Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 08 Cosmar insangerat

DANIEL LACOSTE 


Colecţia 
Justiţie fără limite 


NR.8 


COȘMAR ÎNSÂNGERAT 


În românește de: 
MARIA CARP 


y 


virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Prolog e 


Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercaţie cu trei pederaști în urma căreia amicul său își pierde 
viaţa, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce alertează autorităţile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanţat de Central 
Intelligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent, care se poate adapta oricăror 
situaţii, fiind capabil să învețe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecţi cărora li s-a injectat 
un ser secret numai Branigan a supravieţuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă, care a durat două decenii. Ceasul său biologic 
se oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

In primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Osama bin Laden, 
Samuel Branigan revine din senin la viaţă. Amintindu-și cu greu 
propriul trecut, datorită ședinţelor repetate de hipnotism la care 
fusese supus în stare de inconștienţă, eroul constată cu 
stupoare că poate reţine tot ceea ce vede, aude ori citește, ba 
chiar are capacitatea de a „vizualiza” fapte ce urmează să se 
întâmple în viitor. De asemenea, se vindecă incomparabil mai 
repede decât restul semenilor săi și posedă capacităţi 
extrasenzoriale ce îl feresc de primejdii. 

In vreme ce întreține câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este alternat, Branigan primește porecla de 
Lucky (Norocosul), care-l va însoţi toata viaţa. Întâmplător, 
descoperă că doctorii instituţiei spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienţi să intre în moarte cinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaţilor internaționali și 
oamenilor de stat, operaţiunea părând a fi controlată de CIA. 
Lucky îi demască pe acești criminali, apoi își ia tălpășița din 
sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu puţin înainte ca mărturiile 
despre abominabilele fapte ce se petreceau acolo să fie 
spulberate de o puternică explozie provocată de o mână 
criminală. 


În continuare, fostul borfaș este interceptat de profesorul 
Caron, cel care intrase în mintea sa - cu intenţia de a-l controla 
în totalitate -, dar reușește să scape în urma unui grav accident 
de circulaţie. Deoarece valorează mai mult decât greutatea sa 
în diamante, un anumit segment al CIA intenţionează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. El vrea să își amintească întregul său trecut, să 
se răzbune pe cei care i-au răpit douăzeci de ani din viaţă (chiar 
dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în ultimul rând, să 
îi ajute pe oamenii aflaţi în nevoie. 

Intors la Philadelphia, orașul în care își petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și își face 
alţii noi. Cu concursul acestora reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de Agenţie. Graţie unor împrejurări favorabile, capacităţilor sale 
paranormale și sprijinului primit de unde se aștepta mai puţin 
fostul borfaș reușește să scape, în timp ce profesorul Caron își 
pierde viaţa, de data aceasta definitiv. În schimbul libertăţii și ca 
să nu fie întreaga viaţă un «El fugitive», Lucky acceptă să 
colaboreze cu un anumit segment al CIA atunci când siguranţa 
națională și viețile americanilor se află în pericol păstrându-și, 
totuși, o totală independenţă faţă de structurile Agenţiei. 

În acel moment în scenă își face apariţia Zelda Ibrahimovici o 
persoană foarte influentă din cadrul CIA, care se va dovedi că 
acţionează doar în propriul interes și al complicilor săi. Lucky îi 
dejoacă planurile, reușind să împiedice alte atentate puse la 
cale de aceasta. Astfel, proporţie tragediei americane din 
septembrie 2001 ajung să fie mult mai reduse decât le 
preconizaseră teroriștii. 

Din acest moment, Lucky și masivul Thomas Roe - un versat 
agent CIA - rezolvă tot felul de probleme, anihilând criminali în 
serie, secte diabolice și teroriști de temut, cărora nimeni nu le 
poate ţine piept. 


e Capitolul 1 « 


Mercedes se uita fix la gardiana care o supraveghea de o 
bună bucată de vreme, în timp ce își făcea exerciţiile zilnice de 
forță în curtea largă a închisorii. Era întinsă pe spate, pe 
dispozitivul special, și ridica tacticos haltere de greutate medie. 
Picioarele i se sprijineau ferm în asfaltul fierbinte al terenului de 
sport. Pantalonii scurţi, chiar foarte scurți, de fapt blugi, îi 
acopereau cu greu coapsele. Bucata aproape insesizabilă care 
unea partea din față a pantalonilor cu cea din spate îi intrase de 
tot între labii, spre evidenta încântare a gardienei. 

Oare ce mi-o fi venit să privesc așa atent la exerciţiile ei? se 
întrebă Silvya. 

Era o începătoare în meserie. Abia de două luni ajunsese, în 
sfârșit, să găsească o slujbă la închisoarea din Delaware. Avea 
un prieten stabil de aproape doi ani, cu care fusese împreună la 
școala de poliţie. Nu numai că nu simţise până atunci niciun fel 
de atracţie pentru persoanele de același sex, dar nici măcar nu- 
și pusese problema dacă ar fi capabilă să nutrească sentimente 
erotice faţă de colegele ei de școală, spre exemplu. 

Ştia cât accent se punea în jurul ei pe astfel de relații, 
considerate nu numai firești, dar chiar indicate și folositoare în 
carieră. În orice carieră! 

Ridicase de fiecare dată din umeri când i se arăta mai în 
glumă, mai în serios, la cabinele de duș, vreo colegă mai reușită 
din punct de vedere anatomic. Totuși, se dovedise incapabilă să 
aprecieze constituția unei femei cu un alt ochi decât cu cel cu 
care ar fi apreciat, de pildă, un cal de rasă - dacă s-ar fi priceput 
la așa ceva. 

Și deodată, fără să-și dea seama, se trezise holbându-se, ca 
un marinar „stătut” luni de zile, între picioarele acestei 
răufăcătoare. O căldură intensă îi cobora pe șira spinării. Işi 
deschise reflex primii doi nasturi de la cămașa albastră, subțire, 
a uniformei. Se trezi masându-și - tot fără să știe de ce - ceafa. 
Mâna dreaptă îi înconjură leneș gâtul subțire, apoi reveni în față 
și coborî, încet, în decolteul creat de nasturii deschiși. Închise 


ochii. Mâna cobori în continuare și îi cuprinse sânul stâng, pe 
care îl găsi întărit, fără nicio noimă. 

O văzu în minte pe Mercedes ridicându-se alene de pe 
bancheta de piele și apropiindu-se. Trecu în spatele ei și îi ridică 
părul care, nu se știe cum și când, se despletise. O sărută 
apăsat în spatele urechii și un val de aer cald, aromat, îi 
pătrunse în propria ureche. Furnicături începură să-i alerge pe 
șira spinării, ca un roi de albine năpustindu-se asupra ursului 
care deranjase stupul. 

Simţi apoi o mână, puternică și delicată în același timp, 
lovindu-i fesele. 

Și se bucură. 

Zâmbi. 

— Ce faci, cadet Denyle? auzi o voce aspră în spatele ei și 
deschise ochii, surprinsă. 

Işi dădu seama că totul fusese o închipuire, deși ar fi putut 
jura că acele atingeri fuseseră cât se poate de reale. 

Cu cascheta adusă prea mult pe ochi, picioarele depărtate și 
un baston cu electroșocuri în mână, în faţa ei se postase nimeni 
alta decât Sherril Jones, directoarea închisorii. 

Silvya roși toată. Se precipită să își încheie nasturii bluzei. 

— Datoria, să trăiţi! Dar era prea cald... adăugă ea, pierdută. 

— la vezi tu! hârâi vocea spartă a directoarei. Să te bată 
soarele de sus e una, dar să te prindă căldura dintre picioare e 
cu totul altceva. Deţinut Mercedes Fernandez, e a nu știu câta 
oară când îţi atrag atenţia! continuă directoarea, adresându-se 
celei care, chipurile, încerca să-și menţină condiţia fizică. Nu știu 
ce le faci și cum le faci, dar lasă-mi gardienii în pace, dacă vrei 
să nu petreci restul perioadei de pedeapsă la carceră. 

Mercedes se ridică molatic și o fixă pe directoare cu o privire 
caldă și pătrunzătoare în același timp. 

Ofiţerul Jones simţi din nou acei fiori care o cuprindeau ori de 
câte ori această scenă se repeta. Închise ochii și îi strânse cu 
putere, în încercarea de a nu mai lăsa să-i pătrundă spre creier 
energia erotică emanată de privirea deținutei. Respiră adânc și 
privi fix înainte. Ultimul lucru din lume pe care și-l dorea era ca 
acea slăbiciune să fie observată de către oricare dintre 
subordonatele ei. 


Mercedes zâmbi când o văzu pe directoare închizând ochii și 
strângând pleoapele. Sadică, se apropie de ea și îi șopti cald în 
ureche: 

— Cu ce am mai greșit de data asta, Sherril? 

Și, fără să mai aștepte vreun răspuns, se îndreptă cu pas 
elastic spre corpul B al închisorii. 

Directoarea rămase cu ochii închiși, înfiorată de suflarea care 
poposise asupra ei pentru câteva fracțiuni de secundă. 

Un huruit puternic îi întrerupse firul gândurilor murdare. 

Deschise ochii speriată și privi în jur, încercând să-și dea 
seama dacă zgomotul era real sau tot o parte a fanteziei ei 
dezlănțuite. Observă feţele tuturor îndreptate spre cer. Privi și 
ea, mirată. 

Un elicopter de luptă se apropia cu viteză - în picaj aproape - 
de curtea închisorii. 

Se dădu doi pași mai în spate, surprinsă de o atare apariţie, 
apoi apucă hotărâta staţia de emisie-recepţie pe care o purta la 
centură. 

Înainte de a apuca să rostească ceva în microfon două 
explozii puternice izbucniră la baza posturilor de observaţie ale 
închisorii, catalogată ca fiind de siguranţă medie, cu infractoare 
cu sentinţe ușoare, nepericuloase. 

Jones scoase imediat pistolul de la brâu și îl îndreptă, 
instinctiv, spre elicopterul care se pregătea să aterizeze chiar în 
mijlocul terenului de baschet. 

Nu mai apucă să apese pe trăgaci, prăbușindu-se cu o gaură 
de calibrul 7,62 în frunte. 

Deţinutele începură să ţipe disperate, laolaltă cu gardienele 
care se găseau pe terenul de sport. 

Din elicopter săriră doi indivizi îmbrăcaţi în uniforme de asalt 
negre, cu figurile acoperite de cagule și înarmaţi cu pistoale- 
mitralieră cu pat rabatabil. Unul dintre ei se repezi la cea mai 
apropiată gardiană, care se întâmplă să fie chiar cadetul Silvya 
Denyle, o apucă de gât și îi fixă ţeava armei la tâmplă. 

Nu rosti niciun cuvânt, însă nici nu era nevoie. Ca prin farmec, 
tumultul se linişti. Deasupra închisorii se lăsase o tăcere de 
mormânt. Toată lumea era cu ochii ţintă la cei doi bărbaţi și la 
ostatică. Nimeni nu îndrăznea să mai miște, nici măcar 
deținutele. 


Din elicopter cobori, ca și cum s-ar fi dat jos de pe podiumul 
de prezentare a ultimei colecţii de toamnă-iarnă Coco Channel, 
o femeie înaltă, suplă, îmbrăcată într-un taior elegant și o fustă 
strâmtă și scurtă, care îi lăsa descoperite coapsele lungi și 
puternice. 

Ca și cum postura în care se găsea era una perfect firească 
pentru ea - cu aerul că se îndreaptă spre raionul cu cosmetice 
dintr-un supermarket - femeia se apropie de Mercedes cu un 
pas sigur și o privire aspră. 

— Mercedes Fernandez, cumva? 

— Da. De ce mă întrebi? 

— Binevoiește să urci în mașinăria de acolo. 

Deţinuta se uită la străina venită din cer, apoi la mașinăria 
neagră ale cărei palete nu încetaseră să se rotească, asurzind 
pe toată lumea. Păru să cumpănească bine ceea ce urma să 
facă, însă femeia nu-i lăsă prea multă libertate de mișcare. li 
propti în tâmplă ţeava unui revolver și o apucă delicat, dar ferm, 
de cot. 

— Îmi cer scuze! spuse ea ironic. Poate am lăsat impresia că e 
o invitație cu mai multe variante de răspuns. Mișcă, până nu-ţi 
fac un tunel de aerisire prin ţeastă. 

Mercedes înţelese că nu are prea multe alternative și o privi 
întrebător pe cea care o ameninţa atât de hotărâtă. In ochii reci 
ai acesteia însă nu se putea citi nimic. Fata ridică ostentativ 
brațele în sus, ca să înțeleagă toată lumea că următoarele 
mișcări le va face sub ameninţare, nu din proprie voință, și se 
îndreptă spre elicopter. Odată cu ea începură să se retragă și 
cei doi indivizi costumaţi în negru. Unul dintre ei continua să o 
țină strâns lângă el pe biata Sylvia, care se abținea cu greu să 
nu leșine, într-o bună tradiţie feminină. 

Mercedes se sui prima în elicopter, urmată de misterioasa 
femeie și de individul care o ţinea ostatică pe Sylvia. Aruncând o 
ultimă privire amenințătoare, cel de-al doilea bărbat urcă și el, 
continuând să ţină ţeava armei îndreptată spre femeile prezente 
în curte. 

Elicopterul își luă zborul, sub privirile înmărmurite ale 
întregului penitenciar. Când se ridică suficient pentru a nu mai fi 
în raza mitralierelor din turnurile de pază, mașinăria se înclină 
spre stânga și porni lansat într-o direcţie necunoscută. 


Înainte de a ieși complet din spaţiul aerian al închisorii, 
femeile din personalul acesteia, împreună cu deţinutele, 
scoaseră un țipăt isteric, la unison. După un zbor care dură doar 
câteva secunde, trupul celei care fusese Sylvia Denyle se zdrobi, 
cu un zgomot înfundat, de bitumul terenului de baschet, exact 
în locul unde, cu câteva minute înainte, aterizase elicopterul. 

e 

— Adică cum, să mă dezbrac? se miră tânăra, iar sprâncenele 
ei atent pensate se ridicară circumflex deasupra ochilor mari și 
inocenți. 

— Vrei să spui că nu știi încă procedeul? se prefăcu Tom 
mirat. Uite-așa, câte o textilă pe rând. 

— Păi, la șah? nu acceptă ea explicaţia. 

— Dar la șah ce-are? Ti-am spus că nu știu unde ţine 
pezevenghiul ăsta de Lucky cărțile, ca să jucăm poker. Dar nu e 
așa de important lucrul ăsta. Șahul e sportul minţii, nu? 

— Da, și? 

— Și dacă îl joci se cheamă că ești om deștept, nu? 

— Da, și? 

— Și ar trebui, în consecinţă, să știi măcar să te dezbraci 
atunci când pierzi un pion ori un cal, sau ce dracului era piesa 
aia de ţi-am luat-o cu gagica asta... regina parcă, nu? 

Jewel ridică din umeri, indiferentă, apoi își scoase cu un gest 
sigur, îndelung repetat, tricoul mulat pe corp. Sânii, plini și mari, 
săltară scurt, scăpaţi din strâmtoare, vibrând preț de câteva 
fracțiuni de secundă. Suficient pentru vederea stroboscopică a 
lui Tom. 

— Poţi să repețţi mișcarea asta încă o dată? încercă el s-o 
ademenească pe tânără. Și încă o dată, și încă o dată... 

Jewel râse, cu râsul superior al celor care se știu dorite și 
înțeleg că au preluat controlul. 

— Uite, se milogi Tom, îţi dau piesa asta înapoi! Oricum n-am 
ce să fac cu ea aici, pe tușă. Numai dă-ți încă o dată tricoul jos. 

— Auzi... dădu Jewel semne de iritare. Vrei să jucăm în 
continuare sau ţi s-a făcut de altceva? 

— Mie? făcu Tom figura ofensată a negustorului prins cu 
facturi false. Să renunţ la sportul minţii? Niciodată! E rândul tău 
să muţi. 


Pe acest schimb de replici kasparovian se deschise ușa și în 
încăperea luminoasă pătrunse, obosit și parcă fără chef de 
viață, nimeni altul decât Lucky. 

Se opri surprins când o zări pe tânără la bustul gol, apoi 
mirarea lui crescu exponențial zărindu-l pe Tom, amicul său, 
față în faţă cu o mult prea provocatoare pereche de sâni. 

Însă mirarea cea mai mare - care aproape îl făcu să cadă pe 
spate - veni abia când observă, între cei doi, tabla lui de șah cu 
piese sculptate în lemn de tek. 

— Jewel... Tom... șaaah??? fură cele trei cuvinte care marcară 
progresiva sa uimire. 

Apoi nu mai spuse nimic. Se îndreptă spre barul ascuns în 
spatele unui perete fals din fundul încăperii, își turnă un pahar 
mare de scotch și se așeză calm în fotoliu. Dădu repede pe gât 
jumătate din conţinutul paharului, și abia atunci avu curajul și 
tăria să ceară lămuriri. 

— Poate cineva să mă lămurească ce dracului se întâmplă în 
casa mea? Tom, aveam întâlnire și am uitat eu? Jewel, ţi-ai 
terminat treaba mai repede și nu te-am lăsat eu să pleci acasă? 
Șaaaah? Pentru numele lui Dumnezeul... 

Tânăra fu prima care reacționă, luându-și repede tricoul pe ea 
și încercând să adune valoroasele piese înapoi în cutia de fildeș. 

— Nu! Nu strânge corpul delict! o opri Lucky din elanul ei 
tineresc. Nu prejudicia rezultatele anchetei, te rog frumos. 

Tom se prefăcea că nu joacă niciun rol în această dramă și își 
privea cu maximă admiraţie unghiile, care păreau să fie cam 
lungi pentru gusturile lui. 

Lucky se străduia din greu să nu izbucnească în râs, văzându- 
și prietenul încurcat precum un copil surprins în timp ce se uita 
pe gaura cheii cum se îmbăiază sora mai mare. 

— Uite care e treaba, domnu’ Lucky... începu Jewel să se 
jelească, închipuindu-și probabil că postura în care fusese găsită 
îi punea slujba, foarte bine remunerată, în primejdie. Domnu' 
Tom a insistat să facem o partidă de șah, că nu a reușit să 
găsească pachetul de cărţi de poker, și zicea că ăsta e un joc la 
fel de ușor și de simplu. Da' eu nu știam că se joacă și ăsta pe 
dezbrăcatelea și... dacă domnu’ Tom a zis că... 

Lunga declamaţie, rostită aproape pe nerespirate, o aduse pe 
biata fată în pragul sufocării. De aceea, își luă un nou elan, însă 
tensiunea era prea mare, așa că izbucni într-un plâns nervos, 


10 


plin de sughiţuri amestecate cu cuvinte pe jumătate spaniole, 
pe jumătate asiatice. 

Lucky se amuza teribil de încurcătura bietei fete, iar Tom nu 
reușea să își ia ochii de la tricoul unde tresăltau, ca doi 
porumbei captivi într-un sac, cei doi sâni grei și obraznici ai 
fetei. 

— Gata, gata! o linişti Lucky în cele din urmă. Nu s-a 
întâmplat nimic. Nici nu bănuiam că știi regulile jocului. 

— Păi, nici nu le știu... gemu Jewel cu obidă în glas. Dar a zis 
domnul Tom că mi le explică el pe parcurs. 

— Ha, ha, ha! izbucni Lucky într-un râs de nestăvilit. Jucai cu 
Tom un joc pe care nu îl cunoști, pe dezbrăcatelea? Ha, ha, ha! 
Tom! încercă Lucky să i se adreseze prietenului său, care tăcea 
chitic, prins cu musca pe căciulă. De ce nu ai ameninţat-o, ca de 
obicei, că o dai pe mâna celor de la Imigrări, ca să te lase să îi 
vezi trupul fără textile pe el? 

— Și tu acum... mormăi înciudat agentul CIA. Deja nu mai 
avea haz, și începuse să nu mă mai creadă. Hai, Lucky, zău așa, 
de ce nu mă lași să înfig drapelul american în solul ei 
nedestelenit? 

— Hai să n-o luăm de la capăt, bătrâne! Ti-am zis că am 
nevoie de o femeie care să mă ajute pe-aici. Dacă e frumoasă și 
virgină, cu atât mai bine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să o 
înceapă vreunul dintre noi. Mai bine nu te-ai mai strecura la 
mine în casă cu intenţii din astea murdare! Auzi, ce idee! Strip- 
șah... 

— Da' eu nu de aia am venit, ce dracu'! făcu Tom, aparent 
ofuscat. Sunt aici ca să te anunţ ceva extraordinar! Stai că am 
uitat... 

— Deci, domnu' Lucky nu e supărat pe Jewel? începu 
frumoasa corcitură mexicano-chinezească să își revină. 

— Un pic supărat sunt, Jewel. Ţi-am spus să fii mai atentă cu 
Tom și să nu îi mai înghiţi toate minciunile. 

— Aha! sări agentul, ca ars. Deci tu ai învăţat-o să nu mă mai 
creadă! Săraca fată! Îmi închipui cu cât jind mă dorește și se 
abţine, de frică să nu o dai tu afară, odiosule. Un adevărat 
stăpân de sclavi, asta ești! 

— Lasă, lasă, zi-mi mai bine de ce ai venit. Ţi-ai amintit? 
Jewel, fă-ţi te rog de lucru prin celelalte camere, că nu mi se 
poate concentra amicul! 


11 


Fata nu așteptă să fie invitată de două ori și se eclipsă urgent, 
urmărită cu poftă de ambii bărbaţi. 

— Mercedes... a evadat Mercedes! spuse Tom, ca și cum ar fi 
vorbit fără voia lui, în timp ce urmărea cu atenţie locul rămas 
liber după plecarea fetei. 

— Ceee??? sări Lucky ca ars din fotoliul în care se tolănise. 
Cum să evadeze? De la Delaware? 

— Yep! afirmă cu un aer grav uriașul său tovarăș. A fost ceva 
ca-n filme, așa mi s-a spus. Cu un elicopter care aterizează, cu 
ostatici, cu morți... de fapt, doar două victime... o gardiană 
începătoare și directoarea. 

— Deci, cu ajutor din afară! se minună și mai tare Lucky. 

— Yep! 

— Păi, asta înseamnă organizare serioasă... Cine să aibă un 
asemenea interes? Pentru o traficantă măruntă... dacă stăm să 
ne gândim... Nici nu mai avea ce declarații să facă... Toți ăia 
care rămăseseră în viață au fost prinși... 

— Yep! 

— Mai termină cu monosilabismul ăsta! se înfurie Lucky. 
Mercedes era a mea! Mi-ați promis că o să am exclusivitate la 
ea, ca să aflu cu ce puteri nemaipomenite e dotată. Tot 
erotismul ăla... Și povestea cu serul... 

Lucky păru brusc mai bătrân cu zece ani. Capul îi căzuse în 
piept, iar mâinile i se lăsaseră moi pe brațele fotoliului. 

— Era poate ultima mea legătură cu creatorii serului ăluia 
blestemat, adăugă el sfârșit. 

— Exagerezi... se strădui Tom să pară optimist. 

Ştia foarte bine cât de mult ţinea prietenul lui să afle 
povestea serului care îl transformase într-un om cu puteri 
paranormale, dar și cu slăbiciuni nefirești, din ce în ce mai 
manifeste în ultimul timp. 

— Doar n-a murit! A evadat. Am prins-o noi o dată, când era 
la mama dracului, în junglă... Punem noi mâna pe ea și a doua 
oară, nu-ți face probleme! In fond, ţara nu a părăsit-o și avem 
suficiente antene peste tot. 

— Hm! zâmbi trist Lucky. Voi n-aţi fost în stare să găsiţi 
ditamai avionul, pe 11 septembrie, cu toate că știaţi de unde a 
decolat și că se află în aer! O să găsiţi acum o femeie care poate 
subjuga pe oricine... Hai să fim serioși! Nici dacă v-ar mușca de 
nas n-aţi vedea-o. 


12 


— Bătrâne, parcă n-ai știi cum s-a „pierdut avionul” ăla. Și, pe 
de altă parte, doar nu crezi că a ajutat-o cineva să se pitească 
într-un vârf de munte... lese ea singură la suprafaţă, n-avea 
grijă. 


13 


e Capitolul 2 « 


Nu înțelegea defel cum de se găsiseră unii ca să o ajute să 
scape dintr-un loc care nici măcar nu îi displăcea foarte tare. 
Mercedes se simţea stăpâna pușcăriei, mai mult decât se 
crezuse stăpâna oricărui traficant de droguri până atunci. Nici în 
hacienda luxoasă din jungla columbiană nu se simţise atât de 
răsfăţată ca acolo. Practic, era sigură că, numai cu un minimum 
de efort, ar fi convins-o pe oricare dintre gardiene să o ajute să 
fugă, ba chiar să îi dea și bani de drum. 

După câteva ore de zbor simţi în sfârșit pământul sub 
picioare. | se pusese o cagulă pe cap, așa că nu avea nici cea 
mai vagă idee despre direcţia în care zburaseră. Și i se 
interzisese să scoată vreun sunet. 

— Hai, scoateţi-i porcăria aia de pe cap! se auzi vocea dură, 
dar plăcută în același timp, a femeii care o forțase să urce în 
elicopter. 

Se făcu brusc lumină și constată că se află într-un hangar. 
Paletele elicopterului se pleoștiseră, ca un penis după ce își 
încheie misiunea. Cei doi mascaţi se agitau de zor în jurul 
aparatului de zbor. 

Privi curioasă împrejurimile și constată că necunoscuta aceea 
dură o măsura la fel de intrigată printre genele întredeschise, 
parcă temându-se s-o privească drept în ochi. Mercedes zâmbi 
superior și o cântări cu căldură și poftă. Era clar însă, nu avea 
de-a face cu o femeie obișnuită. 

Cu o mișcare bruscă, aceasta se apropie de ea, o apucă de 
păr și îi dădu capul pe spate. In același timp se aplecă peste faţa 
tinerei și îi apucă gura cu buzele, ca într-o menghină, în timp ce 
limba ei aspră îi explora întreaga cavitate bucală dintr-o dată. La 
sfârșit o mușcă fără milă de buză și o împinse cât colo. 
Mercedes făcu doi pași, uimită, se împletici și căzu în praf. 

— Să nu-ți închipui că pe mine mă poţi vrăji, scumpo, după 
cum ai tu chef! o avertiză apriga femeie, cu un zâmbet răutăcios 
și biruitor. Ne-o tragem până cădem late, dar tot eu sunt șefa. 
Dacă îmi pierdeam capul după sex eram de mult moartă, să nu 


14 


uiţi asta nicio clipă! Zelda nu are decât un singur viciu: e avidă 
după putere. Restul e doar joc de copii. 

— E bine de știut... se hotărî Mercedes să vorbească. ȘI... 
când o s-o cunosc și eu pe duduia asta nemaipomenită? 

Imediat după această replică își simţi brusc obrazul tăiat 
parcă pe din două de o durere ascuţită și o usturime de 
nedescris. Biciul o plesnise cu putere exact peste față. Nu 
apucase să observe când scosese străina din fața ei teribilul 
instrument, însă îi simţise din plin efectul dureros. Își duse 
îngrijorată mâna la faţă, gândindu-se cu groază că îi rămăsese o 
urmă urâtă pe obraz. 

— Să nu mai faci pe șmechera cu mine, ai înţeles? rosti Zelda 
Ibrahimovici, șuierând ca o cobră regală. Eu nici nu te închid, 
nici nu te omor. Te desfigurez și își dau drumul în Harlem, 
printre negrotei. Să îţi mai încerci și acolo puterile de seducţie. 

— OK, OK! o potoli Mercedes, ușor înspăimântată. In fond, ce 
vrei de la mine? 

— Asta o să afli la timpul potrivit, frumoaso! rosti femeia 
disprețuitor, întorcându-i spatele. 

Apoi se îndepărtă cu pas elastic spre razele de lumină care 
inundau poarta deschisă a hangarului, parcă uitând cu totul de 
prezenţa pușcăriașei. 

Din spatele evadatei se auzi motorul puternic al unui 
Hummer. În câteva fracțiuni de secundă se trezi cu bolidul în 
dreapta ei și ușa se deschise, parcă de una singură. Unul dintre 
oamenii care o scoseseră din pușcărie îi făcu semn cu capul să 
urce, apoi demarară în viteză spre lumină. 

e 

Ziua începuse cum nu se putea mai prost. Își făcea ordine prin 
hârtii, pentru că știa că de moarte putea scăpa, dar de Fisc în 
niciun caz. În timp ce răvășea hârtiile vechi, disperat aproape la 
gândul că îi lipsesc niște chitanțe, simţi cum îi fuge pământul de 
sub picioare. Înţelese că urma să aibă o viziune și apucă să-și 
spună: asta, exact asta îmi lipsea acum! 

Văzu o stradă plină de deșeuri menajere și i se păru că 
recunoaște împrejurimile, dar nu apucă să se gândească la asta. 
Un bătrân cherchelit se plimba preocupat, cu capul în pământ. 
Părea hotărât să ajungă undeva, dar ceva îl împiedica să ţină 
direcţia precisă. Deodată, de nicăieri, o namilă se repezi la el și, 


15 


cu o mișcare rapidă, îi secţionă bătrânului picioarele de la 
genunchi. 

Lucky tresări speriat. Nu mai văzuse în viaţa lui o asemenea 
lovitură. Urmă o luptă scurtă, dacă se puteau numi așa 
zvârcolirile unui bătrân care pierde rapid litri de sânge, 
încercând să riposteze unui negru cât toate zilele, sau, mai 
curând, cât toate... nopţile. 

Urmă lovitura decisivă, care străpunse craniul bătrânului, și 
totul luă sfârșit. 

Lucky își reveni la fel de brusc. Scutură capul și se lungi pe 
jos, sfârșit. 

Ce dracu' să mai însemne și asta? se întrebă el contrariat, 
după ce se trezi din coșmar. Și ce legătură am eu cu cei doi? 
Sper că n-am început să „vizualizez” toate grozăviile care se 
petrec în lumea asta nenorocită. Imi ajung alea în care sunt 
implicat, într-un fel sau altul. Dar parcă am posibilitatea să aleg? 


Țărâitul insistent al telefonului îl readuse cu gândurile la 
realitatea imediată. 

Nu vru să răspundă. Nu avea chef de nimeni. Telefonul sună 
cât sună, apoi intră automat pe robot. 

— Sam, Sam, tu ești? se auzi o voce disperată la celălalt 
capăt al firului. Spune-mi că ești acolo... nu mă poţi lăsa așa, 
acum. 

Ridică mirat capul, la auzul acelui glas. Nu atât disperarea - 
care putea fi ușor simțită - îl uimea, ci tonalitate vocii, ce venea 
de undeva din neant, din trecutul lui îndepărtat, aproape uitat și 
de care nici nu-și amintea cu plăcere. 

— Măi să fie! făcu el cu voce tare, cu o neîncredere vădită în 
glas. 

Primul impuls fu acela de a ignora apelul, însă ceva, mai 
puternic decât voinţa lui de a nu reînnoda legăturile cu trecutul, 
îl împinse să ridice receptorul. 

— Măi să fie! repetă el, de data asta unui adresant bine 
determinat, aflat încă la celălalt capăt al firului. Jimmie? Jimmie 
Tower? 

— Oh, Lucky... Sam!... Ce noroc că te-am găsit! Tu ești, nu? 
Samuel Branigan, cu care dădeam spargerile alea colosale... 

— Hm... Oarecum... acceptă bărbatul, vizibil nemulțumit de 
modul de identificare la care era supus de către vechiul său 


16 


camarad. Dar nu mai mă ocup de așa ceva... sau nu chiar la fel, 
în fine. Spune, bătrâne... nu vreau să te supăr foarte tare, dar 
cum dracu' ai aflat numărul meu de telefon? 

— Lasă asta, că nu știu dacă am timp pentru destăinuiri. 
Ascultă, Sam. De câteva zile primesc ameninţări cu moartea de 
la o voce înspăimântătoare. 

Lucky se scărpină instinctiv în creștet, neștiind care ar fi 
trebuit să fie reacţia lui la asemenea înștiinţări venite de la 
prieteni pe care îi socotea ca și morți, iar acum afla că sunt doar 
sub ameninţarea morţii. Se mai agățau încă de viaţa lor 
mizerabilă, de spargerile prăpădite date prin cine știe ce 
spelunci, care le aduceau un pumn de bani buni numai să bea o 
săptămână până își pierd minţile, ca după aceea să o ia de la 
capăt, iarăși și iarăși. De ce or mai fi vrând să trăiască aceste 
specimene? se miră el, apoi i se făcu oarecum rușine că 
gândește așa, însă nu se putea stăpâni. 

— Imi pare rău să aud asta, bătrâne, deși nu văd cum... Și 
totuși, de unde ai numărul meu de telefon și cu ce te pot eu 
ajuta, nu înţeleg?! 

— Trebuie să mă ajuţi, prietene, se auzi glasul fostului amic, 
aproape smiorcăindu-se. Că e din cauza ta tot ce mi se 
întâmplă... 

Lucky fu pe cale să scape telefonul din mână. Din cauza lui? 
După aproape un sfert de secol? După ce considerase tot 
trecutul lui cu desăvârșire mort și îngropat? 

— Cred că la mijloc e o greșeală, bătrâne. Liniștește-te, te 
rog, și spune-mi exact despre ce e vorba, ca să văd cum îţi pot fi 
de folos, deși... 

— ... Stai că-ţi explic, numai să nu închizi! Acum o săptămână, 
aproximativ... stăteam la o băută cumpănită, cu Pierce Cap de 
Cal. Nu știu dacă îl mai ţii minte? $menarul ăla care și-a pierdut 
un rahat de ochi în încăierarea cu banda lui Duhoare de Pește... 

— ... Parcă mi-l mai amintesc... spuse Lucky, mai mult pentru 
a scurta noianul de explicaţii în care se lansase Jimmie. 

Cât să aibă ăsta acum? se întrebă el; Șaizeci, șaptezeci de 
ani? Parcă sărise bine de patruzeci încă de pe atunci... 

— Spune mai exact și lasă-le dracu' de amintiri! 

— Aşa... Și mă trezesc că îmi sună mobilul. Îţi dai seama că îl 
șutisem de pe undeva și nici măcar nu știam exact ce număr 
avea. N-ai să crezi ce era să vomit de mirare când aud o voce de 


17 


la celălalt capăt spunându-mi: «Jimmie Tower, vei muri în 
curând și îţi vei și dori asta!” Pe urmă mi-a închis. Curios din fire 
cum îl știi, ăsta micu', chioru', Pierce, sare pe mine. Că ce e? Ce 
m-am schimbat așa la față? Că m-am ramolit dracului de tot... In 
fine, a trebuit să-i mardesc una peste meclă, că mă înnebunise 
de tot, în puii mei. 

— Termină, mă, cu prostiile! se enervă Lucky. Treci odată la 
subiect, nu o mai tot rostogoli atât. Ce legătură are asta cu mine 
și cu ce te pot ajuta? Dar mai scurt, că mai am și alte treburi 
decât să depăn amintiri de gang cu tine. Cu tot respectul, 
bineînţeles. 

— Stai, bă, nu te fă al naibii cu mine! Nu pot să dau tot pe 
goarnă deodată, că nu se mai înţelege nimic. Și e esenţial, 
înţelegi, e-sen-ţi-al să pricepi cum vine treaba. Așa! Mă 
gândesc... bă, că mă ameninţă un dement... Nu nici prima, și să 
mor de-o fi ultima dată. Dar de unde păsărica mă-sii cunoștea 
dementu' numărul drăcoveniei ăleia, că nici eu nu îl știam prea 
bine, și ţin minte sigur că nu l-am trecut în cartea de telefon, hă, 
hă, hă! se distră Jimmie de unul singur de spiritul pe care îl 
lansase. 

— Jimmie, bătrâne, eu închid și-mi bag picioarele în povestea 
ta... se enervă Lucky de-a binelea blestemându-se în gând că 
răspunsese la apelul nebunului. 

O fi și beat mangă, se gândi el, cu ciudă. 

— Deci, se precipită Jimmie, mobilul a continuat să sune, la 
mai multe ore, și la un moment dat m-am înfuriat. l-am zis 
ticălosului că nu știu de unde mă cunoaște și ce avem amândoi 
de împărțit, dar dacă are coaie să vină să ne tăiem, nu să mă tot 
amenințe ca o muiere prin telefon. Și atunci mă lovește cu 
măciuca în cap și zice: „Toţi amicii lui Branigan mor în jurul lui!” 

Lucky simţi că îl lasă picioarele. Se așeză încetișor pe fotoliul 
aflat în apropierea telefonului, parcă cu grijă și teamă să nu 
nimerească alături. 

— Ei, te-ai prins acum cum vine treaba? se auzi vocea 
satisfăcută a lui Jimmie, care parcă vedea cu ochii lui reacţia 
fostului său camarad de spargeri și beţii. Îţi dai seama cum am 
căzut și eu pe spate... La început nici nu știam la cine dracu' 
face referire. Care Branigan, și ce treabă am eu cu prietenii lui? 
Asta m-am gândit, în primul moment, fără supărare. E o 
confuzie, bă, ratatule! i-am strigat boului, oarecum liniștit că s-a 


18 


terminat. Samuel Branigan, articulă mitocanul. Îți sună 
clopoțelul la numele ăsta? a mai spus el, încercând să fie ironic. 
Mânca-mi-ar ironia dintre buci! Zic: Da, îmi spune. Îmi spune că 
e mort de douăzeci și mai bine de ani. Și ce treabă am eu cu el, 
fără supărare, Sam, dar te știam cu flori pe piept și nu mă mai 
gândeam că pot să te supăr. Dar, poc!... îmi trântește un număr 
de telefon și o poreclă: Lucky! Și îmi mai zice o dată că asta mă 
va costa mai mult decât m-ar duce capul să îmi închipui și 
închide... Sam! Sam! începu Jimmie să se agite la receptor, 
văzând lipsa de reacție a lui Lucky. Mai ești acolo? Bă, nu mă 
lăsa cu curu’ în baltă... Ajută-mă, că n-am chef s-o îmbrăţișez pe 
coana mare cu coasa din cauza ta! Nu știu ce prostii ai făcut 
după ce te-ai dat la fund ca mortu', da' sigur eu nu am nimic de- 
a face, OK? 

Lucky aproape că nu îl mai asculta pe Jimmie perorând aiurea, 
cu aceeași limbariță pe care i-o știau toți, de când lumea. 

— Uite care-i treaba, se decise Branigan într-un târziu să 
încheie această curioasă conversaţie. Dictează-mi mai bine 
numărul tău de telefon. Am să trag niște sfori ca să văd cum te 
pot ajuta. Uite, îţi promit că mâine, nu mai târziu de mâine, vei 
avea vești de la mine. E bine așa? 

— E foarte bine, Sammy. Sau poate preferi să-ţi spun Lucky? 
Auzi, al dracu’ Branigan... Lucky... hă, hă, hă! 

Și îi lăsă numărul, avertizându-l că va suna din nou dacă nu 
primește niciun semn, după cum i se promisese. 

— Că știu că nu era punctul tău tare ăsta, cu promisiunile, nu? 
Pișicher bătrân ce ești! 

— Eh, vremurile s-au mai schimbat, Jimmie, și eu odată cu 
ele. Stai liniștit, că te sun. Și ai grijă de tine până atunci, OK? 

Închise telefonul, însă ciudata conversaţie încă îi mai răsuna 
în urechi, de parcă Jimmie continua să se afle cu el pe un fir 
neștiut. Un trecut pe care nu și-l mai dorea aproape năvălea 
peste el. 

Cu mișcări automate ajunse la bar și dădu pe gât o dușcă 
zdravănă de whisky Jim Beam direct din sticlă. Se hotărî să-l 
sune pe Thomas Roe, amicul său din CIA. Prea multe se 
întâmplaseră deodată, și tare s-ar fi mirat să nu existe nicio 
legătură între ele. Învăţase de mult să nu mai creadă în 
coincidenţe. 


19 


Jimmie închise telefonul cu o ușoară strângere de inimă. Se 
miră de el. 

Ce dracului, am devenit o domnișoară? se gândi el înciudat. 
Mă sperii de niște telefoane anonime? 

De fapt, nici el nu știa de ce se temea. De ameninţări, cu care 
de altfel era foarte obișnuit, sau de conexiunea cu cineva pe 
care îl considerase mort mai bine de douăzeci de ani? 

Bătrânul Sammy, cine s-ar fi așteptat? Dacă nu l-aș fi auzit, n- 
aș fi crezut. Și ce drac de legătură am eu cu toată tărășenia 
asta? 

Se îndreptă gânditor - ceea ce nu i se întâmpla foarte des - 
spre barul lui Spooky Fred, un fost asasin de duzină. Și el fusese 
bun prieten cu Sam la un moment dat, dar acum, la bătrânețe, 
se retrăsese din vâltoarea zbuciumată a străzii și se dedicase 
furtișagurilor meschine prin intermediul barului pe care îl 
patrona. 

Toţi clienţii știau că botează băuturile, însă cine avea curajul 
să îi spună asta în față? Pentru Spooky Fred, o viaţă de om nu 
valora nici cât apa cu care boteza whisky-ul. 

Se înserase și străzile se goliseră de populaţia care își ducea 
existența mizeră alergând de colo-colo, în încercarea de a-și 
găsi un rost și a consuma într-un mod cât mai stupid cu putinţă 
o existenţă pe care, probabil, nici părinţii lor nu și-o doriseră. 
Vântul sufla slab și răscolea ziarele aruncate pe jos. Din când în 
când, câte-o pală mai puternică rostogolea sticlele de plastic, 
peturile de otrăvuri vândute sub denumirea de băuturi 
răcoritoare. 

O umbră se ridică de lângă un gang și se apropie tiptil de 
Jimmie Tower. Acesta nu-și dădu seama, pe de o parte pentru că 
încă se mai gândea la întâmplările de peste zi, pe de altă parte 
fiindcă la el acasă se simţea în siguranţă. Cine ar fi îndrăznit să-l 
atace tocmai pe el, o matahală de doi metri și zece, bătrân, ce-i 
drept, dar încă voinic ca un taur și învăţat cu toate trucurile 
luptelor de stradă? 

Umbra se apropia însă ameninţător, și nu părea foarte 
impresionată de statura bătrânului spărgător. 

Când Jimmie simţi primejdia era deja prea târziu. O lovitură 
năprasnică de sabie îi retezase ambele picioare, de la genunchi. 
Bătrânul se prăbuși ca un bolovan, cu o uimire care îi încremeni 


20 


fața într-un rictus înspăimântător. Întins pe caldarâm, își privea 
picioarele și nu-i venea să creadă. 

Câtă precizie, apucă el să se mai gândească. Și ce lamă, ce 
oțel... A 

Sângele i se scurgea în valuri. Își zări pulpele alături, încă 
zvâcnind stupid. Fără să scoată o vorbă, se răsuci și își scoase 
cu o mișcare rapidă șișul imens din buzunar. Strângând din 
dinţi, căută din ochi silueta pe care abia apucase s-o surprindă 
cu coada ochiului. Simţea că i se sfârșiseră zilele, însă nu voia 
să plece de unul singur pe lumea cealaltă. 

Mâna îi zvâcni cu forță în direcţia în care îl simţi pe agresor, 
pregătind probabil o altă lovitură năucitoare. Rezistenţa pe care 
o întâmpină arma îl făcu să înţeleagă că își nimerise ţinta. Nu 
știa cât de grav. Durerea lui fusese năprasnică la început. Acum 
deja nu mai simţea mare lucru, în afară de o ură nestăvilită, 
care îi întuneca și mai tare gândirea. 

Necunoscutul icni, mirat de o asemenea reacţie. Lama 
ascuţită a șișului îi sfârtecase hainele și îi crestase pielea de pe 
burtă. Nimic grav, însă fusese convins că o să fie ușor să 
lichideze așa o fosilă. 

Umbra căpătase materialitate. Pelerina pe care o purta 
căzuse în momentul în care se eschivase, reușind să-și salveze 
măruntaiele. Prăbușit pe asfaltul murdar și mirosind puternic a 
urină, Jimmie se răsuci, cu un ultim efort, ca să-și identifice 
dușmanul. Era un negru cu faţa prelungă, ca de cal, și o privire 
rătăcită. 

— Așa, frate? șuieră bătrânul, cu ultimele lui puteri. Aţi 
început să călcaţi și pe aici! Poate e mai bine că părăsesc lumea 
asta, înainte de a vedea ciorile aterizând în cartier. 

Negrul ridică sabia fără o vorbă, în timp ce bătrânul îl privea 
cu ochii tulburi și respiraţia abia simțită. Pierduse prea mult 
sânge, și știa că următoarea lovitură va fi aproape inutilă. Cu un 
ultim zvâcnet aruncă șișul, acesta înfigându-i-se negrului în 
obraz, între pomet și maxilarul superior, făcându-l să urle de 
durere. 

Sabia cobori rapid și pătrunse savant în creștetul bietului 
muribund, ţintuindu-l de asfalt ca pe o frigăruie scăpată de un 
copil în ţărână. 

Icnind de durere, ciudatul asasin își scoase pumnalul din 
obraz și își presă rana cu putere, folosind o bucată de pânză pe 


21 


care o sfâșie din pelerină. Înjură cu patimă, extrase sabia din 
capul lui Jimmie și aruncă o privire grăbită în jur. 

Nimeni nu îndrăznea să iasă prin acea parte a cartierului după 
căderea întunericului. 

Lipindu-se de zidurile scorojite și deplasându-se fantomatic, 
silueta negrului se confundă cu întunericul nopţii, pierzându-se 
rapid în decor. Pe asfaltul vânturat de pale de vânt, cadavrul 
ciopârțit al celui care fusese Jimmie Tower Spărgătorul zăcea în 
sângele ce continua să curgă șiroaie și se strecura hoțește spre 
rigolele de lângă bordura ciobită a trotuarelor. 


22 


e Capitolul 3 e 


Lucky privi trist cadavrul celui care îi fusese o vreme prieten 
și complice. Fu uimit să constate cât de bătrân era cel cu care 
împărțţise riscurile meseriei și câte o asiatică pirpirie, din când în 
când. Își închipui că așa ar fi trebuit să arate și el, dacă nu ar fi 
beneficiat de administrarea acelui ser misterios și, pentru o 
clipă, se rușină la gândul că își blestemase de atâtea ori soarta. 

În fond, era un mare norocos, iar porecla de Lucky i se 
potrivea ca o mănușă. Scăpase de moarte atunci când nimeni 
nu ar fi crezut că este posibil, apoi petrecuse douăzeci de ani în 
comă, dar nu îmbătrânise nici măcar cu o zi. După toate astea, 
se trezise aruncat într-o lume despre care avea doar o vagă 
idee. 

— Urâtă lucrătură... ajunse până la el vocea doctoriței legiste 
care era de serviciu în ziua aceea la morga orașului. 

Tresări și își dădu seama că fusese departe, pentru câteva 
clipe, de locul în care se găsea. Altfel nu își explica cum putuse 
să nu observe un asemenea exemplar. Blondă, cu niște ochi 
mari și negri ca spatele lui Kunta Kinte, cu părul tăiat la nivelul 
urechilor și cu un corp care părea firav sub halatul alb ca neaua, 
legista se lipise de el, sub pretextul unei examinări a cadavrului 
ciumpăvit al bătrânului Jimmie. 

Bărbatul îi simțea căldura trupului în hala îngheţată și, pentru 
o clipă, uită de motivul care îl adusese acolo. 

— Noroc că e singura lucrătură urâtă pe care o văd prin 
preajmă, zâmbi el, făcând-o pe tânără să roșească până în albul 
ochilor. 

— Un prieten, o rudă? întrebă ea repede, pentru a scăpa de 
momentul penibil în care se dăduse de gol. 

— Să spunem, o cunoștință. Ceea ce îmi amintește că nu am 
făcut asta. 

— Ce? 

— Cunoștinţă, evident. Eu sunt Lucky. 

— Ciudat mod de a pune problema. Eu sunt Clarice. 

— lartă-mă! Pun probleme în cele mai ciudate feluri. Dacă nu 
mă crezi pe cuvânt, îţi pot demonstra aici, pe loc. 


23 


— Ho, ho! se retrase brusc doctoriţa. Te mişti cam repede, 
domnule Lucky, nu crezi? 

— Ha, ha, ha! râse Lucky cu poftă, dezvelindu-și dinţii 
impecabil de albi, care străluceau nefiresc în lumina stranie a 
neoanelor. Locurile astea îmi sporesc mereu viteza de reacţie, 
trebuie să recunosc. 

— Pervers? 

— Filosof, aș zice, mai curând. Nicio viteză nu e prea mare 
când vezi atâtea foste existenţe în jur, nu? Până apuci să te 
mişti, te trezești ca amicul Jimmie, aici de faţă. Aparent de 
faţă... ha, ha, ha! 

Clarice privi cu mirare acel exemplar reușit al rasei albe, fiind 
cucerită de pofta lui de viaţă și de forța pe care râsul său o 
degaja. 

— Eh, dacă m-aș lăsa condusă de gânduri din astea, ar trebui 
s-o ţin tot într-o orgie, spuse ea și se îndepărtă, sub pretextul că 
are ceva de notat pe foaia de observații. 

— Ce avem aici? se auzi în acea clipă glasul tunător al lui 
Tom. Ceva mortăciuni respingătoare? Oooo! Dar ce spun eu 
asemenea cuvinte! Să privim mai bine la viața ce pulsează în 
acest admirabil trup! adăugă el, când descoperi prezenţa 
legistei. Nu vrei să ridicăm puţin temperatura locului, îngerașul 
meu? 

— Voi doi sunteţi cumva fraţi sau proveniţi din aceeași 
clinică? se cruci doctorița, când auzi vorbele noului sosit. Și eu, 
care îl consideram pe domnul Lucky cam prea îndrăzneț... 

— Cine, tolomacul ăsta? arăta Tom dispreţuitor spre tovarășul 
său. Păi, dacă-l aștepți pe domnul Lucky să-ţi scotocească 
printre pulpanele halatului, ajungi mai rigidă ca nefericiţii, ăştia 
de prin sertare. 

— Nu zău?! se strădui Clarice să rămână serioasă. Deci, 
înțeleg că sunteţi aici cu treabă, nu? 

— Vezi că începi să prinzi mișcarea? se îndreptă agentul CIA 
cu hotărâre de ea. Să trecem la treabă, frumoaso! 

— Avem aici un fost infractor, dacă nu mă înșel, Jimmie 
McCormack, cunoscut sub apelativul de Jimmie Tower, trecu în 
viteză doctorița la latura oficială a întâlnirii. Apoi se strecură ca 
o zvârlugă pe sub brațul uriașului, care se pregătea s-o prindă 
într-o îmbrăţișare. Bărbat, aproximativ șaizeci de ani, măsurând 
2, 10 m înălțime, constituţie robustă, aparent sănătos. Moartea 


24 


a fost provocată de străpungerea craniului cu o lamă extrem de 
bine ascuţită. Ceva ce eu, una, nu am mai avut ocazia să văd. 
Pe fondul unei hemoragii puternice, provocate de secţionarea 
completă a ambelor picioare, chiar deasupra rotulelor, moartea 
ar fi survenit probabil oricum în scurt timp, chiar și în lipsa 
acestei ultime lovituri. Totuși, această ultimă lovitură o putem 
considera cauzatoare de moarte. Ora decesului: aproximativ 
10:30 p.m., data de ieri. Cadavrul nu prezintă alte echimoze sau 
răni, semn că lupta, dacă a avut loc, nu a durat prea mult. 

— Impecabil, doctore, se gudură Tom pe lângă ea. Vrei să fii 
soția mea? Sau preferi ceva mai puţin, mai puţin torid? întrebă 
el, făcând semn spre rafturile pline cu cadavre din jurul lor. 

— Nu sunt necrofilă, dacă asta vreți să sugeraţi. Știu că toți 
cei din branșă suntem bănuiţi de diverse deviații... Dacă mai 
aveţi nevoie de alte amănunte, le veţi găsi în raportul pe care îl 
voi înainta forurilor competente. 

— Dragă Clarice, nu fi chiar așa rigidă, încercă Lucky să 
îndrepte stricăciunile provocate, după câte se părea, de 
atitudinea năvalnică a prietenului său. Nu trebuie să-l iei în 
seamă: De fapt, nu e în stare de nimic. Bărbăţia i-a fost răpită 
de o mină antipersonal în războiul din Golf. Dă și el, săracul, din 
gură. Trebuie să-l înţelegi. Limba i-a mai rămas... 

Tom îi aruncă o privire nimicitoare amicului său și se arătă 
gata să dovedească contrariul acolo, chiar pe masa de autopsie. 
Dar Lucky nu îi dădu această ocazie. 

— M-ar interesa dacă ne poţi spune ceva despre arma crimei. 
Ai afirmat că te-a surprins. 

— Da, admise Clarice, cucerită de vorbele calde și de surâsul 
fermecător al tovarășului bădăranului cel mare. Consider că 
asasinul a fost un bărbat, foarte puternic și foarte priceput. Insă 
acurateţea tăieturii, faptul că, foarte probabil, ambele picioare 
au fost retezate dintr-o singură lovitură... aș zice că e vorba 
despre o sabie japoneză. Însă eu nu am mai întâlnit așa ceva. 

Legista păru să cumpănească puţin înainte de a rosti 
următoarele cuvinte, de parcă i-ar fi fost teamă să le rostească. 

— Spune sincer ce crezi, o încurajă Lucky. Nu ești la examen. 
Dacă greșești, nu îţi ia nimeni capul. De altfel, nici nu cred că ne 
vom putea da seama dacă greșești. 

— Ştii vorba aia cu care bătrânii ne tot omoară, când își laudă 
vechiturile? 


25 


— „Aşa ceva nu se mai fabrică în ziua de azi”? își încercă Tom 
norocul. 

— Exact! se uită surprinsă Clarice la el, nevenindu-i să creadă 
cât de perspicace putea fi cel pe care îl considerase o simplă 
excrescenţă a penisului său. 

— Da! zâmbi Lucky, ghicind gândurile doctoriţei, în ciuda 
aparenţelor, amicul meu nu e total cretin. Deci, ce vrei să spui 
cu zicala asta? 

— Ce-a spus și el, cuvânt cu cuvânt. Așa ceva nu cred că se 
mai fabrică în zilele noastre. Inclin să cred că este o armă... cum 
să zic eu, istorică. Judecând după grosimea tăieturii și după 
traiectorie, cred că e vorba despre o lamă de sabie, extrem de 
grea și de subțire în același timp și, probabil, extrem de lungă. 
Insă, repet, niciuna dintre săbiile ale căror urme le-am tot văzut 
pe aici nu provoacă nici pe departe asemenea dezastru. Și pot 
să spun că sabia a devenit o armă extrem de utilizată în 
Philadelphia ultimilor ani. De vină trebuie să fie serialul ăla cu 
"Nemuritorul”. 

— Știu ce vom face, interveni agentul. Prietenul și colegul 
meu Paco e un adevărat fanatic al armelor de tot felul, mai ales 
al celor care nu scuipă foc. Cred că niște fotografii ale tăieturilor 
l-ar putea lămuri asupra problemei. Ce zici, doc? Te prinzi la 
niște foto sexy lângă mandea și corpu' decedatului mort? 

Clarice nu așteptă să i se spună de două ori. Luând din 
spusele lui Tom numai ce consideră necesar, apăru cu un aparat 
digital și efectuă rapid o scurtă ședință foto. După ce termină îl 
privi direct în ochi pe Lucky, ușor întrebător. 

Acesta dădu încurcat din umeri și îi făcu semn că nu el era cel 
care decidea faza următoare, ci Tom. 

— Hm! făcu legista. Se pare că trebuie să vorbesc cu tine, 
deși nu îmi face nicio plăcere, trebuie să recunosc. Avem 
fotografiile, avem aici un laptop, o conexiune de internet... Cui i 
le trimitem? 

Malacul bătu admirativ din palme, fără nicio urmă de ironie. 

— Aşa se face treaba aici? Impecabil! În ritmul ăsta poate 
aflăm și cine l-a ucis pe Kennedy. Nu că nu am ști, de altfel... 
bolborosi el o ultimă propoziţie. 

Și, ca un elev ascultător, preluă aparatul de la doctoriţă, 
trecând la laptop pentru transmiterea datelor necesare 
maniacului său coleg. 


26 


După câteva minute, bătu puternic cu palmele în masă și 
exclamă satisfăcut: 

— Maurul și-a făcut datoria! Acum nu mai trebuie decât să 
așteptăm rezultatul. Dar, până atunci, nu știu voi cum sunteţi, 
dar mie... toate hălcile astea de carne congelate mi-au făcut o 
poftă de mâncare teribilă. 

(J 

Lucky străbătea  îngândurat străzile din Philadelphia, 
concentrându-se asupra viziunii pe care o avusese cu puțin timp 
înainte să primească telefonul de la Jimmie. Era clar că văzuse 
crima înainte de a se înfăptui. Dacă ar fi făcut legătura și l-ar fi 
recunoscut pe bătrânelul acela deșirat, ar fi fost cu totul altceva. 
Sperase să nu mai fie în veci nevoit să se întoarcă în acel oraș, 
dar iată-l revenind. Și nu oricum, ci împins de la spate tocmai de 
trecutul pe care încerca să-l uite. 

— Ce-i, bătrâne? îl întrebă Tom, îngrijorat. Te copleșesc 
amintirile? Te macină? Dă-le, mă, dracu'! izbucni el deodată, 
văzând că prietenul lui nu-i răspunde. Că doar n-o să stai să te 
pălăcești în ele toată perioada cât rămânem aici. Uite, eu nu am 
mai fost în Phili, și nu l-am văzut decât în crâmpeiele din clipul 
răgușitului ăla de Spriengfield, că filmul n-am avut curiozitatea 
să-l văd, din cauză că nu înghit propaganda pentru poponari. 
Streets of Philadelphia  curului meu! Pardon de aluzie, 
neintenționată. 

Lucky zâmbi, semn că digresiunea amicului său își făcuse 
efectul, ceea ce acesta își și propusese. 

— Dar cine să aibă nebunia să îmi amenințe foștii prieteni? Și 
de unde îmi cunoștea noua identitate, numărul de telefon?... 

— De fapt, asta e întrebarea, bătrâne. Îmi miroase clar a 
servicii secrete, mai tare decât costițele astea care își împrăștie 
aroma pe stradă. De unde dracu’ vine aroma asta 
înnebunitoare? se trezi el salivând. 

Lucky ridică mirat capul din pământ și constată că nimerise în 
faţa unuia dintre localurile unde venea să mănânce în tinerețe, 
înconjurat de curve și amici de cea mai dubioasă speță. 

— Jeffrey's Ribs! rosti el, uimit. 

Se gândi că putea fi și o coincidenţă, însă era posibil ca pașii 
să-l fi adus instinctiv într-acolo. 

Intrară, Tom cu elan și Lucky cu strângere de inimă. 


27 


O mai fi careva dintre cunoscuţii mei pe aici? se întrebă el în 
gând, dar se linişti oarecum când văzu că localul nu mai 
păstrase din vechea speluncă decât numele și, probabil, profilul, 
judecând după mirosul puternic de afumătură prăjită. 

— Ceva amintiri răscolitoare? îl întrebă agentul, cu aerul 
unuia care nu dă doi bani pe răspunsul la întrebare. 

De altfel, era extrem de preocupat să amușine prin aer, 
încercând să ghicească, după miros, care sunt specialităţile 
bucătarului. 

— Și amintiri, dar mai mult nedumeriri. Chiar presupunând că 
sunt implicate serviciile... care ar fi rostul? Omul ăla nu mai 
însemna absolut nimic pentru mine. E drept că regret faptul că a 
murit dintr-o chestie cu care nu avea nici în clin, nici în mânecă, 
dar totuși, dacă au ceva cu mine, de ce nu mă elimină direct? 

— Hm! făcu Tom, nemultumit de perturbarea momentului 
solemn al mesei cu întrebări existenţiale. Dacă e mâna 
serviciilor secrete, nici nu poate să fie simplu. Aștia, dacă nu le 
încurcă și nu le ameţesc până te doare capul, nu se simt bine. 
Uneori, am impresia că o fac anume ca să mă înnebunească pe 
mine. Tin minte, îmi povestea un veteran, când cu Vietnamul... 

— ... Sst! făcu Lucky deodată, întrerupându-l pe amicul său 
tocmai când acesta prinsese elan pentru depănarea unei alte 
captivante povestiri despre implicarea CIA în ultimele războaie 
oficiale ale Unchiului Sam. Uite, acolo! Să crăp dacă ăla nu e 
Pierce Cap de Cal... 

— Cine? se miră Tom, tocmai când sosise o chelneriţă trupeșă 
ce dorea să le ia comanda. 

— Şi Rob Nebunu”... continuă Lucky imperturbabil, parcă 
apucat de picior de fantomele trecutului. Aștia n-au mai murit? 
Tocmai îmi povestea Jimmie cum bea cu Pierce când l-a sunat 
misteriosul glas... Oare m-or recunoaște? Le-o fi povestit Jimmie 
ceva? 

— Păi, du-te și întreabă-i de vorbă așa, ca un străin, și vezi 
care e treaba, îl încurajă agentul, prea preocupat de porţia 
imensă ce i se pusese în faţă. 

Conform obiceiului pe care Lucky îl ţinea minte din tinereţe, 
cei doi nu se osteneau să ocupe o masă, preferând să stea 
atârnaţi de tejgheaua barului și să își mestece în scârbă porţia 
de costițe înecată în vodcă. 

— Cum, mă, l-au găsit fără ţurloaie? se minuna Rob Nebunu’. 


28 


— Chiar așa, să n-am parte de mă-ta dacă te mint! îl asigură 
Pierce, în stilul lui inconfundabil. 

Probabil că mama lui Rob era oale și ulcele de mult, asta în 
fericitul caz în care respectivul ar fi reușit s-o identifice 
vreodată. 

Lucky era amuzat de dialogul celor doi, care îi aducea în 
minte savoarea clipelor pe care le petrecuseră împreună, 
mestecând la nesfârșit aceleași dialoguri dezlânate și stupide. 

— Și cu un găuroi uite-așa în cap, plusă Pierce Cap de Cal. 

Rob Nebunu' rămase pentru câteva clipe cu gura deschisă, 
prilej cu care amicul său putu să vadă ultima îmbucătură, pe 
care acesta o morfolea cu resturile dinţilor săi îngălbeniţi de 
tutun. 

— Și asta nu e nimic, continuă Pierce să povestească, printre 
înghiţituri. Mi-a spus, chiar cu o seară înainte de a da colţul, că 
un glas nașparliu l-a ameninţat că-l belește. 

— Mă lași?!... 

— Să mori tu de te mint! Fii atent aici, spuse Pierce, uitându- 
se atent în jur cu singurul ochi funcţional și aplecându-se spre 
urechea păroasă a camaradului său. Cică era în legătură cu 
Sam... dacă poţi să-ţi închipui așa ceva. 

— Care Sam, Unchiul Sam? dădu Rob din cap, nedumerit. Sau 
ăla de și-o trăgea cu sora lui Falcă Lată? 

Pierce dădu din cap a negare, dar nu mai adăugă nimic 
pentru a prelungi suspansul. În cele din urmă nu se mai îndură: 

— Sam Branigan, bă, idiotule! 

Cuvintele lui căzură ca două lovituri de măciucă în capul lui 
Rob Nebunu’, care, de emoție, lăsă să-i cadă o bucată mare de 
carne din gură. 

— E, pe dracu! Păi, ăla nu a mierlit-o acum j'de mii de ani? 

— Ete că nu... 

Era tot ce dorea Lucky să știe pentru moment. Și mai aflase 
ceva în mod indirect. Deși stătuse aproape nas în nas cu cei doi, 
aceștia nu dăduseră nici cel mai mic semn că l-ar recunoaște. 

Pentru ei, tot mort sunt, se gândi el cu amărăciune. Sau ceva 
mai mult decât o stafie! 

e 

Zelda Ibrahimovici închise telefonul. O licărire de satisfacţie i 
se putea citi în ochi. Se îndreptă spre bar și își turnă într-un 
pahar de cristal două degete groase de Bourbon. 


29 


Se îndreptă apoi spre baie, de unde se puteau auzi niște 
clipoceli repetate, semn că cineva tocmai își îndepărta mizeria 
de pe trup. Intră și se rezemă de tocul ușii. 

În cada imensă, aflată sub nivelul podelei, Mercedes se 
bălăcea într-o mare de spumă. Corpul ei, cu pielea închisă la 
culoare, se întrezărea când și când printre vălătucii albi și 
imateriali. 

Femeia o privi cu poftă printre genele întredeschise. O invidia 
pe frumoasa metisă pentru magnetismul ei sexual și datorită 
puterii pe care acesta i-o dădea asupra tuturor fiinţelor vii. Nu 
că ea ar fi avut probleme să zăpăcească de cap orice biped 
umanoid, însă mereu exista o urmă de teamă în sufletul ei că 
toate acestea se vor sfârși la un moment dat. Că pielea nu îi va 
mai sta la fel de întinsă pe corp, că sânii vor necesita intervenţii 
chirurgicale ca să stea la fel de obraznici, că bărbaţii se vor uita 
la ea ca la o fostă frumusete, cu oarecare compasiune... 

Nimic din toate astea nu o așteptau pe Mercedes. Ea era 
zămislită genetic să fie o zeiţă a amorului, să emane impulsuri 
erotice și să rămână intactă în ochii tuturor. 

O privi, și mâna liberă îi alunecă, parcă fără voia ei, prin fanta 
lăsată de nasturii deschiși ai bluzei. Își descoperi cu mirare 
sfârcurile întărite și pielea de pe sâni întinsă gata să plesnească. 
Buricul degetului arătător trecu ușor peste sfârc și această 
atingere o gâdilă plăcut. 

Își reprimă un geamăt. Apucă sfârcul cu două degete, 
începând să-l strângă progresiv și intermitent, iar buza 
inferioară fu inconștient mușcată de dinţii ei regulaţi și suspect 
de albi. 

Piciorul zvelt și perfect conturat al metisei se ridică obraznic 
în sus, iar mâinile tinerei alunecară voluptuos de-a lungul lui, de 
la vârfurile degetelor până jos. 

Zelda bănui doar până unde ajunseseră mâinile lui Mercedes 
și se simţi străbătută de un fior, ca de o vergea înroșită în foc. 
Impulsul de a se arunca peste ea devenise extrem de puternic, 
însă voinţa femeii era unul dintre punctele cu care se mândrea. 

Mai rezistă puţin, continuând să privească scena. Dădu de 
dușcă încă o gură zdravănă de Bourbon. Mâna rămasă liberă 
intră adânc în pantalonii strâmţi. Simţi cum clitorisul îi așteaptă 
înfometat mângâierea, și nu îl mai lăsă să aștepte. Presiunea 
era mult prea mare pentru a se mai împotrivi. Abia reuși să 


30 


strecoare un deget peste vârful rozaliu, cât să-l salute și să-l 
întărească. Își mișcă degetul încet. Nu mai putea și nu mai voia 
să reziste. Dădu pe gât și ultima înghiţitură, apoi puse încet 
paharul pe podea. 

Se dezbrăcă de tot cu gesturi lungi și lente, în așa fel încât 
fiecare piesă de vestimentaţie pe care o abandona să îi producă 
și o mângâiere. 

Mercedes îi simţise mișcările, mai curând decât le auzise. Se 
întorsese cu fața spre ea și continua să se joace cu spuma, 
mângâindu-și corpul lucios. 

Se uitau una în ochii celeilalte, iar privirile le erau intense, 
aducând a îmbrăţișare spirituală. Zelda simţea cum ochii lui 
Mercedes îi transmit acea vrajă, acea tensiune erotică cu care 
aceasta putea subjuga orice ființă posesoare de puls. 

Pentru moment fu tentată să reziste, însă patima învinse 
voinţa ei de fier. Chiar și fierul s-ar fi topit la căldura emisă de 
ochii mari și senini ai columbienei. 

Femeia intră în apă, cu senzaţia că pășește prin porţile 
Raiului. 

Mercedes se ridicase, așezându-se pe marginea căzii, iar 
Zelda se rezemă cu spatele de sexul ei pufos. 

Mâinile columbienei îi alunecară pe spate, și fiori ca de gheaţă 
îi cuprinseră corpul, făcând-o să se scuture puţin. Sânii îi fură 
cuprinși cu palmele, iar degetele metisei îi înconjurară tandru 
sfârcurile, ce se întăriseră dobândind consistenţa și culoarea a 
două boabe de cafea. 

Tânăra se aplecă și îi suflă un val de aer cald în ureche, apoi îi 
depuse câteva sărutări pe gât. 

Femeia nu mai era capabilă să opună rezistenţă. Se întoarse 
cu o mișcare bruscă și își înfipse mâinile în fesele columbienei, 
iar limba direct între labiile cărnoase. 

Mercedes oftă și își lăsă capul pe spate, abandonându-se 
complet simţurilor. Calitățile speciale cu care fusese înzestrată 
în urma experimentelor medicale o transformau, în timpul 
sexului, într-un imens clitoris. Senzaţiile percepute în urma 
atingerii oricărei părţi a corpului îi provocau plăceri similare cu 
un orgasm perpetuu. 

Zelda Ibrahimovici simţea și ea asta, întărâtându-se de la o 
clipă la alta. Simţea că o iubește pe Mercedes așa cum nu mai 
iubise în viaţa ei pe cineva. Nu era numai sex, era de-a dreptul 


31 


dragoste. Senzaţiile îi erau multiplicate de o fierbințeală a inimii. 
Avea convingerea că nu va mai fi niciodată capabilă să se 
desprindă din acea îmbrăţișare, decât cu riscul de a rămâne 
infirmă pe viață. 

Tânăra o prinse de cap și începu să o împingă tot mai adânc 
în ea. 

Femeia se mișca spasmodic. Se întinsese pe burtă în apa 
caldă și se freca cu pubisul de fundul căzii, în timp ce capul 
închipuia mişcări ce sfidau legile fizicii între coapsele 
columbienei. 

Valurile provocate de unduirile ei se spărgeau furioase de 
marginea bazinului, iar apa sărea deseori pe jos, ca o mare 
agitată ce se sparge de dig. 

Orgasmul fu simultan. Dacă un fir electric a fi căzut în apă în 
acel moment, nu ar fi putut mări mai mult tensiunea emanată 
până în tavanul camerei de baie. Două ţipete simultane 
pecetluiră acel moment divin, după care cele două femei se 
lăsară grele în spumă și închiseră ochii, într-o totală lipsă de 
gânduri, necazuri, amintiri sau aspirații pământești. 


32 


e Capitolul 4 » 


Lucky stătea la masă, cu gândurile rătăcindu-i aiurea, în timp 
ce Tom înfuleca zdravăn, prefăcându-se că nu observă 
tulburarea prietenului său. Nu îi plăcea să amestece mâncarea 
cu nimic altceva. Plăcerile lui erau strict separate și puse pe 
rafturi deosebite, pentru a nu se amesteca și a nu se pângări 
una pe cealaltă. 

— Îţi dai seama că, dacă nu mă căsăpeau poponarii ăia, eu 
eram cot la cot cu ameţiţii ăștia? îl întrebă Branigan. 

— Înî... bâigui Tom, mai mult ca un reflex decât ca un 
răspuns. 

Deodată se auzi, din direcţia celor doi foști prieteni ai lui 
Lucky, un început de scandal. 

Agentul, cu fața aplecată spre farfurie și cu dinţii încleștațţi 
într-o coastă crocantă de porc, își întoarse puţin capul în direcţia 
din care venise zgomotul și apucă să vadă cum Pierce Cap de 
Cal se prăbușește sub lovitura teribilă aplicată de unul dintre 
ospătari. 

Nu s-ar fi deranjat de la masă, însă văzu cu coada ochiului că 
Lucky ţâșnește de pe scaun și se aruncă precum un leu asupra 
prăzii. Zborul lui planat, peste două mese care se interpuneau 
între el și scena conflictului, avu darul să-l înmărmurească pe 
ospătar, dar și pe ceilalți oaspeţi ai localului. 

Mâinile lui Lucky se înfipseră din zbor în gâtul ospătarului, iar 
elanul îi dobori pe amândoi peste o masă din apropiere, care se 
făcu țăndări. 

Parcă bucuros de acea întâmplare, Rob Nebunu' apucă un 
scaun de lângă el și îl făcu fărâme în capul barmanului ce îi 
servise conştiincios până mai devreme. Ca într-un western 
clasic, bătaia se răspândi în tot localul precum focul într-o 
pădure uscată. Pumnii și mobilierul zburau în toate părţile, spre 
marea dezamăgire a lui Tom, care era obligat să se ferească 
mereu din calea loviturilor și să-și protejeze farfuria, pe care mai 
rămăseseră suficiente costiţe de porc de cea mai bună calitate, 
însă malacul nu avu norocul să își termine festinul, pentru că pe 
masa lui ateriză, cu o figură total debusolată, un grăsun scund și 


33 


chel. Acesta nu mai apucă să se scuze de intruziune, pentru că 
fu apucat de agent și azvârlit prin geam, ajungând direct în 
stradă, într-un zgomot infernal de cioburi căzute pe asfalt. 

— Asta e prea de tot! zise Tom, urcându-se pe masa 
alăturată, care, prin nu se știe ce miracol, rămăsese intactă. Hei, 
potoliţi-vă că îmi vin dracii! Dacă voiam bătaie, rămâneam în 
Bronx. 

Bineînțeles că vorbele lui opriră tămbălăul numai pentru 
câteva secunde, după care pumnii începură din nou să curgă din 
toate părțile, iar masivul agent se văzu nevoit să se ferească în 
ultimul moment de o halbă de bere ce zbura spre capul lui. 

— Mersi, dar nu am chef de băut acum, mormăi el și scoase 
din buzunar pistolul său de mare calibru. 

Două focuri de avertisment avură darul să calmeze spiritele. 
Oamenii începură să se ridice de sub mese, să se scuture de 
praf și să îndepărteze bucăţile de mobilier sub care unii dintre ei 
se ascunseseră. 

— Parcă e mai bine acum, nu? întrebă Tom, cu o figură 
mulțumită. 

Scoase legitimaţia și o ținu deasupra capului. 

— Agent special Thomas Roe, Central Intelligence Agency. 
Toată lumea e liberă să plece, dacă o face în următoarele 
treizeci de secunde. Treizeci, douăzeci și nouă, optsprezece, 
zece... Nu stau prea bine la aritmetică, așa că grăbiţi-vă! 

Localul se goli rapid, în el rămânând numai personalul, care 
încerca să evalueze pagubele, și cei doi bătrânei de la care 
pornise tot scandalul. Nu că aceștia ar fi insistat să rămână 
acolo, dar se găseau în stare de inconștienţă. 

Apăru, spre mirarea tuturor, și șeful de sală, cu o figură 
răvășită de disperare. Stătuse ascuns la bucătărie de cum 
văzuse că scandalul ia amploare, prea încremenit de spaimă 
pentru a avea puterea să sune la Poliţie. Și-apoi, ce treabă avea 


— Vai de mine și de mine! se apucă el cu mâinile de cap. Ce 
dezastru! 

Își rotea ochii mici și totodată exoftalmici prin încăperea ce 
arăta ca după un bombardament american plin de victime 
colaterale, în ciuda „preciziei maxime” de lansare a proiectilelor 
cu care obișnuiesc yankeii să se laude. 


34 


— Și-acum cine o să plătească toate astea? se îndreptă el 
înfoiat spre Tom, pe care îl ghicise ca fiind cel ce pusese capăt 
ostilităţilor. 

Acesta dădu nepăsător din umeri. 

— Las’ că nici eu n-am apucat să-mi termin porția, și nu mai 
fac atâta caz. Dar să nu-ți închipui că o să plătesc ce n-am 
mâncat, mai spuse el, îndreptându-se spre Lucky, preocupat să-i 
ajute pe cei doi bătrânei să-și revină în simțiri. 

— Uau, ce mișto! fură primele cuvinte ale lui Pierce, când 
reuși să își recapete simţurile. Ca în vremurile bune, tinere, i se 
adresă el lui Lucky, strașnic zbor. Să-ţi trăiască fondurile din 
bănci, pe onoarea mea! la uite... ce figură cunoscută ai! Cum o 
chema pe maică-ta, dacă nu ţi-e cu supărare? Poate suntem 
rude, că prea îţi știu faţa, deși să mor dacă pot să îmi amintesc 
de unde... 

— Las-o pe maică-mea în pace, pezevenghi bătrân! îl temperă 
Lucky. Vezi mai bine de amicul Rob Nebunu'. Pare să aibă 
nevoie de ceva îngrijiri speciale. 

— Pe dracu', îngrijiri speciale! îl contrazise Pierce. O dușcă de 
vodcă și o luăm de la cap. la stai așa! se dumiri el de ineditul 
situaţiei. De unde îi știi numele? Când îți spun eu că te cunosc 
de undeva, de prin ţară, poate... 

— Mai degrabă de prin timp, bătrâne, decât de prin ţară. Sunt 
Samuel Branigan, vechiul tău partener de chefuri. Și nu numai, 
dacă înţelegi ce vreau să spun... 

De data asta nu mai fu nevoie de nicio picior de scaun pentru 
a-l răpune pe bătrânul Pierce Cap de Cal. În cădere îl dobori și 
pe amicul Rob, care de-abia ce reușise să se ridice în capul 
oaselor. 

e 

— Ăsta cine mai e? întrebă Mercedes, privind poza unui negru 
pe care i-o aruncase Zelda Ibrahimovici. 

— Emilio Thakeray, fost pușcaș marin. 

— Nu pare în apele lui, constată Mercedes, luând fotografia în 
mână și privind cu atenţie la fizionomia celui ce apărea în ea. 

— El loco, așa i se spune. Nebunul. O schijă i-a trecut prin cap 
și i-a cam tulburat fluxul raţiunii, ca să zic așa. A fost internat 
până zilele trecute într-un sanatoriu pentru veterani periculoși. 

— A fost? Adică nu mai e? 


35 


— Nu prea mai e. Am avut eu grijă de asta. Va fi următoarea 
noastră „mișcare”. Deci, el va fi următorul tău subiect. Trebuie 
să recunosc că te-ai descurcat de minune cu celălalt. 
Operaţiunea a fost de mare succes. Jimmie Tower e doar o 
amintire neplăcută, și precis că s-a dus unde avea un loc 
rezervat. 

— Poate ar fi cazul să aflu și eu ce joc jucăm? se hotărî 
Mercedes să înainteze în lămurirea problemelor care o 
frământau în ultimele săptămâni. 

— Poate ar fi cazul să nu îţi mai tulburi frumosul căpșor cu 
asemenea întrebări. Lasă astfel de probleme pe seama mea, 
OK? Și să nu crezi că mă dai pe spate cu vrăjile tale, că îţi 
găsești beleaua cu mine! Aici eu dau dispoziţii și te folosesc 
când și cum vreau. N-ai de ce să te plângi. Ai tot ce îţi dorești. 
Hm... poate că mai puţin libertate, dar, între noi fie vorba, cred 
că e extrem de supralicitată chestia asta cu libertatea. Am văzut 
oameni liberi care mor de foame pe sub poduri, și nu le-am citit 
fericirea de a fi liberi în ochi. Uite, ai aici adresa la care îl găsești 
pe El loco! Mai ai aici și tot ce îţi trebuie pentru a-i fixa 
următoarea ţintă. 

— Să înțeleg că nu am șanse să scap de asta? spuse 
Mercedes, arătând un colier superb de platină pe care îl purta în 
jurul gâtului. 

— Evident. Lasă, că îţi vine foarte bine. Și mă asigură și pe 
mine că nu îţi vin idei creţe. Dacă încerci ceva: buuum! O să-ți 
adune capul cu fărașul. E mai bine așa, crede-mă! Libertatea ca 
necesitate înțeleasă, nu? Sau în Columbia ai lipsit la lecţia asta? 

Tânăra strânse din dinţi, dar nu adăugă nimic. |Inţelesese că 
Zelda, sub aspectul ei de femeie fatală, ascundea un suflet 
negru ca un fund de mină. Și o minte diabolică pe măsură. 

Ridică din umeri a resemnare și trecu în camera alăturată, 
pentru a-și alege o îmbrăcăminte adecvată. Și avea de unde să 
aleagă. Garderoba stăpânei ei, cu care se potrivea perfect la 
măsuri, arăta ca un magazin de lux mai mult decât bine 
aprovizionat. Deși avusese multe momente pe care le petrecuse 
admirând varietatea, ciudățenia chiar, a nenumăratelor rochii, 
fuste, bluze, pantaloni și uniforme de acolo, tot tresărea 
înfiorată ca un copil în raionul cu jucării ori de câte ori intra 
acolo. 


36 


Din  „sectorul” lenjerie alese două piese negre și un 
portjartier. Mătasea îi mângâie trupul ferm, iar ciorapii trași pe 
îndelete peste picioarele perfecte îi provocară o poftă teribilă de 
sex. O fustă de piele și un tricou scurt, care abia îi acoperea 
sânii rotunzi, îi completau vestimentația. Avea toate motivele să 
creadă că El loco nu putea rezista mult timp unei tipe îmbrăcate 
ca o curvă de lux și că ar fi fost mai destins și mai puţin 
suspicios, cel puțin pentru primele câteva minute. După aceea, 
nu mai avea nicio scăpare. 

Şoferul limuzinei îi deschise portiera cu un gest afabil. 
Încercase de câteva ori să îl vrăjească, de control, pentru că 
bănuia că el trebuie să aibă o legătură cu „colierul”, întrucât era 
singurul ce rămânea mereu în preajma ei ori de câte ori se 
depărta de casa Zeldei. Nu avusese absolut niciun succes și 
bănuia că băiatul ori e un homosexual înrăit, ori fusese supus 
unor operații complicate pe creier. Nu abandonase însă ideea de 
a-l seduce. 

Limuzina porni fără zgomot și se prelinse alene pe străzile 
aglomerate ale New York-ului. Până la destinaţie avea timp să își 
arunce o privire pe următoarea ţintă. O fotografie și câteva 
scurte date biografice erau tot ceea ce cuprindea plicul înmânat 
de Zelda. Ca și data trecută. Poza înfățișa un bătrânel cu o 
figură lunatică și o sclipire perversă în ochiul care încă mai 
funcţiona. 

larăși boșorogi fără niciun Dumnezeu? se gândi ea, mirată. 
Ce-o fi vrând dementa asta, să curețe America de infractori de 
vârsta a treia? Și iar Philadelphia? 

Limuzina opri în faţa unei clădiri ceva mai scunde, la câteva 
zeci de metri de Times Square. Cobori și privi atentă 
împrejurimile. Un hotel: Edison. New York-ul, cu care făcuse 
cunoștință abia recent, îi făcea impresia ciudată a unui oraș 
inutil de mare. Oriunde ar fi coborât - exact același peisaj. Doar 
denumirile clădirilor variau. Și reclamele. 

Se uita la adresă: camera 1789. 

Uf! oftă ea, ușor plictisită. Sper să aibă un mădular de negru 
adevărat. Măcar să îmi facă plăcere, dacă tot sunt la proba de 
figuri impuse, se mai gândi ea. 

Intră hotărâtă pe ușa hotelului, privind cu coada ochiului la 
șoferul care aștepta politicos lângă mașină ca să o vadă intrând 


37 


acolo, conform instrucţiunilor primite de la șefa lui, Zelda 
Ibrahimovici. 
e 

— Și aşa deci, he, he, he! ștoarfă bătrână, ce noroc pe tine! 
spuse, pentru a mia oară, Pierce, dând din cap și aruncând pe 
gât încă „cinzeci” de vodcă. 

Lucky avusese ceva probleme să le ofere o variantă evazivă a 
„renașterii” lui, încercând să nu le încarce memoria, oricum la 
capătul bateriilor, cu explicaţii savante despre seruri și 
experimente. 

De altfel, pentru oameni de teapa lui Pierce și Rob lumea 
înconjurătoare se situa undeva între un mare mister și o poveste 
fantastică. Un amalgam nemestecat de informaţii luate din 
jurnalele televizate, din filmele văzute pe sărite, la beţie, și 
bârfe cu povești senzaţionale, în jurul unui foc făcut într-un butoi 
prin cartierele măcinate de boli ale periferiei orașului. Toate 
acestea, suprapuse peste un creier îmbibat în alcool și droguri, îi 
permiseseră lui Lucky să înșire cele mai stranii explicaţii, cu un 
sentiment, de altfel, de inutilitate. 

Atât timp cât se găsea acolo, în faţa ochilor lor și cu 
înfățișarea din tinereţe, cei doi erau dispuși să înghită absolut 
orice explicaţii, inclusiv învierea lui prin atingere cu o baghetă 
magică de către o sirenă zvăpăiată. 

— Dar să știi că porcul ăla bătrân de Jimmie din cauza ta a dat 
colţul, deși nu înţeleg de unde până unde mai avea el legături 
cu tine, spuse Rod, legând cu greu cuvintele. 

— Ştii că Jimmie era un tip dat dracului de deștept, încercă 
Pierce să-l liniștească. Îți dai seama că dibuise singur povestea 
lui Sammy. Aluia nu-i scăpa nimic, și asta l-a pierdut. Era dat 
dracului, bătrânul Jimmie Tower. De fapt, am auzit că l-au găsit 
cu o gaură în scăfârlie. Eu cred că i-au scos creierul pe acolo. Tu 
ce zici, Sammy? În felul ăsta puteau ei afla cum să dea de tine. 
He, he, vezi că nici eu nu sunt de lepădat, nu, Tom? Îmi cam 
merge mintea, nu poţi zice nu... 

— Da... se grăbi agentul să-i dea dreptate bătrânului, care 
abia mai putea vorbi de beat ce era. Și noi tot la asta ne-am 
gândit. 

Erau toţi patru pe terasa unui elegant restaurant pe care 
Lucky nu îl prinsese în tinereţea lui. Se simţise prea obosit de 


38 


periplul prin vechile lui locuri de petrecere. Voia să nu se mai 
simtă copleșit de sentimente ciudate și de nostalgie. 

Țărâitul telefonului mobil al agentului CIA îl scoase din starea 
de tristeţe în care îl aruncase discuţia cu acele epave umane. 
Dacă n-ar fi încăput pe mâna profesorului Caron, care încercase 
să îl transforme în spionul superinteligent, și el ar fi ajuns la fel. 

— Zău?! îl auzi pe Tom vorbind la telefon. Asta e ciudat, într- 
adevăr. Și nu ai nicio idee, deocamdată? OK, vezi ce poţi să afli 
și dă-mi de știre. Nu, nu cred că mai avem mare lucru de făcut 
pe-aici. S-ar putea să ne întoarcem până afli tu. Da, dar nu te 
culca pe-o ureche și dă-i bătaie! 

— Cine era? îl întrebă Lucky pe partenerul lui, după ce văzu 
că acesta căzuse pe gânduri. 

— Prietenul meu, armurierul. Are o teorie al dracului de 
ciudată și poate tocmai de aia înclin să-l cred. Cică oţelul care 
putea să facă asemenea tăieturi e unul folosit de vechii 
chinezi... o nebunie de genul ăsta... A trimis mai multe detalii pe 
mail. Să intrăm ca să ne dumirim. Mai zicea că nu mai sunt prea 
multe săbii care să fie confecționate dintr-un asemenea oţel. Era 
extrem de excitat de posibilitatea de a pune mâna pe o 
asemenea armă. Mi-a zis că nu a reușit să descopere cum dea 
ajuns pe străzile Philadelphiei, însă e sigur că a fost furată de 
undeva. În cazul în care n-a fost furată de la un particular care 
nu a reclamat furtul, îi dăm noi de urmă. 

Lucky nu îl mai urmărise cu atenţie pe Tom. Intrase deja pe 
internet prin telefonul lui mobil, pe care i-l puse sub nas 
colegului său. 

— Bagă numele utilizatorului și parola! 

Tom se execută și e-mailul pe care i-l trimisese amicul său se 
lăbărță pe display-ul încăpător al mobilului. 

— la uite ce chestie! se miră Lucky după primele rânduri. Hai 
să-ţi citesc și ţie, ca să nu mori prost! 

— Adică, noi putem să murim proști? se burzului Pierce, care 
își ridicase capul căzut pe masă, la auzul ultimelor cuvinte ale 
prietenului său. 

Dar țeasta îi căzu la loc, fără a-i permite lui Lucky să îi dea un 
răspuns oarecare. 

— Cică sistemul chinezesc - după unii, indian - de topire a 
fierului în creuzet le-a permis ăstora să obţină un oțel-carbon de 
înaltă calitate, încă de la începutul mileniului trecut. Tehnica 


39 


realizării acestor săbii nu a fost descoperită nici până acum. 
Niciun european nu a reușit să prelucreze otelul de acest tip, 
care era furat de portughezi sub formă de lingouri. Asta se 
întâmpla prin anul 1591. A fost cunoscut în Europa sub numele 
de oțel de Damasc, de persani drept pu/ad joherder, adică „oțel 
cu ape”, și bulat în Rusia. Când încercau să-l prelucreze, 
lingourile înroșite în foc se sfărâmau sub ciocan și „apele” lui 
dispăreau complet. 

— Ce ape, mă? vru să știe Tom, mirat de cele aflate. 

— Poate nu înțeleg eu foarte bine ce scrie ăsta aici... Oţelul 
avea un aspect unduit, ce apărea în momentul în care se 
producea răcirea în creuzet. Hai să nu ne complicăm mintea cu 
amănunte din astea tehnice! Lasă-i pe ingineri să-și bată capul, 
tot nu le folosește la altceva. Ce e mai interesant... se crede că 
în folosirea săbiilor fabricate din acest oţel constă secretul 
victoriilor spectaculoase ale perșilor sasanizi în luptele cu 
legiunile romane. Și că aveau o calitate egală cu cea a oțelurilor 
hipereuctetoide din zilele noastre, indiferent ce dracu’ o fi 
însemnând asta. 

— Adică, hâc!... pertetoizii ăștia l-au omorât pe bietu' Jimmie? 
ridică din nou Pierce capul și lacrimi mari începură să i se scurgă 
pe lângă nasul înroșit de băutură. 'Re-ar mama lor a dracu' de 
pre... torieni! Dacă pun io mâna pe ei... 

Și căzu din nou în adormire, continuând să viseze probabil 
cum o să răzbune moartea bietului Tower prin zdrobirea tuturor 
pertetoizilor sau pretorienilor din America și de pretutindeni. 

— Să știi că ăsta nu e un lucru rău, aprecie Tom, după o 
scurtă perioadă de gândire. 

— Că îi omoară Pierce pe pertetoizii sau pretorienii lui? 

— Și asta! Dar faptul că arma e rară ne poate duce undeva; 
mai repede adică. E drept că și cu puţin noroc. Dacă îl împușca 
cu un Beretta de duzină, ce făceam? Că în zilele noastre până și 
copiii pot pune mâna pe o drăcie de-aia fără serie. 

— Asta cu condiţia să aflăm de unde provine. Cum perșii sunt 
strămoșii iranienilor de azi, să nu fie vorba despre o moștenire 
de familie de pe la arăbeți, că ni s-a înfundat pista din start. 

— Crezi? zâmbi agentul Roe cu subînţeles. Roagă-te să avem 
de-a face cu iranieni! Mai monitorizați și mai puricaţi decât 
arabii din America nu sunt nici cobaii din laboratoare. Asta ar fi 
cea mai simplă variantă. 


40 


— Ştii ce zic eu? Du-te tu și vezi la New York care e pista pe 
care merge amicul tău și unde duce ea, dacă o duce undeva. Eu 
mai pierd timpul pe aici, să văd ce mai descopăr despre asasinul 
lui Jimmie. Trebuie să găsesc mai multe detalii decât arma aia 
buclucașă, care rămâne, totuși, o simplă ipoteză. 

— Bine, bătrâne, dar să nu crezi că nu știu că vrei să te 
folosești de răgazul și de pretextul ăsta pentru a i-o trage 
legistei. Măcar pune-i-o sănătos, oricum nu era genul meu, deși 
saliva când îi făceam câte un apropo discret. Ai văzut doar... 

e 

Emilio făcu ochii mari când în cameră pătrunse o apariţie atât 
de fermecătoare ca Mercedes, însă instinctul de supraviețuire fu 
mai prompt decât cel sexual. În mână îi luci, aproape 
instantaneu, lama lungă a unui cuţit de asalt din cele folosite de 
pușcașii marini în operaţiunile delicate. 

— Sunt sigură că ești ceva mai stăpân pe masculinitatea ta 
decât arăţi, fură primele vorbe ale tinerei, când văzu gestul de 
autoapărare al fostului soldat. 

Ochii ei se fixară în ochii bărbatului și îi transmiseră acestuia 
toată căldura pe care era dispusă să o ofere în acea fază 
incipientă a relaţiei lor. Știa că dozele mai mari l-ar fi moleșit de 
tot. 

Fără să înţeleagă de ce, El loco lăsă jos cuțitul și căpătă o 
mare încredere în acea frumoasă femeie care intrase pe ușa 
camerei lui. 

Erau câteva zile de când aștepta aici să fie contactat de cei 
care îl scoseseră din iadul așa-zisului sanatoriu, în fapt o 
închisoare în toată regula, unde veteranii ce păreau scăpaţi de 
sub control puteau fi chinuiţi după bunul plac. 

Mercedes păși cu încredere spre negrul cu o figură de asasin 
în serie. Se așeză lângă el și îi luă mâna într-a ei, fără să scoată 
vreun cuvânt. 

Emilio fu cuprins de o senzaţie pe care nu o mai încercase în 
viața lui. Se simţea ocrotit dar și excitat în același timp, o 
combinaţie ciudată, care îl puse toate simțurile în stare de alertă 
maximă. 

Fata nu mai trebuia să facă prea multe din acel moment. 
Mâna i se duse, ca din întâmplare, spre șlițul pantalonilor 
uriașului negru. Câteva mișcări de-a lungul lui o făcură să se 


41 


convingă că El loco nu era dintre cei ce făceau de râs legenda 
despre supradotarea negrilor. 

Precum un mielușel, Emilio rămăsese ca hipnotizat la 
mângâierile femei. El, care de obicei ar fi răsturnat de mult cu 
picioarele în sus o alta și i-ar fi măsurat gâtul cu mădularul, 
stătea acum înfiorat și nu îndrăznea să facă nicio mișcare, parcă 
spre a nu se trezi din vis. 

Pentru Mercedes, reacţia bărbatului nu constituia o premieră. 
Ştia că ar fi fost în stare să rămână în acea stare aproape 
cataleptică până ar fi ejaculat, dacă nu ar prelua ea iniţiativa. 
De aceea, își desfăcu sutienul, pe care și-l scoase afară pe sub 
tricou. Apoi îl apucă pe nehotărâtul soldat de ceafă și îi băgă 
capul între sânii ei umflaţi, în timp ce mâna cealaltă reușea, cu 
mare măiestrie, să deschidă fermoarul și să elibereze namila ce 
abia mai încăpea, în locul special rezervat, de excitată ce era. 
Pe urmă apucă membrul imens și strâmb, începând să-l 
mângâie cu degetul mare pe porţiunea unde pielea stătea 
atașată de capul cu un singur ochi. 

El loco simţi că începe să transpire. Ridicându-i simulacrul de 
bluză, mozoli cu poftă sânii tari, acolo unde îl pusese femeia 
aceea minunată la lucru. Simţi cum capul îi e împins mai jos, tot 
mai jos, așa că păru în sfârșit să înţeleagă că, vis sau nu, 
acţiunea trebuia dezlânţuită. 

De data asta cobori, fără să mai aibă nevoie de îndrumare. 
Presimţea că o putere imensă îi pune stăpânire pe tot corpul, 
aducându-l în stare să o facă fărâme pe femeia aceea ce părea 
ușoară ca un fulg. 

Își cântări cu grijă gesturile, cuprins brusc de teama că ar 
putea să spargă porțelanul din care părea construit trupul creol 
al femeii. 

Nu avu răbdare să dea jos bucăţica fină de mătase care îi 
acoperea acesteia sexul. 

O îndepărtă grăbit, dar grijuliu, și își vâri cu foame limba, cât 
de adânc putu, din prima. 

Femeia avea gust de junglă și amintiri ancestrale i se 
redeșteptară în subconștient. Se simţea liber, cu câteva sute de 
ani în urmă, alergând vânatul prin deasa junglă africană. 

Nu era doar sex, era libertate pură. 


42 


Limba lui aspră și viguroasă se încolăcea cu o flexibilitate pe 
care nici el nu i-o cunoștea, pătrunzând în toate cotloanele 
vaginului. 

Mercedes gemu când degetele groase și aspre ale negrului 
intrară în ea, unul în prelungirea limbii, iar celălalt răvășindu-i 
anusul. 

Palmele ei se ridicară instinctiv către sânii plini, iar degetele 
prinseră ca într-o menghină sfârcurile mari și rotunde. 

El loco consideră că terminase de explorat catifelatul și 
gustosul interior al ciudatei femei. Pe aceea, vru să o umple și 
cu giganticul său membru, care i se părea că se mărise ca prin 
minune, deși era oricum exagerat de mare. 

Însă Mercedes nu-l lăsă s-o penetreze. 

Apucându-i-l cu amândouă mâinile, începu să-l frece 
înfrigurată, uitându-se hipnotizată la el. ÎI cuprinse cu buzele 
strânse și îl înghiţi pe tot, cu greu, dar cu succes. 

Emilio rămase interzis. Așa ceva nu mai trăise de când 
începuse să înghesuie fetiţele pe culoarul școlii și să le convingă 
să încerce și acadele speciale. Pe atunci, dimensiunile sale de 
puști cu bube pe fund erau mult mai reduse. 

Capul femeii se retrase încet, apoi, cu o mișcare de rotaţie, se 
avântă din nou. Până la capăt. 

lar și iar. 

Mâinile îi strângeau cu putere mădularul, în timp ce limba ei 
alunecă în jos, pe scrotul aspru al soldatului. 

După ce limba pipăi cu grijă ambele testicule, zăpăcindu-l de- 
a binelea pe negru, exercițiul de înghiţire completă fu reluat cu 
o și mai mare poftă. 

Fesele lui Emilio se treziră prinse ca în clește de palmele 
incredibil de puternice ale metisei, care îl trăgea tot mai tare 
spre ea, de parcă dimensiunile lui nu i-ar fi ajuns. Voia mai 
mult... Și mai mult... 

Orgasmul veni ca o consecinţă firească, iar Mercedes se 
retrase la timp pentru a simţi sperma fierbinte lovindu-i cu 
putere faţa și curgându-i leneș spre sâni. 

Membrul negrului rămăsese la fel de tare ca la început, iar 
fata continua să tragă de el, pentru a-i simţi pe buze și ultimul 
strop. 

Pentru că niciunul nu părea să fi ajuns aproape de sfârșit, 
negrul o întoarse brusc cu spatele și o lungi cu bustul pe 


43 


canapea, în timp ce el, rămas în picioare și ușor flexat, se 
pregăti să pătrundă, fără niciun fel de remușcări, în vaginul 
extrem de strâmt al femeii. 

El loco simţi că intră cu camionul pe ușa unei case de pitic. 

Se opintea în zadar. Organul se împotrivea să intre. 

Mercedes se întoarse și îl privi în ochi. O privire languroasă îl 
hipnotiză, ţintuindu-l și răscolindu-l în același timp. 

— Vreau să te rog să îmi faci un serviciu. Sper din tot sufletul 
că nu o să mă refuzi. 

El loco nu avea puterea să vorbească, însă dădu din cap cu 
convingere, ca și cum ar fi vrut să spună că face orice pentru 
ea, oricând și cu orice preţ. 

Imensul lui penis înaintă câţiva centimetri și se opri din nou, 
ca și cum ar fi fost prins în ușă. 

— Vreau să omori pe cineva. Nu e mare lucru pentru tine, nu? 

— Nu... nu înseamnă nimic. Lasă-mă să te pătrund toată, lasă- 
mă să intru și fac tot ce vrei, toată viaţa mea te voi sluji, fără să 
mai cer nimic altceva în schimb. Deschide-te! 

— Promiţi? Să nu mai ai parte de așa ceva dacă minţi? zâmbi 
Mercedes și îl lăsă să pătrundă adânc. Adânc de tot... 

Negrul ejaculă din nou, chiar la prima cursă dus. Nu îi veni să 
creadă ce i se întâmpla. O încolăci cu braţele și îi acoperi 
spatele de sărutări. Era departe de a termina gazul. Simţea că 
noaptea aceea va fi una foarte, foarte lungă. Și, pentru prima 
oară în viaţă, nu îi mai fu frică de oboseala ce urma să se 
acumuleze în el. O luă de la început, de data aceasta cum îl tăia 
pe el capul, fără reţineri și fără opreliști. 


44 


e Capitolul 5 e 


Lucky nu o găsi pe frumoasa doctoriţă la morgă, însă reuși, 
contra unei hârtii de o sută bine strecurată, să îi afle numărul de 
telefon și adresa. 

Se hotărî rapid să riște o vizită. Era mai greu de respins decât 
prin telefon. Plus că era foarte curios să vadă cum arată o 
locuinţă de legist în Philadelphia, în care să intre pe ușă, cu voie 
de la proprietar. Nu își amintea să fi avut multe experienţe de 
acest gen. 

Cunoștea bine cartierul în care locuia Clarice. Unele case chiar 
nu mai aveau de mult secrete pentru el. Le cotrobăise bine pe 
toate. 

Oare la doctoriţă oi fi intrat vreodată? se întrebă el în gând, 
ușor amuzat. 

Apoi își aminti că așa ceva era imposibil, pentru că femeia nici 
nu se născuse pe vremea aceea, sau era doar o bebelușă. 

Ha, ha, ha! se distră el când văzu casa. Bineînțeles că o știu. 
Nu-mi mai amintesc precis ce tip de seif avea șmecherul care o 
locuia, dar știu sigur că mare lucru nu ţinea în el. Mai mare 
osteneala decât câștigul. Sper că a crăpat de mult, zgârcitul 
dracului... 

Sună îndelung, distrându-se teribil de noua lui postură. 

Vin să cer lămuriri despre un caz, ca un poliţist adevărat, în 
casa pe care am spart-o acum mai bine de douăzeci de ani. 
Haios, trebuie să recunosc! 

— Viiin, vin! se auzi o voce plăcută, dar evident exasperată. 

Abia atunci realiză că ţinuse degetul cam mult pe butonul 
soneriei. 

— Cine e? se auzi din spatele ușii. 

— Samuel Branigan, Lucky. Ne-am cunoscut la serviciul tău. 

Ușa se întredeschise ușor și prin fanta lăsată se iți frumosul 
cap al lui Clarice. Avea părul ud și era ciufulită. 

E atât de delicată, se gândi bărbatul, bucurându-se fără 
motiv. 


45 


— Domnul Lucky ce surpriză! Chiar nu mă așteptam la așa 
ceva. Imi pare rău, tocmai am făcut o baie... nu aşteptam nicio 
vizită... dar vă rog, intraţi și mă scuzați numai două minute. 

Ușa se închise, zgomotul lanţului scos se auzi distinct și 
sunetul unor pași lipăiţi fură însoţiţi de îndemnul de a intra și a 
se simţi ca acasă. 

Chiar ca acasă e greu, își zise el. Dar că n-o să mă simt 
complet străin, asta e sigur. 

Pătrunse înăuntru și se îndreptă hotărât spre sufragerie. Se 
vedea clar că noul locatar nu avea nimic în comun cu cel pe 
care îl cunoscuse el sau, mai bine zis, pe care nu apucase să ÎI 
cunoască, slavă Domnului! 

Se așeză confortabil pe canapeaua largă de piele roșie și 
începu să butoneze telecomanda televizorului. 

Fără să vrea, constată că în oglinda din perete se putea vedea 
fără probleme în dormitorul doctoriţei. Își schimbă treptat 
poziția, până prinse unghiul din care reușea să zărească cel mai 
bine pregătirile pe care le făcea gazda. Și avu noroc, căci se 
așezase la marele fix exact în momentul în care halatul de baie 
cădea de pe trupul apetisantei femei. 

Lucky plescăi, mulţumit de ceea ce vedea. Constată că 
realitatea nu contrazicea în niciun fel presupunerile pe care le 
făcuse în legătură cu acest subiect încă din momentul în care o 
văzuse în halat, la morgă. 

Fără să fie înaltă, Clarice era perfect proporționată. Picioarele 
lungi i se îmbinau perfect cu o pereche de fese ovale și pline ca 
două jumătăţi de minge de fotbal american. Sânii, potriviţi ca 
mărime, își ridicau sfârcurile curioase și îndrăzneţe în sus, parcă 
așteptând să vadă dacă se ivește cineva care să îi admire și să îi 
dezmierde. 

— Numai două minute, domnule Lucky, o auzi el pe femeie, 
încercând să tragă de timp. Să iau ceva pe mine. 

— Numai să nu-ţi piepteni părul, te rog. Erai adorabilă cu el 
ciufulit, strigă bărbatul, când o văzu că se pregătește să-și 
treacă peria prin el. 

Clarice se opri, descumpănită, neștiind care e atitudinea pe 
care se cuvenea să o adopte în fața acestei neobișnuite cereri, 
ce coincidea ciudat cu momentul în care chiar avea de gând să 
se pieptene. După ce cumpăni câteva clipe, acceptă să îi facă 
musafirului pe plac. 


46 


— Bravo! îi scăpă lui Lucky, când văzu că fata pusese peria 
de-o parte și se îmbrăcă. 

— Aţi spus ceva? 

— Ups! făcu el, înțelegând brusc pericolul și retrăgându-se în 
poziția pe care o avusese la început, pentru a nu se da de gol. 

Se prefăcea că urmărește cu atenție un meci la televizor când 
își făcu apariţia Clarice, îmbrăcată lejer, într-o pereche de jeanși 
rupţi în genunchi, cum se purtau atunci, și cu o bucăţică de 
tricou peste bustul bine alcătuit. 

— Cărui motiv îi datorez onoarea? începu ea protocolar, dar 
totuși zâmbitoare. 

— Ah, mă bucur că ai ţinut seama de umila mea 
recomandare, punctă bărbatul, referindu-se la părul încă ud și 
răvășit al femeii. 

Clarice încasă complimentul în plin și roși vizibil, însă nu se 
supără pe el; dimpotrivă. 

— Am trecut pe la morgă și am văzut că nu ești acolo... așa 
că mi-am zis să trec eu pe la tine, poate ai mai descoperit ceva. 

— Dar, domnule Lucky... începu ea, gata să pună lucrurile la 
punct. 

— „Domnul” era tata, Dumnezeu să-l odihnească! Eu sunt 
doar Lucky, dacă nu te superi. 

— OK, Lucky! acceptă tânăra cu ușurință, ceea ce denota că 
era dispusă la concesii. 

De fapt, ea realiza modul rapid în care pierdea teren, dar nu 
se mai gândi la asta. 

— Deci, Lucky, te anunţ că raportul meu complet a fost depus 
la Poliţie, așa că nu văd ce rol... 

— ... Adică mă trimiţi să citesc niște foi de hârtie de la niște 
grăsuni transpiraţi, în loc să îmi rezerv plăcerea de a avea o 
discuţie cu o femeie splendidă și proaspătă ca un cireș de mai 
înflorit? 

Clarice se înroși din nou. De data asta chiar se enervă de 
atitudinea ei atât de străvezie, de imprudenţa de a-și arăta 
simpatia pentru bărbatul acela pe care, propriu-zis, nici nu îi 
cunoștea. 

— De ce am eu impresia că interesul profesional vine pe locul 
secund? spuse doctorița, încercând să adopte o poziţie de forță. 

Însă Lucky era prea versat ca să poată fi oprit cu asemenea 
procedee. 


47 


— Poate pentru că îţi convine să crezi asta, spuse el, zâmbind. 
Și nici măcar n-ai greși. 

Bărbatul se amuza de jocul acela în care nu putea exista 
decât un singur câștigător. Avea de gând să îi dea un răgaz 
femeii, așa că se făcu că nu observă fâstâceala ei și trecu la 
partea profesională. 

— Nu știu de ce, dar îmi vine greu să cred că o namilă ca 
Jimmie, cu trecutul lui... aventuros, chiar și bătrân, nu a ripostat 
deloc în disputa cu asasinul. 

— Extraordinar! se bucură și se miră fata, în același timp în 
parte pentru că scăpase de situaţia penibilă în care fusese pusă. 
Asta am descoperit și eu. De fapt, nu eu, dar criminaliștii... Unul 
mi-e prieten, în fine... mai curând ar vrea el. Au găsit cuțitul 
bătrânului, cu urme de sânge pe el. Și au găsit și sânge pe 
stradă, altul decât cel al lui Jimmie. 

— Aha, deci avem un câștigător! se bucură Lucky, care își 
amintea că văzuse ceva asemănător în coșmarul însângerat, 
deși nu era sigur dacă, în zvârcolirea lui, Jimmie reușise sau nu 
să îl atingă pe agresor. 

— Da... se poate... asta în cazul în care agresorul e de găsit în 
baza de date a Poliţiei. Altminteri, grupa sanguină și chiar 
analiza ADN nu înseamnă mare lucru. O să fie mai folositoare la 
proces, după ce o să-l prindă. Dacă o să-l prindă. 

— E musai! spuse Lucky cu hotărâre în glas. 

Seara se lăsa imperceptibil peste orașul tinereţii lui. Se simțea 
mai bine ca niciodată, acolo, în compania unei tinere și foarte 
frumoase femei. Se gândi că, totuși, nu regreta întoarcerea în 
Philadelphia. 

Își aprinse o ţigară Winston și acceptă bucuros paharul de 
whisky pe care i-l întinse Clarice. Seara se anunţa lungă și 
plăcută. 

e 

Tom se trezise cu greu, după agitația din ziua precedentă. 
Drumul până la Paco, ce sălășluia la periferia orașului, nu fu de 
natură să îl scoată din amorțeală. 

Când opri mașina i se păru că observă privirile lacome ale 
unor puști cu un aer periculos îndreptate spre BMW-ul său sport, 
decapotabil, pe care i-l făcuse cadou Lucky în urma unei betii 
crâncene. Își aprinse o ţigară și se prefăcu că urcă spre etajele 
superioare ale blocului în fața căruia oprise, însă cum trecu de 


48 


ușă se opri și se ascunse într-un loc mai întunecos, așteptând cu 
răbdare să vadă ce se întâmplă. Era o bună ocazie pentru a-și 
reveni din amorţeală, și nu voia s-o rateze. 

Exact așa cum bănuise, nu dură mult până ce tinerii apărură, 
aruncând priviri în stânga, în dreapta și încercând, ca din 
întâmplare, să vadă dacă portiera mașinii era încuiată sau nu, 
aceasta fiind acoperită. 

Când descoperiră că portierele erau deschise, își făcură niște 
semne și unul dintre ei urcă, în timp ce alţi doi stăteau de pază. 

Observând că tânărul se apleacă sub volan, pregătindu-se 
pentru o pornire prin contact direct, Tom hotărî că e momentul 
să acţioneze. leși ca o furtună din scara blocului și repezi la 
tânărul chircit în automobilul lui. Se aplecă să-l înhaţe de guler, 
când se trezi cu o lovitură năprasnică în spate, semn că ceilalți 
doi n-o șterseseră la apariţia lui, așa cum obișnuiau cei de teapa 
lor. Se răsuci și, din întoarcere, îi arse un dos de pumn 
atacatorului, care îl proiectă pe acesta pe zidul blocului, de pe 
care se scurse ușor, ca apa pe burlan. Apoi îl apucă și pe cel din 
mașină, care tocmai se pregătea s-o șteargă. 

Un pumn bine ţintit în creștetul capului îl teleportă și pe 
acesta în lumea viselor. 

Agentul îl ridică cu o mână și îl aruncă grămadă peste celălalt, 
întorcându-se spre cel de-al treilea. Dar, stupoare! Sub 
îmbrăcămintea băieţească și cozorocul cu însemnele celor de la 
„New York Yankees” se ascundea o fată. Și nu orice fată. O 
blondă superbă, cu niște ochi ca tăciunele, pe care spaima și 
furia combinate o făceau și mai atrăgătoare. Tinea în mână un 
pistol cu care îl amenința pe uriașul agent, mai speriată de 
această postură decât se dovedi a fi bărbatul, aflat de partea 
periculoasă a ţevii. 

— la uite, ce boboc de fată! reacţionă Roe, ca și cum n-ar fi 
observat arma îndreptată spre el. Nu vrei să mergem să bem o 
cafea, ceva? Prietenul meu stă chiar în blocul ăsta și sunt sigur 
că ar fi foarte bucuros să ne primească. 

— Ești nebun?! strigă ea, furioasă. Tu nu vezi ce-am în mână? 
Urcă în mașină și rade-o, până nu-ţi găuresc scăfârlia! 

— Nu mai spune! se prefăcu Tom mirat. Și de ce ai face așa 
ceva? Pentru că ţi-am deranjat prietenii? N-am intenţionat, dar 
n-aveam chef să îmi umple mașina de purici. Tinerii din ziua de 
azi sunt atât de murdari... Uite, ca să facem pace, tu îmi dai 


49 


pistolul și eu îţi dau la buci. Ce zici? Toată lumea va fi 
mulțumită. 

Cu un gest rapid, masivul agent se descheie la pantaloni și își 
lăsă liber enormul falus, pe jumătate erect. 

— Uite, și el se bucură să te vadă! adăugă Tom. 

Fata privea hipnotizată la enormitatea care i se arătase în 
fața ochilor. Nu se așteptase nici la un asemenea gest, în 
circumstanţa dată, nici la o asemenea mărime. 

Era tot ce așteptase Tom. Profitând de momentul de 
descumpănire al fetei, făcu un pas în faţă și proiectă o strașnică 
lovitură de picior peste mâinile încleștate pe armă ale fetei. 
Revolverul zbură cât colo, iar blonda rămase perplexă, 
continuând să privească când la membrul bălăngănind al 
bărbatului, când la arma căzută la câţiva metri de ea, în stradă. 

— Victorie! se entuziasmă agentul de succesul repurtat, 
băgându-și arma secretă la loc în pantaloni. Faza asta ţine 
mereu la puicuţe ca tine. 

Și, fără să mai stea pe gânduri, se apropie de fată, o apucă de 
picioare și o aruncă pe umăr, ca pe o căprioară răpusă de 
glonţul vânătorului. Luă și pistoletul cu el, având grijă să nu 
șteargă amprentele de pe acesta, și intră tacticos în bloc. 

— Ei, și acum să mergem la Paco. Să-i luăm acestei frumuseți 
un mic interogatoriu, ca să vedem dacă intră ea la pușcărie sau 
intrăm noi în ea. Categoric, ziua se dovedește mai bună decât 
se anunța mai devreme. 

e 

Emilio își făcu apariţia în barul plin de fum cu aerul unuia care 
se născuse acolo. Figura lui pătrată, cu ochi mici și răi, era 
străbătută de o cicatrice ce se întindea din colțul ochiului stâng 
până sub urechea dreaptă. Această „distincţie” îl făcea să se 
asorteze de minune cu ceilalți dezmoșteniţi ai sorții care își 
făceau veacul pe acolo. 

De bara de inox, sclipind inutil în luminile slabe din bar, 
atârna o fată care arăta ca o femeie, încercând să se și 
comporte ca una. Chiloţii ei, probabil moșteniţi de la vreo 
bunică, pe când aceasta depășise suta de kilograme, atârnau 
sinistru peste picioarele subţiri ca niște scobitori. 

— O tequila! comandă Emilio cu o voce spartă. Dublă! 

Observă privirile celor din bar aţintite asupra lui, însă nu erau 
priviri amenințătoare, nici măcar curioase. Devenise doar un 


50 


nou cuier pentru agăţat priviri. Probabil că, dacă n-ar fi privit la 
nimic, curioșilor le-ar fi căzut ochii în gură. Erau beţi, erau 
plictisiţi, trăiau degeaba pe acest Pământ. 

In spate zări un tânăr pricăjit, purtând ochelari, răstignit pe un 
scaun și oftând fericit în timp ce o târfă bătrână, cu cărnurile 
căzute, îi sugea în scârbă virgula ce îi ţinea loc de sex. 

Oare de ce o trebui să iau viaţa unuia dintre ăștia? se gândi 
plictisit Emilio. Sună mai mult a acţiune de binefacere decât a 
asasinat. Și mie nu-mi plac acţiunile de binefacere... 

— Să îţi fac și ţie una mică, voinicule? se trezi el interpelat de 
târâtura care tocmai terminase cele treizeci de secunde 
necesare pentru a-l satisface pe tânărul cu figură de tocilar. 

Emilio se uită plin de o infinită greață la căzătura care încerca 
să îi zâmbească apetisant, în timp ce în colţul buzelor ei strident 
rujate mai lucea o dâră de spermă. 

Poate, dacă n-ar fi cunoscut-o pe inegalabila Mercedes, ar fi 
lăsat scursoarea aceea să-l servească, atât cât să nu simtă 
gustul botezat al tequilei. Acum însă, numai gândul că ar putea 
atinge o asemenea femeie îl făcea să simtă mâncarea pe 
ultimele două zile pornind pe drumul invers. Dacă ar fi fost un 
caracter gânditor, filosof, ar fi fost desigur îngrijorat de 
schimbarea pe care întâlnirea cu Mercedes o provocase în 
gusturile sale pentru femei. 

— Du-te-n mă-ta de târâtură! o înjură el, împingând femeia 
care se aplecase deja și își făcea de lucru la șlițul lui. 

Deși încercase să nu fie prea dur, poziţia incomodă a târfei, 
precum și forța lui extraordinară făcură ca brânciul administrat 
să se dovedească mai puternic decât intenţionase. 

Dama de consumaţie se dădu un pas înapoi, se dezechilibră și 
căzu peste masa unor marinari care își beau liniștiți whisky-ul 
botezat. 

Indiferent dacă, în alte împrejurări, aceștia ar fi avut sau nu 
chef de scandal, afrontul pe care considerară că îl suferiseră era 
prea mare pentru ca minţile lor înecate de băutură să calculeze 
a cui era vina pentru cele întâmplate. Cert era că femeia care le 
căzuse pe masă le răsturnase băuturile, iar altceva nu mai 
conta. Săriră în picioare toţi patru ca arși și se îndreptară spre 
negrul de la care pornise totul. 

Emilio fu puţin îngrijorat de conjunctura creată. N-avea niciun 
interes să atragă atenţia asupra lui. Venise aici cu treburi clare, 


51 


și nu avea chef să le vadă spulberate de niște imbecili care 
stătuseră prea mult în soare. 

— Hei, hei, băieţi, nu vă ambalaţi! încercă el să calmeze 
spiritele, deși știa că tăvălugul, odată pornit, era imposibil de 
oprit. Poate n-aţi fost atenţi, dar târfa aia era prea beată ca să 
se ţină de altceva decât de prohabul meu... 

Din păcate, marinarii nu de scuze aveau chef. Un pretext era 
la fel de bun ca oricare altul. 

Cel care se găsea mai aproape de Emilio lansă un croșeu 
fulgerător de dreapta spre craniul ras al negrului. Acesta, însă, 
nu era omul care să fie luat prin surprindere. Cu o mișcare 
calmă aplecă puţin capul, în așa fel încât pumnul îl lovi în 
creștetul tare ca piatra. Zgomotul de oase sfărâmate veni ca o 
consecinţă firească a gestului comis, iar marinarul se prăbuși 
urlând de durere, cu oasele mâinii făcute zob. 

Al doilea marinar fu mai precaut și, executând o rotire dibace 
în aer, încercă să-l lovească cu piciorul pe cel care păruse doar 
un negru norocos. Însă nu doar norocul îl ţinuse pe Emilio până 
atunci în viaţă, ci confruntările îndelungi în războaiele din 
Panama și Bosnia, Golful Persic și Irak. Se aplecă fulgerător și 
lăsă piciorul marinarului să-i treacă razant pe lângă faţă. În 
același timp, îl lovi puternic cu călcâiul bocancului în piciorul de 
sprijin, dinspre exterior, exact deasupra rotulei. 

Piciorul scrâșni înfundat, iar al doilea marinar se prăbuși, cu 
oasele contorsionate și articulaţia zdrobită. Ceilalţi doi ezitară 
puţin înainte să atace. Doi camarazi scoși din luptă doar din 
două lovituri nu era un lucru pe care să-l fi întâmpinat în fiecare 
zi în desele scandaluri în care fuseseră implicaţi de- a lungul 
vremii. 

Unul dintre cei rămași teferi scoase de la brâul care îi 
înconjura șoldurile un cosor, folosit la trasul balenelor pe punte. 
Aplecat de mijloc, începu să execute mișcări de balans, 
trecându-și cu dexteritate arma dintr-o mână într-alta și fixându- 
și adversarul cu ochii sticlind de ură. O primă lovitură, pe care o 
vrusese surprinzătoare, îl determină pe Emilio să facă un salt în 
spate. 

Încurajat de acea retragere, marinarul se avântă înainte și își 
trecu cosorul în cealaltă mână, încercând să îl prindă descoperit 
pe străinul ce se pregătise să pareze lovitura pe partea stânga. 


52 


Vârful încovrigat intră în geaca groasă, însă nu ajunse până la 
piele. 

Emilio nu era un tip care să se sperie la vederea sângelui, 
însă nu îi făcea nicio plăcere ca acesta să-i aparţină. Uitând de 
precauţiile pe care și le luase până atunci, scoase un răcnet care 
îngheţă sângele în vinele decăzuților din bar, ce se strânseseră 
într-un colț pentru a face pariuri. 

După victoriile ușoare asupra primilor doi, cota lui crescuse 
fulgerător. Însă, la vederea cosorului, pariurile se reînsufleţiră și 
cei care se prindeau pe marinari căpătară curaj, ridicând miza. 
Bineînțeles că nimănui nu îi trecu vreo clipă prin minte să 
încerce oprirea scandalului. 

Emilio se sprijini cu o mână de tejgheaua barului, aflat în 
imediata sa apropiere, și își aruncă picioarele în sus, prinzând 
gâtul marinarului între genunchi. Urmă o răsucire scurtă și apoi 
se lăsă să cadă cu toată greutatea la podea, trăgând sub el 
corpul lipsit de apărare al celui ce comisese imprudența de a-i 
găuri geaca. Gâtul acestuia pârâi scurt, iar marinarul rămase 
întins fără suflare la podea. Urlete animalice porniră la unison 
din piepturile asistenţei, salutând prima victimă certă a bătăii. 

Ultimul marinar privea  descumpănit, când la trupul 
neînsufleţit al colegului său, când la faţa răvășită de furie a 
negrului. Calcula care ar fi fost reacția cea mai potrivită în acea 
împrejurare: să își încerce norocul, ori s-o șteargă cu coada între 
picioare? 

Din nefericire pentru el, nu avu timp să calculeze prea mult. 
Cu o mișcare rapidă, străinul puse mâna pe cosor și se aruncă în 
direcția ferestrei, care se găsea exact în spatele celui de-al 
patrulea marinar. În aer, Emilio făcu o rostogolire spectaculoasă, 
ajunse cu picioarele în direcţia ferestrei, pe care o sparse, și se 
pierdu în noaptea ce cuprinsese Philadelphia. 

Un oftat de ușurare și de admiraţie în același timp răzbătu din 
locul în care se adunase asistenţa. leșirea acrobatică din scenă 
a negrului le tăiase respiraţia. Abia după ce își reveniră din 
uimire catadicsiră să-și arunce privirile asupra celor care 
porniseră, de fapt, scandalul. 

Doi dintre marinari rămăseseră cu ochii căscaţi de uimire, 
unul cu pumnul sfărâmat, iar celălalt cu piciorul flencănind. Dar 
ei erau cei favorizați de soartă. Matelotul care dezgropase 
cosorul... războiului zăcea cu gâtul rupt, lângă tejgheaua 


53 


murdară, iar cel de-al patrulea părea că privește intens tavanul 
încăperii, având unealta tovarășului său înfiptă în vena jugulară. 
El loco nu iertase pe nimeni... 


54 


e Capitolul 6 « 


Lucky se întinse peste trupul adormit al lui Clarice, ca să își ia 
o ţigară din pachetul de Wiston Full Flavor ce rămăsese pe 
noptiera de pe partea ei. De fapt, „partea ei” era un fel de a 
aprecia poziția în care adormiseră. 

Seara precedentă, când Clarice îi întinsese paharul cu whisky, 
el o apucase cu un gest firesc de mână. Contactul fusese unul 
electrizant și avusese darul de a înfrânge barierele psihologice 
pe care femeia se străduia din răsputeri să le așeze între ei. 
Legista simţise că se înmoaie de tot, ca și cum mâna lui Lucky, 
atingând-o pe a sa, i-ar fi inoculat direct în creier o substanţă 
afrodiziacă puternică. 

Simţind ca un vulpoi bătrân momentul ei de slăbiciune, Lucky 
o trăsese ușor peste el... mai mult ca o invitaţie, decât ca un 
gest ferm. O prinsese apoi în braţe și îi acoperise faţa cu 
sărutări fierbinți. 

Pielea ei, proaspăt spălată și tânără, îi înfiora buzele ca 
aromele tari ale unui vin vechi. Mâinile fetei îi mângâiaseră 
părul, o vreme, apoi începuseră, înfrigurate, să-i desfacă nasturii 
cămâșii. 

Începutul fusese făcut. Ceea ce urmase, însă, își găsi un loc 
de cinste în panoplia cu momente explozive din colecţia lui 
Lucky. 

Legista nu era deloc o profesionistă, dimpotrivă. Probabil însă 
că simţurile ei fuseseră o bună bucată de vreme amorțite. 
Mediul în care își petrecea cea mai mare parte a timpului putea 
fi o explicaţie suficient de plauzibilă în acest sens. Insă cine mai 
căuta explicaţii?... 

Roșie ca focul, rușinându-se parcă de propriile ei simțăminte 
dezlănţuite, Clarice îi desfăcuse hotărâtă cureaua și o smulsese 
din găici, cu furie și poftă. Nu se încurcă prea mult nici în 
fermoarul lui, iar când mădularul erect și noduros al bărbatului 
văzu lumina camerei, mâinile ei îl cuprinseseră, nesăţioase. 

Femeia oftă, ca și cum se temuse că n-o să ajungă niciodată 
în stadiul acela. Începu să plimbe în jos și în sus pielea fierbinte, 


55 


în timp ce buzele ei acopereau cu sărutări pieptul puternic al lui 
Lucky. 

Acesta strecurase deja o mână dincolo de bariera strâmtă a 
blugilor și cuprinsese în palma sa fesa stângă a legistei, 
mângâind-o în timp ce se simțea covârșit de masturbarea 
înfrigurată a lui Clarice. Parcă nici nu îndrăznea să facă mișcări 
bruște, ca să nu-i curme elanul. 

Femeia părea că uitase de prezenţa lui ca persoană. Lucky 
devenise pentru ea doar un trup cu care se grăbea să se 
desfete, înainte ca neliniștita ei conștiință să strice totul. 

Se ridicase brusc și, cu un gest energic, își aruncase tricoul 
cât colo. Nici blugii nu mai întârziară mult pe lungile ei 
picioarele, având aceeași soartă. Apoi se întorsese cu spatele la 
el și, privind concentrată printre picioare, se aplecase în faţă. 
Imediat după aceea apucase penisul viguros cu gesturi sigure și 
îl introdusese fără teamă în vaginul ei strâmt și încă uscat. 

Scosese un geamăt prelung de durere și plăcere, în timp ce 
aluneca din ce în ce mai mult, acaparând complet mădularul 
bărbatului venit în vizită. Începu apoi o pendulare sălbatică, în 
timp ce Lucky îi cuprinsese șoldurile, pentru a-i ușura efortul. O 
trăgea cu forţă în jos, de câte ori femeia ajungea suficient de 
departe de el încât să existe pericolul să iasă de tot. 

Clarice se simțea umplută până în creștetul capului și avea 
senzaţia că tot corpul bărbatului se scurge în ea și o împlinește, 
cu fiecare mișcare, cu fiecare zvâcnet. 

Ceva mai târziu, Lucky o împinse ușor și o întoarse cu fața 
către el. Trupul femeii era mic și bine croit. | se aruncă de gât și 
îl încolăci cu picioarele, în timp ce el se ridicase și îi susținea 
întreaga greutate cu braţele. 

Făcu câţiva pași cu ea strâns încolăcită, și o propti de cel mai 
apropiat perete. 

Spatele legistei se întâlnea cu zidul numai în dreptul umerilor. 
Restul trupului era arcuit în aer, în timp ce musafirul o manevra 
în ritmul sălbatic al sexului fără opreliști. După un timp, bazinul 
femeii începu să se miște instinctiv, rotindu-se din ce în ce mai 
repede. 

După câteva minute bune, Lucky o duse către pat și o lăsă 
ușor jos, în timp ce el continua fără niciun fel de pauze să îi dea 
puternice lovituri de berbec, parcă dorind s-o despice în două. 
Ritmul începuse să scadă, la un moment dat, dar nu din cauza 


56 


oboselii, ci pentru a spori gradul de percepţie al fiecărei mișcări. 
Penisul bărbatului o scotocea ca un vagabond gunoaiele, intrând 
precum o limbă în cele mai ferite și mai neatinse firide ale 
intimităţii ei. 

Noaptea trecuse în experimente și poziţii dintre cele mai 
nefirești. Parcă încercau să retrăiască toată istoria sexului într-o 
noapte, cu spaima că poate a doua zi nu va mai rămâne nimic 
din ei, că se vor topi cum se topesc lumânările în timp ce își 
îndeplinesc rostul pentru care au fost fabricate. 

Când dimineaţa se iţise printre jaluzelele ferestrelor imense 
ale camerei, cei doi căzuseră răpuși, ca un cuplu de vampiri 
care își pierd puterea sub razele solare. 

Acum, mulțumit și cu trupul moleșit de o plăcută oboseală, 
Lucky se întindea după ţigări, după o noapte pe care niciunul 
dintre ei nu avea s-o uite prea ușor. 

Deodată privirea i se încețoșă, iar ţigara abia scoasă din 
pachet îi scăpă din mână. Imaginea femeii întinse sub el, cu fața 
pe pernă, zâmbind mulţumită și cu ochii închiși începu să se 
tulbure, să se rotească, să se deformeze. 

Avea un nou coșmar. Și asta pentru că viziunilor sinistre le 
putea ușor spune coșmaruri. 

In locul ei apăru un colţ de stradă. Pierce Cap de Cal privea 
îngrozit cum un negru, la fel de viguros ca acela din prima lui 
viziune, dar în mod sigur altul, îi lipise de gât lama lungă a unei 
săbii și îl privea liniștit în ochi. „Bătrâne - îi spunea negrul -, să 
nu mi-o iei în nume de rău! Nue nimic personal, doar afaceri.” 

Mișcarea fu scurtă și parcă mimată. Zgomotul se dovedi 
aproape imperceptibil, în schimb efectul fu devastator. Corpul 
lui Pierce rămase rezemat de zid, ca și cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. 

Ochiul lui mărit de groază continua să-l privească pe agresor. 

După câteva fracțiuni de secundă, cămașa cadrilată, care 
văzuse probabil multe altele la viața ei în afară de apă și 
detergent, se umplu de sânge. Negrul îl mai privi o dată, apoi se 
îndepărtă de el. Capul bătrânului se rostogoli pe asfalt, iar ochiul 
valid continuă, parcă, să privească înspăimântat picioarele 
negrului, până ce acesta dispăru complet în noapte. 

Scăpând de acel coșmar însângerat, Lucky încercă să sară din 
pat, însă se împiedică în cearceafurile răvășite. Cum era și slăbit 
și ameţit, se prăbuși cu zgomot pe podea. 


57 


Clarice tresări, speriată. 

— Ce s-a întâmplat? strigă ea, încercând să înțeleagă motivul 
care generase panica bărbatului. 

— Trebuie să plec imediat. 

— Serios? se miră femeia, aproape cu lacrimi în ochi. Nu mă 
gândeam că o să rămânem o viaţă împreună, dar chiar așa? 

Bărbatul nu avea timp de explicaţii, însă figura dezamăgită a 
femeii îl făcu să ezite puţin. 

— Nu spune prostii, că nu e vorba despre asta! Am „văzut” 
ceva... Nu am timp să îţi explic. Trebuie să salvez viaţa unui 
vechi prieten. 

Se îmbrăcă împleticit și se repezi spre ușă, însă se prăbuși din 
nou înainte să iasă. 

— Nu înțeleg nimic, reacționă femeia panicată. Dar e clar că 
acum nu ești în stare să salvezi pe nimeni. Lasă-mă măcar să 
merg cu tine. 

— Exclus! Nu plec la plimbare... Ai putea fi rănită, sau și mai 
rău, Doamne ferește!... 

Și Lucky dădu din mână, ca pentru a-și alunga un gând urât 
din minte. Cu toată bravada lui, era destul de îngrijorat de 
slăbiciunea care-l copleșise, în mod normal, o noapte de sex nu-l 
putea zdrobi în halul acela, cu atât mai mult cu cât se bucura de 
capacităţi de recuperare dincolo de înțelegerea omenească. 
Eforturile pe care le făcea psihicul lui atunci când avea acele 
viziuni erau însă incomparabil mai mari decât cele sexuale. 

Își făcu socoteala că era mai important să ajungă cu bine în 
locul unde urma să se petreacă oribila crimă decât să leșine pe 
drum și să păţească vreun accident. In fond, n-avea decât să o 
lase pe Clarice o stradă sau două mai departe, pentru a o feri de 
primejdii. Un argument în plus pentru această variantă îl 
constituia nesiguranța pe care o simţea în legătură cu locul în 
care urma ca Pierce Cap de Cal să fie asasinat. | se părea că 
recunoaște împrejurimile - doar era la el acasă -, însă trecuse 
mult timp de când nu mai hălăduise pe acolo. 

— OK, poţi să vii cu mine, ca să conduci mașina. Dar când îţi 
spun să te oprești și să încremenești înăuntru, să mă asculti! 

e 

Paco își cunoștea prea bine prietenul ca să îl mai mire ceva la 

el. Cu toate astea, se arătă deosebit de surprins când îl văzu pe 


58 


Tom intrând nonșalant în micul său apartament, purtând o fată 
pe umăr. 

— Ce ţi-a crescut acolo, monstrule? 

— liii! se prefăcu Tom speriat, când privi în direcţia în care 
arăta degetul lui Paco. Asta de unde o mai fi apărut? 

Apoi se apropie de pat și o depuse acolo, cu o zvâcnitură de 
umăr, pe fata înmărmurită de spaimă. 

— Nu, serios, insistă gazda. Cine-i individa? 

— Păi, dacă tu nu știi, eu de unde să știu? Era în faţa blocului. 
Se juca de-a hoţii și vardiștii, însă a greșit vardistul. Acum o să 
cam putrezească prin închisoare, ce să-i faci... 

— Cum! strigă fata, îngrozită. Închisoare? Dar n-am făcut 
nimic... 

— Termenul de tâlhărie îţi sună cunoscut? Atac cu mână 
armată? Opunere la arestare, amenințarea unul agent CIA în 
exerciţiul  funcţiunii?  Împiedicarea unei anchete privind 
siguranţa naţională? Ani grei, fata mea, ani grei de temniţă... 
Păcat de tinerețea ta. 

Paco începu să mustăcească. Cunoscându-și amicul știa că, 
dacă ajunsese la tipul ăsta de texte, urmărea de fapt cu totul 
altceva decât respectarea legii. 

Fata se aruncă în genunchi și îi cuprinse picioarele malacului, 
cu ochii plini de lacrimi. 

— Nu se poate așa ceva... nu te amenințam serios... nu știam 
cine ești... nu se poate! 

— la te uite! Se pare că ai prins prima mișcare care să te 
absolve de delicte. Rămâi acolo, că nu stai rău. Și vezi ce poți 
face cu ăsta, din poziţia respectivă, adăugă agentul Roe, 
scoțându-și din nou imensul falus din pantaloni. 

— Bă, Tom, dă-o bă dracului de treabă! se înfurie brusc Paco. 
La mine în casă? Tu de ce ai venit, de fapt? Eu credeam că în 
legătură cu ancheta... 

— Dar ce vrei, bă, tâmpitule, dacă în faţa casei tale s-a gândit 
asta să-mi fure mașina? Curăţă-ţi în mă-ta cartierul! Ce vină am 
eu că trăiești în spelunca asta? Las' c-o s-o rugăm să lustruiască 
și flașneta ta obosită, dacă reușește s-o mai trezească la viaţă. 
Și care e problema cu ancheta? Ce, am pus-o să-mi astupe 
urechile sau să-mi desfunde ţeava? Mai bine spune-mi ce-ai 
aflat? Fă abstracţie de rest! Ah... ce bine e să îmbini utilul cu 
fututul! Intotdeauna mi-a plăcut zicala asta... 


59 


Fata, altminteri nu tocmai o fecioară de pension, înţelesese 
imediat cum stă treaba și știa deja ce poate face pentru a se 
salva. De altfel, cam așa reușise să scape toată viaţa de 
necazuri, deși abia împlinise nouăsprezece ani. 

Își începuse activitatea încă de pe la patrusprezece ani, când 
trebuise să execute cam aceleași lucrări pentru tatăl ei vitreg, 
ca să îl calmeze și să nu-i mai bată mama când venea beat 
mangă acasă. Continuase, mai de voie, mai de nevoie, la școală, 
unde trebuise să aplice același tratament directoarei, pentru a 
nu fi exmatriculată fiindcă fusese prinsă exersând același 
procedeu cu profesorul de sport. 

La un moment dat chiar fusese convinsă că deţine leacul 
universal împotriva belelelor de orice gen. Ingenunchea, și toate 
dispăreau ca prin farmec. 

Problemele erau mai grave, de data asta. Niciodată până 
atunci asupra ei nu planaseră atâtea acuzații. lar dificultatea 
situaţiei pe care o avea de depășit era parcă amplificată și de 
mărimea „obiectului” cu care trebuia să își execute penitența. 
Nici în filmele porno în care actorii foloseau penisuri false nu 
văzuse așa ceva. 

Încerca inutil să înghită mai mult de un sfert din lungimea 
membrului agentului special, simțind cum maxilarele îi stau gata 
să plesnească. 

Deci, din asemenea material sunt făcuţi agenţii CIA, se gândi 
ea, în timp ce se străduia să facă o figură cât mai bună, pentru 
iertarea multelor ei păcate. 

— Așa, fata mea, o încuraja colosul, apucând-o de păr și 
făcându-i vânt cât mai adânc în membrul său. Ca să scapi de 
braţul lung al legii trebuie să înghiţi penisul lung al gardianului 
legii, ha, ha, ha! 

Paco se uita interzis la exerciţiile incredibile ale maxilarului 
fetei, arătându-se brusc interesat din punct de vedere științific 
de fenomen. Calcula în minte dacă, luând în considerare 
constituţia fetei și conformaţia cavităţii ei bucale, va reuși să 
deschidă suficient de tare gura pentru a cuprinde întregul 
membru erect. Apoi se gândi dacă, odată gura căscată cu 
succes, va putea gâtlejul ei să suporte o asemenea colosală 
dimensiune. 


60 


— Bă, Paco, ce dracu faci? Ești la cinema aici? Spune care e 
treaba cu cazul, doar nu crezi că am venit aici să-ţi ofer doar o 
ieșire excitantă din viaţa ta de rahat? 

— Așa, făcu Paco, scuturând capul, ca să scape de calculele 
complicate cu care începuse să se îndeletnicească. 

Se întoarse spre masa plină cu tot felul de hârțoage și poze, 
apucând două dintre ele. Se apropie apoi de namilă și i le 
întinse, încercând să nu intervină în vreun fel în operaţiunea 
conexă. 

— Săbii, spuse Roe plictisit. Ce e cu astea? Te excită? 

— Așa arată săbiile ce se mai găsesc la ora asta în America și 
care au aceleași caracteristici cu ale celei care... auzi? se opri el 
brusc. Dar e bine să vorbim lucrurile astea de faţă cu... 

— ... Ti se pare că e interesată de discuţia noastră? făcu Tom, 
privindu-l disprețuitor. 

Intr-adevăr, fata fusese captivată complet de activitatea pe 
care o desfășura. li lăsase jos pantalonii lui Tom și începuse să 
lingă cu profesionalism penisul și testiculele, în timp ce cu mâna 
rămasă liberă îi mângâia savant porțiunea sensibilă dintre scrot 
și anus. 

— Stai liniștit, că până nu lămurește misterul cantitativ, nu 
are urechi nici pentru trâmbiţele Judecăţii de Apoi! 

Paco ridică din umeri, indiferent. 

— Deci, cu o sabie ca astea a operat necunoscutul. Eu nu zic 
că neapărat cu una dintre ele, dar era ceva similar. Acum 
intervine parte interesantă. Ești sigur că n-ar trebui s-o dăm 
afară pe târfă? reveni el, conștient deja de răspunsul pe care îl 
va primi, dar la fel de conștient de secretele care urmau să fie 
dezvăluite în momentele următoare. 

— Dacă te mai legi o dată de ea, o să ai o problemă, i-o reteză 
agentul. Spune, eu te ascult, continuă el, ţinând ochi închiși și 
savurând din plin fiecare mișcare dibace a fetei. 

— În fine... cum vrei! Două dintre cele trei săbii existente la 
ora actuală la noi se găsesc în muzee. Am verificat și sunt tot 
acolo. Ba mai mult, am cerut prietenilor mei să verifice dacă nu 
sunt cumva niște copii. Nu sunt. Mai rămâne o singură sabie, 
achiziționată la o licitaţie, acum mai bine de zece ani, de... 
Richard Morris. 


61 


— Richard Morris? se miră Tom la auzul numelui. Păi, ăsta nu 
e... Şi făcu un semn sugestiv, împingându-și bărbia în sus, semn 
că se referă la cineva aflat într-o poziţie foarte înaltă. 

— Exact! Șeful celei mai mari agenţii private de securitate. 

— Cel care furnizează oameni pentru trupele „auxiliare” în 
Irak? 

— Chiar el. 

— Măi să fie!... Chiar că nu mai înțeleg nimic. la, fetițo! la o 
pauză de dezechipare, schimbă el brusc subiectul, adresându-se 
micii și versatei infractoare. 

Fata îl privi cu oarecare spaimă în ochi, însă i se putea citi pe 
figură și o poftă teribilă de a încerca pe propriile găuri imensul 
instrument de asalt al agentului CIA. Mai ales că era vorba 
despre o provocare cu care nu se întâlnea în fiecare zi. De 
aceea, se dezechipă cu mișcări încete, sigură pe impresia pe 
care o va face. Incepu cu pantalonii care alunecară după câteva 
secunde de-a lungul picioarelor ei, ce se dovediră incredibil de 
bine conturate. 

— la uite ce ascundea mâţa asta în pantaloni, zise Tom cu 
admiraţie, apropiindu-se de ea și punându-i o mână pe fese. Ce 
bombeuri are pe spate... 

Mâna imensă a lui Tom îi cuprinsese aproape ambele fese 
deodată, iar când se depărtă puţin pentru a reveni cu o lovitură 
ca de biciușcă, carnea tare abia trepidă puţin, înroșindu-se în 
schimb foarte puternic. 

Paco simţi cum încep să-l treacă nădușelile. Privi cum 
infractoarea își ridică tricoul cu un gest dezinvolt și cum 
pântecele ei plat lucește, ușor transpirat, în lumina palidă a 
serii. Sânii îi avea mici și ascuţiţi, iar limba lui Tom îi încercă 
sfârcurile încă înainte ca fata să apuce să își scoată ţoala de tot. 

— Te irosești în cartierul ăsta împuţit, fetiţo, șopti Paco, ca 
pentru sine. 

— Nu vrei s-o înfiezi tu, bătrâne? râse Tom. Nu de tot, ci doar 
cât să-ţi mai îndepărteze dracului păienjenii din pantaloni. 

Gazda nu spuse nimic, dar înghiţi în sec, văzându-și prietenul 
ridicând-o ca pe un fulg. 

Blonda scoase un strigăt scurt de încântare, copleșită de 
puterea colosală a agentului. Ca să-l încânte, îl prinse cu furie 
de păr, în timp ce se așeza cât mai bine cu labiile în dreptul 
organului agentului. Işi lăsă capul pe spate. 


62 


Paco uitase complet de dezvăluirile pe care abia așteptase să 
le facă. Simţi cum încep să-i tremure genunchii. Se așeză, cu un 
ultim efort, pe scaun și se hotărî să privească până la sfârșit 
acea lecţie desăvârșită de sex oferită de cei doi. 

e 

Rătăceau deja de ore bune pe șoselele Philadelphiei și Lucky 
tot nu reușea să identifice locul din viziune. 

Clarice începuse să își piardă definitiv răbdarea, în plus 
simțind că i se face rău de foame. 

— Nu crezi că exagerezi cu presimţirile astea? îndrăzni ea 
într-un târziu. 

Lucky o privi cu ochi sticloși. Fu tentat să se răstească la ea și 
să-i amintească că nu el fusese cu ideea de a porni împreună în 
acea escapadă, între timp își revenise complet. 

— Dar tu nu crezi că ar fi mai bine să mă lași să caut singur 
locul și să te duci acasă? Să pui ceva în cuptorul cu microunde și 
să mă aștepți echipată doar cu șortul de bucătărie pe tine? 

— Nu posed așa ceva! ripostă femeia imediat, aproape 
revoltată de ceea ce i se păru a fi o insinuare la adresa 
preocupărilor ei. 

Ochii arzători cu care o privi Lucky o făcură să dea, însă, 
imediat înapoi. 

— Dar știu de unde pot să cumpăr unul... Totuși, nu vreau cu 
niciun chip să te las singur. În fond, sunt medic. S-ar putea să-ţi 
fiu de ajutor, în cazul în care nu ajungem la timp. 

Lucky nu o mai asculta. Ceva nu i se părea în regulă. Era 
drept că, în viziunea lui, negrul dispărea în noapte, de unde 
dedusese că are suficient timp să preîntâmpine evenimentul. 
Insă văzuse toată scena foarte clar, până în momentul în care 
capul lui Pierce se rostogolise pe jos. 

— Opreşte! strigă el, brusc. Întoarce-te în strada Hamilton! 

Clarice frână și se uită mirată la bărbatul din dreapta ei. Vru 
să spună ceva, însă se abţinu. Două manevre precise și mașina 
se lansă cu viteză în direcţia respectivă. 

— Mi-am dat seama de ceva extraordinar! spuse Lucky, însă 
vorbele parcă și le adresase sieși, nu femeii de lângă el, care 
părea că dispăruse complet din decor. Nu era noapte, dar am 
privit sfârșitul scenei prin ochiul lui Pierce. Extraordinar!! Nu 
cred să mă înșel, își continuă el monologul. Nu mi s-a mai 


63 


întâmplat asta până acum... Ce dracului! Drăcia asta din mine 
nu încetează să îmi ofere surprize. 

— Care drăcie? făcu mirată femeia. Ți-e atât de greu să mă 
lămurești și pe mine în legătură cu ce se întâmplă? 

— E mai bine să nu știi, o liniști Lucky, distant. Nici eu nu știu 
prea bine, așa că am fi doi oameni confuzi, în loc de unul singur. 
Deci, nu era noapte, era zi, numai că am perceput moartea 
creierului lui... De aceea s-a întunecat totul. 

Ajunseră pe strada Hamilton. Era cea mai apropiată de strada 
din viziunea pe care o avusese Lucky și singura, probabil, pe 
care s-ar fi putut petrece un asemenea eveniment în plină zi. 

Se aflau într-un vechi cartier al orașului, care avusese o 
perioadă de maximă înflorire pe vremea când se construise o 
mare fabrică de pantofi. Însă firma dăduse faliment, iar 
locuitorii, aproape cu toţii angajaţi ai fabricii, fuseseră nevoiţi să 
plece, unul câte unul, pe măsură ce cartierul murea și casele 
goale se umpleau de drogaţi și de infractori. Acum și aceștia se 
cam răriseră, iar autorităţile hotărâseră să demoleze întreaga 
zonă, ca să construiască acolo un mare parc. 

Când Lucky bântuia pe aceste străzi, în tinereţe, locul deja se 
ofilea. Acum era complet pustiu. Un cartier-fantomă! 

— Desigur! rosti el din nou, ca și cum ar fi gândit cu voce 
tare. Cum de nu m-am prins de la început? Criminalul preferă 
zonele pe care le frecventam în tinereţe, împreună cu prietenii 
mei. 

— „Le frecventai”? Pe aici ai fost tu în tinereţe? Bătrânelul ăla 
de la morgă era prietenul tău „din tinereţe”? se trezi Clarice, 
bâiguind siderată. Dar câţi ani ai tu de fapt? Și cine ești? 

— N-am timp acum să-ţi explic, spuse Lucky, luându-i mâna și 
privind-o fix în ochi. Ai încredere în mine? 

Legista constată cu surprindere că toate ciudăţeniile pe care 
le aflase nu avuseseră puterea să știrbească cu nimic 
încrederea pe care i-o inspira acest om, în ciuda tuturor 
evidențelor. Nu putea fi rău, iar restul nu mai conta. 

Lucky îi făcu semn să oprească mașina. 

— Stai aici! E foarte important să nu te miști din acest loc. 
Viaţa mea ar putea depinde de asta... 

Bineînţeles că bărbatul nu credea o iotă din ceea ce spunea, 
dar era sigur că era cea mai simplă metodă pentru a o ţine pe 
Clarice departe de ceea ce s-ar fi putut întâmpla. 


64 


— Blochează ușile! 

Își aduse aminte că strada Hamilton făcea la un moment dat o 
curbă, închipuind o mică piaţetă. Nu îi era clar ce ar fi putut 
căuta Pierce într-un asemenea loc, însă asta conta mai puţin. 
Avea un sentiment neplăcut, care semăna cu senzaţia că a 
întârziat nepermis de mult. 

Deși își propusese să fie prudent, pentru că negrul pe care îl 
văzuse nu părea deloc un amator, se trezi alergând cât îl ţineau 
picioarele pe artera pustie, spre locul în care intuia că asasinatul 
era pe cale să fie înfăptuit. 

Ajunse în locul căutat și îl zări pe bătrânul Pierce Cap de Cal 
proptit de zidul din fața sa. Un negru masiv îl ţintuia cu o sabie 
proptită în gâtul scofâlcit al acestuia. 

— Hei, oprește-te imediat și lasă arma jos! strigă Lucky, 
depărtând picioarele și apucându-și revolverul cu ambele mâini, 
pentru a fi mai sigur de precizia eventualei lovituri. 

Citi o mare ușurare în ochiul lui Pierce. 

— Sammy, în sfârșit! Cam întărzii la întâlniri, bătrâne! 

Lucky fu descumpănit de vorbele lui Pierce doar câteva 
secunde. Apoi își dădu seama de ceea ce se întâmplase în 
realitate. Cineva îi fixase bătrânului acea întâlnire, în acel loc, 
dându-se drept Samuel Branigan. Așa ajunsese Pierce Cap de 
Cal în cartierul mort, unde nimeni nu avea niciun motiv să 
treacă, nici măcar din nostalgie. 

Nu vedea în schimb faţa negrului, care continua să stea 
nemișcat, probabil foarte surprins și nehotărât. Dar nici nu 
părea să aibă de gând să asculte ordinele primite. 

— Am spus să lași încet jos arma! strigă din nou Lucky. Fără 
mișcări necontrolate sau bruște. Eu am un Colt 45, tu ai o sabie. 
Și ești la douăzeci de metri de mine. Îţi fac o gaură în scăfârlie 
până să apuci să spui Martin Luther King... 

Și atunci se produse ceea ce nici Lucky, nici Pierce Cap de Cal 
nu credeau că se mai poate petrece. 

Negrul se întoarse spre stânga, fără să arunce sabia din 
mână, și se uită disprețuitor la bărbatul înarmat din faţa lui. 

— Poftim! Ești mai bun, zise el. Și? 

Lucky nu înțelese nimic în primul moment. Continua să îl 
fixeze cu privirea pe negrotei, însă nu înţelegea ce are acesta de 
gând să facă. 

— Ti-am spus eu să te întorci? Aruncă arma! 


65 


Zicând acestea, observă că lama sabiei nu mai era deloc 

lucitoare, așa cum ar fi fost normal. Îl privi pe Pierce, care 
rămăsese nemișcat și mut. Cămașa lui cadrilată începuse să se 
umple rapid de sânge. 
_ Atunci înţelese, într-o fracțiune de secundă, ce se întâmplase. 
In întoarcere, negrul îi retezase capul. Datorită excepţionalei 
calităţi a oţelului, precum și a forţei deosebite cu care era 
înzestrat asasinul, acesta nu depusese aparent nici cel mai mic 
efort ca să-l decapiteze pe bătrân. 

Lucky rămase stupefiat, privind cum capul lui Pierce Cap de 
Cal se afla exact în aceeași poziţie și cum sângele îi șiroiește din 
dreptul unei aproape invizibile linii aflate la baza gâtului. Negrul 
încercă să profite de stupoarea celui care îl ameninţa, împinse 
uşor cu piciorul corpul lui Pierce, și capul acestuia se rostogoli 
cu zgomot sec pe asfalt. 

Branigan tresări, iar privirea îi rămase ţintuită de ţeasta ce se 
rostogolea spre el, cu ochiul deschis și o expresie de nedumerire 
supremă încremenită pe chip. Simţi, fără să știe cum, că trebuie 
să se arunce în lateral. Gestul veni exact la timp. Negrul se 
aruncase spre el, executând un salt ghemuit înainte și aterizând 
chiar alături. Concomitent cu aterizarea, El loco lovi năprasnic 
cu sabia, de sus în jos. Numai instinctul îl salvă de data asta pe 
Lucky. Lovitura se consumă în gol, iar negrul se dezechilibră 
puţin. 

Fu de ajuns pentru Branigan, care îi aplică o lovitură de picior 
în spatele genunchilor, obligându-l pe negru să îngenuncheze. 
Acesta încercă să se redreseze, dând drumul la sabie și 
proptindu-se în asfalt cu pumnii. Această poziţie îi fu însă fatală. 
Lucky se repezi la sabie și, fără prea multe mofturi, o apucă, 
retezând capul celui care îi omorâse prietenul. 

— Și a fost scris: cine ridică sabia, de sabie va pieri! rosti 
Lucky cu voce tare, oftând ușurat și trist în același timp. ÎI 
răzbunase grabnic pe bietul Pierce Cap de Cal, însă nu reușise 
să-l salveze. 


66 


e Capitolul 7 «* 


Thomas Roe trona ca un rege pe unul dintre fotoliile lui Paco, 
uitându-se atent cum fata, așezată în faţa lui, în genunchi, îi 
lustruiește ultimele picături de pe falusul enorm, în timp ce Paco 
gâfâia de zor la spatele acesteia, încercând să nu se facă 
complet de râs cu membrul său aflat la limita de jos a 
normalităţii. 

Pe lângă momentele de suprem extaz pe care apucase să le 
trăiască infractoarea, când fusese pătrunsă până în străfunduri 
de colosalul membru pe care îl omagia acum, opintelile jucăușe 
ale hispanicului care o sodomiza bucuros păreau niște brize de 
vară. 

— Și zii, acum, că tot văd te bucuri ca prostu', ce spuneai 
despre sabia aia de la Morris? Stai, lasă-mă să ghicesc! l-a fost 
furată... 

— Am verificat, răspunse sodomistul, care tocmai dăduse 
onorul final anusului indiferent al fetei. Nu a reclamat nimic, dar 
și dacă o păţea, m-am gândit eu nu cred că s-ar fi plâns Poliţiei. 
Se făcea de râs, îţi dai seama. |și dădea cu firma-n cap. Ditamai 
patronul celei mai mari companii private de securitate... M-am 
gândit că ar trebui să-i facem amândoi o vizită, ca să verificăm. 

— Excelentă idee, pe cinstea mea! acceptă agentul, amuzat 
că avea să aibă parte și de un alt gen de acţiune. 

Se ridică brusc, spre mâhnirea fetei, care nu se îndura să-și 
dezlipească limba de pe penisul care o purtase pe plaiurile 
veșnic fericite ale supremului orgasm. 

— Gata, am ispășit pedeapsa? spuse ea, cu o voce timidă. 

Thomas Roe o ridică în sus, goală cum era, o întoarse cu 
spatele la el și depuse câte un sărut zgomotos și sincer pe 
fiecare dintre fesele puștoaicei. 

— Gata, fata mea! Ţi-ai făcut iertate toate păcatele și cred că 
te poţi considera absolvită și pentru următoarele două-trei. 
Oricum, dacă vrei să ai siguranţa iertării pentru cele viitoare, 
uite cartea mea de vizită! Vii, mărturisești și aplicăm pedeapsa 
corporală pe care ai văzut-o. Pot fi îngerul tău păzitor, dacă vrei. 

— Nu putem continua chiar acum? întrebă ea, cu voce timidă. 


67 


— Ha, ha, ha! Fata moșului, eu înțeleg că te grăbești să apuci 
pe drumul cel bun și sunt gata să te ajut. Să fiu al dracu' dacă 
nu te-aș îndrepta încă trei zile fără pauză. Dar vezi tu, noi mai 
avem și alte treburi. Așa că hai, roiu' și să mă păstrezi în 
amintire, precum și în memoria telefonului! 

Cu un oftat trist, blonda se îmbrăcă, nu fără a întârzia puţin - 
în speranţa că malacul nu va rezista și îi va mai aplica o corecție 
de ultim moment. Însă Tom era deja cu gândul la operaţiunea 
„Sabia lui Morris”, și nu o mai gratulă nici măcar cu o privire. 

— Să treci când vrei pe aici, frumoasa mea! îi șopti Paco la 
plecare, cu băgare de seamă ca să nu-l audă amicul său. 

— Aiurea! îi pufni fata dispreţuitoare în nas. În visele tale 
poate, mititelule... 

(J 

Apartamentul lui Morris se găsea pe unul dintre cele mai 
simandicoase bulevarde din New York. Încă de la intrare trebuiră 
să negocieze îndelung cu portarul, care nu înțelegea în ruptul 
capului cum poate cineva din CIA să-și închipuie că intră la 
domnul Morris fără o audienţă fixată dinainte. 

— Ascultă, băi vierme, băi parazitul ușii! Dacă îţi lăţesc un dos 
de palmă peste faţa ta turtită, ca să poţi asculta mai bine pe la 
uși, n-o să mai ai bucuria de a prinde vreo transmisiune în 
direct, până aruncă ăștia cu pământ peste tine. Care parte din 
„siguranţa naţională” n-ai înţeles-o? Știi că pot să-ţi trag chiar 
acum trei gloanţe între ochi, fără să nu trebuiască să dau 
socoteală nimănui? 

— Ce dracului, omule? îl luă Paco de-o parte pe bietul portar, 
care se înroșise tot, dar nu voia să cedeze. Doar nu te-a pus să-l 
duci în cârcă pe scări până pe acoperiș. Vezi că-i nebun. Sună la 
Morris și spune-i că îl caută cineva de la Serviciul 3 din CIA. 
Crede-mă, va fi suficient... 

Cu inima îndoită, dar și cu conștiința împăcată că rezistase 
eroic până în ultima clipă asaltului înarmat al unui nebun, 
portarul se execută. Fu surprins chiar și el, care credea că le 
văzuse pe toate, de rapiditatea cu care cei doi primiră acceptul. 
Apoi ridică, profund jignit, din umeri. 

— Etajul 89, spuse el celor doi, cu o voce scârbită. 

— Ce apartament? vru Paco să știe. 

Portarul îi aruncă o privire nimicitoare și disprețuitoare. 


68 


— Tot etajul, domnule. Aici nu există mai multe apartamente 
pe etaj. Unde vă credeţi, în Bronx? 

Cei doi căzură de acord în mod tacit să treacă și peste acest 
afront, iar în mai puţin timp decât i-ar fi trebuit portarului să 
recite primele trei strofe din imnul lingăilor de la porţi 
pătrundeau în fastuosul apartament al stăpânului mercenarilor. 

Un individ mărunt, cu un nas mare și o miopie avansată, 
judecând după fundurile de sifon care îi tronau pe nas, îi primi, 
fără a se osteni totuși să-și ridice fundul mare din fotoliul larg de 
piele de Córdoba. Cu un gest ce se dorea maiestuos, gazda le 
făcu semn să ia loc. 

Lângă fotoliul său moţăia un jaguar ajuns la deplina 
maturitate, care torcea liniștit, fără însă a-i scăpa din ochi pe cei 
doi nou-veniți. 

— Cu ce să vă servesc, domnilor? 

— Cu nimic, sări Paco. Am venit doar să vă punem niște 
întrebări. 

— Lui nu-i dați nimic, că nici nu merită, însă eu tare aș da o 
dușcă dintr-un whisky mai bătrâior, dacă tot veni vorba, 
interveni Tom Roe, înghiontindu-l cu subînțeles pe tovarășul său 
nevinovat. 

Cu gesturi molatice, Richard Morris ridică un clopoțel și îl 
agită plictisit de două ori. 

— Tot cu clopoțelu', tot cu clopoţelu'... zâmbi agentul CIA. Aș 
fi zis că vă puteți permite o sonerie, de aia silenţioasă, cum 
avem noi la bufet... Dar cine să îi înțeleagă pe oamenii cu o 
mulțime de bani?!... 

Richard zâmbi disprețuitor, și nu catadicsi să dea niciun 
răspuns. În cameră pătrunse o negresă absolut superbă, 
îmbrăcată în uniforma clasică de subretă, cu un șorţuleț alb 
peste fusta aproape invizibilă. Tom se simţi brusc extrem de 
invidios pe puterea clopoțelului, căruia îi acordă, în mintea lui, 
însușiri magice. 

Când subreta se apropie de el, pentru a-i pune paharul cu 
băutură dorită în faţă, fu nevoită să se aplece, pentru a ajunge 
la măsuţa scundă din lemn de tek. 

Privirea bărbatului plonjă instantaneu pe sub minuscula piesă 
de îmbrăcăminte. Mătură expert priveliștea ce se întindea de la 
gleznele penibil de subţiri până sus de tot, în locul în care orice 


69 


femeie obișnuiește să poarte un minim petic de material ca să-și 
acopere părțile intime. 

Cu bucuria unui copil care constată că Moș Crăciun îi coboară 
pe coș chiar în cameră, agentul observă că acea nelipsită 
bucată lipsește. Privirea lui avu privilegiul de a se opri direct în 
labiile negre și cărnoase ale femeii, ca o așchie în degetul unui 
tâmplar nepriceput sau măcar aflat la începutul meseriei. 

Morris păstra în continuare tăcerea, mimând că are tot timpul 
din lume și că îl dedică în întregime celor doi oaspeţi. În cele din 
urmă, cum Tom nu părea să își mai dezlipească ochii de la ușa 
pe care dispăruse ameţitoarea servitoare, catadicsi să întrebe: 

— Vă pot, deci, ajuta cu ceva, domnilor, sau e doar o vizită de 
curtoazie? 

— Dacă ne daţi numărul agenţiei la care apelaţi pentru a 
angaja personalul, eu unul mă declar total mulţumit, spuse 
agentul, visător. 

Richard zâmbi, dar nu răspunse. 

— Acum, dacă mă gândesc mai bine, reluă Tom, degustând 
cu poftă din paharul de whisky, am început să înţeleg avantajele 
clopoțelului pe care-l preferaţi. La sunetul discret al modernei 
noastre sonerii de la bufet apar numai căzături cu burtă și fără 
păr în cap. Ceea ce mă aduce la motivul vizitei noastre. Am 
auzit că nu e singurul obiect care sfidează tehnica modernă pe 
care îl deţineţi. 

— Mă tem că va trebui să te rog să fii ceva mai explicit, spuse 
Richard, ușor intrigat. 

— Știm că sunteți fericitul posesor al uneia dintre cele trei 
săbii de Damasc aflate pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, 
interveni Paco în discuţie. 

— Da, e adevărat! Și? 

— Recent a avut loc o crimă. Suntem aproape siguri că arma 
crimei e o sabie de acest tip. 

— Imposibil! exclamă Richard, luând pentru prima oară 
aspectul unui om viu. Cine să folosească o asemenea bijuterie 
pentru... pentru... măcar era un om important? 

— Un semi-vagabond din Philadelphia, fost spărgător de 
duzină, îl aduse Tom cu picioarele pe pământ, cu o oarecare 
satisfacție în glas. 

— Vaiiii, ce blasfemie! Nu mai înțeleg nimic din lumea de azi, 
vă rog să mă credeţi! Un asemenea oțel... 


70 


— Mda! Poţi s-o mai spui o dată. Cine poate înțelege!? 
confirmă Tom, gândindu-se mai mult la reacția bogătașului 
decât la crimă. 

— Revoltător! Și totuși, dincolo de această blasfemie... ce 
legătură are asta cu mine? Doar nu vă închipuiţi că aș putea 
avea vreun amestec în asemenea... cum să-i spun... barbarie! 

— Poate că nu în mod direct. Însă cum celelalte săbii sunt 
bine-mersi la ele acasă, ne-am gândit că... 

— ... Vă asigur că și sabia mea e la locul ei, nu vă faceţi griji! 

— Aţi verificat-o în ultimul timp? insistă Paco. 

— Nu înțeleg ce vreţi să insinuați. Știţi cu cine staţi de vorbă? 
Știţi cu ce mă ocup? 

Roe și Paco schimbară priviri cu subiînţeles. Ipoteza celui din 
urmă părea veridică. Individul n-ar fi recunoscut că i s-a furat 
ceva nici dacă trebuia să renunţe la tot arsenalul din firme și din 
casă. Era în joc chiar prestigiul lui. 

— Știm, bineînțeles. Nu suntem nici noi niște neaveniţi, 
încercă să-l liniștească Paco. Vă deranjează dacă aruncăm o 
privire? 

— Acum, oricât de ridicolă ar fi situaţia... ca să vă conving... 
Nu, nu am nimic împotrivă. 

Richard se ridică cu greu din fotoliu, îndreptându-se spre un 
camera vecină. 

Acum văzură cei doi ce stârpitură de om era „marele” Morris. 
Nu mai înalt de un metru și jumătate, cu un abdomen revărsat 
peste cordonul halatului de mătase, cu două picioare subţirele și 
strâmbe, magnatul părea un rebut absolut, ridicat din gunoi de 
un sadic și readus la viaţă în bătaie de joc. O eroare umană, ce 
mai... 

— O să vă rog să staţi aici, până aranjez eu intrarea în camera 
armelor. O simplă măsură de siguranţă. O s-o trimit pe Consuela 
să vă ţină companie până când e totul gata. 

— Da... aprobară amândoi cu bucurie. Trimite-o pe Consuela, 
negreșit. Și, te rugăm, nu te grăbi. 

e 

Lucky termină cel de-al doilea pahar de whisky și ţigara 
Winston, înainte de a spune ceva. Clarice fusese ceva mai 
insistentă la început, până ajunseseră acasă, însă înţelesese că 
mare lucru nu va reuși să scoată de la el și se înarmase cu 
răbdare. Știa că tot va afla ceva-ceva, până la urmă. 


71 


— Mda, am dat-o în bară din nou! fură primele cuvinte ale 
bărbatului. In ultimul timp reacţionez extrem de prost și prea 
târziu. 

— Vrei să spui că, într-adevăr, s-a întâmplat ceva acolo? vru 
Clarice să afle, lăsându-se să cadă pe un scaun. 

Nu vorbise deloc cu ea de când ajunsese la mașină. Legista 
sperase că proaspătul ei amant se înșelase, iar acum îi era jenă 
să-i mărturisească că alergase după cai verzi pe pereţi. 
Observase că avea ceva în mână, învelit într-o cârpă, dar nu 
dăduse atenţie acestui fapt. 

— O să vezi cu ochi tăi mâine, la morgă. Am ajuns prea târziu, 
draga mea. Și am și fost păcălit ca un începător. Strașnic 
luptător! Trebuia să îl împușc din prima, însă am sperat să-l 
prind viu. Ce tâmpit am fost... 

Se ridică, își mai turnă un pahar mare de băutura, apoi 
aprinse altă ţigară, din care trase cu poftă. 

— După ușă se află sabia cu care cred că s-au comis ambele 
crime. Tot spuneai că n-ai văzut niciodată așa ceva. 

— Cum? sări Clarice ca arsă. Arma crimei? Și ai luat-o cu tine? 
Știi că ăsta este un delict? Măcar ai anunţat Poliţia? 

— Stai liniștită, nu sunt genul de om care lucrează după carte. 
Sau să spunem că am altă carte după care mă orientez, zâmbi 
el, obosit. 

Legista dispăru în antreu și reveni cu arma crimei în mâinile 
tremurânde. Incerca să o atingă cât mai puţin, ca să nu lase 
amprente. 

— Nu-ţi dai seama că poate fi valoroasă pentru anchetă, fiind 
amprente pe ea? Imi ceri să tăinuiesc asta? 

— Stai liniștită! Nu numai că nu mai e nevoie de amprente, 
dar am lăsat acolo asasinul, cu amprente cu tot. 

Și îi povesti pe scurt ceea ce se petrecuse cu câteva ore mai 
devreme. 

Clarice se repezi ca un uliul la el și îl cuprinse în braţe, 
tremurând. 

— ţi dai seama că puteai fi omorât? Cum de acţionezi atât de 
hazardat? Te crezi Superman, sau ce? 

— ... Sau ce. Hm... într-un fel chiar sunt Superman, sau mai 
degrabă Batman. In fine, a trecut. M-am aflat și în situaţii mai 
dificile. Moartea se pare că e total dezinteresată de persoana 
mea. 


72 


Clarice îl strângea cu disperare în braţe, iar bărbatul fu din 
nou cuprins de un sentiment ciudat, cum nu mai încercase de 
mult. O liniște casnică punea stăpânire pe el, îndemnându-l să 
se relaxeze și să uite de toate grijile. 

Poate că am obosit, poate că e un semn că ar trebui să renunţ 
la toată nebunia asta; se gândi el, închipuindu-se trăind liniștit în 
orașul în care se născuse, alături de o femeie pe care s-o 
protejeze. Atât. Cine știe, putea fi chiar Clarice, de ce nu? 

— Uite, draga mea, eu vreau să mă duc la Poliţie, ca să văd 
ce au aflat despre identitatea asasinului. Promite-mi că stai 
cuminte aici și nu deschizi nimănui, da? Poate că ar trebui să 
aștept până mâine, dar nu mai am răbdare. Trebuie să aflu cine 
dracu' era cioara aia și ce legătură avea cu trecutul meu. 

e 

Sala armelor era o încăpere absolut impresionantă, unde Paco 
aproape leșină de emoție. Se simțea la fel de excitat că atunci 
când asistase la incitanta partidă de sex dintre Tom și micuța 
infractoare. Erau acolo arme vechi și rare, pe care nu le văzuse 
decât în fotografii. Nici în muzee nu mai existau. Junghere 
celebre, cu mânere din aur bătut în diamante, săbii de Toledo, 
buzdugane, lănci, halebarde... toată lumea minunată a epocilor 
fără praf de pușcă se deschidea în fața ochiului extaziat al lui 
Paco. Și, la loc de cinste, într-o vitrină separată - spre deosebire 
de celelalte arme, o sabie de Damasc. 

— Precum vedeţi, spuse Richard mândru, indicând cu un gest 
larg prețiosul său odor, arma e la locul ei. 

— Dar e chiar ea? nu se lăsă Paco impresionat. 

Pe lângă suspiciunea pe care era firesc să o aibă, dorința de a 
pune -mâna măcar o dată pe sabie îl împingea pe hispanic să-l 
zgândăre pe magnat. Acesta pufni dispreţuitor și deschise 
vitrina. 

— Am bănuit că o să se ajungă aici și am dezactivat toate 
alarmele. Și, vă rog să mă credeţi, nu sunt puţine! Poftim, 
verificaţi-o! 

Paco se apropie cu emoție și apucă sabia. O ridică cu un gest 
de profesionist, o cântări, o mirosi, o pipăi, apoi o puse la loc. 

Richard îi privea cu satisfacţie și dispreţ în același timp. 

— Ei, domnilor? Ce mai aveți de spus? Cred că vizita 
dumneavoastră se încheie aici, nu? 

— Da, confirmă Paco. Dar probabil că vom mai reveni. 


73 


— Cum? se înfurie Richard. 

— E o copie, și nici măcar una reușită. Cineva v-a tras urât de 
tot în piept, domnule Morris. 

Figura magnatului trecu prin mai multe culori și acesta fu 
chiar pe punctul de a cădea din picioare, ceea ce s-ar fi și 
întâmplat, dacă nu s-ar fi repezit agentul să-l sprijine. 

— Cum e posibil? bâigui sfârșit magnatul, cercetând arma. 

— Nu știu, dar suntem la fel de interesaţi să aflăm. 

— Ești sigur? îl întrebă el pe Paco, cu o licărire de speranţă în 
ochii porcini. 

— Incearc-o singur! spuse acesta. 

Richard se apropie și apucă sabia, cu mâini tremurătoare. O 
tinu puţin în mâini și o aruncă cu dispreț pe podea. 

— Fier fără nicio valoare! Cum e posibil? Când? Cine? 

— O să aflăm noi, nicio grijă, îl asigură Roe. Un lucru știm 
deja: „de ce”. Ca să o folosească într-o crimă ciudată. Dar de ce 
atâta efort, asta încă nu o putem spune. Cine a mai văzut-o în 
ultimele... să zicem... două luni? 

— Nimeni, răspunse scurt Richard, deja revenindu-și din 
stupoare. Domnilor, din acest moment nu mai aveţi ce căuta în 
această casă. Imi pare rău, dar anumite lucruri trebuie să le 
rezolv singur. 

e 

În incinta secției de poliție era zarva cu care Lucky se 
obișnuise. Intră printre șirurile lungi de mese ticsite de hârtii și 
calculatoare, îndreptându-se spre locul în care își avea biroul 
șeful de tură. 

Fantastic cât de mult se aseamănă toate locurile astea pentru 
conservat copoi, se gândi el. Aș putea pune pariu că șeful secţiei 
e unul gras și transpirat, care stă cu picioarele pe masă și 
beștelește un subordonat. 

Biroul avea ușa întredeschisă și obloanele lăsate, așa că 
Lucky putu să asculte liniștit la ușă, fără să fie observat, 
conversaţia ce trecea dincolo de spaţiul biroului. 

— Și cum ţi-ai permis să-l lași să plece, mă idiotule? 

— Șefu', avea legitimaţie din aia deşteaptă. 

— Ce legitimaţie, mă, prostie bipedă? Avea legitimaţie de 
președinte al Statelor Unite ale Americii? 

— Nu, se auzi vocea stinsă a bietului poliţist. Nici nu știam că 
există așa ceva, șefu'. 


74 


O lovitură puternică se auzi și geamul biroului vibră puţin, 
semn că „șefu'” aruncase exasperat cu ceva după idiotul lui 
subaltern. 

— Nu există, mă, cretinule! Normal că nu există! Doamne, cu 
ce-am greșit să lucrez cu asemenea specimene de ADN risipit 
degeaba? _ 

În acel moment se hotărî și Lucky să-și facă intrarea. În alte 
împrejurări l-ar fi amuzat asemenea conversații, însă acum cazul 
devenise mult prea personal ca să-i mai ardă de tras cu 
urechea. 

— Bună ziua! rosti el, făcându-și apariţia. 

„Șefu'”, un negru congestionat și gras, exact așa cum bănuise 
Branigan, stătea în picioare, sprijinit cu mâinile de birou, răvășit 
de nervi. 

— Tu cine dracu' mai ești? se înfurie el, văzând noua apariţie. 

Și, fără a-i da timp intrusului să răspundă, începu să urle: 

— Sterios! Sterios! 

Un grec pirpiriu și creţ, cu o faţă de pirat ratat uitat în cala 
navei, își băgă temător capul pe ușă. 

— M-aţi strigat, șefu'? 

— Altul acum! reacţionă acesta, dându-și o palmă puternică 
peste frunte. Păi, dacă nu te strigam de ce naiba ai mai fi venit 
să mă întrebi? Dar că te văd nedumerit în continuare, te-am 
strigat! Explică-mi și mie, de când biroul meu e garaj de 
oameni? Ce caută șmecherul ăsta în biroul meu? 

— Șefu', șefu'! încercă polițistul asupra căruia se revărsase 
furia superiorului până la apariţia lui Lucky. 

— Taci, mă, din gură! Vorbim mai încolo! 

— Nu știu, șefu', recunoscu Sterios, spășit. Ce cauţi, mă, la 
șefu' în birou? se burzului grecoteiul la Lucky, ofticat că primise 
o muștruluială gratuită din cauza lui. 

— Dacă încercaţi să vă calmaţi, o să vă spun, răspunse 
intrusul extrem de calm. Numele meu e Sam Branigan și am 
venit să discutăm despre asasinatul din strada Hamilton. Eu 
sunt cel care l-a ucis pe asasinul lui Pierce Cap de Cal, în 
legitimă apărare, desigur. Și tot eu am chemat Poliţia, mai 
precis pe respectabilul ofițer aici de faţă. 

— Așa-i, mă? se uită furios și mirat șeful la „respectabilul 
ofiţer”. 

— Așa-i, șefu', admise acesta cu glasul stins. 


75 


„Șeful” își luă timp pentru a inspira adânc, apoi dădu drumul 
întregii cantităţi de aer strânsă în plămâni, într-un răcnet 
animalic. 

— Păi și de ce nu zici așa, măi dobitocule? Măi, animalule! 

Și, spunând acestea, se aplecă fulgerător, ridicându-se la fel 
de grabnic cu un pantof în mână, pe care îl azvârli cu precizie 
direct spre capul bietului poliţist, pe când acesta încerca să 
îngaime că a încercat, dar n-a fost ascultat. Probabil că scena 
avea o oarecare tradiţie, întrucât subordonatul se feri extrem de 
calm, iar pantoful izbi geamul biroului. 

— Mama voastră de cretini! Abia aştept să ies la pensie. 
Reține-l imediat pe domnu’ pentru crimă de gradul unu și 
opunere de rezistenţă la arestare. 

Ofiţerul nu așteptă să i se spună de două ori și se și repezi 
spre Lucky pentru a-i pune cătușele. 

— Aţi face o mare, mare greșeală, domnule... 

— Smith, Kirk Smith, se recomandă șeful, politicos. Și nu fac 
nicio greșeală. Doar repar una. 

Însă Lucky nu păru impresionat deloc de acel vajnic apărător 
al legii. Duse rapid mâna la buzunar și, înainte ca vreunul dintre 
cei prezenţi să apuce să intre în panică, aruncă, cu un gest 
precis, un set de legitimaţii pe biroul transpiratului locotenent. 

— Vă recomand o lectură atentă, ca să evităm neplăceri 
ulterioare. Chiar credeţi că veneam aici dacă nu eram sigur de 
nevinovăția mea? 

„Șeful” privi neîncrezător la început documentele care se 
împrăștiaseră pe biroul lui. Treptat însă, pe măsură ce le lua în 
mână și le lectura, începea să-și schimbe culoarea. Se așeză 
moale în scaun, făcând în același timp semn cu mâna celor doi 
polițiști prezenţi să părăsească biroul. 

— Mda, făcu el, când rămaseră singuri. N-aș putea spune că 
sunt mai lămurit de care serviciu special aparţii, însă știu ce 
înseamnă un asemenea maldăr de legitimaţi diferite. Acum îmi 
spui și mie care e treaba? 

Lucky se așeză comod în scaunul pe care i-l indică Kirk și își 
depănă povestea, având grijă să treacă sub tăcere elementele 
paranormale ale cazului. Când termină, locotenentul îi făcu 
semn cu mâna să aștepte puţin și începu să zbiere în interfon. 

— Sterios! Grec pervers, vino cu tot ce-ai găsit despre negrul 
fără cap din strada Hamilton! Așa! se adresă el în continuare 


76 


musafirului. Cred în continuare că nu ai procedat deloc corect și 
nici profesional dar, mă rog, voi ăștia din CIA mereu vă credeţi 
mai cu mot. Îţi dai seama că n-o să fie foarte simplu să închid 
cazul aici, deși putem spune că am găsit asasinul și că l-am 
eliminat, nemaireprezentând un pericol pentru societate. 

— Sunt sigur că nu e lesne, dar ce e ușor în viaţă?... făcu 
Lucky pe sfătosul. 

O bătaie timidă în ușă anunţă prezenţa lui Sterios. 

— Intră, mă, nu te mai formaliza atât! răcni Kirk. 

Silueta sfrijită a grecului apăru în birou, iar pe masa 
locotenentului poposiră primele părţi ale raportului întocmit 
despre ciudatul caz din strada Hamilton. 

Apoi polițistul, dispăru, la fel de discret cum apăruse. 

— la să vedem ce avem aici despre asasin, bombăni „șefu 
ofticat. la te uită, ce ciudat! făcu el ochi mari. Emilio Thakeray, 
zis El loco, nebunul. Fost pușcaș marin, actualmente internat în 
sanatoriul din Columbus, statul Ohio, l-auzi, drace! Și dacă e 
încă internat acolo, ce caută căpăţțâna lui pe strada Hamilton? 
He, he! râse el... eu cred că e o treabă de-aia de-a voastră, 
chipurile discretă și de înalt secret de stat, care pute de lao 
poștă și pe care o află toți... 

— Pot să văd și eu dosarul? se interesă Lucky, extrem de 
intrigat de ceea ce auzea. 

— Cum să nu... se distră Kirk teribil. la-l și spală-te cu el pe 
cap! Nu mă mai interesează. Din momentul ăsta și până când o 
să mă trezesc cu încă vreun avion că îmi pică în cap din cauza 
voastră, acest caz mi-a devenit indiferent, ai înțeles? Aș putea 
să mă întreb, așa, cu naivitate, dacă mi-ar mai păsa, ce știi tu 
de arma crimei, sau a crimelor, cum vrei s-o iei. Dar... 

Și făcu un gest sugestiv către Lucky, arătându-i ușa, semn că 
întrevederea se încheiase. 


LL 


Paco și Thomas Roe coborau tăcuţi cu ascensorul. Se simțeau 
mulțumiți că reușiseră să găsească locul de unde dispăruse 
arma, că nu mai trebuia să scotocească prin toată Europa sau 
pe cine știe care alt continent. Erau însă intrigaţi de felul în care 
această substituire avusese loc. _ 

— Lucrătură de mare maestru, rupse hispanicul tăcerea. Insă 
cred că maestrul armelor vechi bănuiește ceva. Prea ne-a 


77 


concediat repede fără să ne roage nimic. Nici măcar să nu 
dezvăluim dispariţia valoroasei săbii. 

— Da, confirmă Tom observaţiile prietenului său, care își 
ducea existența din mărinimia CIA. Și cred că mai știe cineva 
ceva, la o adică. 

— Cine? 

— Domnul Cerber, evident. El trebuie să știe cine l-a vizitat pe 
Morris în ultimele săptămâni. Și simt că ne va spune tot. 

Ajunseră la parter și văzură că cerberul stătea neatent în 
spatele pupitrului, fără să îi bage în seamă. 

— la spune, câine spion! se repezi Tom la el, fără să stea prea 
mult pe gânduri. Am nevoie de o informaţie și o vreau rapid, că 
n-am timp de prostii. 

Portarul îl măsură cu un suprem dispreț pe năbădăiosul agent 
și nu catadicsi să se ridice de pe scaun. 

— Poate că nu m-am exprimat prea clar, se răsti din nou 
namila, apucându-l cu o mână de gât și ridicându-l pe perete, 
până când bărbatul părăsi podeaua și rămase atârnat doar de 
brațul viguros al agentului. 

— Ai grijă să nu-l omori! deveni Paco brusc îngrijorat. 

— Și dacă-l omor, ce? Cine îmi cere mie socoteală pentru ce 
fac în timpul misiunii? Dacă am intrat la Morris numai când a 
auzit de unde venim, crezi c-o să observe cineva un șobolan mai 
puţin pe Pământ? Hai, spune că n-ai contorizat toate intrările și 
ieșirile de la fiecare apartament în parte și nu le-ai transmis la 
noi! Spune, vierme! 

Portarul se înroșise că racul. Avu totuși puterea să dea din 
cap, înspăimântat. 

Tom îl lăsă brusc din mână, iar omul se prăbuși pe podea ca 
un sac de cartofi. 

Abia după câteva secunde fu în stare să reacționeze. Primul 
gest fu să își maseze grijuliu gâtul, parcă pentru a verifica dacă 
se mai află la locul lui și nu prezintă vreo defecţiune. 

— Așa, puiule! îi susură Tom, aproape drăgăstos. Recapătă-ţi 
graiul și ciripește, ca o privighetoare ce ești. 

— Păi, dacă tot știi, de ce nu iei informațiile de unde le-am 
trimis? mai încercă doborăâtul o ultimă împotrivire. 

In secunda următoare, o palmă zdrobitoare îi mută falca din 
loc. Văzând cum îi pleacă maxilarul la plimbare, Tom îi mai 


78 


articulă una, de data asta din cealaltă parte, pentru a i-l repune 
la loc. 

— Așa! făcu el mulțumit, văzând că operaţia fusese 
încununată de succes. De-acum o să primești câte o scatoalcă la 
fiecare întrebare pe care o pui, da? E destul de clar? Să o luăm 
de la capăt! Cine l-a vizitat pe Morris de curând, și când? 

Masându-și disperat maxilarul, portarul îngăimă cu greu: 

— Domnul Morris nu primește pe nimeni în apartamentul său. 

— Mă! - strigă Tom - dacă îţi închipui că doar te omor, ești 
optimist. 

— De fapt... - păru să-și amintească portarul -, a primit o 
vizită. Chiar m-am mirat când m-a anunţat că vor veni două 
persoane la el și că aș face bine să nu le întreb nimic, lăsându-le 
să urce ca și cum nu le-aș observa. 

— Așa mai vii de acasă! se arătă Tom, satisfăcut. Și 
bineînţeles că tu le-ai observat foarte atent. Ai stat aici pitit, 
făcându-te că plouă și le-ai privit atent pe monitor, nu? 

— De un... de unde știi? se bâlbâi cel prins cu mâţa în sac. 

O palmă răsună din nou pe obrazul cerberului, care fără 
sprijinul lui Paco ar fi făcut cunoștință cu podeaua. 

— Așa! Poate acum își amintești ce ţi-am promis, de fiecare 
dată când îmi mai pui tu mie întrebări. Continuă. Cum arătau? 
Erau bărbaţi sau femei? 

Fe... femei. Două femei superbissime. Și n-aș putea spune că 
nu am văzut personalul care îl deservește pe domnul Morris, 
dacă înţelegeţi ce vreau să spun... 

Ochii portarului începuseră să strălucească și aproape că îi 
curgeau balele când rememora imaginile pe care le observase 
atunci pe monitor. 

— Una era înaltă și roșcată, cu niște picioare luuuungi, 
bronzate. Cealaltă, metisa, era mai micuță, dar mult mai 
frumoasă și... nu știu cum să spun... dar pentru prima dată în 
viaţă mi-a venit să sar pe o femeie. 

Agentul ciuli brusc urechile, foarte interesat de ultima 
afirmaţie a stârpiturii. 

— Devine interesant... murmură el. Foarte interesant. Era o 
tipă creolă, hispanică cumva, cu ochi verzi ca smaraldul? 

— De unde... vru să își exprime portarul mirarea, dar se opri 
la timp când văzu braţul lui Tom încordându-se brusc. 

— Și zici că ai simţit o excitare sau mai multe? 


79 


— Mult mai multe... mi-aș fi dat viaţa pentru femeia aia. Dacă 
îmi cerea să-mi bag unghiile-n ochi, nu m-aș fi gândit de două 
ori, numai s-o am. 

— Cred că încă nu i s-a oxigenat creierul suficient, își dădu 
Paco cu părerea, însă agentul CIA nu îl băgă în seamă. 

— Și fac pariu pe tot ce vrei tu că asta nu s-a întâmplat de 
mult, nu? Maximum trei zile, nu? 

Portarul nici nu se mai ostenea să se mire. Își închipui că 
namila procedase doar la o verificare, având deja informaţiile 
respective de la cei cărora le trimitea el. 

— Mai precis, exact acum trei zile. 

— Să fiu al dracu' dacă mai înţeleg ceva, gândi Tom cu voce 
tare. Mercedes! Dar oare cine o fi fost târâtura cealaltă? În fine, 
hai să mergem! se întoarse el către Paco. 

— Păi, atât? se miră acesta. Nu vrei să mai afli nimic? Cât a 
stat, dacă a plecat cu ceva de la Morris? 

— Nu e nevoie. Știu exact ce s-a întâmplat. Și mai știu că 
femeia „cealaltă” putea să plece cu Morris în cârcă, iar imbecilul 
ăsta n-ar fi observat nimic. Și mai știu că nu s-a petrecut nicio 
spargere. Morris a dat sabia de bună voie, ca să zic așa. Și cred 
că abia acum și-a amintit. Hă, hă, hă! A dracu' muiere. Sper să 
n-o mai văd niciodată, deși cred că o să fiu nevoit. Hai! 


80 


e Capitolul 8 « 


Lucky se îndrepta spre casă îngândurat, conducând mașina 
mai încet decât ar fi fost normal. Incerca să ghicească cine era 
implicat în această șaradă, și de ce. Nu îi venea în minte nicio 
explicaţie plauzibilă. Cineva îl ura strașnic, iar acel „cineva” 
avea și putere, și imaginaţie. 

Rememoră datele pe care le avea în acel moment: Jimmie 
Tower fusese ucis de un negru. În mod sigur, era altul decât cel 
din seara respectivă, pentru că îl verificase. Dacă ar fi fost 
același criminal, ar fi trebuit să aibă o rană proaspătă, undeva 
pe o parte a corpului. Ultimul prezentase la autopsie doar niște 
vânătăi, geaca tăiată, dar nicio rană mai nouă de câteva luni. 

Hm... - se gândi el -, tăietura din geacă... Dar nu, nu se 
poate, pe cuţit era sigur sânge, iar acel sânge nu era al lui 
Jimmie. E altul... de altfel ăsta nici nu semăna cu cel din prima 
viziune. 

Și-apoi, Pierce Cap de Cal... ucis de El loco, de nebun... 

Simţi că raţionamentul său se apropia de ceva, dar îi scăpa 
esenţialul. 

Jimmie „Tower”... Pierce „Cap de Cal”... El loco. Parcă aș juca 
șah, își zise el, și alungă imediat acel gând din minte. 

Drumul se așternea fantomatic în faţa lui. La un moment dat, 
constată că ruta nu mai era cea pe care se deplasase până 
atunci. Se afla pe bulevardul George Washington și, deodată, se 
trezi pe străduța unde locuia Clarice. 

Imposibil, își spuse el, însă șocul care urmă îi confirmă că se 
întâmpla ceva. Airbagul se deschise instantaneu, atenuând 
șocul accidentului, însă privirile lui continuau să zărească 
străduța lui Clarice, iar el continua să înainteze. 

Luminile casei erau stinse, deși era sigur că iubita îl aștepta. 
Nu se putea culca de la ora aceea, mai ales după evenimentele 
de peste zi. Și totuși, în casă era întuneric. 

| se păru ciudat. Ușa era întredeschisă, iar acest fapt i se păru 
și mai ciudat. li spusese foarte clar să nu deschidă nimănui, iar 
ea lăsase ușa întredeschisă? Imposibil. 


81 


Își simţi inima prinsă ca într-o gheară de oţel. Uitând de orice 
precauţii, năvăli în locuinţă, apoi se împiedică de ceva și se 
prăbuși la podea. 

Înjură în gând, se ridică și începu să orbecăiască după 
comutator. Aprinse lumina și văzu că se împiedicase de cuier. 
Nu mai pierdu timpul să caute motivul pentru care acea mobilă 
se găsea în mijlocul holului, năpustindu-se în living room spre a 
vedea ceea ce presimţise că o să vadă. Clarice era întinsă pe 
jos, despicată în două, ca un butuc pregătit pentru foc. Sângele 
continua să curgă, semn că nu trecuse mult timp de la asasinat. 
| se păru că aude un zgomot în hol și își duse repede mâna la 
șold, unde ţinea pistolul. 

Încet-încet, lipit de zid, se apropie de acel loc. 

Apucă să vadă o siluetă neagră țâșnind ca din pușcă. Nu știa 
de ce, dar simţi că este silueta care îl atacase și pe Jimmie. Și în 
mână ţinea o sabie. Din nou ajunsese prea târziu. 

Capul începu să i se învârtă ameţitor, iar în față nu mai văzu 
holul cu un cuier răsturnat, ci o bucată mare și albă de plastic. 
Airbagul! 

Înţelese. Avusese încă un coșmar însângerat. Pierduse 
controlul volanului și suferise un accident. 

Cu mânerul revolverului sparse geamul lateral. leşi din 
mașină și constată că intrase frontal într-un stâlp. Șocul fusese 
puternic, însă mașina era suficient de rezistentă. Acum însă 
trebuia să-și cumpere alta. Problema era că avea nevoie 
urgentă de un mijloc de deplasare. Trebuia să ajungă cât mai 
repede la Clarice. Nu își putea permite să o piardă și pe ea. 
Dacă pe ceilalți doi îi crezuse morți înainte de a ști că trăiesc, 
Clarice i se dezvăluise vie în cel mai frumos mod posibil, încă din 
prima clipă când o zărise. Acolo, la morgă, înconjurată de 
moarte. 

Cum putuse să fie atât de idiot încât să o lase singură în casă. 
Doar ea și sabia aceea ciudată... 

Scoase pistolul și se postă în mijlocul drumului. 

O „Corvette” de culoare neagră frână brusc, oprindu-se 
practic în piciorul lui. Se simţea foarte amețit și nu mai avea 
curaj să conducă. Îi lipi tânărului de la volan pistolul de tâmplă și 
îi spuse: 

— Nu am timp de explicaţii, sunt de la CIA. Dacă nu ajungi în 
cinci minute pe „Blue Rose Street”, la numărul 5, te împușc! 


82 


Tânărul nu avea nevoie de explicaţii mai cuprinzătoare. Se 
gândi în trecere că, dacă i s-ar fi explicat și matematica la fel de 
decis, poate că i-ar fi intrat mai ușor în cap. 

Demară sălbatic și se lansă într-o cursă contra cronometru, 
cum nu știa că e în stare să o facă. In mai puţin de cinci minute 
se afla la adresa cerută. Nici nu observase, concentrat cum era 
la drum și la slalomul printre celelalte mașini din trafic, că 
nimeni nu-i mai ţinea arma la tâmplă. Lucky își pierduse 
cunoștința, în timp ce mobilul îi suna inutil. 

e 

Tom îl lăsă acasă pe Paco. Nu mai avea nevoie de el. Capitolul 
armelor antice se încheiase pentru moment, iar hispanicul nu 
era tocmai tipul de care ar fi avut nevoie în alte împrejurări. Să 
mai morfolească un sân, să mai miroasă o praștie, o halebardă, 
mai mergea. Dar în anchetele de teren mai mult l-ar fi încurcat. 
Sună la Agenţie și întrebă ce se aflase despre evadarea lui 
Mercedes Fernandez. Nu mare lucru. Nu reușiseră să facă vreo 
conexiune între proaspăta emigrată din America de Sud și 
cineva atât de puternic în Statele Unite, care să-i organizeze o 
asemenea evadare. Habar n-aveau cine era femeia misterioasă 
care condusese operaţiunea, și nici motivul derulării a acesteia 
nu-l descoperiseră. 

Motivul îl știu eu, se gândi Tom, întrerupând furios legătura 
telefonică. 

Işi aminti cum o găsise pe Mercedes în Columbia, la hacienda 
unui influent traficant de droguri, cum tipa reușise să îi 
vrăjească pe toţi trei, pe el, pe Lucky și pe Melissa, agentul 
special cu care se treziseră pe cap în acea operaţiune. Aflaseră 
târziu că acea făptură era tot un fel de mutant ca și Lucky și că 
aceleași minţi bolnave care inventaseră serul pentru Lucky 
creaseră unul și pentru Mercedes, pe aceleași coordonate 
paranormale, dar exacerbând latura sexuală a tinerei, astfel 
încât aceasta să emane irezistibile impulsuri erotice, indiferent 
de sexul victimelor. 

Cineva, iată, ajunsese să cunoască acest aspect al 
personalităţii lui Mercedes, și îl folosea împotriva lui Lucky. Cine 
putea să îl urască într-atât și, mai ales, cine ar fi avut mijloacele 
să ducă acest diabolic plan la îndeplinire? 


83 


Cine era femeia care aranjase răpirea și apoi întrevederea cu 
puternicul și viciosul Morris? Căci sigur că era vorba despre 
aceeași persoană misterioasă... 

Şi deodată i se aprinse beculeţul. 

Işi trase o palmă puternică peste frunte. 

— Cât de idiot pot fi! se trezi el vorbind singur. Cum de nu mi- 
am dat seama mai repede? Elementar: Zelda Ibrahimovici, fosta 
lui șefă, cea care fusese implicată în atentatul de la 11 
septembrie împotriva Americii și căreia Lucky îi dejucase 
planurile de a arunca în aero centrală nucleară. 

Corespundea întru totul portretului. Frumoasă, periculoasă, 
puternică și urându-l sincer pe Lucky, pentru că din cauza lui își 
pierduse cariera și, probabil, o groază de bani. Toate acestea nu 
s-ar fi întâmplat dacă ar fi reușit să arunce în aer obiectivul 
nuclear. 

intoarse brusc automobilul și se îndreptă din nou spre imobilul 
în care locuia Morris. Il sună din drum pe Lucky, însă acesta nu 
răspundea. Ca o furtună pătrunse în holul vast al imobilului, spre 
disperarea portarului, care avu impulsul să se arunce pe geam. 

— Am spus tot ce știam! urlă el la vederea namilei 
rostogolindu-se parcă spre el ca un taifun. 

— Știu. Asta e femeia care o însoțea pe cea care ţi-a frânt 
inima și te-a făcut să-ţi uzi chiloţii instantaneu? întrebă colosul, 
băgându-i portarului sub nas poza Zeldei. 

Nu se despărţea niciodată de ea, sperând ca la un moment 
dat să găsească pe cineva care a văzut-o. 

— Ea e, sigur e ea! se bucură cerberul ca un copil, fără să 
conștientizeze motivul bucuriei lui. De unde ai știut? 

O lovitură zdravănă de palmă îi zdruncină creierii și se prăbuși 
fără cunoștință pe marmura rece a podelei. 

— Parcă făcusem un târg, noi doi! se justifică Tom, repezindu- 
se spre lift. Nu pui întrebări... 

Jigodia de Morris trebuie să știe mai multe despre curva aia 
de Zelda, se gândi el, în timp ce se afla în ascensor. De data 
asta o să-i fie ceva mai greu să mă dea pe ușă afară... 

(J 

— Domnule, domnule, trezește-te, dom'le, ce dracu’! spunea 

tânărul a cărui mașină, cu șofer cu tot, o rechiziționase Lucky. 


84 


Acesta luase în serios și urgenţa, și identitatea omului care îi 
pusese pistolul la tâmplă, așa că nici nu-i trecu prin cap să îl dea 
jos din mașină și s-o șteargă. 

Incet, cu mișcări ca de om beat, Branigan începu să-și vină în 
simţiri. După o scurtă rotire a privirii în jur realiză unde se află și 
de ce. 

Sări ca ars din mașină, uitând să-i mulțumească tânărului 
care fusese atât de fair-play cu el, în asemenea condiții vitrege. 

Era întuneric în casa lui Clarice, și Lucky simţi o strângere de 
inimă. 

Nu încă o dată, nu încă o dată! se rugă el în gând, apucând cu 
amândouă mâinile pistolul și  năpustindu-se spre ușa 
întredeschisă a casei. 

Fu atent când intră, și prin urmare nu se mai împiedică de 
cuierul răsturnat. Pătrunse repede în sufragerie și o găsi pe 
Clarice căzută la podea, dar încă vie. Un firicel de sânge îi 
curgea din buză și ochiul drept i se tumefiase ușor. Se uită în jur 
și observă vaza mare de cristal spartă în bucăţi. Realiză că, 
probabil, negrul din viziune nu găsise sabia, altminteri nu își 
putea explica starea legistei. 

Se îndreptă spre bucătărie, în care se putea ajunge atât din 
hol, cât și din living room. 

Culmea era că nici măcar el nu știa unde pusese Clarice 
sabia, după ce îi spusese să aibă grijă de ea. 

Nu voia să aprindă lumina, pentru a nu-l alarma pe intrus. 
Asta în cazul în care nu fusese încă auzit. Deși fiecare variantă 
în parte ar fi necesitat o abordare complet diferită a problemei, 
Lucky nu avea timp să judece prea mult. Se încrezu în instinct și 
își spuse că negrul habar n-avea de venirea lui. 

Dar mai era o problemă: dacă stinsese lumina, însemna că 
intrusul folosește aparatură în infraroșu și vede pe întuneric mai 
bine decât el, care orbecăia ca o cârtiță. 

După ce se convinse că în bucătărie nu e nimeni, vru să 
pornească în căutare și prin restul casei, pe care, de altfel, o 
cunoștea aproape la fel de puţin ca și asasinul. Işi dădu însă 
imediat seama că, în acest fel, risca să scape din ochi trupul 
lipsit de cunoștință al lui Clarice, care acum îi era permanent în 
raza vizuală, luminat slab, dar luminat totuși de felinarul din fața 
imobilului. Hotărî să abordeze o altă strategie. 


85 


Se gândi că, în conformitate cu cele văzute de el cu ochii 
minţii, doctorita urma să fie despicată cu sabia. Așadar negrul 
trebuia să parcurgă două etape: să găsească arma și apoi să 
vină în sufragerie. 

Cum în prima etapă intrusul avea un avantaj net, Lucky nu se 
mai agită degeaba și îl așteptă chiar în spatele canapelei lângă 
care zăcea femeia. Era sigur că, deși în viziune legista era 
omorâtă cu sabia, era extrem de puţin probabil ca asasinul să 
nu aibă și o altă armă asupra lui. Era la fel de probabil, de 
asemenea, ca și acesta să fie un expert în lupta corp la corp, 
cum se dovedise El loco. Puțin îi lipsise acestuia din urmă să-l 
ucidă, deși el, Lucky, ţinea în mână un pistol, iar celălalt doar o 
sabie. Ca atare, nu-și putea permite să riște nimic. 

Se îndreptă tiptil, încercând să nu facă nici cel mai mic 
zgomot, spre locul în care era întins trupul lui Clarice. Cu mare 
atenţie se apropie și îi luă pulsul. Ceea ce bănuise încă de la 
început se confirma. Tânăra era teafără, doar leșinase. | se păru 
extrem de ciudat că, totuși, nu se auzea nici cel mai mic zgomot 
în casă. 

Profesionist-profesionist, se gândi el, dar chiar așa... Hm... e 
ceva foarte ciudat în toată treaba asta. 

Deodată în ușă începură să se audă bătăi puternice. 

— Domnule, domnule agent, sunteți în regulă? 

Futu-i mama mă-sii! se trezi Lucky înjurând cu obidă în gând. 
Asta-mi mai trebuia! Puse mâna pe spătarul canapelei și cu un 
salt brusc se aruncă în spatele acesteia, cu gândul de a lua ca 
punct de ochire holul pe care foarte probabil urma să apară 
negrul, pentru a vedea ce se petrece. Când ateriză însă călcă 
strâmb și simţi cum glezna i se sucește cu un pocnet sec. Se 
prăbuși la pământ, și în cădere pistolul îi sări din mână. 

Nu înțelegea pe ce călcase atât de prost încât să păţească 
acea belea chiar atunci, când situaţia era critică. Apoi constată 
că, deși căzuse, nu întâlnise podeaua și un gând îi străfulgeră 
prin minte: nu cumva... 

Dar nu mai avu timp de asemenea socoteli. 

Suprafaţa pe care căzuse prinse brusc să se miște și, înainte 
să realizeze ce se întâmplă, se trezi sub negrul care își revenise 
probabil dintr-un leșin provocat de vaza cu care Clarice îl lovise 
în cap. 

Urmă o luptă surdă, pe orbește. 


86 


Negrul era încă buimac. Mai întâi se trezise cu o vază în cap, 
și acum cu un bărbat. Nu-și mai amintea decât că apucase să 
lovească pe cineva foarte puternic, în cădere. Lucky primi doi 
pumni în plină figură. Intrusul lovea năprasnic, ca un picamer. 
Branigan simţi cum i se zdruncină creierul în cap. Noroc că serul 
care i se administrase continuu timp de douăzeci de ani îl făcuse 
extrem de rezistent. Se afla, totuși, într-o poziţie ingrată. Era 
călărit de o namilă de peste o sută de kilograme, cu dureri 
groaznice în glezna luxată și încă incomplet refăcut după 
accidentul de mașină și leșinul provocat de puternica viziune. 

Strânse din dinţi și, cu o smucitură puternică, reuși să-l 
împingă de pe el pe asasin și să îl lovească în același timp cu 
piciorul valid în cap. 

Negrul fu mai mult uimit de reacția bărbatului de sub el decât 
dezechilibrat de puterea loviturii. Nu i se întâmpla prea des să 
lovească de două ori și să mai urmeze vreo reacție de la cel pe 
care-l altoise. 

Lucky profită de secundele de buimăceală ale acestuia și îi 
aplică un cap bine ţintit în gură, simțind cum sângele ţâșnește 
din buzele sparte ale adversarului și îi stropește faţa. Se aruncă 
orbește în direcţia în care îi sărise pistolul, însă și negrul avu 
aceeași reacţie. Se treziră amândoi trăgând de pistol, ca doi 
copii care refuză să-și cedeze o jucărie. 

Cum-necum, Lucky constată ca e cam cu un cap mai scund 
decât adversarul său și își dădu seama imediat că asta putea să 
constituie un avantaj, așa cum stăteau acum, unul lungit lângă 
celălalt și cu mâinile întinse deasupra capului, luptându-se 
pentru armă. 

Nu mai ezită și își îndoi energic piciorul, lovind năprasnic cu 
genunchiul. 

Icnetul de durere al celuilalt și crisparea puternică ce urmă îi 
confirmă că îl lovise în punctul unde niciun bărbat nu rezistă. 
Încă o lovitură năprasnică cu capul și negrul fu silit să cedeze 
arma. 

Se chircise tot și se chinuia să respire. Un gust puternic de 
leșie îi invadase gura și simţea cum îi vine înapoi mâncarea din 
ultimele trei zile. Nu fusese avertizat despre adversarii pe care 
urma să îi întâlnească, și acum i se părea incredibil că se vârâse 
în așa ceva pentru o femeie. 


87 


Lucky se ridică cu greu, sprijinindu-se cu spatele de spătarul 
canapelei și ameninţându-l cu pistolul pe negrul rămas la podea. 

— Cam aici ar trebui să se încheie povestea asta, nu crezi? 
șuieră el către silueta chircită de pe podea. 

— Ce se întâmplă aici, Lucky? auzi el vocea stinsă a legistei, 
care începea să-și revină din leșinul provocat de îngrozitoarea 
lovitură primită. 

— Avem musafiri, iubito! Pregătește-te să tai viţelul cel gras. 
Presupun că știi unde e sabia, nu? 

e 

Spre surprinderea lui, ușa apartamentului era neîncuiată. O 
împinse furios, hotărât să sară la gâtul grasului, dacă acesta 
încerca să facă pe niznaiul. Nu găsi însă pe nimeni în imensul 
living, așa că porni nedumerit spre celelalte încăperi. Să 
cercetezi un apartament, însă, care se întindea pe suprafaţa 
unui etaj întreg nu era un lucru tocmai ușor. 

După ce bântui câteva minute prin diverse camere, mirându- 
se atât de luxul exorbitant, cât și de prostul gust desăvârșit care 
îl întâmpina la tot pasul, lui Tom i se păru că aude niște zgomote 
suspecte provenind din dreptul unui perete. Lipi urechea și 
ascultă. Nu, nu se înșela. De dincolo se auzeau, înfundat dar 
totuși distinct, un mormăit și niște gemete, urmate de mici 
pocnituri. 

Ce naiba se petrece aici? se întrebă el, cercetând cu atenţie 
peretele respectiv, pentru a descoperi o ușă sau o altă 
modalitate de a pătrunde în încăperea de unde se auzeau acele 
zgomote. In cele din urmă sesiză un chenar foarte discret, în 
dreptul unei biblioteci. Cunoștea acel truc, pe care îl văzuse în 
prea multe filme ca să mai fie păcălit, începu să tragă de toate 
cărţile care se găseau pe rafturi, până când supoziţia i se 
confirmă. Una dintre ele era falsă, ascunzând un mecanism de 
deschidere a unei uși ce era mascată de bibliotecă. 

Mi s-a părut mie dubios să ţină idiotul ăla atâtea rafturi cu 
cărţi în casă. Ce dracu’ poţi să faci cu așa ceva? se gândi Tom, 
bucuros de descoperire și de deducţia care îl condusese la ea. 

In spatele acelei uși i se dezvălui însă o imagine la care nu s- 
ar fi așteptat în ruptul capului. Era o cameră imensă, ca de altfel 
toate spaţiile pe care le străbătuse în acel apartament 
monstruos. În mijloc trona un fel de capră de lemn și, în jurul ei, 
un întreg arsenal de tortură, la fel cum văzuse întruna dintre 


88 


misiunile lui în Europa. Pe pereți se aflau postate, din loc în loc, 
făclii a căror lumină era singura modalitate de iluminare a 
încăperii, ceea ce făcea ca totul să capete un aer și mai sinistru. 
În spatele unei mese de lemn masiv, aflată lângă capra cea 
ciudată, se găsea un fel de perete, tot de lemn, de care stătea 
atârnat, într-o poziție probabil chinuitoare, marele Richard 
Morris. Era legat la ochi și imobilizat în curele de mâini și de 
picioare. Era gol și deosebit de respingător. 

În faţa lui, îngenuncheată, se găsea Consuela, superba 
negresă care îi servise, pe el și pe Paco, cu numai câteva ore 
mai devreme. Era îmbrăcată, sau mai curând dezbrăcată, într- 
un fel de harnașament de piele, decupat în dreptul sânilor și al 
feselor. 

Tânăra nu avea o slujbă prea plăcută, după câte putu cu 
ușurința constata și Tom. 

Se străduia să înveselească membrul fleșcăit și aproape 
ascuns în grăsime al marelui magnat. Nu se putea spune că 
făptura nu se dedica cu sârg acelei îndeletniciri, însă se putea 
ghici cu ușurință că nu avea de îndeplinit o treabă ușoară. 

În picioare, în spatele Consuelei și în faţa lui Richard, trona o 
namilă de femeie care îl făcu până și pe Tom să se simtă mic și 
neînsemnat. Echipată cu același tip de harnașament ca și 
Consuela, ei îi revenea un rol ceva mai plăcut, și anume acela 
de a-l biciui din când în când pe magnat, după un ritm pe care 
numai ea îl cunoștea. 

Agentul rămase profund impresionat de statura femeii, în care 
îi fu ușor să recunoască, în sfârșit, o pereche pe măsură. Având 
niște picioare care ar fi părut mai lungi dacă nu ar fi fost atât de 
groase și cu niște sâni cât două mingi medicinale, femeia stătea 
țeapănă, părând profund pătrunsă de rolul său, ca o mare 
preoteasă păgână ce oficiază un ritual de sacrificare. 

Toţi erau foarte concentrați la ceea ce făceau, așa că intrarea 
lui Tom nu reuși să întrerupă ritualul sado-masochist. 

— Deși îmi face o mare plăcere să privesc și mi-ar face o și 
mai mare plăcere să particip la hăârjoneala voastră - mai puţin 
faza cu legatul de zidul ăla -, trebuie să opresc aici această 
subtilă și rafinată manifestare a depravării marilor bogătași 
americani, spuse Roe, pe tonul cu care ar fi anunţat ora exactă. 


89 


Mâna femeii, care se pregătea să mai aplice o lovitură de bici, 
căzu flască pe lângă corp. Consuela întoarse capul, fără să dea 
însă drumul din gură membrului penibil al magnatului. 

— Cine și-a permis să intre aici? făcu Richard Morris disperat, 
iar făptura îngenuncheată înțelese că era momentul să dea jos 
legătura de pe ochi șefului. 

— Tu? larăși tu? O să regreţi clipa în care te-ai născut... 

— Zău? spuse Tom calm, scoțând din buzunar telefonul mobil 
prevăzut cu cameră de fotografiat. Vrei să beneficiezi de niște 
instantanee în presă? Să văd cine îţi mai încredinţează pe urmă 
contracte de asistenţă și mercenariat pentru armata Statelor 
Unite... 

Morris își dădu seama brusc că nu se afla în cea mai indicată 
poziție pentru a ameninţa. Așadar schimbă brusc adresantul, 
canalizându-și furia asupra Consuelei: 

— Și tu, ce stai ca proasta și te uiţi? Dezleagă-mă odată! 

— Dar vorbește dom'le frumos cu ea! S-a chinuit să-ți 
resusciteze sărăcia aia de i-au ieșit ochii din cap ca la melc. 
Lasă-l acolo, că nu stă rău, o îndemnă el pe negresă, 
susținându-și spusele cu ţeava unui Colt Magnum îndreptată în 
direcţia ei. Mai bine ai încerca să vezi ce rezultate obţii la mine. 
Punem pariu că ai să ai o surpriză plăcută? 

Consuela stătu în cumpănă, în timp ce stăpânul ei căscă ochii 
mari. 

— Hei, nu crezi că exagerezi? Spune cât vrei și dispari! 

— Ha, ha, ha! Crezi că am venit să te șantajez, răhăcios mic și 
pervers? Uite că la asta nu m-am gândit. Probabil că n-o să 
ajung niciodată bogat, nu? Am venit numai pentru niște 
informaţii. Ştii cum suntem noi, ăștia din servicii: maniaci ai 
informaţiilor... Parcă ni le-am injecta în loc de hrană, să dea toți 
dracii! Nişte bolnavi, nu? Dar las’ că nici cu tine nu mi-e rușine... 

— Ce informaţii vrei? lătră Morris cu răutate. 

— Nu mare lucru. Să știu unde pot să dau de Zelda 
Ibrahimovici. 

Grăsunul scutură capul, ca și cum ar fi primit o lovitură drept 
între ochi. 

— Habar n-am despre cine vorbeşti. Altceva nu vrei? Zii o 
sumă! Să nu ne mai codim atâta. Toți știm cum merge treaba. 

— Mda, cam știm... Două telefoane și o să ai toată presa new- 
yorkeză pe cap. Şi atunci să vezi cum merge. Unde dau de 


90 


Zelda, că n-am timp de prostii? Știu că a fost aici cu Mercedes și 
că te-a ameţit columbiana de cap până i-ai dat sabia, ca un bou 
ce ești. Și pe urmă, nici nu mai ţineai minte ce s-a întâmplat. 
Mare șmecheră tipa, nu? Te pomenești că ţi-a ridicat și oboseala 
aia, de era să leșini când ţi-a plecat sângele dintr-un cap într- 
altul. 

— De unde știi toate astea? făcu Richard Morris, evident 
siderat de acurateţea cu care agentul descrisese ceea ce se 
întâmplase atunci, deși nici el nu își amintea cu precizie cum 
putuse comite un asemenea gest. 

— Hai s-o luăm pe bucăţi mici, să nu ne precipităm. De unde o 
știi pe șefa? 

— Nu pot să mă dezlegi, înainte? Nu-mi face nicio plăcere să 
port această conversație în postura asta. 

— Păi ce, eu te-am legat? Părea să nu-ți displacă, până când 
am intrat eu. Dar, fiindcă am tot timpul din lume pentru discuţii, 
putem face altceva. Fetelor, ca să nu staţi degeaba, ia vedeţi 
amândouă, mai ales tu, bestie atrăgătoare ce ești - spuse el, 
arătând spre monstrul cu biciul -, ce puteți să executaţi la acest 
umil instrument. 

Și, cu mișcări îndelung exersate, își lăsă în libertate fiara cu 
un singur ochi. 

Ca lovită de trăsnet, femeia cu biciul căzu în genunchi, 
exclamând: 

— În sfârșit, ceva demn de un bărbat! 

Pe urmă începu să se târască de parcă ar fi fost hipnotizată 
spre pitonul namilei, care-începuse să se umfle. Îl cuprinse cu 
mâna și reuși această performanţă graţie labelor ei ca niște 
lopeţi de fochist. 

— Așa, puiuț mic... poate în tine o să reușească săracul să 
pătrundă tot, că e cam virgin de felul lui. 

Și gura nesăţioasă a femeii începu să intre încet-încet în 
posesia completă a marelui nesatisfăcut. 

Richard era complet uimit de ceea ce vedea. lar Consuela, 
care iniţial căutase în ochii șefului ei o urmă de reacţie, se 
îndreptă și ea, în transă, spre imensul falus ce îi obturase 
complet câmpul vizual. Cu cele două femei la picioare, Tom se 
simţi dator să o bage din nou în seamă pe gazdă. 

— Pusesem o întrebare. Dacă nu ţi-e cu supărare, aș dori și un 
răspuns. 


91 


— Ştii... încercă Morris să se  dezmeticească, suntem 
cunoștințe vechi... aveam niște obligații. 

— Cam bănuiesc eu ce fel de obligaţii. Și n-am de gând să 
pornesc acum o anchetă pe acest subiect. Ţi-a încredințat niște 
contracte grase. Dar nu știai că e căutată de toată suflarea 
serviciilor secrete, sau nu te-a interesat? 

— Hm... Cum spuneam, aveam niște obligaţii. Și, în plus, eu 
nu sunt tocmai ce se cheamă un justiţiar. Nu mă interesează 
certurile voastre interne, atâta timp cât nu aduc atingere 
afacerilor mele. Așa că... în momentul în care m-a contactat, 
spunându-mi că vrea să-mi vorbească, a trebuit să accept. 

— Mereu vă întâlneaţi aici? 

— Niciodată! Ar fi fost o mare prostie. Nici n-am vrut să aud, 
când mi-a spus că vrea să vină aici. Dar... avea suficiente 
argumente, din păcate, și a trebuit să accept. 

— He-he, greu de refuzat, șefa! Așa, dragă, nu o monopoliza 
numai tu, interveni agentul, mângâind-o părintește pe creștet 
pe femeia-munte. Uite, biata Consuela a dat în clocot de când își 
tot vâră degetele în ea. Nu te opri, Richard. Pot să îţi zic Richard, 
nu? În fond, mai intimi de cum suntem acum nu puteam deveni 
decât dacă eram poponari. 

— Păi, restul l-ai descris deja. A venit aici, și nu era singură. 
Ceea ce m-a enervat și mai tare, la început. Apoi, pe măsură ce 
vorbeam cu ea, reproșându-i totala lipsă de profesionalism și de 
discreție, parcă s-a întâmplat ceva. Am fost cu desăvârșire robit 
de femeia cu care venise. 

— Ţi s-au aprins călcâiele! Ha, ha, ha! Și tu, care te credeai 
imun. Dragostea e un lucru foarte mare, asta e clar... 

— Nu mi s-a mai întâmplat în viaţa mea așa ceva. Mă 
cuprinsese o pasiune teribilă, absolută și devastatoare. Nu-mi 
amintesc cu exactitate ce s-a întâmplat. Știu doar că am făcut 
un sex nebun, sălbatic, cu amândouă. 

— Ţi-ai vârât tu scârnăvia aia mică în Zelda? se miră Tom și 
se oftică în același timp. 

— Dacă mă gândesc mai bine, ea nu a făcut sex decât cu 
Mercedes. Dar nici nu mă interesa. Zelda dispăruse din sfera 
mea de interes. Și dacă se arunca pe geam, m-ar fi lăsat absolut 
rece. 

— Așa mai vii de-acasă. Cât m-am străduit eu s-o ridic pe 
catarg pe șefa, când eram un umil subaltern, muream să știu că 


92 


ai reușit tu. Târfa își folosea sexul doar atunci când voia să 
obțină ceva. Că doar n-a ajuns şefă pe pregătirea invadării 
Vietnamului. Dar mă abat de la subiect. Care subiect este: cum 
dau de ea? Scurt și fără alte comentarii! După ce aflu asta, o să 
mă ocup puţin mai atent de aceste două domnișoare adorabile 
și nu te mai deranjez, sper, niciodată. 

— Nu știu unde să dai de ea. Nu e atât de cretină încât să-mi 
spună mie unde își are vizuina. Știu doar atât: când mă 
întâlneam cu ea înainte, cât era în funcţie, mergeam la 
„Belami”. 

— „Belami”! Gusturi fine! Dar ce mă mir?! Bine. Să zicem că e 
mai mult decât nimic. Acum, până mă conving că eo pistă 
serioasă, o să mă ocup de fete. Frumoaso, intră te rog tu prima, 
cât stau eu, așa comod întins pe spate. Consuela dragă, las-o, 
nu te mai opinti, că n-ai cum s-o înghiţi pe toată! 


93 


e Capitolul 9 e 


După ce îl legă bine pe negru, Lucky avu grijă să îl potolească 
pe tânărul ce continua disperat să bată în ușă. li mulțumi pentru 
spiritul civic arătat, îl asigură că ţara avea nevoie de cât mai 
mulţi tineri de o asemenea factură și că datorită lui privește 
viitorul mult mai optimist. 

— Ei, și-acum să ne ocupăm puţin de tine, spuse el, revenind 
șchiopătând în living-ul unde Clarice se doftoricea singură, 
privind în același timp înspăimântată la namila ce zăcea legată 
fedeleș pe podeaua apartamentului său. 

— Nu crezi că ar fi mai bine dacă l-am preda Poliţiei? întrebă 
ea, deși intuia răspunsul lui Lucky. 

— Când o să pună Poliţia mâna pe el, atunci poate să mi-l ia și 
neinterogat. Dar, cum l-am prins eu, cred că am un drept de 
preempţiune. 

Se apropie de bărbatul lungit pe podea și începu să rupă 
hainele de pe el. 

— Stai liniștit, că nu vreau să ţi-o trag, spuse Lucky când 
observă privirile temătoare și nedumerite ale individului. Vreau 
doar să mă conving de ceva. la te uită, ce avem noi aici? Urâtă 
cicatrice! Hm! Și pare proaspătă... Uite încă una, acum o observ, 
exact în obraz. A fost un luptător strașnic Jimmie, nu? 

Zicând acestea, îi trase cu sete un picior negrului în plină 
figură, urmat de încă unul în stomac. 

— Presupun că știi cine sunt eu, nu? 

— Un nebun periculos, șuieră negrul. Voi depune plângere 
împotriva ta. 

— Sunt nebun, bine zici. Nici nu ai idee ce diagnostic exact 
mi-ai pus. Dar acum să vedem cine ești tu... 

Incepu să-i scotocească prin buzunare și găsi carnetul de 
conducere. 

— Ozzie Horsehead, treizeci de ani, din Chicago, Illinois. 
Începi să îmi confirmi bănuielile, prietene. 

— Ce bănuieli? vru Clarice să afle. 

— Cineva, încă nu știu cine, joacă o sinistră partidă de șah cu 
mine. 


94 


— Ce fel de șah? 

— Pe viaţă și pe moarte. Și numai cu piese mari, cel puţin 
până acum. Fii atentă! Cretinul ăsta, numit pe bună dreptate 
Horsehead - uite ce figură de cal are -, îl asasinează pe Jimmie 
McCormack, zis și Tower, turnul, tura, din motive pe care nu mai 
are rost să ţi le descriu. 

— Da, confirmă Clarice. Avea doi metri și zece centimetri. Un 
adevărat turn... 

— Întocmai. Celălalt, pe care nu am reușit să îl prind la timp, 
avea porecla El loco, nebunul, nu? Și pe cine l-a omorât el? Pe 
Pierce. Pierce, supranumit și Cap de Cal, cam din aceleași 
motive ca și imbecilul ăsta, doar că avea și dinţii mai mari. Eu îl 
omor pe El loco și, dacă mă gândesc mai bine, poate și pe ăsta. 
Nu uita că noi suntem cu toţii albi, iar ei negri. Ințelegi? 
„Celălalt” joacă cu piesele negre, eu cu cele albe. Dar este 
evident că „jucătorul” are o mișcare în faţa mea și o tablă pe 
care eu nu o văd, decât cu puţin, cu prea puţin timp înainte de 
mișcarea adversarului. 

— Cine poate să fie atât de diabolic și să te urască atât de 
mult!? se minună Clarice, înspăimântată. 

— Asta e o întrebare bună. Tu ce zici, mortăciune? Cine te-a 
plătit pentru asta, cine ţi-a spus unde să vii și, mai ales, de unde 
ai știut că sabia e la mine, adică aici? 

— Cred că glumești cu întrebările astea, rânji Ozzie, sigur pe 
el. Și ce-ai mai vrea să-ţi spun? 

— Biiine! făcu Lucky pe supăratul, strângând din buze. la să 
vedem noi dacă ești la fel de viteaz și la trucurile pe care le-am 
învăţat pe când eram june și plin de viață. 

Se întoarse spre Clarice, justificându-se: 

— Nu vreau să-ți murdăresc prin casă, așa că o să-l duc în alt 
loc, dar trebuie să-mi împrumuţi mașina ta, că pe-a mea am 
proptit-o într-un stâlp. 

— Lucky, dar tu nu poţi să fii ca ei! Dă-i pe mâna Poliţiei. O să 
facă un târg cu el și o să afli ce trebuie, de ce să te cobori până 
la nivelul lor? 

— lubito, poate n-ai înţeles cum e treaba. Eu nu sunt genul 
care să joace după reguli. Poate că, dacă era numai pielea mea 
în joc, puteam să fac o prostie de-asta legală. Insă foștii mei 
prieteni mor unul după altul. Nu îmi pot permite să aștept jocul 
de-a șoarecele și pisica al Poliţiei din Philadelphia. De altfel, stai 


95 


liniștită, cioara asta nu prea are figură de martir, să reziste la 
torturile pe care i le pregătesc. 

— Lucky, eu totuși te rog să te mai gândești! 

— Și eu te rog să nu mi-o iei în nume de rău, dar n-o să te 
ascult. Imi dai mașina sau îl aranjez în curtea din spate? O să 
curgă ceva sânge, dar n-o să facem gălăgie. li pun un căluș și îl 
ard cu bricheta la ouă până încep să-i fiarbă sau să scoată pui, 
depinde în ce stadiu de gestație e. 

— Doamne, Lucky, nu mă așteptam la asemenea cruzime din 
partea ta... 

— Asta e faţa nevăzută a lunii, iubire! N-am încotro. 

— Hei! strigă Ozzie de jos. Sunt și eu pe aici, de cenu mă 
luați în calcul? 

— Cum să nu, Kunta Kinte. Păi, despre ouăle cui crezi că 
vorbeam? 

— Refuz acest tratament! Nu am omorât pe nimeni! Am fost 
sunat să recuperez o sabie și asta e tot. 

— Of, puiule! suspină Branigan. 

Apoi îi prinse cu dibăcie urechea sub tocul cizmei, apăsând 
asupra ei prin rotire și declanșând un șir de urlete neomenești. 

— Pe cât punem pariu că sângele de pe cuțitul pe care l-ai 
uitat că prostul la locul asasinatului se potrivește cu grupa ta 
sanguină? 

— Lucky, te rog, te implor, lasă-l în plata Domnului! Nu suport 
urletele astea! Toată această cruzime... Doamne, Dumnezeule! 

— Imi dai cheia de la mașină? veni replica neînduplecată a lui 
Lucky. 

— i-o dau, ţi-o dau... Și nu mai vreau să te văd! adăugă 
legista, cu ochii scăpărând de frustrare și ură. 

— Hei, domnișoară! strigă Ozzie. Ce faci, abandonezi așa 
ușor? Nu vezi că e nebun? 

— Auzi, stimate domn! se întoarse ea furioasă spre negrul 
care cerșea clemenţă. O fi el nebun, dar nu te-a pus nimeni să 
intri peste mine în casă și să mă lovești. Și să-l omori pe domnul 
Jimmie Tower! Dacă nu vrei să te chinuie, spune-i ce vrea să 
audă! Ei, asta e acum! Nesimţitule! 

— Ha, ha, ha! se distră Lucky de reacţia vehementă a femeii. 
Hai, nu mai fi supărată! Vino să te pup! 


96 


Se întinse spre doctoriţă și o cuprinse pe după umeri, cu mare 
grijă. Îi înclină capul și o sărută prelung, ceea ce avu darul s-o 
înmoaie de tot pe biata Clarice. 

— Bine, bine, zise ea, după ce scăpă de posesivul și focosul ei 
amant. Uite cheile de la mașină! 

— Cuuum? strigă Ozzie. Uite care e chestia! Eu cu nebunul 
ăsta nu mă urc în nicio mașină. Să fie clar. 

— Păi, mai ai o variantă, stârpitură! Spune cine te-a tocmit. 

— Bine, bine! Probabil că tot acolo aș fi ajuns, oricum! Spun 
tot ce vrei. 

e 

Localul „Belami” era unul dintre cele mai snoabe restaurante 
din New York. Lui Tom nu-i făcea nicio plăcere să intre aici 
pentru a lua masa. Mereu trebuia să suporte privirile 
batjocoritoare ale chelnerilor, altminteri extrem de stilați, dar 
mult prea îngâmfaţi. 

În schimb, pe cât de greață îi era să mănânce porţiile infime 
cantitativ și exorbitante ca preţ, pe atât de mare plăcere îi făcea 
să facă apel la legitimaţie și să îi ia la întrebări pe angajaţii de 
aici. Era o mică răzbunare personală visată de mult, dar pe care 
nu avusese ocazia să o pună în practică. 

Intră cu pas ţanţoș în incintă și îl sictiri scurt pe domnul care 
voia să știe dacă are o masă rezervată. 

— Bă, puţică! îl luă tare Thomas Roe. Am eu faţă să mănânc 
gunoaiele voastre? Uite ce scrie aici, continuă el, și îi puse 
legitimaţia sub nas spilcuitului majordom. Mai uite și o poză. Ai 
văzut-o pe tipesa asta pe-aici, în ultima vreme? Și să nu spui că 
n-ai voie să dai informaţii din astea, că te duc la prima secţie de 
poliţie și te uit acolo o săptămână, să-i distrezi pe poponari. 

Bărbatul înghiţi în sec. 

— Da. Se poate spune că am văzut-o. Să tot fie două-trei 
săptămâni de-atunci. Dar patronul v-ar spune mai multe, dacă 
nu ar afla de unde aveţi informaţia. Păreau să fie prieteni buni. 

— Aha! făcu Tom, frecându-și bucuros mâinile. Și unde dau de 
specimenul ăsta? 

— Pe lângă toaletă sunt niște scări. Aveţi noroc, e chiar aici, în 
acest moment. O ușă mare, capitonată. Nu aveţi cum să o 
ratați. 

— Mda! Așa sunt eu, un norocos: Eşti băiat isteţ. Ţi-aș da zece 
dolari, dar știu că te-ai simţi jignit. 


97 


Intră cu pași mari în restaurant. Picioarele i se înfundau până 
dincolo de talpă în covoarele moi și prețioase ale așezământului. 

Eh! se gândi el cu poftă. Ce aș mai trânti-o pe Elissa pe 
covoarele astea și i-aș muta viscerele în gură... 

Elissa se dovedise a fi numele namilei pe care o penetrase 
îndelung și cu mare poftă în ascunzătoarea lui Morris. Fusese o 
partidă perfectă, cu o femeie care îi mersese direct la inimă. 
Consuela era cel mult un mizilic. De altfel, după ce o zăpăcise 
pe femeia-munte cu loviturile sale ca de tun, din șolduri, își 
pierduse complet controlul când trecuse la păsărică micuță și 
graţioasă a negresei, așa că aceasta leșinase după numai două 
orgasme. 

Eh, Elissa! Aia da femeie... 

Ajunse, aproape fără să își dea seama, în faţa ușii capitonate 
de care îi vorbise tipul de la intrare. 

Bătu puternic în ușă și dinăuntru îi răspunse o voce răgușită. 

— Nu acum, vino mai târziu! 

Pe dracu! își zise Tom în gând. Ce și-o închipui idiotul, că sunt 
fata care a venit să-i lingă boașele? 

Împinse de ușă cu putere și aceasta se deschise lin, fără nici 
cel mai mic zgomot. 

Biroul patronului era unul ridicol de mic. După ce mărșăluise 
din greu prin imensitatea de apartament al lui Richard Morris, 
agentul CIA se simţi de-a dreptul sufocat de spaţiul strâmt și 
întunecos în care intrase fără voia ocupantului. 

Ce stofă de limbric are și ăsta. Îi plac locurile strâmte și 
întunecoase. Îmi plac și mie, de ce să nu recunosc, însă nu 
reușesc să intru cu totul în ele, ha, ha, ha! se distră el de unul 
singur. 

Partida strașnică de sex îi sporise pofta de viaţă, poftă de 
care, de altfel, nu dusese niciodată lipsă. 

În spatele biroului masiv, prea mare în raport cu camera, se 
lăfăia ca un pașă un individ voluminos, pus la patru ace și dat la 
greu cu briantină pe părul negru ca tăciunele. Era întors cu 
spatele la ușă și privea absent pe geam, în spaţiul îngust de 
afară, obturat aproape în întregime de zgârie-norii de peste 
drum. 

— Parcă am spus mai târziu! se enervă el, când își dădu 
seama că mai e cineva în încăpere. Vocea răgușită, cu un 


98 


puternic accent italienesc, îi aduse aminte lui Tom de cineva 
cunoscut, însă nu reuși să identifice persoana. 

— Îmi pare rău că nu sunt un băieţel ascultător, spuse el pe o 
voce cât mai răsunătoare cu putință, dar nu am timp de 
anticameră. Mă numesc Thomas Roe și sunt agent special CIA. 
N-am venit să reclam chelnerii, cum poate ţi-ai imaginat, ci o 
dispariţie. 

Fotoliu începu să pivoteze încet, încet, iar Tom simţi brusc 
impulsul să apuce revolverul. 

— Să nu mai am parte de canneloni con quatro formaggi! se 
auzi vocea cu un accent din ce în ce mai puţin italienesc. Tom? 
Thomas Roe? 

— Oscar? Oscar O'Connely? Să fiu al dracului!!! 

Matahala din fotoliu sări ca arsă, ieșind în întâmpinarea 
agentului special, la fel de stupefiat ca și acesta. Se îmbrăţișară 
îndelung, ca după o revedere mult râvnită. 

— Tu aici? se minună agentul în continuare. Patron de 
restaurant? Bătrâne, ţi s-au cam înmuiat oasele, am impresia. 

Îi trase un pumn zdravăn în umăr, cu o forţă care ar fi doborât 
cu ușurință un bou, însă patronul nici nu păru să observe. 

— Mai trăieşti, canalie? Credeam că ţi-au rămas oasele prin 
Afganistan. Nu te-au căpăcit bolșevicii? 

— Ha, ha, ha! râse cu poftă Tom. Ce dracu, bătrâne, așa mă 
știi tu pe mine? Erau să mă rapună niște zdrahoance de 
rusoaice, dar rușii? Hai să fim serioși! Mănânc unul la fiecare mic 
dejun, cu ceapă și fără niciun pic de vodcă. Sunt ei gata 
marinaţi, ha, ha, ha! 

— lată-te viu și nevătămat! Spune, ce te aduce la mine? Cum 
de-ai aflat unde lucrez? Stai, ba nu-mi spune! Mai bine hai să 
mâncăm ceva și tăifăsuim la masă. Sper că îţi mai place să 
halești, nu? 

— Ce întrebare, băi Oscar... Mă jignești până la plăsele! Dar la 
tine nu reușesc să mă satur niciodată. Poate mergem în altă 
parte, fără supărare! 

— Bă, Tom, fratele meu! Tu crezi că-ți dau porție de-aia de 
labagiu? Mergem în sala mea. O să-ţi placă ce-o să vezi și ce-o 
să mănânci. Tu nu te uiţi la mine? Crezi că dacă mâneam ca 
fraierii ăia care vin pe-aici mai eram eu într-o așa formă? Alea 
sunt porții pentru idioţi care strâmbă din nas dacă e farfuria 
plină și ieftină. Spun că nu are clasă, ha, ha, ha! 


99 


Se îndreptară sporovăind pe un culoar ce se deschidea în 
stânga biroului lui Oscar, până ajunseră într-o încăpere 
luminoasă, cu doar două mese. Aspectul încăperii era unul mai 
curând sărăcăcios, dar extrem de cochet și de curat. Semăna cu 
un restaurant irlandez de la periferie. 

— Uite! îi arătă Oscar cu mândrie sala lui Tom. Aici e paradisul 
meu culinar. Nu cloaca aia din față. 

— Auzi, vru să știe musafirul, amintindu-și de prima impresie. 
Ce era cu accentul ăla de italian, irlandez șmecher ce ești? 

— Moda zilei. Irlandezii au căzut în dizgrație printre americani, 
bătrâne. Se poartă francezii, italienii și, mai nou, orientalii. Dar 
mi-era mai greu să fac pe chinezul, nu? Ha, ha, ha! 

— Băi, eu ţi-am pierdut complet urma. Când m-am întors din 
Afganistan, nu mai erai pe statele noastre de plată și nimeni nu 
știa ce e cu tine. Lucrezi, deci, în continuare la noi, sub 
acoperire, dacă înțeleg eu bine. 

— Nu știu ce înţelegi tu și nici nu mă interesează. Eu, după 
cum vezi, sunt fericitul patron al unuia dintre cele mai la modă 
restaurante, și asta cred că e suficient. N-o să ne stricăm pofta 
de mâncare cu scenarii, nu? 

Tom înţelese aluzia lui Oscar, și nu mai insistă. În fond, ce 
agent acoperit ar mai fi fost, dacă ar fi recunoscut oricui acest 
lucru? Lumea serviciilor secrete era o lume meschină și în care 
nu existau prietenii pe viaţă. 

Patronul bătu discret din palme, iar la masa lor sosiră îndată 
două fetișcane care nu păreau să aibă mai mult de 
șaptesprezece ani, dar arătau mai bine ca un milion de dolari, în 
opinia repede formată a agentului în exercițiu. Din uniforma pe 
care o purtau celelalte fete păstraseră pe ele numai șorțul, 
restul accesoriilor fiind abandonate ca inutile. 

— Ei, bătrâne... spuse Oscar, surprinzând privirile admirative 
ale colegului său, animate de fesele bombate ale fetelor. 
Precum vezi, aici e o adevărată rampă de lansare pentru salonul 
de dincolo. Sper că ai rămas același om plin de poftă de viaţă. 

— Poţi să pui pariu, Oscar, dragule. Fetele asigură servicii 
complete, sau doar ne umplu burţile cu bunătăţi? 

— E o întrebare care nu își mai are rostul. Deci, vrei să începi 
cu masa sau pe masă? 

— Drept să spun, aș mânca, că asta n-am făcut de mai mult 
timp. Și chiar sunt curios cu ce bunătăţi îţi servești prietenii. 


100 


Un semn scurt din cap și fetele dispărură, apărând după puţin 
timp cu tăvi încărcate cu toate bunătăţile de care dispunea 
bucătăria lui Oscar și în cantităţi care i-ar fi descurajat și pe 
Gargantua ori Pantagruel. Masa se desfășură după ritualul pe 
care cei doi îl cunoșteau prea bine. Cu mânecile suflecate și cu 
primii nasturi de la pantaloni deschiși, cei doi începură să toarne 
în ei ca într-un siloz. 

Mâncau fără să vorbească, cu poftă încrâncenată. Vremea 
când se întreceau în faţa colegilor de arme se întorsese cu 
aceeași poftă de viață, ca și cum anii n-ar fi trecut peste cei doi 
campioni ai concursurilor de halit. 

După câteva ore, în care se consumase rezerva restaurantului 
pe două zile, cei doi puseră în același timp tacâmurile jos și 
râgâiră satisfăcuţi. 

— Bă! suflă Tom cu greutate. Să știi că nu m-ai minţit. Se 
mănâncă bine în coșmelia ta. Acum, decât să depănăm amintiri 
care să ne înduioșeze, mai bine îţi spun, ca o mică pauză, 
motivul pentru care am năvălit intempestiv în micul tău birou. 

— Spune dom'le tot ce te apasă! Ce treabă ai fi putut tu avea 
cu patronul lui „Belami”? 

Agentul în exercițiu era absolut ghiftuit. Se gândi la cele două 
fetișcane care dispăruseră în mod ciudat, exact când se gândea 
el că le sosise sorocul. Dar constată că îi deveneau din ce în ce 
mai indiferente. Se simţea plin și obosit. Îl lovise brusc un somn 
teribil. 

— Băh, ce dracu? spuse el cu voce tare, dând glas neliniștilor 
interne. Am îmbătrânit, măi Oscar, ăsta e adevărul. Unde au 
dispărut fetele alea? Ducă-se. Am obosit prea tare mâncând, 
dacă îţi poţi închipui așa ceva. Ce spuneam? Ah... motivul 
pentru care am venit astăzi la tine. Care dracu' era motivul?... 

Toropeala îl încerca din ce în ce mai puternic și făcea eforturi 
mari ca să-și țină ochii deschişi. Imaginea colegului său, 
răsturnat și el pe scaun, cu faţa unui om prea sătul ca să-i mai 
pese de motivul pe care nu și-l mai amintea Tom, începu să se 
încețoșeze. 

— O mai ţii minte pe Ze... mai apucă să îngaime Tom, înainte 
de a se prăbuși cu capul pe masă. 

Oscar se uită la Tom cu ochi sticloși. Nu părea să se mire 
câtuși de puţin de reacția fostului său camarad. Se ridică cu 


101 


greu de la masă, îl apucă pe acesta de păr, îi ridică faţa de pe 
masă și îi dădu drumul la loc. 

Capul lui Tom căzu greu pe masă, provocând un zgomot 
înfundat. 

— Credeam că n-o să mai adoarmă niciodată, se auzi o voce 
rece dinspre locul de unde veniseră preparatele. 

Pășind maiestuos, cum numai ea știa să o facă, cu coapsele 
lungi și bronzate ieșindu-i ca de obicei din rochia crăpată lung 
până în talie, Zelda își făcu apariţia în sala de mese, privind cu 
ură la trupul adormit al agentului Roe. 

— Imi rămâi datoare rău de tot pe chestia asta, o preveni 
Oscar. Și mie, și patronului de aici. Dacă scapă și de data asta 
ne-am fript toți trei, cred că ești conștientă de asta, nu? 

— Stai tu liniștit! Acum nu mai scapă. Nici el, nici idiotul 
celălalt. Se strânge laţul, băieţi, spuse ea, adresându-se lui Tom, 
ca și cum acesta ar fi putut s-o audă. lar ăsta e lațul morții 
voastre. 

e 

Ceea ce acceptase Ozzie să spună până la urmă avu darul să 
îl neliniștească teribil pe Lucky. Nu mai avea nicio îndoială. 
Femeia care îl convinsese - pentru că acesta era cuvântul 
potrivit, îl convinsese seducându-l -, era Mercedes Fernandez. 
Modul de a acţiona al acesteia era atât de inconfundabil încât și 
dacă n-ar fi aflat că a evadat tot ar fi bănuit că era mâna ei. 

— Cum adică? vru să știe Clarice, un pic cam neîncrezătoare, 
un pic cam geloasă. Vrei să spui că femeia aia te-a privit și te-a 
subjugat? Hai să fim serioși! puse ea la îndoială veridicitatea 
celor povestite de negru cu privire de modalitatea în care fusese 
racolat. 

Ozzie ridică din umeri și se uită în ochii lui Lucky, pentru a 
ghici dacă acesta crezuse ceva din neverosimila lui poveste. 

— Cred că aș fi inventat ceva mai credibil dacă nu s-ar fi 
întâmplat chiar așa, nu sunteţi de aceeași părere? Ce mă costa 
să spun că am primit 50.000 de dolari, de exemplu? Povestea se 
încheia aici, însă nu acesta e adevărul. 

— Mda... - confirmă și Lucky -, cunosc metodele ei. 

— Va să zică o cunoști pe... duduia asta? se înfurie Clarice, 
brusc și irațional. 

— Am cunoscut-o. De fapt, eu și Tom am arestat-o în jungla 
columbiană. E o poveste mai lungă, o să ţi-o spun cu altă ocazie. 


102 


— Acum înţeleg!... făcu legista, luminată. Adică nu, nu înţeleg 
nimic... Dacă e arestată, cum l-a sedus pe ăsta? 

— A evadat cu puţin timp în urmă. 

— Și vrea să se răzbune? 

— Asta ar fi o primă explicaţie, însă nu cred că stă în picioare. 

— De ce? întrebară Clarice și Ozzie la unison. 

— În primul rând, pentru că nu e genul răzbunător, și-apoi, 
fiindcă are alte metode. Ea e cu totul altceva, și anume o 
columbiană mustind de erotism, un fel de zeiță a amorului, ce 
mai, o senzuală până în vârful unghiilor. 

— l-auzi ce valoroasă e ţiganca, vorbi Clarice îmbufnată, 
realizând imediat că exagerează și îngrijorându-se. 

— Dacă ar fi vrut să se răzbune ar fi găsit o modalitate să-mi 
smulgă inima, sau să-mi muște penisul, nu știu, ceva de genul 
ăsta. Plus că nu putea să evadeze. Nu, sunt sigur că e doaro 
piesă neînsemnată pe această tablă de șah. Un pion, poate, și în 
niciun caz nu e ea cea care mută piesele. 

— Adică, acum îi iei apărarea? se trezi legista vorbind din nou, 
fără să se poată controla. 

— Ești sigur că nu mai era nimeni cu ea? vru Lucky să afle de 
la Ozzie. 

— Omule, înțelege! A venit în camera mea de hotel, nu știu de 
unde și nici nu m-a interesat. Mi-a tras-o o noapte întreagă de 
mi-au sărit capacele. N-am idee cum de-am avut atâta energie. 
Tu înţelegi că nu m-am oprit nici zece secunde, cât să beau un 
pahar de apă? N-am numărat nici de câte ori am ejaculat, 
fiindcă nu mă opream. 

Clarice asculta extrem de intrigată povestea reluată din nou a 
negrului. 

— Lucky, e posibil? 

— Este, dragă. Femeia asta ne-a terminat fizic într-o noapte 
pe mine și pe Tom. ÎI știi pe agent, dar încă nu l-ai văzut 
dezbrăcat. Uite așa o are, spuse el indicându-și antebraţul din 
cot. Doar că e ceva mai groasă... Nu-ţi mai bate capul să 
înţelegi, pentru că nu e om normal, cum de altfel nici eu nu 
sunt, dar într-alt sens. 

— Pe urmă mi-a dat numele lui Jimmie, adresa și sabia. Mai 
mult nu aveam nevoie. Mi-aș fi tăiat mie capul, dacă mi-o cerea. 
Chiar acolo, pe loc... 


103 


— Și azi, azi de unde ai știut unde e sabia? Aveai vreo 
legătură cu El loco? 

— Cu cine? 

— Hm! mă aşteptam la asta. Hai, povestește-mi despre ziua 
de azi! 

— Mi s-a spus, după ce am anunţat că planul a fost îndeplinit, 
să mai bântui puţin prin oraș, dacă Poliţia nu a dat cumva de 
urma mea. Era foarte probabil să mai primesc o însărcinare. 
Cum mi-a deschis și un cont nelimitat, am acceptat. De altfel... 
nu știu cum să spun. Și la telefon... Când o aud... Of! Măcar de- 
aș mai vedea-o sub mine măcar o dată, înainte să mor. 

— Lasă asta! se înfurie Lucky. N-am timp ce văicărelile tale. Și 
stai liniștit, n-o s-o mai vezi înainte să mori. Nu ai mai fi văzut-o 
oricum. Deci, cum ai ajuns aici? 

— La fel. Mi-a dat telefon. Dar trebuie să spun, înainte de 
asta, cum am „scăpat” de sabie, nu? Mi-a spus că, după ce îmi 
termin treaba, să o depozitez într-un coș de gunoi, lângă Mall-ul 
din centru. Mi-a părut rău, sincer vorbind, s-o las acolo... săbiuţa 
aia e o operă de artă. Dar asta nu e treaba mea. Mă trezesc, 
cam pe dimineaţă, și primesc un nou telefon de la Mercedes. 
Așa spuneai că o cheamă, nu? 

— Adică nici măcar nu-i știai numele? sări Clarice furioasă. 

— Păpușă, pe bărbaţi îi lasă reci numele voastre, atâta timp 
cât ce ţineţi între picioare e fierbinte... 

— lubito, te rog frumos, încetează cu etica ta de om bine 
crescut! Aici e vorba despre viaţă și de moarte, dacă nu ţi-ai dat 
încă seama, nu de relaţiile lipsite de politeţe între un asasin și o 
târfă. 

— Așa, să continui. Am primit un apel și am fost informat că la 
această adresă vor sosi un tip și o tipă și vor aduce sabia cu ei. 
Să o iau neapărat înapoi, dar să nu-i fac tipului niciun rău. 

Lucky rămase cu gura căscată. Se simţea ca și cum viața lui 
ar fi transmisă în reluare, la televizor. 

Cum știa Ozzie, de dimineaţă, că el va sosi acolo cu sabia, 
când el habar nu avea de acest lucru? Și de ce să o recupereze 
fără să-i facă vreun rău? Plutea între necunoscut și senzațional. 

— Tu ești sigur că ai primit telefonul de dimineaţă? Pe la ce 
oră? 

— Bineînţeles că sunt sigur. Pe la 9:00. Am și venit încoace. V- 
am văzut plecând împreună, apoi revenind. Așteptam să se facă 


104 


seară, să acţionez. Dacă nu trebuia să fie cu victime... Apoi te- 
am văzut iarăși plecând, așa că am profitat de absenţa ta. N-am 
calculat bine, se pare. Mai bine așteptam noaptea, fir-ar să fie! 

e 

— Și-acum, ce mai facem? întrebă Mercedes după ce corpul 
legat al lui Tom fu aruncat în praful din hangarul părăsit. Pe cine 
trebuie să mai vrăjesc? 

Nu agrea ceea ce era obligată să facă, și nici felul în care 
Zelda își pregătea mișcările, cu mult timp înainte. De fapt, ceea 
ce îi plăcea cel mai puţin era modul în care femeia părea să 
controleze tot ce mișca în jurul ei. Astfel, ce voia ea să se 
întâmple se întâmpla, ca și cum toţi ar fi fost numai niște păpuși 
ale căror sfori erau mânuite după bunul ei plac. 

— Acum? Păi, mare lucru nu mai avem de făcut, la drept 
vorbind. Așteptăm mutarea lui Lucky. l-am dat șah, chiar dacă el 
încă nu realizează acest lucru. Numai că în jocul meu se ia și 
regele, nu ne mulţumim să declarăm șah mat și să ne oprim 
acolo. E un fel de șah-MORT, nu un șah-MAT. Deh, îmi permit și 
eu micile mele fantezii din când în când, adăugă Zelda, 
prostindu-se ca o fetiţă nevinovată și cochetă. 

— Dar de unde știe el să vină tocmai aici? vru Fernandez să 
afle. 

— Fetițo, eu cred că nu ești așa proastă precum pari. Probabil 
că darul ăsta de a obţine totul fără să trebuiască să te gândești 
dinainte cum trebuie să procedezi ţi-a mai atrofiat din 
capacitățile de judecată. Sau poate, doar poate, eu sunt 
senzaţional de inteligentă, se mai amuză femeia. Le-am zis eu 
până acum ce să facă și unde să se ducă? 

— Ce e drept, nu, trebui Mercedes să admită. 

— In meseria asta e ca în șah. Dacă știi jocul și ce mișcări 
poate executa fiecare piesă, nu trebuie să-i indici adversarului 
mișcarea următoare. E necesar doar să-i creezi oportunitatea de 
a o efectua. Să-i netezești drumul. El o va face cam întotdeauna 
pe cea pe care o aștepți. 

— Mie ăștia doi, cât i-am cunoscut eu, nu mi-au părut chiar 
niște tâmpiţi, care să cadă așa în capcane. 

— Draga mea, să-ţi mărturisesc o slăbiciune de-a mea. Nu-mi 
place să joc cu tâmpiţii, pentru că sunt imprevizibili. Niciodată 
nu știu ce urmează să facă. Și, tocmai pentru că nu sunt proști, 
îi pot juca așa cum vreau eu. Uită-te la Tom! Ditamai agentul, în 


105 


toate sensurile cuvântului. A mers pe pista sabiei. Nu te-ai 
întrebat de ce am eu nevoie, pentru toată nebunia asta, de o 
sabie specială? Să fim serioși, nu era mai simplu să le trag niște 
gloanţe în cap vagabonzilor ălora? Ca să nu mai vorbim că era și 
mai simplu să pun să-i ucidă direct pe ei. Câte un glonţ pentru 
Lucky și Thomas, iar bâlciul se termina aproape înainte de a 
începe. 

— Ah, nu! se supără Mercedes. Asta înțeleg. Răzbunarea o 
înţeleg foarte bine. O gaură în cap nu face sângele să se 
potolească. Trebuie să sufere, să se zvârcolească, să se uite în 
ochii tăi, să își dea seama cât au greșit supărându-te și să aibă 
timp să regrete rău, rău de tot. 

— Așa, curva mea latină! Îmi place că îţi scapără ochii când 
vorbești despre răzbunare. Asta e bine! Ești încă om, nu te-a 
transformat serul ăla în mașină de sex. Deci, am știut ce 
urmează, am premeditat. Aveau să afle despre sabie și să 
ajungă la Richard Morris, care - dintr-un motiv sau altul - urma 
să le spună unde pot fi găsită. Era singura informaţie pe care o 
deţine cu privire la mine, și nu întâmplător a aflat-o. 

— Și dacă venea Lucky? 

— Putin probabil. Nu se schimba mare lucru, însă de ce să 
vină el la New York și să rămână Roe la Philadelphia, într-un 
oraș cu care nu avea nimic în comun? Uiţi că amenințările le 
primiseră prietenii lui Lucky din Philadelphia, nu ai lui Tom. Deci, 
era interesat să rămână acolo ca să-i protejeze, nu să plece la 
dracu-n praznic să caute o sabie. Nu omite nici faptul că, atunci 
când Tom a venit încoace, ei nu știau că cercetările o să-l țină 
pe agent aici. Putea să fie o sabie care să provină de oriunde, 
inclusiv din Europa. E drept că acolo, la «Belami», îmi lipsea 
un... amănunt. Un om de-al meu. Că patronul ăla cu care te-ai 
culcat tu ca să-l faci să ne asculte era o labă tristă. A trebuit să-l 
înlocuiesc cu fostul prieten al matahalei de colo din spate. In 
fine, toate au mers bine și suntem aproape de sfârșit, draga 
mea. 

— Toate bune și frumoase, târâtură, dar se pare că ai uitat un 
lucru... un amănunt, ca să zic așa! 

Cele două femei se întoarseră în același timp în direcţia de 
unde veniseră acele cuvinte. Tom, căci el era emițătorul 
amenințării, reușise cu greu să se ridice, proptindu-se cu 
spinarea de peretele de tablă al hangarului, pentru a ajunge 


106 


într-o poziție mai puţin umilitoare, stând de acum în poziţia 
șezând, deși era înfășurat în frânghii ca o omidă în cocon. 

— Mă scuzi, dihanie puturoasă! i se adresă Zelda, șuierând ca 
o viperă. Dar nu uit niciodată vreun amănunt. De ce crezi că te- 
am pus atât aproape de perete? Am știut c-o să-ți revii și o să 
începi să dai din gura aia spurcată. Am vrut doar să stai ceva 
mai confortabil, când o să auzi ce urmează să ţi se întâmple. 

— Hm! spuse Tom, cu mult calm în glas. Parcă recunosc 
hangarul ăsta. Nu aici ţi-am spulberat planurile de a arunca în 
aer centrala nucleară, pe 11 septembrie? Ha, ha, ha! râse el 
anevoie. S-ar zice că uneori îţi mai scapă câte ceva... 

Zelda se apropie de agent și îi arse cu sete un șut în ficat. 
Tom strâmbă puţin din nas, dar nu zise nici pâs. 

— Și replica asta am anticipat-o, vierme! De-aia o să și crăpaţi 
amândoi aici, în locul în care mi-aţi distrus viața și cariera. Mă 
bucur că ai recunoscut singur hangarul și nu a trebuit să-ţi dau 
eu indicii, ca la retardaţi. În continuare mai crezi că am uitat 
ceva? 

— Viziunile lui Lucky. El știe dinainte ce pui la cale, viperă! 

— Ha! Asta-i bună! Nu numai că n-am uitat, dar pe ele m-am 
bazat că să concep întregul plan. Ce crezi că va face Lucky când 
va avea o groaznică viziune a locului ăstuia incendiat, și cu tine 
legat de un stâlp din interior? Eu cred că va veni repede-repede 
încoace să te scape, așa cum am știut că va alerga să-l scape și 
pe Pierce Cap de Cal. Se va întoarce negreșit, cu sabia și cu 
târfa aia de legistă după el. E drept că nu le știu pe toate din 
capul locului, dar cu o mișcare-două înainte te asigur că le 
intuiesc! 

— l-auzi, pehlivanul! se miră Tom. l-a tras-o Cilaricei! Așadar, 
nu s-a lăsat până nu a... capsat-o. Bravo lui! Dacă n-o făcea el, 
trebuia s-o fac tot eu. Totuși, Zelda, eu cred că ţi-a scăpat ceva. 
Nu știu ce, dar ţi-a scăpat cu siguranță... 

— Asta rămâne de văzut, matahală! Rămâne de văzut! 


107 


e Capitolul 10 e 


Lucky încercase în zadar să dea de urma lui Tom. Deveni 
foarte agitat când vorbi la telefon cu Paco. Află că agentul îl 
lăsase cu o zi înainte acasă, și de atunci nu mai avea nicio veste 
de la el. Hispanicul îl puse repede la curent cu ceea ce aflaseră 
și cu stadiul anchetei în momentul în care se despărțise de Roe. 

— E ceva necurat la mijloc, realiză Lucky. De-atâta timp 
niciun semn de la el... Trebuie să plec la New York! Prietenii de 
aici, câţi or mai fi, nu au de ce să se teamă, cred, atâta timp cât 
sabia e la mine. Se pare că regula jocului e asta: negrul ia cu 
sabia! Pe animalul ăsta îl predai tu Poliţiei, după ce plec. E totul 
OK, darling? întrebă el, sărutând-o tandru pe Clarice, tocmai în 
spatele urechii. 

— Nu, nimic nu e în regulă, se burzului legista. Pleci și mă lași 
cu ăsta în casă?! Vreau să vin cu tine. Am niște zile de concediu, 
mi le iau și terminăm împreună ceea ce am început împreună. 

— Nici să nu te gândești! deveni Lucky necruţător și ferm în 
același timp. Nu ai cum să mă ajuţi, și chiar dacă ai avea, am 
pierdut destui prieteni vechi ca să nu mi-i risc și pe cei noi. Faci 
cum am spus, și promit că mă întorc când termin. Abia atunci o 
să-ţi iei zilele de concediu și o să plecăm undeva, pe o insulă 
pustie, numai noi doi. Da? 

Clarice nu spuse nici da, nici nu. Grija lui Lucky nu putea să nu 
o înduioșeze, iar planul de vacanţă pe o insulă o încânta de-a 
dreptul. insă nici postura de casnică, așteptându-și soţul să se 
întoarcă de pe câmpul de luptă, nu o aranja foarte tare. 
Promisiunile i se păreau insuficiente pentru a compensa 
scoaterea ei pe banca de rezerve. Cu toate acestea, își dădu 
seama că orice împotrivire făţișă nu ar fi făcut decât să întârzie 
reușita acțiunii. N-ar fi scos-o la capăt cu Lucky. 

Trebuia însă să aibă ea ultimul cuvânt. 

— Bine, dar promiţi că e pentru ultima dată când începem un 
caz împreună și mă scoţi pe banca de rezerve aproape de final? 

Bărbatul se gândi iute dacă își poate permite o asemenea 
promisiune. Șansele să înceapă o altă acţiune în Philadelphia, 


108 


împreună cu Clarice, i se părură atât de neverosimile, încât 
riscul era ca și inexistent. 

— OK, batem palma! 

e 

Ajunse la New York foarte îngrijorat. Constată că primise un 
telefon de la Tom, probabil în intervalul cât zăcuse lipsit de 
cunoștință, în mașina lui sau a tânărului patriot care îi 
transportase pe gratis acolo unde i se ceruse, și în timp record. 
Atunci nu răspunsese el, iar acum nu mai răspundea Tom. 
Această desincronizare nu putea anunţa nimic bun. 

Paco îl aștepta la aeroport. Il puse rapid la curent, mai 
detaliat, cu tot ce făcuse cu agentul de la întoarcerea la New 
York.  Evită totuși să-i povestească episodul cu tânăra 
infractoare, pe care o făcuseră să geamă ca o femeie în 
chinurile nașterii. De altfel, acest amănunt nu putea interesa 
ancheta. 

Trecură pe la Tom pe acasă și aflară de la vecini că acesta nu 
mai fusese văzut de două zile. 

— Uite, drăcia dracu’, cum ne poticnim tocmai acum! 
reacţionă Lucky înciudat, neștiind încotro s-o apuce. Ah, să nu 
uit! Ai vrea să vezi sabia? 

Hispanicul făcu ochii mari cât cepele. Nu se așteptase la asta. 
Brusc îi dispăru interesul pentru soarta lui Tom. 

Branigan îi dădu sabia, murdară încă de sângele lui El loco. 

Paco o apucă cu o infinită stimă, ca pe un odor de preţ. O 
ținea în mână de parcă ar fi fost un vas chinezesc din perioada 
Ming. 

— Poţi s-o vânturi liniștit, amice, nu se sparge, îl încurajă 
Lucky, amuzat de precauţiile cu care amicul lui Tom mânuia 
arma ucigașă. 

— Tu nu înţelegi! Asta nu e o armă oarecare, asta e o 
legendă! Uite! spuse el încântat, băgând sabia sub privirile lui 
Lucky. Uită-te la lamă! Vezi cum vălurește când o mișc? Parcă 
are apă înăuntru. Și vezi asta? E o semnătură. A aparţinut unui 
șeic, probabil. E în arabă, și nu orice arab avea permisiunea să 
își însemneze sabia. 

— la vezi, nu scrie acolo și unde e Tom? zâmbi Lucky, scăzând 
excitarea ce-l cuprinsese pe Paco. Apropo! Poate ar trebui să 
mai avem o discuţie cu proprietarul ei. Să văd, mie ce poveste 
îmi spune acum, când cred că bănuiesc cum a pierdut-o. 


109 


— Ah! făcu Paco, cu o figură tristă. Asta am uitat să îţi spun. 
Tom ajunsese și el la concluzia că Morris ar fi dat-o de bună voie 
unei superfemei... Na, că am uitat cum o cheamă! 

— Da, asta e și varianta mea, acceptă Lucky liniștit, spre 
surprinderea lui hispanicului. Mercedes Fernandez. 

— Da, da! sări Paco, bucuros. Așa o chema pe una dintre ele. 

— Adică erau două? se minună Lucky. 

— Ah! Nici asta nu ţi-am spus. Scuze! Erau două. De altfel, 
asta era marea dilemă a lui Tom. Cine era cealaltă duduie. Se 
pare că aceeași cu cea care o ajutase să evadeze. 

Branigan tresări, mirat de informaţiile pe care le auzea. 

Așadar, având în vedere că Mercedes nu prea cunoștea pe 
nimeni în America - se gândi el repede - și că era însoţită de o 
femeie, care o ajutase să și evadeze... era foarte probabil ca 
aceasta să fie creierul operaţiunii. Bănuiala lui cu privire la rolul 
secundar al lui Mercedes începea să se confirme. O singură 
femeie cunoștea Lucky, capabilă de asemenea organizare și 
asemenea ură: Zelda Ibrahimovici. 

— Trebuie să ne întoarcem neapărat la Morris acasă, spuse 
Lucky, sărind în mașină și punându-l pe Paco să îi spună pe 
unde s-o ia. 

e 

Portarul nu mai îndrăzni să spună nimic când îl văzu pe Paco, 
deși cel care îl însoțea de data asta nu avea nici pe de parte 
înfățișarea fioroasă a precedentului. 

De altfel, nici hispanicul nu îi acordă cine știe ce atenție. 

— Nu te deranja, îi aruncă el portarului, în timp ce se îndrepta 
spre ascensor. Cunosc drumul. 

Sunară îndelung la ușa lui Morris, și în cele din urmă le 
deschise Consuela. Nici ea nu mai făcu efortul de a întreba ceva, 
când îl zări pe Paco. Era prietenul celui care o leșinase în timpul 
unei partide fulminante de sex. Mai multe referinţe nu considera 
că erau necesare. 

Morris nu fu mirat să-l reîntâlnească pe hispanic, însă ceea ce 
îl neliniști fu prezența noului venit. 

Stătea într-un cot pe canapea și mângâia cu gesturi molatice 
jaguarul. 

— Credeam că am lămurit problema cu amicul tău, se adresă 
plictisit lui Paco. 


110 


— Adică Tom s-a întors aici - se miră Paco - după ce am 
părăsit împreună locuinţa? 

— Întrebarea ta denotă că nu ţi-a povestit! conchise Morris, 
vizibil satisfăcut. Îmi plac oamenii discreţi. E și firesc, la urma- 
urmei. Lucrează în serviciile secrete, nu? Dacă nici voi nu puteţi 
ține un secret... 

— ... De ce s-a întors? îl întrerupse Lucky. 

— Dacă el nu a considerat necesar să vă spună, nu văd de ce- 
aș face-o eu. 

Lucky scoase sabia din parpalacul lung unde o ţinea ascunsă, 
precum un veritabil MacLeod. 

— Ah! făcu Morris, ca o vită înjunghiată. La tine a ajuns? 

Se ridică cu o mișcare ce se dorise rapidă, apropiindu-se ca 
hipnotizat de arma ce lucea în mâna lui Lucky. 

— Presupun că o vei schimba pe niște informaţii preţioase, 
nu? 

— Nu! spuse scurt Lucky. Arma asta nu părăsește mâna mea 
până cazul nu e închis. În schimb, dacă o mai vrei înapoi, trebuie 
să-mi furnizezi ceva mai multe informații. De rapiditatea cu care 
închei acest caz depinde timpul care se va scurge până vei 
recăpăta sabia. Clar? _ 

Grăsunul se înroși. În ultimul timp avusese parte numai de 
umilințe. 

— Îţi dai seama cu cine vorbești? spuse el cu un ton coborât, 
ca de bas. Dacă apăs un buton nu mai părăsiţi clădirea în viaţă. 

In loc să răspundă amenințărilor, Branigan făcu doi pași spre 
canapeaua pe care o părăsise Morris și unde lenevea jaguarul. 
Roti sabia cu o mișcare sigură și expertă, retezând capul felinei 
dintr-o singură lovitură. Apoi șterse lama de pielea prețioasă a 
canapelei, privindu-l rece în ochi pe uluitul Richard Morris. 

— Credeai că glumesc? Te-ai înșelat... Vrei să îi împărtășești 
soarta? Aici e vorba de viața prietenului meu, și nu-mi pasă câți 
voi ucide pentru el. |ți retez capul ca la pui dacă te mai gândești 
la butoane, în loc să-mi dai informaţiile pe care ţi le-am cerut. Ai 
un răgaz de zece minute, din care au trecut deja nouă și 
jumătate. 

Morris rămăsese cu privirea pironită la sângele ce se scurgea 
încet pe canapeaua lui valoroasă, și de acolo pe podeaua cu 
pardoseală din mahon. 

— Nu sunteţi în toate minţile! bâigui el. Nici tu, nici celălalt. 


111 


— Se poate, dar suntem vii. Și așa vreau să mai rămânem o 
bună bucată de vreme. Vei rămâne și tu cu capul pe umeri, dacă 
vorbești. Mai ai cinci secunde. 

— Tom a venit aici și m-a întrebat unde poate s-o găsească pe 
Zelda Ibrahimovici. 

— Aha! Deci a ajuns la aceeași concluzie ca mine! Și ce i-ai 
spus? 

— Că singurul lucru pe care îl aveam în comun erau întâlnirile 
noastre de la „Belami”. Și tot atât o să-ţi spun și ţie, deoarece 
altceva nu am. Poţi să mă și omori. îi 

Lucky nici nu avea nevoie de mai mult. II apucă pe Paco de 
braţ și se repezi spre ușă. 

— Asta înseamnă că o să am sabia înapoi, la un moment dat? 

— Roagă-te pentru asta! S-ar putea să avem cu toţii nevoie 
de rugăciuni, mai apucă Lucky să-i arunce peste umăr 
magnatului umilit. 

e 

Paco nici nu mai îndrăznea să îl întrebe ceva pe Lucky, după 
ce asistase la decapitarea jaguarului. Conducea liniștit, lăsându- 
și însoțitorul să pună la punct planul de bătaie. Un singur lucru 
își mai dorea: să scape cât mai repede de cazul acela, ca să se 
întoarcă liniștit la analizele de laborator și la cărţile lui. 

Lucky încerca să-și imagineze ce se putuse întâmpla între 
momentul în care Tom aflase de restaurantul unde se întâlnea 
Morris cu Zelda și cel de acum. De ce nu mai dăduse niciun 
semn de viață? 

Deodată simţi cum drumul pe care îl străbăteau începe să îi 
joace în fața ochilor. 

Era și timpul! se gândi el, dându-și seama că urmează că aibă 
o nouă viziune. Numai de n-ar fi tot prea târziu și de data asta. 
Nu mai pot suporta încă un coșmar însângerat! 

Își „văzu” cu claritate partenerul legat fedeleș de stâlpul unui 
hangar care îi părea foarte cunoscut. Lângă el Zelda, cu un 
bidon de benzină în mână, îi turna acestuia în cap litri întregi de 
combustibil. Mercedes era undeva mai în spate, rezemată de 
poarta hangarului și privind scena oarecum scârbită. 

— Cam asta e mutarea de șah pe care amicul tău trebuie s-o 
priceapă, spunea Zelda, în timp ce se îndepărta de locul în care 
Tom zăcea legat. Până acum nu l-a prea răpus perspicacitatea, 
ce-i drept. 


112 


Și, când fu aproape de Mercedes, scoase o brichetă, o aprinse 
și o aruncă pe spate, aidoma unui Clint Eastwood veritabil. Apoi, 
în timp ce flăcările cuprindeau hambarul, Zelda și Mercedes 
părăseau calme incinta. 

Lucky se scutură înfiorat. 

— Oswego! Tom e la Oswego! 

Hispanicul, cufundat în amintirile ultimei partide de sex, 
tresări mirat de siguranţa lui Lucky. 

— De unde știi tu unde e? 

— N-am timp de explicaţii. Am nevoie de un avion sau un 
elicopter. Urgent! 

e 

Datorită cunoștințelor lui Paco și a banilor, la care Lucky nu se 
zgârci deloc, în mai puţin de o oră zbura, la bordul unui elicopter 
minuscul, spre locul de care îl legau atâtea alte amintiri, extrem 
de neplăcute. 

Hotărât lucru, femeia asta știe să învârtă cuțitul în rană, își 
spuse el, gândindu-se la pierderea pe care o suferise când 
ajutase la doborârea avionului ce se îndrepta, plin cu explozibil, 
spre centrala nucleară din Oswego, la data de 11 septembrie 
2001. Atunci am pierdut-o pe Meg, singura femeie pe care am 
iubit-o până acum, și tot acolo sunt pe cale să îl pierd pe Tom, 
unicul prieten care mi-a mai rămas. 

Elicopterul ateriză, după mai puţin de o oră de zbor, lângă 
hangarul unde funcţionase, în urmă cu mai bine de trei ani, o 
mică școală de aviaţie. Renunţând la precauţii, Lucky sări din 
elicopter înainte ca acesta să aterizeze complet. Își scoase din 
fugă revolverul și se repezi spre ușa hangarului, convins că îi va 
găsi acolo pe cei trei. Era sigur că, de data asta, nu a ajuns prea 
târziu. În hangar, însă, nu era nimeni. 

Intre timp, pilotul ridică aparatul de zbor, făcând cale-ntoarsă. 

Urmele unui foc recent se puteau vedea foarte bine în 
interiorul hangarului, iar stâlpul de care îl „văzuse” legat pe Tom 
era complet calcinat. 

Căzu în genunchi, disperat. 

— La ce folos să văd dinainte ce se întâmplă, dacă nu mai pot 
să previn nimic? strigă el. 

Soarele se pregătea să asfinţească și își arunca ultimele raze 
pe ușa deschisă a hangarului, prelungind umbra corpului 
îngenuncheat al lui Lucky până aproape de peretele din spate al 


113 


incintei. Deodată, observă cu coada ochiului că alte două umbre 
lungi apărură în dreapta și în stânga lui. 

Se întoarse uimit și văzu două siluetele aflate, în contre-jour, 
chiar în ușa hangarului. Duse mâna streașină la ochi și încercă 
să deslușească identitatea noilor apariţii. 

— lată, dragă Mercedes - se auzi o voce pe care Lucky o știa 
foarte bine -, cum jucătorul face mișcarea pe care eu am prezis 
c-o s-o facă. Viaţa e un joc de șah. Dacă știi regulile și 
posibilităţile de mișcare ale pieselor, nu există surprize. 

— Zelda! strigă Lucky, sărind în picioare și ducând revolverul 
în poziţie de tragere. O să plătești, târfă, pentru viața lui Tom. Și 
pentru celelalte. 

— Eşti cu un pas înainte, fraiere, spuse calmă Zelda. Nu te 
precipita așa. 

Din spatele ei apăru unul dintre cei care o ajutaseră pe 
Fernandez să evadeze. Târa după el, cu mare greutate, un corp 
legat fedeleș. Când ajunse în dreptul celor două femei lăsă 
„balotul” să cadă la pământ, ţinând în același timp ţeava scurtă 
a unui pistol automat Uzi îndreptată spre el. 

— După cum vezi, Lucky, prietenul tău e viu și nevătămat. Nu 
avea niciun haz să moară singur, ca un câine. 

— Dar cum?... 

— ... He, he! se distră Zelda. Te întrebi cum de ai avut o 
viziune? Cum spuneam, fraiere, totul e să știi posibilităţile de 
mișcare ale pieselor adversarului. Da, i-am turnat benzină în 
cap! Da, am aruncat bricheta aprinsă. Da, în sfârșit, am ieșit 
amândouă liniștite din hambar. Însă omul meu, aici de faţă, a 
rămas acolo și, după un anumit timp, l-a dezlegat pe prietenul 
nostru, trăgându-l afară prin gaura aia din spate. După cum 
vezi, viziunile tale sunt ca mișcarea în diagonală a nebunului. 
Ştii încotro poate să meargă, dar depinde câte pătrăţele se 
poate duce. 

— Lucky, împușcă-le pe târfele astea, nu lua seama la mine! 
reuși Tom să strige, văzând că amicul său le ţinea în cătarea 
pistolului, dar ezita să tragă. 

— Așa, Lucky! Speranţa moare ultima! N-o să faci prostia să 
tragi în mine și să îţi ucizi prietenul, mai ales că nici nu ne vezi 
prea bine. După părerea mea, ăsta e sfârșitul vostru, cu toate că 
n-aș băga mâna-n foc. Cine știe, un miracol vă poate salva și de 
data asta. N-ar fi prima oară, ha, ha, ha! Până una-alta, fii băiat 


114 


plin de speranţă și aruncă revolverul, înainte ca ţeasta amicului 
Tom să fie găurită! Și nu te mai gândi la elicopterul cu care ai 
venit. Pilotul zace într-o baltă de sânge. Am avut grijă de el. 
După cum ţi-am mai spus, aveţi nevoie de un miracol... 

Lucky își dădu seama că, și de data asta, Zelda avea 
dreptate. Numai o minune îi mai putea salva. 

Aruncă pistolul, cu un gest resemnat. Apoi scoase și sabia, pe 
care o azvârli scârbit la perete. 

— Nuuuu! strigă Tom, disperat. De ce ai făcut asta? 

— Pentru că prefer să murim amândoi, spuse Lucky, cu voce 
stinsă. În fond, eu te-am băgat în mizeria asta, și deja au murit 
prea mulţi din cauza mea. Poate că mi-a sosit și mie ceasul... 

— Un optimist incurabil, acest Lucky, reflectă Zelda cu răceală 
în glas. 

e 

Acum erau amândoi legați de unul dintre stâlpii de susținere 
ai hangarului și așteptau resemnați ca Zelda să își ducă la capăt 
planul de răzbunare. 

Aceasta stătea în faţa lor cu bidonul de benzină în mână, 
privindu-i cu răutate. 

— Ştiţi la ce m-am gândit în toţi anii care au trecut? 

— La cât de fraieră ai fost că nu m-ai lăsat să-ţi fac păsărica 
tăiței? încercă Tom Roe să intuiască, zâmbind senzual. 

— La cum să vă omor, și nu la cum să ajung în situaţia asta. 
Erau mai multe posibilităţi, dar niciuna nu mă mulțumea. Până 
la urmă m-am gândit că tot arsul de vii e cea mai elegantă 
soluţie pentru voi. Nu de alta, dar sunt curioasă să văd dacă 
onorabilul Lucky va renaște din propria-i cenușă, ca pasărea 
Phoenix. Poate are și darul ăsta, ha, ha, ha! 

Deschise capacul canistrei cu gesturi lente, ca și cum și-ar fi 
dat jos lenjeria intimă, apoi începu, încet și fără niciun fel de 
patimă, să toarne benzină pe cei doi. 

— Dar și dacă o să renasc, nu îţi prevăd un viitor prea 
strălucit, o întărâtă Lucky, cu un calm care o ului pe Zelda. i 

— Mda! Am hotărât că sunt gata să-mi asum acest risc. In 
fond, cine nu riscă... nu? 

Deodată, afară se auzi huruitul unui elicopter și, aproape în 
acelaşi timp, porniră rafalele unei mitraliere de mare calibru. 

— Ce mama dracului se întâmplă? reacționă Zelda uimită, 
aruncând canistra jos și apucând pistolul. 


115 


Apoi o văzu pe metisa Fernandez, care o luase brusc la fugă. 

— Mercedes, târfă, unde pleci? urlă Ibrahimovici, apoi încercă 
să aprindă bricheta. 

Din fericire, proverbialul noroc al lui Lucky nu își încheiase 
menirea: bricheta refuza să facă scântei. 

Focurile de armă se întețeau. 

Apoi se lăsă o liniște mormântală. 

Zelda se panică. Mai încercă de câteva ori să aprindă 
bricheta, dar renunţă și o luă la fugă spre gaura din peretele din 
spate, prin care omul ei îl extrăsese pe Tom cu câteva ore mai 
înainte. 

Cei doi prizonieri nu mai aveau puterea să spună nimic. Se 
uitau stupefiaţi la bricheta aruncată de Zelda lângă ei și nu le 
venea să creadă. În hangar apărură două siluete, care se 
îndreptară în grabă spre ei. 

— Clarice! izbucniră amândoi într-un glas, când reușiră să 
distingă figura frumoasă a legistei. 

— Așteptaţi pe altcineva? întrebă ea, zâmbind și apucând 
sabia care rămăsese trântită exact în locul unde o aruncase 
Lucky. 

Cu o mișcare cam stângace, dar dintr-o singură lovitură, tăie 
frânghiile groase care îi țintuiau pe cei doi de stâlp. 

— Vi-| prezint pe sergentul William Gabin, cel cu ajutorul 
căruia am reușit să te urmăresc până aici. 

— Zelda! strigă deodată Tom și o luă la goană, ignorând și 
cele mai elementare reguli de politețe. 


116 


e Epilog e 


— Bă, Lucky! începu Tom, înciudat. După câte am trecut 
împreună, tot nu mă lași să o mușc pe Jewel de țâțe, măcar o 
dată? 

— Nu știam că agentul special Thomas Roe are nevoie de 
aprobări speciale când e vorba să sară pe o femeie, interveni 
Clarice, râzând. 

Stătea ghemuită la pieptul lui Lucky, care o cuprinsese cu o 
mână protectoare pe după umeri, pe canapeaua largă din 
apartamentul său luxos din New York. Femeia zâmbea fericită. 

— Chiar, Lucky, de ce nu lași omul în pace? i se adresă ea 
bărbatului de alături. 

— Eu nu-l las? se prefăcu uimit acesta. Tu te uiţi la el? Jewel 
nu-l lasă. E virgină și vrea să se păstreze așa. Eu doar îi respect 
dorinţa și nu-i permit mastodontului de Tom vreo mișcare 
greșită pe proprietatea mea. Atât! 

— Da, așa e el, se bosumflă agentul. Respectă dorințele 
femeilor chiar și atunci când asta ne poate costa viața. Doar o 
dată i-a zis Zelda să arunce pistolul, că s-a și conformat. 

— Și n-a fost bine? Acum ticăloasa e la loc sigur, după ce 
vajnicul Paco a sărit pe ea ca un leu în călduri, iar noi suntem 
teferi și bine-mersi. Care e problema ta? 

— Problema mea e că am ajuns acolo prea târziu. Dacă 
săream eu pe târfa aia, o și penetram, din zbor. Și crede-mă că 
n-ar mai fi încercat să fugă, cum făcea de sub tristul ăla de 
hispanic. 

— Ba să-l lăsaţi în pace pe Paco și să nu-l mai ocărâţi! 
interveni Clarice, aparent furioasă. După ce te-am urmărit prin 
tot New York-ul cu ajutorul bietului Willy, care s-a îndrăgostit 
sincer de mine, săracul, nu am mai fi dat de voi, după ce Lucky 
a plecat cu elicopterul. Dacă nu era Paco, să mă însoțească la 
același heliport, aflând prin radio ruta pe care trebuie s-o 
urmăm, n-am fi dat de voi. A fost extrem de cooperant cu mine, 
deși nici măcar nu mă cunoștea. 

— Paco e extrem de cooperant cu femeile, dragu’ de el, zâmbi 
Tom. Norocul nostru... 


117 


— Îmi pare rău că n-am reușit s-o văd și eu pe Mercedes cea 
fatală! se plânse legista. 

— Se pare că a reușit să-l seducă până la urmă pe cerberul ei, 
un homosexual înrăit, cu care se presupune că a și fugit. 

— Spre disperarea Zeldei, care a rămas ca proasta-n drum, se 
amuză agentul Roe. Auzi, s-o prindă până și bietul Paco! Îţi dai 
seama ce siderată a fost când a realizat că și micul hispanic o 
poate doborî? 

— Părerea mea este că în șah nu e totul chiar așa de 
previzibil,  conchise Lucky, mângâind cu tandrețe părul 
frumoasei legiste, care mai avea puţin și începea să toarcă. 
Mereu apare câte o regină, care se interpune în calea nebunului 
și își scoate regele din șah... 


e VA URMA œ 


virtual-project.eu 


118