John Saul — Creatura

www.virtual-project.eu 


JOHN SAUL 


CREATURA 
Original: Creature (1989) 
Traducere din limba engleză: 
BOGDAN NICOLAE MARCHIDAN 
Ediţia | 


y 
virtual-project.eu 


RAO International Publishing Company 
1994 


e Capitolul 1 

Alarma porni să bâzâie încet. Mark Tanner se întinse alene s-o 
oprească. Se trezise de zece minute și rămăsese pe pat, privind 
afară, pe fereastră, către pescărușii ce se roteau lin deasupra 
golfului San Francisco. De îndată ce bâzâitul alarmei încetă, 
fără, însă, ca Mark să dea vreun semn c-ar fi vrut să se scoale, 
prepelicarul mare și auriu, care stătea culcat lângă pat, se 
întinse din toate mădularele, se ridică în patru labe și începu să 
mângâie cu botul ceafa și obrazul băiatului. În cele din urmă 
Mark dădu cuvertura la o parte și se sculă. 

— Bine, Chivas, bine, rosti el moale, luând capul mare al 
câinelui în mâinile sale și scărpinându-l pe după urechi. Știu cât 
e ceasul, știu că trebuie să mă scol și mai știu că trebuie să plec 
la școală. Dacă știu toate astea, însă, nu înseamnă că trebuie 
să-mi și placă! 

Botul lui Chivas se strâmbă într-un rânjet aproape uman. 
Animalul lovi cu coada în podea. Ridicându-se în picioare, Mark 
o auzi pe maică-sa strigându-l din hol: 

— Micul dejun în zece minute. Și fără halate de baie la masă! 

Mark se uită la Chivas, care flutură din nou din coadă. După 
asta, băiatul se dezbrăcă de pijama, o aruncă în colţul camerei 
și-și puse o pereche curată de chiloţi. Se duse la toaletă și, 
ignorând hainele pe care i le cumpărase maică-sa cu două zile 
înainte, pescui, din dulapul cu rufe murdare, o pereche de blugi 
ponosiţi. Şi-i trase pe el și se admiră, ca în fiecare dimineaţă, în 
oglinda dulapului. 

Ca de obicei, își spuse că nu lui i se datora faptul că era mult 
mai scund decât toţi ceilalți. La șapte ani suferise aproape 
douăsprezece luni de un reumatism infecțios care îi oprise 
creșterea la înălțimea de un metru și jumătate. 

Acum avea șaisprezece ani și abia depășea un metru și 
jumătate. 

Pe lângă asta, avea un piept scofâlcit și braţe subțiri. 

Tare ca otelul! 

Maică-sa îi spunea mereu așa, dar el știa că nu era adevărat - 
nu era deloc tare ca oţelul, era doar un slăbănog. 

Un slăbănog scund. 

Maică-sa îl asigurase mereu că asta n-avea nicio importanţă, 
dar Mark știa că nu era adevărat, căci citea realitatea în ochii 
tatălui său ori de câte ori Blake Tanner se uita la el. 


Era mai corect spus: „se uita în jos la el”, și asta nu numai 
deoarece aceasta era senzaţia permanentă a lui Mark, ci pentru 
că tatăl său avea un metru nouăzeci, încă de pe când avea 
vârsta lui Mark. lar dacă Blake ar fi uitat să menţioneze acest 
aspect - deși Mark trăia cu senzaţia că nu uitase niciodată s-o 
facă - dovezile se aflau pretutindeni în casă, mai ales în salon, 
unde pereţii erau acoperiţi cu poze ale lui Blake Tanner 
îmbrăcat cu echipamentul de fotbalist - mai întâi în liceu, apoi în 
colegiu - iar trofee strălucitoare sclipeau într-o vitrină imensă 
din sticlă. 

Primise MVP!-ul de trei ori în liceu și de două ori în colegiu. 

Primise și titlul de „cel mai bun fundaș pe trei sferturi” al 
Conferinței? în ultimul an de liceu și în colegiu. 

Cât timp își îmbrăcă bluza cu mâneci lungi și se încălță cu 
bascheţii, revăzu în minte trofeele aliniate în vitrină și raftul gol 
de sus, despre care taică-su spusese întotdeauna că fusese 
păstrat pentru trofeele pe care avea să le cucerească Mark. 
Numai că, atât el, cât și taică-su știau prea bine că n-avea să 
câștige niciodată vreo cupă de argint. 

Marele secret, pe care nu-l mărturisise niciodată tatălui său, 
dar despre care bănuia că maică-sa îl cunoștea, era acela că lui 
nu-i păsa. Deși făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca să-l pasioneze 
football-ul?, ba chiar se antrenase îndelung pentru acest sport 
cu o vară înainte, mai ales că lovirea mingii, conform celor 
spuse de taică-su, nu necesita gabarit ci numai coordonare, nu 
reușise să priceapă ce mare scofală realizase. Ce era 
senzaţional în faptul că o gloată de vlăjgani se alergau pe tot 
terenul, aruncându-se unii asupra celorlalţi? Ce sens avea? 

Niciunul, din punctul lui de vedere. 

Se privi încă o dată în oglindă și închise ușa dulapului. Părăsi 
dormitorul, cu Chivas pe urmele lui, traversă holul către camera 
de zi, trase glasvandul și ieși în curtea din spate. Se opri o clipă 
și inspiră adânc aerul proaspăt al dimineţii, nepoluat încă de 
smogul care ameninţa uneori să înăbușe întreaga zonă din jurul 
orașului San Jose. În această dimineaţă vântul bătea dinspre 
golf, ducând cu el o mireasmă care diminua proasta dispoziţie a 
lui Mark. Dintr-o dată el zâmbi. Cunoscând rutina de dimineaţă, 


1 Most Valuable Player: Cel Mai Valoros Jucător. (n.tr). 
2 Denumirea dată campionatului american universitar de baschet, football etc. 
3 Sport specific american, asemănător rugby-ului european. 


Chivas o luă înainte și dispăru după colțul garajului. Mark îl 
ajunse imediat. Câinele adulmecă deja cușca plină cu iepuri de 
Angora. Mark îi îngrijea încă de când avea doisprezece ani. Asta 
era un alt motiv de discordie între el și taică-su. 

— Dacă n-ar fi fost iepurii ăia blestemaţi, își auzise el tatăl 
discutând cu maică-sa, cu câteva luni înainte, ar fi putut începe 
să facă ceva sport ca să mai pună puţină carne pe el. 

— Dar face o groază de exerciţii, replicase Sharon Tanner, 
fără vlagă. Știi bine că statura lui n-are nimic de-a face cu 
exerciţiile fizice. N-o să ajungă niciodată cât tine de mare, și nici 
n-o să fie atlet, așa că nu-ţi face griji. 

— la mai slăbește-mă! se burzuluise taică-su. /lepuri? 

— Poate o să ajungă doctor veterinar, strecurase maică-sa. 
Nu-i nimic rău în asta. 

„Poate că am să ajung, într-adevăr, doctor veterinar”, își zise 
Mark în gând, în timp ce deschidea cutia mare de plastic în care 
se găsea hrana pentru iepuri. Scoase de acolo suficientă 
mâncare cât să umple farfuria din interiorul cuștii. Nu meditase 
prea mult până acum pe marginea acestei chestiuni, dar, de 
când surprinsese acea discuţie, se gândise mai profund și 
începuse să-i placă ideea. Nu era vorba numai de iepuri și de 
Chivas. Se gândise și la păsările de deasupra golfului. 
Dintotdeauna îi plăcuse să se ducă acolo de unul singur. 
Hoinărea în jurul mlaștinilor și urmărea păsările. Aștepta în 
fiecare an cu răbdare perioada migraţiilor, când observa cum 
treceau păsările în stoluri pe deasupra lui, în același timp cu alte 
cârduri care se opreau să se odihnească pe ape, ca să li se 
întremeze fraţii mai tineri, după care se ridicau și își continuau 
drumul. 

Cu câţiva ani înainte, maică-sa îi dăruise de Crăciun un aparat 
foto, de care Mark începuse să se folosească, curând după 
aceea, ca să pozeze păsări. Urmărind odată un cârd, în căutarea 
imaginii perfecte, dăduse peste o pasăre rănită. O salvase, o 
adusese acasă și o vindecase, după care o dusese înapoi în 
mlaștină și-i dăduse drumul. Când văzuse cum își luase zborul 
mica vietate, avusese parte de una dintre cele mai mari 
satisfacţii din viaţa sa. De aceea, ideea maică-si privind doctorul 
veterinar i se părea din ce în ce mai rezonabilă. 

Descuie cușca iepurilor. Chivas se încordă, cu ochii fixați 
asupra micilor animale dinăuntru. Mark se aplecă și se întinse ca 


să pună hrana în farfurie. Unul dintre iepuri mirosi ocazia, se 
strecură afară din cușcă și țţopăi înnebunit peste pajiște, către 
gardul care separa casa Tanner-ilor de vecini. 

— Adu-l înapoi, Chivas! comandă Mark, cu toate că vorbele 
erau inutile, căci prepelicarul traversa deja pășunea pe urmele 
evadatului. 

Având încă în mână polonicul plin cu hrană pentru iepuri, 
Mark se ridică să vadă scena. Vânătoarea luă sfârșit în mai puţin 
de un minut. Așa cum i se întâmpla întotdeauna, iepurele ajunse 
la gard cu câţiva metri înaintea câinelui, încremeni o clipă, apoi 
începu să alerge înnebunit de-a lungul gardului, căutând un 
locșor de trecere prin el. Chivas îl ajunse din urmă, întinse o 
labă și-l ţintui la pământ. lepurele scheună, dar prepelicarul îl 
ignoră, apucă de ceafă fiinţa, care se zbătea, neputincioasă și o 
duse, mândru, înapoi la cușcă. Ajuns acolo, așteptă, dând 
nerăbdător din coadă, ca Mark să deschidă ușiţa, apoi înghesui 
iepurele înăuntru. Micul animal cu blana albă se îndepărtă 
lipăind, apoi se întoarse și se uită fix la câine, ca și cum n-ar fi 
putut pricepe nici în ruptul capului de ce mai trăia încă. 

— Bun câine, murmură Mark. 

ÎI bătu pe Chivas ușurel pe spate, apoi umplu cu hrană vasul 
din cușcă. Schimbă apa, scoase tava cu excremente de sub 
cușcă, o scutură și o puse la loc. Tocmai termina treaba când 
maică-sa îl strigă din pragul ușii. 

— Vino să mănânci, sau arunc totul la gunoi! 

Zâmbindu-le drăgăstos celor șase iepuri adunaţi în jurul 
hranei, Mark ezită o clipă, apoi se răsuci pe călcâie și porni către 
casă. Sesizând schimbarea de dispoziţie a stăpânului său, 
Chivas păși lângă el cu coada lăsată în jos. 

De îndată ce ajunse în bucătărie și se așeză la masă, Mark 
simţi că taică-su se uita la el cu dezaprobare. 

— Așa te îmbraci tu pentru prima zi de școală? întrebă Blake 
Tanner, cu voce joasă, plină de sarcasm. 

Mark încercă să nu ia în seamă tonul. 

— Toată lumea poartă blugi, protestă el, aruncând o privire 
amenințătoare soră-si de nouă ani, care îi rânjea răutăcioasă, 
sperând, evident, că Mark va intra într-o încurcătură. 

— Dacă toată lumea poartă blugi, replică Blake, sprijinindu-se 
de spătarul scaunului și încrucișându-și braţele pe pieptul lui 
larg, într-un gest care anunţa invariabil dorinţa lui de a demola 


argumentele lui Mark prin logică, atunci de ce a cheltuit maică- 
ta aproape două sute de dolari ca să-ţi cumpere haine noi? 

Mark înălță din umeri și se concentră să rupă jumătatea de 
grapefruit care se odihnea pe masă. Simţea privirea lui taică-su 
ațintită încă asupra lui. Ştia ce avea să urmeze, chiar înainte ca 
Blake să deschidă din nou gura. 

— Lui Joe Melendez îi place ca băieţii din echipă să arate bine, 
rosti Blake, cu subînţeles. El crede că echipa trebuie să dea un 
bun exemplu celorlalţi. 

Mark trase adânc aer în piept și se uită în ochii tatălui lui. 

— Eu nu sunt în echipă, replică el. 

— Ai putea fi după-amiază, îi reaminti Blake. Ești mai bun 
șutor ca mine. 

— Eu eram o șutoare mai bună ca tine, îl întrerupse Sharon 
Tanner, împingând invariabila stivă de clătite în fața soțului și 
întrebându-se pentru a mia oară de ce acestea păreau că n-au 
niciun efect asupra siluetei lui atletice. Mark are dreptate; toată 
lumea poartă blugi la școală. Știam toate astea când i-am 
cumpărat hainele. 

Îi făcu cu ochiul fiului ei. Mark simţi cum se înroșește, 
stânjenit de faptul că maică-sa avusese senzaţia că era nevoie 
să-l apere. ă 

— Nu contează părerea ta despre cât de bun sunt, tată. Iți 
spun eu că nu sunt bun deloc și, chiar dacă aș fi, asta tot n-ar 
avea vreo importanţă, căci sunt prea scund pentru echipă. 

— Șutorii nu trebuie să fie neapărat înalți, zise Blake, dar 
Mark clătină din cap. 

— Noi n-avem șutori, tată. Nu e o echipă profesionistă, e 
numai echipa liceului San Marcos. Domnul Melendez alege 
numai băieţi înalţi care știu să facă și altceva în afară de a șuta. 
În plus, nu pot fi în echipă și, în același timp, să fac și poze. 

Undeva, în subconștient, începuse să i se formeze o idee. 
Taică-su se uită nedumerit la el. 

— Să faci poze? Ce tot spui acolo? 

— Pentru ziarul școlii, răspunse Mark. 

Cuvintele îi veneau rapid, acum că ideea era bine conturată. 

— Mânuiesc bine aparatul. Domnul Henomerling a spus anul 
trecut că am fost mai bun ca oricare altul. Dacă fac poze pentru 
ziar, cum pot fi în echipă? Oricum, nu-i mai bine să fiu în teren, 
făcând ceva, decât să stau pe bancă? 


Blake miji ochii, dar Sharon interveni înainte ca el să mai 
spună ceva: 

— Inainte de a începe o discuţie, uită-te la ceas. 

Sesizând ocazia, Mark își termină grapefruitul, dădu peste cap 
ceașca cu cacao și plecă. După ce plecă și Kelly, cu coada între 
picioare fiindcă n-avusese loc nicio luptă, Blake își îndreptă 
atenţia spre nevastă-sa. 

— Ne hotărâsem deja, nu? Mark trebuia să intre în echipă anul 
acesta. Am discutat despre asta toată vara, nu? 

Sharon clătină din cap. 

— Tu ai discutat toată vara, îl corectă ea. Ai vorbit despre 
asta încă de la nașterea lui. Știi bine că nu se va întâmpla 
niciodată, Blake. 

Vocea i se îmblânzi. 

— Știu ce importanţă are pentru tine, dragule, dar Mark nu e 
la fel ca tine și nici nu va fi. Poate dacă nu s-ar fi îmbolnăvit... 

Vocea i se stinse, iar ochii se înnegurară când își aminti de 
boala care fusese cât pe-aci să-i ucidă fiul și ruinase toate visele 
lui Blake legate de faptul că Mark avea să repete gloria lui de pe 
terenul de football. Sharon inspiră adânc și-și termină gândul: 

— Poate că dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, lucrurile ar fi stat altfel. 
La fel de bine s-ar fi putut să nu se fi schimbat nimic. Mark nu e 
făcut pentru football. Nu-i vorba numai de statura lui, ci și de 
temperament. Nu înţelegi? 

Blake Tanner se întunecă la față și se ridică în picioare. 

— Înţeleg multe, Sharon. Înţeleg că am un fiu neputincios și 
handicapat, care are o mamă ce-i permite totul. Isuse! Să-și 
petreacă tot timpul cu un aparat de fotografiat, niște iepuri și 
câteva păsări pe jumătate moarte! Dacă eram ca el la vârsta 
lui... 

— ... taică-tu te-ar fi biciuit! 

Sharon nu încercă să-și ascundă mânia din voce. 

— Taică-tu era un beţiv care vă biciuia pe tine și pe maică-ta 
din te miri ce! Asta vrei tu pentru Mark? Vrei să-și verse tot 
năduful pe terenul de football, cum ai făcut tu? 

— N-a fost deloc așa, protestă Blake. 

Bineînțeles, însă, că acesta fusese adevărul. O știa și el, la fel 
de bine ca ea. Sharon fusese cea care înțelesese, încă de la bun 
început, de când se cunoscuseră în liceu și el se îndrăgostise de 
ea. Din acea clipă, ori de câte ori exista o dispută între el și tatăl 


lui, ea îl încuraja să nu răspundă și să nu facă situaţia din casă 
mai proastă decât era. 

— Există terenul, îi spunea ea mereu. Pune-ţi echipamentul, 
ieși pe teren și descarcă-ţi nervii până te calmezi, fiindcă dacă 
nu faci ceva, o să ajungi exact ca taică-tu, iar eu n-o să mă 
mărit niciodată cu unul ca el. i 

El îi urmase sfaturile și totul mersese bine. Intreaga furie 
resimţită faţă de tată fusese revărsată pe teren, iar succesul 
dobândit acolo îl susținuse, în cele din urmă, material pe toată 
durata colegiului. 

Mark nu-i semăna deloc și nu existau nici în viitor speranţe să- 
i semene. 

Cu excepţia... Cu excepţia faptului că undeva, în fundul 
sufletului, el încă nutrea speranţa că fiul lui avea să ajungă ca 
el. Dorea ca prin Mark să retrăiască zilele copilăriei sale, când 
auzise mulțimile aclamându-l din tribune, când simţise emoția 
unei pase excelente de șaizeci de metri, când îl apuca tremurul 
de fericire în clipa în care reușea o încercare. N-avea nicio 
importanţă că Sharon era convinsă de faptul că Mark n-avea să-i 
semene, căci în fundul inimii era sigur că fiul lui va ajunge ca el. 

În definitiv, Mark mai avea până să termine școala. Când se 
îmbolnăvise pierduse un an, așa că acum era cel mai în vârstă 
din clasa sa. Ar mai fi putut însă să crească; doctorii spuseseră 
că n-avea, probabil, să ajungă cât el, dar nici nu exista un motiv 
să fie mai scund decât media. Ca atare, Mark se mai putea 
înălța pe neașteptate, așa cum se întâmplase cu Blake la 
cincisprezece ani. Și odată pornită explozia... 

Blake nu-și dezvălui, însă, nimic din speranță, căci Sharon, 
care îi citea gândurile perfect după atâţia ani petrecuţi 
împreună, i le știa în întregime. Se mulțumi s-o îmbrăţișeze și s- 
o sărute, apoi plecă din bucătărie ca să-și ia geanta diplomat. 
Înainte de a ajunge la ușă ea îl opri. 

— E un băiat bun, Blake. Nu e ca tine și s-ar putea să nu 
ajungă niciodată ca tine, dar e fiul nostru și ar fi putut fi mult 
mai rău. 

Blake zâmbi. 

— N-am spus că nu e așa. Vreau doar ce-i mai bun pentru el. 
Nu există niciun motiv pentru care să nu se bucure de așa ceva. 

Plecă, în sfârșit, la birou lăsând-o pe Sharon singură în casă. 
Aceasta începu să spele vasele. Rămas fără stăpân, Chivas veni 


lângă ea. O linse pe mână până ce Sharon se aplecă și-l 
scărpină între urechi. 

— Ei, n-a fost chiar atât de rău, Chivas, nu? Pariez că ai crezut 
c-o să fie scandal și că o să trebuiască să-l păzești pe Mark de 
taică-su, nu-i așa? Ei, bine ai greșit. Blake îl iubește pe Mark la 
fel de mult ca și tine. 

Zâmbi tristă. 

— Nu-l înțelege prea bine, asta-i tot. 

Ca și cum i-ar fi înţeles vorbele, Chivas ieși din bucătărie și se 
încovrigă pe podea în faţa ușii de la dormitorul lui Mark, unde 
avea să-și petreacă, cu răbdare, tot restul zilei. 

e 

În acea după-amiază, în jurul orei patru, Rosalie Adams, 
secretara lui Blake se ivi în ușa biroului lui. 

— E totul gata pentru marea întâlnire? 

Blake dădu din umeri. El și Rosalie încercaseră toată ziua să-și 
dea seama despre ce era vorba, dar niciunul dintre ei nu găsise 
vreun motiv rezonabil pentru dorinţa lui Ted Thornton de a 
discuta cu Blake. În definitiv, Thornton era director executiv la 
Tarrentech și, deși funcția lui Blake, director de marketing al 
diviziei de produse digitale, nu era de neglijat, totul în firmă se 
făcea conform cu dispoziţiile date de la vârf. Dacă ar fi fost 
vorba de căderea în dizgrație a lui John Ripley, superiorul 
imediat al lui Blake, atunci cel care l-ar fi chemat ca să-l 
informeze despre înlocuirea lui John ar fi fost șeful lui Ripley, 
vice-președintele executiv al diviziei. Însă, din cercetările 
neoficiale întreprinse de Blake și Rosalie (care își petrecuse 
mare parte a dimineţii cu celelalte secretare, bârfind și 
iscodind), rămăseseră fără niciun rezultat notabil. Pe lângă asta, 
faptul că Thornton în persoană dorea să-l vadă pe Blake făcea 
superfluu orice scenariu de genul: „săracu' Ripley a fost dat 
afară”. O astfel de decizie luată de Thornton ar fi trecut, până să 
ajungă la Blake, pe la o mulţime de alte personaje. 

— Nicio veste de ultimă oră? o întrebă Blake pe Rosalie, 
ridicându-se și îndreptându-și cravata. 

Se întinse după geanta diplomat, dar se opri la timp, 
amintindu-și că nu primise instrucţiuni să vină cu vreun dosar. 

Altă ciudățenie. 

— Nimic, răspunse Rosalie. Se pare că nimeni n-a păţit nimic, 
iar dacă ai fost băiat rău atunci fie că ai făcut ceva atât de oribil 


încât nu-mi spune nimeni nimic, fie că ţi-ai acoperit urmele atât 
de bine încât n-ai fost încă prins. Așa că du-te acolo și ia-ţi 
notițe, căci vreau să aud fiecare detaliu al ceea ce are să-ți 
comunice Marele Om. 

„Marele Om”, este exact porecla care i se potrivește lui Ted 
Thornton, reflectă Blake în timp ce se îndrepta spre capătul 
culoarului unde se aflau birourile directorului executiv al firmei 
și membrii echipei sale de conducere. Compania fusese fondată 
de Thornton cu mai bine de zece ani înainte. El fusese cel care o 
transformase dintr-un furnizor minor de software de computer 
într-un conglomerat uriaș de fabricaţie a produselor de înaltă 
tehnicitate. Cu toate că software-ul era încă unul dintre 
produsele de bază ale Tarrentech, Thornton își dăduse seama 
de dinamica industriei de computere și lansase un program de 
extindere și diversificare. Acum Tarrentech fabrica tot felul de 
produse electronice - de la televizoare, la dispozitive ciudate 
pentru programele spaţiale - și intrase pe piaţa bunurilor de 
consum și a serviciilor. 

Când Thornton luase decizia ca firma să aibă propria sa flotă 
de avioane, se apucase, pur și simplu, să cumpere aparat după 
aparat. Treptat, firma cumpărase hoteluri, se ocupa și de 
închirierea de mașini și avea legături cu alte firme ce activau în 
domeniul transporturilor. 

Ulterior, când Thornton descoperise marele număr de 
vârstnici din America, Tarrentech a pătruns în domeniul 
spitalelor, căminelor de bătrâni și produselor farmaceutice. Cu 
timpul, divizia de produse digitale ajunsese numai o rotiţă 
minoră într-un uriaș mecanism, dar Ted Thornton, pe de o parte 
dintr-un soi de nostalgie, pe de alta din dorinţa de a se afișa mai 
umil decât era în realitate, își păstrase birourile în spaţiul ocupat 
la început de firma sa. 

— Intră, Blake, îl invită Anne Leverette de pe scaunul ei de 
„paznică” în faţa ușii lui Thornton. Te așteaptă. 

Zâmbetul ei îl liniști pe Blake, căci era bine-cunoscut faptul că 
Anne nu zâmbea niciodată persoanei care avea să fie decapitată 
de Thornton. Era legendară loialitatea ei faţă de șef și se știa că 
detesta pe oricine i-ar fi cauzat neplăceri lui Thornton. 

Blake trecu prin ușile duble și intră în imensa încăpere. Îl găsi 
pe Ted Thornton șezând în spatele biroului de marmură neagră. 
Vorbea la telefon. Thornton îi făcu semn să se așeze pe un 


scaun, apoi se grăbi să încheie convorbirea. Se ridică în picioare, 
îi întinse mâna lui Blake și-l întrebă dacă nu voia o băutură. 

Blake se relaxă și mai mult; oferta șefului însemna vești bune 
și importante. 

— Chivas și apă, răspunse Blake. 

Thornton zâmbi. 

— Niciodată să nu consumi decât ce-i mai bun, replică el, 
turnând două porții generoase peste câte un cub de gheață. 

Îi înmână un pahar lui Blake și zâmbi. 

— E numai un slogan, dar e bun, nu? rosti el indicând cu 
paharul către un mozaic mare de pe perete. 

Pe un fundal din cobalt era dăltuit un slogan din litere albe, 
proiectat de Blake cu șapte ani înainte. 


DACĂ E HI-ECH“ , E TARRENTECH 


— Cred că așa e, încuviință Blake, ridicându-și ușor paharul și 
luând o înghiţitură de whisky. 

Era evident că după atâţia ani exista un motiv mai important 
al întâlnirii decât acela de a discuta despre slogan. Blake se 
întrebă ce urmărea Thornton și-l privi pe director cum se 
reașeză în spatele biroului și se uită la el apreciativ. 

— Ai auzit vreodată de Silverdale, Colorado? întrebă el. 

Inima lui Blake începu să bată mai repede. Nici el și nici 
Rosalie nu se gândiseră la așa ceva. 

— Există cineva la Tarrentech care să nu fi auzit? replică el. 

— Eh, sunt convins că mai există câţiva. Nu sunt sigur dacă 
cei din divizia de transport știu măcar că există și divizia de 
cercetare și dezvoltare, darămite să le mai și pese de ea. 

Blake își permise să surâdă. 

— Mă tem că trebuie să vă contrazic. La urma urmei 
transportul e condus de Tom Stevens și el a fost înainte în 
Silverdale. 

Nu simţi nevoia să adauge că șeful diviziei transport nu 
fusese singurul conducător care lucrase în Silverdale. Aproape 
toţi cei aflați în posturi de comandă trecuseră pe acolo. 
Majoritatea celor din firmă știau că un post în Silverdale 
însemna că ești vizat pentru promovare. Din câte aflase Blake, 
de la marketing nu fusese nimeni trimis acolo. 


4 Abreviere uzuală pentru „High Technology” - Înaltă Tehnologie. (n.tr.). 


— Adevărat, rosti Thornton, dus pe gânduri. 

Ochii lui cenușii îl cântăriră cu privirea pe Blake. 

— Jerry Harris are un post liber acolo. Te-a cerut pe tine. 

Blake încercă să rămână calm. Până acum doi ani, Jerry 
condusese divizia de produse digitale. Cu toate că era cu câteva 
trepte mai sus în ierarhia companiei, el și Blake deveniseră 
prieteni buni, în special datorită influenţei soțiilor lor, cărora nu 
le păsa prea tare de dezaprobarea cu care vedea Thornton o 
relație apropiată între un director și un subordonat de-al său pe 
care putea fi nevoit într-o zi să-l concedieze. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Thornton vorbi din nou. 

— Dacă ai fi fost omul lui aici nu m-aș fi gândit să aprob. N-am 
permis nimănui până acum să-și clădească imperii în interiorul 
companiei mele. Tu, însă, nu lucrezi pentru Harris, cel puţin nu 
direct, iar el e un om bun. Dacă am încredere să-l las la 
conducerea cercetării și dezvoltării, trebuie să mă încred în el și 
când își alege personalul. Ca atare, o să pleci acolo. 

Nu era o rugăminte, ci un ordin. Blake înţelese instantaneu că 
nu i se oferise o nouă slujbă; fusese doar informat că avea o 
nouă slujbă. Nici nu s-ar fi gândit să refuze. Pe lângă faptul că 
așa ceva ar fi însemnat sfârșitul carierei lui la Tarrentech, era 
conștient că trimiterea la Silverdale însemna că era deja vizat, 
la treizeci și opt de ani, pentru o poziţie de frunte în companie. 
O astfel de poziţie nu se obținea ușor la Tarrentech. 

instinctul îi spuse că ar fi fost o greșeală să întrebe în ce 
consta slujba din Silverdale. O singură întrebare avea 
importanță, așa că o puse: 

— Când plec? 

Thornton se ridică. 

— Te prezinţi la Harris de azi în două săptămâni, așa că va 
trebui, probabil, să ajungi în localitate la sfârșitul săptămânii 
viitoare. S-au luat toate măsurile necesare. Casa te așteaptă, iar 
hamalii vor fi acasă la tine în San Marcos în cursul săptămânii 
viitoare să împacheteze totul. 

Blake înghiţi în sec. Ameţise. Ce-o să spună Sharon? N-ar 
trebui să discute chestiunea cu ea? Bineînţeles, însă, că ea știa 
la fel de bine ca și el cum lucrau cei de la Tarrentech. Oricum, 
nu era el primul director transferat în grabă. Se ridică în 
picioare. 


— Vă mulţumesc, domnule Thornton. Apreciez încrederea pe 
care mi-o acordaţi și fiți sigur că n-o să vă dezamăgesc. 

Sprâncenele lui Thornton se arcuiră ușor. Când vorbi, vocea 
sa avea un ton ușor acid. 

— Eu am încredere în Jerry Harris. lar cel pe care nu-l vei 
dezamăgi va fi tot el. 

Zâmbi ușor și întinse mâna. 

— Și spune-mi Ted, adăugă el. 

Întrevederea luase sfârșit. În câteva secunde întreaga viaţă a 
lui Blake Tanner și a familiei sale se schimbase. 


e Capitolul 2 

Sharon Tanner începu să se simtă mai bine abia când 
ajunseră pe autostrada 50, la sud de Marea Joncţiune. Timp de 
două zile, cât călătoriseră de la San Jose la Reno, apoi de-a latul 
ținuturilor sterpe din Nevada și Utah până la Salt Lake City, ea 
stătuse bleagă alături de Blake, pe locul din faţă al mașinii. 
Peisajul dezolant reflecta de minune amorțeala pe care o simţise 
în suflet. 

In mai puțin de două săptămâni toată viaţa i se întorsese cu 
fundul în sus. Nu se pusese, bineînțeles, nicio clipă problema 
dacă e cazul să plece. La urma urmei, nu discutaseră îndelung 
cu ani în urmă această posibilitate? Niciunul dintre ei, însă, nu 
luase în serios varianta ca Blake să fie transferat la Silverdale. 
Acolo era o filială de cercetare, iar amândurora li se păruse că 
experiența lui Blake în marketing n-avea să fie niciodată 
suficientă ca el să facă un salt pe scara ierarhică a companiei, 
reprezentat de un astfel de transfer. 

lată că acum evenimentul se petrecuse. Timp de zece zile, 
până la apariţia hamalilor, Sharon fusese prea ocupată cu 
lichidarea tuturor afacerilor din San Marcos ca să mai aibă timp 
să se gândească la emoţiile ei. 

Abia acum, când începeau să urce dealurile de la poalele 
Munţilor Stâncoși, lui Sharon i se dezvălui întreaga complexitate 
a adevăratei situaţii. Simţi cum o cuprinde buna dispoziţie, mai 
ales că priveliștea devenise de o frumuseţe maiestuoasă. 

Dintre cei patru, numai Blake părea complet neafectat de 
perspectiva mutării. 

Mark se emoţionase imediat. Pentru el avantajele erau 
incomparabil mai mari decât dezavantajele, căci i se părea 
extraordinară perspectiva de a locui în munţi, cu crestele lor 
înalte, văile lor adânci și abundenta de sălbăticiuni. 

Kelly se comportase altfel. La început, faptul că trebuia să-și 
părăsească prietenele o  înfuriase. După aceea, când 
descoperise că furia ei n-avea să schimbe nimic, căzuse într-o 
tăcere îmbufnată care era, după părerea lui Sharon, mai bună 
decât ţipetele din primele zile. 

Reacţia ei proprie fusese amestecată. Avantajele mutării erau 
evidente: salariul lui Blake se mărea cu o treime, iar 
perspectivele de viitor deveneau trandafirii. N-o supăra nici 
faptul că ar fi trebuit să locuiască la Silverdale. Avusese 


întotdeauna o curiozitate în privința micului oraș cuibărit în 
munți, atât de important pentru patronul soțului ei. Pe lângă 
asta, avea să se întâlnească cu prietena ei, Elaine Harris. Lui 
Sharon nu-i părea rău nici că părăsește San Marcos, așezare de 
mult înghițită de zona urbană din jurul San Jose-ului, care-și 
pierduse astfel orice identitate, dispărând în mlaștina amorfă de 
cartiere și zone comerciale. 

| se părea cumva nefiresc, însă, să împacheteze totul și să 
plece în mai puţin de o săptămână. | se păruse, în mod ciudat, 
că totul semănase cu o moarte. Abia avusese timp să-și anunţe 
prietenele, și nici măcar nu le revăzuse pe toate ca să-și ia 
rămas bun. Existase, bineînțeles, și o petrecere de adio, dar, la 
acel moment, casa se găsea într-o stare prea avansată de 
dezintegrare ca Sharon să-și mai poată permite să fie gazdă. In 
cele din urmă petrecerea se ţinuse la John Ripley, șeful lui Blake. 
Ca atare, majoritatea invitaţilor fuseseră colegi de-ai lui din 
firmă. Lipsiseră prietenii lui Sharon din comunitatea academică 
și artistică, oameni cu care Sharon se simțea cel mai bine. 

Cu toate astea, decizia fusese luată, hamalii veniseră, iar 
acum întreaga lor avere se afla în duba care plecase din San 
Marcos cu câteva ore înaintea lor. 

Mașina era încărcată cu ei patru, plus Chivas și cușca cu 
iepuri, pe care hamalii refuzaseră s-o ia cu ei și la care Mark, cu 
sprijinul ei, refuzase să renunţe, în ciuda dezgustului fățiș 
exprimat de Blake. Rozătoarele fuseseră o distracţie pentru 
Chivas, care stătuse majoritatea călătoriei cuminte pe bancheta 
din spate, uitându-se la micile animale, înghesuite în cușcă, 
care-l priveau cu ochii măriţi de spaimă și cu năsucurile 
tremurând spasmodic. Într-un târziu, Kelly ieșise din tăcerea ei 
mohorâtă - două săptămâni de mânie îi consumaseră toată 
energia - iar Mark își petrecuse timpul cu un atlas în brațe, 
apărut de cine știe unde, identificând fiecare tufiș, copac, floare 
și porțiune de relief pe lângă care treceau. 

Mai aveau acum treizeci de mile până în Silverdale. 

Jumătate de oră mai târziu, Blake părăsi autostrada și porni să 
urce pe șoseaua care ducea spre valea ascunsă în centrul căreia 
se găsea Silverdale. Odinioară acolo fusese un orășel minier, dar 
minereurile se epuizaseră demult și așezarea începuse, ca 
atâtea altele de felul ei, să moară. Cu zece ani înainte o 
descoperise Ted Thornton, care, după ce i se furaseră trei 


proiecte datorită spionajului industrial practicat în Valea 
Siliciului, decisese să mute divizia de cercetare-dezvoltare din 
zona San Jose în mica localitate din munţi. 

Cumpărase cu discreţie trei porțiuni mari de teren, în jurul 
orășelului. Înainte ca locuitorii de acolo să-și dea seama ce se 
petrecea, în vestul așezării apăruse, ca din neant, un gen ciudat 
de complex industrial. Clădirile, lungi și joase, fuseseră 
construite în acord perfect cu peisajul, nu într-atât de perfect, 
însă, încât cei câţiva locuitori vechi din oraș să nu observe 
camerele video care supravegheau orice mișcare în zonă. 
Tăcuseră, însă, căci după clădiri apăruseră slujbele și apoi 
oamenii. 

După cincizeci de ani de declin încet și constant, Silverdale 
renăscuse brusc la viaţă. 

După ce trecură de pasul care părea să separe Silverdale de 
restul lumii, Sharon avu, pentru prima dată în faţa ochilor, 
panorama orașului. Icni, deoarece nu se așteptase la așa ceva. 
Ceea ce vedea părea desprins dintr-o carte cu poze: era o 
așezare ordonat aranjată, cu străzi înguste, umbrită de o pădure 
de pini și plopi. Casele, situate în mijlocul unor parcele mari de 
pământ, aveau diverse stiluri arhitecturale datând din secolul 
nouăsprezece și începutul secolului douăzeci. Fiecare dintre ele 
avea ceva aparte, dar, împreună, confereau o ciudată 
omogenitate întregii localităţi. Toate aveau verande largi în faţă, 
și fiecare curte era înconjurată de un gard din stâlpi albi. Înainte 
de a cobori în vale, Sharon constată că fiecare dintre drumurile 
principale ale așezării părea să ducă undeva. Spre nord se afla 
liceul și ceea ce părea a fi o bibliotecă de modă veche. Spre sud 
se găsea o zonă comercială. Totul era aranjat astfel ca oricine 
să ajungă pe jos oriunde voia, din orice parte a orășelului. 

— E imposibil, se minună ea, în timp ce Blake încetini cam la 
treizeci de kilometri pe oră, viteza limită impusă de indicatoare. 
Pare desprins din trecut. 

Blake îi zâmbi. 

— Păi asta a fost și intenţia. Ted a dat peste un grup de 
arhitecţi care găseau că supermagazinele și cartierele urbane 
sunt o mare porcărie și i-a adus aici să se manifeste cum voiau. 
Le-a spus că își dorește un oraș al companiei care să nu semene 
deloc cu alte localităţi și care să nu respire industrializare. De 


vreme ce a cumpărat, practic, tot pământul de aici și-a văzut 
visul cu ochii. E ceva, nu-i așa? 

Sharon își ţintui soțul cu privirea. Ceva de pe fața lui îi spunea 
că peisajul nu constituia o noutate pentru el. 

— Ştiai cum arată? îl interogă ea. 

— L-am văzut într-un film săptămâna trecută, mărturisi el. 
Cred că i se făcuse frică lui Ripley să nu mă răzgândesc, așa că 
mi-a arătat niște imagini filmate. Trebuie să spun, însă, că locul 
ăsta e mai drăguţ decât mi-a apărut el pe film. 

— Arată ca în pozele alea unde se presupune că trăiește orice 
bunică, chiţăi Kelly din spate. Numai că nimeni nu trăiește așa. 
Oricum nimeni cunoscut de mine. Bunicii tuturor locuiesc la 
bloc. 

— Unde-i casa noastră? se interesă Mark. 

Își lăsase, în sfârșit, cărţile la o parte și se uita acum pe 
geamul portierei cu aceeași mirare ca a tuturor celorlalți. 

— Pe Tellaride Drive, răspunse Blake. Două sute patruzeci 
sud. 

Drumul se îngustase dintr-o dată. Două clădiri mai departe 
Blake o coti la stânga, trecu de alte două imobile, apoi o luă la 
dreapta. Duba cu lucrurile lor se afla parcată în faţa unei case 
de mărime medie, construită în stil victorian. O parte din mobila 
familiei se înșiruia de-a lungul potecii de legătură între casă și 
șosea. Blake opri automobilul pe drum. Intreaga familie, urmată 
de Chivas, cobori să privească noua locuinţă. 

Era vopsită verde pal. Ornamentele erau în aceeași culoare, 
doar că într-o nuanţă ceva mai închisă, înspicată ici și colo cu 
pete oranj-ruginiu. În faţa casei se întindea o verandă largă, 
care se curba grațios în jurul turnuleţului ce se înălța în colțul de 
sud-est al clădirii. Pe părţile laterale ale casei ieșeau în afară 
ferestre mici cu geamlăc, iar la etajul doi, deasupra geamurilor 
erau montate jaluzele. Acoperișul era foarte înclinat. Panta lui 
era îndulcită de ţigla montată rânduri-rânduri. Casa era 
înconjurată de plopi înalţi, a căror siluetă se potrivea perfect cu 
înfățișarea ei. Deși stilul arhitectural își trăise perioada de glorie 
cu cel puţin o sută de ani înainte, se observa dintr-o ochire că 
imobilul n-avea mai mult de cinci ani vechime. Sharon îl studie 
în tăcere câteva minute bune, luând în considerare fiecare 
detaliu. Când se răsuci spre Blake, la colţul buzelor îi mijise un 
zâmbet. 


— Mi s-a tăiat răsuflarea când am zărit o minunăţie ca asta 
anul trecut în San Marcos, rosti ea. 

Inălță neajutorată din umeri și zâmbi cu toată gura. 

— Aici, însă... ei bine, nu mă întreba ce simt, dar totul mi se 
pare perfect. 

Cu Kelly fugind înaintea lor, urcară treptele din faţă și 
traversară veranda. Intrară în casă și îi întâmpină un mic 
vestibul, care dădea într-un birou, într-o parte, și într-un living, 
de cealaltă parte. Trecură prin living și ajunseră în turnuleţ, care 
adăpostea o cameră însorită de luat micul dejun, alături de care 
se găsea o bucătărie largă ce se deschidea în celălalt capăt 
către o sufragerie și un salon. 

La etaj, turnulețul adăpostea o mică încăpere de zi. Pe lângă 
aceasta mai existau trei dormitoare și două băi. În dormitorul 
principal exista un cămin similar cu alte două aflate la parter. 
Dacă, privită de afară, casa păruse cumva pretențioasă și 
înghesuită, privită dinăuntru ea era luminoasă și aerisită, 
oricum, mult mai încăpătoare decât crezuse Sharon că ar fi fost 
posibil. După ce terminară inspecția și reveniră pe verandă, 
Sharon îl înconjură pe Blake cu brațele și-l strânse tare. 
Dispăruse orice regret privitor la mutare. 

— Imi place, zise ea. Orăşelul e minunat, iar casa e perfectă. 
Cât vom sta aici? 

Blake dădu din umeri. 

— Cel puţin câţiva ani, răspunse el. Poate cinci, poate șase. 

Işi luă privirea de la Sharon și își încruntă ușor sprâncenele. 
Nevastă-sa se uită în direcţia privirii lui și-l văzu pe Mark 
scoțând cușca cu iepuri din mașină. 

Ca și cum le-ar fi simţit privirile, Mark se răsuci pe călcâie și le 
zâmbi fericit. 

— Vă vine să credeți că a fost montată deja o cușcă mare 
lângă garaj? ţipă el. Mersi, tată! 

Sharon se uită la soţul ei cu nedumerire. 

— Credeam că nu voiai să ia iepurii cu el. 

— Nu voiam, replică el. la hai să aruncăm și noi o privire. 

Se luară după Mark și-l găsiră mutând cu atenţie iepurii din 
cușca adusă de la mașină într-o altă cușcă, mai mare, construită 
special pentru iepuri. Era evident că aceasta fusese terminată 
cu numai o zi sau două înainte de sosirea lor. Cu laba dreaptă 
spânzurând la jumate de metru deasupra solului și cu coada 


întinsă drept în sus, Chivas se uita ţintă la iepuri, ca și cum ar fi 
sperat ca unul dintre ei să scape, astfel ca el să-și permită 
distracţia de a-l captura și a-l aduce înapoi în cușcă. 

— Să fiu al naibii, șuieră Blake printre dinţi. N-am povestit 
nimănui despre iepuri. De unde au știut? 

Fața i se lumină dintr-o dată. Găsise răspunsul. 

— Jerry, rosti el. Bineînţeles! Jerry și-a adus aminte. Nu uită 
niciodată nimic. 

Intinse mâna și mângâie o șuviță din părul castaniu ondulat al 
fiului său. 

— Nu cumva i-ai scris lui Robb și i-ai adus aminte? îl întrebă el 
pe Mark. 

Băiatul se uită în sus. Ținea încă în mâini ultimii doi iepuri. 

— Nu eu, răspunse el. Până în ultima clipă nici n-am fost sigur 
că mă vei lăsa să-i aduc cu mine. 

Fu rândul lui să-și arcuiască sprâncenele a încruntare, într-un 
gest aproape identic cu al tatălui lui. 

— Dar unde e familia Harris? întrebă el. Nu trebuiau să ne 
întâmpine? 

— Chiar așa, interveni Sharon, unde sunt tot? 

Blake se uită curios la nevastă-sa. O clipă se întrebă ce voia 
ea să spună. Işi dădu imediat seama despre ce era vorba. 

Cât parcurseseră Silverdale nu văzuseră nicio mașină și nicio 
persoană. 

Ca și cum ar fi poposit într-un oraș fantomă. 

e 

Elaine Harris se afla în tribuna mare a stadionului liceului din 
Silverdale. De o parte a ei se afla soțul, iar de cealaltă parte 
fiica, Linda, în vârstă de cincisprezece ani. Sub tribune, stând pe 
banca de rezerve, se afla fiul ei, Robb. Se părea că el n-avea să 
mai intre în teren. Mai erau numai două minute de joc, iar 
echipa lui, „Silverdale Wolverines” conducea cu 42 - 0. 

— Nu crezi că putem pleca? îl întrebă ea pe Jerry, 
controlându-și, nervoasă, ceasul. l-am promis lui Sharon că o să 
fim acolo. 

Jerry dădu din cap, nedeslipindu-și privirea de pe teren. 

— S-ar putea să n-ajungă înainte de cină, rosti el. Pe lângă 
asta, ce exemplu aș da? E primul meci al sezonului, Robb e în 
echipă, iar eu sunt șeful diviziei. 


5 Nevăstuicile din Silverdale. (n.tr.). 


— Ei bine, chiar dacă aici e Silverdale, chestiile astea n-au 
darul să te ridice la statut de primar, comentă Elaine cu ironie, 
deși cu voce joasă ca să nu fie auzită decât de Jerry. Era 
conștientă că funcţia lui îl putea propulsa pe post de primar, și 
asta deoarece, practic, toată populaţia orașului depindea în 
vreun fel de Tarrentech. Chiar dacă mulți nu lucrau direct pentru 
companie, majoritatea lor furnizau servicii pentru angajaţi. Cât 
despre Jerry Harris, chiar dacă n-ar fi fost șef al diviziei 
cercetare-dezvoltare, el și-ar fi păstrat intacte șansele de a fi 
ales primar în Silverdale, fiindcă nu exista un singur suflet în 
oraș care să nu-l iubească. 

Oftând, Elaine își recunoscu sieși că el avea dreptate - 
trebuiau să rămână până la sfârșitul meciului. Rezistând 
impulsului de a se uita din nou la ceas, căută pentru corpul său 
ușor supraponderal o poziţie mai confortabilă pe scândura tare 
și își îndreptă atenţia către teren, unde „Nevăstuicile”, aflate în 
posesia balonului, erau ţinute pe linia de treizeci de metri. 
Cunoscând bine echipa, Elaine decise că atacul merita urmărit. 
Phil Collins își îndemna întotdeauna băieţii să lupte cu toate 
forțele până la fluierul final al arbitrului. Nicio surpriză, deci, 
dacă echipa fiului ei avea să marcheze din nou până la sfârșitul 
întâlnirii. 

Nicio persoană din tribune - care cuprindeau în acea clipă 
practic toată populaţia orașului - nu arăta în vreun fel că ar fi 
vrut să plece mai devreme. Jerry avusese dreptate, ca de obicei. 
N-avea niciun rost să plece acum. 

e 

Pe teren, Jeff LaConner explică rapid strategia pe care o avea 
în minte, apoi bătu din palme ca să semnaleze sfârșitul 
grămezii. Tropăi înapoi pe postul său din aripa de trei sferturi, în 
timp ce restul echipei se așeză pe locuri, de-a lungul și în 
spatele liniei de grămadă. Trecu în revistă rapid echipa și zâmbi 
în sinea lui văzând că ceilalţi se pregăteau pentru un joc la 
mână. 

Îi aștepta o surpriză. 

O clipă mai târziu, centrul lovi balonul. Jeff se dădu înapoi, 
privind în jurul lui ca și cum ar fi căutat un coechipier căruia să-i 
paseze. In clipa următoare ascunse balonul sub braț, își băgă 
capul între umeri și atacă frontal linia adversă. 


În faţa lui, centrul și cei doi fundași îi deschiseseră o pârtie. 
Jeff se năpusti. Văzu cum se împiedică unul dintre placatorii 
echipei adverse. Drept în faţa lui se aflau doi jucători de la 
Fairfield, așteptându-l. Își dădu seama că o să fie placat. Unul 
dintre adversari se aruncă la picioarele lui Jeff. Acesta se răsuci 
iute și se lăsă să cadă cu cele nouăzeci de kilograme ale sale pe 
trupul mai firav al celuilalt. Un alt jucător de la Fairfield se 
aruncă peste el. În același timp, trei coechipieri de-ai lui Jeff se 
amestecară și ei în vâltoare. Se auzi fluierul arbitrului. Jeff 
rămase nemișcat, convins că reușise să-și ducă echipa cu cel 
puţin șapte metri mai aproape de terenul de ţintă advers. O 
clipă mai târziu jucătorii începură să se ridice unul de pe altul, 
lăsând balonul acolo unde rămăsese imobilizat. 

Jucătorul de la Fairfield peste care se prăbuși Jeff rămase inert 
în teren. Din mulţime se auzi un icnet. Jeff se uită o clipă la băiat 
cu sprâncenele încruntate, apoi căzu în genunchi. 

— Hei, ai păţit ceva? 

Băiatul nu răspunse, dar Jeff îi văzu ochii deschiși printre 
baretele metalice ale câștii. 

Se ridică și-i făcu semn antrenorului de la Silverdale, însă Phil 
Collins striga deja după brancardier. Din cealaltă parte a 
terenului venea în fugă spre el Bob Jenkins, antrenorul de la 
Fairfield. 

— Am văzut! strigă Jenkins lăsându-se să cadă în genunchi 
lângă jucătorul rănit. Ce Dumnezeu - te placase! N-aveai nevoie 
să te lași pe el în halul ăsta! 

Jeff se holbă la antrenorul echipei adverse. 

— Dar n-am făcut nimic, protestă el. N-am vrut decât să-l evit. 

Jenkins se uită urât la Jeff, apoi își îndreptă atenţia spre băiat 
care continua să rămână inert pe sol. 

— Ai pățit ceva, Ramirez? 

Băiatul nu zise nimic. În clipa următoare, lângă el, ajunse și 
echipa de brancardieri. Doi jucători de la Silverdale se aplecară 
să-l apuce pe rănit, dar Jenkins îi opri. 

— Nu-l atingeţi! Vreau un doctor. Vreau să aflu ce are înainte 
de a fi mișcat din loc. 

— Avem un doctor chiar aici și ambulanţa e pe drum, rosti Phil 
Collins, lăsându-se să cadă pe iarbă lângă Jenkins. Îţi dai seama 
dacă are ceva rupt? 


— De unde mama dracului să știu? se răţoi Jenkins, fixându-l, 
mânios, cu privirea pe celălalt antrenor. O să fac o plângere 
oficială de data asta, Collins. Vreau ca jucătorul tău să fie 
suspendat pe tot restul sezonului. 

— Ei, hai, las-o mai moale, Bob, replică Collins. 

Incepu să pipăie ușor picioarele băiatului, căutând o ruptură. 
Nu găsi niciuna. 

— Băiatul tău n-are nimic. Chestii d-astea se pot petrece 
oricând... 

Jenkins păru că vrea să mai spună ceva dar, în acea clipă, 
buzele rănitului se mișcară, scoțând un geamăt. Pe moment, 
cearta se stinse. 

e 

— E-n regulă? se interesă Charlotte LaConner. 

Stătea în picioare în tribună, cu palma streașină la ochi ca să 
se protejeze de razele soarelui de după-amiază, și se agita pe 
loc ca să vadă ce se petrecea pe teren. Aflată pe rândul din faţă, 
Elaine Harris se întoarse și-i zâmbi încurajator. 

— O să fie bine, rosti ea. A fost doar strivit de grămadă, iar 
Jeff l-a făcut să-și piardă răsuflarea o vreme. 

Charlotte deschise gura să zică ceva, dar se răzgândi. 
Adevărul era că nu-i plăcea football-ul. In Silverdale, însă, o 
asemenea atitudine echivala cu o trădare, așa că trebuise să 
participe la meciuri și să încurajeze echipa gazdă, deși aceasta 
n-avea nevoie de prea mult sprijin al galeriei de vreme ce era 
una dintre cele mai puternice echipe din stat. Cu un an în urmă, 
„Nevăstuicile” ajunseră până în finală și pierduseră la un singur 
punct în faţa unei echipe din Denver. 

Însă de ce trebuia să fie jocul atât de dur? Chestiunea aceasta 
îi depășea posibilităţile de înțelegere. | se părea o imensă 
absurditate. Pentru ea, sportul acesta nu însemna decât două 
mase compacte de oameni care se urmăreau în sus și în jos pe 
un teren, aruncându-se unii asupra altora de o manieră pe care 
ea nu o pricepea cu niciun chip, și care nu-i producea nicio 
plăcere. Cu toate astea, Jeff iubea acest sport. De anul trecut, 
de când ajunsese în linia de trei sferturi, taică-su devenise un 
fanatic susţinător al lui. Charlotte trebuia să recunoască că 
Silverdale nu era un loc care să-ţi ofere prea multe posibilităţi 
de petrecere a timpului, așa că era ușor de înţeles de ce practic 
întregul oraș lua parte la meciuri, mai ales de când echipa 


devenise atât de puternică. Uneori cădea pe gânduri și se 
întreba dacă populaţia orășelului devenise fanatică datorită 
forței „Nevăstuicilor” sau dacă nu cumva echipa era atât de 
bună tocmai datorită fanatismului orășenilor. Oricare ar fi fost 
adevărul, în viziunea ei jocul de football era mult prea violent și 
periculos, mai ales când se iveau grămezile acelea spontane, 
care o făceau să tremure de frică. 

Atenţia îi fu atrasă de ambulanţa care pătrunsese pe teren. 
Charlotte se uită încă o dată la băiatul care zăcea, inert, pe sol. 

Era imposibil să nu fi păţit și altceva în afară de pierderea 
temporară a răsuflării. Pentru așa ceva n-ar fi fost chemată o 
ambulanţă. Probabil că băiatul fusese mult mai serios rănit în 
urma contactului cu Jeff. Inconștient, Charlotte îl strânse tare de 
mână pe soțul ei, Chuck LaConner. Știind ce se petrecea în 
mintea ei, bărbatul îi întoarse gestul. 

— N-a fost vina nimănui, o asigură el. Face parte din joc și 
trebuie să te obișnuiești cu asta. 

Charlotte clătină din cap. 

— N-o să mă obișnuiesc niciodată, replică ea. Acum putem să 
plecăm? 

Chuck o privi ca și cum ea ar fi vorbit păsărește. 

— Să plecăm? lubito, e primul meci al anului și fiul tău e 
vedetă. Cum îţi poți dori să pleci? 

— Dar s-a terminat, nu-i așa? 

— Mai e încă un minut și jumătate, rosti el cu un zâmbet 
afectat. Când a avut loc accidentul cronometrul s-a oprit. 
Privește. 

Charlotte privi spre teren. Cu îndemânare, rănitul tocmai era 
urcat în ambulanţă. Când mașina se puse în mișcare, mulțimea 
îl ovaţionă pe cel căzut cu un strigăt de încurajare, după care, 
ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, cele două echipe își reluară 
poziţiile pentru ultimele clipe ale meciului. 

În ultimele secunde, Jeff LaConner izbuti o pasă de patruzeci 
de metri, care duse la o încercare reușită. După fluierul final al 
arbitrului, colegii de echipă îl ridicară pe umeri și porniră spre 
vestiare în uralele spectatorilor care se buluciseră către ieșirea 
din teren ca să-și felicite eroii. 

În tribună, mama lui Jeff rămase pe loc, încremenită. Ce era 
mai important? Faptul că Silverdale câștigase, sau faptul că unul 
dintre băieţii de la Fairfield se afla acum în spital? 


În cele din urmă, cea care ajută să găsească răspunsul fu 
Elaine Harris. 

— Ce mai stai aici? o luă ea la rost, zâmbind larg. E marea 
clipă a lui Jeff. Du-te și felicită-l! 

Pe jumătate trasă de un Chuck strigând în culmea fericirii, 
Charlotte cobori spre vestiare ca să-i spună fiului ei cât de 
mândră se simţea. 

Numai că, în adâncul sufletului, nu era deloc convinsă că era 
chiar atât de mândră. 

e 

— Cum reușești să te menţii? o întrebă Elaine Harris pe 
Sharon Tanner o oră mai târziu. 

Cele două femei se aflau singure în bucătăria familiei Tanner 
și scotoceau într-o cutie cu cârpe pe care scria limpede: 
„EVERYDAY CHINA”€, în speranța deșartă de a găsi ceștile de 
cafea împachetate la plecarea lui Sharon din San Marcos. Soții 
lor se găseau în living, angrenaţi deja într-o discuție de afaceri, 
iar Mark o luase pe Linda Harris să-i arate cușca cu iepuri. Kelly 
îi urmase la scurt timp. Robb nu se arătase încă. leșise în oraș 
cu restul echipei ca să sărbătorească victoria cu o masă care le 
dădea peste cap dietele de antrenament. 

— Nici nu se vede măcar că au trecut trei ani, reluă Elaine, 
privind silueta zveltă a lui Sharon cu invidie. Pe lângă asta, 
bănuiesc că părul tău și-a păstrat nuanţa lui naturală, nu-i așa? 

Sharon chicoti. 

— E la fel de natural ca întotdeauna, glumi ea. Știi bine că 
nimeni n-are părul roșcat de la mama natură. Dar nici tu nu te-ai 
schimbat. 

Elaine înălță, satisfăcută, din umeri și se bătu cu palma peste 
șolduri. 

— Îți mulţumesc, dar nu poţi să spui că zece kile în plus nu 
înseamnă nicio schimbare. Dac-am văzut, însă, că lui Jerry nu-i 
pasă, atunci nu mi-a păsat nici mie, așa că mănânc ce vreau, și 
la naiba cu toate. 

Pe faţă îi reveni expresia de seriozitate. 

— Nici Mark nu s-a schimbat, rosti ea, aproape timid. 

Sharon ezită o clipă, apoi clătină din cap și-și îndreptă atenţia 
spre fereastră. Lângă garaj, Mark stătea alături de Linda Harris, 


ê Vaze de porțelan de uz casnic. (n.tr.). 


care, deși nu era o fată înaltă, îl depășea acum cu câțiva 
centimetri. 

— Sperăm încă să mai crească, rosti ea puţin forțat. Și el 
speră asta. Ce face Robb? 

Elaine zâmbi. 

— N-o să-l recunoști. Are unu optzeci și trei, iar în umeri 
măsoară aproape un metru. 

Sharon oftă, tristă. 

— Mark va trebui să se obișnuiască cu asta. Nu știu de ce, dar 
am senzația că el crede că Robb nu s-a schimbat deloc faţă de 
cum era acum trei ani. 

— Nimic nu rămâne la fel, comentă Elaine și făcu un gest de 
neputinţă. Spune-mi, însă, ce crezi despre toată situaţia asta? 
Nu seamănă deloc cu San Marcos, nu-i așa? 

— Deloc, o aprobă Sharon. Cred c-o să-mi placă aici. 

— O să fie mai mult decât asta, o asigură Elaine. În mai puţin 
de o lună iubeşti locul ăsta și n-o să-ţi mai dai seama cum de-ai 
putut locui și altundeva. Aici e aer curat, orașul e mic, oamenii 
drăguţi, poţi să schiezi, să faci excursii, ai festivalul de film de la 
Telluride - ce mai, e ca și cum ai fi murit și te-ai fi trezit în rai. 

— Și dacă o să fiți transferați? întrebă Sharon cu voce 
îngrijorată. 

Elaine dădu din umeri. 

— O să văd ce fac când se va întâmpla. Oricum, de aici 
drumul nu merge decât în sus. Apropo de lucrurile care nu merg 
decât în sus, ia uite cine vine! 

Sharon privi pe fereastră și abia recunoscu băiatul care 
părăsise San Marcos cu trei ani înainte. Pe atunci Robb Harris 
era aproape la fel de scheletic ca și Mark, doar puţin mai înalt 
decât el. Acum, fostul slăbănog ajunsese un tânăr voinic, bine 
legat, ale cărui trăsături se cristalizaseră într-un soi de 
frumuseţe masculină aspră. Ochii lui albaștri erau mai luminoși 
acum, iar părul blond, tăiat scurt, părea și mai deschis la culoare 
în contrast cu pielea bronzată. Observând-o prin fereastra 
deschisă, Robb îi zâmbi, dând la iveală un șirag de dinți perfect 
egali. 

— Bună ziua, doamnă Tanner, rosti el. Bine aţi venit în 
Silverdale. Unde-i Mark? 

— In spate, răspunse Sharon. 


Rămăsese fără grai în faţa transformării petrecute cu băiatul 
lui Elaine, așa că nu mai știa acum cum să se comporte. Când el 
o porni pe aleea către garaj, Sharon se întoarse spre Elaine. 

— Doamne! E minunat! Cum stă, însă, cu astmul lui? Incă de 
când era bebeluș... 

— Smogul era de vină, o întrerupse Elaine. Imediat după ce l- 
am adus aici, tusea i-a dispărut! Eu bănuiam că e vorba de așa 
ceva, dar dobitocul ăla din San Jose mă ametțea mereu că de 
vină e numai constituţia lui firavă. Acum s-a terminat totul. 

Sharon dădu din cap și rosti, visătoare: 

— Aş vrea să fie la fel de ușor și pentru Mark. Din nefericire, 
efectele reumatismului infecțios nu sunt legate nici de smog și 
nici de statură. 

Întelegând perfect sentimentele prietenei ei, Elaine nu zise 
nimic. 

Existau momente când tăcerea era mai bună decât orice fel 
de compătimire. 


e Capitolul 3 

Andrew MacCallum, cunoscut sub numele de Mac încă de la 
nașterea lui, petrecută cu treizeci și doi de ani înainte, privi 
gânditor teancul de radiografii de pe birou. Când îl văzuse prima 
dată pe Rick Ramirez, cu aproape trei ore înainte, Mac își 
spusese că băiatul n-arăta prea rău. Crezuse că fusese făcut 
K.O. 

Acum cunoștea situația în detaliu. 

Băiatul avea două vertebre rupte în zona cefei. Unul dintre 
rinichi era făcut zob și trei coaste fuseseră fracturate. Două 
dintre acestea penetraseră plămânul stâng, care-și încetase 
activitatea. În cele câteva ore de când se afla în spital, starea lui 
se deteriorase într-un asemenea hal încât acum el nu trăia 
decât datorită aparatelor. 

Sarcina de a explica mamei băiatului situația reală cădea, 
bineînțeles, pe umerii lui MacCallum. Doctorul se ridică de pe 
scaun, părăsi biroul și o coti pe coridor către sala de așteptare. 
Pe drum se hotărî să-l mai vadă o dată pe Rick. Dacă avea 
noroc, poate ceva se îmbunătăţise între timp, înmuind astfel 
duritatea veștilor pe care trebuia să le comunice mamei 
băiatului. Inspectând fișa de observație, își însemnă în minte că 
pe aceasta o chema Maria Ramirez. 

La capătul patului se afla Susan Aldrich, al cărei schimb 
trebuia să se fi terminat la câteva minute după ce sosise 
ambulanţa care-l adusese pe Rick Ramirez, legat de targă. Mac 
o privi interogativ. Femeia clătină din cap și își strânse buzele. 

Mac apucă braţul stâng al băiatului și verifică pulsul, apoi se 
uită la șirul de înregistrări de pe monitoarele aflate deasupra 
patului lui Rick. Nu se schimbase nimic; pulsul era extrem de 
slab, iar tensiunea arterială scăzută. Singura normală părea 
respiraţia lui, care era, oricum, ajutată de un aparat de 
respiraţie artificială. Mac știa, însă, că, fără mașină, Rick avea 
curând să nu mai respire. 

— Nicio schimbare? întrebă el, deși cunoștea deja răspunsul. 

Susan clătină din nou din cap. 

— E atât de ciudat, rosti ea cu voce tremurătoare. 

Își plimbă privirea pe faţa lui Rick, studiind expresia calmă a 
acesteia, ce părea să indice, mai degrabă, un somn adânc decât 
o luptă acerbă pentru viață. 


— Mereu am senzaţia că se va trezi, va spune ceva și totul o 
să fie bine. Dar n-o să se trezească, nu-i așa? 

Mac dădu din cap. 

— Mă duc să vorbesc cu mama lui. 

Închise ușa încet, apoi parcurse coridorul până în mica sală de 
așteptare. La apariţia lui, Maria Ramirez se ridică în picioare, 
tremurând, cu faţa palidă. Mac avu senzaţia că e atât de 
tânără... atât de vulnerabilă. 

— Ricardo, icni ea. Vă rog... o să se facă bine? 

Mac o așeză cu delicateţe înapoi pe scaun și-și îndreptă 
atenţia spre bărbatul de lângă ea. 

— Și dumneavoastră sunteţi...? începu el, lăsând intenţionat 
întrebarea în suspensie. 

— Bob Jenkins, răspunse el. Sunt antrenorul echipei Fairfield. 

— Aha, replică Mac. Puteţi să mă lăsaţi o clipă singur cu 
doamna Ramirez? 

Maria interveni, clătinând din cap: 

— E-n regulă, rosti ea cu voce coborâtă. E prieten bun cu 
Ricardo... cu noi amândoi, de altfel... 

Deși vocea i se stinse, Mac intui perfect situaţia când o văzu 
cum se uită la antrenor, care întinse mâna și cuprinse mâna ei 
protector. 

— AȘ fi vrut să vă dau vești bune, începu Mac. 

Simţi cum i se rupe ceva în suflet când văzu cum se umplu de 
lacrimi ochii Mariei Ramirez. 

— Ricardo, șopti ea. E...? _ 

— E-n viaţă, se grăbi Mac s-o asigure. Insă se află în comă și 
are o mulţime de leziuni interne. 

Explică cât putu de protector dimensiunea suferinței lui Rick 
Ramirez, dar, înainte de a termina, Maria își îngropă faţa în 
palme și începu să plângă încet. 

După ce-și termină expunerea, Bob Jenkins vru să afle 
amănunte. 

— Care sunt șansele să-și revină? 

Se uită drept în ochii doctorului. Voia un răspuns corect. 

— În clipa asta, mai puţin de cincizeci la sută, replică Mac. 

De pe buzele Mariei Ramirez se auzi un scurt icnit. Mac înghiţi 
nodul care i se formase în gât. 

— Asta nu înseamnă că lucrurile nu se vor schimba radical 
până mâine, adăugă el. Mă tem, totuși, că, indiferent dacă va 


supravieţui, va avea foarte puţine șanse să mai poată umbla din 
nou. Vertebrele rupte i-au distrus câţiva nervi importanţi. 

Privirea lui Jenkins se întunecă. 

— Dar chirurgia? se repezi el. Credeam... 

Mac clătină din cap. 

— Nici nu se pune problema unei intervenţii chirurgicale 
acum. Rick n-ar suporta șocul. Poate mai târziu... 

— Nu! ţipă Maria. 

Işi luă mâinile de pe față și-l privi cu ochii măriţi pe 
MacCallum, implorându-l: 

— Nu poate rămâne invalid. Nu Ricardo al meu. El e tot ce 
am. El... 

Vocea o părăsi. Maria se prăbuși lângă Jenkins, care se grăbi 
s-o înconjoare cu braţul ca s-o susţină. 

MacCallum îi privi o clipă tăcut, apoi îi făcu semn lui Jenkins 
să-l urmeze ca să-i vorbească între patru ochi. După ce se 
asigură că fusese înţeles, se întoarse în biroul lui. Cinci minute 
mai târziu, Bob Jenkins își făcu apariţia în biroul lui MacCallum. 

— O să-și revină, răspunse el la întrebarea nerostită din ochii 
doctorului. 

Zâmbi strâmb. 

— E o femeie deosebită. L-a crescut de una singură pe Rick, 
pe care l-a născut când avea paisprezece ani. 

Vocea i se înăspri. 

— N-a spus nimănui cine e tatăl. Părinţii ei i-au dat un șut în 
fund când au aflat că e însărcinată, însă ea nu s-a plâns 
niciodată. Lucrează ca ospătăriță și urmează de doi ani, de când 
Rick s-a făcut suficient de mare, școala la seral. E hotărâtă să-l 
dea la colegiu pe Rick, așa că va trebui să-și ia altă slujbă. 

— Isuse, șopti MacCallum. 

li făcu semn lui Jenkins să se așeze pe scaunul din faţa 
biroului lui. 

— Băiatul va avea nevoie de multă îngrijire. Dacă va 
supravieţui, și dacă se mai poate face ceva cu leziunile de la 
coloană, va avea nevoie de multă terapie fizică. Înainte de asta, 
însă, va sta în spital multă vreme. Poate... chiar pentru 
totdeauna. Există și posibilitatea să nu-și mai revină din comă. 
Dacă o va face... 

Făcu un gest elocvent de neputinţă cu mâinile. 

— Toate astea vor costa bani, observă Jenkins. 


Mac se grăbi să încuviinţeze. 

— Ei bine, Maria n-are bani, continuă antrenorul. 

— Ceva asigurări? întrebă Mac. 

Jenkins înălță din umeri. 

— Puțin. E clar că nu-i va ajunge. Există ceva fonduri și pe 
școală, bănuiesc. 

Buzele i se strâmbară într-un zâmbet ironic. 

— O să fie într-o poziţie interesantă, comentă el. De doi ani 
încerc s-o conving pe Maria să se mărite cu mine, dar ea îmi tot 
spune că n-o va face până ce nu-l vede pe Rick la colegiu. Zice 
că n-ar fi corect pentru mine. Dacă mi-ar fi fost soţie acum, atât 
ea, cât și Rick ar fi fost acoperiţi cu asigurarea mea. Așa cum 
stau lucrurile, însă, o s-o sfătuiesc să dea în judecată școala la 
care lucrez. 

MacCallum își încreți, gânditor, buzele. 

— Sau să dea în judecată școala din Silverdale, propuse el. În 
definitiv ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat aici, nu? 

Jenkins ezită, apoi aprobă. 

— M-am gândit deja la asta, rosti el. Să fiu cinstit, n-am 
menţionat această posibilitate din pricina dumneavoastră. Vreau 
să spun... 

Ezită. Era clar că se simţea stingherit. MacCallum înţelese 
brusc motivul stânjenelii: Era evident că Jenkins presupusese că 
doctorul va adopta automat aceeași poziţie defensivă pe care o 
adoptase Phil Collins pe teren. 

Numai că trecuse multă vreme de când MacCallum ajunsese 
la concluzia că Silverdale din trecut, acel oraș în care sosise 
imediat după absolvirea facultăţii, încetase să mai existe. 
Tarrentech îl schimbase cu totul - până la a nu mai fi recunoscut 
- iar MacCallum nu mai simțea acea nevoie de a fi loial cu 
cetăţenii localităţii. Nutrea o ură profundă faţă de schimbările 
care avuseseră loc, și o furie și mai profundă faţă de compania 
care le provocase. 

— Eu nu lucrez pentru orașul Silverdale, replică el într-un 
târziu. Lucrez pentru district. Pe lângă asta, singurul care mă 
interesează acum este Rick Ramirez. O să aibă nevoie de mult 
ajutor și vreau să-l obţină. 

Se ridică în picioare și întinse mâna antrenorului. 


— Am aranjat să fie pus încă un pat în camera lui Rick. 
Bănuiesc că Maria va dori să rămână alături de el, cel puţin 
pentru moment. 

Jenkins se ridică și el și apucă cu căldură mâna doctorului. 

— Mulţumesc. Maria și cu mine apreciem tot ce-aţi făcut... 

— Până acum n-am făcut prea multe, i-o reteză Mac. Nu sunt 
deloc convins că voi fi în stare să fac ceea ce trebuie. Voi 
încerca, însă, totul și o să apelez la oricine ne-ar putea ajuta. 
Oricum, o să avem mult de tras. 

După ce Jenkins plecă, MacCallum se duse din nou în camera 
unde zăcea pe pat inconștient Rick Ramirez. 

Nu se petrecuse nimic în jumătatea de oră în care lipsise de 
acolo. 

MacCallum nu fu deloc sigur dacă acest fapt era un semn bun 
sau rău. 

e 

Phil Collins stătea întins pe recamierul din livingul 
apartamentului său. Degetele sale tocmai se jucau cu 
telecomanda televizorului când imensul câine ciobănesc 
german, întins la picioarele canapelei, scoase un mârâit. O clipă 
mai târziu animalul sări în cele patru labe și începu să latre gros. 
Collins îi dădu iritat, un picior. 

— Taci! porunci el, în clipa în care țârâi soneria de la ușă. Nu 
mai locuim în Chicago. 

Puse telecomanda pe o măsuţă alăturată și se ridică în 
picioare. Câinele continuă să mărâie încetișor și i-o luă înainte 
către ușă. Pe veranda din faţa casei, luminat numai de becul 
chiar de deasupra ușii, se afla Bob Jenkins. Collins se încruntă, 
dar deschise ușa larg. 

— Jos, Sparks! porunci el scurt. 

Câinele se supuse ascultător. 

— Intră, îl pofti Collins pe vizitator. Mă gândeam eu c-ai să 
treci pe aici. Ce-ţi face băiatul? 

Jenkins păși înăuntru, furios, dar îngheţă când animalul 
scoase un sunet ameninţător. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui Sparks, îl liniștii Collins. Doar 
gura e de el. 

Rânji parșiv. 

— Până acum, cel puţin. Oricum, nimeni n-a avut curajul să-l 
provoace. 


Rânjetul îi pieri de pe buze. 

— Băiatul tău e bine? repetă el. 

— „Băiatul” meu se numește Ricardo Ramirez, replică Jenkins, 
înțepat. Nu, nu e bine. Are gâtul rupt, o groază de leziuni 
interne, și se află în comă. Ai fi putut ști asta, continuă el amar, 
dacă tu sau oricine altcineva v-aţi fi deranjat să veniţi până la 
spital. 

— Hei! protestă Collins. De unde era să știu? Din câte aflasem 
eu, ambulanta l-a transportat înapoi la Fairfield! 

— Nu face pe prostul, i-o reteză Jenkins, ridicând tonul. 

Sesizând un pericol la adresa stăpânului său, câinele se zburli 
ameninţător. 

— Dă câinele ăsta afară, Collins, continuă Jenkins, coborând 
vocea. Nici ţie și nici javrei tale n-o să vă placă ce-am să zic. 
Crede-mă că mi-ar face mare plăcere să te dau în judecată și să- 
ţi storc ultimul cent din buzunar. 

Collins strânse din fălci, dar nu scoase nicio vorbă. Se 
mulţumi să ducă animalul în bucătărie. Se întoarse cu două cutii 
de bere și închise ușa dinspre bucătărie. Oferi una dintre beri lui 
Jenkins, care o refuză. Trase de inelul cutiei sale, se așeză din 
nou pe recamier și-i făcu semn celuilalt să ia loc pe un scaun. 
Acesta rămase, însă, în picioare. 

— Am venit să-ţi comunic că o să înaintez o plângere 
împotriva echipei tale și a lui Jeff LaConner, rosti Jenkins. Se 
pare că echipa ta devine mai dură pe an ce trece, iar acum unul 
dintre băieţii mei a fost grav rănit. 

Collins ridică mâna într-un gest conciliant. 

— Stai așa, zise el. Știu că ești supărat și sunt de acord c-ar fi 
bine să discutăm puţin pe marginea acestei probleme. Nu cred, 
însă, că e cazul să faci vreo plângere, să înaintezi un proces, sau 
orice altceva îţi trece prin minte. Football-ul e un joc dur. 

— Știm, i-o reteză Jenkins cu voce de gheaţă. Nimeni nu se 
așteaptă să nu apară și răniri din când în când. Ce s-a petrecut 
astăzi, însă, n-are absolut nicio scuză. 

Collins se întunecă. 

— A fost un accident, Bob. Doar știi asta. 

— N-a fost un accident, îl contrazise Jenkins. Am văzut totul. 
Băiatul tău era în cădere și s-a aruncat intenţionat peste Rick. 

Collins trase adânc aer în piept, apoi se sculă și se îndreptă 
către televizor, peste care se afla un aparat video. 


— Ce-ar fi să privim faza aceea? propuse el. 

Jenkins se holbă, surprins, la celălalt. 

— Glumești! Vrei să spui că-ţi înregistrezi meciurile? 

— Pe fiecare, replică Collins. Cum poţi corecta greșelile dacă 
nu le arăţi tipilor ce erori au comis? 

Apăsă butonul de pornire a aparatului. O clipă mai târziu, pe 
ecran apăru o imagine din timpul meciului. Bărbaţii se așezară 
să urmărească desfășurarea evenimentelor. La un moment dat, 
Jenkins exclamă: 

— Aici! Rulează din nou. Poţi s-o faci imagine cu imagine? 

Collins dădu banda înapoi cu câţiva centimetri, apoi apăsă din 
nou pe start, însă pe mișcare înceată. Il văzură amândoi clar pe 
Rick Ramirez cum sare să-l placheze pe Jeff LaConner. Acesta se 
răsuci ușor, apoi se prăbuși greoi peste Rick. O fracțiune de 
secundă, înainte să se formeze grămada spontană peste cei doi, 
se văzu clar cum se răsucește capul lui Rick într-un unghi 
nefiresc. Reluară faza încă o dată și încă o dată. 

— Ei bine? întrebă Collins într-un târziu. 

Jenkins își mușcă, gânditor, buza. Collins sesiză, însă, că 
celălalt se calmase într-o mare măsură. 

— Nu știu ce să zic, recunoscu Jenkins, cu o voce care îi trăda 
durerea din suflet pe care o resimțea fiindcă trebuia să admită 
că se afla în dubiu. Mie tot mi se pare că s-a aruncat intenţionat 
peste Rick. 

— lar mie mi se pare că și-a pierdut echilibrul, replică Collins, 
rebobinând banda. Hai să mai privim o dată. 

Revăzură, în tăcere, întreaga frază, după care Collins vorbi din 
nou, alegându-și cuvintele cu atenție. 

— Ascultă, Bob, știu la ce te gândești și știu cum te simţi, dar 
tot ce s-a întâmplat acolo a fost că Rick... cum îl mai cheamă? 

— Ramirez, răspunse Jenkins, cu voce iritată, privind ţintă 
imaginea de pe ecran, în care capul lui Rick încremenise într-o 
poziţie grotescă. 

— Ramirez, repetă Collins. Ei bine, mie mi se pare că el și-a 
făcut doar treaba, poate punând prea mult suflet, și s-a 
accidentat când LaConner a căzut peste el. Crede-mă, însă, că 
n-a fost vina nimănui. 

Jenkins dădu lent din cap și își luă privirea de la televizor. 

— Poate, rosti el moale. M-am răzgândit în privinţa berii ăleia. 


O apucă de pe măsuţa de cafea, trase de inel și luă un gât 
zdravăn. 

— A fost o zi proastă. Rick... mă rog, dacă mi-ar fi mers ploile 
după cum aș fi vrut eu, Rick ar fi fost azi fiul meu vitreg. 

— Oh, Isuse! gemu Phil Collins. Îmi pare rău, nici nu pot să-ţi 
spun cât de rău îmi pare. Dacă pot face ceva... 

Jenkins îl privi în ochi pe Collins. 

— Da, poţi. Poţi să-mi spui ce asigurări plătește școala ta și 
mai poţi să-mi spui dacă o să te opui în cazul unei pretenţii din 
partea mea în acest sens. Mama lui Rick n-are deloc bani și... 

Phil Collins ridicase, deja mâna. 

— Suficient. Cred că niciunul dintre noi nu vrea să ajungă la 
proces. Să-mi fie iertat, dar nu cred că băiatul l-ar putea câștiga, 
și nici n-aș vrea să fiu nevoit să lupt. Toţi vrem ce-i mai bine 
pentru băiat. O să dau câteva telefoane în seara asta și o să te 
ţin la curent. Dacă pot face și altceva, spune-mi. Bine? 

Jenkins ezită o clipă, apoi încuviinţă. Se ridică în picioare și 
întinse mâna. 

— Îți datorez scuze... începu el. 

Collins îl întrerupse: 

— Nici să nu te gândești. De altfel, nu pot spune că nu sunt, 
cumva, de acord cu tine. Uneori mă gândesc că jocul ăsta este 
din ce în ce mai dur. Pe an ce trece băieţii par să se facă tot mai 
solizi. Ce putem face noi, însă? Pentru o groază de oameni de pe 
aici football-ul e singura modalitate prin care pot ajunge la 
colegiu, și asta numai dacă fac parte dintr-o echipă care câștigă. 
Așa că trag din greu. Să fii sigur, însă, că o să le pun filmul 
băieților mei și o să-i învăţ cum să se arunce când simt că sunt 
placați. N-ar trebui să mai apară accidente precum cel de azi. 

La câteva minute după aceea, Jenkins plecă. Collins apucă 
telefonul și formă numărul directorului liceului din Silverdale. li 
relată acestuia, pe scurt, conversaţia avută cu Jenkins. După ce 
termină, Malcolm Fraser, directorul, ale cărui preocupări 
referitoare la pericolele football-ului erau bine-cunoscute în 
Silverdale, croncăni agitat: 

— Nu știu ce să zic. Poate că am pus prea mult accent pe 
victorie cu orice preț... 

Collins i-o reteză imediat. 


— Victoria înseamnă totul, Malcolm. Dacă nu câștigăm, n-are 
niciun rost să jucăm. Așa că o să facem tot ce ne stă în puteri 
pentru Ramos, sau cum îl cheamă, și gata. 

— Numai dacă nu ne dau în judecată, observă Fraser. 

— Dacă vor proces, o să-l aibă, rosti sec, Collins. Nu cade în 
sarcina noastră. De aia există avocați. 

— Înţeleg, zise Fraser după câteva momente de tăcere. Ce 
facem, însă, cu Jeff LaConner? Ce intenţii ai în privinţa lui? Nu 
crezi că joacă prea dur? 

Collins râse fals. 

— Așa e, fu el de acord. Dacă o ţine tot așa, îţi spun eu ce-am 
să fac. La sfârșitul sezonului o să-l declar Cel Mai Valoros 
Jucător. 

Incă râdea când puse receptorul jos. 

e 

Charlotte LaConner își urmări bărbatul cum deschide o altă 
bere și cum i-o dă lui Jeff, apoi cum își desface una pentru sine. 
Era a treia bere pentru Jeff și a patra pentru Chuck. În cele din 
urmă nu se mai putu abține și izbucni: 

— Ce crezi c-ar zice Phil Collins dacă te-ar vedea? îl întrebă ea 
pe Chuck, făcând semn cu capul spre Jeff, care-și turna 
conținutul cutiei într-un pahar. 

Bărbatul se mulțumi să-i zâmbească. 

— Ei, hai, dragă, protestă el. E o zi mare pentru Jeff! Primul 
meci al sezonului și o pasă perfectă în ultima clipă! În plus, Phil 
a fost cel care le-a spus băieţilor să iasă în oraș la o distracţie. 

Charlotte inspiră adânc, apoi dădu drumul încet aerului. N- 
avea niciun sens să se certe cu Chuck, mai ales după ce băuse. 
Nu conta că știa la fel de bine ca și ea că antrenorul nu le 
spusese băieţilor să sărbătorească victoria bând alcool. Situaţia, 
însă, o deranja. 

Avea încă vie în minte imaginea băiatului rămas nemișcat pe 
sol. Cu toate că Chuck insistase să-i demonstreze că greșește, 
ea simţea că era de datoria ei, ca mama lui Jeff, să se fi dus la 
spital ca să vadă dacă băiatul de la Fairfield se simţea bine. 
Chuck, însă, dorise să iasă cu părinţii altor băieţi din echipă. Ca 
atare, așa cum se întâmpla de obicei, ea cedase și mersese cu 
el. 

Ca întotdeauna, Charlotte se aflase în mijlocul părinţilor care 
petreceau, simțindu-se cumplit de singură în acea hărmălaie în 


care nu se discuta decât despre meciul din acea după-amiază. 
În cele din urmă ea își lăsase gândurile să zboare aiurea. Când 
grupul se dispersase, Chuck trebuise s-o scuture zdravăn ca s-o 
scoată din reveria ei. 

Cu o oră în urmă, când sosise și Jeff, petrecerea fusese 
reluată. Fază după fază, tată și fiu rememoraseră întreg meciul. 

Ajunseseră acum la clipa în care Jeff atacase linia adversă și 
căzuse peste celălalt băiat, după care dispăruse sub mormanul 
de trupuri format de grămada spontană. 

— Ai văzut faza, tată? întrebă Jeff. 

Ochii îi scânteiau și faţa îi era toată un zâmbet. 

— A crezut că m-a prins, dar l-am aranjat! M-am răsucit și am 
căzut pe el. l-am băgat genunchiul drept în rinichi! 

Charlotte simţi un gol în stomac. Își dădu seama că nu mai 
putea rezista. Se răsuci, fără cuvinte, pe călcâie și părăsi 
încăperea. Se duse în dormitor și închise ușa după ea. Scoase 
cartea de telefon din primul sertar al noptierei, o răsfoi și formă 
numărul spitalului districtual. 

— Aici e Charlotte LaConner, rosti ea. Vă sun în legătură cu 
băiatul care a fost adus la dumneavoastră în această după- 
amiază. Da, după meciul de football. 

Se lăsă o scurtă pauză înainte ca vocea de la celălalt capăt al 
firului să întrebe, rece și impersonală. 

— Ce relaţie aveţi cu pacientul? 

Charlotte ezită, apoi răspunse, cu inima strânsă. 

— Fiul meu l-a placat pe băiat. 

— Înţeleg, rosti vocea. Vă fac legătura cu sora de serviciu. 

Câteva clipe mai târziu, după ce explică încă o dată cine era, 
Charlotte ascultă încremenită lista leziunilor băiatului. 

— Dar... dar o să-și revină, nu? reuși să articuleze, într-un 
târziu, Charlotte. 

— Nu știu încă, doamnă LaConner, replică sora. 

Charlotte lăsă, încet, receptorul în furcă și se așeză, moale, pe 
pat. Trecură câteva minute până ce își adună gândurile. Se 
decise brusc, când în salon răsună un hohot imens de râs. Se 
ridică în picioare, își îndreptă spatele și plecă din dormitor. Se 
opri în cadrul ușii de la salon și așteptă până ce o observă 
Chuck. Preţ de o clipă el păru nedumerit, apoi, când văzu 
expresia de pe faţa ei, zâmbetul i se stinse. 


— Ce s-a întâmplat? se interesă el. Arăţi de parcă ai fi văzut o 
fantomă. 

— Am sunat la spital, anunţă ea. 

Se întoarse spre fiul ei. 

— Băiatul pe care l-ai placat. Se numește Rick Ramirez. 

Jeff se încruntă. 

— Și ce-i cu asta? 

Charlotte își umezi, nervoasă, buzele. 

— Ar putea să moară, Jeff. Are gâtul rupt și un plămân 
străpuns. 

În ciuda propriei voințe, vocea i se înăspri: 

— Și când ţi-ai înfipt genunchiul în rinichi, se pare că i l-ai 
rupt. Jeff făcu ochii mari. Charlotte văzu cum i se încleștează 
degetele pe pahar. 

— Isuse, șopti el. 

In aceeași clipă, păru că se lasă o cortină peste ochii lui. 

— N-a fost vina mea, rosti el, agresiv. 

De pe scaunul lui, Chuck îi aruncă Charlottei o privire de 
avertisment. Femeia se hotări s-o ignore. 

— N-a fost vina ta? reluă ea, furioasă. 

Se duse lângă Jeff. 

— Te-am auzit când ai mărturisit că l-ai lovit intenţionat. 

— Și ce dacă? se rățoi Jeff, ridicându-se în picioare. 

Era înalt. Avea aproape un metru optzeci și acoperea cu totul 
cei o sută și cincizeci și opt de centimetri ai mamei sale. 

— La dracu’, mamă, doar mă placase, nu? Ce voiai să fac? Să 
stau ca prostu’ și s-o încasez? 

Charlotte îl apucă pe Jeff de braţ. 

— Dar face parte din joc, nu? Tu încerci să treci, iar el 
încearcă să te placheze. Nu înseamnă, însă, că trebuie să-l 
raănești intenţionat... 

Jeff strânse din dinţi. Ochii îi fulgerară de mânie. 

— lar tu habar n-ai ce înseamnă un joc de football! ţipă el. 

Se smulse din strânsoarea maică-si și azvârli paharul în 
cămin. Jeff se năpusti ca o furtună afară, trântind ușa în urma 
lui. 

— Jeff! 

Charlotte strigase prea târziu. Ușa din spate fusese și ea 
trântită. O clipă mai târziu se auzi mașina lui pornind și ieșind pe 
șosea. Furioasă, femeia se răsuci pe călcâie și-l fixă pe Chuck. 


— Asta-i! Gata cu football-ul! De luni dimineaţă renunţă la 
echipă. M-am săturat. 

Bărbatu-său o privi ca și cum și-ar fi pierdut minţile. 

— Hei, las-o mai moale, dragă, rosti el, ridicându-se și 
apropiindu-se de ea. Poate că n-ar fi trebuit să ţipe la tine și să 
spargă paharul, dar cum crezi că se simte el acum? 

— Eh Ce zici atunci de Rick Ramirez? 

— Jeff n-a vrut să-l rănească, replică Chuck. În focul luptei de 
pe teren, se întâmplă adesea astfel de accidente. Oricum, pe ce 
parte a baricadei te afli? Practic l-ai acuzat că l-a ucis pe băiatul 
ăla. E propriul tău fiu! Cum naiba ai vrea să reacționeze? 

Charlotte tăcu o clipă, apoi vorbi scrâșnind din dinţi: 

— Vreau să se comporte așa cum l-am educat. Vreau să fie un 
tip fair-play, să aibă bine fixat în minte că e un băiat mai solid 
decât ceilalţi și-i poate răni ușor. lar dacă nu-i capabil de așa 
ceva, atunci vreau să înceteze sportul ăsta. 

Chuck LaConner se holbă, tăcut, la nevastă-sa, apoi clătină 
din cap. 

— Adică vrei să-l ţii legat încă de fusta ta și să nu-i dai voie să 
crească. Însă nu poţi face asta, Charlotte. Nu mai e copilașul 
tău. 

Apucă paharul gol și ieși, la rândul lui, din încăpere. 

Neștiind cu ce greșise, dar dându-și seama că se comportase 
lamentabil, Charlotte începu să strângă cioburile de sticlă de pe 
podeaua camerei. 


e Capitolul 4 

În dimineaţa de luni aerul înţepa ușor. Mark Tanner ieși, prin 
ușa din spate, în lumina strălucitoare a soarelui și observă cerul. 
De un albastru adânc și limpede, acesta avea un aspect cum 
Mark n-apucase niciodată să vadă în San Marcos, unde, 
indiferent cât de clară era atmosfera, plutea în permanenţă o 
ceață ușoară peste oraș. Aici, munţii dinspre est se înălţau 
abrupt către cer, iar aerul avea o aromă a lui, de rășină de pin. 
În San Marcos persista mereu o mireasmă ce venea dinspre golf, 
uneori teribil de sărată, mult mai des, însă, ducând cu ea 
mirosul fetid al putreziciunii mlaștinilor. Chivas simțea și el 
diferenţa, căci lătră voios și se repezi pe lângă Mark către cușca 
cu iepuri de lângă garaj. 

În timp ce hrănea animalele, Mark își pierdu din entuziasm. 
Devenea din ce în ce mai pregnantă senzaţia că va avea 
probleme de acomodare cu ceilalţi copii din Silverdale. 

Prima dată se gândise la această problemă sâmbătă seara, 
când îl văzuse pe Robb Harris. Incercase să reia legăturile de 
unde le lăsase cu trei ani înainte, dar își dăduse repede seama 
că treaba n-avea să meargă. 

Robb se schimbase. 

ÎI întrecea acum cu mult pe Mark și se părea că își pierduse 
orice interes faţă de lucrurile de care fuseseră amândoi 
preocupați cât timp crescuseră împreună. 

lepurii, de exemplu. Robb se uitase o clipă la ei, apoi îl 
întrebase pe Mark - care era convins acum că nu se înșelase 
asupra dispreţului din vocea celuilalt - de ce continua să-și 
„piardă vremea” cu ei. Atunci Mark se încruntase. 

— Dar și ţie îţi plăcea să crești cobai, se plânsese el. 

Robb dăduse ochii peste cap. 

— Când eram copii, toată lumea creștea ceva, fie cobai, fie 
hamsteri sau nutrii. 

Îi zâmbise lui Mark, fără a avea, însă, aceeași căldură 
prietenească ca înainte. 

— De ce nu le dai drumul? sugerase el. După aia am putea să- 
i vânăm. 

Mark nu replicase nimic, deși, în sinea lui, remarca îl înfuriase. 
Din acea clipă simţise că seara era ratată. Incercase să pretindă 
că e interesat de meciul de football pe care-l avusese Robb în 


acea după-amiază, dar totul se spulberase când Robb îi 
întrebase în ce echipă avea de gând să intre. 

Venise atunci rândul lui Mark să zâmbească. 

— Nu știu, replicase el. In juriu, poate? 

Robb îl privise ca pe un extraterestru. 

— N-avem niciun fel de juriu. Și chiar dac-ar exista așa ceva, 
nimănui nu i-ar păsa de deciziile lui. 

Mark fusese redus la tăcere. Cu o zi înainte, când maică-sa îl 
îndemnase să-i facă lui Robb o vizită acasă, dăduse din cap și 
înjghebase un pretext să scape. Maică-sa se uitase cu reproș la 
el și păruse că vrea să-l admonesteze, dar se răzgândise. Ca 
atare, el își petrecuse ziua împreună cu Chivas, hoinărind pe 
coclauri și bucurându-se de priveliștea maiestuoasă, îngrijorat 
fiind, însă, încă de atunci, de ceea ce avea să se petreacă a 
doua zi. 

Pe neașteptate, Kelly năvăli pe ușa din spate. 

— Mama a spus că, dacă nu vii înăuntru acum, o să întârzii! 

Se proţăpise cu picioarele la distanţă unul de altul și cu 
mâinile în șolduri. 

— În plus, trebuie să mă ducă la școală, așa că grăbește-te! 

Mark îi zâmbi răutăcios. 

— Și dacă nu vreau? o tachină el. 

Kelly chicoti, ca totdeauna când el o necăjea. 

— Nu știu, recunoscu ea. Pun pariu, însă, că o să intri în 
bucluc! 

— Atunci o să mă grăbesc, replică Mark. 

Curăţă tăviţa de excrementele iepurilor, o puse înapoi la loc, 
apoi umplu vasul cu apă. În mai puţin de un minut ajunse înapoi 
acasă și-și ocupă, tăcut, locul la masă. Taică-su era pe sfârșite 
cu micul dejun. Își ridică privirea din farfurie și se uită la el. 

— Am vorbit cu Jerry Harris ieri, anunţă Blake. 

Mark tresări dar nu zise nimic. 

— Credea că o să treci pe la ei. Voia să știe dacă s-a întâmplat 
ceva între tine și Robb. 

Mark dădu din umeri, dar continuă să tacă. 

Blake se sprijini de spătarul scaunului și își încrucișă braţele. 
Mark se încordă. 

— Mutarea aceasta e marea noastră șansă, rosti Blake. Va 
trebui să facem unele modificări în viaţa noastră, dar asta nu 
înseamnă practic nimic față de posibilităţile care ni se deschid. 


Ezită o clipă, ceea ce-l făcu pe Mark să-și ridice ochii din 
farfurie. Taică-său îl privea fix. 

— Mai ales pentru tine, accentuă Blake. 

Mark se agită, stânjenit, pe scaun. Ce se petrecea? Comisese 
vreo eroare? 

— Vrem să te încadrezi cu atmosfera de aici, îi dădu Blake 
mai departe. Știu că ai avut unele probleme în trecut, când ai 
lipsit un an de la școală, și mai știu că ţi-a fost greu să te 
reacomodezi cu viaţa dinainte. Pentru tine, faptul că ne aflăm 
acum aici reprezintă ocazia de a lua un nou start. 

Brusc, Mark înțelese. 

— Adică vrei să mă apuc de sport, nu? 

Blake nu răspunse, dar se uită la el lung și interogativ, 
suficient de semnificativ pentru Mark. 

— Credeam că am vorbit deja despre asta, începu el 
protestul. 

Taică-său îl reduse, cu un gest, la tăcere. 

— Asta a fost înainte. Atunci aveai dreptate. Probabil că în 
San Marcos n-ai fi făcut faţă. Aici, însă, școala e mai mică, iar 
Jerry m-a asigurat că e loc pentru oricine. 

Mark se întristă. 

— Dar... 

Blake nu-l lăsă nici acum să termine fraza. 

— Nu vrem decât să încerci. Bine? 

Mark ezită, apoi încuviinţă. Ştia că n-avea sens să se certe 
acum cu taică-său. Cu toate astea, câteva minute mai târziu, 
când se ridică să plece la școală, începu deja să se gândească la 
o cale de a evita decizia pe care taică-său i-o impusese. 

e 

— Hei! Așteaptă! 

Când auzi vocea fetei, Mark mai avea puţin până la școală. 
Continuă să meargă, dar auzi din nou strigătul de această dată 
însoţit de numele lui, așa că se opri și se uită înapoi. Alergând 
să-l prindă din urmă, Linda Harris mai avea câţiva metri până la 
el. Ajunse lângă el, răsuflând greu, cu fruntea îmbrobonată de 
picături de sudoare. 

— Nu m-ai auzit? gâfâi ea. Strig după tine de un minut. 

— Nu te-am auzit. 

— Adică nici nu erai atent la ce te înconjoară, nu? îl luă Linda 
peste picior, cu ochii ei albaștri sclipind răutăcioși. Te-am 


urmărit cum mergeai cu capul în nori. Puteai să fii călcat de 
vreun autobuz, dar tu nici n-ai fi observat. 

Mark se îmbujoră, mai mult de plăcere decât de stinghereală. 
De când n-o mai văzuse, Linda se schimbase și ea. În trei ani se 
transformase dintr-o fetiță urâţică, cu proteză la dinţi și păr în 
cosiţe, într-o adolescentă cu trăsături fine al cărui păr blond - 
puţin mai închis la culoare ca al fratelui ei - se revărsa în 
cascadă peste umeri. 

— Dar există autobuze în Silverdale, nu-i așa? i-o întoarse el, 
mai mult ca să înceapă o conversație. 

Porniră din nou, împreună, la drum. 

— Sunt câteva, răspunse ea. Unii copii locuiesc la fermele 
dimprejur. Și ei trebuie să vină la școală, nu? 

ÎI privi curioasă. 

— La ce te gândeai? 

Mark ezită. În primul moment fu tentat să-i spună adevărul, și 
anume că încerca să descopere o cale de a evita hotărârea 
tatălui lui, dar nu era deloc convins că știa cum avea să 
reacționeze ea. Tresări când își dădu seama că nu voia ca Linda 
Harris să-și facă o părere proastă despre el. Ca atare, se 
multumi să înalțe din umeri amical și să-i zâmbească. 

— Nu știu. Cred că admiram peisajul. Ştii tu cum e... Mie... în 
fine, mie îmi place să fac asta, încheie el în coadă de pește. 

Spre surpriza lui, Linda îl aprobă. 

— Te înţeleg. Și mie îmi place. Câteodată lumea crede că sunt 
ciudată, fiindcă uneori devin brusc absentă. Asta nu înseamnă, 
însă, că trebuie să ţii cont de bârfe, nu? 

ÎI privi cu atât de multă seriozitate, încât el aproape că izbucni 
în râs. 

— Cred că nu, admise el. Nu m-am gândit niciodată la chestia 
asta, dar bănuiesc că ai dreptate. Oricum, o groază de oameni 
vorbesc ca să se afle în treabă. Cred că de asta îmi plac mie 
animalele mai mult decât oamenii. 

Dădură ultimul colț înainte de școală. Mark încremeni pe loc, 
uluit. J 

— Isuse! Asta e liceul? 

Linda îl privi nedumerită. 

— Ce e în neregulă cu el? se miră ea. 

— N-nimic, murmură Mark. Numai că... ei bine, numai că nu 
arată așa cum mi l-am imaginat. 


În  subconștientul lui, Mark presupusese că liceul din 
Silverdale arăta la fel precum cele din sutele de mici așezări prin 
care trecuseră pe drumul dinspre San Marcos - un schelet 
simplu din lemn, pe care vopseaua se scorojise deja, așezat în 
mijlocul unei poieni, pe o temelie prăfuită, la periferia localităţii, 
având în spatele lui o curte părăginită. 

Liceul din Silverdale era complet altfel. Era o clădire de 
cărămidă roșie, înălțându-se, în partea centrală, pe trei nivele. 
Din centru se lărgeau în stânga și dreapta, în formă de V, două 
aripi, fiecare cu două etaje. La toate ferestrele existau jaluzele 
albe, iar acoperișul înalt al părţii centrale era susținut de șase 
coloane imense. 

Coloanele erau din marmură albă. 

In faţa clădirii se găsea o pajiște, traversată de alei din piatră 
de râu, și mici ronduri cu flori care își păstrau și în septembrie 
strălucirea și frumusețea culorilor. 

În centrul pajiștii se înălța un catarg. Mark urmări cum doi 
băieți ridicau încet drapelul american pe stâlp, în acordurile 
imnului naţional. Lângă Mark, Linda stătea nemișcată și urmărea 
înălțarea drapelului. O clipă mai târziu, Mark își dădu seama că 
și ceilalţi elevi, aflați pe pajiște sau pe alei, se opriseră și 
urmăreau cum se ridica steagul. Intre timp, acesta se ridică în 
vârful stâlpului și începu să fluture pe ultimele două acorduri ale 
imnului răspândit de megafoanele liceului. Abia după aceea 
școala reveni la viaţa ei obișnuită. 

Mark clipi și se uită, nedumerit, la Linda. 

— Chestia asta se petrece în fiecare zi aici? 

Fata se încruntă pentru o fracțiune de secundă, apoi dădu 
afirmativ din cap și zise: 

— Cred că ţi se pare a fi o tâmpenie. Robb mi-a mărturisit că 
a fost năucit în prima zi când am sosit aici. De acum, însă, ne- 
am obișnuit și noi cu acest obicei. 

— Și participă toată lumea? insistă Mark. Se opresc toţi și se 
holbează la drapel? 

Încercă să-și imagineze cum ar fi arătat foștii lui colegi din 
San Marcos, cu părul vopsit în verde și portocaliu și cu inelele 
din nările lor, întrerupându-și discuţiile pe timpul înălțării 
steagului. Nu reuși cu niciun chip. | se părea evident că nici nu 
le-ar fi păsat; s-ar fi mulţumit să-și dea casetofoanele mai tare și 
să-și vadă mai departe de treburi. 


Traversând pajiștea alături de Linda, observă că niciunul 
dintre copii nu purta coafură punk sau haină de piele plină cu 
însemne. Pretutindeni văzu băieți în haine de postav kaki sau în 
îmbrăcăminte sport și fete în pulovere și fuste sau în pantaloni 
călcaţi cu grijă și cămăși încreţite. 

Urcară treptele către o verandă de mărimea unei terase, 
aflată între coloanele de marmură și ușile principale ale școlii. 

— Ei, îţi plac? întrebă, nerăbdătoare, Linda. 

Mark zâmbi. 

— Cum să nu-mi placă? 

Linda făcu cu mâna unui grup de prietene care se aflau lângă 
o coloană, dar nu-și trăda prin nimic dorinţa de a li se alătura, ci 
îl luă pe Mark de braţ și-l conduse spre ușă. 

— Hai să-ţi arăt unde e biroul. 

Dincolo de ușile imense se afla un hol uriaș, al cărui tavan se 
afla dincolo de etajul trei al clădirii. În capătul holului trona o 
scară largă care ducea până la etajul doi. De acolo, două scări 
mai mici, aflate fiecare în câte o laterală a holului, urcau până la 
etajul trei. Tavanul era zugrăvit în alb, iar pe marginea lui 
șerpuia un motiv decorativ. 

Podeaua de sub picioarele lui Mark era compusă dintr-un 
mozaic, cu model complicat, de marmură albă și neagră. Băiatul 
se opri o clipă, încercând să se obișnuiască cu totul, dar Linda îl 
zori. 

— Biroul directorului e pe aici, rosti ea, conducându-l spre 
dreapta. 

O clipă mai târziu trecură pragul unei uși din lemn alb, cu o 
fereastră semicirculară deasupra ei, și dădură de o secretară 
zâmbitoare. _ 

— Domnișoara Adams, el e Mark Tanner, rosti Linda. Incepe 
cursurile de azi. 

Secretara dădu din cap. 

— Tatăl tău m-a sunat săptămâna trecută, îi zise ea fetiţei, 
apoi se întoarse spre Mark. Ţi-ai adus cumva și dosarul cu tine? 
Mark clătină din cap, gest care n-o descurajă pe secretară. 

— Atunci completează chestiile astea și eu o să le introduc 
imediat în calculator. 

Împinse un mic teanc de formulare în faţa lui Mark, apoi dădu 
drumul terminalului de computer de pe biroul ei. Bătu ceva cu 


degetele și câteva clipe mai târziu intră în funcţiune o 
imprimantă de lângă perete. 

— Ne vedem la prânz, promise Linda. 

Dispăru, lăsându-l pe Mark ocupat cu completarea 
numeroaselor chestionare și formulare prin care avea să fie 
înscris ca elev la liceul din Silverdale. 

jumătate de oră mai târziu, Shirley Adams parcurse cu 
privirea foile umplute de Mark și-i înmână un alt teanc. 

— Te duci cu acestea la sora medicală, două uși mai încolo, 
pe stânga, apoi, după ce termini acolo, te întorci aici. Până 
atunci o să-ţi facem un orar. 

— D-dar cum rămâne cu fotografiile? întrebă, ezitând, Mark. 
În San Marcos îmi cereau una în fiecare an. 

Shirley Adams zâmbi cu toată gura. 

— O să ţi-o facem aici și pe asta. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi și cameră obscură? 

Domnișoara Adams păru surprinsă. 

— Aici e Silverdale, rosti ea. Avem tot ce ne trebuie. 

e 

Îmbrăcat numai cu un șort cu două numere mai mare decât 
purta el obișnuit, Mark se afla pe cântar, când în oficiul sorei 
medicale intră Robb Harris. Acesta privi indicaţia aparatului, 
apoi îi zâmbi afectat lui Mark. 

— Cincizeci și două? se miră el. Ești mai pricăjit decât eram 
eu când am venit aici. 

Înainte ca Mark să poată face vreun comentariu, Robb se 
răsuci spre soră. 

— Antrenorul vrea să mă duc la clinică în dimineaţa asta. 
Puteţi să-mi scrieți o trimitere? 

— Imediat, replică sora, nedezlipindu-și privirea de pe agenda 
în care nota caracteristicile lui Mark: înălțimea, tensiunea 
arterială, capacitatea pulmonară, reflexe și o mulţime de alte 
detalii legate de starea lui de sănătate. 

— Ar fi bine să scrieţi una și pentru Mark, continuă Robb, 
lăsându-se să cadă pe un scaun și întinzându-și picioarele în 
faţă. Pariez că doctorul Ames l-ar pune la punct cât ai clipi din 
ochi. 

Mark se încruntă. 

— Doctorul Ames? Cine mai e și ăsta? 

— De la clinica sportivă. Nu ţi-a povestit taică-tău despre el? 


Mark clătină din cap. Simţea deja un început de nod în 
stomac. 

— Se află la câteva mile în afara orașului. E o tabără sportivă 
de vară, în care vin copii din toată ţara. În restul anului o folosim 
noi. 

Mark se holbă la Robb. 

— O folosiţi pentru ce? 

— Antrenament, răspunse sec, Robb. 

În ochi îi revenise aceeași expresie de dispreţ care îl duruse 
pe Mark duminică. 

— Doctorul Ames știe cam totul despre medicina sportivă și 
are tot felul de echipamente speciale. E haios. 

Sora interveni, uitându-se drept în ochii lui Mark. 

— Unde mai pui că băieţii primesc liber de la cursuri când îi 
trimite acolo antrenorul. 

— Liber de la cursuri? repetă Mark. Numai ca să vă duceţi și 
să vă antrenați pentru football? 

— Și pentru baschet, și pentru baseball, replică Robb. 

Mark se încruntă. 

— Și ce ţi s-a întâmplat de ai fost trimis acolo azi? 

Robb dădu din umeri. 

— Nimic. E o verificare de rutină. Toţi cei din echipa de 
football fac câte una în fiecare săptămână. 

— În fiecare săptămână! De ce? 

Robb dădu ochii peste cap. 

— Fiindcă te poţi răni jucând football, prostuţule. Isuse, 
gândește-te ce i s-a întâmplat sâmbătă tipului de la Fairfield. 
Părea neatins, dar era terminat pe dinăuntru. 

Sora lăsă o clipă agenda de o parte, scrise ceva pe o foaie de 
hârtie și i-o dădu lui Robb, care se ridică și se-ntinse leneș, apoi 
îi zâmbi lui Mark. 

— Ești sigur că nu vrei să vii? îl mai pofti el o dată. E tare 
plictisitor să stau la un curs de mate. 

Mark clătină din cap. 

— Cred că eu n-o să am de-a face cu verificări săptămânale 
câtă vreme nu m-apuc de football. 

Robb se uită aspru la el. 

— Nu zău? Eu am auzit cu totul altceva, rosti el și dispăru. 

Mark rămase cu privirea pironită pe ușa prin care ieșise Robb. 
Vorbele acestuia îi răsunau încă în minte. 


Nodul din stomac deveni dureros. 
e 

Robb Harris pedală încet spre ieşirea din oraş, bucurându-se 
de căldura soarelui pe care o simțea în spate. Nu se grăbea 
deloc să ajungă la destinație. Asta era unul dintre avantajele 
faptului că făcea parte din echipa de football. Nu trebuia 
niciodată să te grăbești să ajungi undeva, în afara cazurilor când 
aveai antrenament, și puteai conta, cel puţin o dată pe 
săptămână, pe o jumătate de zi liberă de la cursuri. Bineînţeles, 
însă, că trebuia să iei note bune - Phil Collins era un adevărat 
fanatic în legătură cu asta. Dacă alunecai sub calificativul B” erai 
dat afară din echipă. Numai că, fiind în echipă, profesorii erau 
întotdeauna gata să te ajute, așa că nu era mare scofală să iei o 
notă bună. La finalul liceului, cei mai buni jucători din Silverdale 
își puteau alege întotdeauna colegiul la care voiau să se ducă. 

Poate nu reușeau mereu să obţină burse acolo, dar beneficiau 
fiecare de o șansă. 

Inspiră adânc aerul de munte, bucurându-se de oxigenul care- 
i umplu plămânii. 

Aici nu era ca-n San Marcos. De la șapte ani, aproape fiecare 
respiraţie însemnase un chin. Își amintea încă de panica teribilă 
care-l apuca de la începutul unui atac de astm, de frica 
neputincioasă, cumplită, pe care o simţea în timp ce căsca gura 
mare, ca un pește pe uscat, după aer. După ce sosise aici, timp 
de câteva luni, lucrurile stătuseră la fel. Apoi începuse să 
meargă la doctorul Ames, și fusese pus la un regim de exerciții. 

In primele șase săptămâni le urâse. După aceea, însă, tusea a 
început să-l lase și el a început să se simtă mai bine. Câteva luni 
mai târziu, după ce luase în greutate și fusese nevoit să-și 
cumpere alte haine, își spusese că meritase efortul. 

După asta, cu două veri înainte, taică-său îl luase cu el pe 
terenul de football, deși știa că băiatul lui nu mai practicase 
niciodată acest sport. La început se simţise neîndemânatic și 
prost, dar, pe măsură ce a trecut timpul, jocul s-a prins de el. 
Pentru prima dată în viaţa lui începea să se simtă precum 
ceilalți. 

Se gândi că era posibil să i se întâmple ceva asemănător și lui 
Mark. Doar că acesta nu dădea niciun semn că i-ar păsa dacă se 


7 Calificativ B - sistemul de apreciere american cuprinde note de la A (echivalentul 
românesc „foarte bine”) la F (echivalentul românesc „foarte prost”). (n.tr.). 


potrivește cu restul lumii sau nu. Robb înjură printre dinţi când 
își aminti cât de mândru fusese Mark de iepurii lui cu două zile 
înainte. 

Isuse, asta era o treabă de ţânc. Dac-ar fi aflat ceilalţi despre 
chestia asta, Mark ar fi încurcat-o rău de tot. 

O coti pe aleea îngustă, care urca dealul, și ajunse la porţile 
clinicii sportive, aruncând din fugă o privire inscripţiei pe care o 
știa atât de bine: 


ROCKY MOUNTAIN HIGH 
Mens Sana in Corpore Sano 


Robb credea totuși că era o denumire tâmpită, dar nu fusese 
niciodată în stare să-l convingă pe Marty Ames că nici unuia 
dintre copii nu-i mai păsa de vechiul cântec al lui John Deurer. 

Porţile erau deschise. Robb intră și-i făcu semn cu mâna 
grădinarului care tundea iarba de pe terenul de joc din dreapta. 
Își puse bicicleta în rastelul de lângă intrare și împinse ușa de 
sticlă. Holul era larg și aerisit, mobilat confortabil. Pe timpul 
verii, acest hol servea drept loc de întâlnire tinerilor care se 
adunau acolo din toate colţurile ţării. In timpul anului școlar, 
însă, era pustiu. Robb traversă grăbit, apoi coti la stânga, trecu 
de sala de mese, și intră în sala de așteptare de lângă cabinetul 
doctorului Martin Ames. Din spatele teancurilor de hârtii de pe 
biroul ei, Marjorie Jackson îi zâmbi. Era o femeie de vârstă 
medie, al cărei titlu era de asistentă a Directorului. Așa cum 
știau toți băieţii, ea era cea care se ocupa cu administrarea 
cotidiană a taberei, ajutată fiind doar din când în când de șeful 
ei. 

— E în camera de vâăslit, rosti ea fără ca Robb să întrebe ceva. 

Se uită la ceasul de pe perete și adăugă: 

— Și ai întârziat zece minute. 

Înainte ca Robb să se scuze, ea se întoarse la treburile ei, 
ignorându-l intenționat. Ușor stingherit, Robb se răsuci pe 
călcâie și plecă din birou. Traversă în goană sala de mese și 
bucătăria, către aripa sălilor de antrenament din spatele clădirii. 
Marjorie l-ar fi putut ierta pentru cele zece minute, iar doctorul 
Ames ar putea să se prefacă că n-a băgat de seamă, dar Robb 
știa că ochii doctorului ar fi păstrat în ei o expresie de durere și 
nu voia să-i dea senzaţia de decepţionare. 


Precum majoritatea celorlalţi băieţi din echipă, Robb prefera 
țipetele lui Phil Collins mai mult decât privirea încărcată de 
reproș a lui Marty Ames. 

În acea zi, însă, doctorul păru că nu observase întârzierea 
băiatului. Când Robb ajunse în sala de vâslit, doctorul înalt și 
brunet abia catadicsi să-și ia privirea de pe monitorul 
computerului și să-i zâmbească un bun-venit. 

— Ai făcut un joc bun sâmbătă, rosti el. 

Robb dădu, cu modestie, din umeri. 

— N-am prea avut ce face. Câteva faze și asta a fost tot. 

Ames chicoti. 

— Dacă nu îi dai voie celeilalte echipe să ţină mingea, 
apărarea ta face tuşa, comentă el glumet. 

Expresia de pe faţa lui deveni tăioasă. Era un bărbat arătos, 
deși nu era chipeș. Nu-i dădeai mai mult de treizeci și cinci de 
ani, cu toate că se apropia de cincizeci. Obișnuia să le spună în 
glumă băieţilor că trebuia să tragă din greu ca să fie în aceeași 
formă bună ca a „pacienţilor” lui. 

— Cum te simţi? întrebă el. 

— Perfect, răspunse Robb. 

Fără a i se spune ceva, se dezbrăcă și se întinse pe o masă de 
tratament de lângă zid. Fiind și un bun osteopat, Ames palpă cu 
dexteritate coloana vertebrală a băiatului, apoi îi comandă să se 
așeze pe partea dreaptă și să-și ridice genunchiul stâng. 
Înconjurând pieptul băiatului cu brațele, Ames aplică o lovitură 
rapidă, dar blândă pe spatele lui Robb. Băiatul simţi ceva ca o 
vibraţie când una dintre vertebre reintră la locul ei obișnuit. 

— Arată bine, comentă Ames, după care începu să-i înfășoare 
manșonul tensiometrului pe brațul stâng. 

Satisfăcut, făcu un gest cu capul înspre una dintre mașinile de 
vâslit. După ce-și trase pe el un șort, Robb își ocupă poziţia la 
vâsle. Așteptă, cu răbdare, ca doctorul să-i introducă un ac în 
coapsă și nici nu clipi măcar când Ames îi găsi vena. 

— O să-ţi monitorizăm fluxul sangvin azi, anunţă el. 

Robb dădu din cap. Era obișnuit cu procedurile de un an de 
zile. 

În faţa lui era un ecran mare, curbat, ale cărui margini 
depășeau raza lui vizuală. La un semn al lui Ames, Robb începu 
să vâslească. Cu prima mișcare, ecranul din faţa lui se trezi la 
viață. 


Era o imagine a unui râu. Deși semăna prefect cu râul Chorles 
din Boston, Rob știa că e numai o imagine generată artificial de 
computer, formată pe ecran cu ajutorul a trei proiectoare 
distincte. De unde se afla el, iluzia era perfectă. Se simţi ca și 
cum stătea într-o ambarcaţiune pe apă. La câţiva metri de el 
vedea alte trei capete care ţineau ritmul cu el. 

Se aruncă mai îndârjit asupra vâslelor. Imediat, celelalte trei 
bărci părură că rămân în urmă, până ce și ceilalți vâslași se 
adaptară ritmului impus de el. Unul dintre ei se apropie 
ameninţător de el. 

Robb simţi cum îi curgea sudoarea și trase și mai tare de 
vâsle. Făcu un nou salt în fruntea celorlalți, dar în timp ce două 
dintre bărci rămaseră mult în urmă, a treia se luă din nou pe 
urmele lui. Înjurând printre dinţi, Robb își reînnoi eforturile. 

Stând în faţa tastaturii computerului, Marty Ames studie 
graficele pe care se puteau citi schimbările survenite în 
compoziția chimică a sângelui băiatului. Nivelul glucozei începu 
la un moment dat să scadă. Doctorul observă în acea clipă cum 
sistemul endocrin al băiatului eliberă în organismul lui o doză de 
adrenalină. 

Când aceasta nu se mai remarcă în sistemul circulator al lui 
Robb, Ames tastă rapid câteva instrucțiuni. 

Imaginea de pe ecranul mare se schimbă. 

Robb miji, furios, ochii când văzu cum e întrecut de 
concurentul generat de computer. Trase mai tare de vâsle, dar 
începuse să obosească. | se păru că nu mai poate prinde niciun 
pic de viteză suplimentară. Ridică privirea și observă cealaltă 
barcă cum îl depășește prin dreapta. 

— Nu! strigă Robb. 

Își mușcă buzele, mânios, când își dădu seama că pierduse 
energie prin acel țipăt inutil. Se forță să vâslească și mai rapid. 
Deja tendoanele de la gât îi ieșiseră în relief. Reuși să prindă din 
urmă cealaltă barcă. 

Pe neașteptate, imaginea de pe ecran dispăru. Se terminase 
totul. 

Se trezi din nou în sala de vâslit a clinicii sportive. Marty Ames 
îi zâmbea cu o expresie de mândrie pentru Robb. 

— N-a fost rău, comentă doctorul. 

Venind de la el, era mai mult ca o laudă. 

— Cum te-ai simţit? 


Robb se sprijini o clipă de vâsle, gâfâind, apoi dădu din cap. 

— Nu știu, mărturisi el. Simulatorul ăsta mă prinde în capcană 
uneori. Știu că nu-i nimic real, dar când o fac, mă ambalez atât 
de tare încât pot să jur că sunt într-o cursă reală. lar tipul ăla din 
barca a treia aproape m-a năucit. 

— Și cum de nu te-a învins? se interesă Ames, începând să 
scoată acul din coapsa lui Robb. 

Băiatul zâmbi. 

— Pentru că m-am înfuriat pe el, recunoscu Robb. M-am 
înfuriat pe ideea că aș putea pierde. 

— Asta-i cheia! exclamă Ames. Mânia ta a eliberat o doză de 
adrenalină, iar aceasta te-a ajutat să ajungi primul la finiș. Dacă 
te interesează, adăugă el, aruncând o privire monitorului, l-ai 
învins cu exact treisprezece sutimi de secundă. 

— Nu-i prea mult, comentă Robb, ridicându-se și întinzându-și 
mușchii obosiţi. 

— A fost suficient ca să câștigi, însă. O să fie și mai bine. Dacă 
te ţii de treabă, o să fie din ce în ce mai bine. 

Câteva minute mai târziu, când se îndrepta spre duș, Robb își 
dădu seama că se va ţine de treabă cu dinţii, fiindcă îi plăcea la 
nebunie să câștige. 

Îi plăcea mult de tot. 

Mult prea mult. 


e Capitolul 5 

Charlotte LaConner știa că Chuck n-avea să aprobe ceea ce își 
pusese în gând ea să întreprindă, după cum era la fel de 
conștientă că el avea să afle imediat despre demersul ei. La 
urma urmei, în Silverdale toată lumea știa totul despre oricine. 
Completând ultimele amănunte ale raportului de cheltuieli pe 
care îl întocmea pentru divizia de cercetare și dezvoltare, își 
dădu seama că n-avea să obiecteze faţă de bârfa existentă într- 
un oraș atât de mic și de închis. Numai că, din când în când, în 
zile precum cea de azi, ea ar fi preferat un pic de discreţie. 

Apăsă tasta de intrare a computerului, așteptă ca mașina să 
anunţe că raportul a ajuns cu bine în banca de date a 
computerului central al firmei, apoi își luă liber pentru restul 
zilei. 

Charlotte lucra de numai câteva luni, ca parte a unui 
experiment organizat de companie, care, dacă avea să fie 
încununat de succes, avea să le permită femeilor din Silverdale 
să lucreze cu normă parţială la domiciliu. Până în acea clipă, 
experimentul se limitase la soțiile bărbaţilor angajaţi ai firmei; la 
el lua parte un singur bărbat, Bill Tangen, a cărui nevastă, lrene, 
era expert farmaceutic, lucrând cu normă întreagă, în timp ce 
Bill se îngrijea acasă de fetiţa lor. În ceea ce o privea pe 
Charlotte, programul se derula perfect. Descoperise că-i plăcea 
să muncească singură și făcea mai multe pe parcursul a numai 
câteva ore decât reușise vreodată să facă când lucra cu normă 
întreagă în birourile diviziei. În acea dimineaţă, însă, îi fusese 
extrem de greu să se concentreze, iar după ce termină raportul, 
se hotărî să se odihnească în tot restul zilei. 

Gândul i se oprise toată dimineaţa la Rick Ramirez. Imaginea 
băiatului rănit n-o părăsise nicio clipă, cu adevărat, de când 
aflase despre situaţia lui, deși, cu o zi în urmă, numele lui nu 
fusese nicio clipă menţionat în casă. După ieșirea furioasă a lui 
Jeff, peste căminul familiei LaConner se așternuse tăcerea. 

Nici Chuck și nici Jeff nu voiau să mai discute cu ea pe 
această temă. 

De fapt această lipsă de interes o deranja cel mai mult. Era 
clar că soțul și fiul ei dăduseră totul la spate, ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Numai că ea nu-l putea uita pe jucătorul de la 
Fairfield zăcând rănit pe teren, și se trezise de dimineață cu 


dorința fermă de a se duce la spital ca să vadă cum se mai 
simţea el. 

De ce avea, însă, un sentiment cumplit de vinovăţie? Ce 
putea fi rău în dorinţa de a vizita un băiat rănit? 

Aproape că-l vedea pe Chuck uitându-se la ea cu acea privire 
specială a lui care o pătrundea în cele mai tainice colţuri ale 
sufletului, scoțând la lumină cele mai intime gânduri ale ei. Deci 
era ceva în neregulă cu aceste griji. Îl și auzea, cu vocea lui 
despre care se spunea că are un „ton logic”: „Dar nu înţelegi? 
Dacă te duci la spital e ca și cum ai admite că Jeff a fost 
oarecum responsabil pentru ce s-a întâmplat. Și chiar dacă ar fi 
fost vinovat, ceea ce nu e adevărat, atitudinea ta continuă să fie 
greșită. Avocaţii ar avea o mină de aur dacă ar afla despre o 
astfel de acțiune”. 

Sau nu era vocea lui Chuck pe care o auzea? Oare astea or fi 
fost vorbele lui, sau era, de fapt, o manifestare a ceea ce simţea 
ea, undeva în profunzimile sufletului? 

Nu mai conta. Că făcea bine sau rău, ea avea să se ducă. 

Treizeci de minute mai târziu, forțându-se să nu se uite în 
jurul ei ca să nu vadă cine ar fi putut-o zări, împinse ușile de la 
intrarea în micul hol al spitalului districtual și se postă în faţa 
biroului de informaţii. Din spatele geamului Anne Carson îi 
zâmbi, apoi dădu ochii peste cap și arătă semnificativ înspre 
receptorul telefonului de la ureche. De câteva ori, cât timp 
Charlotte așteptă cu răbdare, Anne își deschise gura să spună 
ceva, închizând-o, însă, imediat la loc, probabil fiindcă persoana 
de la celălalt capăt al firului vorbea fără întrerupere. Intr-un 
târziu, Anne puse greoi aparatul în furcă și ridică geamul care 
separa sala de așteptare de biroul ei. 

— Charlotte! Ce te-a adus aici? 

| se citea îngrijorarea pe faţă. 

— Nu ești bolnavă, sper?! 

Charlotte negă din cap. 

— Eu... În fine, am vrut să aflu ce face băiatul ăla, Ramirez. 
De la Fairfield? 

— Mă tem că nu e prea bine, oftă Anne, forțându-se să 
zâmbească. E-n camera trei, în josul holului. 

Ezită o clipă, dar, înțelegând zbuciumul celeilalte femei, 
continuă: 

— E împotriva regulilor, dar poţi să arunci o privire dacă vrei. 


Pe coridor Charlotte își încetini pașii. Se opri în fața ușii, pe 
jumătate deschise, de la camera băiatului. Își adună tot curajul, 
deschise ușa larg și păși înăuntru. În cameră se aflau două 
paturi, dar numai unul dintre ele era ocupat. Acoperit cu o 
pătură subţire, cu capul rigidizat într-o brățară metalică, cu ochii 
închiși, Rick Ramirez zăcea nemișcat, de o manieră care îi spuse 
Charlottei că băiatul nu dormea. Înaintă lângă el și-i privi faţa. 
Peste unul dintre ochi se odihnea o șuviţă de păr negru. Din 
instinct, Charlotte întinse mâna să i-o dea la o parte. 

— Nu-l atingeti! rosti o voce în spatele ei. 

Surprinsă, Charlotte se întoarse și se trezi în fața unei tinere 
frumoase, care n-ajunsese să aibă treizeci de ani și care ieșise 
din baia aflată între acea încăpere și o alta, alăturată. 

— Vă rog, continuă femeia. Mă descurc singură. 

Se duse lângă pat. Charlotte se dădu la o parte. Mângâind cu 
blândețe obrazul băiatului, femeia dădu cu atenţie șuvița de păr 
la o parte. După asta își ridică privirea și se uită în ochii 
Charlottei. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

— Charlotte LaConner. Eu... fiul meu Jeff LaConner. A jucat în 
meciul... 

În acea clipă, în ochii tinerei femei se citi mânia. 

— Știu cine e, rosti ea. E băiatul care l-a rănit pe fiul meu. Eu 
sunt Maria Ramirez, adăugă ea, pe un ton de-a dreptul 
provocator. 

Charlotte înghiţi nodul din gât. Se lupta să-și stăpânească 
emoția. 

— Eu... eu am venit să văd cum se simte fiul dumneavoastră. 

Vorbea încet, ca o șoaptă ceva mai tare. 

— O să se facă bine? 

Ochii Mariei Ramirez se umplură de lacrimi. Când vorbi, însă, 
reuși să-și păstreze controlul asupra vocii. 

— Nu, răspunse ea. N-o să se facă bine. S-ar putea să nu mai 
poată umbla niciodată. 

Deși o văzu pe Charlotte că tresare la auzul acestor cuvinte, 
Maria îi dădu mai departe: 

— S-ar putea să și moară, doamnă LaConner. S-ar putea ca 
fiul dumneavoastră să-mi fi ucis băiatul. 

Charlotte închise ochii, ca și cum gestul ar fi pus-o la adăpost 
de învinuiri. Când îi deschise, tânăra continua s-o privească fix. 


— P... pot face ceva? șopti Charlotte. Orice? 

Maria Ramirez clătină din cap. Atunci Charlotte făcu un pas în 
faţă și întinse mâna ca și cum ar fi vrut s-o atingă pe cealaltă 
femeie, dar Maria se dădu iute înapoi. Charlotte se întoarse, în 
tăcere, să plece. Când ajunse la ușă, Maria o opri. 

— Opriţi-l, doamnă LaConner. Opriţi-l pe fiul dumneavoastră 
să mai joace. Dacă n-o va face, va răni și pe altcineva. 

Charlotte se răsuci pe călcâie și dădu din cap. 

— O s-o fac, doamnă Ramirez. Să fiţi sigură de asta. Jeff a 
jucat ultimul lui meci. 

Când ieși din spital, însă, și fu inundată de lumina orbitoare a 
soarelui de prânz, Charlotte se întrebă dacă se va putea ţine de 
promisiune. Avea douăzeci de ani de când era măritată cu 
Chuck, și tot se mai certa cu el. Intotdeauna raţiunea lui 
învinsese emotivitatea ei. 

e 

Blake Tanner își petrecuse dimineața făcând un tur al uzinei 
împreună cu Jerry Harris. Uluirea lui crescuse de fiecare dată 
când văzuse ceva nou. 

De dimineaţă, când sosise, fusese surprins de aparenta lipsă 
a securităţii clădirii. Jerry îl lămurise rapid cum stătea, de fapt, 
situaţia: 

— Camerele de televiziune te-au luat în vizor de la o distanţă 
de un sfert de milă. In memoriile computerelor există deja o 
descriere a mașinii tale și a numerelor de înmatriculare, ca și o 
reproducere după o poză de-a ta. Pe lângă asta, avem o serie 
întreagă de alarme îngropate în jurul clădirii ca și sisteme de 
rezervă în cazul în care e vreunul suficient de deștept ca să 
decupleze rețeaua principală de alimentare. N-am avut 
niciodată vreo problemă. In toţi anii ăștia de când ne aflăm aici, 
n-a existat nici măcar o tentativă de a penetra în clădire prin 
efracţie. 

Jerry Harris vorbise ca și cum Tarrentech era o fortăreață, iar 
el era ofițerul care o comanda. Făcând turul clădirii, Blake își 
dădu seama că o asemenea comparaţie era justă. Decepţionant 
de mic când era văzut din afară, imobilul se întindea pe patru 
niveluri sub sol. 

— N-are niciun sens să alertăm lumea în legătură cu ceea ce 
facem aici, explicase Jerry, chicotind ușor. 


Intrară mai întâi în secţia de software, unde un grup de 
programatori de frunte, îmbrăcaţi toți cu uniforme, lucrau la 
terminale de computer sau schimbau cuvinte șoptite în acea 
păsărească ciudată a programatorilor pe care Blake nu fusese 
niciodată capabil s-o înţeleagă. 

— Aici lucrează o echipă de inteligenţă artificială, rosti Jerry 
ca replică la privirea interogativă a lui Blake. Suntem cu mult 
înaintea tipilor din Palo Alto și Berkeley, dar, bineînţeles, că ei n- 
o știu. De fapt, ei cunosc doar că noi lucrăm la un nou sistem de 
operare care să întreacă Microsoft-ul. 

Blake dădu din cap. Auzise și el zvonurile și începuse deja să 
elaboreze o strategie de marketing. 

— Numai că, îi dădu Jerry mai departe, zâmbind cu toată 
gura, tot ce s-a auzit nu e decât un rahat. 

Blake icni. Șeful lui izbucni într-un hohot de râs. 

— Chiar ai crezut că Ted Thornton ar putea fi atât de tâmpit 
încât să-i concureze pe cei de la Microsoft pe terenul lor? Noi am 
fost cei care am lansat zvonul și l-am împrăștiat ca lumea 
trimițând câţiva tipi în Berkeley și Palo Alto. 

Ochii începură să-i scânteieze de mândrie și amuzament. 

— Pretextul pentru care au părăsit Tarrentech a fost acela că 
s-au plictisit de sistemele de operare și și-au dorit să lucreze în 
domeniul inteligenţei artificiale. Ca atare, acum avem oamenii 
noștri în ambele locuri și niciunul n-a fost prins încă. 

Blake dădu, îngrijorat, din cap. Plecară mai departe printr-un 
labirint de laboratoare. Într-unul dintre ele se experimentau 
super-conductoare pe baze ceramice. În altele se experimentau 
noi forme de tehnologie sub gaz. În cele din urmă, intrară în 
laboratoarele farmaceutice și întâlniră, în sfârșit, un om de pază. 
Deși nu le ceru niciun document de identificare, acesta îi privi cu 
atenţie cât timp își puseră pe ei halatele de protecţie și-și 
acoperiră faţa cu măşti. 

— Bineînţeles că asta nu înseamnă cine știe ce protecţie dacă 
se pierde ceva pe aici, rosti Jerry, dar e mai bine decât nimic. În 
plus, etanșeizările noastre sunt cele mai bune. În cinci ani de 
zile n-a scăpat nici măcar o insectă. Nici măcar în cadrul 
laboratorului. 

— Insectă? se miră Blake, ezitând în faţa ușii. Ce se întâmplă 
acolo? 


— Se fac cercetări. La modă e acum SIDA, dar suntem 
implicaţi într-o mulţime de alte chestii. Nu trebuie să-ţi faci griji 
cu SIDA; în condiţiile de aici n-ai cum să fii expus la ea: Haide. 

Deschise primul rând de uși duble. Imediat ce trecură de ele, 
ușile se închiseră automat, sigilându-i într-un fel de anticameră. 
O clipă mai târziu se deschise și cel de-al doilea rând de uși. 
Pătrunseră în laborator. Jerry începu să explice, cât putea mai 
bine, ce se petrecea acolo, dar când ajunse la ADN și ingineria 
genetică, Blake se zăpăci complet. 

— Și acum, anunţă Jerry Harris o oră mai târziu, când ajunseră 
înapoi la parter, ajungem la partea mea favorită din întregul 
complex. 

Impinse o ușă și intrară într-o încăpere lungă, luminată de 
razele soarelui. De-a lungul unuia dintre pereţi se aflau numai 
cuști, una lângă alta. 

— Camera animalelor, rosti Jerry, cu o nuanţă de emoție în 
glas ce-l făcu pe Blake să tresară. 

Harris zâmbi, fericit ca un copil. 

— Simt nevoia să vin aici de cel puţin trei ori pe zi, mărturisi 
el. 

Porniră încet de-a lungul șirului de cuști. Aproape la fiecare 
dintre ele, Jerry se opri ca să le șoptească ceva șoarecilor, 
șobolanilor sau cobailor din ele. Puțin mai târziu ajunseră la o 
cușcă plină cu iepuri albi. Jerry deschise ușiţa și scoase, cu grijă, 
una dintre rozătoare. O mângâie blând cu palmele, amintindu-i 
lui Blake de propriul lui fiu. Jerry păru că-i citește gândul. 

— Mark a fost cel care mi-a dat ideea. Mi-au plăcut 
întotdeauna cobaii lui Robb, dar iepurii au ceva în ei care mă 
mișcă. Cred că e din cauză că par întotdeauna atât de 
prietenoși. 

Blake se încruntă, ușor nedumerit. 

— Dar sunt animale de laborator, nu-i așa? 

Privirea lui Jerry deveni o clipă opacă, apoi își reveni la 
strălucirea dinainte. 

— Încerc să nu mă gândesc la asta, se confesă el încet. Încerc 
să nu mă atașez de niciunul, dar, uneori... ei bine... 

Se smulse din transă și introduse iepurele la loc. 

— Haide să ne uităm la maimute. 

Se deplasară către capătul încăperii unde o mică trupă de 
babuini sporovăiau între ei într-o cușcă mare, dotată cu ramuri 


de copac, bare de cățărat și liane din sfoară. La apropierea 
oamenilor, animalele tăcură, privindu-i pe cei doi cu ochi 
îngrijoraţi și suspicioși până ce atenţia li se îndreptă din nou 
asupra propriilor lor fiinţe și, ca și cum studiul făcut le-ar fi 
satisfăcut, reveniră la chiţăiturile și murmurele lor. 

— Ştii că sunt în stare să recunoască oamenii? rosti încet, 
Jerry. Se uitau să vadă dacă vreunul din noi e tehnicianul de la 
laborator. Și-au dat seama că asta ar fi însemnat ca una dintre 
ele să fie luată și să nu mai fie adusă înapoi. M-am gândit la un 
moment dat să pun de fiecare dată pe altcineva s-o facă, dar m- 
am temut că astfel, vor avea teamă, faţă de oricine. 

Studiară maimuţele câteva minute în tăcere, apoi Jerry Harris 
se răsuci pe călcâie. 

— Ei, cred că-i timpul să mergem, nu? oftă el. 

Nu făcură mai mult de cinci pași când auziră un țipăt 
îngrozitor de pură furie animalică. Amândoi se întoarseră 
instantaneu și zăriră un mascul voinic - mai mare cu cel puțin o 
treime faţă de ceilalți - cum se întinde și apucă un alt mascul, 
mai mic, de gât. Cu ochii, scânteind de furie, cel mare își înfipse 
dinţii în umărul celuilalt apoi începu să-l scuture, în timp ce 
victima scâncea agonizant. 

Blake se holbă șocat la întreaga scenă, dar Jerry Harris întinse 
de îndată mâna și atinse un buton de pe perete. O alarmă 
începu să sune tare. Imediat se deschiseră ușile de la intrarea în 
încăpere și își făcură apariţia trei asistenţi, venind în fugă spre 
ei. 

— Furtunul! strigă Harris. Aduceţi furtunul! 

Doi asistenţi se îndreptară spre cușcă, iar cel de-al treilea se 
răsuci pe călcâie și se făcu nevăzut. Câteva clipe mai târziu 
reveni, strângând în mâini capătul unui furtun de incendiu, care 
șerpuia în spatele omului. 

Maimuţa mai mică se afla deja în comă. Din artera deschisă în 
gât sângele ţâșnea ca o cascadă. Cea mare, însă, aparent 
uitând de lichidul roșietic cu care fusese mânjită, continua să 
scuture, furioasă, corpul celeilalte. 

În cele din urmă, atacatorul dădu drumul trupului inert al 
victimei sale și o lăsă să cadă la podea. După asta, înșfăcă de 
picioare creatura moartă și începu să facă un cerc în aer cu 
trupul ei, zdrobindu-i ţeasta de barele cuștii. 


Luptându-se cu greata, Blake își întoarse faţa de la macabrul 
spectacol. Cu fața pământie și cu fălcile strânse, Jerry Harris 
continuă să privească, dirijând activităţile celor trei asistenţi. 

— Daţi drumul la apă, strigă el. O să-i dea drumul imediat ce-l 
veţi lovi. 

Șuvoiul de apă îl năuci pe asistentul care ţinea de capătul 
furtunului. Precum prevăzuse Harris, maimuța mai mare, ţipând 
încă de furie, dădu drumul victimei sale, și fu ţintuită de barele 
cuștii. 

In timp ce asistentul cu furtunul ţinu animalul imobilizat în 
bătaia șuvoiului, un alt asistent trase rapid cu o pușcă cu 
tranchilizante în creatura înfuriată. La nici trei secunde după 
aceea, maimuța se prăbuși pe podeaua cuștii. 

— Isuse, icni Blake. Ce dracu’ s-a petrecut aici? 

Harris ezită o clipă, cât timp își recăpătă controlul de sine. 
Asistenţii se apucară să mâne celelalte animale către zonele 
speciale de dormit dinapoia porțiunii centrale a cuștii, astfel ca 
să poată recupera corpurile celor două maimute prăbușite. 
Harris îl luă pe Blake de braț și-l conduse spre ușă. 

— Se întâmplă uneori, rosti el, cu voce tremurătoare. Cu un 
animal ţinut în cușcă se petrece câteodată ceva. Ani de zile 
poate părea normal și, dintr-o dată, îl apucă pandaliile. 

Se uită fix la Blake. 

— N-ai văzut niciodată cum se agită felinele alea mari la 
grădina zoologică? Mai ales dacă sunt ţinute în cuști mici? Ei 
bine, eu nu cred c-o fac doar pentru mișcare. După mine ele o 
iau în clipele alea razna. Ar prefera să moară. 

Blake se hotărî să replice abia când ajunseră înapoi în biroul 
lui Jerry Harris: 

— Dacă simţi așa, atunci cum suporţi să știi că toate 
animalele de acolo o să moară în laboratoarele noastre? 

Harris reuși să schiţeze un început de zâmbet. 

— Asta mi-e meseria, rosti el cu o nuanţă de amărăciune în 
voce. Imi tot spun că cercetările pe care le facem și vieţile pe 
care le-am putea salva merită sacrificarea acelor animale. 

Blake medită o clipă, apoi încuviinţă. 

— Bun, și eu ce-o să fac aici? întrebă el într-un târziu. Din câte 
văd nu prea ai nevoie de un om care să știe marketing. 

Aparent ușurat că se schimbase subiectul, Jerry Harris îi dădu, 
peste birou, un dosar lui Blake. 


— O să ai multe de făcut, rosti el. O să trebuiască să cunoști 
tot ce se petrece aici, și chiar dacă nu înţelegi tehnologiile, pe 
care nu le înțeleg nici eu în întregime, o să trebuiască să știi ce 
se încearcă să se producă. Tu te-ai descurcat întotdeauna bine 
cu oamenii, Blake, și, îţi place sau nu, asta înseamnă de fapt 
marketingul. Trebuie să demonstrezi oamenilor că au nevoie de 
ceea ce posezi tu. Pe lângă asta, aici o să te ocupi și cu ceea ce 
se numește „relații publice”. Poţi să începi chiar cu asta. 

__ Harris făcu un semn înspre dosar și Blake îl ridică de pe birou. 
II deschise și constată, cu surprindere, că era un dosar medical. 

Era dosarul lui Ricardo Ramirez. 

Nedumerit, Blake Tanner se uită interogativ la Jerry Harris. 

— Tarrentech o să suporte toate cheltuielile de spitalizare ale 
băiatului rosti Harris. la asupra ei totul: operaţii chirurgicale, 
specialiști, fizioterapeuţi. 

Blake zâmbi acru, convins că înțelesese. 

— Conform ideii că oricum nu va costa mai mult decât un 
proces, nu? comentă el. 

Spre surprinderea lui, Harris clătină din cap. 

— Nu va fi niciun proces, zise el. Nu există un temei legal. E 
evident că a fost un accident. 

Se sprijini de spătarul fotoliului și își duse mâinile la ceafă. 

— Suntem într-o situaţie specială, Blake. Când am sosit noi 
aici, Silverdale era un cătun. Tarrentech a schimbat totul. Am 
reconstruit orașul din temelii, până la nivel de școli și biblioteci. 
Am întâmpinat ceva rezistenţă la început, dar i-am rugat pe 
localnici să aibă încredere în noi, și ei au acceptat. Nu le-am 
înșelat niciodată această încredere. 

Arătă înspre dosarul din mâinile lui Blake. 

— Din punct de vedere legal, nimeni din Silverdale nu e 
responsabil pentru ce i s-a întâmplat băiatului. Asta, însă, n-o 
să-l ajute, nu? 

Blake se agită pe scaun, brusc stânjenit din cauza gândurilor 
cinice pe care le avusese cu câteva clipe înainte. 

— Nu, aprobă el. Nu cred c-o să-i fie de prea mare ajutor. 

Harris adoptă un ton autoritar. 

— Atâta vreme cât eu și compania suntem implicaţi într-un 
accident petrecut aici, avem o responsabilitate morală. Vom 
avea grijă de Ricardo Ramirez, și asta fără a ne uita la bani. O să 
primească tot ce are nevoie, cât timp are nevoie. Compania e 


pregătită chiar să-i plătească o pensie permanentă de 
întreţinere. 

ÎI privi în ochi pe Blake. 

— Mama lui spune că Rick vrea să devină doctor. Are note 
foarte bune și se pare că are și înclinații către așa ceva. 

Făcu o nouă pauză, apoi continuă: 

— Amintește-ţi mereu de asta când te vei gândi cum să-i faci 
pe alţii să aibă încredere în tine. În ce-l privește pe Rick, cred că 
el s-ar fi ocupat de maică-sa enorm. În eventualitatea că nu va 
putea, o s-o facem noi. 

Blake Tanner clipi din ochi. Implicaţiile vorbelor lui Jerry Harris 
puteau fi considerabile. 

— Ai discutat cu Ted Thornton despre chestia asta? se 
interesă el. 

Harris zâmbi. 

— N-a fost nevoie. Asta e chiar politica lui Ted. Întâmplător, 
sunt de acord cu ea în proporție de sută la sută. Orașul ăsta a 
fost făcut de Tarrentech. Într-un fel sau altul suntem 
responsabili pentru tot ce se petrece aici, și n-o să evităm să ne 
asumăm această responsabilitate. 

La plecarea din biroul lui Jerry Harris, Blake Tanner simţi un 
fel de respect față de compania și de oamenii pentru care lucra. 
Incepea să bănuiască că Silverdale nu era o simplă haltă pe 
drumul carierei sale. 

Avea senzaţia că orașul îi va schimba viaţa cu totul. 

e 

După şcoală, Mark Tanner descoperi că avea să se ducă 
singur spre casă. O așteptase în fața clădirii douăzeci de minute 
pe Linda Harris. Tocmai dăduse colțul când uşa de la vestiarul 
băieților fusese dată cu putere de perete, lăsând să iasă la 
iveală componenții echipei de football, îmbrăcați în echipamente 
de antrenament. ÎI strigase pe Robb Harris, dar acesta nu-i 
răspunse, fie că nu-l auzise, fie că-l ignorase intenționat. Când 
voise să strige din nou a apărut antrenorul. În clipa aceea Mark 
îşi dăduse seama că era posibil ca niciuna dintre presupunerile 
lui să nu fie adevărate, căci, apropiindu-se de jucători, aliniați 
perfect în formaţie, el se oprise brusc și se uitase urât la unul 
dintre băieţii din spate. 

— Cincizeci de flotări! comandase el răstit. Acum! 


Mark privise cum se aruncase băiatul, practic instantaneu, la 
sol și cum începuse să-și împingă trupul în sus și în jos. Mark 
înțelese ce infracţiune săvârșise acel jucător abia când el 
efectuase deja peste zece flotări. 

Îi făcuse semn cu mâna uneia dintre fetele de la echipa de 
susținătoare, aflate la mijlocul antrenamentului lor pe un teren 
alăturat. 

— Sfinte Sisoe! murmură Mark în barbă. 

Se răsuci pe călcâie să plece, dar o auzi pe Linda strigându-l. 
Ridicând privirea, o văzu făcându-i semn cu mâna. 

— Bună, răspunse el. 

Porni spre locul unde se afla ea alături de alte trei fete și de 
doi băieţi. 

— Te căutam, mărturisi Mark. 

— Trebuie să-i susțin, rosti Linda ca o scuză. lar după asta 
trebuie să mă duc la bibliotecă. Vrei să mă aștepți? 

Mark clătină din cap. 

— Nu pot. Mama are nevoie de mine la despachetat. 

Ezită o clipă, apoi reveni: 

— Și trebuie să-i susţii în fiecare zi? 

Linda zâmbi și dădu din cap. 

— Trei zile pe săptămână și o ședință în seara dinaintea unui 
meci. 

Privirile li se întâlniră o clipă. Simţind cum se înroșește, Mark 
se întoarse. 

— Ei bine, ne vedem mâine atunci, mormăi el. 

N-o văzu pe Linda zâmbindu-i, după cum nu-l văzu nici pe Jeff 
LaConner care se oprise pe teren și se uita fix în direcţia lui. 

În loc să se ducă drept spre casă, Mark se hotărî să parcurgă 
strada Colorado către zona comercială, să se învârtă un pic pe 
acolo, apoi s-o ia pe scurtătură către Telluride Drive. Merse 
încet, admirând fiecare casă pe lângă care trecea și evaluând cu 
ochii minţii fiecare detaliu, de stil arhitectonic care ar fi meritat 
să fie imortalizat în fotografii. Imediat se decise că aproape 
fiecare casă merita o poză. 

Arătau toate ca niște tablouri din calendare. 

Rumegă un pic ideea, gândindu-se ce trebuia făcut ca să se 
apuce să vândă poze pentru calendare. 

Un sfert de oră mai târziu ajunse la micul grup de clădiri ce 
înconjurau o piațetă, cunoscute sub numele de „centrul” 


orașului. Și această zonă părea desprinsă dintr-un alt secol. Era 
o adunătură de clădiri de sine stătătoare, construite, în 
majoritatea lor, dintr-o structură de lemn ce-i reamintea lui Mark 
de filmele western. La marginile caldarâmului îngust al străzii se 
ridicau, cu numai câteva palme mai sus, trotuare de lemn ce 
uneau clădirile între ele. În spatele unuia dintre magazine se 
întindea o zonă mare de parcare. Strada părea că e folosită 
numai de pietoni și de câţiva câini care stăteau la soare în 
mijlocul drumului. Mark se opri să scarpine unul dintre câini. 
Când se ridică, văzu un magazin de aparate foto. Deasupra ușii 
stătea scris cu litere albastre, strălucitoare: SPALDING'S. 
Magazinul era mic și înghesuit în micul spaţiu dintre un magazin 
de computere și un bufet-expres. 

În acel moment îi veni o idee. 

Dacă își găsea o slujbă după orele de școală, taică-său n-ar 
mai fi putut insista să facă sport. 

Își îndreptă spinarea, își băgă cămașa în pantaloni și intră în 
micul magazin. De dincolo de tejghea îi zâmbi larg un bărbat cu 
un aer prietenos, păr cărunt și ochelari cu ramă metalică. 

— Cu ce-ţi pot fi de folos? întrebă el. 

— Sunteţi domnul Spalding? îl chestionă Mark. 

Omul dădu din cap. 

— Nimeni altul. Și mătăluţă cine ai putea fi? 

— Mark Tanner. Tocmai m-am mutat în oraș și m-am întrebat 
dacă n-aveţi nevoie de vreun ajutor. Numai jumate de normă, 
după școală și poate în week-end-uri. 

Henry Spalding își arcui sceptic, sprâncenele. Preţ de o clipă, 
Mark crezu c-avea să fie refuzat. Spre surprinderea lui, Spalding 
înclină, gânditor, capul. 

— Ca să fiu sincer, zise el, mă gândeam să-mi iau un ajutor. 
Vine sezonul de schi și asta înseamnă întotdeauna lume multă. 
Vine apoi și Crăciunul... Da, de ce nu? 

Privirea i se înăspri ușor. 

— Dar am nevoie de tine seara. 

Mark își făcu repede socotelile. Ce mai conta? Dacă avea să 
lucreze serile, trebuia să-și facă lecţiile după-amiaza. 

— În regulă, rosti el. E perfect. 

Spalding dispăru în micul oficiu din spatele magazinului și se 
întoarse cu o cerere de angajare tip, boţită și pătată. 


— Ce-ar fi să completezi asta și vorbim dup-aia? îl îndemnă el 
pe Mark, dându-i foaia de hârtie. 

Mark pescui un pix de la fundul ghiozdanului. Spalding se uită 
curios la el. 

— In ce echipă joci? se interesă bărbatul. Mi se pare că ești 
prea scund pentru football. Tenis? Sau baseball? 

Mark clătină din cap nedezlipindu-și privirea de pe cerere. 

— Nu fac parte din nicio echipă, explică el. Sunt... mă rog, 
cred că sunt mult mai priceput la fotografii decât la sport. 

Pe neașteptate, mâna domnului Spalding apăru în raza 
vizuală a lui Mark și-i smulse cererea din faţă. 

— Nu ești în nicio echipă? se miră omul. 

Mark își înălță privirea și-l văzu pe Spalding uitându-se 
reprobator la el. 

— N... nu, murmură Mark. De ce? 

— Pentru că asta înseamnă cu totul și cu totul altceva, îl 
lămuri Spalding. Suntem în Silverdale, fiule. Aici noi ne sprijinim 
echipele sportive. Asta înseamnă și asigurarea ca membrii lor să 
aibă prioritate la slujbele cu program redus. 

Văzând expresia de dezamăgire din ochii lui Mark, bărbatul 
încercă să îndulcească pastila: 

— iți propun ceva. Eu o să sun mâine la școală și o să văd ce 
mai e pe acolo. Poate că nimeni de la echipe n-o să vrea slujba 
de aici. Dacă va fi așa, atunci ea îţi va aparține cu siguranţă. 

Mark își mușcă buzele și reuși să-i mulțumească lui Henry 
Spalding, după care își ridică ghiozdanul și ieși din magazin. 
Simţea că nu va exista niciodată vreo slujbă pentru el la 
Spaldingi. 

În definitiv, îl auzise, la cursul de fotografiere, pe unul dintre 
băieții care spusese că își va căuta o slujbă până la debutul 
sezonului de baseball. 

Când coti pe Telluride Drive, Mark începu să se întrebe dacă 
nu greșise în aprecierea acestui orășel. Cu o săptămână înainte 
părea atât de excitant... 

Acum nu-i mai oferea nicio emoție. 


e Capitolul 6 

Sharon Tanner stătea în faţa chiuvetei cu buzele încreţite și 
sprâncenele arcuite a îngrijorare. Cu toate că patru fripturi o 
așteptau sfârâind pe grătar, Sharon uitase pe moment de ele și-l 
urmărea pe Mark care ședea cu picioarele încrucișate pe 
pajiștea de lângă garaj, privind fix către cușca cu iepuri. Deși îl 
urmărea îndeaproape de numai câteva minute, era vag 
conștientă de prezența lui de cel puţin o jumătate de oră. In 
sine, povestea n-avea nimic neobișnuit în ea; Mark își petrecea 
de obicei o oră pe zi îngrijind iepurii, mângâindu-i, verificându-le 
sănătatea sau jucându-se cu ei dându-le drumul prin curte ca 
Chivas să-i urmărească, încrezător în capacitatea câinelui de a-i 
aduce înapoi nevătămați. î 

Acum, Însă, se petrecuse ceva. În loc să sară pe lângă Mark și 
să adulmece lacom cușca, Chivas stătea întins lângă stăpânul 
lui. Picioarele din faţă ale câinelui erau întinse înainte și capul lui 
masiv se sprijinea pe labe. Coada zăcea adormită pe pământ. 
Deși părea că doarme, Sharon vedea din bucătărie că își ţinea 
ochii deschiși și-l privea ţintă pe Mark. 

Se părea că Chivas sesizase ceva în neregulă. Gândindu-se 
mai bine, Sharon își dădu seama că povestea nu era un accident 
singular, petrecut numai în acea zi. Făcând o retrospectivă a 
săptămânii, constată că Mark devenise din ce în ce mai tăcut, 
petrecându-și din ce în ce mai mult timp cu sine însuși. După 
orele de curs plecase adeseori să hălăduiască pe dealurile din 
împrejurimi, alături de Chivas, sau stătuse în curtea din spate, 
de unul singur, holbându-se la cușca cu iepuri. Sharon era 
convinsă că el nici nu zărea măcar rozătoarele. Era clar că se 
gândea intens la ceva despre care nu dorea să discute. In clipa 
în care Kelly intră în bucătărie ca să afle când avea să fie gata 
cina, Sharon se hotărî să acţioneze. 

— Peste câteva minute, draga mea, o informă ea pe fiică-sa. 
Vrei să ai puţin grijă de fripturi în locul meu? 

Ochii fetiţei sclipiră de încântare. Apucă imediat furculița 
specială de friptură de pe consola de lângă grătar și o înfipse cu 
pricepere într-unul din antricoate, care tocmai începuse să se 
rumenească. 

— A sosit vremea să le întorc? întrebă ea. 

— Din patru în patru minute, răspunse Sharon. 


Aruncă o privire asupra grătarului și decise că avea cel puţin 
cincisprezece minute la dispoziţie să discute cu fiul ei. O lăsă pe 
Kelly singură în bucătărie, ieși în curte și se așeză lângă Mark. 
Ca și cum ar fi sesizat că sosise cineva în ajutorul stăpânului lui, 
Chivas se ridică în patru labe, dând din coadă, și-și fixă privirea 
pe ea. 

— Vrei să vorbim? întrebă Sharon. 

Mark o privi curios. 

— Să vorbim despre ce? Am greșit cu ceva? 

— Nu, dar sunt mama ta și știu că te preocupă ceva. Devii 
tăcut. Tăcerea, însă, nu va rezolva nimic. 

Mark trase adânc aer în piept, apoi oftă. 

— C-cred că nu sunt convins că-mi place Silverdale, rosti el 
privind în altă parte. 

— Azi e de-abia joi. Te-ai și hotărât, în mai puţin de o 
săptămână, că nu-ţi place aici? Dar tu erai cel mai surescitat de 
mutarea noastră, îţi amintești? 

Mark încuviinţă posomorât. 

— Știu. Și mai știu cât de bine i-a părut lui tati. Chiar și Kelly a 
încetat cu bocetele după prietenele ei de acasă. 

— lar tu nu vrei să le strici buna dispoziţie, nu? 

Mark ezită o clipă, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Cred că așa e, admise el. 

Când întâlni privirea mamei, simţi nevoia imperioasă să 
dezlege baierele tuturor tensiunilor acumulate de la începutul 
săptămânii. 

— Toată lumea de aici nu se gândește decât la sport, izbucni 
el. Nu pot nici măcar să-mi iau o slujbă, mamă, încă nu fac parte 
din nicio echipă. 

Sharon se uită intrigată la el. Despre ce naiba vorbea? 

— O slujbă? îl întrerupse ea. De ce ai tu nevoie de o slujbă? 

Mark se îmbujoră. 

— Eu... ei bine, m-am gândit că tata m-ar mai fi slăbit cu 
insistențele de a face sport dacă mi-aș fi gasit un serviciu. 
Adică, dacă aș fi lucrat n-aș mai fi avut timp și de sport, nu-i 
așa? 

Sharon se abţinu cu greu să nu izbucnească în hohote de râs. 
O opri tristeţea din ochii fiului ei. 


— Bine că n-ai intenţii rele, rosti ea chicotind ușor. Trebuie să 
recunosc că schema ta are toate șansele să funcţioneze. Deci 
care e problema? 

Mark dădu din umeri și-i povesti ce păţise luni după-amiază în 
magazinul foto. Scena se repetase și în după-amiezile de marți 
și miercuri, când se prezentase la alte posibile locuri de muncă, 
iar astăzi auzise aceleași vorbe ca ale lui Spalding, repetate la 
bufetul-expres. 

— Ce-am să fac? N-o să pot face parte din nicio echipă, n-o 
să-mi pot lua nicio slujbă și tata o să înceapă să mă strângă cu 
ușa. 

Rămaseră amândoi fără grai câteva minute, ca și cum tăcerea 
s-ar fi putut dovedi o soluţie în sine. În cele din urmă, Sharon 
înălţă, neputincioasă, din umeri. 

— Aș vrea să știu ce să-ţi spun, rosti ea. O să încerc să-l 
opresc pe taică-tău să te preseze atât de tare, numai că știi bine 
cum e el. 

Îl bătu amical pe spate, apoi se ridică în picioare. 

— Hai. Mâncarea e aproape gata. 

Mark clătină din cap. 

— Nu prea mi-e foame. Te supără dacă sar peste cină? Poate 
că o să mă plimb cu Chivas pe dealuri. 

Sharon se gândi o clipă, apoi se decise. „Are aproape 
șaisprezece ani”, își zise ea. „Trebuie să se descurce singur”. 

— Bine, fu ea de acord. Să te întorci, însă, înainte de a se lăsa 
întunericul. Nu vreau să te rătăcești pe acolo. 

Mark îi zâmbi. Schimbarea expresiei de pe fața lui o asigură 
pe Sharon că luase decizia cea mai înțeleaptă. 

— N-o să întârzii. Chiar dacă s-ar întâmpla așa ceva, Chivas o 
să mă aducă înapoi. 

Când Sharon se întoarse în bucătăria de unde Kelly tipa că 
fripturile aveau să se ardă, Mark și Chivas dispăruseră deja pe 
alee. 

e 

Mark uitase de cât timp mergea. Nici măcar nu fusese prea 
atent la drum. Cu Chivas alergând în fața lui, o luase spre nord 
până când atinsese marginea drumului, apoi urmase cursul 
șerpuit al râului preț de un sfert de milă până la un mic podet 
pentru traversare cu piciorul. După ce trecuse râul dăduse peste 
o răscruce din care plecau trei cărări în tot atâtea direcții. 


Alesese pe cea care avea să-l ducă în sus pe deal. Peste 
douăzeci de minute ajunseseră la limita văii, iar acum 
începuseră să urce panta muntelui. 

Trecerea de la pajiștea presărată cu copaci la rândurile dese 
de pini, amestecați ici și colo cu plopi, se făcu foarte rapid. 
Tremurând din tot corpul de plăcerea ciudatelor arome care-i 
stârneau nările, Chivas părăsea tot timpul cărarea și intra în 
pădure, dornic să se ia după veveriţe, păsări sau oricare altă 
ființă. Mark se ţinu pe cărare, luptându-se cu înălțimile. Ajunse 
la o curbă în ac de păr și văzu că se afla pe o creastă abruptă ce 
domina întreaga vale. Din cine știe ce motiv creasta era golașă, 
având pe ici și colo smocuri de iarbă mătăsoasă din care 
căprioarele își făceau culcuș noaptea. Il căută cu privirea pe 
Chivas, dar câinele nu se zărea nicăieri. După umbra adâncă a 
pădurii, soarele venea acum cu o căldură plăcută, așa că Mark 
se lăsă să cadă pe un smoc de iarbă și admiră panorama văii. 

Câteva minute mai târziu se întinse pe spate și își închise 
ochii. Pentru câteva secunde doar... 

Primul lucru pe care îl sesiză când se deșteptă fu acela că 
soarele coborâse sub linia orizontului. Alături de Mark, Chivas 
mârâia ameninţător. Corpul îi tremura din toate încheieturile și 
se uită fix în zare, cu una din labele din față desprinsă ușor de 
sol și cu coada lăsată să cadă ușor curbată. 

Mark se trezi de-a binelea și se ridică în genunchi. Mijind ochii, 
se concentră în direcția privirii lui Chivas, dar nu zări nimic. 

Ceva, însă, alertase câinele și-l trezise din somn. 

Ce anume? 

In acea clipă auzi un sunet. 

Era un tânguit pe un ton coborât. La început, Mark nu fu 
convins că auzise ceva. Işi ciuli urechile. Deși mărâitul lui Chivas 
crescu în intensitate, Mark auzi cum se schimbă tonalitatea 
sunetului devenind aproape un țipăt de durere. 

De durere sau de furie. 

Era un sunet animalic, periculos și feroce. Mark simţi un fior 
pe șira spinării când ţipătul se transformă într-un urlet lugubru 
ce tăie în felii liniștea serii. 

O fracțiune de secundă mai târziu urletul încetă brusc, fără a 
lăsa în urma lui măcar un ecou care să se reverbereze de munți. 

Lângă el, Chivas lătră o dată, scurt, apoi tăcu. 


Rămaseră amândoi ţintuiţi locului câteva minute bune, 
încercând să audă din nou acel sunet, dar nu distinseră nimic 
altceva în liniștea deplină. Spre vest, cerul căpătă o nuanţă 
rozalie, iar valea începu să fie acoperită de umbre lungi. 

— Hai, băiete, comandă Mark, cu voce instinctiv coborâtă la 
nivelul unei șoapte. Hai acasă. 

Se ridică în picioare și apucă din nou pe cărare, prin pădure. 
În loc să alerge voios pe unde voia, Chivas rămase acum lipit de 
stăpânul lui. La fiecare câţiva pași parcurși, câinele se întorcea 
să privească în urmă, mârâind încet. 

Mark grăbi pașii. Începu să se liniștească abia când traversă 
înapoi podețul și ajunse în decorul familiar al orașului. 

e 

Linda Harris o privi neliniștită pe Tiffany Welch, în timp ce 
aceasta inspiră adânc, făcu iute trei pași, sări și ateriză cu 
măiestrie pe capătul trambulinei. Aceasta o propulsă în aer și 
Tiffany Welch execută un flip aproape perfect, după care 
ateriză, cam nesigur, pe umerii lui Josh Hinsdale și Pete 
Nakamura. Simţind cum tremură picioarele fetei, cei doi băieți 
își încordară gleznele ca s-o stabilizeze. Tiffany își întinse braţele 
în lături și, o clipă mai târziu, își pierdu echilibrul. Le strigă 
băieților să-i dea drumul și sări în spate, pe saltelele ce 
acopereau podeaua sălii de gimnastică. 

— Am înțeles, rosti ea, citind perfect expresia Lindei. Deci n-a 
fost perfect. Bine, cel puţin, că m-am ridicat. Fii sigură că la data 
jocurilor o să fiu în stare să execut figura ca lumea. 

Linda dădu din cap. ` 

— Sau o să te trezești cu coloana ruptă. Iți spun eu, Tiff, dacă 
află doamna Haynes ce vrei să faci, ne omoară pe toți. 

— Atunci să nu-i dăm voie să afle, rosti Tiffany. O să exersez 
până ce o să-mi iasă bine, și atunci o să-i arătăm noi ei ce 
putem. 

— Mă rog, eu nu mai exersez în seara asta, anunţă Linda. 

Se uită la ceas. 

— S-a făcut ora nouă și mai am încă să-mi termin tema la 
algebră. Hai să mergem. 

Cele două fete își luară la revedere de la Josh și Pete, fugiră în 
vestiar, făcură iute un duș și se îmbrăcară. 

— Vrei să bem o Coca? întrebă Tiffany cincisprezece minute 
mai târziu. 


Deși aveau părul încă ud, nu-și făceau probleme, fiindcă aerul 
uscat de munte i-l zvânta rapid. 

Linda clătină din cap. 

— Nu pot. În afară de algebră, mai am și o compunere la 
engleză. 

— Vacanţa Mea de Vară, de Linda Jane Harris? rosti Tiffany cu 
voce sarcastică. Nu urăști chestiile astea? 

Linda chicoti. 

— Din păcate acum e mai rău, răspunse ea. Trebuie să 
descriu într-o mie de cuvinte pe Cea mai Importantă Persoană 
din Viaţa Mea. 

Imediat, în fața ochilor îi răsări imaginea feţei lipsite de orice 
umor a profesorului de engleză. 

— Poate că o să-l descriu chiar pe domnul Grey, continuă ea. 

Tiffany dădu din cap. 

— Frate-miu a încercat chestia asta cum doi ani. Grey i-a dat 
un F și l-a pus s-o refacă. 

Dădură colţul școlii și o siluetă le ieși pe neașteptate înainte 
din umbră. Amândouă fetele încremeniră o clipă, dar auziră o 
voce. 

— Hei! Eu sunt! 

Silueta ieși complet la lumina felinarului. Era Jeff LaConner. 

— Te aşteptam, îi zise el Lindei. 

Tiffany o privi pe Linda cu colțul ochiului. 

— Ce-ai zice de Jeff? rosti ea. Ai putea să-l descrii pe el în 
compunerea ta, nu? 

Înainte ca Linda să găsească replica potrivită, Tiffany își luă 
iute rămas bun și porni grăbită înainte, lăsându-i singuri pe cei 
doi. 

Jeff se apropie de Linda și o cuprinse de umeri. Nu era pentru 
prima dată când proceda așa, dar în seara aceasta, din cine știe 
ce motiv, gestul o incomoda pe fată. Pricepu destul de repede 
care era cauza. 

Mark Tanner. 

Linda se întâlnea cu Jeff LaConner din primăvară. Chiar din 
vară, însă, deși își petreceau împreună aproape fiecare zi, ea își 
dădu seama că nu poate defini ceea ce simţea. La început, 
bineînţeles, fusese fericită că Jeff se interesa de ea, de vreme ce 
ea era abia o boboacă, iar el era în clasele finale și o vedetă de 
football. Pe lângă asta, îi plăceau privirile invidioase pe care le 


aruncau Tiffany Welch și celelalte colege când Jeff venea să-și ia 
prânzul alături de ea. Pe măsură ce trecuse vara, însă, Jeff 
petrecuse din ce în ce mai mult timp cu sportul, lăsând-o din ce 
în ce mai mult singură. Nu încăpea nicio îndoială că îl plăcea. 
Problema era, însă, că el nu părea interesat decât de football. 
Când venea s-o viziteze, jumătate din timp și-o petrecuse cu 
Robb în curtea din spate, pasându-și mingea unul altuia în 
vreme ce ea stătea pe verandă întrebându-se de ce mai venise 
el la ea. 

Venise apoi week-end-ul trecut, când sosise Mark în oraș. 
Sâmbătă, înainte de sosirea lui Robb, îi plăcuse să stea de vorbă 
cu Mark. Nu vorbiseră despre prea multe lucruri. li fusese ușor, 
însă, să discute cu el fiindcă, spre deosebire de fratele ei sau de 
Jeff, Mark o asculta. La fel fusese în fiecare dimineaţă a acestei 
ultime săptămâni, când merseseră împreună spre școală. Chiar 
și în pauza de prânz, deși și-o petrecuse mereu cu Jeff, se trezise 
întotdeauna că-l caută cu privirea pe Mark. 

— Mai mergem mâine seară la petrecere? întrebă Jeff. 

Linda simţi cum mâna lui îi strângea umărul. Avea o duritate 
în voce pe care ea nu-și amintea s-o mai fi auzit înainte. 

— M-mâine noapte? repetă ea, cu voce tremurândă. Dar nu 
m-ai invitat, nu-i așa? 

Jeff se opri și se răsuci spre ea. Se aflau la câţiva pași de un 
felinar. Deși Jeff se afla cu o jumătate de față în umbră, se 
ghicea clar expresia lui de furie. 

— N-am crezut că trebuie s-o fac, răspunse el. Oricum tu ești 
acolo, eu sunt acolo și întotdeauna ieșim undeva după aia, nu? 

— Oare? se trezi Linda că spune, simțindu-se în aceeași clipă 
ca o idioată. 

Bineînţeles că așa era - toată lumea o știa. De ce rostise o 
asemenea tâmpenie? 

Mark Tanner; el era motivul. 

— Cum adică, oare? se revoltă Jeff. Doar ești prietena mea, 
nu? 

— N-nu știu, răspunse ea. 

Își pierdu brusc autocontrolul și dădu frâu liber gândurilor ce-i 
treceau prin minte. 

— Cred că... ei bine, cred că am stat prea mult împreună... 


Și p-asta de ce o mai spusese? Clar, se gândea la Jeff, se 
întrebase ce simţea în realitate pentru el, dar nu intenţiona s-o 
rupă cu el, nu? 

Dar dacă asta își dorea cu adevărat? 

Ochii lui Jeff scânteiau de mânie. O apucă de umeri. 

— De vină e scârba aia de Tanner, nu-i așa? se răsti el. Dacă 
rahatul ăsta mic se leagă de tine... 

— Termină! șuieră Linda, aruncând priviri în jurul ei cu 
speranţa că nu urmărea nimeni scena. N-are nimic de-a face cu 
Mark. 

Nu era așa, și Jeff părea c-o știe. Mâinile lui o strânseră mai 
tare de umeri. Linda simţi junghiuri dureroase în punctele în 
care degetele lui se înfigeau în carnea ei. Chipul lui se afla în 
plină lumină acum. Avea un aer complet schimbat. Furia îi 
modificase trăsăturile, iar faţa - acea față pe care ea o socotise 
mereu minunată - i se schimonosise. 

— Nu vreau să mai vorbești cu el, se răsti Jeff. 

In acea clipă ieși la iveală orgoliul ei. Cine era Jeff LaConner 
să-i comande ce să facă și cu cine să vorbească? 

— Dă-mi drumul, comandă ea. Vorbesc cu cine vreau... Nu-și 
putu încheia propoziţia, căci faţa lui Jeff se întunecă de ură 
oarbă, iar mâinile începură s-o scuture zdravăn. 

Degetele lui intrară adânc în carnea ei. Linda simţi ghimpi 
dureroși săgetând-o în ambele braţe. Capul i se mișcă 
spasmodic înainte și înapoi și ochii i se umpluseră de lacrimi. 

— Incetează! ţipă ea. Mă doare! Jeff, oprește-te chiar acum! 

Strigătul ei trecu prin valul de mânie care-i înnegura judecata 
lui Jeff. li dădu drumul la fel de brusc precum începuse s-o 
scuture. Văzu că pe faţa ei șiroiau lacrimile. Linda își masă 
umărul stâng, încercând să calmeze durerea. Jeff o privi, mut, 
preţ de o clipă, apoi se întoarse brusc, lovi cu pumnul într-un 
copac și o luă la goană cu un urlet ce exprima durere și mânie 
neputincioasă. 

Gâfâind, cu inima bătându-i ca un ciocan, Linda îl urmări cum 
se face nevăzut în noapte. După o vreme durerea din umăr i se 
micșoră. Într-un târziu, își reluă drumul spre casă. Ce naiba se 
petrecuse? Jeff nu se comportase niciodată în halul ăsta - 
niciodată! 

In seara asta fusese îngrozită. Și doar nu făcuse nimic rău... 
Dar dacă el avea de gând să continue așa... 


Doamne, dacă avea să se întoarcă? 

Grăbi pasul, apoi o rupse la fugă. Când ajunse acasă se grăbi 
înspre camera ei fără să-și salute părinţii. Se hotărâse. 

Apucă telefonul și formă numărul lui Mark. Işi dădu seama că-l 
formase din memorie abia când aparatul celălalt începu să sune. 

— Doamna Tanner? întrebă ea o clipă mai târziu. Aici e Linda. 
Pot să vorbesc cu Mark? 

e 

Era aproape de miezul nopţii, dar Mark nu reușea să adoarmă. 
Stătea în pat de mai bine de o oră și încă nu-și dădea seama cu 
exactitate ce anume se petrecuse în acea seară. La început, 
când auzise vocea Lindei, nu fusese prea surprins. Işi făcuse 
pentru prima oară probleme când ea îl invitase la petrecerea de 
a doua zi și-l întrebase dacă nu voia să meargă cu ea la un 
hamburger după aceea. Acceptase fără să se gândească, însă 
fusese asaltat de întrebări de îndată ce lăsase receptorul în 
furcă. 

De ce îl sunase? 

Doar era prietena lui Jeff LaConner, nu? 

Chiar și vocea ei sunase ciudat, ca și cum ceva nu era în 
regulă. 

Ulterior trăsese concluzia că maică-sa, îngrijorată de 
comportamentul lui din acea după-amiază, o sunase pe doamna 
Harris, și o rugase s-o determine pe Linda să-l sune. 

Maică-sa negase, însă, iar Mark era convins că ea nu l-ar fi 
minţit. Poate că ar fi încercat să-i explice de ce ar fi procedat 
astfel și ar fi încercat să-l determine să nu refuze o asemenea 
întâlnire, dar nu l-ar fi minţit. 

Cu toate astea, trebuia să fie o întâlnire din milă. Probabil că 
Lindei îi părea rău pentru el și-l întrebase pe Jeff dacă n-avea 
nimic împotrivă să-l cheme și pe el. 

Asta era! Ea voia să-l ia și pe el împreună cu ei! În atari 
condiţii ar părea idiot dacă s-ar duce! 

Fusese cât p-aci s-o sune în acea clipă, dar se răzgândise în 
clipa în care pusese mâna pe telefon. Linda nu era în stare de 
un asemenea gest, nu? Medită multă vreme pe marginea 
acestei întrebări și decise că ea nu era în stare de ceva rău. 

Se apucase atunci să-și facă lecţiile, apoi se dusese la culcare. 
Și totuși, nici acum nu pricepea; Linda era şefa echipei de 
susținătoare și ieșea în oraș cu vedeta echipei de football. Chiar 


dacă nu era foarte înaltă, îl depășea oricum cu câţiva centimetri 
pe el. Ca atare, de ce ar fi vrut ea să iasă cu el? 

Renunţând la somn, aprinse lumina, se dădu jos din pat și se 
duse la oglindă. 

Costeliv. Nu ofticos, cum îi spusese maică-sa. Era doar 
costeliv. Pieptul părea îngust, iar braţele erau mult prea slabe. 

În faţa ochilor îi apăru imaginea lui Jeff LaConner. Exista vreo 
șansă să arate vreodată ca el? 

Și-l aminti pe Robb Harris. Cu trei ani înainte, pe când familia 
Harris locuia în San Marcos, Robb era la fel de costeliv ca și 
Mark. Între timp, însă, Robb luase în greutate și arăta acum 
nemaipomenit. 

Poate reușea și el. Își privi nefericit propria imagine. 

Nu era vorba numai de Linda. Era vorba de tot ce-l înconjura. 
Se gândise la asta toată după-amiaza cât hălăduise cu Chivas 
pe coclauri. Până acum nu recunoscuse nici față de el însuși că 
reflectase la acest subiect. Acum, însă, nu mai avea rost să ţină 
ascuns. 

Se afla în Silverdale și n-avea cum să plece altundeva. Dacă 
voia să trăiască aici trebuia să se adapteze climatului general, 
chiar dacă asta presupunea să înceapă să-i placă sportul. 

Și chiar dacă n-avea să-i placă, măcar putea pretinde așa 
ceva. Se putea duce la meciuri și țipa la fel de tare ca și ceilalţi. 

Putea să înceapă chiar să facă exerciţii. Le practica în sala de 
gimnastică din clasa a șaptea și le putea relua. 

Aici era toată cheia problemei. 

Se întinse pe podea, își puse tălpile picioarelor sub ultimul 
sertar al biroului și își încrucișă braţele sub cap. Trase adânc aer 
în piept, apoi începu să facă o serie de abdomene. 

Spre surprinderea lui, reuși o serie de douăzeci și cinci de 
flexiuni înainte ca stomacul să înceapă să-l doară puternic. Nu 
conta. A doua zi avea să facă treizeci, iar în ziua următoare... 

Gândurile îi fură întrerupte de un sunet care sfâșie liniștea 
nopţii, reducând instantaneu la tăcere insectele care bâzâiau 
încet afară. 


8 Abdomene - exerciţii specifice pentru întărirea musculaturii abdominale constând 
din ridicări în șezut și reveniri la poziția orizontală, executate numai prin forța 
mușchilor abdominali, cu mâinile la ceafă și picioarele prinse într-un obstacol fix. 
(n.tr.). 


Era același sunet agonizant, înfiorător, pe care-l auzise mai 
devreme, în munți. 

Numai că acum, în întuneric, avea o rezonanţă aparte. 

Părea aproape uman... 


e Capitolul 7 

Charlotte  LaConner se uită la ceasul care scânteia, 
fosforescent, lângă pat. Era aproape unu și jumătate. Lângă ea, 
Chuck sforăia ușor. Cum putea să doarmă când știa că Jeff nu 
venise încă acasă? Charlotte se sculă și îmbrăcă un halat de 
casă, apoi se duse la fereastră și se zgâi afară. Noaptea era 
liniștită. O  nemișcare blândă învăluia valea, în totală 
contradicţie cu furtuna din sufletul ei. 

Fusese o săptămână rea pentru ea. Cu fiecare zi lucrurile 
păreau că se înrăutăţesc. Totul începuse din seara de luni, când 
încercase să aibă o discuţie logică cu Chuck. El o ascultase cu 
atenţie cât timp îi povestise despre vizita făcută lui Ricardo 
Ramirez, însă când îi spusese că se hotărâse să-l retragă pe Jeff 
din echipa de football faţa lui încremenise și în ochi îi apăruse o 
expresie de duritate. 

— Ăsta-i cel mai absurd lucru pe care l-am auzit vreodată, 
rostise el. _ 

Cuvintele lui o plesniră ca un bici. Işi mușcase buzele și 
încercase să-l convingă. 

Nu reușise. 

— A fost un accident, insista el. Nu poţi să-i ceri unui copil să 
renunțe la distracţia lui favorită numai din pricina unui accident. 

Din punctul de vedere al lui Chuck, asta însemna o concluzie. 
De atunci încoace, chiar dacă sesizase tensiunea din casă, el nu 
mai reacţionase de fel și se purtase ca și cum nu s-ar fi petrecut 
nimic. Incapabilă, însă, să și-l scoată pe Rick Ramirez din minte, 
Charlotte devenise tot mai tăcută și ajunsese să conștientizeze 
schimbările survenite în Jeff. 

Asta dacă erau schimbări adevărate. 

N-avea nicio certitudine până acum. Poate că Jeff nu se 
schimbase, de fapt, și ea interpreta greșit comportamentul lui. 
Cu toate astea, ea credea că structura lui psihică se modifica. 
Temperamentul lui Jeff - atât de echilibrat când fusese mai mic - 
ajunsese acum cel puţin coleric. De două ori în aceeași 
săptămână, când îl rugase să facă ceva, el se răţoise la ea 
spunând că face și așa prea multe, după care trântise ușa. In 
ambele ocazii el revenise după câteva minute și își ceruse 
scuze, iar ea se grăbise să-l ierte. Ultimul lucru de care avea 
nevoie era o repetare a scenei de sâmbătă seara. 


Ca efect, însă, izbucnirile de furie ale lui o determinaseră pe 
Charlotte să-l supravegheze îndeaproape, căutând de fiecare 
dată când voia să-i vorbească indicii asupra stării lui de spirit. Pe 
măsură ce-l observa mai bine, adesea în momente în care el nu 
era conștient că era spionat, Charlotte începuse să simtă că fiul 
ei se schimbase nu numai psihic, ci și fizic. 

Ochii lui păreau mai înfundaţi în orbite, iar sprâncenele, care 
fuseseră dintotdeauna stufoase, păreau acum și mai dese. 
Bărbia, pătrată ca a lui taică-său, avea o ușoară despicătură, 
dându-i un aer de agresivitate ce devenea și mai pronunțat 
când își pierdea controlul. 

Astăzi, când venise acasă după antrenament, Jeff avea 
mâinile umflate. Charlotte îl întrebase ce era cu el. Ca răspuns, 
el o fulgerase cu privirea. 

— Și altceva? o repezise el. Mai ai vreo problemă cu mine, 
mamă? 

Charlotte tresărise și încercase să-i spună că era doar 
îngrijorată pentru el, dar fusese prea târziu. El dispăruse deja în 
camera lui și își petrecuse restul timpului până la cină lucrând la 
echipamentul de scafandru pe care i-l cumpărase Chuck în vară. 
Imediat după cină plecase și de atunci nu-l mai văzuse și nici nu 
mai auzise de el. 

Pendula mare de la piciorul scărilor bătu acum de două ori. 
Charlotte se răsuci pe călcâie. Emoţionată - pe de o parte din 
pricina tremurului interior, pe de alta datorită supărării că 
ajunsese să-i fie frică de propriul ei soț - se îndreptă spre pat și-l 
scutură pe Chuck de umăr. El încetă să mai sforăie, dar se 
întoarse pe o parte. Atunci ea îl scutură din nou, până el 
deschise ochii. 

— Ce e? mormăi Chuck. Cât e ceasul? Isuse, Char, nici măcar 
nu s-a luminat de ziuă! 

— E ora două, Chuck, și Jeff n-a ajuns încă acasă. 

Chuck gemu. 

— Și m-ai trezit pentru așa ceva? Doamne, Char, când aveam 
vârsta lui, jumătate din nopţi mi le petreceam pe afară. 

— Poate că așa a fost, replică, înţepată, Charlotte. Poate că 
părinţilor tăi nu le păsa. Mie, însă, îmi pasă și vreau să sun la 
poliție. 

În acea clipă Chuck se deșteptă. 


— De ce naiba vrei să faci așa ceva? izbucni el, aprinzând 
lumina și privindu-și nevasta ca și cum aceasta și-ar fi ieșit din 
minţi. 

— Pentru că sunt îngrijorată, replică ea, învingând frica faţă 
de limba păcătoasă a soțului ei. Pentru că nu știu ce se petrece 
cu el și nu-mi place felul cum se comportă. Pe lângă asta, nu-mi 
place să nu știu unde își petrece el noaptea. 

Strângându-și halatul pe lângă corp, Charlotte se întoarse și 
ieși în grabă din dormitor. Punându-și pe el un halat vechi de 
lână pe care insistase să-l păstreze în ciuda manșetelor roase și 
a găurilor făcute de molii, Chuck o ajunse din urmă abia la 
piciorul scării. 

— Stai așa, rosti el, luând telefonul din mâinile ei și punându-l 
la loc pe birou. N-o să te las să-l bagi pe Jeff în vreun bucluc cu 
poliția numai fiindcă vrei să-l ţii sub fusta ta. 

— Să-l ţin sub fusta mea! explodă Charlotte. Pentru numele 
lui Dumnezeu, Chuck! N-are decât șaptesprezece ani! E mijlocul 
nopţii și n-are unde să fie! În Silverdale totul e închis la ora asta. 
Așa că dacă n-a intrat în vreun bucluc, unde poate să fie? 

— Poate a rămas peste noapte la vreun prieten, propuse 
Chuck. 

Charlotte clătină din cap. 

— N-a mai făcut asta de când era mic. În plus, dacă așa ar fi 
stat lucrurile, ne-ar fi sunat să ne spună. 

Deși rostise aceste cuvine, Charlotte nu le credea. Cu un an în 
urmă - cu câteva luni sau chiar săptămâni în urmă - ar fi avut 
încredere în Jeff că-i ţine la curent cu ce face și unde se duce. 
Acum, însă? Nu mai știa nici ea ce să creadă. 

Nici nu-i putea explica lui Chuck în ce constau grijile ei. El 
persista în ideea că totul era în regulă, că Jeff se maturiza, pur și 
simplu, și-i creșteau propriile lui aripi. 

În timp ce ea căuta cele mai potrivite cuvinte pentru a-și 
exprima frica fără a stârni mânia soțului ei, ușa din faţă se 
deschise și Jeff păși înăuntru. 

Închise ușa și începu să urce scările, dar își zări părinţii, în 
halate, în salon, fixându-l cu privirea. Se holbă prostește o clipă 
la ei, ca și cum nu i-ar fi recunoscut. O fracțiune de secundă 
Charlotte crezu că el paralizase. 

— Jeff? rosti ea. 


El păru că nu-i acordă nicio atenţie, așa că ea îl chemă din 
nou, mai tare: 

— Jeff! 

Băiatul se răsuci spre ea. 

— Ce e? se răsti el cu vocea lui aspră din ultima vreme. 

— Vreau o explicaţie, pretinse ea. E ora două noaptea și 
vreau să aflu unde ai fost. 

— Afară, rosti scurt Jeff și dădu să urce mai departe. 

— Stai acolo, tinere! porunci maică-sa. 

Se duse la holul de la intrare, întinse mâna și apăsă pe 
comutatorul de aprindere a candelabrului ce atârna de plafon. 
Fata lui Jeff fu inundată de o baie de lumină. Charlotte icni. 
Băiatul avea dâre de noroi pe față, iar obrajii îi erau pătaţi de 
sânge. Sub ochi avea două pete negre - ca și cum n-ar fi dormit 
de zile întregi - și respira greu, cu mișcări ample ale pieptului în 
timp ce icnea. 

In acea clipă el își duse mâna dreaptă la gură și începu să-și 
lingă rănile. Charlotte îi văzu pielea sfâșiată de pe degete. 

— Doamne, icni ea, uitând de mânie. Jeff, ce ţi s-a întâmplat? 

Ochii băiatului se îngustară. 

— Nimic, mormăi el, și începu din nou să urce. 

— Nimic? repetă Charlotte. 

Se întoarse spre Chuck care se afla în cadrul ușii de la salon și 
își privea năucit fiul. 

— Chuck, uită-te la el. Uită-te la el! exclamă ea. 

— Mai bine ne-ai explica ce s-a întâmplat, fiule, rosti Chuck. 
Dacă ai intrat în vreo încurcătură... 

Jeff se răsuci să-i înfrunte. Ochii lui aruncau aceleași fulgere 
de mânie de care se înspăimântase Linda Harris mai devreme. 

— Nu știu ce nu merge! strigă el. Linda a rupt-o cu mine în 
seara asta, bine? M-a lăsat baltă! Bine? Așa că am încercat să 
dobor un copac și m-am dus să mă plimb. Bine? E-n regulă 
pentru tine, mamă? 

— Jeff... începu Charlotte, surprinsă de ieșirea necontrolată a 
fiului ei. N-am vrut să... noi doream... 

Era prea târziu. 

— Nu mă puteţi lăsa în pace? ţipă Jeff. 

Cobori cele câteva trepte pe care le urcase și se postă lângă 
maică-sa. Cu o mișcare rapidă o dădu pe Charlotte cu duritate la 
o parte, ca și cum ar fi izgonit o muscă. Ea simţi o durere 


ascuţită în umăr. Se izbi cu corpul de perete, apoi se prăbuși pe 
podea. Pentru o fracțiune de secundă Jeff se holbă năuc la 
maică-sa, ca și cum n-ar fi știut ce i s-a putut întâmpla, apoi se 
întoarse și ieși din casă, trântind ușa în spatele lui, cu un 
geamăt furios. 

Uluit, Chuck rămase câteva secunde cu privirea pironită 
asupra ușii închise, apoi îngenunche să-și ajute nevasta. 
Charlotte începu să plângă încetișor și se lăsă condusă de Chuck 
înspre dormitor. 

Primul lucru pe care îl avea el de făcut era s-o calmeze și s-o 
bage în pat. După asta să se ia după Jeff. 

a 

Jeff se îndepărtă rapid de casă, împleticindu-se pe alee până 
la șosea. Când îl izbi lumina felinarului, clipi, ameţit, apoi se 
furișă nevăzut și dispăru în umbra dintre două clădiri. 

Capul îl durea ca și cum un ciocan îl izbea provocându-i 
junghiuri în tot corpul. Ochii îi erau plini de lacrimi. Cum putuse 
să facă una ca asta? N-ajunsese că o scuturase pe Linda Harris 
ca pe o păpușă dezarticulată, trebuia s-o mai lovească și pe 
propria lui mamă? 

Incercă să se debaraseze de gânduri. Nu el comisese toate 
acele fapte - nu era posibil să fi fost el! Trebuia să fie vorba de 
altcineva. 

Asta era! În el coexista o altă persoană - un diavol - care-l 
obliga să comită gesturi pe care el nu le-ar putea înfăptui. 

Dar dacă exista o altă fiinţă înăuntru, atunci el era pe punctul 
de a înnebuni, nu? Insemna că-și pierdea minţile și avea să fie 
închis la ospiciu. Doar știa prea bine că așa se proceda cu 
nebunii, mai ales dacă deveneau violențţi. 

Se ghemui o clipă la adăpostul beznei. Privi împrejurul lui cu 
spaimă, ca o sălbăticiune conștientă că era vânată. Cât timp 
avea până ce vor începe să-l caute? Cât va dura până ce-l vor 
prinde? Trebuia să fugă, să găsească un loc unde să se ascundă. 

Rămase ghemuit și începu să se furișeze așa pe lângă o curte, 
apoi sări gardul ce despărțea o proprietate de alta. Traversă 
astfel încă două curți, apoi apucă din nou pe aleea dintre două 
case până ce ajunse la șosea. Inspectă zona cu privirea în 
căutarea vreunui semn de viaţă, apoi traversă în goană strada 
către întunericul odihnitor din cealaltă parte a ei. Nu era încă 


sigur încotro să se îndrepte, dar instinctul îl ghida spre cealaltă 
parte a orașului, în zona școlii. 

Atunci înţelese. 

Exista cineva la care se putea duce, în care putea avea 
încredere și care avea să-l ajute. Respirația îi deveni mai ușoară, 
în timp ce panica își slăbi strânsoarea și mintea i se limpezi. 
Chiar și durerea de cap îl lăsă. incepu să alerge cu pași mari, din 
zonă întunecată în zonă întunecată, evitând cu grijă conurile de 
lumină galben-strălucitoare de pe trotuar. În mai puţin de zece 
minute ajunse la destinaţie. 

Se opri vizavi de casa lui Phil Collins și se ascunse în spatele 
unui cedru gros. Cercetă o vreme cu privirea locuința 
antrenorului și casele din părțile ei laterale. 

Bâzâitul insectelor îi răsuna amplificat în urechi. În paranoia 
lui, nu-și putea imagina cum putea cineva să doarmă într-un 
asemenea zgomot. Cu toate astea, casele erau întunecate și nu 
se vedea nicio mișcare pe stradă. 

Poate că nu-l căutau încă. 

Se ghemui o clipă, apoi traversă în fugă strada și se furișă în 
spatele casei lui Phil Collins. Bătu ușor în ușă, apoi mai tare. 

În câteva clipe casa se trezi la viaţă printr-un lătrat de câine. 
Imediat se aprinseră luminile, apoi ușa se întredeschise și Jeff 
recunoscu chipul familiar al antrenorului zgâindu-se la el. 

— Eu sunt, rosti Jeff cu voce tremurândă. Sunt... am intrat 
într-un bucluc. Pot să intru? 

Ușa se închise, Jeff îl auzi pe Collins mormăind ceva înspre 
câine, apoi ușa se deschise larg și Jeff intră în bucătăria 
locuinţei. Câinele se ghemui la picioarele stăpânului său, cu 
gingiile dezvelite, mârâind încet. 

— Calm, Sparks, comandă Phil Collins. Stai liniștit. 

Animalul se relaxă, apoi începu să adulmece palma lui Jeff. 

Băiatul se trânti în scaunul de lângă masa de bucătărie și-și 
cuprinse capul cu palmele. 

— Am... am lovit-o pe mama, anunţă el, evitând să se uite la 
antrenor. Nu știu ce s-a întâmplat. Dar... ei bine, uneori parcă 
înnebunesc. 

Reuși să-și ridice o privire imploratoare către antrenor. 

— Ce se petrece cu mine? Uneori mă enervez atât de tare 
încât nu mă mai pot controla. Nu vreau decât să izbesc orice 
văd cu ochii în jurul meu și nu-mi pasă de urmări. 


Collins își lăsă mâna pe umărul băiatului. 

— Hei, stai liniștit, rosti el, repetând inconștient aceleași 
cuvinte pe care i le adresase câinelui cu câteva clipe înainte. 
Nu-i nimic cu tine, Jeff. Treci printr-o perioadă grea, asta-i tot. 
Incearcă să-mi povestești ce s-a întâmplat. 

Suspinând, Jeff căută să-i relateze lui Collins cât mai fidel 
evenimentele din acea seară, din clipa în care începuse discuţia 
cu Linda Harris, până în momentul în care o lovise, pe 
neașteptate, pe maică-sa. Când ajunse la sfârșit, își dădu seama 
că povestea n-avea prea multă logică - rămăseseră o mulțime 
de spaţii goale, momente în care nu-și mai amintea unde fusese 
sau ce făcuse. Spre ușurarea lui, antrenorul nu părea prea 
supărat de faptele lui. 

— Mie mi se pare că ai reacţionat exagerat din pricina rupturii 
cu prietena ta, îl liniști Collins. Se întâmplă mereu cu copiii de 
vârsta ta. Corpul ţi-e invadat de hormoni și nu știi niciodată la ce 
să te aștepți din partea lor. Îţi spun eu ce facem: O să-l sun pe 
Marty Ames și o să te duc la el să te controleze. Crede-mă când 
îți spun că Marty va depista într-o clipă dacă ai ceva. Dar n-ai 
nimic, adăugă el repede când văzu că Jeff devine palid. Pun 
pariu că și el o să-ţi spună același lucru ca și mine. 

— Cum rămâne, însă, cu ai mei? întrebă, neliniștit, Jeff. După 
ce i-am făcut mamei, tata o să mă omoare! 

— In niciun caz, îl asigură Collins. Dacă o să fie nevoie o să 
vorbesc eu sau Marty Ames cu el. Pun pariu, însă, că nu va 
trebui să recurgem la așa ceva. Bătrânul tău e mânaru de tine, 
Jeff. N-o să se întoarcă acum împotriva ta. Nici el și nici maică- 
ta. 

Jeff păru că se calmează. Antrenorul se duse la telefon și 
formă iute un număr. Un sfert de oră mai târziu, Collins parcă 
mașina în care se afla, alături de Jeff, în fața porților clinicii și 
cobori geamul de la portieră ca să-i vorbească paznicului care îi 
aștepta. Omul apăsă imediat pe un buton și porţile se dădură 
imediat în lături, lăsându-l pe Collins să treacă. 

Marty Ames îi aștepta în holul clădirii principale. Îl conduse 
imediat în sala de examinare. 

— Dezbracă-te până la chiloţi, îi comandă el băiatului 
înfricoșat, și să te examinăm. 

Se întoarse spre Collins. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 


Cât timp Jeff își scoase hainele, Collins îi repetă pe scurt cele 
relatate de Jeff mai devreme. 

— În regulă, rosti Ames când Collins își termină cuvântarea. 
Hai să începem. 

Când doctorul începu să-i testeze reflexele, palpându-i 
genunchii cu ciocănelul de cauciuc, Jeff simţi că îl cuprinde din 
nou mânia. Nu i se putea împotrivi cu nimic, cu toate că n-avea 
nicio logică - trecuse prin această procedură de sute de ori până 
în acea clipă și nu fusese niciodată deranjat. Nu și de această 
dată, însă. 

Acum îl înfuria. 

— Oprește chestia asta blestemată! strigă el. Ce mă-ta crezi 
că faci? 

Dădu cu violență la o parte ciocănelul din mâna lui Ames, sări 
de pe masa de consultaţie. Ochii lui scânteiau de ură și ținea 
pumnii încleștaţi. 

Ames se dădu repede un pas înapoi și-l privi semnificativ pe 
Collins, care îl cuprinse instantaneu pe Jeff într-o îmbrăţișare de 
urs. În scurtul moment cât Jeff fu luat prin surprindere, Ames îi 
înfipse în braţ o seringă hipodermică și apăsă pistonul. Jeff 
încremeni în braţele lui Collins. Calmantul începu să-și facă 
efectul. Simţi cum i se topește mânia și cum i se relaxa trupul. 
Când Collins îi dădu drumul, Jeff se prăbuși la loc pe masă. 

Înainte de a deveni inconștient, ultimul lucru pe care-l auzi fu 
sunetul vocii lui Ames, care-i cerea lui Collins să-i anunţe părinții 
și să le explice unde se afla el acum. Tot Ames spuse că Jeff 
avea să se facă bine, dar trebuia să-și petreacă restul nopţii în 
clinică. 

Avea, însă, Jeff să se facă bine? 

Marty Ames nu era deloc convins de asta. 

e 

Ştia că era un coșmar. Trebuia să fie așa. Ceea ce i se 
întâmpla nu putea exista în realitate. 

Întreg corpul îi era străbătut de o durere ucigătoare ce-l seca 
la inimă. 

Părea înconjurat de întuneric. Cu toate astea, în bezna 
camerei de tortură vedea totul limpede. 

Nu era singur. 

Îi vedea pe ceilalţi, unii înlănţuiţi de ziduri, alţii legaţi de 
stâlpul din centrul încăperii. Le auzea tipetele - urlete de agonie 


care izbucneau din adâncul sufletelor lor, reflectându-se de 
pereţii stâncoși ai camerei, neîncetând nici măcar pentru o clipă, 
întrecute în permanenţă de alte strigăte și tânguieli de pocăință. 

Tot acolo se găseau și stăpânii, insensibili la gemetele 
imploratoare ale victimelor lor, ducând fiecare cu el un 
instrument diferit, de tortură. Unul dintre ei se apropie de Jeff, 
balansând în mână un vătrai înroșit în foc. Pentru o clipă păru 
să-i zâmbească lui Jeff. Cu toată cacofonia de sunete, Jeff crezu 
că aude râsul bărbatului înainte ca acesta să-i înfigă metalul 
fierbinte în coapsă. g 

Mirosul dulceag de carne arsă îi umplu nările. li veni să 
vomite. 

— Nuuu! se tângui el, în timp ce întreg corpul îi tresări 
spasmodic, încercând să se smulgă din lanţurile care-l ţintuiau 
de masa metalică pe care zăcea. Nuuuu! 

Propriul său țipăt îl eliberă din strânsoarea cumplitului vis. Se 
ridică drept în capul oaselor. 

O lumină albă, orbitoare, îl izbi drept în ochi. Clipi de câteva 
ori și imaginea începu să i se limpezească. 

Respira greu. Căutând în aer, plămânii păreau că-i 
explodează. 

În jurul lui se aflau oameni. Pentru o clipă, coșmarul îl 
împresură din nou. Deschise gura să ţipe, dar reuși să se abţină. 

Nu erau cei care îl torturaseră. Acești oameni existau în 
realitate. Purtau haine albe, la fel de albe precum pereții 
camerei în care se găsea. 

Spital. 

Se afla într-un spital. 

Încet, memoria i se refăcu din fragmente. Începu să se 
calmeze. 

Era în clinica sportivă. Fusese dus acolo de antrenor și 
doctorul Ames avea grijă de el. Ca atare, avea să se facă bine. 

Privi în jurul lui. 

Văzu trei asistenţi, trei bărbaţi pe care-i recunoscu imediat. 

Făceau parte din personal; erau prietenii lui. 

Se uitau, însă, ciudat la el, ca și cum le-ar fi fost teamă. 

Își ridică palma să-și protejeze ochii de strălucirea luminii. 
Atunci văzu cureaua de piele. 

Era strâns legată în jurul încheieturii pumnului, dar capătul 
liber era rupt și sfâșiat, ca și cum... 


Ca și cum ar fi fost țintuit pe masă, iar el reușise cumva să se 
elibereze. 

Înghiţi cu greu nodul din gât și simţi o uscăciune în gură, de 
genul celei care o simțea mereu când își petrecea după-amiaza 
țipând la un meci de football. 

Nedumerit, încercă să-și coboare picioarele de pe masă, ca să 
se ridice în capul oaselor, dar descoperi că nu poate. Când și le 
privi, văzu că și gleznele îi erau ţintuite cu curele de piele. 

Era legat de o masă metalică, exact ca în coșmar. 

Îl apucă furia. Se concentră să-și elibereze picioarele. 

Din nou un ac îi fu introdus în braţ. Imediat simţi cum alunecă 
înapoi în dulceata ciudată, a inconștienţei. 

Din fericire, coșmarul îl scuti de prezenţa sa. 


e Capitolul 8 

A doua zi, Mark Tanner se sculă devreme. În loc să se întoarcă 
pe cealaltă parte ca să mai prindă zece minute de somn, el 
aruncă cuvertura, se ridică și își întinse oasele. De la locul lui de 
lângă pat, Chivas urmări cum Mark se aruncă la podea și începu 
să facă flotări. Decizia luată cu o noapte înainte îi era încă 
puternic întipărită în minte. Se ţinu, icnind, de treabă până ce-l 
durură brațele, după care se privi în oglindă, deși știa că era 
imposibil să fi survenit vreo modificare în trupul său. In loc de a 
se simţi deprimat de ceea ce vedea, în această dimineaţă se 
mulţumi să zâmbească încurajator propriei imagini. 

— O să meargă, murmură el. Dacă a mers pentru Robb o să 
meargă și pentru mine. 

— Ce-o să meargă? auzi vocea lui Kelly. 

Roșind instantaneu, se răsuci pe călcâie și-și văzu sora 
holbându-se la el din cadrul ușii. 

— Ce cauţi aici? se răţoi el. Ştii bine că n-ai voie să intri dacă 
vezi ușa închisă. 

— A trebuit să mă duc la baie, răspunse Kelly cu ton de scuză. 
Făceai niște zgomote ciudate. Ți-e rău? 

— Nu fii tâmpită. Dacă mi-ar fi rău, n-ar fi trebuit să fiu în pat? 
Acum ieși afară, sau o să-i spun mamei că ai intrat în camera 
mea fără să baţi la ușă. 

Bineînțeles că n-ar fi făcut-o, dar știa că ameninţarea era 
suficientă ca s-o trimită urgent pe Kelly înapoi în camera ei. 

Imediat ce ea se făcu nevăzută, Mark își dădu jos pijamaua, o 
aruncă într-un colț alături de restul lenjeriei murdare, apoi își 
puse halatul și se îndreptă spre baie. Tocmai își făcea dușul în 
încăperea plină de abur când auzi ușa deschizându-se. 

— Tu ești, tată? ţipă el peste sunetul apei. 

— Trebuie să mă rad, anunţă Blake. Dar tu ce faci aici? N-ai 
făcut duș aseară? 

— Înî, răspunse Mark. 

Un minut mai târziu închise robinetul și ieși de sub duș 
înșfăcând un prosop de pe stativ. 

— Tată? 

Cu faţa acoperită de spumă și capul dat pe spate ca să-și 
bărbierească cu grijă părul de pe gât, Blake scoase un mormăit 
drept răspuns și-și privi fiul prin oglindă. 


— Crezi că am putea să reluăm exerciţiile de football? întrebă 
Mark. În week-end-uri sau când ai tu timp? 

Lama se opri la mijlocul drumului, iar Blake se holbă la fiul 
său. 

— Credeam că nu-ţi dorești asta, comentă el. 

Când Mark roși, taică-său crezu că a înțeles care era motivul: 

— Linda Harris, nu-i așa? Face parte din echipa de 
susținătoare, nu? 

Mark roși și mai tare și dădu afirmativ din cap. 

— Ce zici de mâine? propuse Blake. Sau, poate, duminică? 
Mark ezită. O clipă Blake crezu că avea să se răzgândească, însă 
băiatul încuviinţă scurt, își îmbrăcă halatul și părăsi încăperea. 
Blake își reluă ocupaţia simțindu-se oarecum satisfăcut. Incepea 
să fie evident că Silverdale avea să fie cel mai bun popas din 
viaţa fiului lui. 

Patruzeci de minute mai târziu, Linda Harris i se alătură lui 
Mark către școală. Mai aveau ceva de mers așa că aveau destul 
timp să vorbească până la sunetul clopoțţelului. 

— P-pot să discut ceva cu tine? întrebă Linda, oprindu-se și 
răsucindu-se spre Mark. 

Băiatul simţi că îngheaţă. Se împăcase cu Jeff LaConner și 
avea de gând să anuleze întâlnirea lor. 

— Este... Ei bine, este în legătură cu noaptea trecută, 
continuă Linda, făcându-l pe Mark să creadă și mai mult că nu 
se înșală. 

— Nu-i nimic, murmură el. Nu mă supăr dacă vrei să ieși cu 
Jeff diseară. 

— Dar nu vreau să ies cu el, protestă Linda. 

După ce-și ţinuse până atunci privirea în pământ, Mark se uită 
acum la ea. Deși în ochii ei se citea un soi de îngrijorare, Linda îi 
zâmbea. 

— Vreau numai să-ţi explic ce s-a întâmplat, continuă ea. 

Porniră din nou la drum. Ea îi povesti tot ce se petrecuse după 
ce plecase de la sala de gimnastică, împreună cu Tiffany Welch, 
cu o seară înainte. 

— M-am înspăimântat, mărturisi Linda în final. Se comporta ca 
un nebun. 

— Le-ai spus alor tăi? o întrebă Mark. 

Linda clătină din cap. 


— Pentru ei Jeff e ca un zeu, rosti ea cu voce tremurândă. Au 
impresia că ar trebui să fiu emoţionată la culme fiindcă el vrea 
să iasă cu mine, și asta numai pentru că e un mare jucător de 
football. 

— Da, dar ai ieșit cu el, nu? insistă Mark, făcând tot posibilul 
să pară stăpân pe sine. Adică, cum se face că te-ai întâlnit cu el 
dacă nu-l placi? 

— Atunci era altceva. Era mereu un tip jovial. Acum, însă... 

Dădu, neajutorată, din umeri. 

— Nu știu ce să spun; e complet schimbat. Se înfurie din te 
miri ce. 

Mark nu se putu abtine să n-o înţepe: 

— Desigur, nici n-avea cum să se supere că ai rupt relaţia cu 
el, nu? 

Linda vru să replice, dar văzu zâmbetul lui. 

— Bine, aseară poate c-a avut un motiv, admise ea. Dar nu de 
asta sunt îngrijorată, continuă ea, devenind serioasă. 

— Atunci de ce? 

— Eu... începu Linda, dar se opri, întrebându-se cum era mai 
bine s-o spună. 

— Tu, ce? o presă Mark. Hai, dă-i drumul. 

— Mă gândesc la tine, zise ea într-un târziu, evitând să-l 
privească în ochi. Când Jeff o să afle despre deseară, nu știu 
cum va reacționa. 

Mark simţi că se îmbujorează la faţă, dar încercă să se 
stăpânească. 

— Vrei să spui că ar putea încerca să mă pocnească? 

Linda încuviinţă fără a scoate o vorbă. 

— Ei bine, reluă Mark cu bravadă falsă, dacă încearcă nu-mi 
rămân prea multe șanse, nu? Poate c-ar trebui să cad pe burtă 
și să fac pe mortul. Crezi c-o să țină? 

Linda chicoti fără să vrea. 

— Nu e prost, Mark. 

Chicotitul i se stinse. 

— Oricum, dacă te răzgândești în legătură cu deseară, te voi 
înțelege, îl asigură ea. 

Mark clătină din cap. 

— Și ce să facem, să pretindem că nu ne plăcem unul pe altul 
din cauza lui Jeff LaConner? 


Când ajunseră aproape de școală, Mark se opri. În faţa clădirii 
se afla parcată o dubă albastră inscripționată pe lateral cu 
cuvintele: ROCKY MOUNTAIN HIGH. La volan era cineva pe care 
Mark nu-l cunoștea. Din dreapta lui cobori Jeff LaConner. Mark 
se încruntă. 

— Ce mai e și asta? se miră el. 

Linda era nedumerită. 

— Rocky Mountain High - e clinica sportivă, rosti ea, iar asta e 
una dintre mașinile de acolo. Probabil că Jeff a fost pe acolo în 
dimineaţa asta. 

Privind nervoasă spre Mark, adăugă: 

— P-poate ar trebui să intrăm pe ușa laterală. 

Era, însă, deja prea târziu. Jeff LaConner îi zărise. După ce-i 
zise ceva șoferului, porni către ei. Spre surprinderea lor, le 
zâmbea. In ciuda acestei atitudini, Mark simţi că Linda era 
tensionată. 

— Bună, Linda, salută Jeff. 

Văzând că ea nu răspunde, zâmbetul lui se estompă și fu 
înlocuit de o expresie stânjenită. 

— Eu... În fine, am vrut să-mi cer scuze pentru aseară. 

Linda strânse din buze, dar continuă să tacă. 

— Nu m-am simţit prea bine, continuă Jeff. Oricum, n-ar fi 
trebuit să fac ce am făcut. 

— Nu, rosti, înţepată, Linda. N-ar fi trebuit. 

Jeff trase adânc aer în piept, dar n-o contrazise. 

— După ce am ajuns acasă mi s-a făcut rău și a trebuit să-l 
văd pe doctorul Ames. 

Linda se miră: 

— De unde și până unde? Ce ai păţit? 

Jeff dădu din umeri. 

— Nu știu. Mi-a dat un calmant și am petrecut noaptea acolo. 
Acum mă simt bine. 

Mark asculta numai cu o ureche, căci era preocupat de 
semnul de pe încheietura celuilalt băiat. Pielea era rasă pe o 
porțiune și avea culoare roșie intensă. Întrebă: 

— Ce ti-au făcut? Te-au legat? 

Jeff se uită curios la Mark, care îi indică să-și privească mâna. 
Nesigur încă pe ce voia Mark să spună, Jeff se uită în jos. Văzând 
semnul roșu de pe antebraţul drept, își înălţă și cealaltă mână. 


Mâneca cămășii i se ridică cu câţiva centimetri. Încheietura 
stângă era și ea încercuită de o dungă roșie. 

Privi semnele năuc. 

N-avea nici cea mai vagă idee de unde puteau ele proveni. 

e 

Sharon Tanner dădu drumul ultimei cutii lângă imensa stivă 
formată la ușa din spate, apoi își șterse sudoarea de pe 
sprâncene cu dosul palmei. 

— Ai avut dreptate, rosti ea, uitându-se la ceasul de deasupra 
chiuvetei. E numai unsprezece și jumătate și totul e gata. Dar 
pentru numele Domnului, adăugă ea lăsându-se să cadă pe un 
scaun în faţa lui Elaine Harris, nu cred c-aș mai face așa ceva 
nici în cinci ani de acum înainte! 

Luă o înghiţitură de cafea rece din cana de lângă ea, făcu o 
grimasă, scuipă cafeaua înapoi în ceașcă, după care se ridică și 
goli cana în chiuvetă. 

— N-ai nevoie decât de un pic de organizare, replică Elaine. 

— Și de niște mâini suplimentare, i-o întoarse Sharon. Ce-ar fi 
să-mi arăţi și mie magazinele, iar după aia te invit la prânz? 

Își privi blugii și tricoul asudat și zâmbi amar. 

— Dar undeva fără pretenţii. Nu mă simt în stare să mă 
schimb acum. 

Cincisprezece minute mai târziu Sharon parcă mașina în 
parcarea aproape pustie din spatele magazinului Safeway și 
clătină, uimită, din cap. 

— Nu-i ca-n San Marcos. Acolo aș fi fost extrem de norocoasă 
să găsesc un locșor după ce m-aș fi învârtit vreo zece minute. 

— Aici toată lumea merge pe jos, îi reaminti Elaine. 

— Minunat, gemu Sharon. Și cum vă duceţi cumpărăturile 
acasă? 

— Ai auzit de căruț? ripostă Elaine. Știi tu, chestiile alea 
făcute din sârmă groasă cu care se vântură bătrânele? Ei bine, 
pregătește-te să intri în lumea vârstnicilor! 

Izbucni în râs când văzu expresia de oripilare de pe fața lui 
Sharon. 

— Nu-ţi face griji, și eu m-am simţit ca o idioată când am 
făcut prima dată cumpărături, dar acum îmi place. Bineînțeles, 
adăugă ea bătându-se pe coapsa groasă, că ar trebui să merg 
mai mult pe jos decât o fac acum, dar cred că mă crezi dacă îţi 
spun că o să fac și acest efort, nu? Haide. 


Traversară parcarea, dădură colţul pieței și intrară în mica 
zonă comercială. Cu toate că vizitase acest spaţiu aproape în 
fiecare zi a acelei săptămâni, Sharon îl privi și acum cu uimire, 
căci, spre deosebire de pieţele mici din San Marcos - unde toată 
lumea fugea grăbită să ajungă undeva, indiferentă la ceea ce-i 
înconjura - aici existau în permanenţă mici grupuri de oameni 
care ședeau pe băncile de lemn și metal de pe trotuarele din 
fața magazinelor, sau  sporovăiau senini pe mijlocul 
carosabilului. Cât timp cele două femei hoinăriră prin magazine, 
uitându-se în vitrinele lor, o mulţime de persoane vorbiră cu 
Elaine sau îi făcură semn cu mâna. Sharon făcu câteva 
cumpărături din magazinul universal și făcu o pauză mai lungă 
în magazinul de hardware, care, în ciuda firmei, adăpostea și 
cărţi, haine și mobilă. De aici, la insistența lui Elaine, Sharon 
achiziţionă un cărucior pliant, după care cele două femei se 
întoarseră la Safeway. 

La început, Sharon avu senzaţia că magazinul era la fel cu 
toate celelalte supermarketuri în care intrase. Trecând, însă, pe 
lângă sutele de rafturi și verificând lista cu articole de cumpărat 
pe care și-o întocmise în cursul săptămânii, observă ceva ciudat. 

Căută în zadar o franzelă albă pentru sandvișuri la raionul de 
panificaţie. Hotărându-se în final să cumpere o pâine integrală, 
observă că toate rafturile erau pline cu acest produs, ca și cum 
raionul tocmai ar fi fost aprovizionat. Nedumerită, o întrebă pe 
Elaine de unde putea să-și procure o franzelă. 

Elaine dădu din cap. 

— N-ai să găsești deloc așa ceva aici. Magazinul se 
aprovizionează cu pâine de la o brutărie din Grand Junction. E 
făcută cu un aluat super și din grâu de calitate. Pâine albă, însă, 
nu există. 

— Superb, comentă Sharon. Poate că Mark n-o să fie deranjat, 
dar cum o să-i explic lui Kelly? Îi plac la nebunie sanavișurile cu 
unt și miere întinse pe franzelă. Își pune mierea pe partea fără 
unt, astfel că până să înceapă să mănânce, pâinea ajunge ca un 
fagure. 

— Dar la fel se întâmplă și cu pâinea integrală, replică Elaine. 

Sharon dădu, tristă, din cap. 

— E clar c-ai uitat cum sunt copiii de nouă ani. Pentru ei orice 
înlocuitor al produsului care le place e o „porcărie”, iar mamele 


care folosesc substituenţți nu se preocupă de sănătatea copiilor 
lor, căci ei nu vor mânca așa ceva chiar dacă fac foamea. 

Trase adânc aer în piept, culese un borcan cu miere din fructe 
de pădure, îi dădu drumul în căruț, apoi râse pe înfundate. 

— Bine, cel puţin, că n-o să mă mai bată la cap cu ideea că 
„toţi ceilalți mănâncă franzelă”. 

Își continuară drumul spre magazin, până ce Sharon se opri în 
faţa unei mici vitrine cu băuturi răcoritoare. 

Nu văzu altceva decât apă minerală, îmbuteliată într-o 
varietate de sticle cu arome naturale. Privi sticlele cu dezgust. 

— Urăsc chestia asta, rosti ea. Unde sunt sucurile adevărate? 

Elaine clătină din cap. 

— Asta e. Cine vrea altceva, și-o aduce dinafară. Nimeni n-o 
face, însă. Apa minerală e bună și, după ce te-ai obișnuit cu ea, 
ajunge să-ți placă. 3 

Sharon se holbă la prietena ei. Era serioasă? Nu putea fi! Asta 
era doar un magazin Safeway, nu? 

Continuându-și plimbarea printre rafturi, Sharon observă tot 
mai multe discrepanțe între acest magazin și cele cu care 
fusese obișnuită. 

Raionul de produse proaspete era de două ori mai mare decât 
cele văzute anterior. Trebuia să recunoască că fructele și 
legumele de aici erau mai bune decât oricare altele văzute în 
California. Același lucru se putea spune și despre raionul de 
carne. 

În raionul de produse congelate, însă, descoperi că oferta se 
limita doar la unele legume și câteva sortimente de îngheţată 
fără conservant. Se răsuci spre Elaine cu o expresie de 
nedumerire pe faţă. 

— Ce e asta? se revoltă ea. Un supermarket sau un magazin 
alimentar pentru sărăântoci? 

—E un supermarket, protestă Elaine. Doar că nu se 
aprovizionează cu hrană congelată, asta-i tot. 

— Hrană congelată! Nu prea se aprovizionează cu nimic din 
ce le place alor mei! Nu mă înțelege greșit; sunt din tot sufletul 
pentru legume proaspete, dar lui Kelly îi plac sucurile, iar Mark e 
nebun după pui înghețaţi. Și cum să se descurce copiii dacă eu 
și Blake vrem și noi să plecăm undeva singuri? Unde sunt 
semipreparatele? 

Elaine clătină din cap. 


— Nu există. Nimeni nu cumpără așa ceva în Silverdale, așa 
că de ce să-și facă magazinul stocuri? Pe lângă asta, uită-te la 
copiii noștri. Ai mai vazut asemenea ființe sănătoase? Sunt mari, 
puternici, și, practic, nu se îmbolnăvesc niciodată. Dacă ar fi 
după mine... 

Sharon simţi cum o lasă nervii. 

— Dacă mă întrebi pe mine, o întrerupse ea, ţi-aș spune că 
începi să vorbeşti exact ca tâmpiţii ăia care luptă pentru o hrană 
naturală și de care obișnuiam să râdem acasă. Și n-ai de unde 
să știi dacă lumea n-ar cumpăra hrană congelată în caz că 
magazinul ar băga-o în galantar! Oricum, ce fel de manager au 
acolo? Nu trebuie ca toate magazinele Safeway să aibă marfă în 
raioane? 

— Hei, nu-i vina mea... se apucă Elaine să protesteze. 

— Nici n-am spus c-ar fi, i-o întoarse, iute, Sharon. Știam că 
Jerry conduce filialele Tarrentech de aici, dar n-aflasem că se 
ocupă și cu magazinul Safeway! 

Privirea celeilalte femei luă o expresie ciudată. O clipă Sharon 
avu impresia că atinsese o coardă sensibilă, însă pricepu rapid 
că Elaine nu se uita la ea, ci privea peste umărul ei către cineva 
de lângă ele. 

— Charlotte, icni Elaine. Ce s-a întâmplat? Arăţi groaznic! 

Elaine se plesni cu palma peste gură când își dădu seama de 
lipsa de tact a remarcii sale. 

— Oh, dragă, încercă ea rapid s-o dreagă, n-am vrut să... 
Sharon se răsuci pe călcâie și văzu o femeie mică, blondă, cu 
părul dat pe spate în coadă de cal ca să descopere o faţă ce ar fi 
fost drăguță dacă n-ar fi părut atât de obosită. Avea ochii 
înroșiţi, iar cearcănele negre de sub ei abia erau mascate de un 
strat gros de fard. Mâna stângă era imobilizată de un bandaj. 

— Sharon, ea e Charlotte LaConner, rosti Elaine. Sharon e 
soţia lui Blake Tanner. Știi tu, noul adjunct al lui Jerry?! 

Charlotte schiţă un zâmbet și întinse palma dreaptă. 

— Sunt încântată să te cunosc, salută ea, aproape automat. 

O privi din nou pe Elaine. 

— lar tu nu trebuie să te scuzi. Știu cum arăt. 

— Dar ce s-a întâmplat? se arătă curioasă Elaine. 

Charlotte dădu din cap. 

— Nu prea știu, ca să fiu sinceră. 

O privi dur pe Elaine. 


— Nu ţi-a povestit Linda ce s-a petrecut aseară? 

Elaine își clătină, nedumerită, capul. 

— Linda? Ce are ea... 

— Se pare că s-a certat cu Jeff aseară, după antrenament. 
Oricum, când el a ajuns acasă, a... mă rog, era supărat și mi-a 
dat un brânci. 

Elaine se făcu palidă. 

— Doamne... 

O privi pe Sharon. 

— Jeff e mare, explică ea. E căpitanul echipei de football... 

— Nu mai e! interveni, cu vehemenţă, Charlotte. L-am bătut 
la cap toată săptămâna pe Chuck că vreau ca Jeff să plece din 
echipă! 

Începu să tremure din tot corpul și ochii i se umeziră. Privi 
nervoasă în jurul ei, și vocea cobori la nivelul unei șoapte: 

— N-a fost niciodată așa. Niciodată! Era întotdeauna un băiat 
dulce și potolit. Bineînţeles că Chuck încă susţine, că e numai o 
chestiune de hormoni și că așa e la adolescenţă, însă nu-i așa. E 
mai mult decât atât, Elaine. De vină e jocul ăsta blestemat și 
Phil Collins! El îi mână atât de tare - ţipă întotdeauna la ei că 
singurul lucru care contează e victoria! A făcut o altă persoană 
din Jeff, Elaine! Un străin și un căpos și n-o învinovăţesc pe 
Linda că nu mai vrea să iasă cu el. 

— Charlotte... începu Elaine, dar cealaltă femeie dădu cu 
amărăciune din cap, presându-și palma de gură ca și cum ar fi 
vrut să nu fi scăpat acele vorbe la furie. 

În aer plutea tensiunea. Sharon Tanner căută cu repeziciune o 
modalitate de a o îndepărta. Își aminti de discuţia purtată cu 
Elaine cu câteva clipe înainte de a sosi Charlotte. 

— Poate că de vină e hrana de aici, sugeră ea, luptându-se cu 
sine ca să pară degajată. Elaine tocmai îmi povestea cât sunt de 
sănătoși și de mari copiii de aici. Poate că s-au făcut prea mari. 

Charlotte clătină din cap. 

— Football-ul e buba, rosti ea amar. Tuturor le pasă numai de 
el, și cea mai mare greșeală pe care am făcut-o a fost să-l las pe 
Jeff să se apuce de el. 

— Ei, hai, calmează-te, Charlotte, o opri Elaine. Dracul nu-i 
chiar atât de negru pe cât pare. 

— Zău? i-o întoarse Charlotte, cu voce seacă. 

Își îndreptă atenţia spre Sharon Tanner. 


— Am greșit adineauri, zise ea moale. Cea mai mare greșeală 
a mea n-a fost că l-am lăsat pe Jeff să joace football, ci aceea că 
am venit în Silverdale! 

Se răsuci pe călcâie și se făcu nevăzută. 

e 

Toată după-amiaza, cuvintele Charlottei LaConner răsunară în 
mintea lui Sharon. 

„Cea mai mare greșeală a mea a fost să vin în Silverdale...” 

Ar fi vrut să uite acele vorbe. În fond, femeia fusese extrem 
de supărată, și poate, chiar îndurerată. 

Cu toate astea, Sharon începuse să-și pună întrebări, chiar 
înainte ca Elaine să se întâlnească cu Charlotte. 

Deși nu putea să conteste că orașul era frumos, perfect croit, 
perfect construit, simţea totuși că ceva era în neregulă. 

Își dădu seama brusc despre ce era vorba. 

Totul era prea perfect. 

Casele, magazinele, școlile, chiar și alimentele din piaţă. 

Prea perfect. 

e 

Jeff LaConner ratase antrenamentul din acea după-amiază. Nu 
se putea concentra. Phil Collins ţipase la el, îl pusese să facă 
ture suplimentare de pistă, îl trimisese chiar pe bancă, dar totul 
fusese în zadar. Aflat acum în vestiar, se uită curios la semnele 
de pe glezne. Nu le observase până în ultima parte a zilei, când 
se dezbrăcase pentru ora normală de gimnastică. După aceea, 
însă, nu-și mai putuse lua gândul de la ele. 

Acum erau estompate, abia vizibile, ca și semnele de pe 
încheieturile de la mâini. Patru benzi ciudate de piele înroșită, ca 
și cum în acele porţiuni ar fi fost prinsă bandă adezivă în 
noaptea precedentă. 

Bandă adezivă, sau altceva. 

În timpul zilei, corpul lui fusese din când în când cuprins de 
friguri. În minte îi veneau fragmente bizare de imagini, care 
dispăreau înainte de a-și da seama ce reprezintă de fapt. Erau, 
însă, imagini înspăimântătoare. Pe măsură ce se derulase după- 
amiaza începuse să-și amintească de coșmarul din noaptea 
precedentă. 

În acel coșmar era legat de o masă și cineva - un bărbat al 
cărui chip nu și-l mai amintea - îl tortura. 


Își dădu jos echipamentul de antrenament, apoi se duse la 
duș. Înăuntru se aflau o duzină de alţi băieţi, însă, în loc să 
glumească, ca de obicei, cu ei, Jeff se mulțumi să-și săpunească 
întreg trupul, apoi să stea multă vreme sub duș, lăsând apa să-i 
liniștească mușchii încordaţi. Într-un târziu, când rămase singur, 
închise apa, se șterse cu prosopul, apoi se îmbrăcă, însă, în loc 
să iasă pe ușa vestiarului, se îndreptă către biroul antrenorului 
și ciocăni la ușă. 

— E deschis, lătră Collins. 

Jeff pătrunse înăuntru. Antrenorul îl privi din spatele biroului și 
făcu o mutră acră. 

— Nu vreau să aud nicio scuză, grohăi el. Vreau numai să te 
concentrezi la joc. 

— Î-îmi pare rău, murmură Jeff. Voiam numai să vă vorbesc un 
minut. 

Collins ezită, apoi își înălță umerii într-un gest de abandon silit 
și-i făcu semn lui Jeff să ia loc pe scaun. 

— Bine, dă-i drumul. Ce te frământă? 

— Astea, rosti Jeff, dezvelindu-și încheieturile ca antrenorul să 
vadă limpede semnele. Le am și pe glezne. 

Collins dădu din umeri. 

— Și de ce artrebui să știu eu de unde provin? 

Jeff dădu, mâhnit, din cap. 

— Eu... mă rog, am avut toată ziua niște senzaţii ciudate... ca 
și cum mi s-ar fi făcut brusc frică. lar azi-noapte am avut un 
coșmar. 

li povesti lui Collins ce-și amintea din vis, apoi zise: 

— Chestia e, putea oare visul să-mi provoace semnele? Adică, 
în vis eram legat de o masă. Și mă gândesc că... 

— Vrei să zici că sunt o reacţie psihică? îl întrerupse 
antrenorul. 

Dădu din nou din umeri și își puse palmele pe birou. 

— M-ai prins, Jeff. Nu știu nimic despre chestiile astea. Dacă 
vrei, îl putem suna pe Ames să-l întrebăm. 

Se întinse după telefon, dar Jeff îl opri. 

— Nu. E-n regulă. O să mă duc acolo mâine sau poimâine și o 
să-l întreb atunci. 

Collins îl cântări din priviri o clipă, apoi încuviinţă. 


— Bine. Vreau să fii liniștit la noapte, ai înţeles? Fără bătăi și 
să te culci devreme. Vreau să fii în cea mai bună formă mâine la 
meci. 

Jeff se ridică să plece, dar se răsuci pe călcâie. 

— Ce fac cu maică-mea? Dacă mai vrea să renunţ la echipă? 

Collins îl privi drept în ochi. 

— Asta nu-i decizia ei, nu? Nu depinde de tine și de taică-tău? 

Jeff ezită. Un zâmbet îi lăţi faţa. 

— Mda, rosti el. Cred că așa e. 

După plecarea lui Jeff, Collins rămase pironit locului câteva 
minute, meditând, apoi luă telefonul și formă numărul lui Ames 
de la clinica sportivă. 

— Marty? Aici e Phil. 

Ezită o clipă, întrebându-se dacă merita să discute cu 
doctorul, dar semnele de pe corpul lui Jeff erau ale naibii de 
reale. 

— Mă întrebam dacă există vreun motiv pentru semnele de la 
gleznele și mâinile lui Jeff, care i-au apărut azi. 

Câteva clipe îi răspunse tăcerea, apoi Ames răspunse cu voce 
sarcastică. 

— Vrei să afli ce i-am făcut lui Jeff azi-noapte? 

Collins strânse din dinţi. 

— Vreau numai să aflu dacă există o explicaţie pentru 
semnele acelea. 

Se lăsă o nouă tăcere, apoi Ames răspunse, cu voce mai 
blândă: 

— Ascultă, Phil, știi bine în ce stare era Jeff azi-noapte. A 
trebuit să-l strângi în brațe, iar după ce ai plecat, a avut un alt 
atac. Nu trebuie să-ți facă griji, dar a trebuit să-l imobilizăm și 
noi ca să-l calmăm. Uneori curelele lasă urme. Ce mare scofală? 
Nu s-a comportat bine azi? 

— Pare în regulă, recunoscu Collins. A avut, însă, un coșmar - 
unul rău de tot. Mă întrebam dacă semnele nu-i provin de la 
asta. 

Ames chicoti. 

— Adică te întrebi dacă nu cumva Jeff a luat-o razna, nu? 

Collins tresări, căci exact asta era ideea la care medita. 
Pronunţată de Ames, ideea păru ridicolă. 

— Cred că m-am ambalat prea tare, dădu el înapoi. 

Ames schimbă tonul. 


— Nu, ai făcut ceea ce trebuia, îl asigură el. Știi că vreau 
întotdeauna să știu ce se petrece cu băieții, indiferent cât de 
nesemnificativ ar părea. Oricum, semnele de pe corpul lui Jeff 
numai nesemnificative nu sunt, dar, îţi repet, ai făcut bine. Nu-ţi 
face griji. Bine? 

Văzând că antrenorul nu-i răspunde, Ames adoptă un ton 
provocator. 

— Află că eu știu ce fac, Collins. 

Phil Collins strânse din buze. Dacă ticălosul ăsta arogant era 
atât de sigur pe sine... se forță să alunge gândul. La urma 
urmei, Ames făcuse mai mult pentru echipă decât oricine 
altcineva, chiar decât el. 

— Bine, oftă el. Am vrut numai să fii pus la curent cu ce se 
petrece. 

— Apreciez asta, replică Ames, din nou prietenos. 

O clipă mai târziu, conversaţia se încheie. Phil Collins continuă 
să se simtă stânjenit chiar și după ce puse receptorul în furcă. 

Dacă Jeff avea o problemă serioasă? 

Dacă Jeff LaConner avea să se îmbolnăvească precum Randy 
Stevens cu un an înainte? 

Collins tremură spasmodic numai gândindu-se la asta. 


e Capitolul 9 

Trecură și ultimele zile de vară, iar când septembrie făcu loc 
lui octombrie, plopii începură să-și schimbe culoarea. Silverdale 
strălucea acum de roșul și galbenul toamnei, iar aerul de munte 
începuse să piște ușor, avertizând asupra iernii ce avea să vină. 
Spre est, câteva piscuri muntoase erau deja acoperite cu 
zăpadă, iar serile lungi de vară rămăseseră numai o amintire. 

Pentru familia Tanner, Silverdale începea, în sfârșit, să 
însemne acasă. Se adaptaseră bine climatului din mica așezare. 
Kelly își uitase prietenele din San Marcos și îi înnebunea acum 
pe părinţi să-i cumpere de urgenţă schiuri, căci altfel viața ei ar 
fi fost distrusă pentru totdeauna. 

Deși era încă agasat de detaliile presupuse de noua lui slujbă, 
Blake reușea să vină zilnic acasă pe la cinci și jumătate sau 
șase, și nu i se cerea niciodată să lucreze în week-end-uri. Când 
încercase pentru prima dată să se ducă la birou sâmbăta după- 
amiaza, descoperise repede că era imposibil să lucrezi în 
Silverdale într-o asemenea zi, căci un ofițer de pază îl oprise 
imediat ce intrase și-l informase că toate birourile sunt sigilate 
pentru week-end. Când protestase, ofițerul dăduse neputincios 
din umeri și-i sugerase să-l sune pe Jerry Harris. Acesta râse de 
el și-i spusese să se ducă acasă. 

— În ce mă privește, rostise el, nu consider c-avem ceva de 
făcut care să nu poată aștepta până luni, așa că bucură-te de 
familie cât poţi. Oricum copiii cresc prea repede. 

În acea după-amiază se duseseră la meciul de football, iar în 
week-end-ul următor plecaseră până în Duranga să urmărească 
meciul „Nevăstuicilor” de acolo. Spre surprinderea lui Blake, 
Mark se dovedise interesat de joc, deși la început bănuise că el 
se interesa, de fapt, mai mult de Linda. Cu toate astea, în 
fiecare duminică după-amiază, Mark fusese cel care insistase să 
petreacă câteva ore pe terenul liceului ca să exerseze pasele. 

Cât despre Sharon, neliniștea simțită în ziua în care se 
întâlnise cu Charlotte LaConner în magazin se estompase, iar 
când o zărise și la meciurile de football - observând că, în ciuda 
vorbelor din acea zi, Jeff continua să joace în echipă - își 
spusese că Elaine Harris avusese, probabil, dreptate când 
susținuse că Charlotte avea tendinţa de a reacţiona prea 
exagerat. 


Se aflau acum în cea de-a doua joie a lunii octombrie. Mark își 
privi ceasul, culese ultimii cartofi din farfurie, și își dădu scaunul 
înapoi. 

— Trebuie să plec, anunţă el. 

Kelly se strâmbă. 

— Cum se face că nu pot să merg și eu la petreceri? se 
îmbufnă ea. Doar merg la meciuri, nu? 

Mark îi zâmbi. 

— Nu ţi-ar place, o potoli el. Nu-i decât o adunătură de 
oameni care ţopăie și strigă tot timpul. 

— Atunci ţie de ce îţi plac? contracară Kelly. 

— Pentru că sunt amuzanţi, recunoscu Mark. Pe lângă asta, 
deseară o să fac fotografii pentru concurs. 

Kelly își înclină capul. 

— Pun pariu că Linda Harris o să apară în toate, nu? 

— Poate, îi replică Mark, roșind ușor. 

— Mark are o prietenă, Mark are o prietenă, cântă Kelly. 

Băiatul își dădu ochii peste cap și-i întoarse spatele soră-si. 

— O să ieşim la un hamburger după aia, o anunță el pe 
maică-sa. La cât trebuie să fiu acasă? 

— Unsprezece, rosti sec, Sharon. 

După ce Mark porni spre ușă, ea îl strigă: 

— Sună dacă o să întârzii! 

— Așa o să fac, îi strigă el peste umăr. 

O clipă mai târziu, ușa se închise după el. 

Mark ajunse la școală în clipa în care începea petrecerea. 
Când ajunse pe stadion, Linda îi făcu semn de pe teren. EIl Îi 
zâmbi, îi răspunse la salut și începu o alergare ușoară. Până în 
acea seară urmărise petrecerile din tribune, alături de ceilalți 
puști. Acum avea să fie și el pe teren. Işi găsi un locșor pe banca 
de rezerve, își deschise geanta și alese un obiectiv mare pentru 
aparatul său Nikon. Înșurubă blitzul, verifică bobina de film și 
intră pe teren. De acum știa obiceiurile pe dinafară. Se hotărâse 
încă de săptămâna trecută cum să procedeze ca să obţină cele 
mai bune clișee. Când începu să se intoneze imnul din Silverdale 
și trupa de susținătoare începu să mărșăluiască pe teren, Mark 
era gata. Zâmbi în sinea lui când își dădu seama că soră-sa se 
înșelase. Linda Harris nu se găsea în trupă, așa că va avea cel 
puţin o poză fără ea. 


Festivitatea își urmă cursul. Jumătate de oră mai târziu, Mark 
făcuse trei roll-filme. Îi mai rămăsese numai unul. Se așeză pe 
bancă lângă Linda și se luptă să introducă ultimul film în aparat, 
în timp ce trupa de soliști vocali începu să interpreteze cântecul 
de luptă al echipei de football. Fu gata exact în momentul în 
care Peter Nakamura apucă microfonul staţiei de amplificare ca 
să anunţe echipa. Mark luă o poziţie lângă poarta principală și 
se apucă să facă poze în timp ce Peter anunţa numele, numărul 
și postul pe care juca fiecare jucător ce intra pe teren. 

Unii dintre jucători se opriră o clipă să-i pozeze lui Mark, alţii 
se mulțumiră să-i facă un semn. Unul sau doi îl ignorară 
complet, iar Robb Harris reuși să-și îndrepte degetul arătător în 
sus exact în clipa în care sclipi blitzul. 

În cele din urmă, după o lungă pauză acompaniat de răpăitul 
tobelor, Peter Nakamura strigă numele lui Jeff LaConner. 
Mulțimea de adolescenţi din tribune se ridică în picioare și 
începu să fluiere admirativ. Mark focaliză obiectivul pe Jeff, care 
alerga pe loc la câţiva pași de el. Când își auzi numele, Jeff se 
lăsă o clipă pe vine, apoi ţâșni în goană. Când trecu pe lângă 
Mark își răsuci capul și privi drept înspre aparat. 

Uitătura încărcată de ură din ochii lui aproape că îl făcu pe 
Mark să scape aparatul din mâini. 

Într-o clipă, însă, Jeff dispăru către teren, cu brațele întinse 
mult deasupra capului. Mark își zise că se înșelase. In definitiv, 
nu trecuseră decât câteva săptămâni de când Jeff rupsese 
legătura cu Linda, și, în ciuda temerilor ei, el se comportase 
prietenos cu amândoi. 

Nu, trebuia să se fi înșelat. Trebuia. Jeff adoptase acea 
expresie feroce doar de dragul fotografiei. 

e 

Jeff LaConner se așeză la coada lungului șir de jucători, cu 
mâinile înfipte în șolduri. Era indiferent la tot ce se petrecea în 
jurul său, cu toate că acordurile cântecului de luptă răsunau 
încă în aer, iar restul coechipierilor cântau împreună cu 
mulțimea. 

Ochii săi erau îndreptaţi către Mark Tanner, care ședea acum 
lângă Linda Harris și-i șoptea ceva la ureche. Simţea din nou 
acea furie pe care îi venea tot mai greu s-o ţină sub control. 

O mai păţise o dată săptămâna de după noaptea petrecută la 
Rocky Mountain High. Se afla pe terenul de antrenament și juca 


bine. Exersase pasele în acea zi. Luase balonul de la Roy 
Kramer, se dădea înapoi câţiva pași ca să vadă dacă se păstra 
schema de joc, apoi îi arunca cu precizie către zona unde avea 
să se afle Kent Taylor peste câteva secunde. 

În unsprezece încercări avuseseră unsprezece reușite. 

La cea de-a douăsprezecea încercare, când își plimba privirea 
peste teren, îi zărise pe Linda Harris și pe Mark Tanner, râzând 
amândoi în timp ce plecau de la școală. În acea clipă uitase de 
joc și aruncase mingea cu zece metri prea scurt. Instantaneu, 
Phil Collins fluierase și intrase ca o furtună pe teren, cerând să 
afle ce se petrecuse. Jeff nu-i răspunsese. Abia ascultase 
discursul antrenorului. Îl copleșea un val de furie oarbă. Nu mai 
putea vedea altceva decât punctul din zare pe care îl formau 
Mark și Linda. 

Râdeau de el! Fusese sigur de asta, așa cum fusese 
întotdeauna sigur pe sine în viață. 

La fel de brusc precum îl copleșise, mânia îl părăsi. Rămăsese 
încremenit o clipă, cu corpul epuizat, ca și cum ar fi făcut o 
cursă de zece mile. 

Îi mai vedea încă pe Linda și pe Mark. Se opriseră lângă 
clădirea școlii și se uitau înspre el. Când Mark își ridicase mâna 
să-l salute, Jeff îi răspunsese. Tot restul antrenamentului Jeff nu 
se mai putuse concentra, căci mintea îi fusese preocupată 
numai cu căutarea unui răspuns pentru cele întâmplate. Nu 
fusese furios nici pe Linda, nici pe Mark. Cel puţin, așa crezuse 
el. 

De atunci, nu mai avusese probleme cu crizele de furie până 
săptămâna trecută. Luni dimineaţă, însă, ca și marți la prânz, își 
pierduse o clipă controlul de sine. Miercuri, același lucru se 
petrecuse de două ori, iar astăzi avusese grijă să-i evite pe 
Linda și pe Mark, temându-se să nu fie copleșit de un nou acces 
pe care să nu-l mai poată controla. 

Acum i se întâmpla din nou, așa cum stătea, lângă 
coechipieri, și saluta tribunele. 

Privirea îi era aţintită pe cei doi, iar ura îi injecta ochii cu 
sânge. Aproape că îi auzea discutând între ei, mai ales că era 
sigur că vorbeau despre el. 

— Bastard mic, șuieră el printre dinți. 

Lângă el, Robb Harris se răsuci ușor ca să-l privească pe Jeff 
cu colțul ochiului. Crezu că acesta i se adresase lui, dar Jeff se 


uita în altă parte. După expresia feței, se părea că Jeff era 
supărat. Care era, însă, motivul? Se simţise perfect cu câteva 
minute înainte, când se aflau la vestiare și se echipau. 
Nedumerit, Robb privi de jur-împrejur ca să vadă către cine se 
holba Jeff. 

N-o văzu decât pe soră-sa care stătea pe bancă lângă Mark 
Tanner. Asta nu însemna, însă, mare lucru, căci Jeff îi adusese la 
cunoștință cu câteva zile înainte că n-o învinuia pe Linda pentru 
ruperea legăturii cu el. Acum, însă, el se uita urât la Mark. 
Privind în jos, Robb observă că palmele lui Jeff erau încovoiate 
ca niște gheare. Încheieturile i se albiseră, iar tendoanele 
ieșiseră în evidenţă ca niște corzi de oţel supraîntinse. 

Ultimele acorduri ale cântecului se stinseră. Jucătorii se 
întoarseră în lateral, pregătiţi ca Jeff LaConner să-i scoată de pe 
teren și să-i ducă înapoi la vestiare. 

Jeff, însă, nu se mișcă. Rămase pironit locului, ca și cum i-ar fi 
crescut rădăcini, privind cu ochi de gheaţă către Mark și Linda. 

— Hai, Jeff, șopti Robb. Să mergem! | 

Jeff nu dădu semn că l-ar fi auzit. In cele din urmă Robb îl 
scutură. 

— Vrei să-ţi mişti fundul, omule? Ce dracu e cu tine? 

Trecu o clipă lungă până ce Jeff pricepu mesajul. Când o făcu, 
se răsuci brusc spre Robb. 

— O să i-o trag ticălosului ăla mic, șuieră el. O să-i fac zob 
fața așa încât nimeni să nu mai vrea să se uite vreodată la el! 

e 

— Deci ce s-a întâmplat? îl întrebă Blake Tanner pe Jerry 
Harris. Stăteau amândoi în salonul lambrisat cu stejar al familiei 
Harris. Deşi Blake se afla acolo de aproape o oră, Jerry nu 
atacase încă subiectul principal. Blake era sigur că exista un 
motiv pentru întâlnire, căci, atunci când îl sunase, după cină, 
rugându-l să treacă pe la el, Jerry rostise vorbele cu o voce ce-l 
avertizase pe Blake că era vorba de ceva mai mult decât o 
simplă vizită prietenească. 

Nu credea că era ceva în legătură cu serviciul, căci, deși se 
afla de puţină vreme în Silverdale, Blake învățase că Jerry lăsa 
rezolvarea problemelor profesionale în perimetrul strict al 
slujbei. Discutau, bineînţeles, despre afaceri tot timpul, oriunde 
se găseau, dar subiectele de serviciu nu le abordau niciodată în 


afara sediului firmei. Cu toate astea, se întrebase ce avusese 
Jerry în minte încă din momentul în care plecase de acasă. 

La început crezuse că e vorba despre Ricardo Ramirez. 
Gândindu-se la băiat, Blake dăduse trist din cap. Rick era încă 
internat în spitalul din Silverdale, și continua să fie conectat la 
aparatul care-l menţinuse în viață. Dată fiind condiţia lui, Blake 
ajunsese să creadă că faptul că băiatul se afla încă în comă era 
un fel de noroc știrb, căci, prin asta, Rick avea măcar trista 
fericire de a nu cunoaște cât de grave îi erau rănile. Conform 
specialiștilor chemaţi de MacCallum, Rick era aproape complet 
paralizat, iar fără mașina de respirat ar fi murit rapid. Inima lui, 
însă, era încă puternică, iar Maria Ramirez refuzase să ia în 
calcul posibilitatea ca fiul ei să nu se mai trezească vreodată. 
Stătea la capul patului lui în fiecare zi, îl ţinea de mână, îi 
vorbea încet în spaniolă, convinsă că, în ciuda stării de 
inconștienţă, el auzea și înțelegea ce-i spunea ea. 

Ajutorul îi parvenise imediat, sub forma unei pensii anuale 
impresionante, care acoperea orice cheltuială de trai decent a 
Mariei și a lui Ricardo pentru tot restul vieţii lor. Cu toate că 
Blake era convins că Maria nu înţelegea încă pe deplin ce 
însemna această pensie, era totuși sigur că ea n-avea să 
abuzeze niciodată de ea. După șocul iniţial al primelor 
instrucţiuni date de Jerry Harris în prima zi de muncă, Blake 
ajunsese să creadă că Ted Thornton avea dreptate cu politica 
sa, căci, fără ajutorul lui Tarrentech, Maria Ramirez n-ar fi avut 
nicio sursă financiară. Acum Maria avea o pensie și nu trebuia să 
se îngrijească de nimic pe viitor cu excepţia bunăstării fiului ei. 

Dacă acesta avea să supraviețuiască. 

Odată ajuns, însă, acasă la Jerry, acesta nu menţionase nimic 
despre cazul Ramirez, sau despre altceva care ar fi avut 
legătură cu el. Părea mai interesat să afle cum s-a adaptat 
familia lui Blake la climatul din Silverdale. Într-un târziu, 
preparând al treilea rând de băuturi, Jerry atacă subiectul care-l 
frământa. 

— Mă gândeam la Mark, rosti el. 

Blake ridică, nedumerit, din sprâncene. 

— Mă întrebam dacă ai avut ocazia să vezi ce întreprindem 
noi la Rocky Mountain High, continuă Jerry. Ştii tu, clinica 
sportivă. 

Blake dădu, neștiutor, din umeri. 


— Nu știu mai mult decât că pompăm o groază de bani acolo. 

— E un soi de tabără experimentală, se apucă Jerry să-i 
explice. Martin Ames are câteva idei interesante despre 
antrenamentele atletice. Noi l-am ajutat să le pună în practică. 

Zâmbi și ochii îi scânteiară. 

— De vreme ce ai fost spectator la meciurile de football, ai 
văzut ce rezultate bune s-au obţinut. De fapt, ele au depăşit 
chiar și cele mai optimiste așteptări ale noastre. 

Blake se agită în scaun. 

— Care-i treaba? se interesă el. Ce face Ames? 

— Vitamine sintetice, răspunse Jerry. El a descoperit o 
mulțime de legături între dezvoltarea fizică și anumite complexe 
de vitamine. De câţiva ani el a creat o serie de noi substanţe ce 
ne ajută să compensăm o mulţime de deficienţe genetice. 

Făcu o scurtă pauză. 

— Cum ar fi astmul lui Robb, de exemplu, reluă el. 

Vorbele rămaseră o clipă suspendate în aer, până ce Blake le 
pricepu exact înțelesul. 

— Adică n-a fost numai schimbarea de climă și aerul curat de 
munte care l-au vindecat? 

Jerry negă. 

— AȘ fi vrut ca să fi fost așa de simplu. Ames a descoperit 
multe chestii în neregulă la Robb. N-avea numai astm; avea și 
niște probleme cu oasele ce l-ar fi putut duce la cancer, iar de 
când era copil a avut o dezvoltare întârziată. Teoria lui Ames a 
fost că totul se lega de modul în care organismul lui Robb 
asimila vitaminele. 

Zâmbi. 

— Așa cum sunt convins că ai observat, totul s-a rezolvat. 

Aluzia era clară. Blake n-avea nevoie de mai mult. 

— Dar e o clinică sportivă, rosti el, și tu știi ce părere are Mark 
despre sport. 

Fu rândul lui Jerry Harris să se arate surprins. 

— Dar pe cine văd pe stadion în fiecare duminică, dacă nu pe 
tine și pe Mark? Mie mi se pare că băiatul s-a schimbat. 

Blake dădu din umeri cu indiferență studiată. Nici măcar în 
faţa lui Jerry Harris nu voia să dea la iveală speranţa că Mark 
avea să-i calce, într-un târziu, pe urme. 


— Dar e cam mic pentru echipa de aici, nu crezi? replică el. 
Vreau să spun că toți jucătorii sunt atât de mari încât l-ar călca 
în picioare pe Mark. 

— Exact, sări Jerry, lăsându-și paharul jos. Știu că nu-i treaba 
mea, dar am discutat cu Marty Ames - despre reumatismul lui 
infecțios și despre tot. Am mers atât de departe încât am cerut 
să-mi fie trimise toate fişele lui medicale. 

Blake se încruntă. 

— Pe lângă faptul că eu credeam că astfel de dosare sunt 
confidenţiale, de ce ţii să faci așa ceva? 

— Deoarece am vrut să aflu părerea lui Marty înainte de a 
discuta cu tine. N-am vrut să-ţi dau speranţe deșarte. 

Blake își lăsă și el paharul din mână. 

— În regulă. Și ce-a zis? 

Jerry îl privi în ochi. 

— Crede că-l poate ajuta pe Mark. N-are impresia că efectele 
reumatismului infecțios sunt definitive și e convins că poate 
readuce creșterea lui Mark la normal. 

— Vorbești serios? rosti Blake. 

— Absolut. Vrea să folosească o variantă a complexului de 
vitamine cu care a fost tratat Robb, și e sigur, în proporţie de 
nouăzeci la sută, că se va dovedi la fel de eficace și pentru 
Mark. 

Blake își privi atent prietenul. Nimic din ce spunea n-avea 
sens. Dacă exista un asemenea complex de vitamine, el și 
Sharon ar fi auzit până acum. Numai dacă cumva... 

— Intenţionezi să-mi spui că vrei să lași pe cineva să uzeze un 
drog experimental pe Mark? întrebă el. 

Harris clătină din cap ca și cum s-ar fi așteptat la asemenea 
reacţie. 

— Dar nu-i deloc experimental, protestă el. Și n-are nimic de a 
face cu un drog. E vorba doar de o nouă modalitate de 
combinare a vitaminelor, permiţând corpului să ajungă la 
deplinul lui potenţial. Vitaminele nu fac decât să acţioneze ca un 
trăgaci, eliberând hormonii deja prezenţi, dar neutralizați. 

Citi îndoiala din ochii lui Blake și continuă: 

— Crezi că l-aș fi lăsat pe Ames să-i dea ceva fiului meu fără 
să am deplină încredere în el? Doar e feciorul meu, Blake; nu e 
un cobai. 


— Offf, nu știu ce să zic. Trebuie să mă gândesc. Aș vrea să 
văd și eu toată documentația. Nu sunt doctor, dar după tot ce a 
păţit Mark, știu mai multe despre problemele de creștere decât 
un medic generalist. 

— Așa cum Elaine și cu mine știam tot ce se putea ști despre 
astm, îl secondă Harris. O să ai materialul pe birou luni 
dimineaţa. Pe lângă asta, poate vrei să vorbești cu Ames despre 
Mark. Ascultă-l și hotărăște-te. 

Câteva minute mai târziu, discuţia abordă alte subiecte. Blake 
ascultă doar cu o parte a minţii, căci rumega cu restul ceea ce-i 
spusese Jerry. 

Își aduse aminte de sunetele pe care le auzea în ultimele 
săptămâni venind din camera lui Mark. 

Respirațiile lui scurte din timpul flotărilor și abdomenelor și 
gemetele din timpul lucrului cu halterele. 

Dacă exista o cale, cu adevărat, prin care să-l ajute... 

Poate că nu trebuia să aștepte până luni. Poate că se va duce 
a doua zi la birou ca să cerceteze materialul lui Ames. 

e 

Cu puţin după ora zece treizeci, Linda și Mark părăsiră micuța 
cafenea de lângă magazinul universal și porniră către casă. 
Mark avea suficient timp, până la ora limită impusă de maică-sa, 
ca s-o conducă pe Linda acasă. Cu toate astea, porniră la pas 
vioi. Începuse să șuiere vântul. Mark își ridică gulerul, simțind 
cum îi sunt obrajii pișcați de frig. 

— Eu continui să cred că Jeff nu-i furios pe tine, o auzi pe 
Linda, în timp ce ea își strecură degetele în buzunarul hainei lui 
și le mângâie pe ale lui. Nu ţi-a spus nimic, nu? 

— N-a avut timp, răspunse Mark. Alerga. Îţi spun, eu, însă, 
expresia de pe fața lui m-a speriat al naibii de tare. Așteaptă 
până luni să developez filmul. Ai să te convingi. 

O cotiră de pe Colorado Street. Acolo noaptea părea mai 
întunecată, căci trotuarele nu erau luminate decât de câteva 
felinare gălbui. Instinctiv, Mark privi în jurul lui, apoi se simţi ca 
un idiot. Aici era Silverdale, nu San Francisco sau San Marcos. 
După o bucată de drum, însă, în faţa lor apăru o siluetă din 
spatele unui tufiș. 

Linda și Mark se opriră, uluiţi, dar nu înfricoșați. 

Silueta făcu un pas către ei. 

— S-salut? încercă Mark să zică ceva. 


Persoana necunoscută nu răspunse, dar veni mai aproape. 
Atât Linda, cât și Mark își dădură seama cine era. 

— Jeff? rosti Linda. Tu ești? 

Nu se auzi niciun răspuns. Silueta ajunse în dreptul unui 
felinar, lăsând să se vadă limpede faţa lui Jeff. 

Avea ochii de gheață și trăsăturile îi erau contorsionate de 
ură. Palmele lui mari se transformaseră deja în pumni. 

— Oh, Isuse, șopti Mark. Hai s-o ștergem de aici. 

Mark se răsuci pe călcâie și porni în fugă, alături de Linda, 
către Colorado Street și către lumina strălucitoare de pe ea. 
Acolo se aflau oameni - ceilalți liceeni din cafenea și publicul de 
la cinematograful de vizavi de piaţă. 

În timpul goanei respiraţia i se îngreună și inima începu să-i 
bată în piept ca un ciocan. Linda ţinea ritmul cu el, însă pașii lui 
Jeff se auzeau tot mai aproape în spatele lor. 

Mai avea doar o clădire până la colţ, o jumătate de clădire. 

Brusc, Jeff se aruncă asupra lui din spate. Mark dădu drumul 
mâinii Lindei, îi strigă să fugă mai departe, apoi se prăbuși pe 
caldarâm în timp ce Jeff LaConner îi înfipse pumnul ca o măciucă 
în stomac. 


e Capitolul 10 

— Încetează! strigă Linda Harris. Jeff, ce faci? 

Mark era prăbușit pe caldarâm, cu faţa în jos, iar Jeff îl 
încălecase și-l lovea sălbatic cu pumnii. Linda ţipă din nou la Jeff. 
Acesta nu dădu vreun semn c-ar fi auzit-o, așa că fata încercă 
să-l despartă de Mark. Jeff ridică un braț și izbi cu violenţă în 
spate, lovind-o pe Linda în coaste. Uluită, fata căzu și ea pe 
caldarâm, apoi se ridică cu greu pe picioare, icnind, cu 
răsuflarea tăiată. Ochii i se umplură de lacrimi și, ţinându-și o 
mână în dreptul coastelor, se împletici până în Colorado Street. 

— Ajutor! strigă ea, cu o voce ca o șoaptă horcăită. 

Se opri o clipă, sprijinindu-se de stâlpul unui felinar și încercă 
să inspire adânc, apoi strigă, mai tare: 

— Ajutor! Să mă ajute cineva, vă rog! 

In acea clipă, din cafeneaua aflată la mică distanţă se iviră 
trei băieți. Linda le făcu, disperată, semn. O clipă avu senzația 
groaznică că ei aveau s-o ia în direcţie opusă, dar cei trei o 
văzură. In câteva secunde, fratele ei și doi prieteni ai lui o 
înconjurară. 

— Acolo, icni Linda, indicând spre strada întunecată. E Jeff! A 
înnebunit! Îl face praf pe Mark! 

Robb Harris se uită nedumerit la soră-sa până ce își aminti de 
chipul lui Jeff din acea seară de pe teren, când îi privise cu 
mânie cruntă pe Linda și pe Mark. 

— La dracu, murmură el. Sună-l pe tata, îi spuse el Lindei, 
apoi către ceilalţi: Haideţi! 

Cu Peter Nakamura și Roy Kramer alergând în spatele lui, 
Robb fugi către locul în care Jeff și Mark se băteau. 

Cu toate că o dureau tare coastele, Linda alergă către 
cafeneaua puternic luminată, se împiedică de ușă și se duse 
întins spre telefonul public. Căutând o fisă, își dădu seama că își 
pierduse geanta. Scoase un oftat de disperare și se îndreptă 
spre tejgheaua din spatele localului, unde Mabel Harkins 
număra cu răbdare banii din casă. În afara ei, nu se mai afla 
nimeni în încăpere. 

— Îmi pare rău, iubito, dar am închis, rosti Mabel, 
întrerupându-și număratul și uitându-se înspre Linda. 

Încremeni. 

— Isuse, dragă, dar ce ţi s-a întâmplat? 

Linda ignoră întrebarea. 


— Pot să folosesc telefonul tău, Mabel? Trebuie să-l sun pe 
tata. 

Mabel împinse imediat către Linda telefonul de lângă casa de 
bani. Fata încercă, cu degete tremurânde, fără succes, să apese 
corect pe butoane. Mabel trase telefonul spre ea. 

— Lasă-mă pe mine, se oferi ea. Care-i numărul? 

La cel de-al treilea apel răspunse Jerry Harris. 

— Aici e Mabel Harkins, rosti ospătărița. De la cafenea. Fără a 
aștepta răspunsul lui Jerry, ea continuă. 

— Linda e aici, Jerry, și e teribil de supărată. Stai o secundă. 

Îi înmână receptorul Lindei, apoi ascultă povestea pe care fata 
i-o debită tatălui ei. 

— Nu știu de ce a făcut-o, rosti ea în final. Ne plimbam pe 
stradă și el ne-a apărut în față. Ca și cum ne-ar fi așteptat. 
Oricum, Robb și încă doi tipi încearcă acum să-i despartă. Poţi 
veni până aici, tati? 

Ascultă o clipă, apoi îi dădu tatălui ei poziţia exactă a lui Jeff și 
Mark. Într-un târziu, cu degetele tremurânde, închise. 

Mabel îi dădu o cană cu apă. 

— Ține, dragă. Stai jos, bea asta și încearcă să te liniștești. 

Linda clătină din cap. 

— Nu pot. Tr... trebuie să mă întorc acolo. Nu-l pot lăsa pe 
Mark singur... 

— Nu e singur, i-o întoarse Mabel. Oricum nu poţi face nimic 
acum. Stai jos un minut și calmează-te, apoi o să vedem ce-i de 
făcut. 

e 

Când închise telefonul, Jerry Harris păru supărat. 

— Ce e? întrebă Blake Tanner. Ce se întâmplă? 

— Nu știu prea bine, răspunse Jerry. 

Însoţit de Blake, se duse în living, unde le povesti, lui și 
nevestei sale, cele povestite de Linda. 

— Oh, Doamne, icni Elaine. 

Își îndreptă atenţia spre Blake. 

— Tu du-te cu Jerry, iar eu o s-o sun pe Sharon. 

Cei doi bărbaţi se făcură nevăzuți în noapte înainte ca ea să 
ridice receptorul telefonului. 

e 

Mark reuşise să scape de Jeff de două ori, dar nu-i folosise la 

nimic. De fiecare dată nu făcuse decât câţiva pași înainte ca Jeff 


să-l trântească din nou. Renunţă să mai încerce să fugă și căută, 
pe cât îi stătea în puteri, să se apere de ploaia de lovituri care 
se abăteau asupra lui din toate părțile. 

Din nas îi curgea sânge și în gură simţea un gust sărat. 
Bănuia că avea și o tăietură deasupra ochiului drept, iar urechile 
îi vâjâiau de pe urma unui pumn în cap. 

Acum Jeff stătea din nou călare peste Mark și-și fixa victima 
cu priviri furioase. Mintea lui aproape încetase să mai 
funcţioneze, iar pumnii pe care îi abătea peste Mark îi creau o 
senzaţie de deplină satisfacţie. Venise, în sfârșit, și ceasul în 
care îi arăta el ce putea acestui puţoi mic - așa cum avea el să 
le arate tuturor! 

Câteva clipe mai târziu, când la faţa locului își făcură apariţia 
Robb Harris, Pete Nakamura și Roy Kramer, aceștia observară 
că Jeff nu îi remarcase, absorbit complet de opera lui de 
distrugere a băiatului mai mic. 

Robb strigă: 

— Ce dracu’ faci, Jeff? O să-l omori. 

Se holbă la trupurile încleștate, ce nu se puteau recunoaște 
decât parţial în beznă. Nici măcar nu era o luptă, căci Mark, așa 
țintuit de sol cum era, nu făcea nimic altceva decât să-și 
protejeze fața. Cu chipul transformat într-o mască de 
nerecunoscut de furie, Jeff părea că nu își mai dă seama de 
nimic. Scena aducea cu imaginea de coșmar a unui câine care 
se juca cu un șobolan pe jumătate mort. În orice clipă Jeff putea 
să-l smulgă pe Mark de pe sol și să-l facă bucăţi. 

— Ajută-mă! îi strigă Robb lui Pete Nakamura. Trebuie să-l 
dăm jos de pe Mark. 

Deasupra verandei casei de vizavi, se aprinse lumina, apoi 
una identică la o casă din depărtare. Robb se duse lângă Jeff și-l 
apucă de braţ. 

Cu o mișcare rapidă, Jeff se eliberă din strânsoarea lui Robb, 
apoi îi trânti acestuia un pumn în falcă. Robb icni din pricina 
durerii și se dădu înapoi, ridicându-și automat palma dreaptă ca 
să și-o ducă la zona lovită. 

După asta, Jeff se răsuci puțin și-l izbi pe Pete Nakamura în 
ochiul stâng. In același timp, Roy Kramer se aruncă peste Jeff și-i 
cuprinse gâtul cu braţele. 

Jeff păru să ezite o clipă și își lăsă brațele să-i cadă în lungul 
trupului, apoi scoase un mormăit de furie. Încordându-se din 


răsputeri, reuși să se ridice la verticală cu Roy Kramer agăţat de 
spinarea lui. Se învârti pe loc ca un titirez, ca și cum s-ar fi 
așteptat să-și zărească inamicul din spate, apoi se lăsă să cadă 
la pământ și se rostogoli cu pieptul în sus. Datorită masei lui 
Jeff, Roy slăbi o clipă strânsoarea, dându-i astfel voie celuilalt 
băiat să se elibereze. Jeff se rostogoli încă o dată, apoi se ridică 
pe vine. Sclipind în lumina felinarului, ochii lui se mișcară 
dinspre Robb înspre Pete, apoi către Roy, care se afla acum 
întins pe spate, căutând să-și recapete suflul. 

Scâncind de durere, Mark Tanner se făcuse ghem, cu 
genunchii la gură. 

Din case începuseră să iasă oameni, iar noaptea se umpluse 
de strigătele acestora în speranţa de a afla ce se petrecuse. 

Jeff privi înnebunit de jur-împrejurul lui și observă mulţimea 
care începuse să se adune. Scoase un sunet ciudat, de animal și 
se topi în beznă pe o alee dintre două case. 

e 

Jerry Harris coti pe Pueblo Drive și frână brusc. La câțiva metri 
în fața mașinii se aflau o mulțime de persoane. Il văzu pe Robb, 
care-și masa falca cu o mână, pe peluza din curtea unuia dintre 
locatarii străzii. 

Blake Tanner ieși imediat din mașină și alergă spre Robb. Abia 
când Blake se lăsă în genunchi își dădu și Jerry seama că forma 
întunecată de la picioarele lui Robb era Mark. Lăsă motorul în 
funcțiune și fugi către fiul său. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă el. Ai păţit ceva? 

Robb negă din cap și nu scoase momentan, nicio vorbă. Puțin 
mai târziu, cu voce tremurândă, rosti: 

— A fost... o nebunie. Jeff îl ţintuise la pământ și nu se oprea... 

— Unde e? îl întrerupse Blake. 

— A dispărut, răspunse Robb. S-a comportat extrem de 
ciudat, tată. Roy a reușit să sară în spatele lui și să-l îndepărteze 
de Mark, dar Jeff s-a rostogolit pe spate și Roy a trebuit să-i dea 
drumul. Apoi s-a uitat la noi ca și cum n-ar fi știut cine suntem, 
după care a luat-o la fugă. 

Robb arătă cu degetul înspre aleea pe care dispăruse Jeff și 
Jerry dădu din cap în semn că a înțeles. 

— Bine, rosti el. 

Aruncă o privire mulţimii de oameni și recunoscu pe cineva 
din conducerea Tarrentech. 


— Cheamă o ambulanţă, îi comandă el omului. După aia 
ajută-mă să strângem câţiva oameni ca să-l căutăm pe Jeff 
LaConner. Să-i sune cineva și pe ai lui. 

Aproape imediat, din mulţime se desprinse o femeie care 
traversă în grabă strada. 

În cele din urmă, Jerry i se alătură lui Blake Tanner lângă 
Mark. 

— Cum se simte? întrebă el. 

Blake își înălţă privirea spre Jerry. În ochi i se citea mânia. 

— Cum se poate simţi cineva căruia îi sângerează nasul, care 
are tăieturi pe faţă și care are un ochi tumefiat? Și unde dracu' 
se află LaConner ăla? 

— Hei, ia-o mai ușor, încercă Jerry să-l potolească. Să 
rezolvăm problemele pe rând și să încercăm să lămurim situaţia. 
Prima urgenţă o constituie Mark. Pe drum se află o ambulanţă, 
în caz că avem nevoie de așa ceva. 

De jos, Mark se mișcă puţin și întredeschise ochiul drept. 

— T-tată? îngăimă el. Tu ești? 

— E-n regulă, Mark, îl linişti Blake. Sunt aici și s-a terminat 
totul. O să fie bine. 

Mark lăsă să-i scape un oftat, pe jumătate de durere, pe 
jumătate de ușurare. Incet, ca și cum i-ar fi fost frică să nu i se 
rupă corpul în bucăţi, își întinse picioarele. Apoi, fără niciun 
avertisment, se rostogoli pe burtă, se ridică în patru labe, apoi 
se sculă în picioare. 

Se clătină o clipă, tuși, apoi se prăbuși la loc pe iarbă. 

Sesizând stinghereala lui Mark, câţiva oameni se întoarseră cu 
spatele. 

Undeva, la distanţă, se auzi sirena unei ambulante. Câteva 
minute mai târziu, strada se umplu de lumini clipitoare când 
salvarea dădu colţul și se opri la locul dramei. 

(J 

Albă ca varul la față, Sharon Tanner deschise ușa s-o 
întâmpine pe Elaine Harris. 

— Unde e? întrebă Sharon. Unde-i Mark? 

— Pune-ți haina și hai cu mine, răspunse Elaine. Jerry și Blake 
sunt deja acolo. Sunt sigură că se va rezolva totul. 

Sharon se întinse după haină, dar își aminti de Kelly care 
dormea dusă în camera ei de sus. 

— O secundă, rosti ea. Trebuie s-o iau pe Kelly. 


În timp ce Elaine rămase să aștepte în vestibul, Sharon urcă 
în fugă scările și reapăru o clipă mai târziu. În pijama, legându-și 
din mers cordonul de la halat peste mijloc, Kelly o urma 
alergând cu pași mici. 

— Dar unde fugim așa, mami? se tângui fetiţa. 

— Nu-ţi bate capul cu asta, draga mea, o potoli Sharon. 

Cobori în grabă scările și îmbrăcă haina. _ 

— O să fie bine. Nu mergem decât să ne plimbăm un pic. Incă 
adormită, Kelly o urmă pe maică-sa până la mașina lui Elaine și 
se căţără pe bancheta din spate. Când Sharon se urcă pe locul 
din față, Elaine porni motorul, introduse maneta în viteză și 
țâșni de pe loc ca din pușcă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sharon pe drum. De ce a ţinut 
morțţiș Jeff să-l bată pe Mark? 

Elaine clătină din cap. 

— Nu știu, răspunse ea. Poate că e o razbunare din cauza 
Lindei. Asta, însă, nu-i stă în caracter lui Jeff. El a fost 
întotdeauna un lasă-mă să te las... 

Tăcu brusc, amintindu-și, în același timp cu Sharon, de 
întâlnirea lui Charlotte LaConner, petrecută cu câteva săptămâni 
înainte. 

Ajunseră în câteva minute pe Pueblo Drive. Elaine trase 
automobilul în spatele mașinii lui Jerry. Sharon îi ceru lui Kelly să 
rămână la locul ei, apoi deschise portiera și se dădu jos. Privi 
lumea adunată, apoi îl descoperi pe Blake alături de Jerry Harris. 
Lângă ei, doi brancardieri îmbrăcaţi cu haine albe îl așezau cu 
blândeţe pe Mark pe o targă. 

— Doamne, icni Sharon. 

O luă la goană, își croi loc prin adunătura de gură cască și 
trebui să se agațe de braţul lui Blake ca să nu leșine când văzu 
faţa masacrată a lui Mark. Își înăbuși un țipăt, căzu în genunchi 
și atinse cu delicateţe obrazul fiului ei. 

— Mark? rosti ea. Dragule? Mă auzi? 

Băiatul își deschise ochiul stâng și se forță să schiţeze un 
zâmbet. 

— C-cred că n-am reușit să ajung acasă la timp, nu? reuși el 
să îngaime. ă 

Sharon se simţi cuprinsă de ușurare. Il bătu ușor pe mână pe 
Mark. 


— Nu-ţi face probleme, îl linişti ea. Te simţi rău? Te doare 
îngrozitor? 

Mark înghiţi cu greu un nod din gât și umerii i se mișcară 
timid într-o încercare de a-și arăta indiferența. 

— Ai fost vreodată lovită de un autobuz? replică el. 

Ochii mamei se umplură cu lacrimi. Sharon dădu încet din 
cap. 

— Atunci, dacă ești curioasă, bate-te cu Jeff LaConner, 
continuă Mark. 

Își închise ochiul și se strâmbă de durere când cei doi 
brancardieri ridicară targa de pe sol și porniră către ambulanță. 
Sharon merse pe lângă targă, iar Blake o însoţi, dar de cealaltă 
parte a patului improvizat. Niciunul nu scoase vreo vorbă până 
ce Mark nu fu introdus în mașină și ușile din spate se închiseră. 

— Unde îl duceţi? articulă, cu greu, Sharon. 

— La Spitalul Districtual, doamnă. Nu vă faceţi griji - nu e 
chiar atât de rău pe cât pare. Poate o să fie nevoie de câteva 
copci la ochiul drept și un bandaj peste coaste. In rest, n-are 
nimic. 

Sharon oftă ușurată. Privi în jurul ei și își dădu seama că era 
ceva în neregulă. Se încruntă și se întoarse spre Blake. 

— Unde e poliţia? întrebă ea. 

Aflat la câţiva pași în spatele lui Blake, Jerry Harris se grăbi 
să-i răspundă: 

— N-a fost decât o bătaie între doi liceeni, Sharon. N-am 
crezut că e cazul să chemăm poliţia. 

Sharon se uită urât la el. 

— Vrei să spui că nu i-a chemat nimeni? rosti ea cu o voce în 
care i se descifra ușor incapacitatea de a-și crede urechilor. 

Jerry Harris păru descumpănit. 

— Ei, hai, Sharon, chestii d'astea se petrec mereu... 

— lar când cineva e măcelărit în halul în care a fost făcut 
Mark în seara asta, poliția e chemată întotdeauna! i-o reteză, cu 
duritate, Sharon. Și unde-i Jeff LaConner? Ce a făcut, a plecat 
așa, ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic? 

— A fugit, draga mea, interveni, împăciuitor, Blake. Au apărut 
Robb și alţi doi copii și Jeff și-a luat zborul. 

— O să-l găsim, însă, căută Jerry s-o asigure. Acum se află, 
probabil, acasă și încearcă să le explice alor lui cele întâmplate. 

Sharon strânse din buze. 


— O să trebuiască să facă mai mult decât să le explice 
părinţilor lui, rosti ea cu înverșunare. O să le explice și 
polițiștilor. Imediat după ce voi ajunge la spital o să sun acolo. 
După aia o să aflăm exact ce a avut loc aici. 

— Dar știm ce a avut loc... începu Jerry, dar Sharon i-o tăie cu 
asprime. 

— Nu știm decât că Jeff LaConner a stâlcit în bătaie un băiat 
care e pe jumătate cât el. Nu-mi pasă dacă Jeff s-a simţit sau nu 
provocat. N-o să scape așa de ușor. 

— Dar nimeni n-a zis c-o să scape, dragă, interveni Blake. Să 
facem, însă, fiecare lucru la timpul lui, bine? Du-te la spital cu 
Mark, iar eu o să plec cu Jerry. După ce o să aflăm cu exactitate 
ce s-a petrecut aici, o să venim acolo după tine. 

Sharon păru că vrea să mai zică ceva, apoi se răzgândi. Unul 
dintre brancardieri deschise din nou ușile din spate. Ea se cățără 
înăuntru și se ghemui lângă fiul ei. O clipă mai târziu, ambulanţa 
porni repede, cu sirena oprită. 


e Capitolul 11 


Sergentul Dick Kennally avea senzaţia că în cămăruța de 
așteptare a spitalului districtual se înghesuise jumătate din 
Silverdale. Cu o oră înainte, când auzise pentru prima dată 
tânguirea sirenei ambulanţei, el se așteptase să fie sunat la 
telefon ca să fie chemat la locul vreunui accident rutier. Când 
văzuse că nu apelează nimeni la el, își spusese că ceea ce se 
petrecuse nu ţinea de resortul poliţiei și se întorsese la cuvintele 
încrucișate de care se apucase încă de la patru după-amiază, 
când preluase tura de serviciu. La puţin timp după unsprezece, 
când uitase de sirenă, sunase telefonul. 

„De ce trebuie să apară astfel de situaţii chiar înainte de 
terminarea programului?”, se întrebase el cu amărăciune în 
timp ce conducea spre spital. „De ce nu puteau oamenii să 
aștepte miezul nopţii ca să cheme poliţia?”. Luând de obicei tura 
de noapte, Wes Kenkins se plângea întotdeauna că n-avea ce să 
facă. Bineînțeles, însă, că, după zece ani de serviciu în 
Silverdale, Kennally cunoștea răspunsul: După miezul nopţii 
majoritatea cetăţenilor orașului se găseau deja în pat, iar aceia 
care se aflau încă în picioare nu făceau parte dintre cei care ar fi 
apelat la poliţie, indiferent de situaţie, ci care ar fi preferat să 
evite prezenţa oricărui om al legii. 

Fusese surprins să-l găsească la spital pe Jerry Harris, 
împreună cu soţia și copiii lui, alături de familia Tanner. Harris 
încercase să explice ce se petrecuse. Cât ascultase vorbele lui 
Jerry, Kennally o urmărise cu privirea pe Sharon Tanner. Ochii ei 
scânteiau de mânie reţinută, iar femeia păruse de mai multe ori 
că vrea să-l întrerupă pe Harris. De fiecare dată o oprise 
bărbatu-său. In cele din urmă, după ce Harris termină de schițat 
situaţia, Kennally își îndreptă atenţia spre Linda Harris. 

— Poţi să-mi spui exact ce s-a petrecut? întrebă el cu voce 
blândă. 

Linda dădu, neajutorată, din umeri. Avea fața palidă și pe 
obraji îi licăreau lacrimile. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, rosti ea, nefericită. Mergeam pe 
stradă spre casă și Jeff a apărut de după un tufiș. Ca și... mă 
rog, ca și cum ne-ar fi așteptat. La început nu ne-am gândit la 
nimic rău. Când i-am văzut, însă, fața... 

Se opri, apucată de un tremur violent al corpului. 

— Faţa lui? repetă Kennally. Ce-i cu ea? 


Linda se luptă cu ea să-și regăsească graiul. 

— El... nu știu. Părea nebun. Avea ochii sticloși, ca și cum n-ar 
fi știut cine suntem. Mark a fost acela care și-a dat seama că ne 
urmărea. Ne-am speriat și am luat-o la fugă, dar Jeff ne-a prins 
imediat. 

— De ce? întrebă sec, Kennally. De ce era el furios pe Mark 
Tanner? Ce a spus? 

Linda dădu din cap. 

— Nimic. N-a spus absolut nimic. Era... era înfricoșător. A 
sărit, pur și simplu, pe Mark și a început să-l bată. 

Kennally își mușcă, gânditor, buza. 

— Te întâlneai cu Jeff, nu-i așa? ceru el să afle. 

Linda ezită, apoi încuviinţă. 

— Dar s-a terminat acum câteva săptămâni. Când i-am spus, 
Jeff s-a înfuriat pe mine, dar i-a trecut. De atunci s-a comportat 
bine. 

— Nu-i adevărat, interveni Robb Harris. 

Tăcuse până acum, stând cuminte lângă taică-său. Kennally 
se uită interogativ la el, așa că Robb încercă să-i explice ce se 
petrecuse la festivitatea de pe stadion. 

— A fost ciudat, concluzionă Robb câteva momente mai 
târziu. Așa cum a spus Linda - avea ochii sticloși și se holba la 
Mark și la Linda ca și cum ar fi vrut să-i ucidă. Apoi, brusc, s-a 
potolit. Mai târziu, la vestiar, s-a comportat ca și cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Kennally își încruntă sprâncenele. Ascultându-l la început pe 
Jerry Harris crezuse că nu fusese decât o răfuială între doi 
liceeni. Acum, însă... Oftă din rărunchi și se întoarse spre Sharon 
Tanner, cea care-l sunase de îndată ce ajunsese la spital - exact 
precum îi promisese lui Jerry Harris. 

— Sunteţi sigură că vreţi să faceţi plângere scrisă? întrebă el, 
deși faţa ei îi exprima elocvent intenţiile. 

Spre surprinderea lui, Sharon se arătă un pic descumpănită. 

— Eu... eu n-am spus asta, rosti ea. M-am gândit, însă, că ar 
trebui să discutați cu el. Sunt dispusă să ascult și versiunea lui, 
după care ne vom hotărî ce vom face. Dar dacă sunt adevărate 
cele spuse de Linda și Robb, atunci trebuie luate niște măsuri. 

Kennally  încuviinţă cu greu. Îi plăcea Jeff LaConner; 
întotdeauna îi plăcuse. Ar fi fost o rușine să fie nevoit să-l 


aresteze în acea noapte. În definitiv sâmbătă era zi de meci, și 
fără Jeff pe teren... 

Și totuși, n-avea de ales. Se duse în micul birou de lângă sala 
de așteptare și-l sună mai întâi pe Chuck LaConner, care-i 
comunică că Jeff nu sosise încă acasă. Kennally îi explică pe 
scurt lui Chuck ce se întâmplase și-l auzi pe acesta suduind 
printre dinţi. 

— Cum se simte băiatul lui Tanner? întrebă Chuck o clipă mai 
târziu. 

— Nu se știe încă, răspunse polițistul. MacCallum se mai 
ocupă încă de el. 

Își reduse vocea la o șoaptă și se întoarse cu spatele la 
geamul mare dinspre camera de așteptare. 

— Dac-aș fi în locul tău, Chuck, aș veni aici într-un suflet. 
Doamna Tanner e al naibii de supărată, dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

După o clipă de pauză, Chuck LaConner, răspunse scurt că va 
ajunge la spital în câteva minute. 

După asta, Kennally chemă departamentul de poliţie și-l puse 
pe Wes Jenkins la curent cu cele petrecute. 

— Cheamă niște băieţi, îi ceru el lui Wes. Va trebui să ieșim în 
căutarea lui Jeff. 

— Ai vreo idee unde s-ar fi putut duce? întrebă Jenkins. 

— Nu prea, însă. N-ar trebui să fie prea greu să-i dăm de 
urmă. Știm încotro a luat-o după bătaie. 

Kennally îi dădu ultimele instrucţiuni ofițerului de noapte, apoi 
părăsi spitalul. Conduse mașina numai câteva zeci de metri și se 
opri într-o zonă luminată, unde se găsea un telefon public. Se 
dădu jos de la volan, păși în cabină și formă numărul 
departamentului. 

— Wes? tot eu. Încă un lucru - spune-le băieţilor să-l ducă pe 
Jeff LaConner la clinica sportivă imediat ce pun mâna pe el. 
Vreau să-l predea în mâinile lui Ames. 

— Ames? se arătă mirat Jenkins. De unde și până unde? E 
băiatul lui LaConner bolnav cumva? 

Kennally ezită. 

— Nu știu, rosti el în final. Am, însă, o senzaţie mai ciudată, 
înţelegi? O să-l sun pe Ames chiar acum și dacă aflu ceva o să te 
anunt. 


Închise telefonul, apoi își căută prin buzunarele hainei agenda 
cu numere de telefon. O răsfoi, sublinie un număr cu unghia, 
apoi introduse o nouă fisă în aparat. La cel de-al șaselea apel 
răspunse o voce somnoroasă. 

— Mda? 

— Doctorul Ames? Dick Kennally la telefon. De la 
departamentul de poliţie. lertaţi-mă că vă sun la o asemenea 
oră. 

Instantaneu, din vocea doctorului dispăru orice urmă de 
somn. 

— Ce e? întrebă el. S-a întâmplat ceva? 

Timp de cinci minute, Kennally îi relată cele petrecute, 
trăgând din când în când cu ochiul în agendă, ca să fie sigur că 
nu uită niciun detaliu. 

— L-am instruit deja pe Jenkins să-l aducă pe băiat la 
dumneavoastră dacă îl găsește. Dacă credeţi că-i mai bine 
altfel, spuneţi-mi. 

— Nu, se opuse imediat Ames. Ai făcut ce trebuie. O să 
pregătesc o echipă care să-l primească. Ţine-mă la curent. Și, 
Dick? 

— Mda? 

— Fii atent, îl sfătui Ames. Din ce mi-ai spus, Jeff s-a 
comportat exact ca Randy Stevens. lar dacă e așa, atunci Jeff 
LaConner trebuie considerat ca fiind extrem de periculos. 

Kennally tăcu o clipă, apoi mormăi ceva și închise telefonul. 

Credea, oare, Ames că-i spusese ceva nou? 

Chiar și acum, la aproape un an după evenimente, își aducea 
încă aminte de noaptea în care Randy Stevens cedase nervos. 
Fusese o noapte liniștită atunci, cam până la ora unsprezece, 
când Kennally primise un apel de la vecinii familiei Stevens, 
care-i comunicau că acolo are loc un scandal. Vestea îl șocase 
pe Kennally, căci în cei doi ani de când familia Stevens se 
mutaseră în Silverdale, ei se dovediseră cetățeni fideli. Randy 
era tânărul pe care alți părinţi din oraș îl arătau întotdeauna ca 
model copiilor lor. Frumos, politicos, elev de notă maximă, 
Randy era, în plus, și vedeta echipei de fotbal. 

Niciodată nu crease cuiva vreo problemă. 

În acea noapte, însă, ceva se rupsese în Randy. Când 
ajunsese Kennally la faţa locului, în jurul casei se strânsese deja 
un mic grup de persoane îngrozite. 


Se părea că înăuntru avea loc o luptă teribilă. 

Kennally fusese nevoit să spargă ușa. O găsise pe Phyllis 
Stevens plângând pe canapeaua din living, cu faţa însângerată. 
În salon, Tom Stevens și Randy se luptau pe podea. 

Numai că nu era chiar o luptă, căci Tom zăcea întins pe spate 
și făcea tot ce-i stătea în puteri să se apere de ploaia de lovituri 
pe care i le administra fiul său. 

Kennally își dăduse instantaneu seama că nu era vorba de o 
simplă luptă provenită dintr-o ceartă între tată și fiu care 
scăpase de sub control. Randy avea o privire, rece și goală, care 
mărturisea de la sine faptul că el nu era conștient de ceea ce 
făcea. 

Își pierduse minţile și își descărca furia pe primul om pe care 
îl întâlnise. 

Fusese nevoie de trei bărbaţi ca să-l neutralizeze pe băiat. 
Legat strâns de o targă, acesta fusese, după aceea, dus cu forța 
de acasă. La cererea lui Tom Stevens, Randy fusese transportat 
la clinica sportivă și dat în grija lui Marty Ames. 

A doua zi, de dimineaţă, Randy a fost transferat la clinica de 
boli nervoase din Canon City. 

Deși așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în Silverdale, 
Marty Ames explicase că evenimentul nu era tocmai 
inexplicabil. În definitiv, Randy fusese întotdeauna perfect și le 
îndeplinise mereu așteptările părinţilor lui. Existase, însă, 
categoric, și o presiune asupra lui, iar Randy nu-și permisese 
niciodată să canalizeze această presiune prin vreo supapă. Ca 
atare, supratensiunea în care trăia se întorsese împotriva 
părinţilor lui, iar structura emoţională se fărâmiţase. 

Încercase să-i ucidă. 

Aproape că reușise. 

lar acum, în această seară, Jeff LaConner se comportase exact 
ca Randy Stevens. 

Acumulaseră prea mult, amândoi. 

Nu intrase niciunul vreodată în vreun bucluc și nu arătase 
niciunul vreodată că ar fi avut probleme. 

Când se produsese explozia la Randy, aproape că-și ucisese 
propriul tată. 

Oare l-ar fi ucis Jeff pe Mark Tanner în seara aceasta? 
Kennally n-avea de unde să știe, dar bănuia că ar fi făcut-o dacă 
i s-ar fi oferit ocazia. 


Ca atare, trebuia să ţină cont de sfatul lui Ames și să-l 
considere extrem de periculos pe Jeff LaConner. 

Noaptea promitea să fie foarte lungă. 

J 

Mac MacCallum îi zâmbi încurajator lui Mark Tanner, care se 
afla întins pe masa de examinare. Pieptul băiatului era plin de 
bandaje, dar Mac îl asigurase că n-avea nicio coastă ruptă. Patru 
dintre ele erau fisurate și MacCallum îl avertizase că s-ar putea 
să-l doară un timp, mai ales în caz că trebuia să tușească, să 
strănute sau să râdă. Lucra acum la fața lui Mark și-i cosea cu 
atenţie tăietura de deasupra ochiului drept. 

— Încă două copci și gata, rosti el. Mai reziști? 

Mark se strâmbă când acul îi penetră din nou pielea. 

— Da, îngăimă el printre dinţii strânși. Pe lângă Jeff, chestia 
asta e floare la ureche. 

Mac nu mai zise nimic până ce nu efectuă și ultima cusătură. 
Făcu un nod chirurgical perfect, apoi acoperi cusăturile cu un 
bandaj. Mark încercă să se ridice în capul oaselor, dar 
MacCallum îl opri. 

— Stai întins. Vreau să-ţi mai fac niște radiografii. 

— De ce? se miră băiatul. Doar nu e nimic rupt, nu? 

— Privind de afară nu-mi dau seama, răspunse doctorul. 
Judecând, însă, după faţă și coaste mi se pare c-ar fi bine să te 
văd și înăuntru. 

De fapt, MacCallum era aproape sigur că bărbia băiatului 
fusese fracturată și exista posibilitatea unor vătămări ale 
organelor interne, mai ales ale rinichilor și splinei. Işi spălă 
mâinile, culese foaia de observație a lui Mark și citi instrucţiunile 
de pe ea. Când termină, îi dădu foaia lui Karen Akers, sora de 
noapte. 

— Te descurci cu toate astea? întrebă el. 

Karen trecu repede cu privirea peste ceea ce era scris pe 
foaie, apoi încuviinţă. Dispăru pe coridor și se întoarse o clipă 
mai târziu împingând o targă pe rotile. O așeză lângă masa de 
examinare și-l ajută pe Mark să se mute pe ea. Băiatul se 
strâmbă de durere la fiecare mișcare dar se forță să-i 
zâmbească sorei când reuși să se așeze. 

— Vezi? N-am nimic. Cred că aș putea chiar alerga dacă aș fi 
nevoit s-o fac. 


— Corect, replică sec, Karen. Problema, însă, e următoarea: 
poţi să stai nemișcat cât timp îţi fac poza? 

MacCallum îi urmă pe coridor, dar coti în altă direcţie când ei 
o luară la dreapta spre radiologie. Câteva clipe mai târziu, el 
intră în sala de așteptare unde se aflau Tannerii și cei patru 
Harris. În colţul îndepărtat al camerei îl văzu și pe Chuck 
LaConner. 

— Cum se simte? întrebă, neliniștită, Sharon. 

MacCallum se uită din nou înspre Chuck LaConner, apoi își 
îndreptă atenţia către Sharon. 

— Date fiind circumstanțele, aș zice că n-arată prea rău. Le 
povesti despre copcile și bandajele pe care le făcuse și făcu un 
sumar al rănilor lui Mark, pe cât putu mai liniștitor. 

— Bineînţeles, însă, continuă el, că vreau să rămână în 
noaptea asta aici, ca să-l pot supraveghea. Acum e la radiologie 
și o să aflu mai multe după ce o să am radiografiile în mână. 

Ridicându-și vocea, ca să fie sigur că-l aude și Chuck 
LaConner din colţul său, adăugă. 

— De fapt, având în vedere ce a păţit, pot spune că se află în 
formă foarte bună. 

— Având în vedere ce a păţit? repetă Sharon. Ce vreţi să 
spuneți? 

— Având în vedere că s-a bătut cu Jeff LaConner, preciză 
MacCallum. Băiatul care a aterizat aici înaintea lui Mark n-a fost 
atât de norocos. 

— Ei, staţi o clipă, interveni Chuck LaConner, ridicându-se în 
picioare și făcând un pas către doctor. Toată lumea știe că n-a 
fost vina lui Jeff în cazul lui Ramirez. 

Sharon se albi la faţă și privirea ei se mută rapid de la soţul ei 
la Chuck. 

— Rick Ramirez? rosti ea cu voce spartă. Băiatul care e în 
comă? 

MacCallum dădu scurt din cap. 

Lui Sharon i se înmuiară picioarele, dar refuză să se lase să 
cadă pe canapea. Se răsuci spre Blake, mai furioasă ca înainte. 

— Mi-ai spus că Ramirez a fost victima unui accident, rosti ea 
cu o voce nesigură, ca și cum ar fi încercat să-și pună ordine în 
gânduri. 

— A fost... începu Blake, dar MacCallum îl întrerupse și-l 
corectă: 


— S-ar putea să fi fost. 

Privirea lui Chuck LaConner se încărcă de mânie. Înainte, însă, 
de a apuca să replice ceva, Sharon Tanner se repezi la el, 
furioasă. 

— Vrei să spui că asta i s-a întâmplat și lui Mark? Adică Jeff l-a 
făcut praf fără să vrea? Ce mai zici atunci de soția ta? Și ăla a 
fost un accident? 

Blake se holbă, uluit, la nevastă-sa. 

— Soţia lui? repetă el. Despre ce vorbeşti, draga mea? 

— Vorbesc despre Jeff LaConner, preciză Sharon cu voce 
tăioasă. Să știi că Mark nu e singura persoană pe care a bătut-o 
măr. 

Se întoarse din nou spre Chuck LaConner. 

— Sau ai să pretinzi că și ăla a fost un accident? 

LaConner dădu înapoi. 

— N-a vrut să-i facă niciun rău, rosti el cu voce defensivă. Era 
cu capsa pusă în seara aia. Tocmai se despărţise de Linda și... 

— M-a lovit și pe mine în seara aceea. 

Deși rostise vorbele încet, aproape ca o scuză, Linda Harris, 
care stătuse tăcută între tatăl și fratele ei, captă brusc atenția 
tuturor celor prezenți. 

— Te-a l/ovit?, repetă Jerry Harris. Dar n-ai spus niciodată 
nimic, dragă. 

— C-cred că mi-am zis că nu e ceva important, replică Linda 
cu voce tremurândă. Vreau să spun că nu m-a pleznit propriu- 
zis. Era îngrozitor de furios și a început să mă scuture zdravăn. 
Dar... mă rog, dar când am tipat la el s-a oprit. 

— Și nu ne-ai spus niciodată?, interveni Elaine Harris. Cred c-a 
fost groaznic pentru tine, draga mea! 

— Cred că n-am vrut să-l bag în bucluc. | s-a făcut rău în 
seara aceea și după aia a părut... mă rog, a părut că și-a 
revenit. 

— Ei bine, a dat de dracu’ acum, declară Sharon Tanner. Cred 
că nu voi deveni foarte populară în Silverdale, dat fiind faptul că 
Jeff e mare erou de football, adăugă ea fără nicio intenţie de a-și 
ascunde sarcasmul din voce, dar chiar dacă niciunul dintre voi 
nu va lua nicio măsură, eu am de gând să-l fac pe Jeff LaConner 
să-și regrete amarnic gesturile. 

Se răsuci către Blake. 


— O să cerem să fie arestat. Mie mi se pare că Jeff crede că 
poate face ce vrea câtă vreme e vedeta echipei. Exact asta mi-a 
spus și Charlotte, a doua zi după ce ela trântit-o de perete. 

Se întoarse spre Chuck cu o expresie sfidătoare în ochi. 

— Asta s-a întâmplat, nu-i așa domnule LaConner? 

LaConner ezită, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Atunci ne-am înţeles, concluzionă Sharon. Am impresia că 
Jeff trebuie închis undeva o vreme, ca să i se permită să 
reflecteze asupra faptelor sale. 

— Exact asta i se va întâmpla, dragă, îi reaminti Blake, 
imediat ce-l vor găsi polițiștii. 

— Oare? i-o întoarse Sharon. Nu cumva i se va da doar o mică 
pălmuţă și va fi trimis pe terenul de football să încerce să mai 
ucidă și pe altcineva? 

Cuvintele ei îi reduseră pe toţi la tăcere. Câteva clipe mai 
târziu, în sala de așteptare își făcu apariţia Karen Akers ca să 
anunțe că terminase de executat radiografiile și-l dusese pe 
Mark înapoi în camera lui. Sharon se ridică să se ducă în salonul 
unde se afla fiul ei. Când Blake se sculă și el în picioare ca să-și 
urmeze nevasta, Jerry Harris îl opri punându-i palma pe braţul 
lui. Privirile celor doi se întâlniră, și Blake citi perfect gândurile 
șefului lui. 

— Știu, știu, rosti el cu voce obosită. Dacă Mark n-ar fi fost 
atât de neputincios nu s-ar fi petrecut toate astea. Poate n-ar fi 
fost în stare să-l bată pe Jeff, dar ar fi fost capabil să se apere. 

Se gândise la conversaţia avută cu Jerry încă din clipa în care 
îl zărise pe Mark zăcând pe iarbă, cu o oră înainte. Acum se 
decisese. 

e 

Jeff LaConner se ghemui în spatele unui bolovan mare. La 
început alergase ca năucul, fără să vadă pe unde trece. Trecuse 
din bezna unei curți în întunericul celei alăturate, oprindu-se din 
când în când câte o clipă ca să arunce priviri de jur împrejurul lui 
când avea de traversat câte o stradă ca să se pună la adăpostul 
caselor întunecate de pe celălalt trotuar. 

Ajunsese la marginea orașului, apoi o luase de-a lungul 
malului râului până ce ajunsese la podeţ. Auzise atunci sirena și 
se hotărâse. Traversase podețul în grabă și pornise să urce 
cărarea spre dealuri. 


N-avea nicio problemă să vadă pe unde merge, deși luna nu 
era decât la un pătrar. Se mișcă cu agilitate, deși obosit în urma 
pătăii pe care abia dacă și-o amintea. Ajunsese într-un târziu la 
un bolovan și, cu un instinct de animal, se ghemuise lângă el, cu 
spatele lipit de stâncă. Se pusese pe așteptat și pe urmărit 
derularea evenimentelor. 

O bună perioadă de timp nu se petrecu nimic, apoi văzuse o 
mașină de poliţie patrulând pe străzi și dispărând spre spitalul 
districtual aflat la un kilometru de oraș. După un timp, mașina 
se întoarse și se oprise într-o parcare întunecată. Un pic mai 
târziu se puse din nou în mișcare și o clipă mai târziu i se alătură 
o altă mașină. 

Un al șaselea simț îl făcu pe Jeff să prevadă cu exactitate 
încotro se îndreptau cele două patrule. Nu fu deloc surprins 
când ele se opriră la locul unde avusese loc bătaia, loc care era 
acum aproape complet părăsit. 

Porniseră să-l vâneze. 

Se agăţă mai tare de bolovan. 

e 

Wes Jenkins sosi la locul bătăii la câteva minute după Dick 
Kennally. In mașina lui se mai afla Joe Rankin, iar pe bancheta 
din spate trona Mitzi, câinele poliţist a cărui principală misiune 
ajunsese, între timp, aceea de a-i ţine companie sergentului de 
noapte cât dura schimbul plictisitor al acestuia. Cu toate astea, 
în noaptea aceasta Mitzi dădea semne a sesiza că se petrecea 
ceva. Când sări de la locul ei, lătră dornică de acţiune. 

Frank Kramer, tatăl lui Roy, se afla deja acolo. Făcuse pe jos 
distanța de acasă până la locul întâlnirii. 

— Roy spune că a luat-o într-acolo, rosti Kramer. 

Indică cu degetul casele de vizavi. Wes Jenkins îi legă de gât 
câinelui o zgardă solidă de piele. 

— Hai, rosti el. Să vedem ce descoperă Mitzi. 

Kramer și Jenkins traversară strada, iar ceilalţi doi bărbaţi se 
urcară în mașina de poliţie. Joe Rankin apucă volanul, iar Dick 
Kennally dădu drumul staţiei de emisie-recepţie, pe frecvenţa 
radioului portabil de la centura lui Kramer. 

— A mirosit deja ceva, anunţă Kramer prin difuzor. Se 
îndreaptă spre est. 


Joe Rankin porni mașina, o întoarse pe loc și porni încet, în 
lungul străzii, mergând paralel cu ceilalți doi bărbaţi ascunși de 
case. 

— O iau spre nord, zise Kramer câteva secunde mai târziu. 
Traversăm Pecos Drive. 

Urmărirea continuă așa o bucată de vreme cu Kramer 
informându-i permanent pe cei din mașină asupra poziţiei lui și 
cu Rankin încercând să facă tot ce-i stătea în puteri ca să-i 
anticipeze mişcările. În cele din urmă, Rankin parcă 
autovehiculul pe străduţă, la câţiva pași de podet, unde Frank 
Kramer și Wes Jenkins îi așteptau deja. Trăgând de lesă, Mitzi 
era nerăbdătoare să traverseze podetțul. 

Kennally și Rankin părasiră mașina și se alăturară celorlalți 
doi bărbaţi. 

— Știu și eu? rosti gânditor Kramer, încercând să zărească 
ceva în bezna de pe cealaltă parte a râului. De ce să fi urcat 
acolo? În cel mai bun caz s-ar fi rătăcit. 

— Poate că Mitzi a luat urma vreunui animal, sugeră Jenkins. 

Kennally clătină din cap. 

— Nu cred. Cred că Jeff e acolo sus și mai cred că mintea i-o 
luase razna. Haideţi. 

Luând lesa de la Jenkins, Kennally porni să traverseze podeţul. 
Cu nasul lipit de pământ, câinele fornăia nerăbdător. 

Dincolo de pod, Mitzi nu ezită nici măcar o clipă. Porni imediat 
pe cărarea din centru. Kennally îl auzi pe Frank Kramer gemând 
și mormăind. 

— Ti-am spus că n-o să fie ușor, rosti Kennally peste umăr. 
Poate o să-ți „surâdă” norocul în seara asta și o să trebuiască să 
urcăm cinci kilometri. _ 

În spatele lor, lumina felinarelor începu să se estompeze. Își 
aprinseră lanternele și porniră să urce panta, dispărând curând 
în bezna adâncă a pădurii. 

e 

Jeff urmări cu răsuflarea întretăiată cum se apropie luminile 
de el. Zărise neclar siluetele oamenilor care-l vânau, dar văzuse 
limpede câinele când una dintre lanterne îl prinsese în fascicolul 
ei luminos. 

Rămase încă o clipă lipit de stâncă, încercând să ia o decizie. 
Mintea, însă, îi era înceţțoșată și nu putea gândi limpede. In cele 
din urmă, instinctiv, porni din nou să urce. Aproape imediat 


panta se făcu extrem de abruptă. În câteva minute, Jeff începu 
să gâfâie. Cu toate astea, se forță să meargă mai departe. 

La un moment dat făcu un pas greșit și simţi o durere ascuţită 
când își răsuci glezna. Înăbușindu-și ţipătul din gât, se lăsă să 
cadă la pământ și își masă zona dureroasă. Se odihni o clipă 
apoi se ridică cu greu în picioare, lăsându-și întreaga greutate a 
corpului pe piciorul sănătos. 

încercă, ezitând, să facă un pas înainte. 

Nu mai putea merge. 

e 

— Ar fi bine să fie aici, rosti, printre gâfâieli, Frank Kramer, 
cincisprezece minute mai târziu. 

Ajunseseră pe un tăpșan deasupra oraşului. Mitzi adulmeca 
de zor la baza unui bolovan mare. Kramer își șterse transpirația 
de pe frunte și încercă să-și recapete suflul, promițându-și sieși, 
în tăcere, să se apuce după această noapte de o dietă serioasă 
și de exerciţiile pe care le lăsase de-o parte de prea multă 
vreme. 

Observă că ceilalţi trei nu păreau să aibă probleme deosebite 
cu respiraţia. 

— E aici, replică Kennally, luminându-i intenţionat faţa lui 
Kramer. Uite cum se comportă Mitzi. Nu m-ar mira ca Jeff să fi 
stat aici o vreme, urmărindu-ne cum îl căutăm. 

— Dar cum să văd cu blestemata aia de lumină în ochi? 
murmură Kramer. Apoi, cu voce tare. Cât mai continuăm să 
căutăm? Ar putea fi oriunde prin zonă. 

Kennally dădu, cu indiferenţă, din cap. 

— Oriunde ar fi, Mitzi îl va găsi. 

Câinele abandonă bolovanul și începu din nou să tragă de 
lesă, încercând să se caţăre mai departe pe cărarea înclinată. 
Cei patru bărbaţi o urmară un timp de încă alte zece minute, 
până ce Mitzi se opri brusc, încordându-se din tot corpul și 
privind fix în bezna din faţa ei. 

Kennally lumină cărarea înainte. Curând îl zăriră toţi pe cel pe 
care îl căutau. 

Jeff era ghemuit lângă un alt bolovan. În lumina fascicolului 
lanternei, ochii lui sclipeau nefiresc. Privindu-l ţintă pe băiat, 
Dick Kennally avu o viziune stranie. 

Un animal încolțit. Jeff arăta exact ca un animal încolțit. 


— E-n regulă, Jeff, rosti el tare. N-o să-ţi facem niciun rău. O 
să te ducem înapoi în oraș. 

Jeff LaConner nu răspunse, însă se lipi și mai tare de bolovan. 

Kennally ezită o clipă, apoi vorbi din nou, cu voce joasă: 

— Bine. Fiţi atenţi. Ne împrăștiem și-l înconjurăm încet. Nu 
vreau să fie nimeni rănit. 

Joe Rankin se uită la el nedumerit. 

— Rănit? Isuse, Dick, doar nu e Charlie Manson. E doar un 
puști. 

Kennally, însă, dădu din cap. Avea încă proaspete în memorie 
cuvintele lui Marty Ames. 

— Voi faceţi ce vă spun, aţi înţeles? 

Kramer și Rankin apucară spre stânga, iar Wes Jenkins se 
strecură în pădurea din dreapta. Kennally înaintă încet pe 
cărare, ţinându-l pe Jeff LaConner fixat în bătaia lanternei. 
Băiatul nici măcar nu clipi din ochi însă capul începu să i se 
unduie nefiresc într-o mișcare ce-i aminti lui Kennally de un 
șarpe pregătindu-se de atac. Cu colțul ochilor îi vedea pe ceilalţi 
polițiști înaintând. Când ajunseră pe poziţii, tăindu-i lui Jeff orice 
posibilitate de a scăpa, Kennally le făcu semn să se îndrepte 
către bolovan. 

Începu să vorbească cu Jeff, pe tonul liniştitor care se folosea 
în cazul unui animal înspăimântat. 

Frank Kramer se apropie primul. Jeff se năpusti brusc și-l izbi 
pe Kramer cu pumnul drept în umăr, trimiţțându-l de-a 
berbeleacul înapoi. 

— Rahat! exclamă Kramer. Ce dracu’ ai pățit? 

Jeff nu-l asculta. Îl privea, îngrijorat, pe Wes Jenkins. 

Când Joe Rankin se apropie la rândul lui, Kennally socoti că 
sosise clipa atacului. 

— Acum! comandă el. 

Lăsă lanterna în jos și se năpusti înainte. 

Ignorându-și glezna rănită, Jeff se ridică în picioare și se lipi și 
mai tare de bolovan. Începu să izbească cu pumnii în stânga și 
în dreapta, haotic. 

Poliţiștii avură nevoie de toată forța lor ca să-l imobilizeze pe 
adolescentul furios. În cele din urmă, trebuiră să-l care pe braţe 
înapoi, cu mâinile prinse la spate în cătușe și cu gleznele prinse 
de un al doilea set de cătușe. Ajunseră la podeț, îl traversară și 
se opriră lângă mașină. Îl înghesuiră pe Jeff pe bancheta din 


spate. În tot acest timp, băiatul se zbătuse în mâinile lor, 
răsucindu-se violent în încercarea de a le scăpa. 

Din gât îi ieșeau sunete feroce, precum ţipetele furioase ale 
unui coiot al cărui picior a fost prins într-o cursă. 


e Capitolul 12 


— Ce dracu' e-n neregulă cu el? întrebă Frank Kramer. 

Privi nervos peste umăr. În spatele mașinii, Jeff LaConner 
continua să se lupte cu cătușele ce-i ţineau strâns legate 
mâinile și picioarele. Glezna dreaptă i se umfla rapid. Cu toate 
că gheara metalică i se înfipsese adânc în carne, Jeff părea 
insensibil la durere. Stătea înghesuit în spaţiul strâmt din 
spatele ecranului despărțitor din plasă metalică dintre șofer și 
bancheta din spate. Uitându-se la el, Kramer îl văzu cum se 
rotește brusc și lovește cu picioarele în plasa despărţitoare. 
Ecranul de protecţie tremură ușor, dar rezistă bine. Jeff scoase 
un sunet bizar și ascuțit, ca un tânguit. 

— Un fel de cădere psihică, rosti scurt Dick Kennally. 

Parcurgeau acum orașul, îndreptându-se spre est, către Rocky 
Mountain High, unde se vedeau câteva lumini scânteind slab în 
noapte. Se strâmbă neplăcut surprins când Jeff izbi din nou 
plasa cu picioarele. Stând între Kramer și Joe Rankin, Mitzi își 
înălţă capul și începu să latre. 

— Nu-l poţi face să tacă? se răţoi Kennally. 

— E mai bine așa decât să auzim zgomotul pe care îl face 
băiatul, replică Rankin. 

Zărind privirea lui Kennally în oglinda retrovizoare, își puse o 
mână pe ceafa animalului. 

— Ușurel, Mitzi, murmură el. Stai cuminte. 

Mitzi se potoli. Se mulțumi doar să mârâie, dar rămase 
încordat ca un arc. Părăsind orașul, mașina prinse viteză. 

La un moment dat, Kennally încetini și coti pe aleea către 
clinica sportivă. Claxonă, acoperind pentru o clipă sunetele 
scoase de Jeff, și porțile începură să se deschidă. Kennally era 
nerăbdător, și strecură mașina printre ele înainte ca acestea să- 
și termine cursa. Imediat ce trecu de porţi, un asistent îi făcu 
semn să tragă mașina la intrarea din spate a clădirii. 

Opri în faţa unei uși deschise. O dâră strălucitoare de lumină 
fluorescentă, venind dinăuntru, sfâșia bezna de afară. Dându-se 
jos din mașină, Kennally fu nevoit să-și ducă palma streașină la 
ochi. Ceilalţi polițiști ieșiră și ei din mașină. Mitzi rămase pe loc, 
supraveghindu-l pe Jeff LaConner. 

Geamurile mașinii lăsau să treacă întreg fascicolul luminos. 
Albeaţa orbitoare păru să-l afecteze pe băiat, căci el rămase 


nemișcat, cu ochii închiși și cu gâtul răsucit nefiresc - ca și cum 
ar fi încercat să scape de lumină. 

Purtând un halat alb de laborator descheiat în faţă, Martin 
Ames ieși pe ușă și se zgâi în interiorul mașinii de poliţie. Își 
strânse buzele, apoi se uită la Kennally. 

— Cât de rău e, Dick? întrebă el. 

Kennally dădu din umeri, ca și cum lupta de pe munte, ce 
avusese loc cu numai o jumătate de oră înainte n-ar fi contat 
deloc. 

— Mă rog, să spunem doar că n-a fost prea dornic să vină cu 
noi, răspunse el într-un târziu. 

Se întoarse spre colegii lui. 

— Hai să-l ducem înăuntru. 

Joe Rankin ridică ușa din spate a mașinii. Aproape 
instantaneu, Jeff se răsuci cu totul și ieși cu picioarele afară. 
Rankin se feri de loviturile haotice ale băiatului. Cu ajutorul lui 
Wes Jenkins îi imobiliză picioarele de podeaua autovehiculului. O 
clipă mai târziu, Kennally și Kramer apucară braţele lui Jeff. Cu 
toate că băiatul continuă să lupte ca să se elibereze, polițiștii îl 
cărară în clădire. 

— Acolo, îi instrui Ames, arătând înspre o ușă deschisă lângă 
intrare. Cei patru oameni ai legii îl duseră pe Jeff într-o cameră 
mică, ai cărei pereţi erau iluminaţi din plin de tuburi 
fluorescente. In mijlocul încăperii trona o masă mare și grea, de 
care atârnau, în lateral, patru brățări metalice late. Poliţiștii îl 
puseră pe Jeff LaConner pe masă. Lucrând rapid, asistenții 
doctorului imobilizară picioarele băiatului cu două brățări. Abia 
după acest gest îndrăzni Kennally să-i scoată lui Jeff cătușele de 
la glezne. 

Vânătaia de pe piciorul drept al băiatului, îngrozitor de umflat, 
căpătase o culoare urâtă vineţie. Cătușele îi lăsaseră o urmă 
adâncă în carne. 

— Bine, rosti Ames. Să-i scoatem cătușele de la mâini acum. 

De îndată ce văzu brațele libere, Jeff se ridică în capul oaselor 
și începu să lovească la întâmplare în jurul său, cu o privire de 
nebun. Kennally și Jenkins se duseră repede în spatele lui. Il 
apucară fiecare de câte un umăr și reușiră să-l forțeze să se 
întindă la loc pe spate. ÎI ţinură strâns cât timp mâinile lui 
suferiră același tratament ca și picioarele. 


Cei doi polițiști se îndepărtară doar după ce se asigurară că 
Jeff fusese bine imobilizat. Frunţile lor străluceau de sudoare, iar 
brațele lui Jenkins tremurau de pe urma luptei cu băiatul. 

— În regulă, rosti Ames. Cred că-l putem duce de aici. Se 
îndreptă către un mic dulap fixat pe peretele opus intrării în 
încăpere, și alese o seringă hipodermică de pe unul din rafturile 
nichelate. Unul dintre ajutoare tăie mâneca cămășii lui Jeff și 
Ames înfipse cu precizie acul în venă. 

Calmantul păru să nu aibă niciun fel de efect asupra băiatului. 
Privirea lui, sălbatică și furioasă, mătura încăperea, ca și cum ar 
fi căutat o cale de salvare. 

Jeff se îmblânzi abia după ce Ames îi administră o a treia 
doză. Într-un târziu, capul îi căzu pe metalul dur al mesei și ochii 
i se închiseră. 

— Isuse! exclamă Frank Kramer în tăcerea bruscă ce se 
lăsase peste micul grup de persoane. N-am văzut niciodată așa 
ceva înainte și sper că n-o să mai văd. 

Marty Ames se uită la Kramer. 

— Și eu sper că nu mai vezi, îl secondă el. 

Cincisprezece minute mai târziu, după ce Dick Kennally și 
colegii lui părăsiră clinica sportivă, Marty Ames se întoarse în 
camera de investigaţii. Cei doi sanitari se aflau încă în mica 
încăpere. Unul dintre ei tăia ultimele porţiuni din îmbrăcămintea 
lui Jeff, iar celălalt termina de aranjat un complicat șir de 
dispozitive. Ames urmări în tăcere cum cei doi atașară senzori 
electronici trupului băiatului. Când terminară, și Ames fu 
satisfăcut de modul în care funcţiona echipamentul, doctorul 
plecă spre biroul lui pregătindu-se psihic pentru telefonul pe 
care trebuia să-l dea acum lui Chuck LaConner. 

Considera aceste telefoane ca pe cea mai neplăcută parte a 
meseriei lui, însă ele făceau parte din înţelegerea pe care o 
încheiase cu el însuși acum cinci ani, când Ted Thornton îi 
propusese să conducă clinica sportivă pe care Thornton 
proiectase pentru Silverdale. 

Șeful Tarrentech-ului îl sedusese, bineînțeles, așa cum reușise 
să seducă atâţia oameni în decursul timpului, dar în momentele 
în care Ames era sincer cu el însuși - momente care deveniseră 
tot mai rare pe măsură ce se apropia de succesul de care îl mai 
despărțea doar o palmă - trebuia să recunoască că își dorise să 
fie sedus. Thornton îi pusese practic la dispoziţie orice și-ar fi 


O = 


putut dori din lume. Îi dăruise, mai întâi, un laborator cum nu-și 
imaginase nici în cele mai nebunești vise, cu mult mai bun decât 
orice laborator al Institutului pentru Creierul Uman din Palo Alto. 
| se aducea orice ar fi avut nevoie sau ar fi vrut. 

Fonduri nelimitate pentru cercetări și o autonomie aproape 
totală. 

Dacă avea noroc, putea prinde chiar și un premiu Nobel și ar 
fi devenit complet independent, profesional și financiar. 

Proiectul la care lucra era o extindere a muncii depuse la 
Institut, unde se ocupase de hormonii de creștere umană în 
efortul de corectare a imperfecțiunilor corpului. 

Teoria lui Ames se baza pe ideea că nu exista niciun motiv 
pentru care să existe vreo fiinţă umană cu trup imperfect. Nu 
exista nicio rațiune pentru care oamenii să fie scunzi, sau obezi, 
sau predispuși la oricare dintre miile de defecte și boli ce 
atârnau de gâtul omenirii ca o plagă. 

Ted Thornton înțelesese ce valoare comercială aveau studiile 
lui Martin Ames și-l luase de la Institut, angajându-l la Silverdale. 
În scurt timp, întreg orașul se transformase în laboratorul 
propriu al doctorului. 

Se limitase în aplicarea celor mai avansate experimente ale 
sale doar la copiii salariaţilor din Tarrentech. Acesta fusese un 
ordin expres al lui Thornton, care-i explicase lui Ames că era mai 
mult o chestiune de control al daunelor: înțelegeau amândoi că 
lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă; unele experimente 
puteau eșua. Tocmai pentru că exista o asemenea perspectivă, 
Thornton voia să fie în stare să se descurce imediat și eficace cu 
orice necaz apărut. 

Până acum, totul evoluase așa cum plănuise Thornton. 
Majoritatea experimentelor reușiseră de minune. Insă când 
lucrurile se înrăutăţiseră, când unii subiecţi dăduseră semne 
serioase de efecte secundare ale tratamentelor - printre care 
agresivitatea dusă la extrem era unul dintre cele mai frecvente 
- Thornton se ţinuse de promisiune. Se avusese imediat grijă de 
băieții afectaţi într-un mod discret, pe orice cale găsită propice 
de Ames, iar familiile acestora fuseseră transferate de urgență 
din zonă, fiind gras stipendiate și suficient răsplătite astfel încât 
până în acea clipă nimeni nu suflase nici măcar o vorbă despre 
faptul că aceste recompense financiare nu reprezentau decât 
prețul tăcerii pentru pierderea unui fiu. 


Eșecurile lui fuseseră atât de puţine la număr - numai trei 
aproape în cinci ani - încât Ames își considera programul de la 
Rocky Mountain High un succes complet. Majoritatea băieţilor îi 
răspunseseră bine la tratamente, iar unii dintre ei - cum era 
Robb Harris, de exemplu - nici măcar nu beneficiaseră de 
hormoni de creștere. Asta era o treabă excelentă, căci astfel 
Jerry Harris putea da lămuriri asupra celor petrecute cu fiul lui, 
fiind complet sincer. 

Jeff LaConner avusese parte de întreg tratamentul - infuzii 
masive de hormoni de creștere - și până acum două săptămâni 
se părea că Jeff avea să fie un mare succes. Acum, însă, situaţia 
devenise critică, pentru prima dată după cazul lui Randy 
Stevens. Ca atare, Marty Ames trebuia să dea acel telefon 
nefericit. Avea să-i explice cu menajamente lui Chuck LaConner 
că Jeff trebuia să petreacă o bucată de vreme într-o „instituţie 
specială”. 

Ames prefera această denumire. Ea oferea părinţilor băiatului 
speranţa vagă că fiul lor se va însănătoși într-o bună zi. 

Cu puţin noroc, această speranță se putea transforma în 
realitate pentru unii băieţi. Ames nutrea convingerea că avea să 
găsească o modalitate de a stopa creșterea necontrolată și furia 
de nestăpânit cărora le cădeau victimă pacienții săi. 

In ultimele luni ajunsese chiar să creadă că nu vor mai apare 
alți Randy Stevens, că nu vor mai fi necesare apeluri telefonice 
de genul celui pe care tocmai trebuia să-l facă. Se afla aproape 
de țel - atât de aproape... 

In definitiv, poate că telefonul din seara aceasta avea să fie 
ultimul. 

Bineînțeles, însă, că nu știa, de fapt, niciodată nimic, cu 
știința la nivel experimental. 

e 

Sharon şedea tăcută pe un scaun cu spătar înalt, alături de 
patul pe care Mark dormea. Băiatul părea mai tânăr decât cei 
şaisprezece ani ai lui. Vânătăile de pe obraji, bandajul de 
deasupra ochiului drept și falca umflată îl făceau să pară extrem 
de vulnerabil. Sharon nu mai știa de câtă vreme stătea lângă el, 
câte ore trecuseră de când fiul ei reușise să se refugieze în 
lumea somnului. Respirația lui, zgomotul cel mai puternic pe 
care îl auzea ea, avea o rezonanţă aparte, de chin. Cu toate că 
ea știa că Mark nu mai simțea nimic acum, își imagina cu 


ușurință durerea pe care fiecare inspiraţie icnită o producea 
pieptului lui rănit. 

Auzi în spatele ei un ușor clinchet. Mai degrabă sesiză decât 
văzu ușa deschizându-se. O clipă mai târziu simţi mâinile lui 
Blake sprijinindu-se ușor pe umerii ei. Câteva secunde niciunul 
nu scoase vreo vorbă, apoi Blake își luă mâinile de pe ea. 

— Nu crezi c-ar trebui să mergem acasă? întrebă el, ducându- 
se de cealaltă parte a patului pentru ca ea să-l poată vedea. 

Sharon clătină din cap. 

— Nu pot. Dacă se scoală vreau să fiu aici. 

— N-o să se scoale în noaptea asta. Tocmai am vorbit cu sora 
și ea mi-a spus că o să doarmă buștean până mâine dimineaţă. 

Sharon oftă din rărunchi. Privirea ei îl abandonă pe Mark și se 
îndreptă spre soţul ei. 

— Nu contează pentru mine. Vreau să fiu aici pentru el. 

Blake ezită, apoi dădu din cap. 

— Știu, replică el. Atunci uite cum facem. Tu stai aici, iareuo 
să trec pe la familia Harris s-o iau pe Kelly. 

Făcu o scurtă pauză și adăugă: 

— Mă conduci până la ușă? 

O clipă, Blake avu sentimentul că va fi refuzat, însă ea se 
ridică în picioare, se aplecă puţin și îl mângâie ușor pe Mark pe 
obraz, apoi încuviinţă. Nu vorbi niciunul până ce nu ajunseră în 
biroul infirmierei. Sala de așteptare din spate era acum pustie. 

— Ce face? întrebă Karen Akers, luându-și privirea de pe 
monitorul computerului la care lucra. 

Sharon reuși să schițeze un zâmbet. 

— Doarme încă. 

— Zău că ar trebui să vă duceţi acasă, doamnă Tanner, o 
sfătui Karen. Acum nu prea aveți ce să faceţi pentru el. 

Chiar dacă-i spusese asta, Karen știa că vorbele ei n-aveau 
niciun efect. La urma urmei, dacă în salon ar fi fost fiul ei, ea ce- 
ar fi făcut? Ar fi plecat? În niciun caz. 

— Să vă spun ce facem, continuă ea fără a aștepta replica lui 
Sharon. Mă duc să fac un ibric cu cafea și vă aduc o cană când e 
gata. 

Se făcu imediat nevăzută pe coridorul către mica bucătărie 
din spatele clădirii. 

Sharon și Blake rămaseră tăcuți lângă ușă, apoi Blake o trase 
pe nevastă-sa la pieptul lui și o sărută blând. 


— O să fie bine, o asigură el. În câteva zile nici n-o să-ţi mai 
dai seama că a fost bătut. 

Sharon încuviinţă automat, deși nu era de acord. Ştia că n- 
avea să uite niciodată imaginea lui Mark întins pe targă, cu fața 
plină de vânătăi și sânge. Văzându-l pe Blake că e gata să plece, 
Sharon dădu frâu liber unui gând care o muncea încă din clipa în 
care se așezase la căpătâiul lui Mark. 

— Blake... Ştii... Ştii cumva ce s-a petrecut exact cu tânărul 
Ramirez? 

Blake ezită, apoi încuviinţă. 

— Am văzut banda, rosti el. 

Se forţă să se oţelească pe dinăuntru căci știa ce întrebare 
avea să urmeze. Chiar el încercase să răspundă la această 
întrebare, încă din momentul în care se aflase de bătaia dintre 
Jeff și Mark. 

— Și? continuă Sharon. A fost un accident? Sau Jeff l-a rănit 
intenţionat pe Ramirez? 

Blake nu răspunse imediat. În minte revăzu imaginile pe care 
Jerry Harris i le prezentase pe video, a doua zi după ce începuse 
să discute cazul Ramirez. 

— Nu știu, răspunse el într-un târziu. Ar fi putut să fie un 
accident, dar există și posibilitatea să nu fi fost. 

Sharon nu mai zise nimic. Blake observă, însă, chiar înainte ca 
ea să-l sărute din nou și să-l trimită la treaba lui, umbra care se 
lăsase peste ochii ei. Asta însemna, fără nicio îndoială, că 
Sharon începuse să se concentreze asupra unui subiect și se va 
porni acum să-l examineze până când se va declara satisfăcută 
de rezolvare. 

După ce Blake plecă, Sharon se sprijini o vreme de sticla 
groasă o ușii de la intrare. Apoi, hotărâtă, porni înapoi spre 
saloane, însă, în loc să intre în camera lui Mark, pătrunse în 
încăperea de vizavi. 

Era salonul în care zăcea Ricardo Ramirez. Așa cum stătea el, 
cu corpul prins rigid de mecanismele aparaturii care-l menținea 
în viaţă, semăna perfect cu fiul ei. Similitudinea o făcu să se 
înfioare de groază. 

In seara asta Mark ar fi putut păţi la fel. Cercetă monitoarele 
de deasupra capului. Afișajele lor verzui sclipeau bizar în beznă, 
iar curbele ce descriau funcțiile vitale conţineau în ele un ritm 


de-a dreptul hipnotic. Sharon pierdu din nou noţiunea timpului, 
și rămase acolo, pironită locului, privind. 

Ce se petrecea în mintea acelui băiat acum? Era conștient de 
ceva? Visa, suferea de coșmaruri din care nu putea evada? Sau 
era pierdut undeva, într-un mare vid cenușiu, rupt complet de 
realitate, inconștient la tot ce-l înconjura? Sharon nu putea 
răspunde la niciuna dintre întrebări, căci n-avea de unde să știe 
care era răspunsul. 

Poate că nimeni nu-l cunoștea, de fapt. 

— Doamnă Tanner? 

Vocea moale a lui Karen Akers întrerupse gândurile lui 
Sharon, paralizând-o de uimire. 

— Vă simtiti bine? 

Sharon dădu din cap. Părăsindu-l pe Ricardo Ramirez, păși pe 
coridor și clipi din ochi din cauza luminii. 

— Am vrut numai să-l văd, rosti ea cu voce tremurândă. E 
atât de îngrozitor. 

— Și ar fi putut fi fiul dumneavoastră, rosti Karen, exprimând 
cu voce tare gândul care o muncise pe Sharon cu câteva clipe 
înainte. Dar Rick nu e fiul dumneavoastră, doamnă Tanner, iar 
Mark se va face bine. 

Sharon încuviinţă, apoi se forţă să zâmbească și luă cana cu 
cafea fierbinte din mâinile sorei. 

— Bineînţeles că se va face, rosti ea încrezătoare. 

Se întoarse în camera lui Mark și își reluă veghea la capătul 
patului. Pe măsură, însă, ce minutele începură să se scurgă, 
gândul îi reveni la Ricardo Ramirez. 

Ştia ce făcea Tarrentech pentru băiat, iar până acum nici nu 
pusese la îndoială generozitatea și sinceritatea companiei. 
Acum, însă, intră la bănuieli. 

Se întoarse cu gândul la meciurile de football pe care le 
văzuse în ultimele săptămâni și revăzu clipele când echipa din 
Silverdale intra în fugă pe teren ca o trupă de gladiatori. 

Erau cu toţii băieți extrem de bine legaţi. Acum își aduse 
aminte că observase de fiecare dată cât de disproporționat de 
mari păreau ei faţă de adversari. Îi copleșeau pe toţi prin 
mărime și forţă. 

Pe lângă asta, jucau extrem de dur. Indiferent cât de 
distanțaţi erau pe tabele de marcaj, ei nu renunţau niciodată, nu 


încetau să-și preseze adversarul și sfârșitul meciului îi prindea 
întotdeauna în atac. 

Pe Sharon o apucă tremuratul în bezna camerei gândindu-se 
la aceste amănunte. 

Băieți mari, puternici, sănătoși. 

Aparent, însă, extrem de periculoși. 

Căci dacă cei de la Tarrentech credeau cu adevărat că 
Ricardo Ramirez suferise un accident atunci de ce erau ei atât 
de dispuși să plătească oricât ca să evite un proces intentat 
împotriva școlii, sau chiar împotriva familiei LaConner? 

Oare nu cumva din cauză că un proces ar da la iveală cine 
știe ce din acţiunile ascunse ale Tarrentech? 

Dintr-o dată, Sharon Tanner deveni mai înspăimântată decât 
fusese ea vreodată. 

e 

Chuck LaConner căută să nu-și trădeze cu nimic emoția în 
timpul convorbirii telefonice cu Marty Ames. În faţa lui, de 
cealaltă parte a căminului, Charlotte ședea ţeapănă pe scaun. 
Avea faţa cenușie, chiar și în licărul portocaliu al focului. După 
ce soțul ei închise telefonul, ea se repezi: 

— Ce e? Era despre Jeff, nu-i așa? E-n închisoare? 

La sugestia lui Ames, Chuck avusese grijă să nu dezvăluie cu 
cine vorbea. Ca atare, clătină din cap și se ridică în picioare. 

— Nu-i în închisoare, răspunse el. A suferit un fel de cedare 
nervoasă. Se pare că de data asta și-a pierdut complet controlul, 
așa că l-au dus la doctor. 

Se îndreptă spre cuierul din hol. Charlotte veni după el. 

— Merg cu tine, anunţă ea. 

Spre neplăcuta ei surpriză, Chuck o refuză. 

— Nu acum, rosti el. Mi-au cerut în mod expres să mă duc 
singur. Cred că... 

Se opri, nedorind să-i repete Charlottei vorbele lui Ames. 

— Cred că situaţia e proastă, mărturisi el într-un târziu. Ei... 
mă rog, ei mi-au spus că s-ar putea ca Jeff să trebuiască să stea 
în spital o vreme. 

Charlotte se sprijini de zid. 

— Și eu măcar nu-l pot vedea? gemu ea. Dar e fiul meu! 

— Numai în seara asta, îi promise Chuck. Vor să-l liniștească 
puțin, asta-i tot. 


Întinse mâna și o atinse pe Charlotte pe obraz. Îi ridică capul 
ca ea să-l privească în ochi. 

— O să fie bine, draga mea, o asigură el. O să îndreptăm 
situaţia asta. Trebuie, însă, să ai încredere în mine. Bine? 

Charlotte încuviinţă automat. Mintea îi era prea înceţoșată ca 
să mai raţioneze. Reveni încet la viață un minut mai târziu, când 
auzi motorul de la mașina lui Chuck. 

Ea și Chuck stătuseră lângă cămin ore întregi, încă de când 
sunase Dick Kennally ca să întrebe dacă Jeff era acasă. După o 
vreme Chuck plecase și se întorsese cu vestea liniștitoare că 
Mark Tanner era bine și că rănile lui nu erau serioase. Ea voise 
atunci să plece, să se ducă ea însăși la spital, fie și doar ca să-și 
ceară scuze în faţa lui Sharon Tanner pentru cele petrecute, dar 
Chuck îi interzisese. Se dusese el singur la spital, lăsând-o să 
aștepte cu nerăbdare și îngrijorare vești despre fiul ei și despre 
băiatul pe care-l rănise. 

Acum nu mai putea aștepta. Acum nu era numai Mark Tanner 
în spital, ci și Jeff. La numai cinci minute după plecarea lui 
Chuck, Charlotte se făcu nevăzută în noapte. 

Zece minute mai târziu se opri în parcarea spitalului. Nici 
măcar nu verifică dacă mașina soțului ei se afla acolo. Trecu în 
goană prin ușile de la intrare și pătrunse în sala de așteptare. 
Din spatele ecranului de sticlă al ghișeului, Karen Akers se uită, 
curioasă, să vadă cine intrase. Recunoscând-o pe Charlotte, se 
ridică în picioare și ieși din micul ei oficiu. 

— De ce nu pot să-l văd? atacă Charlotte fără niciun 
preambul. Ce e atât de rău cu el încât nu mi se dă voie să-l văd? 

Karen se holbă uluită la Charlotte. Despre cine vorbea femeia 
asta? 

— P-pe cine? 

— Pe Jeff, răspunse Charlotte. Chuck mi-a spus că l-au dus la 
doctor... 

Vocea i se stinse când își dădu seama că sala de așteptare 
era goală și clădirea era stăpânită de liniște. 

— Soţul meu e aici? se interesă ea, deși știa dinainte 
răspunsul. 

— În afară de doamna Tanner nu-i nimeni aici, Charlotte. 
Dânsa se află lângă Mark. 


Obosită, năucită, Charlotte se prăbuși pe un scaun de lângă 
perete. Nu replică nimic câteva momente, încercând să 
raţioneze. 

— Dar el a spus... începu ea, cu o notă de disperare în voce. 

Înțelese brusc totul. Nu-l aduseseră pe Jeff aici - îl duseseră la 
clinica sportivă, la doctorul Ames, exact ca data trecută, când 
Jeff o izbise de perete și fugise în noapte. 

Cumva, faptul că știa unde era Jeff o făcu să se simtă mai 
bine. În definitiv, atunci Jeff venise acasă a doua zi, complet 
refăcut. Poate că Chuck avea dreptate. 

Se uită la Karen Akers, simțindu-se ca o proastă. 

— Nu știu ce-am păţit, rosti ea. 

Văzând privirea îngrijorată a sorei, ca și cum Karen ar fi crezut 
că ea a luat-o razna, Charlotte se forță să schiţeze un zâmbet. 

— Vreau să spun că sunt convinsă că Chuck mi-a spus unde l- 
au dus pe Jeff, dar am uitat eu. Cred că n-a fost o noapte ușoară 
pentru niciunul dintre noi. 

Sora păru că se linişteşte puţin. 

— El cum se simte? întrebă Charlotte. Mark Tanner? 

Karen ezită, neștiind ce să-i spună. Văzând, însă, preocuparea 
sinceră a celeilalte femei, făcu cu capul un gest înspre coridor. 

— Doarme acum. Dar dacă vrei să arunci o privire, presupun 
că doamna Tanner nu s-ar supăra. 

Charlotte se ridică în picioare și porni pe coridor. Se opri 
alături de ușa camerei lui Ricardo Ramirez. Trase adânc aer în 
piept, traversă coridorul și deschise încet ușa de la salonul lui 
Mark. Înăuntru era aproape beznă; o singură lumină de veghe 
lumina discret din colţul de lângă ușa băii. Mark zăcea nemișcat 
pe pat, iar pe scaunul de alături Sharon moţăia. Charlotte ezită. 
Pe punctul de a face cale întoarsă, văzu că Sharon își înălţă 
capul și își deschise ochii. 

— Bună! rosti Sharon ezitând. 

— Eu sunt, șopti cealaltă femeie, Charlotte LaConner. 

O văzu pe Sharon cum încremenește. Își dori dintr-o dată să 
nu fi intrat acolo. Imediat, însă, Sharon se ridică în picioare și 
veni spre ea. 

— Am vrut numai să văd cum se simte, rosti Charlotte. Și ca 
să vă spun ce rău îmi pare... 


Vocea i se stinse. Sharon descoperi, cu surprindere, că simte 
ceva ca o simpatie pentru cealaltă femeie. O luă pe Charlotte de 
braţ și o scoase pe coridor, apoi închise ușa în spatele ei. 

— O să se facă bine, zise ea. 

Căutând să adopte un ton cât mai neutru, întrebă: 

— L-au găsit pe Jeff? 

Charlotte înghiţi nodul care i se pusese în gât și încuviinţă. 

— L-au dus doctorului Ames, rosti ea. El... Nu știu ce a păţit, 
doamnă Tanner. 

— Sharon, replică cealaltă femeie. 

— Sharon, repetă Charlotte, pronunțând numele cu grijă. El... 
ei bine, cred că a fost ca în noaptea în care m-a lovit pe mine. 
Stă în temperamentul lui. Se pare că nu se mai poate controla. 
Ceva îl face să explodeze din te miri ce. 

Se încruntă, ca și cum și-ar fi adus aminte de un lucru. 

— Precum Randy Stevens, reluă ea, rar. Jeff se comportă 
exact ca el. Ca și Randy, înainte de a-l duce de aici... 

Sharon se holbă la Charlotte. Randy Stevens? Cine era și 
ăsta? N-auzise niciodată înainte de numele acesta. 

e 

Chuck LaConner făcu ochii mari, zăpăcit, la doctorul Martin 
Ames. Se aflau de jumătate de oră în biroul doctorului. In tot 
acest timp, Ames îi ţinuse un discurs, special întocmit și repetat 
de multe ori să acopere atât propriile sale scopuri cât și pe cele 
ale lui Thornton. 

— Bineînţeles că n-o să pot să-i dau drumul, concluzionă 
Ames, punându-și mâinile într-un gest de neajutorare pe birou. 
O să facem tot ce ne stă în puteri ca să corectăm dezechilibrul 
chimic din creierul lui, dar nu sunt deloc convins că vom găsi 
ceva eficace. 

li trebuise ceva timp lui Chuck ca să priceapă exact cele 
spuse de Ames. Acum, însă, se îndreptă pe scaun. 

— Dar ai spus că nimic nu poate merge rău, protestă el. Când 
mi-am dat acordul ca Jeff să facă parte din program, mi-ai 
promis... 

— Nu ţi-am promis nimic, îl întrerupse Ames. Ti-am spus doar 
că eram siguri în proporţie de nouăzeci la sută că aveam 
compusul pus la punct, dar te-am și avertizat că există în 
permanență riscul unor efecte secundare. Și înţelegi, desigur, că 
vor mai fi încă unele... 


Ezită, căutând cuvintele cele mai potrivite. 

— ... unele, să le zicem, aspecte experimentale ale 
tratamentului. 

Chuck își apucă capul cu palmele. Era adevărat, bineînțeles. 
Își aminti de ziua în care vorbise pentru prima dată cu Ames, cu 
trei ani înainte. Atunci Ames îi spusese că există o șansă mare 
ca Jeff să învingă deficienţa congenitală care-l afecta de la 
naștere. Jeff nu fusese niciodată un băiat scund. Avea, însă, o 
fragilitate a oaselor care fusese cât p'aci să-l transforme în 
invalid. Încă din ziua în care învățase să meargă - când își 
rupsese un picior la prima căzătură - purtase, practic mereu un 
mulaj protector în diferite părţi ale corpului. II duseseră pe Jeff la 
tot felul de doctori, dar niciunul nu fusese capabil să le dea vreo 
speranţă. Ca atare, când Jerry Harris îi dezvăluise programul lui 
Ames - un nou proces de combinare a vitaminelor cu un hormon 
ce putea stimula asimilarea calciului - Chuck fusese instantaneu 
de acord să-l încerce. Cel mai rău lucru care se putea întâmpla 
era să nu meargă. 

Dar funcţionase. În mai puţin de o lună, oasele lui Jeff 
începuseră, ca prin minune, să se întărească. Începuse 
tratamentul la paisprezece ani și de atunci nu-și mai rupsese 
niciun os, nici măcar în perioada cât structura sa osoasă era în 
plină stabilizare. Scheletul lui - ce păruse întotdeauna fragil în 
radiografii - devenise mult mai solid. Oasele i se îngroșau pe zi 
ce trecea. Jeff câștigase rapid în greutate și-n forță. Umerii săi, 
întotdeauna înguști, se lărgiseră. Pe lângă tratamentul cu 
hormoni și vitamine, Ames îl pusese și la un regim de exerciţii 
fizice. 

Până de curând nu existase niciun motiv de a suspecta că 
tratamentul nu mergea bine. Acum, însă... 

Chuck se ridică în picioare, luptându-se să-și stăpânească 
emoția. 

— Pot să-l văd? întrebă el. 

Ames ezită o clipă, apoi se ridică și el în picioare. 

— Bineînţeles. Dar vreau să fii pregătit. Acum e sub influenţa 
sedativelor, așa că e posibil să fie inconștient. Chiar dacă e 
treaz, s-ar putea să nu te recunoască. 

Cât parcurseră labirintul de coridoare al clinicii sportive, 
Chuck încercă să se pregătească pentru ce era mai rău. Insă 


când Marty Ames deschise ușa camerei în care Jeff zăcea legat 
de masa de metal, Chuck simţi că i se face rău. 

Fiul lui era complet gol, iar mâinile și picioarele îi erau prinse 
în brățări metalice. Pe corpul lui erau plantate o mulţime de fire 
metalice, iar în antebraţe îi fuseseră înfipte tuburi intravenoase. 
Insă, nici acest echipament, nici brăţările care-l ţineau legat de 
masă nu-l îngrozeau pe Chuck LaConner. 

Îl îngrozea Jeff. 

Se schimbase în ultimele ore, atât de mult încât Chuck abia îl 
recunoscu. 

Mâinile i se făcuseră mai mari. 

Degetele i se lungiseră, iar încheieturile îi ieșiseră în afară, 
precum niște noduri contorsionate de copaci. Chiar și în somn, 
Jeff își agita spasmodic mâinile, ca și cum ar fi încercat să și le 
elibereze din legăturile care le imobilizau. 

Și faţa i se schimbase. Ochii i se înfundaseră adânc în orbite, 
iar bărbia i se ascuţise, dându-i un aspect de maimuţă. 
Maxilarele, puternice întotdeauna, păreau acum prea mari 
pentru chipul lui. Pielea de pe ele stătea extrem de întinsă, 
descoperindu-i dinţii și limba. 

Respira în scurte reprize de șuierături bizare. 

— Doamne, icni Chuck. Ce i se întâmplă? 

— Îi cresc din nou oasele, explică Ames. Numai că de această 
dată procesul e incontrolabil. A început cu extremităţile - 
degetele de la mâini și picioare și maxilarele. Dacă nu o să 
putem controla procesul, se va extinde și la restul corpului. 

Chuck LaConner se holbă la doctor. In ochi i se citea frica. 

— Și atunci ce o să i se întâmple? îndrăzni el să întrebe. 

Ames nu-i răspunse imediat. Se hotări, însă, că n-avea niciun 
sens să ascundă adevărul. Vorbi pe un ton rece, de profesionist. 

— Atunci o să moară. 

In încăpere se lăsă tăcerea, deranjată numai de șuierăturile 
lui Jeff. Chuck privi deznădăjduit faţa deformată a fiului său. In 
acea clipă, Jeff deschise ochii. 

Avea o expresie sălbatică, de animal. 

Sclipeau de ură, cum Chuck LaConner nu mai zărise niciodată 
înainte. Pământiu la chip, cu corpul scuturat brusc de un fior 
rece, Chuck LaConner se îndepărtă rapid de propriul său fiu. 


e Capitolul 13 

Mark Tanner clipi din ochi, apoi îi deschise. Pentru o clipă nu 
pricepu unde se află. Prin geamul unei ferestre pătrundeau 
razele soarelui. Din instinct își ridică mâna dreaptă ca să-și 
protejeze ochii. _ 

Un spasm dureros îi cutremură corpul. Işi lăsă mâna să-i cadă 
înapoi pe pat și închise din nou ochii. Încet, gândurile începură 
să i se limpezească și fragmente din evenimentele petrecute cu 
o seară înainte îi reveniră în minte. 

Se afla la spital. Își aminti totul. Își aminti de lupta cu Jeff, care 
nu fusese, de fapt, o luptă în adevăratul sens al cuvântului. Işi 
aminti de drumul făcut în ambulanţă, cu maică-sa ghemuită 
lângă el, comportându-se ca și cum el era pe punctul să moară. 

Își aminti de doctor - cum îl chema? Mac... Mac Nu știu cum, 
lucrând la fața lui. Se strâmbă când își aduse aminte de durerea 
ascuţită produsă de acul care-i penetra pielea. Apoi îl 
radiografiaseră și într-un târziu îl băgaseră în pat și-l lăsaseră să 
doarmă. 

Cu ochii închiși ca să se protejeze de strălucirea soarelui, 
începu să-și miște membrele. Nu era prea rău. Pieptul îl durea la 
orice deplasare a braţelor, dar nu îngrozitor de tare, iar dacă 
avea grijă să nu respire prea profund, abia dacă își simţea 
coastele fisurate. 

Îl necăjea și bărbia. Și-o atinse cu blândeţe, apoi și-o mișcă. 
Nici aici nu stătea prea rău. Era ca o durere de dinţi. După asta, 
stăpânindu-și durerea din piept, își ridică încă o dată mâna și își 
atinse bandajul de pe frunte. Apoi redeschise ochii. 

Cel puţin pe cel stâng. Cel drept abia se întredeschidea. Nu 
vedea cu el decât o ceaţă roșie, așa că îl închise la loc. Intr-un 
târziu își răsuci capul și privi în jurul lui. 

Alături de pat, cu bărbia în piept, moţăia pe un scaun mama 
lui. Chiar și așa, un al șaselea simț o făcu să-și deschidă brusc 
ochii și să se îndrepte. 

— Te-ai trezit, constată ea cu un soi de surpriză care-l făcu pe 
Mark să se întrebe dacă nu cumva ea se aștepta ca el să nu se 
mai trezească deloc. 

— Cred că da, recunoscu el. Ai stat aici toată noaptea? 

Ea încuviință. 

— N-am vrut să te deștepţi și să fii înspăimântat. 


Mark gemu în sufletul lui. Credea că mai era un bebeluș? 
Încercă să se ridice în capul oaselor, dar căzu la loc, țintuit de o 
durere ascuţită în piept. 

— Încearcă așa, îl povăţui Sharon, înmânându-i comenzile 
pentru ridicarea automată a patului. 

Mark le testă câteva clipe, apoi ridică jumătatea superioară a 
patului până ce se trezi aproape în capul oaselor. Durerea din 
piept i se liniștise și schiță un zâmbet vag. 

— Cred că n-arătam prea bine azi-noapte, nu? rosti el. 

— Nu-ţi mai face griji în privinţa asta, îl liniști ea. lar dacă Jeff 
LaConner crede c-o să scape ușor... 

Lăsă propoziţia neterminată, căci în acea clipă se deschise 
ușa. În cadrul ei se ivi Mac MacCallum, care păși înăuntru, 
cercetă foaia de observaţie de la capătul patului lui Mark, apoi 
își îndreptă atenția spre băiat. 

— Cum te simţi în această dimineaţă? se interesă el apucând 
încheietura lui Mark ca să-i ia pulsul. Ai dormit bine? 

— Nu m-aș fi sculat, replică Mark. Cât trebuie să rămân aici? 

Mac MacCallum își arcui sprâncenele. 

— Ai și gustat din mâncarea de aici, nu? întrebă el poznaș. 

Văzând confuzia de pe chipul băiatului, adoptă un ton serios. 

— După mine, până mâine, ca să ne liniștim complet. Se pare 
că n-ai păţit nimic prea serios, dar nu strică să te mai ţinem sub 
observaţie o zi. 

Făcu un semn cu capul către televizorul suspendat de 
peretele de vizavi de patul lui Mark. 

— Cum ţi se pare să stai o zi în pat și să nu faci nimic altceva 
decât să te uiţi la micul ecran? 

— Cred că bine. Ce mi s-a întâmplat? Adică, ce am păţit? 

MacCallum îi făcu un scurt expozeu al rănilor suferite. 

— Din câte am înțeles, încheie el, ai avut noroc, Jeff LaConner 
e un individ solid, dar se pare că te-a „aranjat” mai mult la 
suprafață decât înăuntru. 

Se întoarse spre Sharon. 

— Am văzut deja radiografiile și rezultatele de la alte teste și, 
dacă n-apare nimic nou azi, nu văd niciun motiv pentru care să 
nu plece acasă mâine. Poate chiar în seara asta. 

— Dar ce-ar mai putea apare azi? se interesă imediat Sharon. 

— Nimic prea serios, o asigură MacCallum. Dar dacă i-au fost 
afectaţi și rinichii - ceea ce nu cred că e cazul - atunci s-ar 


putea să-i apară sânge în urină. Să fiu cinstit, nu mă aștept la 
nimic rău. Dacă aș fi în locul dumneavoastră m-aș gândi să mă 
duc acasă și să prind câteva ore de somn bun. Mark o să 
moţăie, oricum, până la amiază, așa că n-are sens să mai staţi 
aici. 

— Dar vreau să fiu aici, insistă Sharon. 

— Du-te acasă, mamă, interveni Mark. N-o să fac altceva 
decât să stau întins. 

Sharon voi să protesteze, dar înţelese că MacCallum avea 
dreptate. Simţea epuizarea în fiecare fibră a corpului ei, iar 
spatele o durea de la poziţia în care stătuse toată noaptea pe 
scaunul dur. Se ridică în picioare. 

— Bine, încuviinţă ea. Dar dacă ai nevoie de ceva, sau vrei un 
lucru, sună-mă, bine? 

— Clar, replică Mark și se îmbujoră când maică-sa se aplecă 
să-l sărute pe obraz. 

Când ieși, însoţită de doctor, Sharon auzi sonorul televizorului. 
Zâmbind, îl urmă pe MacCallum în sala de așteptare, unde îi 
mulțumi din nou pentru tot ce făcuse și o sună pe Elaine Harris 
să vină și s-o ia acasă. Așteptând-o pe Elaine, își aminti de 
conversaţia ei cu Charlotte LaConner. Se încruntă și fugi după 
MacCallum, pe care îl prinse tocmai când el era pe punctul de a 
intra în biroul lui. 

— Doctore MacCallum, îl opri ea, aţi avut vreodată un pacient 
pe nume Randy Stevens? 

MacCallum se uită la ea cu o privire pătrunzătoare. 

— Randy Stevens? Ce-aţi auzit despre el? 

Îi povesti rapid despre vizita din noaptea trecută a Charlottei 
LaConner. 

— După cum vorbea, încheie Sharon, Randy suferea de ceva. 

MacCallum dădu afirmativ din cap. 

— Bineînţeles că mi-l amintesc. Cam cu un an în urmă era cea 
mai mare vedetă a echipei de football. Aproape un alt Jeff 
LaConner. Bănuiesc că la fel de rău. După asta, însă, familia 
Stevens s-a mutat de aici. Cred că taică-său a fost transferat la 
New York sau așa ceva. 

Sharon ezită, nedumerită. 

— Dar nu l-aţi tratat niciodată? 

MacCallum strânse din buze. 

— Nimeni nu mi-a cerut-o. 


Păru că mai vrea să adauge ceva, dar în acea clipă se auzi 
difuzorul staţiei interioare. O voce impersonală îi ceru lui 
MacCallum să răspundă la telefon. Simţindu-se oarecum 
nesatisfăcută de cele spuse de doctor, și cumva deranjată de 
întrerupere, ea îi mulţumi pentru timpul dăruit ei și plecă în 
grabă din spital. Nu observă cele două dube inscripţionate pe 
lateral cu literele ROCKY MOUNTAIN HIGH, intrând pe aleea 
către spital. 

Cu ochii înroșiți de oboseală, doctorul Marty Ames se dădu jos 
din prima dubă. Le făcu semn ocupanților celeilalte mașini să 
rămână unde se aflau și intră în sala de așteptare a spitalului 
districtual. Se opri lângă geamul oficiului sorei de la informații și 
își înclină capul către coridorul ce ducea spre biroul lui 
MacCallum. 

— E înăuntru? 

Sora își întrerupse lucrul, îl recunoscu și încuviinţă. 

O clipă mai târziu Ames bătu în ușa lui MacCallum și intră 
când celălalt doctor îl pofti cu voce tare. 

Recunoscându-l pe Ames, MacCallum rămase surprins. Cu un 
zâmbet îi făcu semn să ia loc pe scaunul din fața biroului. 

— Ce te aduce aici atât de devreme? se interesă el. 

Ames scoase din buzunar un plic, pe care-l puse pe biroul lui 
MacCallum. 

— Mark Tanner, rosti el. Am înțeles că poate fi transportat, 
nu? 

MacCallum se încruntă și apucă plicul. 

— Desigur, replică el. Mă tem, însă, că nu înţeleg... 

Scoase din plic o foaie de hârtie și se încruntă și mai tare 
când citi un ordin, semnat de Blake Tanner, de transferare a lui 
Mark de la Spitalul Districtual la mica clinică sportivă. 

— Ce dracu' mai e și asta? întrebă MacCallum, mutându-și 
privirea de la hârtie la Ames. Isuse, Marty, aveam de gând să-i 
dau drumul băiatului mâine. 

Ames dădu din umeri și adoptă o expresie de compasiune. 

— Imi pare rău, Mac. Eu știu doar că m-a sunat Jerry Harris, 
de la Tarrentech, azi-noapte și m-a întrebat dacă m-ar deranja 
să preiau cazul. Tu mă știi - când sună Jerry Harris spun 
întotdeauna prezent. Așa că unul dintre tipii de acolo s-a 
prezentat de dimineață la mine cu biletul ăsta, iar acum, iată- 
mă aici. 


— Dar n-are sens, protestă MacCallum. Băiatul n-are nimic 
grav. Câteva vânătăi și vreo două coaste fisurate. 

— Încearcă să-i spui asta unui tată îngrijorat, replică Ames. 
Oricum, ăla e un ordin. Nu mai putem decide nimic niciunul 
dintre noi, doar dacă Mark nu poate suporta o călătorie de zece 
minute. 

— Doar dacă ai fi refuzat cazul, răspunse, acid, MacCallum, 
deși știa că e o pierdere de timp. 

Chiar dacă Ames ar fi vrut - deși MacCallum nu credea c-ar fi 
făcut-o - ar fi fost un prost să pericliteze prin refuzul său 
subvenţiile generoase pe care Tarrentech le furniza clinicii în 
fiecare an. 

lar Martin Ames nu era prost. 

— Hai să-i dăm drumul, rosti MacCallum. 

Oftând, apucă telefonul. 

e 

Robb Harris se apropie cu emoție de biroul lui Phil Collins. Era 
îngrijorat încă de la jumătatea orei de engleză, când profesorul îi 
pasase un bileţel, instruindu-l să se prezinte la antrenor în 
timpul pauzei dinaintea cursurilor de după-amiază. Era aproape 
sigur că știa despre ce era vorba - Collins voia o explicaţie a 
rolului jucat de el în bătaia din seara precedentă. Când intră, 
însă, în biroul antrenorului, acesta îl pofti să ia loc, gest pe care 
Collins nu-l făcea niciodată cu cineva dacă avea de gând să-l 
demoleze. Nervozitatea îl părăsi pe Robb și făcu loc curiozității. 
Băiatul își lăsă ghiozdanul pe podea și se așeză. 

— Ce-ai zice să iei locul lui Jeff în echipă? întrebă Collins. 

Robb îl privi uimit. Despre ce vorbea? Nimeni nu-l putea 
înlocui pe Jeff LaConner. Cât despre el ce să mai zică? Nici 
măcar nu făcea parte din ofensiva echipei. Nu jucase niciodată 
decât în defensivă. 

— LaConner a terminat-o cu sportul, îl informă Collins. Cel 
puţin pentru moment și poate și pentru restul sezonului. 

Işi mușcă buza de jos, ca și cum ar fi încercat să hotărască cât 
putea să-i spună lui Robb. De fapt se decisese cu o oră în urmă; 
cel mai bun mod de a răspândi vestea era să povestească unuia 
dintre puști. 

— Cred că știi ce s-a petrecut azi-noapte. Oricum, Jeff e într-o 
stare extrem de proastă. Am auzit că s-ar putea să fie internat o 
vreme într-un spital. 


Nu era nevoie să precizeze la ce fel de spital se referea; tonul 
vocii lui era elocvent. 

— C-ce i s-a întâmplat? întrebă Robb. A cedat nervos? 

Collins dădu din umeri. 

— De unde să știu? Sunt antrenor, nu psihiatru. Oricum, m-am 
uitat pe listă și numele tău stătea în fruntea ei. Sunt convins că 
nu ești pregătit, adăugă el intenţionat când văzu că Robb 
roșește de plăcere, dar nu pot muta pe nimeni altcineva de pe 
postul pe care joacă. In plus, pasele tale nu sunt deloc proaste. 

Se sprijini de spătarul scaunului și-și încrucișă mâinile la 
ceafă, cântărindu-l pe Robb din priviri. 

— Ce zici de noaptea trecută? întrebă el, în sfârșit. Am auzit 
că ai fost și tu implicat. 

Robb dădu, indiferent, din umeri. 

— Jeff m-a pocnit o dată, dar n-a fost chiar atât de rău. 

— Ei, ce-ar fi să lăsăm computerele să hotărască asta? 
propuse Collins. 

Cinci minute mai târziu, dezbrăcat complet, în afara șortului 
de gimnastică, Robb se întâlni cu Collins în mica încăpere de 
exerciţii a școlii. In ciuda micimii, camera era burdușită cu 
echipamente de antrenament, atașate toate printr-o serie de 
cabluri la un mic computer aflat pe un birou, în colț. Robb 
începu să execute câteva exerciţii de rutină, pe care le mai 
făcuse de sute de ori înainte, trecând rapid de la o mașină la 
alta. Eforturile lui erau monitorizate. Deși era conștient că 
măsurătorile erau mai puţin precise decât cele de la clinica 
sportivă, i se părea întotdeauna interesant să vadă rezultatele 
ce ieșeau la iveală pe o serie întreagă de grafice și tabele 
furnizate la sfârșitul fiecărei sesiuni de exerciţii de imprimanta 
computerului. 

Cincisprezece minute mai târziu termină. O clipă mai târziu 
imprimanta intră în funcţiune și bâzâi ca nebuna aproape un 
întreg minut. După asta Collins rupse hârtia, o studie o clipă și i- 
o înmână lui Robb. 

— Nu-i rău, comentă antrenorul. Dar nici nu-i nemaipomenit 
de bine. 

Robb privi graficele și descoperi că, în ciuda rezultatelor care 
erau la fel de bune, per ansamblu, ca întotdeauna, forța lui era 
un pic sub normal, ca și puterea de ridicare a greutăților cu 
picioarele. Işi dădu seama imediat care era problema, căci 


bărbia îl mai durea încă surd în locul în care îl atinsese pumnul 
lui Jeff. Se uită la antrenor, care scrijelea deja ceva pe o bucată 
de hârtie. 

— Cu asta ai să-ţi iei liber de la restul orelor, îl informă Collins. 
Vreau să te duci la clinică și să te examineze Ames. Dacă o să 
joci mâine trebuie să fii în cea mai bună formă. 

Zâmbind fericit, Robb Harris se întoarse în vestiar, se îmbrăcă 
și porni spre rastelul din spatele sălii unde își ţinea bicicleta. 

e 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă Mark din spatele dubei. 

De fiecare parte a lui stătea câte un brancardier. Deși pieptul 
îl necăjea un pic, durerea nu era prea mare. Se simţea, însă, 
ameţit și nu înțelegea de ce trebuiau să stea brancardierii lângă 
el. În faţa lor, în cealaltă dubă, nu se afla decât șoferul. 

— Tatăl tău vrea să te examinez, asta-i tot, îl liniști doctorul 
Ames de pe locul din față. 

— Dar de ce? insistă Mark. 

Încercase să scoată un răspuns sincer de la Ames încă de 
când doctorul poposise în camera lui, la o jumătate de oră după 
ce plecase maică-sa. Ames se prezentase și-i comunicase că 
avea să fie transferat la Rocky Mountain High. Pentru Mark, 
acţiunea n-avea niciun sens - doctorul MacCallum îi spusese clar 
că putea să plece acasă a doua zi. 

— Cred că tatăl tău vrea să-ţi recomand niște exerciţii, rosti 
Ames. În plus, eu am un complex de vitamine care te-ar putea 
ajuta cu problemele tale de creștere. 

Mark se încruntă, nedumerit. Taică-său nu-i menţionase nimic 
despre asta. 

— Când i-a venit ideea asta? se miră băiatul. 

În aceeași clipă își dădu seama. Îi venise în noaptea trecută, 
bineînţeles, datorită faptului că el nu se putuse apăra de Jeff 
LaConner. Și totuși, dacă ai lui deciseseră să-l trimită la clinica 
sportivă, de ce nu-i spusese maică-sa nimic? Fixă cu privirea 
ceafa lui Ames. 

— Mama știe despre asta? 

Ca și cum ar fi simţit privirea lui Mark aţintită asupra lui, Ames 
se întoarse și-i zâmbi prietenos băiatului. 

— Din câte am înțeles, tatăl tău ar fi bucuros dacă tu te-ai 
putea apăra singur. Presupun că și mama ta simte la fel. Și cum 


am auzit că ai început să faci exerciţii pe cont propriu, presupun 
că ai cam obosit să fii socotit drept pici. 

In ciuda lui, Mark se trezi că râde. Trebuia să admită că era 
adevărat. Poate că nu chiar în faţa doctorului Ames, dar sieși 
categoric. Probabil că și taică-său își dăduse seama de asta, cu 
toate că el încercase din răsputeri să nu producă un tam-tam 
prea mare asupra exerciţiilor sale. 

Se sprijini de spătarul banchetei și încercă să se relaxeze. Cei 
doi brancardieri continuau, însă, să-l stingherească. Își zise 
brusc că acționau ca și cum l-ar fi dus la închisoare și le era frică 
să nu evadeze. 

Imaginea unei pușcării deveni mai puternică în mintea lui 
când ajunseră în fața porţilor înalte ale clinicii sportive. 

— Ce e asta? întrebă el. O clinică sportivă sau un lagăr de 
concentrare? 

Pe locul său din faţă, Ames chicoti. 

— De fapt cam arată a pușcărie, nu? îl secondă doctorul. E 
numai ca să nu permită accesul dinafară al neaveniţilor. Avem o 
groază de echipamente scumpe înăuntru și o mulţime de 
programe în derulare care nu trebuie să fie văzute de intruși. 

Se răsuci pe loc și-i făcu cu ochiul lui Mark. Băiatul crezu că a 
înţeles. Și nici nu era ca la Tarrentech și ca la toate celelalte 
companii din Valea Siliciului, ce-și cheltuiau o parte din profituri 
pentru măsuri de pază și protecţie a ideilor noi și o altă parte ca 
să fure ideile altora. Toată această tevatură i se păruse lui Mark, 
dintotdeauna, a fi o tâmpenie. În definitiv, toți aflau, până la 
urmă, totul despre toată lumea, nu? 

Porţile se deschiseră pe neașteptate. Mark se zgâi curios la 
construcţia mare ce adăpostea inima complexului. Arăta drăguţ 
- ca o cabană și în niciun caz ca un spital. Își aminti ce-i 
povestise Robb Harris despre clinică. 

— Câţi copii vin aici vara? se interesă el. 

— Anul acesta au fost aproape cincizeci, îi răspunse Ames, 
zâmbindu-i. Bineînţeles că nu le punem la dispoziţie toate 
capacităţile noastre. Dacă am face-o am aduce prejudicii echipei 
noastre. 

Se opri și-l privi interogativ pe Mark. 

— Te interesează football-ul? 

Mark clătină din cap. 


— Nu chiar, recunoscu el. De fapt mie mi s-a părut mereu că 
sportul ăsta e prostesc. 

Mașina în care se afla depăși fațada clădirii și își continuă 
drumul spre spate, în timp ce celălalt autovehicul opri în faţa 
intrării principale. 

— Unde mergem? 

— Intrăm prin spate, răspunse Ames. O să o luăm prin garaj. 

Câteva secunde mai târziu, șoferul trase în faţa unei perechi 
de porți metalice impozante, care se ridicară aproape 
instantaneu. Imediat ce ele își încheiară cursa, mașina pătrunse 
înăuntru. În spatele lor, porţile se închiseră cu un zgomot 
metalic, dur și sec. 

— Am ajuns, rosti Ames. 

Unul dintre brancardieri se dădu jos din mașină și tinu 
portiera deschisă pentru Mark. Băiatul îl urmă pe sanitar pe ușa 
clădirii și apoi în lungul unui coridor, cotind, într-un târziu, într-o 
sală de tratamente foarte asemănătoare cu cea în care îl 
examinase doctorul MacCallum cu o noapte înainte. 

Numai că aici existau niște brățări dure din material textil 
atașate mesei de examinare. 

Văzând brăţările, Mark se încruntă și își aminti de semnele 
ciudate pe care le văzuse pe încheieturile lui Jeff odată. 

— C-ce sunt astea? întrebă el, cu voce care-i trăda frica. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, căută Ames să-l liniștească. 
Scoate-ţi hainele și pune-ţi asta, continuă el, dându-i lui Mark un 
halat de spital verde pal. 

— De ce? insistă Mark. Știţi deja ce am? Am fost doar bătut. 
Nu mi-e rău. 

Tonul lui Ames se înăspri. 

— Fă ce ţi se spune, Mark. N-o să-ţi facem niciun rău. Vrem 
doar să te ajutăm. 

Mark privi către ușă. Unul dintre brancardieri o blocă, uitându- 
se la Mark, ca și cum ar fi știut la ce se gândea băiatul. Ezită o 
clipă, cu inima bătându-i nebunește. 

Își aduse aminte că taică-său fusese cel care îl trimisese aici. 
Așa că totul trebuia să fie în regulă. Cu toate astea nu-și putu 
înfrâna nervozitatea cât timp se dezbrăcă încet și își puse 
halatul. 


Când se întinse pe masă, brancardierii săriră brusc pe el. Unul 
dintre ei îl ţinu bine, iar celălalt îi prinse mâinile și picioarele de 
suprafața metalică. 

— Ce dracu”... ţipă Mark. 

Mai mult nu apucă să spună, căci în gură îi fu înfipt un căluș, 
iar într-o venă a antebraţului îi pătrunse un ac de seringă. 

— O să fie bine, îl asigură încă o dată Ames. Crede-mă, Mark, 
o să te simţi mai bine decât te-ai simţit vreodată în viaţa ta. 

Mark se luptă o clipă cu brățările dure, dar, încercând să se 
elibereze, un junghi dureros îi străbătu pieptul. 

Căzu în abisul negru al inconștienţei înainte ca durerea să i se 
estompeze. 


e Capitolul 14 


Linda Harris își avea deja ghiozdanul pregătit când sună de 
prânz clopoțelul. Meditase toată dimineaţa la ce avea de făcut, 
dar se hotărâse cu numai cincisprezece minute înainte. Avea să 
sară peste prânz ca să-i facă o vizită la spital lui Mark. Nu prea 
avea mult timp la dispoziţie, dar după amiază avea ore de 
studiu individual și putea spune oricând că își petrecuse vremea 
în bibliotecă. Dacă ar fi trebuit, ar fi putut-o pune pe Tiffany 
Welch - care îl ajuta întotdeauna pe bibliotecar - să-i confirme. 
După ce sunetul clopoțelului se stinse, Linda fugi din clasă către 
scara principală spre parter. Când coborâse jumătate din trepte, 
o auzi pe Tiffany strigând-o de la mezanin. 

— Linda? Așteaptă! 

Linda ezită, tentată s-o ignore, apoi se hotărî să răspundă. 

— Bună, salută ea când cealaltă fată o ajunse din urmă. 
Ascultă, am nevoie să-mi faci un mare serviciu. Îi spui tu 
domnului Anders că sunt la bibliotecă dacă n-ajung la orele de 
studiu? 

Pe faţa ovală a celeilalte fete se citi o clipă confuzia, apoi ochii 
ei albaștri căpătară un aer conspirativ. 

— Unde te duci? Lipsești toată după-amiaza? 

Curiozitatea din vocea prietenei ei o determină pe Linda să 
creadă că Tiffany avea chef să meargă cu ea; pentru Tiffany 
orice nimic era mult mai interesant decât școala. 

— Mă duc la spital, rosti, simplu, Linda. 

Tiffany se lumină la faţă. 

— Ca să-l vezi pe Jeff? Merg și eu. 

— De ce aș vrea să-l văd pe Jeff? se supără Linda. După cele 
întâmplate azi-noapte sper să nu-l mai văd niciodată! 

Curiozitatea din ochii lui Tiffany dispăru. 

— Atunci pe cine? 

Imediat ce rosti întrebarea, înţelese. 

— Vrei să spui că te duci la Mark? întrebă ea cu un ton 
dispreţuitor. 

— Și de ce nu m-aș duce? i-o întoarse Linda. 

— Dar e... mă rog, e cam handicapat, nu crezi? 

Pe chipul Lindei se așternu răceala. 

— Nu înseamnă că e handicapat dacă n-o ia razna cu sportul 
cum fac toţi de pe aici. Întâmplător e un tip drăguţ, și nici nu 
sare să-i snopească în bătaie pe cei mai mici ca el. 


Tiffany nu putu rezista tentaţiei. 

— Dar nu există tipi mai mici, doar dacă nu te gândești la 
preșcolari. 

Văzu că ochii Lindei se umplu de lacrimi și se grăbi să-și 
corecteze gafa: 

— lartă-mă, se scuză ea. O să te acopăr. Spune-i bună din 
partea mea, da? 

Linda încuviinţă, apoi se răsuci pe călcâie și părăsi în grabă 
clădirea școlii. 

Douăzeci de minute mai târziu ajunse în faţa spitalului. 
Împinse ușile de sticlă și intră în sala de așteptare. În afara unei 
femei cu trăsături sud-americane - palidă la chip și cu ochii 
înfundaţi în orbite - în încăpere nu se mai afla nimeni. Linda 
privi descumpănită în jurul ei, apoi se îndreptă spre soneria de 
la ghișeul ce separa sala de așteptare de oficiul de înregistrare. 

— E în camera lui Ricardo, rosti femeia cu trăsături sud- 
americane. Îi face baie fiului meu. 

Linda se întoarse spre femeie. Înţelese acum cine era, dar nu 
știa ce să-i spună. Înainte, însă, de a rosti vreun cuvânt, în sală 
își făcu apariţia Susan Aldrich. 

— S-a făcut, doamnă Ramirez, anunţă ea, apoi o văzu pe 
Linda. Bună. Ce te aduce aici? 

Se uită instinctiv la ceas. 

— E pauza prânzului, explică Linda. M-am gândit să trec și să-l 
salut pe Mark. 

— Mark? se miră sora. Oh, vrei să spui Mark Tanner. Nu-i aici. 

Linda se uită, nedumerită, la soră. 

— Dar l-au adus aici noaptea trecută. 

Susan Aldrich dădu din cap. 

— Și azi-dimineaţă a plecat, așa că n-a fost prea serios rănit. 

Lindei nu-i veni să creadă. Își aminti clipa când îl scoseseră pe 
Mark de la urgență, cu faţa toată numai copci și vânătăi și cu 
pieptul complet bandajat. 

— Dar unde s-a putut duce? se miră ea. 

— Acasă, presupun, răspunse Susan. Pot să verific dacă vrei. 
Plecase deja când am preluat eu schimbul. 

Linda clătină din cap. Dacă se grăbea avea timp să ajungă 
acasă la Mark, să-l salute și să se întoarcă la școală, pentru ora 
a cincea. 


Linda o prinse pe Sharon Tanner tocmai când aceasta ieșea 
din casă. 

— Bună! o salută Sharon. M-ai prins la timp. Tocmai plecam la 
spital. 

Îi arătă câteva reviste și o carte. 

— Cred că Mark s-a săturat de televizor, nu crezi? 

Linda făcu ochii mari. La ce se referea mama lui Mark? 

— D-dar nu-i aici? se miră ea. Tocmai am trecut pe la spital și 
mi s-a spus că i s-a dat drumul acasă de dimineaţă! 

Era rândul lui Sharon să rămână cu gura căscată. Trebuia să 
fie o greșeală. Când plecase de la spital, doctorul MacCallum îi 
spusese limpede că nu-i va da drumul lui Mark până a doua zi, 
sau până în această seară, cel mai devreme. 

— Dar e o tâmpenie! izbucni ea. Bineînţeles că e la spital. Cu 
cine ai vorbit? 

Linda îi repetă cele întâmplate la spital. Pe măsură ce asculta, 
ochii lui Sharon căpătară o expresie sumbră, dar ea continuă să 
se agaţe de ideea că totul nu era decât o greșeală. 

— Haide, o îndemnă ea pe Linda înspre casă. O să sun la 
spital și o să lămurim toată această porcarie. Doamne! icni ea, 
la apariţia bruscă a unei idei, doar nu l-au pierdut, nu? 

Cinci minute mai târziu, când îl prinse pe MacCallum, se 
întunecă. 

— Dar de ce nu mi s-a spus? se repezi ea. N-am discutat 
niciodată cu doctorul Ames! 

Ascultă nerăbdătoare explicaţiile doctorului. 

— Dar e ridicol, protestă ea după ce el termină. Chiar 
dumneata ai spus că n-are nimic grav. Și de ce ar avea nevoie 
de un medic sportiv? Doar a fost bătut, nu rănit într-un meci de 
football. 

— Nu știu, replică, cu sinceritate, MacCallum. Nu vă pot spune 
decât că externarea era semnată de soțul dumneavoastră. Ca 
să mă asigur, am confruntat semnătura cu cea de pe 
formularele completate azi-noapte. Nici nu mi-a trecut prin 
minte că nu v-a pus în temă în dimineaţa aceasta, căci altfel v- 
aș fi sunat chiar eu. 

Când închise telefonul, Sharon era furioasă foc. Blake fusese 
un nesimţit! Să-i facă ei o figură ca asta! 

O lăsă pe Linda Harris la școală. Nu ajută la nimic faptul că 
Linda încercase pe drum s-o liniștească, povestindu-i despre 


cele înfăptuite de Ames cu Robb și despre pasiunea cu care 
lucra fratele ei în cadrul programului. 

— Dar nu asta e problema, încercase ea să se explice. Sunt 
convinsă că gestul în sine n-are nimic rău în el. Mă doare 
cumplit, însă, faptul că nimeni nu m-a pus la curent cu situaţia 
lui Mark! 

Linda se dădu jos din mașină și trânti portiera. 

— Spuneţi-i lui Mark că o să-i fac o vizită după școală, rosti ea. 

Era prea târziu, însă. Furioasă, Sharon apăsase pe accelerator 
în clipa în care se închisese portiera. 

e 

Mark plutea într-o ceaţă, privind nemișcat ecranul mare al 
unui televizor suspendat de tavanul de deasupra capului. 
Urechile îi erau acoperite de o pereche de căști. În tot haosul 
provocat de medicamente în creierul lui, numai imaginile de pe 
ecran și sunetele din urechi erau reale. 

Era ca un vis - un vis plăcut în care el se plimba de-a lungul 
unui mal umbros de râu, oprindu-se din loc în loc să admire apa 
învolburându-se peste o piatră sau o broască prăjindu-se la 
soare pe un buștean. Deasupra capului zburau păsări și ţipetele 
lor, amestecate cu bolborositul liniștitor al apei, îi umpleau 
urechile. 

Dintr-un pâlc de plopi aflaţi în faţa lui ieși o căprioară. Mark 
rămase pironit locului, observând graţioasa făptură cum se 
întindea alene pe un smoc de iarbă de lângă râu. Apoi alte 
imagini îi apărură neclare în minte, imagini pe care nu le 
recepţionă limpede, dar pe care subconștientul lui le înregistră. 

Tocmai aceste imagini pe care nu le distingea clar aveau să-i 
rămână în minte. Restul, viziunea cursului de apă și cântecul 
păsărilor, avea să se piardă. 

Ca și realitatea evenimentelor ce aveau să se petreacă în 
jurul lui și cu el. 

Era încă legat de masa metalică, dar nu se mai afla în camera 
de examinare în care fusese adus la sosirea în clinică. De fapt 
aici brățările nu mai erau necesare, căci Mark renunţase să se 
mai zbată imediat după prima doză de calmant - prima dintr-o 
serie de mai multe pe care le primise în cele câteva ore de când 
se afla acolo. Relaxat precum mintea, corpul lui Mark se 
supunea complet tratamentului ce-i era administrat. Din 


precauţie, însă, păstraseră brăţările la locul lor în timp ce mutau 
masa din cameră în cameră. 

Trupul lui Mark, precum anterior cele ale lui Randy Stevens și 
Jeff LaConner, era conectat la un șir întreg de aparate de 
măsură și monitoare. De coapsa dreaptă îi era prins un tub de 
perfuzie, iar un alt tub preleva continuu mostre de sânge, care 
erau aproape instantaneu analizate. 

Deasupra corpului său spânzura un scanner ce se mișca în 
susul și în josul mesei, furnizând serii de date unui computer ce 
bâzâia ușor și transmitea datele prelucrate unui monitor de 
dimensiuni mari. 

În corpul băiatului avuseseră loc modificări substanţiale, chiar 
dacă ele erau insesizabile cu ochiul liber. 

Fisura din bărbie practic dispăruse, iar coastele i se refăceau 
rapid. 

Oasele lui, stimulate de dozele masive de hormoni sintetici 
ce-i invadau organismul, începuseră să răspundă, 
reproducându-și celulele în mare viteză, astfel încât Mark 
crescuse deja cu câțiva milimetri în înălţime și cu o jumătate de 
kilogram în greutate. 

Martin Ames supraveghea de aproape cinci ore tratamentul 
aplicat lui Mark, căutând un semn, oricât de mic, de reacție 
adversă. Până acum totul mergea de minune. Cu toate că 
pentru un neavizat schimbările erau imposibil de detectat, Ames 
era în stare să le sesizeze aproape imediat ce ele aveau loc. 

Capacitatea pulmonară îi crescuse ușor, ca și mărimea inimii. 
Tensiunea arterială - crescută când fusese adus acolo - era 
normală acum. Chiar și creierul lui Mark demonstra anumite 
modificări chimice, care aveau să se transforme curând în 
transformări fizice. 

Și totuși Ames era conștient că făra aportul computerelor, 
Mark n-ar fi părut deloc diferit de băiatul care sosise acolo cu 
câteva ore înainte. 

O sonerie electronică bâzâi ușor, distrăgându-l pe Ames de la 
munca lui. Privi în sus, iritat, și constată că o lumină albastră 
pâlpâia pe perete. Oare chiar trecuseră cinci ore de când se 
găsea în sala de tratament, de când supraveghea acel proces 
minunat de recreaţie a băiatului? Epuizarea pe care o simți în 
mușchi îi spuse că așa stăteau lucrurile. 


— În regulă, rosti el întinzându-și încheieturile și masându-și 
umărul drept. Destul pentru moment. 

Imediat, unul dintre asistenții lui opri alimentarea cu 
substanță prin tubul de perfuzie, iar altul scoase acul din venă, 
apoi tamponă locul cu o bucată de vată înmuiată în alcool. Acul 
fusese subțire, iar semnul lăsat pe coapsă era de-abia vizibil în 
mijlocul unei mici vânătăi ce avea să dispară în câteva ore. 

Alţi asistenți se apucară să deconecteze dispozitivele 
electronice. Unul câte unul, monitoarele fură stinse, mai puţin 
cel care afișa activitatea cardiacă a lui Mark. Acesta trebuia 
stins ultimul, după ce avea să fie încheiată ultima fază a 
tratamentului. 

Ames observă agitația impasibil. Ședinţa se încheiase 
admirabil. Era convins că Mark Tanner avea o prognoză bună. 

Numai dacă nu... 

Gândurile apucară altă cale, fixându-se asupra lui Jeff 
LaConner, care fusese în aceeași încăpere, cu numai câteva ore 
înainte, conectat la aceleași echipamente. Incă nu știa ce 
mersese prost în cazul lui Jeff. Fusese atât de atent cu el... li 
modificase tratamentul la primele semne de reacţie față de 
terapie. Nu funcţionase; starea lui Jeff continuase să se 
deterioreze. 

Trebuia să existe un răspuns, și Ames era hotărât să afle care 
era răspunsul, să descopere eroarea comisă în amestecul de 
hormoni care determinase răspunsul exploziv al lui Jeff 
LaConner și al altora. 

Până atunci, Mark Tanner, cu antecedentele lui de reumatism 
infecțios și rahitism, avea să-i furnizeze date noi care să ducă la 
progres în elaborarea unui produs perfect. 

Așa cum promisese Jerry Harris, Mark era un subiect de 
experienţă perfect. În cele din urmă el avea șansa să 
beneficieze de pe urma tratamentului experimental la fel de 
mult ca și Ames. 

Doar dacă nu cumva... 

Ames alungă gândul. Echipa de asistenţi își încheie treaba. 
Monitorul de deasupra capului lui Mark se stinsese, iar căștile 
fuseseră îndepărtate de la urechile băiatului. Mark sforăia ușor. 
Anestezicele îi erau eliminate din sânge. În câteva minute avea 
să se trezească. 


— Dezlegaţi-l înainte să înceapă să se zbată, rosti Ames, 
pășind înainte și luând o seringă din mâna asistentului șef. Nu 
vrem să rămână semne. 

Verifică cu atenţie acul, îl înfipse într-o venă de la braţul drept 
al băiatului, apoi apăsă pe piston. 

Imediat ce insulina ajunse în circuitul sanguin al băiatului, o 
sudoare rece acoperi trupul lui, care începu să tremure 
spasmodic. 

Tremurul crescu în intensitate. Dintr-o dată, expresia de 
seninătate de pe chipul lui Mark fu înlocuită de o grimasă de 
frică și durere. 

În acea clipă începură convulsiile, corespunzând celei de-a 
treia faze a șocului insulinic. Într-un târziu, Mark deveni 
inconștient și corpul i se relaxă complet. Abia atunci își permise 
Ames să facă semn cu capul. 

— În regulă, rosti el. Luaţi-l și îmbrăcaţi-l. Când se va trezi nu- 
și va aminti nimic. 

Un rânjet sardonic îi apăru pe buze. 

— De fapt, adăugă el, e mai mult decât probabil că se va simţi 
mai bine decât s-a simţit el vreodată. 

(J 

În primul moment Sharon Tanner nu fu deloc sigură că venise 
la locul potrivit. Condusese aproape inconştient pe tot parcursul 
celor trei kilometri care separau clinica de oraș. Devenise din ce 
în ce mai furioasă, în special pe Blake. Cum își permisese să 
facă așa ceva fără s-o consulte și pe ea? Un astfel de gest nu-i 
stătea în caracter; nu-i putea sta în caracter. Cu toate astea, în 
ciuda mâniei, logica minţii îi furnizase răspunsul. Dacă el ar fi 
întrebat-o, ea ar fi presupus, pur și simplu, că intenţia lui nu e 
decât un pas înainte în campania de determinare a lui Mark de a 
se implica mai mult în activităţi sportive, și, ca atare, s-ar fi opus 
categoric. 

Și ar fi avut dreptate s-o facă. 

Frână brusc și se uită la clădirea din dreapta ei. Clinica 
sportivă părea mai degrabă un campus, așa cum era, complet 
înconjurată de pajiști. Apropiindu-se de acestea, constată că ele 
nu erau simple pajiști, ci terenuri de sport. Erau acolo două 
terenuri de football, o suprafaţă pentru baseball și un teren de 
hochei. Exista chiar și o pistă de atletism, ce înconjura un teren 
pe care se aflau obstacole de diferite înălțimi, o pistă de sărituri 


în lungime și una de sărituri în înălţime, ca și alte diverse bare 
pentru exerciţii. 

În centrul tuturor acestor spaţii se afla ceva ce semăna cu o 
cabană imensă. Între ea și clădirea clinicii se intercalau niște 
porți închise. Sharon trase mașina în faţa porţilor, cobori geamul 
portierei și apăsă un buton de pe cutia metalică montată pe un 
stâlp de fier. O clipă mai târziu, prin difuzorul cutiei se auzi o 
voce masculină. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Am venit să-l văd pe doctorul Ames, răspunse Sharon. Mă 
numesc Sharon Tanner și sunt mama lui Mark Tanner. 

— O clipă, vă rog, replică vocea. 

Difuzorul muri. Secundele porniră să se scurgă, implacabile. 
După un minut Sharon se întrebă dacă ajunsese unde trebuie. 
Tocmai începuse să se gândească ce avea de făcut când 
difuzorul prinse din nou viaţă, simultan cu deschiderea porților: 

— Parcaţi în faţa clădirii și intraţi pe ușa principală, doamnă 
Tanner, o instrui vocea impersonală. 

Sharon își luă piciorul de pe frână și porni încet pe alee, 
impresionată de ceea ce vedea, în ciuda mâniei din ea. Clădirea 
era elegantă și se potrivea de minune cu peisajul muntos din 
jur. Era un succes arhitectural. Parcă mașina, urcă în grabă 
treptele scării, traversă veranda largă și intră, printr-o ușă grea 
de sticlă, în hol. Acolo o aștepta, zâmbind o femeie care purta 
un halat alb de laborator peste taior. 

— Doamna Tanner? întrebă femeia ca să se asigure. 

Fără a aștepta răspunsul, continuă: 

— Eu sunt Marjorie Jackson, asistenta doctorului Ames. Toată 
lumea îmi spune Marge. Vreţi să veniţi cu mine? 

Sharon strânse din buze. În ciuda vocii ei imperioase de a-și 
descărca mânia, se trezi că o urmează pe Marge Jackson către 
ceea ce părea a fi o sufragerie, apoi în lungul unui coridor, către 
una dintre aripile imobilului. 

— Pare îngrozitor de goală, nu-i așa? rosti Marge, privind-o 
peste umăr pe Sharon. Ar fi trebuit s-o vedeți în timpul vacanței. 
Vara trecută a trebuit să-i hrănim pe băieţi în două serii. 

Un minut mai târziu Sharon fu condusă printr-un șir de birouri. 
Într-unul din ele, Marge Jackson se așeză pe un fotoliu. 

— Bănuiesc că vă aflaţi aici ca să-l vedeţi pe... 

Se opri și se uită pe un dosar de pe biroul la care se afla. 


— ... pe Mark, nu-i așa? 

— Mă aflu aici pentru mult mai mult decât atât, replică Sharon 
cu voce de gheață. 

Fu mulțumită să vadă cum celeilalte femei îi dispare 
zâmbetul. 

— Poftim? rosti Marge. Mă tem că nu înţeleg - s-a întâmplat 
ceva? 

— Ceva? repetă Sharon fără a încerca să-și mascheze furia. 
De ce să se întâmple ceva? Mi-am lăsat dimineață copilul la 
Spitalul Districtual și aflu la prânz că a fost mutat. Nimeni nu m- 
a întrebat nimic - nici măcar nu mi s-a comunicat ceva! Și 
dumneata vrei să afli dacă s-a întâmplat ceva? 

Pe chipul lui Marge Jackson se așternu o expresie sinceră de 
îngrijorare. Dintr-o dată Sharon se simţi prost. Orice s-ar fi 
întâmplat era clar că nu era vina femeii. Oftă zgomotos, se 
prăbuși pe un scaun, și își ceru scuze. li explică, pe scurt, 
celeilalte femei tot ce se petrecuse. Când termină, Marge dădu 
din cap în semn de compasiune. 

— Ce îngrozitor pentru dumneavoastră, rosti ea. Cred că l-aș 
fi ucis pe bărbatu-meu dacă mi-ar fi făcut așa ceva. Sunt, însă, 
convinsă că a fost o confuzie și vă pot spune că totul e în regulă. 

— Dar de ce a fost adus Mark aici? întrebă Sharon. Pare totul 
atât de inutil. 

— Mă tem că va trebui să discutați cu doctorul Ames despre 
asta, replică Marge. 

În acea clipă, faţa i se lumină și ea făcu un semn cu capul 
către cineva care tocmai intrase pe ușă. 

— lată-l! Doctore Ames, dânsa e Sharon Tanner, mama lui 
Mark. 

Sharon se ridică în picioare, surprinsă să vadă un bărbat 
extrem de chipeș, cu ochi cenușii care-i scânteiau când el 
zâmbea. Ames îi întinse mâna. Ea acceptă automat s-o strângă 
și își dădu abia atunci seama că, în sinea ei, se așteptase la un 
fel de monstru machiavelic care i-a răpit fiul și care ar fi început 
acum să-i ceară iertare. 

Ames o conduse în biroul lui, îi oferi o ceașcă cu cafea, și, 
după ce-i ascultă povestea, o asigură că nu era decât vina lui. 

— Ar fi trebuit s-o pun pe Marge să vă sune, ca să fiu eu sigur 
că sunteți la curent cu evenimentele. Spune-ţi-mi Marty, vă rog. 
Toţi îmi spun așa, inclusiv o mulțime de puști. 


Zâmbi și se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Oricum, cred că veţi fi bucuroasă să aflaţi că totul e în 
regulă cu Mark. 

— Ştiam asta, deja, replică Sharon. Doctorul MacCallum s-a 
ocupat de el o mare parte din noapte. 

Ames păru stânjenit. 

— Mi-am dat seama și să știți că n-am vrut să spun că Mac n- 
ar fi un doctor bun. Din contră, aș putea declara că e al naibii de 
priceput. 

— Atunci de ce a ţinut soţul meu să-l vedeţi pe Mark, doctore 
Ames? întrebă Sharon, pusă încă pe harţă. 

Ames dădu din umeri. 

— Cred că voia și o altă părere. Și mai presupun că Jerry 
Harris i-a povestit că specialitatea mea e să lucrez cu copiii care 
au probleme de dezvoltare fizică și psihică. 

Sharon rămase uluită. Deci avusese dreptate, cel puţin 
parțial. Blake căuta, într-adevăr, o cale să rezolve sechelele 
reumatismului infecțios suferite de Mark. 

— Și v-aţi format o părere? se interesă ea, forțându-se să-și 
păstreze vocea neutră. 

— E greu de spus, rosti Ames. L-am examinat în întregime și 
sunt încântat să vă comunic că nu suferă de nimic grav. De fapt, 
e remarcabil de sănătos, date fiind antecedentele lui medicale. 

Sharon se linişti. 

— Atunci când îl pot lua acasă? 

— Nu văd de ce să nu-l luaţi acum. l-am administrat niște 
codeină ca să nu-l mai deranjeze durerea de coaste. În câteva 
zile va fi ca și nou. 

Sharon îl privi uimită pe Ames. Asta era tot? Se înfuriase atât 
de tare fiindcă fusese convinsă că Blake și doctorul acesta 
puseseră la cale ceva tainic. Și acum... 

— lată ce vă propun, rosti Ames, ridicându-se în picioare. Ce- 
ar fi să vă ofer un tur al clinicii mele și să vă arăt cam ce facem 
noi aici? Până îl vom încheia, Mark va fi gata de plecare. 

— Nu cred că am nevoie de un tur... începu Sharon, dar Ames 
o amuţi cu un gest al mâini. 

— V-am răpit fiul, vă amintiţi? Putem cel puţin să vă liniștim în 
privinţa asta. 


Spre surprinderea ei, Sharon se trezi că-l urmează supusă pe 
Ames și că-i ascultă cu atenţie explicaţiile lui despre facilitățile 
pe care le aveau acolo și despre programele de vară. 

— Ceea ce încerc să fac, rosti el intrând într-o sală de 
gimnastică plină cu dispozitive cum Sharon nu mai văzuse în 
viața ei, e să tratez fiecare copil în parte. Am avut dintotdeauna 
părerea că a pretinde că există o singură dietă, un singur regim 
de exerciţii sau un singur gen de medicație pentru fiecare copil, 
e curată tâmpenie. De vreme ce toţi copiii care vin aici au 
probleme particulare, încerc să nu mă uit niciodată la ei ca la 
niște simpli puști. Fiecare dintre ei e un individ, și trebuie tratat 
ca atare. 

Sharon se opri, uitându-se la o bicicletă staţionară ce avea un 
ecran mare, curbat, în faţa ei. 

— Și asta pentru ce mai e? se interesă ea, arătând spre ecran. 

Ames zâmbi. 

— Aţi folosit vreodată așa ceva? 

Sharon încuviință. 

— Am încercat una acum câţiva ani. Am cumpărat bicicleta, 
am pedalat de vreo trei ori și am vândut-o. A fost cel mai 
plictisitor lucru pe care l-am făcut în viaţa mea. 

— Atunci încercaţi-o pe asta, o îndemnă Ames. 

Sharon ezită, dar curiozitatea învinse și ea se urcă pe aparat. 
Constată, cu surprindere, că mânerele ghidonului nu erau rigide, 
ci se mișcau ușor spre stânga și spre dreapta. Ames se îndreptă 
spre o mică tastatură de computer și-i dădu drumul. 

— Vă place San Francisco? întrebă el. 

Sharon ridică din sprâncene, mirată. 

— Cui nu-i place? 

O clipă mai târziu, în sala de gimnastică luminile își micșorară 
intensitatea, iar ecranul din faţa lui Sharon prinse viaţă. Pe el 
apăru o imagine a Market Street-ului din San Francisco. Sharon 
avu senzaţia că se află pe partea dreaptă a străzii, cu faţa spre 
Twin Peaks, iar mașinile curgeau pe lângă ea în ambele sensuri. 

— Începeţi să pedalaţi, îi comandă Ames. 

Picioarele ei porniră să învârtă ușor de pedale. Sharon fu 
surprinsă să vadă cum se schimbă imaginea de pe ecran. Ca și 
cum s-ar fi deplasat pe stradă. 

— Creșteţi viteza și intraţi în trafic, o instrui Ames. 


Încruntându-se ușor, Sharon mări ritmul cu care pedala și 
răsuci ghidonul spre stânga. 

Imaginea se modifică din nou. Sharon avu senzaţia că a ajuns 
în mijlocul benzii de circulaţie. Continuă să pedaleze, apoi îl auzi 
pe Ames comandându-i s-o cotească la dreapta, pe Van Ness 
Avenue. Imaginea se răsuci, și Sharon avu în faţa ei perspectiva 
largului bulevard ce se întindea spre nord. Continuă să 
pedaleze,  admirând panorama familiară a orașului 
desfășurându-se în faţa ochilor ei. Coti așa de mai multe ori, 
apoi se opri, simțindu-se oarecum jenată când își dădu seama 
că lăsase bicicleta într-o curbă. Ecranul se stinse și luminile sălii 
își reveniră la intensitatea lor normală. Sharon îl privi uluită pe 
Ames. 

— Ce mai e și asta? Cum funcţionează? 

— E o chestie făcută de computer, explică Ames. Practic, 
întreg orașul de la nord de Market Street și la est de Divisidero 
se află înregistrat pe un disc laser. Puteţi călători în întreg San 
Francisco, uitându-vă la orice vreţi. Totodată, computerul 
simulează și dealurile, așa că nu trebuie să schimbaţi 
dumneavoastră presiunea de pe pedale. Și acum vă întreb. A 
fost plictisitor? 

Sharon clătină din cap. 

— E nemaipomenit. Aș fi ţinut-o așa ore întregi. 

— Așa spun toţi, comentă, ironic, Ames. Vedeţi, aici problema 
nu constă în a-i determina pe copii să facă exerciţii. Aici 
chestiunea principală e cum să-i oprești. 

Își privi ceasul. 

— Ei, cam asta a fost. Haideţi să vedem ce face Mark. 

Porniră înapoi către birouri, dar când ajunseră în holul 
principal, îl zăriră pe Mark sărind în picioare de pe canapeaua pe 
care stătea întins. 

— Bună, mamă, rosti el, zâmbindu-i maică-si. 

Sharon îl privi uluită. 

Vânătăile de pe faţă se prezentau mult mai bine, iar obrajii săi 
aveau o nuanţă sănătoasă de roz, faţă de albul păstos al 
dimineţii. Ochiul drept continua să fie un pic tumefiat, dar Mark 
îl putea deschide. Petele negre de sub el începuseră să dispară. 

— Mark? icni ea. Dragule, te simţi bine? Pieptul tău... 

Mark, însă, îi zâmbi. Când sărise de pe canapea nu simţise 
absolut nicio jenă în piept. 


— Mi-e bine, rosti el. Marty mi-a dat ceva pentru coaste și 
acum nu mă mai dor deloc. 

Sharon se holbă la el aproape un minut. Arăta mult mai bine 
decât și-ar fi putut ea imagina. 

O jumătate de oră mai târziu, pe când traversau înapoi orașul, 
o cuprinse pe neașteptate un gând. 

După dimineaţa petrecută la Rocky Mountain High, Mark 
ajunsese să semene cu restul orașului. 

Era perfect. 

Prea perfect. 


e Capitolul 15 

— N-are importanţă ce ai crezut, sau ce ţi-a spus Jerry Harris, 
insistă Sharon. Eu sunt soţia ta și mama lui Mark. N-aveai 
dreptul să iei o decizie legată de Mark fără să mă consulți! 

Se aflau în micul salon al apartamentului. În cămin focul 
murea încet. Blake îl aprinsese cu o oră înainte când urcaseră 
sus, căci în acea după-amiază un front atmosferic rece poposise 
dinspre nord deasupra orașului, aducând cu el o ninsoare 
ușoară. Sharon, însă, era indiferentă faţă de fulgii de zăpadă și 
față de foc. ÎI ţintuia, mânioasă, cu privirea pe soţul ei. 

— Înţelegi măcar ce-ţi spun? 

Blake dădu, obosit, din umeri. Avea senzaţia că cearta 
devenise de mult sterilă, dar catadicsi să reia ceea ce spusese 
de trei ori până acum: 

— Ai recunoscut deja că n-a păţit nimic la clinică. De fapt 
arată al naibii de bine, date fiind circumstanţele. În plus erai 
epuizată de dimineaţă; ai stat trează toată noaptea și n-ai fi 
putut judeca limpede. 

— Și totuși... începu Sharon. 

— Destul! izbucni Blake. 

Se plimbase nervos prin cameră, oprindu-se într-un târziu 
lângă fereastră ca să privească zborul fulgilor spre sol. Acum se 
întoarse spre ea, cu bărbia împinsă înainte într-un gest ce 
semnifica că își pierduse răbdarea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sharon, ce intenţii crezi c-am 
avut? Doar n-am avut în gând să fac ceva urât! Jerry mi-a 
sugerat să-l las pe Ames să arunce o privire asupra lui Mark și 
mie mi s-a părut o idee excelentă! Dacă am greșit, am greșit și- 
mi cer scuze. Dar n-am greșit, să știi! 

— Nu poţi vorbi mai încet? îl rugă Sharon cu o șoaptă 
repezităa. Doar nu vrei să afle toți vecinii că ne certăm, nu? 

Fusese o greșeală. Sharon o știu de îndată ce rostise vorbele. 
Blake își împinse bărbia înainte și ochii îi sclipiră de mânie. 

— Nu. Clar că nu vreau. De fapt nici nu trebuie să ne certăm. 
Discutăm mai târziu. 

Dispăru înainte ca Sharon să poată replica. Îl auzi bocănind pe 
scări, apoi trântind ușa de la intrare. Îl urmări de la fereastra din 
turn cum se îndepărtează grăbit de casă, cu capul băgat între 
umeri. Era convinsă că știe încotro se duce. 


Către familia Harris, unde Jerry îl va asigura că procedase 
cum trebuie, orice ar fi zis nevasta lui. 

Plecă de lângă fereastră și puse încă un lemn pe foc, ca și 
cum gestul ar fi avut darul de a amâna continuarea disputei. Se 
învinui singură că nu jucase cinstit. Dacă Jerry ar fi crezut că 
Blake n-ar fi avut dreptate, el n-ar fi ezitat să i-o spună. 

Se cuibări într-un fotoliu în fața focului și încercă să-și facă 
ordine în gânduri, lăsând, decisă, la o parte mânia. 

Una peste alta trebuia să admită că Blake avea dreptate. Era 
clar că doctorul nu-i făcuse niciun rău lui Mark. După toate 
aparențele îi făcuse chiar un bine. 

lar din cele mărturisite de Mark pe drumul spre casă, Ames 
nici nu-l chinuise prea tare. Amintindu-și acum, Sharon se trezi 
chicotind de exasperarea întipărită pe chipul lui Mark când ea îl 
presase cu întrebări privind cele petrecute la clinica sportivă. 

El îi răspunsese la fel cum îi răspundea Kelly când era 
întrebată cum îi mergea la școală: 

— Bine, spunea ea invariabil, la fel cum procedase Mark când 
avusese vârsta ei. 

In cele din urmă, în acea după-amiază, Mark se uitase la ea cu 
o îmbufnare tipic adolescentină: 

— Ti-am spus, mamă, nu s-a întâmplat nimic. Doctorul Ames 
m-a examinat și mi-a făcut o injecție cu codeină pentru coastele 
mele, apoi am făcut niște exerciţii. Asta a fost tot. 

— Exerciţii? repetase Sharon, privindu-l cu îndoială. Doamne, 
Mark, dar ai trei coaste fisurate. Cred că te-a durut ca... 

— Nu m-a durut deloc, o întrerupsese el, nevrând să 
recunoască în fața maică-sii că fusese pe punctul de a leșina în 
timp ce lucra la mașina de vâslit. 

Dacă i-ar fi povestit, ea ar fi devenit isterică și l-ar fi forţat să 
stea în pat pentru tot restul zilei. Pe lângă asta, nici măcar nu 
fusese mare scofală. Când se trezise, unul dintre asistenții lui 
Marty Ames se uita la el și-i zâmbea. O clipă el se întrebase ce 
se întâmplase cu el, apoi memoria îi revenise treptat. 

N-avea nici cea mai mică idee de faptul că acele amintiri 
fuseseră plantate cu grijă în subconștientul lui în timpul lungilor 
ore petrecute pe masa de metal din camera de examinare. 
Despre tratamentul la care fusese supus nu păstra nimic în 
memorie. 


Sharon abandonase subiectul când ajunsese acasă și parcase 
mașina în garaj. Zăcând, somnoros, lângă ușa din spate, Chivas 
se ridicase leneș în patru labe. Când Mark se dădu jos de pe 
locul pasagerului, câinele lătrase, înveselit de neașteptata 
apariţie a stăpânului său. Se năpustise înainte, dând din coadă, 
apoi se oprise brusc. 

Coada îi căzuse, iar părul de pe ceafă i se ridicase ușor în 
timp ce din gât începuse să-i iasă un fel de mârâit. 

— Hei, amice, nu mă recunoști? rostise Mark. 

Se ghemuise, iar Chivas, lăsându-se foarte aproape de sol, se 
târâse înainte, adulmecând îngrijorat mâna întinsă a lui Mark. 

— Ce-i cu el? se mirase Sharon. 

Mark se întinsese și-l scărpinase pe Chivas pe ceafă, apoi îi 
zâmbi maică-sii. 

— Eu ar fi trebuit să fiu la școală, și pun pariu că miros cam 
ciudat după o noapte de spital. Probabil că am ceva din miasma 
de la biroul veterinarului, și tu știi cât urăște el locul ăla. 

Sharon nu uitase incidentul până la cină, când Mark, care 
stătuse închis mai toată după-amiaza în camera lui, coborâse la 
masă. Pe timpul servirii mesei, Sharon observase cât de cuminte 
stătuse Kelly. De câteva ori își surprinsese fiica privindu-l 
suspicioasă pe Mark. Sharon o chestionă pe Kelly abia când 
rămăseseră amândouă singure în bucătărie, la spălatul vaselor. 

— Nu știu ce să zic, rostise Kelly privindu-și serioasă mama. 
Pare puţin altfel. 

— Mda, asta cam așa e, o secondase Sharon. Are un ochi 
învineţit și o tăietură urâtă. 

— Nu m-am referit la asta, protestase Kelly. Aspectul lui e 
altul. Nu mai seamănă cu el. 

De fapt, exact ăsta era și motivul disputei ei cu Blake. Asta 
era concluzia la care ajunse acum Sharon, stând în fața focului. 
Incercase să discute cu el, să-i explice incidentul cu Chivas și 
vorbele lui Kelly de după cină, dar el nici nu se obosise s-o 
asculte. 

— Bineînţeles că Mark e altfel, rostise el. A fost bătut măr și e 
bandajat tot, și chiar dacă rănile nu l-au schimbat, n-ai de unde 
să știi dacă lupta nu l-a afectat. Nu te poți echilibra după cât ai 
suferit fără să te schimbi pe dinăuntru. 


— Dar nu e vorba de înăuntrul lui, insistă Sharon. Schimbarea 
a fost remarcată de Chivas, de Kelly și chiar și de mine. El nu 
mai e cum a fost. 

În cele din urmă, ea nu fusese capabilă să numească exact 
cum anume se schimbase Mark și renunțase să-l facă pe Blake 
să înţeleagă ceea ce nu reușea nici ea să descrie precis. Poate 
că, de fapt, nu există o schimbare reală. Poate că era numai 
dorința ei să vadă ceva să-și justifice mânia față de 
comportamentul lui Blake. 

Trase adânc aer în piept și se ridică în picioare, făcând un 
enorm efort să se debaraseze de rămășițele furiei ei și de vagile 
ei temeri. Mark păruse toată ziua fericit, nepreocupat de orele 
petrecute la clinica sportivă. Ca și cum i-ar fi plăcut. Așa că de 
ce să se mai agite ea? 

Aranjă mai bine bușteanul în foc cu vătraiul, apoi puse ecranul 
în faţa căminului. Cobori scările și o zări pe Kelly stând lângă 
fereastra din living și privind visătoare ninsoarea ce curgea din 
cer afară. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Sharon zâmbi și o 
întrebă. 

— Vrei să ieși la o plimbare? 

Kelly o privi dornică. 

— Putem? 

— Hai, rosti Sharon ca răspuns. 

Câteva minute mai târziu, încotoșmănate în cojoacele 
cumpărate de Sharon cu câteva zile înainte, mamă și fiică pășiră 
afară în seara plină de fulgi de zăpadă mari și pufoși. Pornind pe 
alee, aerul rece le izbi obrajii și tăcerea blândă a primei zăpezi 
le învălui rapid. 

Kelly apucă mâna maică-sii. 

— Îmi place aici, rosti ea privind veselă în jur. Nu te bucuri că 
ne-am mutat? 

Sharon nu-i răspunse pe moment, apoi pacea ninsorii o 
copleși și pe ea. 

— Da. Cred că da. 

În ciuda vorbelor ei, o umbră de îndoială îi rămăsese în suflet. 

e 

Charlotte LaConner fu scuturată de un fior de frig în timp ce 
privea cum creștea stratul de zăpadă pe pajiștea din fața casei. 
În circumstanțe normale s-ar fi bucurat enorm, căci însemna că 
sezonul de schi era foarte aproape și că sărbătorile Crăciunului - 


perioada ei favorită - pândeau de după colţ. În seara asta, însă, 
albeaţa de afară reflecta doar răceala din sufletul ei. Intr-un 
târziu, se îndepărtă de fereastră și se apropie de soţul ei. Simţea 
că ochii i se înroșiseră de supărare și obrajii îi erau încă pătaţi 
de lacrimi. 

— Dar nu e drept, se plânse ea încă o dată. Sunt mama lui, 
Chuck. N-am și eu dreptul să-l văd? 

Având încă vie în memorie imaginea trăsăturilor deformate 
ale fiului lui, Chuck se forță s-o privească drept în ochi pe 
Charlotte și-i repetă discuţia pe care o avusese cu Ames cu o 
noapte înainte. Încă de atunci el îşi spusese că trebuia s-o 
scutească pe Charlotte de viziunea de coșmar a fiinţei în care se 
transformase fiul ei. Era mai bine s-o lase în necunoștinţă de 
cauză decât să aibă coșmaruri tot restul vieţii ei. 

— Nu ti-ar face bine nici ţie nici lui, repetă el încă o dată. Nici 
măcar nu te-ar recunoaște, Char. 

— Dar nu se poate, scânci Charlotte, dând înapoi în faţa 
cuvintelor lui ca și cum ar fi fost lovită. Sunt mama lui, Chuck - 
el are nevoie de mine! 

— Are nevoie de odihnă, insistă Chuck. lubito, știu că pare o 
nebunie, dar uneori se întâmplă și astfel de lucruri. In ultima 
vreme Jeff a fost ținut sub presiune... 

— Și e vina mea? se oprise brusc Charlotte. Îţi amintești că eu 
am vrut să părăsească echipa. 

Chuck înjură în sinea lui. Să-și amintească? Dar cum putea să 
uite? Avusese în fiecare zi o ceartă cu ea, încă din ziua în care 
ea îl vizitase pe acel băiat la spital, și nici acum el nu fusese în 
stare s-o convingă că Jeff nu era responsabil de nimic. In acea 
clipă, pricepu că exista șansa de a întoarce propriile cuvinte 
împotriva ei și de a încheia odată pentru totdeauna această 
discuţie. 

— Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva văicăreala ta a 
contribuit la tot ce s-a întâmplat? întrebă el cu un ton 
intenţionat de gheață. 

Văzând că ea dă înapoi, el își repetă că nu o făcea decât spre 
binele ei. 

Charlotte se prăbuși pe canapea și se holbă la el. 

— Așa ţi-a spus el? rosti ea cu voce spartă. Că totul a fost din 
vina mea? 

Chuck își linse buzele nervos. 


— Poate că nu în atâtea cuvinte, căută el s-o liniștească. Ceea 
ce e important, însă, e că, momentan, cel mai bun lucru pe 
care-l putem face, amândoi, e să-i lăsăm pe doctori să aibă grijă 
de Jeff. Situaţia asta nu e definitivă, draga mea. După o vreme, 
când se va face mai bine... 

Lăsă cuvintele în suspensie. O parte a lui îl admonesta pentru 
că tocmai rostise o minciună sfruntată; Jeff n-avea să se mai 
facă niciodată bine. Cealaltă parte, însă, nutrea speranţa că 
Marty Ames avea să găsească o soluţie la chinurile prin care 
trecea fiul lor. 

Pentru el, cel mai important lucru era s-o ţină pe Charlotte 
departe de Jeff. Oricum n-avea să se ierte pentru cele petrecute, 
pentru că-l înrolase pe Jeff într-un program medical riscant, 
indiferent cât de mici ar fi fost riscurile. 

Işi pierduse fiul. inţelesese asta în orele negre de dinaintea 
acelei dimineţi, când Marty Ames îl permisese să-l vadă pe Jeff. 
Primul lui impuls fusese să-l apuce pe Ames de gât și să-i ceară 
socoteală pentru tot. In cele din urmă, însă, învinsese raţiunea, 
ca întotdeauna în cazul lui. Înţelesese că în ultimă instanţă el 
era cel vinovat, el, care luase decizia finală de a-l lăsa pe Jeff să 
fie tratat cu preparatele experimentale ale lui Ames. 

Își dorise atât de mult ca tratamentul să funcţioneze! Își 
dorise atât de mult ca Jeff să fie la fel ca și ceilalți băieţi, mai 
ales ca aceia din Silverdale, încât refuzase cu obstinaţie să ţină 
cont de posibilele efecte secundare ale substanţelor lui Ames. 

Astfel își pierduse unicul copil. 

lar dacă Charlotte ar fi aflat ce a făcut el, dacă ar fi aflat ce s- 
a întâmplat în realitate cu Jeff, ar fi pierdut-o și pe ea. 

Nu trebuia să se întâmple așa ceva. Era necesar s-o convingă 
că problemele lui Jeff nu erau de natură fizică, ci că suferise o 
cădere psihică și avea nevoie de o perioadă de odihnă. Poate că 
așa ea n-ar fi aflat niciodată adevărul. 

Poate că Ames va găsi o cură care să-l vindece pe Jeff. 

Sau poate... 

Indepărtă intenţionat cealaltă posibilitate, spunându-și că n- 
avea cum să se materializeze. Va fi exact așa cum îi prezisese 
Jerry Harris în acea după-amiază. 

— Vreau să nu-ţi faci nicio grijă, zise Harris după ce-l chemase 
pe Chuck în biroul lui. Am vorbit cu Marty Ames și el crede că 


sunt șanse să rezolvăm nenorocirea asta. Poţi conta pe 
Tarrentech. Jeff o să beneficieze de tot ce are nevoie. 

Discutaseră o vreme, iar Harris îl asigurase că, indiferent ce s- 
ar fi întâmplat, firma va avea grijă de întreaga familie LaConner. 

— lar după ce toate astea se vor fi încheiat, concluzionase 
Harris, o vei putea duce pe Charlotte oriunde vei dori. Nu-mi 
imaginez că-ţi vei dori să rămâi în Silverdale. Lumea, însă, e 
mare, iar noi suntem o companie puternică, care are grijă de 
oamenii noștri. 

Cu toate că era îndurerat și se auto-învinovătea, Chuck 
pricepuse prefect mesajul. Cele petrecute cu Jeff aveau să fie 
introduse la secret și nimic din situaţia lui n-avea să fie făcut 
public. 

O clipă îl urâse pe Jerry Harris, însă imediat esenţa raţională a 
fiinţei lui - acea latură rece și analitică a personalității sale ce-l 
făcuse să fie de nepreţuit în cadrul Tarrentech și care îl 
condusese cu trei ani în urmă la decizia de a pune viața fiului lui 
în joc - își spuse cuvântul. 

N-avea niciun sens să-l urască pe Jerry. In definitiv, oare nu-și 
asumase și el aceleași riscuri cu viaţa lui Robb? Și Tom Stevens 
cu Randy? Și câţi alţii? 

Erau la fel cu toţii. Toţi aveau aceleași speranţe și aspirații 
pentru fiii lor; aceleași ambiţii pentru ei înșiși. Toţi riscaseră. 

Majoritatea lor câștigaseră. 

Tom Stevens pierduse. 

Acum îi venise lui rândul să piardă. 

Nu trebuia, însă, să piardă totul. Își mai avea încă cariera și 
nevasta. N-avea intenţia să o piardă pe niciuna, indiferent cât l- 
ar fi costat. 

Se duse lângă Charlotte și își petrecu brațele în jurul ei. 

— O să se facă mai bine, promise el. Atunci o să vrea să te 
vadă. Acum, însă, trebuie să-l lăsăm așa cum e. 

O îmbrăţișă strâns și îi simţi oftatul din rărunchi. 

— O să încerc, rosti ea. 

ÎI privi cu ochii plini de lacrimi. 

— Dar mi-e dor de el. Chuck, continuă ea cu voce moale. Mi-e 
atât de dor de el, și nu lipsește decât de o zi. 

Chuck nu-i răspunse, brusc incapabil să-i vorbească sau să se 
uite la ea. 


Mark închise cartea pe care o citea și se întinse pe pat cu 
ochii închiși. Nu se putea concentra asupra temei de la școală și 
știa că trebuia să recitească pasajul mâine seară. 

Nu-i păsa, însă, căci, în timp ce parcurgea paginile, văzând 
cuvintele dar nereținându-le, mintea lui relua încontinuu 
evenimentele nopții trecute și ale zilei ce urmase. 

Își amintise de bătaie, de fiecare moment umilitor al ei. De la 
început n-avusese nicio șansă. Când se trezise în ambulanţă, pe 
drumul către spital, crezuse că avea să moară. Nu se simţise cu 
mult mai bine nici de dimineață. 

Acum, însă, după orele petrecute în clinica sportivă, totul era 
perfect. Bineînţeles că mai avea câteva semne pe față, dar 
durerea dispăruse, iar rănile păreau să se vindece rapid. 

Cândva în cursul dimineţii luase o decizie: n-avea să mai 
permită niciodată, nimănui, să-l bată în halul în care îl bătuse 
Jeff LaConner. Chiar și acum amintirea faptului îl înfurie. Își făcu 
palma dreaptă pumn și își plezni palma stângă cu un trosnet 
sec. 

Deranjat de sunet, Chivas mârâi ușor. Mark se ridică și își 
dădu jos picioarele de pe pat. 

— Lucrurile o să se schimbe, băiete, mormăi el către câine, 
întinzându-se să-l scarpine pe cap. 

Urechile lui Chivas se lipiră de ţeastă. Pufni încet, apoi se 
îndepărtă de atingerea lui Mark. Băiatul se încruntă, supărat de 
comportarea animalului. În aceeași clipă, însă, observă 
ninsoarea de afară. Uită de supărare și se duse lângă fereastră 
ca să privească afară. 

Pe cușca iepurilor stratul de zăpadă atinsese deja câţiva 
centimetri. De unde se afla, Mark putea vedea micile creaturi 
înghesuindu-se una într-alta într-un colț al cuștii. 

— La naiba! murmură băiatul. O să îngheţe și o să moară. Hai, 
Chivas. 

Părăsi dormitorul și apucă grăbit pe scări, cu Chivas ţopăind, 
cam fără tragere de inimă, după el. Când ajunse la cuierul din 
hol și își luă haina din cui remarcă liniștea bizară din casă. 
Strigă, apoi dădu cu indiferenţă din umeri când nu-i răspunse 
nimeni. Își puse haina pe el, traversă sufrageria și bucătăria, 
apoi deschise ușa din spate. Chivas lătră vesel, dispoziţia 
schimbându-i-se brusc când aerul rece de afară îi izbi nările. 
Țopăi până dincolo de ușă și se opri instantaneu când se trezi cu 


labele în stratul rece de zăpadă pe care o vedea pentru prima 
dată în viața lui. 

Adulmecă cu prudenţă materia aceea ciudată și albă, apoi 
scoase limba și linse, ezitând, pătura umedă și moale ce 
acoperea curtea. Făcu un pas înainte, șovăi, apoi sări tocmai în 
mijlocul curţii, se rostogoli de trei ori în zăpadă și începu să 
țopăie vesel prin ea. După asta, fugi înspre Mark și se tupilă jos, 
lipit de sol, dând nebunește din coadă. Mark îi zâmbi. 

— Iţi place, nu? rosti băiatul. Atunci lasă-mă să am grijă de 
iepuri și după aia o să-ți găsesc mingea. 

Ințelegând referirea la jucăria lui favorită, Chivas o luă la 
goană către gardul din spate, pufnind zgomotos pe nări în timp 
ce începu să caute una dintre mingile de tenis, bine molfăite 
până acum de gingiile lui, pe care le ascunsese prin curte. 

Mark își încheie fermoarul hainei până la gât și se îndreptă cu 
pași mari spre cușca iepurilor. Tremurând înghesuite unele într- 
altele, rozătoarele păreau că-l așteptaseră. 

— Hei, amicilor, vi s-a făcut cam frig, nu? zise Mark. Ei bine, o 
să aranjăm noi chestia asta, nu? Bineînţeles, însă, adăugă el cu 
severitate prefăcută, că v-ar fi fost mai cald dacă v-aţi fi gândit 
să vă duceţi acasă la voi. 

Deschise ușița cuștii, își băgă mâna înăuntru și apăsă pe 
comutatorul ce comanda becul suspendat de acoperiș în colţ. 
Lumina se aprinse, dar iepurii rămaseră pe loc. 

— Haideţi, îi zori Mark. Nu fiți tâmpiţi să staţi aici și să 
înghețaţi! 

Intinse mâna către ei ca să-i împingă spre compartimentul de 
adăpost al cuștii. O clipă nu se întâmplă nimic. Apoi, înainte ca 
Mark să-și poată trage mâna, unul dintre masculii mari, cu blană 
albă pătată cu negru, îl mușcă de deget. Instinctiv, Mark își 
smulse mâna și își băgă degetul însângerat în gură. Il supse 
câteva secunde, apoi și-l scoase din gură și se uită la el. 

Rana era mică, dar adâncă, și sângera din belșug. 

— La dracu'! înjură Mark cu voce tare, fixând iepurele cu 
privirea în timp ce se simţi cuprins de un val de furie. Te învăţ 
eu minte! 

Reintroduse mâna în cușcă, înșfăcă iepurele obraznic de 
urechi și-l smulse de lângă tovarășii săi. Animalul se zbătu în 
palmele lui și dădu din picioare încercând să scape. Mark, însă, 
era complet indiferent la agitația micii creaturi. 


Se uită la ea o clipă, cu o privire rece și golită de orice 
expresie, apoi o apucă de gât. 

Incepu s-o strângă. lepurele se porni să ţipe ascuțit. Sunetul 
fu brusc oprit când Mark dădu drumul urechilor și răsuci 
puternic capul animalului. 

Se auzi un trosnet slab de oase rupte. lepurele rămase inert în 
mâinile lui Mark. 

Băiatul se uită prostit o clipă la rozătoare, ca și cum n-ar fi 
înţeles ce făcuse. 

Apoi îl introduse înapoi în cușcă, se răsuci pe călcâie și porni 
încet înapoi spre casă. 

Cu o minge în bot, Chivas îl prinse din urmă la ușă și scheună 
pofticios. 

Mark nu-i dădu nicio atenţie. 


e Capitolul 16 

Charlotte LaConner își privi imaginea din oglindă cu nepăsare. 
Oare ceea ce vedea era chiar ea? Ştia, însă, deja răspunsul. 
Charlotte LaConner cu care se obișnuise - blânda și zâmbitoarea 
femeie - care privea cu ochii ei căprui, lumea cu calmă 
înțelegere - dispăruse aproape complet în ultima săptămână. In 
locul ei apăruse o fantomă palidă. Îi dispăruse zâmbetul, iar în 
jurul buzelor i se formase o serie întreagă de linii subțiri. 
Înfundaţi în orbite din cauza lipsei somnului, ochii ei trădau 
suspiciunea. Păreau în alertă chiar și când se odihneau, căutând 
tot timpul un inamic nevăzut, gata să sară asupra ei la orice 
semn de slăbire a vigilenţei. 

Imaginea din oglindă era nemachiată lăsând expus privirilor 
tenul palid și trăsăturile încadrate de o șuviţă inertă de păr 
nespălat ce lucea, ușor unsuros. Nu conta însă, ce aspect avea 
această imagine, căci n-o vedea nimeni. De mai bine de o 
săptămână, Charlotte nu ieșise din casă. 

Era sâmbătă după-amiază, deși Charlotte nu prea era 
conștientă de asta. Pentru ea timpul își încetinise ritmul. 
Îndepărtându-se de oglindă și de ciudata reflecţie a unei 
persoane practic necunoscute, Charlotte simţi că se deplasează 
cu viteza de melc a cuiva prins într-o mlaștină. Avea de făcut 
câteva treburi; întocmise o listă în minte, adăugând noi 
probleme în fiecare zi, cu toate că niciuna din problemele zilei 
anterioare nu era executată. Curăţenia, de exemplu. 

Pe scaunul favorit al lui Chuck zăceau împăturite frumos o 
mulțime de ziare, iar stiva crescuse în fiecare zi în înălţime. De 
fiecare dată își amintea să le arunce din casă, dar n-o făcuse 
niciodată. Peste mobilă se așezase un strat subţire de praf și 
ghemotoace de scame se adunaseră pe la colțuri. Cu un efort 
disperat, Charlotte încercă să se adune ca să-și înceapă munca, 
dar se prăbuși în faţa televizorului, căutând instinctiv cu mâna 
telecomanda ca să-l pornească. Rămase nemișcată, cu ochii 
fixati pe ecran, dar incapabilă să priceapă ce vede; peste creier i 
se lăsase o ceață deasă care-i bloca orice capacitate de 
percepţie a acţiunii ce se desfășura pe ecran. 

Chuck avusese răbdare cu ea, acceptându-i, fără a scoate o 
vorbă, explicaţiile de la începutul săptămânii cum că zăpada o 
împiedica să iasă din casă. Până marţi dimineaţă, însă, zăpada 
se topise. Cu toate astea, Charlotte rămăsese închisă în casă, 


retrasă din ce în ce mai adânc în ea, disperată din pricina 
despărțirii ei bruște și definitive de fiul său. 

Deveni vag conștientă de faptul că ușa din spate se deschide 
și se închide la loc. Curând, în micul salonaș în care stătea ea, 
țeapănă pe scaun ca și cum i-ar fi fost frică să nu se 
prăbușească dacă și-ar fi permis să se destindă își făcu apariţia 
Chuck. Privirea ei se mută dinspre televizor către soțul ei. 

Chuck se uită, îngrijorat, la ea. Arăta mai rău azi, mai rău 
chiar decât de dimineaţă, când o părăsise ca să aibă o discuţie 
fulger cu Jerry Harris. De câteva zile de abia îi mai vorbea. Mai 
devreme o urmărise stând la masa din bucătărie și amestecând 
încet cu linguriţa într-o ceașcă cu cafea care se răcise. In acele 
clipe se întrebase dacă nu cumva o pierduse și pe ea. Acum, 
însă, după întâlnirea cu Jerry, avea o vagă scânteie de speranţă. 

— lubito? rosti el încet. Cum te simți? 

Charlotte schiţă un început de zâmbet. 

— Sunt atâtea de făcut... replică ea, examinând absent 
camera cu privirea. Nu mă pot aduna să le fac. 

Chuck inspiră adânc, apoi traversă încăperea, se așeză pe 
braţul scaunului și-și strecură un braţ protector în jurul ei. 

— Nici nu trebuie, murmură el. 

Ea se întoarse și se uită drept în ochii lui. 

— Plecăm, draga mea, continuă el. Am fost transferat. Pe 
chipul soţiei lui se citi confuzia, ca și cum ea n-ar fi înţeles 
sensul exact al vorbelor lui. 

— T-transferat? Dar nu putem pleca nicăieri acum - suntem la 
mijlocul anului. Jeff... 

Vocea i se stinse, ca și cum simpla rostire a numelui fiului lor 
i-ar fi adus aminte că el nu se mai ducea la școală. 

— O să fie bine, căută Chuck s-o asigure. Au fost făcute toate 
aranjamentele necesare. Plecăm la Boston. 

Acolo crescuse Charlotte, iar el spera că perspectiva de a 
reveni pe meleagurile natale s-o scoată din depresia care o 
cuprinsese în ultima săptămână. Femeia se uită fix la el o clipă, 
apoi clătină din cap. 

— Dar e clar că nu putem pleca. 

Rostise cuvintele cu voce spartă, ca și cum ar fi repetat un 
lucru pe care Chuck să-l fi știut deja. 


— Nu, dragă, o contrazise el. Ăsta e motivul întâlnirii mele cu 
Jerry. E totul aranjat - putem pleca oricând. Chiar și azi, dacă 
vrei. 

Vorbele lui părură, în sfârșit, să sfâșie ceața din jurul 
creierului ei. Îl privi din nou, bănuitoare, ca un șoarece care 
adulmecă brânza din cușcă înainte de a încerca s-o înșface. 
Ochii i se limpeziră. 

— Dar n-o putem face! explodă ea. 

Dădu braţul lui Chuck la o parte și se ridică în picioare. 

— Nu putem să împachetăm și să plecăm așa simplu - cum 
rămâne cu Jeff? Trebuie să facem ceva pentru el - să-i găsim un 
spital... 

Văzând apatia din ochii soțului ei, își dădu seama de înţelesul 
adevărat al vorbelor lui. 

— Doamne! exclamă ea. Tu nu vrei să-l luăm cu noi, nu-i așa? 
Crezi că o să plecăm pur și simplu și o să-l părăsim aici... 

— Nu! protestă Chuck, deși ea rostise adevărul. Nu trebuia, 
însă, ca acest adevăr să sune atât de aspru pe cât îl făcuse ea 
să sune. Acum nu-l putem lua cu noi, recunoscu el, dar Jerry 
spune că atunci când se va face mai bine... 

— Jerry! izbucni din nou Charlotte. Trebuia să-mi dau seama 
că Jerry Harris e vârât în porcăria asta! 

Ochii îi scânteiau de furie. 

— Totul nu e decât una dintre marile scheme Tarrentech, nu-i 
așa? 

Vocea i se ridicase periculos de sus, iar ochii cercetau 
înfriguraţi camera, ca și cum ea s-ar fi așteptat cumva să-l vadă 
pe Jerry Harris spionând-o din vreun colțișor. 

— Așa e? insistă ea poruncitor. l-au făcut ceva lui Jeff, nu-i 
așa? lar acum vor să te mituiască. Ce-au de gând să întreprindă, 
Chuck? Vor să dispărem, așa cum au procedat cu Tom și Phyllis 
Stevens? 

Era o lovitură murdară și ea își dădu seama că izbise în plin. 
Când văzu privirea din ochii lui Chuck își duse palma la gură. 
Bărbatu-său era îndurerat și speriat. 

— Nu fii ridicolă! reacţionă Chuck, prea târziu însă. 

Charlotte rămase pironită locului câteva clipe, ascultând 
minciunile pe care începu el să le debiteze. 


— Nu s-a întâmplat nimic cu Tom și Phyllis. Sunt la New York. 
Tom conduce divizia de transport, iar cu Phyllis m-am întâlnit în 
San Marcos acum cinci luni. Arăta nemaipomenit. 

Charlotte miji ochii. 

— Și cu Randy? Ti-au spus cum se simte? șuieră ea. Ai avut 
măcar curiozitatea să întrebi? 

Chuck nu-i răspunse, așa că nevastă-sa ridică tonul. 

— Ei bine, ai făcut-o? ţipă ea. 

Chuck se sculă în picioare și făcu un pas spre ea. 

— Nu, dar... 

Charlotte se dădu înapoi, apoi se răsuci pe călcâie și se făcu 
nevăzută. Era o capcană! Acum aflase totul. Totul nu era decât 
o capcană. Trebuia să iasă, să fugă din casă, să plece de lângă 
Chuck și să se îndepărteze de tot ceea ce se întâmpla. Alergă 
câtre ușa de la intrare, fără a se opri să-și ia măcar o haină. 
Oricum nu conta, căci nu simţi nimic din răcoarea aerului când 
dădu buzna afară. 

Se opri în mijlocul străzii și privi către casele învecinate. O 
spiona cineva? Câţi? Știau, oare, ce se petrecuse? Erau cu toţii 
complici? 

O luă la fugă, împiedicându-se de pietrele caldarâmului. 
Trebuia să găsească ajutor și un refugiu. 

Dar unde? 

La cine să apeleze? În cine să se încreadă? 

Elaine Harris. Fusese prietena ei încă... 

Abandonă ideea. Nu se putea încrede în Elaine - era și ea 
complice. Doar era jumătatea lui Jerry, nu? 

Atunci își aminti. 

Exista o singură persoană care ar fi putut-o, dacă nu ajuta, 
măcar asculta. Găâfâind, se întoarse și apucă în josul străzii. 

e 

În acea dimineață, Mark plecase de acasă imediat după micul 
dejun. Sharon fusese nevoită să-i amintească să hrănească 
iepurii, aşa cum fusese obligată s-o facă în fiecare dimineață din 
acea săptămână. El își dăduse ochii peste cap și încercase să 
paseze  responsabilitatea pe umerii lui Kelly, dar Sharon 
clătinase din cap. 

— Sunt iepurii tăi. Nu-i poţi lăsa pe seama sorei tale. 

El oftase din rărunchi, dar se îndreptase către curtea din 
spate și umpluse repede cu hrană și apă tăvițele din interiorul 


cuștii. Se mai aflau acolo numai cinci iepuri. Urmărindu-l cum 
curăță cușca, Sharon își îndreptase privirea și către mica cruce 
ce marca locul din spatele garajului, unde Kelly insistase să fie 
îngropat iepurele pe care îl găsise mort cu o săptămână înainte. 

În acea dimineaţă de sâmbătă, Kelly venise în fugă în casă, 
țipând că unul dintre iepuri murise îngheţat. Imediat Mark ieșise 
să verifice. Când se întorsese, atât Sharon, cât și Blake îl 
priviseră interogativ, dar el se mulțumise să dea din umeri, 
părând neafectat. 

— Cred că n-a intrat în adăpost cu ceilalţi, rostise el. Azi- 
noapte am aprins lumina și ceilalţi n-au nimic. L-am aruncat la 
gunoi. 

Indignată de tratamentul la care fusese supus animalul mort, 
Kelly insistase să i se facă o înmormântare iepurelui, așa că 
după micul dejun se deplasaseră toţi în spatele garajului și 
îngropaseră micul cadavru într-un sicriu dintr-o cutie de pantofi. 
După ce Kelly plecase la joacă cu una dintre prietenele ei, 
Sharon scosese cutia, punând în locul ei o piatră, și aruncase 
iepurele în coșul de gunoi astfel încât Chivas să nu fie tentat să 
sape și să aducă cadavrul în casă, mândru ca un copil care-și 
prezintă premiul proaspăt câștigat. 

Însă, pe măsură ce trecuse săptămâna și devenise tot mai 
evident că Mark își pierdea interesul faţă de animale, Sharon 
începuse să se întrebe ce avea să facă cu mica colonie ce 
supraviețuise. Blake propusese să fie mâncată, dar Sharon 
respinsese ideea căci, deși nu mai mâncase iepure de când era 
mică, gândul de a găti animalele favorite ale familiei îi întorsese 
stomacul pe dos. Privi acum, în timp ce Blake stătea pe scaunul 
lui și verifica un teanc de dosare, iar Kelly se uita, întinsă pe 
podea, la desene animate, la creaturile îmblănite, care n-aveau 
cum să își dea seama că, în numai câteva zile, viața le devenise 
nesigură, și care își molfăiau liniștite hrana. Poate că o să le dea 
drumul, să se alăture coloniilor mari de iepuri de câmp ce 
hălăduiau în toată valea. Visarea ei fu brusc întreruptă de o 
bătaie în ușă. N-apucă să se ridice în picioare, căci Kelly o și 
tulise să deschidă. Un minut mai târziu, fetița se înapoie cu ochii 
măriţi și voce tremurătoare. 

— A venit o doamnă, anunţă ea. Pare nebună sau așa ceva. 

Ezită o secundă, apoi continuă cu mândrie: 

— Nu i-am dat drumul înăuntru. 


Încruntându-se, Sharon se duse la ușa din faţă, cu Kelly 
furișându-i-se pe urme, și o întredeschise. Pe moment n-o 
recunoscu pe Charlotte LaConner, așa cum arăta ea, cu fața 
pământie și cu ochii înroșiţi de lacrimi. Își dădu seama că e ea 
numai când Charlotte vorbi. Icnind, Sharon deschise ușa larg. 

— Te rog, zise Charlotte, cu voce uscată, privind peste umăr 
ca și cum se temea să nu fi fost urmărită. Nu mă pot duce 
nicăieri altundeva. Trebuie să mă lași să intru... te rog? 

Kelly se lipi de maică-sa. Sharon tinu ușa cu o mână și o trase 
pe Charlotte înăuntru cu cealaltă. 

— Charlotte! Ce e? Ce s-a întâmplat? 

— Vor să mă determine să plec, rosti, printre lacrimi, cealaltă 
femeie. Vor să plec și să-l uit pe Jeff. Dar el e fiul meu, Sharon! 
se tângui ea. Nu-l pot abandona așa, pur și simplu. Nu pot! 

Sharon se holbă la Charlotte LaConner, complet buimăcită. 
Despre ce vorbea femeia aceasta? Jeff era într-un spital undeva, 
nu? O conduse cu blândeţe pe Charlotte în bucătărie, apoi își 
dădu seama că fiică-sa se afla lângă ea, uitându-se curioasă la 
femeia nenorocită. 

— Du-te sus în camera ta, dulceaţă, o îndemnă ea. N-o să 
trebuiască să stai prea mult. Bine? 

O clipă crezu că Kelly avea de gând să protesteze, dar micuța 
o apucă pe scări în sus, ca și cum ar fi înțeles că se petrecea 
ceva despre care n-avea voie să afle. Când ajunse sus, se 
întoarse și privi înapoi. 

— Ea e mama lui Jeff LaConner? întrebă ea. 

Sharon ezită, apoi încuviinţă. Kelly păru că vrea să mai spună 
ceva, dar se răzgândi și dispăru pe coridor către camera ei. 

Când Sharon și Charlotte intrară în salonul familiei, Blake se 
afla deja în picioare. Văzând starea în care se găsea Charlotte, 
începu să-și îndese cu repeziciune dosarele în servietă. 

— Plec de aici într-o secundă, bolborosi el. 

Tăcu, însă, observând cum se uita la el Charlotte LaConner. 

— Și tu ești complice? se repezi ea, cu o voce ce semăna cu 
un horcăit. 

Gâfâind în urma fugii ei nebune, își permise să se lase pe 
canapea. Privirea, însă, rămase aţintită pe Blake. 

— Eu... complice? se miră Blake. 


La ce se referea femeia? Știa, bineînţeles, de căderea psihică 
a lui Jeff. Chiar intervenise pentru admiterea băiatului într-o 
instituţie particulară de sănătate mintală din Denver. 

Charlotte îl privi sălbatic. 

— Sunt cu toţii complici, să știi, rosti ea uitându-se înspre 
Sharon. l-au făcut ceva lui Jeff și nu vor să mă lase să aflu și eu 
ce. Nici nu mă lasă să-l văd măcar. Au ajuns să-mi spună chiar 
că e vina mea! 

Își cuprinse capul cu palmele și începu să plângă. Sharon se 
duse lângă ea, vrând s-o aline, dar Charlotte îi respinse 
mângâierea. 

Se auzi soneria de la intrare. Charlotte tresări vizibil. Fără a 
scoate vreo vorbă, Blake ieși repede din cameră. O clipă mai 
târziu, Sharon auzi sunetele vagi ale unei conversații, după care 
Blake se întoarse. 

În spatele lui venea, îngrijorat, Chuck LaConner. Imediat ce o 
văzu pe Charlotte, scoase un suspin imens de ușurare. 

— Îmi pare rău, i se adresă el lui Sharon, îndreptându-se către 
nevastă-sa. 

Încercă să-și pună braţul protector în jurul ei, dar ea îl 
respinse, așa cum o respinsese nu cu mult timp în urmă și pe 
Sharon. 

— Nu știam încotro a luat-o, rosti Chuck. Am căutat-o în mai 
multe locuri până să o găsesc. 

Făcu o pauză, apoi încercă din nou s-o îmbrăţișeze pe 
Charlotte. 

— Draga mea, o să fie bine. Sunt aici și o să am grijă de tine. 

— Nu! ripostă ea. 

Se ridică în picioare și dădu înapoi până ce atinse cu spatele 
colţul camerei, unde încremeni câteva clipe, ca prin ceață, 
venind de la mii de kilometri depărtare, auzi vocea soţului ei. 

— Trebuie să înțelegeţi, zicea el. De când s-a ivit necazul cu 
Jeff starea ei s-a înrăutățit permanent. 

Trebuia să se controleze - trebuia! El avea să-i convingă că 
era nebună, și dacă se întâmpla așa ceva... 

Trase adânc aer în piept, apoi inspiră încă o dată. Rămase 
perfect nemișcată încă câteva clipe, apoi se întoarse încet, cu 
palmele strânse pe lângă trup, ca să-i înfrunte pe cei trei care o 
urmăreau. Știa că nu poate ceda nevoii interioare de a se 
întoarce la loc, cu spatele la ei, și de a se abandona panicii de 


care era cuprinsă. Înghiţi în sec, încercând să scape de nodul 
care i se pusese în gât, apoi inspiră din nou adânc. 

— Mi-e bine, rosti ea, rugându-se să n-o trădeze vocea tocmai 
acum. Eu... mă rog, a fost o săptămână groaznică pentru mine, 
și cred că mi-am ieșit un pic din fire. 

ÎI privi fix pe Chuck, rugându-l în tăcere să nu mai zică nimic. 
Chiar dacă el înţelesese privirea, decise s-o ignore. 

— E stresul ultimei săptămâni, rosti el, uitându-se înspre 
Blake. Știţi și voi cum e situaţia - Jeff e la izolare și... 

Se opri, luându-și privirea de la cei doi Tanner. 

— Ei bine, continuă el, mă tem că Charlotte începe să-și 
închipuie fel de fel de lucruri. 

Traversă încăperea și apucă mâna nevestei sale. 

— Hai, draga mea, zise el încet. Hai acasă să te odihnești un 
pic. 

După ce plecară, casa rămase ciudat de tăcută. Cel care vorbi 
primul fu Blake, după ce dădu din cap cu tristeţe. 

— Am lucrat la povestea asta toată săptămâna trecută, rosti 
el. Ceva s-a rupt în creierul lui Jeff. 

Își linse, gânditor, buza de jos cu limba. 

— Și cred că e evident de unde moștenește instabilitatea, nu? 

Sharon nu-i răspunse, căci, în timp ce Chuck LaConner încerca 
să explice ce era cu nevastă-sa, rămăsese cu privirea aţintită pe 
Charlotte. 

Citise în ochii ei un mesaj clar. 

Nu-l crede. Te rog... nu-l crede. 

e 

Mark Tanner și Linda Harris coborau de pe înălțimile din jurul 
orașului. Hoinăreau pe coclauri de mai bine de o oră. Deși își 
luase aparatul cu el, Mark nu făcuse nici măcar o poză. Nici 
măcar atunci când dintr-un pâlc de copaci ieșise un cap imens 
de cerb cu niște coarne enorm de mari, care încremenise 
instantaneu, speriat de cei doi. 

— Ce e cu tine? întrebă Linda într-un târziu, exasperată. 

După vreo două minute, cerbul se răsucise pe loc și se făcuse 
nevăzut. Mai mult din obicei, Chivas îl urmărise câţiva metri, 
după care renunţase și li se alăturase la loc. 

— Credeam că îţi place să fotografiezi orice, continuă ea. 

Mark dădu din umeri. 


— Îmi plăcea, fu el de acord. Nu știu, însă... În ultima vreme 
nu îmi mai place să fac nimic din ce făceam. 

Tăcu, încercând să găsească cuvintele prin care să-i explice 
cât mai bine Lindei ce se petrecea cu el. 

— A face fotografii e ca și cum ai sta pe afară și a trage cu 
ochiul să vezi ce e înăuntru, rosti el. lar eu am obosit să mă simt 
lăsat la o parte de la orice. 

Linda îl privi cu colțul ochiului. Părea diferit, încă din noaptea 
din care fusese bătut măr, dar până acum nu fusese prea dornic 
să discute despre asta. De fapt, nici nu-l prea văzuse în acea 
săptămână; de trei ori fusese obligată să meargă la exerciţiile 
de susținătoare, iar în celelalte două zile Mark fusese plecat la 
clinica sportivă, la întâlnirile cu doctorul Ames. 

— Te referi la sport? întrebă ea, păstrându-și pe cât era în 
stare, vocea neutră. 

Spre surprinderea ei, Mark încuviinţă. 

— Cred că da, recunoscu el. Niciodată înainte nu prea mi-a 
păsat că sunt atât de scund, pentru că nu voiam să obţin nimic 
anume. 

Zâmbi și își flexă exagerat braţul. 

— Dintr-o dată, însă, m-am apucat să fac exerciţii și să pun 
ceva carne pe mine. Uite! 

Se lăsă la pământ și făcu cincizeci de flotări în timp ce Linda 
se uita la el uluită. Când termină, abia dacă respira un pic mai 
greu. 

— Ce zici de asta? întrebă el. Acum trei săptămâni n-aş fi 
putut face nici măcar zece. 

— Mare scofală, comentă acră, Linda. Deci poţi face flotări. 
Cui îi pasă? Jeff LaConner putea face o sută, și uite ce a păţit! 

— Ei, haide, fii serioasă, replică Mark, dezumflat. Fusese sigur 
că o va impresiona. Nu înseamnă că o să ajung un ticălos ca Jeff 
dacă îmi fac un pic de formă fizică! 

Linda îl privi supărată. 

— Să știi că n-a fost mereu un ticălos! Când am început să ies 
cu el era chiar drăguţ cu mine. De fapt, a fost drăguţ până ce s- 
a transformat într-un maniac al sportului! 

Mark își simţi obrajii că-i iau foc. 

— Ei bine, eu n-o să fac asta, replică el hotărât. 

Se plimbau acum pe malul râului, în apropiere de casa Lindei. 


— Și ce-i rău dacă încerci să fii ca și ceilalți? se răţoi el brusc. 
Poate că m-am săturat să fiu un inadaptat! 

Linda nu-i răspunse până ce nu ajunseră la câţiva metri de 
casa ei, când se întoarse spre el. 

— Ascultă. Nu sunt supărată pe tine, ci doar îngrijorată pentru 
tine, bine? lar dacă vrei să te „adaptezi” - orice ar însemna 
termenul ăsta - sunt convinsă că n-aș avea nimic împotrivă. Dar 
dacă ai de gând să devii un alt Jeff LaConner, mai bine mi-ai 
spune-o chiar acum. 

Mark se holbă la ea, uimit. Să devină un nou Jeff LaConner? 
Dar el n-avea nimic comun cu Jeff și nici nu o dorea. 

— Nu, n-am de gând. Eu sunt și așa voi fi întotdeauna. 

Cotiră pe aleea către casă. Din curticica din faţa garajului, 
Robb le făcu semn cu mâna. 

— Hei, Mark! strigă el. Vrei să arunci la coș? 

Ochi ţinta și aruncă priceput mingea de baschet prin plasa 
coșului. Mark fu convins că zărise un soi de provocare în ochii 
celuilalt. O fracțiune de secundă ezită, apoi își lăţi faţa într-un 
zâmbet. 

— Sigur, strigă el la rândul lui. De ce nu? 

O luă la fugă pe alee, cu Chivas tropăind pe urmele lui, și nu 
observă dezamăgirea din ochii Lindei, înainte ca aceasta să se 
facă nevăzută în casă. 

Zece minute mai târziu, Mark începu să gâfâie, dar era 
încântat că reușise să-i marcheze lui Robb trei coșuri, în ciuda 
mărimii și dexterităţii acestuia. La un moment dat, se afla în plin 
dribling și căuta o ocazie de a se strecura pe lângă Robb. 
Inaintă, fentă că o ia spre stânga, apoi o coti dreapta, dar când 
găsi culoar liber spre coș, simţi cum Robb îl lovește cu cotul în 
coaste. Gemu când îl străbătu un junghi dureros, și mingea căzu 
aiurea, lovindu-se de panou și revenind în mâinile lui Robb. 
Acesta se înălță imediat și strecură balonul în plasă. 

— Nu se pune, ţipă Mark. M-ai faultat! 

— Rahat! Rânji Robb. Vezi vreun arbitru pe aici? 

Mark fu cuprins de furie. 

— Ce dracu’ vrei să spui? se repezi el. Faultul e fault. 

Robb dădu din umeri. 

— Eu joc ca să câștig, rosti el, aruncând încă o dată mingea în 
COȘ. 

Mark se holbă la el. 


— Dar jocul ăsta are și el niște reguli, să știi. 

Rânjetul de pe buzele lui Robb pieri și ochii căpătară o 
expresie de duritate. 

— Singura regulă pe care o cunosc este să câștig, rosti el. 

Lăsă mingea jos și-i dădu lui Mark un ghiont. Surprins de gest, 
Mark se împletici câțiva pași înapoi. 

Robb îl împinse din nou, până ce Mark atinse cu spatele 
garajul. 

— Hei, rosti el, ce vrei de la mine? 

— Eşti laş? întrebă Robb. Micuţul e supărat că a pierdut un 
punct? 

Mark strânse din dinţi. Înainte de a-și da seama ce face, îl izbi 
cu pumnul pe Robb în bărbie. Acesta făcu ochii mari de surpriză, 
apoi rânji sardonic. 

— Deci vrei să te baţi, da? rosti el batjocoritor. Micuţul a 
început să crească, nu? 

începu să dea cu pumnii, mai mult ca să-l necăjească pe 
Mark. Într-un târziu se apropie de el, și Mark speculă ocazia. 
Strânse bine pumnul drept, se aruncă asupra lui Robb și-i înfipse 
pumnul în stomac. Robb dădu drumul cu zgomot aerului din 
piept, dădu înapoi și se apucă cu o mână de abdomen în timp ce 
căuta să-și recapete suflul. Tocmai era pe punctul de a-l lovi 
serios pe Mark, când se deschise ușa din spate și în curte își 
făcu apariţia Elaine Harris. 

— Încetează! comandă ea. Încetează în clipa asta! 

Uluiţi de tonul vocii ei, ambii băieţi se întoarseră spre ea. 
Elaine se uită urât la Robb. 

— Nu vreau să aud nicio scuză, declară ea. Eşti cu aproape un 
cap mai înalt decât Mark și ai cu douăzeci de kile mai mult ca el. 
Acum treci în casă, iar când o să vină taică-tău acasă o să-i dai 
explicații! 

Așteptă, cu mâinile înfipte în șolduri, până ce Robb își aplecă 
grumazul și trecu pe lângă ea intrând în casă. După asta, Elaine 
i se adresă lui Mark, pe un ton blând, cu care parcă își cerea 
scuze. 

— Îmi pare rău. Orice s-ar fi întâmplat, n-ar fi trebuit să dea 
cu pumnul în tine. 

Mark simţi că-i arde faţa de rușine. Ce părere avea ea, că era 
vreun invalid care nu se putea apăra? Se răsuci, fără vorbe, pe 


călcâie și apucă grăbit pe alee, amintindu-și ce se întâmplase în 
noaptea în care nu fusese capabil să se apere. 

Astăzi, însă, fusese cu totul altceva. Astăzi nu încercase să 
fugă, chiar după ce Robb încercase să-l lovească. 

Astăzi stătuse mândru pe loc și replicase la lovituri. 

lar pentru o clipă, după ce-i reușise directa în abdomenul lui 
Robb, avusese chiar senzaţia că ar fi putut câștiga. Bineînţeles, 
Robb își revenise deja când doamna Harris ieșise în curte; și 
totuși, reușise să-l dezechilibreze serios pe adversar. 

Măcar de data asta încercase. 

Pornind către casă, își dădu seama că îi plăcuse chiar să se 
bată. 

Nu mai încercase vreodată înainte o asemenea senzaţie. 

Nici măcar nu-și imaginase că ar fi putut să-i placă. 


e Capitolul 17 


Fusese o dimineață liniștită în spital. Când Susan Aldrich se 
uită la ceasul prins de peretele de deasupra biroului ei din 
spatele ghișeului, fu surprinsă să constate că acesta indica doar 
ora nouă și jumătate. Asta era problema de bază în zilele 
liniștite - timpul părea că se scurge târându-se. Se uită în sala 
de așteptare și zâmbi aproape cu tristețe când văzu că nu era 
nimeni acolo. Nu-și putea ocupa câteva minute nici ducându-se 
să-și facă o cafea, căci o zărise cu câteva clipe înainte pe Maria 
Ramirez îndreptându-se către bucătărie. 

Maria făcea de acum parte din peisajul cotidian al spitalului. 
Pe măsură ce nesfârșitele zile de veghe la căpătâiul fiului ei se 
transformaseră în săptămâni, Maria începuse treptat să-și 
creeze o rutină a ei proprie. Începuse cu simpla îngrijire a 
camerei lui Ricardo, dar, treptat, ea își extinse domeniul, 
neîntrebând niciodată dacă trebuia făcut ceva, ci observând 
doar infirmierii și asistenții medicali în timp ce aceștia își 
efectuau îndatoririle, apoi preluând, discret o parte din sarcinile 
lor. La început, Susan încercase s-o convingă pe Maria că nu era 
nevoie să-și asume niște treburi, dar ea se mulţumise să-i 
zâmbească sorei. 

— Faci atât de multe pentru fiul meu, replicase ea. lar eu, 
dacă nu pot să-l ajut pe el, măcar să-i ajut pe cei care pot s-o 
facă. 

Ca atare, Susan, Karen Akers și alți membri ai personalului, o 
lăsaseră pe Maria să facă ce voia. Până acum majoritatea 
treburilor de rutină ale schimbului de zi ca și ale celui de seară, 
de altfel - erau făcute cu pricepere de micuța și graţioasa 
femeie ai cărei ochi negri păreau că nu scapă niciun amănunt 
din preajmă. 

Susan ajunsese să înțeleagă că Maria își ajuta, de fapt, fiul, 
căci întreg personalul căpătase obiceiul să vină în camera lui 
Ricardo de câteva ori pe zi, uneori stând, pur și simplu, câteva 
clipe lângă patul lui, alteori rupându-și câteva minute din timpul 
de lucru ca să-i spună câte ceva, deși toată lumea avea 
convingerea fermă că el habar n-avea de prezenţa celor din jur. 
Mickey Esposito - asistentul de zi, din ale cărui îndatoriri o mare 
parte fuseseră preluate discret de Maria - își luase obiceiul să 
aducă o carte cu el și să-și petreacă mai multe ore lângă forma 
inertă, menţinută în viaţă de aparat, citindu-i acesteia pasaje 


întregi cu voce tare. O dată Mac MacCallum intrase în timp ce 
Mickey îi citea lui Rick. Asistentul se uitase la doctor cu o privire 
vinovată și închisese cartea, dar Mac îl îndemnase să continue. 

— Nimeni nu știe ce se petrece în mintea lui, îl asigurase el pe 
Mickey. Noi credem că ne aude, dar nu putem fi siguri. lar dacă 
ne aude, atunci îţi e, probabil, recunoscător pentru ceea ce faci. 

Camera lui Ricardo devenise centrul de interes al spitalului. 
Pe timpul pauzelor, membrii personalului nu se mai adunau în 
jurul mesei mari din bucătărie, ci în jurul patului băiatului. Având 
acum câteva minute la dispoziţie, Susan porni automat către 
camera lui Rick. Inspectă rapid cu privirea monitoarele de 
deasupra patului lui și se încruntă. Curba pulsului, întotdeauna 
perfect regulată, oscila nebunește, iar ochii lui, închiși și 
nemișcaţi din clipa în care fusese adus în spital, se agitau 
spasmodic în spatele pleoapelor lăsate. 

În timp ce ea se uita fix la ecrane, în afara încăperii începu să 
sune un clopot de alarmă, alertând tot spitalul cu Codul 
Albastru. În câteva secunde își făcu apariţia MacCallum, urmat 
de doi asistenţi și de Maria Ramirez. 

— Ce e? întrebă Maria, cu voce tremurătoare, privindu-și fiul 
încremenit pe pat. 

În acea clipă ochii lui se agitară din nou, și Maria icni: 

— Se trezește! 

Se trase alături de pat și se aplecă peste Rick, în timp ce 
MacCallum se întoarse către Susan Aldrich și începu să împartă 
ordine de aducere a echipamentelor de urgenţe. Maria se uită în 
sus, cu o privire plină de teamă. 

— Ce e? S-a întâmplat ceva? 

MacCallum strânse din buze. 

— A intrat în insuficiență cardiacă, anunţă el. 

Maria făcu ochii mari și se albi la faţă, apoi se uită din nou la 
Rick. Băiatul deschise brusc ochii și buzele încercară să 
molfăiască un cuvânt. Din gât îi ieși un hărâit vag. Maria se 
apropie și mai mult și mâna ei i-o strânse pe cea a lui Rick. 

— Sunt aici, Ricardo. O să fie bine. 

Ricardo clipi și mișcă din nou din buze. Maria își apropie 
urechea de ele. Crezu că aude cum fiul ei rostește un cuvânt, 
chiar dacă în acea clipă în cameră intră în grabă un asistent cu o 
maăsuță pe care se afla un stimulator cardiac. 

— Adio..., șopti Ricardo. 


O fracțiune de secundă Maria nu fu deloc convinsă că auzise 
bine. Insă când MacCallum o dădu la o parte ca să poată sfâșia 
îmbrăcămintea de spital a băiatului, în dreptul pieptului, ca să-i 
poată monta electrozii pe piele, ea luă o decizie. 

— Nu! rosti ea tare, cu o voce care răsună bizar în mica 
încăpere. 

Toată lumea se opri din activitate și se holbă la ea. 

— Dar o să..., începu MacCallum. 

Se opri când o văzu cum dă din cap. 

— O să moară, încheie ea propoziţia. Știu. Și el o știe. Trebuie 
să-l lăsăm să plece în pace. 

Susan Aldrich icni, iar MacCallum se încruntă. Doctorul privi 
încă o dată monitoarele. Presiunea sanguină scădea rapid, iar 
bătaia inimii nu mai avea nimic regulat în ea. 

— Ești sigură? o întrebă el pe Maria. 

Femeia ezită doar o scurtă fracțiune de secundă. Cu ochii 
înlăcrimaţi, dădu afirmativ din cap. 

— Sunt sigură. Trebuie să-l lăsăm să se ducă. Și-a luat adio de 
la mine, așa că trebuie să-mi iau adio de la el. 

Ceilalți urmăriră în tăcere cum ea se aplecă și sărută cu 
blândeţe buzele fiului ei. 

Susan Aldrich luă una dintre mâinile băiatului într-ale ei, iar 
Mickey Esposito o imită cu cealaltă mână. Mac MacCallum își 
lăsă palma pe fruntea băiatului. Deși toți știau că Ricardo era 
incapabil să vorbească, nimeni nu voia să-i fure maică-sii unica 
ei consolare. O clipă mai târziu, ochii lui Ricardo Ramirez se 
deschiseră încă o dată, extrem de curațţi și limpezi. 

La colțurile buzelor apăru o strâmbătură ce putea fi luată 
drept un spasm la fel de bine ca și o încercare de zâmbet. 

Apoi ochii i se închiseră. Curba pulsului se aplatiză, iar în 
încăpere răsună un singur ţiuit sinistru. 

Ricardo Ramirez murise. 

e 

O jumătate de oră mai târziu, Mac MacCallum stătea în biroul 
lui, holbându-se năuc la certificatul de deces completat. Precum 
restul personalului de la spitalul districtual, fusese complet luat 
prin surprindere de moartea subită a băiatului. Ca și ceilalți, Mac 
obişnuia să treacă pe la patul lui Rick de mai multe ori pe zi, nu 
pentru că avea ceva anume de urmărit în evoluția clinică a 
băiatului, ci pentru că se simţea mișcat de suferinţa lui Rick, 


chiar și așa inconștient cum era acesta. Și el ajunsese să-l 
privească pe Rick mai mult decât ca pe un simplu pacient. Deși 
n-apucase să schimbe cu el niciun cuvânt, îl considerase ca un 
prieten. 

Acum prietenul lui era mort, iar Maria Ramirez, pe care 
MacCallum o considera tot prietenă, stătea în sala de așteptare. 
Numai ochii ei trădau durerea profundă, căci, în rest, ea încerca 
să se descurce în fața pierderii unicei fiinţe din viaţa ei pe care o 
iubise cu adevărat și în care se încrezuse. Într-un târziu, chipul 
lui MacCallum se înăspri. Doctorul apucă telefonul și-l sună pe 
Phil Collins la liceu. Așteptă nerăbdător, bătând darabana cu 
degetele, cât timp antrenorul sosi de pe terenul de antrenament 
de unde fusese chemat. 

— Aici e doctorul MacCallum, rosti el când auzi vocea lui 
Collins. Știu că nu-ți prea pasă, dar te informez că Ricardo 
Ramirez a murit acum o jumătate de oră. 

— Isuse, exclamă Collins, dar MacCallum era convins că vorba 
antrenorului masca îngrijorare, nu regret. Și ce se va întâmpla 
acum? 

— Nu știu, răspunse MacCallum. Îţi spun, însă, că sunt perfect 
conștient de ceea ce tu, Ames și Tarrentech i-aţi pregătit Mariei 
și nu cred că e suficient. 

Vocea i se înăspri. 

— M-am săturat de tine și de echipa ta de football, Collins. 
Week-end-ul trecut am avut un caz de picior fracturat, iar 
alaltăieri o ruptură de splină. 

Ezită o clipă, întrebându-se dacă își putea susţine cu dovezi 
acuzaţiile ce-i stăteau pe limbă, apoi se avântă. 

— O să-i sugerez Mariei să deschidă un proces contra voastră 
pentru crimă, în care să vă bage pe toţi: pe tine, școala, Jeff 
LaConner, părinţii acestuia, Marty Ames și Rocky Mountain High. 
Nu știu ce faceți voi acolo, dar orice aţi experimenta va înceta 
imediat. 

— Hei, stai o clipă... începu Collins. 

MacCallum i-o reteză: 

— Nu stau deloc, replică el cu duritate și puse receptorul în 
furcă. 

Nu știa dacă obținuse ceva procedând astfel și nu credea că 
un proces ar duce la vreo concluzie, însă se simţea mai bine 
acum. 


La biroul său, Phil Collins se holbă la receptorul mort din mâna 
sa câteva clipe, apoi apăsă furca până ce obținuse un ton. 
Formă numărul personal al lui Marty Ames, apoi așteptă, bătând 
inconștient darabana, într-un gest similar cu cel al lui MacCallum 
de mai înainte. Când Ames îi răspunse, Collins îi repetă vorbele 
doctorului aproape cuvânt cu cuvânt. 

Două minute mai târziu, Ames i le repeta lui Jerry Harris. 

— Bine, replică obosit, Harris. 

Se gândi o clipă, apoi vorbi din nou. 

— Trebuie să lămurim situaţia lui LaConner chiar acum. Poţi 
face preparativele necesare? 

— Bineînţeles, replică Ames. 

Înainte de a-l suna pe Chuck LaConner la biroul acestuia, Jerry 
Harris dădu instrucțiuni ca unul dintre elicopterele firmei să fie 
gata de decolare către Grand Junction, unde avea să-l aștepte 
un avion supersonic. 

e 

Charlotte LaConner simți un gol imens în stomac. Probabil că 
nu-l auzise bine pe Chuck - trebuia să fie o greșeală. Poate că, 
în definitiv, începea să-și imagineze diverse lucruri, așa cum 
susținuse el încă din clipa în care ea se refugiase în casa 
Tanner-ilor - nu-și mai amintea când se petrecuse asta - când 
Chuck aproape că le declarase lui Sharon și lui Blake că ea își 
pierdea minţile. Poate că era doar o închipuire a ei faptul că el 
sosise de la lucru acum la mijlocul zilei. Poate că el nici nu se 
afla acum în cameră cu ea. 

Clătină, ameţită, din cap. 

— Îți faci bagajul? se miră ea. Acum? 

Chuck încuviinţă. 

— Corect. Plec. 

— Dar nu înţeleg. 

— Am fost transferat, dragă, nu-ţi amintești? Plec la Boston. 

Charlotte dădu din mâini într-un gest de neputinţă. 

— Dar am crezut... am crezut că-l așteptăm pe Jeff... 

— Nu pot, Charlotte, replică Chuck. Trebuie să plec acum. Azi. 
Mă așteaptă un elicopter. 

Charlotte oftă, ușurată. Atunci totul era în regulă. El pleca, dar 
ea nu trebuia să-l însoţească. Putea rămâne aici să aștepte ca 
Jeff să se facă ceva mai bine. 


— P-poate că o să mă duc la Boulder, rosti ea. Aș putea fi 
atunci mai aproape de Jeff. 

Cu degetele de la mâna dreaptă își înțepa mâna stângă. 
Unghiile ei, rupte și neîngrijite de pe urma obiceiului inconștient 
pe care și-l formase în ultimele zile, și anume acela de a și le 
mușca în vreme ce zăcea holbându-se în gol, săpau adânc în 
piele, lăsând urme roșii. 

Chuck clătină din cap. 

— Îmi pare rău, Charlotte, rosti el încet. 

Nu se putea uita la ea, nu putea privi durerea de pe chipul ei 
care avea să i se întipărească cu siguranţă la auzul veștilor pe 
care avea el să i le dea. 

— O să trebuiască să fii internată într-un sanatoriu pentru o 
vreme. Am discutat problema cu Jerry și cu Marty Ames, și am 
căzut cu toţii de acord că ai nevoie de odihnă, pe o perioadă de 
timp ca să revezi cele întâmplate și să treci peste stările tale 
paranoice. 

Charlotte dădu înapoi ca și cum ar fi fost lovită fizic. 

— Nu, scânci ea. Nu-mi poţi face asta! Sunt soţia ta, Chuck... 

— Fii rezonabilă, dragă, i-o reteză el. 

Charlotte, însă, nu-l mai ascultă. Se smulse de lângă el, fugi 
din cameră și urcă scările până la etaj, unde intră în dormitorul 
principal și încuie ușa după ea. 

O cuprinse panica. Aveau s-o ia și s-o bage într-o cușcă, așa 
cum procedaseră și cu Jeff. Dar de ce? Ce făcuse ea? Nu voise 
decât să-și vadă fiul, să-i vorbească, să-i spună că-l iubea. 

Dar ei n-o lăsaseră! 

De ce? 

Acum știa. Îi apăru totul cu claritate; trebuia să-și fi dat seama 
de multă vreme! O minţeau, o minţiseră încă de la început. Jeff 
nu se găsea în niciun spital privat, nici în Boulder, nici în altă 
parte. Îl închiseseră undeva, unde nici ea, nici altcineva nu-l 
putea vedea. Nici nu era bolnav! Era ţinut prizonier undeva! 

Ajutor! Trebuia să obţină ajutor înainte de a fi prea târziu. 
Căută cu înfrigurare sertarul de sus al noptierei ei, unde era 
convinsă că ascunsese bucăţica de hârtie pe care mâăzgălise 
numărul de telefon al lui Sharon Tanner. O găsi într-un târziu, 
apoi se luptă cu telefonul ca să formeze numărul, căci degetele 
ei tremurânde refuzau să asculte comenzile creierului. 


Ar fi fost bine dacă s-ar fi uitat în acea clipă pe fereastră; ar fi 
văzut o ambulanţă apropiindu-se de casă și cotind pe alee. N- 
avu, însă, această inspiraţie, așa că nu zări nimic și nu mai avu 
timp să fugă din casă. 

Degetele ei apăsară, în sfârșit, tastele corect. Așteptă 
îngrozită în timp ce telefonul de la celălalt capăt al liniei sună de 
patru ori, apoi de cinci, apoi de șase ori. Dacă Sharon nu era 
acasă? Ce-ar face... 

Spre ușurarea ei, auzi o voce gâfâită. 

— Sharon? rosti ea. Sharon, trebuie să mă ajuţi. Vor să mă 
bage într-un spital. l-au făcut ceva îngrozitor lui Jeff și nu vor ca 
eu să aflu... 

— Charlotte? o întrerupse Sharon. Charlotte, ce s-a întâmplat? 
N-are nicio logică ce spui. 

Charlotte se forţă să redevină calmă și să se oprească din 
tremurat. Se concentră, trase adânc aer în piept și vru să reia 
conversaţia când auzi o bătaie în ușă. 

— Charlotte? 

Era vocea lui Chuck. 

— Trebuie să-mi dai drumul înăuntru, Charlotte. 

ÎI auzi pe Chuck adresându-se altcuiva, și calmul ei încropit se 
nărui ca un castel de cărţi de joc. 

— Oh, Doamne, scânci ea. Sharon, sunt aici! Au venit după 
mine, Sharon! Ce mă fac? 

Se auzi o bubuitură, apoi ușa dormitorului se deschise cu 
violenţă. Însoţit de doi indivizi, Chuck dădu năvală în încăpere, 
se holbă năuc la nevastă-sa o clipă, apoi, în timp ce ea îl privea 
fără să scoată o vorbă, veni înspre telefon, i-l luă din mână și îl 
repuse în furcă. 

— O să fie totul bine, dragă, îi zise el, punându-și brațele în 
jurul ei și îmbrăţișând-o tandru în timp ce le făcu celor doi 
indivizi un semn cu capul. Unul dintre ei se făcu nevăzut, iar 
celălalt se apropie și-i înfipse femeii în umăr acul unei seringi. 

Prea uluită ca să mai aibă capacitatea de a protesta, 
Charlotte începu să suspine în tăcere în timp ce drogul își făcu 
rapid efectul. O clipă mai târziu, celălalt individ își făcu apariţia 
din nou cu o targă. 

Când o întinse pe targă, Charlotte era deja inconștientă. 


Sharon privi năucă telefonul mort, ca și cum n-ar fi priceput 
ce s-a putut petrece. O clipă mai târziu, însă, se decise. Răsfoi 
paginile cărţii de telefoane a orașului până ce găsi adresa 
familiei LaConner, apoi își puse jacheta și plecă în fugă din casă, 
înjurând printre dinţi faptul că ea și Blake se hotărâseră să 
schimbe vechea lor mașină Subaru, pe care el o avea încă de 
când se mutaseră în San Marcos. In această clipă n-avea nevoie 
de o mașină lentă. Aproape alerga când ajunse la colţ, căci avea 
încă vie în memorie bufnitura pe care o auzise în telefon. lar 
Charlotte păruse atât de înspăimântată, atât de îngrozită... 

Trecu în goană, indiferentă la frigul mușcător al aerului tare 
de munte. Făcu o pauză în colţul Colorado Street. Tocmai voia s- 
o traverseze când o ambulanţă, cu luminile aprinse dar cu 
sirena stinsă, trecu în viteză prin intersecţie. Mașina o făcu 
stânga și dispăru după o curbă. Sharon înjură din nou, bănuind 
că în vehicul se afla Charlotte. Știa că, dacă ar fi avut o mașină, 
ar fi fost în stare să urmărească ambulanţa. Acum, însă, nu mai 
putea face nimic. Işi recăpătă suflul, traversă strada și o apucă 
pe Pueblo Avenue către casa LaConner-ilor. 

Pe dinafară nu arăta deloc altfel faţă de celelalte case din 
cartier. Aflată la distanţă de trotuar, era o copie aproape 
perfectă a casei Tanner-ilor. Cu toate astea, clădirea avea ceva 
nedefinit care o făcu pe Sharon să nu se simtă în largul ei. Se 
uită la mașina de pe alee, apoi urcă scările din faţă și apăsă pe 
butonul soneriei. Nu primi niciun răspuns. După câteva clipe, 
Sharon apăsă din nou, apoi încercă ușa și descoperi că era 
descuiată. Cu inima bătându-i cu putere, împinse ușa și se 
strecură înăuntru. 

— Charlotte? strigă ea. Charlotte, sunt Sharon Tanner. Ești 
aici? 

Din nou tăcere. Sharon trecu de-a binelea pragul și închise 
ușa după ea. Auzi o mișcare la etaj. O clipă mai târziu în capul 
scărilor se ivi Chuck LaConner cu o valiză în mână. Acesta se 
opri, uimit s-o vadă pe Sharon. 

— Sharon! exclamă el. Aha, deci cu tine a vorbit Charlotte la 
telefon, nu? 

Sharon încuviinţă. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă ea. A păţit ceva? 

Privirea i se îndreptă spre valiză. 


Chuck o ridică în sus ca și cum ar fi oferit-o ca dovadă a 
vreunei decizii. 

— Mă tem că trebuie să mă grăbesc, rosti el, pornind în jos pe 
scări. 

— Unde e, Chuck? Ce se întâmplă? 

Chuck nu-i răspunse imediat. Umerii i se lăsară în jos și el se 
prăbuși greoi pe una din treptele scării. 

— Cred că n-are sens să nu-ţi spun, rosti el într-un târziu. Eu... 
Mă rog, a trebuit s-o internez pe Charlotte. 

Sharon icni, dar Chuck dădu, neajutorat, din umeri. 

— Nu mai puteam face altceva, zise el. Ai văzut-o sâmbătă în 
ce stare se afla, iar de atunci situaţia s-a înrăutățit. Azi 
dimineaţă părea să se simtă mai bine, așa că m-am dus la lucru. 
Acum o oră m-a sunat. A început să mă acuze violent de tot felul 
de lucruri, pretinzând că telefonul era interceptat și că locuința 
era supravegheată de diverși indivizi. 

Dădu, trist, din cap. 

— N-avea nicio logică, bineînţeles. Ca atare, în cele din urmă, 
mi-am sunat un prieten din Canon City. 

Sharon își înălţă sprâncenele. 

— Canon City? 

— De cealaltă parte a munţilor, lângă Pueblo. 

O privi pe Sharon. 

— E un spital pentru bolnavi psihici. Prietenul meu e în 
conducere. 

— Înţeleg, rosti Sharon umezindu-și buzele. 

— Oricum, continuă Chuck, el mi-a spus că ar fi bine s-o trimit 
pe Charlotte acolo. Ca atare am chemat o ambulanţă, apoi am 
venit acasă. 

Strânse din buze, apoi se uită la ceas și se ridică în picioare. 

— Hai sus, o îndemnă el. N-o să-ţi vină să crezi. 

Sharon îl urmă în tăcere pe Chuck în dormitorul principal. 
Atârnând într-o singură balama, ușa stătea lipită de perete, iar 
camera se afla într-o dezordine cumplită. 

Hainele lui Chuck erau împrăștiate pretutindeni pe podea. 
Sertarele dulapului de lângă perete zăceau azvârlite peste tot. 

— S-a încuiat aici, explică el. Mi-a spus că mă dă afară, că eu 
fac parte dintr-un complot închipuit în mintea ei. Nu mai avea 
niciun pic de comportament raţional, și, în cele din urmă, ei 
bine... 


Ridică din nou din umeri și se uită la ceas. 

— Uite ce e, trebuie să plec. Am câteva lucruri de-ale 
Charlottei aici și trebuie să le duc până în Canon City. 

— Înţeleg, șopti Sharon. 

Aruncă încă o privire prin cameră, apoi îl urmă pe Chuck în jos 
pe scări și afară din casă. 

— Cred... cred că a fost oribil pentru tine, zise ea într-un 
târziu, când Chuck înghesuia valiza pe canapeaua din spate a 
mașinii lui. 

— N-a fost ușor, o aprobă el strecurându-se în spatele 
volanului. 

Întâlni privirea lui Sharon și se grăbi să se uite în altă parte. 

— A fost, însă, mult mai rău pentru ea, reluă el. Cred... cred 
că nu prea știu ce o să facem de acum înainte. 

— Dacă te pot ajuta cu ceva... începu Sharon, dar Chuck o 
opri cu un gest al mâinii. 

— Aș vrea să mă fi putut ajuta, rosti el trist. Mă tem, însă, că 
nu poți. Oricum nu acum. 

Porni mașina, apoi se oferi s-o ducă pe Sharon acasă. Ea 
refuză, însă o clipă mai târziu el se făcu nevăzut. 

Sharon rămase pe trotuar, urmărind mașina până ce dispăru, 
apoi se răsuci să se uite încă o dată la casă. 

Își aminti din nou de apelul disperat al Charlottei, și revăzu 
expresia din ochii ei din acea sâmbătă când Chuck o luase de la 
familia Tanner. 

Nu-l crede, spunea acea expresie. Te rog, nu-l crede! 

Revăzu apoi haosul din dormitor. Deși hainele lui Chuck erau 
pretutindeni, nu zărise nicio piesă de îmbrăcăminte de a 
nevestei sale. 

Dulapul lui Charlotte nici măcar nu fusese deschis. 

Și totuși Chuck zisese că împachetase câteva haine de-ale ei 
ca să i le ducă la spital. 

— Nu-ţi face griji, rosti Sharon cu voce tare, deși n-o auzea 
nimeni. Nu-l cred. Nu cred niciun cuvânt din ce a spus! 


e Capitolul 18 

Sharon privi stingherită la clădirea Tarrentech. O văzuse și 
înainte, ba chiar o admirase. Fusese atât de perfect proiectată 
pentru locul în care fusese înălțată încât părea parte integrantă 
a peisajului. Acum, însă, părea schimbată, luând aspectul unui 
animal ghemuit în așteptarea prăzii. Viziunea era ridicolă, 
bineînţeles - nu era altceva decât o clădire, și nimic din ea nu 
indica vreo schimbare. De fapt se transformase ea, și simţise 
aceasta în timp ce parcursese pe jos jumătatea de milă ce 
despărţea orașul de sediul companiei. Incercase să meargă 
încet, ca la plimbare, ca să preîntâmpine eventualitatea că ar fi 
urmărit-o cineva. 

Apropiindu-se acum de ușile de la intrare își spuse că și 
această atitudine a ei fusese o prostie. Nu făcuse nimic altceva 
decât să răspundă la apelul unei cunoștințe. De ce s-o 
urmărească cineva? Cu toate astea, când se apropie de intrare, 
se trezi că privește bănuitoare în jur, căutând camere de luat 
vederi ascunse care să fie pironite pe ea. Aceste camere, însă, 
n-o urmăreau pe ea în mod special; nu erau altceva decât niște 
obiecte lipsite de viaţă, vizualizând continuu zona din jurul 
clădirii, aflate permanent în alertă pentru orice și înregistrând 
orice mișcare din câmpul lor vizual. 

Charlotte LaConner fusese cea care o alarmase. Cuvintele ei îi 
răsunau încă în minte: „Vor să mă interneze. l-au făcut ceva 
îngrozitor lui Jeff și nu vor ca eu să aflu”. 

Se referise, oare, la Tarrentech sau la clinica sportivă? 

Sharon răsucise cuvintele pe toate părţile și ajunsese la 
concluzia că nu conta înţelesul exact al lor, căci era convinsă că, 
într-un fel sau într-altul, clinica sportivă depindea complet, ca 
aproape totul în Silverdale, pentru supravieţuire de Tarrentech. 
Operațiunile de anvergură întreprinse de Marty Ames nu puteau 
avea viaţa lungă numai pe baza sumelor colectate ca taxe de 
participare la tabere școlare de vară pentru antrenament. 

Îndreptându-și inconștient ţinuta, Sharon împinse ușile și păși 
către biroul de informaţii, unde fu întâmpinată de o secretară 
zâmbitoare. 

— Pot să vă ajut cu ceva, doamnă Tanner? 

Sharon își încreţi sprâncenele, nedumerită, apoi privi 
instinctiv pieptul fetei în căutarea insignei de identificare pe 
care o purtau toţi angajaţii Tarrentech. 


Fata n-avea așa ceva. 

Ea zâmbi și mai larg când înţelese dilema lui Sharon. 

— Mă numesc Sandy Davis. Nu mă cunoașteţi. Sistemul de 
securitate v-a făcut o identificare prin comparare foto, așa că 
am știut că sunteţi aici încă înainte de a intra în această clădire. 

Sharon încremeni. O verificare foto a e? Dar de ce? Și cum? 
Nu dăduse niciodată companiei vreo poză de-a ei. Nici măcar 
nu-i fusese cerută vreuna. Răspunsul, însă, era evident: 
camerele de luat vederi din San Marcos îi înregistraseră intrările 
și ieșirile și imaginile fuseseră transmise în Silverdale împreună 
cu dosarele personale ale lui Blake. Și totuși era ceva ciudat în 
toată chestia asta. Se simţea frustrată fiindcă aflase că fusese 
depistată și identificată încă înainte de a intra în clădire. Îi 
întoarse fetei zâmbetul, sperând să nu i se citească nervozitate 
pe față. 

— Poţi să-mi spui unde e biroul soţului meu? 

— Pe coridor, la stânga, apoi la dreapta, în capăt, lângă cel al 
domnului Harris. 

Sharon porni pe coridor. Acum, că se afla în interiorul clădirii, 
se simţea și mai acut urmărită. Părul de pe ceafă începea să i se 
ridice. Grăbi, instinctiv, pașii și se forță să-și spună că trebuia să 
aibă aerul că nu se întâmplase nimic rău. Când ajunse în zona 
biroului lui Blake, ritmul pașilor îi ajunse din nou la normal. Intră 
în anticameră și secretara soțului ei - o femeie pe care Sharon 
n-o mai văzuse niciodată - îi zâmbi larg, exact ca Sandy Davis. 

— E la telefon acum, dar i-am transmis un mesaj că vă aflați 
aici, rosti ea după ce-i strânse, ferm, mâna lui Sharon. Vreţi o 
cafea? 

Sharon negă. Imediat după aceea se deschise ușa interioară 
și Blake se ivi în cadrul ei. 

— Ce surpriză plăcută! exclamă el zâmbind. Cum de ai făcut 
tot drumul până aici? 

Sharon dădu ca explicaţie primul lucru care-i veni în minte. 

— Mașina. Am vrut să fac niște cumpărături și lista era prea 
lungă pentru bietele mele picioare. 

Privi secretara cu colțul ochiului: 

— Putem merge înăuntru? 

Blake păru buimăcit, dar încuviinţă și-i deschise ușa nevestei 
sale. Când ajunseră înăuntru, Sharon închise ușa în urma ei. El 
făcu un gest cu capul. 


— Ce e atât de important încât să nu audă Ellen? 

— Charlotte LaConner, rosti ea coborându-și, instinctiv, vocea. 

Incercând să nu-și trădeze emoția puternică, îi explică lui 
Blake ce se întâmplase. După ce încheie, Blake o privi 
descumpănit. 

— Și ai venit până aici să-mi povestești toate astea? zise el. 
Să-mi spui că Charlotte a clacat psihic? Dar am văzut asta 
amândoi, iubito, acum câteva zile. 

— Nu-i vorba de asta, rosti, nervoasă, Sharon. Mai exact nu-i 
vorba chiar de asta. Important e ce a zis ea, și anume că „i-au” 
făcut ceva lui Jeff. Cred că se referea la clinica sportivă. 

— Sau la marea conspirație comunistă, nu? comentă, acid, 
Blake. 

Văzând durerea din privirea nevestei sale, încercă să-și 
înmoaie duritatea vorbelor: 

— lartă-mă. Noi doi știm, însă, că Charlotte devenise tot mai 
paranoică, iar cu boala asta... 

— Așa să fie? îl întrerupse Sharon. Eu cred că nu știm deloc 
care e situaţia exactă. Era evident supărată, și avea tot dreptul 
să fie așa. După ceea ce s-a întâmplat cu Jeff, cum să nu fie? 

Blake trase adânc aer în piept, apoi se așeză pe fotoliul din 
spatele biroului lui. 

— Bine, rosti el. Ce vrei, de fapt? Nu-i vorba numai de 
Charlotte, nu-i așa? 

Sharon ezită, apoi clătină din cap. 

— Cred că nu, zise ea. Sunt mai multe, care nu m-ar fi 
deranjat, dacă n-ar fi fost atâtea. Am tot timpul senzaţia că ceva 
e putred aici, Blake. 

Făcu un gest elocvent. Mâinile tremurânde îi trădară emoția. 

— E vorba de tot ce ne înconjoară - orașul, școala, chiar și 
copiii. Totul e prea perfect. 

Blake zâmbi cu ironie. 

— Se pare că Jeff LaConner nu e perfect, încercă el să 
glumească, apoi redeveni serios. Băiatul ăla, Ramirez, a murit în 
dimineaţa asta. Din câte am înțeles, maică-sa încearcă încă să-l 
învinuiască pe Jeff. 

Ochii lui Sharon se umplură de lacrimi când își aminti trista 
siluetă inertă a lui Rick Ramirez. Imediat, însă, gândul ei reveni 
la Jeff LaConner. 


— Dar Jeff nu mai e aici, nu? se interesă ea. lar Charlotte a 
început să facă scandal în legătură cu Jeff și acum nici ea nu mai 
e aici. 

— Hei, stai așa. Sună parcă... 

Sharon nu-l lăsă să termine. 

— Eu spun doar că nu sunt convinsă că am făcut cea mai 
bună alegere venind aici. La început totul era minunat. Acum, 
însă, chiar și Mark începe să se schimbe, iar asta se petrece de 
când l-a vizitat pe doctorul Ames. 

— Dar nu face decât se execute niște exerciţii de întărire, 
protestă Blake. 

— leri s-a bătut cu Robb Harris, i-o reteză Sharon. Chestia 
asta nu-i stă în caracter lui Mark - el nu s-a bătut niciodată cu 
nimeni. 

Blake strânse din fălci și-și încrucișă braţele peste piept. 

— Ce vrei? se răţoi el. Vrei să-l scot pe Mark de la clinica 
sportivă? Poate că n-ar trebui să ne oprim aici. Poate că ar 
trebui să-mi dau demisia de la Tarrentech și să ne întoarcem în 
California! 

— Poate că da! explodă Sharon. 

Oare la asta se gândise tot timpul? Nu era sigură. Dintr-o dată 
avu senzaţia că Blake se uită nervos în jurul lui, ca și cum i-ar fi 
fost teamă să nu fie spionat chiar și în intimitatea biroului său 
personal. El căută câteva clipe în buzunarul hainei și scoase un 
set de chei de mașină pe care i le înmână lui Sharon. 

— Uite ce e, zise el. Știu că ești supărată în clipa asta, și 
poate că ai dreptate să fii așa. Chestiunea asta, însă, o putem 
discuta și mai târziu, când o să vin acasă. E-n regulă? la mașina; 
eu o să vin pe jos sau o să mă ia Jerry în mașina lui. 

Era o concediere. O clipa Sharon fu tentată să se certe cu el și 
să ceară lămurirea situaţiei pe loc. Expresia de pe faţa lui, însă, 
ca și scânteierile ciudate de nervozitate din ochi, o determinară 
să tacă. 

— Bine, rosti el în final. 

Se întinse să-l sărute și crezu pentru o fracțiune de secundă 
că el vrea s-o evite. 

— Dar nu glumesc, să știi, îi șopti ea la ureche. Ceva se 
petrece aici, Blake. Nu știu despre ce-i vorba, dar am să aflu eu. 

Câteva secunde mai târziu Blake o conduse la ușă și o sărută. 
Imediat ce părăsi biroul ea avu strania senzaţie că el nu dorise 


de fapt s-o sărute, nu o făcuse ca un gest de afecțiune pentru 
ea ci pentru ochii unei audienţe nevăzute. 
e 

În biroul său, alături de cel al lui Blake Tanner, Jerry Harris 
închise micul aparat ce înregistrase fiecare cuvânt al convorbirii 
dusă în biroul învecinat. Se sprijini de spătarul scaunului și își 
încrucișă palmele pe ceafă meditând la cele auzite. Ajunse într- 
un târziu la o decizie, apucă telefonul și formă un număr din 
memorie. O clipă mai târziu îi răspunse Marty Ames. 

— S-ar putea să avem o nouă problemă, rosti Harris, 
nepronunțând numele lui Ames și neidentificându-se. Vin acolo 
într-o oră. O să discutăm atunci. 

— Dar am niște chestii programate... protestă Ames. 

— Schimbă programul, i-o reteză abrupt Harris. 

Inchise telefonul, apoi scoase microcaseta din casetofonul 
aflat în sertarul de sus al biroului și o introduse în buzunarul 
hainei. 

Problema Charlotte LaConner se rezolvase. 

Dacă Sharon Tanner va deveni o problemă, avea să fie și ea 
rezolvată. 

e 

Sharon bănui că apucase intenționat pe un drum greşit la 
ieșirea din biroul lui Blake. Ceva o îndemnase să exploreze 
încăperile firmei. Căuta ea, oare, ceva aparte, așteptându-se să 
găsească vreun indiciu ca să-și răspundă la toate întrebările 
vagi și de nedefinit ce-i roiau în cap? 

Bineînţeles că nu. 

Ca orice instituţie mare, clădirea nu era decât un labirint de 
coridoare, cu uși de corespondenţă între ele, unele dintre ele 
deschise, majoritatea închise. Cu toate astea, Sharon continuă 
să le străbată, până ce nici ea nu mai știu unde se află. 

La un moment dat auzi un vag sunet, ca de animal cuprins de 
dureri. 

Grăbi pasul către sursa acelui sunet. Câteva secunde mai 
târziu, el se repetă. Sharon păși într-un coridor larg. În faţa ei se 
găsea o ușă închisă ce avea decupată în ea, la nivelul ochiului o 
fereastră din plasă de sârmă. La câţiva pași de ușă se afla un 
ascensor. Sharon se opri o clipă așteptând să audă din nou acel 
sunet. In timp ce aștepta, ușile ascensorului se deschiseră și din 


el ieși un bărbat îmbrăcat cu ceva ce semăna a halat de 
laborator. 

Omul aducea cu el o cutiuţă, nu mai mare decât o cutie de 
pantofi, pe care se vedea clar inscripţionat un cuvânt cu litere 
mari, roșii: 


INCINERARE 


În acea clipă, bizarul sunet se făcu din nou auzit. Bărbatul se 
încruntă, apoi privi spre ușa cu fereastră din sârmă. Sunetul se 
auzi din nou, așa că el puse cutia jos, descuie ușa cu o cheie 
scoasă din buzunar și intră. 

Fără să stea pe gânduri, Sharon fugi către cutie și o ridică. 
Scoase capacul, se zgâi înăuntru și scăpă un sunet de surpriză. 

Ezită o fracțiune de secundă, căutând cu privirea camere de 
luat vederi ascunse în tavan. 

Nu văzu niciuna. 

Se hotărî și căută în poșetă pacheţelul cu șerveţele pe care îl 
avea întotdeauna asupra ei. Trase adânc aer în piept, își 
introduse degetele în cutie și scoase de acolo două obiecte pe 
care le împături cu grijă într-un șerveţel. După aceea așeză cu 
atenţie pacheţelul improvizat în poșetă. Puse capacul la loc pe 
cutie, și o așeză pe aceasta din urmă exact în locul de unde o 
luase cu câteva secunde înainte, apoi porni grăbită pe coridor. 

Tocmai dăduse colțul când ușa de lângă ascensor se deschise 
din nou. Tehnicianul reapăru, apucă cutia și își continuă drumul 
către crematoriul din spatele clădirii. 

Sharon ocoli de încă două ori și văzu un om în uniformă de 
pază venind către ea. Primul ei instinct fu să se facă nevăzută 
prin cea mai apropiată ușă, dar se răzgândi. 

— Scuzaţi-mă, rosti ea, puţin prea tare. 

Bărbatul se uită bănuitor la ea, apoi păru să-și dea seama în 
ce consta necazul. 

— V-aţi ratacit? 

Sharon izbuti să scoată un zâmbet vinovat. 

— Mă simt ca o proastă, zise ea. Sunt doamna Tanner. Am 
trecut pe aici să vorbesc ceva cu soţul meu și cred că m-am 
încurcat... 

Dădu, neajutorată, din umeri și expresia individului de la pază 
se înmuie. 


— Se întâmplă mereu, rosti el zâmbind amuzat. Ajunge să 
apuci o dată pe un coridor greșit și te plimbi vreo douăzeci de 
minute până dai de hol. Haideţi cu mine - vă ajut eu. 

Porni lângă ea, coti la stânga, apoi la dreapta și ajunseră în 
holul principal. 

— Mulţumesc, zise Sharon, în timp ce gardianul îi deschise 
ușa de la intrare. 

Bărbatul își duse degetele la șapcă într-un gest de salut 
politicos apoi se răsuci pe călcâie și plecă la treburile lui. Cu 
inima  bătându-i nebunește, Sharon ieși în după-amiaza 
răcoroasă de toamnă târzie și cercetă cu privirea parcarea în 
căutarea mașinii. 

După ce ajunse la mare distanţă de Tarrentech trase 
automobilul pe dreapta, lăsă motorul să meargă și apucă poșeta 
pe care o lăsase pe podeaua din fața locului pasagerului din 
dreapta. 

Cu degete tremurânde o deschise și pescui primul dintre cele 
două obiecte furate din sediul companiei. 

Era un mic șoricel alb, cântărind nu mai mult decât câteva 
zeci de grame. 

Era mort și corpul îi era ţeapăn, cuprins de rigor mortis. 

Sharon se holbă o clipă la cadavrul micului animal, apoi îl 
depuse pe scaunul de lângă ea. 

Celălalt obiect era mai mare, cântărind aproape o jumătate de 
kilogram. Semăna perfect cu șoricelul alb, numai că labele și 
ghearele erau nefiresc de mari și întreg corpul avea un aspect 
ciudat, de ființă deformată. Sharon ţinu acea... chestie cu mâini 
tremurânde, ca și cum chiar ele ar fi detectat ceva nefiresc. 

Șobolanul - dacă asta era acel obiect - intrase și el în stadiul 
de rigor mortis, dar exista o diferenţă între el și șoricel. 

Blana de pe ceafa șobolanului fusese rasă, lăsând să se vadă 
o pată întunecată, în centrul căreia se observa un semn cât un 
vârf de ac, ca și cum pielea animalului ar fi fost străpunsă de o 
seringă. 

Ambele animale aveau mici plăcuţe metalice atașate de 
urechi. Sharon căută din nou în poșetă ca să-și găsească 
ochelarii de citit. 

Plăcuţele erau aproape identice. Fiecare dintre ele avea 
inscripționată, prin ștanţare, o serie de numere și cifre: 05-08- 
89/ M 61F 46. 


Pe plăcuţa atașată la şobolan se găsea un număr suplimentar: 
GH 13. 

Sharon privi fix creaturile câtăva vreme, încercând să 
descopere sensul acelor numere. Primele șase cifre reprezentau 
aproape sigur o dată. Dar restul? 

Crezu că a găsit răspunsul, deși acesta n-avea nicio logică. 

Introduse cele două cadavre din nou în poșetă, băgă în viteză 
și porni la drum, gândindu-se la o modalitate de a găsi o dovadă 
pentru bănuielile ei. 

Era posibil ca amândouă animalele să fi provenit din aceeași 
sursă? Și dacă da, ce i se făcuse celei de-a doua creaturi ca să 
crească atât de mare? 

O scutură un fior de groază. Simţea că nu vrea să afle 
răspunsul, dar în același timp știa că nimic n-o va opri să-l 
descopere. 

e 

Clopoţelul de ora treisprezece se făcu auzit. Mark își închise 
caietul și căută în pupitru ghiozdanul. Nu-și prea luase notițe 
azi; nu putuse deloc să se concentreze la cursul de istorie. In 
schimb se trezise că e extrem de nervos, privindu-și ceasul din 
cinci în cinci minute, așteptând cu nerăbdare sfârșitul orei. N- 
apucară bine să se stingă ultimele vibrații cristaline că el se și 
ridică în picioare și o zbughi pe ușă. Sări treptele scării către 
parter câte două odată, apoi se opri când o auzi pe Linda Harris 
strigându-l. Fata se grăbi să ajungă la el cu un aer de vinovăţie 
pe faţă. 

— Imi pare rău pentru azi dimineaţă, rosti ea. 

Pentru prima dată după trei săptămâni, nu se întâlnise cu el la 
locul obișnuit ca să vină împreună la școală. El o așteptase 
câteva minute, apoi își spusese că n-avea rost s-o mai aștepte. 
Când ajunsese la școală descoperise că ea era deja acolo. O 
găsise stând de vorbă pe scări cu Tiffany Welch. Când i se 
adresase, ea se prefăcuse timp de un minut că nu-l auzise, apoi 
îl tratase extrem de rece când catadicsise să-l bage în seamă. 

— Cred că... că m-am comportat ca un copil năzuros, nu-i 
așa? întrebă ea acum. 

Mark dădu din umeri. 

— Nu pricep de ce ești atât de agitată, rosti el laconic. 

Linda i se alătură și porniră împreună către ieșire. 

— Cred că nu sunt chiar agitată, zise ea. Numai că... 


Se uită o clipă la el, încreţindu-și sprâncenele, și se hotărî să 
nu rostească vorbele care-i stăteau pe vârful limbii. 

— N-are importanţă, reluă ea. Încotro mergi? Vrei să mergem 
să mâncăm ceva? 

Mark clătină din cap. 

— Nu pot. Am întâlnire cu doctorul Ames. 

Linda se încruntă. 

— De unde și până unde? 

— Vrea să mă verifice, replică Mark distrat în timp ce inspecta 
cu privirea mulţimea de elevi din hol. L-ai văzut pe undeva pe 
Robb? 

Linda fu uimită. 

— Robb? Dar tu și Robb v-aţi bătut ieri! 

— Așa e, zâmbi Mark. Şi dacă mama ta nu ne-ar fi oprit l-aș fi 
învins. În fine, merge și el la clinică. Mi-a spus să ne întâlnim 
aici. 

În acea clipă Robb se ivi din aripa stângă a clădirii și-i dădu 
ghiozdanul său soră-sii. 

— MI-I duci acasă? o rugă el. 

Linda îl privi acru. 

— Și dacă nu vreau? 

— Dar o să vrei, nu? Doar nu-ţi dorești să apari ca o răsfăţată 
în faţa prietenului tău, nu? 

Pufni în râs când îi văzu pe Linda și pe Mark înroșindu-se, apoi 
îi dădu un ghiont ușor lui Mark. 

— Haide - lui Ames nu-i place să întârziem. 

Mark ezită o secundă și-l urmă pe Robb înainte de a mai 
apuca să vadă expresia întunecată din ochii Lindei. Cobori 
treptele scării de la ieșire către standul unde se afla bicicleta 
celuilalt băiat. După ce Robb își puse vehiculul în mișcare, Mark 
sări pe portbagajul din spate și simţi metalul cedând ușor sub 
greutatea lui. 

— Isuse, se plânse Robb. Cât cântărești? 

— Cu trei kile mai mult decât săptămâna trecută, răspunse 
Mark. Și totul e numai masă musculară, așa că ai grijă! 

Aflată în capul scărilor și urmărindu-i pe cei doi băieţi, Linda 
simţi un ciudat amestec de emoții. Presupunea că era bine că 
Robb și Mark se împrieteniseră din nou, și se gândise deja că nu 
se putea aștepta ca Mark să nu se schimbe niciodată, dar, cu 


toate astea, o mică voce interioară îi tot spunea că ceva nu era 
în regulă, că Mark nu se schimba, de fapt, deloc. 

Avea bizara senzaţie că el era schimbat de cineva, proces de 
care nici chiar Mark nu-și dădea seama. Tristă, își înghesui 
ghiozdanul lui Robb sub braţ și porni spre casă. 

e 

— Bravo, băiatul meu! exclamă Marty Ames intrând în camera 
de examinare, unde Mark stătea dezbrăcat în chiloţi. O soră îi 
luase deja tensiunea arterială și pulsul, îl cântărise, îl măsurase 
și-i verificase capacitatea pulmonară. Cum te simţi? 

— Excelent, răspunse Mark. Am mai pus vreo două kile pe 
mine și am crescut cu aproape un centimetru. 

Ames înălță admirativ din sprâncene și se uită peste ultimele 
date introduse în fișa băiatului din calculator. 

— Și capacitatea pulmonară a crescut cu câţiva centimetri, 
constată el cu voce tare. 

Se uită înspre Mark. Vânătăile de pe faţă îi dispăruseră în 
mare măsură, iar locul unde-i fusese tăiată fruntea era marcat 
doar de o mică cicatrice. 

— Vreo durere la coaste? 

Mark clătină din cap. 

— Ei bine, atunci te declar sănătos. 

Mark fu dezamăgit. 

— Adică asta-i tot? întrebă el ezitând. Am terminat? 

— N-am spus asta, chicoti Ames. De fapt de-abia de acum 
începe adevărata muncă. Vitaminele ţi-au făcut mult bine, dar 
mai ai mult de lucru. Pune-ţi un șort și vino cu mine. 

Mark pescui din ghiozdanul lui șortul pe care îl lua în 
permanență cu el încă de săptămâna trecută, apoi își încălţă 
ciorapii și tenișii. Abandonă restul hainelor și ghiozdanul acolo 
unde se aflau și se luă după Ames dincolo de sala de examinare, 
traversând holurile, către sala de gimnastică. Fusese de câteva 
ori aici și învățase cum funcționau aparatele mecanice și cum 
acționau ele asupra mușchilor săi. Astăzi, însă, Ames îl duse într- 
o încăpere mai mică, unde Robb Harris lucra deja la o mașină de 
vâslit, cu privirea aţintită pe ecranul ce se curba în faţa lui. 

Mark ezită când văzu acele înfipte în coapsele lui Robb și 
tuburile intravenoase atașate lor. 

— Ce se petrece aici? se interesă el. 


Se așeză la bordul unei mașinării identice cu cea a lui Robb. 
Unul dintre asistenții doctorului veni și adaptă aparatul 
dimensiunilor corpului său, iar Ames se apucă să-i explice 
sistemul de monitorizare și scopul acestuia. 

— Trebuie să știm cu exactitate ce se întâmplă cu trupul tău 
când lucrează. Cel mai simplu mod ca să aflăm asta este să 
analizăm schimbările chimice ce survin în compoziţia sângelui 
tău. lar pentru așa ceva, adăugă el, zâmbind ușor sadic, trebuie 
să-ți înţepăm venele și să înfigem ace în mușchi. 

Mark chicoti în faţa expresiei de răutate de pe chipul 
doctorului, dar se strâmbă când acele îi înţepară pielea. O clipă 
mai târziu, când începu să vâslească, ecranul dinaintea lui 
prinse viaţă. Se trezi antrenat în iluzia că participa la o cursă cu 
alţi competitori. 

Se înfipse mai tare în vâsle, mărind strocul, și câteva picături 
de sudoare îi apărură pe frunte. 

Simţi un impuls de furie când unul dintre concurenții săi 
bidimensionali se furișă pe lângă el. Înjurând printre dinţi, trase 
de vâsle mai puternic și câteva clipe mai târziu îi lăsă în urmă 
pe toţi adversarii săi. 

Continuă să meargă așa o vreme, ţinându-și adversarii la 
distanţă, dar, la un moment dat, ei porniră o cursă îndrăcită ca 
să-l ajungă și Mark se înfurie din nou. 

Aproape imperceptibil, imaginea de pe ecran se schimbă. Se 
petrecuse atât de rapid încât Mark abia fu conștient de 
modificare. Celelalte bărci se aflau acum lângă el, întrecându-l. 
Mușchii picioarelor și braţelor începură să-l săgeteze de durere. 
Fruntea i se umplu de sudoare. Picături de transpiraţie îi 
acoperiră ochii și începură să-i curgă pe spate și la subţiori. 

Imaginea de pe ecran continua să-i arate că era întrecut de 
adversarii săi. Furia îi crescu și mai mult. Ajunse să tremure de 
mânie față de concurenţii care-l sfidau. 

Atunci începu, treptat, să se gândească la maică-sa. 

Nu știa de ce îi venise în minte chipul ei, căci era total 
absorbit de derularea rapidă a evenimentelor de pe ecran. 

Undeva în străfundurile sufletului lui, însă, era convins că 
pierdea cursa din cauza ei. 

Era vina ei că îl ţinuse sub fustă toată viața, că-i găsise 
pretexte să se eschiveze de la situaţiile dure cu care trebuia să 
dea piept, că insistase permanent că el era diferit de alţi copii. 


Numai că el nu era diferit. 

Era doar mai scund și mai slab. 

Vâsli mai departe, gemând de efort, și încercă să-i ajungă pe 
adversari din urmă. Simţea că o să-i prindă. 

Incepuse să crească de acum și să devină mai puternic. Știa 
că el avea să fie învingătorul în cele din urmă, chiar dacă asta n- 
avea să se întâmple imediat. 

Nu-i va mai permite maică-sii să-l oprească. 

e 

O oră mai târziu, după ce Mark și Robb plecară de la clinică, 
Marty Ames îl sună pe Jerry Harris. 

— Cred că o să fie bine, rosti doctorul. Am senzația că ultima 
problemă ivită se va rezolva de la sine. 

Ames zâmbea când închise. Experimentele cu Mark luaseră o 
nouă turnură. Simțea deja fiorul de anticipație care-l străbătea 
în clipa când ajungea în pragul unei noi descoperiri. 

Dacă funcționa - dacă agresivitatea pe care o inducea 
subiecților putea, într-adevăr, fi concentrată asupra unui obiect 
anume... 

Respinse imediat gândul, refuzând să se bucure deplin înainte 
de a afla dacă experimentul reuşise sau nu. 


e Capitolul 19 

Kelly Tanner știa că se aflau acolo, știa că o vânau acele 
creaturi. Habar n-avea cum ajunsese acolo, și, de fapt, nici nu 
era sigură că recunoștea locul în care se găsea. 

Mark o luase la o plimbare pe munte. La început fusese 
distractiv. Erau însoţiţi de Chivas. Urmaseră râul către izvoare și 
dăduseră peste o mică cascadă. În jurul lăculeţului din spatele 
căderii de apă crescuse un pâlc de conifere. Ea și Mark se 
așezaseră pe un pat aromat de ace de pin în timp ce Chivas se 
apucase să adulmece pământul din jurul bolovanilor de pe malul 
râului, scormonind găurile săpate de diverse animale. Pe 
neașteptate Mark înșfăcase o piatră mai mare și o aruncase în 
câine. Scâncind de durere, Chivas se rostogolise pe spate, se 
lipise de sol, apoi se uitase fix la Mark și fugise în pădure. 

— De ce ai făcut asta? întrebă Kelly. 

Mark nu-i răspunsese. Preferase să se ridice în picioare și să 
dispară la rândul lui în pădure, după Chivas. 

Ei nu-i plăcuse asta, căci știa că Mark n-avea voie s-o lase 
singură, dar nu fusese prea îngrijorată. El trebuia să se întoarcă 
în câteva minute, împreună cu Chivas, după care aveau să plece 
toţi trei spre casă. 

Numai că Mark nu se întorsese. Ea îl așteptase multă vreme. 
Dintr-o dată totul se schimbase. 

Ramurile pinilor, atât de atrăgătoare cu câtva timp înainte, 
păreau acum ca niște mâini întinse s-o înșface. 

Soarele dispăruse și el de pe cer. Inițial, Kelly crezuse că 
fusese acoperit de un nor. La puţin timp după aceea, însă, în 
jurul ei începuse să se lase întunericul, dându-i fiori de spaimă. 

Atunci îl strigase pe Mark, dar nu primise niciun răspuns. 

Se ridicase în picioare. Nu trebuia decât să se ia după cursul 
râului ca să ajungă înapoi în vale, lângă orașul familiar. 

Pe măsură ce mergea, însă, poteca păruse să se modifice, 
devenind tot mai îngustă, până ce Kelly nu-și mai dăduse seama 
unde se află. 

Atunci se auziseră sunetele. 

La început erau ca niște ţipete vagi, venind de la mare 
distanţă. Curând le auzi din nou, mai aproape. Încremeni. 

Sunetele continuau să se apropie de ea și se schimbau. 

Din gemete - ciudate, ca niște ţipete strangulate scoase de 
cineva - ele se transformaseră într-o cacofonie de strigăte ce se 


izbeau de pereţii stâncoși din jurul ei, făcând-o să tremure de 
groază. 

Încercă să deslușească în bezna din jurul ei sursa acestor 
zgomote paralizante. 

Undeva în spatele ei trosni o ramură de copac. Kelly se răsuci 
pe călcâie dar nu zări nimic. 

O altă cracă trosni, de această dată sunetul venind din altă 
direcţie. _ 

O luă la goană, dar abia putea să pășească. Işi simţea 
picioarele îngreunate, abia le mișca. Incercă să ţipe și ea, să-l 
strige pe Mark ca s-o ajute, dar vocea îi era gâtuită de emoție și 
dintre buze nu-i ieși decât un horcăit. 

Se aflau pretutindeni în jurul ei acum - oricine ar fi fost acele 
fiinţe - și avu senzaţia că le simte cum adulmecă aerul căutând 
mirosul trupului ei. 

Ştia ce avea să se întâmple când o s-o găsească. Aveau s-o 
încercuiască, apoi o s-o înșface, cu ochii lor galbeni licărind în 
întuneric, cu fălcile salivând de poftă. 

Pe neașteptate văzu una dintre creaturi. 

Era imensă - mai mare decât oricare altă fiinţă pe care o 
văzuse vreodată. 

Avea braţe lungi, cu gheare curbate ce depășeau cu mult 
limita degetelor, ajungând până aproape de sol. 

Creatura mormăia croindu-și drum prin tufișuri, iar respiraţia 
ei împrăștia o duhoare acră în jur. 

Ajunse aproape de ea, chiar deasupra ei. Kelly își adună toate 
forțele pentru un ultim strigăt. 

În acea clipă se trezi, cu trupul scuturat de un spasm de frică. 

În întuneric, imaginea monstrului era încă vie, iar de undeva 
de afară se auzeau diverse ţipete. Kelly scânci și-și strânse 
pătura în jurul ei, apoi ţipă ușor când văzu deschizându-se ușa 
dormitorului. 

— E-n regulă, draga mea, o linişti maică-sa, apăsând 
comutatorul și inundând camera cu o lumină orbitoare ce 
îndepărtă înspăimântătoarele umbre. Ai avut un coșmar, atâta 
tot. Ă 

Sharon veni lângă ea și se așeză pe marginea patului. Işi puse 
brațele în jurul lui Kelly și o îmbrăţișă strâns. 

— Vrei să-mi povestești? 


Tremurând, fetița încercă să repete ceea ce i se întâmplase în 
vis. În final își privi mama cu ochii măriţi de groază. 

— De ce m-a părăsit Mark? întrebă ea. 

— Dar n-a făcut-o, comoara mea, căută Sharon s-o 
liniștească. N-a fost decât un vis, iar ce se întâmplă în vis nu e 
real. 

— D-dar părea atât de real, protestă Kelly. lar Mark era atât 
de diferit față de cum e el de obicei. Cel puţin, adăugă ea 
coborându-și vocea și luându-și privirea de la maică-sa, era cu 
totul diferit faţă de cum se comporta înainte de a ne muta aici. 

Sharon simţi un gol în stomac. Se concentră cât putu de bine 
ca să nu-și trădeze emoția. 

— Ce vrei să spui? zise ea. 

Kelly dădu din umeri, apoi se întinse la loc pe pat și își trase 
pătura până sub bărbie. 

— Nu știu exact, rosti ea, cu o expresie de intensă 
concentrare pe față. Pare diferit, atâta tot. Adică nici măcar nu-i 
pasă de iepuri și nu cred că Chivas îl mai iubește ca pe vremuri. 

Sharon o mângâie pe obraz. 

— Dar cu tine cum e? Îţi mai place Mark? 

— D-da, răspunse fetiţa. 

Ezitase, însă, ca și cum nu era convinsă că ăsta-i adevărul. 

— Dar e diferit, insistă ea. Chiar... chiar arată altfel. 

Sharon zâmbi fals. 

— Asta se întâmplă deoarece face o mulţime de exerciţii și 
pentru că a început să crească mai repede. 

Kelly se încruntă și clătină din cap. 

— Nu-i vorba de asta. E cu totul altceva. E ca și cum... 
Vorbele i se stinseră pe buze când un țipăt sfâșie noaptea. 

Kelly îl recunoscu imediat, deși părea că vine de la mare 
distanţă. 

Era același strigăt de furie pe care îl auzise în vis. Ochii i se 
măriră și mai mult de frică și strânse învelitoarea mai tare în 
jurul ei. 

— Asta-i tot? întrebă ea. 

Sharon ezită, apoi se duse la fereastră și o deschise. 

De afară veni un val de aer rece care o determină să-și 
strângă mai bine halatul în jurul ei. Domnea tăcerea, iar înspre 
est se iveau primele semne slabe ale zorilor. Ascultă încordată 
câteva clipe dar nu sesiză nimic. 


Se întoarse și vru să închidă fereastra când ţipătul se făcu din 
nou auzit. 

De data aceasta nu mai putea fi o confuzie. Probabil că era 
vreun animal care vâna în noapte, dar sunetul pe care îl scotea 
semăna cu un strigăt de durere. Instantaneu Sharon își aduse 
aminte de ceva ce văzuse cu ani de zile în urmă într-un muzeu. 
Urmărise atunci un film, prin niște lentile speciale, în care era 
imortalizat un leu de munte cu gura căscată de groază tăcută, 
într-un moment în care unul dintre picioarele lui uriașe era prins 
în colții unei capcane. Blana piciorului era pătată de pete cât se 
poate de reale de sânge, iar pielea labei era sfâșiată deasupra 
capcanei, acolo unde piciorul se frecase de metal în încercarea 
animalului de a se elibera. 

Sunetul care sfâșia acum noaptea semăna perfect cu cel pe 
care Sharon și-l închipuise că-l scosese imensa felină rănită. 

Țipătul se stinse și Sharon închise bine fereastra. 

— E doar un animal, draga mea, îi spuse lui Kelly, care stătea 
în capul oaselor, holbându-se la ea îngrozită. E undeva sus în 
munţi și nu-ţi poate face niciun rău. 

— D-dar dacă o să coboare? se tângui fetiţa. 

Sharon se uită la ceasul de pe noptiera fiică-sii. Era aproape 
șase și cerul începea să se lumineze. 

— Îți propun ceva, rosti ea. Ce-ar fi să ne îmbrăcăm și să 
mergem jos? Hai să preparăm un mic dejun gustos ca să le 
facem o surpriză lui Mark și lui taică-tău. 

Kelly se lumină imediat la faţă. Sări sprintenă din pat, își 
scoase pijamaua și începu să se îmbrace cu hainele de zi. 

— Mai întâi dușul, îi reaminti Sharon. 

În timp ce Kelly se îndreptă spre baie, ea cobori la parter și 
puse ibricul de cafea pe foc. Câteva minute mai târziu își făcu 
apariţia și fetița. Cu toate astea, Sharon rămase cu gândul la 
cele spuse de fiica ei referitoare la Mark. 

Și ea era conștientă de schimbările ce se petreceau cu fiul ei. 
încercase să le atribuie dezechilibrelor hormonale specifice 
adolescenței. Cu toate că își repeta că totul era normal, știa că 
se minte singură. 

Modificările se succedau prea rapid și erau prea ușor de 
observat ca să fie normale. 

Încercase cu o noapte în urmă să discute problema cu Blake, 
dar el o pusese imediat la punct, așa cum proceda, de altfel, cu 


orice subiect cât de cât mai important abordat de ea în ultima 
vreme. 

— Fii fericită, îi spusese el. A început și el să se maturizeze. 

Să se maturizeze, cum? 

Deschise ușa congelatorului și vru să apuce o cutie cu suc de 
portocale, dar se trezi că se uită la un mic pachet, învelit în 
hârtie, înghesuit în spate. Pentru oricine altcineva, în acel 
pachet nu se putea afla decât o bucată de carne gata să fie 
preparată. 

Sharon știa, însă, că acolo, învelite în acea hârtie se găseau 
cadavrele celor două rozătoare pe care le sustrăsese din sediul 
companiei. 

Nu povestise încă nimănui despre ele și nici măcar ea nu le 
mai privise. Cu toate astea, era convinsă că aveau o 
semnificație majoră și simţea că nu trebuia să-i pomenească 
sotului ei nimic până ce n-avea să ia o decizie în legătură cu 
soarta lor. 

O oră mai târziu, când Blake și Mark coborâră la masă, Sharon 
se trezi că-și privește cu atenţie fiul, cercetându-i chipul ca să 
descopere noi indicii ale unor modificări. 

În această dimineaţă avu senzaţia că descoperă câteva. 

Trăsăturile lui Mark căpătaseră o duritate pe care ea n-o mai 
zărise vreodată înainte. 

e 

Trei ore mai târziu Mark intră în vestiar ca să se dezbrace 
pentru ora de educație fizică și constată că era, pentru prima 
dată, nerăbdător să ajungă pe terenul de sport. Se găsea încă 
printre ultimii care erau aleși la împărţirea în echipe. Cu o zi 
înainte, însă, Mark avusese surpriza să se audă strigat, de 
căpitanul uneia dintre echipe, cu mult înainte de a se definitiva 
echipele, când rămâneau, invariabil, câţiva inși nefericiți pe 
dinafară (onoare care îi revenise, până acum, invariabil lui 
Mark). 

De fapt ieri nici măcar nu jucase prost. Prinsese două pase și 
generase un eseu când reușise să scape de doi adversari care 
voiau să-l placheze. 

Ca atare azi își puse nerăbdător șortul și tricoul, apoi se grăbi 
să ajungă pe teren cu ceilalţi. Fu luat din nou prin surprindere 
când, după cele zece minute de încălzire obligatorie de la 


începutul orei, se auzi strigat de către profesor, care-l trimise la 
sala de gimnastică. 

Simţi un nod în gât când îl văzu pe Phil Collins și se întrebă cu 
ce greșise de fusese chemat tocmai de antrenorul echipei de 
football. Din nou spre surprinderea lui, Collins îi zâmbea amical. 

— Aud lucruri bune despre tine, Tanner, rosti el. 

Se afla în colțul îndepărtat al sălii, și se juca cu o minge 
medicinală. 

— Marty Ames mi-a spus că ai pus ceva mușchi pe tine. 

Mark zâmbi flatat. 

— Cred că așa e, recunoscu el. 

— Păi atunci hai să vedem ce ești în stare să faci, continuă 
Collins. 

Fără niciun avertisment aruncă mingea lui Mark. Băiatul se 
trezi că face un pas în faţă, în loc să se ferească instinctiv de 
obiectul greu, că prinde mingea și o aruncă înapoi către 
antrenor cu suficientă forță ca să-l dezechilibreze ușor pe 
acesta. 

— Nu-i rău, comentă antrenorul, înălțând sprânceana în semn 
de apreciere. Vrei să încerci frânghia? 

Făcu un semn cu capul către o sfoară groasă din nylon 
răsucit, ce avea pe lungimea ei noduri la intervale regulate și 
care era suspendată de un cârlig solid fixat în tavan. 

Mark nu scoase nicio vorbă, ci se duse lângă frânghie și-i 
dădu un bobârnac de încercare. După asta o apucă cu ambele 
mâini și își ridică trupul de pe sol. Își eliberă mâna stângă și o 
deplasă rapid către nodul următor în sus, apoi repetă mișcarea 
cu mâna dreaptă. Din instinct își îndoi corpul de la nivelul șalelor 
astfel că urcă frânghia cu picioarele practic paralele cu solul. Se 
opri o clipă la capătul drumului și bătu cu palma dreaptă în 
tavan. Imediat după aceea, cu un icnet neașteptat, dădu drumul 
complet frânghiei și zbură prin aer cei aproape cinci metri ce-l 
despărțeau de sol. Când ajunse jos își îndoi grațios genunchii și 
se rostogoli pe o parte, apoi se ridică din nou în picioare. 

— Fii mai atent, îl sfătui Collins după ce fluieră admirativ faţă 
de manevra reușită. Poţi să-ţi rupi o gleznă dacă ai o clipă de 
neatentie. 

— Dar nu mi-am rupt nimic, nu? replică Mark zâmbind. 

In următoarele treizeci de minute Collins îl puse pe Mark să 
facă tot felul de exerciţii dure. După ce termină, băiatul respira 


doar puţin mai greu decât era normal. Pe frunte îi apăruseră 
broboane de sudoare, dar, tricoul era încă uscat și mușchii nu 
dădeau nici cel mai mic semn de oboseală. 

— Nu-i rău deloc, comentă antrenorul după ce totul luă sfârșit. 

li făcu semn lui Mark să-l urmeze în biroul lui. Acolo se lăsă să 
cadă într-un fotoliu și-l cântări cu privirea pe băiat. 

— Te-ai gândit vreodată să joci football? 

Mark își umezi nervos buzele. 

— N-nu până acum câteva săptămâni, răspunse el într-un 
târziu. 

Își ţinea privirea pironită pe podea, la câţiva pași în fata 
antrenorului. 

— Sunt cam firav pentru acest sport, nu? 

Collins dădu, flegmatic, din mână. 

— O groază de indivizi de statură mică fac lucruri 
nemaipomenite, replică el. Esenţele sunt viteza, agilitatea și 
chestii de felul ăsta. Pe lângă asta, mai e și dorința de a câștiga. 
Dacă posezi așa ceva, te descurci cu multe probleme. 

Mark cântări cuvintele antrenorului. Știa că exprimau 
adevărul, fie și numai dacă se lua după exerciţiile de vâslit pe 
care le făcea, la clinica sportivă, unde priveliștea celorlalţi 
concurenţi întrecându-l fusese suficientă ca să-i trimită valuri de 
adrenalină în sânge, oferindu-i astfel sursa suplimentară de 
putere cu care să-și înfrângă adversarii. 

— Cred că mi-ar plăcea să încerc, zise el în cele din urmă. 

Collins îi zâmbi și se ridică în picioare. 

— Atunci te văd azi după școală, rosti antrenorul. Zi-i lui Toby 
Miller să-ţi dea un echipament de antrenament. 

Mark se întunecă la faţă. 

— Trebuie să mă duc la doctorul Ames azi... începu el, dar 
Collins îl reduse la tăcere cu un gest. 

— E-n regulă, rosti el făcându-i cu ochiul lui Mark. Am bănuit 
eu că ţi-ar face plăcere să vii la antrenament, așa că am aranjat 
problema. Doctorul te-a programat mai târziu, după 
antrenament. 

Mark îl privi plăcut surprins pe antrenor, apoi își lăţi faţa într- 
un zâmbet. 

— Hei, mersi, zise el. Mersi mult. Ne vedem mai târziu. 


O zbughi afară către vestiar, se dezbrăcă de echipamentul de 
gimnastică și dădu drumul la duș. Plăcerea dată de jetul de apă 
fierbinte se împleti cu bucuria intensă pe care o simţea în suflet. 

Va fi excelent. O să facă parte din echipă, iar taică-său avea 
să fie, în sfârșit, mândru de el. 

În minte îi răsări brusc chipul maică-sii. Bucuria i se stinse 
instantaneu. O și auzea dăscălindu-l că era prea scund pentru 
football, că singurul lucru pe care-l putea câștiga era să fie rănit. 

Când începu să se îmbrace, germenele de ură faţă de maică- 
sa pe care îl simţise sub duș se transformase deja în adevărată 
furie. 


e Capitolul 20 


Sharon privi tristă lista de clinici psihiatrice din Colorado pe 
care o copiase luni de la bibliotecă. De atunci sunase la fiecare 
dintre ele, iar cu o zi în urmă se dusese chiar până la Canon City 
să întrebe de Charlotte LaConner. Bineînţeles, însă, că nu 
obținuse nimic. Majoritatea spitalelor particulare negaseră că 
aveau o pacientă numită LaConner, iar celelalte refuzaseră să 
răspundă, prevalându-se de regulamentele și legile de păstrare 
a confidenţialităţii. 

Era o activitate inutilă și Sharon o știa. Chiar dacă Charlotte și 
Jeff erau pacienţi într-unul din spitalele sunate, ei puteau fi 
înregistraţi sub alt nume, sau puteau avea menţiune, în 
dosarele lor, de a nu fi furnizate niciun fel de informaţii despre 
ei. 

lar acum, miercuri după-amiază, Sharon era, în sfârșit, gata 
să înfrunte adevărul că nu făcuse, de fapt, decât să amâne clipa 
în care trebuia să se ocupe serios de șoarecii din congelator. 

Incercase să scape de sarcină, să nege posibilitatea ca 
șoarecii să aibă ceva legătură cu clinica sportivă. Cu toate 
astea, de fiecare dată când se gândea la ei, în minte îi revenea 
imaginea echipei de football a liceului. 

Toţi componenții ei erau niște uriași supradimensionați. 

Dar nu era posibil, nu? Doar Tarrentech nu permisese să se 
efectueze experimente pe cobai umani, mai ales că aceștia erau 
copiii propriilor angajaţi? În definitiv, din echipa de football făcea 
parte și fiul lui Jerry și Elaine Harris, nu? 

Dar și el era un uriaș. Devenise mult mai mare decât tatăl lui. 

Își aminti slăbănogul astmatic care plecase din San Marcos cu 
trei ani înainte. Era oare posibil ca Robb să se fi schimbat atât 
de mult doar în urma unui regim de exerciţii și vitamine, 
combinat cu aerul de munte? Suna prea frumos ca să fie 
adevărat. 

Dar dacă se petrecea ceva la Tarrentech și la clinica sportivă, 
atunci însemna că era și Mark implicat. 

De fapt exact ăsta era amănuntul de care îi era ei frică. 
Refuza să creadă că schimbările petrecute cu Mark - pe care le 
negase cu vehemenţă până azi dimineaţă, când Kelly îi vorbise 
despre ele - puteau însemna altceva decât modificările firești ce 
aveau loc în orice băiat la adolescenţă. 

Șoarecii, însă, îi stăruiau în minte. 


Se uită din nou la telefon și întinse mâna să-l apuce, dar ezită. 
Își spuse că n-avea niciun motiv să-și facă griji, că nu comisese 
nicio infracţiune căutând-o pe Charlotte LaConner. Cu toate 
astea, de mai multe ori în ultimele zile, când vorbise la telefon 
auzise un ecou ciudat, ca și cum cineva, undeva, ridicase o 
derivație. De două ori avusese senzaţia că auzise niște 
păcănituri vagi, ca și cum cineva intrase pe fir sau ieșise de pe 
el. 

Oare îi era interceptat telefonul? 

„Doamne”, gemu ea, „încep să fiu la fel de paranoică precum 
Charlotte LaConner!” Icni dureros când gândul i se formulă cu 
limpezime în minte. Oare nu insistase ea că există șansa ca 
Charlotte să nu fie paranoică, că poate se întâmpla cu adevărat 
ceva ciudat, ceva peste care Charlotte dăduse din întâmplare? 

Se hotărî, apucă receptorul și formă numărul spitalului 
districtual. O clipă mai târziu recunoscu, la celălalt capăt al 
liniei, vocea prietenoasă a lui MacCallum. 

— D-doctorul MacCallum? murmură ea, neștiind încă ce avea 
să spună. Aici e Sharon Tanner - mama lui Mark. 

— Ei, bună ziua, salută doctorul. 

Apoi vocea îi adoptă un ton de îngrijorare. 

— Ce s-a întâmplat, Mark e bine, nu-i așa? 

— Da, răspunse Sharon. 

Clătină din cap, chiar dacă știa că doctorul n-o putea vedea. 

— Adică... mă rog, bănuiesc că e bine. Mă întreb dacă pot 
discuta ceva cu dumneavoastră. 

În biroul lui, MacCallum își încreţi, nedumerit, sprâncenele. 
Vocea doamnei Tanner suna ca și cum femeia ar fi fost 
supărată, dar dacă se întâmplase ceva cu Mark, de ce spusese 
ea că el se simţea bine? 

— Care-i problema, doamnă Tanner? 

Sharon ezită, apoi se hotări să încerce să-i explice doctorului 
temerile sale. În acea clipă se auzi un pocnet slab și pe fir își 
făcu apariţia acel efect ciudat de ecou pe care îl observase și 
înainte. Simţi un fior pe șira spinării. Deveni nervoasă: 

— E... mă rog, nu-i ceva despre care să vorbesc prea lejer la 
telefon. 

MacCallum se încruntă. Ce se întâmpla? Oare femeii îi era 
frică că-i e telefonul interceptat? 


— Înţeleg, rosti el încet. Atunci poate v-ar conveni să veniţi 
până aici, propuse doctorul, uitându-se pe agenda deschisă de 
pe birou. Ce-aţi zice de ora patru azi, după-amiază? 

Sharon ezită o fracțiune de secundă și se forță să-și păstreze 
neutralitatea vocii: 

— Nu-mi prea convine. Adică vreau să spun că nu e, practic, o 
problemă de ordin medical. E doar o chestiune în care am 
nevoie de un sfat și... ei bine. i 

MacCallum se îndreptă pe scaun. In acea noapte petrecută de 
Mark în spital Sharon Tanner îi făcuse impresia unei femei 
puternice, care știe ce vrea și care nu ezită să-și spună răspicat 
părerea. Acum, însă, ea își căuta cuvintele cu grijă, ca și cum n- 
ar fi fost în stare să-și comunice cum trebuie ideile. 

Îi era frică să nu-i fie interceptat telefonul. 

lar soțul ei era a doua persoană cu putere în oraș. 

— Uitaţi ce vă propun, rosti el. Trebuie sa fac niște vizite în 
oraș, în zona comercială. Dacă o să fiți acolo poate bem 
împreună o ceașcă cu cafea. 

Sharon răsuflă ușurată. O înţelesese și preluase iniţiativa. 

— De fapt am niște cumpărături de făcut, zise ea. Să spunem 
peste o jumătate de oră? 

— Excelent, replică MacCallum. 

Închise telefonul, rămase gânditor câteva clipe la birou, apoi 
se îndreptă spre ușile principale. Trecând pe lângă oficiul de 
registratură o văzu pe Susan Aldrich privindu-l curioasă: 

— De când aţi început să vă luaţi liber după-amiază? întrebă 
ea. 

MacCallum zâmbi: 

— De când am primit telefonul. Se pare că avem, în fine, o 
breșă în imensul zid de protecţie din jurul Tarrentech. 

e 

Interfonul particular al lui Jerry Harris bâzâi discret. Șeful 
companiei ridică imediat receptorul care-l punea instantaneu în 
legătură cu oficiul de securitate de la subsol. 

— Harris. Ce s-a întâmplat? 

— Poate fi o alarmă falsă, răspunse o voce la celălalt capăt al 
firului. Doamna Tanner a folosit enorm telefonul în ultimele zile 
încercând s-o găsească pe Charlotte LaConner. Acum și-a 
aranjat o întâlnire cu MacCallum. 

Harris își încreţi, meditativ, sprâncenele. 


— Bine, rosti el după câteva secunde de tăcere. Vreau să 
înregistraţi întâlnirea și vreau să știu imediat ce se mai petrece. 

Știind că ordinele aveau să-i fie ascultate fără crâcnire, puse 
receptorul înapoi în furcă și se întoarse la dosarul pe care îl 
studia. 

Era un raport complet al procedurilor experimentale pe care 
Marty Ames le încercase în cazul lui Mark Tanner. 

e 

Sharon fu cât p-aci să se ducă cu mașina la cumpărături, dar 
se răzgândi în ultima clipă. Ştia că era o prostie și simțea că 
ceda acelorași gânduri paranoice care o făceau să se întrebe 
dacă îi era interceptat telefonul. Cu toate astea, era mai bine să 
dea impresia că n-o preocupă nimic altceva decât o plimbare 
plăcută până la magazin. Deschise debaraua și scoase de acolo 
căruciorul pliant de cumpărături, se luptă cu el o clipă înainte ca 
să i se deschidă între mâini, apoi se duse până la dulapul din hol 
și își scoase canadiana. Când fu gata să plece se duse la 
congelator și culese dinăuntru micul pachet ce conţinea 
cadavrele rozătoarelor furate din sediul Tarrentech. | se puse un 
nod în gât când se gândi la conţinutul pachetului, dar îl 
introduse în buzunarul poșetei, apoi și-o trecu pe aceasta pe 
după gât. După aceea ieși, trăgând de cărucior, pe ușa din spate 
și o luă pe alee către șosea. 

Era o după-amiază răcoroasă, dar cerul era limpede, de un 
albastru întunecat, făcând ca Silverdale să arate ca izolată de 
restul lumii, accesibilă numai celor câţiva fericiţi care locuiau 
acolo. 

Numai că pe măsură ce se scurgeau zilele perfecțiunea 
orașului îi dădea lui Sharon o senzaţie din ce în ce mai acută de 
claustrofobie. În cele din urmă ea ajunsese să creadă că într-un 
fel sau altul aproape toată lumea din Silverdale trăia o viaţă 
artificial împodobită și planificată cu grijă, precum cea globală a 
comunității gazdă. 

Văzu câteva femei plimbându-se pe stradă, trăgând de 
cărucioarele pline de cumpărături ca niște mici locomotive. 
Sharon le salută cu capul pe cele pe care nu le cunoștea și se 
opri să schimbe câteva vorbe cu cele pe care le știa. 

În tot acest timp se strădui serios să nu se uite în spate ca să 
vadă dacă-i urmărită sau nu. 


Când ajunse în zona comercială începuse deja să se simtă un 
pic stânjenită în legătură cu întreaga afacere. Cu toate astea, 
pachetul din poșetă și schimbările petrecute cu Mark o 
îmboldeau să nu renunţe la acţiunea ei. Ezită câteva clipe, 
cercetând bănuitoare zona, chiar și când îl recunoscu pe Mac 
MacCallum pe una din băncile de pe trotuarul ce lega 
magazinele între ele. Chicoti amar în sinea ei când își dădu, cu 
tristețe, seama că nici nu știa măcar ce ar fi putut fi considerat 
ca obiect la suspiciunii ei și ce nu. In cele din urmă, pășind 
hotărâtă, se apropie de doctor. 

El se ridică în picioare și încreți ochii în semn de salut, 
înclinându-și în același timp ușor capul. 

— Se pare că aţi pus mâna pe un mister, rosti el, coborându-și 
într-atât vocea încât Sharon avu îndoieli că l-ar mai fi putut auzi 
altcineva în afara ei. 

— N-nu știu, murmură ea. 

Făcu un gest cu capul către micul parc de vizavi de ei. 
Înconjurat de gardurile albe ca zăpada atât de frecvente în zonă, 
mica oază verde era pustie în acea după-amiază, cu excepţia 
unui câine mic tărcat cu alb și negru ce adulmeca în preajma 
spaţiului de joacă al copiilor aflat înspre capătul din nord. 

— Ce-ar fi să mergem acolo? 

MacCallum încuviință. Cei doi traversară strada și intrară în 
parc. 

— Ce se întâmplă? întrebă doctorul. Puteţi începe prin a-mi 
explica de ce credeți că vă e interceptat telefonul. 

Sharon se îmbujoră. 

— A fost chiar atât de evident? 

Nu rezistă tentaţiei de a se uita în jurul ei, dar parcul continua 
să fie pustiu, iar cei câţiva oameni de pe trotuar păreau 
indiferenți față de ei. 

— Ei bine dacă e interceptat, cred că am fost la fel de ușor de 
citit așa cum am fost pentru dumneavoastră. 

Așezându-se pe o bancă în mijlocul parcului, ea îi explică 
totul, de la grijile ei pentru Charlotte LaConner până la 
preocuparea ei pentru Mark. 

— Presupun că v-a sunat totul ca o tâmpenie, nu-i așa? 
întrebă ea în final. 

Spre surprinderea ei, MacCallum clătină din cap. 


— Mie mi se pare că descrieţi un fel de conspirație, în mijlocul 
căreia se află Tarrentech. 

Sharon își mușcă buza și dădu din cap. 

— Dar asta-i o nebunie, nu-i așa? 

MacCallum trase adânc aer în piept. 

— Poate că e, admise el. Pe de altă parte, însă, dacă nu faci 
parte din companie, uneori locul ăsta ţi se pare cam ciudat. 

O privi pe Sharon cu colțul ochiului, dar chipul ei nu trăda 
nicio urmă de resemnare. Îi zâmbi. 

— Sau poate nu vi se pare bizar ca într-un oraș - o firmă ca 
aceasta, Tarrentech să sprijine sau să conducă totul. Totul. 
Școlile, consiliul orășenesc, biblioteca și Rocky Mountain High. 

— Și spitalul? strecură iute Sharon. 

Spre ușurarea ei, MacCallum clătină din cap. 

— Noi ţinem de district. Suntem complet independenţi, deși 
chestia asta nu le-o datorăm firmei Tarrentech. De fapt, cei de 
acolo s-au oferit să cumpere spitalul acum câţiva ani de la 
administraţia districtului. Au pretins că ei pot administra mai 
ieftin și mai eficient. Din nefericire pentru ei, continuă el, 
neîncercând să-și ascundă sarcasmul și mânia din voce, nu toţi 
sunt atât de bucuroși că Tarrentech se află aici pe cât cred cei 
de la companie. Oricum, districtul n-a avut aceeași viziune cu 
firma. Cei de acolo s-au păstrat pe poziţia că o instituţie publică 
trebuie condusă de populație, și n-au îngenuncheat în faţa lui 
Thornton. 

Buzele schițară un zâmbet strâmb. 

_ — Așa că n-am să vă contrazic în chestia cu conspirația. 
Intreg locul ăsta a fost un pic cam prea perfect pentru gusturile 
mele. De fapt, eram foarte fericit înainte. În orice caz, întreaga 
chestiune îmi miroase urât. 

Tăcu o clipă, apoi continuă. 

— Bănuiesc că aţi aflat totul despre Ricardo Ramirez? 

Sharon încuviință. 

— Ei bine, după părerea mea, Tarrentech n-ar fi fost atât de 
dornică să evite acţiunea juridică a Mariei dacă n-ar fi avut ceva 
de ascuns. Mă tem că nu cred în generozitatea lor. Mărturisesc 
că, de fapt, ăsta este și unul dintre motivele pentru care mă aflu 
aici. 

O privi semnificativ. 

— Am presupus că știți ceva ce nu mi-aţi spus până acum. 


Sharon tăcu o vreme, ezitând dacă să aibă încredere în el sau 
nu. În cele din urmă dădu din cap și apucă poșeta să scoată 
micul pachet alb din ea. 

— Am găsit astea în sediul firmei alaltăieri, rosti ea abia 
auzindu-se. Se găseau într-o cutie ce trebuia dusă la crematoriu 
și când am avut ocazia... le-am luat pur și simplu. 

Îi înmână pachetul lui MacCallum. Câteva secunde mai târziu, 
razele strălucitoare ale soarelui de după-amiază căzură pe cele 
două animale moarte, ce continuau să fie îngheţate bocnă. 

Încruntându-se, MacCallum citi plăcuțele. 

— Aceeași sursă, zise el. Născuţi pe 8 mai. Părinţii lor au fost 
Masculul numărul 61 și Femela numărul 46. 

— Asta mi-am zis și eu, replică Sharon. Dar ce poate însemna 
celălalt număr? Cel de pe șobolan? 

MacCallum îl studie câteva minute. Dintr-o dată avu 
sentimentul că știa. În minte îi veni Jeff LaConner și Randy 
Stevens - poate chiar Robb Harris? - și simţi că-i vine să vomite. 

— Hormoni de creștere, icni el. 

Ochii lui ciudat de adumbriţi se mișcară către Sharon. 

— Asta trebuie să fie, nu? rosti el aproape cerând confirmarea 
ei. Experimentează hormoni de creștere pe animale. 

Privi din nou la șoarecele mai mare. Acum ieșeau în evidență 
deformările. 

Picioarele lăbărţate și ghearele lungi. 

Duritatea structurii osoase din jurul ochilor și protuberanţa 
maxilarelor. 

Clătină din cap, incapabil să accepte ideea bruscă ce-i 
apăruse în minte. 

— Doar nu credeţi că fac experimente pe copii, nu? 

— Nu știu ce să mai cred, rosti Sharon, deși simțea în inimă că 
exact asta credea. 

— Ascultațţi. Daţi-mi voie să duc chestiile astea cu mine la 
spital și să le supun unor teste. S-ar putea să fim pe o pistă 
complet eronată. Vreau să spun că poate experimentează niște 
tehnici de inginerie genetică acolo. Desigur că acum se poate 
orice: șoarecele mai mare poate a suferit o simplă mutație. 
Dacă așa e nu va fi prea greu să aflăm - nu trebuie decât să 
trimit unui laborator din Denver câteva mostre de țesut ca să le 
compare A.D.N.-ul. 


— Și dacă nu-i așa? întrebă Sharon, având vie în acea clipă în 
minte discuția cu Blake în care acesta o asigurase că 
tratamentul aplicat lui Mark nu consta decât în administrarea 
unui complex oarecare de vitamine. 

— Vom vedea atunci ce-i de făcut, răspunse MacCallum. 

Ar fi vrut să o liniștească, s-o asigure că nu se puteau face 
experiențe pe oameni în Silverdale. 

Era incapabil s-o facă. 

Se despărțiră câteva minute mai târziu, după ce MacCallum 
reîmpachetă cu grijă cadavrele și le introduse în geanta lui. 

Imediat ce părăsiră piaţa, dintr-o mașină parcată la mică 
distanță de parc ieși un bărbat, a cărui prezenţă nu fusese 
observată nici de Sharon nici de doctor, și traversă strada până 
la un telefon public, ignorând lejeritatea cu care ar fi putut folosi 
telefonul celular montat la bordul mașinii sale. 

Avea nevoie de siguranţă pentru apelul pe care avea să-l 
facă. 

e 

MacCallum se îndepărtă încet de zona comercială, doar pe 
jumătate atent la drumul către spitalul aflat la jumătate de milă 
dincolo de marginile orașului. Revăzu în minte conversaţia cu 
Sharon Tanner, examinând-o bucăţică cu bucăţică și dorindu-și 
să fi găsit un motiv de a fi în dezacord cu ea. O cunoscuse, însă, 
și el pe Charlotte LaConner și nu avusese niciodată senzaţia că 
era o femeie cu tendinţe paranoice. 

Coti pe șoseaua principală, dar nu se deranjă să mărească 
viteza. Circulaţia era redusă, iar el nu se grăbea. Alături, pe 
scaunul din dreapta se afla servieta cu șoarecii morți. Uitându- 
se la ea, în minte începură să-i curgă ideile asupra celor ce 
putuseră fi experimentate pe animalul mai mare. 

Era la curent că se efectuau unele experimente cu hormoni de 
creștere și era conștient că, de când tehnologia de sintetizare a 
lor se dezvoltase, începea să fie posibilă corectarea diferitelor 
deficiențe genetice și a dezechilibrelor glandulare. 

În plus, era exact genul de activitate de care ar fi fost 
interesată divizia farmaceutică a Tarrentech. 

De asemenea era exact genul de cercetare care l-ar fi 
stimulat pe Marty Ames. 


Însă nu se puteau face experienţe pe fiinţe umane. Așa ceva 
făcuseră naziștii în cel de-al doilea război mondial. Acum era 
sfârșitul secolului! Chiar și gândul la o așa grozăvie... 

Gândul i se spulberă când atenţia îi fu atrasă de ceva 
mișcător pe șosea înaintea lui. 

Era un camion. De unde se afla, MacCallum vedea că acesta 
mergea cu o viteză mult mai mare decât cei 100 km/h afișaţi 
pretutindeni ca viteză limită pe acea șosea ce unea principalul 
drum nord-sud cu partea de vest a văii. 

Se încruntă. Oare tipul nu vedea ce spaţii imense se 
deschideau către vest, de unde putea apărea oricând o vacă? La 
viteza cu care rula camionul, un impact cu un astfel de animal 
nu i-ar fi lăsat nici șoferului prea multe șanse de supraviețuire. 

Trase instinctiv de volan spre dreapta, ca să-i lase bolidului 
spaţiu de trecere suficient. 

e 

În cabina camionului șoferul zări mașina din faţă - un Audi 
verde-închis. Își puse binoclul la ochi și verifică numărul de 
înmatriculare, apoi privi în oglinda retrovizoare. Așa cum i se 
spusese, nu se vedea nicio mașină în spatele lui. 

Nici Audi-ul nu era urmat de vreun automobil. 

Zâmbi. 

Avea să fie o treabă ușoară. 

Apăsă mai tare pe accelerator și zumzetul motorului diesel își 
schimbă ușor tonalitatea. Din cele două ţevi de eșapament 
identice montate chiar pe cabină ieși un norișor de fum negru, 
iar acul vitezometrului se îndreptă către semnul ce marca 140 
km/h. 

Observă Audi-ul îndepărtându-se ușor de axul drumului, în 
tentativa șoferului acestuia de a-i face loc. 

— Nu suficient, însă, ticălosule, murmură pentru sine 
camionagiul. A 

Se apropie rapid de Audi. li mai separau numai o sută de 
metri. Apăsă și mai tare pe acceleraţie, câștigând încă niște 
viteză. 

Mai avea cincizeci de metri, apoi douazeci și cinci. 

Mâinile i se încordară pe volan și piciorul stâng atinse frânele, 
gata să execute manevra rapidă pe care o mai practicase de 
atâtea ori înainte. 

Zece metri. 


Mac MacCallum își dădu seama abia în ultima clipită ce se 
întâmplă. Se găsea mult în afara șoselei, cu cauciucurile din 
partea dreaptă ridicând nori de praf din cauză că aveau contact 
acum numai cu porţiunea de pământ bătătorit ce mărginea 
drumul. Camionul ajunsese foarte aproape de el, iar roţile din 
stânga ale acestuia depășiseră linia ce marca axul drumului. O 
clipă Mac se gândi că vehiculul își pierduse frânele și scăpase de 
sub control, dar își dădu imediat seama că șoseaua n-avea 
denivelări și era plană, iar în atari condiţii frâna de motor era 
suficientă, ca să încetinească viteza bolidului. 

Auzi apoi scrâșnetul cauciucurilor pe asfalt, și camionul se 
aruncă brusc asupra lui, cu claxonul ţipând. Imensa cabină izbi 
geamul portierei de lângă capul său. 

Se aruncă asupra volanului. Pentru o fracțiune de secundă 
mecanismele Audi-ului răspunseră, dar în acea clipă botul 
cromat al camionului izbi în plin automobilul. 

Geamul portierei se făcu ţăndări. Un torent de cioburi îl lovi în 
față, orbindu-l. Mașina se înălţă de pe sol, cu aripa făcută praf, 
apoi se răsturnă în aer și ateriză cu fundul în sus. Alunecă vreo 
treizeci de metri pe sol înainte de a se opri într-un imens 
bolovan. 

Acoperișul se turtise imediat ce aterizase. Cu sângele 
șiroindu-i pe faţă de la cioburile de sticlă, Mac se luptă să iasă 
din epavă. Volanul i se înfipsese în piept și fiecare răsuflare îi 
provoca o durere sfâșietoare din pricina coastelor fracturate 
care îi străpunseseră mușchii pectorali și plămânii. 

Mașina, însă, nu luase foc, și el nu murise încă. 

e 

Şoferul camionului își opri mastodontul cu o frână lungă, cu 
roțile blocate de presiunea exercitată de piciorul lui pe pedală. 
leși din cabină strângând în mâna dreaptă o mică pompă de 
umflat cauciucuri, al cărei cordon fusese deja atașat 
aprinzătorului de ţigări de la bord. 

Ignorând mormanul de fiare contorsionate, care fusese cu 
puţin timp înainte un Audi, prinse furtunul pompei de aer la 
valva cauciucului din faţă stânga al camionului. După ce se 
asigură că pompa funcţiona bine își îndreptă atenţia spre 
automobilul distrus și spre strigătele slabe de ajutor ce veneau 
dinăuntrul acestuia. 


Se duse grăbit într-acolo, apoi se opri îngrijorat ca să vadă 
dacă Audi-ul n-avea să ia foc. Sub țeava de eșapament se 
formase o mică pată de benzină dar nu se vedea nicio urmă de 
fum. 

Înconjură mașina și se zgâi înăuntru până ce zări ce căuta. 

O geantă neagră zăcea înghesuită între scaunul pasagerului și 
bordul contorsionat. 

Camionagiul introduse mâna prin geamul portierei și trase 
geanta afară. O deschise, scotoci o clipă prin ea, apoi extrase 
micul pachet învelit în hârtie albă. Satisfăcut, aruncă geanta 
înapoi în mașină și se dădu câţiva pași înapoi. 

— A-ajutor, auzi el o voce stinsă. Nu pot... 

— Îmi pare rău, amice, rosti camionagiul. Dacă-ţi bagi nasul 
unde nu-ți fierbe oala trebuie să te aștepți la bucluc. 

Își băgă mâna în buzunar și scoase o cutie mototolită de 
chibrituri. Privi în jurul lui, apoi frecă un băț de chibrit și își 
aprinse o ţigară. Se dădu înapoi alţi câţiva pași, ţinti cu atenţie 
și aruncă chibritul în mica băltoacă de benzină, după care se 
răsuci pe călcâie și o luă la goană. 

Câteva secunde balta fumegă, apoi se aprinse rezervorul și 
aerul fu străbătut de zgomotul înfundat al unei explozii. Imediat 
deasupra mașinii se înălţă o bilă de foc ce începu să mestece, 
lacomă, tot ce era combustibil. 

Înăuntru, Mac MacCallum, conștient încă, văzu flăcările 
portocalii șerpuind în jurul lui și simţi fierbinţeala aerului pe care 
încerca să-l respire. 

O clipă mai târziu, când focul consumă tot oxigenul din 
mașină, doctorul simţi cum se stinge. 

Înainte de a muri, în minte îi apăru chipul lui Sharon Tanner. 

Oare o uciseseră și pe ea? 

Camionagiul rămase la distanţă de camion până ce pompa 
umflă cauciucul astfel încât acesta explodă, apoi duse iute 
pompa la locul ei, sub scaunul din faţă. Privi la urmele de frână 
lăsate de vehiculul lui după ce izbise Audi-ul, conștient că 
semănau perfect cu cele pe care le-ar fi lăsat dacă ar fi încercat 
să recâștige controlul asupra mastodontului în cazul unei 
explozii de cauciuc. 

Satisfăcut, apucă staţia de emisie-recepţie de pe bord și o 
acordă pe canalul 9. Raportă despre accident, apoi se îndreptă 
către mașina în flăcări astfel încât să se vadă clar, în clipa în 


care aveau să sosească polițiștii, că făcea tot ce-i stătea în 
puteri ca să-l salveze pe cel pe care tocmai îl ucisese. 


e Capitolul 21 


— Mamă? rosti Kelly. 

Văzând că maică-sa nu se întoarce, strigă mai tare. 

— Mamă! 

Sharon stătea la masa din bucătărie și privea pe fereastră, 
nevăzând, însă, nimic din ce se petrecea afară. Medita la ce 
avea de făcut, și asta încă de la întâlnirea ei din parc, cu Mac 
MacCallum. Ajunsese deja la o hotărâre: de îndată ce Mark avea 
să sosească acasă, îi va spune că nu-i va mai da voie să se ducă 
la clinica sportivă. 

Știa că lui Blake n-o să-i convină. În plus, nici nu era sigură că- 
i putea oferi o explicaţie plauzibilă, mai ales că el o va cere cu 
siguranţă. Ce să-i motiveze? Că era aproape convinsă de faptul 
că acea clinică nu era altceva decât un laborator care-i folosea 
pe copiii din Silverdale pe post de cobai? În cel mai bun caz el ar 
râde de ea, și nu l-ar putea învinui de loc dacă el ar începe s-o 
acuze că a căzut victimă aceleiași gen de paranoia ca în cazul 
Charlottei LaConner. 

— Mamă! strigă din nou Kelly. 

De această dată, glasul fetiţei fu auzit. Sharon se întoarse și-i 
zâmbi. 

— lartă-mă, draga mea. Mă gândeam la ceva. 

Kelly se afla lângă ușa din spate. Sprâncenele îi erau ridicate 
a încruntare. 

— Când o să mâncăm? se rățoi ea. Mi-e foame! 

Sharon se uită la ceas. Era aproape șase și jumătate. Își dădu 
seama că stătea la masă de două ore. Se ridică în grabă și se 
duse la congelator, făcând, pe drum, un rapid inventar mintal al 
conţinutului acestuia. 

— Mark a venit acasă? se interesă ea. 

Kelly dădu din umeri. 

— Nu știu. Nu l-am văzut. 

Sharon se îndreptă spre ușa bucătăriei ca să îl cheme pe băiat 
de sus, dar îl observă pe Chivas încolăcit lângă cuptor, cu bărbia 
pe labele din faţă, privind-o trist. Prezenţa câinelui era suficientă 
ca să înţeleagă că Mark nu era acasă. Dacă ar fi fost, Chivas ar fi 
dispărut de mult din bucătărie ca să stea alături de stăpânul lui, 
indiferent ce-ar fi făcut acesta. 

In acea clipă ușa de la intrare se închise cu zgomot. Puțin 
după aceea Mark își făcu apariţia în bucătărie. Chivas se ridică 


instantaneu în patru labe și se îndreptă spre băiat dând din 
coadă ca nebun. 

— Hei! Culcă-te la loc, tâmpitule, exclamă Mark. 

Dădu câinele la o parte. Întreaga faţă îi era luminată de un 
rânjet triumfător cum Sharon nu mai văzuse înainte. 

— Tata a venit? se interesă el. 

Sharon clătină din cap. 

— Și unde ai fost, mă rog? întrebă ea, arătând semnificativ 
înspre ceas. la uite cât e ceasul. 

— La clinică, replică băiatul. Am ajuns acolo abia pe la patru. 

Sharon se încruntă, dar încercă să-și păstreze vocea normală. 

— Ce naiba ai făcut acolo timp de două ore? 

Mark dădu din umeri și culese un măr dintr-un coș de pe 
consola bufetului. 

— Chestiile obișnuite. Marty m-a verificat și pe urmă am făcut 
câteva exerciţii. 

Sharon strânse din buze. 

— Ce fel de exerciţii? insistă ea. 

Zâmbetul lui Mark pieri. 

— Ce mai contează? Oricum nu-ţi place ce fac eu. 

— Dar nu pot fi și eu curioasă, ca orice mamă? se plânse 
Sharon, ignorând tonul ușor dispreţuitor al vorbelor lui. 

— Offf, mamă, replică Mark, dându-și ochii peste cap. De cete 
interesează ce fac acolo? 

Sharon ridică tonul. 

— Sunt mama ta. Pe lângă asta, ce se întâmplă acolo e cumva 
vreun mare secret? Se petrece ceva despre care nu vrei să aflu 
și eu? 

Mark se holbă la ea o clipă, apoi își strâmbă buzele într-un 
rânjet insolent. 

— Mda, rosti el. Marty e homosexual și o facem cu toţii în 
grup. Asta voiai să auzi? 

— Mark!!! exclamă Sharon, privind-o instantaneu pe Kelly, 
care se zgâia curioasă la frate-său. Ce naiba te-a făcut să te 
gândești la așa ceva? continuă ea înainte ca fiică-sa să scoată 
vreo vorbă. 

Mark dădu din umeri. 

— Nu știu. Mi s-a părut că la lucrul ăsta te gândești tu, asta-i 
tot. 


— Nu-i „lucrul ăsta”, cum spui tu, rosti înțepată, Sharon. 
Voiam numai să știu ce faci. Și dacă vrei să te las în pace cu 
întrebările, dă-mi niște răspunsuri. 

Ochii băiatului aruncau săgeți de mânie. 

— Bine! izbucni el. Dacă e atât de important pentru tine, am 
să-ți spun ce s-a întâmplat! M-am dus acolo, m-am dezbrăcat și 
ei mi-au luat pulsul, tensiunea arterială și m-au măsurat. Bine? 

O sfredeli că privirea dar n-o lăsă să-i replice. A 

— Apoi am vâslit douăzeci de minute la mașină. In regulă? 
Asta a fost tot ce am făcut, după care am venit acasă. Ești 
satisfăcută acum? 

Sharon dădu înapoi, uluită de intensitatea urii din vocea lui 
Mark. Imediat, însă, se aprinse ea: 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, tinere! Și nu, nu sunt deloc 
satisfăcută! Nu e nevoie de două ore pentru o simplă examinare 
de genul celei descrise de tine. Și 

Mark miji ochii. De ce se lua de el? Nu făcuse nimic rău. Asta 
fusese, însă, comportamentul ei întotdeauna. Il observase 
mereu, ca și cum el făcea cine știe ce răutăţi, și îl privea fix la 
masă, de parcă ar fi fost un ticălos! Simţi un ghem de nervi în 
capul pieptului. Își încordă pumnii. 

— Ce te interesează ce fac eu acolo? plesni el cu voce dură. 
Tu vrei doar ca eu să renunţ, nu? Vrei să redevin un handicapat! 

Sharon se holbă la fiul ei. Îi tremura tot corpul. Nu se 
așteptase la așa ceva. Crezuse că va sta cu Mark la o discuţie 
liniștită, în care să-i explice ce o îngrijora și să asculte ce avea el 
să-i explice despre ce se întâmpla cu el la Rocky Mountain High. 
Acum, însă, se înfruntau unul pe altul. Sharon pricepu că avea 
să piardă orice control asupra lui, dacă avea să dea înapoi. 

— Ai dreptate, rosti ea. Vreau, într-adevăr, să nu te mai duci 
acolo. Nu știu ce-ţi face Ames, dar nu mai ești același băiat ca 
acum o lună. Și nu-mi place ce văd. 

— Nu-ţi place ce vezi, o imită Mark în batjocură. 

Se uită la maică-sa ca printr-o ceaţă roșie. 

Simţi o nevoie incontrolabilă de a o lovi. Făcu o jumătate de 
pas către ea. 

La picioarele lui, Chivas mârâi ușor și-și încordă trupul, iar 
părul i se ridică pe tot corpul. Îl cercetă cu privirea pe Mark. 
Ținută sus câteva clipe înainte, coada i se lăsă în jos, către 
podea. 


— Ajunge! exclamă Sharon. Du-te sus în camera ta și stai 
acolo până ce-ţi vei cere scuze! 

Făcu o scurtă pauză, dar Mark nu dădu niciun semn că ar 
intenţiona s-o asculte. 

— M-ai auzit? strigă ea. 

Mark simţi că îl apucă pandaliile. Toţi mușchii corpului păreau 
că sunt gata de luptă. Auzi în minte o voce înceată care-i 
poruncea să dea drumul energiei fantastice pe care o 
acumulase. _ 

Cu un soi de hârâit scos din gât, făcu un pas. Inainte, însă, de 
a se apropia mai mult de maică-sa, Chivas sări la el. Cu un 
mârâit furios, dezvelindu-și gingiile, câinele se năpusti către 
pieptul stăpânului său. Mark se împletici înapoi sub forța 
impactului. Işi ridică braţele să se protejeze și apucă animalul de 
gât. 

Sharon încremeni, holbându-se îngrozită de spectacolul ce se 
desfășura în faţa ei. Peste ochii lui Mark se lăsase ceva ca o 
ceață. Strângea din maxilare atât de tare, încât tendoanele 
gâtului îi ieșiseră în afară. Tremurând de furie, degetele lui se 
strânseră ca niște clești în jurul gâtului câinelui. Tinut la o palmă 
deasupra solului, Chivas se lupta acum să se elibereze din 
strânsoare. 

— Mami! ţipă Kelly, ce face Mark? Oprește-l! 

Sharon, însă, nu putea întreprinde nimic. Parcă avea plumb în 
picioare. Cu toate astea, întinse mâna către Mark. 

— Încetează! strigă ea. Pentru numele lui Dumnezeu, Mark - îl 
ucizi! 

Mark simţi cum i se strâng degetele pe gâtul câinelui. De 
undeva, de departe, o voce îl ruga să înceteze, numai că 
întreaga lui atenţie se concentrase asupra animalului. Îl simţi 
tresărind în strânsoare și-i văzu labele din faţă lovindu-i moale 
pieptul. Continuând să strângă, zbaterea labelor încetă și 
câinele mai avu câteva spasme. 

Apoi nimic. 

Gândirea începu să i se limpezească. Dintr-o dată observă că 
se uita drept la faţa animalului. Scoși din orbite, ochii acestuia 
păreau că se uită fix la el, iar limba atârna inertă într-un colț al 
botului. 

— Ch-Chivas? rosti el cu voce înecată de emoție? 


Își luă ochii de la câine și și-i fixă asupra maică-sii, care se 
holba la el, cu faţa albă ca varul, șocată. 

În colţ, lângă ușa din spate, Kelly se ghemuise la podea, 
plângând. 

Izbucni în lacrimi uitându-se năuc la trupul lipsit de viaţă pe 
care încă îl strângea în mâini. Degetele i se înmuiaseră și Chivas 
alunecă pe podea, întinzându-se cât era de lung, ca și cum ar fi 
dormit. 

— Î-îmi pare rău, se tângui Mark. N-am vrut! 

Se răsuci pe călcâie, incapabil de a ţine piept maică-sii sau 
soră-sii, apoi fugi din bucătărie și urcă în goană, împleticindu-se, 
scările către camera lui. Trânti ușa, apoi rămase nemișcat, 
sprijinindu-se cu totul de ușă, răsuflând greoi. 

Nu era posibil - nu se putea să-l fi ucis pe Chivas. Nu se 
putea! 

Știa, însă, c-o făcuse. 

Clinele îl atacase, așa că el îl omorâse. 

Nici asta nu stătea în picioare. Chivas nu încercase decât s-o 
protejeze pe maică-sa. 

Maică-sa! 

Își aminti de furia care-l cuprinsese, de ura oarbă ce se 
născuse în sufletul lui, împingându-l la dorința de a o izbi cu 
pumnul, de a-i zdrobi fața. 

Maică-sa! 

Nu era posibil. 

Înăbușindu-și un oftat, se duse împleticit spre pat și se opri 
când se văzu în oglinda montată pe dulap. 

Ud de transpiraţie și lipit de pielea capului, părul lui încadra 
un chip de nerecunoscut. 

Ochii i se înfundară adânc în orbite, zgâindu-se bănuitori de 
sub sprâncene. 

Bărbia părea mai groasă și buzele i se răsuciseră ușor, dându- 
i un aer morocânos. , , 

— Nuuu... se tângui el încet. Asta nu-s eu. Asta nu pot fi eu. 

Brusc îl apucă din nou furia. Își strânse pumnul, își dădu braţul 
înapoi pentru elan și izbi oglinda cu toată forța de care era în 
stare. Aceasta se spulberă în mii de particule sub duritatea 
impactului. 

— Nuuu, icni el din nou. 


Se dădu înapoi, incapabil să-și mute privirea de pe imaginea 
distorsionată reflectată de oglinda spartă. În cele din urmă reuși 
să se întoarcă și se năpusti asupra patului. Inșfăcă 
acoperitoarea și o sfâșie cu o singură smucitură, apoi apucă 
pătura groasă cu ambele mâini și o rupse pe un sfert din 
lungimea ei, după care o aruncă. 

Scânteind de ură, privirea lui se plimbă de jur-împrejur, 
căutând altceva de distrus. 

Jumătate de oră mai târziu, când se prăbuși pe pat după ce-și 
potolise mânia, camera era de nerecunoscut. 

Fulgii unei perne devastate acopereau totul, iar o parte dintre 
ei pluteau încă în aer. Scoase de unde erau depozitate, hainele 
se găseau acum împrăștiate pretutindeni. Ceasul fusese făcut 
țăndări și o lampă de noapte zăcea, cu abajurul sfărâmat, într- 
un colţ. 

Rezultatul, însă, consta în faptul că furia i se stinsese. 

e 

Tensiunea din casă era de-a dreptul palpabilă. În cele din 
urmă, Sharon dădu la o parte revista pe care o ţinea în poală, 
necitită, de douăzeci de minute. 

— Trebuie să discutăm, rosti ea, fixându-l cu privirea pe 
Blake, pe care îl mirosea că se „interesa” de emisiunea 
televizată la fel de mult pe cât se „interesa” ea de revistă. 

— Nu prea știu ce ai vrea să discutăm atâta vreme cât nici nu 
m-ai lăsat măcar să vorbesc cu Mark, replică el. 

Deși vocea lui era cât se poate de indiferentă, exista în ea o 
notă care o făcu pe Sharon să tresară. 

— N-ai fost acolo, explică ea. Nu poţi înțelege ce s-a 
întâmplat. 

— L-a omorât pe Chivas, zise Blake. Era pe punctul să-ţi dea 
un pumn și, când l-a atacat Chivas, l-a omorât. Nu despre asta e 
vorba? 

Sharon știa că el avea dreptate. Cu toate astea, simțea nevoia 
să ţipe că era vorba despre complet altceva, că Mark nu fusese 
el însuși, ca și cum un străin nebun se instalase în trupul lui. 

Numai că încercase deja să-i explice toate astea. 

Blake sosise de la slujbă la câteva minute după ce Mark 
dispăruse în camera lui. Ascultase șocat relatarea brută a 
faptelor, apoi îl îngropase pe Chivas în curtea din spate, cu Kelly 
alături de el, tremurând din tot corpul în timp ce încerca să-și 


stăpânească suspinele care o copleșiseră din clipa în care 
pricepuse că Chivas e mort. 

O și pornise în sus pe scară ca să vorbească cu Mark, când 
Sharon îl oprise. 

— Lasă-l în pace, îl rugase ea. E la fel de îngrozit de cele 
petrecute ca și tine. 

Blake se uitase, zăpăcit, la ea. 

— A încercat să-ţi dea un pumn, și-a omorât propriul câine, și 
tu zici că e îngrozit? Eu zic că are nevoie de o săpuneală bună, 
dacă nu chiar de bici! 

Atunci încercase ea să explice ce se întâmplase; să-i explice 
că în acea zi, din clipa în care intrase în casă, Mark se 
comportase diferit, că se schimbase ceva profund în el, ceva 
mult mai important decât acele modificări observate în ultimele 
săptămâni. 

— Avea o privire ciudată, zisese ea. lar când i-am spus că nu 
vreau să se mai ducă la Marty Ames a luat-o razna. 

Blake se holbase la ea. 

— l-ai spus ce? repetase el. 

— M-ai auzit bine, replicase ea, coborându-și vocea, nevrând 
ca și Kelly - care se dusese în camera ei după ce anunţase că nu 
mai vrea să mănânce - să audă ceea ce, după toate semnele, 
avea să degenereze într-o ceartă. 

Avusese dreptate. Durase tot timpul cât ea preparase 
mâncarea, apoi continuase și după ce ea și Blake se așezaseră 
la masă. În cele din urmă Blake își împinsese farfuria din faţa lui 
și aruncase șervetul pe masă. 

— Nu pricep, se răţoise el. Habar n-ai ce vrea să facă Ames, 
dar ești sigură că e vorba de un soi de program experimental 
care ne transformă copiii în monștri. În plus, nu mă lași să-mi 
disciplinez fiul, nici după ce a făcut azi după-amiază. 

Se uitase fix la ea o clipă, apoi rostise supărat. 

— Ce dracu' vrei de la mine, Sharon? 

Ea îl privise rugătoare. 

— Vreau să fii de acord ca Mark să nu se mai ducă la Ames 
până nu aflăm ce se petrece acolo. Și nu vreau să începi să-l 
pedepsești pentru o acţiune pe care sunt convinsă că n-a avut 
intenţia să o comită. 

Blake o privise o clipă ironic. 


— Și cum o să facem asta? întrebă el rece. Să mă duc acolo și 
să-l înfrunt pe Ames? Să-i spun că tu ai impresia că ele un fel 
de Mengele modern și să-i pretind să văd toate înregistrările lui 
medicale? La naiba, nici măcar n-aş înțelege ce mi-ar spune! 

— Dar ai înţeles destul ca să-i dai voie să facă tratamente cu 
Mark, nu? replicase, cu amărăciune, Sharon. 

În acea clipă Blake a luat foc. 

— Da, la dracu'! Și nu i-a făcut deloc rău lui Mark. Se simte 
mai bine ca oricând. Aș fi crezut că ești încântată de asta. 

În faţa exploziei lui, Sharon fusese cât p'aci să-i povestească 
despre șoareci, dar se abţinuse. Nu atât fiindcă îi furase din 
compania lui, cât datorită faptului că, în starea în care se afla, el 
ar fi continuat s-o ia în bătaie de joc, iar apoi ar fi pretins să afle 
ce făcuse ea cu rozătoarele. lar dacă i-ar fi spus că i-a dat lui 
MacCallum... 

O scuturase un fior în acea clipă, amintindu-și de furia ce-l 
apucase cu un an înainte, când descoperise că un program pe 
care el voia să-l lanseze pe piaţă fusese vândut pe șest unui 
competitor, care îl patentase, cu câteva îmbunătăţiri, după care 
învinsese Tarrentech pe piaţă. 

După cină abia dacă schimbară o vorbă, dar încordarea adusă 
de ceartă, accentuată de faptul că Mark continua să rămână 
închis în camera lui, plana încă asupra lor. 

— Bine, oftă ea. Atunci n-o să mai vorbim despre asta. Noapte 
bună. 

Se ridică și porni spre ușă. Blake o urmări cu privirea. Când ea 
era pe punctul de a trece pragul, el vorbi: 

— Vrei să vin cu tine? 

Sharon se răsuci pe călcâie. 

— N-am crezut niciodată c-o să spun așa ceva, dar dacă nu 
pot să discut cu tine atunci n-are niciun rost să mă culc cu tine. 
Ar fi mai bine să rămâi aici în noaptea asta. 

Blake nu mai scoase nicio vorbă. 

Sharon părăsi încăperea și urcă. 

Se opri lângă ușa camerei lui Mark, așa cum o mai făcuse de 
două ori în acea seară. Ca și înainte, n-auzi niciun sunet 
dinăuntru. Cu toate astea, era convinsă că el nu dormea. Mai că 
și-l închipuia stând întins pe spate, privind ţintă tavanul, cu 
mâinile încrucișate pe ceafă. Oare trebuia să-l lase în pace, sau 
era mai bine să intre și să încerce să înjghebe o discuție cu el? 


După ce ezită o vreme, bătu ușor în ușă. Câteva secunde nu 
se auzi niciun răspuns. După aceea, însă, Mark se făcu auzit: 

— Nu-i încuiat. 

Sharon răsuci clanţa și deschise ușa. Icni la vederea 
dezastrului dinăuntru. Haine, cearceaf, pătură - totul devenise 
un haos. Sertarele dulapului zăceau împrăștiate peste tot, iar 
lampa se afla încă în colţul unde o aruncase Mark. Sharon își 
mușcă buzele și se forţă să ignore dezastrul. 

— Te simţi bine? întrebă ea cu voce blândă. 

Se îndreptă spre pat, unde Mark zăcea cu fața în jos pe 
salteaua goală. Când îl atinse pe umăr, el se întoarse și o privi 
cu ochi tulburi. 

— Nu știu ce s-a întâmplat, rosti băiatul. A fost... a fost ca și 
cum ar fi existat altcineva înăuntrul meu. N-am vrut să te 
lovesc, mamă. Eu... n-am putut să mă abtin. 

Sharon închise ochii și-i simţi arzând din cauza lacrimilor 
fierbinți. 

— E-n regulă, dragul meu, zise ea cu voce tremurândă. 

Mark se ridică în capul oaselor și respinse mâna pe care ea o 
întinsese spre el. 

— Nu e! izbucni el. Nu e deloc în regulă. L-am ucis pe Chivas, 
mamă! Mi-am ucis propriul meu câine! 

Ochii i se umplură de lacrimi pe care le șterse cu dosul 
palmei. 

— Ce mi se întâmplă? 

Sharon încercă din nou să-l atingă, dar el sări din pat. 
Văzându-l, ea observă o lumină ciudată în ochii lui - același licăr 
întunecat de furie pe care îl zărise mai devreme în bucătărie. 

— M-Mark? rosti ea. Mark, ce se petrece? 

Băiatul îi întoarse spatele. 

— N-nu știu, murmură el. În... mamă, începe din nou. 

Sharon se ridică și ea în picioare. 

— Ce anume, Mark? Ce începe? 

Băiatul, însă, dădu doar din cap și porni spre ușă. 

— Trebuie să plec, mamă. Trebuie să ies de aici! 

— Așteaptă, Mark! strigă Sharon, prea târziu, însă. 

El ieșise deja din cameră. Il auzi bocănind pe trepte. Când 
ajunse în capul scării, el ajunsese deja la cuierul din hol și își 
punea o haină. O privi scurt, cu ochi incandescenţi, apoi dispăru, 
trântind ușa. 


O clipă mai târziu Blake ieși din salon și se uită la nevastă-sa. 

— Ce dracu’ se petrece aici? ceru el să afle. Mark a trântit 
ușa? 

Sharon încuviință. 

— Ceva nu e în regulă cu el, Blake, zise ea. Când am intrat în 
camera lui, mi s-a părut, pentru câteva clipe, că se simte bine. 
După aceea, însă, a luat-o din nou razna. 

Blake își încrețţi fruntea. 

— Ce i-ai mai spus? 

— Nimic! exclamă Sharon. Am vrut numai să-i spun că nu 
sunt supărată pe el, că îl iubesc. lar el era atât de nefericit. Ar fi 
trebuit să-l vezi, Blake! Și apoi, dintr-o dată... 

Se chinui o clipă să găsească cuvântul exact, apoi renunţă. 

— Nici nu pot descrie măcar. A spus că se simte ca și cum ar 
avea pe altcineva înăuntrul lui. 

Se prăbuși pe prima treaptă și își îngropă faţa în palme. 

— Oh, Doamne, Blake. Ce se petrece cu el? Mi-e atât de frică. 
Sunt atât de înspăimântată. 

Blake urcă iute scara și o luă pe Sharon în braţe. 

— O să fie bine, iubito, încercă el s-o liniștească. Trece printr- 
o perioadă grea, asta-i tot. O să iasă din starea asta. O să vezi. 

In spatele lor se auzi clinchetul slab al unei clanțe. Pe coridor 
își făcu apariţia Kelly, frecându-se, somnoroasă, la ochi. Fata 
veni înspre ei și își înconjură tatăl cu brațele. 

— Ce e cu Mark? întrebă ea. E bolnav? 

— Nu, îi răspunse Blake, apucând-o de mijloc cu braţul rămas 
liber și trăgând-o aproape de el. Mark n-are absolut nimic și nu 
vreau să-ți faci griji în legătură cu asta. 

— D-dar l-a omorât pe Chivas, scânci ea. 

De această dată îi răspunse Sharon. 

— N-a fost Mark de vină, draga mea, rosti ea. Orice s-ar 
întâmpla, nu vreau să crezi că Mark l-a ucis pe Chivas. El n-ar 
face așa ceva, iubito. Nu fratele tău. Nu Mark. 

— Atunci cine a făcut-o? insistă Kelly, înclinându-și capul în 
încercarea de a desluși vorbele maică-sii. 

— Nu știu, recunoscu Sharon. Dar n-a fost Mark! 

e 

Mark străbătu rapid străzile întunecate, nesigur încotro se 
îndrepta. Mintea îi lucra cu repeziciune, încercând să disece cele 
întâmplate. 


De ce îl copleșise din nou mânia? Se simțea bine când intrase 
maică-sa. Încetase de mult să plângă și zăcea acolo, încercând 
să priceapă ce se petrecuse. 

lar mama lui vrusese să-l ajute. 

Nu fusese furioasă pe el, nu ţipase la el, nici măcar nu se 
supărase pe felul în care arăta camera lui! Nu vrusese decât să-l 
ajute. 

Și atunci furia îl copleșise din nou. Se întorsese cu fața în sus 
și se uitase la ea. Dintr-o dată flacăra dinăuntrul lui se reaprinse 
și el intenţionase să întindă mâinile, s-o apuce cu degetele de 
gât și s-o strângă, s-o strângă... 

S-o strângă cum îl strânsese pe Chivas, până ce ea n-avea să 
mai scoată nicio vorbă, până ce n-avea să mai respire și până ce 
avea să nu se mai zbată în cleștele degetelor lui. 

Ar fi făcut-o dacă ar mai fi stat acolo măcar un minut. 

Își încetini pașii și privi în jurul lui. Vizavi de el se afla locuinţa 
familiei Harris. În acea clipă își dădu seama ce avea de făcut. 
Privi în susul și în josul străzii, apoi o traversă și se strecură 
printre case până în curtea din spate a Harris-ilor. 

Casa era întunecată, ca și cea din spatele ei și ca și cea de 
lângă ea. 

Bătu ușor în fereastra camerei Lindei, apoi lovi ceva mai tare. 
Auzi dinăuntru un zgomot, apoi draperiile se mișcară un pic și o 
văzu pe Linda zgâindu-se afară. 

— Eu sunt, șopti Mark. Vino afară. 

— Mark? rosti Linda. 

Deschise fereastra. 

— Ce faci aici? 

— Trebuie să-ţi vorbesc. Te rog! 

Linda ezită, dar disperarea din vocea lui o decise. 

— O clipă. Trebuie să mă îmbrac. 

Câteva minute mai târziu ea se furișă pe ușa din spate, 
ținându-și un deget la buze, și-l conduse repede înapoi pe alee 
către stradă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea când ajunseră la o distanţă 
suficientă față de casă. 

Mark încercă să-i povestească ce se petrecuse. Vocea i se 
înecă de emoție când rememoră, prin viu grai, cum îl 
strangulase pe Chivas. 

În acea clipă, Linda se răsuci, oripilată, spre el. 


— L-ai ucis pe Chivas? 

Mark încuviinţă tăcut, cu ochii plini de lacrimi. 

— N-am vrut, suspină el. Și n-am vrut nici s-o lovesc pe 
maică-mea. Eram însă, pe punctul de a o face! Știu că așa a 
fost! 

Auzindu-i vorbele, Linda își aminti de Jeff LaConner și de seara 
în care el își înfipsese mâinile în umerii ei, strângând-o atât de 
tare încât o făcuse să ţipe de durere. Atunci ea îl plesnise, iar el 
păruse surprins, ca și cum nu și-ar fi dat seama de fapta comisă 
de el. 

Era convinsă că izbucnise în plâns după ce se întorsese și 
fugise în noapte. 

— Și acum ce-ai de gând să faci? întrebă ea. 

Mark dădu, neajutorat, din cap. 

Linda vru să-l apuce de mână, dar el se trase din strânsoarea 
ei. 

— N-nu face asta, rosti el cu voce tremurândă. Asta a făcut și 
mama. Doar m-a atins și aproape că am înnebunit de furie! 

Linda își retrase mâna și-l privi pe Mark în ochi. 

— Ca și Jeff, nu? zise ea. Ca în noaptea în care te-a bătut măr. 
Nu i-ai făcut nimic, nu i-ai spus nimic. El a fost cel care te-a 
atacat. 

Mark o privi cu luare aminte. 

— P-poate e doctorul Ames, continuă Linda. Poate i-a făcut 
ceva lui Jeff, iar acum îţi fac și ţie același lucru. 

— Dar el mă ajută, protestă Mark. La naiba, azi după-amiază 
am intrat chiar și în echipa de football. 

— Ce-ai făcut? exclamă fata, privindu-l năucă. 

— Am intrat în echipa de football, repetă Mark. Voiam să le 
dau vestea alor mei astă-seară, înainte ca... 

Vocea i se stinse. 

— Dar ţie nu-ţi plăcea football-ul, îi aminti Linda. 

Mark clătină din cap. 

— C-cred că m-am schimbat. 

Chipul băiatului era vag luminat de un felinar aflat la câţiva 
metri. Chiar și așa, în penumbră, Linda observă cum el se 
schimbase cu adevărat. _ 

Trăsăturile păreau mai aspre, mai colțuroase. Infundaţi în 
orbite, ochii aveau ceva sălbatic în ei, iar gura - cu buzele pline 


ce păruseră întotdeauna atât de moi - căpătase o expresie de 
duritate. 

În minte îi reveni din nou chipul lui Jeff LaConner. 

— O să vorbesc cu tata, rosti ea abrupt. Mâine dimineaţă o să- 
i povestesc tot ce s-a întâmplat, iar el va ști ce-i de făcut. Bine? 

Mark o privi nesigur, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Bine, o aprobă el. 

Se întoarseră și porniră înapoi spre locuinţa Lindei. Când 
ajunseră în fața casei, Mark o îmbrăţișă pe fată și o trase la 
pieptul lui. 

— Nu vreau să-ţi fac vreun rău, murmură el, îngropându-și 
fața în părul ei. Nu vreau să fac rău nimănui. 

— Și nici nu vei face, îl linişti Linda. Tu nu ești ca Jeff, și n-o să 
faci rău nimănui. 

Ea se desprinse din îmbrățișare și crezu o clipă că el vrea s-o 
rețină cu forţa. Mark, îi dădu, însă, brusc drumul, se răsuci pe 
călcâie și o luă la fugă. Linda vru să-l strige, dar se răzgândi 
amintindu-și din nou de Jeff LaConner. 

Așteptă până ce el dădu colţul, apoi se grăbi să intre înapoi în 
casă. Mâine, după ce-i va povesti tatălui ei ce se întâmpla cu 
Mark, totul va reintra în normal. 

În definitiv, tatăl ei conducea Tarrentech, nu? 

Dacă era cineva în stare să-l ajute pe Mark, numai el o putea 
face. 


e Capitolul 22 


A doua zi, când se trezi, Sharon crezu pentru o clipă că totul 
fusese un vis urât. Avea să se întindă spre Blake, ca în fiecare 
dimineaţă, ghemuindu-se un pic lângă el înainte de a se da jos 
ca să-și înceapă treburile zilnice. Mark trebuia să se fi sculat 
deja, iar pe drumul ei către bucătărie avea să-l audă pe Chivas 
pufnind lângă ușa băiatului. 

Se întinse către Blake, dar el nu se afla acolo, așa că Sharon 
pricepu că nu fusese unvis. 

Se simțea epuizată, ca și cum n-ar fi pus geană pe geană 
toată noaptea. Când miji ochii ca să vadă cât indica ceasul de 
pe noptieră, observă că depășise chiar ora normală de sculare. 
Era aproape opt. Porni să coboare din pat, dar căzu înapoi pe 
pernă, copleșită de un val de disperare. 

Azi-noapte, după ce plecase Mark, avusese sentimentul că 
prăpastia dintre ea și Blake putea fi dată uitării. O scurtă 
perioadă de vreme așa și fusese, cât timp își așteptaseră 
amândoi fiul să se întoarcă acasă. Primul ei impuls fusese să 
anunţe poliția, dar Blake o convinsese să aștepte, pentru cel 
puţin o oră. 

— N-are de gând să facă vreun scandal, îi explicase el. E doar 
supărat. Când se va calma va veni acasă. 

Blake avusese, bineînțeles, dreptate - la mai puţin de o oră 
după aceea au auzit ușa din spate deschizându-se încet, apoi 
închizându-se la loc. Imediat după aceea Mark a apărut în hol și 
a început să urce scara. Și-a dat seama că era așteptat în living 
abia când Blake l-a strigat încet. 

N-a venit la ei ci a preferat să rămână în umbra holului. Cu 
voce ciudată, și-a cerut scuze încă o dată pentru cele întâmplate 
mai devreme. Când Blake l-a întrebat încotro plecase, el a ezitat 
o clipă, apoi a dat din umeri. 

— Nicăieri, a răspuns el. M-am învârtit prin jur o vreme, apoi 
am venit acasă. 

Imediat după asta se făcuse nevăzut pe trepte în sus. Câteva 
clipe, Sharon și Blake rămăseseră tăcuţi. În cele din urmă, Blake 
rostise câteva cuvinte care au generat o nouă dispută: 

— Vezi? Băiatul n-are nimic, iubito. Trebuia doar să fie cu el 
însuși. 

Cearta durase aproape o oră, până ce Sharon plecase din nou 
spre dormitorul ei, lăsându-l pe Blake să doarmă în salon. Se 


căţărase în pat cu trupul epuizat, dar cu mintea învârtindu-i-se 
încă de gânduri contradictorii. La un moment dat alunecase într- 
un somn agitat. 

Acum se ridică din pat, își puse un halat și cobori la parter. 
Casa era tăcută. O fracțiune de secundă se miră că nu-l vede pe 
Chivas. Se duse în bucătărie și își turnă o ceașcă cu cafea din 
ibricul pe care Blake i-l preparase, apoi dădu peste biletul scris 
de el. Era o notă bizară, ca un raport informativ al unui soț care 
se decisese să-și lase nevasta să doarmă până mai târziu, 
ocupându-se el să pregătească micul dejun al copiilor, să facă 
curățenie după ei și să-i trimită la școală: 

P.S. Mark pare că se simte excelent în dimineața asta. leri a 
intrat în echipa de football! Nu-i nemaipomenit? 

Mark pare că se simte excelent. Asta era concluzia după cele 
petrecute cu o zi în urmă? Mototoli biletul și-l aruncă la coș. 
Dacă Mark se simţea atât de bine, cum socotea Blake că arăta 
camera? Pe drumul ei către bucătărie aruncase o privire 
înăuntru și plecase iute de acolo, ca și cum ignorând dezastrul 
ar fi putut pretinde că episodul nici măcar n-avusese loc. 

Se uită la ceas, întrebându-se dacă era prea devreme ca să-l 
sune pe doctorul MacCallum la spital și își spuse că era. Dacă ar 
fi avut vreo informaţie pentru ea, ar fi sunat-o el. 

Luă  farfuriile murdare de pe masă, unde rămăseseră 
abandonate - cel puţin asta era normal - și începu să verse 
resturile în chiuvetă. Instinctiv privi afară, în curtea din spate, și 
zări cușca de iepuri. 

Și rozătoarele păreau neschimbate, așa cum erau înghesuite 
una într-alta în colţul cuștii. 

Privirea i se mută pe sol, unde văzu stratul de promoroacă 
rămas în urma nopţii reci și se încruntă. Ce căutau iepurii în 
afara adăpostului? In ultimele zile nu ieșeau decât ca să 
mănânce, apoi se tupilau în grabă, înapoi, la căldură. 

Incetă treaba și se zgâi pe fereastră, cu o farfurie ţinută 
strâns în mână. 

lepurii nu se mișcau. 

Mâna începu să-i tremure. Puse repede farfuria în chiuvetă, își 
strânse mai bine halatul pe ea și ieși, prin ușa din spate, în 
racoarea dimineţii. 


larba trosnea sub papucii ei. Traversă în grabă spaţiul până la 
cușcă. Dinţii începură să-i clănțăne în gură de frigul care-i 
pătrundea prin halat. 

Se uită fix la iepuri, apoi își îndreptă privirea spre tăviţa lor cu 
hrană. 

Era plină, iar în vasul de lângă ea se găsea apă proaspătă. 

lepurii continuau să rămână nemișcaţi. 

Ingheţaseră și muriseră. 

Cu toată această concluzie, simţi că nu acesta era adevărul. 
Animalele nu erau înghesuite una într-alta în modul lor obișnuit. 
Erau pur și simplu îngrămădite într-un colț. Două zăceau cu 
burta în sus, iar restul fuseseră așezate ca buștenii într-o stivă. 

Cu degete tremurânde deschise ușița cuștii și introduse mâna 
să apuce una dintre micile creaturi. 

Animalul avea gâtul rupt, iar capul i se bălăbănea ca și cum n- 
ar mai fi avut nicio legătură cu măduva spinării. 

Năucită, Sharon controlă și pe ceilalţi patru iepuri. 

Toţi muriseră în același fel. 

In minte îi reveni imaginea lui Chivas, cu trupul suspendat 
inert deasupra solului de către mâinile lui Mark, care-i strângeau 
gâtul ca un clește. lepurele îi alunecă dintre degete. Scoase un 
mic țipăt, se răsuci pe călcâie și fugi împleticindu-se către casă. 

Se prăbuși pe un scaun din bucătărie și se luptă cu sine, ca 
să-și regăsească stăpânirea. Mark nu putuse omori iepurii - nu 
putuse! El îi iubea. 

Dar îl ucisese pe Chivas. 

„Nu!”, strigă ea în sinea ei. Ceva din el îl ucisese pe Chivas. 
Ceva din el asupra căruia Mark n-avea niciun fel de control! 

Apucă cartea de telefoane, o răsfoi nervoasă și formă numărul 
spitalului districtual. 

De cum îi răspunse cineva, simţi că se întâmplase o tragedie. 

— Ai... aici e Sharon Tanner, rosti ea. Se poate vorbi cu 
doctorul MacCallum? 

O clipă nu-i răspunse nimeni, apoi o voce zise: 

— Oh, doamnă Tanner, n-aţi aflat? Doctorul MacCallum... 

Vocea se stinse, și Sharon auzi un oftat. 

— lertaţi-mă, doamnă Tanner, reveni femeia. A murit. El... a 
fost implicat într-un accident de automobil ieri. 

Sharon abia dacă mai auzi ceva din explicaţiile oferite de 
Susan Aldrich. Din memorie îi reveni zgomotul ușor și ecoul 


ciudat care o făceau să creadă că le fusese ascultată 
convorbirea lor telefonică din ziua precedentă. 

Cineva ascultase, într-adevăr, iar MacCallum fusese lichidat. 

Nu-i mai păsa de ceea ce îndruga Susan Aldrich - știa că 
Andrew MacCallum fusese ucis intenţionat. 

e 

Charlotte LaConner știa că era nebună. 

Era singurul răspuns posibil, căci numai nebunia putea explica 
lumea de coșmar în care se afla. 

Nu se putea mișca. 

Membrele i se păreau cumplit de grele, iar trupul era 
imobilizat de un soi de letargie de care nu mai avusese parte 
până atunci. Singurul lucru pe care îl putea face era să-și 
penduleze capul dintr-o parte într-alta. 

Se găsea într-o permanentă stare de somnolenţă și pierduse 
de mult capacitatea de a discerne între starea de somn 
adevărat și cea de trezie. 

În jurul ei stăruiau în permanenţă tânguieli estompate, 
gemete de disperare punctate din când în când de ţipete 
ascuțite de agonie, sau poate de furie. 

Nu știa de care gen sunt și nici nu-i prea păsa - căci de acum 
sufletul îi era imun faţă de aceste sunete groaznice, iar creierul 
renunțase să încerce să descopere ce se ascundea în spatele 
lor. 

Era mai rău când dormea, căci atunci acele sunete groaznice 
căpătau viaţă, sub o formă oribilă, în visele ei. Se întruchipau în 
creaturi bizare care îi dădeau rotocol în beznă, arătându-și doar 
pentru câteva fracțiuni de secundă profilurile hidoase înainte de 
a se retrage în întuneric, lăsând-o singură cu frica faţă de ceea 
ce putea să urmeze. 

Mai devreme sau mai târziu creaturile aveau s-o ucidă. Era 
sigură de asta. Oricum nu putea face nimic altceva decât să 
stea și să aștepte secunda finală. 

De fiecare dată, când acele creaturi se apropiau - atât de 
mult încât avea senzaţia că le poate mirosi respiraţia fetidă și le 
poate auzi horcăielile dintre ţipete - de fiecare dată când mai că 
o atingeau și ea se ruga să fie înșfăcată în sfârșit și să i se pună 
capăt mizeriei în care trăia, fiinţele tenebrelor fugeau înapoi în 
bezna lor natală, lăsând-o pe Charlotte să suspine în tăcere și să 


implore ușurarea pe care i-ar fi adus-o moartea faţă de iadul 
cumplit care ajunsese viaţa ei. 

Atinse acum din nou acel prag al semiconștienţei. Se simţea 
ca și cum s-ar fi aflat la fundul unei ape, dându-și treptat seama 
că avea să moară dacă nu întreprindea ceva. Cu toate că își 
dorea adeseori moartea, în acele momente ciudate de rațiune 
semi-adormită descoperea că ar fi vrut să tragă cât se poate de 
mult de clipele ce le mai avea până la secunda finală, luptându- 
se cu nevoia de a inspira adânc ca să simtă binecuvântarea rece 
a apei limpezi pătrunzându-i în plămâni. 

Gemu încet și își dădu capul într-o parte. Bezna părea, în 
sfârșit, să se destrame. Curând o dâră de lumină o izbi drept în 
ochi. Cu un țipăt slab, Charlotte încercă să se ascundă din calea 
ei și a durerii care o însoțea. 

Incercă din nou să-și miște membrele și nu putu s-o facă. 
Rămase nemișcată câteva clipe, apoi deveni conștientă de ea 
însăși. i 

Ştia că de această dată era complet trează. Incercă să-și 
plimbe limba în gură, o simțea grea și imobilă, iar gura îi era 
uscată. 

O secundă mai târziu începu să tușească. O cuprinseră niște 
spasme ale trupului și atunci își dădu pentru prima dată seama 
că era legată strâns de pat. 

Așa că acesta era motivul pentru care nu putea face nicio 
mișcare. 

Vru să deschidă ochii, dar chiar acest mic efort era prea mult 
pentru ea. In cele din urmă, când tusea i se potoli și simţi că 
reîncepe să respire normal, reuși să întredeschidă pleoapele. 

Se afla într-o cameră albă. Deasupra capului, un glob luminos 
și strălucitor părea suspendat în aer. 

Sunetele din coșmar continuau să fie prezente. Tavanul făcea 
un zgomot ca de pocnet și Charlotte auzi o voce. 

— S-a trezit, doctore Ames. 

Işi închise din nou ochii, copleșită de un sentiment de 
disperare. Habar n-avea de câtă vreme se afla colo, și nici nu-i 
păsa, căci, deși se trezise, era convinsă că visul urât nu luase 
sfârșit. Auzi altă voce: 

— Charlotte? Știu că ești trează, Charlotte. Poţi să-mi 
vorbești? 


Își deschise din nou ochii. Lumina slăbise în intensitate. 
Alături de ea se zărea, puţin confuz, un chip. 

Chipul lui Marty Ames. 

Încercă să vorbească dar nu reuși să articuleze niciun cuvânt. 

— Daţi-i un pic de apă, rosti Ames. Nu mult - cât să-și 
clătească gura. 

Simti cum o mână îi ridică capul, apoi simţi atingerea sticlei 
pe buze. Supse cu sete o gură de apă, o plimbă prin toată gura, 
apoi o înghiţi și vru să mai soarbă o gură. 

— Ajunge, comandă Ames. 

Îl văzu uitându-se din nou la ea. 

— Un-unde mă aflu? horcăi Charlotte, abia recunoscându-și 
sunetul vocii. 

— În clinica mea, o informă Ames. Ai avut o cădere nervoasă, 
Charlotte și ai dormit mult. 

— C-cât de mult? 

— Câteva zile, răspunse Ames. ă 

Charlotte gemu ușor și își închise din nou ochii. Își aminti ca 
prin ceaţă ce se întâmplase înainte ca bezna s-o cuprindă în 
ghearele ei. 

— Jeff... șopti ea. Unde-i Jeff? 

— E și el aici, răspunse Ames. 

Chipul femeii își modifică ușor trăsăturile, ca și cum ea ar fi 
încercat să se mire, dar n-ar fi găsit suficientă forță. 

— Aici? Dar am crezut... 

— E bolnav, Charlotte, i-o reteză Ames. Îi e foarte rău și noi 
încercăm să găsim un tratament de vindecare. 

— Bolnav? repetă Charlotte. Am crezut... 

Lăsă restul propoziției în suspensie, incapabilă să formuleze 
ca lumea cuvintele care-i stăteau pe limbă. 

— Să-l văd, icni ea. Vreau să-l văd. Te rog... 

O vreme nu mai auzi nimic. Efortul cerut de vorbire o 
extenuase. După un timp, la urechi îi ajunse din nou vocea lui 
Ames: 

— E foarte bolnav, Charlotte. 

Femeia se luptă din nou să găsească cuvintele potrivite. 

— Eu... sunt mama lui... eu îl pot ajuta. 

Deschise ochii și-l privi pe Ames drept în față. 

— Te rog, îl imploră ea, lasă-mă să-l văd... lasă-mă să-l ajut. 

Încet, pe chipul bărbatului apăru un zâmbet. 


— Da, rosti el. Cred că-l poţi ajuta. De fapt nu există niciun 
motiv să nu-l vezi dacă ţii cu tot dinadinsul. 

Dispăru pentru câteva clipe. Când se întoarse, împingea un 
fotoliu pe rotile. Dezlegă curelele care-i imobilizau trupul 
Charlottei, apoi o ajută cu blândeţe să se dea jos de pe masa pe 
care era întinsă. Neînsemnatul efort de a se transfera pe fotoliu 
îi epuiză femeii întreaga forță a corpului. Nici măcar nu reuși să- 
și ţină ochii deschişi ca să vadă încotro o duce Ames. Simţi cum 
o apucă din nou somnul. Încercă să-i reziste, să se concentreze 
asupra vorbelor pe care i le adresa Ames în timp ce o deplasa 
prin clădire. Prinse numai câteva fragmente, fără ca mintea ei 
încețoșată să găsească o logică între ele: 

— ... încercat să corectăm dezechilibrul... hormoni... ceva... 
scăpat de sub control... trebuie să încercăm altceva... 

Vocea lui fu brusc înăbușită de sunetele înfiorătoare care o 
însoţiseră în letargia ei de până acum. In acea clipă, însă, ele se 
auzeau extraordinar de clar. Sfâșiau, pur și simplu, aerul cu 
forța lor și-i înlăturau toată ceața de pe creier. 

Se încordă pe fotoliu și deschise ochii ca să vadă și ea, în 
sfârșit, sursa ţipetelor care îi măcinau sufletul. 

Era o încăpere foarte asemănătoare cu cea în care se trezise, 
cu excepţia faptului că aici se aflau mai multe cuști mari, 
construite din plasă de sârmă groasă prinsă de stâlpi de fier. 
Majoritatea lor erau goale. 

Două erau ocupate. 

Într-una dintre ele, o creatură bizară zăcea ghemuită într-un 
colț, cu picioarele aduse lângă pieptul masiv, cu capul plecat, 
privind universul din jurul lui cu ochi incandescenţi ce scânteiau 
de sub o pereche de sprâncene grotesc de stufoase. Atârnând 
moale, mandibula fiinţei lasă să se vadă un șir de dinţi imenși, 
iar din gât îi ieșeau încontinuu o serie de gemete slabe, în 
diverse tonalități, ca și cum individul suferea o durere atroce. 

Își ţinea braţele în jurul picioarelor, iar la capetele degetelor 
enorme de la mâini se vedeau rămășițele rupte ale unor unghii 
care se transformaseră în gheare. În timp ce Charlotte se uita 
îngrozită, creatura își introduse un deget în gură și începu să-și 
mestece unghia, continuând să îngâne un geamăt pentru sine. 

Charlotte nu mai văzuse niciodată așa ceva. Priveliștea o 
vrăjea și-i făcea rău în același timp. Într-un târziu își desprinse 


privirea de pe bizara făptură și se răsuci spre cealaltă cușcă 
ocupată. 

Vru să ţipe dar sunetele i se opriră în gât când își dădu seama 
că își privea propriul ei fiu. 

Sau ceea ce rămăsese din fostul ei fiu. 

Cu greu putea fi Jeff recunoscut ca aparţinând rasei umane. 
Se mai puteau vedea, încă, ochii lui albaștri zgâindu-se din 
fundul găvanelor care fuseseră odată orbite normale. Faţa i se 
contorsionase, iar mandibula i se lăţise. leșind din gură, dinţii își 
forțaseră o cale pe măsură ce creșteau, astfel încât acum buzele 
nu se mai puteau lipi una de alta. 

Umerii îi crescuseră grotesc de mult, iar la capătul brațelor, 
ce-i atârnau acum până sub genunchi, palmele i se 
transformaseră în niște lopeţi imense din care ieșeau în afară 
niște gheare răsucite și noduroase, în locul în care odinioară 
fuseseră simple degete. 

El era cel care emitea acele sunete fioroase de furie. 
Charlotte observă îngrozită cât de agitat se arunca el dintr-o 
parte într-alta a cuștii, înfigându-și ghearele în plasa de sârmă 
până ce-i dădea sângele. 

Ames împinse fotoliul mai aproape de cușcă. Dintr-o dată Jeff 
își zări mama. Din străfundurile fiinţei lui ieși un urlet 
monstruos, în timp ce fixa cu o privire de nebun furios. 
Înfiorătorul țipăt scos de el păru c-o învăluie pe Charlotte din 
toate părţile. În aceeași clipă, Jeff se aruncă spre partea din faţă 
a cuștii. Exista acolo o mică deschizătură în plasă, prin care 
asistenții lui Ames îi dădeau lui Jeff de mâncare. Prin acel spațiu 
Jeff își năpusti mâna dreaptă. 

O înșfăcă pe Charlotte de gât, încercuindu-i-l complet cu 
degetele lui lungi. Unghiile intrară adânc în carnea ei. 

Charlotte încercă să tipe, dar gâtul era prins în strânsoarea de 
fier a ghearelor lui. Nu reuși să scoată niciun sunet. 

Imediat, cu o răsucire bruscă a încheieturii, Jeff îi rupse maică- 
sii gâtul. 

Ames privi liniștit spectacolul din faţa ochilor lui câteva clipe, 
apoi întinse mâna și apăsă pe un buton de lângă ușă. 
Instantaneu se auzi sunetul unei alarme. Câteva secunde mai 
târziu, în încăpere dădură buzna trei asistenţi. Încremeniră cu 
toţi trei când văzură trupul femeii, strâns încă zdravăn de mâna 
lui Jeff. 


— Isuse, șopti unul dintre ei. Ce dracu... 

— Nu l-am putut opri, i-o reteză Ames. Ea s-a năpustit asupra 
cuștii și el a înșfăcat-o. 

Ridică tonul: 

— Nu staţi așa ca niște cretini - aduceţi furtunul! 

Imediat unul dintre asistenţi scoase un furtun de incendiu din 
locașul lui de pe perete. Îi scoase cu abilitate capacul în timp ce 
un alt asistent răsuci valva ce elibera torentul de apă. 

Fu nevoie de doi oameni ca să ţină sub control muștiucul 
metalic și să-l îndrepte către Jeff. 

Șuvoiul de apă îl izbi în piept. O clipă Jeff păru surprins de ce i 
se întâmpla. Privi în sus, aruncând săgeți de ură din ochi, apoi 
dădu drumul gâtului maică-sii și dădu un pas înapoi. Imediat, 
însă, se prinse cu ambele mâini de plasa metalică și se forță să 
reziste forţei apei, urlând ca un descreierat. În timp ce primii doi 
asistenţi se concentrau să ţină furtunul îndreptat spre Jeff, cel 
de al treilea repuse cadavrul Charlottei pe fotoliu și ieși în grabă 
cu el din cameră. 

Marty Ames se luă după el. Imediat ce scăpară de 
îngrozitoarea cascadă de ţipete, Ames zise: 

— Du-o imediat la disecţie. În cinci minute să-i scoateţi glanda 
pituitară și suprarenalele - restul poate să mai aștepte. 

Gândindu-se deja la cea mai bună cale de a folosi organele 
femeii, Ames se răsuci pe călcâie și porni în lungul coridorului 
către laborator. 

e 

Soneria se făcu auzită exact în clipa în care Sharon termina cu 
îmbrăcatul. Cobori iute scara către micul vestibul, hotărâtă să 
scape rapid de oricine ar fi fost. Rămase descumpănită, însă, 
când deschise ușa și văzu faţa cărnoasă a Elainei Harris. 

— Elaine! Doamne, nu e nici măcar opt jumate. Tocmai 
voiam... 

Vorbele i se stinseră abrupt pe buze. Ce căuta Elaine acolo? 
Înainte de a o întreba, Elaine o lămuri. 

— Am vrut să știu dacă pot fi de vreun ajutor, rosti ea, 
dăruindu-i lui Sharon o privire plină de compasiune. 

Sharon se uită, nedumerită, la ea. 

— N-nu cred că știu la ce te referi. 


— E-n regulă, Sharon, continuă Elaine, intrând în casă și 
închizând ușa după ea. Linda ne-a povestit tot ce s-a petrecut 
azi-noapte. 

— Linda? repetă Sharon, și mai nedumerită. 

Zâmbetul pieri de pe chipul celeilalte femei, fiind înlocuit de o 
expresie de îngrijorare. 

— Vrei să spui că Mark nu ţi-a povestit că a stat de vorbă cu 
Linda azi-noapte? 

Sharon clătină, buimacă, din cap. Ce-i spusese Mark Lindei? Și 
ce le povestise Linda părinţilor? 

În mai puţin de două minute află totul și i se puse un nod în 
gât. Era convinsă că Tarrentech se afla în spatele a tot ce se 
petrecea, iar asta însemna amestecul lui Jerry Harris, dacă nu 
chiar și al lui Blake. Din clipa în care aflase de moartea lui Mac 
MacCallum, începuse să se întrebe dacă nu cumva Blake se 
lăsase și el antrenat în toată porcăria asta. Vrusese să respingă 
ideea, dar când se gândise mai bine - la refuzul lui de a discuta 
despre experimentele lui Ames de la clinica sportivă și la 
ostilitatea manifestată de el când Sharon declarase că vrea să-l 
retragă pe Mark de acolo - începuse să-și pună întrebări. 

Asupra lui Jerry Harris n-avea, oricum, niciun fel de dubiu. 

— Jerry a promis că va lua legătura cu Marty Ames în 
dimineaţa aceasta, reluă Elaine. În orice caz sunt sigură că Mark 
n-a putut păţi nimic serios. 

— Nici Jeff LaConner n-a păţit nimic „serios”, nu? izbucni 
Sharon. 

Ar fi vrut să-și retragă vorbele când observă scânteierea 
întunecată din ochii celeilalte femei. O clipă mai târziu, Elaine 
scutură, tristă, din cap. 

— Jeff n-a fost niciodată prea echilibrat, rosti ea. 

Sharon simţi un fior pe șira spinării când își dădu seama că 
Elaine repetase aproape cuvânt cu cuvânt vorbele pe care i le 
spusese Blake cu numai câteva zile înainte. 

— Presupun c-a moștenit asta de le Charlotte, continuă 
Elaine. Mark, însă, nu suferă de așa ceva, nu? 

Sharon își mușcă buzele, hotărâtă să nu-i mai spună nimic 
celeilalte femei. 

— Nu, răspunse, sec, ea. Nu cred. 


Elaine păru stânjenită, ca și cum vizita nu decursese conform 
așteptărilor ei. Aruncă o privire în hol, de parcă ar fi căutat ceva 
ce nu știa nici ea cu precizie, apoi se întoarse la Sharon. 

— Plecai undeva... rosti ea, lăsând propoziţia neterminată, ca 
și cum ar fi așteptat o explicaţie. 

Sharon gândi cu febrilitate o explicaţie plauzibilă care să nu o 
facă bănuitoare pe Elaine. Brusc înţelese ce avea de făcut. 

— De fapt, rosti ea forțându-se să zâmbească, tocmai voiam 
să plec către Tarrentech ca să iau mașina lui Blake. 

Privi semnificativ către etajul de deasupra. 

— Mă tem că va trebui să arunc mare parte din lucrurile lui 
Mark la gunoi și n-am niciun chef să plec acum cu cearșafurile 
rupte la spinare. Aș arăta ca o cerșetoare! 

O fracțiune de secundă se temu că Elaine n-o va crede. 
Imediat, însă, se liniști, căci cealaltă femeie îi zâmbi. 

— Îți propun ceva, rosti ea. Ce-ar fi să mergem acasă la mine 
ca să iei mașina mea? Eu n-o să am nevoie de ea azi. 

Sharon oftă în sinea ei, ușurată, și îi mulțumi lui Elaine pentru 
ajutor. Își îmbrăcă o haină groasă și plecă, nederanjându-se să 
încuie ușa cu cheia. 

Pe lângă faptul că în Silverdale nu era nevoie să se încuie 
ușile, Sharon se decisese ce urma să facă și, ca atare, i se părea 
că n-avea sens să încuie o casă în care n-avea de gând să se 
mai întoarcă vreodată. 

De îndată ce avea să se afle la volanul mașinii lui Elaine, avea 
să-l ia pe Mark de la liceu și pe Kelly de la școala generală. 

După aceea, fără a spune nimănui de intenţia ei, avea de 
gând să plece din Silverdale și să nu se mai întoarcă niciodată. 


e Capitolul 23 

Durerea de cap se instală în prima parte a orei. 

Crescuse treptat în intensitate. O vreme Mark nu-i acordă 
nicio importanţă; era ca o jenă ușoară la baza craniului. Pe 
măsură ce treceau minutele, însă, durerea urcă înspre creștet, 
până ce-l săgetă violent în frunte. În acea clipă Mark tresări, 
capul îi ţâșni în sus și ochii i se măriră de surpriză. Întâmplător, 
Carl Brent, profesorul de matematică, tocmai îl privea. Surprins 
și el, își întrerupse lecţia. 

— Ai vreo întrebare, Mark? 

Săgeata dureroasă dispăru rapid, așa că Mark negă din cap. 
Brent își înălță, nedumerit, sprâncenele, apoi reluă lecţia. 

Cel de-al doilea atac fu mai puternic și cuprinse întreg craniul 
lui Mark, care strânse pixul ţinut în mână până ce-l rupse cu un 
pocnet ascuţit. Carl Brent se încruntă și se uită nesigur la Mark. 
Chipul băiatului era alb ca varul. 

— S-a întâmplat ceva, Mark? 

Mark ezită. Durerea se estompa, dar nu la fel de repede ca în 
cazul primului junghi. 

— A-am doar o migrenă, rosti el. 

Se aplecă să ridice pixul rupt. Datorită sângelui care îi veni în 
față, îl cuprinse un val teribil de durere. O clipă avu senzația că 
va voma. Se ridică iute la loc, dar fruntea îi sclipea deja de 
transpiraţie. O șterse cu dosul palmei, apoi se ghemui pe locul 
lui. 

Căută un nou pix în ghiozdan și încercă să se concentreze 
asupra lecţiei, însă, brusc, văzu totul ca prin ceaţă și totul 
căpătă o nuanţă roșiatică. Carl Brent își reluă predarea 
noţiunilor de geometrie plană. Deși totul păru să reintre în 
normal, undeva în străfundul fiinţei lui Mark se născu din nou 
acea stare de ură feroce. 

Al treilea atac dureros îl făcu pe băiat să transpire din cap 
până în picioare. Se temu să nu-l apuce un acces de diaree. Il 
apucă ameţeala. In cele din urmă își puse capul pe bancă, ca și 
cum ar fi vrut să aline durerea. 

— Cred c-ar fi mai bine să te duci la cabinet, Mark, zise Carl 
Brent. 

Restul clasei se întorsese spre Mark, dar el nu dădu niciun 
semn c-ar fi auzit îndemnul. Văzând asta, Brent i se adresă din 
nou: 


— M-ai auzit, Mark? 

Băiatul înghiţi nodul care i se pusese în gât și reuși să 
încuviinţeze dând din cap. Se ridică în picioare și făcu un pas pe 
intervalul dintre bănci. În acea clipă un alt junghi năucitor îi 
străbătu creierul, iar el fu nevoit să se sprijine cu o mână de zid. 

instantaneu Linda Harris se sculă de la locul ei și se duse 
către el, privind în aceeași clipă către profesor. 

Brent ezită o secundă, apoi aprobă intenţia ei. 

— Du-te cu el. 

— E-n regulă, mormăi Mark. Mă descurc sigur. Nu-i decât o 
durere de cap. Nu-i mare scofală. 

Ura dinăuntru devenise mai intensă. 

Brent nu mai zise nimic, dar se uită semnificativ spre Linda, 
care-l apucă pe Mark de braţ. 

— Hai, îl îndemnă ea. 

Mark o privi și Linda simţi că e cuprinsă de panică. Ochii lui - 
înfundaţi în orbite mai abitir decât cu o noapte înainte - păreau 
că o sfredelesc. O fracțiune de secundă ea avu groaznicul 
sentiment că el o va lovi. Apoi privirea lui se limpezi și Mark se 
strâmbă de durere când fu cuprins de un alt junghi. Băiatul nu 
mai scoase nicio vorbă, și porni din nou câtre ușă, cu Linda 
alături de el, susținându-l de braţul stâng ca să-l ajute. 

Verna Sherman auzi deschizându-se ușa cabinetului ei și-l 
pofti pe vizitatorul necunoscut să intre. Își încheie iute treaba la 
dosarul la care lucra, apoi îl lăsă de o parte când îl văzu pe Mark 
Tanner, sprijinit de Linda Harris, împleticindu-se către scaun. 
Băiatul se prăbuși pe el și își cuprinse capul cu palmele. 

Verna simţi un gol în stomac. Nu era pentru prima dată când 
observa acea privire bizară în ochii unuia dintre băieţi. Întinse 
mâna după telefon și formă numărul biroului lui Phil Collins. De 
îndată ce-i auzi vocea la celălalt capăt al firului, îi spuse să vină 
de urgenţă la ea în oficiu. 

— E vorba despre Mark Tanner, rosti ea. Se pare că avemo 
problemă. El... mă rog, arată exact ca Randy și Jeff când au 
început să li se facă rău. _ 

Puse receptorul pe furcă, se ridică și înconjură biroul. Işi așeză 
palma pe fruntea lui Mark, dar și-o retrase rapid când el tresări 
de durere. Culese un termometru de pe stativul de deasupra 
chiuvetei și-l șterse automat cu o bucată de bumbac muiată în 
alcool. 


— Migrenă? întrebă ea. 

Mark încuviinţă. Un alt val de durere îl copleșea, așa că nu 
mai putea scoate niciun sunet. 

— A început abia de câteva minute, domnișoară Sherman, o 
informă Linda. P-poate că ar trebui să-i daţi o aspirină. 

Deși făcuse această propunere, Linda era convinsă că nu o 
banală aspirină putea să rezolve problema lui Mark. 

— O să-și revină? întrebă fata cu nerăbdare când sora 
medicală încercă să strecoare termometrul printre dinții 
băiatului. 

În aceeași secundă, mâna lui Mark respinse brutal încercarea 
femeii. Termometrul căzu pe podea și se rostogoli sub birou. 
Linda icni, iar Verna îi făcu un semn cu mâna să plece. 

— Du-te, comandă ea, aplecându-se după termometru. 

Sesizând asprimea din vorbele sale, Verna se grăbi să 
îndulcească pastila. În definitiv, Linda n-avea nicio vină. 

— E-n regulă. Mă descurc singură. Tu du-te înapoi la oră. 

— Dar... vru Linda să protesteze. 

Verna dădu din cap. 

— Nu pot să am grijă și de tine, insistă ea. Sunt sigură că 
Mark își va reveni, dar în niciun caz dacă tu și cu mine ne 
certăm. În regulă? 

Linda continuă să ezite. Văzând-o, însă, pe soră îndreptându- 
și din nou atenţia către Mark, îngenunchind lângă el și întinzând 
mâna încet către faţa lui, se decise că era mai bine să-i urmeze 
îndemnul. Porni către ușă, auzind în spatele ei vorbele alese cu 
grijă ale sorei, adresate lui Mark, cu voce joasă. 

— Și acum, Mark, am să-ţi examinez ochii. N-o să-ţi fac niciun 
rău. Sunt prietena ta. Mă-ntelegi? 

Nedumerită, Linda se răsuci pe călcâie la timp ca să-l vadă pe 
Mark, ai cărui ochi străluceau în mod bizar, holbându-se la sora 
medicală. În cele din urmă el dădu ușor din cap a încuviinţare. 
Cu grijă, cu precauţie chiar, Verna întinse mâna și încercă să 
îndrepte capul băiatului către lumină. 

Din nou mâna băiatului ţâșni în sus, strângând dureros 
încheietura femeii. 

Linda vru să revină în cabinet, dar o voce străină o opri. 

— E-n regulă. Mă ocup eu de asta. 

Surprinsă, fata se întoarse și-l văzu pe Phil Collins. Bărbatul 
respira sacadat, ca și cum ar fi alergat, și stătea chiar în cadrul 


ușii de la anticamera cabinetului. Fără a mai aștepta replica 
Lindei, el o luă de braț și o conduse afară, după care închise 
ferm ușa în urma ei. Linda porni încet către clasă și auzi 
închizându-se și ușa dinăuntru a cabinetului. 

În biroul Vernei Sherman, Phil Collins îl inspectă rapid cu 
privirea pe Mark, după care apucă telefonul. Câteva clipe mai 
târziu, de dincolo îi răspunse Marty Ames. 

— E vorba de Tanner, rosti antrenorul. Isuse, Marty, e la fel ca 
în cazul Jeff LaConner! Ce dracu' se petrece? 

Ames înjură printre dinţi. Știa că își asumase riscuri cu Mark 
dar se decisese, după discuţia avută cu o săptămână înainte cu 
Jerry Harris, că merita. lar cu o zi în urmă, după o altă 
convorbire cu Harris, îi dublase din nou băiatului doza de 
hormoni de creștere, adăugase un compus steroid și întărise 
forța sugestiei subconștiente. lar dacă băiatul avea să sară la 
gâtul maică-sii, s-ar fi gândit cineva să învinuiască pe altcineva 
decât pe Mark însuși? Din ce aflase chiar în această dimineață, 
aproape că treaba funcţionase. 

Dar acum... 

— Bine, rosti el cu voce tare. Calmează-te, Phil. Ar fi mai bine 
dacă l-am aduce aici. Continuă să-i vorbești și încearcă să-l ţii 
liniștit. Dacă o să... 

Își întrerupse abrupt ideea, apoi reluă: 

— Dacă are o cădere nervoasă atunci înăuntrul lui e un 
amestec al naibii de exploziv, atât fizic, cât și psihic. In câteva 
minute va pleca duba de aici. 

Collins puse receptorul în furcă și se uită încă o dată la Mark. 
Băiatul părea să stea cuminte în scaun, dar privirea lui se mișca 
suspicioasă de la soră la antrenor. Când Collins făcu un pas 
către el, întreg corpul i se încordă și pumnii i se încleștară. 

— Ușurel, rosti Collins. Stai cuminte, Mark. O să te ajutăm. O 
să te ducem la doctor ca să descoperim ce ai, apoi o să te 
facem bine. E-n regulă? 

Mark nu răspunse, dar își vâri capul între umeri. Se strâmbă 
când un alt junghi dureros îi străbătu creierul. Avea senzaţia că 
țeasta îi va exploda. Curând durerea i se transferă în tot corpul. 
Ceaţa roșie din faţa ochilor i se adânci, forțându-l să-i mijească 
ca să mai vadă ceva. 


O mișcare îi atrase atenția. Instinctiv lovi cu pumnul în acea 
direcție. Se auzi un țipăt moale, apoi un pocnet sec când ceva 
se lovi de perete și căzu la podea. 

— Isuse! exclamă Collins. Ai păţit ceva? 

Verna Sherman făcu semn că nu și se ridică în picioare, 
frecându-și locul de pe umăr unde o plesnise pumnul lui Mark. 

— Ce-i cu el? întrebă ea. Și altor băieţi li s-a făcut rău, dar n- 
am mai văzut așa ceva. 

Vru să se îndrepte din nou spre Mark, dar se gândi mai bine și 
se retrase pe fotoliul ei din spatele biroului. 

— Vine și doctorul Ames? 

Collins dădu afirmativ din cap. 

— În orice clipă de-acum înainte va sosi duba, zise el. 

Cuvintele lui atinseră o coardă sensibilă în Mark. Băiatul se 
ridică de pe scaun și porni către ușă. Instantaneu Collins se 
aruncă cu toată greutatea lui asupra lui Mark. li înconjură 
pieptul cu brațele și-l trase în jos, la podea. O clipă antrenorul 
avu senzaţia de izbândă - Mark era țintuit sub el, care îl 
depășea în greutate cu cel puţin treizeci de kilograme. Băiatul, 
însă, împinse în sus și se răsuci pe o parte, determinându-l pe 
Collins să-și piardă echilibrul, apoi se eliberă din strânsoare și se 
năpusti spre ușă. Collins se întinse, apucă una din gleznele 
băiatului și trase cu forță de ea. 

Mark căzu greoi, icnind când genunchiul stâng i se izbi de 
podea, apoi se răsuci și se uită urât la antrenor. Incepu să 
mârâie ameninţător, ca un animal. Ura atroce din privirea lui îl 
făcu pe antrenor să dea înapoi. Mark se adună de pe jos ca să 
încerce din nou să plece. 

În acea clipă ușa se deschise cu violenţă și înăuntru dădură 
năvală trei bărbaţi de la Rocky Mountain High. Doi dintre ei îl 
înșfăcară pe Mark, iar al treilea începu să-i îndese peste cap o 
cămaşă de forță. 

Urlând de furie, băiatul încercă să evite țesătura dură, dar cei 
doi indivizi care-l ţineau erau prea puternici. Cămașa îi ajunse la 
piept, și îi prinse braţele. În acea clipă unul dintre bărbaţi îi 
prinse picioarele cu un soi de cătușe, iar altul legă cămașa la 
gât astfel încât aceasta să nu alunece pe lângă umerii băiatului. 

— Asta e, rosti unul dintre infirmieri când operaţiunea de 
asigurare a cămășii fu încheiată. Să-l scoatem de aici. 


Pe jumătate cărându-l, pe jumătate trăgându-l pe Mark, cei 
trei indivizi îl scoaseră din cabinet și ajunseră pe coridor. 
Ajunseră lângă ușa principală când clopoțelul anunţă sfârșitul 
orei. Pustiu cu numai o clipă înainte, coridorul se umplu cu elevi. 

De îndată ce aceștia îl văzură pe Mark, înfășurat în acea 
țesătură ca o omidă și sprijinit de doi bărbaţi, încremeniră pe 
loc, holbându-se curioși. În acea clipă în care infirmierii îl 
treceau pe Mark prin ușile principale, Linda Harris își croi loc 
prin mulțime și strigă: 

— Mark? Mark! 

Mark se lupta ca un nebun cu legăturile. Din piept îi ieșeau 
mormăieli și mârâieli de neînțeles. Când se auzi strigat de Linda 
Harris, încremeni o clipă, apoi își răsuci capul spre ea. 

Aruncând fulgere de ură cu o secundă înainte, privirea lui se 
însenină și se concentră asupra fetei. Deschise gura. 

— Ajută-mă, o rugă el cu voce șoptită și ochi înecaţi în lacrimi. 
Te rog, ajută-mă... 

Linda îl privi uluită, iar infirmierii îl încărcară pe Mark în dubă, 
închiseră ușile și porniră motorul. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, conducând mașina lui Elaine 
Harris, Sharon ajunse în faţa școlii. Opri autovehiculul, închise 
motorul și urcă în fugă treptele scării de la intrare. Ajunsă în hol 
privi în toate direcţiile și zări sigla de pe ușa lui Malcolm Fraser. 
Bătând zgomotos din tocuri pe pardoseala de marmură, Sharon 
se îndreptă către biroul directorului și se opri în faţa ușii ca să-și 
compună o expresie decentă. In cele din urmă, rugându-se să 
nu i se citească spaima pe faţă, intră. 

Abia revenită la locul ei de muncă, după ce-i ajutase pe 
ceilalţi din corpul profesoral să-i ducă pe elevi înapoi în clase, 
Shirley Adams își înălţă privirea, supărată. 

— Îmi pare rău, rosti ea, dar nu știu... 

Vocea i se stinse când își dădu seama că în cabinet nu intrase 
un elev. 

— Îmi cer scuze, reluă ea. Am crezut că eraţi... 

Se opri din nou, apoi reuși să reia: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

În sufletul ei, Sharon icni, căci o neliniște interioară suna a 
avertisment. Ceva nu era în regulă - o știa la fel de bine precum 
își cunoștea propriul nume. Se forţă să zâmbească prietenos. 


— Mă numesc Sharon Tanner, rosti ea. Sunt mama lui Mark. 

O auzi pe secretară pufnind de uimire și văzu cum privirea 
acesteia se îndreaptă instantaneu spre biroul de dincolo de 
anticameră. Sharon își simţi întreg corpul încordat. 

Secretara apăsă un buton al centralei cu circuit intern. 

— Domnul Fraser? Cred că ar fi bine să ieșiţi o clipă. Aici se 
află doamna Tanner. 

Deci ceva nu era în regulă. De ce îl chemase femeia pe 
director înainte de a afla de la ea ce voia? Ușa biroului se 
deschise, lăsând să apară un bărbat chel, de cincizeci de ani, 
care-și frecă mâinile nervos înainte de a-i strânge palma lui 
Sharon. 

— Doamna Tanner, începu el, cu o voce prea jovială. Tocmai 
voiam să vă sun. 

Sharon simţi că-i tremură genunchii. 

— E vorba de Mark, nu-i așa? izbucni ea. | s-a întâmplat ceva. 

— Ei staţi un pic... începu Fraser, dar Sharon îl reduse la 
tăcere cu o privire încărcată de mânie. 

— Unde e? întrebă ea, ridicând, periculos, tonul. Ce i-aţi 
făcut? 

Fraser se uită la secretara lui, și Sharon pricepu că el n-avea 
să-i dezvăluie decât parțial adevărul. 

— Mă tem că i s-a făcut rău, rosti directorul. 

Cu degetele de la mâna dreaptă își răsucea nervos verigheta 
de pe inelarul mâinii stângi. Îi era imposibil s-o privească pe 
Sharon în ochi. 

— Sunt convins că nu e nimic grav, bineînțeles, dar noi 
întotdeauna vrem numai binele copiilor noștri. 

Sharon simţi un fior în lungul șirei spinării. 

— Vreau să știu unde e! exclamă ea. Dacă i-aţi făcut ceva 
fiului meu... 

— Doamnă Tanner, vă rog, o imploră Fraser. O să vă explic 
totul dacă vă calmati. 

— Nu! i-o reteză Sharon făcând un pas către el. N-o să mă 
calmez, iar dumneata ai să-mi povestești imediat ce s-a 
petrecut cu Mark. 

Fraser se înclină în faţa furiei ei. 

— Clinica sportivă, zise el cu voce slabă. Sora medicală și Phil 
Collins s-au gândit că-i bine să-l trimită la doctorul Ames. 

— Doamne, gemu Sharon. 


Se întoarse pe călcâie și ieși în goană din birou către ușile 
principale. 

Clinica sportivă. 

ÎI trimiseseră la clinica sportivă, unde începuse toată tragedia. 

leșind din clădire și alergând spre mașină, imploră cerul să nu 
fie prea târziu. 

e 

Lui Phil Collins nu-i venea să-și creadă ochilor că se uita la 
Mark Tanner. Duba era parcată în garajul din spatele clădirii 
clinicii, iar cei trei infirmieri se luptau cu Mark să-l scoată din 
vehicul. Acel scurt moment de calm - acele câteva secunde în 
care Mark se uitase atât de jalnic la Linda Harris - trecuse de 
mult. Acum el se izbea cu picioarele și se contorsiona ca un 
vierme în spatele dubei. Unul dintre picioare îl izbi pe un 
infirmier în obraz. Individul înjură printre dinţi, dar ignoră 
sângele care îi apăru imediat din tăietura de pe faţă. Inșfăcă o 
bucată de frânghie dintr-un colț al dubei, făcu un laţ, și se 
pregăti, așteptând ca Mark să-l lovească din nou cu piciorul. 
Când băiatul izbi, infirmierul petrecu laţul peste glezna lui Mark 
și strânse cu putere. Înainte ca băiatul să-și dea seama ce se 
întâmplă, bărbatul trase de frânghie, scoțându-l pe Mark din 
dubă și aruncându-l pe sol. Capul băiatului se izbi de beton cu 
un sunet surd. Mark rămase câteva secunde nemișcat, buimăcit 
de lovitură. 

Infirmierul nu scăpă ocazia ca să-i prindă picioarele cu alte 
trei laţuri de frânghie pe care le uni între ele și le legă de 
frânghia cămășii de forță. 

— În fine, rosti el sumbru când termină. Să-l ducem înăuntru. 

Ceilalţi doi infirmieri, împreună cu Phil Collins, îl apucară pe 
Mark și-l introduseră pe aceeași ușă pe care fusese introdus Jeff 
LaConner în noaptea în care acesta fusese prins de polițiști pe 
munte. Collins se uită curios la coridorul căptușit cu cărămizi și 
la plasa de sârmă ce le acoperea pe acestea. Era pentru prima 
dată când se afla în această parte a clădirii, și prima lui impresie 
fu că aici totul indica mai mult o închisoare decât o clinică. 

Îl duseră pe Mark într-o cămăruţă și-l legară de o masă de 
examinare. Collins auzi ecoul unei tânguiri a cuiva aflat undeva, 
aproape. Se uită la infirmieri, dar niciunul nu dădu vreun semn 
că ar fi auzit ciudatul sunet. 


O clipă mai târziu în încăpere poposi Marty Ames. Acesta se 
îndreptă imediat către Mark. Ignorându-l complet pe Collins, se 
apucă de lucru. Se asigură că băiatul era prins zdravăn de 
masă, și le comandă infirmierilor să taie cămașa de forță. 

Deasupra mesei se aprinse brusc un glob strălucitor. Mark 
urlă de durere când lumina albă îl izbi drept în ochi. și strânse 
cu putere pleoapele și întoarse capul, astfel încât Collins îi văzu 
clar fața. 

Părea că e într-o continuă schimbare. 

Fruntea i se înclinase, iar sprâncenele ieșiseră în afară, 
dându-i un aspect de maimuţă. Bărbia i se lăţise. Datorită unui 
mârâit furios pe care îl scoase, Mark își dezveli gingiile. 

| se văzură atunci rădăcinile dinţilor. 

Păreau prea mari pentru maxilarele lui, iar doi incisivi 
crescuseră deja în afară. 

Caninii căpătaseră aspect de colţi. 

Infirmierii terminară de tăiat cămașa. Collins putea vedea 
acum mâinile băiatului. 

Degetele, cu falangele transformate în niște cioturi ca 
rădăcinile, se luptau să desfacă legăturile ce-l ţintuiau de masă, 
iar unghiile groase - ca niște gheare - zgăriau țesătura, lăsând 
dâre pe nylonul din care era confecționată aceasta. 

— Isuse, icni Collins. Ce se petrece cu el? 

Ames îl privi. 

— Crește, răspunse el sec. Nu-i evident? 

— Dar ieri... 

— Am intensificat tratamentul ieri, explică Ames. S-a 
dezechilibrat complet și acum l-am scăpat de sub control. 

Înfipse acul unei seringi în braţul lui Mark, dar, înainte de a 
apuca să împingă pistonul, băiatul ţâșni în sus. Legătura de pe 
piept i se desfăcu și Mark ajunse în capul oaselor. In plin efort 
rupsese acul, al cărui vârf rămase înfipt sub pielea brațului. 

— Electrozii! comandă Ames. 

Ordinul nu era, necesar, căci doi infirmieri săriră asupra lui 
Mark, fiecare cu doi electrozi asupra lui, și apăsară butoanele 
care activau instrumentele. 

Șocurile electrice determinară spasme musculare în tot corpul 
băiatului. Mark recăzu pe masă. 


— Încă o dată! porunci Ames, pregătindu-se de o a doua 
injecție. Strecură din nou acul sub pielea băiatului și în aceeași 
secundă apăsă pe piston. 

Mark continuă să se zbată, și Ames îi administră o altă doză 
calmantă. Abia așa se izbuti calmarea agitației băiatului. Mark 
începu să-și miște fălcile și aruncă priviri turbate în jur. Intr-un 
târziu scoase un oftat și închise ochii. 

Câteva secunde în cameră domni tăcerea. Ea fu ruptă de 
Collins. 

— C-cum de i s-a întâmplat așa ceva? O să-și revină? 

Ținând ochii aţintiţi asupra lui Mark, Ames ignoră prima 
întrebare. 

— Nu știu, replică el la a doua. La el procesul e mai rapid 
decât la ceilalţi. Încercăm să aflăm cum să-l controlăm, dar... 

Collins căscă ochii de uimire. 

— Ceilalţi? repetă el. Adică mai sunt și alţii ca el? 

Ames se uită disprețuitor la antrenor. 

— Ce dracu’ ai crezut că li s-a întâmplat celorlalți? 

Collins simţi că-l ia cu amețeală. Ştia că existaseră probleme 
și cunoștea că unii băieți reacționaseră prost la presiunea 
programului și se îmbolnăviseră psihic. 

Fusese asigurat, însă, că toate aceste probleme erau 
rezolvate. 

Era, evident, și vina lui, deoarece luase de bune toate 
explicaţiile, și asta pentru că-i plăcea ceea ce Ames și 
Tarrentech făcea pentru echipa lui. lar Ames, ca și ceilalţi de la 
firmă, de la Jerry Harris în jos, îl asigurase întotdeauna că 
problemele erau minore. Era numai o problemă de oprire a 
tratamentului și de timp de recuperare. 

Și, bineînţeles, nu întrebase niciodată care era tratamentul, și 
nici ce li se întâmpla băieţilor după ce plecau din Silverdale. 

Nu dorise să știe. 

Fusese mai simplu să presupună că băieţii erau bine mersi, 
trăind cu familiile lor în alte părți ale ţării. 

Acum, însă, privindu-l pe Mark Tanner, trebuia să admită ceea 
ce, de fapt, știuse tot timpul. 

— Sunt toţi încă aici, nu-i așa? întrebă el cu voce spartă, căci 
auzise din nou acel urlet bestial pe care îl mai auzise cu câteva 
minute înainte. 

Ames încuviinţă. 


— Bineînţeles că-s aici. 

— D-dar mi-ai spus că n-au nimic, protestă antrenorul. 

Incerca să scape de mustrările de conștiință. 

— Mi-ai spus că ai oprit tratamentele! Mi-ai spus că o să se 
simtă perfect! 

— Și tu ai crezut, replică, cu duritate, Ames. Ai crezut fiindcă 
ai vrut să crezi. Ai vrut să crezi în magie, în minune gratuită, 
numai că nu există așa ceva! Există numai știință, experiment, 
și o groază de eșecuri înainte de a găsi succesul. În plus, 
întotdeauna există un preț, Collins. 

Vocea îi scăzu în intensitate și un rânjet sardonic îi strâmbă 
buzele. 

— Oare chiar crezi că vieţile câtorva băieți sunt un preţ prea 
mare pentru ceea ce Tarrentech și cu mine au dăruit orașului 
astuia? 

Fără a mai aștepta răspunsul, îi întoarse spatele lui Collins și 
începu să dea ordine privind ceea ce avea să se întâmple cu 
Mark Tanner. 


e Capitolul 24 


Sharon văzu campusul de la Rocky Mountain High. Mai avea 
numai o jumătate de kilometru până acolo, dar clădirea din 
mijlocul pajiștilor și a terenurilor de sport era perfect vizibilă. Pe 
măsură ce se apropia de ea, Sharon începu să se întrebe cum 
de nu-i venise niciodată în minte că arăta a închisoare. Acum, 
era convinsă de faptul că zidurile cu aspect rustic ascundeau 
ceva oribil, clădirea căpătase un aspect care-i producea un 
frison în lungul șirei spinării. 

Încetini mașina și o coti pe drumul lateral ce ducea spre baza 
sportivă și își spuse că sentimentul brusc de a fi urmărită nu era 
un produs al imaginaţiei ei. Se trezi, împotriva propriei voințe, 
că privește în jur, examinând fiecare copac pe lângă care 
trecea, căutând indicii de existenţă a sistemelor sofisticate de 
securitate. Cu toate astea, știa că grija ei era inutilă căci, dacă 
exista un astfel de sistem, fusese categoric proiectat ca să fie 
invizibil. 

Încetini și mai mult când se apropie de porţi, rezistând 
impulsului de a se întoarce și de a porni înapoi spre oraș. Chiar 
dacă ar fi făcut-o, cui s-ar fi putut plânge? Işi închipui cum ar fi 
arătat ea în micul local al poliţiei orașului. Işi imagină expresiile 
sceptice ale ofițerilor în timp ce ea ar fi încercat să le explice că 
era convinsă de faptul că fiul ei fusese victima unui experiment 
medical. În cel mai bun caz ar fi catalogat-o drept maniacă; în 
cel mai rău ar fi luat-o drept dezaxată. Ca atare, continua să se 
apropie de clinică. Trecu de porţi și se angajă pe aleea ce 
conducea spre clădire. 

Privind în oglinda retrovizoare, văzu porţile închizându-se 
încet în spatele ei. O clipă o copleși panica. Venise aici ca să 
ajungă din proprie voinţă prizonieră? 

Își spuse sieși că era ridicolă, că situaţia nu era atât de gravă 
pe cât și-o imagina ea. Cu toate astea, după ce parcă mașina lui 
Elaine Harris în faţa clinicii, lăsă cheile în contact, și urcă scara 
către veranda largă. Trebui să se lupte cu dorința de a se răsuci 
pe călcâie și de a fugi de acolo. 

Atinse ușa mai mult ezitând. Când aceasta se deschise își 
dădu seama că se așteptase cumva s-o găsească încuiată. Păși 
în hol și văzu că era pustiu. Se încordă și își ascuţi atenţia. 

Pericol. 

Sesiză pericolul pretutindeni. 


Nimic nu se schimbase în hol de când fusese acolo. 

Aceleași canapele confortabile și aceleași fotolii erau aranjate 
în grupuri pe podeaua de lemn lustruit, iar în căminul imens 
ardea un foc vesel. Pe măsuţa de cafea, ce separa două 
canapele, zăceau împrăștiate câteva reviste. Pentru oricine, 
Rocky Mountain High arăta ca și un hotel dintr-o staţiune 
turistică. 

Numai că acolo nu se afla nimeni. 

Traversă holul către sufragerie, făcând zgomot cu tocurile de 
la pantofi, apoi coti la stânga și se îndreptă spre oficiile care-i 
aparţineau lui Martin Ames. 

Senzaţia de a fi urmărită, de a-i fi supravegheată fiece 
mișcare, crescu în intensitate. De două ori se trezi privind înapoi 
peste umăr, ca și cum s-ar fi așteptat să vadă pe cineva în 
spate, apropiindu-se de ea ca s-o înșface. 

Coridorul, însă, era pustiu. Ajunse la ușa biroului lui Ames. 
Ezită o clipă, apoi întinse mâna și răsuci clanţa. 

Deschise ușa. 

Marjorie Jackson își ridică privirea de pe birou. O recunoscu pe 
Sharon și pe chip i se așternu o expresie de surpriză. Puse 
receptorul telefonului din mână înapoi în furcă. 

— Ei, exclamă ea un pic cam prea tare. Cred că nu maie 
nevoie să vă caut la telefon, nu? 

Era ultimul lucru pe care Sharon se aștepta să-l audă. O privi 
buimacă pe asistenta lui Ames. 

— Încercai să dai de mine? îngăimă ea. 

Marge Jackson își strânse buzele. 

— Cred că aţi aflat deja despre Mark, rosti ea. 

Sharon își veni în fire și dădu din cap. 

— Vreau să-l văd. Și mai vreau să aflu de ce a fost adus aici. 

Marge deveni serioasă. Inălță din sprâncene. 

— Oh, dragă, zise ea. Nu sunt sigură că-l puteţi vedea pe 
Mark chiar în clipa asta. Bănuiesc că e în plină ședință de 
tratament cu doctorul Ames. Dacă-mi daţi voie să verific... 

Întinse mâna după telefon, dar Sharon o opri. 

— Ce fel de tratament? izbucni ea. Nimeni n-are voie să-mi 
trateze fiul fără permisiunea mea. Școala n-avea dreptul să-l 
trimită aici, iar voi n-aveţi dreptul să-l trataţi. 

Doamna Jackson păru uimită de izbucnirea de mânie rece din 
vocea lui Sharon. 


— Doamnă Tanner... eu... nu știu ce să spun. Poate a fosto 
confuzie, o greșeală... 

— Singura greșeală, i-o reteză Sharon cu asprime, a fost că l- 
am lăsat pe soțul meu să-l bage pe Mark în ceea ce se petrece 
aici. 

— Dar Mark e bolnav, doamnă Tanner, reluă asistenta, 
umezindu-și, nervoasă, buzele. Noi doar încercăm să-l ajutăm. 

— Chiar crezi asta? i-o întoarse Sharon, uitându-se chiorâș la 
cealaltă femeie. Ei bine, da-mi voie să-ți spun că Mark a fost 
perfect sănătos până ce a venit aici. Și acum, spune-mi unde e! 

Își ridică vocea. Se aplecă peste biroul asistentei. 

— Vreau să-mi văd fiul, repetă ea. Și vreau să-l văd chiar în 
această clipă! M-ai înţeles? 

Marge Jackson adoptă alt comportament. Privirea ei, plină de 
compasiune, deveni de gheaţă. Femeia se ridică în picioare. 

— Înţeleg că sunteţi supărată, rosti ea cu voce severă. Aveţi 
tot dreptul să fiți așa. Și eu aș fi supărată dacă fiul meu ar fi 
bolnav. Asta nu vă dă, însă, dreptul să năvăliţi aici ca o furtună 
și să pretindeți lucruri imposibil de înfăptuit. Noi încercăm să vă 
ajutăm băiatul, la cererea soţului dumneavoastră, iar dacă o să 
vă calmaţi sunt convinsă că doctorul Ames o să vă ofere toate 
explicaţiile pe care le doriţi. Din păcate, dânsul nu se poate 
ocupa și de dumneavoastră și de Mark în același timp, așa că vă 
sugerez să vă hotărâți acum ce e mai important pentru 
dumneavoastră: să vi se răspundă la întrebări sau să vi se 
îngrijească băiatul? 

Sharon făcu un pas înapoi. Tonul și cuvintele femeii îi 
zdruncinară poziţia pe care o adoptase. Se simţi brusc nesigură 
pe sine. Dacă greșea? 

În timp ce se uita fix la asistentă, încercând să aprecieze 
sinceritatea vorbelor acesteia, tăcerea care se lăsase peste 
încăpere fu brusc sfâșiată de un țipăt. 

Sharon încremeni. 

Strigătul se auzi din nou, mai tare. 

Ca un animal sălbatic urlând în noapte. 

Îngheţă, amintindu-și de coșmarul lui Kelly și de sunetul pe 
care îl percepuse în acea dimineaţă când deschisese fereastra 
de la camera fiicei ei. 

Strigătul unui animal în noapte. 


Se răsuci pe călcâie și porni hotărâtă, spre ușă. Ştia că Mark 
se afla aici și mai știa că trebuia să-l găsească. Țipătul pe care 
tocmai îl auzise nu venea de la un animal. 

Venea de la o ființă umană. 

Cel puţin de la o fiinţă care fusese, cândva, umană. 

leși pe coridor și în aceeași clipă, din lateral, apărură doi 
infirmieri în alb care o înșfăcară fiecare de câte un brat. 

— Nu! ţipă ea. 

Incercă să se elibereze, dar știa că n-avea nicio șansă. Fiecare 
dintre indivizi era mult mai solid decât ea, iar palmele lor o 
apucaseră strâns, înfigându-se în carnea ei ca niște cătușe de 
oțel. 

„Doamne, chiar e o închisoare”, icni ea în gând, în timp ce era 
luată pe sus și dusă în lungul coridorului. Era o închisoare, iar ea 
devenise prizonieră. 

Iși dădu seama că greșise venind aici. 

Ințelese, însă, și faptul că era prea târziu ca să mai repare 
ceva. 

a 

Blake Tanner se uita pe monitorul computerului din fața sa, 
dar mintea refuza să se concentreze asupra coloanelor de cifre 
de pe ecran. Intr-un târziu se sprijini de spătarul scaunului, își 
întinse mădularele, se ridică în picioare și se duse la fereastră. 
Privi înspre munţii care se înălțau la nord și la est, înspre 
crestele lor ameţitoare acoperite de zăpadă. În mai puţin de 
două săptămâni avea să înceapă sezonul de schi. De ani de zile 
nu mai schiase, așa că abia aștepta să revină pe pârtie. De fapt, 
avea de gând să se ducă cu Mark la cumpărături în week-end-ul 
ce avea să vină, ca să-l îmbrace corespunzător pentru sporturile 
de iarnă. 

Mark. 

Se gândise toată dimineaţa la copilul lui. Noaptea care 
trecuse fusese îngrozitoare. Abia reușise să doarmă câteva ore 
pe canapeaua din salon, cu capul într-o poziţie îngrozitoare 
datorită durității brațului canapelei, ce-i servise drept pernă. Pe 
lângă disconfort, îl ţinuse treaz și preocuparea faţă de fiul lui, cu 
toată atitudinea pe care o adoptase vizavi de Sharon. 

De dimineaţă parcursese din nou materialul pe care i-l 
pregătise Jerry Harris, după ce Mark fusese bătut măr, când i se 


propusese să-și pună fiul sub ocrotirea lui Marty Ames. Datele 
recitite păreau la fel de nepericuloase ca și atunci. 

Existau o mulţime de informaţii teoretice ce speculau relaţia 
dintre vitamine și producția de hormoni a corpului uman, și 
multe date, pe care Blake nu le înțelegea în întregime, ce-și 
propuneau să demonstreze bazele teoriei. Una peste alta, și în 
această dimineaţă studierea materialului nu-i produsese nicio 
îngrijorare. 

Chiar niciuna? 

încercă să respingă întrebarea, dar descoperi că nu putea. 
Dacă compușii administraţi lui Mark erau cu adevărat atât de 
inofensivi precum erau prezentaţi în material, cum se putea ca 
schimbările petrecute în băiat să aibă loc atât de rapid și să fie 
atât de radicale? 

Nu se punea problema modificărilor fizice; dacă n-ar fi fost 
decât ele, poate că Blake le-ar fi acceptat așa cum erau. Cum 
rămânea, însă, cu modificările personalităţii? 

În legătură cu acestea Blake nu era deloc liniștit, în ciuda 
asigurărilor pe care i le dăduse lui Sharon când declarase că ele 
nu se datorau decât transformărilor normale induse de 
pubertate. Pe măsură ce noaptea se apropia de zi, începuse să 
se întrebe pe cine încercase, de fapt, să convingă: pe nevastă- 
sa sau pe sine? 

Cu ochi grei de somn, încercase, de dimineață, să-l studieze 
pe Mark în timp ce acesta își băuse pe nerăsuflate sucul de 
portocale și înfulecase un castron cu budincă înainte de a pleca 
la școală, dar continua și acum să fie nesigur că zărise vreo 
modificare anume. 

Poate că, după cearta avută cu Sharon, își închipuise, doar, că 
trăsăturile lui Mark se înăspriseră și ochii i se înfundaseră în 
orbite. O clipă avusese senzaţia că degetele băiatului erau 
supradimensionate, dar își zisese că asta era o prostie și 
alungase ideea din minte. 

Și totuși... 

În acea clipă bâzâi interfonul, întrerupându-i șirul gândurilor. 
Se răsuci pe călcâie, se întoarse la birou și apăsă un buton de 
sub o luminiţă care pâlpâia. 

— Tanner. 

— Aici e Jerry, Blake. Poţi veni până în biroul meu? 


Deși vocea șefului fusese cât se poate de neutră, ceva din ea 
îl făcu pe Blake să se încrunte. 

— Probleme? se interesă el. 

Câteva secunde domni tăcerea, apoi difuzorul interfonului 
reveni la viaţă: 

— S-ar putea spune și așa. Tu doar vino până aici, bine? 

Blake dădu drumul butonului și văzu că luminiţa se stinge. 
Abandonând computerul cu raportul încă afișat pe monitor, se 
îndreptă către ușa ce dădea spre coridor, dar se răzgândi în 
ultima clipă și o luă spre biroul secretarei lui. Când ieși din 
propriul birou, constată că Meg Chandler se uita deja în direcţia 
ușii lui. 

— Să vă rețin convorbirile sau să le reprogramez? întrebă ea. 

— Reţine-le, cred, răspunse el. S-a întâmplat ceva în 
dimineața asta? 

Tânăra femeie înălță din umeri. 

— Nimic de care să fi aflat eu. De ce? 

Fu rândul lui Blake să dea din umeri. 

— Cine știe? Tocmai m-a sunat Harris. Părea cam... 

Ezită o clipă, căutând un cuvânt cât mai plastic. 

— ... nu știu - cam ciudat. 

Meg clătină din cap. 

— Nu mă întrebaţi pe mine. Nu intră în atribuţiile mele să știu 
ce-i trece lui Jerry Harris prin minte. 

— Atunci să-mi amintești să-ți trec chestia asta printre 
atribuţii, rosti, întunecat, Blake, și părăsi anticamera ca să se 
ducă înspre biroul învecinat. 

Secretara lui Jerry Harris îi făcu semn să intre direct la șef. 
Ajuns înăuntru, Harris îi făcu un semn să ia loc pe un scaun. Se 
grăbi să încheie, pe un ton coborât, convorbirea pe care o purta 
le telefon, după care se întoarse către Blake. | se citea 
seriozitatea în expresia ochilor. 

— Mă tem că avem o problemă, rosti el. 

Privirea i se încrucișă cu cea a lui Blake. Dintr-o dată, acesta 
fu sigur că problema îl implica pe fiul lui. 

— E vorba de Mark, nu-i așa? întrebă Blake, căutând să nu-și 
trădeze emoția din voce. 

Harris încuviinţă. 


— Mă tem că i-a venit rău la școală de dimineaţă, îl puse el la 
curent pe Blake. Acum se află la clinica sportivă, în grija lui 
Marty Ames. 

— Rău? repetă Blake. Dar... dar se simţea excelent de 
dimineață. 

Își privi ceasul. Acesta indica abia ora zece și jumătate. 

— Isuse, m-am despărţit de el doar de trei ore! Ce s-a 
întâmplat? 

Harris trase adânc aer în piept, apoi se ridică în picioare și 
înconjură biroul. Se sprijini de el și se uită fix la Blake. 

— Mă tem că n-a mers ceva cum trebuie în tratamentul lui. 

Blake simţi un fior în lungul șirei spinării. 

— N-nu sunt sigur că înțeleg, replică el. 

Harris își îndepărtă palmele într-un gest de neajutorare. 

— Nu cred că-ți pot explica în amănunt totul. După cum ţi-am 
mai spus, Ames face muncă experimentală și... 

Blake nu-l lăsă să termine. Se sculă în picioare și se uită 
mânios la șeful lui. 

— Stai o clipă, Jerry. Tu mi-ai spus că experimentele lui sunt 
total inofensive. 

Harris clătină din cap: 

— Nu-i adevărat. Eu ţi-am spus că există și elementul risc. 
Mic, e adevărat, dar el există. 

Blake strânse din buze. 

— În regulă, rosti el, redevenind calm. Să nu ne certăm acum 
pentru asta. Ce s-a întâmplat cu Mark și de ce ţi s-a spus ţie 
înainte, și nu mie? 

Harris își umezi, nervos, buza de jos cu limba. 

— Cred că Ames a socotit că eu sunt mai indicat să-ţi comunic 
vestea. 

Blake se prăbuși pe scaun, palid. Cu voce distrusă, șopti: 

— El... e mort, nu-i așa? 

Harry inspiră adânc, apoi dădu drumul, încet, aerului. 

— Nu încă, răspunse el și observă cum Blake tresare ușor. N-o 
să caut, însă, să te liniștesc spunându-ţi că nu se poate întâmpla 
și așa ceva. De fapt, va trebui să fii gata pentru o astfel de 
eventualitate. 

Blake se holbă la Harris. 

— Nu... icni el. Mi-ai spus că... 

Vocea lui Harris deveni dură. 


— i-am spus că există și un element de risc. În plus, ai 
semnat hârtiile prin care îi dădeai voie lui Ames să-l trateze pe 
Mark. Nimeni nu ţi-a impus asta. 

Vorbele îl izbiră în plin pe Blake. Deci Sharon avusese tot 
timpul dreptate când se plânsese că era ceva necurat cu clinica 
sportivă, că nu era tocmai inofensiv acel tratament, așa cum 
pretinsese Harris. 

— Sharon! exclamă el. Trebuie să vorbesc cu ea. 

Vru să se scoale, dar Harris îl opri cu un gest. 

— Ea e la clinică în clipa asta, Blake. 

O clipă Blake se simţi ușurat. Cel puţin ea era acolo și știa 
despre ce era vorba. Imediat, însă, își dădu seama că Jerry 
Harris, folosise același ton de gheaţă pe care îl mai folosise cu 
numai câteva secunde înainte. Înainte de a putea replica, Harris 
continuă: 

— Ea e acolo și încearcă să provoace încurcături. 

Îl fixă cu privirea pe Blake. 

— Când am discutat despre asta, m-ai asigurat că Sharon nu 
ne va face probleme. Mi-ai spus că va fi de acord cu ceea ce 
încercăm să creăm aici! 

Blake gândi cu repeziciune. Ce dracu' voia să spună Harris? 
Era preocupat numai de proiectul companiei? Ințelese în acea 
clipă, cu deosebită limpezime, că lucrurile stăteau chiar așa. 
Fusese folosit, manipulat, ca să permită Tarrentech-ului să 
uzeze de fiul lui ca de un cobai. Dar nu era posibil! Ceilalţi... 

Atunci pricepu. 

— Jeff LaConner, rosti el cu voce tare. Și el a păţit ceva 
asemănător, nu-i așa? 

Harris dădu scurt din cap. 

— Chuck știa care sunt riscurile și mai știa care-i preţul. 

Tonul i se înmuie: 

— Blake, nici pentru tine ăsta nu trebuie să însemne sfârșitul 
lumii. Compania e pregătită să aibă grijă de Mark. Dacă va 
supraviețui se va face totul pentru el. Viaţa poate merge înainte, 
și pentru tine ca și pentru Sharon și Kelly. O să fii transferat, 
bineînțeles, și o să fii avansat, cu o creștere de salariu 
corespunzătoare cu... 

Ezită, scotocindu-și mintea după un cuvânt potrivit. 

—... mă rog, să spunem că, deși avansarea nu poate 
compensa... 


Ezită din nou, apoi se hotări: 

— ... pierderea, eu cred că vei găsi toate astea ca deosebit de 
generoase. In plus, evident, vor fi posibilităţile de a deține 
acțiuni ale firmei. 

Blake se uită ţintă la Jerry Harris, incapabil să-l recunoască. 
Oare acesta era omul pe care îl cunoștea de mai bine de un 
deceniu și pe care îl considera un prieten? Oare chiar credea el 
că banii și slujba puteau acoperi sentimentele de vinovăţie și de 
pierdere irecuperabilă pe care avea să le resimtă tot restul 
vieţii? Era imposibil - incredibil! În acea clipă, observă că Harris 
continua să vorbească. 

— ... bineînțeles că o să avem grijă și de Sharon în 
eventualitatea că n-o să fii capabil s-o aduci la sentimente mai 
bune. N-aș vrea să se ajungă la așa ceva, dar... 

Să avem grijă de Sharon. 

S-o ucidem. _ 

Asta  însemnau cuvintele. Ințelese acum adevăratele 
semnificaţii ale vorbelor și eufemismelor pe care le auzise din 
gura lui Jerry Harris în ultimele săptămâni. 

„Noi compuși...” 

Asta însemna medicină experimentală. Hormoni? Droguri? 
Vitamine! Cum a putut fi atât de idiot? 

„Îl putem ajuta pe Mark...” 

Asta era simplu: îţi putem transforma fiul în altă fiinţă. ÎI 
putem face ce vrei tu să fie. 

„Bineînţeles, există întotdeauna un ușor element de risc”. 

Fiul tău ar putea muri. 

„O să avem grijă de el”. 

Avuseseră grijă și de Ricardo Ramirez, și asta nu-l împiedicase 
pe băiat să moară. lar Harris îi comunicase deja că Mark avea să 
moară. 

„O să avem grijă de Sharon”. 

O s-o ucidem. Dacă n-o poţi disciplina, dacă n-o poţi convinge 
să-și pună lacăt la gură și să fie fericită cu o slujbă impozantă 
pentru tine și cu un salariu de vis - căci era sigur că nici nu se 
punea problema ca salariul să nu însemne, practic, o avere - 
atunci o s-o omorâm. g 

Brusc, Blake se simți copleșit. Il apucă o furie rece, 
intensificată de faptul că se ştia responsabil de ceea ce se 


întâmplase. Se ridică în picioare, ucigându-l din priviri pe Jerry 
Harris. 

— Cine mama dracului crezi că sunt eu? explodă el. Chiar 
crezi că o să-mi vând fiul pentru o avansare și pentru bani? 
Chiar crezi că o să stau cu mâinile în sân în timp ce tu îmi ucizi 
nevasta și copilul? Am avut senzația că te cunosc, Harris, dar 
văd că m-am înșelat cumplit! 

ÎI dădu la o parte, izbindu-l cu forţă de birou, apoi trase de ușă 
s-o deschidă. 

Așteptându-l, în anticameră se aflau doi paznici în civil, cu 
armele scoase și îndreptate spre el. 

— Mă tem că nu vă putem da voie să plecaţi nicăieri, domnule 
Tanner, rosti unul dintre ei. 

e 

Mark se deșteptă încet. Creierul îi reveni, treptat, la lumină 
din profunzimile negre ale inconștienței. Câteva minute fu 
complet dezorientat, apoi îi reveniră în minte fragmente de 
amintiri. 

Durerea cumplită de cap pe care o avusese la prima oră a 
zilei. Se dusese la sora medicală, însoțit de Linda Harris, care-l 
sprijinise când valurile năucitoare de durere amenințau să-l lase 
fără suflare. 

Ura pe care o simţise în oficiul sorei medicale. 

Apoi îngrozitoarea neputinţă pe care o simţise când cei trei 
infirmieri îl băgaseră în cămașa de forță. 

Ştia unde se afla acum - îl aduseseră la clinica sportivă. 

Intredeschise pleoapele și o clipă crezu că visează, căci în 
jurul lui văzu numai o plasă groasă de sârmă, legată de niște 
stâlpi mari de oțel. 

Se găsea într-o cușcă. 

Deschise ochii larg și se ridică în capul oaselor, lăsându-și 
picioarele pe podeaua de beton a micului cub de fier. Stătea cu 
fundul pe un prici metalic, fără niciun fel de saltea pe el, iar 
mușchii îi înțepeniseră de la răceala fierului. Purta încă hainele 
pe care le îmbrăcase de dimineaţă, dar își simțea blugii strânși 
pe picior, iar cămașa, cu una dintre mâneci aproape smulsă din 
umăr, își pierduse majoritatea nasturilor. p 

Partea superioară a brațului stâng era amorțită. Işi frecă zona 
câteva clipe, apoi observă cele două puncte rămase de pe urma 


acelor de seringă, și porţiunea de piele tăiată de unde fusese 
extras acul rupt. 

Pantofii îl strângeau. Mark se aplecă, se descheie la șireturi, 
se descălţă și își masă labele picioarelor. 

Auzi un sunet. 

Privi de jur-împrejur și zări pentru prima dată încăperea în 
care era ţinut captiv. Se aflau acolo mai multe cuști, aliniate 
lângă perete. 

La două cuști distanţă de el observă o creatură stranie care se 
zgâia la el. Fiinţa molfăia ceva din buzele răsfrânte peste dinţii 
enormi, iar din gât îi ieșea un bolborosit bizar. 

Mark înălță, nedumerit, din sprâncene. Creatura aducea cu o 
maimuță, dar nu semăna defel cu vreo specie anumită de 
primate.  Bolborositul emis de individ începuse să devină 
inteligibil. Mark simţi că-l ia cu frig. 

— Maaaarg... rosti creatura. Apoi, mai clar: Maaarkhh! 

Mark se dădu înapoi. Nu era posibil, și totuși, privind la acea 
fiinţă care se întinsese către el, ridicându-se cu toți cei doi metri 
ai săi de pe podeaua pe care stătea ghemuit, își dădu seama că 
era adevărat. 

Se uita la cel care fusese odată Jeff LaConner. 

Simţi că-i vine să ţipe de groază, dar reuși să se stăpânească. 
Mintea îi lucra cu febrilitate. Începu să-și amintească de tot ce i 
se întâmplase. 

Izbucnirile de ură. 

Cum păţise și Jeff, înainte de a fi capturat în acea noapte. 

Straniile modificări ale propriei sale feţe, pe care le zărise 
chiar în noaptea ce trecuse. 

Își duse mâinile la chip și își pipăi trăsăturile cu degetele. 
Păreau altfel acum. Fruntea i se bombase și mai mult iar nasul 
părea și el schimbat. Bărbia... 

Își plimbă limba peste contururile, dintr-o dată străine, ale 
dinţilor. Păreau mari - prea mari pentru gura lui. 

După asta își privi mâinile. 

Degetele, lungi și groase, păreau că ies din niște butuci. 
Pielea lor, care fusese moale, era acum acoperită de smocuri 
dese de păr, ca și dosurile mâinilor, de altfel. 

Unghiile, mai groase decât ar fi trebuit, se curbaseră, ca niște 
gheare. 


ÎI copleși panica și simţi din nou nevoia să strige încă o dată, 
însă, reuși să o înăbușe și căută disperat cu privirea prin 
încăpere vreo cale de evadare. 

Îl observă atunci pe cel care fusese odată Randy Stevens. 
Acesta nu mai era de recunoscut ca aparţinând speciei umane, 
așa cum stătea, ghemuit în cușca lui, mestecându-și obsesiv un 
deget și privind îndobitocit prin încăpere. 

Atunci Mark se uită în sus și zări monitorul de televiziune 
suspendat de tavan, dincolo de gratiile cuștii. 

Recunoscu imediat imaginea de pe ecran. De această dată 
scoase un strigăt cumplit de mânie. 

Pe ecran era imaginea maică-sii. 

Ședea pe un scaun cu spătar și avea întipărită pe chip o 
expresie de teroare. 

În timp ce se uita la ecran, Mark izbucni din nou într-un urlet 
dement, care se reflectă de cărămizi, reveni la băiat, apoi se 
pierdu în bubuitul unei noi izbucniri de furie. 

Ușa de la capătul încăperii înguste și lungi se deschise cu 
forţă, lăsând să treacă, în goană, trei infirmieri. Unul dintre ei 
ducea un furtun de incendiu, iar un altul căra un electrod de 
calmare. Cel de-al treilea se postă, nervos, lângă ușă, gata să 
deschidă valva în clipa în care furtunul ar fi fost desfășurat. 

Primul individ introduse electrodul prin plasa de sârmă, dar, 
înainte de a-l acţiona, Mark i-l smulse din mâini, îl trase înăuntru 
și-l zdrobi de marginea patului. 

— Dă drumul la blestemata aia de apă, strigă atunci 
infirmierul. _ 

Furtunul se umflă la trecerea apei sub presiune. In aceeași 
clipă Mark se aruncă asupra porţii cuștii. 

Plasa se clătină, dar rezistă. 

Imediat apa ţâșni din furtun. Infirmierul care ţinea muștiucul 
se zbătu să controleze jetul. Mark apucă plasa metalică cu 
ambele mâini și începu s-o scuture, folosindu-se în efort de 
întreaga greutate a corpului său. Simţi plasa cedând ușor și își 
dublă eforturile. În cele din urmă, când îl izbi în plin șuvoiul 
lichid, plasa cedă cu totul și întreaga parte din față a cuștii se 
desprinse din cadru. Răcnind de furie, Mark dădu plasa la o 
parte și plonjă prin deschizătură, cu mâinile întinse înainte ca 
să-l înșface pe cel mai apropiat infirmier. Omul ţipă când fu 
apucat de Mark, dar vocea i se stinse instantaneu, căci Mark îl 


azvârli la podea. Capul individului se zdrobi de beton cu un 
pârâit. Imediat, sub ţeastă se formă un pârâiaș de sânge. 

Jetul de apă îl lovi pe Mark în piept și el făcu câţiva pași înapoi 
clătinându-se, momentan dezechilibrat. În acea clipă, ca și cum 
ar fi fost ambiţionat de acţiunea lui Mark, Jeff LaConner se 
năpusti și el asupra plasei cuștii sale. Forţa mai mare a lui era 
suficientă ca să scoată partea din față din ţâţâni. Infirmierul cu 
furtunul vru să strige un avertisment și luă o clipă jetul de pe 
Mark. Instantaneu Mark se aruncă asupra individului, îi apucă 
gâtul cu braţul drept și trase cu putere înapoi. Se auzi un trosnet 
sec când omului i se frânse șira spinării. 

Deveni inert în strânsoarea băiatului. Cel de-al treilea 
infirmier încremeni, incapabil să mai facă vreo mișcare. O 
secundă mai târziu, înțelegând pericolul care-l păștea, încercă 
să trântească ușa camerei, dar Jeff LaConner sări de lângă Mark 
și-l apucă pe individ de gât. Mark observă cum Jeff ridică omul 
de pe sol, scuturându-l ca pe o păpușă dezarticulată, apoi cum îl 
proiectează cu forţă de cărămizile dure din perete. 
Abandonându-și victima prăbușită la podea, Jeff ieși în goană din 
încăpere. 

Mark ezită o secundă. Instinctul îl sfătuia să se ia după Jeff și 
să încerce să evadeze cât mai putea! In acea clipă, însă, îl zări 
pe Randy Stevens și luă rapid o decizie. Se aplecă și culese 
inelul cu chei de la centura cadavrului aflat la picioarele lui. 
Lucrând cu repeziciune, introduse cheie după cheie în broasca 
ultimei cuști încuiate, până ce una se potrivi și ușa se deschise. 
Lăsând cheile în broască, Mark porni după Jeff LaConner. 

În cușcă, Randy Stevens se uită prostește la ușa deschisă 
timp de câteva secunde, apoi reuși să se concentreze și începu 
să se târască înainte. Trecu încet pragul cuștii. Se opri o clipă 
lângă trupul infirmierului mort, lovind de câteva ori masa inertă 
de carne, apoi se îndreptă către individul pe care Jeff LaConner îl 
zdrobise de zid. 

Bărbatul zăcea pe podea, cu șira spinării fracturată, incapabil 
să-și miște vreo parte a trupului mai jos de șolduri. Gemea încet, 
iar degetele se agitau spasmodic pe podea în încercarea de a se 
târî către ușă. 

Randy îl studie curios câteva momente, apoi întinse o mână 
și-i înfipse un deget în corp. 


Omul ţipă îngrozit. Se făcu alb ca varul când sângele începu 
să i se scurgă din trup. 

Chicotind, Randy repetă operaţia de câteva ori. Fiecare 
împunsătură produse un țipăt. De fiecare dată chicotitul lui 
Randy crescu în intensitate, ca și ritmul cu care acest nebun 
practica jocul său dement de tortură. 

Abia când bietul om tăcu - în clipa în care durerea 
copleșitoare îl făcu să leșine - își pierdu Randy interesul faţă de 
joaca sa grotescă. 

Se ridică atunci, nesigur, în picioare, și porni încet către ușă. 

Ajuns acolo, privi de mai multe ori în stânga și în dreapta. Într- 
un târziu porni la drum, fornăind încet în încercarea de a se 
ghida după mirosurile lăsate de Jeff LaConner și Mark Tanner. 

Trecuseră luni de zile de când Randy pierduse capacitatea de 
a da nume plantelor, animalelor, oamenilor și universului care-l 
înconjura. 

În cazul lui Randy, transformarea din om în bestie se făcuse în 
întregime. 

Pentru el sosise timpul să-și extindă teritoriul, în maniera 
tipică bizarei creaturi care devenise. 


e Capitolul 25 


Marty Ames urmărea ecranul unui monitor de înaltă 
acuratețe, comparând structura genetică a unei mostre 
prelevată din pituitara Charlottei LaConner cu cea a lui Jeff. Era 
sigur că undeva exista o mică diferenţă, pe care, dacă avea săo 
găsească, îngropată în ADN-ul celular, avea să o folosească ca 
să capete indicii asupra misterului creșterii necontrolate a lui 
Jeff. 

Se uită, iritat, în sus când clopotul alarmei îl deranjă din 
concentrarea cu care lucra. În acea dimineaţă nu erau 
programate niciun fel de teste ale sistemului de securitate, iar 
întreruperea neașteptată a muncii sale era o greșeală pe care 
nu trebuia s-o tolereze. Întinse mâna după telefon, ca să ceară o 
explicaţie, când atenţia îi fu atrasă de unul din monitoarele de 
pe perete. 

Se vedea pe el camera cuștilor. Ames se holbă șocat la 
perspectivă. Ușa uneia dintre cuști era deschisă, iar alte două 
fuseseră complet rupte, cu plasa grea de sârmă dată la o parte 
ca și cum ar fi fost făcută din hârtie. 

Unul dintre infirmieri se afla întins pe spate, cu capul într-o 
baltă de sânge, iar altul zăcea inert la câţiva pași mai încolo. Cel 
de-al treilea, ale cărui degete continuau să zgârie spasmodic 
podeaua, privea în sus către camera de luat vederi, cu o 
grimasă cumplită de durere întipărită pe chip. Cât despre 
ocupanţii cuștilor, nu se vedea nici urmă de ei. 

Înjurând tare, Ames apăsă butoanele telefonului. O clipă mai 
târziu o auzi pe Marge Jackson, care avea o voce stranie: 

— Au scăpat, doctore Ames. 

— Știu asta, la naiba, o repezi Ames. Crezi că eu nu văd? 
Unde sunt acum? 

— N-nu știu, murmură Marge. Cred că se află încă la subsol, 
dar nu-i pot depista pe monitoare. 

Ames sudui din nou. Trebuia să fi montat camere de luat 
vederi pretutindeni, să nu lase nici măcar un centimetru pătrat 
din clădire nesupravegheat. Presupusese, însă, că acele cuști se 
vor dovedi foarte sigure - suficient de solide ca să ţină captivă 
practic orice ființă. 

— Vin imediat acolo, anunţă el. Sună-l pe Harris și pune-l la 
curent cu cele întâmplate. O să avem nevoie de ajutor! 


Trânti receptorul în furcă și se îndreptă rapid către ușa 
laboratorului. Se afla la parterul imobilului. Două uși încuiate 
sigilau scara care ducea către zona de securitate din subsol. Cu 
puţin noroc creaturile se aflau încă în subsolurile clădirii. Cu 
toate astea, Ames rămase țintuit câteva clipe în spatele ușii 
laboratorului, ascultând, apoi o întredeschise și ascultă din nou. 
Vuietul alarmei, însă, era asurzitor și acoperea orice alt zgomot, 
așa că trase de ușă și ieși pe coridor. Privi la stânga și la 
dreapta, apoi porni în grabă către biroul lui. Câteva secunde mai 
târziu o găsi pe Marjorie Jackson, albă la faţă, stând în spatele 
biroului lui și vorbind la telefon. Când intră Ames, închizând și 
încuind ușa după el, ea termină convorbirea. Mâinile îi tremurau 
în asemenea hal încât receptorul îi căzu pe birou când încercă 
să-l pună în furcă. 

— Domnul Harris spune că ne sosesc deja întăriri, rosti ea. Vin 
să-l aducă pe domnul Tanner și... 

Ames o opri cu un gest. 

— Ce s-a întâmplat? Cum de au scăpat? 

Marge Jackson clătină, neajutorată, din cap. 

— N-nu știu. Tocmai mă întorceam la birou când am auzit un 
strigăt, iar când m-am uitat pe monitor, ei dispăruseră deja. 

Aproape împotriva voinţei ei se uită din nou la ecranul TV, 
unde era încă afișată imaginea dezolantă a camerei cuștilor, și 
icni când văzu că infirmierul cu coloana ruptă încerca încă o 
dată să se târască, cu slabele-i puteri, către ușă. 

— Doamne, șopti ea înfiorată. George trăiește încă. Trebuie 
să-l ajutăm. 

Porni către ușă, dar Marty Ames o opri ferm, punându-și mâna 
pe brațul ei. 

— Ţi-ai ieșit din minţi? o repezi el. Ei sunt încă acolo jos! 

Marge făcu ochii mari. 

— Dar trebuie să întreprindem ceva. 

Ames urmări ecranul câteva secunde cu o expresie sumbră pe 
faţă, apoi comută pe celelalte camere împrăștiate prin clădire. 

— Nu putem face nimic pentru nimeni până ce nu primim 
ajutor. A 

Dintr-o dată văzu o mișcare pe ecran. Il zăriră pe Jeff 
LaConner, aruncând priviri furișe peste tot în timp ce se deplasa 
pe coridor către scări. 


— Ar fi bine ca ușa aia să fie zăvorâtă, rosti Ames, în timp ce 
silueta enormă a lui Jeff ajunse să umple tot ecranul. 

Ames apăsă pe un buton și camera se răsuci ca să 
urmărească înaintarea lui Jeff. Ca și cum ar fi sesizat prezenţa 
ochiului electronic, Jeff se întoarse și privi drept spre obiectiv. 

O fracțiune de secundă nu se petrecu nimic, apoi buzele lui 
Jeff se răsfrânseră. Deși Ames și Marjorie Jackson nu auziră 
nimic, pielea li se făcu ca de găină când sesizară mârăitul ce ieși 
din gâtul creaturii. Într-un târziu, Jeff ridică palma lui enormă și 
blocă camera. 

Ecranul deveni orb, iar Ames și asistenta sa își dădură seama 
că Jeff smulsese camera din locașul ei. 

e 

Jeff se zgâi mult la obiectul din mâinile lui, apoi îl sfărâmă 
între palme și aruncă rămășițele pe podea. Se răsuci și se uită la 
ușa închisă aflată la câţiva pași de el. Intinse mâna și apucă 
clanța cu degetele lui strâmbe. O răsuci și izbucni într-un 
mormăit de furie când văzu că e încuiată. Strânse mai tare 
clanţa și trase cu putere. Ca și camera de luat vederi, clanța 
rezistă puţin, apoi se rupse. Izbind-o de perete, Jeff se năpusti 
asupra zăvorului. După câteva secunde, acesta se eliberă de 
cealaltă parte a ușii... 

Zăvorul alunecă lin. 

Jeff trase de ușă și o plesni de perete cu un zgomot infernal. 
Gâfâind, privi treptele scării câteva clipe, apoi porni să le urce. 
Ajunse în vârf și își croi drum până în holul mochetat de unde 
pleca coridorul către diversele oficii și sufragerie. 

Il apucă o ură dementă când privi înspre zona birourilor pe 
care și le mai amintea că aparţineau doctorului Ames. 

Și-l aminti și pe doctor. 

Chipul acestuia îi era încă viu în minte, chiar dacă alte lucruri 
își pierduseră sensul în ceața ce-i învăluia creierul. 

Ames fusese cel care îl adusese în halul ăsta. 

Ames, care pretinsese că e prietenul lui, care susținuse că 
ține la el. 

Ames, care îl transformase în creatura chinuită de dureri de 
acum. 

Totul era din vina lui Ames. Pornind încet în lungul coridorului, 
îi simţi mirosul, îi adulmecă prezenţa care îi intensifica furia. 


Pătrunse în anticameră. Mormăind, respirând greu, simţi că e 
pe cale să explodeze. 

Inșfăcă biroul lui Marjorie Jackson, îl ridică de la podea și-l 
azvârli înspre perete. Tencuiala se sfărâmă sub impactul cu 
mobila grea de lemn. Se auzi un trosnet sec când bârnele 
pârâiră din cauza forței loviturii. 

Cu ochii sclipindu-i în orbite, Jeff se îndreptă către ușa închisă 
a biroului interior. 

e 

— Înapoi! îi comandă Marty Ames femeii. 

Faţa ei se albise când cumplitul zgomot din camera de alături 
îi confirmase că bestiile nu se mai aflau la subsol. Se lipise 
strâns de perete. Vorbele lui Ames o făcură să se ascundă în 
spatele biroului. 

Marty Ames deschise sertarul de jos al biroului său și scoase 
de acolo pistolul calibru 38 pe care începuse să-l ţină în acel loc 
din clipa în care pricepuse că unii băieţi ar putea deveni 
periculoși. De când cumpărase arma, nu avusese niciodată 
ocazia să o folosească, iar după un an de zile renunţase chiar și 
la antrenamentele la ţintă pe care începuse să le practice după 
achiziționare. Verificând acum siguranţa și sectorul cu cartușe, 
se rugă să funcţioneze încă bine și să ţintească fără greș. 

Tocmai introdusese sectorul înapoi în toc când se auzi un 
zgomot asurzitor. Ușa biroului, confecționată dintr-o singură 
bucată solidă de lemn de nuc, fu smulsă din balamale și căzu la 
podea, ruptă în două bucăţi imense. 

In prag stătea Jeff LaConner. Corpul lui încovoiat era atât de 
cocoșat încât atingea podeaua cu vârful degetelor, iar 
mandibula îi atârna, grea, în jos, în timp ce de pe buza inferioară 
i se prelingeau picături de salivă. 

Văzând acea creatură Marjorie Jackson ţipă îngrozită, dar 
strigătul ei fu rapid acoperit de izbucnirea de furie a lui Jeff. 

Păși în cameră, cu braţele lui lungi întinse către Marty Ames, 
cu degetele începând deja să se închidă în timp ce ţinteau să 
ajungă la gâtul victimei. 

innebunit de frică, Ames ridică arma și apăsă cocoșul, ţintind 
pieptul lui Jeff. 

Acesta încasă lovitura și privi mirat în jos când din gaura 
făcută în piept ţâșni un șuvoi de sânge. Indreptându-și din nou 
atenţia către Ames urlă ca un dement și se aruncă înainte. 


Ames trase din nou, apoi încă o dată, dar la al patrulea glonţ 
cocoșul lovi în gol. Aruncă pistolul din mână și se ghemui, 
evitându-l pe Jeff, în timp ce acesta căzu la podea. 

O clipă Ames avu sentimentul că Jeff se va ridica în picioare și 
va reîncepe atacul. Văzând, însă, că el nu mai mișcă, întinse 
piciorul și rostogoli trupul căzut cu faţa în sus. 

Jeff nu mai avea ochi, iar sângele șiroia molcom din orbita 
transformată într-o masă informă de carne. Ames se uită fix la 
cadavru câteva secunde, apoi o apucă pe Marge Jackson de 
mână și o trase afară din încăpere. 

Afară, una dintre dubele de la Tarrentech se apropia de 
clinică. Se afla deja lângă porţile principale. 

Randy Stevens se plimbă încet prin labirintul de coridoare. 
Creierul lui încetase de mult să mai funcționeze logic, iar acum 
se deplasa fără ţintă, adulmecând cu nările când un miros, când 
altul. Coti pe un alt coridor și văzu o ușă deschisă în faţa lui. 
Trecu pragul și începu să urce treptele scării, ţinându-se 
neîndemânatic de bară cu degetele lui deformate. Ajunse în 
sfârșit în vârf și se trezi în hol. Ezită câteva clipe, adulmecând 
aerul, apoi prinse un miros ce-i stârnea amintiri îngropate adânc 
în memorie. 

Imagini vagi îi reveniră în minte, imagini cu copaci și arbuști, 
cu râuri și cu cerul deasupra lor. 

Nările lui respirau cu nesaț aromele aerului proaspăt. Se 
întoarse către ușa din dreapta, unde o dungă strălucitoare de 
lumină se strecura pe sub prag. Se luptă cu ușa, apoi se aruncă 
cu toată greutatea asupra ei. Ajunse afară. 

Rămase nemișcat, clipind în lumina orbitoare, și inspiră 
adânc. Plămânii i se umplură cu aer proaspăt, pentru prima dată 
după mai mult de un an. 

Zări la orizont formele munţilor înălțându-se spre cer. 
instinctul îi spuse că acolo, în munţi, ar putea găsi siguranţă. 
Porni către ei, cu corpul bălăbănindu-i-se pe picioarele 
contorsionate,  târându-și încheieturile degetelor pe sol, 
sprijinindu-se pe ele în salturile ciudate pe care le făcea, ca o 
maimuță. 

O mișcare îi captă atenţia. Se opri ca să se uite prostește la 
mașina care venea pe după colțul clădirii. 


Blake Tanner stătea între doi gardieni pe canapeaua din spate 
a dubei. În faţă, alături de șofer, un al treilea gardian stătea pe 
jumătate răsucit înapoi, cu spatele la portieră, supraveghindu-l 
pe Blake. În primele minute, după ce gardienii îl opriseră la ușa 
biroului lui Jerry Harris, Blake se albise de frică. Pe măsură însă, 
ce aceștia îl conduseseră în garajul din spatele sediului firmei și- 
| înghesuiseră în dubă, el începuse din nou să gândească. Se 
afundase în scaun, cu ochii pe jumătate închiși, încercând să 
dea paznicilor lui senzaţia că era șocat. Pe măsură însă ce 
mașina părăsise sediul Tarrentech și se angajase pe șoseaua 
către oraș - neieșind din viteza limită impusă, apoi când cotise 
pe drumul către clinica sportivă, Blake pricepuse cât de 
disperată era situaţia în care se afla. 

Acum nu era vorba de o situaţie precum cea dintr-una din 
cărțile lui Robert Ludlum, pe care o adorase dintotdeauna, în 
care un profesor englez manierat reușea întotdeauna să bată 
cinci spioni profesioniști, special antrenați, pe o alee întunecată, 
la miezul nopţii, scăpând cu fața curată din încrucișări de focuri 
de armă, și din atacuri cu cuțite. 

Aici era vorba de realitate. Conștient că era în formă bună, 
convins că ar fi învins pe unul dintre paznici într-o luptă corp la 
corp, era în același timp în stare să-și dea seama că n-ar fi 
rezistat niciun minut împotriva tuturor. Nici nu se putea amăgi 
că ei nu l-ar fi împușcat dacă s-ar fi luat de ei. N-avea să aibă 
parte de niciuna din acele celebre întârzieri de care se bucura 
James Bond, câtă vreme ticălosul care-l prindea se juca cu el, 
suficient cât să-i ofere lui Bond o posibilitate să scape, pe care 
acesta n-o lăsa niciodată să-i scape. 

Nu, acești oameni aveau intenţia să-l ucidă. N-avea decât să 
aștepte până ce aveau să-l ducă la adăpostul complexului lui 
Ames. Pe de altă parte, era convins că, dacă ar fi făcut o singură 
mișcare greșită, gardianul de pe locul din faţă ar fi apăsat 
imediat pe trăgaci. 

N-ar fi fost împușcat de vreunul dintre indivizii de lângă el, 
datorită riscului prea mare ca glonțul să treacă prin el și să-l 
lovească și pe celălalt paznic. Cui i-ar păsa, însă, dacă s-ar face 
țândări luneta dubei? 

Apropiindu-se de porți, mașina încetini. Şoferul apăsă pe un 
buton de pe o tastatură atașată bordului și porţile se deschiseră. 
După ce trecură printre ele, porţile începură imediat să se 


închidă. Autovehiculul prinse viteză, cotind la stânga ca să se 
îndrepte spre spatele clădirii. 

Avea o singură șansă, anume? când mașina avea să se 
oprească și unul dintre paznicii din lateral va cobori, și asta 
numai dacă nu exista un garaj interior, cum se întâmpla la 
Tarrentech. 

— Isuse! exclamă șoferul. 

Omul de lângă el sări în sus de surpriză, apoi îl privi chiorâș 
pe șofer. 

— Ce dracu”... începu el. 

Şoferul îl ignora. Apăsă pe frâne și arătă cu degetul înainte. 

— Ce naiba se întâmplă? izbucni el. Ce dracu' mai e și asta? 

Blake se așeză mai bine pe banchetă și se zgâi printre cei doi 
bărbaţi din față. 

La douăzeci de metri înaintea lor, stând în mijlocul aleii și 
uitându-se la mașină ca la ceva nemaivăzut, se afla o creatură 
cum Blake nu mai zărise vreodată în viața lui. 

Arăta ca o relicvă ciudată a evoluționismului, ca o specie 
bizară de fiinţă, nici om, nici maimuţă. Stătea ghemuită pe vine, 
iar corpul i se clătina înainte și înapoi ca și cum i-ar fi fost greu 
să se concentreze asupra automobilului. 

Mașina se opri scrâșnind. O clipă, cât timp cei cinci ocupanţi 
ai ei se holbară la jumătatea-om-jumătate-bestie de pe alee, 
domni tăcerea. In clipa în care șoferul deschise gura să zică 
ceva din clădire se auzi un strigăt. Câteva secunde mai târziu, 
Marty Ames ieși în goană pe una din ușile laterale, ţinând-o de 
mână pe Marjorie Jackson. Creatura de pe drum se răsuci și-l 
fixă cu privirea pe Ames. Brusc ea se ridică în picioare și scoase 
un urlet de furie. 

— Isuse, icni șoferul. O să sară la Ames! 

Trase și frâna de mână, apoi desfăcu centura de siguranţă cu 
o mână în timp ce deschise portiera cu cealaltă. Imediat după 
aceea sări din mașină, cu arma scoasă deja din toc. Se lăsă în 
genunchi, apucă pistolul cu ambele mâini, îl sprijini de capota 
mașinii și trase. 

Creatura ezită, indecisă din cauza glonțului care-i provocă o 
durere năucitoare în coapsă. Urlă încă o dată. O fracțiune de 
secundă păru că nu mai știe încotro s-o ia, apoi se îndreptă din 
nou spre Ames. 


— Trage în el! ţipă Ames. Omoară-l, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Marjorie Jackson fugise în altă direcţie la apropierea bestiei, 
reușind să se ascundă după clădire. Ames era singur acum, cu 
spatele lipit de imobil. Privindu-l pe Randy Stevens cum se 
năpustește spre el, revăzu în ochii lui aceeași furie dementă pe 
care o mai văzuse la Jeff LaConner. Vru s-o ia la goană, să se 
facă nevăzut înapoi la adăpostul clinicii, dar picioarele refuzară 
să se supună comenzii date de creier, așa că rămase țintuit 
locului, înspăimântat de moarte. 

Se auzi o altă împușcătură și Randy se împletici încă o dată, 
intrând într-un soi de derivă spre stânga. Căzu în genunchi și își 
răsuci capul, ca și cum ar fi căutat atacantul nevăzut care îl 
lovea cu o armă invizibilă. 

Toţi gardienii ieșiseră din mașină. Blake își încercă șansa. Se 
dădu jos din mașină, pe partea opusă clădirii și o luă la goană 
către gardul ce împrejmuia proprietatea. 

Șansele erau mici, dar existau. Dacă se căţăra peste gard cât 
timp gărzile continuau să fie ocupate cu creatura de coșmar, 
poate reușea să scape. 

Se auziră încă două împușcături, dar Blake le ignoră, 
concentrându-se asupra gardului. Ajunse la numai treizeci de 
metri de el, apoi la douăzeci. 

O nouă împușcătură răsună în aer. De această dată văzu un 
norișor de praf ţâșnind în faţa lui, ușor lateral dreapta. Unul 
dintre gardieni trăgea în el, așa că fu nevoit să facă zigzaguri 
stânga-dreapta. Când mai avea numai cinci metri până la grad, 
un alt glonţ lovi pământul din faţa lui și el făcu un nou zig-zag. 

Ajunse lângă gard și se aruncă asupra lui, sărind cât putea de 
sus. Ajunse cu degetele la numai câteva zeci de centimetri sub 
limita superioară a plasei de sârmă. 

Cei două mii de volţi care străbăteau gardul îl zguduiră cu 
violenţă, întinzându-i instantaneu fiecare mușchi și arzându-i 
creierul într-o secundă. Incremenite de pe urma șocului, 
degetele se strânseră pe plasă, ţinând cadavrul suspendat la 
aproape un metru deasupra solului. 

e 

Un al treilea glonţ se înfipse în Randy Stevens, pătrunzând în 

plămânul stâng. Randy simţi o durere sfâșietoare în piept. Işi 


mută atenţia de la Ames și se concentră cum putu mai bine 
asupra posibilităţilor de a evada. 

Privi din nou către munți și o luă la fugă șchiopătând. Piciorul 
drept nu-l mai asculta și fiecare pas producea spasme de durere 
în întreg corpul, dar el le ignoră, năpustindu-se către înălțimile 
din zare și către refugiul întrezărit acolo. 

Un alt glonț îi sfâșie carnea, apoi altul. In cele din urmă căzu 
înainte, cu faţa la pământ. Începu să se târască, cu braţul stâng 
la fel lipsit de vlagă ca și piciorul drept. Nu trebuia să se 
oprească - nu putea - căci instinctul de conservare îi poruncea 
să înainteze. Se apropie de gard. Un alt glonţ îl lovi, dar el se 
întinse către gard cât putu de mult. 

Cel de-al șaptelea glonț îl atinse în cap și-i explodă în creier 
exact în clipa în care degetele sale se încleștară de gard și 
corpul zvâcni de pe urma descărcării electrice. 

Munţii erau încă departe, dar asta nu mai conta, căci după ce 
stătuse închis un an în subsolul clinicii sportive, Randy Stevens 
își găsise în sfârșit refugiul final. 

e 

Mark cercetase subsolul cu grijă și descoperise într-un târziu o 
cameră în care se găsea un panou de control al sistemului de 
securitate. La un moment dat îl auzise pe Randy Stevens 
pufnind pe coridorul din faţa ușii închise, dar îl ignoră, 
concentrându-se asupra comutatoarelor și cheilor de pe panou, 
până ce brusc, unul dintre monitoare îi arătă imaginea maică-sii. 
Se uită la eticheta de sub comutatorul acţionat - CAMERA DE 
TRATAMENT B -, apoi privi încă o dată imaginea de pe monitor. 
În acea clipă, maică-sa se răsuci și privi în sus la camera de luat 
vederi. Instantaneu, pe Mark îl cuprinse mânia binecunoscută. 
Întoarse spatele monitorului și ieși în grabă din încăpere. 

Se afla la piciorul scări când auzi împușcăturile de afară. Urcă 
repede treptele și se opri în faţa unei uși deschise către exterior. 
instinctul îi spuse să aleagă libertatea de dincolo de ușă, să 
scape din clădire cât mai putea. Reuși să i se opună acestei 
nevoi. Apucă de ușă, o închise și trase zăvorul, apoi se întoarse 
și o luă la goană de-a lungul coridorului către sufragerie și sala 
de gimnastică din spatele ei. g 

Trecând pe lângă biroul lui Ames, aruncă o privire înăuntru. In 
afară de dezastrul din camera lui Marge Jackson, văzu forma 


chircită a lui Jeff LaConner, într-o baltă de sânge pe podea. 
Ingheţă câteva clipe, apoi fugi mai departe. 

Ajunse în sala de gimnastică și o traversă iute către o cameră 
mai mică, aflată de cealaltă parte a ei. 

Pe ușă trona o plăcuţă: SALA DE TRATAMENT B. 

Se aruncă cu toată greutatea asupra ușii și dădu buzna 
înăuntru. 

Încremeni pe loc și făcu ochii mari. 

Incă legată de masa de metal, Sharon își înălță capul și-l văzu 
pe Mark. 

Deformarea chipului lui se accentuase. Limita de jos a frunţii 
ieșea mult în afară așa încât ochii aproape dispăruseră în orbite. 
Bărbia părea mult prea grea pentru faţa lui și atârna ușor 
deschisă. Își ţinea braţele lungi la distanţă de trup. Un geamăt 
furios îi scăpă de pe buze. Sharon își înăbuși un strigăt. 

— Mark, rosti ea. Ajută-mă. 

Se luptă cu legăturile dure de nylon care o ţineau, dar acestea 
rezistară, continuând s-o ţintuiască pe masă. 

Mark o privi cu luare-aminte și fu cuprins de ura pe care o știa 
atât de bine. Ea nu-i făcuse, însă, nimic - n-avea niciun motiv să 
fie mânios pe ea. 

O amintire vagă îi trecu prin minte. 

O amintire a momentului când se afla la mașina de vâăsilit, 
când simţea o ură crescută față de adversarii săi. Făcea parte 
din tratament - și știa asta abia acum. Îi administrau un soi de 
drog, care inducea mânie, eliberând rezervele de energie 
psihică din străfundurile lui. 

Un drog care-l făcea furios și-i inducea dorinţa disperată de a 
câștiga. 

Cu o zi în urmă, însă - oare chiar trecuse numai o zi? - 
apăruseră și alte imagini. Își aminti că obiectul mâniei i se 
schimbase, în prim-plan apărând maică-sa. 

Asta fusese dorinţa lor, și treaba reușise. 

Priveliștea chipului maică-si declanșa o ură iraţională. 

— Nu te uita la mine! urlă el. Nu te uita la mine! 

Sharon ezită, dar ceva îi porunci să se supună comenzii fără 
crâcnire. Își lăsă capul să cadă la loc pe masă și fixă din nou 
tavanul cu privirea. Amortizate de pereţii clădirii, de undeva, de 
afară, veneau ecouri de Împuşcături. 


— Ce se întâmplă? întrebă ea înspăimântată, simțind degetele 
lui Mark luptându-se cu legăturile și rupându-le. Ce fac? 

— Ne ucid, răspunse, sec, Mark. 

Eliberă ultima legătură, apoi se întoarse cu spatele când 
Sharon se ridică în capul oaselor și își frecă picioarele amorţite. 

— Vor ca eu să te omor, o informă Mark. Asta s-a întâmplat 
azi-noapte. N-aveam nimic cu tine, mamă. Ei... ei mi-au făcut 
ceva. E de ajuns să mă uit la tine și simt că înnebunesc! 

Sharon simţi că i se pune un nod în gât și se forță să se 
stăpânească. Trebuia să reușească, mai ales acum! 

Acum trebuia să se concentreze asupra posibilităţilor de 
evadare din acel loc. 

— Unde ne aflăm? se interesă ea. 

Își coborî picioarele de pe masă și încercă dacă pot să-i 
susțină greutatea corpului. O clipă tremurară, dar reuși să le 
stăpânească prin forța voinţei. _ 

— În... în sala de gimnastică, murmură Mark. În spatele 
sufrageriei. 

— Hai, îl îndemnă Sharon. 

Se răsuci către el, dar își aminti la timp de avertismentul lui. 

— Urmează-mă. N-o să mă întorc decât când o să-mi spui tu. 

Fără a aștepta replica lui Mark, o luă la fugă către sufragerie. 

Inima îi bătea cu putere. Era convinsă că infirmierii vor apare 
în orice clipă, blocându-le calea. Când ajunse în sufragerie, însă, 
descoperi că locul era pustiu. 

Cu Mark în spate, alergă prin hol spre ușa din faţă, rugându- 
se ca mașina lui Elaine Harris să fie încă parcată acolo unde o 
lăsase. 

Ezită în faţa ușii, privind, temătoare, prin sticla groasă. 

Autovehiculul se găsea unde trebuia. În curtea clinicii domnea 
tăcerea. Trase adânc aer în piept, apoi deschise ușa. 

— Du-te în spate, îi strigă ea peste umăr lui Mark. Intră acolo 
și ţine capul jos. 

Trase de portiera din dreptul volanului și se cățără la bordul 
mașinii. Mâna ei căută cheile de contact încă înainte de a trânti 
portiera după ea. Auzi trântindu-se portiera din spate. Răsuci 
cheia, apoi icni ușor când starterul cârâi, dar motorul nu 
răspunse. Ochii i se umplură de lacrimi de disperare. În sfârșit, 
motorul prinse viață. Dădu drumul frânei de mână și introduse 
maneta în viteză. 


Apăsă până la fund pedala de acceleraţie. Cauciucurile 
scrâșniră și mașina porni ca din pușcă, se roti pe loc, apoi ţâșni 
drept spre porţi. Sharon ignoră aleea, luând-o pe pajiște. Reveni 
pe șosea la numai cincizeci de metri de gard. 

Se uită în oglinda retrovizoare. Îl văzu pe Marty Ames, făcând 
disperat cu mâna în încercarea de a atrage atenţia paznicilor. 
Aceștia, erau cu toţii adunaţi în jurul unei ființe de nedescris, 
căzută la pământ lângă gard. Când își ridicară privirea, mașina 
ajunsese aproape de porți. 

Vitezometrul indica șaptezeci de kilometri pe oră când se lovi 
de porţi. Sharon așteptă până în ultima clipă, când se asigură că 
automobilul nu se va izbi de stâlpii din lateral, ca să-și 
ghemuiască capul, protejându-se astfel încât parbrizul s-ar fi 
făcut ţăndări. 

Resimţi puternic impactul. Mașina își pierdu puţin din viteză, 
dar porţile cedară. 

Parbrizul rezistase. Sharon își ridică capul. Piciorul continua să 
stea apăsat pe pedala de acceleraţie, iar acul vitezometrului 
începu din nou să urce. 

Frână când ieșiră în șoseaua principală, apoi coti la dreapta, 
către munţi, și înfipse din nou piciorul în acceleraţie. 

Automobilul se îndepărtă rapid de Silverdale, către adăpostul 
muntilor. 


e Capitolul 26 

Dick Kennally stătea cu faţa la fereastră, admirând priveliștea 
ce se deschidea din sufrageria clinicii sportive, în special munţii 
ce se înălțau maiestuos către est. În încăpere domnea tăcerea. 
Aproape că simțea privirile celor trei oameni din spate aţintite 
asupra lui. Îl așteptau să spună ceva. 

Privirea lui abandonă munţii și cercetă pajiștile largi și 
terenurile de sport îngrădite de gardul care înconjura 
proprietatea. Totul părea pașnic și senin. Nu mai rămăsese 
nimic din carnagiul pe care îl văzuse când sosise aici, cu două 
ore în urmă. Fusese atunci șocat de peisajul care îl întâmpinase: 
cadavrul lui Blake Tanner, atârnând de gard, cu degetele 
carbonizate prinse de plasa de sârmă, cu o baltă de sânge 
împrăștiindu-se sub picioare. 

La o sută de metri mai încolo, tot lângă gard, un alt cadavru, 
ghemuit pe sol, ciuruit de gloanțe. Ames îl informase că acele 
rămășițe umane fuseseră cândva Randy Stevens. li venise să 
vomite și respinsese ceea ce auzise, ca fiind imposibil. Ceea ce 
zăcea pe sol n-avea cum să fi fost vreodată o ființă umană. 

După aceea, îl văzuse pe Jeff LaConner. Treptat, pricepuse ce 
se petrecea de fapt în spațiul îngrădit al clinicii sportive. 

Timp de aproape o oră lăsase la o parte emoţiile și se 
ocupase de detaliile tehnice ale curăţării locului. Se luaseră 
fotografii - deși era convins că acestea aveau să fie distruse -, 
iar cadavrele fuseseră adunate grămadă într-o cameră din 
subsol - subsol despre care el habar n-avusese că există, cu 
camerele de izolare și cuștile de acolo, cu pereții săi de un alb 
orbitor și cu drugii metalici. Treaba o făcuseră cei patru gardieni 
de la Tarrentech, căci, chiar dacă era șocat, Kennally știuse 
instinctiv că-i mai bine să-i lase pe aceștia să se ocupe de 
dezastru decât să-și cheme oamenii lui. Aleea și terenurile 
spălate cu furtunul - chiar și gardul fusese curățat cu cârpă și 
săpun - astfel încât, privind acum pe fereastră, nu se putea zări 
nicio urmă a măcelului. 

N-avea nicio îndoială că lucrurile se vor petrece identic în 
interiorul biroului lui Ames. Până a doua zi camerele vor fi 
zugrăvite, covorul și ușa înlocuite, iar biroul lui Marjorie Jackson 
- mai exact o copie identică a lui - va trona din nou în 
anticameră, în spatele lui Marjorie păzind intimitatea șefului ei. 


Afară, pe drumul ce ducea către munţi, o echipă de securitate 
de la Tarrentech montase un baraj. Se afla la o milă depărtare, 
după o curbă, invizibil pentru oricine ar fi venit dinspre oraș. Era 
puţin probabil să meargă cineva înspre munte acum. Șoseaua 
ducea către o zonă de schi aflată la doisprezece kilometri mai 
încolo, și nu exista niciun motiv ca să se îndrepte careva într- 
acolo pentru cel puţin încă două sau trei săptămâni. 

Dacă Sharon Tanner încerca, însă, să coboare, barajul avea 
să-i blocheze intenţia. Oricum, Kennally era sigur că ea n-avea 
să coboare. Tocmai de aceea, el și o echipă de la Tarrentech 
aveau să se ducă după ea și s-o vâneze, la fel ca și pe fiul ei. 

Aveau să-i vâneze ca pe animale. 

Cu asta se va încheia totul. 

Jerry Harris îi explicase deja cum stăteau lucrurile. Se va 
spune că a fost un nou accident, care, de data asta, se va fi 
întâmplat departe de Silverdale. Existau o mulţime de martori la 
evenimentele petrecute în școală în acea dimineaţă - jumătate 
dintre elevi îl văzuseră pe Mark luat pe sus în cămașă de forță. 

Istoria era simplă. Părinţii lui se hotărâseră să-l ducă la un 
ospiciu din Canon City, dar pe drum, în munţi, avusese loc un 
accident. Blake pierduse controlul volanului pe drumul acela 
primejdios - poate fusese chiar vina lui Mark, poate că băiatul 
fusese brusc apucat de una dintre crizele subite de furie care îl 
afectaseră cu o zi înainte, și își atacase tatăl. Ideea de bază 
rămânea, însă, aceea că mașina scăpase de sub control, ieșise 
de pe șosea și se prăbușise într-una dintre prăpăstiile adânci, 
unde explodase. 

Se vor descoperi și cadavre arse până la a fi de nerecunoscut. 
Cu toate astea, ele vor putea fi socotite ca rămășițe ale familiei 
Tanner și vor fi îngropate în Silverdale. Se vor ţine câteva 
necrologuri înălţătoare și se vor vărsa lacrimi de durere. 

lar după aceea viaţa își va relua cursul firesc. 

Asta dacă Dick Kennally era de acord să ia parte la acest plan. 

Harris îi explicase și în ce consta cealaltă variantă, iar 
alternativa îl făcea și acum să se înfioare, chiar dacă afară era o 
după-amiază senină de toamnă. 

Dacă se afla despre ce se petrecea în Silverdale întregul oraș 
avea să fie ruinat. Aproape toţi locuitorii lui se lăsaseră 
angrenaţi, într-un fel sau altul, în proiectul Tarrentech ce se 
desfășura la clinica sportivă. Poate că nu toţi erau implicaţi 


activ, poate că nici nu erau conștienți de asta, și totuși erau cu 
toţii culpabili. Pentru unii dintre ei - și Dick Kennally știa cu 
certitudine că el se număra printre ei - implicarea fusese activă. 
El fusese cel care i-l adusese lui Marty Ames pe Jeff LaConner în 
noaptea aceea de acum câteva săptămâni; el, și nu altul, îi 
permisese de câţiva ani buni lui Jerry Harris să-i dea ordine. 

El completase cu mâna lui raportul despre moartea lui 
Andrew MacCallum, raport care nu lăsa niciun dubiu că fusese 
un „accident” și nimic altceva. 

Phil Collins fusese și el implicat activ. Cooperase în 
permanență cu Ames și cu Harris, executând tot ce i se cerea ca 
să menţină programul alimentat cu subiecți. Poate că nu avea 
amănunte despre ce se petrecuse, dar știa, cu siguranţă, că 
rezultatele lui Ames nu puteau proveni numai din dietă și 
exerciţii. Așa că și Collins era direct culpabil. 

Kennally nu putea nici măcar acum să numere câte persoane 
se implicaseră în proiect de-a lungul anilor, câţi dintre băieţii 
care jucaseră în echipele orașului aveau corpurile modificate și 
restructurate de către compușii administraţi de Ames. 

Oricum fuseseră mai multe zeci de persoane. 

lar orașul preferase să închidă ochii și să accepte totul fără 
crâcnire, căci proiectul îi adusese prosperitate și faimă. 

Veneau de acum în fiecare an în Silverdale chiar și geambașii 
echipelor de colegii, nerăbdători să-și înhaţe o pradă din rândul 
băieților bine crescuţi și duri din oraș, băieţi care crescuseră în 
aerul proaspăt și climatul sănătos al Munţilor Stâncoși. 

Și în laboratorul lui Marty Ames. 

Dacă se afla tărășenia, Tarrentech avea să fie distrus, ca și 
orașul Silverdale, de altfel. 

Câte persoane vor înfunda pușcăria? Câte vor mai supravieţui 
dacă se afla că acolo s-au făcut experimente pe cobai umani? 

Numele orașului va rămâne faimos, dar Dick Kennally se 
înfioră când se gândi cu ce va fi asociată acea faimă. 

Și niciunul dintre ei nu va putea să-și refacă viaţa. 

— Nu prea există alternativă, nu? îl auzi el pe Jerry Harris. 

Se întoarse și se uită la el. Jerry Harris și Marty Ames îl 
priveau cu o expresie de duritate în ochi. 

Chiar și Marjorie Jackson se uita la el cu severitate, deși era 
palidă la faţă și încerca să-și stăpânească tremuratul mâinilor 
ținute în poală. 


Trebuia să ia o decizie. 

— În regulă, rosti el. Ce facem, însă, cu fetiţa? Kelly, n-o 
cheamă așa? 

Brusc tensiunea din atmosferă dispăru. Oftând ușurată, Marge 
Jackson se ridică în picioare și se duse către o cafetieră mare de 
pe un birou micuţ, își turnă o ceașcă cu lichid, și umplu alta 
pentru șeful ei. 

— O să avem, bineînțeles, grijă de ea, rosti Harris. Ea n-are 
nicio vină. 

ÎI privi interogativ pe Kennally. 

— Ce facem cu oamenii tăi? 

Polițistul clătină din cap. 

— Nu-i putem amesteca. În afară de Collins și de mine nimeni 
nu trebuie să știe ce s-a petrecut aici. Ca atare, o să am nevoie 
de câţiva oameni de-ai dumneavoastră pentru poteră. 

Harris dădu, scurt, din cap. 

— De câţi? 

Kennally înălță din umeri. 

— Juma de duzină. O s-o folosesc pe Mitzi ca să dau de urma 
lor, dar nu m-aștept să fi ajuns departe. De fapt pun pariu că 
stau acolo, în mașina soţiei dumneavoastră, și ne așteaptă. 

Își frecă palmele una de alta, gata să treacă la acţiune. Cu cât 
se va termina mai rapid totul cu atât va putea uita mai repede. 

e 

Kelly Tanner fusese agitată toată ziua. Se frecase tot timpul 
pe scaunul ei și abia dacă-l auzise pe profesor. Nu știa ce se 
întâmpla, dar devenise, odată cu scurgerea timpului, tot mai 
nervoasă, până ce avusese senzația că o să explodeze. Când 
sună ultimul clopoțel, țâşni din bancă și alergă spre ușă ca să 
iasă prima din clasă. Erica Mason, pe care Kelly o socotea deja 
ca pe cea mai bună prietenă, o prinse în hol. 

— Vrei să vii la mine? o pofti ea pe Kelly. Mama mi-a spus că 
ne putem face prăjituri în după-amiaza aceasta dacă vrem. 

Kelly clătină din cap. 

— Cred că-i mai bine să mă duc acasă. 

Pe chipul Ericăi se așternu dezamăgirea. Imediat, însă, 
expresia ei se lumină. 

— Atunci vin eu cu tine, se oferi ea. Poate că o să ne lase 
mama ta să facem prăjituri. 

Kelly clătină din nou din cap. 


Ceva era în neregulă acasă, dar nu știa exact ce. Simţea doar 
că Mark păţise ceva și că părinţii ei se certaseră pe tema asta 
toată noaptea. Pe urmă maică-sa nici nu coborâse la micul dejun 
de dimineață, iar un astfel de eveniment avea loc numai când i 
se făcea rău. 

Tatăl ei, însă, nu-i spusese că maică-sa era bolnavă - de fapt, 
nu rostise nicio vorbă. Se uitase numai la Mark, iar Mark plecase 
la școală mai devreme ca de obicei, nerostind nici el vreo vorbă. 

lar Kelly avusese toată ziua un sentiment ciudat, pe care-l 
avea din când în când. 

Nu-l putea identifica cu precizie - era numai o senzaţie bizară 
în coșul pieptului și o certitudine că se va întâmpla ceva. 

Când avea acel sentiment ziua îi era compromisă. N-avusese, 
însă, niciodată o zi atât de rea precum cea de azi. 

— Trebuie să mă duc acasă, mormăi ea. Am niște chestii de 
făcut. 

Se întoarse și o părăsi pe Erica, fugind către curtea școlii, 
unde se opri să-și pună jacheta pe ea, apoi își aruncă ghiozdanul 
peste umăr și se îndreptă spre casă. 

Cincisprezece minute mai târziu coti pe Telluride Drive și își 
zări casa la mică distanţă, de cealaltă parte a străzii. 

Se opri în loc și se uită fix la ea. 

Arăta la fel ca întotdeauna, dar în această după-amiază avea 
un aer ușor schimbat. 

Părea pustie. 

Porni din nou, încet. Ghemul din coșul pieptului devenea tot 
mai dureros. Făcu o nouă pauză când ajunse exact vizavi de 
clădire. 

Brusc își dori să se fi dus la Erica sau s-o lase pe aceasta să 
vină acasă cu ea. Așa cum stătea pe trotuar și privea ţintă casa, 
avea un sentiment cumplit de singurătate. 

Se autoîncurajă, spunându-și că era o prostie. Doar nu mai 
era un bebeluș. În plus, de nenumărate ori venise acasă de la 
școală și nu găsise pe nimeni. Întotdeauna o aștepta un bilet, 
prins cu un magnet de frigider, prin care maică-sa o anunţa 
unde era și la ce oră se va întoarce. 

Înainte mai era și Chivas, care însemna mai mult decât o 
simplă companie pentru ea. 

Azi Chivas n-o mai aștepta. 


Ochii i se umplură de lacrimi, dar le șterse, îndârjită, cu 
mâneca hainei. Într-un târziu traversă strada și intră pe aleea 
către ușa din faţă. 

Simțea și mai tare că locuinţa era pustie. Băgă mâna în 
buzunar după cheia de la ușă, dar o voce interioară îi spuse să 
încerce clanța mai întâi. 

Era neîncuiată. Se încruntă, nedumerită, și împinse ușa. 

De obicei, când ușa era neîncuiată însemna că maică-sa era 
acasă. 

Astăzi, însă, senzaţia de pustietate era pregnantă. 

— M-mamă? strigă ea intrând în vestibul și lăsând ușa 
deschisă în spatele ei. Eu sunt! E cineva acasă? 

Îi răspunse numai ecoul. Când văzu că nu primește niciun 
răspuns, o apucă spaima. Dacă nu era acasă cum de era ușa 
descuiată? 

Își spuse că nimeni din Silverdale nu încuia ușa propriei case, 
numai că știa prea bine că ai ei o făceau. 

Se duse la bucătărie și își lăsă ghiozdanul pe masă, apoi 
cercetă frigiderul ca să vadă dacă nu i se lăsase un bilet. 

Nu i se lăsase nimic. 

Vru să-și sune tatăl la servici și să-l întrebe unde era maică- 
sa, dar se hotări să n-o facă. Avea voie să-l sune numai în caz de 
urgenţă, cum ar fi fost în cazul unui incendiu, sau a unei 
îmbolnăviri, sau altceva de acest gen. 

Faptul că maică-sa nu-i lăsase niciun bilet nu însemna că se 
petrecuse ceva grav. 

Deschise frigiderul și inspectă interiorul lui, încercând să se 
decidă dacă voia să mănânce ceva, apoi îl închise când își dădu 
seama că nu-i era foame. 

Îmbufnată, se duse la ușa din spate, dădu perdeaua la o parte 
și se uită în curte. 

Observă, pentru prima dată, că era ceva în neregulă. 

Ușiţa de la cușca iepurilor era larg deschisă, iar înăuntru 
animalele stăteau înghesuite unul într-altul. 

Asta era o ciudăţenie, căci oricând aveau ocazia, aceștia nu 
ezitau să încerce să evadeze din închisoarea lor. 

Își aminti de Chivas și un fior îi străbătu șira spinării. 

Tremurând, deschise ușa din spate și ieși, în după-amiaza 
răcoroasă de afară. Își trase fermoarul jachetei până la bărbie, 


dar gestul n-o ajută prea mult, căci simţi cum o ia frigul în timp 
ce traversă curtea către cușca rozătoarelor. 

Stătea tăcută și plângea, privind corpurile lipsite de viaţă ale 
iepurilor, când o mână o atinse pe umăr. 

Sări ca arsă, apoi se uită în sus, așteptându-se s-o vadă pe 
maică-sa. Când o recunoscu pe Elaine Harris și văzu expresia 
ciudată de pe chipul acesteia, înţelese că se petrecuse ceva 
foarte grav. 

— Mă tem că trebuie să-ţi spun ceva, Kelly, rosti Elaine, 
conducând-o cu blândețe pe fată înapoi spre casă. 

Kelly se mișcă supusă, cu picioare de plumb, convinsă că știa 
deja ce avea să-i comunice doamna Harris. 

Ascultă în tăcere povestea femeii, prin care o informa că 
părinţii și fratele ei muriseră. Larg deschiși și ficși, ochii ei o 
țintuiau pe Elaine. Se lupta cu lacrimile care stăteau gata să 
țâșnească. 

— A fost un accident îngrozitor, încheie Elaine, repetând 
cuvintele pe care i le spusese soțul ei cu puţină vreme înainte, 
cuvinte pe care ea n-avea niciun motiv să le pună la îndoială. O 
îmbrăţișă pe Kelly și încercă s-o tragă aproape de ea, dar corpul 
fetiţei rămase înțepenit. Nu știm ce s-a întâmplat, și nu cred că 
vom afla vreodată. Mămica ta și tăticul tău încercau să-ţi ajute 
frăţiorul. El... era bolnav, și ei îl duceau la spital. 

În acea clipă un suspin zgudui corpul fetiţei care se aruncă la 
pieptul femeii. 

Elaine nu mai zise nimic o vreme. O ţinu pe Kelly aproape de 
ea, cu ochii plini de lacrimi faţă de resemnarea de pe chipul 
fetiţei. 

— O să fie bine, încercă ea s-o liniștească. Unchiul tău Jerry și 
cu mine o să te ocrotim și n-o să trebuiască să-ţi faci griji pentru 
nimic. 

O strânse pe Kelly tare, apoi se desprinse de ea și o conduse 
spre ieșire. 

— Să mergem acum, rosti ea încet. O să ne ducem acasă la 
noi și o să venim mai târziu după lucrurile tale. E-n regulă? 

incapabilă să gândească, Kelly încuviinţă tăcută. Când 
ajunseră la ușa din faţă, Kelly se opri, bătând-o pe Elaine pe 
mână până ce aceasta se opri și ea. 

Fata se întoarse și privi înapoi. 

În sufletul ei știa că n-avea să-și mai revadă vreodată familia. 


Imaginea casei începu să se încețoșeze datorită lacrimilor din 

ochi. Atunci se întoarse cu spatele la ea. 
e 

Sharon respira cu greutate și întreg corpul îi devenise o masă 
de mușchi dureroși. Cu toate astea, continuă să înainteze. În 
faţa ei, pe potecă, Mark nu dădea niciun semn de oboseală, 
căţărându-se cu îndârjire și oprindu-se din când în când ca ea 
să-l ajungă din urmă. Chiar și momentele în care ea trebuia să 
se oprească și să stea jos ca să-și revină un pic, Mark continua 
să se miște, căutând pe potecă, sau în afara ei, un loc unde să 
aibă priveliștea întregii văi. De fiecare dată când zărea un astfel 
de loc posibil, rămânea nemișcat și privea în toate părţile ca un 
animal înfricoșat, cercetând terenul de dedesubt și căutând 
urme ale vânătorilor care porniseră deja pe urmele lor. 

Când ajunseră, cu câteva ore înainte, la capătul șoselei, 
descoperiseră doar o parcare mare la baza unui teleferic. 
Sharon simţise că-i vine rău. Ar fi trebuit s-o ia pe celălalt drum, 
să fi traversat Silverdale în viteză și să se fi îndreptat spre 
capătul văii. Acum căzuseră într-o cursă. O clipă fusese tentată 
să se întoarcă, dar Mark o oprise, parcă citindu-i gândurile. 

— Nu ne putem întoarce, îi spusese el. Ei o să bareze șoseaua 
și n-o să putem trece niciodată de obstacol. 

— Dar nici nu putem sta aici, replicase Sharon. 

Mark coborâse, însă, deja din mașină și privise către munte. 

— Acolo sus, zisese el. Trebuie să ne găsim un ascunziș. 

Se apucase să caute ceva în portbagajul mașinii, dar singurul 
lucru folositor pe care îl găsise fusese o pătură uzată ce părea 
că nu fusese folosită la altceva decât la picnicuri în ultimii ani. 
Subţțiată de rosături și plină de resturi de iarbă și frunze, pătura 
nu oferea decât prea puţină protecție faţă de frigul nopţii, dar 
tot era mai bine decât nimic. Porniseră la drum cu pătura 
înfășurată sub brațul lui Mark. 

Primii kilometri îi parcurseseră rapid. Când începuse urcușul 
dur, însă, Sharon începuse să obosească. 

Pe de altă parte, Mark își simţise corpul adaptându-se perfect 
efortului. Picioarele păreau să-și găsească un ritm al lor iar 
restul corpului începuse să transpire în încercarea de a păstra o 
temperatură internă constantă. În cele din urmă îi dispărură și 
ultimele rămășițe ale migrenei și continuase să meargă, 
respirând profund. La un moment dat maică-sa îi strigase din 


urmă că trebuia să se odihnească. Atunci el se întorsese din 
instinct și o privise în faţă. 

O clipă simţise cum îl cuprinde mânia, dar se luptase cu ea, 
forțând-o că cedeze, repetându-și la infinit în gând că n-avea 
suport real, că era și aceasta doar o creaţie a lui Ames, un 
răspuns pavlovian, ca al unui câine care salivează la auzul 
sunetului unui clopoțel. Pe măsură ce trecea timpul, descoperise 
că își putea controla de minune furia. 

Ea nu-i dispăruse, asta era clar, și-l mai încerca încă, dar lui 
nu-i mai era teamă că în orice clipă avea să-și lovească mama, 
să-i încercuiască gâtul cu degetele lui puternice și să înceapă să 
strângă. 

Zări potera când soarele începea să apună. Nu putea să 
spună cu exactitate câţi oameni erau pe urmele lor, dar se 
mișcau fără zgomot, căţărându-se pe panta pe care urcaseră 
Sharon și cu el. O clipă Mark se întrebă de unde erau indivizii 
atât de convinși că urmau drumul corect. 

În acea clipă privirea îi căzu pe câinele care trăgea cu forţă de 
lesă, cu nasul lipit de pământ. 

— Oh, Doamne, gemu Sharon când auzi despre câine. Ce-o să 
ne facem? 

— O să continuăm să mergem, răspunse, sumbru, Mark. Doar 
n-o să ne așezăm așteptând să ne predăm. 

Ca atare porniră, din nou, la drum. 

În jurul lor se lăsa întunericul. Odată cu noaptea venea și o 
briză rece, care le pătrundea prin haine, îngheţându-le oasele. 
Sharon simţi cum o apucă tremuratul însă Mark nu dădu niciun 
semn că ar fi fost deranjat de vreme. Când amurgul făcu loc 
beznei nopţii, Sharon se împiedică și simţi o durere usturătoare 
în tot piciorul când i se răsuci glezna. 

Țipă și se prăbuși la pământ, începând să-și frece cu putere 
articulaţia rănită. 

— Mark? strigă ea. Mark! 

El se întoarse și veni în fugă la ea. Se așeză lângă ea, îi luă, 
cu blândetțe, glezna în palmele sale mari și încercă s-o maseze. 
Sharon se strâmbă în parte de durere, în parte datorită priveliștii 
mâinilor lui deformate și a senzaţiei ciudate provocate de pielea 
lui aspră pe carnea ei. În cele din urmă, ajutată de Mark, se 
ridică în picioare și testă posibilitatea de folosire a gleznei 
invalide. 


Putea să meargă, dar șchiopăta îngrozitor. 

Fără vreun comentariu, Mark se alătură și-și strecură braţul în 
jurul ei, apoi porni din nou să urce panta, pe jumătate sprijinind- 
O, pe jumătate cărând-o. 

După o oră Sharon nu mai putea umbla. 

Se aflau pe o creastă, iar poteca șerpuia printr-un labirint de 
bolovani enormi. Mark o abandonă pe Sharon unde se afla și 
făcu câţiva paşi înapoi, cercetând zona. Într-un târziu găsi un 
bolovan scobit lângă care se afla, la câţiva pași, un altul, mai 
mic. Între cele două stânci se găsea suficient spaţiu ca ei doi să 
se poată odihni câteva minute. Pe lângă asta, pietrele le puteau 
oferi puţin adăpost împotriva vântului. Mark știa, însă, că 
bolovanii nu puteau da protecţie contra câinelui care le mirosea 
urmele. 

lar câinele aducea cu el oamenii. 

— Nu putem scăpa, nu-i așa? întrebă Sharon după câteva 
minute de odihnă. 

Își înconjurase umerii cu pătura, iar piciorul rănit și-l ţinea 
întins în faţă. Îi venea să plângă dar rezistă tentatiei. 

— N-nu știu, răspunse Mark după câteva secunde de tăcere. 
Ar trebui să găsesc o modalitate de a ucide câinele. A 

Rostise vorbele cu atâta apăsare, încât Sharon se înfioră. Işi 
aminti de măcelul văzut în curtea clinicii sportive și se oțeli 
împotriva slăbiciunii ei. Mark ucisese odată un câine și urma să 
ucidă un altul acum? Și ce dacă? In comparaţie cu cele 
înfăptuite de Ames... 

— Cum? întrebă ea. Cum ai putea s-o faci? 

Mark clătină din cap. 

— Nu pot dacă ei nu-i dau drumul. Nu sunt atât de proști, 
însă, ca s-o facă. 

Se așternu tăcerea. După o vreme auziră din ce în ce mai tare 
lătratul câinelui. 

Deși îi era frică, Sharon nu se putea decide să se ridice în 
picioare, nu putea comanda trupului să răspundă la nevoia de a 
fugi de acolo. 

Ca și cum ar fi înţeles, Mark se așeză lângă ea, adoptând un 
aer de resemnare. 

Câinele era aproape acum. Se puteau auzi chiar vocile 
oamenilor care strigau unul la altul, și se puteau vedea 


fasciculele lanternelor prin care se încerca iluminarea potecii. Ca 
și cum ar fi sesizat că se apropie de pradă, câinele tăcu. 

O clipă mai târziu o voce se făcu auzită în noapte, amplificată 
de o portavoce. 

— E-n regulă, doamnă Tanner. Suntem patrula de stat. S-a 
terminat totul. Puteţi cobori. 

Sharon încremeni. Era oare posibil? Dar cum? 

Vocea se auzi din nou. 

— Ne aflăm aici ca să vă ajutam, doamnă Tanner. Soţul 
dumneavoastră ne-a sunat după-amiază, când a văzut că nu i se 
dă voie să vă contacteze la clinica sportivă. S-a încheiat totul, 
doamnă Tanner. l-am prins pe toţi. 

Blake! Blake o crezuse, în sfârșit, și alertase patrula de stat! 
Aproape ţipând de ușurare, Sharon se strădui să se ridice în 
picioare, dar Mark o prinse de încheietură. 

— Mint, mamă, șopti el. E o cursă! 

— Nu! scânci Sharon. E-n regulă - n-aveam de ce să ne 
temem! 

Nu-i putea vedea fața lui Mark, dar simţi strânsoarea lui 
întărindu-se. Vorbi din nou, luptându-se cu sine ca să-și menţină 
tonul coborât: 

— Și ce dacă e o cursă, Mark? Oricum nu putem scăpa. Nu 
cred că mai sunt în stare să fac vreun pas. Așa că dă-mi drumul, 
dragule. Te rog! Dacă nu-i o cursă, atunci suntem salvați. lar 
dacă e, atunci... 

Se opri, simțind nehotărârea lui. 

— Te rog! îl imploră ea încă o dată. 

Simţi dintr-o dată strânsoarea slăbind în intensitate, apoi 
Mark o trase aproape de el. 

— Te iubesc, mamă, șopti el. Indiferent ce se va întâmpla, eu 
te iubesc. 

Ea îl sărută. Își apăsă buzele pe gura lui deformată și-i 
mângâie cu degetele fruntea bombată. 

— Și eu te iubesc, îi răspunse ea. 

Clătinându-se din pricina gleznei, ieși în calea luminii. 

— S-sunt aici! strigă ea. 

instantaneu bezna fu sfâșiată de fascicule luminoase, toate 
concentrate asupra ei. Făcu un pas în faţă. 

În acea clipă armele prinseră viaţă. 


Noaptea se prefăcu în ţăndări din pricina împușcăturilor. 
Sharon tresări spasmodic, ciuruită de rafale și muri înainte ca 
trupul să i se prăbușească pe sol. 

Gloanţele ricoșară de pietrele din jur, cu un ţiuit ca de 
bondari. 

Ecoul împușcăturilor ricoșă de pereţii stâncoși, peste vale. În 
câteva fracțiuni de secundă Mark se făcu nevăzut din adăpostul 
improvizat, se furișă printr-o spărtură îngustă între alţi doi 
bolovani și începu să se caţăre drept pe versantul muntos, 
strecurându-se printre unele stânci sau sărind peste altele. 

— Dă drumul câinelui! se auzi o voce în spatele lui. Dă-i 
drumul, la naiba! 

Noaptea se umplu încă o dată de lătrături. Animalul ignora 
acum mirosul omului și se ghida cu ușurință după sunetele 
făcute de acesta în timp ce urca. După el veneau și oamenii, 
încercând din răsputeri să ţină pasul dar nereușind să fie la fel 
de rapizi. În mai puţin de un minut, Mark luase un avans 
apreciabil. 

Dintr-o dată Mark auzi un mârâit furios în spate. Se întoarse la 
timp ca să vadă animalul aruncându-se asupra lui. 

II prinse în aer, înșfăcându-l de gât și ţinându-i la distanţă 
fălcile avide să înhațe. 

De această dată nu mai pierdu timp cu strangulatul. Știa 
exact ce avea de făcut. 

Ori ucidea ori era ucis. 

Strânse cu forță câinele de gât, apoi îl ridică deasupra capului 
și-l trânti cu toată puterea de colții unei stânci. 

Se auzi un trosnet înfiorător când șira animalului se frânse. 
Câinele rămase inert în mâinile lui Mark. Acesta îi dădu drumul, 
se răsuci pe călcâie și se topi în adăpostul oferit de întuneric. 

Știa că, fără câine, indivizii n-aveau nicio șansă ca să-l 
urmărească, darămite ca să-l prindă. 

Inspiră adânc aerul nopţii și plămânii i se umplură cu arome 
pe care nu le mai savurase înainte, mirosuri la care omul era 
insensibil, dar care îl ghidează pe animal în peregrinările lui 
nocturne. 

leși din grohotiș și se trezi într-o zonă cu pământ acoperit cu 
iarbă, pini și pâlcuri de plopi. Începu să alerge, simțindu-se ușor 
și proaspăt, ca și cum până atunci s-ar fi odihnit. 


Continuă să urce pe munte, către întinderile vaste acoperite 
cu copaci și pajiști, unde simţea de pe acum că va da peste 
acea aromă rară a adevăratei libertăţi pe care n-o cunoștea 
decât un animal sălbatic... 


e Capitolul 27 


Trecuseră aproape două săptămâni de la funeraliile familiei 
ei. De atunci, în fiecare dimineață când se trezea, complet 
dezorientată în mediul străin al micului dormitor, aflat lângă cel 
al Lindei, pe care familia Harris i-l destinase din ziua în care se 
aflase că familia ei murise, Kelly Tanner simţea perna umedă și 
știa că plânsese în cursul nopţii. În această dimineaţă de 
sâmbătă, însă, Kelly își dădu seama unde se află chiar în clipa în 
care se deșteptă. 

Perna era uscată, ceea ce însemna că nu vărsase nicio 
lacrimă, sau nu îndeajuns de multe ca să ude materialul. 

Rămase întinsă în pat câteva minute, ascultând zgomotul 
casei. Nu difereau prea mult de cele din fosta ei locuinţă 
dimineaţa, iar dacă-și închidea ochii și se concentra foarte tare, 
aproape că-și putea închipui că nu se schimbase nimic, că se 
afla tot în vechea ei cameră din Telluride Drive. 

Dușul mergând însemna că tatăl ei se sculase deja, iar 
sunetele metalice din bucătărie semnificau pâiniţele pe care le 
pregătea maică-sa. Își putea închipui chiar că icnetele dinspre 
capătul coridorului proveneau din camera lui Mark și își aveau 
sursa în exerciţiile pe care acesta le începuse cu o lună în urmă. 

Numai că nu era nici Mark, nici maică-sa, nici taică-său. Erau 
doar membrii familiei Harris și, cu toate că ea simţea încercarea 
lor de a fi plini de solicitudine, avea mereu înrădăcinat 
sentimentul că nu le prea păsa de ea, că se gândeau să fie 
amabili doar pentru că ea era acum orfană. 

Orfană. 

Răsuci cuvântul în minte, îl examină pe toate părțile, până ce 
acesta își pierdu brusc orice înțeles. Era un joc pe care îl juca 
uneori cu sine: lua un cuvânt simplu pe care îl repeta la infinit 
până ce nu ajungea decât o noţiune lipsită de sens. 

În această dimineaţă era pentru prima dată când se putea 
gândi la înmormântare fără să plângă. Nu știa dacă ceremonia 
fusese la fel cu altele, căci nu mai asistase la așa ceva înainte. 
Nu participaseră prea multe persoane și nu durase prea mult. 
Stând în primul rând din bisericuţă, ascultând necrologul ţinut 
de un individ pe care nu-l mai văzuse înainte - și despre care 
era convinsă că nu-i cunoscuse pe ai ei, așa că de unde și până 
unde își putea el permite să vorbească despre niște ființe 


străine? - încercase să se convingă că în cele trei sicrie aliniate 
în faţa altarului se găseau, într-adevăr, mama, tata și fratele ei. 

Capacele sicrielor fuseseră închise și sigilate. Nimeni nu-i 
permisese să arunce o privire înăuntru, și de aceea îi fusese 
greu să accepte că acela era adevărul. De fapt, auzind la un 
moment dat ușa deschizându-se, privise înapoi, aproape 
încredințată că o să-l vadă pe Mark pășind pe culoar înspre ea. 
Nu fusese, însă, el, ci doar un alt necunoscut, așa că se 
întorsese la loc. După aceea, când ieșiseră către micul cimitir 
din spatele bisericii, avusese o senzaţie stranie în clipa în care 
lăsaseră în pământ sicriul lui Mark. 

EI nu era acolo! ` 

Ideea apăruse în mintea ei din neant. Incercase să-și spună că 
era o proastă. Dacă Mark nu era în sicriu, nu l-ar mai fi îngropat. 

Gândul însă n-o părăsise. De la funeralii, de mai multe ori - 
nici nu mai știe de câte - se trezise în toiul nopţii, datorită acelei 
idei. 

Era ca și cum și ea s-ar fi aflat în mormânt, iar Mark se găsea 
alături de ea. Băteau amândoi în scândurile sicriului, dar nimeni 
nu-i auzea. Știau că sunt îngropaţi și nu vor fi în stare să se 
elibereze, dar nu erau morți. 

Își aminti că plânsese în acele nopti. 

În celelalte avusese, probabil, alte vise care o făceau să 
plângă și pe care nu și le mai amintea. 

Și-l amintea numai pe cel cu Mark în care se luptau amândoi 
să evadeze din cumplita închisoare a sicriului. Când se trezea și 
vedea că nu e în sicriu, știa că nici Mark nu e acolo. 

Amintirile o aduseră acum în pragul lacrimilor, așa că renunţă 
la orice gând, hotărâtă să nu plângă din nou. Se dădu jos și se 
îmbrăcă, scoţându-și o pereche de blugi noi din sertarul de jos al 
noptierei pe care i-o aduseseră din fosta ei casă. După asta își 
puse un tricou vechi flaușat de-al lui Mark și un pulover. 

Îi plăcea să simtă pe piele tricoul fratelui ei, chiar dacă era o 
măsură prea mare pentru ea; în plus, chiar dacă fusese spălat 
cu o săptămână în urmă, își închipuia că simte încă mirosul lui 
Mark impregnat în țesătură. Când îl purta, se simțea mai 
aproape de Mark. 

Se hotărî ce avea să facă în acea dimineaţă abia când părăsi 
camera. 

Astăzi avea să facă o vizită la mormântul părinţilor. 


Când apăru în bucătărie, ceilalţi se aflau deja la masă. Se 
așeză lângă Linda. Doamna Harris, căreia nu se obișnuise încă 
să-i spună „mătușă Elaine” - deși doamna Harris o rugase să-i 
spună așa -, o privi. Kelly reuși să schiţeze un zâmbet de 
politeţe. 

— Ai dormit bine, Kelly? 

Fata încuviinţă, apoi privirea i se îndreptă spre stiva de 
pâiniţe de pe farfurie. Nu prea îi era foame, dar își aminti că 
maică-sa îi spunea mereu că nu e frumos să nu mănânci tot ce ți 
se pune în farfurie. 

Începu să mănânce în silă. 

e 

Douăzeci de minute mai târziu, după ce golise farfuria, Kelly 
își înălță, sfioasă, privirea. 

— Pot să mă ridic de la masă? întrebă ea. 

— Bineînţeles, răspunse Elaine Harris. 

Se ridică de pe scaun și se întoarse în camera ei, unde scotoci 
în sertarul de jos al noptierei până ce dădu peste mica ei bancă 
personală în care își ţinuse dintotdeauna economiile. 

Umblă la fundul pușculiței și scoase cinci dolari. Nu știa cât 
costă florile, dar i se părea că o asemenea sumă e suficientă. 
Ascunse pușculița la loc, își puse haina și se îndreptă în tăcere 
spre ușa de la intrare. Tocmai o deschisese când auzi o voce în 
spatele ei. 

— Unde te duci, Kelly? 

Era Linda. Kelly se uită sfioasă la ea. 

— La... la cimitir, recunoscu ea și simţi că roșește. Voiam să- 
mi vizitez familia. 

Linda îi zâmbi. 

— Pot să merg și eu? 

Kelly ezită, apoi înclină scurt din cap. 

— Bine. 

Jumătate de oră mai târziu intrară în micul cimitir din spatele 
bisericii și se apropiară în liniște de trei morminte așezate unul 
lângă celălalt, cu o singură placă de marmură unindu-le în faţă. 
Kelly adusese doi trandafiri. La florărie, când îi cumpărase, Linda 
o întrebase dacă nu vrea să ia trei, dar Kelly clătinase din cap și 
Linda nu mai zisese nimic, deși se mirase. Acum, în faţa 
mormintelor, Linda urmări cum Kelly așază cu grijă un trandafir 


pe mormântul mamei ei și unul pe cel al tatălui. Când își termină 
treaba, Linda o întrebă: 

— De ce n-ai cumpărat unul și pentru Mark? 

Pret de câteva clipe Kelly nu răspunse, apoi rosti, încreţind în 
același timp sprâncenele: 

— P... pentru că nu-i aici. 

Linda simţi c-o apucă ameţeala. | se puse un nod în gât. 

— Nu-i aici? repetă ea. 

Kelly dădu din cap. 

— Nu e mort, întări ea, îndreptându-și privirea către munții 
dinspre est. Cred că-i acolo sus și că o să se întoarcă într-o zi. 

Linda se uită în ochii ei și văzu acolo o durere sfâșietoare care 
o făcu să își dorească să plângă. 

— Dacă ar fi fost mort, continuă fata mai mică, aș fi știut-o, 
nu-i așa? Adică, aș fi simţit-o, așa cum simt pentru mama și 
tata. 

Linda dădu, încet, din cap. 

— Dar n-o simt, reluă Kelly. Simt doar că Mark e cât se poate 
de viu. 

Era rândul Lindei să rămână pe gânduri. Într-un târziu, întinse 
mâna și i-o strânse pe cea a lui Kelly. 

— Știu, rosti ea pe drumul de ieșire din cimitir. Și eu simt la 
fel. 

li zâmbi prietenei sale și-i făcu cu ochiul. 

— Dar n-o să spunem nimănui, da? Să fie micul nostru secret. 

Kelly nu răspunse, dar îi strânse mâna Lindei. 

Acum nu se mai simţea atât de singură pe lume. 

e 

— Dar dacă nu e mort? întrebă Phil Collins. 

Se afla în zona privată a lui Marty Ames din clinica sportivă. 
Deși în cămin ardea un foc vesel, căldura lui nu reușea să 
topească senzaţia de gheață pe care o simţea Collins de fiecare 
dată când privea pe fereastra ce dădea spre munţi. Gândul că 
Mark Tanner trăia încă acolo sus, undeva, îl chinuia din clipa în 
care oamenii lui Jerry Harris renunţaseră la căutarea lui, la două 
zile după dispariţie. Acum, însă, Marty Ames îl privi chiondorâș 
și Collins simţi din plin disprețul doctorului. 

— De câte ori trebuie să-ţi explic? rosti Ames, cu tonul 
condescendent pe care l-ar fi folosit faţă de un copil. Când a 
evadat era deja pe moarte. Nimic nu mai funcţiona ca lumea în 


organismul lui. Ai văzut doar, cu ochii tăi, cum arăta când l-am 
adus aici. Era deja pe jumătate nebun. Singura cale prin care l- 
am putut ţine cât de cât sub control a fost administrarea de 
doze masive de barbiturice. 

— Care n-au avut niciun rezultat, îi reaminti, cu amărăciune în 
voce, Collins. 

— Bine, admit că n-ar fi trebuit să-l scăpăm, recunoscu Ames. 
Acum faptul e împlinit, dar la fel de împlinit e și faptul că Mark e 
mort! Isuse, Collins - era bolnav, înnebunise și nu știa nimic 
despre cum se supraviețuiește. Chiar crezi că ar fi putut rezista 
acolo sus? 

Arătă cu capul înspre munţi. Ca pentru a-i sublinia cuvintele, o 
rafală de vânt șuieră afară, îndoind pinii. 

— Cred că nu, recunoscu în cele din urmă Collins. 

De acum fiecare zi e mai scurtă ca precedenta. Afară era deja 
întuneric, deși ceasul arăta numai ora șase. Munţii, însă, erau 
acoperiți cu zăpadă, iar în acea dimineaţă fuseseră văzuţi primii 
schiori îndreptându-se către teleferic cu intenţia de a fi cei dintâi 
pe pârtie în acel an. 

Cele spuse de Ames aveau logică. 

— Și totuși aș vrea să fim siguri, rosti Collins. 

— Asta e imposibil, îl calmă Ames, ridicându-se în picioare 
într-un gest evident de încheiere a discuţiei. 

Collins își goli paharul pe care îl ţinea în mână, apoi se sculă 
greoi de pe scaun și porni către ușă, unde se afla un cuier pe 
care atârna jacheta lui îmblănită. Se îmbrăcă și se uită îngrijorat 
la Ames. 

— Ce fac restul băieţilor? se interesă el. Cum se comportă? 

Ames rânji. 

— Dacă vrei să afli care s-a îmbolnăvit, răspunsul e: niciunul, 
rosti el rece. Dacă te interesează câţi se vor îmbolnăvi, sper că 
ţi-e clar că nu-ţi pot spune. De asta sunt făcute experimentele: 
ca să afli ce se va întâmpla. 

li ţinu ușa lui Collins. Când antrenorul părăsi încăperea și 
porni către scări, Ames îi vorbi din nou, cu o voce încărcată de 
sarcasm: 

— Eşti sigur că nu ţi-e frică să te duci singur acasă prin 
întuneric, Collins? Nu se știe niciodată ce se poate ivi de pe 
munte, nu? 


Collins nu-l luă în seamă. Cobori greoi treptele și părăsi 
clădirea. Se îndreptă în grabă către poarta principală, unde se 
găseau acum în permanenţă paznici, și-i salută din cap când 
trecu pe lângă ei. Coborând aleea către șoseaua principală, 
pentru plimbarea de un kilometru până la casa lui din zona de 
est a orașului, se trezi că mărește ritmul pașilor. Brusc își dori să 
fi venit cu mașina. 

e 

La cinci minute după plecarea lui Collins, Ames se uită la 
ceas, făcu o grimasă când văzu cât de târziu se făcuse, apoi 
dădu cu indiferență din umeri. Dacă Jerry Harris nu îl așteptase îl 
privea direct și personal. In definitiv, acum Ames era cel care 
conducea, cel puţin în ceea ce privea interesul Tarrentech. ÎI 
acoperiseră atât de mult până acum, își permiseseră să devină 
atât de implicaţi în cercetările lui, încât n-aveau să fie niciodată 
capabili să-l lase baltă. De acum înainte Jerry Harris - ca și Ted 
Thornton - aveau să joace exact după cum avea el să le cânte. 
Părăsi clinica și se așeză la volanul uneia din mașinile instituţiei. 
Işi zâmbi în oglinda retrovizoare. Era omul care știa prea multe, 
și propriile lui puteri - ca și genialitatea lui - fuseseră cele care îl 
aduseseră pe o asemenea poziţie indestructibilă în sânul 
Tarrentech. 

Trecu printre porți, ridicând un deget de pe volan în semn de 
salut față de paznici, apoi apăsă pe accelerator, simțind în tot 
corpul energia dată de motor. Un minut mai târziu, aflat încă în 
plină viteză, îl depăși pe Phil Collins, pe care, de altfel, nu-l 
observă. Chiar dacă ar fi făcut-o, nici nu s-ar fi sinchisit să-l 
salute, darămite să-l poftească alături de el în mașină. 

Zece minute mai târziu se afla în partea de vest a orașului, 
gonind către sediul companiei. Se concentra doar parţial la 
drum, căci era preocupat, ca de obicei, de cercetările lui. 
Săptămâna următoare avea să sosească o nouă familie în 
Silverdale, iar dosarul medical al fiului se afla pe biroul lui de 
dimineaţă. Mintea lui se concentra deja cu febrilitate la 
tratamentul pe care avea să-l administreze băiatului și la 
modalităţile de a evita eșecurile pe care le avusese cu Mark 
Tanner, Jeff LaConner și Randy Stevens. 

La început nu văzu forma ciudată din mijlocul drumului pe 
care o prinseră farurile în bătaia lor. 


Când o zări, crezu în primul rând că era o căprioară, căci nu 
putea distinge clar, de fapt, decât o pereche strălucitoare de 
ochi licărind pe fundalul întunecat. 

Niște ochi mari, ca de animal. 

Apropiindu-se, Ames își dădu seama că nu era vorba despre o 
căprioară. Era o creatură complet diferită. 

O creatură născută din munca lui. 

Icni când înțelese că se holba la Mark Tanner. 

Nu era posibil, băiatul trebuia să fi murit până acum. Trebuia 
să fi fost mort de cel puţin o săptămână. Mâinile doctorului 
îngheţară pe volan în timp ce se zgâia ca vrăjit la creatura ce 
părea hipnotizată de strălucirea farurilor. 

Mașina ajunse la numai câţiva metri de Mark. Ames pricepu 
brusc că băiatul n-o să se dea la o parte din calea vehiculului, că 
avea să se holbeze prostește la faruri până ce va fi călcat și 
strivit de mașină. 

Ames avea să-și omoare propria creaţie. 

În ultima secundă își dădu seama că n-o putea face. 

Își luă piciorul drept de pe accelerator și apăsă cu violenţă 
frâna, răsucind în același timp volanul spre dreapta. 

Cauciucurile scrâșniră asurzitor. Mașina ieși de pe șosea, sări 
peste șanțul lateral și se propti cu botul într-un bolovan imens. 

Marty Ames avu o senzaţie ciudată de surpriză când caroseria 
mașinii se deformă sub forța impactului. Blocul motor se 
deplasă înapoi, smulgând volanul și bordul de la locurile lor și 
înfigându-le în pieptul doctorului. În aceeași clipă, capul lui 
Ames ţâșni înainte din inerție și sparse parbrizul. Efectul de 
foarfecă al întregii mișcări îi rupse coloana în zona cervicală. 

Când muri, de pe chip nu-i dispăruse expresia de surpriză. 

e 

Mark Tanner se zgâi curios la mașina distrusă, apoi se ghemui 
la pământ. Se apropie de vehicul aruncând în jur priviri 
îngrijorate, ca de animal înfricoșat. Se opri la câţiva pași de 
botul mașinii, adulmecă precaut, aerul, apoi întinse mâna și o 
puse pe metalul contorsionat al portierei din dreptul șoferului, 
care rămăsese agăţată de restul caroseriei printr-o singură 
balama. 

Fierul era rece la atingere. Împinse cu degetul gâtul omului 
dinăuntru. 


Deși fața acestuia era plină de sânge și de nerecunoscut, 
Mark știa despre cine era vorba. 

O clipă simţi nevoia să-l scoată pe Marty Ames de acolo și să-i 
rupă corpul bucăţică cu bucăţică, lăsând resturile pe unde s-ar fi 
nimerit. 

Imediat, însă, se liniști. Se răsuci pe călcâie și dispăru, tăcut, 
în noapte. 

e 

Vântul se întețea. Phil Collins își ridică gulerul jachetei, 
strânse din umeri și rezistă impulsului de a se întoarce și de a 
arunca o privire spre munţii ce se înălțau în jurul lui. 

Ajunse în colțul Aspen Street și o coti la dreapta. Se opri 
brusc, cu senzaţia cumplită că era privit. 

Acum se întoarse și se uită în jurul lui, ferindu-și ochii de 
lumina puternică a felinarului de deasupra capului. Nu zări nimic 
în bezna de smoală. Nu-l înconjura decât un întuneric deplin și o 
nemișcare sufocantă, ciudat de agresivă chiar. 

Își spuse că mintea i-o luase razna, dar mări din nou ritmul 
pașilor. 

Apropiindu-se de locuință, văzu că aceasta era cufundată în 
beznă. Avu un moment de incertitudine când încercă să-și 
amintească dacă lăsase aprins becul de pe verandă sau nu. 
Bineînțeles că nu-l lăsase; doar era plină zi cu câteva ore 
înainte, când plecase de acasă. Din două salturi trecu peste 
trepte și ajunse pe verandă, apoi întinse mâna până sub 
streașina care acoperea veranda, căutând cheia pe care o lăsa 
mereu acolo când pleca. 

O clipă mai târziu descuie ușa din faţă și bâjbâi după 
comutatorul din preajmă. Aprinse lumina din hol. 

Ezită. 

Ceva nu era în regulă. Nu se vedea nicăieri câinele său, care-l 
aștepta întotdeauna lângă ușă. 

— Sparks? strigă el. Hei, unde ești, băiete? 

Auzi un lătrat urmat de un scâncet, dar animalul rămase 
ascuns. Încruntându-se, cuprins de un fior pe șira spinării, 
Collins traversă livingul către bucătărie. 

Sparks şedea pe labe în faţa ușii de la pivniţă, cu nasul lipit de 
micul spaţiu dintre ușă și podea. Se uită în sus când se ivi 
stăpână-său și dădu din coadă, dar nu renunţă la pândă. 


Nedumerirea lui Collins crescu. Nu putea fi nimeni acolo jos. ÎI 
antrenase chiar el pe Sparks ca animal de pază, și știa că acesta 
n-ar fi dat voie nimănui să intre în casă fără permisiunea lui. 
Avusese parte chiar de unele plângeri de la vecini datorită 
ferocităţii câinelui. Oricum, nu ţinuse niciodată cont de ele. 

— Ce e băiete? întrebă el. Ce nu e în regulă? 

Câinele se ridică în patru labe, dând în continuare din coadă, 
și zgârie lemnul ușii cu ghearele. 

— Bine, rosti Collins, trăgând de ușă. Du-te și prinde-l, orice ar 
fi. 

Animalul se făcu nevăzut într-o secundă pe scările înguste, în 
întuneric. 

Collins așteptă o clipă și trase cu urechea. Auzea câinele 
scâncind și nimic altceva. În cele din urmă se hotărî să aprindă 
lumina de pe scară. 

Nu se întâmplă nimic. 

Înjurând printre dinţi, Collins se duse la dulapul de lângă 
chiuvetă și scoase o lanternă din sertarul de sus. Bateriile erau 
pe sfârșite, dar becul mai putea oferi cât de cât lumină. Dintr-un 
alt sertar pescui un cuţit mare de măcelărie. 

Porni pe trepte în jos, ţinând lanterna în mâna stângă și 
cuțitul în dreapta. 

Când ajunse la piciorul scării, rămase nemișcat o clipă în 
beznă și ascultă. Undeva la dreapta îl auzea pe Sparks, scoțând 
aceleași sunete ca atunci când stăpânul lui îl mângâia pe după 
urechi. 

Dar de ce? 

Nu era nimeni acolo - nu putea fi. 

Îndreptă lanterna în direcţia sunetelor și încremeni. Nişte ochi 
licăreau bizar în fascicolul de lumină. 

Nu erau ochi de animal. 

Dar nici ochi de om. 

Erau cu totul altceva, ceva ce Phil Collins nu mai văzuse până 
atunci. Holbându-se la ei, îl cuprinse un fior de groază. 

Făcu un pas înainte și strânse mai bine cuțitul. Știa că trebuia 
să lovească primul, să omoare acea creatură înainte de a fi 
atacat de ea. 

Trebuia s-o ucidă cât timp era orbită de razele lanternei. 

În acea clipă, fără niciun avertisment, se auzi un urlet și 
Sparks se năpusti din beznă asupra lui. Surprins, Collins scăpă 


arma din mână, care se prăbuși cu un zgomot ascuțit pe betonul 
podelei. Își ridică braţele să se apere, dar era prea târziu. 

Sparks își înfipse fălcile în gâtul lui. Collins simţi colții ascuţiţi 
sfâșiindu-i carnea, simţi cum îi e atinsă aorta, apoi cum 
izbucnește un șuvoi cald și gros când dinţii animalului rupseră 
artera. Căzu în genunchi. Bâjbâi după cuţit și vru să ţipe, dar era 
deja tardiv de târziu, căci corzile vocale cedaseră sub atacul 
furios al câinelui, iar arma se găsea prea departe de el. Se 
prăbuși pe o parte, apoi se răsuci cu faţa în jos pe beton. 

Mârâind furios, Sparks se aruncă asupra corpului prăbușit și 
începu să rupă hălci mari de carne. 

În cele din urmă, din întuneric se făcu auzită o voce guturală. 
Măcelul încetă imediat. Câinele scheună o dată, scurt, apoi se 
întoarse și începu să urce treptele scării. 

Mark Tanner așteptă o clipă, apoi păși peste cadavrul 
antrenorului și începu, la rândul lui, să urce scara. 

Sparks îl aștepta la ușa din spate. 

Împreună, cei doi ieșiră în noapte și se îndreptară înspre 
înălțimile de deasupra văii. 

e 

Mark habar n-avea cât era ceasul când ajunse în peștera lui, 
la douăzeci de kilometri depărtare de oraș. Pierduse de mai 
multă vreme simţul timpului și acum era conștient numai de 
noţiunile de zi și noapte. 

Ziua dormea, încovrigat în fundul cavernei pe care o 
descoperise în cea de-a treia zi de hălăduială pe munte. Işi 
proteja întotdeauna micul foc - pe care nu-și permitea să-l lase 
să se stingă - astfel încât avea în permanenţă câţiva tăciuni 
aprinși când se deștepta, înaintea apusului de soare și începea 
să se pregătească pentru vânătoarea nocturnă. 

Ochii i se modificaseră rapid. Acum strălucirea razelor solare 
aproape că îl orbea. Noaptea, însă, putea vedea totul limpede. 
Putea urmări bufniţele și liliecii în zborul lor prin beznă și putea 
zări celelalte creaturi ale nopții furișându-se în veșnica lor goană 
după hrană. 

Ajunsese și el un vânător. Deși supraviețuise în primele zile cu 
apă și buruieni pe care riscase să le mănânce, acum dieta lui se 
schimba rapid către carne. 

În cea de-a patra zi capturase primul iepure. Dăduse peste el, 
pentru că biata rozătoare era invalidă și muribundă. Cu toate 


astea, o jupui cum se pricepu, cu o lamă ruptă de cuţit pe care o 
pescuise dintr-un loc unde fusese așezată odinioară o tabără, 
apoi îl fripsese învârtindu-l pe o ţepușă deasupra focului cu care 
pierduse ore întregi încercând să-l aprindă cu o zi înainte, când 
dăduse peste peșteră. O vreme se temuse că va vedea cineva 
fumul și va veni să-l caute, așa că nu lăsase flacăra să se înalțe 
prea sus, ceea ce făcu ca fumul să nu iasă decât sub forma unei 
șuvițe subţiri ce se dispersa rapid în briza montană. 

Aproape în fiecare noapte revenise pe crestele ce dominau 
orașul. In seara asta știuse că avea să coboare în Silverdale 
imediat după ce părăsise peștera. Nu-i luase mult să ajungă 
acolo, căci corpul i se întărise și se putea deplasa acum și o 
noapte întreagă dacă era nevoie. 

Pe drum se oprise de două ori, prima dată numai pentru 
câteva minute. Auzise un sunet în tufișuri și încremenise 
ascultând. Auzindu-l din nou, își dăduse seama că era doar un 
șobolan și își văzuse de drum. 

Câţiva kilometri mai departe dăduse peste mirosul unui 
iepure, și se oprise instantaneu, adulmecând cu poftă aroma. 
Localizase rozătoarea peste câteva minute într-o mică zonă cu 
iarbă uscată de sub un pâlc de plopi. Se apropiase cu atenţie, 
păstrându-se sub vânt ca să nu fie simţit, până ce ajunsese la 
câţiva metri de ea. 

Când se năpustise, iepurele nici nu mai apucase să 
reacționeze. Se oprise doar din morfolit iarba și ciulise urechile 
înainte ca Mark s-o strângă de gât și s-o ucidă rupându-i 
vertebrele cervicale. 

Işi atârnase iepurele la șold, folosindu-se de o bucată de 
sfoară găsită în cale, apoi își continuase drumul. Era convins că 
fiinţele pe care le ucidea nu simțeau nimic, așa cum era convins 
că Marty Ames nu simţise nimic când mașina lui suferise acea 
coliziune, cu câtăva vreme în urmă. 

Avusese o senzaţie ciudată când văzuse mașina gonind spre 
el, știind că n-avea să se dea la o parte din calea ei. Fusese o 
experiență stranie, așa cum rămăsese, holbându-se la faruri, 
orbit de ele, simțindu-se într-adevăr ca un animal sălbatic 
încolțit. 

Înţelesese cât de mult se schimbase când se oprise să se uite 
la cadavrul lui Martin Ames. Deși îl privea pe omul care-i furase 
viaţa, nu simţise nimic. 


Nici ură, nici remușcări. 

Știa, însă, că, deși o parte a lui ajunsese animal sălbatic, 
exista o altă parte care avea să rămână întotdeauna umană. 

Când ajunsese în oraș se oprise o vreme, indiferent la frig, 
uitându-se peste așezare. Ştia că existau lucruri de care avea 
nevoie, de care nu putea face rost de prin campinguri și locuri 
de tabără, sau de prin gunoaiele găsite la șaizeci de kilometri 
depărtare, la periferia unei alte localităţi. 

Putea fura acum de oriunde, dar știa că n-o va face. Silverdale 
îl făcuse să ajungă cum ajunsese, așa că Silverdale trebuia să-i 
furnizeze cele trebuincioase traiului. 

Și numai anumite persoane din Silverdale. 

Înţelesese că locuinţa lui Collins e pustie din clipa în care o 
văzuse. Instinctul îi spusese că se putea strecura liniștit 
înăuntru. Chiar și după ce câinele se pornise să latre, înainte de 
a forța intrarea prin ușa din spate, continuase să nu-i fie frică. 

Instinctul îi spunea că animalul nu-i va face niciun rău. 

Avusese dreptate. După ce ușa cedase sub apăsarea braţelor 
lui, lătratul câinelui se opri brusc, și animalul își plecase capul, 
apoi venise lipăind până la el, adulmecându-l curios, iar în cele 
din urmă îl linsese pe mână. 

Mark îi vorbise într-o păsărească guturală, singurul limbaj pe 
care i-l mai permiteau maxilarele deformate, apoi întinsese 
palma să-l mângâie. Atingându-i blana și șoptindu-i vorbe 
blânde, îl făcuse să-i aparţină. 

Inspectase rapid casa, luând numai lucrurile de care avea 
mare nevoie - o pereche de indispensabili și un tricou flaușat 
gros din dulapul din dormitor. 

În pivniţă găsise un set de ustensile de gătit pentru camping 
și o baionetă de vânătoare. 

Tocmai voia să plece când auzi ușa din faţă. Se urcase în 
tăcere pe scară și închisese ușa către pivniţă. Intenţiona să 
aștepte până ce se va fi lăsat tăcerea peste casă, apoi să plece 
neobservat. 

Câinele, însă, îl trădase. Când recunoscuse vocea omului care 
coborâse scările câteva minute mai târziu, simţise un frison de 
panică, înţeleasă imediat de către câine. 

Îl lăsase pe acesta să-l ucidă pe Collins. L-ar fi putut opri, dar 
n-o făcuse. 


După ce terminase totul, descoperise că-i dispăruse orice 
urmă de ură și că se simţea, cel puţin parţial, răzbunat. Nu mai 
avea niciun strop de mânie în el. Cu toate astea, în timp ce se 
îndrepta spre peșteră alături de câine, știa că avea să se mai 
întoarcă o dată în Silverdale în noaptea asta. 

Nu foarte curând, însă. 

Nu până la ora cea mai întunecată a nopţii, când luna era jos, 
la orizont, și când oamenii din oraș erau cufundaţi în somnul lor 
cel mai adânc. 

e 

Kelly nu-și dădu seama ce anume o deșteptase. Dintr-o clipă 
într-alta trecuse de la somnul cel mai profund la stare complet 
trează, în capul oaselor, cu simțurile în alertă. 

Mark. 

Era aici, undeva foarte aproape de ea. 

Se dădu jos din pat, se furișă la fereastră și se zgâi în 
întunericul de afară. 

Luna stătea să dispară pe după munți. Curtea casei era 
scufundată în umbră. Deși Kelly nu vedea nimic, simțea că acolo 
afară era cineva. 

Fugi de la fereastră, ieși din cameră și se strecură alături, în 
dormitorul Lindei. 

Și ea era trează. 

— E aici, șopti Kelly. 

Se îndreptă spre fereastră și dădu draperia la o parte. O clipă 
mai târziu i se alătură și Linda, punându-și din mers un halat pe 
ea. Priviră amândouă bezna ce înconjura casa. In acea clipă 
păru că o umbră sare gardul - o prezenţă atât de tăcută, 
aproape fără formă, încât niciuna dintre ele nu putu spune că 
văzuse ceva cu claritate. Pe neașteptate, în faţa ferestrei apăru 
un chip. 

Deși era o faţă urâtă, o mască contorsionată și grotescă a 
unei ființe umane, niciuna dintre fete nu clipi sau nu se întoarse 
cu spatele. 

Căci asta era fața lui Mark, iar de sub sprâncenele stufoase se 
uitau ochii lui, cu acea privire blândă pe care i-o cunoșteau 
amândouă. 

Mâna lui se ridică și atinse pervazul ferestrei. Linda pricepu de 
îndată ce voia. 

Trase de zăvor și ridică ușor fereastra. 


O clipă cât o veșnicie nu se întâmplă nimic, apoi, cu degetele 
lui deformate și tremurânde, Mark o atinse pe Linda pe obraz. 

Cu degetele celeilalte mâini dădu cu delicateţe la o parte o 
șuviță de păr de pe fruntea lui Kelly. 

Se aplecă înainte și le îmbrăţișă pe amândouă, strângându-le 
la pieptul lui. 

Scoase un sunet slab, ca un suspin. 

După asta le dădu drumul, se întoarse și dispăru în noapte la 
fel de tăcut și de silențios precum venise. 

Kelly și Linda rămaseră o vreme pironite locului fără o vorbă. 
Într-un târziu, Linda cobori fereastra și o conduse cu blândeţe pe 
Kelly spre pat. 

— O să se mai întoarcă? întrebă Kelly în timp ce Linda o 
învelea. 

Aceasta îngenunche și o sărută pe fata mai mică pe frunte. 

— Bineînţeles, o asigură ea. O să se întoarcă, căci o să ne 
iubească întotdeauna. 

Kelly o privi, încruntându-se îngrijorată. 

— Dar noi o să-l iubim mereu? 

Linda nu-i răspunse imediat. După câteva clipe încuviinţă. 

— De ce nu l-am mai iubi? N-are importanţă cum arată sau ce 
i s-a întâmplat. El continuă să fie Mark și pe dinăuntru nu s-a 
schimbat nimic. 

Pentru prima dată de la ceremonia funebră, în acea noapte 
amândouă fetele dormiră profund, fără vise. 

Căci sus în munte, printre crestele ce străjuiau orașul, Mark 
Tanner stătea singur și le veghea. 


Sfârșit