Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 04 Criminal in serie

virtual. -p toject. eu 


ILAC O Bulai: 


Justiție fără limite 
CRIMINAL ÎN SERIE 
w 


DANIEL LACOSTE 


Colecţia 
Justiţie fără limite 


NR.4 


CRIMINAL 
IN SERIE 


În românește de: 
MARIA CARP 


eA 


virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Prolog e 


Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercație cu trei pederaști în urma căreia amicul său îşi pierde 
viața, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce au alertat autoritățile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanțat de Central 
Inteligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent care se poate adapta oricărei 
situații, fiind capabil să învețe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecți cărora li s-a injectat 
un ser secret, numai Branigan a supraviețuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă care a durat două decenii. Ceasul său biologic se 
oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

În primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Usama bin Laden, Samuel 
Branigan revine din senin la viață. Amintindu-și cu greu propriul 
trecut, datorită sedintelor repetate de hipnotism la care a fost 
supus în stare de inconștiență, eroul constată cu stupoare că 
poate reține tot ceea ce vede, aude ori citește, ba chiar are 
capacitatea de a „viziona” lucruri ce urmează să se întâmple în 
viitor. De asemenea, se vindecă mai repede decât restul 
semenilor săi și posedă un simt extrasenzorial care il fereşte 
adesea de primejdii. 

In vreme ce întreține câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este internat, Branigan primește porecla de 
Lucky (norocosul) care-l va însoți toată viața. Intâmplător, 
descoperă că doctorii instituției spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienți să intre în moarte clinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaților internaționali și unor 
oameni de stat, operațiunea părând a fi controlată de CIA. Lucky 
procedează astfel încât îi demască pe criminali, apoi își ia 
tălpășita din sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu putin timp 
înainte ca mărturiile despre abominabilele fapte ce se petreceau 
acolo să fie spulberate de o puternică explozie provocată de o 
mână criminală. 


În continuare, fostul borfaş este interceptat de profesorul 
Caron - cel care intrase în minte sa, cu intenția de a-l controla în 
totalitate -, dar reușește să scape în urma unul grav accident de 
circulație. Deoarece valorează mai multe decât greutatea sa în 
diamante, un anumit segment al CIA intenționează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. Acesta vrea să-și amintească întregul său 
trecut, să se răzbune pe cei care i-au răpit 20 de ani din viată 
(chiar dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în ultimul 
rând, să îi ajute pe oamenii aflați în nevoie. 

Întors la Philadelphia, orașul în care îşi petrecuse cea mai 
mare parte din viață, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și îşi face 
alții noi. Cu concursul acestora, reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de agenție. Gratie unor împrejurări favorabile, capacităților sale 
paranormale și sprijinului primit de acolo de unde se aștepta 
mai puțin, fostul borfaș reușește să scape, în timp ce profesorul 
Caron își pierde viața, de data asta definitiv. In schimbul 
libertății, Lucky acceptă să colaboreze cu un anumit segment al 
CIA - atunci când siguranța națională și viețile americanilor se 
află în pericol - păstrându-și, totuși, o totală independență față 
de capii agenției. 

În acest moment, în scenă îşi face apariția frumoasa Zelda 
Ibrahimovici, o persoană foarte influentă din cadrul CIA, care 
acționează doar în propriul interes. Lucky îi dejoacă planurile, 
reusind să stopeze alte atentate puse de aceasta la cale. Astfel, 
proportiile tragediei americane din septembrie 2001 ajung să fie 
mult mai reduse decât le preconizaseră teroriștii. Dar planurile 
machiavelice ale lui Zelda nu se opresc aici. 


e Capitolul 1 « 


— Am cam depășit limita suportabilă pentru nevestele 
noastre, nu credeţi? 

— S-ar putea să ai dreptate, bătrâne, dar asta nu ar trebui să 
ne schimbe buna dispoziţie. La dracu', doar nu ai trecut chestia 
asta într-un contract prenuptial sau ceva similar? 

Se aflau deja de la prânz în barul în care se simțeau de-ai 
casei. Reușiseră, în acea zi, să bată vechiul record de beri 
consumate în localul cu pricina. Drept recompensă, primiseră 
din partea patronului - conform tradiţiei locului - dreptul de-a 
devora pe gratis oricât, până când vor dori să plece din bar. 

— Chiar crezi că ar trebui să ratăm ocazia asta? întrebase 
Tim, care tocmai se întorsese de la toaletă. Am redat o parte din 
bere patronului, ha, ha! l-am pișat-o și o pot lua de la capăt 
începând din acest moment. 

— Nu mi-e foarte clar cum am putea să mai profităm de 
gratuitatea oferită, răspunse Doug cu glasul împleticit. Simt că 
plesnesc numai dacă văd încă o sticlă de bere destupându-se. 
Nu știu cum vă simtiti voi, dar pentru mine e destul. Mă ridic și o 
iau ușurel înspre casă. Mi-a fost suficient pe ziua de azi. 

Doug era un individ micuţ și chelios, care bătea spre vârsta 
de 65 de ani. În burta care se revărsa voluptoasă peste curea, ai 
fi crezut că ar putea încăpea încă jumătate din băutura 
existentă în bar. Vârsta, însă, începea să-și spună cuvântul. 
Omul consumase deja peste posibilităţile sale. Se ridică cu greu 
din scaunul înalt, sprijinindu-se cu mâna dolofană de tejghea și 
făcând un mic salt, ca să ajungă cu picioarele pe podeaua 
lipicioasă. 

— Pe toți morții din 'Nam! se revoltă Antonio, cel care nu voia 
să-și strice dispoziţia. Asta chiar ne părăsește, când ne simțeam 
mai bine... Sau, mai ieftin, în orice caz. 

— Tu n-ai decât să mai rămâi, portorican zgârcit, spuse Tim, 
semn că și lui i se cam tăiase cheful de scurs sticle de bere. Și 
eu plec, o dată cu Doug. Mai bine mă păstrez pentru un alt 
record. Nu se știe niciodată ce îţi rezervă viața. 


Tim era un individ uscat și peste măsură de înalt. În ruptul 
capului n-ai fi crezut că în corpul lui ar fi putut încăpea mai mult 
de un păhărel sau două de coniac. Avusese, însă, cel mai 
important rol în toată tărășenia din acea crâșmă, deoarece se 
comportase ca un furtun ori ca o sugativă de calitate. Tot ce 
intra, ieșea din el aproape instantaneu. Niciodată nu avusese 
probleme să dea pe gât cantităţi impresionante de spirtoase sau 
mai puţin spirtoase. Băutura nu poposea în burta lui lipită de 
spate, ci doar îl tranzita și-l ridica în al nouălea cer. 

— Pe fața gălbejitului pe care l-am jupuit în Saigon! Cum de 
m-am ales eu cu niște fătălăi ca voi? 

Cel care vorbise era Antonio. Singurul care nu prea avea unde 
să se ducă; motiv pentru care trăgea de cei doi prieteni, ca să 
mai rămână o vreme. 

— Mai stăm un rând... doar atât, vă rooog! Ce dracului!? E 
patru iulie, ziua unchiului Sam, pentru care am ajuns un olog! Să 
sărbătorim evenimentul așa cum se cuvine! 

Din nefericire pentru el, cei doi erau deja aproape de ușă și nu 
păreau dispuși să se întoarcă pentru încă un rând. Fu nevoit să 
se ridice și el, cu mare greutate. Ce-i drept, îl copleșiseră sticlele 
de bere, dar cu asta se obișnuise. Ceea ce îl deranja mai tare 
era casa goală spre care urma să se îndrepte și unde nu avea 
cine să-l bată la cap. Nevasta îl părăsise și constatase cu 
stupoare că era mai rău fără rău, decât în compania lui. 

Înjurând amărât pe seama războiului care îi răpise un picior, 
se ridică și o porni șontăâc pe urma celorlalţi. Ajuns în stradă 
constată că prietenii lui se mișcau mai ușor decât ar fi fost 
normal după cât băuseră. Ceea ce i se păru destul de deplasat. 

— Hei! strigă în urma lor. Staţi să vin și eu cu voi, dacă tot mi- 
ați stricat cheful! Nu faceți pe nebunii! 

— Păi, hai o dată, îi zise Tim, întorcându-se spre Antonio și 
oprindu-l în același timp pe Doug. Mișcă-te mai repede! 

Ologul nu mai auzea nimic în jurul lui și se mișca precum un 
roboţel a cărei cheie fusese învârtită prea vârtos. Incerca să se 
grăbească. 

— Ce e? De ce te ţii de mine? Vrei să-ţi pocesc mutra, 
prăjinel? se înfurie Doug când simţi mâna uscată a lunganului, 
strângându-l cu putere de cot. 

— La uită-te la ăsta, ce negru-n ceru' gurii e! strigă Antonio 
din spate, tropăind cu piciorul de lemn pe asfalt, în încercarea 


6 


de a-i ajunge pe cei doi din urmă. Dacă erai atât de dur și în 
junglă, nu mai trebuia să te car atâta în spate și poate că acum 
aveam amândouă picioarele sub mine. Puteam să-ţi dau oricând 
doream șuturi în cur, fără să obosesc... 

Deșiratul de Tim și butoiașul de Doug se opriră în cele din 
urmă în dreptul unui tomberon și îl așteptară tăcuţi pe Antonio 
ca să străbată, înjurând într-una, distanța care îi despărțea. Cei 
doi semănau cu Don Quijote și Sancho Panza, comparaţie pe 
care o auziseră de atâtea ori făcută la adresa lor, încât remarca 
nici măcar nu-i mai irita. 

— Până când ajunge șontorogul, mă duc să mai elimin niște 
Budweiser, spuse Tim, îndreptându-se spre tomberon și 
începând din mers să-și desfacă șliţul. Mă piş pe mine. 

jetul puternic ţâșnise deja când respectivul mai avea doi pași 
de făcut ca să ajungă în locul în care își propusese să se 
ușureze. Incepu să-l manevreze cu dibăcie, pentru a nu se uda 
pe pantaloni, direcţionându-l spre unul dintre sacii pe care 
cineva nu se ostenise să-l salte peste buza tomberonului, 
lăsându-l să zacă pe trotuar. Cu atât mai bine pentru el, și mai 
rău pentru gunoierii din noaptea respectivă. 

Doug se ţinea cu greu pe picioare, bălăngănindu-se în faţă și 
înapoi ca un Hopa-Mitică. Fâșâitul pe care-l genera Tim, urinând 
pe sac, îi aminti că și el are vezica mult prea plină. În 
consecință, o porni împleticindu-se spre locul în care Tim privea 
stelele, fredonând încetișor o melodie. Ajuns acolo se opri, nu 
însă fără greutate. Corpul i se duse în față și cu greu reuși să-l 
împiedice să nu se prăbușească peste sac. La un moment dat, 
privirea lui împăienjenită de aburii alcoolului observă ceva ieșind 
din sacul ale cărui margini fuseseră date la o parte de jetul de 
urină al lunganului. 

— Hei, ia uite ce avem noi aici! încercă el să exclame, însă 
vorbele i se înecară într-o bolboroseală incoerentă. Un pantof 
roșu de damă, reuși el să îngaime ceva mai inteligibil, în cele din 
urmă, aplecându-se ca să îl apuce. 

Gestul fusese însă prea imprudent pentru starea în care se 
afla în acel moment. Așa că se prăbuși, ca un copac tăiat, peste 
sacul pe care jetul lui Tim tocmai încetase să-l mai ude. 

— Ha, ha, ha! râse cu poftă Antonio, amuzat din cale-afară. 

Reușise, în sfârșit, să-i ajungă din urmă pe cei doi. 


— la te uită la tolomacul ăsta! adăugă el, arătând amuzat cu 
cârligul, care îi ţinea loc de mână stângă, spre corpul prăbușit al 
prietenului său. Are trei picioare! Hei, bătrâne! Nu crezi că ar 
trebui să-i dai unul și bătrânului tău camarad de arme? Doar te- 
a salvat de la moarte în 'Nam, dacă nu cumva ai uitat 
amănuntul ăsta... 

Tim, ce părea să fie singurul petrecăreț pe care băutura nu-l 
copleșise total, se apropie mai mult, încercând să deslușească 
ceva prin întunericul din jur. 

— Ce dracu'?... 

Închise ochii și își scutură capul cu putere, părându-i-se că nu 
vede bine. Într-adevăr, din trupul ca de butoiaș al camaradului 
său ieșeau trei picioare, din care unul foarte frumos și încălțat 
într-un pantof roșu extrem de scump, după toate aparențele. Se 
aplecă și apucă de ciudatul surplus anatomic al prietenului său, 
apoi începu să tragă vârtos, încercând să-l extragă de sub 
greutatea corpului toropit de băutură al lui Doug. 

— Bă, da’ gras mai e, pramatia!... 

Apucă cu amândouă mâinile și începu să se opintească serios, 
proptindu-se cu picioarele în pământ și icnind din greu. 

— Ți-aş da o mână de ajutor, dacă aș putea, spuse Antonio, 
remarcând strădaniile lunganului. Din păcate, tocmai mâna aia 
mi-a rămas în Vietnam, ha, ha, ha! Pe toate bombele cu napalm 
din lume! exclamă el când Tim reuși, în cele din urmă, să 
extragă piciorul de sub Doug. Cred c-o să vomit puţin... 

Efortul sustinut pe care trebuise să-l depună lunganul nu se 
datorase atât greutăţii camaradului său prăbușit și adormit 
instantaneu peste sac, ci lungimii neobișnuite a piciorului de sub 
el. 

De fapt, era o gambă... atașată la o fesă. lar în continuare 
urma o jumătate de trup, un sân încă frumos și o jumătate de 
craniu. Cu alte cuvinte, avea în faţă o jumătate... întreagă de 
femeie. 

e 

Lumina se strecura prin geamul murdar, luminând perna 
obosită. Penitenciarul era liniștit, încă nu se dăduse deșteptarea, 
dar Rachel nu reușise să doarmă întreaga noaptea. Cu 
încăpățânare, pleoapele ei se înverșunaseră să nu se lipească 
una de cealaltă. Citea și recitea la nesfârșit biletul pe care îl 
găsise în tortul pe care îl primise de ziua ei, de la un misterios 


8 


admirator, cum se specifica la sfârșitul mesajului. Nu înțelegea 
cum de reușise respectivul să strecoare biletul în tort și prin ce 
mijloc îl convinsese pe gardian să i-l aducă în celulă. Paznicii nu 
se purtaseră niciodată prea bine cu ea, mai ales de când 
refuzase să participe la câteva orgii organizate de șefa 
închisorii, o lesbiană și o depravată cu diplomă. De fapt, de 
atunci începuse să-i încolțească în minte ideea evadării. Fusese 
condamnată pe viaţă, însă acest lucru nu o deranjase peste 
măsură. Se așteptase la asta încă de când își ucisese familia, 
deci sentinţa nu îi provocase vreo surpriză. 

— Hai, deșteptarea! se auzi strigătul unui gardian. Doar nu 
sunteti la pensiune... 

Apoi izbucni soneria infernală, urmată de zgomotul 
binecunoscut al barelor de la celule, lovite cu ţevi de metal. 
Începea o nouă zi de detenţie. 

Ceremonia binecunoscută, Își spuse ea. Până ieri, chestia asta 
nu mă deranja atât de tare. Oare cine e admiratorul ăsta și de 
ce vrea să mă ajute să evadez? lo-i fi căzut cu tronc cine știe 
când?! 

Primise tortul cu blazarea uneia care nu mai avea puterea să 
se mire sau să se bucure de ceva. Dar, totuși, ce surpriză 
avusese când descoperise biletul! Parcă cineva i-ar fi citit 
gândurile. Și, cu siguranţă, i le citise... 

Ușa celulei se deschise, scârțâind sinistru, ca orice ușă de 
celulă. După părerea ei, acel zgomot fusese proiectat special de 
constructor, care scontase tocmai pe un asemenea efect. 
Deţinuţii făcuseră multe reclamaţii cu privire la acel sistem, dar 
în mod inutil. Zgomotul rămânea în ciuda faptului că 
supravegherea modernă cu celule infraroșii și camere de luat 
vederi pe fiecare palier, era suficientă pentru a păzi niște 
nenorocite cum erau ele. Din păcate, șefa pușcăriei era 
conservatoare înrăită. Așa apucase ea la începutul carierei, așa 
rămăsese totul. 

Numai precauţii în plus, își spuse ea. Niciuna în minus. 

— Hai, Donovan, mișcă-ţi curul ăla gras la micul dejun! auzi 
ea vocea inflexibilă a lui Rock, gardianul cu care și-o trăsese de 
cele mai multe ori. 

Era singurul dintre toţi care auzise de pasta și periuța de dinţi. 

— Nu ţi se părea așa gras când îl lingeai! șuieră ea printre 
dinţi. Libidinosule! 


— Lasă, frumoaso, știi doar că posteriorul tău e bun public, îi 
șopti gardianul când trecu pe lângă el, ciupind-o de fese. 

Rachel îi trase un cot puternic în stomac, făcându-l pe gardian 
să icnească scurt. 

— Așa îmi placi! Neîmblânzită! Dar avem o viaţă înainte ca să 
te domesticim, nu-i așa? Ar fi și păcat să te înmuiem prea 
repede. N-ar mai avea haz... 

Acel schimb de cuvinte era aproape un ritual, completat cu 
mângâieri și ghionturi. De data asta, însă, Rachel nu mai asculta 
cuvintele gardianului cu indiferență. Se bucura, pentru prima 
dată în ultimii cinci ani de când fusese închisă, că vorbele lui nu 
o mai întristau. In curând avea să fie liberă. Liberă ca pasărea 
cerului, iar acest gând o bine-dispuse subit. Se aplecă spre 
urechea lui Rock și îi susură, suflând în același timp un curent de 
aer cald, care îl înmuie pe paznic: 

— Am să ţi-o tai și o să ţi-o dau să o mănânci, înainte dea mă 
îmblânzii tu pe mine, fiu de căţea! 

După ce mâncă aceeași pastă ciudată și fără gust, pe care o 
primea pe post de mâncare încă din prima zi de detenție, ieși în 
curte. Rachel se deplasă ca teleghidată înspre porțiunea unde 
se aflau aparatele de forță, reluându-și cu mai multă îndârjire 
exerciţiile. De data asta știa de ce le face: trebuia să fie în formă 
pentru marea evadare. In curând avea să fie din nou în libertate. 

Prietena ei, Jamie, se apropie de ea, în timp ce se afla pe 
spate, ridicând o halteră grea. Fata începu să o mângâie pe 
picioarele bronzate, plimbându-și mâna, cu un aer distrat, până 
ajunse cu degetele în locul unde pantalonii scurți și zdrențuiți ai 
blugilor lăsau să se ghicească labiile roșiatice și cărnoase ale lui 
Rachel. 

— Ce faci, frumoaso? Nu te-am văzut la masă, spuse Jamie, 
zâmbind. Ești foarte atrăgătoare astăzi; ce s-a întâmplat? 

— Nu știu, răspunse Rachel, prudentă. Ce putea să se 
întâmple? 

Era nemulțumită pentru că se putea observa starea ei de 
spirit cu atâta claritate. Jamie era o fată de treabă, dar Rachel 
prefera să nu aibă încredere în nimeni, mai ales acolo unde 
ajunsese, și anume la pușcărie. Prietena ei ajunsese aici fiindcă 
își omorâse peștele cu sânge rece. O făcuse temeinic după ce îl 
drogase, tăindu-i boașele și introducându-i o rangă înroșită în 
foc drept în anus. 


10 


— Începuse să mă calce pe nervi, explicase ea, simplu, la 
proces. Voia mai mult decât i se cuvenea, așa că și-a meritat 
soarta. 

Era o fată simplă, care ajunsese la Los Angeles de la o fermă 
din Nebraska, visând - ca mii de alte fete - să devină o mare 
stea de cinema și sfârșind, tot ca majoritatea, prin a face 
trotuarul. Un trotuar de care, în cele din urmă, decisese să 
scape. Numai că nu alesese cea mai bună opțiune. 

— Lasă, că nu mă păcălești tu pe mine! Incă te mai resimți 
după ziua ta? insistă ea. 

— Da, după cheful monstruos de ieri..., îi cântă Rachel în 
strună. 

— Care chef? tresări Jamie, uimită. 

Rachel o privi cu simpatie, dar și cu milă, în același timp. 

Tare naivă mai e fata asta, săraca! se gândi ea. 

— Chiar așa ziceam și eu: care chef? 

— Ah, iar îţi baţi joc de mine! se burzului Jamie. Crezi că pun 
întrebări prostești, nu? Că sunt cam tâmpită... Mă gândeam pur 
și simplu că ţi-a făcut Rock vreo surpriză, cu scula aia a lui, de 
care se simte tare mândru, dar fără motiv. 

Și ar mai fi continuat cu justificările, probabil, dacă nu ar fi 
observat-o apropiindu-se pe Dolores, dușmanca lor de moarte. 
Femeia era o negresă masivă, toată numai mușchi, cu sânii cât 
capul lui Jamie și niște fese pe care puteai să le folosești pentru 
îndoit fierul la rece. 

— Ce fac curvele mele în această dimineaţă? se auzi vocea ei 
spartă și rea. Aveţi ceva pentru mine, după cum v-am cerut? 

Rachel nu mai suportă pretențiile femeii și reacţionă violent: 

— Ti-am mai spus, cioară, să ne lași în pace! se enervă ea, 
repezindu-se să-i tragă un picior în gură. 

Negresa, însă, nu degeaba era cunoscută drept cea mai 
temută deținută din penitenciar. Se lăsă imediat jos, evitând 
piciorul ridicat ce venea cu forță înspre capul ei. Apoi se 
redresă, pregătindu-se să-i ardă un pumn zdravăn lui Rachel, 
care era puţin dezechilibrată din cauza ratării. 

Dolores se trezi însă cu Jamie în cârcă. Făta o apucase cu 
putere de păr și începuse s-o scuture, temeinic. Imediat după 
aceea, Rachel profită de ocazie și o lovi puternic, cu ambii 
pumni deodată, drept în stomac. Negresa icni și se prăbuși în 
genunchi. Imediat după aceea, o gheată îi izbi maxilarul, făcând 


11 


sângele să țâșnească pe maiocul alb pe care-l purta. Abia în acel 
moment interveniră gardienii, apucându-le pe cele trei femei pe 
la spate și trăgând de ele pentru a le despărți. 

— Gata, fetelor, ajunge! ordonă unul dintre ei. Ne-aţi excitat 
destul. Vreţi să o încasaţi aici în curte, sau vă potoliţi chiar 
acum? la, hai la duș cu voi, ca să vă răcoriţi! Dacă nu vă 
cuminţiți nici acolo, vă așteaptă pe toate trei izolarea. Ce 
alegeţi? 

Rachel se calmă brusc. Își dădu seama ce prostie comisese. 
Acum nu era momentul potrivit pentru reglări de conturi. În 
noaptea aceea urma să evadeze. Dacă o izolau, rata singura 
ocazie care i se ivise până atunci. 

In vreme ce se îndreptau, îmbrâncite, spre sala unde se aflau 
dușurile, se apropie de Dolores cu inima strânsă și îi șopti: 

— Imi pare rău pentru ce s-a întâmplat, draga mea, dar eram 
extrem de nervoasă! Mă revanșez la duș. OK? 

Dolores o privi neîncrezătoare, dar era prea excitată pentru a 
mai bate în retragere. Nu știa ce se întâmplase, cum de Rachel 
își schimbase atât de brusc atitudinea, dar nici nu-i păsa foarte 
tare de asemenea gânduri. Nu era genul care pierdea prea mult 
timp cu reflecţia. Era un munte de instincte, și-atâta tot. 

J 

Lucky se pregătea să se ridice de la masă și să plece încet 
spre casă. In timp ce căuta din ochi ospătarul, pentru a-i cere 
nota de plată, privirile îi căzură pe o roșcată superbă. Trecea 
prin faţa lui cu mersul unei feline care se ascunde ca să-și 
digere prada. 

Hopa! își spuse repede în gând. Asta nu e oră de plecat acasă. 

O urmări cu ochii mijiţi, observând că se așază - cu o eleganţă 
care l-ar fi făcut pe Regele Soare să ceară meditații de bune 
maniere - alături de o masă diformă de carne purtând mustață. 

la, uită-te, ce hipopotam și-a găsit prințesa! se minună Lucky 
la vederea nepotrivitului cuplu. Precis că nu s-a îndrăgostit de 
caracterul lui... 

Individul lângă care găsise de cuviinţă felina cu părul în flăcări 
să-și așeze fesele regale, arăta ca trei gemeni de 80 de ani, a 
căror mamă se răzgândi-se în ultimul moment, la naștere, și 
făcuse numai unul. Cei doi ochi pe care îi purta individul abia se 
puteau observa, atât erau de înfundaţi între fălci. Într-un cuvânt, 
blondul era departe de a putea fi confundat cu vreun Adonis. 


12 


Ospătarul se apropie de Lucky. 

— Domnul mai dorește ceva? 

— Domnul nu o să mai mănânce mult timp de acum încolo, 
răspunse Lucky, scârbit deodată de actul nutriţional. la, spune- 
mi, te rog, cine e domnul acela corpolent de la masă? 

— Nu-l cunoașteți? se minună chelnerul, încercând totuși să 
păstreze respectul datorat clientului. Este John Fitzbourne al IIl- 
lea, mare, armator, printre altele. 

— Sigur e al treilea? făcu Lucky, neîncrezător. 

— Nu înţeleg, domnule, se arătă nedumerit chelnerul. 

— Arată ca și cum ar fi toţi trei la un loc. Ce s-a întâmplat cu 
ceilalți doi înaintași ai lui? l-a înghiţit? 

Ospătarul zâmbi rece, cu un aer condescendent, dar politicos. 

— Domnul este un fin portretist. Noi nu ne permitem să 
observăm aceste aspecte, domnule, dacă nu vă e cu supărare. 

— Lasă, lasă asta! dădu Lucky din mână, plictisit de 
diplomaţia ospătarului. Spune-mi mai bine cine-i coarda? 

— Poftim? se prefăcu chelnerul că nu înțelege. 

Lucky se întoarse brusc înspre individul având faţă de vulpe, 
ce stătea pliat în două, ca un briceag, cu șervetul pus 
regulamentar pe antebraţul stâng, într-o ţinută impecabilă. 

— Amice, mă iei drept tâmpit? De cât timp iau eu cina la 
restaurantul ăsta? 

— Îmi cer scuze, însă nu pot spune cu precizie acest lucru; dar 
să tot fie vreo lună, domnule. 

— Și ai fost nemulţumit vreodată de bacșiș? 

Ospătarul se îndreptă puţin de spate și făcu o figură de om 
lovit în tot arborele lui genealogic. 

— Vai de mine, domnule, se poate? Aţi fost mereu foarte 
generos! 

— Atunci fă bine și spune-mi cine e târfa care stă lângă 
baragladina aia a treia și nu te mai izmeni! Sau preferi să-mi 
schimb tabieturile de seară și să merg în altă parte? 

Ospătarul strâmbă din nas, nemulţumit de tonul adoptat de 
clientul său, însă gândul că s-ar fi lipsit de generozitatea lui 
Lucky îl făcu să renunțe la eticheta localului. 

— Târfa aceea, cum binevoiţi s-o denumiți, este celebra 
prezentatoare a ştirilor de la canalul TV WNBC News, domnule. 
Nimeni alta decât Tanya Fukol. Bănuiesc că dorește să-i ia un 
interviu, domnule, altminteri nu ar fi văzută atât de des în 


13 


compania domnului Fitzbourne, zâmbi diplomatic gomosul 
chelner. 

— Da, da! aprobă Lucky, în bătaie de joc. Precis că vrea să-i ia 
ceva. Dar cred că trebuie să vină cu „microfonul” de acasă. M-aș 
mira să i-l găsească obezului printre cărnuri. 

Ospătarul înţelese că, deocamdată, nu-i mai putea furniza 
nicio informaţie clientului, așa că se înclină adânc și se retrase, 
la fel de tăcut cum apăruse. 

Ceva mai târziu, Tanya simţi privirea arzătoare a lui Lucky 
fixată pe picioarele ei și, instinctiv, le schimbă poziţia, lăsând loc 
pentru o ocheadă mai amplă. 

Lucky ridică privirea, mirat, spre posesoarea acelor membre 
superbe (deși inferioare) și îi întâlnii ochii de un albastru mai 
intens decât cel al Mediteranei. Impresionat, îi zâmbi divei 
bucuros de cunoștință. 

Tanya se aplecă spre exemplarul din faţa ei, îi șopti ceva la 
ureche, apoi se ridică și porni înspre ieșire, trecând pe lângă 
masa lui Lucky și lăsând în urmă o mireasmă discretă de 
Hypnotic Poisson, marca Dior. Bărbatul urmări cu vădită 
satisfacţie mișcările unduitoare ale feselor ce se îndepărtau și 
observă, cu surprindere, că roșcata nu părăsea localul, ci 
virează dreapta, spre toaletă. 

Hopa! își spuse el. Abia s-a întors de acolo. Ori stă prost cu 
vezica, ori așteaptă s-o urmeze cineva. Și, să fiu al dracului, 
dacă nu sunt eu acela! 

Se ridică, încercând să pară cât mai degajat, după care se 
îndreptă în aceeași direcție. Abia dădu colţul pentru a se înscrie 
în linia dreaptă ce ducea spre locul unde merge și regele, și 
cerșetorul, că se ciocni - piept în sâni - cu frumoasa știristă. 

— E cea mai spectaculoasă ciocnire pe care am avut-o în 
viaţa mea! exclamă Lucky, în loc de scuze. Și am fost folosit 
mult timp pe post de manechin pentru testarea rezistenței la 
impact a numeroase automobile. 

— Nu face nimic, se prefăcu femeia că a auzit scuzele 
neexprimate de bărbat. Oricum, am simţit cum te-ai ciocnit cu 
ochii și de picioarele mele, ceva mai devreme. 

— Ah! păru Lucky surprins. Încercam să calculez rezistenţa lor 
la presiune, atâta tot. Îmi închipuiam că o gleznă atât de fină nu 
poate suporta tonajul unei balene eșuate. Sau stai tu deasupra? 


14 


În cazul acesta, cred că picioarele tale, deși par interminabile, 
nu sunt suficient de lungi cât să-l încolăcească pe Fritz al Ill-lea. 

Tipa nu răspunse nimic, fiind prea ocupată să-și ia elan ca să-i 
tragă un pumn zdravăn bărbatului peste nas. Ceea ce-i reuși de 
minune, sângele începând imediat să curgă. In mai puţin timp 
decât iar fi trebuit unei rachete americane să explodeze după 
decolare, el o încolăci pe femeie cu braţele și își apropie faţa de 
urechea ei, șuierându-i furios: 

— Ascultă, târfulițo, nu-mi plac manierele tale reportericești! 
Dacă sacul ăla cu osânză se bucură să-i mai arzi câte-o lopată 
peste șunci, ca tot omul sărit de șaptezeci, asta nu înseamnă că 
și eu mă dau în vânt după durități de genul ăsta. Cel puţin până 
când o să mă apropii și eu de această venerabilă etate. Am stilul 
meu inconfundabil de a calma nevricoase ca tine. 

Ochii femeii aruncau fulgere. Și nu erau dintre cele simulate 
în studiourile MGM. 

— Și ce le faci, mă rog? spuse ea, împroșcând cuvintele cu 
ură. 

— Asta! zise Lucky. 

O propti cu umerii în peretele holului și își lipi gura năclăită de 
sânge de buzele ei. Femeia începu să se zbată, însă mâinile 
puternice ale bărbatului o imobilizaseră temeinic. Pe măsură ce 
sărutul se prelungea, Lucky simţea cum împotrivirea Tanyei 
scade treptat, până ce corpul ei încordat se lipi în întregime de 
al lui. Din acel moment, fu rândul lui Lucky să încerce să scape 
din încleștare, deoarece nasul plin de sânge și gura explorată de 
limba femeii începuseră să-i ridice probleme respiratorii. 

Lucky era obișnuit, încă din copilărie, să-și ţină respiraţia, pe 
când mergea cu prietenii săi la scăldat. Insă antrenamentul îi 
lipsea cu desăvârșire, așa că începu să se tragă cu forță, pentru 
a scăpa din îmbrăţișarea din ce în ce mai susţinută a femeii. 
Când reuși, în cele din urmă, distinse în albastrul ochilor ei o 
nuanţă melancolică încântătoare. 

— Săruţi foarte bine, spuse ea, prefăcându-se că nu observă 
cum bărbatul trage aer în plămâni cu putere, ca unul care 
tocmai a scăpat de la înec. 

— M-am pregătit mult timp pentru olimpiadă, spuse Lucky cu 
siguranţă în glas. Ceasul rău m-a împiedicat să câștig titlul, însă 
numai prin neprezentare. Cu alte cuvinte, am dormit ca porcul și 
am ratat competiţia. 


15 


Tanya surâse și începu să-și aranjeze ţinuta. 

— Trebuie să mă clătesc puţin. M-ai murdărit de sânge. 

— Da, încuviință Lucky cu înțelepciune. Așa se întâmplă când 
alegi violenţa în locul afecțiunii, a delicateţii... Înţelegi tu. 

— Vorbești ca un hippyot, zâmbi ea. Sper că nu-mi porţi pică? 

— Nu mi-aș permite să port pică metresei unui individ cu un 
numeral cardinal conţinut în nume. 

— Fără rușine, deci? făcu Tanya puţin pe supărata. 

Se trezi însă zâmbind, fără să vrea și să știe de ce. Ca să nu 
pară o proastă, reluă: 

— Sunt lucruri pe care încă nu le înţelegi. 

— Păi, cum aș putea să le înțeleg mai bine decât la un pahar 
de vin, în camera mea de hotel de la Waldorf. Sau preferi să 
mergem la tine? 

Tanya nu răspunse nimic, dar îl privi insistent pe bărbatul plin 
de îndrăzneală din faţa ei. Avu un moment de ezitare, apoi 
scoase din poșetă o carte de vizită și un pix, notă ceva pe 
spatele ei și i-o întinse lui Lucky. 

— S-ar putea să ai noroc în seara asta. Să nu vii înainte de 
miezul nopţii, mai spuse ea, dispărând în locul destinat 
doamnelor. 

Tânărul o urmări cum dispare, privi scrisul ei caligrafic ce 
indica o adresă în Soho, și își spuse cu admiraţie de sine: 

Așa sunt eu, norocos... 


16 


e Capitolul 2 « 


Aerul era închis și mirosea puternic a formol. Se aflau la 
morgă și ascultau răbdători raportul doctoriței. Jimmy nota 
conștiincios toate constatările comunicate, reușind cu greu să-și 
împartă atenţia între foaia de hârtie pe care nota și picioarele 
frumos croite ale legistei. Alan Everrit, șeful lui, nu avea însă 
timp să-l observe pe tânărul Jimmy Coverdale și, cu atât mai 
puţin, traiectoria privirii acestuia. Cazul era dintre cele mai 
grele. Victima pe care o găsiseră trei beţivi într-un tomberon nu 
era una oarecare. Parcă vedea cum va vui întreaga secţie. 
Telefoanele vor începe să ţărâie toată ziua, reporterii să se 
vânture peste tot, iar primarul să facă spume la gură, ca de 
obicei. Ba mai mult, era aproape sigur că nici de atenţia 
guvernatorului nu avea să scape. 

— Pe la ce oră consideraţi că a avut loc decesul? o întrebă el 
pe doctoriță, întrerupându-i fluxul nestăvilit al constatărilor de 
ordin tehnic, medical. 

— Nu mai devreme de ora 1:00 a.m. și nu mai târziu de ora 
3:00, răspunse prompt Bette Twain, frumoasa legistă. In 
intervalul acesta s-a produs decesul, propriu-zis. Depesajul a 
avut loc mai târziu, când victima era aproape rece. 

— Cine, cine? ridică Jimmy uimit ochii din foaie, roșind când 
privirea lui inocentă o întâlni pe a legistei. Adică... hă, hă! făcu 
el stânjenit, râzând tâmp. Depresaj, bineînţeles, știu ce-i aia. 
Dar cum se scrie, exact, dacă sunteţi amabila... 

— Jimmy, lasă exerciţiile de scriere, te rog! Trece ciopârţire, 
dacă știi cum se scrie acest cuvânt. Doctore, ne puteţi da ceva 
informaţii despre cauza morții? 

— Păi, nu e evidentă? se băgă Jimmy din nou în vorbă. Putea 
să trăiască despicată în două? 

— Îţi mai spun o singură dată, apoi te trimit să dirijezi 
mașinile în intersecţie: taci din gură și scrie! Știu că amândouă 
îți cer același efort de concentrare, dar cred că e cazul să te 
străduiești. Băiatul soră-mii, se scuză el către doctoriţă. Mă 
străduiesc să-l învăţ ceva, dar știți cum sunt tinerii din ziua de 


17 


azi... De fapt - încercă el să repare gafa -, normal că știți, cred 
că aveți cam aceeași vârstă cu... imbecilul ăsta. 

— Toţi părem puţin imbecili la vârsta asta, încercă legista, 
ușor amuzată, să-i ia apărarea bietului băiat, care se fâstăcise și 
se făcuse roșu ca macul. 

— Nu asta am vrut să spun, doctore... fu rândul lui Alan să se 
fâstâcească. 

— Haideţi să trecem peste asta, decise Bette să meargă mai 
departe. Bănuim că victima a fost ucisă cu un obiect ascuțit, un 
stilet, un cuțit cu trei tăișuri, înfipt în ceafă, direct în creierul 
mic. Asta, după urma pe care am găsit-o în jumătatea ce a ajuns 
la noi. Probabil a fost îmbrăţișată, luată în braţe, mai corect 
spus, cam așa... 

Pentru a exemplifica mai bine, îl prinse brusc pe Jimmy, care, 
de emoție, scăpă și pixul și hârtia pe jos. Unealta metalică de 
scris provocă un zgomot puternic în cădere, din cauza acusticii 
sinistre a sălii cu cadavre. 

— Așa, continuă Bette impasibilă, prefăcându-se că nu bagă 
în seamă dificultatea în care se afla nepotul lui Alan. A luat-o 
așa și i-a înfipt stiletul de jos în sus. 

Făcu gestul cu hotărâre, strângând buzele, ca și cum ar fi 
avut într-adevăr un stilet în mână și ar fi încercat să-l înfigă în 
capul lui Jimmy, care transpirase de-a binelea. 

— Relaxează-te, măi băiatule, ce dracului! îl apostrofă ea, 
zâmbind poznaș, când îl simţi pe tânăr tremurând și cu 
mădularul erect. 

Dădu drumul novicelui, care se repezi imediat să își adune 
ustensilele de scris de pe jos. In același timp se străduia să-și 
ascundă roșeața din obraji, dar mai ales umflătura din dreptul 
șlițului. 

— Bărbat sau femeie? întrebă scurt Alan, sătul să mai facă 
observaţii tăntălăului de fiu al soră-sii. 

— Prea multe nu putem știi, fiindcă lipsesc multe părți din 
corp. Poate când o să avem și cealaltă jumătate... Cu titlu 
absolut informativ, strict neoficial, cred că a fost o femeie 
puternică. Sau un bărbat mai puţin puternic. Asta după analiza 
loviturii, a părţii sfărâmate a craniului în locul incidenței cu 
stiletul sau ce-o fi fost. Dacă ne referim la depesaj... nu mai știu 
ce să zic. Este nevoie de cineva cu mai multă forță. 

— Dar cu ce a fost înjumătăţită? 


18 


— Cu un instrument electric, mai mult ca sigur. Probabil un 
ferăstrău circular mobil, din acelea care se folosesc în măcelării 
sau abatoare. Urma tăieturii e foarte precisă. Este exclus să fi 
fost folosit un alt instrument manual de tăiere. Nici măcar un 
măcelar cu experienţă nu poate realiza o asemenea secţionare. 

— Și de ce nu putea fi o femeie, dacă a folosit o drăcie de aia? 

— Atenţie! Eu nu am zis că nu putea fi femeie. Am spus doar 
că, spre deosebire de lovitură, unde forța și timpul necesare 
pentru străpungerea craniului sunt mai mici, la despicare e 
nevoie de mai mult efort. 

— Da, probabil că da, admise Alan, nu fără oarecare 
admiraţie. 

— Gândiţi-vă - insistă Bette, ca să spulbere orice urmă de 
îndoială - că pentru secţionare e nevoie de o apăsare susţinută 
a ferestrăului. E necesar un timp mai mare, o presiune 
constantă asupra cadavrului... și asta în cazul în care operaţia ar 
fi fost executată la orizontală. 

— Adică, cum: „în cazul în care”? tresări Alan, surprins. Nici 
asta nu e sigur? 

— V-am spus - păru să se scuze legista -, cu o jumătate de 
cadavru avem o jumătate de adevăr. Dar - continuă ea, 
făcându-le semn s-o urmeze - observați aici urma tăieturii... 

Ajunseseră în dreptul mesei pe care era întins cadavrul și 
Bette trase cu determinare cearceaful ce-l acoperea. 

La vederea jumătăţii de femeie, Jimmy avu o tresărire. Scăpă 
din nou ustensilele de scris pe podea și se înverzi brusc. Puse 
repede, cu o mișcare instinctivă, mâna la gură, se încovoie puţin 
și o luă la fugă spre ieșirea din morgă. 

— Fătălău, dădu Alan sentinţa, plin de scârbă. Continuaţi, 
doctore! L-a crescut prost soru-mea. 

— Eh! Ce rău îmi pare că nu-mi mai vine și mie rău când văd 
ororile astea... declară legista, cu un aer ușor melancolic. Așa... 
Să continuăm. Dacă observați înclinația tăieturii, se vede că nu 
e dreaptă, cum ar trebui să fie, în cazul în care ar fi fost 
realizată la orizontală. Secţiunea e oblică, chiar foarte înclinată, 
semn că secţionarea a fost realizată în poziţie verticală, ca la 
abator, cum spuneam. 

— Deci, a fost prinsă de picioare și atârnată într-un cui. 

— Cel puţin în două, îl corectă Bette. 

— In două, fie. Și așa a fost secţionată? 


19 


— Da, însă asta nu e totul. Spuneam că e nevoie de multă 
forță pentru o asemenea operaţie. Nu numai pentru tăiat, dar și 
pentru suspendat, legat și așa mai departe. Dar, mai e un 
amănunt. Numai o persoană foarte sadică se putea deda la așa 
ceva. 

— Asta e evident, admise Alan, neînţelegând de ce mai fusese 
nevoie de atare precizare. 

— Nu, nu numai pentru modul general de procedură. N-a fost 
atârnată de picioare, ci de mâini. 

e 

Încăperea unde se găseau dușurile era una rece, cu pereți gri 
și ciment pe jos. Deși înăuntru era loc pentru douăsprezece 
persoane, la ora aceea nu erau decât trei: Dolores, Jamie și 
Rachel. 

Gardienii le aduseseră acolo, le împinseseră înăuntru și 
plecaseră, hotărâți să le lase să se bată până vor rămâne fără 
suflu. O cheltuială în minus pentru contribuabilul american, în 
cazul în care „viețașele” crăpau mai devreme cu câteva zeci de 
ani. 

— Și zi, frumoaso - o apucă Dolores pe Rachel de păr, de cum 
rămaseră singure -, cum ai de gând să te revanșezi pentru 
tâmpenia de afară? 

Dar fără să mai aștepte răspunsul, îi î 
duș și le comandă amândurora: 

— Spălaţi-mă bine! 

Jamie avu impulsul de a refuza, însă citi în ochii prietenei sale 
că nu era momentul potrivit. Nu înţelegea schimbarea atât de 
bruscă a lui Rachel, însă pricepuse de multă vreme că aceasta 
este mult mai inteligentă decât ea. Se străduia s-o asculte în tot 
ce făcea și, până acum nu-i mersese rău. 

Cu mâna în părul lui Rachel, Dolores o împinse în jos, silind-o 
să îngenuncheze între picioarele ei de iapă de rasă. Supusă, 
nedorind necazuri care să-i încurce planurile, Rachel strânse din 
dinţi și începu să-i frece negresei picioarele cu furie, în timp ce 
Jamie îi spăla acesteia spatele. Dolores avea pielea aspră, ca de 
bărbat, iar mușchii puternici erau bine conturaţi, pe sub pielea 
de culoarea cafelei. Părul pubian era tare ca o sârmă. Cioara nu 
era genul care să-și facă coafuri savante în acea parte a 
trupului, așa că zona era năpădită de cârlionţii mai întunecaţi la 
culoare decât pielea. 


ntinse sticla cu gel de 


20 


Mâinile ambelor femei alunecau cu forţă pe trupul negresei, 
care se apucase cu mâinile de țeava dușului și se lăsase în voia 
simţurilor. Îi plăcea atingerea aceea susţinută și dură, făcută cu 
ură de cele două inamice ale ei. Mângâierile tandre o plictisiseră 
mereu. Adora să fie bătută și să bată, să simtă carnea durând-o 
și pielea plesnindu-i. Senzaţiile pe care le aprecia erau cele 
violente. 

— Lovește-mă peste cur, târâtură! strigă ea la Jamie. 

Acesta trecuse de faza împotrivirii și începuse să se excite, 
chiar împotriva voinţei ei. Avea impresia că mângâie un bărbat, 
atât de dur și de musculos era corpul negresei. Fata parcă abia 
așteptase comanda. 

Îi arse o palmă, pentru început mai cu milă. Usturimea din 
palmă îi plăcu însă și mai încercă o dată, acum mult mai tare. 

— Așa, târfă, lovește cu forță! 

O apucă din nou pe Rachel de păr și o băgă cu capul între 
picioarele ei, potrivindu-i gura în dreptul intimității. 

— Linge-o și lovește, iubire! 

Nici Rachel nu reușise să se sustragă excitării în timp ce 
ungea cu spumă picioarele puternice ale negresei. Așadar, 
reacţionă la fel de prompt ca și Jamie. Limba ei ieși din gură ca 
teleghidată și se înfipse în adâncimile femeii-bărbat, cât putu de 
mult. 

Deși se așteptase să pătrundă ca într-o peșteră, constată cu 
surprindere că locul era foarte strâmt. Incepu s-o frece cu 
degetele și s-o lovească ritmic. Uleiul din gelul de duș făcea 
locul foarte alunecos și senzaţia aceea îi dădea ghes să 
accelereze mișcările. Un deget aproape îi alunecă înăuntru, iar 
Dolores gemu de plăcere, trăgându-i din nou capul cât mai 
aproape de clitoris. 

Limba lui Rachel începu să se joace cu ciucurele roz de carne, 
în timp ce numărul degetelor care intrau cu viteză înăuntrul 
negresei creștea treptat. Își luă cealaltă mână de pe fesele lui 
Dolores și încercă să-i pătrundă anusul, însă constată ca acesta 
era deja ocupat de Jamie, care introdusese acolo două degete, 
în timp ce cu mâna rămasă liberă se masturba la rândul ei. 

Probabil satisfăcută de gradul de ocupare a orificiilor ei 
intime, Dolores se aplecă peste îngenuncheata Rachel, o trase 
de păr în spate, pentru a-i ridica faţa și începu să o sărute 
pătimaș. Limba aspră și vânătă se împletea într-o mișcare 


21 


continuă - asemănătoare cu cea a algelor de pe fundul unui 
ocean pe timp de furtună - cu cea rozalie a lui Rachel. 

În focul sărutării, negresa se prelinse pe podeaua de ciment. 
Cu această ocazie se schimbă și poziționarea celor trei femei, 
mai împletite între ele decât cosițele unei fete mari. 

Rachel rămăsese proptită de pereţii care se întâlneau la colţ, 
șezând în poziţie ginecologică, în timp ce Dolores, aflată cu 
capul între picioarele ei, se juca cu clitorisul acesteia, precum 
șoarecele cu pisica. lar degetele ei mari făceau cursa regulată 
ce părea să-i convină de minune lui Rachel, încordată de plăcere 
ca un arc. 

— Așa, cioară, împinge! În amândouă! Ah! Pramatie neagră, 
cât de bine îţi învârți limba, dacă nu erai o pârnăiașă nenorocită 
poate ai fi ajuns un mare om politic. Incitată de vorbele roșcatei, 
Dolores atacă ambele fortărețe, după ce le umplu bine cu gelul 
de duș. Degetele îi intrau acum cu ușurință, iar dimensiunea lor 
o mulțumea pe deplin pe Rachel, care trecuse și pe la bărbați cu 
instrumentul mai mic de atât. 

La spatele negresei, care stătea pe burtă cu picioarele 
îndepărtate, în sus și îndoite de la genunchi, Jamie imita 
întocmai procedurile pe care Dolores i le aplica lui Rachel. Din 
lipsă de posibilităţi, pentru a fi toate la unison, Rachel - care nu 
accepta să fie pasivă în acel joc - se mai întindea din când în 
când peste negresă și îi ardea câte o palmă răsunătoare peste 
fese. 

Pentru că Jamie se săturase să presteze fără feedback, 
abandonă intimităţile negresei și trecu în faţă, oferindu-și labiile 
lui Rachel. În același timp se ţinea strâns cu mâinile de ţeava 
dușului. 

Treptat, pe măsură ce gemetele femeilor se accentuau, 
Rachel alunecă și ajunse întinsă pe spate, cu negresa între 
picioare și cu blonda Jamie încălecată peste gura ei. 

Dolores simţea cum îi amorţește limba și o dor degetele dar, 
în același timp, percepea cum fiinţa îi e copleșită de o plăcere 
sălbatică. O cuprinse o poftă nebună de a o poseda pe roșcată 
precum un bărbat, chiar acolo, sub jetul puternic de apă ce 
curgea torente peste ele. Se căţără pe ea și începu s-o muște de 
sâni, în timp ce bazinul îi ajunsese între picioarele roșcatei. 
Executa mișcările bărbătești cu atâta vigoare, încât Rachel avu 


22 


impresia, pentru o clipă, că Dolores chiar o străpungea cu un 
penis uriaș, neapărat de negru. 

Mișcările amândurora deveniră tot mai ritmate și mai 
înflăcărate. Gemetele lor se răsfrângeau cavernos, împletindu- 
se cu zgomotul de cascadă al apei ce cădea pe ele. Pentru că 
roșcata era din ce în ce mai aproape de un orgasm cosmic și nu 
mai putea fi atentă la nevoile lui Jamie, aceasta se retrase într- 
un colț, privindu-le pe cele două femei și alintându-și cu nădejde 
clitorisul. lar două degete de la mâna rămasă liberă își găsiră 
locul în orificiile ei incandescente. Îi plăcea la nebunie atât ceea 
ce vedea, cât și ce simţea. Trăia zbaterile celorlalte două 
pușcăriașe, care ajunseseră să sfideze orice logică prin mișcările 
lor avântate. 

Rachel ajunsese cu tălpile picioarelor poziţionate paralel cu 
tavanul, în timp ce Dolores o smucea în faţă și în spate pe 
podeaua alunecoasă și udă, executând în același timp aprige 
mișcări rotative cu bazinul și frecându-și pântecul de cel al 
roșcatei. 

Când aceasta din urmă simţi că îi ia foc spinarea, un strigăt 
izbucni simultan din piepturile celor trei femei, ajunse în mod 
miraculos la un orgasm colectiv, a cărui tensiune ar fi putut 
sparge până și zidurile închisorii. Dar acestea nu cedară, iar 
pensionarele  așezământului se  relaxau acum, epuizate, 
rămânând răstignite cu faţa în sus. Deși aproape leșinate de 
atâta extaz, erau din cale-afară de fericite. 

— Așa o revanșă, mai zic și eu... șopti Dolores, urcându-se pe 
roșcată și sărutând-o apăsat pe buze. Îţi mulţumesc! 

Se lăsase seara și Rachel începea să se gândească tot mai 
serios dacă nu depășise măsura cu revanșa pe care i-o acordase 
ciorii. O dureau îngrozitor toți mușchii, în ciuda rezistenței la 
care ajunsese în cei cinci ani de exerciţii fizice susținute 
efectuate fără întrerupere în curtea închisorii. 

Chiar și dacă mi-aș fi tras-o cu toţi gardienii deodată, cred că 
m-aș fi simţit mai odihnită, se gândi ea. Aia nu e femeie, e un 
vulcan, constată ea, gândindu-se cu oarecare strângere de 
inimă la puternica Dolores. Mai că îmi vine să rămân încă o 
vreme la pușcărie, își mai zise, apoi începu să zâmbească din 
cauza năstrușnicului gând ce o străfulgerase. Da, m-am scrântit 
de tot, asta e clar. De parcă nu voi găsi cu cine să o înlocuiesc în 
libertate... 


23 


Și gândul că aceea putea fi ultima sa seară petrecută în 
pușcărie îi generă un sentiment extrem de ciudat. Era un fel de 
bucurie amestecată cu regret. 

— Hai, târfelor, încolonarea! se auzi vocea batjocoritoare a 
unui gardian. Mergem la păpică! 

Zăvorul acţionat electric se retrase cu un zgomot sec, iar 
deţinutele începură să iasă docile din celule. Lui Rachel, însă, 
numai la mâncare nu-i stătea gândul. Era încordată precum un 
arc. Dacă în acel moment ar fi bătut-o cineva pe umăr prin 
surprindere, probabil că ar fi leșinat. Se îndrepta mecanic spre 
sala de mese. Drumul îi intrase în reflex. L-ar fi putut străbate cu 
ochii închiși. 

— Foame mare? auzi o voce din spatele ei. 

Nu trebuia să se întoarcă pentru a știi cine i se adresase. 
Dolores se apropie mai mult de ea și îi puse o mână posesivă pe 
fese. 

— Am glumit când am spus că a fost o revanșă grozavă. 
Adică, grozavă a fost, dar nu suficientă, dacă înţelegi ce vreau 
să spun, îi susură ea pofticios în ureche. Va trebui să te mai 
revanșezi... 

— Asta rămâne de văzut, răspunse Rachel, tot în șoaptă. S-ar 
putea ca mâine să ai o surpriză de proporții. 

Dolores nu mai apucă să ceară și să afle amănunte. Ajunse în 
sala de mese, roșcata se desprinsese din rând și se dusese să-și 
ia mâncare. Se trezi cu un ghiont puternic în coaste, de la cea 
care era cap de șir, dar nu o luă în seamă. Işi turnă repede 
orezul fleșcăit, refuză bucata suspectă de carne pe care se 
pregătise să i-o trântească în farfurie bucătarul cel murdar și se 
grăbi să ajungă la masa indicată în biletul pe care îl primise în 
tort. 

— Hei, curva Americii, aici ţi-ai găsit să te așezi? se trezi ea 
interpelată de Selma. Nu știi că ăsta e locul meu? 

Era o portoricană uscată ca o iască, cu faţa ca o semilună din 
pricina bărbiei ascuţite împinse atât de puternic în faţă, încât 
aproape se lovea de nasul ei lung și subțire. 

— Selma, poate vrei să-ţi înghiţi de-a binelea nasul cu tot cu 
mucii tăi infecţi, se auzi șuieratul rău prevestitor al lui Dolores. 
Dacă ai vreo problemă cu fata, discuţi mai întâi cu mine. Ți-e 
clar? 


24 


— E noua ta târfă? încercă pocitania să-și salveze onoarea, 
măcar așa, de ochii lumii. 

Însă nu mai așteptă răspunsul, ci o tuli cu farfurie cu tot, la o 
masă ce rămăsese liberă, undeva în celălalt colț al încăperii. 

Rachel era mulțumită că o evitase ușor pe nebună, însă se 
gândea cu groază că v-a scăpa mai greu de Dolores, decât de 
Selma. 

— Să știi că pot să-mi port și singură de grijă, încercă ea să 
pară cât mai distantă. Mă puteam descurca ușor cu sfrijita. 

Astfel nădăjduia să o îndepărteze repede pe imensa negresă 
din raza ei de acţiune. 

— Sunt convinsă, iubire, însă la ce sunt bune prietenele, dacă 
nu își dau o mână de ajutor la nevoie? reacţionă Dolores și își 
trânti farfuria lângă cea a lui Rachel, ocupând scaunul alăturat. 

— Nu te supăra, dar nu am chef de conversaţie și nici de 
companie în această seară. Și nu am nevoie de ajutorul tău, așa 
că ai face mai bine să te cari. 

— Asta nu o stabilești tu, focoaso! luă negresa în derâdere 
atitudinea roșcatei. 

— Ascultă! se întoarse Rachel furioasă spre ea. Care parte din 
rugămintea mea nu ai înțeles-o? 

Dolores era însă hotărâtă să rămână acolo, crezând că noua 
ei iubită se joacă. Își lipi piciorul de cel al roșcatei, simțind 
furnicături cum îi urcă pe șira spinării. Apoi începu să mănânce 
calmă, mestecând atentă fiecare îmbucătură, ca și cum ar fi 
încercat să ghicească reţeta bucătarului. De parcă ar fi existat 
vreuna... 

Rachel se simţea mai tensionată ca niciodată. 

Avusese senzaţia asta numai în prima seară petrecută în 
penitenciar. Simţea că se sufocă și nu întrevedea nicio scăpare 
din acea situaţie imposibilă. Trebuia să acţioneze rapid. 

Ușa de la bucătărie se deschise încet, așa cum era de 
așteptat, conform instrucţiunilor. Dacă ar fi ieșit acum, când 
gardienii păreau să fie toţi atenţi în altă parte, nu ar fi băgat-o 
nimeni în seamă. Cu excepţia, bineînţeles, a „îngerul ei păzitor”, 
masiva Dolores. Ar fi putut să-i spună despre ce era vorba, dar 
își asuma riscul ca negresa să dorească s-o însoţească. Sau, 
poate, să o trădeze. Mai avea o variantă: să o ignore cu orice 
risc și să ducă la îndeplinire planul ce-i fusese transmis. 


25 


În cele din urmă alese ultima alternativă. | se păru cea mai 
bună soluţie, ca atunci când te arunci în gol și închizi ochii, de 
parcă acest lucru ţi-ar atenua în vreun fel șocul căderii. Cu 
gesturi de somnambulă se ridică de la masă și se îndreptă, cu 
aerul cel mai firesc din lume, spre ușa întredeschisă ce ducea la 
bucătărie. 

— Hei, pst! auzi ea șoaptele disperate ale negresei. Unde 
dracu' crezi că te duci? 

Nu le luă defel în seamă. Intră în bucătărie unde, în mod 
ciudat pentru acea oră, nu se afla nimeni. Se îndreptă înspre 
locul în care erau depozitaţi sacii cu gunoi. Găsi, cum suna 
instructajul, un sac pe mărimea ei și, cu ceva efort, reuși să și-l 
tragă peste cap. Aici intervenea o problemă: cum să-l închidă pe 
dinăuntru. După câteva tentative nereușite, hotărî să-i ţină gura 
strânsă cu mâinile, sperând că acela care pregătise totul s-a 
gândit și la atare situaţie. 

În sacul de plastic era întuneric, puţin aer și foarte multă 
liniște. Auzi ca prin ceaţă sirena ce dădea semnalul de încetare 
a mesei de seară. Ştia foarte bine că până dimineaţă nu li se va 
mai face prezenţa. Spera ca, la ora la care gardianul își va face 
turul de noapte, ea să fi ajuns deja foarte departe. Pentru orice 
eventualitate însă, îngrămădise toate lucrurile pe care le avea 
sub pătură, sperând ca el să o creadă ruptă de oboseală. Nici nu 
mai știa cât timp trecuse de când intrase în acel sac sufocant. 

Într-un târziu se simţi brusc ridicată cu forţă și trântită pe o 
suprafață dură. Ceva mai încolo, platforma începu să se miște. 
Căruciorul, se gândi ea. 

După ce parcurse așa câteva zeci metri, simţi că este ridicată 
de la sol. Apoi, suprafaţa pe care era așezată se înclină treptat, 
până când sacul ei fu împins peste alţii și începu să se 
rostogolească. După trei, patru rotiri avu senzaţia neplăcută de 
cădere în gol, care o luă prin surprindere. Din fericire, totul dură 
doar câteva fracțiuni de secundă, după care se izbi cu putere de 
o suprafaţă moale. Aha, am căzut bine, pe ceilalți saci, se gândi 
ea. Abia se gândi la asta, când se simţi din nou izbită din 
cealaltă parte. Lovitura, ceva mai puternică, o panică. 

Dacă m-au descoperit și acum mă iau la bătucit? se sperie ea. 

Nu de lovituri se temea femeia. Nici nu-și amintea să fi existat 
vreo perioadă din viaţa ei când să nu le fi primit. Trebuia să 


26 


recunoască însă că de când intrase la pușcărie, o încasase mai 
puţin. 

Ciudat, dar lovitura nu fu urmată de nimic. Din nou simţi că se 
mișcă, cu o viteză din ce în ce mai mare, de data asta. O 
hurducătură puternică și gata. 

Nu avea de unde să știe, dar presimţi că ajunsese dincolo de 
zidurile închisorii. Evadarea fusese foarte ușoară, dar ea nu 
îndrăznea încă să se bucure. Camionul se hurduca încetișor și 
Rachel simţi dintr-o dată că i se face îngrozitor de somn. Cu 
greu reușea să se menţină trează. 

Probabil că aţipise, în cele din urmă, pentru că nu mai ţinea 
minte perioada care se scursese de la ieșirea din curtea 
închisorii. Deschise ochii, deși nu putea vedea nimic. Nu se mai 
mișca. Camionul oprise. 

Trecură câteva minute bune. Trase în jos de gura sacului și 
privi în jurul ei. Se găsea printre zeci de saci negri de plastic. 
Undeva în spate se zarea cerul plin de stele, iar portiera era 
întredeschisă. 

Exact ca în bilet, se gândi ea. 

leși cu grijă și se îndreptă tiptil înspre crăpătura prin care se 
vedea cerul. Împinse ușor de ușă și scoase capul afară. Se aflau 
într-o pădure. O liniște grea domnea împrejur. Doar greierii se 
auzeau foșnind de colo-colo. 

— Doamne-ajută! se rugă ea în șoaptă și sări pe asfaltul din 
care se ridicau aburii căldurii de peste zi. 

Atinse pământul și se aruncă în lături, în șanțul de la 
marginea drumului, încă încremenită de spaimă. Imediat, 
camionul o luă din loc cu viteză de melc. Rachel nu mai avea 
chef să-l privească. Rămăsese cu privirea fixată la stelele de 
deasupra ei. 

— Cât de frumoasă e libertatea iubire, nu-i așa? auzi ea 
șoptindu-i-se de undeva din stânga. Ingrozită, întoarse capul în 
direcția aceea. Nu se zărea aproape nimic, dar după câteva de 
fracțiuni de secundă desluși sclipirea unor dinţi incredibil de albi 
și încremeni. 

— Credeai că scapi fără o revanșă completă? izbucni Dolores 
într-un râs hohotitor și indiferent la pericolul care le pândea. 


27 


e Capitolul 3 « 


Trecură mai bine de zece minute, timp în care Rachel o 
ascultă pe Dolores, care îi povesti cum o urmărise intrând în 
bucătărie, apoi intrând în sacul acela de plastic. Cioara 
înţelesese imediat ce se petrece și îi imitase mișcările. 

— Și dacă eu... și dacă rămâneai acolo? se bâlbâi Rachel, 
evident încurcată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. 

— Ha, ha, ha! râse Dolores cu poftă. Dacă rămâneam acolo, 
ce? Doar în pușcărie trebuia să-mi petrec tot restul vieţii, nu? 

— Dar, dacă... mai încercă Rachel să spună ceva, însă 
cuvintele să încăpăţânau să nu-i iasă din gură. 

Gândurile refuzau să se formuleze coerent în mintea ei. Se 
temea să nu rateze acea șansă unică de evadare, din cauza 
idioatei. 

— Uite ce e, cioară! reuși ea să articuleze în cele din urmă. Nu 
știu cine m-a ajutat să evadez și, mai ales, nu am nici cea mai 
mică idee despre motivul acestui ajutor. Am avut o ocazie și am 
apucat-o, însă te avertizez că, dacă mă încurci, te omor fără nici 
cel mai mic regret. 

— Hei, mai ușor, păpușică roșcată! Trebuie să vreau și eu să 
mor, nu? Unde merge una, merg și două. Așa îi spunea tata 
mamei mele, când ne lua pe amândouă în vrej. Dacă amorezul 
tău, sau ce-o fi, nu poate cu două, eu mă pierd în noapte cât ai 
clipi din ochi. Care e problema ta? 

Rachel ar mai fi avut multe să-i reproșeze, însă se auzi un 
fâșâit ușor pe șosea și cele două se ridicară în același timp, 
pentru a vedea ce se întâmplă. O limuzină neagră, un Lincoln, 
oprise în dreptul lor. 

— Rachel, Rachel Donovan! se auzi o voce venind dinspre 
locul din spate al automobilului. 

— Da! sări sprintenă din șanț cea strigată. 

Se îndreptă spre mașină. Geamul din spate era lăsat. Se 
aplecă, curioasă să vadă cine o striga, cine era binefăcătorul ei. 
In lumina slabă din interior zări o femeie îmbrăcată în negru și 
cu ochii acoperiţi de ochelari de soare, în ciuda întunericului 
care domnea afară. 


28 


— Toate au mers cum am plănuit? întrebă misterioasa femeie. 

— Aproape... se codi puţin Rachel 

— Cum adică, aproape? Eşti aici? Înseamnă ca toate au mers 
fără probleme. Altfel aș fi aflat deja, crede-mă. 

— Nu sunt singură, asta e problema. O colegă m-a urmărit 
Şİ... 

Femeia din limuzină nu păru afectată în vreun fel de vestea 
cea neașteptată. Părea să se gândească cu mult calm la 
următoarea mișcare pe care o avea de făcut. Apăsă un buton și 
geamul care o despărțea de șofer se lăsă lent în jos. 

— Pete, dă-mi mitraliera! 

Conducătorul, fără să comenteze nimic, se aplecă și scoase 
un Uzzi pe care i-l întinse femeii din spatele lui. Aceasta îl apucă, 
verifică încărcătorul și i-l întinse lui roșcatei. 

— N-am timp de prostii. Nu suntem o societate de binefacere, 
deși poate eu am o figură miloasă. Scapă imediat de ea! 

Rachel avu o foarte scurtă ezitare, însă apucă hotărâtă 
automatul și se întoarse înspre șanțul în care se ascundea 
Dolores. Aceasta era extrem de nerăbdătoare să afle ce se 
întâmplă pe șosea. 

— Hei, Dolores, totul e în regulă! strigă roșcata, și negresa se 
ridică cât era de mare - o pată imensă de întuneric profilată pe 
întunecimea pădurii din spate. 

— Ştiam eu că va fi bi... se bucură ea, pentru scurt timp. 

O rafală înfundată izbucni în noapte, făcând-o să tacă pe 
vecie. Dolores zări o lumină roșiatică luminând faţa lipsită de 
expresie a femeii cu care evadase, apoi simţi trei arsuri 
năprasnice în stomac. 

— Ce mama dracului se întâm... apucă ea să mai spună, 
încercând să facă un pas în faţă. _ 

Însă Rachel nu părea dispusă să dea vreo explicaţie. Îi mai 
expedie un glonţ, chiar între ochi, fără ca măcar să ochească. 
Negresa se prăbuși ca un sac de cartofi pe cântar, bubuind 
înfundat pe pământul reavăn. 

— Și acum? se întoarse Rachel spre femeia din mașină. 

— Acum să revenim la planul iniţial, răspunse aceasta. Urcă! 

Evadata se sui în mașină, răsuflând ușurată. 

— În cât suntem astăzi, că am pierdut șirul? întrebă ea, ca să 
întrerupă tăcerea ce se așternuse în habitaclu. 


29 


— În întâi iulie, răspunse sec femeia. Relaxează-te și vorbește 
cât mai puţin. Treaba ta de acum încolo va fi să asculţi și să 
acționezi conform instrucţiunilor care ţi se vor da. Văd că pricepi 
repede și asta e bine. Chiar foarte bine, pot spune. 

Scaunele erau moi și în jurul femeii misterioase plutea un 
miros discret de vanilie. 

e 

Lucky apucase să facă un duş reconfortant, iar acum savura 
tigara de foi și whisky-ul cu gheață, Îmbrăcat în halatul de casă, 
se tolănise în fotoliul din biblioteca imensă a apartamentului 
său, situat la etajul 114 al unui bloc din Times Square. Porni 
combina muzicală și lăsă sonorul în surdină. Îi plăceau ceasurile 
liniștite ce precedau înșfăcarea prăzii. lar prada din seara aceea 
era una de marcă. 

— Și să nu le dai dreptate celor care spun că cea mai bună 
cale de a cuceri o femeie, e s-o consideri deja în patul tău, în 
momentul în care o abordezi! se adresă el imaginii sale din 
oglindă. Păi, dacă rămâneam la sistemul de dinainte, să nu 
privesc mai sus de prostituatele de o sută de dolari ora... 

Se ridică, puse paharul gol pe măsuţă și se îndreptă înspre 
oglinda din hol, lăsând halatul să cadă pe covorul gros de 
buhara. Se privi din faţă, apoi din profil și se simţi bine în pielea 
lui. 

— Încă mai sunt pe piaţă, așadar la luptă! 

Bine dispus, se îmbrăcă elegant, ca și cum ar fi mers la o 
recepţie de strângere de fonduri pentru realegerea lui Bush. Işi 
prinse un trandafir la butonieră, după ce-l mirosi îndelung, apoi 
cobori în bulevard pentru a lua un taxi. 

— În Soho, repede până când nu se răcește! 

— Domnul merge la o înmormântare? întrebă mucalit indianul 
de la volan. 

— Ha, ha, ha! Ești pe aproape, sahib, pe aproape. Sper să 
îngrop ceva, da' numai ca să am de unde să-l dezgrop, iar și iar. 

Mașina se târa cu dificultate pe străzile aglomerate, deși era 
trecut de miezul nopţii. Sau poate tocmai de aceea. 

— Aici, domnule! spuse indianul, oprind mașina în dreptul 
unui imobil identic cu alte mii de locuinţe din anosta metropolă. 

— Aici să fie! răspunse Lucky vesel și îi lăsă o sută de dolari, 
făcându-l fericit pe indian pentru tot restul nopţii. 


30 


Cu un asemenea ciubuc nu se întâlnea de prea multe ori în 
viaţă. 

Lucky se străduia să nu se grăbească prea tare, ca să-și poată 
stăpâni emoţiile și bucuria ce puseseră stăpânire pe el în mod 
inexplicabil. După ce schimbă prin interfon inevitabilele cuvinte 
de introducere în imobil, Lucky pătrunse într-un hol luxos, pe 
care aspectul mohorât al clădirii văzute din afară nu-l anticipa 
cu nimic. După ce luă liftul, ajunse în dreptul etajului pe care se 
întindea apartamentul următoarei lui „victime”. 

Ușa liftului se deschise singură, iar el pătrunse într-un living 
somptuos. În lumina slabă și intimă ce se revărsa peste 
mobilierul rar al încăperii, o zări pe frumoasa prezentatoare de 
știri, îmbrăcată într-o elegantă rochie de seară, care probabil 
costa bugetul pe o lună a unei ţări din lumea a treia. 

— Bună seara! spuse femeia cu o voce molatică. Ti s-a 
vindecat rana? 

— Bună seara, ca să folosesc și eu aceeași celebră expresie, 
răspunse Lucky, înaintând cu pas hotărât înspre apariţia 
copleșitoare din faţa lui. Rănile se vindecă, altele le iau locul, 
cine le mai ţine socoteala?! 

Femeia zâmbi, lăsând să se vadă un șirag impecabil de dinţi 
de prădătoare neîmblânzită. 

— Mereu între două răni, să înțeleg. Poate că pe viitor ar fi 
bine să îţi revizuiești modul de abordare a femeilor. 

— Rănilor de abordare le fac față, mai greu mă descurc cu 
cele primite după, explică el. Și presimt că e pe cale să mi se 
mai deschidă una, cât de curând, chiar aici, în inimă. 

Femeia se lăsă, calmă și provocatoare, să cadă pe canapeaua 
din faţa căminului. 

— Concepi singur textele astea sau ţi le scrie cineva? se 
prefăcu ea de neatins de complimentele lui Lucky. Să nu-mi spui 
că ești un maestru al verbelor, că nu te voi crede! 

Lucky se apropie de sofaua pe care se tolănise femeia, se 
aplecă deasupra ei și, îngenunchind, îi luă mâna, ducându-i-o la 
buze. 

— Mi le dictează făptura ta încântătoare, chiar în momentul 
ăsta, șopti el, înfigându-și privirea numărul cinci în ochii ei 
albaștri: „pentru doamnele din mass-media” 

— Bravo, bravo! Impecabil, domnule Samuel Branigan, se auzi 
o voce gâjâită din spatele lui Lucky. Bine ai venit! 


31 


Bărbatul sări brusc în picioare și se întoarse. Mâna lui apucase 
deja mânerul revolverului de care nu se despărțea decât rareori. 

— Nu e nevoie de arme, domnule Branigan. Suntem oameni 
civilizaţi, ce mama-dracu'! Paranormali, dar civilizaţi... 

Ocupând parcă jumătate din orizontul vederii lui Lucky, John 
Fitzbourne al Ill-lea înainta înspre el, cu un mers chinuit de o 
greutate mult prea apăsătoare. 

Lucky se simţi ca și cum ar fi rămas în pielea goală, lângă 
bradul de Crăciun de la Rockefeller Center, tocmai în cea mai 
fericită noapte a anului. 

— Ce se petrece aici? se miră el, iritat de situație, ca și de 
faptul că nu putuse prevedea o asemenea surpriză, în ciuda 
capacităţilor sale. Este o farsă sau ce? 

—E o metodă prudentă de a te aduce la o discuţie 
importantă, fără ca să poţi „vedea” dinainte ce urmează să se 
întâmplă, răspunse Tanya în locul bărbatului. Dar ia loc, nu are 
rost să te superi peste măsură! În curând ai să înţelegi că am 
fost obligaţi să procedăm în acest mod. 

Lucky era încercat de impulsul de a părăsi încăperea val- 
vârtej, însă ceva îi spunea că merită să rămână. Spiritul său de 
aventuri nu îl lăsa să piardă o scenă ce beneficiase de atâta 
pregătire, chit că el se afla în rolul eroului principal. În cele din 
urmă se așeză în fotoliul pe care i-l indica Tanya, cu graţie și 
fermitate în același timp. 

— Să spunem că apreciez efortul pe care l-aţi depus ca să mă 
aduceţi aici și că nu voi pleca înainte de a vă asculta, hotărî el 
să-și explice opţiunea. 

— Domnule Branigan... sau preferi să-ţi spun Lucky? începu 
discuţia bătrânul supraponderal. 

— Deocamdată să rămânem la Branigan și, mai ales, la 
„domnule”, i-o reteză musafirul. 

— Cum dorești, dădu John indiferent din umeri. Mai întâi să-ţi 
explic motivul pentru care am recurs la această mică 
stratagemă. Un motiv extrem de dureros pentru mine. Acum trei 
zile, în data de patru iulie, a fost descoperit cadavrul nepoatei 
mele, Alice - și nu oricum, deși asta, în fond, contează mai puţin 
-, ci despicată în două. Până acum nu s-a descoperit decât o 
jumătate. 

Lucky fu tentat să știe care jumătate, dar își dădu seama că 
întrebarea ar fi putut fi considerată deplasată, astfel se abţinu. 


32 


— Alice este... era, mai bine zis, fata băiatului meu cel mare, 
Richard. Cea mai dragă mie, dintre toţi nepoţii. Vreau să mă 
ajuţi să-l prind pe criminal. Asta e tot. 

— Dar de ce eu și nu poliţia? Presupun că contribuiţi din plin 
la bugetul ei... 

— E bine să precizam niște lucruri. Mi-ai fost recomandat - nu 
contează de către cine - pentru extraordinarele tale capacităţi 
paranormale. Și, că tot veni vorba, proiectul respectiv a fost 
finanţat în mare măsură de mine. Într-un fel, domnule Branigan, 
ești și creaţia mea. Dar acest lucru nu are, acum, nici cea mai 
mică importanță. Am ţinut însă să precizez acest lucru, ca să 
știm pe ce poziții stăm. 

— Îmi pare rău să ţi-o spun, dar nu mă simt nimănui dator cu 
ceva. Știu că nu a fost o investiţie filantropica dar, dacă mă 
gândesc bine, ar trebui să te urăsc. Tu mi-ai răpit douăzeci de 
ani din viaţă. 

— În schimb, ţi-am dăruit alţi douăzeci și o capacitate care te 
face de invidiat pe întreaga planetă, trebuie să recunoști... 

Privirea magnatului sclipi dur pentru câteva secunde, arătând 
că nu era învăţat cu reacţii de genul celor avute de Lucky. În 
continuare se stăpâni, pentru că miza era prea mare. Dar, mai 
ales, pentru că un om puternic ca el trebuia să știe să se 
tempereze, la fel cum trebuia să știe să se înfurie. Reluă: 

— Mărturisesc că nu mă aşteptam la această reacţie, așa cum 
nu mă așteptam nici să fii de acord cu propunerea mea, din 
prima. 

— Îmi pare rău de moartea nepoatei tale preferate, însă... 

— ... Domnule Branigan, nu mai am mult timp, probabil, până 
o s-o revăd din nou. Dar nu am de gând să părăsesc această 
lume, fără să o răzbun. Poliţia face ce poate, însă eu nu sunt 
dispus să aștept. De fapt, nu îmi permit acest lux. Bineînţeles că 
știu că banii nu sunt o răsplată care să te intereseze și chiar am 
apreciat, când mi-a fost descrisă evoluţia ta de la ieșirea din 
clinică până acum; faptul că nu ești un om lacom. 

— Văd că ai informaţii amănunțite despre persoana mea, nu 
se putu abţine Lucky să comenteze. 

— Am multe, domnule Branigan, chiar foarte multe. Dar ceea 
ce era cel mai important pentru mine nu mai am. Poate o să te 
mire, însă tot îi pot dărui ceva unui om care are posibilitatea de 
a fi posesorul unei averi mai mari decât a mea. 


33 


— M-ar mira să îmi poţi oferi ceva care să mă facă să mă 
hotărăsc să te ajut, deși motivele refuzului nu sunt legate de 
această ofertă improbabilă. 

John făcu un semn către Tanya, iar aceasta dispăru imediat 
din încăpere. 

— Îmi cer scuze, nu am fost o gazdă prea bună. O să aducă 
imediat un whisky. 

— Mai bine mi-ai spune ce ai, deși repet... 

— ... Da, da... făcu semn John că pricepuse punctul de vedere 
al lui Lucky și că îl aprecia. Vă pot pune în legătură cu singurul 
om care cunoaște foarte bine experimentele doctorului Caron, 
cel care v-a creat și care, din câte am înţeles, a ajuns pe lumea 
cealaltă. 

Lucky fu cuprins subit de ametțeală. La așa ceva nu se mai 
așteptase de multă vreme. Cineva care putea să-i explice ce se 
întâmpla cu el... 

— Accept! răspunse el, fără să mai stea pe gânduri. 

În momentul acela, Tanya reintră în încăpere, cu o tavă pe 
care se găsea o sticlă de cristal plină cu whisky și trei pahare. O 
depuse pe masă, turnă în pahare și le întinse celor doi bărbați. 

John apucă paharul și îl ridică în sus, în semn de închinare. 

— Atunci, Lucky, să trecem la treabă! zise el și dădu pe gât 
întregul conţinut. 


34 


e Capitolul 4 » 


ÎI cunoscuse pe Richard la una dintre recepţiile de sfârșit de 
an ale firmei. Nu ar fi putut spune dacă fusese dragoste la prima 
vedere, însă o atracţie puternică existase, cu siguranţă. Figura 
lui luminoasă dăduse un alt contur încăperii. Când venise s-o 
invite la dans, știa deja că legătura lor se înfiripa. N-avea idee 
cât timp va dura, însă sigur urma să fie una memorabilă. Chiar 
de a doua zi începuseră să nu mai conceapă timpul liber unul 
fără celălalt. Încetaseră să mai aibă alte relaţii, fără a se apleca 
vreo clipă asupra acestui subiect. 

Într-o seară ieșiseră de la un film și se plimbau cu mașina ei 
sport prin Manhattan, fără o ţintă anume. Era o noapte de vară 
mai puţin călduroasă. Deodată, lui Dorrit îi trecu un gând prin 
minte și îl rosti cu glas tare, fără să se gândească: 

— Îţi dai seama că astăzi se împlinesc șase luni de când ne- 
am cunoscut, iubitule? 

Richard nu spuse nimic. Era îngândurat. Liniștea se instalase 
între ei pe nesimţite. Pentru ea, tăcerea intervenită era de-a 
dreptul apăsătoare. 

Doamne! - se gândi tânăra - poate că l-a deranjat 
contabilitatea asta pe care i-am aruncat-o pe nepusă masă. 
Probabil că se simte ameninţat și încorsetat de relația noastră, 
iar eu nu mi-am dat seama până acum. Și-ar putea închipui că îl 
presez ca să facă un lucru pe care el nu și-l dorește. Că vreau 
să-l împing în cine știe ce obligaţie. Doamne, șase luni! 
Gândurile lui Dorrit zburară mai departe: Dar, hei, nici eu nu 
sunt sigură că vreau o altfel de relaţie. Câteodată mi-aș dori mai 
mult spaţiu, mai mult timp pentru a mă dumiri dacă îmi pot 
permite o asemenea legătură, care se îndreaptă așa de sigur 
spre... Chiar, în fond, spre ce se îndreaptă? Vom continua să ne 
întâlnim și să păstrăm același grad de intimitate? Ne îndreptăm 
înspre căsnicie? Către copii? Către o viaţă împreună? Oare sunt 
pregătită pentru un asemenea angajament? Chiar îl cunosc pe 
Richard cu adevărat? 

Asta înseamnă că a fost... calcula Richard în același timp. Să 
vedem... În decembrie am început să ne vedem. S-a întâmplat 


35 


chiar după ce mi-am cumpărat mașina, ceea ce înseamnă... offf! 
Trebuia să schimb uleiul demult. 

Dorrit începuse să se impacienteze de liniștea prelungită 
dintre ei. 

S-a supărat, văd asta pe figura lui, gândea ea. Dar dacă 
interpretez tăcerea asta greșit?! Poate că vrea mai mult de la 
relaţia noastră. Să fi simţit că am unele rezerve în ceea ce 
privește viitorul nostru comun? De aceea ezită să-mi spună ceea 
ce simte. Îi e teamă de un eventual refuz? 

Și o să-i pun să verifice și transmisia, își continua Richard șirul 
gândurilor. Indiferent de ce spun cretinii ăia, automobilul nu 
funcţionează așa cum ar trebui. Și ar face bine să nu mai dea tot 
timpul vina pe vremea rece, de data asta. Sunt peste 30 de 
grade afară, iar mașina merge de parcă ar fi un tomberon. Și am 
dat o groază de bani pe ea. 

Panica lui Dorrit se amplifica de la o secundă la alta. 

Clar, este supărat. Nici nu îl pot condamna. Și eu aș fi 
supărată, în locul lui, îi lua ea apărarea în gând. Doamne, mă 
simt atât de vinovată că îl fac să treacă prin asta, dar nu pot să 
nu simt ceea ce simt. Pur și simplu nu sunt sigură, în primul 
rând de mine și apoi de el. 

Probabil vor spune că garanţia este de doar 90 de zile, se 
gândea Richard, încruntându-se. Exact asta vor spune, jigodiile. 

Dorrit observa cu îngrijorare ridurile care apăruseră pe 
fruntea iubitului ei, semn că acesta era destul de necăjit. 

Poate că sunt eu prea naivă, se condamnă ea. Aștept un 
cavaler pe cal alb, când de fapt stau lângă o persoană normală, 
un bărbat de care chiar îmi pasă, și sunt convinsă că și lui îi 
pasă de mine. lar acum, el suferă din cauza egoismului și 
fanteziilor mele romantice de școlăriţă. 

Richard se enervase de-a binelea. 

Garanţie? Vor garanţie? O să le dau eu ce le trebuie... O să le 
iau garanţia și o să le-o înfig în cur! 

— Richard! spuse Dorrit cu voce tare. 

— Ce e? răspunse acesta, tresărind. 

— Te rog, nu te mai tortura așa! 

Și ochii ei începuseră să se umple de lacrimi. 

— Poate nu ar fi trebuit... continuă tânăra. O, Doamne, mă 
simt atât de... 


36 


Dar lacrimile o înecară și începu să plângă în hohote, 
nemaiputând să ducă fraza la bun sfârșit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă bărbatul, surprins peste măsură 
de reacția ei. 

— Sunt o proastă, suspină Dorrit. Vreau să spun, știu că nu 
există cavaleri. Chiar știu asta. Este o prostie. Nu există niciun 
cavaler și niciun cal. 

— Niciun cal? întrebă Richard, uluit. 

— Crezi că sunt o proastă, nu-i așa? 

— Nu, bineînțeles că nu! răspunse el, bucuros că a aflat, în 
sfârșit, răspunsul corect. 

— Doar că... doar că eu... Eu am nevoie de ceva mai mult 
timp. 

Se lăsă din nou tăcere, timp în care Richard căută cu 
disperare prin minte un răspuns, o continuare, o replică 
potrivită. În cele din urmă, crezu că a găsit-o: 

— Da! spuse el, cu un aer ferm, convingător. 

Dorrit, profund impresionată, îi luă mâna, având grijă să 
oprească în același timp la culoarea roșie a semaforului. 

— Oh, Richard, chiar simţi așa? întrebă ea, înduioșată până la 
lacrimi. 

— Cum adică așa? se miră el. 

— Așa simţi despre mine? 

— Oh! răsuflă el liniștit. Da! 

Tânăra răsuci cheia în contact, oprind mașina chiar în 
intersecție. Apoi se întoarse înspre el și îl privi fix în ochi. 

Bărbatul simţea că se enervează, neștiind ce urma să-i spună 
ea, mai ales dacă pomenea din nou despre calul acela. In plus, 
blocaseră intersecția. 

În fine, Dorrit se hotărî să vorbească: 

— Îţi mulțumesc, Richard! spuse ea. 

— Îți mulțumesc și eu, răspunse și el, în lipsă de altceva mai 
bun. 

Dorrit porni mașina. 

Ajunsă acasă, se întinsese în pat. Sufletul îi era copleșit de 
controverse. Plânsese până în zori, fără să pună geană pe 
geană. 

Richard ajunse și el, ceva mai târziu, cu un taxi. Deschise o 
pungă cu alune, aprinse televizorul și imediat fu absorbit de 


37 


urmărirea unui meci de tenis de pe undeva prin Europa, între 
doi cehi de care nu auzise în viaţa lui. 

Ceva îi spunea că scena din mașină avusese un înţeles 
anume, că ceva important se petrecuse, dar se gândi că oricum 
nu avea nicio șansă să înțeleagă vreodată, așa că preferă să nu 
își mai bată capul cu asta. 

A doua zi, Dorrit își sună cea mai bună prietenă și vorbise 
despre întâmplarea din seara precedentă, timp de șase ore în 
continuu. Uitase până și de serviciu. Împreună, analizaseră 
fiecare reacţie, ceea ce spusese el, ce spusese ea, fiecare gest, 
fiecare încruntătură. Luaseră în calcul toate variantele posibile. 

Acea seară continuase să fie un subiect de reflecţie pentru 
Dorrit și prietena ei, deși între timp se scurseseră ani și ani. 

Richard se întâlnise a doua zi, la o partidă de baschet, cu 
fratele ei. La un moment dat, înainte de a executa o lovitură de 
penalizare la coș, îl întrebase, așa, într-o doară: 

— Auzi, Dorrit a avut vreodată vreun cal? 

Cei doi amorezi se căsătoriseră la mai puţin de o lună după 
acea seară de pomină. 

e 

Luminile parcării rezervate marelui concern se stinseră brusc. 
Dorrit avu o tresărire de uimire. Nu mai păţise ceva asemănător. 
Fusese nevoită să rămână mai mult la firmă, fiindcă apăruseră 
unele probleme și numai ea, în calitate de manager general, le 
putea da de cap. Trebuise să-l sune pe iubitul ei soț ca să 
anuleze seara romantică pe care acesta o pregătise. Era a 
șaptea aniversare a căsătoriei lor; șapte ani de fericire și de 
împliniri. 

Se apropie temătoare de întunecatul loc în care își lăsase 
mașina. Își dădea seama că temerile ei sunt exagerate. Se 
găsea totuși la subsolul firmei, într-o parcare privată și păzită, 
nu în Central Parc. 

Însă, în lipsa strălucitoarelor lumini ale neoanelor cu care era 
obișnuită, întreg locul i se părea sinistru. Și era foarte liniște. 
Pașii ei răsunau solitari în vastul spaţiu al parcării subterane. 
Ajunse la mașina și răsuflă ușurată, după ce auzi sunetul 
cunoscut al deblocării portierelor. 

— Am devenit paranoică, spuse ea cu glas tare, iar vorbele 
răsunară în întreaga parcare, înfiorând-o. 


38 


Acum, mă sperii și de vocea mea? se gândi ea, pe jumătate 
îngrijorată, pe jumătate amuzată. 

Deschise portiera și se pregăti să urce în frumosul Aston 
Martin primit cadou când împlinise vârsta de 26 de ani. Simţi o 
lovitură în ceafă, apoi nimic. Se prăbuși fără cunoștință lângă 
elegantul vehicul cu două locuri. 

e 

Rachel privi cu atenție în jurul ei, asigurându-se că nu existau 
martori. Deschise portbagajul automobilului, apoi o apucă pe 
Dorrit ca pe un covor, o săltă pe umăr și o aruncă înăuntru. 
Purta o perucă identică cu părul tinerei ce zăcea acum în 
portbagaj și îi fu ușor să-l păcălească pe portarul semiadormit 
de la ieșire, așezată la volanul mașinii pe care toată lumea o știa 
ca fiind a „șefei celei mari”. 

Aston-ul țâșni nervos și se întinse la drum surprinzând-o cu 
demarajul ei puternic pe fosta „vieţasă”, acum aflată în stare de 
libertate. După ce străbătu în viteză câteva bulevarde, se 
îndreptă spre Brooklyn. Când ajunse în Pierrepont Street 
încetini. În dreptul imobilului cu numărul 128, coti și pătrunse 
într-un depozit ce avea aspectul unui loc dezafectat. Inăuntru o 
aștepta lrene, partenera ei, pe care femeia cea misterioasă, 
despre care aflase că se numea Zelda, i-o prezentase ca pe un 
camarad de nădejde, cu aproximativ același trecut ca și al ei. 
Mai mult i se spusese că nu avea niciun rost să știe. 

Irene era o femeie încă frumoasă, deși viaţa dură pe care o 
trăise își pusese amprenta asupra ei, înăsprindu-i trăsăturile. 

— Totul a mers bine? întrebă ea, când roșcata deghizată 
coborî din mașină. 

— Ca de obicei, răspunse evadata scurt și la obiect. 

— la uite ce mașină are, târâtura! scrâșni Irene și începu să 
mângâie cu pasiune suprafețele rotunde ale bolidului. Oare de 
ce unii au parte de tot norocul din lumea asta? 

— Ha, ha, ha! râse sinistru Rachel. Ce mai noroc... 

Se duse la portbagaj și o extrase cu aceeași ușurință pe 
femeia care începuse să își recapete cunoștința. O aruncă jos și 
Dorrit gemu stins. 

— Mai vedem noi cum e cu norocul ăsta, spuse Rachel, lovind- 
o cu bocancul în faţă pe tânăra prăbușită. 

— O tăiem de vie și pe asta? întrebă Irene cu scârbă. 


39 


— Să nu-mi spui că te-ai înmuiat tocmai acum! se miră 
Rachel. 

— Ce tocmai acum, că am aproape un an de când fac treaba 
asta scârboasă. Drept să spun, am început să mă cam plictisesc. 
Nu văd nimic la orizont. Nicio avansare, nicio primă, nicio 
perspectivă. Mă simt așa... neîmplinită... dacă înţelegi ce vreau 
să spun. 

— Nu îţi ajunge că ești liberă, nu te mulțumesc banii pe care îi 
câștigi? se miră Rachel, care nu își închipuise vreodată că va 
ajunge să trăiască atăt bine. Și ce poate fi mai corect și mai bine 
decât ceea ce facem noi? Înlăturăm pleava asta fandosită de pe 
pământ. Niște târfe ordinare, care au știut mai bine decât noi 
cui să i-o sugă. 

— Tu chiar crezi că ăsta e motivul „lor”. 

— Nu dau doi bani pe motivele lor. Eu știu motivele mele și 
îmi sunt suficiente. 

lrene oftă și se duse să-și pună pe ea salopeta neagră din 
cauciuc care atârna într-un cui. 

— Știu și eu, mormăi ea, în timp ce se dezbrăca de haine. Tu 
ești așa de deşteaptă! Ce n-aş da să fiu și eu la fel cu tine... 

Momentele acestea o impresionau întotdeauna pe Rachel, 
făcând-o să uite de scopul pentru care se găseau în acel 
depozit. O privea cu admiraţie pe lrene cum se dezbracă. Rar 
avusese ocazia să vadă asemenea perfecţiune a formelor 
feminine. Parcă era concepută pe calculator. Multă vreme nu 
reușise să accepte că trupul femeii nu era opera unor plasticieni 
renumiţi. Avea niște picioare lungi, interminabile și ușor 
bronzate, care se sfârșeau cu un fund ca o rampă de lansare. Un 
fund deosebit de obraznic și ferm. Pântecul îi era plat, suficient 
de musculos, dar fără ca acest lucru să sară în ochi. lar sânii... 
Nu se mai sătura să-i privească și să-i invidieze, așa cum 
stăteau, parcă zidiţi pe sternul femeii, mari cât să încapă perfect 
într-o mână voinică de bărbat. 

— Of! făcu ea încetișor și începu procedeul standard de 
echipare. 

— Cine sunteţi voi și ce aveţi cu mine? se făcu auzit glasul, 
mai curând furios decât speriat, al prizonierei care încerca să se 
ridice de jos. 


40 


— Auzi? o întrebă Rachel pe Irene, cu un aer aparent 
nedumerit. Nu te-ai plictisit de întrebările astea idioate, că eu 
am cam început să mă satur. 

— Păi, tu vrei să le tai de vii, îi reproșă Irene. Ți-am spus că eu 
nu procedam niciodată așa. Mi se pare un efort inutil. Deși, 
uneori, îmi place cum ţipă, de parcă le-ar regula un negru 
dement. 

— Vreţi bani? încercă Dorrit să le îmblânzească pe cele două. 

Îi venea greu să creadă că acele femei chiar au de gând să 
pună în practică ceea ce enunţau, cu toate că încă nu înţelegea 
prea bine despre ce era vorba. 

— Vrem bani, normal că vrem bani, se întoarse Rachel către 
ea, cu o privire plină de ură. Dar de ce ne întrebi? Credeai că te 
omorâm din plăcere, doar așa, de amorul artei? Mă rog, admise 
ea, cu un rictus jucăuș întipărit pe chip. E și o doză de plăcere la 
mijloc, dar nu m-aș murdări pe mâini pentru atâta lucru. În orice 
caz nu atât de des. 

— Eu am mulţi, foarte mulţi bani. lar soţul meu are și mai 
mulți. Indiferent cât primiţi, vă putem da dublu. Sau orice 
altceva. 

Dorrit simţea că situaţia scapă de sub control la modul cel 
mai serios. De fapt, ea nu deținuse niciodată controlul. O panică 
cumplită o luă în stăpânire, când cele două o apucară de mâini 
cu gesturi profesioniste și o prinseră cu niște inele metalice de 
lanţurile ce atârnau din tavanul depozitului. 

Păreau nu numai să știe ce fac, dar aveau și suficientă rutină 
în gesturi. O înfiorătoare rutină... 

— Vă rog! începu victima să plângă, fără să-și fi dorit acest 
lucru. Am un copil. Ce rău v-am făcut? 

— Un mare rău, se distră lrene cu ea. Care este mai mult 
decât suficient. Tu ai bani, ai un copil, ai un soț... Cam câte 
motive crezi că ne mai trebuie ca să scăpăm lumea de tine? 

— Dar nu e corect... Nu v-am făcut nimic, n-am făcut nimănui 
vreun rău. 

— Bravo! Deci mai ești și nevinovată, nu. Genul de copil 
cuminte, cu studii în colegii scumpe, cu mariaj perfect, multă 
dragoste... Îmi vine să vomit când vă văd! Voi duceţi America de 
râpă. 


41 


— Noroc că sunt din ce în ce mai puţini! vru lrene să pară 
interesantă, deși ei îi erau complet străine și indiferente 
asemenea raționamente complicate. 

Ucisese pentru prima oară când avusese treisprezece ani, pe 
băiatul vecinului care o violase. De atunci, stătuse în pușcărie 
unde mai trebuise să ucidă, ca să poată supravieţui. | se părea 
atât de firesc să ucidă, încât nu înţelegea de ce se punea atâta 
preț pe asemenea gesturi. A, dacă cei uciși ar fi fost nemuritori, 
cu totul alta ar fi fost situaţia. Cum văzuse ea într-un serial cu 
un bărbat superb, care nu murea decât dacă i se tăia capul. Așa 
da, mai înțelegea. Dar de murit, cei pe care îi omorâse ea, tot ar 
fi dat ortu' popii. Un an sau altul, o zi sau alta - tot un drac. 

O apucă pe Dorrit de păr și îi fixă capul între genunchi, pentru 
a-i pune căluș. 

Tânăra se zbătea cu forță, însă Irene avea impresia că ţine 
între picioare o pisică obraznică. Avea o forţă de care nu-și 
dăduse niciodată seama și care îi uimise pe toţi cei care 
avuseseră ocazia să facă cunoștință cu ea pe propria piele. 

O făptură cu o aparență așa fragilă, de manechin... 

Odată operaţiunea călușului fiind rezolvată, începu să tragă în 
jos de lanţuri, ridicând-o în același timp pe Dorrit până o 
suspendă de mâini. 

— Așa! spuse Rachel, mulțumită de rezultat. Păpușa asta e 
numai bună de tranșat; arată foarte bine. 

Se îndreptă spre jeep-ul Wrangler care era parcat în fundul 
depozitului și reveni cu un ferestrău electric, instrument 
profesionist bine cunoscut măcelarilor din abatoarele de carne 
din toată lumea. 

_ La vederea acestei unelte, panica lui Dorrit atinse paroxismul. 
Incepu să se zbată cu forţă și reuși să o lovească zdravăn cu 
picioarele rămase libere pe Irene. 

Aceasta înjură aprig și îi arse prizonierei un pumn în plină 
figură, umplând-o de sânge. 

— Se zbate, târfa! Stai liniștită că nu doare, îi vorbi Rachel în 
zeflemea. Numai puţin, la început, cât ai număra până la zece. 
Apoi te duci în Rai. Că acolo vă duceți toate astea cu bani și o 
viață decupată din reviste. Cel puţin așa se zice. 

li mai aplică o lovitură zdravănă cu piciorul în stomac, tăindu-i 
răsuflarea pentru câteva momente. 


42 


Rachel profită de o scurtă lipsă de reacţie din partea tinerei și 
îi înfipse direct în cap, cu un gest sigur, discul turat la maxim al 
ferăstrăului electric. Un scrâșnet sinistru se auzi și sângele ţâșni, 
stropind-o pe Rachel pe faţă și pe corp. 

Dorrit ţipă înfundat de câteva ori, apoi își pierdu cunoștința. 
După câteva secunde ferestrăul alunecă, despicându-i craniul în 
două jumătăţi perfect egale. 

— Eh! Asta a fost partea mai grea, spuse Rachel. Teribil ce 
solide sunt oasele astea de la căpăţână, adăugă, continuând 
operaţiunea până când ajunse să-i despice și cutia toracică. 

Apoi lăsă jos instrumentul și îi făcu semn lui lrene să continue 
ea mai departe. 

— Obosești din ce în ce mai repede, observă aceasta, în timp 
ce prelua înfiorătorul ferăstrău. Mare tâmpenie, cerința asta a 
zăludei. Oare ce-o vrea să dovedească? 

— Mai mult mă obosesc întrebările de genul ăsta, replică 
Rachel, răsuflând sacadat și proptindu-și mâinile de genunchi, 
frângându-se de la mijloc. 

— Dar eu nu mai vreau să procedăm așa! continuă lrene, 
insensibilă la reproșul clar al celeilalte. 

Partea ce-i revenea ei fusese mai ușoară și o duse rapid până 
la capăt. Ceea ce fusese frumosul corp al lui Dorrit spânzura 
acum în două bucăţi la capătul lanțurilor, bălăngănindu-se 
sinistru și în contratimp. 

Rachel și Irene erau pline de sânge, păr și de bucăţi mici de 
os. 

Proaspăt evadata se apropie de un perete al depozitului și se 
lăsă să alunece de-a lungul lui, așezându-se. Se șterse pe mâini 
de salopetă și scoase, cu gesturi sigure, un pachet de ţigări din 
buzunarul de la piept. 

— Hai să ne odihnim puţin, apoi o împachetăm! Să ne tragem 
sufletul. 

— Mereu faci așa. Nu putem termina ce am început și apoi să 
fumăm, se supără lrene, aruncând furioasă ferestrăul electric la 
podea. 

Sub trupul despicat al celei ce fusese Dorrit se făcuse o baltă 
de sânge, care începuse să se scurgă în firișoare subţiri chiar 
înspre locul unde se așezase Rachel. 

Aceasta, însă, nu părea să fie deranjată și continuă să se 
relaxeze, pufăind de zor din ţigară. Trase cu sete mai multe 


43 


fumuri, după care aruncă ţigara, iar aceasta se stinse fâsâind în 
balta de sânge. O apucă de salopetă pe Irene, care se 
apropiase, și o trase jos lângă ea. 

— Decât să foloseşti guriţa aia pentru urlat, mai bine m-ai 
săruta. Știi bine că priveliștea asta mă incită. 

lrene se lăsă moale să se prelingă lângă tovarășa ei, obișnuită 
cu asemenea scene. Se aplecă și o sărută apăsat, în timp ce 
mâinile lui Rachel o dezbrăcau, cu gesturi sigure, de salopeta 
plină de sânge. In scurt timp, cele două femei se rostogoleau 
încinse pe podea, excitate de sângele care le năclăia și le făcea 
de fiecare dată să uite de ele. 


44 


e Capitolul 5 e 


Polițistul cu fața plină de pistrui, peste care se prelingea 
sudoarea, năvăli în biroul lui Alan Everrit, fluturând în mână 
niște hârtii. Părea extrem de surescitat de cuprinsul lor și le 
trânti, cu un gest triumfător, pe biroul unde tronau picioarele 
șefului său. 

— Eram sigur că am mai auzit undeva despre un caz similar, 
dar e drept că nu mă așteptam să mai găsesc încă cinci. 

— Cinci?! sări Alan de pe scaunul său. Și cum dracu' nu am 
aflat până acum? 

— Păi, e distanţă mare între ele, poate de aceea... își dădu 
pistruiatul cu părerea. 

— Ce distanţă? vru șeful să știe. 

— Păi și spaţială și temporală, rosti doct transpiratul. 

— ... T'ai dracului cu cursurile voastre de perfecţionare! îl 
persiflă Alan. Auzi tu... spaţială și temporală... Spune mai bine 
exact despre ce este vorba, până când nu-ţi trag o scatoalcă 
spaţio-temporală în meclă de nu te vezi. 

— În cinci ani, cinci cazuri, de pe coasta de vest spre cea de 
est. 

— Elemente comune? 

— Puţine, dar evidente. Victime cu răni profunde la 
încheieturile mâinilor - semn că au fost suspendate - despicate 
în două, longitudinal. Toate femei. 

— Profilul victimelor? 

— Bogate. În rest, nimic. 

— Se cunoșteau între ele, au absolvit aceleași școli? Bogăția e 
un punct comun prea slab. Dacă este vorba despre un criminal 
în serie... și nu văd de ce nu ar fi... trebuie să găsim și unele 
conexiuni. Neapărat. 

Pistruiatul stătea în ușă, ștergându-și craniul lipsit aproape 
complet de păr cu o batistă uriașă. 

— Cum, șefu', bogăţia nu e valabilă? 

— Păi, mie mi-ar ajunge, dar nu cred c-o să trăiesc suficient 
ca s-o apuc, se prefăcu Alan că nu înțelege. Dar de ce mă 


45 


întrebi, ai vreo combinaţie norocoasă la Loto și vrei să punem 
bani împreună? 

— Hai, șefu'!... Ce dracu’? lar mă iei la întors? 

— Dacă pui întrebări idioate. Bogăția poate fi unul dintre 
criterii, dar nu singurul și mi-e greu să cred că ar constitui un 
mobil, din moment ce averile nu le-au fost furate. Dintre 
milioanele de femei bogate, cum le alege asasinul pe cele pe 
care le alege? Și de ce? Tu nu ai mai prins cazuri de criminali în 
serie? Sau măcar te uiţi la televizor? 

— Pfui! făcu dispreţuitor pistruiatul. La stupizeniile alea 
polițiste? Dacă am fi ca ăia, nu am prinde nici muștele de pe 
tavan, darmite infractori. Mă uit doar la filmele cu doctori. Alea 
chiar îmi plac! 

— Bine, bine... Poate ai mai învăţa câte ceva dacă te-ai uita, 
nu de alta. Pe scurt, mai sapă! Asta e concluzia. Vreau mai 
multe date. Tot ce ar putea avea în comun victimele, o hartă cu 
localităţile, cu data și ora exacte ale fiecărei crime. Și mai vreau 
să ceri rapoartele legiștilor pentru toate cazurile. 

Pistruiatul notă pretenţiile lui Alan, gândindu-se cu groază că 
nici în seara aceea nu o să ajungă acasă prea devreme. 

O să mă omoare Matilda, se gândi el. Și pot să nu-i dau 
dreptate? Nu pot. 

— Hei, Billy, băiatule, unde își zboară mintea? încercă să-l 
aducă Alan cu picioarele pe pământ pe polițistul care avea 
expresia unuia care nu mai locuiește în trupul său. la-l te rog cu 
tine și pe nefericitul ăla de nepotu-meu, săracu'. Mă tot roagă 
să-l las să se ocupe de cazul ăsta. De parcă ar fi un experiment 
de laborator. Dă-i ceva și lui de investigat, că iar am scandal cu 
soru-mea, dacă nu-i dau impresia că-l școlesc pe fiu-su. 

Parcă auzind că se vorbea de el, Jimmy năvăli în birou, cu faţa 
roșie, ca după o îndelungă și intensă alergare. 

— Băi, da’ ce-aveţi azi cu toţii? se înfurie Alan subit. Nu mai 
bate nimeni la ușă, daţi buzna, sunteţi roșii la faţă... Ce s-a 
întâmplat? Ţi-ai prins iar degetele în sertar? 

— S-a găsit cealaltă jumătate. Și Fitzbourne al nu știu câtelea, 
că mereu îi uit numărul, vrea să vorbească cu tine. Cică imediat. 

— Grijania mă-sii de viaţă! Numai azi nu mă frecase vreun 
grangure la cap. Ghici cine m-a sunat ieri ca să-i dau raportul. 
Simmons, Guvernatorul. De parcă eu nu știu care e treaba când 


46 


crapă un barosan sau vreo odraslă de-a lui. Trebuie să-mi 
amintească ei, zilnic și pe rând. 

— Ce fac - vru Jimmy să știe -, îl primești? 

— Tu chiar crezi că am de ales, găgăuţă? Ştie că am găsit și 
restul cadavrului? 

— Habar n-am. Noi nu i-am spus. 

— Mda! Nu m-ar mira să știe. Asta e mereu cu un pas înaintea 
noastră, că-mi vine să intru în pământ de rușine. 

Poliţiștii profitară de această ultimă frază ca să părăsească 
tiptil biroul, până ce Alan nu se înfuria din nou. Aproape 
instantaneu, ușa se deschise și pe ea intră impetuos corpul 
imens al nababului. 

Cum dracu' de îl ţin picioarele, la câtă greutate suportă? se 
întrebă în sinea lui Alan, sărind în picioare la apariţia 
importantului personaj. 

— Hello, inspectore! îl salută John cordial, neobosindu-se să-i 
întindă mâna. Ceva noutăţi? Dar să nu-mi spui iarăși ce am aflat 
deja, te rog, că îmi pierd răbdarea. Și stai jos, că parcă ești 
constipat! 

John aruncă o privire fugară de jur-împrejur, pentru a 
identifica o suprafaţă suficient de largă și de solidă, pe care să 
se poată așeza în siguranţă. Cum nimic nu părea suficient ca să- 
| cuprindă și, să-i reziste, renunţă, rămânând în picioare. 

Se trase într-o parte și se sprijini mai hotărât în bastonul de 
abanos cu cap de aur alb și în vârf cu un diamant cât oul de 
porumbel. Se uită la Alan cu privirea obosită, dar sfredelitoare, 
de om învăţat doar să comande. 

Abia atunci observă polițistul că magnatul nu era singur. 
Ascuns la început de silueta masivă a lui Fitzbourne, un bărbat 
tânăr, la vreo treizeci de ani, bine făcut, rămăsese liniștit și 
oarecum stingher în pragul ușii. 

— Domnul? întrebă Alan, cu aerul unuia nemulţumit de 
intruziunea în birou a personajului. 

— Domnul e cu mine, o să-ţi explic, răspunse John scurt, cu un 
ton care nu admitea comentarii de prisos. Spune mai bine ce ai 
nou! 

— Am găsit și... restul, zise acesta cu un aer încurcat, 
lăsându-se să cadă în fotoliu. 

Era teribil de stresat de apariţiile și de tonul superior al 
nababului, însă nu avea ce să facă, decât să-l înjure în gând. | se 


47 


pusese în vedere că o altă conduită l-ar costa postul și nu-și 
dorea defel să ajungă la arhive sau, și mai rău, fără slujbă. 

— Mda! spuse sec musafirul, stăpânindu-și cu greu durerea și 
furia. Era și timpul. Unde? 

Alan înghiţi în sec. Realiză că nu apucase să afle amănunte. 

— Imediat, tocmai acum mi s-a dat vestea. Au ieșit când aţi 
venit. 

Se repezi în interfon și spuse zorit. 

— Jimmy, la mine, repede. Acum! 

Ușa se deschise înainte de a apuca inspectorul să ia degetul 
de pe butonul care îi permitea transmiterea ordinelor în secție și 
nepotu' apăru. Avea aerul unuia care ar fi preferat să fie pe 
șinele pe care se apropia un tren de mare viteză, decât în biroul 
unchiului său. 

— Jimmy Coverdale, îl prezentă scurt șeful. Spune, unde aţi 
găsit cada... tru... corpul? se fâstâci el, neștiind care e formula 
cea mai puţin lezantă pentru unchiul îndurerat al victimei. 

— În subsolul unui imobil părăsit, se repezi să raporteze 
timoratul lui nepot. Între strada 40 și bulevardul 5. 

— Asta nu e în Harlem? dori Alan o confirmare, mai mult 
formală. 

— Afirmativ, încuviinţă Jimmy. În apropiere de Hecksecher 
Theatre. 

Lui Alan îi veni să înjure când auzi punctul de reper. Teatrele 
în general nu erau tocmai locurile pe care să le poziționeze cu 
ușurință pe harta lui mentală, în special cele de negri. Se abținu 
însă și se prefăcu că este complet edificat asupra împrejurimilor. 

— Nu e St. Nick's Pub pe acolo? 

Nepotul nu știu cum să reacționeze la supoziţia unchiului său. 
Teatrul era foarte departe de barul în cauză, însă nu dorea să îl 
pună pe Alan într-o situaţie idioată, de faţă cu un personaj atât 
de important. 

— Așa, cam pe acolo, confirmă el. 

Văzu în privirea lui Alan o lumină de recunoștință veșnică 
pentru tactul pe care îl dovedise și prinse curaj. 

— Era într-o stare foarte bună, pe cât de bună poate să fie o 
jumătate... 

— ... Suficient, îl opri Alan, grăbit. Ai raportul legistului? 

— Acum mergeam spre el. Am trecut să te anunţ și... 


48 


— ... Vreau să mergem cu toţii acolo, spuse John Fitzbourne 
pe un ton ferm și de nezdruncinat. Acum! 

Sentimentele lui Jimmy erau amestecate, la întoarcerea în 
locul unde păţise o mare rușine. Pe de altă parte, aștepta cu 
inima strânsă reîntâlnirea cu frumoasa legistă. Bucuriei și 
dorinţei de a o revedea i se adăuga indescriptibila jenă, cauzată 
de penibilul episod anterior. 

Aerul era același, numai doctoriţa părea puţin schimbată în 
comparaţie cu data trecută. Probabil că nu se așteptase la o 
asemenea numeroasă delegaţie. Și mai ales la asemenea 
importanţi membrii ai delegaţiei. 

Nu știa ce o intimida mai mult. Impozanta prezenţă a lui 
Fitzbourne al Ill-lea, sau ochii arzători ai tipului bine făcut care îl 
însoțea. De Jimmy aproape că uitase, ca și de episodul care 
fusese deosebit de stânjenitor pentru acesta. 

— Multă lume, spuse ea, la apariţia celor patru. Nici nu știu 
dacă ar trebui să fiţi cu toţii aici. 

— Dacă te referi la mine - se încruntă John - poate ai 
amabilitatea să ieși puţin până afară, ca să vezi cum se numește 
noua aripă a institutului. 

— Nu, la dumneavoastră în niciun caz, se fâstăci legista. 

De fapt, singurul intrus acolo putea fi Lucky, dar prezenţa lui 
era departe de a o deranja pe femeie. Ba dimpotrivă. 

— Domnule Fitzbourne, vreau să vă asigur cu sinceritate de 
întreaga mea compasiune. Nepoata dumneavoastră era extrem 
de tânără și frumoasă. 

— Mda! mormăi grăsanul. Să trecem peste. Mulţumesc, 
oricum! Mai bine spuneţi-mi ce noutăţi v-a relevat descoperirea 
de azi. 

— Nimic nou, dar mi-a întărit convingerile iniţiale. E vorba, 
foarte probabil, de o femeie asasin, dreptace, obișnuită cu 
procedeul. Neomenos de obișnuită! 

Alan consideră că sosise vremea să-l pună în temă și pe 
Fitzbourne cu antecedentele probabile ale cazului. li povesti pe 
scurt despre informaţiile pe care le primise, precum și despre 
măsurile pe care le luase pentru continuarea anchetei pe 
această pistă. 

În acest timp, Lucky se îndreptase înspre masa pe care era 
întinsă nepoata magnatului, în sfârșit întregită. Imaginea nu era 
dintre cele mai plăcute, iar el, care crezuse că văzuse destule la 


49 


viaţa lui, fu oripilat de imaginea cadavrului secţionat. Pur și 
simplu i se întoarse stomacul pe dos. 

— Bestialitatea asta trebuie să aibă o logică, spuse el, ca 
pentru sine. Altfel nu se poate. 

— Logica o s-o găsim până la urmă sau, mai bine zis, o s-o 
găsească băieții, interveni legista care se apropiase cu graţie de 
locul în care se găsea Lucky. Numai că cruzimea acestui 
asasinat nu cred să aibă vreo explicaţie firească. 

Lucky o privi câteva fracțiuni de secundă cu ochii 
întredeschiși. Abia apoi pricepu ce dorise femeia să zică. 

— Aha! se dumiri el. Crezi că putem găsi mai ușor 
semnificația și mai greu explicația gestului prin care se 
ilustrează, nu? 

— Păi, să zicem că un criminal ca acesta vrea să demonstreze 
ceva. Că anumite lucruri trebuie distruse, înjumătăţite. Că un 
trup nu trebuie să mai fie un tot unitar sau cam așa ceva. 
Gândiţi-vă în plan simbolistic! 

— Dar cum poţi avea tăria sau inconștienţa, bașca sadismul, 
să tai un om ca pe o vită? îi continuă Lucky ideea. Este 
captivant, într-un mod absolut sinistru. 

Samuel Branigan era preocupat de aflarea semnificației 
acestui asasinat, însă nu se putu abţine să nu observe, ca orice 
bărbat, apetisanta prezenţă a legistei. 

Tot e bine că nu mă excit la cadavru, se gândi el, deranjat de 
propriile gânduri și simțăminte. Aici m-am găsit și eu să mă 
îndrăgostesc, vorba vine... 

Legistei nu îi era deloc indiferentă prezența aspră a 
bărbatului. Avea însă scuza că, pentru ea, lucrurile care se 
petreceau la morgă încetaseră de mult s-o mai impresioneze cu 
adevărat. Remarcă cu bucurie privirea pe care o aruncase Lucky 
în câteva rânduri înspre picioarele ei, apoi înspre sâni și aprecie 
în gând că existau, suficiente șanse ca între ei să se înfiripeze 
ceva. Ştia foarte bine că puţini bărbaţi ar fi îndrăznit să meargă 
mai departe de atât, într-un asemenea decor. Gândindu-se că 
mulţi nu o abordează datorită lugubrei ei meserii, se temu să nu 
rămână cu satisfacția de a se fi știut admirată și atât. De aceea 
hotări să facă ea primul pas. 

— Nu cred că am făcut prezentările, zâmbind ea cât putu de 
galeș. 


50 


— Așa este, admise Lucky. Sam, Sam Branigan, dar oamenii 
îmi spun Lucky. 

Și celelalte fiinţe de pe faţa pământului cum îţi spun? îi veni 
lui Jimmy să întrebe, însă se răzgândi în ultimul moment, 
realizând că ar fi comis o gafă de proporții. 

Incă o gafă de proporții. 

— Și oamenii au dreptate? se gudură legista. Chiar ești 
norocos? 

Dându-și seama că risca să întreacă măsura, își dădu silința 
să redevină serioasă. 

— Bette Twain este numele meu. Bette simplu e mai simplu 
de pronunţat. 

— Incântat, spuse Lucky. Sau nu trebuie să spun așa ceva, în 
asemenea loc? 

Bette nu apucă să răspundă, pentru că de ei se apropiaseră 
ceilalţi trei bărbaţi. 

— Lucky, se pare că avem o pistă, spuse John, și îl puse pe 
scurt în temă cu ipoteza polițiștilor. Cred că e mai mult decât 
nimic. 

Branigan înregistră în memorie toate datele furnizate, cu 
acurateţea unui reportofon. Apoi se concentră puternic, 
încercând să se retragă cu mintea din prezent și să se 
proiecteze în viitor, pe baza proaspetelor cunoștințe memorate. 

Treptat, prezenţa celor din jur se estompa. O lumină puternică 
îi inunda ochii minţii. Zări o încăpere imensă, un soi de depozit. 
O femeie tânără, atârnată de grindă, cu două lanţuri prinse de 
încheieturile mâinilor, iar alte două femei mișunau pe lângă ea, 
îmbrăcate în salopete, precum mecanicii auto. Una dintre ele 
avea în mână un ferestrău electric. 

Lucky își dădu imediat seama de ceea ce urma să se întâmple 
și nu avu răbdare să-și ducă la capăt viziunea. Se de-concentră 
și deschise ochii, speriat. 

— Se întâmplă! O să se întâmple din nou, în foarte scurt timp. 
Trebuie să le găsiți cât mai curând posibil. 

În afară de John, care îi cunoștea reputaţia, toţi ceilalţi îl 
priviră ca pe un nebun, surprinși de reacţia lui. 

Părea om normal, se gândiră Alan și Jimmy în același timp. 

Cred că aș putea trece peste asta, își zise Bette, după câteva 
secunde de ezitare, surprinzându-se cu ochii pe prohabul 
tânărului. 


51 


John îl apucă imediat de mână, strângându-l atât de tare, 
încât Lucky avu o reacţie neașteptată, smucindu-și cu putere 
brațul și pregătindu-se să-l lovească pe miliardar din instinct. 

Magnatul se prefăcu că nu observă gestul, apreciind că Lucky 
se oprise la timp. 

— Unde, unde o să se întâmple din nou? 

— Aici, în oraș. Nepoata ta a fost ucisă într-un fel de depozit 
din tablă. Nu l-am văzut bine pe dinafară. Părea a semăna cu o 
locaţie în Brooklyn, nu știu cum să explic... simt că era în 
Brooklyn. 

— Repede,  inspectore! Toate echipajele să cerceteze 
depozitele, garajele, tot ce e clădire din tablă în Brooklyn. Câte 
pot fi? 

— De ce ar face oamenii mei așa ceva? 

— Inspectore, crede-mă pe cuvânt! Nu am timp să-ţi explic. 
Dă ordinul și vorbim după aceea. N-o să-ți pară rău. 

Alan începuse să fie din ce în ce mai furios de turnura pe care 
o căpătase ancheta, însă preferă să nu comenteze. Era hotărât, 
să nu lase lucrurile să continue în același fel. Işi luă staţia de la 
brâu și repetă ordinul lui burtosului. 

— Să-mi transmiteţi prin staţie toate localizările! încheie el 
indicaţiile, după ce le ceru tuturor să solicite întăriri dacă 
lucrurile se precipită. 

John se deplasă brusc înspre ușă, cu o sprinteneală care îi 
surprinse pe toţi cei prezenţi. 

— Ce mai așteptați, strigă el? Să mergem! 

Jimmy se uita uimit, când la unchiul său, când la bunicul 
cadavrului. Nu înțelegea ce se întâmplă. Abia crezuse că începe 
să înțeleagă traseele ierarhice din poliţie, și, deodată, toate 
cunoștințele lui erau date peste cap. Alan scrâșnise din dinţi și 
se supuse cerinţelor. Asta înseamnă că nu avea atâta putere cât 
crezuse nepotul că are. 

In timp ce toţi se îndreptau înspre ușă, Bette ajunse la 
concluzia că era momentul pentru o acţiune mai hotărâtă. Nu 
știa dacă v-a mai avea ocazia să-l întâlnească vreodată pe acel 
bărbat și n-avea chef să riște. Așadar, se apropie de Lucky și îi 
strecură în buzunar cartea ei de vizită. 

— Poate te pot ajuta, zise cât putu de încet, ca să nu fie 
auzită și de ceilalți. Sună-mă! 


52 


Elicopterele începuseră să survoleze zona, în timp ce ei 
goneau în sunetul strident de sirene spre prima locaţie care se 
găsea în drumul lor. Încă înainte de a ajunge acolo, Lucky afirmă 
cu siguranţă în glas. 

— Nu e aici. Să nu pierdem timpul, trecem spre următoarea! 

— Dar de unde știi, tu, domnule, că nu e aici? izbucni Alan 
furios, sătul de ceea ce i se păreau a fi ifosele lui Lucky. Eşti 
vreun medium sau ce? 

— Pur și simplu știu! replică, Branigan, fără să se supere. Asta 
e treaba mea în această anchetă. Să știu înainte de a afla voi. 

— Domnul aici de faţă este un om dotat cu puteri 
supranaturale ori paranormale, cum vrei să le zici, limpezi 
Fitzbourne apele. E tot ceea ce este necesar să știți la momentul 
ăsta. Restul - mai târziu. 

— Adică eu sunt obligat să-mi conduc ancheta după ce 
visează cu ochii deschişi toţi nebunii? se arătă inspectorul năucit 
de cele auzite. 

— Tu ești obligat să găsești criminalul, i-o tăie scurt magnatul. 
lar eu sunt obligat să urgentez lucrurile. Atâta timp cât nu ai o 
pistă mai palpabilă, vei fi nevoit să mergi pe mâna mea. Toate 
cheltuielile pe care le face poliția mergând pe pistele oferite de 
mine, după cum vreau eu, le voi plăti integral. In cazul în care 
nu reușim să-l prindem în acest mod, desigur. lar această 
discuţie se oprește în acest moment, dacă mă înţelegi ce vreau 
să spun. 

— Aici, aici! strigă Lucky, punând mâna pe Jimmy, care 
conducea mașina poliţiei și forțându-l să oprească brusc. 

Alan acceptă să nu mai comenteze nimic și să meargă 
orbește pe mâna ciudatului sau, mai exact, pe cea a nababului. 
Era sigur că va avea spatele acoperit, orice s-ar întâmpla. 

Deschiseră toate patru portierele în același timp și se repeziră 
înspre locul pe care îl indicase Lucky. Era o construcţie încropită 
din tablă, exact așa cum o descrisese Lucky. În vreme ce se 
îndreptau avântaţi către ea, Lucky se aruncă și îl placă cu 
dibăcie pe tânărul Jimmy, care era cel mai avansat dintre ei. 

— Jos, jos imediat! O să explodeze! 

Alan se aruncă instinctiv la pământ, când auzi strigătul lui 
Lucky. 

John, care abia reușea să iasă încă din mașină, rămase în 
spatele acesteia. 


53 


Aproape instantaneu se auzi o bubuitură, cutremurând puţin 
geamurile clădirilor învecinate. Nu se întâmplă nimic însă cu 
depozitul, timp de câteva secunde. 

Cei trei se ridicară de jos. Poliţiștii îl priveau uimiţi nevoie 
mare pe bărbatul care le salvase, practic, viața, ghicind ce avea 
să se petreacă cu o exactitate nemaipomenită. 

Până să apuce Lucky să-și exprime și el mirarea față de 
diferenţa între previziunea lui și ceea ce se întâmplase, clădirea 
se surpă, ca din senin, ridicând un val de praf și făcând un 
zgomot infernal. Apoi, două flăcări ţâșniră din burta depozitului 
prăbușit, făcându-i pe cei trei să se retragă câţiva pași în spate. 

— Senzaţional! reacţionă Jimmy. Cum ai reușit, domnule? 

— Jimmy, acum nu e timp de aflat secretul scamatoriilor. 
Cheamă imediat pompierii! Spune-le că avem un depozit care a 
făcut implozie, provocând un incendiu de proporții. Și asta până 
când nu se aprinde întregul cartier. 

Lucky se repezi la mașina poliţiei și reveni cu un extinctor, pe 
care îl îndreptă înspre locul unde clădirea începuse să ardă mai 
puternic. Potolind cu jetul de spumă flăcările din faţa lui, începu 
să înainteze. Înlătura cu picioarele bucăţile de tablă căzute pe 
asfaltul care începuse să se încălzească tot mai puternic. 

Implozie... se gândi el. Exact ca la turnurile gemene. Ori e o 
mare coincidenţă, ori CIA e din nou amestecată. Ce scenarii 
demente or mai pune la cale?... Oare reapăruse Zelda? 

Reușise, în timp ce aceste gânduri i se derulau cu repeziciune 
în minte, să pătrundă aproape în mijlocul flăcărilor, spre 
stupoarea celor trei, care rămăseseră într-o zonă mult mai 
sigură. 

— Vino, omule, înapoi! striga Alan. Nu ești normal la cap? 

Păi, normal că nu e, ce întrebare și pe mine! se apostrofă 
inspectorul în gând. 

La scurt timp, ţiuind și piuind, două autospeciale ale 
pompierilor sosiră, la locul incidentului, iar oamenii se apucară 
de treabă. În mai puţin de un minut, întregul perimetru se găsea 
sub jeturile puternice ale specialiștilor. 

Incendiul fu stins în scurt timp. 

Din mijlocul fumului, călcând cu prudenţă prin apa ce băltea 
peste tot, Lucky apăru ca o fantomă, ţinând în mână un 
ferăstrău electric, pe jumătate calcinat. Pe discul acestuia se 
mai puteau zări fire de păr și pete întunecate. Era sânge. 


54 


Lucky se așeză pe asfalt, epuizat, aruncând captura cât colo. 

— Mai sunt și niște lanţuri acolo... Niciun cadavru. Au apucat 
să fugă înainte de a veni noi. Am sosit prea târziu. 

Când termină de rostit aceste cuvinte, se lăsă moale la 
orizontală, pierzându-și cunoștința. 


55 


e Capitolul 6 « 


În magazin nu mai rămăsese aproape nimeni. Valul 
cumpărătorilor își potolise de mult intensitatea. Era ora la care 
Shankkar și asociatul lui, Ruuda, puteau să-și tragă în sfârșit 
puțin sufletul. În scurt timp urmau să apară adolescenţii, 
încercând să fure câte ceva de prin rafturi, ori să folosească 
legitimaţii false pentru a putea cumpăra băutură. 

— Ce zăpușeală! rosti Shankkar, așezându-se în spatele 
tejghelei și deschizându-și ziarul. 

— La mine nu broblem! spuse Ruuda. La Calcutta, mai caldă. 

— Auzi, vere? Dacă mă mai baţi mult la cap cu India aia ata, 
te trimit pachet înapoi. Unde mai pui că, pe lângă asta, te afli de 
trei ani în New York. Nu crezi că ar trebui să înveţi mai bine 
limba engleză? 

Ruuda zâmbi, împăciuitor, își lipi palmele una de alta și se 
înclină, cu un aer tâmp de fericire pe chip. 

— Nu trebuie superi la mine, vere! Englezi sunt de doi sute de 
ani la India și tot nu spun bine la limba noastra. lar India e și a 
ta, nu uitat rădăcină. 

— Mai bine fii cu ochii pe matahala aia din spate! Nu știu ce 
tot moșmondește pe acolo. 

Ruuda se înclină din nou, zâmbind. Apoi, se îndreptă cu pași 
mici înspre rafturile din spate, acolo unde ţineau conservele cu 
ingrediente speciale. 

Un individ uriaș, mare cât un fundaș de fotbal american, dar 
că mult mai solid, părea să fie fascinat de etichetele cu nume 
exotice lipite pe recipiente de cele mai felurite forme și mărimi. 

— Putem ajutor, domnule? i se adresă indianul, zâmbind și 
făcând din nou o plecăciune, cu palmele lipite una de cealaltă. 

Uriașul se uită la el cu un aer neîncrezător. Indianul nu părea 
să măsoare mult peste un metru șaizeci. Ar fi putut să-l lipească 
de pereţii prăvăliei numai suflând puternic în direcţia lui. 

— Par genul care are nevoie de ajutor, băi, Raavi Shankar? 

Ruuda păru foarte amuzat de modul în care i se adresase 
namila. Se apropie mai mult de ea, arătându-i ecusonul din 
piept, și clătinând din cap, dojenitor. 


56 


— Nu, domnu'. Nume la mine nu Shankar, ci Ruuda. Ruuda 
Visvamitraa. 

— E, pe dracu', se minună uriașul. la să văd! 

Și, apucându-l de piept cu o mână, îl ridică pe indian în aer, 
aducându-l până fa nivelul lui, sub pretextul că vrea să citească 
mai de aproape ceea ce era specificat pe bucata de carton 
laminată, prinsă de halatul negriciosului. 

— Băi, să știi că ai dreptate! spuse el, dându-i drumul brusc 
indianului, care trebui să facă doi pași în spate pentru a-și regăsi 
echilibrul după aterizare. Păi, dacă nu te cheamă Shankar, mai 
că aș putea avea încredere în tine. la spune-mi, care dintre 
drăciile astea au efectul ăla afrodiziac. Am citit eu într-un ziar că 
aveţi tot felul de nebunii cu efecte perverse. Credeam că o să le 
țin minte, fără să le notez, dar m-am înșelat. 

— Ah, ah! clătină tuciuriul din cap, înveselit. 

Se părea că incidentul din urmă cu câteva secunde nu-i 
zdruncinase în niciun fel încrederea în sine și nici voioșia. 

— Mult afrodiziac adus din Calcutta. Americanii - mare nevoie, 
mulţi bani dau pe ele. Bun biznis! Domnu' - amabil să vină cu 
spatele meu? 

Se întoarse și porni, lipăind în șlapii lui minusculi, către un alt 
raion al magazinului aflat ceva mai în spate. 

— Aici domnu'! 

Ținea fericit în mână o cutie de un albastru violent, desenată 
cu flori mari de un galben strident. 

— Asta tare rău. Da’ ce probleme are domnu’? Poate găseam 
mai potrivit ceva. Nu mai pleacă șarpele cu un ochi? 

Namila îl măsură din cap până în picioare. Se gândi dacă 
merita să suporte un asemenea afront. 

— Ascultă, băi, Indira Gandhi! Dacă îţi trag una peste bot cu 
șarpele cu un ochi, o să șuieri toată viaţa ca un piton beat! Cum 
să am eu probleme? E pentru ele. Se sperie. 

— Se sperie de domnu’? se arătă Ruuda neîncrezător. Domnu’ 
nu sperie, domnu inimă mare în piepţi. Nu e de speriat. 

— lo-te, al dracu’ ţigan! Eşti și psiholog acum? 

— Ruuda - doctor în psihologie. Universitatea Calcutta, 
magna cum laude! 

Uriașul se dădu o jumătate de pas înapoi, înclinând capul într- 
o parte, pentru a-l măsura mai bine din priviri pe micuţ. 

— Păi, atunci poate mă ajuţi și cu un sfat, nu numai cu ierburi. 


57 


Zicând acestea, începu să-și deschidă cu repeziciune șlițul. 

Abia în acel moment Ruuda dădu semne de panică, și privi cu 
groază înspre culoarul pe care putea s-o șteargă din acel loc. 
Dar namila ocupa tot spaţiul. Imposibil de trecut pe lângă el. 
Încercă să-l calmeze. 

— Domnu', domnu', Ruuda nu plăcut la bărbaţi. Ruuda numai 
cu femeie, dacă înţelegeţi. Nu că domnu' nu e atrăgător... 

— ... Taci, mă, din gură, că nu vreau să ţi-o trag! se distră 
namila, amuzată. Uite aici la asta, mai spuse, dând la iveală un 
mădular la vederea căruia indianul păși speriat înapoi. Vezi, 
vezi? exclamă uriașul, cu un aer triumfător. Asta e reacția 
tuturor. De aia sunt mereu singur, n-am și eu o gagică de suflet. 

— Domnu’ fericit! spuse Ruuda, dând atât de tare din cap, 
încât namilei i se păru că o să-i cadă de pe umeri. 

— Fericit pe mă-ta! Numai perversele se încumetă să aibă de- 
a face cu mine. Profesionistele, da' și alea fac mofturi. Cele mai 
multe acceptă doar să mi-o sugă, însă asta pot face și eu, de 
unul singur, dacă am chef. 

În acel moment, zări în oglinda în care se reflecta imaginea 
celuilalt indian rămas la tejghea, o scenă care îl făcu să uite 
pentru moment de problemele lui cu gabaritul depășit. Un negru 
ras în cap și purtând mai multe lanţuri pe el decât podul 
Brooklyn, îl ameninţa cu o pușcă cu ţeava retezată pe Shankkar. 

Colosul își trase rapid fermoarul la loc, puse o mână uriașă pe 
umăr lui Ruuda și îl împinse cu putere într-o parte. Apoi se piti și 
el, încercând să găsească o poziţie din care să urmărească ce se 
întâmpla la intrare, fără să fie văzut în vreuna dintre multiplele 
oglinzi ce împânzeau magazinul. Ruuda îl privea speriat, 
neștiind ce să mai creadă. Vru să spună ceva, însă matahala îi 
făcu semn să tacă, astupându-și buzele cu un deget aproape cât 
palma indianului de mare. Apoi începu, să meargă, printr-un 
procedeu cunoscut de toată lumea sub numele caraghios de 
„mersul piticului”, înspre locul unde se petrecea jaful armat. 

Ruuda își dădu seama ce se întâmplă și încercă să se facă 
nevăzut, în spatele unei piramide de conserve de ton mărunţit. 
Fiind prea neîndemânatic, însă, pentru asemenea operaţiune, 
răsturnă o cutie cu cereale, care se prăbuși cu un zgomot ce i se 
păru infernal. 

Negrul se răsuci imediat înspre locul de unde venise 
zgomotul. 


58 


— Ai spus că ești singur, câine! îi șuieră cioara lui Shankkar. 
Hei, tu! leși la vedere, cu mâinile după cap, până nu-ţi găuresc 
iubitul! 

De după stiva de conserve se ivi trupul plăpând al lui Ruuda, 
ținând mâinile așa cum i se ordonase și zâmbind politicos, ca și 
cum domnul cel negru la culoare i-ar fi făcut un compliment 
neobișnuit. 

— Nu, nu iubit la mine! spuse el, făcând plecăciuni. Văr iubit, 
ăștia da. 

— l-auzi! Și mai bine! făcu negroteiul, ușor amuzat de replica 
micuţului. 

Apoi, zâmbetul i se șterse de pe față. Făcu un semn cu pușca, 
iar în magazin mai intră un individ, și acesta având o armă 
ridicată în poziţie de tragere. 

— Joe, ai grijă de idiotul ăla! îi spuse noului intrat. 

Se întoarse apoi înspre Shankkar și rosti cu un ton iritat: 

— Scoate tot, nu te mai tocmi cu mine! Sau simţi nevoia să 
capetți o aerisire suplimentară în căpăţână? 

Nici nu termină bine de rostit amenințarea, că se prăbuși 
peste tejghea, lovit năprasnic în cap de un imens pepene verde. 
Fructul se sparse în câteva bucăţi, împroșcându-i cu miezul de 
un roșu aprins pe cel prăbușit și pe Shankkar, care încremenise 
de uimire. 

Joe, celălalt bandit, ce stătuse până atunci cu spatele la 
tejghea și cu privirea fixată pe Ruuda, se întoarse surprins la 
auzul zgomotului făcut de pepenele explodat în capul 
complicelui său. li văzu pe cei doi plini de o substanţă roșie și își 
închipui că erau însângeraţi. Nu înţelegea ce se întâmplă, însă 
nu avu mult timp să cumpănească următoarea mișcare ce se 
impunea, fiindcă un pumn uriaș îi căzu, ca un ciocan, în moalele 
capului. Se auzi o trosnitură de oase frânte, iar cel căruia i se 
spusese Joe se prăbuși ca o cârpă pe podeaua lucioasă. 

Namila îl apucă de guler și începu să-l târască către intrare. 

— Nu te uita ca Șeherezada la mădularul sultanului, îi sugeră 
el lui Shankkar, care era încă paralizat de spaimă și uimire. Sună 
la poliţie, ca să trimită un echipaj și să adune scursorile astea! 

In vreme ce adresa instrucţiunile și îl târa pe Joe, se auzi 
sunetul enervant al unui telefon mobil. Vlăjganul îl lăsă să cadă 
pe negru, care se mai trosni o dată cu capul de podea, de data 
asta, și începu să se scotocească prin buzunarele pantalonilor. 


59 


Reuși, în cele din urmă, să găsească obiectul căutat. 

— Alo! Ha, ha, ha! Ce mai faci Lucky, bătrâne vizionar? 
Probleme, zici? Și te-ai gândit că o să te scoată năstrușnicul de 
Tom din rahat? Și de data asta? Bine. În... zece minute sunt la 
tine. 

Închise telemobilul și îl strecură tacticos în buzunarul uriaș al 
pantalonilor lui de o culoare incertă. Apoi îl apucă din nou de 
guler pe Joe și îl ridică ca pe o pungă de popcorn pe tejghea. 

— Eu nu cumpăr marfa asta, îi spuse zâmbind indianului. 
Pute. Cred că e stricată. 

În vreme ce rostea aceste cuvinte, îi trânti un puternic croșeu 
de stânga celuilalt negru, care tocmai deschisese ochii și privea 
nedumerit și buimac întreaga scenă. Capul acestuia se răsuci 
puternic înspre dreapta, lăsând impresia că o să se 
rostogolească pe podea, detașat de restul corpului. Avea însă 
gâtul tare, iar lanţurile cu care era încercuit păreau să fii 
împiedicat și ele ca acest lucru să se întâmple. 

— Pe ăsta l-aș lua cu mine, spuse Tom Roe, cu un aer 
gânditor. Cred că poate fi refolosit, dacă-l bagi la topit cu 
lanţurile alea pe el. Dar... mai bine ţi-i las pe amândoi, păru el 
să se răzgândească în ultima secundă. 

Se auzeau apropiindu-se sirenele mașinilor de poliţie. Tom se 
îndreptă tacticos spre ieșire, lăsându-i pe cei doi veri cu gura 
căscată. Când ajunse în pragul ușii, se întoarse înspre Ruuda și îi 
aruncă din mers: 

— Doctore, mi-ai rămas dator cu o consultaţie și o indicație. O 
să revin. Dacă vrei să vezi exact efectul medicamentului pe care 
îl comercializaţi, te sfătuiesc să-ţi aduci sora. Știu că înțelegeţi 
fenomenele mai ușor atunci când se petrec în laborator. 

e 

ÎI găsi pe Lucky proaspăt ieșit de la duș, savurând o havană, 
îmbrăcat doar în halat și cu un pahar de whisky în mână. 

— Boierul, tot boier! răcni Tom din prag, ridicând brațele 
uriașe în sus, în semn de mare bucurie. Pe unde dracului ai tot 
umblat? Cât e de când nu te-am mai văzut? 

— Am luat o scurtă vacanță. Am vizitat Europa, am făcut nişte 
cumpărături pentru casă... iți place? adăugă Lucky, arătându-i 
două tablouri ciudate atârnate pe un perete. 

Tom privi placid la încurcătura de culori trântite pe cele două 
pânze și spuse, cu grijă să nu-și jignească prea tare prietenul: 


60 


— Reușite, cred. Am făcut și eu chestii de astea, pe podeaua 
unui bar, după ce am mâncat niște pește stricat. Doar că erau 
mai puţine culori și ceva mai pastelate. 

Lucky râse, înveselit de spiritul critic al amicului său. Ticălosul 
îi lipsise în tot acel an cât colindase lumea. 

— Ai rămas același fin observator. Picturile sunt de Kandinsky. 
Mare artist! De fapt, norocul lui a fost că a avut critici mai 
îngăduitori decât tine. 

— Presupun că nu de asta m-ai chemat, totuși. Nu că nu mi-ar 
face plăcere să te reîntâlnesc, dar tocmai făceam și eu niște 
cumpărături când mi-ai telefonat. Am lăsat totul baltă și am 
zburat la tine. 

— Evident, evident, se grăbi Lucky să-l liniștească pe mamut. 
Ce-ți dau de băut, ca să nu stai pe sec câtă vreme îţi povestesc 
despre ce e vorba? 

— Ca de obicei, nu te formaliza! răspunse Tom, lățindu-se cât 
era de mare pe fotoliul pe care Lucky îl achiziţionase special 
pentru a-l încăpea, așa cum se cuvine, pe amicul lui. 

Apoi începu să-l pună la curent cu ciudatele crime ce se 
succedau cu o viteză din ce în ce mai mare în ultimul timp. 

— Deja sunt trei, în mai puţin de două săptămâni, numai la 
New York. 

— Și, spui că nu au fost cereri de răscumpărare, nimic, deși 
victimele sunt toate înstărite? 

— Zero! preciză Lucky cu năduf. Și, toate, impecabil lucrate. 
Există totuși o diferenţă între cele din restul ţării și cele din New 
York. De fapt, ultimele două. Că prima semăna cu restul. 

— Care e diferența? 

— La ultimele două moartea nu s-a produs înainte de 
tranșare, ci în timpul ei. 

— Vrei să spui că le tăiau în timp ce erau în viaţă? sări Tom 
din fotoliu. 

— Eşti îngrozit? se miră Lucky de sensibilitatea namilei. 

— Nu mai sunt. Dar prima dată am fost! 

Lucky scăpă trabucul din mână la auzul afirmației prietenului 
său. 

— Care prima dată? Ai mai întâlnit asemenea scârbos 
fenomen? 

— O singură dată, din fericire. Dar ce mi-ai povestit tu e de-un 
romantism leșinat, faţă de cazul de care spun. O femeie... 


61 


— Tot o femeie? se minună Lucky. 

— Tot; și-a tranșat toată familia, într-o seară. Soţul și doi 
copii. Gemeni, la vreo trei ani. Acum mai bine de cinci ani. 
Trebui să mă uit puţin prin hârțoage, și îţi spun precis. 

— Păi... și cum a scăpat? 

— Cine a spus că a scăpat? Au prins-o imediat. Stătea liniștită 
și se masturba cu un vibrator, plină de sânge. A fost un 
scandal... 

— Era dereglată rău fata. 

— Culmea e că psihiatri nu au putut s-o scoată iresponsabilă. 
Sau nu au vrut, mă rog, a fost un oarecare scandal pe tema 
asta. Cert e că au închis- o pe viaţă. A avut mare noroc că aici 
pedeapsa cu moarte a fost abolită. Sau, cine știe, poate mare 
ghinion. Nu știu cum ar putea trăi o viaţă cu moartea familiei pe 
conștiință. 

— Nu crezi că ar trebui să vorbim cu ea? Poate aflăm câte 
ceva despre tipologia celor de acum. Nu cred că găsești așa 
ceva în manuale. 

— E un punct de plecare. Pe obiectele din depozitul acela nu 
aţi găsit nimic interesant? 

— Nimic. Doar s-a făcut legătura între locul acela și 
identitatea victimei. Pe care au găsit-o cu câteva zile mai târziu, 
în două colțuri ale orașului. Dar eu nu aveam nevoie de 
confirmarea asta. Am altă idee, spuse brusc Lucky. Presupun că 
a ieșit ceva scandal atunci, trebuie să fie ceva în presa timpului, 
nu? 

— Nu înţeleg unde bati, îl privi mirat Tom Roe pe prietenul 
său. Crezi că au apărut mai multe amănunte în presă decât în 
dosar? 

— Nu neapărat. Dar presa mi-e mai aproape decât dosarele 
tale, spuse Lucky și trecu grăbit în camera alăturată. 

Tom rămase puţin descumpănit. Nu știa dacă să se ridice și 
să-l urmeze pe Lucky sau să stea liniștit ca să-și termine 
băutura până își făcea damblaua amicul său. 

In cele din urmă hotărî să nu pară dezinteresat, și porni către 
ușa pe care dispăruse Lucky cu câteva secunde înainte. Îl găsi 
pe acesta în faţa computerului, căutând pe internet informaţii 
despre crima oribilă din urmă cu cinci ani. 

— Asta trebuie să fie! exclamă el, când motorul de căutare îi 
prezentă variantele existente în reţea. „Sadismul unei neveste 


62 


iubitoare îngrozește America”. la să vedem despre ce este 
vorba! 

Tom Roe stătea răbdător, așteptând ca imaginea asasinei să 
se încarce, deși nu simţea nicio nevoie de a o revedea pe Rachel 
Donovan. 

— Nu se poate! strigă Lucky, în momentul în care fotografia 
apăru pe monitor. Imposibil! 

— Ce nu se poate? se miră agentul CIA. 

— Ea e! Acum îmi amintesc. E una dintre cele două pe care le- 
am „văzut” pregătindu-se s-o asasineze pe tânăra aceea, Dorrit, 
în depozit. 

e 

Zidurile pușcăriei începeau să se contureze treptat, pe 
măsură ce urcau dealul în vârful căruia se afla construcţia. 
Ziduri cenușii, pe spinarea cărora fuseseră plantate suluri de 
sârmă ghimpată, un sistem de protecţie pentru care naziștii ar fi 
platit bani mulţi dacă s-ar fi inventat la timp și ar fi fost de 
vânzare. 

— Sinistru loc, aprecie Lucky, la vederea turnurilor de pază, 
dotate cu mitraliere în cele patru colţuri ale îngrăditurii înalte. 

— Crema cremelor! îl lămuri Tom. Cine a intrat aici, n-ar fi 
trebuit să se nască. Cred că sistemul e totuși inexplicabil de 
blând cu ei. Cu ele, mai precis; pentru că aici sunt doar femei. 
Bărbaţii se află în alte părți. 

— Alcatraz? 

— Și acolo, confirmă Tom, dar nu dori să continue. Deși pare 
înspăimântător, pușcăria asta e mai mult un pension. De fapt, 
nu sunt pedepsite, ci doar izolate de restul lumii. 

— Crezi că le e ușor? întrebă Lucky, care avea amintiri 
neplăcute de pe vremea când stătuse închis, în tinerețe, pentru 
perioade mai scurte de timp, ce-i drept. 

— Cred că e insuficient faţă de cei care au avut de suferit de 
pe urma acestor animale, nu neapărat față de mine. Gândeşte- 
te că, în mare parte, cele închise aici nu au avut niciun fel de 
circumstanţe atenuante. Sunt femei care ar fi trebui, probabil, 
să fie închise la nebuni. Dar nici măcar nebunii nu ar fi avut vreo 
vină ca să stea împreună cu astea. 

Ajunseră la poartă, iar Tom se văzu nevoit să facă uz de 
legitimaţia sa CIA pentru a putea pătrunde. Fură introduși într-o 
cameră luminoasă - biroul șefei, li se spuse. 


63 


— Directoarea nu stă rău, chibzui Lucky, văzând luxul din 
biroul în care așteptau. 

Un fotoliu de piele, cu instalaţie pentru masaj, se afla în 
spatele biroului. Mai era acolo un televizor extraplat agăţat pe 
peretele din faţă și un acvariu imens cu pești al căror preţ era 
probabil exorbitant. Acestea erau primele lucruri care îi săriseră 
în ochi. 

— Nu cred că sunt trecute pe inventar, fii fără grijă, îl linişti 
Tom. De când mă știu se fac tot felul de afaceri cu deţinutele. 

— Și de ce nu se iau măsuri în sensul ăsta? 

— Cine să ia, noi? Tu chiar mai ai impresia că suntem un fel 
de cavalerii dreptăţii, sau ce? 

Lucky își aduse aminte de aventurile nefericite pe care le 
avusese cu CIA și își dădu seama că întrebarea lui fusese cel 
puţin idioată. 

— Ai dreptate! spuse el, mai mult pentru sine. Uneori uit cum 
merg lucrurile în lumea asta. Poate că rostul zidurilor pușcăriilor 
e să-i izoleze pe nemernicii ăștia de nemernicii mult mai mari de 
afară. Un fel de eliminare a concurenţei, dacă vrei. 

— Păi, eu ce-ţi spuneam. Cred că de aia îi și tratează atât de 
bine. Un fel de respect între cei care au aceeași meserie. Ha, ha, 
ha! râse cu poftă agentul Tom Roe. 

— Cu cine am onoarea? auziră ei o voce melodioasă în spatele 
lor. 

Se întoarseră în același timp și văzură o tipă de o frumuseţe 
vulgară, bine construită, cu ochi frumoși, dar plini de licăriri 
perverse. Purta o fustă scurtă de piele și cizme lungi, care se 
terminau aproape de fese. Cămașa era tot neagră la culoare și 
desfăcută la suficienţi nasturi pentru a permite o privire lejeră 
spre sutienul din dantelă ce adăpostea sânii fermi, de mărime 
medie ai directoarei. 

— Tom și Lucky. Să nu ne formalizăm, se repezi namila să o 
întâmpine. Cu mine aţi vorbit la telefon. Asta, presupunând că 
sunteţi directoarea stabilimentului, deși semănaţi mai mult cu 
îngerul ei păzitor. 

— Serios?! se amuză tipa. Liza, se recomandă ea. Asta dacă 
tot e să ne rezumăm la numele care se strigă în timpul sexului. 

— Putem face chiar o repetiţie, să vedem dacă zicala e 
adevărată. Practica e sfântă, orice ar susţine teoreticienii. 


64 


Femeia nu păru să se simtă câtuși de puţin vexată de 
îndrăzneala agentului, fiind obișnuită probabil cu ciudatele 
modalităţi de a „conduce anchetele” a celor din sectorul 
cunoscut după inițialele C.I.A. 

— Trebuie să recunosc că nu este cea mai proastă idee de 
experiment pe care am auzit-o în ultimul timp, însă bănuiesc că 
nu pentru asta aţi bătut atâta drum, spuse ea și se așeză în 
fotoliul din spatele biroului, cățărându-și cu  nonșalanţă 
picioarele pe tăblia scumpă a acestuia. 

— Asta numai pentru că ne așteptam să găsim o duduie grasă 
și acrită de viaţă la conducerea închisorii, altfel veneam și 
numai pentru a te cunoaște. Sau mai ales pentru a te cunoaște. 
Chiar, se întoarse Tom înspre Lucky, pentru ce am venit, de 
fapt? 

Branigan râse cu poftă și se arătă de acord să continue jocul, 
mai cu seamă că femeia părea extrem de „folosibilă” în scopuri 
erotice și nu părea dispusă să rateze o asemenea ocazie. Se 
ridică și trecu în spatele fotoliului, apucând-o pe Liza de ceafă și 
începând s-o maseze. 

— Am venit să-i punem câteva întrebări acestui minunat 
exemplar al sexului năbădăios, în funcţie de care ar putea fi 
avansată sau, dimpotrivă, spuse el. 

Ultimele cuvinte le rostise mai mult în șoaptă, la urechea 
femeii care începuse să se simtă bine în urma masajului 
efectuat de Lucky, cu mâini de expert. 

— De exemplu, continuă el, cam câte deţinute care merită un 
asemenea masaj sunt pe aici și pe ce criterii sunt folosite la 
diferite orgii cu diverși granguri? 

Liza sări imediat în picioare, congestionată toată la faţă. 

— Vă rog să părăsiţi imediat această încăpere! Nu sunt 
dispusă să accept asemenea insinuări. 

— Stai, dragă, jos! o domoli Lucky, apucând-o din nou de 
umeri și trântind-o în fotoliu. Nu am venit ca să te controlăm, 
însă am „văzut” ceva din orgia de azi noapte și mi s-a părut 
foarte reușită. Voiam doar să știu dacă te-ai simţit bine când 
individul ăla flasc, fratele viceguvernatorului, parcă, ţi-a băgat 
mădularul lui inert între buzele astea superbe. 

Liza deveni cadaverică la față. Nu mai era vorba doar despre 
unele acuzaţii, ci de dovezi. Nu reușea să-și dea seama de unde 
se aflase despre orgie. Folosea întotdeauna alte locaţii și le 


65 


verifica centimetru cu centimetru, pentru a nu ascunde niciun 
fel de dispozitive de urmărire. 

— Probabil că tehnica avansează prea repede pentru 
posibilităţile mele de depistare, murmură ea, declarându-se 
învinsă. M-aţi prins și sunt la mâna voastră. 

— Ti-am mai spus că sunt doar curios, o linişti Lucky, în timp 
ce mâna cu care îi masa gâtul alunecă molatic înspre sânii deja 
excitaţi ai femeii. 

Îndepărtă sutienul cu o mișcare expertă și îi prinse sfârcul 
între buricele degetului mare și arătător, rotindu-l cu fineţe când 
înspre stânga, când înspre dreapta. 

Liza își simţi buzele uscate și începu să și le umezească cu 
limba sa roșiatică și aspră. 

Din locul lui, aflat pe scaunul din faţă, Tom observa cu atenţie 
întreaga scenă. Nu se mirase de dezvăluirile amicului său, deși îl 
luaseră și pe el prin surprindere. Nu îi spusese nimic despre 
asta. 

Tacticos, își descheie șlițul, și scoase la lumină un mădular 
enorm, pe care numai mâna lui imensă îl făcea să pară de 
dimensiuni rezonabile. 

— Voiam să știu - continuă Lucky, imperturbabil, în timp ce 
apucase și celălalt sân - dacă ţi-a plăcut atunci când roșcata aia 
îți frământa labiile cu limba ei rozalie. 

— Da, gemu Liza. Mi-a plăcut. Nu mă satur niciodată de așa 
ceva. 

Spunând acestea, își strecură mâna pe sub fustița de piele și 
își apucă clitorisul, strivindu-l puţin, cât s-o doară și să-i placă în 
același timp. 

Lucky observă traseul mâinii directoarei. Se aplecă și îi sărută 
apăsat buzele umezite. Își simţi gura exploatată delicat de limba 
femeii, care îi înfiora cerul gurii cu mișcări molatice, ce îl gădilau 
discret. 

Tom se ridicase în picioare, ca să vadă mai bine, și se 
masturba fără grabă. Ca să-și scoale la viaţă imensul mădular, 
de obicei îi trebuia un timp mai îndelungat. 

Când Lucky se desprinse din sărutul prelungit, Liza își 
îndreptă gâtul. Primul lucru pe care îl văzu în faţa ochilor fu 
mădularul erect al lui Tom. 


66 


— Wow! exclamă ea, înspăimântată și plăcut surprinsă în 
același timp. Credeam că le-am văzut pe toate la viața mea. Dar 
ce ai tu acolo întrece toate așteptările și visurile mele. 

— Niciodată să nu mai spui așa ceva, o temperă Tom, 
îndreptându-se spre ea și oferindu-i monstru îmblânzit, dar 
semet. 

Liza îl apucă cu mâna, ca și cum ar fi fost prima dată când 
vedea acea parte a corpului bărbătesc. 

Rămase surprinsă să constate că nu reușește să-l cuprindă cu 
palma și curiozitatea o împinse să vadă dacă nu cumva gura va 
fi mai destoinică. 

Nu reuși. Simţi că îi plesnesc buzele la colțuri, când Tom făcu 
o mișcare ușoară în faţă, împingându-se înspre ea. 

— Staţi! spuse ea, ridicându-se în pripă și alergând înspre ușă. 

Luaţi prin surprindere, cei doi vizitatori fură convinși că 
directoarea tocmai scăpa de ei, dispărând îndărătul ușii. Dar nu, 
femeia răsuci cheia, încuind broasca pe interior. Apoi, în doi 
timpi şi trei mișcări, se întoarse lepădând din mers 
vestimentația care îi acoperea trupul. 

— Pe canapea! le ceru ea scurt, rămânând numai în sutien și 
cizme. 

Fără niciun cuvânt, bărbaţii o urmară și se dezbrăcară la 
rândul lor. 

Directoarea se așeză în patru labe, în timp ce Lucky trecu în 
faţă, oferindu-și membrul, erect sărutărilor pătimașe ale femei. 

Tom înțelese că lui îi revenea cealaltă parte din spate, însă nu 
fu deranjat defel de acest lucru. Îi era indiferent de unde începe, 
atâta timp cât avea ocazia să înceapă ceva. Se așeză în 
genunchi și cuprinse fesele pietroase ale femeii în palmele lui 
imense. 

Interiorul molatic al Lizei fu inundat de mișcări savante 
practicate de degetele butucănoase, dar atât de delicate ale 
agentului, timp de câteva minute. Liza se simţea străbătută de 
fiori pe care nu-i mai încercase de multă vreme. Membrul 
noduros al lui Lucky nu mai avea niciun secret pentru ea. Il 
înghiţise cu poftă, îi dăduse ocol cu limba, îl manevrase expert 
cu mâna. Testiculele lui fuseseră cântărite, supte, frământate cu 
grijă și fără încetare. Apoi, din nou, cu o mișcare subită, se duse 
cu buzele până la părul aspru al pubisului bărbatului, în timp ce 
gâtul îi era aproape umplut de carnea lui fierbinte. Din nou Îl 


67 


eliberă, pentru a-și plimba limba în sus și în jos, pe sub el, pe 
deasupra lui și tot așa. 

Deodată, icni scurt când se simţi străpunsă de Tom. 

Avea impresia că cele două mădulare se vor ciocni în ea, atât 
de mult o penetrase uriașul cu arma lui gigantică. Se simțea 
pusă la proţap în două penisuri. Dacă cei doi s-ar fi ridicat în 
picioare în momentul acela, era sigură că ar fi rămas 
suspendată fără probleme. Și s-ar fi putut chiar răsuci în jurul 
axelor lor, ca puiul aflat pe rotisor, deasupra unui foc molatic. 

Întreaga fiinţă îi ardea, de parcă ar fi stat la fezandat o zi 
întreagă, în alcool rafinat de 97 de grade. 

Tom îi îndepărtase și mai mult fesele, ca să o pătrundă mai 
ușor, simțindu-se atras în mod special de orificiul creponat al 
anusului. Acestuia îi rezervase un tratament special ce avea să 
vină. Deocamdată, se mulţumi să o „lucreze” cu degetul lui cel 
mare, de dimensiunea unui falus de puștan. 

Lucky îi făcu semn lui Tom că venise vremea schimbării, iar 
acesta, democrat prin naștere, acceptă rotația. Vizionarul știa că 
nu are rost să mai treacă pe unde fusese Tom mai înainte, așa 
că o întoarse pe Liza cu faţa în sus, îi ridică picioarele după gât 
și pătrunse direct pe ușa din dos, care era deja pregătită pentru 
expediție, graţie unui deget al lui Tom, care făcuse încălzirea. 

Era bine și era pe măsura senzorialului său. Mișcările, 
începute mai timid, își intensificau ritmul pe măsură ce femeia 
se împingea cu mai multă ardoare înspre el. Liza își lăsase capul 
pe spate, ca să permită gabaritului depășit al lui Tom să-i 
pătrundă cât mai adânc în gât. În același timp îl prinsese cu 
amândouă mâinile de membru, pentru a nu lăsa nepipăită nici 
măcar partea de penis pe care nu avea cum să o înghită. 

Ceva mai încolo îi făcu semn lui Tom să se așeze pe spate și 
se sui ea deasupra, înfigându-se cu grijă în stalagmita uriașă a 
namilei. Concomitent, Lucky se insinuă în spate ei, pentru a 
continua penetrarea anală. 

Postura de hamburger părea s-o avantajeze cel mai mult pe 
Liza, judecând după strigătele pe care începuse să le scoată și 
după forța cu care își înfigea unghiile în umerii agentului CIA. 
Noroc că Tom Roe se simţea prea puţin impresionat de aceste 
împunsături. 

— Încă puţin, îi imploră ea, incitându-i să o împingă cât mai 
tare. Simt că mă umpleţi, simt că mă umpletți! E grozav! Sunt 


68 


plină, sunt plină! mai strigă femeia, apoi se prăbuși peste Tom, 
în stare de semiconștienţă. M-aţi terminat!... 

— Eh! chibzui Tom, privindu-l pe Lucky cum se îmbracă 
liniștit. Pare greu de crezut c-o mai putem folosi o vreme pe 
directoare. Acum ce facem? 

— Aruncăm o privire prin dosare, nu? răspunse Lucky, cu 
tonul unuia care tocmai făcuse un sacrificiu erotic în folosul 
societăţii. 

Și, fără a mai aștepta să vadă care era opinia companionului 
său, scoase cheile din buzunarul Lizei, apoi deschise rând pe 
rând toate sertarele biroului și dulapurilor din încăpere. 

În vreme ce Tom stătea lungit lângă femeia ce adormise, 
Lucky găsi dosarul de care avea nevoie. Erau trecute toate 
altercaţiile pe care Rachel le avusese cu diverse colege sau cu 
gardienii, precum și măsurile luate ca pedeapsă. Ultima 
altercaţie părea să fi fost cea mai dură. Scria acolo că în urma 
unei bătăi prelungite, ce scăpase neobservată la timp 
gardienilor, rezultase o victimă: Dolores Dela Puerte. 

Dar nici Rachel nu părea să fi ieșit prea bine din încăierare. 
Figura ca aflându-se în comă la spitalul Mulberry din Greenwich 
Village. 

— lată și o adevărată, extraordinară, nemaipomenită surpriză! 
constată Lucky, fluierând îndelung a pagubă. Asta ce mama 
dracului o putea să mai însemne? 


69 


e Capitolul 7 «* 


Părăsiseră pușcăria în mare grabă, urmare a straniei 
descoperiri făcută de Lucky. Se dovedise imposibil să scoată 
altceva de la Liza, chiar dacă Tom nu se zgârcise cu 
amenințările de diverse tipuri. Ceea ce era scris, era adevărat. 
Acesta era singurul lucru pe care Liza, ca un patefon stricat, îl 
repeta de câte ori încercaseră să afle cum de era posibil ca o 
deţinută să fie în comă și în acţiune, în același timp. 

— Nu avem altceva de făcut decât să mergem la spitalul 
Mulberry, din Greenwich Village, conchise Lucky, extrem de 
nervos. 

— Te previn, curviștină - o ameninţase Tom la plecare pe Liza 
-, dacă nu se confirmă varianta ta, personal o să am grijă să 
treci de partea cealaltă a baricadei. Și nu oriunde, ci chiar aici, 
unde sunt sigur că ești foarte iubită de „pensionarele” tale. 

Liza zâmbi dispreţuitor, sigură de faptul că spatele îi era 
asigurat și că Tom nu poate să-i facă oricum nimic. Nu în acest 
caz, cel puţin. 

De cum cei doi ieșiră pe ușă, directoarea se repezi la telefon, 
întreţinând o convorbire agitată și suficient de lungă cu cineva 
care părea foarte contrariat de ceea ce afla de la ea. Când puse 
telefonul în furcă, parcă arăta cu zece ani mai bătrână. 

— Ce tâmpită am putut fi, șopti ea, cu un aer deprimat. Să îi 
las să cotrobăie prin sertare. Cam până aici mi-a cam fost. Dar 
nu o să mă duc singură la fund... asta în niciun caz... 

e 

Bărbații ajunseră la spital pe înserate, dând buzna direct la 
camera de gardă. 

Acolo găsiră trei doctori, preocupați să nimerească fotografia 
directorului care era lipită de un perete, folosind drept săgeți 
seringile din dotare. 

— Cum aţi intrat aici? se rățoi la ei un individ mustăcios, 
căruia părul de pe cap părea să i se fi retras în întregime în 
urechi și în nas. Nu e o zonă destinată publicului! 

— Ușurel, felcere! îl temperă Tom, lipindu-i legitimaţia de 
ochelari. Noi nu suntem ceea ce tu numești atât de elegant 


70 


„pPublicul”. Și asta pentru simplu fapt că nu o să vin să te aplaud 
niciodată când îţi bagi mâinile alea de maimuţă în matele cuiva. 
Ai prins ideea, sau vrei să-ţi fac un desen? 

— Un asemenea afront nu o să treacă neobservat, îi sări în 
ajutor un lungan, având un neg uriaș pe nara stângă. 

— Pot să îmi notez replica asta în carneţelul meu roz? îl 
întrebă Tom ironic. Cred că ai un succes nebun la femei cu ea. 
Apropo de femei, ţinem neapărat să-i facem o vizită, în 
momentul ăsta dacă se poate, pacientei Rachel Donovan. După 
toate probabilitățile, se află într-o delicată stare de comă. Este 
deţinută la penitenciarul Fairfield, de felul ei, adică de acolo 
provine, preciză agentul de teamă că oamenii în halate albe nu-i 
înțeleseseră mesajul. 

— Nu știu dacă conducerea spitalului... încercă părosul să 
evite această vizită la ore neobișnuite. 

— Păi, ce-ai zice dacă nici măcar nu am deranja conducerea? 
întrebă Lucky, cu un zâmbet mieros întipărit pe chip. O vedem, 
ne convingem că există, și gata, nu mai aveţi treabă cu noi. 
Asta, în cazul în care există, bineînţeles. Dacă nu, o să fie ceva 
mai dificil, înăspri el brusc tonul spre final. Cineva o să dea 
socoteală. 

— Ha! râse năsosul. Mă îndoiesc că a șters-o în stare 
comatoasă, dacă înţelegi acest termen. 

Se îndreptă înspre fișier și trase afară un sertar lung, plin de 
fișe. 

— Cum spuneaţi că se numește? 

— Donovan Rachel. A fost adusă aici în data de 1 iulie, dacă 
nu mă înșel. 

— A, b, c, d. Da, de, di... de. Donovan Rachel, iată! spuse 
triumfător năsosul. În salonul 2134. Mergem și constatăm. Apoi, 
cred că veţi dispărea definitiv din viaţa noastră, nu-i așa? Nu 
vreau să vă mai văd fețele astea de agenţi secreţi. Numai la 
stresat contribuabilul sunteţi buni. Dacă eraţi capabili, nu 
munceam două luni după voi, pe 11 septembrie. 

În timp ce divaga pe tema competențelor agenţilor plătiţi cu 
bani grei din impozitele oamenilor, și care nu erau în stare decât 
să sperie băbuțele în reportaje idioate de televiziune, năsosul se 
îndreptă plictisit înspre salonul trecut pe fișă. Cei doi îl urmară 
cu un sentiment ciudat de inutilitate a acțiunii lor. Erau siguri că 


71 


în salonul respectiv putea să găsească pe oricine, numai pe 
Rachel nu. 

În câteva minute ajunseră la destinaţie. Doctorul deschise ușa 
și se dădu în lături, poftindu-i pe cei doi, printr-un gest teatral, 
ca să constate cu ochii lor. 

— „Fericiţi cei care nu au văzut și au crezut”! parafrază el din 
Noul Testament, indicând patul pe care zăcea o femeie relativ 
tânără, care era conectată la tot felul de aparate de menţinere a 
vieţii. 

Tom și Lucky rămaseră înmărmuriţi când văzură corpul celei 
pe care o credeau capul asasinatelor în serie. Numai că agentul 
se apropie și privi cu mai multă atenţie. Fără nicio îndoială, era 
Rachel! 

Aceeași femeie pe care o remarcase în fotografia din ziarul 
citit pe internet. 

Aceeași femeie care apărea în fișa pe care o sustrăsese de la 
penitenciar. 

Aceeași femeie pe care o zărise în viziunea lui, pregătindu-se 
să tranșeze fără milă pe frumoasa și tânăra Dorrit. 

e 

În secţia de poliţie se lăsase întunericul. Majoritatea 
oamenilor plecaseră, fericiți că scăpaseră întregi încă o zi. Acasă 
îi așteptau neveste obeze și copiii obraznici, facturi neplătite și 
aceeași mâncare ca în fiecare zi, probabil sleită. Singura lor 
consolare era că măcar nu îi întâmpina cineva cu arma în poziţie 
de tragere, deși erau din zi în zi mai puţin siguri și de această 
garanţie. 

Alan și Jimmy rămăseseră singuri cu ofiţerii de serviciu. 
Încercau să pună cap la cap informaţiile primite de la secţiile de 
poliție din statele în care avuseseră loc crime similare cu cele 
din New York. 

— În concluzie, ce avem până acum? întrebă a suta oară 
unchiul, simțind că îi scapă ceva din vedere în toată acea 
tărășenie. 

Cu figura unuia care mai are puţin și se aruncă pe geam, 
Jimmy îi răspunse din nou: 

— Avem mai multe victime găsite în aceeași stare de-a lungul 
ultimilor cinci ani, în Ohio, Dakota de Nord, în California, 
Carolina de Sud și Texas. Acestora li se adaugă, bineînțeles, cele 
de aici, din ultimele zile. 


72 


— Ceva s-a întâmplat, dacă asasinatele astea oribile s-au 
înmulțit atât tare în ultima vreme. Oare de ce? murmură Alan, 
ca pentru sine. 

— Poate că a prins gust? își dădu Jimmy cu părerea. 

— Parcă suntem într-un film cu proști, se înfurie Alan. Este 
pentru cea de-a zecea oară când spui lucrul ăsta. În ultima oră, 
cel puţin. 

Nepotul tăcu încurcat. Ar fi vrut să spună că nu-l auzise pe 
unchiul lui venind cu o explicaţie mai bună, deși se tot lăuda cu 
câte cazuri încurcate scosese el la liman în lunga sa carieră. Și 
atunci, la ce se putea aștepta de la el, care nu lucra nici de trei 
luni în poliţie? 

— Așadar, am stabilit că varianta cu asigurările iese din 
discuţie.  Moștenirile nu păreau să fie un motiv serios. 
Răzbunările - nici atât. Modalitatea de operare ne arată, 
aparent, același personaj obsedat de fixul despicării. 

— Dar Bette spunea că ultimele două cazuri... 

— ... Știu foarte bine ce spunea legista aia șmecherită. Dar 
mă surprinde că ai înregistrat aceste amănunte, după cât de 
atent erai să-i măsori din ochi cupa de la sutien. 

Jimmy înghiţi în sec (pentru a câta oară?!), dar nu avu 
îndrăzneala să nege. Nu ar fi avut-o nici dacă nu ar fi fost 
adevărat, darmite așa... 

— Da, se pare că e altă mână. Să rămânem însă la victime, 
lăsându-l deocamdată pe criminal. Toate femei, toate tinere, în 
rest nimic extraordinar. Suficient de bogate, dar nu 
nemaipomenit. 

— Toate căsătorite, sugeră timid Jimmy 

— Toate căsătorite, repetă Alan mecanic. Cu o căsnicie 
fericită, de prima pagină a revistelor mondene, cum ar veni. În 
revistele pentru femei complexate, cu alte cuvinte. 

Deodată, unchiul avu o străfulgerare. | se păru că găsește o 
urmă de logică în ceea ce tocmai sfârșise de raționat. 

— Desigur, de ce nu? strigă el, spre uimirea lui Jimmy. 

— De ce nu, ce? îndrăzni tânărul să întrebe, totuși doar cu o 
jumătate de gură. 

— Îți amintești ce ai zis când ai văzut-o pe nepoata 
bogătanului ăluia gras? După ce te-ai oprit din vomitat, desigur. 

— Că era frumoasă și pe jumătate? 


73 


— Asta ţine de faptul că ești singur și stătut. Gusturile tale nu 
interesează ancheta noastră. Cealaltă chestie, că o știi de 
undeva. Mai ţii minte? 

— Păi, da, răspunse Jimmy, bucuros că spusese și el ceva util 
în împrejurarea aceea penibilă. Că nu știam cine e, dar că o 
văzusem într-o revistă. 

— Nu te întreb acum de ce mama dracului citești asemenea 
reviste pentru muieri. Ba mai mult, te felicit! Treci la drăcia aia 
de calculator și intră pe internet. Caută numele tuturor 
victimelor. 

Jimmy nu așteptă să i se spună de două ori. Era unicul avantaj 
pe care îl deţinea în faţa unchiului său, și anume computerul. 

— Ciudat, spuse el, după ce analiză rezultatele. Toate 
victimele au apărut la un moment dat în paginile unor reviste de 
larg consum. Chiar în mai multe. 

— la vezi - îi mai ceru Alan, frecându-și palmele - articolele 
aveau legătură cu căsniciile lor? 

Minutele se scurgeau prea leneș pentru nerăbdarea 
inspectorului. Fișierele se descărcau unul după altul, fiind 
salvate cu siguranţă și iuţime de nepotul lui. 

Cu toate că era de modă veche și urâse întotdeauna aceste 
descoperiri tehnologice, care înnebuniseră de cap o întreagă 
generaţie, Alan trebuia să recunoască, nu pentru prima oară, că 
puteau fi la fel de utile pe cât de satanice le considerase de-a 
lungul timpului. 

— Da, dădu Jimmy verdictul mult așteptat de inspector. Toate 
articolele se referă la mariajele lor fericite. În două dintre cazuri 
era vorba despre căsnicii ce păreau distruse la un moment dat. 
Au fost salvare in extremis de faptul că soţii realizară că numai 
așa pot reuși în viaţă, și anume uniţi. În fine, chestii din astea 
lacrimogene, vru Jimmy să pară dur, pentru a crește în ochii 
unchiului său. 

— Asta e o altă discuţie pe care trebuie s-o avem cândva, cu 
chestiile „lacrimogene”, se înfurie puţin unchiul. Dacă e un lucru 
care a ridicat țara asta, atunci căsniciile au făcut-o, bune ori 
rele. Ascultă-mă pe mine! Și de aia suntem acum pe tobogan, că 
niște imbecili ca tine găsesc asta o „chestie lacrimogenă”. 

Jimmy începu să se scarpine mirat în cap. Hotărât lucru, nu 
avea să-l înțeleagă niciodată pe fratele maică-sii. Când îl ironiza, 


74 


pentru că e prea bleg, când îl scotea din minţi cu afirmaţii din 
astea, în totală contradicție cu duritatea arătată de el zi de zi. 

— În fine, spuse Alan împăciuitor. Acum, începem să ne 
lămurim. Nu e momentul sfaturilor de viaţă. Deci, avem cupluri, 
date drept model. Și nu orice fel de cupluri. 

— Adică, ce e deosebit la ele? 

— Păi, nu ai observat că, în ultimul timp, poponarii tot dau 
exemple de cupluri fericite în cine știe ce scopuri? Nu ai auzit ce 
presiuni se fac ca tot felul de mariaje contra firii să fie 
legalizate? Să poată înfia copii și alte năzdrăvanii de genul ăsta? 
OK. Și, în atmosfera asta, vine cineva cu exemple de reușite ale 
cuplurilor de heterosexuali... de oameni, cum ar veni. 

Lui Jimmy i se păru că Alan o luase pe arătură cu concluziile, 
însă nu îndrăznea să spună nimic. Cel puţin nu atâta timp cât lui 
nu-i venea o altă explicaţie. 

— Înțelegi, bă, mucea? De aia le taie în două. Vreau să îmi dai 
numele celor care au scris articolele. Am de gând să port câte o 
discuţie cu ei sau cu ele, ce-or fi. S-ar putea să aflăm lucruri 
interesante, dacă teoria mea e cât de cât aproape de adevăr. 

— Atunci e posibil... îndrăzni Jimmy să rostească, cu o 
jumătate de gură. 

— la te uită! se miră Alan, înveselit. Te pomenești că vii, în 
sfârșit, cu o idee? 

Nepotul prinse curaj, deși se temea să nu dea iarăși cu bâta-n 
baltă, după ce se evidenţiase în navigarea pe internet. 

— Mă gândeam... În fine, nu pot să spun că sunt sigur... 

— Dă-i drumul, o dată! Nu-ţi taie nimeni capul dacă greșești. 
Așa se avansează în carieră, cu curaj, mai mult decât cu idei 
strălucitoare. 

— Eu cred că asasinul are motive să urască instituţia asta a 
căsătoriei. 

— Vezi că se poate! aprecie Alan, bătându-l încurajator pe 
umăr pe fiul soră-sii. Bravo! Un pas mic, dar vârtos. Dar avem o 
problemă cu ce spunea aia... după care îţi curg ţie balele, de 
câte ori o vezi. 

— Că nu e același autor? 

— Exact, confirmă șeful, din ce în ce mai mulțumit de modul 
în care se integra Jimmy în logica anchetei. 

Se așeză pe scaunul său confortabil, își puse picioarele pe 
biroul și continuă raţionamentul: 


75 


— Sau ura respectivei - dacă chiar e femeie - s-a amplificat 
din motive pe care încă nu le putem defini. Ceea ce ar explica 
atât schimbarea de ritm în comiterea crimelor cât și excesul de 
cruzime. Sau am putea avea o altă asasină, ceea ce ar ridica noi 
probleme. 

— Crime la comandă? se aruncă Jimmy cu capul înainte, 
încurajat de succesele anterioare. 

Alan îl privi admirativ pe pistruiatul din faţa lui. Parcă acum îl 
vedea pentru prima oară. 

— Bă, tu chiar nu ești tâmpit de tot! Dacă nu ai fi sânge din 
sângele meu, cred că m-aș simţi un pic complexat sau jignit. 
Exact! Acum, că am pus mâna pe ceva fire logice, e timpul să 
mergem înspre casele noastre. Altfel, iar îmi face mă-ta scandal 
că te epuizez de tânăr. 

Nepotul acceptă cu greu ultima decizie a unchiului. Ar fi vrut 
să mai stea, ca să-și savureze victoria repurtată. Prima lui 
victorie adevărată. 

Se ridicară amândoi în același timp și porniră înspre ușă. 
După ce stinseră luminile și ajunseră la intrarea principală, Alan 
concluzionă: 

— Am avut o zi fructuoasă. Rămâne ca mâine să discutăm cu 
autorii sau autoarele articolelor acelea. Tare aș vrea să îl pun pe 
bătrânul ăla obraznic de Fitzbourne al Ill-lea să plătească toate 
oalele sparte. Ce nevoie avem noi de vizionari ciudaţi, cu 
asemenea creiere la dispoziție? 

e 

— Sper că acum sunteți mulţumiţi, spuse lunganul extrem de 
satisfăcut, privind fața perplexă ale lui Tom, dar mai ales, a lui 
Lucky. 

— Ce diagnostic prezintă? se întoarse furios acesta din urmă 
înspre doctor. 

— Eu nu știu, nu e în grija mea, însă puteți observa la capul 
patului o tăbliță de care sunt atașate niște foi. Presupun că știți 
să citiţi, nu? adăugă cel întrebat, cu o ironie acră în priviri. 

Lucky apucă mașinal tăbliţa ce era prinsă de patul în care 
zăcea femeia și începu să citească: 

— Politraumatism cranian, echimoze lateral dreapta, bla, bla, 
bla. Nu înţeleg nimic, se recunoscu el învins! 

Medicina nu fusese și nici nu devenise între timp una dintre 
pasiunile lui. Ar fi fost suficient să lectureze câteva tratate și ar 


76 


fi ţinut minte absolut tot, cu noua sa memorie de elefant. Numai 
că limbajul medical îi producea mâncărimi pe tot corpul. 

— Adică e nasol de tot! traduse doctorul, la fel de ironic. Are 
buba, e avariată, s-a defectat. Suficient? 

Tom se abţinuse cu greu să nu-i producă o avarie 
obraznicului, în așa fel încât să nu mai poată fi vindecată cu 
toate instrumentele medicale din lume, însă realiză că nu 
aceasta era problema lor. Pista pe care merseseră voioși, se 
dovedise complet falsă. Aceasta era tragedia. 

leșiră din spital cu capetele plecate, urmăriţi de privirile celor 
trei doctori de gardă care chicoteau în urma lor. Cu toate 
acestea, lui Lucky nu-i dădea pace un sentiment ciudat. Era 
sigur că femeia menţinută în viaţă cu ajutorul aparatelor era 
aceeași cu cea pe care o văzuse în mintea lui, pregătindu-se s-o 
ucidă pe Dorrit. 

Și totuși, acel sentiment de imposibilitate logică îi bâzâia ca o 
muscă. 

— Ei, și acum? întrerupse Tom chinul mental al prietenului 
său. Pe ce drum apucăm? Ne ocupăm de cealaltă asasină? Să fi 
evadat și aia de undeva? 

— Sincer să fiu, nu știu ce să spun, recunoscu Lucky. Dar sunt 
sigur că undeva există o greșeală. O păcăleală, mai bine spus. 

— Dacă are o soră geamănă? presupuse matahala cu glas 
scăzut. 

— Sau chiar o clonă, nu? încercă Lucky să-l șicaneze. 
Glumeam, reveni el, văzându-l pe Tom încruntat. Nu este 
absolut exclus, ce-i drept, dar e atât de puţin probabil. În fine, tu 
i-ai văzut dosarul, ar trebui să știi mai bine. 

— A trecut ceva timp de atunci, remarcă agentul CIA cu 
regret în glas. Nu mai rețin nimic. Poate că totuși, dacă ar fi 
avut, aș fi reținut. 

Ajunseseră în stradă și Lucky se pregătea să deschidă 
portiera de pe partea șoferului. Auzi însă un motor puternic 
venind din spatele lui și se lipi de mașină, pentru a-i face loc să 
treacă automobilului aflat în viteză. Cu un șuierat grăbit, o 
limuzină lungă și neagră trecu pe lângă el, spulberând praful în 
jur. 

— Și dacă... spuse Lucky deodată, parcă trezit din somn de 
bolidul cel negru. 

— Dacă ce? se uită Tom întrebător la el. 


77 


— Dacă, într-un fel sau altul... știi ce? Eu zic să ne mai 
întoarcem în salonul acela de spital. Vreau să mă conving de o 
chestie. Dar, de data aceasta, nu îi mai anunțăm pe felceri. 
Intrăm pe furiș. 

— Sincer, cred că te agăţi prea mult de pista asta. Pierdem 
timpul, care s-ar putea dovedi preţios, în cele din urmă. Pe de 
altă parte - se gândi Tom mai bine -, merg pe mâna ta. Doar 
dintre noi doi, tu ești paranormalul, iar eu sunt doar anormalul, 
zâmbi el. 

Lucky prinsese din nou culoare în obraji. O speranţă renăscută 
îl anima. Sentimentul că merge pe drumul cel bun începuse din 
nou să-i însufleţească elanul. Se îndreptară din nou înspre spital, 
dar de data aceasta evitară intrarea principală și se strecurară 
cu dibăcie pe sub nasul portarului, ocupat să urmărească 
transmisiunea în direct a unui meci de baseball. 

Dădură ocol clădirii, reușind în cele din urmă să descopere 
scara de incendiu, al cărei prim segment era suspendat la 
aproape doi metri și jumătate de sol. Asta nu era o problemă, 
însă, pentru înălțimea lui Tom, care ridică mâna dreaptă, 
apucând cu ușurință scara și trăgând-o spre el. Urcară, cu grijă 
ca să nu fie observați, până la etajul doi al spitalului și intrară 
tiptil în interior. Abia reușiră să pătrundă, că Lucky îi făcu semn 
lui Tom să se întoarcă înapoi pe scară. 

Un grup numeros de medici trecea zgomotos pe culoarul 
luminat puternic al acelui nivelul. Așteptară câteva secunde ca 
aceștia să intre într-unul dintre saloane, probabil pentru vizita 
de seară, și îndrăzniră să pășească din nou înăuntru. 

— Tu i-ai văzut cumva pe papagalii ăia trei în turma care 
tocmai a intrat aici? întrebă Tom. 

— Nu, realiză Lucky cu surprindere. Dar nici nu am fost foarte 
atent, de ce să te mint. 

— Ei bine, eu am fost. Și nu i-am văzut. Nu ţi se pare ciudat? 

— Nu știu ce regulamente or avea și ăștia pe aici. Admit că mi 
s-ar fi părut normal să facă parte și ei din grup. In fine, să lăsăm 
asta pentru un moment. 

Se deplasară câţiva metri pe culoar, simțindu-se complet 
descoperiţi cum se plimbau în civil, la o oră atât de avansată, pe 
culoarele spitalului. 

Tom arătă o ușă pe care scria „Infirmerie” și îi făcu semn lui 
Lucky să vadă dacă era cineva înăuntru. Nu era, și acolo găsiră 


78 


mai multe halate agăţate în cuier, ba chiar un cărucior pentru 
invalizi. Se gândiră că silueta masivă a lui Tom ar fi atras 
negreșit atenţia, chiar dacă ar fi reușit să se deghizeze în 
personal medical, așa că hotărâră, fără prea multă vorbă, ca 
Lucky să joace rolul infirmierului care transportă un pacient. 

— Așa! spuse Tom, văzându-și prietenul echipat în halat 
albastru și cu o mască agăţată pe figură. Chiar ai faţă de doctor. 
Deja mi-a pierit încrederea în tine. 

Porniră, cu ceva mai mult aplomb ca mai înainte, pe drumul 
ce ducea la ascensorul cu care puteau urca la etajul 23, unde se 
afla salonul „politraumatizatei” Rachel Donovan. 

Ajunseră fără probleme, spre ușurarea lor neîntâlnind pe 
nimeni în lift. 

In clipa în care ajunseră la etajul dorit și ieșiră, observară ușa 
ascensorului de marfă, situat faţă în faţă cu cel cu care urcaseră 
ei, închizându-se. 

— lată-l și pe lungan, remarcă Tom, care apucase să-l 
zărească pe agasantul medic prin fanta îngustă a ușii ce se 
închidea. 

— Ce caută oare sus, la nicio jumătate de oră după ce a fost 
aici împreună cu noi? se miră Lucky. 

O bănuială ciudată îi încercă pe amândoi în același timp. Tom 
uită de statutul său de invalid și țâșni în picioare, cu o viteză ce 
l-ar fi făcut invidios și un sportiv olimpic. 

Lucky prinsese deja un ușor avans, în graba pe care o 
declanșase impulsul ciudat ce-i lovise concomitent pe amândoi. 
Deschise ușa salonului cu hotărâre și constată stupefiat că 
acesta era gol. Absolut gol, ca și cum nimeni nu ar fi poposit 
măcar pe acolo în ultima vreme. Nu numai Rachel lipsea, dar și 
aparatele, patul ori restul mobilierului. Fostul salon gemând de 
aparatură sofisticată arăta acum ca o cameră dezafectată. 

— Imposibil s-o fi mutat atât de repede, spuse Lucky, făcând 
stânga-imprejur şi luând-o din nou la goană, de data asta în 
direcţie inversă. Incercă să prindă ascensorul cu care urcaseră, 
însă ajunse prea târziu. Ușile i se închiseră ermetic practic în 
nas. 

— Pe scări! strigă Tom. 

Atunci, becul liftului de marfă cu care coborâse lunganul se 
stinse, semn că acesta ajunsese la parter. 


79 


Ca un torent, cei doi se aruncară pe scări, încercând ceva 
puţin probabil: să-l prindă pe lungan, înainte ca acesta să 
părăsească instituţia  spitalicească. Dacă ar fi așteptat 
ascensorul să urce, ca apoi să coboare cu ei, s-ar fi risipit orice 
speranţă. Așa, tot mai era una, ce-i drept, destul de redusă. 

Nu mai era o fugă, ci o adevărată prăvălire. Scările se 
zguduiau sub greutatea matahalei care, din dorinţa de a ajunge 
mai repede, sărea câte cinci trepte deodată. 

Reușiră să ajungă, lac de transpiraţie, la parterul spitalului. Se 
opriră să își tragă sufletul, încovoindu-se și ţinându-se cu 
mâinile de genunchii ce le tremurau. 

Pe culoar nu se vedea nimeni. 

— Am ieșit pe locul doi, spuse Lucky, gâfâind de mama 
focului. 

— Dumnezeii mă-sii de treabă! înjură Tom. Acum ce facem? 

Lucky nu apucă să-i mai dea răspunsul, că dintr-o încăpere 
aflată în proximitatea ușii de acces apăru lunganul, îmbrăcat în 
civil și fluierând mulțumit de sine. Când dădu cu ochii de cei doi, 
încremeni de-a binelea. 

Numai pentru câteva secunde însă fiindcă, aruncând o privire 
furișă înspre ușa care se găsea în dreapta sa, o luă la fugă cât îl 
ținură picioarele. 

— Eu nu mai pot, abandonă Tom, care nu reușise încă să-și 
regăsească suflul. Încearcă tu, iar eu îi voi căuta pe ceilalţi 
nemernici. 

Lucky nu mai așteptase aceste preţioase indicaţii, lansându- 
se deja în urmărire. 

Lunganul reușise să se apropie de poarta curţii spitalului, 
când urmăritorul lui se aruncă, într-un gest disperat, placându-l 
decisiv. Figura nu-i reușise întru totul, dar nici nu se dovedi un 
eșec absolut. Îl apucase pe falsul medic de gardă cu mâna 
stângă de gleznă, făcându-l să se prăbușească. 

Deși aflat la pământ, încercă să-l izbească pe Lucky cu celălalt 
picior, însă practica îi lipsea. Rată lovitura, permițându-i celuilalt 
să se ridice puţin de la pământ și să se arunce din nou asupra 
lui, de data aceasta reușind un placaj desăvârșit. 

Ajuns deasupra, Lucky își luă un scurt elan și îi năpusti o 
lovitură distrugătoare de cap în figură. Dantura lunganului pocni 
și se sparse în bucăţi, sângele începând să ţâșnească șiroaie 
peste bărbie și gât. 


80 


Din acel moment însă, nimic nu-l mai putea atinge. Era 
inconștient. 

e 

Redacția revistei pentru femei „moderne” și „stăpâne pe 
destinul lor” era în fierbere. O mare de bărbați viermuiau în 
toate părțile. Se apropia ora la care trebuiau predate la cules 
articolele, pe care femeile din întreaga lume le citeau cu sufletul 
la gură, fericite că exista cineva care le înţelegea și le sprijinea. 
Intrară în camera în care se găsea biroul directorului, Anthony 
Saint sau Gisela, cum apărea în căsuţa redacțională. 

Pe scaunul înalt de piele zăriră un bărbat mai curând mic de 
statură, cu o calvitie pronunţată și o față de mistreţ blazat. 

— Da, spuse el, molfăind cuvintele. Cu ce vă pot ajuta? 

— Alan Everrit, NYPD (Departamentul de Poliţie New York). 
Am vorbit la telefon. O căutăm pe Consuela Baiaz. 

— Aha, da, îmi amintesc. Staţi să văd pe unde e. 

Se apropie de ușă, evitându-l pe tânărul Jimmy, care încă nu 
reușea să se dezmeticească din crunta deziluzie pe care o 
încerca. Încă de la intrare intenţionase să admire zecile de femei 
frumoase și inteligente pe care abia aștepta să le cunoască, însă 
nu avu această șansă. 

— George! strigă micuțul la un tânăr ce trecea cu un vraf de 
dosare în brațe. 

— Da, șefu! Ordin! 

— 'Te-n mă-ta cu ordinu’ tău! Vezi pe unde e Consuela și 
trimite-l încoace imediat. 

— Gata, șefu'! Executat! 

Terminând de transmis cererea, directorul se întoarse către 
cei doi, cu un aer plictisit. 

— Sper că nu a făcut vreo prostie?! Nu că m-ar interesa foarte 
tare. Dar ce-a rămas din curiozitatea mea de ziarist, mă mai 
împinge uneori să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. 

— Nu a făcut nimic rău, dar nici nu pot să spun în acest 
moment dacă a făcut vreun bine, încercă Alan să-l liniștească pe 
bătrâne. 

— Eh! Asta ne e meseria. Le facem pe toate călduțe. 

— Unde sunt ziaristele? nu se putu abţine Jimmy să nu întrebe 
în cele din urmă. 

— Ha, ha, ha! râse Anthony. Cum unde? Uite-le cum 
trebăluiesc, ca niște furnicuțe neobosite! 


81 


— ... Și fotografiile din dreptul articolelor? 

Șeful se întoarse înspre unchiul pistruiatului, având o mutră 
extrem de uimită. 

— Sunteţi împreună? 

Alan zâmbi complice la gluma târșitului jurnalist. 

— Pe mâna lor vă luați salariul, îl atenţionă el, cu diplomaţie. 

— Aaaai dreptate, admise omul cu oarecare dificultate. 
Preferam totuși ca ei să nu fie și în poliţie. 

— Adică, ce vreţi să spuneţi? se înfurie subit nepotul, care 
înțelese în sfârșit că era luat peste picior de cei doi bătrâni. Că 
sunt poponar? 

— Nu, că ești idiot! i-o tăie scurt Alan. Tu crezi tot ce vezi în 
presă? 

— Nu e idiot, de ce să exagerăm, adăugă „Gisela” 
împăciuitor. Cel mult naiv. 

Tocmai atunci intră pe ușă Consuela, oprind șirul ironiilor 
adresate bietului novice în treburile polițienești. Nou-venitul era 
un bărbat voinic, de aproape doi metri, supraponderal și bine 
transpirat. Stropi de sudoare i se prelingeau din perciunii stufoși 
și albi, ajungând fără drept de apel în mustata cănită. 

— Juan Pablo Cortazar, se recomandă el, întinzându-le mâna 
cât o lopată. 

Văzând faţa înmărmurită a tânărului poliţist realiză că e cazul 
să adauge: 

— Consuela Baiaz, dacă vi se pare mai nimerit. 

— Alan Everrit, se prezentă polițistul, declinându-și totodată și 
menirea pe acest pământ. lar aici de faţă, în colţul galben, 
„minunea blondă” Jimmy Coverdale; colegul și nepotul meu, 
întruparea pedepsei pentru păcatele comise în cariera mea de 
polițist. 

Râseră cu toţii, mai puţin Jimmy, care trecu de la starea de 
înmărmurire la cea de furie, nefiindu-i însă prea clar pe cine ar fi 
trebuit să-și verse nervii. 

— Da' cu ce vă pot fi de folos? întrebă Juan în cele din urmă, 
pentru a depăși starea nefavorabilă pe care o traversa tânărul 
pistruiat. 

— Anchetăm un caz urât, despre care nu vă putem da prea 
multe amănunte, zise Alan. 

— Nu mă interesează, răspunse Cortazar. Dar ce legătură 
poate avea poliţia cu „Consuela”? 


82 


— La un moment dat aţi scris o serie de articole, despre niște 
căsnicii fericite din lumea celor lipsiţi de griji materiale, ca să nu 
le zic chiar bogătași. 

Juan se schimbă brusc la față și lăsă impresia că vrea să stea 
jos. Își reveni însă cu rapiditate, consultându-și superiorul din 
ochi. 

— Șefu', e vreo problemă dacă lipsesc puţin? încercă el. Am 
transmis ultimele corecturi militărosului ăla de George și n-aș 
vrea să încurce borcanele. Pe drum le voi răspunde și acestor 
domni la întrebările pe care mi le vor pune. 

Anthony se trânti comod în scaun și făcu un gest larg cu 
mâna, în semn că este de acord. Părea bucuros că scapă de 
prezenţa polițiștilor. 

leșiţi din biroul piticului, Juan le vorbi celor doi: 

— Mergem să vorbim undeva la un pahar de bere sau sunteți 
în timpul serviciului? Am vrut să vorbim doar între șase ochi, 
justifică el manevra de mai devreme. 

— Asta e pentru cei de la circulaţie, răspunse Alan, lăsând să 
se înţeleagă că nu are nimic împotrivă. Băutură să fie și, dacă se 
poate, cât mai ieftină. 

e 

Cei trei falși doctori ajunseseră legaţi fedeleș, spate în spate 
și cu feţele tumefiate, în camera de „serviciu” a lui Lucky de la 
hotelul Waldorf Astoria. Locul unde de obicei se întâlnea cu 
femeile care îi cădeau în mreje. 

— Hai să o luăm de la capăt! spuse Tom cu un glas ce nu 
anunţa nimic bun pentru prizonieri. Depinde numai de voi cu ce 
o luăm de la capăt: cu răspunsurile la întrebările mele ori cu 
bușeala. la să vedem ce aţi învăţat până acum! Recapitulare: 
Cine v-a angajat? 

Lunganul bolborosi câteva cuvinte, însă buzele umflate nu-i 
permiseră să se facă înțeles. Tom îi mai trânti o palmă 
zguduitoare, mutându-i capul din loc. 

— Te-am atenţionat că tu nu mai ai voie să vorbești! Ai făcut- 
o destul pe când te dădeai mare doctor. Mai lasă-i și pe ei. 

— Ți-am spus, interveni mustăciosul. Suntem actori de mâna 
a doua. Am fost angajaţi și plătiţi prin internet, nu știm de cine, 
pentru a comite diverse farse din când în când. Cel puţin așani 
s-a spus. lar noi nu am vrut să aflăm mai mult. 


83 


— Și de ce-a zbughit-o idiotul ăsta, când ne-a văzut a doua 
oară? Chiar așa frică vă e de victimele „farselor” voastre? 

— Ne-am dat seama că de data asta este vorba despre ceva 
mai serios. 

— Da” iniţial ce credeaţi că e? 

— Ni s-a spus că e o farsă pentru o emisiune de televiziune. 
Am fost instruiți exact. Ştiam cine o să vină, cum trebuie să 
vorbim, aproape cuvânt cu cuvânt, deși Larry a mai improvizat 
pe alocuri. El e un perfecţionist înnăscut, făcu mustăciosul, cu o 
ușoară invidie în glas, arătând înspre lungan. Apoi, când am 
văzut legitimaţia, am bănuit că nu e lucru curat și ni s-a cam 
făcut frică. 

— Când aţi primit comanda? 

— Cam cu o oră înainte de a ajunge voi. Cu mai puţin de zece 
minute înainte a sosit și tipa... „victima”. Altminteri în perfectă 
stare, pot să spun. 

— Și cum aţi intrat în spital? Cum ați făcut rost de aparatură, 
unde se aflau doctorii adevărați? 

— Am găsit totul aranjat. Medicii erau în vizita de seară. 
Camera de gardă era goală, cum ni s-a spus, salonul pregătit. 
Ah, să nu uit! La un-moment dat, înainte de a veni tipa, a băgat 
capul pe ușă un individ. Am avut impresia că a verificat dacă 
suntem acolo. Și sigur era un angajat al spitalului. L-am văzut 
mai târziu, când am fost să „pregătim” salonul, în grupul de 
doctori care efectuau vizita. 

Lunganul începu din nou să se agite și să bolborosească ceva. 

Tom se pregătea să-i mai ardă una, pentru că încă nu se 
simţea pe deplin răzbunat pentru mitocăniile pe care le îndurase 
din partea acestuia. Din fericire pentru actoraș, Lucky își apucă 
tovarășul de mână, cerându-i să înceteze pentru moment: 

— Lasă-l acum! Să vedem, totuși, ce vrea să zică. 

Se îndreptă către masa din camera alăturată și se întoarse cu 
un pix și un bloc notes. Apoi îi eliberă puţin lunganului mâna, 
atât cât să poată scrie. 

— Luke Sherrit, citi Lucky chinuita mâzgăleală. Cine-i ăsta? 

Lunganul își puse bărbia în piept, uitându-se sugestiv la 
propriu-i piept, în partea stângă. 

— Ce e, acum jucăm „mima”? întrebă Tom furios, gata să 
treacă la acţiune. 

— Ecusonul! Aha, înţelese Lucky. l-ai văzut ecusonul. 


84 


Multțumit de colaborare, se hotărî să-i elibereze pe cei trei 
amărâţi de actori. Acum aveau un nume și puteau porni pe 
acest fir. 

— Eu zic să-i dezlegi măcar, îi spuse el lui Tom. S-ar putea să 
mai aflăm câte ceva, dar nu cred că are rost să-i mai chinuim. 
Oricum, m-aș mira să încerce să fugă. Nu par genul temerar. 

Se așeză preocupat în fotoliul, încercând să analizeze 
informaţiile primite. 

— Deci, avem un om care s-ar putea să știe mai multe decât 
actorii ăștia prăpădiţi. Cel care a aranjat „decorul” la spital și 
anume Luke Sherrit. Il sun pe John ca să-și pună copoi pe urmele 
lui. Nu are rost să lucrăm iarăşi ca haiducii. 

— Da' voi aţi vorbit ceva cu duduia? întrebă Tom, cu aerul că 
se ajunsese la finalul conversaţiei, după care nu mai urma altă 
bătaie. 

— Am încercat eu să mă dau puţin la ea, cât să-i clatin puţin 
senzorialul, spuse cel care nu vorbise deloc până atunci. 

Era un tânăr, cu faţă de june-prim, genul italian fatal, cu 
ochelarii de soare lipiţi de părul dat cu o tonă de briantină și 
cămașa deschisă cu generozitate până la buric. 

— Absolut impenetrabilă! continuă el, prinzând curaj pe 
măsură ce vorbea. Avea sensibilitatea unui om în comă. 
Credeam că și-a intrat deja în rol, că e o colegă... In orice caz, 
juca impecabil. 

— E un criminal deosebit de periculos, le împărtăși Tom 
identitatea femeii. la, uite aici! completă, scoțând din buzunar 
câteva fotografii cu victimele recente. 

Efectul fu cel scontat. Cei trei păliră brusc, iar lunganul începu 
să vomite, lichidul scurgându-i-se ușurel pe piept, amestecat cu 
sângele ce încă i se mai prelingea din gura spartă de Lucky. 

— Vezi să nu faci pe tine, viteazule! îl taxă Tom din nou. Asta, 
ca să vedeţi ce meserie periculoasă v-aţi ales. 

e 

— Domnilor - spuse cu năduf Juan, după ce golise în picioare, 
două sticle de bere -, speram să nu mai aud vreodată despre 
afacerea aia păcătoasă. 

Alan se uită mirat la ziarist. Nu-și imaginase că acesta își va 
aminti atât de repede. Și, mai ales, nu se așteptase la 
asemenea reacții. 


85 


— Ne pare rău, e o treabă prea urâtă ca să ne permitem să nu 
te deranjăm. 

— Ce s-a mai întâmplat, de data asta? 

— Adică cum, de data asta? 

— A mai murit iar cineva? 

Poliţistului era gata să-i cadă sticla de bere din mână, când 
auzi întrebarea ziaristului. 

— Cum adică, dacă a mai murit cineva? De unde știi despre 
celelalte morţi? 

Juan îl privi cu oboseală și blazare, semn că nimic nu-l mai 
mira pe lumea aceasta. 

— Intrebarea e, cum de nu știți voi. V-am semnalat de fiecare 
dată că există o legătură suspectă între niște morți și articolele 
mele despre căsnicii fericite. La un moment dat am primit mai 
multe ameninţări ca de obicei din partea voastră și m-am 
potolit. Am înțeles că nu mă pot împotrivi mersului lumii și am 
renunţat. Dar nici articole de genul acela nu le-am mai scris. 

— Mai ia o bere, plătesc eu! spuse incitat Alan. Și acum 
explică-mi pe larg, să înțeleg și eu, ceva. OK?! 

— Problema e simplă. Adică, ar fi trebuit să fie simplă. Am 
constatat la un moment dat, la tristeţea asta de revistă la care 
lucrez, anumite reacţii - pentru mine stupefiante - din partea 
cititoarelor. Toate se văitau de diferite aiureli ce ţin de relaţiile 
din interiorul unei căsnicii. 

— Nu-mi spune, îl întrerupse polițistul. S-au plâns de lipsa 
pasiunii, a tandreţii, simțeau că se risipesc în van, că își irosesc 
viaţa... Și voiau cavaleri, haiduci, personaje legendare pe cai 
albi... 

— Eh - confirmă ziaristul destul de înveselit -, cam așa ceva. 
În orice caz, variaţiuni pe tema asta. La început nu am zis nimic. 
Apoi, am constatat un alt șir de articole și scrisori care exaltau 
diferite relaţii între lesbiene. Ce bine le e, cât de bine se înțeleg, 
cât de oropsite sunt de societate, că vor căsătorii legale între 
ele și să înfieze copii etc. Cunoașteţi propaganda, că e scrisă pe 
toate gardurile cu majuscule. 

Juan se șterse cu mâneca la gură de spumă și făcu un semn 
ferm ospătarului, ca să-i mai aducă un rând. 

— Eram iritat, în mediul ăla otrăvit de văicăreli, cu cititoare 
isterice, dar nu am dat importanţă. Într-o bună zi, nu mai știu 
cum, am observat că scrisorile, cu expeditori deosebiți, provin 


86 


de la aceeași adresă de căsuţă poștală. Le-am luat la mână pe 
toate și nu erau puţine. Am constatat o anumită stereotipie în 
exprimare și atunci mi-am dat seama: era vorba despre o 
propagandă  deșănţată, făcută după toate regulile de 
manipulare, cu cuvinte cheie, cu public ţintă și așa mai departe. 

— Adică, toată nebunia asta... toată isteria?... păru pistruiatul 
să înţeleagă. 

— Da, domnule! bătu zdravăn ziaristul cu palma în masă. 
Făcătură - cel puţin iniţial. Până la urmă a prins la cele mai 
slabe de înger, adică marea majoritate a cititoarelor noastre și 
ale revistelor de același gen. Dar eu, un singur lucru cer: să nu 
fiu luat de prost! Am început să investighez. Am văzut că legile 
care încurajează disoluția familiei sunt mai numeroase decât 
cele care o sprijină, că actele normative ce încurajează copiii să- 
și părăsească cât mai devreme casa părintească se înmulțesc 
pe zi ce trece și așa mai departe. Nu o mai lungesc. 

Jimmy se plictisea teribil de vorbăria jurnalistului și nu 
pricepea de ce unchiul îi permitea să bată câmpii, în loc să-l 
aducă la subiectul pentru care se deplasaseră până acolo. 

— Pe scurt, un fel de plan naţional de manipulare. M-am 
hotărât să sparg buba, cu elan gazetăresc. Am început să caut 
familii model, să fac reportaje și să le promovez, pentru a 
contracara propaganda aceea deșănţată. Mi-am dat seama că 
nu pot lupta decât cu aceleași arme, pentru că altminteri m-ar fi 
luat toți de nebun, dacă le-aș fi vorbit despre vreun plan diabolic 
pus la cale de minţi bolnave. 

Ochii bărbatului începuseră să scapere pe măsură ce vorbea. 
Aerul obosit și blazat pe care îl avusese ia începutul discuţiei 
dispăruse ca prin farmec. 

— Am realizat un reportaj, două, primind reacţii foarte bune. 
Și, deodată, pac! Moare prima femeie din prima căsnicie 
prezentată. Zic: ghinion! Merg la înmormântare. Sicriu închis. 
Soţul îndurerat refuză să mai vorbească cu mine ca înainte. Mă 
gândesc: durere mare, asta e! Moare și a doua. Zic: am mână 
proastă! Zic, dar nu o iau în serios. Când a murit și a treia, nu 
am mai stat să aștept. M-am dus la poliţie. Am spus ce știam. M- 
au bătut pe umăr, mi-au zis că cercetează. Nimic! M-au crezut 
dus bine cu pluta. 


87 


— Ce să-i faci - încercă Alan să dreagă busuiocul -, probabil 
că au luat-o în serios, dar nu te-au mai anunţat ori nu au 
descoperit făptașul și au fost nevoiţi să abandoneze pista. 

Reporterul nu dădea semne că aude scuzele puerile ale 
polițistului. 

— Moare a patra. Intru în panică. Încetez imediat reportajele. 
Încep să fac „săpături” și aflu că victimele nu numai că erau 
omorâte, dar mai erau și ciopârțite. Nu știu exact cum, dar mi- 
am închipuit că e vorba despre un ritual în chestia asta. Ceva 
menit să atragă atenţia. M-am dus iarăși la poliţie. Le-am spus: 
domnilor, deschideţi ochii, aveţi un criminal în serie, un obsedat 
care a făcut fixaţie pentru personajele din articolele mele. 

Juan se opri obosit, dar aparent fericit că mai poate povesti 
cuiva ceea ce trăise. Mai ales când vedea, în sfârșit, că este luat 
în serios. Mai comandă un rând de beri, neobservând că numai 
el le golea pe ale lui, iar ceilalţi doar gustau din când în când. 

— Aș! Ţi-ai gasit! Nicio reacţie din partea autorităţilor. Sau 
țineau foarte bine treaba sub preș, ca să nu afle presa. Nu voiau 
să stârnească panică. Una peste alta, primesc un telefon. O 
voce blondă, suavă, mă anunţă că dacă ţin la viaţa mea, să 
încetez cu vizitele la organe. Și ca să mă convingă, mă atacă 
într-o noapte. Una, buuună rău de tot! Fără vreo vorbă, mă 
înjunghie drept în inimă. 

Jimmy, care până atunci fusese interesat de povestire, se 
ridică furios și îl apucă pe Alan de cot. 

— Hai, unchiule să plecăm! Nu vezi că tipul e nebun!? 

— Așa au zis și polițiștii de atunci, cărora le ceream să ia 
măsuri. Mă amenințau că mă bagă în vreun ospiciu de „glumeţi” 
dacă nu mă potolesc cu sesizările. 

Cortazar păru să-l observe abia atunci pe tânărul cu care era 
polițistul cel bătrân. Ridică înspre el o privire sensibil mai aburită 
decât la începutul conversației, datorită berilor băute, dar nu se 
simţi jignit foarte tare de afirmaţia acestuia. Se descheie calm la 
cămașă și își dezgoli pieptul umflat și păros. 

O cicatrice lungă și urâtă brăzda partea stângă a toracelui. 

Jimmy nu mai avu puterea să se scuze, lăsându-se cu scaunul 
pe spate. 

Ziaristul scoase la iveală o revistă scorojită de veche ce era, 
îndoită longitudinal, și o puse cu grijă pe masă. 


88 


— lată numărul în care a apărut ultimul cuplu pe care îl 
prezentasem. Aveam revista la mine, pentru că mă duceam 
către cei doi iubiței spre a-i avertiza. O ţinem în buzunarul de la 
piept, aici, spuse el indicând partea stângă a hainei. Pe mine m- 
a salvat de la moarte, deși am stat destul de mult timp în spital. 
Nu-mi atinsese inima, se oprise în revistă. Asta a fost norocul 
meu. Când am ieșit din spital, am aflat tragedia. Murise și 
femeia care apăruse în revista mea salvatoare. 


89 


e Capitolul 8 « 


Telemobilul țârâi strident în liniștea ce se lăsase la masa celor 
trei. Alan privi o secundă ecranul. Nu cunoștea numărul afișat. 
Câteva secunde fu tentat să nu răspundă, însă curiozitatea sa 
de polițist învinse. 

— Alo? A! Domnul Fitzbourne! Cum? Să-l arestăm pe doctorul 
Luke Sherrit de la spitalul din Greenwich... Mda, înțeleg ce-mi 
cereți. Dar pot să vă întreb sub ce acuzaţie, sau măcar din ce 
motiv? Aha... începu Alan să fie interesat de ceea ce auzea. OK! 
Trimit imediat o echipă acolo. Ne vedem în cât? O oră, la secţie. 
Perfect! Am onoarea, domnule... 

Închise celularul. 

— Îmi cer scuze, imediat continuăm, spuse el celor doi. 

Apoi apucă staţia de la brâu și transmise câteva ordine. 

— Așa! Se pare că se strânge laţul. Am pus mâna pe fire 
foarte importante ale acestei afaceri. Era și timpul. Dacă mai 
stăteam mult cu obezitatea a treia pe cap, cred că ieșeam la 
pensie înainte de vreme. 

— Așadar... spuse Juan, dând semne că ar cam vrea să plece. 
Eu cam atât am avut să vă spun. 

— Și ce s-a mai întâmplat după aceea? întrebă Jimmy. Nu aţi 
mai abordat subiectul? 

— Evident că nu. Poate n-o să mă credeţi, însă nu m-am 
temut atât de mult pentru ce ar fi putut să mi se întâmple mie, 
cât pentru ce au suferit personajele articolelor mele. Am încetat 
să mai abordez asemenea subiecte, simţindu-mă vinovat moral 
al acelor drame. Asta însă nu le-a ajutat pe cele ce reușiseră în 
viaţă. 

— Înţeleg. 

— În concluzie, fără să am pretenţia să mă credeţi, sunt 
convins că în spatele acestor crime este vorba despre o 
organizaţie extrem de puternică. Abominabilele asasinate ar 
putea să fie și opera unui maniac, însă prea se pupă toate. Un 
criminal obsedat este capabil de a comite toate aceste crime, 
dar nu e capabil să controleze curentul acesta distructiv cu care 
se confruntă societatea americană a mileniului III. 


90 


— Uite ce e, poate nu știi, îi dezvălui Alan adevăratul motiv al 
vizitei lor. Recent au mai apărut articole, în urma cărora avem 
alte trei victime. Până acum. Și toate aici, La New York. 

Juan tresări, foarte surprins și prost dispus. 

— Nu se poate! bâigui el. Sunt stupefiat. Și i-am spus să nu... 

— ... Cui i-ai spus și ce? întrebară copoii într-un glas. 

— Unui maniac de presă. Unuia care crede sincer în tot felul 
de scenarii nebuloase, în care sunt amestecate forțe mai mult 
sau mai puţin oculte. l-am povestit ce v-am povestit și vouă, 
chiar aici, la terasa asta. A zis că efectuează o investigaţie, ca 
să vadă dacă subiectul mai interesează pe cineva... 
Extraordinar! Ce imbecil. Va să zică, chiar a publicat. Măi, să fie! 

— Cine, domnule? se înfurie Alan. 

— Pot afla pe cine a ales drept „ţintă”? ignoră gazetarul 
ultima întrebare a polițistului mai în vârstă. 

— Nu are nicio importanță. Dar noi trebuie să știm numele 
celui la care faceţi referire. 

Juan păru să nu ia în seamă doleanţele polițiștilor. 

— Dacă vreţi să vă spun sincer, continuă el - uitându-se atent 
în jur și aplecându-se către cei doi, ca și cum ar urma să le 
comunice un mare secret -, am o bănuială. Cred că știu cine se 
găsește în spatele acestor asasinate. 

— Lasă bănuielile, spune mai bine cum îl cheamă pe maniac? 

— Când eram tânăr și lucram în presa adevărată, exista o 
legendă, continuă imperturbabil Juan, fără a lua în seamă 
insistenţele lui Alan. Despre cineva aflat sus de tot, care nu era 
schimbat niciodată. O eminenţă cenușie a CIA. Poate nu o să 
credeţi, dar la un moment dat se spunea că e chiar femeie. 
Maniacul ăsta, nenorocitul, descoperise și cum o cheamă. 

Complice, ziaristul îl apucă de cot pe Alan, se uită fix în ochii 
lui și se apropie cât putu de mult de urechea lui. 

Dar deodată, chiar în clipa în care era gata să afle 
dezvăluirea, capul lui Juan se înclină nefiresc, sfârșind prin a se 
izbi cu zgomot de masă. Acest din urmă gest urmase unui 
zgomot infernal de vitrină spartă. 

Cei doi săriră imediat în picioare, extrem de speriaţi. La 
început, Jimmy crezu că Juan pur și simplu adormise, din cauză 
berilor fără număr pe care le supsese. Insă Alan avu o presimţire 
ceva mai urâtă. Puse mâna pe ceafa ziaristului și apoi o întoarse 
înspre el. Era plină de sânge. 


91 


Din instinct, apucă pistolul și se întoarse în direcția din care 
provenise glonţul ucigaș. Prin locul în care existase un geam 
aproape curat, putu zări îndepărtându-se un jeep Wrangler, 
cenușiu la culoare, cu număr de New York. 

Se repezi pe urma lui, însă automobilul se pierdu cu ușurință 
în traficul încâlcit al cartierului italian în care se aflau. 

— Extraordinar! reacţionă el furios, revenind la masă pentru a 
evalua „pagubele”. Chiar sub nasul nostru și în plină zi. Nu mai 
e ca înainte, când până și cei mai temuţi bandiți aveau respect 
pentru oamenii legii. 

Jimmy cercetă jugulară reporterului. 

— Mort! De data asta e mort de-a binelea. Au tras cu 
amortizor, mai decretă el cu glas stins, precipitându-se spre 
ieșire pentru a voma. 

— Cheamă o ambulanţă și un echipaj de-al nostru! auzi 
ordinul unchiului care rămăsese lângă proaspătul cadavru. Eu 
voi da mașina în urmărire generală. 

După câteva minute, echipajele solicitate sosiră la fața 
locului, luară probe și ridicară cadavrul. 

O tăcere apăsătoare domnea în habitaclul automobilului, în 
timp ce polițiștii se îndreptau înspre secție. Amândoi se simțeau 
copleșiți de o frustrare fără margini. În cele din urmă, Jimmy 
rupse tăcerea: 

— Nu ar trebui să descindem și la redacţia celeilalte reviste? 
N-ar fi rău să-l luăm din scurt pe cel despre care vorbea Juan? 

— Ai la tine numele celui care a semnat ultimele articole? 
întrebă unchiul, cu o voce scârbită. 

— Bineînţeles. 

— Uite cum facem! hotărî Alan. Te duci singur la redacţie și te 
interesezi. Nu știu de ce, dar nu cred că vom da atât de ușor de 
ăsta. Așa simt. Poate pentru că mi-l închipui genul discret, 
paranoic. Eu trebuie să ajung la secţie. Mă întâlnesc cu grasu' și 
echipa lui fantastică. Mi-a spus că au prins un fir solid și mi-a 
ordonat să arestez un doctor. Să văd despre ce e vorba. Ținem 
legătura, OK? 

— Și eu cum ajung tocmai la capătul cartierului St. Nicholas, 
unde e redacţia? 

— lei un taxi, evident, preciză Alan, străduindu-se din greu să 
nu-l blagoslovească pe nepotul său cu niște înjurături. 

Se despărțiră. 


92 


În timp ce conducea mașina poliţiei pe bulevardul aglomerat, 
bătrânul se gândea la incidentul pe care tocmai îl făcuse posibil 
și care costase viața unui om. 

— Inspector Everrit, inspector Everrit, Alan! auzi el deodată în 
staţie. 

— Da, care-i buba? 

— Ne-au sunat de la circulaţie. Au identificat jeep-ul. Sau cel 
puţin cred că este cel pe care l-ai dat în urmărire, în lipsa 
numărului exact. 

— Unde? tresări polițistul. 

— A oprit acum cinci minute pe bulevardul Lexington, colț cu 
Markus Garvey Park. Tu unde te afli acum? 

— Pe Bleecker, nu foarte departe. Dar cu traficul ăsta... Pune 
un echipaj la pândă până când ajung și eu acolo. Cine l-a văzut? 

— Echipajul numărul cinci. 

— Aha, din elicopter. 

Atașă girofarul pe capota automobilului și se angajă într-un 
slalom nebun printre mașinile ce se dădeau cu greutate la o 
parte din calea lui. Se afla deja în dreptul intrării dinspre nord în 
Central Park, când auzi din nou în staţie: 

— Șefu', echipajul a ajuns acolo. Spun că au coborât două tipe 
dintr-un bloc și au urcat în Jeep. Le urmărim? 

— Două tipe? strigă Alan, surescitat. Nu, nu le urmăriţi! Le 
arestați, imediat! Cu orice risc. 

— OK, boss. 

— De altfel, am și ajuns, spuse el. Le văd! 

Remarcă cum cei doi polițiști se apropie de mașină și încep o 
discuţie cu ocupantele ei. Coloana de mașini prezentă pe 
bulevard nu-i permise să se apropie atât de repede pe cât și-ar 
fi dorit. Cobori din automobil și o luă la fugă înspre cei doi, 
strigând: 

— Aveţi grijă! Sunt periculoase. 

Era însă prea târziu. Două rafale scurte se făcură auzite în 
noapte, iar polițiștii se prăbușiră seceraţi la pământ. 

Alan scoase pistolul și începu să tragă, ascunzându-se rapid în 
spatele unei mașini parcate, fiindcă gloantele adversarelor 
începură să-i șuiere pe la urechi. Șoferii aflaţi în trafic se 
speriară şi  începură să-și manevreze mașinile haotic, 
amplificând panica generală. Rafalele pornite dinspre jeep nu îl 
nimeriră pe poliţist, însă alții nu avură același noroc. Văzu două 


93 


mașini scăpate de sub control, cu șoferi răniţi și căzuţi cu capul 
pe volan. Un Grand Cherokee, verde cazon, se izbi cu putere de 
mașina în spatele căreia se afla. Lumea ţipa înnebunită, iar 
claxoanele făceau atmosfera și mai tensionată. 

Abia apucă să se arunce într-o parte, când zări un Chrysler 
escaladând în viteză, cu roţile din dreapta, pe mașina de lângă 
care tocmai sărise. La scurt timp, limuzina sări în aer, zbură 
peste două Toyote părăsite de șoferii înspăimântați și se 
rostogoli, căzând și strivind un Cadillac nou-nouţ. 

Panica stăpânea întreaga zonă. 

Alan observă că nu se mai trage asupra lui. Cele două femei 
profitaseră de busculada creată și fugiseră pe jos, abandonând 
jeep-ul. 

Se auziră sirenele echipajelor de poliţie, ale pompierilor și 
ambulanţelor. În acest timp, Alan se învârtea nervos, neștiind 
încotro s-o apuce. Două eșecuri în mai puţin de o oră... Era prea 
mult! 

Lăsă echipajele nou-venite să rezolve problemele de trafic și 
să asigure asistenţă medicală celor răniţi și se repezi pe scara 
blocului, în fața căruia rămăsese parcat Wrangler-ul femeilor. 
Acolo găsi un hispanic îngrozit pe post de portar și se năpusti la 
el. 

— Le-ai văzut pe cele două femei? 

— Da, au coborât de la domnul Greene. Probabil că nu era 
acasă... Nu au stat mai mult de cinci minute. Eu de abia am 
intrat în tură. Nu am nicio vină! mai îngăimă individul, aflat în 
stare de șoc. Dar cine sunteți? 

Alan îi arătă în grabă legitimaţia. 

— Inspector Everrit, NYPD! Condu-mă la apartamentul lui 
Green, ăsta. Imediat! 

Urcară pe scări, apartamentul fiind situat la etajul întâi. 

Alan pătrunse într-un imobil sinistru, întunecat și murdar. Pe 
pereţii scorojiţi erau scrise jumătate din înjurăturile aflate în 
circulaţie prin cartier. Un miros intens de urină se simţea peste 
tot, ca și cum apartamentele nu ar fi avut toalete, iar întreaga 
populaţie a blocului ar fi fost obligată să-și facă nevoile pe scări. 

Ajunseră la primul etaj și urmară coridorul pe care se jucau 
câţiva puradei, aproape în pielea goală. Aceștia se opriră brusc, 
când îl văzură pe portar și pe însoţitorul acestuia, luând o poziţie 
unitară, cu degetul în gură, semn de mare uimire. 


94 


Găsiră ușa apartamentului întredeschisă, iar polițistul avu o 
presimţire urâtă. 

— Tare mă tem că nu s-au mulţumit să bată la ușă și să plece, 
spuse el. 

Portarul făcu un pas înapoi și dădu impresia că ar vrea s-o 
șteargă urgent din acel loc. 

— Unde pleci, tu vii cu mine! îl somă Alan. Nu am chef de 
procese pentru intrare prin efracţie într-o locuinţă. Îmi vei fi 
martor, nu ai de ce te teme. Nemernicele au șters-o. 

Impinse ușor ușa, iar aceasta se deschise cu un scârțăit 
sumbru. 

— Mai bine rămâi pe coridor, se răzgândi subit Alan, ca să nu-i 
pună viaţa în pericol. 

Scoase pistolul și înaintă în apartament lipit de perete. 

Acolo se afla un adevărat depozit de lucruri, a căror utilizare îi 
era greu să o ghicească din prima. Se afla într-un hol îngust, ce 
avea la capăt o cameră din care se vedeau mobilierul și o mare 
harababură. Avansă prudent, până în prag. Se lipi de zid, ridică 
arma, lipind-o de piept, și privi înăuntru. 

Zări un acvariu gol, plasat lângă un televizor vechi de când 
lumea. În jur, nimic nu părea viu. Se aruncă înspre peretele 
opus, pentru a putea cuprinde cu privirea și restul camerei. 
Văzu un birou cu un calculator imens. Pe scaunul din dreptul 
biroului se odihnea un individ pletos, dezbrăcat până la brâu, 
având un tatuaj imens amintind de prezența acestuia în trupele 
ce atacaseră Irakul, pe vremea „Furtunii în deșert”. 

Cu capul dat pe spate, veteranul părea că privește atent un 
gândac ce se plimba tacticos pe tavan. Pe jos, în dreptul capului 
căzut pe spate, se putea distinge o pată maronie. 

Alan nu mai avu niciun dubiu. Individul era cât se poate de 
decedat. Intră ceva mai dezinvolt în cameră, se apropie de el și 
încercă să-i ia pulsul. Dar cineva avusese grijă să i-l răpească de 
tot, cu puţin timp înainte. 

Aruncă încă o privire scrutătoare în jur și se încredinţă că 
singurul element viu din acea încăpere mai era el. Apoi ieși până 
pe coridor, unde portarul îl aștepta tremurând din toate 
încheieturile. 

— Te duci imediat afară. Vezi că ai să dai peste niște echipaje 
de poliţie. Le spui că aici a avut loc o crimă. Să urce și să-și facă 


95 


treaba cum se cuvine. Le zici că am spus eu. Un superior de-al 
lor, desigur. 

Hispanicul își puse mâna la gură, băbește, parcă vrând să-și 
împiedice spaima să ţâșnească afară într-un urlet. Totuși se 
abţinu și o luă brusc la fugă, pentru a îndeplini cele cerute de 
inspector. 

Alan se întoarse și începu să cerceteze din ochi meschina 
garsonieră, încercând să nu-i schimbe cu nimic aspectul 
existent. Pe pereţi erau lipite multe poze, toate reprezentând 
victimele asasinilor căutaţi de ei. Unele imagini erau decupate 
din reviste. Alături se găseau lipite articole decupate din ziarele, 
ce anunțau moartea victimelor din poze. Tot acolo, pe unul 
dintre pereţi, se mai afla prinsă o hartă. Pe ea erau însemnate 
cu stegulețe locurile în care se petrecuseră asasinatele. 

Alan se apropie de cadavru și îl cercetă cu atenţie, în ciuda 
faptului că știa că va distruge anumite probe care ar fi putut fi 
prelevate de criminaliști. Îi ridică cu grijă capul și observă, în 
dreptul cerebelului, o pată întunecată. Încă o pată întunecată. 

— Pot să pun pariu că e triunghiulară, ca de stilet, se auzi el 
vorbind cu glas scăzut, parcă pentru a nu-l deranja pe răposat. 

Pe urmă zări, sub mâna dreaptă a veteranului, o hârtie 
tipărită pe imprimantă. Se uită cu atenţie și observă că era 
vorba despre un articol de presă. 

— Să nu mai am parte de ceasul de aur pentru pensionarii 
care ies din poliţie, dacă ăsta nu este maniacul despre care 
vorbea Juan! se minună Alan. Târfele nu aveau de unde să știe 
că bietul om nu apucase să-mi spună anumite nume și au vrut 
să se asigure... Eficient, nu zic nu. 

În acel moment apărură doi polițiști, urmaţi de o echipă de 
medici și alta de criminaliști. 

— Aveţi grijă să nu mișcaţi nimic, până când criminaliștii nu-și 
fac treaba, aţi înţeles? le ordonă șeful, fără să se întoarcă cu 
fața înspre ei. Dar în cele din urmă se răsuci, cu intenţia de a 
părăsi locul. Era musai să ajungă cât mai repede la secție. 

e 

John Fitzbourne al Ill-lea se plimba ca un leu în cușcă prin 
camera specială din spatele oglinzii salonului pentru 
interogatoriu. 

Luke Sherrit stătea tacticos pe scaun, refuzând de o jumătate 
de oră să scoată vreun cuvânt. 


96 


Tom intra și ieșea, încercând să-l facă să vorbească, dar în 
zadar. 

— Ce dracului nu mai vine Alan o dată, se ridică Lucky de pe 
scaunul pe care stătuse până atunci. Nu știe că suntem legaţi de 
mâini și de picioare până nu își face el apariţia? 

— Să sperăm, pentru binele lui, că are o scuză bună, mârâi 
John. Mi-au spus colegii lui că a avut niște probleme serioase. Se 
pare că i-au omorât partenerul, iar el n-a fost în stare să 
intervină, dacă am înţeles eu bine. 

Abia în momentul acela intră pe ușă și Alan. 

— Despre mine vorbeați? întrebă el, fără să pară că-l interesa 
prea mult răspunsul. 

— Pe unde umbli, domnule? răbufni John, găsind în această 
întrebare supapa care îl ajuta să nu explodeze din cauza 
tensiunii. 

— Imi pare rău că v-am lăsat să așteptați, dar eu am un caz 
de rezolvat. Pe teren, nu la birou sau în propria imaginație. 

Lucky vru să-i dea o replică usturătoare, însă preferă să se 
abţină de data asta. 

— Tocmai am avut un schimb de focuri cu distinsele dudui pe 
care le visează paranormalul nostru. Trebuie să recunosc că 
semănau cu descrierea. Păcat că nu aveau și câte un ecuson ca 
să le aflăm identitatea. Și tocmai au omorât doi oameni, tot 
amatori, și ei, de altfel, insinuă Alan, accentuând cu subiînţeles 
cuvântul „amatori”. 

— Amatorii au descoperit că pe una o cheamă Rachel 
Donovan, se postă John, cu burta lui uriașă în faţa poliţistului. A 
evadat acum câteva săptămâni de la penitenciarul din Fairfield. 
Aici avem de-a face cu un aspect foarte interesant, legat de 
modul în care s-a încercat acoperirea urmelor evadării. Dar asta 
e treaba voastră, pe mine nu mă interesează. 

— Și ăsta ce treabă are în toată afacerea? întrebă Alan, 
arătând spre individul din sala de interogatoriu. 

— „Asta” este, momentan, singura noastră legătură palpabilă 
cu cazul. În afară de cadavrele pe care le lași în urmă pe unde 
mergi tu, spuse Tom. 

— Aoleo! se arătă Alan surprins de colosul care vorbise atât 
de necuviincios. Și tu cine mama dracului mai ești? 

— Un prieten al celor nevoiași, răspunse Tom ironic. 


97 


— Alt civil, spuse polițistul cu năduf, aruncându-se în scaunul 
de la pupitrul instalaţiei de sunet al încăperii. Unde o să 
ajungem în stilul ăsta. 

— Liniștește-te, copoiule! îl bătu Tom amical pe umăr. Chiar 
civil nu sunt. 

Și îi arătă legitimaţia. 

— Mai rău, se minună bătrânul. CIA. Pompierii și Garda de 
Coastă mai lipsesc de aici. În fine. 

Atunci intră pe ușa capitonată și Jimmy, leoarcă de 
transpirație. 

— Uite și circul! anunţă Alan, râzând cu nervozitate. Ce ai 
aflat? 

— Cei de la redacţie nu știau nimic despre autorul articolelor. 
Acesta le trimite prin poșta electronică și nu cerea niciun fel de 
onorariu. Pentru că sunt bine realizate și se înscriu în politica 
publicaţiei li se dă bun de tipar. Mai mult nu-i interesează. Nu 
sunt materiale subversive, așa că... 

— Mda! aprecie Alan. Mă așteptam la așa ceva asemănător. 
Cred că l-am găsit eu pe cel căutat, dar între timp a binevoit să- 
și dea duhul. 

— Unde? întrebă Jimmy uimit. Adică... cum? Când? 

Simţea o mândrie neostoită pentru eficacitatea unchiului său, 
dar și o disperare profundă când se gândea cât de departe era 
el de asemenea performanţe. 

Cel care adusese vestea precedentelor crime, apăru și el în 
încăpere. 

— Cu cât mai mulţi, cu atât mai culţi, murmură Alan. Care e 
treaba? 

— Au identificat proprietarul jeep-ului. N-o să vă vină să 
credeţi. E Luke Sherrit. 

— Care jeep, întrebă Tom uimit. 

— Cel în care se plimbau frumoasele noastre criminale, 
ucigând în dreapta și-n stânga. 

Agentul se ridică și lovi bucuros cu pumnul spătarul scaunului 
pe care stătea Alan, fiind cât pe ce să-l răstoarne. 

— Asta e! Atâta îmi trebuia ca să-l înmoi pe imbecil. Pot să 
intru ca să-i dau vestea? Prea m-a fiert în suc propriu și nu 
puteam să-i mut fălcile. Teribil ce enervant e să lucrezi în 
deplină legalitate. 


98 


— Mie-mi spui! zâmbi relaxat, Alan, arătând cu subinţeles 
adunătura pestriță care se adunase - sfidând orice reglementări 
legale - în strâmta încăpere de supraveghere a interogatoriilor. 


99 


e Capitolul 9 e 


Bette terminase toate investigaţiile ce-i erau necesare în 
împuţita garsonieră a decedatului veteran. Concluziile erau 
unele care o mulţumeau pe deplin. Se dovedise că avusese 
dreptate. Cel puţin, cea care o ucisese pe nepoata lui John 
Fitzbourne al III-lea era femeie. La fel și cea care îl asasinase pe 
supravieţuitorul «Furtunii din deşert», folosind acelaşi 
instrument. 

Se pregătea să strângă, când își făcu apariția Lucky, însoțit de 
o namilă care trebui să se încline ca să poată intra pe ușă. 

— Oh, ce surpriză! se bucură ea, zâmbind. Domnul vizionar 
care nu a reușit să observe că viitorul trebuia să-i rezerve o cină 
cu biata legistă. 

Lucky zâmbi la rândul lui când o remarcă pe doctoriţa care 
tocmai își scotea, cu gesturi precise, mânușile chirurgicale. 

— Cum stăm cu domnul? 

— „Domnul”, a fost asasinat exact ca și primele șase victime, 
dintre care pe una ai avut onoarea să o vezi și tu. Aceeași mână, 
același procedeu. Între noi fie vorba, mi-e destul de greu să cred 
că persoana nu poate fi identificată cumva prin arhivele poliţiei. 
Nu e deloc o începătoare. 

În cameră roiau, strângându-și ustensilele, o întreagă echipă 
de criminaliști. Apăru și Alan, care rămăsese în urmă fiindcă nu 
reușise să găsească loc de parele nici cu mașina poliţiei. 

— Ei, domnișoară, concluzii? E aceeași mână, nu? Și același 
stil, bănuiesc. 

— Asta le spuneam și lor... 

— Cum stăm, băieți? se întoarse bătrânul polițist către 
criminaliști, fără a mai aștepta ca doctorita să își încheie 
expozeul. 

— Șefu', o să întocmim mâine un în raport, că s-a făcut destul 
de târziu. Însă cred că asta te-ar putea interesa, spuse unul 
dintre ei, arătându-i lui Alan hârtia pe care o văzuse și acesta în 
mâna victimei. 

— Ce e? 


100 


— Nu sunt detectiv - spuse criminalistul, zâmbind -, însă 
bănuiesc că e ciorna ultimului articol. Și a trimis-o deja spre 
publicare, judecând după ce am găsit în fișierul cu e-mail-uri 
trimise. 

— Repede, să le spunem ca nu cumva să-l publice! se sperie 
Alan, când auzi presupunerea colegului său. 

— Ba dimpotrivă, interveni Tom cu mult calm. Eu zic să avem 
grijă să o publice cât mai repede. 

Alan fu tentat să îl repeadă pe agentul CIA, însă își dădu 
seama că acesta nu este chiar atât de prost cum crezuse iniţial. 

— Crezi că vor continua seria asasinatelor și acum, când știu 
că ne aflăm pe urmele lor? 

— Evident. Și ar avea toate șansele să reușească, dacă nu ne- 
am afla noi prin preajmă, se bucură Tom, frecându-și satisfăcut 
mâinile. Le arăt eu curviștinelor sadism! 

— Adică, vreţi să folosiţi femeia drept momeală? se arătă 
Bette indignată, până atunci doar asistând la discuţii, fără să 
comenteze. Nu puteți face așa ceva. Nu o să fie niciodată de 
acord cu asta. 

— Cine, viitoarea victimă? se miră Lucky. Păi, nici n-o să-i 
spunem. 

— Și-atunci, de unde știți când o să se întâmple. O să o 
urmăriţi la nesfârșit? 

— Eh, spuse Tom, împăciuitor. Nu te întărâta așa tare, 
frumoaso! De aceea îl avem pe micul nostru Nostradamus 
printre noi. Ca să aflăm, când, cum și unde va avea loc 
tentativa. 

e 

În sala unde poposeau oamenii pentru ultimul examen cu 
viața era o linişte de mormânt. Zgomotul provocat de uşa 
deschisă cu dexteritate și blazare de Bette se lovi de pereți, 
răsunând sinistru. 

Era târziu în noapte, ceea ce accentua impresia de punct final 
al straniei călătorii pe pământ al celor ce odihneau acolo, 
rânduiţi în sertare ca bocancii cătanelor în rastel. 

Deși Lucky nu se afla pentru prima oară într-o astfel de 
încăpere, ba chiar în aceasta mai fusese deja de două ori, tot se 
simţi străbătut de un fior rece pe șira spinării. O admira pe Bette 
pentru ușurința cu care se învârtea în acest mediu, unde 
moartea era cea mai tăcută gazdă. 


101 


— Stai liniștit, te vei obișnui! îi spuse Bette zâmbind, parcă 
citindu-i gândurile. 

— De unde știi la ce mă gândeam? întrebă el surprins de 
asigurarea dată de legistă, ca replică la gândurile sale 
neenunțate. 

— Crede-mă, am auzit remarcile acestea de atâtea ori, încât 
am ajuns să le simt și când se învârt în creierul cuiva. Când îi 
văd rotindu-și ochii de jur-împrejur, încercând instinctiv să ia 
ceva în mână, un spătar de scaun, un colț de birou, orice, știu că 
asta le umblă prin minte. Unii apucă să o spună, alţii nu, de 
teamă să nu mă jignească. 

— Da, e ciudat, admise Lucky. Parcă mi-e mai greu să te 
înţeleg pe tine decât pe asasinele noastre demente. Fără 
supărare! adăugă el grăbit, având impresia că exagerase puţin 
în comparaţia sa. 

— Ha, ha, ha! râse Bette cristalin, dar râsul sună mai curând 
înfiorător, în sala cu o acustică sinistră. Asta pentru că nu 
reușești să înţelegi că ceea ce ajunge la mine sunt doar niște 
carcase. Un fel de caroserie de mașină. . 

— Probabil că ai dreptate. Teoretic. Insă e greu să accepți 
asta și practic, cel puţin la început, așa bănuiesc. 

Bette își încheiase, cât timp purtaseră acea discuţie, 
însemnările legate de ultima victimă adusă acolo, aceea a 
fantomaticului „veteran-jurnalist”. Se ridică de pe scaun și se 
apropie hotărâtă de Lucky, până aproape se lipi de el. 

— Hai să-ţi arăt ceva! îi suflă ea cald în ureche. 

Apoi se îndreptă cu pas elastic și grăbit către unul dintre 
sertarele tăcute ale sălii și îl trase cu un gest scurt, lăsându-l 
apoi să culiseze până la cap din inerție. 

— Vezi corpul ăsta? întrebă ea, indicând cu un gest de ghid 
muzeal trupul unei femei extrem de frumoase, lungit cuminte pe 
penultimul ei „pat”. O găsești atrăgătoare? Trebuie oare să mai 
spun că e unul dintre cele mai desăvârșite trupuri pe care le-am 
văzut de când lucrez aici? 

Trecu pe partea opusă a sertarului, lăsându-l între ei doi, 
astfel ca Lucky să poată observa mai bine despre ce vorbea. 
Apoi își trecu mâna, cu un gest molatic, peste coapsele reci ale 
femeii. 

— Observi? Impecabil! Ce curbură, ce fermitate! Te asigur că 
exact așa era și când mi-au adus-o... caldă. 


102 


Lucky nu înţelegea prea bine ce urmărește Bette și începea să 
se simtă nelalocul lui. Transpira ușor, deși în încăpere era frig. 

— Privește ce abdomen plat, continuă Bette, imperturbabilă. 
Cum se continuă, ca desenat, cu sânii ăștia fantastici, absolut 
perfecţi. Fără nicio intervenţie chirurgicală, bineînţeles, altfel nu 
aș fi deschis discuţia. 

Mâna ei se plimba pe cadavru, legista devenind visătoare și 
invidioasă în același timp pe formele rigide, dar cu adevărat de 
excepţie, ale cadavrului. 

— Și ce figură, Dumnezeule! se extazie ea, în faţa unui Lucky 
din ce în ce mai stânjenit de situaţie. Păcat că nu poţi să-i mai 
vezi ochii. Erau mari, incredibil de mari și de verzi. 

Se întrerupse brusc și își înfipse privirea tăioasă în cea 
nedumerită a lui Lucky. Continuă, cu o ușoară răutate în glas: 

— Te excită? 

Lucky se dădu din instinct un pas înapoi, ca și cum întrebarea 
femeii l-ar fi lovit peste faţă. Nu știa cum să reacționeze la o 
asemenea surprinzătoare chestionare. 

— Ar trebui? tatonă el terenul cu prudență. 

— Nu știu ce ar trebui, de aceea te și întreb. Și tot de aceea te 
rog să-mi răspunzi. 

Lucky consideră că e cazul să ia taurul de coarne și să 
vorbească sincer, indiferent de răspunsul care s-ar fi potrivit 
situaţiei. 

— Nu! Absolut deloc! Dimpotrivă. 

— Hm... făcu Bette. Bănuiam. Ştii de ce? Pentru că nu e 
nimeni înăuntru. Avem în faţă doar o carcasă de mașină. 

Împinse cu același gest repezit sertarul, care culisă și se 
închise cu un zgomot sec. Dar trase alt sertar, spre exasperarea 
lui Lucky, care se simțea ca într-o farsă de Halloween. Răsuflă 
ușurat însă, când văzu că acesta era gol. Până să se liniștească 
complet, o văzu pe Bette cum se căţără, cu mișcări de felină, în 
sertarul respectiv și se lungește în aceeași poziţie în care fusese 
cadavrul femeii de mai înainte. 

— Acum, privește aici, spuse ea, desfăcându-și cu un gest 
rapid halatul și dezvăluind un dessous de dantelă albă. Vezi? 
Picioarele nu sunt nici pe departe la fel de bine conturate. 

În timp ce vorbea își plimba mâna pe ciorapii prinşi în 
portjartier, urcând încet către buricul gol. 


103 


— Pântecul, din păcate, nu e tocmai plat, își continuă ea 
demonstraţia, cu un aer academic. Program idiot, alimentaţie 
neraţională, sedentarism adăugă ea, ca o scuză. Mai mult hrană 
de fast-food. În fine, nu mai insistăm. lar sânii... și spunând 
acestea, își desfăcu sutienul care avea sistemul de închidere în 
faţă, lăsând să apară la lumina albă a neoanelor o pereche de 
țâţe asemănătoare cu cele ale tinerei femei decedate. Sâni nu-s 
la fel de fermi și parcă sunt și un pic cam mari, nu? 

Lucky constata cu surprindere că demonstraţia îl face să 
transpire la fel de intens ca mai înainte, însă motivele erau cu 
totul altele. 

— Asta, te excită? aruncă Bette întrebarea, dovedindu-se a fi 
foarte încordată. 

Lucky nu spuse nimic, însă se apropie și își puse mâna, 
posesiv, între coapsele femeii, îndepărtând cu un gest expert 
bucăţica de mătase. Concomitent cu acest gest, se aplecă și 
apucă ușor cu buzele sfârcul sânului stâng al femei, strângând 
puţin și plimbându-și limba încet în jurul lui. 

— Să o iau ca pe un răspuns afirmativ, sau ce? întrebă Bette 
încet, închizând ochii de plăcere și apăsându-i mâna rătăcită 
între coapsele ei. Cred că mă pricep la demonstraţii, mai apucă 
ea să spună, înainte ca Lucky să-i astupe gura cu buzele lui 
fierbinți. 

Aerul rece al încăperii îi întărise femeii sfârcurile într-o 
asemenea manieră, încât mângăierile lui Lucky aproape că o 
dureau. Nu era însă atentă la asta, ea concentrându-se aproape 
în exclusivitate asupra dirijării degetelor lui Lucky. 

— Puțin mai sus... așa... acolo! mai spuse ea, înainte de a 
geme puternic. 

Sala răsună, mirată parcă de sunetele pline de viață ce 
veneau dinspre un sertar, acesta găzduind de obicei doar liniște 
și moarte. 

Gura lui Lucky părăsi buzele și bustul lui Bette, coborând 
încet, centimetru cu centimetru, milimetru cu milimetru, spre 
dâra abia marcată de păr cârlionțat. Poposi puţin în dreptul 
buricului, explorându-l temeinic, în timp ce Bette reușise să-i 
elibereze cu o mână expertă, de doctor, mădularul întărit. 

Femeia gemea încetișor, mușcându-și pofticioasă buza 
inferioară, în timp ce mâna ei culisa cu fermitate pe mădularul 
noduros al bărbatului. 


104 


Lucky ajunsese să-i exploreze interiorul, în același timp 
prinzând în căușul palmei unul dintre sâni. Îi prinse sfârcul între 
degetul mare și cel arătător, masându-l cu delicateţe. Apoi își 
scutură pantalonii de pe el cu o unduire a corpului și urcă de-a- 
ndoaselea pe sertar, pentru a putea manevra mai bine. In acel 
moment îi trecu prin minte că sertarul nu fusese proiectat 
pentru două corpuri. 

La scurt timp, Bette distinse organul lui Lucky deasupra 
capului ei. Se așteptase la o asemenea apariţie, așa că îl 
cuprinse strâns între buze și apoi își împinse gura înainte. Lucky 
ridică pentru un moment ochii înspre tavanul plin de spoturi 
orbitoare, apoi îi închise, încercând să ignore locul în care se 
afla. Se temu chiar că ambianța i-ar putea juca o festă, 
înmuindu-i avântul. Limba plimbată cu îndemânare de Bette în 
jurul «micului Lucky» îi îndepărtă însă rapid acea temere. 

Bette își plimba cu virtuozitate limba moale și catifelată de-a 
lungul membrului erect. Acest procedeu dură o vreme, apoi ea 
împinse ușor trupul bărbatului, dându-i de înţeles că dorea să 
ajungă deasupra. În continuare acoperi întregul corp cu buzele 
ei fierbinţi, neomiţând «șarpele cu un ochi», ba dimpotrivă. 

Mâinile bărbatului se proptiseră temeinic pe șoldurile ferme 
ale legistei, ajutând-o să urce acolo unde doreau amândoi. O 
pătrunse cu ușurință și amândoi scoaseră un suspin. Spinarea 
lui Lucky se arcui de plăcere, în timp ce cursele ei se dovediră 
foarte hotărâte încă de la început. Trupurile celor doi emanau 
suficientă căldură încât să nu îngheţe în morga răcoroasă. Ba 
mai mult, în urma dansului care dură circa zece minute, ea 
reușise chiar să transpire. La final, Lucky se mai împinse o dată 
cu putere în sus, pentru ultima lovitură de „graţie”, iar Bette se 
lăsă pe spate, scoțând un urlet izbăvitor ce se izbi de pereţii 
acelei sinistre săli. 

Dar, înainte de a apuca să se relaxeze, peste ochii lui Lucky 
se lăsă brusc o cortină întunecată. Simţi o mână puternică 
acoperindu-i gura cu o bucată de stofă impregnată într-o 
substanţă cu un miros extrem de puternic. Se zbătu puţin, însă 
mirosul acela îl trânti la pământ. Apoi nu mai simţi nimic, 
pierzându-și cunoștința. 

e 

Hălcile de carne atârnau din tavan. Din când în când, câte un 

curent de aer, stârnit nu se știe de unde și cum, le făcea să se 


105 


bălăngăne. Apoi, probabil din cauza faptului că nu erau perfect 
egale, balansul lor sincron pierdea cadența și devenea haotic, 
până ce, pe rând, se opreau. 

Lucky deschise cu greu ochii, ca după o noapte de beţie, când 
era obligat să se trezească în zori de zi, iar pleoapele refuzau 
să-l asculte, rămânând lipite în ciuda eforturilor lui de voință. 
Capul îl durea îngrozitor, iar mirosul din jur nu îi era un bun 
companion în starea în care se afla. Incercă să se concentreze, 
să-și aducă aminte prin ce năstrușnice întâmplări nimerise în 
acel abator. Un val de frig îl cuprinse deodată. Simţurile 
redeșteptate receptau din nou senzațiile provocate de mediul 
înconjurător. Simţi că aerul rece îi amintește de ceva... de un loc 
în care fusese anterior, însă amintirile îi fugeau de fiecare dată 
când avea impresia că reușește să le lipească, bucată cu 
bucată, într-o imagine coerentă. 

— Cine și-ar fi închipuit când ne-am cunoscut, că ești un așa 
pervers, sau un așa dușman înverșunat, auzi el un glas ce-i păru 
vag cunoscut. 

Îi era familiar, cu siguranţă. Dar îl auzise demult, tare demult 
și nu reușea să îl identifice. 

— Dar chiar să fii necrofil... Asta nu mi-aș fi imaginat-o în 
ruptul capului. 

Lucky încercă să privească în direcţia din care venea glasul 
plăcut de femeie frumoasă. Printre rândurile de carcase de vită 
ce se legănau sporadic, reuși să-i întrezărească silueta, undeva 
la circa cinci metri în faţa lui. O lumină puternică venea simultan 
din aceeași direcţie, așa că nu reuși să-i focalizeze imaginea. lar 
capul continua să-l doară îngrozitor. 

— Poate te întrebi de ce nu te-am lichidat? continuă vocea. 

— Mă întreb în primul rând de unde te știu, îngăimă Lucky, 
ducându-și o mână la frunte. 

— Deci, nu știi? Asta e bine, cred. Deși, poate ar trebui să mă 
simt puţin jignită. Noroc că nu mai dau doi bani pe aprecierile 
oamenilor de mult timp. 

— Mă întreb și de ce m-ai făcut necrofil. De fapt, asta mi se 
pare și mai ciudat decât senzaţia neplăcută că te știu de 
undeva. 

— Vai, Lucky! se auzi glasul femei, simultan cu un plescăit, 
semn că necunoscuta își lovise palmele în semn de mare uimire. 
Adică, dacă te găsesc în morgă, făcând sex cu un cadavru, cum 


106 


se cheamă în vocabularul tău subţire, de spărgător de duzină, o 
asemenea faptă? 

Bărbatul avu o străfulgerare foarte dureroasă și își aminti. Era 
cu Bette. Tocmai trăise un strașnic orgasm. 

— Necrofil... hm! Poate nu ai observat, dar femeia de care 
vorbești era cât se poate de vie, chiar într-un exces vital, dacă 
nu ţi se pare termenul prea pretenţios, replică Lucky, încercând 
să facă faţă stării proaste în care se găsea. 

— Ah! se miră femeia. Deci era vie, spui? Nţ, nt! Păcat. Acum 
nu mai e. Nu crezi că asta te face să ţi se potrivească termenul 
de necrofil? Hm... un bun subiect de reflecţie pentru tine, până o 
să te congelezi de tot. 

— Bine, bine, acum ai de gând să-mi spui cine ești și de ce mă 
aflu aici, legat și cu o groaznică durere de cap? 

— Cam multe vrei tu să știi! Păcat că viaţa e prea scurtă ca să 
primim răspunsuri la toate întrebările ce ne trec prin cap. Viaţa 
ta, în special! Sper să nu mi-o iei în nume de rău. Nu e ceva 
personal. În alte împrejurări, poate că mi-ar fi plăcut să văd cu 
mi-o trage un om cu asemenea capacităţi paranormale cum ești 
tu. Le faci ceva și pe cale cerebrală, de urlă în modul acela ca 
niște descreierate? 

Lucky începea să se dezmeticească de-a binelea. Durerea de 
cap se mai domolea. Încercă să își amintească de unde 
cunoștea vocea și se concentră, făcând apel la toată voinţa sa. 
O anume imagine prindea încet să se contureze, însă nu avea 
nicio legătură, aparent, cu amintirea lui. Văzu o casă mare, albă, 
construită în stil colonial, probabil localizată undeva prin 
împrejurimile New York-ului. Mai văzu o fereastră deschisă, a 
cărei perdea flutura în aerul tare al nopţii. Două femei purtând 
cagule negre treceau prin cadrul ei și se apropiau de un pat 
larg, cu baldachin de catifea vișinie și cu ciucuri galbeni. In pat, 
o pereche relativ tânără dormea liniștită. Pătura aruncată 
neglijent într-o parte de bărbat se strânsese toată pe pieptul 
femeii, ridicându-se și coborând alene, în ritmul respirației 
acesteia. 

Una dintre femeile mascate se apropie de bărbat și îi acoperi 
gura și nasul cu o cârpă, în timp ce a doua proceda la fel cu 
consoarta acestuia. Tresări, alungându-și viziunea. Apoi își 
aminti subit de lanțul de crime cu care se confruntaseră în 


107 


ultima perioadă de timp și își dădu seama că, fără el, erau mari 
șanse ca asasinele să reușească din nou. 

— Ascultă, spuse el, precipitat. Să încetăm cu jocurile astea 
stupide. Trebuie să-mi dai drumul imediat. Altfel se va întâmpla 
ceva îngrozitor. 

— Glumești, desigur! hohoti sinistru femeia. Se pare că 
efectul somniferului s-a cam dus. Remarcabil! În mod normal ar 
fi trebuit să dureze încă multă vreme. Se pare că din nou te-am 
subestimat. Dar nu văd ce lucru mai îngrozitor decât moartea ta 
prin congelare s-ar putea întâmpla. Sau te referi la dulcea și 
fericita doamnă Higghins? 

— De unde știi tu de ea? tresări Lucky uimit. 

Incepea să se dumirească despre rostul capturării lui. Cineva 
nu voia ca lanţul crimelor să fie întrerupt. Atunci își aminti, 
deodată, și de unde cunoștea glasul care îi prognoza sfârșitul. 

— Zelda! Zelda Ibrahimovici! 

O cunoscuse în urmă cu ceva timp, în niște condiţii speciale 
(vezi „Teroare la New York”). Fusese cât pe-aci să se culce cu 
ea, dar un apel telefonic le stricase plăcerea, atunci când erau 
excitaţi mai tare. Ulterior, Lucky înțelese că Zelda Ibrahimovici 
era angrenată în aparatul special al CIA, conducând o anumită 
divizie a agenţiei. Una ultrasecretă, ale cărei scopuri erau din 
cale-afară de ciudate. N-ar fi crezut că va avea ocazia de ao 
mai revedea vreodată, cel puţin nu în asemenea circumstanțe. 
Și, cu toate acestea... 

Cu ocazia ultimului caz de care se ocupase, Lucky se văzuse 
nevoit să constate faptul că Zelda Ibrahimovici nu fusese străină 
de atentatul criminal asupra Americii, din septembrie 2001. 
Teroriștii avuseseră mult mai multe obiective în vizor, însă 
graţie capacităţilor paranormale ale lui Samuel Branigan, parte 
dintre acestea fuseseră stopate. Desigur, spre disperarea Zeldei 
Ibrahimovici și a sponsorilor ei. Acum se întâlnea cu ea din nou. 
Despre sex, nici nu mai putea fi vorba. Lui Branigan, femeia îi 
plăcuse cândva, însă apartenenţa ei la CIA, precum și faptul că - 
bănuia - nu era străină de experimentele făcute asupra lui cu 
acel ser miraculos, îl dezgustau profund. Ar fi vrut să o știe mai 
degrabă moartă decât în viaţă. Mai cu seamă pentru faptul că 
deţinea încă o funcţie importantă în cadrul agenţiei. Și puteri - 
asemenea. 


108 


— Hopa! fu rândul femeii să tresară. Se pare că sinapsele tale 
au început să funcţioneze aberant de rapid. 

— Imi pare rău că nu am apucat să te rup în două atunci când 
mi-ai intrat așa pofticioasă în casă, însă ăsta nu e un motiv să 
omori femeile care au parte de fericire. 

— Acum te supraapreciezi, tinere! Nu fericirea individuală mă 
preocupă pe mine. lar poftele mele nu îmi rămân neostoite, 
decât în cazul în care EU decid lucru ăsta. Asta să-ţi fie foarte 
clar! 

— Recunosc, am exagerat, spuse Lucky, lăsând impresia că 
se căiește de cele spuse mai înainte. Insă oricât de absurd ar fi 
părut motivul invocat, tot are mai mult bun simţ și logică decât 
cel care te determină să sprijini asasinatele celor două 
descreierate. 

— Puiule, eu nu sprijin nimic. Eu comand. Și serul ăla minune 
nu ţi-a dat atâta minte ca să pricepi subtilităţile politice pe care 
o ţară ca a noastră trebuie să le manevreze ca să rămână prima 
din lume. Crede-mă, nu din plăcere o fac! Prea multă 
independenţă strică, găurește Puterea cum găurește bacteria 
mică o măsea slabă, cariind-o. Atâta timp cât nucleul ăsta 
scârbos nu o să dispară definitiv, puţine sunt șansele prin care 
oamenii să poată fi folosiţi în scopuri serioase. 

— Dacă Puterea de care vorbeşti constă în două, trei familii 
reușite, poate că nici nu merită să dureze, replică Lucky furios, 
încercând să slăbească legăturile care îl ţineau fixat de unul 
dintre stâlpii clădirii. 

— Aiurea! Eu zic să rămâi la micile tale viziunii. Ai stricat 
destul când te-ai găsit să-mi turburi apele pe 11 septembrie 
2001. Nu o să se mai repete, crede-mă! Ah, să nu uit! Motivul 
pentru care te-am pus acolo, la rece: poate că așa o să înţelegi 
că ar trebui să colaborăm la lucruri mai măreţe, decât la 
salvarea unor animale patetice ce viermuiesc orbește pe 
pământ. 

— Probabil că te-ai senilizat, dacă îţi închipui că o să jucăm 
vreodată în aceeași echipă. 

Zelda își părăsi locul și se apropie de bărbat. Trecea cu un 
mers de felină printre carcasele atârnate la distanţe mici unele 
de altele, ferindu-le cu graţie. Era îmbrăcată extrem de elegant, 
de parcă s-ar fi aflat la o recepţie, printre miliardari, nu printre 


109 


vite despicate. Avea o rochie de mătase grea, rubinie, ce cădea 
în falduri grele pe coapsele ei de iapă de rasă. 

Se apropie de trupul chircit la podea al lui Lucky și îi puse un 
toc ascuţit pe cap, dezvelind o crupă fermă și o gleznă foarte 
delicată. 

— Chiar crezi, stârpitură, că gândesc cu astea? spuse ea, 
arătând triumfător la cele două coapse, dezvelite până sus. Nu o 
să înţeleg niciodată, când - voi, bărbaţii - o să vă dezbăraţi de 
ideile astea idioate. Treziţi-vă! 

Lucky vru să mai spună ceva, însă Zelda îi fulgeră un 
zdrobitor șut în plină figură, făcându-i capul să zvâcnească pe 
spate. 

— Hm! spuse femeia, privind dispreţuitoare la trupul fără 
cunoștință de la picioarele ei interminabile. Oare de ce mi-am 
închipuit, pentru câteva momente, că ne vom putea înțelege? 
Ciudată mai e și viața asta. O dată mă aprinde și pe mine un 
bărbat și atunci mă cheamă datoria în altă parte. Colac peste 
pupăză, aflu că e unul dintre cei care vor deveni dușmanii mei 
cei mai valoroși. Probabil că asta m-a și atras către el, în staţia 
aia de autobuz, unde încerca să mă scape de un prăpădit de hoţ 
de buzunare. Viaţa e parșivă rău, zău așa! Noroc că am obţinut 
ce voiam de la el. Acum a devenit complet nefolositor.. 

Și zicând acestea, îi întoarse dispreţuitoare spatele lui Lucky, 
îndreptându-se cu pas sigur înspre ieșirea din abatorul în care 
Lucky urma să aibă soarta blândelor rumegătoare atârnate în 
jurul său. 


110 


e Capitolul 10 e 


Începea să își revină după strașnica lovitură încasată. Din nou 
- durere de cap, din nou - privire înceţoșată. De data aceasta 
însă, își amintea perfect ceea ce se întâmplase. Nici durerea de 
cap nu mai era așa sfredelitoare. În schimb, frigul îi intrase 
zdravăn în oase. Respirația lui zămislea nori groși de aburi de 
fiecare dată când expira. Picioarele îi amorţiseră complet încă 
de când se afla și Zelda acolo. Situaţia nu părea să se întoarcă 
în niciun fel în favoarea lui. Și nici a tinerei Higghins, după toate 
probabilitățile. 

Efectuă o succintă recapitulare a situaţiei. Se îndreptase, la 
rugămintea aparent nevinovată a lui Bette, spre institutul 
medico legal. Era târziu și ea îi spusese că trebuie neapărat să 
lase acolo probele prelevate din încăperea unde fusese asasinat 
veteranul ce cochetase cu jurnalismul de investigaţie, motiv 
pentru care își găsise sfârșitul zilelor. Ceilalţi plecaseră să 
stabilească următorul plan de bătaie. Trebuia să se întâlnească 
a doua zi. 

Probabil că la acea oră articolul fusese publicat, altfel Zelda 
nu l-ar fi împiedicat să intervină împotriva celor două asasine 
profesioniste. Și, tot foarte probabil, în scurt timp tânăra 
Higghins urma să fie răpită, apoi ucisă. 

— Poate că au apucat s-o pună sub observaţie și se vor 
descurca fără viziunea mea, spuse Lucky, cu voce tare. 

Încerca să se păstreze conștient cât mai mult timp, deși 
somnul începuse să-i dea târcoale. Ştia însă că dacă adormea în 
acele împrejurări, își semna condamnarea la moarte. Nici așa, 
treaz, nu putea face prea multe, imobilizat cum era, însă o mică 
libertate de mișcare tot îi mai rămăsese și încerca să profite cât 
mai mult de ea. Se mișca continuu, cu intenţia de a-și slăbi 
legăturile de la mâini, pentru că picioarele nu și le mai putea 
mișca deloc. 

— Dar dacă nu au făcut-o? își continuă el monologul. Poate 
așteaptă ca să fac eu vreo mișcare? În fond, nici nu știu cât timp 
am fost inconștient, cel puţin prima dată, că acum presupun că 
nu a trecut foarte mult. Altfel nici nu m-aș mai fi trezit. 


111 


Situaţia era extrem de albastră. Intens de albastră. Începu să- 
și reproșeze că fusese de acord cu planul lui Tom, deși trebuia 
să recunoască faptul că, la momentul respectiv, părea cea mai 
bună soluție. De unde să știe că nici morga spitalului nu e un loc 
sigur. lar biata Bette fusese ucisă din pură plăcere, nu de 
altceva. 

Spera ca lui Tom să-i treacă prin cap să-l caute, în cazul în 
care lipsa lui ar fi fost mai îndelungată și în mod cert 
nejustificată. Să-l caute! Ușor de zis, dar unde să-l caute? Tom 
nu avea „viziuni” ca ale lui Lucky. 

Gândindu-se la toate acestea, simţi că mintea i se 
încețoșează treptat. Pleoapele îi erau din ce în ce mai grele. 
Făcu ochii mari, sau cel puţin i se păru că face acest lucru. De 
fapt, pleoapele i se deschideau doar pe jumătate. Vedea 
cărnurile atârnate ca prin ceaţă. 

La un moment dat, i se păru că aude un zgomot puternic din 
direcția în care dispăruse Zelda. Apoi, carcasele de vită începură 
să se miște constant, semn că un curent de aer pătrunsese din 
nou în sala în care se afla prizonier. Pe urmă îl zări pe Tom, ca și 
cum acesta ar fi plutit. 

— Ce caraghios! spuse el cu glasul stins. M-aș fi așteptat să 
mi-o imaginez pe doamna cu coasa, nu pe agentul CIA. Cât de 
stupidă e această ultimă viziune! 

Totul se petrecea parcă cu încetinitorul. Mintea lui nu mai 
procesa impulsurile exterioare. Pleoapele i se închiseră de-a 
binelea, iar capul îi căzu în piept. Intrase în hipotermie. 

e 

— Ei, și acum? întrebă Alan nervos, privindu-și ceasul din 
treizeci în treizeci de secunde, ca și cum ar fi căpătat un tic. Așa 
îmi trebuie, dacă mă încurc cu amatori și cu „ciudaţi”. Am 
trimis-o pe biata femeie la moarte sau nu am trimis-o? 

Tom vru să-i dea o replică usturătoare. Avea mintea plină de 
asemenea replici. Cu toate acestea, renunţă. 

Nu reușiseră să găsească familia Higghins la niciuna dintre 
adrese. Vecinii le spuseseră că sunt plecaţi în concediu, însă nu 
le putuseră furniza lămuriri suplimentare. Nici la firmă nu 
obținuseră niciun răspuns clar. 

Familia Higghins îi obișnuise pe toţi să dispară în vacanţă, 
fără să anunţe nimănui destinaţia. Își închideau celularele și se 


112 


rupeau cu totul de orice legături ce le-ar fi putut aminti de viața 
cotidiană. 

— Spuneau că acesta era secretul căsniciei lor. Un fel de 
experienţă de Robinsoni, le destăinuise asociatul lui Mike 
Higghins la firma de consultanţă unde lucra și soţia acestuia. 

— Adică se află undeva pe vreo insulă? întrebase Tom, 
neliniștit. 

— Nu neapărat, deși orice este posibil. Ei considerau că te 
poţi simţi ca pe o insulă pustie, oriunde nu cunoști pe nimeni, 
atâta timp cât nici nu încerci să-i cunoști. E un lucru deștept, nu 
credeţi? 

— Asta rămâne de văzut, murmură agentul. Numai bine, pot 
să-i omoare liniștite. Nimeni nu o să le observe absenţa. 

Singurul avantaj al acestei dispariţii subite îl putea reprezenta 
faptul că era puţin probabil ca cele două asasine să afle locaţia 
celor doi, așa cum și lor le era aproape imposibil. 

— Ar fi bine dacă prietenul tău și-ar face apariţia, spuse Alan, 
uitându-se din nou la ceas. Ar cam fi timpul. 

Tom nu știa ce să spună. Până atunci nu mai avusese 
asemenea desincronizări cu Lucky. Îl căutaseră la institut, la 
morgă, la doctoriţă acasă. Dispăruseră amândoi, fără nicio 
urmă. 

— Știţi ce? se înfurie el subit. Eu nu mai aştept până apare 
Lucky. Il iau la bătaie pe imbecilul ăla de doctor care ne-a tras 
țeapă, până spune și laptele care l-a supt de la taică-su. 

Polițistul făcu un gest a lehamite și se lăsă mai tare pe spate, 
în scaunul ce începu să trosnească. Îi erau indiferente 
modalităţile în care înţelegea fiecare să-și omoare timpul. 

In secunda următoare, Tom dispăru cu pas grăbit. 

John Fitzbourne al Ill-lea se odihnea impasibil într-un fotoliu 
larg, adus special pentru el la secţia de poliţie, de unul dintre 
servitori. Stătea rezemat cu bărbia în mânerul prețios la 
bastonului, privind în gol. 

Tânărul Jimmy arunca din când în când câte o carte de joc 
înspre coșul de gunoi din colţul încăperii, așa cum văzuse el într- 
un film. 

Timpul se scurgea leneș și nimic nu prevestea vreo evadare 
din acea stare de prostraţie. După mai puţin de o oră, în ușă își 
făcu apariţia Tom, plin de sânge ca un măcelar. 


113 


— Gata, am obţinut ce am vrut. Mitocanul ăsta nu s-a făcut 
chirurg în mod întâmplător. Taică-su are un abator, canalia. De 
acolo cred că a deprins idiotul dragostea de îmbucătăţit și de 
cercetarea măruntaielor. 

— Bravo! reacţionă Alan plictisit, fără a catadicsi să se ridice 
din scaun. Pentru atâta lucru l-ai zăpăcit în bătaie? Asta puteau 
afla băieţii și din baza noastre de date. 

— Și de ce nu au făcut-o până acum? se înfurie Tom. Oricum, 
nu asta era ideea principală. Se pare că acolo e un fel de cartier 
general. Chiar nu vă sună niciun clopoțel? Ferestrăul electric? 
Cea de-a doua «zână» se pare că este una dintre fostele amante 
ale lui taică-su, cu care s-a încurcat și el în timp. E posibil să fi 
făcut un triplu-sec de mai mare dragul, trăgându-și-o în familie, 
printre carcase de animale sacrificate. Ce mai staţi, la abator! 

e 

O cucuvea ţipă scurt și Rachel tresări fără să vrea. 

la uite, m-am ramolit! se gândi ea, sperând ca partenera ei să 
nu fii observat mica tresărire. 

— Semn rău! remarcă aceasta, mai sinceră și mai lipsită de 
gânduri ascunse decât iubita ei. Nu-mi place treaba asta. 

— Adică, ai făcut brusc în pantaloni, pentru atâta lucru? 

— Nu face pe idioata, îi replică imediat femeia. Nu de cucuvea 
mă sperii eu, ci de toată situația. Nu-mi place modul în care i-am 
găsit pe nemernici? 

— Ce contează? Dacă aflai din ziare unde sunt, te simţeai mai 
bine? Hai o dată! 

Oricât încerca să facă pe grozava, Rachel nu era în apele ei. 

Pădurea prin care veniseră și care înainta până aproape de 
casa cea mare și albă, construită în stil colonial, o cam 
înmuiase. Nu o speria niciun animal din jungla de asfalt în care 
crescuse. Fâșâitul vântului prin frunze și miile de sunete 
înfundate - majoritatea provocate de vietăţi nu mai mari decât 
unghia ei - îi dădeau fiori reci pe șira spinării. 

lar acum - cucuveaua. 

Și luna pe jumătate ascunsă într-un nor sângeriu. 

— Presimt că o să se întâmple ceva rău, spuse partenera ei, 
precum un ecou al gândurilor sale. 

Ca să-i înlăture iubitei temerile, îi trase o scatoalcă după 
creștet. 


114 


— Normal că o să se întâmple ceva rău, minte îngustă ce ești! 
Numai că noi vom provoca acel rău. Sau poate îţi închipui că e 
un lucru minunat să despici oameni în două? 

Cealaltă nu mai spuse nimic, uimită de ascuţimea minții lui 
Rachel, niciodată surprinsă fără o replică pertinentă pe buze. 
Înaintară tiptil, depășind liziera pădurii și sărind cu agilitate 
gardul casei, care avea un rol pur decorativ. 

Sunetele pădurii se stingeau treptat, și o liniște mormântală le 
înconjură. Se simțeau ceva mai sigure pe ele, deși sentimentul 
ciudat nu le părăsise cu totul. 

Văzură o fereastră deschisă la etaj. 

— Hai pe acolo! propuse Rachel. Mă simt mai în siguranță 
dacă nu pătrund pe intrarea principală într-o casă. Cel puţin 
atunci când nu mă așteaptă nimeni. 

Se căţărară pe grilajele de lemn care aveau rolul de a favoriza 
creșterea unor plante agăţătoare. Rachel ajunse prima. Își 
aruncă privirea în încăperea al cărui geam îl escaladaseră. Acolo 
se vedea un pat imens, cu baldachin de catifea vișinie și ciucuri 
galbeni. In pat, o pereche relativ tânără dormea liniștită. Pătura 
aruncată neglijent într-o parte de bărbat se strânsese toată pe 
pieptul femeii, ridicându-se și coborând alene, în ritmul 
respirației acesteia. Işi traseră cagulele pe faţă și pătrunseră în 
cameră cu mișcări de felină. 

Rachel îi făcu semn, cu două degete, partenerei sale să treacă 
de partea cealaltă a patului și să se ocupe de bărbatul bine 
făcut, al cărui trup lucea transpirat în lumina palidă a lunii. Ea se 
apropie tiptil de femeia aproape în întregime acoperită cu 
pătura. | se vedeau numai părul roșcat și buzele rujate. 

— Ce dracului?! șopti Rachel. Asta doarme rujată? 

Ridică din umeri a mirare și indiferenţă, apoi scoase din 
buzunar o cârpă pe care o impregnă cu eter. Același lucru, ca o 
imagine în oglindă, îl executa și partenera ei. Se aplecară în 
același timp deasupra patului. 

Rachel ajunsese cu cârpa aproape în dreptul gurii femeii, 
când se trezi cu o lovitură după ceafă. Femeia ce părea că 
doarme se dovedi extrem de eficace în lovituri. După ce îi 
aplicase o lovitură de picior după ceafă, printr-un semi-șpagat 
spectaculos, surprinzând-o pe Rachel și lăsând-o fără reacţie, se 
arcui și sări brusc în picioare în pat, spre uimirea tâmpă a fostei 


115 


pușcăriașe. Până să se dumirească, se mai trezi cu două lovituri 
puternice peste figură, care o aruncară la podea. 

De cealaltă parte, situaţia se desfășurase cu și mai mare 
agitaţie. Bărbatul profitase de același moment, când femeia era 
aplecată peste el, pentru a-i aplica un upercut direct în bărbie, 
cu care socotise că va încheia socotelile. Spre surprinderea lui, 
femeia, deși cu aparența unei făpturi reprezentative pentru 
sexul slab, scutură puţin capul, dar rămase în picioare. Pe urmă 
se aruncă, fără niciun fel de preaviz, cu mâinile în gâtul lui și 
începu să-l strângă ca într-o menghină. Bărbatul se înroși, 
încercând să se elibereze, însă femeia se dovedi de o putere 
fantastică. Avea impresia că se luptă cu un campion de 
wrestling. Atunci zări o umbră uriașă făcându-și apariţia în 
spatele viperei și un pumn imens, lovi fulgerător creștetul 
femeii. Aceasta se prăvăli fără cunoștință la podea. 

— Credeam că ai uitat să mai vii, comentă Lucky, ţinându-se 
cu mâna de gât, după ce se aprinse lumina. 

— M-am gândit să vă las să vă descurcaţi cu ele cum puteți. 
Puțin antrenament nu strică niciodată, râse Tom cu poftă, 
împingând cu piciorul trupul inert al femeii care aproape îi 
sugrumase prietenul. 

— Teribil ce forță avea! se minună Lucky în continuare. Sau 
unde sunt eu încă slăbit, după congelătura pe care am tras-o. 

— Las’ că-i dăm noi de capăt și la degerătura aia, zâmbi 
Tanya Fukol promiţător, mângâindu-l pe umflătura din pantaloni. 

— Cât despre tine, cucoană - se încruntă Tom la ea -, lovești 
bine, dar să nu îţi treacă ţie prin minte să-ţi ștergi rujul!... Dacă 
devenea neîncrezătoare și, în loc de cârpă scotea un cuțit, ce-ai 
mai fi făcut? 

— Eu am spus de la bun început că e o nebunie, interveni, și 
Alan în discuţie, făcându-și apariţia în cadrul ușii. Dar te poți 
pune cu nebunu'? continuă el; făcând un semn sugestiv cu 
mâna în dreptul burţii, cu gândul la Fitzbourne al III-lea. Doi civili 
ca momeală?! 

— Credeţi-mă, domnule poliţist, tentaţia a fost prea mare. ȘI 
John mi-a promis exclusivitatea. Vă daţi seama ce audienţă o să 
avem acum? Când veţi explica spectatorilor subtilitățile anchetei 
care v-au permis să prindeţi asemenea monștri, o să atingeţi 
celebritatea. 


116 


— Mda, bombăni Alan, în timp ce le punea cătușe celor două 
femei care își recăpătau cunoștința. Ca în visele mele de 
tinerețe. Să mă vadă lumea la televizor cum sunt luat de tâmpit 
de toţi începătorii! 

— Dar mai termină omule o dată cu „începătorii” ăștia, că m- 
ai înnebunit, se înfurie Tom, zâmbind de astă dată. Nu reușeam 
fără profesioniști ca tine, na! E bine? Pot să spun asta și în fața 
camerelor de filmat, dacă vrei. Dar mai ales în spatele lor, 
continuă el, apucând-o cu o mână uriașă de fese pe reporterița 
karatistă. 

Coborâră în holul spaţios de la parter unde îi așteptau, 
tremurând înspăimântați și băgaţi unul într-altul, soţii Higghins. 
Tot acolo se afla și imensa apariţia a lui John Fitzbourne al Ill-lea. 
Acesta din urmă era instalat confortabil pe sofaua imensă din 
dreptul căminului. 

— Lucky, eram convins că vei rezolva tărășenia asta în cele 
din urmă, spuse el, ridicându-se cu greu și întinzând mâna 
bărbatului care încă își masa gâtul. 

— Nu e nevoie să ne felicitaţi, domnule Fitzbourne, spuse 
Alan, cu glas amar. Nu ne-am făcut decât datoria, continuă el pe 
un ton ironic. 

John îl ignoră însă, uitându-se cu recunoștință în ochii albaștri 
ai lui Lucky. 

— Să nu crezi că am uitat ce ţi-am promis, îi spuse cu o voce 
fermă. 

— Eu nu cred nimic, dar aștept cu nerăbdare. 

— OK! Îţi sunt dator, spuse simplu uriașul miliardar. Și îţi voi 
da toate detaliile chiar în seara asta, la bordul vasului amiral al 
flotei mele, unde sunteţi cu toți invitați. 

Zâmbi ușor stângaci, vizibil neobișnuit cu asemenea mișcări 
ale buzelor. Apoi, faţa lui căpătă imediat o expresie rece și dură, 
când le privi pe cele două femei mânate ca vitele de la spate de 
polițiști. 

— Cât despre voi, aveţi multe explicaţii de dat. lar pedeapsa 
pe care o veți primi, o să fie nimic faţă de ce vă așteaptă în timp 
ce o s-o executați. Voi avea eu grijă... 

Rachel își luă un scurt avânt din gât și aruncă o scuipătură 
groasă în obrazul gelatinos al nababului. 

John nu spuse nimic. Scoase tacticos o batistă imaculată și se 
șterse, fără vreun cuvânt de prisos. 


117 


Alan o împinse cu forţă pe neîmblânzita femeie, trecând-o 
pragul mai mult în aer, decât pe propriile picioare. Afară îi 
așteptau trei jeep-uri de poliţie și o limuzină luxoasă, un Lincoln 
Imperial, proprietatea miliardarului. 

leșiră în șir indian din casa în care soţii Higghins refuzară să 
mai rămână o secundă în plus. Primul era un poliţist care îl 
însoţise pe Alan în „dificila” sarcină de a pune cătușe femeilor 
leșinate. Urmau cele două criminale. La urmă veneau Lucky, 
John Fitzbourne al III-lea și Tom, care încheia plutonul victorios, 
împreună cu frumoasa  știristă, ce rămăsese frumos 
impresionată de palma admirativă și promițătoare pe care o 
simţise pe fund în dormitor. 

Deodată, din întunericul ce domnea împrejur, izbucniră două 
fulgere luminoase urmate, la foarte scurt timp, de pocniturile 
aferente. Cele două femei se prăbușiră pe gazonul jilav, fiecare 
cu câte o gaură în tâmplă. 

Stupefiaţi, cei care le însoțeau se întoarseră în același timp 
înspre locul din care veniseră împușcăturile. O a treia lumină se 
văzu, iar John Fitzbourne făcu un pas agil în spate, cu o ușurință 
uimitoare, primind în plin glonţul destinat celui aflat în spatele 
lui. lar acesta era Lucky. 

Ca într-o secvenţă sportivă prezentată în reluare, bătrânul se 
prăbuși, zguduind pământul și aterizând lângă cele două femei 
care îi uciseseră nepoata. Lucky îngenunche imediat, încercând 
să-i acorde primul ajutor celui care îi salvase viaţa. Ceilalţi se 
aruncaseră la pământ și începuseră o canonadă susținută în 
direcția pădurii. Prea târziu, probabil. Pădurea se afundase în 
liniștea apăsătoare în care stătuse până cu câteva secunde mai 
devreme. 

— Nu am putut să-mi ţin promisiunea, Lucky! icni miliardarul 
cu ultimele sale puteri. 

Apoi capul îi căzu flasc într-o parte, în timp ce din colţul 
buzelor începu să i se scurgă un firișor de sânge. 

— Stai liniștit, John! Ai făcut mai mult decât atât, murmură 
Lucky. Mult, mai mult decât atât! 

a 

— Și aia se prinsese ca disperata cu mâinile de gâtul bietului 
om îngheţat. Ha, ha, ha! povestea Tom, stricându-se de râs și 
ținând-o pe genunchi pe Tanya, ce părea o biată fetiță de 


118 


generală în comparaţie cu namila care o excita până și prin 
vorbele sale. 

Se aflau toţii, câţi rămăseseră, la barul unui irlandez. Alan se 
împăcase cu rolul ingrat pe care îl avusese de jucat în marea lor 
reușită, dar era vesel pentru că nu avea să mai existe vreun 
proces, dat fiind faptul că asasinele fuseseră lichidate în mod 
spectaculos. Cu toate acestea se vedea nevoit să recunoască 
aportul hotărâtor pe care îl avuseseră Tom, Lucky, până și 
enervantul miliardar, al cărui sfârșit se dovedise atât de altruist, 
pe cât de egoistă îi fusese întreaga viață. 

Jimmy asculta captivat povestirea lui Tom, aruncând pe furiș 
câte o privire către mâna stângă a uriașului, care o masa discret 
între picioare pe apetisanta Tanya. 

— Trebuie să recunosc că, dacă nu se încăpăţâna Tom să-l 
snopească în bătaie pe bietul Sherrit, probabil că „norocosul” de 
Samuel Branigan ar fi fost astăzi mai înghețat decât cadavrul 
bietei legiste, pe care l-am găsit a doua zi în sertarul în care 
tocmai avusese un orgasm grozav. Asta dacă ar fi să ne luăm 
după mărturiile „paranormalului” nostru, aprecie Alan, râzând. 

— Dar, până la urmă - vru Jimmy să știe, mai mult ca să nu se 
observe că roșise ca racul în urma ultimei părţi a povestirii -, 
cum au aflat asasinele locaţia victimelor. 

— Eh! spuse Lucky cu năduf. Asta aș fi vrut să aflu și eu de la 
răposatul Fitzbourne. Se pare că jigodia aia de Zelda știe mai 
multe decât mine despre experimentul la care am luat parte. M- 
a făcut - probabil sub hipnoză - să „vizionez” locaţia, în timpul 
primei mele pierderi de cunoștință, cea care a precedat leșinul 
provocat de lungul ei picior ce mă lovise în plină figură. Și să-i 
spun ceea ce văd. 

— lţi dai seama, Lucky, cum poate fi aia capabilă să te 
strângă între coapse, dacă te-a dat gata cu un simplu șut? 

— Vrei să spui că, dacă eu nu am reușit s-o dobor pe Rachel 
din prima, înseamnă că nu i-aș putea face faţă unui bărbat 
adevărat? se răsfăţă Tanya, strecurându-și mâna la pieptul 
uriașului. 

— Doamne! - se cruci Alan - nici nu-mi vine să cred cu cine 
am făcut echipă. Și ce echipă! 


e VA URMA œ 


119 


virtual-project.eu 


120