndepărtă de ea. Insă Jeanette îi apucă 
braţul, o-prînd-o. 

— Am greşit în legătură cu academia, spuse ea. Ştiu ce ţi-am 
spus week-end-ul trecut, dar am greşit, în locul tău l-aş lua pe 
Josh de aici înainte de a fi prea tirziu. 

Brenda încremeni la auzul vorbelor femeii, iar Chet îşi 
conduse soţia de-a lugul culoarului spre strana din faţă. Il simţi 
pe Josh cum o bate uşurel pe mînă. 

— Hai, mami, şopti el. N-ar trebui să vorbim cu ei pînă după 
înmormiîntare. Hildie ne-a spus asta! 

Brenda îl lăsă pe Josh s-o conducă către una din stranele din 
spate. Va avea ea ocazia să discute mai pe larg cu Jeanette 
după amiază. Oare asta era reacţia Jeanetttei la tragedia ce se 
abătuse peste fiul ei? 

Sau era ceva legat de moartea lui Adam, despre care nu-i 
spusese încă nimeni nimic? 


KKK 


Pentru Jeanette, înmormîntarea dură o veşnicie, dar ajunse, 
în sfîrşit, la capăt. Necrologul fusese rostit de George Engersol. 
Jeanette nu-l ascultase decit cîteva minute, pentru că acel Adam 
de care se vorbea acum, cel care fusese un "elev devotat ale 
cărui orizonturi erau la fel de luminoase ca şi mintea", nu era 
băieţelul de care îşi amintea ea. 

Işi aminti de bebeluşul care venea plîngînd la ea de fiecare 
dată cînd cădea şi îşi julea genunchii; de el la vîrsta de cinci ani, 
cînd se ruga mereu să i se spună o poveste înainte de culcare; 
de el la şapte ani, cînd se decisese, încăpăţinat, să continue a 
crede în Moş Crăciun, chiar şi după ce ea şi Chet îi explicaseră 
că acesta nu era decit un mit. 

— Dar şi Dumnezeu e numai un mit, nu-i aşa? întrebase 
Adam. 

— Corect, răspunsese Chet, cel mai fanatic ateu pe care ea îl 
cunoscuse. 

— Dar mulţi oameni mai cred încă în Dumnezeu, observase 
Adam. Aşa că am să cred în continuare în Moş Crăciun. Şi, atita 
vreme cît voi crede în el, îmi va aduce mereu cadouri de 


sărbători. 

După aceea, de fiecare Moş Crăciun, Jeanette pusese 
întotdeauna sub pom cel puţin un pachet cu inscripţia: "Pentru 
Adam, de la Moş". Chiar şi în anul care trecuse, Adam aşteptase 
nerăbdător Ajunul, zimbind fericit cînd dăduse la o parte 
ambalajul. 

— Vezi? îi spusese el lui Jeff. El niciodată nu mă uită. lar ţie 
nu ţi-a dat nimic de cînd aveam şapte ani. 

Jeff, mai realist, evidenţiase că scrisul de pe etichetă semăna 
cam izbitor cu cel al mamei lor, dar A-dam rămase netulburat. 

— Verifică-ţi darurile tale, rostise el. Mami şi taţi ne dau 
întotdeauna acelaşi număr de cadouri, dar eu primesc unul şi de 
la Moş Crăciun. 

Jeff verificase şi descoperise, spre dezamăgirea sa, că fratele 
lui avusese dreptate. 

Tot restul acelei zile, Adam îl luase pe Jeff peste picior cu 
faptul că refuzul lui de a crede îl costase, de-a lungul anilor, o 
mulţime de chestii oribile. La sfîrşitul zilei, spumegînd de furie şi 
frustrare, Jeff insistase ca frate-său să-i găsească o metodă de a 
trişa de Crăciun. La auzul acestei rugăminţi, chiar şi Chet nu se 
putuse abtine să nu ridă de faptul că, pentru prima dată, Adam 
îl învinsese şi-l convinsese pe Jeff. 

lar acum toate acestea s-au terminat. 

George Engersol terminase necrologul. Se rostiseră ultimele 
rugi lîngă micuțul sicriu din faţa altarului şi începuse marşul 
funebru. După ce privi ultima dată sicriul cu corpul fiului ei, 
Jeanette se lăsă condusă pînă la uşa capelei, unde se aşeză, 
alături de Chet, pentru a primi condoleanţele. 

Era mai rău decit îşi imaginase ea. Nimeni nu părea a şti ce 
să-i spună, ce cuvinte să rostească pentru a consola o femeie al 
cărei fiu îşi luase de tînăr viaţa. Toţi prietenii ei, toţi oamenii pe 
care îi ştia de ani de zile, păreau acum că-şi pierduseră graiul. 
Se opreau numai pentru un moment scurt pentru a o săruta pe 
obraz şi pentru a-i şopti un scurt: "îmi pare rău", după care se 
îndepărtau rapid. 

"Oare ei cred că e vina mea?'", se trezi ea întrebindu-se. 
"Cred ei că l-am părăsit cumva?" 

Dar oare nu era chiar aşa? Bineînţeles că îl părăsise. Dacă ar 
fi fost o mamă bună şi i-ar fi oferit lui Adam toată dragostea şi 
atenţia de care avea atita nevoie, el ar fi mai trăit acum, nu-i 


aşa? 

încercă să-şi spună că nu era adevărat. Că Hildie Kramer 
avusese dreptate cînd o asigurase, cu o zi în urmă, că n-ar fi 
putut face nimic mai mult decît făcuseră ea şi cu Chet, dar că au 
existat forţe înăuntrul lui Adam pe care nimeni nu le-a înţeles. 

"Nu pot să-mi petrec viaţa învinovăţindu-mă", îşi repeta 
Jeanette mereu. "ll am încă pe Jeff şi nu pot înceta să exist din 
cauza celor întîmplate. Şi nu-i pot impune nici lui să înceteze a 
mai exista." 

Din capelă ieşiră ultimii oameni. Chet, Jeanette şi Jeff 
urmăriră cum sicriul e purtat pînă la dricul ce aştepta afară. 
Oamenii care cărau sicriul pe umeri se opriră un moment, cînd 
ajunseră în dreptul familiei. Jeanette îşi puse mîna pe cutia de 
lemn şi murmură un singur cuvînt: 

— Adio. 

Familia privi în tăcere cum sicriul e pus pe catafalcul dricului. 
Peste cîteva clipe, acesta dispăru din raza privirii lor. 

Pînă la sfîrşitul zilei, rămăşiţele păminteşti ale lui Adam 
aveau să fie incinerate, iar cenuşa împrăştiată pe mare. 


KKK 


Brenda MacCallum îşi privi ceasul. Era aproape ora două. 
Trebuia să plece curînd dacă voia să a-jungă în timp util în Eden, 
însă n-apucase să vorbească cu Jeanette Aldrich. Se temu că ea 
plecase deja, pentru că nu o zărea în mulţimea adunată pe 
pajiştea din faţa academiei. II descoperi pe Chet, care purta o 
conversaţie cu George Engersol, apoi pe Jeff, stînd alături de 
Josh, Amy şi de alţi copii, la umbră, lîngă cercul de copaci pe 
care îl porecliseră Gazebo. Pe Jeanette însă n-o descoperi 
nicăieri. 

Brusc, intuiţia maternă o făcu să-şi dea seama unde putea fi 
prietena ei. Işi puse paharul de limonadă golit pe una din mesele 
întinse pe pajişte şi se îndreptă spre casă, mişcîndu-se cu multă 
prudenţă, pentru că tocurile înalte de la pantofi se înfundau în 
pămînt la fiecare pas. Le observase, tristă, pe celelalte femei 
cum se balansau pe virfurile picioarelor, fără ca tocurile 
pantofilor lor să atingă covorul verde în felul în care o făceau ai 
ei. Desigur, în Eden puţini aveau o pajişte, care era, în general, 
arsă de soare, iar pămîntul era tare ca piatra. Cu toate astea, îşi 


dori să fi purtat pantofi cu toc jos. 

Intră în casă şi se opri în prag pentru a curăța noroiul de pe 
pantofi. Apoi urcă scările pînă la etajul doi. Traversă coridorul în 
lung şi se opri în faţa camerei în care locuise Adam. Bătu încet 
în uşa închisă, dar nu primi nici un răspuns. Se întoarse să plece, 
dar instinctul îi spuse că încăperea nu era pustie, aşa că puse 
mîna pe clanţă şi deschise uşa. 

Jeanette Aldrich se sprijinea de perete, lîngă fereastră, şi se 
uita, pierdută, în zare. 

— Te superi dacă rămîn? întrebă Brenda, simțindu-se ca o 
intrusă. Adică, dacă vrei să fii singură... 

Jeanette negă rapid din cap, ca şi cum s-ar fi întors la 
realitate, apoi făcu un pas înainte. 

— Nu. E-n regulă, Brenda. Doar că... 

Privi, neajutorată, în jurul camerei. Incăperea părea lugubră 
fără lucrurile lui Adam, cu dulapul deschis şi gol şi cu patul de 
pe care se luase tot pînă la saltea. 

— Doar că îţi aduceai aminte, completă Brenda ideea, intrînd 
şi închizînd uşa după ea. Nu te-am văzut pe afară aşa că mi-am 
imaginat că ai venit aici. 

Ochii ei se plimbară prin cameră. 

— Arată cam lugubru, nu? 

Jeanette aprobă, scurt, din cap şi spuse: 

— Dar cel puţin pot sta în ea. Dacă lucrurile lui ar mai fi fost 
aici, nu cred c-aş fi reuşit. Acasă n-am putut deloc să intru în 
camera lui. 

Brenda se aşeză pe marginea patului. 

— Ştiu cum te simţi. După ce soţul meu m-a părăsit, timp de 
o săptămînă cu greu am putut să mă culc în acelaşi pat pe care 
îl împărţisem cu el. 

Se simţi stînjenită şi roşi. 

— Desigur că nu e acelaşi lucru, dar sentimentul e cam 
acelaşi, nu? 

Jeanette zîmbi, pentru prima dată în acea zi. 

— Mă uimeşte că ştii. 

Veni alături de Brenda, pe pat. 

— Eşti prima persoană care vine să mă caute. Mi se pare că 
nici unul din prieteni nu doreşte să-mi vorbească. Nu ştiu ce să 
spună. 

— Ei bine, eu ştiu, cu siguranţă, cum vine chestia asta, oftă 


Brenda. După ce Josh şi-a tăiat venele, toată lumea a fost 
drăguță cu mine, dar nici unul nu voia să vorbească despre asta. 
Citeva zile, m-am simţit ca o leproasă. Dar la ce te poţi aştepta? 
Copiii noştri nu sînt la fel cu ceilalţi copii şi, cînd fac gesturi de 
acest gen, înspăimiîntă pe toată lumea. Zimbetul de pe faţa 
Jeanettei dispăru. 

— Pe tine nu te-a înspăimîntat? Cînd Josh a încercat să se 
sinucidă? 

— Cum să nu? M-a speriat de moarte. Dar a trebuit să fac 
faţă, aşa cum a trebuit să fac faţă tuturor bărbaţilor care m-au 
înşelat. Şi o mai am şi pe Melinda. Aşa că l-am adus aici. 

Jeanette se întrista. 

— Aşa cum am procedat eu cu Adam şi cu Jeff, rosti ea. lar 
acum Adam e mort. 

Brenda se ridică şi se duse la fereastră. 

— M-am gîndit la ce ai spus înainte de ceremonie, în 
legătură cu a-l lua pe Josh acasă. 

— Bun, replică Jeanette. Bănuiesc că de acum ştii că am 
decis să-l iau pe Jeff de aici. De acum înainte îl vreau acasă, cu 
mine. 

— Înţeleg de ce, aprobă Brenda. Dar nu ştiu dacă eu îl pot 
scoate pe Josh. 

Îi făcu semn Jeanettei. 

— Vino aici să te uiţi la ceva. 

Intrigată, Jeanette se ridică şi se apropie de Brenda. Se zgii 
fereastră, dar nu văzu nimic remarcabil afară. Era numai un 
grup de copii, împrăştiaţi pe pajişte şi discutînd între ei. _ 

— Ştii, n-am mai văzut aşa ceva înainte, rosti Brenda. Incă 
de cînd a mers prima dată la şcoală, Josh n-a făcut parte 
niciodată dintr-un grup. Mereu a suferit fiindcă ceilalţi nu-l 
băgau şi pe el în seamă, însă aici nu suferă. Cum aş putea să-l 
iau cu mine? Chiar crezi că ar fi bine să-i fac aşa ceva? Să-l duc 
înapoi unde a fost, unde toţi rideau de el şi unde se plictisea 
permanent? 

Observînd scena prin ochii celeilalte femei, Jeanette reuşi 
pentru prima dată, să rememoreze evenimentele trecute, 
dincolo de ultimele două zile. 

Îşi aminti de anii de dinaintea înscrierii fiilor ei în academie, 
cînd Jeff şi Adam nu aveau nici un prieten în afară de ea şi de 
Chet. Şi acum, cînd Adam murise... 


— Oh, Doamne, oftă ea. Ce-ar trebui să fac? 

— Nu-ţi pot spune, replică Brenda, urmărind în continuare 
grupul de pe pajişte. Dar ştiu sigur că nu-l pot îndepărta pe Josh 
de acest mediu. Poate ar fi bine să mai aştepţi o ţiră pînă să 
procedezi la fel cu Jeff. 

Se întoarse spre Jeanette. 

— Ştiu cît de mult suferi, Jeanette. Şi eu am suferit mult în 
viaţă. Dar suferinţa trece. Uneori crezi că ai să mori, dar fiecare 
zi care s-a scurs face durerea mai suportabilă. Cel mai important 
lucru e să nu faci vreo tîmpenie cînd te doare, ceva ce n-ai mai 
putea remedia. 

Jeanette tăcu cîteva clipe, apoi vorbi, calmă: 

— Adică ceva în genul gestului lui Adam? 

Brenda ridică din umeri. 

— Nu mă gindeam la Adam, dar cred că asta am vrut să 
spun. Mai cred că nu trebuie să-l faci pe Jeff să plătească pentru 
greşelile lui Adam. Ştii ce vreau să spun, nu? 

Jeanette ezită, apoi încuviinţă. 

— Cred că da. Ştii că e amuzant? Aceleaşi lucruri mi le-a 
spus şi Jeff pe drumul spre ceremonie. 

Brenda zimbi strîmb. 

— Ei, doar ştii zicala: "Copiii nu ştiu să mintă." 

Jeanette oftă adînc, apoi zise: 

— Haidem. Să mergem şi noi jos şi să luăm o limonada. Tot 
nu servescc ei nimic mai tare. lar după aia o să-i spun lui Jeff că 
poate rămîne aici. 

Cînd ieşiră din cameră, Jeanette luă mîna Bren-dei într-a ei. 

— Sînt foarte bucuroasă că ai venit, spuse ea. Dacă nu erai 
aici, nu ştiu ce-aş fi făcut. 

— Ai fi făcut ceea ce trebuie, îi spuse Brenda. Poate nu chiar 
acum, dar ţi-ai fi dat, în cele din urmă, seama. În definitiv, dacă 
avem copii aşa de deştepţi ca Jeff şi Josh, nu putem fi nici noi 
prea proaste, nu? 

Jeanette se trezi că ride în hohote. Cu cîteva minute înainte 
era sigură că nu va mai ride niciodată. 


KKK 


— Jeff? întrebă Josh. 
Jeff se întoarse spre el. O clipă, Josh se întrebă dacă era bine 


să-i povestească despre sunetele ciudate pe care le auzise în 
noaptea în care murise A-dam. Cu cît se gindise mai mult la ele 
şi cu cît aprofundase mai tare semnificaţia mesajului lăsat de 
Adam pe computer, cu atit mai mult se încurcase fiindcă nu 
găsise nici o explicaţie logică. Deşi le vorbise lui Hildie şi 
domnului Conners despre mesaj, ei nu dăduseră vreun semn c- 
ar înţelege la ce se referea el. Nu le spusese, desigur, despre 
faptul că auzise ascensorul mergind cînd, de fapt, el nu 
funcţionase deloc, şi asta fiind convins că ei vor ride de el 
pentru că s-a lăsat prins de povestirea cu fantome a lui Jeff. Însă 
Jeff văzuse mesajul, aşa că, poate... 

Se hotărî. 

— Ce crezi că s-a întîmplat, în realitate, cu Adam? 

Brad Hinshaw, care stătea întins pe spate lingă Jeff, se ridică 
în capul oaselor. Ochii lui Jeff se aburiră uşor, ca şi cum peste ei 
se lăsase o cortină. 

— Despre ce vorbiţi? întrebă Brad. 

— Nu prea ştiu, răspunse Josh. Numai că... Mă rog, ce 
spunea el în mesaj: că se duce undeva. Într-un loc mai bun. N-a 
spus că se va sinucide. Adică, ce-ar fi dacă el ar fi fugit, pur şi 
simplu? 

Brad oftă plictisit. 

— Las-o baltă, Josh. A fost lovit de tren, nu? Doar am fost cu 
toţii la funeralii!? 

Josh se simţi încurcat, dar insistă: 

— Dar dacă n-a fost Adam? Dacă a fost altcineva? Se puteau 
schimba corpurile sau se putea face altceva, nu? 

Jeff se ridică în picioare şi plecă de lîngă ei. 

— Asta a fost o bădărănie, Josh! exclamă Brad. Dacă eşti aşa 
de deştept, cum de ai putut spune o asemenea prostie în faţa lui 
Jeff? Isuse! 

Josh se ridică, grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Jeff. Cînd 
fu lîngă el, îl luă de braţ şi-i spuse: 

— Jeff? Imi... îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic rău. Mă... 
ei bine, mă întrebam doar care ar fi semnificaţia mesajului. 
Asta-i tot. 

Jeff se opri şi-l privi pe Josh în ochi. 

— Minti! rosti el. Mai e şi altceva în afară de mesaj, nu? 

Josh scurmă cu pantoful pămîntul din faţa lui. 

— A...am auzit şi ascensorul, admise el, convins că Jeff va 


izbucni în rîs. 

Cum celălalt nu scoase nici o vorbă, continuă: 

— A fost aşa cum ai spus tu, l-am auzit, dar nu se mişca. 

Pe faţa lui Jeff apăru cel mai ciudat zimbet pe care îl văzuse 
Josh vreodată. 

— Atunci poate că asta s-a întîmplat, spuse Jeff. Poate Adam 
n-a murit de tot. Poate că Eustace Barrington s-a întors din 
mormînt şi l-a luat cu el. Şi poate, cine ştie, odată cînd o să te 
aştepţi mai puţin, va veni chiar Adam în persoană şi-ţi va 
povesti ce s-a întîmplat în realitate. 

Uluit de cuvintele lui Jeff, Josh depuse armele. 

Prietenul lui se întoarse, continuînd să zimbească, şi plecă. 


KKK 


Tîrziu, în acea noapte, Hildie Kramer se duse în biroul 
personal al doctorului Engersol şi închise uşa în urma ei. 
Engersol se uită la ea, o salută din cap şi termină ce avea de 
lucru la dosarul de pe masă. Puse, după aceea, dosarul 
deoparte, se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi încrucişa braţele pe 
piept. 

— Bun, zise el. Cît e de rău? 

Hildie zîmbi. 

— Nu-i rău deloc. Familia Lowenstein o scot pe Monica din 
şcoală şi nu-i pot convinge să n-o facă. Dar e singura. Toţi 
ceilalţi rămîn, inclusiv Jeff Aldrich. 

— Nu-i rău, replică Engersol. O să ne descurcăm. Dar asta 
înseamnă că seminarul meu special are cu doi elevi mai puţin. 
Am doi candidaţi în minte, dar vreau să aud mai înainte 
recomandările tale. 

Hildie n-avu nici o ezitare. 

— Josh MacCallum şi Amy Carlson, spuse ea. Sint amîndoi 
foarte buni. Sînt printre cei mai străluciți elevi şi au profilul 
psihic şi intelectual pe care-l căutăm. 

Engersol zîmbi. 

— Foarte bine, Hildie. Sînt exact aceiaşi candidaţi la care mă 
gîndeam şi eu. Reorganizează-le orarele ca să înceapă de miine. 

După ce Hildie plecă din birou, Engersol revăzu dosarele lor. 
Dădu încet din cap. Erau perfecţi pentru seminar. 

Josh MacCallum intenţionase deja să se sinucidă. 


Dacă o va face din nou, nimeni n-ar avea nimic de comentat. 


13 


Josh şi Amy se agitau, nervoşi, pe bancheta din faţa biroului 
administratoarei. Clădirea era tăcută. Restul copiilor se duseseră 
deja la primele cursuri ale zilei. In timpul micului dejun, Hildie in- 
trase în sufragerie şi le comunicase celor doi să se prezinte la 
biroul ei înainte de a intra la ore. Josh schimbă o privire 
temătoare cu Amy. Din partea lui, Josh era convins că intrase în 
bucluc. Chiar într-unui mare. Probabil Jeff le dezvăluise părinţilor 
lui ce i se povestise după funeralii şi doamna Aldrich o chemase 
pe Hildie. Dar ce era atît de rău în a întreba dacă Adam s-a 
sinucis în realitate? lar Jeff nu se supărase, de fapt, păruse chiar 
să-l fi crezut. 

Amy se gindise că fuseseră chemaţi de Hildie din alt motiv. 

— Pun pariu că mamele noastre au decis să ne retragă din 
şcoală, spusese ea. Pariez că au luat legătura cu familia Monicăi 
şi vor acum să ne ia şi pe noi acasă. 

Josh  privise semnificativ la scaunul gol de la masa 
învecinată, care fusese ocupat, pînă în acea dimineaţă, de 
Monica. Dăduse din cap. 

— Cum se face că adulţii se comportă, uneori, ciudat? 
Monica n-avea de gînd să facă ceva. Ea credea că Adam a fost 
un tîmpit că s-a sinucis. Oricum, nu poate fi vorba de asta. Dacă 
mama m-ar fi luat acasă, ar fi făcut-o ieri. In afară de asta, mi-a 
spus că a hotărit să mă lase aici. lar ai tăi nici n-au venit la 
ceremonie, aşa că de unde i-au contactat ei pe părinţii Monicăi? 

Amy se strimbase la el. 

— N-ai auzit pînă acum de o chestie care se numeşte 
telefon? 

— Asta e o prostie, replicase Josh. Părinţii Monicăi nici nu 
ştiu, probabil, unde locuiesc ai tăi. 

Amy nu replicase, ci se mulţumise să-şi vire, tristă, furculita 
în budincă. 

— Poate că nu e nici o problemă, de fapt, sugerase, în final, 
Josh. 


— Oh, desigur! se oţărise Amy. Ai fost vreodată chemat în 
biroul directorului fără a avea necazuri? 

Josh rămăsese fără replică. Pentru restul micului dejun, cei 
doi se cufundaseră într-o tristă tăcere. N-a ajutat prea mult nici 
faptul că unul din ceilalţi copii a început să-i ia peste picior cînd 
a plecat la cursuri. 

— Ne vedem mai tirziu, le-a strigat Brad Hinshaw. Asta dacă 
veţi mai fi încă aici. 

Îşi urmase drumul rîzînd în hohote, în timp ce Josh şi Amy s- 
au înghesuit pe bancheta din faţa biroului lui Hildie. Întunericul 
din holul mare nu contribuia cu nimic la îmbunătăţirea stării lor 
de spirit. 

Intr-un tîrziu uşa biroului se deschise şi Hildie păşi afară 
pentru a-i invita înăuntru. 

— Ei, ei, ia uite la voi, le spuse ea zimbind. După feţele astea 
lungi, trebuie că aţi făcut ceva despre care eu n-am auzit încă! 

Cînd Josh şi Amy se uitară neliniştiţi unul la altul, Hildie 
izbucni în rîs. 

— Dacă aş fi ştiut că vă veţi face atitea griji amarnice, nu v- 
aş fi spus nimic la micul dejun. V-aş fi oprit pe drumul spre sala 
voastră de clasă. Acum, veniţi înăuntru. 

Sfioşi, cei doi copii o urmară pe Hildie în biroul ei. Se simţiră 
amindoi mai bine cînd ea nu închise uşa. Observiîndu-le reacţia, 
Hildie îşi zîmbi sieşi. Descoperise cu mult timp în urmă că toţi 
puştii se nelinişteau cînd îi chema pentru o discuţie cu uşile 
închise. Era ca şi cum ştiau că o uşă închisă însemna 
muştruluială. Pe de altă parte, ea mai descoperise că simplul 
gest de a închide uşa era suficient pentru a băga spaima în cel 
aflat, temporar, în ofsaid. 

— Am vorbit cu doctorul Engersol azi-noapte, îi informă. 

Se aşezase în fotoliul din spatele biroului ei şi le făcu semn 
celor doi copii să ia loc pe canapea. 

— Din cauză că Monica ne-a părăsit, au rămas acum două 
locuri vacante la seminarul lui, continuă ea. Şi el, şi eu credem 
că voi doi sînteți candidaţii ideali pentru a le lua locul. 

Josh simţi o uşoară excitație. Işi aminti de ceea ce-i 
povestise Jeff, cu o săptămînă în urmă, legat de acest seminar. 
Ştia doar că era vorba de computere, o chestie de care se 
îndrăgostise de prima oară cînd văzuse un asemenea aparat, şi 
că numai cîţiva copii din şcoală aveau acces la ele. 


Cei mai deştepţi şi talentaţi copii. 

Adam şi Jeff Aldrich, Monica Lowenstein şi cîţiva alţii. 

Jeff. Care era situaţia lui? Era posibil să se întoarcă la şcoală? 
îşi rosti gîndurile cu voce tare, ceea ce făcu ca zimbetul de pe 
faţa administratoarei să se lărgească. 

— Revine miine, îi spuse ea. Asta te face fericit, nu? Nu e el 
cel mai bun prieten al tău? 

— În afară de Amy, răspunse Josh. El va rămîne la seminar? 

— După cite ştiu eu, da. 

— Dar ce se face la acest seminar? întrebă Amy. Nici unul 
dintre copiii care au participat la el n-a povestit prea multe. 

— Ei, nu e cine ştie ce secret, replică Hildie. In principiu e un 
curs de inteligenţă artificială. 

Josh făcu ochii mari. 

— Uau! exclamă el. Adică e vorba de a învăţa computerul 
cum să gindească? 

— Exact. Noi credem că sînteţi foarte potriviţi pentru aşa 
ceva fiindcă aveţi amîndoi talent matematic. 

Amy păru nesigură. 

— Mie nu prea îmi plac computerele, rosti ea. După ce joci 
de cîteva ori un joc, devine o tîmpenie. Vreau să spun că se 
repetă, mereu şi mereu, aceeaşi chestie. 

— Şi de ce crezi tu că e întotdeauna aceeaşi chestie? întrebă 
Hildie. 

Amy fu contrariată de întrebare, dar Josh văzu răspunsul 
instantaneu: 

— Pentru că tot ce face un computer e să pună laolaltă 
lucrurile în felul în care îi spunem noi. El nu poate descoperi 
ceva nou, pentru că nu poate gindi precum oamenii. 

Sprîncenele fetiţei se uniră datorită concentrării. 

— Dar cum ar putea gîndi un computer ca un om? întrebă 
ea. 

— Asta e problematica seminarului, explică Hildie. 
Majoritatea eforturilor doctorului Engersol sînt îndreptate asupra 
aflării modului de gîndiire uman. Într-un fel, creierele noastre 
sînt ca nişte computere, dar e o mare diferenţă. Nu se ştie cum, 
noi reuşim să asamblăm datele în minţile noastre şi venim cu 
idei noi. Computerele nu pot face asta. Multă lume crede că, 
dacă vom afla cum produc idei creierele noastre, vom putea 
programa şi un computer să facă asta. Cu aşa ceva se ocupă 


inteligenţa artificială. 

— Dar ce o să facem noi? se interesă Amy. 

Hildie înălţă din umeri. _ 

— O să vă explice doctorul Engersol. Insă vă promit că o să 
vă placă seminarul. Toţi care participă la el l-au îndrăgit. 

Zimbi trist. 

— Din nefericire, nu-l înţeleg suficient de bine pentru a şti de 
ce ţin ei atita la el, dar e o realitate. 

— Nu ştiu, rosti Amy, agitîndu-se pe loc. Chiar trebuie să mă 
duc la el? Şi dacă nu vreau? 

— Sînt convinsă că, dacă n-o să vrei, doctorul Engersol o să 
înţeleagă, o calmă Hildie. Desigur că, în acest caz, nu va mai 
trebui să te muţi la etajul doi. Dar asta depinde în întregime de 
tine. 

— Etajul doi? repetă Amy, brusc interesată. Camerele de 
acolo erau mult mai mari decît cele de la etajul trei, unde, iniţial, 
fuseseră încăperile servitorilor reşedinţei. 

— De ce ar trebui să ne mutăm mai jos? 

Hildie zimbi de parcă răspunsul ar fi trebuit să fie evident. 

— Are de-a face cu seminarul. Tuturor elevilor de la cursul 
doctorului Engersol li se dau computere speciale, iar pentru ele 
camerele de la trei sînt prea mici. Şi, de vreme ce încăperile în 
care au locuit A-dam şi Monica sînt goale... 

Lăsă momeala agăţată în undiţă. Aşa cum se aştepta, 
amindoi copiii muşcară din ea. 

— Putem să ne mutăm azi? întrebă Amy, dintr-o dată 
nerăbdătoare. În această dimineaţă? 

Hildie chicoti. 

— Puteţi să vă mutaţi chiar acum, dacă vreţi, le spuse. Asta 
înseamnă că vreţi amîndoi să participaţi la seminar? 

Cei doi copii încuviinţară imediat. Hildie extrase două coli de 
hîrtie dintr-un dosar care se afla pe biroul ei. . 

— În acest caz, iată noile voastre orare. Începînd de miine, 
veţi intra amîndoi în programul noii clase. 

V-am pus împreună la cursul de matematică; începe la ora 
două. 

Josh zîmbi. 

— De vreme ce intrăm în altă clasă, înseamnă că putem 
înceta orele de educaţie fizică? întrebă el neliniştit. 

Hildie adoptă o atitudine de dezaprobare făţişă. 


— Nu. Nu înseamnă că nu veţi mai face orele de educaţie 
fizică, dar înseamnă că vor fi unele schimbări. Aşa că, imediat ce 
veţi pleca de aici, vreau să vă duceţi amindoi la sala de 
gimnastică şi să vorbiţi cu domnul Iverson. O să vă scriu un bilet 
care să explice de ce vă duceţi acolo, iar el o să vă dea nişte 
exerciţii şi apoi o să vă facă un orar de gimnastică care să nu se 
interfereze cu vreun alt curs de-al vostru. In regulă? 

Uşor ameţiţi de schimbarea bruscă de orar, amîndoi copiii 
încuviinţară în tăcere. Hildie le înmînă o notă pentru Joe Iverson, 
cel care conducea programul de educaţie fizică al şcolii. Cu 
cîţiva ani înainte, lucrînd împreună cu doctorul Engersol, Iverson 
proiectase un regim special pentru elevii academiei, care îmbina 
sporturi individuale cu activităţi de echipă. 

— Nici unul dintre puştii cu care lucrăm noi nu va fi un 
jucător de echipă, explicase Engersol înainte ca academia să-şi 
deschidă porţile. Vor fi toţi copii unici şi majoritatea lor vor veni 
cu experienţe triste în ceea ce priveşte sportul de echipă. Dacă 
vor fi forţaţi să facă faţă unor situaţii în care vor trebui să-şi 
restringă folosirea intelectului în favoarea superiorității fizice a 
altcuiva, se vor simţi jigniţi, iar eu nu am intenţia ca această 
academie să fie o nouă experienţă nefericită pentru ei. Or să fie 
cîţiva cărora să le placă base-ball-ul şi fotbal-ul, dar pentru 
ceilalţi o competiţie sportivă nu va însemna nimic. Aşa că vreau 
să proiectezi un program care să-i antreneze cît au nevoie, dar 
care să nu-i plictisească. E posibil aşa ceva? 

Iverson încuviinţase. 

— Orice e posibil, spusese el şi se apucase de treabă. 

În scurt timp, a ieşit la iveală cu un program ce cuprindea 
înot, despre care ştia că e îndrăgit de copii, şi gimnastică, care 
necesita, pentru a fi bine însuşită, o putere a minţii echivalentă 
dezvoltării musculare. Mai mult, sporturile selectate de el pentru 
copii erau suficient de individuale, pentru ca majoritatea dintre 
ei să poată să-şi efectueze educaţia fizică după cum le 
convenea, astfel încît să acopere un minimum de cinci ore pe 
săptămînă. 

Pentru Josh şi Amy alegerea fusese uşoară, o oră pe zi la 
bazin le satisfăcea gusturile mai mult ca orice altceva. 

Acum părăsiră biroul administratoarei şi o luară peste 
pajişte, trecură de poartă şi o apucară la stînga, spre principalul 
campus universitar, vizavi de care se aflau sala de gimnastică, 


bazinul şi stadionul de fotbal. Pe drum, Amy îl privi intrigată pe 
Josh şi-l întrebă: 

— Cum de ne-au schimbat orele de educaţie fizică? De ce nu 
putem continua să mergem la înot în fiecare zi, aşa cum făceam 
pînă acum? 

Josh înălţă din umeri. 

— Poate e ceva special pentru copiii din seminar. 

— Dar de ce? insistă Amy. Ce are de-a face sportul cu 
inteligenţa artificială? 

— Cui îi pasă? rînji Josh. Avem acum camere noi şi 
computere, nu? 

Amy încuviinţă fără chef. Noua cameră era mare şi ea abia 
aştepta să se mute. Dar nu-i prea păsa de computer, iar 
schimbarea orelor de educaţie fizică i se părea o timpenie. 
Incepuse discuţia, dar se răzgîndi. La urma urmei, Josh nu ştia 
mai multe despre seminar decit ea, iar ceilalţi copii care partici- 
pau la el nu spuseseră niciodată nimic. 

Asta i se părea o altă ciudăţenie. De ce se comportau toţi de 
parcă ar fi fost o mare scofală? Nu era decit un alt curs, nu? 

Sau nu era aşa? 

De ce simţea că fusese împinsă să facă ceva ce nu voia cu 
adevărat? 

Mă rog, nu conta prea mult. Dacă se va dovedi că nu-i va 
plăcea, o vor lăsa, probabil, să renunţe. In definitiv, pînă acum 
n-au făcut-o niciodată să execute ceva ce nu i-ar fi plăcut. 

Sau o făcuseră? 

Incepu să revadă mintal zilele de cînd venise în academie şi 
modul în care fusese tratată de către Hildie Kramer. 

Ea fusese întotdeauna drăguță, dar Amy sfirşea întotdeauna 
făcînd ce voia administratoarea de la ea. 

lar acum ea şi doctorul Engersol doreau să participe la acest 
curs. 

De ce? 


KKK 


Joe Iverson le zimbi celor doi copii care stăteau nervoşi în 
faţa biroului său şi introduse nota de la Hildie Kramer sub agrafa 
metalică a agendei sale. 

— Aşa... Deci doctorul E mai are doi proaspeți participanți la 


cursul lui, nu? întrebă el. 

Josh şi Amy schimbară o privire nervoasă şi încuviinţară. 

— Ei, atunci să începem, bine? continuă Iverson. 

— Dar ce vom face? vru să afle, îngrijorată, Amy. De ce nu 
putem continua să înotăm, aşa cum am făcut înainte? Nouă ne 
place înotul! 

Sprincenele lui Iverson se înălţară a mirare. 

— Dar cine a spus aşa ceva? 

— Hildie, răspunse Amy. Ne-a spus că vom avea un program 
special, iar eu nu văd motivul. 

— Să vă spun ceva, replică antrenorul. Ce-ar fi să vă 
schimbaţi hainele şi să veniţi pe urmă la sala de gimnastică? 
Bine? O să vă spun acolo ce o să facem. 

Zece minute mai tirziu, Josh şi Amy ieşiră din vestiare şi-l 
zăriră pe Iverson aşteptîndu-i. El le spuse: 

— O să vedem acum care e condiţia voastră fizică. Nu ştiu 
dacă v-a explicat Hildie, dar doctorul E, la seminar, pe lingă că 
vă învaţă, vă şi studiază. 

— Cum vine asta? se încruntă Josh, suspicios. Cînd văzu 
expresia de pe faţa băiatului, Iverson izbucni într-un hohot de 
ris. 

— Ei, nu e ca şi cum aţi fi cobai, îl linişti el pe băiat. Dar îşi 
închipuie că, de vreme ce creierul are un rol în tot ceea ce se 
întîmplă în organism, voi ar trebui să vă deosebiți de ceilalţi 
copii cu un coeficient de inteligenţă normal. Aşa că încearcă să 
fie la curent cu tot ce are legătură cu voi, atît din punct de 
vedere al intelectului, cît şi fizic. In dimineaţa asta o să vă măsor 
şi o să vă cîntăresc, o să vă iau tensiunea şi pulsul, apoi o să vă 
dau să faceţi nişte exerciţii, după care o să vă iau din nou 
tensiunea şi pulsul. 

— O să ne luaţi sînge? se impacientă Amy. Nu pot să sufăr 
cînd doctorul îmi bagă un ac în braţ. 

Iverson chicoti. _ 

— Nu, n-o să fac aşa ceva. In principal, ne interesează să 
vedem cum reacţionează corpurile voastre la mişcarea fizică. E- 
n regulă? 

Se lăsară amindoi în voia antrenorului, deşi nici unul dintre ei 
nu înţelesese exact ce căuta domnul Iverson. În final, începură 
exerciţiile fizice. 

Avură de făcut flotări, cît de multe erau în stare. Amy se 


dădu bătută după cincisprezece, iar Josh reuşi să execute 
douăzeci si cinci. 

Apoi alergară pe loc timp de zece minute, după care făcură o 
serie de sărituri. 

După fiecare rundă de exerciţii, Iverson le luă pulsul şi 
tensiunea. 

— Bine. Mai avem un singur lucru de făcut aici, după care 
vom merge la bazin, le comunică, în final, Iverson. 

Le indică o frînghie groasă, care avea noduri la fiecare 
douăzeci de centimetri şi care atîrna de un inel prins în tavan. 

— Care dintre voi se va căţăra pe asta cel mai rapid? 

Amy se zgii la tavan, care era la cel puţin zece metri 
deasupra. El chiar se aştepta ca ea să se urce pe frînghie pînă 
acolo? Numai gîndindu-se la asta, simţi un gol în stomac. 

— D...dar dacă o să cad? întrebă ea. 

— Cum să cazi dacă nu dai drumul la frînghie? replică 
Iverson. 

— Dar dacă o să cad? insistă ea. 

— Pentru asta sînt făcute nodurile. Dacă îţi vine rău, nu te 
urca mai sus. Mulţumeşte-te să cobori la loc. Bine? 

Amy se uită la Josh. Brusc, el îşi aminti cît de îngrozită fusese 
ea în prima zi a venirii lui aici, cînd au trebuit să coboare, în zig- 
zag, scările pînă pe plajă. 

— E-n regulă, o linişti el. Nu te uita în jos. Amy se uită la 
fringhie, dar nu făcu nici o mişcare. Dindu-şi seama că era prea 
speriată ca să încerce acum, Josh făcu un pas în faţă şi apucă 
funia în miini. Se aruncă asupra ei şi, rămas cu virful picioarelor 
pe podea, alergă cîţiva paşi în faţă, după care îşi duse genunchii 
la piept şi începu să se legene suspendat de fringhie. 

— Hei, e amuzant! îi spuse prietenei lui. 

Se opri din legănat şi începu să se caţere, cu picioarele 
înfăşurate în jurul funiei, astfel încît cea mai mare parte a 
greutăţii corpului său să fie preluată de braţe. Incepu, încet, să 
se înalțe către tavan. 

— Fii atent! îi strigă Amy cînd se afla la jumătatea drumului. 
să nu cazi! 

— N-o să cad! strigă Josh. E-n ordine. 

Se căţără pînă sus şi atinse inelul cu mîna dreaptă, după 
care îi rînji fetei. 

— Am reuşit! chiţăi el. Am făcut tot parcursul. 


— Vino înapoi jos, se rugă de el Amy. 

Rizind, Josh începu să coboare. Cînd mai avea trei metri pînă 
jos, dădu drumul frînghiei şi ateriză pe saltea, după care se 
rostogoli pentru a atenua efectul căderii. Uluită de gestul lui, 
Amy scoase un țipăt scurt. 

— Ai făcut asta ca să mă sperii, îl acuză ea pe Josh cînd 
băiatul se ridică în picioare. 

— Nu-i adevărat! protestă Josh. Am făcut-o din distracţie. 
Hai, încearcă şi tu. 

Amy aruncă din nou o privire fringhiei, apoi o apucă cu 
mîinile. Trase de ea în jos, sperind ca aceasta să se rupă şi să 
cadă colac la picioarele ei. 

N-a căzut. 

În sfîrşit, oftînd din adîncul sufletului, Amy începu să se 
caţere. Se împinse în sus şi-şi aduse picioarele sub ea. Făcu la 
fel din nod în nod. 

Josh avusese dreptate. Nu era chiar aşa de rău. 

— Mă caţăr! ţipă ea. 

Uitînd povaţa lui Josh, privi în jos spre el. 

O apucă un val de ameţeală. Ochii i se măriră de spaimă. 

— Nu privi în jos! strigă Josh. Uită-te numai în sus! 

Luptîndu-se cu groaza, Amy se sili să privească în sus, dar i 
se păru că tavanul era şi el prea departe. 

încercă să coboare, dar panica ce-o cuprinsese nu-i permise 
să dea drumul frînghiei. 

— Nu pot s-o fac! urlă ea. Nu pot să mă întorc jos. 

Instantaneu, Iverson se căţără ca o maimuţă pînă ce ajunse 
sub ea. 

— E-n regulă, rosti el. Sînt chiar sub tine. Pune-ţi picioarele 
pe umerii mei. Ţine-te de frînghie şi sprijină-te de mine. Bine? 
Poţi să faci asta, Amy? 

Josh privi de jos cum piciorul drept al fetei se desface încet 
de pe funie şi atinge umărul antrenorului. Cînd simţi întreaga ei 
greutate transferată pe propriul său corp, Iverson vorbi din nou: 

— E bine, Amy. Sprijină-te de mine. O să încep să cobor, iar 
tu susţine-te cu ajutorul frînghiei. Şi să nu te uiţi în jos, bine? 

— Îh...îhî, îngăimă Amy cu un nod în git. 

Citeva clipe mai tirziu, fură înapoi pe saltea. Joe Iverson 
întinse braţele lui puternice şi o apucă pe Amy, apoi o aruncă pe 
saltea. 


— Gata, spuse el. Eşti în siguranţă. Vezi? Am reuşit. 

Amy se ridică, palidă şi tremurînd în tăcere, pe măsură ce 
panica începea s-o părăsească. 

— Eşti bine? întrebă Josh, privind-o neliniştit. Amy încuviinţă. 

— N-am putut s-o fac, rosti ea. Cînd am privit în jos, m-a luat 
ameţeala. 

— Gata, a trecut, o asigură Iverson. 

Îşi făcu o însemnare în agendă, apoi o bătu uşor pe spate. 

— E doar un pic de acrofobie. Ce-ar fi să vă puneţi costumele 
de baie şi să ne vedem la bazin? O să faceţi cîteva lungimi şi cu 
asta terminăm. Bine? 

Amy aprobă din cap, recunoscătoare, şi se grăbi să 
părăsească sala de gimnastică. 

Dar douăzeci de minute mai tirziu, cînd ieşi din bazin după 
cinci lungimi parcurse, ea simţi cum se întoarce frica. 

— Ai sărit vreodată de pe trambulină? întrebă Iverson. 

Amy se holbă la platforma de sărituri suspendată la trei 
metri deasupra suprafeţei bazinului. Dădu negativ din cap. 

— Vrei să încerci? 

Amy negă din nou din cap. Ochii i se umeziră numai la gîndul 
de a se urca pe scară şi de a trebui să păşească pe îngusta 
scîndură. 

— Haide, o zori Iverson. Încearcă o dată. Dacă n-o poţi face, 
asta e. Dar trebuie să încerci. 

— Îi e frică, rosti Josh din bazin, în care stătea lipit de 
margine şi plescăind apa cu picioarele. Dar de ce trebuie să sară 
de la trambulină? 

— Nu trebuie, îi spuse Iverson. Dar dacă nu încearcă, cum va 
scăpa de răul de înălţime? 

— Poate că nu va scăpa, îl provocă Josh. Dumitale nu ţi-e 
frică de nimic? 

Joe Iverson simţi impulsul de a-l admonesta pe Josh pentru 
insolenţă, dar îşi aminti instrucţiunile pe care i le dăduse George 
Engersol: 

— Nu mă interesează să-i transform pe aceşti copii în atleți. 
Vreau să aibă parte de pregătirea care le e necesară, dar mă 
interesează în primul rînd mintea lor. Aşa că nu începe să te 
porţi cu ei ca un sergent la instrucţie. Dacă îţi face vreunul 
probleme, spune-mi şi o să am eu grijă. Cei mai mulţi dintre ei 
sînt deja îngroziţi cînd aud de antrenori. Toată viaţa lor au fost 


trataţi ca slăbănogi şi neajutoraţi şi, din această cauză, orgoliul 
lor a avut de suferit. N-o să tolerez aşa ceva aici. 

Deşi nu era de acord cu Engersol, Iverson nu se obosise să-l 
contrazică, pentru că i se spusese deja, de către preşedintele 
universităţii, să facă orice ar fi dorit doctorul. 

— Ai fi uimit dacă ai şti cîte fonduri aduce el pentru acel 
program, îi zisese Jordan Sanford. Aşa că fă ce-ţi cere şi lasă-l pe 
el să se preocupe de copii. Crede-mă că ştie ce face. 

Aşa că, în loc să-l muştruluiască pe Josh, Iverson se mulţumi 
să dea, indiferent, din umeri. Îşi făcu o însemnare în agendă şi-i 
trimise pe copii să facă un duş. 

Iverson se retrase, după aceea, în biroul lui. Porni terminalul 
calculatorului şi apelă din fişierul de date dosarele lui Josh şi 
Amy. Începu să introducă datele colectate în ultima oră. Deşi ele 
aveau o mică însemnătate pentru el, presupuse că aveau impor- 
tanţă pentru doctorul Engersol. 


KKK 


O oră mai tîrziu, în biroul său, George Engersol apelă 
aceleaşi dosare. Mînuind cu dexteritate tastatura, el începu să 
studieze datele introduse de antrenor. 

ÎI intrigă cel mai mult, nota din dosarul fetei, care semnala 
că ea pare să sufere de acrofobie acută. 

Nu fusese capabilă să se caţere pe frînghie în sala de 
gimnastică, iar apoi refuzase să încerce săritura de la 
trambulină. 

În aparență, fobia ei era mai puternică decît crezuse el cînd 
o observase coborînd scările spre plajă. 

În minte îi apăru o idee. Era posibil să existe o cale de a 
folosi fobia ei la seminar. 

Se întinse pe spate în scaun şi-şi dezvoltă gîndul, care 
începu să-i placă din ce în ce mai mult. 

Rămiînea de văzut dacă îi va face plăcere şi fetei. Desigur 
însă că n-aveau nici o importanţă pentru el lucrurile care le 
făceau plăcere elevilor. 

Singura chestiune care conta era cum putea să-i folosească. 

Şi tocmai descoperise o utilizare perfectă pentru Amy 
Carlson. 


14 


Josh îşi puse ultimul obiect în cutia de carton. Făcuse deja de 
trei ori drumul pînă la noua sa cameră şi de fiecare dată dusese 
cu ascensorul cutia plină, după care revenise cu ea goală. 

De fiecare dată cînd apăsa pe butonul care punea maşinăria 
în mişcare, îşi amintea de noaptea morţii lui Adam şi de 
sunetele ciudate pe care le auzise. De acum era convins că Amy 
avusese dreptate cînd spusese că totul s-a petrecut în 
imaginaţia lui, pentru că, din acea noapte, cînd auzea liftul 
funcţionind şi alerga să vadă ce e, în el se afla întotdeauna 
cineva. De fapt, în acea zi uitase chiar să se mai ducă să vadă. 

Acum, la ultimul lui drum, cutia era pe punctul de a se 
revărsa. Josh înghesui ultimele sale tricouri în cele cîteva spaţii 
rămase libere în amestecătura de cărţi, pantofi şi perna favorită. 
Aruncă o ultimă privire prin încăpere. N-o ocupase mai mult de 
două săptămîni. Cu toate astea, într-un fel îi şi părea rău după 
ea, pentru că i se păruse perfectă. Era suficient de încăpătoare 
pentru a-i adăposti toate obiectele şi suficient de mică pentru a 
se simţi plăcut în ea. Era convins că Jeff inventase povestea 
celor întîimplate cu Timmy Evans. În afară de asta, camera de 
jos nu avea o lucarnă cu un pervaz tocmai potrivit pentru a te 
urca pe el cînd vroiai să citeşti... 

Camera de jos. 

Camera lui Adam. 

Simţise un frison ciudat înainte de prînz, cînd Hildie îl dusese 
în cameră. Primul lui impuls fusese să-i spună că prefera să 
rămînă unde era, căci, deşi camera era acum golită, el şi-l 
amintea limpede pe Adam cum stătea la birou, aplecat 
deasupra computerului său. Cel puţin, nu-l cunoscuse niciodată 
pe Timmy Evans. Hildie îi citise toate aceste ginduri, cînd el 
rămăsese tăcut la uşă, neîncercînd să-i treacă pragul. Îi 
spusese: 

— Ce-ar fi să aducem mobila? Aşa va deveni camera ta şi, în 
cîteva zile, nici măcar nu-ţi vei mai aminti că a fost a altcuiva. 

A altcuiva. Josh se gîndise că e tare ciudat că Hildie nu 
menţionase numele lui Adam. De fapt, i se părea că adulţii nu-l 
mai pomeneau deloc pe Adam, ca şi cum el n-ar fi existat 


niciodată. Oare le-ar place ca şi prietenii lui să-l uite? 

Inainte de a putea protesta, Hildie începuse rearanjarea 
mobilei. Fără a-şi da seama, Josh se trezi că ajută la împinsul 
patului spre perete, unde fusese biroul lui Adam, şi mută biroul 
la fereastră. Spre uimirea lui, descoperi că Hildie avusese 
dreptate, camera părea deja a lui numai prin rearanjarea mo- 
bilei. 

Dar ce avea să se întîmple la noapte, cînd va încerca să 
doarmă în această încăpere? 

Tîri ultima cutie spre ascensor. Auzi liftul cum se pune în 
mişcare. Cînd ajunse lîngă puț, avu o mică stringere de inimă, 
datorită aceleiaşi idei de a găsi cabina acolo unde o lăsase, în 
timp ce motorul ar fi mers. 

Din păcate, putu vedea cabina coborînd. Auzi clicul de 
oprire, apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc cu cineva în 
ea. 

O urmări cum se urcă. 

Cînd trecu de etajul trei, doctorul Engersol îl privi prin plasa 
ce proteja cabina, îl salută din cap şi dispăru mai sus, la etajul 
patru. 

Josh aşteptă pînă ce-l auzi pe doctor că iese din lift, după 
care apăsă butonul pentru a chema cabina la etajul trei. "Măcar 
nu va mai trebui să aud ascensorul în noua mea cameră", gîndi 
el şi împinse cutia înăuntru. 

Insă, cîteva clipe mai tîrziu, cînd lăsă cutia să cadă pe pat, îşi 
dădu seama că încăperea nu era totuşi a lui. Era încă a lui 
Adam. 

Reflectă un minut, întrebîndu-se dacă era prea tirziu să se 
ducă la Hildie şi să-i spună că se răzgindise şi că dorea să-şi 
păstreze vechea cameră. Hotări că asta era o prostie. Nu era 
decit o cameră ca oricare alta, iar Adam nu murise în ea. 

"Dar ce se va întîmpla la noapte", se gîndi el din nou, "cînd o 
să trebuiască să dorm aici?". _ 

Decise să nu se mai gindească nici la asta. Incepu să 
despacheteze. Işi puse hainele în dulap şi cărţile pe rafturile ce 
spînzurau pe peretele de deasupra patului. Ochi, suspicios, 
rafturile. Dacă se prăbuşeau noaptea, tot conţinutul lor avea să 
se răstoarne pe pat. Era mai bine dacă găsea o şurubelniţă şi le 
muta deasupra biroului. 

Luă cutia golită şi porni cu ea de-a lungul coridorului, spre 


scări. Cînd ajunse în hol, auzi un miorlăit, apoi îl simţi pe Tabby 
că se freacă de piciorul lui stîng, cu spatele arcuit şi cu coada 
înălţată ca o lumînare. 

— N-o găseşti pe Amy? îi vorbi Josh. 

Pisoiul mieună din nou. Josh puse cutia jos, îl luă în braţe şi o 
porni spre cealaltă aripă a etajului, unde se afla noua cameră a 
prietenei lui. 

— lată-te! ţipă Amy cînd deschise uşa. 

Pisoiul sări instantaneu din braţele lui într-ale ei. 

— Pe unde ai fost? dojeni Amy animalul. Te-am tot strigat, 
dar n-ai apărut! 

Pisoiul se smulse din braţele fetiţei, sări pe podea şi 
cutreieră, intrigat, prin toată camera, inspectînd fiecare colţ, ca 
şi cum ar fi făcut inventarul. Păru satisfăcut de rezultat, drept 
care sări pe patul fetei, se cuibări pe pernă şi adormi. 

— Nu-i haios aici? întrebă Amy. Camerele astea sînt mult mai 
mari decît cele de sus. Îmi place enorm. 

Pentru că Josh nu răspunse nimic, voioşia ei se stinse încet- 
încet. 

— Ce s-a întîmplat? rosti ea. 

— Stau în camera lui Adam, explică Josh. E cam fioroasă. 

Amy îl privi, năucită. 

— Acolo te-au plasat? În locul tău, aş urî camera aia. Nici 
măcar n-aş putea dormi în acel pat. 

— Ei, nu-i chiar aşa de rău, rosti el ca să se apere. 

Insă Amy îl citi ca pe o carte deschisă şi-i zimbi: 

— Şi totuşi e, îl necăji ea. Pariez că el se va întoarce la 
noapte. Pariez că a uitat ceva în cameră şi o să vină după acel 
ceva şi, cînd o să dea peste tine... 

— Amy! izbucni băiatul. Încetează! 

— Josh e un pisoiaş fricos, Josh e un pisoiaş fricos! îl tachină 
ea cîntînd. 

— Nu sînt! Am spus numai că e ciudat. N-am spus că mi-e 
frică! 

Se răsuci pe călctie şi se năpusti afară din cameră. În tăcerea 
ce urmă, Amy realiză cum îi apăruse ea lui Josh. 

Exact precum toţi ceilalţi care o tachinaseră mereu. 

— Josh? îl strigă. 

Fugi după el, uitînd uşa larg deschisă. 

— Josh, aşteaptă. lartă-mă! N-am vrut! 


Aflat deja la capătul scărilor, Josh se opri. Cuvintele ei ironice 
îl ardeau încă. 

— Dacă n-ai vrut, de ce le-ai spus? 

— Glumeam doar, rosti Amy rugător. Nu fii supărat pe mine. 
Te rog? 

__ O clipă Josh se simţi tentat s-o ignore şi să-i întoarcă spatele. 
Işi aminti însă cum fusese la şcoala de acasă şi se calmă. 

— E-n regulă, mormăi el. Să nu mai povesteşti şi altora, 
bine? Dacă află că mi-e frică, sînt în stare să-mi facă cine ştie ce 
farsă cretină în mijlocul nopţii. 

— N-o s-o fac, promise Amy. Numai să nu fii supărat pe 
mine, bine? 

Josh simţi o căldură în suflet, cînd văzu expresia de pe faţa 
ei, şi zîmbi. 

— Haide. Să mergem la biroul doctorului Engersol şi să 
vedem cînd primim noile computere. 

Alergară, mînă în mînă, în jos, pe scări, şi ieşiră pe uşa 
principală. 

Cînd îi văzu, din biroul ei, Hildie Kramer zîmbi satisfăcută. 
Alesese corect. Curînd, poate chiar de azi, va începe formarea 
lor. Şi cînd le va sosi timpul, vor fi pregătiţi. 


KKK 


Steve Conners încuie uşa de la sala de clasă, după ultimul lui 
curs din această zi, şi porni spre parcarea din spatele aripii 
academiei în care se aflau toate sălile de clasă. Mai avea la 
dispoziţie încă două ore din după-amiază. Avea intenţia să se 
ducă acasă, lingă plajă, pentru a înşfăca planşa de surf şi a se 
duce pînă la Santa Cruz. Cu puţin noroc, putea prinde ceva 
valuri înainte ca soarele să se scufunde în ocean. Introduse 
cheia în broasca portierei, dar se opri surprins. Îl zări pe Josh 
MacCallum ieşind pe uşa şopronului lipit ca o meduză de partea 
din spate a reşedinţei. Băiatul ţinea strîns într-o mînă o 
şurubelniţă mare. Deşi se afla la o oarecare distanţă de el, Steve 
văzu că acesta nu era prea sigur că alesese scula potrivită 
pentru a duce la bun sfîrşit ceea ce îşi propusese. 

Pe punctul de a pleca, Conners îşi aminti că Josh şi Amy nu 
apăruseră de dimineaţă la cursul de engleză, în cutia sa poştală, 
el găsise un bilet, scris de Hildie Kramer, prin care ea îl lămurea 


că amindoi copiii aveau orarul schimbat, dar aveau să-şi reia 
cursul de miine. 

Trebuia să existe o explicaţie pentru această schimbare. 

Se hotărî să lase surful pe altă zi. Închise din nou portiera şi-l 
strigă pe băiat tocmai cînd acesta urca scările ce duceau la 
masiva uşă din spate. 

— Josh? Hei, Josh! 

Puştiul privi peste umăr, îl recunoscu pe profesorul de 
engleză şi-i făcu semn cu mîna, apoi îşi continuă drumul. Cînd fu 
pe punctul de a intra în imobil, se auzi strigat încă o dată: 

— Josh! Aşteaptă! 

Copilul se opri, nesigur. Era domnul Conners supărat pe el 
fiindcă nu venise în dimineaţa aceea la curs? Hildie le spusese 
că îi comunicase profesorului faptul că el şi Amy aveau să 
absenteze. Dar dacă n-a făcut-o? 

— Ce faci? întrebă Conners cînd ajunse la picioarele 
treptelor. 

Nesiguranţa băiatului făcu loc unei adevărate îngrijorări. 
Poate n-ar fi trebuit să se ducă în atelierul cu scule. 

— A...am avut nevoie de o şurubelniţă, murmură el. Atelierul 
nu era încuiat... 

Detectind nervozitatea din vocea puştiului, profesorul zimbi 
liniştitor: 

— Nu ştiu ce ai de înşurubat, dar pare a fi ceva cu adevărat 
mare. 

Josh privi unealta şi zise: 

— E singura pe care am văzut-o. Trebuie să mut nişte rafturi 
în noua mea cameră. 

— Te referi la rafturile care se sprijină pe console? 

Josh dădu aprobator din cap. 

— Atunci ar fi mai bine să găsim ceva mai potrivit pentru 
acest scop. Majoritatea obiectelor astea sînt montate cu 
şuruburi în cruce. Scula asta nu-ţi foloseşte. Hai cu mine. 

Josh se simţi uşurat că nu părea a exista vreo încurcătură. ÎI 
urmă pe Conners în atelier, unde profesorul scormonea deja prin 
învălmăşeala de scule ce acopereau unul din bancurile de lucru. 

— E cam dezordine pe aici, nu-i aşa? rosti Conners. 

Josh dădu din umeri şi nu spuse nimic. Profesorul deschise o 
serie de sertare înglobate în banc. Găsi ceea ce căuta în al 
treilea de jos. Scoase de acolo trei şurubelniţe speciale, de 


mărimi diferite, şi continuă vînătoarea pînă ce găsi o bormaşină 
de mînă şi un set de burghie. 

— Ai riglă? îl întrebă el pe Josh. 

Josh negă. 

Conners găsi o ruletă în sertarul de sus. 

— Gata, rosti el. 

Inmînă şurubelniţele lui Josh şi ţinu restul pentru sine, apoi 
spuse: 

— Hai să mergem acum şi să vedem de ce sînt în stare doi 
meşteri constructori. 

Cînd Josh o apucă pe coridorul larg de la etajul doi, Conners 
se opri, nedumerit. 

— Credeam că stai la etajul trei, se miră el. 

— Hildie m-a mutat, replică Josh. Aveam nevoie de o cameră 
mai mare. 

Vorbele avură darul de a spori nedumerirea lui Conners. 

— Pentru ce? întrebă el. 

— Pentru noul meu computer, răspunse Josh. Şi pentru 
cărţile ce-mi vor fi necesare la cursul doctorului Engersol. 

Conners începu să se încrunte. Cînd ajunseră la camera 
băiatului, el se opri brusc. 

— N-a fost asta camera lui Adam Aldrich? întrebă el. 

Josh încuviinţă ezitind. Pe faţa lui se putea citi aceeaşi 
nesiguranţă observată de Conners cu puţin timp înainte, pe 
veranda din spate. 

— Şi te simţi bine în ea? Adică, eu unul nu sînt convins că 
mi-ar place să dorm aici, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Josh îl privi ţintă pe Conners şi încercă să descopere dacă 
acesta nu voia să-l tachineze, aşa cum o făcuse Amy mai 
devreme. 

— N...nu există chestii de astea, precum stafiile, rosti el, 
dorindu-şi ca vocea să-i fi sunat convingător. 

— Ai drepate, îl aprobă profesorul. Dar faptul că noi ştim că 
ele nu există, nu le face mai puţin înfricoşătoare, nu-i aşa? In 
plus, e ciudat să plasezi pe cineva în această cameră atit de 
repede. Am crezut că ea o să rămînă goală cel puţin anul 
acesta. 

— Poate Hildie a crezut că altfel am continua să ne gîndim la 
Adam tot timpul, sugeră puştiul. Oricum, nu e acelaşi lucru ca 
atunci cînd el locuia aici. Am rearanjat mobila, iar toate lucrurile 


lui au dispărut. 

Conners detecta în vocea băiatului o încercare de 
autoconvingere. Se decise să lase subiectul baltă, deşi i se 
părea o farsă sinistră gestul făcut de director şi de 
administratoare de a-l pune imediat pe Josh în locul lui Adam, la 
seminar şi în cameră. 

Ca şi cum încercau o substituire de persoană. 

Nu-şi rosti gîndurile cu glas tare. Se puse pe treabă şi-l ajută 
pe Josh să dea jos toate cărţile şi restul lucrurilor de pe rafturile 
de deasupra patului. 

După ce termină, Conners îi înmînă, una cite una, scîndurile, 
lui Josh, care le aranja în ordine lîngă peretele de lîngă uşă. 

— Două se potrivesc, rosti Conners după ce testă 
şurubelniţele. Dă-mi o mînă de ajutor. 

Josh se caţără imediat pe pat, luă una din scule de la 
profesor şi începu să lucreze. In cinci minute, scoaseră consolele 
din legăturile lor, apoi legăturile din dibluri. 

— Acum vine partea nostimă, îi comunică Conners lui Josh. 
Trebuie să găsim diblurile din tencuială căci, altfel, şuruburile nu 
vor ţine cînd vom monta din nou legăturile. 

Incepu să palpeze tencuiala cu mînerul şurubelniţei. Josh îl 
urmări, curios. 

— Ce faci? întrebă, într-un tîrziu, băiatul. 

— Ascult. N-ai mai încercat pînă acum să cauţi dibluri în 
pereţi? 

Josh negă. 

— Mama mea nu face astfel de operaţiuni, iar tata... 

Vocea i se stinse. Într-un tîrziu, oftă din greu. 

— Tata a plecat cînd eram un bebeluş. Nu prea mi-l mai 
amintesc. 

Conners evită să privească băiatul în ochi, fiindcă sesizase, 
după tremurul vocii lui, că era pe punctul de a izbucni în plins. 
Se mulţumi să remarce: 

— Cred că a fost destul de greu pentru tine. 

O secundă nu spuse nimic, apoi încuviinţă: 

— Am tot sperat că se va întoarce, dar n-a făcut-o niciodată. 
Nici măcar nu ştiu unde locuieşte. 

— Pun pariu că îi e dor de tine, rosti Conners. 

— Nu, nu îi e, replică, cu hotărîre, Josh. Dacă i-ar fi fost dor, 
ar fi venit să mă viziteze. Dar lui nu-i mai pasă de mine. 


Conners încetă să mai ciocănească şi se întoarse spre a-l 
privi pe Josh în ochi. 

— Poate nu e adevărat. Poate ţine enorm la tine. Ar putea fi 
multe motive pentru care nu l-ai văzut. 

Josh păru tulburat, dar se încăpăţină să persiste în ideea lui. 

— Nu, nu există nici unul. Dacă îi păsa de mine, ar fi venit să 
mă vadă sau, cel puţin, m-ar fi sunat din cînd în cînd. Dar n-am 
mai aflat nimic de el de cel puţin doi ani. Şi nu îmi mai pasă! 
adăugă într-un acces brusc de furie, a cărui intensitate îl uimi pe 
profesor. 

Conners îl apucă pe băiat de după umeri şi-i vorbi blind: 

— Mie mi se pare că-ţi pasă enorm de mult. 

— Nu-i adevărat! 

Vocea băiatului sună din nou, ca şi cum ar fi încercat să se 
convingă mai mult pe el decît pe profesor. 

Conners se reîntoarse la ocupaţia lui, ca să-i dea puştiului un 
răgaz de a fi singur cu el însuşi. După un timp, îi spuse: 

— Ştii, pentru tine e, oricum, mai bine decit a fost pentru 
mine. Tatăl meu a plecat cînd aveam opt ani şi nici azi nu-l pot 
ierta pentru asta. A fost ca şi cum într-o zi a încetat să mai ţină 
la mine. Însă eu n-am putut să nu mai țin la el. 

— Şi ce-ai făcut? întrebă Josh după citeva secunde. 

Conners dădu din umeri fără a se întoarce cu faţa spre băiat; 
ştia că, dacă ar face-o, puştiul s-ar închide imediat ca într-o 
carapace. li spuse: 

— M-a durut. Am încercat să n-o las pe mama să vadă cit de 
tare mă doare, dar uneori, noaptea, plingeam încontinuu pînă 
adormeam. Mereu am sperat că o să se întoarcă. 

— Ş...şi s-a întors? întrebă puştiul cu voce tremurătoare. 

Conners negă din cap. 

— Nu. Mi-a trimis felicitări de ziua mea de naştere pe 
parcursul cîtorva ani, după care n-am mai auzit nimic de el. 
Multă vreme după aceea, am încercat să-l urăsc. Pe urmă însă 
am ajuns la concluzia că putea avea motive întemeiate pentru a 
pleca. 

Se întoarse, în sfîrşit şi-l privi pe Josh în ochi. 

— Şi cred că a avut. Dar asta nu m-a împiedicat să mă 
doară. 

Josh tăcu din nou. După un timp, vorbi cu o voce greu 
înăbuşită: 


— Tata nu mi-a spus nici măcar la revedere. Pur şi simplu a... 
plecat. Cum a putut face asta? 

Conners îl îmbrăţişă. 

— Nu ştiu, rosti el. Efectiv nu ştiu cum pot oamenii să trateze 
alţi oameni în acest mod. Se pare însă că o fac şi, cînd! ni se 
întîmplă nouă, n-avem altă şansă decit de a continua să trăim şi 
de a nu renunţa. După o vreme, durerea slăbeşte. Nu uiţi, dar 
poţi să trăieşti cu ea. 

Braţele lui Josh se strînseră în jurul gitului profesorului. 
Scoase un mic suspin, ceea ce-l făcu pe Conners să simtă cum i 
se umezesc ochii. Nu rosti nimic pînă ce nu-şi dădu seama că 
băiatul s-a liniştit, după care îl mîngiie uşor, îi dădu drumul din 
braţe şi se ridică. 

— Să-ţi spun ceva, zise el cu voce tare. Ce părere ai dacă 
terminăm rafturile astea şi după aia ieşim în oraş' să luăm un 
hamburger şi, poate, să mergem la un film? Numai tu şi cu 
mine. De acord? 

Josh se holbă la el cu ochi lacomi. 

— Adevărat?! exclamă el. Numai noi doi? 

— Absolut, promise Conners. De ce nu? 

— A...am o groază de teme de făcut, dădu înapoi Josh. 

— N-o să te omoare nimeni dacă nu le ai gata miine, îl linişti 
Conners. În afară de asta, tema pe care am dat-o azi ţi-ar lua 
două ore, iar tu n-ai primit-o de vreme ce n-ai fost de faţă. 
Corect? 

Josh încuviinţă. 

— Şi o să-ţi iei şi cina, continuă Conners. Aşa că o să folosim 
timpul în care ţi-ai fi făcut exerciţiile pentru a merge la un film. 
Îţi spun eu că va fi mult mai distractiv şi o să-ţi povestesc şi 
despre tema pentru acasă în timp ce mîncăm. 

li făcu, conspirativ, cu ochiul. 

— Să rămînă între noi: e o poezie şi nu e prea interesantă. 

Josh mustăci. 

— O să spui asta şi celorlalţi din clasă miine dimineaţă? 

— Bineînţeles că nu, replică Conners. O să vorbesc despre 
simbolistica ei şi despre înțelesurile adînci ale versurilor. 

Josh ridică capul: 

— Sună de parcă nu prea crezi că ar exista vreun astfel de 
înţeles în ea, riscă el o afirmaţie. 

Conners chicoti. 


— Foarte bine. Ai dreptate, nu cred. Sînt convins că scriitorii 
nu vor să spună altceva decit ceea ce scriu, dar o groază de 
oameni care n-au talent pentru scris pretind că în spatele 
slovelor se află mult mai multe semnificaţii decît există în 
realitate. 

Zimbi şi continuă pe un ton didactic: 

— Asta a fost lecţia pe ziua de azi. Ai priceput? 

— Am priceput, răspunse, voios, puştiul. 

— Atunci hai să descoperim cum funcţionează bormaşina 
asta şi să terminăm. lar dacă rafturile nu o să iasă ca lumea, să 
nu dai vina pe mine. Eu predau engleza, nu matematica. 

O jumătate de oră mai tirziu, rafturile se aflau perfect 
aliniate pe perete. 

Lucrînd împreună, reuşiseră să facă treaba bine. 


KKK 


Cînd Josh se întoarse, seara, luminile erau stinse şi casa 
licărea misterios în lumina lunii. Singurele lămpi aprinse erau 
cele de pe verandă. Conners trase maşina sa Honda în faţa 
clădirii şi se uită la băiat, care stătea pe scaunul alăturat. Il 
întrebă: 

— Vrei să intru şi eu cu tine? Josh negă. 

— E-n regulă! spuse el. l-am spus lui Hildie la ce oră ne vom 
întoarce şi n-am întiîrziat decit zece minute. 

— Dacă te aşteaptă, spune-i că a fost vina mea. Spune-i că 
mi s-a făcut rău de la ciocolata cu malţ şi am dat la boboci pe 
trotuar, implorînd cerul să mă liniştesc. 

Josh izbucni în cascade de ris. 

— N-o să-i spun aşa ceva! exclamă el. 

— De ce nu? Oferă-i o temă de meditaţie. 

— Nu m-ar mai lăsa să merg la cinematograf cu dumneata, 
explică Josh. N 

Cînd îşi auzi propriile cuvinte îşi dori să nu le fi rostit. In 
definitiv, domnul Conners nu spusese nimic despre o altă ieşire 
împreună. Sau despre a face orice altceva împreună. Dacă n- 
avea de gînd să propună nimic? 

— E...eu m-am simţit excelent, domnule Conners. Şi n-am 
vrut să sune ca şi cum m-aş fi gîndit că vrei să mă iei cu 
dumneata şi altă dată. 


— Dar de ce să nu te iau? Nu e prea plăcut să te duci la 
cinematograf de unul singur. 

— N-ai o prietenă? întrebă Josh. 

Îşi dădu brusc seama că pe toată durata cinei nu vorbiseră 
decit despre el. Şi asta fusese foarte bine. Domnul Conners 
părea să înţeleagă tot ce povestea el. 

Conners îi zimbi. 

— Chiar dacă aş avea o prietenă, ceea ce nu se întîmplă în 
momentul de faţă, asta nu înseamnă că nu te-aş lua şi pe tine 
uneori. 

— Dar dacă prietena ta nu m-ar plăcea? se lamentă Josh, pe 
jumătate în glumă. 

Conners păru să realizeze că întrebarea fusese pusă pe un 
ton serios, deşi puştiul nu intenţionase să sune aşa. 

— Atunci n-ar fi prea multe de capul ei, răspunse profesorul. 
Aşa că nu-ţi mai fă griji, Josh. lar acum ar fi bine să te duci 
înăuntru înainte de a fi prea tirziu. Şi să nu stai treaz, studiind. 
Promiţi? 

Josh zîmbi. 

— Promit, rosti el, deşi ştia că trebuia să rezolve o temă la 
matematică. Deschise portiera şi încercă să coboare, dar 
Conners vorbi din nou. 

— Hei, Josh! Dacă o să fim prieteni, cred că ar trebui să-mi 
spui Steve. Cel puţin în afara sălii de clasă. "Domnul Conners" 
mă face să mă simt bătrîn. Bine? 

— Bine! răspunse el, voios. 

Trînti portiera şi urcă în fugă scările verandei. Cînd ajunse la 
uşă, se opri şi se uită înapoi. 

Domnul Conners, Steve, era încă acolo, aşteptindu-l să intre 
în casă. 

Ca să se asigure că nu va păţi nimic. 

Aşa cum ar fi făcut tatăl lui. ` 

Simţi un nod în git şi ochii i se umplură de lacrimi. li şterse 
cu mîneca hainei. Făcu semn lui Steve încă o dată, deschise uşa 
şi o închise rapid în urma lui. 

O clipă mai tîrziu, auzi motorul Hondei cum geme şi 
cauciucurile cum scrişnesc cînd maşina demară. Josh traversă 
holul slab luminat, spre scări, abia după ce sunetul motorului se 
stinse. 

Urcă pînă la etajul doi şi se opri pentru a-şi scoate încălţările. 


Nu dorea să deschidă cineva uşa să-l întrebe cum fusese filmul. 
Deşi încercase să-i urmărească, toată seara Josh nu se gindise 
decit la omul de lîngă el, care părea să înţeleagă de minune ce 
gîndea şi ce simţea el şi să-l accepte exact aşa cum era. 

Aşa cum ar fi făcut tatăl lui. 

O luă pe coridor, socotind că poate nu-şi va face tema de 
matematică. 

Poate se va mulţumi să se întindă pe pat şi să zacă acolo, în 
lumina lunii, savurînd cît de mare putea fi bucuria ce se abătuse 
asupra lui. 

Ajunse la camera lui, răsuci clanţa cît putu de discret şi 
deschise uşa. 

Ingheţă în pragul ei. 

La birou, în obscuritatea camerei, încovoiat deasupra 
tastaturii computerului şi cu ochii aţintiţi pe ecranul luminos, 
stătea Adam Adrich. 

Nu. 

Nu era posibil! 

Întinse mîna şi apăsă comutatorul electric, aşteptîndu-se ca 
personajul să dispară în strălucirea luminoasă dată de becul din 
mijlocul tavanului. 

În loc de asta, apariţia se întoarse spre el. 

Faţa lui Adam era acoperită cu sînge, care se revărsa pe git 
în mici rîuleţe. 

Cămaşa era îmbibată cu acelaşi lichid, iar una din mîneci era 
smulsă de la umăr. 

Josh se holbă la el cu ochii măriţi de groază. Individul se 
ridică de pe scaun şi una din miini îl ţinti acuzatoare. 

— Ce cauţi în camera mea? tună Adam. 

De pe buzele lui Josh zbură un țipăt de spaimă. Pugştiul se 
împiedică de pragul uşii şi căzu pe spate, pe coridor. 

Auzi din toate părţile risete. Instantaneu, toate uşile se 
deschiseră. Din camera lui veni un hohotit şi în cadrul uşii apăru 
figura hidoasă a lui Adam. Atita doar, că nu mai era deloc Adam. 

Era Jeff. Ochii îi rideau în orbite, bucurîndu-se de frica care 
apăruse pe faţa lui Josh. 

— M-am întoors! exclamă el cu o intonaţie muzicală. M-am 
întors şi ţi-am făcut-o! 

O clipă, Josh se simţi cuprins de furie însă, la fel de rapid, se 
calmă şi se alătură hazului general. 


Mai tîrziu, cînd se gîndi, în pat, la farsa care i se făcuse, 
începu să-şi pună întrebări. 

Cum a putut face Jeff aşa ceva, la atit de puţin timp după 
funeraliile fratelui său? 

Nu-i era dor de Adam? 

Îşi aminti cuvintele lui Jeff, rostite cu numai o zi în urmă: 

Poate ai dreptate... poate că n-a murit... poate o să se 
întoarcă într-o noapte şi o să-ţi povestească ce s-a întîmplat cu 
adevărat. 

În noaptea aceea, Josh nu putu să doarmă. 


15 


— Ce s-a întîmplat? o întrebă Josh pe Amy Carlson. 

Era într-o dimineaţă de luni şi cei doi se îndreptau spre 
seminarul de inteligenţă artificială. In aer se simţea o uşoară 
răcoare de toamnă, ce punea capăt caniculei verii. Chiar înainte 
cu cîteva ore, Amy mărturisise cît de mult îi plăcea ei cînd frun- 
zele începeau să-şi schimbe culoarea şi afară se făcea mai rece. 
Acum însă ea mergea cu dificultate, cu capul în pămînt şi ochii 
pironiţi pe marginea drumului. 

— Cred că nimic, răspunse cînd întrebarea lui Josh străpunse 
zidul reveriei ei. Cred că nu-mi prea place seminarul. Asta-i tot. 

— Dar e mişto, replică Josh. 

În ultima săptămînă, îşi petrecuseră majoritatea timpului în 
laborator, lucrînd cu şoareci şi şobolani. Doctorul Engersol îi 
învățase bazele inteligenţei artificiale. Construiau labirinturi şi 
plasau hrana astfel ca micile animale să-şi croiască drum prin 
ele pentru a ajunge la ea. Josh găsise experimentul ca fiind 
fascinant. El observă foarte rapid că unii şobolani erau mai 
sîrguincioşi decît alţii. 

Unii învățau o rută pe dinafară, iar cînd se schimba 
configuraţia, urmau pista pînă ajungeau la o înfundătură, unde 
încremeneau şi începeau să fornăie de supărare şi să zgirie 
obstacolul care le ieşise în cale, cu speranţa deşartă că îşi 
puteau croi, astfel, un drum prin el. 

Alţii pierdeau ceva timp în faţa obstacolelor nefamiliare 
apărute în cale, dar îşi continuau drumul prin labirint, alegînd 


rute noi, folosindu-şi nasul pentru a ajunge mai aproape de 
mîncare. Chiar şi aceştia ajungeau să se oprească odată ajunşi 
lîngă o bucăţică de hrană, nedorind să exploreze şi alte po- 
sibilităţi, chiar dacă mai exista un ultim obstacol între ei şi 
mîncare. 

Unul sau doi dintre ei, cei mai inteligenţi, prindeau rapid de 
configuraţia labirintului şi nu-şi mai iroseau timpul. De fiecare 
dată cînd ajungeau la porţiuni blocate, se întorceau pentru a 
descoperi un nou drum. Aceştia nu renunţau niciodată pînă ce 
nu-şi atingeau scopul. 

Engersol le explicase: A 

— E diferenţa dintre inteligenţă şi reflex condiţionat. In 
esenţă, cei mai proşti dintre ei răspund instinctiv la mirosul de 
mîncare şi o iau direct spre ea de-a lungul singurului drum pe 
care-l ştiu. Alţii nu se retrag de pe pistă, chiar dacă asta 
înseamnă a nu ajunge la sursă. Dar puţini dintre ei par a fi 
descoperit că există o cale de parcurgere şi că, dacă o găsesc, 
vor fi răsplătiți. 

A doua zi, au ataşat electrozi creierelor a trei şobolani, fiind 
astfel în stare să monitorizeze activitatea cerebrală a 
rozătoarelor, pe măsură ce aveau de-a face cu schimbări de 
drum. 

În timp ce băieţii din clasă rămăseseră lipiţi de ecranele 
monitoarelor, vorbind cu însufleţire între ei cînd observau 
schimbări în encefalogramele animalelor, Amy devenise tot mai 
tăcută. 

La sfîrşitul orei, ea şi Josh părăsiseră clădirea şi o luaseră 
către următorul curs. Pe faţa fetei se putea citi acreala. 

— Eu cred că e o cruzime, rostise ea. 

— Ce? întrebase Josh, nelămurit. 

— Să tratezi şoarecii astfel. Să le bagi electrozii ăia în capete 
şi să-i faci să alerge prin labirint. 

— Şi ce am putea face altceva? Dacă nu facem experimente, 
nu vom învăţa nimic. Pe lîngă asta, şobolanii nu-şi dau seama ce 
li se întîmplă. Ei nu simt nimic. 

— De unde ştii tu? se oţărise Amy. Dacă îi doare? 

— Dar nu-i doare, protestase Josh. Doctorul Engersol spune... 

Din acră, faţa fetei se transformase în furioasă. 

— Nu-mi pasă ce spune doctorul Engersol. Toată lumea de la 
seminar se poartă de parcă ar fi un geniu! 


— Ei bine, aşa şi e! izbucnise Josh. Şi dacă ai avea ceva 
creier... 

Insă Amy nu-l lăsase să termine. 

— Am tot atita creier cît au toţi de la acest curs, i-o întorsese 
ea. Şi nu o să cred toate bazaconiile pe care le spune, numai de 
dragul lui. la spune-mi, cum se face că el pretinde că tot ceea ce 
face e experimental, dacă ştie aşa multe? 

Josh hotăriîse că n-avea sens să se certe cu ea. Lăsase baltă 
chestiunea. Insă acum, cînd urcau scările spre laborator, o privi 
interogativ. 

— Şi ce-ai să faci? o întrebă el. Nu poţi să renunti, pur şi 
simplu. _ 

— De ce nu? răspunse ea. In afară de asta, doctorul Engersol 
vrea să particip după-amiază la un soi de experiment despre 
care nu mi-a povestit nimic. 

Josh se opri, brusc neliniştit. 

— Ce fel de experiment? 

Amy făcu o mutră plictisită. 

— Nu ţi-am spus că n-a vrut să mă lămurească? Tot ce mi-a 
povestit e că are legătură cu modul de gîndire al oamenilor. Dar 
dacă nu-mi explică exact despre ce e vorba, de unde să ştiu 
dacă vreau să particip la el? 

— Poate că treaba asta face parte din test, speculă Josh. 
Dacă ai şti dinainte despre ce e vorba, ai afecta rezultatele. 

— Ei, nu mai contează, rosti împăciuitor Amy, deschizînd 
uşa. Dacă nu-mi va explica, nu văd de ce l-aş mai face. 

Parcurseră, în tăcere, holul pînă la laborator, unde restul 
clasei era deja adunată ciorchine în jurul unei cuşti. George 
Engersol ridică privirea, îi fixă o clipă, după care se uită 
semnificativ la ceasul de pe perete. 

— Felicitări! comentă el. V-aţi grăbit enorm să ajungeţi aici. 
Oricum, de vreme ce aţi reuşit, veniţi încoace ca să putem 
începe. 

Inţepată de tonul sarcastic al directorului, Amy simţi că i se 
umplu ochii de lacrimi, dar reuşi să le controleze. Pe de altă 
parte, Josh nu păru să remarce ironia muşcătoare din cuvintele 
lui Engersol. El se alăturase deja grupului, lingă masa din labora- 
tor, şi se uita curios la animalul din cuşcă. 

lnăuntru era o pisică. De pe cap îi fusese rasă blana şi acum 
acolo erau înfipţi electrozi subţiri. Firele de legătură de la 


electrozi fuseseră răsucite mănunchi şi conectate la un 
computer. 

Cuşca era divizată în trei secţiuni. Animalul se afla în cea 
mai mare dintre ele. Celelalte două compartimente erau 
aranjate cap la cap, la unul din capetele cuştii, şi erau separate 
de pisică prin două uşiţe identice, fiecare dintre ele fiind 
acţionate de un buton colorat. 

— Pisicii i s-a indus deja un reflex, explică Engersol. Prin 
podeaua metalică a cuştii i se poate transmite un mic şoc 
electric. Cînd animalul îl simte, îl poate opri apăsînd pe oricare 
din cele două butoane de pe compartimentele mai mici. O dată 
cu asta, primeşte în secţiunea ei şi o mică porţie de hrană. 

Gîndindu-se la Tabby, care era şi acum încolăcit pe perna de 
pe patul ei, Amy simţi cum o trece un fior de groază cînd văzu 
priveliştea grotescă a pisicii, cu capul chel din care ţişneau 
sîrme. O zgardă largă, din plastic, în formă de con, montată în 
jurul gitului, împiedica orice posibilitate ca animalul să-şi rupă 
legăturile de pe cap. 

— Nu pare fericită, rosti Amy, aproape fără voie. Engersol 
dădu, indiferent, din umeri. 

— Nici nu e, răspunse el. Să ştii însă că nu suferă deloc, iar 
descărcarea electrică nu e periculoasă, ci îi provoacă un reflex 
condiţionat. 

— Dar unde-i mincarea? întrebă Jeff cu ochii aţintiţi pe 
spaţiile pustii, unde ar fi trebuit să se afle recompensa pentru un 
răspuns bun. 

Engersol zîmbi îngăduitor. Rosti, pentru întreaga clasă: 

— Asta e cheia întregului experiment de azi. O să-i oferim 
pisicii două experienţe negative. În loc de a da drumul la hrană 
şi de a întrerupe curentul, unul din butoane va acţiona un 
dispozitiv care imită miriitul unui cîine, iar celălalt va da drumul 
unei mici cantităţi de "parfum" de sconcs. Nici una din aceste 
posibilităţi nu-i provoacă plăcere. De aceea, ea va trebui să 
aleagă. Dacă vrea să oprească şocul electric, va trebui să decidă 
cui să-i facă faţă: miriitului sau miasmei. 

Amy căpătă o expresie de încăpăţinare. 

— Nu cred că avem voie să facem aşa ceva, rosti ea 
îmbufnată. E o cruzime! 

Engersol îi zîmbi liniştitor. 

— Pisica nu va suferi, Amy. În plus, procesul fiind monitorizat 


pe computer, vom fi în stare să urmărim şi să aflăm multe 
lucruri legate de ceea ce se întîmpiă în creierul ei cînd încearcă 
să ia o decizie. Acest experiment e de tipul decizional Hobson, 

In care orice acţiune duce la un rezultat negativ, începem? 

Fără a aştepta vreo replică, acţionă un comutator care activa 
şocul electric. 

Corpul pisicii se tensiona, iar ea întinse imediat o lăbuţă şi 
izbi cu ea butonul din partea stingă. 

instantaneu, un mic difuzor din interiorul cuştii lansă în aer 
sunetul unui lătrat de cîine. 

Uluită, pisica dădu înapoi; fu din nou stimulată electric. 
Atunci întinse cealaltă lăbuţă şi acţiona butonul din dreapta. 

Zona de lîngă cuşcă începu să pută a sconcs ceea ce-i făcu 
pe copii să se apuce cu degetele de nas, iar pe pisică să sară, 
instinctiv, înapoi. 

Indignată de cele văzute, Amy îşi culese ghiozdanul de unde 
îl lăsase şi o porni spre uşă. 

— Eu plec, anunţă ea. Şi n-o să mă mai întorc! Uimit de 
cuvintele auzite, Josh îşi îndreptă atenţia spre ea. 

— Termină, Amy, doar n-o rănim?! 

— Ba da, insistă Amy. O torturați şi o să povestesc tuturor ce 
faceţi voi aici. 

Ceilalţi băieţi scoaseră un murmur de dezaprobare. Amy se 
înroşi la faţă, furioasă pe ceea ce-i făceau nefericitului animal 
din cuşcă şi pe reacţia colegilor ei. 

— Vă urăsc pe toţi! ţipă ea. 

Işi ridică braţul drept şi îndreptă un deget acuzator spre 
George Engersol. 

— Eşti la fel de rău ca şi ei! tună ea. 

Izbucni în hohote de plins şi zbură pe uşă, afară din 
încăpere. 

Josh o porni după ea, dar Engersol îl opri la jumătatea 
drumului. 

— Las-o să plece, spuse directorul academiei. E-n regulă. 
Răspunsul ei e o reacţie legitimă la experiment. Într-un fel, are 
dreptate, ceea ce facem noi nu-i produce pisicii prea mare 
plăcere. Desigur că nu va avea repercusiuni de lungă durată 
asupra ei, cel puţin nu din punct de vedere fizic. Să privim însă 
ce se întîmplă cu creierul ei. 

Josh ezită între dorinţa de a se duce după Amy, pentru a se 


asigura că fata e bine, şi tentaţia de a urmări sfîrşitul 
experimentului. 

În final birui curiozitatea. Se realătură grupului din jurul 
mesei. 

Pe monitor, liniile, care simbolizau undele psihice ale pisicii, 
o luaseră razna, mutindu-se bezmetic în sus şi-n jos, indicînd 
clar confuzia din creierul animalului. 

În cuşca sa, pisica se deplasa nehotărită înainte şi înapoi, 
încercînd să atingă, cînd un buton, cînd celălalt, dar ezitînd 
instinctiv să apese, de teama celor întîmplate. Intr-un tîrziu, se 
prăbuşi, tremurînd, incapabilă să continue efortul inutil de a 
scăpa de stimulii neplăcuţi, care păreau a se fi abătut asupra ei 
din neant. 

Engersol opri şocurile electrice. Răsuflind din greu, pisica 
începu încet-încet să se liniştească. 

— După cum vedeţi, pisica n-a fost capabilă să aleagă, le 
spuse doctorul celor şapte băieţi adunaţi în jurul mesei. Limitele 
intelectului ei nu i-au permis să selecteze cel mai mic rău dintre 
cele două, ca să scape de şocurile electrice. In loc de asta, a 
oscilat, pur şi simplu, înainte şi înapoi pînă s-a prăbuşit, 
epuizată. 

— Ca un computer care intră într-o buclă din care nu mai 
poate ieşi şi atunci se distruge, observă Jeff Aldrich. 

Engersol aprobă admirativ. 

— Exact. Tocmai aici e esenţa întregii experienţe. Pînă ce nu 
vom cunoaşte procesul prin care creierul alege între două 
posibilităţi rele, nu prea avem şanse de a programa o adevărată 
inteligenţă artificială. 

— Dar ce facem acum? întrebă Josh. 

Nu prea înţelegea cu ce se aleseseră din experiment şi avea 
încă proaspete în minte cuvintele prietenei sale. Dacă ăsta era 
finalul experienţei, atunci tortura pisicii fusese fără rest. Nu 
văzuseră decit ceea ce nu putea face animalul. 

Engersol îl privi aprobator şi pe Josh. 

— Acum începe adevărata muncă, declară el. Am adunat o 
mulţime de date, care sînt memorate în calculator. Vom 
introduce encefalograma în computer şi o vom explora, căutînd 
ordine în ceea ce pare a fi un haos. 

Tot restul orei, băieţii introduseră instrucţiuni în computer, 
comparind între ele zonele de activitate ale creierului 


animalului. În cîteva minute, reacţia fetei fu uitată. 

De toţi, cu excepţia lui George Engersol. 

Pentru el, experienţa reuşise de minune. Amy Carlson, căreia 
îi fusese destinat acest experiment în întregime, reacţionase 
exact aşa cum sperase el că o va face. 

Era nefericită şi furioasă. 

Înăuntrul ei, tensiunea creştea. 


KKK 


Jeanette Aldrich stătea posomorită în biroul său de la 
departamentul de psihologie al Universității Barrington şi se 
întreba dacă e cu adevărat pregătită să-şi reia munca. In 
săptămîna în care rămăsese acasă, tot ce văzuse sau atinsese Îi 
amintea de Adam, sfişiind astfel crusta incipientă care crescuse 
peste rana ei încă sîngerîndă. Descoperise că zilele lungi, de 
inactivitate, nu făceau decît să adincească durerea, deoarece, 
neavînd cu ce să-şi umple timpul, nu făcuse altceva decit să 
jelească pierderea fiului. 

Aşa că în dimineaţa aceasta se întorsese la birou, unde 
lucrurile nu erau cu mult mai bine. Toţi cei pe care îi întîlnea o 
tratau cu mănuşi fie că nu menţionau deloc moartea băiatului, 
fie că erau excesiv de amabili, pînă la punctul în care o făceau 
să se simtă ca o invalidă. 

| se părea că toţi voiau să o ajute. 

Cineva îi preparase o stacană de cafea, iar altcineva îi 
adusese gogoşile pentru micul dejun de la bufetul studenţilor. 

Jennie Phelps, asistenta care îi ţinuse locul toată săptămîna 
ce trecuse, insistase să rămînă şi azi. 

lar de la fiecare auzea exact aceleaşi cuvinte. Rostită în 
şoaptă, după ce cel interesat o trăgea pe Jeanette pe după un 
colţ, întrebarea era mereu aceeaşi: 

— Cum te simţi, cu adevărat, Jeanette? 

Ca şi cum fiecare aştepta de la ea să le împărtăşească şi lor 
durerea ei intimă, să admită că era pe punctul colapsului 
nervos, sau să mărturisească că nutrea dorinţa de a se sinucide, 
ori că nu se gîndea c-ar putea supravieţui pierderii lui Adam. 

Desigur că le simţise, pe măsură ce trecuse timpul, pe toate. 
Dar asta nu era treaba nimănui altcuiva decit a ei şi a lui Chet. 
De aceea, răspunsul pe care îl dădea era invariabil acelaşi: 


— Mi-e bine, zău. Cel mai bun lucru pentru mine este să mă 
întorc la muncă şi să încep să-mi trăiesc din nou viaţa. 

Cuvintele erau lipsite de conţinut, aşa cum, de altfel, se 
simţea şi ea, dar păreau să îi satisfacă pe curioşi. Toţi zimbeau 
uşuraţi şi o asigurau că procedează corect. 

Acum, cu o oră înainte de prînz, aruncă o privire biroului ei 
sufocat de diverse lucruri, întrebîndu-se ce ar fi putut face ca să 
se debaraseze de majoritatea lor în cel mai scurt timp. 

Privirea îi căzu pe o stivă de teze de doctorat, care 
poposiseră aici de-a lungul verii şi care aşteptau toate spre a fi 
xeroxate şi distribuite membrilor comisiei de atestare. 

Era exact genul de muncă timpită de care avea nevoie. 
Sunetele constante, ritmice, şi mişcările  copiatorului îi 
conferiseră întotdeauna o senzaţie de linişte interioară. Făcea 
întotdeauna această treabă la mijlocul după-amiezelor agitate, 
cînd studenţii şi profesorii păreau a veni la ea din toate 
direcţiile. 

Luă teancul de teze sub braţ şi se retrase în cămăruţa de 
lîngă birou, unde o aştepta copiatorul cu luminile de control 
aprinse în chip odihnitor. 

Desfăcu prima lucrare din copcile în care era prinsă, puse 
foile pe tava de alimentare, acţionă butoanele pentru a 
programa cinci copii ale documentului şi apăsă pe butonul de 
start. 

Maşina prinse viaţă. Apucă foaia de la fundul teancului, o 
introduse sub geam, execută cinci c6pii după ea şi o scuipă la 
loc, însă în vîrful stivei. 

Jeanette n-avea de făcut nimic altceva decit să stea acolo şi 
să urmărească procesul, pentru ca să intervină în eventualitatea 
unui accident în funcţionarea maşinăriei, care ar fi ruinat vreo 
foaie al originalului sau ar fi făcut bucăţi una din copii. 

Prima teză se termină după treizeci de ture. Jeanette adună 
stivele de cpii la un loc şi le puse lîngă aparatul de legat. 

Continuă astfel cu restul lucrărilor pînă ajunse la penultima. 
Cînd puse originalul pe tavă, privirea îi căzu pe titlu şi simţi cum 
i se taie respiraţia. Titlul era: 


Cadoul morţii: 
Un studiu al sinuciderii 
printre copiii geniali 


Cu mîini tremurînde, ea întoarse pagina de titlu şi inspectă 
sumarul tezei. 

Parcurse cu privirea introducerea, în care se menţiona că 
studentul care întocmise lucrarea îşi petrecuse ultimul an 
cercetînd parametrii psihologici ai copiilor talentaţi care îşi 
luaseră singuri viaţa. Scopul tezei era de a construi un profil 
psihic al potenţialului candidat la sinucidere şi de a oferi, astfel, 
posibilităţi de identificare a lui pînă nu era prea tirziu. 

Jeanette răsfoi rapid lucrarea. 

Se opri la un capitol de pe la mijlocul ei: 

Academia Barrington: Istoria celor şase cazuri. 

Incepu să citească şi simţi un fior pe şira spinării. Era posibil 
să se sinucidă şase elevi ai academiei în ultimii cinci ani? 

Numai că nu erau şase. 

De acum erau şapte. In mod evident, teza fusese completată 
înainte ca Adam să fi murit, cu o săptămînă în urmă. 

Jeanette încremeni în faţa copiatorului. Simţi cum în stomac 
începe să i se caşte un hău. 

Trebuia să citească această lucrare. Trebuia să afle ce 
descoperise acest candidat la doctorat şi să vadă dacă l-ar fi 
putut salva pe fiul ei, în situaţia în care ar fi cunoscut conţinutul 
tezei cu două săptămîni în urmă. 

Şi totuşi, acum nu era în stare de aşa ceva. Nu putea nici 
măcar să citească toate titlurile capitolelor. 

Aşteptă pînă cînd mîinile nu îi mai tremurară. Cînd îşi 
recîştigă cît de cît calmul, începu să copieze lucrarea. 

De astă dată, făcu şase copii. 

Cite una pentru fiecare membru al comisiei. 

Şi una pentru ea. Cu toate că viola regulile instituţiei, avea 
de gind să strecoare copia în poşetă şi să o ducă acasă. 

O va citi la noapte şi va încerca să-şi dea seama cum a putut 
pierde academia atiţia elevi într-un timp atit de scurt. 


KKK 


Amy stătea de una singură la o masă din colțul sufrageriei 
academiei, cu faţa spre perete, şi se silea să înghită mîncarea 
de prînz. Il ignorase pe Josh cînd acesta încercase să o înduplece 
să se aşeze la masa lor obişnuită şi refuzase chiar să-i răspundă, 


cînd trecuse pe lîngă el cu tava în mînă. 

După ce plecase din laborator, se întorsese în camera ei. Se 
strecurase neobservată în reşedinţă prin uşa din spate şi 
alergase în virful picioarelor pe scări, înainte ca Hildie Kramer 
sau oricine altcineva să o poată zări. Cînd ajunsese în cameră, îl 
luă pe Tabby de pe perna ei, strîngîndu-l în braţe. Se aruncase 
în pat şi începuse să alinte pisoiul, vorbindu-i ca şi cum, 
dăruindu-i afecţiune, ar fi echilibrat oarecum suferinţa indusă 
creaturii din laborator. 

Îşi petrecuse acolo toată dimineaţa, chiulind de la restul 
cursurilor. 

Însă cînd sosi amiaza, decise că era mai bine să meargă în 
sufragerie, deşi nu se simţea în stare să măniînce. Altfel, ar fi 
venit s-o caute cineva, probabil Josh, iar ea n-avea chef să 
vorbească cu nimeni. 

Aşa că se dusese în sufragerie şi îşi luase prînzul, dar îi 
ignorase pe toţi ceilalţi copii, izolîndu-se. 

Pentru prima dată de cînd îl întîlnise pe Josh şi se hotărise să 
rămînă la academie, simţi dorinţa de a pleca acasă, de a se 
întoarce în camera ei din propria ei casă, unde o aştepta propria 
ei pisică. 

Poate diseară, după cină, o să o sune pe maică-sa şi o să-i 
spună să vină s-o ia de aici. Chiar şi şcoala publică era un loc 
mai bun decit instituţia asta mizerabilă, unde erau torturate 
animale mici! 

Amy simţi o mînă pe umeri şi sări în sus. 

— Amy! rosti Hildie Kramer. Ce s-a întîmplat? De ce te-ai 
retras singură? 

Amy pufni ţifnoasă. 

— Aşa am vrut eu. 

Hildie luă mîna de pe umărul fetei. O clipă, Amy crezu că 
administratoarea avea s-o lase în pace. 

Însă Hildie se aşeză pe un scaun alăturat. 

— Ştiu că e ceva în neregulă, spuse Hildie încet, pentru a nu 
fi auzită decit de fată. Doctorul Engersol vrea să te vadă în 
biroul lui înainte să înceapă orele de după-amiază. După 
seminarul de dimineaţă n-ai mai fost la nici un curs, nu-i aşa? 

Amy îşi trecu, nervoasă, limba peste buze şi dădu îmbufnată 
din cap. 

— N...n-am stat nici la cursul lui, recunoscu ea. Făceau tot 


felul de porcării unei pisicuţe şi n-am suportat. 

— Of, draga mea, oftă Hildie. Deci ăsta e motivul pentru care 
vrea doctorul Engersol să te vadă, nu? 

— Bănuiesc că da. 

Amy simţi o vagă senzaţie de speranţă. 

— O să mă trimită acasă? întrebă ea pe un ton cît mai 
neutru, ca să nu i se simtă dorinţa. 

Hildie rise pe înfundate. 

— Nu ştiu ce îmi spune că nu. Nu-i chiar aşa de uşor să fii 
exmatriculată de la academie. Cred că vrea doar să-ţi explice în 
detaliu ce făceau şi să te ajute să înţelegi că pisica n-a fost 
rănită. 

— Dar a fost! exclamă Amy, indignată. L-am văzut cum o 
tortura! 

Sprîncenele administratoarei se înălţară a mirare. 

— O tortura? Nu pot să cred că doctorul Engersol ar face aşa 
ceva. 

— Dar e adevărat! insistă Amy. 

Făcînd tot posibilul să nu exagereze, îi povesti lui Hildie 
despre experiment şi despre ce i se întimplase animalului. Cînd 
termină de vorbit, pe faţa administratoarei se putea citi aceeaşi 
indignare ca şi a fetei. 

— Dacă s-a întîmplat aşa ceva, rosti Hildie, îţi înţeleg 
supărarea. 

— Dar aşa s-a întîmplat, gemu Amy. Dacă nu mă crezi, 
întreabă pe oricine! Întreabă-l pe Josh! El a văzut totul. Toţi 
băieţii au văzut. Dar lor nu le pasă. Considerau totul ca pe o 
distracţie! 

Hildie dădu, compătimitor, din cap. 

— Aşa sînt băieţii, spuse ea. lţi propun ceva. Mergi cu mine 
la doctorul Engersol, să vedem ce are şi el de spus. lar dacă 
plănuieşte şi alte experienţe asemănătoare, noi două o să 
chemăm  SPCA?. Doar n-o să tolerăm abuzul împotriva 
animalelor în şcoala noastră! 

Amy o privi cu neîncredere pe Hildie. 

— Vrei să spui că n-ai aflat pînă acum de aşa ceva? întrebă 
ea. 


The Society for Protection and Care of Animals (Societatea 
pentru protecţia şi îngrijirea animalelor) (n. tr.). 


— Bineînţeles că nu, îi răspunse Hildie. Acum, hai cu mine. 
Să mergem împreună şi să avem o discuţie serioasă cu doctorul 
Engersol. 

Ţinîndu-se de mîna administratoarei, Amy plecă şi lăsă 
mîncarea aproape neatinsă. La urma urmei, poate că lucrurile se 
vor îndrepta. Hildie făcuse pînă acum ceea ce spusese că o să 
facă. Vorbise cu doctorul Engersol şi, în loc să fie supărată pe 
ea, după cum se aştepta, îi ţinea acum partea! 

Pe drum însă o izbi un alt gînd. 

Cu Hildie de partea ei, oare doctorul Engersol nu va fi şi mai 
supărat pe ea? 

Cînd ajunseră în biroul lui de la etajul al patrulea al 
reşedinţei, directorul nu păru deloc supărat pe ea; mai degrabă 
îngrijorat în legătură cu ea. Nu se supără nici cînd îi spuse că nu 
mai dorea să ia parte la seminarul lui. 

— Tot ceea ce facem mi se pare o răutate la adresa 
animalelor, îşi motivă Amy poziţia. Nici măcar nu mă pot gîndi la 
ceea ce căutăm. Mă îngrijorează soarta lor. 

Engersol se apucă să-i explice încă o dată. 

— Dar nu le rănim. Chiar şi pisica cu care am lucrat azi se va 
face bine. Peste o lună, blana de pe cap îi va fi crescut la loc şi o 
să se comporte ca întotdeauna. 

Amy nu acceptă explicaţia. 

— Nu e drept să le faci rău bietelor animăluţe, declară ea. Şi 
Hildie spune că am dreptate. 

Engersol se întoarse spre administratoare. 

— E adevărat? 

Hildie ezită, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Mi-e teamă că da, George. Habar n-am avut că înşurubezi 
sirme în capul pisicilor la seminarul ăla al tău. Doar ştii ce 
senzaţie îmi provoacă astfel de experienţe, nu? 

Cei doi schimbară o privire plină de înţeles. 

— Dacă o să continui, rosti Hildie, mă tem că va trebui să 
demisionez. 

— Şi o să le spun şi celor de la SPCA despre tine, se 
amestecă Amy. 

Engersol trase aer adînc în piept şi-i dădu drumul cu un 
şuierat. 

— Voi două nu prea îmi daţi posibilitatea de a alege, nu? Nu 
vreau să vă pierd pe nici una şi bănuiesc că o să găsesc altă 


metodă de instruire. Deci nu vom mai face experienţe pe 
animale. Bine? 

Amy ezită. 

— Şi ce-o să faci atunci? 

Engersol îi zimbi. 

— Ce-ai zice ca, în loc de a încerca să descoperim cum 
gîndesc animalele, să încercăm să aflăm cum se realizează 
gîndirea la oameni? 

— Pe ce cale? întrebă Amy, încă suspicioasă. Engersol 
izbucni într-un hohot de ris. 

— Îţi propun ceva. Facem după-amiază experienţa de care ți- 
am vorbit săptămîna trecută şi atunci o să ştii. 

— Dar nu mi-ai povestit nimic despre ea, protestă fata. 

— Şi nici n-o s-o fac, replică doctorul. Dacă aş face-o, n-ar 
mai avea nici o valoare. Însă îţi promit ceva. N-o să-ţi cer să 
procedezi împotriva voinţei tale şi o să poţi opri experienţa în 
orice moment vei dori. lar acolo o să fie şi Hildie, ca să fii sigură 
că; nimeni nu-ți vrea răul. În regulă? 

Amy gîndi cu repeziciune, căutînd o capcană. Dar dacă va fi 
acolo şi Hildie, care era de partea ei, cum putea exista o cursă? 
în final, încuviinţă. 

— În regulă. Dar n-o să fac nimic din ceea ce nu vreau! 

— Şi nici n-o să-ţi cer aşa ceva, repetă Engersol. 

Citeva minute mai tîrziu, Amy părăsi biroul directorului. Nu 
îşi dăduse seama că fusese manipulată de doctor. 

— Ce s-a întîmplat de dimineaţă? întrebă Engersol cînd 
rămase singur cu Hildie. 

Administratoarea zimbi, însă fără căldura care îi însoțea 
grimasa cînd o făcea în faţa copiilor. 

— Şi-a petrecut timpul singură în camera ei. Cînd a coborit, 
n-a vrut să vorbească cu nici un alt copil. Nici măcar cu Josh 
MacCallum. 

Engersol dădu din cap, satisfăcut. 

— Înseamnă că ultimul lucru pe care şi-l vor aminti despre 
ea va fi că era foarte abătută şi foarte supărată, nu? 

— Şi retrasă în sine, adăugă Hildie. 

— Perfect, murmură Engersol. Exact ca Adam Aldrich. 


16 


Amy se uită la ceasul de pe perete. Mai erau numai cinci 
minute pînă la sfîrşitul ultimului curs. 

Îşi dori ca ora să fi continuat tot restul după-amiezii, pînă la 
cină. Fiecare minut care trecea o aducea tot mai aproape de 
momentul experienţei. 

— Dar a spus că nu va trebui să faci nimic din ceea ce nu ti- 
ar plăcea, insistase Josh cînd ea îi povestise despre ce avea să 
facă, cu o oră în urmă, pe timpul pauzei dintre orele de 
matematică şi de istorie. De ce ţi-e frică? 

Amy nu răspunsese la întrebare. În minte persista imaginea 
pisicii chinuite prin şocuri electrice, sunete înspăimîntătoare şi 
mirosuri împuţite. 

Tremurul interior i se accentuase cînd doamna Wilson, 
profesoara ei de matematică, îi înmînase un bilet la începutul 
orei, prin care i se comunica să apară la sala de gimnastică la 
ora trei şi jumătate. 

Nota fusese semnată de doctorul Engersol. 

De ce voia el ca ea să vină la sala aceea? Oare acolo se va 
ţine experimentul? 

— Amy? Amy, mă asculţi? 

Vocea profesoarei Wilson penetra printre întrebările care 
roiau în capul fetei. Surprinsă, Amy se îndreptă imediat în scaun. 

— N-ai auzit nimic, Amy? 

Doamna Wilson, o femeie înaltă şi osoasă, al cărei păr cărunt 
era strîns într-un coc respectabil, o privea cu atenţie pe 
deasupra ramelor de la ochelari. Stridenţa din vocea ei o făcu pe 
Amy să tresară. 

— M... mă gindeam la altceva, răspunse ea cu voce 
tremurătoare. 

— Evident! replică Enid Wilson cu voce spartă. Dar cînd asişti 
la cursul meu, vreau să-mi acorzi atenţie. 

Bătu cu indicatorul din mînă pe tabla din spatele ei. 

— Poţi să rezolvi ecuaţia asta sau nu? 

Amy se uită fix la complicata ecuaţie algebrică care fusese 
scrisă. Ştia că ar fi trebuit să fie capabilă să o rezolve mintal. Se 
concentră asupra ei. Pe frunte îi apărură cute cînd începu să 
facă calcule, vizualizind numerele în minte la fel de clar ca şi 
cînd ar fi lucrat cu creta şi buretele. 


— Ei, hai odată, Amy, doar nu e chiar aşa de greu, o aţiţă 
doamna Wilson. Nu e nimic altceva decit o simplă reducere! 

Amy înghiţi cu dificultate. Simţise cum i se pune un nod în 
git. Numerele îi dispărură din minte şi ea pierdu controlul asupra 
ecuaţiei. 

— N... n-o pot rezolva, rosti ea. 

Ochii profesoarei o fixară de parcă ar fi vrut s-o îngroape de 
vie. 

— Atunci poate îţi va face plăcere să rezolvi nişte exerciţii 
suplimentare diseară, îi spuse, sarcastic, profesoara, în timp ce 
restul clasei se amuza de insatisfacţia ei. Dacă nu eşti atentă la 
oră, va trebui să-ţi faci tema în cameră. 

Zimbind subţire, doamna Wilson li se adresă celorlalţi: 

— Rezolvaţi primele cincisprezece probleme de la sfîrşitul 
capitolului trei. Amy Carlson le va rezolva pe celelalte în locul 
vostru. 

Amy făcu ochii mari. Dacă acest capitol era precum primele 
două, trebuiau rezolvate cincizeci de probleme. Avea şi un 
capitol de istorie de citit şi o povestire de scris pentru ora 
domnului Conners. Cum le va face pe toate? Şi toate astea — 
pentru că nu fusese capabilă să rezolve o ecuaţie idioată! 

Sună clopoţelul. În timp ce toţi ceilalţi elevi se grăbiră spre 
ieşire pentru a mai prinde ceva din soarele după-amiezii, Amy 
stătea nemişcată la locul ei. Clasa se goli. Într-un tîrziu, fetiţa îşi 
dădu seama că doamna Wilson o privea curios. 

— Ai ceva să-mi spui, Amy? 

O clipă, fata fu tentată să-i explice cît de multe va avea de 
rezolvat în acea noapte. Decise să n-o facă. Doamna Wilson nu 
era precum domnul Conners: întotdeauna dornic să asculte 
păsul elevilor lui. Ei nu părea să-i pese de munca pe care tre- 
buiau s-o depună şi pentru alte materii. 

— E numai o problemă de planificare a timpului, acesta îi 
explicase ea lui Brad Hinshaw, cu o săptămînă în urmă, cînd se 
plinsese că tema de rezolvat era prea stufoasă. Sinteţi toţi nişte 
copii dotați şi noi ne aflăm aici pentru a vă provoca intelectul şi 
nu pentru a cocoloşi obiceiurile pe care le-aţi căpătat în şcoala 
normală. Ştiu că întotdeauna totul a fost uşor pentru voi, dar 
viaţa nu e chiar aşa. Trebuie să învăţaţi să faceţi ceea ce vi se 
cere fără a vă plinge. 

— E o ticăloasă, murmurase Brad pe cînd părăseau clasa. 


Cînd cîţiva copii izbucniseră în ris, doamna Wilson îi 
rechemase vrînd să afle de ce chicoteau. Atunci îi dublase tema 
lui Brad. 

— N... nu, doamnă Wilson! rosti, într-un tirziu, Amy, 
înfruntînd privirea sfidătoare a profesoarei. E-n regulă. lertaţi- 
mă că n-am fost atentă. 

Buzele profesoarei se relaxară într-o imitație de zîmbet. 

— Foarte bine, rosti ea. Scuzele tale sînt acceptate. Aşa cum 
va fi acceptată miine şi rezolvarea temei. lţi propun acum să te 
duci şi să te apuci de treabă. Ştii doar că doctorului Engersol nu 
îi place să aştepte. 

Încuviinţind scurt din cap, Amy îşi scoase ghiozdanul de sub 
bancă şi părăsi camera. leşi din clădire şi o luă la stînga, spre 
sala de gimnastică din cealaltă parte a campusului. 

Se opri în faţa uşii de la vestiarul fetelor şi medită. 

Ce-ar fi dacă s-ar răzgindi chiar acum? 

Era posibil ca experimentul să fi început deja? 

Privi în jurul ei. Cîţiva studenţi zăceau pe sub copaci, iar alţii 
se plimbau pe alei; nimeni însă nu părea să-i acorde ei vreo 
atenţie. Nu mai avea în ceafă acea senzaţie mizerabilă care 
punea stăpinire pe ea de cite ori se simţea urmărită. 

Oftînd, decise că experienţa nu începuse încă şi intră în 
vestiar. Înăuntru nu era decît Hildie Kramer, care se ridică în 
picioare cînd ea îşi făcu apariţia în camera umedă. 

— Începusem să mă întreb dacă vei mai veni, rosti Hildie 
zimbind. Doctorul Engersol vrea să-ţi pui un costum de baie şi să 
te duci la bazin. 

— Bazin? Acolo se ţine experimentul? 

Hildie încuviinţă. 

— Ai aici propriul tău costum? 

Amy negă. 

— E în cameră. Nimeni nu mi-a spus că-mi va trebui. Să mă 
duc să-l iau? 

O şi pornise spre uşă, dar Hildie o opri. 

— Nu-i nevoie, Amy. Avem aici o groază de costume de baie. 
O să-ţi aduc eu unul. 

Amy se duse la dulapul ei şi începu să se dezbrace. Un minut 
mai tîrziu, Hildie reapăru, ţinînd în mînă unul din acele costume 
maro, fără nici o noimă, cu care era plină sala de gimnastică. 

— lah! exclamă Amy cu dezgust. Urăsc chestiile astea! 


Hildie rise pe înfundate. 

— Dar cine nu le-ar urî? Însă am încercat să găsesc unul mai 
nou. 

Amy luă costumul; termină de scos îmbrăcămintea de pe ea 
şi şi-l puse. O privi amărită pe Hildie. 

— E oribil, nu? 

Femeia aruncă o privire critică. 

— Ei bine, nu cred că ai cîştiga cu el concursul Miss America, 
dar ar putea fi şi mai rău. Bine că ţi se potriveşte şi n-are găuri. 
Gata? 

— Cred că da, încuviinţă Amy. 

O urmă pe Hildie către duşuri, apoi pe lîngă bazinul de mică 
adincime unde te clăteai la ieşirea din piscina mare. In faţa uşii 
acesteia, brusc, nervii îi cedară. Se uită rugătoare la Hildie. 

— Te rog, nu vrei să-mi spui despre ce e vorba în 
experiment? o imploră ea. 

Hohotul de ris ce urmă umplu spaţiul, făcînd-o pe Amy să se 
simtă puţin mai bine. 

— De ce nu încetezi să-ţi mai faci griji? întrebă Hildie. Ştii 
doar că n-o să-ţi spun nimic altceva decit că n-o să te doară. ŞI 
nu trebuie să participi la el dacă nu vrei. De îndată ce vei afla 
despre ce este vorba, te vei putea răsuci pe călcîie şi vei putea 
pleca, dacă asta va fi ceea ce îţi doreşti. 

Amy trase aer în piept şi evaluă situaţia. Să se încreadă în 
Hildie? În definitiv, de la experienţa cu animalele fusese de 
partea ei. Deci acest experiment nu putea fi prea rău. Păşi pe 
uşa bazinului. 

Şi se opri, uluită de ceea ce văzu. 

La capătul îndepărtat al piscinei, atîrna o draperie ce făcea 
complet invizibile trambulinele. 

La trei metri depărtare de ea, lîngă bazin, se afla un scaun. 
Alături de el era o masă pe care fusese aşezat un computer ce 
semăna cu o pereche de căşti pentru urechi. 

În diverse locuri în jurul piscinei erau amplasate camere 
video, toate legate de scaunul gol. 

Doctorul Engersol stătea pe un al doilea scaun, faţă în faţă 
cu monitorul computerului. Lîngă el erau aşezaţi ceilalţi 
participanţi la seminarul lui. 

Ştiau oare toţi ce se va întîmpla? Era singura care nu fusese 
pusă în temă? 


Se simţi de parcă ar fi fost trădată. 

Primul ei impuls fu să se întoarcă şi să dispară pe uşă, însă 
prietenii ei o urmăreau deja, privind-o ţintă, ca şi cum erau 
siguri că ea se va sustrage probei din laşitate. 

Şi nu erau acolo numai prietenii ei. 

Privirea i se mută de la micul grup de copii strînşi în jurul 
computerului spre mica tribună de lîngă piscină. 

Pe băncile ei erau pe puţin cincizeci de studenţi, care o 
urmăreau şi ei. 

Amy simţi că ia foc de stinghereală. Chiar aveau de gînd toţi 
aceşti oameni să o urmărească? De ce? Ce avea să se întîmple? 

O auzi pe Hildie în spatele ei: 

— E-n regulă, Amy? Vrei să mergi înainte cu proba? 

Fata nu dorea decit să i se caşte în faţă o groapă care s-o 
înghită. De ce erau toţi indivizii ăştia aici? De ce nu erau numai 
copiii de la seminar, pe care îi cunoştea? Ce s-ar întîmpla dacă 
s-ar răsuci pe călciie şi ar fugi înapoi spre vestiar? 

Ar ride de ea. 

Toţi. Ar şti atunci că e o laşă şi ar ride de ea, chiar dacă nu 
cu voce tare. 

Diseară, în sufragerie, i-ar auzi pe toţi cum clămpăne, imitînd 
sunetul emis de un pui fricos. 

Chiar şi prietenii ei s-ar distra pe socoteala ei. S-ar simţi 
exact ca la şcoala normală, cînd toţi o priveau ca pe o smintită. 

Nu! 

Nu va lăsa să se întimple aşa ceva. Va trebui să treacă, 
cumva, şi prin asta. 

Trase puternic aer în piept şi-i dădu, încet, drumul. 

— S... sînt gata, îngăimă ea. Doar că nu... cine sînt tipii ăia? 

Hildie îi zîmbi liniştitor. 

— Sint de la secţia de psihologie. Doctorul Engersol i-a 
invitat pentru a urmări experienţa. 

— Dar mie nu mi-a spus! se plinse Amy. 

Simţind ce e în mintea fetiţei, Hildie îngenunche şi-i prinse 
mîinile într-ale sale. 

— E-n regulă, Amy. Nu ţi se va întîmpla nimic. Sînt aici doar 
pentru a privi. N-or să spună sau să facă nimic. O să fie totul 
bine. 

— Ş... şi c... ce trebuie să fac eu? 

— Du-te şi aşază-te pe scaunul ăla, îi spuse Hildie. Haide. O 


să vin şi eu cu tine. 

Ţinînd-o pe Amy de mînă, Hildie o luă pe marginea piscinei. 
Cînd ajunseră la destinaţie, doctorul Engersol îi explică, în sfîrşit, 
fetei ce trebuia să facă ea. 

— O să-ţi ataşăm nişte electrozi, Amy, o înştiinţă el. Ei nu fac 
nimic altceva decit să îţi măsoare reacţiile fizice. Iti promit că nu 
vei simţi nimic. Tot ceea ce vom face va fi să-ţi înregistrăm 
schimbările de ritm cardiac, respiraţia şi encefalograma. 
Camerele video îţi vor prelua expresiile feţei şi orice mişcare a 
corpului. Aşa că tot ce trebuie să faci e să te aşezi acolo. 

— Dar de ce eu? întrebă Amy. Ce ar trebui să fac? 

— O să vezi îndată — îi comunică Engersol. Adu-ţi aminte că 
poţi pleca cînd vrei, aşa cum ţi-am promis. 

Aşa ca toţi să ridă de mine, gîndi Amy în tăcere. Stătu 
nemişcată pe scaun în timp ce doctorul Engersol îi fixa electrozii 
pe corp. Curînd, fata fu mai înfăşurată în sîrme decit fusese 
pisica de dimineaţă, în final, doctorul Engersol plasă o cască pe 
capul ei. Amy simţi o mulţime de înţepături uşoare în pielea 
capului. 

— Te doare? o întrebă doctorul. N-ar trebui, dar dacă te 
jenează ceva, pot face ajustări astfel ca să nu mai simţi nimic. 
Electrozii trebuie să-ţi palpeze capul, dar nu să ţi-l şi preseze. 

— E... e-n regulă, reuşi Amy să spună. 

Ochii ei întîlniră pe cei ai doctorului şi el putu citi în ei frica. 

— Se va întîmpla ceva, nu? întrebă ea. Ceva oribil. 

— Nu va fi oribil deloc, o asigură Engersol. Verifică încă o 
dată electrozii şi se răsuci spre monitorul computerului. Se 
vedeau clar pe el ritmul respiratoriu, pulsul şi encefalograma 
fetei. Toate reflectau imaginea unui corp aflat sub influenţa unui 
destul de puternic stres. 

Nici o curbă nu ieşea însă din limitele acceptabile. 

— În regulă, spuse el. Sîntem gata să începem. O să te rog 
să iei o decizie. 

Cortina de la capătul piscinei fu brusc ridicată. Lîngă 
platforma de sărituri fusese înălţată o schelă. De virful ei atîrna 
fringhia cu noduri pe care ea încercase să se caţere în sala de 
gimnastică. 

Încercase şi eşuase. 

— Amy, vreau să alegi una din ele, rosti doctorul. Ce-ai face 
mai degrabă? Te-ai căţăra pe frîinghie sau ai sări de pe 


trambulină? 

Amy se holbă la el. Glumea? Trebuia într-adevăr să facă una 
din chestiile astea? 

Doar îi spusese că nu trebuia să execute nimic! Nu trebuia 
decit să stea acolo, pe scaun, nu? 

Simţi că-i vine rău. 

În urechi îi răsuna deja rîsul celorlalţi, cînd aveau să afle că 
era înspăimiîntată de ambele ei opţiuni. 

Pisica! 

Procedau cu ea exact cum făcuseră dimineaţă cu pisica. 

Un negativ dublu. 

Fie să aleagă între două lucruri pe care le ura, fie să le facă 
cunoscut tuturor cît de frică îi era. 

Să le facă cunoscut şi apoi ei să înceapă să o necăjească. 

Pisicuţă fricoasă, pisicuţă fricoasă, Amy e o pisicuţă fricoasă! 

Deşi nimeni nu pronunţase cuvintele, le auzea deja 
răsunîndu-i în urechi. 

Privi feţele colegilor ei. 

Jeff Aldrich rînjea. Realizase cît de înspăimiîntată era. 

Ce va face? Se va mulţumi să o tachineze? 

Sau va fi mai rău? Poate o va lua şi o va atirna de fereastră, 
dînd-o cu capul de perete şi ameninţind-o c-o va lăsa să cadă. 

Gîndurile o porniră razna. Ce era mai rău? Să ridă şi să-şi 
bată joc toţi de ea sau să aleagă şi să încerce să scape de 
groaza care o apuca întotdeauna cînd se găsea la mai mult de 
cîţiva paşi deasupra solului? 

Dar doctorul Engersol îi spusese că trebuia doar să aleagă! 
Nu trebuia să execute nimic! 

Numai că asta n-ar fi fost suficient. Dacă ar fi spus că a ales 
şi n-ar fi mers pînă la capăt, şi-ar fi dat toţi seama! 

Era în capcană. 

Cu toate promisiunile lui, o prinsese în cursă. 

Ce să fie? 

Frînghia? 

Îşi aminti cum încremenise acolo sus, îngrozită de 
perspectiva căderii şi agăţindu-se de ea pînă ce se căţărase 
antrenorul şi o salvase. 

Cît despre trambulină, nu fusese în stare nici măcar să urce 
scara. 

O scară şi o sfoară! Cum putea să-i fie frică de două chestii 


atit de stupide! 

Dar dacă va cădea? 

Dacă s-ar prăbuşi de pe fringhie şi-ar rupe cel puţin un 
picior. 

Dar s-ar putea să nu cadă de pe scară căci aceasta avea 
bare de care să se ţină şi trepte pe care să păşească. Şi cînd 
ajungea sus, tot ce avea de făcut era să meargă pînă la limita 
platformei şi să sară. 

Îşi simţi măruntaiele strînse de frică numai la gîndul că va 
sta pe platforma îngustă la trei metri deasupra apei. 

La numai trei metri! Ce i se putea întîmpla? 

Era, cu siguranţă, mai bine să fie îngrozită timp de citeva 
secunde decit să-şi bată joc de ea colegii pentru că era laşă. 

— M... m-am hotărît, şopti ea. O să sar de pe trambulină. 

Imediat, doctorul Engersol îşi părăsi scaunul şi veni lîngă ea 
pentru a îndepărta casca, în timp ce doi studenţi detaşară 
electrozii de pe corpul ei. Camerele video rămăseseră în 
funcţiune. 

Şi toţi oamenii ăia o urmăreau încă. ; 

Se apropie de scară şi apucă strîns barele de susținere. Işi 
puse piciorul pe treapta cea mai de jos şi începu să urce. 

La jumătatea drumului, se uită în jos şi îngheţă. 

— Fă-o! îşi spuse. "Trebuie doar să urci, să mergi pe 
platformă şi să sari! 

Se holbă la betonul de sub ea. O cuprinse răul de înălţime şi 
îşi dădu seama că n-o să reuşească. 

"Nu te uita!" îşi comandă. 

Se sili să se uite în sus. Acolo, acoperind-o, era platforma. 

Nu! 

N-o putea face, nu putea să meargă pe ea! Era prea îngustă. 
Ar cădea înainte de a face primul pas. 

Nervii îi cedară şi începu să plîngă. Cu lacrimile şiroindu-i pe 
faţă, cobori împleticindu-se şi zbură spre vestiar, acoperindu-şi 
faţa cu mîinile ca să nu vadă cumva expresia batjocoritoare a 
cuiva. Pînă cînd ajunse la dulăpiorul ei, costumul era deja pe 
jumătate scos. Îl smulse şi-l aruncă într-un colţ. Îşi trase hainele 
pe ea cît putu de repede. Uită uşa dulăpiorului deschisă şi, 
suspinind din cauza umilinţei îndurate, fugi din sala de 
gimnastică. 

Cînd Hildie Kramer ajunse acolo, vestiarul era pustiu. Ea ştia 


însă unde se ascunsese Amy. Părăsi şi ea sala. În locul căldurii şi 
gingăşiei pe care o aborda cînd vorbea cu părinţii copiilor, pe 
faţă îi apăru o expresie necruțătoare. Trebuia să găsească fata 
înainte ca altcineva s-o mai vadă. 


KKK 


Jeanette Aldrich încerca să se concentreze asupra muncii ei. 
Deşi era numai ora patru, ştia că nimeni nu va avea nici o 
obiecție dacă va pleca mai devreme azi. Işi pierduse cea mai 
mare parte a după-amiezii gîndindu-se la teza ascunsă în 
geantă. În timpul prînzului, reuşise să găsească un colţ izolat şi 
începuse s-o citească, dar nu ajunse prea departe. | se făcuse 
rău numai la simpla lectură a tuturor copiilor care căzuseră 
victime aceloraşi presiuni în urma cărora sucombase şi Adam. A 
trebuit să facă pauză de mai multe ori. Deşi autorul îşi 
construise lucrarea cu date seci, suferinţa acelor copii reuşea să 
răzbată la suprafaţa textului. 

Era ca şi cum fiecare caz dezbătut în lucrare întindea 
minutele spre ea, cerînd ajutor, rugînd-o pe ea să întreprindă 
ceva. 

Din păcate, nu putea face nimic. Ca şi Adam, ei erau deja 
morţi. 

Cel mai mic dintre ei avea numai cinci ani cînd se aruncase 
în faţa maşinii de faţă cu mama şi cu sora lui mai mare. 

Nu fusese nici o îndoială că el ştia de venirea autobuzului. l-l 
şi arătase mamei lui. 

Îl văzuseră toţi cum hurducăie pe drum, în viteză. 

În ultima secundă, băiatul se smulsese din mîna mamei şi 
păşise pe asfaltul şoselei, aruncîndu-se sub roţi. 

Jeanette reuşi cu greu să citească paragraful. Resimţi în ea 
senzaţia de durere a mamei acelui puşti şi lacrimile începură să- 
i curgă şiroaie, trebuind să pună, drept urmare, teza înapoi în 
geantă. 

Dar la noapte o va termina, oricît de greu i-ar veni. Pînă 
atunci îşi dădu seama că nu se va puteai concentra asupra nici 
unei chestiuni. Indiferent ce-ar fi încercat, lucrarea îi făcea cu 
ochiul; numai la ce scrie acolo se putea gîndi. 

Într-un tîrziu, renunţă la a mai face ceva şi se pregăti să 
închidă biroul. Dădu computerului comanda să tipărească 


documentul la care lucrase — copia unui articol pe care şeful 
departamentului avea să-l publice într-o revistă de psihologie — 
şi începu să aşeze dosarele de pe birou în fişet. In capătul 
biroului, biziitul silențios al imprimantei avea darul ciudat de ao 
linişti. 

Aproape inconştient, se trezi că numără paginile pe măsură 
ce erau tipărite. 

La jumătatea celei de-a şaptea, imprimanta stopă brusc. 

Jeanette se opri, privind-o. 

Pagina se odihnea imobilă, cu unul din rîndurile de pe ea 
rămas neterminat. 

Nici o lumină de avertizare de pe imprimantă nu era aprinsă. 
Se uită pe monitorul computerului. 

Programul se blocase. 

Înjurînd printre dinţi, Jeanette reîncărcă programul, actualiza 
fişierul şi reiniţializă tipărirea de la începutul paginii şapte. Cînd 
termină, se duse la imprimantă, apăsă un buton pentru a pune 
pe sanie o nouă coală de hirtie şi se întoarse la computer. 

Se uită, uimită, la ecran. 

Programul de editare se blocase din nou. N-avea în faţă decit 
un ecran orb. 

Începu să tasteze comenzile de reîncărcare a programului, 
dar tastatura refuză să răspundă. 

Apăsă, nervoasă, simultan, tastele CONTROL, ALT şi DEL şi 
aşteptă resetarea totală a computerului. 

Nu se întîmplă nimic. 

Oftînd, întinse mina spre butonul roşu pentru a opri 
computerul, cînd ecranul reveni brusc la viaţă. Pe el apăru un 
mesaj scurt: 


MAMI 


Jeanette se holbă la cuvînt. Ce se întîmplă? Era, cu adevărat, 
cuvîntul cu care o alintaseră mereu copiii ei sau vreo porcărie 
făcută de computer? 

încercă reîncărcarea programului. De această dată, reuşi. 
Ecranul se şterse, apoi pe el apărură o serie de comenzi ale 
sistemului de operare. Cînd ea fu pe punctul de a introduce 
comanda de apelare a programului procesor de texte, monitorul 
emise un alt mesaj, fascinant de limpede: 


MAMI. SÎNT EU. SÎNT ADAM. 


Jeanette încremeni. 

O glumă. 

Era o glumă a unui cretin. 

O clipă, se uită la mesaj incapabilă de orice gest, apoi realiză 
că tremura. Ce trebuia să facă? 

Se aştepta cineva ca ea să răspundă? 

Incercă să gindească de unde ar fi putut veni mesajul. 

Un mesaj datat, introdus în computer de cine ştie cine, 
iniţializat să apară într-un anumit moment. 

Era cineva, undeva, care intra în computerul ei prin modem. 

Existau tot felul de explicaţii şi cîteva căi prin care putea 
ajunge aici. 

Dar de ce? 

Şi cine? 

Cine putea face aşa ceva? Cine putea fi atît de crud încît să 
se dea drept Adam? 

Doar nu credea nimeni că aşa ceva era amuzant! 

Cu miini încă tremurinde, stinse computerul. Cuvintele 
dispărură. 

Să-l redeschidă şi să încerce să termine ce avea de făcut? 

Ezită, dar îşi aminti cum se blocase maşina de două ori. 

"N-o atinge", îşi spuse. Las-o pînă miine. 

Ignorînd orice altceva, îşi culese geanta, stinse luminile şi 
plecă, încuind uşa după ea. Citeva minute mai tîrziu era în 
maşină şi se îndrepta spre casă, dar cuvintele de pe ecran 
continuau s-o persecute. 

Îşi aminti ce i se întîmplase în primăvara trecută. Lucra în 
birou, la un raport, cînd programul de editare se blocase brusc. 

Fusese pe punctul de a-l reîncărca, cînd pe ecran îi 
apăruseră, dintr-o dată, cîteva cuvinte: 


BUNĂ MAMI. SÎNT EU, ADAM! 


Atunci chiar aşa fusese. Pătrunsese în computerul ei din 
camera lui, în joacă. 

Atunci i se păruse amuzant. 

Acum însă Adam era mort. 


Oricine ar fi făcut-o, folosise exact aceleaşi cuvinte pe care 
le utilizase băiatul cu cîteva luni în urmă. 


17 


Josh o urmări pe Amy cum fuge şi-şi dori să fi putut alerga 
după ea. Pe măsură ce experimentul era în plină desfăşurare, 
privirea îi rămăsese lipită de fată, deoarece înţelesese 
instantaneu, cînd văzuse frînghia şi trambulina, ce se petrecea 
în sufletul prietenei lui. 

Cum a putut doctorul Engersol să-i facă aşa ceva? Nu ştia că 
ea are rău de înălţime? 

Atunci Josh îşi dădu seama. Tocmai ăsta era clenciul 
experienţei, să vadă cum reacţionează Amy cînd are de ales 
între două alternative care o înspăimiîntă. 

Dar asta era o cruzime. Era chiar mai rău decit ce îi făcuse 
pisicii de dimineaţă. Cînd fata fugise din sala de clasă, Josh nu-i 
înţelesese motivul supărării. În definitiv, animalul nu suferea. 
Doar aşa le spusese doctorul Engersol, nu? 

Dar doctorul îi spusese şi fetei că nu va trebui să facă decit 
ceea ce va dori. Şi, în final, nu numai că o înspăimiîntase de 
moarte, dar o şi umilise în faţa prietenilor ei. 

Poate o va prinde afară, cînd va ieşi din vestiarul sălii de 
gimnastică. Se îndepărtă de lîngă grupul de copii strînşi îîngă 
monitor, dar doctorul Engersol îl opri, ca şi cum i-ar fi ghicit 
intenţiile. 

— Las-o pe Hildie să se îngrijească de Amy, Josh! rosti el. O 
să-şi revină, are nevoie doar de citeva minute pentru a se 
calma. 

— Dar plînge, obiectă Josh. 

— Da, aşa e, fu Engersol de acord. 

În voce nu i se putea detecta vreo emoție mai mare decît 
dacă ar fi comentat graficele afişate pe ecranul computerului. El 
continuă: 

— A fost un răspuns perfect previzibil la experiment. Aş fi 
fost surprins dacă n-ar fi plins. Dacă ai să arunci o privire aici, o 
să observi momentul precis cînd a început reacţia de plins. 

Josh ezită. Pe de-o parte, simţea nevoia de a se duce după 


prietena lui ca să-i spună că totul e-n ordine şi nimeni n-o s-o 
considere o laşă, iar pe de altă parte era dornic să se alăture 
restului clasei în faţa monitorului pentru a vedea limpede prin ce 
trecuse Amy. Se decise numai cînd Hildie o porni spre vestiare. 
Amy o plăcea pe Hildie, iar administratoarea ştia exact ce să 
spună ca s-o facă pe fată să se simtă mai bine. Se strecură lîngă 
Jeff Aldrich şi privi curios ecranul, în vreme ce doctorul le explica 
semnificaţia curbelor: A 

— Puteţi vedea totul aici. In acest moment, respiraţia a 
devenit neregulată. Virfurile curbei reprezintă nodurile care i s- 
au pus în git. Dincoace e ritmul cardiac, care creşte şi devine şi 
el uşor neregulat cînd ea pricepe pentru prima oară ce alegere 
are de făcut. 

Degetele doctorului tastară rapid cîteva comenzi şi afişajul 
se schimbă. Engersol continuă să explice: 

— Vreau să fiţi foarte atenţi acum. Asta e encefalograma ei. 
Deşi nu diferă prea mult de cea a pisicii de dimineaţă, cred că, 
dacă o analizăm, vor apărea multe diferenţe. Vedeţi voi, 
animalul a răspuns mai mult în urma comportamentului instinc- 
tual şi a reflexului condiţionat, în timp ce Amy încerca să ia o 
decizie inteligentă. 

Analiza celor întîmplate în creierul fetei fu aprofundată, iar 
afişajele grafice de pe ecran continuară să se schimbe. Curînd, 
Josh fu prins în evidenţierea multiplelor procese prin care 
trecuse corpul fetei pe parcursul celor cîtorva minute de 
experiment. 

O jumătate de oră mai tîrziu, Engersol concluziona: 

— Pentru restul săptămînii o să continuăm să prelucrăm 
aceste date. Pînă vineri vom avea o imagine destul de clară a 
părţilor din creierul fetei care au luat parte la experiment şi prin 
ce procese au trecut ele. 

— Dar cum rămîne cu Amy? întrebă Josh. Cum rămîne cu 
ceea ce simte ea? 

Doctorul îl ţintui pe Josh cu privirea. Ochii lui exprimau o 
răceală care-l făcu pe băiat să se înfioare. 

— Sînt convins că se simte bine, răspunse Engersol. La urma 
urmei, n-am rănit-o, nu? 


KKK 


Cît timp ceilalţi părăsiră zona bazinului, comunicîndu-şi unii 
altora impresiile lăsate de experiment, Josh rămase pe loc, cu 
ochii aţintiţi pe monitorul computerului. 

Pe el nu erau afişate decit o serie de linii care zigzagau, 
încălecîndu-se, şi care arătau ce procese avuseseră loc în 
creierul fetei. 

Dar nu spun nimic despre ce se petrecuse cu ea însăşi, gîndi 
Josh. Nu se uitase nimeni la faţa ei? Nu văzuse nimeni cît de 
înspăimîntată fusese? 

Nu-i păsa nimănui altcuiva de ea? 

Aruncă o ultimă privire echipamentului care îi terorizase 
prietena şi se răsuci pe călciie pentru a pleca. Il străbătu un alt 
frison cînd se gîndi prin ce trecuse Amy, stînd singură în scaunul 
ăla, cu toate camerele video şi toată lumea din jur cu ochii pe 
ea. 

Precum se simţise pisica, gîndi el. Ea trebuie să se fi simţit 
precum animalul închis în cuşcă. 

Îl cuprinse brusc dorinţa de a evada de acolo. Alergă pe lîngă 
marginea de beton a piscinei şi, de acolo, afară. Avea senzaţia 
ciudată că Amy îl aşteaptă. 

Nu văzu decit obişnuita scenă paşnică a campusului 
universitar, cu lume care se plimba liniştită pe pajişte sau stătea 
tăcută pe sub copaci, studiind. 

Amy nu se vedea nicăieri. 


KKK 


Chet Aldrich parcă maşina la ora cinci fix şi fu surprins să 
vadă automobilul soţiei deja parcat acolo. În mod normal, ea nu 
părăsea campusul pînă la cinci şi jumătate. Pînă la acea oră, el 
îşi efectua obişnuitele douăzeci de minute de gimnastică aero- 
bică. Îl ajuta să încetinească procesul de îmbătrînire, începuse 
exerciţiile cu un an în urmă şi era mulţumit de rezultate. 

Astăzi fusese prima zi cînd se întorseseră amindoi la lucru de 
la moartea lui Adam. El aşteptase cu nerăbdare să revină acasă 
pentru a-şi începe ritualul de după-amiază. Insă cînd văzu 
automobilul Jeanettei, îşi dădu seama că programul i se schim- 
base. Trase maşina lîngă a ei şi intră în casă prin uşa din spate, 
care ducea direct la bucătărie. 

— Jeanette? Scumpo, am sosit acasă! 


Nu primi nici un răspuns. Chet simţi cum i se zbate ceva în 
corp cînd se gîndi că i se întîmplase ceva nevestei lui. Traversă 
sufrageria şi intră în living. 

Jeanette stătea pe sofa, cu haina încă pe ea şi cu geanta în 
poală. Părea că priveşte cu atenţie televizorul. Însă, de îndată ce 
o văzu, Chet realiză că nu urmărea nimic pe ecran, deşi aparatul 
era pornit. Expresia de pe faţa ei era cea a unui om care tocmai 
trecuse printr-un şoc. 

— Jeanette?! repetă el, aşezindu-se lingă ea pe sofa. Ce e, 
dragă? Ce e în neregulă? 

Cu buzele strînse, Jeanette se întoarse spre el. 

— Nimic, probabil, răspunse ea. Doar ideea tîmpită de farsă 
pe care a avut-o cineva. Ar fi trebuit să-mi treacă pînă acum, 
dar nu pot să uit. 

Sprincenele bărbatului se înălţară a uimire. 

— Farsă? Ce fel de farsă? 

Ea îşi alese cuvintele cu grijă. Nu voia să acorde incidentului 
o importanţă mai mare decit cea cuvenită. li povesti ce se 
întîmplase. În final, cînd repetă mesajul de pe ecran, el gemu. 

— Isuse! şopti el. Ce l-a determinat pe acel cineva să facă 
asemenea grozăvie? 

— Nu ştiu, oftă Jeanette. 

Îşi adună gîndurile, se ridică de pe sofa şi se duse la barul 
din sufragerie. Îşi turnă o porţie de brandy şi continuă: 

— N-ar fi fost aşa de rău, doar că Adam a făcut exact acelaşi 
lucru în primăvară. Cînd eram la lucru, s-a vîrît în computerul 
meu şi, brusc, a apărut un mesaj pe monitor, cu aproape 
aceleaşi cuvinte: "Bună, mami. Sînt eu, Adam!" 

Rise tăcut cînd îşi aminti, dar încetă brusc şi reluă: 

— Atunci i-am răspuns. Cumva am găsit povestea asta foarte 
amuzantă. Dar astăzi... 

Vocea i se stinse cînd rememora şocul pe care îl avusese. 

— Nu pot, pur şi simplu, să cred că ar face cineva o chestie 
ca asta, chiar şi în glumă. 

— Şi nu e prea greu să-ţi imaginezi cine a făcut-o, nu? rosti 
Chet. 

El era de acum furios. Se ridicase, la rîndul lui, în picioare și- 
şi băgase mîna în buzunar pentru a pescui cheile de la maşină. 

Jeanette îl privi surprinsă. 

— Nu-ţi dai seama, o întrebă Chet. A fost Jeff! Trebuie să fi 


fost el! 

— Jeff? se miră Jeanette. Doamne, Chet, de ce ar face Jeff 
aşa ceva? Doar ştie ce greu mi-a fost în ultima săptămînă... 

— A făcut-o pentru că a putut, replică Chet cu duritate. lţi 
spun cum s-a întîmplat. Adam i-a povestit ce a făcut şi Jeff n-a 
uitat. Nu-ţi aminteşti că el nu uită nimic? E un geniu! Aşa că azi 
are puţin timp liber şi ce crezi că face? Se hotărăşte să-i joace o 
farsă mamă-si, nepăsîndu-i cîtuşi de puţin că te-ar putea afecta. 
Ei bine, cred că mă duc chiar acum la academie să discut puţin 
cu dumnealui. Dacă el crede că scapă nejumulit, se înşală! 

Jeanette nu-l mai asculta. Nu putea să fi fost Jeff — nu 
propriul ei fiu şi nu atit de repede după moartea propriului lui 
frate! Era imposibil! Trebuia să fie altcineva. 

— Merg cu tine! rosti ea, hotărită. Dacă el a fost, eu sînt cea 
care trebuie să dau ochii cu el, şi nu tu. 

Puse ceaşca de cafea pe masă şi-l urmă pe Chet în garaj. 

Cîteva minute mai tirziu, cei doi traseră maşina în faţa 
academiei şi se grăbiră să intre. Se îndreptară direct către biroul 
administratoarei. Cînd îi văzu pe cei doi Aldrich, Hildie, care 
vorbea cu un om de pază al campusului, tăcu şi îi zimbi omului 
în uniformă. 

— Ţine atenţia trează, bine? îi mai spuse ea paznicului. Şi 
dacă vezi ceva, înştiinţează-mă de îndată. 

Acesta mormăi un salut, apoi ieşi din birou. Hildie îşi 
îndreptă toată atenţia spre Chet şi Jeanette. Zimbetul ei de bun 
venit i se estompă pe faţă cînd văzu expresia de furie din ochii 
lui Chet şi anxietatea de pe faţa palidă a soţiei sale. 

— Jeanette? Chet? Ce e? Ce s-a întîmplat? rosti ea surprinsă. 

Cit timp Jeanette povesti cele petrecute, Chet rămase tăcut, 
cu buzele strînse. 

— Chet crede că e posibil s-o fi făcut Jeff, rosti, la sfirşit, 
Jeanette. Am vrea să vorbim cu el. 

— Şi faceţi foarte bine, declară Hildie. Nu pot să cred că e 
cineva capabil să facă una ca asta! 

Porni spre ieşire, dar se opri, ezitind, şi se întoarse. 

— Staţi o clipă. Cînd spui că s-a întîmplat fenomenul? 

— Pe la patru. Un pic mai tirziu, dar nu mai mult de un sfert 
de oră. 

— Ei bine, atunci nu putea să fie Jeff, le comunică Hildie. A 
fost la bazinul de înot de la trei şi jumătate pînă aproape de ora 


cinci. Toţi copiii de la seminarul doctorului Engersol au fost 
acolo. 

Jeanette simţi un val de uşurare. 

— Şi totuşi vreau să vorbesc cu el, rosti Chet. 

Era încă furios. 

— După cum îl ştiu eu pe Jeff, putea întocmi un program care 
să înceapă să ruleze la o anumită oră, cînd ştia se va afla 
altundeva. 

— Oh, nu prea cred eu că... Începu Hildie, dar se opri brusc 
cînd îşi îndreptă privirea spre fereastră. Că vorbirăm de lup... 

Se îndreptă spre uşa biroului. Cîteva clipe mai tîrziu, uşa din 
faţă a clădirii se deschise. 

— Jeff? rosti Hildie. Vrei să vii aici pentru o clipă? 

Însoţit de Brad Hinshaw, Jeff se îndreptă spre birou. Hildie îl 
opri pe Brad să-şi urmeze prietenul. 

— Te rog să aştepţi afară, Brad. Nu va dura mult, zise Hildie. 

Închise uşa şi se întoarse spre Jeff, care îşi privea, perplex, 
tatăl. 

— Eşti supărat pe mine, tati? întrebă băiatul. 

— Da, sînt — replică Chet. Şi bănuiesc că ştii exact de ce! 

Uimit de cuvintele tatălui lui, Jeff făcu un pas înapoi şi se 
uită, întrebător, la maică-sa. 

— De ce s-a supărat? Ce am făcut? o întrebă el. 

Jeanette privi cu atenţie faţa fiului ei, căutînd indicii de 
vinovăţie. Nu văzu nici unul. Ochii săi căprui o fixau îngrijoraţi, 
iar el se apropiase de ea ca şi cum ar fi căutat o protecţie. 
Această simplă mişcare fu edificatoare pentru mamă. Dacă fiul 
ei i-ar fi făcut acea glumă nenorocită, n-ar fi căutat sprijin la ea. 
Se simţi uşurată şi-l trase pe Jeff mai aproape. 

— N-ai făcut nimic, rosti Jeanette. Trebuia să venim aici ca să 
ne convingem, dar acum sînt sigură. 

Jeff se smulse de lîngă maică-sa. 

— Ce? Ce-ai crezut că am făcut? Ascultă în tăcere ce îi 
istorisi taică-său. 

— Eşti sigur că n-ai făcut tu programul? întrebă, la sfîrșit, 
Chet. 

Jeff negă din cap. 

— N-am fost eu. De ce aş face aşa ceva? Pe lingă asta, după- 
amiază am fost la bazin. Am participat la un experiment mişto. 
Era vorba despre... 


Hildie nu-l lăsă să termine. 

— Nu cred că părinţii tăi sînt interesaţi acum să afle despre 
experiment, Jeff. Ce-ar fi să te duci la joacă cît timp eu şi ei vom 
încerca să descoperim ce s-a întîmplat? 

Jeff ezită o clipă, apoi se îndreptă spre uşă. Cu mîna pe 
clanţă, îl privi din nou pe taică-său. 

— Nu mai eşti supărat pe mine, tati, nu? 

Chet respiră adînc. Nici el nu văzuse nici un semn de 
vinovăţie la băiat. Ca şi Jeanette, şi el era sigur că, dacă băiatul 
ar fi avut vreo vină, n-ar fi putut să o ascundă, oricît ar fi 
încercat. Cu toată deşteptăciunea sa, Jeff fusese dintotdeauna 
un mincinos teribil. 

— Nu sînt supărat, fiule, îi spuse el. M-a necăjit un pic, asta-i 
tot. 

Jeff părăsi biroul administratoarei şi o porni pe scări, în sus, 
alături de Brad Hinshaw. Înainte de a atinge etajul doi, fură 
ajunşi din urmă de Josh. 

— Ştiţi unde e Amy? întrebă el. 

Jeff şi Brad se priviră unul pe altul, apoi înălţară din umeri. 

— N-am văzut-o de cînd a fugit de la bazin, rosti Brad. 

Izbucni în rîs cînd îşi aminti cum îi dăduseră fetei lacrimile şi 
cum fugise. 

— Era aşa de înspăimiîntată că am crezut că-şi va uda 
chiloţeii! 

Josh se înfurie pe el. 

— Aşa deci, a fost înspăimîntată! Şi ce-i cu asta? Tu n-ai fost 
niciodată aşa? 

Brad dădu înapoi, ridicîndu-şi braţele în semn de împăcare. 

— Isuse! Ce s-a întîmplat cu tine? Doar nu ai fost tu subiectul 
experimentului, nu? 

— Mă rog, n-o găsesc — îi comunică Josh. M-am uitat peste 
tot pe unde obişnuieşte ea să se plimbe, dar nu e nicăieri. 

— Ei şi? interveni Jeff. Probabil îi e frică să se întoarcă, 
pentru că ştie că toată lumea va ride de ea. Cel puţin Brad aşa o 
să facă, adăugă el, dîndu-i prietenului său un pumn în braţ. Nu? 

— Mda, probabil aşa o să fac, fu de acord Brad. Doar dacă nu 
mă ameninţă Josh că mă desfigurează. 

Îl inspectă pe mai tînărul său coleg şi continuă, zeflemitor: 

— Ce zici d-asta, MacCallum, o să mă baţi dacă îţi necăjesc 
prietena? 


Josh simţi că roşeşte. 

— Nu e prietena mea, rosti el cu aprindere. Şi nu văd de ce 
voi credeţi că i s-a întîmplat ceva amuzant! 

Fu rîndul lui Jeff să rînjească. 

— Vrei să auzi ceva cu adevărat amuzant? întrebă el. Ascultă 
ce i-a făcut cineva maică-mi. Le repovesti băieţilor toată istoria. 
Cînd isprăvi, Josh îl privi fix, cu ochii mari. 

— E al dracu' de ciudat, şopti el. Cine ar face o chestie ca 
asta? 

Jeff îi făcu lui Brad cu ochiul, apoi îi zimbi machiavelic lui 
Josh. 

— A fost Adam, rosti el, convins. Nimeni altcineva n-ar fi 
putut-o face! 

Brad căscă, uimit, gura. 

— Fii serios, rosti el. Adam e mort! 

Zimbetul lui Jeff căpătă o tentă de cruzime. 

— Pe dracu' a murit! strigă el. Numai idioţii mor aici. Adam 
nu e idiot şi n-a vrut niciodată să moară. N-a vrut decit să plece 
din tot rahatul ăsta! 

— Dar unde s-a dus? ceru să afle Josh. 

— Cine a spus că a plecat? i-o întoarse Jeff. El e încă aici, 
numai că nu îl vezi. 

— Isuse, gemu Brad. Din punctul meu de vedere eşti la fel 
de nebun cum a fost frate-tău. 

Îi întoarse spatele lui Jeff şi o luă pe coridor spre camera lui. 
Cînd dispăru, Jeff i se adresă lui Josh. 

— Pun pariu că e şi Amy acolo, rosti el cu privirea fixată pe 
prietenul său mai mic. Pun pariu că s-a dus alături de Adam. 

Josh se holbă la Jeff. Încercă să decidă dacă să-l ia în serios 
sau nu. Într-un tîrziu, alergă spre camera fetei. Ciocăni în uşa 
închisă, strigînd-o pe nume. 

— Amy? Amy, eu sînt! Josh! Pot să intru? 

Nu primi nici un răspuns, dar crezu că aude 
mişcare. Incercă uşa. 

Era neîncuiată, aşa că o deschise. 

Mieunînd, Tabby se aruncă asupra uşii întredeschise. Josh 
sări, speriat, înapoi. O clipă mai tirziu, deschise larg uşa şi 
pătrunse în cameră. 

Ecranul computerului fetei era luminat. Pe el era scris un 
mesaj: 


A 


năuntru o 


PLEC. NU MAI SUPORT TREBUIE SĂ EXISTE CEVA MAI BUN. 


Josh simţi că inima începe să-i bată nebunește, cînd îşi dădu 
seama cît de asemănătoare erau aceste cuvinte cu cele ale 
mesajului lăsat de Adam Aldrich. 


18 


Steve Conners parcă maşina în faţa academiei. 

Pe verandă, cu faţa răvăşită, îl aştepta Josh. Cu zece minute 
mai devreme, cînd Conners era pe punctul de a-şi lua cina în 
faţa televizorului, băiatul îi telefonase. Spaima din vocea 
puştiului îl făcuse să abandoneze tot. 

— la-o mai încet, Josh, rostise el, punînd capăt babiloniei de 
cuvinte de la celălalt capăt al firului. Spune-mi doar ce s-a 
întîmplat sau ce crezi tu că s-a întîmplat. 

— Amy! repetase Josh. A dispărut, iar pe computerul ei e un 
mesaj asemănător celui lăsat de Adam. 

— l-ai povestit lui Hildie despre el? 

— Înî. Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac nici o grijă şi că o să 
se ocupe ea de tot. Numai că Amy e prietena mea! lar azi după- 
amiază a fost înspăimîntată! 

Frica din vocea lui fusese suficientă pentru a-l face pe 
profesor să se întoarcă la şcoală. 

Sări treptele verandei două cîte două. Josh ţinea în mînă o 
bucată de hirtie. 

Conners studie cuvintele pe care băiatul le copiase de pe 
monitorul fetiţei. Nu era chiar un mesaj de sinucidere, cu toate 
astea... 

— Bine, rosti el păstrîindu-şi vocea sub control. Ce-ar fi să-mi 
explici în amănunţime ce s-a întîmplat? 

Nici nu apucă Josh să înceapă relatarea evenimentelor din 
acea zi, că în faţa uşii de la intrare se ivi Hildie Kramer. 

— Steve? Ce te-a făcut să te întorci aici astă-seară? 

Privirea ei se abătu asupra puştiului şi zimbi, înţelegătoare. 

— Am priceput. Amy Carlson? 

Conners încuviinţă. 


— Josh era îngrijorat, aşa că m-a căutat la telefon. M-am 
gîndit că n-avea ce să strice dacă vin pînă aici să văd ce se 
petrece. 

— Aha. Ei bine, haideţi amindoi înăuntru. 

Îi împinse în biroul ei şi închise uşa. 

— Cred că Josh a exagerat un pic, spuse ea. Amy a avut o 
mică problemă azi după-amiază şi se pare că s-a ascuns, vrind 
să fie singură pentru o vreme, ca să se liniştească. 

Josh o privi pe administratoare uluit. O mică problemă? Dar 
fusese şi ea acolo. O văzuse pe Amy! 

— N-a fost aşa, Steve, protestă el. Doctorul Engersol a 
folosit-o într-un experiment şi ei i s-a făcut o frică teribilă. A şi 
plins! 

Conners o cercetă cu privirea pe Hildie, care dădu, 
aprobator, din cap. 

— l-a fost frică, într-adevăr. Şi a şi plîns. M-am dus după ea şi 
am găsit-o în camera ei. O vreme, a fost îmbufnată, dar am 
reuşit s-o calmez. 

— Atunci unde e acum? puse Conners punctul pei. 

Hildie remarcă biletul pe care profesorul îl ţinea în mînă. 

— Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse ea. Am organizat patrule s- 
o caute. Bănuiesc că aia e o copie după mesajul lăsat de ea pe 
computer, nu? 

Conners încuviinţă cu un gest scurt al capului. 

— Ei, asta e Amy, oftă Hildie. Sînt convinsă că ai observat că 
are tendinţa de a face o dramă din orice. 

— Dar chiar în halul ăsta? observă, reprobator, Conners. 
După mine, e posibil să fi fugit din şcoală, dacă nu chiar... 

După privirea lui Josh, Hildie îşi dădu seama că puştiul 
asculta fiecare cuvînt cu sufletul la gură, de aceea încercă să fie 
degajată. 

— Cred că n-ar trebui să ne gîndim că Amy face ceva... 

O clipă ezită, alegindu-şi cuvintele, apoi continuă: 

— „ceva ireversibil. N-a avut niciodată astfel de probleme şi 
dacă s-ar fi gîndit la aşa ceva, ar fi făcut-o în primele zile cînd a 
venit aici; era mult mai nefericită decît azi. Aproape sigur că se 
plimbă pe afară, pe undeva, oblojindu-şi orgoliul rănit şi 
încercînd să găsească vreo cale pentru a ne-o plăti. 

— Dar dacă nu? contestă Conners, cu voce tăioasă. Ce 
facem noi ca s-o găsim? 


— Cam tot ce putem face legal, trînti Hildie, arsă de 
insinuarea din cuvintele profesorului că nu şi-ar face meseria 
cum trebuie. Am alertat paza campusului, au pornit s-o caute. 
Deocamdată, nu pot face nimic mai mult. 

— Dar poliţia din oraş? sugeră Conners. Ai vorbit cu ei? 

— Dacă aş fi crezut că era cazul, crede-mă, aş fi făcut-o, 
răspunse ea, afişind un zîmbet acru. N-are rost să-i chemăm 
pînă miine. Pur şi simplu, ne-am face de ris; Amy n-a dispărut de 
suficient timp, asta dacă presupunem că a dispărut şi nu cumva 
se ascunde de noi. Dar fii convins, dacă nu apare pînă la noapte, 
primul lucru pe care-l voi face dis de dimineaţă, va fi să le 
telefonez. 

— Dar a dispărut, protestă Josh. Şi după ce i-a făcut doctorul 
Engersol... 

Hiîdie îl fixă pe Josh cu cea mai dură privire din arsenalul ei. 

— Josh, ajunge! Ştii bine că doctorul n-a rănit-o defel. Da, e 
supărată, dar a fost de acord să ia parte la experiment. 

— Nu ştia nici măcar despre ce era vorba, insistă indignat 
Josh. Dacă i s-ar fi spus dinainte... ce o aşteaptă, ar fi refuzat! 

— Te rog, Josh, calmează-te. Nu s-a întîmplat nimic cu Amy... 

— N-ai de unde să ştii asta, o întrerupse, brutal, puştiul. 

Conners înterveni. 

— Stai aşa, Josh. Dă-mi voie să aflu şi eu cîte ceva despre 
experimentul ăsta. 

O fixă cu privirea pe Hildie. Ea îi povesti, pe scurt, despre 
testul Hobson la care fusese supusă Amy. 

— Nu prea i-a plăcut, încheie Hildie. Dar aici a stat tot 
clenciul. Subiectul nu trebuie avertizat. Desigur, nu înţeleg 
întotdeauna ce urmăreşte doctorul, dar... 

— Dar ai fost de acord ca el să se comporte astfel cu ea? 
întrebă Conners, nevenindu-i să creadă. L-ai lăsat să se 
folosească de acrofobia ei şi s-o umilească în faţa tuturor 
prietenilor? Doamne, Hildie, n-are decit zece ani, ce naiba! 

Hildie dădu, nervoasă, din mînă. 

— Nu sînt responsabilă pentru ce s-a întîmplat, Steve. Dacă 
ai vreo obiecţie la procedeele lui Engersol, spunei-o lui, dar nu 
mă învinovăţi pe mine. Nu încerc decit să-mi fac treaba cit pot 
mai bine. _ 

— O să-i cer socoteală lui Engersol, crede-mă! Insă mai întîi 
o să fac tot ce pot pentru a o ajuta pe fetiţă. Ai vreo poză a ei? 


Hildie păru că ezită. În cele din urmă, nu spuse nimic, 
deschise o mapă de pe birou din care extrase mai multe 
fotocopii după o poză pe care o dăduse mai devreme celor din 
paza campusului. 

Conners le luă şi se ridică în picioare. 

— O să mă duc cu astea în orăşel să încerc să descopăr dacă 
a văzut-o cineva. 

— Merg şi eu! anunţă Josh. 

— Josh, e aproape ora cinci... — începu Hildie. 

Conners i-o reteză: 

— Ştiu, Hildie, vine ora mesei. O să luăm ceva pe drum. E 
prietena cea mai bună a lui, mă înţelegi? 

Administratoarea medita o clipă, apoi aprobă. 

— Bine. Dar vreau să se întoarcă în două ore. Mai are de 
terminat nişte teme şi nu vreau să stea la noapte să lucreze. 

— Promit c-aşa va fi. Hai, Josh. Să vedem dacă o găsim pe 
Amy. 

Băiatul alergă la maşină. Pînă să ajungă şi Steve acolo, el se 
instalase deja pe locul de lîngă şofer. 

— Să mergem mai întîi la staţia de autobuz, propuse puştiul 
cînd Steve se aşeză la volan. Pun pariu că s-a hotărit să plece 
acasă. Dar dacă n-a avut bani suficienţi? Chiar aşa, cît costă un 
bilet pînă la Los Angeles? 

Continuă să vorbească, sărind de la o idee la alta, în timp ce 
maşina părăsi zona academiei. 

Începură cu magazinul universal din staţia de autobuz. Josh 
era convins că bărbatul de la automatul de răcoritoare, care 
vindea şi bilete de maşină, o va recunoaşte pe Amy imediat ce-i 
vor arăta fotografia. Dar acesta o studie atent prin ochelarii săi 
groşi şi clătină din cap. 

— Nu, n-aş putea spune că o recunosc. Şi poza e cam 
ceţoasă, nu? 

— N-aţi văzut nici o fetiţă azi după-amiază? întrebă Josh. 

— Oh, ba da, răspunse viînzătorul. A fost Jody Fraser şi 
Carleen Jonson. Vin pentru un jus aproape în fiecare zi. Dacă mă 
gîndesc mai bine, cred că am zărit-o şi pe micuța Ashbrook. Judy 
sau Janet, ceva cam aşa. 

— Dar trebuie să fi fost aici, insistă Josh. Are părul roşcat, 
pistrui, poartă ochelari şi e cam de înălţimea mea. 

Bărbatul clătină din nou din cap. 


— Ntt. Regret. 

Continuară cu biblioteca, unde vorbiră cu bibliotecarul şi cu 
un licean angajat acolo. Nici unul dintre ei n-o văzuse pe Amy 
sau pe cineva care să-i semene. Cînd află că fata era elevă a 
academiei, bibliotecarul se arătă îngrijorat 

— Oh, dragă, sper că nu e ca şi cu celălalt. Care era numele 
lui? Adam? 

După ce ieşiră din clădirea bibliotecii, o luară mai repede la 
picior. Cercetară librăria şi părculeţul aflat vizavi de imobilul 
care adăpostea municipalitatea şi poliţia. 

Cînd soarele începu să scapete, intrară şi în secţia de poliţie. 

De la subofiţerul de serviciu aflară aceleaşi amănunte pe 
care le ştiau deja de la Hildie Kramer: nu se porneau nici un fel 
de cercetări decit în cazul unei dovezi de violenţă sau dacă 
trecuse cel puţin o noapte. 

— Dar are numai zece ani! protestă Steve. 

Subofiţerul dădu, indiferent, din umeri şi indică cu capul în 
direcţia oraşului San Francisco. 

— Acolo, în metropolă, îi prind că fac prostii de la unşpe sau 
doişpe ani. Ehe, lumea s-a schimbat. Cînd eram eu copil... 

La ieşire, deşi Josh îl imploră să continue căutarea, Steve 
insistă să meargă pînă la El Pollo Gordo pentru a mînca ceva. 

La masă, profesorul comandă o cină mexicană. Josh nu rosti 
nici o vorbă, nici măcar cînd sosi mîncarea. Nici nu se uită la 
enchilada din faţa lui. 

— Amy nu e ca Adam — rosti, într-un tîrziu, Steve, 
încredinţat că ştie ce-i trece puştiului prin minte. Ştii cum era el, 
ţinea totul ferecat în el. Nimeni nu ştia cu adevărat ce gîndeşte 
el. 

Se sili să zimbească şi continuă: 

— Nu era deloc ca Amy. Intotdeauna toată lumea ştie ce 
opinie are ea. Dacă e furioasă, află toţi imediat! 

Inceputul de chicotit îi muri pe buze. 

— Ascultă, amice, o s-o găsim. N-are nimic! 

— Dar dacă a păţit ceva? întrebă Josh. 

Steve nu mai ştiu ce să răspundă. Josh reluă: 

— Dar dacă n-a murit nici Adam? 

Steve rămase cu gura căscată. 

— Adam? Ce tot spui tu acolo? Doar am fost cu toţii la 
înmormîntare. 


Josh deschise gura pentru a încerca să explice, dar îşi dădu 
seama că orice ar fi rostit, avea să sune ca o nerozie. Chiar dacă 
ceea ce îi spusese Jeff era adevărat, cine l-ar crede? După 
expresia de pe faţa profesorului, Josh înţelese că acesta n-o va 
face şi dacă aşa stăteau lucrurile cu el, mai mult ca sigur că 
ceilalţi nici măcar nu-l vor băga în seamă. 

Doar dacă nu găsea vreo cale de a-şi demonstra afirmaţiile. 

Şi dacă Adam nu era cu adevărat mort, atunci era posibil ca 
nici Amy să nu fie, indiferent de tonul mesajului ei. 

Poate i-au făcut ceva. 

Poate că experimentul nu se terminase. 


KKK 


Deşi ar fi trebuit să doarmă de o oră, Josh era încă treaz. 
Stâtea întins pe pat şi privea în gol, în întuneric. Steve îl 
adusese la academie după cină, iar băiatul făcuse tot posibilul 
ca să se concentreze asupra temelor pe care le avea de 
rezolvat. Îi era imposibil. Gîndul îi zbura la alte lucruri. 

Amy. 

Şi Adam. 

_ Îşi tot spunea că nu putea face nimic, însă fără nici un spor. 
Intr-un tîrziu, lăsase cărţile şi se decisese să se culce, numai că 
nu-l ajutase nici asta. Observă strălucirea lunii şi se gîndi că 
lumina ei îl va feri de priviri indiscrete dacă se va duce să 
lucreze la computer. Se strecură afară din pat, îşi puse halatul 
de baie, îşi încălţă papucii şi se aşeză la birou. Dădu drumul 
monitorului. 

Începu să joace unul dintre jocurile lui favorite; o aventură în 
care el alese să fie vrăjitor. Trebuia să-şi croiască drum prin 
temnițe şi peşteri, să se bată cu monştri care apăreau pe 
neaşteptate din întuneric. Cit juca, imaginaţia i-o luă înainte şi 
mintal imaginea de pe ecran se transformă în sediul academiei; 
labirintul de caverne întunecate deveni, ca prin minune, un loc 
familiar: coridoarele şcolii. 

Prinţesa din joc era Amy, iar el se transformă într-un cavaler 
în armură strălucitoare. 

Jocul continuă, dar din ce în ce mai mult Josh realiză că el 
participa de fapt la ceea ce se întîmpla în propriul său creier. 

Dacă era adevărat? 


Dacă Amy nu dispăruse? 

Dacă era undeva în această casă? 

În mintea lui ideea luă amploare. Abandonă computerul, 
lăsîndu-l fixat pe imaginea unui paznic îmbrăcat în negru, care 
străjuia poarta unui castel cocoţat pe un deal. 

Se duse la uşă, o întredeschise şi ieşi pe culoar. Era pustiu. 
Pustiu şi tăcut. 

Părăsi camera, trăgînd uşa după el atit de încet, încît nu se 
auzi decit uşorul clic al broaştei. 

Un clinchet care i se păru lui Josh, în tăcerea din casă, că 
sună ca o împuşcătură. 

Încremeni. Aşteptă să se deschidă celelalte uşi. Se pregăti 
deja să tragă o minciună cusută cu aţă albă pentru a-şi motiva 
lipsa din pat. 

Nu se întîmplă nimic. Nu apăru nimeni să-l ia la întrebări. 

Se furişă în tăcere pînă la capătul scărilor şi ezită. 

Sus sau jos? 

În nici un caz sus. Dacă Amy era în clădire, în nici un caz nu 
o duseseră la etajul trei, unde putea fi auzită de ceilalţi copii. 

Nu. Au dus-o în pivniţă. Poate au legat-o. 

Poate chiar au drogat-o. 

Inima începu să-i bată cu putere. O luă pe scările largi înspre 
parter. 

În holul slab luminat se opri încă o dată. Vaga strălucire a 
candelabrului ţinea tot spaţiul în penumbră, în imaginaţia 
puştiului, în fiecare colţ umbros se afla ceva care-l urmărea, 
care stătea la pîndă, aşteptind să-l înşface. 

Fu pe punctul de a-şi pierde stăpînirea de sine, dar îşi 
reaminti privirea îngrozită a fetiţei şi-şi închipui primejdia în care 
se putea afla ea acum. Curajul îi reveni. Traversă în fugă, cu 
paşi mărunți, holul şi intră în sufrageria care primea doar o diră 
de lumină de la acelaşi candelabru din hol. 

Ştia că între această cameră şi bucătărie erau scările ce 
duceau spre pivniţă. 

Ajunse la uşă, întinse o mînă tremurătoare şi încercă clanţa. 

O parte din el dorea ca aceasta să fie închisă. 

Nu era. O împinse, deschizînd-o larg şi se făcu mic cînd îi 
scîrţiiră balamalele. Se opri în prag, scrutînd întunericul de 
dedesubt. 

O lumină. 


Undeva, jos, trebuie să fie o lumină. 

Pătrunse în beznă ţinîndu-se de zid. Atinse cu mîna ceva 
care se mişcă. Josh sări înapoi. Pielea i se făcu ca de găină cînd 
se gîndi ce animal putuse să fie. Fu pe punctul de a renunţa la 
expediţie. 

O clipă mai tîrziu, îşi regăsi controlul asupra nervilor şi se 
grăbi să reintre în beznă, cu mîna întinsă înaintea sa în căutarea 
unui comutator care trebuia să existe pe undeva, prin preajmă. 

II găsi. La capătul de jos al scărilor se aprinse un bec chior. 
Josh îl privi o secundă, uimit, apoi trase uşa după el. Descoperi 
că se află pe o mică platformă, în capul unor trepte de lemn 
care coborau abrupt. Din perete ieşea o bîrnă, pe post de singur 
obiect de care te puteai ţine dacă voiai să cobori sau să urci. 

La poalele scării, lumina albă a becului părea că e înghițită 
de întunericul din jur. Josh se abţinu din răsputeri să nu zboare 
înapoi din această cavernă necunoscută de sub clădire. 

"Idiotule!" îşi spuse. "E numai o pivniţă şi aici nu se ascunde 
nimic. Probabil că Amy nu-i nici aici." 

Dar dacă era, iar el se întorcea în pat fără a se uita măcar? 

O porni pe scări, simțind un fior rece pe şira spinării de 
fiecare dată cînd o treaptă îi scîrţiia sub picior. Atunci 
încremenea, ascultînd tăcerea pînă cînd se asigura că nimeni 
nu-l auzise, după care reîncepea să coboare. 

Intr-un tîrziu, atinse podeaua de beton. Pro-tejindu-şi ochii 
de strălucirea slabă a bulbului luminos care îi atîrna acum 
deasupra creştetului, începu să bijbiie în penumbră. Cînd ochii i 
se obişnuiră, observă ce era în jur: nişte mobilă veche şi cîteva 
cutii lungi de carton, stivuite lîngă peretele din spatele scărilor. 

O clipă, fu tentat să deschidă una, dar se răzgindi şi se 
decise să exploreze restul subsolului înainte de a-i ceda nervii. 
Se îndepărtă de sursa luminoasă, aplecîndu-şi capul pentru a 
evita pînzele de păianjen care spînzurau de stilpii imenşi pe care 
se sprijinea clădirea. 

Subsolul era un labirint în adevăratul sens al cuvîntului. Era 
împărţit în camere de diverse mărimi. Josh începu să se plimbe 
prin el. Găsi mai multe comutatoare electrice, le aprinse şi, 
încet-încet, pivnita se lumină. Fiecare nou bec aprins mătura 
cîte un val de întuneric. 

Găsi spălătoria şi cazanul de calorifer. De la un boiler uriaş 
porneau ţevi care purtau în toate direcţiile apa caldă. 


Pe măsură ce întîlnea o altă încăpere, Josh o cerceta, apoi 
pleca mai departe, cu fiecare pas îndepărtîndu-se de scările 
care constituiau singura cale de acces spre pivniţă. După fiecare 
cercetare infructuoasă murea încă puţin din speranţa lui de a-şi 
găsi prietena. 

Cu toate astea, continua să se tirască prin labirintul umbros. 


KKK 


Trecuse de miezul noptii cînd Hildie Kramer îşi părăsi 
apartamentul de la parterul academiei şi începu să urce scările. 
Se opri la etajele doi şi trei pentru a se asigura că nici unul 
dintre copii nu era treaz. Apoi urcă pînă la etajul patru şi intră în 
mica anticameră din faţa uşii apartamentului doctorului 
Engersol. Ştia că acesta e gol, aşa că îşi folosi propria cheie 
pentru a descuia broasca. Intră şi încuie uşa după ea. 

Aprinse o lampă. Nu-şi făcu griji în privinţa luminii, pentru că 
Engersol era recunoscut pentru orele tirzii la care se culca. 
Aruncă o privire de jur împrejurul încăperii principale. Într-unul 
din colţuri, se afla biroul doctorului, unde acesta elabora 
proiectele care erau mult prea periculoase pentru a fi lăsate în 
biroul lui din sala de clasă. In cameră se mai aflau o canapea, 
largă şi confortabilă, o pereche de scaune vechi, pe care 
Engersol refuzase cu obstinenţă să le retapiţeze şi un mic bar, 
unde, uneori, se serveau amîndoi cu cîte un pahar de băutură, la 
sfîrşitul vreunei zile mai obositoare. În jurul încăperii erau 
împrăştiate mici măsuţe acoperite cu cărţi din imensa bibliotecă 
a doctorului, ale cărei rafturi erau dispuse pe fiecare bucăţică 
liberă a pereţilor. Draperiile de la cele două ferestre mari erau 
trase şi Hildie nu se obosi să le schimbe poziţia, în ciuda 
senzaţiei de spaţialitate pe care o oferea apartamentul în timpul 
zilei, noaptea acesta devenea foarte intim. 

Hildie se îndreptă spre unul din rafturile de pe peretele de 
est, scoase un volum gros şi bijbii după micul buton ascuns într- 
o scobitură în lemn. Cînd apăsă pe el, o parte din bibliotecă se 
răsuci pe un pivot şi lăsă să se vadă uşile închise ale unui 
ascensor. Un lift al cărui puț era ascuns de un zid dispus în 
spatele ascensorului ciudat al academiei, cel care era mereu 
admirat de toţi copiii. 

Nici unul dintre vizitatorii reşedinţei şi nici un copil nu ştia de 


acest al doilea ascensor care era, de fapt, cauza zgomotelor 
auzite, din cînd în cînd, noaptea, de puşti. Cînd George Engersol 
descoperise că există aşa ceva, ca şi încăperile de dedesubtul 
pivniţei, la care se putea ajunge numai cu el, înţelesese imediat 
că, pe undeva, legenda despre fiul dispărut al lui Eustace 
Barrington avea un simbure de adevăr; înţelesese că găsise 
locul în care acest băiat se "pierduse". Din acel moment, 
doctorul a folosit legenda şi noile spaţii în propriul lui scop. 

Hildie apăsă un alt buton, de apelare a cabinei, şi aşteptă 
nerăbdătoare, timp de treizeci de secunde, pînă ce uşile se 
deschiseră. Intră, şi acţionă ultimul buton de pe peretele ei. 
Ascensorul începu să coboare, încet, cele cinci etaje de sub 
cupolă, pînă la nivelul de sub fundaţia pe care fusese construită 
vila. Pînă în camerele subterane în care fusese izolat, de la 
vîrsta de cinci ani, fiul care pentru Eustace Barrington era un 
idiot genial. 

Izolat pentru a fi îngrijit, sau pentru a fi ţinut prizonier? 
"Oricum nu mai are nici o importanţă acum, la un secol după 
acele evenimente", reflectă Hildie, deşi numai gindindu-se la 
tăcutul copil care îşi trăise întunecatele zile îngropat adînc sub 
pivniţă simţea cum i se ridică părul măciucă. "Singurul lucru 
important e ca nimeni să nu ştie de această construcţie", îşi 
reaminti ea. 

Nimeni, pînă ce va sosi ceasul potrivit. 


KKK 


Cînd ajunse lîngă ceea ce i se păruse a fi un sac cu cărbuni, 
Josh auzi sunetul. 

II recunoscu deşi era slab de tot. 

Ascensorul. 

Cineva era în ascensor. 

Încremeni. 

Descoperise cineva că nu se găsea în cameră şi venise să-l 
caute? începu să i se facă frică. Işi dădu însă seama că, dacă îi 
căuta cineva, nu însemna că îl va şi găsi. 

Zgomotul deveni mai puternic. Îl ascultă, venind mai 
aproape de el şi convins că va înceta în clipa în care cabina va 
ajunge la parter. 

In faţa lui era un zid de beton, cam de douăzeci de 


centimetri grosime. Cînd se îndreptă spre marginea lui, 
descoperi un al doilea perete. p 

Sunetul părea că vine din spatele acestuia. Işi apropie 
urechea de zid şi ascultă. 

Zgomotul deveni şi mai puternic. Josh continuă să se 
deplaseze. Ajunse la un alt colţ de zid, apoi la al patrulea. 

Puţul! Descoperise fundul puţului liftului! 

Îşi presă din nou urechea de perete, tocmai cînd uruitul 
maşinăriei încetă. Cabina ajunsese la destinaţie. O clipă mai 
tîrziu, el fu sigur că auzise uşile deschizîndu-se. 

Sunetul venise de aproape, deşi nu reuşi să-l localizeze. Oare 
de la parter? 

Dacă acel cineva care fusese în lift vedea lumină pe sub uşa 
de intrare în subsol? 

Gîndul îl electriza. Se năpusti înapoi. Pe drum, stinse toate 
luminile. Ajunse la scări. Urcîndu-le încet şi fără zgomot, ajunse 
în capul lor, stinse lumina de lîngă uşă şi încremeni acolo, atent 
la orice mişcare care ar fi venit din afară. 

Trecură astfel cîteva secunde. Fiecare dintre ele i se părură 
lui Josh cît o veșnicie. Încet, respiraţia i se normaliză şi inima îşi 
încetă goana nebunească. 

De cealaltă parte a uşii nu se auzea nimic. 


KKK 


Tremurînd încă, Josh apucă, pe nimerite, de miînerul clanţei 
şi-l răsuci. 

Întredeschise uşa şi se zgii în lumina slabă. 

Totul părea a fi exact cum fusese cu citeva minute mai 
înainte. Se strecură afară, închise cu grijă clanţa, apoi se furişă 
pînă la uşa ce dădea spre holul mare, unde se opri. 

Privi şi ascultă. 

Nimic. 

Lipăi pe lîngă peretele holului şi o luă la fugă pe scări pînă la 
etajul doi. 

Înainte de a apuca să răsufle, se trezi înapoi în cameră, cu 
uşa închisă în spate. Dădu drumul, uşurel, aerului din plămini, se 
duse la fereastră şi se uită afară. 

Totul părea paşnic. 

Ceva însă îi spunea că nu era aşa. Cu siguranţă, undeva se 


întîmpla ceva. Fie în casă, fie în afara ei. 
Trebuia să stea treaz în acea noapte şi să observe. 
Să observe şi să asculte. 


KKK 


Cînd se deschiseră uşile ascensorului, Hildie păşi într-un 
coridor luminat puternic de mai multe tuburi fluorescente. O luă 
la dreapta. Trei paşi mai încolo, ajunse în dreptul unei uşi şi se 
opri să privească prin ferestruica tăiată în cadrul ei de lemn. 

înăuntru, George Engersol muncea intens. Purta o mască 
chirurgicală şi un şorţ şi avea părul acoperit cu o şapcă de un 
verde deschis. 

Repede, Hildie intră în camera alăturată, unde îşi spălă atent 
cu peria mîinile şi braţele, frecîndu-le cu o periuţă, apoi se 
echipă identic cu Engersol. Cînd fu gata, intră cu spatele prin 
uşa culisantă care separa anticamera de sala de operaţii. 

Engersol îşi înălţă privirea. 

— Ţi-am spus să fii aici la unsprezece, rosti el, tăios. 

— Sînt acum, replică Hildie. E gata totul? 

— Bineînţeles. Dar nu sînt încă sigur că e momentul potrivit. 
Am sperat că mai putea aştepta o săptămînă, două. 

— Nu mai ai o săptămînă sau două. Nu cu Amy Carlson. Voia 
să fugă. 

— Ai fi putut s-o convingi să n-o facă, rosti sec, doctorul. 

— Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o, replică ea. 

Îşi aminti conversaţia pe care o avusese cu ea cînd o găsise 
ascunsă în cercul de copaci de pe pajişte, încercase totul pentru 
a o linişti, dar eşuase. 

— Mă duc acasă, insistase Amy. Şi dacă n-o să mă laşi s-o 
sun pe mama, am să fug. N-o să rămîn aici nici dacă o să mă 
încui în camera mea! 

Hildie se predase. 

— Bine, Amy, spusese. Hai să mergem în biroul meu ca să-ţi 
suni părinţii. Dacă nu vrei să stai aici, noi nu te putem ţine cu 
forţa. 

Aparent  dezorientată de acordul neaşteptat al ad- 
ministratoarei, Amy se lăsase condusă în biroul acesteia. 

— Ce-ar fi să-ţi aduc un pahar cu apă, se oferise Hildie. Pînă 
îl bei, o să te simţi mai bine şi o să fii suficient de calmă ca să te 


înţeleagă mama ta. În regulă? 

Încă pufnind, fetiţa încuviinţase. Hildie îi dăduse un şerveţel 
ca să-şi şteargă nasul, apoi dispăruse o clipă. La întoarcere, 
avea în mînă un pahar cu apă. Prompt, Amy l-a sorbit pînă la 
fund. 

În treizeci de minute drogul îşi făcuse efectul şi fata căzuse 
într-un somn adînc. Hildie o luase rapid în braţe pînă la 
ascensor, apoi urcase cu ea la etajul patru şi, de acolo, pe 
cealaltă cale, coborise pînă în subsol. 

De atunci Amy se afla aici. 

Acum stătea întinsă, inconştientă, pe masa de operaţie. 

Hildie privi, placidă, faţa fetiţei adormite şi şuviţele de păr 
roşcat care îi încadrau obrajii pistruiaţi. Işi mută atenţia spre 
echipamentul din jurul mesei, care avea s-o ţină pe Amy în viaţă 
pe durata următoarelor patru ore. 

O aşteptau un aparat de respiraţie artificială şi o pompă 
sanguină. 

— Începem? întrebă Hildie. 

Dînd aprobator din cap, Engersol apucă bisturiul. O clipă mai 
tîrziu, el făcu o incizie care porni de la urechea stingă a fetei, o 
luă pe toată lăţimea occipitalului şi se opri în spatele urechii 
drepte. 

Lucrînd cu repeziciune, el îi îndepărtă pielea capului de pe 
craniu. 

Nu se îngriji prea mult de faţa fetiţei. Ştia că la sfîrşitul 
operaţiei, aceasta nu mai avea nici o importanţă. 

Se îndoia că va mai rămîne ceva din acest chip cînd fetei 
avea să i se găsească cadavrul. 

Dacă i se va găsi. 

Oricum, nu va mai rămîne nici un indiciu cu ajutorul căruia 
să se descopere ce-i făcuse el. 


19 


Cei doi terminară operaţia la ora patru dimineaţa. 
— S-a isprăvit, oftă el. 
Se dădu înapoi de lîngă masa de operaţie, îşi scoase masca 


de pe faţă şi-şi şterse sprîncenele transpirate cu miîneca de la 
halat. Işi privi ceasul şi fu surprins cînd văzu cit e ora; operaţia îi 
luase aproape cu o oră mai mult decit prevăzuse. Privirea i se 
îndreptă către Hildie, care îmbrăca deja corpul lipsit de viaţă al 
fetiţei cu hainele pe care ea le purtase cu o după-amiază în 
urmă. 

— Ce-ai de gind să faci cu ea? întrebă el. 

Expresia de pe faţa femeii se înăspri. Toată noaptea primise 
ordine de la Engersol şi urmase, tăcută, fiecare instrucţiune. 
Acum însă venise rîndul ei, exact aşa cum se întîmplase şi cu o 
săptămînă înainte, în cazul lui Adam Aldrich. 

— Nu mă întreba, răspunse. Nu trebuie să ştii decit că nu va 
semăna cu ceea ce i s-a întîmplat lui Adam. Nici prea multe 
întrebări nu vor fi, pentru că toţi cei de pe aici ştiau cît era Amy 
de deprimată. Cînd or s-o găsească, or s-o treacă la capitolul 
sinucideri. 

— De ce n-o băgăm, pur şi simplu, în incinerator? sugeră 
Engersol. E aproape ziuă. Dacă te vede cineva... 

— Nu fi prost, George, replică Hildie. Dacă n-o să-i apară 
cadavrul nicăieri, o să fie poliţie peste tot, în căutarea ei. Mai 
devreme sau mai tîrziu, cineva o să se gindească şi la 
crematoriu. Un singur dinte dacă găsesc acolo şi e cumplit. O să 
se agate de el pînă vor afla cum a ajuns acolo. Doar nu-ţi imagi- 
nezi că s-ar putea crede că cineva, oricît de deprimat ar fi, s-ar 
sinucide băgîndu-se singur în cuptor şi aşteptînd acolo liniştit să 
fie ars bucată cu bucată?! 

Engersol păru că vrea să protesteze, dar se răzgindi cînd 
văzu expresia de răceală din ochii ei, expresie care îi spunea că 
ea ştie exact ce are de făcut şi n-o să lase nimic la voia 
întîmplării. 

Oricum, pînă acum totul mersese ca pe roate. 

Dintre cele patru "sinucideri" aranjate de ei doi, nici una nu 
fusese pusă la îndoială. In definitiv, fuseseră atenţi şi aleseseră 
numai copii care mai încercaseră să-şi ia viaţa. 

Cu toate astea, cu Amy fusese altceva. Deşi aranjaseră ca 
zeci de oameni să asiste la umilirea sa, nimic din dosarul ei nu 
indica că ar fi avut intenţii sinucigaşe. Şi totuşi, chestia asta 
putea fi şi ea pusă la punct. Citeva ajustări minore la rezultatele 
testelor de personalitate şi semnele de avertisment vor apărea 
acolo limpezi pentru oricine ar dori să le vadă. 


Chiar aşa, putea să facă aceste mici modificări cît timp Hildie 
se dispensa de corpul fetiţei. 

— Bine, fu el de acord. Să-i dăm drumul. 

O ajută pe Hildie s-o împacheteze pe Amy într-o folie de 
plastic, apoi o luă în braţe şi o cără pînă la ascensor. Odată 
ajunşi la etajul patru, ieşiră din cabină în biroul lui. De acolo, ea 
preluă conducerea, urmată de Engersol. 

Părăsiră apartamentul şi ajunseră pe îngusta platformă de la 
capul scărilor care duceau la etajul trei. Hildie îi făcu doctorului 
semn să stea pe loc şi se deplasă pînă la prima treaptă, unde 
verifică coridorul şi scările în jos. Satisfăcută de rezultat, îi sem- 
nală complicelui s-o urmeze. i 

Repetară procedura la etajul doi. In mai puţin de un minut 
ajunseră la parter. Părăsiră clădirea prin uşa din spate. Hildie 
descuie portbagajul maşinii sale şi se dădu deoparte pentru a-l 
lăsa pe Engersol să depoziteze acolo corpul neînsufleţit. 

— Gata, şuieră Hildie. De restul am eu grijă! 

Engersol privi neliniştit cerul care începea să se lumineze. 

— Dacă te vede cineva.... 

— N-o să mă vadă, îl asigură ea. Şi dacă o să se întîmple aşa 
ceva, e logic să fi fost pe afară toată noaptea, căutînd-o pe Amy, 
nu? 

Citi o altă întrebare în ochii doctorului şi i-o luă înainte. 

— Crede-mă că n-o să fac nimic ieşit din comun ca să dau 
motive pentru a-mi fi cercetată maşina. 

Înainte ca Engersol să mai aducă vreo altă obiecţie, Hildie 
închise ferm portbagajul şi se urcă în automobil. 

O clipă mai tirziu dispăru. George Engersol se întoarse rapid 
în casă şi urcă în fugă cele patru etaje. 


KKK 


În camera sa, Josh moțăi o vreme pe scaun, răsucit într-o 
poziţie incomodă, apoi căzu în cel mai neodihnitor somn cu 
putinţă, în ciuda intenţiei sale de a rămîne treaz. 

Nu văzu şi nu auzi ce se întîmplă jos la ivirea zorilor. 


KKK 


Hildie lăsă stinse farurile maşinii pînă ce trecu de porțile 


mari de la intrarea în parcul academiei. Parcursese nişte 
drumuri lăturalnice pentru a se îndrepta spre nord, pînă ce ieşi 
din oraş. La fiecare citeva secunde privea în oglinda 
retrovizoare, dar nici o maşină nu o urmărea, iar în casele pe 
lîngă care trecea nu se zărea nici o lumină. Conducînd atentă, 
sub limita de viteză, Hildie o luă, într-un tîrziu, la stînga, pe un 
drumeag care se intersecta cu autostrada de pe coastă, la două 
mile nord de orăşel. Dincolo de autostradă fusese construit un 
turn de observaţie, în virful unei stînci enorme care creştea 
abrupt în apele oceanului. 

Cînd ajunse la intersecţie, se asigură că nu venea nici o 
maşină din nici o direcţie, apoi traversă autostrada şi se înscrise 
pe aleea în formă de U ce ducea, de-a lungul unui tăpşan săpat 
în stînca promontoriului, pînă la turn. Lîngă acesta era o mică 
parcare, complet ascunsă vederii de pe autostradă. 

Alesese cu grijă acest loc. Faleza promontoriului plonja drept 
în jos pînă la linia țărmului, plină de stînci de care se spărgeau 
neîncetat valuri înalte. Pînă cînd avea să fie Amy descoperită, 
dacă se va întîmplă asta, corpul ei nu va mai fi decit o masă 
însîngerată de carne. 

Nu-i luă mai mult de citeva secunde pentru a scoate 
cadavrul fetiţei din portbagaj şi pentru a-l arunca dincolo de 
marginea stîncii. Hildie privi cum marea îl înghite, apoi împături 
grijulie folia de plastic şi o reintroduse în portbagaj. 

Aranjă apoi şi ultimul amănunt. 

Aşeză un pulover pe solul de lîngă marginea promontoriului. 
Era un tricou roşu, cu numele Amy Carlson cusut pe o etichetă 
prinsă de guler, în interior. 

Un pulover pe care îl luase din dulapul fetei cu o după- 
amiază înainte. 

La numai trei minute de cînd ajunsese acolo, Hildie Kramer 
era gata să ia drumul de întoarcere. 


KKK 


Steve Conners se sculă în zori şi îşi urmă rutina de 
dimineaţă. Goli un castron cu fulgi de cereale, bău un pahar de 
suc de portocale şi îşi turnă o ceaşcă de cafea decofeinizată. 
Pînă miîncă îşi trase pe el un tricou şi un şort verde, pe care le 
avea încă din liceu. Părăsi micuța casă de oaspeţi pe care o 


închinase pentru tot anul şcolar, şi pe care trebuia s-o elibereze 
de îndată ce începea sezonul de vară, şi o luă pe aleea ce trecea 
pe lîngă casa proprietăresei, aflată încă în întuneric. O secundă 
mai tîrziu, se aşeză la volanul vechii sale Honde şi porni pe 
strada Solano pînă la autostradă, apoi o luă la dreapta spre 
nord. Îşi va parca maşina lîngă turnul de observaţie de pe 
promontoriu şi-şi va începe joggingul de dimineaţă. 

Asta era partea zilei care îi producea cea mai mare plăcere. 
Nu vedea pe nimeni şi se bucura de aerul proaspăt şi tare al 
brizei marine din zori. În acelaşi timp, simţea cum i se limpezesc 
gîndurile. Adeseori, reuşea să rezolve astfel probleme la care se 
gîndise o întreagă noapte. 

În această dimineaţă se gîndea la Amy Carlson. 

Avusese un somn agitat, din care se trezise mereu cu 
imaginea fetiţei proaspătă în minte, întrebîndu-se unde putuse 
să dispară. Era convins că nu se sinucisese, cu tot mesajul 
ambiguu lăsat în urma ei. Nu era genul de fiinţă umană care să 
cedeze atit de uşor, indiferent cît de rău ar fi mers lucrurile. Işi 
aminti cum fusese impresionat, în prima săptămînă de cînd 
venise ea la academie, de încăpăţinarea ei de a nu-şi părăsi 
camera. Odată ce se hotărise că nu-i mai place să rămînă aici, 
nici nu se izolase şi nici nu fugise, ci făcuse tot ce-i stătea în 
puteri pentru a o înnebuni pe Hildie şi pe ceilalţi, ca să-i 
determine să renunţe şi s-o expedieze chiar ei acasă. 

Deşi planul nu-i reuşise, Steve bănui că, dacă nu sosea acolo 
şi Josh, cu care se împrietenise, fetiţa s-ar fi descurcat pînă la 
capăt, căci şi răbdarea lui Hildie avea limite. 

Conners ajunse la turn, o luă la stînga şi o porni pe drumul 
îngust care ducea la mica parcare. 


KKK 


Pe punctul de a se urca în maşina ei, Hildie auzi zgomotul 
unui motor care se apropia pe autostradă. Convinsă că 
automobilul va depăşi turnul de observaţie şi-şi va continua 
drumul, aşteptă liniştită, dar încremeni cînd auzi autoturismul 
încetinind. 

O clipă fu incapabilă să reacționeze, însă îşi reveni rapid, 
dîndu-şi seama ce avea de făcut. Smulse puloverul fetiţei de 
unde îl pusese şi alergă spre maşina care se apropia, gesticulînd 


din miini şi ţipînd. De după curbă apăru maşina. Şoferul frînă 
brusc cînd farurile o prinseră pe Hildie în luminile lor. 

— Ce dracu...? înjură Steve cînd Honda lui se înţepeni la 
cîţiva paşi în faţa femeii. 

O recunoscu şi cobori geamul portierei. 

— Hildie? Ce... 

— Amy! strigă Hildie, ţinînd puloverul deasupra capului. 

Inainte ca Steve să mai spună ceva, vorbi din nou. Cuvintele 
i se îmbulziră pe limbă, încît ceea ce rosti ea fu aproape 
ininteligibil. 

— Slavă Domnului că eşti aici! Am căutat-o toată noaptea. 
Tocmai eram pe punctul de a renunta, cînd m-am gîndit şi la 
acest loc. Aşa că am venit aici şi... 

Conners trase frina de mînă, cobori din maşină şi luă 
puloverul din mîna femeii, care părea că se află în pragul unei 
crize de isterie. 

— Unde era? Unde l-ai găsit? 

— Chiar aici! ţipă Hildie. Zăcea pe pămînt, împăturit. Eu... 

— Impăturit? se miră Conners. Adică nu era pur şi simplu 
căzut la pămînt? 

Hildie dădu din cap. 

— Voiam să chem poliţia... 

— Ce-i cu Amy? interveni Conners din nou. Ai văzut-o? 

Hildie negă. 

— M-am uitat în jos, dar... 

— Arată-mi! îi porunci Steve. Arată-mi exact unde era. 

O apucă de mînă şi o conduse în capătul parcării. 

— Aici, şopti ea cu voce străină. Chiar lîngă perete. 

Ţinînd-o în continuare de mînă, Steve păşi pînă lîngă zidul 
jos de piatră care fusese construit pe marginea prăpastiei. 

— Aici! exclamă Hildie, oprindu-se brusc. Era chiar aici. 

Steve dădu drumul braţului ei şi se aplecă peste zid pentru a 
scruta ţărmul stîncos de dedesubt. Observă cum mîinile femeii 
se îndreaptă spre spatele lui şi se gîndi că ea vrea să-l ajute să- 
şi menţină echilibrul. Simţi brînciul cînd era prea tirziu. 

Miîinile i se zbătură în aer, căutînd instinctiv ceva de care să 
se apuce. 

Apoi căzu. 

Se rostogoli prin aer. Nu scoase decit un geamăt scurt cînd 
corpul i se izbi de stînci. Se balansă o clipă, apoi plonjă în 


oceanul care fierbea dedesubt. 

Hildie aşteptă o clipă, pînă cînd se asigură că el dispăruse în 
apă, apoi se întoarse. Se grăbi înspre maşina lui Conners, al 
cărei motor mai torcea încă. Se urcă, băgă maneta în viteză, 
eliberă frîna de mînă şi îndreptă Honda spre o zonă unde zidul 
era întrerupt şi înlocuit cu un lanţ ruginit, ancorat de doi piloni 
de beton. Ţinînd piciorul drept pe frină, se strecură pe jumătate 
afară din maşină, apoi dădu drumul pedalei şi sări din mers. 

Goală, cu portiera din dreptul şoferului deschisă, maşina 
traversă mica platformă din faţa zidului, zdrobi lanţul, 
deschizîndu-şi drumul spre hăul din faţă. 

Dispăru, lăsînd în urma ei capetele rupte ale lanţului. 

Hildie aranjă puloverul fetei pe sol, ca şi cum ar fi aterizat 
acolo în urma unei lupte, şi se urcă la volanul micii sale maşini 
marca Acura. 

"Păcat că Steve Conners a trebuit să moară", se gîndi ea 
cînd o porni pe drumul de întoarcere. 

Păruse a fi un bun profesor. 

Dar acorda copiilor mai multă atenţie decit ar fi trebuit. 

Se gîndi că era cazul să menţioneze asta poliţiştilor dacă va 
fi ridicată chestiunea. În definitiv, nu ar fi prima oară cînd un 
profesor se dovedea a fi periculos pentru un elev. 

lar în aceste circumstanţe, nu mai era nevoie să fie 
falsificate dosarele pentru a demonstra înclinația spre 
sinucidere a fetei. 

Hildie răsuflă mulţumită. Cel puţin, Steve Conners avusese 
decenţa de a-şi lua singur viaţa, după ceea ce-i făcuse fetiţei. 


KKK 


Era ora nouă şi Jeanette Aldrich se holba la computerul din 
birou. li era frică să-i dea drumul. "Oare de ce mi-e frică? se 
întrebă ea. Ceea ce se întîmplase ieri nu fusese decît o glumă 
sinistră. lar Jeff nu era amestecat. 

În mintea ei, incidentul revenise la proporții normale cu o 
seară înainte cînd ea şi Chet luaseră cina la Lazio's. 

La urma urmei, ce se întîmplase aşa de rău? 

Un copil îi jucase o farsă. 

lar ea avusese o reacţie exagerată, aşa cum sperase, fără 
îndoială, iniţiatorul acestui joc. Işi îngăduise să devină 


surescitată la simpla vedere a numelui fiului său pe un ecran de 
computer. 

Fusese minunat la restaurant. Se bucuraseră împreună de o 
sticlă de vin şi priviseră cum se ascunde soarele în apa ocenului 
şi cerul devinind purpuriu pe măsură ce venea seara. Cînd au 
ajuns acasă, aproape uitase de cele întîmplate şi de teza luată 
de la birou pentru a o citi. 

Pentru prima dată de cînd murise Adam, au făcut dragoste. 

Au făcut-o încet, cu tandreţe, iar după aceea stătuse întinsă 
în pat, simțindu-se în siguranţă în braţele lui Chet, şi începuse să 
se gindească că era timpul să revină la viaţă. 

Dar în această dimineaţă, în lumina aspră a zilei şi fără 
ajutorul binefăcător al alcoolului, tristeţea i se insinuase din nou 
în suflet. Încercase să se debaraseze de ea şi insistase în faţa lui 
Chet că o să-şi revină, deşi chiar şi ea îşi putea auzi 
amărăciunea din voce cînd rostea cuvintele. Acum era în biroul 
ei. Începu să tremure. 

"Nu fi proastă!", îşi spuse. "E numai un computer. Chiar dacă 
acel cineva va continua farsa, nu-ţi poate produce nici un rău. 
Nu te poate decit supăra, şi asta dacă îi permiţi tu. lar tu nu-i vei 
permite!" 

Dădu drumul ecranului. În cîteva clipe acesta se lumină. 

Pe el apărură cuvinte. 

Cuvinte care nu trebuiau să fie acolo. 

De această dată, mesajul nu era tipărit. 

Era scris de mînă, cu caracterele precise şi ordonate de care 
Adam era atît de mîndru. 

Jeanette le recunoscu instantaneu. 

Un minut, nu fu capabilă de nimic. Se holbă, pur şi simplu, la 
acel scris familiar şi îşi aminti de celelalte ocazii cînd îl mai 
avusese sub ochi. 

Pe biletele pe care i le lăsa Adam, prinse de uşa frigiderului 
cu ajutorul magnetului ei în formă de gărgăriţă, care devenise 
favoritul lui încă de cînd abia fusese capabil să ajungă să-l 
plaseze pe metalul emailat, surprins că nu se mişca. 

Pe felicitările pe care el le decupa din hirtie roşie şi pe foile 
de hirtie pe care el compusese în ultimii ani scurte povestioare. 

Povestioare pe care ea le găsise întotdeauna cam 
neliniştitoare, pentru că demonstrau o maturitate pe care vîrsta 
lui o respingea. 


Totdeauna acelaşi scris, cu litere alungite, care îi umplea 
acum ecranul. 

Într-un tîrziu, privirea i se concentră asupra slovelor şi începu 
să le citească, încet: 


Bună, mami, 

Îmi dau seama că n-ai crezut cu adevărat că eu am fost ieri, 
pentru că nu mi-ai răspuns. Puteai s-o faci. Tot ce trebuia să faci 
era să apeşi o tastă. Dar nu mai contează, pentru că nu sînt 
supărat pe tine. Nu mai sînt supărat pe nimeni. 

Îmi place unde mă aflu acum. Nu mai e nimeni să mă 
deranjeze cînd mă gîndesc la ceva şi nimeni nu mă forţează să 
fac ce nu vreau. Cred că eşti tare furioasă că am plecat fără să- 
mi iau nici măcar rămas bun. Era cît p-aci s-o fac, dar m-am 
gîndit că tu şi tati aţi fi în stare să mă determinaţi să mă 
răzgîndesc. 

Aşa că am plecat, pur şi simplu. 

Oricum, sînt mult mai fericit unde mă aflu acum şi nu mai 
vreau să fii tristă deloc. Şi poţi să vorbeşti cu mine oricînd vrei. 
Tot ce ai de făcut e să tipăreşti ceea ce vrei să mă întrebi şi eu o 
să-ţi răspund. Aşa că nu prea am plecat de tot, nu? 

Te iubesc, mami. N-am plecat pentru că eram supărat pe 
tine sau din alt motiv. Am făcut-o pentru că aşa am vrut. Şi sper 
că nu eşti furioasă pe mine. Vrei să-i spui lui tati că-l iubesc şi pe 
el? 


Fiul tău, 
Adam 


Jeanette citi scrisoarea de două ori. În timp ce ochii i se 
umplură de lacrimi, simţi cum creşte în ea o furie rece. 

Cine se juca cu ea nu se mulţumise să copieze scrisul lui 
Adam. Descoperise chiar şi cum să întocmească scrisoarea ca să 
sune ca şi cum ar fi scris-o chiar el. 

O făcuse să sune ca şi cum sinuciderea lui fusese un act 
hotărît în urma unei decizii conştiente, la care se gîndise 
profund şi care se dovedise, în final, a nu fi decît un mod dea 
scăpa de inconvenientele vieţii. 

Ca atunci cînd părinţii îi spuneau să se culce, dar el voia să 
citească. 


Sau cînd profesorii îi dădeau teme pe care n-avea chef să le 
execute. 

Aşa că se hotărise să-şi ia viaţa. Fără a-şi face griji în privinţa 
sentimentelor mamei sale. 

"Nu vreau să mai fii tristă". 

"Sper că nu eşti furioasă pe mine". 

Şi, mai rău ca toate: "Spune-i lui tati că-l iubesc..." 

Simti cum îi creşte furia în faţa acestei nesimţiri. O clipă, fu 
tentată să apuce monitorul şi să-l zdrobească de podea. 

Îşi recîştigă controlul. 

Îşi dădu seama că, astfel, reacţiona exact cum ar fi dorit cel 
care făcea toate astea. 

Dar nu şi de data asta. 

Acum va privi problema cît mai raţional. 

Cu degetele tremurinde, apăsă butonul de tipărire de pe 
tastatură. O secundă mai tîrziu, imprimanta de lîngă ea prinse 
viaţă şi scuipă o copie a scrisorii de pe ecran. 

Apoi, refuzind să ofere celui care se afla la celălalt capăt al 
legăturii cu computerul satisfacția de a şti că ea primise 
mesajul, întinse mîna şi închise monitorul. Culese coala de hirtie 
din făraşul imprimantei şi se uită încă o dată la ea. 

De această dată, nu citi cuvintele. 

De această dată, studie scrisul. 

Cine ar fi putut-o face? 

Desigur însă că ştia cine. 

Exista o singură persoană cu un scris aproape identic cu al 
lui Adam... 

O singură persoană cunoştea modul lui de gîndire şi felul în 
care se exprima. 

De această dată, cînd va da ochii cu Jeff, va avea dovada a 
ceea ce făcuse şi să îndrăznească el să nege! 

Părăsi în trombă biroul şi o porni spre academie, de cealaltă 
parte a campusului. 

O luă pe alee. Se mişca repede. Pe obraji îi curgeau lacrimi 
de furie. Nici măcar nu observă privirile curioase pe care i le 
aruncau cei pe lingă care trecea şi nu se gîndi nici o clipă că 
mesajul pe care-l ţinea strîns în mînă putea proveni, într-adevăr, 
de la Adam. 


KKK 


— Lăsaţi-mă şi pe mine să văd! ceru Josh şi-şi croi loc printre 
Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw ca să observe mai îndeaproape ce 
făcea doctorul Engersol. Pînă la micul dejun, continuase s-o 
caute pe Amy. Sperase ca, prin miracol, ea să se fi întors în 
academie în timpul în care el adormise pe scaun. Cum nu apăru 
nici un indiciu despre ea, fu pe punctul de a se duce în biroul 
administratoarei pentru a afla dacă auzise cineva ceva, dar se 
răzgîndi. O dată ce ar fi început să vorbească despre Amy, era 
convins că n-ar fi putut ascunde ce ştia, de azi-noapte despre 
subsol. lar singura persoană căreia i-ar fi destăinuit tot acel 
mister era Steve Conners. 

O vreme se gindise să chiulească de la seminarul doctorului 
Engersol şi să se ducă să-l găsească pe Steve, însă renunţă la 
acest plan şi se decisese să aştepte pînă la ora de engleză. 

Cu toate astea, acum îşi dori să fi chiulit de la acest seminar. 
În această dimineaţă aveau să facă nişte experienţe 
suplimentare pe aceeaşi pisică pe care lucraseră cu o zi înainte. 

Animalul era inconştient. O parte a craniului îi fusese scoasă 
pentru a expune creierul. Josh se holbă la masa de 
circumvoluţiuni şi încercă să se concentreze asupra vorbelor 
rostite de doctor, dar în mintea sa era prezentă Amy, cu 
obiecţiunile ei la ceea ce se întîmpiase în dimineaţa anterioară. 

Dacă ar fi venit aici, acum, probabil că ar fi fost deja plecată. 
Cînd doctorul începu să le explice ce aveau de făcut, Josh nu fu 
sigur că va rămîne nici el. 

— Azi vom începe să explorăm diferite părţi ale creierului, 
rosti  Engersol. Actualmente, după cum vedeţi, pisica e 
inconştientă, dar curînd o s-o trezim. 

Primul lucru pe care o să-l facem după aceea va fi s-o 
imobilizăm pentru a preveni orice încercare a ei de a ne răni şi 
de a se răni. 

Cu grijă, ajutat de Jeff, Engersol legă cele patru picioare ale 
animalului şi torsul lui de o lespede de lemn aşezată pe masă, 
folosind curele de nailon proiectate special în acest scop. 

— Aşa cum ştiţi majoritatea dintre voi, animalul îşi foloseşte 
o mare parte din creier pentru a-şi coordona funcţiile corpului şi 
pentru a reacţiona la stimuli din exterior. În această dimineaţă, 
o să începem identificarea acestor zone, după care vom 
deconecta unele dintre ele. Vă asigur că pisica nu va simţi 


nimic. Creierul în sine nu deţine nici un senzor şi nu-i voi 
provoca animalului nici o neplăcere majoră. Desigur că va 
conştientiza nişte stimuli falşi, dar asta va fi tot. 

Josh se încruntă. Chiar dacă stimulii nu erau reali, pisica tot 
va fi rănită, nu? înainte de a reuşi să rostească întrebarea cu 
voce tare, doctorul începu să opereze. 

introduse un ac într-o venă de la piciorul din faţă al 
animalului, apăsă pistonul seringii şi, peste cîteva clipe, pisica 
începu să se agite. Apoi se trezi şi se încordă cînd realiză că nu 
se putea mişca. 

Incepu să se lupte, dar, curînd, se relaxă, ca şi cum sesizase 
că nu putea defel scăpa din legăturile care o imobilizau. Studie 
cu ochii îngustaţi feţele ciudate strînse în jurul ei. 

— După cum vedeţi, pisica e acum pe deplin trează şi 
răspunde la stimuli. 

Ca s-o dovedească, Engersol îşi plimbă mîna prin faţa ochilor 
ei şi animalul încercă să-şi retragă capul. Apoi doctorul îşi pocni 
degetele lîngă una din urechile ei. Corpul animalului se tensiona, 
încercînd să se îndrepte spre sunet. 

Cînd Engersol îi atinse vîrful urechii cu sonda pe care o ţinea 
în mînă, aceasta se mişcă instinctiv, ca şi cum s-ar fi apărat de o 
muscă. După aceste demonstraţii, doctorul se apucă serios de 
treabă. Se folosi de o sondă laser ghidată de computer şi 
focaliză instrumentul pe o zonă de pe cortexul animalului. 

— O să distrug mai întîi zona responsabilă de stimulii vizuali, 
explică el. Vreau să urmăriţi animalul cu atenţie. Dacă observați 
vreun semn de durere, mă înştiinţaţi imediat. 

Cît Josh privi pisica, computerul potrivi sonda asupra zonei 
cu o precizie de sub un milimetru. Într-un tîrziu, doctorul apăsă 
pe buton. 

Păru că nu s-a întîmplat nimic. 

— Aţi făcut-o? întrebă cineva. N-a mers? 

Engersol zîmbi. 

— De ce nu-ţi fluturi mîna prin faţa ochilor ei? 

Băiatul se execută. Nu primi nici un răspuns. 

Engersol refocaliză laserul şi-l acţiona din nou. 

Acum pisica deveni şi surdă. 

Cu toate astea, nu exista nici un indiciu al prezenţei durerii. 
La cîteva secunde după ce-i fusese luată vederea, pisica păru a 
decide că e timpul să doarmă, aşa că-şi închise ochii. Josh 


întinse mîna şi o atinse. Ochii i se deschiseră din nou şi i se 
mişcară ca şi cum animalul încerca să vadă, în ciuda orbirii sale. 

Engersol continuă să lucreze. O jumătate de oră mai tirziu, el 
îndepărtă legăturile de pe membrele şi corpul pisicii. Incepu să 
le explice băieţilor: 

— Aşa cum puteţi vedea, pisica e acum complet neajutorată. 
E surdă şi oarbă şi nu mai posedă gust şi miros. De asemenea, 
nu mai simte nimic, deoarece i-au fost deconectaţi şi centrii 
durerii. Totuşi puteţi vedea că n-a murit. Respiră şi inima încă îi 
bate, pentru că funcţiile care sînt suplinite de sistemul nervos 
autonom n-au fost afectate. Vreau să vă uitaţi la ceea ce am 
făcut. 

Băieţii se mutară de lingă masă şi se strinseră în jurul unui 
monitor de computer care afişa o imagine mărită a creierului 
pisicii. 

— Aşa arată el în condiţii normale, rosti doctorul. Să 
introducem acum datele despre zonele de cortex distruse şi să 
vedem ce se întîmplă. 

Tastă pe claviatură cîteva instrucţiuni. Aproape instantaneu 
imaginea începu să se schimbe. 

Anumite zone, cele care fuseseră arse de laser, se colorară 
pe ecran în roşu. 

Petele roşii se întinseră cu repeziciune sub ochii copiilor, 
pînă ce rămase o surprinzător de mică zonă albă. 

— Să marcăm acum porțiunile de creier responsabile numai 
cu păstrarea în funcţiune a organelor vitale. 

Pe imagine începu să se răspiîndească o pată albastră, care 
micşoră şi mai mult zona albă iniţială. 

— Pisica gîndeşte cu ceea ce a rămas, explică Engersol. 
După cum vedeţi, creierul ei este ocupat, în marea lui 
majoritate, de zonele care au sarcina simplă de a recepta 
stimuli şi de a menţine funcţionarea organismului. De aceea, nu 
e de mirare că animalele mai mici nu sînt recunoscute pentru 
inteligenţa lor. Pur şi simplu, nu au capacitatea intelectuală 
necesară. Vă imaginaţi ce s-ar întîmplă dacă i-aţi elimina 
animalului unele funcțiuni? 

Degetele i se plimbară din nou pe tastatură şi petele 
albastre începură să se retragă. 

— Am eliminat sistemul nervos autohton. Observaţi cît de 
mult spaţiu a ocupat el. 


— Mda, replică Brad Hinshaw. Dar, fără el, animalul e mort, 
nu-i aşa? 

Engersol încuviinţă. 

— Cu siguranţă. Dar, după cum vedeţi, am eliminat o serie 
de alte lucruri şi pisica e încă în viaţă. 

— Dar nu poate mînca, evidenţie Josh. N-aţi spus că e 
complet paralizată acum? 

— Aşa e, fu de acord Engersol. Dar o putem hrăni. E doaro 
problemă de tub intravenos. Important e că distrugerea unor 
părţi ale creierului n-a ucis-o. 

Josh se încruntă. 

— Nu înţeleg, mărturisi el. Ce are asta de-a face cu 
inteligenţa? Pisica nu a devenit mai deşteaptă, nu? N-aţi făcut 
decit s-o mutilaţi. 

— Poate că aşa e, încuviinţă Engersol. Dar am învăţat ceva. 
Am învăţat ce mult creier e irosit pentru chestiuni care n-au nici 
o legătură cu inteligenţa sau, dacă îţi convine mai mult, cu 
gîndirea. Am învăţat că o mare parte a creierului unei pisici, ca 
şi al unui om, de altfel, e folosită pentru a menţine sistemul de 
funcţionare a organismului. Ce-ar fi dacă el n-ar trebui să 
menţină acest sistem? Presupune că şi-ar folosi întreaga sa 
masă pentru raționamente. Ce crezi că s-ar întîmpla? 

Jeff Aldrich rînji maliţios. 

— Am fi mai deştepţi, interveni el. 

Engersol străluci de satisfacţie. 

— Exact! exclamă el. Şi nu numai asta, dar... 

Fu întrerupt de uşa laboratorului, care fu izbită cu violenţă 
de perete. În cameră intră Jeanette Aldrich, cu faţa răvăşită şi cu 
mîinile, în care ţinea o coală de hirtie, tremurînde. 

— Vino-încoace, Jeff! porunci ea, cu voce dură. Vreau să-ţi 
vorbesc. Chiar acum! 

Uluit de asprimea din vocea mamei sale, Jeff se supuse 
instinctiv ordinului ei. O clipă mai tîrziu, se trezi că se află în hol 
şi că maică-sa îl priveşte cu severitate. 

— Cum îndrăzneşti? tună ea. Cum ai îndrăznit să mă minţi 
ieri şi cum ai îndrăznit să-ţi continui de dimineaţă gluma ta 
idioată? 

Pălind în faţa miîniei ei, Jeff se sprijini, năuc, de peretele din 
spatele lui. 

— Ce? îngăimă el. Ce-am făcut? 


— Asta! 

Jeanette aruncă brutal cuvîntul şi-i puse în faţa ochilor 
mesajul semnat "Adam". 

— Să nu-mi spui că habar n-ai despre ce-i vorba! continuă ea 
cu vocea tremurîndă. 

Jeff privi, prostit, hiîrtia. 

— Dar n-am făcut-o eu, mami, protestă el. Eu n-am... 

— Să nu mă minţi, băiete. Vii chiar acum acasă cu mine! 

Jeff făcu ochii mari. 

— A... acasă? murmură el. Adică mă iei de aici? 

— Exact! Şi acum, vino! 

Luă braţul băiatului şi încercă să-l tragă după ea, dar el se 
eliberă. Cînd se întoarse să-l privească, văzu că se uita la ea cu 
furie mocnită. 

— Nu, rosti el cu voce joasă. Nu merg. Şi nu mă poţi forţa. 
Dacă nu, jur să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut Adam. Jur s-o 
fac! 

Jeanette îşi privi uluită fiul. Cuvintele îi penetraseră auzul ca 
nişte cuțite. 

— N... nu, murmură ea, dînd înapoi. Nu spune asta, Jeff. Nici 
măcar nu glumi pe tema asta. D 

— Nu glumesc, mami, rosti Jeff fără pic de emoție în glas. Iți 
comunic doar un fapt. Dacă mă sileşti să părăsesc academia, 
repet, o să fac ce a făcut şi Adam. lar atunci nu vei mai avea nici 
un copil. 

După o clipă care ţinu cît o veşnicie, din gitlejul femeii ieşi un 
țipăt slab. Era un sunet care exprima frica şi durerea. 

Apoi ea se răsuci pe călciie şi fugi. 


20 


— Chiar o să te ia de la şcoală? întrebă Josh. 

Seminarul se terminase şi Josh încerca să-l zorească pe Jeff 
să traverseze pajiştea către una din noile clădiri care flancau 
reşedinţa. Mai aveau numai două minute pînă la începutul orei 
de engleză, iar Jeff refuza să se grăbească, păşind alene, de 
parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume. A 

— Nuu, replică Jeff. Ea mă lasă să fac tot ce vreau. In acest 


sens, cu părinţii e uşor, nu trebuie decit să le atingi corzile 
sensibile. După ce am ameninţat că mă sinucid, mă vor lăsa în 
pace. Mai ales după ce i s-a întîmplat lui Adam. 

Josh îi aruncă colegului său o privire lungă. 

— Credeam că, după tine, Adam n-a murit, rosti el. 

Pe faţa lui Jeff apăru acelaşi zîmbet dispreţuitor ca şi în ziua 
funeraliilor lui Adam. 

— Dar cine crezi tu că trimite mesajele acelea pe computerul 
maică-mi? 

Josh se opri uimit. 

— Fii serios, spuse el. Toată lumea ştie... 

Vocea lui Jeff deveni de gheaţă 

— Nimeni nu ştie nimic, îl întrerupse el pe Josh. Ei nu cred 
decit că Adam e mort. lar asta e doar rahat. Adam n-a vrut să 
moară. A vrut numai să evadeze din locul ăsta idiot. Singurul 
lucru care îi făcea plăcere era cursul doctorului Engersol şi 
computerul lui. 

— D... dar unde s-a dus? întrebă, mirat, Josh. 

Jeff zîimbi cu superioritate. 

— Se presupune că eşti deştept, nu? Atunci descoperă 
singur. Nu e prea greu. Cel puţin n-ar trebui să fie pentru tine. 

Izbucni în rîs şi intră în clădire, înainte ca Josh să mai poată 
spune ceva. 

Clopoţelul sună exact cînd Josh se apropia de uşa sălii de 
clasă. Se strecură înăuntru, sperînd ca profesorul să nu observe 
că nu ajunsese la timp, dar, spre surprinderea lui, Conners nu 
era acolo. Restul elevilor din clasă stăteau în bănci şi începuseră 
deja să şuşotească între ei, făcînd presupuneri asupra moti-vului 
absenței profesorului. Cînd Josh se grăbi de-a lungul intervalului 
dintre bănci către propriul său loc, Jeff îi şopti încet: 

— Băiete, eşti tare norocos. 

Josh nu răspunse. Alunecă pe scaunul lui şi auzi uşa 
deschizîndu-se. Făcu tot posibilul să arate ca şi cum era acolo 
de mai multe minute. Numai că în încăpere nu intră Steve 
Conners. În locul lui, păşi înăuntru Carolyn Hodges, o absolventă 
a universităţii care lucra cu orar redus ca asistentă a 
administratoarei. Fata se postă în faţa clasei cu faţa spre elevii 
al căror şuşotit încetă cînd realizară că se întîmplase ceva 
neobişnuit. 

Carolyn le zîmbi nervoasă copiilor. Se simţea încă intimidată 


de elevii academiei, deoarece avea senzaţia că majoritatea lor 
posedau cunoştinţele pentru care ea avusese nevoie de 
douăzeci şi doi de ani de învăţătură. 

— Domnul Conners nu e azi aici, anunţă ea. Am încercat să 
găsim pe altcineva care să-i ţină cursul, 

E bolnav? 

Carolyn ezită, apoi dădu, neajutorată, din umeri. 

— Nu ştiu. Ştiu doar că nu e aici şi că Hildie Kramer a hotărit 
să folosim această oră ca timp de studiu. 

— Bine, dacă nu-i bolnav, ce i s-a întîmplat? întrebă 
altcineva. 

— N-avem cunoştinţă că i s-ar fi întîmplat ceva, răspunse 
Carolyn. Cu siguranţă însă că Hildie vă va răspunde la toate 
întrebările în timpul pauzei de prînz. 

Josh nu scoase nici o vorbă, dar mintea îi lucra cu febrilitate. 
Oare se dusese Steve s-o caute pe Amy de dimineaţă? Şi dacă 
da, de ce n-a apărut la şcoală? Doar dacă nu cumva o găsise şi 
ea păţise ceva. Josh se întrebă cum ar putea afla unde era 
Steve. Vocea lui Jeff îi întrerupse gîndurile. 

— E-n regulă dacă mă duc să studiez în bibliotecă? întrebă 
el. Trebuie să fac nişte cercetări în legătură cu un proiect pentru 
seminarul doctorului Engersol. 

Josh se întoarse să-şi privească colegul, a cărui faţă reflecta 
numai inocentă. Dar despre ce proiect vorbea el? Josh înţelese 
imediat. Jeff nu voia decît să părăsească sala de clasă. 

— C... cred că e-n regulă, rosti Carolyn Hodges. Atita vreme 
cît studiezi, eu... 

Josh ridică mîna. 

— Pot să mă duc şi eu cu Jeff? întrebă. Lucrez la acelaşi 
proiect. 

Carolyn ezită. Ochii ei îl priviră pe Jeff. Spre uşurarea lui Josh, 
acesta îl susţinu. 

— E un proiect asupra biologiei inteligenţei, improviză Jeff. 
Trebuie să facem cercetări asupra relaţiei dintre hormoni şi 
inteligenţă. Doctorul Engersol spune că... 

Carolyn îşi ridică mîinile în semn de protest. 

— Bine, bine. Şi voi doi şi oricine altcineva care vrea vă 
puteţi duce la bibliotecă. Dar vă ţineţi de cuvint, da? 

Clasa îşi murmură acordul instantaneu, apoi copiii îşi 
adunară lucrurile şi se îndreptară spre uşă. Citeva clipe mai 


tirziu, ei năvăliră afară şi majoritatea lor apucînd către 
bibliotecă, la o sută de metri mai încolo. Pe drum, Josh se trezi 
alături de Jeff Aldrich. 

— Ştii unde locuieşte Steve? întrebă el. 

Jeff se miră. 

— Adică nu vrei să mergi la bibliotecă şi să lucrezi la proiect? 

Josh se roşi uşor. 

— Mersi că nu i-ai spus, rosti el. Chiar ai un proiect la care să 
lucrezi? 

Jeff izbucni în ris. 

— Pe dracu', nu! Nu voiam să mai stau acolo încă o oră. 
Deci: de ce vrei să ştii unde locuieşte Conners? 

Josh îşi linse buzele nervos. 

— Vroiam să aflu ce se întîmplă. Asta-i tot. Adică, dacă nu se 
ştie nici măcar unde e el, ce înseamnă asta? 

— Deci vrei să mergi să vezi? 

Josh încuviinţă. Cei doi băieţi continuară drumul către 
bibliotecă, dar, cînd fură siguri că nu mai pot fi observați din 
vilă, o tăiară spre ieşirea din campus. 

Ajunseră, cincisprezece minute mai tîrziu, pe trotuarul din 
faţa casei de pe strada Solano, în spatele căreia era mica 
reşedinţă pentru oaspeţi pe care o închinase Conners. Josh privi 
împrejur după maşina profesorului. Nu se vedea nici urmă din 
ea. 

— Vrei să priveşti pe fereastră? propuse Jeff. Josh ezită, cu 
ochii spre una din ferestrele din faţă ale casei proprietăresei. 

O femeie în vîrstă se zgiia la ei. Cînd Josh realiză aceasta, îi 
făcu semn cu mina şi alergă la uşă. Ciocăni. Imediat femeia 
deschise, privindu-l mustrător pe Josh. 

— Băieți, n-ar trebui să fiţi la şcoală? întrebă ea cu voce 
dezaprobatoare. 

— ÎI căutăm pe domnul Conners, explică Josh. E unul din 
profesorii noştri şi n-a venit la şcoală azi. 

— Aa, voi sînteţi de la şcoala aia pentru copii deştepţi, nu? 

— Da, doa'nă, murmură Josh, stînjenit, şi se uită la Jeff care, 
din şosea, se bucura de stinghereala lui. 

— Şi v-au lăsat ăia să vă vinturaţi prin oraş toată ziua? 
continuă femeia. 

Josh ezită. 

— İl căutăm pe domnul Conners, repetă el. N-am vrut decit 


să vedem dacă e aici. 

— Ei bine, nu e, răspunse, în sfîrşit, ea. l-am auzit maşina în 
zori, ca întotdeauna. Nu ştiu de ce nu poate alerga el prin 
împrejurimi dacă tot îi place, dar nu te poţi pune cu tineretul de 
azi. Oricum, nu s-a întors de atunci. 

— Să alerge prin împrejurimi? se miră Josh. De ce ar face el 
asta? 

Ochii femeii se îngustară şi ea ridică vocea. 

— N-o face! Nu mă asculţi, tinere? Am spus că asta ar trebui 
să facă! Dar el se duce cu maşina pînă la turn, apoi aleargă 
două mile în sus şi fuge înapoi. Nu întrece orice închipuire? 

— Turn? se miră din nou Josh. Unde...? 

— Ştiu eu unde e, interveni Jeff. Haidem. 

Josh şovăi, dar iritarea din vocea femeii, combinată cu faptul 
că Jeff se îndrepta deja către plajă, îl hotărîră. 

— Mulţumesc, spuse el şi sări peste cele trei trepte care 
dădeau pe pajiştea din faţa casei. 

— Hei, ai grijă cu iarba mea, băiete! strigă femeia după el. 

Dar era deja prea tirziu. Pînă să închidă uşa, cei doi puşti 
erau departe. 

Ajunseră la turnul de observaţie douăzeci de minute mai 
tîrziu. Se uitară la lanţul rupt dintre pilonii de beton. 

— Poate nu s-a întîmplat nimic, rosti încet Josh. Poate e aşa 
de multă vreme. 

— Sigur, îl ironiză Jeff. De asta urmele de frină de pe ciment 
sînt proaspete, nu? Nu vezi că o maşina s-a dat de-a berbeleacul 
de aici? 

Se duse pînă în margine şi se zgii în jos. 

— Oh, Isuse, Josh! rosti el cavernos. Vino aici. 

Josh se apropie de prăpastie şi se uită în jos tocmai cînd un 
val se spărgea de țărm. Abia cînd acesta se retrase, văzu ceea 
ce văzuse şi Jeff. 

Pentru o clipă, se zări o maşină, cu roţile în sus şi cu una din 
portiere deschisă. Apoi veni un alt val, care o deplasă uşor, 
acoperind-o din nou cu apă. 

— E... e a lui Steve? îngăimă Josh. 

— Nu sînt sigur, rosti Jeff, cu o voce teribil de emoţionată de 
descoperirea făcută. Dar una din portiere e deschisă, aşa că e 
posibil să fi ieşit din ea cel care o conducea. 

— Ce facem? întrebă Josh. N-ar trebui să anunţăm poliţia? 


Jeff negă din cap. 

— Hai să ne uităm pe plajă mai întîi. Dacă mai trăieşte 
cineva? Se poate duce la fund pînă vom căuta noi pe cineva să 
ne ajute! 

Intinse braţul înspre nord, arătîndu-i lui Josh scările care 
duceau spre micul estuar unde avusese loc picnicul în ziua în 
care acesta venise la academie. 

— O iei pe acolo, iar eu o să caut un drum către plajă pe 
cealaltă parte. Dacă găseşti ceva, vino şi ia-mă! 

Jeff o luă la fugă. Alergă în josul drumului pe care veniseră, 
apoi ieşi în autostradă şi o apucă spre sud, căutînd din priviri o 
cărare care să ducă la plaja de dedesubt. 

Josh se mişcă mai încet. O luă în lungul marginii cimentate a 
prăpastiei. La fiecare cîțiva metri parcurşi se oprea să se 
zgiiască la rocile ce formau partea de sud a estuarului. 

Cînd se afla la jumătatea scărilor ce duceau spre plajă, îi 
atrase atenţia ceva care plutea pe apă. 

Se gîndi mai întîi că era nişte gunoi luat de curentul oceanic 
şi purtat către țărm. Işi dădu seama că nu era vorba de aşa ceva 
cînd obiectul fu ridicat de creasta unui val. Il strigă pe Jeff, apoi 
fără să-şi aştepte colegul, începu să sară treptele două cite 
două, grăbindu-se spre plajă. 

Reuşi să ajungă fără a se dezechilibra şi alergă de-a lungul 
liniei țărmului pînă în zona în care văzuse obiectul. Însă, cînd 
ajunse acolo, acesta dispăruse ca şi cum l-ar fi înghiţit mareea. 

Josh îşi scoase pantofii şi ciorapii, aruncîndu-i cît putu de 
departe, înapoi, pe plajă, apoi se avîntă în apă. 

Il văzuse! Ştia că-l văzuse! Dar unde era acum? 

Se deplasă cîţiva metri mai departe şi simţi că se izbeşte 
ceva de piciorul lui gol. Oripilat, simţi nevoia s-o ia la goană, dar 
îşi reveni. Trase adînc aer în piept, se scufundă şi bijbii prin apa 
nisipoasă. 

Degetele i se încleştară pe un obiect. 

Un pantof, de aceeaşi mărime cu al lui. 

Un pantof asemănător celor purtaţi de majoritatea copiilor 
din academie. Sperase ca mama lui să-i facă şi lui cadou, de 
Crăciun, o asemenea pereche. 

leşi la mal, curăţă nisipul din el şi-l examină cu atenţie. 

Chiar dacă era îmbibat cu apă, nu era deformat, iar şireturile 
păreau noi. 


Observă apoi ceva bizar. 

De-a latul bombeului şi al tălpii erau două şiraguri de mici 
tăieturi, în formă de semilună, care perforau pielea în faţă şi 
muşcau adînc în cauciucul dur al tălpii. 

Ca şi cum ar fi fost urme lăsate de dinţi. 

Ca şi cum ceva muşcase pantoful, şi-l muşcase zdravăn. 

Brusc, inima porni să-i bată cu putere. Josh scrută din nou 
marea. 

De această dată revăzu obiectul. 

Tocmai se forma un val. Cînd acesta se înălţă, înainte de a 
se sparge, razele soarelui reflectară imaginea acelui lucru pe 
care îl văzuse de pe stincă. 

Era un cadavru. 

Sau cel puţin ceea ce rămăsese dintr-un cadavru. Chiar şi de 
unde se afla, Josh îşi putea da seama ce se întîmplase. 

Valul se sparse şi apa se scurse, rostogolind pe plajă 
rămăşiţele dezarticulate ale fetiţei. Le depuse la picioarele 
puştiului ca pe un grotesc sacrificiu pe care marea i-l aducea 
băiatului, drept penitenţă pentru cine ştie ce păcate misterioase 
comise de ea. 

Josh se uită în tăcere la corpul mutilat. Unul din braţe lipsea 
complet; din trunchi fuseseră smulse bucăţi imense de carne. In 
ciuda acestei privelişti cutremurătoare, puştiul ştia a cui era 
această rămăşiţă. 

Amy Carlson. 

Simţi cum i se face rău şi vomită pe nisip tot conţinutul 
micului dejun. Ştia că ar fi trebuit să-l găsească pe Jeff sau pe 
altcineva, dar ceva îl împiedica. 

Nu putea să plece şi s-o lase pe Amy să zacă acolo. 

Se aplecă şi apucă, grijuliu, de braţul rămas. O trase mai sus 
pe nisipul plajei, în afara razei de acţiune a valurilor. 

Ce se întîmplase cu ea? 

Cit se uită fix la corpul măcelărit al prietenei lui, îşi aminti de 
un film pe care îl văzuse la televizor cu cîtva timp în urmă. 

Îşi dădu seama ce se întîmplase cu ea. 

Rechini. 

Fusese atacată de rechini. 


KKK 


Pe plajă se strîinsese mulţimea. Era obişnuita adunătură care 
părea că vine din neant în clipa în care se întîmpla o tragedie. 
Unii veniseră din orăşel, în care vestea că oceanul aruncase un 
corp pe țărm se răspiîndise ca fulgerul. 

Deasupra, pe drumul ce şerpuia pe lîngă malul abrupt, se 
aliniaseră maşini. Prima dintre ele răspunsese semnalelor 
disperate ale lui Jeff. Băiatul îl văzuse pe Josh cum stă tăcut 
lîngă cadavrul prietenei lui, şi, fără a-l striga, făcuse semn 
primului automobil pe care îl observase. După aceea, sosiseră 
rapid alte două. Pînă cînd apăru şi Hildie Kramer, care fusese 
anunţată de poliţie, pe marginea drumului se adunase o 
grămadă respectabilă de autovehicule. Hildie reuşi, cu greu, să- 
şi strecoare mica ei Acura într-un spaţiu strimt, rămas liber între 
o camionetă plină cu planşe pentru surfing şi o motocicletă cu 
ataş. Îşi abandonă acolo maşina şi se grăbi spre scările de la 
marginea crestei. 

Pe plajă erau deja cîteva zeci de persoane, dintre care mai 
mult de jumătate, poliţişti şi medici, iar restul, o gaşcă de 
privitori care şuşoteau între ei, pasîndu-şi unul altuia orice 
informaţie surprinsă în alte conversații. 

Pînă cînd ajunse jos, Hildie auzi deja trei sau patru versiuni 
ale celor întîmplate. 

— A fost răpită dintr-un supermarket din Santa Cruz, 
spusese cineva. 

— Dar eu n-am auzit aşa ceva, replicase altcineva. E o fetiţă 
din oraş şi a fost prinsă de curentul apei. 

— Am auzit că era deja moartă înainte de a intra în apă, 
emise versiunea sa o a treia persoană. Unii spuneau că a fost 
înjunghiată de cincizeci şi şapte de ori. Vă daţi seama? Cum 
poate cineva să facă o chestie ca asta unui copil? Nu mai ştiu 
încotro merge lumea asta. 

Hildie trecu nepăsătoare pe lingă toate, chiar şi cînd îşi auzi 
numele strigat şi fu întrebată dacă fata nu era unul dintre copiii 
de la academie. Nu răspunse şi continuă să înainteze pînă ce 
ajunse, în sfîrşit, lîngă grupul de poliţişti şi medici care încon- 
jurau cadavrul mutilat. Privi cu ochi reci ceea ce mai rămăsese 
din fetiţă şi avu un sentiment de uşurare. 

Ideea ei funcţionase. 

În timp ce se întreba dacă fusese găsit şi Steve Conners, 
reuşi să dea drumul cîtorva lacrimi de durere şi compasiune 


pentru Amy. 

— Doamne! suspină ea. Ce i s-a întîmplat? 

Unul dintre medici ridică privirea. 

— Rechini, rosti el laconic. Nu ştiu ce căuta în apă, dar a fost, 
cu siguranţă, la locul nepotrivit şi la ceasul rău. O dată ce primul 
monstru a atins-o, n-a mai avut nici o şansă. 

Ceea ce rămăsese din Amy era aproape de nerecunoscut. 
Bratul drept îi dispăruse cu desăvirşire, ca şi cea mai mare parte 
a piciorului stîng. Abdomenul îi era deschis şi, în locul organelor 
interne, nu rămăsese decit o cavitate pustie. 

Peste tot, carnea fusese sfişiată de pe oase, care nu păreau 
că se ţin între ele decit prin fragmente de cartilaje. Nici capul 
nu-i fusese scutit de atac. 

Partea din spate a craniului nu mai exista, iar marginile 
golului lăsat erau zdrenţuite. 

"Exact cum le-a lăsat George", îşi spuse Hildie, care asistase 
la operaţia lui făcută cu cleştele şi ciocanul. 

— Creierul ei! exclamă Hildie. Ce s-a întîmplat cu el? 

Medicul dădu, neajutorat, din cap. 

— Ceva l-a luat. Poate un rechin sau chiar o vidră de mare. O 
vidră l-ar fi putut scoate ca pe o moluscă din cochilia ei. 

Gemiînd, Hildie se întoarse şi dădu nas în nas cu Josh, care 
ascultase fiecare cuvînt. 

— Josh? Ce faci tu aici? se miră ea. 

— Eu am găsit-o pe Amy, şopti, cu voce stinsă, băiatul, care 
rămăsese cu ochii fixaţi la rămăşiţele prietenei lui. Am fost cu 
Jeff. Îl căutam pe Steve. 

Înainte ca Hildie să poată spune ceva, se auzi o pocnitură şi 
una din staţiile portative de emisie recepţie ale poliţiei prinse 
viaţă. Josh şi Hildie se întoarseră să asculte. Un poliţist vorbi la 
microfonul ei, ascultă o clipă, apoi promise să trimită de urgenţă 
înapoi doi oameni. Puse talkie-walkie-ul la locul lui de la centură 
şi o privi pe Hildie, recunoscînd-o imediat de la investigația 
făcută asupra morţii lui Adam Aldrich. 

— Unul din oamenii mei tocmai a găsit un pulover, rosti el. 
Sus, pe promontoriu. Ştiţi unde e turnul de observaţie? 

Hildie îşi compuse o expresie de uimire. 

— Un pulover? Ce... 

Ofiţerul o întrerupse. 

— Are numele fetei pe el. Era aruncat pe jos, ca şi cum 


cineva l-ar fi părăsit acolo. 

Uimirea administratoarei se accentuă. 

— La turnul de observaţie? De ce tocmai acolo sus? 

Polițistul îşi dădu seama că Hildie nu auzise încă despre 
celălalt eveniment. 

— İn apă e o maşină, doamnă Kramer. N-am a-juns încă la 
ea, dar i-am putut zări numărul de înmatriculare. Aparține unuia 
dintre profesorii dumneavoastră. Steve Conners. 

— Oh, doamne! şopti îngrozită Hildie. Doar nu presupuneţi 
Căii + 

— Incă nu facem presupuneri, doamnă Kramer. O să dorim 
însă să aflăm tot ce deţineţi dumneavoastră ca informaţii despre 
el. 

Hildie clătină din cap. 

— N-a început lucrul decit din trimestrul ăsta. Dar părea atit 
de ataşat de copii... 

Ochii poliţistului se îngustară. 

— Poate chiar prea ataşat, dacă înţelegeţi la ce mă refer. 

Hildie încuviinţă. 

— Cred că ar fi cel mai bine să mă duc şi să-i chem pe 
părinţii fetei, rosti ea. 

Oftă, apoi continuă. 

— Josh, cred că ar trebui să te întorci la şcoală cu mine. 

Dar, cînd se întoarse spre locul unde stătuse băiatul, observă 
că el dispăruse. 


KKK 


Puțin după ora prînzului, Hildie luă încă o dată ascensorul 
spre laboratorul ascuns sub fundaţia reşedinţei. Cînd ajunse jos, 
ignoră sala de intervenţii chirurgicale şi se îndreptă rapid spre o 
uşă din capătul coridorului. In spatele ei fusese pe vremuri 
camera de studiu a tînărului Barrington. Formă codul ei de acces 
pe claviatura numerică de lîngă tocul uşii şi pătrunse în 
încăperea reamenajată, care devenise laboratorul şi inima 
proiectului de inteligenţă artificială al doctorului Engersol. Într-o 
mică sală alăturată, care avusese cîndva destinaţia de nişă pen- 
tru dormit, dar care era acum complet separată de laborator 
printr-un perete de sticlă, se afla un computer Croyden cu un 
aspect sinistru. Cele două arce gemene, negre, ce conţineau 


gama sa largă de microprocesoare, formau un cerc incomplet ce 
avea aproape doi metri înălţime. Era cel mai puternic computer 
din lume, la fel de sensibil pe cît era de rapid. Cînd Alex 
Croyden, cel care proiectase acest echipament, destinase 
această cameră ca amplasament, o făcuse pentru a-l feri cît mai 
mult de orice sursă posibilă de contaminare. De aceea, 
computerul trona singur şi beneficia de aer condiţionat şi filtre 
de aer. În afară de Croyden, George Engersol, Hildie Kramer şi 
de şeful companiilor din Silicon Valey, nimeni nu ştia că acest 
aparat e aici. In eventualitatea că se defecta, singurul care avea 
acces la el pentru a-l repara era Croyden. 

Incăperea fusese amenajată în aşa fel încît acest computer 
să nu se defecteze. Pînă acum, totul mersese bine. Era controlat 
de la o tastatură din camera în care se afla acum Hildie şi 
singurele sale conexiuni cu lumea exterioară se făceau printr-o 
serie de cabluri groase montate sub podea şi printr-o uşă 
sigilată ermetic, ale cărei coduri de deschidere le avea numai 
Alex Croyden. 

In ceea ce privea supercomputerul lui, Croyden nu se 
încredea nici măcar în Engersol. 

Camera în care se afla Hildie conţinea restul laboratorului. 

Şi aici exista un număr de computere, toate conectate la 
două bazine din sticlă, care se aflau, montate într-o ladă 
specială, la capătul încăperii. 

Fiecare bazin conţinea un creier uman viu. 

introduse într-o soluţie sărată, creierele pluteau, fără 
greutate, în mediul lor. 

Arterele şi venele lor erau conectate prin tuburi de plastic la 
maşini care recirculau permanent sîngele, îl oxigenau, îl 
curăţau, eliminau surplusurile şi adăugau elemente nutritive. 
Computerele supravegheau în permanenţă compoziţia sîngelui 
furnizat. Balanța sa chimică era păstrată în stare echilibrată de 
programe complexe, care determinau nivelul corect al fiecărui 
element necesar pentru hrana organelor din bazine. 

Fiecare sistem dispunea de citeva rezerve. 

Hildie privi maşinăriile în funcţiune şi fu, încă o dată, uluită 
de faptul că totul mergea. 

Şi totuşi, aşa era. O pompă lucra în tăcere pentru a menţine 
curgerea sîngelui, iar o maşină de dializă acţiona ca un rinichi 
artificial. Multe din aceste echipamente fuseseră proiectate de 


computerul Croyden, care analizase un volum uriaş de date 
înainte de a determina cu precizie configuraţia sistemului şi 
programele necesare pentru a păstra un creier în viaţă în afara 
mediului său natural. 

Nu numai în viaţă, ci chiar în funcţiune. 

Tuburile de plastic nu erau singurele lucruri conectate la 
aceste organe. 

Din tulpina cerebrală ieşea un mănunchi de cabluri subţiri. 
Fiecare dintre ele era ataşat unui nerv. Mănunchiul se constituia 
într-o coloană senzitivă flexibilă care făcea conexiunea directă 
între creiere şi computerul Croyden. 

Pe lîngă acestea, în creiere erau inserate sonde, ale căror 
terminaţii treceau prin nişte orificii practicate în bazine şi se 
alăturau celorlalte cabluri care şerpuiau pe sub podea. 

Acum, în sfîrşit, sosise timpul ca planurile făcute cu ani în 
urmă să rodească. Cînd Hildie privi monitoarele de deasupra 
bazinelor, văzu că organele erau în stare biologică perfectă. 

Engersol îşi luă privirea de pe claviatură şi se încruntă cînd 
văzu expresia de pe faţa colaboratoarei lui. 

— Ceva s-a întîmplat, deduse el. 

Hildie încuviinţă cu o mişcare violentă a capului. 

— Azi dimineaţă Josh MacCallum i-a găsit corpul fetei. 

— Josh? repetă Engersol, pălind. Cum s-a întîmplat? 

— ÎI căuta pe Steve Conners. Cadavrul ei a fost aruncat de 
ocean pe țărm, în estuarul unde mergem noi la picnic. 

Expresia de pe faţa doctorului deveni dură. 

— De ce îl căuta Josh pe Steve pe plajă? A lipsit profesorul 
azi? 

Hildie îl informă pe scurt asupra evenimentelor din zori. Văzu 
cum doctorul păleşte tot mai mult şi văzu cum îi tresaltă de 
mînie muşchii feţei. 

— Ţi-am spus că e prea riscant. Ar fi trebuit s-o păstrăm pe 
Amy aici şi... 

— E-n regulă! i-o reteză Hildie cu suficientă duritate ca să-l 
reducă la tăcere. Se presupune deja că Steve a intenţionat s-o 
violeze şi ceva n-a mers. Încă nu i-au găsit cadavrul, dar, dacă 
judecăm după cum a ajuns corpul fetei, nu mai are importanţă. 

Pe faţă îi apăru un suris diabolic. 

— Se pare că au halit-o rechinii, căci n-a mai rămas mare 
lucru din ea. Cînd l-am întrebat pe unul dintre poliţişti ce s-a 


întîmplat cu creierul ei, a sugerat că o vidră de mare i l-a scos. 
Dacă îmi aduc corect aminte, a spus cam aşa: "Ca pe o moluscă 
din carapacea ei". l-au găsit şi puloverul lîngă turnul de 
observaţie. Pune toate astea lingă mesajul lăsat de mine pe 
computerul ei şi alături de accidentul lui Conners şi ai să vezi că 
o să se presupună fie că el însuşi a pus acel mesaj acolo, fie că 
a găsit-o pe Amy undeva, în timpul nopţii. În aceste condiţii, nu 
cred că va mai exista vreo îndoială asupra celor întîmplate. 

Engersol începu să respire mai uşor. 

— Le-ai comunicat părinţilor ei situaţia? 

— Vin încoace, răspunse Hildie, încuviinţind. Bănuiesc că vor 
sosi după-amiază. Ştiu că va fi neplăcut să-i privim în faţă, dar o 
să ne descurcăm. Cu toate astea, cred că o să mai pierdem 
cîţiva elevi. Unii nu vor suporta ideea că aici au fost două 
decese în două săptămîni. 

Engersol rînji. 

— Eh, ştiu eu că o să te descurci. Nu mai contează dacă o să 
pierdem cîțiva, atita vreme cit îi păstrăm pe cei de care avem 
nevoie. 

— Mi-ar plăcea să garantez asta, replică Hildie. Dar n-o pot 
face. 

Îşi îndreptă atenţia spre bazinul din stînga. 

— E totul sub control? întrebă ea neliniştită. 

Îşi aminti ce se întîmplase cu un an în urmă, cînd într-unul 
din bazine a fost transferat creierul lui Timmy Evans, care 
decedase cînd era pe punctul deşteptării. Hildie era convinsă că 
atunci a fost vorba de o eroare de programare, deşi Engersol in- 
sistase că problema rezida chiar în creierul băiatului. Era sigură 
că datele transmise cortexului puştiului fuseseră eronate şi-l 
uciseseră în loc să-l readucă la nivel conştient. 

Cu toate astea, nici unul nu avea de unde să ştie ce se 
întimplase exact cu Timmy. Spre deosebire de el, Adam 
supravieţuia. 

— Nici un semn de deteriorare? se interesă ea. 

— Adam nu va fi un al doilea Timmy Evans, replică liniştit 
Engersol, dîndu-i de înţeles că sesizase precis de unde îi venea 
îngrijorarea. De fapt, o duce chiar mai bine decit am sperat. 
Priveşte! 

Apăsă pe tastele computerului şi pe monitorul de pe biroul 
doctorului, apăru imaginea unui organ cerebral. 


— Aşa arăta creierul lui acum douăzeci şi patru de ore. ŞI 
acum priveşte ce se întîmplă. 

Apăsă alte taste şi peste prima imagine se suprapuse o alta. 

— Uită-te aici, rosti doctorul, indicînd o zonă pe ecran cu 
vîrful stiloului. Vezi? 

Hildie studie monitorul pentru o clipă, apoi clătină din cap. 

— Ce trebuie să caut? 

— O secundă. Dă-mi voie să-ţi măresc imaginea. 

Folosindu-se de un mouse, Engersol încadra zona de imagine 
după care comandă mărirea ei. 

— Acum. Vezi? 

Hildie făcu ochii mari cînd înţelese la ce se referea Engersol. 

Creierul lui Adam creştea. 

— N-am crezut că aşa ceva e posibil! şopti ea. 

— Nici eu. Şi nu ştiu încă de ce are loc acest proces. Cel care 
creşte e lobul frontal, partea de creier responsabilă pentru 
procesul de gîndire. Deci iată că nu e numai vorba de 
supravieţuire, Hildie. El creşte cu adevărat. Am reuşit! Am 
introdus un creier uman în computer, unul care e încă viu şi în 
funcţiune. 

Privirea femeii fu atrasă de activitatea pe care o înregistra 
monitorul de deasupra celuilalt bazin. Privi cum liniile care 
fuseseră continue începură să vălurească uşor, apoi să formeze 
vîrfuri şi goluri. Imediat prinseră viaţă alte două linii. Una dintre 
ele se ridică abrupt spre marginea de sus a ecranului pînă o 
atinse, iar cealaltă înregistră un salt, se relaxă uşor, apoi sări din 
nou. 

— Ce e? întrebă Hildie. Ce se întîmplă? 

— E Amy, răspunse Engersol. Se trezeşte. 


21 


Întuneric. 

Cînd ultima picătură de narcotic dispăru din creierul ei, 
mintea îi redeveni conştientă; era o conştientă cum nu mai 
experimentase înainte. 

Se trezi într-o tăcere mormiîntală şi într-o beznă care o făcură 


să urle de groază. 

Dar nu se întîmplă nimic. 

Nu simţi nimic în corzile vocale şi nu o izbi nici un sunet în 
urechi. 

În minte, urletul continua să răsune, înconjurînd-o, 
estompindu-se apoi devenind din nou puternic. 

Sau era ea care ţipa din nou? 

Nu ştia. Dispăruse tot ce ştia şi dădea sens existenţei ei. 

Dispăruse întreaga lume. Se simţea ca şi cum era 
suspendată în vid, lăsată singură într-o beznă şi o tăcere atit de 
impenetrabile încît o sufocau. 

încercă să respire, să-şi umple plămiînii cu aer. 

Din nou nu se întîmplă nimic. Nu percepu nici o particulă de 
aer proaspăt care s-o oxigeneze. Nu simţi nici o uşurare în faţa 
groazei care o stăpinea. 

Pe ea puse stăpinire panica. Nu putea respira. Avea să 
moară. 

încercă iar să urle, încercă să strige după ajutor, dar din nou 
nu se întîmplă nimic. 

În minte i se formară cuvinte, dar nu-şi putea simţi limba 
mişcîndu-se ca să le dea formă, nici gura că se deschide să 
emită sunete. 

încercă încă o dată să respire, şi încă o dată nu simţi nimic, 
ca şi cum corpul refuza să răspundă ordinelor emise de creier. 

Paralizată. 

Era paralizată! 

Dar cum se întîmplase aşa ceva? 

Îşi încordă memoria, încercînd să găsească un fir raţional de 
gîndire prin panica care venea peste ea din întuneric şi care o 
dobora. 

Era pe moarte! 

Asta i se întîmpla! 

Era singură şi era pe moarte, şi nimeni nu ştia de ea ca s-o 
ajute. 

Încercă să-şi deschidă ochii, convinsă că nu era decît un 
coşmar şi că, o dată ce va ridica pleoapele şi va lăsa lumina s-o 
înconjoare, groaznica beznă din jurul ei va dispărea, iar ea va 
face din nou parte din lume. 

Clipi. 

Din nou, nu se întîmplă nimic. Clipi iar, încercînd să perceapă 


senzaţia puţin intensă a pleoapelor care reacţionează la 
comandă. 

Nimic! 

Ca şi cum ochii ei nu mai existau! 

încercă să-şi mişte corpul, să se rostogolească şi să se 
smulgă din lanţurile nevăzute şi insensibile care o ţineau în 
strinsoarea lor. 

Corpul nu-i răspundea. 

Precum ochii, părea a nu mai fi acolo! 

Din abisul negru ţişni un nou urlet, care răsună numai în 
mintea ei şi care muri repede în întunericul bizar din jurul său. 

Simţi că groaza o copleşeşte. Chiar înainte de a sucomba din 
pricina ei, cu o clipă înainte ca ea să-i zdrobească creierul, o 
înfrînse încă o dată, convinsă că dacă avea să-i cedeze, nu va 
mai scăpa niciodată de ea. 

Panica devenise acum o vietate, care se zbătea pe lingă ea. 
Era un iad negru, invizibil, plin de cumplite monstruozităţi care 
voiau s-o epuizeze, să se înfăşoare peste ea şi s-o scufunde 
pentru totdeauna în propria ei frică. 

Panica era ca o prăpastie, ca o creastă înaltă, pe a cărei 
margine balansa ea. O parte a ei era deja dedesubt, doritoare 
de a se abandona plonjonului eliberator, iar cealaltă trăgea de 
ea înapoi, dorea ca ea să se retragă de pe această margine, să- 
şi revină înainte de a fi prea tirziu. 

Încet, cumplit de încet, împinse frica înapoi. 

Trebuia să existe un motiv pentru ceea ce i se întîmpla. 
Trebuia să fie o explicaţie a acestui sentiment îngrozitor de a fi 
înnămolită, singură într-o necuprinsă beznă. 

Dorea să ţipe după mama ei ca s-o ajute, dar ştia deja că era 
inutil. 

Mama n-o putea auzi pentru că nu se putea auzi pe sine. 

lar mama ei era acasă. La Los Angeles. 

Pe cînd ea era la academie. 

Dar era pe punctul de a pleca acasă. 

Îi spusese lui Hildie că voia să plece, iar aceasta o luase cu 
ea pentru a-şi suna părinţii. 

Dar nu vorbise cu mami şi tati. Era în biroul lui Hildie şi... 

Îşi cercetă memoria, căutînd o imagine a ceea ce se 
întîmplase. 

Cu ochii minţii văzu o imagine. 


Un pahar cu apă. 

Hildie îi dăduse un pahar cu apă şi ea îl băuse pînă la fund. 
lar apoi totul devenise un hău pustiu, pînă cînd se trezise în 
groaznicul întuneric. 

Drogată. 

Hildie pusese ceva în apă. 

Ce? 

Începu să se gîndească la asta. Un drog. Ceva ca o doctorie. 
Dar ce fel de doctorie? 

Narcotice. Pilule de adormit. 

Cît timp enunţă noţiunile, în minte i se formară noi imagini. 
Întunericul era încă acolo, înconjurînd-o, iar acum în creier i se 
formulau liste de cuvinte, ca şi cum le-ar fi vizualizat. 

Se concentra şi cuvintele îi apărură mai clare. 

Torazină. 

Darvon. 

Halcion. 

Percodan. 

Cuvintele ţişneau către ea din beznă. Nici nu ştia că le 
cunoştea. Şi totuşi, nu numai că le recunoscu, dar dădu fiecăruia 
şi definiţia completă. 

Erau droguri. Calmante şi tranchilizante. Cînd i se perindară 
prin minte, îşi dădu seama că ştia precis destinaţia şi efectele 
fiecăruia, în funcţie de doza luată. 

Era o senzaţie bizară, ca şi cum citea dintr-o carte care nu 
exista decit în mintea ei. 

Precum modul în care rezolva problemele matematice 
complexe, cînd îşi imagina problema în minte şi o rezolva ca şi 
cum ar fi ţinut un creion în mină, timp în care imaginea nu se 
estompa niciodată, iar creierul nu dădea drumul nici unei cifre 
pînă ce nu ajungea la soluţia finală. 

Sau cînd dădea un test la istorie şi răspundea la întrebări 
închipuindu-şi o poză a textului studiat şi răsfoind paginile de 
răspunsuri pînă ce-l găsea pe cel corect. 

Acest proces simplu de gîndire păru că-i diminuează panica, 
aşa că Amy începu să se concentreze asupra celor ce i se 
întîmplaseră. 

Întunericul era încă acolo şi o înconjura, dar ea descoperi că 
îl putea înfrînge dacă îşi imagina diverse lucruri şi le vedea cu 
ochii minţii, care îi înlocuiseră organele vizuale cu care se 


născuse. 

Îşi formă imaginea unei plaje. O zonă largă de nisip, razele 
soarelui care curgeau din belşug dintr-un cer albastru, limpede, 
şi valuri moi care mîngiiau ţărmul. 

Se introduse şi pe ea în poză şi-şi imagină picioarele care se 
îngropau în nisip în timpul mersului. Simţi căldura acestuia în 
jurul călcîielor. 

Păsări. 

Trebuia să existe şi păsări în imagine. Dar ce fel de păsări? 

Instantaneu, în minte începu să se perinde un şuvoi de poze 
de păsări, pe care nu le mai văzuse niciodată înainte, nici măcar 
în cărţi. Şi totuşi ele erau acolo, de tot soiul, iar cînd le privea, îi 
apăreau informaţii despre fiecare. 

Mărimea lor, coloritul, zona geografică unde trăiau. Chiar 
imagini ale cuiburilor lor, umplute cu ouă. 

Dar de unde putea veni acest şuvoi de informaţii? Era ca şi 
cum... 

Mintea îi încremeni cînd îi apăru o idee a ceea ce se 
întîmplase. O respinse în clipa imediat următoare. 

Si totuşi... i 

Îşi aminti că văzuse, cu o lună în urmă, un computer. În 
memoria lui internă fusese introdusă o întreagă enciclopedie. 
Tot ceea ce aveai de făcut era să-ți alegi un index de pe ecran, 
apoi să acționezi un mouse, deplasîndu-te din ce în ce mai 
profund în tonele de informaţii, imagini, hărţi şi grafice, chiar 
fragmente muzicale sau dialecte ale unor popoare demult 
dispărute. 

Toate acestea i se păruseră minunate şi îl rugase pe 
taică-său să-i cumpere computerul, dar el zimbise misterios şi-i 
spusese că i se putea adresa mai bine lui Moş Crăciun. 

Ştiuse într-o clipită că îl va avea de sărbători şi că îl va ataşa 
computerului său din dormitor. 

Ataşat de computer. 

lar acum, ceea ce se petrecea în mintea ei era la fel ca 
atunci cînd explorase acea enciclopedie. Doar că acum pe post 
de mouse era creierul ei. 

Mintea începu s-o ia razna. Formă imagini şi făcu conexiuni 
cu alte imagini. Le distruse şi le reformă. 

Un mouse de computer. 

Un mouse real. 


Un mouse în cuşcă. 

Pisica în cuşcă. Pisică torturată, dîndu-i-se opţiuni să aleagă. 

Ei înseşi dîndu-i-se opţiuni. 

Trambulina; frînghia cu noduri. Sentimentul groazei 
copleşind-o. 

Lacrimi. 

Ea, plîngînd şi fugind din bazinul de înot. 

Experimente. 

Experimente legate de inteligenţă, de reacţii, de opţiuni. 

Opţiuni pe care nu le putea alege. 

A vrut să plece, şi Hildie i-a spus că se poate. 

Şi Hildie i-a dat un drog. În cantitate suficient de mare, cît s- 
o facă knock out. 

Aşa că n-a putut să plece. Dar n-o puteau ţine ca pe o 
prizonieră, nu? Părinţii ei vor veni s-o caute. Mama ei va dori să 
ştie unde este ea. 

Alte imagini. 

Funeralii. 

Funeraliile lui Adam Aldrich. 

Mama lui, plingea de durere. 

De durere pentru fiul ei care murise. 

Murise? 

Era şi ea moartă? Asta se întîmplase? Nu. Nu era moartă. 
Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost singură. Ştia cum arăta raiul, 
şi-l imaginase de sute de ori în minte. Era un deal blînd şi plin de 
iarbă, cu flori de cîmp şi animale mici. Sus era un cadru luminos, 
strălucitor ca un curcubeu, ce-şi trimitea razele în jos dintr-un 
cer fără nori, iar îngerii o aşteptau. Erau îngeri pe care îi 
cunoştea — bunica şi bunicul, care muriseră cînd ea era un 
bebeluş. Dar dacă ea era moartă ei trebuiau să fie acolo, în 
vîrful dealului, aşteptînd-o în lumina curcubeului, cu braţele 
întinse pentru a o întîmpina şi a o strînge, urîndu-i bun venit în 
noul ei sălaş de viaţă. 

Dacă se înşela? Dacă nu era în rai? 

ladul? 

Putea fi iadul bezna ce o înconjoară? 

Nu! Ea n-a fost rea, aşa că n-avea de ce să se ducă în iad! 
lar dacă ar fi murit, ar fi simţit-o! Ar fi ştiut-o! lar ea nu se 
simţea deloc moartă. 

Se simţea vie, vie, dar căzută în capcana unei lumi pe care 


n-o înţelegea. 

O lume în care ea n-avea nici un rost. Nu putea vedea nimic, 
nu putea auzi nimic, nu putea simţi nimic, nici măcar nu putea 
mirosi sau gusta ceva. 

Şi totuşi trăia. 

Ca şi cum mintea ei palpita de viaţă în afara corpului. 

În afara corpului! 

Începu să-şi amintească de lucrurile pe care le auzise; mici 
crimpeie de conversații. 

"Poate că Adam n-a murit..." 

"Poate că a plecat doar..." 

Dar i-au găsit corpul. 

Corpul lui zdrobit de tren. 

Ce-i face un tren unui corp uman dacă îl izbeşte? 

Instantaneu, prin minte i se învolburară imagini. Greutatea 
unei locomotive şi viteza ei. 

Tăria osului. 

li dădu un coeficient de flexibilitate şi elasticitate. 

Numerele se mişcară cu viteza luminii. Brusc, găsi răspunsul. 

Craniul lui Adam ar fi fost terciuit, iar creierul zdrobit, 
ucigîndu-l instantaneu. 

Dacă acel creier mai era însă la locul lui, în craniu. 

Dar dacă acesta i-ar fi fost detaşat de restul corpului, aşa 
cum se părea că fusese cazul la ea... 

Mintea începu să-i lucreze din nou cu febrilitate. Punea 
întrebări şi răspunsurile apăreau instantaneu. 

Prin creier i se perindară instantanee ale anatomiei corpului 
uman. Datele se îngrămădeau peste date, iar creierul le primea 
pe toate, le procesa şi le asimila. 

Incepu să înţeleagă cum funcționau sistemele corpului ei. 

Şi cît de puţin îi era necesar creierului ei ca să 
supravieţuiască. 

Intr-un moment de maximă limpezime, înţelese. 

Bezna era reală, căci nu mai avea ochi cu care să vadă. 

Tăcerea era reală, căci nu mai avea urechi cu care să audă. 

Nici degete, nici picioare, nici limbă, nici git. 

Nu mai avea plămiîni cu care să respire, nu mai avea inimă 
care să pompeze sîngele prin corpul ei, care nu mai exista. 

Se îngrămădeau tot mai multe date, pe care mintea ei 
neîncătuşată le analiza cu viteza luminii. 


De unde veneau ele? Unde au putut fi înmagazinate? Cu 
siguranţă că nu în mintea ei, căci majoritatea lor îi erau 
nefamiliare şi se refereau la lucruri de care n-avusese habar 
pînă atunci. 

Bănci de date. 

Veneau din bănci de date, la care ea avea acum acces. 

Veni şi clipa în care Amy Carlson înţelese, în sfîrşit, unde se 
afla. 

Ea nu mai trăia în lumea pe care o cunoscuse; nu mai exista 
în acel univers plin cu oameni, cu animale şi copaci, cu privelişti 
şi sunete care-i umpleau sufletul cu bucurie. 

Acum era singură, închisă într-o beznă veşnică, înconjurată 
de... ce? 

Fapte. 

Date. 

Cunoştinţe. 

Biţi de informaţie; unităţi binare insignifiante care zburau 
într-un univers de impulsuri electronice. 

Dar în inima computerului nu exista nici un microprocesor 
puternic, care să fie construit din pastile de siliciu cu milioane 
de circuite microscopice ataşate de suprafaţa lor. 

În locul lui era o masă de ţesut biologic, mult mai complex 
decit orice microcip. 

Inima computerului era un creier uman. 

Creierul ei. 

Atunci ea ţipă încă o dată cu o izbucnire de miînie care făcu 
să vibreze toţi senzorii sensibili ce-i monitorizau activitatea 
cerebrală. 


KKK 


Engersol şi Hildie Kramer urmăreau cu un amestec de 
fascinaţie şi teamă monitorul de deasupra bazinului unde se afla 
creierul fetei. 

Graficele păreau că au explodat. Culorile se împrăştiaseră 
peste ecran ca nişte focuri de artificii: liniile roşii şi cele purpurii 
dăduseră buzna peste cele verzi şi portocalii. Valuri peste valuri, 
nuanțele se amestecau, se separau, mureau, ca să fie apoi 
înlocuite cu noi tipare ce nu erau decît simboluri ale zbuciumului 
şi învolburării din mintea fetei. 


— Ce dracu e şi asta? şopti Hildie stupefiată. Ce i se 
întîmplă? 

Privirea doctorului rămase fixată pe monitor, urmărind 
rezultatele anilor săi de cercetări. 

— Cred că a descoperit unde e şi ce i se întîmplă, răspunse 
el. Problema e: va supravieţui acestei descoperiri, sau aceasta o 
va înnebuni? 

Hildie se încruntă. 

— Dar ce zici de Adam? El a supravieţuit, nu? 

Engersol zîmbi fără căldură. 

— Da, dar e o mică diferenţă, nu? Adam ştia cu exactitate ce 
avea să i se întîimple şi unde va fi cînd se va deştepta. 

Se opri pentru un moment, apoi continuă: 

— In plus, Adam a vrut să plece. Amy, nu! 


22 


Margaret Carlson se întrebă cît timp se va mai putea ţine pe 
picioare. Stătea pe un scaun în biroul administratoarei. Cînd 
Hildie o introdusese acolo, cu cinci minute în urmă, ignorase 
gestul prin care o invita să ia loc pe canapea. La fel procedase şi 
Frank, care se foia acum, nervos, de colo colo. Într-un tîrziu, el 
se postă, în picioare, în faţa ferestrei, cu spatele la cameră, ca şi 
cum, refuzînd să o privească în faţă pe Hildie, ar fi putut refuza 
să asculte şi ceea ce le comunica ea. Margaret hotărise să stea 
ţeapănă pe marginea scaunului, de parcă actul de a-şi ţine 
corpul sub control i-ar fi permis să-şi supravegheze la fel de bine 
şi emoţiile. 

De fapt, se afla în pragul unei crize de isterie. 

Ştia că aceasta va veni. Din clipa în care primise vestea prin 
telefon, senzațiile premergătoare unei astfel de crize începuseră 
să-i dea tircoale şi s-o atragă spre abisul unei disperări din care 
nu era deloc sigură că va putea ieşi. 

Luptase cu sine pînă în această clipă, respingind faptele, 
spunîndu-şi că era o greşeală şi că Amy n-a-vea cum să fie 
moartă. 

Se agăţase de această unică idee pe tot parcursul drumului 
spre aeroport şi pe lungimea şoselei de la San Diego. 


E o greşeală. Nu e Amy. E vreo altă fată cu părul roşcat. 

În avionul de Monterey stătuse tăcută lîngă Frank, cu mîna 
ţinută strîns de mîna lui, reducîndu-l la tăcere, de fiecare dată 
cînd el scotea cite o vorbă, printr-o strinsoare mai accentuată a 
degetelor, pînă într-acolo încît îşi simţise la un moment dat 
unghiile pătrunzînd în carnea lui. 

Un atac al rechinilor. 

Frank îi explicase ce se găsise pe plajă. Imediat după ce 
vorbise cu Hildie Kramer, el sunase departamentul de poliţie din 
Barrington şi insistase să i se comunice toate detaliile pe care le 
posedau ei. 

Mutilată. 

Corpul care fusese aruncat pe țărm fusese mutilat pînă la a fi 
aproape imposibil de recunoscut. Nu se ştia exact cum murise 
Amy. 

— Întreabă-i dacă nu se înşală! insistase Margaret, care 
ascultase de aproape convorbirea şi culesese faptele nude din 
răspunsurile date de soţul ei omului de la celălalt capăt al firului. 
Întreabă-i dacă nu e posibil să fie o eroare! 

În cele din urmă, se împăcaseră cu ideea că şansele ca acel 
cadavru să nu fie al fiicei lor erau extrem de mici, dar Margaret 
se agăţase de ea şi refuzase să accepte că puiul ei, unicul copil 
pe care îl avea, singurul copil pe care îl putea avea, datorită 
cancerului contractat cu un an în urmă, dispăruse pentru 
totdeauna. 

Hildie Kramer îi distrusese acum această unică şi subţire 
speranţă, comunicîndu-i că nu exista nici o îndoială asupra 
identităţii cadavrului aruncat de apele oceanului. Şi totuşi, criza 
de isterie cu care se lupta de aproximativ patru ore nu izbucni 
încă; prin corp începu să i se răspîndească o amorţeală ciudată 
care începea undeva, în capul stomacului, şi i se transmitea prin 
tot corpul pînă în vîrful degetelor. 

— Cum? îngăimă ea. Cum s-a întîmplat? 

Hildie se foi pe scaunul ei şi îşi compuse cu grijă expresia pe 
care o ţinea pentru astfel de ocazii, cînd trebuia să arate că 
pierderea copilului o durea şi pe ea la fel de mult ca pe părinţi. 

— A fost supărată ieri, începu ea. 

Ştia că trebuia să le povestească cele ce se întîmplaseră, dar 
îşi alese cuvintele cu atenţie, ca să se plaseze în cea mai 
favorabilă lumină. Le relată despre experimentul la care 


participase Amy, subliniind că fata o făcuse din propria ei voinţă. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă spun că, la sfîrşitul lui, ea a 
izbucnit în lacrimi. Se pare că s-a gîndit că a eşuat, deşi acest 
experiment n-a fost un test. A fost un simplu exerciţiu de 
determinare a manierei în care oamenii iau decizii. Oricum, eu 
am stat, pentru o vreme, de vorbă cu ea şi am calmat-o. Se pare 
însă că s-a ambalat singură după aceea. Mă tem că atunci i-am 
pierdut urma. 

Frank Carlson se întoarse şi o privi ţintă pe Hildie. 

— l-aţi pierdut urma? repetă el. Imi pare rău, dar cred că aţi 
face mai bine să-mi explicaţi ce dracu mai înseamnă şi asta. 

Hildie respiră adînc. 

— Înseamnă că n-am putut s-o găsim. A plecat din campus şi 
a dispărut. Cei de la paza campusului au căutat-o toată noaptea, 
împreună cu cîţiva oameni din personalul academiei. S-a 
implicat în cercetări chiar şi unul dintre elevii noştri. 

Margaret Carlson o privi neîncrezătoare. 

— Vreţi să spuneţi că a lipsit azi-noapte? Şi nu ne-aţi sunat 
să ne spuneţi? 

Hildie ridică, neajutorată, din umeri. 

— Ar fi trebuit s-o fac, deşi nu ştiu ce s-ar fi rezolvat cu asta. 
Am adus situaţia la cunoştinţa poliţiei, dar vă spun sincer că, 
aşa cum se procedează acum, nu-i poţi face să acţioneze pînă 
ce n-au trecut douăzeci şi patru de ore de la dispariţia copilului 
sau dacă nu există dovezi clare ale unor, să le zicem, intenţii ce- 
i periclitează integritatea. 

— Aşa că n-aţi întreprins nimic, rosti Frank Carlson cu vocea 
grea. Aţi stat liniştită în timp ce fata mea murea. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, domnule Carlson! rosti 
înţepată Hildie, încercînd să reciîştige controlul discuţiei. Dacă ar 
fi depins numai de mine... 

— Dar ce s-a întîmplat? interveni Margaret. Nu ştiu încă cum 
a ajuns ea în apă. 

Hildie îşi plimbă, nervoasă, limba peste buza de jos. 

— Poliţia investighează problema, dar se pare că unul dintre 
profesorii de la noi, Steve Conners, a găsit-o pe Amy azi noapte 
tîrziu sau dimineaţă în zori. 

Margaret icni. 

— A găsit-o? murmură ea. Dar dacă a găsit-o... 

Tăcu, brusc confuză. 


— Unde e acest profesor? De ce n-a... 

Hildie interveni: 

— Mi-e teamă că va trebui să vă comunic ceva foarte delicat. 
Avem motive să credem că şi el e mort. 

Frank îşi înfipse privirea în ochii administratoarei. 

— Mort? Ce tot spuneţi acolo? Poliţia n-a menţionat nimic 
despre... 

— Încă nu i-au găsit cadavrul, dar se pare că el şi cu Amy au 
fost amindoi în maşina lui. Nu se ştie din ce motiv, aceasta a 
trecut prin lanţul de protecţie de la marginea prăpastiei şi s-a 
prăbuşit în ocean. 

Le relată ipoteza plăsmuită de ea, argumentind cu cît mai 
puţine amănunte şi lăsînd să se subinţeleagă tot ceea ce nu 
spusese. Cînd termină, Frank şi Margaret o priviră uluiţi. 

— Dar dumneavoastră ne daţi de înţeles că acest profesor a 
molestat-o pe fiica noastră, rosti, în sfîrşit, Frank. 

Pe faţa administratoarei, muşchii începură să joace. 

— Nu ştiu încă cu siguranţă ce s-a întîmplat, începu ea. Dare 
clar că această posibilitate nu poate fi înlăturată. 

Margaret se lăsă moale pe scaun. Conştiinţa ei fusese, în 
sfîrşit, penetrată de faptul morţii fiicei ei. Işi îngropa faţa în 
palme şi un spasm îi cutremură tot corpul. 

— Nu, gemu ea. Nu Amy. Nu mica mea Amy... 

Cuvintele îi fură abrupt retezate cînd soţul ei o prinse de 
umeri şi-o scutură. El rosti ameninţător: 

— Dacă ceea ce îmi spuneţi, doamnă Kramer, se va dovedi 
că e adevărat, atunci puteţi închide şcoala chiar de astăzi, căci, 
dacă n-o faceţi dumneavoastră, o s-o fac chiar eu pînă 
săptămîna viitoare! 

Hildie se ridică în picioare şi păşi în faţa biroului ei. 

— Înţeleg ce simţiţi, domnule Carlson, dar pînă nu ştiu cu 
exactitate ce s-a întîmplat... 

— Cred că ne-aţi spus ce s-a întîmplat, rosti Frank cu vocea 
încărcată de mînie. 

Îşi ridică soţia în picioare, sprijinind-o cu un braţ! 

— Hai, Margaret. Să mergem şi să găsim un loc unde să 
stăm pînă ne decidem ce vom face. 

Hildie făcu un pas în faţă, cu mîna întinsă, ca pentru a-l 
atinge pe Frank, dar el o dădu la o parte din calea lui. 

— Vă putem noi aranja totul, domnule Carlson, începu ea. 


Dar el se afla la uşă. Clătină din cap. 

— O să ne descurcăm singuri, mirii el. Cred că toţi cei de aici 
aţi făcut deja mai mult decit trebuie. 

Nimic nu ieşise aşa cum dorise. 

Cei doi Carlson ar fi trebuit să rămînă atit de şocaţi la aflarea 
veştilor încît să nu mai fie capabili de a gîndi ca lumea. Ar fi 
trebuit să fie paralizaţi de uluire, aşa cum era, de fapt, Margaret. 

Însă Frank se miîniase. 

Gîndi cu febrilitate, încercînd să hotărască ce-i rămînea de 
făcut. 

Realiză că nu trebuia să întreprindă nimic. În ciuda vorbelor 
sale, Frank Carlson nu prea avea mijloace pentru a-şi pune 
ameninţarea în aplicare. 

În final, nu academia va fi învinovăţită de moartea fetiţei, ci 
Steve Conners. Se gîndi că asta va avea darul să simplifice 
enorm situaţia. 

În cel mai rău caz, Frank Carlson putea da în judecată şcoala 
pentru că nu izbutise să prevină sinuciderea fetei. 

Dar ea nu putea fi învinovăţită pentru uciderea ei, de vreme 
ce, pînă în această dimineaţă, Steve Conners dovedise un 
caracter fără prihană. 

"Nu", îşi spuse Hildie, satisfăcută, "Frank Carlson nu poate 
face nimic." 


KKK 


Era după-amiază şi Josh zăcea întins pe pat încercînd să 
gîndească. Ziua prin care trecuse îi apărea acum ca în ceaţă. 
Din momentul din care s smulsese de lîngă Hildie, respingind să 
creadă cee ce tocmai auzise, totul începuse să sune de parc 
evenimentele se abătuseră asupra altcuiva. 

A ucis-o Steve pe Amy? 

Nu era cu putinţă! 

Steve era prietenul ei. Era propriul lui prieten! 

Respinsese instantaneu ideea şi-şi spusese că tr buia să fie o 
greşeală. 

Poate că în apă nu se afla maşina lui! Sau poa cineva i-o 
furase. 

Nici măcar nu l-au găsit pe Steve. Poate că nici nu murise. 

Mintea îi lucrase cu rapiditate. O luase, împleticindu-se, de-a 


lungul plajei, prelucrîind în minte ideile care-i veneau unele 
peste altele. Îşi croise drum prin mulţime, nepăsător la 
conversațiile pe care le auzea de peste tot. 

Poate că Steve oprise să ia un autostopist, iar acesta îl 
bătuse şi-l lăsase la marginea drumului, după care îi luase 
maşina. 

Steve putea zace, inconştient, pe undeva. 

Josh alergase în sus pe scări şi o pornise de-a lungul şoselei. 
Se apropiase de fiecare curbă cu speranţa în suflet, convins că, 
dincolo de parapet, avea să-l găsească pe Steve. 

Cînd ajunsese în orăşel, speranţele i se spulberaseră. O 
pornise înapoi către academie, încercînd să se autoconvingă că 
Steve îl va aştepta în clipa în care el avea să ajungă acolo. 

Dar chiar dacă avea să se întimple aşa ceva — şi nu s-a 
întîmplat, — asta n-avea s-o aducă pe Amy înapoi. 

Amy. 

Imaginea corpului ei mutilat îi era încă vie în memorie. 
Vedea încă oasele care se iveau în locurile în care carnea îi 
fusese sfişiată. 

Dar cea mai percutantă imagine dintre toate era aceea a 
cavităţii pustii ce rămăsese în locul creierului ei. 

Aceasta continuase să-i ardă ochii pe tot restul zilei, cît timp 
el încercase să răspundă întrebărilor puse de colegii lui şi de 
poliţie. Chiar şi cînd repetă, de mai multe ori, povestea 
cadavrului ei aruncat pe țărm la picioarele lui, nu vedea decit 
acea enormă gaură din craniul fetei şi pustietatea ciudată a 
locului în care trebuia să fie creierul. 

Trebuia să fie, dar nu era. 

Îşi aduse aminte de ceea ce spuseseră cei de la poliţie şi 
anume că era posibil ca o vidră de mare sau o focă să-l fi scos 
de acolo şi să-l fi mîncat. 

Dar chiar în această îngrămădire de întrebări la care încerca 
să răspundă, descoperea mereu că se reîntorcea la acea unică 
imagine. Cu o oră înainte de cină, reuşise, în sfîrşit, să evadeze 
în camera lui, spunîndu-i chiar şi lui Jeff că vrea să rămînă 
singur. 

Zăcînd, acum, în pat, se întrebă dacă ar trebui să-şi sune 
mama. Oare era bine ca ea să afle despre cele întîmplate? Şi 
dacă da, ce ar fi avut ea de gînd să facă? 

Ar fi venit şi l-ar fi luat înapoi la Eden. 


Dar el nu voia să se-ntoarcă în Eden. 

Oricum, nu încă. 

Nu, pînă ce nu avea să descopere ce se întîmplase în 
realitate cu Amy şi cu Steve! 

Ceva în mintea lui, ceva care era încă în ceaţă, îi spunea că 
toate presupunerile poliţiei erau false. 

Se întinse pe spate şi îşi tinu corpul nemişcat. Dorea să se 
calmeze, să se concentreze asupra gindurilor care pluteau 
confuze. Voia să le scoată de acolo, să le aducă în faţa ochilor 
minţii şi să le examineze. 

Neclare, cuvintele începură încet-încet să prindă contur. 

Adam n-a vrut să moară. 

A vrut numai să scape de acest loc idiot. 

Singurul lucru care-i făcea plăcere aici era cursul doctorului 
Engersol. 

„Şi computerul lui. 

Computerul lui. Dar ce semnifica asta? 

În minte îi apăru încă o dată imaginea craniului gol al fetei, 
care fu înlocuită imediat de o altă amintire. 

Pisica. 

Pisica din experimentul la care lucraseră toată dimineaţa. 

Imaginea craniului acesteia îndepărtat şi a porţiunilor de 
cortex distruse de laser. 

Pisica era oarbă, surdă şi nu simţea nimic. 

Dar era încă în viaţă. 

Auzi din nou cuvintele doctorului: 

De departe majoritatea creierului acestei creaturi e ocupată 
cu sarcinile simple de a recepta stimuli şi de a menţine 
funcțiunile organelor. 

Ca într-o străfulgerare luminoasă, într-un moment de 
maximă limpezime, Josh înţelese. 

Experimentul făcut asupra pisicii n-a avut nimic de-a face cu 
inteligenţa artificială. Singura lui semnificaţie a fost aceea de a 
le oferi lor o temă de meditaţie asupra imensei părţi din propriul 
lor creier care era ocupată cu menţinerea în viaţă a organis- 
mului. 

Dar dacă cineva nu avea corp... 

Josh medita cu repeziciune la implicaţiile acestei idei. 

Dacă un creier putea fi scos dintr-un corp şi păstrat în 
viaţă... 


Cuvintele lui Jeff răsunară din nou, ca un clopoțel: 

Adam n-a vrut să moară. Nu-i plăcea decit cursul doctorului 
Engersol şi computerul lui. 

Era oare posibil? Oare asta făcuse Adam? îl lăsase pe 
Engersol să-i scoată creierul pe care să-l lege apoi de un 
computer? 

Josh simţi un fior de gheaţă. Nu era posibil, nu poate fi 
posibil. 

Putea fi? 

Pisica. 

Corpul îi fusese deconectat de creier, dar acesta trăia încă. 

Şi văzuse corpul fetei, cu craniul fără creier. 

Sări din pat cînd auzi o bătaie uşoară în uşă şi vocea 
administratoarei. 

— Josh! Aici e Hildie. Pot să intru? 

Josh raţionă rapid. Ce trebuia să facă? Să-i pună ei toate 
întrebările care-i hălăduiau prin minte? Dar dacă ea ştia ce se 
întîmplase în realitate cu Amy? 

Dacă îl ajutase pe Engersol? 

Trebuia să pară neştiutor, cel mai mare ignorant! Dacă ea ar 
fi aflat la ce se gindea... 

Se ridică de pe pat şi se duse la uşă, întredeschizînd-o. Cu 
privirea îngrijorată, Hildie întinse mîna pentru a deschide uşa 
mai mult. 

— Eşti în regulă, Josh? 

Dînd din cap, băiatul se dete un pas înapoi şi o lăsă să intre 
în cameră. 

— E... eu nu mă simt prea bine, spuse el, bilbiindu-se sub 
privirea ei atentă. 

— Sigur că nu te simţi bine, rosti ea cu tonul cel mai blind cu 
putinţă. Şi mai ştiu ce senzaţie trebuie să ai acum. Amy a fost 
una dintre cele mai bune prietene ale tale, nu? 

Josh încuviinţă, fără a spune nimic. Privirea însă îi rămase 
fixată pe Hildie. De ce venise ea să-l vadă? Era chiar îngrijorată 
pentru el, sau era vorba despre altceva? 

— M-am gindit că ai vrea să schimbi o vorbă cu cineva, îşi 
motivă ea gestul. 

Se aşeză pe pat şi bătu cu palma locul de lîngă ea pentru a-l 
invita pe Josh să i se alăture. 

— Cred că a fost groaznic s-o găseşti într-o asemenea stare. 


Josh rămase pe loc. 

— Mi-e bine, spuse el. Doar că mi-e... foarte greu să mă 
obişnuiesc cu ideea că Amy a murit. 

Hildie încuviinţă compătimitoare. 

— Cred că nu prea l-am cunoscut pe domnul Conners, nu? 
întrebă ea insinuant. 

Josh ezită, apoi reuşi să dea negativ din cap. 

— Cred că a fost drăguţ cu mine, pentru ca Amy să capete 
încredere în el, aprobă el. 

Cu colţul ochiului, observă reacţia lui Hildie. 

Era numai imaginaţia care-i juca o festă, sau într-adevăr, îi 
scăpase un zîmbet fugar? 

— E groaznic, oftă ea. Uneori însă se întîmplă lucruri dintr- 
astea. 

— Dar Amy... 

— Amy a fost o fetiţă minunată, i-o reteză Hildie. Am iubit-o 
cu toţii şi nici unul dintre noi n-o va uita. 

Ezită o clipă, apoi îl privi intens pe Josh în ochi. 

— Ai sunat-o pe mama ta? 

Josh negă. 

— Şi nu vrei s-o faci? se miră Hildie. 

Josh respiră adînc. 

— N... nu ştiu, murmură el. Mi-e teamă că mă va lua acasă 
dacă îi comunic ce s-a întîmplat aici. 

— Şi nu vrei să pleci acasă? 

Josh negă din nou. _ 

— Vreau să stau aici, rosti el. Imi place aici. 

Hildie întinse braţele înspre el. 

— Şi mie îmi place că te am aici, declară ea. Şi cred că ţi-ar 
prinde bine acum o îmbrăţişare. 

Îi zîmbi. 

— Mie mi-ar prinde, cu siguranţă, bine, mai ales dacă mă 
îmbrăţişezi tu, continuă ea. 

Josh simţi un firicel de spaimă. 

Ea minţea. 

Ceva din vocea ei sau din ochii ei făcea să i se ridice părul 
măciucă. 

Nu voia deloc să-l îmbrăţişeze. Dorea numai ca el să creadă 
că ea voia asta. 

Dar de ce? 


Instantaneu, îşi dădu seama. Ea nu voia decit să afle dacă el 
o va îmbrăţişa sau devenise atit de suspicios încît o va evita. 

Se sili să-i dea lacrimile, alergă spre Hildie Kramer şi se 
aruncă de gitul ei. Cînd braţele ei se închiseră în jurul lui, simţi 
cum îi tresare de frică tot corpul. 

Îi era frică pentru ceea ce Hildie Kramer îi făcuse fetei şi 
pentru ceea ce i-ar face şi lui dacă şi-ar da seama că el o 
suspecta. 


KKK 


Tîrziu, după ora stingerii, Josh se postă în faţa computerului 
său. 
Se gîndise toată seara la ideea care-i venise înainte de a 
apărea Hildie pe neaşteptate la uşă. 

Dacă presupunerile lui se adevereau, atunci undeva, 
îngropate în computerele care erau împrăştiate prin tot 
campusul, trebuiau să existe nişte fişiere care să mențină 
creierele lui Adam şi al prietenei sale în viață. 

Tot ce avea de făcut era să le găsească. 

Dar cum? 

Privirea lui căzu pe aparatul de iluzionare a realității, care îi 
fusese înmînat lui în ziua instalării noului său computer. 

Acelaşi aparat care-l interesa atît de mult pe Adam. 

Putea fi folosit cumva pentru a căuta acele fişiere? 

Începu să-l inițieze, folosind pentru asta cuplarea prin 
modem pentru a se introduce în computerul master, găzduit de 
laboratorul de inteligență artificială. Apelă directoarele 
programelor de realitate virtuală înmagazinate acolo şi studie 
lista. 

Antepenultimul îi atrase atenţia. 

"Microcip". 

Ce putea fi asta? Vreo călătorie în interiorul computerului? 

Sau poate nu era o călătorie. Poate era un nou mod de a 
opera cu un computer! 

Pulsul începu să-i crească. Josh începu rularea programului, 
apoi îşi puse masca de realitate virtuală, căştile şi mănuşa. 

În fața ochilor i se deschise o lume bizară. Era un univers de 
imagini care licăreau şi care înfăţişau coridoare ciudate ca ale 
unui labirint. Josh se simţi ca şi cum ar fi fost aruncat în mijlocul 


acelui labirint. Oriunde se uita erau drumuri care plecau de lîngă 
el, drumuri care dădeau în alte drumuri, interconectîndu-se, 
încrucişindu-se, răsucindu-se unul în jurul altuia într-un model 
mult prea complex pentru înţelegerea lui. 

Îşi roti capul şi iluzia schimbării perspectivei în labirint imită 
perfect realitatea. Cu toate astea, în oricare direcţie s-ar fi uitat, 
nu erau decit mai multe drumuri şi mai multe cotituri ale 
labirintului. 

Întinse mîna înmănuşată. Pe ecran, la cîţiva centimetri de 
ochii săi, apăru o altă mînă, care părea să reacționeze ca şi cum 
ar fi fost a lui proprie. Putea atinge, acum, pereţii labirintului. 

Apropie mîna de una din suprafeţe. Cînd fu foarte aproape 
de zidul licăritor, simţi o furnicătură, ca şi cum prin el trecuse o 
descărcare electrică. 

Ceva se schimbase, iar tiparul de drumuri din faţa lui îşi 
modifică poziţia. 

Atinse alt perete şi totul se modifică din nou. 

Contacte. 

Toate chestiile pe care le atingea erau contacte şi fiecare din 
ele provoca o serie de schimbări. 

Era ca şi cum ar fi fost în interiorul unui microprocesor de 
computer unde volumele imense de informaţii erau stocate sub 
formă digitală şi aranjate, accesate şi rearanjate de nimic 
altceva decit de milioane şi milioane de microcontacte 
electronice. 

Începu să exploreze labirintul, atingînd cu degetele un 
perete, apoi altul. La fiecare încercare tiparul continua să se 
schimbe. După o vreme, Josh începu să vadă o formă a acestui 
tipar şi hotărî să găsească căi pentru a face tiparele să se 
repete. 

Auzi, la un moment dat, o voce în spatele lui. 

Era a lui Jeff Aldrich. 

Josh se răsuci pe călciie, uitînd de mască, şi aşteptindu-se 
să-l vadă pe Jeff stînd în cadrul uşii. 

Dar nu văzu decit acelaşi labirint electronic care părea să 
umple întreg universul din jurul lui. 

lar într-unul din coridoarele acelea ciudate era suspendată o 
faţă. 

Faţa lui Adam Aldrich. 

Josh încremeni şi se holbă la faţa băiatului despre care se 


presupunea că murise cu mai multe zile în urmă. 

Adam îi zîmbi cu o grimasă ciudată, care îi dădu fiori lui Josh. 

— Ţi-ai dat seama, rosti Adam. 

Fără a se gîndi, se trezi că răspunde vocii lui Adam cu glas 
tare. 

— Adam? 

— Da. M-am tot întrebat dacă îşi va da cineva seama unde 
am plecat. 

— D... dar cum de mă auzi? murmură Josh. 

— E un microfon în mască. Computerul digitizează sunetul şi 
mi-l transmite. 

— D... dar corpul tău e mort, îngăimă Josh. 

Prin căşti îi parveni un sunet ciudat, asemănător unui 
chicotit, care se stinse imediat. 

— Chiar aşa? îl ironiza Adam. Doar mă vezi acum, nu? 

— D... dar nu e real! protestă Josh. 

— Sigur că nu, fu Adam de acord. E numai o reflecţie pe un 
ecran. M-am gindit că-ţi va fi mai uşor dacă mă vei şi vedea, în 
loc de a mă auzi numai. Aşa că am generat o imagine. N-a fost 
mare scofală. 

Josh simţi că transpirase tot. Încercă să înghită nodul care i 
se pusese în git. 

— E... e un fel de şmecherie, nu? 

— Nu-i deloc o şmecherie, replică Adam. Aici locuiesc eu 
acum. Fac parte din computer. 

Josh simţi că i se face rău. Deşi era convins că descoperise 
ce li se întîmplase celor doi copii, cu o parte a lui spera încă să 
se fi înşelat. 

— N... nu te cred, murmură el, cu voce tremurătoare. 

— Vrei să te convingi? 

— Să mă conving de ce anume? 

Inima îi bătea nebuneşte şi simţea că mintea o ia razna. O 
parte din el dorea să smulgă masca de pe faţă, să rupă mănuşa 
de pe mînă şi s-o ia la goană încotro vedea cu ochii. Cealaltă 
parte însă voia să continue, să afle adevărul. 

— De orice vrei să vezi, Josh, îi răspunse Adam pe un ton 
conspirativ. De tot ceea ce se află în computere, Josh. De tot ce 
există în lume. lar eu ţi le pot arăta pe toate. Ce vrei să vezi? 

— N... nu ştiu, şopti Josh. 

— Şerpi. Ce-ar fi dacă îţi voi arăta nişte şerpi? 


Priveliştea din jurul lui Josh se schimbă instantaneu, în faţa 
lui o cobră îşi ridică brusc capul, mişcîndu-şi limba înăuntru şi în 
afară. Speriat, Josh se întoarse instinctiv şi se trezi faţă în faţă 
cu un şarpe cu clopoței încolăcit, a cărui coadă îi biziia 
ameninţător în urechi. 

— Nu! ţipă el. Opreşte-te! 

Biziitul dispăru. Auzi rîsul lui Adam şi imaginea şarpelui se 
dizolvă şi se recompuse în cea a lui Adam însuşi. 

— Ar fi şi mai bine dacă ai fi aici, şopti Adam. De unde mă 
aflu eu, nu e numai o închipuire, Josh. E o realitate. Totul se 
întîmplă în creierul tău şi nu pe un ecran, în faţa ochilor tăi, şi e 
la fel de real ca şi cum s-ar întîmplă cu adevărat. Aici n-ai nevoie 
de ochi şi de urechi, Josh. N-ai nevoie de nimic. Tot ce îţi doreşti 
se află la dispoziţia ta şi nu trebuie decit să te gindeşti la ce ai 
vrea să ai pentru a-ţi apărea în faţă cu adevărat. 

— C... cum? îngăimă Josh. Cum funcţionează? 

Adam îi zimbi din nou. 

— Nu-ţi pot spune, rosti el. Singurul mod de a afla e dea o 
face tu însuţi. Şi tu poţi s-o faci, Josh. Poţi veni şi tu aici. 

Josh nu-şi credea ochilor. Era imposibil. Tot ce auzea şi 
vedea era imposibil să existe. 

Şi totuşi se întîmpla. Adam era Acolo, iar imaginea lui era atit 
de reală, încît Josh simţi că putea chiar să-l atingă. 

Işi ridică mîna înmănuşată şi, o dată cu ea, se ridică şi 
imaginea miinii sale de pe ecran. O întinse, dar cînd fu pe 
punctul de a atinge faţa lui Adam cu degetele, încremeni, auzise 
o altă voce în căştile care îi acopereau urechile. 

— Ajutaţi-mă... cineva să mă ajute... 

Josh simţi că îi îngheaţă sîngele în vine. Amy Carlson! Îşi 
smulse masca de pe faţă şi îşi scoase mănuşa. Întinse mîna spre 
a închide computerul. Ştia însă că tot ce auzise fusese real. 

Amy trăia încă, undeva. 

Dar cui putea să-i povestească? 

Cine l-ar crede? 


23 


Hildie Kramer se trezi datorită bipului electronic insistent al 


telefonului de lîngă pat. Bijbii prin beznă, găsi receptorul şi-l 
duse la ureche cu ochii închişi. Cînd auzi vocea lui Engersol, se 
deşteptă brusc şi se ridică în capul oaselor. 

— Ar fi bine să vii imediat aici, jos. Avem o problemă. 

N-avea nevoie să-l întrebe unde se găsea, cuvintul "jos" îi 
era mai mult decit suficient pentru a afla că era în laboratorul de 
sub fundaţia reşedinţei. Işi alungă ultimele urme de somn de pe 
gene, se dete cu greu jos din pat, se îmbrăcă rapid şi părăsi 
apartamentul. Se strecură, tăcută, pe scări, pînă la etajul patru, 
apoi luă ascensorul mascat. Pe drum se întrebă ce s-ar fi putut 
întîmpla ca Engersol s-o caute după miezul nopţii. 

Uşile liftului se deschiseră şi Hildie apucă pe coridorul 
luminat către laboratorul de la capătul lui. Cînd intră în încăpere, 
se opri brusc şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului 
unde se afla creierul fetei. 

Pe el clipea o imagine. La început Hildie nu realiză despre ce 
era vorba, căci această imagine părea a fi de-a dreptul fluidă, 
licărind şi fragmentindu-se ca o reflexie a razelor de soare pe 
suprafaţa unei ape. Apoi, pentru o clipă, imaginea se stabiliză. 

Faţa palidă a unei fetiţe, încadrată de şuviţe cîrlionţate de 
păr roşcat. 

Amy Carlson. 

Şi totuşi, nu era chiar faţa ei. 

Imaginea ţinu cîteva secunde, apoi începu să tremure. Se 
dizolvă pentru o clipă, apoi se recompuse, uşor schimbată. 

— Ce e? îngăimă Hildie, dîndu-şi seama instinctiv că ăsta era 
motivul pentru care Engersol o chemase. 

El stătea cu spatele la Hildie, cu ochii fixaţi pe monitor. Vorbi 
fără să se întoarcă. 

— E Amy. A învăţat deja să se descurce cu programul grafic. 

— Dar nu poate fi adevărat, şopti Hildie. Lui Adam i-au fost 
necesare cinci zile pentru asta. lar Amy nu s-a trezit decit de... 

— Douăsprezece ore, continuă, prompt, Engersol. 

— Ne aude? se interesă Hildie. 

Engersol clătină din cap. 

— Am închis calea de sunet a sistemului. Am urmărit-o toată 
seara şi nu ştiu ce să fac. Invaţă mult mai repede decît Adam. 

Îi înmînă femeii un vraf cu listinguri, pe care Hildie le 
inspectă rapid, cu toate că majoritatea numerelor şi graficelor 
de pe ele nu-i spuneau mare lucru. Pe ultima pagină văzu un 


grafic comparativ al curbelor de acumulare ale celor două 
creiere din bazine. 

Creierul lui Adam rămăsese pasiv în primele două zile după 
ce fusese pus în bazin. Abia în cea de a treia începuse să dea 
semne de explorare a mediului înconjurător, trimiţind semnale 
vagi computerelor care-i monitorizau activitatea. De acolo 
înainte, curba activităţii sale crescuse, încet, dar constant, pe 
măsură ce Adam învăţa să se familiarizeze cu reţeaua din care 
făcea de acum parte. 

Într-a patra zi, Adam începuse să descopere cum să repereze 
datele de care avea nevoie şi cum să manipuleze aceste date ca 
să comunice cu lumea de dincolo de bazinul de sticlă. 

Nu trecuseră nici patruzeci şi opt de ore de cînd trimisese, 
pentru prima oară, acel scurt mesaj către computerul mamei lui, 
iar cu o zi în urmă începuse să experimenteze din plin 
potenţialul grafic al  Croydenului din camera alăturată, 
construindu-şi în minte hărţi informaţionale complexe pe care le 
exporta computerului şi în schimbul cărora primea imaginile pe 
care şi le proiectase pe monitorul de deasupra bazinului. 

Studiind cea de a doua curbă de pe grafic, Hildie văzu că 
Amy Carlson reuşise să acumuleze într-o jumătate de zi aproape 
tot ce-i luase lui Adam o săptămînă. 

Îşi trecu inconştient limba peste buza de jos. Se gîndi la ce 
puteau însemna toate acestea. 

— Învață de la Adam? întrebă într-un tîrziu. 

Puse stiva de hirtii pe biroul de lîngă ea. 

— S-ar putea, medită Engersol cu glas tare. Dar mai e şi 
altceva. 

— E mai deşteaptă decît Adam, evidenţie Hildie. Coeficientul 
ei de inteligenţă e cu şaptesprezece puncte mai ridicat decit al 
lui. 

— Şi asta e adevărat. Dar e şi altceva. Priveşte. 

Culese teancul de hirtii de unde le lăsase Hildie, le răsfoi 
rapid şi extrase o singură coală. Hildie se uită la ea, 
recunoscînd-o imediat. Era o parte a listingului copiat după ceea 
ce văzuse pe monitor în clipa în care se deşteptase Amy. Incepu 
s-o examineze mai îndeaproape. Engersol îi dădu o a doua 
coală, în care se prezenta activitatea creierului lui Adam din 
clipa în care se deşteptase după operaţia prin care creierul îi 
fusese transferat în bazin. 


În timp ce mintea fetei o luase razna şi crease imagini 
grafice care nu semănau decit cu un amestec fără sens, 
encefalograma lui Adam arăta o activitate mintală mult mai 
normală, reflectînd limpede tiparul obişnuit al unui creier care 
se trezeşte dintr-un somn adînc. 

Hildie îl privi ţintă pe Engersol. 

— E clar că tu vezi ceva ce eu nu pot desluşi. Mie îmi apare 
chestia asta ca şi cum Amy a înnebunit imediat după 
deşteptare. Dacă mă gindesc însă la ce a făcut ea după aceea, 
se pare că n-am dreptate. 

Engersol bătu uşor cu degetul encefalograma fetei. 

— Dacă elimini nebunia, care-i primul cuvînt ce-ţi vine pe 
buze cînd priveşti aşa ceva? 

Hildie studie graficul încă o dată şi rosti fără a se mai gîndi: 

— Atac de furie. 

— Exact! aprobă Engersol. Tu te uiţi acum la un copil 
îngrozitor de înfuriat. A descoperit rapid ce i s-a întîmplat şi e 
teribil de mînioasă. În plus, încearcă să facă ceva în legătură cu 
noua ei stare. 

Hildie se miră. 

— Dar ce? Ce vrea să facă? 

— Nu sînt sigur. Încă n-am vorbit cu ea. De asta te-am 
chemat. O s-o ascultăm amindoi şi o să decidem apoi ce avem 
de făcut. 

Engersol se aşeză la birou şi formă citeva instrucţiuni pe 
tastatura computerului, apoi, cu ochii fixaţi pe monitorul fetei, 
vorbi într-un mic microfon de lîngă tastatură. 

— Amy, aici e doctorul Engersol. Mă auzi? 

Cînd scoase prima silabă, imaginea ei de pe monitor dispăru 
subit. În următoarele cîteva secunde, nu se întîmplă nimic, apoi 
unul din difuzoarele montate pe tavan prinse viaţă. 

Se auziră cîteva cuvinte şoptite, fără nici o intonaţie, ca şi 
cum persoana care le rostea era surdă. 

— Te... aud. 

Hildie începu să vorbească, dar Engersol i-o reteză cu un 
gest violent, după care se apropie şi mai mult de microfon. 

— Ştii unde te afli, Amy? 

Alte cîteva secunde de tăcere. Apoi: 

— Ştiu. 

— Vrei să-mi spui şi mie unde te afli? 


Din nou tăcere. Într-un tîrziu: 

— Vreau să mă duc acasă. 

Hildie şi Engersol se holbară unul la celălalt. 

— Nu poţi face asta, Amy, rosti, încet, doctorul. Dacă ştii 
unde te afli, atunci ştii că nu te poţi duce acasă. 

— Vreau să mă duc acasă! repetă Amy. 

Cuvintele îi erau mai puternice acum. Hildie recunoscu 
încăpăţinarea de care era capabilă fata chiar şi în această voce 
digitalizată. 

— De ce m-aţi pus aici? întrebă Amy. 

— Nu te-am putut lăsa să pleci, Amy. Aveam nevoie de tine. 
Ceea ce faci tu acum e extrem de important. Poţi înţelege asta? 

— Din cauza pisicii, nu-i aşa? rosti Amy. 

Vocea i se schimbase din nou şi căpătase acum un ton trist, 
visător chiar. 

— Te-ai supărat pe mine fiindcă nu mi-a plăcut ce îi făceai 
pisicii. Şi n-ai vrut ca eu să povestesc cuiva despre asta, nu? 

— Bineînţeles că nu, Amy, rosti liniştitor Engersol. Nu-mi 
pasă de pisică. Ea n-a fost decit o parte a experimentului. 

Amy nu scoase nici o vorbă preţ de un minut întreg. Apoi 
difuzorul se trezi din nou la viaţă. Vocea ei era încărcată de 
miînie: 

— Încă pot să mai povestesc despre tine. Pot spune orice 
vreau eu. Nu trebuie decit să trimit un mesaj. 

Engersol îi aruncă Hildiei un zîmbet. 

— E adevărat, rosti el de parcă era angajat într-o dispută 
fără importanţă cu unul dintre elevi. Dar cine te-ar crede? Adam 
a trimis deja cîteva mesaje, dar nimeni n-a crezut că ele provin 
de la el. Toată lumea e convinsă că de vină e Jeff, care se ţine 
de bancuri proaste. 

— O să le spun ce-ai făcut, rosti Amy cu vocea ridicată. O să 
le spun unde mă aflu şi o să-i chem să vină şi să mă găsească. 

— N-o să meargă, Amy, replică Engersol. Acum vreau să mă 
asculţi cu atenţie, pentru că o să-ţi comunic ce ţi se va întîmpla 
dacă vei face aşa ceva. N-ai murit încă, Amy. Eşti pe deplin în 
viaţă. Dar dacă încerci să contactezi pe careva să vină ca să te 
găsească, n-o să mai fii în viaţă. N-am decit să-ţi tai hrana, Amy. 
Să tai tuburile care te hrănesc sau să torn otravă în ele. Atunci 
vei muri. Asta vrei, Amy? 

Se făcu din nou tăcere, dar numai pentru cîteva clipe. 


Ecranul de deasupra bazinului fetei prinse viaţă şi pe el începu 
să curgă o listă cu nume de fişiere. Se mişcau atit de rapid încit 
nici unul din ei nu fu capabil să le citească. 

— Ştii ce-s astea? rosti Amy din difuzor. 

Vocea ei căpătase acelaşi ton dur pe care-l folosise Engersol 
cu cîteva secunde înainte. 

— Astea sînt toate programele tale, doctore Engersol. Toate 
programele care fac ca acest proiect să funcţioneze. Dacă mor, 
toate acestea vor fi şterse. Ştii ce se va întîmpla atunci, doctore 
Engersol? Va muri şi Adam şi visul tău se va ruina. 

Engersol o privi pe Hildie care părea teribil de îngrijorată. 

— N-o să meargă, Amy, rosti el. N-o să reuşeşti decit să-l 
ucizi pe Adam. Fişierele însă pot fi înlocuite şi proiectul va 
continua. 

Ecranul de deasupra bazinului fetei se stinse brusc. O clipă 
mai tîrziu, pe el apăru o nouă imagine. 

Era Amy, care de această dată nu mai tremura. Acum era 
clară şi precisă, iar ochii îl ţinteau cu precizie pe Engersol. 

— N-ar fi trebuit să-mi faci aşa ceva, doctore Engersol, rosti 
ea cu voce dură. Doar ţi-am spus că nu mai doream să vin la 
cursul tău. Dar tu n-ai vrut să-mi dai drumul. Ar fi trebuit s-o faci 
însă, căci, punîndu-mă aici, n-ai reuşit decit să mă faci mai 
inteligentă decît am fost eu vreodată. 

Făcu o pauză. Imaginea ei reflectă acum minia din ea. Ochii i 
se îngustară şi vocea îi şuieră amenințătoare. 

— Sînt mai deşteaptă acum decit tine, doctore. Am învăţat 
cum să folosesc computerul. Aşa că nu încerca să-mi faci nimic, 
pentru că nu ştii ce se va întîmpla dacă mor. 

Engersol rămase o clipă nemişcat, apoi tastă urgent o 
comandă şi închise sunetul. Se întoarse spre Hildie Kramer. 

— Ce zici? 

Hildie se uită la monitor şi văzu imaginea fetei, care se uita 
la ei ca şi cum le urmărea fiecare mişcare. 

— Ne poate auzi? întrebă ea. 

Engersol negă. 

— Am dezactivat microfonul. 

— Poate înfăptui amenințările pe care le-a lansat? 

— Nu ştiu, admise doctorul. 

Mintea îi lucra cu febrilitate încercînd să-şi imagineze de ce 
anume era capabilă Amy. Continuă: 


— Cred că ar putea fi posibil, dar... 

Fără nici un avertisment, difuzorul din tavan prinse din nou 
viaţă şi vocea fetei umplu camera. 

— Este posibil, rosti ea. Pot să fac orice vreau. 

Engersol şi Hildie încremeniră, holbîndu-se unul la altul, cînd 
realizară ce se întîmplase. 

Acţionînd numai cu puterea minţii ei şi a computerului la 
care era legată, Amy Carlson reactivase microfonul. 

Îi asculta. 


KKK 


La ora unu şi jumătate noaptea, Jeanette Aldrich zăcea 
nemişcată pe canapeaua din sufragerie. La televizor era un film 
vechi, transmis prin cablu de la universitate, dar Jeanette nu se 
uita la el. 

Era copleşită de haosul acelei zile. Cînd auzise de moartea 
fetiţei, primul ei gînd fusese de a-l retrage neiîntirziat pe Jeff de 
la academie. 

Crezuse, desigur, că Amy îşi luase singură viaţa. Cînd a aflat 
însă, adevărul, sau, cel puţin, ceea ce comunicaseră cei de la 
poliţie, s-a decis să aştepte, măcar pînă ce avea să afle ce se 
întîmplase în realitate, cu Amy. 

În afară de asta, cuvintele lui Jeff din dimineaţa ce trecuse 
continuau să-i răsune în minte. 

Dacă mă forţezi să plec de la academie, o să fac şi eu la fel 
ca Adam! 

Rostise aceste cuvinte cu faţa răvăşită de furie şi cu pumnii 
strînşi, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească. Vorbele îi penetraseră 
creierul ca nişte gloanţe. O arseseră şi o şocaseră într-atit, încît 
nu mai fusese capabilă să se întoarcă la serviciu. Venise acasă, 
se aşezase de una singură în această cameră şi privise pierdută 
pe fereastră, întrebîndu-se cum fusese posibil ca unul din copii 
să-i fi murit şi celălalt să pară că i-a scăpat total de sub control. 

Chiar ar face-o? 

Într-un tîrziu, scoase din poşetă teza pe care o copiase cu o 
zi în urmă şi începu să-i răsfoiască paginile, căutînd indicii. Citise 
cazurile copiilor care se sinuciseseră şi încercase să descopere 
paralele între ei şi fiul care-i mai rămăsese. 

Cînd era la jumătatea lecturii, sunase telefonul şi primise 


vestea descoperirii cadavrului fetiţei. 

S-a întors la teză numai după ce Chet s-a culcat. A terminat- 
o şi a rămas acolo, în faţa televizorului, încercînd să înţeleagă 
ceea ce aflase. 

Erau unele trăsături comune tuturor cazurilor despre care 
citise. Toţi fuseseră copii cu probleme şi fiecare dintre ei 
încercase, ca şi Adam, cel puţin o dată, să se sinucidă. 

Ca şi el, toţi avuseseră puţini prieteni şi-şi petrecuseră 
majoritatea timpului lor în faţa ecranului computerului, legîndu- 
se mai mult de programe şi jocuri decit de fiinţe umane vii. 

Nici unul dintre ei nu fusese cum era Jeff, care era prietenos 
şi extrovertit, şi plin de pozne. 

Jeff era tipul de puşti care era în stare să-i facă o farsă de 
genul celei care i se făcuse ei. 

Din ceea ce citise, se desprinsese concluzia că Jeff nu era 
genul de puşti care să-şi ia singur viaţa. 

Adam, da. 

Jeff, niciodată. 

Simţindu-se cumva liniştită în urma celor aflate şi epuizată 
de acea zi îngrozitoare, Jeanette apucă telecomanda 
televizorului şi dădu sonorul mai tare. Filmul era alb-negru, cu 
femei care se pensau şi purtau rochii cu umeri largi, în timp ce 
trăgeau din ţigări, ce păreau interminabile şi sorbeau licori în 
cluburi de noapte montate în decor. 

| se părea că văzuse în viaţa ei sute de filme identice 
acestuia. 

Jeanette fu pe punctul de a schimba canalul, cînd imaginea 
de pe ecran se schimbă. 

Pe el apăru Adam, îmbrăcat cu blugii săi obişnuiţi şi în tricou. 

— Nu! strigă Jeanette. Încetează! Oricine mi-ai face asta, 
încetează! 

Înşfăcă telecomanda, se luptă o clipă cu ea şi găsi, în sfîrşit, 
butonul de oprire. 

Ecranul se stinse. 

— Jeanette? Ce este, iubito? 

Auzi vocea soţului ei strigînd-o de sus, dar nu scoase nici o 
vorbă. Rămase cu ochii aţintiţi pe televizor. Inima îi bătea 
năvalnic şi pe şira spinării îi curgea o şuviţă de gheaţă. Lăsă 
telecomanda să-i alunece din mînă, îşi îngropă faţa în palme şi 
începu să geamă. Citeva clipe mai tirziu, în cameră intră, ca o 


furtună, Chet, care aprinse, cu un gest violent, lumina. 

— Jeanette? Ce e, dragă, ce s-a întîmplat? 

Se aşeză lingă ea pe canapea, îşi puse un braţ în jurul 
umerilor ei iar cu cealaltă mînă începu s-o mîngiie delicat, pe 
păr. 

Jeanette se luptă cu ea şi reuşi să se autocontro-leze. 

— Oh, Doamne, Chet! Cred că am să înnebunesc! 

— Sşşt, şopti el. N-o să înnebuneşti. Calmează-te şi 
povesteşte-mi ce s-a întîmplat. 

Jeanette respiră adînc de cîteva ori. Începu să vorbească, dar 
simţi un nod în gît şi tăcu din nou. Încercă iar să rostească 
cuvinte abia cînd fu sigură că-şi va putea controla vocea. 

— Nu puteam să dorm, aşa că am venit jos şi mi-am pus de 
o cafea. Apoi am dat drumul la televizor. Rula un film. Unul din 
acelea în care Barbara Stanwyck omoară pe toţi cei cu care se 
mărită. Şi atunci... atunci... 

Se opri din nou căci simţise încă o dată cum i se pune nodul 
în git. 

— Gata, gata, o linişti Chet. Spune-mi mai departe. 

Jeanette se întoarse spre el şi-l privi cu ochii măriţi de 
groază. 

— Adam, şopti ea. Era pe ecran. 

Chet se uită la ea, stupefiat. 

— Adam? 

— Pe ecran, repetă Jeanette. Filmul s-a oprit şi a apărut el. 

Chet clătină din cap. 

— lubito, ştii bine că aşa ceva nu e cu putinţă. Probabil ai 
aţipit şi ai început să visezi... 

— Nu! exclamă Jeanette. N-a fost un vis, ce dracu! Uite! 
Convinge-te singur! 

Intinse mîna şi culese telecomanda de pe podea, apoi apăsă 
butonul de pornire. Se auzi un clinchet slab pe televizor şi 
ecranul începu să se lumineze. Dintr-o dată, se formă o imagine, 
care se dădu de cîteva ori peste cap, după care se stabiliză. 

Era o scenă cu Barbara Stanwyck, în negru şi alb, privindu-l 
cu o expresie dură a ochilor pe bărbatul ale cărui braţe o 
înconjurau. O clipă mai tîrziu, Barbara îşi sărută bărbatul pe care 
îl ura. 

Jeanette privi ecranul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 

— Oh, Doamne, Chet, rosti ea încetişor. Crezi că m-am 


timpit? 

Chet se ridică în picioare. 

— Eu cred că eşti pe punctul de a te prăbuşi nervos şi mai 
cred că ai nevoie de un somn bun, dar nu poţi să dormi, aşa că 
am să-mi fac şi mie o ceaşcă de cafea ca să pot rămîne treaz şi 
să te conving că eşti o doamnă sănătoasă, dar obosită. Mă 
întorc imediat. 

O porni spre uşă. Nu ajunse însă la jumătatea drumului cînd 
auzi un scîncet venind dinspre Jeanette. Se răsuci pe călciie şi o 
văzu că se holbează la ecran. 

Privirea i se mută pe televizor. 

Îl văzu pe Adam. 

ÎI văzu şi îl auzi. 

Difuzoarele televizorului umpleau camera cu vocea lui. 

— Bună, mami. Bună, tati. Cred că am înspăimîntat-o pe 
mami şi ea a închis televizorul. Dar poate sînteţi amîndoi acolo 
acum. Dacă sînteţi şi vreţi să vorbiţi cu mine, daţi drumul la 
computer. 

— E o nebunie! murmură Jeanette. Oh, Doamne, Chet, e 
Adam! 

— Nu e el, rosti Chet. 

Starea de şoc în care se afla cînd îi văzuse chipul se 
transformase în urgia furiei. 

— E doar o altă şmecherie blestemată de a lui Jeff, dar de 
data asta l-am prins! 

Apucă telecomanda aparatului video şi începu să 
înregistreze imaginea de pe ecran. 

— Nu vreţi să vorbiţi cu mine? rosti Adam cu o voce tristă. 
Nu trebuie decît să porniţi computerul. 

— Oh, chiar aşa? se supără Chet. Ei bine, ia să te vedem noi 
de ce eşti în stare! 

Se duse la birou şi dădu drumul computerului Macintosh pe 
care îl cumpărase cu cîteva luni în urmă. Aproape instantaneu 
se auzi un bip, dat de modem, care anunţa un semnal din 
exterior. Cîteva clipe mai tirziu, ecranul computerului se şterse 
şi pe el rămase numai cursorul, care piîlpiia discret ca şi cum i-ar 
fi făcut semn. Chet se aşeză pe scaun, se gîndi preţ de o clipă, 
apoi tastă rapid: 


AICI E TATI, JEFF ŞI SÎNT DE-A DREPTUL MÎNIOS. 


— Dar nu e Jeff, tati, rosti Adam din televizor. Sînt eu. 
Chet ezită, apoi tastă un alt mesaj: 


NU MĂ DUCI TU PE MINE CU BANCUL ĂSTA IEFTIN. FIULE. 
NU FACI DECÎT SĂ MĂ SCOŢI DIN SĂRITE SI S-0 RĂNEŞTI 
PE MAICĂ-TA. NU E AMUZANT. 


Pe ecran expresia băiatului căpătă alt aspect. Zimbetul îi 
dispăru şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Nu vreau să fac pe nimeni să sufere, rosti el. Voiam numai 
să-i spun lui mami că sînt bine. Asta-i tot. 

Pe canapea, corpul Jeanettei fu scuturat de un spasm. Chet 
gemu încetişor. 

Tastă din nou: 


ADAM E MORT. Al FOST SI TU LA ÎNMORMINTAREA LUI. 
CRED CA TE-AI JUCAT, SUFICIENT. NU ŞTIU CUM FACI 
ASTA, DAR CREDE-MĂ CĂ O SĂ DESCOPĂR! 


— Dar sînt chiar eu, tati! exclamă Adam cu vocea 
tremurătoare. Pot să ţi-o dovedesc. Întreabă-mă ceva. Întreabă- 
mă ceva ce ştiu numai eu! 

— Isuse! mirii Chet. Gata! Dau dracului acest... 

— Nu! strigă Jeanette şi se întoarse spre Chet cu obrajii în 
lacrimi. lubitule, n-o face. Dacă... dacă este chiar Adam? 

Se gîndi cu repeziciune la un lucru pe care să-l fi cunoscut 
numai Adam. Inainte de a găsi ceva, Adam vorbi din nou: 

— Îţi aduci aminte cînd aveam cinci ani, mami? Îţi aminteşti 
cînd am venit acasă de la şcoală deoarece mi-am udat chiloţii, 
iar tu ai promis că n-ai să spui nimănui? 

Jeanette încremeni. 

Işi amintea perfect. Fusese pe la mijlocul dimineţii şi Adam 
se strecurase pe uşa din spate, plîngînd din cauza accidentului 
pe care îl avusese la grădiniţă. Aşteptase ca toţi ceilalţi copii să 
plece şi apoi fugise pînă acasă, rugindu-se ca nimeni să nu-l 
vadă. Dar cel mai tare îi fusese frică să nu afle Jeff, pentru că 
acesta şi-ar fi bătut joc de el. 

— O să spună tuturor, se plinsese micul Adam. 

Jeanette ştia că avea dreptate. De cînd începuseră să 


vorbească, Jeff găsea întotdeauna o plăcere sadică în a-şi 
tachina fratele pînă cînd acesta izbucnea în lacrimi, după care 
ridea de disperarea lui. Aşa că Jeanette îl ajutase să se spele şi 
să se schimbe cu haine curate, apoi îi dăduse voie să rămînă tot 
restul zilei acasă, explicîndu-i lui Jeff că Adam se simţea rău cu 
stomacul. 

Cu asta totul luase sfîrşit şi incidentul nu mai fusese 
niciodată menţionat. 

Pînă acum. 

— El e! şopti Jeanette. Oh, Doamne, Chet, el e! 

Chet se încruntă. 

— Nu e, Jeanette! E Jeff, luao-ar naiba de treabă! Nu-mi dau 
seama cum face asta, dar fii sigură că o să aflu! Şi n-o să-i mai 
ascult timpeniile lui acum! 

— Am vrut numai să ştii că sînt bine, mami, rosti Adam din 
nou. Nu am murit. Zău că nu. Eu... 

Ecranul se stinse. Chet oprise televizorul. O clipă mai tirziu el 
scoase caseta din videorecorder şi o băgă în geanta în care îşi 
ducea hirtiile şi însemnările. 

— Miine dis-de-dimineaţă, o să mă duc şi o să aflu de ce îi 
permit ei lui Jeff să facă chestiile astea. Dacă descopăr că 
primeşte ajutor de la colegii lui, or să fie nişte expulzări la 
Barrington! Am mai auzit eu de umor negru, dar asta le întrece 
pe toate! 

Jeanette rămase cu privirea pe ecranul televizorului. 

Chet avea, desigur, dreptate. Trebuia să fie o farsă sinistră. 

Şi totuşi, îl privise tot timpul şi-l ascultase, şi căpătase 
ciudata senzaţie că nu era deloc o farsă. 

Simţea că privise o umbră. 

O umbră a morţii. 


24 


În faţa biroului lui George Engersol, Jeanette ezită. 

— Eşti sigur că procedăm bine? îl întrebă pe Chet pentru a 
patra oară în acea dimineaţă. Poate că ar trebui să discutăm cu 
Jeff mai întîi... 

— Nu vorbesc cu el pînă ce nu aflu cum s-a putut întîmpla 


aşa ceva, replică, încă furios, Chet. Dacă Engersol nu mă va 
putea lămuri, atunci ştim amîndoi ce se va întîmpla. 

Fără a-i da nevestei sale timp pentru a mai aduce vreo 
obiecţie, trase de uşă s-o deschidă şi o conduse înăuntru. 

O jumătate de oră mai tirziu, George Engersol stătea la 
biroul său şi urmărea banda video pentru a doua oară. Cînd 
sosiseră cei doi Aldrich, neanunţaţi, întrerupînd o discuţie pe 
care el şi Hildie au trebuit, din nefericire, s-o amine, le-a ascultat 
răbdător explicaţiile referitoare la cele ce avuseseră loc în 
noaptea precedentă. La început, presupusese că nu-i vor trebui 
mai mult de cîteva minute pentru a face incidentul uitat, dînd 
vina din nou pe Jeff. Însă după ce urmări banda şi îşi dădu 
seama ce făcuse Adam, se întoarse către Chet şi Jeanette. 

— Nu-mi imaginez ce a urmărit Jeff, rosti el, blind, cu o 
expresie de îngrijorare pe fată. Ştiu că tinerii noştri au imaginat 
nişte poante foarte sofisticate, dar asta... 

Lăsă ca vocea să i se stingă într-un şuierat, apoi se întoarse 
spre Hildie. 

— Cred că ar trebui să-l aduci pe amicul nostru Jeff pînă aici, 
îl spuse el. Cu cît mai repede vom rezolva chestiunea asta, cu 
atit va fi mai bine pentru noi toţi, nu? 

Hildie ezită o fracțiune de secundă, dar Engersol o privea cu 
ochi ce nu admiteau replică, aşa că porni spre uşă. Înainte de a 
ajunge la ea, el o opri. 

— Şi, Hildie, cred că ar fi bine să le spui celorlalţi copii de la 
seminar că nu ne vom întiîlni în dimineaţa asta. Comunică-le că- 
şi pot lua liber ora asta şi apoi adu-l pe Jeff aici. 

Cu toate că simţi o uşoară indignare cînd el i se adresase ca 
şi cum nu era mai presus decit oricare alt angajat, Hildie îi 
acceptă ordinele fără să cricnească. 

N-avu de mers prea mult căci seminarul se ţinea doar un 
etaj mai jos faţă de biroul directorului. Cînd se întoarse, 
remorcîndu-l pe Jeff după ea, băiatul părea furios. 

— De unde şi pînă unde v-aţi supărat pe mine? vru el să afle 
de la părinţii săi, cînd intră în birou. 

Se plantase lingă uşă şi -l privea ţintă pe taică-său. 

— N-am făcut nimic! 

— Să nu mă minţi, Jeff! replică Chet cu suficientă asprime în 
voce ca băiatul să se dea cu un pas înapoi. Rulaţi din nou banda, 
doctore Engersol. O să recunoască şi el că a fost prins de data 


asta. 

Engersol se conformă în tăcere. Rebobină caseta şi o porni 
încă o dată. Pe parcursul derulării ei privi cu atenţie faţa lui Jeff. 
După ce băiatul se uită preţ de cîteva secunde la înregistrarea 
video, ochii lui îi căutară pe cei ai doctorului şi schimbară cu 
aceştia un mesaj mut. Jeff realizase şi el imediat ce se 
întîimplase. Dar cum avea să se descurce? 

Inregistrarea ajunse la sfîrșit. In cameră se lăsă o tăcere 
apăsătoare, care fu ruptă, într-un tîrziu, de Chet. 

— Ei bine? 

Cuvintele îl făcură pe Jeff să se întoarcă spre tatăl lui. Ochii i 
se îngustară. 

— De unde provine chestia asta? întrebă el. _ 

Engersol se relaxă, deşi faţa îi rămase impasibilă. In vocea 
lui Jeff simţise defensiva şi vinovăția în măsura exactă de care 
era nevoie. Şi Chet simţi la fel. 

— La naiba, Jeff, doar ştii foarte bine de unde provine, rosti 
el. Problema e alta. Cum ai făcut-o? 

Jeff ezită exact cît trebuia înainte de a răspunde: 

— Să fac ce? Nu am nici o legătură cu povestea asta. Doar 
părea a fi fost Adam, nu? 

Jeanette nu cedă în faţa cuvintelor fiului ei. 

— Jeff, de ce îmi faci tu asta mie? întrebă cu voce 
tremurătoare. 

— Of, zău, mami, se tîngui Jeff. Cum să-ţi fac eu aşa ceva? 
Ce crezi că ţi-am făcut? Că m-am îmbrăcat cu hainele lui Adam 
şi m-am postat în faţa vreunei camere video? 

— Eu cred că exact asta ai făcut, Jeff, interveni Chett înainte 
ca Jeanette să poată răspunde. Ştim cu toţii că eşti maestru în 
tehnica spargerii de programe. lar acum ai să ne spui în detaliu 
cum ai reuşit să introduci înregistrarea video pe cablul nostru de 
acasă. 

Jeff adoptă o atitudine războinică. 

— Şi dacă tac? se răţoi el. Dacă nu ştiu nimic? 

— Dar ştii, replică Chet. Şi acum, de vreme ce mi-ai răspuns 
la întrebare cu o întrebare, o să-ţi răspund prin a-ţi comunica 
intenţiile mele precise. 

O să mergi acasă, Jeff. O să fii scos din şcoală acum. Nu 
după-amiază, nu miine. Chiar acum. Mergi acasă şi stai acolo, 
complet izolat, pînă te hotărăşti să ne explici cum ai făcut toate 


astea. 

— Offf, Isuse, tată. Dar nu-i drept! N-am făcut nimic! 

Chet se ridică, brusc, în picioare. 

— Bine, Jeff, ajunge! Haidem. 

Băiatul deschise gura să spună ceva, dar Chet îl reduse la 
tăcere cu un gest şi continuă: 

— Şi nu vreau să aud despre ameninţări deşarte cu 
sinuciderea. Pe chestia asta ai rănit-o ieri pe maică-ta, dar nu îţi 
merge şi cu mine. Eu te cunosc, Jeff. Tu nu eşti ca Adam. El 
ţinea totul pentru el şi niciodată n-a simţit că înseamnă ceva 
pentru altul. Tu eşti opusul lui. Crezi că ai lumea la degetul tău 
mic şi că toţi sînt înnebuniţi după tine. Ei bine, în acest moment 
eu nu sînt deloc nebun după tine. Ai priceput? 

Faţa lui Jeff se schimonosi de ură. Le întoarse spatele 
părinţilor, şi-l privi pe Engersol. | se adresă: 

— O să-i laşi să-mi facă una ca asta? O să le dai voie să mă 
scoată aşa, ca pe un nimic, din şcoală? 

Engersol dădu, neajutorat, din umeri: 

— Sînt părinţii tăi, Jeff. Au dreptul să te ia acasă. Ar fi trebuit 
să te gindesti la asta îninte de a face şmecheria de azi noapte. 
Îmi pare rău, rosti el şi se ridică în picioare. Cred că îţi va face 
bine să te duci acasă şi să meditezi o vreme la ceea ce ai făcut. 
Şi să meditezi, de asemenea, la ce ai de gind să faci în viitor. 

Jeff rămase o clipă nemişcat. Faţa îi era încă răvăşită de 
mînie. Se răsuci pe călciie, dar, înainte de asta, îi făcu cu ochiul 
doctorului. 

Era un gest pe care Jeanette şi Chet n-aveau cum să-l vadă, 
dar pe care Engersol îl înţelese de minune. 

Jeff avea să-şi joace rolul. 


KKK 


Imediat ce familia Aldrich plecă, Engersol o conduse pe 
Hildie în biroul ei. După asta, luă ascensorul din holul mare pînă 
la etajul patru, intră în apartamentul lui şi apăsă imediat pe 
clapa ascunsă în bibliotecă. Intră în liftul special, trase biblioteca 
după el şi cobori în laborator. Odată ajuns acolo, inspecta 
monitoarele care afişau starea creierelor din bazine şi se opri o 
clipă pentru a admira acele minunate organe. 

În perfecțiunea lor păreau de-a dreptul artificiale, 


încreţiturile de pe cei doi lobi se răsuceau unele peste altele şi 
determinau creşterea înzecită în volum a creierelor faţă de cazul 
în care ele nu ar fi existat. 

Păreau amiîndouă că se măresc, că-şi extind aria, o dată ce 
scăpaseră din constriîngerea ţestelor în care locuiseră. 

Engersol văzu cum creierul lui Adam, care era mai mare 
decit cel al fetiţei, crescuse peste noapte. Verifică factorul de 
amplasament în bazin şi văzu că nu se înşelase, deşi această 
mărire nu era chiar atît de semnificativă, aşa cum sperase el. Şi 
totuşi creierul lui Adam se extindea rapid, aşa cum începuse şi 
creierul fetei. 

Ce avea să se întimple dacă organele continuau să se 
mărească? Avea să le crească şi nivelul de inteligenţă? 

Şi ce avea să se întîmple cu personalităţile incluse în ele? 
Vor fi ele afectate? 

Dar cum se putea să nu fie afectate, date fiind 
circumstanţele în care trăiau acum? 

Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti fără un corp, să 
exişti în lume numai ca intelect pur, eliberat pentru totdeauna 
de inconvenientul zilnic de a tîrî după tine o carcasă. 

Aproape că îşi dorea, într-un fel, ca şi el să se afle într-unui 
din bazine, să termine o dată cu toate agasările din partea 
celorlalţi, care îl distrăgeau de la munca lui în fiecare zi. Dar în 
acest moment era imposibil. Nu îndrăznea să rişte aşa ceva pînă 
ce nu îşi va termina observaţiile făcute asupra celor două 
creiere ce se aflau acolo şi asupra celorlalte care li se vor 
alătura în curînd şi pînă ce nu avea să înţeleagă exact cum 
funcționau ele în mediul artificial în care se aflau. 

În definitiv, creierele acestea puteau încă să moară. Chiar 
aşa, exista o mare probabilitate s-o ucidă chiar în această după 
amiază pe Amy Carlson. 

Se gîndise la fată toată noaptea. Reuşise să adoarmă abia în 
zori şi, după două ore de somn, cînd se trezise în plină strălucire 
a soarelui de dimineaţă, avea răspunsul în minte. 

Era posibil ca, pînă acum, ea să se fi calmat. Era unul dintre 
cei mai inteligenţi copii care păşiseră vreodată pragul 
academiei. Cu siguranţă, înţelesese pînă acum că nu-şi putea 
îmbunătăţi situaţia. 

Şi nici el nu putea să i-o facă mai bună, şi nici altcineva. 

Una era să îndepărtezi un creier viu dintr-o ţeastă şi să-l 


păstrezi în viaţă într-o soluţie hrănitoare. 

Alta era să-l pui la loc în corpul gazdă, deoarece acest corp 
murise în clipa scoaterii creierului. 

Amy descoperise toate astea, probabil, pînă acum, şi îşi 
acceptase condiţia. Alegerea pe care o avea de făcut era simplă, 
fie să coopereze cu el, fie să moară. 

Din nefericire pentru ea, el hotărise că Amy trebuie oricum 
să moară; găsise o cale de a ocoli sabotajul plănuit de ea. 

Trebuia doar s-o adoarmă. 

Cu toate astea e necesar, mai întîi, să discute cu Adam 
Aldrich. 

Tastă instrucţiunile pentru activarea sistemului de 
sonorizare. 

Pe ecran apăru un mesaj: 


SISTEMUL DE SUNET DEJA ACTIVAT 


Engersol se încruntă. Era sigur că azi noapte închisese 
sunetul. El şi Hildie discutaseră despre lucruri care nu trebuiau 
auzite de Adam şi Amy. 

Acum însă era activat. 

De cînd era aşa? 

— Adam, rosti el cu voce coborită, încărcată de supărarea pe 
care o resimțea faţă de băiat. Vreau să vorbesc cu tine. 

În aceeaşi clipă, pe monitorul de deasupra bazinului lui 
Adam apăru imaginea băiatului. Făcuse ochii mari şi avea o 
expresie de îngrijorare pe faţă. 

— Aţi descoperit totul, nu-i aşa? întrebă el. Tati v-a povestit 
ce am făcut. 

— Da. Şi dacă Jeff n-ar fi făcut pe vinovatul, ai fi putut pune 
întregul proiect în pericol. Pricepi? 

— D... da, murmură Adam. Sînteţi cu adevărat supărat pe 
mine? 

— Sigur că sînt, replică Engersol. Ţi-ai băgat fratele în bucluc 
şi ai fi putut să ne bagi pe toţi într-o mare încurcătură. 

Pe monitor, obrajii băiatului tremurară. 

— N-am vrut să-l... începu el, dar Engersol nu-l lăsă să 
termine. 

— Am nevoie de Jeff aici, Adam. Am nevoie de el pentru 
proiect şi el vrea să facă parte din el. Aştept de la tine să nu mai 


faci nimic ca să-l pui în pericol. Ai înţeles? 

Pe ecran, imaginea lui Adam încuviinţă. 

— Da. 

— Bănuiesc că vei avea în curînd veşti de la el, continuă 
doctorul. Vreau să execuţi întocmai toate ordinele lui. 

— Dar dacă... Incepu să protesteze Adam, dar Engersol nu-l 
lăsă nici de data asta să termine. 

— Am făcut cumva o greşeală, Adam? S-o iau cumva de la 
capăt? Sînt convins că Jeff e mai mult decit doritor de a-ţi lua 
locul în proiect. 

Adam tăcu o clipă, cît digeră cuvintele directorului. Apoi 
vorbi din nou, cu voce tremurătoare: 

— O să fac tot ce-mi cere Jeff. Atîta vreme cît nu face rău 
nimănui. 

— Bun, aprobă, satisfăcut, Engersol. Sînt sigur că Jeff nu vrea 
să provoace nimănui vreo neplăcere, cum nu vrem nici noi, de 
altfel. Pur şi simplu, vrea să ia şi el parte la proiect. Ne-am 
înţeles? 

Pe ecran, imaginea puştiului încuviinţă, tăcută. 

— Atunci e foarte bine, continuă Engersol. Te poţi întoarce la 
ceea ce făceai. 

Imaginea lui Adam se stinse. Doctorul îşi îndreptă atenţia 
spre celălalt monitor. 

— Amy! rosti el poruncitor. Mă auzi? ; 

Pe encefalograma fetei apăru instantaneu un plus. In ciuda 
eforturilor sale, el vedea reacţiile ei pe afişajele grafice ale 
diferitelor unde cerebrale aproape la fel de clar ca şi cum i-ar fi 
văzut chipul. Pe ecran însă nu apăru nimic. 

Engersol bănui că ea se preface că doarme. 

— Ştiu că mă asculţi, Amy, şi cred că ştiu ce se petrece în 
mintea ta. Eşti furioasă. Şi cred că ai dreptul să fii. Poate că am 
greşit introducîndu-te în proiect. Dar acest lucru a fost înfăptuit 
deja şi nici tu, nici eu nu mai putem schimba nimic. In plus, cred 
că ţi-ai dat seama că nu vei obţine nimic dacă vei distruge 
proiectul şi nici dacă vei încerca să povesteşti cuiva despre el. 
Nu înţelegi? Nimeni nu te va crede. Chiar dacă o va face cineva 
şi va veni să te caute, tu vei fi dispărută de mult. Şi tu şi Adam 
veţi fi morţi şi aici nu va rămîne decît computerul Croyden pe 
care îl folosesc în cercetările mele asupra inteligenţei artificiale, 
cărora li se face o bună reclamă. Laboratorul va fi inspectat şi 


nu se vor găsi decît două creiere de cimpanzeu care vă vor lua 
locul. Cu asta treaba va fi gata. Fişierele vor fi reîncărcate şi 
cercetările vor continua. Ca atare, poţi lua şi tu parte la ele sau 
poţi rămîne tăcută şi morocănoasă. 

Vocea i se înăspri. 

— Mie nu-mi plac copiii morocănoşi, Amy. Înţelegi? 

Fata nu scoase nici o vorbă. Difuzoarele din tavan rămaseră 
tăcute, iar monitorul de deasupra bazinului ei rămase orb. 
Engersol aşteptă cîteva minute. Era convins că ea auzise totul, 
după cum era la fel de sigur că tot ea activase sistemul de sunet 
după ce el îl închisese noaptea trecută. 

Într-un tîrziu se hotărî. 

Se duse în camera alăturată, descuie dulapul cu narcotice şi 
luă de acolo o fiolă cu pentotal de sodiu. Se întoarse în 
laborator, ataşă fiola sistemului artificial de circulaţie a sîngelui 
şi răsuci puţin o valvă. 

Drogul va penetra creierul fetei în doze atît de mici încît nici 
măcar nu îşi va da seama ce se întîmplă cu ea decit cînd va fi 
prea tîrziu. 

Camera fu umplută însă instantaneu de sunetul vocii ei. 

— Închide-l! 

Engersol îngheţă. De unde ştia deja? Narcoticul nu-i atinsese 
creierul încă. 

Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gîndea el, Amy vorbi din nou: 

— Îmi supraveghez toate sistemele de întreţinere, doctore 
Engersol. Ştiu ce faci. Îmi adaugi pentotal la sursa mea de sînge. 
Închide valva! 

Engersol se dete cîţiva paşi înapoi şi se holbă la monitorul de 
deasupra bazinului ei. Amy era acum acolo, cu ochii mînioşi şi 
cu buzele strînse. 

— Ţi-am promis-o, Amy. Nu poţi face nimic. Am decis să te 
adorm. 

— Să nu îndrăzneşti! Sînt ocupată şi n-am chef să mă 
deranjezi. Nu-mi placi şi nu mai vreau să vorbesc cu tine! Dacă 
nu îndepărtezi drogul n-o să-ţi distrug numai proiectul, ci o să 
fac totul praf! 

Engersol ezită. Să facă totul praf? Ce tot spunea ea acolo? 

Ea vorbi din nou, ca şi cum şi-ar fi dat încă o dată seama la 
ce se gindea el: 

— Pot să fac şi asta. Pot intra în orice computer, de oriunde 


ar fi el. Şi dacă pot pătrunde în ele, pot face cu ele ce-mi place. 
N-o să rănesc pe nimeni dacă mă laşi în pace. 

Engersol începu să raţioneze cu febrilitate. Ce avea ea de 
gînd? Şi ce putea să facă înainte ca drogul să-şi facă efectul şi s- 
o adoarmă? 

Işi dădu seama că habar n-avea. 

Şi nici n-avea chef să afle. 

Dacă era adevărat că putea pătrunde în orice computer — şi 
realiză acum că era, indubitabil, adevărat, dată fiind 
complexitatea sistemelor de comunicaţii Croyden — stricăciunile 
pe care le putea produce erau incalculabile. 

Răsuci valva la loc şi scoase fiola din sistemul circulatoriu. 

— Merci, rosti Amy, analizind de îndată schimbarea din 
compoziţia sîngelui. Zău că nu vreau să fac rău nimănui. Tot ce 
vreau e să mă laşi în pace. 

— Dar de ce, Amy? se plinse Engersol. Ce-ţi trece prin 
minte? 

Imaginea de pe ecran zimbi enigmatic. 

— Lucrez la un proiect, zise ea. Un proiect al meu propriu. 

Difuzoarele muriră. Imaginea fetei dispăru şi ea. 


25 


Jeff nu-şi aducea aminte cînd îi venise această idee pentru 
prima oară. Poate de dimineaţă, cînd părinţii l-au luat din 
academie, direct din biroul directorului Engersol, fără a-i da 
măcar şansa de a se înapoia în cameră pentru a-şi lua cu el 
cîteva obiecte. 

A fost ca şi cum ar mai fi fost încă un copil de ţiţă. 

Aşa îl trataseră; ca pe un bebeluş care a vărsat paharul cu 
lapte şi trebuie să fie acum pedepsit prin punere la colţ. 

Pe drumul spre casă nu scosese nici o vorbă şi nici măcar nu 
ascultase ce perora taică-său. Auzise acelaşi discurs şi în biroul 
doctorului Engersol. 

"O să stai acasă şi o să meditezi la ceea ce ai făcut pînă te 
hotărăşti să ne explici cum ai făcut-o şi cine te-a ajutat". 

Cine îl ajutase?! Cit de cretini erau!? Nimeni nu-l ajutase, 
pentru că nu făcuse nimic. Şi chiar dacă ar fi făcut el acea farsă, 


n-ar fi avut nevoie de nici un ajutor. Nu-i trebuia decit un 
computer bun şi el ştia foarte bine care ar fi fost acela. 

Dar taică-său nu va crede niciodată că a fost, într-adevăr, 
Adam cel de pe bandă — sau, cel puţin, imaginea creată de 
Adam însuşi —, aşa că se găsea în încurcătură. 

Scăpa dacă mărturisea adevărul. 

Dar nu putea face asta fără a distruge proiectul. 

Ce porcărie! 

De ce nu se dusese el primul? De ce îl alesese pe Adam? Dar 
cunoştea deja răspunsul. Adam n-ar fi ştiut să-şi ţină gura 
închisă. La primul geamăt al maică-si, el ar fi vărsat totul. Aşa că 
ei trei: el, doctorul Engersol şi Adam, deciseseră împreună ca 
Adam să plece primul. Atunci Jeff se simţise uşurat. La urma 
urmei, dacă treaba n-ar fi mers? Dacă creierul i-ar fi murit în 
timpul transplantului? Sigur, ştia că nu se va întîmpla aşa, 
pentru că văzuse creierele cimpanzeilor în bazinele în care le 
plasase doctorul Engersol. 

Acelea supravieţuiau încă după şase luni. 

Supravieţuiau şi erau sănătoase. 

— E timpul să începem lucrul cu un creier uman, le spusese 
doctorul Engersol în ziua aceea în care le prezentase laboratorul 
secret îngropat sub casă. Merge de minune — creierele 
cimpanzeilor lucrează şi primesc informaţii de la Croyden. 
Singura problemă e aceea că maimuţele nu sînt suficient de 
inteligente ca să-şi dea seama de unde le sosesc informaţiile şi 
ce pot face cu ele. In plus, sînt, cu siguranţă, prea puţin 
inteligente pentru a interacţiona cu computerul. 

Ochii lui îi fixaseră. 

— Avem nevoie de o minte deosebită. Un creier care să fie 
capabil să înţeleagă importanţa acestui proiect şi care să se 
adapteze la o nouă formă de stimulare. Acela care va fi selectat 
pentru a fi primul om care să interacţioneze cu un computer va 
trebui să aibă capacitatea de a interpreta datele într-un mod cu 
totul nou, pe care nici eu nu-l înţeleg încă pe deplin. 

Continuase să peroreze, descriind noua lume în care acel 
creier se va aventura. Era un univers de cunoştinţe nelimitate şi 
de posibilităţi nemărginite. Pe măsură ce asculta, imaginaţia lui 
Jeff se aprindea din ce în ce mai mult. Işi dăduse imediat seama 
de facilităţile deschise de acest proiect. Nemaifiind îngrădit de 
carcasa corpului, mintea ar fi devenit liberă pentru a explora 


totul. Totul şi orice. 

Doctorul Engersol le vorbise aproape o oră. Îi captivase cu 
totul, descriindu-le lumea în care avea să pătrundă mintea 
omenească. 

— Va fi un nivel complet schimbat al existenţei, le spusese 
el. 

Emoţia din voce le indusese şi lor o stare de o extremă 
excitație. 

— Dar prima persoană care va intra în proiect trebuie să fie 
foarte specială. Ea va fi pionierul ce va explora un loc în care 
nimeni n-a mai fost înainte. Cel căruia îi va reveni această 
onoare va marca o cotitură în istoria omenirii. Amîndoi fraţii 
Aldrich fuseseră vrăjiţi de vorbele lui. Cînd Engersol le 
comunicase că unul dintre ei putea fi acel pionier, se uitaseră 
unul la altul. 

Jeff gîndise cu febrilitate. 

Dacă treaba avea să meargă, avea să devină cel mai faimos 
om din lume. 

Dar dacă nu va reuşi, atunci avea să moară. 

— Adam ar trebui să fie acela, rosti el, mascîndu-şi cu grijă 
îndoiala ce-l cuprinsese. El e mai deştept ca mine. 

Avusese atunci un moment de inspiraţie genială. 

— În afară de asta, continuase, zimbind, numele lui e Adam. 
N-ar fi frumos ca primul om din noua lume să se numească 
Adam? 

Nici Adam nu fusese prea sigur pe el. Oscilase între emoție şi 
frică. 

De-a lungul săptămiînilor care au urmat, sarcina lui Jeff 
fusese de a-şi convinge fratele. Petrecea ore întregi noaptea 
discutîind cu el, fluturindu-i prin faţa ochilor perspectivele 
magice ale noului univers. 

— D... dar dacă nu merge? întrebase Adam într-o noapte, 
după ce îşi adunase laolaltă tot curajul pentru ai mărturisi 
fratelui său cele mai negre presimţiri ale sale. Dacă o să mor? 

Ăsta fusese momentul pe care îl aşteptase Jeff. 

— Dar dacă o să meargă? contraatacase el. Aici nu eşti 
fericit. Cu excepţia mea, nu ai nici un prieten şi-ţi petreci tot 
timpul în faţa computerului tău. După ce o să fii în interiorul lui, 
o să ajungi celebru. Aşa cum stau lucrurile acum, toată lumea 
îmi acordă mie mai multă atenţie decit ţie. După aceea însă, tu 


o să fii cel îndrăgit de toţi. Pe mine mă vor uita. 

Aşa cum se întîmplase pe tot parcursul vieţii lor, Adam 
sfirşise prin a fi de acord cu Jeff. Acum proiectul funcţiona. 

Numai că Adam nu fusese capabil să reziste în faţa tentaţiei 
de a-i comunica mamei lor că era încă în viaţă. 

Şi pentru ce? Nu prea părea că l-au crezut! Mă rog, mama lui 
fusese pe punctul de a o face, pînă ce taică-său a luat poziţie. 
Aşa că acum Jeff fusese scos de la şcoală şi era pe drum spre 
casă, şi totul fusese din vina lui Adam! 

Cum avea să se descurce fără a da la iveală toată tărăşenia? 

Această întrebare născuse ideea. 

Fusese ca un licăr la început, pînă pe la mijlocul după-amiezii 
cînd taică-său l-a sunat acasă a cincea oară numai pentru a se 
asigura că era încă acolo. Privirea i-a căzut pe calendarul pe 
care maică-sa îl ţinea în permanenţă în bucătărie, lîngă telefon. 

Aveau o întîlnire a două zi de dimineaţă. 

"Tenis", scria acolo. Cu familia Brody, la ora şase. 

Privise în gol în timp ce taică-său vorbea. Îşi adusese aminte 
încă o dată de circumstanţele debarcării lui din şcoală. Cînd, 
într-un tîrziu, Chett rămăsese fără suflu, Jeff îl întrebase: 

— Ce zici de miine dimineaţă? Pot să vin şi eu cu voi la tenis? 

Se lăsaseră cîteva momente de tăcere la celălalt capăt al 
firului, după care vocea tatălui său revenise, furioasă, tare şi 
limpede: 

— A merge la Stratford pentru a juca tenis pe o arenă 
particulară nu mi se pare că se potriveşte cu pierderea de 
privilegii! 

— Isuse, tati, am întrebat şi eu aşa..., protestase Jeff. 

Cînd taică-său închise în sfirşit, ideea pe care o avusese 
înainte prinse contur. Se duse pînă în sufragerie şi dădu drumul 
la computerul Macintosh. 

Se conectă peste un minut cu Adam. Degetele îi zburau pe 
claviatură cînd tastă comenzile sale pentru fratele lui. 

— De ce? întrebă Adam. Ce vrei să faci? 

— E o glumă, tastă Jeff. Vreau să le joc o farsă mamei şi 
tatei. 

— E periculos, îl avertiză Adam. Ai putea să-i răneşti. 

— N-o să-i rănesc. Vreau numai să-i sperii. 

Adam nu răspunse, aşa că Jeff tipări un alt mesaj: 


DACĂ NU FACI CE-ŢI CER, O SĂ-I SPUN DOCTORULUI E. 


Trecură alte cîteva secunde şi Jeff se întrebă ce se 
întîmplase. Decisese Adam să nu-l ia în seamă? Sau nu se 
hotăra? Cînd fu pe punctul de a tasta o altă întrebare, 
imprimanta de lîngă computer clincăni discret. 

Cîteva secunde mai tirziu, din ea ieşi o coală de hirtie, ce fu 
imediat urmată de alte două. 

Jeff le smulse de acolo, le studie şi tastă o nouă întrebare: 


DE UNDE LE-AI OBŢINUT? 
O clipă mai tîrziu apăru şi răspunsul: 


DINTR-UN COMPUTER DIN WEST VIRGINIA. ACOLO SE 
EXECUTA PIESA. 


Jeff tastă din nou: 

POT FACE CE VREAU? 

Răspunsul apăru instantaneu: 

DA. DAR Al NEVOIE DE NIŞTE LUCRURI. 


Imprimanta clincăni din nou. Cîteva clipe mai tîrziu, apăru o 
nouă foaie de hirtie, pe care era imprimată o listă de piese. 

Jeff stinse computerul, luă primele trei şi le duse în camera 
sa, unde le ascunse sub salteaua patului. 

Ignorînd interdicţia tatălui său, se duse apoi în oraş,"unde se 
deschisese anul trecut o filială a reţelei de magazine "Radio 
Shack". 

Nota de plată pentru piese se ridică la treizeci şi cinci de 
dolari. O plăti cu bancnota de cincizeci de dolari pe care o furase 
din caseta cu bani pentru situații neprevăzute, pe care maică-sa 
o ţinea ascunsă în lada din lemn de cedru de la piciorul patului 
ei. 

Era o şansă extrem de mică ca ei să-i lipsească aceşti bani 
diseară. 

lar miine dimineaţă nu va mai avea nici o importantă. 


KKK 


Josh MacCallum luă masa de seară de unul singur. Salută din 
cap pe toată lumea care i se adresă, dar nu invită pe nimeni să i 
se alăture şi nici nu acceptă propunerea lui Brad Hinshaw de a 
veni cu tava lui la o masă la care mîncau deja alți doi copii. 

In seara asta nu voia să vorbească cu nimeni. Nu mai dorea 
să răspundă la întrebările despre cum se simţise cînd găsise 
cadavrul fetei şi nici să asculte sporovăielile celorlalţi despre 
modul în care Steve Conners ar fi putut s-o ucidă. 

In aceasta seară dorea să rămînă singur pentru că încercase 
toată ziua să descopere ce avea de făcut. 

Nu reuşise să se concentreze nici măcar la ore. Indiferent de 
cît de mult încercase să se concentreze, nu se putea gîndi decit 
la ce i se întîmplase prietenei lui cu o zi în urmă. 

Şi la ce i se întimplase azi-noapte, cînd îşi pusese casca de 
iluzionare a realităţii şi cînd îi apăruse în faţă, pe neaşteptate, 
Adam Aldrich. 

Fusese contrariat de acest eveniment toată ziua şi încercase 
să se decidă dacă să-l considere ca pe un fapt real sau drept o 
şmecherie informaţională, ca pe un fel de program care era atit 
de complex, încît putea răspunde la orice ar fi zis el. 

Dar dacă acest program era atit de bun încît el chiar a crezut 
că-l vede şi vorbeşte cu Adam, atunci era un program inteligent, 
nu-i aşa? Era un model de inteligenţă artificială. Şi totuşi 
doctorul Engersol le spusese că nu există aşa ceva şi nu va 
exista niciodată. In afară de asta, dacă ceea ce văzuse el era un 
program, cum se putea explica ceea ce s-a întîmplat la sfîrşit, 
cînd auzise vocea prietenei lui strigînd după ajutor? 

Apoi veniseră domnul şi doamna Aldrich de dimineaţă şi-l 
luaseră pe Jeff acasă. Josh realizase imediat că plecarea lui Jeff 
avea legătură cu Adam. Cînd Hildie îl dusese pe Jeff în biroul 
directorului, Josh fusese sigur că ştia ce se întîmplase. 

Probabil doamna Aldrich primise vreun alt mesaj de la Adam 
şi-l învinovăţiseră pentru el pe Jeff. 

Aşa că acum nu mai putea discuta nici cu Jeff despre 
confuzia din creierul lui. 

Nimic nu avea sens şi i se părea că, cu cit se gîndeşte mai 
mult, cu atit îi sporeşte debandada din minte. 


Singurul lucru care conferea o logică la toate era să accepte 
că fuseseră reale toate cele văzute azi-noapte. Asta însemna că 
undeva, în apropiere, Adam şi Amy trăiau. Creierele lor 
funcționau încă, deşi corpurile le erau moarte. 

Dar unde? Unde era acel computer despre care Adam 
spunea că se află în interiorul lui? 

Şi ce i se va întîmpla lui dacă îl va descoperi? Orice avea loc 
acolo era un secret bine păzit, de vreme ce ei voiau ca toată 
lumea să creadă că Adam şi Amy muriseră! lar dacă ar fi prins în 
timpul cercetărilor lui de revelare a acestui secret... 

Poate era mai bine s-o sune pe maică-sa şi să-i pună că 
dorea să se întoarcă acasă. 

Însă ea o să-l întrebe ce motive are. 

Ce-ar zice dacă i-ar comunica că Adam şi Amy nu erau cu 
totul morţi, ci o parte a lor era ascunsă undeva, într-un 
computer? 

O să spună că el a înnebunit şi-l va trimite la un psihiatru. 

În afară de asta, nu prea dorea cu adevărat să se întoarcă în 
Eden şi să trebuiască să asiste la cursuri plictisitoare alături de 
copii care nu-l plăceau. În plus, voia, desigur, să afle ce se 
întîmplase cu Amy. Dacă îi făcuseră ceva, trebuia să descopere 
cine era persoana şi să-l facă pe acel cineva să regrete. 

Îşi termină masa, luă tava plină cu farfurii murdare şi o duse 
la ghişeul de debarasare dintre sufragerie şi bucătărie. 

Ochii săi fugiră către uşa de la pivniţă şi tremură din tot 
corpul cînd îşi aminti ce păţise acolo jos cu două nopţi în urmă. 

Îşi aminti şi începu să se întrebe. 

Revăzu cu ochii minţii masa de beton care părea că 
seamănă cu un puț de ascensor şi auzi încă o dată sunetul 
liftului, care păruse a trece drept pe lingă el şi continuase în jos. 

Sub casă? 

Oare acolo se aflau acum Adam şi Amy? 

Dar cum putea să afle? Şi dacă era ceva acolo, vreun 
laborator ascuns, cum putea ajunge pînă la el? 

începu să facă speculaţii în acest sens. 

Simţi un fior pe şira spinării cînd se gîndi că trebuia să se 
ducă încă o dată în acel labirint de camere întunecate care se 
aflau sub picioarele lui. 

Reveria îi fu întreruptă de o voce care îl paraliza. 

Hildie Kramer. 


Se forţă să-şi controleze panica pe care o simţi instantaneu 
şi se întoarse. 

— Josh? 

Ochii ei păreau că vor să-l ţintuiască de perete. 

— Ce s-a întîmplat? Nu te simţi bine? 

Băiatul se simţi ca înghesuit într-un colţ. Oare îl observase 
pe cînd el privea fix uşa de la subsol? Ştia oare la ce se gindea? 

— M-am gîndit la Amy. Asta-i tot. Mîncam întotdeauna alături 
de ea, şi... 

Vocea i se frînse într-un suspin pe jumătate forţat. 

— Mi-e dor de ea, asta-i tot, încheie el. 

Privirea pătrunzătoare a femeii se înmuie. 

— Ştiu, ştiu, rosti ea, punîndu-şi o mînă pe umărul lui. 
Tuturor ne e dor de ea. Însă cîteodată se întîmplă lucruri 
groaznice şi trebuie să învăţăm să le supravieţuim. Trebuie să 
continuăm a trăi, indiferent cît de greu ni s-ar părea. 

Făcu o pauză. Josh trebui să se înţepenească pentru a rezista 
tentaţiei de a se feri de atingerea miinii ei. 

— Vrei să-ţi deschizi sufletul? întrebă ea. Putem merge în 
biroul meu. 

Josh negă din cap. 

— O să-mi treacă. În plus, am o groază de teme de făcut. 

Spre uşurarea lui, Hildie îşi retrase mîna de pe umărul lui. 

— Mă rog, dacă ai nevoie de mine, ştii unde să mă găseşti. 

Josh se strecură pe lingă ea şi se grăbi să plece din 
sufragerie. Cînd o luă pe scări în sus, se opri. Auzi sunetul 
familiar al ascensorului din hol. 

Urmări cabina care se ridica încet pe ghidajele sale către 
etajele superioare. 

Cînd dispăru, Josh fixă cu privirea locul din care plecase. 

Podeaua puţului era solidă şi liftul nu putea cobori mai jos. 

Sau, cel puţin, acest ascensor nu putea cobori mai jos. 

Dar dacă exista şi un al doilea? 

începu din nou să urce scările, gîndindu-se la această 
variantă. 


KKK 


Era aproape de miezul nopţii. Jeff scoase cele trei coli de 
hîrtie de sub saltea, se furişă afară din camera lui şi ascultă la 


uşa dormitorului părinţilor săi, pînă ce fu sigur că aceştia dorm 
profund, după care cobori tăcut pe scări pînă la parterul 
întunecat al locuinţei. Ajunse în sufragerie, porni computerul, 
activă modemul, tastă un număr de telefon urmat de un cod de 
securitate şi, o clipă mai tirziu, fu în contact direct cu 
computerul Croyden din laboratorul lui George Engersol. 


O SĂ FIU GATA ÎN CINCISPREZECE MINUTE, ADAM 
Răspunsul apăru imediat: 
SÎNT AICI 


Jeff trecu fără zgomot prin bucătărie şi intră în garaj. După 
ce închise uşa în spatele lui aprinse lumina. Ridică capota 
maşinii, studie primul desen trimis de Adam şi găsi locul cutiei 
care conţinea componentele electronice ale automobilului. Trase 
de clapetele de plastic care închideau capacul, studie al doilea 
desen, apoi se folosi de şurubelniţă pentru a slăbi papucii de la 
unul din circuite, îl scoase din lăcaşul său şi închise cutia la loc. 
Lăsă capota să cadă şi încremeni cînd auzi sunetul făcut de 
încuietoarea automată, dar se relaxă imediat deoarece din casă 
nu parveni nici un zgomot. 

Luă plăcuţa cu el, se întoarse în sufragerie şi studie cel de-al 
treilea desen, care era o schemă a circuitului scos. 

Băgă mîna în buzunarul de la halatul de baie pe care-l purta, 
scoase cablul cumpărat în acea după amiază şi-l introduse într-o 
mufă din spatele computerului. 

Studie încă o dată schema şi o compară cu circuitul care se 
odihnea pe birou, lîngă tastatura computerului. 

Ataşă cu atenţie mufa de la capătul cablului la conectorii de 
pe plăcuţă, după care tastă un mesaj pe tastatură: 


SÎNT GATA PENTRU PROGRAM 


O secundă mai tirziu, ecranul se şterse şi pe el apăru un 
program complex. Jeff îl studie cu atenţie pînă cînd ajunse la 
secţiunea care îl interesa. 

Şterse două linii de instrucţiuni şi le înlocui cu alte două noi 
linii. 


Apăsă pe tasta "Enter" şi pe o fereastră a ecranului apăru: 
REPROGRAMAŢI CIP-? (N) Y. 


Jeff apăsă pe Y, apoi pe "Enter". O clipă, se gîndi că nu se 
întîmplase nimic, dar în fereastra ecranului apăru un alt mesaj: 


REPROGRAMAREA VERIFICATĂ 

Detaşă cablul din ambele mufe, îl băgă la loc în uzunar, apoi 
stinse computerul fără a-şi lua rămas un de la Adam. 

Se grăbi să se întoarcă în garaj, reinstală plăcuţa în cutia cu 
circuite electronice şi închise definitiv capota. Cele trei foi de 
hîrtie se alăturară cablului, în buzunar. 

Stinse luminile din garaj, se strecură înapoi în casă şi începu 
să urce scările cînd auzi o mişcare sus. 

Zgomote de paşi. 

O clipă, îşi pierdu capul, dar îşi reveni rapid. Se duse tiptil 
pînă la bucătărie, aprinse luminile, deschise frigiderul şi scoase 
în grabă o casoletă cu maioneză, o bucată de brînză şi muştar. 
Citeva secunde mai tîrziu, în uşa bucătăriei apăru Chet. Jeff îşi 
prepara deja un sandviş. Privi peste umăr şi se sili să-şi 
schimonosească buzele într-un zîmbet vinovat. 

— M-ai prins! rosti el. O să-i spui mamei că mi-am făcut un 
sandviş pe furiş sau vrei şi tu unul? 

Chet ezită, apoi îi întoarse zîmbetul. 

— Fă-mi şi mie unul. Dacă o să fim prinşi, o să ne primim 
pedeapsa ca nişte bărbaţi, rosti el. 

Scoase o cutie cu lapte din frigider, turnă lichid în două 
pahare şi se aşeză la masă. 

— N-ai putut să dormi? întrebă Chet. 

Jeff îşi clătină capul. 

— Înî, bolborosi el. 

— Poate că o să-ţi fie mai uşor să adormi dacă pui cărţile pe 
masă ca să te uşurezi. Nu spun că n-a fost o porcărie ceea ceai 
făcut, dar nici nu-i un capăt de ţară. Nu trebuie decit să 
recunoşti şi să-mi spui cine te-a ajutat şi cu asta basta. 

— Mda, rosti Jeff cu vocea dispreţuitoare. Şi o să continuu să 
fiu consemnat pentru tot restul vieţii şi n-o să mă pot întoarce la 
academie, nu? 

— N-are rost să discutăm asta pînă ce nu mărturiseşti ce ai 


făcut. 

— Şi dacă n-o fac? îl provocă Jeff. Dacă nu-ți spun? 

— Atunci cred că o să rămii închis în casă, replică Chet pe un 
ton amabil. 

Refuza să trădeze miînia pe care o simţea cum se urcă în el 
datorită insolenţei fiului său. 

— Să ştii însă că nu o să mă las înduplecat, Jeff. Poţi să-mi 
spui acum, sau miine, sau săptămîna viitoare. Dar ai să-mi spui! 

Jeff apucă sandvişul. 

— lar eu mă gindeam cu un minut în urmă că poate nu mai 
eşti atît de supărat pe mine, făcu el aparent amărit. Sandvişul 
tău e pe frigider. Eu o să-l iau pe al meu la mine în cameră. 

Chet fu, involuntar, pe punctul de a sări de pe scaun. Simţise 
nevoia să-l înşface pe Jeff de ceafă şi să-l scuture bine, pînă ce 
el avea să-şi ceară scuze pentru ceea ce-i făcuse maică-si, să-şi 
ceară scuze pentru felul în care vorbea cu el şi pentru întreaga 
atitudine pe care o afişase în ultima vreme. _ 

Dar n-o făcu. În schimb, se gîndi la Jeanette. În această 
noapte, pentru prima oară de la moartea lui Adam, ea adormise 
împăcată cu ea însăşi. Dacă îl va zgilţii pe Jeff acum, n-ar face 
decit s-o trezească şi s-o lipsească de aceste citeva ore de 
linişte sufletească. 

Îşi păstră cumpătul, muşcă din sandviş, încercă să mestece 
şi scuipă îmbucătura în coşul de gunoi. Aruncă şi restul 
sandvişului. 

Stinse luminile şi o porni pe scări. Se gîndi că uneori meseria 
de tată e cea mai dificilă din lume. Şi totuşi îl iubea pe Jeff, în 
ciuda comportamentului său. O să treacă şi prin asta. Lucrurile 
aveau să ia din nou o întorsătură bună. 

În final, vor sfirşi prin a se apropia iarăşi unul de celălalt. 


KKK 


În camera sa, Josh privi fişierul de pe ecranul computerului. 
Nu înţelegea ce însemna el şi nici la ce slujea. 

Dar ştia de unde provenea. 

Încercase toată seara să dea de vreo urmă a lor. 

N-avusese deloc succes pînă în urmă cu citeva minute. 
Atunci îi venise o idee şi se decisese să încerce să pătrundă în 
computerul familiei Aldrich. 


Găsise numărul în agenda din biroul lui Jeff. Cînd încercase 
să sune, linia era ocupată. 

Asta însemna că cineva din casă folosea deja modemul. 

Jeff? 

Josh se pusese pe treabă, pătrunzînd direct în computerul de 
la centrala telefonică. Un minut mai tirziu, reuşise să intre pe 
linia de modem a familiei Aldrich. 

Dădu peste fişierul care era acum afişat pe ecranul său. 

Cîteva linii, care arătau că Jeff şi Adam comunicau unul cu 
altul în legătură cu un program. 

Văzu apoi o masă de linii care îi părură lui Josh a fi o 
adunătură fără sens. 

În final, văzu încă o linie: 


REPROGRAMAREA VERIFICATĂ 


Reprogramarea cui? Ce însemna asta? 

Închise computerul. Cuvintele îi rămaseră agăţate în minte. 
"Reprogramare verificată". 

În bezna nopţii, cuvintele aveau ceva ameninţător în ele. 
Ameninţător şi periculos. 


26 


— E aproape cinci şi jumătate, anunţă Chet. Sorbi ultima 
gură de cafea şi puse ceaşca în chiuvetă. 

— Dacă vrem să ajungem la ei la ora şase, trebuie s-o luăm 
din loc. 

— Poate ar fi mai bine s-o sun pe Frieda şi să anulez, sugeră 
Jeanette. Nu prea vreau să-l las pe Jeff de capul lui. Cînd se va 
trezi... 

— O să-l lăsăm toată ziua singur, îi reaminti Chet. lar dacă 
nu plecăm, nu vom face decit să-i permitem să ne manipuleze 
încă o dată. In afară de asta, Curt şi Frieda pleacă spre Londra 
după-amiază. lţi aminteşti că asta a fost toată poanta meciului 
din această dimineaţă? L-am planificat acum o lună, un meci de 
drum bun, în care vrem să cîştigăm. 

— Ştiu, oftă Jeanette. Numai că... 


— Mergem! declară Chet fără a lăsa loc vreunui comentariu. 

Jeanette îşi dădu seama că el avea dreptate — aşteptase tot 
atit de mult ca şi el această dimineaţă. Li se păruse amîndurora 
că era o idee minunată să te scoli în zori, să mergi pînă în 
Stratford şi să joci un set înainte de a pleca la lucru. Aranjaseră 
chiar ca acesta să devină un obicei după ce Curt şi Frieda se vor 
întoarce din călătorie. 

— O cale excelentă de a lupta cu virsta! spusese Curt, la 
care Chet replicase, cinic, că era o cale la fel de bună pentru a 
face un atac de cord înainte de micul dejun. 

— Bine... Lasă-mă, cel puţin, să-l trezesc şi să-mi iau la 
revedere, îl rugă Jeanette pe Chet. 

Chet ezită o clipă, după care se decise să-i povestească ce 
se întîmplase peste noapte. Pe măsură ce asculta, Jeanette se 
făcu tot mai palidă şi începu să-şi muşte buza de jos. 

— Dacă vrei să-ţi distrugă buna dispoziţie din această 
dimineaţă cu atitudinea lui, atunci nu te pot opri, încheie el. În 
locul tău, însă, l-aş lăsa să doarmă. Pînă ne vom întoarce o să se 
trezească, iar eu o să fiu suficient de vlăguit ca să nu-mi sară 
ţandăra imediat ce va deveni din nou obraznic. 

"Asta e o greşeală", gîndi Jeanette cu o intuiţie bruscă. "N-ar 
trebui să mergem la Stratford. Ar trebui să rămînem aici ca să 
discutăm cu Jeff, indiferent cît de dureros ar fi". 

Însă expresia feţei lui Chet îi spuse limpede că o confruntare 
cu Jeff acum ar fi îngrozitor de dură. Asta o ajută să se 
hotărască. 

— Să mergem, atunci! fu ea de acord, forţindu-se să 
zimbească, deşi avea sentimentul clar că dimineaţa era deja 
ratată pentru ea. 

Luară rachetele de tenis şi un set de mingi, apoi se duseră în 
garaj, înghesuiră lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi 
plecară. 

Nici unul nu-l văzu pe Jeff cum îi obsearvă din spatele 
ferestrei sale de la etajul doi, cu un zîmbet drăcesc în colţul 
buzelor. 

Cinci minute mai tîrziu, soţii Aldrich lăsară Barrington-ul în 
urmă. O luară pe autostradă şi Chet începu să apese pe 
accelerator. Soarele era pe punctul de a răsări din spatele 
dealurilor de la estul şoselei, iar ceața de dimineaţă se retrăsese 
deja, lăsînd norii de pe cer să strălucească galben portocalii în 


lumina zorilor. Admirînd panorama oceanului, Jeanette începu să 
se simtă mai bine. 

— În definitiv, poate că ai avut dreptate, rosti ea, oftînd şi 
aşezîndu-se mai confortabil pe scaun. 

Poate că tocmai de asta aveam amindoi nevoie. 

Chet întinse mîna dreaptă şi o mîngiie uşor. Apăsă mai tare 
pe accelerator şi îşi răsuci o idee capul spre panorama 
Pacificului. 

— Într-o dimineaţă ca asta nimic nu poate fi mai frumos, nu? 

Acul vitezometrului continuă să crească încet. Depăşi 90 de 
kilometri pe oră şi Chet reduse apăsarea pe pedală, pentru că 
urmau o serie de curbe strînse, pe care şoseaua le făcea de-a 
lungul coastei învolburate dintre Barrington şi Stratford. 

În loc să încetinească, maşina acceleră. 

Chet simţi un fior în faţa comportării ciudate a maşinii, dar 
crezu că ştia ce se întîmplase. 

Controlul automat de croazieră. Probabil că l-a lăsat deschis 
şi a apăsat accidental pe butonul de pornire a lui. 

Însă cînd apăsă pe frîne pentru a scoate din funcţiune 
controlul automat de viteză şi începu să încetinească 
autovehiculul, îşi dădu seama că el nu funcţiona. 

Principial, oricind doreai să opreşti şi apăsai pe frină, 
sistemul era automat anulat. O altă cale era de a tăia 
alimentarea motorului. _ 

Piciorul drept apăsă pedala de frînă mai tare. In loc să se 
facă simţit impulsul care demonstra că acel control automat 
fusese dezangajat şi că motorul, ca şi frînele, lucrau pentru 
încetinirea vitezei, el simţi cum motorul se luptă cu frina. 

Jeanette îl privi îngrijorată şi-l întrebă: 

— Nu mergem un pic prea repede? 

Chet nu răspunse. Apăsă mai puternic pe pedală. Maşina 
începu să încetinească, iar el simţi o uşurare. 

— Cred că s-a înţepenit acceleraţia, murmură. Probabil că s- 
a slăbit vreo legătură. N-o să-mi ia mai mult de un minut s-o 
aranjez dacă am în portbagaj o pereche de cleşti sau o cheie 
franceză. 

— Oh, Doamne, gemu Jeanette. Numai de o notă de plată 
pentru reparaţii nu aveam acum nevoie! 

— N-o să fie nici o notă, replică Chet. 

Piciorul apăsa pedala tot mai mult, căci motorul continua să 


nu asculte de frîne. 

— Dacă e de vină o legătură, atunci nu va fi nici o problemă. 

Brusc, îşi dădu seama că problema era mult mai serioasă. 
Frinele începură să se încălzească şi, ca atare, să alunece, aşa 
că maşina reîncepu să accelereze. 

La jumătate de milă în faţa lor era prima curbă şi drumul 
începea să şerpuiască printre stînci. 

— lubitule, încetineşte! se sperie Jeanette. Nu poţi... 

— Încerc! exclamă Chet. Dar frînele se încălzesc şi trebuie să 
le mai dau drumul. 

Relaxă pedala şi maşina ţişni înainte cu motorul zumzăind 
parcă fericit că fusese eliberat din strînsoare. 

Chet privi înspăimîntat cum viteza automobilului trece de 
110, apoi de 120 de kilometri pe oră. 

— Încetineşte, Chet! strigă Jeanette, stînd încordată în scaun 
şi holbîndu-se prin parbriz la curba strinsă spre stînga care se 
afla acum la numai o sută de metri în faţă. 

Chet îşi înfipse piciorul în pedală. Maşina începu din nou să 
încetinească, dar, în cîteva secunde, frinele se reîncălziră şi el 
simţi cum ele încep să cedeze. 

O clipă, acul vitezometrului cobori sub 120, dar începu să 
crească la loc. 

Înnebunit, Chet apăsă pe ambreiaj. Cînd acesta nu răspunse 
la comandă, încercă să taie alimentarea motorului. 

Cheia refuză să se răsucească în broasca de contact. Maşina 
părea scăpată de sub orice control. 

Abordară prima curbă cu 135 de kilometri pe oră. Pumnii lui 
Chet se făcuseră albi datorită încleştării cu care minuia volanul. 
Cauciucurile scrişniră, dar drumul era taluzat în această curbă, 
aşa că roţile nu cedară. La cincizeci de metri mai departe 
drumul o lua la dreapta şi apoi, dacă îşi amintea bine, intra în 
prima curbă în ac de păr, răsucindu-se cu 180 de grade pentru a 
evita peretele de nord al unei crevase adinci din faleză. 

Maşina supravieţui şi celei de-a doua curbe, însă auziră 
amindoi un zgomot ascuţit, cînd aripa din spate se frecă de zidul 
de protecţie din piatră care fusese singurul obstacol protector 
pentru a nu fi proiectaţi de forţa centrifugă în ocean. 

— Opreşte! ţipă Jeanette. Pentru numele lui Dumnezeu, fă 
ceva! 

Chet redresă maşina, dar aceasta era complet scăpată de 


sub control şi continuă să accelereze pe măsură ce se apropia 
de curba periculoasă şi de podeţul îngust care mărginea golul 
despicăturii în punctul cel mai periculos. 

— N-o să reuşim! strigă el. Lasă-ţi capul în jos! 

Cînd ajunseră la curbă aveau aproape 150 kilometri la oră. 
Chet răsuci de volan pînă la capăt, dar nu putu împedica nimic. 

Botul maşinii se înscrise pe podet, dar, în aceeaşi clipă, roţile 
din spate alunecară şi limuzina ieşi de sub control. 

Partea dreaptă a automobilului se izbi de capătul parapetului 
de beton al podeţului. Uşa din dreptul Jeanettei se curbă în 
interior, smulgînd instantaneu prinzătoarea centurii de siguranţă 
a femeii. 

Jeanette fu aruncată în poala lui Chet. Maşina continuă să se 
răsucească. Partea din spate părăsi drumul şi autovehiculul 
începu să oscileze pe marginea podeţului. O clipă mai tirziu, se 
rostogoli peste margine şi pluti cîteva secunde în aer pînă ce se 
zdrobi de stîncile de dedesubt. Luă, instantaneu, foc. Dar Chet şi 
Jeanette erau deja morţi. 

Deasupra epavei se formă imediat un nor de fum. 

Un minut mai tîrziu, dinspre nord se apropie agale de locul 
dezastrului un camion. Şoferul zări fuiorul de fum care răsărea 
de dedesubtul podului. 

— Isuse! îngăimă el. 

Imobiliză autovehiculul şi se dădu jos pentru a căuta 
supraviețuitori. Văzu despre ce era vorba şi se întoarse la bord. 
Apucă microfonul staţiei sale de emisie recepţie şi începu să 
raporteze: 

— Cineva a căzut de pe podul de deasupra Barringtonului. 
Arată ca şi cum tocmai s-ar fi întîmplat. Maşina e în fundul 
prăpastiei şi arde ca naiba. 


KKK 


Cînd începură ştirile de dimineaţă, în apartamentul lui Hildie 
Kramer sună telefonul. Apucă receptorul şi tăie sonorul 
televizorului. 

— Doamna Kramer? întrebă o voce masculină. 

— Da. 

Simţi o furnicătură de-a lungul sirii spinării. Vocea grea a 
interlocutorului o avertiza că avea să primească veşti proaste. 


— Aici e sergentul Dover de la departamentul poliţiei din 
Barrington. 

Hildie simţi că-i bate mai tare inima. 

— L-aţi găsit pe Steve Conners? întrebă ea. 

Işi compuse deja o voce plină de compătimire ca reacţie la 
aflarea veştii morţii lui. 

— AŞ fi vrut eu, răspunse Dover. V-am sunat în legătură cu 
băiatul care i-a găsit maşina. 

Hildie gîndi cu repeziciune. Josh se comportase cam ciudat 
cu o noapte în urmă. Oare se strecurase afară din casă pe 
timpul nopţii? Dar cu ce scop? El nu ştia nimic despre cele ce se 
petreceau în laboratorul secret. 

— Josh MacCallum? întrebă ea, mirată. 

— Nu, celălalt. Jeff Aldrich. 

— Aha, rosti ea, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, deşi simţi 
instantaneu un ghimpe în inimă. Ce se mai întîmplase? Le 
spusese Jeff adevărul părinţilor săi? 

— Mă aflu acum chiar în casa băiatului, continuă Dover. Mă 
tem că a avut loc un accident şi băiatul a rămas singur. M-a 
rugat să vă sun. 

— Un accident? repetă Hildie. Ce fel de accident? 

— Mă tem că ai lui au încurcat-o. Maşina lor a căzut de pe 
podul de la nord de oraş. S-a întîmplat cam cu patruzeci şi cinci 
de minute în urmă. 

— Oh, Doamne! îngăimă Hildie. Chet şi Jeanette? Au păţit 
ceva? 

— Da, doamnă, răspunse Dover. De asta v-am sunat. Nici 
unul dintre ei nu mai e în viaţă. 

Hildie se sprijini de măsuţa telefonului. După cîteva minute, 
reuşi să îngaime cu voce tremurătoare citeva vorbe: 

— Vin imediat acolo! Spuneţi-i lui Jeff că vin. 

Nu aşteptă replica poliţistului. Închise telefonul, îşi trecu 
degetele prin păr şi plecă în grabă spre parcare. 


KKK 


Josh stătea încă în pat, complet treaz. Dormise prost în acea 
noapte; se trezise mereu, cu gîndul la ciudatul fişier pe care-l 
văzuse pe computerul lui şi la semnificaţia acestuia. La un 
moment dat, avusese chiar un vis despre computere, în care el 


se întorsese în bizara lume pe care o văzuse pe ecranul căştii de 
iluzionare a realităţii. 

Numai că în vis nu folosea nici un program de computer. Era 
chiar el în interiorul computerului. 

Nu era deloc aşa cum îi povestise Adam. Acea lume 
minunată care-l aştepta pe el ca s-o exploreze nu exista. 

Nu era decit un imens labirint care se răsucea în jurul lui, un 
şir nesfîrşit de coridoare care nu duceau nicăieri. Îl cuprinsese 
panica şi o luase la fugă prin labirint, învîrtindu-se mereu în 
cerc. 

Era o capcană din care nu exista scăpare. 

Încercase să tipe, dar nu-şi găsise vocea. Tocmai acel efort 
violent de a încerca să spargă tăcerea îl trezea de fiecare dată, 
asudat şi tremurînd. 

Visul se repetă de cite ori readormea şi mereu era mai 
înspăimîntător. 

Cînd se deşteptase ultima oară, soarele de dimineaţă 
pătrundea deja prin fereastra deschisă. Atunci se decisese să 
rămînă treaz. Se întinsese după o carte şi începuse să citească. 

Auzi un zgomot de maşină. Se uită la ceas şi văzu că era 
numai şase şi ceva. Cobori, curios, din pat şi se duse la 
fereastră. 

Ajunse la timp pentru a o vedea pe Hildie Kramer cum 
dispare prin porţile academiei la volanul automobilului ei. 

Oare unde plecase? Şi pentru cît timp? 

Josh se uită din nou la ceas. Încă o jumătate de oră nimeni 
din reşedinţă nu se va mişca din pat. lar dacă Hildie nu era 
înăuntru... 

Se hotărî. Acum era momentul să coboare în subsol şi să 
încerce să descopere poziţia celui de-al doilea ascensor. 

Dar dacă îl va prinde cineva? Ce era cu lumea care lucra la 
bucătărie? Nici măcar nu ştia la ce oră veneau ei la lucru. 

Se îmbrăcă în grabă. li veni o idee. Scoase valiza de sub pat 
şi o luă cu el cînd părăsi camera. Dacă îl va opri cineva, va 
spune simplu că se duce să o pună în magazie. 

Coridorul era tăcut, ca şi cum era plină noapte. O luă de-a 
lungul lui pînă la scări pe care le cobori cîte două o dată pînă la 
parter. 

Acesta era şi el pustiu. 

Se strecură prin sufragerie, apoi se opri să asculte lîngă uşa 


bucătăriei. Auzi un murmur de voci şi simţi aroma cafelei care 
se furişa prin uşa batantă întredeschisă. 

Deschise în tăcere uşa de la subsol, aprinse lumina şi păşi pe 
platforma din capul scărilor. 

Trase uşa după el şi respiră uşurat. Pînă acum nu-l 
descoperise nimeni. 

Cobori scările, cărînd valiza după el. Ştiind că afară e ziuă şi 
venind aici pentru a doua oară, subsolul nu i se mai părea acum 
atit de monstruos. Aşeză valiza la piciorul scării şi o luă către 
locul unde descoperise puţul de beton. Ajunse imediat lîngă el şi 
descoperi un alt comutator. Îl apăsă şi zona din jurul lui fu 
inundată de lumina strălucitoare a patru becuri cu 
incandescenţă. 

Dădu ocol puţului şi-l examină cu atenţie. Primele trei laturi 
cercetate se dovediră a nu fi nimic altceva decit feţe ale lui. Pe 
alocuri, căzuseră bucăţi din tencuială, pentru că cimentul era 
vechi, dar cam asta era tot. 

Pe cea de-a patra latură găsi ceva ce nu observase data 
trecută. Din podea răsărea o ţeavă de plastic cu diametrul de 
aproximativ zece centimetri. Ţeava o lua în sus, lipită de 
peretele puţului şi era întreruptă la jumătatea drumului de o 
cutie cu capacul prins în şuruburi la fiecare colţ al ei. De acolo, 
conducta continua în sus şi dispărea prin tavanul subsolului, cu 
excepţia unei ramuri care făcea unghi drept, o lua pe sub tavan 
şi se pierdea în întuneric. 

Josh înălţă capul şi studie ţeava. Ştia că plasticul nu fusese 
încă inventat cînd se construise casa. Oricum, conducta nu 
părea veche. Studie apoi zona din podea de unde răsărea ea şi 
văzu că şi cimentul din jur arăta de parcă ar fi fost pus de 
curînd. 

Putea oare această ţeavă să conţină cablurile de energie ale 
ascensorului? Puțin probabil. 

Se îndreptă apoi spre scări şi căută în dulapurile cu scule din 
pivniţă pînă ce găsi o trusă. Deschise capacul şi apucă o 
şurubelniţă. Se întoarse la ţeavă şi deşurubă capacul cutiei de 
pe traseul ei. 

Inăuntru se vedeau cabluri. 

Dar nu erau tipul de cablu gros care era folosit pentru 
alimentarea cu energie a unui lift. 

Erau cabluri de computer. 


Josh le  recunoscu de îndată. Erau acolo cel puţin 
douăsprezece, făcute pachet, atit de strîns încît Josh nu putu să 
le numere pe toate. Şi toate mergeau deasupra şi coborau 
dedesubtul pivniţei. 

Încă nu ştia unde era maşinăria care acţiona ascensorul. 
Înşurubă capacul la loc şi-şi făcu în minte un plan al clădirii. 
Acoperişul cupolei de la etajul patru era plat, deci nu părea 
posibil ca motorul să fie adăpostit acolo. 

Dar dacă cablurile care acționau cabina în sus şi în jos erau 
montate pe ghidaje prin pereţi? În subsol era o groază de spaţiu 
pentru un motor electric. 

Se învirti pe lîngă puț, urmărind cu privirea ramura 
singuratică a conductei de cabluri. Aceasta dispărea într-un 
perete de cărămizi prefabricate, cam la cinci metri mai încolo. 

Cărămizile arătau mult mai noi decît betonul podelei şi erau 
penetrate de o uşă. 

Josh o porni către ea. 


KKK 


Hildie parcă în fața casei familiei Aldrich. Pe aleea din față 
staționa o maşină de patrulare a poliţiei. Cobori din automobil şi 
un ofiţer deschise uşa casei înainte ca ea să apese pe butonul 
soneriei. 

— Doamna Kramer? Eu sînt sergentul Dover. Băiatul e în 
bucătărie. 

Indică direcţia cu capul. 

— Pe acolo. 

Hildie traversă livingul şi se opri la uşa bucătăriei. Jeff stătea 
la masă, îmbrăcat în pijama, peste care îşi pusese halatul de 
baie. Se uită la ea şi Hildie observă că ochii lui erau uscați. 

Era palid, dar nu vărsase nici o lacrimă. 

— N-am ştiut pe cine să sun, se scuză el. N-am nici o rudă 
primprejur. 

Hildie se duse lingă el şi se aplecă greoi pentru a-l îmbrăţişa. 

— Îmi pare rău, rosti ea. Îmi pare aşa de rău! 

Jeff o privi în ochi. 

— Pot să mă întorc la şcoală acum? g 

Hildie simți că i se taie răsuflarea. ÎI privi din nou. Încet, 
începu să înţeleagă. 


Fără lacrimi. 

Avea vocea calmă. 

Nu-i păsa. 

Amîndoi părinţii lui erau morţi şi lui nu-i păsa. 

Hildie gîndi rapid. Oare observase şi polițistul? Sau el 
presupusese că Jeff e şocat şi încă nu pătrunsese adevărul celor 
întîmplate? 

— N... nu ştiu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc cu sergentul... 

Vocea i se stinse cînd nu-şi aduse aminte de numele 
poliţistului. 

— Dover, îi aminti Jeff. Se numeşte Dover. 

Hildie se îndreptă din şale şi porni spre living, unde ofiţerul 
vorbea cu cineva la telefon. li făcu semn să aştepte, scurtă 
convorbirea şi închise. 

— Cum se simte? întrebă el. 

Hildie clătină din cap. 

— Nu prea bine. Nu-s sigură că şi-a dat seama încă ce s-a 
întîmplat. Vrea însă să ştie dacă îl pot duce la academie. 

Dover îşi împreună sprincenele a mirare. Hildie continuă, 
grăbindu-se să speculeze momentul de confuzie din mintea lui: 

— Cred că, mai degrabă, vrea să plece de acasă. Date fiind 
cele întîmplate, e greu pentru el să mai stea aici. 

— Cred că ar trebui să-i informăm rudele..., începu Dover. 

Hildie încuviinţă imediat. 

— Pot să am eu grijă de asta. Avem toate dosarele la 
academie şi atit Jeanette cît şi Chet lucrează — au lucrat — la 
universitate. O să fac, desigur, cum spuneţi dumneavoastră, 
dar... 

Lăsă deliberat cuvintele în suspensie pentru că voia ca 
decizia finală să vină din partea lui. ` 

Dover reflectă o clipă şi se hotărî. li fusese şi aşa destul de 
greu să vină pînă aici şi să-i comunice unui puşti de doisprezece 
ani că ai lui muriseră. Cînd era vorba de copii, Dover nu ştia 
niciodată ce să facă. În jumătatea de oră cît stătuse acolo, nu 
fusese capabil să-i spună nimic băiatului. Măcar această femeie 
ştia cum să se poarte cu copiii şi îl cunoştea pe Jeff. 

— Dacă puteţi face asta, atunci probabil că le va veni mai 
uşor celor din familie, fu el de acord. Ar fi de mare ajutor dacă 
are vreo bunică sau altă rudă. Dacă n-are, putem să-i sunăm pe 
cei de la asistenţa socială ca să-i găsească un loc unde să 


locuiască. 

— Nu cred că e necesar, îi comunică Hildie. Cred că, fie Chet 
fie Jeanette au rude în oraş şi o să le contactez în dimineaţa 
asta. Mă îndoiesc că asistenţa socială se va implica în acest caz. 

— Trebuie să vedem ce are de zis familia, replică Dover ca 
să scape de obligaţie. Mă tem însă că trebuie să vă cer actele. 
Nu că n-aş crede că sînteţi cine spuneţi că sînteţi, dar... 

— Nu-i nici o problemă. 

Scotoci într-o geantă largă pe care o lăsase pe un scaun şi 
scoase documentele ei de identitate. Dover examină superficial 
permisul ei de conducere şi legitimaţia de servici. 

— Vă pot suna la acelaşi număr pe care l-am folosit mai 
devreme? întrebă el. 

— Sau prin centrala universităţii, răspunse Hildie. Ziua mă 
puteţi prinde mai uşor pe această cale. Celălalt număr e de la 
apartamentul meu din academie. Sînt administratoarea acestei 
instituţii. 

Cinci minute mai tirziu, ea şi Jeff se îndreptau, cu maşina, 
spre academie. Păstrară o bucată de drum tăcerea. Hildie fu cea 
care vorbi prima: 

— Îmi pare rău pentru părinţii tăi, Jeff. Ştiu cît îţi va fi de 
greu. 

O clipă nu fu sigură că o auzise, însă el se întoarse spre ea. 

— Doctorul Engersol o să trebuiască să mă lase acum să mă 
duc lîngă Adam. Dacă poliţia află ce am făcut o să vină şi o să 
mă aresteze, nu? 

Ţinînd strîns volanul, Hildie nu răspunse. 


KKK 


Josh deschise uşa şi aprinse lumina. Îşi dădu seama 
instantaneu că găsise ceea ce căuta. 

Prinse de podea cu bolţuri se aflau două motoare mari, 
fiecare dintre ele fiind angrenate de o roată de transmisie. 

Unul din motoare era vechi. Carcasa lui era înnegrită de 
unsoare şi inelele sale de cupru erau perfect vizibile prin grila 
ştanţată, de ventilare. 

Cel de-al doilea părea cu mult mai nou. Cu toate astea, Josh 
văzu urma clară a unui motor geamăn cu cel vechi. 

Oare cedase unul din cele vechi? Şi dacă da, de ce nu 


fuseseră înlocuite amîndouă? 

Examină rolele de transmisie. Amîndouă susțineau cabluri 
mai groase decît degetul mare al lui Josh. 

In jurul butucului de la rola ataşată motorului mai vîrstnic, 
cablul era înfăşurat numai de cîteva ori. 

Aceeaşi situaţie era valabilă şi pentru cealaltă roată, numai 
că rola în sine era mult mai voluminoasă. 

Josh urmări cu privirea traseul cablurilor. Ele părăseau rolele, 
treceau pe sub doi scripeţi înţepeniţi în podeaua de beton, 
traversau podeaua şi se înfăşurau pe altă pereche de scripeti. 
De acolo cablurile se îndreptau drept în sus şi dispăreau prin 
două locaşuri gemene, care păreau că traversează pereţii 
clădirii. 

Şi le imagină urcînd prin pereţi pînă la altă pereche de 
scripeţi, care le făceau să se întoarcă în subsol. Aceşti ultimi doi 
scripeţi trebuiau să fie poziţionaţi drept deasupra puţurilor de 
ascensor. 

Josh descifră repede ce motor acţiona fiecare ascensor. 

Motorul mai vechi, ataşat rolei mai înguste, făcea să urce şi 
să coboare cabina pe care o vedea în fiecare zi şi care se afla 
acum la parter. 

Deci motorul mai nou acţiona liftul secret. Dar şi rola 
acestuia era aproape goală ceea ce însemna că şi cabina lui se 
afla jos. 

Dar cu cît mai jos faţă de cealaltă? 

Inspectă cu privirea pereţii încăperii şi zări regulatoarele 
celor două ascensoare. 

Unul dintre ele părea că se află acolo de cînd fusese 
construită casa. 

Celălalt însă era la fel de nou ca şi motorul. Din carcasa sa 
neagră, de metal, ieşea tubul de plastic care fusese deviat de la 
traseul conductei mari cu cabluri, zărită de Josh mai înainte. 

Deci liftul secret era controlat de un computer, iar celălalt 
opera încă după sistemul de acţionare în vigoare pe vremea 
construirii casei. 

Dintr-o dată, se auzi un "clanc!" foarte sonor. Josh sări, 
speriat, de lingă regulatoare. O clipă se înfricoşă teribil cînd se 
gîndi că fusese prins în subsol. Panica cedă însă imediat cînd 
realiză că nu auzise nimic altceva decît zgomotul pornirii unuia 
dintre ascensoare. 


Se răsuci pe călciie şi văzu cum se învirteşte încet rola mai 
îngustă. Josh îşi ţinu respiraţia şi numără instinctiv secundele cît 
ea continuă să se rotească. După treizeci de secunde, rola se 
umplu cu cablu şi motorul se opri cu zgomot. 

Josh rămase pironit locului. Peste cîteva momente, se trezi la 
viaţă celălalt motor. Cea de-a doua rolă începu şi ea să se 
răsucească, mult mai rapid şi extrem de silențios. Josh numără 
secundele din nou. 

De această dată, trecură numai douăzeci de secunde pînă ce 
motorul se opri, dar Josh fu convins că rola se învirtise cu o 
viteză de cel puţin două ori mai mare decit cealaltă. Peste încă 
cinci secunde, ascensorul îşi începu o nouă cursă. 

Josh îşi dădu seama că cineva luase ascensorul vechi pînă la 
etajul patru, îl apelase pe cel ascuns şi îl luase pe acesta în jos 
pînă la o destinaţie obscură. 

Hildie? 

Oare se întorsese? De cit timp stătea el ascuns în pivniţă? 
Nu ştia. Dar dacă fusese ea, ar fi fost bine să se întoarcă sus 
acum, cît timp ea se mai afla încă acolo, dedesubt. Stinse 
luminile şi se grăbi spre piciorul scării. Mintea sa elaborase deja 
un plan pentru ce avea de făcut pe post de următor pas. 

Dacă liftul secret era comandat de un computer aflat 
undeva, la mare adincime sub reşedinţă, trebuia să existe o cale 
de acces la acesta! Şi dacă o va găsi... 

Se căţără pe scări în sus, stinse ultimele lumini, împinse uşa 
pentru a ieşi de acolo şi fu pe punctul de a răsturna tava cuiva 
care căra hrană din bucătărie în sufragerie. 

— Isuse! exclamă acest cineva. 

Josh îl privi pe băiatul pe care-l lovise cu uşa. Era unul dintre 
studenţii universităţii, care lucra cu program parţial în bucătăria 
academiei şi care se uita minios la el. 

— Ce dracu faci, puştiule? 

— E... eu îmi puneam valiza în magazie, murmură Josh. 

Celălalt dădu ochii peste cap. 

— Mă rog, ai grijă, da? 

Trecu pe lîngă Josh, continuîndu-şi drumul spre sufragerie. 
Josh îl urmă şi-şi croi drum prin mulţimea de copii care erau de 
acum adunaţi în jurul bufetului. Se duse în holul mare. Cînd 
ajunse la prima treaptă a scării, de sus apăru, clătinîndu-se, 
Brad Hinshaw. 


— Josh! Te-am căutat peste tot! 

— Am fost să-mi duc valiza, începu Josh, dar celălalt i-o 
reteză. 

— S-a întors Jeff! îţi vine a crede? O singură noapte şi deja s- 
a întors! 

— Jeff? repetă Josh. 

li reveni brusc în memorie mesajul ciudat pe care îl văzuse 
pe computer în noaptea ce trecuse. 

— Mda! Tocmai l-am văzut cînd intra cu Hildie! 

— Şi unde sînt? îngăimă Josh. 

Brad indică, cu degetul, în sus. 

— În apartamentul doctorului E. l-am văzut în lift acum vreo 
două minute! Hai cu mine — luăm o masă şi-i păstrăm un loc şi 
lui. Abia aştept să aflu cum i-a păcălit de această dată pe ai lui 
să-l lase să se întoarcă. 

Dar Josh nu-l mai asculta. Ştia că Jeff şi Hildie nu se mai aflau 
în apartamentul de sus. 

Erau acum, undeva, sub imobil. 

De ce? 

Se răsuci şi începu să urce scările către etajul doi. 

Către camera sa şi către computerul său. 


27 


Jeff se holbă la imaginea fratelui său pe monitorul de 
deasupra bazinului. 

Bizar! 

li era greu să-şi creadă ochilor. Adam încă trăia, trăia cu 
adevărat. Şi arăta chiar mai bine decit crezuse. Putea să vadă, 
să audă şi să vorbească, toate astea făcîndu-le prin complexul 
de circuite electronice din giganticul computer Croyden de 
alături. 

Putea să vadă chiar şi furia din privirea lui, la fel de clar ca şi 
cum pe ecran ar fi fost chiar Adam în carne si oase. 

— Dar n-am vrut ca mami şi tati să moară, rosti Jeff pe 
acelaşi ton miînios pe care îl avusese şi Adam cînd îl acuzase de 
asasinarea părinţilor lor. Ţi-am spus doar că am vrut numai să-i 
sperii! 


— Nu mă minţi, Jeff, îl avertiză Adam. 

Vocea lui era rece şi avea o duritate pe care Jeff nu o mai 
întîlnise niciodată înainte. 

— N-ar fi trebuit să te ajut, continuă el. Dar ai spus... 

— Şi ce voiai să fac? izbucni Jeff, cu ferocitate. Să-i las să mă 
pună la secret? Totul ar fi fost minunat dacă ţi-ai fi păstrat 
închisă gura aia mare a ta. Dar nu! Tu trebuia să vorbeşti cu 
mami! 

— Pur şi simplu n-am vrut să fie tristă! contraatacă Adam. 

Pe ecran ochii lui aruncau fulgere de minie. 

— A fost mama mea! Am iubit-o! 

Engersol urmărea, fascinat, întreaga dispută. Era ca şi cum 
creierul lui Adam se mai afla încă în corpul lui. Emoţiile sale, 
reacţiile sale, toate erau perfecte! Chiar şi expresiile faciale se 
schimbau permanent, în funcţie de cuvintele fratelui său. 
Emoţiile apăreau în interiorul lui şi erau traduse instantaneu pe 
afişajul grafic al monitorului. 

O animaţie adevărată, în cea mai completă formă a ei; o 
imagine pe care băiatul o utiliza pentru a reflecta starea fiinţei 
sale emoţionale. 

Adam folosea simultan o parte a minţii pentru a crea 
imaginea de pe ecran, alte părţi pentru a expedia impulsurile 
electronice pe care computerul le convertea în vorbire şi restul 
pentru a gîndi şi a reacţiona. 

Adam beneficia şi de vedere. Se folosea de oricare dintre 
cele patru camere de luat vederi montate în colţurile încăperii, 
pentru a prelua imaginile convertite de computerul Croyden în 
informaţii binare, şi a le interpreta în propria sa minte la fel de 
clar şi de precis ca şi cum ochii săi erau încă intacţi. 

“Incredibil!", se minună Engersol. Cele mai importante două 
simţuri, auzul şi văzul, funcționau încă perfect, în ciuda lipsei 
organelor externe de percepţie a lor. 

Doctorul era deja convins că avusese dreptate. De cînd 
fusese scos din craniu, creierul lui Adam începuse să dezvolte 
căi noi de utilizare a zonelor ce nu mai erau necesare pentru 
întreţinerea corpului. 

Părea că îşi reprogramase părţi ale sistemului nervos 
autonom, astfel ca funcţiile de văz şi auz să nu mai treacă prin 
nivelul conştient. Datele erau culese de la computerul Croyden, 
traduse în forma potrivită şi trimise pentru a stimula centrii 


auzului şi văzului de pe cortex. 

Probabil că sunetele şi imaginile pe care le recepționa el 
erau la fel de reale ca şi cum ar fi făcut-o direct. 

Dar cum stăteau lucrurile cu Amy? 

In timp ce computerul continua să înregistreze orice reacţie 
a creierului lui Adam, pe măsură ce acesta oscila între durere şi 
furie în cearta cu fratele lui, atenţia lui Engersol se îndreptă spre 
oscilografele ataşate creierului fetei. 

Era şi acolo activitate, putea s-o vadă pe afişajele grafice ale 
undelor emise de cortexul ei. De ieri, ea refuzase total să-i mai 
răspundă, deşi el era convins că era conştientă de faptul că voia 
să comunice cu ea. 

Trebuia să decidă ce avea de făcut. 

Adam îi confirmase că ea fabricase viruşi informaţionali ce 
puteau fi activaţi în eventualitatea că echipamentul care-i 
supraveghea activitatea creierului detecta ceva ieşit din comun. 

Dacă încerca să umble la creierul ei sau să-l deconecteze de 
la sistem, viruşii aveau să atace computerul Croyden. 

Adam găsise deja sute de exemplare, dar azi-noapte 
devenise evident că nu era capabil să-i găsească pe toţi. În 
vreme ce Amy îi putea planta oriunde, nu numai în Croyden, ci 
şi în orice computer din raza ei de acţiune, ceea ce însemna, 
practic, orice computer de mare capacitate de pe glob —, Adam 
trebuia să inspecteze pe rînd fiecare director din fiecare maşină. 

Sarcina aceasta era imposibil de dus la îndeplinire. Deja el 
rămăsese mult în urmă faţă de fată. 

Amy trebuia oprită, numai că, pînă acum cîteva ore, se 
părea că actul opririi activităţii ei n-ar face altceva decit să 
detoneze toţi aceşti viruşi, care ar detona, la rîndul lor, alţi 
viruşi, pînă ce... 

Pe Engersol îl încercă un fior de groază cînd se gîndi la 
perspectiva cedării tuturor computerelor din ţară sau a simplei 
contaminări simultane a lor. 

Răspunsul la problemă îl găsise pe la ora două a dimineţii, 
cînd îşi dăduse seama că şi computerul Croyden putea fi păcălit. 

Se putea fabrica o înregistrare cu răspunsurile creierului ei, 
care să imite funcţiile şi reacţiile normale. 

O înregistrare care putea conţine o instrucţiune de repetare 
la  nesfirşit, care să hrănească computerele cu date 
nepericuloase, şi cum Amy ar fi fost încă acolo şi creierul ei ar fi 


funcţionat normal. 

Şi, în timp ce computerul va procesa aceste date, el va 
deconecta creierul ei de la sistemul de întreţinere şi-l va 
distruge. 

După care Adam, ajutat de viteza fantastică a Croydenului, 
putea începe munca de detectare a băncilor de date 
contaminate de pretutindeni. 

Şi cînd se va termina şi asta, şi băiatul va confirma găsirea şi 
lichidarea tuturor viruşilor, Engersol va izola laboratorul şi va 
deconecta computerul Croyden — ca şi proiectul, de altfel — de 
la orice sursă externă de informaţii pînă ce va găsi o cale pentru 
păstrarea minţilor copiilor sub control. 

Deşi nu-i explicase lui Hildie implicaţiile complete ale acţiunii 
fetei, el era conştient de ceea ce se întîmplase. 

El deschisese cutia Pandorei şi conţinutul ei se vărsa în afară 
cu repeziciune. 

De dimineaţă, Adam îi comunicase: 

— Dacă o putem opri să mai creeze noi viruşi, eu îi pot 
detecta în cîteva ore. O dată ce aceştia vor fi dezactivaţi, restul 
nu mai contează. Pot să rămînă acolo unde sînt, pentru că nu 
mai are cine să-i iniţializeze, în plus, pot folosi datele ei proprii 
pentru a-i găsi pe detonanţi. 

— În regulă, rosti acum Engersol, ieşind din reverie. Nu mai 
putem face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor ce au 
avut loc. Singura noastră opţiune e să continuăm de unde 
sîntem acum şi cel mai important lucru e să intrăm în legătură 
cu Amy. 

— Poţi s-o faci? întrebă Hildie. 

În ultimele cinsprezece minute ea nu rostise nici o vorbă. 
Ascultase în tăcere cum Jeff îi povestea fratelui său ce li se 
întîmplase părinţilor. Nu intervenise cînd el afirmase că n- 
avusese intenţia să-i ucidă, pentru că, la fel ca şi Engersol, şi ea 
simţea că importanţa proiectului depăşea cu mult necesitatea 
ca Adam să înţeleagă exact cele întîmplate. 

Mai mult, dacă Adam putea fi convins că totul se întîmplase 
din vina lui, asta avea să le asigure cooperarea lui în orice 
acţiune ce va trebui întreprinsă pentru a o controla pe Amy 
Carlson. 

Necesitatea lui de a i se aproba acţiunile, dorinţa lui de-a 
dreptul patologică de a se conforma la tot ce i se cerea, 


fuseseră principalele motive pentru care îl selectaseră pentru 
participarea la proiect. 

Vina resimţită faţă de moartea părinţilor lui avea să se 
dovedească acel ultim stimul pentru ca el să execute orbeşte 
orice îi va cere Engersol. Chiar dacă asta însemna ca, în final, să 
moară şi el. 

— Cred că o putem contacta pe Amy, replică Engersol. 

Se aşeză în faţa tastaturii şi începu să dea instrucţiunile care 
aveau să trimită în sistem datele, prefabricate de el, referitoare 
la activitatea creierului fetiţei. 

Monitorul de deasupra bazinului ei prinse, instantaneu, viaţă 
şi vocea lui Amy umplu camera. 

— N-o să-ţi meargă, doctore Engersol! 

Rostise vorbele cu o siguranţă care-i făcu pe ceilalţi să 
privească imediat monitorul ei. 

Părea că se uită, cu ochi mînioşi, direct spre doctor. 

— Ştiu ce vrei să faci şi n-o să-ţi meargă, rosti ea, din nou. 

Faţa doctorului se strimbă într-un zîmbet lipsit de căldură. 

— Si ce crezi tu că fac, Amy? 

— Incerci să păcăleşti computerul. Dar n-o poţi face. Am 
studiat problema, doctore Engersol. Şi cred că un creier este 
exact ca o amprentă. Nu există două organe identice şi sînt atit 
de complicate încît nu pot niciodată repeta absolut la fel o 
secvenţă de răspunsuri măsurabile. Aşa că am întocmit un nou 
program, care compară mereu cele mai noi citiri ale datelor 
provenite de la creierul meu cu cele dinainte. Dacă descoperă o 
duplicare a acestor date, atunci acest program va presupune 
automat că mi-ai făcut ceva şi va începe activarea viruşilor. Mai 
întîi însă va porni distrugerea completă a acestui proiect. 

Engersol privi îngheţat imaginea fetei cu părul roşcat. Faţa ei 
pistruiată nu-i dădea mai mult de zece ani, pînă ce el ajunse să 
se uite în ochii ei. Păreau că poartă în ei întreaga înţelepciune a 
omenirii. 

— Nu te cred! rosti el aspru, deşi se simţea mult mai puţin 
sigur decit lăsaseră cuvintele lui să se înţeleagă. 

Capul fetei se ridică puţin şi un zîmbet maliţios îi ridică 
colţurile gurii. 

— Încearcă, dacă ţii aşa de mult. Programul e întocmit de 
aşa natură ca să-ţi lase treizeci de secunde pentru a te răzgiîndi. 
Insă nu cred că o să aştepţi atita. 


Engersol simţi că-l cuprinde o furie rece. Era o cacealma! Era 
sigur de asta! 

— Dacă nu mă răzgindesc o să mori, nu-i aşa? rosti el. 

Amy ezită, după care încuviinţă. 

— Da. Ca şi Adam, de altfel. Dar m-am gindit şi la asta şi nu 
cred că mai are vreo importanţă. N-aveai nici un drept să ne 
plantezi aici şi totuşi ai făcut-o. Şi te-am avertizat ce se va 
întîmpla dacă vei încerca să-mi faci rău, aşa că, dacă te decizi 
să mergi înainte, tu vei fi cel care ne va ucide pe amindoi, şi nu 
eu. 

Engersol se uită furios la Hildie ai cărei ochi, ce reflectau mai 
multă ură chiar decît ai lui, o priveau pe Amy ca şi cum ar fi vrut 
s-o devoreze. 

— Ei bine? o întrebă el. 

Ea vorbi fără a-şi lua privirea de pe monitor: 

— Spune adevărul? Computerul nu poate fi, într-adevăr, 
păcălit? ` 

— Nu sînt sigur, răspunse, nervos, doctorul. Inclin să cred că 
se poate. Cred că ea blufează. 

Hildie ezită o clipă apoi se decise. 

— Fă-o! rosti ea. Nu ne putem permite ca tot acest proiect să 
devină sclavul unui copil supărat. 

Engersol termină de dat instrucţiunile şi apăsă pe tasta care 
le permitea accesul în computer. 

Cîteva secunde nu se întîmplă nimic. Cînd fu pe punctul de a 
începe tastarea celorlalte instrucţiuni, care aveau să lichideze 
sistemul de întreţinere a creierului fetei, ecranul prinse, brusc, 
viaţă. Difuzoarele sistemului acustic începură să sune alarma. 
Pe tablourile de control ale ambelor bazine începură să 
clipească lumini roşii de avertizare, după care se activară 
buzerele pe măsură ce sistemele porniră să cadă, unul după 
altul. 

— Ce e? ţipă, speriată, Hildie. Ce dracu' se întîmplă? 

Engersol nu răspunse. Se afla deja cu degetele pe tastatură 
şi anula tot ce introduse în calculator. 

— Ajută-mă, Adam! strigă el îngrozit. 

Sunetele alarmei încetară. Luminile de avertizare se stinseră 
una cîte una, pe măsură ce Adam începu să lucreze şi să repare 
stricăciunile făcute programelor ce controlau echipamentul. 

În mai puţin de un minut, totul se linişti. Engersol pălise. 


Cămaşa îi era îmbibată cu sudoarea ce-i ţişnise prin toţi porii 
cînd văzuse cum începe să se ruineze în jurul lui toată munca 
depusă în ultimii zece ani. Işi şterse transpiraţia de pe frunte cu 
mînă tremurătoare. 

Pe monitor, Amy zimbea satisfăcută. 

— Ai văzut? rosti ea. S-a întîmplat exact aşa cum am prezis, 
nu? 

Engersol încercă să înghită nodul care i se formase în git şi 
care ameninţa să-l sufoce. 

— Adam! tună el. Spune-mi unde eşti. E totul sub control? 

— Verific încă, răspunse Adam. 

Pe monitor imaginea sa era aceea a unui chip încremenit de 
pe urma concentrării cu care verifica programele atacate de 
virusul creat de Amy. 

Înăuntrul lui era ca şi cum s-ar fi aflat chiar în interiorul 
computerului, examinînd datele de pe suporţi, citindu-le la fel de 
uşor ca pe nişte cuvinte scrise pe hirtie. Se simţea parcă ar fi 
fost în mijlocul şuvoiului de informaţii. 

În adîncul conştiinţei lui simţi o prezenţă străină. 

Nu era Amy. 

Se obişnuise cu mintea ei, cu prezenţa ei, ca o umbră care 
se mişca paralel cu el sau o lua înaintea lui. 

Sesiză acum o altă prezenţă. 

O adulmecă şi înţelese brusc cine era. 


KKK 


După numai cinci minute de operare la terminalul din 
camera lui, Josh înţelese că nu putea pătrunde în sistemul ce 
acţiona în subsol. Intilnise, la sfîrşitul fiecărei comenzi de acces, 
acelaşi mesaj: 


INTRODUCEŢI CODUL DE SECURITATE 


Se simţea ca şi cum cuvintele îşi băteau joc de el. Într-un 
tîrziu, renunţă. Părăsi, nemulţumit, camera şi o luă pe culoar 
spre scări. Cînd ajunse în capătul lor, auzi un mieunat şi privi în 
sus. 

La două etaje deasupra lui, pe platforma scărilor, îl văzu pe 
Tabby. In ultimele două zile, pisoiul se vînturase pe la etajele 


superioare, mutîndu-se din cameră în cameră, căutîndu-şi parcă 
prietena dispărută. Josh îl lăsase ieri în propria lui cameră, dar 
animalul nu stătuse decit atita cit îi fusese necesar să se 
convingă că Amy nu era acolo, după care se strecurase pe uşă 
afară şi îşi continuase inspecția. 

Acum stătea la etajul patru şi mieuna rugător. 

Josh se opri şi observă pisica. Parcă sesizind interesul pentru 
el, Tabby mai mieună o dată şi dispăru. 

De unde se afla, Josh putea vedea partea de sus a uşii de la 
apartamentul directorului Engersol. Uşa era întredeschisă. 

Nu cu mult. Era doar o crăpătură cît o idee. 

Inima începu să-i bată cu putere. Va îndrăzni să se urce pînă 
acolo? Dacă se va întoarce Hildie? 

Dar ar auzi, în acest caz, ascensorul şi ar avea suficient timp 
să iasă afară. Şi, poate, dacă era chiar în interiorul 
apartamentului directorului... 

Se decise. Uitindu-se în jurul lui pentru a vedea dacă îl 
observă cineva, se furişă pînă sus. 

Lîngă uşă, Tabby se întoarse spre a se uita la el, apoi zgirie 
uşa cu lăbuţa, ca pentru a-i cere lui Josh s-o lase să intre. 

— Ai dat de mirosul ei? întrebă Josh, cu voce joasă. Ai dat de 
mirosul ei înăuntru? 

Cu inima bătîndu-i năvalnic, întinse mîna şi crăpă uşa mai 
tare. 

Pisica se strecură înăuntru. 

O clipă mai tîrziu, Josh o urmări. Inspectă camera cu privirea 
şi ochii îi căzură imediat pe terminalul de computer ce se afla pe 
biroul de lîngă fereastră. 

Computerul doctorului Engersol. 

Josh traversă repede încăperea, se aşeză în faţa terminalului 
şi începu să apese tastele. 

De această dată, nu mai apăru nici o cerere de cod de acces. 

Începu să caute printre directoare pe care nu le mai văzuse 
niciodată înainte. În cel de-al treilea director, atenţia îi fu atrasă 
de numele unui fişier: 


GELAB. CAM. 


Creierul traduse instantaneu numele fişierului: George 
Engersol. Laborator. Cameră. 


Se folosi de mouse, plasă cursorul pe numele fişierului şi 
apăsă clapeta de două ori. 

In partea de sus a ecranului se deschise o fereastră şi, în 
faţa ochilor lui, apăru o imagine. 

Josh se holbă, în tăcere, la ea. Vedea un laborator cum nu 
mai văzuse înainte în academie, umplut cu echipament care îi 
făcea pielea ca de găină, deşi habar n-avea la ce putea folosi 
acesta. 

işi dădu, instinctiv, seama că îi găsise pe Adam şi pe Amy. 

In colţul stîng al imaginii putu zări computerul Croyden în 
camera lui separată, iar la capătul încăperii de unde primea 
imagini văzu două bazine cu cîte un monitor deasupra fiecăruia. 

Unul din ele era orb, iar pe celălalt era afişat chipul lui Adam. 
Adunați în jurul unui birou din apropierea bazinelor se aflau 
doctorul Engersol, Hildie Kramer şi Jeff Aldrich. 

Păreau că poartă toţi o conversaţie aprinsă. 

Sunetul! 

Trebuia să existe şi un sistem de sunet! 

Josh se puse frenetic pe lucru şi începu să caute fişiere ce 
activau microfoanele şi difuzoarele din laborator. Dacă Adam 
fusese în stare să-i vorbească prin intermediul programului de 
iluzionare a realităţii, atunci el trebuia să fie capabil să 
comunice şi cu Engersol. 

Tot ce avea de făcut era să găsească fişierele potrivite şi să 
activeze programele respective... 


KKK 


În laborator se auzi vocea digitizată lui Adam: 

— Sîntem spionaţi! 

Engersol ridică imediat privirea de la ecranul pe care îl 
studia. 

— Spionaţi? De cine? 

— Josh, anunţă Adam. Stă la biroul dumitale şi ne urmăreşte. 

Engersol încremeni. O clipă, simţi că-l copleşeşte furia 
îndreptată asupra lui Hildie. Fusese chiar aşa de idioată încît să 
lase uşa apartamentului lui descuiată? 

— Du-te după el, te rog, Hildie, rosti el, silindu-se să-şi 
menţină miînia sub control. Adu-l aici! 

Va trata cu Josh imediat. Cu Hildie se va răfui mai tîrziu. 


KKK 


În apartamentul de la etajul patru, Josh descoperi, în sfîrşit, 
programul ce-i permitea accesul la sistemul sonor al 
laboratorului. li îngheţă sîngele în vine cînd auzi ultimele cuvinte 
rostite de Adam şi de doctor. 

Se holbă, paralizat, la ecran. Ce să facă? Ce putea face? Ea 
va fi aici, sus, în douăzeci de secunde. Şi chiar dacă ar fugi din 
clădire, unde ar putea să se ducă? 

Hildie va chema toţi membrii corpului de pază şi, în citeva 
minute, pe afară va mişuna o armată de oameni în căutarea lui! 

Dar trebuie să facă ceva! Întinse mîna să stingă monitorul, 
dar imaginea de pe ecran se şterse brusc şi fu înlocuită 
instantaneu cu un chip. 

Amy. 

Josh se uită la ea cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Dar 
murise! 

Nu! 

Numai corpul ei murise. Creierul îi era încă în viaţă. 

Auzi un sunet înfundat. 

Ascensorul. 

Venea Hildie. 

Fu pe punctul de a zbura din apartament, cînd Amy îi zimbi. 
Apoi îi vorbi. Vocea îi era subţire, datorită micimii difuzorului 
încorporat în terminal, dar distinctă: 

— Nu-ţi face griji! 

Apoi ecranul se şterse. 

lar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult. 


28 


Cabina se opri cînd ajunse în vîrful puţului. 

Hildie bătu, nerăbdătoare din picior, aşteptind ca uşile să se 
deschidă. Simţea cum îi tremura tot corpul de furie. 

Nu se întîmplă nimic. 

Hildie apăsă cu violenţă pe butonul de deschidere a uşilor. 

Nici o reacţie. Auzi, în schimb, o voce care venea spre ea din 


micul difuzor montat în tavan. 

Era vocea fetei. 

— Ai rămas vreodată închisă în lift? 

Hildie căscă gura de mirare. Fu surprinsă să audă vocea fetei 
şi simţi, în acelaşi timp, un fior de frică. 

— Amy? 

Nu primi nici un răspuns. 

Se aruncă încă o dată asupra butonului. Din nou, nici o 
reacţie. Furioasă, plesni din nou butonul. Se auzi din nou vocea 
fetei. 

— Dacă vrei să-mi vorbeşti, foloseşte interfonul. 

Hildie trase de uşa mică de metal din peretele cabinei, aflată 
chiar sub micul panou de comandă. Găsi înăuntru un receptor 
de telefon. Îl smulse din locaşul lui şi şi -l apăsă pe ureche. 

— Amy? tună ea cu vocea stridentă. Ce vrei să faci? 

Fata vorbi din nou, de data aceasta prin receptorul 
interfonului. 

— Îţi place să rămii închisă în lift? . 

Hildie gîndi cu febrilitate. "E doar o fetiță". "Asta e modul ei 
de a se juca". 

— Să ştii că nu sufăr de claustrofobie, răspunse ea. Spațiile 
înguste nu mă deranjează deloc. 

— Zău? Dar căderea în gol? Mie mi-a fost întotdeauna frică 
de căderi. 

Brusc, cabina fugi de sub picioarele femeii cîţiva centimetri 
în jos, apoi se opri la fel de instantaneu. Hildie se bălăbăni pe 
picioare. Încercase să se prindă de perete pentru a-şi menţine 
echilibrul. 

— Ce faci Amy? ţipă ea. Să ştii că nu e deloc amuzant! 

— Nici nu trebuie să fie. 

Din voce îi dispăruse nota de tachinare. 

— Nu va fi mai amuzant decit ce mi-aţi făcut mie, doctorul 
Engersol şi cu tine! 

Ascensorul plonja din nou, de această dată pe o distanţă de 
cîţiva metri. Datorită inerţiei, Hildie rămase o fracțiune de 
secundă suspendată în aer, după care se izbi de podea, ţipînd. 
Genunchii îi cedară şi ea căzu. Dădu drumul receptorului din 
mînă şi se adună, cu greu, de pe jos. 

Liftul urcă, încet, în poziţia sa iniţială de la etajul patru. 

— Trei metri, rosti vocea fetei din difuzor. Mie îmi era frică să 


sar de la trei metri înălţime. Ţie ţi-e? 

Liftul plonjă iarăşi şi Hildie scoase încă un strigăt. Pluti în aer 
pînă cînd cabina se opri brusc, după care se lovi de podea. 

Inexorabil, cabina începu să urce din nou. Dintr-o dată, Hildie 
îşi dădu cu precizie seama ce avea să i se întîmple. 

— Nu! urlă ea. Amy, nu face... 

Cabina plonjă din nou în abis, acum pe o distanţă de şase 
metri. Hildie căzu după ce liftul se oprise brusc. Simţi cum o 
durere ascuţită îi străbate piciorul drept şi înţelese că îşi 
fracturase glezna. Se prăbuşi pe podea, ţipîind de durere şi de 
groază. 

Ascensorul porni din nou să urce încet. Hildie se sprijini de 
zid, ţinîndu-şi piciorul vătămat întins în faţă, şi începu să bată cu 
pumnii în uşile de metal. 

— Ajutor! Să mă ajute cineva, strigă ea. 

Cabina se opri brusc. Hildie se cuprinse cu braţele şi aşteptă. 

Plonjă şi Hildie începu din nou să ţipe, dar se opri imediat 
căci căderea fusese doar de chiva centimetri. 

Simţi cum o cuprinde din nou furia, întrecînd chiar şi durerea 
de la glezna ruptă. Amy se juca cu ea! Se juca de parcă ar fi fost 
unul din şobolanii închişi în cuşca din laborator! 

— Încetează! porunci ea. Încetează chiar... 

Ascensorul plonjă iar. Cuvintele ei se dizolvară într-un urlet 
de groază. Încercă să se răsucească în aer, să se pregătească 
pentru impact. Cînd sosi momentul, se izbi încă o dată de podea 
şi îşi simţi unul din şolduri cum i se zdruncină sub greutatea 
corpului. Faţa i se zdrobi de perete şi din nas începu să-i curgă 
sîngele. 

— Nuuu..., scînci ea, cînd liftul porni. Oh, Doamne, te rog, 
nu-mi face aşa ceva. 

Dar se întîmplă acelaşi lucru. Din nou. Şi din nou. Unele 
căderi scurte, altele mai lungi. 

Unul cîte unul, oasele femeii se fărimară, pînă ce-i fură 
fracturate ambele miini şi ambele picioare. O străbătură valuri 
de durere pe măsură ce se rostogolea prin cabină. 

Într-un tîrziu, cînd simţi că nu mai poate îndura tortura nici o 
clipă în plus, cabina se înălţă pînă sus de tot. 

Se opri şi din difuzor se auzi din nou vocea fetei, care 
tremura acum şi avea în ea o nuanţă de tristeţe. 

— Cum te simţi? Te doare? Te doare la fel de tare ca pe 


mine? 

— N-o face, Amy, gemu Hildie. De ce... 

— Ştiu ce vrei să-i faci lui Josh, i-o reteză Amy. El e prietenul 
meu şi n-o să te las să-i faci rău. N-o să las pe nimeni să-i facă 
rău. 

Liftul căzu din nou, numai citeva zeci de centimetri, dar 
impactul trimise în creierul femeii zeci de săgeți dureroase căci, 
în mişcare, toate oasele rupte îşi schimbaseră poziţia. 

Din git îi izbucni un strigăt chinuit. 


KKK 


În biroul lui Engersol, Josh ascultă îngrozit ţipetele înfundate 
care veneau din puţul ascensorului. Ce se întîmpla? Ce făcea 
Amy acolo? 

Şi cine altcineva mai auzea strigătele administratoarei? 

Se deplasă pînă la uşă şi se trase suficient de aproape de 
golul scării ca să se poată zgii în jos. Deşi nu văzu pe nimeni, 
auzi un murmur de voci la etajul doi. 

Să coboare? 

Dar ce-avea să se întîmple cu Amy? 

Găsi imediat răspunsul. Engersol va încerca să o omoare. 
Exact aşa cum s-ar fi întîmplat şi cu el dacă Hildie nu era oprită 
de Amy. 

Sau l-ar fi pus şi pe el în computer? 

O fracțiune de secundă, prin minte îi fluturară coşmarurile 
din noaptea trecută. Încercă să se imagineze prins pentru 
totdeauna în capcana acelui labirint nesfîrşit, fără a avea nici o 
speranţă de trezire. 

O parte a lui vru să fugă, s-o cheme pe maică-sa şi s-o 
implore să vină şi să-l ia cu ea. 

Dar cealaltă parte îi spuse că n-o putea abandona pe Amy; 
nu putea s-o lase singură după tot ceea ce făcuse pentru el. 

Se strecură la loc în biroul directorului şi încuie uşa cu cheia. 


KKK 


— Opreşte-o, Adam! porunci Engersol. Omoar-o dacă 
trebuie, dar opreşte-o! 
Nu primi nici un răspuns din partea lui, dar imaginea de pe 


monitor a chipului lui Adam dispăru pentru a fi înlocuită de un 
peisaj grotesc cum Engersol nu mai văzuse înainte. 

Inumană, cu o faţă diavolească, creatura de pe ecran se uita 
la ei cuură. 

Lîngă doctor, Jeff căscă gura de uimire. 

— Ce e? îngăimă el. Ce se întîmplă? 

— Nu ştiu, răspunse Engersol cu vocea ascuţită. N-am nici o 
idee. 

Experimentul îi scăpa de sub control. 


KKK 


Era înconjurată de demoni. 

Creaturi ce-i depăşeau imaginaţia o încercuiseră pe Amy. 
Cînd prima dintre ele apăruse din neant, dînd din nişte aripi mari 
şi plesnind din coada bifurcată, primul ei gînd fusese să se 
tupileze şi să lase pocitania să zboare deasupra ei. 

Ascultind de instinct, Amy pierdu brusc controlul asupra 
ascensorului. Din gitul lui Hildie izbucni un ultim strigăt de frică 
şi de agonie cînd cabina pică pînă în fundul puţului. Urletul fu 
curmat brusc cînd ea se zdrobi pentru ultima dată de podea. 
Căzu cu capul înainte şi-şi frînse gitul. 

Trucurile mintale îi erau inutile fetei, căci ea nu se putea 
ascunde nicăieri pentru a scăpa de asaltul cumplitei 
monstruozităţi. 

Îşi refocaliză concentrarea asupra bestiei. Refuză să se mai 
gîindească la ea şi creatura dispăru, dar locul îi fu luat imediat 
de un alt monstru. 

Avea pielea verde, acoperită cu solzi. Ochii de un roşu 
sîngeriu o fixau cu ură în întunericul ce o înconjura. Bestia se tîrî 
spre ea, întinse ghearele s-o apuce... 

Nu! 

Nu e real! 

Amy strigă cuvintele în propria ei minte, dar repetarea 
pentru sine a adevărului nu o ajută deloc; nu-i puteau atenua 
groaza care îi umplea creierul. 

Ştia că aceste creaturi nu existau — nu puteau să existe! — 
pentru că lumea în care trăia acum nu poseda în ea asemenea 
fiinţe. În afară de ea şi de Adam, nu mai exista nici o vietate în 
acest univers. 


Nu erau decit stimuli abstracţi care excitau celulele de pe 
cortexul ei şi care creau viziunile acestea de coşmar. 

Adam! 

El era cel care crease aceşti monştri, transmiţind imaginile 
prin intermediul stimulilor, către ea. 

Dar faptul că înţelesese ceea ce se întîmpla nu o ajută prea 
mult. Singura realitate din această lume specială a ei era că ea 
privea cu ochii minţii, iar monştrii cărora Adam le dăduse 
drumul împotriva ei erau mai reali decît orice altceva. 

Se dădu înapoi din faţa lor. Căută un loc în care să se 
ascundă, dar, în lumea ei fără adăposturi, creaturile erau peste 
tot. 

Una din ele veni ţişnind înspre ea, cu fălcile ei mari deschise, 
cu maxilarele îngălbenite, lăsînd să se scurgă bale pe lîngă ele, 
cu limba bifurcată aruncîndu-se spre ea. 

Limba o biciui şi Amy simţi ca şi cum suprafaţa subţire a 
acesteia i-ar fi atins pielea. 

încercă, instinctiv, să-şi şteargă saliva băloasă de pe obraz. 

Dar n-avea obraz şi nici mînă cu care să-l şteargă. 

Îi rămase senzaţia usturătoare a salivei care îi arsese pielea. 

Demonii erau acum pretutindeni. li simţea cum o înconjoară, 
cum închid cercul în jurul ei, cum se tîriie din ce în ce mai 
aproape de ea. 

Mintea ei emise un strigăt tăcut de spaimă, ca o explozie de 
energie. 

Incredibil! Diavolii începură să se retragă... 


KKK 


George Engersol şi Jeff Aldrich alergară spre uşile închise ale 
ascensorului. Doctorul apăsă butonul de lîngă uşi şi ele se 
deschiseră,  ascultătoare, dînd la iveală macabra scenă 
dinăuntru. În colţul cabinei umplute de sînge zăcea corpul 
dezarticulat, mototolit într-o poziţie nenaturală, al administra- 
toarei. 

Cei doi rămaseră pironiţi locului, stupefiaţi. După citeva 
clipe, Jeff se răsuci pe călcîie, fără a scoate vreun sunet, palid şi 
tremurînd din tot corpul. O porni orbeşte înapoi spre laborator. 
Engersol intră în cabină pentru a inspecta corpul femeii în 
căutarea unui semn de viaţă. 


Nu găsi nici unul. O ridică, o cără cu el în sala de operaţii şi 
aşeză cadavrul însîngerat pe masa pe care o folosise ultima 
dată la transplantul creierului fetiţei. 

Se uită la ochii placizi, de mort, ai femeii şi îşi dădu seama 
că nu-i rămăsese decit un singur lucru de făcut. 

Se îndreptă înapoi, cu paşi grei, către camera care conţinea 
giuvaierul carierei sale profesionale. 


KKK 


Jeff se uită şocat la monitorul de deasupra bazinului fetei. 

— Ce se întîmplă? şopti el. Ce are loc aici? 

Pe ecran era o explozie de culori. Morişti învolburate se 
amestecau cu izbucniri colțuroase de lumină, urmate de mase 
întunecate ca nişte nori care se rostogoleau din neant şi care se 
disipau în explozii de purpuriu şi maro. 

— Nu sînt sigur, răspunse Engersol, care fixa şi el ecranul cu 
privirea. Arată ca atunci cînd s-a trezit şi şi-a dat seama unde se 
află. În acea clipă a fost furioasă iar priveliştea asta a fost 
generată de energia produsă de creierul ei. Acum însă e puţin 
diferită. Cred că traduce starea ei de frică sau durere. 

Engersol activă microfonul. 

— Adam? Adam mă auzi? 

Monitorul de deasupra bazinului băiatului se trezi la viaţă. Pe 
el începu să se formeze conturul unei imagini, dar care dispăru 
însă imediat. 

Alarmat, Engersol vorbi din nou. 

— Adam, ce nu e în regulă? lţi face ceva Amy? 

Auzi vocea băiatului în difuzorul din tavan. Era slabă şi 
îndepărtată, dar era a lui. 

— O pedepsesc... rosti el... l-a ajutat pe Josh... 

Jeff făcu ochii mari. 

— Josh? şopti el. Ce caută el aici? 

Engersol îl ignoră pe Jeff. Gîndea cu repeziciune. 

Se terminase! Secretul avea să fie dezvăluit cu mult înainte 
ca el să fie gata. 

Îl vor descoperi! Şi vor afla nu numai despre Adam şi Amy, ci 
şi despre succesul răsunător al cercetării lui. 

Vor afla şi despre ceilalţi. Despre copiii cu care lucrase de-a 
lungul anilor şi cu care dezvoltase toată tehnica. 


Despre copiii care îşi dăduseră viaţa pentru tehnologia pusă 
la punct de el! 

Se va spune că ela ucis toţi aceşti copii. 

lar realizarea lui măreaţă va fi uitată în scandalul pe care îl 
va face mass media. 

Nu-şi vor aminti decit de copiii care au murit, de 
"sinuciderile" despre care vor pretinde toţi că au fost crime 
executate cu sînge rece. 

Planurile erau încă intacte. Trebuia păstrat secretul încă 
mulţi ani după acest succes, iar proiectul va trebui dezvăluit cu 
grijă opiniei publice. 

Pînă cînd se va termina această campanie, iar lumea va 
înţelege cele făcute de el, nimeni nu-şi va mai aminti de trecut 
şi de copiii care muriseră. 

lar toate întrebările încuietoare vor păli în faţa succesului 
său. 
Însă nu acum! 

Era mult prea devreme. 

Dovada era chiar acolo, pe monitor. 

Un gînd poznaş îi trecu prin minte. 

Eva. 

Amy trebuia să se numească Eva. 

Atunci ar fi fost totul perfect. Adam şi Eva, primele două 
fiinţe ale unei lumi noi, pe jumătate oameni, pe jumătate 
computere. 

Şi Josh s-ar fi potrivit de minune. 

Josh din Eden. 

Acum însă trebuia să distrugă totul. 

Să distrugă şi să scape de tot înainte de a fi descoperit. 


29 


Amy simţi cum o sfirtecă durerea, ca şi cum falca unuia 
dintre demoni i-ar fi înşfăcat piciorul drept, i-ar fi apucat carnea 
şi i-ar fi sfişiat-o de pe os, apoi i-ar fi sfărimat chiar osul. 

Reveniseră toţi. Ţipătul ei îi ţinuse la respect numai citeva 
secunde înainte ca Adam să atace din nou, plăsmuind noi 
monştri, azvîrlindu-i spre ea ca pe nişte săgeți, pătrunzînd unul 


după altul în mintea ei din ce în ce mai adînc, răsucindu-se în ea 
ca un cuţit în rană, determinind ca propria ei minte să se 
răsucească şi să se zvircolească în încercarea de a învinge 
agonia. 

Simţi cum îi slăbeşte mintea, simţi cum acea structură 
ordonată, care însemna sănătatea ei, se fisurează. Dacă toată 
această urgie avea să continue şi ea n-avea să găsească o cale 
de a se apăra, mintea avea să i se prăbuşească în curînd. 

I se va prăbuşi, dar coşmarul va continua cît timp va dori 
Adam. 

Fugi! 

Ideea izbucni în mintea ei ca un foc. O clipă n-o înţelese cu 
exactitate, dar îi deveni imediat clară. 

Nimic din toate astea nu e realitate! 

Nu te lupţi cu ceva ireal! 

Întoarce-te! 

Urmărindu-şi instinctele, Amy începu să să retragă din faţa 
coşmarului. Îşi retrase mintea în interiorul ei înseşi, izolîndu-se 
precum o floare îşi împreunează petalele pentru a se proteja. 

Işi construi o imagine pentru ea însăşi. 

Imaginea unui puț adînc, solid şi negru. 

Un puț în care ea putea dispărea şi unde Adam şi diavolii lui 
n-o puteau urma. 

Simţi cum începe să alunece în gaura fără de sfirşit care 
exista numai în mintea ei, simţi cum alunecă în întunericul 
binefăcător. 

Miîrîiturile bestiilor se estompară şi fiinţele părură că dau 
înapoi şi că devin neclare. 

Se năpusti în jos; se sili să lupte cu frica de cădere, pentru a 
se salva. 

Işi dădu drumul abrupt în bezna puţului şi plonja în tăcerea 
vidă de dedesubt, fericită că durerea începe să i se uşureze şi 
frica să i se micşoreze. 

Se abandonă senzaţiei în întregime şi lăsă întunericul şi 
tăcerea s-o absoarbă... 


KKK 


Engersol urmări cum haosul de culori de pe monitor se 
estompă, încet-încet, pînă ce ecranul se stinse, apoi îşi mută 


atenţia spre aparatele de înregistrare de lingă sistemul ei de 
întreţinere. Forma undelor creierului lui Amy se schimbase, ceea 
ce îl făcu să se mire. Imediat însă înţelese ce se întîmplase. 

Catatonie. 

Creierul ei cedase în faţa atacului lui Adam şi ea se 
scufundase într-o stare cataleptică, respingind orice stimul care 
ajungea la ea şi refuzînd să emită, la rîndul ei, vreunul. 

Cit timp va dura? 

Şi cum o putea scoate din ea? 

Examină cu repeziciune posibilităţile şi evaluă operaţiile pe 
care noua condiţie a creierului ei le oferea pentru cercetările lui. 

Scurtul moment de excitare dispăru cînd el realiză că are 
altceva de făcut şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a lucra 
cu minţile acestor copii. 

Sosise timpul să termine cu ei. Venise clipa să le taie 
alimentarea cu hrană. 

Sosise ceasul ca şi creierele lor să o ia pe calea corpurilor. 

Să-i spună lui Adam ce se va întîmpla? 

Nu. 

Nu avea nici un rost şi nu-i mai rămăsese nici timp. Începu 
să introducă instrucţiunile în computer, conştient că Amy era 
acum incapabilă de a-l opri. 

Era convins că Adam nu va îndrăzni să i se opună. Puştiul se 
obişnuise prea tare să asculte de porunci. 

Cu Jeff lîngă el, Engersol termină de introdus instrucţiunile. 
Pe monitor apăru instantaneu imaginea lui Adam. Avea ochii 
reci şi mînioşi. 

— Ce faci? tună el. 

Engersol îngheţă. Pe ecranul computerului din faţa lui 
comenzile introduse se blocaseră. Rosti blind: 

— Adam, o să trebuiască să lichidăm proiectul. 

Expresia băiatului se înăspri. 

— Să-l lichidezi? Eu nu... 

— Nu mai e nici un secret, Adam. Josh MacCallum cunoaşte 
ceea ce facem noi aici şi o să le povestească şi altora. Aşa că 
trebuie să punem punct acestui proiect, Adam. Trebuie să le 
putem demonstra că Josh s-a înşelat asupra celor întîmplate aici. 

— Dar... 

— Inţelegi, nu-i aşa, Adam? 

Engersol continuă să-i vorbească pe un ton hipnotic, acelaşi 


pe care îl folosise cînd îl convinsese să se ofere voluntar pentru 
proiect. 

— Ai ştiut întotdeauna că există o anumită doză de risc. Am 
discutat despre asta, nu? 

Ochii imaginii lui Adam clipiră. 

— O să mă ucizi, constată el. 

— Zău că nu voiam s-o fac, rosti Engersol. N-am avut nici 
cea mai mică intenţie în acest sens. Dar nu am altă alternativă. 

Făcu o scurtă pauză şi continuă: 

— Vrei să-ţi dau un narcotic? Te pot adormi mai întîi. N-o să 
simţi nimic şi nici măcar n-o să ştii ce ţi se întîmplă... 

— NU! 

Cuvintul bubui în difuzor. Jeff şi Engersol se dădură, 
instinctiv, înapoi şi se uitară unul la altul. 

— N-o să te las s-o faci! spuse Adam. 

Imaginea reflecta dezlănţuirea violentă din el. 

— N-o să-ţi permit să ne ucizi! fulgeră el. 


KKK 


Josh se holbă la monitorul de pe birou şi ascultă cuvintele lui 
Adam cu panică crescîndă. Trebuia să facă ceva; trebuia să 
oprească evenimentele din acel laborator. Dar cum? 

Se aruncă furibund asupra tastaturii computerului, dar nu 
primi nici un răspuns. Părăsi calculatorul şi alergă spre 
biblioteca din spatele căreia auzise ţipetele camuflate ale lui 
Hildie. Trase de ea cu putere, încercînd să găsească o cale de a 
o deschide, dar aceasta rezistă. Incepu să azvirle pe podea 
cărțile din rafturi. Într-un tîrziu găsi, pe cel de-al treilea raft de 
sus în jos, butonul care elibera biblioteca, îl apăsă, rafturile se 
rotiră în jurul axului propriu şi el presă pe celălalt buton, de 
apelare a liftului. 

Nu se întîmplă nimic. 

Il cuprinse din nou panica. Se luptă cu ea şi ochii îi 
inspectară camera. Trebuia să existe ceva... 

Telefonul! 

Zbură spre el, smulse receptorul din furcă şi formă trei cifre. 
La cel de-al doilea apel, operatorul răspunse. 

— Ajutor! ţipă el în receptor. O să-i ucidă! Aşa a spus! 

Vocea de la celălalt capăt al firului replică, calmă: 


— Cine e la aparat? Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi 
adresa unde vă aflaţi. 

Luptîndu-se cu groaza care tindea să-l copleşească, Josh 
încercă să explice ce se întîmplă. 

— Ei trăiesc încă. Adam Aldrich şi Amy Carlson. N-au murit! 

Operatorul de la celălalt capăt ascultă, incredul, povestea pe 
care o debita Josh. 


KKK 


Jeff privi uluit imaginea de pe monitor. Fața de pe ecran nu 
mai semăna cu cea a fratelui pe care şi-l amintea el, a acelui 
frate cu ochi blînzi care făcea tot ce i se spunea. Era acesta, 
într-adevăr, Adam? 

Ochii lui Jeff se mutară spre masa de ţesut cerebral din 
bazin. 

Un creier. 

Asta era tot ceea ce mai rămăsese din fratele său. O bucată 
de ţesut cenuşiu într-un bazin cu soluţie nutritivă. 

Nu mai era o persoană. 

Nu mai era un om. 

Asta ar fi devenit el dacă ar fi plecat primul. 

Adam înnebunise, întocmai precum Amy. 

— Nu ne poţi face nimic, spuse Jeff cu vocea dispreţuitoare. 
Ai murit, îţi aminteşti? N-a rămas din tine decit o bucată de 
tesut într-un bazin! 

Cînd auzi cuvintele fratelui său, furia lui Adam se transformă 
în ură. Il înţelese, în sfirşit, pe Jeff. Lui nu-i păsa de el, niciodată 
nu-i păsase de el. Nu-i păsase nici de părinţi. 

— Ai crezut că am să mor, nu-i aşa, Jeff? Ai crezut că o să 
dau ortul popii şi doctorul Engersol o să descopere erorile, aşa 
că totul avea să meargă ca pe roate cînd trebuia să pleci şi tu. 
De asta i-ai ucis pe mami şi pe tati, nu? Ca să te întorci şi să vii 
şi tu în bazin? 

Jeff rînji sfidător. 

— Şi să sfirşesc ca tine? Eşti nebun, omule! Cine ar vrea să 
fie unde eşti tu? 

Se răsuci pe călciie şi o porni spre ieşirea din laborator. 

— Nu poţi să pleci, îl anunţă Adam. 

Jeff se opri şi se întoarse. 


— Zău? Şi cine o să mă oprească? 

Îşi reluă drumul, dar simţi mîna doctorului pe umăr. 

— Nu! îl opri Engersol. Tocmai asta vrea el să facem noi. O 
să ne omoare şi pe noi exact cum a omorit-o pe Hildie. Vino cu 
mine! 

Trăgîndu-l pe Jeff după el, Engersol porni spre laborator. 

Se opri cînd auzi un zgomot. 

Un generator care începu să funcţioneze. 

Dădu drumul braţului lui Jeff şi formă codul său de acces pe 
dispozitivul de securitate de lîngă uşa de la una din camere. 

Nu se întîmplă nimic. Îşi dădu imediat seama că Adam 
folosise computerul pentru a schimba codurile, izolîndu-l într-un 
spaţiu restrîns. 

Cercetă cu privirea camera prin mica fereastră tăiată în uşă 
la nivelul ochiului. 

Putu vedea înăuntru că generatorul de avarie, care fusese 
instalat aici la insistenţele lui pentru a menţine computerele şi 
sistemele de întreţinere în funcţiune în caz de avarie energetică, 
era acum în funcţiune. 

Dar de ce? Ce spera Adam să obţină cu asta? 

Avu senzaţia că a înţeles. Dacă venea poliţia şi vedea ce se 
întîmplă, ar fi fost în stare să taie alimentarea cu energie 
electrică a imobilului. Fără generator, Adam ar fi murit. 

Se duse în laborator. 

— N-o să ţină, Adam, rosti el. Or să te găsească, mai 
devreme sau mai tîrziu. 

— Nu e pentru mine, replică Adam. 

Din furioasă, vocea lui devenise indiferentă. 

— E pentru tine. Nu simţi nici un miros? 

Engersol se încruntă şi adulmecă aerul. 

Gaz de eşapament! Dar asta era imposibil — camera 
generatorului avea propriul ei sistem de ventilaţie, controlat 
automat. 

— Am verificat ţevile, explică Adam pe acelaşi ton de 
conversaţie banală. N-a fost prea greu. N-a trebuit decit să 
închid două dintre ele şi să deschid alte două. 

Engersol privi uluit imaginea băiatului. În spatele lui, Jeff deja 
tuşea şi scuipa şi chiar şi el începea să simtă efectele 
monoxidului de carbon care lua rapid locul oxigenului din 
cameră. 


Îl apucă din nou pe Jeff de braţ şi fugi cu el spre ascensor. N- 
ajunseră însă la jumătatea drumului că uşile se şi închiseră şi 
refuzară cu încăpăţinare să răspundă comenzilor date prin 
apăsarea butonului de lîngă ele. 

— Nu! scheună el. Nu-mi poţi face una ca asta! 

Dădu drumul braţului lui Jeff şi zbură înapoi în laborator, 
cuprins de furie şi de panică, deopotrivă, încercă să îşi ţină 
respiraţia, refuzînd să inhaleze gazul mortal. Cu privirea alergind 
înnebunită în jurul încăperii, cu creierul scotocind febril, încercă 
să găsească o soluţie de salvare, terorizat la gîndul că aceste 
camere, care fuseseră atit de multă vreme oaza sa de linişte, 
deveniseră camera lui de execuţie. 

Inţelegere! 

Trebuie să cadă la o învoială cu Adam! 

Privi imaginea băiatului cu ură. Adam părea că-l urmăreşte 
cu o nuanţă de tristeţe în ochi. 

— Nu! îngăimă Engersol. Nu înţelegi? Ceea ce eşti tu acum 
este numai creaţia mea! Tu îmi aparții! 

— Nu-ţi aparţin, şopti Adam. Nu mai aparţin nimănui de 
acum. Nu, după ce aţi făcut tu şi cu Jeff. Acum pot să fac tot ce 
vreau. 

Engersol se dădu înapoi clătinindu-se. Plăminii i se 
umpluseră din nou cu gazul otrăvitor. Incepu să-l cuprindă 
ameţeala şi simţi cum îi cedează puterea de a se lupta. Il 
atinsese prima adiere a morţii. 

Se împiedică de birou şi asta îl făcu să se răsucească ca un 
titirez. 

Văzu monitorul computerului care refuza să i se supună cînd 
dăduse comenzile de închidere a sistemelor de întreţinere. 
Luptîndu-se cu spectrul morţii care începuse să-i umple 
conştiinţa, Engersol îşi canaliză furia într-o ultimă încercare de a 
se salva. Simţi cum corpul îi e străbătut de o doză masivă de 
adrenalină, ce îi dădu din nou putere. Apucă monitorul şi îl 
smulse din legăturile care-l conectau la tastatură. Se întoarse cu 
el în braţe şi îl azvirli peste bazinul care conţinea creierul lui 
Adam. 

— Nu! strigă acesta cu o clipă înainte ca geamul bazinului 
său să se facă ţăndări. 

In timp ce Engersol se prăbuşi la podea, doborit de otravă, 
elementele nutritive ţişniră afară din bazinul lui Adam. Creierul 


se deplasă solid, dar cu fluidul şi se scurse pe jos. O bucată de 
geam de pe drum tăie în două scoarţa cerebrală. 

Cînd ajunse pe podea, legăturile care îl conectau cu 
computerul se desprinseră. 

Nu mai conta însă. Adam murise în clipa în care geamul 
ascuţit penetrase creierul care însemna întreaga sa existenţă. 

Murise exact la fel precum încetase din viaţă Timmy Evans 
cu un an în urmă. Măcar acesta nu-şi mai recăpătase conştiinţa. 
Adam se deşteptase şi creierul îi funcţionase în bazin, dovedind 
că, în ciuda tuturor eşecurilor, Engersol avusese dreptate. 

Dar acum totul se terminase, nu numai pentru Adam Aldrich, 
ci şi pentru George Engersol. Căutind o picătură de aer, cu 
vederea tulburîndui-se, Engersol muri cu ochii la bazinul în care 
trăise Adam, acum la fel de pulverizat precum era visul lui. 

O clipă mai tirziu, Jeff se prăbuşi şi el. Urmărise moartea lui 
Adam fără nici o emoție. 

In afara zgomotului generatorului, laboratorul rămase tăcut. 


30 


Allen Dover se întorcea de la reşedinţa familiei Aldrich cînd 
auzi apelul dispecerului. Ceea ce îi comunică acesta i se păru o 
nebunie, Adam Aldrich şi Amy Carlson să fie încă în viaţă? 
Imposibil. Le văzuse chiar el cadavrele. 

Şi totuşi, deşi fu convins că era un apel în glumă, poate o 
şotie mai ciudată făcută de unul din puştii ăia superinteligenţi ai 
academiei, o luă spre instituţie. Oricum, voia să vorbească cu 
Jeff Aldrich. Găsise nişte hirtii ascunse în camera băiatului. Cu 
toate că nu se pricepuse să le descifreze prea bine, i se păruse 
evident că erau scheme electronice folosite la modelul de 
maşină în care se aflau Jeanette şi Chet cînd muriseră. Era oare 
posibil ca acest puşti să fi plănuit uciderea propriilor părinţi? 
Ştia, desigur, că aşa ceva era posibil — astfel de crime fuseseră 
comise de copii mai mici decit Jeff. Dover clătină, nedumerit, din 
cap. Ce fel de lume era aceasta care dădea naştere unor 
asemenea copii? 

Parcă în faţa academiei. 

Găsi în holul mare o mulţime de puşti, adunaţi laolaltă şi 


şuşotind între ei. Cînd îl zăriră la uşa de la intrare, aceştia îşi 
ridicară instantaneu vocile. Fiecare dorea să fie primul care să-i 
povestească ce se întîmplase. 

— Au fost strigăte! rosti o fată, palidă. A fost al naibii de 
ciudat. Sunau de parcă veneau din interiorul pereţilor! 

Dover se încruntă şi se întoarse spre un alt copil, un băiat 
cam de doisprezece ani. Era Brad Hinshaw, care aprobă, cu o 
încuviinţare a capului, vorbele fetei. 

— A durat doar citeva minute, dar a fost, într-adevăr, ciudat. 

Brad ezită înainte de a se decide să-i povestească poliţistului 
despre presupunerile lor. 

— Există o legendă despre domnul Barrington, începu el. Se 
presupune că se mai întoarce din cînd în cînd. Noaptea îl poţi 
auzi în lift, dar... 

— Bine, bine, i-o reteză Dover. Nu am venit aici ca să ascult 
poveşti cu fantome. Eu o să mă duc sus, iar voi o să staţi aici. 

Îi ţintui cu cea mai aspră privire cu putinţă. 

— Aţi înţeles sau chem să vină şi alţi poliţişti? Cîţiva copii se 
dădură înapoi, iar restul părură descurajaţi în a-l urma, aşa că 
Dover se grăbi să urce la etajul patru, unde găsi o uşă încuiată. 
Bătu cu pumnul, violent, în ea şi strigă: 

— Josh? Eşti acolo? 

O tăcere scurtă. Apoi auzi o voce timidă venind prin uşa 
masivă de lemn. 

— Cine e? 

— Poliţia, Josh. Sînt cel care a vorbit cu tine pe plajă. Îţi aduci 
aminte? 

Dover aşteptă din nou, după care auzi declicul broaştei. Uşa 
se deschise. Din cadrul ei, Josh îl privea speriat şi palid. 

— S-a întîmplat ceva, şopti el. Ceva groaznic. Adam a murit. 
A murit şi doctorul Engersol şi Jeff şi Hildie şi... 

Dover îşi făcu loc în cameră şi închise uşa după el, pentru a 
preveni situaţia în care ceilalţi copii ar fi venit să vadă şi ei ce se 
întîmpla. Polițistul examină rapid încăperea. In afara cărţilor 
împrăştiate pe podea, totul părea normal. 

Nu văzu nici un cadavru. 

— Bine, spuse el îndreptîndu-se către Josh, care se dusese la 
birou şi se holba la un ecran de computer, în timp ce degetele îi 
alergau pe tastatură. Ce-ar fi să-mi explici... 

— Uite! exclamă Josh. Uite, poţi să vezi cu ochii tăi! 


Dover  înconjură biroul, privi ecranul şi  încremeni 
instantaneu. Simti că i se face rău în faţa priveliştii. Se uita la un 
fel de laborator, pe a cărui podea zăceau două corpuri cu faţa în 
sus. 

Le recunoscu imediat chipurile. 

Erau Jeff Aldrich, pe care îl văzuse cu mai puţin de o oră în 
urmă, şi George Engersol, directorul academiei. 

— Sfinte Sisoie! îngăimă el, stupefiat. 

Cu ochii aţintiţi pe ecran, i se adresă lui Josh: 

— Ai spus că... 

Josh înţelese întrebarea înainte de a fi terminată. Tastă o 
comandă şi priveliştea se schimbă. Dover o recunoscu pe Hildie 
Kramer, întinsă pe un fel de masă de operaţie. După poziţia în 
care stătea, îşi dădu seama că era moartă. 

Atenţia i se îndreptă spre Josh. 

— Ştii ce s-a întîmplat acolo jos? 

Josh dădu afirmativ din cap. Obrazul îi tremura şi în ochi îi 
licăreau lacrimi pe care cu greu şi le putea stăpini. 

— P... parţial, murmură el. 

Se concentra cît putu de tare spre a-şi reciştiga controlul şi-i 
povesti lui Dover tot ce ştia. 

— N-am văzut totul, încheie el. O vreme, n-am văzut nimic, 
deoarece Adam a închis camerele de luat vederi. Dar după cea 
murit... 

— Josh, Adam Aldrich e mort de mai mult de două săptămîni! 

— Nu, nu e adevărat! se tîngui Josh. Era acolo jos! Creierul 
lui trăia încă! 

Dover decise să nu se certe cu băiatul, convins fiind că, după 
cele trăite cu propriii ochi, era pe pragul unei crize de isterie. 

— Bine, bine, rosti el împăciuitor. Ştii cum pot ajunge acolo 
jos? 

— Cu ascensorul, îl informă Josh. Cred că l-am făcut să 
meargă din nou. Am pus la loc şi ventilatoarele şi am închis şi 
generatorul. 

Dover îl privi uluit. 

— Ventilatoarele? Un generator? Ce tot vorbeşti tu acolo? 

— El i-a ucis! strigă Josh, de-a dreptul isterizat. Nu pricepi? 
Aşa i-a ucis! 

— la-o mai uşor, Josh, îl calmă Dover. Lasă-mă să dau un 
telefon şi apoi o să cobor. 


Scoase staţia de emisie-recepţie din centură şi transmise un 
mesaj rapid. Ceru trei ambulanţe şi mai mulţi poliţişti. 

— Încă nu ştiu ce se întîmplă aici, dar o să revin în cîteva 
minute. 

Îşi puse emițătorul la loc şi o porni spre lift. 

— Vin şi eu, anunţă Josh. 

Dover îl privi pe puşti. 

— Fiule, nu cred că... 

— E şi Amy acolo! ţipă Josh cu o expresie de încăpăţinare pe 
faţă. E prietena mea şi mi-a salvat viaţa. Hildie voia să mă 
lichideze şi Amy a oprit-o. Acum trebuie s-o ajut! 

Dover evalua rapid situaţia. Băiatul văzuse deja ce se 
întîmplase şi n-avea timp să se lupte cu el. In afară de asta, se 
părea că Josh ştia ce se experimenta în laborator. Se hotări. 

— În regulă. Vino! 

Liftul cobori încet. Josh îşi strecură, inconştient, mîna în cea a 
sergentului. Acesta i-o mîngiie cu blindete. 

Ascensorul se opri şi uşile alunecară într-o parte şi alta. 

— Isuse! murmură Dover cînd ieşi din cabină şi văzu corpul 
lui Jeff Aldrich zăcînd în cadrul uşii laboratorului. 

Cu Josh pe urmele lui, sergentul intră în laborator. Se opri să 
cerceteze corpurile lui Jeff şi Engersol pentru a vedea dacă 
aceştia mai dau vreun semn de viaţă. 

Erau amîndoi morţi. 

Se îndepărtă de cadavre şi studie bazinul sfărimat şi masa 
de ţesut cerebral care se odihnea pe podea cu bucata de geam 
în ea. Apoi privirea i se îndreptă spre celălalt bazin şi spre 
obiectul cu aspect ciudat din interiorul lui. 

Un creier. 

Un creier uman, suspendat în ceva care semăna cu un fluid 
şi din care ieşea un labirint de sîrme; alte tuburi şi mai multe 
sîrme se puteau observa cum ies din arterele, venele şi nervii de 
la baza lui. 

II trecu un fior de groază. Inspectă maşinăria complicată care 
încercuia bazinul. O pompă mică funcţiona cu ritmicitate şi pe 
un monitor de deasupra bazinului se putea vedea încă 
activitatea acelui creier. 

Sub monitor, o placă identifica cui aparţineau undele emise 
de acel cortex: 


AMY CARLSON 


Simţi cum îi vine să verse, dar se stăpini. 

— Nu e posibil! rosti el, inconştient, cu voce tare. 

— Exact ca la curs, şopti Josh, înmărmurit. 

— Curs? se miră Dover şi se uită la băiatul de lîngă el. 
Despre ce curs e vorba, Josh? 

Josh vorbi fără a-şi lua ochii de pe monitor. 

— Cursul doctorului  Engersol. Seminarul lui despre 
inteligența artificială. Noi am monitorizat activitatea cerebrală a 
unei pisici. 

Tăcu, holbîndu-se la monitor. 

Amy? 

Putea fi, oare, chiar ea? 

Vru să plîngă, dar îşi înghiţi suspinul care i se ridicase în git, 
ameninţind să-l sufoce. 

— N... nu e moartă, şopti el. Exact cum am spus. Trăieşte 
încă. 

Dover ezită. 

— Josh, ştii cum să lucrezi cu acest computer? Poţi să-l 
închizi? 

Băiatul îşi mută privirea pe poliţist. 

— Să-l închid? D... dar dacă îl închid Amy va muri. 

Dover mîngiie uşurel umărul lui Josh. 

— E moartă deja, fiule, rosti el blînd. Trebuie să fi murit. 

Josh scutură, nervos, din cap. 

— Nu e moartă, insistă el. Uită-te la ecran. Dacă era moartă 
nu mai existau nici un fel de unde cerebrale. Nici măcar nu sînt 
liniare. Ca şi cum... 

Căută cuvîntul potrivit. 

— Ca şi cum ar dormi sau aşa ceva! P... poate reuşesc să 
vorbesc cu ea. Poate reuşesc s-o trezesc! 

— Fiule, asta e curată... 

— Trebuie să încerc! 

Puştiul se îndreptă spre tastatură şi începu să exploreze 
programele din calculator. Dover apucă receptorul telefonului 
care era agăţat de un perete al laboratorului şi formă un număr. 
Ştia că, la o asemenea adincime, staţia sa era inutilă. 

— Phil? rosti el cînd i se răspunse. Ştii unde locuiesc părinţii 
lui Amy Carlson? 


— Nu e nevoie să-i caut, răspunse Phil Rico. Sînt aici şi vor să 
ştie ce înteprindem legat de fiica lor. 

Dover oftă. 

— Pune pe cineva să-i aducă aici, Phil. Se pare că fiica lor nu 
a murit. 

Tăcere mormintală la celălalt capăt al firului. Apoi: 

— Ai înnebunit, Dover? 

— Tu fă ce ţi-am spus, Phil. 

Inchise telefonul şi se întoarse spre Josh. Se uită peste 
umărul băiatului la ecranul computerului, simțindu-se mai inutil 
decit se simţise vreodată pînă atunci în viaţa lui. 


31 


Frank Carlson manevră Honda sa închiriată într-un spațiu 
strimt, lîngă maşina poliţiei care îi escortase pînă în faţa 
academiei. Se aflau deja acolo două ambulante. Opri motorul, 
dar nu făcu nici o mişcare pentru a cobori. Se uită uluit la 
mulţimea care se adunase în faţa vilei. Stînd lîngă el, Margaret 
îşi strecură mîna într-a lui. 

— Ce se întîmplă? şopti ea. De ce se află ambulanţele astea 
aici? Ce are loc aici? 

Trecuse oare doar o jumătate de oră de cînd intraseră în 
sediul poliţiei din Barrington pentru a cere mai multe informaţii 
din partea echipei care investiga moartea fetiţei lor? Ziua ce 
trecuse şi-o petrecuseră, în amorţire, singuri, întrebîndu-se ce 
mai puteau obţine dacă rămîneau în Barrington. Încă doborită 
de şocul morţii fiicei ei, Margaret dorise să plece acasă. 

— N-o s-o aducă înapoi, Frank, spusese ea încontinuu. Chiar 
dacă îl găsesc pe profesorul ăla, asta nu va schimba cu nimic 
situaţia. 

— Nu putem să plecăm aşa, pur şi simplu, acasă! 
argumentase Frank. Ticălosul ăla ar putea fi încă în viaţă. Şi 
dacă e, vreau să-l văd! Vreau să aud cu urechile mele cum 
recunoaşte că mi-a ucis fata! 

De dimineaţă, Margaret se predase şi se duseseră împreună 
la poliţie ca să afle care era stadiul anchetei. Tocmai cînd 
discutau cu detectivul însărcinat cu acest caz, sergentul de 


serviciu îi întrerupsese şi îi trimisese aici. 

— Vorbiţi cu sergentul Dover. Alan Dover. O să vă explice el 
ce se întîmplă, le spusese polițistul. 

Acum erau în maşină şi îi cuprinse teama. Ce legătură aveau 
ambulanţele şi patrulele de poliţie cu ei? 

Sau cu Amy? 

— Ţi-e bine? o întrebă Frank pe nevastă-sa. 

Margaret respiră adînc, apoi încuviinţă. 

— Cred că da. 

Se autoîntări psihic pentru orice se va întîmplă şi ieşi din 
maşină. O porni spre ceata de oameni care vociferau. 

— Doctorul Engersol e mort! exclamă cineva. 

— Ca şi Hildie Kramer, replică altcineva. Au găsit-o într-un fel 
de laborator despre a cărui existenţă nu ştia nimeni! 

Morți? Doctorul Engersol şi Hildie Kramer? Margaret auzi 
cuvintele, dar nu le pătrunse înţelesul. Cei doi Carlson îşi croiră 
drum cît de repede putură şi ajunseră, în sfîrşit, la treptele scării 
dinspre verandă. Un ofiţer de poliţie le bară calea de acces. 

— Imi pare rău, domnule. Nimeni n-are voie să intre acum în 
clădire. 

— İl căutăm pe sergentul Dover, îi comunică Frank. Sîntem 
părinţii lui Amy Carlson. 

Polițistul şopoti cîteva cuvinte în staţia lui, apoi se întoarse 
spre ei. 

— O să vă primească în apartamentul lui Engersol. La etajul 
patru. 

Incuviinţind din cap, Frank şi Margaret pătrunseră în imobil şi 
o luară în sus pe scări. Cînd ajunseră în faţa uşii apartamentului, 
Margaret îşi pierdu răsuflarea. Frank îşi puse braţul, instinctiv, în 
jurul umerilor ei. 

Din ascensorul din apartament era scos corpul lui Jeff Aldrich 
acoperit cu o pătură. 

Dînd ordine în staţie cu voce scăzută, Dover le făcu semn să 
intre. Işi termină conversaţia şi îşi îndreptă întreaga atenţie 
către ei. 

— Domnul şi doamna Carlson? 

Frank încuviinţă, scurt, din cap. Palidă, Margaret apucă cu 
degetele, strîns, braţul bărbatului ei. 

Dover îşi alese cu grijă cuvintele şi începu să-i informeze în 
legătură cu cele întîmplate în acea dimineaţă. La sfîrşit, se uită 


în ochii lui Frank şi încercă să explice ce i se întîmplase fetei. 

— Nu sînt încă siguri de nimic, rosti el prudent, nevrînd să le 
dea false speranţe. Se pare însă că creierul fiicei dumneavoastră 
se află încă în viaţă. 

Margaret simţi că o apucă ameteala. Faţa i se făcu pămiîntie. 

— Î... în viaţă? îngăimă ea. D... dar a murit! Corpul ei... 

Vorbele îi muriră pe buze cînd îşi aminti de cuvintele ciudate 
din raportul medicului legist, cuvinte pe care Frank refuzase să 
le accepte. 

Creierul fetei lipsea din cutia craniană. 

"Un peşte", sugerase cineva. Sau vreun alt animal. 

Dar acum... 

— Nu, scînci ea. Nu e posibil. E moartă! Fiica mea e moartă! 

Mîna lui Frank alunecă pe şoldul ei şi o conduse către 
canapea. _ 

— Stai jos, iubito. Incearcă să nu... 

— Nu! 

Margaret respinse mîna lui. Tremurînd, se întoarse spre a-l 
privi pe Dover. 

— Vreau să văd ce-i acolo jos! declară ea. Dacă creierul fetei 
mele trăieşte încă, vreau să-l văd! 

— Doamnă Carlson... începu sergentul, dar se opri cînd văzu 
hotărîrea din ochii femeii. 

— Bine, rosti el, supus. O să vă duc jos, dar vreau să 
înţelegeţi că tot ce a avut loc acolo jos a fost cel mai cumplit 
experiment imaginabil. Din cîte ştiu, cel puţin unul dintre copiii 
despre care s-a spus că s-a sinucis, n-a făcut-o. lar ceea ce i s-a 
întîmplat fiicei dumneavoastră e... de neînchipuit. 

Îi conduse în cabina liftului. În timp ce liftul cobori încet în 
măruntaiele imobilului, făcu tot posibilul pentru a-i pregăti cit 
mai bine pentru a rezista în faţa celor pe care le vor vedea. 

Bine că fuseseră luate de acolo cadavrul doctorului şi al lui 
Jeff Aldrich, precum şi creierul lui Adam Aldrich. 

Laboratorul era de acum plin de lume; Josh MacCallum se 
afla încă acolo, alături de alţi doi poliţişti şi de un bărbat în haină 
albă, care părea a fi doctor. 

Ochii femeii se fixară pe obiectul din bazin. Nu era capabilă 
să creadă cele ce i se povestiseră. 

— Nu, îngăimă ea din nou. Nu se poate. Vă rog, spuneţi-mi 
că... 


Vocea i se stinse, nu mai găsi cuvinte. 

Bărbatul cu haina albă se răsuci pe călciie cînd auzi vocea ei. 
Alan Dover Îl informă discret cine era. 

— Eu sînt Gordon Billings, doamnă Carlson, spuse bărbatul. 
Sînt de la centrul medical al universităţii. Nu ştim încă cu 
precizie ce se întîmplă. Nu vă pot spune decit că acel creier din 
bazin e uman şi se pare că e al fiicei dumneavoastră. 

— Trăieşte? întrebă Frank. 

Gordon Billings îşi compuse o faţă sceptică. 

— Biologic, da, trăieşte. Dar nu ştiu ce să vă spun din 
punctul de vedere al viabilităţii lui ca organ inteligent. 

Frank deveni sever. 

— Spuneţi-ne ce ştiţi, ceru el. Sau ce bănuiţi. Noi sîntem 
părinţii ei şi avem dreptul să aflăm ce i s-a întîmplat. 

Josh interveni, uitîndu-se la ei: 

— Doctorul Engersol i-a scos creierul, rosti el. L-a legat de un 
computer. A făcut la fel şi cu Adam Aldrich. 

Margaret simţi cum îi tremură genunchii. Se prăbuşi pe unul 
din scaunele care flancau biroul. 

— De ce? şopti ea. Ce...? 

Nu fu în stare să termine întrebarea. 

— N-a murit, doamnă Carlson, o informă Josh, cu voce 
tremurătoare. E numai adormită. Adam i-a făcut ceva şi ea a 
adormit! 

Margaret îl privi şocată pe Gordon Billings. 

— E adevărat? 

Billings înălţă, stînjenit, din umeri. 

— Se află într-un fel de comă profundă. Dar mie mi se pare 
că e departe de a fi adormită. Arată de parcă creierul i-ar muri, 
încetul cu încetul, deşi instrumentele care-i monitorizează 
activitatea indică că e sănătoasă din punct de vedere fizic. 

— Sănătoasă?! izbucni Frank. 

Ochii lui fixară bazinul şi simţi un val de miînie cum îl 
copleşeşte. 

— Asta nu e fiica mea! declară el. Nu e Amy! 

Vocea începu să i se ridice. 

— Să nu-mi spuneţi că asta e Amy! Pricepeţi? N-o să accept 
că acest... acest lucru... face parte din fetiţa mea! Nu! 

incepu să plingă cu sughiţuri. Furia i se transformase în 
durere cînd pătrunsese adevărul celor întîmplate fiicei sale. 


— Nuuu..., se tîngui el din nou. Nu cu Amy! Nu cu micuța 
mea Amy! 

Cînd gemetele lui disperate umplură încăperea, pe ecranul 
ce afişa encefalograma fetei apăru o schimbare. 

Brusc, cursul blînd al liniilor fu întrerupt de un puls. 

— V-a auzit! strigă Josh. V-a auzit Amy! 


KKK 


Din afara beznei tăcute în care se retrăsese Amy, se auzi o 
voce care îi strigă numele şi care se stinse aproape la fel de 
rapid precum apăruse. Primul impuls al ei fu să ignore stimulul, 
să se retragă şi mai adînc în carapacea pe care şi-o construise în 
jurul minţii. 

Şi totuşi vocea pe care o auzise îi era familiară. 

Nu era Adam. 

Nu era nici doctorul Engersol. 

Cu toate astea, era familiară. 

Ingrozită, îşi strînse carapacea şi mai aproape de ea, 
poruncindu-şi să nu răspundă nici unui stimul, să nu se lase 
momită în vreo capcană întinsă de Adam. O chinuiau încă 
amintirile demonilor şi simţea frica care o înconjura ca pe un 
lucru palpabil. 

Şi totuşi! O parte minusculă din mintea ei răspunse acelei 
voci. Aproape inconştient, îşi întredechise carapacea. Începu să 
iasă din ea, explorînd grijulie lumea dinafară propriei sale minţi. 

Simţi instantaneu că se schimbase ceva. 

Dispăruse cacofonia de stimuli care o asaltaseră mai 
devreme. Ezită, convinsă fiind că în orice moment Adam îşi 
putea da seama că ea se redeschisese şi îşi lăsase garda jos şi, 
ca atare, el putea să atace din nou. 

Nu veni nici un atac. 

Işi deschise carapacea şi mai mult şi îşi lăsă mintea să iasă 
din ea. Rămase prudentă şi începu să caute prin circuitele 
computerului arme, convinsă fiind că ele există încă şi sînt 
îndreptate împotriva ei. 

Incet, încet, realiză că Adam dispăruse. Nu-i mai simţea 
prezenţa şi nici nu mai detecta stimulii emanaţi de creierul lui. 

Se ascundea şi el? Se închisese şi el, aşteptind ca ea să îşi 
abandoneze toate protecţiile ca să se năpustească asupra ei 


într-un asalt final? 

Continuă explorarea şi inspectă universul din microcipuri şi 
datele stocate acolo. 

Nu se vedea nicăieri nici o urmă din Adam. 

Cu toate astea, se auzeau voci în microfon. Era o 
bolboroseală  ininteligibilă, era instantaneu  digitalizată şi 
transmisă spre creierul ei. 

Indepărtă complet carapacea şi căută prin computer vreun 
indiciu asupra celor întîmplate, o explicaţie pentru dispariţia lui 
Adam. Descoperise deja că sistemul de întreţinere a creierului 
lui nu mai funcţiona şi nu putea găsi nicăieri vreo urmă a acti- 
vităţii minţii sale. 

Hoinărind prin computer, descoperi fişierele de arhivă, 
condensate, pe care puternicul Croyden le generase la fiecare 
fază a experimentelor făcute în laborator. Le revăzu integral 
într-o secundă şi urmări cele întimplate pe timpul cît ea se 
refugiase în ea însăşi. Evenimentele fuseseră mai dramatice 
decit îşi imaginase. 

Prin intermediul camerelor de luat vederi spînzurate de 
tavan îşi zări părinţii în laborator. 

Era şi Josh acolo. 

Erau şi alţi oameni, pe care nu îi recunoştea. 

Erau ei la curent cu cele întîmplate în laborator? Sau cu 
motivul acelor evenimente? 

Constată că mintea îi lucra la capacitatea completă. Începu 
să lucreze cu febrilitate, pentru că îşi dădu brusc seama că totul 
trebuia să ia sfîrşit şi trebuia să se pregătească pentru acest 
final. 


KKK 


— Ce e? şopti Margaret Carlson cu privirea atrasă de 
monitor. 

Gordon Billings se uită cu uimire în aceeaşi direcție. Ceea ce 
vedea era o imposibilitate. Şi totuşi se afla acolo! Erau şi undele 
alfa şi undele beta, atit de familiare. Şi nu exista nici un dubiu 
asupra celor comunicate de ele. 

— Se deşteaptă, spuse el încetişor. Devine conştientă. 

— Conştientă? repetă Frank Carlson. Dar e imposibil! În 
bazinul ăla nu e Amy! Acolo nu e nici o fiinţă omenească! Nu e 


nimic altceva decit o masă de ţesut! Pentru numele lui 
Dumnezeu, să închidă cineva blestemata asta de maşină şi să 
lase creierul ăla să moară! 

Vorbele lui răsunară în toată camera. O clipă, nimeni nu 
scoase nici o vorbă. Cînd Gordon Billings deschise gura să spună 
ceva, din difuzorul din tavan se auzi o voce: 

— Nu încă, tati, rosti Amy. Nu sînt gata. 

Frank încremeni. La sunetul vocii fiicei ei, Margaret se uită, 
instinctiv, de jur împrejurul camerei, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
cumva s-o zărească pe fată ascunsă în vreun loc. 

— Amy? îngăimă Josh. Eşti bine? Ce s-a întîmplat? 

Toţi adulţii din cameră se holbară la băiat, care părea să 
accepte că ei toţi o ascultau pe Amy Carlson, fapt care li se 
părea tuturor inacceptabil. Inainte ca vreunul dintre ei să 
reacționeze, Amy vorbi din nou: 

— Adam a încercat să mă rănească, explică ea. A vrut să mă 
înnebunească şi a trebuit să mă ascund de el. 

Josh se încruntă şi încercă să înţeleagă la ce se referea ea. 
Unde să se ascundă? Cum? 

— Dar ce s-a întîmplat? întrebă el din nou. Au murit cu toţii, 
Amy. Şi Jeff, şi Adam, şi doctorul Engersol. Şi Hildie. Sînt toţi 
morţi. 

Amy nu zise nimic. Peste cîteva clipe vorbi din nou, cu voce 
tremurătoare: 

— Adam i-a ucis, Josh. El a preluat controlul asupra tuturor, 
inclusiv ascensorul. N-am vrut ca Hildie să moară, dar el a 
preluat totul şi a omorit-o. l-a omorît pe toţi. 

Creierul ei continuă să lucreze. Manipula date din băncile 
imense din interiorul Croydenului şi trimitea şi recepționa stimuli 
cu o viteză mult mai mare decit era capabil computerul să 
genereze. 

— O să mă vezi imediat, mamă, şopti ea. O să apar pe 
ecranul de deasupra bazinului meu. Nu trebuie decit să te uiţi în 
sus. Şi eu te văd. Primesc imagini de la cameră şi ele sosesc în 
mintea mea tot atît de clare ca şi cum aş avea încă ochi. N-am 
murit, mamă. Sînt doar... diferită, cred! 

Deşi nu credea o iotă din ceea ce auzea, Margaret se uită 
înspre monitor, la fel cum făcură şi ceilalţi. 

Construită de Croyden pe baza instrucţiunilor generate de 
mintea fetei, imaginea ei se formă, încetul cu încetul. Era 


portretul, uşor de recunoscut, al unei fete pistruiate, cu părul 
roşcat şi cu faţa încadrată de o ploaie de şuviţe ondulate. Şi 
totuşi nu era în totalitate Amy. Se schimbase ceva în fizionomia 
ei. 

Margaret scoase un scîncet şi se agăţă de mina soţului ei. 

— Nu-ţi porţi ochelarii, rosti Josh. 

Amy zimbi. 

— Îi urăsc! l-am urit întotdeauna. Aşa că nu mă mai imaginez 
cu ei. În afară de asta, nu cred că mai am nevoie de ei, nu-i aşa? 

— Nu e aievea, îngăimă Frank. Nu e posibil ca asta să se 
petreacă în realitate! 

Ochii fetei îşi schimbară poziţia pe ecran ca şi cum se uitau 
acum la el. 

— Dar totul e real, taţi. Sînt chiar eu. Nu ştiu nici eu să-ţi 
spun cum funcţionează totul. E ca şi cum computerul e acum 
corpul meu. Ştiu cum să-l folosesc şi să-l fac să meargă, şi să 
facă ce vreau eu de la el. 

— Nu! strigă Margaret. 

Se ridică în picioare şi făcu un pas către bazin. 

— O să te scoatem de aici! Trebuie să existe ceva... 

— Nu există, mamă, o întrerupse Amy. M-am gîndit şi eu la 
asta multă vreme. Dar nu există nici o posibilitate. Am studiat 
totul şi nimeni nu-mi poate pune creierul înapoi într-un corp. 
Sînt prea multe chestiuni delicate pe care nimeni nu le 
cunoaşte. Şi chiar dacă ar exista cineva care s-o facă, asta ar 
însemna ca altcineva să fie obligat să moară pentru ca eu să pot 
beneficia de acel corp. 

Vocea îi căpătă, pentru prima dată, o nuanţă de minie. 

— Şi asta ar însemna că nu va fi nici o diferenţă faţă de ce 
ne-a făcut doctorul Engersol lui Adam şi mie. 

— Nu! exclamă din nou Margaret, ca şi cum acest cuvint era 
singur în stare să înlăture adevărul celor spuse de Amy. Trebuie 
să fie ceva! Trebuie să existe o cale! 

— Există una, mamă, rosti Amy cu blindeţe. Pot face eu 
însămi ceva. Îmi pot lăsa creierul să moară. 

Margaret icni şi privirea i se mută spre soţul ei. 

— Ce tot vorbeşte ea acolo? se tîngui ea. Ce vrea să spună? 

— Nu pot trăi aşa, mamă, continuă Amy. Ştiu ce au păţit 
Adam şi ceilalţi. Adam s-a schimbat, mamă. Nu mai semăna cu 
el însuşi. A început să urască pe toată lumea. Dacă doctorul 


Engersol nu l-ar fi omorit, ar fi putut face orice şi-ar fi dorit. Ar fi 
fost capabil să intre în orice computer, de oriunde, şi ar fi făcut 
ce ar fi vrut. lar dacă mintea mea rămîne în viaţă, şi eu voi păţi 
la fel. 

— Dar ai putea să rămii aici, protestă Josh, agăţindu-se 
instantaneu de cele spuse de fată. Dacă n-ar exista conexiune 
între computer şi modem... 

Pe monitor, Amy negă din cap. 

— Nu vreau să fac asta, Josh. Nu vreau să rămîn închisă aici 
pentru totdeauna. Aşa că am să plec. O să închid acest proiect 
şi o să mă sting. 

— Nuu! Să nu mori, Amy! Te rog? 

Pe monitor, Amy zîmbi. 

— Trebuie să înţelegi, Josh! Trebuie să mă sting acum. E 
singurul lucru bun pe care-l pot face. 

Ochii i se deplasară, părind că o fixează încă o dată pe 
maică-sa. 

— Te iubesc, mamă, rosti ea încet. Şi sînt bucuroasă că ai 
venit. Aşa am avut, cel puţin, şansa de a-mi lua adio de la tine. 

Margaret se aruncă încă o dată asupra braţului lui Frank. 

— Opreşte-o, Frank, îl imploră ea. N-o lăsa să facă asta! 

Frank însă clătină din cap. Ascultase cu atenţie vorbele fetei 
lui. 

— E-n regulă, Amy, şopti el. Fă orice ai de făcut şi adu-ţi 
aminte că te iubim. Te-am iubit dintotdeauna şi te vom iubi 
mereu. 

Zimbetul de pe faţa fetei dispăru. 

— Şi eu te iubesc, tati, zise ea blind. 

Lumea adunată în încăpere privi apoi cum imaginea ei se 
estompează încet. O clipă mai tîrziu, începură să sune alarmele 
ce avertizau că sistemul de întreţinere a creierului ei începea să 
fie deconectat. 

— Fă ceva! urlă Margaret. Pentru numele lui Dumnezeu, să 
facă cineva ceva! 

Josh se apucă, instantaneu, să încerce reîncărcarea 
programelor care erau eliminate din memoria computerului. 

Tastatura refuză să răspundă. 

Priviră toţi, neajutoraţi, cum Amy Carlson îşi dete, într-un 
tîrziu, duhul. 


EPILOG 


Josh se afla acasă, în Eden, de aproape o săptămînă. Porni 
spre casă de la ore şi gîndurile i se întoarseră din nou la cele 
întîmplate în Barrington cu numai cîteva zile în urmă. 

Descoperi că se gindea la evenimente din ce în ce mai mult, 
în ciuda faptului că mama lui şi toţi ceilalţi îi spuseseră că e mai 
bine să încerce să uite. 

Dar cum putea uita? 

Fusese acolo! Văzuse! 

Văzuse corpul lui Hildie în lift şi apoi pe Jeff şi pe doctorul 
Engersol cum zăceau pe podeaua laboratorului. 

Văzuse creierul lui Adam, mort aflat într-o băltoacă de apă. 

Şi creierul lui Amy, încă viu în bazinul lui, conectat încă la 
computer. 

Văzuse acelaşi creier cum moare. 

Nu văzuse pe nimeni murind înainte. Imaginile de pe 
monitoare erau încă vii în mintea lui ca şi afişajele care nu mai 
indicau nimic. Le privise vreme îndelungată, apoi ochii i se 
îndreptaseră spre masa de ţesut ce plutea în bazin. 

Nu arăta deloc altfel. Circumvoluţiunile păreau nemodificate, 
iar culoarea era acelaşi cenuşiu închis, brăzdat de reţeaua 
sîngerie a vaselor de sînge. 

Nu era corect. 

Dacă Amy era moartă, creierul ei trebuia să arate altfel. 

Dar nu arăta. Într-un tîrziu, se uitase în sus cînd simţise cum 
i se aşază mîna lui Alan Dover pe umăr. 

— Chiar a murit? întrebase el, tremurînd. 

— Mă tem că da, îi răspunsese polițistul. Haide! Ce-ar fi să 
mergem împreună afară? Nu mai e nevoie de noi pe aici. 

Călătorind cu ascensorul secret, Josh simţise un fior 
gîndindu-se la ce păţise Hildie. 

Oare avea să-şi amintească mereu de acest episod cînd va 
folosi un ascensor? 

Cînd ajunseseră în apartamentul doctorului, ignorase vechiul 
lift ce aştepta încă la etajul patru şi optase pentru coborirea pe 
scări. 

— A fost chemată mama ta, Josh, îl informase Dover. O să fie 


aici diseară ca să te ia acasă. 

Josh abia avusese puterea să audă aceste cuvinte, îl 
copleşiseră emoţiile încercate pe tot parcursul dimineţii. A 
început să plîngă, aruncîndu-şi braţele în jurul poliţistului, în 
ciuda faptului că toţi prietenii lui îl urmăreau. 

— Gata, gata, îl calmase Dover. S-a sfirşit totul. Dar nu se 
sfirşise. Petrecuse tot restul zilei discutind cu poliţiştii, cu 
doctorul şi cu o groază de oameni al căror nume nu şi-l mai 
amintea. Răspunsese pe cît putuse la toate întrebările şi 
repetase explicaţia celor întîmplate cu el cînd îşi montase masca 
de iluzionare a realităţii şi-l văzuse pe computer pe Adam. 
Încercase chiar să le demonstreze, dar cînd se urcaseră în 
camera lui şi el dăduse drumul la computer şi-şi montase masca 
şi mănuşa, acestea nu funcţionaseră. 

Ştia ce se întimplase: înainte de a muri, Amy ştersese toate 
programele întocmite de doctor şi care-i permiteau lui să vadă 
în interiorul computerului. 

Pentru că era convins că asta făcuse el de fapt. 

Nu fusese o simulaţie. 

Programul fusese întocmit astfel încît Adam să-i arate lui 
cum era să fii în interiorul maşinii, să faci parte din lumea în 
care fuseseră introduşi el şi Amy. 

Acea lume care îi dăduse lui coşmaruri şi-l făcuseră să 
creadă că a înnebunit. 

Cînd Josh terminase să le povestească tot ce ştia, venise 
maică-sa să-l ajute la împachetatul hainelor şi cărţilor, şi el îşi 
luase adio de la cei cîţiva puşti care mai erau încă acolo. 

Părinţii copiilor veniseră pe tot parcursul zilei în şcoală, le 
împachetaseră urgent lucrurile şi-i luaseră acasă. Josh ştia de ce 
făceau asta şi totuşi i se păruse ciudat, pentru că experimentul 
doctorului fusese distrus, iar el murise. 

Majoritatea copiilor nu fuseseră implicaţi în experiment. 
Părinţii însă îi luaseră acasă, spunînd aceleaşi vorbe pe care i le 
spusese şi maică-sa: "Ştiam eu că e ceva necurat la mijloc! Din 
prima clipă cînd am pus piciorul aici, am ştiut că ceva nu e în or- 
dine". 

Josh nu-i crezuse pe nici unul. În definitiv, şcoala arăta încă 
la fel ca întotdeauna, cu aceeaşi pajişte mare şi verde din faţa 
reşedinţei şi cu aceiaşi copaci în cerc unde o întîlnise pentru 
prima dată pe Amy. 


Cînd se urcaseră în maşină şi o luaseră spre orăşel şi spre 
micul han în care trebuiau să-şi petreacă noaptea, el privise tot 
timpul prin fereastra din spate, cît putuse de mult, ştiind că nu 
va mai vedea niciodată academia şi pe nici unul din puştii care-i 
fuseseră prieteni. 

In noaptea aceea nu putuse adormi vreme îndelungată. 

Ascultase cum se sparg valurile de ţărmul de sub han, 
întrebîndu-se cît timp va trece pînă ce le va mai auzi din nou. 

Şi cum va fi cînd se va duce înapoi, la vechea şcoală din 
Eden. 

Nu vor mai fi cursuri ca la academie, iar el va trebui să stea 
din nou întreaga zi, pretinzînd că ascultă pe vreun profesor care 
va vorbi despre lucruri pe care el le ştia deja. 

Va fi nevoit să asculte din nou bătaia de joc a tuturor 
celorlalţi copii şi să pretindă că nu-i pasă, că e lipsit de 
importanţă faptul că n-are nici un prieten cu care să discute. 

Cel puţin însă nimeni din Eden nu va încerca să-i facă ceea 
ce doctorul Engersol le făcuse lui Amy şi lui Adam. 

Ei erau acum morţi, iar el era încă viu şi se ducea înapoi la 
Eden. 

Adormise cînd soarele era pe punctul de a răsări. Pe drumul 
spre casă nu vorbise. Se ghemuise într-un colţ, pe scaun, şi se 
uitase tot timpul pe geamul portierei. 

lar acum, la o săptămînă distanţă, era ca şi cum nu fusese 
niciodată plecat. 

Deşertul nu se schimbase; soarele ardea încă, iar peisajul 
vălurit continua să fie dezolant de pustiu, cu excepţia pămîntului 
răscopt de soare şi a cactuşilor. 

Dar acum simplitatea lui familiară îi făcea bine lui Josh. 

Nici şcoala nu mai era chiar la fel: din nu se ştie ce motiv, 
descoperi că poate fi atent la ore, iar profesorul păru că a 
renunţat să-l mai scoată în relief. 

lar azi, cînd părăsise şcoala, descoperi că se află lingă trei 
colegi de clasă. In loc de a se îndepărta de el, aceştia i se 
adresară. Parcurse alături de ei o bucată de drum şi se duse cu 
ei să vineze broaşte riioase. 

Ajunse, într-un tirziu, acasă şi urcă scările spre etajul doi, 
către micul apartament de acolo, ce adăpostea camera bine 
cunoscută lui. 

Nu semăna deloc cu cea de la academie, dar îi oferea şi ea 


siguranţa confortabilă a familiarităţii. O salută pe doamna 
Hardwick, care duse un deget la buze şi arătă înspre Melinda, ce 
dormea în ţarcul ei. Se îndreptă spre odaia lui întrebîndu-se de 
ce trebuia să tacă din moment ce televizorul bubuia atit de tare 
încît putea fi auzit de afară. . 

Dar nici acest lucru nu-l mai supăra ca pe vremuri. Işi aruncă 
cărţile pe pat, se duse la birou şi dădu drumul la computer. 

Era acelaşi computer pe care îl avusese la academie. Cînd 
plecase de acolo, îl lăsaseră să-l ia cu el. 

— N-au intenţii rele, aşa că n-o să-i pedepsesc, spusese 
mama lui. Dar îi dăduse voie să ia aparatul cu el. Odată ajunşi 
acasă, ea nici nu cricnise măcar cînd el insistase să conecteze 
singur modemul la linia telefonică, fără a-i mai aştepta pe cei de 
la compania de telefoane. 

— Dacă îl distrugi, o să-l răscumpăr din banii tăi de buzunar, 
îl ameninţase ea. 

El se mulţumise să zimbească. În cinci minute modemul 
lucra perfect. 

Aşteptă cît computerul îşi termină iniţializarea, apoi intră în 
programul de comunicaţii, care-i permitea să se conecteze cu 
alte computere care beneficiau de acces prin telefon. 

Sau care îi dădea posibilitatea de a activa un program de 
formare aleatorie a numerelor de telefon, ce se repeta pînă 
făcea o conexiune cu cineva. 

Se aşeză la birou şi cîntări opţiunile sale, dar, brusc, 
computerul ţiui discret pentru a-l avertiza că primise un apel. 

Josh se încruntă. Aşteptă pînă ce se făcu legătura. Ecranul se 
şterse, gata de a accepta un mesaj. 

În locul unui mesaj, pe el apăru o imagine. 

Amy Carlson, care îi zimbea. 

— Hello, Josh, rosti ea prin difuzorul din computer. 

Josh încremeni, holbîndu-se la imagine. 

Nu era cu putinţă! Amy era moartă! 

O privise cum moare! 

Dar iat-o acolo, cu ochii albaştri care rideau zglobii deasupra 
feţei pistruiate, cu şuviţele roşcate prăvălindu-se peste frunte 
întocmai cum şi le amintea el. 

— Hei, spune ceva! se plinse Amy. O să deschid o linie de 
mesaj şi o să poţi comunica prin tastare, bine? 

Pe fundul ecranului se deschise o fereastră şi începu să 


licărească un cursor, invitîndu-l să scrie ceva. El ezită, apoi 
scrise: 


AMY? UNDE EŞTI? 


Pe ecran zimbetul ei deveni enigmatic. 

— Acum mă aflu pretutindeni. 

"Eşti moartă", tipări Josh. "Ţi-am văzut creierul cum moare." 

Amy încuviinţă. 

— A şi murit, rosti ea. Dar eu nu. Trăiesc încă. Doar că am 
plecat de acolo. 

Josh simţi că-i iau foc creierii. A plecat? Unde? Cum? Era cu 
neputinţă! 

"Cum?", tastă el. 

— A fost uşor, îl informă Amy. Ştiam ce avea să se întîimple. 
Imediat ce Engersol şi-a dat seama că nu ne poate controla, am 
simţit că o să încerce să ne ucidă. lar eu nu voiam să mor. Aşa 
că m-am duplicat. 

Josh se încruntă şi tipări: 


nu Înţeleg! 


— Ba da..., rosti ea zimbind poznaş. Ştii cum lucrează 
creierele. Nu sînt decit nişte computere mari. Aşa că am copiat 
întreaga structură a creierului meu. Celulele şi nervii sînt exact 
ca nişte microcircuite, decit că sînt mult mai complicate, cu 
miliarde şi miliarde de conexiuni. Am descoperit însă că le pot 
copia, aşa cum copiezi tu fişiere. Astfel m-am duplicat pe mine 
însămi. Mi-am duplicat toate celulele din creier şi toate 
conexiunile nervoase, ca şi întreaga mea memorie. Şi a mers, 
Josh. Merge chiar mai bine decît proiectul doctorului, pentru că 
acum nu mai am nevoie nici măcar de creier. 

Josh privi uluit ecranul şi simţi un fior rece pe şira spinării. 
Chiar era posibil? Oare îi spunea ea adevărul? îşi adună tot 
curajul şi tipări altă întrebare: 


UNDE EŞTI? 


Amy rise. Sunetul spart fu distorsionat de difuzorul subţire 
din computer. 


— La început am fost în Croyden. lar o copie a mea se află 
încă acolo. Dar am început să mă deplasez, iar acum sînt 
pretutindeni, Josh. Mă aflu în cel mai mare computer din 
Pentagon şi sînt şi în cel din depozitele în care se păstrează 
toate valorile bancare. Mi-am trimis o copie într-un computer din 
Japonia şi alta în Germania. 

Josh rămase perplex. Pielea începu să i se strîngă pe el cînd 
înţelese ce se întimplase. 

— Pot face orice vreau, Josh! Orice vreau! 

Josh detectă în vocea ei o nuanţă de duritate. Văzu că şi 
chipul i se schimbase. 

Nu, nu chipul. 

Ochii ei. 

Păreau că strălucesc, că au ceva scînteietor în ei, ca şi cum 
abia aşteptau să poată ieşi din tubul monitorului ca să-l apuce. 

Se întimplase! Aşa precum spusese chiar ea că o să fie. 

Se schimbase, ca şi Adam. 

Nu mai era acea Amy pe care o ştia el. 

Era un demon. 

Monstrul continua să-i vorbească, ademenindu-l, spunîndu-i 
că descoperise un alt loc şi un alt proiect identic aceluia de la 
academie. Josh îşi dădu, brusc, seama ce voia ea de la el. 

Îl voia pe el. 

Era singură şi dorea ca el să i se alăture. 

Simţi ghearele îngheţate ale fricii apucîndu-l. Întinse mîna şi 
stinse computerul. 

Cînd maică-sa reveni de la lucru, o oră mai tîrziu, maşinăria 
se odihnea pe coridor, în faţa uşii de la intrare. 

— Josh? rosti Brenda cînd intră în apartament. Ce caută 
computerul tău afară? 

De pe canapeaua de unde urmărea televizorul, Josh vorbi 
fără a se uita la ea. 

— Nu-l mai vreau! 

Brenda se miră. 

— Nu-l mai vrei? De ce? Ai fost întotdeauna nebun după 
computere. 

Josh o privi. 

— Tocmai de aceea nu-l mai vreau, spuse el. Nu vreau să 
înnebunesc. 

Brenda fu pe punctul de a se certa cu el, dar în acel moment 


o boare de vînt îndepărtă draperia din faţa ferestrei deschise şi 
goni umbra de pe faţa băiatului. Cînd îl văzu mai bine, Brenda îşi 
dădu seama că în acea după-amiază se întîmplase ceva. 

Ceva despre care Josh nu-i va vorbi niciodată. 

Dar care îl schimbase. 

Pentru totdeauna. 

Brenda MacCallum simţi, pentru prima dată de cînd îl 
adusese de la academie, că fiul ei va fi bine.