Val McDermid — Dincolo de sange

McDermid rămâne de neegalat 
The Observer 


T, 


DINCOLO 
DE SÂNGE 


Val McDermid 


DINCOLO DE SÂNGE 


Val McDermid este o romancieră scoțiană contemporană 
născută în Kirkcaldy, pe coasta de est a Scoției. A fost unul 
dintre cei mai tineri studenţi acceptaţi la St. Hilda's College, 
Oxford, la vârsta de șaptesprezece ani, și primul venit de la o 
școală din Scoţia. Și-a dorit întotdeauna să scrie, prin urmare a 
devenit jurnalist. Succesul a venit odată cu transformarea 
primului ei roman în scenariu pentru o piesă de teatru, dar apoi 
tânăra scriitoare s-a îndreptat către romanul polițist. Din 1991 
și-a dedicat timpul în exclusivitate scrisului. Este autoarea a nu 
mai puţin de 23 de bestselleruri traduse în 40 de limbi și 
vândute în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume. A 
câștigat numeroase premii internaţionale, inclusiv Go/d Dagger 
Award pentru cel mai bun roman poliţist al anului, în 1995, 
Stonewall Writer of the Year Award, în 2007, și LA Times Book of 
the Year Award. 

În 2010, Val McDermid a primit Cartier Diamond Dagger 
Award. 


Dincolo de sângele ce-a mânjit mâinile, simtim 
Compasiunea tăioasă a artei vindecătorului. 
Four Quartets: „East Coker” 
T.S. Eliot 


Dedic această carte nuntașilor care au contribuit la crearea 
celor mai frumoase amintiri. 


Vineri 


Fazele lunii au un efect inexplicabil, însă de necontestat, 
asupra bolnavilor psihic. Întrebaţi orice asistentă de psihiatrie. 
Pentru ele, este un adevăr universal valabil. Nici una nu se oferă 
să rămână peste program în perioada din preajma lunii pline, 
decât dacă sunt absolut disperate. Este, totodată, un adevăr 
care îi neliniștește pe savanții behavioriști; nu este ceva ce 
poate fi pus pe seama unei copilării pline de abuzuri sau a unei 
incapacităţi de a întreţine relaţii sociale. Este un ritm extern pe 
care nici un tratament nu îl poate ţine sub control. Atrage 
mareele și îi aruncă pe nebuni de pe orbitele lor dereglate. 

Dinamica internă a Spitalului de Securitate Bradfield Moor 
era la fel de expusă la efectele de atracţie ale lunii pline pe cât îi 
sugera și numele. Conform unora dintre angajaţi, Bradfield Moor 
era un soi de depozit pentru cei prea periculos de nebuni că să 
fie lăsaţi în libertate; pentru alţii, era un adăpost pentru minţile 
prea fragile, care nu făceau faţă durității și dezordinii vieţii din 
afară; iar pentru restul, era un refugiu temporar care oferea 
șansa unei reveniri la o normalitate aproximativă. Deloc 
surprinzător, cel de-al treilea grup avea mult mai puţini membri 
și era disprețuit din tot sufletul de membrii celorlalte două 
grupuri. 

In seara aceea, nu era de-ajuns că luna era plină. Trecea și 
printr-o eclipsă parţială. Umbrele lăptoase ale suprafeţei lunare 
se metamorfozau treptat din nuanţe de galben bolnav în 
oranj-închis, pe măsură ce pământul trecea între satelitul său și 
soare. Pentru majoritatea celor care urmăreau eclipsa, ea era 
încărcată de o enigmatică frumuseţe, ce provoca uimire și 
admiraţie. Pentru Lloyd Allen, unul dintre pacienţii cei mai 
instabili de la Bradfield Moor, ea reprezenta dovada absolută ce 
venea în sprijinul convingerii sale că ultimele zile erau aproape 
și că lui îi revenea datoria de a-i duce creatorului cât mai multe 
suflete. Fusese internat la ospiciu înainte să-și fi îndeplinit țelul 
de a vărsa cât mai mult sânge, astfel încât sufletele victimelor 
să poată urca mai ușor la cer în momentul iminent al celei de-a 
doua veniri. Dorinţa de a-și îndeplini misiunea îl mistuia cu atât 
mai mult cu cât aceasta fusese zădărnicită. 


Lloyd Allen nu era un om prost, motiv pentru care sarcina 
paznicilor săi se dovedea cu atât mai dificilă. Asistentele de 
psihiatrie aveau multă experienţă cu șiretlicurile ieftine și le era 
relativ ușor să le înăbușe din fașă. Era mult mai greu să 
ghicească însă urzelile celor nebuni, dar inteligenţi. Recent, 
Allen  inventase o metodă prin care evita să-și ia 
medicamentele. Asistentele mai experimentate erau versate în 
fața unor astfel de trucuri și știau cum să le combată, dar cele 
recent calificate, precum Khalid Khan, încă nu aveau colții 
necesari pentru așa ceva. 

În noaptea cu lună plină, Allen reușise să evite să ia ambele 
doze de cocktail chimic menit să-l amorțească, pe care Khan 
credea că i le administrase. Cu puţin înainte de începutul 
eclipsei, capul lui Allen vuia de o incantaţie murmurată 
monoton: „Adu-i la mine, adu-i la mine, adu-i la mine”, ce 
răsuna în permanenţă în mintea lui. Din camera sa vedea un 
colț al lunii, cu fața umbrită de marea de sânge prevestită de 
profeţii. Venise ceasul. Venise cu adevărat ceasul. Agitat, își 
strângea pumnii, ridicându-și și coborându-și braţele, la fiecare 
câteva secunde, ca un boxer dement ce ţintea când sus, când 
jos. 

Se întoarse cu faţa spre ușă și se îndreptă, împiedicat, spre 
ea. Trebuia să iasă ca să-și poată îndeplini misiunea. Asistenta 
avea să sosească în scurt timp cu ultima doză de medicamente 
pentru acea noapte. Atunci Dumnezeu avea să-i ofere forţa de 
care avea nevoie. Dumnezeu avea să-l scoată din încăpere. 
Dumnezeu avea să-i arate calea. Dumnezeu știa ceea ce avea 
de făcut. Avea să-i ducă la El. Sosise momentul. Luna era 
invadată de sânge. Începeau semnele, iar el avea o misiune de 
îndeplinit. El era cel ales, el era calea mântuirii pentru păcătoși. 
Avea să-i ducă la Dumnezeu. 


x k xk 


Baia de lumină se revărsa peste o mică porțiune din biroul 
unei instituții fără pretenții. Un dosar stătea deschis, în vreme 
ce, într-un colț al paginii se odihnea o mână ce ţinea un stilou. În 
fundal, Moby se înduioșa pe un ton plângăcios de soarta 
păianjenilor. CD-ul fusese un cadou, ceva ce dr. Tony Hill nu 
și-ar fi ales niciodată singur. Dar, cumva, devenise parte 


integrantă a ritualului orelor suplimentare. 

Tony dădu să-și frece ochii iritaţi, uitând de noii săi ochelari 
pentru citit. 

— Au, scânci el când șaua ochelarilor i se înfipse în carne. 

Degetul său mic se prinse în marginea ochelarilor fără ramă, 
făcându-i să se învârtească în aer și să aterizeze pieziș pe 
dosarul pe care îl studiase. Işi imagina expresia de amuzament 
indulgent pe care această mișcare ar fi provocat-o pe chipul 
inspectorului-șef Carol Jordan, cea care îi dăruise CD-ul cu Moby. 
Neîndemânarea sa distrată era de multă vreme subiect constant 
de glume între ei. 

Singurul lucru pentru care nu putea să-l tachineze era faptul 
că încă se afla la birou la opt jumătate într-o seară de vineri. In 
ceea ce privea ezitarea de a pleca de la birou înainte de a fi 
rezolvat toate problemele posibile, ea era cel puţin la fel de 
înverșunată ca el. Dacă ar fi fost pe-acolo, ar fi înţeles de ce el 
se afla încă la birou, revizuind raportul pe care îl pregătise cu 
atâta sârguinţă pentru Comisia de Eliberare Condiţionată, raport 
pe care ei deciseseră cu inima ușoară să-l ignore atunci când îl 
dăduseră pe Bernard Sharples pe mâna Serviciului de Eliberare 
Condiţionată. Nu mai reprezenta un pericol pentru public, după 
cum îi convinsese avocatul său. Un prizonier model care 
cooperase la tot ce îi ceruseră autorităţile. Întruchiparea căinţei. 

„Ei bine, sigur că Sharples fusese un prizonier mode!” își zise 
Tony cu amărăciune. Era ușor să te porţi frumos când obiectele 
dorințelor tale erau atât de inaccesibile, încât chiar și celui mai 
obsedat creator de fantezii i-ar fi venit greu să-și stârnească în 
minte ceva care să semene cât de puţin cu tentaţia. Sharples 
avea să o comită din nou, simţea asta în oase. Şi avea să fie 
vina lui, în parte, fiindcă nu reușise să-și prezinte cazul suficient 
de convingător. 

Își recuperă ochelarii și marcă vreo câteva paragrafe cu 
stiloul. Ar fi putut - ar fi trebuit - să-și susţină cazul cu mai 
multă fermitate, să nu fi lăsat fisuri prin care să se strecoare 
avocatul apărării. Ar fi trebuit să prezinte drept fapte ceea ce el 
știa că era o presupunere bazată pe ani întregi de experienţă cu 
infractori în serie, la care se adăuga senzaţia de tulburare pe 
care o resimțea când citea printre rânduri interviurile sale cu 
Sharples. Dar în lumea colorată-n alb-negru a Comisiei de 
Eliberare Condiţionată nu era loc pentru nuanţe de gri. Din câte 


se părea, Tony avea încă de învăţat că sinceritatea era rareori 
cea mai bună strategie atunci când venea vorba despre 
sistemul de justiţie penală. 

Trase spre el un teanc de notesuri, dar, înainte de a apuca 
să mâzgălească ceva, un zgomot de afară ajunse în biroul său. 
De regulă, nu era deranjat de zgomotele diverse care alcătuiau 
fundalul sonor al vieţii în interiorul spitalului Bradfield Moor; 
izolarea fonică era surprinzător de eficientă și, în plus, cele mai 
grave tulburări aveau loc, de obicei, la mare distanță de 
birourile unde lucrau oameni cu diplome și cu o înaltă poziţie. 


Zgomotul se înteți. Suna ca un meci de fotbal sau ca o 
revoltă a unei secte. Cu siguranţă, era mult mai puternic decât 
putea să îndure. Tony se ridică oftând și-și aruncă ochelarii pe 
birou în timp ce se îndrepta spre ușă. Cu siguranţă, orice era 
mai bine decât asta. 


x k xk 


Nu multă lume considera că un post la spitalul Bradfield 
Moor era un vis împlinit. Dar, pentru Jerzy Golabeck, acesta 
reprezenta mai mult decât își imaginase vreodată că ar fi cu 
putință, în timpul copilăriei petrecute în Plock. Nu prea se 
întâmplase nimic în Plock după sosirea regilor polonezi, în 1138. 
În prezent, singurele locuri de muncă erau în rafinăriile 
petrochimice, unde salariile erau mizerabile, iar bolile 
profesionale - la ele acasă. Orizonturile înguste ale lui Jerzy se 
lărgiseră uimitor de mult când Polonia devenise membră a 
Uniunii Europene. Fusese printre primii care se îmbarcaseră 
într-un zbor ieftin din Cracovia spre Leeds, aeroportul din 
Bradford și spre perspectiva unei noi vieți. Din punctul său de 
vedere, salariul minim era echivalentul răscumpărării unui rege. 
lar lucrul cu pacienţii de la Bradfield Moor nu se deosebea prea 
mult de îngrijirea unui bunic senil, care credea că Lech Walesa 
încă ar mai putea fi omul viitorului. 

Așa că Jerzy măsluise adevărul și inventase un nivel de 
experienţă în relaţiile cu bolnavii psihic ce avea prea puţine în 
comun cu trecutul său de muncitor în linia de producţie a fabricii 
de conserve de murături. Deocamdată, acest lucru nu 
constituise o problemă. Asistentele și infirmierii se ocupau mai 


mult de îngrădire decât de tratament.  Administrau 
medicamentele și făceau curăţenie după câte o criză. Orice 
tentativă de a trata sau de a alina era lăsată în seama 
doctorilor, a psihiatrilor, a terapeuţilor de diverse concepţii și a 
psihologilor clinici. Părea că nimeni nu avea alte pretenţii de la 
Jerzy decât să-și facă apariţia la timp și să nu se codească în 
faţa neplăcerilor fizice care apăreau în fiecare tură. Cu atâta 
lucru se descurca ușor. 

Își formase din mers un ochi abil pentru ceea ce se întâmpla 
în jurul său. Nimeni nu era mai surprins de asta decât el. Dar era 
incontestabil faptul că Jerzy părea să recunoască din instinct 
clipa în care pacienţii se îndepărtau de echilibrul ce făcea 
posibilă existenţa la Bradfield Moor. Era unul dintre puţinii 
angajaţi din spital care și-ar fi dat seama că era ceva în 
neregulă cu Lloyd Allen. Problema era că, până în acel moment, 
devenise suficient de încrezător încât să creadă că se putea 
ocupa personal de asta. Nu era primul tânăr de 24 de ani care 
avea o părere prea bună despre abilităţile sale. Era doar unul 
dintre puţinii care aveau să moară din cauza asta. 

De cum intră în camera lui Lloyd Allen, lui Jerzy i se ridică 
părul de pe braţe. Allen stătea în mijlocul încăperii înghesuite, 
cu umerii săi mari încordaţi. Tremurul rapid al ochilor săi îi spuse 
lui Jerzy fie că medicamentele dăduseră greș în mod 
spectaculos, fie că Allen reușise cumva să nu le ia. Oricum ar fi 
fost, vocile din mintea sa păreau singurele pe care Allen era 
interesat să le asculte. 

— E timpul să-ţi iei medicamentele, Lloyd, spuse Jerzy, pe un 
ton voit relaxat. 

— Nu pot face asta. 

Vocea lui Allen era un mormăit greoi. Se ridică ușor pe 
vârfuri, trecându-și mâinile una peste cealaltă, ca și cum le-ar fi 
spălat. Mușchii antebraţului zvâcneau și tresăreau. 

— Ştii că ai nevoie de ele. Allen dădu din cap a refuz. Jerzy 
imită mișcarea. 

— Dacă nu-ţi iei medicamentele, va trebui să raportez asta. 
Atunci va fi rău pentru tine, Lloyd. Nu vrem asta, nu-i așa? 

Allen se aruncă asupra lui Jerzy, cotul drept lovindu-l sub 
stern și tăindu-i respirația. Când Jerzy se chirci, încercând să 
respire, Allen îl izbi și-l trânti la podea, în timp ce se îndrepta 
spre ușă. În prag, Allen se opri brusc și se întoarse pe călcâie. 


Jerzy încercă să pară mic și inofensiv, însă Allen veni spre el. 
Ridică piciorul și îl lovi pe Jerzy în stomac, golindu-i plămânii 
într-o explozie ameţitoare de durere. In timp ce Jerzy stătea 
încovrigat la pământ, Allen se întinse calm și-i smulse cartela de 
acces din legătura de la brâu. 

— Trebuie să-i duc la El, mormăi el, îndreptându-se din nou 
spre ușă. 

Jerzy se zvârcolea în gemete convulsive, corpul său 
chinuindu-se să înghită oxigen. Dar mintea încă îi funcţiona. Ştia 
că trebuia să ajungă la butonul de panică de pe hol. Inarmat cu 
cheia lui Jerzy, Allen putea hoinări aproape oriunde prin spital. 
Putea deschide camerele altor pacienţi. Nu ar fi durat prea mult 
să elibereze suficienţi tovarăși pentru a depăși numeric 
personalul aflat la lucru la acea oră târzie. 

Tușind și înecându-se, cu fire de salivă scurgându-i-se de pe 
bărbie, Jerzy se forță să se ridice în genunchi și se târî mai 
aproape de pat. Se prinse de tăblie pentru a se ridica. Cu 
mâinile încleștate peste stomac, se împletici până în hol. Il 
vedea pe Allen în faţă, chinuindu-se să vâre cartela în cititorul 
montat pe ușa care avea să-i permită accesul în corpul principal 
al clădirii. Trebuia să treci cartela prin cititor cu o anumită 
viteză. Jerzy știa asta, dar Allen, din fericire, nu. Allen lovi 
cititorul și încercă din nou. Clătinându-se, Jerzy încercă să 
străbată cât mai discret posibil distanţa până la butonul de 


panică. 
Dar nu reuși să fie suficient de discret. Ceva îl alertă pe 
Allen, care se răsuci pe călcâie. — Să-i duc la el, strigă, 


repezindu-se la atac. 

Simpla sa greutate fu suficientă să arunce corpul slăbit al lui 
Jerzy înapoi pe podea. Jerzy își încolăci braţul în jurul capului, 
însă fără prea mare folos. Ultimul lucru pe care îl simţi fu o 
apăsare îngrozitoare în spatele ochilor, când Allen îl călcă pe 
cap cu toată forţa. 


x k xk 


Când deschise uşa, Tony fu lovit de o creştere bruscă a 
volumului. Voci care strigau, înjurau și țipau se revărsau pe casa 
scării. Cel mai înspăimântător era faptul că nimeni nu acţionase 
alarma de urgenţă. Asta sugera ceva atât de brusc și de violent, 


încât nimeni nu apucase să urmeze procedurile care, se 
presupunea, le fuseseră reamintite constant încă din prima zi a 
pregătirii lor. Erau prea ocupați încercând să ţină în frâu tot ce 
se întâmpla. 

Tony grăbi pasul străbătând coridorul spre scări și apăsă 
butonul de panică din mers. Imediat izbucni un claxon 
zgomotos. „lisuse, dacă erai deja nebun, cum ar fi reacţionat 
mintea ta la așa ceva?” Alerga deja când ajunse la scări, dar 
încetini suficient cât să arunce o privire în jos și să vadă tot ce 
se putea vedea. 

Nimic, ăsta era răspunsul scurt. Vocile ridicate păreau să 
vină de pe culoarul din dreapta, dar erau distorsionate de 
acustică și de distanţă. Brusc, se auzi un zâăngănit și un zgomot 
de sticlă spartă. Apoi o clipă șocantă de tăcere. 

— Futu-i, rosti cineva clar, cuvintele părând să trădeze 
dezgustul. 

Apoi strigătele izbucniră din nou, cu o notă de panică 
inconfundabilă. Un țipăt, apoi sunetul unei lupte haotice. Fără să 
se gândească, Tony o luă în jos pe scări, încercând să vadă ce 
se întâmpla. 

La finalul ultimului rând de trepte, văzu corpuri care se 
revărsau de pe culoarul de unde se auzise zgomotul. Doi 
asistenţi se îndreptau spre el cu spatele, susţinând un al treilea 
bărbat. Infirmier, judecând după cele câteva porţiuni de halat 
medical verde-deschis rămase nemânjite cu sânge. Asistenţii 
lăsau în urma lor o dâră întinsă de culoare stacojie, în vreme ce 
se deplasau cu spatele cât de repede puteau. 

„Dr. Măcel!”, își spuse Tony când o figură solidă își făcu 
apariţia de pe culoar, agitând în faţa sa un topor de pompieri de 
parcă ar fi fost o coasă, iar el un secerător necruţător. Blugii și 
tricoul polo îi erau stropite cu sânge; lama toporului împroșca 
stropi fini la fiecare mișcare. Omul cel solid era pornit cu 
înverșunare asupra prăzii, urmărind-o fără ezitare în fuga ei. 

— Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde, spunea el încet, 
monoton. Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde. 

Îi ajungea din urmă. Câţiva pași, și lama toporului avea să 
taie din nou în carne. 

Deși bărbatul cu toporul nu era unul dintre pacienţii săi, 
Tony îl știa. Își impusese să se familiarizeze cu dosarele tuturor 
bolnavilor consideraţi capabili de violenţă. In parte, fiindcă era 


interesat de ei, dar și fiindcă vedea asta ca pe un soi de poliţă 
de asigurare. În această seară părea pe punctul de a-și pierde 
bonusul pentru nerăscumpărarea poliţei. 

Tony se opri la câteva trepte distanţă de baza scărilor. 

— Lloyd, îl strigă încet. 

Allen nu se abătu din mers. Își legănă din nou toporul, pe 
ritmul incantaţiei sale. 

— Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde, spuse, tăind aerul cu 
lama la doar câţiva centimetri de asistenţi. 

Tony inspiră adânc și își îndreptă umerii. 

— Nu așa trebuie să-i duci la el, spuse tare, cu toată 
autoritatea pe care o putea da vocii sale. Nu asta vrea el de la 
tine, Lloyd. Ai înţeles greșit. 

Allen se opri, întorcându-și capul spre Tony. Se încruntă, 
nedumerit ca un câine chinuit de o viespe. 

— E vremea, mârâi el. 

— Aici ai dreptate, aprobă Tony și cobori încă o treaptă. E 
vremea. Dar nu faci lucrurile cum trebuie. Acum pune jos 
toporul, și o să găsim o cale mai bună de a face asta. 

Încercă să-și păstreze chipul inexpresiv, să nu dezvăluie 
teama care îi strângea stomacul. Unde naiba era echipa de 
întăriri? Nu-și făcea iluzii că ar putea face prea multe de unul 
singur. Poate reușea să-l reţină pe Lloyd suficient de mult încât 
asistenții și infirmierul rănit să se salveze. Dar, oricât de 
priceput ar fi fost în a lucra cu nebuni, știa că nu era destul de 
priceput încât să-l facă pe Lloyd să-și recapete un oarecare 
echilibru. Se îndoia chiar și că l-ar putea face să lase jos arma. 
Trebuia să încerce, știa asta. Dar unde naiba erau întăririle? 

Allen încetă să mai rotească toporul și îl ridică la nivelul 
umerilor ca un jucător de baseball pregătit să lovească. 

— E vremea, spuse din nou. lar tu nu ești el. Și acoperi 
dintr-o săritură spaţiul care îi despărţea. Fu atât de rapid, încât 
Tony nu apucă să vadă decât un fulger roșu și sclipirea tăișului 
lustruit. 

Apoi un val de durere explodă din zona genunchiului său. 
Tony se prăbuși ca un copac retezat, prea șocat chiar și pentru a 
tipa. În cap îi explodă un bec. Apoi se făcu întuneric. 

Lista 2 

Beladonă (mătrăgună) Ricină 

Oleandru 


Stricnină 
Cocaină 
Taxus Baccata (tisă) 


m. d 


Duminică 


Thomas Denby studie din nou fişa. Era nedumerit. Dăduse 
diagnosticul de infecție respiratorie severă când îl examinase 
iniţial pe Robbie Bishop. Nu avusese nici un motiv să pună la 
îndoială acel diagnostic. Văzuse suficiente infecții respiratorii în 
cei douăzeci de ani de când terminase studiile și hotărâse să se 
specializeze în afecțiuni respiratorii. În cele douăsprezece ore 
scurse de la internarea jucătorului de fotbal, echipa lui Denby îi 
administrase antibiotice şi steroizi conform instrucțiunilor 
primite de la el. Dar starea lui Bishop nu se îmbunătăţise. De 
fapt, se agravase atât de mult, încât medicul rezident care era 
de gardă fusese dispus să-și asume riscul de a stârni furia lui 
Denby sculându-l din pat în toiul nopţii. Rezidenţii nu îndrăzneau 
să le facă așa ceva medicilor decât dacă erau foarte, foarte 
neliniștiţi. 

Denby puse la loc fișa și îi aruncă tânărului care zăcea în pat 
zâmbetul său relaxat, profesional, tot numai dinţi și gropiţe. 
Ochii săi însă nu zâmbeau; examinau faţa și pieptul lui Bishop. 
Transpiraţia provocată de febră făcuse ca halatul de spital să i 
se lipească de piept, dând la iveală conturul fin al unor mușchi 
bine definiţi, care în acea clipă se chinuiau să ducă aerul în 
plămâni. Când Denby îl examinase prima dată, Bishop acuzase o 
stare de slăbiciune, greață și dureri articulare, plus evidentele 
dificultăţi de respiraţie. Episoadele de tuse convulsivă îl făcuseră 
să se chircească, intensitatea lor readucând culoarea pe chipul 
său palid. Radiografia reliefase fluide în plămâni. Concluzia 
evidentă era cea pe care o trăsese Denby. 

Acum simptomele arătau că, orice l-ar fi chinuit pe Robbie 
Bishop, nu era vorba despre o infecţie respiratorie obișnuită. 
Bătăile inimii sale erau de-a dreptul haotice. Temperatura îi 
crescuse cu încă un grad și jumătate. Plămânii nu reușeau să 
menţină un nivel stabil de oxigen în sânge, nici măcar cu 
ajutorul măștii de oxigen. Acum, în timp ce Denby îl privea, 
pleoapele îi tremurau și rămâneau închise. Denby se încruntă. 


— S-a mai întâmplat să-și piardă cunoștința? o întrebă pe 
rezidentă. Ea dădu din cap. 

— A avut câteva episoade de delir din cauza febrei. Nu sunt 
sigură dacă știe unde se află. Dar a reacţionat la stimuli până 
acum. 

Se auzi un ţiuit insistent - monitorul indica o nouă scădere a 
nivelului de oxigen din sângele lui Bishop. 

— Trebuie să-l intubăm, spuse Denby, părând distrat. Și 
adăugaţi mai multe fluide. Cred că e ușor deshidratat. 

— „Deși asta nu explică febra, nici tusea.” Femeia, însufleţită 
de instrucţiunile primite, părăsi în grabă încăperea micuță - cea 
mai bună opţiune a spitalului Bradfield Cross pentru cei care 
aveau nevoie de intimitate, chiar și când erau în stare gravă. 
Denby își frecă bărbia, meditând. Robbie Bishop avea o condiţie 
fizică excelentă: în formă, puternic și, conform medicului de la 
clubul la care juca, fusese perfect sănătos după antrenamentul 
de vineri. Lipsise de la meciul de sâmbătă, după ce același 
medic de la club îl diagnosticase iniţial ca suferind de o formă 
banală de gripă. Acum iată-l aici, optsprezece ore mai târziu, 
într-o stare vizibil înrăutăţită. lar Thomas Denby nu avea habar 
de ce sau cum să împiedice asta. 

Nu era obișnuit să se afle într-o asemenea situaţie. Era, și 
știa asta, un medic al naibii de bun. Se pricepea să pună un 
diagnostic, era un medic talentat și adesea inspirat, dar și un 
politician suficient de bun pentru a se asigura că nevoile 
departamentului său nu rămâneau prea des nesatisfăcute din 
cauza birocraţilor. Se dedica aproape complet vieţii sale 
profesionale, suferinţele pacienţilor săi lăsându-i prea puţin 
răgaz. Robbie Bishop părea o insultă adusă talentului său. 

Când medicul rezident se întoarse cu trusa de intubare și cu 
câteva asistente, Denby oftă. Aruncă o privire spre ușă. De 
cealaltă parte, știa, se afla managerul echipei lui Robbie Bishop. 
Martin Flanagan își petrecuse noaptea prăbușit pe un scaun 
lângă jucătorul său vedetă. Costumul lui cel scump era șifonat 
acum, iar faţa aspră căpătase un aer sinistru sub barba ţepoasă. 
Se contraseră deja o dată când Denby insistase ca bătăiosul 
irlandez să iasă din salon în timpul vizitei medicilor. 

— Ştii cât valorează băiatul ăsta pentru Bradfield Victoria? îl 
întrebase Flanagan. Denby îi aruncase o privire rece. 

— Pentru mine valorează exact la fel ca orice alt pacient pe 


care îl tratez, îi spusese. Eu nu stau pe tușă să-ţi spun ce tactică 
să folosești. Așa că lasă-mă să-mi fac treaba fără să intervii. Am 
nevoie să-i oferi intimitate pacientului meu cât îl consult. 

Managerul plecase bombănind, dar Denby știa că avea să 
aștepte în continuare, cu faţa chinuită și neliniștită, disperat să 
audă ceva care să contrazică agravarea pe care o observase 
deja. 

— Când terminaţi cu asta, să începem să-i administrăm 
Zidovudină, îi spuse doctoriţei. Nu mai aveau altceva de făcut 
decât să încerce puternica medicaţie retrovirală care le-ar fi 
putut oferi suficient răgaz pentru a-și dea seama ce nu era în 
regulă cu Robbie Bishop. 


Luni 


— Mai amintește-mi o dată de ce te-am lăsat să deschizi 
cea de-a treia sticlă, murmură inspectorul-șef Carol Jordan, 
băgând mașina în viteză și înaintând alţi câțiva metri. 

— Pentru că a fost prima dată când ne-ai onorat cu o vizită 
de când ne-am mutat în Dales și pentru că trebuie să ajung în 
Bradfield în dimineaţa asta, iar tu nu ai o cameră ca lumea în 
plus. Așa că nu avea rost să ne fi întors cu mașina azi-noapte. 

Fratele ei, Michael, se aplecă în faţă pentru a schimba postul 
de radio. Carol îl lovi ușor peste mână. 

— Lasă-l așa, spuse el. 

Michael gemu. 

— Bradfield Sound. Cine ar fi crezut că viața mea se va 
reduce la așa ceva? Radioul local în cea mai provincială formă a 
sa. 

— Trebuie să aud ce se întâmplă în sectorul meu. 

Michael părea sceptic. 

— Conduci Brigada de Infractiuni Majore. Eşti afiliată 
echivalentului britanic al FBl-ului. Nu trebuie să știi dacă s-a 
spart vreo conductă principală de apă și asta provoacă 
probleme de trafic pe Methley Way. Sau dacă vreun fotbalist a 
fost transportat de urgenţă la spital cu probleme respiratorii. 


"În engleză, în original, Major Incident Team, cunoscută sub 
acronimul de BIM (n.red.) 


— Hei, domnule IT. Nu tu mi-ai băgat în cap chestia aia cu 
„micro devine macro”? Îmi place să știu ce se întâmplă la baza 
lanțului trofic, pentru că uneori asta provoacă efecte 
neașteptate la celălalt capăt. lar el nu e doar „vreun fotbalist”. E 
Robbie Bishop. Mijlocaşul central al echipei Bradfield Victoria. Şi 
un băiat din zonă, pe deasupra. Admiratoarele sale au dat 
probabil năvală la spitalul Bradfield Cross chiar în acest 
moment. Posibile probleme de ordine publică. 

Michael cedă îmbufnat. 

— În fine. Cum vrei tu, surioară. Bine că aria lor de emisie nu 
se întinde la distanţă prea mare de oraș. Aș fi luat-o razna dacă 
m-ai fi pus să ascult asta pe tot drumul încoace. Își răsuci capul 
strâmbându-se la fiecare trosnitură a gâtului. 

— Nu ai unul dintre acele girofaruri albastre pe care le pui pe 
acoperișul mașinii? 

— Ba da, spuse Carol, rugându-se ca, de data asta, să nu 
înainteze tot cu poticneli. Se simţea transpirată și ușor 
îngreţoșată, în ciuda dușului pe care îl făcuse cu mai puţin de o 
oră în urmă. Dar trebuie să-l folosesc doar la urgente. Și, înainte 
să începi, nu. Asta nu e o urgenţă. E doar traficul la o oră de 
vârf. 

În timp ce vorbea, traficul blocat începu să se fluidizeze. 
După doar câteva sute de metri, era deja greu de înţeles de ce 
făcuseră o jumătate de kilometru în douăzeci de minute, deși 
acum se deplasau relativ lin. 

Michael se încruntă ușor, studiindu-și sora, apoi spuse: 

— Deci, surioară, cum stă treaba cu Tony? 

Carol încercă să nu-și trădeze deznădejdea. Sperase că avea 
să scape de asta. Un weekend întreg cu părinţii ei, fratele său și 
partenera acestuia, fără ca vreunul dintre ei să menţioneze acel 
nume. 

— E destul de bine, de fapt. Îmi place apartamentul. E o 
gazdă foarte bună. Michael plescăi. 

— Ştii că nu la asta mă refer. 

Carol oftă, strecurându-se în fața unui Mercedes care o 
claxonă. 

— Probabil ne vedeam mai des când locuiam în părţi opuse 
ale orașului, spuse. — Credeam... 

Carol și-a încleștat mâinile pe volan și a spus: 

— Nu ai crezut bine. Michael, suntem o pereche de obsedaţi 


de muncă. El își iubește nebunii, iar eu am primit o unitate nouă 
pe care s-o pun pe picioare. Ca să nu mai vorbim despre 
încercarea de-a o susține moral pe Paula, adăugă, chipul ei 
tensionându-se la acest gând. 

— E păcat. Îi aruncă o căutătură critică. Nici unul dintre voi 
nu întinerește. Am învăţat și eu ceva din relaţia cu Lucy: faptul 
că viața e mult mai ușoară când îţi împarţi zbuciumul și 
greutăţile cu cineva care e pe aceeași lungime de undă cu tine. 
lar eu cred că asta e valabil în cazul tău și-al lui Tony Hill. 

Carol îi aruncă o privire rapidă, să vadă dacă se enerva. 

— Omul despre care la un moment dat aproape ai crezut, 
cum ar veni, că e un ucigaș în serie? Acesta e bărbatul despre 
care crezi că se află pe aceeași lungime de undă cu mine? 

Michael își dădu ochii peste cap. 

— Nu te mai ascunde în spatele trecutului. 

— Nu-i vorba că mă ascund. Pentru un trecut ca al nostru, ai 
nevoie de crampoane și de oxigen ca să-l depășești. 

Carol găsi o breșă în trafic și se strecură lângă bordură, 
pornind luminile de avarie. 

— Asta e partea în care tu fugi, spuse ea, imitându-l prost pe 
Shrek. 

— Mă lași aici? 

Michael părea ușor scandalizat. 

— Îmi va lua zece minute să ocolesc pentru a ajunge în 
partea din faţă a institutului, spuse Carol, întinzându-se pe lângă 
el pentru a-i arăta direcţia prin geamul din dreapta. 

— Dacă o iei prin noua galerie comercială, o să ajungi la 
întâlnirea ta cu clientul în trei minute. 

— Doamne, ai dreptate. Am fost plecaţi din oraș doar trei 
luni și deja mi-am pierdut simţul orientării. O cuprinse cu braţul 
pe după umeri, o sărută sec pe obraz și cobori din mașină. 

— Vorbim peste o săptămână. 


x k xk 


Zece minute mai târziu, Carol intră în sediul poliției din 
Bradfield. În scurtul timp scurs între momentul când îl lăsase pe 
Michael și cel în care coborâse din lift la etajul trei, unde se afla 
echipa pe care o considera o adunătură de neadaptaţi jigăriţi, 
trecuse de la rolul de soră la cel de ofiţer de poliţie. Singurul 


element pe care îl aveau în comun cele două fațete ale 
persoanei sale era o ușoară mahmureală. 

Înaintă de-a lungul unui coridor ai cărui pereţi de culoarea 
lavandei și de un alb murdar erau întrerupţi de uși din sticlă 
turnată și oţel. Părţile centrale ale ușilor erau mate, așa că era 
greu să vezi vreun detaliu din ceea ce se întâmpla în spatele lor, 
dacă nu cumva zăreai ceva pe podea sau atârnând din tavan. 
Interioarele decorate strident îi aminteau de o agenţie de 
publicitate. Însă, în era modernă activitatea poliţienească părea 
să aibă de-a face tot atât de mult cu imaginea cât avea cu 
prinderea băieţilor răi. Din fericire, ea reușise să se menţină în 
prima linie cât de mult era posibil pentru un ofiţer de rangul ei. 

Deschise ușa de la sala 316 și păși pe tărâmul celor morți și 
al celor scoși din uz. La o asemenea oră matinală, într-o zi de 
luni, cei vii puteau fi numărați pe degete. Poliţista criminalistă 
Stacey Chen, magicianul IT al echipei, de-abia dacă îi aruncă o 
privire din spatele celor două monitoare de pe biroul său, 
mormăind ceva ce Carol interpretă drept salut. 

— Neaţa, Stacey, spuse Carol. 

În drum spre biroul său, detectivul-sergent Chris Devine ieși 
din spatele uneia dintre lungile table albe care încercuiau 
birourile lor ca niște vagonete acoperite ce țineau dușmanul la 
distanţă. Speriată, Carol se opri brusc. Chris ridică mâinile ca și 
cum s-ar fi predat. 

— Scuze, șefa. N-am vrut să te sperii. 

— Nici o problemă. Carol scoase un oftat. Trebuie neapărat 
să ne procurăm niște table din astea transparente. 

— Cum? Ca alea pe care le au la televizor? Chris râse scurt. 
Eu una nu le văd rostul. Întotdeauna am considerat că sunt 
extrem de greu de citit. Cu toate acele interferenţe din fundal. 

Își potrivi pasul cu al lui Carol, în vreme ce șefa lui se 
îndrepta spre cubul netransparent care îi servea drept birou. 

— Deci ce mai știi de Tony? Ce mai face? 

Era, observă Carol, un mod ciudat de a pune problema. 
Ridică ușor din umeri și spuse: — Din câte știu eu, e bine. 

Tonul ei nu mai lăsa loc de discuții. 

Chris se întoarse, astfel înainta cu spatele, la câţiva metri de 
Carol, examinând expresia șefei sale. Făcu ochii mari. 

— O, Doamne, Dumnezeule, nu știi, nu-i așa? 

— Ce anume nu știu? 


Carol simţi un ghem de panică în stomac. 

Chris își puse mâna pe braţul lui Carol și făcu semn spre 
biroul ei cu o mișcare din cap. 

— Cred că ar fi mai bine să stăm jos, zise ea. 

— lisuse, murmură Carol, lăsându-se purtată înăuntru. Se 
îndreptă spre scaunul ei în vreme ce Chris închise ușa. Am fost 
la Dales, nu la Polul Nord. Ce naiba se întâmplă? Ce i s-a 
întâmplat lui Tony? 

Chris reacţionă la tensiunea din vocea ei. 

— A fost atacat. De unul dintre pacienţii de la Bradfield Moor. 

Carol își acoperi obrajii cu palmele și rămase cu gura 
căscată. Trase adânc aer în piept. — Ce s-a întâmplat? 

Vocea îi era ascuţită, aproape un strigăt. 

Chris își trecu o mână prin părul scurt, pe jumătate cărunt. 

— Nu am cum să îndulcesc lucrurile, șefa. S-a pus în calea 
unui nebun cu un topor de pompieri. Vocea lui Chris suna de 
parcă ar fi venit de la mari depărtări. Carol se învățase să 
reziste cu stoicism în faţa unor priveliști și a unor sunete care 
i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să scâncească și să se 
bâlbâie. Însă, când venea vorba despre Tony Hill, avea o 
vulnerabilitate ieșită din comun. Chiar dacă refuza să 
recunoască asta în asemenea momente, reacţia ei vorbea de la 
sine. _ 

— Ce...? murmură ea cu glasul pierdut. Işi drese glasul. Cât e 
de grav? 

— Din câte am auzit, piciorul îi este cam zdrobit. A încasat 
lovitura în genunchi. A pierdut mult sânge. A durat ceva până au 
ajuns paramedicii la el, din cauză că era un nebun cu un topor 
care căuta noi victime, spuse Chris. 

Oricât de rău ar fi fost acest lucru, era mult mai puţin grav 
decât ceea ce reușise să invoce imaginaţia ei în doar câteva 
secunde. Pierderile de sânge și un genunchi zdrobit erau lucruri 
ce se puteau remedia. Nu era mare scofală, dacă priveai dintr-o 
perspectivă mai largă. 

— lisuse, spuse Carol, răsuflând ușurată. Ce s-a întâmplat? 

— Din câte am auzit eu, unul dintre pacienţi a reușit să 
doboare un infirmier, i-a luat cheia, i-a călcat în picioare capul 
transformându-l într-un terci însângerat, apoi a ajuns în corpul 
principal al spitalului, unde a spart geamul și a luat toporul. 

Carol clătină din cap. 


— Au topoare pentru incendii la Bradfield Moor? Un spital de 
înaltă securitate pentru nebuni? 

— Se pare că tocmai din acest motiv. E sigur. O grămadă de 
uși încuiate și sticlă armată. Protocoalele de sănătate și 
securitate îţi impun să te asiguri că poţi scoate toți pacienţii în 
cazul unui incendiu chiar dacă sistemele electronice de 
închidere cedează. Chris clătină din cap. O tâmpenie, după 
părerea mea. Își ridică mâinile în aer ca pentru a se apăra în 
fața expresiei dojenitoare a lui Carol. Ei bine, da. E mai bine să 
ardă câţiva nemernici nebuni decât să avem noi parte de 
căcaturi din astea. Un infirmier mort, încă unul în stare critică, 
cu organele interne care nu vor mai funcţiona vreodată cum 
trebuie și Tony făcut zob? Aș sacrifica o mână de ţicniţi ucigași 
ca să împiedic asta. 

Cumva, aceste cuvinte păreau și mai cumplite rostite cu 
accentul pronunţat de Cockney al lui Chris. 

— Nu eo situaţie de ori-ori, și știi asta, Chris, spuse Carol. 

Deși avuseseră amândouă aceeași reacţie reflexă, știa că 
emoția era cea care își spunea cuvântul, nu bunul-simţ. Dar, în 
zilele astea, doar cei nechibzuiţi și nepăsători își spuneau sincer 
părerea la locul de muncă. Lui Carol îi plăceau agenţii săi 
nonconformiști. Nu voia să piardă vreunul dintre ei doar pentru 
că era surprins de cine nu trebuia vorbind aiurea, așa că se 
străduia cât putea să le reducă excesele. 

— Și cum a ajuns Tony implicat în asta? întrebă. Era unul 
dintre pacienţii lui? Chris ridică din umeri. 

— Nu știu. Dar se pare că a fost eroul zilei. l-a distras atenţia 
nenorocitului ăluia nebun suficient cât să apuce câţiva asistenţi 
să-l pună la adăpost pe infirmierul rănit. 

—,„Dar nu destul de mult cât să se salveze pe el.” 

— De ce nu m-a contactat nimeni? Cine a fost ofiţerul de 
serviciu în acest weekend? Sam, nu-i așa? 

Chris clătină din cap. 

— Ar fi trebuit să fie Sam, dar a făcut schimb cu Paula. 

Carol sări în picioare și deschise ușa. Cercetă încăperea și o 
observă pe Paula Mcintyre atârnându-și haina în cui. 

— Paula? Hai până aici o clipă, o strigă. 

În vreme ce tânăra traversa încăperea, Carol simţi valul 
familiar de vină. Nu cu mult timp în urmă, o pusese pe Paula 
într-o situaţie potenţial periculoasă, iar pericolul apăruse 


imediat. Nu conta că fusese o operaţiune aprobată oficial. Carol 
fusese cea care se angajase să o protejeze pe Paula, însă 
dăduse greș. Dublul ghinion al acelei operaţiuni nereușite și 
moartea celui mai apropiat coleg al său o aduseseră pe Paula în 
pragul renunțării la cariera din poliție. Carol cunoștea 
sentimentul. Trecuse și ea prin asta, și din motive îngrozitor de 
asemănătoare. Îi oferise Paulei toată susţinerea de care era în 
stare, dar Tony fusese cel care discutase cu ea, ajutând-o să se 
îndepărteze de marginea prăpastiei. Carol nu avea habar ce se 
petrecuse între ei, dar discuţia lor o făcuse pe Paula să-și 
continue cariera de poliţist. lar pentru asta era recunoscătoare, 
chiar dacă însemna să i se amintească în permanenţă de 
propria sa incapacitate de a-și proteja echipa. 

Carol se dădu la o parte pentru a-i face loc Paulei și se 
întoarse la scaunul ei. Paula se sprijini de peretele de sticlă, cu 
braţele încrucișate, ca și cum ar fi putut astfel ascunde cât de 
mult slăbise. 

Părul ei blond-închis arăta de parcă ar fi uitat să-l pieptene 
după ce-l uscase cu prosopul, iar pantalonii negru tăciune și 
pulovărul îi erau mult prea largi. 

— Cum se simte Tony? întrebă Paula. 

— Nu știu, de-abia am aflat despre atac, spuse Carol, atentă 
ca tonul ei să nu sune acuzator. Paula păru surprinsă. 

— Oh, rahat! exclamă ea. Nu m-am gândit nici o clipă că nu 
știi. Clătină din cap cu frustrare. Nici nu m-au sunat, de fapt. Am 
aflat când am pornit televizorul sâmbătă dimineaţă. Pur și 
simplu, am presupus că te sunase cineva... 

Vocea i se pierdu, îngrozită. 

—-— Nu m-a sunat nimeni. Îmi petreceam weekendul în 
familie, la Dales, cu fratele și cu părinţii mei. Așa că nu am 
pornit televizorul sau radioul. Ştim la care spital se află? 

— Bradfield Cross, spuse Paula. l-au operat genunchiul 
sâmbătă. M-am interesat. Au spus că a ieșit cu bine din operaţie 
și că se simţea OK. 

Carol se ridică în picioare, luându-și geanta. 

— Bine. Mă găsiţi acolo dacă aveţi nevoie de mine. Presupun 
că nu a apărut nimic peste noapte cu care să ne batem capul, 
nu-i așa? 

Chris clătină din cap. 

— Nimic nou. 


— Cu atât mai bine. Avem destule de care să ne ocupăm. O 
bătu pe umăr pe Paula, în trecere. Și eu m-aș fi gândit la fel, 
spuse ea, ieșind. 

—,„Insă aș fi sunat oricum, să mă asigur.” 


x k xk 


Gura uscată. Prea uscată pentru a înghiţi. Ăsta era cel mai 
important gând ce reușea să străbată prin căptușeala de vată 
care îi umplea capul. Pleoapele îi tresăriră. Vag, știa că exista un 
motiv pentru care ar fi fost o idee proastă să-i deschidă, dar 
nu-și amintea care anume. Nici măcar nu era sigur că se putea 
încrede în acea avertizare ceţoasă a minţii sale. Ce putea fi atât 
de rău dacă deschidea ochii? Oamenii făceau mereu asta și nu li 
se întâmpla nimic. 

Răspunsul veni cu o viteză ameţitoare. 

— Era și cazul, lătră vocea de undeva din spatele urechii sale 
stângi. 

Tonul critic îi era familiar, dar îi părea undea din trecut. Nu 
părea să se potrivească vagilor sale impresii legate de viaţa lui 
din prezent. 

Tony își întoarse capul într-o parte. Mișcarea retrezi o durere 
pe care cu greu o putea localiza. Părea o durere generală care îi 
cuprindea tot corpul. Gemu și deschise ochii. Atunci își aminti de 
ce ar fi fost o alegere mai bună să-i ţină închiși. 

— Dacă tot trebuie să fiu aici, ai putea măcar să faci 
conversaţie. 

Gura femeii se încleștă strâns în semn de dezaprobare - o 
imagine pe care și-o amintea atât de bine. Își închise laptopul, îl 
puse pe masa de lângă ea și își încrucișă picioarele îmbrăcate în 
pantaloni. „Nu i-au plăcut propriile picioare”, se gândi Tony fără 
noimă. 

— Scuze, croncăni el. 

— Cred că e de la medicamente. 

Se întinse după paharul de apă de pe tava sa, dar era prea 
departe pentru a ajunge. Ea nu se clinti. Încercă să se ridice în 
capul oaselor, uitând ca un idiot motivul pentru care se afla în 
patul de spital. Piciorul stâng, fixat bine într-o atelă chirurgicală 
grea, se mișcă imperceptibil, dar produse o explozie de durere 
complet disproporționată care îi tăie răsuflarea. Odată cu 


durerea, îi reveniră și amintirile. Lloyd Allen aplecat asupra sa, 
strigând ceva de neînțeles. Jocul de lumină pe oţelul albastru. 
Un moment de durere paralizantă, apoi nimic. De atunci, doar 
scurte străfulgerări de conștiință. Doctori vorbind despre el, 
asistente vorbind deasupra lui, televizorul vorbind cu el. Şi ea 
emanând iritare și nerăbdare. 

— Apă? reuși să rostească, nefiind sigur dacă avea să 
primească. 

Oftă amar, de parcă îi ceruse cine știe ce favoare, și ridică 
paharul de apă, împingând paiul spre buzele sale uscate, ca să 
poată bea fără a fi nevoit să se ridice. Sorbi apa, cu înghiţituri 
mici, savurând senzaţia pe măsură ce gura lui își recăpăta 
umiditatea. „Soarbe, savurează, înghite.” Repetă procesul până 
bău jumătate de pahar, apoi își lăsă capul la loc pe pernă. 

— Nu trebuie să stai aici, spuse. Sunt bine. Ea râse scurt. 

— Doar nu crezi că am venit aici de bunăvoie, nu? Bradfield 
Cross este unul dintre clienţii mei. Faptul că ea încă putea să-l 
trateze cu atâta brutalitate nu era o surpriză, dar asta nu 
însemna că nu-l durea. 

— Păstrezi aparențele, nu? spuse el, nereușind să-și ascundă 
amărăciunea din voce. _ 

— Când în joc sunt venitul și reputaţia mea? Sigur că da. li 
aruncă o privire acră, ochii care semănau atât de mult cu ai săi 
îngustându-se într-o privire apreciativă. Nu te preface că nu ești 
de acord, Tony. Când vine vorba despre salvarea aparenţelor, ai 
putea reprezenta Anglia la Jocurile Olimpice. Pun pariu că nici 
unul dintre colegii tăi n-are habar ce se petrece în mintea ta 
abjectă. 

— Am avut un profesor bun. 

Își mută privirea, prefăcându-se că urmărește emisiunea de 
la televizor. 

— Bun, atunci nu trebuie să vorbim. Eu am de lucru, și sunt 
sigură că putem pune pe cineva să-ţi aducă ceva de citit. Eu voi 
rămâne pe aici o zi sau două, până când te pui pe picioare. Apoi 
n-o să-ți mai stau în cale. 

O auzi foindu-se în scaun și ţăcănitul degetelor ei pe taste. 

— Cum ai aflat? întrebă el. 

— Se pare că figurez în evidenţele tale personale drept cea 
mai apropiată rudă. Fie nu ţi le-ai actualizat în ultimii douăzeci 
de ani, fie ai rămas același Billy fără prieteni care ai fost 


dintotdeauna. lar o deșteaptă de asistentă-șefă m-a recunoscut 
când am intrat. Așa că sunt prinsă aici atâta timp cât o cer 
convenienţele. 

— Habar n-aveam că ai legături cu Bradfield. 

— Credeai că ești în siguranţă aici, nu? Spre deosebire de 
tine, Tony, eu sunt o femeie de succes. Am legături peste tot în 
ţară. Afacerile sunt înfloritoare. 

Când se lăuda, expresia de pe chip i se înmuia. 

— Chiar nu ești obligată să stai aici, repetă el. Le voi spune 
că eu te-am alungat. 

Vorbea repede, cuvintele rostogolindu-i-se unul după celălalt 
în încercarea de a reduce efortul de a vorbi. 

— Şi de ce aș avea încredere că vei spune adevărul despre 
mine? Nu, mulţumesc. Eu o să-mi fac pur și simplu datoria. 

Tony se uita în gol. Exista oare o frază mai deprimantă? 


x k xk 


Elinor Blessing își amestecă frișca în cana de cafea, folosind 
beţigașul de lemn. Starbucks era la două minute distanţă pe jos 
de intrarea din spate a spitalului Bradfield Cross. Femeia se 
gândi că podeaua se uzase de pașii medicilor stagiari care își 
administrau cofeină pentru a ține somnul la distanță. Dar în 
dimineața asta nu încerca să rămână trează, ci să stea 


deoparte. 
O cută verticală i se formă între sprâncene, iar ochii ei 
cenușii priviră în gol, la mică distanță. Gândurile i se 


învălmășeau, în timp ce încerca să hotărască ce-ar trebui să 
facă. Işi petrecuse suficient timp ca rezidentă sub coordonarea 
lui Thomas Denby ca să-și fi format o imagine destul de clară 
despre el. Era, probabil, cel mai bun specialist în diagnostice cu 
care lucrase vreodată, iar această calitate era susţinută de grija 
cu care supraveghea pacienţii. Spre deosebire de mulţi medici 
specialiști pe care îi văzuse, nu părea să aibă nevoie să-și 
măgulească orgoliul călcându-i în picioare pe medicii stagiari și 
pe studenţi. Mai mult, îi încuraja să adopte un rol activ în timpul 
vizitelor pe care le făcea pe secţie. Când studenţii răspundeau la 
întrebările care li se adresau, părea mulţumit dacă aceștia se 
descurcau mai bine și dezamăgit dacă greșeau. Dezamăgirea 
era o motivaţie mult mai puternică pentru a învăţa decât 


sarcasmul și umilinţele la care apelau mulţi dintre colegii săi. 

Însă, ca un avocat bun, Denby punea, de obicei, întrebări la 
care știa deja răspunsul. Ar fi fost oare la fel de generos dacă 
unul dintre inferiorii săi ar fi avut răspunsul la o problemă pe 
care el nu reușise să o rezolve? l-ar fi mulţumit persoanei care 
ar fi întrerupt desfășurarea lină a vizitelor sale pe secţie cu o 
sugestie la care el să nu se fi gândit încă? În special dacă se 
dovedea că acea persoană avea dreptate? 

Ar fi trebuit să fie mulțumit, indiferent de persoana care ar fi 
propus teoria. Diagnosticul era primul pas pe calea efortului de 
a ajuta pacientul. Cu excepţia cazului în care era un diagnostic 
disperat. Incurabil, incomod, intratabil. Nimeni nu-și dorea un 
astfel de diagnostic. 

Mai ales când pacientul tău era Robbie Bishop. 


XX xk 


Era ceva deprimant, constată Carol, în a te descurca atât de 
bine pe coridoarele unui spital. Intr-un fel sau altul, profesia ei o 
dusese în toate secţiile importante ale spitalului Bradfield Cross. 
Singurul avantaj era că știa spre care dintre parcările 
aglomerate să se orienteze. 

Femeia care era de serviciu la biroul asistentelor din secția 
de chirurgie pentru bărbaţi o recunoscu. Drumurile li se 
intersectaseră de mai multe ori în timpul operaţiei și a perioadei 
de convalescenţă a unui violator a cărui victimă reușise în mod 
miraculos să întoarcă împotriva lui cuțitul. Amândouă se 
bucuraseră într-o oarecare măsură de durerea lui. 

— Sunteţi inspectorul Jordan, nu-i așa? spuse ea. Carol nu se 
obosi să o corecteze. 

— Exact. Caut un pacient pe nume Hill. Tony Hill? Asistenta 
păru surprinsă. 

— Aveţi un rang cam înalt pentru a lua depozițţii. 

Carol se gândi o clipă cum să-și descrie relaţia cu Tony. 
„Coleg” era insuficient, „gazdă” - oarecum incorect, iar 
„prieten”, mai mult sau mai puţin adevărat. Ridică din umeri. 

— El îmi hrănește pisica. Asistenta chicoti. 

— Toţi avem nevoie de o astfel de persoană. Arătă în jos pe 
coridor, spre dreapta. 

— După saloanele cu patru paturi, este o ușă pe stânga, 


chiar în capăt. Acolo e el. 

Moartă de îngrijorare, Carol urmă instrucţiunile. În faţa ușii 
se opri. Cum avea să fie? Ce urma să găsească? Avea prea 
puţină experienţă când venea vorba despre suferinţele fizice ale 
altor persoane. Ştia din proprie experienţă că, atunci când 
suferea, ultimii oameni pe care și-i dorea în jurul său erau cei la 
care ţinea. Tulburarea lor evidentă o făcea să se simtă vinovată, 
și nu îi făcea plăcere să-și expună propria vulnerabilitate. Ar fi 
putut pune pariu că și Tony simţea la fel. Mintea ei rememoră o 
altă ocazie în care îl vizitase la spital. Pe atunci nu se cunoșteau 
prea bine, dar își amintea că nu fusese o întâlnire tocmai 
confortabilă. Ei bine, dacă se prindea că voia să fie lăsat în pace, 
nu avea să stea pe-acolo. Doar să-și facă apariţia, ca el să știe 
că era preocupată de soarta lui, apoi să se retragă grațios, 
asigurându-se că el era conștient de faptul că ea se întorcea 
dacă dorea acest lucru. 

Trase adânc aer în piept, apoi bătu în ușă. Auzi vocea 
familiară, stinsă pe alocuri. — Intră dacă ai calmante. 

Carol rânji. Inseamnă că nu era chiar atât de rău. Deschise 
ușa și intră. 

Işi dădu seama imediat că se mai afla cineva în cameră, dar 
la început nu avu ochi decât pentru Tony. Barba nerasă de trei 
zile accentua nuanţa cenușie a tenului său. Părea că slăbise fără 
să prea aibă de unde. Dar ochii îi străluceau, iar zâmbetul părea 
autentic. Un dispozitiv format din scripeţi și cabluri îi ţinea 
genunchiul prins între atele într-un unghi ce nu părea prea 
confortabil. 

— Carol, începu el înainte de a fi întrerupt. 

— Tu trebuie să fii prietena, spuse femeia așezată în colțul 
camerei, cu un accent slab, dar care putea fi recunoscut ca fiind 
din partea locului. Ce te-a reţinut? 

Carol o privi surprinsă. Părea o femeie trecută puţin peste 
șaizeci de ani, care se descurca bine să ţină anii la distanţă. 
Părul era vopsit cu pricepere într-un castaniu-auriu, machiajul 
impecabil, dar discret. În ochii ei albaștri plutea un aer calculat, 
iar ridurile care erau vizibile nu indicau o fire bună și generoasă. 
Suplă, aproape slabă, era îmbrăcată într-un taior care, prin 
croială, era peste medie. Cu siguranţă, mult peste cât își 
permitea Carol să plătească pentru un taior. 

— Pardon? spuse Carol. Nu i se întâmpla prea des să fie 


prinsă pe picior greșit, dar nici măcar răufăcătorii nu erau 
rareori atât de brutali. 

— Nu e prietena mea, spuse Tony, vizibil iritat. E 
inspectorul-șef Carol Jordan. 

Sprâncenele femeii se ridicară. 

— Eu nu mi-aș fi dat seama. Un zâmbet slab, lipsit de umor. 
Mă refer la partea cu prietena, nu la aia cu poliţista. Și totuși, 
dacă nu ai venit ca să-l arestezi, ce caută un ofiţer superior de 
poliție adulmecând în jurul acestui obiect inutil? 

— Mamă! 

Mârâitul se strecură printre dinţii încleștaţi. Tony se strâmbă 
către Carol într-un amestec de exasperare și implorare. Carol, 
aceasta este mama mea. Carol Jordan, Vanessa Hill. 


x k xk 


Nici una dintre femei nu schiță intenția de a da mâna. Carol 
se strădui să-şi stăpânească surprinderea. Era adevărat că nu 
discutaseră prea mult despre familiile lor, dar ea avusese mereu 
impresia că mama lui Tony era moartă. 

— Mă bucur de cunoștință, spuse Carol. Se întoarse din nou 
spre Tony. Cum te simţi? 

— Plin până la refuz de medicamente. Dar azi am reușit 
totuși să rămân treaz mai mult de cinci minute fără întrerupere. 

— Și piciorul? Ce spun doctorii despre asta? 

În timp ce vorbea, observă că Vanessa Hill își vâra laptopul 
într-o husă de neopren de culoare deschisă. 

— Se pare că a fost o singură tăietură, curată. Au făcut tot 
ce le-a stat în putere să o coasă cum trebuie... Își întrerupse 
fraza. Mamă, pleci? întrebă el în timp ce Vanessa ocoli tăblia 
patului, cu haina atârnată pe braţ și geanta cu laptopul agăţată 
pe umăr, lângă poșetă. 

— Ba bine că nu, sigur că plec. Acum o ai pe prietena ta. 
Poate avea și fătuca asta grijă de tine. Eu am ieșit din joc. 

Se îndreptă spre ușă. 

— Nu e prietena mea, strigă Tony. E chiriașa, colega, amica 
mea. Şi e femeie, nu fătucă. 

— Cum zici tu, replică Vanessa. Nu te abandonez, te las pe 
mâini bune. Asistentele sigur vor observa diferenţa. 

Schiţă un salut din mână și plecă. 


Carol se holbă cu gura căscată după femeia care dispărea pe 
ușă. 

— Dumnezeule mare, bâigui ea, întorcându-se din nou spre 
Tony. Întotdeauna e așa? 

Bărbatul își lăsă capul din nou pe pernă, evitându-i privirea. 

— Probabil nu cu alți oameni, spuse el obosit. Are o afacere 
de mare succes în domeniul consultanţei pentru resurse umane. 
E greu de crezut, dar coordonează training uri și ia decizii cu 
privire la personalul unora dintre cele mai importante companii 
din ţară. Cred că eu scot la iveală ce e mai rău în ea. 

— Încep să înţeleg de ce nu ai vorbit niciodată despre ea. 

Carol își trase scaunul din colţ și se așeză lângă pat. 

— Nu o văd decât foarte rar. Nici măcar de Crăciun și de 
zilele de naștere. Oftă. Nu am prea văzut-o nici în copilărie. 

— Dar tatăl tău? Era tot atât de aspră cu el? 

— Bună întrebare. Habar n-am cine a fost tatăl meu. A 
refuzat întotdeauna să-mi spună ceva despre el. Tot ce știu este 
că nu erau căsătoriţi. Poţi să-mi dai telecomanda pentru pat? 

Își încropi un zâmbet care părea autentic. M-ai salvat de încă 
o zi cu mama mea. Măcar atâta pot face! Să mă ridic pentru 
tine. 

— Am venit imediat ce am aflat. Îmi pare rău, nu m-a sunat 
nimeni. Îi dădu telecomanda, iar el o butonă până când se ridică 
în capul oaselor, strâmbându-se de durere în timp ce se așeza 
mai confortabil. 

— Toţi au presupus că mă anunţase altcineva. Aș vrea să mă 
fi anunţat tu. 7 

— Ştiam câtă nevoie aveai de un weekend liber, spuse el. In 
plus, numărul de favoruri la care pot apela e limitat, și m-am 
gândit că e mai bine să mi le păstrez pentru momentele când 
am cu adevărat nevoie. Dădu să spună ceva, însă ochii i se 
măriră brusc de uimire. O, la naiba, exclamă. Ai fost acasă sau 
te-ai dus direct la birou? 

Părea o întrebare ciudată, dar expresia lui era cât se poate 
de serioasă. 

— Direct la birou. De ce? 

Își acoperi faţa cu mâinile. 

— Îmi pare atât de rău. Am uitat complet de Nelson. Carol 
izbucni în râs. 

— Un ţăcănit îţi zdrobește piciorul cu un topor, îţi petreci 


weekendul în operaţie și îţi faci griji că nu mi-ai hrănit motanul? 
Are o ușiță pentru pisici. Poate să iasă la vânătoare dacă devine 
disperat. li luă mâna și o mângâie. Nu-ţi face probleme pentru 
motan. Spune-mi cum îţi e genunchiul. 

— E fixat cu un cablu, dar nu-l pot pune încă în ghips din 
cauza rănii. Chirurgul spune că trebuie să se asigure că se 
vindecă bine, că nu e infectat. Apoi mi-l pun în ghips și, dacă am 
noroc, voi putea să mă deplasez cu un cadru pe la sfârșitul 
săptămânii. Și dacă sunt băiat cuminte, adăugă sarcastic. 

— Deci cât timp vei sta în spital? 

— Cel puţin o săptămână. Depinde de cât de bine voi reuși 
să mă deplasez. Nu mă vor lăsa să plec până când nu reușesc 
să mă descurc fără cadru. Işi clătină braţul. Și probabil și fără 
morfină administrată intravenos. 

Carol se strâmbă compătimitor. 

— Asta te va învăţa minte să nu mai faci pe eroul altă dată! 

— N-a fost nimic eroic în asta, spuse Tony. Tipii care 
încercau să-și salveze de acolo colegul, târându-l, ei au fost 
eroii. Eu am fost doar diversiunea. Pleoapele îi tremura. A fost 
ultima dată când am rămas să lucrez peste program. 

— Ai nevoie de ceva de acasă? 

— Câteva... tricouri? Trebuie să existe ceva mai confortabil 
decât cămășuţele astea de spital. Și câteva perechi de boxeri. 
Va fi interesat de văzut dacă reușesc să-i trag peste atelă. 

— Ce-ai zice de ceva de citit? 

— Bine gândit. Pe noptiera mea sunt câteva cărţi cărora 
trebuie să le fac recenzia. Ai să-ţi dai seama care sunt pentru că 
au un semn pe copertă. Ah, și laptopul meu, te rog. 

Carol clătină din cap amuzată. 

— Nu crezi că asta ar fi o bună ocazie pentru a te relaxa? 
Poate să citești ceva mai puţin serios? O privi de parcă vorbea 
limbi străine. 

— De ce? 

— Nu cred că cineva se așteaptă să lucrezi, Tony. În plus, 
s-ar putea să descoperi că nu e chiar așa de ușor să te 
concentrezi pe cât îţi închipui. 

El se încruntă. 

— Crezi că nu știu să mă relaxez. 

Glumea doar pe jumătate. 

— Nu cred asta. Știu asta. Și înţeleg, pentru că și eu am 


tendințe asemănătoare. 

— Pot să mă relaxez. Mă uit la fotbal. Mă joc pe calculator. 

Carol râse. 

— Te-am văzut când te uitai la fotbal. Te-am văzut când te 
jucai pe calculator, și e imposibil să aplici vreun sens al 
termenului de „relaxare” pentru oricare din aceste activități 
atunci când e vorba despre tine. 

— Nici măcar n-am să mă obosesc să răspund la așa ceva. 
Dar, dacă îmi aduci laptopul, ai putea să mi-o aduci și pe Lara... 

Îi aruncă o ocheadă. 

— Ticălos jalnic ce ești! Unde o găsesc? 

— În biroul meu. Pe raftul la care ajungi cu mâna stângă 
dacă te ridici de pe scaun. Își înăbuși un căscat. lar acum a sosit 
vremea să pleci. Eu trebuie să dorm, iar tu ai o echipă de 
condus. 

Carol se ridică numaidecât. 

— O echipă care se ocupă de incidente majore, dar care nu 
are de rezolvat nici un incident major. Nu că m-aș plânge, 
adăugă în grabă. Nu mă deranjează să am o zi liniștită la birou. 
Îi mângâie din nou mâna. Trec din nou diseară. Dacă mai ai 
nevoie de ceva, dă-mi un telefon. 

leși pe coridor și-și scoase telefonul pregătindu-se să-l 
deschidă imediat ce părăsea clădirea spitalului. Când trecu pe 
lângă biroul asistentelor, femeia cu care discutase mai devreme 
îi făcu cu ochiul. 

— Deci așa stă treaba cu hrănitul pisicii. 

— Ce vrei să spui? întrebă Carol, încetinind pasul. 

— Conform spuselor mamei sale, el face ceva mai multe 
pentru tine. Zâmbetul ei era viclean, privirea cu subiînţeles. 

— Nu ar trebui să crezi tot ce auzi. Oare mama ta știe totul 
despre tine? Asistenta ridică din umeri. 

— Am priceput. 

Carol jonglă cu poșeta și cu telefonul și scoase o carte de 
vizită. 

— Voi reveni mai târziu. Asta e cartea mea de vizită. Dacă 
are nevoie de orice, anunţaţi-mă și voi vedea ce pot face. 

— Nici o problemă. În fond, e greu să găsești pe cineva 
priceput care să-ţi hrănească pisica. 


Lara Croft, personaj fictiv și protagonista seriei de jocuri video 
Tomb Rider, creată de Toby Gard în 1996 (n.tr.) 


x k xk 


Yousef Aziz aruncă o privire spre ceasul de la bord. Se 
descurca bine. Nimeni nu se aștepta să ajungă înapoi de la o 
întâlnire de la ora nouă, din Blackburn, decât cu puţin înainte de 
prânz. Toată lumea știa ce înseamnă să traversezi munţii Penini 
într-o dimineaţă de luni. Dar ceea ce nu știa nimeni era că își 
reprogramase întâlnirea pentru ora opt. Desigur, fusese nevoit 
să plece din Bradfield puţin mai devreme, dar nu chiar cu o oră, 
pentru că avea să evite, astfel, cea mai dificilă perioadă a orei 
de vârf. Fusese de-ajuns să-i spună mamei sale că voia să fie 
sigur că nu întârzia la întâlnirea cu acest nou client important. 
Ştia că ar fi trebuit să se simtă prost atunci când mama lui 
folosise această presupusă punctualitate a sa pentru a-l mustra 
pe fratele lui mai mic. Dar eforturile erau pur și simplu irosite cu 
Raj. Mama lor îl răsfățase prea mult pe mezin, iar acum culegea 
ceea ce semănase. 

Esenţial era că Yousef își crease o portiţă de scăpare. Era 
ceva ce învățase să facă pe parcursul ultimelor câteva luni. 
Devenise abil în a se strecura pe neobservate timp de câteva 
ore în timpul zilei de lucru fără a stârni bănuieli. Incă de când... 
Își scutură capul ca pentru a alunga acel gând. Îl distrăgea prea 
mult. Trebuia să încerce să-și organizeze elementele 
combatante din viaţa sa, altfel avea să-i scape ceva, fără 
îndoială. 

Yousef scurtase întâlnirea din Blackburn cât de mult putuse, 
fără a părea nepoliticos faţă de noul client, iar acum avea o oră 
și jumătate doar pentru el. Urmă instrucţiunile sistemului său de 
navigaţie prin satelit. Cobori pe autostradă și intră în inima 
cartierului Cheetham Hill. Cunoștea destul de bine zona de nord 
a orașului Manchester, dar această parte din cartierul de 
cărămidă roșie îi era necunoscută. Coti pe o stradă îngustă, 
unde un șir de case dărăpănate se învecinau cu o mică 
proprietate industrială. La jumătatea drumului, observă 
indicatorul către destinaţia sa, PRO TECH SUPPLIES, scrisă cu 
stacojiu pe fond alb, într-un chenar din semne de exclamare 
negre. 

Parcă furgoneta și opri motorul. Se sprijini de volan și inspiră 
adânc, simțind cum i se strânge stomacul. Nu prea mâncase în 


acea dimineaţă, folosindu-se de scuza că trebuia să ajungă 
urgent la întâlnire pentru a dezamorsa îngrijorarea apăsătoare a 
mamei sale privind recenta dispariţie a poftei lui de mâncare. 
Bineînţeles că-și pierduse pofta de mâncare, după cum își 
pierduse și capacitatea de a dormi mai mult de câteva ore la 
rând. La ce altceva ar fi putut să se aștepte? Asta se întâmpla 
când te apucai de așa ceva. Dar era important să nu trezească 
bănuieli, așa că încerca să stea departe de casă la ora mesei ori 
de câte ori putea. 

Având în vedere cât de puţin mânca și dormea, aproape nu-i 
venea să creadă cât de plin de energie se simţea. Era puţin 
ameţit uneori, dar credea că asta era o consecinţă a faptului că 
își imagina efectul planului lor, nu a lipsei de mâncare și de 
odihnă. Acum se desprinse de volan și cobori din furgonetă. 
Trecu pragul uşii pe care scria VÂNZĂRI RETAIL. Ducea la o 
încăpere de un metru pătrat, amenajată în depozitul din spate. 
În dosul unei tejghele placate cu zinc care împărțea încăperea în 
două un bărbat slăbănog stătea cocârjat deasupra unui 
computer. Totul la el era cenușiu - părul, pielea, salopeta. Ridică 
privirea din monitorul computerului când intră Yousef. Ochii îi 
erau la fel de cenușii. 

Se ridică și se sprijini de tejghea. Mișcarea agită aerul 
suficient cât să împingă mirosul de tutun ieftin dincolo de spaţiul 
care îi despărțea. 

— E totul în regulă? întrebă Yousef. 

— În regulă. Ce pot face pentru tine? Yousef scoase o listă. 

— Am nevoie de niște mănuși foarte rezistente, o vizieră de 
protecţie și căști pentru urechi. Bărbatul oftă și trase pe tejghea 
un catalog cu colţurile îndoite. n 

— Cel mai bine te uiţi aici și vezi ce facem noi. Il deschise, 
răsfoind paginile șifonate până ajunse la partea cu mănuși. 
Arătă spre o fotografie la întâmplare. Uite, aici e o descriere. Iți 
faci o idee despre grosime și flexibilitate. Depinde pentru ce le 
vrei, știi? Împinse catalogul spre Yousef. Tu decizi ce cauţi. 

Yousef dădu din cap. Începu să cerceteze catalogul, 
descumpănit puţin de varietatea alegerilor ce i se ofereau. 
Citind descrierile articolelor, nu se putu abţine să nu 
zâmbească. Dintr-un motiv sau altul, Pro-Tech nu menţiona 
proiectul său printre recomandărilor referitoare la 
echipamentele de protecţie. Domnul Cenușiu din spatele 


tejghelei s-ar fi căcat pe el dacă ar fi știut adevărul. Dar nu avea 
să-l afle niciodată. Yousef fusese atent. Urmele sale erau curate. 
Un depozit de materiale științifice și substanțe chimice din 
Wakefield. Un producător specializat în vopsele din Oldham. Un 
magazin de accesorii pentru motociclete din Leeds. Un furnizor 
de echipamente de laborator din Cleckheaton. Niciodată, 
niciodată, niciodată din Bradfield, unde exista un oarecare risc 
de a fi observat de cineva care îl cunoștea. De fiecare dată, se 
costumase corespunzător. Salopetă de zugrav. Haine de piele 
pentru motociclişti. Cămașă atent călcată și pantaloni eleganţi, 
cu un rând de pixuri într-un toc de buzunar la cămașă. Plătind cu 
bani gheaţă. Omul invizibil. 

Acum, își alese obiectele și arătă ce dorea, adăugând o vestă 
de protecţie, pentru orice eventualitate. Magazionerul introduse 
detaliile în computerul său și-i spuse lui Yousef că produsele 
cerute aveau să sosească imediat. Păru surprins când Yousef se 
oferi să plătească în bani gheaţă. 

— Nu ai carte de credit? îl întrebă, pe un ton sceptic. 

— Nu am una de firmă, nu, minţi Yousef. Îmi pare rău, 
prietene. N-am decât bani gheaţă. Îi numără bancnotele. 

Magazionerul clătină din cap. 

— Atunci va trebui să accept situaţia. Voi, ăștia, preferaţi 
banii gheaţă, nu-i așa? 

Yousef se încruntă. 

— Noi, ăștia? Cum adică noi, ăștia? 

Işi simţi degetele strângându-se pumn în buzunare. 

— Voi, musulmanii. Am citit asta undeva. E împotriva religiei 
voastre. Să plătiţi dobândă și așa mai departe. Maxilarul 
bărbatului se încleștă într-o grimasă de încăpățânare. Nu sunt 
rasist, să știi. Doar spun lucrurilor pe nume. 

Yousef respiră adânc. Atitudinea bărbatului era destul de 
blândă. Avusese de-a face cu alte situaţii mult, mult mai rele. 
Dar, mai nou, era hipersensibil la orice aducea cât de puţin a 
prejudecată în această privinţă. Totul venea să-i întărească 
decizia de a urma acest drum, de a-și duce planurile până la 
capăt. 

— Dacă zici tu, spuse, nedorind să iște o ceartă care l-ar fi 
făcut memorabil, dar ezitând în egală măsură să nu spună 
nimic. 

Fu scutit de continuarea conversaţiei când sosiră produsele. 


Le luă și ieși fără a mai răspunde salutului de „pe curând” al 
magazionerului. 

Traficul de pe autostradă era aglomerat, și îi luă aproape o 
oră să ajungă înapoi în Bradfield. Nu prea avea timp să ducă 
echipamentul de protecţie în camera închiriată, dar nu putea 
să-l lase pur și simplu în furgonetă. Dacă Raj, Sanjar sau tatăl 
său l-ar fi văzut, ar fi apărut tot felul de întrebări la care, în mod 
sigur, nu voia să răspundă. 

Camera se afla la etajul întâi al unei clădiri ce fusese cândva 
locuința unui baron al căilor ferate. Era o clădire în stil neogotic, 
cu tencuiala ce acoperea frontoanele și arcadele învechită și 
gata să cadă, cu ramele ferestrelor mucegăite și cu jgheaburi 
unde se lăfăiau o mare varietate de buruieni. Cândva, dăduse 
spre un peisaj; acum, prin ferestrele din față nu se mai vedea 
decât partea vestică a marelui stadion Bradfield Victoria, aflat la 
vreo opt kilometri distanță. Zona care fusese cândva un cartier 
cu o oarecare grandoare decăzuse până la a deveni un ghetou 
ai cărui locuitori aveau în comun sărăcia. Nuanţele pielii variau 
de la negrul-albăstrui al Africii sub sahariene la paloarea 
lăptoasă a Europei de Est. Conform unui studiu făcut de Consiliul 
Orășenesc din Bradfield, se practicau treisprezece religii și se 
vorbeau douăzeci și două de limbi în perimetrul de un kilometru 
pătrat aflat la vest de terenul de fotbal. 

Aici, Yousef reușea să rămână neobservat de propria 
comunitate de imigranţi de a treia generaţie. Aici, nimănui nu-i 
sărea în ochi sau nu-i păsa cine altcineva venea și pleca din 
această ascunzătoare de la etajul întâi. Aici, Yousef Aziz era 
invizibil. 


x k xk 


Recepționera încercă fără succes să-și ascundă uimirea. 

— Bună dimineaţa, doamnă Hill, bolborosi automat. Aruncă o 
privire în calendarul de pe biroul ei, de parcă nu-i venea să 
creadă că se înșelase. Credeam că... nu ne așteptam... 

— Bun, asta vă ţine în priză, Bethany, spuse Vanessa 
trecând pe lângă ea în drum spre birou. Chipurile întâlnite în 
drumul ei păreau speriate și vinovate, bâlbâindu-și salutările. 
Nu-și închipui nici pentru o clipă că angajaţii făcuseră ceva 
pentru care să se simtă vinovaţi. Aceștia știau că nu era cazul să 


se pună cu ea. Dar îi plăcea că sosirea ei neașteptată trimisese 
un freamăt de neliniște dintr-un capăt în celălalt al biroului. Era 
un semn că angajaţii își făceau treaba. Vanessa Hill nu era un 
angajator atent și sensibil. Avea deja prieteni - nu avea nevoie 
să se împrietenească și cu angajaţii. Era dură, dar se considera 
că e corectă. Era un mesaj pe care încerca să-l transmită cu 
încăpățânare clienților săi. Păstrează distanţa, câștigă-le 
respectul, iar problemele cu resursele umane vor fi minime. 

Păcat că nu era la fel de simplu și cu copiii, își dădu seama, 
trântindu-și laptopul pe birou și agățându-și jacheta. Când 
angajaţii nu erau la înălțime, puteai să-i dai afară și să găsești 
pe altcineva mai potrivit pentru acea treabă. In privinţa copiilor, 
rămâneai cu ei pe cap. Şi, încă de la început, Tony nu reușise să 
se ridice la înălţimea așteptărilor. Când rămăsese însărcinată cu 
un bărbat care se topise ca zăpada la aflarea veștii, mama sa o 
sfătuise să dea copilul spre adopţie. Vanessa refuzase categoric. 
Acum privea retrospectiv și se întreba de ce fusese atât de 
înverșunată. 

Motivele nu fuseseră de natură sentimentală. Nu avea nici 
urmă de sentimentalism în ea. O altă atitudine pe care o 
recomanda clienţilor. Oare dusese atât de departe situaţia ei 
inconfortabilă doar pentru a o sfida pe mama sa, autoritară și 
impunătoare? Trebuie să fi fost ceva mai mult la mijloc, dar 
nu-și putea aminti nici în ruptul capului. Probabil că de vină 
fuseseră hormonii, care o zăpăciseră. In fine, suportase disprețul 
și bârfele din cartier legate, la acea vreme, de statutul de 
părinte singur. Îşi schimbase locul de muncă, mutându-se 
tocmai în celălalt capăt al orașului, unde nu o cunoștea nimeni, 
și minţise în privinţa trecutului său, inventând un soţ mort 
pentru a evita stigmatul. Şi nu era vorba că și-ar fi făcut iluzii că 
avea să se scalde într-o fericire vaporoasă a maternității. Cum 
tatăl ei murise, iar ea nu mai avea șanse să-și găsească un soţ, 
Vanessa se văzuse nevoită să asigure ea însăși venitul 
gospodăriei. Ştiuse dintotdeauna că urma să se întoarcă la 
serviciu imediat ce avea să fie omenește posibil, ca o nenorocită 
de țărancă din China, care își lepăda pruncul în șanț și se 
întorcea la câmpul de orez. Și pentru ce? 

Mama sa acceptase cu greu să se ocupe de băiat. Nu prea 
avusese de ales, pentru că salariul fiicei sale era cel care le 
asigura supraviețuirea. Vanessa avea suficiente amintiri din 


propria copilărie pentru a ști la ce regim își condamna fiul. A 
încercat să nu se gândească la cum ar fi fost zilele lui Tony și nu 
l-a încurajat să vorbească despre asta. Avea destule pe cap, 
conducea un departament aglomerat de personal, pentru a se 
desprinde apoi și a-și înfiinţa propria companie. Savura 
provocările muncii sale, dar nu avea rezerve de energie pentru 
un copil plângăcios. 

Spre lauda sa, el a înţeles asta destul de repede. A învăţat 
să rabde, să tacă și să facă întocmai ce i se spunea. Când mai 
uita și tropăia în jurul ei ca un căţeluș, erau suficiente câteva 
vorbe tăioase pentru a-i reteza avântul. 

Chiar și așa, nu dăduse înapoi. Nu încăpea îndoială în 
privinţa asta. În urmă cu atât de mulţi ani, nici un bărbat nu voia 
să se așeze la casa lui cu puștiul altui bărbat prin preajmă. A 
fost un handicap și din punct de vedere profesional. In perioada 
în care își punea pe picioare propria afacere, Vanessa fusese 
nevoită să-și reducă la minimum deplasările, fiindcă mama ei se 
enerva dacă se întâmpla prea des să rămână cu băiatul peste 
noapte. Vanessa ratase oportunităţi, nu reușise să-și dezvolte 
suficient de rapid contactele pe care le iniţiase și rămăsese a 
dracului de în urmă din cauza lui Tony. 

Şi nu existase nici o răsplată. Copiii altor femei se 
căsătoreau și aveau nepoți. Fotografii pe birou, anecdote în 
timpul pauzelor de ședință, vacanțe cu familia la soare. Toate 
menite să spargă gheaţa. Pentru a construi încredere. 
Cărămizile și mortarul relaţiilor profesionale care atrăgeau 
clienţi și asigurau profituri. Eșecurile continue ale lui Tony o 
obligau pe Vanessa să muncească și mai mult. 

Ei bine, acum venise vremea răzbunării, și nu trebuia să dea 
greș. Lucrurile nu ar fi putut ieși mai bine nici dacă le-ar fi 
plănuit ea. Era blocat în spital, ameţit de medicamente și de 
somn. Nu avea unde să se ascundă. Putea ajunge la el oricând 
voia și își permitea să-și aleagă momentul. Trebuia doar să se 
asigure că avea să o evite pe prietena lui. 

Asistenta ei personală se strecură înăuntru și, fără un 
cuvânt, îi aduse cafeaua care sosea întotdeauna la câteva 
minute după ce ea se instala în spatele biroului. Vanessa își 
deschise calculatorul și schiță un mic zâmbet amar. Ca să vezi! 
Tony a dat peste o femeie frumoasă și deșteaptă. Carol Jordan 
nu era genul de partidă pe care ar fi prevăzut-o Vanessa pentru 


fiul său. Dacă și-l imaginase vreodată cu cineva, îl văzuse mai 
degrabă cu o fetișcană timidă care să adore și pământul pe care 
pășea el. Ei bine, cu prietenă sau nu, ea avea de gând să-și 
vadă de planul ei. 


x k xk 


Elinor ridică mâna să bată, apoi se opri. Era oare pe punctul 
de a se sinucide din punct de vedere profesional? S-ar fi putut 
spune că, dacă avea dreptate, nu conta dacă vorbea sau nu. 
Pentru că, dacă avea dreptate, Robbie Bishop avea să moară 
oricum. Nimic nu putea schimba asta. Dar, dacă avea dreptate 
și nu vorbea, era posibil să moară și altcineva. Indiferent dacă 
ceea ce i se întâmplase fusese accident sau un act intenționat, 
era posibil să i se întâmple și altcuiva. 

Gândul de a avea o altă moarte pe conștiință îi dădu 
impulsul hotărâtor. Era mai bine să se facă ea de râs pentru o 
cauză bună decât să fie nevoită să se confrunte cu așa ceva. 
Bătu scurt la ușă și așteptă ca Denby să-i răspundă, distrat: 

— Da, da, intră. Ridică nerăbdător privirea dintr-un vraf de 
note referitoare la caz. Doctore Blessing, spuse. Vreo 
schimbare? 

— La Robbie Bishop? 

Denby zâmbi pe jumătate. 

— La cine altcineva? Noi pretindem că tratăm toţi pacienţii la 
fel, dar nu e chiar ușor când suntem aspru criticaţi de fani ai 
fotbalului de fiecare dată când intrăm sau ieșim din spital. Se 
roti în scaun și privi pe fereastră spre parcarea de dedesubt. 
Sunt și mai mulţi acum decât atunci când am revenit după 
prânz. Se întoarse din nou când Elinor dădu să vorbească. Oare 
ei cred că prezenţa lor acolo poate influenţa rezultatul? 

Părea mai degrabă surprins decât cinic. 

— Presupun că depinde de disponibilitatea lor de-a crede sau 
nu în puterea rugăciunii. Am văzut, de fapt, vreo doi dintre ei 
îngrămădiţi în pragul unei uși, spunând rozariul. Elinor ridică din 
umeri. Asta nu pare să-l ajute pe domnul Bishop - starea lui 
pare să se agraveze constant. Fluidul din plămâni se 
acumulează. Aș spune că problemele respiratorii sunt tot mai 
grave. Nici nu se pune problema să-l deconectăm de la 
ventilator. 


Denby își mușcă buza. 

— Deci nu răspunde la Zidovudină? 

Elinor clătină din cap. 

— Nimic observabil deocamdată. Denby oftă și dădu din cap. 

— Să fiu al naibii dacă știu ce se întâmplă aici. Ei, bine. Asta 
e situaţia uneori. Mulţumesc că mă ţii la curent, doctore 
Blesssing. 

Privirea îi reveni la dosarele de pe birou, semn clar ar fi vrut 
să fie lăsat singur. 

— Mai e ceva... 

O privi, ridicând din sprâncene. Părea să fie cu adevărat 
interesat de ceea ce avea ea de spus. 

— În legătură cu domnul Bishop? Ea dădu din cap. 

— Ştiu că pare o nebunie, dar v-aţi gândit că ar putea fi 
otrăvit cu ricină? 

— Ricină? Denby părea aproape jignit. Cum naiba ar putea 
ajunge un fotbalist din liga întâi să fie expus la ricină? 

Elinor continuă lupta. 

— Habar n-am. Dar sunteţi un diagnostician extraordinar și, 
cum nu ați reușit să găsiţi nimic, m-am gândit că trebuie să fie 
ceva oarecum neconvențional. Și m-am gândit că poate e un 
caz de otrăvire. Așa că m-am uitat în baza de date online, și 
toate simptomele sale se potrivesc intoxicației cu ricină - 
slăbiciune, febră, greață, respiraţie dificilă, tuse, edem 
pulmonar și dureri ale articulaţiilor. Adăugaţi la asta faptul că nu 
răspunde la nici unul dintre tratamentele medicamentoase pe 
care le-am încercat cu el... Nu știu, se potrivește ca nimic 
altceva. 

Denby părea năucit. 

— Cred că te-ai uitat la prea multe episoade din Spooks:, 
doctore Blessing. Robbie Bishop e fotbalist, nu dezertor din KGB. 

Elinor își plecă privirea. Exact de asta se temuse. Dar 
motivul care o determinase să intre pe ușă de la bun început 
încă exista. 

— Știu că sună absurd, spuse ea. Dar nici unul dintre noi nu 
a reușit să găsească un diagnostic alternativ care să se 
potrivească simptomelor și faptului că pacientul nu răspunde la 
nici unul dintre tratamentele medicamentoase pe care le-am 


“Dramă britanică de televiziune, câștigătoare a premiului 
BAFTA, ce are în centru o echipă de ofiţeri MI 5 (n.red.) 


încercat. 

Ridică privirea. Capul lui era aplecat într-o parte și, deși gura 
îi era încleștată într-o linie dreaptă, ochii trădau interes față de 
ceea ce avea ea de zis. 

— Şi nu spun asta doar pentru a vă flata, ca să mă luați în 
serios. Dar, dacă nu vă puteţi da seama de ce suferă Robbie 
Bishop, nu cred că poate fi vorba despre o explicaţie simplă, ce 
ţine de vreo boală virală sau de vreuna provocată de bacterii. 
Rămâne doar varianta otrăvii. Şi singura otravă care se 
potrivește este ricina. 

Denby sări în picioare. 

— Asta e o nebunie! Teroriștii folosesc ricină. Spionii folosesc 
ricină. Cum dracu' ajunge ricina în organismul unui jucător din 
prima ligă? 

— Cu tot respectul, cred că asta e problema altcuiva, spuse 
Elinor. 

Denby își frecă faţa cu palmele. Elinor nu-l mai văzuse 
niciodată tulburat, cu atât mai puţin atât de agitat. 

— Să începem cu începutul! Trebuie să verificăm dacă ai sau 
nu dreptate. Îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Puteţi face un test ELISA pentru ricină. Dar, chiar dacă au 
antigenul potrivit pe stoc și îl identifică rapid, oricum nu vom 
obţine rezultatele unui test ELISA decât mâine. 

El inspiră adânc și făcu un efort vizibil să-și revină. 

— Pune lucrurile în mișcare! Recoltează personal probele de 
sânge, du-le direct la laborator. Eu îi voi suna dinainte, să știe ce 
îi așteaptă. Putem începe tratamentul... Se opri brusc, cu gura 
larg deschisă. O, futu-i! Închise ochii pentru o clipă. Nu există 
nici un nenorocit de tratament, nu-i așa? 

Elinor clătină din cap. 

— Nu. Dacă am dreptate, Robbie Bishop e un om 
condamnat. 

Denby se prăbuși în scaun. 

— Da. Ei bine, nu cred că trebuie să împărtășim această 
posibilitate cu altcineva, deocamdată. Nu până când nu știm 
sigur. Să nu spui nimănui altcuiva ce bănuiești. 

— Dar... 

Elinor se încruntă. 

— Dar ce? 

— N-ar trebui să anunţăm poliţia? 


— Poliţia? Chiar tu ai spus că asta e problema altcuiva, să 
afle cum a ajuns ricina în organismul său. Nu putem anunţa 
poliţia pe baza unei bănuieli. 

— Dar încă mai are perioade de luciditate. Încă mai poate 
comunica. Dacă așteptăm până mâine, s-ar putea să intre în 
comă și nu va mai putea spune nimănui cum s-a întâmplat asta. 
Dacă s-a întâmplat, adăugă, văzând expresia ce nu prevestea 
nimic bun de pe chipul lui Denby. 

— Şi dacă te înșeli? Dacă se dovedește că e cu totul altceva? 
Secţia își va pierde credibilitatea în faţa conducerii spitalului și a 
întregii comunităţi. Hai să privim lucrurile în faţă, doctore 
Blessing! La două minute după ce sunăm la poliţie, vom fi 
asaltaţi de presă. Nu sunt dispus să risc în felul acesta reputaţia 
mea și a echipei mele. Îmi pare rău. Nu vorbim cu nimeni - 
absolut cu nimeni - până nu avem rezultatele testului ELISA și 
știm sigur. E clar? 

Elinor oftă. 

— Mi-e clar. Deodată, chipul i se lumină. Dar dacă l-aș 
întreba eu? Între patru ochi? Denby clătină din cap. 

— Nici nu se pune problema, spuse ferm. Nu-ţi permit să 
interoghezi astfel un pacient. 

— Seamănă, puţin, cu o investigare a istoricului medical. 

— Nu seamănă deloc cu o investigare a istoricului medical. 
Fir-ar să fie! Seamănă cu jocul de-a Miss Marple*. Acum, te rog, 
să nu mai pierdem timpul. Apucă-te de protocolul ELISA! Reuși 
să zâmbească fără vlagă. Ai gândit corect, doctore Blessing. Să 
sperăm doar că, de data asta, te înșeli. Dincolo de orice altceva, 
Bradfield Victoria nu are nici o șansă să ajungă în Europa în 
sezonul următor fără Robbie Bishop. 

Chipul lui Elinor îi trădă, probabil, surprinderea, căci el își 
dădu ochii peste cap și spuse: 

— Glumesc, pentru Dumnezeu. Sunt la fel de îngrijorat ca 
tine. 

Elinor se îndoia de asta. 


x k xk 


“Unul dintre cele mai cunoscute personaje ale romanelor 
Agathei Christie (a apărut în douăsprezece cărți). Sane Marple 
acționează ca un detectiv amator și rezolvă o serie de crime. 
(n.red.) 


Tony se trezi brusc, cu ochii larg deschiși și cu gura căscată 
într-un țipăt mut. Capacitatea morfinei de a recrea luciul 
toporului, strigătul de războinic al atacatorului său, mirosul de 
sudoare și gustul de sânge era înfiorătoare. Respirația îi era 
rapidă și puţin superficială și simţea cum transpiraţia i se aduna 
în broboane pe buza de sus. „Doar un vis.” Își controlă respiraţia 
și, treptat, panica începu să cedeze. 

După ce se calmă, încercă să-și ridice piciorul rănit cu o 
mișcare din șold. Cu pumnii strânși, își înfipse unghiile în palme. 
Venele de pe gât se umflară în timp ce se chinuia să miște un 
picior ce părea să se fi transformat în plumb. Secundele inutile 
se prelungiră și, cu un geamăt de frustrare, renunţă. Părea că 
nu avea să-și mai miște niciodată piciorul stâng. 

Tony se întinse după telecomanda patului și îl ridică. Se uită 
în treacăt la ceasul de la mână. O jumătate de oră până la cină. 
Nu că i-ar fi fost foame, dar era o modalitate de a ţine socoteala 
timpului. Aproape își dorea ca mama lui să fi rămas. Cel puţin îi 
oferea ceva cu care să se confrunte. Tony clătină din cap, 
înspăimântat de idee. Dacă răspunsul se găsea în compania 
mamei sale, punea greșit întrebarea. Nu că n-ar fi existat unele 
aspecte în istoricul relaţiei lor pe care ar fi trebuit să le înfrunte 
și să le rezolve. Dar nu erau nici momentul, nici locul potrivit. Nu 
era sigur când sau unde ar fi momentul potrivit pentru ceva 
potenţial atât de dureros, dar știa că nu acum și aici. 

Insă nu putea să aștepte la nesfârșit. Carol o întâlnise și 
avea să vină cu întrebări. Nu putea refuza, pur și simplu, să-i 
răspundă. Carol merita mai mult din partea lui. Problema era de 
unde să înceapă. Amintirile sale din copilărie erau lipsite de un 
fir narativ. Erau fragmentare, o serie de incidente fără prea 
mare legătură între ele ca niște mărgele lipsite de strălucire pe 
un șirag uzat. Nu toate amintirile erau urâte. Dar mama sa nu 
apărea în nici una dintre cele frumoase. Ştia că nu era singura 
persoană cu asemenea experienţă. In definitiv, tratase mulţi 
dintre ei. Doar încă un aspect din trecutul său pe care îl avea în 
comun cu nebunii. 

iși flutură mâna în dreptul feţei de parcă ar fi alungat o 
muscă și apucă telecomanda. |lncepu să schimbe puţinele 
canale disponibile. Nimic nu îi capta atenţia, dar o bătaie în ușă 
îl scuti de a mai face o alegere. 


Persoana aflată în spatele ușii nu mai așteptă invitaţia. 
Femeia care tropăi înăuntru arăta ca un șoim migrator în curs de 
îngrășare. Părul brunet și lucios îi era pieptănat pe spate, într-un 
bob ondulat ce se termina exact deasupra umerilor. Ochii de 
culoarea alunei, adânci, străluceau de sub sprâncenele perfect 
desenate, iar nasul acvilin ieșea în evidenţă dintre obrajii grași. 
Vederea doamnei Chakrabarti îi aduse buna-dispoziţie lui Tony 
mai mult decât ar fi putut s-o facă orice canal TV. Astfel de știri 
erau mai interesante decât BBC24. 

Era urmată de o jumătate de duzină de acoliţi în halate albe, 
ce păreau suficient de tineri pentru a face ore de laborator de 
clasa a șasea. li aruncă lui Tony un zâmbet rapid, exersat, 
întinzându-se după notele lui. 

— Deci, spuse ea privindu-l pe sub sprâncene, cum vă 
simţiţi? 

Accentul ei semăna mai mult cu cel al familiei regale decât 
cu cel al locuitorilor din Bradfield. Îi dădea lui Tony impresia că 
ar trebui să-și scoată o pălărie imaginară în semn de respect și 
de supunere. 

— Ca și cum mi-aţi fi înlocuit piciorul cu o ţeavă de plumb, 
spuse el. 

— Nu aveţi dureri? 

Clătină din cap. 

— Nimic de care să nu se poată ocupa morfina. 

— Dar nu mai simţiţi nici o durere după ce-și face efectul 
morfina? 

— Nu. Ar trebui? 

Doamna Chakrabarti zâmbi. 

— Nu asta ar fi prima noastră opţiune. Vă voi întrerupe 
administrarea de morfină mâine-dimineaţă, să vedem dacă 
putem ţine durerea sub control prin alte mijloace. 

Tony simţi o împunsătură de teamă. 

— Sunteţi sigură că e o idee bună? 

Zâmbetul căpătă clar o tentă ironică. 

— La fel de sigur cum sunteţi și dumneavoastră în privinţa 
sfaturilor pe care le dați pacienţilor. Tony rânji. 

— Dacă așa stau lucrurile, să rămânem la morfină. 

— Veţi fi bine, doctore Hill. Puse la loc fișa de observaţie și îi 
studie piciorul, rotindu-și și aplecându-și capul pentru a vedea 
tuburile gemene prin care se scurgeau fluide sângerii de la rana 


din genunchiul său. Se întoarse spre studenţi. Veţi observa că 
nu prea mai iese mult din locul rănit. Întorcându-se spre Tony, 
spuse: Cred că s-ar putea să îndepărtăm aceste tuburi mâine și 
să dăm jos atela, ca să ne facem o idee mai precisă despre ce 
aveţi nevoie. Probabil un ghips cilindric frumos. 

— Când pot pleca acasă? 

Doamna Chakrabarti se întoarse spre studenţii ei cu nelipsita 
condescendenţă a chirurgului. 

— Când va putea pleca acasă doctorul Hill? 

— Când va putea susține o greutate pe picior. 

Cel care vorbise arăta de parcă ar fi trebuit să livreze ziare, 
nu să ofere opinii medicale. 

— Cât de multă greutate? Intreaga greutate a corpului său? 
Studenţii se priviră între ei pe furiș. 

— Când se poate deplasa cu un cadru, sugeră un altul. 

— Când se poate deplasa cu un cadru, poate ridica piciorul și 
poate urca scările, se oferi un al treilea. 

Tony simţi că-i sare muștarul. 

— Doamnă doctor, spuse cu tărie. După ce îi captă atenţia, 
vorbi foarte clar. Asta nu a fost o întrebare retorică. Trebuie să 
fiu altundeva decât aici. Nici unul dintre lucrurile importante din 
viaţa mea nu se poate realiza dintr-un pat de spital. 

Doamna Chakrabarti nu mai zâmbea acum. „Așa trebuie să 
se simtă un șoarece când își privește în ochi prădătorul”, se 
gândi Tony. „Singurul lucru bun în asta este că știi că nu va dura 
prea mult.” 

— lată un lucru pe care îl aveţi în comun cu marea 
majoritate a pacienţilor mei, dr. Hill, spuse ea. 

În ochii lui albaștri străluci efortul de a-și ascunde frustrarea. 

— Sunt cât se poate de conștient de asta. Dar, spre 
deosebire de vasta majoritate a pacienţilor dumneavoastră, 
nimeni altcineva nu poate face ceea ce fac eu. Asta nu e 
aroganță. Așa stau lucrurile. Nu am nevoie de două picioare 
sănătoase pentru a-mi face majoritatea treburilor care contează. 
Ceea ce îmi trebuie cu adevărat este să-mi funcţioneze capul, 
iar asta nu prea îmi reușește aici. 

Se înfruntară din priviri. Nici unul dintre studenţi nu clipi. 
De-abia îndrăzneau să respire. 

— Vă apreciez poziţia, doctore Hill. Și vă înţeleg sentimentul 
de eșec. 


— Sentimentul meu de eșec? 

Tony era cu adevărat nedumerit. 

— În fond, unul dintre pacienţii dumneavoastră v-a făcut să 
ajungeţi aici. El izbucni în râs. 

— Oh, Doamne, nu. Nu unul dintre pacienţii mei. Lloyd Allen 
nu era unul dintre pacienţii mei. Aici nu e vorba despre 
vinovăţie, ci despre a le oferi pacienţilor mei ceea ce au nevoie. 
Exact cum doriţi să faceţi și dumneavoastră, doamnă 
Chakrabarti. 

Zâmbetul îi ilumină fața, contagios și irezistibil. Colţurile 
buzelor ei tresăriră. 

— În acest caz, doctore Hill, aș spune că dumneavoastră 
decideţi. Am putea, eventual, să încercăm cu o proteză pentru 
picior, în loc de ghips. Îi privi critic umerii. Păcat că nu aveţi mai 
multă forţă în partea de sus a corpului, dar putem să încercăm 
să vă dăm cârje cu sprijin pe antebraţ. Important este că trebuie 
să vă mișcaţi și să vă ţineţi de fizioterapie și trebuie să vă 
întrerupem administrarea intravenoasă de morfină. Aveţi pe 
cineva acasă care să aibă grijă de dumneavoastră? 

El își feri privirea. 

— Îmi împart casa cu o prietenă. Ea mă va ajuta. 

Chirurgul dădu din cap. 

— N-am să susţin că refacerea nu va fi dificilă. Multă muncă 
și multă durere. Dar, dacă sunteţi hotărât să scăpaţi de aici, 
probabil vom reuși să vă eliberăm patul la începutul săptămânii 
viitoare. 

— La începutul săptămânii viitoare? 

Îi era imposibil să-și ascundă consternarea. Doamna 
Chakrabarti clătină din cap, chicotind încet. 

— Cineva v-a despicat rotula cu un topor pentru incendii, 
doctore Hill. Fiţi recunoscător că locuiţi într-un oraș al cărui 
spital este un centru de excelenţă în ortopedie. În unele locuri, 
aţi fi imobilizat la pat, întrebându-vă dacă veţi mai putea umbla 
normal vreodată. Își plecă fruntea în semn de salut. Unul dintre 
colegii mei aici de față va fi prezent mâine când se vor 
îndepărta tuburile și se va scoate atela. Vom vedea ce facem 
de-aici încolo. 

Se îndepărtă de pat, urmată îndeaproape de suita ei. Unul 
dintre învăţăcei se repezi în faţa ei să-i deschidă ușa, iar 
chirurgul aproape se lovi de pumnul ridicat al lui Carol Jordan. 


Speriată, doamna Chakrabarti se dădu puţin înapoi. 

— Scuze, spuse Carol. Își privi mâna și zâmbi ușor timid. 
Tocmai voiam să bat la ușă. Se dădu la o parte pentru a-i lăsa 
pe doctori să treacă și ridică din sprâncene spre Tony în vreme 
ce pășea înăuntru încărcată de pachete. Parcă-i un convoi regal 
din Evul Mediu. 

— Pe-aproape. A fost doamna Chakrabarti și sclavii săi. Ea se 
ocupă de genunchiul meu. 

— Ce se mai aude? întrebă Carol, lăsând jos pungile și 
așezând laptopul învelit în husă pe noptiera lui Tony. 

— Probabil voi fi prins aici încă o săptămână, mormăi el. 

— Doar o săptămână? Doamne, înseamnă că e cumsecade. 
Credeam că va dura mult mai mult. Începu să-și golească 
plasele. Bere de ghimber, păpădie și brusture, limonadă 
adevărată. Alune prăjite de lux. Cărţile cerute. Şi toate jocurile 
Tomb Rider în care a apărut vreodată Lara Croft. Drajeuri 
asortate. iPod-ul meu. Laptopul tău. Şi... Scoase triumfător o 
bucată de hârtie. Codul de acces la reţeaua wireless de bandă 
largă a spitalului. 

Tony se prefăcu uimit. 

— Sunt impresionat. Cum ai reușit asta? 

— O cunosc de mult pe asistenta-șefă. l-am spus cât de mult 
i s-ar simplifica existenţa dacă te-ai putea conecta la internet. 
Părea să creadă că o încălcare flagrantă a regulilor din spital nu 
era decât un preţ mic de plătit. E evident că ai făcut deja 
senzaţie. Carol își scoase haina și se așeză pe scaun. Și nu în 
sens bun. 

— Mulţumesc pentru toate astea. Chiar îţi sunt recunoscător. 
Ai venit mult mai devreme decât mă așteptam. 

— Privilegiu ce ţine de rang. Presupun că, data viitoare când 
voi vrea să intru, va trebui să arăt legitimaţia. 

— De ce? Tony îi întinse cablul de alimentare de la laptop. 
Este o priză în spatele tău, cred. Carol se ridică și se întinse în 
spatele scaunului pentru a-l băga în priză. 

— Clubul de suporteri ai lui Robbie Bishop. 

— Despre ce vorbești? 

— N-ai văzut știrile? Robbie Bishop e aici, în spitalul Bradfield 
Cross. 

Tony se încruntă. 

— Inseamnă că s-a accidentat la meciul de sâmbătă? Sunt 


atât de rupt de lume, încât nici măcar nu știu dacă am câștigat. 

— Unu-zero pentru Vics. Dar Robbie nu a jucat. Se crede că 
avea gripă, dar, orice ar fi, s-a agravat destul de mult cât să fie 
internat aici sâmbătă. Și tocmai am auzit la radio că a fost 
transferat la terapie intensivă. 

Tony fluieră. 

— Ei bine, atunci e clar că nu e gripă. Au anunţat care e 
problema? 

— Nu. Îi spun doar infecţie respiratorie. Dar fanii au ieșit în 
forţă. Nici nu se vede intrarea principală din spatele unui ocean 
galben canar. Se pare că au fost nevoiţi să aducă forţe de ordine 
suplimentare pentru a-i ţine în frâu pe cei mai îndrăzneţi. O 
femeie chiar s-a deghizat în asistentă într-o încercare de a 
ajunge la patul lui. Sunt sigură că nu va fi ultima care încearcă 
așa ceva. E o problemă serioasă, fiindcă nu poţi interzice 
accesul publicului în spital. Pacienţii și familiile lor n-ar accepta. 

— Sunt surprins că nu e într-unul dintre spitalele particulare. 
Tony deschise punga de drajeuri asortate și le amestecă până 
descoperi aroma sa favorită, de popcorn cu unt. 

— Nici unul dintre spitalele particulare din Bradfield nu are 
echipamentele necesare pentru a trata probleme respiratorii 
acute, conform spuselor prietenoasei asistente-șefe. Sunt buni 
dacă ai nevoie de un șold nou sau dacă vrei să-ţi scoţi 
amigdalele, dar, dacă ești grav bolnav, Bradfield Cross e spitalul 
la care trebuie să vii. 

— Mie îmi spui, răspunse Tony amar. 

— Tu nu ești bolnav, replică Carol. Eşti doar puţin mai 
avariat decât de obicei. 

El zâmbi slab. 

— În fine. Oricum, pun pariu că Robbie Bishop va ieși de aici 
înaintea mea. 


Marţi 


„Uneori nu e deloc plăcut să ai dreptate”, se gândi Elinor, 
fixând cu privirea raportul de analiză al laboratorului. Cu 
siguranţă, acesta era unul dintre acele momente. Rezultatele 
testului erau incontestabile. Robbie Bishop avea în organism 
suficientă ricină cât să-l ucidă de mai multe ori. 


Elinor îi trimise un mesaj pe pager lui Denby, cerându-i să se 
întâlnească numaidecât cu ea la terapie intensivă. În vreme ce 
traversa coridorul acoperit ce făcea legătura între laboratoare și 
corpul principal al spitalului, nu putu să nu observe fanii lui 
Robbie Bishop, a căror veghe răbdătoare devenea inutilă în faţa 
bucăţelei de hârtie pe care o ţinea în mână. După spusele uneia 
dintre femeile din personalul administrativ cu care discutase pe 
larg la cantină în acea dimineaţă, spitalul fusese asaltat de 
oferte de sânge, rinichi, și orice altceva ar fi putut fi donat 
pentru a-l ajuta pe Robbie. Dar acum nimeni nu-i putea da lui 
Robbie nimic care să schimbe soarta ce-l aștepta. 

Apropiindu-se de unitatea de terapie intensivă, împături 
raportul și-l îndesă în buzunar. Nu voia ca vreunul dintre 
membrii personalului de ordine să arunce o privire peste 
conţinutul său în timp ce-i verifica identitatea, înainte de a-i 
permite accesul în unitate. Publicaţiile de scandal infiltraseră 
spioni peste tot. Măcar atât putea să facă: să se asigure că 
ultimele ore ale lui Robbie se scurgeau cât mai demn. Trecu de 
personalul de pază și traversă recepţia, observându-l pe Martin 
Flanagan trântit pe marginea unei canapele. Când o văzu, sări în 
picioare, entuziasmul și neliniștea alungând pentru o clipă 
extenuarea de pe chipul său. 

— Ceva noutăţi? o întrebă, accentul său hotărât de Ulster 
conferind acestei simple întrebări o notă neintenţionată de 
agresivitate. 

— Domnul Denby tocmai a intrat. El v-a chemat? 

— Îmi pare rău, domnule Flanagan, spuse Elinor automat. 
Chiar nu vă pot spune nimic în acest moment. 

Chipul bărbatului se crispă din nou, iar speranţa îi dispăru 
odată cu vorbele ei. Își trecu degetele prin părul cu șuviţe 
argintii, cu o expresie rugătoare pe chip. 

— Nu mă lasă să stau cu el, să știți. Mama și tatăl său sunt 
aici, lor li s-a permis să stea cu el. Dar mie nu. Nu de când e aici. 
Eu i-am oferit contract lui Robbie când avea doar paisprezece 
ani, știți. Eu l-am format. E cel mai bun jucător cu care am lucrat 
vreodată și are o inimă de leu. Clătină din cap. Nu pot să cred, 
știți? Să-l văd prăbușit astfel. A fost ca un fiu pentru mine. 

Își întoarse faţa de la ea. 

— Facem tot ceea ce ne stă în putinţă, spuse Elinor. 

El dădu din cap și se lăsă din nou pe canapea, ca un sac de 


cartofi. Nu era indicat să te implici emoţional, ea știa asta. Dar 
era greu să vezi durerea lui Flanagan și să rămâi impasibil. 

„internarea la terapie intensivă e una dintre cele mai 
importante experienţe nivelatoare din viață”, se gândi ea pășind 
în spaţiul obscur, ale cărui nișe erau aglomerate de 
echipamente. Aici, nu conta dacă erai capul unei familii 
importante sau un nimeni. Aveai parte de același devotament 
total din partea personalului, de același acces la toate mijloacele 
necesare pentru a te ţine în viaţă. Şi de aceleași restricţii privind 
vizitatorii. Doar rudele foarte apropiate; iar acestea puteau fi - și 
aveau să fie - date la o parte fără ezitări dacă se impunea. Aici 
nevoile pacientului aveau prioritate, iar personalul medical avea 
supremație, fie și numai pentru că pacienţii nu erau nicidecum 
în starea în care să poată riposta. 

Elinor se îndreptă direct spre rezerva lui Robbie Bishop. Când 
se apropie, observă perechea așezată în stânga patului. Un 
bărbat și o femeie de vârstă mijlocie, amândoi în mod vizibil 
pradă tensiunii care însoțește teama cumplită. Erau concentrați 
cu îndârjire și exclusiv asupra chipului conectat la aparate. 
Aproape că nu îl observau pe Thomas Denby, care stătea la 
căpătâiul patului, astfel că acesta ar fi putut fi invizibil. Elinor se 
întrebă dacă se obișnuiseră atât de mult să-și vadă fiul de la 
distanţă încât erau oarecum hipnotizaţi de apropierea, dar și de 
imobilitatea sa. 

Se opri la marginea grupului, lumina difuză creând un efect 
de clar obscur ce îi dădea impresia că privea o dioramă într-o 
galerie. In centrul ei se afla Robbie Bishop, o copie ironică a 
fostului tânăr plin de succes. Era greu să-ţi imaginezi acum 
abilitatea sa de jucător genial, acele pătrunderi în timpul unui 
atac pe extremă și centrările care creaseră atât de multe 
oportunităţi pentru atacanţii echipei Bradfield Victoria. Imposibil 
să ghicești în chipul umflat, ca de ceară, frumuseţea 
strălucitoare care îi permisese să câștige milioane, promovând 
de toate, de la fructe și legume organice până la deodorante. 
Claia sa familiară de păr brunet, atent șuviţată pentru a-l face să 
semene cu un surfer, era acum transpirată și lipită de pielea 
capului, dichisitul fiind mai puţin important pentru personalul 
spitalului decât era pentru jucătorii din prima ligă. lar Elinor era 
cea care avea să distrugă ultimele urme de speranţă din acest 
tablou dramatic. 


Făcu un pas înainte și își drese vocea. Doar Denby îi observă 
sosirea; se întoarse, o salută ușor din cap și o îndepărtă de pat, 
spre biroul lateral unde se aflau asistentele. Denby le zâmbi 
celor două asistente așezate în faţa unor computere și întrebă: 

— Ne puteţi lăsa un minut, vă rog? 

Nici una nu păru prea încântată să fie izgonită din spaţiul 
propriu, dar fuseseră învăţate să asculte de medicii consultanţi. 
De îndată ce ușa se închise în spatele lor, Elinor scoase din 
buzunar rezultatele testului și i le dădu. 

— Nu e bine, spuse ea. 

Denby citi raportul, cu o expresie impasibilă. 

— Nu încape îndoială, mormăi. 

— Deci ce facem acum? 

— Eu le spun părinţilor, tu anunţă-l pe domnul Flanagan. Și 
să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a ne asigura că domnul 
Bishop va suferi cât mai puţin în ultimele sale ore. 

Denby se întorsese deja și se îndrepta spre ușă. 

— Cum rămâne cu poliția? întrebă Elinor. Va trebui să 
dezvăluim adevărul numaidecât. 

Denby păru nedumerit. 

— Cred că da. De ce nu faci tu asta până vorbesc eu cu 
domnul și cu doamna Bishop? Și dispăru. g 

Elinor se așeză la birou, holbându-se la telefon. In cele din 
urmă, îl ridică și ceru centralei spitalului să-i facă legătura cu 
poliţia din Bradfield. Vocea care îi răspunse părea vioaie și 
pragmatică. 

— Numele meu este Elinor Blessing și sunt medic rezident 
senior la spitalul Bradfield Cross, începu ea, cu o strângere de 
inimă, când își dădu seama cât de neverosimile aveau să pară 
informaţiile ei. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Cred că trebuie să discut cu un detectiv. Trebuie să 
raportez o moarte suspectă. De fapt, victima este încă în viaţă. 
Dar va fi mort în scurt timp. Elinor se crispă. 

Oare ar fi putut să găsească o exprimare mai bună? 

— Mă scuzaţi, s-a întâmplat ceva? Un atac? 

— Nu, nimic de genul acesta. Ei, bine, presupun că, din 
punct de vedere tehnic, da, dar nu e așa cum vă gândiţi. Uitaţi 
ce e, nu vreau să pierd vremea explicând asta la nesfârșit. Nu 
puteţi să-mi faceți legătura cu cineva din cadrul 


departamentului de criminalistică? Cineva care se ocupă de 
crime? 


x k xk 


În zilele de marți, Yousef Aziz insista să îşi verifice principalul 
intermediar. Știind ceea ce știa, erau greu să se automotiveze, 
dar de dragul părinților și al fraților săi, se forța să nu facă 
lucrurile din automatism. Le datora măcar atât. Afacerea cu 
textile a familiei sale supravieţuise în colții unei concurente 
acerbe datorită faptului că tatăl său înțelesese valoarea relațiilor 
personale în afaceri. Acesta fusese primul lucru pe care îl 
transmisese celor doi fii mai mari ai săi când îi iniţiase în 
afacerea First Fabrics. „Aveţi întotdeauna grijă de clienţii și de 
furnizorii voştri”, îi sfătuise el. „Dacă vă împrieteniţi cu ei, le va 
fi greu să vă lase baltă când vin vremuri grele. Fiindcă prima 
regulă în afaceri este că, mai devreme sau mai târziu, 
întotdeauna vor veni vremuri grele.” 

Avusese dreptate. Supravieţuise prăbușirii pe care industria 
textilă o suferise în nord atunci când importurile ieftine din 
Orientul Îndepărtat aproape zdrobiseră producătorii britanici de 
îmbrăcăminte. Se ţinuse cu îndârjire de afacere, menţinându-se 
mereu cu un pas înainte, îmbunătăţind calitatea produselor sale 
atunci când nu mai putea să-și reducă din costuri, construind 
pieţe noi în segmentul de clasă superioară al afacerii. lar acum 
se întâmpla din nou. De data aceasta, clienţii erau cei care 
determinau schimbările. Hainele se ieftineau, moda se schimba 
rapid, colecţiile vechi se vindeau la preţuri de nimic și în 
lanţurile de magazine. Cumpără-l ieftin, poartă-l o dată, 
aruncă-l. Noua filosofie cuprinsese o întreagă generaţie, 
indiferent de statut. Fete ale căror mame ar fi preferat să moară 
decât să intre într-un magazin cu preţuri reduse se îmbulzeau 
alături de mame adolescente pentru a cumpăra de la Matalan și 
TK Maxx. Aşa că Yousef și Sanjar rămâneau cu formula de 
supravieţuire ce fusese testată și care se dovedise eficientă. 
lar el detesta asta. La început, când tatăl său pusese bazele 
afacerii, lucrase în cea mai mare parte cu alţi asiatici. Dar, pe 
măsură ce First Fabrics se stabilizase și se impusese, fuseseră 


5 Lanţuri de magazine ce vând o serie de produse la preţuri mult 
mai mici (n.red.) 


nevoiţi să facă afaceri cu tot soiul de oameni. Evrei, ciprioţi, 
chinezi, britanici. lar toţi aveau în comun faptul că se purtau de 
parcă evenimentele 9/116 și 7/7 le confereau dreptul de a trata 
orice musulman cu dispreţ și cu suspiciune. Toate confuziile și 
neînțelegerile deliberate legate de Islam ofereau un pretext 
perfect pentru rasism. Ştiau că nu mai era acceptabil să fii rasist 
pe faţă, așa că găsiseră o altă cale de a-și exprima rasismul. 
Toată povestea legată de femeile care purtau hijab. Plângerile 
legate de faptul că vorbeau arabă sau urdu în loc de engleză. Ce 
naiba, nu fuseseră niciodată în Ţara Galilor? Intră într-o cafenea 
de acolo, și brusc ai senzaţia că nimeni n-a învăţat vreodată 
engleza. 

Ceea ce îl enerva peste măsură pe Yousef era felul în care îl 
tratau unii oameni pe care îi cunoștea de ani de zile. Intra într-o 
fabrică sau într-un depozit de unde cumpărase sau unde 
vânduse mereu în cei șapte ani de când începuse să lucreze 
pentru tatăl său. lar acum, în loc să fie salutat pe nume de 
localnici și să sporovăiască cu ei despre fotbal, crichet sau orice 
altceva, privirile lor alunecau pe lângă el, de parcă ar fi fost 
mânjit cu petrol. Ori făceau asta, ori adoptau acea atitudine 
falsă, jovială, care îl făcea să se simtă tratat cu superioritate, de 
parcă s-ar fi prefăcut drăguţi doar pentru a-și putea începe 
comentariile de la cârciumă cu „Desigur, unii dintre cei mai buni 
amici ai mei sunt musulmani...” 

Astăzi însă își ţinea în frâu furia. Doar nu era să rămână așa 
la nesfârșit. Ca pentru a confirma acel gând, telefonul mobil îi 
sună exact când intra în parcarea din spatele fabricii lui Howard 
Edelstein. Recunoscu tonul de apel și zâmbi, ducând telefonul la 
ureche. 

— Cum merge? întrebă vocea de la celălalt capăt al firului. 

— Totul e conform planului. Mă bucur să te aud. Nu mă 
așteptam să suni în dimineaţa asta. 

— Am anulat ședința. M-am gândit să-ţi dau un telefon scurt, 
să mă asigur că totul e în ordine. 

— Ştii că te poţi baza pe mine, spuse Yousef. Când spun că 


e Atacul terorist asupra Turnurilor Gemene din New York, ce a 
avut loc pe 11 septembrie 2001 și care a fost pus la cale de 
Al-Qaeda (n.red.) 

7 Atacul terorist de la metroul londonez, din 7 iulie 2005, 
revendicat de Al-Qaeda (n.red.) 


voi face ceva, e ca și făcut. Nu-ţi face griji că am să dau bir cu 
fugiţii. 

— E singurul lucru care nu mă neliniștește. Ştii că facem 
ceea ce trebuie. 

— Ştiu. Şi, îţi spun, zile precum acestea mă fac să mă bucur 
că am decis să procedăm astfel. 

— Ai o zi nasoală? 

Vocea era compătimitoare și caldă. 

— Mda, azi trebuie să pup tălpile cuiva, și detest asta. Dar 
nu voi mai face asta prea mult timp. Un chicot la celălalt capăt 
al firului. 

— Asta e sigur. Pe vremea asta săptămâna viitoare, lumea 
va părea un loc cu totul diferit. Înainte ca Yousef să apuce să 
răspundă, chipul familiar al lui Howard Edelstein în persoană 
apăru lângă portiera șoferului, schiţând un mic salut și arătând 
cu degetul mare spre clădire. 

— Trebuie să fug, spuse Yousef. Ne mai vedem. 

— Sigur că da. 

Yousef închise telefonul dintr-o mișcare, sărind din mașină 
cu un zâmbet întipărit pe chip. Edelstein îl salută din cap, fără a 
zâmbi. 

— Hai să ne lămurim, atunci, spuse, îndreptându-se spre 
interiorul clădirii, fără a aștepta să vadă dacă Yousef îl urma. 

„Pe vremea asta săptămâna viitoare”, se gândi Yousef. „Pe 
vremea asta săptămâna viitoare, nenorocitule.” 


x k xk 


Carol îl fixă cu privirea pe Thomas Denby, analizând 
imaginea. Părul încărunţit prematur era pieptănat pe spate, o 
singură șuviţă căzându-i liberă peste o sprânceană. Ochi 
albaștri-verzui, piele rozalie. Un costum negru cu dungulițe și un 
croi minunat, sacoul deschis dezvăluind o căptușeală stacojie 
flamboiantă. Ar fi putut poza pentru un portret al arhetipului de 
tânăr consultant de succes. În mod cert nu arăta deloc ca o 
persoană pentru care distracţia înseamnă să pună pe jar un 
poliţist de rang superior. 

— Deci staţi să văd dacă am înţeles. Raportaţi o crimă care 
nu a avut încă loc? 

Nu avea chef să-și piardă vremea, iar faptul că o făcuse să 


aștepte aproape cincisprezece minute nu fusese cel mai bun 
mod de a începe. 

Denby clătină din cap. 

— Crimă este termenul folosit de dumneavoastră, nu de 
mine. Eu spun doar că Robbie Bishop va muri, probabil în decurs 
de douăzeci și patru de ore. Şi va muri din cauză că are ricină în 
organism. Nu există antidot. Nu putem face nimic pentru el 
decât să-i alinăm cât mai mult durerea. 

— Sunteţi siguri de asta? 

— Ştiu că sună bizar. Ca într-un film cu James Bond. Dar da, 
suntem siguri. Am făcut testele. E pe moarte din cauza otrăvirii 
cu ricină. 

— Ar putea fi vorba de sinucidere? 

Denby păru surprins. 

— N-aș crede asta nici pentru o clipă. 

— Dar ar putea fi? Teoretic? 

Păru ușor enervat. Carol se gândi că, probabil, nu era 
obișnuit ca părerile să-i fie puse sub semnul întrebării. Işi așeză 
stiloul perfect paralel cu marginea dosarului din faţa sa. 

— Am început să citesc despre ricină după ce doctorita mea 
rezidentă mi-a sugerat ricina drept posibilă cauză a simptomelor 
lui Robbie Bishop. Ricina invadează organismul persoanei și 
împiedică celulele să sintetizeze proteinele de care au nevoie. 
Fără proteine, celulele mor. Sistemul respirator cedează, inima 
se oprește. Nu am găsit în literatură nici o sugestie că ar fi fost 
folosită vreodată pentru sinucidere. Un argument contra ei ar fi 
faptul că e greu accesibilă. Ti-ar trebui anumite abilităţi de 
chimist pentru a o fabrica, chiar presupunând că ai putea face 
rost de materia primă. Ori asta, ori ar trebui să ai legături cu o 
organizaţie teroristă - se presupune că s-au găsit cantităţi 
uriașe de ricină în peșterile Al-Qaeda din Afghanistan. Un alt 
contraargument e faptul că e o modalitate foarte dureroasă de a 
muri, care durează mult. Nu-mi pot imagina de ce și-ar alege 
cineva ricina drept metodă de sinucidere. 

Își deschise palmele și ridică din umeri pentru a-și sublinia 
ideea. Carol scrise ceva în carneţelul său. 

— Deci am putea exclude varianta unui accident? 

— Dacă nu cumva domnul Bishop avea obiceiul de a-și 
pierde vremea în preajma fabricilor de ulei de ricin, eu așa aș 
spune, zise Denby tăios. 


— Deci cum a ajuns în organismul său? 

— Probabil a inhalat-o. L-am examinat temeinic și nu am 
găsit nici o plagă prin înţepare. Denby se aplecă în faţă. Nu știu 
dacă vă amintiţi cazul dezertorului bulgar Gheorghi Markov, de 
la sfârșitul anilor '70. A fost asasinat cu o alice de ricină lansată 
dintr-o umbrelă otrăvită. De îndată ce am aflat că la mijloc se 
afla ricina, am cerut echipei noastre de la terapie intensivă să 
examineze temeinic pielea domnului Bishop. Nu era nici un 
semn că i-ar fi fost injectat un corp străin. 

Carol se simţea năucită. 

— E greu de crezut, spuse. Nu e genul de lucru care se 
întâmplă în Bradfield. 

— Nu, spuse Denby. De asta ne-a luat câteva zile să ne dăm 
seama. Presupun că în aceeași situaţie s-au aflat și doctorii de la 
UCH care l-au tratat pe Alexander Litvinenko. Ultimul lucru la 
care s-ar fi așteptat era otrăvirea cu radiaţii. Dar s-a întâmplat. 

— Cum putea fi otrăvit fără să-și dea seama? 

— Destul de ușor, spuse Denby. Datele pe care le avem 
despre ricină ne arată că, dacă e injectată, o cantitate de doar 
500 micrograme ar putea fi suficientă pentru a ucide un adult. 
Există cercetări pe animale care arată că inhalarea sau ingestia 
unor cantităţi similare ar putea fi letală. O doză de ricină de 500 
micrograme nu ar fi mai mare decât vârful unui ac. Nu e greu să 
o strecori într-o băutură sau în mâncarea cuiva. In asemenea 
cantităţi, nu i se simte gustul. 

— Deci căutăm pe cineva care a avut acces la mâncarea sau 
la băutura sa? 

Denby dădu din cap. 

— Asta e varianta cea mai probabilă. Învârti stiloul între 
degete. S-ar putea, de asemenea, și să fi fost infiltrată într-un 
drog recreativ, de exemplu cocaină sau amfetamină, ceva care 
se prizează. Nici în acest caz nu se simte gustul sau mirosul. 

— Aveţi probe de sânge și de urină pe care să le pot folosi 
pentru a verifica existenţa unor droguri recreative? 

Denby dădu din cap. 

— O să mă asigur că se face asta. 

— Cum v-aţi dat seama? 

— Medicul cu care lucrez, domnișoara doctor Blessing. Cred 
că unul dintre colegii dumneavoastră a vorbit cu ea prima 
dată... 


— Da, știu că domnișoara doctor Blessing a luat legătura cu 
noi. Dar ce i-a atras atenţia? Denby îi adresă rapid un zâmbet 
îngâmfat. Carol îl plăcu și mai puţin. 

— Nu vreau să par vanitos, dar domnișoara doctor Blessing 
s-a gândit că, dacă eu nu puteam să-mi dau seama ce era în 
neregulă cu domnul Bishop, atunci trebuia să fie ceva cu 
adevărat ieșit din comun. A verificat simptomele în baza noastră 
de date online, iar otrăvirea cu ricină a fost singura ipoteză care 
se potrivea. Mi-a împărtășit concluziile ei, iar eu am cerut testul 
standard. Rezultatele au fost puternic pozitive. Chiar nu încape 
îndoială, inspectore. 

Carol își închise caietul. 

— Vă mulţumesc că mi-aţi explicat asta atât de clar, spuse 
ea. Ziceaţi că ați citit câte ceva despre ricină... S-ar putea 
cumva să formulaţi un fel de rezumat pentru mine și ofiţerii 
mei? 

— Îi voi cere domnișoarei doctor Blessing să se ocupe de 
asta imediat. 

Se ridică în picioare, dând de înţeles că din punctul lui de 
vedere discuția se încheiase. — Pot să-l văd? întrebă Carol. 

Denby își mângâie falca cu degetul mare. 

— Nu e mare lucru de văzut, spuse. Dar da, vă voi duce la el. 
E posibil ca părinţii lui să se fi întors - erau în camera destinată 
rudelor. Am fost nevoit să le dau această veste, și au fost, 
firește, șocați și tulburaţi. Le-am cerut să rămână acolo până se 
liniștesc puţin. Personalul de la terapie intensivă nu are decât de 
pierdut dacă cei din jurul pacienţilor devin emotivi. Vorbea pe 
un ton ce nu admitea replică, de parcă administrarea fără 
probleme a unei secţii din spital era infinit mai importantă decât 
neliniștea unor părinţi care erau pe punctul de a-și pierde fiul. 

Carol îl urmă până la patul lui Robbie Bishop. Cele două 
scaune de lângă pat erau goale. Carol se opri la marginea 
patului, cuprinzând cu privirea diversele monitoare, tuburile și 
mașinăriile care îl ţineau pe Robbie Bishop într-o stare cât mai 
stabilă posibil în cursul a ceea ce avea să fie o scurtă călătorie 
spre moarte. Pielea îi era ca de ceară, cu broboane de 
transpiraţie vizibile pe obraji și pe frunte. Voia să-și întipărească 
această imagine în minte. Avea să fie o anchetă de coșmar, 
dintr-o sumedenie de motive, și voia să se asigure că nu avea să 
uite de omul aflat în centrul ei. Presa avea să caute cu insistenţă 


răspunsuri, fanii aveau să ceară capul cuiva pe tavă, iar șefii ei 
aveau să fie nerăbdători să-și însușească gloria pe care Carol o 
putea obţine din această situaţie. 

Era hotărâtă să afle cine îl distrusese pe Robbie Bishop și de 
ce. Dar, înainte de toate, trebuia să se asigure că îl vâna pe 
acest criminal din motivele corecte. Acum, că-l văzuse pe 
Robbie, putea fi mult mai sigură de asta. 


x k xk 


Detectiva Paula Mcintyre știa totul despre șoc și durere. 
Văzuse nenumărate exemple și încă se recupera după ce 
experimentase pe propria piele ambele senzaţii, în forma lor 
extremă. Așa că nu văzuse nimic altceva în comportamentul lui 
Martin Flanagan decât faptul evident că fusese profund zguduit 
de vestea pe care i-o dăduse doctoriţa Blessing. 

Îi înţelegea reacţia vehementă și agitația. Nu putea sta 
locului. Asta nu o surprinse pe Paula; văzuse asta și înainte, în 
special la bărbaţi a căror viaţă se învârtea în jurul unei activităţi 
fizice, fie că erau pe un șantier de construcţii sau pe un teren de 
sport. Flanagan măsură încăperea neliniștit, apoi se trânti 
într-un scaun, unde își frământă degetele de la mâini și bâţâi din 
picioare până când nu mai suportă nemișcarea. Atunci se ridică 
din nou, străbătând în diagonală încăperea. Paula stătea 
nemișcată, singurul punct fix al lumii lui învolburate. 

— Nu-mi vine să cred, zise Flanagan. Repeta asta întruna de 
când sosise Paula, punctând cu această propoziţie scurtă tot ce 
spunea în rest. Mi-a fost ca un fiu, să știți. Nu-mi vine să cred. 
Nu astfel de lucruri li se întâmplă fotbaliștilor. Îşi rup oasele, au 
întinderi musculare, rupturi de ligamente, știți. Nu sunt otrăviţi. 
Nu-mi vine să cred! 

Paula îl lăsă să încheie, așteptând ca el să se liniștească 
înainte de a-i pune întrebările. Era obișnuită să aștepte. 
Devenise bună la asta. Nimeni nu stăpânea mai bine arta 
interviului decât Paula, iar asta se datora în mare parte intuiţiei 
sale, care îi spunea când să atace și când să aștepte. Așa că 
așteptă până când Martin Flanagan rămase fără vlagă și tăcu, 
sprijinindu-și fruntea de sticla rece a ferestrei, cu palmele lipite 
de peretele ce încadra rama. li vedea chipul reflectat, 
descompus de durere. 


— Când a început Robbie să dea semne că s-ar simţi rău? îl 
întrebă ea. 

— Sâmbătă la micul dejun. Ne cazăm întotdeauna la Victoria 
Grand în noaptea de dinaintea meciurilor jucate acasă. Flanagan 
ridică din umeri. E un mod de a-i ţine sub supraveghere, să știți. 
Cei mai mulţi dintre ei sunt tineri și proști. Ar sta în oraș până 
târziu în noapte dacă nu i-am ţine din scurt. Uneori mă gândesc 
că ar trebui marcați electronic, așa cum se face în cazul câinilor, 
pisicilor și al pedofililor. 

— lar Robbie a spus că se simte rău? 

Flanagan își trase nasul. 

— A venit la masa mea. Eram cu Jason Graham, asistentul 
meu, și cu Dave Kermode, fizioterapeutul, iar Robbie a spus că 
nu se simte în apele sale. ÎI înţepa în piept, transpira, avea 
febră. Şi îl dureau încheieturile, ca și cum ar fi avut gripă, știți. 
l-am spus să-și termine micul dejun și să meargă în cameră. 
l-am zis că voi trimite medicul echipei să-l consulte. A spus că 
nu-i era foame, așa că voia doar să meargă sus și să se întindă 
puţin. Clătină din cap. Nu-mi vine să cred, chiar nu-mi vine să 
cred. 

— Deci vineri seara sigur nu a ieșit în oraș? 

— Nici vorbă. Împarte camera cu Pavel Aljinovici. Se întoarse 
cu fața spre Paula și se ghemui lângă perete. Portarul, știți. Au 
fost colegi de cameră de când a venit Pavel la Bradfield, în urmă 
cu două sezoane. Robbie spune mereu că Pavel e un afurisit 
plicticos, care îl ţine din scurt. Un zâmbet trist i se strecură pe 
buze. Sunt câţiva în care nu aș avea deloc încredere, dar Pavel 
nu e unul dintre ei. Robbie are dreptate, Pavel e un afurisit 
plicticos. Nu ar fi încercat niciodată să iasă pe furiș noaptea în 
oraș. Și nu l-ar fi lăsat nici pe Robbie să facă asta. 

— Eu sunt cam confuză în privința asta, spuse Paula. Nu 
prea am habar de rutina zilnică a lui Robbie. Poate aţi putea să 
mi-o prezentați pe scurt? De exemplu, începând cu joi 
dimineață? 

Paula nu era sigură cât dura până apăreau simptomele 
otrăvirii cu ricină, dar se gândea că, dacă ar fi început de joi, ar 
fi prins și momentul în care i-a fost administrată. 

— Am avut un meci de cupă UEFA miercuri seara, așa că în 
dimineaţa zilei de joi au avut liber, știți. Robbie s-a prezentat să 
fie consultat de fizioterapeut - încasase un șut în gleznă și îi era 


puţin umflată. Nimic grav, dar ei își iau în serios condiţia fizică. 
Asta e meseria lor, știți. Oricum, a terminat până la zece 
jumătate. Presupun că s-a dus acasă. Are un apartament în 
cartierul Millennium, chiar lângă piaţa Bellwether. A venit la 
antrenament joi după-amiază. Am făcut doar o ședință ușoară, 
știți. Ne-am concentrat mai mult pe abilități decât pe tactică. 
Am terminat până la patru și jumătate. Şi habar n-am ce a făcut 
după aceea. 

— Nu aveţi idee cum își petrecea timpul liber? „V-a fost ca 
un fiu”, se gândi Paula ironic. O fi avut Robbie Bishop douăzeci 
și șase de ani, dar, dacă semăna câtuși de puţin cu majoritatea 
fotbaliștilor despre care citise în tabloide, probabil că suferea de 
maturizare întârziată. Stilul de viaţă al unui puști de șaisprezece 
ani care are la dispoziţie bani de buzunar cu nemiluita și acces 
la femei frumoase. Ultima persoană care ar fi știut cu ce se 
ocupă ar fi fost cineva cu rolul de părinte. 

Flanagan ridică din umeri. 

— Nu sunt copii, știți. lar eu nu sunt ca unii manageri. Nu 
dau buzna în casele lor pentru a le opri muzica și a le da afară 
prietenele. Cerinţa mea e să nu iasă în oraș în noaptea de 
dinaintea unui meci. În afară de asta, își văd de treburile lor. 
Clătină din nou din cap. Nu-mi vine să cred! 

— Și care era treaba lui Robbie? 

— Acolo unde locuiește el există un centru de fitness. Au o 
piscină în toată legea la subsol. li place să înoate, să se relaxeze 
în saună, genul ăsta de lucruri. E bun prieten cu Phil Campsie, 
care are un mic teren la marginea mlaștinilor. Merg împreună la 
pescuit și la vânătoare. Flagan se ridică și își reluă plimbarea 
agitată. Cam asta e tot ce vă pot spune. 

— Cum rămâne cu prietenele? Robbie avea pe cineva? 

Flanagan clătină din cap. 

— Din câte știam eu, nu. A fost logodit o vreme cu Bindie 
Blyth, DJ la Radio One. Dar au rupt logodna în urmă cu 
aproximativ trei luni. 

Interesul Paulei spori. 

— Cine a rupt logodna? Robbie sau Bindie? 

— Nu știu nimic în privinţa asta. Dar nu părea să sufere prea 
mult, știți. Își sprijini din nou capul de geam. Oricum, ce au toate 
astea de-a face cu faptul că cineva l-a otrăvit pe Robbie? Nici 
colegii lui de echipă, nici fosta lui iubită nu sunt genul care ar 


face așa ceva. 

— Trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile, domnule 
Flanagan. Deci, după despărţirea de Bindie, ce-a făcut? A testat 
în continuare terenul? 

Paula se crispă auzindu-și gluma neintenţionată. „Dă, 
Doamne, să nu creadă că îl iau la mișto.” 

— Presupun că da. Se întoarse, masându-și tâmplele. Ar 
trebui să-i întrebaţi pe băieţi. Phil și Pavel, probabil ei știu. Privi 
cu jind spre ușa care ducea la secţia de terapie intensivă. Mi-aș 
dori să mă lase să-l văd, știți. Să-mi iau adio, măcar atât. Nu-mi 
vine să cred! 

— Dar ziua de vineri? Ştiţi ce a făcut atunci? 

— Eram pe terenul de antrenament vineri. Flanagan se 
întrerupse o clipă. Dacă mă gândesc bine, era puţin cam fără 
vlagă. Îşi ţinea capul plecat, se mișca oarecum greoi cu mingea. 
Ca și cum ar fi fost un pic ameţit. Nu m-am gândit la nimic, știți. 
Toţi au zile mai proaste și, sincer, preferi să aibă astfel de zile în 
timpul unui antrenament decât la meci. Insă nu era atât de 
absent din joc încât să mă determine să fac ceva în privinţa 
asta. lar când a zis că are gripă, sâmbătă, am pus totul pe 
seama gripei. 

Paula dădu din cap. 

— Oricine ar fi făcut asta. Acum, trebuie să vă întreb ceva: 
știți pe cineva care să fi avut un dinte împotriva lui Robbie? A 
primit scrisori de ameninţare? Vreo problemă cu persoane care 
îl hărţuiau? 

Flanagan se crispă și clătină din cap. 

— Nu ajungi acolo unde e el fără să calci unul sau doi 
oameni pe bătături. Știţi? Adică, au existat dintotdeauna oarece 
frecușuri între el și Nils Petersen, fundașul central de la Man 
United. Dar asta doar pe teren. Nu are nimic de-a face cu viaţa 
reală. Vreau să spun că, dacă dădea peste Petersen într-un bar, 
își permiteau câteva șicane, dar nu mai mult de atât. Nu se 
ajungea la lovituri, cu atât mai puţin la otrăvire. Işi aruncă 
mâinile în aer. E o nebunie. E ca într-un film prost. Nu vă pot 
spune nimic mai mult, pentru că nimic din toate astea nu are 
sens. Arătă spre ușă cu degetul mare. Băiatul de acolo moare, 
iar asta e o tragedie. Asta e tot ce știu. 

Paula simţi că îi epuizase lui Flanagan capacitatea de a-i 
oferi răspunsuri. Aveau să fie, probabil, nevoiţi să discute din 


nou cu el, dar deocamdată considera că nu mai avea mare lucru 
să-i spună. Se ridică. 

— Sper să aveţi șansa de a vă lua adio, domnule Flanagan. 
Vă mulţumesc mult că aţi discutat cu mine. 

El dădu din cap, prea confuz pentru a-i păsa de ce avea ea 
de spus. Paula se îndepărtă, gândindu-se la moarte și la 
situaţiile când ţi se oferea o a doua șansă. Ea își primise viaţa 
înapoi, cu tot cu încărcătura de vinovăţie specifică persoanei 
care supraviețuiește. Însă, mulţumită lui Tony Hill, începea să 
înțeleagă că trebuia să dea un sens acelui dar. Robbie Bishop 
era un început la fel de bun ca oricare altul. 


x k xk 


Nu toți fanii lui Robbie Bishop se aflau în fața spitalului 
Bradfield Cross. Cei care locuiau în Ratcliffe hotărâseră să nu 
mai traverseze orașul și se mulţumiseră să-și ducă buchetele de 
flori și desenele copiilor lor la terenul de antrenament al echipei 
Bradfield Victoria. Erau sprijiniți de gardul din plasă ce separa 
jucătorii profesioniști de vedete. Detectivul Kevin Matthews nu-și 
putu reţine o ușoară tresărire de neplăcere în timp ce aștepta ca 
paznicii de la poartă să sune și să-i confirme permisiunea de a 
intra pe teren. S-ar fi putut lipsi de aceste manifestări publice de 
falsă emoție. Ar fi putut pune pariu că nici unul dintre cei care 
făcuse pelerinajul la terenul din Ratcliffe nu schimbase mai mult 
de câteva cuvinte cu Robbie Bishop, de genul: „Pentru cine e 
autograful?” Nu cu mult timp în urmă, Kevin trecuse printr-un 
doliu adevărat, și îi displăcea gratuitatea gesturilor lor. Din 
punctul lui de vedere, dacă pelerinii și-ar fi revărsat aceste 
emoţii asupra celor vii - copiii, părinţii și partenerii lor -, lumea 
ar fi fost un loc mai bun. 

— De prost gust, zise Chris Devine din scaunul din dreapta, 
de parcă i-ar fi citit gândurile. 

— Asta e nimic faţă de ce va fi peste câteva zile, după ce va 
muri, spuse Kevin, în timp ce paznicul le făcu semn să treacă, 
indicând parcarea de lângă clădirea lungă și joasă ce bloca 
perspectiva asupra terenului. Incetini când trecură pe lângă 
mașinile Ferrari și Porsche ale jucătorilor. Frumoase motoare, 
spuse el aprobator. 

— Ai și tu un Ferrari, nu-i așa? zise Chris, amintindu-și ceva 


ce îi spusese Paula. 

El oftă. 

— Un Ferrari Mondial QV decapotabil, roșu. Una dintre cele 
doar douăzeci și patru de decapotabile cu volan pe dreapta 
produse vreodată. E o mașină de vis, și ne vom despărți curând. 

— O, nu, bietul Kevin. De ce te descotorosești de ea? 

— Are doar două locuri, iar copiii devin prea mari pentru a 
mai încăpea. E o mașină pentru celibatari, Chris. Presupun că nu 
ești interesată? 

— Puțin cam scumpă pentru nasul meu, cred. Nu aș mai 
scăpa de gura lui Sinead. Mi-ar spune că e mașina celor care 
trec prin criza vârstei mijlocii. 

— Păcat. Mi-ar plăcea să mă asigur că ajunge pe mâini bune. 
Cel puţin am reușit să amân puţin termenul execuţiei. 

— Cum așa? 

— Există un jurnalist, Justin Adams. Scrie materiale pentru 
revistele auto și vrea să facă un articol despre bărbaţii obișnuiți 
care conduc mașini extraordinare. S-ar părea că un poliţist cu 
Ferrari este exact ceea ce caută. Așa că am făcut-o pe Stella să 
accepte să păstrez mașina până este publicat articolul, ca să nu 
mă enervez văzându-mi numele și poza într-o revistă când eu 
deja nu mai am mașina. Chris rânji. 

— Mi se pare o afacere bună. 

— Mda, dar numărătoarea inversă începe săptămâna 
viitoare, când facem interviul. Kevin adulmecă aerul, coborând 
din mașină. Azi sunt digestivi, spuse. 

— Ce? 

El arătă spre vest, unde o clădire din cărămidă de două etaje 
se profila de-a lungul marginii terenurilor de joc. 

— Fabrica de biscuiţi. Când eram copil, m-am antrenat timp 
de un sezon la echipa de juniori a orașului. Când vântul bate din 
direcţia potrivită, poţi să-ţi dai seama ce fel de biscuiţi se coc. 
Am considerat dintotdeauna că e o formă rafinată de tortură 
pentru băieţii adolescenţi care se străduiau să rămână în formă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Chris, urmându-l până la 
pavilionul cu vestiare. 

Kevin păși înaintea ei, ca ea să nu-i poată vedea regretul de 
pe chip. 

— Nu am fost suficient de bun, spuse. Mulţi sunt chemaţi, 
dar puțini aleși. 


— Trebuie să fi fost greu. Kevin râse scurt. 

— La acea vreme, credeam că e sfârșitul lumii. 

— Și acum? 

— Câştigurile ar fi fost mai mari, asta e sigur. Și aș avea un 
parc de mașini Ferrari. 

— E drept, încuviință Chris, ajungându-l din urmă când 
acesta se opri, privind peste teren, spre locul unde vreo câțiva 
zeci de tineri driblau mingi în jurul unor conuri rutiere. Dar 
majoritatea jucătorilor sunt deja pe ducă în momentul când 
ajung la vârsta ta. Și cu ce rămân? Bineînţeles, câţiva ajung în 
management, dar mult mai mulţi sfârșesc în spatele tejghelei în 
vreo cârciumă infectă, hrănindu-se din zilele lor de glorie și 
plângându-se de fosta nevastă care i-a uscat de bani. 


Kevin rânji. 
— Şi crezi că ar fi mai rău decât asta? 
— Ştii bine că da. 


Tocmai când dădeau colţul clădirii, un bărbat în pantaloni 
scurți și bluză de trening cu Bradfield Victoria se îndreptă spre 
ei. Părea să aibă patruzeci și ceva de ani, dar era într-o formă 
atât de bună, încât cu greu ţi-ai fi dat seama de vârstă. Dacă ar 
fi avut creastă, ar fi fost recunoscut pe loc de oricine, fani ai 
fotbalului sau nu. Dar acum, că era tuns foarte scurt, dură o 
clipă până când Kevin își dădu seama că se afla faţă în faţă cu 
unul dintre eroii săi din tinereţe. 

— Sunteţi Terry Malcolm, izbucni el, redevenit un puști de 
doisprezece ani vrăjit de jocul cu mingea al mijlocașului central 
al Angliei și al echipei din Bradfield. 

Terry Malcom se întoarse spre Chris cu un zâmbet și spuse: 

— Cred că mă voi descurca dacă o să mă îmbolnăvesc 
vreodată de Alzheimer. Aţi fi surprinsă să aflaţi cât de des simt 
oamenii nevoia să-mi spună cine sunt. Dumneavoastră trebuie 
să fiți sergent Devine. Încerc doar să ghicesc, ţineţi minte. De 
fapt, asta sper, fiindcă el nu e genul meu și nu mă văd 
numindu-l Devine. 

Expresia lui arăta că era obișnuit ca oamenii să-l considere 
amuzant și încântător. Kevin, deja dezamăgit de fostul său erou, 
se bucură să o vadă pe Chris Devine neimpresionată. 

— V-a spus domnul Flanagan de ce ne aflăm aici? întrebă 
Kevin, pe un ton ușor neîncrezător, de parcă mai nu-i venea să 
creadă că cineva care lucra pentru Bradfield Vic putea fi atât de 


neserios când cel mai bun jucător al lor se afla pe patul de 
moarte. 

Malcolm păru să se căiască. 

— Mi-a spus. Şi, credeţi-mă, sunt foarte afectat de necazul 
lui Robbie. Dar nu-mi pot permite să-mi dezvălui sentimentele. 
Mai există încă douăzeci și unu de jucători în echipă care trebuie 
să rămână motivaţi. Jucăm cu Spurs în prima ligă, sâmbăta asta, 
și nu ne permitem să pierdem puncte în acest moment al 
sezonului. li aruncă lui Chris un nou zâmbet. Sper că asta nu vă 
pare o dovadă de insensibilitate. După cum ziceam, sunt necăjit. 
Dar băieţii noștri trebuie să rămână în priză. Sâmbătă, vom 
câștiga meciul pentru Robbie. Un motiv în plus pentru a nu 
neglija reprizele de antrenament. 

— Desigur, spuse Chris. Și trebuie să verificăm activitatea lui 
Robbie din ultimele patruzeci și opt de ore de dinaintea zilei de 
sâmbătă, când a început să se simtă rău. Vrem să vorbim cu 
colegii lui, cu cei care îi sunt suficient de apropiaţi încât să știe 
cu ce s-a ocupat între sfârșitul antrenamentului de joi și micul 
dejun de sâmbătă. 

Malcolm aprobă din cap. 

— Va trebui să vorbiţi cu Pavel Aljinovici și cu Phil Campsie. 
Robbie stă cu Pavel când ne cazăm la hotel. lar Phil e cel mai 
bun prieten al lui. 

Malcolm nu schiţă nici un gest de a chema jucătorii. 

— Acum, domnule Malcolm, spuse Chris. 

Din nou, zâmbetul ieftin și de prost gust. — Spune-mi Terry, 
iubito. 

Era rândul lui Chris să zâmbească. 

— Nu sunt iubita dumneavoastră, domnule Malcolm. Sunt 
ofițer de poliţie și anchetez un atac foarte grav asupra unuia 
dintre colegii dumneavoastră. Și vreau să discut fie cu Pavel 
Aljinovici, fie cu Phil Campsie chiar acum. 

Malcolm clătină din cap. 

— Se antrenează. Nu-i pot întrerupe. 

Chipul lui Kevin se  îmbujoră neplăcut,  pistruii 
accentuându-i-se pe obraji. 

— Vreţi să vă arestez pentru obstrucţionarea anchetei 
polițienești? Pentru că sunteţi pe drumul cel bun. 

Buza lui Malcolm se răsfrânse într-un surâs disprețuitor. 

— Nu cred că mă veţi aresta. Șeful vostru ţine mult prea 


mult la locul său din boxa directorilor. 

— Asta e o chestie cu două tăișuri, spuse Chris dulce. 
Înseamnă, de asemenea, și că avem o linie directă la șeful 
dumneavoastră. Și nu cred că ar fi foarte impresionat să afle că 
ne-aţi încurcat în ancheta privind tentativa de asasinare a 
jucătorului său vedetă. 

Deși Chris fusese cea care vorbise, privirea chiorâșă de 
nemulţumire profundă se îndreptă spre Kevin. Malcolm era, în 
mod evident, unul dintre acei oameni care puteau flirta cu 
femeile și discuta cu bărbații. 

— Îl chem pe Pavel. Arătă cu degetul mare spre pavilion. 
Așteptaţi înăuntru, vă fac imediat rost de o cameră. 

Cinci minute mai târziu, se aflau într-o sală de forță care 
mirosea a transpiraţie stătută și creme pentru întinderi 
musculare. Portarul croat internaţional îi urmă în scurt timp. 
Când intră, strâmbă din nas și o expresie de neplăcere îi brăzdă 
trăsăturile. 

— Aici pute, scuzaţi-mă, spuse, trăgându-și un scaun de 
plastic dintr-un șir scurt de lângă perete și așezându-se în fața 
detectivilor. Sunt Pavel Aljinovici. 

Îi salută formal din cap pe amândoi. 

Cuvântul care îi veni în minte lui Chris era „demn”. Aljinovici 
avea părul de culoare închisă, lung până la umeri, de regulă 
prins în coadă în zilele când avea meci, dar desfăcut în acea 
după-amiază. Ochii săi erau de culoarea castanelor coapte în 
cuptor și lustruite mâneca. Pomeţii înalţi, obrajii supţi, buzele 
pline și nasul îngust și drept îl făceau să pară aproape 
aristocratic. 

— Antrenorul zice că a încercat cineva să-l otrăvească pe 
Robbie, spuse el cu un vag accent slavon. Cum e posibil așa 
ceva? 

— Asta încercăm să aflăm, spuse Chris, aplecându-se în faţă, 
cu coatele pe genunchi și cu degetele împreunate. 

— Și Robbie? Cum se simte? 

— Nu prea bine, spuse Kevin. 

— Dar va fi în regulă? 

— Nu suntem doctori. Nu ne putem pronunţa. Chris voia să 
evite să afirme clar că moartea lui Robbie era inevitabilă. Ştia 
din experienţă că oamenii aveau o mare reţinere în privinţa a 
ceea ce erau dispuși să spună atunci când venea vorba despre 


crimă. Ne-ar ajuta dacă am ști unde s-a aflat Robbie joi și vineri. 

— Sigur că a fost la antrenamente. Joi seara nu știu ce a 
făcut. Aljinovici își întinse mâinile mari, de portar. Rolul meu e 
să găsesc poarta, nu pe Robbie. Dar vineri seara am stat în 
aceeași cameră de hotel. Am luat toţi cina împreună, ca de 
obicei. Friptură, cartofi, salată și un pahar de vin roșu. Salată de 
fructe și îngheţată. Noi întotdeauna mâncăm același lucru, eu și 
Robbie. De fapt, majoritatea băieţilor. Ne-am dus sus pe la ora 
nouă. Robbie a făcut o baie, iar eu mi-am sunat soţia. Ne-am 
uitat împreună la canalul de fotbal al televiziunii Sky, până pe la 
zece, apoi ne-am dus la culcare. 

— Robbie a luat ceva de la minibar? întrebă Kevin. 

Aljinovici chicoti. 

— Nu știți prea multe despre fotbal, nu-i așa? Nu ne dau 
cheile de la minibar. Trebuie să rămânem puri. De asta ne aflăm 
într-un hotel, nu acasă. Pot controla ce mâncăm și bem și ne pot 
ţine departe de femei. 

Chris îi răspunse tot cu un zâmbet. 

— Credeam că ăsta era un mit, că vă păstraţi forțele înainte 
de meci dacă nu faceţi sex. 

— Nu e vorba despre sex, ci despre somn, spuse Aljinovici. 
Vor să dormim bine înainte de meci. 

— Avea cumva Robbie vreo băutură sau vreun aliment cu el? 
Orice? 

— Nu. Există întotdeauna suficientă apă în cameră. Se 
încruntă. „Mi-am amintit o chestie. Vineri seară, Robbie spunea 
că îi era foarte sete. Zicea că avea impresia că îl păștea o 
răceală sau ceva de genul ăsta. Nu a făcut mare caz de asta, 
atâta că nu se simţea prea bine. Și, desigur, dimineaţă credea 
că avea gripă. Eram îngrijorat că aș putea să iau și eu. Senzaţia 
asta ca de gripă, e de la otravă? Sau e și bolnav? 

— E de la otravă. Kevin îl privi în ochi. A prizat Robbie 
cocaină vineri seara? 

Aljinovici se dădu înapoi, cu o expresie jignită. 

— Bineînţeles că nu. Nu! Cine v-a spus asta? Robbie nu 
folosea droguri. De ce întrebaţi asta? 

— E posibil să fi inhalat otrava. Dacă a fost amestecată în 
cocaină sau în amfetamină, e posibil ca Robbie să nu fi simţit, 
spuse Chris. 

— Nu. Asta nu e posibil. Nu e deloc posibil. Nu cred așa ceva 


despre el. 

— Ai spus mai devreme că păzești poarta, nu pe Robbie. 
Cum poţi fi atât de sigur că nu consuma niciodată droguri? 
întrebă Kevin pe un ton blând, dar cu privirea atentă. 

— Am discutat despre asta. Despre droguri în sport. Și 
pentru distracție. Eu și Robbie gândim la fel. E o prostie. Te 
înșeli pe tine, îţi înșeli fanii, îţi înșeli clubul. Amândoi cunoaștem 
oameni care consumă droguri și îi dispreţuim. Vorbea cu 
vehemenţă. Oricine l-ar fi otrăvit pe Robbie, nu a făcut-o cu 
droguri. 


x k xk 


Până să ajungă Carol la apartamentul lui Robbie Bishop, 
detectivul Sam Evans începuse deja căutările. Casa fotbalistului 
era un apartament de lux din inima oraşului, cu o terasă pe 
acoperiş. Clădirea fusese un magazin universal; principala zonă 
de locuit strălucea în lumina soarelui ce se revărsa prin 
ferestrele art déco cu ramă metalică. Sam luase la puricat 
sertarele biroului, prins într-un fascicul de lumină solară ce 
făcea să strălucească pielea sa de culoarea cafelei. Ridică 
privirea când intră Carol, salutând-o cu un semn din cap plin de 
regrete. 

— Nimic, zise. Deocamdată. 

— Ce vrei să spui? 

Își puse o pereche de mănuși de latex. 

— Facturi puse în ordine, extrase de cont, extrase de cărți de 
credit. Îşi plăteşte facturile la timp. Are un cont la un agent de 
pariuri - pariază câteva sute pe lună pe ponei. Nimic ieşit din 
comun. Dar nu m-am uitat încă la calculator, mă gândeam să las 
asta în seama lui Stacey. 

— Sunt sigură că va fi încântată. Crezi că știe ce e acela 
fotbal? întrebă Carol, traversând încăperea pentru a arunca o 
privire pe fereastră. O perspectivă amplă asupra centrului 
orașului; oameni prinși cu tot felul de treburi, tramvaie ce se 
intersectau, fântâni arteziene pornite, vânzători de ediţii 
speciale ademenind clienţi, cumpărători zăbovind în faţa unor 
vitrine pline de promisiuni. Nici unul dintre ei nu se gândea la 
otrăvirea cu ricină a unui fotbalist din prima ligă, nu astăzi. 
Mâine sau poimâine, când Robbie Bishop avea să moară, 


situaţia nu urma să se schimbe. Dar nu astăzi. Nu încă. Se 
întoarse. 

— Ce-ai cercetat până acum? 

— Doar biroul. 

Carol dădu din cap. Privi în jur. Sam avusese dreptate să 
înceapă cu biroul. Nu erau prea multe opţiuni. Sufrageria, făcută 
în întregime din oţel și sticlă, nu avea nimic de ascuns. Erau 
două canapele din piele stacojie, una dintre ele situată în mijloc, 
în faţa unui sistem home cinema cu un ecran cu plasmă uriaș, 
cu tot cu PlayStation, cealaltă dispusă în jurul unei mese joase 
de cafea, din sticlă, a cărei margine lungă arăta ca un val ce se 
sparge. Un perete înţesat cu rafturi adăpostea o vastă colecție 
de DVD-uri și CD-uri. Cineva avea să fie nevoit să le verifice pe 
fiecare în parte, dar intenţiona să lase asta în seama echipei 
care se ocupa de locul crimei. Se îndreptă spre colecţia media. 
CD-urile aparţineau, în cea mai mare parte, unor oameni de 
care nu auzise niciodată. Numele pe care le recunoștea erau din 
zona dance și hip-hop; presupuse că și restul erau de același 
gen. 

DVD-urile erau cât de cât ordonate - fotbal pe două rafturi 
din mijloc, filme cunoscute de acţiune și de comedie dedesubt; 
seriale TV deasupra. Raftul de jos era plin cu jocuri de calculator 
și pentru PlayStation. Cel de sus, firește, conţinea materialele 
pornografice. Carol citi rapid titlurile și constată că gusturile lui 
Robbie în materie de pornografie erau la fel de puțin 
aventuroase ca gusturile lui în materie de seriale și filme 
artistice. Dacă nu cumva exista un teanc secret pe undeva, se 
părea că înclinațiile sexuale ale lui Robbie nu erau capabile să-l 
facă ţinta unui ucigaș. 

Carol dădu o raită în dormitor, zâmbind ironic la vederea 
unui pat imens de vreo doi metri lățime. Lenjeria de pat din 
satin  albastru-închis,  șifonată, era acoperită de blănuri 
artificiale, iar în jur erau împrăștiate o duzină de perne. Un alt 
televizor cu plasmă domina peretele din faţa patului, iar ceilalți 
pereţi erau împodobiţi cu nuduri pe care vânzătorul le 
descrisese, aproape sigur, drept „artistice”. 

Un dulap uriaș se întindea pe toată lungimea unui perete. 
Avea un compartiment gol. Carol se întrebă dacă acolo își ţinuse 
hainele logodnica sa - sau Robbie tocmai făcuse curăţenie în 
garderobă. În capătul opus, se aflau două coșuri 


dreptunghiulare, unul cu eticheta „haine murdare”, celălalt - 
„curăţătorie chimică”. Ambele erau aproape pline. Se 
presupunea că altcineva se ocupa de ele. Din fericire, persoana 
respectivă nu venise de când se îmbolnăvise Robbie. 

În vârful coșului de rufe murdare se aflau o pereche de blugi 
Armani, boxeri Calvin Klein și o cămașă Paul Smith cu dungi 
extravagante. Carol luă blugii și verifică buzunarele. Iniţial avu 
impresia că erau goale, dar, în timp ce degetele ei scotoceau, 
dădu peste un capăt de hârtie îndesat până în cusătura 
buzunarului din dreapta. Il scoase și netezi atent cutele. 

Era colţul unei pagini de hârtie liniată, din câte se părea, 
ruptă dintr-un caiet. Pe ea era scris cu cerneală neagră 
www.bestdays.co.uk. Carol duse hârtia până în living și îi ceru 
lui Sam un plic pentru probe. 

— Ce-ai găsit, șefa? o întrebă, întinzându-i unul. 

Carol dădu drumul hărtiuţei în plic, sigilându-l și datându-l. 

— Adresa unui site. Probabil nimic. Du-i-l înapoi lui Stacey, te 
rog. Ai găsit ceva? Sam clătină din cap. 

— Pe bune, mi se pare un individ destul de plictisitor. 

Carol se întoarse în dormitor. Noptierele ascundeau prea 
puţine surprize - prezervative, dropsuri mentolate, șerveţele, o 
folie de Nurofen, un dildo anal de dimensiunea degetului mic și 
un tub de lubrifiant. Carol era destul de sigură că, mai nou, asta 
era considerat ceva soft. Interesant, cartea vârâtă în sertarul din 
stânga era biografia critică a șefului de la Manchester United, 
Alex Ferguson, scrisă de Michael Crick. Deși Carol nu era o 
cunoscătoare în ale fotbalului, știa totuși că într-o lume care 
diviniza celebrităţile din fotbal asta era o alegere interesantă. 

Nimic din baia apartamentului nu o făcu pe Carol să 
zăbovească măcar o clipă. Oftă și se întoarse la Sam. 

— E aproape înspăimântător, spuse. O asemenea lipsă de 
personalitate! Sam râse scurt. 

— Probabil fiindcă el nu are personalitate. Aceşti 
fotbaliști-vedete... rămân cu toţii prinși în adolescenţă. Sunt 
selectaţi la cluburile mari înainte de a fi experimentat primul 
sărut, iar sistemul de management preia sarcina mamelor lor. 
Dacă trec selecţia, ajung bogaţi în bani și săraci în bun-simţ pe 
la sfârșitul adolescenţei. Sunt înfășaţi în scutece, apoi se 
refugiază la pieptul manechinelor. Au mai mulţi bani decât 
bun-simţ sau experienţă. O șleahtă de indivizi gen Peter Pan cu 


un surplus de testosteron. 

Carol rânji. 

— Pari invidios. Ai pierdut vreo iubită în favoarea unuia 
dintre ei sau ce? 

Sam îi răspunse tot cu un rânjet. 

— Femeile care îmi plac mie sunt prea deștepte pentru 
fotbaliști. Nu, eu sunt doar invidios din cauză că nu-mi pot 
permite un Bentley GTC Mulliner. Sam îi arătă o factură. Noua sa 
mașină. Livrarea săptămâna viitoare. 

Carol fluieră. 

— Cunosc bărbaţi care ar ucide pentru o asemenea mașină. 
Dar probabil nu ar folosi ricină. În timp ce vorbea, îi sună 
telefonul. Inspector-șef Jordan, spuse. 

— Sunt doctorița Blessing. Domnul Denby mi-a cerut să vă 
sun. Starea lui Robbie Bishop s-a înrăutățit. Nu credem că o mai 
duce mult. Nu știu dacă vreţi să fiți de faţă. 

— Vin acum, spuse Carol. Închise telefonul și oftă. Se pare că 
suntem pe cale să investigăm o crimă. 


x k xk 


ÎI aşteptau pe Phil Campsie. Chris luă la întâmplare o ganteră 
și o ridică de câteva ori. Ş 

— El e ăla urât, nu-i așa? întrebă el. Ala care pare a fi 
rezultatul unei încrucișări între o maimuţă și Mr. Potatoe Heat? 

— Phil Campsie, vrei să spui? Da, e urât. Kevin se întinse, 
căscând. Fiica lui de patru ani își pierduse recent bunul obicei de 
a dormi toată noaptea. Soţia lui, în mod oarecum rezonabil, 
argumentase că, pe vremea când Ruby era alăptată la sân, ea 
fusese cea care se confruntase cu nopţi pierdute. Acum era 
rândul lui Kevin să o adoarmă la loc pe fiica lui. Nu i se părea 
corect, nu atunci când el mergea la serviciu, iar Stella stătea 
acasă. Dar era greu să găsească contraargumente fără a da 
impresia că nu-și iubea fiica. 

— E foarte urât, spuse când se opri din căscat. 

— Deci nu doar adolescentele se împrietenesc în funcţie de 
frumuseţe. 


8s Cunoscută jucărie americană - un cartof de plastic ce poate fi 
ornat cu diverse elemente (urechi, ochi etc.) pentru a crea un 
chip (n.red.) 


— Ce vrei să spui? 

— Frumoasa și bestia. Simbioză. Cea drăguță arată și mai 
bine în contrast cu cea urâtă, iar cea urâtă se alege cu cei pe 
care îi respinge frumoasa. E o situaţie din care toată lumea are 
de câștigat. 

Kevin protestă. 

— Asta nu e o atitudine foarte feministă. 

Chris râse scurt și dispreţuitor. 

— Vezi tu, Kevin, confunzi mereu lesbiana cu feminista. 
Încearcă lesbiană și pragmatistă data viitoare. 

El rânji. 

— Voi încerca să ţin minte. Deci tu crezi că asta se întâmpla 
cu Robbie și cu Phil? 

— Într-o oarecare măsură. Desigur, Phil este și bogat, și 
celebru, ceea ce compensează întotdeauna urâţenia. Dar pun 
pariu că nu era chiar așa rău să ieși în oraș cu unul dintre cei 
mai cunoscuți, frumoși și disponibili bărbaţi din Europa. Ca să nu 
mai spun și sexy. 

— Crezi că Robbie e sexy? 

— Sex-appealul nu ţine cont de gen, Kevin. Să nu-mi spui că, 
în adâncul sufletului, nu-l consideri sexy pe Robbie. 

Kevin roși. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. 

— Dar îţi place cum arată. Cum se mișcă. Cum se îmbracă, 
insistă Chris. 

— Cred că da. : 

— E în regulă, nu înseamnă că ești gay. Incerc doar să-ți 
spun că Robbie are sex-appeal, charismă, spune-i cum vrei. 
David Beckham o are, Gary Neville n-o are. John Lennon o avea, 
Paul McCartney n-o are. Bill Clinton o are, Dubya în mod sigur 
nu. lar dacă nu o ai, cea mai bună idee este să stai în preajma 
cuiva care o are. Chris puse jos gantera când se deschise ușa și 
zâmbi mieros. Domnule Campsie. Vă mulţumim că v-aţi făcut 
timp să discutaţi cu noi. 

Phil Campsie își fixă glezna în jurul piciorului scaunului și îl 
trase încă vreun metru mai departe de ei înainte de a se așeza. 

— E vorba despre Robbie, nu? Accentul său londonez era 
aproape la fel de puternic ca al lui Chris. Aș face orice pentru el. 
E prietenul meu. 

Kevin făcu prezentările. De aproape, Phil Campsie părea și 


mai neatrăgător. Avea tenul palid și pătat și un nas turtit ce 
părea să fi fost rupt de câteva ori. Ochii săi mici și cenușii erau 
așezați la mare distanţă pe capul ca o ghiulea. Părul roșcat îi era 
tuns scurt, iar un început de chelie i se ghicea deja în vârful 
capului. Dar, când zâmbi, pe lângă dinţii îngălbeniţi și 
neregulaţi, dădu la iveală și un strop de căldură veselă și 
autentică. Kevin luă iniţiativa. 

— Am auzit că, după antrenamente, Robbie petrece, de 
regulă, mai mult timp cu tine decât cu oricare dintre ceilalţi 
colegi de echipă. 

— Așa-i. Eu și Robbie suntem ca fraţii. 

Phil își încrucișă două degete de la mâna dreaptă. — Deci 
cam ce gen de chestii faceţi voi doi? 

Chris ridică din sprâncene, ca pentru a sugera că nimic din 
ceea ce avea să spună el nu o putea șoca. 

— Una, alta. Am o casă în afara orașului. Puțin pământ, un 
pârâiaș cu păstrăvi. Eu și Robbie practicăm un tir puţin mai 
agresiv - iepuri, porumbei, animale de genul ăsta. Şi mergem la 
pescuit. Rânji, arătând ca băieţelul care fusese, probabil, nu cu 
mult timp în urmă. Am o femeie care vine din sat, îmi gătește și 
face curăţenie. Ea se ocupă de animalele pe care le vânăm. 
Gătește totul și bagă în congelator. E foarte tare să mănânci 
ceva ce ai vânat chiar tu, știți ce vreau să zic? 

— Impresionant, spuse Chris, înainte ca partenerul ei să 
apuce să intervină. Dar cum rămâne cu viaţa socială? Cum vă 
distraţi atunci când nu măcelăriți animale sălbatice? 

— leșim în oraș, spuse Phil. O mică cină plăcută în vreun 
local elegant, apoi mergem la un club. Ridică ușor din umeri, ca 
pentru a se scuza. Cluburile se bucură să ne primească. Îşi mai 
fac puţină reclamă. Așa că suntem duși în separeurile VIP, 
primim șampanie gratis, fete foarte drăguţe. 

— Suntem interesaţi de ceea ce-a făcut Robbie joi și vineri, 
spuse Kevin. 

Phil dădu din cap, mișcându-și umerii mari ca și cum s-ar fi 
pregătit să stea în calea cuiva. 

— Joi după antrenamente ne-am dus înapoi la apartamentul 
lui Robbie. Ne-am jucat puţin pe PlayStation. GP HD, știți? Cel 
nou, cu mașini Ferrari. Foarte tare. Am băut câteva beri, apoi 
am ieșit la cină la restaurantul Las Bravas. 


* Gran Turismo (n.red.) 


E spaniol, adăugă, încercând să fie util. 

— Am auzit că e foarte drăguţ acolo. Ce aţi mâncat? întrebă 
Chris, cu blândeţe. 

— Am mâncat împreună tapas. Ne-am cam lăsat pe mâna 
chelnerului, iar el ne-a adus un platou cu de toate. În cea mai 
mare parte, a fost delicios, dar mie nu mi-au plăcut unele fructe 
de mare. Se strâmbă. Adică, cine vrea să mănânce pui de 
caracatiță? Bleah. 

— Amândoi ați mâncat aceleași lucruri? Vru să afle Kevin. 

Phil se gândi o clipă privind în sus și spre stânga. 

— Cam aceleași, spuse încet. Robbie n-a mâncat ciuperci cu 
usturoi, nu-i plac ciupercile. Dar, în afară de asta, da, amândoi 
am gustat din toate. 

— Şi de băut? 

— Am băut vin de Rioja. Am ajuns la a doua sticlă, dar nu am 
terminat-o. 

— Și după? 

— Ne-am dus la Amatis. Îl știți? Clubul de dans ce 
mărginește Temple Fields? 

Kevin dădu din cap. 

— Suntem ofiţeri de poliţie, Phil. Știm clubul Amatis. 

— E un loc drăguţ, spuse Phil defensiv. Oameni de treabă. Şi 
muzica e grozavă. 

— Deci vă pasionează muzica? Pe tine și pe Robbie? 

Phil oftă zgomotos. 

— Eu, unul, o suport, atâta timp cât are un ritm decent. Dar 
Robbie, el e foarte pasionat, da. A fost logodit cu Bindie Blyth. 
Oservând privirile lor nedumerite, adăugă: DJ-ul care face 
emisiunile de noapte la Radio One. Muzica a fost cea care i-a 
apropiat. Se foi în scaun, întinzându-și picioarele în faţă și 
încrucișându-le la glezne. 

— N-a fost suficient însă pentru a-i ţine împreună. S-au 
despărţit acum câteva luni. ; 

Lângă ea, Chris simți cum Kevin devine mai atent. Incercă să 
vorbească pe un ton nonșalant. 

— Cum așa? întrebă el. 

— De ce vreţi să știți mai multe despre Bindie? Chris își 
deschise palmele. 

— Eu, una, sunt interesată de orice. De ce s-au despărţit? 
Phil privi într-o parte. 


— Pur și simplu, relaţia lor nu ducea nicăieri. 

— Îşi făcea de cap pe la spatele ei? întrebă Chris. Phil îi 
aruncă o privire prudentă. 

— O să rămână între noi, nu-i așa? 

— Așa-i. Rămâne între noi, spuse Chris. 

— E vorba despre lumea în care trăim, reluă Phil. Timp de o 
clipă nebunească, Chris crezu că avea să le ofere un argument 
filosofic despre condiția umană. De fiecare dată când ieșim din 
casă, suntem înconjurați de oameni care vor să impresioneze. 
Femei care vor să ne-o tragă, tipi care ori vor să ne facă cinste 
cu ceva, ori să se bată cu noi. lar dacă prietena ta e la câteva 
sute de kilometri distanţă în cea mai mare parte a timpului, ar 
trebui să fii un sfânt. lar Robbie nu e un sfânt. 

— Deci Bindie s-a prins cum stă treaba și i-a dat liber? 

— Cam așa. Dar nu voiau ca presa de scandal să facă mare 
caz din asta, așa că s-au înţeles amândoi să spună că era o 
chestie de comun acord, că era prea greu pentru ei să continue, 
având în vedere carierele lor solicitante. Fără resentimente, cam 
așa ceva. 

— Și au existat resentimente? interveni Kevin. 

Lui Chris îi venea să-i dea vreo două palme fiindcă îi 
întrerupsese șirul întrebărilor. Phil își plecă privirea. 

— Nu. Răspunsul fu hotărât și defensiv. Apoi o cută de 
încruntare îi brăzdă fruntea. Staţi puţin! Doar nu vă gândiţi că 
Bindie a fost implicată cumva în asta. Incepu să râdă zgomotos. 
Pe toţi dracii, e evident că nu i-aţi ascultat niciodată emisiunea. 
Bindie are tupeu. Dacă ar fi fost atât de furioasă, l-ar fi trimis pe 
Robbie acasă cu ouţele împachetate într-o pungă de hârtie. 
Bindie e genul de femeie care îți spune în faţă ce are de spus. |n 
nici un caz nu s-ar fi strecurat cu otravă. Clătină din cap. E o 
nebunie. 

— Nimeni nu sugerează că Bindie ar fi avut legătură cu asta, 
Phil. Încercăm doar să ne facem o idee despre viaţa lui Robbie. 
Deci, să revenim la joi! Povestește-ne despre Amatis. 

Phil se foi în scaun, ca un om care are ceva de ascuns. 

— Nu e mare lucru de spus. Am fost în separeul VIP, în cea 
mai mare parte a timpului, și am băut șampanie. Erau acolo 
câţiva băieţi de la clubul de crichet din Yorkshire, tipul ăla care 
prezintă emisiunea TV despre cum să faci un ban din ceea ce ai 


în pod!, câţiva fraieri ce au participat la Big Brother acu’ câteva 
sezoane. Nu am recunoscut nici un alt băiat. Și genul obișnuit de 
gagicuţe. Delicioase, dar cu clasă. Asta e genul de gagicuţe pe 
care le găsești la Amatis. 

— Robbie a stat cu cineva anume? 

Phil se gândi o clipă. 

— Nu chiar. Dansam amândoi, dar nu stătea cu aceeași fată 
prea mult timp. Tot alegea și schimba, de parcă nu putea găsi 
pe cineva care să-i placă cu adevărat. Rânji. Nu ca mine. Eu am 
înscris imediat. Jasmine era numele ei. Picioare până în gât, sâni 
până aici. Desenă în aer un piept generos. Așa că nu prea eram 
atent la Robbie, dacă știți ce vreau să spun. S-a dus la barul cu 
votcă la ceva timp după ce m-am cuplat cu Jasmine. Am decis 
împreună să mergem la apartamentul ei, așa că m-am dus să-l 
caut pe Robbie. Am dat de el când se întorcea de la toaletă. 
l-am spus că mă duc la apartamentul lui Jasmine. Nu l-a 
deranjat. Zicea că s-a întâlnit cu o persoană pe care o știa din 
școală și că beau ceva împreună. Phil ridică din umeri. Nu l-am 
mai revăzut decât la antrenamentul de vineri când părea cam 
obosit. l-am zis că arăta de parcă avusese o noapte de pomină. 
S-a rușinat și mi-a spus că nu își amintea mare lucru. Ei bine, 
așa se întâmplă uneori, nu? Te ameţești atât de tare, încât a 
doua zi dimineaţă totul pare o gaură neagră. 

Chris își dădu seama că își ţinea respiraţia. Trase aer în piept 
și spuse: 

— Această veche cunoștință din școală... Știm vreun nume? 

— Nu mi-a spus. Nu mi-a spus nici măcar dacă era o tipă sau 
un tip. Phil părea necăjit. Ar fi trebuit să-l întreb, nu-i așa? Ar fi 
trebuit să am mai multă grijă de el. 

Chris își ascunse dezamăgirea în spatele unui zâmbet. 

— Nimeni nu te învinovăţește, Phil. Nu știm când a fost 
otrăvit Robbie. Dar, din experienţa mea, când cineva e hotărât 
să atace o altă persoană, e foarte greu să-i stai în cale. 

— Dar va fi bine, nu? Adică, doctorii știu ce fac, nu? Își 
mușcă buza de jos. E puternic ca un taur, așa e Robbie. Şi e un 


10 Cash in the Attic, show de televiziune britanic, difuzat pe BBC 
din anul 2002; are și a avut mai mulţi prezentatori, astfel că nu 
știm exact la cine se face referire în text (n.red.) 


luptător. 

Kevin își feri privirea, lăsând-o pe Chris să decidă ce cale să 
urmeze. 

— Fac tot ce le stă în putinţă, spuse ea. Veţi ieși din nou în 
oraș cât de curând. 

Phil își strânse buzele și dădu din cap. Părea gata să 
izbucnească în plâns. 

— Nu rămâi niciodată singur, nu-i așa? Se ridică. Bun 
atunci. Ar fi bine să mă întorc. Chris se ridică la rându-i și-și 
puse mâna pe braţul lui. 

— Mulţumim, Phil. Ne-ai fost de mare ajutor. 

ÎI privi cum se îndepărta, cu umerii largi aduși în faţă, și orice 
urmă de vioiciune dispăruse din mersul său. Ușa se închise în 
spatele lui, iar Kevin se întoarse spre ea. 

— Presupun că tu nu îl consideri suspectul principal? Chris 
clătină din cap. 

— El crede, probabil, că ricina e ceva ce ţine de cai și de 
ogari. Cel puţin ne-a dat niște informații. 

— Vechea cunoștință din școală? 

— Exact. O grămadă de motive potenţiale aici. Să fi fost 
băiatul de aur puţin cam băgăreţ? A furat prietena altcuiva? A 
făcut vreo chestie necinstită care a distrus șansele altcuiva de a 
deveni vedetă? 

Kevin se îndreptă spre ușă. 

— În mod clar, e o problemă de care să se ocupe șefa. 

— Exact ce-i trebuia. Ceva care să îi abată gândurile de la 
faptul că nu i-a spus nimeni că Tony e în spital. 

Kevin se crispă. 

— Nu face asta! Îți spun, dacă ar fi fost oricine altcineva de 
serviciu în locul Paulei în acest weekend, ar fi ieșit urât. 

— Care e treaba cu Tony și șefa? Prima oară când i-am 
întâlnit, eram convinsă că formează un cuplu. Dar toată lumea 
spune, ah, nu, niciodată. Nu pricep. 

— Nimeni nu pricepe, spuse Kevin. Ei cu atât mai puţin, cred. 


x x x 
" În engleză, în original You'll never walk alone, titlul celui mai 


cunoscut, la nivel internaţional, cântec din lumea fotbalului 
(n.red.) 


Dacă Sam Evans ar fi avut un motto, acela ar fi fost că 
informaţia înseamnă putere. Aplica acest aforism în mod 
nediferenţiat; se străduia să obţină informaţii înaintea colegilor 
săi - uneori chiar despre aceștia - cu același sârg de care dădea 
dovadă împotriva infractorilor. Așa că, după ce Carol părăsi 
apartamentul lui Robbie Bishop, hotărî să arunce o privire rapidă 
asupra calculatorului fotbalistului, înaintea lui Stacey. Ştia că 
existau motive serioase pentru a nu-l atinge, dar, din puţinele 
lucruri pe care le aflase despre Robbie Bishop, Sam înţelesese 
că nu risca să dea în computerul lui peste o bombă logică 
menită să distrugă toate datele dacă un străin ar fi încercat să-l 
acceseze. 

Avea dreptate. Nu era nici măcar protejat cu o parolă. Era 
tentant să înceapă să deschidă fișiere, dar știa că asta ar fi lăsat 
urme pe care Stacey le-ar fi remarcat negreșit. Se gândi însă că 
era o soluţie să copieze fișierele pe CD-urile goale pe care le 
găsise într-unul dintre sertarele biroului. 

Nu îi luă mult să constate că nu erau prea multe fișiere ce 
meritau copiate, cel puţin din punctul de vedere al informaţiei. 
Erau mii de fișiere de muzică; conform programului iTunes al lui 
Robbie, ar fi durat 7,3 zile să le asculte pe toate. O cantitate 
însemnată de muzică, dar care nu avea mari șanse să facă 
lumină în cazul uciderii lui Robbie. La fel de nefolositoare păreau 
și cele câteva zeci de fișiere cu jocuri salvate, o dovadă în plus a 
obiceiului său de a folosi calculatorul pentru distracţii. În 
schimb, Sam se concentră pe e-mailuri, fotografii și câteva 
fișiere Word. Chiar și după o selecţie atât de riguroasă, avu 
totuși nevoie de trei CD-uri pentru a salva ceea ce își dorea. 

Apoi închise calculatorul, convins că era la adăpost. „Las-o 
pe Stacey să se joace cu el cât vrea.” El își oferise avantajul de 
care avea nevoie pentru a se asigura că se afla înaintea restului 
echipei. 

Satisfăcut, Sam închise calculatorul și reveni la birou. Acum, 
că avea ceva concret cu care să lucreze, era mai puţin deranjat 
de faptul că era prins aici, când ar fi trebuit să se afle afară, în 
prima linie, vorbind cu jucătorii-cheie. Afurisita de Jordan! Nu 
conta ce făcea el, ea refuza să se lase impresionată. Intenţiona 
să găsească o cale s-o evite dacă avea să obţină promovarea la 
care râvnea. Incă ușor enervat, se întinse după ţigări și își 


aprinse una. Doar nu avea să se întoarcă Robbie Bishop și să se 
plângă. 


x k xk 


Carol stătea în umbră, urmărind cum ultimul act al tragediei 
lui Robbie Bishop se desfășura în faţa ei. Nici măcar aparatura 
medicală nu-l mai putea ţine în viaţă. Denby îi explicase asta 
când ajunsese la spital. 

— După cum v-am mai spus, ricina împiedică toate celulele 
corpului să producă proteinele de care au nevoie, astfel că încep 
să moară. Putem compensa acest lucru, într-o oarecare măsură, 
prin aparate, dar se ajunge la un moment dat ca presiunea 
sangvină să scadă atât de mult, încât chiar că nu mai putem 
asigura un flux suficient de oxigen către creier, și toate 
sistemele încep să se prăbușească. In stadiul ăsta suntem 
acum. 

El nu avea dureri, știa asta. Exista morfină pentru așa ceva. 
Și profanol, care să-l ţină adormit. Deși, tehnic vorbind, era încă 
în viață, nu mai rămăsese nimic din ceea ce fusese identitatea 
lui Robbie Bishop. Era greu de crezut că bărbatul pe care îl 
vedea acum murind își condusese coechipierii la o victorie 
memorabilă cu doar câteva zile în urmă. Nu mai arăta ca un 
sportiv. Capul i se mărise aproape de două ori faţă de mărimea 
normală, corpul îi era umflat. Sub lenjeria de pat subţire, 
picioarele sale, în trecut frumoase, păreau doi stâlpi. Robbie 
Bishop, fotbalistul erou, idolul a milioane de oameni, arăta de-a 
dreptul jalnic. 

Mama lui era lângă el, strângând cu ambele mâini degetele 
fără vlagă, învineţite din cauza lipsei circulaţiei periferice, 
provocată chiar de medicamentele pe care i le administraseră 
într-o încercare de a-i ridica tensiunea. Lacrimi mute i se 
scurgeau pe obraji. Avea doar patruzeci și ceva de ani, spre 
cincizeci, dar ultimele câteva zile o transformaseră într-o femeie 
bătrână, cocoșată și tulburată. În spatele ei, în picioare, stătea 
soțul acesteia, strângând-o cu putere de umeri. Asemănarea 
dintre el și fiul său, când fusese sănătos, era remarcabilă. Brian 
Bishop era o mărturie vie a ceea ce Robbie nu avea să mai 
devină vreodată. 

De cealaltă parte a patului stătea Martin Flanagan, cu capul 


plecat și cu mâinile încleștate. Carol vedea că faţa îi era 
schimonosită de efortul de a nu plânge. După ultima eliminare 
rușinoasă a Angliei de la Cupa Mondială, Carol considerase că 
era acceptabil ca bărbaţii adevăraţi să plângă. Dar poate nu și 
pentru cei din generaţia lui Flanagan, observă ea. 

In timp ce privea, pieptul lui Robbie păru să se 
convulsioneze, iar corpul îi fu cuprins de spasme. Totul se 
termină în câteva secunde. În cele din urmă, cifrele de pe 
monitorul cardiac se stinseră, presiunea sangvină scăzu 
vertiginos, iar saturaţia de oxigen din sânge se pierdu treptat de 
pe afișajul digital. 

— Imi pare foarte rău, spuse Thomas Denby. Acum trebuie 
să-l deconectăm de la aparate. Doamna Bishop gemu. Un singur 
bocet prelung, apoi se prăbuși în faţă, cu capul lângă băiatul ei, 
mâna agățându-i-se de pieptul umflat, de parcă ar fi putut 
cumva să-i insufle din nou viaţă. Soţul ei se întoarse, își acoperi 
chipul cu mâinile și se cutremură. Flanagan stătea sprijinit de 
perete, ghemuit, cu capul pe genunchi. 

Era prea mult. Carol se îndepărtă. Când ieși în hol, Denby i 
se alătură. 

— Va trebui să dăm o declaraţie, să organizăm o conferinţă 
de presă. Sugerez să facem una comună. Se uită la ceas. Vă 
ajunge o jumătate de oră pentru a vă pregăti? 

— Nu sunt sigură că ar trebui să... 

— Ascultaţi, va trebui să le spun ceea ce știm, și anume că 
Robbie Bishop a murit în urma otrăvirii cu ricină. Vor vrea să știe 
cum vă descurcaţi. Nu încerc decât să mă asigur că întreaga 
poveste este spusă imediat, în loc să mă confrunt cu speculaţii 
care să învăluie orice anunţ pe care îl voi face ulterior. 

Denby părea iritat - era un om care nu fusese obișnuit să 
întâmpine rezistenţă. 

Carol nu avusese niciodată probleme când trebuia să 
înfrunte bărbaţi precum Denby, dar învățase să-și aleagă 
câmpurile de luptă. 

— Presupun că am mai multă experiență decât 
dumneavoastră atunci când vine vorba despre a ţine piept unei 
prese ostile care își agită săbiile, spuse ea blând. Dacă e mai 
ușor pentru dumneavoastră să aveţi parte de susţinerea mea la 
conferința de presă, sunt sigură că se poate rezolva. Unde ne 
vom întâlni cu presa? 


Prins complet pe picior greșit, Denby spuse scurt: 

— Sala consiliului de la etajul doi este, probabil, cel mai bun 
loc. Ne vedem acolo în douăzeci de minute. 

Și dispăru. Halatul său alb era atât de scrobit, încât de-abia 
se mișcă în curentul provocat de trecerea sa. 

— Ticălosul, mormăi pentru sine. 

— Probleme, șefa? 

Paula stătea în cadrul ușii salonului pentru rude, unde 
discutase mai devreme cu Flanagan. 

— Domnului Denby nu-i place să piardă vremea. Acum 
constată decesul și imediat după anunţă conferinţa de presă. 
Mi-ar fi să plăcut să am ceva mai mult timp, pentru a mă asigura 
că știu ce spun, atâta tot. 

— Vrei să mă apuc să dau telefoane echipei? Să aflu ideile 
principale? 

Lui Carol îi venea greu să ia zelul Paulei drept ceea ce era. 
Când se aflase într-o poziţie similară din punct de vedere 
profesional, simţise furie, resentimente și o dorinţă arzătoare de 
a se răzbuna. Nu-și mai putea imagina în ce circumstanţe ar fi 
lucrat pentru cei care o dezamăgiseră și îi trădaseră încrederea. 
Însă, în loc s-o deteste, Paula părea şi mai hotărâtă să-i câștige 
aprobarea. Carol îi ceruse lui Tony să-i explice acest lucru, dar 
Tony nu putuse face asta din cauză că Paula îi era pacientă. O 
asigurase, însă că „ea chiar nu te învinovățește pentru ceea ce 
n-a mers bine în acea noapte în Temple Fields. Inţelege că nu ai 
pus-o intenţionat în pericol. Că ai făcut tot posibilul pentru a-i 
garanta securitatea. Nu are planuri secrete, Carol. Poţi avea 
încredere că e de partea ta”. 

Așa că acum se strădui. Zâmbi și puse o mână pe braţul 
Paulei. 

— Asta m-ar ajuta mult. Am să-mi fac câteva însemnări jos, 
la cafenea - am nevoie de cofeină. Ne vedem acolo într-un sfert 
de oră. 

Când ieși, Carol ignoră regula din spital care interzicea 
folosirea telefoanelor mobile și își sună șeful. John Brandon, 
șeful poliţiei municipale din Bradfield, fusese cel care o 
readusese în această sferă de activitate atunci când ea își dorise 
cu disperare să o părăsească definitiv. El crease Brigada de 
infracţiuni Majore (BIM) în fruntea căreia se afla ea și el era 
singurul ofiţer de poliţie de rang înalt în care avea încredere fără 


rezerve. Îl puse la curent cu situaţia lui Robbie Bishop, 
explicându-i necesitatea de a organiza o conferinţă de presă 
comună. 

— Dă-i bătaie, spuse Brandon. Tu ești cea aflată la faţa 
locului. Am încredere în judecata ta. 

— Ar fi un singur lucru de care nu sunt sigură - nu știu dacă 
să fac public faptul că e vorba despre crimă sau să rămân la 
moarte suspectă. 

— Tu crezi că e crimă? 

— Greu de imaginat că ar putea fi altceva. 

— Atunci mergi pe varianta crimei. În cazurile în care sunt 
implicate personaje importante, precum acesta, lumea ne-ar 
omori dacă ar crede că încercăm să ne salvăm spatele. Spune-i 
cum crezi tu. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Și, Carol, ţine-mă la curent cu progresele făcute în 
povestea asta. 

Carol încheie convorbirea exact la momentul potrivit. Când 
își aruncă telefonul înapoi în poșetă, un reporter TV aflat pe 
flancul batalionului de presă o recunoscu. Se desprinse de 
ceilalţi și o strigă pe nume, alergând spre ea. 

Carol zâmbi și îi făcu semn cu mâna. Pătrunsese deja în 
labirintul de coridoare al spitalului înainte ca el să ajungă la ușa 
principală. Se dădea startul. 


x k xk 


Yousef intră în sufragerie imediat după începerea 
programului local de știri de seară. Începu să vorbească, dar Raj 
și Sanjar îi făcură amândoi semn să tacă. 

— Ce e? protestă el, împingându-l pe Raj mai încolo ca să-l 
lase pe Yousef să se așeze pe capătul canapelei. 

— E vorba despre Robbie Bishop, spuse Sanjar. E mort. 

— Imposibil, protestă Yousef. 

— Taci, insistă Raj. Dintre cei trei fraţi, el era singurul fan 
adevărat al fotbalului. Sanjar era pasionat de crichet, iar Yousef 
nu fusese niciodată atins de microbul sportului. Insă, date fiind 
planurile sale pentru weekend, povestea era interesantă. 

Pe ecran, prezentatoarea avea o mină solemnă. 

— lar acum dăm transmitem în direct conferinţa de presă de 


la spitalul Bradfield Cross, unde doctorul lui Robbie Bishop, 
domnul Thomas Denby, face o declaraţie. 

Imaginea se schimbă. Un tip într-un costum sobru și cu o 
tunsoare elegantă era așezat la o masă, flancat de o blondă 
drăguță și de o brunetă neinteresantă în halat alb. 

— Regret că trebuie să vă informez că Robbie Bishop, 
internat în secţia de terapie intensivă din spitalul Bradfield 
Cross, a murit cu o jumătate de oră în urmă. Părinţii săi și Martin 
Flanagan, managerul echipei Bradfield Victoria, s-au aflat alături 
de el când a murit. Voce șic. Îşi drese glasul și continuă: Ştiam 
deja de ceva timp că nu mai puteam face nimic pentru Robbie în 
afară de a ne asigura că ultimele sale ore aveau să fie cât mai 
liniștite. 

Se iscă un zumzet de voci din fundal, de la reporterii care nu 
aveau răbdarea sau bunele maniere de a aștepta ca Denby să 
spună ce avea de spus. La fel ca fratele său cel mic, care repeta 
întruna: 

— Deci de ce a murit? 

Tipul cel șic ridică o mână, cerând liniște. Așteptă câteva 
secunde, apoi începu din nou: 

— În această dimineaţă, am primit rezultatele testelor de 
laborator care au demonstrat, fără echivoc, că Robbie Bishop nu 
suferea de nici un fel de infecţie. Ceea ce l-a ucis pe Robbie 
Bishop a fost o doză substanţială din otrava numită ricină. 

Sala explodă. 

— Pe toţi dracii, șuieră Sanjar. Nu asta făceau toţi acei băieţi 
pe care îi arestau? Acei așa-ziși teroriști? 

— Ba da, dar majoritatea au fost eliberaţi, spuse Yousef. 
Cred că a fost un tip care a fost judecat pentru asta. 

— Atunci ne vor învinovăţi pe noi, spuse Raj, cu chipul 
solemn și cu ochii strălucitori. Vor spune că au fost 
fundamentaliștii islamici. Îţi spun, am fost fan al echipei Vics 
încă de când eram copil! Dar asta nu va conta acum. 

Yousef îl bătu stângaci pe umăr. li părea rău pentru Raj, dar 
trebuia să se gândească la imaginea de ansamblu, care părea 
mai promițătoare acum. În ultima vreme, obișnuia să se retragă 
într-o lume a lui când se instala în faţa televizorului, dar din 
acest motiv mintea lui era în alertă. 

— Hai să vedem ce au de spus. 

Își îndreptară atenţia înapoi spre ecranul televizorului, unde 


tipul în costum îi cedase cuvântul blondei. 

— Echipa mea a început deja ancheta pe marginea acestei 
morţi tragice, spunea ea. Considerăm că avem de-a face cu o 
crimă. Așadar, era polițistă. 

— Am dori să discutăm cu oricine l-a văzut pe Robbie sau a 
vorbit cu el în clubul de noapte Amatis din Bradfield, la orele 
târzii ale nopţii de joi. Suntem interesaţi și de ceea ce a făcut 
după ce a plecat din clubul de noapte. Trebuie să găsim 
vinovatul. Dacă cineva are informaţii, este rugat să sune la 
acest număr. 

Ridică o hârtie cu un număr de telefon gratuit și îl citi cu 
voce tare. Imediat ce încetă să vorbească, frenezia jurnaliștilor 
reîncepu. 

— Se pune cumva problema implicării teroriștilor? fu 
întrebarea care se ridică deasupra celorlalte. 

Buzele blondei se strânseră într-o linie subţire. 

— Nu avem motive să suspectăm terorismul în acest caz, 
spuse ea. Nu există nici o sugestie că altcineva ar putea risca să 
aibă de suferit de pe urma împrejurărilor care l-au ucis pe 
Robbie Bishop. 

— Când a început ancheta dumneavoastră? 

— Spitalul ne-a informat în această dimineaţă, răspunse 
poliţista. 

— Am anunţat poliţia imediat ce s-a confirmat diagnosticul 
privitor la ricină, interveni bărbatul în costum. 

— Îşi salvează fundul, murmură Sanjar, în timp ce legătura 
reveni în studio, unde prezentatoarea promise să ofere alte 
informații imediat ce deveneau disponibile. 

Trecură la un montaj realizat rapid cu cele mai bune 
momente pe teren ale lui Robbie Bishop. Raj le urmări cu 
aviditate, inspirând magia ce nu avea să se mai repete 
vreodată. 

— Am fost acolo, spuse, când arătară șutul spectaculos al lui 
Robbie de la douăzeci și cinci de metri, golul care asigurase 
echipei Vics un loc în semifinală în sezonul precedent al cupei 
UEFA. O, mamă, nu avem nici o șansă în prima ligă acum. Nu 
fără Robbie. 

Yousef clătină din cap. 

— Ar trebui să stai departe de meciuri. Până îl prind pe cel 
care a făcut asta. 


— Am bilet pentru sâmbătă, protestă Raj. Și la următorul 
meci pentru europene. 

— Yousef are dreptate, spuse Sanjar. Până nu se află cine a 
făcut asta, oamenii vor căuta un tap ispăşitor. Chiar dacă 
poliţista aia a spus că nu a fost o chestie teroristă, tot vor exista 
capete pătrate care vor considera că au un pretext să-i atace pe 
pakistanezi. Emoţiile vor fi foarte intense, Raj. Mai bine stai 
deoparte. 

— Nu vreau să stau deoparte. Nu de meciuri, și nici în seara 
asta. Toată lumea va fi la stadion, aducând omagii și așa mai 
departe. Vreau să particip. E și clubul meu. 

Raj era pe punctul de a izbucni în lacrimi. Fraţii săi mai mari 
schimbară o privire. 

— Sanjar are, probabil, dreptate în privinţa meciurilor. După 
ce încep să înțeleagă cu adevărat, vor exista resentimente, fără 
îndoială. Dar voi veni cu tine astă-seară dacă ești hotărât să 
mergi, spuse Yousef, înțelegând foarte bine precaritatea punţii 
dintre cele două culturi ce aparţineau generaţiei sale. Vom 
merge împreună. 


XX xk 


Tony porni televizorul și se lăsă pe spate pe perne. Efectul 
morfinei intravenoase trecuse, și simţea începutul unei dureri 
surde în genunchi. Asistenta îi spusese cu hotărâre că nu era 
nevoie să sufere, că trebuia să cheme o asistentă și să ceară 
ceva pentru durere. |Incercă să-și miște piciorul, testându-și 
limitele rezistenţei la durere. Hotări că mai putea aștepta puţin. 
Mai multe medicamente l-ar fi adormit, iar el nu voia să doarmă 
acum. Nu când exista perspectiva unei vizite. 

Carol era în spital. Tocmai o văzuse la televizor, ţinând o 
conferinţă de presă în direct. Avea o crimă. Şi ce crimă! Victima 
era o celebritate, iar metoda fusese înfiorătoare. Avea să-și 
dorească să discute cu el despre asta. De asta era sigur. Dar nu 
știa când reușea ea să scape. 

Se gândi la Robbie Bishop și la serile pe care le petrecuse în 
peștera confortabilă care era biroul său, urmărind meciurile 
echipei Bradfield Victoria pe canalul prin satelit. Își amintea de 
un jucător cumpătat, rareori neatent în pasele sale, care se 
stăpânea la fel de bine cum stăpânea mingea. Tony nu-și 


amintea să-l fi văzut vreodată pe Robbie Bishop primind vreun 
cartonaș galben. Dar faptul că era atent la ceea ce făcea nu 
echivala cu lipsa de pasiune. Robbie, în tricoul său cu numărul 
șapte, era dispus să alerge până cădea lat. Dar ceea ce-l făcuse 
special pe Robbie erau combinaţiile splendide pe care le crea 
din nimic, momente în care nu era nevoie să le explice 
scepticilor de ce fotbalul era un sport frumos. 

lar cineva distrusese acel talent și acea graţie. O făcuse în 
cel mai crud mod posibil, lăsându-l în viață fără a mai fi viu. De 
ce-ar alege cineva o astfel de moarte pentru Robbie Bishop? Era 
o chestie personală? Sau era o motivaţie mai generală? Oricare 
din variante era posibilă. Tony avea nevoie de mai multe detalii. 
Avea nevoie de Carol. 

Nu avu mult de așteptat. La zece minute după sfârșitul 
conferinţei sale de presă, Carol închidea ușa în urma ei, 
sprijinindu-se de ea de parcă s-ar fi așteptat să fie urmărită. 

— Nu-i place să se afle altcineva în lumina reflectoarelor, 
nu-i așa? întrebă Tony, arătându-i cu mâna scaunul de lângă 
pat. 

— Cum vreau eu sau deloc, spuse Carol, renunțând să mai 
blocheze ușa și trântindu-se pe scaun. Cam ca toţi ceilalți medici 
consultanţi cu care am avut de-a face. 

— Ar trebui s-o cunoști pe doamna Chakrabarti. Cel puţin ea 
te lasă să savurezi impresia eronată că e cât de cât atentă la 
ceea ce spui. Deci ai cupa otrăvită, nu-i așa? 

— Oh, da. Cei de la criminalistică au preluat apelul și, 
imediat ce și-au dat seama cu ce situaţie au de-a face, n-au 
știut cum să se descotorosească mai repede de ea. Nu aștept cu 
nerăbdare următoarele câteva zile. Dar de-ajuns cu mine și cu 
problemele mele! Carol făcu un efort vizibil de a lăsa deoparte 
propriile probleme. Cum te simţi? 

Tony zâmbi. 

— Cu mine vorbeşti, Carol. Nu trebuie să te prefaci că ai loc 
în minte pentru orice altceva în afară de Robbie Bishop. lar în 
ceea ce mă privește, dacă vrei chiar să știi, mă voi simţi mult 
mai bine după ce încetezi să mă tratezi ca pe un invalid. 
Genunchiul meu e ăla făcut praf, nu creierul. Poţi discuta despre 
asta cu mine, așa cum ai face cu orice altă crimă în care lipsește 
un motiv evident. 

— Eşti sigur? Nu pari să funcţionezi la capacitate maximă, ca 


să-ţi spun drept. 

— Nu funcţionez, e clar. Puterea mea de concentrare nu e 
grozavă, motiv pentru care mi-e imposibil să citesc ceva 
complex. Arătă descurajat spre cărţile pe care îi ceruse să i le 
aducă. Dar au întrerupt administrarea intravenoasă de morfină, 
iar creierul meu revine la ceea ce poate fi acceptat drept 
normal. Când sunt treaz, prefer să-mi bat capul cu așa ceva în 
loc să mă uit la emisiunile TV de peste zi. Deci ce ai să-mi spui? 

— Deprimant de puţin. 

Carol îi împărtăși ceea ce aflaseră ea și echipa ei până în 
acel moment. 

— Deci, ca să rezumăm, spuse Tony, nu știm pe nimeni care 
să-l fi urât într-atât încât să-l ucidă, a fost otrăvit într-un club de 
noapte plin ochi cu oameni și nu știm de unde provenea ricina. 

— Cam asta e tot, da. Am găsit totuși o bucăţică de hârtie 
mototolită în buzunarul ultimei perechi de blugi pe care a 
purtat-o. Conţinea adresa unui site pe care nu am apucat încă 
să-l verific, www.bestdays.co.uk. 

— Ne-am putea uita acum, sugeră Tony, apăsând butonul 
pentru a ridica patul și tresărind când îl împunse o nouă durere. 

Deschise laptopul și aşteptă nerăbdător să iasă din stand-by. 

— Ai dureri? întrebă Carol. 

— Puțin, recunoscu el. 

— Îţi pot da ceva pentru durere? 

— Încerc să reduc analgezicele la minimum, mărturisi Tony. 
Nu-mi place cum mă fac să mă simt. Prefer să-mi păstrez 
mintea liberă. 

— Asta e o mare prostie, spuse Carol ferm. Durerea nu te 
ajută cu nimic. 

Fără a-i cere permisiunea, apăsă butonul pentru a chema o 
asistentă. 

— Ce faci? 

— Te rezolv. 

Își trase scaunul lângă el astfel încât să poată vedea 
monitorul. 

Tony tastă adresa, care îi duse la o pagină pe care scria „The 
Best Days of Our Lives”?. În schimbul unui abonament de doar 
cinci lire pe an, site-ul promitea să asigure cele mai bune 
servicii pentru a reuni vechi colegi de școală și de serviciu. O 


12 „Cele mai bune zile din viaţa noastră” (n.red.) 


scurtă căutare dădu la iveală faptul că, după ce se înregistrau 
pe site, oamenii puteau vedea datele vechilor colegi și puteau 
relua legătura cu aceștia prin e-mailuri, ce aveau să fie 
redirecţionate de către administratorii site-ului. 

— De ce ar fi Robbie Bishop interesat să ia legătura cu vechi 
colegi de școală? întrebă Tony. Aș fi crezut că ei se înghesuie să 
reia legătura cu el. 

Carol ridică din umeri. 

— Poate voia să caute o veche iubită care l-a părăsit? Era 
liber ca pasărea cerului după ruperea logodnei. 

— Nu cred. Era frumos, bogat și talentat. Oriunde mergea, 
femeile săreau pe el. Și, aparent, îi făcea destul de multă 
plăcere să le cucerească pe unele dintre ele. A fost logodit cu o 
tipă foarte tare, un adevărat trofeu. Dacă mai simţea ceva 
pentru cineva care l-a părăsit când el avea cincisprezece ani, nu 
cred că s-ar fi comportat așa. Şi ar fi făcut mai devreme ceva în 
privinţa asta. Clătină din cap. Nu, abordarea psihologică nu 
funcționează în cazul ăsta. Știm sigur că e scrisul de mână al lui 
Robbie? 

— Nu știm. Criminaliștii îl analizează acum. Crezi că i l-a dat 
cineva? 

— l-a spus lui Phil Campsie că bea un pahar cu cineva de la 
școală. Probabil că, oricine ar fi persoana cu care băuse, aceasta 
i-a sugerat să intre pe site să afle noutăţi despre câţiva vechi 
colegi. Robbie nu e interesat, dar nu vrea să pară nepoliticos, 
așa că îndeasă hârtia în buzunar și uită complet de asta. 

— S-ar putea. Are noimă. 

Tony deschise o fereastră și scrise: „Liceul din Harriestown, 
Bradfield”. 

— Ştii la ce școală a fost? Carol părea suspicioasă. 

— Mă uit la fotbal, Carol. Știu unde a crescut. Tatăl și mama 
sa încă mai locuiesc în aceeași casă, în Harriestown. El s-a oferit 
să le cumpere o locuinţă nouă, dar ei au preferat să rămână 
acasă. 

— Nu afli astfel de lucruri uitându-te la fotbal. 

Tony avu politeţea de a părea rușinat. 

— Ei bine, și ce, mai citesc și bârfele din când în când. Asta 
nu înseamnă că sunt un om rău. Uită-te la asta! 

Arătă spre monitor. Era o fotografie a liceului din 
Harriestown, vechiul corp central de cărămidă în stil victorian 


fiind flancat de construcţiile pătrăţoase de beton și sticlă, din 
anii '60. Dedesubtul unei scurte istorii a școlii se afla o secţiune 
intitulată: „Absolvenți celebri”. Câţiva parlamentari, două trupe 
rock care ajunseseră pentru scurtă vreme în topuri în timpul erei 
britpop, un autor mediocru de romane polițiste, o măruntă 
vedetă de seriale, un designer de modă și Robbie Bishop. Din 
câteva clicuri, dădu la iveală numele foștilor elevi ai liceului din 
Harriestown care frecventaseră cursurile, în același timp cu 
Robbie Bishop. 

— Oricine i-ar fi dat adresa, e posibil ca numele lui să fie aici. 

Carol oftă. _ 

— Presupun că asta scurtează puţin lista. In loc să verificăm 
absolut fiecare persoană care a fost coleg sau colegă de școală 
cu Robbie, acum trebuie să ne batem capul doar cu cei care 
sunt membri plătitori ai site-ului The Best Days of Our Lives. 

— Cel puţin acum căutaţi acul într-o trusă de cusut, nu în de 
carul cu fân. 

— Crezi că e mai ușor așa? Tocmai asta e problema când nu 
ai un motiv evident. Nu știi de unde să începi. 

Tony tresări. 

— Și aici intervin eu, nu? Cel care reduce posibilităţile atunci 
când întrebarea „Cine are de câștigat?” nu e suficientă. 

Carol zâmbi. 

— Ceva de genul ăsta. Și, pe această notă veselă, te las să 
te ocupi de problema asta. Plec la Londra să vorbesc cu fosta 
iubită a lui Robbie. 

— Încântătoarea Bindie Blyth? 

— Văd că ai vorbit serios în privința bârfelor. Ai perfectă 
dreptate. Și, înainte de a pleca, trebuie să găsesc niște oameni 
care să strângă cât mai multe imagini înregistrate de camerele 
cu circuit închis din centrul orașului. lar apoi bieţii de ei vor fi 
nevoiţi să analizeze tot acel material. 

— Mai bine ei decât mine. Cum e acoperirea în zona Amatis? 

Carol își dădu ochii peste cap. 

— Variază de la excesivă la lipsă. Partea din faţă a clubului 
este bine acoperită, la fel și traseele către cele mai apropiate 
parcări supraetajate. Dar există o ieșire lăturalnică lângă zona 
VIP. Aceasta dă într-o alee care duce spre partea laterală a 
clădirii. De acolo ajungi în labirintul de străzi lăturalnice din 
Temple Fields. Și, în pofida tuturor eforturilor noastre, o mare 


parte din acea zonă nu are supraveghere prin camere cu circuit 
închis. Urmă o clipă de tăcere, în timp ce amândoi rememorară 
cazuri din trecut care se învârteau în jurul zonei Temple Fields, 
ce reușea să cuprindă cartierul prostituatelor, comunitatea de 
homosexuali, apartamente de designeri transformate în 
depozite și o mare varietate de firme mici. Temple Fields era 
culmea fițelor și a jocurilor de noroc, unde irascibilitatea se 
întâlnea cu spiritul întreprinzător pentru cetăţenii care variau de 
la infractori la oameni cinstiţi. 

— E, în continuare, singura parte din oraș unde se poate 
întâmpla orice, spuse Tony pe un ton aproape visător. De bine 
sau de rău. 

Carol râse scurt și dispreţuitor. 

— Va trebui să te cred pe cuvânt. 

— Noi vedem întotdeauna doar ce e mai rău. Presupun că 
există și chestii bune pe acolo. 

— Spune-i asta Paulei. 

Vocea lui Carol era amară, căci își amintea că Paula aproape 
murise într-o încăpere jegoasă din Temple Fields. 

Tony zâmbi. 

— Carol, Paula înţelege mult mai mult despre infracţiuni 
decât vom înţelege vreodată eu sau tu. Ştie ce zace în partea 
întunecată a zonei Temple Fields. Multă vreme, a fost singurul 
loc în care oameni ca ea puteau fi în siguranţă. Au existat 
homosexuali în Temple Fields cu mult înainte ca satul 
homosexualilor să devină o destinaţie mișto. 

Era o mustrare blândă, dar una care îi aminti lui Carol că nu 
putea să-și suprapună reacţiile peste cele ale Paulei și să se 
aștepte la o potrivire perfectă. _ 

— Ai dreptate, recunoscu ea. Inainte de a apuca să mai 
spună ceva, o asistentă bătu la ușă și intră. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă ea. 

— Are nevoie de medicamente pentru durere, dar nu 
recunoaște, spuse Carol, ridicându-se și adunându-și lucrurile. — 
Așa e? 

Tony dădu din cap. — Cred că da. 

Asistenta consultă fișa și zise: 

— V-am spus, aici nu oferim medalii pentru martiri. O să vă 
aduc un calmant. Carol o urmă până la ușă. 

— Nu știu sigur când mă întorc de la Londra, dar voi încerca 


să trec pe-aici mâine. 

— Succes, spuse Tony. 

Nu-i părea rău s-o vadă plecând - vizita ei îi amintise cât de 
vlăguit se simţea. Era o ușurare să știe că nu avea să mai 
primească vizitatori în acea seară. Existau și avantaje în faptul 
că ţinea lumea la distanţă. 

Multă vreme, refuzase să aibă încredere în acele câteva 
tentative de prietenie care îi ieșiseră în cale. Crezuse că acestea 
se bazau pe impresia greșită potrivit căreia masca pe care o 
prezenta lumii avea vreo legătură cu ceea ce se întâmpla în 
mintea sa. Era conștient de cât de firavă era legătura dintre cele 
două, dar și de faptul că propriul istoric îl plasa mai aproape de 
cei pe care îi vâna decât de cei în numele cărora vâna. Ştia cât 
de mult suferise și înţelegea că exista un preţ pentru darul 
empatiei. Până la data la care își adunase suficient curaj să 
arunce o parte din vină asupra mamei sale, dobândise suficiente 
cunoștințe pentru a înţelege că aceea era o opţiune prea facilă. 
Petrecuse ani de zile simțindu-se ca un copil cu faţa lipită de o 
fereastră în spatele căreia familia perfectă sărbătoarea un 
Crăciun minunat în stilul lui Dickens. Îi luase destul de mult să 
înţeleagă că majoritatea acestor familii aparent fericite 
ascundeau la fel de multe secrete întunecate ca propria familie. 
Că nu era singurul care se călăuzea după principiul „încearcă 
măcar să pretinzi că ești om”. Dar, până la acea dată, își 
construise o viaţă care accepta de bunăvoie singurătatea și 
atitudinea de spectator. 

Apoi apăruse Carol Jordan. Nici manualele sale de psihologie, 
nici miile de ore de practică medicală nu îl pregătiseră pentru 
cineva care putea trece direct prin toate sistemele sale de 
apărare de parcă acestea nici nu ar fi existat. Era în același timp 
prea simplu și prea complicat. Dacă oricare din ei ar fi fost 
diferit, poate că ar fi fost capabili să se îndrăgostească și să 
termine cu asta. Dar fuseseră prea multe dificultăţi la început, 
iar acum părea că, ori de câte ori încercau să se dea bătuți, 
lumea le arunca obstacole în cale. 

In cea mai mare parte a timpului, își dorea să fi fost altfel. 
Dar uneori, ca acum, recunoștea că poate era suficient ca 
fiecare din ei să știe că exista măcar o relaţie în vieţile lor care 
nu avea să fie paralizată de exprimarea propriilor dorinţe. Orice 
ar fi făcut unul pentru celălalt, era un act individual. Când ea se 


asigurase ca el să aibă acces la internet din patul de spital, nu 
urmărise vreun scop ascuns. lar acum el avea să cutreiere 
lumea informaţiei online și a celei din propria minte ca să o 
ajute, doar fiindcă putea. 

Când se întoarse asistenta, își înghiţi conştiincios 
medicamentele și se întinse pe spate, lăsându-și gândurile să 
zburde. Atunci când nu exista un motiv evident, talentul lui era 
să scormonească după un sens. Ce ar fi putut obţine ucigașul lui 
Robbie Bishop din acea crimă? Înțelegerea motivaţiei ar fi 
însemnat un pas uriaș în încercarea de a-i da un chip și o formă 
acestui străin. Era, din fericire, genul de pas uriaș pentru care 
nu avea nevoie de doi genunchi teferi. Doar de un creier care 
putea, eventual, să fie ajutat în procesele sale de minunatele 
calmante ce i se infiltrau în sânge. 


XXX 


O agenţie de știri care funcţionează non-stop e întotdeauna 
avidă de titluri importante. Acum, că Robbie Bishop murise, 
circul se mutase din faţa spitalului la stadionul Bradfield 
Victoria. Povestea se răspândise atât de iute, încât cea mai 
mare parte a presei o luase înaintea fanilor, având acces mai 
rapid la propriile mașini. Pentru început, erau mai mulţi jurnaliști 
și echipe de cameramani decât oameni veniţi să jelească. 
Rătăceau pe acolo în aerul răcoros al serii, făcând glume 
morbide și așteptând nebunia care - știau - avea să se iște în 
scurt timp. 

In decurs de o oră, obţinură ceea ce voiau. Sute de oameni 
se scurgeau în umbra tribunei de pe Grayson Street, respirația 
adunându-li-se în norișori în jurul capetelor. Deja parapetele de 
metal care delimitau zona deveniseră suporturi pentru buchete 
de flori, ursuleţi de pluș, mesaje de doliu, cărţi poștale 
înduioșătoare și chiar fotografii cu Robbie. Femei înnebunite 
plângeau, bărbaţi în tricourile galben canar în dungi ale echipei 
orașului păreau atât de tulburaţi, de parcă ar fi asistat la o 
înfrângere cu cinci la zero pe teren propriu. Copiii păreau 
năuciţi, iar tinerii - trădați. Reporterii circulau printre ei, 
îndreptându-și microfoanele și reportofoanele spre banalităţile 
unei emoţii artificiale. Poliţiștii patrulau discret printre cei veniţi 
să-l plângă, o precauţie împotriva oricărui tip de excese. 


Yousef și Raj ajunseră printre primii. Yousef se simţea prea 
expus și penibil. Se gândi că era, probabil, singura persoană, în 
afară de polițiști și de presă, care nu purta un tricou sau un fular 
al echipei Vics. Refuză politicos când câţiva reporteri TV îi cerură 
să comenteze și îl târî pe Raj, care protesta, departe de 
microfoane și de camere video. 

— De ce nu pot spune ceva? întrebă Raj. 

— Se presupune că te afli aici pentru a plânge, nu pentru a-ţi 
afișa mutra la televizor, i-o tăie Yousef. Aici nu e vorba despre 
tine, ai uitat? 

— Nu-i drept! Chiar mi-a plăcut Robbie. Îmi place echipa 
Vics. Jumătate dintre oamenii care ajung la televizor sau la radio 
nu dau doi bani pe echipă. Vor doar să se bage în seamă. 

Raj mergea în spatele fratelui său, târșâindu-și picioarele. 

— Lasă-i s-o facă! 

Un alt reporter le înfipse în faţă un reportofon. 

— Unii asociază moartea lui Robbie Bishop cu producţia de 
ricină a teroriștilor islamici, recită el dintr-o suflare. Ce părere 
aveţi despre asta? 

— E un rahat, spuse Yousef, forţat într-un final să vorbească. 
N-aţi auzit ce a spus polițista mai devreme? Nu sunt motive să 
asociem întâmplarea asta cu terorismul. Voi nu încercaţi decât 
să stârniţi agitaţie. Oamenii ca voi provoacă tot felul de conflicte 
rasiale. Fratele meu, aici de faţă e fanatic doar când vine vorba 
despre echipa Bradfield Vics. Scuipă pe jos. Nu aveţi pic de 
respect. Haide, Raj. 

Își prinse fratele de mânecă și îl trase de acolo. 

— Grozav, spuse Raj. Eu n-am voie să vorbesc despre 
Robbie, dar tu îţi strigi în gura mare nemulțumirea, făcându-ne 
să părem scandalagii. 

— Da, știu. Nu e corect. Yousef îl conduse pe Raj departe de 
presă, spre zona unde se aduceau omagii, lângă parapete. Dar 
sunt atât de sătul de genul ăsta de rahaturi! De ce dracu' l-ar 
omori teroriștii pe Robbie Bishop? 

— Pentru că este un simbol al decadenţei Occidentului, 
prostule, replică Raj, imitând tonurile de papagal prost ale unor 
gură-spartă pe care îi auzise strigând în dughenele cu chebap și 
în parcarea moscheii. 

— Asta e adevărat, de fapt. Dar nu e un motiv suficient de 
bun pentru a-l ucide. Uciderea lui Robbie nu creează teroare, ci 


doar scandal. 

Pentru ca terorismul să funcționeze, trebuie să lovești în 
oamenii obișnuiți. Dar ăsta e un argument prea sofisticat pentru 
cei de teapa fraierului ăluia cu microfon, spuse Yousef amar. 

Fără să își dea seama, ajunseseră la marginea unei mulţimi 
ce devenea tot mai mare care se adunase în jurul reflectorului 
pentru jocurile în nocturnă. Lumânările pâlpâiau în briza ușoară 
a serii, mai emoţionante parcă decât toate celelalte semne de 
respect ce se adunau în grămezi în jurul lor. Cineva cu o voce de 
tenor începu să cânte primul vers din You'// Never Walk Alone. ÎI 
urmară și alţii și, în scurt timp, Yousef și Raj intonau imnul 
absolut al fanilor fotbalului. 

Yousef nu se abţinu să nu zâmbească, în timp ce vocea i se 
înălța în cor. Ştia ce însemna să nu fii singur. Înţelegea forţa pe 
care compania o insufla unui bărbat. Când aveai pe cineva 
alături, orice era posibil. Absolut orice. 


x k xk 


Kilometrii se scurgeau lin în urma lor. La acea oră din 
noapte, traficul care sufoca autostrada în timpul zilei se 
redusese. Cele șase benzi erau în continuare aglomerate, dar 
acum mașinile și camioanele se deplasau cu un huruit ritmic 
printre sectoarele de drum îngustat și blocajele din regiunea 
Midlands. Carol se întinse să schimbe postul și trecu de la Radio 
Four, cu muzica lui liniștită, la ritmurile nebunești difuzate la 
Radio One. Din moment ce erau pe cale să discute cu Bindie 
Blyth, merita să îi asculte și emisiunea. 

Ştirile de la ora zece începură cu moartea lui Robbie Bishop. 
La volan, Sam clătină din cap când vocea care citea știrile reuși 
să o transforme, cu un dramatism spectaculos, într-o criză 
majoră. 

— Ei chiar nu pricep, nu vezi? Cu o știre atât de importantă, 
trebuie doar să prezinte faptele. Ultimul lucru de care avem 
nevoie e să devină isterici, întărâtându-i pe spectatori. 

— La asta se pricep cel mai bine, spuse Carol, prudentă când 
venea vorba despre excesele presei. Cu câteva excepţii rare. Și 
toată lumea le cântă în strună. Pe cât punem pariu că, până 
mâine dimineaţă, își va fi dat cu părerea, neîntrebat, și 
prim-ministrul? 


Sam rânji. 

— Robbie va fi „jucătorul poporului” până la micul dejun. 

— Doar că, de data asta, există un ucigaș adevărat în 
libertate, nu doar fantomele invocate de conspiraţioniști. Oftă. 
Şi nouă ne revine sarcina să-l găsim. 

Buletinul de știri se încheie, trecând direct la o piesă dance 
ce păru să dureze la fel de mult ca primul act al unei opere. 
Intr-un sfârșit, se potoli, iar vocea unei femei, joasă și caldă, 
spuse: 

— Am dat startul emisiunii de astăzi ascultând Kateesha 
featuring Junior Deff cu Score Steady. Sunt Bindie Blyth și vă voi 
însoţi până la miezul nopţii la Radio One, cel mai ascultat post 
cu muzică dance. Aţi auzit cu toţii că Robbie Bishop a murit în 
această seară. Până acum câteva luni, eu și Robbie formam un 
cuplu. M-a cerut în căsătorie și am acceptat. Nu am mai ajuns la 
altar, dar era, oricum, cel mai bun prieten al meu. Unul dintre 
motivele pentru care am rămas atât de apropiaţi era muzica. 
Amândoi preferam aceleași ritmuri, pe care le auziţi în fiecare 
noapte aici, la emisiune. Acum, toată lumea are propriul 
clasament cu cele mai bune zece piese, iar Robbie nu făcea 
excepţie. Eu și Robbie obișnuiam să stăm în pat în dimineţile de 
duminică, discutând despre piesele noastre favorite, alcătuind 
discurile imaginare pe care le-am lua pe o insulă pustie. Score 
Steady se număra printre preferinţele lui Robbie. Astă-seară 
sunt tristă. Am pierdut pe cineva important pentru mine. Așa că 
emisiunea din această seară va fi un omagiu pentru un bărbat 
pe care l-am iubit. Un bărbat care era cu adevărat special. Nu vă 
faceţi griji, nu am să-mi plâng de milă pe post. Fără lacrimi, cel 
puţin pentru următoarele două ore. În schimb, am să vă pun 
ritmurile pe care Robbie le iubea. Dance și trance, hip-hop și trip 
hop și poate chiar puţin acoustic chill. Așa că relaxațţi-vă și 
lăsaţi-vă picioarele să danseze pe Stack My Beats de la Rehab 
Boys. Ritmul frenetic începu imediat după ultimele sale cuvinte, 
crescând până la un ritm de drum and bass ce-ţi vibra în piept. 

Carol dădu mai încet sonorul ca să se poată auzi din nou. 

— Se pare că se descurcă mai bine cu asta decât reporterii 
de știri. Ce-i cu numele ei? Bindie? E o poreclă? Prescurtarea de 
la ceva? 

— Prescurtarea de la Belinda, conform site-ului ei. 

Carol zâmbi. Bineînţeles că Sam căutase informaţii despre 


ea pe net. Lui Sam nu-i scăpa nimic când venea vorba să obţină 
informaţii. Canalizat corect, ăsta putea fi un avantaj uriaș pentru 
echipa ei. Dar Sam nu avea spirit de echipă din instinct. Ea 
trebuia să se asigure întotdeauna că-și amintea să 
împărtășească informaţiile. 

— Exact. Pun pariu că mama ei îi spune tot Belinda, și asta o 
înnebunește. Deci de unde e? Detectez ceva în accentul ei, dar 
nu-mi dau seama exact. 

— E de undeva din zona de est a Angliei, spuse Sam, unul 
dintre degete bătând în tăcere tactul pe volan. De lângă 
Norwich, cred. E bună. 

— Cred că sunt puţin prea bătrână pentru genul ăsta de 
muzică. 

— Nu știu. Cred că ţine mai mult de gusturi decât de vârstă. 
Eu, unul, cred că oamenii se clasifică în două categorii când vine 
vorba despre muzică. Asculţi fie pentru că îţi place să simți 
ritmul vibrând în tine, fie pentru felul în care se potrivesc 
versurile și muzica. Nu prea există cale de mijloc. Ritmurile sau 
versurile. Pe tine te-aș clasifica drept cineva care apreciază 
versurile. 

— Cred că da. Nu că, mai nou, aș avea prea mult timp 
pentru muzică. 

Tăcură, lăsând muzica să se reverse peste ei. 

Când piesa se încheie, Bindie mai numi o dată piesa. 

— Ceea ce am auzit azi cu toţii este că cineva l-a otrăvit pe 
Robbie. Eu, una, nu pot pricepe asta. Trebuie să fii un individ 
ţicnit ca să-i administrezi cuiva o otravă care își face efectul zile 
bune. E nevoie de multă ură pentru așa ceva. Și nu înţeleg cum 
putea cineva să-l urască pe Robbie atât de mult încât să-i facă 
asta. Cum ai putea uri un om care iubea piesa următoare? Avea 
dreptate. Muzica avea un ritm atât de contagios, încât o făcu pe 
Carol să bată din picioare fără să-și dea seama. Se uită la ceas. 
Aveau să ajungă la Londra cu aproximativ o jumătate de oră 
înainte de sfârșitul emisiunii lui Bindie. Spera să fie încă în priză 
de la adrenalina emisiunii și dispusă să vorbească. Carol avea 
nevoie ca Bindie să fie sinceră în privinţa lui Robbie. Dacă îi 
reușea asta în acea noapte, ancheta avea să meargă mai 
departe. Asta era mult mai important decât somnul de 
frumuseţe al lui Bindie Blyth. Sau, că tot veni vorba, decât al ei. 


x k xk 


Era ora unsprezece și Amatis abia începea să se încălzească. 
Luminile erau discrete, volumul asurzitor și aerul greu de la 
mirosul stătut de alcool, ţigări, parfum și trupuri încinse. Paula și 
Kevin o lăsaseră pe Chris în micul birou murdar al managerului, 
să discute cu angajaţii barului și cu bodyguarzii. Nu prea 
sperase să obţină ceva de la ei. 

— Până la ora la care Robbie a dat de fosta cunoștință din 
liceu, trebuie să fi fost haos în spatele barului, spusese ea. Prea 
mulţi clienţi încercau să se facă remarcaţi. Mă îndoiesc că au 
observat chiar și cu cine era. Dacă vreunul dintre ei ar fi văzut 
că se întâmpla ceva dubios cu băutura lui, ar fi fost o pură 
întâmplare și ne-ar fi anunţat pe noi sau pe cei de la ziarele de 
scandal. Nu, dacă cineva va avea noroc în seara asta, ăștia veţi 
fi voi doi. 

Dintr-un motiv sau altul, Paula se îndoia de asta. Pentru 
majoritatea oamenilor care veneau la Amatis, ideea unei nopți 
reușite presupunea să consume suficiente băuturi și droguri cât 
să reducă sau chiar să anihileze posibilitatea de a avea orice fel 
de amintiri despre acea noapte. Aceștia erau cei care păreau 
nedumeriţi când Paula îi întreba dacă fuseseră acolo joia 
trecută. După ce Paula reușise să le explice cine era și ce dorea, 
printr-un amestec de gesturi, arătându-le legitimaţia de polițistă 
și o fotografie cu Robbie, majoritatea mimau un da sau un nu - 
urmat de o ridicare din umeri ce exprima imposibilitatea de a-și 
aminti - sau indiferența. Singura variaţie pe această temă venea 
de la cei care își propuseseră altceva decât să-și rupă picioarele 
sau să se cupleze cu cineva - și anume, să remarce pe cineva al 
cărui nume putea fi menţionat apoi, cu totul întâmplător, într-o 
conversaţie la locul de muncă, a doua zi. 

— O, da, după cum îi spuneam lui Shelley azi-noapte... O știți 
pe Shelley, Shelley Christie, din Wortheners... Bineînţeles că o 
cunosc, uite, am și o poză cu ea pe mobil, vedeţi? 

Slabele speranţe ale Paulei se bazau pe ei. 

După o oră, se văzu nevoită să accepte că norocul nu era de 
partea ei. Zăpăciţii cu care discutase erau fie consternaţi că-și 
rataseră ultima șansă la o dușcă cu Robbie Bishop, fie plini de 
regret că îl văzuseră, dar nu remarcaseră acest lucru. Singura 
persoană ce aducea cât de cât a martor era un băiat care 


recunoscu că-l văzuse pe Robbie la bar, în timp ce bea cu 
cineva. 

— Era bărbat sau femeie cel cu care bea, întrebă Paula cu 
interes. 

— Un tip. Nu l-am recunoscut și, prin urmare, nu l-am băgat 
în seamă. Adică, l-aș fi rugat să-mi facă o poză cu Robbie, dar 
uitasem să-mi încarc telefonul și era mort, așa că nu mi-am mai 
bătut capul. 

— L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta? 

Paula încă nu era dispusă să renunţe. 

— V-am spus. Nu l-am băgat deloc în seamă. Nu știu dacă 
l-am mai văzut înainte. Poate da, poate nu. Nu am remarcat 
nimic la el. 

— Înalt? Scund? Blond? Brunet? 

Paula încercă să-și ascundă exasperarea. 

Martorul clătină din cap. 

— Sincer să fiu, băusem puţin. Nu prea m-am uitat la el. Așa 
se întâmplă când dai peste cineva ca Robbie. Ești atât de ocupat 
să te uiţi la el, încât nu observi cu cine e. Doar dacă nu e o altă 
celebritate. Sau vreo tipă tare. Te gândești doar: „Pe toți dracii, 
stau chiar lângă Robbie Bishop”. Păru mâhnit pentru o clipă. 
Bietul băiat. 

Dezamăgită, Paula își croi drum până în colţul barului și 
încercă să-i facă semn unuia dintre barmani. Transpira ca un 
porc - avea nevoie să-și refacă rezerva de apă din organism. In 
sfârșit, unul dintre angajaţi îi luă comanda. Așteptându-și restul, 
Paula aruncă o privire distrată prin bar. 

Și trase adânc aer în piept când observă minuscula cameră 
video cocoţată între spoturile ce luminau tejgheaua lipicioasă de 
granit a barului. 

— O, frumoasa de tine, spuse ea încet. 

Când barmanul se întoarse cu o mână de monede, observă 
cu surprindere că îi dispăruse clienta. 


x k xk 


Uşa grea ce separa studioul de cabina producătorilor se 
deschise, iar Bindie Blyth ieşi cu o sticlă de apă minerală pe 
jumătate goală într-o mână. Cu cealaltă mână își dădu jos 
bentiţa de pe cap, apoi își scutură buclele de culoare închisă. 


„Probabil au format un cuplu remarcabil”, se gândi Carol. 

Frumosul Robbie cu chipul său de englez și Bindie cea cu 
pielea măslinie și trăsături delicate, aidoma unui spiriduș 
dintr-un basm ilustrat pentru copii, încadrate într-o masă de 
bucle în dezordine. Volumul părului său, blugii negri și topul 
negru mulat îi scoteau în evidenţă talia subţire. Carol se gândi 
că ar fi putut să poarte probabil haine de copii. 

— E în regulă, Dixie? o întrebă ea pe femeia plinuţă de la 
panoul de control. 

— La fix. Bună treabă, Bindie. Ai vizitatori, spuse Dixie, 
făcând un semn din cap spre Carol și Sam, așezați în celelalte 
două scaune. 

Bindie le aruncă o privire, cu umerii căzuți. 

— Trebuie să facem asta chiar acum? Tocmai mi-am 
terminat treaba. 

— lar noi încă lucrăm, spuse Carol, scoțându-și legitimaţia și 
prezentându-se. Nouă ne revine sarcina să aflăm cine este 
responsabil de moartea lui Robbie Bishop. 

— Da, păi e mort, nu? Ce mai contează cine a făcut-o? 
Contează doar că Robbie nu mai este. Nu puteţi schimba asta. 

Aceasta era o Bindie foarte diferită de cea care petrecuse 
două ore punând muzică pentru a-i aduce un omagiu prietenului 
său mort. Acum părea, pur și simplu, înverșunată și furioasă. 
Dixie, producătoarea, era încremenită, mutându-și privirea de la 
Bindie spre Carol. 

— Îmi pare rău pentru Robbie, spuse Carol. Dar, din 
experiența mea, oamenii care comit astfel de crime cu 
sânge-rece nu se opresc, de regulă, la una. Vreau să-l împiedic 
pe cel care l-a ucis pe Robbie să mai omoare pe altcineva. 

— Mi se pare corect. Deci de ce aţi venit aici? De ce nu 
sunteţi pe teren, făcându-vă treaba, oricare ar fi ea? Bindie se 
apropie de cuier și-și luă puloverul verde-închis. 

— Am un coleg, psiholog. Unul dintre lucrurile pe care le-am 
învăţat de la el este să caut punctul în care se intersectează o 
victimă și ucigașul său. Cu cât aflu mai multe despre victimă, cu 
atât cresc șansele de a mă apropia de acel punct de intersecţie. 
lar când vine vorba despre a-l cunoaște pe Robbie Bishop, tu 
ești unul dintre experţi. De asta trebuie să vorbesc cu tine, și 
asta numaidecât. 

Bindie își dădu ochii peste cap. 


— Parcă ești fraierul ăla din Lege și ordine: Intențţii criminale. 
OK, ai câștigat. Dar hai s-o tăiem de aici! Am nevoie de un fum 
și de ceva de băut. Se întoarse și spuse: Ne vedem mâine, Dixie. 

Dixie părea nemulțumită în vreme ce își lua rămas-bun. 
Afară, pe coridor, Bindie spuse: 

— Ne vedem la mine în apartament. E la doar zece minute 
cu mașina. Îl privi pe Sam pentru prima dată. Ai o foaie de hârtie 
și un pix? Mâzgăli o adresă și instrucţiuni. Dacă vă place să beţi 
ceaiul cu lapte, va trebui să treceţi pe la magazinul non-stop. 

Și dispăru, picioarele ei scurte purtând-o până în capătul 
coridorului mult mai rapid decât ai fi crezut. 

Cincisprezece minute mai târziu, Sam înainta lent pe una 
dintre benzile largi din Notting Hill, căutând în zadar un loc de 
parcare. 

— Dă-o dracului, murmură Carol. Am putea pierde toată 
noaptea cu asta. Parcheaz-o lângă alta. Lasă un bileţel cu 
numărul de mobil în cazul în care posesorul vrea să iasă. 

Sam opri în fața numărului pe care i-l dăduse Bindie. O 
lumină de siguranţă se aprinse când urcară treptele de sub 
veranda cu stâlpi albi, permițându-le să citească numele atașate 
celor patru butoane ale interfonului. „Blyth” era al treilea de 
sus. Sam apăsă pe buton și așteptă, lovindu-și ușor coapsa cu 
sticla de lapte. Carol privi cu asprime în lentila unei camere de 
supraveghere. 

După câteva secunde, o voce distorsionată spuse „Etajul 
întâi” și ușa se deschise. Pașii lor răsunară pe dalele de 
marmură ce acopereau holul îngust, înainte ca sunetul să fie 
înghiţit de covoarele groase de pe scări. 

— Frumos cuibușor, murmură Sam. 

Bindie îi aștepta, sprijinită în pragul singurei uși de la etajul 
întâi, cu braţele încrucișate. În ultimul sfert de oră reușise să-și 
aplice o brumă de machiaj ce părea să pună puţină distanţă 
între ei. Se dădu în tăcere un pas înapoi și le făcu semn să intre. 
Holul era suficient de mare cât să încapă o masă de biliard, cu 
bilele adunate și pregătite, și patru tacuri prinse pe peretele din 
spatele ei. Între ușile ce dădeau în toate direcţiile, fotografiile 
alb-negru sumbre ce reprezentau săli de biliard și obișnuiţii 
acelor locuri erau iluminate de un montaj cu spoturi suspendat 
din tavanul înalt. 

— Tot în faţă, spuse, îndemnându-i să meargă înainte. 


Intrară într-o cameră splendidă ce se întindea pe toată 
lăţimea casei. Canapele moi de piele și fotolii moderne erau 
răspândite aparent la întâmplare, cu măsuţe joase de lemn pline 
cu reviste, ziare și scrumiere curate. Pe trei dintre pereţi se 
găseau rafturi de CD-uri și discuri de vinil, singurele spaţii libere 
fiind umplute de un sistem audio și de un televizor cu plasmă; 
cel de-al patrulea perete era ocupat de obloanele de lemn care 
acopereau ferestrele înalte. Panourile erau decorate cu postere 
cu show-uri și noi lansări de albume. Majoritatea posterelor 
aveau autografe. Camera mirosea a scorţișoară și a fum. Carol 
recunoscu mirosul dulceag de marijuana amestecându-se cu 
notele mai acide de Marlboro Gold. Lumina venea de la câteva 
lămpi înalte cu abajururi de hârtie, plasate strategic prin 
cameră. Părea ciudat de intimă. 

— Simţiţi-vă ca acasă, îi îndemnă Bindie. Văd că aţi adus 
lapte. Dădu din cap înspre Sam. Bucătăria e acolo, ușa din 
dreapta. Ceai, cafea în dulapul de deasupra ceainicului. Cola 
dietetică, suc și apă în frigider. 

Sam păru fâstăcit pentru o clipă. 

— Eu vreau o cafea, Sam. Cu lapte, fără zahăr, spuse Carol, 
schimbând rapid o privire complice cu Bindie. 

— „Haide, Sam, intră în joc.” Și Sam intră în joc, dându-și 
seama că șefa lui se alia cu Bindie de dragul discuţiei pe care 
urma să o aibă cu aceasta. Nu încerca, în nici un caz, să-l 
umilească. 

— Vă pot oferi ceva, domnişoară Blyth? 

— Nu, mulțumesc, dragule, eu am. Arătă spre un pahar înalt 
pe care se formase deja condens. Era posibil să fi fost doar cola 
dietetică, însă Carol se îndoia. Bindie se cuibări într-un fotoliu 
lângă masa pe care se aflau băutura și ţigările ei. 

— Frumos apartament, spuse Carol. 

— Nu-i tocmai stilul de viaţă rock-and-roll la care vă 
așteptați, nu? Nu din salariul de la BBC îmi plătesc ipoteca, 
spuse Bindie. Din colaborarea mea cu diverse cluburi. Nu sunt o 
femeie proastă, inspector-șef Jordan. Am o diplomă în economie, 
pe care am plătit-o tot cu banii făcuţi din învâărtitul discurilor. 
Ştiu că, probabil, mă voi bucura de statutul de persoană bine 
plătită doar pentru o perioadă limitată de timp, așa că profit cât 
mai mult de asta, acum cât pot. 

— E de înţeles. 


— Întotdeauna am fost rezonabilă. Se strâmbă. Unii ar spune 
plictisitoare. Ăsta era unul dintre lucrurile pe care Robbie le 
aprecia la mine, spunea el. Ştia că nu l-aș ispiti cu lucruri care 
i-ar fi distrus cariera. Deci e adevărat ce se spune la știri? 
Ricină? A fost otrăvit cu ricină? _ 

— Cei de la spital i-au făcut teste cât era bolnav. Incă 
așteptăm confirmarea. Dar da, se pare că a fost otrăvit cu 
ricină. 

Bindie scutură neliniștită din cap. 

— E o nebunie. Adică, nu se leagă. Robbie. Ricină. Care e 
legătura? 

„Dacă am ști răspunsul la asta, am putea pleca toţi acasă.” 

— În momentul de faţă, nu știu nici eu. Ăsta e unul dintre 
numeroasele lucruri pe care încerc să le aflu. 

— Mi se pare corect. Deci ce vrei să mă întrebi? 

Bindie se întinse după pachetul de Marlboro, îl deschise cu 
degetul mare și scoase o ţigară. — Cum era el? 

Bindie își aprinse ţigara și expiră primul fum, privind-o pieziș 
pe Carol. 

— Habar n-ai de câte ori am fost întrebată asta. Deși, de 
regulă, cu ceva mai mult entuziasm. Carol deschise gura să se 
apere, dar, înainte să apuce să vorbească, Bindie își flutură 
mâinile ca pentru a o calma. Nu fac pe deșteapta cu tine. Știu 
că trebuie să întrebi. Oftă și zâmbi, iar chipul i se îndulcise. Cum 
era Robbie? Era un băiat bun. Și știu ce spun când zic „băiat”. 
Încă mai avea de trecut prin multe procese de maturizare. Era 
talentat, și știa asta. Nu era arogant, ci doar conștient, dacă știi 
ce zic. Ştia cât valora și era mândru de ceea ce realizase. Ce 
altceva? Făcu o pauză pentru a mai trage din ţigară. Adora 
muzica și fotbalul. Dacă n-ar fi fost fotbalist, cred că ar fi fost DJ. 
Își cunoştea meseria și o iubea. Asta a fost ceea ce ne-a unit. 
Înghiţi o gură întreagă de fum. Asta și sexul, presupun. Și la asta 
era bun. Acum zâmbetul era visător. La început, eram extrem 
de îndrăgostită de el. Dar toată povestea cu îndrăgostitul este 
că nu durează. 

Privi într-o parte, urmărind ţigara cum arde. 

— Dacă ai noroc, devine ceva mai profund, spuse Carol. 

— Asta funcţionează doar dacă sunt amândoi adulţi. 
Problema lui Robbie era că avea tot atâta maturitate emoţională 


cât au protagoniștii din Wationa/ Lampoon Animal House”. 
Începea întotdeauna cu intenţii bune, dar se abătea invariabil de 
la ele, în special când se întâmpla ca blondele și șampania să se 
întâlnească în apropierea lui. Işi stinse ţigara și se lăsă pe spate. 
Pur și simplu, mă săturasem de fotografiile din Heat și de ironiile 
meschine din articolele de scandal. l-am dat inelul înapoi și i-am 
spus că am putea încerca din nou după ce se sătura să dea 
iama în femei ca un copil într-un magazin de dulciuri. 

— Deci tu ai pus capăt relaţiei? 

Clinchetul bilelor, urmat de bufnitura ușoară a unei bile în 
cădere, se făcu auzit prin ușa întredeschisă. Bindie zâmbi, 
arătând spre hol cu degetul mare. 

— Domnul Tact și Diplomaţie, nu? Da, eu am fost cea care 
i-a pus capăt. 

— Cum a reacţionat Robbie? Bindie se întinse după o altă 
țigară. 

— A fost supărat la început. Orgoliu rănit, cel mai probabil. 
Asta și teama că nu avea să mai fie invitat la cele mai tari 
spectacole. Apoi, când și-a dat seama că vorbeam serios când 
spuneam că voiam să rămânem prieteni, și-a revenit. În ultimele 
câteva săptămâni ne-am înţeles bine. Am vorbit la telefon 
aproape zilnic, am făcut schimb de fișiere cu câteva piese, am 
luat cina când băieţii au venit la Londra, cu o săptămână în 
urmă, pentru meciul cu Arsenal. 

— Deci ai spune că relaţia voastră era amicală? 

Bindie se încruntă. 

_ — Stai așa, doar nu crezi că asta are ceva de-a face cu mine. 
li aruncă o privire lui Carol, aprigă și intensă, lacrimi ivindu-i-se 
brusc pe gene. 

— Incerc să-mi fac o idee despre viaţa lui Robbie, atâta tot, 
spuse Carol blând. 

— Da, ei bine, uită-te peste listele lui de convorbiri 
telefonice. Verifică-le și pe ale mele. Vei vedea cât de des 
discutam și cât timp. 

— Când aţi vorbit ultima dată? 

— L-am sunat sâmbătă dimineaţă, spuse ea cu voce 
tremurândă. Intotdeauna vorbeam înainte de un meci. Mi-a spus 
că nu putea sta la telefon, credea că îl încerca gripa și aștepta 
medicul echipei. Bindie clipi agitată. Fusese deja otrăvit, nu-i 


13 Comedie americană regizată în 1978 de John Landis (n.red.) 


așa? 

Carol aprobă din cap. 

— Așa credem. Înainte de sâmbătă dimineaţă, când aţi 
vorbit ultima dată? 

Bindie se gândi o clipă. 

— Joi. La începutul serii. leșea cu Phil. „Rahat.” 

— Când aţi vorbit sâmbătă, ţi-a spus că dăduse joi peste un 
vechi prieten din școală când fusese la Amatis? 

— Nu. După cum ziceam, nu avea timp să stea la povești. 
l-am urat doar noroc și i-am spus să mă sune când se simţea 
mai bine. O sclipire îi apăru în ochi. Credeţi că acest vechi 
prieten din școală a fost cel care l-a otrăvit? 

— Ne gândim la toate posibilităţile. Dar i-a spus lui Phil că 
dăduse peste cineva cu care a fost coleg de școală. Asta ne-ar 
putea permite să ne formăm o idee mai clară despre seara lui 
Robbie. Asta e tot. Spune-mi, Bindie, Robbie consuma vreodată 
droguri? 

— Glumești? Nici nu accepta să stea în aceeași încăpere cu 
cineva care fuma iarbă. li plăcea să mai bea, dar nu se atingea 
niciodată de droguri. Spunea întotdeauna că știi exact ce efect 
va avea alcoolul asupra ta. Dar, când era vorba despre droguri, 
era imposibil să știi ce aveau să-ţi facă. Dacă vă gândiţi că i-a 
introdus cineva substanţa asta în organism spunându-i că este 
cocaină sau mai știu eu ce, aţi luat-o pe o cale greșită. 

Poate că încerca să-l scoată basma curată, dar poate că era 
adevărat. Oricum, examinarea post-mortem avea să arate dacă 
prietenii lui Robbie încercau să-l facă să pară mai sfânt decât 
sfinţii. 

— Și nimic din ultima voastră conversaţie nu a sugerat că 
asta s-ar fi schimbat? 

— Nici vorbă. După cum am spus, am vorbit doar pe fugă. 

— Cel puţin, v-aţi despărțit în termeni buni, spuse Carol. 

— Măcar atât... 

Schiţă un râs curajos. Ştii, dacă aș fi vrut să-l omor pe 
Robbie, aș fi făcut-o direct, nu pe la spate. Ar fi știut exact ce i 
se întâmplă și de ce. Atâta că... Faţa i se schimonosi și tuși din 
cauza fumului. Eu n-am vrut niciodată să-l omor. Pe blonde, 
poate. Dar pe Robbie? În nici un caz! 

— Deci cine să fi vrut să-l ucidă? Cine îl ura suficient de mult 
încât să-i facă asta? Bindie își trecu o mână printre bucle. 


— N-am nici cea mai vagă idee. Nu era genul de tip care să 
provoace o astfel de reacţie. După cum ziceam, era un băiat de 
treabă. Unii fotbaliști își trăiesc viața căutând în permanenţă 
conflicte. Trebuie să se simtă bărbaţi duri. Robbie nu era așa. 
Era politicos, bine-crescut. Mai mult David Beckham decât Roy 
Keane. Dacă băieţii încercau să-l provoace în afara terenului, le 
întorcea pur și simplu spatele. Singurul lucru care îmi vine în 
minte... 

Vocea i se pierdu și scutură din cap. 

— Ce e? 

— E o prostie, las-o baltă! 

Carol se aplecă în faţă. 

— Sunt nevoită să mă agăț și de un fir pai, Bindie. Accept 
orice sugestie, oricât de stupidă ţi s-ar părea. 

Clătină din nou din cap, trăgând cu furie din ţigară. 

— E vorba doar despre... pariuri. Stiu că se vehiculează 
sume mari de bani în pariuri. Citești despre toate acele 
sindicate, despre milioane de lire de încasat. Australia, Hong 
Kong, Coreea, Filipine. O mare parte dintre pariuri ţin de fotbal. 
Au fost dezvăluiri la emisiunea Five Live și în presa scrisă. Mă 
întrebam dacă nu cumva... Echipa Vics se descurcă mai bine 
decât s-ar fi așteptat oricine sezonul ăsta. Au șanse bune la 
primele locuri. Le dau dureri de cap cluburilor importante. Ce-ar 
fi dacă... 

Se întinse după pahar și luă o înghiţitură din băutura ei. 

— Dar ar conta suficient eliminarea unui singur jucător? 
întrebă Carol, gândind cu voce tare. Vocea lui Sam răsună din 
ușă! 

— Da, dacă ar fi vorba despre Robbie. Gândește-te la toate 
golurile care au fost înscrise datorită paselor lui Robbie. 
Gândește-te la toate golurile care nu au fost înscrise fiindcă 
Robbie a intervenit în momentul crucial. Unii jucători pot ridica 
întreaga echipă. Robbie era un astfel de jucător. 

Urmă o tăcere îndelungată, în vreme ce toți meditau la 
cuvintele lui Sam. Apoi Bindie vorbi: 

— Nici nu vă pot spune cât de tare mă enervează gândul 
ăsta. Să răpești atâta frumuseţe lumii doar pentru bani. 

Bindie scoase un sunet ca și cum ar fi scuipat. Işi acoperi 
gura cu mâna, inspirând. 

— E o sugestie interesantă, spuse Carol. 


Bindie ridică privirea, cu ochii înotându-i în lacrimi. 

— Bietul meu băiat! murmură ea. Oftă din rărunchi și se 
luptă să se ridice din fotoliu. Cred că e cazul să plecați. Nu-mi 
vine în minte nimic altceva ce v-ar putea ajuta și am de ascultat 
niște muzică. Dacă îmi mai aduc aminte ceva, vă sun. Dar, în 
momentul de faţă, am nevoie să fiu singură. 

Afară, pe stradă, se  sprijiniră de capota mașinii, 
contemplând reflexia de un portocaliu murdar a norilor. 

— Interesantă idee asta cu sindicatele de pariuri, spuse Sam. 

— E primul lucru logic pe care l-am auzit, recunoscu Carol. 

— Dar o modalitate a naibii de ciudată de a o face. Aș fi 
crezut că ultimul lucru pe care și-l doresc este să atragă atenţia 
asupra lor. N-ar încerca să facă astfel încât să pară un accident? 

Sam căscă. 

— Poate că asta au și crezut că fac. 

— Ce vrei să spui? Carol se îndreptă de spate și întinse 
mâna. Conduc eu prima oră. 

— Din câte am înţeles, majoritatea doctorilor nu și-ar fi dat 
seama că e vorba despre otrăvire cu ricină, spuse Sam, 
înconjurând mașina pentru a ajunge la locul pasagerului. Dacă 
n-ar fi fost mica bănuială a lui Elinor Blesssing, probabil ar fi pus 
totul pe seama vreunui virus. Pentru așa ceva îl și tratau înainte 
ca ea să aibă revelaţia. 

Carol porni mașina și înaintă încet. 

— Bine zici, Sam. Poate ai dreptate. Poate nu ar fi trebuit să 
dezvăluim faptul că e vorba despre crimă. 


Miercuri 


Ceasul din colţul dreapta jos al monitorului de la laptop arăta 
4:27. Somnul profund nu fusese niciodată una dintre 
performanţele lui Tony, dar se părea că anestezia generală îl 
dăduse complet peste cap. Reușise să adoarmă destul de ușor 
în jur de zece, dar nu prea mult. Somnul părea să vină în felii de 
cincizeci de minute, punctate cu intervale neregulate de veghe. 
Deși orele de cincizeci de minute păreau, într-adevăr, ironic de 
potrivite pentru un psiholog clinic, și-ar fi dorit ca efectele să fi 
fost mai terapeutice. 

Ultima dată se trezise la scurt timp după ora patru. De data 


asta, știu din instinct că nu avea să adoarmă la loc în viitorul 
apropiat. La început, stătu nemișcat, gândurile roindu-i în jurul 
apariţiei mamei în viaţa lui, în pofida celor mai sincere intenţii 
ale sale de a trece peste trecut și de a merge mai departe. Nu 
conta că nu mai exista nimic în afară de frustrare și de regret, 
un ghem tot mai strâns de durere și de amărăciune care îl 
împiedica să doarmă. Părea imposibil de ignorat. 

Cu un efort de voinţă, își adună gândurile și se concentră 
asupra morţii lui Robbie Bishop. Trecuse de la amintirile sale 
privitoare la graţia și succesele lui Robbie la acele elemente 
care ţineau mai mult de propria lui expertiză. 

— Nu ești începător, spuse Tony, cu voce șoptită, dar 
distinctă. Nici măcar cu norocul începătorului nu ai fi putut 
scăpa dacă asta ar fi fost prima ta tentativă. Nu în cazul cuiva 
atât de cunoscut ca Robbie. Indiferent dacă ai făcut asta din 
motive personale sau fiindcă ai fost plătit, ai mai făcut-o și 
înainte. Işi întoarse capul pe perne, încercând să reducă 
senzaţia de amorţire a gâtului. Hai să-ţi spunem Hărţuilă. E un 
nume la fel de bun ca oricare altul, și știi că-mi place 
întotdeauna să dau o notă personală lucrurilor. Întrebarea este: 
Erai într-adevăr un vechi prieten din școală, Hărțuilă? Poate că 
doar te prefăceai. Poate că Robbie era prea politicos ca să-ţi 
spună că nu-și amintea de tine. Sau poate era conștient că 
statutul său de vedetă îl făcea memorabil în comparaţie cu alţi 
puști cu care fusese coleg. Poate că nu voia să fie considerat un 
nemernic dacă se purta ca și cum nu te-ar mai fi văzut 
niciodată. Chiar și așa, având în vedere reputaţia lui Robbie de 
tip de treabă, oricum ţi-ai asumat un risc al naibii de mare. Dar, 
dacă erai cu adevărat un vechi prieten din școală, ţi-ai fi asumat 
un risc și mai mare. In fond, e vorba despre Bradfield. Sunt 
șanse mari ca o bună parte dintre oamenii din Amatis din acea 
noapte să fi fost și ei la liceul din Harriestown. L-ar fi recunoscut 
pe Robbie, asta e sigur. Dar te-ar fi recunoscut și pe tine - asta 
doar dacă nu te-ai schimbat foarte mult din școală. O strategie 
foarte riscantă. Găsi butoanele de control ale patului și se ridică 
în capul oaselor, strâîmbându-se de durere când articulațiile i se 
mișcară. Trase spre el noptiera și deschise laptopul, apăsând 
butonul de pornire. Ţi-ai asumat multe riscuri, orice ar fi. Și ți 
le-ai asumat plin de încredere. Ai ajuns exact lângă Robbie, și 
nimeni nu te-a observat. Fără îndoială, ai mai făcut asta. Așa că 


hai să găsim victima ta de dinainte, Hărţuilă! 

Lumina monitorului își schimbă culoarea și intensitatea când 
Tony își începu căutarea, proiectând lumini și umbre pe chipul 
său, creând mișcare acolo unde totul era imobil. 

— Haide! murmură. Arată-te! Ştiu că vrei asta. 


x k xk 


Carol trase jaluzelele care o separau de restul echipei. 
Anunțase ședința pentru discutarea cazului la ora nouă, dar, 
deși era doar opt și zece, ajunseseră deja toți. Chiar și Sam, care 
nu o lăsase acasă decât la patru fără cinci. Se întrebă dacă 
somnul lui fusese mai reconfortant decât al ei. Simţise cum o 
privise până ajunsese în siguranţă în apartamentul de la subsol 
pe care îl închiriase de la Tony. Apoi fusese rândul ei să 
privească și să aștepte. În timp ce îl hrănea pe Nelson, care 
miorlăia de nerăbdare, Carol se uitase atentă pe geam până 
când farurile lui Sam măturaseră fereastra bucătăriei sale și 
gardul viu care separa aleea vecinilor de a lor. După ce se 
asigurase că plecase, își turnase o porţie sănătoasă de brandy și 
urcase la etaj. 

Își amintise că s-ar fi cuvenit să preia corespondenţa de pe 
covorașul de la intrare, ceea ce îi oferise pretextul să urce 
scările până în biroul lui Tony, aflat la etajul întâi. Pusese 
scrisorile pe birou, apoi se instalase în fotoliul din fața celui în 
care se așeza el de obicei. Îi plăcea mult acest fotoliu - adânc și 
confortabil, cu pernele care o învăluiau și păreau s-o 
îmbrăţișeze. Îi părea ca o peșteră, așa cum le par copiilor 
fotoliile adulţilor. Așezată aici, își discutase cazurile, își analizase 
sentimentele față de membrii echipei sale, explorase nevoia de 
dreptate care o determina să facă această muncă, în pofida 
tuturor pericolelor și a dezamăgirilor. Tony vorbise despre 
teoriile sale referitoare la comportamentul infractorilor, despre 
frustrările sale legate de sistemul de sănătate mintală, despre 
dorinţa sa arzătoare de a-i face pe oameni mai buni. Nu se 
aventura nici măcar să ghicească numărul orelor de relaxare 
petrecute împreună în această cameră. 

Carol își încolăcise picioarele sub ea și se așezase 
confortabil, dând pe gât jumătate din paharul de brandy fără să 
clipească. Încă cinci minute, apoi avea să se întoarcă jos. 


— Aș vrea să fii aici, spusese cu voce tare. Am impresia că 
nu iese nimic. În mod normal, nimeni nu s-ar aștepta să existe 
prea multe progrese în faza asta, într-un astfel de caz. Dar aici e 
vorba despre Robbie Bishop, iar lumea e cu ochii pe noi. Așa că 
lipsa de rezultate nu este o opţiune. Căscase, apoi își terminase 
băutura. M-ai speriat, să știi, spusese, cufundându-se și mai 
mult în pernele moi. Când Chris mi-a spus că ai dat peste 
nebunul cu topor, am simţit că inima îmi stă în loc, ca și cum 
lumea și-ar fi încetinit brusc ritmul. Să nu-mi mai faci asta 
niciodată, ticălosule! Își întorsese capul, înfoind o pernă pentru a 
fi mai confortabilă, închisese ochii și simţise cum corpul i se 
relaxa pe măsură ce alcoolul își făcea efectul. Dar aș fi vrut să 
mă fi avertizat în privința mamei tale. E o figură. Nici nu-i de 
mirare că ești atât de ciudat. 

Următorul lucru pe care și-l aminti Carol fu răcnetul 
deșteptătorului din dormitorul aflat de cealaltă parte a holului. 
Înţepenită și dezorientată, se ridicase greoi în picioare și se 
uitase la ceas. Ora șapte. Un pui de somn de mai puţin de trei 
ore. Și gata, avea s-o ia de la capăt. 

Și iat-o acolo, cu haine curate și cu nivelul de cofeină ajuns 
la cote acceptabile. Carol își trecu degetele prin părul blond și 
des și începu să răsfoiască mulţimea de articole despre Robbie 
Bishop pe care Paula i le îndosariase deja. Se concentra cu 
greutate, fiindcă ultimul lucru de care avea nevoie era să 
analizeze cum își petrecuse noaptea. Ridică privirea doar atunci 
când Chris Devin bătu la ușă și intră, ţinând în mână o pungă de 
hârtie maro. 

— Chiflă cu șuncă și ou, spuse ea scurt, lăsând punga pe 
birou. Suntem gata când ești și tu gata. Carol zâmbi, dar Chris 
se îndrepta deja spre ieșire. Chris era foarte pricepută la gesturi 
de solidaritate, la micile detalii care îi făceau pe colegii ei să nu 
se simtă singuri. Carol se întrebă cum se descurcaseră înainte 
ca ea să li se alăture. Stabiliseră de la început ca tânăra să fie 
cu ei de la început, dar cancerul în fază terminală al mamei sale 
o obligase să rămână în postul din cadrul poliției municipale cu 
trei luni mai mult decât preconizase. Carol oftă. Poate că, dacă 
Chris ar fi fost alături de ei de la început, detectivul-inspector 
Don Merrick ar fi fost și acum printre ei. 

— Inutil, se dojeni singură, întinzându-se după pungă și 
începând să înfulece fără a-și da seama, de fapt, ce mânca. 


Nu trecea aproape nici o zi fără să se întrebe dacă un detaliu 
sau altul ar fi putut conta pentru Don. În adâncul sufletului, știa 
că încerca pur și simplu să găsească o cale de a se învinovăţi pe 
ea, nu pe el. Tony îi spusese în repetate rânduri că era OK să fie 
furioasă pe Don pentru ceea ce făcuse. Dar, oricum, nu i se 
părea posibil, cu atât mai puţin corect. 

În timp ce mânca, își luă câteva notițe, schițând câteva 
subiecte de discutat în ședința pe marginea cazului. La nouă 
fără un sfert era gata. Nu avea nici un motiv să aștepte până la 
ora stabilită, așa că ieși din biroul ei și-și adună echipa. Carol 
stătea în faţa uneia dintre tablele albe pe care era scris un 
rezumat al tuturor informaţiilor strânse până la acea dată în 
legătură cu Robbie Bishop. 

La rugămintea ei, Sam începu ședința cu o recapitulare a 
interviului cu Bindie Blyth. Încheie cu teoria vagă a lui Bindie 
despre pariuri. 

— Are cineva comentarii? întrebă Carol. 

Stacey, specialistul lor în calculatoare și în informatică, își 
agită pixul. 

— Bindie are dreptate când spune că se obţin sume uriașe 
din pariuri, care se vehiculează în Orientul Indepărtat. Și o mare 
parte dintre ei sunt pariaţi pe fotbal. Australienii, în special, au 
realizat foarte multe anchete privind felul în care aceștia 
utilizează reţelele de calculatoare pentru a aduna banii. Şi da, e 
vorba despre infracţionalitate și corupţie. Dar ideea e că 
sindicatele pariurilor nu sunt nevoite să recurgă la asasinate 
pentru a trage sforile în favoarea lor. Își pot cumpăra ceea ce le 
trebuie. 

— Vrei să spui că, în ciuda sumelor pe care le plătim 
fotbaliștilor noștri, ei se lăcomesc la mai mult? 

Paula se prefăcu șocată. 

— Există mai multe modalităţi de a aranja un meci, reluă 
Stacey. Se poate spune că arbitrii au mai multă influenţă asupra 
rezultatului. lar ei nu au salarii uriașe. 

Sam râse scurt și dispreţuitor. 

— Şi sunt atât de proști, încât nimeni n-ar observa dacă ar 
face-o intenţionat. Dacă un arbitru îi poate acorda unui jucător 
trei cartonașe galbene în cursul aceluiași meci, deși ar trebui 
să-l elimine după cel de-al doilea, imaginaţi-vă ce ar putea face 
dacă ar fi plătit cu bani murdari. Deci tu susţii că, deși aceste 


organizaţii de pariuri ar putea sări calul pentru a se asigura că 
sumele ies în favoarea lor, nu crezi că ar recurge la crimă? 

Stacey aprobă din cap. 

— Exact asta vreau să spun. Nu se potrivește cu abordarea 
lor obișnuită. 

Kevin ridică privirea de la pistolul pe care îl măzgălea în 
carneţel. 

— Mda, dar asta e ceea ce ai putea numi capătul tradiţional 
al pariurilor dubioase. Vezi tu, treaba asta cu ricina aduce a 
mafie rusească, după părerea mea. Mulţi dintre indivizii ăștia 
sunt foști membri ai KGB-ului și ai FSB-ului. KGB-ul a fost cel 
care i-a ajutat pe bulgari să-l asasineze pe Gheorghi Markov 
folosind ricină. Ce-ar fi dacă rușii ar hotărî că vor o felie din 
sumele din pariuri ce se vehiculează la nivel internaţional? Ar fi 
cât se poate de tipic pentru afurisiți să opereze atât de agresiv. 

Stacey ridică din umeri. 

— Are o oarecare logică, cred. Dar nu am auzit nimic despre 
implicarea rușilor în așa ceva. Poate ar trebui să-i întrebăm pe 
cei de la MI6? 

Carol se înfioră. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să 
permită accesul serviciilor secrete la datele operațiunii ei. 
Reputația lor le-o lua înainte, în special refuzul de a pleca cu 
mâna goală, odată ce fuseseră invitaţi să se implice. Carol nu 
voia ca ancheta ei pe marginea crimei să se transforme într-o 
conspirație sinistră până nu se asigura că nu era o crimă 
săvârșită dintr-un motiv cu totul obișnuit. 

— Până nu avem ceva mai concret care să demonstreze 
legătura rușilor cu asta, n-am de gând să apelez la agenţii 
secreţi, spuse ferm. In acest moment, nu avem nimic care să 
sugereze că uciderea lui Robbie Bishop a avut vreo legătură cu 
pariurile sau cu mafia rusească. Haideţi să așteptăm până 
obținem ceva dovezi, înainte să îmbrăţișăm prea entuziast teorii 
precum cea a lui Bindie. O vom lua în considerare, dar în acest 
moment nu cred că merită să investim resursele noastre de 
investigaţie în așa ceva. Stacey, tu ce ai pentru noi? 

Stacey nu se simţea niciodată în largul ei când avea de-a 
face cu oameni, așa că se foi în scaun și se strădui se evite să 
privească pe cineva în ochi. 

— Deocamdată, nu am găsit nimic interesant în calculatorul 
lui Bishop. Nu a trimis e-mailuri după ieșirea de joi noaptea, cu 


excepţia unuia adresat agentului său, în care își dădea acordul 
pentru un interviu ce urma să apară într-o revistă spaniolă 
pentru bărbaţi. Și nici nu a accesat vreodată site-ul 
bestdays.co.uk. Cel puţin nu de pe calculatorul lui de acasă. 
Istoricul site-urilor vizitate cuprinde aproape exclusiv chestii 
despre fotbal sau despre muzică. Săptămâna trecută și-a 
cumpărat de pe net un nou set de boxe. Ceea ce cam elimină 
ideea sinuciderii, dacă se gândea cineva la asta. 

— Nu știu, eu, dacă m-aș simţi deprimat, cred că aș cheltui 
câţiva gologani ca să mă înveselesc, spuse Sam. O observă pe 
Carol dându-și ochii peste cap, așa că adăugă în grabă: Nu că 
ne-am gândi la varianta sinuciderii. 

— Nu cu ricină. Prea obscură, prea dureroasă, prea lentă, 
spuse Carol, reluând ceea ce-i spusese Denby. In ceea ce 
privește site-ul respectiv, ţinând cont că Robbie avea adresa la 
el, cred că putem presupune că, oricine ar fi fost tipul cu care a 
băut în acea noapte, sigur cunoștea site-ul. Stacey, crezi că asta 
ne-ar putea ajuta în vreun fel? 

— Depinde de atitudinea lor, începu ea. 

— Și dacă sunt sau nu fani ai fotbalului, completă Kevin. 

Stacey păru șovăielnică. 

— Poate. M-am gândit că am putea cere în primă fază ca 
site-ul să trimită un e-mail tuturor membrilor de la liceul din 
Harriestown, cerându-le să ne expedieze la adresa noastră o 
fotografie recentă și o relatare a ceea ce au făcut joi noaptea. 
Astfel, punem lucrurile în mișcare fără a fi nevoiţi să așteptăm 
mandatul. 

— Asta n-ar însemna să-i trimitem o avertizare foarte clară 
ucigașului nostru? întrebă Kevin. Să-i arătăm cam ce ne 
interesează? Și eu am fost la liceul din Harriestown, să știți. Nu 
eram niște elevi care se dau în vânt după autorităţi. Pe atunci, 
Harriestown nu fusese încă transformat într-un loc atractiv, era 
destul de dur. Nici măcar pe vremea lui Robbie nu era genul de 
loc unde lumea s-ar fi îngrămădit să dea o mână de ajutor 
poliției. Aveţi de-a face cu genul de oameni care ar putea să 
trimită fără ezitări poza cuiva complet diferit, doar pentru a ne 
face pe noi să ne dăm peste cap, ca să nu mai vorbesc despre 
faptul că ne pun pe o pistă falsă. Eu zic să le cerem 
administratorilor site-ului numele și adresele membrilor și, dacă 
nu vor să ne ajute de bunăvoie, să apelăm la mandate. 


Carol observă un licăr de iritare în privirea lui Stacey. De 
regulă, își ţinea pentru ea părerile legate de lipsa de înţelegere 
a colegilor ei faţă de lumea tehnologiei informaţiilor; se întâmpla 
rar să surprinzi o tresărire din ceea ce simţea cu adevărat. 

Afișând o atitudine răbdătoare, Stacey spuse: 

— Singura adresă pe care site-ul o are de la abonaţii săi este 
cea de e-mail. E posibil să aibă date legate de adresele de 
facturare pentru cărţile de credit, dar, chiar dacă e așa, ele cad 
sub incidenţa legilor privind protecţia datelor, și în mod cert am 
avea nevoie de un mandat pentru a le obţine. Ceea ce contează 
aici însă este că, indiferent cum am lua legătura cu acești 
oameni, e imposibil să păstrăm secretul. Prima persoană cu care 
vom vorbi va fi online înainte să ajungem noi înapoi în mașină, 
postând informaţii despre mersul anchetei noastre. Am putea la 
fel de bine să fim sinceri de la bun început. Comunitatea online 
e mult mai tentată să coopereze atunci când e inclusă în proces. 
Dacă îi luăm de partea noastră, ne vor ajuta. Dacă îi tratăm 
drept potenţiali inamici, ne vor face viaţa de două ori mai grea. 

Era un discurs de mare anvergură pentru Stacey, iar asta 
arăta, își dădu Carol seama, cât de serios se implica în acest 
caz. 

— OK. Hai să încercăm, Stacey. Vezi dacă îi poţi convinge pe 
cei de la Best Days să coopereze. Dacă întâmpini rezistenţă, vii 
la mine. Kevin, poţi arunca o privire peste fotografiile din 
vremea ta, să vezi dacă foștii tăi colegi îţi înșală așteptările și ne 
spun adevărul? Chris? Carol se întoarse spre aceasta. Voi cum 
v-aţi descurcat la Amatis? 

Chris clătină din cap. 

— Barmanii care au fost de serviciu joi își amintesc că l-au 
văzut pe Robbie la bar, dar erau prea ocupați pentru a fi atenţi 
la cine îi ţinea companie. La fel și clienţii. Cred că putem 
exclude, probabil, o blondă fatală. Ar fi remarcat așa ceva, cred. 
Paula a observat însă ceva... Chris îi făcu un semn cu capul 
Paulei și scoase o foaie dintr-un dosar. Zona barului e 
supravegheată de o cameră video cu circuit închis. Din păcate 
pentru scopurile noastre, rolul ei e de-a supraveghea angajaţii, 
nu clienţii. Asta e metoda managementului de a se asigura că 
toţi banii ajung în casierie și că nimeni nu vinde droguri din 
spatele barului. Deci nu este îndreptată spre clienţi. Am reușit 
totuși să obţinem asta. Se îndreptă spre tabla albă și prinse pe 


ea o fotografie mărită cu aspect granulat. Ăsta e Robbie, spuse, 
arătând spre o mână aflată chiar la marginea fotografiei. 

— Ştim că este el datorită inelului celtic tatuat pe degetul 
său mijlociu. Și lângă el se vede altcineva. La câţiva centimetri 
de degetele lui Robbie se afla o jumătate de mână, o încheietură 
și o parte din antebraţ. Bărbat, completă, cu o expresie în care 
se amestecau dezgustul și triumful. Dacă unghiul camerei ar fi 
fost mai mare cu câteva grade, l-am fi prins. Dar, așa cum stau 
lucrurile, știm doar că e un bărbat și că nu are nici un tatuaj pe 
jumătatea din dreapta a mâinii sale drepte, a încheieturii sau a 
primei părți din antebraţ. Se îndepărtă de tablă și se așeză. Deci 
Stacey le poate spune administratorilor site-ului că suntem 
interesaţi doar de tipi. 

— Dar putem să facem asta? Putem fi siguri că aceasta e 
persoana la care se referea? interveni Sam. 

— Cât se poate de siguri. Am analizat tot filmul și nu am 
reușit să observăm pe nimeni altcineva lângă Robbie. Cineva 
care ar fi vorbit cu el din spate nu ar fi putut să ajungă la 
băutura lui. Vedeţi, e prea aproape de Robbie pentru a se atinge 
cineva de ea, cu excepţia persoanei care stă faţă în faţă cu el la 
bar. 

— OK, cedă Sam. Am înţeles. 

— Mulţumesc, Chris. Mai are cineva ceva de spus? 

— Am rezultatele de la camera cu circuit închis care 
supraveghea strada, spuse Paula. Le-am cerut celor care lucrau 
în tura de noapte la departamentul criminalistic să o analizeze. 
În mod cert, Robbie nu a plecat pe ușa principală, ceea ce eo 
mare problemă, fiindcă acea zonă e înţesată cu camere. 
Probabil a plecat pe ușa laterală, așa-zisa ieșire pentru VIP-uri. 
Acolo nu există supraveghere video - clubul vrea să rămână în 
relaţii bune cu așa-numiții săi clienţi celebri. Astfel, paznicii 
clubului nu sunt tentaţi să vândă povești revistelor de scandal. 
Dacă nu există poze cu ticăloși de categorie inferioară, dintre 
cei care apar în reality-show-uri la TV, trăgându-și-o cu vreo 
fană beată, sprijiniți de un zid, atunci nu vor ajunge să fie 
publicate în presă. Asta e teoria. 

— Aleea din spatele clubului se deschide în Goss Street, care 
este, de fapt, graniţa cu Temple Fields... Paula se întrerupse 
pentru o clipă, cu buzele strânse și cu ochii mijiţi. Şi, desigur, 
Temple Fields are o supraveghere destul de slabă. Prea multe 


dintre afacerile de acolo se bazează pe viaţa de stradă pentru 
a-și dori camere cu circuit închis, așa că se opun consiliului de 
fiecare dată când acesta vrea să mai adauge camere. Prin 
urmare, nu avem nici o înregistrare cu Robbie intrând pe Goss 
Street. Avem totuși o imagine de foarte scurtă durată de la una 
dintre camerele de pe Campion Way. Tocmai am încărcat-o în 
rețea - veţi putea s-o vedeţi cu toţii pe monitoare. Dar, 
deocamdată, iat-o aici! Trase spre ea un laptop și atinse ușor 
mouse-ul. Tabla interactivă de lângă Carol se aprinse imediat și 
înfăţișă o imagine întunecată, un clarobscur abstract de umbre 
și lumini creat de felinarele de pe Campion Way. Nu este foarte 
prelucrată, spuse Paula. Cred că vom reuși s-o curățăm puțin. 
Dar nu știu cât de mult ne va ajuta. 

Camera supraveghea strada în lungime, fiind orientată astfel 
încât să surprindă plăcuţele de înmatriculare când Campion Way 
era străbătută lent de mașini ieșite la agăţat fetiţe. La început, 
nu se observă nici o mișcare. Apoi două siluete apărură de pe o 
stradă laterală, se opriră la curbă așteptând să treacă un 
autobuz, apoi traversară iute strada și dispărură de cealaltă 
parte a străduţei laterale. Știind că Robbie Bishop era cel căutat, 
au putut observa că silueta cea mai apropiată de cameră era 
cea a fotbalistului. Dar persoana de lângă el nu a rămas decât o 
pată mai întunecată, cu excepţia unui scurt moment, când o 
figură albă ceţoasă apăru lângă umărul lui Robbie. 

— lar ucigașul e Caspar, nenorocita de fantomă prietenoasă, 
spuse Kevin. Cel puţin știm că e alb. Aproape îţi vine să crezi că 
știa că se afla o cameră acolo. 

— Cred că, într-adevăr, știa, spuse Paula. Cred că e foarte 
grăitor faptul că aceasta e singura înregistrare a unei camere cu 
circuit închis care îi surprinde pe Robbie și pe potenţialul ucigaș. 
Chiar și cu supravegherea precară din Temple Fields, e imposibil 
să ajungi dintr-o parte în cealaltă fără a fi surprins măcar o dată 
de o cameră. Atinse din nou ușor mouse-ul. De data aceasta, 
apăru o hartă a zonei Temple Fields, pe care erau marcate 
camerele de la Amatis și cea din sistemul cu circuit închis. Un 
nou clic. Acum apăru o linie stacojie ce trecea în zigzag printre 
străzi, evitând toate camerele cu excepţia celei de pe Campion 
Way. Pe acest traseu, erau surprinși doar din lateral. Şi pentru 
mai puţin de un minut. Pe orice alt traseu, ar fi fost filmaţi din 
faţă. lată pe unde au venit, probabil. Nu faci atâtea ocolișuri și 


întoarceri din întâmplare. Şi nu cred că Robbie era cel care evita 
camerele. 

Priviră toţi îndelung harta. 

— Bună descoperire, Paula, spuse Carol. 

— Cred că putem presupune că persoana pe care o căutăm 
e un localnic. Cineva care a fost elev la liceul din Harriestown și 
care cunoaște bine Temple Fields. Cu tot respectul, Kevin, 
seamănă mai mult cu unul dintre foștii tăi colegi de școală decât 
cu mafia rusească. Asta, desigur, doar dacă nu a folosit mafia un 
ucigaș dintre localnici. Așadar, să ţinem cont de toate 
posibilităţile. Paula, știm cum au ieșit din Temple Fields? 

— Imposibil de aflat, şefa. In zilele noastre, există o grămadă 
de apartamente elegante în partea aceea din oraș. E, de 
asemenea, posibil să fi urcat într-o mașină. N-avem de unde să 
știm. Putem spune cu certitudine doar că nu apar mergând pe 
nici una dintre străzile principale din acea parte a cartierului 
Temple Fields. 

— OK. Să vedem dacă putem obţine și alte înregistrări video 
din acea zonă, de la alte firme. Am făcut ceva progrese în 
legătură cu locul de unde ar fi putut obţine ricina? 

Kevin se uită prin propriile notițe. 

— Am vorbit cu un lector de la catedra de farmacologie a 
universităţii. Spune că e ușor de preparat. Nu e nevoie decât de 
niște boabe de ricin, leșie și acetonă și de câteva obiecte banale 
- un borcan de sticlă, un filtru de cafea, o pensetă, genul ăsta 
de lucruri. 

— De unde poţi face rost de boabe de ricin? întrebă Chris. 

— Ricinul crește peste tot la sud de Alpi. Se pot cumpăra 
boabe de pe net fără probleme. Practic, dacă oricare dintre noi 
ar vrea să prepare suficientă ricină pentru a omori toţi oamenii 
din această clădire, am putea s-o facem de miercuri într-o 
săptămână. Nu cred că ajungem undeva dacă încercăm să dăm 
de urma acestor componente, spuse Kevin obosit. 

Era greu să împiedici deznădejdea să se infiltreze în ședință. 
Carol constată că făcuseră totuși ceva progrese, chiar dacă nu 
păreau importante. În fiecare anchetă existau etape în care 
drumul părea că se înfundă. In scurt timp, aveau să primească 
rezultatele de la laboratorul de criminalistică și pe cele ale 
autopsiei. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate acestea aveau să le 
ofere o idee de care să se agaţe pentru a înainta cu ancheta. 


x k xk 


Viermi incandescenți acoperiți cu sârmă ghimpată îi sfâșiau 
carnea. Renunţând la stoicism, Tony urlă. Durerea cedă, 
devenind un junghi pulsatil, un ţipar electric în interiorul coapsei 
sale. Respirația îi ieșea din plămâni în scurte gemete chinuite. 

— Toată lumea spune că scoaterea tuburilor de drenaj e 
partea cea mai grea, spuse calm asistenta de vârstă mijlocie. 

— Îhiî, mormăi Tony. Au dreptate. Sudoarea i se adunase în 
broboane pe faţă și pe gât. Întregul corp i se crispă când simţi o 
urmă de mișcare în cel de-al doilea tub. Numai o clipă. Lasă-mă 
un minut, gâfâi el. 

— Mai bine să iasă decât să rămână, spuse asistenta și 
continuă. 

Chiar dacă știa ce urma să se întâmple, nu îi era cu nimic 
mai ușor să îndure și partea a doua. Își strânse pumnii, închise 
strâns ochii și inspiră adânc. Când ţipătul se stinse, o voce 
familiară îi zgârie timpanul. 

— Dintotdeauna a fost ca o fetiță, îi spuse mama sa 
asistentei, pe un ton relaxat, de conversaţie. 

— Am văzut bărbaţi puternici plângând când li se scoteau 
tuburile, replică asistenta. El s-a descurcat mai bine decât alţii. 

Vanessa Hill o bătu pe asistentă pe umăr. 

— Îmi place că voi, fetele, le luaţi apărarea. Sper că nu vă 
face probleme. 

Asistenta zâmbi. 

— Oh, nu, este foarte cuminte. Chiar puteţi fi mândră de el, 
doamnă Hill. Și dispăru. Buna dispoziţie a mamei sale dispăru 
odată cu asistenta. 

— Am avut o întâlnire cu conducerea spitalului Bradfield 
Cross. M-am gândit că ar fi cazul să-mi fac apariţia. Ce mai spun 
doctorii? 

— O să încerce să-mi pună o proteză pentru picior, să vadă 
dacă pot să mă dau jos din pat, azi sau mâine. Mă străduiesc să 
scap de aici până săptămâna viitoare. Recunoscu spaima de pe 
chipul ei și fu ispitit să o neliniștească și mai tare. Dar băieţelul 
din el interveni, avertizându-l că, probabil, consecinţele aveau 
să fie mult mai rele în comparaţie cu acel scurt moment de 
satisfacţie. Nu-ţi face griji, n-am să-i las să mă dea în grija ta. 


Chiar dacă le spun că merg acolo, nu trebuie decât să-ţi faci 
apariţia când mă trimit acasă. Apoi mă poţi lăsa la mine. 

Vanessa rânji dispreţuitor. 

— Prietena ta o să aibă grijă de tine, nu-i așa? 

— Pentru ultima dată, nu e prietena mea. 

— Nu, presupun că asta ar fi o speranţă prea îndrăzneață. O 
fată atât de drăguță! Și deşteaptă, fără îndoială. Presupun că 
și-ar putea găsi pe cineva mai bun. Buzele i se strânseră într-o 
linie subţire de dezaprobare. Nu ai avut niciodată talentul meu 
de a atrage oameni interesanţi. Cu excepţia tatălui tău, desigur. 
Dar, până la urmă, toţi avem dreptul la o greșeală. 

— N-am cum să comentez, nu? Din moment ce nu mi-ai spus 
niciodată nimic despre el. Tony auzi amărăciunea din vocea sa 
și-și dori ca aceasta să dispară. 

— A considerat că i-ar fi mai bine fără noi. Din punctul meu 
de vedere, asta înseamnă că nouă ne e mai bine fără el. Se 
întoarse, privind pe fereastră cerul cenușiu. Ascultă, am nevoie 
să-mi semnezi ceva. Se întoarse cu fața spre el, punându-și 
geanta pe pat și scoțând un dosar cu documente. Nenorocitul 
ăsta de guvern încearcă să ne fure la fiecare bănuţ. Casa bunicii 
tale e pe numele amândurora. A făcut asta ca să mă scutească 
de plata unui impozit pe moștenire. A fost închiriată în toţi acești 
ani. Dar, la cum merge piaţa imobiliară... 

— Stai puţin! Cum adică locuinţa bunicii e pe numele 
amândurora? E prima oară când aud așa ceva. 

Tony se împinse într-un cot pentru a se ridica, tresărind de 
durere, dar fără a se da bătut. 

— Bineînţeles că e prima oară când auzi așa ceva. Dacă era 
după tine, o transformai în pensiune pentru cei eliberaţi 
condiţionat sau în casă de tranzit pentru scumpii tăi ţăcăniţi, 
spuse Vanessa, fără urmă de afecţiune în glas. Uite ce, nu 
trebuie decât să-mi semnezi instrucţiunile pentru avocat și actul 
de vânzare. 

Scoase câteva foi și i le puse pe noptieră, apoi luă 
telecomanda patului și apăsă câteva butoane. Tony se trezi 
manevrat în sus și-n jos, în timp ce Vanessa încerca să-și dea 
seama cum să-l facă să stea în fund. 

— De ce aflu abia acum despre asta? Ce s-a întâmplat cu 
banii de chirie? 

Mulțumită de poziția patului, Vanessa îi răspunse cu un gest 


indiferent: 

— Tu i-ai fi irosit. Ce-ai fi făcut cu ei? Ţi-ai fi cumpărat mai 
multe nenorocite de cărți? Oricum, îţi vei primi partea după ce 
semnezi pentru vânzare. Scotoci în poșetă și scoase un pix. Uite, 
semnează astea! 

— Trebuie să le citesc, protestă Tony, în vreme ce ea îi vâra 
pixul între degete. 

— La ce bun? Nu ai ști cu nimic mai mult după ce le-ai citi. 
Semnează, Tony, atâta tot. 

Era imposibil să-și dea seama dacă încerca să-l fraierească. 
Atitudinea ei ar fi fost la fel în orice situaţie. Nerăbdare, iritare, 
convingerea inconfundabilă că și el, la fel ca restul lumii, încerca 
să-i arunce în cale toate obstacolele posibile. Putea încerca să i 
se împotrivească, să-i ceară să-l lase să citească documentele în 
întregime și să-i dea timp să cântărească ceea ce voia ea. Dar, 
în acel moment, nu îi păsa. Îl durea piciorul, îl durea capul şi știa 
că ea nu-i putea lua nimic din ceea ce conta. Da, poate că îl 
priva de lucruri care erau ale lui. Dar, până în acest moment, se 
descurcase și fără ele, și probabil că avea să se descurce și în 
continuare. Să scape de insistenţele ei și s-o vadă dusă din 
camera lui era mult mai important. 

— OK, încuviinţă el și oftă. 

Dar, înainte de a apuca să folosească pixul, ușa se deschise 
larg și doamna Chakrabarti își făcu intrarea ca o goeletă 
războinică, cu flota adunată în jurul ei în dispozitiv de luptă. 

Dintr-o singură mișcare, Vanessa luă hârtiile și le ascunse 
iute în geantă. Sub acoperirea unei bătăi prietenești pe mână, îi 
luă pixul, în tot acest timp onorând-o pe doamna Chakrabarti cu 
cel mai frumos și mai oficial zâmbet. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi faimoasa doamnă Hill, 
spuse doctorița. Tony surprinse un ton sec în vocea ei care i se 
păru incredibil. 

— Vă datorez foarte multă recunoștință pentru că aţi avut 
atâta grijă de genunchiul fiului meu, replică Vanessa cu 
dulceaţă. Ideea de a rămâne infirm pe viaţă e una pe care cu 
greu ar putea s-o accepte. 

— Cred că pentru majoritatea oamenilor ar fi greu. Chirurgul 
se întoarse spre Tony. Am știut că au reușit să vă scoată 
tuburile fără să vă omoare. 

Tony afișă un zâmbet chinuit și obosit. 


— Nici mult n-a lipsit. Cred că a durut mai tare decât atunci 
când am fost lovit. 

Doamna Chakrabarti ridică din sprâncene. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi ca niște copii. E bine că nu trebuie să 
nașteţi, fiindcă rasa umană ar fi dispărut de mult timp. Acum o 
să scoatem atela cea mare și grea, să vedem ce se întâmplă. Va 
fi o durere năucitoare, dar, dacă această durere este 
insuportabilă, atunci încercarea de a sta în picioare va fi, cu 
siguranţă, peste puterile dumneavoastră. 

— Eu plec, interveni Vanessa. N-am suportat niciodată să-l 
văd suferind. 

Tony nu dezminţi această minciună. Nu voia decât s-o vadă 
că pleacă. 

— Faceţi ce aveţi de făcut, spuse el când ușa se închise în 
spatele Vanessei. Sunt mai dur decât par. 


x k xk 


Stacey Chen era, la rândul ei, mai dură decât părea. Fusese 
nevoită să devină dură. În ciuda unui talent uriaş pentru 
programare și analiză a sistemelor, obținuse prea puţine lucruri 
fără efort. Lumea informaticii ar fi trebuit să ignore faptul că era 
femeie și statutul ei de copil al unor imigranţi, dar se trezise la 
fel de dezavantajată ca peste tot. Acesta era unul dintre 
motivele pentru care întorsese spatele unei cariere academice 
strălucite și alesese să lucreze pentru poliție. Câștigase primul 
milion când era încă studentă, cu un cod pe care îl vânduse unui 
gigant american de software și care proteja sistemul de operare 
împotriva potenţialelor conflicte de software. Dar succesul 
venise la pachet cu o doză mare de condescendenţă, iar ea știa 
că nu voia să facă parte din acea lume. 

În poliţie, știai exact unde te aflai. Nimeni, în afară de șefii 
din birourile aflate undeva departe de linia întâi, nu pretindea că 
sexul și originea etnică nu contau. Aveau prejudecăţi, dar erau 
sinceri. Putea suporta asta fiindcă, mai mult decât orice altceva, 
Stacey iubea oportunitatea pe care i-o oferea munca în poliţie 
de a scotoci prin vieţile și prin computerele altor oameni. Putea 
să-și bage nasul în e-mailurile altor oameni, să-și croiască drum 
prin perversiunile lor și să dea la iveală secrete pe care le 
credeau îngropate. Și totul era legal. 


Celălalt aspect legat de munca în poliţie era faptul că nu 
aveau cum să apară conflicte între viața ei de salariat și 
activitatea ei de freelancer. Pachetul salarial lunar de-abia 
acoperea cheltuielile apartamentului ei de lux din centrul 
orașului, cu atât mai puţin costumele și cămășile făcute de 
comandă pe care le purta la birou. Restul banilor - și era vorba 
despre sume importante - proveneau din programele pe care le 
concepea în biroul ei de acasă, pe propriile calculatoare. Asta 
era una dintre satisfacţii. Să-și vâre nasul în intimitatea altor 
oameni era cealaltă. Zilele astea, avea ce își dorea, dar, 
Dumnezeule, muncise din greu pentru asta! 

Singurul dezavantaj era că, din când în când, era nevoită să 
discute cu oamenii faţă în faţă. Dintr-un motiv sau altul, polițiștii 
încă mai credeau că obţineai rezultate mai bune când respirai 
același aer cu oamenii pe care îi interogai. „Chestie total 
învechită”, se gândi Stacey, în timp ce sistemul ei GPS o anunţa: 
„Aţi ajuns la destinaţie”. 

Sediul firmei Best Days of Our Lives nu semăna cu nici o altă 
companie de software pe care o vizitase Stacey vreodată. Era 
un duplex suburban aflat la periferia orașului Preston, la mică 
distanță de autostrada M6, deși pe un traseu sufocat de trafic. 
Părea ciudat că o firmă căreia i se făcuse o propunere de 
cumpărare în valoare de mai multe milioane de dolari, cu doar 
câteva luni în urmă, își avea sediul într-o clădire din anii '70 
care, cu toată bunăvoința din lume, nu ar fi putut valora mai 
mult de câteva sute de mii. Dar aceasta era adresa înregistrată 
la Registrul Comerţului și cea pe care ei i-o oferiseră prin e-mail. 

Ușa din faţă se deschise când Stacey cobori din mașină, iar o 
femeie de aproape treizeci de ani, îmbrăcată în blugi zdrenţuiţi 
și un tricou al echipei de rugby Commonwealth Games, îi zâmbi 
vesel. 

— Dumneavoastră trebuie să fiți detectivul Chen, spuse cu 
un accent specific celor din regiunea West Country. Poftiţi 
înăuntru! 

Stacey, care se îmbrăcase foarte atent în pantaloni Gap și 
bluză cu glugă, ca o tocilară șic, zâmbi și ea. 

— Gail? 

Femeia își dădu pe spate părul blond șuviţat și îi întinse 
mâna. 

— Mă bucur să vă cunosc, poftiţi înăuntru! O conduse pe 


Stacey într-o sufragerie plină ochi cu canapele și cu scaune. 
jucăriile copiilor erau strânse într-o grămadă dezordonată în 
colţul de lângă televizor. Pe o măsuţă de cafea se aflau reviste 
și liste scoase la imprimantă. Imi cer scuze pentru dezordine. 
Tot încercăm să ne mutăm cam de un an, dar nu reușim 
niciodată să ne găsim timp să ne uităm la case. 

Ideea de a nu avea niciodată copii îi plăcea lui Stacey. Îi 
plăceau liniile precis definite ale apartamentului ei, spaţiul și 
armonia sa. Ar fi înnebunit dacă ar fi locuit aici. Nu încăpea 
îndoială în privinţa asta. 

— E în regulă, minţi ea. 

— Vă pot oferi ceva de băut? Ceai, cafea, ceai de plante, Red 
Bull, Cola dietetică..., lapte? 

— Nu e nevoie, mulţumesc. Stacey zâmbi, ochii ei întunecaţi 
și migdalaţi ridicându-se. Nu mi-am dat seama că vă conduceţi 
afacerea de acasă. Grozavă idee, dacă tot veni vorba. 

— Mulţam. Gail se trânti pe una dintre canapele și se 
strâmbă. A început ca un hobby. Apoi a pus stăpânire pe vieţile 
noastre. Aproape zilnic suntem contactaţi de firme mari, care 
vor să ne cumpere. Dar noi nu vrem să ne schimbăm și să fim 
interesați doar de bani. Vrem ca afacerea noastră să fie legată 
de oameni, de vieţi care se reconectează. Au fost cazuri în care 
oamenii s-au întâlnit după ce au fost separați o viaţă întreagă. 
Am fost la nunţi. Avem un întreg panou cu fotografii ale 
bebelușilor Best Days. Gail zâmbi. Mă simt ca o zână bună. 

Stacey recunoscu citatul. Îl citise în câteva interviuri online 
pe care Gail le acordase, în legătură cu afacerea sa și cu 
impactul acesteia asupra vieților oamenilor. 

— Dar nu e totul lapte și miere, nu-i așa? Am auzit că au 
existat căsnicii care s-au destrămat. Gail își făcu de lucru cu 
husa uzată de pe braţul canapelei. 

— Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouă. 

— Dar nu e o publicitate bună, nu? 

Gail păru ușor nedumerită, ca și cum s-ar fi întrebat cum de 
conversaţia deraiase atât de repede de la tonul optimist și cald. 

— Ei bine, nu. Sinceră să fiu, am încercat să evităm discuţiile 
despre acest aspect. Rânji din nou, dar cu mai puţină siguranţă 
de această dată. Nu-i nevoie să facem mare caz din asta. 

— Desigur. Și sunt convinsă că ultimul lucru pe care vi-l 
doriţi este să fiți asociaţi într-o manieră negativă cu ancheta 


asupra unei crime, spuse Stacey. 

Gail arăta ca trăsnită. 

— Crimă? Nu se poate așa ceva! 

— Anchetez uciderea lui Robbie Bishop. 

— Nu e unul dintre membrii noștri, spuse Gail tăios. Mi-aș fi 
amintit dacă era. 

— Avem motive să credem că, în noaptea în care a fost 
otrăvit, a stat la un pahar cu cineva care este membru al 
site-ului vostru. E posibil... 

— Vreţi să spuneţi că unul dintre membrii noștri /-a ucis pe 
Robbie Bishop? Gail se lăsă pe spate pe canapea, ca și cum ar fi 
încercat să se îndepărteze de Stacey. 

— Te rog, Gail, ascultă-mă! Răbdarea lui Stacey era pe 
punctul de a se epuiza. Credem că persoana cu care a băut ar fi 
putut să vadă ceva sau că poate Robbie i-a spus ceva. Trebuie 
să dăm de acea persoană, și credem că este membru al site-ului 
Best Days of Our Lives. 

— Dar de ce? Gail părea năucită. De ce credeţi asta? 

— Pentru că Robbie i-a spus unui alt prieten că bea ceva cu 
un fost coleg de școală. Și am găsit un petic de hârtie cu adresa 
site-ului în buzunarul pantalonilor pe care îi purta. 

— Asta nu înseamnă... 

Gail continuă să clatine din cap, de parcă mișcarea ar fi 
putut s-o facă pe Stacey să dispară. 

— Nu vrem decât să trimiteţi un mesaj tuturor membrilor 
voștri de sex masculin care au învăţat la liceul din Harriestown 
cu Robbie, întrebându-i dacă s-ar fi întâlnit cu Robbie joi seara. 
Și, fiindcă s-ar putea să se codească să recunoască, vrem să vă 
trimită și o fotografie recentă și o relatare a modului în care 
și-au petrecut timpul începând cu joi de la ora zece și până 
vineri la ora patru. Crezi că puteţi face asta pentru noi? 

Stacey zâmbi din nou. Bine că nu erau acasă copiii, fiindcă 
expresia ei i-ar fi făcut în mod sigur să izbucnească în plâns, 
înspăimântați. 

— Nu cred... Vocea lui Gail se stinse. Adică... Nu pentru asta 
se înscriu oamenii, nu? 

Stacey ridică din umeri. 

— Internetul este, în cea mai mare parte, un spaţiu pozitiv. 
Cred că oamenii vor răspunde bine când li se va cere ajutorul. 
Robbie era un tip popular. Scoase un telefon de pe care putea 


trimite și e-mailuri. Îți pot expedia mesajul pe care am vrea să-l 
transmiteţi. 

— Nu știu. Trebuie să discut cu Simon. Soţul meu. 

Gail se aplecă în faţă, întinzându-se după mobilul de pe 
măsuțţa de cafea. 

Stacey clătină din cap, cu o expresie serioasă. 

— Problema e că noi nu putem să pierdem timpul. Fie facem 
asta frumos, iar tu păstrezi controlul asupra adreselor și asupra 
sistemului tău, fie alegem cealaltă cale, care presupune să 
obținem un mandat și să vă luăm toate computerele de aici și să 
facem orice e nevoie pentru a-i determina pe abonaţii voștri să 
coopereze. S-ar putea să nu iasă prea frumos, și mă îndoiesc că 
vă va mai rămâne ceva din afacere cu care să atrageţi marile 
companii dacă presa va afla că ați încercat să obstrucţionaţi 
ancheta privind uciderea lui Robbie Bishop. Stacey își întinse 
mâinile. Dar, vezi bine, tu decizi. Chris Devine ar fi fost mândră 
s-o vadă înghesuind-o pe biata femeie cu atâta de sârg. 

Gail o privi cu ură. 

— Credeam că sunteţi una de-a noastră, spuse cu 
amărăciune. 

— Nu ești prima care face greșeala asta, replică Stacey. Hai 
să mergem să trimitem niște e-mailuri. 


x k xk 


Vanessa își dădu jos ochelarii de citit și-i aruncă lângă 
carnețelul ei. — Cred că e rândul nostru, spuse. 

Femeia plinuță din fața ei se așeză înapoi în scaun. 

— O să mă ocup de tot, spuse. Melissa Riley era asistenta 
Vanessei Hill de patru ani. În pofida tuturor dovezilor ce arătau 
contrariul, continua să creadă că profesionalismul de oţel al 
Vanessei ascundea o inimă de aur. Nici o persoană atât de 
vicleană și de perspicace în evaluarea comportamentului și a 
personalității oamenilor nu putea fi cu adevărat atât de dură pe 
cât părea Vanessa. lar astăzi, în sfârșit, avea dovada acestui 
lucru. Vanessa își anulase toate întâlnirile pentru a fi la căpătâiul 
fiului său rănit. OK, reapăruse pe la mijlocul dimineţii și muncise 
cu sârg, dar orișicât. Plecase de acolo doar fiindcă partenera 
fiului său insistase s-o înlocuiască. 

— Cum vă simţiţi? o întrebă, faţa ei netedă strălucindu-i de 


îngrijorare. 

— Cum mă simt? Vanessa se încruntă. Sunt bine. Nu eu sunt 
în spital. 

— Cred că a fost un șoc teribil, oricum. Și să vă vedeţi fiul în 
asemenea hal... Ca mamă, vreau să spun, îţi dorești ce e mai 
bine pentru ei, vrei să le alini durerea... 

— Așa e, spuse Vanessa, tonul ei indicând că discuţia se 
încheiase. 

Vedea că Melissa se sufoca de nerăbdare să afle ceva mai 
intim. Pregătirea ei în domeniul social o făcuse avidă de 
dezastrele altor oameni. Uneori Vanessa se întreba dacă 
excelentele abilități organizatorice ale Melissei erau suficiente 
pentru a contrabalansa dorinţa ei de a-și vâri degetele mici și 
grăsuţe în fiecare crevasă a oricărui suflet ce-i ieșea în cale. 
Astăzi, era greu de decis. 

— Și, desigur, sunteţi absolut copleșită de neliniște în 
legătură cu recuperarea sa, continuă Melissa. Au spus dacă va 
mai putea umbla vreodată normal? 

— S-ar putea să șchiopăteze. Probabil va trebui să mai 
treacă printr-o operaţie. 

Era un efort uriaș pentru Vanessa să dezvăluie atât de 
multe, dar înţelegea că uneori trebuia să ofere un dram de 
informaţii pentru a menţine respectul echipei sale. 

În timp ce Melissa turuia în continuare, se întrebă cum era să 
fii chinuită de îngrijorare maternă. Mamele vorbeau despre felul 
în care se legau de copiii lor, dar ea nu simţise niciodată 
intimitatea arzătoare despre care pomeneau ele. Simţise nevoia 
să-și protejeze bebelușul, dar nu păruse ceva prea diferit de 
ceea ce simţise pentru primul ei căţeluș, cel mai mic pui dintre 
toţi, pe care fusese nevoită să-l hrănească cu biberonul. Intr-un 
fel, se simțea ușurată. Nu voia să fie legată cu lanţuri de acest 
copil, să simtă o absenţă fizică în clipele când erau separați, așa 
cum auzise din descrierile altor femei. Dar știuse încă de la 
început că lipsa ei de reacţie nu era genul de lucru pe care era 
acceptabil să-l recunoști. Din câte știa ea, existau milioane de 
femei care se simțeau la fel de detașate ca ea. 

Dar, atâta vreme cât existau unele ca Melissa, care se 
credeau reprezentante ale înaltei moralităţi, Vanessa și multe 
alte femei ca ea aveau să fie nevoite să se prefacă. Ei bine, asta 
nu era mare scofală. Își petrecuse cea mai mare parte a vieţii 


prefăcându-se, dintr-un motiv sau altul. Uneori se întreba dacă 
mai știa cu adevărat ce era real și ce inventat. 

Nu că ar fi contat. Avea să facă exact ceea ce făcuse 
dintotdeauna. Să se pună pe ea pe primul plan. Nu-i datora 
absolut nimic lui Tony. Îl hrănise, îl îmbrăcase și îi oferise un 
acoperiș deasupra capului până când plecase la universitate. 
Dacă cineva avea o datorie față de altcineva, nu ea era acea 
persoană. 


x k xk 


Conducerea unui departament ca al său însemna că nu 
exista loc unde să te ascunzi, constată Carol cu amărăciune, 
când un al șaselea simț interveni și o făcu să-și ridice privirea și 
să vadă că, în faţa ușii deschise a biroului principal, se afla John 
Brandon. In răstimpul în care acesta traversă biroul până la locul 
ei, Carol apucă să se pregătească în minte și să rememoreze 
puţinele informaţii pe care i le putea împărtăși. 

Se ridică în momentul când bărbatul intră pe micul său 
domeniu. Era conștientă de faptul că Brandon și soţia lui îi erau 
prieteni, însă asta o făcea și mai mult să respecte 
ceremonialurile de fiecare dată când se întâlneau în spaţiul 
semipublic al sediului poliției. 

— Domnule, spuse cu un zâmbet tensionat, arătându-i un 
scaun. 

Brandon, pe al cărui chip lugubru de ogar se reflecta propria 
dispoziție proastă, se lăsă în scaun cu toată grija unui om care 
suferă de dureri de spate. 

— Lumea ne urmărește cu atenţie azi, Carol. 

— Cazul lui Robbie Bishop va avea parte de tot atâta 
seriozitate din partea echipei mele ca orice altă victimă, 
domnule. 

— Știu asta. Dar anchetele noastre nu atrag, de regulă, chiar 
atât de multă atenţie. 

Carol luă un pix și începu să-l învârtă între degete. 

— Am avut și noi momentele noastre, spuse. Nu mă 
deranjează să mă aflu în centrul atenţiei presei. 

— Însă pe alţii îi deranjează. Am șefi, iar ei vor un rezultat 
rapid. Consiliul de administraţie al echipei Bradfield Victoria 
dorește o rezolvare cât mai rapidă. Îi neliniștește pe jucători, se 


pare. De regulă Brandon era suficient de diplomat pentru a-și 
ascunde sentimentele, dar azi iritarea sa era, pur și simplu, 
vizibilă. Şi se pare că toţi locuitori din Bradfield erau cei mai 
mari fani ai lui Robbie Bishop. Oftă. Deci cum stăm? 

Carol își cântări opţiunile. Era cazul să dea de înţeles că 
puţinul pe care îl știa era mai mult sau mai puţin decât în 
realitate? Dacă dădea impresia că era mai mult, se crea 
presiune asupra ei să se ridice la nivelul așteptărilor; dacă părea 
mai puţin, era nevoită să găsească o pistă pe care s-o urmeze. 
Se hotări să prezinte lucrurile exact așa cum erau. La sfârșitul 
scurtei sale relatări, John Brandon părea și mai nefericit. 

— Nu te invidiez, spuse el. Dar asta nu înseamnă că nu 
vreau un rezultat. Dacă ai nevoie de ceva la capitolul mână de 
lucru sau resurse, orice, anunţă-mă. 

Se ridică. 

— Nu e o problemă de resurse acum, domnule. E o problemă 
de informaţii. 

— Ştiu. Dădu să plece. Era cu mâna pe clanţă, dar se 
întoarse și privi în urmă. Vrei să-ţi găsesc un psiholog criminalist 
având în vedere că Tony nu este disponibil? 

Carol simţi un val de panică. Nu voia să-și construiască o 
relație de serviciu cu cineva ale cărui judecăţi aveau să se 
bazeze pe o cunoaștere sumară a propriei persoane și a echipei 
sale. Nu voia să fie nevoită să-și bată capul pentru a tempera 
concluziile altui psiholog. 

— Are piciorul făcut praf, nu creierul, spuse ea în grabă. O să 
mă descurc. Când vom obţinem informaţii care să poată fi 
analizate de un psiholog criminalist, doctorul Hill ne va sta la 
dispoziţie. 

Brandon ridică din sprâncene. 

— Să nu mă dezamăgești, Carol! 

Apoi dispăru, dând o tură prin birou cu câte un cuvânt de 
încurajare. 

Carol îl fixă cu privirea, fierbând de mânie. Critica 
subînțeleasă din cuvintele sale nu-și avea locul. Nici un alt ofiţer 
aflat sub comanda lui John Brandon nu făcuse mai multe și cu 
un mai mare devotament față de munca sa - sau faţă de 
principiile abstracte de dreptate care o însufleţeau. Nici un alt 
ofițer nu avea un istoric mai bun când venea vorba despre 
cazurile distrugătoare, legate de persoane cunoscute, care 


dădeau vieţile unora peste cap și îi făceau pe locuitorii din 
Bradfield să privească temători în urmă. lar el știa asta. Probabil 
că cineva, undeva, îl trecuse prin toate chinurile posibile pentru 
a-l face să se poarte de parcă n-ar fi știut. 


x k xk 


Detectivul Sam Evans ar fi trebuit să se ocupe de 
interogarea celor care locuiau în depozitul modificat în care 
stătuse şi Robbie Bishop. Şefa lui avea impresia că era posibil ca 
Robbie să-i fi spus ceva vreunui vecin, în saună sau în baia de 
aburi, după noaptea petrecută la Amatis, ceva care i-ar putea 
duce la cel care îl otrăvise. Sam considera asta o prostie. Primul 
lucru pe care-l învățau oamenii precum Robbie Bishop era să-și 
ţină gura în faţa oricui ar fi putut fi tentat să-ți vândă povestea 
în paginile revistei Heat sau ale ziarului Bradfield Evening 
Sentinel. Ştia că, până la urmă Carol Jordan considera că trebuia 
să-și revizuiască metodele nonconformiste, mai ales după ce 
decizia lui Don Merrick de a urma o pistă fără a mai aștepta 
întăriri se încheiase atât de dezastruos. Ea îi dăduse de înţeles 
că, acum, nu mai putea accepta decât spiritul de echipă, dar 
știa că nu ajunsese unde se afla azi punând pe locul doi propriile 
interese. Nu-l putea învinovăţi că lucra după propriile metode 
atâta timp cât obținea rezultate. 

Așa că, în loc să bată inutil din ușă în ușă, se refugiase în 
propria sufragerie, cu laptopul pe genunchi, citind e-mailurile lui 
Robbie Bishop. Stacey spusese că nu conţineau nimic, dar el nu 
credea că avusese timp să le verifice pe toate, unul câte unul. 
Nu în timp ce se ocupase și de toate chestiile alea tehnice cu 
hardul calculatorului. Poate că se uitase rapid peste e-mailuri, 
dar punea pariu pe salariul lui pe-o lună că nu le analizase în 
detaliu. 

După o oră, nu găsi în adâncul sufletului nici un motiv s-o 
acuze pe Stacey pentru presupusa ei neglijenţă. Era destul de 
rău că Robbie folosea în e-mailuri prescurtări specifice 
SMS-urilor, fapt ce îngreuna teribil citirea lor. Și mai 
insuportabilă era banalitatea mesajelor sale. Dacă exista un 
corespondent mai neinteresant decât Robbie Bishop, Sam spera 
din tot sufletul că nu avea să fie vreodată nevoit să-i citească 
e-mailurile. Presupunea că mesajele legate de muzică ar fi putut 


conţine ceva care să merite atenţia dacă aveai o pasiune 
arzătoare pentru cele mai mici detalii ale unor piese obscure de 
trip hop. Poate că fascinația lui Robbie pentru muzică era cea 
care o atrase pe Bindie. Dar, în cazul lui Sam, nu făcea decât 
să-i stârnească un chef nemaipomenit de somn. 

Partea cu dragostea era aproape la fel de plictisitoare ca 
muzica. Şi, din moment ce corespondenta lui principală era 
Bindie, cea mai mare parte a materialelor se învârteau în jurul 
muzicii și dragostei. Dar Sam nu era gata să se dea bătut. Ştia 
că, de multe ori, informaţiile cele mai interesante se găseau în 
materialele cele mai ascunse vederii. Așa că perseveră. 

Indiciul apăru la jumătatea celei de-a treia ore de istovitoare 
declaraţii de dragoste și de analize muzicale. Era pomenit atât 
de fugar printre alte chestii pe care le scrisese Robbie, încât 
aproape îl rată. 

„Poate ar trebui să-l denunţi pe ţicnitul ăsta. Zici că nu-ți 
vrea răul, dar mie? Oamenii k el fac tot felul de kkturi cu 
pistoale & kestii. Hai să vb despre asta mai târziu.” 

Mesajul nu prea avea sens luat separat. Sam se întoarse la 
programul de arhivare a e-mailurilor și deschise folderul cu 
e-mailuri primite. Când dădu clic pe el să-l deschidă, îi apăru un 
text: „Aveţi 9 743 de mesaje în acest director. Va dura puţin 
până organizăm aceste mesaje. Doriţi să continuaţi?” Dădu clic 
pe „da” și, în timp ce aștepta, verifică data mesajului trimis de 
Robbie. 

Îi luă doar câteva secunde să găsească mesajul de la Bindie 
care determinase răspunsul lui Robbie. 

„Încep să fiu ușor îngrozită de tipul ăsta care tot apare la 
spectacole”, citi Sam. 


x k xk 


Îmi tot trimite scrisori de ceva vreme - caligrafie frumoasă și 
îngrijită, par scrise cu stiloul - și-n toate îmi spune că suntem 
meniţi să fim împreună și că BBC-ul complotează să ne ţină 
despărțiți. Nimic prea raţional, dar, în fine, părea destul de puţin 
periculos. Oricum, și-a dat în sfârșit seama că mixez și în cluburi 
și a început să-și facă apariţia acolo. Din fericire, de cele mai 
multe ori nu-l lasă să intre fiindcă nu are ţinută 
corespunzătoare, dar atunci rămâne prin zonă, așteaptă afară. 


S-a obișnuit să defileze de-a lungul și de-a latul cu o pancartă pe 
care scrie că există o conspirație care îl ţine departe de mine. 
Așa că unul dintre bodyguarzi s-a ocupat personal, săptămâna 
trecută, să-i arate fotografiile pe care le-am făcut noi doi pentru 
Sunday Mirror cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor. Și se pare că a fost 
foarte dezamăgit. De-atunci le tot spune bodyguarzilor că tu 
m-ai hipnotizat și m-ai transformat în sclava ta sexuală. Și că 
are de gând să îndrepte lucrurile. Nu-mi închipui nici o clipă că 
ar face altceva decât să se târască înapoi în vizuina lui, în cele 
din urmă, dar e PUŢIN cam ţăcănit. 


x k xk 


Sam oftă încet. Fusese sigur că avea să găsească ceva pe 
calculatorul lui Robbie. Ceva care să le ofere, în sfârșit, o pistă 
concretă. Şi iată că găsise. Un monstru în toată legea. Era exact 
genul care ar fi inventat o intrigă complicată care să presupună 
o otravă rară și o moarte lentă, oribilă. 

li zâmbi monitorului. Câteva telefoane pentru a pune totul la 
punct, apoi avea să-i arate lui Carol Jordan ce greșeală făcea 
dându-l la o parte pe Sam Evans. 


x k xk 


Tony redefini termenii căutării. Google făcea o treabă bună 
la căutări cu spectru larg, dar, când venea vorba despre munca 
de finețe, nimic nu prea putea întrece motorul de căutare pe 
care un coleg de la FBI, psiholog criminalist, i-l dăduse cu un 
semn din cap și făcându-i cu ochiul. „Durează ceva mai mult, 
dar poţi să le vezi și perii din urechi și din nas”, îi spusese. Tony 
bănuia că o mare parte dintre operaţiile motorului de căutare 
încălcau legile europene privind protecţia datelor, dar nu se 
temea că s-ar putea trezi cu polițiști pe urmele sale în viitorul 
apropiat. 

Avantajul major pe care îl avea faţă de colegii săi americani 
era faptul că eșantionul pe care îl cerceta el era mult mai mic 
decât eșantionul lor. Dacă un psiholog criminalist al FBl-ului voia 
să verifice moartea suspectă a unor bărbaţi albi cu vârsta între 
douăzeci și treizeci de ani, survenită pe parcursul ultimilor doi 
ani, ar fi trebuit să analizeze ceva de ordinul a 11 000 de cazuri. 


În Marea Britanie însă, numărul total de crime comise pe 
parcursul a doi ani abia dacă atingea 1 600. Când se adăugau 
morţile suspecte, totalul creștea puţin, dar nu cu mult. 
Dificultatea cu care se confrunta Tony era, de fapt, aceea dea 
identifica grupul-ţintă care îl interesa. Numărul de crime comise 
fiind relativ mic, nu mai era necesar să fie împărţite pe categorii 
de vârstă, sex și rasă. Işi irosise o mare parte a zilei acumulând 
informaţii care se dovediseră complet irelevante. Procesul era 
încetinit și mai mult din cauză că intervalul în care se putea 
concentra fusese redus temporar de efectul medicamentelor și 
al anesteziei. Tony se simţea rușinat de fiecare dată când se 
trezea brusc, cu laptopul în stand-by și cu saliva 
prelingându-i-se pe bărbie. 

Până la sosirea lui Carol, la începutul serii, reușise să 
restrângă căutarea la nouă cazuri. Şi-ar fi dorit să se fi 
descurcat mai bine, să aibă ceva să-i arate, să-i demonstreze că 
nu ieșise din joc. Dar era clar că nu era cazul, nu încă. Așa că 
hotărâse să nu-i spună nimic despre cercetările sale. 

Părea să-și fi pierdut din eficienţă, constată el, urmărind-o 
cum își scoate haina și-și trage scaunul lângă pat. Ochii îi erau 
umflaţi și obosiţi, cu riduri recente ce trădau lipsa somnului. 
Gura - doar o linie posomorâtă. O cunoștea suficient de bine 
încât să observe procesul, înainte ca ea să se adune și să-i 
zâmbească. 

— Deci cum a mers azi? îl întrebă. Se pare că au fost niște 
schimbări. Arătă din cap spre forma de sub pături. 

— A fost o zi destul de plină. Mi-au scos tuburile, ceea ce a 
fost, sincer, cea mai dureroasă experienţă din viaţa mea de 
până acum. După aceea, îndepărtarea atelei a fost floare la 
ureche. Zâmbi slab. De fapt, exagerez. Nici când mi-au dat jos 
atela n-a fost tocmai ușor. Dar totul e relativ. lar acum am o 
proteză pentru picior, care ţine articulaţia fixată. Arătă spre 
umflătura de sub pături. Se pare că rana se vindecă bine. M-au 
dus jos la radiografie, iar osul pare și el într-o formă destul de 
bună. Așa că mâine voi fi dat pe mâna sadicilor de la 
fizioterapie, să vadă dacă mă pot da jos din pat. 

— Asta e grozav, spuse Carol. Cine ar fi crezut că vei fi din 
nou pe picioare atât de rapid? 

— Hei, să nu ne lăsăm duși de val! Jos din pat înseamnă 
câţiva pași împleticiți cu un cadru pentru mers, nu marele 


maraton nordic. Va dura foarte mult până să mă apropii de 
forma în care eram înainte. 

Carol râse scurt. 

— Vorbești de parcă ai fi Paula Radcliffe. Haide, Tony, 
oricum nu prea erai tu marele hoinar din Bradfield. 

— Poate că nu. Dar mă mișcam grozav, spuse el imitând un 
atlet cu partea de sus a corpului. 

— Şi o vei face din nou, spuse Carol cu îngăduinţă. Deci a 
fost o zi destul de bună. 

— Mai mult sau mai puţin. A trecut mama pe aici, ceea ce 
îmi amărăște orice perioadă de douăzeci și patru de ore. Se pare 
că sunt stăpân peste jumătate din casa bunicii. 

— Ai și o bunică, pe lângă mamă, de care eu nu știu? 

— Nu, nu. Bunica mea a murit acum douăzeci și trei de ani. 
Când încă eram student. Jumătate din casă ar fi fost foarte utilă 
la acea vreme. Eram mai tot timpul falit, spuse el sec. 

— Nu sunt sigură că înţeleg, murmură Carol. 

— Nici eu nu sunt sigur că am înţeles, nu în întregime. Cred 
că nu am eliminat încă toată morfina din sistem. Dar am înţeles 
că Vanessa afirma că mama ei mi-a lăsat jumătate din casă 
când a murit. Se pare că mama mea a uitat să-mi spună asta. A 
fost închiriată pe parcursul ultimilor douăzeci și trei de ani, dar 
mama crede că e timpul s-o vindem, așa că are nevoie de 
semnătura mea pe documente. Desigur, nu știu dacă o să văd 
vreodată vreun ban din vânzare, dar asta e deja o altă 
problemă. 

Carol îl fixă cu privirea, nevenindu-i să creadă. 

— Asta e hoţie, să știi! Dacă judecăm lucrurile la rece. 

— O, știu. Dar e mama mea. Tony se așeză într-o poziție mai 
confortabilă. Şi are dreptate. La ce-mi trebuie mie bani? Am tot 
ceea ce îmi pot dori. 

— E și ăsta un punct de vedere. Aruncă o pungă pe noptieră. 
Cu toate astea, nu pot spune că sunt de acord. 

— Mama mea e o forţă a naturii. Acordul e irelevant, sincer. 

— Credeam că mama ta e moartă. Nu mi-ai vorbit niciodată 
despre ea, să știi. 

Tony își feri privirea. 

— Nu am avut niciodată o relaţie apropiată. Bunica mea s-a 


“Alergătoare de cursă lungă din Marea Britanie, 
deținătoarea câtorva recorduri mondiale (n.red.) 


ocupat în cea mai mare parte de educaţia mea. 

— Asta trebuie să fi fost ciudat. Cum ţi s-a părut? 

El se forță să râdă scurt și sec. 

— Varianta de Yorkshire a cărţii Arhipelagul Gulag. Fără 
zăpadă. „Te rog, Doamne, fă ca gluma să-i abată atenţia.” Carol 
își drese glasul. 

— Voi, bărbaţii, sunteţi niște plângăcioși. Pun pariu că nu ţi 
s-a întâmplat niciodată să mergi la culcare înfrigurat sau 
flămând. 

Tony nu spuse nimic, nedorind să stârnească nici furie, nici 
milă. Carol scoase o cutie de lemn din plasă și o deschise, dând 
la iveală o tablă de șah. Tony se încruntă, nedumerit. 

— De ce ai scos o tablă de șah? 

— Se presupune că asta fac oamenii inteligenţi când unul 
dintre ei este în spital. 

Tonul lui Carol era ferm. 

— Te-ai uitat pe ascuns la filmele lui /ngmar Bergman”, sau 
ce te-a apucat? 

— Cât de greu poate fi? Știu mutările. Sunt convinsă că și tu 
le știi. Amândoi suntem deștepţi. E o modalitate de a ne exersa 
mintea fără să lucrăm. 

Carol continuă să aranjeze piesele. 

— De cât timp ne cunoaștem? 

Tony râdea acum. 

— Șase, șapte ani? 

— Și de câte ori am jucat vreun joc, cu atât mai puţin șah? 
Carol se opri pentru o clipă. 

— Nu am jucat noi odată... Nu, ăia au fost John și Maggie 
Brandon. Ridică din umeri. Niciodată, cred. Asta nu înseamnă că 
nu ar trebui. 

— Te înșeli, Carol. Există motive foarte bune pentru care nu 
ar trebui. 

Ea se lăsă pe spate. 

— Ți-e teamă că te voi bate. El își dădu ochii peste cap. 

— Amândoi iubim prea mult victoria. Asta e doar unul dintre 
motive. Își trase lângă el carneţelul și pixul și începu să 
mâzgălească. 

— Ce faci? 


'5 Regizor suedez de teatru și unul dintre cei mai influenți 
regizori ai celei de-a doua jumătăţi a secolului XX (n.red.) 


— Am de gând să-ţi fac pe plac, spuse distrat, în timp ce 
scria. 

— Voi juca o partidă de șah cu tine. Dar, mai întâi, voi scrie 
motivele pentru care va fi un dezastru. Continuă să mai scrie 
câteva minute, rupse pagina și o împături. Hai s-o facem, atunci. 

Acum era rândul lui Carol să râdă. 

— Glumești, nu? 

— N-am fost niciodată mai serios. Luă un pion alb și unul 
negru, îi ascunse în mâini și-i întinse pumnii. 

Carol alese albul, și-i dădură drumul. 

Douăzeci de minute mai târziu, ambii mai aveau doar câte 
trei piese și se anunţa o luptă de strategie tărăgănată. Carol 
oftă din rărunchi. 

— Nu mai rezist. Mă dau bătută. 

Tony zâmbi și îi întinse bucata de hârtie. Ea o deschise și citi 
cu voce tare. 

— Îmi ia mult prea mult să fac o mutare, fiindcă analizez 
toate posibilităţile cu patru mutări înainte. Carol joacă în stil 
kamikaze, încercând să elimine de pe tablă cât mai multe piese 
posibil. Când nu mai sunt decât câteva piese rămase și e clar că 
va dura o veșnicie, Carol se plictisește, se supără și se dă 
bătută. Ea dădu drumul hârtiei și-l lovi blând peste braţ. 

— Ticălosule! 

— Şahul reflectă cu multă fidelitate felul în care gândesc 
oamenii, spuse Tony. 

— Dar eu nu sunt genul care renunţă, protestă Carol. 

— În viaţa reală, nu. Nu atunci când e ceva important în joc. 
Dar când e vorba doar despre un joc, nu vezi rostul în a cheltui 
atât de multă energie fără un rezultat garantat. 

Întristată, Carol amestecă piesele și le închise în cutie. 

— Mă cunoşti mult prea bine. 

— Şi reciproca e valabilă. Așa că, având în vedere că ai 
evitat cu grijă discuţia până la această oră din seară, pot să te 
întreb cum merge ancheta referitoare la cazul lui Robbie 
Bishop? 

Carol deschise din nou cutia de șah, cu o pocnitură. 

— Ce-ai zice de încă o partidă? 

Tony îi aruncă o privire plină de compasiune. — E chiar atât 
de rău? 

Cinci minute mai târziu, după ce ascultase relatarea 


minuțioasă a lui Carol despre ceea ce se întâmplase de la ultima 
lor întâlnire, se văzu nevoit să îi dea dreptate. Situaţia era, 
într-adevăr, gravă. Mai târziu, când ea se retrase pe vârfuri în 
timp ce lui îi picau ochii de somn, colţul gurii i se ridică într-o 
umbră de zâmbet. Poate că a doua zi urma să-i poată oferi lui 
Carol ceva mai bun decât o partidă de șah. 


Joi 


Seria de evenimente care o îngropase, practic, pe Paula 
Mcintyre o aruncase totodată în braţele nicotinei. Detesta 
mirosul de fum stătut în casă; îi amintea prea mult de perioada 
în care Don Merrick locuise provizoriu în camera ei liberă. El îi 
fusese mentor, învățând-o multe dintre abilitățile pe care acum 
le considera ca venind de la sine. Apoi îi devenise prieten. Ea 
fusese cea la care apelase când căsnicia lui se prăbușise și, 
după moartea sa, ei îi revenise sarcina de a strânge toate 
obiectele lui personale și de a le returna soţiei care îl făcuse să 
simtă că avea ceva de dovedit. Acum, Paula suferea de-ajuns de 
dorul prieteniei lui pentru a nu mai crea și alte ocazii de a-și 
aminti de el. Așa că investise timp, bani și energie pentru a 
construi o verandă în spatele casei, cu o zonă acoperită, unde 
se putea ghemui dimineaţa, cu cafeaua și cu ţigările, încercând 
să își adune forțele pentru a ajunge la duș, iar apoi la birou. 
Nu-și făcea iluzii în legătură cu relaţia ei cu slujba. Incă îi plăcea 
ce făcea suficient de mult încât să fie aproape de a trece peste 
tot ceea ce îi făcuse. lar timpul pe care îl petrecuse discutând cu 
Tony Hill o ajutase să înţeleagă că singura soluţie pentru a-și 
vindeca vreodată cât de cât cicatricile era să rămână în cadrul 
poliţiei din Bradfield. Unii oameni își reveneau după o traumă 
punând o distanţă cât mai mare între ei și trecut, atâta cât era 
omenește posibil. Ea nu era unul dintre aceștia. 

Trase din ţigara Marlboro, savurând senzaţia, dar detestând 
nevoia. În fiecare dimineaţă, se mustra fiindcă se apucase din 
nou. Şi, în fiecare dimineaţă, se întindea după pachet, înainte ca 
prima înghiţitură de cafea să-i fi ajuns în stomac. La început, își 
spusese că era doar un sprijin temporar. După primul caz la a 
cărui rezolvare avea să contribuie, avea să se poată lăsa de 
fumat. Nu se înșelase niciodată mai amarnic. Cazurile veniseră 


și trecuseră, dar ţigările încă făceau parte din viaţa ei. 

Ziua de azi începea cu o dimineaţă mohorâtă tipică pentru 
Bradfield: cerul greu, aerul îmbâăcsit de atâta poluare, o adiere 
de vânt umed ce reușea cumva să treacă prin haine, 
ajungându-i până la oase. Paula fuma tremurând. Sări speriată 
din scaun când telefonul începu să sune. Il scoase din buzunar și 
se încruntă. Doar cineva de la lucru ar fi îndrăznit să o sune la o 
asemenea oră matinală. Dar nu recunoscu numărul. Inlemni o 
clipă, se înjură cu voce tare și apăsă un buton. 

— Alo? spuse prudent. 

— Sunteţi detectivul Mcintyre? Accent de Ulster, vocea ca un 
mârâit întunecat. 

— Cu cine vorbesc? 

— Sunt Martin Flanagan. De la Bradfield Victoria. 

II recunoscuse cu o fracțiune de secundă înainte să-i audă 
numele. 

— Domnul Flanagan, desigur. Îmi pare rău, nu avem... 

— Nu, nu, am eu ceva pentru voi. Cu toată îngrijorarea 
pentru starea lui Robbie, pur și simplu mi-a ieșit din minte. Până 
azi-dimineaţă, când am venit la birou și mi-am amintit. 

Paula înghiţi fumul și încercă să rămână calmă. Nu reușise să 
devină maestra echipei de interogări manifestându-și vădit 
nerăbdarea. 

— E de înţeles, replică ea. la-o încet, Martin. 

Îi auzi respiraţia în telefon. 

— Scuze, m-am cam precipitat. Îmi pare rău. Unul dintre 
lucrurile pe care le facem la Vics este să supunem băieţii unor 
teste neanunţate, pentru droguri. E în interesul nostru să ne 
asigurăm că sunt curaţi. Uitasem complet că am făcut un test 
vineri dimineaţă. Și, desigur, asta însemnă că și Robbie a fost 
testat. 

Paula își aruncă ţigara și o strivi cu călcâiul. 

— Şi aţi obţinut rezultatele azi-dimineaţă? întrebă, încercând 
să nu-și trădeze entuziasmul din voce. 

— Exact. De asta vă sun. O, Doamne... Vocea lui Flanagan 
deveni răgușită, și tuși pentru a ascunde acest lucru. Nici măcar 
nu știu dacă ar trebui să vă spun asta. Adică, a fost cu câteva 
zile înainte să moară. 

— A apărut ceva în testul lui Robbie? 

— S-ar putea spune și-așa. Conform celor de la laborator... 


lisuse, nu reușesc s-o spun. Flanagan chiar părea pe punctul de 
a izbucni în lacrimi. 

Paula intra deja pe ușa bucătăriei și se îndrepta spre scări. 

— Vin acolo chiar acum, Martin, spuse ea. Stai liniștit. Nu 
spune nimănui nimic. Ne vedem în jumătate de oră. OK? 

— Mi se pare în regulă, replică el. Voi fi în biroul meu. Le voi 
spune că veniţi. 

Spre surprinderea ei, Paula simţi cum lacrimile îi înţepau 
ochii. 

— Va fi bine, spuse, știind că era o minciună și totodată 
conștientă că nu conta. 


x k xk 


Departamentul de autopsii al spitalului Bradfield Cross era 
ca o a doua casă pentru echipa de specialişti ai lui Carol Jordan. 
Aici ajungeau cadavrele care îi interesau, sub bisturiul atent și 
privirea vigilentă a doctorului Grisha Shatalov. Străbunicii lui 
Shatalov emigraseră din Rusia la Vancouver în urmă cu optzeci 
și cinci de ani. Grisha se născuse în Toronto, și îi plăcea să 
afirme că venirea lui în Anglia făcea parte din lenta migraţie a 
familiei înapoi spre est. Lui Carol îi plăceau accentul său moale 
și autoironia. Îi plăcea și felul în care îi trata pe morti, 
acordându-le același respect pe care, credea ea, l-ar fi acordat 
propriei sale familii. Pe Carol morga o ajuta să-și reafirme 
angajamentul personal de a găsi dreptatea. La vederea 
victimelor, dorinţa de a-i aduce pe răufăcători în faţa justiţiei îi 
devenea chiar mai arzătoare. Respectul lui Grisha față de 
victime își găsise ecou în ea și crease o punte între cei doi. 

Astăzi, se afla aici pentru Robbie Bishop. Examinarea 
post-mortem ar fi trebuit făcută cu o zi în urmă, dar Grisha 
fusese la Reykjavik la o conferință, iar Carol nu acceptase să 
disece altcineva acest cadavru. Grisha se apucase de lucru 
devreme și, până ajunse Carol, aproape terminase. Ridică 
privirea când intră ea, salutându-i prezenţa cu o scurtă mișcare 
din cap. 

— În zece minute terminăm, inspectore-șef Jordan. Adoptase 
un ton oficial pentru că discuţia lor era înregistrată și știa că era 
posibil ca, la un moment dat, să fie prezentată la tribunal. In 
rest, îi spunea Carol. 


Se rezemă de perete. Imposibil să nu o străbată un fior de 
tristețe când se gândea la ceea ce fusese Robbie. lubit, fiu, 
prieten, sportiv. O persoană a cărei faimă făcuse înconjurul 
lumii, al cărei talent adusese bucurie în sufletele oamenilor. 
Toate acestea dispăruseră acum, dispăruseră fiindcă dorinţa 
unui ticălos ca el să nu existe în lume fusese mai puternică 
decât toate aspectele pozitive. Ei îi revenea sarcina să 
descopere cine era acel ticălos și să se asigure că nu mai apuca 
niciodată să-și repete actul de distrugere. Nu-i plăcuse niciodată 
slujba ei - și nici nu-i urâse dificultăţile - mai mult decât o făcea 
în acea zi. 

Într-un final, Grisha termină. Corpul era cât de cât din nou 
întreg; probele erau prelevate, organele cântărite și incizia 
cusută. Grisha își dădu jos mănușile și masca, își dezbrăcă șorţul 
și își scoase cizmele de laborator. În șosete, străbătu coridorul 
până la biroul său, urmat de Carol. 

Biroul era un soi de sfidare la adresa conceptului de loc de 
muncă fără hârţogăraie. Dosare burdușite, hârtii desprinse, 
teancuri de foi legate acopereau toate spaţiile cu excepţia 
scaunului din spatele biroului și a unui taburet de laborator de 
lângă perete. Carol se cocoţă la locul ei obișnuit și întrebă: 

— Deci ce poţi să-mi spui? 

Grisha se trânti în scaun ca un pietroi. Faţa sa perfect ovală 
era cenușie din cauza lipsei de somn și a luminii diurne, o 
combinaţie între locul de muncă și existenţa în viaţa lui a unui 
bebeluș care nu descoperise încă plăcerile somnului neîntrerupt. 
Ochii săi cenușii, de forma unor piramide lungi și joase, aveau 
cearcăne, iar buzele sale pline păreau să fi rămas fără sânge. 
Semăna mai mult cu un prizonier decât cu un medic legist. Işi 
scărpină un obraz neras și spuse: 

— Nu mare lucru în afară de ceea ce știi deja. Cauza morţii: 
insuficienţă multiplă a organelor determinată de otrăvirea cu 
ricină. Ridică un deget. Aș argumenta spunând că am ajuns la 
această concluzie pe baza informaţiilor puse la dispoziţie de 
doctorii care îl tratau în momentul morţii. Trebuie să așteptăm 
propriul screening toxicologic pentru a confirma oficial, să fie 
clar, bine? 

— Nimic altceva? 

Grisha zâmbi. 

— Aș putea să-ţi spun o grămadă de lucruri despre condiţia 


lui fizică, dar nu cred că asta te-ar ajuta să progresezi. Există un 
lucru care s-ar putea - sau nu - să aibă un oarecare impact 
asupra felului în care a murit. Există o oarecare traumă 
anorectală - nu mare lucru, doar câteva contuzii interne în zona 
anală. Şi o slabă iritaţie a țesutului imediat deasupra sfincterului 
anal. 

— Provocate de ce? întrebă Carol. 

— Contuziile par să indice activitate sexuală. Aș spune 
consensuală, dar mai dură. Nu viol. Adică, nu viol în sensul că ar 
fi fost imobilizat și penetrat cu forța. Dar destul de în forţă. Nu 
sunt urme de spermă, deci nu m-aș putea pronunţa dacă a fost 
penetrat de un penis sau de altceva. Un dildo, o sticlă, un 
morcov. Putea fi orice de mărime rezonabilă, de fapt. Zâmbi. 
După cum ne-a învăţat propria meserie, se poate cu tot felul de 
obiecte. 

— Pare să fi practicat genul ăsta de activitate sexuală în 
mod regulat? 

Grisha își mângâie bărbia, obicei de pe vremea când avea 
barbișon. 

— Aș zice că nu. Nu există dovezi că Robbie ar fi practicat cu 
regularitate sexul anal. Poate a optat pentru un mic dildo anal 
drăguţ, dar nimic de mărimea unui penis. 

— Și iritaţia de la nivelul țesutului? Ce e cu asta? Ce ne 
spune? 

Grisha ridică din umeri. 

— Greu de spus. Având în vedere amplasarea, e clar că orice 
urmă va fi dispărut de mult. E genul de iritaţie cu care te-ai 
putea alege dacă ţi-ar fi introdusă în anus vreo substanţă 
străină. 

— De exemplu, ricină? Ar produce, oare, o astfel de reacţie? 

Grisha se lăsă pe spate și-și fixă privirea într-un punct pe 
tavan. 

— Teoretic, cred că da. Reveni brusc în poziţie verticală. 
Credeam că porniţi de la prezumția că a inhalat-o? 

Carol clătină din cap. 

— Am presupus că i-a fost pusă în băutură sau în mâncare. 

— Imposibil. Nu dacă relatarea doctoriţei Blessing referitoare 
la procesul morții lui este corectă. Uite ce se întâmplă, Carol... 
Simptomele se manifestă diferit dacă înghiţi ricina în loc s-o 
inhalezi. Dar dacă ai absorbit-o printr-o membrană mucoasă 


sensibilă precum rectul, atunci simptomele vor semăna mai 
mult cu cele ale inhalării decât cu cele ale ingestiei. Acum, 
înainte de a fi făcut examinarea post-mortem, eu aș fi optat 
pentru teoria inhalării. Carol clătină din cap. 

— Toţi cei cu care am vorbit susţin sus și tare că nu consuma 
droguri. Nu cred că încearcă să-i apere memoria. Cred că spun 
adevărul. În plus, la laboratoarele spitalului s-au testat probele, 
și nu au găsit urme de droguri recreative. 

Grisha ridică din sprâncene, în mod evident sceptic. 

— În funcţie de ce i s-a dat și de momentul administrării, e 
posibil să nu fi rămas urme până în momentul când au prelevat 
ei probele. Dar dacă, într-adevăr, nu trăgea droguri pe nas, aș 
spune că e posibil ca așa să fi ajuns ricina în sistemul său. Ar fi 
fost simplu: un supozitor solid, o capsulă de gel, ceva de genul 
ăsta. Dar, repet, nu vom găsi urme, nu la atâta timp după 
eveniment. Am luat probe, desigur. S-ar putea să avem noroc, 
dar nu te baza pe asta. 

Carol oftă. 

— Grozav! Începe să pară un caz de coșmar. Șefii și șacalii 
din presă îmi stau toţi în coaste, așteptând o rezolvare rapidă. 
Ceea ce, sinceră să fiu, e la fel de probabil ca ideea ca Bradfield 
Vics să mă ia pe mine în echipă în locul lui Robbie. 

Grisha se aplecă în faţă și făcu clic pe mouse. 

— Voi face tot ce pot să te ajut, dar, ai dreptate, e un caz 
dificil. Îi aruncă un zâmbet fugar de compasiune. Dar, dacă tot 
ești aici... a trecut prea multă vreme de când n-ai mai luat cina 
cu noi. Știu că Iris s-ar bucura să te vadă. Aruncă o privire spre 
monitor. Ce-ai zice de sâmbătă? 

Carol se gândi o clipă. 

— Mi se pare o idee bună. 

— La șapte? 

— Mai bine opt. Trebuie să trec pe la spital mai întâi. 

— Pe la spital? 

— Tony. 

— Ah, sigur. Am auzit despre asta. Cum se simte? Până să 
apuce Carol să răspundă, se auzi o bătaie în ușă. Intră, strigă 
Grisha. 

Paula își vâri capul pe ușă. 

— Bună, doctore, o caut pe... 

— Ai găsit-o, spuse Grisha. 


Paula zâmbi și intră. 

— Nu-i rău că ești și tu aici, doctore. Flutură un plic în fața 
lor. Cred că, în sfârșit avem ceva, șefa. Tocmai am fost la o 
întâlnire cu Martin Flanagan. Nu voia el să scuipe tot... 

— Dar l-ai vrăjit cu farmecul Mcintyre, spuse Carol. Văzuse 
suficient din tehnica folosită de Paula în intervievarea 
criminalilor pentru a fi surprinsă. 

— Cred că îl interesează mai mult să-l prindem pe ucigașul 
lui Robbie decât să salveze reputaţia clubului, sinceră să fiu. 
Oricum, conform domnului Flanagan, acesta a uitat complet că 
vineri clubul efectuase o testare de rutină pentru droguri. Ca toţi 
ceilalţi, Robbie a urinat într-o sticluţă. Spre deosebire de ceilalţi, 
în cazul lui au ieșit sedative. 

Scoase o foaie de hârtie din plic și i-o oferi lui Grisha. 

— Testul a ieșit pozitiv pentru Rohypnol, citi Grisha. 

— Am auzit de laboratorul ăsta, și se zice că cei de acolo 
sunt foarte conștiincioși. Dar ar trebui să iei legătura cu ei, să-i 
întrebi dacă mai au ceva din probele prelevate de la Robbie. Nu 
găsesc suficiente detalii aici pentru a înţelege exact cât de mult 
a luat și când. 

li dădu hârtia lui Carol. 

— Cred că știm când. Joi noaptea în Amatis, spuse Carol pe 
un ton tăios. Grisha se încruntă. 

— Probabil că nu. Apăsă câteva taste și făcu clic pe mouse. 
Așa credeam și eu. Pilula uitării. Incepe să-și facă efectul la 
distanță de douăzeci, treizeci de minute după ce a fost ingerată. 
Deci, dacă i-ar fi fost administrată lui Robbie în clubul de 
noapte, până să plece de-acolo ar fi ajuns să se poarte de parcă 
ar fi fost praf. 

— Nimeni nici măcar n-a sugerat că ar fi fost beat, spuse 
Paula. Şi se mișca normal în acea înregistrare a camerei cu 
circuit închis. 

— Deci probabil că a avut suficientă încredere în persoana 
care îl însoțea încât să meargă în altă parte împreună cu ea. 
Într-un loc unde i s-a dat o băutură amestecată cu Rohypnol, 
spuse Carol, gândind cu voce tare. 

— Efectele sale sunt agravate de alcool, așa că, având în 
vedere că băuse mai devreme, probabil și-a pierdut cunoștința 
la o oră după administrare, completă Grisha. Pe urmă a acceptat 
tot ce i s-a întâmplat. Nu s-a împotrivit penetrării anale. Nu l-a 


deranjat să i se introducă un supozitor în rect. Și nu și-a amintit 
nimic despre asta. E crima perfectă, de fapt. Până când victima 
ta moare, legătura dintre voi doi rămâne cu mult timp în urmă. 
Carol îi înapoie hârtia Paulei. 
— Bine lucrat, spuse ea. Dar e un caz dat naibii. Fiecare 
frântură de informaţie pe care o obţinem pare să complice 
lucrurile. 


x k xk 


O jumătate de oră mai târziu, lucrurile se complicau și mai 
mult. Carol stătea la birou, cu ușile închise și cu jaluzelele trase 
pentru a nu fi deranjată. Își ţinea coatele pe masă și cu o mână 
ţinea telefonul la ureche, iar cu cealaltă se juca cu o șuviţă de 
păr. 

— Sper că nu te-am trezit, spuse ea. 

— Ba da, de fapt. Dar e cu atât mai bine, pentru că am niște 
chestii de rezolvat, răspunse Bindie Blyth, cu vocea răgușită de 
somn. 

Tuși, își drese vocea, apoi își trase nasul. Carol o auzi 
mișcându-se. 

— Trebuie să te întreb ceva. E o chestie cam personală. 

Clinchetul inconfundabil al unei brichete, apoi inhalarea 
fumului. 

— Nu aici e partea în care eu trebuie să spun: „Nici o 
problemă, nimic nu e personal într-o anchetă a unei crime”? 
replică Bindie cu un accent american acceptabil. 

— „Nu există un răspuns ușor la așa ceva”, se gândi Carol. 

— Cred că e vorba, mai degrabă, despre faptul că nu poate fi 
vorba despre intimitate într-o anchetă a unei crime. Trebuie să 
aflăm tot ce putem despre victimele noastre, chiar dacă se 
dovedește ulterior că informaţiile sunt irelevante. Nu suntem 
lacomi. Doar prudenţi. Izbucni în râs. Îmi cer scuze, sună aiurea. 
Nu asta a fost intenţia. [i-am spus despre colegul meu, 
psihologul. El îmi amintește mereu că nu poţi ști niciodată prea 
multe despre victima unei crime. Așa că sper că mă vei ierta 
pentru o întrebare ce poate părea indiscretă. 

— E în regulă, mă cam ascund sub masca frivolităţii. Daţi-i 
bătaie cu întrebările! Nu mă voi simţi jignită. 

Carol luă o gură mare de aer. Nu avea rost să se mai 


codească. 

— Lui Robbie îi plăcea sexul anal? întrebă ea. 

Un hohot surprins de râs explodă la celălalt capăt al firului. 

— Robbie? Robbie s-o ia pe la spate? Cred că glumiţi. Am 
încercat să-l conving că nu era așa dezastru, dar susţinea sus și 
tare că orice bărbat hetero căruia îi plăcea să o ia în găoace era 
homosexual în secret. 

— Să o ia în găoace? 

Carol se simți bătrână și desprinsă de realitate, în 
comparaţie cu Bindie. 

— O, știți. Treburi de genul ăsta. Să i-o tragi tipului tău cu un 
dildo. 

— Nu am mai auzit expresia asta până acum. 

— Asta fiindcă locuiţi în nord, spuse Bindie. Tonul ei arăta că 
glumea, însă Carol se simţi disperat de provincială. Fostul meu 
prieten, tipul cu care am fost înainte de Robbie, era foarte 
pasionat de asta. Încă mai am hamul, și dildourile și tot 
echipamentul. Am încercat să-l conving pe Robbie să încerce, 
dar, sincer, parcă i-aș fi sugerat să ieșim și să găsim niște câini 
vagabonzi cărora să le-o tragem. Nu-i plăcea nici măcar să-i vâr 
un deget în fund când ne-o trăgeam. 

— Am găsit un dildo anal în sertarul noptierei, la el acasă, 
spuse Carol pe un ton neutru. 

O clipă de tăcere. 

— Era al meu, zise Bindie. E în regulă, nu-l vreau înapoi. 

— Bun, încuviinţă Carol. 

— Mulţumesc că ai fost atât de sinceră cu mine. 

— Nici o problemă. Acum, care era acea întrebare 
personală? Bindie râse cu amărăciune. Îmi cer scuze, v-am spus 
că sunt neserioasă. De ce vreţi să știți ce-i plăcea lui Robbie să 
facă în pat? 

— Îmi pare rău, nu-ţi pot da detalii despre o anchetă în 
desfășurare, spuse Carol, dându-și seama că dorea totuși să-i 
ofere lui Bindie ceva în schimb. Urmărim mai multe direcţii de 
anchetă. Dar, voi fi sinceră, e un proces lent. 

— Nu timpul e problema, inspectore-șef, spuse Bindie, mai 
serioasă ca niciodată. Problema e să-l prindeţi pe nenorocitul 
care a făcut asta. 


x k xk 


Imran deschise și închise din nou sertarele din dormitorul 
său. Era deja a cincea oară când făcea asta, socoti Yousef. 

— Imposibil să nu ai tot ce-ţi trebuie până la ora asta, omule, 
spuse el. Ai verificat deja de un milion de ori. 

— Tie ţi-e ușor să vorbești. Nu vreau să ajung la aeroport și 
acolo, bang, n-am iPod. Sau să ajung în Ibiza și să descopăr că 
perechea mea favorită de adidași e încă aici, sub pat. Ştii ce 
vreau să zic? 

Imran se culcă pe podea și întinse un braţ sub pat. 

— N-ai să mai ajungi deloc la aeroport dacă nu-ţi mişti 
fundul, spuse Yousef. Mașina ta e o furgonetă Vauxhall 
rablagită, nu mașina lui Batman. 

— Da' nici tu nu ești Jeremy Clarkson, vere. Imran se ridică 
din nou. OK, sunt gata. Trase fermoarul genţii de voiaj, cu un 
aer ușor nesigur, apoi își pipăi buzunarele. Pașaport, bani, bilete. 
Hai să mergem! 

Yousef îl urmă pe Imran la parter și aşteptă răbdător să-și ia 
rămas-bun de la mama sa. Ar fi zis că pleca într-o expediţie de 
trei luni în Antarctica, nu într-o excursie gratuită de trei zile în 
Ibiza. In cele din urmă, reușiră să iasă din casă. Imran îi aruncă 
lui Yousef cheile furgonetei. 

— Mai bine să te obișnuiești cu ea cât nu sunt eu aici, ca să 
rezolvi eventualele probleme, spuse el. Uneori ambreiajul se 
blochează puțin, știi ce vreau să zic? _ 

Lui Yousef nu-i păsa de ambreiaj. li păsa doar să pună mâna 
pe o furgonetă cu sigla „A1 Electricals” vopsită pe-o parte. 

— Cum zici tu, mormăi, după care porni mașina și băgă în 
viteza întâi. 

Casetofonul porni și el, scuipând un remix de drum and bass 
atât de tare, încât Yousef tresări. Se întinse după butonul de 
control al volumului și îl dădu la minimum. 

— Las-o moale, Imran! La urechile mele nu te gândești?! 

— Scuze, omule. Soldaţii ăștia scoțieni știu meserie. Imran îl 
împunse ușor în umăr. Uau, o să ascult niște chestii grozave în 
Ibiza. Apreciez foarte mult gestul, vere. 

— Hei, nici o problemă. Muzica de club n-a fost niciodată pe 
gustul meu, spuse Yousef. 

De îndată ce-și dăduse seama că planul lor ar fi devenit mult 
mai ușor dacă ar fi reușit să pună mâna pe furgoneta unui 


negustor adevărat, știuse că vărul său Imran era răspunsul. Apoi 
s-a pus întrebarea cum să-l despartă pe Imran de mașina sa 
timp de două sau trei zile, în care să nu bănuiască nimic. 
Discutaseră despre asta de câteva ori, încercând să găsească un 
plan care să funcţioneze, apoi Yousef avusese o revelaţie. Nu 
era neobișnuit ca furnizorii și clienţii să ofere excursii gratuite, 
teoretic pentru a încuraja loialitatea. Nici Yousef și nici Sanjar nu 
erau interesaţi de viaţa de club, dar Imran adora să danseze 
toată noaptea. Yousef putea pretinde că i se oferise o excursie 
de clubbing de trei zile în Ibiza, apoi să i-o dăruiască lui Imran ca 
un gest de bunăvoință. Imran pleca în Ibiza, iar Yousef își 
asigura astfel accesul la furgonetă. Funcţionase perfect. Imran 
fusese atât de entuziasmat, încât nici nu-i trecuse prin minte să 
se întrebe de ce mergeau la aeroport în furgoneta lui, nu în a lui 
Yousef. 

— Cu plăcere, omule, zise Yousef. Şi chiar vorbea serios. 

— Da, dar vreau să spun, ai fi putut să vinzi biletul cuiva, să 
fi scos ceva verzișori gheaţă. Imran își frecă degetul mare de 
restul degetelor. 

— Hei, tu faci parte din familie. Yousef ridică din umeri. 
Trebuie să ne susţinem reciproc. Simţi un ghimpe de vinovăţie. 
Ceea ce plănuia să facă avea să-i zguduie din temelii familia. 
Avea să răstoarne perspectiva și să creeze o imagine complet 
diferită asupra acţiunilor sale. Nu credea că vreuna dintre rudele 
sale avea să ridice în slăvi spiritul de familie în viitorul apropiat. 

— Da, asta spune toată lumea, dar, când vine vorba să-și 
bage bani în buzunar, se schimbă treaba, spuse Imran cinic. Așa 
că, da, sunt foarte impresionat, vere. 

— Ei bine, să ai grijă de tine acolo. 

— Voi fi super. Degetele lui Imran se întinseră după butonul 
de volum. Doar puţin, bine? Yousef dădu din cap. 

— Sigur. 

Muzica se răspândi în furgonetă. Chiar și încet, basul îi 
reverbera în oase. Era cu doar doi ani mai mare decât Imran, 
dar avea impresia că vărul său era încă un puști. La fel fusese și 
el nu cu mult timp în urmă, dar se schimbase. I se întâmplaseră 
unele lucruri care îl făcuseră să se maturizeze și să devină 
responsabil. Acum, când îl privea pe Imran, avea impresia că 
erau din generaţii diferite. Chiar de pe planete diferite. Era 
uimitor în ce măsură perspectiva altcuiva asupra lumii putea să 


te facă să pui sub semnul întrebării ceea ce consideraseși de la 
sine înţeles toată viața. Recent, Yousef ajunsese să înţeleagă 
cum funcţiona cu adevărat lumea, și asta dăduse peste cap cam 
tot ceea ce fusese încurajat să creadă. 

— Singurul lucru de care îmi pare rău e că voi rata meciul de 
sâmbătă. Va fi cu mult tam-tam, își vor lua adio de la Robbie. 
Raj merge? 

Yousef dădu din cap. 

— Mare nebunie, omule. S-ar zice că am murit eu sau Sanjar, 
nu un fotbalist. Imran se lăsă pe spate în scaun. 

— Hei, asta e o erezie, vere. Robbie nu era doar „un 
fotbalist”. Desenă în aer, cu degetele, semnul ghilimelelor. Era 
acel fotbalist. Băiatul din partea locului devenit erou. Toţi îi 
iubeam pe Robbie, îţi spun. Îl iubeam. Așa că să-i spui lui Raj 
să-și ia adio de la Robbie și în numele meu. 

Yousef își dădu ochii peste cap. O luase lumea razna? Doliu 
isteric pentru Robbie Bishop, dar nici un cuvânt despre oamenii 
care mureau zilnic în Irak, Palestina și Afghanistan. Sistemul lor 
de valori o luase într-o direcţie greșită. Nu putea spune că el 
fusese cel mai bun musulman din lume, dar cel puţin modul lui 
de gândire nu ajunsese niciodată să se schimbe atât de mult ca 
al lui Imran. 

Imran tăcu, ţinând ritmul melodiei bătând cu degetele pe 
coapsele îmbrăcate în blugi și lovind ritmic cu adidașii covorașul 
de cauciuc de pe podea. Cu asta se ocupă tot restul drumului 
până la aeroportul Manchester. Yousef parcă lângă terminalul 
unu, fără a opri motorul, în vreme ce Imran își luă geanta și ieși, 
după care își vâri capul prin geamul deschis. 

— Ai grijă de tine, Yousef! Ne vedem luni. 

Yousef zâmbi. Nu avea să-l vadă pe Imran luni. Dar nu era 
cazul să-i spună asta vărului său. 


x k xk 


Tony se trezi dintr-un somn delicios. Delicios fiindcă fusese 
provocat de o epuizare autentică, nu de evadarea indusă de 
medicamente. Cine ar fi crezut că putea fi atât de obositor să te 
dai jos din pat, să mergi trei metri până la o toaletă, 
sprijinindu-te de cadru, să urinezi și să te întorci în pat? Când se 
trânti din nou pe perne, se simţi de parcă ar fi escaladat un 


munte. Fizioterapeuta se arătase mulțumită de progresele sale. 
El fusese încântat. Ea îi promisese cârje cu sprijin pe antebraţ 
pentru a doua zi. Entuziasmul era aproape copleșitor. 

Se ridică în capul oaselor, frecându-și somnoros ochii, și își 
readuse laptopul la viaţă. Înainte de a adormi, pregătise un 
ultim set de căutări, dar îl furase somnul înainte să încheie. Nu 
era prea optimist, începuse chiar să accepte că era posibil să nu 
găsească ceea ce căuta. Asta nu însemna că informaţia nu 
exista - doar că era prea bine ascunsă. 

Ecranul se lumină și, spre surprinderea sa, o căsuţă din 
mijlocul ferestrei purta mesajul „(1) rezultat găsit”. Parantezele 
însemnau că potrivirea nu era perfectă, dar corespundea în 
măsură de peste 90% cu termenii căutării. Pe deplin treaz 
acum, Tony verifică rezultatul căutării. 

Era un articol dintr-un ziar gratuit ce scria despre partea de 
vest a orașului Sheffield. Nu existau prea multe detalii, însă era 
suficient pentru a-i da de gândit lui Tony și pentru a-i oferi 
materiale pentru noi căutări detaliate. 

Entuziasmat, introduse un nou set de parametri. Se anunţa 
ceva interesant. Se părea că avea șanse să-i arate ceva lui 
Carol, până la urmă. 


x k xk 


Sam Evans își lăsă jacheta atârnată pe scaun și ieși relaxat 
din birou de parcă n-ar fi avut nimic mai urgent pe cap decât un 
drum la toaletă. Insă, după ce ușa se închise în urma lui, grăbi 
pasul și se îndreptă spre lifturi. Cobori în parcare și urcă în 
mașină. Scoase mobilul și formă numărul lui Bindie Blyth. 

Aceasta răspunse la al doilea apel. Când îi spuse cine era, ea 
ripostă: — Nu mai vreau întrebări. Am vorbit deja cu șefa ta 
azi-dimineaţă. 

Pe fruntea lui Sam apărură broboane de sudoare. Bine că n-a 
sunat-o mai devreme, înaintea lui Carol Jordan. Cum s-ar fi 
justificat în faţa femeii care îl considera deja cam prea rebel? La 
naiba, trebuia să fie atent cu chestiile astea! 

— Imi pare rău că ai fost deranjată de două ori. Fiecare 
dintre noi urmărește o anumită direcție a anchetei, spuse, 
sperând din tot sufletul că nu avea să o întrebe același lucru ca 
șefa lui. 


— Ce ușurare! Nu am chef de încă o expediţie pe tărâmurile 
sălbatice ale vieţii mele sexuale. Deci cu ce te pot ajuta, 
domnule detectiv? 

— In februarie i-ai scris un e-mail lui Robbie despre un tip 
care te hărțuia. Apărea în cluburile tale. Chestii de hărțuitor 
mărunt. Îţi amintești? 

Bindie gemu. 

— Dacă îmi amintesc? Ar fi greu de uitat. 

— Poţi să-mi spui ceva mai multe despre ce s-a întâmplat? 

— Doar nu crezi că are vreo legătură cu moartea lui Robbie? 
Omul ăla jalnic era un nimeni, nu vreun geniu al crimei. 

— Nu mi-aş face bine treaba dacă nu aș verifica fiecare 
posibilitate, replică Sam. Așa că spune-mi despre tipul ăsta. 

— A început cu scrisori, felicitări, flori, chestii de genul ăsta. 
Apoi a început să-și facă apariţia atunci când o făceam pe DJ-ul 
în cluburi. De cele mai multe ori, nu-l lăsau să intre fiindcă arăta 
prea stupid sau ciudat, sau mai știu eu cum. Dar uneori reușea, 
și atunci stătea în apropierea scenei sau boxei, încercând să-mi 
vorbească sau să-și facă o poză cu mine. Era deranjant, dar mi 
se părea destul de inofensiv. Apoi eu și Robbie ne-am certat 
puţin în public, într-o seară. Știi cum e. Bei câte ceva, lucrurile o 
iau puţin razna... Am sfârșit prin a ţipa unul la celălalt în faţa 
unui club. Paparazzii au aflat, așa că povestea a apărut în toate 
ziarele și revistele. Adică, ne împăcaserăm până au ieșit pozele 
în public, dar despărțirile - nu împăcările - sunt cele care ajung 
pe prima pagină. O auzi aprinzându-și o ţigară și așteptă să 
continue. Așteptarea. Un truc pe care îl învățase de la Paula. Așa 
că tipu' ăsta consideră că e de datoria lui să-mi apere onoarea 
împotriva prietenului cel rău care nu se poartă cu mine așa cum 
ar trebui. Il înfruntă pe Robbie la ieșirea din hotelul unde se 
cazase cu echipa în Birmingham. Începe să-i ţină un discurs 
moralizator. Nimic violent, doar că în gura mare și puţin jenant, 
după Robbie. Deși, firește, Robbie ar fi fost ultimul om din lume 
care să admită că era speriat. Oricum, a fost chemată poliţia, 
tipu' a fost dus la pușcărie. Se pare că era exact șutul în fund de 
care avea nevoie. Conform poliţistului cu care am vorbit, după 
ce i-au fost explicate posibilele consecinţe ale purtării sale, i 
s-au deschis ochii. Regreta din tot sufletul, înţelegea că sărise 
calul. Și bineînţeles că avea să ne lase în pace pe mine și pe 
Robbie. Așa că i-au dat drumul cu o avertizare. Şi, sinceră să fiu, 


nu am mai avut nici o treabă cu el de atunci. Și asta e tot ceea 
ce-ţi pot spune. 

Dintr-un motiv sau altul, Sam avea impresia că fusese mult 
prea simplu. Din ceea ce știa el despre hărţuitori, aceștia nu se 
mulţumeau să-și strângă jucăriile și să plece acasă când erau 
scuturaţi puţin. Dacă erau proști, continuau să facă același lucru 
și mai abitir, până ajungeau, în cele din urmă, să fie închiși. lar 
când se ajungea deja la asta, lucrurile luau, de regulă, o 
întorsătură sângeroasă. Dacă erau deștepţi, ori își găseau un alt 
obiect al afecțiunii lor denaturate, ori deveneau mai subtili. lar 
cei deștepți sfârșeau adesea prin a provoca un deznodământ și 
mai sângeros. Yoko Ono ar fi putut aduce mărturie în privinţa 
asta. 

— Și chiar n-a mai luat legătura cu tine de atunci? 

— Nu. Nici măcar un mesaj de condoleanţe după moartea lui 
Robbie. 

— Ai primit multe asemenea mesaje? întrebă Sam. 

— Patruzeci și șapte aduse personal ieri la BBC. Presupun că 
vor veni și altele cu poșta de azi. 

— S-ar putea să fim interesaţi să le vedem. Bindie scoase un 
sunet de exasperare. 

— Avea dreptate șefa ta. Nu poate fi vorba despre intimitate 
în ancheta unei crime. Ce vrei să fac? Să le împachetez și să ţi le 
trimit prin poștă? 

— Dacă ai putea să le împachetezi, voi ruga pe cineva să 
vină să le ridice. Când îţi convine ţie, desigur. Dacă am reuși să 
dăm de urma... 

— Îl chema Rhys Butler. Locuia în Birmingham. Asta e tot 
ce-ţi pot spune. Toate scrisorile și felicitările le-am dat polițiștilor 
din Brummie. În caz că-l apuca din nou. 

— Mulţumesc. Mi-ai citit gândurile. 

Bindie râse scurt. 

— Nu-i chiar o performanţă demnă de un premiu Booker, 
domnule detectiv. Sam detesta martorii care se credeau mai 
deștepţi decât polițiștii. 

— M-ar ajuta și numele poliţistului care s-a ocupat de caz, 
spuse, străduindu-se să-și ascundă sarcasmul din voce. 

— Stai o clipă, mi-am notat undeva datele lui de contact... 
Se auzi mișcare, un sertar ce era deschis, o altă ţigară aprinsă. 
În sfârșit, găsi informaţia. 


— Detectivul Jonty Singh. Doamne, e atât de frumos, ce s-a 
întâmplat cu numele din ţara asta? Jonty Singh. Ce nume 
fabulos! Îmi place că în crichet - cel mai englezesc lucru din 
lume - există Ramprakash și Panesar pe lângă Trescothick și 
Strauss!$. Ador felul în care s-a trecut de la imperiu la 
multiculturalism în decursul a cincizeci de ani. Asta nu te face să 
zâmbești, Sam? 

Lui nu prea îi păsa. Conta doar că Jonty Singh era genul de 
nume pe care nu i-ar fi greu să-l identifice într-un corp de poliţie 
atât de numeros ca acela al poliţiei din West Midlands. Remarcă 
și că trecuse de la „domnule detectiv” la „Sam” și se întrebă 
dacă flirta cu el. Era greu să-și dea seama, având în vedere 
meseria și felul lui de-a fi. Și, chiar dacă ar fi flirtat, el nu era 
interesat să intre în joc. Nu voia să fie următoarea sa jucărie 
sexuală. 

— Mulţumesc pentru timpul acordat, spuse el. 

— Nu mă deranjează, replică ea, din nou serioasă. Doar atât 
mai pot face pentru el acum. Chiar am ţinut la el, să știi. 

— Știu, zise Sam, nerăbdător să închidă telefonul și să se 
ocupe de pista lui. Păstrăm legătura. Închise brusc. Măcar de-ar 
fi avut un calculator în mașină, așa cum aveau tipii de la patrula 
în uniformă. Ar fi ajuns deja departe, degetele i-ar fi zburat pe 
taste, ducându-l la următoarea etapă a călătoriei sale. In 
schimb, era nevoit să se întoarcă la birou și să spere că Stacey 
nu-i urmărea fiecare mișcare la calculator. Prinsese un fir și, pe 
toţi dracii, nu avea de gând să lase pe nimeni altcineva să tragă 
cu ochiul. 


x k xk 


Tony stătuse ca pe jar așteptând sosirea ei, însă nu-și 
anunţă descoperirea imediat ce Carol își făcu apariţia. Voia să 
savureze așteptarea. În plus, trebuia să admită că exista ceva 
plăcut în grija pe care ea o arăta faţă de starea lui de sănătate. 
Întregul flux şi reflux de durere și pericol care se infiltrase în 
relaţia lor lăsase prea puţin loc pentru ceva atât de simplu 
precum momentele petrecute împreună purtându-se frumos 


16 Mark Ravin Ramprakash, Mudshuden Singh (Monty) 
Panesar, Marcus Edward Treschothick și Andrew Strauss, 
jucători de crichet englezi (n.red.) 


unul cu celălalt. El era conștient că ea experimentase acest stil 
de viaţă - încă o făcea, din câte știa el - alături de familia ei, dar 
pentru el nu existase niciodată o astfel de experienţă. 
Bunătatea fusese întotdeauna considerată o slăbiciune în familia 
lui. Așa că, deși nu știa prea bine ce să facă, nu era dispus să 
sacrifice un moment din intimitatea lor pentru a se dedica 
muncii. Aveau să ajungă și la asta în scurt timp. 

Era, recunoscu el, o reorganizare a priorităţilor sale. Acea 
parte din el care privea propriile reacţii drept un experiment 
perpetuu era curioasă să vadă dacă urma să dureze și ce avea 
să însemne. Dar, spre surprinderea sa, exista și o altă parte care 
se mulțumea, pur și simplu, să se lase dusă de val. 

Carol îl întrebă cum îi mersese în acea zi, iar el îi spuse. 
Purtară o conversaţie de genul celor pe care prietenii obișnuiți - 
sau chiar iubiții, credea el - le purtau de obicei. Dar, firește, nu 
avea cum să dureze. Se ajunsese la un punct unde echilibrul 
impunea ca el s-o întrebe cum îi mersese ei. lar ea îi spuse. 

La sfârșitul relatării, se sprijini într-un cot pe braţul scaunului 
și-și trecu degetele prin părul des. 

— Nu seamănă cu nici un alt caz la care am lucrat. Când are 
loc o crimă, doi sau mai mulţi oameni ajung faţă în faţă. Se 
săvârșește fapta și cineva moare. Poţi vedea legătura logică. Ai 
criminaliști, martori, probe. Un moment bine determinat în timp. 
Dar în acest caz nu există nimic de genul ăsta. E o prăpastie 
uriașă între gestul care l-a ucis pe Robbie Bishop și moartea 
însăși. Şi nu știm când, sau unde, sau cine a făcut acest gest 
fatal. Râcâi covorul cu vârful pantofului. Cu cât aflăm mai multe, 
cu atât lucrurile devin mai neclare. Kevin avea dreptate, 
ucigașul e Caspar, nenorocita de fantomă prietenoasă. 

Tony așteptă o clipă, pentru a se asigura că îi spusese tot ce 
avea pe suflet. 

— Nu e chiar așa de rău cum spui tu. Ştim câte ceva despre 
el. Adică, în afară de legătura cu liceul din Harriestown și de 
faptul că se descurcă în Temple Fields la fel de bine ca o curvă. 

Carol îi aruncă o privire sceptică. 

— De exemplu? 

— Ştim că e genul care își face planuri. A gândit totul în 
detaliu și a decis ce nivel de risc își poate asuma fără nici un 
pericol, așa că știm că nu e necugetat. Nu simte nevoia să vadă 
suferinţa victimei sale. E mulțumit să știe că se întâmplă undeva 


în spatele scenei. Deci oricine ar fi fost, nu era bătăușul școlii. 
Știm cumva dacă Robbie era bătăuș în școală? 

Carol clătină din cap. 

— Se pare că nu. Era un tip încântător, din câte spune 
lumea. Deși încă mai avem de căutat printre membrii site-ului 
Best Days care l-au cunoscut. 

— Bun. Deci nu e vorba despre răzbunare pentru o umilinţă 
din adolescenţă. Doar dacă nu cumva răzbunarea ţine de 
succes... Vocea lui Tony se pierdu, iar el se încruntă. Trebuie să 
mă gândesc mai mult la asta. Dar știm sigur că trebuie să aibă 
ceva cunoștințe de chimie sau de farmacologie. Adică, nu 
prepară doar ricină, ci și supozitoare din ricină. Eu n-aș avea 
cum să fac așa ceva. 

Carol se aplecă și vâri mâna în punga pe care o adusese cu 
ea, de unde scoase o sticlă cu dop înșurubat, cu Syrah 
australian. 

— Eu aș începe cu internetul. De acolo afli toate noutăţile, 
nu-i așa? Ai voie să bei puţin din vinul ăsta? 

— Probabil că nu, dar nu lăsa asta să te împiedice. Sunt 
câteva păhărele de plastic în baie. Când Carol se întoarse cu 
două pahare zdravene de vin roșu, el spuse: 

— Și dacă tot veni vorba despre internet... 

— Mda? 

Carol își savura băutura. Dăduse pe gât câteva păhărele 
după autopsie, dar lăsând asta deoparte, azi bea primul ei pahar 
- o mică realizare în sine. 

— Nu cred că e prima dată când a făcut așa ceva. E prea 
multă siguranţă aici pentru un începător. 

Îi citi scepticismul pe chip. 

— Tu vezi peste tot criminali în serie, Tony. Ce fel de dovezi 
poţi avea pentru a susţine teoria asta? În afară de faptul că nu-ți 
place că ucigașul e sau foarte bun, sau foarte norocos. 

— Nu cred în noroc. Noroc e termenul pe care îl folosim 
atunci când intuiţia ne duce în direcţia potrivită. lar intuiţia 
rezultă din studiu și experienţă. Ştiai că există câteva cercetări 
recente care sugerează că luăm decizii mai bune când ne 
bazăm pe reacţiile intuitive decât atunci când analizăm 
argumentele pro și contra ale unei situaţii? 

Carol zâmbi. 


— Captain Tangent!' își cam face iar simțită prezenţa. Nu 
mi-ai răspuns la întrebare, Tony. Ce dovezi ai pentru a susține 
că a mai făcut asta? 

— După cum ziceam, Carol, internetul. Sursa tuturor 
tâmpeniilor și a unor frânturi de înţelepciune, totodată. După ce 
am vorbit aseară, am ieșit la vânătoare. Şi am găsit ceva foarte 
interesant. Se întinse după laptop și îl întoarse spre Carol. In 
timp ce ea se uita rapid peste scurtul articol dintr-un ziar local, 
afișat pe monitor, el spuse: 

— Danny Wade. În vârstă de douăzeci și șapte de ani. A 
murit acum două săptămâni în luxoasa sa casă de la periferia 
orașului Sheffield. A fost otrăvit cu mătrăgună. Beladona, 
doamna cea frumoasă. Se presupune că fusese introdusă într-o 
prăjitură cu fructe pregătită de menajera sa poloneză. Prăjitura 
cu fructe e potrivită, vezi tu, fiindcă se știe că boabele de 
mătrăgună sunt dulci. Și există un tufiș de mătrăgună lângă 
curtea interioară. Trebuie să afli dacă a fost o plantă la ghiveci, 
că tot veni vorba. E posibil ca ucigașul s-o fi adus cu el. 
Menajera neagă că ar fi făcut vreo prăjitură cu fructe, deși s-au 
găsit în frigider resturile unei prăjituri ce conţinea fructe 
otrăvitoare de mătrăgună. lar în noaptea în care a murit el, ea 
avea liber. Dormea la prietenul ei, în Rotherham, ca în fiecare 
miercuri și sâmbătă. S-a deschis o anchetă, apoi aceasta a fost 
suspendată, în așteptarea altor investigaţii. 

— Nu înţeleg de ce crezi că povestea asta... are ceva de-a 
face cu Robbie Bishop, spuse Carol și arătă spre monitor. 
Lucrurile par clare. Menajera a încurcat fructele, iar acum minte. 
Un accident tragic. Asta se spune în articol. 

— Dar dacă nu minte? Dacă spune adevărul, e al doilea caz 
în care un bărbat de douăzeci și ceva de ani e victima unei 
otrăviri foarte bizare. 

Tony încercă să se întoarcă astfel încât s-o poată privi pe 
Carol în faţă, dar nu reuși. 

— Mută-ţi scaunul ca să te pot vedea mai bine, spuse 
nerăbdător. Te rog. 

Ușor surprinsă, Carol făcu întocmai ce îi ceruse. 

— OK, acum mă poţi vedea. E doar o presupunere, Tony. 

— Întotdeauna e doar o presupunere până se descoperă 


' Personaj negativ din WordGirl, desene animate pentru copii de 
6-12 ani (n.red.) 


dovezi clare. Presupunerile sunt meseria mea. Noi o numim 
„evaluarea unui profil”. Oamenii, alţii decât mine, vorbesc 
despre asta ca despre o știință, dar este presupunere bazată pe 
experienţă, probabilitate și instinct. Mai mult artă decât știință, 
de multe ori, dacă e să fim sinceri. Chiar și algoritmii pe care îi 
folosesc psihologii criminaliști specializaţi pe profiling geografic, 
se bazează pe probabilităţi, nu pe certitudini. 

— Atunci arată-mi ceva care să infirme probabilitatea ca o 
menajeră imigrantă să mintă în legătură cu uciderea șefului ei, îi 
ceru Carol. 

El își dădu seama că ea îl cam lua în glumă, că avea 
impresia că gândirea sa pătrunzătoare fusese ameţită de 
durere, medicamente și de orarul ciudat de somn. 

— Danny Wade nu era originar din locul unde a fost ucis. S-a 
mutat în Dore, la marginea vestică a orașului Sheffield, în urmă 
cu câţiva ani, fiindcă se săturase să fie hărțuit acolo unde locuia, 
în Bradfield. Motivul pentru care nu era lăsat deloc în pace era 
faptul că, acum trei ani, a câștigat la loterie. În stil mare. A 
câștigat puţin peste cinci milioane. Înainte, fusese conductor la 
Virgin Trains. Era necăsătorit. Singurele lucruri care îl interesau 
erau căile ferate în miniatură și câinii săi, o pereche de terieri de 
Lakeland. Era un singuratic. Până când a câștigat la loterie. 
Apoi, brusc, toată lumea a ieșit din umbră. Vechi prieteni din 
școală care așteptau daruri. Foști colegi de lucru care se purtau 
de parcă le-ar fi datorat ceva. Rude îndepărtate amintindu-și 
dintr-odată că, teoretic, sângele apă nu se face. Și totul a fost 
de-a dreptul copleșitor pentru Danny. 

— Dar măcar avea banii, spuse Carol. 

— Cu cinci milioane îţi poți cumpăra multă pace și liniște. 

— Așa a considerat și Danny. Și-a luat lumea în cap și și-a 
cumpărat o casă drăguță la marginea mlaștinilor. Ziduri înalte, 
porţi electrice. O grămadă de spaţiu pentru a-și amenaja căi 
ferate în miniatură. Nu a spus nimănui unde s-a dus, nici măcar 
părinţilor. Nimeni care să-l deranjeze cu excepţia Janei 
Jankowicz, care este, din câte spune lumea, o tânără foarte 
drăguță, cu un logodnic electrician pe un șantier de construcţii 
din Rotherham. 

Carol clătină din cap cu neîncredere. 

— De unde ai aflat toate astea? Ai mult mai multe informaţii 
decât scrie în ziarul local. 


Tony păru mulţumit de el însuși. 

— Am vorbit cu reportera. În astfel de articole, reporterii au 
întotdeauna mai multe detalii în notițele lor decât ajunge în 
ziare. Mi-a dat numărul de mobil al Janei. Așa că am sunat-o. Şi, 
conform drăguţei de Jana, Danny era cât se poate de fericit cu 
câinii săi, cu șinele de cale ferată și cu cele trei mese pe zi. Dar 
uite partea interesantă! Aflasem deja că Danny a fost elev la 
liceul din Harriestown. Cu doi ani înaintea lui Robbie Bishop. Și, 
deși engleza Janei nu era la nivel de conversații profunde și 
pline de sens, a înţeles suficient cât să-mi spună că Danny se 
întorsese de la cârciuma din oraș cu câteva seri înainte de 
moartea sa, zicând că se întâlnise cu cineva care îi fusese coleg 
de școală. Rânji, peste măsură de mulţumit. Ce zici de asta? 

Carol clătină din cap. 

— Cred că ai înnebunit din cauza plictiselii. 

El își întinse braţele înainte într-un gest de frustrare. 

— Există legături, Carol! Crimă de la distanţă prin 
intermediul unor otrăvuri ciudate. Ambele victime au fost la 
aceeași școală. Amândoi erau bărbaţi bogaţi. Și amândoi s-au 
întâlnit cu un vechi prieten din școală înainte de a muri. 

Carol își umplu paharul și luă o înghiţitură de vin. Limbajul ei 
nonverbal era la fel de înverșunat ca propriile cuvinte. 

— Haide, Tony. Moartea lui Danny nu a fost o crimă. Din câte 
îmi dau seama, nimeni în afară de tine nu crede că a fost 
altceva decât un tragic accident. Nu știu mare lucru despre 
otrăvuri, dar știu că, dacă îi strecori cuiva o doză otrăvitoare de 
mătrăgună într-o cârciumă, persoana respectivă va muri în 
aceeași noapte, nu după câteva zile. lar Danny nu a fost în 
același an cu Robbie. Amintește-ţi anii tăi de școală. Stai în 
compania colegilor din anul tău. Puștii mai mari nu vor să aibă 
nimic de-a face cu tine, și doar rataţii stau în compania elevilor 
mai mici decât ei. Deci oricine ar fi fost prieten din școală cu 
Robbie probabil că nu avea cum să fie prieten și cu Danny. 
Adică, nu pare să fi avut prea multe în comun. Carol își desfăcu 
braţele, ca și cum ar fi cântărit două lucruri, comparându-le. Să 
vedem! Fotbalist de succes. Tocilar pasionat de căi ferate în 
miniatură. Hmm. Stai să mă gândesc! Arătă spre articolul de 
ziar de pe ecranul laptopului. Uită-te la Danny! Nu arată bine. 
Nu e atletic. Ce-ar putea avea în comun cu Robbie Bishop? 

Tony păru dărâmat. 


— Ambii au ajuns foarte bogaţi pornind foarte de jos, încercă 
el. 

— Şi mare bucurie le-a adus! E mai bine să fii norocos decât 
bogat, dacă bogat înseamnă să mori înainte de a împlini treizeci 
de ani. Carol dădu pe gât restul vinului. Frumos gândit, Tony. 
Foarte interesant. Dar cred că te agăţi de fantome. lar eu 
trebuie să plec acasă și să încerc să mă bag în pat la o oră 
decentă. Se ridică și-și îmbrăcă haina, apoi se aplecă peste el, 
oferindu-i o îmbrăţișare ciudată și un sărut pe obraz. Am să 
încerc să vin mâine. Vezi ce mai poți inventa ca să mă distrezi, 
OK? 

— Mă voi strădui, spuse el. 

Aflase cu mult timp în urmă că dezamăgirea era, adesea, 
motivaţia din care se nășteau cele mai bune rezultate ale sale. 


x k xk 


Jonty Singh semăna cu un urs mare și zbârlit, înfipt în colțul 
restaurantului indian din centrul oraşului Dudley, arătând 
nelalocul lui pe fundalul decorului tradițional cam kitsch. Când 
Sam dăduse de el, detectivul Singh sugerase să se întâlnească 
la masă în acest local. Din moment ce îi făcea o favoare lui Sam, 
chiar nu se punea problema să nu accepte. 

— Eu voi fi individul mare din spate, într-un costum maro cu 
dungi și fără turban, spusese. 

Sam nu se aștepta să aibă probleme în a-l identifica, și avu 
dreptate. De îndată ce intră în Shishya Balti, îl observă pe Singh 
discutând vioi cu un chelner. Nu minţise în privinţa mărimii; era 
înghesuit în scaunul din colț al unei mese de patru persoane și, 
chiar și așezat, domina masa. Avea o claie de păr negru și 
lucios, ochi căprui mari, un nas cărnos și o bărbie proeminentă. 
Nu era o faţă pe care s-o uiţi prea repede. 

Sam își croi drum prin restaurantul aglomerat. După câţiva 
pași, uriașul își întrerupse conversaţia și își îndreptă privirea 
spre străin. Chelnerul se făcu nevăzut, iar Sam se îndreptă spre 
el. Când se apropie, Singh se ridică. Avea puţin peste un metru 
optzeci, dar era o prezenţă impunătoare. 

— Sam Evans? întrebă el cu o voce mult mai subţire decât 
te-ar fi lăsat să bănuiești statura lui. Işi întinse braţele și-i 
scutură mâna lui Sam cu amândouă mâinile. Eu sunt Jonty 


Singh. Mă bucur să te cunosc. Ce faci? Aceste câteva cuvinte, 
rostite cu accentul inconfundabil din Black Country, îl zgâriară 
pe Sam pe creier. 

— Sunt bine, mulțumesc. 

— la un loc! Singh îi arătă scaunul din faţa lui și-i făcu semn 
chelnerului. Două beri Cobra mari, cât mai repede. Zâmbetul 
său era larg și prietenos. Ai încredere în mine să comand pentru 
amândoi sau nu? 

Sam știa care era răspunsul corect. 

— Chiar te rog, spuse, resemnându-se cu perspectiva unei 
porții gigantice de carne înecată în sos, cu garnitură de legume 
imposibil de identificat și cu o porţie de orez lipicios. Nu era 
cazul să conducă până în Dudley pentru așa ceva, dar, dacă de 
asta era nevoie pentru a afla ceea ce îl interesa despre Rhys 
Butler, avea să înfulece bărbătește și să oprească pe autostradă 
după medicamente împotriva acidității. 

— lubesc localul ăsta, îi mărturisi Singh. Doi dintre unchii 
mei sunt proprietari, dar ăsta e doar un bonus. Aș mânca aici în 
fiecare seară, dacă aș putea. 

Sam încercă să nu privească burta considerabilă a lui Singh 
și se abţinu să-i dea o replică mai dură. 

— Nimic nu întrece un curry de calitate, minţi el. 

Singh chemă ospătarul și îi turui îndelung în ceea ce Sam 
presupunea că e punjabi. Singh își mută atenţia asupra lui Sam. 

— Deci ești interesat de Rhys Butler. Ei bine, pricep unde 
baţi, Sammy. Nu trebuie să fii geniu ca să-ţi dai seama că te 
ocupi de cazul Robbie Bishop. Interesant, discutam dacă să vă 
dăm un telefon în legătură cu Rhys al nostru, dar sergentul meu 
a considerat că șansele erau mult prea mici. lar apoi te aud pe 
tine pe mesageria mea vocală, cerându-mi o informare. Râse 
zgomotos, făcând capetele să se întoarcă de la trei mese 
distanţă. E plăcut să ai dreptate. 

— Sincer să fiu, Jonty, n-avem absolut nimic. Mă agăţ de un 
fir de pai, spuse Sam. 

Chelnerul apăru în grabă cu un munte de lipii indiene și cu 
un platou cu murături asortate. Jonty se aruncă asupra lor ca un 
dulău care atacă o pisică. Sam așteptă să treacă măcelul iniţial, 
apoi își rupse delicat o bucată dintr-o lipie. Cel puţin erau 
crocante și proaspete, observă el când gustul ușor afumat de 
piper negru îi invadă gura. 


— Așadar, atunci când drăguţa de Bindie ţi-a spus despre 
Rhys Butler, te-ai gândit să adulmeci puţin povestea? Cât se 
poate de corect, Sammy, exact ce aș fi făcut și eu în locul tău. 

Sam nu se obosi să corecteze convingerea sa greșită privind 
modul în care fusese adus în anchetă numele lui Butler. 

— Deci ce-mi poţi spune despre Rhys Butler? 

O grămadă impresionantă formată din chifteluţe cu ceapă și 
gogoși umplute fu așezată pe masă, iar Singh se apucă să 
înfulece. Între înghiţituri, și uneori, în mod alarmant, în timpul 
lor, îi spuse povestea lui Rhys Butler. 

— În mod normal, ar fi o problemă a poliţiştilor în uniformă, o 
bătaie în faţa unui bar. Dar am fost târâțţi și noi în asta din cauza 
persoanei care era implicată. Rânji. Desigur, există unii care 
cred că ar fi trebuit să-l lăsăm pe tânărul Rhys să-l bată măr pe 
Robbie, din cauză că Robbie a dat pasa decisivă pentru victoria 
celor de la Vics împotriva băieţilor de la Villa în sfertul de finală 
al campionatului de anul trecut. Dar, în pofida a ceea ce poate 
ai auzit despre West Midlands, noi nu mai acceptăm astfel de 
idioţenii pe aici. 

Sam mușcă dintr-o gogoașă cu pește desăvârșită - crocantă 
la exterior, suculentă la interior — și începu să-și schimbe 
părerea iniţială că Shishya era doar un alt restaurant indian 
făcut după același tipar. 

— Grozavă mâncare, spuse, estimând corect metoda de a-l 
atrage pe Singh de partea sa. 

Uriașul se lumină la chip. 

— A naibii de fantastică, nu-i așa? Oricum, până când am 
ajuns noi, bătaia se terminase. Conform martorilor, Robbie a 
ieșit din club cu câţiva amici, iar Rhys Butler s-a aruncat asupra 
lui cu pumni și cu picioare. Din fericire pentru Robbie, Butler al 
nostru nu e mare bătăuș. A împărţit vreo câteva picioare și vreo 
câţiva pumni, dar, în scurt timp, prietenii lui Robbie l-au 
îndepărtat și l-au imobilizat până au ajuns la faţa locului colegii 
mei în uniformă. Când am sosit și noi, am decis să-i ducem pe 
toţi la secţie și să rezolvăm acolo treaba, departe de ochii 
curioșilor și de camerele de filmat. 

Nu mai rămăsese nimic din aperitive în afară de câteva 
firimituri. Înainte ca Sam să apuce să respire, platoul fu luat și 
înlocuit cu o jumătate de duzină de castroane cu diverse 
mâncăruri. Apăru o tavă cu pilaf cu ciuperci, flancată de pâini 


indiene asortate. Diversele arome gâdilară nările lui Sam, 
stârnindu-i o foame la care nu se așteptase. Singh își umplu cu 
vârf farfuria, făcându-i semn lui Sam să îi urmeze exemplul. 
Acesta nu așteptă să i se spună de două ori. 

— La început, Robbie zice s-o lăsăm baltă. Nu a fost rănit, 
oamenii se lasă duși de val, nimeni n-a avut de suferit, bla, bla, 
bla. Apoi menţionez numele lui Butler și, brusc, se răzgândește. 
Daţi-i pe coajă nemernicului, băgaţi-l la răcoare, e un pericol 
pentru societate. Nu pricep, sincer. Il las să turuie în faţa 
reportofonului meu și mă duc în camera de anchetă să văd dacă 
Butler e dispus să discute despre asta. Şi atunci iese totul la 
iveală. Despre cum Bindie Blyth e iubirea vieţii lui, doar că 
Robbie s-a băgat între ei și nu se poartă cu ea cum ar trebui. 
Așa că Butler s-a hotărât să-i dea o lecţie. Singh arătă cu 
furculita spre o tocană cu un sos maro-închis. Trebuie neapărat 
să încerci din aia. Miel cu spanac, vinete și condimente după o 
reţetă pe care doar mătușa mea o știe. Îţi spun, ţi-ai vinde și 
bunica pentru o farfurie de așa ceva. Își rupse o bucată de pâine 
nedospită și o înmuie în tocana de miel, reușind cu abilitate să-și 
vâre pâinea în gură fără a irosi vreo picătură. Așa că i-am 
explicat cum stau lucrurile. Că, dacă o ţine tot așa, va sfârși 
după gratii. Și că asta va distruge un băiat burghez de treabă ca 
el. Că își va pierde casa, locul de muncă... Și atunci s-a cam 
pierdut cu firea. Lacrimi și muci, tot tacâmul. Aflu că a rămas 
deja fără loc de muncă. Asta a fost picătura care a umplut 
paharul. Așa că discutăm puţin și, într-un final, ajunge să 
înţeleagă de ce nu era bine cum proceda el. Se întrerupse 
pentru a-și îndesa și mai multă mâncare în gură. 

— Grozavă haleală, sublinie Sam. Chiar mă bucur de invitaţie 
după săptămâna pe care am avut-o. Deci ce s-a întâmplat apoi? 

— Ei bine, mă întorc să vorbesc din nou cu Robbie. li explic 
că nu îi ajută cu nimic nici pe el, nici pe prietena sa dacă îl 
târăște pe mizerabilul ăsta jalnic prin tribunale. li spun că Butler 
a promis să n-o mai contacteze niciodată pe Bindie, s-o lase în 
pace începând din acea zi și că eu cred că lucrul cel mai bun 
pentru toată lumea e să-i dăm o avertizare lui Butler și să uităm 
toată povestea. Robbie nu a fost încântat, dar a înţeles că era 
preferabil să evite să apară în presă. În cele din urmă, îi promit 
că îl voi supraveghea personal pe Butler, iar Robbie cedează. Şi 
hotărâm că, dacă Butler o să mai ia legătura cu Bindie, o să-l 


pun sub acuzare pentru hărţuire. 

Îi aruncă o privire întrebătoare lui Sam. 

— Şi? spuse Sam îndatoritor. 

— M-am ţinut de cuvânt. In lunile care au urmat, o dată la 
câteva săptămâni, îi făceam vizite neanunţate lui Butler. Prima 
dată, locuinţa era tapetată cu fotografii cu Bindie și cu articole 
despre ea. l-am spus că ar trebui să se descotorosească de 
chestiile alea. Că, dacă voia să uite de ea și să-și vadă de viaţă, 
trebuia să n-o mai aibă în faţa ochilor în fiecare clipă. Când 
m-am dus a doua oară, locul era curat. N-ai fi zis că a auzit 
vreodată de ea. Și așa a continuat toată treaba. Nu am auzit nici 
o plângere nici de la ea, nici de la Robbie, așa că presupun că 
s-a ţinut de cuvânt. Apoi, acum aproximativ șase săptămâni, a 
reușit, în sfârșit, să-și găsească un alt loc de muncă. S-a mutat 
în Newcastle. Asta e tot ce ne-a anunţat. Pentru scurt timp, își 
abătu atenţia de la mâncare și-și scotoci buzunarele. Scoase o 
bucată de hârtie împăturită și i-o dădu lui Sam. Adresa de 
corespondenţă din Newcastle. 

Sam o puse în buzunar fără să se uite. 

— Noul său loc de muncă... Cu ce se ocupă, de fapt, Butler? 

Jonty Singh îi aruncă un rânjet răutăcios, dând la iveală un fir 
de spanac prins între dinţii din faţă. 

— Credeam că n-ai să mă mai întrebi niciodată, spuse el. 

— Lucrează ca asistent de laborator. In industria 
farmaceutică. 


x k xk 


Carol avea dreptate. Se agăța, într-adevăr, de fantome. Dar 
nu de cele la care se gândea ea. Tony își întoarse capul pe 
pernă dintr-o parte în alta. Trebuia să vorbească, dar nu exista 
nimeni care să-l asculte. Nu putea s-o implice pe Carol în asta, 
fiindcă erau lucruri pe care nu voia ca ea să le știe. Singurul 
psihiatru în care avea suficientă încredere pentru a-și descărca 
sufletul era în concediu sabatic în Peru. Şi nu se vedea 
explicându-i aceste probleme unuia dintre acoliţii doamnei 
Chakrabarti. 

Oftă şi apăsă butonul pentru a chema o asistentă. Exista 
cineva în care putea avea încredere că îi păstra secretele. 
Singura întrebare era dacă aveau să-i dea voie lui Tony să-i facă 


o vizită. 

Fu nevoie de douăzeci de minute, un telefon la Grisha 
Shatalov, un scaun cu rotile și un portar, dar în cele din urmă 
Tony rămase singur lângă cadavrul rece al lui Robbie Bishop. 
Scaunul lui Tony era cu spatele spre compartimentele de inox 
ale morgii, iar targa lui Robbie fusese scoasă și trasă lângă el. 

— Nu te-aș fi recunoscut, spuse Tony când ușa se închise în 
urma portarului. Promit să fac tot ce pot ca s-o ajut pe Carol să 
descopere persoana care ţi-a făcut asta. In schimb, tu poţi să 
mă asculţi o vreme. Există unele lucruri pe care nu poţi să le 
spui niciodată vreunui alt om în viaţă. Nu atunci când faci ceea 
ce fac eu. Nimic nu poate să te pregătească pentru oroarea și 
dezgustul pe care le vei citi pe chipurile lor. lar ăsta ar fi doar 
începutul. Nu ar putea să uite așa ceva și s-ar simţi obligaţi să 
facă numaidecât ceva în această privinţă. Ceva în privinţa mea. 
lar eu chiar nu vreau ca ei să facă absolut nimic în privinţa mea. 
Nu fiindcă aș fi fericit, lipsit de suferinţe și adaptat social. Pentru 
că, evident, nu sunt nimic din toate astea. Cum aș putea fi când 
fac ceea ce fac? Sunt însă un om echilibrat. Cum spune W.B. 
Yeats? „În echilibru și cu viaţa, și cu moartea.” Ăsta sunt eu. În 
echilibru perfect la momentul de cotitură dintre viaţă și moarte, 
normalitate și nebunie, plăcere și durere. Dacă intervii în așa 
ceva, o faci pe riscul tău. Deci nu e vorba că aș vrea eu să mă 
schimb. Fiindcă nu simt deloc nevoia de o schimbare. Pot să 
trăiesc foarte bine cu mine însumi, mulţumesc. Dar, când faci 
ceea ce fac eu, e imposibil să negi că ar avea vreun impact. 
Sunt supus părerilor altora. Oameni care nu sunt ca mine - iar ei 
alcătuiesc aproximativ nouăzeci și nouă la sută din populaţie, aș 
spune - emit în permanenţă judecăţi despre mine, care se 
bazează mai mult pe nevoile lor decât pe adevărul meu. De asta 
nu vreau să audă nimeni ce am de spus despre mama mea. Mai 
ales Carol. Când m-am dus după lapte într-o dimineaţă, zilele 
astea, am trecut pe lângă școala primară din zonă, și erau toţi 
acolo, copii și părinţi, având întipărite pe chip, și unii, și alţii, 
toate expresiile posibile, de la încântare la disperare. M-a făcut 
să-mi pun întrebări în legătură cu propriile mele amintiri din 
copilărie. Există numeroase fragmente - o imagine cu o 
sufragerie pe al cărei proprietar nu mi-l pot aminti după nume, 
gustul de păpădie și de brusture asociat pentru totdeauna cu 
sunetul ploii pe acoperișul bucătăriei de vară, mirosul câinelui 


bunicii mele, atingerea ierbii umede pe genunchii mei, 
intensitatea șocantă a fragilor sălbatici pe limbă. Fragmente, dar 
prea puţine întâmplări închegate. Işi trecu o mână peste faţă și 
oftă. Am participat la ședințe de terapie în grup și am ascultat 
alţi oameni vorbind pe îndelete și cu detalii remarcabile despre 
lucruri care li s-au întâmplat în copilărie. Nu pot fi sigur dacă 
ceea ce își aminteau era adevărat, dacă inventau sau construiau 
o poveste despre care credeau că s-ar potrivi cu puţinele 
elemente-cheie pe care reușeau să le dea cu adevărat la iveală 
din mâlul amintirilor. Tot ce știu este că nu se potrivește cu felul 
în care funcţionează memoria mea. Nu că mi-aș dori amintirile 
lor. Variază de la chestii banale la unele cu adevărat oribile. Nici 
unul dintre ei nu vorbește despre copilărie așa cum o fac 
scriitorii, poeţii și producătorii de film. Astea nu sunt istorii față 
de care ai resimţi vreo nostalgie. Asta e singurul lucru pe care îl 
am în comun cu acești naratori nefragmentari. Nu am nici o 
nostalgie față de copilăria mea. Nu sunt genul care, la o 
petrecere de seară, o dă pe poezie vorbind despre verile 
nesfârșite ale copilăriei, despre lumina aurie ce cade pe 
genunchii zdreliţi și despre plăcerile ascunse ale colibelor de 
lemn și ale caselor din copaci. În rarele ocazii când sunt invitat, 
sunt singurul care rămâne mut când vine vorba despre tinereţea 
sa. Crede-mă, nimeni nu vrea să audă puţinele fragmente puse 
cap la cap pe care mi le amintesc. Un singur exemplu. Mă joc pe 
covor în fața focului în casa bunicii mele. Bunica colecţionează 
monede de jumătate de peni cu corabie, din motive prea 
obscure pentru a-mi fi rămas în minte. Are o cutie de biscuiţi 
plină, aproape prea grea ca s-o pot ridica. Am voie să mă joc cu 
monedele și îmi place să construiesc ziduri de castele din 
acestea. Partea cea mai distractivă e să mă prefac că eu sunt 
dușmanul după ce le-am terminat; e foarte satisfăcător felul în 
care se prăbușesc. Așa că stau pe covor cu monedele și-mi văd 
de joaca mea. Bunica se uită la televizor, dar e un program 
pentru adulţi, așa că nu mă interesează. Ușa se deschide și intră 
mama, udă de ploaie, după ce a venit pe jos din staţia de 
autobuz. Miroase a fum, a ceaţă și a parfum stătut. Işi dă jos 
haina ca și cum s-ar lupta cu ea. Se trântește într-un fotoliu, 
scotocind în geantă după ţigări și oftând. Bunica își strânge 
buzele și se ridică să facă niște ceai. Cât e plecată, mama mă 
ignoră, dându-și capul pe spate pentru a sufla fumul spre tavan. 


Amintindu-mi chipul ei acum, îl văd iritat și încărcat de griji. Nu 
aveam cuvintele potrivite la îndemână, copil fiind, dar știam 
chiar și atunci să stau deoparte. Bunica a adus ceaiul și i-a dato 
cană mamei. Ea a luat o înghiţitură, s-a strâmbat fiindcă era 
prea fierbinte, apoi a așezat cana pe braţul lat al fotoliului. 
Probabil că mâneca i s-a prins de cană când și-a retras mâna, 
fiindcă i s-a răsturnat în braţe. A sărit în sus, opărită, executând 
un mic dans caraghios, împrăștiind monedele peste tot pe 
podea. lar eu am râs. Nu râdeam de ea. Dumnezeu mi-e martor, 
înțelegeam foarte bine pe atunci că durerea nu era niciodată 
comică. Râsul meu era nervos, o eliberare de anxietate 
combinată cu surprindere. Insă, scoasă din fire de durere și de 
șoc, mama n-a înţeles nimic din asta. M-a ridicat în picioare 
apucându-mă de păr și m-a pălmuit atât de tare, încât mi-am 
pierdut auzul. O vedeam că-și mișca gura, dar nu auzeam nimic. 
Pielea capului îmi era ca un înveliș în agonie, iar fața mă ustura 
de parcă aș fi fost biciuit cu un mănunchi de urzici. Apoi bunica 
a împins-o pe mama înapoi în fotoliu. Mama mi-a dat drumul la 
păr, în cădere, iar bunica m-a prins de umăr, m-a împins până 
pe hol și m-a aruncat în șifonier cu atâta forță, încât m-am lovit 
de peretele din spate. Se făcuse dimineaţă când s-a deschis din 
nou ușa. Știu că ăsta n-a fost un incident izolat. Știu asta fiindcă 
am mai multe fragmente diferite cu perioade petrecute în 
șifonier. Ceea ce nu am, în general, sunt întâmplările complete. 
Diverși profesioniști s-au oferit să mă ajute să umplu golurile, de 
parcă asta ar fi fost ceva de dorit. De parcă ar fi fost un dar 
pentru mine să am acces la și mai multe amintiri precum aceea. 
Ei sunt mai nebuni decât mine. Oftă. lar acum ea s-a întors. A 
lipsit atât de mult din viaţa mea, încât am reușit să mă amăgesc 
că am scăpat de ea. Ca după o poveste urâtă de dragoste. Dar 
n-am scăpat. Îşi împinse scaunul în faţă și închise 
compartimentul. Mulţumesc că m-ai ascultat. Îţi rămân dator. 

Clipind pentru a scăpa de lacrimile din ochi, Tony își 
manevră scaunul până la telefon. Nu înţelegea prea bine de ce, 
dar ceva din el se schimbase, făcându-l să se simtă, în mod 
inexplicabil, mai ușor. Formă numărul de la poartă. 

— Bună, spuse el. Am terminat. 


x k xk 


Mama Satanei. Așa se numea produsul final pe care îl avea 
în vedere Yousef. Triperoxid de triacetonă. TATP. Se presupunea 
că numele i se trăgea de la instabilitatea sa. Și, din acest motiv, 
era mai atent acum decât fusese vreodată în viaţa sa. Atenţia îți 
permitea să faci lucruri extraordinare. Atentatorii de la metroul 
din Londra o căraseră de colo-colo în rucsacuri. Urcaseră și 
coborâseră din trenuri. Merseseră pe jos de la tren la metrou. 
Așa că, dacă făcea totul bine, avea să fie o treabă sigură. Atâta 
timp cât voia el să fie sigură, bineînţeles. 

Citi încă o dată instrucţiunile. Le învățase deja pe de rost, 
dar le scosese și la imprimantă cu caractere mari. Prinse foile pe 
peretele de deasupra mesei sale improvizate de laborator. Işi 
luă echipamentul de protecţie, apoi scoase substanţele chimice 
din frigider una câte una, punând cele trei recipiente pe masă. 
Peroxid de hidrogen optsprezece la sută, cumpărat de la un 
furnizor de chimicale pentru albirea lemnului. Acetonă pură de 
la compania specializată în vopsele. Acid sulfuric pentru baterii 
de la magazinul de piese pentru motociclete. Pregăti un pahar 
gradat, un tub manometric, un termometru, o baghetă pentru 
amestecat și o pipetă, toate din sticlă, și un borcan cu închidere 
etanșă. Se simţea foarte ciudat. Nu mai făcuse niciodată în viaţa 
sa o asemenea chestie „de om mare”, însă avea impresia că era 
din nou la școală, în laboratorul de chimie. Savantul cel nebun în 
pantaloni scurți. 

Se îndepărtă de masă și-și dădu jos mănușile și căștile. Avea 
nevoie de ceva care să-l ajute să se calmeze. Işi scoase iPod-ul 
din rucsac, introduse micile căști în urechi și alese setarea 
„shuffle“ pentru playlistul selectat de el pentru relaxare. Se 
auziră câteva ritmuri lente de Talvin Singh. Imran ar fi râs de 
selecția sa muzicală, dar nu-i păsa. Yousef își puse la loc 
echipamentul și se apucă de lucru. 

Mai întâi umplu cu gheaţă chiuveta, turnând puţină apă rece 
pentru a eficientiza răcirea. Puse paharul gradat în baia de 
gheaţă și trase aer în piept. Acesta era punctul dincolo de care 
nu se mai putea întoarce. Din acest moment, era un terorist 
care pregătea un atentat cu bombă. Oricât de îndreptăţite ar fi 
fost motivele sale, în ochii lumii trecea o linie pe care nimic nu o 
putea răscumpăra. Norocul lui era că nu-i păsa câtuși de puțin 
de ceea ce credea lumea despre el. Acolo unde conta avea să 
fie considerat pentru totdeauna un erou, un bărbat care a făcut 


ceea ce trebuia și care a transmis astfel un mesaj. 

Măsură cantitatea de peroxid de oxigen, apoi o turnă în 
paharul gradat. Înghiţi cu greu, apoi făcu acelaşi lucru cu 
acetona. Puse ușor termometrul în pahar și așteptă ca 
temperatura să scadă la nivelul adecvat. Stătu în picioare, 
fredonând încet pe piesa Migration a lui Nitin Sawhney. Orice 
numai să nu se gândească la ceea ce avea să se întâmple după 
acest proces. 

Urma partea dificilă. Luă cu pipeta o cantitate precisă de 
acid sulfuric. Încet, picătură cu picătură, o adăugă în amestec, 
ținând sub control temperatura. Dacă aceasta trecea de zece 
grade, avea să explodeze. Asta era punctul în care majoritatea 
fabricanţilor amatori de bombe deveneau prea entuziaști și 
adăugau prea mult sau prea repede, astfel că se formau mici 
fărâme pe marginile paharului. Yousef știa că asta nu avea să i 
se întâmple. Degetele îi tremurau, dar era atent să îndepărteze 
pipeta de pahar de fiecare dată când adăuga o picătură. 

După ce termină de preparat reţeta, începu să amestece cu 
bagheta de sticlă. Cincisprezece minute, atâta indica reţeta. Se 
cronometră. Apoi, foarte, foarte încet, scoase paharul din baia 
de gheaţă și-l puse în frigider, asigurându-se că temperatura era 
la nivelul potrivit. În seara următoare, avea să se întoarcă și să 
execute ultima etapă. Dar, deocamdată, făcuse tot ceea ce 
trebuia. 

Yousef închise frigiderul și simţi cum umerii i se relaxează de 
ușurare. Avusese încredere în reţetă; nu era prost, așa că o 
verificase comparând-o cu altele pe care le găsise pe internet. 
Dar știa că lucrurile puteau lua o întorsătură proastă, și de 
regulă o luau atunci când pregăteai explozivi. Ce pierdere fără 
rost ar fi fost asta! Se dezbrăcă de echipamentul de protecție 
și-l aruncă pe salteaua noduroasă. 

Era timpul să meargă acasă și să își joace rolul de fiu și de 
frate respectuos. Încă două seri, apoi gata cu asta. Își iubea 
familia. Ştia că acest lucru avea să fie pus sub semnul întrebării 
prin ceea ce făcea, dar era ceva incontestabil pentru Yousef. li 
iubea pe toţi și detesta faptul că avea să-i piardă. Dar unele 
lucruri erau mai puternice decât legăturile de familie. lar el 
tocmai descoperise cât de puternice. 


Vineri 


Cerul cenușiu și murdar al orașului începea să pălească în 
depărtare când Carol parcă mașina în umbra tribunei de pe 
Grayson Street. Chiar înainte să fi oprit motorul, o polițistă în 
uniformă, mișcându-se greoi din cauza echipamentului de la 
centură, se îndreptă spre ea. Carol ieși din mașină, 
așteptându-se exact la următoarele cuvinte: 

— |mi pare rău, nu puteţi parca aici, zise poliţista, pe un ton 
de toleranţă obosită. Carol își scoase legitimaţia din buzunarul 
jachetei de piele și spuse: 

— Nu stau mult. 

Chipul tinerei polițiste se îmbujoră de rușine. 

— Scuze, doamnă, nu v-am recunoscut... 

— Nici nu aveai cum, spuse Carol. Nu sunt în uniformă. Arătă 
spre blugii și spre bocancii greoi. Nu voiam să arăt a poliţist. 

Femeia în uniformă zâmbi derutată. 

— Atunci poate că nu ar fi trebuit să parcaţi aici? murmură 
ea, știind prea bine că-și forța norocul. 

Carol râse. 

— Ai dreptate. Și, dacă nu aș fi atât de presată de timp, aș 
muta-o. Se îndreptă spre balustradele ce străjuiau trotuarul 
inundat de flori, mesaje și jucării de pluș, atât de multe în unele 
locuri, încât abia mai era loc pentru o persoană să treacă. 

Fără îndoială, priveliștea îi provoca o reacție emoţională 
complexă. Prin natura muncii sale, Carol devenise imună la 
sentimentele reflexe. Nu puteai să te lași antrenat în așa ceva și 
să faci munca pe care o făcea ea. Poliţiștii, pompierii, echipele 
de pe ambulanţă - toţi erau nevoiţi să înveţe încă de la început 
să nu se lase absorbiți de durerea autentică și personală a celor 
cu care interacţionau la muncă. 

Dispuneau de un anumit grad de imunitate în faţa valurilor 
de emoție fățișă ce se asociau unor evenimente precum 
moartea Dianei și crimele din Soham. Teoretic, știa că orice 
viaţă curmată prematur era la fel de valoroasă ca oricare alta. 
Dar, când era vorba despre uciderea unei persoane precum 
Robbie Bishop - un bărbat tânăr, talentat, care încânta milioane 
de oameni -, îi era greu să nu simtă mai multă furie, mai multă 
durere, mai multă hotărâre de a îndrepta lucrurile. 


Văzuse câteva frânturi din aceste scene în spatele 
reporterilor TV, dar Carol nu-și imaginase amploarea 
fenomenului din afara terenului de fotbal. Priveliștea o 
emoţionă, dar nu din cauza încărcăturii emoţionale a durerii. O 
emoţionă prin dramatismul său. Jucăriile de pluș și mesajele 
erau pătate de stropii de apă murdară proiectaţi de roţile 
mașinilor care treceau, înmuiate de ploaia de peste noapte. 
Presărat cu flori ofilite, trotuarul începuse să semene cu o 
groapă de gunoi neamenajată. 

La acea oră matinală, ea era singurul pelerin la altar. Câteva 
mașini trecură încet pe lângă ea, șoferii fiind prea puţin atenţi la 
drum. Încet, o luă la pas de-a lungul balustradelor. Când ajunse 
la capăt, se opri și-și scoase telefonul. Era pe punctul de-a apăsa 
pe tasta de apel, când se răzgândi. Având în vedere că se afla 
într-un spital de stat, Tony era, probabil, deja treaz. Dar, dacă 
dormea, nu voia să-l trezească. Așa se justifică în propriii ochi în 
vreme ce-și îndesa nerăbdătoare telefonul înapoi în geantă. 

Adevărul era că nu voia să o ia din nou de la capăt cu 
firavele legături dintre Robbie Bishop și Danny Wade. Internat în 
spital, Tony se plictisea atât de tare, încât inventa fantome 
pentru a-și stimula creierul. Voia ceva care să-l ţină ocupat, așa 
că își permisese să se lase dus de val cu o serie de coincidenţe 
care i-ar fi stârnit râsul în alte circumstanţe. În loc să-i întoarcă 
spatele, vedea criminali în serie acolo unde nu era cazul. Era de 
așteptat, credea ea. La asta se pricepea el cel mai bine și 
probabil că asta îi lipsea cel mai mult. Carol se întrebă cât urma 
să mai dureze până când avea să se poată întoarce la serviciu, 
fie și pentru câteva ore. Cel puţin nebunii de la Bradfield Moor ar 
fi putut să-l ţină departe de demonii săi. 

Putea doar să spere. lar, între timp, se putea încrede în 
propriile instincte. Instincte, își reaminti, care fuseseră șlefuite 
de experienţa unei strânse colaborări cu Tony. De cele mai 
multe ori, nu era cazul să-și expună ideile în faţa lui pentru a-i fi 
confirmate. Scoase din nou telefonul și formă un număr. 

— Kevin, spuse ea, scuze că te deranjez acasă. În drum spre 
birou, vreau să te aranjezi și să vină câţiva oameni la Victoria 
Park și să facă fotografii cu ce se întâmplă aici. Vreau fotografii 
cu toate scrisorile și mesajele, și orice lucru ce pare cât de puţin 
suspect vreau să fie ridicat și adus la secţie, ca să fie examinat 
de echipa noastră. Ne vedem mai târziu! 


Închise telefonul și se întoarse la mașină. Era timpul să 
meargă acasă și să se schimbe. Era timpul să-și dovedească 
faptul că încă mai putea să rezolve cazurile grele și fără Tony, 
dacă era nevoită. g 

Stacey Chen era, invariabil, prima la birou. li plăcea să stea 
liniștită cu calculatoarele ei. Când intră în birou în acea vineri și-l 
găsi acolo pe Sam Evans, când văzu ceainicul cu apă fierbinte și 
un pliculeţ de Earl Grey în cana ei, deveni brusc prudentă. Era 
adevărat că nu se întâmpla prea des în această echipă, dar în 
toate celelalte echipe în care lucrase colegii stăteau întotdeauna 
la coadă să-i ceară favoruri. Toată lumea avea nevoie de ceea 
ce putea face electronica pentru ei, dar nimeni nu se obosea 
să-și bată capul pentru a face computerele să lucreze pentru ei. 
Se foloseau pur și simplu de ea pentru că asta era varianta 
rapidă. Și treaba asta o enerva mult mai mult decât lăsa să se 
vadă. 

Işi acceptă cana de ceai cu o recunoștință detașată, apoi se 
instală în spatele celor două monitoare ale sale, întrerupându-se 
doar pentru a-și pune pe umeraș sacoul sobrului său taior de la 
Prada. Sam părea destul de fericit în fața propriului calculator, 
așa că Stacey se relaxă și se concentră pe analiza profundă a 
secretelor ascunse de hard diskul lui Robbie Bishop. Erau câteva 
fotografii care fuseseră șterse recent, iar ea părea hotărâtă să 
pună cap la cap fragmentele rămase. Probabil nu avea să 
găsească nimic, dar lui Stacey nu-i plăcea niciodată să se 
recunoască învinsă. 

Era atât de absorbită, încât nici nu observă că Sam se 
ridicase și venise la biroul ei decât în clipa în care el ajunse chiar 
lângă ea și se aplecă deasupra ei, mirosind a lămâie, a 
condimente și a masculinitate. Stacey își simţi mușchii 
încordându-se, ca și cum s-ar fi pregătit să încaseze o lovitură. 
„Nu fi proastă”, își spuse. „E Sam, ce naiba! Doar n-o să te invite 
în oraș sau ceva de genul ăsta.” Oricât de mult îi displăcea, ar fi 
vrut să creadă că el urmărea un interes ce ţinea de realitate, nu 
unul virtual. 

— Ce e? întrebă ea, fără urmă de bunăvoință în voce. 

— Mă întrebam dacă nu vrei o mână de ajutor cu e-mailurile 
lui Robbie și chestii din astea. Stacey ridică brusc din sprâncene. 
Nu ţinea minte ca Sam să se fi oferit vreodată să facă munca de 
jos în domeniul calculatoarelor. 


— Mă descurc, mulţumesc, spuse, ţeapănă ca o cămașă 
apretată. 

Sam își ridică mâinile într-un gest pe care ea îl consideră 
împăciuitor. 

— Știu asta, reluă el. Am vrut doar să spun că pot să citesc 
efectiv anumite chestii. Sunt la ordinele tale când vine vorba 
despre lucruri complicate. Dar m-am gândit că poate ţi-ar prinde 
bine puţin ajutor în chestiile pe care orice nătărău le-ar putea 
accesa. 

— Chiar mă descurc, mulţumesc. Totul e sub control. Robbie 
Bishop n-a fost nici pe departe un geniu în ale calculatoarelor, 
spuse Stacey, fără a-și ascunde disprețul pentru cei mai puţin 
pricepuţi în acest domeniu. Poate că, dacă faptul că îi spunea 
direct că nu avea nevoie sau că nu-și dorea ajutorul lui nu dădea 
rezultate, avea să aibă sorți de izbândă adresându-i jigniri 
indirecte. 

Sam ridică din umeri. 

— Cum dorești. Atâta că eu nu pot progresa în ceea ce fac 
acum până nu îmi oferă cineva mai multe informaţii. Și hai să 
fim cinstiţi... 

Avea totuși un zâmbet frumos, observă ea. Foarte ispititor, 
dacă erai genul de femeie dispusă să se lase ispitită. 

— Cu ce să fim cinstiţi? insistă Stacey. 

— Ei bine, tu te irosești cu genul ăsta de rahaturi, sincer. 
După cum ziceam, orice nătărău o poate face. Dar celelalte 
chestii, lucrurile de care idioţi ca mine n-au habar - pentru asta 
avem nevoie de tine. Munca de jos? Ar trebui s-o pasezi celor ca 
mine. 

— Adică ăia care vor să primească laudele fără să 
muncească? Stacey zâmbi pentru a-și îndulci cuvintele. 

Sam păru jignit. Lui Stacy nu-i venea să creadă îndrăzneala 
lui. Toată lumea știa că era vânător de aplauze. Își duse mâna la 
piept, prefăcându-se dezolat. 

— Nu-mi vine să cred că ai spus asta. 

— Sam, ce rost are să te prefaci? Nu sunt naivă. Tin minte 
ancheta din cazul Creeper, când ai încercat să-i dai de capăt pe 
la spatele șefei. Trebuie să fii complet orbit de ambiţie ca să îţi 
propui ceva atât de nebunesc. 

El luă un aer spășit. 

— Asta a fost atunci. Crede-mă, Stace, mi-am învăţat lecţia 


din acel mic dezastru. Hai, lasă-mă să te ajut! Mă plictisesc. 

— Te-ai plictisi și mai tare dacă ţi-aș da colecţia de flecăreli 
ale lui Robbie Bishop. Asta știu deja. 

Ușa se deschise, și ridicară amândoi privirea când intră Chris 
Devine, îmbrăcată pentru o plimbare la ţară cu jacheta 
impecabilă, pantalonii de catifea reiată și cizmele verzi de 
cauciuc. Le observă expresia și se strâmbă. 

— Știu, știu. Am dormit prea mult, câinele trebuia scos la 
plimbare, Sinead e în Edinburgh cu afaceri, ce puteam face? 

Își scoase cizmele și se încălţă cu o pereche de pantofi pe 
care îi luă dintr-o geantă Tesco. Sub jachetă purta un pulover de 
cașmir elegant. 

— Ce mai transformare, observă Sam. 

— Da, știu, mă aranjez rapid pentru o fată bătrână, îi dădu 
replica Chris. Voi cu ce vă ocupați? Se îndreptă spre ceainic și 
spre cafetiera pe care o adăugase echipamentului lor de 
bucătărie. 

— M-am oferit s-o ajut pe Stacey, dar ea nu mă lasă, se 
plânse Sam. 

Stacey strânse din buze. O spuse de parcă ea ar fi fost 
problema. 

— Nu mă surprinde, murmură Chris. Tu și calculatoarele? Din 
câte am văzut... 

— E mult mai competent decât lasă să se vadă, o contrazise 
Stacey, surprinzându-se cu propria sinceritate. 

Privirea pe care i-o adresă Sam nu avea pic de căldură, ci 
doar speculație rațională. O observă pe Chris cântărind situaţia. 
Din câte văzuse ea, singurul lucru care o interesa pe Chris era 
cum să exploateze la maximum această tensiune dintre ea și 
Sam, într-un mod creativ, avantajos pentru echipă. Stacey se 
temea de ceea ce se pregătea. 

— Tu ce vrei să faci, Sam? întrebă Chris, privindu-i pe 
amândoi. 

— Mă gândeam că Stacey ar avea mai mult timp pentru 
chestiile complicate dacă aș citi eu e-mailurile, spuse Sam cu 
ochii mari. 

Chris se uită la Stacey. 

— Şi asta e o problemă fiindcă...? 

„Fiindcă, dacă găsește ceva, se va asigura că eu voi pica 
prost, iar el va culege laurii. Fiindcă nu am încredere în el. 


Fiindcă am impresia că s-ar putea să-mi placă prea mult și nu-l 
vreau în spaţiul meu.” 

— Din motive de securitate, sergent. Nu vrem ca lucrurile 
astea să circule haotic prin sistem. Intr-un caz ca ăsta, dacă 
informaţiile vor ajunge pe mâinile cui nu trebuie, vor apărea cât 
ai clipi în toate ziarele de scandal. 

— Înţeleg ce zici, dar Sam e de-al nostru, Stacey, și înţelege 
importanţa confidenţialităţii. Nu văd care e problema. Dacă Sam 
n-are altceva de lucru, poate să se ocupe de mărunțţișuri. 

— Nici o problemă, sergent. Stacey își întoarse privirea spre 
monitoarele ei, ca să nu-i arate lui Chris cât de tare se enervase. 
O să printez toate fișierele relevante, spuse într-o ultimă 
încercare disperată de a-l împiedica să obţină acces direct. 

— Nu-i nevoie, replică Sam. 

— Copiază-mi-le pe un CD sau trimite-mi-le pe adresa mea 
de e-mail. Nu mă deranjează să citesc direct pe monitor. 

Stacey trebuia să se recunoască învinsă. Sincer, care mai 
era rostul să ai lesbiene în echipă dacă luau partea bărbaţilor? 

— Bine, mormăi. 

Când Carol ajunse la birou, o oră mai târziu, Stacey nu mai 
părea preocupată de faptul că Sam citea e-mailurile lui Robbie 
Bishop, ci de altceva, mult mai îngrijorător. 


XXX 


Carol se holbă la monitor cu o expresie de neîncredere. 
Contul temporar de e-mail pe care Stacey îl crease pentru a 
primi răspunsurile de la abonaţii site-ului Best Days of Our Lives 
conţinea deja peste două sute de e-mailuri. Îi aruncă lui Stacey 
o privire nedumerită. 

— Cred că asta demonstrează teoria ta legată de ajutorul 
comunității online, spuse sec. 

— Ce anume i-ai întrebat? 

Stacey părea plictisită. 

— Chestiile evidente. Anii de școală, dacă l-au cunoscut pe 
Robbie, tot ce ne pot spune din proprie experienţă despre 
Robbie din timpul școlii sau de după. Le-am cerut fotografii 
recente cu ei înșiși și cu colegi de școală. l-am întrebat ce 
făceau joi noaptea. Cine putea confirma ceea ce afirmau. ȘI 
dacă au vreo idee genială despre persoana care i-ar fi dorit 


moartea lui Robbie și despre motivul acesteia. Zâmbi. Cred că e 
posibil ca mulţi dintre ei să sugereze că ar fi vorba despre 
barosanii ăia care deţin Chelsea și Man United. 

Carol nu putea contesta logica lui Stacey. 

— OK. Chris și Paula, vreau să le împărţiţi între voi. Eliminaţi 
chestiile improbabile. Printaţi fotografii. lar diseară vă întoarceţi 
la Amatis cu pozele. Să vedem dacă vreunul dintre petrecăreţii 
noștri sau angajaţii de la bar recunoaște vreun chip. 

Chris se aplecă să privească ecranul. 

— E mult de lucru. Au mai venit patru răspunsuri doar acum, 
cât vorbeam. S-ar putea să avem nevoie de mai mulţi oameni. 

— Ai dreptate. Vedeţi cum vă descurcaţi în dimineaţa asta. 
Dacă durează prea mult, o să cerem o mână de ajutor. Carol 
privi prin încăpere. Sam, la ce lucrezi? îl întrebă. 

— E-mailurile lui Robbie, spuse el fără să ridice privirea. 

— OK. Dacă Paula și Chris au nevoie, ajută-le. Carol își 
verifică în minte lista cu lucruri de făcut. Kevin era ocupat, 
asigurându-se că altarul de la stadionul din Victoria Park era 
cercetat și evaluat corespunzător; avea să se întoarcă la un 
moment dat cu o serie de potenţiale probe de adăugat. Se 
întâmplau multe. Dar întrebarea era: Avea vreun sens? Erau pe 
calea cea bună? Și cum aveau să-și dea seama când o porneau 
în direcția corectă? 

În astfel de momente, lui Carol îi lipsea confortul de a se 
putea baza pe ideile lui Tony, oricât de ciudate i s-ar fi părut 
uneori. Nici ei nu îi era teamă să gândească neconvențional, dar 
era întotdeauna mai liniștitor să facă un pas îndrăzneţ atunci 
când exista cineva care să o încurajeze de sub plasa de 
siguranţă de dedesubt. 

Cel puţin se putea baza pe echipa ei pentru a săpa în 
adâncime. Dacă exista vreun lucru ce merita găsit, aveau să-l 
găsească. Partea dificilă era să-și dea seama ce însemna acel 
lucru și încotro avea să-i ducă. Dar, deocamdată, nu putea face 
altceva decât să aștepte. 


x k xk 


„Să înveți din greşelile altora era întotdeauna de preferat 
suferinței de a face propriile greșeli”, se gândi Yousef. Precum 
teroriștii de la metroul din Londra. Işi dăduseră întâlnire și 


călătoriseră cu trenul până la Londra în gașcă. În momentul 
când serviciile de securitate au început să verifice filmările 
camerelor cu circuit închis, au ieșit imediat în evidenţă. Erau 
ușor de observat, ușor de urmărit și, prin urmare, ușor de pus 
sub acuzare. Așa a fost reconstituit drumul lor în sens invers, 
până la propriile case, așa a fost descoperită reţeaua lor de 
susținători și prieteni. 

Toate aceste lucruri ar fi fost încetinite considerabil dacă s-ar 
fi deplasat fiecare separat până la ţintă. Distrugerea atenţiei 
forţelor de securitate era cea mai bună opţiune după 
producerea evenimentului, dar, dacă asta nu ar fi funcţionat, 
încetinirea lor ar fi fost de preferat ușurării muncii acestora. Cel 
mai rezonabil ar fi fost să aibă cât mai puţin contact unul cu 
celălalt în perioada de dinaintea atentatului. Având în vedere că 
britanicii erau poporul cu cea mai intensă supraveghere din 
lume și că majoritatea înregistrărilor camerelor cu circuit închis 
nu erau păstrate mai mult de câteva săptămâni, căzuseră de 
acord să nu se întâlnească în această perioadă decât dacă 
apărea vreo urgenţă. Aveau să menţină doar un contact minim 
și, dacă era necesar, aveau să folosească SMS-uri cu coduri 
stabilite. Tinta avea să fie numită „casă”, „bombă” „cină”, și așa 
mai departe. Fiecare știa ce avea de făcut și era pregătit. 

Așa că Yousef stătea în cafeneaua de pe acoperișul galeriei 
de artă a orașului Bradfield, la a treia masă de lângă peretele 
din stânga, cu nimic deosebit de cafegiii de la orele târzii ale 
dimineţii, cu spatele la tejghea. In faţă avea o cola și o felie din 
prăjitura  însiropată cu lămâie care era specialitatea 
hipercalorică a cafenelei. Nu reușise să ia decât câteva 
înghiţituri; i se oprea în gât ca un bulgăre de nisip dulce. Nu 
doar acasă se confrunta cu lipsa poftei de mâncare. Avea 
numărul din acea dimineaţă al ziarului Guardian întins pe masă, 
mai puţin pagina de sport. Se prefăcea că citea suplimentul G2, 
ţinându-și mâna stângă astfel încât să-și poată vedea ceasul. 
Piciorul drept îi tremura din cauza așteptării și a anxietăţii. 

Pe măsură ce minutarul se târa spre și zece, faţa i se 
înfierbânta și broboane de sudoare i se întinseră pe gât și pe 
umeri. Așteptarea îi făcea stomacul ghem. 

Totul se termină în câteva secunde. O femeie într-un 
impermeabil cochet trecu pe lângă masa lui. El o văzu doar din 
spate când ea deschise ușile și ieși pe terasa de pe acoperiș, 


unde se așeză cu spatele spre el, cu o sticlă de apă minerală 
alături. Un batic de culoare închisă îi acoperea capul. Işi dorea 
să poată merge lângă ea, să-și aline singurătatea pe care o 
simţea. 

Pe masa din faţa lui Yousef se afla pagina de sport. Se forță 
să înghită restul de prăjitură, ajutându-se cu o înghiţitură 
zdravănă de cola. Apoi, relaxat, încercă să-și ascundă 
disconfortul dat de refluxul brusc de zahăr, își strânse ziarul și 
plecă încet. 

Nu mai avea răbdare să se întoarcă la furgonetă. Se strecură 
în toaleta bărbaţilor din afara cafenelei și se încuie în cabină. Cu 
degete neîndemânatice din cauza emoţiilor și a transpiraţiei, 
răsfoi până la paginile de sport. Acolo, vârâte în mod destul de 
ironic între două pagini pe care se discutau șansele echipei 
Bradfield Victoria de a reuși în prima ligă fără Robbie Bishop, 
adăpostite într-un dosar de plastic, se aflau hârtiile care aveau 
să-l ducă unde voia să ajungă a doua zi. Era un fax, aparent de 
la managerul general al echipei Bradfield Victoria, adresat 
contractorilor obișnuiți pentru lucrări electrice, prin care li se 
semnala existenţa unei probleme urgente la un tablou electric 
aflat sub tribuna Albert Vestey. Mai era și un al doilea fax de la 
contractori către Al Electricals, prin care se subcontracta 
lucrarea de urgenţă. 

Yousef trase aer în piept și se relaxă puţin. Avea să 
funcţioneze. Avea să fie extraordinar. Peste numai o zi, lumea 
avea să fie un loc cu totul diferit. /nsha'A//ah. 


x k xk 


Tony își adună tot curajul și-și coborî pe podea piciorul 
teafăr. Acest lucru fu suficient pentru a trimite un fior de durere 
prin celălalt picior, în pofida protezei care îi ținea fixă partea 
rănită. Strânse din dinți și se folosi de mâini pentru a-și trage din 
pat piciorul cu proteză printr-o mișcare arcuită. Când aduse 
piciorul la marginea saltelei, îi dădu drumul și aproape căzu, 
lăsând gravitația să-l aducă într-o poziţie mai mult sau mai puţin 
dreaptă. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare pe care le 
șterse cu dosul palmei. Trebuia să înveţe să facă asta înainte 
să-i dea drumul de aici. 

Se opri, cu greutatea distribuită între fesele așezate pe pat și 


piciorul său drept. Când gâfâitul încetă, se întinse după cârjele 
cu sprijin pe antebraţ pe care învățase să le folosească mai 
devreme în ziua respectivă. Le prinse cu atenţie, asigurându-se 
că antebraţele intraseră în manșetele de plastic. Fixă picioarele 
de cauciuc în podea. Inspiră adânc. 

Tony se împinse în poziţie verticală, surprinzându-se cu 
stabilitatea sa. Împinse cârjele în față, se balansă pe piciorul 
sănătos, lăsă piciorul rănit să-l urmeze, cu degetele atingând 
podeaua, o greutate infimă pe genunchiul rănit. Simţi un junghi 
de durere. Dar nu era chiar insuportabil. Putea îndura strângând 
din dinţi și din fese. 

Cinci minute mai târziu, reușise să ajungă până la toaletă. 
Întoarcerea îi luă opt minute, dar, chiar și în acel scurt interval, 
simţi că mișcările îi erau mai line, mai sigure; avea ce să-i arate 
lui Carol când venea. Avea nevoie de ajutorul ei dacă voia să 
meargă acasă. Avea să-i fie greu să-i ceară sprijinul, dar 
presupunea că i-ar fi fost și mai greu să aștepte ca ea să se 
ofere. 

Îi luă câteva minute să se întoarcă în pat și să se așeze 
confortabil. Jură că nu avea să mai considere niciodată un lucru 
de la sine înţeles simplul fapt de a se ridica pentru a urina. Nu-i 
păsa dacă oamenii râdeau, avea să stea acolo fericit, 
gândindu-se: „Uitaţi-vă la mine. Tocmai m-am ridicat și am venit 
până aici. Aţi văzut? Uimitor!” 

Odată instalat, nu mai avu nici o scuză să nu se gândească 
la Robbie Bishop și la Danny Wade. Sau, mai degrabă, la Danny 
Wade și la Robbie Bishop. Era posibil ca Danny Wade să nu fi 
fost prima victimă a lui Hărţuilă, dar, după căutări complete pe 
internet, Tony nu găsise nici o moarte prealabilă care să-i poată 
fi pusă în cârcă. 

— Te încântă complotul și rezultatul, dar nu prea ţii la fapta 
în sine, spuse. Strict vorbind, nu ești criminal în serie, dar cred 
că spre asta te îndrepţi. Și ceea ce te face deosebit e faptul că, 
de cele mai multe ori, crimele în serie ţin de sex. Sunt oameni 
cu circuite bolnave, care au nevoie de scenarii bolnave pentru a 
obţine ceea ce majoritatea oamenilor reușesc relativ firesc. Dar 
la tine nu e asta, nu-i așa? Nu ești interesat de corpurile lor, nu îi 
vezi drept obiecte ale dorinţei. Cel puţin nu ale dorinţei sexuale. 
Deci ce-ţi iese din asta? E o chestie politică? Un fel de mesaj de 
genul „distrugeţi bogătașii”? Eşti oare un războinic neomarxist 


hotărât să-i pedepsească pe cei care câștigă averi și nu le 
împart cu cei încă prizonieri ai lumii din care s-au ridicat eroii 
lor? Are o oarecare noimă... Își fixă privirea în tavan, analizând 
ideea în minte, examinând-o pe toate părţile. Dacă ăsta ești tu, 
de ce nu strigi în gura mare? Nu poţi transmite un mesaj politic 
dacă e scris într-o limbă abstractă pe care n-o înţelege nimeni. 
Nu. Nu faci asta din dorinţa de a transmite vreo idee politică 
abstractă. E o chestie personală, cumva. 

Se scărpină în cap. Doamne, cât de mult tânjea după un duș 
adevărat, să se înmoaie sub un torent de apă, să-și spele părul 
și să-și limpezească mintea. Mâine, poate, spusese asistenta. 
Aveau să-i învelească proteza în folie PVC, să i-o fixeze pe picior, 
urmând să vadă ce se va întâmpla. 

— Deci, dacă fapta nu e de natură sexuală și nici politică, 
atunci care e rostul? Ce-ţi iese din asta? Dacă ar fi doar Robbie, 
aș putea crede că e o răzbunare pentru ceva ce s-a întâmplat în 
școală - ţi-a luat ceva, te-a făcut să te simţi neînsemnat, te-a 
rănit într-un fel de care probabil că nici nu avea habar. Dar e de 
neconceput ca Danny Wade să fi putut face vreunul dintre 
aceste lucruri. Danny era tipul tocilarului - căi ferate în 
miniatură, pentru numele lui Dumnezeu! Asta se situează atât 
de jos în lanţul trofic, încât singurul lucru plasat și mai jos sunt 
cei scăpaţi de la secţia de nevoi speciale. Oftă. Nu are logică. 

Ceea ce avea logică însă era că ucigașul lăsase, în mod 
sigur, urme. Având în vedere că localnicii clasificaseră cazul 
drept un accident tragic, probabil că, la acea vreme, nu se 
făcuseră decât investigaţii nesistematice la locul faptei, mai ales 
că se stabilise deja că Jana nu profita cu nimic de pe urma morţii 
lui Danny. Dar, chiar și acum, dacă se puneau întrebările 
corecte, era posibil să apară răspunsuri. Poate că îl văzuse 
cineva pe Danny întâlnindu-se cu ucigașul său în bar. Era posibil 
să-l fi observat cineva ajungând la Danny în noaptea crimei. 
Dacă n-ar fi fost legat de acest pat de spital, nu ar fi contat că, 
una peste alta, Carol îi respingea ideile intuitive. Ar fi putut 
merge personal la Dore să discute cu localnicii. Deși, dacă se 
gândea mai bine, asta nu era întotdeauna cea mai bună 
metodă. 

Pentru fiecare persoană cu care reușea să aibă vreo legătură 
exista, de regulă, cel puţin o alta care ghicea bizareria din el și 
se înspăimânta. Toată viaţa Tony simţise că încerca să treacă 


drept om. Era o prefăcătorie care nu înșela pe toată lumea, nu 
întotdeauna. lar proteza de la picior nu ar fi ajutat, asta era clar. 

Dar nici unul dintre aceste lucruri nu conta, desigur, fiindcă 
nu avea să poată merge la Dore pentru a face cercetări pe cont 
propriu. Tony oftă frustrat. Apoi făcu brusc ochi mari. Exista 
cineva care putea să stoarcă informaţii și din piatră seacă. 
Cineva care îi era dator cu o favoare. 

Tony zâmbi și se întinse după telefon. 


x k xk 


Carol își privi membrii echipei. Toţi erau fie cu privirea fixată 
pe ecran, fie prinși în conversații telefonice. Scoase pe furiș, din 
sertar, o sticlă mică de votcă, o desfăcu sub birou, apoi o înclină 
discret deasupra cafelei sale. Invăţase din propriile traume 
profesionale că alcoolul era un prieten bun și un stăpân rău. 
Aproape reușise să o transforme în sluga sa, dar se agăţase cu 
unghiile și-și croise drum înapoi din acel punct, iar acum putea 
să se convingă ușor că ea deţinea controlul. Adevărul era că, în 
perioade de stres și de frustrare, în momente precum acesta, 
alcoolul era refugiul și puterea ei. Mai ales atunci când Tony nu 
era prezent. 

Nu că el era fi certat-o. Nimic atât de ostentativ. Nu, atâta că 
prezenţa lui era un reproș pentru ea, îi amintea că existau alte 
opţiuni pentru a evada. Opţiuni în care aproape se angajaseră 
de câteva ori înainte. Dar întotdeauna, de câte ori se apropiau, 
intervenea ceva. De regulă, ceva legat de muncă. Era, se gândi 
ea, ironia perfectă. Ceea ce îi apropia sfârșea invariabil prin a le 
arunca obstacole în drum. Și nici unul din ei nu reușea vreodată 
să își dea seama cum să depășească obstacolele decât după ce 
trecuse momentul prielnic. 

Își sorbi băutura, savurând felul în care căldura i se 
răspândea în corp. Doamne, dar aveau nevoie de ceva care să-i 
ajute să dea de capăt acestui caz. 

Parcă răspunzând rugăminţii sale fierbinți, Sam Evans își 
băgă capul pe ușă. Carol îi făcu semn să intre. Simţea 
întotdeauna o oarecare ambivalenţă faţă de Sam. Ştia că era 
ambițios și, întâlnise cândva și la ea, această trăsătură știa cât 
de valoroasă și de periculoasă era pentru un poliţist. li 
recunoștea și instinctele de rebel ca fiind apropiate de ale sale. 


Nu avea spirit de echipă. Pe de altă parte, și ea fusese destul de 
individualistă pe vremea când avea rangul lui. Spiritul de echipă 
îi apăruse doar după ce descoperise o echipă cu care merita să 
colaboreze. Se regăsea suficient în Sam pentru a-l înţelege și, 
astfel, pentru a-l ierta. Ceea ce nu-i putea ierta era însă 
caracterul lui parșiv. Ştia că își spiona colegii, deși o făcea 
suficient de bine ca ei să nu-și dea seama. Odată o pusese pe 
ea într-o situaţie proastă în faţa lui Brandon doar pentru a face 
ca propriile lui realizări să pară mai importante decât erau de 
fapt. Ideea era că nu putea avea încredere în el, ceea ce i se 
părea din ce în ce mai problematic pe măsură ce activitatea 
echipei se extindea. 

— Cred că s-ar putea să am ceva, șefa, spuse, aproape 
umflându-se în pene în timp ce se așeza. Își netezi pantalonii 
pentru a păstra dunga și își îndreptă spatele, îmbrăcat în 
cămașa lui bine călcată. 

Ea de-abia dacă îndrăzni să spere. 

— Ce anume? 

Îi aruncă printul cu e-mailul original pe birou și aşteptă ca ea 
să-l citească. 

— Am vorbit cu Bindie. Hărţuitorul ăsta, Rhys Butler, a sărit 
la Robbie în faţa hotelului din Birmingham. L-au înhăţat polițiștii, 
dar i-au dat drumul cu o avertizare. Am vorbit cu ofițerul care l-a 
arestat. Au lăsat-o mai moale cu Butler fiindcă Robbie și Bindie 
nu voiau să se afle. Oricum, polițistul ăsta, Singh, l-a ţinut pe 
Butler sub observaţie. l-a făcut vizite acasă, s-a asigurat că și-a 
golit peretele de poze cu obsesia lui și că se ţinea la distanţă de 
amândoi. Butler a jurat că a depășit momentul. Işi pierduse locul 
de muncă, și asta fusese picătura care umpluse paharul, a 
susţinut el. A fost băiat cuminte câteva luni, apoi a obţinut un 
nou loc de muncă și s-a mutat în Newcastle. Dar uite care-i 
treaba interesantă, șefa. Făcu o pauză dramatică. E șoarece de 
laborator într-o companie farmaceutică. 

Carol știa din experienţă că existau mai multe momente 
false de cotitură într-o anchetă criminalistică decât mâncăruri 
decente într-o cantină a poliţiei. Dar, neavând altceva mai 
concret de care să se agaţe, era mai mult decât dispusă să 
verifice această pistă. 

— Bine lucrat, Sam. Vreau să iei legătura cu cei din 
Northumbria și să vezi dacă ne pot face rost de o adresă. 


Zâmbetul lui Sam îi aminti de motanul ei Nelson când se afla 
lângă un castron cu ficăţei de pui. 

Îi puse în faţă a doua foaie de hârtie. 

— De la lucru și de acasă, spuse el. 

Acum își permise și ea să-i zâmbească. Singura întrebare era 
dacă să-i lase pe polițiștii din Northumbria să-l aresteze. Nu-i luă 
mult să decidă. Carol își spuse că voia să vadă personal casa lui 
Rhys Butler. Nu voia să lase asta pe mâna vreunui poliţist în 
uniformă care nu știa ce anume trebuia să caute. Işi împinse 
scaunul în spate și se ridică. 

— Ce mai așteptăm? 


x k xk 


Yousef deschise frigiderul. Paharul gradat de sticlă stătea pe 
raft, umplut în cea mai mare parte cu un lichid transparent. Dar 
stratul de la fund era praful cristalin de care avea nevoie. Cu 
grijă, scoase paharul și-l așeză pe masa de lucru. Pregătise deja 
o pâlnie de sticlă tapetată cu hârtie de filtru. Inchise ochii și 
murmură o rugăciune, cerându-i profetului să intervină și să-l 
ajute să-și îndeplinească planul. Apoi ridică paharul și turnă 
lichidul prin filtru. 

Dură mai puţin decât se așteptase. Aruncă o privire prin 
vizorul măștii de protecţie la grămăjoara de cristale albe. Nu 
păreau suficiente pentru a produce carnagiul la care se aștepta. 
Dar ce știa el? Comerţul cu textile și covoare, la asta se 
pricepea. Trebuia să se bazeze pe ceea ce i se spusese. Altfel 
nimic nu avea sens. Nici nopţile nedormite, nici transformarea 
sufletului său, nici suferința pe care avea s-o provoace familiei 
sale. Nu putea fi singurul care să simtă asta. Trebuia doar să-și 
depășească slăbiciunile și să se concentreze asupra scopului. 

Cu mișcări ușoare, scoase hârtia de filtru din pâlnie și 
scutură conţinutul într-un bol cu apă cu gheaţă. Spălă cristalele, 
curățându-le de lichidul din care se precipitaseră. Apoi împărţi 
explozibilul pe câteva farfurii de carton, ca să se usuce cu un 
risc minim de explozie accidentală. 

Își împinse masca de pe faţă și clătină din cap uimit. Reușise. 
Produsese suficient TATP cât să arunce în aer tribuna principală 
a stadionului Victoria Park. Nu mai avea altceva de făcut decât 
să asambleze restul componentelor, a doua zi dimineaţă. 


Apoi putea s-o transporte în locul de unde avea să 
demonstreze că, în mod cert, războiul împotriva terorii nu era 
câștigat. Yousef își îngădui un zâmbet strâmb. Avea să le arate 
ce însemnau cu adevărat șoc și groază. 

xxx 

— Ești nebun, spuse Paula cu fermitate. O gândise de multe 
ori, dar nu găsise niciodată un moment potrivit s-o spună. 

— Unde anume e nebunia? întrebă Tony pe un ton suav. 

— Unde nu e? Privi în jurul ei. Ai un scaun cu rotile? Putem 
ieși de aici? 

— Nu, nu. N-ai nevoie de-o ţigară pentru a purta o 
conversaţie. 

— Ba am, dacă e atât de nebunească, spuse ea. 

— Îmi tot spui asta. Dar numai fiindcă inspectorul-șef Carol 
Jordan nu vrea să urmărească această pistă nu înseamnă că eo 
idee nebunească. Ştii, Carol nu-i infailibilă. 

Fraza: „lar asta tu știi mai bine ca oricine” rămăsese 
nespusă, dar se subiînţelegea. Paula arătă spre piciorul lui. 

— Şi nici tu nu ești. 

— N-am susţinut niciodată asta. Ideea e, Paula, că pista asta 
trebuie verificată. Dacă aș putea s-o fac chiar eu, aș face-o. Dar 
nu pot. Gândește-te așa! Dacă mă înșel, nu e nici o problemă. 
Dar, dacă am dreptate, ancheta privind uciderea lui Robbie își 
schimbă complet direcția. 

Paula ezită. Trebuia să se apere împotriva argumentelor lui 
și împotriva sentimentului că îi era datoare fiindcă o ajutase să 
iasă la liman pe când se îneca în propria nefericire și în 
autocompătimire. 

— Ţi-e ușor să spui că nu e nici o problemă. Nu cariera ta e 
în joc. Nu pot să mă bag pe teritoriul unei alte autorităţi 
polițienești și să sper că șefa nu va afla nimic. 

— De ce-ar trebui să afle? În prima fază, nu-ţi cer decât să 
vorbești cu oamenii. Cei care frecventează cârciuma locală, cei 
care își plimbă câinii pe acolo, Jana Jankowicz. Nu-ţi zic: „Dă 
buzna peste polițiștii din Sheffield și spune-le că au dat-o în bară 
și cere-le să-ţi arate dosarul legat de crima pe care n-au 
recunoscut-o”. 

— Cu atât mai bine, bombăni Paula. Asta ar fi sinucidere 
profesională. 

— Vezi? Nu-ţi cer să faci asta. Doar câteva întrebări, Paula. 


Trebuie să recunoști, merită să arunci o privire. 

Și cu asta reuși s-o prindă în mreje. Ea avea un respect 
profund pentru Carol Jordan. Ştia că era, poate, puţin 
îndrăgostită de șefa ei. Dar, după cum sugerase el, știa mai bine 
ca oricine că aceasta mai greșea uneori. Fără a-și da seama, 
Paula își frecă încheietura. Rănile se vindecaseră de mult, dar 
mai rămăsese o reţea de cicatrici fine abia vizibile la baza 
palmei și a încheieturii. 

— E destul de puţin probabil, replică ea, încercând să-i dea 
de înţeles că ea credea că ideile lui aveau un temei, fără a 
recunoaște însă că șefa lor s-ar putea înșela. 

— Din câte îmi spune Carol, puţin probabil e mai bine decât 
ceea ce aveţi voi. 

Paula se fâțâi agitată prin cameră. 

— Poate că nu. Ea și Sam au plecat la Newcastle pe urmele 
unei piste promițătoare. Un hărţuitor al lui Bindie Blyth care a 
sărit să-l bată pe Robbie în faţa hotelului în care era cazată 
echipa. 

Tony pufăi. 

— Pierdere de vreme. l-am zis asta când a sunat să-mi spună 
că nu va veni astă-seară. Când hărțuitorii își pierd cumpătul, vor 
ca lumea întreagă să știe de ce sunt în stare pentru dragoste. 
Uite, John Hinckley a încercat să-l asasineze pe Reagan ca s-o 
impresioneze pe Jodie Foster. Aștia nu sunt șoricei timizi, sunt 
genul care se fac auziţi sus și tare. Oricine l-ar fi ucis pe Robbie, 
n-a făcut-o ca s-o impresioneze pe Bindie. 

— Şi când anume ar trebui să merg să mă ocup de aceste 
interogatorii? întrebă Paula, înțelegând imediat că tocmai se 
dăduse bătută. 

Tony își desfăcu mâinile, mimând inocenta. 

— În seara asta? Acum nu ești în timpul serviciului. 

— Ba sunt în timpul serviciului, spuse Paula, strângând din 
dinţi. Nici măcar n-ar trebui să fiu aici. Ar trebui s-o ajut pe Chris 
să se ocupe de avalanșa de e-mailuri venite de la membrii 
site-ului Best Days, ca să putem merge din nou în Amatis în 
seara asta, cu un set de poze, să vedem dacă putem identifica 
pe careva. 

Tony nici măcar nu clipi. 

— Ei bine, atunci mâine? 

Paula dădu un picior în tăblia patului, sperând că îl 


zdruncinase puţin. 

— Nu mai face pe prostul, Tony! Ştii cum procedăm noi. 
Când avem un caz important, lucrăm cât e omenește posibil. Nu 
există ore suplimentare în cadrul unităţii noastre. Dormim când 
se termină. 

Tony clătină din cap. 

— Grozav discurs, Paula. Ar putea chiar să ţină în cazul cuiva 
care nu știe cum funcţionează această echipă de incidente 
majore. Vorbiți mult despre munca în echipă. Veneraţi conceptul 
de echipă. Dar v-am văzut la treabă sub ochii mei. Sunteţi, de 
fapt, ca Real Madrid. O mână de galacticos care își vede, 
fiecare, de pasiunea sa. Uneori, pasiunile vă duc în aceeași 
direcție și dați impresia că aţi fi o echipă. Dar asta se întâmplă 
mai mult accidental decât intenţionat. 

Paula se opri brusc, șocată să-l audă pe Tony vorbind astfel 
despre fala și mândria lui Carol Jordan. Nu crezuse că avea 
tupeul să fie atât de direct în privinţa lor. 

— Te înșeli, spuse. 

Nici măcar nu era o provocare, nega din reflex. 

— Nu mă înșel. Fiecare dintre voi încearcă să demonstreze 
ceva. Vă implicaţi cu tot sufletul în ceea ce faceţi. Şi fiecare vrea 
să fie cel mai bun, așa că pornește într-o mică misiune proprie. 
Părea furios acum. Când funcţionează, e grozav. Dar când nu... 

— Don Merrick. Paula se chinui să-și păstreze vocea calmă și 
fără vreun tremur de emotie. Tony își înfipse pumnul în saltea. 

— La naiba, Paula, treci peste asta! Nu a fost vina ta. 

—A vrut să ne demonstreze tuturor că își merita 
promovarea. Că merita să facă parte din micul nostru grup de 
elită. Paula își feri privirea. Erau câteva lucruri pe care încă nu 
voia ca Tony să le vadă. Ai dreptate. Ne facem singuri legea. 

— Atunci ajută-mă cu asta! 

Era implacabil. Asta făcea din el un doctor grozav, refuzul de 
a accepta un răspuns negativ. Dar uneori îl transforma și într-o 
mare pacoste. Se întrebă cum îi făcea faţă Carol. 

— Dacă pot, spuse ea. Nu promit nimic. 

— Nu am nici o pretenţie, replică el. Nu ţi-aș cere asta dacă 
n-aș crede că e important, Paula. Ea dădu din cap, învinsă și, 
fără voia ei, complice. 

— lar dacă se află totul la vârf, o să dau vina pe tine. 

Tony râse. 


— Bineînţeles că așa vei face. În fond, dacă încearcă să mă 
concedieze, pot oricând s-o dau afară din casă. 


x k xk 


Ora ceaiului într-o zi de vineri pe A1 era o experiență menită 
să zgândăre nervii până și celui mai răbdător șofer. Sam Evans 
nu se dovedise niciodată un exemplu de răbdare, iar Carol 
Jordan nu era mai brează. Ca majoritatea pasagerilor, era 
convinsă că ar fi putut să ajungă la destinaţie mai repede decât 
persoana care se afla la volan. Mai înaintară puţin și se 
pomeniră blocaţi în trafic. Camioane, furgonete și mașini se 
înghesuiau pe autostradă, blocajul fiind complicat și mai mult de 
oportuniștii care tot încercau să se strecoare pe altă bandă unde 
avansarea părea mai rapidă. Argintii, albe și negre în umbrele 
tot mai adânci ale înserării, mașinile formau o pată monocromă 
în peisaj. 

— Asta ne scutește de luarea unei decizii, spuse Carol, 
arătând spre zidul de mașini din jurul lor. 

— Poftim? 

Sam părea smuls, împotriva voinţei sale, dintr-un loc foarte 
îndepărtat. 

— Dacă să-l abordăm la lucru sau acasă. A durat atât de 
mult să ajungem aici, încât nici n-are rost să ne gândim să 
mergem în altă parte decât acasă. 

Răsfoi printre hărţile pe care le printase înainte de a plecare. 

— Ar fi trebuit să luăm mașina mea, are GPS, murmură ea, 
încercând să își dea seama unde se aflau faţă de locul unde 
voiau să ajungă. 

Le luă aproape o oră să găsească locuinţa lui Rhys Butler, o 
casă simplă din cărămidă roșie, cu două camere la etaj și două 
la parter, amplasată în mijlocul unei terase pe una dintre zecile 
de străzi identice care duceau la Town Moor. Casa părea căzută 
într-o paragină tristă, de parcă singurul lucru care o mai ţinea în 
picioare era simpla voinţă a vecinilor săi aflaţi de-o parte și de 
alta. Nu se vedea nici o lumină și nu era nici o mașină parcată 
afară. Carol se uită la ceasul de la mână. 

— Probabil e în drum spre casă acum. Hai să așteptăm o 
jumătate de oră! 

Găsiră un bar la câteva străzi distanţă. Aglomerată și 


prietenoasă, atmosfera compensa faptul că trecuse cam mult de 
când clădirea nu mai fusese renovată. Barul plin ochi cu trei 
grupuri distincte - tineri care beau bere blondă la halbă și 
purtau cămăși scoase din pantalonii; bărbaţi mai în vârstă în 
pulovere și blugi, cu fesuri îndesate în buzunarul de la spate, cu 
mâini înăsprite de muncă, bând bere neagră și bere brună 
Newcastle; și tinere în haine ce ar fi părut, cu indulgență, 
sumare în mijlocul verii, machiate strident, ce dădeau pe gât 
Bacardi Breezer și shoturi cu votcă de parcă sperau din tot 
sufletul că ziua de mâine nu avea să mai vină. Toţi cei care i-au 
observat pe Carol și pe Sam s-au holbat puţin la ei, dar nu într-o 
manieră ostilă. Semăna mai mult cu felul în care un naturalist ar 
fi privit o antilopă sud-africană neclasificată - ceva exotic, dar 
nu ceva după care să te înnebunești, am mai văzut noi 
dintr-astea. 

Carol îi arătă lui Sam o masă din colţul îndepărtat și se 
întoarse cu un pahar mare de votcă și apă tonică pentru ea și cu 
apă minerală pentru Sam. El o privi scârbit. 

— Tu conduci, spuse ea. 

— Şi ce dacă? Aș fi putut bea oricum o bere, se plânse Sam. 

— N-o meriţi. Carol luă o gură și îi aruncă o privire dură. Am 
avut timp să mă gândesc pe drum încoace. Ai revenit la vechile 
obiceiuri, nu-i așa? 

Privirea lui de inocenţă ofensată fu atât de convingătoare, 
încât aproape că îi acordă prezumția de nevinovăție. 

— Ce vrei să spui? 

— N-ai scos chestiile astea la iveală azi-dimineaţă. Ai obţinut 
prea multe și prea repede. Ai aruncat pe furiș o privire când 
verificai apartamentul lui Robbie, nu-i așa? 

Nu făcea decât să ghicească, dar felul în care el își feri 
privirea îi arătă că avea dreptate. 

— Mai contează? ripostă el arţăgos, dar nu foarte războinic. 
Nu am încercat să ţin totul pentru mine. Te-am informat din 
clipa în care am avut un punct de pornire. 

— E drept. Dar de ce ai așteptat? De ce ai ţinut informaţiile 
pentru tine? Singurul motiv pe care îl văd este că ţi-ai dorit 
altceva decât laudele pentru descoperirea acestei piste. Voiai și 
să o pui pe Stace la punct. Fiindcă asta era partea ei din 
anchetă. Deci ea a ratat-o. Despre asta a fost vorba? 

Carol vorbea atât de încet, încât Sam fu nevoit să se aplece 


spre ea pentru a o auzi. Ei i se păru că vede o urmă de roșeaţă 
pe obrajii de culoarea cafelei, dar putea să fie doar de la căldura 
din bar. 

Sam își feri privirea, aparent fascinat de piercingul din buric 
al femeii de la masa alăturată. 

— Ştiam că e extrem de aglomerată. Voiam să mă asigur că 
nu îi scapă nimic. 

— Astea-s gogoși, Sam. Am avut anchete cu probleme de IT 
de cinci ori mai complexe decât asta, iar Stacey s-a descurcat. 
Stacey s-ar fi prins de asta. Poate cu o zi sau două în urma ta, 
dar s-ar fi prins. Ai vrut să fii eroul pe spinarea lui Stacey. Am 
mai trecut prin asta. Carol clătină din cap. Nu vreau să te pierd, 
Sam. Eşti inteligent și descurcăreţ. Dar ceea ce îmi trebuie și 
mai mult e să pot avea încredere că toată lumea din echipă 
colaborează. Am văzut odată o felicitare ieftină pe care scria că 
dragostea nu înseamnă să te pierzi în privirile celuilalt. 
Înseamnă să staţi umăr la umăr, cu faţa în aceeași direcţie. Ei 
bine, așa ar trebui să fie și cu echipa pentru intervenţii majore. 
De data asta, chiar e ultima avertizare. Dacă te mai prind cu așa 
ceva, vei fi mutat în altă echipă. Dădu pe gât restul de băutură 
fără a-și dezlipi privirea de la el. lar acum aș dori o votcă și o 
apă tonică, te rog. 

Carol îl urmări cum se îndepărtă. Furia era vizibilă în 
mișcările lui. Ea spera că exista ceva dincolo de furie, ceva care 
să-l facă să se oprească și să se gândească la viitorul lui. Işi 
dorea să fi existat o cale de a-i vorbi pe limba lui, de a-i explica 
de ce era atât de aspră cu el. Dar știa și că el ar fi înţeles-o 
greșit. 

Când se întoarse cu băutura, își înghiţise deja furia. Nimic 
din atitudinea lui nu mai sugera că ar fi fost altceva decât un 
subordonat îndatoritor. 

— N-am fost cinstit, spuse, fără a o privi în ochi. In școală, 
am fost alergător, nu fotbalist. N-am priceput niciodată cum stă 
treaba în echipă. Ştii ce vreau să spun? 

— Oricât ar părea de ciudat, știu. Îşi sorbi băutura, care era 
atât de slabă, încât aproape nu merita să se obosească s-o dea 
pe gât. Ce crezi? E timpul să mai aruncăm o privire? 

Zece minute mai târziu, se aflau din nou în faţa casei lui 
Rhys Butler. Se lăsase deja întunericul. Și tot nu se vedea nici 
un semn de viaţă. 


— Crezi că ar trebui să facem o tură prin spate? întrebă Sam. 

— De ce nu? 

Merseseră în josul străzii până aproape de colţ. Un interval 
gol între case îi duse la o alee ce se întindea de-a lungul curților 
interioare. Sam numără casele din mers, oprindu-se la ultima de 
din spatele casei lui Butler. Încercă clanţa ușii din zid și clătină 
din cap. 

Carol își duse degetul în spatele urechii. 

— Ai auzit asta, domnule poliţist? Sam zâmbi. 

— Să fie oare ţipătul sau sunetul sticlei ce se sparge? 

— Probabil ţipătul, spuse Carol, dându-se înapoi pentru a-i 
lăsa suficient spaţiu de manevră lui Sam. 

La naiba cu egalitatea atunci când alternativa însemna că 
puteai să scapi de o durere de umăr. El lovi ușa cu umărul, 
rotind în același timp clanţa. Lemnul moale din jurul încuietorii 
se despică, iar ușa se deschise. 

Curtea din spate părea și mai întunecată decât aleea din 
cauza umbrelor aruncate de zidurile sale înalte. Din casă nu se 
vedea nici o lumină. Carol vâri mâna în poșetă și scoase un 
dreptunghi de carton plastifiat de mărimea unui card de credit. 
Il îndoi, și din el ţâșni un fascicul îngust de lumină. 

— Mișto, spuse Sam. 

— Cadou de Crăciun. 

— E clar că ai pile la Moș. Eu am primit șosete. 

Carol plimbă lumina în jurul său. Curtea era mai mult sau 
mai puţin goală. O toaletă exterioară ocupa unul dintre colţuri, 
cu ușa întredeschisă. 

— Nu a stat prea mult timp aici încât să se adune rahatul, 
spuse. Spatele casei era în formă de L, cu bucătăria orientată 
spre ei. Ferestrele de la bucătărie și de la camera din spate 
dădeau amândouă spre curtea goală. Carol se apropie de 
fereastra bucătăriei și proiectă fasciculul de lumină înăuntru. 

Bucătăria era mobilată cu garniturile de lemn de culoare 
închisă populare în anii '70. Părea să fi rămas neatinsă de 
atunci. Carol văzu un ceainic electric, un prăjitor de pâine și o 
cutie pentru pâine pe blatul mesei din partea opusă. În chiuvetă 
zări un bol, o cană și un pahar. Pe uscătorul de vase se aflau un 
castron de tăieţei și un pahar de vin. Privind peste umărul ei, 
Sam spuse: 

— Se pare că încă nu și-a întâlnit aleasa inimii. 


„Mie mi se pare familiar”, se gândi Carol cu o tresărire de 
recunoaștere. 

Se întoarse și se strădui să lumineze cealaltă fereastră. 
Pereţii păreau dintr-un colaj uriaș ce se întindea dintr-un colţ al 
încăperii în celălalt. 

— Futu-i, spuse Sam. Se pare că am dat de-o mină de aur. 

Inainte să apuce Carol să răspundă, auzi un zgomot în 
spatele ei. Pe fondul băzâitului monoton al sunetelor din trafic, 
se desluși ticăitul unei roţi de bicicletă ce puse frână. Se 
întoarse exact la timp pentru a observa un bărbat și o bicicletă 
profilându-se în pragul ușii. 

— Ce dracu’? strigă el. 

Sam se năpusti, dar fu prea încet. Ușa se închise cu o 
izbitură în faţa sa. Carol fugi spre el să-l ajute să deschidă ușa, 
dar nu era loc suficient să se desfășoare amândoi. 

— Prea târziu, strigă vocea de cealaltă parte. 

— Mi-am legat bicicleta cu lanţ de ușă. Nu veţi reuși s-o 
deschideţi. Chem poliţia, hoţilor. 

— Noi... Carol îi acoperi cu palma gura lui Sam înainte să 
apuce să-i servească replica răsuflată atât de apreciată de 
scriitorii de comedii. 

— Taci, îi șuieră ea. Dacă îi spunem cine suntem și e vinovat, 
o va lua la fugă în beznă și ne va fi al dracului de greu să-l 
găsim. Hai să ne calmăm până ajung aici băieţii de la poliția 
locală și rezolvăm atunci. 

— Dar... 

— Fără nici un dar. 

Auziră piuitul slab făcut de tastele telefonului. 

— Bună ziua, cu poliția vă rog... „Povestea asta era un 
coșmar”, se gândi ea. 

— Ai putea să-mi ţii scara să urc pe acoperișul toaletei. E mai 
joasă decât zidul, murmură Sam. Cel puţin pot să îl 
supraveghez, să mă asigur că stă cuminte. 

— Nenorociţii de polițiști din Keystone, bombăni Carol. 

— Da, tocmai am prins doi oameni care încercau să-mi 
spargă casa. Am reușit să-i închid în curtea din spate... Butler. 
Rhys Butler. Le dădu adresa. După cum ziceam, nu pot ieși, i-am 
prins... Nu, nu voi face nici o prostie, am să aștept până 
ajungeţi. O pauză, apoi o voce strigă: Aţi văzut? Poliţia e pe 
drum, așa că nu încercaţi nici o tâmpenie. 


— Nimic nu poate fi mai rău de-atât, murmură Carol. 

— Ajută-mă să ajung pe acoperiș, insistă Sam. 

— Vrei doar să-ţi iei un costum nou pe banii firmei, spuse 
Carol, urmându-l după colţ până la capătul toaletei, care era cel 
mai departe de poartă. Cu toate acestea, își adună toate forţele 
și făcu un fel de leagăn din mâini. Se aplecă pentru ca Sam să-și 
poată fixa piciorul. Unu, doi, trei, șopti, ridicându-se când el se 
desprinse de pământ. 

Sam se ridică, folosindu-se de forța umerilor și a braţelor 
pentru a ajunge la acoperiș. 

— Eşti dus complet cu pluta, amice, ai să regreţi asta, strigă 
Carol pentru a acoperi târșâitul corpului lui Sam pe ţigle. 

— Tu să taci, strigă Butler înapoi. Poliţia va ajunge imediat, 
și atunci o să vă pară rău că v-aţi pus cu mine. 

Era, bănui Carol, bravada de cocoș a omului mărunt care 
avea ceva de demonstrat. O singură privire aruncată furiș 
fusese de ajuns pentru a vedea cât de slăbuț era Rhys Butler. 
să-l provoace pe Robbie Bishop la o bătaie cu pumnii fusese o 
nebunie. Un motiv în plus să-l atace de la distanţă. 

— Vom vedea noi cui o să-i pară rău, strigă Carol. Omuleţ 
mare ce ești! 

Se sprijini de toaletă, enervată și înfrigurată. Nu era 
obișnuită să facă pe grozava, dar un astfel de episod avea să 
facă rapid înconjurul secţiei și era probabil să sfârșească pe 
blogul cuiva. Carol Jordan capturată de răufăcătorul pe care voia 
să-l aresteze. 

Nu dură mult până își făcură apariţia și copoii locali. Doi 
dintre ei, după zgomote. Butler, entuziasmat la culme ca un 
copil de ziua lui, le spuse ce credea că se întâmplase. 

— Am ajuns acasă, și ei erau acolo și încercau să intre cu 
forța în camera din spate. Stricaseră deja poarta, uitaţi-vă, se 
vede unde e despicată, am fost nevoit să-mi leg bicicleta de 
mâner. 

Butler continua să se repete. Unul dintre polițiști decise, în 
mod evident, că îi era de ajuns. 

— Poliţia, strigă. Deschidem ușa acum. Vă sfătuiesc să 
rămâneţi calmi și să nu vă mișcaţi. Sam își întinse capul peste 
marginea acoperișului. 

— Sus sau jos, doamnă? 

— Stai unde ești, mormăi ea. O să fie foarte jenant. 


Își scoase legitimaţia și o ţinu în faţă. De cealaltă parte a 
zidului, se auziră diverse zgomote metalice, apoi ușa se 
deschise puțin. 

Un bărbat masiv aproape umplu cadrul uşii, ţinându-și 
lanterna la nivelul umărului și orbind-o. 

— Ce se întâmplă aici? întrebă el. 

— Detectiv inspector-șef de la poliţia din Bradfield, spuse ea. 
lar acela... Făcu un semn spre acoperiș, și raza lanternei îi urmă 
braţul. Acela este detectivul ofiţer Evans. lar el, spuse arătând 
peste umărul poliţistului spre locul unde Butler se încrunta lângă 
celălalt poliţist în uniformă, este Rhys Butler, pe care tocmai 
voiam să-l invit la Bradfield să răspundă la câteva întrebări 
legate de uciderea lui Robbie Bishop. 

— Glumești, exclamă el! Apoi, văzând expresia de pe chipul 
ei, zise: Ba nu, nu-i așa? Şi, după cum era de așteptat, o luă la 
sănătoasa. 

Făcuse doar doi pași când Sam îi ateriză în spate, lăsându-l 
fără respiraţie și fără doi dinţi din gură. 

—,„O să fie o seară foarte lungă și ridicolă”, se gândi Carol 
ostenită. 


x k xk 


Paula mângâie paharul cu degetul mare și cu cel arătător, 
desenând o linie în condensul format. 

— Așa că, vezi tu, nu știu ce e mai bine să fac, spuse ea. Pe 
de-o parte, îi sunt datoare lui Tony pentru ajutorul pe care mi l-a 
acordat după... după ce am fost rănită. Pe de altă parte, nu 
vreau să fac ceva pe la spatele șefei. 

Chris avea un teanc de fotografii pe care le printaseră din 
e-mailurile cerute de Stacey. Toţi cei care le trimiseseră 
fuseseră colegi de școală cu Robbie și nici unul dintre ei nu avea 
un alibi, în afară de parteneră sau soţie, pentru joia anterioară. 
Le răsfoi din nou, aranjându-le după un set de criterii pe care 
doar ea îl știa. 

— Poţi să te consulţi oricând cu ea, spuse Chris. 

— După cum mi-a zis Tony, a respins deja ideea 
considerând-o nefondată. 

Paula se întinse după fotografii și le privi cu un ochi critic. 
Majoritatea ieșiseră destul de bine la imprimantă. Arătau a 


oameni adevăraţi, spre deosebire de pozele care se făceau la 
poliţie. 

Chris ridică din umeri. 

— Ce faci în timpul liber te privește doar pe tine. Atâta timp 
cât nu pui în pericol o anchetă în desfășurare. 

— Dar ar trebui s-o fac? 

Pe măsură ce orele treceau, Paula devenea tot mai puțin 
convinsă de ceea ce-i cerea Tony. 

Chris își întinse mâinile pe măsuţa de bar, cu degetele mari 
dedesubt, ca și cum ar fi avut de gând s-o răstoarne dintr-o 
singură mișcare. Îşi privi unghiile cu manichiura îngrijită. 

— A fost odată ca niciodată cineva căruia credeam că îi 
datorez o favoare. Oarecum așa cum ești tu cu Tony, dar din 
alte motive. Mi-a cerut ceva. Doar un număr de telefon, atât. Un 
număr pe care eu puteam să-l obţin cu ușurință, dar ea nu, nu 
fără a da naştere la întrebări. Într-un final, am făcut ceea ce 
voia. lar acela a fost primul pas dintr-o călătorie care i-a adus 
moartea. Chris își trase nasul adânc, apoi o privi pe Paula în 
ochi. Nu mă învinovăţesc pentru ceea ce s-a întâmplat. Dacă nu 
i-aș fi făcut acea favoare, ar fi găsit o altă cale de a obţine ceea 
ce voia. Ceea ce contează pentru mine e că, atunci când mi-a 
cerut ajutorul, am fost acolo. Când mă gândesc la ea acum, știu 
că n-am dezamăgit-o. Chris dădu drumul măsuţei și-i aruncă 
Paulei un zâmbet plin de regret. Depinde de tine. Ştii ce 
înseamnă să trăieşti asumându-ţi niște consecinţe. Trebuie să te 
gândești unde te-ar putea duce asta peste șase luni, peste un 
an. 

Paula se simţi mișcată. Chris nu vorbea prea des despre 
lucruri personale, nici măcar cu ea. Ştia că toată lumea avea 
impresia că exista o legătură specială între ele din cauză că 
erau amândouă lesbiene, dar se înșelau. Chris o trata pe Paula 
exact așa cum îi trata pe toţi ceilalţi. Fără favoruri. Fără 
dezvăluiri. Doar un sergent și un polițist care se respectau 
reciproc din punct de vedere profesional și cărora le plăcea ceea 
ce știau una despre cealaltă. Paula se simţea bine în această 
relație. Avea suficienţi prieteni în afara serviciului, iar singura 
dată când cedase tentațţiei de a avea o prietenie strânsă cu 
cineva de la serviciu, povestea sfârșise prin a-i provoca mai 
multă suferință decât era dispusă să-și amintească. Dar 
dezvăluirea din această seară îi aminti că mai avea încă multe 


de învăţat despre Chris. Dădu din cap. 

— Am înţeles. Singura întrebare e când voi reuși să mă ocup 
de asta. Nu sunt șanse ca acest caz să devină mai ușor prea 
curând. 

Chris aruncă o privire la ceas. 

— Ai putea ajunge în Sheffield până la nouă dacă ai pleca 
acum. Asta ţi-ar lăsa timp să discuţi cu oamenii din cârciumă. lar 
dacă te cazezi la un motel ieftin, ai putea discuta cu menajera la 
prima oră. 

Paula păru surprinsă. 

— Dar ar trebui să... 

— Eu și Kevin ne putem descurca la Amatis. Probabil că 
oricum ne pierdem vremea. Te acopăr eu dimineaţă. Dacă șefa 
are noroc în Newcastle, nici nu va observa că nu ești acolo. 

— Dacă are anchete, s-ar putea să observe. li place să mă 
bage pe mine la înaintare dacă apar probleme. 

— O să-ţi asigur spatele câteva ore. Pot să-i spun că erai 
extenuată, iar eu ţi-am zis să vii mai târziu. Dar trebuie să-ţi faci 
și tu treaba. Trebuie să te asiguri că te întâlnești cu menajera 
cât se poate de devreme. Crezi că localnicii din Rotherham 
acceptă întâlniri la micul dejun? 

Paula rânji. 

— E poloneză. Ei muncesc de dimineaţa până seara. Va 
accepta, fără îndoială, o întâlnire la o oră matinală. 

Chris împinse spre ea teancul de fotografii. 

— Ar fi bine să iei astea. Dacă e același ucigaș, s-ar putea să 
se regăsească printre ei. 

— Dar ce veţi face tu și Kevin? 

— Eu mă voi întoarce la birou și voi printa încă un set. Nu va 
dura mult, fiindcă Stacey a pregătit deja fișierul. Dacă o sun 
acum, vor fi gata până îmi termin eu băutura și mă întorc. Se 
întinse după pahar. lar tu trebuie să-ţi mişti fundul, domnişoară 
polițist. 

Paula nu se lăsă rugată de două ori. Luă fotografiile și se 
îndreptă spre ușă cu pas vioi. Nu voia să se gândească la cât de 
penibil ar fi fost să demonstreze că şefa ei se înșelase. Se 
concentra pe dorința de-a dovedi că Tony Hill avea dreptate. 


x k xk 


Paula nu jucase niciodată la loterie. Era un joc pentru fraieri, 
credea ea. Dar, când păși în barul Blacksmith's Arms, aflat la 
periferia orașului Dore, se întrebă dacă nu cumva se înșelase. 
Casa lui Danny Wade era la doar câteva sute de metri distanţă 
de bar, și trecuse pe lângă ea pe drum încoace. Ceea ce reușise 
să vadă printre porţi o făcuse să fluiere. Îi veneau în minte o 
grămadă de feluri de a umple un astfel de conac fără a fi 
nevoită măcar o dată să recurgă la căi ferate și la trenuri în 
miniatură. Işi puse în gând să verifice cine avea s-o 
moștenească. Nu strica niciodată să elimini chestiile evidente. 
Sau mai puţin evidente, după cum se dovedea adesea. 

Barul se potrivea cu mediul. Paula se gândi că era mult mai 
modern decât părea. Tavanul era mult prea înalt. Își dădu 
seama că bârnele erau făcute, probabil, din polistiren, dar nu 
conta. Păreau autentice. Barul era decorat cu lambriuri de lemn 
și creton, mesele și scaunele fiind astfel aranjate încât localul 
imita mai degrabă un atelier de desen decât un bar vechi. La un 
capăt al încăperii, bănci vechi ce semănau cu cele din biserică 
flancau un șemineu pe colţ, în care buștenii ardeau pe suporţi 
de fier de mărime considerabilă. 

Paula își dădu seama că aveau clientelă serioasă la orele 
prânzului și în weekend. Dar, la nouă și un sfert într-o seară de 
vineri, barul era mult mai liniștit decât unul din centrul orașului. 
O jumătate de duzină de mese erau ocupate de cupluri și 
grupuri de câte patru. Pentru ea, toţi păreau contabili și 
manageri ai unor societăți de construcţii. Îmbrăcaţi elegant, 
înspăimântător de uniformi. Cupluri din Stepford. În jacheta ei 
de piele, blugi negri și neînsoţită, ieșea în evidenţă de parcă ar fi 
apărut în hanorac la un dineu conservator. Îndreptându-se spre 
bar, conștientiză faptul că discuţiile se întrerupeau și capetele 
se întorceau după ea. O versiune de clasă mijlocie a filmului 
Ameninţarea!t. 

Câţiva tipi erau așezați pe scaune înalte la bar, în pulovere 
Pringle și în pantaloni de culoare închisă. Ar fi putut s-o taie 
direct spre terenul de golf din apropiere. Când se apropie, 
observă că păreau cu câţiva ani mai tineri decât ea. Aveau în jur 
de douăzeci și cinci de ani, după cum presupuse ea. Se gândi că 


18 Straw Dogs, thriller psihologic regizat în 1971 de Sam 
Peckinpah, avându-i în rolurile principale pe Dustin Hoffman și 
Susan George (n.red.) 


până și tatăl ei avea mai mult simţ al aventurii. Probabil intrau 
în aceeași categorie ca Danny Wade. 

Paula îi zâmbi barmanului, care părea că s-ar fi potrivit mai 
degrabă într-un bar spaniol de karaoke decât aici. 

— Cu ce te servesc? o întrebă, cu un accent ce îi confirmă 
așteptările. Doamne, cât se săturase să bea sucuri când lucra. 

— Suc de portocale și limonadă, te rog, spuse. 

În timp ce el îi pregătea băutura, Paula scoase setul de 
fotografii. Nu avea rost să o ia pe ocolite aici. Nimeni nu avea să 
se împrietenească cu ea. Nici barmanul spaniol, nici clonele lui 
Nick Faldo’, nici cuplurile ce nu păreau să aibă vreo grijă. Işi 
pregătise deja legitimaţia când i se aduse băutura așezată chiar 
în mijlocul suportului pentru bere. 

— Mulţumesc. Sunt polițistă. Barmanul păru plictisit. 

— E din partea casei, spuse. 

— Mulţumesc, dar nu e cazul. Am să plătesc. 

— Cum vrei. 

Luă banii și îi aduse restul. Gemenii în pulovere Pringle se 
holbau fără jenă la ea. 

— Anchetez moartea lui Danny Wade. Locuia mai sus de 
aici? 

— Ăsta e tipu' care a fost otrăvit? Barmanul nu părea foarte 
ațţâţat de subiect. 

— Asta păţești când foloseşti forță de muncă ieftină din 
străinătate, spuse băiatul Pringle cel mai apropiat de ea. 

Era ori incredibil de prost, ori incredibil de nesimţit, ori 
incredibil de obraznic. Paula nu-și dădea seama exact care 
dintre ele. Trebuia să aștepte următoarea sa afirmaţie pentru a 
fi sigură. 

— Domnul Wade a fost otrăvit, da, spuse ea cu răceală. 

— Credeam că povestea aia s-a lămurit, interveni celălalt 
Pringle. Menajera a făcut o tragică greșeală, nu asta s-a 
întâmplat? 

— Trebuie doar să lămurim câteva detalii, spuse Paula. 

— Pe toți dracii, vrei să spui că a făcut-o intenţionat? izbucni 
Pringle Unu, întorcându-se și aruncându-i o privire avidă. 

— L-aţi cunoscut pe domnul Wade? întrebă ea. 

— Îl cunoșteam cât să vorbesc cu el. Se întoarse spre 


Nicholas Alexander Faldo, jucător englez profesionist de 
golf (n.red.) 


prietenul lui. Îl cunoșteam cât să-l salutăm, nu-i așa, Geoff? 

Geoff dădu din cap. 

— Doar cât să povestim la bar, știi. Avea o pereche minunată 
de terieri de Lakeland, câini foarte cuminţi. Vara îi aducea cu el 
și stătea pe terasă la bere. Ce s-a întâmplat cu câinii? Carlos, tu 
știi ce s-a întâmplat cu câinii? 

Se uită cu speranţă la barman. 

— Habar n-am. 

Carlos continuă să lustruiască pahare. 

— Era întotdeauna singur? întrebă Paula. Sau venea cu 
prietenii? Pringle Unu pufni. 

— Prieteni? Scutește-mă! 

— Mi s-a spus că a dat recent peste un vechi prieten din 
școală. Nu vă amintiţi de asta? 

— Eu îmi amintesc, spuse Carlos. Voi doi îl știți pe tip. A venit 
de câteva ori singur, apoi într-o seară a venit Danny și l-a 
recunoscut pe tipul ăsta. Au băut câteva pahare împreună, 
acolo, lângă șemineu. Arătă un punct din celălalt capăt al 
încăperii. Votcă și cola, asta a băut. 

— Vă mai amintiţi orice altceva despre el? întrebă Paula, 
păstrând un ton voit indiferent. Niciodată să nu-i lași să creadă 
că e important; atunci vor dori să-ţi facă pe plac, iar imaginaţia 
lor va completa lipsurile. 

Gemenii Pringle clătinară din cap. 

— Avea întotdeauna o carte cu el, spuse Carol. 

— O carte mare, nu ca acelea obișnuite. Descrise cu mâinile 
ceva de genul unui format de douăzeci pe douăzeci și cinci de 
centimetri. Cu poze. Flori, grădini cred. 

— N-ai cu ce să-ți umpli timpul, asta e problema, își dădu cu 
părerea Pringle Unu. 


Paula întinse fotografiile pe bar. — Îl recunoașteţi aici? 
Toţi trei se înghesuiră în jurul fotografiilor. Geoff clătină din 
cap nesigur. 


— Ar putea fi oricare dintre ăștia, spuse, arătând spre trei 
bărbaţi bruneţi, cu ochi albaștri și chipuri lunguieţe. 

Barmanul se încruntă, luând în mână câteva fotografii pentru 
a le studia mai atent. 3 

— Nu, spuse ferm. Nu sunt ei. Asta este! Puse degetul 
arătător pe o a patra fotografie și o împinse spre Paula. Acest 
chip avea păr de culoare închisă și ochi albaștri. Faţa îi era 


prelungă, ca a celorlalţi trei, dar mult mai lată în dreptul ochilor, 
îngustându-se într-o bărbie teșită. Are părul mai scurt acum, 
pieptănat într-o parte. Dar el e. 

Geoff privi fotografia aleasă. 

— Eu nu l-aș fi ales pe ăsta, dar acum, că mă uit mai bine... 
S-ar putea să ai dreptate. 

— Îmi petrec tot timpul uitându-mă la chipuri, asociindu-le cu 
băuturi, spuse Carlos. Sunt destul de sigur că ăsta e. 

— Vă mulţumesc. Ne-aţi fost de mare ajutor. Aţi auzit cumva 
vreo frântură din conversaţia lor? întrebă Paula, strângând 
fotografiile, cu cea identificată deasupra. 

— Nu, spuse Carol. 

— Engleza mea nu e suficient de bună pentru astfel de 
discuţii. Își desfăcu mâinile într-un gest atât de străin, încât 
Paula știu din instinct că minţea. 

— Eu doar primesc comenzi pentru băutură și mâncare. 

„Da, sigur.” Avea să discute cu el din nou, în curând. 

— Nu contează, spuse ea, cu un zâmbet liniștitor. M-aţi 
ajutat foarte mult. S-ar putea să fiu nevoită să revin și să discut 
din nou cu tine, Carlos. Îşi scoase carneţelul. 

— Eşti amabil să-ți notezi numele complet și datele de 
contact? 

Cât timp el scria, ea își îndreptă atenţia spre gemenii 
Pringles. 

— L-aţi mai văzut pe tipul ăsta pe aici după seara în care s-a 
întâlnit cu Danny? Cei doi schimbară o privire. Geoff clătină din 
cap. 

— N-am văzut nici picior de el, nu-i așa? 

„Ca și cum și-a îndeplinit misiunea și nu mai era nevoit să se 
întoarcă.” Paula își strânse caietul și plecă. Inapoi în mașină, 
privi fix fotografia pe care o identificase Carlos. Numărul 14. 
Conform legendei lui Stacey, acesta era Jack Anderson. Nu 
trimisese o fotografie proprie. Apăruse într-un grup de trei 
persoane în fotografia altcuiva. Dar fusese elev la Harriestown 
High și fusese coleg de școală cu Robbie Bishop. 

Paula se uită la ceasul de la bord. Era abia zece fără un sfert. 
Urma să o întâlnească pe Jana Jankowicz la opt a doua zi. Putea 
fie să găsească un motel ieftin în Sheffield și să doarmă prost, 
fie să se întoarcă la Bradfield pentru câteva ore de somn 
confortabil în propriul pat. Şi astfel ar fi putut să-și arate faţa în 


Amatis. Poate aveau noroc și se alegeau cu o a doua 
identificare. Cu siguranţă, avea să plătească o parte din datoria 
presupusă de favoarea pe care i-o făcuse Chris Devine. Pentru 
Paula, care preferea datornicii în locul datoriilor, nu era o 
alegere dificilă. 

Miezul nopţii. 

Avea el să-și dea seama că petrecuse atât de mult timp aici? 
Prezenţa ei avea să lase urme? Avea el să se întoarcă spre ea, 
precum unul dintre cei trei ursuleţi, întrebând: „Cine a stat pe 
scaunul meu?” p 

O fi fost Carol blondă, dar nu era Goldilocks. Inghiți ultima 
gură de vin din pahar și se întinse după sticlă, așezată 
convenabil pe podea, aproape de ea. Era ceva reconfortant în 
faptul că se afla acolo. Deși tocmai arestase un suspect care 
contrazicea convingerile lui Tony legate de uciderea lui Robbie 
Bishop, Carol se simţea încrezătoare în judecata ei profesională. 

Emoţiile ei personale erau cele care îi dădeau mai mult de 
furcă. Îi venea ușor să fie sigură de sentimentele ei când el nu 
se afla acolo - îi era dor de el, ar fi putut înfiripa o conversaţie 
între ei pe orice subiect din lume, își imagina expresiile ce s-ar fi 
succedat pe chipul său. Aproape putea să îndrăznească să se 
gândească la cuvântul cu „i”. Dar, când erau împreună undeva, 
toate certitudinile ei se schimbau. Avea prea multă nevoie de el, 
iar teama că ar putea face sau spune ceva care să-i transforme 
în rivali devenea un gând obsedant. Și astfel, lucrurile rămase 
nespuse sau nefăcute pluteau deasupra a tot ceea ce spuneau 
și făceau. Ea nu avea habar cum să rezolve asta. Și, cu toată 
expertiza lui profesională, bănuia că nici Tony nu era cu nimic 
mai priceput în privinţa acestui aspect esenţial. 

În salonul său de la spital, Tony stătea întins, cu lumina 
stinsă și cu draperiile trase. Norii grei reflectau strălucirea 
orașului, reducând din profunzimea beznei. Aţipise ceva mai 
devreme, dar nu durase mult. Voia să fie acasă, în propriul pat. 
Sau cel puţin pe propria canapea, având în vedere cât de 
imposibil îi părea în acel moment să urce niște scări. Nu era 
nimeni care să-l trezească la șase cu o cană de ceai pe care n-o 


2 Aluzie la povestea pentru copii Goldilocks și cei trei 
ursuleti. Goldilocks (Bucle Aurii) este o fetiță drăguță cu părul 
blond, care ia locul, în unele versiuni ale poveștii, unei bătrâne 
vagaboande (n.red.) 


voia. Nu era nimeni care să-l judece pe baza preferințelor sale în 
materie de boxeri. Nimeni care să-l trateze ca pe un copil de 
cinci ani incapabil să ia singur decizii. Mai presus de orice, 
nimeni care să-i deschidă ușa mamei sale. 

Oftă, un suspin adânc și lung ce-l făcu să se simtă gol pe 
dinăuntru. Pe cine amăgea? Ar fi fost la fel de neliniștit și de 
nefericit și acasă pe cât era aici. Lui îi lipsea, de fapt, munca. 
Asta îl făcea să funcţioneze, asta făcea ca mintea lui să nu fie 
un loc pustiu. Fără muncă, fără nici o direcţie, gândurile lui erau 
ca un hamster într-o roată, învârtindu-se și ţopăind fără 
destinaţie și fără a putea ajunge undeva. Când muncea, putea 
să evite orice gânduri în afara celor superficiale despre Carol 
Jordan și sentimentele sale faţă de ea. Cândva, poate că ar fi 
existat o speranţă firavă să-și construiască un viitor. Dar 
împrejurările și reacţiile lui faţă de ele distruseseră acea 
speranţă. Dacă existase vreodată o posibilitate reală ca ea să-l 
iubească, aceasta făcea parte din trecut. 

Şi probabil că așa era cel mai bine, pentru toţi cei implicaţi. 
Mai ales acum, că mama sa revenise în scenă. 


XX xk 


Basul puternic părea să se fi instalat în coapsele lui Chris. Cu 
fiecare bătaie, mușchii i se contractau o fracțiune de secundă, 
iar oasele păreau să-i vibreze. Transpira în locuri în care nici nu 
știuse că se poate transpira, iar ritmul inimii părea să fi trecut 
într-o treaptă superioară de viteză. Interesant, când ieșea în 
cluburi să se distreze, nu observa niciodată aceste reacţii. Era 
prea absorbită de ritmuri, prea interesată să se simtă bine cu 
Sinead sau cu altcineva, trăind cu prea multă implicare șansele 
nopţii pentru a simiţi nelinștea pe care muzica o crease în ea în 
această noapte. 

Trecea printre dansatori, ocolind ringul de dans, ţinându-și în 
faţă  legitimaţia, apoi desfăcând fotografiile în evantai, 
obligându-i să se oprească și să le privească. De câteva ori, 
fusese nevoită să prindă câte un tricou și să dea nas în nas cu 
cei fie prea recalcitranţi, fie prea drogaţi pentru a fi dispuși să 
coopereze. Din când în când, îi observa pe Kevin sau pe Paula 
făcând același lucru. 

Aprecia faptul că Paula se întorsese. Chris fusese surprinsă 


s-o vadă pe tânăra polițistă avansând prin mulţimea de la bar, 
dar fusese a naibii de încântată să afle despre reușita ei din 
Dore. Mai devreme, auzise că Sam și Carol plecaseră după Rhys 
Butler. Așa că acum aveau două piste de urmat. Intr-un fel sau 
altul, căutarea ucigașului lui Robbie Bishop părea să capete 
avântul de care aveau cu toţii nevoie. 

„Sinead ar fi putut la fel de bine să rămână cu prietenii ei în 
Edinburgh peste weekend”, se gândi Chris. După cum mergeau 
lucrurile, se părea că nu urma să aibă prea mult timp liber în 
viitorul apropiat. Dar, ce să-i faci, așa stăteau lucrurile cu munca 
asta. lar flexibilitatea pe care Carol Jordan o adusese în echipă îi 
asigurase mai mult timp de relaxare decât avusese vreodată de 
când intrase în poliţie. 

Un singur regret în toată treaba asta. Nu cunoștea nici un 
poliţist cu vechime pe care să-l respecte și care să nu poarte o 
povară similară. Discuţia de mai devreme cu Paula îi trezise 
amintirile. Chris lucrase odată cu o tânără polițistă care ar fi fost 
fabuloasă dacă ar fi apucat să trăiască suficient cât să ajungă în 
echipa lor. O polițistă care tocmai începuse să zboare atunci 
când un nenorocit îi tăiase definitiv aripile. O femeie pe care 
Chris nu se putuse împiedica să n-o iubească mai mult decât ar 
fi trebuit. O moarte pentru care nu se putea abţine să nu-și 
asume o parte din responsabilitate. Un gol care avea să existe 
întotdeauna. Un gol pe care încerca să-l umple făcându-și treaba 
cât mai bine. 

— Vacă sentimentală ce ești! bombăni Chris șoptit. 

Își îndreptă spatele și se așeză în faţa următorului dansator. 
Nu conta pentru cine o făcea. Conta doar s-o faci. 


x k xk 


Fragmente de coduri i se desfăşurau pe monitor. Algoritmii 
le bombardau constant, dând la iveală indiciile şi făcând ca 
șirurile de numere să aibă din nou sens. Stacey se lăsă pe spate, 
căscând. Făcuse tot ce era omenește posibil cu hard diskul lui 
Robbie Bishop. Acum era treaba calculatoarelor. 

Se ridică din scaunul ei ergonomic și-și întinse braţele 
deasupra capului, simțind pârâiturile și pocniturile din gât și din 
umeri. Se duse până la fereastră, pentru a-și mai dezmorţi 
mușchii și încheieturile care-i înţepeniseră de cât stătuse în 


aceeași poziţie, apoi privi orașul de dedesubt. Atât de mulţi 
oameni pe stradă, la o asemenea oră târzie. leșeau în oraș 
încercând să-și afle multumirea. Sperau, căutau, disperau. 

Stacey le întoarse spatele. Cu asta te alegeai dacă te lăsai 
condus de nevoi. Vineri seara în Temple Fields, nenorocițţii ăștia 
patetici tânjeau după ceva care să-i facă să supravieţuiască 
nopţii. Dacă aveau ghinion, era posibil chiar să se lase atrași în 
vreuna dintre acele relaţii lacome ce consumau atât de multă 
energie și o grămadă de resurse. 

Văzuse prea mulţi oameni înghiţiţi astfel. Oameni buni, care 
aveau de oferit ceva ieșit din comun. Dar acele dependențe 
emoţionale jalnice îi nenorociseră de fiecare dată. Dacă se cupla 
totuși cu Sam Evans, nu aveau să întreţină niciodată o 
asemenea relaţie canibală și epuizantă. Pentru că singurul lucru 
de care era sigură era că nu avea să o ia pe acel drum. Nimeni 
nu avea să intervină între ea și misterele pe care voia să le 
dezvăluie, soluţiile pe care avea să le găsească. 

Părinţii ei voiau ca ea să se căsătorească și să aibă copii. 
Trăiau cu ideea ciudată că, mai întâi Stacey, apoi soţul și copiii 
ei aveau să preia afacerea familiei, ce consta dintr-un lanţ de 
supermarketuri chinezeşti și comerţ angro cu produse 
alimentare. Nu pricepuseră niciodată cât de mult se deosebea 
destinul ei de visele lor. Fără o căsnicie care să intervină între 
ea și calculatoarele ei. Dacă ceasul ei biologic îi cerea să aibă 
copii, ei bine, existau căi de a rezolva asta și suficienţi bani 
pentru a o face într-un mod cât mai convenabil pentru ea. 

Trebuia să-ţi satisfaci propriile nevoi, asta era tot. Ar fi fost 
plăcut să se joace cu Sam, dar se putea descurca foarte bine și 
fără el. Desculţă, traversă încăperea de la mansardă, 
dezbrăcându-se din mers. Se instală pe patul cel mare, 
întinzând automat mâna după telecomandă. Ecranul sistemului 
home cinema se aprinse, DVD-playerul porni și el. Pe ecran, o 
femeie introducea un dildo în anusul unui bărbat, care, la rândul 
lui, își văâra penisul în gura altei tipe. Mormăiturile și gemetele 
lor se revărsară în aerul antiseptic al apartamentului lui Stacey. 
Scotoci printre așternuturi până își găsi vibratorul. Işi desfăcu 
picioarele. 

Era pregătită să-i dea drumul. 


x k xk 


Luminile stroboscopice pulsau, iar muzica se revărsa ca niște 
tunete. Era ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul unei furtuni, 
constata Sam, mișcându-și rapid picioarele pentru a păstra 
ritmul. Se descurca bine, dansul fiind singurul limbaj care îi 
permitea să exprime tot ceea ce, în mod normal, ţinea sub 
control. lar noaptea asta era unul dintre acele momente când își 
dorea cu adevărat să-și scoată din cap ziua anterioară. Drumul 
obositor cu mașina, nedreptatea mustrării primite de la Jordan, 
umilința de a fi fost luat prizonier de suspectul lor, corvoada de 
a fi stat prin preajmă în timp ce Butler era supus unui tratament 
stomatologic de urgenţă - una peste alta, ziua de azi nu fusese 
una pe care s-o pună la colecţie. 

În mașină cu Jordan și cu Butler, pe drumul de întoarcere din 
Newcastle, se rugase ca ea să nu ceară să treacă direct la 
interogatoriu. Din fericire, Butler își cunoștea drepturile și 
solicitase un avocat din oficiu. lar primul lucru pe care îl ceruse 
în documentaţia preliminară fusese o pauză de somn de opt ore. 
Jordan îi dăduse voie să plece, astfel că, în mai puţin de o oră, 
ajunsese pe ringul de dans, pregătit de acţiune și ţanţoș ca un 
păun. 

Pentru foarte multă vreme, în copilărie, dansul fusese 
suficient. Nu-și amintea vreo perioadă în care muzica să nu 
trezească în el dorința de a se mișca. Bătea din degetele de la 
picioare, își bâţâia genunchii, rotea șoldurile, își balansa umerii, 
pocnea din degete. Îi nedumerise pe părinţii săi, care, amândoi, 
nu dansau decât la ocazii speciale. Invăţătoarea recomandase 
cursuri de dans, dar tatăl său se opusese pe motiv că era o 
chestie de fete. Însă lui Sam nu-i păsă - dansa ori de câte ori 
avea ocazia. 

În adolescență, descoperise marele avantaj. Fetele se 
dădeau în vânt după băieţii cărora le plăcea să danseze. Orice 
tip care le salva de statul pe margine avea deja fericirea 
asigurată pe jumătate după orice petrecere dansantă. In 
adolescenţă, acesta fusese biletul său către plăcere. 

În prezent, vechiul truc încă funcţiona și avea și avantajul de 
a-l menţine în formă. Nu reușea să ajungă pe ringul de dans atât 
de des cât și-ar fi dorit, dar asta însemna doar că avea și mai 
multe rezerve de energie la îndemână. Asta era singura sa 
formă de relaxare, și îi plăcea la nebunie. 


Când ceasul bătu miezul nopţii, Sam era deja sufletul 
petrecerii și câștigase simpatia fetelor. Bău o jumătate de sticlă 
de apă minerală și își turnă restul în cap. Cunoașterea însemna 
putere. Dar dansul însemna glorie. 


x k xk 


În cealaltă parte a oraşului, Yousef Aziz stătea întins pe 
spate, cu degetele prizoniere între cap și perna pe care o 
avusese din copilărie, pernă ce purta în mod reconfortant 
mirosul său. În seara asta, prezența familiară a pernei nu avea 
nimic din efectul său obișnuit de calmare subliminală. In seara 
asta, Yousef nu se putea gândi decât la ceea ce-l aştepta. Era 
ultima sa șansă de a dormi bine, dar știa că asta nu avea să se 
întâmple. Nu conta. Ultimele câteva săptămâni îi demonstraseră 
că existau și alte surse de energie. 

În celălalt pat, Raj sforăia ușor, plapuma lui ridicându-se și 
coborând la fiecare respiraţie. Nici măcar moartea idolului său 
nu-i tulbura odihna. În fiecare noapte, dormea dus când Yousef 
se ducea să se culce și nimic nu părea să-l trezească. Nici becul 
din tavan, nici piuitul insistent al unui joc, nici zumzetul muzicii 
indiene, nici foșnetul ambalajelor de la dulciuri. Băiatul dormea 
de parcă inocenţa ar fi fost o invenţie ce-i aparținea. . 

Inocenţă. Nu încăpea îndoială că Yousef o pierduse. Invăţase 
să privească altfel lumea, iar a doua zi lumea avea să înveţe să 
facă același lucru cu el. Aproape își dorea să fie prin preajmă să 
vadă ce aveau de spus cu toţii. Nu-i plăcea că trebuia să-și lase 
părinţii și fraţii să înfrunte furtuna în numele lui. Dar nu exista 
altă cale. 


x k xk 


Peste tot în Bradfield, oamenii dormeau împreună pentru 
ultima dată. Unii se iubeau, alții de-abia se suportau reciproc, 
alții erau indiferenți unii față de alții. Punctul lor comun era 
faptul că habar nu aveau că vieţile lor aveau să fie despărțite în 
scurt timp. Din câte știau ei, era doar o altă seară de vineri. Unii 
aveau anumite ritualuri - un meniu chinezesc comandat acasă; 
închirierea unui DVD și sex de mântuială; câteva lungimi de 
bazin de înot și saună la un club de fitness; sau o partidă de 


Monopoly, Cranium ori Risk cu copiii. Alţii își petreceau seara de 
vineri după cum aveau chef - câteva pahare, apoi o porţie de 
curry; cină pe genunchi în faţa televizorului; bilete cumpărate în 
ultima clipă la un concert rock; sau o plimbare printre rafturile 
magazinului Tesco. Indiferent ce-ar fi fost, era ultima dată când 
făceau aceste lucruri împreună. Evenimentele acelei nopți 
aveau să capete o semnificaţie oarecum sacră din cauza a ceea 
ce urma să se întâmple. 
Peste tot în Bradfield, cuplurile dormeau împreună pentru 
ultima dată. Și nu puteau face nimic pentru a schimba asta. 
Lista 1 
„Să fiu milionar înainte de a împlini treizeci de ani 
„Să joc fotbal profesionist în prima ligă 
„Să am o casă pe Dunelm Drive 
„Să conduc propriul meu Ferrari 
„Să scot un CD care ajunge în topuri 
„Să am o prietenă top-model 


DU BUN— 


Sâmbătă 


Devenea din ce în ce mai ușor. Nu era doar imaginaţia lui 
Tony. Se trezise imediat după șase, simțind că avea nevoie la 
toaletă. Îi luase mai puţin timp și mai puţin efort să ajungă la 
cârje și era sigur că reușea să sprijine mai multă greutate pe 
genunchiul său făcut ţăndări. Poate o convingea pe 
fizioterapeută să-l lase să încerce azi scările. 

Se întoarse în pat și savură ușurarea de a fi din nou în poziţie 
orizontală. Era timpul să reia legătura cu lumea. Işi trase măsuţa 
mai aproape și porni laptopul. Printre e-mailurile noi, cel de la 
Paula îi sări în ochi. Scris la 2:13 a.m., spunea: Se pare că ai 
avut dreptate. Identificare sigură în barul din Dore. Mai multe 
mai târziu. Bravo, doctore, mă bucur să văd că nu ti-ai ieșit din 
mână. 

Tony strânse pumnul și lovi ușor aerul. Poate că nu părea 
mare scofală, dar, din locul unde se afla el acum, era ceva 
important. Munca sa de psiholog criminalist era ca mersul pe 
sârmă. Încrederea era o parte esenţială a execuţiei. Dacă nu 
aveai încredere în tine, dacă nu te încredeai în instinctele și în 
judecata ta, ajungeai să-ți îngrădești atât de mult presupunerile, 


încât profilul rezultat nu mai avea nici o valoare. Era un proces 
în trepte. Dacă nimereai ceva, aveai mai multă încredere când o 
făceai din nou, iar astfel îți creșteau șansele de a fi util. Invers, 
era suficient s-o dai în bară o singură dată, și o luai apoi de la 
zero cu prima ocazie. 

Așadar, având în vedere că era în convalescenţă după o 
intervenţie chirurgicală majoră și se simţea la fel de greoi ca o 
intrigă din serialul The Archers, și ţinând cont că de la bun 
început Carol respinsese deja ideea ca fiind o prostie, faptul că 
avusese dreptate în privinţa lui Danny Wade îl făcu să se simtă 
al naibii de mulţumit de el însuși. Dacă aceeași persoană îi 
ucisese pe Danny și pe Robbie, trebuia să se gândească la ce 
aveau în comun cele două victime și care era legătura lor cu 
ucigașul. Poate că reușea să fie util și dintr-un pat de spital, 
până la urmă. 


x k xk 


Apartamentul pe care Jana Jankowicz îl împărțea cu prietenul 
ei era impecabil. Mirosea a lac pentru mobilă și a odorizant de 
cameră. În mod evident, le fusese oferit gata mobilat. Nimeni 
atât de ordonat și de curat nu ar fi ales elemente de mobilier 
atât de ponosite, desperecheate și șubrede. Însă aerul de cămin 
îi era dat de cuverturile cusute de mână de pe canapea și de 
fotografiile de pe pereţi - scoase la o imprimantă color și 
laminate, o alternativă ieftină și veselă la posterele profesioniste 
și la ramele scumpe. Jana, o femeie cu faţă rotundă și cu păr de 
culoare închisă, drăguță într-un mod greu de definit, stătea în 
fața Paulei dincolo de o masă de pal melaminat, bine lustruită, 
cu margini tocite și zgâriate. Între ele se aflau un vas smălţuit 
cu cafea tare și o scrumieră. „Prezenţa scrumierei explica 
mirosul puternic de chimicale”, se gândi Paula. Sinusurile ei ar fi 
intrat în grevă de protest dacă ar fi fost nevoită să locuiască 
acolo. 

Jana nu pusese întrebări în legătură cu motivul vizitei Paulei. 
Acceptase interviul cu o resemnare cordială și o întâmpinase 
politicos. Era ca și cum ar fi decis că modul cel mai sigur de a 
discuta cu poliţia într-o ţară străină era cooperarea. Paula intuia 
că nu ăsta era felul de a fi al Janei. 

Jana cercetă pe rând pozele pentru a doua oară. Clătină din 


cap. 

— Nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre acești bărbaţi 
cu domnul Wade, spuse, într-o engleză ce avea doar un slab 
accent. 

Era, după cum îi zise Paulei, profesoară calificată de engleză 
și franceză, acasă, în Polonia. 

Talente pe care ţara ei nu și le permitea în acest moment. Ea 
și logodnicul ei se aflau aici pentru a câștiga suficienţi bani cât 
să-și cumpere o casă în Polonia. Apoi aveau să meargă acasă. 
Puteau s-o scoată la capăt cu banii, de la o lună la alta, dacă nu 
aveau de plătit chirie, socotea Jana. 

Se opri la fotografia lui Jack Anderson. 

— Bărbatul acesta totuși. Cred că l-am văzut, dar nu știu 
unde sau când. 

— Poate a venit pe la vilă? ` 

Paula îi oferi Janei pachetul ei de țigări. Işi luă și ea una și 
amândouă le aprinseră, în timp ce Jana se încrunta în faţa 
fotografiei. 

— Cred că a venit pe la vilă, dar nu ca să-l vadă pe domnul 
Wade, spuse încet, suflând un fir subţire de fum. Vindea ceva. 
Nu-mi amintesc. Avea o furgonetă. Închise ochii, încruntându-se. 
Nu, n-are rost. Nu reușesc să-mi amintesc. A fost în urmă cu 
ceva vreme. Clătină din cap, cerându-și scuze. Nu pot fi sigură. 

— Nu te chinui, spuse Paula. L-ai auzit vreodată pe domnul 
Wade vorbind despre un bărbat pe nume Jack Anderson? 

Jana trase din ţigară și clătină din cap. 

— Trebuie să înţelegeţi, domnul Wade nu vorbea despre 
nimic personal. Nici măcar nu știam că se trăgea din Bradfield. 

— Dar despre fotbal? A menţionat vreodată un fotbalist pe 
nume Robbie Bishop? 

Jana păru surprinsă. 

— Fotbal? Nu, căi ferate în miniatură. Asta îl interesa pe 
domnul Wade. Işi desfăcu mâinile. Nu se uita niciodată la fotbal. 

— E în regulă. A venit cineva la vilă să-l viziteze pe domnul 
Wade? Paula trase în piept. Chiar dacă discuţia nu era foarte 
productivă, cel puţin putea fuma. Ceea ce nu era cazul cu multe 
interogatorii din ultima vreme. Chiar și în încăperile pentru 
interogatorii fumatul era interzis, lucru pe care unii prizonieri îl 
percepeau drept o încălcare a drepturilor lor fundamentale. 
Paula tindea să le dea dreptate. 


Jana nici măcar nu trebuia să se gândească. 

— Nimeni, spuse. Dar nu cred că e cazul să-l compătimiţi 
pentru asta. Unii oameni sunt mai fericiţi singuri. Cred că și el 
era așa. Îi plăcea că eram eu acolo să gătesc și să fac curăţenie, 
dar nu voia să fim prieteni. 

— Să nu mă înţelegi greșit... Paula ridică puţin din umeri, 
neputincioasă, ca pentru a spune: „Trebuie să te întreb asta deși 
mi-aş dori să nu fie cazul”. Ştii ceva despre viaţa lui sexuală? 
Adică, era un bărbat tânăr, se presupune că avea dorinţe 
sexuale... 

Jana nu păru câtuși de puţin jignită. 

— Habar n-am, spuse. Nu a fost niciodată necuviincios cu 
mine. Totuși, nu cred că era homosexual. 

Paula ridică o sprânceană. Jana zâmbi. 

— Nu avea prin casă reviste pornografice pentru 
homosexuali. Doar, uneori, reviste din alea pe care le poţi 
cumpăra de la chioșc. Nimic foarte dur. Dar fete, nu băieţi. 
Uneori lua mașina și pleca fără câini pentru câteva ore. Când se 
întorcea, părea puţin jenat și de obicei făcea baie. Poate că 
mergea la prostituate, nu știu. Îi aruncă Paulei o privire 
pătrunzătoare. De ce îmi puneţi întrebările astea? Oare începeţi 
să mă credeţi când spun că nu eu am făcut prăjitura? 

— E posibil ca moartea domnului Wade să aibă legătură cu o 
crimă din Bradfield. Dacă așa stau lucrurile, atunci da, s-ar 
părea că ai spus adevărul, răspunse Paula. 

— Ar fi bine dacă s-ar întâmpla asta, replică Jana. Un zâmbet 
strâmb i se ivi pe buzele pline. E cam greu să-ţi găsești de lucru 
ca menajeră când ziarele publică articole conform cărora ţi-ai 
otrăvit ultimul șef. 

— Înţeleg asta. Paula zâmbi şi ea. Dar, dacă avem dreptate 
în privinţa conexiunii, pun pariu că va fi și mai multă publicitate 
în jurul faptului că nu tu ai făcut prăjitura decât dacă ai fi 
făcut-o. Poate că asta îţi va servi drept referinţă. Strânse 
fotografiile și le puse înapoi în plic. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— Aș vrea să fi știut mai multe, spuse Jana. Și de dragul lui, 
și de al meu. Era un angajator bun, știți. Nu era pretenţios, era 
foarte recunoscător. Nu cred că era obișnuit să aibă pe cineva 
care să-l servească. Ar fi bine dacă aţi descoperi persoana care 
l-a ucis. 


x k xk 


Rhys Butler își ţinea brațul stâng peste pieptul îngust, cu 
cotul drept sprijinit, în vreme ce cu mâna dreaptă își acoperea 
gura și bărbia. Umerii îi erau aduși în faţă și îi arunca priviri 
mânioase lui Carol Jordan de sub sprâncenele roșcate. Părul i se 
ridicase vâlvoi, coafură specifică unei nopţi petrecute în 
pușcărie. 

— Clientul meu va depune o plângere împotriva Poliţiei 
Municipale din Bradfield pentru atacul asupra sa, spuse suav 
avocata sa, dându-și după ureche o șuviţă din părul lung și 
negru, cu o unghie lăcuită. 

—,„Nenorocita de Bronwen Scott”, se gândi Carol. 

—,„Dovadă că diavolul se îmbracă de la Prada.’ Norocul ei 
că avocatul din oficiu numit cu o seară în urmă se dovedise unul 
dintre avocaţii stagiari din cadrul bine-cunoscutei firme de 
avocaţi specializați în cazuri penale a lui Scott. Și, desigur, 
deoarece cazul reprezenta o combinaţie irezistibilă între Robbie 
Bishop, Carol Jordan și o acţiune civilă cu potenţial lucrativ 
împotriva poliției, Bronwen în persoană se repezise să-l preia cu 
amândouă mâinile. In taiorul ei cu croială perfectă și machiată 
ca la carte, era, în mod evident, pregătită pentru interviurile 
„spontane” de presă pe care avea să le acorde, fără îndoială, în 
cea de-a doua parte a acelei dimineţi. Astfel că vechile 
adversare se înfruntau din nou. 

— Mă bucur să aflu că a luat o decizie, spuse Carol. Eu, una, 
încă mă gândesc dacă să înaintez o plângere împotriva 
clientului dumneavoastră pentru sechestrare. 

Sam se aplecă în faţă. 

— Ca să nu mai vorbim că nu ar fi trebuit s-o taie în 
momentul în care a aflat că suntem polițiști. Ceea ce cam 
înseamnă că s-a opus arestării. 

Bronwen le aruncă amândurora o privire plină de 
compătimire și clătină din cap, ca pentru a spune că se aștepta 
la mai mult din partea lor. 

— Clientul meu are încă dureri provocate de acţiunile 
dumneavoastră. Cu toate acestea, este dispus să vă răspundă la 


21 Referire la cartea Diavolul se îmbracă de la Prada a 
autoarei Lauren Weisberg, publicată în anul 2003 și ecranizată 
în 2006 (n.red.) 


întrebări. 

Vorbea de parcă acest lucru ar fi fost o favoare extraordinară 
acordată de cineva sus-pus. Increderea lui Carol încasă o nouă 
lovitură. Din experienţa ei, clienţii lui Bronwen Scott aveau 
tendinţa să opteze pentru „Fără comentarii”, ceea ce se 
traducea în mintea lui Carol prin „Sunt vinovat”. Faptul că îi 
dădea voie lui Rhys Butler să vorbească îi arăta lui Carol că, era 
foarte probabil, să-și piardă vremea. Însă poate că aceasta era 
unica ocazie când un client prost reușea s-o reducă la tăcere pe 
băţoasa domnişoară Scott. Işi adună gândurile și îi zâmbi lui 
Butler. 

— Îmi pare rău că ţi-am stricat o săptămână care, probabil, 
se anunţa reușită, spuse amabil. Fruntea lui se încreţi precum 
coaja de pe o budincă de orez. 

— Ce vreţi să spuneţi? mormăi cu mâna la gură. 

— Faptul că Robbie Bishop a murit, desigur. Cred că asta 
te-a binedispus. Butler își feri privirea și nu spuse nimic. 

— Probabil crezi că a meritat-o, continuă ea. Adică, știm că 
nu aveai o părere prea bună despre felul în care se purta cu 
Bindie. 

—-Butler îi aruncă o privire întunecată. Își trase mâna din 
dreptul feţei și vorbi cu venin: 

— Bindie i-a dat papucii cu mult timp în urmă. De ce m-ar 
interesa ce i se întâmplă lui? 

— Păi, aș crede că nu voiai să se împace. 

Butler clătină din cap. 

— Nici vorbă! Ea nu s-ar fi înjosit. Așteaptă doar momentul 
potrivit ca să fim împreună. 

— lar acum, că Robbie e mort, acel moment nu poate fi prea 
departe. 

— Nu spune nimic, Rhys, interveni avocata sa. N-o lăsa să te 
prindă în joc. Răspunde doar la întrebări. 

— Vrei o întrebare? OK. Unde te aflai joia trecută, între zece 
seara și ora patru a dimineţii de vineri? rosti Carol pironindu-l cu 
privirea. 

— Acasă. Singur, înainte să întrebaţi. Dar am fost la serviciu 
până la șase și m-am întors la lucru vineri la opt. Și nu am 
mașină. Doar o bicicletă. Sunt rapid, dar nu atât de rapid, spuse 
Butler, încercarea sa de a rânji insolent transformându-se într-o 
strâmbătură din cauza durerii din zona gurii. 


— Există trenuri, spuse Sam. 

— Două ore jumătate, până la trei ore, de la Newcastle la 
Bradfield. Depinde dacă e direct sau cu schimbare la York. 

— Ai fi putut împrumuta o mașină. Sau să șterpelești una. 
Oricum ar fi, există soluții. 

— Atâta că n-am făcut-o eu. Am fost în Newcastle toată 
noaptea. 

Aveau să fie nevoiţi să ia la întrebări angajaţii din gări și din 
trenuri, își dădu seama Carol. Şi-ar fi dorit să fi făcut asta înainte 
de a-l fi arestat pe Butler, dar fusese clar, de îndată ce-l 
înhăţaseră din spatele casei sale, că nu avea de gând să-i 
însoțească de bunăvoie. Fusese nevoită să-l aresteze pentru a 
se asigura că nu o lua la sănătoasa. Și acum timpul se scurgea, 
iar ea nu avea dovezi. 

— Te-ai gândit că îi faci o favoare lui Bindie dacă te 
descotorosești de Robbie? 

— Oricine ar fi fost cel care s-a descotorosit de Robbie i-a 
făcut, într-adevăr, o favoare, dar nu eu am fost ăla, spuse cu 
încăpățânare. 

— Eşti sigur de asta? Fiindcă mă gândesc că otrava ar fi 
exact domeniul tău, interveni Sam, după cum hotărâseră 
dinainte. Hai să fim cinstiţi! Când ai încercat să-l înfrunţi 
bărbătește, Robbie te-a pus imediat cu botul pe labe. Era 
absolut imposibil să-l învingi în luptă dreaptă. Cu otrava mai vii 
de acasă. Un bărbat nu se poate lupta cu otrava. 

Butler roși, pielea sa palidă și pistruiată căpătând o culoare 
neplăcută. 

— Eu am arătat ce aveam de arătat. l-am demonstrat lui 
Bindie că oamenii care chiar ţineau la ea erau pregătiţi să-i ia 
apărarea. lar ea s-a descotorosit de el. Nu eu l-am ucis. 

— Clientul meu s-a exprimat foarte clar, doamnă 
inspector-șef. Vă sugerez să vă rezumaţi la întrebări, nu la 
insinuări și la zvonuri. 

Scott își notă ceva în carneţelul ei. 

— Farmacologie, ăsta e domeniul în care lucrezi, nu-i așa? 
întrebă Carol, sperând că schimbarea subiectului îl va 
destabiliza. 

— Așa e, spuse Butler. 

— Deci știi cam totul despre ricină? 

— Probabil că dumneavoastră știți mai multe despre ricină 


decât mine. Sunt tehnician de laborator la o firmă care produce 
medicamente pentru tuse. N-aș recunoaște o boabă de ricin nici 
dacă mi-ar apărea pe felia de pâine. 

Interveni o clipă de tăcere neplăcută. Carol ar fi putut jura că 
o văzuse pe Bronwen Scott dându-și ochii peste cap pentru o 
clipă. 

— Deci știi din ce se extrage ricina, spuse Carol. 

— La fel și jumătate din ţară, replică Butler, ridicând vocea. 

— Aflăm și noi chestiile alea din articolele despre teroriștii 
care fabrică ricină. lar acum Bishop moare din cauza asta? Toţi 
știm din ce naiba se extrage. 

Carol clătină din cap. 

— Eu nu mi-am amintit. A trebuit să mă informez după ce 
Robbie a primit diagnosticul. Pun pariu că majoritatea oamenilor 
au fost nevoiţi s-o facă. Dar tu îţi amintești. 

Butler se întoarse spre avocata sa. 

— N-aveţi de gând să-i faceţi să înceteze? N-au nimic 
concret împotriva mea. 

Scott zâmbi, dezvelindu-și dinţii mici și ascuţiţi. Carol se 
gândi că, probabil, învățase asta de la un pește piranha. 

— Clientul meu are dreptate. E un interogatoriu menit să 
stoarcă informaţii. Dacă nu mai aveţi altceva în afară de ceea ce 
ne-ați dezvăluit până acum, nu aveţi motive să ne ţineţi aici. 
Vreau să-mi eliberaţi clientul fără a-l pune sub acuzare, chiar 
acum. Fiindcă noi am terminat. El nu va mai scoate un cuvânt, 
iar voi nu aveţi nici o dovadă. 

Partea cea mai proastă era că avea dreptate. 

— Clientul dumneavoastră este liber, spuse Carol, 
ridicându-se. Ne vom reîntâlni la această masă, domnişoară 
Scott. 

Bronwen Scott zâmbi din nou. 

— Nu până nu vă faceți temele, inspectore Jordan. Vă vom 
contacta în legătură cu procesul pentru atac. 

Carol îi privi plecând, apoi ridică din umeri plină de regret. 

— Asta o să mă înveţe minte să nu mai fiu nerăbdătoare, 
spuse. Au să râdă de noi de la un capăt la celălalt al pământului. 
Se cutremură toată. Data viitoare când încerci să-ți mai faultezi 
unul dintre colegi, Sam, vezi dacă poţi să obţii ceva care să 
merite efortul, bine? 


x k xk 


Când Carol se întoarse în birou, Chris și Paula o așteptau. 
Amândouă arătau ca și cum le-ar fi prins bine încă două, trei ore 
de somn, iar Paula nu părea deloc în apele ei. 

— Aţi avut ceva noroc cu Butler? întrebă Chris. 

— Noi n-avem nimic, iar el o are pe nenorocita de Bronwen 
Scott. Nu era cazul să mai spună și altceva. Își înăbuși un 
căscat, își zise în gând că nu avea nevoie de o băutură și se 
instală în scaun. Dar voi două? Ceva rezultate azi-noapte în 
Amatis? 

Cele două schimbară o privire. 

— Am avut rezultate, dar nu în Amatis, spuse Chris, 
foindu-se în scaun. l-am permis Paulei să urmărească o altă 
pistă... 

— Nu așa a fost, şefa, interveni Paula. Nu a fost 
responsabilitatea sergentului Devine. Eu am convins-o. Mie îmi 
revine răspunderea. Dacă vor fi probleme de orice fel, mi le 
asum în întregime. 

— Despre ce tot vorbiţi voi două? întrebă Carol, amuzată de 
zelul lor. Dacă înregistrăm ceva progrese, nu prea mă 
interesează cine e de vină. Dă-i drumul, Paula! Care a fost 
cealaltă pistă? 

Paula plecă privirea. 

— Nu știu dacă știi, dar doctorul Hill m-a... ajutat să mă 
refac, spuse, vizibil chinuită. Aveam de gând să renunţ. Dar m-a 
făcut să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. 

— Ştiu cât e de bun la asta, spuse Carol blând. Și ea avusese 
nevoie de talentul lui de a repara oamenii, deși bănuia că Paula 
avusese mai mult de câștigat de pe urma procesului datorită 
lipsei de intimitate dintre ei doi. 

Paula ridică ochii și înfruntă privirea lui Carol. 

— li sunt datoare. Așa că, atunci când mi-a cerut să îl vizitez 
ieri, nu am stat pe gânduri. Mi-a spus despre un alt caz despre 
care credea că are legătură cu Robbie Bishop. Mi-a zis că tu nu 
ai fost de acord cu ideea, și recunosc că n-am fost surprinsă 
când am auzit despre ce era vorba. 

Carol reuși să-și păstreze chipul neclintit, dar, în interior, 
stăpânirea de sine dispăruse. De-a ce se juca el, fir-ar să fie? În 
cel mai bun caz, resimțea acest lucru drept o lipsă de încredere. 


În cel mai rău caz, aducea a trădare. Cum îndrăznise să 
recruteze un membru al echipei sale și să se folosească de acel 
detectiv pentru a încerca să-i arate cum ar trebui făcută treaba? 

— Vrei, cumva, să-mi spui că ai făcut investigaţii în legătură 
cu moartea lui Daniel Wade? întrebă pe un ton periculos de 
calculat. 

Paula se crispă în scaunul ei, dar nu tresări. 

— Da, șefa. 

Carol își plecă ușor capul într-o parte, privind-o pe Paula cu 
același dispreţ pe care îl arăta prizonierilor în sala de 
interogatorii. 

— Şi  amintește-mi, domnişoară polițist Mcintyre, când 
anume ţi-ai dat demisia din echipa noastră și ai devenit 
angajata doctorului Hill? _ 

— Nu așa se pune problema, începu Paula. li sunt datoare. 

— i se atribuise o sarcină în cadrul unei anchete 
criminalistice, iar tu ai decis să o abandonezi pentru că un civil 
care colaborează ocazional cu această unitate ţi-a spus să mergi 
să faci altceva? 

Vocea lui Carol ar fi potolit și o furtună. Vedea cum cuvintele 
ei o loveau adânc pe Paula și fu destul de meschină încât să 
savureze acel moment. 

Spre surprinderea ei, Chris sări în apărarea Paulei. 

— Cred că în momentul de faţă important e ceea ce a aflat 
Paula, șefa. Vezi bine că nu e mândră de ce a făcut, dar nu 
încape îndoială că a obţinut un rezultat important. E un poliţist 
bun și nu merită să fie mustrată fiindcă a acţionat împotriva 
regulilor. Toţi facem asta din când în când. 

Privirea ei o provocă pe Carol. Fuseseră colege în poliţia 
municipală. Carol era conștientă că Devine știa mai multe 
despre ea decât oricine altcineva din echipa sa. 

— Vom avea timp să ne ocupăm de aspectul disciplinar al 
problemei după încheierea anchetei, spuse Carol cu răceală, 
nedorind să recunoască teama pe care cuvintele lui Chris o 
treziseră în ea. 

Paula obținuse un rezultat. Ceea ce însemna că ea se 
înșelase atunci când respinsese părerea lui Tony. Işi pierdea 
oare îndemânarea? Îşi sabota singură intuiţia pentru a-l sfida pe 
el, fiindcă văzuse lucruri pe care ea ar fi trebuit să le observe, 
dar nu o făcuse? Băutura începea să-i influențeze judecata? 


Dumnezeu îi era martor că văzuse multă lume trecând prin asta. 

— Ce ţi-a cerut doctorul Hill să faci? 

Vizibil afectată, Paula îi spuse lui Carol despre discuţiile din 
bar și despre interogarea Janei Jankowicz. Puse pe masă 
fotografia lui Jack Anderson. 

— Asta e bărbatul pe care l-a identificat Carlos. Jana crede 
că a trecut pe la vilă când Danny era plecat, dar nu-și amintește 
de ce sau când. 

— În Amatis nu am obţinut identificări sigure pentru 
Anderson, dar unul dintre barmani crede că e posibil ca el să fi 
fost tipul cu care a stat Robbie în acea noapte de joi, adăugă 
Chris. Totul e puţin vag, dar ne-am gândit că s-ar putea să 
merite efortul de a-l pune pe Carlos să colaboreze cu Stacey, să 
vedem dacă putem transforma acea poză, ca să semene mai 
bine. O altă freză, câteva retușuri pe calculator, ceva de genul 
asta. 

Carol se simţi copleșită de emoţii contradictorii. O parte din 
ea își dorea să își dea frâu liber furiei și să le arate ce însemna 
să îi nesocotească instrucţiunile, iar cealaltă parte își dorea să le 
felicite și să se apuce de treabă pentru găsirea și arestarea lui 
Jack Anderson. Chiar în momentul în care conștientiza 
contradicţia, copilul furios era pus la colț de polițistul din ea. In 
aceeași clipă, observă că Paula remarcase transformarea și se 
relaxase puțin. 

— La naiba, spuse Carol, zâmbind fără să vrea. Habar n-aveţi 
cât de mult detest să mă înșel. Dar, data viitoare, Paula - dacă 
mai există o dată viitoare -, vino la mine înainte de a porni într-o 
misiune pe baza unei bănuieli de-a lui Tony. Nu are mereu 
dreptate, să știi. lar eu te voi asculta întotdeauna. 

In timp ce vorbea, observă că umerii Paulei se lăsară. Mai 
rămăsese un miez fierbinte de furie în inima lui Carol, dar îl 
păstra pentru persoana care chiar îl merita. 

— Deci cine este Jack Anderson și unde îl găsim? 

— Aici, zise Chris cu un oftat, e punctul unde ne împotmolim 
puţin. După spusele lui Stacey, el nu există. 

— Şi ce înseamnă asta? Carol era încă iritată, nu avea chef 
de jocuri de-a ghicitul. Avem fotografia lui. Asta trebuie să fi 
provenit de undeva. 

— Am vorbit cu persoana care ne-a trimis-o și cu cea de-a 
treia persoană din fotografia originală. Amândouă spun același 


lucru. Au fost colegi de școală cu Jack Anderson, și el obișnuia, 
la fel ca ei, să participe la aceleași concursuri de cultură 
generală organizate în baruri. Cele de marţi seara din barul Red 
Lion din Downton. Făcea parte dintr-o echipă ce se autointitula 
Funhouse. În urmă cu aproximativ trei ani, a încetat să mai vină. 
Băieţii noștri i-au întrebat pe membrii echipei Funhouse de ce se 
lăsase Anderson, iar ei au spus că se mutase în Stockport. lar 
ăsta e punctul unde îi pierdem urma, zise Paula. 

— Fiindcă, din câte spune Stacey, nu s-a dus în Stockport, 
continuă Chris. Sau, dacă a făcut-o, nu s-a înregistrat în calitate 
de cetăţean cu drept de vot. Nu plătește taxe la bugetul local, 
nu e înregistrat în cartea de telefon, nu are cod de identificare 
fiscală și nu și-a mai depus de patru ani declaraţia de venit. Nu 
a depus cerere de insolvenţă și nu are card de credit curent. Nu 
e înspăimântător cât de multe poate afla fata asta într-o 
dimineaţă de sâmbătă? 

Carol se prefăcu înfiorată. 

— Incerc să nu mă gândesc. Ce știți despre familie? Vechi 
prieteni din școală? 

— Ne ocupăm și de asta, spuse Paula. Conform tipului care 
ne-a dat prima dată fotografia, tatăl lui Anderson a făcut parte 
din armată. Se pare că a fost ucis în Primul Război din Golf, la 
scurt timp după ce Anderson a ajuns la liceul din Harriestown. 
Informatorul nostru nu e sigur dacă își amintește corect, dar 
crede că a fost ucis accidental de propria tabără, într-un schimb 
de focuri. 

— Asta trebuie să doară, spuse Carol. 

— lar mama sa? 

Chris se uită în caietul ei. 

— Incă încerc să obţin detalii despre ea, dar ni s-a spus că 
s-a sinucis în vara de după primul an universitar al lui Anderson. 
Se pare că a așteptat ca el să fie cât de cât pe propriile picioare, 
apoi a făcut ceea ce avea de făcut. Nu știm sigur la ce 
universitate a fost. Unul dintre tipi credea că la Leeds, celălalt la 
Manchester. Și nici nu știm sigur ce a studiat. E posibil să fi fost 
biologie, dar se poate și zoologie. Putea să fie și arta tricotajului, 
sinceră să fiu. Cred că, ajunși în acel punct, cei doi începuseră 
deja să inventeze. Clătină din cap dezgustată. De ce se 
străduiesc atât de mult să ne facă pe plac? 

— Probabil fiindcă avem autoritatea de a-i arunca în 


pușcărie, Chris, spuse Paula sarcastic. 

— Bine, bine, ajunge cu replicile de comedie. Valea, voi 
două! Și să nu vă întoarceţi până nu știți tot ce se poate ști 
despre Jack Anderson. Inclusiv adresa lui actuală. Se ridică și-și 
luă jacheta din cuier. Am să trec pe la casa mamei și a tatălui lui 
Robbie. Poate ei își amintesc de Jack Anderson. Nu se știe 
niciodată. lar apoi voi discuta cu un bărbat despre desfășurarea 
forțelor de poliţie. E mai bine că se află deja în spital, nu va fi 
nevoit să meargă prea departe pentru a se face bine. 


x k xk 


Fostul detectiv-șef Tom Cross deținea una dintre cele mai 
scumpe case din Bradfield, datorită unui câştig spectaculos din 
pariurile la fotbal, obținut cu câțiva ani înainte de pensionarea 
sa forțată. Pensia lui era suficientă pentru a le asigura o viață 
confortabilă lui și soției sale. Dar nimic nu l-ar fi putut convinge 
că era norocos. Există unii oameni incapabili să fie mulțumiți, iar 
Tom Cross era unul dintre ei. 

Privi morocănos de pe fereastra băii la gazonul impecabil, ce 
cobora într-o pantă lină care ducea la râul Brade, unde o barcă 
drăguță era ancorată de un ponton de beton. „O zi a naibii de 
urâtă pentru meci”, se gândi. Oricât de bine s-ar fi înfofolit, 
nasul lui avea să devină un bulb de gheață până la pauză. Cross 
se întoarse spre oglindă, pornindu-și aparatul de ras și 
apropiindu-l de obrajii săi mari. Ochii lui verde-deschis erau cam 
bulbucaţi, ceea ce îi atrăsese vechea poreclă de Popeye. Ca tizul 
lui din desene animate, Cross încă mai avea umerii musculoși și 
braţele fundașului de rugby care fusese cândva. Oglinda nu 
reflecta burta dolofană ce apăruse după ani întregi de bere și 
fast-food. Cross avusese întotdeauna tendința de a evita 
adevărul ori de câte ori acesta îl făcea să se simtă inconfortabil. 
Unii ar fi spus că asta fusese sursa prăbușirii sale profesionale. 
Cross însuși ar fi aruncat vina pe ipocrita aia nenorocită de Carol 
Jordan. 

Se rase rapid, apoi umplu lavoarul cu apă călduţă. Îşi 
scufundă tot capul, trecându-și degetele peste perii cenușii care 
îi înconjurau creștetul chel. Se ridică din apă gâfâind, cu gura 
arcuită împrăștiind picături în jurul chiuvetei de marmură. 
Nenorocita de Jordan și nenorocitul de John Brandon! Doi porci. 


Jordan se instalase în locul lui, iar Brandon dăduse sfoară-n ţară 
că Tom Cross era un trișor și un mincinos. Din cauza asta îi 
fusese al naibii de greu să pună laba pe serviciul ăla de pază pe 
care îl merita. Măcar astăzi, înainte să-i îngheţe fundul 
urmărindu-i pe cei de la Vics cum se chinuiau să joace fără 
Robbie Bishop, avea să lucreze cu cineva care îi recunoștea 
valoarea. 

Scrisoarea de la liceul din Harriestown apăruse din senin. Nu 
mai fusese pe acolo de la aniversarea vârstei de șaisprezece 
ani, când se lăsase de școală pentru a-și găsi de lucru pe un 
șantier de construcţii până să fie admis în forţele de poliţie. Dar, 
conform scrisorii de la directorul liceului, școala avea acum o 
politică de angajare a foștilor elevi ori de câte ori era posibil. 
Când venise vorba despre organizarea pazei pentru un 
eveniment major de strângere de fonduri, numele lui Tom Cross 
fusese prima propunere. 

După cum i se ceruse, sunase la numărul aflat pe antetul 
scrisorii. Spre surprinderea sa, îi răspunse un robot care spuse 
doar: 

— Aţi sunat la liceul din Harriestown. Vă rugăm să vă lăsaţi 
numele și numărul de telefon și vom lua legătura cu 
dumneavoastră cât mai curând. 

Fusese sunat cinci minute mai târziu chiar de directorul 
liceului. 

— Îmi cer scuze pentru robot, spusese acesta. N-o să vă vină 
să credeţi cât de multe telefoane abuzive și de ameninţare 
primim de la părinţi. 

Cross pufnise. 

— Ba da, vă cred. Pe vremea mea, dacă școala sau poliţia 
lua legătura cu părinţii tăi, aveai probleme serioase. Acum, 
părinţii sar în apărarea copiilor, și noi suntem cei care o 
încasăm. 

— Asta cam așa e. Vă mulţumesc că mi-aţi răspuns. Dacă 
sunteţi interesat de acest proiect, cred că fi cel mai bine ar fi să 
vă întâlniți cu Jake Andrews. Jake se ocupă de toată treaba. 
Cunoaște toate detaliile. Va fi un eveniment destul de 
important. Robbie Bishop a promis deja să ne susţină prin 
prezenţa sa și a convins-o pe fosta logodnică să vină să mixeze. 
Ea lucrează la Radio One, știți, îi spusese pe un ton conspirativ. 

— Îi voi zice lui Jake să vă sune. 


lar câteva ore mai târziu, Jake sunase. Avuseseră o întâlnire 
preliminară la prânz într-un restaurant franțuzesc foarte bun din 
oraș. Genul de local pe care Cross nu l-ar fi ales în mod normal, 
deși trebuia să admită că știau cum să pregătească friptura cu 
cartofi pai. Acum aveau să discute planurile în detaliu, inclusiv 
amplasarea clădirii situate pe impunătorul domeniu al lordului 
Pannal și al soţiei sale. Deși Dumnezeu știa pe cine aveau să 
aducă pentru a spori valoarea evenimentului, acum că Robbie 
Bishop murise. 

Cross își dădu cu aftershave pe obraji, neclintit în faţa 
usturimii. Se uită la ceasul său de mână, agăţat acum de 
oglindă. Era cazul s-o ia din loc. Se întâlnea cu Jake la un bar din 
celălalt capăt al cartierului Temple Fields. Aveau să bea o bere, 
apoi să meargă la apartamentul lui Jake să ia prânzul. Băiatul se 
scuzase: „Îmi pare rău că trebuie să ne întâlnim la bar. Doar că 
apartamentul meu e foarte greu de găsit. Toată lumea se 
rătăcește. Am descoperit că e mai ușor să ne întâlnim mai întâi 
la bar. Toate materialele de care avem nevoie sunt în 
apartament, așa că o să pregătesc ceva pentru prânz și putem 
lucra în timp ce luăm masa. Eu sunt vegetarian, dar nu-ţi face 
griji, pentru oaspeţi gătesc carne, adăugase cu un zâmbet”. 

Cross se duse la garderobă și-și scoase din sertarul de 
lenjerie o pereche de izmene. Haine călduroase pe dinafară, un 
prânz bun pe dinăuntru. Avea să supravieţuiască fără probleme 
unei după-amiezi de fotbal. 


x k xk 


Yousef trânti ușa apartamentului și se rezemă de ea, 
închizând pleoapele, aproape sufocat de nodul din gât. Făcuse 
atâtea eforturi pentru a nu-și trăda țelul. Işi recitase în tăcere 
motivaţia, ca pe o incantație, zi și noapte, fără încetare. Tinuse 
cu dinţii de convingerea sa că inima și mintea formau un tot 
unitar, că tot ceea ce făcea nu era doar în interesul lor, ci și 
singura cale posibilă de a merge înainte. 

Nu se punea problema că ar fi încercat să se amăgească 
singur că nu aveau să existe consecinţe. Işi îngăduise să se 
gândească la cum urma să îi fie afectată familia. Din punct de 
vedere rațional, știa că aveau să fie șocați și înnebuniţi, că nu 
aveau să-l creadă capabil de așa ceva. Dar aveau să treacă 


peste asta. Aveau să depășească momentul, să-l șteargă din 
viețile lor. Comunitatea urma să-i susţină. Nu toată lumea avea 
să fie de acord cu ceea ce făcuse, dar nu aveau să ostracizeze 
întreaga familie Aziz din cauza asta. 

Dar, în dimineaţa asta, enormitatea întregului plan îl izbise 
cu forţa unui tren. Nu că s-ar fi întâmplat ceva special. Toţi își 
văzuseră de treburile lor obișnuite de sâmbătă dimineaţa. Mama 
sa plecase la piaţa asiatică din cartier să cumpere carne halal, 
legume și fructe pentru weekend. Tatăl său era la moschee, 
pentru a se ruga și a discuta cu prietenii. Raj plecase la școala 
islamică pentru o oră de studii din Coran. Sanjar rămăsese în 
pat, recuperând orele de somn pierdute în timpul săptămânii. 
lar Yousef plecase la depozit să se asigure că totul mergea bine. 
Se simţise ciudat știind că făcea asta pentru ultima dată. Ciudat, 
dar nu emoţionat. Era greu să simţi vreo emoție în privinţa unei 
fabrici vechi și a unei mâini de muncitori care nu aveau să-i 
devină niciodată prieteni. 

Cu adevărat greu fusese prânzul de sâmbătă. Tradiţia le 
impunea să mănânce împreună. Mama sa pregătea întotdeauna 
o mâncare miraculoasă, gătită la foc mic, din miel condimentat 
și legume, cu o grămadă de pâinici indiene de înmuiat în sos. 
Era un scurt interludiu petrecut în familie, pe parcursul unei vieţi 
în care fiecare era ocupat cu propriile probleme. Faptul că știa 
că era ultimul asemenea moment la care lua parte îl făcuse pe 
Yousef aproape incapabil să mănânce. lar acest lucru, la rândul 
său, o determinase pe mama lui să se întrebe ce nu era în 
regulă cu el. O lăsase mai moale doar atunci când Raj începuse 
să se văicărească fiindcă Sanjar avea de făcut o livrare urgentă 
în Wakefield, așa că nu-l mai putea duce până la locul de 
întâlnire cu prietenii săi, de unde să meargă la fotbal. 

— Nu-ţi face griji, te va duce Yousef, zise mama. 

— Nu pot, spuse el. Mi-am programat să merg la Brighouse, 
să mă întâlnesc cu un tip în legătură cu un contract nou. Nu am 
timp. 

— Cum adică nu ai timp? Nu trebuie să ocolești prea mult ca 
să-l duci pe băiat să se întâlnească cu prietenii lui, insistă 
maică-sa. 

— Ce contract nou? întrebă tatăl său. 

— Nimeni nu se ocupă niciodată de mine, se smiorcăi Raj. 

Sanjar îl privi și-i făcu cu ochiul. In mod clar nu credea nici el 


în povestea cu contractul cel nou, dar orice și-ar fi imaginat că 
făcea Yousef, era imposibil să bănuiască adevărul. 

Și atunci aproape își pierduse cumpătul. Era ultima lui masă 
cu familia, și totul se transforma într-o ciorovăială. Când aveau 
să se gândească la asta retrospectiv, nimeni nu urma să aibă 
amintirea plăcută a unei mese fericite în familie pe vremea când 
încă aveau iluzia că el era un băiat normal. Nu avea să rămână 
decât gustul amar al resentimentelor. 

Fusese nevoit să plece înainte de a se prăbuși în faţa lor. Pe 
drumul până la apartament, privirea îi fusese împăienjenită de 
lacrimi. Îi iubea, dar nu avea să-i mai vadă niciodată. 

Yousef clătină din cap ca pentru a scăpa de gândurile 
dureroase. Nu mai exista cale de întoarcere. Trebuia să 
privească înainte. Trebuia să se gândească la un viitor strălucit, 
în care visele sale aveau să se împlinească. Se desprinse de 
ușă. Încă mai trebuia să îndeplinească ultima etapă. 

Atent, puse TATP-ul într-o cutie mare de conserve, așezând 
în mijloc motorul cu praf de pușcă de la macheta unei rachete. 
Luă câteva fire învelite în plastic subţire și le fixă pe dispozitiv 
cu mici cleme aligator, apoi le prinse de un dispozitiv electronic 
de aprindere, conectat la un cronometru electronic lipit cu 
bandă adezivă. Nu el construise această parte a bombei; nu 
avea abilități în domeniu. Dar i se explicase. Trebuia să fie 
pregătit, cu bomba amplasată corect la ora 3:30, după 
scurgerea a două treimi din prima repriză. Trebuia să 
programeze cronometrul la patruzeci de minute, astfel încât să 
explodeze la mijlocul celei de-a doua reprize, lăsându-i timp 
suficient să fugă. Era simplu. Planul era astfel conceput încât să 
reducă la minim orice eventuale riscuri de eșec. 

Se calmă concentrându-se asupra asamblării bombei. Când o 
termină și o puse pe fundul cutiei de scule a lui Imran, era din 
nou liniștit. 

Yousef duse cu mare grijă lada de scule până la furgoneta lui 
Imran. Ştia cât de volatil era TATP-ul, cât de ușor ar fi fost ca 
frecarea rezultată din mișcare să declanșeze reacţia în lanţ care 
i-ar fi aruncat în aer pe el și restul casei. Așeză ușor lada pe 
pământ până deschise ușa din spate a furgonetei, apoi o puse 
pe suportul de burete pe care îl pregătise deja. Inchise ușile cu 
atenţie și se îndepărtă de furgonetă. Işi dori să fi fost fumător. 

Se uită la ceas. Era timpul să plece. Voia să ajungă la 


intrarea pentru personal și jucători cu aproximativ cinci minute 
înainte de începerea meciului, când paznicii ar fi fost prea 
ocupați să-i acorde atenţie. Ţinând cont și de trafic, trebuia să 
plece cam în cinci minute. 

Yousef urcă în furgonetă și băgă, tremurând, cheile în 
contact. Mâinile îi erau lipicioase de transpiraţie. „Calm”, își 
spuse. Nu avea motive să intre în panică. Nu avea motive să se 
teamă. Nimic nu putea ieși prost. 

Nu știa despre cea de-a treia componentă, prinsă cu bandă 
adezivă între dispozitivul de aprindere și cronometru. O 
componentă ce avea să modifice planurile atent ticluite ale lui 
Yousef. 


x k xk 


Tony se simţea foarte mulţumit de el însuși. Azi era omul 
care urcase jumătate de etaj. E adevărat, avusese anumite 
dificultăţi la coborâre, dar reușise. Nouă trepte în sus și nouă 
trepte în jos. Și fără să cadă deloc. Fusese atât de extenuat 
după aceea, încât își dorise să se întindă în pat și să plângă, dar 
nu avea să sufle o vorbă despre asta. 

Tony porni laptopul și accesă site-ul echipei Bradfield 
Victoria. Fiindcă îl uita Dumnezeu la birou, se abonase la canalul 
lor TV privat la începutul sezonului. Așa că, oriunde s-ar fi aflat, 
atâta timp cât avea acces la internet cu bandă largă, putea 
urmări în direct meciurile echipei Vics. Se conectă și dădu 
volumul mai încet! Nu avea nevoie să audă pălăvrăgeala de 
dinainte de meci a unor fotbaliști de mâna a doua retrași și a 
unui comentator care își pierduse aprecierea în rândul 
televiziunilor. Nu aveau să vorbească decât despre Robbie, iar 
lui Tony nu-i trecu nici o clipă prin minte că aceștia ar avea vreo 
informaţie utilă de oferit. 

Gândul la Robbie îi aminti că ar fi trebuit să încerce să 
găsească o chestie care s-o ajute pe Carol să treacă peste jena 
de a fi refuzat să-i verifice sugestia, acum că se dovedise că 
avusese dreptate. Avea să fie furioasă pe ea însăși și probabil că 
avea să se descarce înfuriindu-se pe el. Era mai bine să aibă 
ceva pregătit cu care s-o ia prin surprindere. Problema era ce 
anume. 

— Ce anume îi face potriviţi pentru tine, Hărţuilă? Oare e 


importantă legătura cu liceul din Harriestown? Ce s-a întâmplat 
acolo care să te afecteze atât de mult? 

Cântări toate opţiunile, dar nu reuși să găsească vreun 
element de legătură între Robbie Bishop și Danny Wade în anii 
de școală. 

— Dar asta s-a schimbat, medită el. La data morţii, aveau 
totuși ceva în comun. Amândoi erau oameni bogați. lar bogatii 
sunt altfel. Deci deveniseră altfel. Îi lăsaseră de căruţă pe restul 
elevilor de la liceul din Harriestown. Au avut noroc, s-ar putea 
spune. Danny, cu siguranţă. Nu ai nevoie de talent la loterie. 
Doar de noroc chior. Dar și Robbie a avut noroc. Clubul potrivit, 
managerul potrivit. Am văzut cu toţii și cazuri opuse - talent din 
plin, aruncat pe apa sâmbetei. 

Se descurca greu și era conștient de asta. Doar două cazuri 
nu îi ofereau date suficiente. Era cel mai dificil aspect al muncii 
sale. Cu cât mureau mai mulţi oameni, cu atât îi era mai ușor. 

Deci nu prea avea cu ce să facă legătura între victime. Cum 
rămânea cu metoda crimei? Otrăvuri din plante. Aducea a 
Dorothy L. Sayers sau a Agatha Christie. O crimă misterioasă 
într-un sat. 

— În trecut, asasinii sau membrii familiei erau cei care 
recurgeau la otravă. Dar acum există pistoale pentru asasini, iar 
otrăvirile în familie au fost de mult înăbușite de analizele 
toxicologice ale criminaliștilor... Deci de ce să folosești otrava? E 
greu de obținut, iar ca să-ţi faci rost de ea lași urme. Singurul 
său avantaj e pentru cei cărora nu le place actul uciderii. Se 
aprobă singur. Asta e, nu-i așa? Nu-ţi place să ucizi, ci să provoci 
moartea. lți place senzaţia de putere, dar nu ai chef să-ţi 
murdărești mâinile. E ca și cum ai sta la distanţă. Ca și cum ţi-ai 
păstra nevinovăția. Când te-ai despărţit de victime, erau în 
viață. Nu trebuie să te consideri un ucigaș netrebnic. Se 
întrerupse pentru o clipă, pierdut în gânduri. Aproape te poţi 
convinge că le oferi o șansă. Poate vor reuși să supravieţuiască, 
poate nu. Poate vor avea noroc. Sau poate tocmai li s-a terminat 
norocul... Şi, dacă tot veni vorba despre asta, uite-i pe băieţii 
mei! 

Pe ecran, tricourile familiare galben canar își făceau ieșirea 
din tunel, toţi jucătorii având pe braţe banderole negre. Urmară 
jucătorii de la Tottenham Hotspur, cu capetele plecate. 

Cele două echipe, ambele cu banderole negre, se aliniară 


faţă în faţă, iar Tony dădu volumul mai tare exact la timp ca să-l 
audă pe comentator spunând: „...un moment de reculegere în 
memoria lui Robbie Bishop, care a murit tragic săptămâna 
aceasta”. 

Tony își plecă ușor capul și se supuse momentului de 
reculegere. Acesta păru să treacă mult prea repede. Apoi 
mulţimea începu să urle, jucătorii făcură câteva mișcări pentru a 
se încălzi și se pregătiră de joc. Robbie devenise, oficial, o 
amintire. Acum era timpul pentru spectacol. 


x k xk 


Străzile de pe lângă Victoria Park erau sufocate de fanii care 
se îndreptau spre stadion. Circulația maşinilor era interzisă, 
acestea fiind oprite și deviate de polițiști în jachete fluorescente 
galbene. Doar pietoni și cai, divizia călare apreciind meciurile 
jucate acasă pentru exercițiul pașnic pe care îl ofereau aproape 
invariabil. Prin mijlocul valurilor galbene de suporteri ai gazdelor 
se demarca o bandă albă, acolo unde suporterii echipei Spurs 
pășeau sfidători pe teritoriul inamic. 

Mai exista și o altă pată de alb, mai mică, în mijlocul valului 
de galben. Furgoneta firmei Al Electricals avansa încet printr-o 
mulţime puţin dispusă să se separe pentru orice sau oricine. În 
spatele volanului, Yousef se ruga neîncetat, de-abia mișcând din 
buze, în vreme ce gândurile îi goneau nebunește. Dacă se 
concentra asupra detaliilor, nu mai era obligat să înfrunte 
oroarea a ceea ce avea să facă în curând. Documentele îi 
asiguraseră trecerea dincolo de primul punct de control. Un 
poliţist care dirija traficul aruncase o privire peste cele două 
faxuri false și peste legitimaţia, tot falsă, a lui Yousef și-i făcuse 
semn să treacă fără un cuvânt. Urma testul cu adevărat dificil. 

Se uită la ceas. Se încadra perfect în program. Tribuna de pe 
Grayson Street se ridica în faţa sa, porţile înalte din fier forjat, 
cu emblema clubului, fiind clar vizibile. Intrarea în parcarea 
rezervată personalului și jucătorilor era la vreo zece metri 
dincolo de porţi, drumul fiind blocat de o barieră și de un cordon 
de paznici. Işi trase și mai mult peste ochi șapca de baseball, 
pentru a-și ascunde mai bine trăsăturile. 

Yousef trecu de porţi, claxonând pentru a-și croi drum 
printre suporteri. Drumul era și mai aglomerat decât de obicei 


din cauză că trotuarul era ocupat în întregime de omagiile aduse 
lui Robbie Bishop. Fotografia sa îi zâmbi lui Yousef, din nou și din 
nou, cu rânjetul încrezător al unui om care vede că lumea se 
supune poftei inimii sale. 

„S-a înșelat atât de mult!” își zise Yousef. 

Trase de volan, îndreptând furgoneta spre barieră. Când se 
apropie, fu înconjurat de paznici. Toţi păreau la fel de 
ameninţători cu gecile negre cu galben cu emblema Vics, cu 
blugii negri și cu capetele rase. Işi cobori geamul și zâmbi. 

— Reparaţie de urgenţă la sistemul electric, spuse. Este o 
problemă la reţeaua electrică de sub Tribuna Vestey. Scoase 
faxurile. Dacă e vreun scurtcircuit, nu va mai fi curent în zona 
rezervată sponsorilor. 

Paznicul cel mai apropiat rânji batjocoritor. 

— Săracii de ei nu vor putea să-și găsească sendvișurile cu 
creveţi pe întuneric. Stai o clipă, să-i arăt hârtiile tipului de la 
barieră. 

Luă documentele și se duse la mica gheretă a paznicului de 
la barieră. Yousef îl văzu arătându-i faxurile bărbatului 
dinăuntru. Simţi transpiraţia adunându-i-se la subraţ și la spate. 

— Mare tam-tam, nu? zise el către paznic care venise să-i ia 
locul celui dinainte. Bietul băiat! 

— Ba bine că nu, replică paznicul. Ce nemernic ar face așa 
ceva? 

Se dădu puţin înapoi, surprins, de parcă doar atunci ar fi 
observat că vorbea cu un tânăr asiatic, genul prezentat de 
publicaţiile de scandal ca fiind arhetipul  Baubaului 
contemporan. Scuze, prietene, n-am vrut să... Ştii? 

— Știu. Nu suntem toţi așa, spuse Yousef, simțind cum 
degetele i se chircesc de neplăcere. 

Nu fiindcă minţea, ci fiindcă minţea într-un mod atât de laș. 
Înainte de a apuca să continue discuţia, primul paznic se 
întoarse cu documentele. 

— Va trebui să-mi dai voie să mă uit în spatele furgonetei. 

Yousef opri motorul, scoase cheile și se duse la partea din 
spate a furgonetei. Mâinile îi tremurau vizibil. Incercă să se 
așeze între încuietoare și paznic. Işi spuse că nu avea motive de 
îngrijorare, că totul avea să fie bine. Deschise larg ușa din spate. 
Furgoneta era plină cu suporturi pentru cabluri și cu tot felul de 
cutii de plastic cu siguranţe, şuruburi și întrerupătoare. Mosoare 


cu cabluri de diverse grosimi erau îngrămădite la un loc în 
spatele unei bariere de coardă elastică, iar lada de scule a lui 
Imran se afla într-o parte, o cutie albastră de metal, lungă și 
turtită, cu vopseaua sărită. 

— Vrei să deschizi lada de scule? îi ceru paznicul. 

— Sigur. Yousef înghiţi în sec și desfăcu clamele capacului. 
Deschise primul nivel, dând la iveală o varietate de patente, 
clești și șurubelniţe. OK? Puse mâna pe ladă ca pentru a o 
deschide și mai mult. Stomacul i se strângea ghem, vezica 
stătea să-i plesnească. Dacă ticălosul de paznic nu se oprea, 
următorul lucru pe care avea să-l vadă ar fi fost o bombă. 

Paznicul aruncă o privire peste scule. 

— Mie mi se pare că arată a trusă de electrician. OK, colega, 
spuse. Parchează acolo, în celălalt capăt. Arătă spre marginea 
parcării. Vei vedea o poartă. Tipul de la pază de acolo știe că 
ești pe drum. O să te lase să intri. Cotești, urmezi aleea și ajungi 
la intrarea pentru personal. Ei o să-ţi arate unde să mergi. 

Îi făcu cu ochiul. S-ar putea chiar să te lase să te uiţi puţin la 
meci dacă îţi termini treaba repede. 

Yousef făcu ce i se spuse, de-abia venindu-i să creadă că 
totul era atât de ușor. Odată trecut de prima barieră, era clar că 
fusese acceptat drept cineva care avea un motiv întemeiat să se 
afle acolo. Zece minute mai târziu, ţinând capul plecat pentru a 
evita camerele cu circuit închis, ducea lada de scule a lui Imran, 
cu încărcătura sa mortală, de-a lungul unui coridor îngust aflat 
sub rândul trei al uriașei Tribune Vestey. Tribuna, numită după 
Albert Vestey, atacantul legendar al Angliei și al echipei 
Bradfield Vics din perioada interbelică, cuprindea centrul de 
presă sus, în rândul superior, precum și lojele destinate 
sponsorilor și invitaţilor speciali. În drumul lor, fluxul şi refluxul 
de cântece și încurajări ale fanilor le însoțeau pașii. Yousef fu 
surprins de cât de tare se auzea. Se așteptase să fie mult mai 
liniște în standul izolat de beton și de corpuri. Dar aici auzea de 
parcă el însuși ar fi fost unul dintre spectatorii care striga. 

Destinația lui Yousef era o mică încăpere din afara 
coridorului, unde se aflau panourile electrice. De aici era 
controlată furnizarea cu curent electric către centrul de presă și 
către lojile oamenilor de afaceri. Imediat deasupra, separat 
printr-o construcţie de grinzi și beton turnat, se afla peretele 
despărțitor dintre cele două loji, fiecare cu o capacitate maximă 


de aproximativ zece spectatori. Acestea erau flancate de loji 
identice. Toate cele patru loji, precum și celelalte care se 
întindeau de-o parte și de cealaltă, erau pline de oameni care 
mâncau și beau pe cheltuiala altcuiva. Fotbalul, după cum se 
părea adesea, era doar o chestie secundară. Ceea ce conta era 
să te afli acolo. 

Paznicul care îl însoţise pe Yousef de la intrarea personalului 
se opri în faţa unei uși cenușii ce purta o tăbliță galbenă cu un 
fulger negru pe ea. 

— Poftim, colega, îi spuse, descuind ușa și deschizând-o. 
Arătă spre un telefon fixat pe peretele coridorului, la câţiva 
metri distanţă. 

— Sună când ai terminat și voi veni să încui după tine. 
Împinse ușa și îi făcu semn lui Yousef să intre în spaţiul îngust. 
lar dacă termini înainte de finalul meciului, o să-ți găsim un loc 
de unde să te uiţi până la sfârșit. 

Lui Yousef i se făcu greață, dar reuși să zâmbească și să dea 
din cap. Ușa se închise în urma sa cu un pocnet ușor. Încăperea 
era întunecată și înghesuită. Mirosea a praf și a ulei. Panourile 
electrice acopereau peretele îndepărtat. Pereţii erau tapetaţi cu 
cabluri, îngropate la suprafaţă sub un praf uleios. Nu credea că 
avea să fie deranjat de cineva aici, nu cât timp exista un meci în 
desfășurare la câteva sute de metri distanţă. Dar, ca să fie 
sigur, propti capătul lăzii de scule în ușă. Dacă cineva încerca să 
intre, avea să audă. 

Ca din senin, Yousef simţi un nod în gât, iar ochii i se 
umplură de lacrimi. Era îngrozitor ceea ce făcea. Dar trebuia 
făcut, fără îndoială. Cea mai bună cale de a-și atinge scopul. 
Însă ura faptul că trăia într-o lume unde astfel de lucruri erau 
necesare. Unde violenţa era singurul limbaj pe care oamenii îl 
ascultau. Unde violenţa era singurul limbaj aflat la îndemâna 
celor frustraţi, de felul în care era condusă lumea. George Bush 
avusese dreptate, era o cruciadă”?. Doar că nu cea la care se 
gândea ticălosul de la Casa Albă. 

Își frecă ochii cu dosul palmei. Nu era acum momentul sau 
locul potrivit pentru tristeţe ori pentru a se răzgândi. Yousef 
deschise lada de scule și ridică raftul de sus. Dedesubt, învelită 
în mai multe straturi de folie protectoare, se afla bomba. Nu 


* Fostul președinte american George Bush a folosit termenul 
de „ cruciadă” pentru a se referi la Războiul din Irak (n.red.) 


părea mare lucru. Yousef avea impresia că ar fi trebuit să fie 
mai impresionantă. Să arate mai impunător decât o cutie de 
conserve și un cronometru de bucătărie. 

Se uită la ceas. Se descurca foarte bine. Era trei și 
douăsprezece minute. Scoase o rolă de bandă adezivă și prinse 
bomba pe un mănunchi de cabluri întinse de-a lungul peretelui. 
Apoi, cu gura uscată și cu stomacul chinuit de convulsii, începu 
să programeze cronometrul. 


x k x 


După două minute de la începerea meciului, Phil Campsie 
reușea o pătrundere uimitoare pe partea stângă, doar pentru a 
fi obstrucţionat dureros, dar regulamentar. 

— O, nu, strigă Tony. 

— O, nu e corect, spuse Carol, intrând în forță, cu o atitudine 
ce îi trăda indignarea. Ce dracu' crezi că faci? 

Tony îi aruncă privirea nedumerită a unui om care nu a făcut 
decât ceea ce trebuia să facă, neobservând deloc limbajul 
corpului ei. 

— Mă uit la fotbal, spuse. Vics și Spurs. De-abia a început, 
trage-ţi un scaun! 

Carol trânti capacul laptopului, închizându-l. Tony era 
scandalizat. 

— De ce-ai făcut asta? 

— Cum îndrăznești să-mi corupi oamenii și să-i trimiţi să se 
plimbe prin ţară, ca să vâneze micile tale fantezii? strigă ea. 

— Ah, murmură Tony. E vorba despre Paula, să înţeleg. 

— Cum ai putut să faci una ca asta? Mai ales după ce am 
spus că nu cred că are vreun rost? Carol străbătea încăperea cu 
pași agitaţi. 

— Ei bine, exact ăsta e motivul pentru care am fost nevoit 
s-o fac. Tony își deschise din nou laptopul. Dacă aș fi putut s-o 
fac eu însumi, aș fi făcut-o. Dar, așa cum stau lucrurile, ești 
scutită de rușinea de a fi nevoită să recunoști că ai ignorat cea 
mai bună pistă de până acum. 

— Prostii! Avem un suspect care nu are nici o legătură cu 
Danny Wade. 

Tony atinse ușor mouse-ul pentru a readuce meciul pe 
ecran. 


— lar eu sunt convins că vei constata că nu are nimic de-a 
face cu Robbie Bishop. Cel puţin, nu în ceea ce privește 
uciderea lui. li aruncă un zâmbet strălucitor. 

— lar Paula ţi-a oferit o altă pistă promițătoare. Adică, 
trebuie s-o fi făcut. Fiindcă, dacă nu i-ar fi ieșit nimic, nu ai fi 
aflat niciodată. 

Carol îl împunse cu degetul arătător. 

— Eşti al dracului de imposibil! Eşti absolut țăcănit. Paula 
lucrează pentru mine, nu pentru tine. Tony zâmbi ca pentru a-și 
cere scuze. 

— Aș putea spune că m-a ajutat în timpul ei liber, replică el. 
Pentru că mă place atât de mult. Acum era rândul lui Carol să 
zâmbească afectat. 

— Dar asta ar fi o minciună. A făcut-o în timpul programului 
de serviciu la poliţia din Bradfield, când ar fi trebuit să lucreze 
pentru echipa din care face parte. 

Tony clătină din cap, ochii săi albaștri întunecându-se în timp 
ce se pregătea să joace dur. Privi meciul de pe ecran, dar 
cuvintele îi erau adresate lui Carol. 

— Nu poţi să-ţi pui oamenii să lucreze după un program 
flexibil și apoi să pretinzi ca fiecare oră pe care n-o dorm să fie 
dedicată serviciului. Paula are dreptul la pauze. Nu prea poţi să 
te plângi dacă ea le comasează într-un singur interval mai mare 
de timp liber. Pun pariu că n-a avut opt ore neîntrerupte de 
pauză de când a ieșit din tură azi-noapte și până a luat-o de la 
capăt azi-dimineaţă. Chiar și prizonierii tăi au dreptul la asta. 

Carol îi aruncă o privire furioasă. 

— Detest când pui problema într-o lumină care să te 
avantajeze pe tine. Ai sărit calul, și știi asta. Mai ales că e vorba 
despre Paula. Ştii cât e de vulnerabilă. 

— Cred că, în ceea ce privește starea mintală a Paulei, eu 
pot să o estimez, probabil, mai corect decât tine. O cântări din 
priviri, încercând să-și dea seama cât era de furioasă. Haide, 
vino, stai jos și uită-te puţin la fotbal cu mine. Băieţii dau ce au 
mai bun în ei de dragul lui Robbie. Ar face să plângă și un ochi 
de sticlă, crede-mă. 

— Nu poţi să eviţi, pur și simplu, subiectul, să te prefaci că 
nu s-a întâmplat, spuse Carol. 

Dar el vedea că începea să se înmoaie. 

— Nu fac asta. Sunt de acord, am sărit calul. Nu pot să spun 


decât că, în mod normal, aș fi făcut-o eu însumi. Și am 
considerat că era ceva prea important într-o anchetă 
criminalistică pentru a renunţa la asta. li voi cere scuze Paulei 
fiindcă am pus-o într-o situaţie penibilă, dar nu am de gând să-ţi 
cer ţie scuze fiindcă am îndreptat ancheta în direcţia potrivită. 
Lovi cu mâna braţul scaunului de lângă pat. Acum, vrei să stai 
jos și să te uiţi la nenorocitul ăsta de meci? 

Cu o proastă dispoziție evidentă, Carol se aruncă în scaun. 

— Ştii că detest fotbalul, bombăni. 

— Noi suntem cei în galben, spuse el. 

— Du-te dracului! Știu asta, i-o trânti ea. 

— Deci ai de gând să-mi spui despre noua și geniala pistă a 
Paulei? întrebă Tony exact când cei de la Spurs recâștigară 
posesia și începură să înainteze. 

— Nu ţi-a zis ea deja totul? 

El rânji. 

— Nu, amândoi înțelegem foarte bine ordinea ierarhică. 

— V-aţi coalizat împotriva mea murmură Carol. El înţelese că 
furtuna se încheiase. 

— Bucură-te că ne pasă suficient de mult încât să ne 
asigurăm că n-o să te prăbușești. Așa cum tocmai a făcut-o el. 
Arătă spre un jucător de la Spurs, care părea să se fi împiedicat 
de un smoc de iarbă. 

În timp ce priveau, comentariul se pierdu într-un huruit 
îngrozitor. Un val de fum pluti peste ecran, apoi o ploaie de 
dărâmături începu să cadă pe o parte a terenului de joc. Carol și 
Tony se holbară la ecran, năuciţi. Apoi se auzi vocea 
comentatorului, care ţipa isteric: „O, Doamne, o Doamne, a 
apărut o gaură... Nu mai aud. O, Doamne, sunt bucăţi de 
cadavre... Cred că a fost o bombă. O bombă aici, la Victoria 
Park. O, lisuse Hristoase... 

Acum regizorul de imagine își venise în fire. Imaginea se 
schimbă, camera trecând de la teren la ceea ce fusese Tribuna 
Vestey. În centrul rândului din mijloc nu se vedea nimic cu 
excepţia unui vârtej cenușiu de praf. În rândurile de scaune de 
sub lojile pentru sponsori, oamenii se călcau în picioare să 
ajungă la pasaje. Camera trecu la un prim-plan cu una dintre 
ieșiri, unde câţiva fani se luptau să iasă, în vreme ce alții 
treceau copiii peste capetele oamenilor pentru a-i scoate de 
acolo. Apoi se văzu din nou tribuna, doar că de această dată 


flăcările mușcau din marginile norului de praf și spirale negre de 
fum se încolăceau în sus, pe măsură ce norul de praf cobora. lar 
acum oamenii țipau. 

Carol era deja în picioare, îndreptându-se spre ușă. 

— Te sun eu, spuse, apoi deschise ușa și o luă la fugă. 

Tony de-abia remarcă plecarea ei. Era captivat de tragedia 
ce se derula pe ecran, sub ochii săi. Fără a-și dezlipi privirea de 
la laptop se întinse după telecomandă și deschise televizorul. li 
era aproape imposibil să cuprindă cu mintea ceea ce vedea. 

Bradfield devenise membru al celui mai exclusivist club. 
Turnurile Gemene. Kuta Beach. Madrid. Londra. O listă pe care 
nici un oraș nu voia să fie prezent. Dar acum Bradfield se 
număra printre ele. 

Și avea să fie mult de lucru. 


x k xk 


Tom Cross îşi petrecuse cea mai mare parte a carierei 
polițienești în umbra amenințării terorismului republican 
irlandez. Doisprezece morți în atentatul asupra unui autocar de 
pe autostrada M62, doi copii sfâșiaţi de o bombă în centrul 
orașului Warrington, peste două sute de răniți și un centru al 
orașului devastat în Manchester. El și colegii săi învăţaseră să 
fie vigilenţi, dar li se explicase și ce se aștepta de la ei. 

Așa că, atunci când explodă bomba de la stadionul Victoria 
Park, instinctele lui Cross îl îndemnară să meargă spre locul 
exploziei. Ceilalți 9 346 de oameni din Tribuna Vestey nu-i 
împărtășiră reacţia. Un flux uriaș de oameni se revărsa spre 
pasaje și spre ieșiri, iar Cross, aflat cu șaisprezece rânduri în 
spatele lojilor pentru sponsori, își plecă ușor capul, se apucă de 
spătarul scaunului său și îi lăsă să treacă peste el. 

Când presiunea exercitată de corpuri asupra lui se reduse, 
se târi ajutându-se de mâini până în mijlocul rândului, unde nu 
se aflau oameni. Începu să se caţăre cât de repede putea, 
dorindu-și să nu fi mâncat atât de mult din delicioasa tocăniţă 
de miel pe care i-o servise Jake Andrews la prânz. Stomacul îi 
era umflat și dureros, ca și cum s-ar fi transformat într-o tobă, 
conţinutul său legănându-se dintr-o parte în alta ca apa de 
ploaie într-o anvelopă aruncată. „Futu-i”, își zise el chinuindu-se 
să urce. Erau cadavre peste tot, iar el se gândea la starea burţii 


sale. 

Când Cross se apropie, desluși prin praf și prin fum gaura din 
tribună. Fragmente de beton și metal contorsionat aruncate în 
aer, ca și cum un pumn uriaș le-ar fi lovit de dedesubt. Locul 
dezastrului era plin de cadavre în poziţii grotești, multe dintre 
ele cu membre lipsă. Prin ţiuitul claustrofobic din urechi auzi 
pârâitul flăcărilor, gemetele răniților, vocea din megafoane 
rugându-i pe oameni să nu se îmbulzească, sunetul sirenelor 
îndepărtate ce se auzea tot mai tare. Inhală mirosurile de sânge, 
de fum și de rahat, le simţi pe vârful limbii. Măcel. Asta simţea. 

Prima persoană încă în viaţă peste care dădu era o femeie, 
cu părul și cu pielea cenușii de la praf. Partea de jos a piciorului 
stâng îi era zdrobită, iar sângele îi țâșnea din rană. Cross scoase 
cureaua de la pantalonii ei și îi legă un garou deasupra 
genunchiului. Fluxul de sânge încetini mult. Pleoapele ei 
tresăriră, apoi se închiseră din nou. El știa regula cum că răniții 
nu trebuie mutaţi, dar, dacă focul înainta repede, avea s-o 
prindă și pe ea. Nu prea avea de ales în situaţia asta. Cross își 
strecură braţele sub femeie și o ridică, gemând din cauza 
efortului. Păși peste dărâmături, deplasându-se în lateral până 
ajunse la un pasaj. O puse jos cu atenţie și porni după alţi răniţi, 
vag conștient de faptul că i se alăturaseră și alţii, unii purtând 
jachetele fluorescente ale serviciilor de urgenţă. 

Nu-și dădea seama cât de mult timp trecuse. Era conștient 
doar de mizeria și de sângele din jur, de propria greață și de 
transpiraţia ce i se scurgea pe faţă, de durerea din stomac și de 
cadavrele întâlnite la tot pasul. Lucra singur și cu alţii, 
îndepărtând bucăţi de moloz, făcând respiraţie artificială 
victimelor, mutând cadavre și spunându-le răniților vechile 
minciuni familiare: „Va fi bine. Vei fi O.K. Va fi bine”. Nu avea să 
mai fie bine niciodată pentru nici unul dintre nenorociţii prinși în 
această mizerie. 

Tot timpul cât se agită să dea o mână de ajutor, se simţi din 
ce în ce mai rău. Puse asta pe seama șocului și extenuării. 
Intestinele îi erau chinuite de crampe atât de intense, încât fu 
nevoit să renunţe de două ori la salvarea răniților pentru a găsi 
o toaletă. Maţele i se goliră într-o revărsare de lichid, de fiecare 
dată simțindu-se slăbit și febril. A treia oară când încercă să 
revină la locul bombardamentului, un paramedic îl opri pe scări. 

— În nici un caz, prietene, îi spuse. Arăţi îngrozitor! Cross 


rânji dispreţuitor. 

— Nici tu nu arăţi grozav, amice. 

Încercă să forțeze trecerea, dar păru să nu aibă suficientă 
putere. Nedumerit, se sprijini de perete, acoperit de sudoare. Se 
luă cu mâinile de stomac, străbătut de un nou val de durere. 

— Poftim, pune-ţi asta! 

Paramedicul îi dădu o mască de oxigen și o butelie portabilă 
de gaz. Cross se supuse. Şoc și extenuare, asta era. De-abia îl 
observă pe celălalt bărbat întinzându-se după braţul lui și 
luându-i pulsul. Observă totuși că paramedicul părea îngrijorat. 

— Trebuie să te ducem la spital, zise el. Cross ridică masca. 

— Prostii! Sunt acolo oameni cu răni grave. Ei trebuie să 
ajungă la spital. 

Din nou, încercă să forțeze trecerea. 

— Omule, eu zic că ești pe punctul de-a avea un atac de 
cord. Te rog. Nu le da ticăloșilor ălora satisfacția de a mai 
adăuga o victimă pe listă. Haide, fă-mi pe plac! Hai să mergem 
împreună până la ambulante. 

Când Cross îi aruncă o privire furioasă, vederea i se înceţoșă 
și un junghi de durere fierbinte îl străbătu din stomac până în 
vârfurile degetelor de la mâna stângă. 

— lisuse Hristoase, gemu, împiedicându-se și strângându-și 
umărul cu mâna. Durerea dispăru la fel de rapid cum apăruse, 
lăsându-l transpirat și cu o stare de greață. OK, gâfâi. OK. 


x k xk 


Carol ajunse la secția urgențe la timp pentru a prinde una 
dintre ambulanţele ce erau trimise la Victoria Park. În timpul 
cursei de pe străzi, cu sirena] ce urla și cu lumina albastră a 
girofarului, dădu câteva telefoane. Mai întâi lui Stacey la birou, 
cerându-i să trimită restul echipei să se întâlnească cu ea la 
stadion. Apoi lui John Brandon. Și el era pe drum; tocmai venea 
de la cumpărături cu soţia sa, care se trezi în situaţia de a 
încerca să conducă mașina ca un poliţist, dar fără avantajul 
girofarului și al sirenei. 

— Ajung cât pot de repede, spuse el. Știu că prima ta reacţie 
este să salvezi vieţi, dar nu vreau ca tu și echipa ta să vă 
implicaţi în operaţiunile de salvare și de evacuare. Să nu uităm 
că și asta e o scenă a crimei. Echipele de criminaliști sunt pe 


drum, iar treaba ta e să cooperezi cu ele ca să te asiguri că 
reușesc să strângă și să păstreze cât mai multe probe. 

— Cazul îmi revine mie? întrebă ea. 

— Doar până vin cei din Comandamentul Antitero din 
Manchester, spuse Bradon. Sunt pe drum. Ajung într-o oră. Apoi 
va trebui să te dai la o parte. Dar până vin ei, da, comanda îţi 
aparţine. 

— Comandamentul Antitero va prelua întreaga anchetă? 
întrebă Carol, apucându-se de un mâner când ambulanţa luă o 
curbă, pe două roţi din câte își dădu seama. 

— Practic, da. Vei lucra cu ei. Îmi pare rău, Carol. Așa stau 
lucrurile. Ei sunt specialiștii. 

Ea se întristă. Începând cu a doua zi, ea și detectivii ei nu 
aveau să mai fie decât niște paji pentru ticăloșii aceia aroganţi 
de la Comandamentul Antitero care credeau că faptul că erau 
salvatorii umanităţii le dădea dreptul de a călca peste oricine și 
orice le stătea în cale. Avusese suficiente contacte cu cei de la 
Brigada Antiterorism și de la Brigada Specială înainte ca acestea 
să fuzioneze în noul Comandament Antitero, croit la comandă. 
Ştia că ei se considerau stăpânii universului și credeau că 
oameni ca ea și membrii echipei ei fuseseră aduși pe pământ 
pentru a le face lor munca de jos. Era destul de grav că existau, 
probabil, zeci de morţi în urma unui atentat terorist cu bombă. 
Destul de traumatizant pentru echipa sa și fără a mai fi nevoiți 
să-și facă de lucru cu o mână de oameni din afară, care nu 
cunoșteau terenul și nu erau obligați să-și asume 
responsabilitatea pentru acţiunile lor. Nu ei aveau să rămână la 
urmă pentru a suporta urmările relaţiilor deteriorate dintre 
comunităţi și conflictele dintre acele comunităţi și cei care 
aveau obligaţia să le asigure ordinea. 

— Avem ceva cifre? întrebă ea, știind că era inutil să i se 
plângă lui Brandon, la fel de lipsit de putere în povestea asta ca 
echipa ei. 

— Cel puţin douăzeci. Vor fi mai mulţi. 

— Şi restul? Unde îi evacuăm? 

— Planurile pentru situaţii neprevăzute cer să-i ducem la 
terenurile de joacă ale școlii, ceva mai jos pe Grayson Street. 
Dar presupun că majoritatea încearcă să se îndepărteze cât mai 
mult de stadion. Va fi un adevărat coșmar să încercăm să 
obţinem declaraţii de la martori în cazul ăsta. 


— Vom face tot ce ne stă în putinţă. Trebuie să închid, 
aproape am ajuns, spuse Carol zărind haosul prin parbriz. 

Oamenii treceau pe lângă ei de ambele părţi, obligând 
ambulanţa să încetinească. Era ca într-unul dintre acele filme 
despre război în care o armată de refugiaţi se retrăgea cu 
disperare din fața inamicului. 

Intr-un sfârșit, ajunseră în parcarea din spatele Tribunei 
Vestey. Mașinile parcate acolo erau deja blocate de mașini de 
poliţie și de pompieri. Ambulanţele erau parcate pe margine, 
pregătite să demareze în trombă. Exact când Carol sări din 
mașină, una dintre ambulanţe trecu în viteză pe lângă ei, cu 
girofarul și cu sirena pornite. 

Din afară, stadionul părea practic neatins. Exista o gaură 
mică în stratul exterior al tribunei înalte, dar părea inofensivă. 
Indiciile referitoare la ceea ce se întâmplase aici erau altundeva. 
Furtunurile de la mașinile de pompieri și de la hidranţii 
stadionului se încolăceau pe pământ și printre barierele rotative. 
Pompierii pășeau hotărâți spre tribună, arătând ca niște 
astronauți în echipamentele lor de protecţie. Paramedicii 
alergau în toate direcțiile cu diverse echipamente. Şi, 
încet-încet, erau aduși răniții, muribunzii și morţii, căraţi pe 
braţe și pe tărgi de paramedici și de polițiști. 

Carol reuși cu greu să cuprindă totul cu mintea. Bradfield 
arăta ca Beirutul. Sau ca Bangladeshul. Ori ca vreun alt loc 
îndepărtat prezentat la știri. Părea ca după un dezastru natural, 
cu toată lumea luată prin surprindere, fără să știe cineva cu 
adevărat ce să facă, dar reușind cumva să facă ceea ce era 
esenţial. Oamenii se învârteau prin zonă, unii utili, alții mai 
puţin. lar în mijlocul a toţi și a toate - răniții, muribunzii și morții. 

Işi adună gândurile. Trebuia să afle cine se afla la comandă, 
să-și strângă echipa și să facă tot ce îi stătea în putinţă pentru a 
securiza locul exploziei. Mai întâi, își prinse legitimaţia la 
jachetă. Apoi Carol abordă cel mai apropiat poliţist în uniformă. 
Acesta tocmai ajutase un bărbat în vârstă căruia îi curgea sânge 
pe faţă să urce în ambulanţă și voia să se întoarcă la tribună. 

— Domnule poliţist, strigă ea, alergând câţiva pași pentru a-l 
ajunge. El se opri și se întoarse. Chipul îi era mânijit cu dâre de 
praf și de sudoare, iar pantalonii uniformei îi erau murdari. 

— Inspector-șef Jordan, spuse. Brigada de Infracţiuni Majore. 
Cine este ofiţerul aflat la comandă? 


El îi aruncă o privire îngheţată. 

— Inspector-șef Black. 

— Unde îl găsesc? 

El clătină din cap. 

— Habar n-am. Eu am fost sus... Arătă cu mâna spre tribună. 
În zilele cu meciuri stă, de obicei, sus, pe platforma superioară. 
Are o gheretă lângă centrul de presă. Vreţi să vă conduc? 

— Arată-mi doar direcţia, spuse Carol. E evident că ai lucruri 
mai importante de făcut. 

El dădu din cap. 

— Așa s-ar spune. Urcaţi scările din capăt. E prima ușă pe 
stânga. La baza scărilor, dădu peste un tânăr poliţist care părea 
înspăimântat. 

— Nu puteţi urca acolo, bolborosi el. Nimeni nu are voie. Nu 
e un loc sigur, nu a fost încă verificat de câini. Nimeni nu urcă 
acolo, ordin de la șef. 

— Pe el îl caut. Pe inspectorul-șef Black. 

Tânărul îi arătă spre locul unde două mașini de pompieri 
erau parcate în formă de L. — Acolo e. Cu șeful de la pompieri. 

Carol își croi drum până la ei. Oamenii erau întinși pe 
pământ, cu răni sângerânde. Paramedicii se mișcau printre ei, 
efectuând un triaj primitiv. De unii se ocupau, pe alţii îi trimiteau 
la ambulanţe, pentru alţii solicitau tărgi. Grupuri de pompieri 
treceau printre ei, prezenţa lor fiind oarecum reconfortantă. 
„Efectul evenimentelor de pe 9 septembrie”, se gândi Carol. De 
atunci, pompierii, cu chipurile lor înnegrite de fum, cu pasul 
măsurat, impus de echipamentul lor greoi, deveniseră 
emblematici. 

Printre răniţi rătăceau și alţi fani, năuciţi. Poliţiştii îi verificau, 
asigurându-se că nu aveau răni evidente, apoi îi îndemnau să 
părăsească zona stadionului. Peste tot în jurul ei, chipurile 
purtau amprenta șocului, privirile erau goale, buzele mușcate 
până la sânge. Își făcu loc prin haos, întrebându-se cum naiba 
avea să trateze acest loc drept o scenă a crimei. 

Spre marea ei uimire, recunoscu una dintre victime. Silueta 
masivă a lui Tom Cross se îndrepta spre ea, împleticindu-se. 
Nu-l mai văzuse de când părăsise poliția, cu șapte ani în urmă, 
dar era de neconfundat. Cu un chip cenușiu și murdar, se 
sprijinea de un paramedic, care, în mod evident, se chinuia să 
facă faţă greutăţii sale. Cross o observă și clătină din cap. 


— Doar prinde-i pe nemernicii ăștia, spuse cu o voce groasă 
și răgușită. 

— E în regulă? îl întrebă ea pe paramedic. 

— Dacă reuşim să-l ducem la timp la spital. A fost un 
adevărat erou, dar s-a obosit cam mult, spuse bărbatul. 

— Stai să te ajut, zise Carol, încercând să-l facă pe agentul 
Cross să se sprijine de ea. 

— Nu-ţi bate capul cu mine, gemu el. Du-te și fă-ţi treaba! 
Poţi să-mi faci cinste cu o băutură după ce se termină. 

— Succes, îi strigă ea din mers. 

Când ajunse în sfârșit la postul de comandă improvizat, se 
simţea deja copleșită de sarcina ce se profila în faţa lor. li găsi 
pe Black și pe un ofițer de pompieri de rang înalt aplecaţi asupra 
unei schiţe arhitecturale a tribunei. _ 

— Ţinem focul sub control, îl auzi pe pompier. In afară de 
mobilierul din loji, nu prea este nimic inflamabil. 

— Un lucru pentru care putem fi recunoscători. 

Black își întoarse privirea când Carol își drese vocea. 

— Vă pot ajuta? întrebă cu o voce irascibilă. 

— Inspector-șef Jordan. Brigada de infracţiuni Majore. 

— Sunteţi la locul potrivit, spuse pompierul. Chiar avem de-a 
face cu un incident major. 

— Mie îmi revine sarcina de a mă ocupa de scena crimei, 
spuse Carol. 

— Credeam că oamenii de la Comandamentul Antitero vin 
încoace, replică Black, încruntându-se. Mă gândesc că e 
domeniul lor. 

— Până ajung ei aici, e cazul meu, spuse ea dintr-o suflare. 
Nu era momentul potrivit să înceapă o ceartă pe aspecte de 
protocol. Știm cu ce avem de-a face? 

Șeful pompierilor arătă o încăpere mică din plan. 

— Credem că de aici a venit. Băieţii mei îmi spun că par să 
existe resturi umane acolo. Deci presupunem că a fost un 
atentator sinucigaș. Mai mult, credem că a fost vorba, probabil, 
despre TATP, ca în cazul bombelor din metroul din Londra. Lasă 
o urmă caracteristică. 

— Toate astea sunt speculaţii, desigur. Până ajung acolo 
experții criminaliști și geniștii, adăugă Black. 

— Unde sunt criminaliștii? 

— Așteaptă undă verde să intre. 


— Brigada de geniști e aici? întrebă Carol. 

— E pe drum. Avem câţiva câini specializaţi în explozivi care 
verifică tribunele în acest moment, spuse Black. 

— OK. Aduceţi unul dintre câini să verifice locul unde a fost 
amplasată bomba, vă rog. Îi zâmbi pompierului. Voi avea nevoie 
de câteva echipamente de protecţie pentru mine și pentru 
echipa mea. Și de cineva care să ne arate drumul. Puteţi să ne 
ajutaţi? 

— Nu v-aș recomanda asta. Nu e tocmai sigur, spuse el. 

— Un motiv în plus să obţinem tot ce putem cât încă mai 
avem o șansă, spuse ea. Echipamentul? El o măsură din cap 
până în picioare. 

— Vă va fi cam mare, dar puteţi folosi ceea ce avem. Unde 
este restul echipei dumneavoastră? 

— O clipă, vă rog! Carol se dădu la o parte, conștientă de 
faptul că Black era enervat de faptul că ea lua controlul asupra 
scenei crimei. Își scoase telefonul și îl sună pe Kevin. 

— Spune-mi cum stăm, îi ceru ea. 

— Mai am cinci minute până ajung. Paula și Sam sunt cu 
mine. Chris e pe drum, vine separat. Stacey e la birou. Solicită 
deja cât mai multe înregistrări de la camerele cu circuit închis 
care supraveghează zonele de acces la stadion. 

Ea îi spuse unde urmau să se întâlnească, îi ceru s-o 
informeze pe Chris, apoi îi sună pe cei din echipa de criminaliști. 

— Fiţi gata de acţiune în zece minute, spuse. Intrăm. 


x k xk 


Cu cât se apropiau mai mult de locul exploziei, cu atât 
temperatura creștea. Carol simțea cum transpirația îi lipea părul 
de cap, sub greutatea căștii de pompier prea mari pe care o 
purta. Ofiţerul de la pompieri își croi drum de-a lungul 
coridorului presărat cu moloz. In spatele lui Carol venea o mică 
echipă de criminaliști, urmată de propria ei echipă. 

Pompierul se opri brusc la câţiva zeci de metri de marginea 
unui crater neregulat format în podea. 

— Poftiţi! spuse. Aici a fost înainte sala panourilor electrice 
de la lojile rezervate sponsorilor și centrului de presă. 

Nu rămăsese mare lucru. Pereţii fuseseră pulverizaţi, 
cablurile sfâșiate, iar conductele ce fuseseră îngropate în beton 


se transformaseră în șrapnel. Forța exploziei lovise spre exterior 
și în sus. Tavanul se desprinsese ca feliile dintr-o portocală, iar 
prin gaură se vedea lumina zilei. Analizând din priviri dezastrul, 
Carol își dădu seama că rămășițele și petele roșii împrăștiate 
prin încăperea distrusă erau din carne și sânge de om. Prea 
puţine lucruri puteau să-i mai întoarcă stomacul pe dos, dar asta 
era o imagine ce o făcu să se înece. Își înghiţi nodul din gât. 

— Putem ajunge la cealaltă parte? întrebă. 

Pompierul dădu din cap. 

— Din celălalt capăt. 

— OK! Se întoarse spre echipa de criminaliști. Vreau ca 
jumătate dintre voi să înceapă de pe cealaltă parte. Avem 
nevoie de cât mai multe probe, dar nu vreau să vă asumaţi 
riscuri inutile. Vom găsi cât mai multe date, apoi le vom cere 
experţilor să ne construiască un fel de platformă, ca să putem 
cerceta și restul. Se pare că avem aici rămășițele unui atentator 
sinucigaș, dar haideţi să colectăm cât mai multe probe, ca să ne 
asigurăm dacă e vorba doar despre unul sau despre mai mulţi. 

Tehnicienii în halate albe se apucară de treabă. Se făcură 
fotografii, se  prelevară probe minuscule, se umplură și 
etichetară plicuri cu probe. Carol se duse înapoi la echipa sa. 

— Vreau să refaceţi în sens invers drumul prin tribună. Nu 
știm cum a intrat, dar trebuie să existe camere de 
supraveghere. Paula, Sam, aflaţi unde sunt punctele de acces și 
apucaţi-vă să verificaţi înregistrările. Kevin, rămâi aici, aruncă o 
privire asupra scenei și vezi ce găsești. Chris, vino cu mine. 

Se îndreptă spre locul de unde plecase, însoţită de Chris. 

— Spectatorii nu ajung în coridoarele astea, spuse ea. 
Cineva l-a adus. Trebuie să găsim personalul de pază și să aflăm 
cine era de serviciu la intrarea în loja destinată sponsorilor. Nu a 
intrat, pur și simplu, cu o bombă în rucsac. Să vedem ce putem 
obţine înainte să apară cei de la Comandamentul Antitero. 

Le luă douăzeci de minute să dea de oamenii pe care îi 
căutau. Planul de evacuare în situaţii de criză prevedea un 
adăpost sigur pentru personalul stadionului în sala de adunare a 
școlii primare de pe Grayson Street. Dar nimeni nu avea cheile 
de la școală. La început, păruse că fiecare se refugiase pe unde 
putuse, dar un manager întreprinzător, responsabil de porţile 
rotative, insistase să rămână toţi împreună și îi condusese la un 
restaurant chinezesc unde îi plăcea să mănânce, aflat pe 


aceeași stradă la jumătate de kilometru distanţă. Proprietarul îi 
întâmpinase cu braţele deschise și cu nenumărate platouri de 
dim sum”? din partea casei. Singura problemă era că nu știa 
nimeni că se aflau acolo. Într-un final, Carol reuşise să facă rost 
de numărul unuia dintre recepţionerii de la lojile rezervate 
sponsorilor și să dea de urma lor. 

Le luă încă douăzeci de minute să ajungă la miezul a ceea ce 
se întâmplase. Carol o lăsă pe Chris să ia declaraţii mai detaliate 
și se îndreptă înapoi spre stadion, reușind să dea câteva 
telefoane rapide pe drum. Chiar și în scurtul răstimp cât lipsise, 
lucrurile începuseră să se miște. Străzile din jurul stadionului 
erau mai goale acum, iar divizia călare se asigura că rămâneau 
astfel. Câteva camioane cu platformă joasă mutau mașinile din 
imediata apropiere a stadionului pentru a face loc mașinilor de 
intervenţii. lar în mijlocul parcării Tribunei Vestey se afla cea 
mai mare rulotă pe care Carol o văzuse vreodată. Remorca 
arăta ca un container de transport acoperit, cu două rânduri de 
ferestre opace în lateral. În afară de o bandă de carouri albe și 
negre, ca pe cascheta polițiștilor, nu existau alte elemente de 
identificare. O singură ușă de la capătul remorcii era păzită de 
doi ofițeri îmbrăcaţi în negru, echipați pentru a face faţă 
mulțimii și purtând căști, dotați cu pistoale semiautomate pe 
care le ţineau de-a curmezișul corpului. Se părea că sosise 
cavaleria. Carol se îndreptă spre ei. 

Când se apropie, ambii paznici se mișcară, îndreptându-și 
pistoalele spre ea. 

—,„Ei, poftim. Băieți bătăuși și aproape sociopaţi care fac pe 
salvatorii noștri.” Le arătă legitimaţia. 

— Inspector-șef Carol Jordan. Comandant al Brigăzii de 
Infracţiuni Majore din cadrul Poliţiei Municipale din Bradfield. 
Vreau să discut cu cel care este la comandă în acest moment. 

Unul din ei se întoarse și murmură ceva în staţia radio. 
Celălalt nu-și dezlipi de la ea privirea dură și lipsită de expresie. 
Carol își tinu fruntea sus, amintindu-și că nu ea conta, ci răniții, 
muribunzii și morții. 

—,„Nu te enerva! Nu le oferi un pretext să te dea și mai mult 
la o parte. Asta e circumscripţia ta, unde poţi fi de folos. Nu-i 
lăsa să te împiedice să-ţi faci treaba.” 


*3Varietate de mâncăruri tradiţionale chinezești servite în 
recipiente mici, pe post de gustare (n.red.) 


Bărbatul cu staţia radio se întoarse și veni mai aproape, 
verificând poza de pe legitimaţie și comparând-o cu faţa ei. 

— Ceva mai mult păr cărunt și câteva riduri în plus, spuse 
ea. 

Expresia lui de tip dur rămase neclintită. Întinse mâna în 
spate după clanţă, deschise ușa și îi făcu semn cu pistolul să 
intre. Mușcându-și buza și refuzând să cedeze tentaţiei de a 
clătina din cap în semn de uimire, Carol făcu întocmai ce i se 
ceruse. 

Păși într-un hol cu tavan jos. Un șir de trepte de metal 
înguste ducea sus. Se afla în faţa a două uși și a doi polițiști 
îmbrăcaţi în negru, unul la baza scărilor, celălalt între uși. Cel de 
lângă scări se dădu la o parte și spuse: 

— Sus, doamnă! 

Simţindu-se ca într-un film prost cu spioni, Carol urcă 
treptele ce zăngăneau la fiecare pas. Un alt vestibul, un alt 
paznic, care îi făcu semn cu capul să intre pe o altă ușă. 
Pătrunse într-o sală de conferințe austeră, ce cuprindea o masă 
rustică metalizată și opt scaune pliabile. John Brandon era 
așezat pe unul dintre ele; alte trei erau ocupate de bărbaţi în 
negru cu jachete de piele peste tricourile negre. Doi aveau o 
umbră palidă de păr neras pe cap. La cel de-al treilea zări un 
smoc de păr brunet. La prima vedere, singura modalitate de a-i 
deosebi era măsura în care chelia își lăsase urmele. 

Apoi cel din mijloc spuse: 

— Vă mulţumim că v-aţi alăturat nouă, detectiv Jordan. Luaţi 
loc! 

— Bună ziua, domnule, îi spuse Carol lui Brandon, 
așezându-se lângă el. Se întoarse spre bărbatul din faţa sa. 
Dumneavoastră cine sunteţi? 

El zâmbi însă zâmbetul nu îmblânzi nicicum aerul 
ameninţător cultivat cu grijă. ` 

— Nu ne prezentăm numele și rangul. Tine de securitate. Imi 
poţi spune... David. 

— Securitate? Sunt inspector-șef. Am făcut parte din 
Serviciul Naţional de Informaţii Criminalistice. Cui credeţi că aș 
împărtăși informaţia? 

El clătină din cap. 

— Nu e nimic personal, Carol. Îţi cunosc istoricul și îţi respect 
munca. Dar noi operăm după reguli foarte stricte menite să ne 


protejeze. Și, având în vedere munca pe care o facem, dacă noi 
suntem protejaţi, atunci toţi ceilalţi sunt mai bine apăraţi. 

Poate că sediul său era în Manchester, dar accentul indica în 
mod clar Londra și poliția municipală. Avea acea fanfaronadă pe 
care ea învățase s-o deteste în perioada în care lucrase acolo. 
Putea pune pariu că nu erau prea multe femei în 
Comandamentul Antitero. Nu era un mediu favorabil pentru 
femei. Toate acele atitudini macho ascundeau faptul că nu 
aveau, de fapt, nici un fel de autonomie. Poate că le plăcea la 
nebunie să dea impresia că ei conduceau jocul, dar adevărul era 
că nu-și permiteau nici să meargă la toaletă fără aprobarea 
delicatei Brigăzi Antitero din cadrul Serviciului de Procuratură al 
Coroanei. Poate că bărbaţii în negru erau cei care transmiteau 
amenințările, dar ei nu erau decât mesageri ai șefilor lor din 
Ludgate Hill. Și era clar că Brandon nu avea tupeul să li se 
împotrivească nici mesagerilor, nici șefilor lor. 

— Bine. Fără nume și fără consecinţe. Şi, dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, să trecem peste poveștile despre cum suntem toţi în 
aceeași tabără și cum vom munci toţi cot la cot ca să-i înfundăm 
pe nenorociţii care au făcut asta. Cunosc regulile. Eu și echipa 
mea vă stăm la dispoziţie. 

El inspiră adânc pe nas. 

— Mă bucur să aud asta, Carol. Sunt sigur că tot ce știți voi 
la nivel local ne va fi foarte util. Desigur, noi avem informații 
care vouă vă lipsesc, despre fundamentaliștii fanatici din zona 
voastră. O să tulburăm apele, ca să vedem ce iese la suprafaţă. 
O să... 

— Faceţi o listă cu suspecţii obișnuiți? întrebă ea blând. De 
fapt, s-ar putea ca echipa mea să fi economisit ceva din timpul 
vostru în această privinţă. Este o furgonetă lăsată în parcarea 
pentru personal și jucători de pe Grayson Street. A1 Electricals. 
Cu puţin înainte de ora trei, un tânăr asiatic a intrat în parcare 
cu mașina. Avea documente ce păreau autentice, care îl 
autorizau să execute reparaţii de urgenţă la sistemul electric din 
Tribuna Vestey. Unul dintre paznici l-a dus la sala panourilor 
electrice și l-a lăsat să intre. După nici zece minute, a explodat 
bomba. Cred că e rezonabil să presupunem că șoferul furgonetei 
a fost și atentatorul sinucigaș. Își scoase caietul. Conform 
registrului auto, furgoneta este înmatriculată pe numele unui 
anumit Imran Begg, Wilberforce Street numărul 37, Bradfield. Işi 


închise caietul. Asta e la aproximativ cinci case distanţă de 
moscheea Kenton. Ar fi de dorit să procedaţi cu prudenţă când 
le faceţi o vizită. 

— Mulţumim, Carol. De aici preluăm noi cazul. Dacă se 
întâmplă să mai avem nevoie de echipa ta, te vom anunţa. Între 
timp, știu că aveţi un caz de crimă foarte cunoscut de care 
trebuie să vă ocupați, așa că nu vă mai reținem. Avem și noi 
propria echipă de criminaliști, așa că o să le dăm liber oamenilor 
tăi imediat ce-o să preluăm probele de la ei. 

Carol încercă să nu arate cât de tare fierbea pe dinăuntru. 

— Unde vă veţi stabili cartierul general? întrebă. Ştia că, de 
regulă, se instalau în sediul poliţiei, evacuându-i pe cei care 
lucrau acolo. i 

— Tocmai vorbeam despre asta, spuse David. In mod 
normal, ducem toți suspecţii la sediul nostru din Manchester. 

— Însă eu am sugerat că David și echipa sa ar putea folosi 
sediul de pe Scargill Street pentru interviuri și reţineri, spuse 
Brandon. 

— Bună idee, aprobă Carol. 

Sediul de pe Scargill Street fusese scos de la naftalină pentru 
ancheta din cazul „Ucigașului Homosexual” cu șapte ani în 
urmă, și fusese ţinut în rezervă de atunci, ca o Cenușăreasă ce 
aștepta să fie din nou în prim-plan. Dacă le permiteau celor de 
la Comandamentul Antitero accesul acolo, evitau să se 
împiedice de ei și nici nu ar fi lăsat o mulţime de polițiști fără 
sediu, care să încerce să-și găsească un loc pe teritoriul deja 
supraaglomerat al altcuiva. 

— Şi e în regulă în cazul de faţă, dată fiind dimensiunea 
acestei anchete. În Manchester, suntem pregătiţi pentru raiduri 
specifice, cu ţintă clară, nu pentru genul de căutări mărunte la 
care vom fi nevoiţi să recurgem aici. Dar sediul de pe Scargill 
Street nu e echipat pentru cele mai noi tehnologii. Așa că vom 
folosi și biroul vostru de la sediu, adăugă David. 

De data aceasta, Carol nu reuși să-și ascundă consternarea. 

— Şi atunci echipa mea unde o să lucreze? întrebă ea. 

— Echipa lui David poate folosi biroul HOLMES2, spuse 
Brandon. Nu aveţi nevoie de el pentru ancheta uciderii lui 
Robbie Bishop. 


24 Personaj dintr-un alt roman al autoarei Val McDermid (The 
Mermaids Singing) (n.red.) 


Avea dreptate. HOLMES? fusese înființat pentru a selecta și 
a clasifica volumul de informaţii generat fie de o serie de 
infracţiuni, fie de un singur eveniment de mare amploare. 
Fiecare departament avea propria echipă de ofiţeri HOLMES2. 
Aceștia erau ofiţeri foarte bine pregătiţi, talentaţi, pe care Carol 
nu ezita să-i folosească atunci când era cazul. Dar, ori de câte 
ori era posibil, se baza pe Stacey și pe talentele ei extraordinare 
pentru a se ocupa de anchetele Echipei de Intervenţii Majore. 

Problema era că acum, când părea să existe o legătură între 
Danny Wade și Robbie, următorul pas logic ar fi fost să se 
demareze o analiză HOLMES2 asupra materialelor produse de 
ambele anchete. Dar, dacă biroul avea să fie folosit de 
Comandamentul Antitero, acest lucru le-ar fi împiedicat lor 
accesul. Ştia că era momentul să protesteze, dar nu putea face 
asta fără să aducă în discuţie ceva despre care Brandon nu știa 
nimic. Și nu era momentul potrivit să-și submineze superiorul 
ierarhic. 

— Şi ne va prinde foarte bine când vom avea nevoie să ne 
ajutaţi, spuse David pe un ton vesel. Işi împinse scaunul în 
spate. Bun, cred că am terminat aici deocamdată. 

Se ridică de pe scaun. Carol rămase așezată. 

— Cunoaștem deja numărul victimelor? întrebă ea. 

David privi în jos spre bărbatul din dreapta, cel cu părul de 
jumătate de centimetru. 

— Johnny? 

— Treizeci și cinci de morţi confirmaţi până acum. Încă vreo 
zece internaţi în stare critică. Undeva în jurul a o sută șaizeci de 
răniţi, mergând de la amputări la tăieturi și vânătăi. 

Acum, Carol se ridică și făcu vreo câţiva pași spre ușă. 

— Ah, da, probabil ar fi trebuit să vă spun asta. Câţiva ofiţeri 
sunt în drum spre casa lui Imran Begg. Evident, i-am trimis 
înainte să știu că aţi ajuns. Dă-mi, te rog, un număr de telefon, 
ca să te anunţ ce au descoperit! 

Chipul lui David nu trădă nimic. 

— Mulţumesc că m-ai anunţat! Scoase o carte de vizită din 
buzunarul interior al jachetei sale de piele și traversă încăperea 
ca să i-o dea. Nu scria decât „DAVID” și un număr de mobil. Abia 
aștept să am vești de la tine, Carol. Dar e cazul să nu ne mai 


5 Home Office Large Major Enquiry System, Sistemul pentru 
Anchete Majore de Mare Amploare (n.red.) 


luptăm între noi. 

Ea ieși urmată imediat de Brandon. Când ajunseră afară, se 
întoarse spre el. 

— Chiar te aștepți ca eu să ignor cazul ăsta? Să nu anchetez 
cea mai gravă infracţiune care a avut vreodată loc pe teritoriul 
meu? 

Brandon refuză să o privească în ochi. 

— Nu mai ţine de noi, Carol. Force majeure. 

Ea clătină din cap. 

— Ce lume nebună! Cum rămâne cu identificarea morţilor? 
Cine vorbește cu familiile lor? 

— Poliţiștii în uniformă se vor ocupa de asta, spuse Brandon. 
Fă-ţi munca la care te pricepi cel mai bine, Carol. Du-te și 
găsește-l pe ucigașul lui Robbie Bishop. Crede-mă, e mai bine să 
nu te bagi în rahatul ăsta. 

Își întinse braţul pentru a cuprinde stadionul și rulota 
Comandamentului Antitero. Clătină din cap cu tristeţe și se 
îndepărtă. 

— Mai vedem noi, murmură Carol. 

Părea că John Brandon uitase elementul esenţial care făcea 
din ea un polițist atât de bun. La fel ca Sam Evans, și ea era o 
rebelă. Dar ceea ce o motiva, ceea ce o motivase dintotdeauna, 
nu era interesul propriu, ci dorinţa de a face dreptate. Un lucru 
despre care David și Johnny încă mai aveau de învăţat. 

— Lecţia începe aici, murmură ea. 


x k xk 


Arhitecții moscheii Kenton nu se străduiseră deloc să 
integreze clădirea în peisajul înconjurător. O rețea de terase din 
cărămidă roșie, datând de la începutul secolului XX, înconjura 
zidurile de un alb murdar și minaretele poleite. 

— Sunt de fiecare dată uimit cum de au obţinut certificat de 
urbanism pentru asta, spuse Kevin, intrând cu mașina pe 
Wilberforce Street. Cum crezi că a fost posibil? 

Paula își dădu ochii peste cap. 

— Tu ce crezi, Kevin? Comisia de urbanism știa că ar fi dat 
naștere unui adevărat scandal dacă ar fi refuzat. 

— Ai grijă, Paula. Pari puţin cam rasistă, spuse Kevin, 
tachinând-o. 


Lucrase cu destui polițiști rasiști ca să recunoască unul care 
nu era. 

— Nu rasa, ci religia mă deranjează. Nu contează dacă sunt 
protestanți din Ulster, catolici din Liverpool sau musulmani din 
Bradfield. Detest clericii cu gură mare care mizează pe cartea 
bigotismului ori de câte ori se lovesc de un refuz. Creează un 
climat de cenzură și de teamă, și îi dispreţuiesc pentru asta. Iți 
spun, nu m-am simţit niciodată mai mândră că sunt lesbiană 
decât atunci când parlamentul a votat legea de interzicere a 
discriminării pe baza orientării sexuale. Cine ar fi crezut că 
exista o singură problemă îi putea aduce la un loc pe creștinii 
evanghelici, pe catolici, pe musulmani și pe evrei? Mica mea 
contribuţie la ecumenism. Este un loc în față și pe dreapta, 
adăugă. 

Kevin se strecură în locul de parcare sugerat de ea, și se 
întoarseră pe jos cale de vreo zece case, conștienți de faptul că 
erau urmăriţi cu neplăcere, curiozitate sau neliniște de oricine îi 
observa. In această parte din Kenton, partea care nu fusese 
renovată de armata invadatoare de angajaţi ai spitalelor și de 
studenţi, ei erau cei exotici. Se opriră în faţa casei cu numărul 
37, frumos zugrăvită, anonimă, cu draperii de voal la ferestre. 
Ușa fu deschisă de o femeie mică și subţire ce purta sha/war 
kameez și un voal ce îi acoperea capul. Păru înspăimântată 
să-i vadă. 

— Ce e? Cine sunteţi? întrebă, înainte ca vreunul dintre ei să 
apuce să spună vreun cuvânt. 

— Eu sunt detectiv Matthews, iar ea este poliţist Mcintyre. 

Ea își cuprinse faţa în palme. 

— Ştiam eu. Ştiam că se va întâmpla ceva rău dacă merge 
acolo, știam eu. Gemu și se întoarse, strigând. Parvez, vino 
încoace imediat, e poliţia, i s-a întâmplat ceva lui Imran. 

Kevin și Paula schimbară o privire. Oare ce se întâmpla? 

Un bărbat înalt și adus de spate, în straie tradiţionale, apăru 
în spatele femeii. 

— Sunt Parvez Khan. Imran este fiul meu. Voi cine sunteţi? 

Kevin explică din nou cine erau. 

— Voiam să vorbim cu Imran Begg, spuse el. Bărbatul se 
încruntă și privi spre femeie. 


26 Rochie purtată în Asia de Sud și în Asia Centrală atât de 
femei, cât și de bărbaţi (n.red.) 


— Ai zis că i s-a întâmplat ceva lui Imran? Ce s-a întâmplat? 
Se uită la Kevin. Ce i s-a întâmplat fiului nostru? 

Kevin clătină din cap. 

— Cred că e o neînțelegere la mijloc. Vrem doar să discutăm 
cu Imran. Despre furgoneta lui. 

— Despre furgoneta lui? Ce e povestea asta cu furgoneta 
lui? Nu o are cu el. N-aţi venit fiindcă a avut un accident, nu? 
întrebă bărbatul, evident uluit. 

Kevin nu voia să fie el cel care rostea cuvântul „bombă”, așa 
că insistă: 

— Unde e Imran? 

— E în Ibiza, spuse femeia. E în vacanţă. A fost un cadou din 
partea vărului său Yousef. Yousef l-a dus la aeroport joi 
dimineaţă. Ne-a sunat când a ajuns acolo ca să știm că e bine. 
Nu se întoarce decât mâine. Așa că, dacă furgoneta lui a fost 
implicată într-un accident, nu e vina lui Imran. 

Era evident că tulburarea ei nu era prefăcută. 

— La cine e furgoneta lui? întrebă Kevin, încercând să 
înțeleagă cum stă treaba. 

— La vărul său Yousef. S-au dus la aeroport în furgoneta lui 
Imran, spuse bărbatul. Yousef trebuie să-l aducă mâine cu 
furgoneta. 

— Şi unde îl găsim pe Yousef? întrebă Kevin. 

— Downton Vale. Vale Avenue numărul 147. Dar ce s-a 
întâmplat? A avut loc vreun accident? Domnul Khan îi privi, pe 
rând, pe cei doi. Ce s-a întâmplat? 

Kevin clătină din cap. 

— Mă tem că nu vă pot spune. Le aruncă un zâmbet rapid și 
obosit. Bucuraţi-vă că băiatul vostru nu e în ţară. Vă mulţumim 
pentru ajutor. 

Când dădură să plece, o furgonetă Transit albă apăru din 
colţul străzii cu un scrâșnet și goni spre ei. Kevin se opri și privi 
peste umăr chipurile înspăimântate ale părinţilor lui Imran Begg. 
— Îmi pare foarte rău, spuse el. Haide Paula, e timpul să 
mergem în altă parte. 

Când ofiţerii de poliție îmbrăcaţi în negru se revărsară din 
furgonetă, ei se grăbiră să se întoarcă la mașină. Aproape 
ajunseseră, când o voce strigă: 

— Hei, voi doi! 

Kevin pusese deja mâna pe mânerul portierei, dar Paula îl 


opri. — Sunt înarmaţi, Kevin. Înarmaţi și surescitaţi. 

El mormăi ceva neinteligibil și se întoarse. Unul dintre 
bărbaţii în negru perfect identici era la câţiva metri de el, cu 
pistolul la îndemână. Ceilalţi dispăruseră în casa lui Parvez 
Khan. 

— Cine naiba sunteţi voi? întrebă. 

— Detectiv Matthews, polițist Mcintyre. Brigada de 
infracţiuni Majore a Poliţiei Municipale din Bradfield. Dar cine 
naiba sunteţi voi? 

— Asta e irelevant. Suntem de la Comandamentul Antitero. E 
treaba noastră acum. 

Kevin făcu un pas în faţă. 

— Vreau să văd o legitimaţie. Ceva care să demonstreze că 
nu sunteți doar niște mercenari. Bărbatul în negru se mulțumi să 
râdă. 

— Nu-ţi forţa norocul. Se întoarse pe călcâie și se îndepărtă 
în pas grăbit. 

Kevin îl urmări cu privirea. 

— Îţi vine să crezi? Îţi vine să crezi drăcovenia dracului? 

— Şi încă cum, replică Paula. Mergem în Downton Vale? 

— Oh, cred că da. Dar e mai bine să nu-i spunem șefei. Dacă 
e să judecăm după indivizii ăștia, ar fi o idee mai bună să n-o 
informăm deocamdată. 

Nu conta cât de multe exerciţii făceai, oricum nu erai 
niciodată pregătit pentru realitate, își dădu seama dr. Elinor 
Blessing. Unitatea de accidente și urgenţe era un amalgam 
haotic de voci și corpuri, răniţi pe picioare și echipe de triaj, 
asistente epuizate și doctori stresaţi care încercau să facă faţă 
oricărui caz nou ce avea să sosească. Elinor se ocupase destul 
de rapid de două cazuri de traume toracice. Nici unul nu fusese 
fatal, și internase ambii pacienţi în secţia domnului Denby, 
imediat ce fuseseră stabilizaţi. În timp ce le scria fişele, sprijinită 
de perete într-un colţ liniștit, un asistent agitat o observă și veni 
la ea. 

— Doctore, am un bărbat care a venit cu una dintre 
ambulanţele de la Victoria Park, dar nu reușesc să-mi dau 
seama ce-i cu simptomele lui, spuse acesta. 

Elinor, care era suficient de aproape de sfârșitul 
rezidenţiatului încât să se simtă destul de încrezătoare în 
abordarea cazurilor urgente din afara ariei sale de specialitate, 


se îndreptă și îl urmă într-o rezervă. 

— Ce e cu el? 

— L-au adus paramedicii. Ajutase la salvarea răniților, dar 
era pe punctul de a se prăbuși. S-au gândit că s-ar putea să 
intre în stop cardiac, spuse asistentul. Pulsul lui a luat-o razna. 
Mai întâi urcă până la 140, apoi coboară la 50. Uneori e regulat, 
apoi e aritmic. A vomitat de trei ori, cu sânge. lar mâinile și 
picioarele îi sunt reci ca gheaţa. 

Elinor se uită la fișă pentru a-i vedea numele, apoi privi la 
omul masiv de pe pat. Era conștient, dar suferind. 

— Când aţi început să vă simţiţi rău, domnule Cross? întrebă 
ea. 

Înainte să apuce să răspundă, corpul îi fu cuprins de un 
tremur incontrolabil. Se termină în câteva secunde, dar fu 
suficient cât s-o convingă pe Elinor Blessing că nu era vorba 
despre o afecţiune cardiacă normală. 

— Începutul meciului. Înainte de bombă. Aveam crampe, 
reuși cu greu să îngaime. 

Ea se întinse și-i luă mâna. În ciuda căldurii din spital, 
mâinile îi erau reci ca gheaţa. Ochii săi de nuanţa agrișelor o 
fixau, cu teama și cu rugămintea întipărite în ei. 

— Aţi avut diaree? 

El încuviinţă cu un semn slab din cap. 

— A ieșit din mine ca apa, spuse. De două, trei ori. 

Elinor verifică în minte lista de simptome. Greaţă. Diaree. 
Ritm cardiac haotic. Probleme ale sistemului nervos central. 
Oricât de bizar și de puţin probabil ar fi părut, se părea că 
acesta era cel de-al doilea caz de otrăvire în decurs de o 
săptămână. Şi ambele asociate cu Bradfield Victoria. Incercă 
să-și alunge o asemenea idee. Uneori, coincidenţa era doar atât, 
coincidenţă, nici mai mult, nici mai puţin. lar uneori intoxicaţiile 
ţineau mai degrabă de ignorarea igienei alimentare decât de 
acte infracţionale. Încă nu era împotriva legii să mănânci ceva 
expirat. 

— Ce-aţi mâncat la prânz? îl întrebă. 

— Chebap de miel. Orez cu un sos condimentat cu ierburi. 
Vorbea cu dificultate. Ca și cum gura sa nu ar fi funcţionat 
corect. 

— La un restaurant? 

— Nu. El a gătit-o. Jake... 


Cross se încruntă. Cum îl chema? Nu reușea să-și 
amintească. Părea prea îndepărtat, pur și simplu, imposibil de 
atins. 

— Vă amintiţi cu cât timp în urmă a fost asta? întrebă Elinor. 

— Ora prânzului. Unu, unu și jumătate? 

Cu trei ore în urmă. Trecuseră de mult cele șaizeci de minute 
magice în care spălăturile stomacale ar fi fost o opţiune viabilă. 

— OK, o să încercăm să vă facem să vă simţiţi puţin mai 
bine. Îl luă deoparte pe asistent. Nu sunt sigură, dar cred că aţi 
fost otrăvit cu un fel de glicozidă cardiotonică. Digoxină sau 
ceva de genul ăsta. 

Asistentul se holbă la ea cu ochii măriţi de spaimă. 

— A venit de la Victoria Park. Vreţi să spuneţi că teroriștii au 
utilizat un fel de armă chimică? 

— Nu, nu asta vreau să spun, răspunse ea nerăbdătoare. 
Astfel de simptome grave nu apar atât de rapid. A fost otrăvit 
înainte de a merge la fotbal. Am nevoie de cinci minute să 
verific diagnosticele alternative, în cazul în care mă înșel, și 
tratamentul în cazul în care am dreptate. Intre timp, vreau să-i 
administrezi oxigen și să îi pui o perfuzie intravenoasă și un 
pulsometru. Avem nevoie de o electrocardiogramă și de 
monitorizare cardiacă permanentă. Poţi să începi tu? Eu revin în 
cinci minute. 

Elinor se îndepărtă de asistentul năucit, și se îndreptă spre 
biroul asistentelor, unde era un calculator cu acces la internet. 
Nu îi luă mult să excludă diagnosticele alternative. Și 
tratamentul era clar. Administrarea de fragmente Fab era 
antidotul standard pentru otrăvirea cu glicozidă cardiotonică. 
Printă fișa de tratament și se întoarse la separeul unde îl lăsase 
pe Tom Cross. 

Starea lui se înrăutăţea, observă ea. Expresia lui era 
buimacă, pulsul - mai slab. 

— Am telefonat la farmacie. Au pe stoc treizeci de fiole de 
fragmente Fab. Mă duc personal să le iau și să semnez pentru 
ele. Va dura prea mult dacă trimitem un portar. Dă-i drumul la 
electrocardiogramă cât mai repede și, dacă intră în insuficiență 
cardiacă, administrează-i lidocaină. 

Asistentul încuviinţă. 

— Mă ocup eu. Clătină din cap. Greu de crezut că e 
adevărat, nu-i așa? Avem o bombă, avem un tip care face pe 


eroul și brusc ajunge aici, la spital, otrăvit. Imposibil să-ţi 
imaginezi, nu-i așa? 

— Să vedem dacă putem să-i oferim un deznodământ fericit, 
spuse Elinor din mers. 

Dintr-un motiv sau altul, nu credea că această săptămână 
era favorabilă deznodămintelor fericite. 


x k xk 


Imediat ce dădură colțul de pe Wilberforce Street, Paula 
scoase girofarul magnetic pe acoperişul maşinii. 

— Calc-o, McQueen, spuse. 

— Cât timp crezi că avem? întrebă Kevin. 

— Depinde de cât de traumatizați vor fi mama și tatăl lui 
Imran de către Soldații Imperiali de Asalt. Îți spun, mă sperie de 
fac pe mine. Dar pun pariu pe ce vrei că mai există un autobuz 
plin cu ei, așteptând o adresă la care să dea buzna. Aşa că hai 
să pornim de la premisa că n-avem timp de pierdut. N-ar trebui 
s-o iei pe Downton Road? întrebă ea, ţinându-se bine când Kevin 
luă o curbă, strânsă și într-o altă reţea de străzi dosnice. 

— Sâmbăta, la ora asta, e sufocată de trafic. Toţi vin de la 
cumpărături din Centrul Quadrant. Vom ajunge mai repede pe 
aici. 

Când venea vorba despre trafic, Paula ave încredere în 
Kevin. Cândva, fusese detectiv inspector, dar călcase strâmb 
într-un mod atât de dramatic, încât aproape fusese dat afară din 
poliţie. Răscumpărarea sa inclusese și o perioadă de șase luni în 
trafic, slujbă pentru care fusese atât de supracalificat, încât se 
bucuraseră să-l vadă plecat. Dar rămăsese cu o serie de 
cunoștințe utile despre obiceiurile de trafic ale orașului și despre 
o mulţime de scurtături pe care doar taximetriștii le apreciază. 
Așa că nu comentă și se ţinu bine. 

Ajunseră pe Vale Avenue în timp record. Kevin oftă satisfăcut 
când opri mașina în fața casei vărului Yousef. 

— Mi-a plăcut asta, spuse el. Mi i-am scos din cap pe ticăloșii 
ăia. 

Paula își desfăcu degetele de pe mânerul din dreptul 
pasagerului. 

— Mă bucur că a fost plăcut pentru tine. Deci care e tactica 
noastră aici? Kevin ridică din umeri. 


— Să fim cinstiţi cu ei. Yousef se afla la volanul furgonetei? 
Unde este Yousef acum? Putem să vedem camera lui Yousef? Ar 
fi util, fiindcă noi suntem tipii buni, și s-ar putea să aveţi nevoie 
de niște prieteni. Cei care o să vină după noi nu vor mai întreba. 

Paula râse scurt și cobori din mașină. 

— Cei care vin după noi nici măcar nu se vor șterge pe 
picioare. Privi de-a lungul aleii înclinate la casa de cărămidă 
așezată pe un versant al dealului. Nu se putea spune că era o 
reședință de lux, dar era în mod cert cu câteva trepte mai sus 
decât casa familiei Begg. O Toyota Corolla mai veche și un 
Nissan Patrol vechi de patru ani erau parcate în faţă. 

— E cineva acasă, spuse ea. 

Ușa le fu deschisă de un tânăr de vreo douăzeci și cinci de 
ani îmbrăcat în pantaloni de trening și într-un pulover de 
bumbac. Părul îi era tuns extrem de scurt, iar lanţurile de aur 
păreau aproape vulgare. Avea acea ridicare a capului ușor 
insolentă pe care Paula o observase la numeroși tineri de vârsta 
lui, indiferent de originea etnică. 

— Da? spuse el. 

Ei își scoaseră legitimaţiile, și Kevin făcu prezentările. — lar 
tu ești... 

— Sanjar Aziz. Ce e cu toată povestea asta? Vreţi să vorbiţi 
cu Raj despre bombă sau ce? Părea surprinzător de calm. 

— Raj? întrebă Paula. 

— Da, frăţiorul meu. A fost la meci, nu-i așa? Și-a dat numele 
unuia de-ai voștri și a venit acasă fiindcă știa că mama o să se 
urce pe pereţi când o să afle despre asta. Vreţi să intraţi? 

Pășiră în hol. Parchet laminat, câteva covoare pe care Paula 
le-ar fi acceptat cu plăcere în propria casă. Aerul mirosea a crini, 
parfumul provenind de la o vază mare de crini imperiali de pe 
pervaz. 

— De fapt, nu pentru Raj ne aflăm aici, spuse Kevin. 

Sanjar se opri brusc și se întoarse pe călcâie. 

— Atunci care-i treaba? Acum privirea sa avea un licăr ostil. 
Despre ce e vorba, poliţaiule? 

— Ne interesează Yousef. 

Sanjar se încruntă. 

— Yousef? Cum adică Yousef? Părea agitat. Cred că aţi 
greșit. Yousef e Domnul Litera Legii. Nici măcar nu vorbește la 
telefon în timp ce conduce. Cine spune că a făcut ceva ilegal se 


înșală amarnic. 

Kevin trase aer în piept. Nimeni nu credea vreodată că 
membrii familiei lor puteau face ceva rău. Cel puţin nu atunci 
când discutau cu polițiști. 

— Am putea să ne așezăm undeva să discutăm? 

— Cum adică să ne așezăm să discutăm? Ce se întâmplă 
aici? 

La sunetul vocii ridicate a lui Sanjar, se deschise o ușă. 
Chipul unui adolescent se arătă în ușă, speriat și cu ochii 
înfundaţi în orbite. Sanjar observă mișcarea. 

— Închide ușa, Raj! Culcă-te, așa cum ţi-a spus mama. O să 
se întoarcă imediat de la magazin și te omoară dacă vede că 
umbli brambura. Bătu din palme, alungându-l pe băiat înăuntru. 
Când ușa fu din nou închisă, îi conduse în bucătărie. O masă 
mică la care abia încăpeau patru scaune era sprijinită de un 
perete, ceilalţi trei pereţi fiind ocupați cu un mobilier de 
bucătărie crem. Încăperea mirosea puţin a condimente, calde și 
amare în același timp. Sanjar arătă spre masă. 

— Staţi jos, atunci. Se aruncă prost dispus în cel mai 
îndepărtat dintre scaune. Deci care e treaba cu Yousef? întrebă. 

— Unde sunt mama și tatăl tău? vru să afle Paula. 

Sanjar ridică nerăbdător din umeri. 

— Mama s-a dus la magazin să cumpere niște chestii pentru 
o băutură calmantă pe care vrea s-o facă pentru Raj. Și, fiindcă 
e sâmbătă după-amiază, tatăl meu e la moschee, unde bea ceai 
și discută despre Coran. Chipul său ilustra eternul dispreţ al 
copilului față de părinte. El e piosul familiei. 

— OK. Când a ieșit Yousef? întrebă Paula. 

— După masă. Mama voia ca unul dintre noi să-l ducă pe Raj 
la fotbal. Eu trebuia să ajung în Wakefield, iar Yousef a spus că 
mergea să se întâlnească cu cineva în Brighouse, în legătură cu 
un nou contract. 

Se foi în scaun. Paula se întrebă dacă ascundea ceva. 

— Un contract nou? interveni Kevin. 

— Firma familiei. First Fabrics. Ne ocupăm de comerţul cu 
textile. Încheiem tranzacţii atât cu importatorii de materiale cât 
și cu intermediarii care cumpără articole finite pentru comerţul 
de retail. Eu nu știu nimic despre persoana cu care se întâlnea 
în Brighouse, nu mai auzisem până atunci despre întâlnirea aia. 
Deci s-a întâmplat ceva acolo? S-a luat la bătaie cu careva? 


— Ştii cu ce mașină era? întrebă Kevin. 

— Conducea furgoneta vărului nostru Imran. Al Electricals. 
Ştiţi, furgoneta lui Yousef trebuia dusă în service, iar Imran e 
plecat în Ibiza pentru câteva zile, așa că avea logică să-i 
împrumute mașina. Economisea banii de închiriat, nu? Ascultaţi, 
are de gând vreunul dintre voi să-mi spună despre ce e vorba? 

Privirea lui Kevin se abătu spre cea a Paulei. Ea își dădu 
seama că acesta nu-și găsea cuvintele. 

— Sanjar, spuse ea, știi cumva ce motiv ar fi putut avea 
Yousef să se afle la Victoria Park azi după-amiază? 

El o privi de parcă ar fi fost nebună. 

— Yousef? Nu, aţi încurcat borcanele. Raj a fost la meci. 
Râse scurt, un râs neliniștit. Nu știu cum, dar s-a produs o 
confuzie. Raj și-a dat numele unui poliţist, nu știu cum de s-a 
întâmplat să se ajungă la numele lui Yousef, în final. Lui Yousef 
nu-i păsa de fotbal nici cât negru sub unghie. 

— Ce purta Yousef când a plecat? întrebă Paula. 

— Ce purta? La naiba, nu știu. Sanjar clătină din cap, iar faţa 
i se schimonosi într-o expresie gânditoare. Ba nu, staţi. La prânz 
avea pantaloni negri și o cămașă. O cămașă albă simplă. lar 
când se pregătea să plece, l-am văzut îmbrăcând salopeta lui 
Imran. Spunea că avea probleme la ambreiaj și că, dacă trebuia 
să iasă și să lucreze la mașină, nu voia să-și păteze cămașa. 
Fratelui meu îi place să facă impresie bună. 

— Uite cum stă treaba, spuse Paula blând. 

E clar că știi ce s-a întâmplat azi după-amiază, de la Raj. 

Sanjar dădu încet din cap, cu o nouă expresie de prudenţă 
pe chip. Nu era prost. 

— Vreţi să-mi spuneţi că Yousef e mort, murmură el. Vreţi 
să-mi spuneţi că a fost la fotbal și acum e mort? 

Faţa lui implora să fie contrazis. Nu voia să creadă ceea ce 
era aproape convins că îi spuneau cei doi. 

— Nu chiar, spuse Paula. 

Kevin, conștient de timpul care se scurgea, spuse. 

— Un bărbat care purta salopetă cu A1 Electricals și care 
conducea furgoneta Al Electricals a vărului vostru a fost cel 
care a adus și detonat bomba de la Victoria Park. Da, credem că 
Yousef e mort, dar nu fiindcă ar fi fost prins întâmplător. Credem 
că fratele tău era un terorist sinucigaș. 

Sanjar se dădu pe spate cu scaunul, salvat de la cădere doar 


de faptul că se afla aproape de dulapurile de bucătărie. 

— Nu, strigă, chinuindu-se să se ridice. Nu se poate așa 
ceva! A 

— Așa s-ar părea, spuse Paula. Imi pare rău! 

— Îți pare rău? Sanjar părea înnebunit. Îţi pare rău? Chiar îţi 
pare rău? Scutește-mă de părerea ta de rău. Işi agită mâinile în 
faţa lor. Vă înșelaţi amarnic. Fratele meu nu-i un nenorocit de 
terorist. El e... e... pur și simplu nu e așa. Lovi peretele cu 
pumnul. Toată treaba e atât de absurdă! Absurdă de-a binelea. 
O să intre pe ușă și o să râdă de voi, omule. Imposibil. Pur și 
simplu, imposibil! 

Paula își puse mâna pe braţul lui, iar el sări ca ars, ferindu-se 
de parcă ar fi fost contaminat. 

— Trebuie să te aduni, îi spuse ea. Noi suntem băieţii buni. 
În scurt timp, vor ajunge aici cei din echipa Comandamentului 
Antitero, iar ei vor călca cu bocancii în casa și în vieţile voastre. 
Ştiu că ești teribil de șocat, dar trebuie să fii puternic, pentru Raj 
și pentru părinţii tăi. Acum, noi doi o să stăm la o discuţie ca să 
facem o listă cu toţi oamenii pe care îi cunoștea Yousef și cu 
care își petrecea timpul. lar colegul meu va merge la etaj și va 
percheziționa camera lui Yousef. Unde e camera lui? 

Sanjar clipi des, ca și cum ar fi încercat să se orienteze într-o 
lume întoarsă pe dos. _ 

— Drept în faţă în capul scărilor. Işi împarte camera cu Raj. 
Patul lui Yousef e cel din stânga. Întinse mâinile în spate, 
căutând scaunul, și se prăbuși în el când Kevin ieși din încăpere. 
Nu cred așa ceva, murmură. Trebuie să fie o greșeală. Ridică 
privirea spre Paula, ochii săi întunecaţi fiind înroșiţi. Ar putea fi o 
greșeală, nu? 

— E oricând o posibilitate. Ştii ce, hai să-ţi iau o probă ADN. 
Asta va grăbi lucrurile. Luă un set de colectare a probelor bucale 
și deschise capacul. Deschide gura! Înainte ca el să apuce să se 
răzgândească, îi tamponă interiorul obrajilor cu un beţigaș, apoi 
închise ermetic tubul. Își deschise caietul și-l bătu pe mână. 
Haide, Sanjar. Toţi cei pe care îi cunoștea Yousef și care îţi vin în 
minte. 

Sanjar băgă mâna în buzunar și scoase un pachet de ţigări. 
Paula știu din instinct că mama sa nu accepta să se fumeze în 
casă. Simplul fapt că se gândea s-o facă îi arăta cât de înnebunit 
era. Dar, dacă o făcea el, avea s-o facă și ea. Fără a se gândi de 


două ori. 

— OK, oftă el. Dar ceilalți oameni care o să vină? 

— Comandamentul Antitero? 

— Da. Aștia, au să ne aresteze pe mine și pe familia mea? 

— N-am să te mint, spuse Paula. S-ar putea s-o facă. Cea 
mai bună cale de a evita acest lucru este să fii sincer. Nu te 
gândi să ţii pentru tine chestii pe care crezi că nu trebuie să le 
știe. Fiindcă vor afla, crede-mă. lar dacă află că nu le spui tot 
adevărul, atunci va fi foarte greu pentru tine. Acum, hai să 
vedem acele nume! 


x k xk 


Carol stătea în biroul ei și fierbea de furie. Cea mai incitantă 
anchetă din cariera ei, iar ea era dată la o parte. Deja clădirea 
sediului ei mișuna de personalul Comandamentului Antitero. 
Conform lui Brandon, erau două sute cincizeci de agenţi care fie 
sosiseră deja, fie erau pe drum. Deja se instalaseră linii 
telefonice speciale între birourile HOLMES și Ludgate Circus. 
Când trecuse pe acolo să vadă ce doreau de la echipa ei, i se 
spusese că serviciile ei nu erau necesare, deși nu s-ar fi supărat 
să le fie transferată Stacey Chen, pe gratis, pe durata anchetei. 

Işi strânsese în jurul ei rămășițele de demnitate și se 
retrăsese. La sediul Echipei de Intervenţii Majore, Stacey 
coordona deja transferul înregistrărilor digitale de la camerele 
cu circuit închis din jurul stadionului. 

— Eşti solicitată în vecini, spuse Carol. Stacey pufni. 

— E o rugăminte sau un ordin? 

— În momentul de faţă, e o rugăminte. Dar asta s-ar putea 
schimba. Stacey ridică privirea din monitorul la care lucra. 
Atunci rămân aici. Să înţeleg că nu ne vom da la o parte? 

Carol clătină din cap. 

— Rămânem în continuare implicaţi. E teritoriul nostru. Și 
oricum avem de elucidat uciderea lui Robbie Bishop. Vrei un 
ceai? 

— Earl Gray, te rog. 

Stacey se întorsese deja la monitorul ei. 

Carol se sprijini de perete, așteptând să fiarbă apa din 
ceainic. Chris Devine se năpusti pe ușă enervată la culme. 

— Nenorociţii ăștia de la Comandamentul Antitero, îi spuse 


lui Stacey, care făcu un semn din cap spre Carol. Scuze, șefa, 
murmură ea, aruncându-și jacheta pe cel mai apropiat scaun. 

— Nu-i cazul. Vrei un ceai? A 

— Mi-ar prinde bine un pahar mare de scotch. In lipsa lui, o 
cană de ceai negru tare, cu lapte, ar fi bună. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai îmi terminam interogatoriile cu personalul de la 
intrarea în lojile pentru invitaţi speciali, când a dat buzna un 
grup de agenţi. Îi auzi venind pe coridor de la mare distanţă. 

— E din cauza bocancilor, spuse Carol, turnând apă peste 
pliculeţele de ceai. 

— Asta și foșnetul produs de frecarea coapselor lor 
musculoase. Așa că își fac intrarea și, cum mă văd, mă iau cu 
„Valea, păpușă”, de parcă aș fi fost o jurnalistă sau mai știu eu 
ce. Am dispărut de-acolo cât ai zice pește. Și înainte să-mi dea 
voie să mă-ntorc aici, m-au obligat să stau jos și să-mi scriu pe 
calculator rezultatele interviurilor. De parcă aveam de gând să 
mă strecor afară fără să-i las să se uite la tema mea de casă. 
Clătină din cap. Credeam că am scăpat de idioţii ăia de la 
Departamentul Special de Informaţii când m-am mutat aici. 

Carol le dădu cănile cu ceai. 

— Trebuie să cooperăm, spuse ea. Ceea ce nu înseamnă că 
nu putem să ne vedem și de propria anchetă. 

— Că tot veni vorba, unde e restul echipei? 

— Paula și Kevin sunt pe teren, urmărind pista dată de 
furgoneta A1 Electricals, să vadă ce pot afla înaintea celor de la 
Comandamentul Antitero. De regulă, oamenii refuză să mai 
vorbească după ce bărbaţii în negru le sparg ușile, spuse Carol. 
Nu sunt sigură în privinţa lui Sam. Ultima dată când l-am văzut, 
verifica înregistrările camerelor cu circuit închis de la Tribuna 
Vestey. 

— Probabil e ocupat urmărind vreo pistă interesantă pe care 
nu vrea să ne-o împărtășească și nouă, bieţii imbecili, spuse 
Chris sec. 

— Îşi pune singur bețe în roate, completă Stacey fără a ridica 
privirea, deși o face pentru o cauză bună. 

Chris și Carol schimbară o privire. Nici una dintre ele nu-și 
amintea ca Stacey să fi comentat vreodată despre vreunul 
dintre colegii ei. Refuzul ei de a bârfi era legendar. 

— Mai târziu, îi suflă Chris, conspirativ, lui Carol în ureche. 


Sorbi o înghiţitură de ceai și trase aer în piept. Îți spun, nu vreau 
să mai văd așa ceva vreodată. Încă nu reușesc să cuprind cu 
mintea tot acel măcel. Treizeci și cinci de morţi, se spune. N-am 
crezut că voi vedea vreodată așa ceva în Bradfield. 

— E uimitor că n-au fost mai mulţi, spuse Carol. Dacă ar fi 
pus bomba exact în același loc în tribuna de vizavi, unde erau 
scaune în loc de loji rezervate sponsorilor, ar fi fost sute de 
morţi. Închise ochii pentru o clipă. E prea cumplit să-mi 
imaginez. 

— Ar fi fost și mai mulţi dacă spectatorii nu s-ar fi purtat atât 
de bine. Mă așteptam la mai mulţi răniţi din cauza busculadei. 
Știu că e un clișeu, dar astfel de evenimente sunt cele care scot 
la iveală ce e mai bun în oameni. Ai văzut femeia aia de pe 
Grayson Street, care a pus o masă de lemn în faţa casei sale și 
oferea cești de ceai trecătorilor? Spiritul războiului și chestii din 
astea. 

— lar uneori devin eroi cei la care te-ai fi așteptat cel mai 
puţin, spuse Carol. Am văzut un tip azi după-amiază - unul 
dintre paramedici îl ducea la ambulanţă, se epuizase prea tare 
salvând oameni de la locul bombardamentului. lar eu îl știam pe 
tipul ăsta. A fost unul de-ai noștri până a fost dat afară cu 
tam-tam din poliţie pentru tăinuirea de probe într-o anchetă 
criminalistică. E ultimul om la care m-aș fi gândit că ar fi fost 
dispus să ajute pe altcineva decât el. Deci presupun că toţi 
avem în sânge instinctul de a face ceea ce trebuie. Zâmbi 
strâmb. Poate cu excepţia bărbaţilor în negru. 

Exact la fix, unul dintre aceștia își vâri capul pe ușă. 

— Aveţi cumva pe aici un inspector-șef Jordan? 

— Eu sunt, domnule ofițer. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunteţi chemată la sediul de pe Scargill Street. E o mică 
problemă cu unul dintre băieţii dumneavoastră. 

Bătu în retragere, dar Carol îl opri cu o privire care ar fi putut 
străpunge cu privirea un zid. 

— Cine mă cheamă? 

— Persoana de la comandă. Ascultaţi, eu nu sunt decât 
mesagerul, bine? Respiră greu și-și ridică privirea: Știţi deja tot 
ce știu și eu. 

— Am să-mi termin mai întâi ceaiul, bombăni Carol. Dar 
sfidarea era doar de suprafaţă. În cinci minute ieșea pe ușă, 
lăsându-le pe Stacey și pe Chris să se întrebe ce naiba mai 


făcuse Sam Evans de această dată. 

Nu avură prea mult timp pentru speculaţii. Imediat după 
plecarea lui Carol, Paula și Kevin dădură buzna în birou, părând 
foarte mulţumiţi de ei înșiși. Kevin, care umbla ca un om pe care 
îl durea spatele, se duse direct la Stacey, își deschise jacheta și 
scoase un laptop. 

— Poftim, spuse. Laptopul teroristului. 

Stacey ridică din sprâncene. 

— De unde ÎI ai? 

— Din camera teroristului. 

— Presupusului terorist, interveni Paula. Yousef Aziz. Cu 
siguranţă el s-a aflat la volanul furgonetei, îmbrăcat în salopetă, 
azi mai devreme. 

Chris veni la birou și împunse laptopul cu degetul. 

— Nu cred că ar trebui să avem jucăria asta la noi. 

— Nu, și nu cred că va rămâne prea mult la noi, așa că 
trebuie să scot cât de multe date din el, spuse Stacey, 
întinzându-se după laptop. 

— Cum ai reușit să sustragi chestia asta de sub nasul 
bărbaţilor în negru? întrebă Chris. 

— Cu ajutorul vitezei, spuse Paula. Am ajuns și am plecat 
înainte să își facă ei apariția. Le explică rapid cum ajunseseră de 
la Imran Begg la Yousef Aziz. Cred că tipii de la Comandamentul 
Antitero i-au înspăimântat atât de tare, încât a durat ceva până 
le-au dat numele și adresa lui Aziz. Sunt atât de înspăimântători, 
încât metoda lor devine contraproductivă când au de-a face cu 
oameni decenţi, care respectă legea. Pur și simplu, înlemnesc. 
Lucru care a fost în favoarea noastră. Am obţinut douăzeci de 
minute de discuţii cu fratele lui Aziz, Sanjar. Comandamentul 
Antitero tocmai dădea colțul pe stradă când am plecat noi de 
acolo. 

— Bine lucrat, spuse Chris. Deci cum vi se pare? Ca de 
obicei? Un tânăr ameţit de poveștile vreunui mullah?” nebun și 
căruia mai-marii Al-Qaeda i-au pus la dispoziţie materialele 
necesare? 

Paula se așeză la biroul de lângă Chris. 

— Nu știu. Sanjar susţinea sus și tare că fratele lui nu era 


27 Termen care face referire la un bărbat musulman educat în 
spiritul religiei islamice și după legea sfântă islamică Sharia 
(n.red.) 


pasionat de chestiile astea. După Sanjar, Yousef era pornit 
împotriva fundamentalismului. 

— Nu-l putem judeca pe Yousef pe baza a ceea ce spune 
fratele său, interveni Kevin. Uită-te la teroriștii din Londra. 
Prietenii și familiile lor au reacționat de parcă le-ar fi căzut cerul 
în cap. OK, nu am găsit un manual de fabricare a bombelor în 
dormitor, dar n-am apucat să stau prea mult acolo, iar unele 
ziare și cărți erau într-un alfabet pe care nu-l puteam citi. O să 
știm mai multe după ce Comandamentul Antitero va întoarce 
casa pe dos și va descifra fiecare bucăţică de hârtie. 

— Ei vor ști, îl corectă Chris cinică. Cine știe ce vor hotărî să 
ne spună. 

— N-aveţi nevoie de ei, spuse Stacey. Aveţi laptopul lui și mă 
aveţi pe mine. 

— Baftă, Stacey, încurajă Kevin, lovind aerul cu pumnul. 
Apropo, unde e șefa? 

— La sediul de pe Scargill Street, spuse Chris. 

— De bunăvoie și nesilită de nimeni? 

— Oarecum. Cred că Sam a călcat în străchini. Unul dintre 
bărbaţii în negru a venit aici și a spus că au o problemă cu unul 
dintre băieţii din echipă. Și, din moment ce tu ești aici, probabil 
nu despre tine era vorba. 

Paula ridică din sprâncene. 

— Oh, la naiba! Bietul Sam. Ce credeţi că-i mai rău? Să-i 
scoţi din sărite pe Soldaţii Imperiali de Asalt sau să trebuiască 
să fii salvat de o şefă pusă pe hartă? 


x k xk 


Carol nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Sediul de pe Scargill 
Street fusese transformat într-o citadelă sub asediu. Fiecare 
ieșire era păzită de polițiști înarmaţi, iar un elicopter de poliție 
survola clădirea, lumina reflectorului său proiectându-i umbra 
pe pământ când se apropie. Paznicul de la ușa din spate avu 
nevoie de trei minute ca să-i obţină aprobarea de trecere, iar 
când păși în coridorul familiar, un alt ofiţer înarmat aștepta să o 
însoțească. 

— Credeam că trebuia să ţineţi secret locul unde vă aduceţi 
suspecţii de terorism, spuse ea pe un ton de conversație, în 
timp ce străbăteau în pas rapid coridoarele ce duceau la zona 


de arest. 

— E secret. Nu spunem presei. 

— Aveţi un sediu de poliţie în centrul orașului, care e păzit 
chiar mai bine decât Palatul Buckingham și vă imaginaţi că 
oamenii n-au să observe? 

— Nu contează, spuse el, cotind la un moment dat, ca să 
ajungă la celule, din câte își putea da Carol seama. N-au voie să 
publice nimic. 

—,„Doamne, dă-mi putere.” Carol închise ochii pentru o clipă. 

— Credeam că vă faceţi griji cu privire la un eventual atac. 

— Nu suntem îngrijoraţi, răspunse el pe un ton ce arăta că 
acea conversaţie se încheiase. Bătu la o ușă. Se scurse o clipă, 
apoi un băzâit îi pofti înăuntru. Paznicul îi deschise ușa și se 
dădu înapoi. Poftiţi! Va veni cineva după dumneavoastră. Trânti 
ușa în urma ei. 

Spaţiul familiar era gol, cu excepţia sergentului așezat la un 
birou, cu hârtiile în faţă. Spre surprinderea sa, Carol îl recunoscu 
din una dintre primele anchete pe care le făcuse în cadrul 
poliţiei din Bradfield. Se duse la el, și-i spuse: 

— Sergent Woods, nu-i așa? 

— Corect, doamnă. Sunt surprins că vă amintiţi. Cred că au 
trecut, cât...? Sapte ani? 

— Cam așa. Nu mă așteptam să văd unul de-ai noștri lucrând 
aici. 

— E singura concesie pe care o fac ideii că cineva trebuie 
să-i păzească pe paznici, spuse Wood. Treaba mea, teoretic, e 
să mă asigur că nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale 
nimănui. Râse sec. De parcă eu aș putea să-i împiedic să facă 
orice ar vrea în spatele ușilor închise. 

Inainte să apuce Carol să răspundă, se auzi o sonerie 
puternică. Wood îi făcu rapid semn să se dea într-o parte. 

— La perete, vă rog, doamnă. Pentru binele dumneavoastră. 
Acum aveţi ocazia să vedeţi gorilele în acţiune. 

Din zona respectivă se deschideau trei coridoare, dispuse ca 
dinţii unui trident. Mai întâi se auzi zgomotul bocancilor grei pe 
podeaua dură, apoi patru dintre ei, cu pistoale semiautomate în 
tocuri, apărură în fugă de după colţul de la capătul îndepărtat al 
coridorului. Toţi purtau cunoscutul echipament, toţi aveau 
capetele rase, toți erau înspăimântători. Se opriră în faţa ușii 
unei celule și începură să scandeze: 


— Ridică-te, ridică-te, ridică-te! 

Zgomotul păru să continue la nesfârșit, deși era imposibil să 
fi trecut mai mult de jumătate de minut. Carol simţi adrenalina 
gonindu-i prin vene, simţi înspăimântătorul sunet reverberându-i 
în piept. lar ea era unul dintre cei care aveau puterea. Cu cât 
era mai rău, oare, pentru cei arestaţi? 

Gorila din frunte deschise ușa cu atâta forță, încât aceasta 
se trânti de perete. Trei dintre ei dispărură înăuntru, în vreme ce 
al patrulea se postă în pragul ușii. Carol auzi alte strigăte. 

— În picioare! Lipește-te de perete! Faţa la perete! Desfă 
brațele! Desfă picioarele! Stai nemișcat, nenorocitule! Fără 
încetare, un zid nesfârșit de comenzi. Într-un sfârșit, bărbatul 
din ușă se dădu la o parte, iar doi dintre colegii săi ieșiră din 
celule. Cea de-a treia persoană era un tânăr asiatic, cu ochii 
mari și cu chipul înlemnit. Încerca să privească printre paznicii 
săi, dar aceștia îl împiedicau în permanenţă, împingându-și 
capetele în faţa lui. 

Odată ieșit pe coridor, i se ordonă să se lipească de perete. 
Un bărbat în spatele lui, unul în lateral, unul în faţă. Cel de-al 
patrulea bărbat mergea în faţa lor, strigând „Liber!” ori de câte 
ori trecea pe lângă o ușă. Îl escortară pe prizonier de-a lungul 
coridorului, deplasându-se cu o viteză ce îl obliga să alerge cu 
pași mărunți. 

Când ofiţerul din frunte ajunse în zona în care se afla Carol, 
sări surprins înapoi și se împiedică la vederea ei. 

— Identifică-te, lătră la ea, răsucindu-se pe călcâie și 
strigând: „Staţi acolo” celor aflaţi în urma sa pe coridor. 

Carol își dădu ochii peste cap. 

— Ei bine, evident, sunt polițistă. Își scoase legitimaţia și își 
spuse numele și gradul. Dădu din cap spre Wood. El știe cine 
sunt. 

— Vă mulţumesc, doamnă, răspunse el militărește. Liber, 
strigă. 

Carol îi urmări în timp ce prizonierul era dus pe coridorul de 
interogatorii și împins într-una dintre încăperile de acolo. 
Gorilele își ocupară poziţiile în faţa ușii. 

— lisuse, murmură Carol, răsuflând ușurată. 

— Remarcabil, nu-i așa? Să nu mă înţelegeţi greșit, îi detest 
pe nenorociţii ăia de teroriști la fel de mult ca oricine, dar mă 
întreb ce preţ plătim când ne luptăm astfel cu ei, spuse Wood. 


Înainte de după-amiaza asta, eram un fanatic, la fel ca toţi 
ceilalți. Dar, după ceea ce am văzut azi... Pregătirea asta 
specială a lor. Cred că s-a redus la trei cuvinte - intimidare, 
intimidare, intimidare. Oricine este târât aici și supus la așa 
ceva - ei bine, e un agent de recrutare pentru mullahii nebuni, 
nu-i așa? 

— Deja nu mai ţin minte de câte ori am fost nevoită să trag 
adânc aer în piept pe ziua de azi, spuse Carol. Apropo, știi cu 
cine ar trebui să mă întâlnesc? Am de făcut unele lucruri. 
Treizeci și cinci de oameni au murit în această după-amiază. Nu 
văd cum ar putea fi util pentru familiile lor faptul că eu pierd 
vremea pe aici. 

— Nu v-au spus? întrebă Wood, cu o expresie de resemnare 
pe chip. 

— Nu, nu mi-au spus. Mi s-a zis dar că unul dintre băieţii mei 
are ceva probleme. 

Wood clătină din cap. 

— Mie nu-mi sună cunoscut. Așteptaţi o clipă. Vorbi la un 
telefon. A venit inspectorul-șef Jordan... Ei bine, cred că ar trebui 
să vă faceţi timp... Cu tot respectul, toţi suntem aglomeraţi în 
după-amiaza asta... 

Privi telefonul cu dezgust și închise. Daţi-le o clipă, spuse, 
luând în râs tonul lor tăios. 

Se scurseră câteva minute, apoi bărbatul pe care Carol îl știa 
doar cu numele de Johnny intră pe ușa care dădea spre corpul 
principal al sediului. 

— Inspector-șef Jordan. Dacă ești amabilă să vii cu mine, te 
rog! 

— Unde? Şi de ce? întrebă Carol, pe punctul de a exploda. 
Johnny îi aruncă o privire lui Wood. 

— Am să-ţi explic totul într-o clipă, dacă binevoiești să mă 
urmezi. Carol schiță un salut spre Wood. 

— Dacă nu mă întorc într-o jumătate de oră, sergent, sună-l 
pe domnul Brandon. 

— Nu e cazul să fii atât de acidă, să știi, interveni Johnny pe 
un ton trist, urcând scările spre corpul principal al sediului. Chiar 
suntem cu toţii în aceeași tabără. 

— Asta mă și îngrijorează, spuse Carol. Acum, de ce naiba 
mă aflu aici? 

Johnny o conduse într-un birou mic și îi arătă un scaun. El își 


luă un alt scaun, îl întoarse și îl încălecă, încrucișându-și braţele 
musculoase peste spătar. 

— Chiar mi-aş dori să construim niște punți între noi. Nu e 
util nici pentru echipa ta, nici pentru a mea dacă ne batem cap 
în cap. 

Carol ridică din umeri. 

— Atunci vorbește cu mine! Nu te purta de parcă echipa mea 
ar face parte din problemă. Nu ne lua de sus. Pentru început, ai 
putea încerca să mă tratezi ca pe un ofiţer de rang superior și 
să-mi spui de ce mă aflu aici. 

— Am înţeles. Omul tău, Sam. 

— Vezi ce vreau să spun? „Omul tău, Sam”. E vorba despre 
detectivul Evans. Da? 

Johnny își înclină capul. 

— Detectivul Evans s-a aflat la stadion. Ce trebuia să facă? 

— Îmi iei un interogatoriu? ripostă Carol, fără a încerca 
măcar să-și ascundă surprinderea din voce. 

Johnny își trecu o mână peste capul ras, cu o expresie 
perplexă. 

— Ascultă, spuse, părând exasperat, am început cu stângul. 
Nu-ţi place că intrăm cu bocancii pe teritoriul tău, și înţeleg 
asta. Nu te interoghez, încerc doar să lămuresc ceva înainte de 
a deveni o problemă pentru noi toţi. 

— Nu asta e impresia pe care o dai. 

— Nu. Sunt conștient de asta. Nu prea avem maniere. Nici 
nu trebuie. Ne scot din cap politeţea atunci când ne pregătesc 
pentru Comandamentul Antitero. Îmi pare rău. Știu că părem 
niște ticăloși, dar așa trebuie să fii când faci ceea ce facem noi. 
Însă nu suntem proști. Nu ne-am câștigat gradele datorită 
mușchilor. Își desfăcu mâinile într-un gest de sinceritate. Una 
dintre echipele noastre l-a găsit pe detectivul tău într-un colţ 
liniștit al stadionului împreună cu un tânăr asiatic îmbrăcat în 
salopetă. Era evident că îl interoga. Când au apărut băieţii 
noștri, martorul sau suspectul - ori ce-o fi fost — a refuzat să 
mai vorbească. lar omul tău nu a vrut să ne împărtășească 
rezultatul interogatoriului. Așa că i-am adus aici. De atunci, nici 
unul din ei n-a scos nici un amărât de cuvinţel. In afară de 
numele lor. Ah, da, și asiaticul a cerut un avocat. Așa că mi-am 
spus: „Care e cea mai bună cale de a rezolva chestia asta?” Și 
m-am gândit la tine. 


— În ce fel te-ai gândit la mine? Ca la cineva pe care ai 
putea să-l tiranizezi? Cineva pe care ai putea să-l intimidezi? 

Johnny oftă. 

— Nu. M-am gândit la tine ca la cineva care o să mă 
impresionase cu inteligenţa ei. Cineva care avea o reputaţie în 
poliţia municipală... 

— Cum adică o reputaţie în poliţia municipală? întrebă Carol 
pe un ton defensiv. 

Johnny păru sceptic. 

— O reputaţie de poliţist al naibii de bun, spuse. Tu ce crezi? 
Oameni pe care eu îi respect consideră că ești fantastică. Așa că 
m-am gândit că tu l-ai putea convinge pe detectivul Evans să 
coopereze. 

— El unde e? 

Johnny ezită un moment îndelungat. — Haide, o să te duc la 
el! 

Ea îl urmă înapoi pe coridor, spre o altă sală de interogatorii. 
Sam Evans era așezat pe un scaun cu spătarul înclinat și sprijinit 
de perete, cu mâinile duse în spatele capului, într-o atitudine de 
relaxare. Când intră Carol, se lăsă brusc în faţă și se ridică. 

— Imi pare rău că trebuie să treci prin asta, spuse el. Carol 
se întoarse spre Johnny. 

— Ai putea să ne lași singuri, te rog? 

Johnny își înclină capul și se retrase. Sam îl privi cum se 
îndepărtă, clătinând din cap cu un dispreţ vizibil. 

— Ce-au zis că am făcut? 

— Ei spun că te-au găsit în timp ce interogai un tânăr asiatic 
îmbrăcat în salopetă la Victoria Park. Că voi doi aţi amuţit și aţi 
refuzat să mai spuneţi ceva. Că nu vrei să le împărtășești 
rezultatul interogatoriului tău. 

Carol se sprijini de perete, încrucișându-și braţele. Sam râse 
scurt, nevenindu-i să creadă. 

— E și ăsta un mod de-a privi lucrurile. Încearcă dintr-un alt 
unghi! În primul rând, poartă salopetă fiindcă se ocupă de 
curăţenia stadionului. Nimic suspect în asta, nu-i așa? În al 
doilea rând, în mod evident nu e suspect. Îl cheamă Vijay Gupta. 
E hindus, nu musulman. Deci mi se pare că tipii de la 
Comandamentul Antitero se dau de ceasul morții din cauza unei 
persoane care nu e nicidecum un potenţial suspect. Nu am nici 
un rezultat de oferit, doamnă. De-abia începuserăm să vorbim. 


Carol nu știa dacă să-l creadă sau nu. Era un prefăcut 
desăvârșit, iar ea știa asta. Tot ce conta era să-l scoată de 
acolo. Apoi putea afla dacă spunea adevărul. 

— Așteaptă o clipă, spuse ea. 

Se întoarse afară, unde aștepta Johnny. 

— Nu e nimic de spus. Bărbatul pe care de-abia începuse să-l 
interogheze nici măcar nu e musulman. Acum, dacă erai sincer 
când spuneai că vrei să construim punți de legătură între noi 
n-ar trebui să mă împiedici să plec de-aici imediat, împreună, cu 
ofițerul meu. Și-ţi sugerez să-i dai voie domnului Gupta să plece 
acasă, fiindcă singurul lucru suspect pe care l-a făcut a fost 
faptul că a discutat cu un ofiţer de poliție. Se întoarse, deschise 
ușa și spuse: Detectiv Evans? E timpul să plecăm. 

Semeaţă, Carol ieși prima pe coridoarele familiare ce duceau 
la intrarea din spate a sediului de pe Scargill Street. Nimeni nu 
încercă să-i oprească. După ce se urcară în mașină și părăsiră 
parcarea, Sam spuse: 

— Pornind de la premisa că eram înregistraţi, nu am fost 
foarte exact mai devreme, doamnă. Carol aruncă o privire 
fugară spre chipul său plin de regret și oftă. 

— De asta mă și temeam, Sam. Simţi un miros ciudat? Sunt 
punţile care au luat foc. 


x k xk 


Planurile lui Carol de a asculta mai departe dezvăluirea lui 
Sam fură date peste cap de prezența neaşteptată a lui John 
Brandon în sala echipei sale, sobru în uniforma sa elegantă, cu 
cascheta sub braț. Ea se întristă. Reușise deja să afle despre 
ultimul său conflict cu Comandamentul Antitero? Părea mai 
serios decât îl văzuse vreodată. Nici nu intră bine Carol pe ușă, 
că el începu să vorbească. _ 

-Inspector-șef Jordan, vă căutam. Trebuie să vorbim. li făcu 
semn spre biroul ei, iar ea intră prima. Carol, am niște vești 
proaste, spuse, instalându-se într-unul dintre scaunele pentru 
vizitatori și aruncându-și neglijent cascheta pe celălalt. 

— Domnule? 

— ŢI-l amintești pe Tom Cross? Fost detectiv... 

Ea dădu din cap, luată prin surprindere de direcţia 
conversaţiei. 


— L-am văzut azi după-amiază la Victoria Park. Un 
paramedic îl ajuta să ajungă la ambulanţă. Se pare că sărise în 
sprijinul răniților, dar se obosise prea mult. Dintr-odată, înţelese. 
N-a supravieţuit, așa-i? întrebă, surprinsă de junghiul de durere 
pe care îl simţi. 

— Nu, n-a supravieţuit. Inima lui a cedat. 

— E tragic, spuse Carol. Cine ar fi crezut că efortul de a ajuta 
alți oameni avea să-i aducă moartea? Avea probleme cu inima? 

Brandon clătină din cap. 

— Nu. Şi s-ar părea că nu eforturile depuse pentru salvarea 
altora l-au ucis. 

Părea tulburat. Carol observă brusc cât de mult îmbătrânise 
în ultimii ani și, pentru o clipă, asta îi atrase atenţia, în mod 
neplăcut, asupra propriei sale vieţi trecătoare. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Unul dintre doctorii care fac parte din echipa civilă de 
urgenţă de la spitalul Bradfield Cross este Elinor Blessing. 

Carol dădu din cap. 

— Ea e cea care a identificat otrăvirea cu ricină. 

— Exact. Și spune chiar ea că, ăsta e singurul motiv pentru 
care s-a gândit la otravă în acest caz. Dar s-a gândit. Din 
păcate, înainte să apuce să-i administreze suficient antidot, 
inima lui a cedat. Au încercat să-l ţină în viaţă până puteau 
termina tratamentul, dar nu a mers. 

Şocată, Carol se agăţă de un fir. 

— Eşti sigur că nu vede ea otravă peste tot doar din cauza 
lui Robbie? 

— Presupun că e posibil. Dar ea zice că n-a fost ricină. 
Crede, în schimb, că a fost o altă substanţă extrasă din plante. 
Degeţel-roșu sau ceva de genul ăsta. Și susţine că nu poate 
înregistra decesul ca fiind provocat de cauze naturale sau ca 
accident. 

— Deci e crimă, atunci? spuse Carol. 

— Așa se pare. Cel puţin în ochii domnișoarei doctor 
Blessing. Vreau ca echipa ta să se ocupe de asta. A fost unul 
de-ai noștri, indiferent ce s-a întâmplat la sfârșitul carierei sale. 
Ar trebui să cauţi și eventuale legături cu Robbie Bishop. Poate 
să-l întrebi pe Tony ce crede, dacă se simte în stare. Brandon 
culese o scamă de pe pantalonii săi negri. Știu că e puţin ironic, 
având în vedere ce credea Tom despre Tony și despre cei de 


soiul lui. Dar vrem să ne folosim toate resursele pentru acest 
caz. Las-o în pace pe văduva sa până mâine, dar cineva ar 
trebui să discute cu domnișoara doctor astă-seară. Ar trebui să 
fie la urgenţe până târziu. Se ridică și își luă cascheta. 

— Vom face tot ce ne stă în putinţă, spuse Carol. Dar au avut 
loc alte treizeci și cinci de crime în Bradfield azi. Încercăm să le 
acordăm și lor toată atenţia. 

Brandon se întoarse, cu chipul împietrit. 

— Lasă-le în seama Comandamentului Antitero! 
Concentrează-te pe Tom Cross. 

— Cu tot respectul, domnule... 

— E un ordin, inspectore-șef. Aștept un raport preliminar 
până luni. 

leşi cu pași mari din birou, țeapăn ca la paradă. 

— Asta e o mare greșeală, murmură Carol în șoaptă. O 
nenorocită de greșeală. Se lăsă pe spate în scaun și stătu cinci 
minute cu privirea fixată în tavan. Apoi sări în picioare și se duse 
în prag. Toată lumea, veniţi încoace, acum, strigă. 

Se îngrămădiră să intre, Kevin și Chris revendicând scaunele 
pe motiv de vechime. 

— |lmi pare rău pentru asta, spuse Carol. Dar nu vreau să 
dea nimeni buzna peste noi. Sam, fii atent la ușa principală. OK. 
lată cum stau lucrurile. Știu că sunteţi cu toţii la fel de furioși și 
de tulburaţi ca mine din cauza atacului din această după-amiază 
de la Victoria Park. A fost o experienţă oribilă pentru toţi cei 
implicaţi. Dar munca ne impune să depășim reacţia emoţională 
și să facem ceea ce este necesar. Își trecu mâinile prin părul 
blond și nepieptănat și își scutură capul. Și cred că toţi sunteţi la 
fel de hotărâți ca mine să faceţi asta. Singura problemă e că ni 
s-a spus să nu anchetăm cele treizeci și cinci de crime ce au 
avut loc azi după-amiază în circumscripţia noastră. Sau cel puţin 
nu până când cei de la Comandamentul Antitero nu ne vor pune 
să îndeplinim anumite sarcini. Acum, nu știu ce credeţi voi, dar 
pe mine asta pur și simplu nu mă mulțumește. Intenția mea 
este să verific toate pistele care apar. Avem aici o perspectivă 
unică - e teritoriul nostru și noi îl cunoaștem. Vom transmite 
rezultatele Comandamentului Antitero, dar, într-o primă fază, 
ceea ce găsim noi rămâne al nostru. Probabil acest lucru nu va fi 
benefic pentru carierele noastre, dar nu fac asta de dragul 
gloriei. Dacă vreunul dintre voi nu e mulţumit cu asta, să 


vorbească acum. N-am să vă port pică, și sunt destule de făcut 
oricum. Privi în jur, așteptând. Nimeni nu mișcă. OK. În acest 
caz, intrăm în joc împreună. Acum... O văzu pe Stacey ridicând 
un deget. Stacey? 

— Avem deja laptopul lui Yousef Aziz, spuse ea. Kevin și 
Paula l-au adus de acasă de la el. Carol se încruntă. 

— Cine e Yousef Aziz? 

— Atentatorul, spuse Kevin. O aduse la zi cu ceea ce aflaseră 
el și Paula. N-am vrut să te sunăm când erai la sediul 
Comandamentului Antitero, adăugă pe un ton de scuză. 

— Nici o problemă. Aţi lucrat foarte bine, băieţi. Cum merge 
cu laptopul, Stacey? 

— A încercat să-și acopere urmele, dar acestea au rămas pe 
hard disk. Reţete pentru TATP, cum să construiești o bombă, 
cum să faci un detonator. E-mailuri șterse în care se interesa 
despre disponibilitatea substanţelor chimice. Copiez totul chiar 
acum, înainte de a fi nevoiți să-l dăm pe mâna 
Comandamentului Antitero. Interesant e că... 

Se întrerupse, nesigură pe ea atunci când nu vorbea despre 
specialitatea ei. 

— Da? spuse Carol. Interesant e că...? 

— Ei bine, e un caz în care lipsa indiciilor e, oarecum, un 
indiciu în sine, zise Stacey. În afară de e-mailurile șterse legate 
de ingredientele chimice, nu există nici un alt e-mail pe laptopul 
său. Nimic care să indice existenţa altor conspiratori. E curat. 
Ori există un alt calculator pe altundeva, ori comunicau faţă în 
faţă și prin SMS-uri, ori a făcut asta de unul singur. 

— Trebuie să existe un calculator la serviciu. E firma familiei; 
în mod cert avea acces, spuse Chris. 

— Prea târziu, murmură Stacey. Acela a fost luat deja de cei 
de la Comandamentul Antitero. 

— De unde știi asta? întrebă Chris. 

— Un reportaj de știri pe Sky. Tocmai i-au arătat pe bărbaţii 
în negru luând cu asalt firma First Fabrics și ieșind cu braţele 
pline de echipamente IT, o lămuri Stacey. Asta e avantajul în a 
avea două monitoare. 

— Mulţumesc, Stacey. Asta ne dă, într-adevăr, de gândit, 
spuse Carol. Şi mai avem niște chestii care, în momentul de 
față, ne aparţin doar nouă. Sam? 

Sam își îndreptă spatele, gata s-o facă puţin pe grozavul. 


— Am obţinut o informaţie nemaipomenită la Victoria Park. 
Când Chris ne-a trimis un SMS în care spunea că suspectul era 
un tânăr asiatic îmbrăcat în salopetă și cu o șapcă de baseball, 
eu tocmai treceam prin spatele unei tribune, și, ce văd? Fix un 
bărbat asiatic ce purta salopetă și o șapcă de baseball. Așa că îl 
ajung repede din urmă. Aflu că nici măcar nu e musulman. 
Numele lui e Vijay Gupta și se ocupă de curăţenia pe teren. i 
prezint o descriere a atentatorului și, când ajung la furgoneta A1 
Electricals, îl văd că tresare. Nu vrea să vorbească despre asta, 
dar, când insist, îmi spune că a văzut o astfel de furgonetă joi 
seara. El și fratele său erau în vizită la un văr care locuiește 
într-o garsonieră în Colton și au observat furgoneta fiindcă era 
parcată în spate, să nu stea în drum, acolo unde parchează de 
obicei el și vărul său, ca să nu-i enerveze pe locuitorii din zonă. 
Apoi zice că nu o mai văzuse niciodată. 

Sam nu reuși să-și șteargă zâmbetul satisfăcut de pe chip. 

— Dar ai apucat să faci rost de o adresă înainte de a fi luat 
pe sus și dus la sediul de pe Scargill Street? spuse Kevin băţos. 

— Oh, da, am obţinut o adresă. Sam se întinse după o 
bucată de hârtie și un marker de pe biroul lui Carol. Scrise ceva, 
apoi le arătă tuturor hârtia. S-ar spune că am obţinut o adresă. 

— Nu, Sam, n-ai obţinut o adresă. Am primit un indiciu în 
urma unui telefon anonim, spuse Carol ferm. Lucrurile sunt și 
așa suficient de dificile cu Comandamentul Antitero, fără a fi 
nevoie să ne dăm noi peste cap ca să le înrăutăţim. Am primit 
un indiciu prin telefon, și am hotărât să-l verificăm înainte de a 
irosi timpul celor de la Comandamentul Antitero cu așa ceva. 
Asta e versiunea noastră. Acum, înainte să ne băgăm toţi în 
povestea asta, sunt câteva probleme. Paula, știu că asta s-a 
întâmplat într-o altă viață, dar ai mai făcut ceva progrese în 
urmărirea lui Jack Anderson? 

Paula o privi pe Stacey, care clătină din cap. 

— Nu, șefa. Nici un progres. 

— lar eu n-am obţinut nimic de la părinţii lui Robbie. Nu 
auziseră niciodată de numele ăsta. Deci nu avem nici o pistă 
viabilă de urmat în cazul lui Robbie? Se priviră unii pe alţii, 
vizibil dezamăgiţi. Aș fi preferat să nu fie așa, dar asta înseamnă 
că nu dăm dovadă de neglijenţă dacă ne ocupăm și de alte 
lucruri. Şi mai este o chestie foarte importantă, care tocmai a 
picat pe capul nostru. Acum șapte ani, un detectiv inspector-șef 


a părăsit Poliţia din Bradfield în circumstanţe oarecum 
nefavorabile, spuse Carol, în minte strecurându-i-se, fără voie, o 
imagine a vechiului ei șef, așa cum era el pe atunci. 

— Popeye Cross, spuse Kevin. 

Carol înclină din cap spre el. 

— Așa e. Ei bine, Tom Cross și-a răscumpărat păcatele astăzi 
după-amiază. A fost unul dintre eroii care i-a dus în siguranţă pe 
răniți după explozia bombei. A sfârșit prin a fi transportat și el la 
spital. A murit acolo la începutul serii. Dar nu din cauza 
efortului. Conform doctoriţei care l-a tratat, a fost otrăvit. 

— Otrăvit? repetă Paula. Ca Robbie? Cu ricină? 

— Nu, nu cu ricină. Deși doctoriţa care l-a tratat pe Tom 
Cross este aceeași care a diagnosticat ricina în cazul lui Robbie, 
spuse Carol. 

— Ori că e o tipă deşteaptă, ori suferă de sindromul 
Münchausen”, spuse Chris. 

Carol se gândi că glumea doar pe jumătate. 

— Ei bine, asta e ceea ce trebuie să aflăm. Paula, vreau să 
mergi la secţia de urgenţe a spitalului Bradfield Cross și să 
discuţi cu doctoriţa Blessing. 

Expresia de pe chipul Paulei era grăitor. Ei porneau pe 
urmele vânatului în vreme ce treaba ei era să se ocupe de 
mărunțţișuri. 

— Dar, șefa... 

— Paula, ești cel mai bun agent al nostru în materie de 
interogatorii. În plus, tu o cunoşti deja. 

Am nevoie să faci asta fiindcă ne trebuie tot ce putem obţine 
de la ea. Ce fel de otravă a fost. Când i-a fost administrată. 
Asigură-te că se trimit probe la departamentul de toxicologie și 
cere rezultatele tuturor analizelor de laborator pe care Cross 
le-a făcut la Bradfield. Stacey, scoate tot ce poţi de pe hard 


28 Sindromul Münchausen reprezintă o tulburare psihiatrică în 
care pacientul se prezintă cu simptome fictive, mimate sau 
induse (de genul sincopelor, convulsiilor, crizelor, traumelor), 
doar pentru a satisface dorinţa maladivă a celor afectaţi pentru 
simpatie și atenţie din partea celor din jur. Maladia a fost numită 
în onoarea baronului Karl Friedrich Hieronymus von 
Münchausen, ofiter german, recunoscut pentru povestirile 
excesiv de exagerate privind biografia lui și a fost descrisă 
pentru prima dată în 1951 de Richard Asher. (n.red.) 


diskul lui Aziz, apoi fii drăguță și dă-l celor de la Comandamentul 
Antitero, din birourile HOLMES. Restul veniţi cu mine. E timpul 
să facem munca pentru care suntem plătiți. 


x k xk 


— E cam înspăimântătoare povestea asta cu uciderea lui 
Tom Cross, spuse Kevin în timp ce Chris se strecura cu mașina 
prin traficul aglomerat spre apartamentul lui Yousef Aziz. 

— De ce? Fiindcă îl știai pe tip? 

— Păi da, asta e. Dar chestia cu otrava... Legătura dintre 
Danny Wade și Robbie Bishop este că amândoi au fost elevi la 
liceul din Harriestown și amândoi au murit otrăviţi, nu-i așa? 

— Da. Dar nu cred că e important unde au fost elevi. 

— Nu? Te-ar surprinde dacă ţi-aș spune că Tom Cross este 
un alt fost elev al liceului din Harriestown? Kevin bătea 
darabana cu degetele pe genunchi. Încă unul care a pornit de la 
zero și a ajuns bogat. A câștigat la pariuri, să știi. 

— Habar nu aveam, spuse Chris. Ai dreptate, e cam 
înspăimântător. Dar cred că aici se termină orice coincidenţă. 

Kevin clătină din cap. 

— Nu. A treia oară e cu noroc. E mai mult decât o 
coincidenţă bizară. 

Chris înjură o furgonetă albă ce le tăie calea. 

— Cum e posibil? Crezi că cineva ucide oameni de la fosta ta 
școală doar fiindcă au câștigat un bănuţ sau doi? iți spun eu, 
chiar și Tony Hill ar refuza să creadă așa ceva. 

— Nu poţi contesta faptele. 

— Nu prea știm nimic concret, îi atrase atenţia Chris. Dar, 
dacă ești convins că ești pe drumul cel bun, ar fi bine să te 
păzești, adăugă ea, cu o notă de tachinare în voce. 

— Ce vrei să spui? Eu, unul, sunt falit, mormăi Kevin. 

— Da, dar conduci o mașină de om bogat, spuse ea, 
încetinind la ultima curbă de dinaintea sosirii la destinaţie. 

— Nu e o mașină de om bogat. Ai putea s-o cumperi cu 
șaisprezece mii, spuse Kevin. Oricum, nu pentru mine îmi fac 
griji. Există pe-aici alţi ticăloși bogaţi care au fost la liceul ăsta 
blestemat. Poate ar trebui să-i avertizăm. 

Chris clătină din cap, amuzată. 

— Îmi faci o favoare? Asigură-te că sunt și eu de faţă când îi 


prezinţi teoria asta lui Jordan. Opri în zona de parcare interzisă 
din faţa adresei care îi interesa. 

— OK, iată-ne ajunși. Cobori din mașină, dar Kevin nu se 
mișcă. Chris băgă din nou capul în mașină. Haide, Kev! Ocupă-te 
de gândurile tale negre în timpul liber. Trebuie să-i scoatem din 
sărite pe Soldaţii Imperiali de Asalt. 

El se scărpină în cap și deschise ușa. 

— De data asta, chiar mi-aș dori să fie aici Tony Hill, spuse, 
urmând-o pe Chris pe alee. Otravă, același liceu și bani. 
Înmulţite cu trei. El ar găsi o legătură. 


x k xk 


Nu le luă mult să descopere care apartament Îi aparținuse lui 
Yousef Aziz. Bătură la două uși și aflară răspunsul. De dragul 
protocolului, Carol bătu la ușă și strigă: 

— Poliția, deschideţi! 

După asta, Sam și Kevin au spart ușa cu umărul. 
Asigurându-se că toţi purtau mănuși, Carol păși prima în 
cămăruţa inconfortabilă. În aer stăruia mirosul înţepător al 
chimicalelor, care o făcu să lăcrimeze și îi irită sinusurile. 

Nu prea erau multe de făcut. In cameră se afla un frigider 
care nu conţinea decât recipiente etichetate cu substanţe 
chimice; un uscător cu instrumente de sticlă puse la scurs; un 
pachet desfăcut cu motoare pentru rachete, dintre care două 
încă rămase în ambalajul transparent de plastic, și o geantă 
mică sport. 

— Ar trebui, oare, să-i chemăm pe geniști să verifice geanta? 
întrebă Kevin, cu chipul schimonosit de tensiune. 

Primul instinct al lui Carol fu să spună „Nu, la naiba cu asta”. 
Dar, când își analiză această reacţie reflexă, nu reuși să 
găsească o explicaţie raţională. lar fără o explicaţie raţională, 
nu-și putea permite să riște vieţile lor. $Șovăi o clipă, 
detestându-se pentru asta. Voia să fie o sursă de inspiraţie 
pentru membrii echipei sale, nu să le dea acestora motive de 
îngrijorare. 

— Așteptaţi o clipă, spuse, ieșind pe palier. 

Își scoase telefonul și sună la rezerva din spital a lui Tony. El 
răspunse la primul apel. — Carol, zise înainte ca ea să spună 
ceva. 


O surprinse, fiindcă telefoanele din spital nu aveau funcţia 
de identificare a apelantului. Apoi își dădu seama că nu aștepta 
telefoane de la nimeni altcineva. 

— Bună, spuse ea. 

— Eşti OK? 

— Sunt bine. Dar am nevoie de ajutorul tău. Imaginează-ți că 
suntem în garsoniera pe care atentatorul a folosit-o pentru a 
construi bomba. Nu sunt dovezi că ar mai fi fost implicat și 
altcineva. Este o geantă lângă ușă. E probabil să conțină o 
bombă-capcană? 

— Nu, spuse el hotărât. 

— De ce? Așa m-am gândit și eu, dar de ce? 

— E un alt gest de dispreț. Uite, suntem aici, chiar printre 
voi. Aşa lucrăm noi, ăştia suntem noi. Vrem să vă arătăm cât e 
de uşor. Dă-i bătaie, Carol! Deschide geanta. 

Ea oftă ușurată. 

— Mulţumesc. 

— lar dacă mă înșel și ești aruncată în aer, îţi fac cinste cu o 
cină. 

Ea îi simţi zâmbetul din spatele vocii. 

— Vorbim mai târziu. 

— Treci pe aici când termini. Nu contează cât e de târziu. 

— Așa am să fac. 

Închise telefonul și se întoarse înăuntru. Ceilalţi trei erau 
adunaţi în jurul uscătorului de vase, citind o listă de instrucţiuni 
de pe perete. 

— Un mic laborator bine organizat, spuse Chris. 

— Dar tot nu sunt indicii că ar exista complici, remarcă Sam. 

— Deschidem geanta, îi anunţă Carol. Adică eu o deschid. 
Voi trei ieșiți pe palier. 

— Nu fi ţicnită, spuse Chris. Dacă e suficient de sigur pentru 
tine, e suficient de sigur și pentru noi, nu-i așa, băieţi? 

Ambii bărbaţi părură nesiguri, dar nu făcură nici un pas spre 
ușă. 
— Ei, haideţi, tipii din Al-Qaeda nu-și pun capcane în 
atelierele de fabricare a bombelor. Vor să ne arate cât sunt de 
deștepţi. 

Spunând asta, luă geanta, o aruncă pe patul îngust și 
deschise fermoarul. 

Urmă un moment de uluire profundă. Nici că s-ar fi putut 


aștepta la ceva mai diferit. O pereche de blugi, alta de pantaloni 
de bumbac. O pereche de pantofi sport Converse albaștri. Cinci 
tricouri. Două cămăși Ralph Lauren în dungi. O bluză subţire cu 
glugă, din lână. Patru perechi de boxeri, patru perechi de șosete 
sport negre. 

— Se pare că intenţiona să se întoarcă aici, spuse Carol, 
nedumerită. Ce atentator sinucigaș își face bagajele pentru o 
excursie în paradis? 

Chris își vâri mâna în geantă, chinuindu-se să deschidă un 
fermoar. 

— Mai e ceva, spuse, căutând mai bine. Un telefon mobil cu 
WAP ultramodern, o cameră foto digitală, un pașaport european, 
un permis de conducere și o bucată de hârtie împăturită. 

Chris îi dădu hârtia lui Carol, care o despături. 

— E un bilet electronic. Pentru zborul din seara asta către 
Toronto. Rezervat prin site-ul hopefully.co.uk. 

Chris își luă telefonul. 

— Doamne, sper că Stacey mai are calculatorul lui. Formă 
numărul și spuse: Stace, sunt Chris. Mai ai laptopul lui Aziz?... 
Grozav. Şi-a rezervat un bilet de avion prin site-ul 
hopefully.co.uk. Vreau să... Da, exact. Sună-mă înapoi. Inchise 
telefonul. O să vadă dacă și-a salvat pe calculator numele de 
utilizator și parola. Dacă da, atunci poate accesa istoricul lui de 
rezervări, să vadă ce mai găsește. 

Kevin studia atent pașaportul și permisul de conducere. 

— E foarte ciudat, spuse. Nu numai că intenţiona să se 
întoarcă, dar am impresia și că nu se aștepta să fie considerat 
suspect. Îşi folosește propriul pașaport și propriul permis de 
conducere, ca și cum nu s-ar aștepta ca poliția din Canada să fie 
pe urmele lui. Nu are sens. 

— Poate era mica lui fantezie, spuse Sam. Ceea ce l-a 
motivat să-și ducă la bun sfârșit planul. Carol luă telefonul mobil 
și-l puse într-un plic pentru probe. 

— Asta merge la Stacey. Restul lucrurilor puneţi-le înapoi 
cum le-aţi găsit, Chris. E timpul să ieşim la lumină. Își scoase 
telefonul și cartea de vizită pe care o primise mai devreme și 
tastă numărul neobișnuit. Apoi spuse: David? Sunt Carol Jordan. 
Cred că am găsit atelierul unde a fost fabricată bomba. Îi aruncă 
lui Sam telefonul pus în plic și-i făcu semn să plece, cu mâna 
liberă. Un indiciu anonim. N-am vrut să vă deranjez cu asta până 


nu știam sigur că e pe bune. Le făcu cu ochiul lui Chris și lui 
Kevin. Nu, noi nu ne-am atins de nimic. Nu știi niciodată unde ar 
putea fi bombe-capcană... Nu, o să-i pun pe ofiţerii mei să vă 
aștepte aici. Îi dădu adresa și încheie convorbirea. Când ajung 
aici cei de la Comandamentul Antitero, puteţi pleca. Se uită la 
ceas. A fost o zi lungă. Ne întâlnim din nou mâine la opt. 

Străbătând asfaltul crăpat pentru a ajunge la mașină, Carol 
resimţi fiecare minut din acea zi lungă. Mușchii o dureau, iar 
corpul îi tânjea după o băutură. Avea o grămadă de sticle acasă, 
aranjate pe raft, așteptând-o. Dar mai avea de făcut o vizită 
înainte de a putea alege una dintre ele. Putea, eventual, să se 
oprească la un magazin de băuturi, să ia un vin roșu decent, 
ceva bun de făcut pe din două. Lui i-ar plăcea. lar ei i-ar oferi un 
pretext suficient pentru a se strecura în îmbrăţișarea 
mângâietoare a alcoolului. Orice numai să-i abată gândurile de 
la acele corpuri diforme și sfâșiate. Când închidea ochii, nu voia 
să revadă răniții, muribunzii și morții. 


x k xk 


Sala de așteptare a secției de urgențe din cadrul spitalului 
Bradfield Cross nu trecea drept un loc unde să-ți petreci 
noaptea de sâmbătă. Oamenii umblau de colo-colo cu pahare de 
plastic cu ceai, sticle de apă și cutii de băuturi carbogazoase, 
părând uluiţi și nefericiți. Scaunele erau ocupate de rude ale 
răniților,  năucite şi extenuate, cu copii  adormiţi sau 
smiorcăindu-se. Jurnaliștii se tot strecurau înăuntru, trecând de 
la o persoană la alta, încercând să obţină declaraţii înainte de a 
fi observați și daţi afară. Departamentul nu mai primea 
victimele obișnuite, ceea ce provoca certuri zgomotoase 
frecvente cu gardienii care asigurau paza, conflicte ce 
amenințau, în orice clipă, să degenereze din agresiuni verbale în 
violenţe fizice. Când ajunse Paula, doi beţivi cu feţele 
însângerate se certau cu gardienii. Ea se dusese direct spre ei, 
dând nas în nas cu cel mai zgomotos dintre ei. 

— Ștergeţi-o de aici sau o să vă petreceţi noaptea la 
răcoare, mârâi spre ei. Nu știți ce s-a întâmplat aici astăzi? 
Mergeţi în altă parte cu zgârieturile voastre! 

Beţivul se gândi timp de o fracțiune de secundă, apoi, 
văzând ceva implacabil pe chipul ei, se dădu înapoi. 


— Scroafă lesbi nefutută, strigă de îndată ce se îndepărtase 
destul de mult. 

Gardienii părură aproape impresionați. 

— Dacă am putea să-i ameninţăm astfel, nu am avea 
niciodată probleme noaptea, spuse unul dintre ei, deschizându-i 
ușa. 

— Evident că aveţi nevoie de mai multe scroafe lesbi care să 
vă arate cum se face, murmură în timp ce-și croia drum prin 
marea de nefericire umană, îndreptându-se spre recepţie. Se 
uită la ceas. Zece și zece. | se părea că discuţia ei cu Jana 
Jankowicz avusese loc într-o altă viaţă. O recepţioneră cu părul 
împletit în codițe și cu unghii ce ar fi putut fi date jos și folosite 
drept săniuţe pentru copii mici îi aruncă o privire rece și 
plictisită. 

— O caut pe domnișoara doctor Blessing, spuse, scoțându-și 
legitimaţia. 

Recepţionista pufni. 

— Să văd ce pot face. Luaţi loc! adăugă din reflex. Paulei îi 
veni să râdă și să plângă în același timp. 

— O să aştept aici, dacă nu vă deranjează. 

Se sprijini de tejghea și închise ochii, încercând să alunge 
zgomotele discordante din fundal. O atingere pe braţ o făcu să 
se trezească brusc. Elinor Blesssing o privea cu un zâmbet slab. 

— Scuze, n-am vrut să te sperii. Credeam că doar doctorii 
rezidenţi pot dormi în picioare. Paula zâmbi. 

— Bun venit în lumea mea. Îţi mulțumesc că m-ai primit. Știu 
că ai alergat azi toată ziua. 

— Acum s-au mai calmat lucrurile, spuse Elinor, conducând-o 
pe Paula în aripa principală a spitalului. Am făcut cam tot ce se 
putea aici. Atâta că mai sunt câţiva pacienţi care trebuie 
neapărat internați, dar nu mai avem paturi. M-ai scutit să fac o 
tură, în speranţa ca le voi găsi un loc unde să meargă. 

Se opriră la etajul trei, în sala unde își beau doctorii cafeaua, 
care îi aminti Paulei de toate încăperile similare în care se aflase 
până atunci. Aceleași scaune vechi și ponosite, aceleași mese 
șubrede ce păstrau urmele de la cești, câni desperecheate și 
afișe amenințătoare privind spălarea veselei, furtul biscuiţilor și 
aruncatul gunoiului în coș. Elinor umplu două căni de cafea de la 
o cafetieră și înfipse una în faţa Paulei. 

— Asta ar trebui să te ţină trează cam până săptămâna 


viitoare. E energia medicilor rezidenţi. 

— Mulţumesc! Paula nu știa de ce femeia se purta atât de 
frumos cu ea, dar n-avea de gând să i se împotrivească. Luă o 
gură de cafea și constată că Elinor avusese dreptate în privinţa 
băuturii. Așa, Tom Cross. Crezi că a fost otrăvit? 

Paula își scoase caietul. Elinor clătină din cap. 

— Când am vorbit cu cineva mai devreme, așa credeam. 
Acum, că am primit rezultatele de la unele dintre analizele de 
laborator, nu mai cred asta, sunt sigură. 

— OK. Și ce ţi-au arătat analizele? 

Elinor își puse mâinile în jurul cănii. 

— Pentru majoritatea medicilor, singurele otrăviri cu care au 
de-a face apar când oamenii iau, intenţionat sau accidental, 
supradoze. Nu suntem pregătiți să ne gândim la otrăvire. Așa că 
e foarte ciudat pentru mine să văd două cazuri de otrăvire 
deliberată în decurs de-o săptămână. Inițial, m-am gândit că 
imaginaţia îmi juca feste. Dar nu a fost așa. Tom Cross a fost 
otrăvit cu glicozidă cardiotonică. 

— Îmi spui, te rog, pe litere? Paula ridică din umeri a 
neputinţă către Elinor. lar apoi îmi poţi spune ce înseamnă? 

Elinor îi luă caietul din mână și scrise: „Glicozida cardiotonică 
e o substanţă ce există în natură, în general în plante. 
Acţionează în principal asupra inimii, având sau nu un efect 
benefic în funcţie de glicozida în discuţie și de cantitatea 
absorbită. Un exemplu ar fi degeţelul-roșu, din care se extrage 
digoxina. Se folosește ca medicament cardiotonic, dar dozarea 
greșită este fatală”. Îi dădu caietul înapoi cu un zâmbet. 

— Deci asta l-a ucis pe Tom Cross? Anume, Degeţelul-roșu? 

— Nu. Ceea ce l-a ucis a fost oleandrul. 

— Oleandru? 

— Probabil l-ai văzut când ai călătorit în străinătate. E un mic 
arbust cu frunze înguste, și flori roz sau albe. E destul de comun 
și e foarte otrăvitor. M-am interesat mai devreme. Se spune că 
niște soldaţi din armata lui Napoleon au folosit rămurele de 
oleandru pentru a face frigărui din carne, iar până dimineaţa au 
murit. Există un antidot, dar pacienţii mor adesea înainte să 
apuce să absoarbă suficient din el. Și, ca să fiu sinceră, dată 
fiind vârsta și greutatea lui Tom Cross, probabil că inima lui nu 
era prea în formă nici înainte. Nu prea a avut șanse de 
supravieţuire. Îmi pare rău. Ştiu că a fost ofiţer de poliţie în 


trecut. 

— Eu nu l-am întâlnit în timpul serviciului, spuse Paula. Dar 
șefa mea da. Deci, domnișoară doctor Blessing... 

— Elinor. Spune-mi Elinor, te rog. 

Oare flirta? Paula era prea obosită ca să-și dea seama. Sau, 
la drept vorbind, ca să-i pese. In seara asta nu-și dorea decât 
date concrete, după care să poată merge acasă să se culce. 
Cafeaua nu avusese efect, din câte se părea. 

Işi înăbuși un căscat. 

— Deci Elinor, știi cumva când i-a fost administrată această 
otravă? Și cum? 

— Acţionează destul de rapid. A spus că avusese crampe la 
stomac și câteva crize de diaree în timpul meciului de fotbal. 
Când încă mai era lucid, a zis că începuse să se simtă rău după 
prânz. Mâncase chebap de miel cu orez și un sos cu ierburi 
aromatice, a spus. Sunt două surse posibile de oleandrină aici. E 
posibil ca mielul să fi fost marinat cu frunze de oleandru sau cu 
sevă. Și e, de asemenea posibil să se fi folosit rămurele de 
oleandru pentru a frige carnea de miel. Ca în povestea cu 
soldații lui Napoleon. Clătină din cap. Oribil. Un mod atât de 
perfid de a omori pe cineva! O asemenea trădare a încrederii! 

— A spus unde a mâncat la prânz? 

— A zis că i-a gătit cineva. Deci presupun că a fost acasă la 
acea persoană. Elinor își frecă baza nasului, încercând să-și 
amintească numele rostit de Tom Cross. Să fi fost Jack...? Nu, nu 
Jack. Jake. Așa, Jake. 

Brusc, Paula se trezi din somnolenţă, prin mintea ei 
înfiripându-se rapid un iureș de legături. 

— Eşti sigură că era Jake, Jack? 

Elinor păru nesigură, mușcându-și un colţ al buzei de jos. — 
Sunt destul de sigură că era Jake. Dar poate mă înșel. 

„Liceul din Harriestown”, se gândi Paula. Jack Anderson. 
Robbie Bishop, Danny Wade, iar acum poate și Tom Cross. Asta 
să fi fost legătura? Ce aveau în comun? Era imposibil să se fi 
cunoscut toţi la școală, dată fiind diferenţa de vârstă. Dar poate 
făceau toţi parte din vreo organizaţie a foștilor elevi ai liceului. 
Vreun eveniment caritabil al școlii care îi adusese la un loc. Vreo 
ocazie în care fuseseră cu toţii martori la ceva ce nu ar fi trebuit 
să vadă? 

— Mi-ai fost de foarte mare ajutor, spuse încet. 


— Serios? 

— Nici nu-ţi închipui, replică Paula. 

Acum era complet trează. Ştia că nu avea să poată adormi 
până nu afla unde fusese elev Tom Cross. Nu era sigură unde să 
caute o astfel de informaţie la zece și jumătate într-o seară de 
sâmbătă, dar cunoștea o femeie care știa. 


x k xk 


Tony se trezi încet. În decurs de o săptămână, se obișnuise 
atât de mult cu venirile și plecările personalului care îl îngrijea, 
încât prezenţa unei alte persoane în cameră nu mai era 
suficientă ca să-l trezească. Era nevoie de ceva mai mult. Ceva 
precum fâșăitul unei pungi, alunecarea și pocnetul unui dop 
ieșind din sticlă, urmat de gâlgâitul moale al lichidului turnat în 
pahare de plastic. 

— Carol! gemu încet când își dădu seama ce se întâmpla. 

In lumina tulbure a orașului ce se strecura prin perdelele 
subţiri, de-abia reușea să-i distingă silueta în scaunul de lângă 
pat. Căută neîndemânatic telecomanda de la pat și se ridică în 
capul oaselor. 

— Să aprind lumina? întrebă ea. 

— Dă draperiile la o parte, să intre mai multă lumină 
de-afară. 

Ea se desprinse din scaun și făcu întocmai. Întorcându-se, îi 
turnă un pahar. El îl adulmecă încântat. 

— Minunat, minunat syrah, spuse. Interesant, nu cred că aș 
fi menţionat un vin bun printre lucrurile care mi-ar fi lipsit cel 
mai mult dacă m-aș fi aflat pe o insulă pustie. Asta doar îmi 
arată cât de mult pot să mă înșel. Sorbi din nou și simţi că se 
trezește de-a binelea. Cred că a fost o zi îngrozitoare pentru 
tine, spuse. 

— Nici nu știi, recunoscu ea. Am văzut azi lucruri pe care nu 
cred că le voi uita vreodată. Răni oribile. O tribună a unui 
stadion de fotbal presărată cu membre omenești. Sânge și 
creieri împroșcaţi pe pereţi. Sorbi îndelung din paharul de vin. 
Crezi că ai văzut tot ce se poate vedea. Crezi că nimic nu poate 
fi mai rău decât scenele crimelor de care te-ai ocupat deja. Apoi 
apare asta. Treizeci și cinci de morţi în urma bombei, plus încă 
unul. 


— Acela fiind atentatorul? 

— Nu, acela fiind Tom Cross. 

El aproape vărsă vinul din pahar de surprindere. 

— Popeye Cross? Nu înțeleg, a murit în atentat? Numele 
vechiului său dușman de moarte era ultimul pe care s-ar fi 
așteptat să-l audă în legătură cu atentatul din Bradfield. 

— Nu. Se pare că atentatul a scos la iveală eroul din el. S-a 
aruncat cu capul înainte. Se spune că a salvat câteva vieţi. Nu, 
ceea ce l-a ucis a fost o otravă. Fusese otrăvit chiar înainte de a 
ajunge la meci. 

— Otrăvit? Cum? Cu ce? 

— Nu știu încă detaliile. Paula e la în spital, cerând informaţii 
de la doctoriţa care și-a dat seama ce avea. O chestie de noroc, 
de fapt. Din cauza atentatului, a fost solicitată la secţia de 
urgenţe, iar de la treaba cu Robbie Bishop, era deosebit de 
receptivă la ideea de otrăvire. 

— În total, sunt trei, murmură Tony. Şi toţi din părţile astea. 
Se pare că un otrăvitor în serie circulă prin zonă. 

Carol îl privi. 

— Otrăvuri diferite, scenarii diferite. Moduri diferite de 
administrare. 

— Există totuși o semnătură, spuse Tony. Crimă de la 
distanță. Administrare precisă. Un interval de timp relativ mare 
între ingestie și moarte. Astea au legătură, Carol. Nu prea sunt 
frecvente otrăvirile deliberate în ultima vreme. Au fost înlocuite 
de pistoale și de divorţ. Otrăvirile sunt o metodă victoriană. 
Josnice, perfide, capabile să distrugă comunităţi și familii. Dar 
nu prea ţin de secolul XXI. Recunoaște, Carol, ai de-a face cu un 
criminal în serie. : 

— Am să aştept dovezi, spuse ea cu încăpățânare. Intre 
timp, moartea lui Tom Cross e singura crimă pe care chiar am 
voie s-o anchetez. 

Mânia se revărsa din ea în valuri. Aproape că simţea gustul 
furiei ei, o amărăciune întunecată suprapusă peste gustul dulce, 
fructat al vinului. 

Tony se chinui să înțeleagă sensul cuvintelor lui Carol. 

— Cum adică e singura crimă pe care ai voie s-o anchetezi? 

— A luat cazul atentatului din mâinile noastre, spuse ea. 
Acest nou Comandament Antitero. Nefericita fuziune dintre 
Brigada Specială și Brigada Antiterorism. Departamentul de 


nord are sediul în Manchester. Atâta doar că acum sunt în 
Bradfield, cu bocancii lor greoi și cu textele lor gen „fără nume, 
fără consecinţe”. La propriu. Nu își spun numele real, nu au 
numere de identificare. Ei susţin că astfel evită represaliile. Eu 
cred că vor să evite vreo plângere. Paula îi numește Soldaţii 
Imperiali de Asalt, și nu se înșală prea mult. De-a dreptul 
înspăimântători, Tony. Foarte înspăimântători. l-am văzut la 
lucru în sediul de pe Scargill Street și îți spun, sincer, mi-a fost 
rușine că sunt poliţist. 

— Şi ei au preluat comanda operativă? întrebă el, 
imaginându-și cum trebuia să se simtă Carol, care se mândrea 
atât de mult de ea și de echipa ei. 

— Pe de-a-ntregul. Trebuie să le stăm cu totul la dispoziţie în 
cazul în care apelează la noi. Carol râse aspru. E ca și cum aș 
trăi într-un stat polițienesc, iar chestia înfiorătoare e că, de fapt, 
eu fac parte dintre ei. 

— Şi faceţi ceea ce ar trebui să faceţi? întrebă Tony, 
încercând să menţină un ton neutru. _ 

— Tu ce crezi? Nu mai așteptă răspunsul lui. li lăsăm să-și 
vadă de treaba lor, să-și adune toţi suspecţii obișnuiți, să 
hărțuiască pe oricine se întâmplă să fie tânăr, bărbat și 
musulman. lar noi vom face ce știm mai bine. 

Tony era conștient că ea își dorea - avea nevoie - ca el s-o 
susţină, să-i ia partea împotriva celor pe care ea îi considera 
băieţii răi. Să fie de partea ei, indiferent dacă avea sau nu 
dreptate. Problema era că el era de părere că nu avea dreptate. 
lar dacă relaţia lor se baza pe anumite valori, el credea că 
elementul de bază era sinceritatea. Unii i-ar fi spus 
indisponibilitate emoţională, și probabil că exista un oarecare 
adevăr și în asta. Dar nu putea s-o mintă pe Carol, nu cât de cât 
convingător. Și credea că nici ea pe el. Erau momente când era 
dificil să auzi adevărul, dar și mai dificil să îl spui. Însă, pe 
termen lung, era convins că aveau să privească amândoi înapoi 
la aceste momente, cu o recunoaștere a faptului că deveniseră 
și mai uniţi după ce le făcuseră faţă. Tony trase aer în piept și 
sări de pe trambulina înaltă. 

— lar lucrul la care vă pricepeţi voi cel mai bine nu este să 
anchetați și să anihilaţi celule teroriste. 

Timp de o clipă, camera se cufundă într-o tăcere deplină. 

— Vrei să spui că ești de acord cu ceea ce se întâmplă aici? 


Nu trebuia s-o vadă pe Carol ca să-și imagineze indignarea 
ei. 

— Cred că munca unui polițist cu teroriști potenţiali și reali 
este o activitate foarte bine delimitată, zise el, încercând să 
spună adevărul așa cum îl vedea, fără să mai toarne gaz pe foc. 
Și cred că ar trebui lăsată pe mâinile unor specialiști. Oameni 
care sunt pregătiţi să înţeleagă gândirea lor, oameni care se pot 
detașa de viaţa lor și pot accepta misiuni complexe sub 
acoperire, oameni care sunt pregătiți să pătrundă în minţile 
teroriștilor și să încerce să-și dea seama care va fi următorul lor 
pas. Se scărpină în cap. Nu cred că e vorba despre aceleași 
abilități ca acelea cu care sunteţi înzestrați tu și membrii echipei 
tale. 

— Vrei să spui că e corect să ne ia anchetarea acestei crime 
odioase? Că nu ar trebui să facem pe polițiștii în propriul nostru 
oraș? întrebă Carol. 

El desluși certitudinea trădării în vocea ei. Ea își termină 
vinul și își mai turnă un pahar. 

— Vreau să spun că ar trebui să existe o echipă precum 
Comandamentul Antitero, care să colaboreze cu voi. Doar 
fiindcă au pus atât de rău în aplicare ideea nu înseamnă că e 
proastă în sine, spuse Tony blând. Aici nu e vorba despre tine, 
Carol. Nu e o critică la adresa ta și a oamenilor tăi. Nu înseamnă 
că sunteţi proști sau incompetenţi - sau ceva de genul ăsta. E 
un act de recunoaștere a faptului că terorismul e ceva diferit. Și 
e nevoie de o abordare diferită. 

— Judecată care ție nu ţi se aplică, presupun. Pun pariu că te 
crezi capabil să realizezi profiluri psihologice de teroriști, la fel 
cum faci în cazul criminalilor în serie, nu? ripostă Carol sarcastic. 

Tony simţi că ajunsese într-o situaţie din care nu avea decât 
de pierdut. Din acest punct, nu exista nici un răspuns care s-o 
convingă pe Carol să dea înapoi. N-avea decât să stea în 
continuare de partea adevărului. Acesta e, adesea, cel mai 
eficient răspuns. 

— Cred că am câteva idei utile, da. 

— Bineînţeles că ai. Marele doctor. 

Atins în sfârșit, Tony spuse: 

— OK. Ce părere ai despre următoarea idee? Atentatul 
acesta nu prea se potrivește unui atac terorist. 

— „Acum e uluită, fără cuvinte”, se gândi el. „Dar nu pentru 


multă vreme.” 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Carol, prudenţa luând 
locul ostilităţii la care aproape că se așteptase. 

— Gândește-te! Care e rolul terorismului? 

Aproape fără să ezite, Carol spuse: 

— E o încercare de a impune modificări sociale sau politice 
prin mijloace violente. 

— Și cum încearcă ei să facă asta? 

— Nu știu... Terorizează într-un asemenea hal populaţia, 
încât aceasta ajunge să facă presiuni asupra politicienilor? Cred 
că asta a fost strategia terorismului /RA??. Carol se aplecă în față 
în scaun, de-acum nerăbdătoare și captivată de discuţie. 

— Exact. Caută să creeze un climat de teamă și de 
neîncredere. Urmărește să atace acele domenii ale vieţii în care 
oamenii au nevoie să se simtă în siguranţă. Transport public. 
Magazine. Oamenii sunt nevoiţi să călătorească, sunt nevoiţi să 
meargă la cumpărături. Ne dăm seama imediat că un stadion de 
fotbal, oricât ar fi de aglomerat, nu intră în aceeași categorie. 
Nimeni nu este obligat să meargă la fotbal pentru a supravieţui. 
Zâmbi. Poate că unii fani cred că simt asta, dar ei știu în adâncul 
sufletelor că vieţile lor nu se vor duce de râpă așa cum s-ar 
întâmpla dacă nu ar mai merge la serviciu sau la magazine. 

— Înţeleg ce zici. Dar dacă au decis că o ţintă mai modestă 
ar fi o opţiune mai bună fiindcă ţintele importante sunt, pur și 
simplu, prea inaccesibile pentru ei în acest moment? 

— Ăsta ar fi un argument valabil dacă ar fi adevărat, dar nu 
e, iar tu știi asta. Nu poţi asigura securitatea fiecărui tren, a 
fiecărui metrou, a fiecărui autobuz, a fiecărui centru comercial 
sau hypermarket. Găsești aici o grămadă de ţinte facile. Deci 
primul argument în pledoaria mea împotriva ideii că ar fi fost un 
act terorist e legat de ţinta generală. 

Carol se întinse din nou după vin. 

— Ai mai multe argumente? 

— Mă cunoşti, Carol. Îmi place să fiu bine înarmat împotriva 
celor ca tine. Cea de-a doua linie de argumentare - ţinta 
restrânsă. Știm despre terorism că, pentru a fi eficient, trebuie 
să lovească în vieţile oamenilor obișnuiți. Genul de teroriști cu 
care ne confruntăm acum nu optează pentru asasinări 


* Irish Republican Army, Armata Republicană Irlandeză 
(n.red.) 


spectaculoase. Au învăţat asta de la IRA. Crimele îndreptate 
împotriva unor persoane foarte cunoscute, precum lordul 
Mountbatten și Airey Neave, atrag multă atenţie, desigur. Dar 
oamenii sunt furioși și scandalizaţi de acestea, nu terorizaţi. la 
un om oarecare de pe stradă și cere-i să-ţi numească cele mai 
importante evenimente teroriste ale irlandezilor din perioada 
conflictului dintre Anglia și Irlanda de Nord, și-ţi va spune de 
Omagh, Warrington, Manchester, Birmingham, Guildford, Bursa 
Baltică. Ei își amintesc evenimentele care i-au făcut să se simtă 
ameninţaţi personal. 

Se întrerupse pentru a bea. 

— Deci tu spui că lojile rezervate sponsorilor erau o ţintă 
greșită? întrebă Carol. 

Fusese întotdeauna rapidă în gândire. Era unul dintre 
lucrurile care îi plăceau cel mai mult la ea. 

— Exact, spuse Tony. Să te concentrezi asupra bogătașilor e 
genul de chestie pe care l-ar fi făcut un terorist antiglobalizare. 
Dar nu și un musulman fundamentalist. El vrea să obțină efectul 
maxim din operaţiunea sa. Într-un atac de tipul Al-Qaeda, 
bomba ar fi fost plasată mai jos, în mijlocul spectatorilor. Sau 
într-una dintre celelalte tribune. 

— Poate că ăsta era singurul loc în care știau sigur că pot 
intra? Aziz s-a dat drept electrician. Poate asta era singura 
încăpere cu panouri electrice care să se afle exact sub tribune? 

Tony clătină din cap. 

— Asta chiar că e trasă de păr. Pun pariu că există cam 
aceeași structură la toate cele patru tribune. Stadionul nu are 
decât câţiva ani vechime, nu se pune problema că ar fi peticit ca 
vai de el, așa cum era vechiul stadion. Există, cu siguranţă, alte 
locuri similare care ar fi făcut mai multe victime printre oamenii 
de rând. Nu, a fost o alegere intenţionată, iar ăsta e al doilea 
motiv pentru care mă îndoiesc că a fost un act terorist. 

— Teoria e cam fragilă, Tony. Sau mai ai și altceva? 

El detectă nuanţa de scepticism din vocea lui Carol. 

— Având în vedere cât de puţin sunt la curent cu 
evenimentele, cred că ar trebui să fii impresionată și cu atât. 
Dacă ești hotărâtă să urmezi propriile piste de anchetă în loc să 
faci doar ceea ce-ţi cere Comandamentul Antitero, poate că 
tocmai ţi-am oferit câteva ipoteze cu care să lucrezi. „Și poate 
eviți astfel conflictele directe cu Comandamentul Antitero”, se 


gândi el. lar când vei afla mai multe despre Aziz și despre 
complicii săi, s-ar putea chiar să aibă logică. 

Tony se lăsă pe spate, stors de puteri. 

— De fapt, am descoperit deja un lucru cel puţin ciudat, 
spuse Carol. Nu ești prea obosit? Interesul îi fu stârnit în pofida 
extenuării. 

— Sunt în regulă. Ce-aţi descoperit? 

— E oarecum bizar. Am ajuns la atelierul unde s-a fabricat 
bomba înaintea celor de la Comandamentul Antitero. lar geanta 
aia în legătură cu care te-am sunat conţinea haine curate, 
pașaportul lui și permisul de conducere, precum și un bilet 
electronic pentru zborul de astă-seară spre Toronto. Ca și cum 
s-ar fi așteptat să se întoarcă. Nu doar să se întoarcă la 
garsonieră, ci și să scape neprins după aceea, fără a fi 
suspectat. lar asta, în mod cert, nu-i stă în fire unui terorist 
sinucigaș. 

Prea puţine lucruri ce ţineau de comportamentul uman 
puteau să-l pună în dificultate pe Tony. Dar ceea ce îi spusese 
Carol îl aduse în situaţia de a căuta nedumerit un răspuns. 

— Nu, nu e, zise în cele din urmă. 

— Sam avea o teorie cum că ar fi fost un fel de talisman 
pentru el, spuse Carol. 

— Nu merge, murmură Tony, cu mintea scotocind printre 
diversele sale experienţe pentru a încerca să găsească o logică 
în ceea ce auzise. Singurul lucru care îmi vine în minte este că 
n-a fost un terorist sinucigaș. O privi pe Carol, al cărei chip era 
doar un contur vag în întunericul aproape deplin. lar dacă nu a 
fost un atentator sinucigaș, atunci probabil că ăsta n-a fost un 
atac terorist. 


m d 


Duminică 


Carol se trezi cu murmurul încet al televizorului în urechi. 
Avea în gură gust de vin stătut, și un junghi de durere îi străbătu 
gâtul înţepenit când încercă să se miște. Timp de o clipă, nu 
reuși să-și dea seama unde se afla. Apoi își aminti. Carol tuși și 
deschise ochii. Tony urmărea la TV o emisiune de știri despre 
atentat. Prezentatorul vorbea despre morţi, pe ecranul din 
spatele său fiind proiectate fotografii ale acestora. Chipuri 


vesele, zâmbitoare, ce ignorau faptul că erau muritori. Oameni a 
căror moarte lăsase o amprentă adâncă în vieţile celor vii. 

— Ai reușit să dormi puţin? o întrebă Tony, aruncându-i o 
privire. 

— Așa s-ar părea, spuse Carol. 

Bătuseră apa în piuă despre teroriști până terminaseră toată 
sticla de vin, din care ea băuse cel mai mult. Când ea încercase 
să plece, el îi atrăsese atenţia că băuse mult prea mult ca să se 
gândească să urce la volan. Știau amândoi că șansele de a găsi 
un taxi la primele ore ale unei dimineţi de duminică, în centrul 
orașului Bradfield, erau atât de mici, încât nu puteau fi luate în 
considerare. Așa că el îi oferise o pătură, iar ea se întinsese în 
scaun. Se așteptase să doarmă agitat, dar, spre surprinderea ei, 
se trezise odihnită și vioaie. Işi drese vocea și se uită la ceas. 
Şapte fără un sfert. Avea timp să meargă acasă, să-i dea de 
mâncare lui Nelson, să facă duș și să se schimbe pentru 
conferința de dimineaţă. 

— Bun. Ce planuri ai pentru azi? Dădu mai încet sonorul 
televizorului. 

— Şedinţă de informare cu echipa de la opt, apoi o să discut 
cu văduva lui Tom Cross. Se strâmbă. Asta va fi interesant, 
având în vedere că m-a considerat dintotdeauna vinovată de 
căderea sa în dizgrație. Se ridică, încercând să netezească 
dunga pantalonilor, neîndrăznind să se gândească la starea 
machiajului și a părului său. 

— Ai să te descurci. Trebuie să existe o legătură acolo, pe 
undeva. 

Carol se întrerupse exact când își pieptăna părul cu 
degetele, străfulgerată de genul acela de gânduri aduse la 
suprafaţă de subconștient în timpul somnului. 

— Ce-ar fi dacă ideea ta smintită că nu e vorba despre 
terorism ar fi corectă, iar toată povestea asta ar face parte 
dintr-o răzbunare împotriva echipei Bradfield Victoria? 

Tony zâmbi. 

— Cum așa? Alex Ferguson e speriat de ce se va întâmpla 
săptămâna viitoare, când Manchester United va juca în 
deplasare pe Victoria Park? 

— Foarte amuzant. Mai bine nu faci glume de-astea în 
preajma celor de la Comandamentul Antitero. E bine cunoscut 
faptul că trebuie să te supui unei intervenţii chirurgicale de 


eliminare a simțului umorului atunci când intri în rândurile lor. 

— Știu asta. Eu mă uit la Spooks. 

Carol fu surprinsă. 

— Serios? Eu nu. 

— Ar trebui să încerci. Ei se uită. 

— Nu prea cred. Incercă să și-i imagineze pe David și pe 
Johnny într-o ipostază domestică, uitându-se la televizor. 

Tony dădu din cap cu hotărâre. 

— Ba da, să știi. Așa își dau seama cât de departe pot 
merge. 

— Vrei să-mi spui că indivizii de la Serviciul Britanic de 
Informaţii și de la Comandamentul Antitero iau decizii operative 
pe baza unui serial de televiziune? Carol își lovi marginea frunţii 
cu degetul arătător. Prea multe medicamente, Tony. 

— Exact asta vreau să-ţi spun, zise el cu sinceritate. Pentru 
că au în slujba lor oameni care înţeleg psihologia autorizării. 

— Psihologia autorizării? repetă Carol cu neîncredere. 

— Uite cum funcţionează! Când urmăresc un serial precum 
Spooks, chiar și spectatorii sofisticaţi își suspendă neîncrederea 
suficient de mult încât drama să își facă efectul. Și, odată ce 
acea neîncredere a fost suspendată, spectatorul este 
condiționat să creadă că și lumea reală e la fel. Ceea ce le 
permite acelor ticăloși ţicniţi din serviciul de informaţii să sară 
calul. 

Tony vorbea repede, gesticulând. Carol nu părea prea 
convinsă. 

— Deci ceea ce văd la televizor îi face pe spectatori să 
accepte comportamente mai dure din partea celor care aplică 
legea? 

— Da. Intr-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de 
credulitatea lor, evident. Tony observă scepticismul lui Carol. 
OK, uite un exemplu! Nu cred că a existat vreodată un caz 
recunoscut în care un agent al Serviciului Britanic de Informaţii 
să fie cufundat cu faţa într-o friteuză. Dar, după ce scena asta a 
apărut într-un serial cu atât de multă credibilitate precum 
Spooks, chiar dacă băieţii răi sunt cei care o fac, s-a creat un 
curent de opinii care, atunci când un agent al serviciului de 
informaţii chiar cufundă pe cineva cu faţa într-o friteuză, se va 
spune: 

—,Ei bine, a fost nevoit s-o facă, nu-i așa? Altfel i-ar fi făcut 


ei asta lui”. Psihologia autorizării. 

— Dacă ai dreptate, atunci de ce mai protestează unii 
împotriva torturii? De ce nu adoptăm toţi o atitudine de genul: 
„Păi, am văzut cât de bine funcţionează în filme, haideţi s-o 
acceptăm”? 

Carol se sprijini în pumni pe marginea patului în timp ce 
vorbea, părul blond și ciufulit căzându-i în ochi. 

— Carol, poate că n-ai observat, dar există un număr 
considerabil de oameni care chiar spun asta. Uită-te ce opoziţie 
s-a iscat în SUA când Senatul a decis să scoată tortura în afara 
legii. Oamenii cred în eficiența ei tocmai fiindcă au văzut-o în 
filme. lar unii dintre cei care cred asta deţin poziţii influente. Nu 
cădem toţi în capcana asta doar fiindcă nu suntem toţi la fel de 
creduli. Unii dintre noi apreciază cu un ochi mult mai critic ceea 
ce văd sau citesc decât alţii. Dar poţi să amăgești unii oameni 
tot timpul. lar când agenţii secreţi și polițiștii devin răi, pe asta 
se bazează. 

Ea se încruntă. 

— Mă sperii câteodată, știi asta? 

Îi citi durerea pe chip. Nu credea că avea de-a face cu 
genunchiul lui. 

— Da, știu asta. Dar nu cred că e neapărat un lucru rău. Din 
experienţa mea, când ceva te sperie, devii tot mai hotărâtă să 
înfrângi acel lucru. 

Carol se întoarse, rușinată ca întotdeauna când el o lăuda. 

— Deci tu nu crezi că e un fel de acţiune concertată 
împotriva echipei Vics? 

— Nu. Fiindcă Danny Wade nu se potrivește în ecuaţie. 

Carol oftă exasperată. 

— Nenorocitul de Danny Wade! Tu și Paula, împreună, aţi 
putea vinde chiar și pielea ursului din pădure. 

Tony zâmbi. 

— Nu am înţeles niciodată expresia asta. De ce ar vrea 
cineva să vândă pielea ursului din pădure? Şi de ce urs, de ce 
nu vulpe sau iepure? Își ridică mâinile să se apere când Carol îl 
lovi cu un ziar împăturit pe care îl luase în mână. OK, OK. Dar să 
știi că avem dreptate să-l considerăm pe Danny parte a 
ecuației. 

— Cum zici tu, murmură ea, aruncând ziarul înapoi pe masă. 
Ceea ce știu însă e că voi avea nevoie de mai mult decât de 


teoriile tale psihologice despre ţinte pentru a convinge lumea că 
nu e un act de terorism. Se îndreptă spre ușă. O să încerc să 
trec pe aici mai târziu. Succes la fizioterapie. 

— Mulţumesc. Ah, Carol? Cineva ar trebui neapărat să afle la 
ce școală a învăţat Tom Cross. 


x k xk 


La câteva minute după plecarea lui Carol, sosi fizioterapeuta, 
care îi făcu complice cu ochiul lui Tony. 

— Ajutai poliția în anchetele sale, nu-i așa? îi spuse de sus, 
dându-i cârjele cu sprijin pe antebraț. Sper că nu te-a epuizat. 

— Inspector-șef Jordan se ocupa de evenimentele de ieri de 
la Victoria Park, spuse pe un ton ce descuraja discuțiile. Eu 
colaborez cu poliția. A trecut pe aici să se consulte cu mine în 
legătură cu câteva lucruri. Şi era atât de extenuată, încât a 
adormit în scaun. 

Tony știa că era meschin, dar nu se putea abține. De câte ori 
era vorba de Carol, devenea supersensibil la orice aluzii de 
natură personală. Nu conta dacă discuta cu mama lui ori cu o 
fizioterapeută pe care nu avea s-o mai vadă vreodată după ce 
ieșea din spital. Simțea întotdeauna nevoia să clarifice lucrurile. 
Sau cel puţin să le clarifice din punct de vedere tehnic. 
Contextul emoţional de dincolo de suprafaţă nu-l privea decât 
pe el. 

O jumătate de oră mai târziu, se afla din nou în salonul lui, 
obosit, dar nu extenuat, așa cum fusese în zilele de dinainte. 

— Te descurci incredibil de bine. Poate vrei să te îmbraci azi, 
îi spuse fizioterapeuta. Vezi cum te simţi dacă petreci ceva 
vreme în scaun și puţin timp mișcându-te de ici-colo. Fă câte o 
plimbare de-a lungul coridorului cam o dată pe oră. 

Dădu din nou mai tare televizorul, urmărindu-l cu colţul 
ochiului în timp ce se lupta cu hainele. Toate știrile se învârteau 
în jurul exploziei de la Victoria Park. Erau experţi în fotbal care 
vorbeau despre impactul asupra meciului; ingineri de construcţii 
care făceau estimări legate de costul și de timpul necesar 
pentru a reconstrui Tribuna Vestey. Martin Flanagan își exprima 
furia stârnită de faptul că gestul de adio față de Robbie Bishop 
fusese pângărit astfel; prieteni și rude ale morţilor vorbeau 
despre cei dragi; și Sanjar, fratele lui Yousef Aziz, susținea sus și 


tare că fratele său nu era fundamentalist. Când văzu că, în 
vreme ce Sanjar vorbea, în fundal apăru imaginea agenţilor 
Comandamentului Antitero scotocind cutii întregi cu obiecte din 
casa familiei sale, Tony renunţă să se mai lupte cu șosetele și își 
îndreptă întreaga atenţie asupra televizorului. 

Nu se număra printre cei care credeau că poţi citi ce-i în 
mintea unui om doar uitându-te la chipul lui, dar după ani întregi 
în care privise oamenii minţindu-l și minţindu-se, avea un sistem 
de referinţă cu expresii și gesturi pe baza cărora putea emite 
judecăţi privind sinceritatea cuiva. Ceea ce văzu pe chipul lui 
Sanjar Aziz fu convingerea arzătoare că, orice s-ar fi aflat în 
spatele hotărârii fratelui său de a face o gaură în stadionul 
Victoria Park, nu fusese vorba despre extremism religios. Ofițerii 
Comandamentului Antitero îi întorceau casa pe dos iar el nu 
protesta în privinţa asta. Ceea ce îi distrăgea în mod evident 
atenţia era faptul că trebuia să repete la nesfârșit ceea ce știa 
că era adevărat - că fratele său nu era un musulman militant. 
Insă reporterul de televiziune nu era deosebit de interesat să 
analizeze explicaţii alternative pentru atentatul cu bombă. Voia 
doar să-l vadă pe Sanjar căznindu-se să-și ceară scuze. Era clar 
că asta nu avea să se întâmple. 

Atenţia lui Tony se risipi când reporterul dădu legătura în 
studio pentru o altă analiză dură a consecinţelor pe care 
atentatul avea să le aibă asupra sezonului echipei Bradfield 
Victoria. Oricât de mare fan ar fi fost, îl exaspera simplul fapt că 
acest subiect fusese inclus pe agenda de știri în condiţiile în 
care muriseră treizeci și cinci de oameni. Ceea ce-și dorea cu 
adevărat să știe era ce anume avea Sanjar Aziz de spus în afară 
de dezminţirile sale. Tony îi remarcase frustrarea și nu putea să 
nu se întrebe ce se afla în spatele ei. 

Reîncepu să se lupte cu șoseta, dar nu reuși să o încalţe. 
„Fir-ar-să fie!” spuse, întinzându-se după butonul de chemare a 
asistentei. La naiba cu independenţa! Voia să audă ce avea de 
spus Sanjar Aziz, și nu-i păsa dacă asta l-ar fi costat 
independenţa. Era timpul să se dea jos din pat și să facă în 
sfârșit ceva util. 


x k xk 


Carol îşi puse la curent echipa cu ultimele noutăți. Arătau 


toţi de parcă n-ar fi dormit suficient și ar fi băut prea multă 
cafea. Orice anchetă criminalistică provoca un fel de frenezie ce 
lăsa la o parte necesităţile fizice. Dacă dura prea mult, oamenii 
începeau să-și piardă busola, și la fel se întâmpla și cu vieţile lor 
personale. Văzuse astfel de cazuri mult prea frecvent. Dar nu 
părea să existe nici o cale simplă de a evita acest lucru. Ofițerii 
se simțeau stimulaţi să muncească la o asemenea intensitate 
din cauza naturii unice a infracţiunii și din cauza a ceea ce 
însemna pentru ei ca oameni. 

Nu era vorba despre implicare emoţională, bănuia ea. Tinea 
de înfruntarea propriei vieţi trecătoare. Să se dedice trup și 
suflet unui caz de crimă era un fel de sacrificiu închinat zeilor, o 
modalitate simbolică de a se proteja pe ei și pe cei dragi lor. 

Toată lumea fu foarte atentă când Paula relată conversaţia 
ei cu Elinor Blessing, insistând să-l menţioneze pe misteriosul 
Jake sau Jack. Când ajunse la sfârșitul notiţelor ei, Paula ridică 
privirea și spuse: 

— M-am tot gândit. Cele trei victime ale noastre care au fost 
otrăvite provin toate din Bradfield. Știm că atât Robbie Bishop, 
cât și Danny Wade au crescut în Harriestown și au mers la 
școală acolo. M-am întrebat dacă era o legătură ce merita 
analizată mai în detaliu. Așa că, după ce am plecat de la spital, 
am venit aici și m-am conectat pe site-ul Best Days. Tom Cross 
nu era membru, dar există vreo douăzeci de oameni de vârsta 
lui care sunt membri. Au o secţiune numită „Fotografii și 
amintiri”, iar acolo am găsit asta. Scoase o hârtie și o dădu pe 
rând colegilor săi. Cineva pe nume Sandy Hall a postat asta! „Își 
mai amintește cineva episodul în care Tom Cross l-a închis pe 
Weasel Russell în dulapul cu substanţe chimice și a injectat gaz 
ilariant prin gaura cheii? E interesant când te gândești că a 
ajuns ofițer de poliţie”. lar Eddie Brant răspunde: „L-am văzut 
pe Tom Cross acum câteva luni la o cină a clubului de rugby. 
L-aș fi recunoscut oriunde. E tot atât de impunător și de plin de 
povești. E pensionat acum. A câștigat o sumă uriașă la pariuri 
acum câţiva ani, așa că are o situaţie financiară foarte 
confortabilă”. Deci cred că putem stabili cu certitudine că, la fel 
ca Danny și ca Robbie, Tom Cross era un fost elev al liceului din 
Harriestown. 

— Ai fi putut, pur și simplu, să mă întrebi pe mine, spuse 
Kevin. Şi eu am fost elev la liceul ăla. Paula păru surprinsă. 


— Aș fi preferat să știu. Așa aș fi câștigat și eu ceva timp. 
Oricum, cel puţin acum e clar că există o legătură. Nu știm ce 
înseamnă sau dacă înseamnă ceva, dar e, în mod cert, ceva ce 
aveau cu toţii în comun. 

— Mai există ceva ce aveau cu toţi în comun, interveni 
Kevin. Toţi erau bogați. Robbie din fotbal, Danny de pe urma 
loteriei, iar Popeye din pariurile din fotbal. Unii credeau că 
probabil primea mită din moment ce își permitea o casă pe 
Dunelm Drive. Dar nu era adevărat. Pur și simplu, a avut noroc. 

— Interesantă idee, Kevin. Și bine lucrat, Paula, spuse Carol. 

— Crezi că ar trebui să-i avertizăm pe acei foști elevi ai 
liceului din Harriestown care au ajuns să câștige sume 
importante? întrebă Chris. 

Carol păru surprinsă. 

— Nu cred că avem nici pe departe suficiente date ca să 
dăm naștere unui asemenea val de tulburări. |ți dai seama ce 
panică s-ar isca dacă am face asta? Nu, trebuie să ne facem o 
idee mult mai clară despre ce se întâmplă aici. Am să discut cu 
doamna Cross în dimineaţa asta și să vedem ce obţinem. Paula, 
poţi să discuţi cu domnul și cu doamna Bishop, să vezi dacă 
Robbie îl cunoștea pe Tom Cross? Și, Sam, același lucru cu 
familia lui Danny. Kevin, tocmai am obţinut lista de apeluri 
pentru mobilul lui Aziz. Vreau să te ocupi de asta. Și, de 
asemenea, contactează-l pe directorul liceului din Harriestown și 
vezi dacă liceul a încurajat vreo legătură între cei trei. După cum 
ai spus, erau toţi bogaţi. Poate că liceul a apelat la ei pentru 
donații? Poate că directorul i-a invitat să bea un pahar cu el? 
Interesează-te! Și, Chris, vreau să le duci telefonul celor de la 
Comandamentul Antitero. Cere-ţi scuze din tot sufletul fiindcă 
ne-am încurcat între noi și credeam că le spusesem despre 
telefon. Zâmbește mult. Vezi ce-au aflat și ei. Și, băieţi, vreau să 
vă gândiţi la atentat fără idei preconcepute. Am vorbit cu Tony 
aseară, iar el are una sau două idei care mie mi se par destul de 
neconvenţionale. Dar a avut dreptate și în trecut, în 
circumstanţe puţin probabile, așa că haideţi să ne asigurăm că 
nu tragem concluzii pripite pe baza unor prejudecăţi. Lăsaţi 
probele să-și facă treaba. Și, dacă tot veni vorba despre probe, 
cum stai, Stacey? 

— Am câteva informaţii interesante... Chris mi-a cerut să 
verific site-ul hopefully.co.uk, să văd dacă Aziz își salvase pe 


laptop datele de conectare. Am avut noroc. Numele de utilizator 
și parola erau pe calculator. Dar nu rezervase nimic altceva. 
Stacey făcu o pauză. 

— Îi plăcea cu adevărat să-i ţină în suspans, observă Carol, 
studiind feţele membrilor echipei sale. Și cât de mult le 
displăcea asta! 

— însă, continuă Stacey, am reușit să recuperez o listă cu 
lucrurile de pe site de care se interesase. lar ceea ce i-a atras 
atenţia atentatorului din Bradfield au fost vilele disponibile 
pentru închiriat în nordul provinciei Ontario. Am o listă. 

— Avea de gând să se refugieze într-o vilă din Canada? Kevin 
exprimă uluirea pe care, se gândi Carol, o încercau cu toţii. 
Canada? 

— Cel puţin se gândea la asta, spuse Stacey. 

— Nu m-aș fi gândit că destinaţia preferată de un 
fundamentalist musulman refugiat ar fi fost Canada. Voi da? 
interveni Chris. 

— Canadienii sunt foarte toleranţi, spuse Paula. 

— Nu chiar atât de toleranţi! Dar au o populaţie 
considerabilă de pe subcontinent, spuse Carol. OK. Kevin, tu te 
ocupi de vile. Probabil nu vei reuși să afli prea multe până 
mâine, dar vezi ce poţi face. Chris, când te întorci de la 
Comandamentul Antitero, ia de la Kevin lista cu numerele de 
telefon de pe mobil. Le zâmbi. Vă descurcaţi cu toţii foarte bine. 
Ştiu că suntem extrem de aglomeraţi, dar haideţi să le arătăm 
ce ne poate pielea. Asiguraţi-vă că tot ceea ce aflaţi ajunge pe 
biroul meu. Se ridică dând de înţeles că ședința se încheiase. 
Mult succes. Numai Dumnezeu știe câtă nevoie avem de asta! 


x k xk 


Tony nu se putea abține să nu-i compătimească pe locuitorii 
de pe Vale Avenue. Bulevardul lor suburban, de obicei liniştit, cu 
zona centrală acoperită cu iarbă și cu cireșii în floare plantați pe 
margine, era acum sub asediu. Ochii lumii erau ațintiți asupra 
unei străzi pe care, în mod normal, cel mai scandalos eveniment 
se întâmpla atunci când proprietarul unui câine îl lăsa pe acesta 
să murdărească trotuarul. Furgonete de televiziune, mașini ale 
unor posturi de radio și care de reportaj erau staționate de-o 
parte și de alta a străzii. Furgonetele poliţiei și cele ale 


criminaliștilor erau îngrămădite în jurul numărului 147. Așezat 
pe bancheta din spate a taxiului negru - pe care îl comandase 
fiindcă avea suficient loc pentru piciorul său -, Tony se miră din 
nou de capacitatea publicului de a absorbi până la ultima 
picătură așa-zisele reportaje de știri. 

Pe lângă cei care aveau motive mai mult sau mai puţin 
legitime de a se afla acolo, mai erau și hoţi și gură-cască. 
Probabil aceiași oameni care merseseră și la altarul lui Robbie 
Bishop. Oameni ale căror vieţi erau atât de limitate, încât aveau 
nevoie de validarea, dată de participarea, într-un fel sau altul, la 
un eveniment public. Era ușor să-i dispreţuiești, în opinia lui 
Tony. Dar considera că aveau totuși un rol, funcţionând ca un fel 
de cor grecesc, comentând în modul lor frivol evenimentele zilei. 
Poate că Paxman le lua interviuri celor importanţi și grozavi, 
cerându-le părerile incisive, dar oamenii de pe trotuar aveau și 
ei ceva de spus. 

— Du-te chiar până la cordonul poliţiei, îi spuse Tony 
șoferului, care făcu întocmai ce i se ceruse, târându-se printre 
grupurile de oameni, claxonând pentru a-și elibera calea. Când 
ajunseră, Tony se chinui să se ridice și îi împinse douăzeci de 
lire prin deschizătura din fereastră. Așteaptă-mă, te rog. 

Deschise portiera, apoi își sprijini cârjele pe pământ. Se 
mișca greu și dureros, dar reuși, cu greu, să iasă în drum. Aleea 
și gardul viu din fața numărului 147 erau străjuite de ofiţeri 
înarmaţi, plasați la intervale egale. Pe trotuar, Sanjar Aziz 
acorda din nou un interviu. Începea să obosească. Umerii îi erau 
mai căzuţi - atitudinea mai defensivă decât înainte. Dar 
pasiunea de pe chipul său era încă vie. Luminile se stinseră, 
reporterul îi mulţumi scurt și se îndepărtă. Pe chipul lui Sanjar 
apăru o expresie de descurajare. 

Tony se îndreptă spre el. Sanjar îl măsură din cap până în 
picioare, în mod evident neimpresionat. 

— Vrei un interviu? 

Tony clătină din cap. 

— Nu. Vreau să discut cu tine. 

Sanjar își schimonosi faţa, fără a înţelege. 

— Da, sigur. Discuţie, interviu, e același lucru, nu? Privea 
peste umărul lui Tony, nerăbdător să găsească pe altcineva cu 
care să vorbească, cineva care să asculte ce avea el de spus, nu 
să înceapă un duel verbal cu el. 


Tony strânse din dinţi. Uimitor cât de mult efort era necesar 
doar pentru a sta în picioare, cu atât mai mult pentru a sta în 
picioare și a vorbi în același timp. 

— Nu, nu e același lucru. Reporterii vor să le spui ceea ce vor 
ei să audă. Eu vreau să aud ce ai tu de spus. Lucrul despre care 
ei nu te lasă să vorbești. 

Acum îi atrăsese atenţia lui Sanjar. 

— Cine ești? întrebă, schimonosindu-și faţa frumoasă într-o 
expresie de agresiune rănită. 

— Numele meu este Tony Hill. Doctor Tony Hill. Ţi-aș arăta 
legitimaţia dacă aș putea, spuse, aruncând o privire frustrată 
spre cârjele sale. Sunt psiholog. Colaborez frecvent cu poliția din 
Bradfield. Nu cu indivizii ăștia, adăugă, făcând un semn 
dispreţuitor din cap spre gardienii impasibili, îmbrăcaţi în 
echipamente antitero. Cred că ai de spus unele lucruri despre 
fratele tău pe care nimeni nu vrea să le audă, iar asta te 
enervează la culme. 

— Tu ce treabă ai cu asta? izbucni Sanjar. N-am nevoie de 
psihiatru, cu tot respectul. Vreau doar ca toţi ăștia - făcu un 
gest ce cuprindea deopotrivă presa și poliţia - să priceapă de ce 
se înșală în privinţa fratelui meu. 

— N-au să înţeleagă, spuse Tony. Fiindcă nu se potrivește cu 
ceea vor ei să creadă. Dar eu vreau să înțeleg. Nu cred că 
fratele tău a fost terorist, Sanjar. 

Brusc, întreaga atenţie a lui Sanjar Aziz se concentră asupra 
sa. 

— Vrei să zici că nu Yousef a făcut asta? 

— Nu, e destul de clar că el a făcut-o. Dar nu cred că a 
făcut-o din motivele presupuse de toată lumea. Cred că tu m-ai 
putea ajuta să înţeleg de ce s-a întâmplat asta. Tony arătă din 
cap spre taxiul care îl aștepta. Am putea merge undeva să 
vorbim despre asta. 

Sanjar privi înapoi spre casa lui, din care tocmai ieșea un 
tehnician criminalist în halat alb, ţinând un alt plic de plastic. Se 
întoarse spre Tony, care se simţi cântărit din priviri. 

— OK, spuse. O să vorbesc cu tine. 


x k xk 


Dorothy Cross turnă cafea dintr-o cafetieră de argint în cești 


de porțelan decorate cu trandafiri într-o nuanţă de roz 
asemănătoare modelelor ce împodobeau pereţii. Două tapete 
diferite, unul deasupra și unul dedesubtul brâului intermediar, 
draperiile, covoarele, canapeaua de două persoane, cele două 
sofale și perniţele răspândite prin cameră aveau modele diferite, 
dar aceleași nuanţe de roz și roșu burgund. Carol avea impresia 
că se afla într-unul dintre acele documentare medicale în care 
camera călătorește prin organele interne. Nu era o senzaţie 
plăcută. 

Dorothy încetă să mai toarne și privi cele două cești cu un 
ochi critic. Apoi adăugă încă o linguriţă de cafea într-una din ele. 
Mulțumită, i-o dădu lui Carol. Impinse spre ea vasul de lapte din 
argint și zaharniţa, apoi ridică privirea cu zâmbetul slab și 
disperat al cuiva care încearcă din răsputeri să nu se spargă în 
bucăţi. 

— E frișcă, spuse. Nu lapte. Lui Tom îi place frişcă în cafea. | 
plăcea. Se încruntă. Îi plăcea. Trebuie să îmi tot amintesc. i 
plăcea, nu îi place. 

Bărbia îi tremură. 

— Îmi pare atât de rău, spuse Carol. 

Privirea pe care i-o aruncă Dorothy era tăioasă ca un ciob de 
sticlă. 

— Serios? Chiar îţi pare rău? Credeam că voi doi nu v-aţi 
înțeles niciodată. „La naiba. Unde a dispărut reticenţța 
britanică?” 

— E adevărat că nu eram întotdeauna de acord. Dar nu 
trebuie să fii prieten cu cineva pentru a-i aprecia valoarea. Carol 
era conștientă că patina pe terenul alunecos al ipocriziei. Era 
foarte apreciat de către ofiţerii pe care îi conducea. Sunt sigură 
că știți asta. lar faptele lui de ieri... Doamnă Cross, a fost un 
adevărat erou. Sper că vi s-a zis deja. 

— Pentru mine nu mai contează, inspector-șef Jordan. Ceea 
ce contează este că l-am pierdut. Avu nevoie de ambele mâini 
ca să ducă ceașca la gură. Era ciudat să vadă o femeie atât de 
mare și de solidă devenită fragilă. Dar Carol vedea semnele 
decăderii sale. Părul ei coafat simplu era ciudat de asimetric, 
rujul — puţin întins. 

— El umplea casa asta cu personalitatea lui, și tot așa 
umplea și viața mea. Ne-am cunoscut când aveam doar 
șaptesprezece ani, știi. Nu cred că vreunul din noi a fost 


interesat cu adevărat de altcineva de atunci încoace. Mă simt ca 
și cum aș fi pierdut o jumătate din mine. Ştii cum e? Când unul 
din noi uita un detaliu din trecut, celălalt și-l amintea. Ce-o să 
mă fac fără el? 

Ochii îi străluceau de lacrimi, respiraţia i se oprise în gât. 

— Nu-mi pot imagina, admise Carol. 

— Nu are nici un sens, să știi. Işi tot atingea verigheta cu 
vârful arătătorului de la mâna dreaptă. Îi aruncă din nou lui 
Carol acea privire tăioasă. Nu sunt proastă. Știu că trebuie să fi 
existat tot felul de oameni care îi voiau moartea la un moment 
dat. Oameni pe care îi arestase, oameni cărora le-a stat în cale. 
Dar de ce acum? De ce la șapte ani după ce a ieșit din poliţie? 
Imi pare rău, pur și simplu nu cred că cineva ar putea rămâne 
furios atâta timp. lar oamenii pe care i-a închis nu erau din ăia 
care să umble cu otrăvuri. Dacă vreunul dintre ei ar fi urmărit să 
se răzbune, l-ar fi împușcat în pragul casei. 

— Sunt perfect de acord. Voi fi sinceră cu dumneavoastră, 
doamnă Cross. Credem că acest caz ar putea face parte dintr-o 
anchetă mai amplă, dar nu vă pot spune despre ce e vorba în 
acest moment. Carol sorbi din cafeaua delicioasă. Știu că veţi 
înțelege. 

Dorothy păru cuprinsă de suferinţă, ca și cum nu i-ar fi 
plăcut ideea că moartea soțului ei nu era un eveniment unic. 

— Vreau ca persoana care a făcut asta să fie prinsă și 
pedepsită, inspector-șef Jordan. Nu mă interesează nici o altă 
anchetă de care vă ocupați. 

— Inţeleg asta. lar moartea lui Tom este prioritatea noastră. 

Dorothy se ridică în scaun, pieptul ei generos ridicându-se 
într-un oftat, și privi spre Carol. 

— Îți închipui că am să cred asta? Când sunt treizeci și cinci 
de morţi la Victoria Park? Carol își puse jos ceașca și o privi pe 
Dorothy în ochi. 

— Acel caz ne-a fost luat. E în sarcina Comandamentului 
Antitero. Noi ne concentrăm pe moartea lui Tom, și trebuie să 
vă spun că, atunci când vine vorba despre anchetarea unei 
crime, echipa mea nu are rival. 

Dorothy se înmuie puţin. Dar faptul că fusese soția lui Tom 
Cross timp de aproape patruzeci de ani își lăsase amprenta 
asupra ei. 

— Nu ar fi îndrăznit niciodată să ia cazul atentatului din 


Bradfield de la Tom al meu. l-ar fi arătat el lui John Brandon, 
spuse, dând foarte clar de înţeles ce părere avea atât despre 
Carol, cât și despre Brandon. 

Carol își zise că avea de-a face cu o văduvă împovărată de 
durere. Nu era momentul potrivit să discute despre opiniile lui 
Tom Cross legate de activitatea poliţienească. 

— Speram să-mi puteţi povesti ce a făcut Tom ieri, spuse ea. 

Dorothy se ridică. 

— Ştiam că o să te intereseze asta, așa că am câutat-o. Mă 
întorc imediat. 

leşi valvârtej din cameră. Carol nu se putu abţine să nu se 
gândească la faptul că, dacă s-ar fi făcut un film despre viaţa lui 
Tom Cross, rolul soţiei lui ar fi trebuit interpretat de Patricia 
Routledge”. 

Dorothy se întoarse cu o hârtie și i-o dădu lui Carol. În timp 
ce ea mai turna cafea, Carol citi o scrisoare de la directorul 
liceului din Harriestown în care îi cerea lui Tom Cross să fie 
consultant de securitate la un eveniment dedicat strângerii de 
fonduri. La finalul scrisorii, Cross mâăzgălise numărului lui Jake 
Andrews lângă un număr de telefon și numele unui restaurant. 
Dedesubt, cu o altă cerneală, dar cu același scris de mână, 
trecuse data de sâmbătă, numele unui bar din Temple Fields și 
ora 1 p.m. 

— Ştiţi cine e Jake Andrews? întrebă Carol. 

— El organiza strângerea de fonduri. Tom spunea că avea să 
se ţină la castelul Pannal. El și Jake au luat prânzul împreună, 
acum câteva săptămâni, la acel restaurant franțuzesc elegant 
din spatele centrului Maltings. leri trebuia să se întâlnească la 
barul Campion Locks, iar de acolo să meargă la apartamentul lui 
Jake pentru a lua prânzul. Crezi că atunci s-a întâmplat? vru să 
afle Dorothy. Jake a murit și el? Era sub anchetă? 

— E prima dată când îi aud numele. Îi știți adresa? Dorothy 
clătină din cap. 

— Tom zicea că se întâlnesc la Campion Locks fiindcă 
apartamentul lui Jake e greu de găsit. l-a spus lui Tom că ar fi 
mai ușor dacă s-ar întâlni la bar, iar de acolo să meargă la 
apartamentul lui. 


3 Cântăreaţă și actriţă de teatru, film și televiziune din Marea 
Britanie, cunoscută pentru rolurile sale din filmele Keeping up 
Appearances și Hetty Wainthropp Investigates (n.red.) 


Carol încercă să-și ascundă dezamăgirea. Acest caz era o 
sursă de frustrări. De fiecare dată când aveau un indiciu, acesta 
se răsufla în cele din urmă. 

— lar Tom n-a mai spus nimic altceva despre Jake Andrews? 

Dorothy se gândi o clipă, mângâindu-și bărbia cu un gest 
ciudat ce îi aminti lui Carol de un bărbat care-și mângâia barba. 
Într-un final, clătină din cap. 

— A zis că părea să știe cine era el cu adevărat. Doar atât. 
Deci așa s-a întâmplat? 

— Nu ştim încă. Înainte de întrevederea cu Jake, Tom mai 
avea programată vreo întâlnire? Dorothy clătină din cap. 

— N-avea când. Taxiul lui a sosit la douăsprezece și 
jumătate. Exact la timp cât să ajungă în capătul îndepărtat al 
cartierului Temple Fields. 

Carol nu putea contesta asta. 

— Primise vreo ameninţare? A pomenit vreodată că ar avea 
dușmani? 

— Nu neapărat. Își mângâie din nou barba inexistentă. După 
cum ziceam, cei care îi purtau pică lui Tom nu ar fi făcut ceva 
atât de subtil. Ştia că existau în Bradfield locuri unde nu putea 
merge. Locuri de unde trimisese în pușcărie prea mulţi dintre 
localnici. Dar nu trăia temându-se pentru viaţa sa, inspector-șef 
Jordan. Era ceva în vocea ei. Își trăia viaţa din plin. Barca sa, 
golful, grădina... Fu nevoită să se oprească pentru o clipă, cu 
mâna pe piept și cu ochii închiși. Când reuși să se adune, se 
aplecă în față, atât de aproape, încât Carol îi vedea fiecare rid 
de pe faţă. Să-l prinzi pe cel care a făcut asta. Să-l prinzi și să-l 
bagi la răcoare. 


x k xk 


Se simțea ciudat să fie din nou în propria casă. Nici nu era 
de mirare că oamenii vorbeau despre instituționalizare. După 
doar o săptămână, Tony simțea că abilitățile sale îi fuseseră 
compromise. Îl conduse pe Sanjar în sufragerie şi se prăbuși în 
fotoliu cu un val de ușurare. 

— Îmi cer scuze, spuse. După cum vezi, nu am cum să fiu 
prea ospitalier. E prima oară când ajung acasă după o 
săptămână. Nu am deloc lapte, dar, dacă vrei niște ceai negru 
sau cafea, poţi să te servești liniștit. S-ar putea chiar să fie niște 


apă minerală în frigider. 

— Tu ce-ai păţit? Era primul lucru pe care i-l spunea Sanjar 
de când plecaseră de pe Vale Avenue. Nu vorbise în taxi, lucru 
pentru care Tony îi fusese recunoscător. Nu se așteptase ca 
activitatea fizică să-i consume atâta energie. Dar drumul de 
douăzeci de minute cu taxiul îi permisese să-și recapete o parte 
din resurse. 

— Cred că termenul tehnic e un nebun cu un topor, spuse 
Tony. Unul dintre pacienţii noștri de la Bradfield Moor a făcut o 
criză. A reușit să fugă din cameră și să pună mâna pe un topor 
pentru incendii. 

Sanjar îl arătă cu degetul. 

— Tu ești tipul care i-a salvat pe asistenţi. Ai apărut la știri. 

— Chiar așa? 

— Doar la știrile locale. Și nu aveau poze cu tine. Doar poze 
cu ţicnitul care v-a atacat. Te-ai descurcat bine. 

Tony își făcu de lucru cu braţele fotoliului, jenat. 

— Nu m-am descurcat îndeajuns de bine. Cineva a murit. 

— Mda. Știu ce înseamnă asta. 

— Nu prea ai fost lăsat să-ţi plângi durerea, nu-i așa? Sanjar 
își fixă privirea asupra șemineului și oftă. 

— Părinţii mei sunt terminaţi. Nu reușesc să înțeleagă. Fiul 
lor. Nu doar faptul că a murit, ci și că i-a luat pe toţi acei oameni 
cu el. Cum e posibil așa ceva? Adică, eu sunt fratele lui. Aceleași 
gene. Aceeași educaţie. Și nu reușesc să pricep. Cum ar putea 
să înţeleagă? Vieţile lor sunt distruse, și au pierdut un fiu. 

| se puse un nod în gât. 

— Îmi pare rău. 

Sanjar îl privi neîncrezător. 

— Pentru ce îţi pare rău? Fratele meu a fost un ucigaș, nu? 
Merităm toată nebunia care ni se întâmplă. Merităm să ne 
petrecem noaptea la pușcărie. Merităm să ne vedem casa 
întoarsă pe dos. 

Durerea și furia erau evidente. Tony își construise o carieră 
din capacitatea sa de empatie și imaginaţie. Ar fi făcut aproape 
orice pentru a evita să ajungă în situaţia oribilă în care se afla 
Sanjar. _ 

— Nu, nu meritaţi. Îmi pare rău că te doare. Îmi pare rău că 
părinţii tăi suferă, spuse. 

Sanjar își abătu privirea. 


— Mulţumesc. OK, sunt aici. Ce voiai să știi despre fratele 
meu? 

— Tu ce vrei să-mi spui? 

— Cum era el de fapt. Nimeni nu vrea să audă cum era, de 
fapt, fratele meu Yousef. lar primul lucru pe care trebuie să-l știi 
este că îl iubeam. lar eu, unul, nu aș putea iubi un terorist. li 
detest pe oamenii ăia, iar Yousef îi detesta și el. Nu era 
fundamentalist. De-abia dacă era musulman. Tatăl meu, el e cu 
adevărat credincios. Și se enerva pe mine și pe Yousef fiindcă 
noi nu eram la fel. Noi tot găseam pretexte să nu mergem la 
moschee. In copilărie, după ce am crescut mai mărișori, am 
încetat să mai mergem la școala religioasă. Dar uite care-i 
treaba, continuă, răspunzând la întrebarea pe care voia s-o 
pună Tony, chiar dacă am fi fost credincioși, chiar dacă am fi 
mers la moschee în fiecare zi, oricum n-am fi auzit prostiile 
astea extremiste. Imamul de la moscheea din Kenton? N-are 
nimic de-a face cu toate astea. E genul care vorbește despre 
cum suntem cu toţi fiii lui Avraam și cum trebuie să învăţăm să 
conviețuim în pace. Nu există bande secrete care să se 
întâlnească în spatele ușilor închise, și să pună la cale atentate 
cu bombă. 

Apoi tăcu la fel de brusc precum începuse. 

— Te cred, spuse Tony, aproape savurând expresia de 
surprindere buimacă de pe chipul lui Sanjar. 

— Serios? 

— După cum ziceam mai devreme, nu cred că fratele tău a 
fost terorist. Ceea ce ridică o întrebare care mă interesează 
foarte mult. De ce ar duce Yousef o bombă la Victoria Park și ar 
arunca în aer Tribuna Vestey? 

Tony evită să menţioneze morţii. Nu că ar fi fost posibil ca 
vreunul dintre ei să uite de morţi prea curând. Dar nu era nevoie 
să-i aducă și pe ei în prim-plan. Ultimul lucru pe care și-l dorea 
Tony era să-l facă pe Sanjar să fie și mai defensiv. 

Gura lui Sanjar avu o tresărire, apoi se întinse într-o linie 
subţire. Trecu ceva timp până când, într-un final, spuse: 

— Nu știu. Nu are nici un sens pentru mine. 

— Știu că asta o să ţi se pară o nebunie, zise Tony. Dar n-ar 
fi posibil, cumva, să fi fost plătit să o facă? 

Sanjar sări în picioare și făcu un pas spre Tony, cu pumnii 
încleștați. 


— Ce naiba? Vrei să spui că fratele meu era un ucigaș plătit 
sau ceva de genul ăsta? Futu-i! Ești la fel de dus cu pluta ca 
nenorociţii ăia care susţin că era un fanatic. 

— Sanjar, nu trebuie să te porţi de parcă ai avea de apărat 
onoarea familiei. Suntem doar noi doi aici. Trebuie să te întreb 
fiindcă există unele probe ce sugerează că, poate, Yousef 
credea că avea să supravieţuiască după-amiezii de ieri. Că avea 
să poată pleca din ţară după aceea. Ei bine, asta nu e gândirea 
unui atentator sinucigaș. Așa că eu trebuie să încerc să mă 
gândesc la o altă explicație. OK? Doar atât. 

Sanjar se învârtea dintr-un colţ în altul al încăperii, agitat. 

— Ai înțeles greșit, omule. Yousef era un tip blând. Era 
ultimul om de pe planetă care ar fi devenit ucigaș plătit. Işi lovi 
palma cu pumnul. Nu fusese niciodată în vreo tabără de 
pregătire. Nu fusese niciodată în Pakistan sau în Afghanistan. 
Futu-i, nu fusese nici măcar până în nenorocitul de Lake District 
sau în Dales. Își duse mâinile la piept. Suntem pașnici, eu și 
Yousef. 

— l-a ucis pe toţi acei oameni, Sanjar. Nu ai cum să negi 
asta. 

— Și nu are nici un sens, gemu Sanjar. Nu știu cum să te fac 
să înţelegi. Se opri brusc, uitându-se la masa pe care fostul 
laptop al lui Tony fusese scos la pensie. 

— Ai conexiune wireless? Pot să-ţi pornesc computerul? 
Vreau să-ţi arăt ceva. 

— Dă-i bătaie! 

Sanjar așteptă până porni computerul, apoi accesă un blog 
numit DoorMAT - portalul Musulmanilor Împotriva Terorismului. 
Între timp, Tony reuși să se ridice și să traverseze încăperea. Se 
sprijini de braţul canapelei și se uită la monitor. Pe pagina 
principală, Sanjar tastă o adresă de e-mail. 

— Uite, spuse. E adresa lui Yousef. Nu a mea. Când i se ceru 
parola, scrise „Transit350”. Privi în spate spre Tony. Întotdeauna 
ne folosim mașinile pentru parole. Așa le ţinem minte. După ce 
fu acceptat pe site, Sanjar dădu clic de câteva ori și pe ecran 
apăru o listă a contribuţiilor lui Yousef la blog. Sanjar deschise 
câteva la întâmplare. 


x k xk 


OK, Salman3l, nu am locuit într-un oraș în care Partidul 
Naţional Britanic să deţină locuri în consiliu. Dar știu că, dacă ar 
fi cazul, aș protesta în moduri care să se regăsească în titluri 
mai bune decât gloata de pe străzile din Burnley. Tipii din PNB 
se poartă ca niște sălbatici; la asta se și așteaptă oamenii din 
partea unor șoviniști cu capetele rase. Nimeni nu-și schimbă în 
rău părerea despre ei. Dar și noi facem același lucru, și brusc ne 
trezim că nu mai avem reputaţie, că ar trebui să fim mai 
deștepţi etc., etc. Trebuie să fim mai buni decât ei, trebuie 
neapărat. 


x k xk 


— Citește intervenţiile lui, așa sunt toate. Nu prea par ideile 
unui ucigaș plătit, nu-i așa? 

— Nu, spuse Tony, gândindu-se cât de mult își dorea să 
petreacă un timp citind articolele lui Yousef fără ca fratele lui 
să-i stea în coaste. Te-ai făcut foarte bine înțeles. Dar s-a 
schimbat ceva în ultima vreme? S-a schimbat Yousef? Ai 
observat ceva diferit la el? Prieteni noi? Obiceiuri noi? lubită 
nouă? 

Sanjar se încruntă într-un efort de concentrare. 

— A fost cam schimbător în ultimele șase luni, sau cam așa 
ceva, spuse încet. Nu mai mânca, nu mai dormea. Uneori 
binedispus ca un tip cu o nouă iubită, apoi iar trist, ca și cum l-ar 
fi părăsit. Apoi binedispus din nou. Însă nu l-am văzut cu nimeni. 
leșeam împreună, în cluburi sau doar pentru a lua masa, și nu îl 
interesa nici una dintre fete în special. Nu l-am văzut niciodată 
cu o tipă, nu recent. Muncea din greu, reușise să obţină câteva 
contracte noi. O grămadă de întâlniri și chestii de-astea. Deci nu 
prea avea timp pentru o prietenă nouă, nu? 

— Și n-a spus niciodată nimic? 

Sanjar clătină din cap. 

— Nu. Absolut nimic. Se uită la ceasul de la mână. Ascultă, 
trebuie să plec. l-am promis tatălui meu că mă întorc. Se ridică 
și îi întinse o mână lui Tony. Îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Dar 
nu cred că o să găsiţi vreodată sensul poveștii ăsteia. 

Tony își scotoci buzunarele până dădu la iveală, într-un final, 
o carte de vizită. 

— Asta sunt eu. Sună-mă dacă vrei să vorbim. 


Sanjar o vâri în buzunar, cu o grimasă ce aducea a zâmbet 
mai mult decât orice văzuse Tony până atunci. 

— Fără supărare, da’ nu cred că o să am nevoie de un 
psihiatru. 

— Eu nu sunt psihiatru. Nu așa cum te gândești tu. Eu nu-i 
pun pe oameni să se întindă pe canapea și să-mi vorbească 
despre copilăriile lor nefericite. Mă plictisesc prea ușor. Eu 
găsesc utilizări practice ale psihologiei. De multe ori, nici nu știu 
care sunt acestea până nu le descopăr. Imi place să încerc să 
repar ceea ce e stricat, Sanjar. 

Tânărul zâmbi și se întinse după pixul și carneţelul de lângă 
computer. Măzgăli ceva și îi dădu drumul înapoi pe masă. 

— Mobilul meu, OK? Sună-mă dacă vrei să vorbim. Nu e 
nevoie să mă conduci. 

Tony îl privi cum pleacă, simțindu-se destul de tulburat. 
După cum spusese Sanjar, aceleași gene, aceeași educaţie. 
Dacă Yousef semănase câtuși de puţin cu fratele său, Tony nu-și 
putea imagina cum ajunsese să trimită în aer treizeci și cinci de 
oameni. Voia cu disperare să citească acele contribuţii la blog. 
Dar era de dorit să se întoarcă numaidecât la spital înainte să fie 
anunţată poliţia. Lui Carol i-ar fi plăcut asta la nebunie. 


x k xk 


Kevin se gândi că Nigel Foster nu ar fi ajuns niciodată 
directorul liceului din Harriestown pe vremea sa. Omul care 
ținea frâiele școlii pe atunci avea constituția unui atacant și 
vocea unei sirene de vapor. Foster era înalt, deja adus de spate 
la cei patruzeci și ceva de ani ai săi. Tricoul său polo și blugii îi 
erau prea largi. Capul și gâtul aminteau de aspectul descărnat al 
unui bărbat bătrân și bolnav. Dar expresia lui era vioaie, ochii 
strălucitori și atenţi. Sugerase să se întâlnească la el acasă, dar 
Kevin își dorise să vadă personal liceul din Harriestown. Foster 
protestase că era mult prea greu să dezactiveze sistemul de 
securitate al clădirii, așa că făcuseră un compromis. Hotărâseră 
să discute pe băncile de lemn șubred ce dădeau spre terenul de 
fotbal. Kevin fu străbătut de un val de nostalgie. Petrecuse 
câteva dintre cele mai frumoase ore din viaţă pe acel gazon. 
Încă își mai amintea unele jocuri. 

— Îmi plăcea la nebunie să joc aici, spuse. Nu multe școli 


aveau o tribună adevărată pentru spectatori, ca asta. Aproape 
că puteai crede că joci în realitate. 

-Din păcate, urmează a fi demolată, spuse Foster pe o voce 
plăcută de tenor cu un vag accent galez. Departamentul de 
Securitate și Sănătate. Ar costa prea mult s-o ignifugăm, așa 
cum vor ei. Chipul lui Kevin se schimonosi într-un rânjet cinic. 

— Le suflăm prea mult în coarne. 

— Am creat o cultură a învinovățirii și a litigiilor, spuse 
Foster. Dar nu-i cazul să-ţi irosesc timpul. Cum te pot ajuta în 
legătură cu ancheta voastră, sergent? 

Era, se gândi Kevin, o mustrare subtilă referitoare la faptul 
că îi răpise directorului preţioasa sa duminică. 

— Trei bărbaţi au murit recent, ca urmare a unor otrăvuri 
diferite. Credem că aceste cazuri ar putea avea legătură între 
ele, iar unul dintre elementele comune este că toţi sunt foști 
elevi ai acestui liceu. 

O expresie scurtă de surprindere se răsfrânse pe chipul lui 
Foster. 

— Ştiam despre Robbie Bishop, desigur. Dar au fost și alţii? 

— Poate că nu aţi citit articolele, date fiind toate materialele 
de știri despre bombă. Dar un alt bărbat a murit ieri, fără a avea 
vreo legătură cu explozia. Fostul inspector-șef Tom Cross. 

Foster se încruntă. 

— A murit? Am citit undeva că ar fi fost unul dintre eroii zilei. 

— Moartea lui nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor. Dar și el 
a murit otrăvit, la fel ca Robbie. Și un al treilea bărbat, Danny 
Wade. Tot un fost elev. Tot otrăvit. 

— Asta e șocant. Îngrozitor. 

Chipul lui Foster era tulburat, precum al unui preot care își 
pierde credinţa. 

— Interesant e că erau cu toţii oameni bogaţi. Și ne întrebam 
dacă nu cumva i-aţi adus dumneavoastră la un loc pentru vreun 
proiect de strângere de fonduri. Având în vedere că toţi erau 
absolvenţi ai liceului... 

Kevin se întrerupse, în așteptare. Foster clătină din cap 
rapid. 

— Nu. Nimic de genul ăsta. Râse scurt și amar. E o idee 
bună, dar nu mi-a dat niciodată prin cap. Nu, nu m-am întâlnit 
niciodată cu vreunul dintre ei. Și, din câte știu eu, nici unul 
dintre ei nu avea vreo legătură cu PLH. 


— PLH? 

— Prietenii liceului din Harriestown. E o organizație a foştilor 
absolvenți care organizează reuniuni și strângeri de fonduri. 
Sunt surprins că nu ți-au cerut să li te alături. 

Kevin Îi aruncă o privire mohorâtă. 

— In afară de fotbal, se poate spune că anii de liceu n-au 
fost chiar cei mai frumoși din viața mea. Fără a-și dezlipi privirea 
de la Foster, își scoase caietul. Credem că Tom Cross a căzut 
într-o capcană ce i-a adus moartea pusă la cale de către cineva 
care s-a dat drept dumneavoastră, spuse. 

Foster se dădu un pas înapoi, de parcă Kevin l-ar fi pălmuit. 

— Drept mine? strigă. 

Kevin aruncă o privire notițelor pe care și le luase în timpul 
conversațţiei purtate cu Carol Jordan cu doar câteva minute 
înainte de a se întâlni cu Foster. 

— Cross a primit o scrisoare pe o foaie de hârtie ce părea să 
poarte antetul școlii, trimisă, aparent, de dumneavoastră, în 
care i se cerea ajutorul pentru a asigura securitatea la un 
eveniment caritabil de strângere de fonduri pentru școală. Kevin 
îi arătă lui Foster numărul de telefon: ăsta e numărul școlii? 

Foster clătină din cap. 

— Nu. Nici pe departe. Nu-l recunosc. 

— Este conectat la un robot telefonic aparent al liceului din 
Harriestown. Conform văduvei detectivului Cross, soţul ei a lăsat 
un mesaj pe robot, iar cineva care se dădea drept 
dumneavoastră l-a sunat înapoi. 

Foster, agitat și nervos, spuse: 

— Nu. E cu totul fals. Nu s-a întâmplat nici pe departe așa 
ceva, niciodată. 

— E în regulă, domnule. Nu vă considerăm suspect. Credem 
că cineva v-a furat identitatea. Dar trebuie să discut aceste 
lucruri cu dumneavoastră. 

Aproape că-i venea să-l bată pe Foster pe genunchi într-o 
încercare de a-i calma tremuratul. Foster își mușca buzele și 
făcu un efort vizibil să se adune. 

— OK. Imi cer scuze, doar că e cam tulburător să ţi se spună 
că ești implicat într-o anchetă criminalistică. 

— Vă sunt recunoscător. Strângerea de fonduri ar fi trebuit 
să aibă loc, teoretic, la castelul Pannal? 

— Nu, e o nebunie. Nu-l cunosc pe lordul Pannal și pe nimeni 


care să aibă legătură cu el. Adică, ar fi minunat să organizăm un 
eveniment acolo, dar nu, nici măcar nu s-a sugerat ceva, cu atât 
mai puţin să se planifice. 

Kevin continuă dintr-o suflare: 

— Acum, din nou, din spusele doamnei Cross, persoana care 
se dădea drept dumneavoastră i-a spus soţului ei să ia legătura 
cu organizatorul evenimentului, un bărbat pe nume Jake 
Andrews. Aţi lucrat vreodată cu cineva cu acest nume? Jake 
Andrews? 

Foster oftă zgomotos. 

— Nu. Numele nu-mi spune nimic. 

Kevin îl urmări cu atenţie, însă nu văzu nimic care să indice 
că bărbatul minţea. 

— Mi-aţi fi de folos dacă aţi verifica registrele școlii, spuse el. 
Foster încuviință din cap, iar mărul lui Adam i se mișcă în sus 
și-n jos. 

— Tinem evidenţa pe calculator de câţiva ani, dar toate 
registrele vechi sunt încă pe hârtie. Am s-o sun pe secretara 
liceului. Ştie unde să le găsească. Dacă există vreo înregistrare 
cu acest bărbat, o vom găsi. 

— Mulţumesc. Cu cât mai repede, cu atât mai bine, sincer. 
Am putea fi nevoiţi să revenim și să discutăm cu unii dintre 
angajații mai vechi ai liceului, spuse Kevin, ridicându-se. Încă 
ceva: unde eraţi ieri la ora prânzului? In jurul orei unu? 

— Eu? 

Foster nu știa dacă să fie furios sau tulburat. 

— Dumneavoastră. 

— Eram într-o expediţie de urmărit păsări la Martin Mere, în 
Lancashire, cu un grup de prieteni, spuse, salvându-și 
demnitatea. Am ajuns în jurul prânzului și am stat până la apus. 
Îţi pot oferi nume. 

Kevin pescui o carte de vizită cu adresa lui de e-mail. 

— Trimiteţi-le aici. Aştept cu nerăbdare vești de la 
dumneavoastră. 

Aruncă o ultimă privire nostalgică terenului de fotbal, apoi se 
îndepărtă, cu un zâmbet jucăuș în colțurile gurii. Nu se întâmpla 
prea des ca viaţa să-i ofere șansa de a chinui un profesor în 
timp ce-și îndeplinea datoria de serviciu. Era meschin, știa asta, 
dar îi făcuse plăcere să se răzbune puţin în numele puștiului de 
șaisprezece ani care fusese cândva. 


x k xk 


Barul Campion Locks fusese cârciumă pentru barcagii pe 
vremea când canalele din nordul Angliei erau folosite pentru a 
transporta cărbune și lână de-a lungul și de-a latul Peninilor. Era 
așezat la oarecare distanță de canal, lângă golful unde se 
întâlneau trei căi navigabile principale. La vremea construcţiei 
sale, Temple Fields era un nume ce descria la propriu zona. 
Acum, în loc de animalele care pășteau în faţa barului, mulţimea 
adunată duminică dimineaţă păștea bruschette și franzeluţe, 
potolindu-și stomacul cu ouă și cu somon afumat. 

In timp ce se apropiau, Chris aruncă o privire către 
amestecul eclectic de clienţi. O împunse pe Paula în coaste și 
zise: 

— Ei, uite un local ca lumea! Jordan ar trebui să ne trimită 
mai des în locuri dintr-astea. Ne potrivim perfect aici, drăguță. 
Va trebui să vin aici cu Sinead într-una din duminicile astea, să-i 
amintesc ce înseamnă iubirea tânără. 

— Norocul tău că ai cui să-i amintești, replică Paula. Eu am 
ajuns într-un punct în care mi se pare că sexul e o experienţă 
dintr-o altă viaţă. 

— Trebuie să ieși mai mult. Găsește-ţi o fată superbă care 
să-ți readucă zâmbetul pe buze. Chris își croi drum printre 
băutorii care se îngrămădeau pe trotuarul de lângă mese, 
așteptând să se elibereze vreun loc. 

— De parcă o să se întâmple vreodată cu locul ăsta de 
muncă, spuse Paula. De câte ori am o seară liberă, nu vreau 
decât să dorm. 

Pășiră peste prag. Era aproape la fel de aglomerat și 
înăuntru, dar zgomotul era mult mai puternic din cauza 
podelelor de gresie și a tavanului jos. 

— Că tot veni vorba..., spuse Chris. Cum mai dormi zilele 
astea? 

— Mai bine, răspunse Paula scurt, plecându-și capul în vreme 
ce scotocea prin poșetă după fotografia lui Jack Anderson. 

— Mă bucur să aud asta. Chris se întoarse și o strânse pe 
Paula de cot. Nu știu cât contează, drăguţo, dar eu cred că te 
descurci excelent. 

Ajunseră la bar, unde trei barmani și o chelneriţă se chinuiau 


să ţină pasul cu comenzile de mâncare și băutură. Chris îi arătă 
legitimaţia unuia dintre barmani, care râse zgomotos și spuse: 

— Cred că glumești. Intoarce-te peste o oră, după ce s-a 
potolit nebunia. 

În mod normal, dorinţa de a-și face treaba ar fi determinat-o 
să îi dea replica barmanului. Dar soarele strălucea, iar ele 
văzuseră prea multe lucruri neplăcute în ultimele douăzeci și 
patru de ore. Atâta moarte în jur îi amintise lui Chris că erau 
momente când era mai important să te oprești să miroși florile. 
Zâmbi. 

— Dacă aşa stă treaba, vrem două halbe mari de bere. 

Ferindu-și băuturile, găsiră o bucată de zid îndreptată spre 
canal și se așezară amândouă la soare, întorcând pe toate feţele 
crimele prin otrăvire și atentatul. Treptat, mulțimile începură să 
se împrăștie pe măsură ce oamenii își terminau băuturile și 
plecau să profite de soare. 

— Dacă am fi fost la TV, ăsta ar fi momentul în care una din 
noi ar fi lovită brusc de o inspiraţie ce ar duce la rezolvarea 
întregului caz, spuse Chris, privind relaxată peisajul de pe canal, 
unde o barcă îngustă de vacanţă închiriată, vopsită în culori vii, 
intra în prima dintre cele trei ecluze ce duceau la golf. 

— Dacă am fi fost la TV, n-ai fi acceptat să cumperi 
băuturile, remarcă Paula. Ăsta ar fi fost rolul meu, în calitate de 
asistentă de încredere, dar proastă. 

— La naiba, știam eu că fac ceva greșit. Fără tragere de 
inimă, Chris se ridică. Ar fi bine să ne apucăm de treabă, nu? 

Barul nu mai era sufocat de mulțimile ce așteptau să fie 
servite. Barmanul le văzu venind și ocoli capătul barului pentru 
a le ieși în întâmpinare. Arăta ca un student care încerca să-și 
mai suplimenteze bursa, bretonul brunet și ciocul subţire fiind 
menite să-i dea un aer de artist sensibil. Avea nevoie de o 
grămadă de ajutor la capitolul ăsta, dată fiind constituţia lui 
solidă și burta de bere ce tocmai se forma. 

— Cu ce vă pot ajuta, doamnelor? întrebă, cu un vădit accent 
galez. Îmi pare rău pentru mai devreme, dar se aglomerează 
foarte tare la prânz într-o zi de duminică și nu ne permitem să 
ieşim din ritm. Avem un sistem: dacă nu-ţi primeşti mâncarea la 
douăzeci de minute după ce ai comandat-o, nu mai plătești 
pentru ea. Se strâmbă. Și ni se scade din salarii. Le conduse la o 
masă eliberată recent într-un colţ și se așeză. 


— Eu sunt Will Stevens, spuse. Lucrez în weekend. 

Se prezentară și ele, iar Chris întrebă: — Erai aici ieri la 
prânz? 

Stevens dădu din cap, răsucindu-și pe deget o buclă din 
breton. 

— Da. Nu e chiar așa nebunie sâmbăta. Deci despre ce e 
vorba? Paula întinse un set de fotografii pe masă. 

— Recunoști vreunul dintre bărbaţii ăștia - a fost vreunul pe 
aici ieri? El arătă direct fotografia lui Jack Anderson. 

— El! Chipul i se lumină dintr-odată. Stătea la un pahar cu 
tipul ăla care a murit după atentat. Cum îl chema... o să-mi 
amintesc, ne uitam la știri azi-dimineaţă în timp ce așezam 
mesele, iar eu am zis: „A fost ieri aici, eu l-am servit”. Cross, așa 
îl chema. Se pare că a fost un adevărat erou ieri. Se întrerupse. 
N-au spus, oare, ceva de genul că fusese poliţist înainte de 
pensionare? 

— Exact. Deci s-a întâlnit cu bărbatul ăsta - arătă spre 
fotografia lui Anderson - în acest local? La ora prânzului? 

— Exact. Cross a ajuns primul. A băut o halbă de ceva, nu-mi 
amintesc ce. Apoi a ajuns băiatul ăsta mai tânăr. Păreau să se 
cunoască. A comandat un pahar de vin roșu de-al casei. Eu nu 
prea eram atent la ei, eram prea aglomeraţi. Când m-am uitat 
din nou, plecaseră. Lovi cu degetul fotografia lui Jake. Pe el l-am 
mai văzut aici și înainte. Se întâlnea aici cu câte unul, beau 
ceva, apoi plecau împreună. Intotdeauna aceeași rutină. Nu lua 
niciodată masa aici. Cred că e doar un loc drăguţ unde se poate 
întâlni cu oamenii. Probabil locuiește prin apropiere. 

— Presupun că nu știi cum îl cheamă... 

Stevens dădu din cap cu un zâmbet satisfăcut, ca și cum ar 
fi fost un copil care a câștigat un premiu. 

— Ba da. E Jake. 

— Eşti sigur că e Jake? Nu Jack? întrebă Paula. 

— Jake. Așa îi spunea domnul Cross al vostru. Cu siguranţă 
Jake. 

— Și nu au luat masa aici? 

Clătină din cap. 

— Nici vorbă. Doar câte un pahar, apoi au tăiat-o. Chris se 
ridică. 

— Mulţumesc, domnule Stevens. Ne-aţi ajutat foarte mult. El 
ridică privirea, radiind. 


— Există deci și o recompensă? 


x k xk 


Exista între geniile computerelor o camaraderie mai 
puternică decât diferențele. Deși Carol o însărcinase oficial pe 
Chris Devine să se ocupe de legăturile cu Comandamentul 
Antitero, Stacey își formase deja propriile legături. Geniile cu 
pricina se dădeau în vânt după programele de pătrundere în 
calculatoarele altora, iar Stacey avea o colecţie admirabilă. 
Când venea vorba de schimburi și despre achiziţii, ea avea 
întotdeauna ceva de oferit. Îi prindea bine și faptul că, în lumea 
lor, ea trecea drept Mona Lisa. 

Datorită laptopului lui Aziz, se împrietenise cu principalul 
specialist în IT al Comandamentului Antitero, un tip grăsuţ de 
douăzeci și ceva de ani, cu o coadă de cal soioasă și cu o 
înţelegere greșită a conceptului de igienă personală. Dar Gerry 
compensa lipsa farmecului personal prin cunoștințele despre 
sisteme și prin disponibilitatea de a face tranzacţii. In schimbul 
unui program de acces într-o bază de date confidențială a 
sistemului de securitate socială, el îi oferise Departamentul 
Regal al Fiscului și al Vămii, probabil singura bază 
guvernamentală de date majoră la care încă nu avea acces. 
Erau amândoi cât se poate de conștienți că făceau ceva ilegal, 
dar fiecare avea încredere în propria capacitate de a se feri de 
închisoare. Erau, în fond, singurii oameni din cadrul 
organizaţiilor lor care ar fi putut să se prindă. 

Stacey nu se așteptase să aibă nevoie de noul program de 
acces chiar atât de rapid. Dar, când Carol îi ceru să înceapă să 
caute un anume Jake Andrews care locuia în centrul orașului 
Bradfield, iar Chris sună să confirme că Jake Andrews și Jack 
Anderson erau una și aceeași persoană, se bucură de șansa de 
a-și folosi noua jucărie. 

Ceea ce nu o bucură era faptul că Jake Andrews era tot atât 
de invizibil ca Jack Anderson. Cel puţin existaseră oarecare 
dovezi privind existenţa lui Anderson până în urmă cu trei ani. 
Dar Jake Andrews, locuitor al orașului Bradfield, nu lăsase nici 
cea mai mică urmă în registrele oficiale. Violenţa reacției ei o 
surprinse chiar și pe Stacey. Fusese absolut sigură că avea să le 
ofere informaţia crucială datorită accesului ei unic la sisteme. 


Dar lumea virtuală o dezamăgise. Un criminal mărunt reușise să 
scape din pânza ei de păianjen electronică. 

Mai furioasă ca oricând, Stacey intră în biroul lui Carol. Şefa 
ei ridică privirea din grămada de declaraţii ale martorilor a căror 
verificare Îi fusese încredințată echipei sale de către 
Comandamentul Antitero. 

— Ai reușit ceva? întrebă Carol. 

— Nu se regăsește în nici unul dintre registrele pe care le pot 
accesa. Nu are telefon fix. Nu are mobil. Nu plătește impozite. 
Nu are cod fiscal și nu apare în sistemul naţional de asigurări. 
Nu plătește abonament TV. Nu are mașină înmatriculată pe 
numele lui. Nu are pașaport sau permis de conducere. Nu a luat 
niciodată un credit. Domnul Nimeni, ăsta e el. 

Ştia că se purta ca un copil mic, dar nu-i păsa. 

Carol se lăsă pe spate în scaun, împreunându-și degetele la 
ceafă. 

— Nu prea mă așteptam să găsești ceva, spuse. Dar trebuia 
să căutăm. Dacă și-a dat atâta silinţă să-l îngroape pe Jack 
Anderson, nu mă așteptam să-și asume prea repede o altă 
identitate și alte documente. Tu ce crezi despre asta? 

— Eu cred că există o a treia identitate, spuse Stacey. Se 
folosește de acea identitate pentru toate chestiile oficiale. Se 
folosește de Jack Anderson când vrea să atragă în capcană 
oameni care l-au cunoscut, poate, din școală și de Jake Andrews 
pentru orice altceva. lar identitatea numărul trei este cea care a 
lăsat urme. 

— Și e cea despre care nu știm nimic, sublinie Carol, 
ridicându-se și înconjurând biroul. 

— Cred că e destul de probabil ca inițialele să fie aceleași, 
spuse Stacey. E comportamentul clasic al unui escroc. Ciudat, 
dar adevărat. 

— Nu prea ne ajută, nu-i așa? Nu o să ne ducă nicăieri. E 
cam la fel de inutil ca barmanul lui Chris și al Paulei, cel care 
voia o recompensă fiindcă auzise un nume. 

Stacey clătină din cap. 

— De fapt, nu e inutil. Am un program de căutare destul de 
sofisticat. L-am creat chiar eu. S-ar putea să dea ceva rezultate. 

Carol păru ușor îngrijorată. Era o expresie pe care Stacey era 
obișnuită s-o vadă la șefa ei. 

— Uneori chiar cred că n-ar trebui să-mi spui tot ceea ce știi 


să faci, Stacey. OK, apucă-te de treabă. Fă tot ce poţi. Trebuie 
să-l găsim pe tipul ăsta. O urmă pe Stacey în biroul echipei. 
— Paula! strigă ea. Am o treabă pentru tine. 


x k xk 


Asistenta dădu buzna înăuntru cu fișa și cu medicamentele 
lui Tony, înconjurată încă de o aură de nemulțumire profundă. 

— Ah, bine că ești încă aici, spuse. 

El ridică privirea din ecranul laptopului. 

— Nu știu de ce aveam impresia că sunt într-un spital, nu 
într-o închisoare. 

— Există un motiv pentru care te afli aici, spuse asistenta. 
Uită-te la edemul din piciorul acela. N-ar trebui să umbli 
brambura ori de câte ori îţi vine cheful. 

— Fizioterapeuta a zis că trebuie să mă îmbrac și să mă 
plimb azi pe-aici, spuse el, luând cuminte medicamentele și 
înghiţindu-le cu un pahar de apă. 

— Nu a zis să părăsești clădirea, i-o tăie asistenta cu 
severitate, băgându-i un termometru în gură și luându-i pulsul. 
Te rog să nu dispari din nou, Tony. Ne-am făcut griji. Ne temeam 
că ai căzut undeva unde nu te putea vedea nimeni. Scoase 
termometrul cu o mișcare rapidă. Ai noroc că nu ești într-o stare 
mai gravă. 

— Pot să plec din secţie dacă îţi spun unde sunt? întrebă el 
cu sfială. 

Nu că ar fi avut vreo intenţie să se miște; se simţea prea 
istovit pentru o altă aventură ca aceea de dimineaţă. 

— Câtă vreme nu părăsești clădirea, spuse asistenta cu 
asprime. Ai mare noroc că nu mai există infirmiere-șef în ziua de 
azi. Mătușa mea a fost una, știi. Ti-ar fi pus pielea în băț. 
Străbătuse deja pe jumătate distanţa până la ușă, când se opri. 
Oh, era să uit. Mama ta a trecut pe aici mai devreme. Nici ea n-a 
fost prea încântată. 

Tony simţi că i se lasă o greutate peste suflet. 

— A spus când se întoarce? 

— A zis că va încerca să treacă pe-aici azi după-amiază. Ai 
grijă să nu lipsești de data asta. Rămas singur, Tony lovi 
salteaua cu pumnul. Chiar nu-și dorea ca atenţia să-i fie distrasă 
așa cum avea să se întâmple după vizita mamei sale. Funcţiona 


la un nivel inferior celui normal și avea nevoie de întreaga lui 
acuitate pentru a se concentra asupra atentatului și asupra 
cazurilor de otrăvire. În pofida promisiunii pe care i-o făcuse 
asistentei, credea că s-ar putea să mai guste din nou din 
libertate în acea după-amiază. 

Dar deocamdată putea să-și refacă rezervele de energie 
întins în pat și nefăcând nimic mai obositor decât să citească. Se 
întorsese la blogul pe care i-l arătase Sanjar. Lectura tuturor 
intervențiilor lui Yousef Aziz fusese fascinantă. Acestea conturau 
imaginea unui tânăr inteligent, dar nu întotdeauna suficient de 
articulat încât să se poată exprima cu claritate. Destul de multe 
dintre articolele sale erau replici date unor oameni care îi 
înțeleseră greșit mesajul anterior, din cauză că nu reușise pe 
deplin să se facă înţeles. 

Imaginea de ansamblu pe care și-o formă Tony era a unei 
persoane nemulțumite de incapacitatea oamenilor de a 
conviețui în pace. Aziz respecta părerile celorlalţi; de ce nu 
înțelegea toată lumea că ăsta era modul rezonabil de a trăi? De 
ce unii oameni păreau să se investească atât de mult în 
conflicte? 

La prima parcurgere a articolelor, Tony nu găsi nimic ieșit 
din comun. Dar, când reciti primele intervenţii în lumina celor de 
mai târziu, remarcă o diferenţă. Citi și reciti totul de câteva ori, 
alegându-le la întâmplare. Avea dreptate. Se simţea o evoluție 
acolo. Ceva care rezona cu ceea ce-i spusese Sanjar. Acum era 
sigur că avea să fie nevoit să evadeze. 


x k xk 


Era nevoie de mai mult decât de un atentat major cu bombă 
pentru a împiedica desfăşurarea partidelor de fotbal din prima 
ligă. Asta constată Paula când se prezentă la uşa lui Steve 
Mottishead pentru a discuta despre fostul coleg de şcoală a 
cărui fotografie o trimisese la poliție. 

— Mă uit la meci, spuse pe un ton irascibil. Joacă Chelsea 
împotriva celor de la Arsenal. V-am spus tot ce știu despre Jack 
Anderson la ultima noastră convorbire. 

— Putem vorbi în timp ce vă uitaţi, nu? 

Paula zâmbi suav. 

— Cred că da, admise el, deschizând morocănos ușa și 


lăsând-o să intre. 

Casa lui Steve Mottishead era o fostă proprietate a 
consiliului aflată la marginea cartierului Downton. Camerele 
erau mai degrabă mici, dar casa dădea spre terenul de golf care 
forma graniţa naturală dintre cartierele Moortop și Downton, așa 
că priveliștea ce se vedea din salonul în care o conduse era 
spectaculoasă. 

Paula era singura interesată de peisaj. Tolăniţi pe canapea în 
faţa unui televizor uriaș se aflau alţi doi bărbaţi care erau, în 
mod cert, fraţi de cruce. Toţi trei purtau tricouri cu Anglia, 
pantaloni de trening și adidași. Fiecare ţinea câte o Stella Artois 
în braţe, iar aerul era greu din cauza fumului de ţigară. „Ce 
viață de sportivi”, se gândi Paula, ocolind picioarele întinse, 
până în capătul îndepărtat al camerei, unde se aflau o masă de 
bucătărie șubredă și patru scaune. 

— O să am nevoie de un binoclu ca să văd meciul de aici, se 
plânse Mottishead, scărpinându-se pe burtă în timp ce se așeza 
pe un scaun despre care Paula ar fi putut jura că nu îi putea 
susţine greutatea. Işi trânti doza de bere pe masă și își scoase 
ţigările din buzunar. Presupun că nu ai voie să bei bere în timpul 
serviciului. 

Işi aprinse ţigara, făcând-o pe Paula să-și dorească și ea una. 
Dar se străduia să nu fumeze în timpul interogatoriilor, chiar 
dacă celălalt o făcea. Se temea că asta ar face-o să pară slabă și 
dependentă. 

— Mulţumesc, dar nu. Sunt surprinsă că meciul se joacă și 
după cele întâmplate ieri, spuse Paula. 

— E vorba despre fotbal, iubire, spuse unul dintre ceilalți. 
Spiritul războiului. Așa a ajuns ţara asta măreaţă. Două minute 
de reculegere, apoi spectacolul trebuie să continue. Nici un 
nenorocit de atentator pakistanez n-o să pună capăt jocului 
nostru naţional. 

— Nu vorbeşti serios, zise Mottishead. Toţi suntem tulburaţi 
de ceea ce s-a întâmplat ieri. Eram acolo, să știi. 

— Da, eram, întări amicul său cu gură mare. Așa că de ce nu 
ieșiți pe teren să-i găsiţi pe colegii nenorocitului care a pus 
bomba în loc să-l bateţi la cap pe Stevie? 

— Pentru că sunt prea ocupată încercând să aflu cine l-a ucis 
pe Robbie Bishop, spuse Paula. Aș fi crezut că sunteţi de acord. 

Atacatorul ei își drese vocea și își îndreptă din nou atenţia 


spre meci. Paula se întoarse la Mottishead. 

— Apreciez ceea ce ne-aţi zis mai devreme. Și ne-aţi fost de 
mare ajutor. Dar vreau să-mi spuneţi cum era Jack Anderson. Nu 
evenimentele din viaţa lui, ci personalitatea sa. Ce fel de băiat 
era. 

Mottishead se scărpină în capul neras și rânji. 

— Era în stare de orice Jack ăsta. După ce a murit tatăl său, 
era ca și cum i-ar fi sărit o doagă. Ca și cum ar fi vrut să trăiască 
toate experienţele vieţii. Era șocant cu fetele - dacă nu și-o 
trăgeau cu el, le dădea papucii cât ai zice pește. lar dacă și-o 
trăgeau cu el, se plictisea în câteva săptămâni și le părăsea 
oricum. Am auzit vorbindu-se că practica tot felul - sex în trei, 
sadomasochism... orice-ar fi fost, voia să încerce. lar dacă îi 
plăcea, o făcea din nou. Băuturi, poponari, droguri - el trebuia 
să fie primul care să încerce. Când a murit tatăl său, era ca și 
cum i s-ar fi stricat frânele și nu și le-a mai reparat niciodată. 

—,„Părea un tip încântător”, se gândi Paula. Norocul lui că 
nu-i ieșise niciodată în cale. 

— Nu a încercat nimeni să-l calmeze vreodată? Mama sa? 
Profesorii? 

Mottishead își ţuguie buzele și clătină din cap. 

— Mama lui era aproape tot timpul într-o lume doar a ei. 
Când mă gândesc acum, cred că înghiţea pastile de Valium ca 
pe bomboane. lar pe profesori nu-i interesa nimic din ceea ce se 
întâmpla în afara școlii. Jack era prea deștept ca să arunce pe 
apa sâmbetei anii lui de școală. Ştia că singura cale sigură de a 
scăpa din Bradfield era să obţină o calificare. lar el voia să 
scape. 

— Vorbea vreodată despre cum avea să scape? Se gândea la 
o carieră anume? 

— N-a spus niciodată ce meserie avea să-și aleagă. Susţinea 
întotdeauna că avea să ajungă mare. Că avea să ne lase pe 
fraierii de noi în urmă și să ajungă în top. Fruntea i se încreţi de 
la efortul depus pentru a-și aminti. Odată, ţin minte, aveam oră 
de cunoștințe generale și discutam despre ambiţie. lar 
profesorul ne tot povestea despre un tip de la conservator... 
Cum îl cheamă? | se spunea Tarzan... 

— Michael Heseltine? 

— El e. Ei bine, se pare că, pe când era doar un puști, a făcut 
o listă cu ceea ce-și dorea pe viitor. In fruntea listei se afla 


funcţia de prim-ministru. Ei bine, n-a reușit asta niciodată, dar 
s-a apropiat al naibii de mult și a realizat toate celelalte lucruri 
de pe listă. Profesorul ne tot vorbea despre asta și despre 
stabilirea obiectivelor. Și toţi ne gândeam: „Să obţin un loc de 
muncă, să-mi găsesc o iubită, să obţin un abonament pe tot 
sezonul pe Victoria Park”. Dar nu și Jack. El scria chestii de 
genul: „Să-mi iau un Ferrari. Să cumpăr o casă pe Dunelm Drive. 
Să câștig un milion înainte de a împlini treizeci de ani”. Râdeam 
toţi de el, dar el nu glumea. 

— Părea destul de ambițios, spuse Paula. 

— Așa era Jack. Mottishead deveni serios. Dacă vă gândiţi că 
Jack l-a omorât pe Robbie Bishop, nu eu voi fi cel care va apărea 
la TV și va spune: „Nu-mi vine să cred!” Drumul pe care o luase 
Jack acum mulţi ani? Crima ar fi fost doar un alt tabu de depășit. 
Și ar fi făcut-o într-un stil al naibii de mare. V-ar fi fost foarte 
greu să-l prindeţi asupra faptei, cu atât mai mult să-l aruncaţi în 
închisoare. 

Paula simţi că se înfioară. 

— Membrii echipei ăsteia cu care participa la concursuri în 
baruri - Funhouse - lucrau împreună? 

— Nu, se întâlniseră fiindcă jucau cu toţii anumite jocuri 
online. Ştii, ceva de genul: „Eu voi fi vrăjitor, și tu ești piticul. 
Hai să ne batem!” În fine, descoperiseră că toţi locuiau în zonă 
și hotărâseră să se întâlnească pentru un concurs de cultură 
generală. Niște tipi de treabă, dar la o mie de ani-lumină 
distanţă de Jack. El nu prea se potrivea cu ei. De fapt, el nu prea 
se potrivea cu nimeni. Cu toată ţicneala lui, nu a avut niciodată 
prieteni adevăraţi. Doar persoane cu care să facă nebunii. 

— Și n-ai cumva habar unde se află acum? 

— Nici cât negru sub unghie. Îmi pare rău. Am întrebat pe 
unii și pe alţii după ce am vorbit deunăzi cu voi, dar nimeni nu a 
văzut nici urmă de el de ani buni. 

— Nu pricep deloc, spuse Paula. Credem că are un 
apartament în Temple Fields. Credem că s-a aflat în Amatis în 
noaptea în care a fost otrăvit Robbie. Trebuie să fie prin zonă. 
Nu-mi vine să cred că nu l-a văzut nimeni. 

Mottishead sorbi din doza de bere. 

— Poate fiindcă nu locuiește acolo. O grămadă dintre 
apartamentele astea elegante din centrul orașului sunt doar 
cuibușoarele unor indivizi bogaţi care locuiesc în altă parte. 


Poate că Jack s-a ajuns până la urmă. Poate că vine în oraș doar 
când are de ucis pe cineva. 


x k xk 


Cu mâinile și cu umerii arzând de durere din cauza cârjelor, 
Tony se târî până la coridorul de la etajul trei. Nu-și amintea ca 
distanța dintre lift și biroul principal al Echipei de Intervenţii 
Majore să fi fost atât de mare. Pe de altă parte, și coridorul 
spitalului părea să se fi lungit faţă de acea dimineaţă. 

O minţise pe asistentă. Îi spusese că voia să coboare în 
cafeneaua de la parter ca să citească puţin la o cafea bună și că 
nu avea să se întoarcă prea curând. Adevărul era că obținea 
cele mai bune rezultate când discuta personal cu echipa. Voia 
să-i arate lui Carol postările de pe blog ale lui Yousef Aziz, 
fiindcă nu credea că ar putea s-o convingă altfel. Şi, la fel de 
mult ca toate acestea, voia să evite o altă întâlnire 
distrugătoare cu mama sa. 

Fu dezamăgit când intră în birou și o găsi doar pe Stacey. Nu 
că ar fi avut ceva împotriva lui Stacey. Era imposibil să nu-i 
respecţi talentul. Ştia din experienţele trecute cât de vitale 
fuseseră competențele ei pentru succesul echipei. Existau în 
Bradfield oameni care scăpaseră cu viaţă doar datorită 
priceperii lui Stacey în domeniul informaticii și al spaţiului 
virtual. Singura problemă era că nu prea  deprinsese 
comunicarea umană. Se simţea întotdeauna ciudat în preajma 
ei, poate fiindcă înţelegea că propriile abilităţi sociale ar fi fost la 
fel de limitate dacă nu ar fi făcut atâtea eforturi să se 
umanizeze. 

Tony traversă încăperea în cârje, zâmbind când Stacey ridică 
privirea. Ea căscă ochii și sări în picioare, punând un al doilea 
scaun în spatele biroului. El se așeză recunoscător, scoţându-și 
laptopul din rucsac. 

— Nu știam că o să vii pe aici. 

Tony era conștient că asta nu era o acuzaţie, chiar dacă așa 
părea. 

— Începeam să înnebunesc de atâta stat, spuse el. În plus, 
aici e locul meu într-un moment ca ăsta. 

— Mă bucur să te văd din nou, continuă ea, cu însufleţirea 
unei păpuși vorbitoare. Ce-ţi mai face genunchiul? 


— Nu prea bine. Uneori, mă doare foarte tare. Cel puțin 
reușesc să mă deplasez cu proteza asta pentru picior și cu 
cârjele. Dar trebuie să-mi distrag atenţia de la picior, de asta mă 
aflu aici. Ştii când trebuie să se întoarcă inspectorul-șef Jordan? 

— E într-o ședință cu șeful ei, spuse Stacey, cu privirea deja 
în monitor, mult mai interesată de acesta decât de Tony. A 
plecat cu vreo douăzeci de minute în urmă. Nu a spus când se 
întoarce. 

— OK, o să aștept. Trebuie să vorbesc cu ea despre Yousef 
Aziz. 

Stacey îi aruncă o privire rapidă. 

— Te ocupi de atentat? 

— Și de celelalte chestii. Tu ce faci? 

Stacey zâmbi scurt, ca o pisică din desenele animate care 
tocmai i-a făcut o farsă câinelui. 

— Prefer să nu-ţi spun cum, dar am obţinut toate datele de 
pe calculatorul firmei First Fabrics. 

— First Fabrics? 

— Afacerea cu textile a familiei lui Yousef Aziz. Am printat 
toată corespondenţa și l-am trimis pe Sam să-și găsească un 
colț liniștit unde s-o citească. El se pricepe mai bine decât mine 
să distingă chestiile ce ţin de aspecte umane. 

— Nu cumva tocmai te-ai luat peste picior? întrebă Tony. 

Ea îi aruncă o privire rapidă, cu un licăr jucăuș în ochi. 

— Oi fi eu un robot, dar tot am ceva simţ al umorului. Tony îi 
răspunse în glumă cu un salut milităresc. 

— Deci tu de ce te ocupi? 

— De partea de finanţe. 

— Și? 

— Informaţiile sunt nemaipomenit de plictisitoare, în cea mai 
mare parte. Cumpără materiale textile de la vreo șase furnizori 
diferiţi, vând haine finite către câţiva intermediari. 

— Intermediari? Nu înţeleg. 

Stacey își luă mâna de pe mouse. 

— Introducere în comerţul cu haine. Utilizatorul final este 
retailerul. Ei au furnizori care sunt, de fapt, angrosiști. Retailerul 
îi spune angrosistului ce vrea să cumpere și cât este dispus să 
plătească pentru asta. Angrosistul merge la intermediar și îi 
spune care e comanda. Intermediarul împarte comanda între 
producători. Care s-ar putea să nu fie din această ţară. Sau care 


ar putea fi fabrici ilegale de exploatare a muncitorilor. Unii 
producători legali, precum First Fabrics, produc și eșantioane 
proprii, pe care le dau mai departe pentru a încerca să facă rost 
de comenzi pentru ele. 

— Pare... exagerat de complicat? 

— Așa ai zice, nu? Dar se pare că așa funcţionează. Și în 
fiecare etapă a procesului apare profitul. Cumperi o cămașă 
dintr-un magazin cu douăzeci și cinci de lire, dar probabil că 
producătorul n-a obţinut mai mult de cincizeci de peni. Așa că 
muncitorii trebuie să fabrice o mulţime de cămăși pentru ca șefii 
lor să-și păstreze afacerea. 

— Nu te bucuri că ai o slujbă care aduce câștiguri mai bune 
decât cusutul cămășilor? întrebă Tony, oftând. 

— Ba bine că nu! Oricum, după cum ziceam, cu asta se 
ocupă First Fabrics. Cumpără textile, fac haine. Vând hainele 
către unul din cei doi intermediari. Cel puţin așa au făcut până 
acum aproximativ șase luni. 

Tony deveni brusc mult mai interesat. Orice avea legătură cu 
ceea ce făcuse Yousef Aziz în urmă cu șase luni îl interesa. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— Apare o companie nouă în conturi, B&R, care plătește mai 
mult pe bucată decât intermediarii. Din câte îmi dau eu seama, 
prețul pe care îl oferă B&R e aproximativ la jumătatea sumei 
dintre cât ar plăti un intermediar și cât ar plăti un angrosist 
intermediarului. — lar asta a început acum șase luni? 

Stacey dădu un clic și deschise o fereastră nouă. Își roti 
monitorul spre Tony. — Uite! Îi arătă o intrare în registru. Prima 
dată când apare această firmă. 

— Deci cine este B&R? Stacey oftă. 

— Nu am acces la baza de date a Registrului Comerţului, iar 
în zilele de duminică nu se eliberează informaţii detaliate 
referitoare la administratori și funcţionari din cadrul companiei. 
Nu am decât o adresă oficială, care este un birou contabil din 
nordul Manchesterului, și date privind natura activităţii sale 
economice. 

— Şi care este aceasta? 

— Comerţ angro cu articole de îmbrăcăminte. 

— Deci, dintr-un motiv sau altul, cu șase luni în urmă Fast 
Fabrics a descoperit cât e de minunat să elimini intermediarul? 

— Cam despre asta e vorba, da. 


El simţi că Stacey era nerăbdătoare să-și vadă în continuare 
de treabă. 

— Foarte interesant. Acum trebuie să dau un telefon. Se 
împinse pe piciorul sănătos, iar scaunul cu rotile se deplasă 
câţiva metri. Se întoarse astfel încât să fie cu spatele la Stacey, 
apoi formă numărul pe care i-l dăduse Sanjar Aziz. Receptorul fu 
ridicat la cel de-al treilea apel. Dar nu de Sanjar. 

— Alo, spuse vocea. 

Adâncă, prudentă, cu accent de Manchester. 

— Ăsta e numărul lui Sanjar Aziz? întrebă Tony, la fel de 
prudent. 

— Cine îl caută? 

— Sunt doctorul Tony Hill. Cu cine vorbesc? 

— Domnul Aziz nu e disponibil în acest moment. Pot să 
preiau un mesaj? 

— Nu am nici un mesaj, spuse Tony și închise telefonul. Era 
pe punctul de a o întreba pe Stacey cum să afle dacă Sanjar Aziz 
fusese arestat, când Kevin intră cu un teanc de hârtii. 

— Salutare, Tony, spuse el, părând cu adevărat încântat să-l 
vadă. Se sprijini pe un birou din faţa lui și îi puse aceleași 
întrebări obișnuite despre nebunul cu topor și despre genunchi. 
Ai venit să ne dai o mână de ajutor? 

— Așa sper, zise Tony. Trebuie să vorbesc cu Carol. Dar tu? 
Cu ce te ocupi? 

— Una, alta. Am fost să mă întâlnesc cu directorul liceului 
din Harriestown. Toate cele trei victime otrăvite au fost elevi 
acolo, dar directorul spune că nu s-a întâlnit niciodată cu 
vreunul dintre ei și că nu el a întins capcana cu care a fost atras 
Popeye în joc. Dacă e după mine, aș zice că spunea adevărul. 

— Așteaptă o clipă! Ce capcană? 

Kevin reluă ceea ce aflase Carol de la văduva lui Cross. 

— Nu prea lasă nimic la voia întâmplării, nu-i așa? conchise 
el. Tony păru adâncit în gânduri. 

— Nu, spuse. 

Dar gândurile îi alergau nebunește. „Sofisticat, elaborat. 
Ţi-ai stabilit dinainte ţintele. Îţi asumi riscuri, dar sunt 
premeditate cu atenţie și faci tot ce îţi stă în putinţă ca să le 
minimalizezi efectele. Îți place să stabilești o legătură cu 
victimele, dar nu simţi nevoia să le vezi murind. Cred că ţi-ai 
plănuit dinainte toată această campanie, de la cap la coadă, șio 


îndeplinești metodic. Şi nu înţeleg ce-ţi iese ţie din asta. Care e 
satisfacția ta?” Oftă. 

— Dar nici una dintre informaţiile astea nu ne ajută să 
progresăm prea mult. Deci, de ce te-ai apucat acum? 

— Mobilul lui Aziz. Am obţinut lista de apeluri azi-dimineaţă 
și am stat închis în casă verificând toate numerele. 

— Ai găsit ceva interesant? 

Kevin clătină din cap. 

— În cea mai mare parte, parteneri de afaceri și rude. Câţiva 
prieteni, al căror nume îl avem deja. Există un singur lucru care 
pare puţin suspect. Îi arătă un număr lui Tony. E de la un telefon 
cu cartelă cumpărat cu un nume și o adresă false. Nenorocitele 
astea de magazine de telefoane i-ar vinde un telefon și lui 
Osama bin Laden dacă ar fi dispus să achite cu bani gheaţă. 
Teoretic, ar trebui să-ţi ceară buletinul, dar vezi să nu! Oricum, 
după cum poţi observa, există o grămadă de apeluri și SMS-uri 
între cele două telefoane. Din păcate, Aziz a șters toate 
mesajele. Am încercat să sun la numărul ăsta, dar nu răspunde 
nimeni. 

— Când au început telefoanele astea? întrebă Tony. 

— Nu știu. Aziz și-a luat telefonul ăsta în urmă cu șase luni. 
Convorbirile există, într-o mai mare sau mai mică măsură, încă 
de la început. _ 

Din nou, cele șase luni magice. Inainte ca Tony să apuce să 
mai spună ceva, ușa se dădu de perete și Carol intră aruncând o 
privire furișă peste umăr spre cineva de pe coridor. Când se 
întoarse și îl observă, clătină din cap, cu o disperare evidentă. 

— Ce cauţi aici? Ti-au dat drumul deja? 

— Nu cu acte în regulă, spuse Tony. Voiam să vorbesc cu 
tine și s-o evit pe maică-mea. Ştii? 

— Vrei să ne scuzi, Kevin? Doar dacă nu mai vrei să spui 
ceva care nu suferă amânare. 

Kevin se îndepărtă și se îndreptă spre propriul birou. Carol îi 
mută scaunul un pic mai departe de Stacey și trase un altul 
lângă el. 

— Ai înnebunit? Există un motiv pentru care te ţin în spital, 
știi asta? 

— Vorbești ca asistentele. 

— Ei bine, poate că totuși au dreptate, te-ai gândit la asta? 
Își mângâie obrazul. 


— Trebuie să muncesc, Carol. Doar asta știu să fac. Nu adun 
floricele pe câmpii. 

Văzu o sclipire de înţelegere în privirea ei. Ea își petrecuse 
cândva trei luni încercând să nu-și facă meseria. Nu o 
vindecase, ci aproape o distrusese. Nimeni nu știa asta mai bine 
decât el. Arătă spre laptopul său, aflat pe biroul lui Stacey. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Cred că am găsit ceva, dar nu sunt 
sigur dacă nu cumva e doar pentru că vreau eu să găsesc. 

Carol aduse laptopul și așteptă până când Tony deschise 
fișierul pe care îl alcătuise din postările pe blog ale lui Yousef 
Aziz. 

— De unde ai astea? întrebă Carol. 

— Sanjar Aziz mi le-a arătat, spuse, distras de monitor. 

— Când ai vorbit cu Sanjar Aziz? 

— Azi-dimineaţă. Poftim, uită-te la asta! 

Carol își puse o mână pe braţul său. 

— Ştii că agenţii de la Comandamentul Antitero l-au adus la 
sediu pentru a-l interoga? El își fixă privirea asupra tastaturii, cu 
capul plecat. 

— De asta mă temeam. Își strânse vârful nasului. Nu e cu 
nimic mai terorist decât a fost fratele lui. 

— Da, numai că sunt o grămadă de oameni pe aici care nu 
ar fi de acord cu evaluarea ta, spuse Carol. Fratele lui a aruncat 
totuși în aer un stadion de fotbal, Tony. Nu e deplasat din partea 
lor să-l aducă la interogatoriu. 

— De ce n-au făcut asta ieri? 

— Încercau să nu creeze tensiuni în comunitatea de 
musulmani. Fratele său era mort, părinţii lui și fratele mai mic 
sufereau profund, era clar că nu avea să plece nicăieri. 

— Atunci de ce acum? Au de organizat o înmormântare. 
Când va fi asta? Mâine? O să-i dea drumul la timp ca să-și 
îngroape fratele? 

Tonul îi era din ce în ce mai ridicat, iar Carol își puse din nou 
mâna pe braţul lui. 

— Ţi-a spus Aziz ceva util? 

Tony îi spuse ce se întâmplase între ei și ce credea că 
observase în postările de pe blog ale lui Aziz. _ 

— Cred că sesizez o schimbare în atitudinea sa. Incepe prin a 
vorbi despre cum ar trebui cu toţii să învăţăm să trăim împreună 
respectându-ne reciproc. Tonul lui e mai degrabă deznădăjduit 


decât furios. E ceva de genul: „Eu înţeleg asta, de ce nu înţeleg 
și liderii noștri, de ce nu înţelege tot restul lumii?” Dar treptat se 
schimbă. Spre final, pare mult mai furios. De parcă s-ar simţi 
insultat personal de toate aceste conflicte culturale și religioase 
care dau peste cap vieţile oamenilor. Uite, o să-ţi arăt ce vreau 
să spun! 

Începu să parcurgă postările din diferite perioade de timp, 
arătându-i exemple a ceea ce voia să spună. După ce 
analizaseră vreo zece sau mai multe, privi neliniștit chipul lui 
Carol. Încrederea lui, își dădu seama, era aproape la fel de 
zdrobită ca propriul picior. 

— Ce crezi? 

— Nu știu. Înţeleg încotro baţi, dar nu sunt sigură dacă e 
relevant. Nici măcar nu sunt sigură unde ne duce asta. Fiindcă, 
dacă Yousef Aziz nu a fost un terorist, nu există nici o celulă 
teroristă, iar noi ne pierdem vremea. 

— Poate că tipii de la Comandamentul Antitero își pierd 
vremea, dar nu neapărat și voi, spuse Tony. S-ar putea să fie și 
altceva la mijloc. Poate că a fost angajat să ducă bomba, dar 
ceva nu a mers bine. Poate a fost șantajat să o facă, poate i-a 
fost ameninţată familia. Poate că nu a fost un act terorist, dar 
asta nu înseamnă că nu mai există și alți oameni implicaţi în 
asta. Ar trebui să ne interesăm de victime, Carol. De acolo 
începem întotdeauna. Cine a murit? Cine erau ei? Cine a avut de 
câștigat de pe urma morţii lor? Am nevoie de informaţii despre 
victime, Carol. Asta îmi trebuie în acest moment. Era atât de 
prins de conversaţie, încât nu îi observă pe nou-veniţi. 

— Şi ăsta cine e, Carol? întrebă bărbatul cu capul ras și 
îmbrăcat în jachetă neagră de piele. Tony se încruntă, 
plecându-și capul într-o parte pentru a-l vedea pe nou-sosit, din 
toate unghiurile. 

— Sunt Tony Hill, spuse. Doctorul Tony Hill. lar tu ești? 

— Asta nu prea te privește, veni răspunsul lui. Apoi, 
adresându-i-se lui Carol. Ce caută el aici? Nu este nimic de lucru 
în cazul acesta pentru psihologul tău criminalist cel inofensiv. 

Carol se întoarse spre Tony. 

— Acesta este David. Face parte din Comandamentul 
Antitero, după cum, fără îndoială, ţi-ai dat și singur seama. Mi 
s-a spus că agenţii nu cunosc bunele maniere. Se ridică și se 
întoarse spre David. Nu lucrează la cazul ăsta. Lucrează la un 


altul. Poate că tu n-ai observat, dar avem un ucigaș care se 
joacă cu otrava în zona noastră. La asta ne ajută doctorul Hill. 

— Să sperăm că asta nu presupune să ajungă undeva cât 
mai repede, spuse David. Ţine cont că, din câte am auzit noi 
despre faptele tale, probabil e mai bine că nu poţi să te 
deplasezi. Carol, ia-ți rămas-bun. Avem nevoie de tine în biroul 
alăturat. Se răsuci pe călcâie și ieși. 

— Hristoase! izbucni Carol. Ce e cu oamenii ăștia? 

— Sunt aproape sigur că are un penis mic, spuse Tony. Şi e 
foarte probabil să fi citit raportul de informare pe care l-am 
înaintat Inspectoratului General de Poliţie în legătură cu felul în 
care ar trebui alcătuit Comandamentul Antitero. Zâmbi trist. 
Dacă ar fi ascultat, nu ar fi condus de oameni ca el. 

li făcu cu ochiul și fu ușurat să o audă pufnind în râs. 

— Haide, te conduc la lift, spuse ea. 

— Mă alungi? întrebă el. 

— Da, dar nu din cauza gunoiului ăluia. Fiindcă ar trebui să 
fii în pat. Arăţi ca naiba. O să încerc să trec să te văd mai tărziu. 
-Il ajută să se ridice și i-o luă în faţă ca să deschidă ușa. 
Inaintară încet pe coridor, Tony fiind conștient că energia lui se 
epuiza rapid. 

— Apropo spuse ea, m-ai întrebat la ce școală a fost Tom 
Cross. Paula verificase deja. Liceul din Harriestown. Așa că iată 
și legătura ta, cred. 

— Da, Kevin mi-a spus. Asta e una dintre legături, zise, 
sprijinindu-se de peretele de lângă lifturi. 

— Există și altele? 

— Norocul, Carol. Toţi au avut noroc. 

Carol păru sceptică. 

— Noroc? Toţi au fost otrăviţi. Au murit în chinuri. Cum poate 
fi asta considerat noroc? Liftul sosi, și Tony intră clătinându-se. 

— Norocul a sosit primul. Și cred că, poate, tocmai de asta 
au fost uciși. 


x k xk 


Era târziu, când ajunse Carol la spital, obosită de stilul de 
lucru al Comandamentului Antitero. Asistenta de gardă încercă 
să-i spună ceva când Carol trecu pe lângă ea în grabă, dar nu 
avea chef de conversaţie. Bătu ușor la ușa lui Tony și o deschise 


încet, sperând să nu-l deranjeze dacă dormea. Dacă era 
cufundat în somn, avea să-i lase un teanc de informări privind 
victimele atentatului de la stadion, apoi să plece. 

Noptiera era inundată de lumină, iar Carol văzu mâna lui 
Tony ţinând un stilou, odihnindu-se peste câteva hârtii. Era 
ameţit de medicamente și de somn, iar capul îi cădea într-o 
parte. Dar mâinile lui nu erau singurele de pe masă. O mână 
îngrijită, cu gheare stacojii, ţinea hârtiile nemișcate și îi 
conducea mâna spre locul corect. 

— Bună seara, doamnă Hill, spuse Carol cu voce tare. 

Ea încercă să înșface și să ascundă hârtiile, dar Carol se 
mișcă prea repede. 

— Ce naiba crezi că faci? întrebă Vanessa. Treaba asta nu te 
privește. Carol aprinse becul. Tony clipi rapid, venindu-și în 
simţiri. 

— Carol? bâigui el. 

Ea era prea ocupată să examineze hârtiile pe care Vanessa i 
le pusese bărbatului sub nas ca să le semneze. Vanessa se 
pregătea acum s-o atace pe Carol, strecurându-se pe lângă 
marginea patului, disperată să pună mâna pe hârtii. 

— Ar trebui să vă amintesc că sunt ofiţer de poliţie, doamnă 
Hill, zise Carol pe un ton pe care, de regulă, îl rezerva doar celor 
mai mizerabili infractori cu care avea de-a face. 

— Tony? Ce crezi că sunt aceste documente? Cele pe care 
mama ta încearcă să te convingă să le semnezi? 

E| se frecă la ochi și se chinui să se ridice. 

— Au legătură cu casa bunicii mele. Sunt pe jumătate 
proprietar. Trebuie să semnez documentele astea ca s-o putem 
vinde. 

— Casa bunicii tale? 

Carol voia să verifice de două ori înainte să-i dezvăluie ceea 
ce, presupunea ea, avea să fie un adevărat șoc. 

— Da. 

— Nu știe ce spune, protestă Vanessa. 

— Ba da, replică el, morocănos ca un copil mic obosit. Te-ai 
tot ţinut de capul meu să le semnez încă de când m-ai 
descoperit aici. 

— Și cumva bunica ta se numea Edmund Arthur Blythe? 
întrebă Carol, cu un chip inocent menit să o înfurie pe Vanessa. 

— Cum îndrăznești? șuieră ea spre Carol. 


— Ce? izbucni Tony. Cine e Edmund Arthur Blythe? 

Vanessa se aruncă din nou asupra lui Carol, dar ea reuși s-o 
împingă cu braţul fără să ezite o clipă. Vanessa se clătină, 
dându-se înapoi și lovindu-se de perete. Stătu acolo o clipă, cuo 
expresie șocată, acoperindu-și gura cu mâinile. Apoi se prăbuși 
ca un beţiv și se ghemui pe podea. 

— Nu! gemu ea. Nu! 

Carol se duse până la pat și spuse: 

— Cineva care credea că este tatăl tău. 


Luni 


Tony nu voia să se gândească la Edmund Arthur Blythe. Îi 
ceruse asistentei să-i dea ceva mai puternic decât de obicei, să 
se asigure că putea să doarmă, fiindcă nu voia să stea treaz, cu 
gândul la Edmund Arthur Blythe. Tony Blythe. Acesta ar fi fost 
numele său dacă Vanessa s-ar fi căsătorit cu el. Se întrebă dacă 
avea să afle vreodată de ce nu se întâmplase asta. Cum mama 
lui ar fi fost altfel, fie ar fi dedus răspunsul pe baza faptelor, fie 
ar fi întrebat. Dar nu o putea întreba pe Vanessa. lar să încerce 
să deducă era inutil, fiindcă existau prea multe posibilităţi. 
Poate că fusese căsătorit cu altcineva. Poate că se 
înspăimântase la gândul de a se căsători cu Vanessa. Poate că 
ea nici nu-i spusese că era însărcinată. Sau poate ea îi ceruse să 
se care, fiindcă se descurca mai bine pe cont propriu. Timp de 
patruzeci și trei de ani, Vanessa îi ţinuse secrete identitatea și 
circumstanţele relaţiei lor. Nu credea că avea să se 
răzgândească brusc, în viitorul apropiat, și să simtă nevoia să 
schimbe asta. 

Înainte de a fi fost dată afară de Carol, cu o seară în urmă, 
Vanessa pretinsese că singurul ei motiv era acela de a-l proteja 
pe Tony de trauma de a afla că tatăl său era mort. 

— Voiaţi să-l protejaţi de o sumă în valoare de câteva sute 
de mii de lire sterline, remarcase Carol cu răceală. 

Din cauza medicamentelor, îi luase ceva timp până să 
priceapă ce încercase Vanessa să-l facă să semneze. 
Documentele nu aveau nici o legătură cu casa bunicii sale. Erau 
o renunțare oficială la orice pretenţie asupra averii răposatului 
său tată, în favoarea mamei sale. Avere care, după spusele lui 


Carol, consta dintr-o casă în Worcester, economii de peste 
cincizeci de mii de lire și o barcă. 

— E o infractoare, Tony, spusese Carol. Asta a fost tentativă 
de fraudă. 

— Ştiu, recunoscuse el. Dar e în regulă. 

— Cum poţi fi atât de înţelegător? întrebase Carol enervată. 

— Fiindcă înţeleg, răspunsese Tony simplu. Ce vrei să fac? 
Să depun plângere împotriva propriei mele mame? Nu prea 
cred. iți dai seama cât rău ne-ar putea face sub pretextul 
privilegiilor permise de tribunal? 

Carol avusese nevoie de aproximativ două secunde pentru a 
înţelege importanţa a ceea ce spunea el. 

— S-o lăsăm baltă, atunci, propusese. Dar, dacă mai 
îndrăznește să-și arate faţa vreodată, să nu semnezi nimic. 

Şi plecase, luând documentele cu ea pentru a le păstra în 
siguranţă și lăsând un teanc de informaţii referitoare la victime. 
Tony se bucurase de asta. Îi distrăgea atenţia de la Edmund 
Arthur Blythe. 

Și acesta era motivul pentru care, la ora șapte fix în 
dimineaţa de luni, își depusese solicitarea de informaţii privind 
firma B&R pe site-ul Registrului Comerţului. În timp ce aștepta 
să primească rezultatele cercetărilor lor, începu să examineze 
lista cu victimele lui Yousef Aziz. 

Era o colecţie devastatoare. Opt colegi de la o companie de 
asigurări, care sărbătoreau nașterea unui copil; un director de 
școală primară și soţia sa, invitaţi de directorii executivi ai 
companiei care donaseră computere pentru acea școală; trei 
muzicieni dintr-o formaţie locală care tocmai își lansaseră primul 
CD; un guru motivaţional și cei doi fii ai săi, adolescenţi, 
împreună cu directorul executiv al firmei producătoare de 
biciclete care îi invitase; trei bărbaţi care fuseseră prieteni din 
copilărie și făceau parte dintr-un grup de oameni de afaceri de 
succes și care deţineau abonament pe tot sezonul la loja pe care 
o ocupau. Lista continua dezolant, cea mai tânără victimă fiind 
fiul de șapte ani al unui membru al parlamentului, iar cea mai în 
vârstă, un dealer de mașini pensionat, în vârstă de șaptezeci și 
patru de ani. 

La prima vedere, nu apărea nici un candidat evident pentru 
asasinare. Pe de altă parte, nimeni nu făcuse cercetări serioase 
în legătură cu victimele fiindcă nimeni nu lua în considerare, în 


mod serios, explicaţia alternativă la terorism. Nu înţelegea de ce 
Carol nu era mai entuziastă. Colaboraseră strâns de atâta 
vreme, și primul ei instinct ar fi trebuit să fie acela de a avea 
încredere în el. Dar se părea că ea se folosea de accidentul său 
drept pretext pentru a-i respinge opiniile profesionale. Dacă nu 
voia să intre în conflict cu Comandamentul Antitero, nici o 
problemă. Putea să înțeleagă asta. Ceea ce nu putea înţelege 
era de ce nu-i spunea asta, de ce nu-i explica lipsa ei de 
entuziasm în privinţa ideilor lui. În toţi acești ani în care 
lucraseră împreună, se crease o intimitate a schimbului de idei, 
se sprijiniseră unul pe de celălalt. Desigur, Carol o pusese la 
punct pe mama sa. Dar ce se întâmplase cu relaţia lor 
profesională? 

Laptopul său produse sunetul discret care îl anunţa că 
primise un nou e-mail. Nerăbdător, îl deschise. Acolo, în faţa 
ochilor săi, se aflau datele referitoare la firma B&R. Secretara 
companiei era contabila a cărei adresă o avea deja Stacey. Cei 
doi administratori erau Rachel și Benjamin Diamond. Cu o 
adresă în Bradfield. Tony inspiră adânc și se întinse după 
rapoartele despre victime. 

Răsfoi în mare pripă foile. Într-un sfârșit, scoase o pagină. 
Pulsul i-o luase razna și simţea fierberea și efervescenţa 
adrenalinei din sânge. Ţinuse bine minte. Indiferent de ceea ce 
credea Carol, creierul lui funcționa perfect. Ştia exact unde mai 
văzuse acel nume în dimineaţa aceea. Işi întinse hârtia pe 
laptop, devorând cuvintele. Era mai mult decât o coincidenţă. 
Carol avea să fie nevoită să-l asculte acum. 


x k xk 


Carol de-abia recunoscu birourile HOLMES, atât de completă 
fusese colonizarea lor de către Comandamentul Antitero. 
Tablele lor de informații împărțeau încăperea, calculatoarele și 
perifericele lor acopereau toate birourile. Aerul era înțepător, 
încărcat de sudoare masculină și de fum de ţigară. Era clar că 
interdicția de a fuma în clădire nu se aplica și acestor aleși ai 
zeilor. De îndată ce trecu pragul, detectă o schimbare în 
atmosferă. Același lucru se întâmplase de fiecare dată când 
intrase pe teritoriul care, înainte, fusese ale ei. Un moment de 
imobilitate, asemenea unor câini care adulmecă mirosul unor 


străini; liniștea de dinainte de a-și zbârli blana. Nu le plăcea 
când ea era acolo, voiau ca ea să se teamă de ei și de 
masculinitatea lor. Se întrebă, așa cum o făcea întotdeauna, câți 
dintre aceștia îi cunoșteau trecutul, câţi știau despre viol, câţi 
știau că John Brandon reușise s-o îndepărteze de marginea 
prăpastiei și s-o aducă înapoi. Ar fi putut pune pariu că, și dacă 
ar fi știut despre agresiune, nu știau nimic despre trădarea care 
însoţise îndeaproape ceea ce i se întâmplase ei. Fiindcă 
trădarea îi punea într-o lumină proastă pe bărbaţii de teapa lor. 

— Am venit pentru ședință, îi spuse gorilei care se afla cel 
mai aproape de ușă. 

Cu chipul împietrit, acesta își închise calculatorul și o 
conduse în capătul îndepărtat al încăperii, unde David și Johnny 
își instalaseră tabăra în spatele unor pereţi despărțitori. Inainte 
de a apuca să se așeze, David se aplecă în față, cu coatele pe 
genunchi, și spuse: 

— Nu ne distrăm prea bine aici, Carol. l-am luat la întrebări 
pe toţi cei despre care aveam informaţii din minunatul tău 
orășel. Şi se pare că nimeni nu-l cunoștea pe prietenul nostru 
Yousef. Cu fratele lui ne pierdem pur și simplu vremea. Interesul 
lui în sfera politică este ca și inexistent. Lucru valabil și în cazul 
așa-numiţilor prieteni ai atentatorului nostru sinucigaș. 

Sări în picioare și începu să măsoare încăperea, scoțând un 
pachet de ţigări din jachetă în timp ce se învârtea. 

— În clădirea asta fumatul e interzis, i-o trânti repede Carol. 

— Şi ce ai de gând să-mi faci? Să mă arestezi? pufni David 
dispreţuitor. 

— Mă gândeam că aș putea, pur și simplu, să-ţi torn apa în 
cap. Carol arătă spre vasul de pe masă. Zâmbetul ei ar fi putut 
topi un ghețar. 

David strivi ţigara de masă, enervat. 

— N-am nici un chef să mă cert cu tine, spuse. 

Era o încercare nereușită de a-și salva faţa, dar Carol știa că 
înregistrase o mică victorie. Fără îndoială, avea să plătească 
pentru ea mai târziu, dar, în acel moment, simţea că meritase. 

— Ne întrebam dacă nu cumva ai informaţii pe care nu ni 
le-ai împărtășit, spuse Johnny. Nu neapărat despre Yousef, ci 
despre mișcarea militantă islamică în general. 

Carol clătină din cap. 

— Lăsăm asta în seama voastră. Tot ceea ce aflăm e pur... 


incidental, în timpul altor anchete. Și vă transmitem totul cu 
regularitate. Nu ţinem pentru noi nici o informaţie legată de 
teroriști. 

— Atunci ce ţineţi pentru voi? întrebă Johnny, agăţându-se 
de cuvintele ei prudente. Haide, Carol. Nu suntem proști. 
Rândurile sunt făcute pentru a citi printre ele. 

Fu salvată de sosirea unui al treilea membru al cabalei lor, 
cel care nici măcar nu se obosise să-i dea un nume de formă. El 
își ridică bărbia, aruncându-i o privire întrebătoare lui Carol. 

— E în regulă, spuse David. 

— Raportul criminaliștilor, zise cel de-al treilea bărbat, 
aruncând un dosar pe masă. Despre bombă. Au avut noroc. 
Configuraţia încăperii a permis ca mecanismul să rămână relativ 
intact. Exact cum ne așteptam. Cu o singură excepţie. Ei spun 
că au existat două mecanisme de declanșare. Unul care trebuia 
setat manual, celălalt care să poată fi activat de la distanţă. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Carol. 

David luă dosarul și extrase foaia din interior. 

— Nu se știe. Nu am mai văzut așa ceva până acum. Va 
trebui să ne consultăm cu prietenii noștri și să vedem dacă ei au 
experienţă cu asta. 

— Vrei să spui americanii? insistă Carol. 

David dădu din cap. 

— Şi de ce nu zici așa? Își dădu ochii peste cap. „Băieţii și 
jucăriile lor.” Deci, cu toată experienţa voastră, ați putea încerca 
să ghiciţi ce înseamnă asta? 

Cel de-al treilea bărbat se trânti pe un scaun ca și cum ar fi 
pedepsit bietul obiect. 

— Nu, spuse el. Noi nu ghicim. Noi ne bazăm pe inferenţe și 
pe deducţii. Eu, unul, cred că avea de gând să programeze 
cronometrul manual și s-o șteargă. Apoi, dacă nu exploda, își 
putea folosi telefonul mobil ca să acţioneze dispozitivul de la 
distanţă. 

David îi aruncă privirea pe care un preot o rezervă în mod 
normal ereticilor. 

— Vrei să spui că nu crezi că atacul a fost plănuit ca atentat 
sinucigaș? 

— Analizez probele și încerc să le înţeleg, spuse el. Asta nu 
înseamnă că nu e terorist. Nenorociţii de anarhiști Provo! au 


31 Provo - mișcare contraculturală ce a avut loc în Olanda la 


reușit să creeze haos fără a se arunca pe ei în aer. Are sens. 
Dacă tot investești atâta ca să pregătești pe cineva care să facă 
porcăria asta, merită să îl folosești pentru mai mult de o 
misiune. 

Avea o oarecare logică, constată Carol. 

— Oricât ar părea de ciudat, și noi ne gândeam la ceva 
similar, spuse Carol. 

Toate cele trei capete se întoarseră spre ea. 

— Ce-aţi făcut? 

David părea scandalizat. 

— De fapt, ne întrebam dacă e, într-adevăr, vorba despre un 
act terorist, spuse ea. Doctorul Hill a sugerat că poate Yousef a 
fost doar un executant. 

Cel de-al treilea bărbat izbucni într-un hohot de râs. 

— Eşti a naibii de bună! Îmi place la nebunie. Adică, ai 
nevoie de un ucigaș plătit. La cine apelezi? La un manager al 
unei fabrici de textile. Are sens. Se lovi peste coapsă. În plus, 
cine ar ucide treizeci și cinci de oameni pentru o singură ţintă? 
Nu așa lucrează gangsterii, drăguță. Râse din nou. Ce ajutor 
nepreţuit! 

— Ajunge, interveni Johnny, vorbind încet și aruncându-i o 
privire amenințătoare. Se întoarse spre Carol. Concluzia? Yousef 
Aziz era musulman. Există un număr considerabil de musulmani 
care ne detestă. Vor să ne trimită pe lumea cealaltă și să 
impună legea islamică celor rămași. Nu vor să convieţuim în 
pace, vor să ne distrugă. E suficient, fără îndoială. Asta e tot ce 
se întâmplă aici, Carol. _ 

— Ucigaș plătit, repetă cel de-al treilea bărbat. Imi place la 
nebunie. 

Carol se ridică. 

— Chiar nu are rost să vorbesc cu voi, nu-i așa? Voi trăiţi în 
micul vostru turn de fildeș. Dacă aveţi nevoie de o pauză de râs, 
știți unde ne găsiţi. 

leși din încăpere cu fruntea sus. Când Tony o sunase înainte 
de ședință, se întrebase dacă nu cumva își pierdea capul văzând 
fantome în coincidenţele inerente ale vieții. Acum își dorea din 
tot sufletul ca el să aibă dreptate. Nimic nu i-ar fi plăcut mai 


mijlocul anilor '60 și care s-a concentrat pe provocarea reacţiilor 
violente din partea autorităţilor cu ajutorul unor momeli 
nonviolente (n.red.) 


mult decât să le îndese pe gât celor îngâmfaţi o concluzie 
alternativă și corectă. 

Problema era că trăia în lumea reală. Cea în care dorinţele 
nu prea aveau obiceiul să se îndeplinească. 


x k xk 


Tony îl sună pe Sanjar Aziz, sperând că tipii de la 
Comandamentul Antitero hotărâseră că era inofensiv. Dacă nu, 
avea să fie nevoit să dea de urma celorlalți membri ai familiei și 
să vadă dacă nu îl puteau lămuri în privinţa firmei B&R. Nu voia 
s-o înfrunte pe Rachel Diamond fără a fi pregătit. De această 
dată, Sanjar îi răspunse la telefon. 

— Da? spuse, părând hărțuit. Tony simţi un val de ușurare. 

— Sunt Tony Hill, Sanjar. Mi-a părut rău să aflu că te-au dus 
la sediu. 

— Trebuia să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, nu? 
Cel puţin mi-au dat drumul la timp cât să ajung la 
înmormântarea lui Yousef. Părea surprinzător de calm pentru 
cineva care tocmai își petrecuse noaptea într-o celulă în loc să 
fie alături de familia sa aflată în suferinţă. 

— Azi e, nu-i așa? 

— Azi după-amiază, spuse el. O să fie destul de ciudat. Se 
pare că n-a mai rămas mare lucru din el de îngropat. Tony îl auzi 
respirând greu. Sanjar râse slab. Nu știu cum o să facem să-l 
îndreptăm cu faţa spre Mecca. 

— Îmi pare rău. Ești OK? 

— Tu ce crezi? Mama mea e devastată, tatăl meu refuză să 
vorbească, iar fratele meu mai mic e distrus și îngrozit de 
gândul că va fi nevoit să se întoarcă la școală. Oftă. Imi cer 
scuze, nu meritai asta. Deci ce voiai? De ce m-ai sunat? 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări. Legate de afaceri. 

— Afaceri? Te referi la First Fabrics? 

— Da. Ce poţi să-mi spui despre o firmă numită B&R? 

— B&R? Era ideea inovatoare a lui Yousef despre cum am 
putea schimba felul în care făceam afaceri. 

— Ce vrei să spui? 

— Marjele de profit s-au redus al naibii de mult, omule. Așa 
că trebuia să renunțăm la intermediar pentru a ne crește 
profiturile. Firma B&R este un angrosist, vinde direct către 


firmele de retail. Au câteva conturi destul de bune. Erau fix ce 
ne trebuia. 

— Deci asta a fost ideea lui Yousef? întrebă Tony. 

— Ei bine, era ceva despre care discutaserăm înainte, dar el 
a reușit să pună afacerea pe roate. Vezi tu, problema e că, 
atunci când renunţi la intermediar, el este cel care îţi face rost 
de comenzi. De fapt, el îți spune ce să faci. Chiar dacă ţie îţi 
aparține modelul care a fost prezentat magazinului în numele 
tău, el e omul de bază. Il enervezi pe intermediar și, brusc, nu te 
mai sună să-ţi plaseze comenzi. 

— Și cum a reușit Yousef să evite asta? 

— Am crescut producţia. B&R vinde doar modele de-ale 
noastre pe care le comercializăm exclusiv prin ei. Așa că 
intermediarul nu observă nici o modificare în gradul de 
angajament pe care îl manifestăm faţă de el. Nu-i stricăm 
afacerea, așa că nu încearcă să ne doboare. Și avem un nou 
centru de profit. Sanjar părea epuizat, de parcă puţin i-ar fi 
păsat dacă First Fabrics obținea sau nu profit. 

— Deci Yousef a ieșit, pur și simplu, la interval și s-a înţeles 
cu B&R? întrebă Tony. 

— El voia să creadă asta, dar a fost mai degrabă un 
accident. Yousef se prezentase la o întâlnire cu Demis Youkalis, 
unul dintre intermediarii noștri. Ar trebui să știi că tipii de genul 
lui Demis se poartă cu cei ca noi de parcă am fi niște idioţi care 
au fost aduși pe lume doar pentru a-i face lui zile negre. Și asta 
doar fiindcă ciprioții ne-au luat-o puţin înainte. În fine, Demis nu 
ajunsese încă. Intârziase atât de mult încât ratase și întâlnirea 
de mai devreme, cu tipul de la B&R. 

— Adică Benjamin Diamond? 

— Habar n-am, omule. Yousef a spus doar „tipul de la B&R”. 
Au început să discute, iar tipul de la B&R a zis cât de mult îi 
plăceau chestiile noastre și ce păcat era că îi băgam amândoi 
bani în buzunar lui Demis, deși, de fapt, tipul nu făcea nimic 
pentru ei. Așa că au mai vorbit puţin, s-au dus la o cafenea și au 
încercat să pună la punct o altă cale de a face afaceri împreună. 
Și așa am ajuns în situaţia actuală, adică să facem afaceri direct 
cu B&R. 

— Cine era persoana de contact a lui Yousef din cadrul B&R? 

— Habar n-am. Obișnuia să se întâlnească în mod regulat cu 
ei, să discute despre noi modele și despre game de produse, dar 


asta era treaba lui. Nu știu cine era persoana de contact. Doar 
socializam cu ei, știi ce vreau să zic? 

— Nu, spuse Tony. Minţea, dar voia să vadă dacă Sanjar știa 
cine erau cei de la firma B&R. Ce vrei să zici? 

— Sunt evrei, omule. Nu e o problemă când vine vorba 
despre afaceri, banii lor sunt la fel de buni ca ai oricui. Dar n-o 
să devenim prietenii lor, pricepi? 

— Pricep, zise Tony. Aruncă o privire la ceas. În zece minute 
Paula avea să-l aștepte jos. Ştii că Benjamin Diamond de la B&R 
a murit în atentatul de sâmbătă? 

Se instală o tăcere prelungă. 

— Imposibil, spuse Sanjar într-un final. 

— Mă tem că este adevărat. Ești sigur că Yousef nu i-a 
pomenit niciodată numele? 

— Nu, spunea întotdeauna doar „tipul de la B&R. Sunt destul 
de sigur că nu a menţionat niciodată vreun nume. Așa că poate 
nu tipul ăsta, Diamond, era cel cu care avea de-a face? 

— E posibil. Atâta că mi s-a părut o coincidenţă bizară, zise 
Tony blând. 

— Rahaturi din astea se mai întâmplă. Coincidenţe apar tot 
timpul, nu? 

— În profesia noastră, noi nu prea credem în ele. Trebuie să 
închid acum, Sanjar. Sper că ai să-ţi poţi înmormânta fratele cu 
demnitate. 

— Încercăm să ţinem secret locul înmormântării, spuse pe 
un ton sumbru. Ultimul lucru pe care îl vrem e să iscăm 
necazuri. 

— Succes! 

Închise telefonul și se dădu jos din pat sprijinindu-se în cârje. 
Avusese o întâlnire destul de neplăcută cu doamna Chakrabarti 
în dimineaţa aceea. Asistentele raportaseră absenţele sale și 
conflictul dintre Carol și mama lui. Doamna doctor nu fusese 
impresionată. 

— Lucraţi într-un spital, doctore Hill, îi spusese cu severitate. 
Ar trebui să înţelegeţi că pacienţii au cele mai mari șanse de a 
se însănătoși dacă respectă indicaţiile celor care au grijă de ei. 
Eu credeam că v-ar putea da drumul azi sau mâine, dar, sincer, 
după cum vă purtaţi, mă tem să fac asta, ca nu cumva să 
suferiţi o recidivă. Apoi îi aruncase un zâmbet. Nu vreau să 
jucaţi fotbal înainte de sfârșitul săptămânii. 


Ea îi ceruse să nu mai plece. Dar nu avea încotro. Cineva 
trebuia să verifice pista de anchetă, iar Carol îi explicase foarte 
clar când o sunase că asta nu se afla în fruntea listei sale de 
priorităţi. 

— Am să merg singur atunci, îi spusese el. 

— Nu cred că asta e una din cele mai bune idei ale tale, 
răspunsese Carol. 

— De ce? Crezi că aș putea spune ceva ce nu se cuvine? 

— Nu, cred că vei cădea din cârje, iar biata femeie lovită de 
soartă va fi nevoită să te culeagă de pe jos. Am s-o trimit pe 
Paula, ea poate să te însoţească. 

— Pun pariu că va fi foarte încântată. 

În final, hotărâseră ca Paula să-l ia din faţa secţiei pentru 
pacienţi în ambulatoriu. Nu voia să treacă pe lângă biroul 
asistentelor, așa că decise să coboare pe scările de urgenţă de 
lângă camera sa. 

Un singur etaj aproape îl ucise. Era scăldat în sudoare, 
piciorul sănătos îl durea, iar genunchiul rănit părea să fi luat foc. 
Se târî până la lift și reuși să ajungă la punctul de întâlnire fără a 
fi descoperit. Paula se sprijinea de mașina ei, parcată într-o zonă 
rezervată ambulanţelor. 

— Arăţi de parcă ai fi alergat o jumătate de traseu de 
maraton, spuse ea, strâmbând din nas. 

— De vină sunt pantalonii de trening. Sunt singurii pe care îi 
pot îmbrăca peste proteza pentru picior. 

Clătinând amuzată din cap, Paula deschise ușa, iar el se 
trânti pe scaun, apoi își roti și-și trase picioarele înăuntru. 

— Mă bucur că şefa nu l-a trimis pe Kevin cu Ferrariul său, 
gâfâi el, încercând să se așeze confortabil. 

— Ne-ar trebui o macara ca să te băgăm și să te scoatem din 
aia, spuse Paula, urcând la volan. 

— Cam așa ceva. Deci ce-ai mai făcut? 

Ea îl informă despre investigaţiile făcute de echipă în 
legătură cu Jack Anderson și cu personalităţile sale multiple. 

— E cam ciudat, adăugă ea. Se pare că, pe vremea când era 
elev, avea o listă de obiective. Ca lista lui Michael Heseltine pe 
care scria că voia să ajungă prim-ministru. 

Până în acel moment, nimic din ceea ce zisese Paula nu îi 
stârnise curiozitatea lui Tony. Dar asta era altceva. 

— Știm ce conţinea această listă? 


— După spusele lui Steve Mottishead, erau chestii de genul 
să aibă un Ferrari, o casă pe Dunelm Drive, să câștige un milion 
înainte de a împlini treizeci de ani. Nu genul de lucruri la care 
aspiră majoritatea oamenilor. 

Cuvintele ei declanșară o reacţie în lanţ în mintea lui Tony. O 
privi pe Paula cu o expresie de uimire îngrozită. 

— Paula, Tom Cross locuia pe Dunelm Drive. Danny Wade a 
câștigat la loterie și a ajuns milionar până să împlinească 
treizeci de ani. Ucide oameni care au fost la aceeași școală ca el 
și care au îndeplinit obiectivele lui. 

Paula luă piciorul de pe acceleraţie, surprinsă. Zdruncinătura 
produsă de cutia de viteze în semn de protest îl făcu pe Tony să 
scâncească. 

— E o nebunie, zise ea. Chiar și pentru tine, e cam prea trasă 
de păr. Vrei să spui că ucide oameni din invidie? Fiindcă au 
obţinut ceea ce își dorea el? 

Mâinile lui Tony desenau forme incoerente în aer. 

— E mai mult de atât la mijloc... Are legătură cu faptul că 
visele i-au fost furate, așa că acum el le fură vieţile. Dar, în 
esenţă, da. Lista sa de obiective este și lista de crime. Pun pariu 
că visul de a juca în echipa Bradfield Victoria sau, cel puţin, să 
ajungă fotbalist de prima ligă era un alt obiectiv de pe listă. 

— Chiar crezi că asta e? 

Paula părea sceptică. 

— Are logică. 

— Așa înţelegi tu logica? 

— Paula, în lumea în care lucrez eu, asta nu doar că e 
normal, e o formă de logică celestă. Tăcu, ridicând un deget 
pentru a-i face și ei semn să tacă atunci când dădu să 
vorbească. Işi frecă pleoapele cu arătătorul și cu degetul mare, 
apoi se răsuci în scaun pentru a fi cu faţa spre ea. 

— Kevin a fost elev la liceul din Harriestown, spuse încet. 

— Kevin? Doar nu crezi... 

— Conduce un Ferrari. E născut în Bradfield, e din partea 
locului. 

Tony se chinuia deja să-și scoată telefonul din buzunarul 
jachetei impermeabile. 

— Ce faci? întrebă Paula. 

— ÎI avertizez. 

Telefonul fusese scos complet și deschis; arătătorul lui Tony 


era gata să apese. 

— Nu poţi să-i sari omului în cap cu așa ceva. Nu ai dovezi, 
protestă Paula. 

— Am tot atâtea dovezi cât am de obicei când pregătesc un 
profil, ripostă Tony. Tu și echipa ta vă mulţumiţi, de regulă, să 
porniţi de la un astfel de profil. 

Paula își mușcă buza. 

— N-ar trebui să vorbești cu șefa mai întâi? Să vezi dacă e de 
părere că ai putea avea dreptate? 

— Paula, nu-i cer lui Kevin să facă nimic la nivel operaţional. 
Cum te-ai simţi dacă nu i-aș spune nimic și... 

Vocea i se stinse. Știa exact cum s-ar simţi. O ascultase 
suficient pentru a ști răspunsul. 

— Sună-l, spuse ea scurt. Ai dreptate, pe toţi dracii! Eşti 
singurul care a avut cât de cât un indiciu în cazul ăsta. Fă-o! 

Tony formă numărul și așteptă. Telefonul nu sună deloc, ci 
intră direct mesageria vocală. 

— La naiba, telefonul lui e închis... Kevin, sunt Tony. O să ţi 
se pară o nebunie și o să-ți explic totul mai târziu. Vreau să te 
ferești să mănânci sau să bei orice care ar putea fi contaminat. 
Chestiile din conserve, sticle și pachete închise sunt în regulă 
câtă vreme e clar că n-au fost deschise. Sau dacă gătești cu 
ingrediente proaspete, probabil. Fiindcă eu cred că s-ar putea ca 
tu să fii următorul pe lista ucigașului cu otrăvuri. Nu pot să-ţi 
dau detalii în acest moment, eu și Paula mergem să discutăm cu 
cineva în legătură cu evenimentele de sâmbătă. Dar... Auzi un 
piuit în ureche, semn că îi expirase timpul. Mesagerie vocală, 
spuse. Sper să primească mesajul. 

Paula luă curba și intră pe o alee. Casa, știa el, costase 
probabil vreo câteva milioane bune, dată fiind amplasarea, 
mărimea ei și suprafaţa de pământ. Era o vilă minunat 
proporționată, construită din cărămizi în stil victorian în culori 
deschise. Aleea era străjuită de lungi borduri ierboase. In 
mijlocul lor străluceau fântâni arteziene. Totul trimitea cu 
gândul la opulenţă și la bun-gust. 

Paula fluieră. 

— Nu poţi să nu te întrebi cum ajung în magazine toate 
haine alea nasoale. Probabil că Benjamin Diamond și-a epuizat 
stocul de bun-gust amenajând casa. 

— E de un gust foarte fin, spuse Tony. Dar presupun că asta 


nu prea mai contează acum pentru văduva sa. 

Paula păru să se căiască. Opri lângă un șir de garaje care, în 
mod evident, fuseseră construite iniţial pe post de grajduri. 

— Ai nevoie de o mână de ajutor? îl întrebă. 

— Cred că e mai bine dacă mă chinuiesc singur, spuse Tony, 
făcând exact ceea ce spusese. Totul era dureros azi. Doamna 
Chakrabarti avusese dreptate. Exista un motiv pentru care se 
afla în spital. Din păcate, ucigașii nu luau niciodată în 
considerare astfel de lucruri. 

Rachel Diamond deschise ușa, prezentându-se chiar înainte 
ca Paula să apuce să vorbească. Purta o cămașă de mătase 
neagră, vârâtă într-o fustă neagră care se răsucea și se ridica la 
fiecare pas. Tony nu prea știa mare lucru despre haine, dar era 
destul de sigur că ţinuta de doliu a lui Rachel nu provenea din 
vreunul dintre lanţurile de magazine în care se vindeau 
produsele firmei B&R. li conduse într-o sufragerie vastă care 
avea într-un colţ o fereastră boltită, ce dădea spre un peisaj cu 
tufe și copaci. Printre copaci se observa un fragment turcoaz 
dintr-o piscină. Camera în sine era mobilată și decorată într-o 
versiune mai puţin somptuoasă a stilului domestic victorian. 
Avea aerul ușor dezordonat al unei încăperi locuite, nu ţinute ca 
piesă de muzeu. Câteva picturi luminoase și calde, reprezentând 
peisaje din deșert, înviorau încăperea. 

Rachel își făcu de lucru în jurul lui Tony, aducându-i câteva 
taburete și diverse perniţe ca să-și poată găsi cea mai 
confortabilă poziţie pentru picior. Ingenunche la picioarele sale, 
mutând și aranjând lucrurile până se asigură că stătea 
confortabil. Părul ei brunet era lucios și des, dar observă câteva 
fire argintii la rădăcini. Apoi ea ridică privirea, iar el avu ocazia 
să o privească pentru prima dată fără a mai fi distras de nevoia 
de a se îngriji de picior și de cârje. 

Avea un ten frumos, catifelat, cu o ușoară nuanţă măslinie. 
Ştia că avea treizeci și patru de ani, dar, dacă nu ar fi știut, i-ar 
fi dat vreo douăzeci și ceva de ani, spre treizeci. Sprâncenele ei 
frumos conturate îi urmau la perfecţie arcul înalt al orbitelor, 
atrăgând atenţia asupra ochilor săi căprui migdalaţi, înroșiţi pe 
margini și cu o reţea de riduri fine la colțuri. Avea obrajii plini, 
un nas precum prora răsturnată a unei corăbii și o gură cu buze 
subţiri străjuită de două linii fine, ce dădeau impresia că zâmbea 
mult. Era memorabilă, mai degrabă decât frumoasă, dar părea 


dotată cu o inteligență combativă și cu simţ al umorului. 

— Cum vă simţiţi? întrebă ea. 

— Mai confortabil decât m-am simţit toată săptămâna, spuse 
Tony. Vă mulţumesc. 

Rachel își strânse picioarele sub ea într-un fotoliu moale de 
creton. Paula rămăsese deoparte, mulţumindu-se să facă parte 
din decor până avea să simtă că era nevoie să intervină. 

Acum, că nu mai găsea nimic de făcut, Rachel părea tristă și 
pierdută. Își încrucișă mâinile peste piept ca și cum s-ar fi 
îmbrățișat. În cameră era cald, dar ea se înfioră puţin. 

— Nu prea îmi dau seama de ce aţi vrut să vă întâlniți cu 
mine, spuse. Dar e, probabil, din vina mea. Nu prea înţeleg 
nimic din ce se întâmplă în acest moment. 

— Nici nu e de mirare, spuse Tony blând. Și îmi cer scuze că 
dau buzna într-un moment când ultimul lucru de care aveţi 
nevoie e să aveţi străini în sufragerie. 

Rachel se relaxă puţin, cu umerii coborâţi și cu braţele 
detensionate. 

— Asta îmi umple o parte din timp, spuse. Nimeni nu 
vorbește despre asta, nu-i așa? Toţi vorbesc despre suferinţă, 
lacrimi și disperare, dar nimeni nu vorbește despre cât de pustii 
îti sunt orele, despre cum se dilată timpul. Râse scurt și amar. 
M-am gândit chiar să merg la birou, doar ca să fac ceva. Dar Lev 
nu e la școală acum, așa că trebuie să fiu aici pentru el. Oftă. 
Lev e băieţelul meu. Are doar șase ani. Nu înţelege ce înseamnă 
să fii mort. Nu pricepe că e ceva permanent. Crede că tati va fi 
ca Aslan”, va învia, și totul va fi ca înainte. 

Suferinţa ei era aproape tangibilă. Părea să se reverse 
dinspre ea în valuri, învăluindu-l și umplând încăperea. 

— Trebuie să vă întreb unele lucruri, spuse Tony. 

Rachel își împreună mâinile ca pentru rugăciune, cu coatele 
pe braţul fotoliului, sprijinindu-și obrazul de dosul uneia dintre 
mâini. 

— Întrebaţi-mă ce doriţi. Dar nu văd cum v-aș putea ajuta să 
vă faceţi treaba, oricare ar fi aceasta. 

Era imposibil să pună această întrebare în mod delicat. 

— Doamnă Diamond, îl cunoșteaţi pe Yousef Aziz? 

Ea păru speriată, ca și cum acesta ar fi fost un nume pe care 


* Leul Aslan, personaj principal din volumul de romane 
Fantasy pentru copii, Cronicile din Narnia de C.S. Lewis (n.red.) 


nu se aștepta să-l audă vreodată în acea casă. 

— Atentatorul? 

Se înecă, de parcă îi venea să vomite. 

— Da, spuse Tony. 

— De unde să cunosc eu un atentator sinucigaș din rândurile 
extremiștilor musulmani? Fiecare cuvânt ieșea cu greu, ca și 
cum ar fi presupus un efort uriaș. Noi suntem evrei. Mergem la 
templu, nu la moschee. 

Se ridică agitată, mâinile tremurându-i cu mișcări 
neregulate, spasmodice. 

— Compania de textile a familiei sale făcea afaceri cu B&R, 
spuse Paula, pe un ton la fel de blând ca al lui Tony. Sunteţi unul 
dintre administratorii firmei B&R, doamnă Diamond. 

Ea păru hărţuită, ca un animal prins în capcană. 

— Eu lucrez în birou. Benjamin, el se ocupa de... El era cel 
care... Nu am auzit niciodată numele lui înainte de a-l arunca în 
aer pe soţul meu. 

— Mai există altcineva în firmă cu care ar fi putut vorbi 
despre Aziz? întrebă Paula. 

— Suntem doar noi doi. Nu e o afacere care să presupună 
multă forță de muncă. Mă refer la partea care ne revenea nouă. 
Făceam asta împreună. N-aveam secretare sau echipe de 
vânzări. 

Zâmbi, cu o expresie tristă și visătoare. 

— Sunteţi sigură? A apărut în toate ziarele, spuse Tony. 
Numele lui. Firma familiei, First Fabrics. Nu v-a sunat cunoscut? 

— Rachel se legăna în fotoliu, privirea ei trecând de la unul 
la celălalt. 

— Recunosc numele. L-am văzut în conturile firmei B&R. Dar 
nu am citit ziarele. De ce aș vrea să citesc despre treaba asta? 
De ce aș vrea să citesc cum a murit soţul meu? Credeţi că am 
stat mereu cu nasul în ziare? 

— Sigur că nu, spuse Tony, încercând să-i reducă din 
agitaţie. Atâta că am crezut că poate l-aţi observat. Dar chestia 
e că firma B&R făcea afaceri direct cu First Fabrics, excluzând 
intermediarul. Așa că mă gândesc că Benjamin îl cunoștea pe 
Yousef Aziz. Au vorbit, probabil, la telefon. Probabil s-au întâlnit. 
Vezi tu, e foarte neobișnuit să existe orice fel de relaţie între un 
atentator și victimele sale. 

— Relaţie? Rachel pronunţă cuvântul ca și cum nu l-ar mai fi 


auzit vreodată. Cum adică „relaţie”? Ce anume sugeraţi în 
legătură cu soţul meu? 

— Nimic în afară de faptul că se cunoșteau, spuse Tony în 
grabă. Discuţia nu decurgea bine. Vedeţi, de regulă, ceea ce Îi 
permite unui atentator să-și îndeplinească misiunea e faptul că 
își poate depersonaliza victimele. Nu sunt oameni adevăraţi, 
reprezintă dușmanul, sunt corupti și așa mai departe. Dacă au o 
legătură personală cu potenţialele victime, devine mult mai 
greu pentru ei să facă ceea ce au hotărât să facă. De asta sunt 
curios să știu cât de bine îl cunoștea Benjamin pe ucigașul său. 
Işi desfăcu mâinile, rugător. Asta e tot. 

— De unde știți că individul ăsta, nenorocitul ăsta de... 
Atentatorul ăsta avea habar că Benjamin avea să fie acolo? De 
ce s-ar fi informat în privinţa persoanelor pe care să le ucidă? 
Voia doar să-și transmită mesajul său murdar, stupid. Oftă 
adânc, înfiorându-se. E doar o coincidenţă oribilă. 

— „Poate are dreptate”, se gândi Tony. Uneori, lucrurile erau 
chiar ceea ce păreau a fi. Sau ar fi fost dacă profilul țintei ar fi 
fost corect. Se agăţă de teoria sa, refuzând să recunoască faptul 
că se putea înșela când venea vorba despre modele de 
comportament uman. 

— E posibil, spuse. 

Ea se înfioră din nou, acoperindu-și fața cu mâinile. Ridică 
privirea spre el, cerșind îndurare. Le-am dat bani. Avem de la 
ei... În depozitul nostru avem lucruri pe care le-au atins mâinile 
lor. Gândul ăsta mă dezgustă. Ce fel de oameni sunt ei să ne 
facă așa ceva? A 

— |mi pare rău, spuse Tony. Imi pare foarte rău. Dar trebuie 
să fiu sigur. Soţul dumneavoastră nu a pomenit niciodată cine 
era persoana de contact de la First Fabrics? Nu discuta niciodată 
despre întâlnirile sale? 

— Puteţi să vă uitaţi în jurnalul lui. E la birou. Dar asta e tot 
ce știu. Benjamin trebuia să se întâlnească cu un grec cipriot de 
la care cumpărăm noi, dar omul fusese reţinut. In timp ce 
aștepta, s-a întâlnit cu cineva de la o firmă ale cărei produse le 
cumpărase în trecut, prin acel intermediar. Ne-au plăcut 
articolele lor, erau de calitate și rezistente. Lucru care nu prea 
se întâmplă. Era un aparteu acid. Benjamin mi-a spus că au 
început să discute și au sfârșit prin a ajunge la o înţelegere 
pentru anumite modele exclusive ce erau producţie proprie a 


First Fabrics. Era o înţelegere care avantaja ambele părți. Și 
funcţiona. 

— Nu s-a pus problema de a vă retrage din înţelegere? Nu 
existau nici un fel de resentimente? interveni Paula cu 
întrebarea de detectiv. 

Rachel își dădu la o parte părul din ochi, părând brusc foarte 
obosită. 

— Nimic de genul acesta, nu. Ba chiar eram mulţumiţi să 
facem mai multe afaceri cu ei. Datorită modului în care fusese 
gândită, înţelegerea ne oferea o marjă de profit mai bună. 
Doamnă detectiv, e imposibil să fi existat vreun motiv legat de 
afaceri pentru care acest om să-l fi atacat pe Benjamin. După 
cum am spus mai înainte, nu poate fi decât o coincidenţă oribilă. 

Înainte ca vreunul din ei să apuce să insiste mai mult, ușa se 
deschise și intră un băieţel. Subţirel și brunet, părea că avea 
trăsăturile încă incomplet formate. Se mută de pe un picior pe 
altul, făcându-și de lucru cu franjurii unei cuverturi. 

— Mami, vino să mă ajuţi cu jocul meu Lego, spuse, ignorând 
străinii din casă. 

— Imediat, dragule. Se întoarse apoi spre Tony. Acesta este 
fiul nostru, Lev. Se ridică. Cred că am terminat discuţia. Chiar nu 
am cu ce altceva să vă ajut. Vă rog, daţi-mi voie să vă conduc. 

O urmară la ușă, Tony chinuindu-se să ţină pasul. Lev îi 
însoţi. 

— Îl cunoşti pe tatăl meu? îl întrebă el pe Tony. 

— Nu, spuse el. Semeni cu el? 

Lev îl privi ciudat. 

— Am să semăn într-o bună zi, spuse. Dar încă sunt prea 
mic. Acum semăn doar cu mine. 

— Și ești un băieţel foarte arătos, spuse Tony. 

— Ce-ai păţit la picior? Și pe tine te-a aruncat cineva în aer? 
Cineva l-a aruncat în aer pe tatăl meu. 

— Nu, nu m-a aruncat nimeni în aer, răspunse Tony. Un 
bărbat m-a lovit cu un topor. 

— Uau! exclamă Lev. Asta e destul de mişto. A durut? 

— Încă doare. Aproape le ajunsese din urmă pe Paula și pe 
Rachel. Dar se face bine. Lev se întinse după el și îl luă de 
mână. 

— Atunci ai să-l omori pe omul care te-a lovit cu toporul? 

Tony clătină din cap. 


— Nu. În schimb, am să încerc să-l ajut să nu mai facă asta. 
Eu sunt un fel de doctor, Lev. Încerc să-i fac pe oameni să se 
simtă mai bine pe dinăuntru. Dacă te simţi rău pe dinăuntru, 
există oameni ca mine cu care poţi vorbi. Să nu-ţi fie teamă să 
întrebi. Mama ta te va ajuta să găsești doctorul potrivit, nu-i 
așa? 

Rachel înghiţi în sec, cu ochii înotându-i în lacrimi. 

— Bineînţeles. la-ţi rămas-bun acum, Lev. 

Reușiră cumva să plece fără a ceda nervos. 

— La naiba, spuse Paula, mergând spre mașină. Asta n-a fost 
deloc plăcut. Şi nici nu ne-a folosit la nimic. Are dreptate, să știi. 
Cum ar fi putut Aziz să aibă habar că Diamond se afla exact în 
acea parte a tribunei? Și, chiar dacă ar fi știut, după spusele 
doamnei Diamond, nu există nici un motiv. 

— Așa s-ar părea, murmură Tony. Şi s-ar putea să mă înșel 
de-a binelea. Se mai târî câţiva pași mai aproape de mașină. Pe 
de altă parte, s-ar putea totuși să am dreptate. Și m-aș fi 
așteptat ca voi să vă înghesuiți să-mi luaţi partea în povestea 
asta. 

— De ce? 

Paula se opri și îl așteptă. 

— Fiindcă, dacă am dreptate, Comandamentul Antitero va 
trebui s-o taie acasă cu coada între picioare. 

Paula rânji, cu ochii strălucindu-i de bucurie. 

— Dacă pui problema așa... Hai să vedem dacă putem găsi 
ceva dovezi, doctore Hill. 


XXX 


Kevin zâmbi la telefon. 

— Exact. Aziz. Yousef Aziz. Perioada de închiriere ar trebui să 
înceapă de la începutul acestei săptămâni... Da, rămân pe fir. 

Își învârti pixul între degete, încercând să-l mute dintr-o 
parte a mâinii în cealaltă fără să-l scape. Vocea de la celălalt 
capăt al firului îi vorbi. 

— OK, bine, vă mulţumesc că aţi încercat. 

Tăie un alt nume de pe listă și se pregăti să sune la o altă 
firmă de închiriat case de vacanţă din nordul statului Ontario. 
Dintre firmele pe care le vizitase Yousef Aziz, reușise să ia 
legătura cu opt din șaptesprezece. Nici una dintre ele nu îi 


închiriase vreo proprietate lui Yousef Aziz. Nici una nu-și 
amintea să fi discutat cu el sau să fi primit vreun e-mail din 
partea lui. 

Exact când era pe punctul de a forma numărul următor, 
Carol se opri la biroul său. li întinse o cutie de prăjituri. 

— Poftim, Kevin, servește-te! Mă gândeam că ne-ar prinde 
bine tuturor puţin zahăr ca să supravieţuim după-amiezii. 

El se uită la prăjituri, ezitând. 

— Pot să te întreb de unde le-ai luat? 

— De la brutăria din apropiere, spuse Carol. Cea de la care 
luăm de obicei prăjiturile. De ce? Kevin păru jenat. 

— Atâta că... Ei bine, Tony mi-a lăsat un mesaj pe telefon și 
mi-a spus să nu mănânc nimic în care mi s-ar fi putut pune 
otravă. 

— Ce-a făcut? Enervarea lui Carol era inconfundabilă în 
spatele uluirii. A spus de ce îţi recomanda asta? 

Kevin clătină din cap. 

— A zis că va vorbi cu mine mai târziu. Dar n-a mai luat 
legătura cu mine de atunci. 

— Am trimis-o pe Paula cu el. Te-ai întâlnit cu ea? 

— Spunea că va ieși pe străzile din Temple Fields, azi 
după-amiază, cu fotografiile cu Jack Anderson, să vadă dacă 
găsește vreo urmă. Nu am vorbit cu ea de când a plecat 
azi-dimineaţă. 

Carol trase aer în piept. El observă că fierbea pe dinăuntru. 

— lar tu ce faci acum? 

— Verific casele de închiriat la care s-a uitat Aziz de pe 
computerul său. 

— OK. Vezi-ţi în continuare de treabă! 

Carol se întoarse în biroul ei și închise ușa după ea. O sună 
pe Paula pe mobil. Când obţinu legătura, spuse: 

— Paula, erai cu Tony când l-a sunat pe Kevin azi-dimineață? 

— Da, eram. 

Paula părea prudentă. 

— Poţi să-mi spui de ce și-a permis să-l avertizeze pe unul 
dintre ofițerii mei că ar putea fi otrăvit, fără să-mi spună mie? 

Urmă o scurtă pauză, apoi Paula zise: 

— Ştia că ești într-o ședință și considera că era urgent. 

— Şi de ce crede că cineva ar putea încerca să-l otrăvească 
pe Kevin? 


— Răspunsul scurt e deoarece Kevin a fost elev la liceul din 
Harriestown și are un Ferrari. Carol își masă blând pleoapele 
închise și-și dori ca durerea de cap care o luase brusc să dispară 
la fel de rapid cum se instalase. 

— lar răspunsul lung are mai multă logică decât ăsta? 
întrebă ea. 

— Când am vorbi ieri cu Steve Mottishead, a zis că Anderson 
își făcuse o listă cu dorinţe, pe vremea când era la școală. De 
genul celei în care Michael Heseltine își dorea să ajungă 
prim-ministru, îți amintești? 

— Continuă. 

— Şi-a amintit câteva lucruri de pe listă. Să aibă o casă pe 
Dunelm Drive. Să câștige un milion până la treizeci de ani. Să 
conducă un Ferrari. Când i-am spus lui Tony despre listă, s-a 
gândit că asta era legătura dintre victime, pe lângă faptul că 
erau foști elevi ai liceului din Harriestown. Apoi și-a amintit de 
mașina lui Kevin. Așa că l-a sunat. 

— lar ţie nu ţi s-a părut că e cam prea mult? Că s-a cam 
pripit cu concluziile? Urmă o tăcere îndelungată. 

— Ne-am gândit amândoi că e mai bine să ne luăm toate 
precauţiile, şefa. Numele lui Don Merrick era suspendat în 
tăcerea dintre ele. 

— Mulţumesc, Paula. Voi vorbi cu Tony. Știi cumva unde se 
află? 

— L-am lăsat la spital. Era destul de epuizat. 

— Aţi aflat ceva de la doamna Diamond? întrebă Carol. 

— Nimic care să ne permită să avansăm. A subliniat că era 
imposibil ca Aziz să știe că soţul ei se afla la meci, așa că, fără 
îndoială, era vorba despre o coincidenţă. 

— Nu neapărat. Din câte înţeleg eu, era vorba despre o lojă 
cu abonamente pe tot sezonul, care de ani de zile era închiriată 
de același grup de persoane. E posibil ca Benjamin Diamond să 
fi menţionat acest lucru în trecere la una dintre întâlnirile lor. 
Din câte știu eu despre bărbaţi și despre fotbal, este exact genul 
de lucru pe care l-ar menţiona în trecere. Cred că trebuie să 
vorbim cu secretara lui Diamond. 

— Nu are secretară. După spusele lui Rachel, ei doi se 
ocupau singuri de întreaga operaţiune. Ea făcea munca de 
birou, iar el stabilea contactele cu clienţii. 

— OK. Succes cu fotografiile! Vorbim mai târziu. 


Închise telefonul și își masă tâmplele. Ce fel de joc juca 
Tony? Era obișnuită să-l vadă deplasându-se pe traiectorii 
neconvenţionale, dar, de regulă, se consulta cu ea. După ultima 
sa întâlnire cu un ucigaș, crezuse că-și învățase, în sfârșit, lecţia 
și că gândea înainte de a face ceva. Evident, se înșelase. Se 
întinse după telefon, pregătindu-se sufletește pentru obișnuita 
discuţie complicată. De ce nu putea viaţa să fie simplă măcar o 
dată? 

Fu blestemată să i se îndeplinească dorința. Nu avea să fie 
nici o conversaţie aprinsă cu Tony. Mobilul îi era închis și nu 
răspundea la telefonul din camera de spital. Ticălosul! 
Nemernicul și ticălosul. 


XXX 


Respectivul ticălos fu deșteptat dintr-un somn adânc de 
către telefonul de lângă pat. Lui Tony nu-i păsa cine era, pentru 
că nu se simţea pregătit să vorbească. Asta era unul dintre 
puţinele avantaje de a fi prizonier în spital cu un genunchi făcut 
zob. In mod normal, ar fi fost obligat să răspundă la telefon. 
Avea pacienţi care ar fi putut avea nevoie de el urgent. Avea 
contracte cu mai multe forţe de poliţie din întreaga Europă, care 
puteau avea și ele nevoi urgente. Dar, deocamdată, era oficial 
scos din uz și putea să ignore telefonul. Altcineva putea să-și 
asume responsabilitatea. 

Atâta doar că telefonul avea, desigur, legătură cu Carol și cu 
echipa ei - și într-un mod ce depășea obligaţiile contractuale. 
Probabil ar fi trebuit să răspundă. Dar întâlnirea cu Rachel 
Diamond îl epuizase complet. Se întorsese și își luase 
medicamentele, mâncase de prânz și căzuse imediat într-un 
somn greu și profund, din care se trezise simțindu-se ca un idiot 
incoerent. Nu era cel mai bun moment să discute cu ofiţeri de 
poliție dacă voia să-i convingă că avea dreptate într-o anumită 
privinţă. 

Spera că, până la urmă, Kevin îl luase în serios. Cu siguranţă, 
ceea ce îi spusese Paula despre amintirile lui Steve Mottishead 
era cel mai înspăimântător lucru pe care îl auzise despre 
Hărţuilă otrăvitorul. Legătura cu liceul din Harriestown fusese 
deja stabilită în mintea sa. Dar lista lui Jack Anderson, care se 
potrivise în cazul a două dintre victimele ce, aparent, nu aveau 


legătură între ele deșteptase antenele lui Tony, făcându-le să 
vibreze. Mintea ce redactase o astfel de listă cu intenţia de ao 
transforma în realitate era necruțătoare. Era previzibil că o 
astfel de persoană avea să-și urmeze neobosită scopurile. Dar, 
dacă acea persoană era lipsită de empatie, dacă avea tendinţe 
sociopate sau psihopate, felul în care avea să reacționeze în 
momentul în care aceste țeluri i-ar fi fost zădărnicite era 
complet imprevizibil. 

Işi aminti de o pacientă care îi povestise cu mândrie cum 
distrusese intenţionat căsnicia partenerului ei de afaceri. Nu din 
motive sexuale sau emoţionale, ci din cauză că soţia 
partenerului său era prea puţin entuziasmată de afacere. „Am 
fost nevoită s-o fac, îi explicase pacienta pe cel mai pragmatic 
ton posibil. Cât timp rămânea căsătorit cu Maria, nu avea să se 
implice pe deplin în afacere. lar eu voiam ca el să se implice. 
Așa că ea trebuia să dispară.” Dacă lui Jack Anderson îi fuseseră 
furate visele, care ar fi fost, în gândirea sa, un răspuns 
rezonabil? 

Se părea că optase pentru crimă. Victimele sale erau bărbaţi 
care proveneau dintr-un mediu asemănător cu al lui. Fuseseră 
elevi la aceeași școală. Teoretic, avuseseră aceleași oportunităţi 
ca el. Și îi demonstraseră că visele lui nu erau chiar atât de 
nebunești, fiindcă fiecare dintre ei realizase unul dintre 
obiectivele lui. Dar, oricare ar fi fost motivele, Anderson 
hotărâse că nu avea să reușească să realizeze ţelurile 
ambitioase pe care și le stabilise singur. Unii oameni s-ar fi 
împăcat cu acest gând, recunoscând că visele lor din 
adolescență fuseseră doar castele de nisip. Alţii s-ar fi simţit 
dezamăgiţi, s-ar fi apucat de băutură, și-ar fi defulat frustrările 
pe căi ce ar fi fost în cea mai mare parte autodistructive. Jack 
Anderson hotărâse să-i ucidă pe cei care se realizaseră. Astfel, 
aceștia nu ar mai fi putut să-i reproșeze eșecul său. 

De asta nu exista nici o componentă sexuală în crime, de 
asta erau comise de la distanţă. Era vorba despre dorinţă, 
într-adevăr. Dar nu dorinţă sexuală. 

Dar de ce otravă? OK, era perfectă dacă nu-ţi făcea nici o 
plăcere să-ţi priveşti victimele murind și dacă voiai să eviţi 
suspiciunile, fiind deja departe atunci când survenea moartea. 
Asta însemna că nu puteai să alegi calea bătută de majoritatea 
ucigașilor, care optau pentru metode nesofisticate. Pistoale, 


cuțite, instrumente grosolane. Şi totuși, de ce să alegi ceva atât 
de tainic, ceva ce părea desprins dintr-un roman de Agatha 
Christie? 

Trebuia să găsească o explicaţie. Trebuia să existe un motiv. 

De regulă, criminalii preferau să ucidă cu ceea ce le era la 
îndemână sau cu care aveau experienţă. Nu cumva otrăvurile 
fuseseră alese nu doar fiindcă erau ascunse, ci și fiindcă erau la 
îndemână? Carol îl interogase deja pe Rhys Butler, un om care 
avea acces la droguri farmaceutice. Asta avea o oarecare logică. 

Dar Anderson nu folosea medicamente cu reţetă. Toate erau 
derivate din plante. Ricină din ricin, atropină din mătrăgună, 
oleandrină din oleandru. Nu tocmai plante comune din grădină, 
dar nici ceva deosebit de exotic. Dar cine ar avea o grădină cu 
astfel de plante? Ar fi trebuit să fii un fel de specialist. Ceva îi 
stătea pe vârful limbii. Ceva despre grădini și otravă. Se ridică și 
mișcă mouse-ul pentru a scoate laptopul din stand-by. De îndată 
ce se conectă din nou la internet, căută pe Google „grădină 
otrăvitoare”. Primul rezultat al căutării fu Grădina Otrăvitoare a 
Castelului Alnwick din Northumberland, un corn al abundenței 
plin de plante otrăvitoare, deschisă publicului numai sub strictă 
supraveghere. 

Dar, după cum descoperi Tony când continuă căutarea, 
această idee nu era nici pe departe nouă. Fusese inspirată de 
către familia De Medici, care amenajase o grădină lângă Padova 
pentru a găsi modalităţi mai bune de a-și otrăvi inamicii, și de 
către călugării de la spitalul Soutra de lângă Edinburgh, care 
foloseau bureţi narcotici cu cantitatea potrivită de opiu, 
măselariță și cucută pentru a anestezia un corp între două și trei 
zile - exact atât cât dura amputarea unui membru și până când 
corpul își revenea din șoc și începea să se vindece pe cale 
naturală. Existaseră de-a lungul secolelor și alte grădini 
otrăvitoare particulare, iar Tony găsi diverse referințe 
speculative la ele pe site-urile de știri și pe bloguri. 

Nu cumva Jack Anderson avea acces la una dintre aceste 
grădini? Nu cumva se folosea de otravă fiindcă era arma pe care 
o avea la îndemână? Aruncă o privire spre telefon. Acum ar fi 
fost un moment potrivit să sune. 

Intră, în schimb, doamna Chakrabarti, la foarte puţin timp 
după o bătaie formală în ușă. 

— Aud că ai ieșit iar la plimbare, spuse fără nici o 


introducere. 

— M-am întors, replică Tony. Toată lumea îmi spune că ar 
trebui să mă mișc de ici-colo. 

— Cred că e timpul să mergi acasă, spuse ea. Sincer, avem 
ce face cu patul tău, iar tu ești atât de al naibii de hotărât, încât 
ai să te refaci grozav în ciuda noastră. Ne vei mai vizita de 
multe ori pentru fizioterapie. Dacă îţi închipui că a fost greu 
până acum, mai așteaptă până ai să începi să-ţi miști din nou 
articulaţia. Zâmbi. Ai să plângi după mama. 

— Nu prea cred, spuse Tony. 

Doamna Chakrabarti râse. 

— Inţeleg! Poate că nu după ea. Dar, cu siguranţă, vei 
plânge. Așa că mâine-dimineaţă, dacă medicul rezident principal 
consideră că ești în siguranţă și că putem să îţi dăm drumul, vei 
pleca acasă. Ai pe cineva care să te ajute la cumpărături, la 
gătit și la chestii din astea? 

— Cred că da. 

— Crezi că da? Ce înseamnă asta, doctore Hill? 

— Există cineva, dar cred că e puţin supărată pe mine acum. 
Pot doar să sper că se va îndura. Dacă nu, o să optez pentru 
restaurante care livrează la domiciliu. 

— incearcă să fii cuminte pentru restul zilei, doctore Hill. A 
fost o experienţă interesantă să te avem drept pacient. 

Tony zâmbi. 

— Voi lua asta drept un compliment. 

O nouă bătaie în ușă, o nouă femeie dominatoare. Carol intră 
valvârtej în cameră, cu gura deschisă și pregătită să-și înceapă 
tirada, dar se abţinu când o văzu pe doamna Chakrabarti. 

— O, îmi cer mii de scuze, spuse în grabă. 

— Eu tocmai plecam, zise aceasta. Se întoarse spre Tony. 
Asta să fie acea persoană? 

— Da, spuse el, afișând un zâmbet hotărât. 

— Atunci ar fi bine să faci niște eforturi ca s-o câștigi de 
partea ta. 

O salută din cap pe Carol și ieși. 

— Bănuiesc că pentru asta s-ar putea să fie nevoie de mai 
multă energie decât am eu acum, spuse Tony, identificând 
corect starea de spirit a lui Carol. 

Ea prinse bara de la capătul patului său. El observă că 
încheieturile i se albeau. 


— Ce fel de joc crezi că joci, Tony? Îmi trimiţi unul dintre cei 
mai buni detectivi să hoinărească la ţară pentru a conduce 
interogatorii ce nu duc nicăieri, într-o anchetă care, strict 
vorbind, nici măcar nu ţine de noi. Bagi spaima într-un alt 
detectiv al meu, făcându-l să nu mai îndrăznească să mănânce 
o prăjitură cu cremă de teamă că asasinul otrăvitor din Bradfield 
îi cunoaște preferințele în materie de prăjituri și s-a angajat la 
brutăria din zonă. Şi nici măcar nu poţi să mă informezi și pe 
mine. Am auzit de chestia cu otrava de la Kevin. Paula mi-a zis 
că n-ai obținut nimic de la Rachel Diamond. Ştii, ţi-am luat 
apărarea de nu știu câte ori... 

— Nu ţi-a mers chiar atât de rău, din câte se pare, o 
întrerupse el, prea obosit și chinuit de dureri ca să mai îndure 
descătușarea frustrărilor lui Carol față de sistemul care o strivea 
în acel moment. Istoricul meu de soluţii corecte e destul de bun. 
lar tu știi asta. Faptul că ţi-ai cuplat vagonul la locomotiva mea 
nu ţi-a atras chiar eticheta de fraieră. 

Ea îi aruncă o privire întunecată, vizibil șocată și furioasă. 

— Vrei să spui că succesul meu ţi se datorează? 

— Nu asta am spus, Carol. Ascultă, știu că ai vrea să-i dai în 
cap Comandamentului Antitero, dar ești legată de mâini și de 
picioare. Așa că vii pe-aici și te descarci pe mine. Ei bine, îmi 
pare rău. Nu am resursele necesare pentru a-ți servi drept sac 
de box în acest moment. Incerc să te ajut, dar, dacă preferi să 
te exclud din proces, foarte bine. Am să discut cu John Brandon 
în schimb. 

Ea se dădu un pas înapoi, ca și cum ar fi primit o palmă. 

— Nu-mi vine să cred că tocmai ai spus asta. Părea pe 
punctul de a arunca în el cu ceva. 

Tony se strâmbă și clătină din cap. 

— Nici mie. Poate că nu ar trebui să vorbim acum. Suntem 
întărâtaţi, iar eu sunt dat peste cap. Cuvintele lui nu avură darul 
de a o îmbuna. 

— Asta e tipic pentru tine, strigă ea. Nu poţi nici măcar să 
porţi o nenorocită de ceartă adevărată. 

— Nu-mi place să mă cert, spuse el. Mă face să sufăr. Ca și 
cum aș fi din nou copil. În șifonier, în întuneric. Dacă adulţii se 
ceartă, trebuie să fie din vina mea. De asta nu mă cert. Clipi 
furios, încercând să își ţină lacrimile la distanţă. 

Ea era singura persoană din lume care îl putea face să se 


simtă atât de expus. Asta nu i se părea întotdeauna un lucru 
bun. 

— Carol, mă duc acasă mâine. Nu mă pot descurca fără tine. 
Așa că putem să încetăm cu asta acum? Nu pot s-o fac. 

Cuvintele lui îi tăiară elanul. 

— Acasă? Mâine? 

El dădu din cap. 

— Nu trebuie să faci prea multe. Pot să le cer celor de la 
supermarket să-mi trimită provizii de mâncăruri gătite... 

Carol își dădu capul pe spate, închise ochii și oftă. 

— Eşti imposibil, spuse, iar toată furia i se risipi dintr-odată. 

— Îmi pare rău. N-am vrut să te calc pe bătături. Am vrut 
doar să te ajut și să nu-ţi stau în cale. Muchiile tăioase ale 
conflictului încă mai pluteau în aer, dar atmosfera dintre ei se 
apropiase ceva mai mult de normal. 

Ea se așeză. 

— Acum, că am venit, spune-mi și mie la ce te gândești. Ce 
putem face în privinţa lui Aziz din moment ce Rachel Diamond a 
închis acea pistă? 

— Eu nu sunt sigur că e închisă. Trebuie doar să găsesc o 
altă abordare. 

— Să mă anunţi când faci asta. Vreau să fiu prezentă, de 
data asta, spuse ea cu fermitate. Ah, și mai e ceva ce nu am 
apucat să-ţi spun. Îi relată despre descoperirea echipei de 
criminaliști, că fuseseră două cronometre. Cei de la 
Comandamentul Antitero cred că e vorba despre o nouă 
tendinţă, spre un terorism ce aduce mai mult cu stilul IRA, în 
care atentatorii rămân în viaţă și pentru alte misiuni. Eu, una, 
cred că ne aduce mai aproape de ideea ta, că ar fi făcut-o la 
comandă. Curea și clame. „Dacă cronometrul meu nu se 
declanșează, voi putea s-o declanșez de la distanţă cu mobilul.” 
Cam așa ceva. 

Tony simţi cum un gând i se contura vag în subconștient. 

— Cam așa ceva, spuse încet. Da. li aruncă un zâmbet fugar 
și luminos. Ne îndepărtăm tot mai mult de orice ipoteză 
credibilă de terorism, spuse el. 

— Avem nevoie doar de dovezi incontestabile. Sunt blocată 
în mijlocul a două cazuri în care dovezile sunt intangibile. 

Tony făcu un gest de nerăbdare cu mâna. 

— După ce o să-l găsiţi pe Jack Anderson, o să aveţi și 


dovezile. Cred că are legătură cu o grădină otrăvitoare. 

— Cum adică o grădină otrăvitoare? 

— Au una la Castelul Alnwick, spuse el. Aceea e publică, și 
oricine poate intra să vadă toate aceste plante ucigașe. Dar 
există povești și zvonuri despre existența unor grădini private. 
Există indivizi care se specializează în cultivarea unor specii de 
plante ucigașe, ce au trimis oameni pe lumea cealaltă încă de la 
începuturile omenirii. Cucuta, care l-a ucis pe Socrate. Stricnina, 
pe care o foloseau femeile pentru a-și ucide soţii în Evul Mediu. 
Ricina, care l-a ucis pe Gheorghi Markov în anii '70. Poţi să 
cultivi aceste plante și în grădina din spatele casei, dacă te 
pricepi. Oriunde ar fi locul unde se ascunde Jack Anderson cel 
temător de riscuri și de unde își ticluiește planurile bine puse la 
punct, cred că vei găsi o grădină otrăvitoare. 

Carol își dădu ochii peste cap. 

— De fiecare dată când lucrăm împreună, se ajunge la un 
punct în care dai la iveală vreo idee genială la care primul meu 
gând e: „Și cum dracu’ ar trebui să folosesc ideea asta?” 

— lar ceea ce te înnebunește cu adevărat e că, după ce îţi 
dai seama cum s-o folosești, se dovedește iritant de utilă, spuse 
el. Pentru asta sunt plătit. 

— Pentru ce? Ca să fii enervant? 

— Ca să fiu util într-un mod în care nu e nevoie să fie nimeni 
altcineva. Du-te acasă acum și dormi cu gândul la asta. Probabil 
îi vei da de capăt până dimineaţă. 

— Crezi? 

— Știu. Subconștientul e un mare hoţ. Lucrează cel mai 
eficient în timp ce dormim. Oricum, o să ai nevoie de cât mai 
multă odihnă ca să-mi poţi aduce cești de cafea după o zi grea 
de luptă pe baricadele împotriva infractorilor. 

Carol pufni. 

— la-ţi un termos și o sfoară! Se ridică. Ne vedem mâine. ÎI 
sărută pe creștetul capului. Şi să nu-ţi mai faci de lucru cu 
angajaţii mei fără să discuți mai întâi cu mine. OK? 

El zâmbi, mulțumit că depășiseră momentul de furie. 

— Promit. Și chiar vorbea serios. 


Marţi 


„Tony s-a înșelat”, se gândi Carol îndreptându-se spre duș, 
cu o cană de cafea în mână, în timp ce motanul îi mieuna la 
picioare. Răspunsul nu i se arătase la trezire. Poate din cauză că 
Tony nu luase în calcul și o sticlă de Pinot Gris. După vizita la 
spital, Carol se dusese din nou la birou. Nimic din ceea ce se 
întâmpla acolo nu avusese darul să-i îmbunătăţească starea de 
spirit. Kevin nu rezolvase nimic în privinţa canadienilor. Sam nu 
observase nimic suspect în e-mailurile lui Yousef Aziz. Paula nu 
găsise pe nimeni în Temple Fields care să-l recunoască pe Jack 
Anderson, cu excepţia unei femei care îi fusese colegă de școală 
și care nu-l mai văzuse de la șaisprezece ani, când fuseseră 
prieteni timp de trei săptămâni. Chris nu obținuse nici un 
rezultat în privinţa listei de convorbiri telefonice a lui Tom Cross. 
lar Stacey nu găsise nimic interesant pe nici unul dintre cele 
câteva hard diskuri cu care își făcuse de lucru. Una peste alta, 
echipa ei își petrecuse ziua urmărind piste ce nu duceau 
nicăieri. Când ajunsese acasă, era deja gata pentru fundătura 
asigurată de o altă sticlă de vin. Porni dușul și își termină 
cafeaua în timp ce aștepta să vină apa fierbinte. Işi agăţă 
halatul pe ușă și păși în cabina mare pe care constructorii o 
înghesuiseră într-un colţ uitat al pivniţei când făcuseră 
transformarea. Îi plăcea la nebunie acest apartament, în pofida 
faptului - sau tocmai datorită faptului - că ocupa subsolul casei 
lui Tony. Dar se apropia momentul când avea să fie nevoită să 
accepte că se întorsese definitiv în Bradfield. Pentru a se 
convinge că întoarcerea ei de la Londra nu era temporară, se 
gândea că avea să fie, probabil, nevoită să-și cumpere o casă a 
ei. 

Nu că ar fi vrut să renunţe la apropierea de el. Asta își 
dorise, nu? O modalitate de a se apropia mai mult. Atâta doar că 
faptul că locuiau în aceeași clădire nu reușise să-i apropie mai 
mult, nici emoţional, nici fizic. Poate că era timpul să se 
distanţeze din nou, să vadă dacă asta urma să-i determine să se 
confrunte cu ceea ce se afla între ei. 

Sau poate că era, pur și simplu, prea târziu. 

Apa se revărsă în cascade peste ea, ca un șuvoi extern ce 
părea să încurajeze șuvoiul intern al gândurilor. Pentru o 
grădină otrăvitoare ar fi fost nevoie de spaţiu. Spaţiu și 
intimitate. N-ai fi vrut să ai copii din vecini care să miroasă 
florile, să ronţăie frunzele sau să culeagă bobiţele dacă ai fi 


cultivat plante otrăvitoare. 

Ar fi fost nevoie și de bani. Nu credea că seminţele se 
găseau la magazinul local de grădinărit. Proveneau, probabil, de 
la cultivatori speciali. Poate chiar trebuiau importate, caz în care 
ar fi existat anumite acte doveditoare. Undeva, s-ar fi aflat 
celălalt chip al lui Jack Anderson. 

lar, odată cu acest gând, o năpădi și amintirea. Castelul 
Pannal, unde Tom Cross trebuia să asigure securitatea, pentru 
evenimentul de strângere de fonduri. Şcoala nu știa nimic 
despre asta, după cum susţinea Kevin, așa că legătura trebuia 
să fi fost făcută prin intermediul ucigașului. Era riscant să 
folosești numele unui loc de întâlnire dacă nu știai destule 
despre acesta. lar Tony spusese că se temea de risc, că plănuia 
totul cu atenţie. 

Clătindu-și în grabă șamponul din păr, Carol ieși valvârtej de 
sub duș. Se înfășură într-un prosop și se duse la telefonul din 
sufragerie. Află rapid numărul secţiei de poliţie aflate la cea mai 
mică distanță de Castelul Pannal, care intra sub jurisdicţia 
poliţiei din vecinătate. Carol sună la numărul secţiei de poliţie 
Kirkby Pannal și aşteptă nerăbdătoare preţ de patru apeluri. De 
îndată ce i se răspunse, spuse: 

— Sunt inspector-șef Carol Jordan de la poliţia din Bradfield. 
Cu cine vorbesc...? Bună dimineaţa, domnule polițist Brearley. 
Am nevoie de numărul privat de la castelul Pannal... Da, știu că 
nu e trecut în cartea de telefon. De asta vă sun... Nu, sun de 
acasă... Da, aștept. 

Carol bătu ritmic cu degetele pe braţul scaunului. Tânărul de 
la celălalt capăt al liniei nu părea să priceapă că simplul fapt de 
a verifica în Sistemul Britanic de Monitorizare dacă exista cu 
adevărat un inspector-șef Jordan însemna că, într-adevăr, 
vorbea cu inspectorul-șef Jordan. Insă nu avea de gând să-și 
irosească timpul și să-l pună la punct. 

Câteva minute mai târziu, tinerelul reveni la telefon și, 
îndatoritor, îi dădu numărul. 

— Mulţumesc, spuse ea, închizând telefonul și sunând 
imediat la castelul Pannal. 

— Alo? Vocea de la celălalt capăt al firului părea elegantă și 
morocănoasă. Carol se prezentă și se scuză că suna atât de 
devreme. ` 

— Nu contează, răspunse vocea. Îmi face întotdeauna 


plăcere să ajut poliţia. Lordul Pannal la telefon. 

Carol inspiră adânc. 

— S-ar putea să vi se pară o întrebare ușor bizară, dar aveţi 
cumva o grădină otrăvitoare? 


x k xk 


Până la nouă și jumătate, Tony era un om liber. Asistenta 
care își petrecuse cel mai mult timp având grijă de el îl conduse 
până la taxi. 

— Să nu te forțezi prea tare, îl avertiză. Vorbesc serios. Vei 
plăti pentru asta mai târziu. 

| se părea că niciodată casa lui nu adusese mai mult a cămin 
decât astăzi. Nimic nu era la fel de confortabil ca în spital. Dar 
se afla în mica sa lume. Cărţile sale. Mobila sa. Patul său, 
plapuma sa, pernele sale. 

Nu trecuseră nici cinci minute de când se instalase în fotoliul 
său preferat, când fu lovit de inspiraţie. Dacă Rachel Diamond 
nu se uitase la televizor și nu citise ziarele, era posibil să nu fi 
văzut nici o fotografie cu Yousef Aziz. Poate că își zărise soțul în 
compania lui chiar fără să-și fi dat seama. Trebuia să se asigure. 
Trebuia să vadă reacţia ei în faţa unei fotografii a ucigașului 
soţului său. 

Se scotoci prin buzunar după telefon și formă numărul lui 
Carol. Ea răspunse cu respirația întretăiată. 

— Nu acum, Tony, spuse. Sunt foarte prinsă cu ceva. Te sun 
eu peste o oră sau două. ` 

Şi închise. O oră sau două? In două ore, avea să fie stors de 
puteri. La ora aceea avea să-și dorească să fie sus, întins sub 
plapumă, dormind în îmbrăţișarea caldă a propriului pat. 

Ei bine, nu putea spune că nu încercase. Ar fi preferat să fie 
însoțit de cineva, măcar pentru a face drumul până acolo mai 
plăcut. Dar Carol îi spusese clar că nu voia ca el să se folosească 
de oamenii ei. Era nevoit să meargă singur. 

In timp ce aștepta taxiul, o sună pe Stacey și îi ceru să-i 
trimită pe e-mail cea mai bună fotografie cu chipul lui Aziz pe 
care o avea. Apoi își dădu seama că imprimantele erau la etaj. 
Așa că îi ceru taxiului să aștepte până se târî sus, printă 
fotografia, apoi cobori din nou tresărind de durere. 

— Pari terminat, spuse taximetristul, insistând să-l ajute să 


urce. 

— Așa mă și simt, recunoscu Tony. 

Işi rezemă capul de banchetă și aţipi până să ajungă la 
capătul străzii. Se trezi cu o tresărire când taximetristul îl 
scutură de umăr, douăzeci de minute mai târziu. 

— Am ajuns, prietene, spuse. 

— Poţi să mă aștepți? întrebă Tony. N-am să stau mult. 

Trecu prin ritualul complicat al coborârii din taxi, 
netezindu-și părul când taximetristul îi spuse că îi stătea vâlvoi, 
și merse până la ușa din faţă. O femeie de vreo șaizeci și ceva 
de ani îi răspunse la sonerie. Arăta ca o versiune evreiască a lui 
Germaine Greer”, şi chiar avea un creion ce-i ieșea din părul 
ciufulit și cărunt. Îl privi pe deasupra unei mici perechi de 
ochelari cu rame dreptunghiulare. 

— Pe cine căutaţi, întrebă nedumerită. 

— O caut pe Rachel, spuse Tony. 

— Rachel? Imi pare rău, aţi venit degeaba. S-a dus la birou. 
Eu sunt mama ei. Esther Weissman. Și dumneavoastră sunteți... 

Inainte ca Tony să apuce să se prezinte, Lev apăru lângă 
bunica sa. 

— Eu te cunosc. Ai venit ieri cu poliţista. Ridică privirea spre 
bunica sa. Un om l-a lovit cu un topor. 

— Ce nenorocire, spuse doamna Weissman. 

Lev se strecură pe lângă ea și își înălță capul într-o parte ca 
să poată vedea fotografia pe care Tony o ţinea lângă cârjă. 

— De ce ai o poză cu prietenul lui mami? 

Luat prin surprindere, Tony se sprijini în cârje și îi arătă 
fotografia. 

— Acesta este prietenul lui mami? întrebă. 

— Ne-am întâlnit cu el în parc odată. Mi-a cumpărat o 
îngheţată. 

Doamna Weissman încerca să vadă fotografia. Dându-și 
seama că imaginea pe care o ţinea în mână era echivalentul 
unui rucsac plin cu TATP, Tony se mișcă astfel încât să n-o poată 
vedea. 

— Ce aveţi acolo? întrebă ea. 

— O fotografie care are legătură cu evenimentele de 


3 Scriitoare australiană, jurnalistă și profesoară de engleză 
văzută ca una dintre cele mai importante voci ale feminismului 
în secolul XX (n.red.) 


sâmbătă, spuse, încercând să sugereze că era ceva ce nu 
trebuia discutat în faţa unui copil. O problemă de identitate. 
Speram că Rachel m-ar putea ajuta. Colaborez cu poliția. E în 
regulă, o să dau de ea la birou. 

Încerca să se retragă, să ţină fotografia ascunsă și să nu 
cadă peste Lev. Era deja mare lucru simplul fapt că stătea în 
picioare. 

Timp de o clipă îngrozitoare, se temu că doamna Weissman 
avea să-i smulgă fotografia din mâini. Dar manierele societăţii 
civilizate avură câștig de cauză, și femeia reuși să se 
stăpânească. 

— Eu plec atunci, spuse el, întorcându-se cu cârjele și 
pornind spre taxi cât de repede putea. 

— N-am reţinut cum vă cheamă, strigă doamna Weissman în 
urma lui. 

Oricât de copilăresc ar fi fost, voia să-i strige: „Dușman de 
moarte”. În schimb, se mulţumi cu: „Hill. Doctor Tony Hill”. Fără 
îndoială, Rachel avea să înţeleagă în scurt timp. Când taxiul o 
luă din loc, sună la sediul Echipei de Intervenţii Majore. Paula fu 
cea care răspunse la telefon. 

— Am nevoie de ajutorul tău, îi spuse. 

— Nu pot, spuse ea. Şefa mi-a cam ţinut un mic discurs 
despre cum nu artrebui să lucrez pentru tine. 

— Paula, e ceva de o importanţă vitală. Am încercat s-o sun 
pe Carol, dar era prea ocupată ca să vorbească cu mine. Uite, 
am fost acasă la Rachel Diamond să văd dacă îl recunoaște pe 
Aziz într-o fotografie. Având în vedere că a zis că nu urmărise 
știrile din presă, m-am gândit că era posibil să-l fi văzut fără să 
știe. Doar că ea nu era acolo. 

— Şi? 

Paula părea exasperată. 

— Și Lev a văzut fotografia și a zis: „De ce ai o poză cu 
prietenul lui mami?” Timp de un moment îndelungat, Paula nu 
spuse nimic. Apoi murmură: 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Da. S-au întâlnit în parc. Aziz i-a cumpărat pusștiului o 
îngheţată, de aia și-l amintește atât de clar. 

— Doamne, Dumnezeule! Trebuie să vorbeşti cu şefa. 

— Ti-am spus. Nu știu ce face, dar e prea ocupată să-mi 
răspundă la telefon. 


— S-a dus la castelul Pannal cu Chris, îl lămuri Paula. Ce vrei 
să fac? 

— Rachel ar trebui să fie la birou. Asigură-te că e acolo, apoi 
ţine clădirea sub observaţie până reușesc să vorbesc cu Carol. 
Sunt sigură ca mama ei a sunat-o deja, să-i spună despre 
bărbatul ciudat care a venit acasă la ea cu o poză. Nu vrem să-și 
ia zborul. 

— Nu avem dovezi, spuse Paula. Va fi imposibil să-l faci pe 
puști să depună mărturie împotriva ei. 

— E adevărat. Dar am una sau două idei în privinţa asta. Te 
rog, Paula. Îmi asum eu criticile. Dacă vor exista critici. Dar 
trebuie să ne asigurăm că n-o scăpăm din ochi. 

— Mă cunoaște. 

— Dar Kevin? 

— Nu e aici. Şi-a luat o pauză pentru chestii personale, așa a 
spus. Nu știu când se întoarce. 

— Va trebui, pur și simplu, să... 

— O să-l iau pe Sam cu mine, spuse Paula. Vorbim mai 
târziu. 

Tony se lăsă din nou pe perne. Şi pentru a doua oară în acea 
dimineaţă, i se făcu negru în faţa ochilor. 


x k xk 


Kevin stătea la fereastră, admirând peisajul de deasupra 
acoperișurilor din Temple Fields. Nu era obișnuit cu această 
perspectivă asupra unei zone pe care o cunoștea atât de bine. 
Priveliștea era surprinzător de inocentă de la această înălţime, 
constată el. Era imposibil să vezi cu ce fărădelegi se 
îndeletniceau siluetele minuscule de jos. Știuse că primele zece 
etaje ale Turnului Hart cuprindeau apartamente, dar era prima 
dată când avea ocazia de a privi panorama de aici. Se întoarse 
apoi spre gazda sa. 

— Ești norocos să locuiești într-un loc cu o asemenea 
priveliște, spuse. 

Justin Adams își împinse pe nas ochelarii cu rame întunecate 
și-și dădu la o parte de pe frunte șuviţa lungă de păr brunet. 

— Nu e al meu, de fapt, spuse. Îi aparţine unui fotograf cu 
care colaborez destul de mult. Imi dă voie să-l folosesc când 
lucrez aici. Sediul meu principal e în Londra. Râse, dezvelindu-și 


dinţii ce păreau și mai albi în contrast cu barba nerasă de 
câteva zile. Nicidecum la fel de grandios ca ăsta. Traversă 
încăperea îndreptându-se spre zona bucătăriei. Pot totuși să-ţi 
ofer ceva de băut. Avem bere, votcă, gin, vin... 

Ridică întrebător din sprâncene. 

— Mulţumesc, dar trebuie să merg la serviciu mai târziu. Nu 
vreau să miros a băutură. Kevin se instală într-un fotoliu 
confortabil de stofă de culoarea ferigilor. 

— Da, presupun că nu dă prea bine în domeniul în care 
lucrezi tu. Dar ce zici de o răcoritoare? Eu am să beau un suc de 
portocale. Scoase o cutie din frigider și desfăcu sigiliul de 
plastic. Vrei un pahar? 

—,„E sigilat și bea și el”, se gândi Kevin, spunându-și apoi că 
era un pămpălău paranoic. Acest interviu fusese stabilit cu mult 
înainte ca ucigașul otrăvitor să facă vreo victimă. Văzuse 
articole ale lui Justin Adams publicate în reviste despre mașini 
ani la rând. 

— Da, toarnă-mi, spuse, urmărindu-l pe Adams cum umplea 
două pahare înalte și adăuga câteva cuburi de gheaţă de pe o 
tăviţă pe care o scoase din congelator. Ambele pahare rămaseră 
sub ochii săi în tot acest răstimp, de la umplere până la servire. 
Kevin aşteptă până când Adams luă o înghiţitură zdravănă, apoi 
sorbi și el câteva guri. Era delicios: dulce, înțepător și aromat. 

Adams puse un mic reportofon pe măsuţa de cafea ce se 
întindea între ei. 

— Nu te deranjează dacă înregistrez asta, nu-i așa? 

Kevin flutură mâna într-un gest expansiv în direcţia 
aparatului. 

— Te rog, spuse. Va fi interesant să fac o înregistrare care nu 
începe cu data și ora și cu inventarul persoanelor din încăpere. 

Adams zâmbi aproape imperceptibil. 

— Nu cred că voi face vreodată o asemenea înregistrare, 
spuse. 

Kevin râse. 

— Depinde cu ce viteză conduci acele mașini despre care 
scrii. Adams se aplecă în faţă și apăsă un buton argintiu. 

— Povestește-mi cum a fost prima dată când ai văzut un 
Ferrari. 

Lista 3 

1. Danny Wade 


2. Robbie Bishop 

3. Tom Cross 

4. Kevin Matthews 

5. Niall și Declan McCullogh 

6. Deepak 

Castelul Pannal se afla pe acest domeniu încă din timpul 
Războiului celor Două Roze. Căzut în ruină până spre mijlocul 
secolului al XIX-lea, fusese reconstruit de către cel de-al 
paisprezecelea baron. Deși din afară părea o clădire medievală, 
în interior avea încălzire centrală și un sistem modern de 
canalizare, precum și o amenajare ce răspundea mai bine 
nevoilor moderne decât celor din vechime. 

Probabil că cel mai bun lucru în privinţa sa era varietatea de 
priveliști uimitoare, de care se bucura însă prea puţină lume, 
fiindcă acest castel rămânea cu încăpățânare închis publicului. 
Comerţul cu lână, exploatarea de cărbune și, mai recent, Satul 
de Arte Plastice și  Meșteșuguri „Trandafirul Roșu” le 
permiseseră mai multor generaţii de lorzi Pannal să își păstreze 
castelul și pământurile, fără a fi nevoiţi să recurgă la excursii de 
vizitare. 

Chiar și lordul Pannal muncise ca să-și câștige existenţa. 
Timp de vreo zece ani, fusese un producător de documentare 
relativ necunoscut, ceea ce îi permitea ca, în prezent, să facă 
parte din tot felul de consilii și comisii. Din câte știa Carol, era 
un tip destul de decent, în pofida faptului că îl adusese odată pe 
Tony Blair să-i inaugureze noua galerie a satului de 
meșteșuguri. 

În vreme ce înainta cu mașina pe panta lină a drumului 
privat care ducea la castel, Chris privi în jurul ei. 

— Cred că în trecut locul ăsta a avut un rol esenţial în 
defensivă, comentă ea. Ar fi fost greu să te strecori neobservat. 

— Presupun că de aia se află încă aici, spuse Carol. 

— Asta și grădina otrăvitoare, nu? Dacă nu le vii de hac cu 
tunurile, vezi poate îţi iese cu supa. 

— Nici nu-i de mirare că mâncarea englezească s-a ales cu o 
reputaţie atât de proastă. 

— Deci ce se află, de fapt, aici? 

— Lordul Pannal a devenit interesat de grădini otrăvitoare 
când făcea un documentar despre familia de Medici, acum vreo 
zece ani, și s-a hotărât să-și facă și el una. 


— Și se mai zice că televizorul este un mijloc de educare! 
Deci ce are acolo? 

— Nu știu lista completă, dar le are pe cele care ne 
interesează pe noi. Plantă de ricin, mătrăgună, oleandru. El 
susţine că grădina lui otrăvitoare e înconjurată de grilajuri de 
doi metri și jumătate, cu sârmă ghimpată în partea de sus, ceea 
ce face ca furturile ocazionale să fie puţin probabile. Dar are un 
administrator al domeniului pe nume John Anson. 

— J.A. Îmi place. Îmi place foarte mult. 

Un bărbat scund cu șapcă de tweed și jachetă de toamnă îi 
aștepta când trecură cu mașina peste masivul pod rabatabil din 
lemn ce ducea în curte. Trei labradori negri le înconjurară 
relaxaţi când coborâră din mașină. 

— Benson, Hedges, Silkie, veniţi de-acolo, strigă bărbatul, 
lăsându-le pe Carol și pe Chris să se apropie în timp ce câinii se 
tăvăleau pe pământ la picioarele sale. 

— Lordul Pannal, spuse, întinzându-le o mână când se 
apropiară. Faţa sa rozalie, ochii albaștri și mustaţa burzuluită îi 
confereau o bizară și încântătoare asemănare cu un purceluș. 
Sunt ceva mai încet în gândire la prima oră a dimineţii. După ce 
m-aţi sunat, mi-am dat seama. Fotbalistul ăla și tipul care i-a 
salvat pe toți acei oameni după atentatul cu bombă au fost 
otrăviți. Işi mușcă buza de jos. Ce lucru îngrozitor! Şi mai 
îngrozitor e dacă otrăvurile provin de pe domeniul Pannal. Vreţi 
să vedeţi grădina? 

— Cred că o să lăsăm grădina deocamdată. Carol îi făcu un 
semn cu capul lui Chris, care scoase o mână de fotografii 
dintr-un dosar și le întinse pe capota mașinii. 

— Lord Pannal, fiţi bun și uitaţi-vă la aceste poze și 
spuneţi-ne dacă recunoașteţi pe cineva. 

El își întinse gâtul în faţă, ca o ţestoasă mare și roz ieșind din 
carapace. Examină cu atenţie fotografiile, apoi întinse un deget 
durduliu. 

— Asta e John Anson. Lucrează pentru mine. E 
administratorul domeniului. Își abătu privirea, clipind îmbufnat. 
E greu de crezut. Un tip harnic. E la noi de câţiva ani, foarte 
îndatoritor. 

— Printre  responsabilităţile sale se numără și grădina 
otrăvitoare? întrebă Carol. 

— Cade în sarcina sa, într-adevăr. Nu într-un mod ce 


presupune implicarea sa directă - asta e treaba grădinarilor. Dar 
se regăsește în atribuţiile sale, da. 

Vorbea cu glasul întretăiat, vizibil tulburat, deși ar fi fost 
ofensat dacă cineva i-ar fi oferit compătimirea și susţinerea sa. 
Poate că un scotch ar fi fost acceptabil, dar Carol nu era sigură 
nici măcar în privinţa asta. 

— Ştiţi unde îl putem găsi acum? întrebă Chris, adunând 
fotografiile. 

— În Bradfield. Îşi mușcă buza. Discută cu potenţiali chiriași 
pentru o casă disponibilă în satul de meşteşuguri. 

— Unde anume în Bradfield? insistă Carol cu blândeţe. 

— Am un refugiu acolo. Îl folosim pentru afaceri și pentru a 
rămâne peste noapte în oraș, când e cazul. In Turnul Hart. 

Chris și Carol schimbară o privire plină de subînţeles. 

— La marginea zonei Temple Fields, spuse Carol. Vom avea 
nevoie de adresă. 


x k xk 


Tony zâmbi din toată inima. 

— Chestia e că n-ar trebui să te pun să faci nimic. Carol 
spune, pe bună dreptate, că nu lucrezi pentru mine, ci pentru 
ea. Eu, unul, cred că toți lucrăm în slujba dreptății, dar n-am de 
gând să mă cert cu ea. 

— Nu dată fiind starea ei de spirit din ultima săptămână, fu 
de acord Stacey, fără a ridica măcar privirea din monitor. E 
interesant că băiatul a identificat fotografia. Eşti absolut sigur 
de asta? 

Tony ridică din umeri. 

— Puștiul e absolut sigur. Asta contează aici. Era cât se 
poate de sigur. Prietenul lui mami care i-a cumpărat o îngheţată. 

— Așa putem înţelege toate lucrurile care ne-au ridicat 
semne de întrebare. Ceea ce ai spus despre faptul că nu se 
potrivește cu profilul unui atac terorist - ei bine, are noimă dacă 
n-a fost vorba despre terorism. Cele două cronometre - Aziz 
credea că avea să scape cu viaţă, dar Rachel Diamond avea alte 
planuri. Voia ca el să moară. 

— Dar nu voia ca el să știe asta, spuse Tony gânditor. Dacă 
aș fi în locul tău, aș lua legătura cu companiile aeriene să văd 
dacă Rachel Diamond și fiul ei Lev au rezervat vreun zbor spre 


Canada în viitorul apropiat. Și aș verifica și dacă vreuna dintre 
acele case de vacanţă de închiriat de care se ocupa Kevin era 
rezervată pe numele ei. 

Stacey se încruntă. 

— Crezi că intenţiona să i se alăture? Tony clătină din cap. 

— Cred că voia ca el să creadă că avea de gând să i se 
alăture. Stacey îl privi cu respect. 

— O, ăsta e un plan foarte deștept, spuse. Malefic și foarte 
deștept. Degetele îi alergau deja pe tastatură. Cred că va trebui 
și să dau câteva telefoane în Canada. 

— Pe mine să nu mă bagi în seamă, eu doar voi citi ziarul, 
spuse Tony, lăsându-se pe spate și relaxându-se. 


XXX 


Drumul de la castelul Pannal înapoi la Bradfield le luă 
considerabil mai puţin timp decât făcuseră până acolo, dar, 
oricum, li se păru interminabil. 

— Hai odată, îndemna Chris mașinile din faţa ei de câte ori 
era nevoită să încetinească în trafic. 

— Nu-mi vine să cred că nimeni de la birou nu avea o listă cu 
posibilii locatari, spuse Carol pentru a treia sau a patra oară. 
M-aș fi așteptat să existe mai multe exemplare dintr-o astfel de 
listă. 

— Da, am fi putut să i-o dăm lui Stacey să lucreze pe ea. 
Poate ne-am fi dat seama care era următoarea sa victimă. 
Mișcă-te, rablă, strigă Chris la mașina ce se târa leneș în faţa ei. 

— Doar dacă nu cumva... 

Vocea lui Carol se pierdu când o nouă posibilitate i se 
deschise în faţa ochilor. — Doar dacă nu cumva...? 

Chris părea nerăbdătoare, în timp ce ocolea mașina leneșă. 

— Doar dacă nu cumva nu există nici o listă. Poate că era 
doar un pretext pe care l-a inventat pentru lordul Pannal ca să 
aibă acoperire. Poate că următoarea sa victimă nu are nimic 
de-a face cu satul de meșteșuguri, până la urmă. 

Chris călcă pe acceleraţie și claxonă. Un șofer speriat de SUV 
se dădu la o parte din calea ei, iar ea trecu în viteză. 

— Nu prea mai contează în momentul de față, nu-i așa? 
Important e să ajungem la ei înainte ca Jack, Jake sau John sau 
cum l-o fi chemând să toarne în acea persoană o otravă 


incurabilă. 

Când ajunseră la marginea orașului, Chris încercă să 
găsească drumul cel mai scurt spre Turnul Hart. 

— Aș vrea să-l fi avut pe Kevin cu noi, spuse. Nimeni nu știe 
scurtăturile dosnice mai bine decât el. 

— Te descurci foarte bine, o liniști Carol. 

Dar nu era sigură că spunea adevărul. 


x k xk 


— Un vis frumos devenit realitate. Un visător frumos. 

Kevin se încruntă. Nu cumva tocmai se repetase? De câte ori 
credea că spusese tot ceea ce era de spus despre minunata sa 
mașină, își mai amintea ceva ce voia să spună. Apoi, când o 
spunea, avea impresia că o mai spusese și înainte. De mai 
multe ori. 

Se foi în fotoliu, care părea să fi devenit amăgitor de 
alunecos. Membrele nu îi răspundeau la comenzi; se agățase în 
repetate rânduri de braţul fotoliului, cu textura sa interesantă, 
pentru a nu se prelinge pe covor. Acolo unde se afla un covor cu 
adevărat frumos, colorat precum o bijuterie, pe care voia să-l 
îmbrăţișeze. 

O pată ciudată tot îi traversa câmpul vizual. Roz cu perișori, 
acoperită cu o blană groasă maro ca a unui urs. Dar blana era 
diferită, cumva. Inainte, fusese ca o coamă de cal în vânt, dar 
brusc acea coamă explodase în aer, transformându-se într-o 
mare spirală de șuviţe mătăsoase. O urmări cum se răsucea prin 
aer cu încetinitorul înainte de a ateriza pe podeaua de lemn. 

Kevin își roti capul greu, capul greu capul greu să o 
privească din nou. Ca un pampon ce fusese cumva aplatizat cu 
fierul de călcat cu aburi. Minunat. Totul, de fapt, era minunat. 

Brusc, pata se afla în faţa sa, făcând un zgomot. Totul părea 
foarte abrupt, ca și cum ar fi adormit și s-ar fi trezit într-un alt 
loc. Dar nu, era în același fotoliu. Cel puţin credea că se mai 
aflase în acest fotoliu. Cu mult, mult timp în urmă. 

Și, dintr-odată, nu mai era. Era în picioare. Alte mâini îl 
ţineau de mână, conducându-l. Prea greu. Prea bizar de greu. 
Kevin se prăbuși în genunchi și căzu în faţă. Doamne, cât de 
moale era covorul cel frumos. Sărută covorul și simţi că îi vine 
să râdă. Răzând, începu să se rostogolească, conștient de 


atingerea unor mâini pe corpul său. O sută de mâini, un milion 
de mâini, un miliard de mâini, rostogolindu-l. 

Simţea că ar fi putut străbate toată planeta rostogolindu-se 
întruna. Și-ntruna. Și-ntruna. 


x k xk 


Accesul în clădire nu le puse probleme. Lordul Pannal fusese 
disperat să ajute, ca și cum, angajând un om cu intenţii 
necurate, se făcuse cumva responsabil de ceea ce se 
întâmplase. Aşa că le dăduse cartela de interfon de rezervă care 
avea să le permită accesul în garajul de la subsol, în lift și chiar 
în apartament, cu condiţia să aibă codul PIN corect, pe care li-l 
dăduse tot el. 

Totul funcţionă perfect până ajunseră la ușa apartamentului, 
unde afișajul cu LED le spuse că PIN-ul era incorect. Carol 
încercă de câteva ori până să se recunoască învinsă. 

— Pun pariu că schimbă codul PIN când ajunge și îl modifică 
la loc când pleacă, spuse. Ticălosul! 

— Ce facem acum? 

— N-are Stacey unul dintre acele dispozitive pe care le 
conectezi și citesc codurile PIN? 

Chris pufni. 

— Cred că asta era într-un film, șefa. Dar, chiar dacă ar 
avea, nu avem timp pentru o astfel de joacă. Dar paznicii 
clădirii? Crezi că au un fel de cartelă prioritară, ca un fel de 
cheie universală? 

— Du-te și află, spuse Carol. Te aștept aici. 

Se scurseră opt minute lungi până când Chris reveni cu un 
bărbat mai în vârstă, ţanţoș și îmbrăcat în uniforma Corpului de 
Comisionari. O privi arogant pe Carol de sub cozorocul caschetei 
sale. 

— O să am nevoie de o legitimaţie cu fotografie, spuse el. 

— Sergentul-șef Malory este cel care se ocupă de pază, 
spuse Chris, străduindu-se să fie afabilă. 

In tăcere, Carol scoase legitimaţia și cartela de acces în 
sediul poliţiei din Bradfield. Malory o examină cu atenţie, 
îndreptând-o spre lumină pentru a se asigura că holograma era 
autentică. 

— Nu ar trebui să aveţi mandat? 


Îi aruncă o privire severă. Carol îşi muşcă limba. 

— Nu am nevoie de mandat dacă am motive să bănuiesc că 
pot împiedica desfășurarea unei infracțiuni grave. Și am astfel 
de motive. Pe care nu vi le voi împărtăși, domnule Malory. 

În spatele lui, Chris își dădu ochii peste cap și mimă gestul 
de a se spânzura. Dar, contrar așteptărilor ei, Malory cedă. 

— N-am nimic împotrivă, doamnă, spuse, trecând cartela și 
tastând codul cu o înfloritură a mâinii. 

Se auzi un zumzet ușor, iar ușa se deschise împinsă doar cu 
vârfurile degetelor. Făcându-i semn lui Chris să o urmeze în 
tăcere, Carol se strecură de-a lungul holului scurt. Nu vedea 
nimic prin ușa deschisă în celălalt capăt, dar auzi mormăituri și 
gemete de efort din cealaltă parte a pragului. Avea la dispoziţie 
doar o clipă pentru a decide. Să se strecoare sau să atace? 

Cu o fluturare rapidă din mână pentru a-i face semn lui Chris 
să înainteze, Carol se năpusti pe ușă. Cuprinse tabloul complet 
dintr-o singură privire rapidă. Kevin era întins pe spate, cu 
picioarele îndoite, pantaloni desfăcuţi, braţele deasupra capului, 
părul roșcat în dezordine și un zâmbet caraghios pe chip. Lângă 
el pe podea, ca o jucărie de pluș aruncată, se afla o perucă 
răvășită. Aplecat deasupra lui, încercând să-l rostogolească, se 
afla bărbatul din fotografie. Bărbatul care se schimbase foarte 
mult faţă de cel care fusese iniţial Jack Anderson. Părul scurt îi 
era lipit de cap din cauza transpiraţiei și era neras de câteva 
zile, dar identitatea sa era inconfundabilă. 

Chris se prelinse pe lângă Carol și sări la Anderson. Dar el se 
mișcă mai repede decât se așteptase oricare din ele. Sări în 
picioare și se folosi de avântul lui Chris împotriva ei, lovind-o 
direct în faţă și răsucind-o spre stânga lui, astfel încât ar fi fost 
nevoită fie să-l calce în picioare pe Kevin, fie să se împiedice de 
el. Sângele îi ţâșni pe faţă și dădu din braţe, încercând să 
rămână pe picioare. 

Anderson continuă, atacând-o pe Carol cu umărul. Ea se 
prinse cu disperare de el, reușind să-i agaţe cămașa în trecere. 
Nasturii se rupseră când el se zbătu să scape, lepădându-se de 
cămașă precum un șarpe de pielea sa, lăsând-o pe ea să se 
clatine pe spate, fără el. 

Apoi dispăru, trecând pe lângă amândouă și alergând spre 
ușă. 

— Futu-i, ţipă Carol frustrată când dispăru. 


Uitase de sergentul-șef Malory. 


x k xk 


Tony încă mai naviga prin secțiunea de reportaje, când Carol 
și Chris își făcură intrarea șchiopătând în biroul echipei. 

— lată rezultatele, spuse Carol. L-am prins pe Anderson, sau 
Andrews, sau Anson, sau cum vreţi să-i spuneţi. Apoi îl observă 
pe Tony. Ai avut dreptate, spuse. Subconștientul. E un 
instrument grozav. Am ajuns exact la timp ca să salvăm 
următoarea sa victimă. Anderson a reușit să-l drogheze, dar 
suntem destul de siguri că nu îi administrase încă otrava. 

— Îmi spui odată? 

Tony se simţi ușor îngreţoșat. 

— Ai avut dreptate să-l avertizezi pe Kevin. Doar că n-ai știut 
în privinţa cui să-l avertizezi, spuse Carol. 

— El e bine? întrebă Tony. _ 

— Medicii par să creadă că va fi bine. Incă e drogat ca un 
hipiot, dar nu prezintă simptome de ingestie a altceva decât 
Rohypnol, sau Ecstasy lichid, sau ceva de genul ăsta. 

— Deci avem habar ce s-a întâmplat? 

— Anderson a stabilit întâlnirea acum câteva săptămâni, cu 
mult înainte de a-l fi ucis pe Danny Wade. 

— De unde știi asta? Vreau să spun, dacă Kevin nu și-a 
revenit încă? 

— Fiindcă de la mine trebuie să-și ia liber toţi, iar Kevin și-a 
rezervat dimineaţa de azi ca fiind liberă în urmă cu cel puţin o 
lună. Anderson se dădea drept un jurnalist freelancer specializat 
în mașini care voia să scrie despre Kevin și mașina sa. 

— Ştiam că își făcea planul dinainte. Dar asta e uluitor. E 
dispus să vorbească? întrebă Tony. 

— Nup, spuse Chris printr-o cârpă pătată de roșu pe care o 
ținea la nas. „Nici un cuvinţel.” 

— Nu vrea avocat, refuză să vorbească. Nici măcar nu 
recunoaște că el e Anderson. Carol se trânti pe un scaun și se 
întoarse spre Tony. Am găsit un supozitor vaginal și o sticluţă de 
medicamente antiretrovirale în jacheta sa. Avem martori care 
pot confirma că l-au văzut cu victimele și avem acces la grădina 
otrăvitoare. Dar mi-aș dori o mărturisire. Ai vreo sugestie? 

— Lasă-mă să vorbesc cu el. 


— Ştii că nu așa se face, spuse Carol. 

— Am mai făcut-o și în trecut. 

— Dar nu când lumea ne urmărea cu sufletul la gură, așa 
cum se va întâmpla în cazul ucigașului lui Robbie Bishop. 

— Refuză să vorbească, Carol. Ce ai de pierdut? 

Ea își abătu privirea, sfâșiată între nevoia de a face lucrurile 
ca la carte și nevoia de a obţine o mărturisire. Ştia că ochii 
echipei sale erau aţintiți asupra ei, dorindu-și să facă ceea ce 
era necesar pentru a termina și a încheia cazul acesta. Aveau 
nevoie de un rezultat adevărat, nu de unul parţial. 

— OK, zise ea oftând. Dar numai dacă îl avertizăm dinainte și 
își dă acordul să fie înregistrat. 

— De acord, spuse Tony. 

Se împinse în cârje și o luă spre ușă. 

— Unde e Paula? întrebă Carol. Și Sam? Aș avea nevoie de ei 
în Kirkby Pannal, să însoțească echipa de criminaliști la 
percheziționarea casei lui Anderson. 

Stacey și Tony schimbară o privire. Stiau amândoi că 
răspunsul la întrebarea lui Carol ar fi putut să distrugă șansele 
lui Tony de a discuta cu Jack Anderson. 

— Au pornit pe urmele unei piste despre Aziz, spuse Stacey. 

Tony își ascunse surpriza. Stacey nu obișnuia să-i scoată pe 
oameni din bucluc. Apoi își aminti cine o însoțea pe Paula și 
începu să înţeleagă puţin. li făcu un mic semn cu capul când 
privirea lui Carol era îndreptată altundeva, apoi porni spre 
încăperea în care erau duși cei reţinuţi. 


x k xk 


Vestea unui arest important se răspândea întotdeauna rapid 
într-o secție de poliție. Când Tony și Carol ieșiră din biroul 
Echipei de Intervenţii Majore, oamenii stăteau deja în pragul 
ușilor transmiţându-le felicitări, aplaudându-i când treceau. 
Chiar și ușa de intrare de la baza Comandamentului Antitero era 
plină de bărbaţi în negru care își ofereau, în tăcere, susţinerea. 
În timp ce așteptau în hol, liftul se deschise aruncându-i afară 
pe David și pe Johnny. 

— Frumoasă treabă, spuse David, intersectându-se cu Tony 
și cu Carol în drum spre lift. 

— Dar aud că nu vorbește, adăugă Johnny. Să sperăm că 


băieţii în costume albe vă fac rost de ceva dovezi solide. 

Ușile se închiseră înainte să apuce Carol să răspundă. Tony 
spuse: 

— Ai să te bucuri să nu-i mai ai pe cap. 

Carol pufni. 

— Asta n-o să se întâmple prea curând. 

— Ah. Ei bine, chestia e că... Liftul se opri și intrară doi 
angajaţi civili. Nu era momentul potrivit să-i spună despre 
Rachel Diamond. 

Drumul de la lift la biroul de ţinere în arest nu-i oferi nici el 
prea multe ocazii, având în vedere cât de mult îi solicita puterea 
de concentrare. Și, în plus, voia să-și clarifice mintea înainte de 
a-l înfrunta, în sfârșit, pe Hărţuilă. De-ajuns pentru o zi, își 
spuse. La biroul de intrare în arest, un tehnician îi fixă casca 
minusculă ce avea să-i permită lui Carol să comunice cu el, apoi 
porniră din nou pe coridor. 

Carol se opri în faţa uneia dintre sălile de interogatoriu. 

— Imediat ce aflu ceva de la echipa de criminaliști care îi 
percheziționează casa, am să te anunţ. Succes! 

Îi ţinu ușa deschisă să intre. 

În timpul cât îi luă să străbată încăperea, Tony apucă să-i 
arunce o privire lui Jack Anderson. Așezat, îi era greu să-i 
estimeze înălțimea, dar, judecând după constituţie, Tony se 
gândi că avea probabil puţin sub un metru optzeci. Avea 
douăzeci și șase de ani, aceeași vârstă ca Robbie Bishop, și 
părea în formă. Bărbiţă rasă, bine conturată, fără tatuaje vizibile 
și cu un singur cercel bărbătesc cu diamant. Purta jacheta 
costumului direct peste pieptul gol. Arăta de parcă ar fi lansat o 
nouă modă. Și era frumos, chiar și cu umflătura de pe falcă, 
acolo unde îl lovise Malory, doborându-l. Arăta bine în fotografie, 
dar în carne și oase era și mai chipeș. Era ușor de înţeles de ce 
nu avusese dificultăţi în a atrage fetele. Un Robert Redford la 
tinereţe, doar că brunet și cu un ten mai frumos. Și la fel de 
mișto ca Paul Newman la orice vârstă. 

Pe chipul lui Anderson nu apăru nici măcar o umbră de 
expresie când Tony se chinui să traverseze încăperea și să se 
așeze. 

— Eu sunt Tony Hill, îi spuse imediat ce se instală. Colaborez 
cu poliţia. Sunt psiholog criminalist. 

Un colț al gurii îi tresări într-un zâmbet strâmb. 


— Ca în Cracker**, doar că slab. 

Tony își înăbuși un zâmbet. Odată ce tăcerea era ruptă, 
devenea mult mai dificil să te întorci la muţenie. 

— Și nici nu am probleme cu băutura și cu jocurile de noroc, 
spuse Tony vesel. Ai fost informat în privinţa drepturilor tale? 

Anderson dădu din cap. 

— Nu vrei un avocat? 

Anderson clătină din cap. 

— ŞI știi că această discuţie este înregistrată? 

— Nu contează, fiindcă nu intenţionez să spun nimic 
important. Anderson se lăsă pe spate în scaun și își încrucișă 
braţele peste piept. Ca să mă fac de râs citându-l pe Billy Joel: 
„Sunt un om nevinovat”. 

Tony dădu din cap. 

— Cred că, la un anumit nivel, tu chiar crezi asta. Dar cred și 
că știi că asta va fi greu de demonstrat. Poliţia are deja câteva 
dovezi, și se vor aduna multe altele. Oricât de mult ai crede că 
crimele tale au fost justificate, crudul adevăr este că peste o zi 
sau două vei fi pus sub acuzare pentru trei crime. Și asta fiindcă 
ai ucis trei oameni. 

Anderson nu spuse nimic. Chipul său revenise la împietrirea 
de mai devreme. 

— Am să-ţi spun Jack, zise Tony. Știu că, orice s-ar fi 
întâmplat acum trei ani, tu simţi că Jack a murit, dar el e omul 
pe care îl cunosc cel mai bine, așa că vom rămâne la Jack. Mă 
gândesc la acel băiat Jack și simt compasiune pentru el. Mulţi 
copii cresc fără taţi. Eu sunt unul dintre ei, așa că înţeleg puţin 
ce înseamnă asta. Dar tatăl meu nu a fost ucis. A existat 
întotdeauna posibilitatea să se întoarcă în viaţa mea, oricât de 
puţin probabilă ar fi fost acea șansă. Dar pentru tine nu a 
existat, așa-i? Tatăl tău dispăruse pentru totdeauna. Nu mai 
aveai nici o speranţă de care să te agăţi. Și, ceea ce era mai 
grav, murise ca erou. O moarte soldățească, pentru regină și 


3 Serial de televiziune britanic al cărui protagonist este un 
psiholog criminalist (Eddie „Fitz” Fitzgerald), antieroul clasic: 
infidel, alcoolic, fumător înrăit, supraponderal, dependent de 
jocurile de noroc, maniac, rău de gură și sarcastic (n.red.) 

35 Referire la melodia An Innocent Man (de pe albumul cu 
același nume), interpretată de cântăreţul american William 
Martin („Billy”) Joel (n.red.) 


pentru ţară. E mai mult decât ar putea suporta un adolescent. Și 
a ratat atâtea lucruri murind în acel moment. Toate acele lucruri 
pe care nu le-a văzut, nu le-a făcut vreodată. Internetul. 
iPod-urile. Camerele foto digitale. Bilete de avion ieftine. Google. 
Pe tine crescând. Presupun că de asta ai devenit atât de lacom 
de experienţe. Femei. Băutură. Droguri. Bărbaţi. Tras pe nas, 
injectat în venă, sex, beţii. Toate aceste lucruri pe care le puteai 
încerca... 

— Ce vrei să spui, omule? Eu nu-s poponar. 

Işi desfăcu braţele, încleștându-și mâinile pe marginile 
scaunului. 

Asta era. Medicamentele antiretrovirale îi oferiseră un 
indiciu, dar, chiar și așa, Tony nu se așteptase să apară atât de 
rapid o fisură în armura lui. 

— N-am spus că ai fi. Vocea lui Tony rămase calmă și 
relaxată. Aproape hipnotică. Vorbeam despre setea de a 
experimenta. Credeam că vrei să experimentezi totul. Neînfricat 
și receptiv la toate, la orice senzaţie. Să iei tot ceea ce avea de 
oferit lumea și să pui mâna pe acele lucruri, să nu ratezi nimic. 
Mă înșel, oare? 

— Sunt cuvintele tale, nu ale mele, doctore. 

Anderson se străduia din tot sufletul să facă pe tipul dur, dar 
Tony îi simţea furia și neliniștea din spatele măștii. Atât de 
multă durere, și nu putea face nimic cu ea. 

— Dar am dreptate. Amândoi știm asta, spuse el. Nici eu nu 
sunt poponar, dacă vrei să știi. Asta nu înseamnă că nu m-am 
întrebat cum ar fi. Adică, după ce ai gustat din toate celelalte 
experienţe, ești nevoit să te întrebi. Ar fi tot același lucru sau ar 
fi ceva diferit? Era timpul să schimbe ritmul. Apoi a murit mama 
ta - asta a fost o experienţă pe care chiar nu ţi-o doreai. N-ai 
vrut să se sinucidă, n-ai vrut să te gândești la acel gen de 
disperare. N-ai vrut ca ea să moară, nu-i așa? Cât de greu 
trebuie să-i fi fost ei să reziste până credea că te-ai pus pe 
picioare, apoi să acţioneze. Să treacă prin acea unică experienţă 
pe care nimeni n-o împărtășește. A făcut tot ce i-a stat în 
putere, apoi s-a retras din activitate. Te-a lăsat pe tine să te 
ocupi. Eu aș zice că, dacă existase ceva ce nu încercaseși până 
atunci, te-ai aruncat în toate acele experiențe după ce și-a luat 
ea zborul. 

Anderson se foi în scaun. 


— Trebuie să ascult psihologia asta de amator toată ziua? 
izbucni el. 

— Nu e nimic de amator în asta, Jack. Pentru asta sunt plătit. 
Deci ce altceva mai era pe listă? Să joci în prima ligă. Să-ţi 
cumperi o casă pe Dunelm Drive. Să câștigi un milion înainte de 
a împlini treizeci de ani. Să conduci un Ferrari. Tony observă că 
strategia funcţiona. Fiecare propoziţie provoca o tresărire 
măruntă. Era timpul să crească presiunea. Cum mă descurc, 
Jack? Câte lucruri mai erau pe listă? Câţi oameni mai plănuiai să 
otrăvești? Să le otrăvești vieţile așa cum a otrăvit-o el pe a ta? 

El inspiră cu greu. 

— Spui doar rahaturi. Ce înseamnă asta? Vieţi otrăvite? Crezi 
că oricine ar fi fost cel care i-a ucis pe tipii ăia se folosea de 
crimă drept metaforă? Cum poţi trivializa moartea în halul ăsta? 
Eşti mai ţicnit decât ucigașii pe care ar trebui să-i vânezi. 

Tony ridică din umeri. 

— Nu ești primul care sugerează asta. Dar ceea ce contează 
e că eu nu sunt un ucigaș. Tu da. Și singurul motiv pentru care 
ești interesant pentru mine sau pentru oricine altcineva în acest 
moment e faptul că vrem să știm de ce. Eu cred că știu de ce, 
dar m-aș bucura să aud că am avut dreptate. 

— Ești așa de plin de rahat, spuse Anderson. Tipii ca tine, 
care cred că știu ce îi motivează pe oameni... Habar n-ai. 

— Abureală, Jack. Poate că îi îndepărtează pe unii oameni, 
dar nu și pe mine. Nu mă interesează încercările tale de a-mi 
distrage atenţia. Hai să ne întoarcem la adevărata problemă în 
discuţie! Incercările tale de a te răzbuna fiindcă visele ţi-au fost 
furate de către bărbatul care ţi-a otrăvit viaţa. 

— Nu sunt poponar, spuse Anderson, mai tare de data 
aceasta. 

— Cine a pomenit despre poponari? întrebă Tony cu o 
expresie de inocentă deplină. Eu te întrebam despre mica ta 
listă. Și ce altceva mai era pe ea. Trei le-ai îndeplinit. Câte mai 
aveai? Știu că mai este cel puţin unul, Kevin, tipul cu mașina 
Ferrari. Tu chiar credeai că ei au să stea deoparte și au să te 
lase să-l răpești pe unul de-al lor? L-ai prins pe Tom Cross 
fiindcă nu căutam unde trebuia. Tony se aplecă în faţă, 
apropiindu-se de el, în continuare calm, dar ineluctabil. Dar era 
imposibil să-l prinzi pe Kevin Matthews. 

Pentru prima dată, Anderson păru zguduit, chipul său 


trădând surpriza și alarma. 

— Mă ocup puţin de jurnalism. Îi luam un interviu. 

— Cât timp ţi-a luat să găsești un jurnalist cu inițialele 
potrivite? Sau faptul de a fi văzut articolele adevăratului Justin 
Adams ţi-a dat o idee cum să ajungi la Kevin? Tony își aplecă 
într-o parte capul și îl cântări pe Anderson. Sunt curios, să știi. 
Ești ușurat că te-am oprit? Sau ești furios că n-ai apucat să 
termini ce ai început? Doar din curiozitate, cum trebuia să se 
termine jocul tău? Aveai de gând să-i ucizi pe cei de pe listă, 
apoi să te oprești? Să te bucuri de viaţa care ţi-a mai rămas? 
Sau aveai de gând să-ţi închei socotelile cu viaţa așa cum a 
făcut mama ta? 

Un mușchi din falca lui Anderson tresări. 

— Ti-am spus. Era un interviu. Mă ocup puţin de jurnalism, 
OK? Apoi a început să se poarte ciudat. Habar n-am de ce. Ar 
trebui să te interesezi pe unde a fost înainte să ajungă la 
apartamentul meu. Orice ar fi consumat, a făcut-o acolo. Nu știu 
despre ce tot vorbești tu. Otravă, pederastie? Nu asta e lumea 
mea. 

Tony era pe punctul de a vorbi, dar vocea lui Carol în 
urechea sa îl făcu să se oprească. 

— Tony, tocmai am primit un mesaj de la criminaliști. Au 
găsit lista, prinsă cu scotch sub tastatura calculatorului său. 
Cele două pe care nu le știi sunt „Să scot un CD care ajunge în 
topuri” și „Să am o prietenă top-model.” Ai înțeles? 

El dădu din cap. 

— O, ba da, Jack. Kevin și mașina sa Ferrari. Se aflau și ei pe 
mica ta listă. Deci cine avea să fie următorul? Pe care dintre 
artiștii din Bradfield care au ajuns în topuri aveai de gând să-l 
distrugi? Sau plănuiai să-l ucizi pe tipul care avea o prietenă 
top-model? Stai să mă gândesc, cine anume din Bradfield are o 
iubită care defilează pe podiumurile de modă? Cred că ăsta e 
Deepak, nu-i așa? Designerul de modă. Era și el pe listă? 

Sprâncenele lui Anderson se apropiaseră, creând între ele o 
cută verticală puţin adâncă. Neliniște, asta încerca să-i inducă 
Tony. Să-l facă neliniștit. Să-l agite. Să scuture pământul de sub 
picioarele lui. Apoi să-i ofere alinare. 

— Sunt foarte supăraţi din cauza lui Kevin, știi? E popular pe 
aici. Ce aveai de gând să folosești de data asta? Aconit? 
Degeţel-roșu? Stricnină? lţi spun, ai dat peste o idee elegantă. 


Otravă. Să le otrăvești vieţile așa cum a otrăvit-o el pe ata. Şi, 
brusc, își dădu seama. Repetiţia, menită să-l tulbure pe 
Anderson, îi deschisese ușa lui Tony. Era un risc, știa. Dar un risc 
perfect logic. Işi împreună mâinile pe masă și lăsă ca mila pe 
care o simţea să se reverse din el. O singură dată. Doar de atât 
a fost nevoie. Voiai să guști totul, voiai să cunoști totul. Darnu a 
fost ca toate celelalte dăți când ţi-ai forţat limitele și te-ai 
distrat, nu-i așa? Ţi-a displăcut profund. Fiindcă ai dreptate. Nu 
ești poponar. Ai crezut că va fi OK, dar ţi-a displăcut profund. 
Atât de mult, încât te-a făcut să te detești și pe tine. Atunci ai 
încetat să mai fii Jack, nu-i așa? Jack era distrus, nenorocit. Așa 
că l-ai lăsat pe Jack în urmă. Ştiai că a fi mort însemna ate 
despărți de trecut, așa că asta ai și făcut. Jack a devenit John și 
uneori Jake. Dar încă mai aveai visele. Încă mai aveai lista. Încă 
mai credeai că poţi să te realizezi. 

Anderson strânse mai tare scaunul, mușchii umerilor 
profilându-se încordaţi și tensionaţi. Clătină violent din cap, ca și 
cum ar fi încercat să se scuture de ceva lipicios și dezgustător. 

Tony vorbea încet acum. 

— Apoi ai aflat. Acea singură dată, doar de atât a fost 
nevoie. Acea infecție din sânge, care te otrăvea. Care te ucidea. 
Nu contează că în prezent poţi lua medicamente și să trăiești 
mai mult. Cine vrea să trăiască mai mult fără visele sale? Care e 
rostul existenţei? Aveai lumea la picioare, aveai să devii cineva. 
lar o singură noapte proastă a distrus toate astea. 

Tăcerea dintre ei se prelungi, tensionată și dramatică. 
Anderson arăta ca și cum avea să-i plesnească o coardă în 
interior. Tony hotărî să încerce să o facă. 

Tonul îi era moale, dulce. 

— Așa că ai hotărât că, dacă tu nu-ţi puteai trăi visele, atunci 
nici bărbaţii care urmaseră aceeași cale ca tine nu aveau să se 
bucure de ele. Ai fi putut fi tu în locul lor, dar nu erai, așa că nu 
aveai de gând să-i lași nici pe ei să fie. Apoi vocea i se schimbă 
abrupt. Aspru și tare, Tony spuse: Ei bine, uite cum stă treaba, 
Jack! Nu poţi să furi visele altcuiva. Vei merge la pușcărie, unde 
vor avea mare grijă de tine și se vor asigura că fiecare zi ce ţi-a 
mai rămas de trăit e plină de suferință. Vei trăi mult și bine în 
spatele gratiilor. Acolo unde toţi ceilalţi prizonieri vor cunoaște 
detaliile picante de la procesul tău. 

Anderson sări în picioare și se aruncă asupra lui Tony, care 


împunse aerul violent cu una dintre cârje, lovindu-l pe Anderson 
în coaste și reușind să-l dezechilibreze suficient cât să-l arunce 
la podea. 

— Vezi? Nu dau buzna să mă ajute, nu-i așa? spuse Tony. 
Asta fiindcă știu că nu ai să mă baţi de fapt. Nu-ţi place violenţa. 
Chris Devine pur și simplu a avut ghinion. Dacă ai fi avut timp să 
te gândești la asta, nu ai fi lovit-o vreodată. Asta e un alt motiv 
pentru care ai ales otrava. Ca să poţi ucide de la distanţă. 
Clătină din cap. Când am început, simţeam simpatie pentru tine, 
Jack. Acum nu mai simt decât milă. 

Anderson se ridică cu greu în picioare și se furișă înapoi spre 
scaun. 

— Nu-mi trebuie mila ta. 

— Atunci câștigă-mi respectul! Spune-mi cum a fost. Dacă 
mă înșel, spune-mi acum. Am să-mi retrag cuvintele. 

Anderson se trânti în scaun, învins. 

— Nu am să vorbesc despre asta. Indiferent ce dovezi 
găsesc, eu n-am să vorbesc despre asta. Am să pledez vinovat. 
Dar n-am să vorbesc despre chestiile pe care le spuneai tu. Nu 
va exista nici un proces care să mă mânjească. De ce am 
făcut-o va rămâne pentru totdeauna un mister. Ochii îi ardeau 
de furie. Eu i-am ucis. Asta așteptai să spun, nu? Am făcut ceea 
ce trebuia să fac. l-am ucis. 


x k xk 


După ce Anderson fu luat de acolo, Tony constată că, de 
fapt, nu voia să se miște. Epuizat și chinuit de durere, nu avea 
chef să facă nimic care să înrăutăţească oricare dintre aceste 
probleme. Așa că stătea acolo. Sergentul de la arest îi aduse o 
cană de cafea, care, probabil, provenea din proviziile sale 
personale, fiindcă chiar avea gust. În afară de asta, îl lăsară în 
pace. Bău aproape toată cafeaua, apoi lăsă ultima gură să se 
răcească, pentru a-și lua niște codeină cu ea. Ce fel de muncă 
era asta în care punctul culminant al succesului presupunea să 
te simţi atât de nasol? 

Nu era sigur cât timp trecuse până se întoarse Carol. Ea se 
așeză în faţa lui și se întinse peste masă ca să-și pună mâna 
peste a lui. 

— Kevin se simte bine. Își va reveni. Și l-am pus sub acuzaţie 


pe Anderson. Dacă se întorc criminaliștii, vom fi terminat cu 
totul. În mod cert putem stabili legătura cu Tom Cross și există 
dovezi circumstanţiale în privinţa lui Danny Wade. Și tentativa 
asupra lui Kevin. lar dacă își păstrează pledoaria de vinovăţie, îl 
vom avea și pe Robbie. 

— O să se răzgândească imediat ce începe să se ocupe un 
avocat de el, spuse Tony. 

Așa funcţiona lumea. Oricine ar fi ajuns să-l reprezinte în 
instanţă, ar fi recunoscut potenţialul de a ajunge pe prima 
pagină și nevoia să se facă dreptate în mod public. 

— Să sperăm doar că nu va fi Bronwen Scott. 

— Mai este ceva despre care ai vrea să discuţi cu mine? 
întrebă Carol, retrăgându-și mâna. Pleoapele îi tresăriră de 
oboseală. 

— Oh, spuse încet. Dacă tot ai adus vorba... 

— Tony, răsună vocea lui John Brandon din prag. Felicitări! 
Proaspăt ieșit din spital și deja ne faci treaba. Bine lucrat. Îi 
strânse mâna lui Tony și își trase un scaun. Acum, Carol îmi 
spune că avem pe cap o situaţie cam delicată. S-ar putea să ne 
ajute să auzim și părerea ta în privinţa asta. Carol? 

— Se pare că avem un scenariu alternativ pentru atentatul 
cu bombă de sâmbătă, spuse ea. Tony și detectivul Mcintyre 
i-au făcut o vizită lui Rachel Diamond ieri. Văduva lui Benjamin 
Diamond, unul dintre cei morţi de pe urma bombei de la 
stadion. leșise la iveală că firma domnului Diamond avea 
legături cu firma familiei lui Yousef Aziz. Tony îmi împărtășise 
deja bănuielile sale că era posibil să fie vorba despre altceva 
decât un simplu act terorist, așa că, atunci când m-a întrebat 
dacă ar putea discuta cu doamna Diamond despre o eventuală 
legătură între soţul ei și Yousef Aziz, m-am gândit că ar merita 
verificată ipoteza. Tony? 

— Rachel Diamond a pretins că nu urmărise știrile din presă, 
și m-am gândit, după aceea, că poate nu văzuse nici o fotografie 
cu Aziz și că poate nu era conștientă că ceva ce văzuse și 
ignorase ca fiind complet inocent fusese, de fapt, cu totul 
altceva. Așa că azi m-am dus din nou la ea, cu o fotografie a lui 
Aziz. Ea nu era acasă, dar fiul ei, Lev, era. A observat fotografia 
lui Aziz și a zis: „De ce ai o poză cu prietenul lui mami?” Nu am 
făcut nici un fel de presiuni asupra lui, știu care sunt regulile 
legate de martorii minori. lar el a spus că se întâlniseră cu Aziz 


în parc, și el îi cumpărase îngheţată. Mi-am dat seama că exista 
o explicaţie diferită de oricare dintre cele la care ne gândiserăm 
noi. 

Brandon păru îngrijorat. 

— Celor de la Comandamentul Antitero n-o să le placă asta, 
spuse. 

— Păcat, i-o tăie Carol. Nu îl iertase pe Brandon pentru ceea 
ce ea încă mai considera o atitudine prea moale în faţa 
inamicului. Tony? 

— Yousef Aziz nu a fost terorist. Nu a fost nici ucigaș plătit. A 
fost un amant. S-a lăsat atras într-o... iertaţi-mă dacă seamănă 
cu un titlul prost dintr-un ziar de scandal, dar n-am cum altfel să 
descriu asta decât iubire interzisă. Fiul unui musulman pios se 
îndrăgostește de o evreică... și căsătorită, pe deasupra. Nu va 
da prea bine acasă, nu-i așa? Vor fi amândoi renegaţi de 
familiile lor și excluși din firmele la a căror construcţie au muncit 
atât de mult. Cred că Rachel a gândit totul. 

Clătină din cap. De fapt, după ce am petrecut ceva timp cu 
Rachel, mă bântuie bănuiala neplăcută că l-a ademenit pe Aziz 
cu unicul scop de a pune la cale ceea ce s-a întâmplat până la 
urmă - să împuște doi iepuri dintr-un foc. Dar iar mă ia gura pe 
dinainte. 

Brandon părea că ar fi vrut să fie oriunde altundeva, numai 
nu cu ei. Fără a se lăsa intimidat, Tony continuă: 

— Incep o aventură. Aziz e îndrăgostit până peste cap, ar 
face orice pentru ea. lar lui Rachel îi vine o idee grozavă. 
Inscenează un atac terorist. Scapă de Benjamin fără a da de 
bănuit. Aziz, la rândul său, poate să lovească în sistemul care îi 
oprimă pe oamenii lui, fiindcă cei pe care îi aruncă în aer sunt 
ticăloșii ăia bogaţi care îi dispreţuiesc pe cei ca el și ca familia 
sa. lată ce crede Aziz că se va întâmpla: Va seta temporizatorul 
manual, va ieși de acolo înainte să explodeze, va merge cu 
mașina la aeroport și se va face nevăzut chiar înainte să înceapă 
să-l caute cineva. Se va duce în Canada, ceea ce este o alegere 
deşteaptă, fiindcă există destul de mulţi asiatici acolo. Rachel, 
teoretic, va veni după el acolo... 

— Imi cer scuze că intervin, spuse Carol, dar am ceva 
informaţii în privinţa asta. Stacey a găsit o rezervare pentru un 
zbor spre Toronto, pentru vinerea viitoare, pe numele lui Rachel 
Diamond și a fiului său Lev. Și am descoperit o firmă care 


închiriază case de vacanță care încheiase un contract de 
închiriere pe o lună, începând de sâmbătă, pe numele lui Rachel 
Diamond. Yousef Aziz văzuse deja acea casă de vacanţă de pe 
calculatorul său. Atât avionul, cât și casa au fost plătite cu 
cartea ei de credit personală. Așa că Tony are dreptate. 
Indiferent dacă intenţiona sau nu să îl urmeze pe Aziz, avea 
rezervările făcute pentru a-și demonstra intenţia. 

— E foarte trasă de păr, spuse Brandon. 

— Se vor găsi mai multe dovezi, răspunse Carol. Vom putea 
să identificăm apelul folosit pentru a acţiona de la distanţă 
declanșatorul. Dacă a folosit linia de telefon fix, va apărea în 
lista ei de apeluri. Dacă a folosit un telefon mobil, vom putea 
afla prin ce antenă s-a făcut conexiunea. Pun pariu că Stacey va 
reuși să găsească dovezi pe unul dintre multiplele calculatoare 
ale soților Diamond. Vom discuta cu toţi prietenii soţilor 
Diamond. Trebuie să existe cineva care să fi știut că aveau 
probleme în căsnicie. Întotdeauna există. lar acum, că știm ce 
căutăm, vom găsi martori care i-au văzut împreună. lar Tony va 
depune mărturie în privinţa a ceea ce spus Lev. 

— Mărturii indirecte, spuse Brandon. 

— De fapt, domnule, cred că asta e una dintre excepţiile la 
regula mărturiilor indirecte, spuse Carol politicos. 

Brandon clătină din cap. 

— Nu-mi place, Carol. Crezi că un juriu va accepta ideea că o 
femeie evreică și-a pus amantul musulman să se sinucidă și să 
omoare alţi treizeci și cinci de oameni, doar pentru a scăpa de 
soţul ei? De ce nu a divorţat pur și simplu, așa cum facem noi, 
restul? 

— Fiindcă e lacomă, spuse Tony. „lar eu știu totul despre 
femeile lacome.” 

— Vreau să o arestez, domnule, spuse Carol. Sub acuzaţia 
de a fi ucis treizeci și șase de oameni. Fiindcă, dacă nu o facem, 
imediat ce află de la mama ei ce i-a spus Lev lui Tony, seva 
îmbarca în primul avion care părăsește ţara. lar dacă vi se pare 
că dovezile noastre nu sunt tocmai suficiente pentru a o aresta, 
nici nu se va pune problema să putem obţine un mandat de 
extrădare. 

Brandon gemu. 

— Nu-mi place asta, Carol. Aduce a vânătoare de fantome. 
Se auzi o bătaie în ușă. Intră! strigă Brandon. 


Stacey păși în încăpere afișând o expresie de mulțumire. 

— Mă gândeam că o să vreţi să vedeţi asta, spuse, punând 
pe masă dosarul pe care îl ţinea în mână. 

— Ce e? întrebă Brandon. 

— Criminaliștii care au percheziționat apartamentul lui Aziz 
au găsit un bon pentru o cola și o prăjitură la Galeria de Artă a 
orașului, de vineri dimineață. Așa că am luat iniţiativa și am 
confiscat înregistrările camerelor cu circuit închis de la cafenea 
și de la galerie. Avem tot materialul la etaj, dar mă gândeam că 
aţi dori să vedeţi acum cele mai relevante elemente. 

Brandon deschise dosarul, și se holbară toți la conţinut. 
Prima fotografie îl ilustra pe Yousef Aziz așezat la o masă, citind 
ziarul, cu o cola şi o prăjitură în faţa sa. În următorul cadru, 
Rachel Diamond venea din spate, ţinând un ziar. În următorul 
cadru se vedea cum ea punea un ziar pe masa din faţa lui 
Yousef. In ultimul cadru, trecuse de el și nu mai avea ziarul. 

— Trei puncte de contact între ei, spuse Carol. Eu zic că e 
vremea să pornim la vânătoare. Brandon nu părea prea convins, 
dar dădu din cap a aprobare. 

— Priveşte partea bună a lucrurilor, John, îi zise Tony. Măcar 
așa poţi să le spui celor de la Comandamentul Antitero să-și ia 
tălpășiţa. 


Trei luni mai târziu 


O însorită după-amiază de duminică, un peisaj clasic din 
nordul Angliei, cu mărăcinișuri înalte și văi prelungi. O 
decapotabilă Ferrari stacojie, cu acoperișul coborât, străbătea 
drumul cu o singură bandă ce urca dealul până la un podiș înalt. 

— Unde mergem? o întrebă Tony pe Carol. Și de ce folosim 
mașina lui Kevin? 

— Chiar nu contează de câte ori întrebi, n-am să-ţi spun 
până nu ajungem. 

— Detest surprizele, bombăni el. 

— Asta o să-ţi placă, spuse Carol. Așa că nu te mai văicări. 

Câţiva kilometri mai încolo, drumul devenea drept. În 
mărăciniș, câteva gherete de vânătoare se ridicau dintre ferigi 
precum gurile de tun ale unei corăbii. Spre dreapta se 
desprindea o cărare. Carol opri mașina. Se întinse spre bancheta 


din spate și luă un rucsac. 

— Haide, spuse. Aici e. 

Tony privi în jur la peisajul monoton. 

— Ce e aici? 

— Hai după mine! O porni pe cărare, apoi se întoarse să-l 
aștepte. $chiopătatul era încă vizibil. Se întrebă dacă avea să 
dispară vreodată complet. Medicii se gândeau să înlocuiască 
articulaţia, știa asta. Dar pe el nu-l încânta ideea unei noi 
intervenţii chirurgicale. Nici măcar dacă ar fi fost făcută de 
redutabila doamnă Chakrabarti. 

— Încă nu pot merge prea mult, să știi, spuse el ajungând-o 
din urmă. 

— Nu mergem mult. 

După vreo jumătate de kilometru, dealul cobora foarte 
abrupt, oferind o perspectivă spectaculoasă asupra văii de 
dedesubt și asupra unui castel elegant aflat la capătul ei. 

— De aici se va vedea bine, spuse Carol. Deschise rucsacul 
și luă o pătură pe care o întinse pe jos. Se așezară unul lângă 
celălalt, iar ea scoase două binocluri, o jumătate de sticlă de 
șampanie și două pahare. Se uită la ceasul de la mână. 
Sincronizare perfectă. 

— Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? 

— Folosește-ți ochii! Îi dădu un binoclu. Uită-te în vale, spre 
castel. În timp ce vorbea, un fuior de fum se ridică pe cer. Apoi 
izbucni brusc un șuierat de flăcări, iar o fâșie de verdeață se 
coloră în roșu, și galben, și negru sub flăcări și fum. 

— Asta e ceea ce cred eu că e? întrebă Tony, urmărind 
spectacolul prin binoclu. 

— Grădina otrăvitoare a lordului Pannal, spuse Carol. Şi-a 
dorit să o facă încă din ziua în care l-am arestat pe Jack 
Anderson. Dar trebuia să ne asigurăm că procurorii și avocaţii 
apărării își terminaseră toate cercetările de care aveau nevoie. 
Și unii, și alţii și-au încheiat treaba vinerea asta, așa că 
Excelenţa Sa și-a îndeplinit, în sfârșit, dorinţa. 

— Înţeleg acum de ce ai împrumutat mașina Ferrari. Tony 
cobori paharele. Anderson pledează în continuare vinovat? 

Carol dădu din cap, răsucind cu degetele dopul sticlei de 
șampanie, care ieși cu un pocnet ușor. Ea turnă în pahare. 

— Avocatul a încercat tot ce i-a stat în putinţă să-l facă să se 
răzgândească, dar el e suficient de deștept încât să știe că, dacă 


își menţine pledoaria de vinovăţie, nu se va vorbi aproape deloc 
la tribunal despre motivele pentru care a luat-o razna așa cum a 
făcut-o. Și, desigur, fiindcă tipii de la laboratorul de toxicologie 
au descoperit că supozitorul din buzunarul lui era plin de 
stricnină, ar fi greu de demonstrat că era doar un spectator 
inocent. 

— Ba bine că nu! Ai aflat până la urmă cum i-a administrat 
drogurile? 

— Cuburile de gheaţă. Cele dintr-o parte a tăviţei erau 
contaminate cu Rohypnol. Cele de pe cealaltă parte erau curate. 
Pufni ușor în râs. Partea cu drogurile avea scris un „R” mare cu 
carioca să nu se încurce. 

Tony sorbi din băutură. 

— M-am întrebat la vremea aceea dacă avea să ne scape. 

— Să ne scape? Cum? 

— O capsulă de cianură în nasturele de la cămașă. Sau ceva 
de genul ăsta. Nu m-ar fi surprins. Privi în gol, spre vale. Ceva 
noutăţi în privinţa lui Rachel Diamond? 

— Încă susţine că e nevinovată. Dar avem martori care 
declară că mariajul soţilor Diamond scârţâia. lar ceea ce a reușit 
Stacey să scoată de pe calculatorul ei de la birou, combinat cu 
schimbul de materiale de la cafeneaua galeriei, o s-o înfunde. Ai 
făcut o treabă genială când ţi-ai dat seama de asta. 

El clătină din cap. 

— A fost o perioadă foarte ciudată pentru mine. Durerea, 
medicamentele, bizareria cazurilor. Și mama mea. 

— „Și faptul că ne-am certat aproape tot timpul, de la început 
până la sfârșit.” 

— A mai luat legătura cu tine? 

— Nu. Probabil nici n-o va face până data viitoare când va 
vrea ceva de la mine. 

Carol se sprijini pe el. 

— Încă te mai gândești să încerci să afli mai multe despre 
tatăl tău? 

El oftă. Uneori și-ar fi dorit să nu-i mai zgândărească rănile. 
Ştia că o făcea din grijă și din afecţiune, dar asta nu însemna că 
nu era dureros. Câtă vreme tatăl său fusese un necunoscut, 
reușise și el, la fel ca Jack Anderson, să se refugieze în visele 
sale. Acum, că exista o realitate palpabilă pe care să o 
investigheze, nu era sigur că își dorea o parte din această 


moștenire. 

— Nu ţi-am mulţumit niciodată cum se cuvine fiindcă ai 
pus-o la punct pe Vanessa, spuse. 

— E OK. Știu că e complicat pentru tine. 

El o privi, cu părul strălucindu-i în soare și cu picioarele lungi 
întinse în faţă. Oricine i-ar fi văzut, ar fi presupus că erau un 
cuplu cu vechime, ieșit la o plimbare într-o duminică 
după-amiază, simțindu-se confortabil unul cu celălalt. Adevărul, 
ca majoritatea lucrurilor din viaţa sa, era mult mai complicat și 
mai puţin frumos. Zâmbi strâmb. 

— Atâta că, uneori, îmi doresc să nu mă fi împiedicat să 
semnez, spuse. Ea se desprinse de el și îl privi, șocată și 
ofensată. 

— Îţi dorești să fi stat deoparte și să mă uit cum mama ta te 
jecmănea? 

— Nu, nu e vorba despre asta, spuse el, chinuindu-se să-și 
găsească cuvintele. Noi doi ne petrecem atât de mult din viaţă 
căutând răspunsuri la mistere! Ne obișnuim atât de mult cu asta 
încât nu putem lăsa nimic în pace. Întotdeauna trebuie să 
desfacem jucăria în bucăţi, să vedem cum funcţionează. Și 
constat din ce în ce mai mult că îmi doresc o doză de neclaritate 
și de mister. Să fiu și să fac în loc să mă gândesc și să analizez. 

— Nu vorbești despre tatăl tău acum. 

— Nu, spuse el lăsându-se pe spate și privind cerul. Nu 
despre el. 


Mulţumiri 


Muzica este cea care mă ţine în priză pe tot parcursul unei 
cărți. Este balsamul nerecunoscut, inspiraţia, ritmul și 
încântarea. Lucrez singură într-o cameră, așa că pot să ascult 
oricât de tare sau de încet vreau. Pot asculta aceeași piesă ori 
de câte ori am chef, fără să mă acuze cineva că îl înnebunesc de 
cap. Fiecare carte este însoţită de prieteni vechi și de 
descoperiri noi. Astfel că, pentru această carte, le mulţumesc lui 
Richard Thompson, Sigur Rós, Deacon Blue, Roddy Woomble, 
Mary Gauthier, Ketil Bjornstad, Elvis Costello, Rob Dougan, 
Michael Marra, Rab Noakes, Karine Polwart, Wolfgang Amadeus 
Mozart și formaţiei Blue Nile. Îi mulțumesc și lui lain Anderson 


de la Radio Scotland, datorită căruia am investit o mică avere în 
CD-uri și melodii descărcate de pe internet. Și adresez 
mulțumirile mele speciale lui Sue Turnbull, care a venit tocmai 
din Australia pentru a mă prezenta lui Sigur Rós și lui Peter 
Temple. 

Am suferit două intervenţii chirurgicale ortopedice majore, 
între cartea de dinainte și cea de faţă, și le sunt foarte 
recunoscătoare domnului doctor David Weir și echipei de 
asistente de la spitalul Newcastle Nuffield pentru minunațţii mei 
genunchi noi și pentru inspiraţia ce m-a condus la un element 
inedit al acestui roman. 

Unii dintre cei care au contribuit la această carte au cerut să 
nu fie numiţi. Sper că vor considera că a meritat să îmi acorde 
încrederea lor. Harry și Louise m-au consiliat în materie de 
probleme medicale, iar personalul îndatoritor de la Alnwick 
Garden m-a pus pe gânduri, fără să știe. 

În sfârșit, mulţumesc echipei mele loiale de la Gregory and 
Co, de la HarperCollins și de la Coastal Productions, în special lui 
Jane, Juliei, lui Anne, Sandrei și lui Ken. 

Însă, mai presus de orice, îi mulțumesc lui Kelly, care face ca 
totul să fie mai bine.