Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 11 Misiune in Siberia

www. viztual. FZ toject. eu 


Justitie fară limite 
MISIUNE ÎN SIBERIA 


DANIEL LACOSTE 


Colecţia 
Justiţie fără limite 


NR.11 


MISIUNE ÎN SIBERIA 


În românește de: 
MARIA CARP 


ny 


virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Prolog e 


Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercaţie cu trei pederaști în urma căreia amicul său își pierde 
viaţa, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce alertează autorităţile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanţat de Central 
Intelligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent, care se poate adapta oricăror 
situaţii, fiind capabil să învețe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecţi cărora li s-a injectat 
un ser secret numai Branigan a supravieţuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă, care a durat două decenii. Ceasul său biologic 
se oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

In primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Osama bin Laden, 
Samuel Branigan revine din senin la viaţă. Amintindu-și cu greu 
propriul trecut, datorită ședinţelor repetate de hipnotism la care 
fusese supus în stare de inconștienţă, eroul constată cu 
stupoare că poate reţine tot ceea ce vede, aude ori citește, ba 
chiar are capacitatea de a „vizualiza” fapte ce urmează să se 
întâmple în viitor. De asemenea, se vindecă incomparabil mai 
repede decât restul semenilor săi și posedă capacităţi 
extrasenzoriale ce îl feresc de primejdii. 

In vreme ce întreține câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este alternat, Branigan primește porecla de 
Lucky (Norocosul), care-l va însoţi toata viaţa. Întâmplător, 
descoperă că doctorii instituţiei spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienţi să intre în moarte cinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaţilor internaționali și 
oamenilor de stat, operaţiunea părând a fi controlată de CIA. 
Lucky îi demască pe acești criminali, apoi își ia tălpășița din 
sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu puţin înainte ca mărturiile 
despre abominabilele fapte ce se petreceau acolo să fie 
spulberate de o puternică explozie provocată de o mână 
criminală. 


În continuare, fostul borfaș este interceptat de profesorul 
Caron, cel care intrase în mintea sa - cu intenţia de a-l controla 
în totalitate -, dar reușește să scape în urma unui grav accident 
de circulaţie. Deoarece valorează mai mult decât greutatea sa 
în diamante, un anumit segment al CIA intenţionează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. El vrea să își amintească întregul său trecut, să 
se răzbune pe cei care i-au răpit douăzeci de ani din viaţă (chiar 
dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în ultimul rând, să 
îi ajute pe oamenii aflaţi în nevoie. 

Intors la Philadelphia, orașul în care își petrecuse cea mai 
mare parte din viaţă, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și își face 
alţii noi. Cu concursul acestora reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de Agenţie. Graţie unor împrejurări favorabile, capacităţilor sale 
paranormale și sprijinului primit de unde se aștepta mai puţin 
fostul borfaș reușește să scape, în timp ce profesorul Caron își 
pierde viaţa, de data aceasta definitiv. În schimbul libertăţii și ca 
să nu fie întreaga viaţă un «El fugitive», Lucky acceptă să 
colaboreze cu un anumit segment al CIA atunci când siguranţa 
națională și viețile americanilor se află în pericol păstrându-și, 
totuși, o totală independenţă faţă de structurile Agenţiei. 

În acel moment în scenă își face apariţia Zelda Ibrahimovici o 
persoană foarte influentă din cadrul CIA, care se va dovedi că 
acţionează doar în propriul interes și al complicilor săi. Lucky îi 
dejoacă planurile, reușind să împiedice alte atentate puse la 
cale de aceasta. Astfel, proporţie tragediei americane din 
septembrie 2001 ajung să fie mult mai reduse decât le 
preconizaseră teroriștii. 

Din acest moment, Lucky și masivul Thomas Roe - un versat 
agent CIA - rezolvă tot felul de probleme, anihilând criminali în 
serie, secte diabolice și teroriști de temut, cărora nimeni nu le 
poate ţine piept. 


e După 20 de ani (volumul 1) 

e Răzbunarea lui Lucky (volumul 2) 
e Teroare la New York (volumul 3) 
e Criminal în serie (volumul 4) 

e Jocul cu moartea (volumul 5) 


e Beţia sângelui (volumul 6) 

e Secta diabolică (volumul 7) 

e Coșmar însângerat (volumul 8) 

e Secretul lui Montezuma (volumul 9) 
e Răpiţi în Irak (volumul 10) 


e Capitolul 1 « 


Holurile imense și lovite de lumina crudă a soarelui străluceau 
frenetic, obligând-o pe Nataşa să ţină ochii întredeschiși în timp 
ce înainta, condusă de doi ruși uriași și cu craniile lucioase, 
înspre încăperea unde o aștepta Tumbek Khan. 

Atmosfera rece, în ciuda soarelui care părea să lucească ca în 
timpul unei explozii, îi întărise sfârcurile mari și îi strânsese 
pielea pe corpul longilin, acoperit cu o simplă pânză de sac. 

Fusese surprinsă să găsească asemenea reguli stricte într-un 
loc în care se știa că domnește un continuu dezmăţ. 

Cel puţin așa i se spusese la orele de instructaj ale vechiului 
KGB. 

Dar de atunci trecuseră suficienţi ani, iar în „Imperiu” se 
schimbaseră multe. Numai în acest colț îndepărtat al Siberiei se 
părea că timpul nu putuse pătrunde. 

Și iată că nu era totuși chiar așa. Desigur, era posibil ca 
profesorii ei să se fi înșelat de la început. În fond, „Domul 
Opiului” fusese pentru mulţi dintre ei un fel de legendă. Puţini 
credeau în existenţa lui. Pe de altă parte, incertitudinea în care 
părea să plutească temutul KGB în privinţa existenţei acestui 
Tumbek Khan favorizase apariţia mai multor legende despre 
isprăvile lui și chiar despre presupusa lui imortalitate. 

În fond, originile lui se pierdeau undeva în negura timpului. Se 
spunea chiar, că fusese unul din „locotenenți” lui Timur Lenk, că 
se retrăsese undeva în Siberia de îndată ce turcii reușiseră să 
distrugă puterea marilor moguli, măcinaţi de vicii, odată cu 
moartea marelui Timur. 

Toate acestea i se derulau rapid prin minte, în timp ce înainta, 
cu pași vătuiţi, pe holurile tăiate în măruntaiele unui imens 
aisberg, lipit undeva în coasta de vest a Siberiei. 

În faţa ei se ivi, ca din neant, o poartă imensă, din lemn de 
cedru. Încercă să își dea seama cum de nu o văzuse mai 
devreme, pentru că dimensiunile ei erau atât de mari, încât ar fi 
trebuit să se vadă, precum Marele Zid Chinezesc, de pe lună. 

Se gândi puţin și reuși să dezlege misterul: doar cu puţin timp 
înainte de a ajunge în dreptul ei, lumina soarelui își potolise 


6 


strălucirea, uriașii pereţi de gheaţă fiind vopsiți cu un albastru 
închis, care bloca razele soarelui și permitea privirii să zărească 
ce se întâmplă în jur. 

Are ceva apucături teatrale, mongolul, se gândi ea, admirativ. 
Dacă într-adevăr există, nu uită ea să repete celebrul adagiu, 
care apărea obligatoriu în toate discuţiile care se purtaseră în 
școală în jurul acestui personaj. 

Ușile se deschiseră, fără zgomot, permițându-i să intre într-o 
încăpere pe măsura anticipărilor făcute de ea la vederea 
dimensiunii porții. 

Incăperea părea rece, deși aerul se încălzise evident de 

îndată ce pășise pe parchetul ei ferm. 
__In faţă, un șemineu uriaș, de mărimea unui cuptor de furnal. 
In stânga, un birou de aceleași dimensiuni. In dreptul 
șemineului, în care ardeau, cu o flacără aprigă, câţiva butuci 
groși, se găsea un jilţ, acoperit de blănuri de samur. 

Jilțul era întors cu spatele spre intrare, în așa fel încât Natașa 
nu putu să vadă dacă era ocupat sau nu. Oricum, judecând după 
dimensiuni, ocupantul ar fi trebuit să fie o namilă de om. 

O trecură fiori reci pe șira spinării. Carnea începu să-i tremure 
ușor, dar vizibil. O senzaţie neplăcută de urinare îi străbătu 
vintrele. 

Era un moment pe care îl așteptase așa cum aștepți să prinzi 
peștișorul de aur: deși nu crezi că există, tresari de fiecare dată 
când în undiță apare un pește auriu, spunându-ţi... „și dacă... 
totuși?...” 

În sala mare, pe care Natașa decise să o boteze „a tronului”, 
domnea o liniște neliniștitoare, tulburată din când în când de 
câte un trosnet al buștenilor din foc. 

Intreaga făptură a femeii stătea încordată ca un arc. Abia se 
abţinea să nu strige: „Gata, nu mai pot! Arată-te sau lasă-mă să 
plec!” Mintea ei ascuţită se străduia din greu să îi oprească 
cuvintele pe buze. Antrenamentele dure din cadrul școlii de 
spionaj se dovedeau acum mai utile ca niciodată. 

Se decise să nu mai stea ca o momâie, încremenită în dreptul 
ușilor, ci să înainteze spre ceea ce părea să fie punctul central al 
aranjamentului: jilțul acoperit de blănuri. 

Cum făcu primul pas, ca și cum ar fi declanșat un mecanism 
ascuns în podea, jilțul prinse să se rotească, încet, fără zgomot, 
odată cu o parte din podeaua de sub el. 


Natașa rămase cu piciorul în aer, cu un aer tâmp încremenit 
pe figură. 

Îi era teamă chiar și să mai respire, ca și cum s-ar fi temut ca 
respiraţia sa să nu topească mirajul și să se găsească în patul ei 
din New York, trezindu-se din visare. 

După câteva secunde, ce i se părură mai lungi decât întreaga 
viaţă pe care o trăise până atunci, jilțul făcu o rotire de o sută 
optzeci de grade. Nataşa se trezi față în faţă cu Tumbek Khan. 

Sau cu cel care ar fi trebuit să poarte acest nume, întrucât 
nimeni nu știa nici cum arată și nici măcar dacă există într- 
adevăr. 

În faţa ei, îngropat aproape complet în blănurile groase, se 
găsea o piticanie rotofeie, cu craniul ras și cu doi ochi mici și 
negri, care se fixară cu ură asupra ei, făcând-o să își piardă 
răsuflarea. 

Pe măsură ce ochii bărbatului îi sfredeleau privirea, 
pătrunzându-i, precum un burghiu, în creier, silueta, mai curând 
delicată, a bărbatului, prinse să crească uimitor, ocupând 
întregul jilt, până ce acesta păru să devină neîncăpător, în ciuda 
dimensiunilor sale impresionante. 

Nataşa vru să se frece la ochi, neînţelegând ce i se întâmplă, 
însă descoperi că este efectiv încremenită. Nu putea să schiţeze 
nici cel mai mic gest. 

— Deci, tu ești temuta Natașa Petrovna! auzi femeia o voce, 
ce părea să coboare de pretutindeni din jurul ei. Frumos, nu am 
ce zice. Vino mai aproape! 

Ca împinsă de la spate, Natașa se trezi înaintând, cu un pas 
șovăielnic, - spre miraculoasa făptură din jilţ. 

Când ajunse la mai puţin de jumătate de metru de Tumbek 
Khan se opri, fără să își dea seama de ce, așa cum nu reușea să 
își dea seama nici de ce, sau cum ajunsese până acolo. 

Ochii negri ca tăciunele, înguști și oblici ai mongolului se 
strânseră și mai tare, lăsându-i fața plată ca fără ei. Doar două 
fante înguste i se mai puteau observa în locul în care în care, 
până cu câteva secunde mai devreme, lucise privirea 
magnetică, subjugătoare. 

— Am înţeles că ești șefa unei bande internaţionale de trafic 
de persoane, parcă așa se cheamă în lumea voastră? Ha, ha! Eu 
sunt de modă veche și prefer termenul clasic de „robie”. 


— E adevărat, se trezi Nataşa vorbind, iar vorbele îi plutiră în 
jurul capului, ca un nor de fum scos de un trabuc cubanez. 
Conduc cea mai mare reţea mondială de prostituție. Fetele mele 
ajung în toate colțurile lumii cu o mai mare precizie decât 
rachetele balistice americane. Și niciun radar nu le poate 
detecta sau opri. Dar ce legătură are asta cu răpirea mea? 

Mongolul nu se grăbi să răspundă. Bătu scurt din palme și din 
lateralele încăperii se năpustiră, în fugă, alergând cu pași mici, 
cu tălpile goale, opt femei îmbrăcate în văluri. 

Pe braţe purtau tăvi mari de aur și argint, pline cu fructe. Ca 
într-un balet de la Balşoi Teatri, femeile depuseră, cu gesturi 
sigure, tăvile pe masa mare din preajma jilțului. Apoi se 
retraseră, grăbite, - în spatele acestuia, la circa cinci metri 
distanţă, foarte aproape de șemineu. Atât de aproape încât 
Nataşa se temu, pentru o clipă, ca acestea să nu ia foc. 

Tumbek Khan se întinse cu un gest leneș și apucă un 
ciorchine de struguri negri, cu boabe imense. Rupse o boabă și o 
aruncă, cu un gest precis, în gura cu buze subțiri. Inchise ochii și 
pe faţă i se întipări o expresie de mare fericire, ca și cum ar fi 
gustat pentru prima oară în viaţă un asemenea fruct. 

— Să nu ne grăbim! la un strugure! spuse el, alene. 

— Nu am poftă acum, se trezi spunând Nataşa, parcă 
împotriva dorinţei ei. 

Figura imprecisă a mongolului o fascina și îi dădea fiori. În 
trupul care, la început, i se păruse firav, simțea nu o putere 
imensă, ci însăși Puterea! 

Ca un pilitură de fier atrasă de magnet, trupul ei simțea 
nevoia să se urce peste gura mestecând alene a lui Tumbek 
Khan și să i-o acopere cu vaginul ei, pe care îl simţea inadmisibil 
de umed. 

— Dar de ce ai poftă acum? spuse brusc mongolul, aruncând 
vorbele ca niște proiectile de praștie. Vrei să mi te urci cu 
păsărică pe gură și să mi-o înfunzi? Vrei și tu, ca toate celelalte, 
un strop din Putere? Ha, ha, ha? Și ești ortodoxă, îmi închipui. 

— Sunt atee, spuse, cu mândrie, parcă, Natașa. 

— l-auzi! păru a se minuna Tumbek Khan. Maica Rusie naște 
avortoni din ăștia în ultimul timp? He... lumea se învârte 
nebunește și nu sunt semne că ar face-o în direcţia cea bună. 
Atunci o să îţi spun eu ce ar fi trebuit să înveți la mănăstire, 
dacă ai fi fost crescută decent: sămânţa nu trebuie să 


9 


părăsească trupul! Altfel nu mai ai dreptul la Putere. Deci 
sperma mea nu va trece în tine, niciodată. Dar să lăsăm 
lucrurile grele pentru altă dată. Pentru altceva decât pentru 
iniţiere, te-am făcut să vii aici... de bunăvoie, de altfel; nu te-a 
răpit nimeni, ţin să subliniez acest lucru. 


10 


e Capitolul 2 e» 


Soarele lovea necruţător creștetul transpirat al uriașului 
detectiv. Câteva adieri ale vântului nu reușiră decât să îi văre și 
mai mult nisip pe sub hainele de un colorit dubios și de o 
mizerie certă. 

— E ultima dată când mă iau după viziunile tale, omule, spuse 
Tom, cu obidă, tovarăşului său. E a treia oară când ne trimiți 
după pitici și troli unde a înţărcat dracu’ iapa. 

Lucky stătea întins, aproape fără vlagă, în nisipul fin al 
deșertului african. Și dacă ar fi fost mai vioi, tot nu ar fi avut ce 
replică să-i dea colegului său. În ultima vreme viziunile lui 
crescuseră în intensitate și în capacitatea de acoperire 
temporală și spaţială, însă pierduseră mult din precizie. 

Se făcuseră mai bine de trei luni de când încercau să dea de 
capăt unei viziuni înspăimântătoare, care putea însemna 
sfârșitul omenirii, așa cum o știau cu toţii: bună, rea, dar vie. 

In urma acestor viziuni, divizia specială a FBl-ului pusese la 
bătaie fonduri imense. Insă, undeva, se produsese o ruptură. 
După atâtea succese, tocmai acum, când încercarea părea cea 
mai grea, începuse să dea rateuri. 

— Nu știu ce să mai zic, reuși el să scoată, cu o stradanie 
uriașă, vorbele din gâtlejul uscat. Ştii bine că nu am ce face. Am 
văzut soarele asta luminos și pârjolitor. Asta știu sigur. Ne-am 
dus cu gândul la deșert, poate și pentru că aici trăiesc arabi, nu? 
Doar am analizat împreună situaţia! 

— Nu mai pot eu de analizele tale. Și de ale mele... ce să mai 
zic! Cât de nebuni trebuie să fim să ne luăm după analize în 
care eu am avut un cuvânt greu de spus! Ha, ha, ha... făcut Tom 
haz de necaz. 

Avuseseră și ghinion, cu carul. Lucky chiar se gândea serios 
că nu își mai merita porecla de „norocosul”. 

Porniseră ca o expediţie plină de resurse, ca să găsească oaza 
Abn’ el Hazar, unde serviciile secrete americane identificaseră o 
grupare periculoasă de teroriști, nucleul african al Al-Qaida. 


11 


Problema era că nimeni nu putuse spune unde este această 
misterioasă oază, de a cărei existenţă pomeneau mai multe 
mesaje interceptate de-a lungul timpului. 

Și, parcă loviți de blestem, oamenii care îi însoțeau 
începuseră să dispară, sau să moară, din pricini neelucidate. 

Toate mașinile se stricaseră, mijloacele de comunicare 
dispăruseră, într-un mod mai mult decât misterios și, înainte de 
a reuși să ia o decizie salvatoare, se treziseră singuri, doar el și 
cu Tom, în deșertul ucigaș, hălăduind la întâmplare printre dune 
identice și nesfârșite. 

— Auzi... spuse Tom, suspinând și întorcându-se pe burtă, 
după ce zăcuse câteva minute pe spate. Îţi spun numai ţie... și 
trebuie să juri că nu mai spui nimănui... asta dacă o să mai ai 
ocazia... 

— Ce secrete vrei să împărtășești? se miră Lucky, fără să se 
ostenească a se întoarce spre partenerul și amicul lui. S-ar 
putea să regreţi, mai târziu. Încă nu am ajuns la capătul sacului. 

— Eh, pe dracu! Eu simt că am cam ajuns! 

— Cum crezi. Dacă te apasă, dacă îţi închipui că te ajută, 
scuipă! 

— Bă... Ce mă mai apasă! făcu Tom cu oftică în glas. Tare aș 
bea niște apă! 

— Și eu, spuse Lucky distrat. Dar care e secretul? 

Tom se uită mirat la prietenul său, cu o urmă de regret în 
privire. 

— Adică eu îţi împărtășesc una din cele mai rușinoase dorinţe 
care m-au încercat în ultimii... cine mai știe câți... ani, și tu 
ratezi momentul? 

Lucky nu spuse nimic, preţ de câteva secunde, încerca să 
înțeleagă ce voia să îi transmită Tom. Pentru moment se temu 
pentru sănătatea mentală a uriașului. Apoi înțelese și izbucni 
într-un hohot zguduitor de râs. Era un râs care depășea cu mult 
motivaţia lui. Un râs nervos, spasmodic, care îi zguduia 
intestinele și îi îneca respiraţia. 

— Ha, ha, ha! Asta era secretul? Că vrei să bei apă? Ha, ha, 
ha! 

— Ce ţi se pare așa amuzant? se înfurie deodată Tom. Ştii de 
când nu am mai pus gura pe lichidul ăsta scârbos? Hm! M-aș 
mira să știi, pentru că eu, unul, habar n-am! 


12 


— Șșșt! făcu deodată Lucky, după ce reuși să se oprească din 
nestăvilitul hohot de râs. Mi se pare că aud ceva. 

— Cred că sunt maţele mele, spuse Tom, dând cu lehamite 
din mână. Abia mă abţin să nu mușc din mine, de foame. 

— Bine că nu vrei să muști din mine, spuse Lucky, ciulind, în 
același timp, cu grijă, urechile. Dar taci puţin. 

— Nu mușc din tine pentru că, în acest moment, nu pot să te 
înghit. Auzi tu... să mergem în deșert după oază... dacă era 
după o găoază... mai înţelegeam. 

— Dar mai taci dracului din gură, un minut! se înfurie de-a 
binelea Lucky. 

Tom mai mormăi puţin înciudat, însă în cele din urmă se 
decise să își țină gura. 

Lucky reuși, cu mare efort, să se ridice din nisip. Se îndreptă, 
cu pași șovăielnici, într-o direcție oarecare, în lipsa de puncte 
cardinale din haosul deșertic. 

— Cred că aud pași de cămile, spuse el, după ce se 
îndepărtase cu câțiva metri de locui pe care îl ocupase anterior. 

— Crezi că acceptă sexul anal? spuse Tom, cu o voce ciudată, 
prevestind o criză. 

— Ce? se miră Lucky, când auzi problemele pe care și le făcea 
partenerul său. 

Dar nu își bătu capul cu asta. Se sforţă și mai abitir și începu 
să urce, ca într-o reluare, duna care îi obtura orizontul vizual în 
direcția în care i se păruse că aude un fâșâit suspect. 

Reuși, în cele din urmă. Odată ajuns în vârf, începu să strige 
ca disperatul, în timp ce își sfâșiase, cu ultimele puteri, cămașa, 
pe care începu s-o fluture în aer. 

— Aici! Hei! Aici! 

Tom se uită, neîncrezător, la mișcările prietenului său. 
Deodată, surprinzător, sări în picioare, cu o energie pe care nu 
crezuse că o mai are în el. Se năpusti și el spre locul în care se 
agita prietenul său. 

Era adevărat! Undeva, în buza orizontului, se vedeau, plutind 
fantomatic prin aerul încins, siluetele unei caravane. 

— Crezi că ne văd? spuse el, după ce se prăbuși, fără vlagă, în 
nisipul încins. Eu mă îndoiesc. Plus că s-ar putea să fie târfa aia 
de care tot vorbesc ăia care au zăcut mai mult timp, ca noi, în 
soarele ăsta blestemat. 

— Care târfă? întrebă Lucky, cu glas stins și răgușit. 


13 


— Aia... Mangana. 

— Fata Morgana? Ah... nu știu, spuse Lucky, prea epuizat ca 
să mai râdă de confuziile din capul lui Tom. Se prea poate. 

Atât mai reuși să spună, după care se prăbuși, fără 
cunoștință, lângă trupul inert al partenerului său. 

e 

Tumbek Khan își pironise din nou privirile arzătoare în ochii 
femeii. li făcuse apoi un semn discret, cu bărbia, indicându-i una 
din ușile laterale. 

Ca teleghidată, Natașa porni în direcţia arătată. Un nou val de 
emoție pusese stăpânire pe ea. Simţea că o experienţă nouă o 
așteaptă. Ar fi dorit, totuși, ca întrevederea sa cu Tumbek Khan 
să nu se încheie acolo, și nu așa, în orice caz. 

Insă, în aceiași timp, simţea că nu se poate împotrivi voinţei 
de neînduplecat a mongolului. 

Din nou, înainte de a ajunge în faţa ușii, aceasta se deschise. 

Probabil că lucrurile sunt mai avansate pe aici, din punct de 
vedere tehnic, decât s-ar putea crede, se gândi ea. În mod sigur 
trebuie să existe o vastă rețea de senzori. Prea se mișcă toate în 
funcţie de mișcările mele. 

Pătrunse într-o altă încăpere, mult mai întunecată și mai mică 
decât „sala tronului”. 

De fapt, aici nu exista niciun fel de iluminare naturală. Locul 
era vag luminat de câteva făclii imense, prinse în pereţi, care 
aruncau umbre fantomatice peste mobilierul din jur. 

lar acest mobilier nu era unul cu care se întâlnise prea des 
până atunci. Anumite piese îi păreau familiare, dar, în contextul 
acela, păreau că dobândiseră cu totul alte semnificaţii. 

Era o combinaţie ciudată între o sală de forță ultramodernă și 
o sală de tortură medievală. 

O teamă paralizantă o cuprinse, pe măsură ce privirea i se 
obișnuia cu penumbra încăperii și reușea să distingă tot mai clar 
obiectele care o înconjurau. 

Vru să ţipe și să o ia la fugă spre ușa prin care abia 
pătrunsese, însă două braţe viguroase o prinseră, pe la spate, și 
o ridicară în aer, ca pe un fulg. 

Inainte de a se gândi măcar să aplice câteva dintre mișcările 
de autoapărare în care era expertă, se trezi prinsă de mâini cu 
cătușe și atârnată în aer. Picioarele îi fuseseră, de asemenea 


14 


prinse într-un fel de hamuri de piele, care spânzurau, la fel ca și 
cătușele în care i se prinseseră mâinile, de undeva din tavan. 

intunericul fiind suficient de gros, Nataşa nu vedea, practic, 
locul în care acestea erau fixate, ci le descoperea numai, cu 
groază, extremităţile care îi blocaseră membrele. Pe sub fese îi 
treceau, de asemenea, două fâșii late de piele ghintuită cu 
capse ascuţite de oțel, care îi intraseră puţin în carne și o 
împiedicau să se miște, pentru a nu își sfâșia singură carnea 
tare. _ 

Primul impuls care o cuprinse fu să ţipe. Insă avea prea mult 
antrenament pentru a cădea într-o asemenea capcană. Bănuia 
că asta urmăreau cei care o aduseseră în acel loc. Și mai știa că 
nu e indicat să fie o pradă previzibilă. 

Un individ îmbrăcat într-un combinezon ciudat, de piele 
neagră, cu o mască ce îi acoperea craniul, tot din piele, ridică 
asupra ei două braţe colosale și îi sfâșie pânza groasă de sac ce 
îi acoperea corpul, ca pe o foaie subţire de hârtie. Prin fantele 
căscate în acest fel, sânii i se revărsară, voluptuoși și tari. 
Vaginul, în labiile căruia, cândva, avusese ideea de a-și prinde 
două inele de aur alb, îi lucea, cu pielea mată și întinsă, în 
lumina fantomatică proiectată de făclii. 

Uriașul îmbrăcat în piele, odată această dezvelire realizată, se 
retrase câţiva pași, dispărând în întuneric, în locul lui apărură 
două femei, îmbrăcate oarecum asemănător, doar că feţele nu 
le erau acoperite. 

Combinezoanele lor erau tăiate, cam în felul în care uriașul îi 
rupsese și ei acoperământul trupului. Din pielea fină, de 
mănușă, care le acoperea corpurile longiline, le ieșeau în afară 
doar sânii și le atârnau, grotesc la prima privire, labiile grele și 
mari. 

Una dintre ele, o asiatică după ochii oblici și faţa plată, se 
postă în spatele ei și o ciupi tare de sfârcuri. 

Natașa își mușcă cu putere buzele, ca să nu strige. Nu era 
numai durere în strigătul ei, oprit în spatele buzelor. Era și o 
excitare intensă și subită, pe care nu și-o putea stăpâni. 

Cealaltă femeie scoase, din centura lată cu care îi era prins 
mijlocul, o biciușcă cu mânerul ca un falus imens și cu zeci de 
șuvițe de piele la celălalt capăt. 

Cu o privire lacomă, începu să plimbe, cu mișcări lente, 
mănunchiul de șuvițe peste abdomenul femeii imobilizată în 


15 


hamul prins de tavan, în timp ce asiatica o prinse puternic de 
maxilar, obligând-o să întredeschidă buzele. 

Nataşa rezistă o vreme, însă forța femei era peste așteptările 
ei. Întredeschise buzele și permise limbii aspre a asiaticei să îi 
cotropească vălul palatin al gurii. Buzele ei, atâta vreme 
mușcate cu obidă, sângerau, ceea ce părea să mărească 
încântarea asiaticei, care începu să sugă cu poftă firicelele de 
sânge. 

Nataşa simţi că nu are suficientă forță pentru a rezista unui 
tip atât de plăcut de tortură. 

Bineînţeles, nu reușea să înţeleagă motivul pentru care era 
supusă unei torturi, întrucât încă nu refuzase să răspundă nici 
unei întrebări. Să fi știut Tumbek Khan mai multe decât lăsase 
să se vadă? Să fi trecut dincolo de falsa ei identitate? 

Nu mai avu însă puterea și voința necesară unei asemenea 
analize a situaţiei, întrucât femeia cu biciul începuse să îi lingă 
cu poftă labiile. 

Cu degetele i le dădu apoi la o parte, strivindu-le de oase, 
până când Nataşa scăpă un geamăt de durere. Apoi, privind 
imaginea vaginului ei căscat, femeia scuipă cu putere, cu ură, 
lichidul dens lovind clitorisul Natașei ca o vergea. 

Apoi limba femeii se lipi de locul astfel umezit și se apăsă cu 
forţă, sporind durerea, dar și excitarea rusoaicei. 

Capul Natașei se lăsase moale și atârna ca un cap de miel cu 
beregata tăiată. Cum vedea toate lucrurile invers, din acea 
poziţie, Natașa avu impresia că vede corpul plutind prin aer al 
lui Tumbek Khan. | se păru ciudat nu atât faptul că plutea, ci mai 
ales că plutea invers. 

În mod normal, cum stătea ea și vedea camera cu podeaua în 
sus și cu făcliile arzând cu flacăra în jos, i s-ar fi părut normal ca 
și corpul lui Tumbek Khan să îi apară cu capul în jos. 

Însă lucrurile nu se întâmplau așa. Natașa închise ochii, decisă 
să nu mai încerce să judece ceea ce i se întâmpla și ceea ce 
vedea în jurul ei. 

Simţi picioarele asiaticei încolăcindu-i capul și vaginul umed al 
acesteia acoperindu-i gura. 

Nu se mai chinui să reziste. Mânerul gros al biciului - îi intrase 
aproape tot în vagin. Avea o poftă stringentă, în consecinţă, să 
lingă, până la epuizare, vaginul care i se oferea. 


16 


Femeia cu biciul mai scoase, dintr-una dintre fantele 
combinezonului ei mulat, un vibrator metalic, mai exact o tijă 
care avea într-unul din capete un corp metalic, asemănător unui 
cartuș de mare calibru. 

Atingerea metalului rece pe clitorisul fierbinte al Natașei o 
determină pe aceasta să își scoată limba, pentru câteva 
secunde și să își ridice capul, curioasă să vadă ce i se întâmpla 
la celălalt capăt al corpului. 

Acum avea clitorisul strivit între mânerul lui și ciudatul 
instrument lucitor în formă de cartuș. 

Natașa nu își mai dorea nimic. Se simţea complet golită de 
voinţă, de inteligenţă, de putere. 

Trupul îi pulsa, vibra, în spasme scurte și puternice. În faţa 
ochilor ei închiși se aprinseră doi ochi, ca de pisică, care 
începeau să îi ardă creierul. Îl simţea cum sfârâie și arde. Un 
țipăt îndelung îi ieși din buzele arse, rostogolindu-se cavernos în 
încăperea înaltă și înecată în fumul înecăcios al făcliilor. 

Orgasmul îi zgudui fiecare fibră a trupului, cuprinzând-o ca o 
plasă deasă, împletită din fire de fier abia scoase din foc. 

Deschise ochii și se trezi în încăperea „tronului”, în fața 
chipului acoperit de un rânjet sarcastic al lui Tumbek Khan, care 
tocmai strivea sub limbă un alt bob imens de strugure. Își dădu 
seama că nu părăsise niciun moment acel loc. O ameţeală 
puternică o cuprinse și căzu pe podea, fără cunoștință. 

e 

Buzele lui Lucky simţiră o umezeală binecuvântată și se 
desfăcură ca o floare la primele raze ale soarelui, fremătând 
bucuroase. Deschise, cu oarecare greutate, ochii. Descoperi că 
se află la adăpostul unui cort. O femeie cu chipul acoperit îi 
atingea buzele cu o cârpă muiată în apă. 

Incercă să își rotească privirea în jur, însă o înţepătură 
puternică îi răspunse încercării. 

Femeia spuse câteva cuvinte pe care Lucky nu le pricepu de 
la început. Apoi își aminti că învățase, la un moment dat, într-un 
moment de inspiraţie, probabil, câteva cuvinte în graiul 
tuaregilor. 

— Unde suntem? întrebă el. 

Işi simţi limba scămoasă. Cele două cuvinte, care, de altfel, 
abia de se făcuseră auzite, îi zgâriară cumplit corzile vocale. 


17 


La auzul cuvintelor, femeia făcu ochii mari, îi lăsă jos capul și 
o luă la fugă, ieșind degrabă din cort. 

Lucky se strădui mai tare și reuși să se ridice în capul oaselor. 
Privi în jurul lui, dar nu avu de văzut mare lucru. Un cort simplu 
și golaș. 

Avu o tentativă de a se ridica în picioare, însă își dădu imediat 
seama că avea prea puţine șanse să reușească. Capul i se 
învârtea înfiorător și o greutate mare îi presa, simultan, ambele 
tâmple. Se lungi la loc și privi, câteva minute, spre vârful ascuţit 
al cortului. Apoi închise ochii. 

Îi deschise aproape imediat, căci auzi ridicându-se pânza care 
ținea loc de ușă. 

Nu se osteni să întoarcă privirea, ci rămase cu ea atârnată de 
„tavan”, sigur fiind că, indiferent cine ar fi intrat, o să vină 
singur în raza sa vizuală. 

— Am aflat că ne cunoști graiul, auzi el o voce aspră. 

Deasupra lui se arătă chipul, dăltuit parcă în piatră, al unui 
tuareg, cu ochii nefiresc de negri. 

— Același lucru îl pot spune și eu despre tine, șopti Lucky, 
surprins de engleza corecta a individului. 

Acesta se ghemui lângă el, îi băgă mâna pe sub ceafă și îi 
ridică puţin capul. Cu cealaltă mână îi apropie de buze un burduf 
de piele de capră. 

— la și bea, dar încet, cu înghiţituri mici. 

Lucky îi urmă sfatul. Simțea cum lichidul vital i se strecoară 
peste tot în organism și parcă putea vedea cum pielea începe să 
i se regenereze iar întregul organism îi revine la viaţă. 

Reuși să bea cam un pahar, în aproape un sfert de ceas, însă 
deja se simţea un alt om. 

— Prietenul meu... Tom... Unde e? A scăpat? 

— Hm! Putem spune și așa. Însă a trebuit, în cele din urmă, să 
îl legăm bine, altfel s-ar fi sinucis. 

— Cum? Tom? tresări Lucky, fără să îi vină să creadă ce 
auzea. Nu e genul, te asigur că ai înțeles greșit. 

— Eu te asigur că el a înţeles greșit. S-a aruncat ca un leu 
asupra burdufului cu apă pe care i-l întindea Ofra. Dacă îl lăsam 
să bea cum vrea el, nu cred că rezista. 

— Ah, făcu Lucky, lămurit. Sună într-adevăr ca o reacție a lui 
Tom. Dar acum e bine? 

— E bine... Allah a avut grijă de el, ca și de tine, de altfel. 


18 


— Cum de vorbești engleza, dacă nu e un secret? Și încă așa 
corect, decise Lucky să își limpezească una din marile lui 
nelămuriri. 

— Harvard! Literatură engleză, spuse sec tuaregul. 

— Ha! îi scăpă involuntar lui Lucky. Spui povești cămilelor? 

— Prefer asta. Am ales libertatea. La voi mă sufocam. Însă e 
bine să ne cunoaștem dușmanul, în cele din urmă. Și să știm ce 
ne așteaptă când o să reușească să ne „civilizeze” și pe noi. 

— Inţeleg, făcu Lucky. Dacă te aștepți să te contrazic, ţi-ai 
ales greșit omul. 

— Ha, ha! fu rândul tuaregului să râdă. E puţin exagerată 
imaginea... cu „alesul”. V-am cules din deșert, unde erați ca și 
morţi. Nu aș spune că a fost chiar o alegere. Nu a noastră, în 
orice caz. Poate a lui Allah... Ce căutau doi americani, ca voi, în 
deșert? 

— Asta mă întreb și eu... căutam noi ceva, dar cred că am 
uitat. In orice caz, numai noi am rezistat, asta ţin minte. Eram 
ceva mai mulţi și mai bine utilaţi. 

— Știu, spuse sec tuaregul. V-am urmărit de când aţi plecat 
din El Fasher. 

— De ce? se miră Lucky. 

— Să spunem că nici eu nu îmi mai amintesc chiar totul, 
spuse arabul, zâmbind fin și cu subiînţeles. Poate că o să ne 
revină amândurora memoria în timp util. 

— Poate, zâmbi și Lucky, înțelegând că nu vorbește cu un 
idiot și că va trebui să își schimbe discursul dacă dorea să afle 
ceva mai multe de la el. În fond, se gândi el, dacă nici ei nu știu 
unde e oaza Abn' el Hazar, nu știu cine ar putea ști. Numai că va 
trebui să aibă un motiv serios să ne spună. Minciunile mele nu 
sunt unul dintre aceste motive, cu siguranţă. 

— Cred că mi s-a făcut foame, spuse Lucky, în bună parte și 
pentru a schimba subiectul, care păruse să se ajungă într-o 
fundătură. 

— Ar fi și timpul. Să nu te aștepți la un mare festin, însă sunt 
sigur că acum, după atâtea zile de post, o pâine arsă în nisip și 
niște lapte de capră o să ţi se pară mai mult decât un dineu la 
„Waldorf Astoria”. 

— Mie... s-ar putea. Cred însă că va trebui mai mult de atât ca 
să îl săturați pe colegul meu. 


19 


— Ah, să nu uit, spuse tuaregul, înainte de a-l sprijini pe Lucky 
să se ridice. Numele meu este Abu Abdelah Geafar Rudaki. 

— Mda... făcu Lucky. E vreo problemă dacă o să-ţi spun Abu? 
Eu sunt Lucky. 

— Ha!... Abu... ca în facultate. Memoria omului alb e varză! 
zâmbi Abu sprijinindu-l pe Lucky să se ridice în două picioare și 
oferindu-i umărul lui vânos ca să poată face pașii care să îl 
scoată din nou la lumină. 

Când ieși din cort, primul impuls al lui Lucky fu să se întoarcă. 
Soarele stătea să asfinţească, însă lumina și arsura razelor sale 
îi treziră americanului niște senzații atât de puternice și amintiri 
atât de neplăcute, încât Abu fu nevoit să îl ţină cu forța pentru a 
nu se întoarce în cort. 

— Ușurel! făcu el. Înţeleg că ai o mică alergie și nici cu pielea 
nu stai grozav, dar trebuie să treci peste asta, dacă vrei să 
supraviețuiești până la prima oază. Uite, amicul tău și-a revenit. 

Spunând acestea, Abu arătă undeva în dreapta, unde, tolănit 
la umbra unui cort mai impunător, Tom ingurgita de zor dintr-o 
pâine rotundă și plată, spre uimirea nedisimulată a membrilor 
micului grup. 

Unul dintre ei, când îl văzu pe Abu apărând din cort, se și 
repezi spre el, turuind înfrigurat sunete guturale, din care Lucky 
nu reuși să înţeleagă mare brânză, deși cam bănuia despre ce ar 
fi putut fi vorba. 

— lusuf spune că amicul tău e decis să ne termine proviziile 
pe câteva săptămâni și că în viaţa lui nu a văzut pe cineva să își 
revină atât de repede dintr-o insolaţie atât de gravă, și, pe 
deasupra, cu o poftă sporită de mâncare. 

— Ha, ha! râse Lucky, care începea să revină la normal, 
înzdrăvenit de pofta de viaţă a amicului său, ca de obicei. Te 
asigur că nu e asta pofta lui de mâncare obișnuită. Când o să-i 
revină, într-adevăr, vă recomand să vă păziți cămilele. 

— Atunci sper să scăpăm cât mai repede de voi, spuse Abu, 
zâmbind. 

— Lucky... fratele meu! strigă Tom, când îl văzu pe amicul său 
îndreptându-se, cu pași șovăielnici, spre locul ce părea să fie 
„sala de mese”. Neam de neamul tău și al meu nu a mâncat 
asemenea bunătate. Ştiai că laptele se bea? 

— Da, poate ar fi trebuit să te avertizez mai demult, spuse 
Lucky așezându-se precaut pe o rogojină întinsă în preajma lui 


20 


Tom. Dar descoperirea asta nu ar trebui, totuși, să te încurajeze 
să îi lași pe oamenii ăștia fără provizii. 

— Cine? Arăbeţii ăştia? Lasă că sunt băieți de treabă, chit că 
s-ar putea să ne trezim cu gâtlejul retezat la noapte. Dar, până 
atunci, să ne simţim bine. Ai văzut ce ochi are arăboaica aia 
grăsuţă care stă acolo în colț? 

Lucky, care știa câte ceva despre obiceiurile tuaregilor, îl 
trase repede de mânecă pe Tom și își șopti la ureche. 

— Bă, tâmpitule! În primul rând vezi că unul dintre ei, cred că 
șeful, a studiat literatura engleză la Harvard, așa că ai grijă cum 
vorbeşti. In al doilea rând, dacă chiar vrei să te trezești cu gâtul 
tăiat, ia-te de femeile lor. Măcar așa, din respect pentru faptul 
că ne-au salvat de la moarte, mănâncă mai puţin și vorbește și 
mai puţin. 

Tom aruncă un zâmbet tâmp spre cel pe care Lucky i-l 
indicase ca fiind absolvent de Harvard și îi făcu un semn, timid, 
cu mâna. Apoi se apropie, la rândul lui, de urechea lui Lucky și îi 
șopti: 

— Stai tu liniștit! Știu și eu cu ce se mănâncă obiceiurile 
flăcăilor ăstora, chit că am cam lipsit la cursurile de profil din 
școală. Dar dacă nu vrei să te citească că ești copoi american, 
mai fă și tu pe prostul! Crezi că un american de rând ar 
cunoaște asemenea subtilităţi? 

— Lasă că nu ne supărăm nici noi chiar așa repede, spuse 
Abu, așezându-se cu un gest nonșalant lângă cei doi, când îi 
văzu șușotind. Nu aveţi de unde să știți, probabil, că remarci din 
acestea, despre femeile noastre, se lasă cu gâturi tăiate. Am 
stat suficient de mult timp în State ca să știu că asemenea 
cuvinte nu ascund decât o admiraţie sinceră și sunt chiar cerute 
de politeţea, ca să spun așa, tipic americană. Mărturisesc că, 
dintre toate lucrurile la care am renunţat, ca să mă întorc aici, 
cel mai mult îmi lipsesc femeile de la voi, pe care le puteai lua 
din stradă sau din birou, numai dacă lansai zvonul că ai două 
sonde cu petrol în proprietate. 

Cei doi înghiţiră în sec. Arabul avea și el dreptate, în plus, era 
evident că știa să taie și cu cuvintele, nu numai cu jungherul 
încovoiat de pe mânerul căruia mâna nu i se prea dezlipea. 


21 


e Capitolul 3 « 


Natașa se trezi într-un pat imens. Tresări speriată, când își 
aminti evenimentele uluitoare prin care trecuse. 

Era goală, sub blănuri groase și moi, care îi mângâiau pielea 
într-un mod cum nu se poate mai plăcut. 

In timp ce se chinuia să își amintească exact toate 
evenimentele, pentru a le putea interpreta, auzi o voce 
puternică spunându-i. 

— Mă bucur că te-ai trezit. Aș dori să vii la mine, să discutăm 
puţin despre târgul pe care vreau să ţi-l propun. 

Se uită speriată în jur, pentru a identifica sursa vocii. 

Insă în jurul ei nu se găsea nimic care să indice prezența 
vreunei persoane. 

Se ridică, așa goală, și începu să se plimbe prin camera în 
care se trezise. 

O cameră extrem de simplu mobilată. Un pat, imens; un 
dulap; o măsuţă cu un scaun și... cam atât. 

Descoperi, pe peretele opus, o ușă, iar pe cel din dreapta, o 
alta, ceva mai mare. 

Decise să o încerce pe cea mai mică. Intuise corect. Ușa 
ducea în camera de baie. La fel de simplă. Strictul necesar: un 
lavoar, o toaletă, un duș, o oglindă. 

Se privi în oglindă. Era ea, aparent în bună stare. Nu ar fi fost 
foarte surprinsă nici dacă ar fi descoperit că i-au crescut coarne, 
sau încă doi ochi în mijlocul frunţii, însă fu foarte mulțumită să 
constate că, cel puţin în exterior, era neschimbată. Și, în fond, 
asta era tot ce o interesa în primă instanţă. 

Dădu drumul la apă, cu intenția fermă de a face un duș. 

Insă vocea puternică îi explodă din nou în urechi. 

— Nu e timp acum de baie. Ți-am cerut să vii la mine. Asta 
înseamnă: Acum! 

Constată, cu stupoare, că nu era o voce care să vină din 
exterior, ci mai curând o voce interioară, ca și cum ar fi fost 
gândurile ei, rostite cu vocea altuia, însă. 

Telepatie! se gândi ea, imediat. Dar cum? 


22 


Participase la niște experimente, care i se păruseră mai 
curând caraghioase, în timpul școlii de spionaj. Toţi studenţii se 
distrau copios pe seama așa-zisului telepat, care își belea ochii 
timp de minute bune în ochii lor, încercând, chipurile, să le 
transmită gândurile lui. 

Unii, mai îndrăzneți și mai glumeți, după câteva minute bune, 
și după ce vedeau ochii înlăcrimaţi ai instructorului care se 
străduia din greu, începeau să facă cele mai ciudate gesturi. 
Unii începeau să se dezbrace, fetele începeau să mimeze 
orgasme, sau să se masturbeze, spre absoluta disperare a 
instructorului, care începea să urle: 

— Nu! Nu! Fii puţin mai atent! Nu ţi-am cerut să te dezbraci! 
Ti-am cerut să apuci un pix! 

— Mă scuzaţi, spunea șugubăţul... probabil am înţeles eu 
greșit! Se aude atât de distinct în cap... Însă probabil m-am 
zăpăcit din cauza uimirii. 

Cam acestea erau experienţele ei cu telepatia. Dar acum... 
Acum nu exista nicio îndoială. Tumbek Khan îi vorbea cu 
lejeritate, fără să o privească în ochi, fără să fie, cel puţin, în 
aceeași încăpere. 

O trecu un fior rece pe șira spinării și se simţi brusc rușinată 
de goliciunea ei, ca și cum Tumbek Khan ar fi putut nu numai 
să-i citească gândurile, ci să o și privească. Avea aceeași 
senzaţie neplăcută ca atunci când vorbea la telefon în timp ce 
făcea baie, ca și cum interlocutorul ar fi putut-o vedea. 

Se trase, instinctiv, din fața oglinzii, apoi zâmbi, cu un aer 
stupid. 

Mda, ce să spun, se gândi ea, amuzată. Omul îmi citește 
gândurile de la o poștă și s-ar osteni să pună camere de luat 
vederi în oglindă, ca la interogatoriile de la poliţia politică. 

— Îmi place cum gândești, auzi din nou vocea. 

De abia atunci realiză, în completa ei grozăvie, situaţia în care 
se găsea. Nu goliciunea trupească trebuia să o sperie, ci totala 
penetrabilitate a minţii ei. 

Se simţi mai neajutorată ca niciodată. 

— Îți interzic să îmi mai citești gândurile! strigă ea, din toţi 
rarunchii, inutil și instinctiv. 

— Bine! spuse simplu Tumbek Khan în mintea ei. 

După câteva secunde de maximă satisfacţie, Natașa realiză 
ridicolul situaţiei și izbucni într-un hohot nestăvilit de râs. Un râs 


23 


care simţea că o să-i facă capul să explodeze. Un râs isteric, 
nervos, pe care nu și-l mai putea stăpâni. 

— Ha, ha, ha! Ce să zic... „Bine!” Ha, ha, ha! Mare figură ești, 
Tumbek Khan! Tu, soare al pustiei, lumină a deșertului, sau cum 
dracului o mai fi trebuind să îţi spun. „Bine!”... Ha, ha, ha! 

Nu mai auzi nicio replică, dar parcă putu să vadă, în mintea 
ei, zâmbetul ghiduș al mongolului. 

— In fine, ce dracului să fac, continuă ea să vorbească 
singură, cu senzaţia clară că este foarte bine auzită. Vin acum. 
Nu știu unde, nu știu cum, dar sunt sigură că o să mă lămurești 
tu pe parcurs. Sper că de îmbrăcat pot să mă îmbrac. 

Nu mai așteptă nicio confirmare. Se îndreptă cu pași siguri 
spre dulap și îl deschise, sigură că o să găsească colecţia de 
toamnă-iarnă de saci de pânză. 

Spre marea ei surprindere, dulapul adăpostea o colecţie 
impresionantă de rochii superbe, la vederea cărora sentimentul 
de nesiguranţă îi dispăru complet 

Pur și simplu, în acel moment, Tumbek Khan nu mai exista. 
Existau numai nenumărate modele, care de care mai luxoase, 
de rochii, cum văzuse numai în revistele de lux din anticamera 
șefilor cei mai mari din KGB, pe vremea când ucenicea sexual 
din greu. 

Căută prin sertare, în tentativa de a găsi și ceva lenjerie, însă 
în zadar. _ 

Pervers, mongolul! se gândi ea. li era însă absolut indiferent. 
Nu avea niciun fel de inhibiţii; i se părea firesc să apară, chiar și 
goală, omului în faţa căruia oricum mergea cu mintea absolut 
deschisă. 

Deși părea că Tumbek Khan își ţine promisiunea și nu mai 
intră în mintea ei, după ce probă, cu încântare, câteva rochii, 
simţi, distinct, în aer, o iritare, o râcâială, un fel de mâncărime. 
Ințelese, fără să își dea seama cum, că întârzie. Se decise brusc 
asupra unei rochii lungi și negre, fără spate, suficient de 
incitantă pentru a zăpăci de cap întregul ei batalion de spioni. 

Se repezi la ușa mare și porni, cu pas sigur, spre o încăpere în 
care nu mai fusese niciodată, pe un traseu pe care nu îl mai 
urmase niciodată, fără a ezita, cu toate acestea, niciun strop, de 
câte ori ajungea la o întretăiere de holuri, din vastul palat săpat 
într-un aisberg fantomatic, undeva în Siberia. 


24 


Adormise, în cele din urmă, cu burta plină și bine dispus. Era 
multumit de felul în care se aranjaseră, în cele din urmă, toate. 
Cu câteva ore mai devreme fusese convins că norocul lui se 
terminase și că urma să își dea duhul, undeva în marele nicăieri 
al Saharei. 

Cerul era împânzit cu cele mai multe stele pe care le văzuse 
la un loc în viaţa lui. Luna lucea la fel de strălucitoare, parcă, 
precum soarele amiezii - deși era mai curând frig - aruncând o 
lumină ireală peste dunele ce sclipeau în lumina ei ca un ocean 
în care se reflecta cerul înstelat. 

Când și când, în liniștea mormântală, se mai auzea fâșâitul 
unui șarpe trecând grăbit și unduitor în căutarea prăzii. 

Însă fâșâitul deveni strident, la un moment dat. Lucky ciuli 
urechile, atent. Se auzea, destul de insistent, sforăitul puternic 
și regulat al lui Tom, semn că liniștea nopţii încetase, odată cu 
adormirea monstrului. 

Dar nu asta îi trezise atenţia. Un alt tip de zgomot, lipsit de 
ritmicitate, aducând mai mult cu pașii unor oameni care se 
apropie în salturi, îi răsuna din ce în ce mai distinct în urechi. 

Privi atent prin deschizătura, neacoperită, care forma 
intrarea, respectiv ieșirea cortului. Își apucă pistolul și se 
strecură, încet, afară din el. 

Îi multumi în gând lui Abu, care îi onorase cu încrederea lui și 
îi tratase ca pe niște oaspeți, neluându-le armele. 

— Un bărbat fără armă e ca un scorpion fără ac, le explicase 
el, când le făcuse semn să își reia în primire armamentul cu care 
fuseseră găsiţi în deșert. 

Lucky fusese tentat să îi reamintească fabula cu broasca care 
ajută un scorpion să treacă o apă, până la jumătate, când 
acesta nu mai rezistă instinctului și o înţeapă, condamnându-se 
singur, prin acest gest, la moarte. 

Se abţinuse la timp. Era sigur că Abu o cunoaște și nu ar fi 
vrut să pară cinic și ameninţător. 

Nu mai apucă, însă, să rememoreze până la capăt momentul, 
pentru că primi o lovitură puternică în ceafă și se prăbuși, 
inconștient, în nisipul rece din faţa cortului. 

Individul, îmbrăcat în haine de camuflaj, cu faţa mânjită cu 
funingine, îl susțtinu în cădere, depunându-l fără zgomot jos. Se 
uită atent în jur, ca să observe dacă lovitura sa avusese vreun 
martor. 


25 


Când se convinse că nimeni nu îl văzuse, se întoarse și șuieră 
scurt. 

Din spatele dunelor se mai ridicară trei siluete, îmbrăcate și 
camuflate la fel. 

Bărbatul care îl doborâse cu atâta ușurință și precizie pe 
Lucky făcu câteva semne curioase înspre cei trei. 

Aceștia se scurseră de-a lungul dunelor, ca niște șerpi, și se 
apropiară de trei dintre cele cinci corturi care adăposteau micul 
grup de tuaregi. 

Cămilele începură să fornăie nervoase și caii dădură semne 
marcate de nervozitate. 

Unul dintre cei trei se strecură în cortul în care se auzea, 
puternic, sforăitul lui Tom. Pătrunse înăuntru și privi, uimit, la 
namila care zăcea culcată pe o rogojină și scutura întregul cort 
cu sunetele pe care le scotea. 

Se furișă în spatele lui, scoase de la brâu un cuţit lung și 
zimţat pe spate și se apropie de gâtul uriașului. 

Lama pumnalului apucă să lucească scurt în lumina lunii, 
înainte de a se îngropa adânc și trecător în beregata lui Tom. 
Sângele țâșni cu putere. Uriașul grohăi porcin, zbătându-se fără 
vlagă sub braţul încordat al cuţitarului, care îl prinsese ca într-o 
menghină pentru a nu-i da posibilitatea să facă zgomot. 

Un al doilea camuflat se strecură, cu gesturi la fel de precise, 
în cortul lui Abu. Se apropie, mult mai prudent decât colegul 
său, de silueta întinsă fără grijă pe rogojină. 

Tuaregul dădea impresia că doarme iepurește. Făcu câteva 
mișcări, ca și cum ar fi dat să se trezească în urma zgomotelor 
imperceptibile făcute de deplasarea discretă a intrusului. 

Nu se trezi însă, spre multumirea, acestuia, care încremenise 
cu mâna pe pistolul automat ţinut la oblânc. 

Când se convinse că arabul doarme, se apropie cu un gest 
decis și îi puse la gură o bucată de material îmbibată cu un 
somnifer puternic. 

Abu se zbătu puţin, apoi se întinse, inert, în braţele 
agresorului. 

În acel moment, Lucky sări în picioare și apucă cu un gest 
hotărât pistolul. Visase, dar visase precis și distinct ceea ce 
urma să se întâmple în cel mai scurt timp, probabil. 

Ciuli urechile și avu confirmarea zgomotelor pe care le auzise 
în visul său premonitor. 


26 


Se retrase în cel mai îndepărtat colț al cortului și puse, în locul 
lui, pe rogojină, sacul pe care își sprijinise, până atunci, capul. 

Așa cum prevăzuse, la scurt timp în cortul lui își făcu apariţia 
individul care, în vis, îl lovise în cap, făcându-l să-și piardă 
cunoștința. Acesta se lăsă păcălit de sacul lăsat pe rogojină. Se 
apropie tiptil și își pregăti pistolul pentru o lovitură decisivă în 
ceea ce el credea a fi ceafa locatarului cortului. 

Însă cel care primi lovitura fu chiar el. În timp ce se apleca, 
pentru a lovi letal, Lucky făcu un salt lung și îi căzu în spate 
agresorului. 

O lovitură puternică cu latul palmei în gât și intrusul se 
prăvăli, fără zgomot, peste sacul pe care dorise să-l lase 
inconștient. 

Lucky avu un prim impuls de a-l lega pe intrusul inconștient, 
însă își aminti imediat că cel care se găsea în cel mai mare 
pericol era amicul său, Tom. 

Îl lăsă acolo pe agresorul său și se năpusti spre cortul de unde 
încă se mai auzeau sforăiturile puternice ale uriașului. 

Ajunse exact în momentul în care un tip mânijit pe faţă stătea 
cu cuțitul în dreptul gâtului robust al detectivului. 

Glonţul plecat, la timp, din pistolul lui Lucky, străpunse 
tâmpla acoperită de funingine a intrusului, împrăștiind bucăţi 
amestecate de creier și oase pe peretele opus, de pânză, al 
cortului. 

Imediat, în tabără se iscară alte focuri de armă și strigăte 
amenințătoare se ridicară de jur împrejurul său. 

Lupta nu ţinu mult. Comandoul nu fusese unul numeros, după 
toate probabilitățile. Fusese însă suficient de mult zgomot ca să- 
| trezească, în cele din urmă, și pe bravul Tom. 

Acesta fu surprins, pentru câteva momente, de cadavrul pe 
care îl găsi prăbușit, cu ţeasta crăpată, peste el. 

— Bă... spuse el, scărpinându-se preocupat în cap... nici 
măcar nu ţin minte să fi băut așa mult azi noapte. 

Apoi, pentru că deja i se păru că se preocupă prea mult de 
problemă, ridică din umeri și îndepărtă, cu nonșalanţă, cadavrul 
cald încă, cum îndepărta și plapuma în dimineţile reci ale New 
York-ului, când se trezea morocănos și fără chef de viață. 

Tocmai când se ridicase de-a binelea în picioare, reapăru și 
Lucky, plin de transpiraţie și cu pistolul încă fumegând. 


27 


— Te-ai trezit? întrebă el, fără să dea semene de mirare. 
Slavă Domnului! Nu știu ce mă făceam dacă îmi dădeai și tu o 
mână de ajutor. Terminam prea repede și nu apucam să mă 
simt bine. 

— Dar la ce să vă dau o mână de ajutor? făcu Tom, cu o figura 
de picat din lună. Te-au prins arăbeţii la pirande? 

Lucky se uită la uriașul inocent ca la un fluture exotic. Se 
așeză calm jos și începu să îi povestească ce și cum se 
întâmplase în timp ce Tom trăsese un binefăcător pui de somn. 

Abia apucă să termine povestirea că în cort apărură trei 
tuaregi, cu puștile lor antice în mâini, cu figuri amenințătoare și 
gesticulând nervos. 

— Alta acum!... spuse Lucky, îngrijorat de turnura pe care o 
luau evenimentele. 

începu să le strige, folosind mai mult gesturile decât 
cuvintele, că el fusese cel care le salvase conducătorul, nu un 
complice al celor din comando. 

— American, american! strigau furioși tuaregi. 

— Or fi fost ei americani, dar asta nu înseamnă că suntem toţi 
în aceeași oală, încerca să le explice Lucky. 

— Bă! se înfurie deodată Tom, ridicându-se, cât era de lung, 
în picioare. Dacă vă dosesc două palme peste ochii ăia tuciurii, 
vă trece cheful de înjurat americani la grămadă. 

Tuaregi luară imediat act de atitudinea amenințătoare a 
detectivului și îl luară la ochi cu ţevile puștilor. 

Situația devenise foarte tensionată și tindea să scape de sub 
control, dacă în acel moment nu ar fi apărut Abu. 

Scuipă câteva consoane împleticite și multe „h”-uri spre 
războinicii lui camarazi și îi expedie afară din cort. 

— Vă cer scuze, în numele lor! spuse el, așezându-se calm pe 
pământul, care servea de podea, al cortului, încrucișându-și 
tacticos picioarele. Pentru ei, tot ce vine de peste ocean e 
purtător de necazuri și ghinioane. Și eu nu pot să îi condamn. 
Colegii voștri sunt un bun exemplu. 

— Ce colegi? spuse Tom, aprinzându-și o ţigară. 

— Haideţi să nu ne mai ascundem după degete. Nu acum, 
când am trecut împreună la un pas de moarte. Cei care ne-au 
atacat fac parte din trupele de asalt ale CIA. Pe șeful lor chiar îl 
cunosc. Ne-am filat reciproc, la Khartoum. Acum veniseră să mă 
răpească. 


28 


— Dar ce pot să aibă agenţii CIA cu un comandant de cămile? 
întrebă Tom, mirat. 

— Asta e o bună întrebare! spuse Abu, încercând să nu pară 
jignit de titulatura aruncată pripit de Tom. 

— Ai spus că nu ne mai ascundem după degete, nu? îi aminti 
Lucky. De ce ai spus că ar fi colegii noștri? Și de ce voiau să te 
răpească? 

Abu îl privi cu atenţie pe Lucky, ca și cum atunci l-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

— Oamenii mei și, poate, chiar și eu, îţi datorăm viaţa. Dacă 
nu ai fi fost tu, probabil că ar fi fost cu toţii morţi. Așa că meriţi 
niște explicaţii. Și, poate, chiar mai mult decât atât. Să vă spun 
cum stă treaba. 

[] 

Natașa ajunse, fără să ezite, într-o fel de hală imensă, scobită 
în interiorul ghețarului, puternic luminată de soarele crud al 
nordului și încălzită printr-un sistem savant de înmagazinare a 
căldurii plăpânde date de acesta. 

Fu uimită să găsească acolo o vegetaţie luxuriantă, de un 
verde intens, înconjurată de zidurile groase de gheaţă 
transparentă. 

Pătrunse în mijlocul acelei sere și o străbătu, extaziată și din 
ce în ce mai încălzită, în ciuda faptului că rochia pe care o 
alesese mai mult o dezbrăca decât o îmbrăca. 

În capătul celălalt al serei îl găsi, tolănit ca de obicei într-un 
jilț uriaș și plin de blănuri, pe Tumbek Khan. Aceste părea foarte 
destins și își recăpătase dimensiunile meschine cu care i se 
înfățișase Natașei prima dată. 

— E fantastic ce aveți aici, spuse, sincer uimită, Nataşa. Parcă 
aș fi într-un roman de Jules Vernes. 

— Ha! râse scurt Tumbek Khan. Nici nu ai idee cât de departe 
ești de un roman de ficţiune. Adică faţă de limitele superioare 
ale imaginației unui romancier, fie el și Jules Vernes. Speram că 
îți vei fi dat seama până acum. In fine... Bine că încă te 
surprinde ceea ce vezi. E semn de tinereţe. Aici e centrul meu 
de supravieţuire. Nu o să intru în detalii plictisitoare, referitoare 
la geneza acestui loc, la vechimea lui și a mea... 

— Sunt sigură că nu m-aș plictisi niciun moment, sări Natașa 
să îl contrazică. 


29 


— Și eu sunt absolut sigur, spuse Tumbek Khan, aruncându-i 
o privire sticloasă și tăioasă, semn că nu îi plăcea și nu obișnuia 
să fie întrerupt. Nu îmi făceam griji pentru plictiseala ta, ci 
pentru a mea. 

Natașa încasă lovitura din plin. În orice altă împrejurare, în 
care ar fi auzit asemenea remarci, firea ei țţâfnoasă și mândră ar 
fi replicat tăios. 

Însă Tumbek Khan îi impunea nu numai respect, ci și un 
sentiment de supunere absolută. Nu era un șef, ci un stăpân. Și 
nu era un stăpân impus de diverse convenienţe sociale, ci un 
stăpân firesc, natural, implacabil, ca un dezastru natural, ca o 
maree. 

— Am nevoie de tine și de rețeaua ta de prostituate. Nu mă 
interesează faptul că ești agent sub acoperire. 

Nataşa simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Ani întregi 
de muncă de acoperire a urmelor, fonduri imense cheltuite de 
noul Imperiu pentru a-i croi o identitate falsă, în care începuse 
până și ea să creadă, erau vânturate cu nonșalanţă de o făptură 
izolată undeva la mama dracului într-un sloi de gheaţă. 

— Ești o femeie inteligentă, continuă Tumbek Khan, iar gura i 
se strâmbă într-un rictus hidos la rostirea acestei laude. Nu o să 
te chinuiești acum, sper, să negi adevărata ta identitate, cu atât 
mai mult cu cât, așa cum am spus, mă lasă rece ca ghețarul în 
care îmi duc viața. Se întâmplă să am nevoie de această rețea și 
o voi folosi, fără să mă intereseze micile voastre jocuri de-a 
dominația mondială. Dar nu fără să aibă legătură cu aceste 
jocuri, totuși. 

Bătu din palme și imediat apărură aceleași femei, îmbrăcate 
în aceleași văluri, aducând o narghilea imensă, cu o lucrătură 
atât de savantă încât Natașa uită pentru moment unde se află și 
se apropie mirată, să o studieze mai îndeaproape. 

— M-am săturat de porcăria asta de lume a voastră, spuse 
sec Tumbek Khan, după ce trase cu nesaţ un fum adânc din 
savanta mașinărie de fumat. Am de gând să îi pun capăt! 


30 


e Capitolul 4 » 


Noaptea devenise profundă și luna scrâșnea în nisip o lumină 
rece și parșivă. Tuaregii se calmaseră, după ce se convinseseră 
că membrii comandoului erau integral răpuși și nimeni nu poate 
să mai cheme „cavaleria”. 

— Să punem căruțele în cerc? încercase Tom o glumă, când îi 
văzuse pe arăbeţi cotrobăind conștiincios prinprejurul taberei. 

— Având în vedere că era să dai colțul de două ori în ultimele 
douăzeci și patru de ore, eu nu aș fi așa neglijent când fac 
glumițe, spuse Lucky, gândindu-se cu groază la visul său și la 
sângele pe care îl văzuse ieșind în valuri din beregata retezată a 
„glumețului”. 

Tom ridică din umeri, decis să nu mai scoată nicio vorbă. Nu 
era obișnuit să trăiască cu sentimentul pericolului în suflet. Avea 
o mentalitate de nemuritor, sau o inconștiență teribilă, ca orice 
om masiv, care a scăpat de prea multe ori din ghearele morţii 
ca să o mai ia în serios. 

Și, în plus, Lucky nu îi povestise exact premoniţia pe care o 
avusese, pentru că nu se ivise ocazia. 

In schimb Abu îl privea intens pe Lucky, parcă pentru a 
încerca să citească prin el. 

Aprinsese focul, cu gesturi precise și lente, ca unul pentru 
care timpul nu înseamnă nimic. 

Se așezase tăcut lângă pălălaia care ardea domoală, 
încrucișându-și picioarele și privind fix spre figura lui Lucky. 

— Tu nu ești ca ceilalți, spuse el, cu un ton grav, adresându-i- 
se acestuia. 

— Nici tu nu ești ca ceilalţi, dulceaţă mică, nu se putu abţine, 
totuși, Tom. 

Văzu privirea ucigătoare a partenerului său fixată asupra sa și 
simţi nevoia să se justifice: 

— Ce? Prea mi-a ridicat-o la fileu! Nu pot să ratez o asemenea 
ocazie! In plus, dă-o-n curul cămilei de viaţă. Nu ar trebui să ne 
bucurăm de faptul că am scăpat cu viaţă. Chiar... frate Osama, 
nu ai niște tărie prin cocoașele rumegătoarelor ălora? 


31 


Însă Abu nu catadicsi să-l bage în seamă pe zvăpăiatul și 
exuberantul uriaș. 

— Căutaţi oaza Abn’ el Hazar, nu e așa? întrebă el deodată, 
când Tom se potoli din trăncănit și liniștea îi covârșise, 
apăsătoare ca o plapuma prea grea. 

— Depinde cine întreabă, spuse Lucky, gândindu-se dacă ar 
avea vreun motiv să nege și surprins de precizia și siguranţa 
întrebării. Ce te face să crezi că am căuta ceva? 

— Ha! făcu Abu. Nimeni nu pleacă însoţit de atâtea forțe ca să 
care scrisori de dragoste prin deșert. lar tu... tu ai puteri 
speciale și în mod sigur lucrezi pentru unul din serviciile secrete 
americane. Și, ca să merg mai departe... trei sferturi din 
americanii „nevinovaţi” care bântuie la ora asta prin deșert, de 
ai crede că e Sunset Bulevard, caută același lucru. Așa că nu e 
greu de ghicit. 

— Să spunem că am căuta-o! Schimbă asta cu ceva relaţiile 
noastre? Ne vei pune capetele la murat în sare, sau ce? se 
stropși Tom la arab. 

— Poate că o să schimbe relaţiile noastre, dar nu atât de 
dramatic. Lucky... simt în tine o mare putere și, deși cred că 
lucrezi pentru o putere malefică, care nu are alte gânduri decât 
distrugerea noastră și a întregii omeniri, cred că tu ai terminat 
un episod în care a existat multă răutate și ticăloșie în viața ta. 

— Da, spuse Lucky, cu glas scăzut. 

Fusese luat prin surprindere, la început, de precizia cu care 
Abu le citise scopurile, însă, treptat, se lăsase în mâna 
destinului. Încetase să își mai pună întrebări și să respingă 
concluziile arabului. Vedea clar că nici acesta nu e un oarecare 
șef de trib tuareg. 

— lo-te la ăsta, ce le știe pe toate! Dar ce ești tu, mărite șef 
de trib? Mare maestru în voodoo? se minună Tom. 

Însă Abu continuă să-l ignore pe uriaș. În ciuda unor trăsături 
interesante și a unor înzestrări naturale deosebite, Tom nu 
reprezenta un interes pentru el. Îl privea ca un uriaș păzitor al 
adevăratului giuvaer: Lucky. 

— Să știi că nu am nici cea mai mică îndoială că nu veţi găsi, 
singuri, oaza. Niciodată! Pentru că nu e un loc fizic, iar voi, 
americanii, nu vedeţi nimic dincolo de ceea ce puteţi pipăi și, 
eventual, lua cu totul. Însă s-ar putea ca, cineva, cândva, să 


32 


trădeze. Și nici atunci nu o veţi găsi-o! Dar vor muri mulţi dintre 
ai mei și deja suntem din ce în ce mai puţini. 

— Și vrei să mi-o arăţi mie ca să îi forțez pe ceilalți să nu o 
mai caute, nu? spuse Lucky, deodată, mirându-se singur de 
claritatea cu care acest gând îi venise în minte, deși nimic, sau 
aproape nimic, din ceea ce spusese până atunci Abu nu ÎI 
putuse determina să gândească în acest fel. 

— Începi să înţelegi, spuse Abu, mulţumit. Cred că nu am 
greșit când te-am ales. 

— Hei! strigă Tom. Îmi traduceţi și mie ce dracului tot 
îndrugați de jumătate de oră? Hellooo! Mă vede cineva... Am 
devenit transparent sau ce dracului? 

— Tom... potolește-te! îi spuse Lucky, scurt. 

Într-un fel ciudat, în acele momente, și el începuse să îl 
perceapă pe Tom în felul în care îl percepea Abu. Simţea că 
încercările prin care urmează să treacă îl depășeau pe uriaș. 
Probabil că prezenţa unui alt om cu puteri speciale, căci îi era 
din ce în ce mai clar că Abu nu era un oarecare, îl făcea să îl 
simtă pe partenerul lui ca o anexă. 

Se scutură deodată și își dădu seama că nu era bine ce face. 

— Tom, știu că tu ești un individ care nu își face mari 
probleme cu ceea ce nu poate vedea. Și știu ce înseamnă asta, 
pentru că am fost și eu ca tine. 

— Eh, ai fost ca mine! bolborosi uriașul, nemulțumit de aerul 
grav al întâlnirii. Dacă vă deranjez, eu mă duc să mă culc, că nu 
mi-am terminat programul. Și, în plus, văd că nimeni nu are de 
gând să sărbătorească evenimentul cu niște licori tari. 

Lucky îi privi ușor amuzat pe masivul lui amic și își aprinse, 
tacticos, o ţigară. 

— Stai aici și nu te mai purta ca un copil răsfăţat. Lasa-mă să 
termin, măcar, ce voiam să îţi spun și apoi nu ai decât să te duci 
să ne umpli aerul de sforăiturile tale asurzitoare. 

— Acum mai și sforăi! Asta-i culmea! făcu Tom, care începuse 
să se comporte ca o amantă trădată. 

— Bă! Da' mă lași să termin? Să îţi explic? se înfurie Lucky. 

— Bine, bine! Lămurește-l pe bietul Tom. Luminează-l! Arată-i 
calea! 

— De când ești cu mine ai văzut că există și alte lucruri decât 
cele pe care le poţi mânca sau pune să stea capră. Dar pentru 
ceilalţi colegi ai noștri, ai tăi, mai exact, lucrurile astea continuă 


33 


să nu existe. Știi ce am visat? Am visat cum individul ăla, pe 
care l-ai găsit mort peste tine, când te-ai trezit, îţi tăia beregata, 
ca la pui. Și cum îl răpeau pe Abu... și cum pe mine mă băgau în 
comă, probabil. Na! Asta am visat. Și dacă nu aș fi visat, tu ai fi 
avut, la ora asta, beregata, tăiată, Abu ar fi fost răpit și, probabil 
torturat ca să spună unde este oaza, iar eu... Dumnezeu știe 
unde și cum aș fi fost! 

— Și? făcu Tom mirat, neștiind unde bătea Lucky. 

Ştia de mult lucrurile astea, de ce simţise partenerul lui 
nevoia să i le reamintească acum? 

— Vrei să îţi cad în genunchi și să îți mulţumesc că mi-ai 
salvat viața? De parcă eu nu ţi-aș fi salvat-o până acum, de 
atâtea ori. 

— Nu fi prost! Știi că nu asta încerc să îţi spun. Doar încerc să 
îți răspund la întrebarea ta de mai devreme, să îţi explic ceea ce 
păreai a nu înțelege în conversaţia dintre mine și Abu. Oaza asta 
pare să fie ceva care nu poate fi perceput de oameni ca tine. 
Sau ca mine, înainte de injectarea serului ăluia blestemat, sau 
binecuvântat, nici acum nu știu cum să-l definesc. 

— Adică vrei să îmi spui tu mie că teroriștii ăia care ne 
căsăpesc oamenii ca pe vite, pe unde îi prind, sunt niște fiinţe 
cu înzestrări spirituale deosebite, care se antrenează și se 
înarmează într-o oază aflată într-o realitate virtuală? Ha, ha! Nu 
știu cine e mai tâmpit dintre noi, Lucky, îmi pare rău că trebuie 
să ţi-o spun. 

Lucky rămase perplex de logica de fier a camaradului său. 
Luat de val, în discuţia cu Abu, uitase motivul pentru care ei doi 
căutau oaza cu pricina. Fusese bucuros și flatat de întâlnirea cu 
Abu și de promisiunea de a intra într-o lume magică datorită 
puterilor sale, care, până în acel moment, nu îi oferiseră decât 
sânge. 

Se întoarse întrebător spre Abu, care asistase impasibil la 
discuţia dintre cei doi. 

— Dar v-aţi gândit, vreo singură clipă, că oaza aia nu are nicio 
legătură cu ceea ce numiţi voi terorism internaţional? Că aţi fost 
intoxicați, ca de atâtea ori înainte, de șefii voştri, ca să vă 
determine să acţionați? 

— Asta nu mi-a trecut prin cap, spuse Tom, cu sinceritate. Dar 
nici nu am tupeul să spun că nu ar putea fi adevărat. Nu ar fi 
prima dată, de altfel. Atunci, dacă nu are nicio legătură, să 


34 


zicem că accept explicaţia ta, de dragul discuţiei, de ce ar fi șefii 
mei interesați de o nenorocită de oază. Aveţi petrol acolo? 

— Ha, ha! râse Abu. Nu, slavă domnului, acolo nu e petrol. 
Petrolul ăsta blestemat care ne-a distrus viețile tuturor. Nu, nu e 
petrol, asta e sigur. Dar are, într-un fel, legătură cu ceea ce 
asigură petrolul. 

— OK, mă dau bătut! spuse Tom, după câteva secunde de 
tăcere. Nu am nici cea mai mică idee despre ce dracului 
vorbești - tu ai, Lucky? 

— Mărturisesc că nici eu nu prea pot să îl urmăresc. 

— Putere! Asta să găsește în oază. Putere! Ce asigură 
petrolul? Controlul economiei. Și ce înseamnă, în zilele noastre 
controlul resurselor, în special cele petrolifere? Putere! lar oaza 
oferă, pentru unii, putere, direct, fără resurse intermediare. 

— Asta e o vrăjitorie de aia ieftină, de mi se face scârbă. Eu 
refuz să joc în filmul ăsta spuse Tom ridicându-se furios de pe 
nisip. Dacă mă luaţi cu chestii din astea muierești, de babe 
tâmpite... eu plec! 

— Faci cum vrei, spuse Abu, impasibil. Poate e chiar mai bine 
să pleci, acum. Presimt că nu o să îţi fie rău unde te vei duce! 

— Păi poţi să fii sigur că nu o să îmi fie rău! spuse Tom, ofticat 
la maximum. Pentru că mă duc să mă culc! Noapte bună! 

e 

Tom se îndepărtă bombănind de focul care se păstra încă viu, 
deși niciunul dintre ei trei nu catadicsise să aibă grijă de el. 

Auzi, bă, frate, cu ce căcaturi vine arăbetele la mine! se 
gândea Tom, furios, în timp ce se îndrepta spre cortul lui. Oaza 
care dă putere! Tâmpiţi! Poate spune numerele câștigătoare la 
loto, sau crește sânii la femei. Sau le transformă puţele lor 
prăpădite în drugi de lumină, ca sabia unui Jedi. Păi dacă le 
dădea putere, ce dracului, se mai canoneau ei să ne facă câte-o 
gaură mică în vapoare? Hai că aia cu avioanele, de pe 11 
septembrie, a fost o păcăleală. Nici pe aia nu erau în stare s-o 
ducă singuri la capăt, dacă și-ar fi propus. Și vin la mine și îmi 
țin lecţii despre putere. Prăpădiţii dracului! Crapă de foame în 
soarele ăsta cretin, plimbând niște cămile răpciugoase prin 
deșert și cuplându-se cu urâtele astea cu masca pe figură. Și 
nici măcar nu au un strop de whisky. Puterea curului meu! 

Tot mestecând gânduri belicoase în creier și pufnind nervos 
pe nări, semn de supremă tortură interioară, Tom ajunse în 


35 


dreptul cortului său și se aplecă să intre, ca să poată să tragă un 
somn eliberator, când simţi ceva în aer. Mirosea a femeie goală 
și transpirată. Era un miros care nu îl înșela niciodată. Cum nu îl 
înșela nici acela al unei fripturi care se prăjea la o distanţă de 
kilometri, când era foarte înfometat. Și nu era niciodată prea 
puțin înfometat, nici de una, nici de alta. 

Renunţă să mai intre în cort. Se îndreptă de spate și începu să 
adulmece, ca un ogar vânatul. 

Bătea o briză subţire și rece. Se îndreptă spre celelalte corturi 
din preajmă, pășind tiptil și încordat, atent să nu cumva să 
piardă semnalul olfactiv. Ajunse în dreptul unui cort care avea 
bucata de pânză, ce servea drept ușă, dată la o parte. 

Băgă prudent capul înăuntru. 

Nu se vedea mare lucru înăuntru dar lui Tom nu îi trebuia un 
felinar ca să distingă un corp gol de femeie care se răsucea 
frenetic pe rogojina întinsă pe nisip. 

Hopa! Uite că și ăstora le place să cânte la mandolină, din 
când în când, spuse el. 

Femeia, din care nu putea distinge decât pete de carne lucind 
în lumina lunii strecurată prin pânza groasă a cortului, era în plin 
exerciţiu de masturbare. 

O mână îi prinsese sânii mici și își strivea sfârcurile între 
degetele mare și arătător, în timp ce cealaltă mână se străduia 
din răsputeri să reușească simultan o mângâiere a clitorisului și 
o penetrare cu restul degetelor, lucru care nu părea să îi 
reușească pe deplin. 

Oricum, chiar și așa, femeia părea să fie teribil de excitată. 
Din când în când, prin buzele strânse, răzbătea câte un geamăt, 
semn că se simţea suficient de bine singură. 

Lui Tom, suflet nobil, nu îi fu suficientă această impresie de 
fericire care răzbătea dinspre trupul contorsionat al arăboaicei. 

Sărăcuța de tine, se gândi el. Cum te chinuiești tu de una 
singură aici, în timp ce papagalii ăștia și-o trag cu cămilele, 
probabil, în majoritatea timpului. Ce e drept, unele păreţi mai 
puţin apetisante ca ele, dar, dă-o dracului de treabă, totuși, 
femeia e femeie! Nu trebuie lăsată să se chinuie singură. 

Și, gândind aceste lucruri, se așeză încet în patru labe și 
înaintă spre femeie. 


36 


Își dădu jos, din mers, nădragii și constată că imensul lui falus 
e în stare de atac și se târăște prin nisip, ceea ce nu putea să îi 
facă prea bine. 

Il apucă cu o mână și începu să-l mângâie ușor, în timp ce se 
apropia de trupul în sudori al femeii. 

Se temu, pentru câteva clipe, de reacţia ei și se gândi că nu i- 
ar pica bine să se trezească cu niște mujahedini furioși, care să-l 
prindă cu membrul umflat în cortul uneia dintre făcătoarele de 
pui de arabi. Dar își alungă repede imaginea asta din gând. Era 
sigur că știe cum să îi încremenească eventualul țipăt pe buze. 
Nu era nici prima și, spera din tot sufletul, nici ultima oară când 
se găsea într-o situație așa „ingrată”. Ajunse în dreptul ei și 
femeia tot nu îi sesiză prezenţa. Se întinse lângă ea, cu capul în 
dreptul vaginului ei și îi apucă cu un gest sigur mâna, 
astupându-i, cu cealaltă mână, în același timp, gura. 

Femeia deschise în sfârșit ochii și încercă să tipe, speriată. 
Mâna uriașă a lui Tom îi opri însă la timp strigătul. 

— Ușurel, porumbelul meu de deșert, dacă or exista așa ceva, 
spuse Tom, în șoaptă. Păcat că tu nu înţelegi nimic din ce spun, 
altfel te-ar fi înfiorat sigur metafora mea reușită. Dar ăsta e 
norocul meu, să risipesc mărgăritarele pe porci. Oops... cred că 
asta cu porcii ar cam fi durut la o musulmană, nu? Slavă 
Domnului că nu pricepi o iotă! 

In timp ce îi șoptea toate aceste lucruri, conștient de forța 
liniștitoare a șoaptelor, chiar și neînțelese, Tom îi luă mâna și i-o 
puse pe membrul lui uriaș și erect. 

Un icnet mic, sufocat și acela, de surpriză, mai vru să iasă din 
gâtlejul femeii, apoi zbaterea ei încetă, ca prin farmec. 

Fu momentul în care Tom puse, hotărât, limba pe clitorisul 
roșu și umflat al femeii, în timp ce aceasta își muta în sus și în 
jos mâna pe membrul bărbatului, nevenindu-i să creadă că 
poate pipăi așa ceva. 

Situaţia intrase sub controlul total al lui Tom. Nu fu surprins 
foarte tare de desfășurarea evenimentelor. Știa că nu are 
nevoie decât de câteva secunde de relaxare a unei femei, timp 
în care ea să priceapă, tactil sau vizual, cu ce are de-a face și să 
îi permită, în același timp, lui Tom să își înceapă uimitoarele 
manevre „lingvistice”. De aici încolo, era foarte puţin probabil ca 
cineva să reziste tentaţiei, cu atât mai puţin o femeie care deja 
se găsea în căutarea extazului suprem. 


37 


Mana lui Tom nu mai astupa gura femeii. Nu mai era nevoie. 

Aceasta, după ce apucă cu ambele mâini de penisul 
bărbatului - parcă pentru a-l ţine pe loc să nu își ia zborul, ca o 
rachetă, spre luna ce lumina șăgalnic - și-o astupă singură, cu 
pofta cu care apucase Tom, câteva ore mai devreme, burduful 
cu apă. 

Mâinile mari ale lui Tom desfăcură larg vaginul femeii, 
ducându-i labiile în lateral și întorcându-le pe dos, pentru a-i 
permite limbii să debuteze o lustruire bazată. Tom punea 
întotdeauna mult suflet în aceste activităţi. Limba lui mare și 
aspră, precum cea a unui bou, acoperea dintr-una întreaga 
crăpătură a puitorii, iar femeia începea să simtă senzaţii ce nu îi 
înfierbântaseră nici măcar imaginaţia, pentru că nu le crezuse 
posibile. 

Mâinile ei strângeau din ce în ce mai tare falusul uriaș și limba 
i se plimba, înfrigurată, în jurul capului roșu. Punea toată 
pasiunea ei în aceea operaţie, cu convingerea că trebuie să se 
străduiască cât mai mult, pentru a-i mulțumi, în acest fel, 
necunoscutului care coborâse din lună pe rogojina ei rece. După 
ce își plimbă limba pe dosul vânos al falusului, de la cap spre 
testicule, încet, apoi în sens invers, buzele ei acoperiră deodată 
membrul dur și, cu o mișcare rotativă rapidă, înghiţi cât putu 
mai mult din grozăvia arzătoare ca un fier înroșit. 

Apoi limba ei cobori adânc, peste ouăle tari ascunse în pielea 
încrețită și flască, pipăindu-le și mângâindu-le delicat. Și nu se 
opri acolo. Cobori și mai adânc, în spatele testiculelor, ducându- 
se lin și abia apăsat, înspre anus. 

Tom era mulțumit. Nu se așteptase la atâta știință din partea 
unei femei de cămilar. 

Apăsă cu degetele mâinii drepte de-a stânga și de-a dreapta 
țâmburușului ferm de carne, pentru a-l scoate și mai mult în 
afară, și își lipi limba de el, simțind cu trupul femeii se cabrează 
ca un arc. A 

Prima mișcare fusese reușită. Incepu să își plimbe limba pe 
deasupra, mișcând-o din ce în ce mai repede. Femeia încetă 
orice activitate. Îl apucă cu mâinile de capul mare și îl împinse 
adânc în ea, parcă pentru a-l obliga să intre cu totul înăuntru. 

Tom își lipi două degete și le introduse tiptil, ca șarpele în 
răzor, în vaginul leoarcă al femeii. 


38 


După ce reuși să le strecoare, insensibil la gemetele înăbușite 
și la torsiunile teribile ale femeii, le îndoi puţin, mulându-le pe 
pielea zgrunţuroasă de pe peretele superior intern. Începu să 
frece, din ce în ce mai repede, în timp ce limba lui se rotea 
ametitor în jurul clitorisului. Nu fu nevoie de prea mult timp. 

Trupul femeii se cabră, deodată, puternic, împingând capul lui 
Tom în sus. Acesta se opri. Ştia că de aici nu mai are nicio 
treabă. Senzaţiile pe care le stârnise își urmau de acum calea 
lor firească, rotindu-se în cercuri în tot trupul femeii. 

Aceasta rămăsese cu bazinul în sus, întinsă ca un arc și 
scoțând icnete scurte. Apoi trupul îi căzu la loc, flasc, însă 
scuturat din când în când, ca de frisoane. 

Tom așteptă cuminte ca toată vânzoleala internă să se 
oprească. Când aceasta încetă, se strecură lângă femeie, în 
spatele ei și o ridică puţin, de-o aripă, punând-o într-o rână. Era 
complet domesticită, ca un pursânge după ce renunţă să se mai 
zbată și acceptă cuminte zăbala. 

Îi apucă piciorul de sub genunchi și i-l ridică în sus. Îşi ridică și 
el piciorul corespondent și îl puse, în aer, ca sprijin pentru cel al 
femei. Se răsuci puţin, îndepărtându-și pieptul de spatele ei și își 
strecură, cu grijă, vârful falusului în vaginul abia ieșit din crizele 
orgasmului anterior. 

Intră delicat, încet, dar continuu, până pătrunse de tot. Mâna 
femeii se duse în spate și îl apucă tare de pielea de pe burtă, 
unde reușea să ajungă. Pe măsură ce înainta în ea, unghiile 
femeii îi intrau tot mai adânc în carne. Tom se poziţionase 
perfect. Se propti bine în pământ și începu să își miște bazinul, 
mușcând din umărul femei, din când în când. Penisul lui se 
simţea ca strâns într-un clește, parcă pe toată lungimea lui. Lui 
Tom nu îi venea să creadă. Își mișca trupul tot mai decis și mai 
repede, cu o cadență care ar fi zdrobit și o stâncă. 

Trupul femei, în loc să fie proiectat la distanţă de virulentele 
lovituri, se strângea tot mai mult în el, fierbinte și parcă topindu- 
se în carnea tare și masivă a detectivului. 

Acesta se simțea ca și cum ar fi strâns la piept o vergea 
înroșită în foc. Îi ardea tot trupul, însă nu cu cruzimea soarelui 
din zilele precedente. Era o căldură plăcută, ca a whisky-ului, 
cea care cuprindea corpul americanului. 

Se simţea învigorat și parcă îi sporeau puterile, în loc să i se 
sleiască. 


39 


O întoarse pe burtă. Femeia se supuse și își ridică bazinul, ca 
o ofrandă. 

Tom se ridică în picioare, apoi își flexa genunchii, încălecând- 
o, dar fără să o atingă. 

Işi potrivi din nou vergeaua în brazda ce i se oferea total. 
Trupul femeie cobora, de la bazin în jos, ca un tobogan și 
detectivul rămase surprins de pielea ei fină. Mâinile lui mari îi 
cuprinseră fesele tari și apucară de ele ca de niște mânere. 
Reîncepu cursa nebunească. Apele curgeau pe el ca și cum ar fi 
stat sub duș. Parcă nu se mai putea opri. Sânii femei se vedeau 
din laterale, striviţi și ieșind puţin de sub corpul zvelt și fără 
umbră de grăsime, fără a fi, în același timp, deloc, slab. 

O ridică în aer, până femeia rămase sprijinită doar în mâini. 
Niciodată Tom nu găsise atâta plăcere și docilitate la o femeie. li 
venea să o ia cu el și să plece departe, să nu mai facă nimic 
altceva decât ceea ce făcea acum, pentru tot restul vieții lor. 

Bă, dă-mă dracu'! se gândea el, în timp ce pompa cu nădejde 
între coapsele femeii, ca și cum ar fi vrut să treacă dincolo de 
ea, a trebuit să vin până la capătul pământului să găsesc așa 
ceva. 

O prinse și o întoarse cu fața la el. Fu prima oară când îi zări 
suficient de bine fața ca să îi distingă și trăsăturile. 

Îi îngheţă respiraţia când o văzu. Ochii ei mari și verzi i se 
înfipseră parcă în creier, hipnotizându-l. Îi strivi buzele mari cu 
buzele lui arse de soare. Parcă gusta dintr-o caisă coaptă. 
Limbile lor se încrucișară năvalnic, ca și cum s-ar fi dorit 
înnodate pe veci. 

Trupul femeii era în aer, încolăcindu-l cu picioarele pe detectiv 
pe după fese, în timp ce acesta o mișca cu ușurință în sus și în 
jos, ca pe un fulg. 

Tom era uimit de senzaţia extatică întipărită pe faţa 
frumuseţii deșertului, de modul senzorial în care părea să simtă 
plăcerea străbătându-i corpul și asta îi dădea puteri și resurse 
nebănuite. 

Mâinile ei fine îi mângâiau delicat ceafa, în timp ce îl 
cuprindea pentru a avea un reazem. 

După câtva timp, însă, femeia renunţă la acest sprijin. Se lăsă 
pe spate, rămânând sprijinită doar în bazinul ei, pătruns de Tom 
și sustinut cu forță de mâinile acestuia. 


40 


Tom își lăsă, la rândul lui, capul pe spate, aţintindu-și ochii 
înspre tavanul ţuguiat al cortului și murmurând, încântat: 

— Mulţumescu-ţi ţie, mărite Allah, că mi-ai scos în cale pe 
Fata Morgana după ce am ieșit din deșert, și nu înainte! 

e 

— Cred că te-ai asigurat de un duşman pentru timpul cât o să- 
| petrecem Împreună, spuse Lucky, zâmbind, după plecarea 
barosanului. : 

— Nu prea cred, sincer, spuse Abu, zâmbind la rândul lui. In 
primul rând că prietenul tău nu e chiar genul enigmatic și poate 
fi citit cu ușurință de un observator atent. Și lectura ce i-am 
făcut-o mi-a spus că nu e un tip ranchiunos și are o generozitate 
maximă, de-a dreptul aristocratică. 

— Ha, ha! izbucni Lucky în râs la auzul descrierii făcută de 
Abu. Nu spun ca nu ai făcut o descriere exactă, însă e prima 
dată când aud cuvântul „aristocratic” într-un asemenea context. 
Altminteri ai dreptate, absolut! Și, în al doilea rând? 

— Poftim? făcu Abu surprins. 

— Ai spus că în primul rând pentru că este neranchiunos, deci 
nu o să îţi fie dușman. Dar în al doilea rând? 

— Ah, asta! păru Abu să își amintească. Pentru că i-am 
pregătit o lecţie pe care nu o s-o uite mult timp. Și nu una care 
să-i revină în memorie în mod neplăcut. 

— Anume? 

— Să îi lăsăm lui plăcerea de a ne povesti. Am o presimţire că 
nu va trece prea mult până atunci. 

Lucky își privi companionul cu sprâncenele ridicate. Ar fi dorit 
să îl descoasă mai mult. Însă înţelese că nu ar fi avut nici efect 
și nici satisfacție dacă ar fi aflat, mai devreme decât își dorea 
Abu, „lecţia” pe care urma să o primească partenerul lui. 

— Mai bine vorbește-mi despre oază, atunci. Ce înseamnă că 
dă putere? 

— Asta, cu tot respectul și toată bunăvoința, nu pot să îţi 
împărtășesc. Dar am o veste mult mai bună, pe care ţi-am mai 
dat-o o dată și a cărei importanţă am impresia că îţi scapă. Te 
voi duce acolo! Și vei vedea singur. Cu o condiţie, însă. 

— Aha! făcu Lucky, devenind din nou prudent și circumspect. 
Trebuia să fie și o condiţie. În fine, să o auzim. Tin însă să te 
avertizez din start că nu sunt dispus la orice pentru a o vedea. 
Nu e rostul meu în viaţă. Nu am fost și nici nu o să fiu niciodată 


41 


tipul care caută Adevărul, nici Piatra Filosofală, nici Sfântul 
Graal. Pur și simplu mă preocup să îmi trăiesc viaţa, luând de 
bun ce îmi iese în cale și de rău, sau de indiferent, ce nu îmi 
face cinstea de a îmi intersecta jalnica existență. 

— Ești un înțelept resemnat, după cum văd eu. Ciudat! spuse 
Abu, vizibil deziluzionat de ceea ce auzea. 

— Ce e ciudat? 

— De obicei oamenii ca tine, sau cum spui tu că ai fi, nu 
primesc asemenea daruri. 

— Probabil și slavă Domnului că nu e așa. Eu, barosane, sunt 
pur și simplu rodul unui experiment științific. Am fost adus mai 
mult mort decât viu într-o clinică și am fost supus, timp de 20 de 
ani, cât am stat în comă, unui experiment ultrasecret. Mai exact, 
mi s-a injectat un ser care mi-a mărit, pe scurt, capacităţile 
creierului, permițându-mi să îmi folosesc o mult mai mare parte 
din el decât restul oamenilor. 

— Sună extraordinar și banal în același timp. 

— Sună ca dracu! Știu. Însă așa s-a întâmplat. 

— Și totuși, ești un om bun. Puteai să fii un ticălos. 

— Păi un ticălos am și fost! Până la accident. Eram un 
spărgător de duzină, un beţiv de prima mână și un violator, ca 
toată drojdia americană, și nu numai. 

— Și de ce te-ai schimbat? 

— Aici nu am niciun răspuns. Și știi ce? Nici nu caut un 
răspuns. Cum nu știu nici de ce am fost singurul care a 
supravieţuit experimentului, nici de ce creatorul meu a murit 
înainte să pot afla despre alte efecte ale serului. M-am străduit o 
vreme, dar am renunţat. Pierdere de timp! Și, din păcate, un 
lucru mi-a furat clar serul ăsta: timpul. După ce m-a ţinut 
douăzeci de ani pe tușă, neîmbătrânindu-mă deloc, ce e drept, 
de când mi-am revenit nu mai am timp nici să citesc ziarul. 
Toate belele lumii se năpustesc peste mine. Singura explicaţie 
cât de cât logică pe care am găsit-o, apropo de faptul că nu mai 
sunt un ticălos, e aceea că nu poţi fi un ticălos când îţi folosești 
o mare capacitate a creierului. Ticăloșia mi se pare apanajul 
exclusiv al proștilor. Plus că, recunosc, nici nu mai am niciun fel 
de frustrări materiale. În schimb am frustrările pricinuite de 
aruncarea mea în toate locurile, în „misiuni”. 

— Așa ai ajuns și să cauţi oaza? 


42 


— Oarecum. Ştii că eu am anumite viziuni. Ultima dintre ele a 
fost cea mai înspăimântătoare dintre toate câte am avut. În 
primul rând pentru că, spre deosebire de celelalte, era mai 
neclară, mai enigmatică. De obicei prevăd lucruri neplăcute, 
chiar foarte neplăcute, care urmează să se petreacă în 
apropierea mea, spaţial și temporal. De data asta, viziunea mi-a 
arătat un fel de sfârșit al lumii. O explozie gigantică, nucleară, 
pentru că nu am știut să îi pun alt nume, dar ar putea fi orice 
altceva. Și am văzut și o lumină puternică, un soare dogorâtor, 
sau numai extrem de luminos, nu știu cum să explic. 

— Și normal, ca orice american care se respectă, v-aţi gândit 
că nu pot fi decât răii de arabi care vor să distrugă biata 
Americă. Ha, ha! Ce previzibili sunteți și lipsiţi de imaginaţie. 

— Se poate! admise Lucky, ridicând obosit din umeri. Când 
ameninţarea e atât de mare și nu ai de unde să începi să cauţi, 
începi de unde poţi. Și mai era și soarele ăla... orbitor și 
năucitor. Unde e soarele mai strălucitor ca la voi? 

— Ha! zise Abu. Nu știu. Oricum, ar trebui să te gândești mai 
mult la ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă. Un lucru e cert, pentru 
mine, cel puţin: nu ai ajuns degeaba aici, și, deși sunt sigur că 
nu cauţi unde trebuie, asta nu înseamnă că drumul e cu 
necesitate inutil. 

— Care era condiţia pe care voiai să mi-o pui? Știi, pentru a 
îmi arăta oaza? 

— Tocmai ai îndeplinit-o, Lucky. Tocmai ai îndeplinit-o! 


43 


e Capitolul 5 e 


Nataşa simţea nevoia să doarmă. Nimic altceva. Trecuse prin 
toate stările posibile, de când era ţinută prizonieră pe aisbergul 
lui Tumbek Khan. Fusese și violată și sedusă și șocată și 
ghiftuită și înfometată și... nici nu le mai ţinea șirul. Așa cum nu 
mai știa câte erau zilele care trecuseră de când refuzase 
propunerea lui Tumbek Khan. 

— La așa ceva nu o să iau parte, îi spusese ea atunci, în seră. 

Tumbek Khan o privise mirat și tăios în același timp. Nu auzea 
prea des negaţii în jurul lui... și asta de foarte, foarte mult timp. 

— Nu ţin minte să îţi fi cerut consimțământul, spuse el, și 
cuvintele lui îi pătrunseră Natașei în trup de peste tot, ca o 
presă cu mii de ace care i-ar fi strivit corpul și creierul în același 
timp. Doar te-am anunţat ce am de gând să fac. 

— Eh, atunci, spuse Natașa, adunându-și toate puterile 
trupului și ale voinţei, dacă nu contează ce consider eu, poate 
că nici nu ai nevoie de mine. În care caz, nu înţeleg de ce m-ai 
răpit și m-ai adus aici. 

În momentul următor se simţi proiectată cu putere de tavanul 
de gheață al serei. Coliziunea cu el nu fu una ușoară. Cel mai 
rău se lovi cu capul de gheața densă și dură. Simţi cum începe 
să îi șiroiască sângele. Stătea lipită de tavan cu spatele. Privea 
în jos, înspăimântată, la hăul care se căsca sub ea. Nici nu 
observase că distanţa dintre sol și tavan era așa mare. Parcă ar 
fi fost pe buza unei prăpăstii și ar fi privit în jos. Cu diferența că 
buza prăpastiei lipsea de sub ea. Era pur și simplu suspendată. 
Simţi pe obraz dâra fierbinte și lipicioasă de sânge scurgându-i- 
se spre colţul buzelor. 

— Eu nu răpesc oameni! Să îţi între bine asta în cap! auzi ea 
vocea lui Tumbek Khan, ca un tunet izbindu-se de toți pereţii 
serei și reverberând la nesfârșit. Ai venit de bunăvoie. Poate că 
nu îţi mai amintești. Și o să faci exact ce zic eu, dacă vrei să nu 
mori în chinuri groaznice. Ai înțeles? 

Nu apucă să spună nimic, că se trezi din nou în picioare, lângă 
Tumbek Khan. Se uită repede înspre tavan. Era înalt, fără nicio 
discuţie, dar nimic deosebit. Maxim cinci metri să fi fost, până în 


44 


cel mai înalt punct, poate șapte. Își duse instinctiv mâna la cap, 
acolo unde ţinea minte că se izbise de calota de gheaţă. O 
aduse în fața ochilor... curată! Nu îi mai curgea sânge! Nu îi 
cursese niciodată. 

— În regulă, spuse ea, cu curaj. Ești un bun magician. Gata, 
m-ai convins! Nu e nevoie să-mi mai faci nici faza cu tăiatul în 
două și nici pe cea cu dispariţia dintr-un cufăr. 

— Ha, ha! râse Tumbek Khan. Ești cu siguranţă mai deșteaptă 
de atât. Ştii bine că nu e niciun truc la mijloc, ci doar „putere”. 

— Am început să mă cam satur de puterea ta, să știi. Dacă 
ești așa puternic, nu înţeleg de ce mai ai așa mare nevoie de 
ajutorul meu. Tot respectul pentru modul în care îmi intri în 
creier și cum îmi dictezi ce rochii să îmbrac și cum să mă lipesc 
de tavan. Eşti mai tare decât mine și probabil și decât Moș 
Crăciun. Dar eu nu sunt dispusă să te ajut în planul tău tâmpit și 
nebunesc, chiar dacă nu consider, sincer, că ar avea vreo șansă 
de reușită. 

— Pot să te oblig să faci tot ce îţi spun. Nu te pot obliga să mă 
iubești. Nici Dumnezeu nu poate, asta știi bine. Se cheamă 
liberul arbitru. În rest... Te vei duce acum cu Keshra! Vei chema 
pe cele mai bune cincizeci de fete ale tale. Să vină la 
Krasnoiarsk. De acolo ne ocupăm noi. 

— Ha, ha! râse Nataşa. Fetele mele? Să vină la Krasnoiarsk? 
Trebuie să fii complet nebun. Și când să vină? Într-o oră, în 
două? Mongol dement! Ai măcar idee pe unde sunt împrăștiate 
și ce fac la ora asta? În compania căror oameni stau ele și ce 
putere au acei oameni? Chemarea lor nu se face așa, când îmi 
vine mie mâncărimea între picioare. 

Mongpolul nu spuse nimic. Își aţinti doar privirea rece și tăioasă 
în ochii rusoaicei. Aceasta încercă, fără niciun succes, să își 
smulgă privirea. Simţi cum îi înţepenește gâtul și respiraţia i se 
oprește undeva în piept. O presiune extraordinară îi apăsă 
tâmplele. Se prăbuși în genunchi și își prinse capul în palme. Din 
nări începu să-i curgă sânge. Simţi cum îi vine în gură mâncare 
din ziua precedentă. Vru să se abţină, însă nu reuși. Incepu să 
vomite, cu ochii închiși. O magmă groasă și lipicioasă îi 
murdărea buzele. Deschise ochii, înspăimântată. Era sânge! li 
ieșea din tot corpul cheaguri, cheaguri. Din urechi, din nas, din 
gură. Vedea cum se mărește balta roșie din jurul ei. Puterile o 


45 


părăseau treptat și o moleșeală cumplită o cuprindea treptat, 
lent, dar continuu, inexorabil. 

Leșină în balta de sânge. 

Imediat apărură, ca din pământ, doi gealaţi rași în cap, cu un 
smoc subțire de păr prins în coadă, plecând din creștetul 
capului, în busturile goale și cu șalvari. O ridicară ca un fulg și 
dispărură cu ea. 

În urma lor, Tumbek Khan rămase impasibil, privind în gol, cu 
mâinile încrucișate pe piept. Părea dus din lumea asta, un leş 
înțepenit în poziţie verticală. Probabil că, dacă i s-ar fi pus o 
oglindă în faţa gurii, aceasta nu s-ar fi aburit. Numai ochii îi 
rămăseseră deschişi și, din adâncul lor, din când în când, câte-o 
sclipire rece, ca gheaţa, fulgera în aerul cald al serei pline cu 
plante halucinogene. 

e 

Nataşa reuși să se dumirească mult mai târziu, când se trezi 
singură în încăperea ce îi fusese hărăzită drept dormitor. Era 
goală și o durea tot corpul. Se ridică cu greu și înaintă spre ușă. 
Nu știa de ce face acest gest. Știa doar că trebuie să plece din 
acel loc. Cu orice risc! 

Spre surprinderea ei, ușa era deschisă. Ajunse pe coridorul 
înalt, luminat puternic de soarele ce părea să nu apună 
niciodată. Işi puse mâna streașină la ochi și se lipi de perete, 
deși își dădea seama că gestul este absolut inutil. Nu se putea 
ascunde într-un spaţiu atât de arid și de bine luminat. 

Făcu câţiva pași și constată că era absolut singură. Prinse 
curaj și o luă la fugă până la prima bifurcaţie. Puterile îi 
reveniseră complet. Se simțea uimitor de proaspătă. Văzu, la 
timp, pe cei doi gealaţi de care își amintea aruncând-o 
indiferenți în cameră, ca pe un sac de cartofi. Stăteau de-a 
dreapta și de-a stânga holului, cu mâinile încrucișate pe piept, 
nemișcaţi, ca niște statui, privind în gol, întorși cu spatele la ea. 
Natașa se înfioră când îi privi mai bine. Erau de-a dreptul niște 
uriași. Cel puţin doi metri înălțime și parcă sculptați cu dalta. Nu 
înţelegea cum puteau sta așa impasibili, la bustul gol, pe 
coridorul de gheaţă. 

Işi făcu curaj, sau, mai bine zis, constată că era prea disperată 
ca să îi mai fie teamă. 

II lovi pe cel din dreapta, cu toată puterea ei, oblic, în ceafă, 
în spatele urechii. Uriașul se clătină și se prăbuși în genunchi, 


46 


sprijinindu-se cu o mână de podea. Era o poziţie ideală pentru 
lovitura de picior a Natașei. Izbi cu puterea unui rugbist care 
încearcă o transformare de la 60 de metri de buturi. Capul 
namilei se duse violent pe spate și femeia putu auzi cum îi 
trosnesc oasele gâtului. 

Se trezi, imediat după aceasta, apucată pe după gât, într-un 
dublu Nelson, de celălalt malac, care o ridică, ca pe o găină 
ameţită, de la sol. 

Natașa simţi cum i se rupe gâtul ca o surcică, dar observă și 
că agresorul nu are curaj, sau voie, să meargă până la capăt. Își 
aminti care erau mișcările de apărare învățate în școală, deși nu 
mai fusese nevoită să le folosească de multă vreme. Poziţia în 
care se găsea, ridicată cu mult de la sol, îi convenea. Își ridică 
piciorul drept și lovi puternic, cu călcâiul, în boașele namilei. 

Îl auzi icnind, primul sunet pe care îl auzi venind din partea 
lui, și știu că a lovit la fix. 

Strânsoarea care îi împingea gâtul în faţă slăbi, pentru câteva 
fracțiuni de secundă. Repetă lovitura, cu și mai mare sete, de 
data asta. 

Matahala icni și mai tare și se prăvăli, odată cu ea, pe jos. 

Abia atinse Natașa podeaua că se și aruncă în sus, ca un arc. 

Namila era întinsă pe jos, întinsă pe burtă. Femeia sări în sus, 
cât de tare putu, și ateriză cu genunchii pe coloana uriașului, 
apucându-i în același timp gâtul, pe la spate. 

Oasele spatelui trosniră, scurt și Natașa îi suci, în același timp, 
gâtul, cu o mișcare energică, de la stânga spre dreapta. Auzi, 
din nou, cum îi pocnesc cartilagiile. Îi împinse capul, cu scârbă și 
putere, trosnindu-l năprasnic de podeaua tare. 

Se ridică și o luă la goană, fără să știe precis în ce direcţie se 
îndreaptă. Se opri brusc, auzind un zgomot vătuit de pași în 
stânga sa, în dreptul unei uși a cărei existenţă abia atunci o 
observă. 

Un individ coborât parcă, și el, ca și ceilalţi doi, dintr-o pictură 
de epocă, trecea agale, purtând o tavă în mână. Spre deosebire 
de ceilalţi doi, acesta nu avea bustul gol, deși purta aceiași 
șalvari. Era și mult mai pirpiriu, sau, mai corect spus, avea 
dimensiunile unui om obișnuit. Poate de aceea purta, vârât în 
cingătoarea lată, de lână roșie, înfășurată în jurul taliei, un 
iatagan furat parcă dintr-un muzeu. Era o armă exact așa cum 
își amintea Nataşa că admirase în cărţile ei de istorie din școala 


47 


primară. Îngust spre mâner, curbat, se lăţea mult spre vârful 
care nu era ascuţit simetric, ci oblic. 

Natașa nu stătu mult pe gânduri. Deși ar fi putut aștepta puţin 
ca mongolul să dispară din raza ei vizuală în josul coridorului, 
Nataşa simţi o dorinţă de nestăvilit de a-i lua și acestuia viaţa. 
Se apropie tiptil, pe la spate, și îi smulse iataganul de la brâu, cu 
o mișcare precisă și rapidă. 

Probabil că bărbatul purta sabia mai mult de fudulie și nu își 
închipuise că o va folosi vreodată la altceva decât la 
scălâmbăiatul în faţa oglinzii. Se întoarse încet, surprins și cu 
ochii măriţi de uimire. 

Nu apucă să vadă decât lucirea rece a oţelului apropiindu-se 
vertiginos de capul lui, care, în următoare fracțiune de secundă, 
se rostogolea pe podea, la doi metri de restul corpului. 

Sângele o împroșcă pe Natașa pe ochi. Se izbi în același timp 
și de pereţii de gheață, lăţindu-se instantaneu și blocând, preţ 
de câteva secunde, lumina soarelui, în locul unde se lipise de 
zid. 

Natașa zâmbi sadic, extrem de satisfăcută de ceea ce 
realizase. Mai făcu o mișcare în aer cu iataganul. Apoi îl apropie 
de ochi, pentru a-l privi mai bine. Dădu cu degetul pe tăiș și fu 
cât pe ce să se taie, la rândul ei. Chiar crezu că reușise să se 
taie, când își văzu degetul plin de sânge. Realiză, în cele din 
urmă, că nu era sângele ei, ci al descăpăţânatului. Duse degetul 
la gură și îl linse, cu o mișcare furișă a limbii, parcă atentă ca nu 
cumva să nu o vadă cineva. Era sărat și fierbinte. Zâmbi 
mulțumită și o luă la fugă, mai departe. 

Senzaţia de labirint nu o părăsea nicio clipă, deși coridoarele 
erau lungi și abia de observa că se curbează, când pe dreapta, 
când pe stânga. 

Răsufla din ce în ce mai greu, fără să poată spune că a 
avansat vreun pic în tentativa ei de evada. 

Soarele izbea puternic și strălucitor pereţii goi de gheaţă. Din 
când în când, câte-o ușă, mereu închisă, mai schimba 
monotonia peisajului. 

Avea impresia că fuge de ore, când se opri epuizată și se 
aplecă, rezemându-se cu mâinile pe genunchi. Abia atunci 
observă! Zidul de gheaţă era o iluzie optică, în spatele lui, din 
loc în loc, existau spărturi, care o conduceau în cu totul alt 
coridor. Pentru că peretele din spate era identic cu cel din faţă și 


48 


pentru că soarele strălucea mereu prea puternic ca să fi fost 
atentă la asemenea trucuri, alergase ore în șir pe un culoar fără 
sfârșit. Ușile pe care le încercase până atunci, și care păreau 
închise, probabil că nici nu se deschiseseră vreodată, fiind 
aplicate din loc în loc, pentru a adormi orice fel de bănuieli. 

Se bucură și se întristă în același timp. Simţea că e aproape 
liberă, dar se gândi cu groază cât timp pierduse. 

Probabil deja mă caută, își spuse ea și se năpusti disperată, în 
fugă, pe coridorul „real” din spatele celui decorativ. 

e 

Tom îi dădu o ultimă lovitură de bazin, aproape cu ură. Orice 
altă vietate ar fi zburat prin aer câțiva zeci de metri. Nu și 
această femeie, constată cu surprindere Tom. Simţise că este 
foarte aproape de final. Era și timpul. Acuplarea lor dura de ore, 
iar lui Tom i se părea că durează dintotdeauna. 

leși din ea, iar femeia se întoarse și, privindu-l fix în ochi, îi luă 
membrul imens în mână, frecându-l temeinic, preţ de câteva 
secunde. 

Și-l vâri apoi în gură și buzele ei se mulară peste nodurile 
vineţii, ca o rochie din spandex peste trupul unui fotomodel. 

Își plimbă încă puţin gura peste pielea subțire și fină, în timp 
ce strângea puternic cu amândouă mâinile cilindrul neregulat de 
carne fierbinte. 

Simţi în dunga palmei cum irumpe sămânţa din străfundurile 
detectivului. 

Strânse și mai tare, pentru a nu o lăsa să ţâșnească. Și-o 
scoase din gură și îl privi, cu pasiune, în ochi, pe bărbatul imens 
care avea întipărită o expresie de fericire tâmpă pe figură. 

Slăbi strânsoarea. Lichidul alb și vâscos țâșni, precum apa din 
tulumba unui pompier, stropind-o pe față, pe buze, pe ochi și 
prelingându-i-se pe bărbie, peste sânii mici. 

Începu din noi să o frece, parcă pentru a se asigura că nu mai 
rămâne nimic depozitat în ţeava tunului. Tom era în culmea 
fericirii. Închise ochii și lăsă capul pe spate, într-un gest pe care 
nu și l-ar fi putut foarte ușor explica. 

Când deschise ochii și privi în jos... era singur. Căscă ochii, 
stupefiat. Se întoarse, cu un gest reflex spre ușa cortului. Nu era 
nimeni. Se încruntă puţin, semn de mare concentrare și calculă 
cam cât timp stătuse cu ochii închiși și unde ar fi putut dispărea 
în acest interval femeia care îl dusese pe culmile extazului. 


49 


Nu se poate! se gândi el, stupefiat. Imposibil să fi ţinut ochii 
închiși mai mult de o secundă, două, hai cinci, ca să fiu 
generos... unde dracului?... 

O porni ca teleghidat spre ieșire, fără a se sinchisi de faptul că 
era gol și încă erect, iar penisul i se bălăngănea în aer ca o 
trompă de elefant. 

leși afară din cort și se uită cu atenţie în jur. Tăcere era totul 
și nemișcare plină. Nu se mai vedea nici luna, dar începuse vag 
să se lumineze în buza orizontului. 

Parcă a intrat în pământ, spuse el, cu năduf, pornind spre 
locul în care își lăsase companionii, gândind, fără să își dea 
seama de ce, că încă mai stăteau la baliverne în jurul focului. 

Intuise corect. Își găsi tovarășii întinși leneș pe nisip, 
discutând cu poftă, de parcă atunci ar fi început să o facă. 

— Bă, să vedeţi ce mi s-a întâmplat, strigă el, când se găsea 
la câţiva metri de cei doi. 

Lucky, care era așezat cu spatele spre locul de unde apăruse 
Tom, se întoarse lent și rămase cu ochii beliți, când observă 
ținuta amicului său. 

— Tu ai înnebunit de tot, ţin să precizez, ca să nu se creadă 
că ai fost mereu așa. Cum dracu umbli cu „sabia” scoasă printre 
oamenii ăștia pudici? spuse Lucky, încercând să își stăpânească 
furia. 

Tom se opri, surprins de remarca prietenului său. Se uită în 
jos, la el, și atunci realiză că nu catadicsise să se îmbrace, iar 
membrul lui, probabil mai uimit ca el, nu catadicsise să se 
relaxeze. 

— Lasă asta acum, spuse eludând plictisit din mână. Am dat 
la buci până acum, de când am plecat, ce mai contează că mi- 
am uitat papionul în dulap. 

Lucky se sperie de-a binelea și se uită, instinctiv, la Abu, 
pentru a-i citi reacția de indignare de pe chip. Constată cu 
surprindere că acesta privea liniștit și amuzat spre Tom, fără 
vreo intenţie de a dezaproba în vreun fel atitudinea gigantului. 

— Pe cine ai pus mâna, frate? întrebă el, nonșalant. 

— Nu știu... dar tare aș vrea să o iau la mine acasă. Una 
singură, sper, că nu am de gând să pun coarne nimănui. Mă rog, 
nu azi și nu aici. Una cu ochi mari, verzi, cu sânii mici... era aici, 
în al treilea cort, cum vii dinspre cămile. Era singură și se juca 
cu corzile de la mandolină, dacă înţelegi ce vreau să spun. Altfel 


50 


nu mi-aş fi permis, hm, hm! Îți dai seama! Lucky poate să 
confirme că nu sunt genul... În fine, ce mai tura-vura. M-a 
zăpăcit complet de cap... Nu credeam că pot încerca senzaţii noi 
în domeniul ăsta. 

— Și zici că a fost bine, nu? rosti satisfăcut Abu, spre 
surprinderea lui Lucky, care se așteptase măcar la câteva 
cuvinte de reproș, dacă nu chiar la o răbufnire violentă din 
partea tuaregului. 

— Bine? făcu Tom, aproape urlând. Tu nu auzi ce spun eu 
aici? A... dar stai așa! Poate am față de fraier. Păi să îţi spună și 
Lucky. Nu sunt chiar la prima experienţă de gen, dacă la asta te 
gândești. Aș putea să îţi povestesc până la prima ploaie despre 
experienţele mele. Și, totuși, trebuie să recunosc... așa ceva... 

— Te cred, te cred, îl linişti Abu, izbucnind în râs. Și totuși, 
crede-mă și tu pe mine când îţi spun că e totuși prima ta 
experienţă de acest gen. Femeia cu care ai fost... nu era reală! 
Adică nu era reală în modul în care suntem noi reali. A fost doar 
o lecţie pentru tine. Pentru că nu ai vrut să accepti faptul că 
oaza Abn’ el Hazar nu poate rămâne nevăzută. 

Tom se pregăti să îl contrazică zgomotos și furios pe arab. 
Apoi începu să revadă, în minte, anumite secvențe care i se 
păruseră de atunci cam ciudate. Cel mai mult îl intrigase felul în 
care femeia se mula pe el, impasibilă la mișcările lui, pe alocuri 
mult prea brutale ca să poată fi trecute cu vederea. 

— Bă, să fiu al dracului! spuse el, realizând că sunt șanse mari 
ca arabul să nu bată câmpii. Vreau și eu una de asta... 
neapărat! Zici că apare și dispare așa... când vrei tu? Îţi golește 
rezervorul și... gata? Păi acum! înţeleg eu de ce staţi voi cu 
cămilele pe nisipuri!... 

Lucky se distra copios, nu fără a se declara, în sinea lui, 
absolut stupefiat de lumea ciudată în care nimerise, față de care 
puterile lui i se păreau de-a dreptul ridicole. 

— Ştii ce nu înțeleg eu? spuse Abu, parcă citindu-i gândurile. 
Cum de stai, de atâta amar de vreme, împreună cu cineva cu 
capacităţile lui Lucky și încă să nu crezi în posibilităţile 
nevăzutului? 

— Eh, făcu Tom, îndreptându-se spre cortul unde își lăsase 
hainele și o bună parte din scepticismul său cronic. Aia e 
altceva. E știință, că doar a fost injectat! 


51 


Caravana pornise de câteva ore. Le trebuise ceva vreme până 
să-l convingă pe Tom să pornească din nou la drum, prin 
nisipurile nesfârșite, și asta numai după ce îi promiseseră 
solemn că nu vor merge toată ziua, ci numai până când se va 
ridica soarele de-a binelea pe cer, după care vor poposi, când va 
fi soarele în putere. 

Abu și cu Lucky încheiau caravana, părând teribil misterele ei, 
pe care niciunul dintre ei nu le putea desluși prea mult. 

Deodată cămila din capul caravanei se opri și începu să 
fornăie zgomotos. Imediat, arabii din frunte începură să 
vocifereze, se aruncară jos de pe cămile și începură să facă 
plecăciuni, spre uimirea celor doi americani. 

— Am ajuns, spuse Abu, coborând, la rândul lui, de pe cămilă 
și așezându-se tacticos în genunchi. 

Cei doi americani priveau spectacolul stânjeniți. Nu știau 
exact cam cum ar trebui să se comporte ca să nu pară nesimțiți 
sau lipsiţi de respect. 

Să înceapă să îi imite pe arabi, ar fi putut părea la fel de 
caraghios și nerespectuos. Așa că stătură cuminţi, cocoțați în 
vârful cămilelor, până când rugăciunea se termină și toţi se 
ridicară de jos. 

— Unde am ajuns? rosti Lucky întrebarea care îi stătea pe 
buze de când auzise afirmaţia lui Abu. 

— La oaza Abn' el Hazar, unde altundeva? spuse Abu zâmbind 
și făcând un gest larg, cu mâna, ca și cum ar fi arătat intrarea 
într-un palat. 

Lucky se uită în direcția indicată de Abu. 

Nu se vedeau decât dune de nisip, același peisaj de mare 
încremenită. Soarele se ridicase deja sus pe cer și vălurea 
ghemotoace de aer cald, făcând orizontul să tremure, ca și cum 
ar fi fost privit de un individ beat mangă. 

Abu nu putu să își ascundă satisfacția pentru mirarea și 
neîncrederea întipărită pe faţa noului său prieten. Cât despre 
Tom, acesta îl privea cu un dispreț nedisimulat, gândindu-se că 
pe arab l-a lovit insolaţia. 

Abu păși în faţă, trecând în fruntea caravanei, ţinând cămila 
de căpăstru. Le făcu semn celor doi americani să coboare și ei 
de pe cămile și să îl urmeze, ceea ce aceștia executară, cuminţi 
şi curioși. 

Pășiră prin valurile de aer cald, cu un pas nesigur. 


52 


Deodată, în faţa lor se deschise un peisaj mirific, care îi 
înglobă deodată. Un ochi de apă, de dimensiuni impresionante 
pentru ceea ce se aștepta de obicei de la o oază în deșert, plină, 
pe margini, de o vegetaţie luxuriantă și de animale din cele mai 
felurite plimbându-se alene pe malul ei. 

O moschee imensă străjuia latura din spate a lacului, iar 
câţiva bărbaţi umblau preocupați de colo, colo, ca și cum totul 
ar fi fost nemaipomenit de firesc. 

Și chiar era firesc, pentru cei care se obișnuiseră cu locul. Și 
poate și americanilor li s-ar fi părut la fel de firesc, dacă ar fi 
putut uita că, numai cu câteva secunde mai devreme, erau în 
plin deșert și cale de zeci de kilometri nu se vedea în jurul lor 
decât nisip. 

Lucky se simțea ciudat, de când făcuse trecerea, insesizabilă, 
dintr-o realitate într-alta. Nu putea exact să definească starea în 
care intrase, însă semăna cu cea a unui individ rămas blocat în 
mină timp de foarte mult timp, rămas fără aer, și care, deodată 
primește un tub de oxigen. 

Parcă i se ascuţiseră toate simţurile. | se părea că vede mai 
bine, aude mai bine și chiar miroase mai intens. 

Se gândi că toate acestea se datorează unui efect de oază, a 
unui aer proaspăt venit dinspre vegetaţia luxuriantă, după zile 
de stat în dogoarea soarelui. 

— la uite! spuse Tom, vrând să pară degajat. Nici nu a fost 
departe. Puteam să nimerim și singuri în ea, dacă mai 
orbecăiam câteva zile. Și bineînţeles, dacă nu dădeam colțul, 
între timp. 

— Puteaţi să „orbecăiţi” voi mult și bine, spuse, zâmbind Abu. 
De altfel nici noi nu știm unde e. 

— Cum adică? se miră Lucky. Păi e aici. Nu e mereu aici? 

— Nope! făcu Abu, zâmbind. De aia nu ne e teamă că ar 
putea-o găsi cineva, vreodată. De fapt, mai exact spus, ea e 
aici, e mereu aici, e pretutindeni. Numai poarta prin care se 
intră în ea e mereu altundeva... nu știu cum să vă explic. 

— Lasă, că nu ne interesează prea tare, îi întrerupse Tom 
neliniștea. Altceva vreau să aflu. Tipa aia... știi tu, de aseară... e 
pe aici pe undeva? 

— Ha, ha, ha! se distră copios Abu. Ai dreptate, nu e nevoie 
să vă explic prea multe. Nu știu unde e „tipa”. Dar știu sigur că 


53 


nici aici nu vei găsi băutură. Dar poate că ceva mai consistent 
de mâncare vei găsi. 

— Aha! făcu Tom, frecându-și multumit mâinile și 
abandonând urgent o pistă nesigură pentru una certă. Tote 
bine. Adevărul e că mi s-a făcut o foameee! 

Lucky îl privea pe Tom luând-o în pas săltat în direcţia 
indicată de Abu, când, deodată, văzu, în locul siluetei 
inconfundabile a amicului său, dar în aceeași direcție, o 
persoană cu o fizionomie foarte cunoscută, deși nu o putea 
identifica. 

Respectivul individ stătea liniștit într-un fotoliu de piele, în 
spatele unui birou impunător și vorbea la telefon, ușor amuzat, 
ușor plictisit. 

Lucky se frecă la ochi. Nu înţelegea unde se găsește. De unde 
apăruse individul acela îmbrăcat la patru ace, aproape scorţos, 
în oaza Abn’ el Hazar? 

Și, de fapt, se întrebă el stupefiat, unde dracului e oaza? 

Constată că decorul se schimbase complet. Se găsea chiar în 
biroul individului, după toate probabilitățile. 

Un birou somptuos, luxos, cu mobilă de lemn masiv și covoare 
groase, în care picioarele lui Lucky se afundau, ca și cum ar fi 
pășit pe nisip. 

Auzea distinct cuvintele rostite la telefon de tipul care nu 
părea să îi observe, în niciun fel, prezența. 

Nu putea să înţeleagă însă nimic, cu toate că era absolut 
sigur că individul vorbește într-o limbă pe care o Lucky o 
cunoștea foarte bine, poate chiar engleza. 

Deodată, auzi distinct în minte o serie de cuvinte. 

Viața mea nu mai are de acum niciun sens. Am pierdut-o 
definitiv. Zilele ce vor urma vor fi goale. Ce-o să fac cu timpul 
ăsta, care e viața mea, cu toți oamenii aceștia, care-mi sunt 
total indiferenți? Mi-a lăsat toată lumea la dispoziție, dar acum 
pare așa mică și meschină, auzea Lucky distinct în mintea lui. 

Se uită în jur, nu era nimeni altcineva. Numai el și individul 
care lăsase telefonul să-i cadă și privea, absent, în gol. 

Pe cine am pierdut? se zbuciumă Lucky să înțeleagă... și 
textul ăsta, cu viaţa, cu oamenii indiferenți... Îmi sună foarte 
cunoscut... dar pe cine am pierdut? 

Il văzu pe individ că se ridică, cu un aer prăbușit, din fotoliu. 


54 


Lucky nu înţelegea nimic. Individul era foarte vesel cu doar 
câteva secunde înainte, acum părea să fi aflat că i-a murit 
cineva apropiat. 

Asta e! se dumiri Lucky. Sunt gândurile lui! Cum dracului știu 
eu gândurile lui? Și acum, de ce nu mai știu ce gândește? E 
imposibil să nu mai gândească, deodată, nimic! 

Individul, cunoscut dar neidentificat, trecu pe lângă Lucky, în 
drumul lui spre camera învecinată. De puţin nu îl călcă pe Lucky 
pe bombeuri. 

Cum dracului nu mă vede? se minună detectivul, luându-se, 
împins de o uriașă curiozitate, după tipul elegant și absent. 

Ajunseră în dormitor. Un dormitor la fel de luxos ca și biroul. 
Pe pereţi, două tablouri ale unor pictori flamanzi din școala lui 
Rubens. 

Are posibilități, șmecherul, nu se putu Lucky abţine să nu se 
gândească, la vederea tablourilor. 

Acum e un moment la fel de bun ca și altul, auzi el din nou, și 
tresări. 

Individul se așezase pe pat, vlăguit. Pe noptieră, o fotografie, 
înfăţișându-l pe el, îmbrăcat în uniformă de amiral, împreună cu 
o femeie foarte frumoasă și de doi copii, la fel de frumoși. 

În fond, nu e ca și cum aș fi nemuritor. Azi sau peste un an, 
sau peste zece... ce mai contează? Ce aș mai putea face în 
răstimpul ăsta? 

Cuvintele acestea răsunau extrem de clar și de distinct în 
mintea lui Lucky, ca și cum amiralul i le-ar fi rostit în ureche. 

Bine, bine, închei aici, spuse deodată individul, cu voce tare, 
scoțând din sertarul noptierei un pistol și așezându-l cu ţeava 
sub bărbie. 

Lucky tresări puternic. Amiralul urma să se sinucidă, acolo, cu 
el în cameră. 

Se repezi spre el, însă constată că persoana din fața lui nu 
avea materialitate. Mâinile lui Lucky trecură prin el ca prin fum. 
Detectivul își dădu seama că nu se găsește în aceeași realitate 
cu individul care stătea, concentrat în sinea lui, pe buza patului 
și privea în gol, prostit. 

Și își mai dădu seama Lucky de încă un aspect, la fel de 
aiuritor. Vocea amiralului nu era aceeași cu vocea gândurilor lui. 

Incredibil... spuse Lucky. Ce dracu se întâmplă? 


55 


Împușcătura surveni firesc, duduind între pereţii, solizi ai 
încăperii. 

Glonţțul trecu prin ţeasta amiralului, înfigându-se în peretele 
din spate. Sângele împroșcă tapetul albăstriu și rama tabloului, 
înfățișând un ospăț flamand într-un orășel hanseatic al secolului 
XVIII. 

Lucky închise ochii, încercând să uite ceea ce s-a întâmplat. 
Era prima dată când „asista” la o sinucidere. Simţi cum 
stomacul i se întoarce pe dos și mâncarea, pe care nici nu mai 
știa când și unde o ingurgitase, îi năvălește înapoi, spre gură. 

Işi dădu seama de unde îl cunoștea pe tipul prăvălit, în faţa 
lui, pe patul mare, plin de sânge amestecat cu bucăţi de creier. 

Era unul dintre comandanții forţelor marine ale Statelor Unite 
ale Americii. II văzuse, la un moment dat, la un buletin de știri. 
Nu putea să își dea seama de ce îi reţinuse figura și nici cum îl 
poate identifica atât de bine pe asemenea baze inconsistente de 
memorie. 

Poate fotografia, se gândi Lucky. 

Deodată, decorul se schimbă din nou. Se găsea într-o 
încăpere foarte strâmtă, cu pereţi metalici. 

In jurul lui, pe ambii pereţi și pe o parte din tavanul scund se 
găseau tot felul de ceasuri și indicatoare, butoane felurite și 
beculețe clipind intermitent. 

Unde? Cum? apucă să se mai gândească Lucky, înainte ca în 
încăpere, printr-o ușă groasă metalică, să se ivească doi indivizi 
îmbrăcaţi în uniforme de marină și cuprinși de o stare evidentă 
de surescitare. 

— Chiar crezi că trebuie să respectăm ordinul ăla? spuse unul 
dintre ei, un individ solid și spălăcit, celuilalt. 

— Secund Godfortune! se răsti cel care părea să fie șeful. Nu 
țin minte să fi fost instruit să gândești la oportunitatea 
executării unui ordin. 

— Bine, dar... încercă celălalt să protesteze. 

Ce mă interesează pe mine, în fond și la urma urmei, dacă 
ordinul e corect sau nu, auzi Lucky din nou vocea pe care o 
auzise în casa amiralului. Ducă-se cu ideile lor cu tot. Poate e un 
test. Nu o să îmi distrug acum cariera, ca fraierul. 

Lucky vru să se așeze undeva, oriunde. Nu îl mai ţineau 
picioarele! Unde se găsea acum, și cum de auzea, din nou 
gândurile celor prezenţi în aceeași încăpere cu el, fără ca să fie, 


56 


în același timp. În același spaţiu? Și de ce era aceeași voce? 
Oare toate gândurile, oricui, se aud la fel? se gândi el, însă 
decise să lase pe mai târziu aceste întrebări și să fie mai atent 
la ceea ce urma să se întâmple. 

Ceva îi spuse că nu urma o partidă de șah. 

Cum dracului să lansez toată încărcătura nucleară? auzi din 
nou Lucky. 

Știu că erau gândurile comandantului, fără să știe cum le-a 
identificat și rămânând în continuare surprins de faptul că toate 
gândurile se auzeau exact la fel. 

Nu... cu siguranță e un test, continuă comandantul, în gând. 
Probabil că ne testează, să vadă cât de hotărâți suntem în fata 
unui pericol real. Execut, fie ce-o fi... nu pot să risc! 

— Deci, Godfortune, să îi dăm drumul! Fără văicăreli și 
probleme inutile de conștiință. 

Scoaseră amândoi, de la gât, câte o cheie, cu care deschiseră 
un capac, aflat pe peretele din stânga al încăperii. 

Sunt pe un submarin... realiză deodată Lucky. Pe un submarin 
nuclear! lar idioţii ăștia doi au primit ordin să lanseze atacul 
nuclear... Asta e sfârșitul pe care l-am văzut în vis! 

— Hei, opriţi-vă! Aţi înnebunit? strigă el, însă vorbele lui se 
stinseră chiar de la ieșirea din gură, ca și cum le-ar fi urlat în 
vată. Nu contează carierele voastre acum! mai strigă Lucky, dar 
își dădu seama că e un efort inutil. 

Cei doi nu aveau cunoștință de prezenţa lui acolo. 
Transpiraţia le curgea șuvoi pe sub șepcile cu cozoroc lat. 

Capacul fusese dat la o parte, lăsând să se vadă două 
claviaturi mici, cu câte un ecran fiecare. 

Introduseră fiecare câte un cod, dând apoi „Enter”, în același 
timp. 

Cifrele de pe ecran începură să se rotească ameţitor. 

Numărătoare inversă, se sperie Lucky, și își acoperi ochii cu 
palmele, ca și cum ar fi urmat să se întâmple ceva îngrozitor, 
chiar acolo lângă el, nu la mile depărtare. Însă nu se întâmplă 
nimic când cifrele se opriră din schimbat. Se auzi doar un 
clinchet metalic. Din pupitrul aflat sub capacul care ascundea 
tastaturile pe care le activaseră cei doi se ridicară, cu o mișcare 
lentă și fără zgomot, două prisme dreptunghiulare. 

Cei doi, cu gesturi din ce în ce mai nesigure, scoaseră un alt 
rând de chei și deschiseră capacele celor două prisme. 


57 


În spatele capacelor se găseau două butoane, rotunde, mari și 
roșii. 

Cei doi se priviră în ochi, fără să rostească niciun cuvânt. 
Puseră simultan podurile palmelor drepte pe butoanele roșii. 

In încăpere se simțea tensiunea, ca și cum ar fi fost pipăibilă. 

Privirile celor doi se încrucișară iar comandantul făcu un semn 
scurt, din bărbie. 

Apăsară, deodată. 

Acum, dacă nu a fost un test, nici Dumnezeu nu ne mai poate 
ajuta, auzi Lucky gândurile comandantului. 

Dumnezeule, se auziră și gândurile secundului, nu a fost un 
test! Nu a fost un test! 

— Ce am făcut, imbecilule? strigă el la comandant. Nu a fost 
un test. Am trei copiii acasă! Le-am semnat condamnarea la 
moarte. 

Trebuie să-l omor pe imbecilul ăsta, se gândi comandantul. 

Scoase, cu un gest agil, pistolul din teaca de la șold. 

Trebuie să plătească pentru asta, auzi Lucky și gândurile 
celuilalt, care făcu aceeași mișcare repezită și precisă ca și șeful 
său. 

Cei doi se treziră, în încăperea îngustă și fierbinte, cu 
revolvere lipite fiecare de fruntea celuilalt. 

— Ce faci, secund? strigă comandantul, încercând să își 
folosească autoritatea pe ultima sută de metri. 

— Te împușc, jigodie! urlă secundul. Tie ce mă-ta ţi se pare că 
aș face? 

Gloanţele porniră simultan din cele două revolvere, răsunând 
asurzitor în burta submarinului atomic. 

Lucky se prăbuși, fără suflare. 

In jurul lui începură să se strângă copii curioși. Abu se aplecă 
peste trupul lipsit de cunoștință al americanului și îl privi cu 
milă. 

— Greu blestem, nu, frate american? 


58 


e Capitolul 6 * 


Pe noul coridor lucrurile arătau cu totul altfel. În primul rând 
era mult mai populat. Atât de populat, încât Natașa își dădu 
seama că avea șanse să treacă neobservată. Nimeni nu părea 
atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Toţi umblau preocupați, 
cu treburi evidente, ducându-și viața zilnică cu naturalețe, ca și 
cum nu s-ar fi aflat în interiorul unui habitat ciudat, într-un 
ghețar, în secolul XXI, ci undeva în stepele mongole ale secolului 
XIV. 

Ceea ce ar fi putut-o, cu ușurință, da de gol pe Nataşa ar fi 
fost hainele, dacă le-ar fi păstrat pe cele cu care ajunsese acolo. 
Cum, însă, acelea îi fuseseră confiscate de la venire, femeia 
putea trece neobservată, trăsăturile ei caucaziene nefiind un 
lucru atât de neobișnuit printre multitudinea de rase care 
mișunau în jurul ei. 

După ce colindă câteva ore, întrebându-se surprinsă cum de 
nu o urmărea sau căuta nimeni, Natașa ajunse în dreptul unei 
uși pe care scria „Trecerea interzisă”, în rusă, ceea ce o miră. 

Nu mai pierdu însă tip cu rezolvarea acestei enigmatice 
inscripţii, ci trecu direct la încercarea de a o deschide. Ca orice 
ușă cu o asemenea indicație, și aceasta era închisă. 

Însă femeia nu ajunsese de florile mărului conducătoarea 
uneia dintre cele mai importante divizii a spionajului rusesc. În 
mai puţin timp decât i-ar fi luat președintelui Putin să se desfacă 
la șliț, Nataşa reuși să păcălească încuietoarea ușii. 

O ajutase și faptul că, probabil, nu se găseau prea mulţi 
localnici dornici să cerceteze ce se află dincolo de ea, așa că 
încuietoarea nu era dintre cele mai complicate pe care le 
întâlnise în aventuroasa ei existență. 

Dincolo de ușă găsi un alt coridor, extrem de întunecat de 
data asta. 

— Ca să vezi ghinion, spuse ea în șoaptă. După ce am 
orbecăit atâta timp cu soarele ăla înfiorător în ochi, acum nu 
mai am lumină nici cât să văd care e traseul pentru băgarea 
degetelor în ochi. 


59 


Era însă antrenată pentru orice fel de situaţii, chiar dacă nu își 
mai folosise deprinderile de multă vreme. După câteva minute 
începu să distingă suficient de bine prin întuneric ca să poată 
înainta. 

In fond, cât de mare poate fi spaţiul ăsta întunecat? Undeva 
trebuie să ajung la lumină, se gândi ea. Sau măcar la un 
întrerupător. 

Nu avu însă nevoie de niciun întrerupător. 

Ajunse în dreptul unei săli imense, luminate artificial și 
despărțită de coridorul pe care înaintase ea până atunci, de 
niște geamuri uriașe. 

In sală, Natașa putu să vadă mai multe sănii cu motor. Se 
bucură să constate acest lucru, bănuind că acela era un hangar, 
un garaj, deci o poartă de ieșire în exterior. Exact ceea ce 
căutase fără niciun succes până atunci. 

Insă exista și o parte mai puţin bună. Hangarul era păzit de 
patru haidamaci, înarmaţi foarte modern, nu ca cei cu care se 
întâlnise până atunci, ci cu pistoale mitralieră atârnate de gât. 

Avea mai multe variante de atac, dar niciuna nu i se păru 
suficient de sigură, așa că o alese pe cea primordială, cea din 
Rai izgonitoare. 

Işi rupse hainele de pe ea, în așa fel încât să îi iasă la lumină 
suficiente părţi care să înnebunească orice bărbat, se tăvăli 
puţin pe podeaua prăfuită a coridorului și se aruncă pe ușa de 
intrare, ca și cum s-ar fi împiedicat din greșeală de un prag. 

Cei patru haidamaci tresăriră imediat și o luară în vizorul 
armelor automate. 

Femeia care se prăbușise sub ochii lor semăna prea puţin cu 
curvele pe care le furnizau, regulat, șefii lor. 

Părea desprinsă de pe coperta unei reviste de modă, chiar și 
așa, prăbușită și murdară. 

Nu înțelegeau ei foarte bine cum picase ea acolo, într-o zonă 
interzisă, dar, ca orice bărbaţi care se respectă, în fața unei 
asemenea frumuseți preferară să considere că există un 
Dumnezeu, care îi iubește și pe asasinii de profesie. 

După ce schimbară câteva cuvinte într-o limbă care nu îi 
spuse mai nimic Natașei, decât, eventual, că era una 
omenească, doi dintre ei prinseră curaj și se apropiară de trupul 
căzut al femei, care părea leșinată. 


60 


Unul dintre ei chiar o împinse cu piciorul, pentru că Natașa 
avusese grijă să cadă pe o latură, ceea ce îi permisese să 
observe mai ușor mișcările lor, fără să fie, la rându-i, observată. 

Trupul femei se răsuci pe spate, ca și cum ar fi fost inert, 
lăsând să ţâșnească spre tavanul luminat puternic de neoane 
doi sâni perfect proporționaţi, strecuraţi savant în afară prin 
rupturile hainelor. 

Nici picioarele lungi, cu gleznă subţire și pulpă fusiformă nu 
erau dintre cele care să lase rece un bărbat în deplinătatea 
facultăţilor mintale,  darămite patru cătane  rânjind și 
încurajându-se reciproc. 

Nici nu se gândiră prea mult la sănătatea sau starea fizică a 
femeii. Lor le părea în perfectă formă fizică, așa că starea ei 
inconștientă nu îi deranjă prea tare. 

Unul dintre cei care se apropiaseră de ea îngenunche și o 
ciupi tare de sâni. Natașa își dădu seama că nu putea să se mai 
prefacă leșinată după asemenea ciupitură, iar să se prefacă în 
comă i se părea cam mult. Ar fi trezit suspiciunile soldaţilor. 

Așa că gemu, ca trezită din somn, și deschise ochii. Un strigăt 
de surpriză i se păru bine venit, iar râsul satisfăcut și grosolan al 
gardienilor îi confirmă anticipările. Încercă să se ridice de jos, 
însă celălalt soldat care era lângă ea îngenunche imediat, 
punându-i genunchii pe umeri și fixând-o la podea. 

Râzând, îi șopti niște vorbe, prefăcut autoritare, probabil 
explicându-i că se găsește într-o zonă interzisă și că ar face bine 
să stea liniștită dacă vrea să scape cu viață. 

Cel care o ciupise de sâni își puse automatul la o parte și se 
lungi pe burtă între coapsele femeii, pătrunzându-i cu rapiditate 
vaginul cu degetele lui groase și butucănoase, în timp ce limba 
se strecurase în partea de sus a labiilor, descoperindu-i peticul 
tare de carne adăpostit în spatele lor. 

Natașa gemu și își desfăcu și mai tare picioarele, apucându-l 
cu mâna de cap și împingându-l cu putere în ea. 

Gesturile avură darul de a scoate urlete de satisfacție din 
pieptul celor care rămăseseră la o oarecare distanţă și îi 
determină să se apropie, pentru a vedea mai bine spectacolul. 

Cel care își așezase genunchii pe umerii femei se ridică, ca 
împins de un arc, își aruncă automatul în lateral, și își dădu cu 
rapiditate pantalonii jos. 


61 


Membrul erect se bălăngăni caraghios când scăpă din 
strânsoarea pantalonilor. 

Natașa apucă cu nădejde de el și îl trase în jos pe soldat, care 
nu opuse niciun fel de rezistenţă, cum era și firesc. Buzele mari 
și catifelate ale femei i se arcuiră savant pe butoiașul de carne, 
făcându-i pe ceilalți doi să fluiere admirativ și să se grăbească și 
ei să scape de armament și haine. 

În câteva secunde trei penisuri erecte îi străjuiau capul 
Natașei, care îl ţinea pe unul în gură și pe celelalte două le freca 
energic cu amândouă mâinile, în timp ce al patrulea penis se 
chinuia undeva pe podea, băgat sub burta soldatului care nu se 
mai îndura să își dezlipească buzele de pe clitorisul femeii. 

Nataşa părea excitată la maxim, dar ochii ei se roteau de jur 
împrejur, încercând să stabilească clar următoarele repere ale 
acţiunilor ei. Când memoră exact condiţiile din jur, se decise să 
acţioneze. Trebuia să se grăbească, înainte ca cel care își vârâse 
capul între coapsele ei să aibă chef să o penetreze. 

Cu o coordonare perfectă, dădu drumul din mâini celor două 
penisuri și îi apucă de testicule strângând cu putere. In același 
timp, dinţii i se înfipseră în penisul care îl ţinea în gură, iar 
coapsele se încolăciră cu putere în jurul gâtului celui de-al 
patrulea soldat. 

Dacă cei trei, aflaţi în jurul capului ei, căzură ca seceraţi, 
scoțând sunete animalice și târându-se spre armele rămase 
undeva în spate, cu cel aflat între picioarele ei avu puţin mai 
mult de furcă. O mișcare de răsucire a întregului corp, energică, 
făcu ca gâtul acestuia sa cedeze, în cele din urmă, iar soldatul 
rămase fără viaţă, cu limba încă atârnându-i între labiile femeii. 

Natașa sări în picioare din prima, ca o vedetă din filmele cu 
kung-fu. Dădu cu piciorul armei spre care se îndrepta mâna 
unuia dintre cei cu testiculele zdrobite, îndepărtând-o. 

Făcu un salt, răsucindu-se în aer, peste cap, și aterizând exact 
în dreptul altui pistol automat. Îl apucă, din cădere, și ateriză, ca 
o pisică, în picioare. 

O rafală scurtă puse capăt situaţiei incerte, iar Natașa avu un 
orgasm intens, abia acum, când totul era sub controlul ei și 
urmele mângâierilor viguroase încă îi mai răsunau în tot trupul. 
Era din nou în formă, ca în școală, când rezolva situaţii mult mai 
grele, ce e drept și mai puţin reale. 


62 


ÎI dezbrăcă pe unul dintre răposaţi, cel mai puţin lovit de 
rafala de gloanţe. Mai puse pe ea pufoaica încă unuia dintre ei, 
și, deschizând ușa hambarului, ţâșni, călare pe una dintre săniile 
cu motor, în imensitatea albă a Siberiei, neavând nici cea mai 
mică idee despre direcția în care trebuia să meargă sau șansele 
pe care le-ar avea de a ajunge undeva, înainte de a degera în 
pustietatea de gheață. 

e 

Când se trezi, Lucky îi găsi, la căpătâiul său, pe Abu și pe 
Tom. Acesta din urmă nu se îndurase să renunțe la masa 
copioasă pe care i-o pregătiseră gazdele, așa ca strângea în 
mână o bucată uscată de carne, din care mai rupea, cu poftă, 
câte-o bucată, din când în când. 

— Gata? spuse Tom vesel. Ţi-ai revenit? Ce grozăvii ţi-au mai 
trecut prin creier? 

— Nimic bun, îţi dai seama, răspunse Lucky, încă sub 
influenţa celor văzute. De fapt, mai rău de atât nu se poate. 

— Vezi, de aia rămân eu un optimist incurabil, zâmbi Tom. Eu 
cred că se poate! Indiferent de ce ai văzut tu acolo. 

— Ce ai văzut, Lucky, spuse Abu, îngrijorat și înciudat pe 
forma de zile mari arătată de Tom, care i se părea mult peste 
limitele de nesimţire pe care și le putuse vreodată imagina, 
chiar și pentru un american. 

— Am văzut... dar nu e numai ce am văzut... dar cum am 
văzut... ceva extraordinar. Ştii, până acum, vedeam lucruri în 
care fie eram parte, fie nu eram... acum eram și nu eram parte 
în același timp. 

— E clar! conchise sarcastic Tom. Te-ai ţicnit de tot! Hai s-o 
lăsăm mai moale cu impresionantele tale trăiri interioare. Spune 
ce ai văzut! O să povestești mai pe seară, în jurul focului de 
tabără, minunatele tale simţăminte interioare. Poate arăboii o să 
le pună și pe muzică, cine știe? 

— Cred că nu mai e timp de focuri de tabără. Am văzut cum 
se sinucide un amiral și cum un submarin atomic american își 
lansează toată încărcătura nucleară. E bine? se răsti el la Tom, 
iritat de atitudinea optimistă a uriașului. E destul? 

Lui Tom îi scăpă bucata de carne din mână. Rămase cu gura 
căscată. 

— Război nuclear? Asta e de povestit nepoților, spuse Tom în 
șoaptă. Dar de ce?... cum e posibil?... cine? 


63 


— Asta nu am înțeles nici eu... De aia voiam să povestesc 
cum eram acolo, nefiind. Auzeam gândurile celor care 
acționau... O parte dintre gânduri. Și toate aveau aceeași voce... 
și eu nu puteam să intervin, parcă eram o fantomă... 

— Auzeai gândurile? îl întrerupse îngrijorat Abu. 

— Da, confirmă Tom. Îţi dai seama? Asta nu am mai păţit-o. 
Cred că are legătură cu oaza asta. 

— Da, spuse, simplu, Abu. O parte din ceea ce ai trăit are 
legătură. Altă parte însă... 

— Bă, acum aţi înnebunit amândoi? se înfurie deodată Tom. 
Vorbiţi dracului în clar, parcă v-aţi teme să nu vă înţeleagă 
spionii naziști. „Vulturul a aterizat în zori!”, „Pitulicea zboară 
lin!” Ce dracului e asta? Ce se datorează oazei, ce e cu telepatia 
aia... explicaţi-mi și mie, că simt că îmi trece pofta de mâncare. 

— Te-ai gândit vreun moment că pofta poate să îţi treacă și 
pentru că mănânci de câteva ore încontinuu? nu putu Abu să 
rateze ocazia de a-l împunge pe Tom. 

— Fugi de-aci! spuseră, pufnind în râs, în același timp, Lucky 
și Tom, după câteva secunde de pauză. 

— Spuneai că o parte s-ar datora oazei? Ce vrea să însemne 
asta, mai precis? întrebă Lucky, după scurtul moment de 
destindere cauzat de bănuiala nejustificată a lui Abu. 

— Vedeţi voi... așa cum aţi observat, oaza nu se află nici în 
spaţiul, nici în timpul nostru, ci undeva... Într-o dimensiune 
paralelă, ca să mă exprim simplist. De aici, cineva cu puteri 
speciale, ca tine de exemplu, care evadează în alte timpuri și 
spaţii chiar și în condiţiile lumii de afară, ale lumii obișnuite, 
poate „aluneca” în cele mai variate moduri, în cele mai ciudate 
și incredibile situaţii. Practic, de aici, nu mai există limite de 
spaţiu și timp, pentru că nu există nici spaţiu nici timp, aici. 

— Eh... spuse Tom, oftând din greu, după explicaţia arabului. 
Cred că mă duc să văd ce mai e de halit primprejur. Vă las pe 
voi să vă jucaţi de-a Premiul Nobel fără profesor. 

leşi, bombănind, însă cei doi nu simţiră nicio urmă de regret, 
adânciţi în noile mistere întinse de soartă în fața lor. 

— Deci faptul că eram ca o fantomă... Înseamnă că... 

— Înseamnă că nu ai prevăzut ce o să se întâmple, ca de 
obicei, ci că ai fost, fizic, nu doar mental, acolo, în timp ce acele 
lucruri s-au petrecut. Sunt multe povestiri despre asemenea 
aventuri. Cel mai îngrijorător mi se pare însă acea telepatie. 


64 


— Adică, mă plimb ca un spectru în viitor și e normal, dar să 
citesc gândurile ţi se pare de neconceput? 

— Da, pentru că asta nu mai ţine nici de puterile tale, nici de 
cele ale oazei. 

— Și atunci, de ce ţine? 

— Ştii, mi-ai spus ce ţi s-a părut foarte curios... Vocea! 

— Da, recunosc, admise, fără probleme Lucky. Deși, 
nemaiavând, până acum, experiențe telepatice, mi-e greu să 
spun de ce mi s-a părut așa curios. Poate așa se aud gândurile... 
pe un singur ton. 

— Ar fi bine să fie doar asta. Mi-e teamă de altceva... 
credeam că e doar o legendă, dar cine știe... poate fi și 
adevărat. 

— Ce anume? deveni irascibil și nerăbdător Lucky. Spune o 
dată! 

— Se spune că există o singură rasă de oameni care ar putea 
afla locul oazei, lucru de care toţi strămoșii noștri s-au temut. 

— Ce rasă? 

— De fapt, se vorbea de o rasă, dar se pomenea numai de un 
om: Tumbek al Khan. Se spune că poate controla mințile, la 
orice distanţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. 

— Ce condiţii? 

— Eh... asta era una dintre probleme: nimeni nu știe să spună 
care sunt acelea. Se știe, ca să mă exprim așa, deși nu se știe 
nimic, ci doar se povestește, că acest „al Khan” nu poate 
controla toate minţile, oricum, pentru că altfel ar fi fost stăpânul 
lumii. Se mai spune că trăiește într-un loc cu gheţuri veșnice și 
că e nemuritor. Acum... povestea cu gheţurile veșnice... se 
poate datora faptului că legendele sunt arabe și toate poveștile 
cu pretenţii de realitate sunt expediate la dracu în praznic, unde 
nu își închipuie nimeni că poate ajunge un om normal. Nici 
măcar nu sunt sigur că strămoșii mei credeau serios în existența 
unor asemenea locuri. 

— Cred că nici nu erau siguri că există gheaţă, zâmbi Lucky. 
Fără supărare. 

— Eh... supărare! Fugi de aci! zâmbi Abu. Și eu cred la fel. 

— Și acest Tumbek al Khan, cum îi spui tu... ce legătură poate 
avea cu ce ţi-am povestit eu? 

— Vocea! 

— Vocea? 


65 


— Da! Ştii, o singură voce pe care o auzeai mereu. Așa cum ai 
recunoscut singur, ți se părea că nu auzeai chiar toate 
gândurile, și că cele pe care le auzeai aveau aceeași voce, nu? 
auzeam gândurile ce se formau în mintea fiecăruia, ci cele ce le 
erau transmise. 

— Exact. Făceai o simplă „interceptare”. Fără voie de la 
judecător, sau procuror, ce e drept, zâmbi Abu. 

— Bine... să zicem că așa e. Înseamnă că, în viitorul apropiat, 
acest monstru va controla minţile oamenilor, cerându-le să facă 
ce are el chef să facă. Cum poţi să împiedici așa ceva? Să 
rămânem aici și să așteptam să treacă norul atomic? 

— Ha, ha! Mă tem că nici acest loc nu va mai exista... el nu e 
independent de lumea cealaltă, e strâns legat și dependent de 
ea. Și invers! Așa că trebuie luptat. Bineînţeles că te ajut cum 
pot, dar prea mult nu pot face. 

— Și eu ce pot face? Cum să împiedic un om care poate intra 
oricând și în mintea mea, și a ta... și practic poate să ne 
folosească corpurile cum vrea. Ca... Satana, nu? Poate să ne 
posede! La dracu! Nu credeam să trăiesc vreodată o chestie din 
asta. De când cu serul ăla, descopăr în fiecare zi că lumea în 
care trăiam înainte era la fel de paralelă cu lumea existentă, în 
deplinătatea ei, ca oaza asta. 

— Da! Asta știe poporul meu... și mai toate popoarele de 
altfel, numai că majoritatea a uitat. Lumea pe care o 
considerăm „reală” e numai o treime din lumea existentă. lar tu 
poți face multe, altfel nu ai fi văzut nimic. Ce îmi vine mie acum 
în minte... trebuie să afli condiţiile în care Tumbek Khan își 
poate exercita puterea. 

— Floare la ureche, spuse Tom, care stătea în spatele lor de o 
bună bucată de vreme, mestecând tacticos niște banane. 

Amândoi se întoarseră surprinși spre vocea destinsă din 
spatele lor. 

— Cât vă împuţiţi voi teoretic aici, eu, care am auzit numai ce 
merită auzit din toate bazaconiile voastre, am și înţeles. 

— UVimește-mă, slăvite maestru! făcu Lucky, sarcastic. 

— Trebuie să aflăm ce au în comun cei de pe submarin și 
amiralul. 

— Apa? întrebară paranormalii în același timp. 

— Nt! făcu Tom, cu blazare și superioritate. Dacă era apa, vă 
controla și pe voi acum. În plus, amiralul nu era pe apă, ci în 


66 


casa lui. Trebuie să fie altceva. Și nu o să ne dăm seama, atâta 
timp cât voi doi staţi și mestecați tot felul de cretinătăţi, cu 
lumea complexă și invizibilă și așa mai departe. Înapoi acasă, 
deci. Și, cu cât mai repede, cu atât mai bine! 

(J 

Nataşa gonea de câteva ore bune, când motorul saniei începu 
să dea semne de oboseală. 

— Hopa! Am încurcat-o! spuse ea, văzând indicatorul de 
combustibil gâfâind. 

Se uită în jur și nu văzu nimic altceva decât zăpadă. Nicio 
suflare de viaţă pe tot cuprinsul. 

— Hm! Chiar atât de tare să fi greșit cu calculele mele? Ar fi 
trebuit să mă apropii de lrkuţk. Măcar un câine pricăjit ar fi 
trebui să apară până acum. O pasăre, ceva. 

Oprise motorul și încerca să recalculeze direcția din care 
fusese adusă, orele pe care le petrecuse în zbor până la 
aisbergul lui Tumbek Khan... Nu, nu erau calcule greșite. Adică, 
datele pe care le reţinuse îi dădeau același rezultat. Dar poate 
că datele nu erau cele mai bune. Estimările le făcuse legată la 
ochi, în minte, acum nici nu mai știa cât timp. Și mintea îi fusese 
exact acea parte în care i se intrase și cotrobăise cel mai mult, 
în ultimul timp. 

Aruncă o ultimă privire în spate, înainte de a porni din nou 
motorul saniei, pentru a-i stoarce și ultimele picături de viaţă, 
înainte de a o abandona. 

Insă nu mai făcu acest demers. Privirea îi rămasă fixată în 
spatele ei. Și întreaga făptură îi îngheţă brusc. În spatele ei nu 
era deșertul nesfârșit de gheaţă și zăpadă pe care îl străbătea 
de aproape zece ore. În spatele ei, la câţiva metri numai, 
apropiindu-se tacticos, îmbrăcat în blănuri groase și ţinând 
mâinile la spate, imperturbabil, se găsea Tumbek Khan, 
proaspăt ca o floare de lotus. 

— Ei... ţi-ai făcut și damblaua asta, spuse el, zâmbitor. Eu zic 
că ar trebui deja să ai conștiința împăcată. Ai încercat tot ce ai 
putut ca să mă refuzi și să scapi de mine. Am uitat să îţi specific, 
când ai sosit, că aisbergul pe care stau nu e la vedere și nu e 
chiar în lumea ta, ca să mă exprim așa. Comunică cu ea, ce e 
drept, pe anumite porţi, pe care tu nu ai să le găsești niciodată. 

Natașa nu putea să mai respire. | se părea că trăiește, la 
nesfârșit, un coșmar, același. 


67 


— Adică iar am visat totul? 

— Ah, nu dragă... se poate? Chiar ai evadat, i-ai omorât pe 
imbecilii ăia, lucru pentru care îţi mulţumesc, o meritau! Nu știu 
cum ţi-ai închipuit că o să scapi și de mine, dar în fine, e dreptul 
tău să încerci. Să nu crezi că nu apreciez asta. 

Natașa simţi o nevoie stringentă să treacă cu sania peste faţa 
plată și ochii porcini ai mongolului. Se repezi să îl lovească, 
isterică, însă se lovi, încă înainte de a ajunge la el, de un zid 
invizibil și se prăbuși în zăpada înghețată. 

Se ridică cu greu, nu din cauza izbiturii, ci pentru că, o dată cu 
ea, se prăbușise și voinţa ei de a rezista. Nu o mai interesa 
nimic, nu mai voia nimic. 

— Bine. Facem cum vrei tu. Spune-mi ce vrei să fac și fac, 
spuse ea, cu glas stins. 

Un altul, în locul lui Tumbek Khan, probabil și-ar fi rezervat 
măcar câteva secunde de satisfacție la auzul acestui răspuns, 
însă mongolul nici nu cunoștea alte variante. Victoria asupra 
psihicului acestei femei nu reprezenta nicio realizare notabilă, 
mai curând sfârșitul unei perioade plictisitoare. 

— Ti-am spus deja ce trebuie să faci. Crezi că îmi schimb 
planurile atât de repede? Îţi suni subordonatele și le spui să vină 
la Krasnoiarsk, de unde vor fi preluate de oamenii mei și 
instruite de mine. 

Vorbele mongpolului cădeau ca niște bâte în capul Nataşei. Nici 
nu observase când ajunseseră înapoi în sala tronului. In orice 
caz, nu ţinea minte să se fi întors cu sania, care, de altfel, nici 
nu mai avea combustibil. 

— Și pot să știu și eu ce ai de gând să faci cu ele? O să le pui 
bombe și o să le trimiţi în atentate sinucigașe? 

— Ha, ha, ha! izbucni mongolul într-un hohot da râs homeric. 
Ce îţi închipui că sunt eu? Terorist? 

— Păi ai spus că vrei să termini cu lumea asta. Nu ai spus 
așa? Poate mi s-a părut mie. 

Mongolul o privi, cu o căutătură ușor amuzată. 

— Ba da! Așa am spus și așa o să fac. Insă eu controlez 
lumea, nu trebuie să pun bombe. Își va pune ea singură. Doar v- 
ați chinuit atâtea secole să produceți armamentul necesar 
pentru asta, nu? Nu ar fi păcat să nu culegeţi roadele eforturilor 
voastre? 


68 


— Imposibil! izbucni Nataşa. Nici măcar tu nu poţi să 
controlezi la o distanţă așa mare, și nu te văd în stare să 
părăsești insula asta blestemată de gheaţă. Și ce vină avem noi, 
ceilalți, că niște demenţi se joacă de-a armele de distrugere în 
masă? Omoară-i numai pe ei, dacă ești așa puternic! 

— Of, of, of... preasfânta indignare maternă a femeilor. Oricât 
aș fi de tentat să purtăm discuţii aprinse pe teme de geopolitică 
și de morală, îmi rezerv dreptul de a îmi folosi timpul pentru 
ceva mai util decât încercarea de a convinge o femeie, folosind 
argumente logice. Tu cheamă-ţi fetele și restul lasă-l în seama 
mea! Și spune mulţumesc, s-ar putea ca distrugerea să nu te 
afecteze și pe tine, în caz că rămâi aici. E maximul ce-l pot face 
pentru tine. Nu că m-aș simţi în vreun fel obligat, ci doar așa... 
capriciu de han. 


69 


e Capitolul 7 «* 


Cu greu reușise să-l ridice pe Tom de la masă, după ce 
ajunseseră, în sfârșit, înapoi la New York. 

— Tu nu înţelegi că trebuie să rezolvăm cazul ăsta, cât mai 
repede? strigase Lucky, disperat. Cine știe cât timp o să ne ia să 
găsim o legătură între amiral și ceilalţi doi. Și cine știe cât timp 
mai avem până se declanșează totul. Și tu stai aici și te umfli? 

— Păi nu ţi se pare cea mai hună soluție? E drept că acum, că 
mi-am mai potolit puţin burta după foamea din deșert, parcă m- 
aș cam înfunda într-o păsărică proaspătă, dar treacă de la 
mine... De data asta numai, reține. Data viitoare, la următoarea 
ameninţare nucleară, nu mai stau după programul tău, să ne 
înțelegem de acum. 

— Bine, bine, numai hai odată. Ai vorbit cu Mike, să intre în 
baza de date a Marinei? 

— Am vorbit. Cred că e deja la dispoziţia ta. Sper să le 
recunoști feţele ălora de pe submarin. Că de amiral deja am dat 
și l-am și pus sub supraveghere. Dacă cumva află ce facem, o să 
avem mari necazuri. 

— Ai altă idee? Crezi că dacă îi povestesc cum am fost acolo 
când s-a sinucis o să coopereze cu noi? 

— Ha, ha, ha! râse Tom. Nu, dar ar merita încercat. Aș da 
orice ca să-i văd faţa! _ _ 

Se urcară în decapotabila lui Lucky. li dusese dorul. Işi aprinse 
tacticos o ţigară și învârti cheia în contact. Motorul începu să 
toarcă, abia simţit. 

— Îţi vine să crezi că mi-a lipsit? spuse el, încântat, mângâind 
drăgăstos volanul. Am început să mă atașez de obiecte. Am 
îmbătrânit, dracului! Și cred că sunt și cam singur. 

— După ce călărești numai cămile ar fi chiar culmea să nu îţi 
lipsească mașina. Nu cred că te-ai atașat de ea. Și nu, nu ești 
singur. Nu mai singur decât ai fi dacă ai fi cu o femeie. Și... nu 
ne grăbeam? 

Lucky demară în trombă, la îndemnul partenerului său. 

— Ba ne grăbeam, dar tare mi-e teamă să nu ne grăbim 
degeaba, în loc să ne trăim tacticoși ultimele momente. 


70 


— Aha, spuse Tom, satisfăcut. Acum începi tu. Bravo! E bine 
că măcar o facem pe rând. 

Se luaseră cu vorba, tachinându-se și încercând să scape de 
sentimentul de neputinţă care se strecura șerpește în sufletul 
lor. 

Ajunseră la biroul lui Tom, unde îi aștepta Mike, cu baza de 
date foto a tuturor comandanților de submarine din flotila 
Marinei Statelor Unite. 

— Greu vă mai mișcaţi oasele bătrâne, îi întâmpină acesta. 

Mike Crow era ultimul tip din lume pe care l-ar fi bănuit cineva 
că se ocupă cu tehnica de vârf și cu hackeritul „oficial”. O 
namilă de doi metri, cu puţin mai scundă decât Tom, cu braţele 
ca niște stâlpi de înaltă tensiune, ras în cap și tatuat pe ceafă. 
Chiar poziţia lui, pe scaun, în fața tastaturilor minuscule, 
mișcându-și degetele groase peste tastele care păreau 
acoperite total de fiecare lovitură primită, avea ceva nefiresc și 
straniu. 

— Mike, pot să îţi pun o întrebare? îl luă Tom pe după gât, 
într-un gest amical. 

— Da, cum să nu, spuse Mike, ușor îngrijorat de atitudinea 
aproape tandră a colegului său celebru. 

— Du-te-n mă-ta! spuse Tom rânjind satisfăcut. 

— Ah! se oftică Mike, sarcastic. lar mi-ai făcut-o! Nu o să mă 
învăţ minte niciodată. 

— Hai, băi, lăsaţi tandreţurile astea interveni Lucky. Ori vă 
luați o cameră, ori trecem la treabă. Unde trebuie să mă uit ca 
să-i recunosc pe papagalii ăia doi? 

Mike nu răspunse. Butonă rapid, cu o prestidigitaţie care ar fi 
făcut gelos și pe David Copperfield, și pe ecran apărură fișele 
unor tipi cu aluri scorțoase, cu un rictus dispreţuitor în colțul 
buzelor, parcă trași la indigo. 

— Bă, parcă sunt făcuţi toți de aceeași mamă, observă cu 
stupoare Tom. Ce dracu, îi selectează după rânjet? 

Lucky nu avea timp însă de observaţii psihologice și derula 
rapid ceea ce părea să fie o bază de date exhaustivă. 

După o jumătate de oră, când ajunse și la ultimele două 
profiluri, se ridică furios de pe scaun și lovi cu pumnul într-unul 
dintre stâlpii de susţinere a încăperii. 

— Nu se poate! Nu apar! Eşti sigur că ăștia sunt toţi? îl întrebă 
el pe Mike, cu o rază de speranţă în priviri 


71 


— Absolut sigur, Lucky. E baza lor de date, nu am decupat din 
reviste. 

— Atunci poate sunt trecuţi la secret. E vreunul comandant de 
submarin nuclear, de ultimă generaţie? 

— Stai să dau o căutare prin bază pe criteriul ăsta de selecţie, 
spuse Mike, în timp ce deja tasta cu repeziciune. Uite: ăștia sunt 
numai cei care conduc submarinele cu încărcătură nucleară. 

Lucky aruncă o privire și se înnegură și mai mult. 

— Mda! Sunt dintre cei pe care i-am văzut mai devreme. Asta 
înseamnă că nu sunt puși la secret, ia uite, ăsta... ăsta e chiar 
pe ultimul tip de submarin... altul mai sus nu există încă. Deci 
varianta cu unii care nu sunt trecuți în baza de date pică, nu e 
ca la spioni, în fond, e o chestie oficială. 

— Mai există o variantă, spuse Tom, brusc înseninat de 
gândul ce-i străpunsese mintea. 

— Care? întrebară, în același timp și Lucky și Mike. 

— Ca ceea ce ai văzut tu să nu fie tocmai apropiat în timp, 
ceea ce e bine. Și că cei pe care i-ai văzut să nu fie - încă - 
comandanţi de submarin. 

— Corect! strigă Lucky, brusc înveselit, ca și cum Tom i-ar fi 
adus certitudinea că tot ceea ce văzuse fusese doar un coșmar. 
Vreau să îi văd pe toţi ofiţerii și subofiţerii din marina 
americană, pe submarine sau nu. Nu mă interesează. Pot să fie 
și ofiţeri de birou. Și, dacă nu îi găsim nici acolo, trecem la 
școlile de ofiţeri! 

— O să fie cam mult de muncă, spuse Mike. Pentru tine; 
pentru mine e o floare la ureche. Dacă tot am intrat în baza lor 
de date, în câteva secunde pot să ţi-i sortez și după ochii 
nevestelor. 

— Și dacă nu îi găsim nici așa?, întrebă Tom, pentru a trece în 
revistă toate posibilităţile. 

— Atunci sunt două variante, răspunse Lucky, după câteva 
secunde de reflecţie. Fie evenimentele o să se petreacă într-un 
viitor atât de îndepărtat, încât cei doi nici măcar nu sunt încă 
elevi la școlile de ofițeri... 

— Ori?... vru să știe mai repede Mike, când văzu că Lucky 
întârzie cu prezentarea celeilalte variante. 

— Ori am încurcat-o și nu am nici cea mai mică idee cum să 
dăm de cei doi, spuse, cu un glas sfârșit cel asupra căruia se 


72 


aţintiseră privirile întrebătoare ale celor doi agenţi oficiali ai 
F.B.I. 

— Păi asta e mai simplu decât crezi, spuse Tom. 

— Ce? 

— Fixarea asta a momentului temporal. Amiralul arăta la fel 
de tânăr, sau de bătrân, depinde cum o iei, ca acum? 

— Da, spuse Lucky. M-am gândit și eu la varianta asta. Dar 
cine îmi spune mie că cele două Secvențe, cele două episoade 
sunt legate între ele și se petrec în aceeași perioadă de timp? 

— Păi... făcu Tom, ușor încurcat. Altfel de ce le-ai fi văzut pe 
amândouă, una după alta. Sunt legate cumva între ele. Știi ce? 
se hotărî el brusc. Hai să nu ne mai chinuim cu întrebări din 
astea, deocamdată. Mike, ai reușit? 

— Yep! confirmă acesta, ridicându-se din faţa calculatorului, 
pentru a-i face loc lui Lucky. Uite, ăştia sunt toţi. Dar te 
avertizez că o să îţi ia ceva timp. 

— Stai așa! spuse Lucky. Nu spuneai că poţi să îi selectezi 
după mai multe criterii? 

— In principiu, da. Dacă respectivul criteriu apare în fișa 
personală, bineînţeles. 

— Ar trebui să apară. Unul dintre ei, comandantul, avea ochi 
verzi. 

— Nebunaticule! zâmbi Tom. Te-ai uitat în ochii lor. 

— Crede-mă că în momentele alea, când am înțeles despre ce 
e vorba, am fost atât de atent la tot ce se întâmplă... cred că 
nici nevestele, nici mamele lor și nici macar amantele lor nu le 
cunosc atât de bine fizionomiile ca mine. 

— Gata! spuse din nou Mike, triumfător. Ai aici pe toți 
marinarii cu ochi verzi. 

Lucky se așeză pe scaun și începu din nou rularea fișelor 
personale, foarte atent să nu scape, din neatenţie, tocmai 
fotografia care îl interesa. 

— Bingo! strigă el, după câteva minute. Ăsta e! Roger 
Daulthree, sublocotenent... pe submarinul „The Red Spider”. Și 
iată, ce convenabil!... E unul din submarinele cu muniţie 
nucleară, staționat în largul coastelor Pacificului. Aproape că mă 
bucur, deși e evident că torpilele alea, când se vor lansa, pot să 
cadă lejer unde nu trebuie, adică undeva pe la rusnaci. Care nu 
vor sta cu mâinile în sân și boom! Gata cu lumea noastră 
împuțită. 


73 


— Yeee! făcu Mike, extaziat. Nu ar fi cool? 

Faţa extaziată a computeristului îi îngrijoră teribil pe cei doi 
parteneri, care se uitară la el ca cineva căzut din lună. 

Văzând privirile uimite ale celor doi aţintite asupra lui, Mike se 
domoli brusc, încercând să dreagă busuiocul. 

— Ce? Încercam să mă pun în pielea celor care vor să facă 
acest act... absolut reprobabil. Ce animale! 

e 

Peter Milligan ieși din birou și se îndreptă spre mașina parcată 
în fața sediului Forţelor Navale Americane. Era obosit și plictisit, 
în același timp. Își trimisese soţia și copiii la socri pentru câteva 
săptămâni și crezuse că o să se simtă mai relaxat și mai liniștit. 
Constatase, însă, că nu se simţea decât și mai gol iar locul 
nervozităţii îl luase o plictiseală la fel de iritantă. 

— Bună seara, domnule amiral! îl întâmpină respectuos 
șoferul limuzinei, cu șapca în mână și înclinându-se adânc, în 
timp ce îi deschidea portiera din spate. Acasă, ca de obicei? 

— Unde altundeva, Luca? 

Mașina demară lin, fâșâind ușor pe asfaltul proaspăt stropit. 
Peisajul derulat prin faţa geamurilor îi era amiralului atât de 
cunoscut, încât nici măcar nu îl mai înregistra pe retină. Privea 
absent pe geam, gândindu-se la impasul în care îi ajunsese 
viața, după ce obținuse tot ceea ce își dorise vreodată. 

Nu m-am gândit niciodată cât de riscant e să îţi îndeplinești 
toate visurile, își spunea el în gând, în timp ce constata că 
mașina se apropie din ce în ce mai vertiginos de imensa lui vilă, 
situată într-unul din cele mai luxoase cartiere ale orașului. 

Lincoln-ul negru coti, pentru ultima dată, înscriindu-se în linia 
dreaptă ce ducea la poarta domeniului amiralului. 

În acel moment, Luca frână brusc și puternic, proiectându-l pe 
amiral pe bancheta din faţă. 

— Ce dracului faci, imbecilule? îi sări ţandăra lui Peter. Vrei să 
mă omori? 

Însă Luca nu îi răspunse. Deschise ca o furtună portiera și 
țâșni în faţa mașinii, unde se luă cu mâinile de păr, disperat, 
uitându-se undeva, în jos. 

Îngrijorat și gândindu-se la ce e mai rău, Peter cobori și el în 
fugă, strigând încă de la deschiderea portierei: 

— Ce s-a întâmplat Luca? Spune-mi că e o veveriţă! Spune- 
mi, te rog, că e doar o veveriţă! 


74 


Însă privirea îngrozită și lipsa de răspuns a șoferului îi 
confirmă amiralului cele mai negre presimțiri. 

Pe jos, în faţa mașinii, zăcea, fără cunoștință, o femeie. 
Amiralul nu se putu abţine să nu observe, fără să vrea, că era, 
probabil, cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Îi 
fu imediat rușine de gândurile lui și se răsti, fără să vrea, la 
șofer: 

— Ce ai făcut, imbecilule? Vrei să îmi distrugi cariera! 

Luca se întoarse spre el cu o privire vinovată și stupefiată, în 
același timp. 

— Nu știu de unde a apărut. M-am pomenit cu ea în faţa 
mașinii. Sa anunţ poliția? 

Peter își trecu mâna prin păr, exasperat. Se gândi că se 
plânsese, în gând, de plictiseală. Se simţea ca și cum el ar fi 
atras dezastrul. 

Se aplecă și puse mâna pe jugulara femeii. Avea puls! 

— Nu... nu încă. Poate rezolvăm fără publicitate. E ultimul 
lucru de care am nevoie acum. 

— Dar... bălmăji înspăimântat Luca. Ce facem, o lăsăm aici? 

— Eşti complet idiot! Cum să o lăsăm aici? Apucă de ea, cu 
grijă! O ducem la mine acasă și o chemăm pe Sheena Morris. 
Am încredere în ea. 

— Cu tot respectul, domnule, tresări Luca. Nu credeţi că ar fi 
mai bine să o chemăm înainte de a o ridica de jos? Să nu Îi 
înrăutățim starea. 

— Hm! Ai și tu dreptate! Însă nu, nu pot risca să fim văzuţi. la- 
o cu grijă și ajută-mă să o pun pe bancheta din spate. 

O transportară cu grijă. Constatară că nu sângerează și se 
bucurară, în primul moment. Apoi, Peter se gândi că ar putea 
avea hemoragie internă, ceea ce îl îngrozi și mai tare. Nu îi 
plăceau lucrurile „interne”, care nu se văd și nu se simt din 
exterior. 

O duse în dormitor și o stropi cu apă. Femeia scoase un 
geamăt care îl bucură. 

— Să o sun pe doamna Morris, domnule? întrebă Luca. 

— Nu! spuse hotărât Peter. 

Se sperie și el de tonul vehement cu care spusese lucru acela 
și încercă să o dreagă. 

— Nu încă. Poate nu e nevoie. În fond, nu aveai viteză mare, 
erai în curbă, nu? 


75 


— Da, domnule... totuși... 

— Eşti liber! îl concedie amiralul, cu un gest scurt. Așteaptă în 
mașină. Îţi dau eu de veste, dacă e cazul. 

— Domnule amiral, vă mulţumesc că aveţi atâta grijă de 
mine, dar vă asigur că pot să îmi iau responsabilitatea faptelor 
mele asupra mea. 

— Cum? se miră, distrat, amiralul. De tine? Ah! Înţeleg ce vrei 
să spui. Tu erai la volan. Da, normal că mă gândesc și la tine, 
dragă Luca. Dar te asigur că eu aș fi cel mai afectat dacă se află 
în presă. Presa nu e interesată de soarta șoferilor amiralilor, însă 
pe mine m-ar mânca de viu. Mai ales acum, când, din cauza 
porcăriei ăleia de război în Irak, toată lumea vrea o bucată din 
mine și din orice ofiţer activ. _ 

Luca ridică din umeri și se îndepărtă în liniște. In fond, nu 
vorbea cu un găgăută, ci cu un om foarte puternic. Probabil că 
știa mai bine ce are de făcut. 

Rămas singur, Peter începu să o admire pe femeia care 
poposise în patul lui. Nu mai văzuse de mult asemenea 
frumusețe, deși nu iertase nicio cadetă sau subordonată de-a 
lungul carierei. Însă femeia aceea era, nu știa de ce, diferită. 
Parcă frumuseţea ei împrăștia o aură în jur. Se simţea foarte 
atras de ea, deși își dădea seama că nu e tocmai prilejul potrivit 
pentru asemenea gânduri. 

Însă femeia stătea răsturnată la el în pat. Rochia i se ridicase 
mult peste genunchi, dezvăluind o carnaţie tare și un picior 
impecabil. Bikinii, aproape inexistenţi, puteau fi cu greu ghiciţi, 
intrați cum păreau a fi între labiile groase și netede ale femeii. 

Pieptul plin se ridica încet și regulat. Părea mai curând că 
doarme. 

Amiralul făcu un gest pe care nu și-l închipuise posibil. 

Se așeză în pat, lângă femeie, și începu să îi miroase 
păsărica. O sărută încet pe coapse, mângâind-o delicat de-a 
lungul piciorului. Pielea femeii era fină și fermă, în aceiași timp. 

Vru să se ridice, rușinat, însă simţi mâna femeii pe capul lui și 
o auzi șoptind: 

— Nu te opri. Faci bine ce faci, continuă! Toate simţurile 
amiralului îi spuneau că e o nebunie ce se întâmplă, că nu are 
voie, în poziţia pe care o deţine, și în contextul internaţional 
prezent, să riște o aventură cu o necunoscută peste care 
dăduse, într-un mod suspect, cu mașina. Insă erecţia era 


76 


puternică, el era bărbat, nu putea să direcţioneze sângele 
simultan în ambele capete. Pe măsură ce penisul i se întărea din 
ce în ce mai tare, gândurile amiralului deveneau tot mai 
confuze. 

Își lansă limba, cu disperare, între labiile femeii, care se cabră 
instantaneu și gemu atât de plăcut urechilor lui Peter, încât uită 
complet de toate avertismentele lansate de rațiune. 

e 

Lucky și cu Tom părăsiră imediat biroul, de cum fură siguri de 
identitatea celor doi. 

— Cum facem acum? întrebă Tom, după ce urcă în mașină. Te 
gândești, ca și mine, să ne despărțţim, pentru a câștiga timp? 

— Bravo! spuse Lucky. Te pomenești că ai devenit și tu 
paranormal. Uite ce propun eu: pentru că tu ai nevoie de prea 
multe aprobări ca să pleci iarăși, rămâi tu aici, te duci și îi 
urmărești pe amiral. Afli tot ce e de aflat. Cu cine s-a întâlnit în 
ultimul timp, ce întâmplări deosebite au avut loc în viaţa lui, în 
ultimul timp... În sfârșit, nu îţi dau eu ţie sugestii. 

— Bine faci! Începusem să mă enervez. Și tu, ca un șmecher, 
o tai la antipozi, la fete ieftine și distracţii. Bine gândit! Trebuie 
însă să recunosc că e o variantă mai rapidă. M-ai avut de data 
asta. 

— Exact la asiatice mă gândeam eu în momentul ăsta! spuse 
Lucky, ușor iritat. Ești de groază! Nu găsesc destule filipineze și 
la New York, oare? Și de când sunt prețurile o problemă pentru 
mine? Vorbești ca să nu adormi! 

— Adevărul e că mi s-a făcut un sooomn! spuse Tom, căscând 
viguros. Și nu mă lua pe mine cu filipinezele de aici. Majoritatea 
sunt aici de o grămadă de generaţii. Nu e același lucru. Mirosul 
de junglă și de canal, o cameră toridă semiîntunecată, un 
ventilator leneș rotindu-se pe tavan și două asiatice abia trecute 
de pubertate încolăcindu-se pe tine... wow! Mi-a sărit somnul, 
frate! 

— Eşti absolut bolnav, trebuie să recunosc cu regret lucrul 
ăsta. Lasă prostiile! Oare a câta oară spun lucrul ăsta, de când 
te cunosc? 

Demară și se îndreptă spre aeroport. 

— Unde mergi? se miră Tom, când văzu traseul ales de Lucky. 

— La aeroport, unde să merg. Nu am stabilit că plec în 
Filipine? 


77 


— Păi chiar acum? Fără bagaje, fără nimic? 

— Singurul bagaj care îmi trebuie e cartea de credit. Sau crezi 
că nu găsesc nimic din ce aș lua în bagaje, acolo? În plus, ar fi 
bine să pleci și tu, tot acum. Nu avem timp de chestii 
cumpănite. In cel mai scurt timp trebuie să găsim o legătură 
între cei trei, înţelegi lucrul ăsta? 

— Ho, ho... ușurel, voinice! făcu Tom, ridicând mâinile ca și 
cum s-ar fi apărat de vorbele lui Lucky. Să plec așa, pe burta 
goală? Și fără haine de schimb? 

— Ha, ha, ha, izbucni Lucky în râs. Haine de schimb, tu? De 
când te știu umbli cu exact aceleași haine. 

— Eh! asta pentru că nu a fost nevoie să le schimb. Dar dacă 
se ivește ceva? 

e 

Zborul fusese obositor, iar Lucky nu putuse să doarmă mai 
deloc, gândindu-se la necunoscutul în care se avântase. | se 
părea că trebuie să ducă la bun sfârșit o misiune imposibilă. Să 
afle ce anume putea favoriza controlul minţii de către o fiinţă 
mai mult legendară, complet necunoscută, plecând de la câteva 
repere șubrede: o legătură între cei doi și un amiral aflat la 
celălalt capăt al lumii. 

Ajunse la Manila dimineaţa, când soarele abia începea să se 
întrezărească, timid și roșu, din ocean. 

Lumea pestriță din insule începea să crape ochii, după încă o 
noapte de excese la dispoziţia turiștilor. 

Lucky era pentru prima dată aici, deși își dorise de mai multe 
ori să facă o excursie și chiar îi promisese lui Tom că o să 
meargă împreună, pentru a simţi armele tari ale sexului 
cotropitor. 

Poate și din cauza, sau mai ales din cauza renumelui locului, 
punerea piciorului pe aeroportul din Manila corespunse cu prima 
erecție pe pământ filipinez. Nu avusese niciun motiv, nu se ivise 
nimic deosebit în vizor. Pur și simplu i se păru că pământul acela 
respira erotism. lar imaginile proiectate de Tom înainte de a 
decola fuseseră suficiente pentru declanșarea reacției, odată 
ajuns. 

Trebuie neapărat să îmi găsesc o femeie stabilă, se gândi 
Lucky, amuzat și îngrijorat, în același timp, de reacţia sa. 

Pentru a fi în zona cea mai fierbinte a orașului, în care avea 
toate motivele să bănuiască că ar fi apărut niște marinari încinși 


78 


de pe un submarin, Lucky alese să călătorească cu una din bărci 
pe canalele nesfârșite și mereu supraaglomerate ale orașului. 

Se cază la un hotel extrem de scump și de simplu, în același 
timp, după ce căutase, preț de aproape o jumătate de oră, o 
cazare care să semene cât mai mult cu ceea ce visase el și 
exprimase atât de bine Tom. 

Puţine hoteluri mai păstrau clasicele ventilatoare, majoritatea 
trecând la nesăratele instalaţii de aer condiţionat. 

Se duse să facă un duș, abia sosit, pentru că zăpușeala își 
făcuse deja simțită prezenţa și cămașa i se lipise demult de 
pielea transpirată. 

Apa curgea pe trupul lui, lipicioasă parcă, ca niște mâini de 
femeie, iar în aer mirosea puternic a orhidee, a portocali, a 
ocean. 

Păcat să se termine așa repede, se gândi el, revăzând în 
minte secvențele de pe submarin, cumulate cu imaginile din 
primele viziuni, când totul exploda, sub un soare năucitor de 
strălucitor. 

Își atârnă în jurul șoldurilor un prosop și trecu în living-room, o 
cameră mare și foarte aerisită, plină de orhidee proaspete și de 
coșuri cu fructe. 

Aproape că nu fu surprins când găsi acolo două fete, care îl 
așteptau surâzătoare în patul mare. 

— Ei! spuse el, zâmbind. Acum înţeleg de ce e așa de scump 
hotelul ăsta. Asigură servicii complete. Pot să recunosc, aţi venit 
exact la timp. Nu îmi place să mă excit mental de prea multe 
ori. 

Se apropie de pat, plăcut surprins de faptul că fetele nu 
păreau defel gureșe. 

— Așa, frumoaselor, nu risipiţi energia pe cuvinte inutile în 
asemenea situaţii. Sunt sigur că știți să vă folosiți gurile alea 
senzuale pentru lucruri mai utile. 

Desfăcu, cu un gest sigur, prosopul înnodat simplu, într-o 
parte. Lăsă să trepideze puţin, din atingerea prosopului căzând, 
membrul său erect, spre veselia fetelor. Acestea se înghiontiră, 
bucuroase să vadă că frumosul străin e unul dotat cu tot ce 
trebuie pentru a nu le părea rău că au fost trimise în camera lui. 

Așezate în genunchi, aproape de buza patului, cele două își 
împărţiră în mod egal dreptul la dezmierdat obiectul prezentat, 
atât de simplu, la raport. 


79 


În timp ce una încerca să vadă cât de mult poate să înghită 
fără să își perforeze cerul gurii, cealaltă își plimba limba 
catifelată în jurul testiculelor lui Lucky. 

Mâinile lor, în același timp, se încrucișau molatic pe fesele și 
coapsele ferme ale americanului, plimbându-se moleșitor peste 
pielea netedă și curată a lui Lucky. 

Acesta le privea încântat, gândindu-se cât de nevinovate par, 
în timp ce fac atâtea perversiuni în același timp. 

Plăcerea lor nu părea una vinovată, sau deșucheată, ca la 
curvele pe care le cunoscuse până atunci, ci un exercițiu 
nevinovat de plăcere, ca săritul cu coarda, sau bătaia cu apă, în 
mare. 

O împinse pe una pe spate și o întoarse cu spatele la el. Se 
lăsă în genunchi și începu să îi dezmierde încet petecele 
răsfrânte de carne dintre coapse, în timp ce cealaltă îi 
încălecase gura colegei, lăsându-se la rându-i dezmierdată între 
coapse de mișcările savante de limbă ale prietenei sale. 

Degetele lui Lucky intrară, simultan, în cele două orificii 
înguste ale asiaticei. Bărbatul simţi o strângere de inimă, 
plăcută, când constată că ambele degete intră la fel de greu în 
locurile strâmte în care le trimisese. 

Nu avu prea multă răbdare, după constatarea aceasta. Simţi 
nevoia să încerce, cu organul specializat, dacă simţul lui tactil îi 
înșelase sau nu. 

Nu, nu îl înșelase. Lucky își simţi mădularul ca strâns în clește 
în vaginul fetei. Era evident, acum, pentru el, că renumele 
Filipinelor era perfect justificat. Pentru prima dată simțea așa 
ceva. Bazinul i se mișcă ondulator, încercând să mărească 
breșa, mai mult ca o ambiţie decât ca o nevoie, întrucât situaţia 
actuală îi convenea de minune. 

După câteva minute, simțind că nu va putea ţine pasul prea 
mult timp cu această provocare inedită, se așeză pe spate și o 
așeză pe incredibila fată cu spatele la el, iar pe cealaltă o sui pe 
gura sa. 

Limba lui încercă să suplinească lipsa unui al doilea mădular, 
a cărui lipsă nesătulul Tom o deplângea atât de des. 

Fata care îi oferea cu atâta generozitate intimitatea gemu de 
plăcere când limba măiastră a americanului îi atinse, pentru 
prima oară, clitorisul. Ridică ochii spre tavan și își apucă 


80 


sfârcurile cu mâna. Apoi se întinse, peste Lucky și o îmbrățișă pe 
colega ei de serviciu, încrucișându-și limba cu a acesteia. 

Căldura urca în corpurile tuturor celor trei actanţi ai unei 
superbe piese erotice. Corpurile lor se simțeau ca și cum ar fi 
exersat împreună ani în șir. Nicio mișcare nu părea să fie în plus, 
niciuna în minus, de asemenea. 

Coapsele puternice ale fetei care se ocupa de mândria lui 
Lucky se strângeau din ce în ce mai puternic în jurul șoldurilor 
bărbatului, iar mâna ei mângâia delicat testiculele strânse ca o 
nucă. 

Din nou Lucky simţi că ajunge prea repede la capăt și ceru 
schimbarea poziţiei. Se așeză în spatele celei care îi încălecase 
gura și o pătrunse așa, ridicându-i un picior, precum își ridică un 
câine piciorul în dreptul unui copac. O penetră îndelung, vaginul 
acesteia nemaiavând aceleași calităţi uluitoare ca al colegei 
sale. 

O întoarse pe burtă și fata își ridică puţin bazinul, ca o 
ofrandă. 

— O vreau în cur, spuse ea, într-o engleză impecabilă, spre 
surprinderea lui Lucky, care își închipuise că muţenia fetelor 
provenea din necunoașterea limbii engleze. 

— Acolo o vei avea, frumoaso! o asigură, galanton, Lucky. 
Credeam că nu bunghiţi limba lui Bush. 

— Nu am avut nimic de spus, până acum, răspunse simplu 
fata, apucând, pe la spate, membrul americanului și potrivindu- 
și-l pentru o penetrare optimă. 

— lată o atitudine pe care nu pot decât să o apreciez. Cred că 
aici o să mă mut la bătrâneţe, spuse Lucky, în timp ce își înfipse, 
cu putere, mâinile în fesele tari ale înțeleptei asiatice. 

Gura lui Lucky fu însă imediat ocupată de sânii mici și 
obraznici al celeilalte fete, care și-i ţinea ațâțător cu mâna și îi 
alterna la dezmierdările americanului. 

Lucky știu că nu mai are mult, însă nu vru nici să mai 
prelungească momentul. Își înteți, spre plăcerea fetei, loviturile 
de bazin. Membrul său alerga, cu regularitatea unui ceasornic, 
înăuntru și în afara orificiului strâmt. Fata cedă prima. Un strigăt 
ascuţit și repede astupat îi dădu semnalul lui Lucky, care își 
scoase repede membrul și le stropi cu sămânţa lui fierbinte pe 
amândouă, în mod egal, după care, tot în mod egal, le lăsă să îi 


81 


lustruiască bine instrumentul, moment în care, spre 
surprinderea lui Lucky, avu orgasmul și cealaltă fată. 

— Asta chiar că nu am mai reușit până acum, spuse Lucky, 
absolut încântat de faptul că reușise să aducă o femeie la 
orgasm în timpul sexului oral. 

Se lăsară toți trei pe spate, epuizați și transpiraţi, dar fericiţi. 
Pe spate stând, Lucky observă pentru prima dată ventilatorul 
tăind molatic aerul, în timp ce lumina filtrată de jaluzele groase 
arunca dungi de lumină pe trupurile mici și dense ale 
companioanelor sale. 

— Nu vreau să fiu acuzat de superficialitate, spuse el, mai 
mult pentru sine, dar cam așa îmi imaginez petrecerea ultimelor 
clipe. 

— Hei,  americanule! spuse cea mai „guralivă”. Nu e 
momentul să te gândești la moarte, acum. Mai ai multe alte fete 
de fericit. 

Lucky se întoarse spre ea și o privi intens în ochii negri ca 
tăciunele. 

— Nici nu știi cât aș dori să ai dreptate, spuse el, cu un ton 
îngrijorat, care le făcu pielea de găină, fără să înțeleagă de ce, 
celor două fete. 


82 


e Capitolul 8 « 


Tom avu mai puţine momente de extaz decât partenerul lui 
de la antipozi. 

Abia ajuns în Washington, fu întâmpinat de amicul lui vechi, 
Giaccomo Pellozzi, cu care fusese împreună în școala de ofițeri. 

— Ce mai faci, bătrâne rinocer? strigă jovialul italian, încă de 
când îl zări, de departe, pe terminalul de sosire. 

— Mereu aceleași lucruri, macaronare! Știi cum se spune: fac 
sex de atâția ani și din ce în ce mai prost. Ha, ha! Tu te-ai 
stafidit dracului de tot în plictiseala asta de orășel. iți cam 
mănâncă ficațţii scorpia aia de nevastă, nu? 

Giaccomo era un tip mărunţel și cu un început nehotărât de 
burtă, pe care se chinuia să și-o scoată cât mai tare în evidenţă, 
ca să pară un om serios și așezat. 

— Eh, barosane! Cum poţi să vorbeşti așa de îngerul cu care 
împart casa și cinci copilași? Amantele îmi mănâncă ficaţii, 
nevasta îmi mănâncă doar leafa, ha, ha! 

— Mai amantezi, Giaccomo, fiară mică, mai amantezi? 

— Eu nu aș mai vrea, dar poţi să le zici nu? 

— Eh, admise Tom cu sportivitate, nu prea poţi. E păcat 
maaare! Nu îmi prezinţi și mie câteva din alea pe care le-ai pus 
la păstrat pentru zile negre? De-alea mai mustăcioase așa, cum 
îți plac ţie. 

— Cum să nu, barosane, cum să nu. Oricum nu mă credea 
nimeni când le povesteam de monstruozitatea ta. Acum e musai 
s-o prezint câtorva, măcar să nu mai trec de mincinos și pe 
subiectele pe care nu sunt. Cum vrei, înainte sau după ce 
terminăm treaba? 

— Eh, făcu Tom încurcat. Mă știi doar. Prefer înainte. Și după. 
Numai că acum chiar s-ar părea că înainte nu se poate. Nu e 
timp. lar după, s-ar putea să nu se mai poată deloc. Dar... asta 
e, trebuie să îmi asum riscul. 

ltalianul făcu ochii mari. Nu îi venea să creadă ceea ce auzea. 
Bătrânul Tom, cel mai dependent de sex om pe care îl 
cunoscuse, amâna femeile pentru slujbă! 


83 


— Barosane, mă îngrijorezi de-a dreptul. E așa groasă treaba, 
sau doar te-ai cam ramolit? 

— Poate că nu o să îţi vină să crezi, dar aș fi preferat să mă fi 
ramolit. Însă e groasă rău treaba. Ai făcut ceva cu 
documentarea cu care te-am rugat? 

— Se poate!? făcu italianul o mutră jignită. Normal că ţi-am 
făcut-o. Hai cu mine și o să vorbim la masă. Presupun că nu 
renunțţi și la asta acum? 

— Să nu exagerăm, spuse Tom, prefăcându-se a fi profund 
jignit. Nu e niciodată dracul CHIAR atât de negru! 

ltalianul zâmbi mulțumit, frecându-și mâinile. 

— Eram pregătit pentru răspunsul ăsta. L-am prevenit pe 
vărul Gino că vin cu un mare mâncău. Sper să nu mă 
dezamăgești. 

— Ha, ha, ha! se distră matahala. lar ai făcut pariu, nu? Hai, 
recunoaște, adăugă el, trăgându-i o palmă sănătoasă pe spinare 
italianului, când îl văzu cum se codește să răspundă. 

— Sper să nu te superi pentru atâta lucru, spuse acesta 
încurcat, după ce își recăpătă suflul, afectat serios de amicala 
palmă a vechiului său prieten. 

— De aia nu mai poţi tu, pehlivan bătrân, că mă supăr eu sau 
nu. Tie îţi e teamă să nu cumva să pierzi pariul. Nu avea nicio 
grijă, încă sunt imbatabil. 

ltalianul se lumină vizibil când auzi asigurările new yorkez-ului 
și își frecă din nou palmele lui mici, semn de mare mulțumire 
sufletească. 

O luă înaintea lui Tom, făcând pași mici și repezi, în graba lui 
de a ajunge cât mai repede la locul marelui pariu. 

Localul unde îi aștepta Gino era unul mic, tipic italienesc, 
familial. Cinci mese, curate și cu feţe de mese cadrilate, alb cu 
roșu, o tejghea strălucind de curățenie și câţiva italieni plictisiţi 
jucând table. 

Intrarea lui Giaccomo fu însoţită de efuziuni zgomotoase, ca și 
cum cei doi veri nu s-ar fi văzut de secole. Apariţia impunătoare 
a lui Tom îngheţă, pentru moment, acest exces de simpatie. 

— Hei, Giaccomo, cacassuto, mascalzone! se repezi Gino în 
vărul său, atât de roșu la faţă încât Tom se temu că urma să îl ia 
la bătaie. Păi nu ne-ai spus dimensiunile colegului tău. Trebuie 
să mărim miza, altminteri toată afacerea cade. 


84 


— Va f'ancullo! strigă, la fel de furios, Giaccomo. Nu 
schimbăm nimic, nu a fost vorba de nicio dimensiune. Dacă 
întrebai, te lămuream! Dar te-ai lăcomit și ai fost de acord 
imediat, fiu de cățea. 

— Hei, hei! strigă disperat Tom, luând în serios cearta celor 
doi. Dacă vă certaţi, pică de tot pariul. Calmaţi-vă! 

Gino se uită mirat la Tom, neînțelegând ce vrea matahala și 
de ce i se părea că nu ar fi calmi. 

— Hei, amigo! Nu te agita. Nu avem nimic personal cu tine. E 
vorba doar de afaceri. Cine să se calmeze? Vezi pe cineva 
nervos aici? 

Tom zâmbi și se așeză la masă, făcând un gest de lehamite 
spre cei doi. 

— Destul cu vorbăria! Aduceţi primele cinci pizza și mai 
vorbim după! Și tu, Giaccomo, pune-mă la curent cu 
descoperirile cât iau eu gustarea. 

Bucuros că începe spectacolul, Giaccomo se conformă imediat 
cereri amicului său. 

— Peter Milligan e un ofițer extrem de bine văzut aici, la 
Washington. Numai din această cauză i s-au trecut cu vedere 
nenumăratele aventuri pe care le-a avut cu studentele și 
subordonatele. Se pare că e un adevărat taur comunal, amicul 
amiral. Însă are referinţe excelente și cred că are și ceva 
proptele. Nicio altă pată la dosar. De altfel, ce ţi-am spus eu nici 
nu apare la dosar, între noi fie vorba. 

— Frumos! Deci are o slăbiciune pentru păsărici tinerele. Cine 
nu are, de altfel, ha, ha! Doar că e un punct slab care poate fi 
ușor exploatat de cine îl cunoaște. Imi place pista asta. Ceva 
evenimente suspecte, în ultimul timp? Decizii ciudate, dereglări 
de program? 

— Nimic deosebit, spuse italianul, parcă cu regret în voce. Ti- 
am adus însă lista cu ultimele numiri și avansări girate de 
amiral, deși nu văd ce ai putea vedea suspect în ele. 

Tom se opri pentru câteva momente din mestecat, se șterse 
conștiincios de grăsime pe cravată lui, iniţial de culoare verde 
brotac, actualmente absolut nedefinibilă coloristic, și începu să 
citească, murmurând încet, lista cu avansările. Tresări când 
ajunse în dreptul a două nume și bătu cu degetul în dreptul lor. 

— Astea două mă interesează în mod deosebit. 

— Adică cum te interesează? 


85 


— Adică vreau să afli dacă sunt firești, dacă erau așteptate, 
dacă s-a produs vreun salt peste rând... Vezi? Aștia doi, de pe 
submarinul „The Red Spider”. 

— Dar de ce te interesează ăștia doi? vru să știe Giaccomo, 
însă îi îngheţă continuarea când se întâlni cu privirea tăioasă a 
detectivului. 

— Tu vrei să câştigi pariul ăsta? îl întrebă, rece, Tom. Mă ajuţi 
sau nu? Nu am venit să fac confidenţe de serviciu. 

— Bine, măi, ce sari așa! bătu italianul brusc în retragere, mai 
ales când auzi ameninţarea cu pariul. Am întrebat și eu, nu am 
dat cu parul. 

— Păi nu mă mai întreba! Alea personale ţi le spun, astea de 
serviciu... numai dacă ajută ancheta. Și asta nu ajută deloc 
ancheta, dacă înţelegi ce vreau să spun! 

ltalianul nu mai spuse nimic. Se mulțumi doar să ridice 
ambele braţe în sus, în semn de predare - acceptare a 
condiţiilor impuse de amicul său. 

— Și, indiferent dacă au fost sau nu în regulă, vreau să îmi afli 
dacă au fost precedate de vreo nouă apariţie feminină în viaţa 
amiralului, sau vreo deplasare în afara orașului, sau de vreo 
întâlnire de taină. Poţi să faci lucrul ăsta pentru mine? 

— Se poate, Tom? Cum să nu pot, mai ales pentru tine. Pot să 
fac chiar mai mult. Pot să îl aduc aici pe șoferul amiralului. E de- 
al nostru, italian, Luca. A cârâit el, la început, dar când i-am 
spus că e vorba de afaceri, nu e nimic personal, a acceptat să 
vorbească cu tine, cu condiţia să nu îl fortezi să spună ce crede 
el că ar aduce atingeri onoarei lui de șofer de amiral. 

— OK, spuse Tom, mulțumit de mișcările colegului său. Adu-l 
încoace! 

— Acum? se miră Giaccomo? 

— Păi acum ce are? 

— Păi... se fâstăci italianul neștiind dacă să îndrăznească să 
spună sau nu. Pariul?... 

— Ce treabă ai tu cu pariul, măi? Ai pus pariu că stai și te uiţi 
la mine cum mănânc, sau că dau gata nu știu câte pizza? Hai, 
cheamă-l și află și ce te-am rugat. Eu dau înainte din 
mandibulă... numai de dragul tău, să știi. 

(J 

Lucky se interesă de la cele două minunate fete de locurile în 

care obișnuiau să se distreze marinarii americani când ajungeau 


86 


la țărm și nu mai pierdu niciun moment, îndreptându-se spre 
acel loc. Se înseră, el era foarte obosit, însă nu își putea permite 
să piardă timpul cu somnul, după ce pierduse atâta timp cu 
sexul. Localul pe care i-l indicaseră, cu amabilitate, fetele, se 
găsea, firesc, în port. 

Atmosfera pe care o găsi acolo îl uimi, până și pe el, care 
credea că le văzuse pe toate. 

Deși fusese asigurat de cele două că e vorba doar de un 
restaurant, locul semăna atât de mult cu un bordel, încât fu 
tentat să mai verifice o dată adresa exactă, pentru a se 
convinge că nu a făcut o confuzie. 

Locul era înțesat de marinari și femei tinere, mai mult 
dezbrăcate, aninate de gâtul sau cocoţate pe genunchii 
bărbaţilor, mai mult beţi decât treji. Se uită puţin în jur și, după 
ce refuză cu amabilitate două fetișcane, care abia păreau să fi 
ajuns la vârsta primei școlarizări, se îndreptă cu pași hotărâți 
spre bar. 

Acolo, un individ roșcovan, cu aer irlandez, ștergea plictisit 
dar și conștiincios, în același timp, un pahar, ca în filmele vechi 
cu Humphrey Bogart. 

li aruncă o sută de dolari, de început, și îi depuse sub nas 
fotografiile celor doi marinari căutați. 

Roșcovanul privi plictisit, când la bani, când la fotografii, ca și 
cum era ceva extrem de banal să primească o sută de dolari 
pentru așa un serviciu. 

Luă banii, mai privi o dată în ochii lui Lucky, apoi indică, cu 
bărbia, o masă gălăgioasă din fundul localului. 

— Un whisky! comandă Lucky, după ce identifică cu precizie 
locul indicat. 

Barmanul i-l turnă imediat și îl privi întrebător. 

— Aha! pricepu Lucky. Vrei să ţi-l și plătesc acum. Presupun 
că nu a mai rămas niciun rest la suta aia, nu? 

Barmanul zâmbi, pentru prima oară, și dădu din cap a 
negație. 

— E bine să te simţi ca acasă oriunde pe glob, suspină Lucky, 
aruncându-i plata cerută. 

Işi luă paharul și se îndreptă spre masa unde era o veselie 
care întrecea, se părea, chiar și obiceiul locului, care nu era unul 
foarte trist, de altminteri. 


87 


În capul mesei, cu câte două fetișcane pe genunchi, se 
întreceau în glume, gustate de toţi meseni, după toate semnele, 
chiar indivizii pe care îi văzuse pornind războiul nuclear. Un 
frison puternic îi trecu prin toată ființa, la vederea celor doi, dar 
se stăpâni. 

— Pot să iau și eu loc la această masă veselă, plină cu 
compatrioți? întrebă el, prefăcându-se un pic ametit de băutură. 

— De parcă nu ar fi compatrioți în toată Manila, spuse cel care 
îndeplinea rolul de comandant în viziunea lui Lucky. 

Deși spusele lui nu aduceau niciun aer comic, toți ceilalți 
meseni izbucniră în hohote isterice de râs, semn că starea lor de 
ebrietate era mai avansată decât lăsau să se vadă. 

— Dacă vrei să stai, trebuie să dai un rând, spuse „secundul”. 

— Dacă doar atâta trebuie, dau! admise Tom, făcând semn 
fetei care se plimba printre mese. S 

— Doar atât? se miră un alt comesean. Asta cred că Încă nu a 
văzut prețurile... sau nu știe câți suntem aici, de fapt. 

Un nou hohot de râs isteric izbucni la auzul teribilei glume. 
Lucky râse și el, străduindu-se să ia parte la cât mai mult din 
spiritul locului. 

— Lasă-l bă! strigă „comandantul”. Azi e zi mare pentru noi, 
să știi și tu. Nu e nevoie să faci cinste. Poate data viitoare! 

— Mă bucur să aud asta. Pot întreba și ce sărbătorim? 

— Avansare, ce dracu să sărbătorim, că doar nu om sărbători 
prima partidă de sex, ha, ha, ha! se repezi „secundul” să fie 
spiritual, ceea ce îi și reuși, în condiţiile date, de minune. 

— l-auzi! se prefăcu foarte bucuros Lucky. Ești major, de 
acum? 

Râsetele care urmară remarci lui Lucky îi provocară, iniţial, o 
încruntare „secundului”, semn că nu prea se simţea în largul lui 
când era luat peste picior, însă, după câteva secunde, izbucni și 
el într-un râs nebun. 

— Poţi să spui și așa. Eu sunt secund, de-acum, iar Jimmy e 
de-a dreptul comandant. 

— Mă bucur să aud asta. Comandant de ce? 

— Hei, străine, se burzului comandantul. Asta nu e treaba ta. 
Sper că nu ești vreun comunist de-ăla parșiv care vrea să afle 
secrete americane! Că te agăţ cu gâtul în cosorul meu, imediat! 
Ha, ha, ha! 


88 


— Ha, ha, ha! râse și Lucky, ca la comandă. Nu sunt și nici nu 
trebuie să îmi spuneţi, de fapt. Atâta timp cât plătiţi voi, nici nu 
mă interesează. Deci a fost o zi plină astăzi. 

— Eh, pe dracu! spuse un alt comesean, probabil camarad de 
submarin cu cei doi. Nu azi s-a primit ordinul, dar de-abia azi am 
ajuns pe țărm. Oups! puse el mâna la gură. Am spus un secret? 
Ha, ha, ha! 

Lucky era foarte mulțumit de modul în care decurgeau 
lucrurile. Își permise chiar să ia și el pe genunchi două fete, 
ușoare ca fulgul și care îi strecurară mâinile în pantaloni până a 
apuca să le potrivească bine pe picioare. 

Inainte ca Lucky să apuce să le privească foarte atent, pentru 
a se dumiri pe cine pusese mâna, simţi limbile celor două 
dezmierdându-i în mod savant pavilioanele urechilor și închise 
ochii. 

Abia ieșise dintre alte două femei, însă nu se putea considera 
încă mulțumit. In plus, era la masă cu subiectele anchetei sale, 
deci nici motive pentru care să îl mustre conștiința nu avea. 

Deodată, în timp ce mâinile lui alergau înfometate pe 
coapsele tari ale fetelor, în salon se iscă o rumoare, precedată 
de câteva momente de tăcere. 

Toată lumea întoarse capul spre intrare, locul pe unde își 
făcuseră apariţia două femei absolut superbe, în localul acela - 
dominat net de asiatice cu fețe și trupuri de copile - două 
caucaziene înalte, blonde, îmbrăcate provocator, dar foarte 
elegant, neavând nimic asemănător celorlalte persoane de sex 
feminin, era normal să stârnească senzație. 

— In sfârșit, femei! rosti, parcă fără să vrea, comandantul. 
Parcă a trecut un secol de când nu am mai văzut femei în carne 
și oase. 

Cele două fete de pe genunchii lui își înteţiră mângâierile, 
însă comandantul le respinse hotărât împingându-le și 
doborându-le, fără să se sinchisească măcar, ca și cum ar fi fost 
niște scame. 

— Asta e cadoul pe care mi-l doresc, pentru sărbătorirea 
marelui eveniment, spuse el, îndreptându-se hotărât spre cele 
două, laolaltă cu alţi cinci, șase, marinari, de altfel, și urmărit 
îndeaproape, ca de un câine credincios, de secund. 

Lucky deveni foarte atent. În primul rând, fără să fie un 
obișnuit al locului, apariţia celor două străine, într-un asemenea 


89 


local, chiar la debarcarea celor doi proaspeți avansați, i se păru 
cel puţin suspectă. 

În plus, în modul în care se petrecuse polarizarea unei turme 
de marinari beţi înspre cele două, Lucky presimţi un scandal 
iminent. 

Deja barul se împărţise în două: spectatorii, cei care 
rămăseseră la mese, încordaţi, privind la confruntarea care le 
părea tuturor iminentă și „curajoșii”, cei câţiva marinari care se 
strecurau printre mese, încercând, fiecare, să ajungă cât mai 
repede la tejgheaua barului de care se sprijineau, privind 
provocator, cele două apariţii aproape neverosimile. 

Un negru și un mexican fură primii care ajunseră în preajma 
celor două. Se aplecară și le șoptiră ceva la ureche. 

Nu apucară să afle niciun răspuns, pentru că secundul îl 
îndepărtă pe mexican, spunându-i, cu o voce tăioasă: 

— Soldat, ai greșit adresa! Cele două domnișoare nu au chef 
și nici timp să piardă cu matrozii. 

— Dar de unde știi tu, băi uscătură, ce au și ce nu au chef 
fetele astea? se răţoi, obraznic, mexicanul. 

O palmă strașnică îi întoarse obrazul, proiectându-i capul în 
direcția opusă și făcându-l să stropească cu salivă și sânge pe 
roșcovanul de la bar, care privea impasibil desfășurarea de 
forțe. 

Palma venise din partea comandantului. 

— Cum vorbești, puță, cu un ofiţer superior? Vrei să ajungi în 
fata Curţii Marţiale? 

Între cei doi se strecură imediat negrul. Localul devenise un 
loc extrem de tăcut și de liniștit, în jurul celor șase făcându-se 
rapid un cerc. Puţini marinari mai rămăseseră așezați la mese. 
Majoritatea se îngrămădiseră pe marginile cercului, încercând să 
ajungă cât mai în faţă, pentru a asista la spectacol. 

În bună tradiţie americană, imediat începură și pariurile. 

Lucky se strecură tiptil în primul rând. Era extrem de stresat, 
pentru că nu știa ce ar fi trebuit să facă: să le împiedice pe cele 
două să intre în legătură cu cei pe care îi supraveghea, sau 
dimpotrivă, să le ajute. 

Făcu un calcul rapid. 

Dacă cele două sunt trimise să le monteze vreun dispozitiv 
savant, care să îl ajute pe Tumbek al-Khan să dobândească 
controlul asupra minţilor lor, nu ar trebui să le lase să își facă 


90 


jocul. Dacă însă cei doi și amiralul nu sunt singurii vizaţi de 
manevrele dementului, nu fac decât de dezamorsez o bombă, 
fără a avea șanse să aflu și locaţia celorlalte. Cum asta e 
varianta care mi se pare cea mai probabilă, e de preferat să le 
las să își facă jocul. Unde mai pui că există și varianta în care nu 
există nicio legătură între ele și Tumbek al-Khan ăla. Deși eu nu 
mai cred demult în coincidenţe. 

Intre timp situația se mai domolise. Negrul care se 
interpusese între comandant și soldatul pălmuit nu intenţionase 
să dezvolte conflictul, ci să îl aplaneze, impresionat de gradele 
care străluceau pe epoleţii celor doi certăreţi. 

— OK, OK! Aţi câștigat domnilor ofițeri. Dacă asta e 
modalitatea în care puteţi să vă faceţi rost de femei, noi nu vă 
stăm în cale. In fond, când o să ajungem urâţi și bătrâni ca voi, 
poate o să folosim aceleași mijloace, spuse el, luându-și 
companionul de braț și retrăgându-se în huiduielile generale ale 
pariorilor, care speraseră la ceva mai multă acțiune. 

— li scuzaţi pe acești mojici, se întoarse comandantul 
zâmbitor spre cele două frumuseți, care asistaseră impasibile la 
întregul incident, ca și cum nu ar fi avut nicio legătură cu ele. 
Uneori uită care le e locul și noi îi înțelegem. Oricine și-ar pierde 
capul la vedere unor femei atât de strălucitoare. Vă putem 
recomanda un alt local, ceva mai stilat? Eu și cu colegul meu am 
fi încântați să vă însoţim. 

Una dintre cele două blonde privi spre comandant ca spre o 
moluscă care i se lipise de picior, apoi aruncă, în scârbă, din 
vârful buzelor. 

— OK! 

Intregul bar izbucni în aplauze, ca și cum ar fi asistat la un 
spectacol cu final neașteptat. 

Cei patru părăsiră în scurt timp localul, urmaţi, la o distanță 
asiguratoare, de Lucky. 

e 

Tom puse de-o parte ultima farfurie de pizza, spre încântarea 
celor prezenţi în local, care începură să aplaude frenetic. 

— Nu credeam să reușești, spuse Giaccomo, uluit. Nici chiar 
eu nu credeam. 

— Ce să reușesc, puţă? Păi nu ar fi gata nici acum, dar nu mai 
e timp de prostii. Nu ai spus că vine șoferul în cinci minute? Nu 
am chef să fie distras de recorduri când vorbesc cu el. Așa că 


91 


hai, eliberaţi locul, spectacolul s-a terminat! Dacă merge bine cu 
amicul Luca, promit că mai urmează o rundă. Succesele îmi 
cresc așa tare apetitul... Ca și insuccesele, de altfel. 

Işi încheie pledoaria, tocmai când pe ușa localului își făcu 
apariţia Luca. Avea o figură plouată și era evident încurcat de 
situaţie, care nu părea a fi deloc pe placul lui. 

— Luca, mio cuore! îl salută cu un fals entuziasm Giaccomo. 
Bine ai venit! Hai, îndrăznește! 

Luca se apropie de locul indicat de Giaccomo, cu un pas 
șovăitor, nesigur. 

— Nu știu dacă chiar e așa bine că am venit! bolborosi el, 
înciudat, așezându-se în cele din urmă, pe scaunul de lângă 
Tom. 

— Luca, Luca, făcu, cu un aer întristat, Giaccomo. Ai uitat cui 
îi datorezi slujba? 

— Nu, nu am uitat, spuse interpelatul, cu și mai mare obidă în 
glas. De aia am venit. Dar vă avertizez de pe acum că nu sunt 
dispus să fac porcării pentru datoria asta. Mai bine mă omorâţi! 

— Hai, Luca! interveni împăciuitor Tom. Cine să te omoare și 
de ce? Nu te pune nimeni să faci nicio porcărie. Eu sunt Tom 
Roe, de la FBI. Am venit să îl ajut pe șeful tău să iasă dintr-o 
încurcătură, nicidecum invers. 

— Ce încurcătură? sări ca ars Luca. Cine v-a spus de accident? 
A fost vina mea! 

— Hei, hei... calmează-te, spuse Tom, amuzat, punându-i o 
mână grea pe umăr tânărului confuz. Nu ne-a spus nimeni de 
niciun accident. Tocmai ai făcut-o tu. Și chiar te-aș ruga să 
detaliezi. 

Luca deveni palid de tot, încât Tom se temu, pentru moment, 
că o să leșine. Însă își reveni repede și ceru un pahar de vin 
roșu. 

— Bine. Spun tot! Dar trebuie să îmi promiteţi că nimeni nu v- 
a păţi nimic. În fond, nu s-a întâmplat nimic grav, ba dimpotrivă, 
aș putea spune. 

— Mai exact, Luca, mai exact, îl îmbie Tom, cu un ton mieros. 

— Acum câteva zile, chiar înainte de ajunge acasă la domnul 
amiral, m-am trezit în fața mașinii cu o femeie. Nu îmi explic 
cum și de unde a apărut. Am lovit-o, sau cel puţin așa am avut 
impresia atunci. 

— Amiralul era cu tine? 


92 


— Da! Era în spate. 

— Aha. Și, presupun că nu a vrut să anunțe poliţia. 

— Întocmai, spuse Luca, mirat. De unde știți? 

— Elementar, dragă Watson. Dacă ar fi anunţat poliţia, nu mai 
aveai de ce să te ferești acum să povestești, spuse Tom, 
zâmbind îngăduitor. Continuă. 

— Da. Aveţi dreptate. Domnul amiral nu a vrut să îmi creeze 
probleme inutil. A luat-o pe femeie în casă, ca să îi acorde 
primul ajutor. Voiam să o chemăm și pe doctorița personală a 
domnului amiral, dar s-a dovedit că nu fusese nimic grav. 

— Aha... spuse Tom, cu subiînţeles. Cum era femeia, tânără! 

— Mamma mia! se entuziasmă deodată Luca. Che bella 
donna! O adevărată bijuterie. 

— Clar! spuse Tom, mai mult pentru sine. Și presupun că a 
doftoricit-o amiralul vreo câteva ore, nu? 

— Până dimineaţă, spuse Luca, plecând rușinat capul în 
pământ. Domnul amiral are o mare slăbiciune pentru femeile 
frumoase. Ca un italiano vero! spuse, mândru Luca. 

— E italian amiralul? se miră Tom. 

— După inimă, da! 

— Aha... așa se zice la voi... inimă. Noi îi spunem altfel, dar fie 
cum vrei tu! 

— Promiteți să nu spuneți nimic, nimănui despre asta? 

— Promit, puiule! Spune-mi însă, dimineaţă... presupun că ţie 
ţi-a revenit sarcina de a conduce bellezza aia acasă la ea, nu? 

— Da, confirmă Luca bănuiala detectivului. Dar nu acasă, ci la 
hotel. Nu era de prin partea locului. 

— Perfect, spuse Tom, mulțumit. Acum mai trebuie să faci un 
singur lucru, pentru mine, și după aia ești liber. Te poți 
considera și achitat de datoria cu angajatul, nu e așa, 
Giaccomo? 

ltalianul strâmbă din nas, dar privirea tăioasă a colegului său 
de școală îi readuse un zâmbet, aparent îngăduitor, pe figură. 

— Cum să nu! Bineînţeles! De altfel, cine mai ţinea cont de 
asta?... 

— Ce mai trebuie să fac, spuse Luca, răsuflând, în sfârșit, 
ușurat. 

Scăpase și de stresul unor confidente extinse, la care se 
așteptase la venire, și de apăsarea unor servicii ulterioare pe 
baza sprijinului blestemat de angajare în slujba amiralului. 


93 


— Mergi cu mine la hotel și o identificăm pe tipa respectivă, 
OK? 

— Ah... va fi cam greu, spuse Luca, brusc dezamăgit. 

— De ce? 

— A dispărut! Amiralul m-a trimis în aceeași zi, pe la prânz, să 
îi duc un mare buchet de flori - amiralul e un bărbat foarte 
galant - și să o invit, din partea lui la cină. Și plecase. 

— Ai aflat unde? se neliniști Tom deodată. 

— Nu! Nu lăsase nicio adresă. Amiralul a fost foarte afectat, 
însă totul s-a oprit aici. Chiar am fost surprins. 

— De ce? 

— Amiralul nu e genul să se dea bătut cu una, cu două. Nu 
numai când e vorba de femei, ci în general. Dar mai ales când e 
vorba de femei, ce e drept. 

— Și a lăsat-o baltă, zici? 

— Da. A vrut să îmi spună ceva, a deschis gura, apoi, 
deodată, a tăcut. 

— Aha, spuse Tom, ca pentru sine. A început controlul! 

— Ce control, se sperie Luca. 

— Nimic! E o vorbă de-a mea. Dar măcar îi știi numele, 
femeii? 

— Bineînţeles. Doar i-am verificat actele încă din seara 
accidentului. Pașaportul fusese emis de statul New York, dar nu 
am fost atunci atent și la adresă, nu părea important în acel 
moment. 

— OK! E suficient, spuse Tom, mulţumit de ceea ce aflase. 
Ești liber. 

Luca scrise pe hârtia întinsă de Tom numele frumuseții 
accidentate, se ridică și țâșni ca din pușcă. In locul lui se așeză 
Giaccomo. 

— Vrei să dăm de urma târfei? spuse el, pe un ton foarte 
serios, semn că trecuse în starea de detectiv. Incredibil cât de 
proști pot fi bărbaţii. Crezi că îl șantajează? 

— Da, dă de urma târfei rapid. Nu e vorba de șantaj, e ceva 
mult mai grav. Promit să îţi povestesc totul, dacă dai repede de 
adresa ei. 


94 


e Capitolul 9 e 


Cei patru intraseră, foarte tandru înlănțuiţi în hotelul din 
capătul străzi. Nu le trebuise mult ca să ajungă la o altă 
înţelegere decât cea privind „condusul în alt local”. 

Lucrul acesta îi confirma bănuielile lui Lucky. Era chiar nervos 
de dovada de prostie a celor doi ofiţeri. 

Șansele ca asemenea femei să intre într-un local precum cel 
în care au intrat și să accepte să fie agăţate, ca două 
autostopiste, sunt unu la un milion. Cât de prost trebuie să fii ca 
să înghiţi o asemenea momeală? se gândea el cu năduf. Oare 
ăștia nu fac niciun fel de instructaje pe domeniul ăsta? 

Era decis să le aștepte pe cele două vampe la ieșirea din 
hotel. In halul de beţie și la cât de stătuți erau marinarii, nu își 
făcea probleme că va avea prea mult de așteptat. Se așeză în 
barul hotelului, la o masă care îi permitea o vedere excelentă 
spre ieșire și comandă un whisky dublu, cu gheaţă, și un trabuc. 

Până termin trabucul, alea două apar, sau mă las de femei 
pentru toată viaţa mea, făcu el o prinsoare cu sine însuși. 

Adâncit în gânduri, nu observă că era, la rândul lui, filat. 

Un tip scund și negricios nu îl scăpa deloc din priviri, de când 
părăsise localul cu iz de bordel. 

După câteva minute, când se lămuri că Lucky avea de gând 
să mai stea o vreme la bar, se uită atent în jur, se ridică și se 
apropie, tacticos de bar. 

Se așeză în stânga scaunului americanului și comandă o 
cafea. 

— Am să îţi transmit ceva, spuse el, după ce barmanul îi 
aduse băutura și se îndepărtă de ei. Nu te întoarce spre mine, în 
primul rând! 

Lucky se abţinu, în ultimul moment, să facă exact ceea ce i se 
ceruse să nu facă. Era foarte surprins, dar își dădu seama 
imediat că, fără a ști despre ce este vorba, știu că nu e nicio 
farsă la mijloc. 

— Care e problema ta, enigmaticule? spuse el sarcastic și 
preventiv indiferent. 


95 


— Aceeași ca și a ta. Sunt omul lui Abu. M-a trimis să am grijă 
de tine și să te ajut. Însă nu e bine pentru niciunul dintre noi să 
fim văzuţi împreună. 

— Și eu ar trebui să cred dintr-una toate afirmaţiile tale? 

— Nu! Aș fi chiar îngrijorat să faci așa ceva. Să zicem doar că 
partenerul tău a avut o noapte de pomină, înainte de a ajunge în 
oaza Abn' el Hazar, și nu cu oricine, ci cu Fata Morgana, așa 
cum nu o vede niciun om alb. E bine? E suficient? Vrei să îţi 
povestesc și experiențele tale din oază? Cele cu amiralul și cu 
papagalii ăia doi care au urcat în cameră să dea la buci? 

— Nu, nu! spuse Lucky dumirit. De ce nu m-a anunţat Abu 
nimic? 

— Să spunem că semnalul telefonic e destul de prost în 
deșert, spuse mititelul, cu un sarcasm nedisimulat. 

— Da! acceptă Lucky explicaţia. Sunt foarte obosit și vorbesc 
tâmpenii, evident. Cum te numești? 

— Ascultă, câine american! Faptul că sunt aici nu mă face să 
simt nevoia să mă bat pe burtă cu tine. lar motivul pentru care 
nu ai niciun interes să fii văzut cu mine și nici să cunoști numele 
meu, este că am omorât mai mulţi ca tine decât ai putea tu 
număra. Cred că ne-am lămurit, nu? 

— Aha! spuse Lucky, edificat. Eşti un terorist căutat, 
presupun. 

— Sunt un luptător pentru libertate. Teroriști sunteți voi, dar 
nu e timpul acum de dispute ideologice. Abu mi-a cerut să fac 
un lucru, îl fac. Nici noi nu avem interesul să se termine cu 
lumea asta prea repede. Cel puţin nu înainte de a termina noi cu 
voi, de tot. 

— Ești foarte virulent! constată Lucky cu îngrijorare. Ești sigur 
că Abu te-a trimis? Și ce o să faci după ce rezolvăm treaba? O să 
îmi iei gâtul? O să mă arunci în aer? 

— Nimic nu e exclus, totul e posibil! lar Abu nu are nimic a 
face cu asta. Abu e un om sfânt. Unul dintre cei care veghează 
la păstrarea echilibrului lumii. Nu o să înţelegi niciodată asta, 
ghiaur ignorant. 

— Hei, hei! Mai ușor cu invectivele. Poate mă întorc la tine și 
te fac martir al independenței, cât ai clipi. Hai să conlucrăm, 
dacă crezi că e nevoie, fără imprecaţii stupide. 

— OK, OK! Pentru cauză pot să fac și asta. Cine sunt tipele? 
Au vreun amestec în toată tevatura asta? 


96 


— După părerea mea, da. Au un amestec direct. Ştii, deja, că 
Tumbek al-Khan, pentru a controla minţile la mare distanță, are 
nevoie de un mediu propice. 

— Asta poate însemna orice. Ceva mai precis nu poţi spune? 

— Aș vrea eu, dar nu. Poate fi orice, într-adevăr, de la un 
dispozitiv savant, la o insectă sau pastilă înghițită fără voie. 

— Aia cu dispozitivul savant... uit-o! 

— De ce? 

— Tumbek al-Khan nu e un extraterestru, ca în filmele voastre 
stupide. Și face lucrul ăsta de sute de ani, de când nici cuvântul 
„dispozitiv” nu era inventat, probabil. Trebuie să fie ceva 
organic. Eu îţi propun ceva. Nu știu cum rezolvi tu treaba cu 
imbecilii, ca să depistezi ce e ciudat cu ei, dar eu sunt sigur că 
am metodele necesare să le fac pe fete să vorbească. Și când 
spun asta, crede-mă că știu ce spun. 

— Te cred, nicio problemă. Nu e rău planul, deși mărturisesc 
că le-aș fi luat eu pe femei. Mi se par mai importante decât 
imbecilii ăia doi. În fond, dacă ele ciripesc, ăștia nu trebuie 
decât izolați. 

— Atunci izolează-i tu, și ne vedem, la două ore după ce le iau 
pe fete, în barul hotelului tău. 

— ÎI știi? întrebă uimit Lucky, apoi se necăji că pune 
asemenea întrebări. 

De altfel, arabul nici nu catadicsi să răspundă. 

Lucky se foi pe scaun. Nu era foarte mulțumit de târg. De 
fapt, planul era foarte corect și bine gândit, în condiţiile în care 
toată lumea juca corect. Or, exact aici era problema lui. In ce 
măsură arabul juca corect? Dacă lua fetele și dispărea în peisaj? 

— Uite, nu trebuie să mi-o iei în nume de rău, dar vreau să vin 
și eu cu fetele, se decise el să pună problema în termenii care îl 
linișteau. 

— Asta nu se poate! spuse arabul ferm. Dar, dacă nu ai 
încredere, eu pot să mă retrag din joc. Îţi las ţie și fetele și tot. 

— E cacealma? întrebă retoric Lucky. 

— Eu cred că ești din cale afară de obosit. Numai întrebări 
idioate îmi pui. Dacă nu ar fi garantat Abu pentru tine, de mult 
eram plecat. Nu pot să te iau odată cu fetele, pentru că nimeni 
nu trebuie să meargă în locurile în care acţionăm noi, clar? Sau, 
dacă merge, nu trebuie să mai plece, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 


97 


— Adică... fetele... 

— Ascultă, ghiaure! Aici nu e joacă de copii. Nu veni cu 
porcării din astea, că nu e vorba de suflete nevinovate. Trebuie 
să îți reamintesc ce planuri facilitează târfele alea două? 

— Mda! Recunosc că sunt strâns cu ușa. Timpul nu pare să 
mai aibă răbdare cu noi. Mi-am închipuit că, dacă cei doi 
marinari nici măcar nu sunt încă șefi pe submarin, imaginile pe 
care le-am văzut se mută undeva într-un viitor îndepărtat. Ori, 
numirea deja s-a făcut. Deci, lucrurile se precipită. 

— E ceva ciudat, spuse arabul. Ce nu am înțeles nici din 
explicaţiile lui Abu, care nici nu s-a ostenit să explice prea 
multe, ce-i drept: de ce nu le luăm noi gâtul? Și ce treabă avem 
noi cu amiralul? Ce ne pasă că se sinucide? 

— Nici tu nu pari foarte proaspăt, spuse, satisfăcut Lucky. 
Pentru simplu motiv că există prea puţine posibilităţi ca ăștia doi 
să fie singurele bombe amorsate. Sau, chiar dacă sunt 
singurele, pentru moment, Tumbek al-Khan ăsta poate amorsa 
altele, dacă nu aflăm cum procedează, sau, cel mai indicat, dacă 
nu îl lichidăm. 

— Ha, ha, ha! râse arabul, străduindu-se, totuși, să o facă 
înfundat. Să îl lichidaţi pe Tumbek al-Khan. Voi, niște 
necredincioși? Păi nici măcar nu puteți ajunge în apropierea lui. 
Asta a fost bună! Voi, americanii, nu prea aveţi simţul realității. 
Asta e o misiune imposibilă. Dacă e tot ce îţi vine în minte, mai 
bine ne ducem de acum la culcare și așteptăm cuminţi sfârșitul. 

Nu mai avură timp să se mai contrazică. Lucky își terminase 
trabucul și fetele apărură, proaspete ca o dimineaţă de 
primăvară, din ascensor. 

— Deci rămâne cum am stabilit, spuse Lucky, cu o strângere 
de inimă. Le iei tu pe fete și eu pe nătărăi și te aștept în două 
ore la mine la hotel, nu? Dar poţi să le iei? 

Arabul nu se osteni să răspundă. Plecase deja spre cele două. 
Le abordă cu un surâs pe buze și le șopti câteva cuvinte în 
ureche. Fetele păliră vizibil și începură să caute, din ochi, o 
soluție de a scăpa. Imediat, din fotoliile răspândite în hol, se 
ridicară patru bărbaţi, care zâmbiră și le salutară afabil. 

Fetele înţeleseră cum stătea situaţia și îl însoţiră, fără să mai 
spună nimic, pe arabul mărunţel care zâmbea necontenit. 


98 


Tom nu apucase să își mai respecte promisiunea de a mai da 
un recital de înfulecat. Giaccomo dăduse de urma fetei, cel puţin 
de cea a adresei acesteia și Tom se îmbarcă din nou pe avion, 
pentru a se întoarce la New York, unde părea să sălășluiască 
frumoasa necunoscută cu nume rusesc: Natașa Petrovna. 

Dăduse deja instrucţiuni ca adresa să fie ţinută sub 
permanentă observaţie și să îi fie raportate orice mișcări 
suspecte. 

Ajunse în New York frânt de oboseală. 

Aproape că regreta noaptea de sex pe care o petrecuse cu 
minunea deșertului. Era singura noapte în care ar fi putut să 
doarmă, probabil, în ultimele săptămâni. 

Din avion sări în mașina pe care o trimiseseră cei de la birou 
să îl aștepte și, de acolo, direct în Spring Street. 

În jurul blocului în care se găsea Natașa se strânseseră deja 
trupe serioase. Când ajunse acolo Tom, se luă cu mâinile de 
cap. 

— Ce-i, mă, cu voi aici? 

— Păi nu ai zis șefu', să supraveghem locul cu maximă 
atenţie? 

— Păi bine, băi, boilor! Maximă atenţie nu înseamnă maximă 
expunere. la, să dispară imediat toate echipajele astea! E 
supraveghere, la dracu, nu asediu! Jimmy, ia vino încoace! 

De Tom se apropie, la auzul chemării, un puști care părea 
abia trecut de majorat. 

— la spune, băi băiete, că tu ești mai destupat, ați verificat 
adresa? E reală? 

— Reală, șefu'! Am vorbit și cu portarul. 

— Și, o știa?... Pe tipă? 

— Ştia, șefu! Și încă cum! Îi curgeau balele numai când îi 
pomeneam numele. Se pare că stă aici de vreo cinci ani. A venit 
din Rusia, după deschiderea graniţelor. Nu se știe ce învârte, 
dar e mereu aranjată și elegantă. Portarul crede că e curvă de 
lux și eu, să recunosc, mă gândesc la același lucru. 

— Ceva dispariţii, plecări pe o durată mai mare de timp? 

— Da! Cică ar fi lipsit vreo două luni și s-a întors de curând. 

— Hm! Unde o fi umblat? 

— Acasă, în Rusia! spuse Jimmy, sigur pe efectul vorbelor 
sale. 


99 


— l-auzi! sări în sus Tom, exact cum anticipase tânărul. De 
unde știi? 

— Se poate, șefu'? făcu tânărul, prefăcându-se lezat. Am 
verificat tot ce am putut găsi despre ea. lar treaba cu pașaportul 
era chiar floare la ureche. 

— În Rusia zici... hm! Când o să scăpăm de comuniștii ăștia, 
oare?! Acum știi unde e? 

— E sus, șefu'! Și are și vizitatori. 

— Ce, mă? sări ca ars namila. Păi și acum îmi spui? 

— Păi dacă acum m-aţi întrebat, șefu'... spuse tânărul, 
dezamăgit de reacţia lui Tom, tocmai când credea că își făcuse 
impecabil treaba. 

— Bă! Am obosit spunându-vă: esenţialul, din prima! Cu asta 
se începe. Nu trebuie să vă trag eu de limbă... mama mă-sii de 
viaţă, că numai printre cretini mi-a fost dat să trăiesc! Gata, 
intrăm peste ei! 

— Cum să intrăm, șefu', peste ei? Păi avem mandat? 

— Tii! Ce am uitat, se lovi Tom cu palma peste frunte. Tu ce 
zici, obținem mandatul înainte de a ARUNCA ASTA LUMEA IN 
AER??? Hai, că mă plictisiţi! Mă duc singur și pe răspunderea 
mea. La ce etaj? 

— La cincizeci șefu', spuse Jimmy, reţinându-și cu greu 
impulsul tineresc de a-l urma pe Tom. 

Știa că e o operațiune riscantă, nu pentru viaţa lui, ci pentru 
carieră. Oricum ar fi ieșit, apărea o pată pe dosar pe care nu și-o 
putea permite. 

Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Tom îi aruncă în scârbă, în 
timp ce își punea pe el vesta antiglont și o tulea spre intrarea în 
imobil: 

— Decât carieră cum vrei tu să faci, mai bine vinzi ziare în 
colţ, băiete. Pierzi toată distracţia! 

Ajunse la ușă și constată, cu un zâmbet amar, că nu 
îndrăznise nimeni să îl urmeze, ca să îi asigure un spate. 

Pentru ce căcănari mă lupt eu să salvez lumea? își spuse Tom 
și bătu cu forță în ușă. 

— Deschide, Natașa! FBI! 

Nu se auzi nimic de dincolo de ușa groasă, așa că Tom mai 
bătu o dată. 

— Deschide sau sparg ușa! Nu mă joc! 


100 


Trei gloanţe îi șuierară pe la urechi, după ce străpunseră ușa 
ca pe o bucată de brânză. 

Tom se aruncă într-o parte și scoase, cu rapiditate, pistolul din 
teacă. 

— Ai înnebunit? Eu vreau să îţi pun niște întrebări și tu tragi în 
mine? Vrei să te sinucizi? Aruncă-te de la etaj, îţi va fi mai ușor! 

Se poziţionă în faţa ușii și trase, la rândul lui, trei cartușe, ca 
să fie sigur că nu stă nimeni în dreptul ei, apoi trânti un picior, 
cu toată forța. 

Ușa sări din țâțâni, ca o perdea de duș. 

Tom se aruncă orbește înainte, sărind și rostogolindu-se în 
încăperea a cărei topografie nici măcar nu o bănuia. 

Insă calculase bine. Ca orice apartament american care se 
respectă, nimerise direct în living-room. Un ropot de gloanțe îi 
trecu iar pe lângă ureche. Veneau din stânga lui, așa că mai 
făcu un salt, mai în profunzime, spre canapeaua pe care 
apucase să o vadă încă de la prima rostogolire, trăgând, în 
același timp în direcția de unde veniseră cartușele. 

Auzi un icnet scurt și zgomotul unui trup prăbușindu-se. Știu 
că nu trăsese în gol. 

Dacă e numai unul, am scăpat. Dacă am nimerit-o pe ea, am 
încurcat-o, se gândi el, în timp ce își schimba încărcătorul, 
ghemuit cu greu în spatele canapelei, prea mică pentru 
gabaritul lui. 

Se întinse pe jos și scoase, prudent, capul de după canapea. 
În dreptul lui, la câţiva metri mai încolo, zăcea corpul însângerat 
al unui bărbat solid, îmbrăcat la patru ace. Revolverul îi sărise, 
din căzătură, cu puţin în dreapta lui. 

Am scăpat, deocamdată, răsuflă el ușurat. Identifică ușor 
arma și își dădu seama că ei îi aparținuseră cartușele care 
ciuruiseră ușa. Ei, sau uneia de același calibru, în orice caz. Nu 
se mai auzea niciun zgomot, așa că își încercă norocul. Ochi 
bine trupul căzut la pământ și, cu un salt greu de închipuit la 
vederea corpolenţei sale, sări până în spatele acestuia, luându- 
și-l ca scut. Niciun alt cartuș nu porni înspre el. De acolo de 
unde se găsea avea și o perspectivă mai bună asupra 
apartamentului în care intrase într-o manieră atât de 
neobișnuită, uitând să dea bineţe. Apartamentul părea suficient 
de mic pentru a-i permite o privire îndestulătoare asupra 
împrejurimilor. Nu mai văzu pe nimeni, așa că se îndreptă, 


101 


târându-se și trăgând, în același timp după el, cadavrul elegant 
spre camera alăturată. 

Acolo, în pat, o găsi, legată fedeleș, pe femeia care pricinuise 
tot tămbălăul acela. Se ridică, imprudent, pentru a se apropia de 
ea. Atunci încasă un glonţ. Se prăbuși, nu înainte de a observa 
un al doilea individ, la fel de bine îmbrăcat, ascuns în spatele 
tocului ușii dormitorului. 

Acesta zâmbi, satisfăcut de șiretenia de care dăduse dovadă. 
Se apropie de trupul care părea lipsit de cunoștință al namilei. 
Imprudenţa îi fu fatală. O lovitura năucitoare de picior îl lovi în 
ceafă. Omul nici nu mai știu ce l-a lovit. Se prăbuși, ca un 
buștean, la podea, lovindu-se puternic cu fața de parchetul 
lustruit și strălucitor de curat. 

Tom se ridică, privind cu dispreţ la cel căzut. 

— Amator! spuse el, cu scârbă. Credeai că un glonț mă poate 
face pe mine să mă prăvălesc la podea? Cu atât mai mult cu cât 
s-a oprit în vestă? 

ÎI împinse cu piciorul, ca pe un sac de cartofi, și se apropie de 
pat, de unde Nataşa, legată bine și cu căluș la gură, urmărise, 
îngrozită, întreaga scenă. 

Era îmbrăcată într-un halat de baie, care se ridicase peste 
genunchi, spre încântarea vădită a detectivului. 

— la uite ce bijuterie avem aici! spuse el, mângâindu-i piciorul 
cu delicateţe. l-ai primit pe domnii în halat de baie... Înseamnă 
că eraţi cunoscuți, nu? 

Îi îndepărtă călușul, cu gesturi lente și senzuale. 

— Nu e păcat să astupe asemenea buze? la să vedem, ce știu 
ele să spună? 

— Ești nebun! strigă Natașa, imediat ce își văzu vorbitoarea 
eliberată. Era să mori de două ori și mă pipăi pe picioare? 

— Ei, ei! spuse Tom, altoindu-i un dos de palmă care îi făcu 
buzele să plesnească că păstăile coapte de fasole. Nu e frumos 
să vorbeşti urât cu salvatorul tău! Repede, că nu am timp! Ce i- 
ai făcut amiralului Peter Milligan și ce poţi să îmi spui despre un 
anume Tumbek al-Khan? 


102 


e Capitolul 10 e 


Lucky nu avusese deloc de furcă, la început, cu vajnicii 
comandanţi ai submarinului strategic „The Red Spider”. li găsise 
prăbușiți de osteneală și de băutură, sforăind zgomotos, în 
pielea goală. Comandantul zăcea pe covor, iar secundul de-a 
latul patului răvășit, semn al unei lupte sexuale ce avusese loc 
acolo. 

Lucky îi privi scârbit, gândindu-se cu groază pe mâinile cui 
încăpea soarta omenirii. Deodată, fără să își explice ce se 
întâmplă, se trezi apucat de gât pe la spate, de mâinile 
viguroase ale comandantului. Nu înțelese cum ajunsese în 
postura aceea ingrată. Lăsă însă gândurile acelea pentru mai 
târziu. Pentru moment se mulțumi să își arunce cu putere capul 
pe spate, lovindu-l puternic pe individ, oricum extrem de ametit, 
în gură. 

Nici nu se prăbuși bine comandantul, că Lucky auzi, distinct, 
vocea pe care și-o amintea de fiecare dată cu groază, urlând: 

Trebuie să îi crăp capul spionului ăstuia! 

Lucky se întoarse brusc, la timp pentru a-l zări pe secund cum 
se repede la el, cu gesturi de somnambul, înarmat cu veioza de 
la capul patului, pe care încerca să i-o înfigă în cap. 

Se feri și lovitura îi amorți pe loc umărul drept. Mai repezi o 
dată capul, de data asta în faţă, izbindu-l năpraznic în fața 
buhăită de alcool pe agresorul teleghidat. 

Secundul se prăbuși și el, ca secerat, peste trupul 
comandantului. 

Deci a început controlul, se gândi Lucky, îngrijorat. Ce 
dracului le-o face? Ce le-o băga în sânge? 

Îi întoarse repede pe toate părţile, încercând să găsească 
urme de injecții, de tăieturi, orice. 

Nu găsi însă nimic. Cercetă camerele. Nici măcar nu se băuse 
nimic. Paharele erau neatinse, minibarul de asemenea. 

Se scărpină în cap, uimit. Nu putea pricepe ce se întâmpla, 
dar rezultatele erau uluitoare. li legă bine pe cei doi, gândindu- 
se că deocamdată sunt inutilizabili. Se uită la ceas. Mai avea 
mult timp până la întâlnirea cu arabul. 


103 


Se răzgândi în privinţa celor doi. Îi duse în baie și îi trânti pe 
amândoi în cadă. Dădu drumul la jetul cu apă rece peste 
capetele lor. Ropotul cadenţat al apei, oboseala acumulată în 
ultimele săptămâni și durerea din ce în ce mai puternică din 
umăr îl copleșiră deodată. 

Se așeză pe bideu și își luă capul în mâini, încercând să își 
revină. 

Deodată se trezi într-un loc absolut necunoscut, plin de o 
vegetaţie luxuriantă și cu o lumină orbitoare inundând întregul 
spațiu. 

In faţa lui stătea, sau mai bine zis plutea, o aschimodie de 
om, rotunjor, îmbrăcat în șalvari roșii, cu o haină de blană de 
samur și o tichie caraghioasă în cap. 

Individul îl privea uimit, cu o duritate în lumina ochilor pe care 
Lucky o simţi tăindu-i efectiv corneea. Închise ochii, pentru a 
scăpa de arsura privirii ciudatului personaj. 

— Nu știu cine ești și cum de te întretai cu planurile mele. Se 
poate ca lumea de astăzi să îmi ofere și ceva surprize, însă mi-e 
greu să cred că ai idee în ce te bagi. 

Lucky recunoscu cu spaimă „vocea”. Murmură, parcă fără 
voia lui: 

— Tumbek al-Khan. 

— Aha! spuse mulţumit arătarea. Deci am „făcut cunoștință” 
pe „filieră arabă”. Oaza Abn' el Hazar, dacă nu mă înșală 
memoria.  Impresionant, pentru un american, trebuie să 
recunosc. Să se fi schimbat așa dramatic echilibrul mondial în 
ultima săptămână? Nu prea îmi vine să cred. Mai curând e vorba 
de un noroc chior. 

— Uneori conflictele mărunte încetează când se ivește un 
pericol major, spuse Lucky, adunându-și toată puterea pentru a 
reuși să îl privească în ochi pe mongol. 

— Hm! făcu ironic Tumbek Khan. Așa crezi tu? Ha, ha, ha! Nici 
nu știu când sunteți naivi și când sunteţi de-a dreptul idioţi. Nu 
știu de ce mi-am închipuit ca ai putea fi un adversar redutabil. 
Eşti o simplă întâmplare nefericită. Crezi că dacă îi ai pe amețiții 
ăștia doi mă oprești pe mine? 

— Nu, nu îmi închipui asta! De aia va trebui să te omor! spuse 
Lucky, simplu. 

— Da! Aici cam ai dreptate. De aia mă și gândeam să îţi dau 
un sfat: fă ce știi tu mai bine ca să îţi închei penibila viaţă în 


104 


plăcere. Pentru că, să mă omori pe mine e imposibil. Să mă 
găsești pe mine, e imposibil; ce să mai vorbim de altele. Hai, 
dispari, că mi-am irosit degeaba timpul cu tine. Auzi tu: 
„conflictele mărunte încetează când se ivește un pericol major”. 
De unde dracu scoateţi imbecilităţile astea? Ha, ha, ha! 

Personajul deveni treptat neclar, lumina soarelui se estompă 
treptat și în mintea lui Lucky începu din nou să se audă 
zgomotul cadenţat al apei de la duș. 

Se trezi, spre bucuria celor doi ofițeri, înghețaţi de-a binelea 
sub jetul de apă, care inundase deja camera de baie și se 
strecura cu încetișorul spre restul camerei de hotel. Numai 
păreau deloc buimaci, nici beți. 

— Inchide odată apa asta, că am năucit de frig aici, spuse 
comandantul, pe un ton imperativ. Tu nu ești americanul ăla 
care voia să ne dea de băut? Ce cauţi aici și de ce suntem 
legaţi? 

— Ca să nu faceţi prostii, spuse Lucky, închizând apa la duș. 

— Cum îţi permiţi, tinere? sări secundul. Știi cu cine stai de 
vorbă? 

— Cu doi inconștienţi, care au primit, fără niciun motiv, o 
avansare pe o navă americană care poate aduce sfârșitul lumii 
și care nu au găsit ceva mai bun de făcut decât să se lase 
agăţaţi de două femei aflate în slujba unui terorist. Hai, spuneți- 
mi că nu am dreptate! 

— He! spuse comandantul, pălind deodată... sunt sigur că eo 
confuzie. Doamnele acelea... hm! Nu erau în niciun caz 
teroriste. Nu ne-au făcut nimic, nu ne-au întrebat nimic. Doar 
sex sălbatic. Să ne fi filmat? Nu, nu cred. 

— Le-am verificat foarte bine, șefu', sări secundul. Chiar ne 
crezi niște imbecili? se răţoi el la Lucky. Ne-am luat toate 
măsurile de siguranţă. Nu am băut nimic cât am stat cu ele, nu 
puteau să ne adoarmă. 

— Eu v-am găsit sforăind ca porcii. 

— Păi asta numai după ce au plecat. Așa că, stimate domn, 
nu știu cine ești, dar te asigur că ești în mare eroare și într-un 
rahat și mai mare. 

— Nu am timp să vă explic acum. Vă amintiţi că aţi încercat 
să mă omorâţi? 

— Noi? se minunară amândoi, la unison. 


105 


— Chiar voi. Nu vă amintiţi, pentru că cineva v-a controlat 
minţile. Și o face și în momentul ăsta, dacă vrea. Nu știu ce v-au 
făcut femeile alea, dar o să aflu. Până atunci, îmi e imposibil să 
vă dau drumul. Prezenţa voastră pe submarin, în actualele 
condiţii, ar fi sinucidere curată, pentru toată omenirea. Cu 
respect! mai spuse Lucky, apoi părăsi camera de baie și pe cea 
de hotel, lăsându-i perplecși pe cei doi nătărăi. 

e 

Tom reușise, după mai mult timp decât își închipuise, să 
scoată toate informaţiile de la Natașa. Pricepuse de la început 
că, deși erau doar ei doi în cameră, cei doi figuranţi nemaifiind 
de luat în calcul, nu erau singuri. 

Femeia rezistase tuturor tehnicilor lui de interogare, până 
când Tom își aminti de ceea ce îi spusese Lucky despre controlul 
minţilor. 

— Aha, spuse el, la un moment dat. Presupun că ai un blocaj 
pe creier și blocajul ăla nu e de la tine. 

Nataşa se uită la el înspăimântată. Voia să îl avertizeze 
despre pericolul în care se află, dar nu reușea să articuleze 
niciun cuvânt. Un blocaj complet îi oprea cuvintele pe buze. 
Simţea cum îi arde creierul de efort, iar matahala aia era 
incapabilă să priceapă ceva. Leșinase de câteva ori, în urma 
loviturilor năprasnice aplicate în cele mai sensibile părți. Își 
simţea ficatul făcut praf. Era sigură că nu o să reziste dacă nu 
era dusă la spital în următoarele ore. Nu îi părea foarte rău. 
Insă, ceea ce o afecta cel mai tare, era că urma să moară fără 
să spună ce voia să spună. Sfârșitul tuturor era atât de aproape, 
încât moartea ei, cu ceva timp înainte, nu mai conta. 

— la să încercăm noi ceva inedit. Dacă durerea nu îţi 
deblochează creierul, poate extazul o va face. 

Tom se ridică tacticos și începu să se dezbrace, sub privirile 
înmărmurite ale femeii. 

— Ca să te scutesc de dezvăluiri inutile, te anunţ că știu că 
ești parte într-un plan care intenţionează să distrugă lumea. 
Știu, de asemenea, și cine îţi constipă creierul în acest moment. 
Un dubios pe nume Tumbek al-Khan, dacă nu mă înșală 
memoria. Ceea ce vreau eu să știu, e cum de reușește să 
controleze minţile pe o rază atât de mare. Mai precis, ce i-ai 
injectat amiralului de l-ai făcut „accesibil”? 


106 


Natașa încerca să comunice cu ochii. Fu bucuroasă când văzu 
că matahala cunoaște deja mult mai multe decât își permisese 
ea să spere. 

La vederea monstruozităţi eliberate de pantalonii căzuţi pe 
jos, avu o grimasă de panică. Incerca să își dea seama ce 
urmărește animalul. 

Acesta o întoarse brusc pe burtă și începu să își introducă, cu 
mare greutate, imensul falus în anusul ei virgin. Urletele ce 
urmară îi spuseră lui Tom că se găsește pe calea cea bună. 

— Cred că asta o să dea rezultate, spuse el, rânjind. Și are și 
avantajul că e mult mai plăcută. Dacă nu acum, puţin mai 
târziu, o să vezi! 

Orgasmele simultane, de o forță pe care Nataşa nu o crezuse 
posibilă, o eliberară complet de orice control mental. Printre 
gemete de plăcere îi povesti matahalei experiențele prin care 
trecuse în îndepărtata Siberie. 

e 

Lucky fu întâmpinat, încă de la intrarea în hotelul său de 
arabul trimis de Abu. Acesta părea foarte panicat și nu mai ţinea 
seama de niciun fel de precauţii în abordarea lui Lucky. 

— E groasă, omule! spuse el, de cum îl văzu pe american. 

— Au vorbit fetele? spuse Lucky, mai mult ca să se afle în 
treabă. 

Arabul zâmbi cinic, privindu-l ușor condescendent pe 
interlocutorul lui. 

— Tu ce zici? Hai că nu avem timp de confidențe. Se pare că 
fetele fac parte dintr-o rețea foarte bine organizată și extinsă de 
prostituate de lux, controlate de o anume Natașa Petrovna, care 
s-ar putea să fie fost ofiţer KGB. 

— Și ce e așa înspăimântător aici? nu pricepu Lucky de unde 
atâta precipitare în arabul ce păruse, cu câteva ore mai 
devreme, foarte stăpân pe sine. 

— Stai, că asta nu e totul! Fetele, nu toate, dar nici puţine, au 
fost convocate, acum câteva săptămâni, de această Natașa într- 
un orășel din Siberia. De acolo au fost preluate de niște ciudaţi, 
care le-au dus undeva la dracu în praznic în Siberia, într-o 
locație dubioasă și ţinute, goale, într-o seră. Se pare că au fost 
expuse la impregnarea cu o substanță organică, un fel de drog, 
care le-a pătruns în pori, pe tot corpul. 


107 


— Aha! Asta era! Și, cum sunt femei superbe, niciun bărbat 
nu rezistă tentaţiei de a le linge, măcar la păsărică, dacă nu și în 
rest. 

— Exact! Și-au dat seama că e ceva ciudat, pentru că 
bineînţeles s-au giugiulit și între ele, ca fetele, deh. Și de atunci 
spun că au apucături ciudate și acţiuni pe care nu și le pot 
explica, ca și cum cineva le-ar intra în minte... 

— Tumbek al-Khan, evident. 

— Așa că e clar ce avem de făcut, nu? 

— Să îl omorâm pe nemernic! spuse Lucky, furios și strângând 
pumnii. 

— Ha, ha, ha! izbucni în râs arabul. Cum să îl omori pe 
Tumbek al-Khan? Ai înnebunit? Să le găsim pe fete, asta trebuie 
să facem! Și să aflăm pe toţi cei cu care au intrat în contact de 
la revenirea din Siberia. 

— Eu cred că tu ai înnebunit, spuse Lucky. Nu cumva ţi-ai pus 
limba pe unde nu trebuie și acum te controlează ticălosul ăla? 

Arabul deveni brusc nervos. Îl apucă pe Lucky de piept, deși 
acesta era cu un cap mai înalt ca el, și îi șuieră printre dinţii 
încleștaţi: 

— Martirii lui Allah nu se ating de femei, ar fi trebuit să știți 
lucrul ăsta. 

— E, pe dracu! spuse Lucky zâmbind. Sunteţi toţi poponari? 
Nu aș fi crezut! 

Arabul scoase flăcări pe nări. 

— Nu, necredinciosule! Nu homosexuali, ci neprihăniţi! 

— Wow! Ești virgin? O fi mai bine sau mai rău? În fine. Hai să 
căpăcim niște telepați. 

— Stai, strigă arabul, când îl văzu pe Lucky întorcându-i 
spatele. Nu poţi să îl găsești pe Tumbek al-Khan, nu înţelegi? 

— Pot să găsesc pe oricine, cât timp se găsește pe planeta 
asta. Cât de mare să fie și Siberia aia. Doar am bătut noi 
deșertul! 

— Și? întrebă cu subiînţeles arabul. Aţi găsit oaza? 

Lucky se opri. Işi dădu seama, în sfârșit, de ceea ce vorbeau 
cu toți. Ca și în episodul cu oaza, ascunzătoarea lui Tumbek era 
plasată într-o dimensiune paralelă. 

— De aia era el așa sigur că nu îl pot omori, murmură Lucky. 

— Care el? Ai vorbit cu el? rămase perplex arabul. 

— Am avut o mică conversație, spuse Lucky, nonșalant. 


108 


— Extraordinar! se minună, din nou, arabul. Înseamnă... 
Înseamnă că se teme! 

— Sau că îi plac scenele patetice și teatrale, se păstră mai 
rezervat Lucky. 

— Nu, nu... se teme! Se teme de tine! Extraordinar! Trebuie 
să încercăm, ai dreptate. 

— Păi și cum rămâne cu ascunzătoarea? îl provocă Lucky pe 
arab. 

— Vorbim cu Abu. S-ar putea ca, împreună, să reușiţi să o 
dibuiți. Cu ce o să vă ajute asta... rămâne de văzut. 


e Capitolul 11 e 


Krasnoiarsk-ul era un orășel mort. Forţele armate ale noului 
imperiu se aliniaseră cuminţi și așteptau sosirea din moment în 
moment, a coordonatorilor acţiunii de distrugere a unui loc care 
nu exista. 

— Cred că a înnebunit lumea de tot, spuse Igor Fedorovici, 
scuipând dispreţuitor în direcţia bocancului adjunctului său, 
Vanea Mitrovici. 

Flegma groasă și densă ateriză, cu precizie de milimetru, pe 
bombeul lustruit al bocancului drept. 

— Mai bine că a înnebunit că așa mă lovise o plictisealăăăă, 
spuse Vanea, căscând. Inainte mai făceam câte-o aplicaţie, 
ceva, mai omoram câte un disident ascuns printre ursuleţi 
polari. Acum... numai ăia din Caucaz mai au parte de ceva 
acţiune. Aici a încremenit totul. 

— Da... și ce să spun... acum că o să alergăm după zmei și 
balauri, ţi se pare probabil o provocare nemaipomenită? Ai dat și 
tu în mintea copiilor? Mai ţii minte când ne trimiteau, ba în 
stânga, ba în dreapta, că nu știu ce alcoolici din taiga văzuseră 
farfurii zburătoare? 

— He, he, ce vremuri, râse cu poftă Vanea, trăgând un gât 
consistent de vodcă. Nici de asta nu mai avem parte. Dar acum 
e o treabă mai serioasă. Vin americanii. Și ai noștri le-au permis, 
chiar îi ajută. Trebuie să recunoști că nu e lucru de nimic. 

— Nu... făcu, ironic, generalul Igor Fedorovici. Americanii nu 
se pot înșela. Că tocmai băgară jumătate din lume să caute 
arme de distrugere în masă în lrak. Măcar nu ne-am dus și noi, 
să ne facem de râs. Și s-au gândit, probabil, că nu e timpul 
pierdut și ne băgară și pe noi în joc. 

Vanea nu mai apucă să dea nicio replică, pentru că văzduhul 
se umplu de zgomotul înfiorător al unui elicopter uriaș, de 
transport, care își rotea palele imense din ce în ce mai aproape 
de pământ, tulburând zăpada și lovind cu valuri de aer îngheţat 
obrajii roșii ai soldaţilor împrăștiați la sol. 

Primul care cobori din elicopter fu Tom. 


110 


Cei prezenţi la aterizare făcură un „Ooo!” când văzură prima 
apariţie. Silueta gigantică a detectivului era mult amplificată de 
îmbrăcămintea groasă cu care îl înveșmântaseră cei de acasă, 
pentru a-l proteja de frigurile năprasnice din Siberia. Imediat 
după Tom, cobori și Lucky, urmat de Abu. 

Cei trei pășiră, cu capul plecat și ţinându-se de căciulile mari, 
pentru a le păstra pe cap sub curentul de aer stârnit de palele 
elicei elicopterului, care încă se mai roteau. 

Înaintară cu greu spre cei doi ofiţeri superiori ruși, care se 
țineau băţoși, încercând să pară indiferenți la vânzoleala iscată 
în zăpadă de elicopter. 

—Mă bucur să vă cunosc, spuse Lucky, într-o rusă 
impecabilă, dând mâna cu cel care părea mai mare în grad. 
Sunt Samuel Branigan și sunt conducătorul operaţiei „Panică pe 
pustii”. 

După această introducere oficială, se apropie de urechea lui 
Igor și îi șopti, pentru a mai destinde atmosfera: 

— Nu mă întreba de ce are numele ăsta penibil. E o manie a 
șefilor CIA să boteze cu nume cretine toate rahaturile. Pentru 
presă, evident, doar că asta e o operaţiune ultrasecretă. 

Igor începu să râdă sănătos, la auzul vorbelor lui Lucky. 
Atmosfera devenise deodată mai respirabilă. Palele elicopterului 
se opriseră în sfârșit. 

Pe rampa din spatele elicopterului apăru, îndată ce vâjâitul 
încetă, spre surprinderea generală... o cămilă. 

— Boje moi! Boje moi! făcu Igor, la vederea ineditei apariţii. 
Asta nu e o cămilă, sau am înnebunit eu? 

— E chiar o cămilă, confirmă Lucky, zâmbind. E unul dintre 
elementele esenţiale ale operaţiei. 

— În Sahara, poate, dar în taigaua siberiană? Ce dracu vreți 
să faceți cu o cămilă? 

— E arma noastră secretă. E o cămilă cu pedigree, nu una 
obișnuită. Se pare că de sute de ani familia ei și ea, implicit, 
simte realităţile paralele, ca să mă exprim așa. O să vă mai 
povestesc pe drum. 

În urma cămilei, care deja încinsese spiritele în ostășimea 
prezentă, care nu mai prididea cu crucile, apăru și Natașa, 
complet refăcută. O apariţie superbă, într-o haină lungă de 
blană, de sub care ţâșnea, din când în când, câte un picior 
îmbrăcat într-un pantalon elastic, călduros și foarte mulat, spre 


111 


extazul general al trupelor, care prinseseră deodată drag de 
noua lor misiune. 

— Și ea cine e? spuse Vanea, încercând să ascundă balele 
care începuseră să îi curgă pe lângă bărbie. 

— Celălalt element fundamental. E femeia care a fost deja în 
locul pe care va încerca să ni-l indice cămila. Acum putem pleca. 
Nu avem foarte mult timp și nu știm nici cât o să ne ia să găsim 
aisbergul care îl adăpostește pe Tumbek al-Khan, sau Tumbek 
Khan, cum îi spuneţi voi, rușii. 

— Hai să mergem, atunci! spuse Igor, ridicând din umeri și 
făcând un semn scurt de mobilizare generală. In fond, la ce 
echipaj ciudat ai adus, nu m-ar mira să apară încă unul, de a 
cărui existenţă mă îndoiesc, încă, sincer. 

(J 

Mergeau de câteva ore bune prin viscolul neîndurător, în 
direcţia pe care o indicase, cu oarecare aproximaţie, Natașa. 

Tom înjura de toţi sfinţii, încercând să îl facă și pe Abu să îi 
ţină isonul. 

— Nu îmi spune că ești fericit să stai în gerul ăsta crâncen, 
după ce trăiești de atâta timp în căldura aia plăcută de la voi din 
Sahara. 

— Ha, ha! râse strâmb Abu, degerat aproape complet, dar 
foarte demn și nerecunoscând nimic din disconfortul pe care îl 
încerca. Căldură plăcută spui? Ai uitat când v-am cules leșinaţi 
de sete și de insolaţie? la și partea bună! Măcar aici nu poţi să 
mori de sete. Uite câtă apă e în jur. 

— Da, da. Dacă ești în stare să o topești, pe viscolul ăsta. 

Deodată, cămila de care trăgea cu greu Abu se opri și începu 
să fornăie, nervoasă. 

— Opriţi-vă! strigă Abu, iar Lucky se grăbi să traducă 
îndemnul arabului, deși nu părea să mai fie nevoie. 

Aruncătoarele de flăcări pe șenile și tancurile grele se opriră 
la acest semnal. Întreaga aparatură sofisticată se ghida după 
nazurile unei cămile, spre disperarea celor doi generali, obligaţi 
să se miște cu pas de melc, în ritmul „corăbiei deșertului”. 

Lucky îi lăsă pe cei doi și se apropie de Abu. 

— Crezi că am ajuns? 

— Sigur! Și eu și cămila am simţit, cam în același timp, 
puterea porții. Nu ne putem înșela amândoi, chiar dacă 
condiţiile diferă atât de mult. 


112 


— Și acum, ce facem? întrebă Igor, care se apropiase și el. 
Trec peste faptul că nu înţeleg de ce ne-am oprit aici pentru că 
nu văd nimic care să merite o oprire. 

— Asta era și ideea. Că nu se poate vedea. Aici este o poartă. 

— Eh, spuse Igor, scuipând din nou, cu precizie, în direcţia 
potrivită pentru ca vântul puternic să nu îi stropească, dacă eo 
poartă, să intrăm. Sunaţi înainte sau intrăm fără avertisment? 
Ah, și să nu uit: ne-o arătaţi și nouă? Pentru că se pare că după 
atâta comunism, nu mai vedem clar direcţia. 

Abu nu spuse nimic. Luă cămila de căpăstru și înaintă în 
direcţia în care scuipase cu câteva secunde mai devreme 
generalul. 

Capul cămilei dispăru deodată, urmat de gâtul lung și apoi de 
restul corpului și de Abu, spre stupefacţia celor prezenţi la 
spectacol. 

— Boje moi! spuse din nou generalul. E chiar adevărat! Băieți, 
pregătiţi-vă de ce e mai rău. Înainte! 

Lucky și Tom erau deja de câteva secunde bune 
aisbergului. 

Îi întâmpină o rafală puternică de mitralieră. Abu sări pe 
cămilă, obligând-o să se culce la pământ și protejând-o cu 
corpul lui. 

— Mă aşteptam la o cu totul altă întâmpinare, spuse Tom, 
aruncându-se în spatele unei cutii găsite în drum. 

— La ce? strigă Lucky, încercând să acopere zgomotul 
armelor de foc. 

— Nu știu... la săbii laser, la „fazere”, la limbi de foc, orice 
altceva. 

Apariţia armamentului greu puse capăt rafalelor disperate. 
După primele salve lansate de tancuri, oamenii care încercaseră 
să le blocheze intrarea, câţi scăpară, o luară la fugă, ca iepurii, 
în toate direcțiile. 

— Cam slăbuţț, ca ripostă, comentă scârbit Igor. Cred că am 
exagerat cu armamentul. 

— Stai că încă nu e gata! îi temperă Lucky entuziasmul. Așa 
ați zis și în Afganistan. 

— Și voi, în Irak, na! spuse Igor, nevrând să rămână mai 
prejos. 

— Pe aici, spuse Nataşa, care își aruncase jos blana și 
înșfăcase un automat, arătând ca o amazoană înfuriată. 


A 


năuntru 


113 


O luă la fugă pe coridorul pe care și-l amintea perfect, urmată 
de cei trei bărbați. 

— Nu uitaţi! le strigă Lucky rușilor. Dacă simţiţi ceva în 
neregulă, daţi foc, topiţi tot! 

Fuga lor nu dură decât câteva minute. Natașa se dovedi un 
bun ghid. Se treziră, fără să știe nici ei cum, în faţa sălii tronului. 
Doi haidamaci stăteau nemișcaţi de pază. Nu se clintiră când îi 
văzură pe cei patru. 

Când, însă, Lucky vru să împingă de poarta imensă, unul 
dintre ei îl proiectă, cu o lovitură puternică, la câţiva metri 
distanţă, lipindu-l de peretele de gheaţă. 

Abia atunci văzu Lucky soarele strălucitor care inunda 
holurile, ca în viziunea lui de la început, și își dădu seama că nu 
văzuse soarele deșertului, ci soarele Siberiei. 

Reacţia gardianului avu darul de a-l înfuria râu de tot pe Tom, 
care se apropie și îi înfundă un cap fenomenal în gură 
obraznicului. 

Însă lovitura nu avu niciun efect. Nici pumnul repezit imediat 
în figura namilei, nici șutul între picioare nu clintiră niciun 
mușchi de pe fața gardianului. În schimb pumnul pe care acesta 
i-l aplică lui Tom îl proiectă pe acesta exact în locul în care 
zburase, cu câteva secunde mai devreme, și Lucky. 

— Nu rezolvăm nimic așa, strigă Abu. Lucky, concentrează-te 
împreună cu mine. 

— Să ce? întrebă Lucky, care abia se ridicase de jos și își 
ștergea sângele de la gură. 

— Să le impunem mental să ne deschidă poarta. 

— Nu am mai făcut așa ceva. 

— Știu, dar dacă Tumbek se teme de tine, nu de mușchii tăi 
se teme. Știe el ceva. Și nu uita, aici e un loc special, ca în oază. 

Lucky îl privi pe Abu și înţelese. 

Inchise ochii și se concentră puternic. Se văzu, deodată, 
împreună cu Abu, într-un spaţiu care semăna cu cel de acum, 
numai că îi lipsea materialitatea. 

— Pe care îl luăm? îl întrebă pe Abu, iar acesta îi făcu semn 
spre cel din stânga. 

In momentul acela, în faţa lor apăru Tumbek Khan. 

— Sunteţi nebuni, dacă vă închipuiţi că mă puteți învinge! Voi 
nu sunteţi decât niște începători. Eu fac asta de sute de ani. 


114 


Împinse aerul cu palma în direcţia lui Lucky și acesta se simţi 
din nou proiectat în aer. Mongolul repetă gestul cu Abu, care 
avu aceeași soartă. În acel moment, în faţa lui Tumbek apăru, 
ca din senin, o poartă precum cea din realitate, care se închise 
cu zgomot, tăind, aparent definitiv, accesul spre mongol. 

— Acum ce facem, Abu? întrebă Lucky, neliniștit. 

— Mai încercăm o dată. Ne concentrăm pe gardianul din 
stânga. Dacă cineva ne poate deschide poarta, unul din ei 
trebuie să fie. 

În acel moment, se auzi o explozie puternică, și poarta zbură 
spulberată în mii de țăndări. Cei doi se întoarseră, uimiţi, spre 
locul din care venise proiectilul și se treziră faţă în față cu... 
Vanea Mitrovici, care le zâmbea triumfător, ţinând pe umeri un 
aruncător de grenade. 

— Tocmai mi-am amintit că bunicii mei erau șamani. Am zis 
să încerc să văd dacă a trecut ceva mai departe în mine. Se 
pare că da! 

jocul în realitatea virtuală se sfârșise. Porţile reale se 
deschiseseră, lăsând liber accesul celor cinci în sala tronului. 

Acolo îl găsiră pe Tumbek Khan, așezat tacticos în scaunul 
imens, acoperit, așa cum și-l amintea Natașa, de blănuri moi și 
înconjurat de femeile care o întâmpinaseră și pe Natașa. 

— Deci aţi reușit! Bravo! spuse Tumbek Khan, aplaudând 
teatral. Un strugure, un măr? spuse el, amintindu-și că e gazdă. 

— Lasă jocurile astea triste, Tumbek Khan, spuse Lucky, tăios. 
Destinul tău se încheie aici! 

— Hm! spuse, gânditor, mongolul. Oare așa să fie? 

Tom nu așteptă ca mongolul să găsească răspunsul la 
întrebare și se repezi spre el, decis să îl strivească în pumni. Se 
izbi de un zid invizibil, înainte de a ajunge la tron, și se prăbuși 
amețit. 

— Băi, se pare că nu am deloc noroc astăzi! spuse el, 
frecându-se, ameţit, la cap. 

— Ha, ha, ha! râse Tumbek, la vederea incidentului. Chiar v- 
ați închipuit că s-a terminat? 

— Locul! strigă deodată Lucky. Locul trebuie distrus! Ş 

Tumbek Khan făcu ochii mari și încercă să zâmbească. Insă 
nu mai convinse pe nimeni. 

Armamentul greu ajunsese deja în sala tronului. La un semnal 
al lui Igor, gurile de foc ale tancurilor și aruncătoarele de flăcări 


115 


începură o canonadă teribilă înspre pereţii sălii, care începură să 
se prăbușească, unul după altul. 

— Nuuuu! strigă Tumbek Khan disperat. Nu puteţi face așa 
ceva! 

— E pe dracu! spuse Igor, scuipând în direcţia mongolului și 
nimerind, ca de obicei, exact pe vârful bombeului. Uite că 
putem. 

Podeaua începu să se clatine și întregul aisbergul părea să 
crape. 

Încurajat de traiectoria flegmei generalului, Tom își încercă 
din nou norocul. Cu un salt disperat, se aruncă din nou spre 
mongolul ce păruse impenetrabil cu câteva secunde mai 
devreme. 

Elanul fu atât de puternic încât tronul basculă împreună cu cei 
doi. Tom îi prinse, în căzătură, gâtul mongolului și îl suci 
puternic, cu o mișcare decisă și foarte iute. Oasele se frânseră 
ca niște surcele și Tumbek Khan își dădu obștescul și mult 
întârziatul sfârșit în spatele tronului din care domnise atâtea 
secole. 

— Na! că până la urmă tot mi-a ieșit! spuse Tom, satisfăcut, 
ridicându-se în picioare și târând leșul inert de guler. 

Îl aruncă cât colo, ca pe-o legumă stricată. 

— E vremea să ne întoarcem în frigul Siberiei, spuse Lucky. 
Am început să îi simt lipsa. 


116