Joan Vinge — vol 2 Regina zapezii

Joan D. Vinge 


Joan D. Vinge 


Regina zăpezii 
Vol. 2 


Jerusha părăsi camerele pustii ale locuinţei, lăsând pe 
masă pâinea şi fructele nedoritei sale cine pe jumătate 
mâncate, şi ieşi din casă luând-o în jos prin Labirint. 
Crepusculul de dincolo de zidurile de la capetele aleilor 
marca sfârşitul încă unei zile de nesuportat pe care o 
străbătuse de bine de rău... şi promisiunea unei alteia de a 
se naşte mâine, şi alteia, şi alteia. Munca fusese viaţa ei şi 
acum întreaga-i viaţă devenise un iad. Somnul era singura 
evadare, dar el doar grăbea venirea noii dimineţi. Mergea, 
astfel fără ţintă, anonimă, prin mulțimile ce-şi pierdeau 
importanţa, pe lângă magazine jumătate din ele goale 
acum, jumătate încă agăţându-se îndârjite de viaţă şi profit, 
ţinându-se scai până la sfârşitul sfârşitului. 

„Sfârşitul sfârşitului... de ce? De ce te deranjezi? Ce sens 
are?” Îşi trase mult pe ochi gluga caftanului ei dungat, ţesut 
grosolan, umbrindu-şi faţa, când coti pe Aleea Lămâiului. La 
jumătatea drumului către crepuscul exista o botanerie pe 
care o frecventa: leacuri şi mirodenii vegetale, rafturi 
dezordonate ticsite de sfinţi băştinaşi şi talismane împotriva 
ghinionului, toate importate de-acasă de pe Portul Nou. 
Jerusha mersese până acolo încât şi-şi cumpere cea mai 
puternică amuletă pe care o putuse găsi şi s-o poarte la 
gât... ea, care acasă îşi bătuse joc de cei bătrâni pentru că 
manifestau o încredere oarbă şi-şi iroseau bani buni pe 
asemenea fleacuri generate de superstiție. La asta o 
împinsese slujba ei. Cu toate acestea, blestemata de vrajă 
nu-i făcuse mai mult bine decât orice altceva încercase. 


Nimic nu-i făcea bine, nu ducea la ni-mic, n-avea nici un 
efect. 

lar acum singura persoană care o sprijinise, care n-o 
lăsase să creadă că a suferit un eşec total şi îngrozitor, se 
dusese. „BZ... Fir-ai tu să fii, BZ! Cum ai putut să-mi faci 
mie una ca asta? Cum de-ai putut să... mori?”. Aşa venise 
iarăşi aici, dar nici ea nu ştia de ce... 

Pe măsură ce se apropia de magazin, zări o faţă cunoscută 
- cu o claie bine-ştiută de păr roşu-aprins - ce venea spre 
ea; Sparks Dawntreader, îmbrăcat ca o sex-hologramă. Îl 
văzuse doar rareori în ultimii câţiva ani, pe timpul vizitelor 
ei oficiale nu prea frecvente la palat. O surprindea acum să 
constate că el nu arăta nici măcar cu o zi mai bătrân decât 
prima dată când îl întâlnise întinzându-şi mădularele pe 
aleea aceea cu aproape cinci ani în urmă. Dar apoi, o 
mirase şi faptul că Arienrhod îl ţinea (în toate sensurile 
cuvântului, presupunea ea) la palat... l-o fi ţinut oare şi 
tânăr? 

Interesul ei începu s-o privească în mod direct, pe măsură 
ce drumurile lor se apropiau, cu o preocupare vinovată, 
Jerusha presupuse că tânărul avea s-o vadă şi-şi închipui c-o 
s-o recunoască chiar aşa deghizată, citindu-i în ochii 
neliniştiţi motivele ascunse. Încetini, căutând să nu-şi 
dezvăluie destinaţia. „O zei, mă strecor acum ca o 
criminală?!” 

— Salut, Dawntreader! 

Căutând să sfideze, i se adresase ea prima, dar din, modul 
cum tresărise Sparks atunci când o recunoscu, îşi dădu 
seama că nu s-ar fi uitat a doua oară la ea dacă nu i-ar fi 
vorbit. 

Totuşi expresia ce-i apăru imediat pe chip nu a fost una la 
care s-ar fi aşteptat, pe care ar fi meritat-o ci un zâmbet ce- 
i etala tinereţea fără cusur ca pe o oglindă în care femeia să 
se vadă cât de dureros de mult îmbătrâneşte, când fiecare 
zi trece ca un an. Ochii lui erau un ecou stânjenitor al 
ochilor Reginei: prea ştiutori, prea cinici pentru faţa care-i 


purta. Privirea îi trecu de la scena cu figuri de zei şi 
talismane din vitrina botaneriei, înapoi la amuleta ce atârna 
de gâtul Jerushei. Se trase nervos de volănaşele gulerului 
cămăşii sale mulate pe piele, într-un gest vădit de ostilitate. 

— Nu te mai obosi degeaba, Comandante PalaThion. Zeii 
tăi nu pot ajunge aici la tine. Toţi zeii Hegemoniei n-ar 
putea să te scape de ceea ce ţi se întâmplă... asta în cazul 
că le-ar păsa cumva de tine. 

Jerusha se retrase un pas, auzind cuvintele care o muşcau 
ca nişte vipere otrăvite cu veninul celor mai adânci spaime 
ale ei. „Şi el vrea asta? Chiar şi el? De ce?” 

— De ce, Dawntreader? De ce tu? şopti ea. 

Duşmănia se arătă brusc în ochii tânărului. 

— O iubeam - şi ea a plecat. 

Cobori privirea şi trecu în grabă pe lângă Jerusha, fără să 
se mai uite în urmă. 

Poliţista rămase îndelung pironită locului pe stradă, până 
să priceapă că Sparks îi spusese motivul purtării sale. Apoi 
porni mai departe spre intrarea în botanerie, ameţită ca o 
femeie prinsă de vrajă. 

Se opri în spaţiul strâmt dintre rafturile prăfuite ce 
conţineau acel ceva pentru care venise aici; oarbă la 
nostalgia dulce-amară a locului, la refuzul încăpățânat al 
tradiţiei de pe Portul Nou de a se conforma standardelor 
unei noi ere sau ale altei lumi. Nu luă în seamă 
mănunchiurile de piciorul-dragonului, ghirlandele 
împodobite cu ierburi, amestecul sălbatic de mirosuri care-i 
atingeau simţurile ca o mângâiere, era surdă la... 

— Vorbeaţi cu mine? Îşi dădu dintr-o dată seama, cu 
necaz, că nu mai era singură. 

— Da. Se pare că au schimbat locul prafului de louge. Ştiţi 
cumva unde...? 

Era o femeie cu părul închis la culoare, cu pielea albă, 
între două vârste, probabil o localnică. Oarbă... Jerusha 
recunoscu banda cu senzor de lumină pe care o purta peste 
frunte. 


Jerusha aruncă o privire asupra rafturilor, îl văzu pe 
vânzător prins într-o discuţie animată cu alt expatriat de pe 
Portul Nou, apoi se uită în spate. 

— Cred că este lângă peretele din fund. Păşi către rafturi, 
pentru a o lăsa pe oarbă să treacă. 

Aceasta rămăsese însă proţăpită în culoarul îngust, cu 
capul puţin aplecat de parcă încă mai asculta. 

— Inspectorul... PalaThion, nu-i aşa? 

— Comandanta PalaThion, preciză Jerusha cu acelaşi ton 
dispreţuitor folosit de necunoscută. 

— Bineînţeles. lertaţi-mă. 

„Când s-o înnegri soarele”. Jerusha îşi mută privirea. 

— Ultima oară când v-am auzit glasul, eraţi încă 
Inspectorul PalaThion. Nu uit niciodată o voce, deşi uneori 
îmi uit bunele maniere. Oarba zâmbi cu un aer de scuză 
jovială pe care continuă să-l răspândească în jur până când 
Jerusha renunţă fără să vrea la obişnuita ei încruntare. Au 
trecut aproape cinci ani, continuă femeia. Prăvălia mea este 
alături... Am venit odată la circa de poliţie, împreună cu 
Sparks Dawntreader. 

— Eşti fabricanta de măşti, zise Jerusha reuşind în sfârşit 
s-o identifice. Da, îmi amintesc. „Îmi amintesc foarte bine. 
Salvarea acelui mic ticălos a fost a doua dintre cele mai 
mari greşeli pe care le-am făcut în viaţă.” 

— V-am văzut vorbind cu el afară. („Văzut?” Jerusha fu 
dezorientată pe moment, auzind această afirmaţie, dar 
încercă să-şi ascundă o iritare evidentă). El mai mă 
vizitează din când în când, atunci când are nevoie de 
adăpost. Cred că nu sunt mulţi aceia cărora le mai poate 
vorbi. Sunt bucuroasă că v-a vorbit. 

Poliţista ascultă fără să spună un cuvânt. 

— Spuneţi-mi, Comandante... v-aţi necăjit şi 
dumneavoastră ca şi mine, văzând cum s-a schimbat el? 
Trecuse peste golul creat de tăcerea lui Jerusha, de parcă 
nici nu existase. 


Jerusha nu se obosi să comenteze întrebarea, sau s-o 
înfrunte pe cea care o pusese; atingându-şi cu degetele 
propria faţă scofâlcită şi schimbată, se mulţumi să remarce 
sec: 

— Din câte am putut să văd, nu s-a schimbat deloc. Nu 
arată nici măcar cu o zi mai în vârstă. „Şi poate că nici nu 
este, lua-l-ar naiba!” 

— Dar este, s-a schimbat..., spuse apăsat fabricanta de 
măşti. A îmbătrânit cu o sută de ani de când a venit în 
Carbuncle. 

— Asta-i valabil pentru noi toţi. 

Jerusha întinse mâna şi şovăind luă de pe raft o sticluţă din 
plastic de culoare închisă conţinând ulei de vitriol, apoi mai 
luă una. Se gândi brusc la mama ei. 

— Picături de dormit, nu-i aşa? 

Mâna se strânse posesiv peste sticluţe, ca pentru a le 
apăra. 

— Da, confirmă ea în timp ce oarba încuviinţă cu o mişcare 
a capului. 

— Le simt mirosul. Se strâmbă, le-am folosit şi eu, înainte 
să folosesc senzorii de imagine aveam nişte insomnii 
îngrozitoare. Am încercat totul. Fără vedere, nici măcar nu 
ştiam dacă e zi sau noapte... şi nici nu sunt adaptată cum 
trebuie la ritmurile de pe Tiamat. Presupun că nimeni 
dintre noi nu este adaptat cu adevărat. Suntem cu toţii 
străini aici în cele din urmă... sau din capul locului. 

Jerusha ridică privirea. 

— Cred că aşa este. N-am abordat niciodată chestiunea în 
felul ăsta... Şi poate că asta-i întreaga mea problemă, 
oriunde mă duc sunt o străină. Se pomeni spunând cu glas 
tare ceea ce intenţionase să ţină doar în gând, îşi scutură 
capul, indiferentă acum. Cu cât vreau mai mult să dorm, cu 
atât dorm mai puţin. Somnul este singura mea plăcere în 
viaţă. Aş putea dormi veşnic. 

Se întoarse, încercând să se îndrepte către negustorul ce 
se afla lângă uşă. 


— Nu pe calea asta vă veţi rezolva problemele, 
Comandante PalaThion. Fabricanta de măşti îi blocă drumul 
fără să lase impresia că ar fi vrut s-o facă. 

— Ce spui? Jerusha se holbă la ea, simțind cum i se moaie 
picioarele. 

— Picăturile de dormit. Astea nu fac decât să strice şi mai 
mult. Îţi alungă visurile... dar noi trebuie să visăm cu toţii, 
uneori, sau să suportăm consecinţele. Întinse mâna şi bâjbâi 
până dădu peste sticluţele pe care le ţinea Jerusha, dându- 
le deoparte. Găsiţi-vă un răspuns mai bun. Trebuis să fie 
unul. Astea or să treacă. Toate trec, dar numai cu timpul. 

— Ar dura o veşnicie. 

Totuşi apăsarea se menţinu pe braţul ei... Împotriva 
voinţei sale... simţi apoi cum mâna cedează iar sticluţele se 
întorc pe raft. 

— O hotărâre înţeleaptă, zâmbi fabricanta de măşti, 
privind prin ea, în sufletul ei. 

Poliţista nu răspunse şi nici măcar nu ştia sigur cum să 
răspundă. 

Femeia se dădu în fine la o parte, lăsând într-un fel 
impresia că o eliberează dintr-un prizonierat, trecu apoi pe 
lângă ea, ducându-se către rafturile din fundul magazinului. 
Jerusha merse mai departe spre uşă şi ieşi fără să cumpere 
nimic, fără măcar să-i spună o vorbă negustorului. 

„De ce oare am ascultat-o?” Jerusha stătea nemişcată, 
rezemată într-un cot pe canapeaua joasă sinuoasă. În timp 
ce mâna îi amorţea, avea senzaţia că nervii terminali îi sunt 
înfăşuraţi în vată şi că se contractă implacabil de la palmă la 
încheietură şi apoi la cot. De fiecare dată când intra în acest 
loc, părea s-o copleşească un fel de paralizie care-i 
distrugea capacitatea de a acţiona sau măcar de a 
reacţiona, de a funcţiona, de a gândi. Privea secundele 
clipind pe cadranul searbăd al ceasulu încastrat în cristal în 
matricea searbădă a rafturilor goale care împăienjeneau 
peretele îndepărtat al camerei. O zei, cum ura imaginea 
acestui loc, fiecare centimetru lipsit de viaţă din el... era 


exact cum fusese când plecase Liouxked, aceeaşi faţadă 
izolându-şi ocupanţii de realitatea atemporală a clădirii şi a 
oraşului care-i înconjura. 

Cu o dăruire chinuitoare adoptaseră aici un stil de viaţă 
Kharemoughi, o imitație sofisticată, rafinată şi lipsită de 
suflet a unui mod de a trăi pe care-l găseai şters şi nici 
măcar atrăgător. Patima obiectelor personaje abia dacă 
modifica mediul înconjurător. Visa cu ochii deschişi la fresce 
şi mulaje rococo ornamentale, la căldura lipsită de sfială a 
unei palete de culori vii împrăştiate peste tot... Îşi acoperi 
ochii cu mâna, dar subtilitatea neobosită a adevărului se 
infiltra ca apa prin această barieră, provocând ştergerea şi 
scurgerea culorilor. 

Locul acesta înţesat de amintiri neplăcute îi fusese impus 
Jerushei... făcea parte din povara ei, din pedeapsa ei. Ar fi 
putut să răspundă la lovituri, să curețe acest mausoleu de 
relicvele sale morbide, aducând în locul lor cevai proaspăt 
şi viu... ar fi putut chiar să se descotorosească în întregime 
de el, să revină în apartamentul ei vechi, strâmt dar 
confortabil din Labirint, dar mereu, la terminarea zilei de 
muncă, se întorsese aici şi nu făcuse nimic. Ce rost ar fi 
avut? Totul era inutil, fără speranţă... era neajutorată... Îşi 
ridică mâinile încleştate la gură şi le apăsă puternic pe 
buze. „Eşti supravegheată, opreşte-te...!” 

Se ridică în capul oaselor, retrăgându-şi mâinile şi 
aplecându-şi capul astfel încât gluga caftanului să-i cadă pe 
faţă. Spionii Reginei, ochii Reginei, se aflau peste tot - în 
special, era sigură, în această locuinţă de serviciu din oraş. 
Îi simţea ca şi cum ar fi atins-o cu mâini murdare, oriunde 
mergea, orice făcea. În vechiul ei apartament fusese liberă 
să fie umană, liberă să fie ea însăşi ca să trăiască aşa cum 
apucase din moşi strămoşi... liberă să-şi scoată uniforma 
puritană scorţoasă şi să umble în pielea goală dacă aşa 
dorea, la fel cum putea s-o facă pe planeta ei, aşa cum 
poporul ei o făcuse de secole. Aici însă era privită 


permanent pentru plăcerea Reginei, şi se temea să se 
expună, fizic sau mintal, batjocurii nevăzute a Căţelei Albe. 

Luă cititorul de benzi ce căzuse pe podea şi privi fără să 
vadă manualul de analiză spectrală pe care încerca să-l 
studieze de o săptămână... de două săptămâni... de-o 
veşnicie. Niciodată nu făcuse parte dintre iubitorii 
ficţiunilor, indiferent sub ce formă: auzea multe minciuni 
zilnic pe străzi şi nu avea răbdare cu cei care-şi câştigau 
traiul din neadevăruri. lar acum nu se mai putea concentra 
asupra faptelor. Totuşi nu-şi putea permite să evadeze în 
imaginaţie... aşa cum o făcuse întotdeauna BZ, atât de uşor, 
cu atâta nevinovăție. Deşi, ca să fii Tehnician Kharemoughi 
însemna să trăieşti oricum într-o lume a fanteziei, una în 
care fiecare îşi ştie locul, iar tu te afli totdeauna în vârf. 
Unde viaţa funcţionează ca o maşinărie perfectă... numai că 
de data asta maşinăria se stricase şi haosul care aştepta 
afară se năpustise să-l distrugă. 

Îşi imagina nava de patrulare pulverizându-se, eliberând 
cele două spirite din aeroglisorul morţii să intre în... ce? În 
veşnicie, în neant, într-un ciclu fără de sfârşit al renaşterii? 
Cine putea crede în vreo religie, când existau atât de multe, 
fiecare pretinzând că ea deţine singurul Adevăr, şi când 
fiecare adevăr era altfel decât celelalte. Exista doar o 
singură cale ca să-l afle vreodată pentru ea... iar o parte din 
propriul ei spirit trecuse deja fără bilet peste apa 
întunecată, plecase cu Luntraşul şi cu singurul ei prieten 
din toată această lume de duşmani. Singurul ei prieten... 
„De ce dracu' am ascultat? De ce-am lăsat sticluţele acelea 
pe raft?” se ridică în picioare, cititorul de benzi căzându-i 
din nou neobservat pe podea. Făcu un pas, ştiind că pornea 
către uşă, se opri iarăşi, cu corpul contractându-i-se 
nehotărât. „Motivația, Jerusha!” gândi ea cu disperare. „Am 
vrut să las sticluţele acolo, nu oarba mi-a schimbat 
intenţia.” Muşchii i se destinseră şi se prăbuşi, cu întregul 
corp cuprins de oboseală. „Dar nu pot dormi aici!” Nu era 
nici o scăpare, nu mai rămăsese nici un liman, nimeni... 


Ochii ei cercetători se agăţară de scoica de culoarea 
zorilor care stătea ca o ofrandă pe masa altar, lucrată într- 
un stil din perioada Imperiului, ce se afla lângă uşă. 
„Ngenet... O zei, mai eşti prietenul meu?” Pacea 
netulburată a casei de pe plantație şi calmul acela 
imperturbabil din toiul furtunii se îngrămădeau în lumea ei 
interioară. Îl văzuse cu mai mult de un an în urmă, fusese în 
egală măsură conştientă şi inconştientă, izolându-se chiar şi 
de legăturile slabe şi superficiale pe care le reprezentau 
rarele lor întâlniri pe măsură ce deprimarea îi sporea iar 
lumea se îngusta din ce în ce în jurul ei. Îşi spusese că nu 
voia ca el să vadă ce căţea cu dinţi ascuţiţi ajunsese... dar în 
acelaşi timp începuse în mod ipocrit să-l urască fiindcă nu 
înţelegea că avea nevoie de protecţia lui mai mult ca 
oricând. 

Şi acum? „Da... acum.” Ce fel de masochism orb o făcuse 
să se zidească singură în propriu-i mormânt? Traversă 
camera către telefon, introduse un cod, şi apoi altul, din 
memorie, luând legătura cu plantaţia lui pe un canal radio. 
Numără secundele ce treceau, prin lovituri ale vârfurilor 
degetelor pe suprafaţa albicioasă şi dură a peretelui, până 
când la apelurile ei răspunse o voce, fără imagine, 
distorsionată de bruiajul atmosferic. „Blestemat loc!” 
Furtuna afecta undele radio. Întotdeauna existau paraziți. 

— Alo? Alo? 

Cu tot bruiajul, îşi dădu seama că vocea nu era cea pe care 
dorea s-o audă. 

— Alo! Se aplecă mai aproape de microfon şi vocea 
puternică răsună până în camera tăcută dinapoia ei. La 
telefon este Comandanta PalaThion, din Carbuncle. Vreau 
să vorbesc cu Ngenet. 

— Ce?... Nu, nu-i aici, Comandante... ieşit cu nava lui. 

— Când se întoarce? 

— Nu ştiu. N-a spus... lăsaţi un mesaj? 

Închise telefonul cu pumnul; se răsuci cu spatele la perete 
cuprinsă de furie. 


— Nici un mesaj. 

Traversă din nou odaia şi luă scoica trandafirie ca 
răsăritul, ţinând-o la piept şi urmărindu-i cu degete 
nehotărâte ondulaţiile netede ca satinul. Atinse locul fisurii, 
acolo de unde se rupsese un ţep fragil. Degetele i se 
strânseră peste următorul ţep şi-l rupseră. Rupse apoi altul 
şi altul, ţepii cădeau fără zgomot pe covor. Jerusha scâncea 
încet pe măsură ce cădeau, de parcă îşi rupea propriile-i 
degete. 

— Orice facem are influenţă asupra tuturor celorlalte 
lucruri. 

— Ştiu... 

Moon păşea alături de Ngenet în josul pantei dealului care 
se aşternea colorat în ocru şi argint de la iarba de mare 
udată de apa sărată, murmurând ca o harfă de vânt dincolo 
de casă. Clădirea însăşi se contopea cu dealurile aride, 
piatra ei bătută de vânturi şi lemnăria albită de sare 
aparţineau la fel de mult acestui pământ cât... „câtîi 
aparţinea şi el”. Moon trase cu coada ochiului la Ngenet şi-i 
studie profilul, amintindu-şi cât de ciudat îi păruse prima 
dată, ultima dată, când îl văzuse. Acum cinci ani... Era 
adevărat, putea distinge cinci ani de schimbări pe faţa lui, 
dar nu şipeaei. 

Cu toate acestea, se schimbase şi ea, se maturizase, în 
momentul în care văzuse lumina vieţii părăsind ochii 
Elsevierei. Moartea o lăsase pe ea să treacă... dar lovise 
altundeva. Durerea o înălţase şi o coborâse, precum fluxul 
jelirii încapsulat într-o sticlă. Dacă n-ar fi sfidat cu 
încăpățânare Moartea, această moarte nu i-ar fi apăsat 
acum sufletul. 

— Dacă Elsevier nu m-ar fi adus înapoi pe Tiamat, ar fi fost 
încă în viaţă. Dacă aş fi rămas pe Kharemough cu ea, ar fi 
fost fericită. 

Dintr-o dată, chipul bătrânei îi dispăru din faţa ochilor, 
înlocuit de al lui Sparks. „Niciodată visele cuiva n-au contat 
atât de mult ca ale mele.” Clipi puternic, înfruntând vântul. 


— Dar tu n-ai fi fost fericită, o privi Ngenet, sprijinind-o cu 
o mână fermă când panta deveni mai abruptă. Ştiind că ai fi 
fost nefericită, ar fi fost şi ea nefericită. Nu ne putem duce 
zilele trăind în minciună pentru altcineva,asta nu serveşte 
niciodată la nimic. Trebuie să-ţi fii credincios ţie însuţi. Ea 
ştia asta, altfel nu te-ai afla aici acum. Moartea este 
inevitabilă, oricât am vrea să ne-o alungăm din minte. 

Fata se uită la el cu asprime, îl văzu desfigurat de propria 
ei suferinţă, şi privi iarăşi într-o parte. Ngenet clătină din 
cap. 

— După ce a murit TI], ea n-a mai fost niciodată aceeaşi. 
Tata obişnuia mereu să spună că ea este femeia unui singur 
bărbat. La bine şi la rău. Îşi vârt mâinile în buzunarele 
canadienei, privind înspre nord, urmărind linia țărmului 
până în depărtările înceţoşate unde se întindea Carbuncle. 
Dragă Moon, orice facem are influenţă asupra tuturor 
celorlalte lucruri. Am trăit atâta fără să fi învăţat nimic, dar 
măcar atâta am priceput. Să nu-ţi atribui niciodată toate 
meritele... sau toată vina. Tu n-ai nici o vină. 

Ea scutură neconsolată din cap. 

— Mai bine ai începe să te gândeşti ce poţi face ca s-o 
răsplăteşti! 

El îi aşteptă întrebarea din ochi. Nu lăsa ca durerea să se 
transforme în venin. Tu singură ai spus că un sibil ţi-a zis să 
revii pe Tiamat. Că trebuia s-o faci. 

— Pentru a-l ajuta pe Sparks. 

Fata urmări direcţia privirii sale spre nord „Femeia unui 
singur bărbat...” Vântul îi prinse pârul precum o aripă de 
pasăre şi i-l ridică peste umeri. Îşi îndepărtă din ochi 
şuviţele albe ca laptele. 

— Un simplu circuit dintr-o maşinărie mai mare. Mintea 
sibilului nu trimite mesaje la distanţă de jumătate de 
galaxie doar pentru a consola o iniză zdrobită, în destinul 
tău există ceva mai mult decât atât. Se opri pe neaşteptate, 
privind-o drept în faţă. 


— Şt... ştiu. Brusc înspăimântată, Moon porni prin iarba 
încâlcită, î-şi observă umbra ca un nor privind în jos pe faţa 
pământului. Acum înţeleg asta, murmură, deşi în inima ei 
ştia că nu prea pricepuse şi nici nu credea cu adevărat. Dar 
nu ştiu de ce, dacă nu pentru a-l ajuta pe Sparks. Ceva mi-a 
zis să vin... dar nu mi-a spus destul. 

— Ce-ai învăţat mergând pe Kharemough şi n-ai fi învăţat 
aici? 

Ea tresări surprinsă. 

— Am învăţat... ce înseamnă să fii sibil. Am aflat că pe 
Kharemough există lucruri pe care avem dreptul să le avem 
şi aici, dar pe care ei le ţin departe de noi.» (îşi auzi vocea 
devenind rece ca vântul.) Am înţeles în ce credea Elsevier şi 
de ce... Toate astea sunt o parte din mine. Nimeni nu mă 
poate face să le uit. Şi vreau să le schimb. Ochii ei căutară 
orizontul nordic. Dar nu ştiu cum... 

— Vei găsi calea, când vei ajunge în Carbuncle. 

— Ultima oară când am vorbit despre asta, nu voiai să mă 
duc deloc acolo. 

— Şi nici acum nu vreau, replică el cu glas aspru. Dar cine 
sunt eu să mă opun destinului? Tata m-a învăţat să cred în 
reîncarnare... ceea ce suntem în această viaţă reprezintă 
recompensa ori pedeapsa pentru ceea ce ara făcut în cea 
precedentă. Dacă ar fi s-o fac pe filosoful, ţi-aş spune că 
atunci când Elsevier a murit, spiritul ei a renăscut în tine, 
acolo, în mare. O schimbare a mării. 

Fata închise ochii, simțind cum lucrează cuvintele, surâse 
în cele din urmă şi-i deschise din nou. 

— Miroe, te-ai întrebat vreodată cine ai fost tu înainte? Şi 
dacă, în caz că ne-am naşte ştiind ce trebuie să recuperăm 
în loc să ne târâm orbeşte sub povara penitenţei, asta ar 
schimba cu ceva situaţia? 

— Asta-i genul de întrebare pe care să ţi-o pun eu ţie, 
sibilo, râse el. 

„Sibilă. Sunt întreagă din nou. Mai completă. Sfântă...” 
Aerul rece îi ardea plămânii. Apăsă locul de sub canadiană 


unde era ascuns trifoiul, se descoperi privind iar către 
Carbuncle, tânjind după o străfulgerare din ceea ce se 
întindea dincolo de limita vederii. Se apropia cel din urmă 
Festival, când Primul Ministru avea să vină în Carbuncle 
pentru ultima oară, simţi că i se trezeşte curiozitatea la 
gândul că o urma aici, venind din Kharemough. Deşi abia 
peste alte două săptămâni nava unui comerciant avea să 
apară pentru ca s-o ia la Carbuncle. Doar două săptămâni 
până când va şti... Dintr-o dată inima începu să-i bată mai 
puternic şi nu ştiu dacă era din cauza anticipării sau de 
teamă. 

Trecură pe lângă acareturile ce adăposteau atelierele 
speciale ale bărbatului şi coborâră dealul către vastele 
câmpuri inundate ce mărgineau spre nord şi sud porţiunea 
îngustă de coastă până la limitele terenului său luat în 
arendă. În ateliere, Ngenet repara o varietate incredibilă 
dg motoare vechi şi unelte primitive,lucruri care lui Moon i 
s-ar fi părut minunate cu doar câteva luni în urmă, dar care 
acum i se păreau pur şi simplu fără rost. Îl întrebase de ce- 
şi mai bătea capul cu ele, când avea altele, din oraş, care 
puteau face aceleaşi lucruri şi încă mult mai bine. El se 
mulţumi să zâmbească, murmurând că era o toană de-a lui. 

Muncitorii lernatici se plimbau pe lângă ei pe picioroange 
prin răsadurile apoase de păr-marh, o cultură consumată 
atât de oameni cât şi de animale aici, la latitudinile nordice 
mai aspre. Muncitorii ridicau privirile, salutându-i cu 
respect, ici un bărbat, colo o femeie, îi mai adresau lui 
Moon şi câte un zâmbet fugar. Ngenet informase personalul 
de serviciu că fata era un matelot salvat de la înec de către 
mersi. Totuşi lernaticii din regiunile periferice, care trăiau 
cu Marea, nu erau atât de îndepărtați de credinţa în Marea 
Mama cum auzise fata. Avuseseră grijă de ea cu toată 
solicitudinea datorată obiectului unui mic miracol. Într-o 
după-amiază însorită, lucrătorii de la câmp o învăţaseră să 
meargă pe picioroange; ţinându-şi cu greu echilibrul, 
păşind caraghios şi împleticindu-se pe teren uscat, Moon 


înţelesese cu tristeţe de ce ei purtau costume impermeabile 
atunci când lucrau în încâlceală ierburilor inundate. 

Îl urmă pe Ngenet pe potecile din piatră înălțate care 
acopereau câmpurile ca o reţea. Vederea şi mirosul recoltei 
o făceau pe Moon să se simtă de parcă ar fi trecut printr-un 
tunel al timpului, ce o ducea acasă la Neith, la Buni, la 
mama ei, la Sparks... la timpul pierdut. La vremea când 
viitorul era la fel de sigur ca şi trecutul şi ea ştia că nu 
trebuie să-l înfrunte niciodată singură, „Limpul pierdut”. 
Acum auzise vocea noului viitor şi acesta o chema din stea 
în stea către Oraşul din Nord... 

Cizmele lor răsunară pe debarcaderul din lemn al 
golfuleţului adăpostit care servea drept port pentru 
plantație. Apărate de braţe sigure împotriva vântului care 
sufla permanent, apele golfuleţului se întindeau sub cer cu 
reflexe albastre şi argintii. Fata putea încă privi Marea fără 
să se simtă împinsă înapoi în coşmarul grelei încercări prin 
apă la care o supusese Doamna; fusese surprinsă să 
constate că o poate face. Deşi mai puternică decât 
amintirea însăşi era conştiinţa faptului că Marea o cruţase. 
Moon supravieţuise. Marea a dat şi Ea a luat, o manifestare 
elementară a unei indiferenţe superioare, universale. Cu 
toate acestea, fata înfruntase de două ori această 
indiferenţă, cu mintea şi cu trupul, şi fusese cruţată. O altă 
soartă, fără nume, era vie în interiorul său şi cât timp trăia 
acolo, ei n-avea să-i fie teamă. 

Suprafaţa albastră îndepărtată a apei ţâşni albă ca o 
fântână arteziană când un cuplu de mersi îi sparse liniştea 
cu arcul perfect al trupurilor. Îi privi cum se înălţau şi 
cădeau, mereu şi mereu prin suprafaţa golfului; apoi 
dispărură în lumea acvatică. Altă dâră, mai puţin evidentă, 
coti înspre ea traversând apa în timp ce stătea rezemată de 
balustrada negeluită, era Silky, care de la sosirea lor aici îşi 
petrecuse majoritatea timpului în golf. 

— Ce va face el, Miroe? N-are pe nimeni, nici un cămin. 

Îşi aminti cum îl găsiră Elsevier şi T]. 


— E binevenit aici şi ştie asta. Ngenet descrise un gest 
larg către proprietăţile lui, privi din nou către Moon şi 
zâmbi. 

Fata îi întoarse surâsul şi reveni cu ochii asupra golfului. 
Ironia prezenţei lui Silky printre mersi o frapă profund 
acum, când îi privea pe toţi laolaltă. Oamenii de pe plantație 
îi urau pe cei ca Silky şi nu aveau încredere în ei... nu pur şi 
simplu pentru că proveneau de pe altă planetă, ci fiindcă 
erau Dulăii Reginei, care-i hăituiau şi-i omorau pe mersi. 
Sibila aflase că Ngenet detesta măcelul şi-i proteja pe mersi 
între graniţele teritoriului său, în plus, se înconjurase de 
lucrători care simțeau în acelaşi fel. Ngenet îl cunoscuse pe 
Silky drept tovarăş al Elsevierei de destui ani ca să aibă 
încredere în el, însă oamenii lui nu-i împărtăşeau opinia. 

Totuşi mersii, care ar fi trebuit să fie cei mai neîncrezători, 
îl acceptaseră şi astfel îşi petrecea aproape toată vremea în 
mare. Era mai taciturn şi mai puţin comunicativ ca oricând, 
şi doar din amintirea ultimelor momente petrecute pe LB 
putea Moon ghici că Silky, era îndoliat. 

Li se alătură pe debarcaderul şubrezit şi scârţâitor, 
deplasându-se ca un fluid în sus şi peste balustradă pentru 
a rămâne lângă ei, picurând de apă. Trupul lui ud,asexuat, 
era lipsit de orice podoabe ale lumii aerului, singura găteală 
fiind giuvaerurile efemere ale stropilor de apă. (Fetei i se 
păruse ciudat că Elsevier şi ceilalţi îl considerau drept 
mascul, când după mintea ei corpul său neted putea fi în 
aceeaşi măsură cel al unei femele). Ochii lui reflectau 
imaginile oamenilor, nelăsându-i pe aceştia să-i pătrundă 
gândurile cele mai profunde. Încuviinţă din cap spre ci şi se 
rezemă de balustradă, cu tentaculele atârnând pe jos. 

Fata se uită pe lângă el în golf, unde alţi trei mersi se 
alăturaseră primei perechi într-un balet scânteietor, o 
imagine exterioară a altruistei lor frumuseți interioare. În 
fiecare după-amiază când trecea pe aici, mersii executau un 
nou dans acvatic, precum argintul viu, parcă celebrând 
întoarcerea tinerei la viaţă. Graţia lor o umplu de o bruscă 


dorinţă arzătoare de a fi aidoma lor, aidoma lui Silky, un 
adevărat copil al Mării, şi nu o veşnică fiică vitregă... 

— Uită-te la ei, Silky! Dacă mi-aş putea schimba pielea cu 
a ta, măcar pentru o oră... 

— Vrei să revii în mare după ce doar cu două săptămâni în 
urmă te-am pescuit vânătă de frig şi tremurând ca varga? 
Ngenet o privi sever, neîncrezător, chiar indignat. Am 
impresia că după toate cele întâmplate ai cam luat-o puţin 
razna. 

Ea clătină din cap.” 

— Ei, nu... nu aşa. Fereşte-mă, Doamnă, să mi se mai 
întâmple o dată! 

Se crispă, frecându-şi muşchii braţelor prin canadiana 
groasă. Spasmele hipotermiei îi răsuciră fiecare muşchi al 
trupului, lăsând-o dezorientată şi paralizată. Acum că putea 
din nou să gândească şi să se mişte, umbla tot mai mult, 
zilnic, în compania răbdătoare a lui Ngenet, alungându-şi 
amorţeala din corp şi încercând să-şi aducă aminte cum e 
să te mişti fără să te doară peste tot. 

— Am crezut de când mă ştiu că poporul meu aparţine 
Mării. Dar ca să aparţii cu adevărat Mării, cum se întâmplă 
cu mersii chiar şi pentru o perioadă scurtă... dar destul de 
lungă ca să afli... Se întrerupse. 

Mersii îşi sfârşiseră dansul şi dispărură din nou sub ape; 
acum, pe neaşteptate, trei capete înguste, cu apa şiroindu- 
le pe blană, ieşiră la suprafaţă în penumbra de sub 
debarcader. Gâturile lor mlădioase se curbară pe spate 
precum unduirea ierbii de mare în timp ce ochii negri, 
lucitori ca abanosul, o priveau insistent pe sibilă. Membrane 
protectoare alunecară lin peste suprafeţele cenuşii 
sticloase, sprâncenele din ţepi penaţi se zbârliseră, 
conferindu-le un aer de uimire. Cel din mijloc era mersul 
care o ţinuse ca pe propriul copil când ea se pierduse pe 
mare. Moon se aplecă peste balustradă, întinzând mâna în 
jos. 


— Mulţumesc, mulţumesc, murmură cu vocea întărită de 
emoție. (Unul câte unul, mersii se ridicară din apă, îi 
atinseră scurt palma şi se afundară din nou). E aproape ca 
şi cum ei ar şti, zise ea. 

Se îndreptă, simțind frigul muşcându-i mâna de pe care 
picura apa. O băgă înapoi în mănuşă şi în buzunar. 

— Poate că ştiu, zâmbi Ngenet. Poate că îşi dau seama, 
cumva, că au salvat o sibilă şi nu doar un simplu marinar 
ghinionist. Nu i-am văzut niciodată dansând aşa pentru un 
străin, sau să zăbovească aici în felul în care au făcut-o. 
Sunt fiinţe remarcabile, mai adăugă el răspunzând la 
întrebarea din ochii ei. 

— Fiinţe? 

Moon îşi dădu seama cât de multe spusese el, şi câte 
negase prin acel singur cuvânt. După salvarea ei, aflase 
multe lucruri despre Ngenet, despre raporturile lui cu 
mersii, despre respectul ce Li-l purta şi despre grija ce-o 
avea pentru siguranţa lor. Exista chiar o comunicare 
rudimentară prin semne şi sunete care avea loc între mers 
şi om, datorită acesteia, ei o căutară şi-l aduseseră pe 
Ngenet la timp la locul accidentului. Totuşi ea nu bănuise... 

— Vrei să spui... fiinţe umane? Se împurpură şi clătină din 
cap. Vreau să zic, fiinţe inteligente, ca Silky? 

Se uită atentă, de la o faţă la alta. 

— Ar fi atât de greu de crezut pentru tine? replică Ngenet. 

Fusese jumătate întrebare, jumătate provocare. Vocea lui 
o stăpânea cu o ciudată intensitate. 

— Nu, Dar nu m-am gândit niciodată... chiar că nu m-am 
gândit vreodată. „Nu mi-a trecut nicicând prin minte că voi 
întâlni un străin de pe altă lume, nu m-am gândit vreodată 
că ar fi posibil ca el să nu fie o fiinţă umană, nu m-am gândit 
niciodată că un sibil va trebui să răspundă la o asemenea 
întrebare. Îmi...îmi ceri... să răspund...? 

Vocea îi era subţire şi încordată şi fata simţi cum alunecă... 

— Moon? 

Alunecă tot mai departe... „Introducere de date”. 


— Ce-am spus? îl întrebase ea după aceea. 

— Mi-ai vorbit despre mersi, zâmbise Ngenet. 

Moon reluă cuvintele în memorie în timp ce se deplasa 
prin lumea submarină albastru-verzuie unduindu-se sinuos. 
„Atmosfera” lichidă se împotrivea şi ceda pe rând sub 
apăsarea braţelor ei. Acesta era cadoul pe care i-l oferise 
Ngenet pentru că-i răspunsese la întrebarea nerostită, 
confirmându-i credinţa: Moon afla în sfârşit ce înseamnă să 
fie a Mării, pe de-a-ntregul, în mod exuberant, nu făcând 
veşnic echilibristică pe sârma nesigură dintre mare şi cer, 
pe marginea îngustă dintre lumi. 

Asculta fâşâitul ritmic, liniştitor, al aerului ce-i răspundea 
fiecărei solicitări de respiraţie; îi savura gustul călduţ, uşor 
stătut, ce intra prin valva regulatorului. În depărtare, 
spaţiile nemărginite ale mării erau acoperite de o pâclă din 
fire de nisip în suspensie. Dar aici, în acest golf puţin adânc, 
puţea să vadă destul de clar... putea să vadă frumuseţea 
fără de cusur a mersilor şi a lui Silky, însoțitorii ei, formele 
lor hidrodinamice păreau suspendate de fire nevăzute. 

— De asta cântaţi voi! Le vorbi prin muştiucul aparatului 
de respiraţie şi vocea îi fu însoţită de un hohot de râs, 
nedistorsionată, deşi pentru ei nu însemna decât un nor de 
bule de aer. „Pentru că nu vă puteţi înfrâna bucuria”. În 
intervalele dintre expiraţii ajungeau la ea cântecele 
mersilor, melodiile de sirene pe care le ştia din legende şi 
pe care le auzise doar în vise, o tapiserie de fluierături, 
vaiete şi clincheturi, suspine şi ţipete... sunete singuratice, 
uitate, ce se distingeau separat, dar se împleteau laolaltă 
într-un cor ce înălța imnuri de slavă Mării Mamă. Cântecele 
lor continuau uneori ore întregi şi-şi meritau pe deplin 
acest nume, fiind intonate necontenit de creatorii lor fară 
vârstă, neschimbate peste secole. 

Ea ştia asta, deşi complexitatea lor îi depăşea capacitatea 
de a distinge cântecele între ele, deşi nu era sigură dacă 
aveau vre-un înţeles în sensul cântecelor umane... Moon o 
ştia pentru că singură şi-o spusese. 


Când ieşise din neaşteptatul ei Transfer, îl găsise pe 
Ngenet ţinându-i mâinile, cu faţa încordată de emoție. Când 
îl recunoscu, el îi ridicase mâinile înmănugşate şi i le 
sărutase. 

— Am crezut... Întotdeauna am crezut, am sperat, m-am 
rugat... Vocea i se frânsese. Dar n-aş fi îndrăznit niciodată 
să te-ntreb. Şi este adevărat. Nu ştiu dacă să râd sau să 
plâng! 

— Ce... ce este? murmurase ea, încă ameţită. 

— Mersii, Moon! Mersii... 

o formă de viaţă inteligentă, folosind oxigen, creată prin 
manipulare genetică, gazda realizată prin bioinginerie a 
tehnovirusului genei longevităţii...” Specificaţiile biologice 
ale Vechiului Imperiu continuaseră la nesfârşit, lipsite de 
înţeles pentru ea. Însă Ngenet o silise să asculte fiecare 
detaliu ce i se întipărise în memcrie, cu vocea lui răguşită 
de emoție. „Formă de viaţă inteligentă... inteligentă...” 

Moon îşi simţi braţele înfăşurate de tentaculele lui Silky, 
care o trase în sus şi peste el într-o tumbă, imitând 
corpurile ce spiralau, o ajunse din urmă în crearea imaginii 
momentului. Fata văzu plafonul albastru-scânteietor al 
golfului alunecând departe deasupra capului, şi fundul 
nisipos, umbrit, zăbrelit cu colonii de crenolide branhiate şi 
împestriţat de crustacei nalizi. De fiecard parte a lentei ei 
spirale se găsea viaţă, izolată sau în bancuri, familiară şi 
necunoscută, vânători şi vânaţi... iar ea trecea liberă 
printre toate în compania mersilor, al căror teritoriu 
ancestral îl parcursese până în acest loc pentru a vedea... 
mersii ce constituiau un pericol pentru puţini, dar nu se 
temeau de nimeni, aici, în adâncurile oceanului... mersii 
care nu se temeau decât de Vânătoare. 

Năucită, îl întrebase pe Miroe cum puteau justifica 
extraplanetarii apa vieţii când ştiau că mersii erau mai mult 
decât nişte simple animale. 

— Ei trebuie să ştie asta, din moment ce sibilii ştiu. 


— Din totdeauna fiinţele umane s-au tratat unele pe altele 
ca pe nişte animale. Dacă ei nu pot recunoaşte o fiinţă 
inteligentă în oglindă, nu-i deloc surprinzător că îi tratează 
şi mai rău pe non-umani. Ngenet îl privise pe Silky, care 
stătea ghemuit gânditor lângă balustradă şi privea 
mişcările valurilor. Chiar dacă mersii n-ar fi fost decât nişte 
animale, ce drept aveam noi să-i omorâm pentru propriul 
nostru capriciu? Ei erau un produs genetic sintetic. 
Fuseseră probabil animale de laborator. Vechiul Imperiu s-a 
prăbuşit probabil înainte de a se fi putut generaliza 
„infecția benignă” care să dăruiască perfecta nemurire unei 
fiinţe umane. Totuşi uciderea mersilor pentru apa vieţii 
datează de demult, din haosul de la sfârşitul Imperiului... 
când celor ce şi-au luat nemurirea nu le-a mai păsat câte 
vieţi urmau să curme. Adevărul a fost probabil ascuns cu un 
mileniu în urmă, când Hegemonia a redescoperit această 
planetă. Acum singurele lor griji sunt legate de costuri, 
atăt. 

— Dar... de ce... Vechiul Imperiu le-a atribuit inteligenţă 
mersilor? 

— Nu ştiu. Şi nici tu nu ştii. Clătinase din cap. Trebuie să fi 
existat un motiv, dar de ce? Ştiu doar că n-au căpătat 
inteligenţă ca să devină victime ale Vânătorii! 

Îi spusese atunci de ce se folosise el de serviciile unor 
contrabandişti, aşa cum o făcuse şi taică-su înaintea lui - o 
tradiţie ce se transmisese de la bunicul lui, primul strămoş 
băştinaş, care ajunsese să iubească mersii aşa cum îşi iubea 
planeta, şi făcuse din terenul său un sanctuar. Însă 
generaţiile următoare nu se mulţumiseră cu un rol pasiv de 
protector, şi începuseră acţiuni ostile împotriva 
exploatatorilor - avertismente, intervenţii, sabotaje - până 
„...în ziua aceea când Albaştrii au năvălit peste tine la han şi 
au produs o ruptură în vieţile noastre”. Apoi bărbatul 
privise iarăşi înspre nord, cu o încruntare ce n-avea nimic 
de a face cu vorbele sale. 


Dar acum, după alţi o sută cincizeci de ani de exploatare, 
extraplanetarii erau pe punctul de a părăsi liamatul; 
nedreptatea pe care el încercase s-o stăvilească se apropia 
de sfârşit... iar epoca regresului şi ignoranței aproape 
revenise, o altă jumătate de rotaţie pe roata nesfârşită a 
deşertăciunii. Măcar Vara avea să ofere mersilor un răgaz 
de timp inviolabil - timpul necesar pentru a-şi completa 
efectivul cu o încetineală chinuitoare, îndreptând în mod 
inevitabil răul hidos făcut de creatorii lor. 

Totuşi, greşit şi corect, timpul însuşi nu însemna nimic 
pentru mersi, nici un concept pe care Moon să-l poată 
recunoaşte în ceea ce făceau ei. Neagresaţi, puteau trăi 
sute, probabil chiar mii de ani. În creierul lor avea 
prioritate un set diferit de parametri, ei trăiau pentru clipă, 
pentru efemera frumuseţe a unei bule de aer ridicându-se 
la lumină şi dispărând... pentru actul creaţiei, al devenirii. 
Nu exista nici nevoie, nici țelul unui artefact de durată, 
fiindcă melodia, dansul, interpretarea erau în sine lucrări 
de artă, ca o floare sau o viaţă, înfrumuseţate prin însăşi 
efemeritatea lor. Tangibilul, materialul, nu le foloseau şi nici 
nu-i afectau mai mult decât timpul însuşi. Vieţile lor erau 
nesfârşite după standardele umane, şi le trăiau hedonistic, 
absorbiți în dezmierdarea senzorială a trecerii lor prin apă, 
în valurile de căldură şi frig, flux şi reflux - extraordinara 
schismă dintre apă şi aer, arşiţa fluidă a dorinţei, apăsarea 
mângâietoare a unui copil care se agaţă. 

Existau puţine lucruri pe care fata le-ar fi putut împărţi 
prin intermediul cuvintelor cu ei, chiar dacă ar fi existat un 
translator care să-i poarte peste bariera neînţelegerii. Şi 
totuşi, aici şi acum chiar învăluită în pielea insensibilă a 
costumului de scufundător, sibila putea simţi dizolvându-se 
rigidul înveliş mental al percepţiilor, valorilor şi ţelurilor ei. 
Putea abandona amintirile despre cele ce se petrecuseră şi 
nesiguranța care o aştepta, lăsând ca „acum” să devină 
„veşnic”, iar viitorul să se topească în spumă. Văzu mersul 
care-i fusese ca o mamă înconjurând-o exuberant, îi ştia pe 


toţi ca prieteni, rude, iubiţi, se simţea ea însăşi devenind o 
parte a lumii lor atemporale... Încetişor, şovăind Ia început, 
Moon începu să-şi amestece glasul în armonia cântecului 
mers. 

Îl simţi pe Silky apropiindu-se înapoia ei şi îi simţi 
tentaculele alunecând peste umerii înveşmântaţi în 
costumul lucios, apucându-i tubul de aer al rezervorului de 
oxigen şi trăgându.-l... 

— Silky! strigă ea furioasă, dar vorbele se auziră, 
bolborosite când prinse regulatorul cu dinţii pentru a nu i-l 
putea scoate din gură. 

Îşi ridică mâinile, dar mai multe tentacule se încolăciră în 
jurul lor împiedicând-o să-şi protejeze rezerva de aer; îşi 
îndoi genunchii, încercând să-l izbească cu picioarele şi să-l 
îndepărteze. Abia atunci îşi dădu seama că erau doi Silky 
care se luptau lângă ea; văzu cuțitul cum iese din teaca de 
la spatele impostorului şi cum se leagănă printre tentacule 
ca un şarpe prins între victime. Moon îşi repezi picioarele 
înainte, trimiţându-l departe, dar nu înainte ca lama să-şi 
găsească victima şi să înflorească un nor de sânge negru 
lângă umărul lui Silky. 

Moon îl prinse pe Silky în braţe şi încercă să înoate cu el 
cât mai departe de ucigaş. Brusc însă apele tăcute clocotiră 
de năvala mersilor din colonia de pe țărm, care se 
aruncaseră cu toţii în apă ca o turmă cuprinsă de panică. Se 
zvârcoleau în jurul fetei, o îmbrânceau şi o înghesuiau cu 
înotătoarele, capul şi corpul, lovind şi învineţind. Fata se 
agăţă cu înverşunare de tentaculele lente, încleştate ale lui 
Silky, luptându-se să se înalțe prin haos. Dar apa care era 
tot mai luminoasă pe măsură ce se apropiau de suprafaţă îi 
arătă forma unei plase grele ce cobora spre ei, alături de 
pata neagră a corpului dublu al unei nave ciudate ce 
spărsese oglinda golfului. Mai multe fiinţe asemănătoare lui 
Silky, dirijau plasa pe măsură ce se aşternea peste faţă ca 
un giulgiu, trăgând-o înapoi în jos într-o claustrofobie 
sălbatică... „Vânătoarea! Nu... Nu aici, nu aici...” 


Era însă inutil să nege că imposibilul o cuprinsese de 
beregată, că mersii de dedesubt erau înnebuniţi de durere 
şi năuciţi din cauza zgomotelor neobişnuite... că vor muri 
cu toţii. Dându-i drumul lui Silky şi ţinându-se aproape de 
el, îl văzu arătând cu capul şi fluturându-şi tentaculele prin 
năvod, în timp ce ea se îndoi şi trase cuțitul de scafandru 
din teaca legată de picior. Începu să taie cu toată puterea 
firele plasei, care se rupea sub atacul furios al cuţitului, 
lăsându-le un spaţiu destul de larg prin care să se poată 
strecura. 

Înotă prin spărtură, remorcându-l şi pe Silky, tocmai în 
momentul când plasa îi apăsa puternic peste mersii 
înnebuniţi. Moon se agăţă de spărtură şi continuă să taie şi 
să rupă, lărgind gaura. 

— Aici! Aici! leşiţi! leşiţi! Ieşiţi! ţipă ea în larma strigătelor 
lor, pe jumătate plângând în hohote de furie. Dar panica 
mersilor era surdă la gândirea coerentă, cei câţiva care se 
rostogoliră prin deschizătură fuseseră împinşi afară de 
îmbulzeala de sub ei. O căută în vălmăşagul clocotitor pe 
cea care-i ţinuse loc de mamă, dar n-o găsi. Tăie mai 
departe, înjurând şi gâfâind din cauza efortului pe care-l 
făcea ca să tragă aer. Mersii însă se înecau, se înecau 
singuri, căci ucigaşii lpr îi lipsiseră de posibilitatea de a fi 
ajutaţi, iar ea nu-i putea salva... 

Silky atârna de plasă alături de ea, mişcându-se cu 
stângăcie, ameţit din cauza rănii sau a undelor sonice care-i 
năuciseră pe mersi. Ridicându-şi ochii către el, sibila văzu 
doi Dulăi care căzură asupra lui şi-l prinseră în tentacule, 
smulgându-l din plasă, când... 

Mai multe tentacule o înfăşurară din spate, pe jumătate 
orbind-o, şi-i smulseră din strânsoare cuțitul pe care 
încercase să-l îndrepte către atacator. Biciuind ca nişte 
şerpi, tentaculele îi acoperiră vizorul, îi găsiră furtunul de 
aer şi-i smulseră regulatorul de respiraţie. Apa rece ca 
gheaţa îi pătrunse prin etanşarea măştii iar panica o făcu 
să-şi dubleze forţele. Însă membrele Dulăului nu-i ofereau 


nici un punct de sprijin, aşa încât era zadarnic... Abia când 
capul îi ieşi deasupra, apei, când plămânii gata să explodeze 
se deschiseră în sfârşit pentru a inhala aer şi nu ultima 
răsuflare, ucigaşă, de lichid, Moon înţelese că nu 
intenţionaseră s-o înece, încă nu terminaseră cu ea. 

Se împletici, fără să-i vină a crede, agăţându-se cu labele 
înotătoare de algele de pe fund, îşi şterse din ochi lacrimile 
de foc ale oceanului şi văzu marginea clipocitoare a apei şi 
ţărmul ridicându-se în faţa ei. Doi Dulăi o împinseră pe mal, 
pe jumătate o traseră, pe jumătate o purtară pe sus, urcând 
pe panta plajei pietroase a coloniei mersilor. Acum nu se 
mai zărea niciunul şi Dulăii o lăsară pe fată să se 
prăbuşească, să zacă tuşind. Auzi cum cade un alt trup 
alături de ea pe pietrele dure şi-l văzu pe Silky trântit pe jos 
în apropiere. Se sprijini în coate că să-l a-jungă şi încercă 
să-i vadă rana, dar nu fu în stare; îi atinse doar umărul ca o 
slabă încurajare. 

După aceea se ridică în capul oaselor, fiecare răsuflare 
neregulată hârşâindu-i gâtul ce-i părea o rană vie şi 
coborând în plămânii congestionaţi. Îşi scoase masca 
aburită şi simţi vântul tăios biciuindu-i faţa. După o vreme, 
mai multe siluete ieşiră din apă în josul plajei, târând 
năvodul plin cu cadavre de mersi în apele puţin adânci 
pentru prelucrarea finală. Moon îşi îngropă pumnii în 
cenuşa plajei, scâncind încetişor, dar nu de durerea ei. 

Stând în picioare pe țărm şi privindu-le munca se afla o 
ciudată arătare în negru cu aspect de bărbat şi cu capul 
înconjurat de ţepi al unui totem. Fata îl văzu fluturând din 
mâini şi gesticulând; vocea lui lipsită de expresie abia 
răzbătea până la ea prin vânt... o voce umană. Primii mersi 
fură traşi sus pe țărm; un Dulău îngenunche lângă fiecare 
dintre ei, cuțitul sclipi şi sângele se revărsă peste blană, 
precum un suspin, în găleata de colectare. Şi apoi, odată 
graţia lui dispărută, viaţa furată, bucuria şi frumuseţea 
smulse, trupul era lăsat să putrezească pe plaja lui 


ancestrală şi să fie ospăț pentru păsările care se hrănesc cu 
stârvuri. 

Ochii lui Moon se umplură de lacrimi, refuzând să mai 
vadă. 1 se făcu tot mai mult greață şi simţi cum îi creşte ura 
ucigătoare. Mâinile i se încleştară pe un bolovan greu, 
strângând tot mai tare, se ridică în genunchi. Alături de ea, 
Silky se sculă singur, în picioare cu o mişcare bruscă şi se 
rezemă de umărul ei. Sibila îl auzi vorbind, neînţelegând 
cuvintele, dar simțind rana adâncă pe care o căpătase când 
îşi văzuse fraţii măcelărindu-i prietenii. Silky înaintă 
clătinându-se, înainte ca ea să-l poată urma. Porni către 
fiinţa inumană înveşmântată în negru şi grupul de Dulăi din 
jurul acesteia. 

— Silky... Moon se chinui să se ridice în picioare, scoţându- 
şi labele înotătoare, dar, ţinând strâns piatra când se repezi 
după el. 

Bărbatul în negru abia le aruncă o privire. 

— Opriţi-i. 

Făcu un gest indiferent şi trei dintre Dulăi plecară de 
lângă el pentru a bloca înaintarea lui Silky, înconjurându-l 
fără ezitare. Urmă o izbucnire de grai străin şi o 
bolboroseală, apoi Moon îi văzu luptându-se. Tentaculele 
biciuiau peste capete şi ochi arginti şi ea văzu un cuţit 
sclipind din nou scos din teacă... 

— Nu! Silky! 

Se repezi înainte. Cel de-al treilea Dulău o prinse, 
îmbnâncind-o apoi într-o parte... ea văzu lama serată 
înfigându-se. Tipă, de parcă ea însăşi ar fi primit lovitura. 
Silky se prăbuşi ca un pietroi printre pietroaie. Omul în 
negru se întoarse la ţipătul ei, dar chiar în acel moment ea 
îl lovi cu toată puterea pe cel de-al treilea Dulău 
doborându-l. Ceilalţi o înhăţară şi o ţinură cu forţa între ei, 
în timp ce altreilea se ridică clătinându-se, sângerând şi 
smulse gluga costumului fetei, dezgolindu-i gâtul. Părul i se 
împrăştie în voie peste umeri; tentaculele se încolăciră în el, 
smucindu-i capul pe spate. 


— Stop! strigă cineva, însă Moon nu mai avea nici voce, 
nici timp, doar un ultim caleidoscop de nori şi cer când lama 
picurândă îi muşcă gâtui... 

O mişcare violentă îi azvârli pe Dulăi departe de ea, 
trântind-o pe jos. 

— Plecaţi de lângă ea! Ce dracu' credeţi că faceţi aici? 

Cizmele grele ale bărbatului în negru se opriră de o parte 
şi de alta a ei, adăpostind-o ca un copac în faţa furtunii. Ea 
ridică privirea, văzând doar silueta lui de umbră pe ţărmul 
pustiu, plin de pietroaie. 

— Pentru că-i sibilă, la naiba, d-aia! Ce vreţi să faceţi, să 
mă contaminaţi? Duceţi-vă dracului de-aici şi aruncaţi 
cuțitul în mare! Le făcu semn să se îndepărteze, se dădu 
deoparte când plecară şi se ghemui lângă Moon. 

Fata se ridică încet în capul oaselor şi simţi o dâră subţire 
de sânge cald scurgându-se în jos peste tatuajul din 
scobitura gâtului, prin decolteul costumului şi apoi printre 
sâni. 

Bărbatul în negru... acum era sigură că avea de-a face cu 
un bărbat ascuns în spatele unei măşti. Nu-i putea distinge 
decât ochii: gri-verzi. El întinse şovăind o mână înmănuşată 
către gâtul ei. Moon tresări speriată, dar el şterse sângele 
de pe tatuaj cu o mişcare bruscă a mâinii. Fata îl văzu cum 
se înfioară desluşind semnul trifoiului, tremurând, îşi şterse 
de pietre mâna înmănuşată. 

— Zei! Oare înnebunesc? Privi într-o parte şi cercetă 
țărmul, de parcă ar fi aşteptat o negare sau o confirmare. 
Nu eşti aievea. Nu poţi să fii! Ce eşti tu? (Mâna i se ridică 
din nou, prinse bărbia fetei pentru a-i ţine faţa spre el, îi 
dădu drumul trecându-i apoi uşor palma peste obraz şi păr, 
aproape ca o dezmierdare. Nu e ea... conchise aproape ca o 
rugăminte. 

Moon îşi ridică mâna înmănuşată către gât, unde durerea 
se întindea de la o ureche la alta, de la bărbie la osul 
pieptului, căută să-şi ascundă rana, să-şi ferească trifoiul de 
privirea lui fixă. 


— Eu sunt Moon, şopti fata nu prea sigură de ce-şi dădea 
numele, dar mulţumită că încă avea voce să şi-l rostească. 
Sunt sibilă... Vocea ei devenise stridentă din cauza stării de 
isterie care i se accentua mereu. Da, sunt! Şi-ţi spun că tu 
comiţi o crimă. N-ai nici un drept să vânezi pe aceste 
terenuri. Şi nici un drept să ucizi o fiinţă inteligentă! Întinse 
o mână către carnagiul de pe plajă, fără să se uite într- 
acolo. Asta-i crimă, crimă! 

Ochii lui îi urmăriră mâna, apoi reveniră înapoi, verzi şi 
duri ca smaraldele. 

— Taci, fir-ai a naibii... Totuşi ochii îi rămăseseră pironiţi la 
faţa fetei, neîncrezători, întrebători, iar mâinile i se 
încleştau pe genunchi. Lua-te-ar dracu', lua-te-ar dracu'! Ce 
cauţi aici? Cum ai putut să vii aici, să mă vezi în halul ăsta? 
După ce m-ai părăsit... Te-aş putea ucide pentru asta! Îşi 
răsuci capul ca să n-o mai vadă, aruncând cuvintele în vânt. 

— Da! ţipă ea ca o apucată. Omoară-mă şi pe mine, 
ucigaşule de mersi, ucigaşule de sibili, laşule... şi mai du-te 
şi tu la dracu'! Îşi dezveli din nou gâtul spre eî. rânjind în 
timp ce făcea mişcarea. Varsă-mi sângele şi ia-i blestemul 
asupra ta! Întinse degetele însângerate, încercând să-l 
atingă, să-l rănească, să-l infecteze... 

Dar mâna ei îşi pierdu forţa şi căzu uitată, când văzu în 
sfârşit simbolul care licărea pe costumul lui negru: semnul 
rotund cu două cruci încrucişate, semnul Hegemoniei; 
medalia pe care o văzuse în fiecare zi a vieţii ei din Vară... 
Braţul i se ridică iarăşi, şi el n-o opri să atingă medalia 
încet, încet, Moon înălţă ochii, ştiind că în clipa următoare 
ar.., 

— Nu! 

Pumnul lui o lovi pe neaşteptate şi-o aruncă în beznă. 

— Bună Miroe. 

Jerusha ieşi din nava de patrulare, îmbrăcată în uniformă 
şi afişând cea mai bună imitație de zâmbet pe care o putea 
produce. Vântul îi suflă rece peste umeri, încercând să-i 
smulgă haina pe jumătate închisă şi s-o deschidă pentru 


VW 


nişte intimităţi mai grosolane. „La naiba cu vremea asta 
Zâmbetul ei făcu sforţări să se menţină 

— Jerusha? 

Ngenet cobori panta cu paşi mari dinspre acareturi, 
fusese chemat de oamenii de la câmp care o văzuseră 
venind. Zâmbetul de bun venit ce i se lărgea pe faţă păru 
real, şi cel al femeii începu să se încălzlească. Cu toate 
acestea î-i citi echivocul din privirea fugară care-i măsură 
uniforma înainte de a-i întâlni ochii. 

— E mult de când nu ne-am văzut. 

— Da, încuviinţă ea din cap, o scuză pentru a privi în jos, 
întrebându-se dacă doar timpul se afla în spatele ezitării lui. 
Ştiu. Cum... cum o mai duci, Miroe? 

— Cam tot aşa. Totul e aproape la fel. Îşi îndesă mâinile în 
buzunarele canadienei, ridicând din umeri. Ca de obicei. Ai 
venit cu o treabă oficială, sau pentru o vizită strict 
mondenă? 

Privi pe lângă ea la nava de patrulare în care nu mai era 
nimeni. 

— Cred că un pic din amândouă, spuse poliţista încercând 
să pară nepăsătoare. Văzu cum buzele i se strâng uşor, abia 
mişcându-i mustaţa. Vreau să spun că avem o informaţie 
despre un contrabandist de tehnică a cărui navă a fost 
doborâtă pe-aici pe-aproape - exact acum două sau trei 
săptămâni - şi pentru că tot eram în zonă am vrut să 
verific... 

— Comandantul Poliţiei îi urmăreşte pe infractori în 
teritoriile periferice? De când? întrebă el, amuzat. 

— Păi, eram singura de care se puteau lipsi, schţă ea un 
râs jalnic, care-i întinse muşchii nefolosiţi ai obrajilor. 

— Las-o-ncolo, Jerusha, râse el. Ştii doar că n-ai nevoie de 
un pretext oficial ca să mă vizitezi. Eşti oricând binevenită... 
ca prietenă. 

— Mulţumesc. Înţelese condiţia şi fu recunoscătoare 
pentru asta. Este plăcut să fii considerată, printre altele, şi 
fiinţă umană, nu numai Albastră. Trase de haină, brusc 


stânjenită de ea. „Scutul meu, armura mea. Ce-o să mă fac 
când o să-mi fie luată?” Am... am încercat să te sun, acum 
vreo două săptămâni. Dar erai plecat. 

Îi trecu deodată prin minte să-l întrebe de ce nu-i 
răspunsese la telefon. „O, zei, cine ar putea să-l învinuiască, 
când. eu nu i-am răspuns niciodată când m-a căutat?” 

— Îmi pare rău, n-am putut... (Păruse să ajungă la aceeaşi 
întrebare, fără să găsească nici el vreun răspuns); 
Presupun că ai fost... ocupată. 

— Ocupată! Pe toţi dracii din iad, a fost... a fost cu 
adevărat un iad, complet! Se rezema de nava de patrulare, 
culisă portiera în jos şi o trânti cu zgomot. BZ nu maie, 
Miroe. A murit. Ucis de bandiți, în afara oraşului. Şi eu pur 
şi simplu nu mai pot... nu mai pot să suport situaţia asta. 
Lăsă capul în jos. Nu ştiu cum voi putea să rezist să mă- 
ntorc iarăşi în Carbuncle. Nu pot să mă gândesc decât la ce 
bine ar fi pentru toţi, cât de bucuroşi ar fi toţi, dacă eu nu 
m-aş mai întoarce. Cât de bine ar fi dacă eu aş fi fost cea 
dispărută. 

— Pe toţi zeii, Jerusha... de ce nu mi-ai spus? 

Femeia se întoarse, îndepărtându-se de mâna lui întinsă, 
se sprijini de capotă şi privi disperată către mare. 

— N-am venit aici să... la naiba, să te folosesc drept lada 
de gunoi! 

— Bineînţeles c-ai făcut-o. Pentru ce mai există prieteni? 

Ea îi simţi zâmbetul. 

— Ba n-am făcut aşa! 

— Bine, bine. Atunci de ce n-ai făcut-o? De ce? 

O trase de un cot. 

— Nu mă atinge. Te rog, Miroe, nu. Simţi cum mâna lui îşi 
slăbeşte strânsoarea, dar braţul încă îi palpita sub senzaţia 
atingerii. Pot să rezolv situaţia. Voi fi bine, pot să descurc 
singură treaba. 

Autocontrolul ei mai atârna doar de-un firicel. 

— Şi simţi tu că moartea este calea de a rezolva lucrurile? 


— Nu! izbi ea cu pumnul în metalul vechi al navei. Nu! De 
asta a trebuit să plec... trebuia să găsesc o altă cale. Se 
întoarse, încetişor, dar cu ochii închişi. 

Ngenet rămase tăcut pentru o clipă, aşteptând. 

— Jerusha... cunosc genul de presiuni la care ai fost 
supusă în tot acest timp. N-ai să le poţi rezolva doar 
ţinându-le în tine. Nu poţi face singură acest lucru. Brusc, 
el vorbi aproape cu furie: De ce ai încetat să mai cauţi? De 
ce ai încetat... să-mi mai răspunzi? N-ai avut încredere în 
mine? 

— Ba prea multă. Femeia îşi strânse buzele, oprind un 
chiot ce ar fi părut absurd. O, zei, am avut prea multă 
încredere în tine! Priveşte-mă, abia am venit de cinci 
minute şi deja ţi-am povestit totul. Numai cât te văd şi mă 
simt doborâtă. Clătină din cap, ţinându-şi ochii închişi. Vezi 
tu, nu mă pot sprijini pe tine, fără să nu devin o infirmă. 

— "Toţi suntem infirmi, Jerusha. Ne naştem infirmi. 

Ea deschise încet ochii. 

— Chiar aşa? 

Bărbatul stătea în picioare cu mâinile încleştate la spate, 
privind în direcţia mării. Vântul se înteţi, biciuindu-i părul 
negru ca pana corbului; Jerusha se înfioră înăuntrul hainei 
groase. 

— Cunoşti răspunsul, altfel n-ai fi venit aici. Hai să urcăm 
în casă. O privi din nou şi ea încuviinţă din cap. 

Îl urmă în susul dealului, flecărind fără chef despre Culturi 
şi vreme, lăsându-şi ţoala rezistenţa să i se scurgă din trup 
şi să cadă în mare. Trecură pe lângă moara de vânt 
scârţâitoare, ce şedea precum o santinelă singuratică 
deasupra acareturilor. Ngenet o folosea ca să pompeze apa 
din puţ,Jerushei îi trecu prin minte, ca şi altădată, mai 
demult, că moara reprezenta un anacronism absurd pe o 
plantație ce funcţiona pe baza generatoarelor energetice 
importante. 

— Miroe, întotdeauna m-am întrebat de ce foloseşti tu 
chestia asta pentru pompa de apă? 


Ei privi de la Jerusha la moara şi răspunse amuzat: 

— Păi, tu mi-ai luat aeroglisorul, Jerusha. Nu pot să ştiu 
când mi-aş putea pierde şi generatoarele. 

Nu era răspunsul pe care-l aştepta, dar femeia se mulţumi 
doar să clatine din cap. Ajunseră la casă, trecură prin 
veranda protejată contra furtunilor şi intrară în camera pe 
care Jerusha şi-o reamintea perfect de la prima ei vizită. Nu 
se schimbase aproape deloc în anii trecuţi de atunci, de la 
acele câteva seri pe care le petrecuse aici, ghemuită în faţa 
focului, învăluită de căldură şi de lumina aurie, prinsă într- 
un joc de imagini tridimensionale sau alimentând atenţia 
fascinată a lui Miroe cu amintirile ei despre o altă planetă. 

Scoase casca de pe cap şi scutură buclele părului închis la 
culoare. Îşi lăsă apoi ochii să hoinărească de jur împrejur: o 
încăpere cu aspectul confortabil al unui magazin de 
vechituri, în care relicvele strămoşilor lui Ngenet, amintiri 
de familie implicite, păstram un armistițiu instabil cu mobila 
băştinaşă, grosolan făurită. Mergând către căminul mare 
din piatră, Jerusha se întoarse ou faţa la extraplanetar, 
lăsându-şi spatele să se dezgheţe. 

— Şttii, deşi a trecut atâta timp, mă simt de parcă nici n-aş 
fi plecat de aici. Curios, nu-i aşa, cum pot fi unele locuri? 

Bărbatul o privi lung din mijlocul camerei; nu răspunse, 
dar zâmbi. 

— De ce nu-ţi duci lucrurile sus? Eu pregătesc ceva de 
mâncare. 

Ea îşi luă geanta de umăr, pe jumătate plină cu un rând de 
schimburi, şi urcă la etaj pe scara tocită. Era o casă mare... 
plină de ecouri de glasuri de copii şi râsete... plină de 
amintiri. Balustrada de sub mâna ei fusese, lustruită de 
mâinile care trecuseră peste ea, şlefu-ind-o; dar holurile şi 
camerele erau acum pustii şi tăcute. Doar Miroe mai locuia 
aici, ultimul din familia lui, rămas singur. Singur chiar 
printre lernaticii care munceau pentru el. Jerusha simţea 
legătura bazată pe încredere şi respect care părea să existe 
între ei, o legătură mai puternică decât s-ar fi aşteptat între 


un stăpân şi angajaţii săi, între un extraplanetar şi 
băştinaşi. 

Cu toate acestea, în jurul bărbatului dăinuia un permanent 
câmp intangibil de reţinere, ce-l distanţa, izolându-i. 
Poliţista îl simţea uneori atunci când, atingându-se de 
propriul ei câmp, scotea scântei. 

Intră în odaia pe care o folosise mereu, îşi azvârli geanta şi 
casca pe patul mototolit şi le privi afundându-se printre 
cutele cuverturilor. Patul în sine, era tare ca scândura - din 
câte ştia ea, era făcut chiar din scânduri dar aici nu stătuse 
niciodată trează jumătate din noapte, rugându-se să-i vină 
somnul în timp ce ochii îi sfredeleau precum nişte tăciuni 
pleoapele în întuneric... 

Îşi descheie haina, scoase şi se îndreptă către şifonierul 
masiv ca s-o pună acolo. Se opri brusc când privirea îi 
poposi asupra unui costum de zbor colorat ţipător, ce zăcea 
pe podeaua dulapului. Cu gesturi mecanice îşi agăţă haina 
într-un cârlig, ridică costumul de zbor şi-l ţinu pe ea ca 
pentru probă. Îl depărtă iarăşi la o lungime de braţ, 
studiindu-i contururile, apoi, cu mişcări lente, îşi luă haina 
şi agăţă salopeta în locul ei. 

Se întoarse către pat, uitându-se din nou la cuverturile 
mototolite, luă peria aşezată pe un taburet şi-şi trecu 
degetele peste firele de păr lungi, deschise la culoare. O 
puse jos la loc. Rămase tăcută în picioare, văzând deodată 
cu ochii minţii o fetiţă mică, singuratică, cu pârul cârlionţat, 
în pantaloni zdrenţuiţi şi sandale, care se ghemuise pe vine 
ca să privească wogii argintii zbătându-se într-o băltoacă a 
morţii. Lumina soarelui se revărsa peste ea precum mierea, 
fierbinte înăbuşind toate sunetele, iar albia secată a râului, 
cu fundul zgrunţuros şi încrustat cu pietre se întindea la 
nesfârşit... 

Îşi luă casca şi geanta de pe pat şi cobori iute pe scări. 

— Jerusha? Miroe se ridică de la masa joasă din scânduri 
de lângă foc, încruntându-se surprins. Credeam c-ai să... 


— Nu mi-ai spus că ai şi... alţi oaspeţi. Cuvântul capătă un 
sens pe care ea nu-l dorise. Nu mai rămân. 

Faţa lui se schimbă, precum a unui om care tocmai a făcut 
o gafă teribilă. Chipul femeii părea să fi îngheţat. 

— Tot timpul te crezi în misiune? întrebă calm Ngenet. 

— Moralitatea ta nu este trea... nu mă priveşte pe mine, 
nici chiar când sunt în misiune. 

— Ce? Pe faţa lui se ivi o cu totul altă expresie. Vrei să 
spui... La asta te gândiseşi? Uşurarea lui izbucni într-un râs 
din toată inima. Credeam că până şi acum eşti în căutarea 
contrabandiştilor! 

Ea deschise gura însă nu spuse nimic. 

— Jerusha... Porni spre ea prin camera ticsită de obiecte. 
Zeilor, n-am intenţionat să se întâmple aşa! Nu-i ceea ce 
crezi tu - e o prietenă. Nu o iubită. E destul de tânără ca să- 
mi fie fiică. Chiar acum a ieşit pe mare, cu barca. 

Jerusha îşi feri privirea. 

— N-am vrut să... deranjez. 

Bărbatul îşi drese glasul. 

— Nu sunt o icoană, zeii ştiu asta... Luă o pernă 
decolorată, apoi o lăsă jos. 

— Nici nu mă aşteptam să fii. Jerusha îşi dădu seama că 
vorbise cu răutate. 

— Eu... ai zis odată că nu sunt un prost. Dar în tot acest 
timp, după atâtea vizite pe care mi le-ai făcut, nu mi-am dat 
seama niciodată că... (mâna se ridică şi-o atinse într-un fel 
în care n-o mai făcuse vreodată)... că tu voiai ceva mai mult. 

— Nu doream să înţelegi. 

„Nu voiam să admit asta, nici chiar faţă de mine însămi”. 
Încercă să se mişte, încercă să se desprindă de mâna lui, 
încercă, încercă... tremurând ca o pasăre sălbatică. 

E îşi retrase braţul. 

— Ai pe altcineva? În oraş, sau acolo pe planeta ta, un alt... 

— Nu, răspunse ea, roşie ca focul. Niciodată. 

— Niciodată? Bărbatul îşi reţinu respiraţia. Niciodată?... 
Nimeni nu te-a atins vreodată aşa...(Îşi purtă mâna de-a 


lungul cefel, lobului urechii, a liniei maxilarului ei)... sau 
aşa... (urmărind mai departe reverele tunicii ei, acolo unde 
se întâlneau deasupra sânilor)., sau n-a făcut asta... 
(încercuind-o uşor cu braţele trăgând-o spre el, până când 
Jerusha simţi cum liniile trupului lui se dizolvă în ale ei, iar 
gura se lipeşte de a ei dulce ca nectarul). 

— Da... acum..., murmură ea când sărutul lui îi eliberă 
buzele. Şi-i căută iarăşi gura, plină de dorinţă. 

— Vă, rog să mă iertaţi, domnule! 

Jerusha simţi cum i se taie respiraţia, şi se desprinse brusc 
din îmbrăţişare; îl văzu în uşă pe bătrânul bucătar, cu 
spatele întors la ei. 

— Ce este? izbucni vocea lui Miroe. 

— Amiaza, domnule. Prânzul este gata... dar nu se va răci 
până când veţi fi dumneavoastră gata, domnule. 

Jerusha simţi zâmbetul complice al bătrânului, care plecă 
spre bucătărie târşâindu-şi picioarele. 

Ngenet oftă adânc, încercând să zâmbească şi să se 
încrunte, dar izbutind numai să pară mâhnit. Se întinse ca 
să prindă mâna femeii, dar Jerusha şi-o retrase iute. O privi 
şi ea îi văzu surppriza de pe chip. 

— Ai pus întrebarea cu elocvenţă. Zâmbetul ei tremură pe 
măsura emoţiilor care o încercau. Dar trebuia s-o fi pus 
altă, dată, Miroe. Clătină din cap, apăsându-şi pentru o 
clipă mâinile de buze: Acum este prea aproape de sfârşit 
pentru mine... sau nu destul de aproape. 

— Înţeleg, încuviinţă el sec, de parcă ceea ce se petrecuse 
între ei, momentul pe care Jerusha îl aşteptase atât de mult, 
nu însemna nimic pentru el. 

Dezamăgirea şi ruşinea îi strânseră ca o gheară pieptul. 
„Asta e tot ce-ar fi însemnat pentru tine?” 

— Mai bine mă întorc în oraş. „Le poţi spune amantelor 
tale lernatice că ai fost cât pe-aici s-o posezi pe 
Comandanta Poliţiei”. 

— Nu trebuie să pleci. Putem... să pretindem că, nu s-a 
întâmplat nimic. 


— Poate că tu poţi, dar eu nu mai sunt în stare să mă 
prefac. Realitatea este prea puternică. Îşi îmbrăcă haina şi 
se îndreptă pe ocolite către uşă. 

— Jerusha... Ai să te simţi bine? 

Îngrijorarea lui o mişcă. Se opri, apoi se întoarse, 
stăpânindu-şi emoţiile. 

— Da. Chiar şi numai o zi în afara lui Carbuncle are efectul 
unei transfuzii. Poate că... ne revedem, la Festival... Înainte 
de plecarea definitivă? Se uri pe sine că pusese întrebarea, 
când văzu că el n-ar fi făcut-o. 

— Nu, nu prea cred. E un Festival de la care vreau să 
lipsesc şi nici nu părăsesc Tiamatul - aici este casa mea. 

— Bineînţeles. Simţi cum pe buze îi reapare un zâmbet 
artificial, ca o contracție musculară. Bine, atunci poate am 
să... te sun, înainte să plec. „Să plec naibii, să plec 
dracului...”. 

— Te conduc. 

— Nu te deranja. Ea clătină din cap, îşi puse casca şi trase 
cureaua pe sub bărbie. Nu-i nevoie. 

Deschise uşa întunecată, prinsă în balamale de fier şi ieşi, 
punând-o între ei cât de repede putu. 

Coborâse dealul pe jumătate când îl auzi strigând-o. Se 
uită în spate şi-l văzu venind în fugă. Se opri, încleştându-şi 
pumnii în interiorul mănuşilor. 

— Da? 

— Vine furtuna. 

— Nu-i adevărat. Am consultat buletinul meteorologic 
înainte să plec din Carbuncle. 

— La naiba cu prognoza meteo! Dacă ticăloşii ăia şi-ar lăsa 
puţin simulatoarele şi ar privi pe cer... Gesticulă cu braţul, 
arătând de la orizont până la zenit. Furtuna va ajunge aici 
mâine în zori. 

Ea cercetă cerul şi nu văzu decât nişte nori împrăştiaţi şi o 
dublă parhelie palidă în jurul Gemenilor care se eclipsau. 

— Nu-ţi fie teamă. Am să ajung acasă înainte să se 
întunece. 


— Nu din pricina ta sunt îngrijorat. Ochii lui continuau să 
fixeze orizontul nordic. 

— Ah... Jerusha simţi cum faţa i se goleşte de orice 
expresie. 

— Fata care locuieşte aici a plecat în susul coastei cu o 
bărcuţă. Trebuia să se-ntoarcă abia mâine seară. Se 
încruntă spre femeie. Am pescuit-o deja o dată pe jumătate 
îngheţată din mare. S-ar putea să nu mai fiu la fel de 
norocos. N-o s-o găsesc la timp dacă... 

Jerasha făcu somn că a priceput. 

— E-n ordinel, Miroe. Hai s-o căutăm. 

Bărbatul ezită o clipă. 

— Nu... nu ştiu cum să-ţi cer o astfel de favoare... n-am 
nici un drept s-o fac. Dar... 

— E-n regulă. Datoria mea este să dau o mână de ajutor. 

— Nu. Ceea ce vreau să te rog este... să te consideri în 
afara serviciului când faci asta. Să... uiţi c-ai întâlnit 
vreodată pe cine vei întâlni. Zâmbi, strâmb. Vezi, şi eu am 
prea multă încredere în.tine. 

Începu să-şi frece braţele şi abia atunci poliţista observă 
că venise după ea fără să-şi îmbrace haina. Îşi aduse aminte 
de stinghereala pe care o simţise în el când sosise aici şi în 
sfârşit o înţelese. 

— Sper că nu-i vreun asasin în masă, sau ceva de genul 
ăsta? 

— Departe de aşa ceva, izbucni în râs Ngenet. 

— Atunci voi avea o memorie groaznică. Hai, să mergem 
înainte să îngheţi de tot. Pe drum poţi să mă pui la curent 
cu acuzaţiile de conspirație. 

Continuară în josul dealului, înfruntând pieptiş colții 
ascuţiţi ai vântului. Jerusha decolă, îndreptându-se către 
nord de-a lungul panglicii zimţate a coastei. 

— Aşa! Cred că acum îmi pot permite să pun laolaltă 
piesele povegştii ăsteia. Ai avut o legătură cu contrabandiştii 
care au fost doborâţi pe-aici cam cu două săptămâni în 
urmă. Oaspetele tău este o contrabandistă. 


Aproape uşurată, lunecă înapoi în schemele obişnuite, în 
obiceiurile de rutină, în vechea lor relaţie lipsită de 
complicaţii. 

— Pe jumătate corect. 

— Pe jumătate? exclamă ea aruncându-i o privire. Atunci, 
explică. 

— Îţi aduci aminte de... împrejurările primei noastre 
întâlniri. 

— Da. Mintea ei se umplu brusc cu imaginea feţei lui 
Gundhalinu, cuprinsă de o indignare perfect justificată. BZ 
nu ţi-a dat nici o şansă atunci. 

— Sergentul tău, spuse Ngenet. Femeia îi simţi zâmbetul, 
apoi el îşi aduse aminte. Îmi pare rău despre... ce s-a 
întâmplat. De dragul tău. 

— Cel puţin a fost o moarte rapidă. „Asta-i toată mila la 
care putem spera în viaţa noastră”. Fata?... întrebă ea, 
presimţind din ce în ce mai mult răspunsul. 

— Este Văratica aceea care ţi-a rupt braţul, cea care a 
părăsit planeta cu contrabandiştii. 

— S-a întors? Cum? murmură Jerusha uimită, dar cumva 
totuşi fără să fie pe deplin surprinsă. 

— Ei au adus-o înapoi. 

Poliţista simţi cum aeronava se prăvăleşte într-un curent 
descendent şi reglă comenzile 

— Înseamnă că este o persoană revenită ilegal pe planetă. 
„Şi poate nu numai atât”. Unde a stat până acum? 

— Pe Kharemough. 

— Ca să vezi, mormăi ea. Spune-mi, Miroe... eşti sigur că 
ducerea ei în afara planetei n-a fost decât un accident? 

Sprâncenele bărbatului se încruntară. 

— Sută la sută. Ce vrei să. spui? 

— Nu te-a frapat niciodată asemănarea dintre Moon 
Dawntreader Văratică şi Regina Zăpezii? 

— Nu. Urmă o tăcere adâncă. N-am văzut-o de ani de zile 
pe Regina Zăpezii. 


— Ce-ai spune dacă ţi-aş zice că Regina ştia cine este 
Moon... şi că era, furioasă din cauza dispariţiei ei? Dacă ţi- 
aş zice că toate necazurile mele au început fiindcă am lăsat- 
o să-mi scape? Ce-ai spune dacă ţi-aş zice că Moon 
Dawntreader este clona Reginei? 

EI făcu ochii mari. 

— Ai vreo dovadă? 

— Nu, n-am nici o dovadă! Dar o ştiu. Ştiu că Arienrhod 
avea planuri cu fata asta... voia să-şi transforme alter ego-ul 
în Regina Verii. lar dacă afla că Moon s-a întors... 

— Ele nu sunt la fel. Nu pot să fie! Miroe se încruntă cu 
privirile îndreptate către mare. Ai uitat ceva în legătură cu 
Moon. 

— Ce? 

— Este sibilă. 

Jerusha tresări, când memoria îi verifică afirmaţia aceea. 

— Aşa deci... Totuşi asta nu înseamnă că eu greşesc. Sau 
că ea nu este un pericol pentru Hegemonie. 

— Ce-ai de gând să faci? întrebă Ngenet răsucindu-se în 
scaunul său ca s-o privească drept în faţă. 

Femeia clătină din cap. 

— Nu ştiu. Nu voi şti până când nu voi ajunge acolo. 

— Du pieile alea jupuite acolo. Grăbeşte-te... vine ceva 
alb... la adăpostul întunericului... 

Se auzea lătrat de câini. 

Moon simţi cuvintele venind şi îndepărtându-se precum 
limba rece a mareei lingându-i tălpile, gleznele, picioarele. 
Deschise ochii către amintirea pe care nu mai voia s-o vadă. 
Dar nu zări decât cerul, sfărâmăturile lipsite de sens ale 
norilor ce pluteau. De teamă nu făcu nici o mişcare. 

— Asta-i mort. 

—.e noroc, slavă Mamei!... niciodată n-am găsit aşa multe 
piei... 

— Slavă Reginei Zăpezii! (Râsete). 

— Asta nu-i mort. 


O faţă învăluită în alb acoperi cerul. Silueta îngenunche şi 
o trase în capul oaselor. 

— Negru. Moon îşi auzi propria-i vace bolborosind ca unei 
nebune. În negru. Unde... unde? Întinse o mână, îşi înfipse 
degetele în umărul acoperit cu un veşmânt gros şi alb, ca să 
se sprijine, şi atunci văzu trupul întins lângă ea... Silky! 

Silueta în, alb o dădu la o parte, ridicându-se în picioare. 

— Cred că-i una din iubitoarele alea de mersi. Trebuie c-a 
ucis Dulăul. Ceilalţi au crezut-o moartă. 

Vocea era masculină, tânără. 

— Silky... Silky... Moon se întinse ca să atingă terminaţiile 
tentaculelor inerte. 

— 'Termin-o, se auzi o voce aspră, roasă de vreme. 

Moon te strădui să se întoarcă pe o parte când, tânărul se 
aşeză pe vine şi luă o piatră de jos. Îşi înfipse apoi, unghiile 
în închizătoarea costumului. Trăgând de ea şi deschizând-o 
pe jumătate, în timp ce piatra se înălţă deasupra capului ei. 

— Sibilă! azvârli ea cuvântul ca pe un scut. 

Băiatul lăsă piatra să-i cadă dintre degete şi-şi împinse 
gluga pe spate. Moon văzu cum faţa lui îşi pierde expresia 
inumană, iar ochii săi uimiţi urmăresc dâra de sânge uscat 
în susul gâtului ei rănit. 

— Sibilă... Arătă înspre tatuai, rugându-se ca acesta să fie 
destul de distinct şi ca băiatul să înţeleagă. 

— Mami! Băiatul se lăsă pe călcâie, strigând peste umăr, ia 
uită-te la asta! 

Alte siluete albe ca nişte stafii se întrupară în jurul ei 
precum un tribunal al spiritelor, înceţoşându-se şi 
strălucind în privirea ei nesigură. 

— O sibilă, Mami! Lângă ea o siluetă feminină subţirică 
ţopăia cu înflăcărare. N-o putem ucide. 

— Nu mi-e teamă de sângele sibililor! Moon identifică 
vocea babei printre făpturile albicioase din jur atunci când 
aceasta se bătu cu pumnii în piept. Eu sunt sfântă. Am să 
trăiesc veşnic. 

— O să trăieşti pe naiba. 


Fata îşi îmbrânci în lături fratele şi se aplecă deasupra, lui 
Moon ca să-i examineze gâtul. Se îndreptă şi chicoti uşor 
nervoasă. 

— Poţi să vorbeşti? 

— Da. 

Moon se ridică în capul oaselor, îşi duse o mână la gât şi 
cealaltă la obrazul umflat. Dincolo de corpul răşchirat al lui 
Silky, mai multe siluete albe îşi foloseau cuţitele, mutilând 
cadavrele mersilor. Se aplecă în faţă, cuprinzându-şi 
genunchii cu braţele, şi-şi ascunse ochii să nu mai vadă 
acele imagini. „Nu l-am văzut pe el. Nu, era altcineva”. 
Gemu; vocea îi era jalea deznădăjduită a cântecului unui 
mers singuratic. 

— Atunci o vreau eu. Fata se întoarse către bătrână, O 
vreau pentru menajeria mea. Poate să răspundă la orice 
întrebare! 

— Nu! Bătrâna o plezni dar ea îşi feri capul. Sibilii sunt 
bolnavi, aşa spun extraplanetarii. Sunt cu toţii nişte escroci. 
Gata cu atâtea animale de casă, Blodwed. Ai împuţit deja tot 
locul cu duhoarea lor. Am să scap eu de... 

— Numai să-ncerci! replică Blodwed, lovind-o răutăcioasă 
cu picioarele. Bătrâna urlă de durere şi împleticindu-se, se 
trase mai în spate. Numai să-ncerci! Dacă vrei să trăieşti 
veşnic, băloasă bătrână ce eşti, atunci lasă-mi în pace 
animalele! 

— Bine, bine... scânci baba. Nu vorbi aşa mamei tale, 
puştoaică nerecunoscătoare ce eşti. Nu te-am lăsaţi eu să ai 
tot ce-ţi pofteşte inima? 

— Aşa-mi place mai mult. Blodwed îşi puse mâinile în 
şolduri, se uită iarăşi la Moon ce şedea ghemuită, copleşită 
de durere, şi rânji: cred că tu ai să fii exact ce-mi trebuie. 

— Zei! O, zeii mei... Invocarea sună mai mult a blestem 
decât a rugă. 

Jerusha stătea tăcută lângă Miroe pe plaja fără viaţă, 
ascultând ţipetele ascuţite, îndepărtate ale păsărilor 
mâncătoare de hoituri. Ochii ei trecură iute pe deasupra 


terenului pietros acoperit de moarte, nevrând să se 
oprească nicăieri, înregistrând fiecare detaliu al scenei, dar 
incapabili să se întoarcă iar către bărbatul ce stătea 
nemişcat lângă ea, cu faţa cenuşie. Incapabilă să rostească 
vreun cuvânt sau măcar să-l atingă, ruşinându-se să 
intervină în durerea lui ce depăşea înţelegerea Aceasta era 
Vânătoarea, sacrificarea mersilor - un abator urât mirositor 
pe ţărmul sterp. Acesta era lucrul care ei îi displăcea în 
principiu, dar de a cărui realitate nu încercase niciodată să 
se apropie. Însă Ngenet urâse realitatea. 

Miroe se depărtă de navă, păşind printre cadavrele 
mutilate ale mersilor, inspectând fiecare trup însângerat şi 
jupuit complet de piele cu o pornire aproape masor chistă. 
Jerusha îl urma la o oarecare distanţă; simţi că i se 
încleştează fălcile atât de tare încât se întrebă dacă va mai 
fi vreodată capabilă să deschidă iarăşi gura. Îl văzu pe 
bărbat cum se opreşte şi îngenunchează lângă un corp. 
Apropiindu-se, îşi dădu seama că nu era mers, dar nici om. 

— E... e un Dulău mort? 

— Un prieten mort. 

Ridică trupul fără! vlagă al dillyp-ului mort, ca pe un copil 
adormit, Jerusha observă pata întunecată care rămase pe 
plajă. Privi, incapabilă să priceapă, cum Ngenet intră cu 
trupul în mare, înaintând tot mai departe, până când apa 
îngheţată îi acoperi pieptul. Abia atunci dădu drumul 
exilatului să plece în tăcere către casă. 

Când ieşi din apă, Jerusha îşi scoase haina şi i-o aruncă pe 
umeri. Bărbatul îi mulţumi din cap cu un gest absent, ea fu 
gata să creadă că frigul nici nu-l afecta. Brusc îşi aduse 
aminte că unul dintre contrabandiştii de acum cinci ani 
fusese un dillyp. 

— Probabil că şi ea a murit, zise Miroe cu o voce dură ca 
oţelul şi Jerusha înţelese că pe plajă nu exista nici un semn 
al lui Moon Dawntreader. Starbuck şi Dulăii, au făcut asta, 
gesticulă el, iar cuvintele sunară ca un blestem. Ultima 
Vânătoare. Pe pământul meu. (Mâinile i se încleştară în 


pumni.) Şi să-i părăsească astfel, să-i mutileze, să-i... 
expună aşa. De ce? 

— Aşa a ordonat Arienrhod. 

Adevărul o arse ca o rază, de laser când pricepu singurul 
motiv posibil pe care îl putea avea Regina ca să lovească 
într-un extraplanetar, complet străin pentru ea. „Din cauza 
mea? Nu, nu... nu din cauza mea!” 

Miroe se întoarse către femeie de parcă vinovăția acesteia 
îi strălucea pe chip ca un far. 

— Asta-i o fărădelege împotriva unui cetăţean, al 
Hegemoniei comisă pe pământul ce-i-a fost alocat. Vocea, lui 
o acuza printre cuvinte. Ai văzut totul cu ochii tăi şi ai 
competenţa juridică necesară. Ai autoritatea de a-l acuza pe 
Starbuck de crimă... Comandante? 

Auzindu-l numind-o astfel, ea înţepeni. 

— Nu ştiu. Nu mai ştiu, Miroe... Atinse însemnele de pe 
gulerul hainei şi inspiră adânc. Dar îţi jur, în faţa zeilor tăi 
şi-ai mei, că voi face tot ce-mi stă în putere să se întâmple 
astfel, (văzând trupurile mutilate”). Ea distruge tot ce 
atinge, lua-o-ar dracu... (viaţa lui BZ î explodat într-un glob 
de flăcări...”). şi o voi face să plătească, dhiar dacă ar fi să 
mor ca să reuşesc asta! Nu va scăpa uşor cu ce-a făcut... 
(„viaţa distrusă a lui Liouxked”) crede că-i de neatins, crede 
că va fi veşnic Regină, dar n-o să scape uşor („propria ei 
viaţă ruinată...”). chiar dacă va fi s-o înec eu însămi! 

— Te cred, Jerusha, spuse Miroe fără să zâmbească şi 
femeia simţi acuzaţia rece pălindu-i din voce. Dar n-a mai 
rămas, prea mult timp. 

— Ştiu. Îşi întoarse privirea, imprimându-şi deliberat în 
minte rănile larg deschise ale unei creaturi a cărei singură 
crimă fusese faptul că trăia. N-am văzut niciodată un 
mers... Strânse buzele. 

— Nici aici n-ai văzut vreunul, completă el cu o voce 
şovăielnică. Mormanele acelea de carne moartă... nu, ele nu 
mai înseamnă nimic. Nu cunoşti mersii până când nu i-ai 
văzut dansând în apă, sau până nu le-ai auzit cântecul... N- 


ai să înţelegi adevărata crimă până când n-ai să cunoşti 
adevărul despre ceea ce sunt ei în realitate. Nu sunt doar 
nişte animale, Jerusha. 

— Ce? se întoarse ea. Ce spui tu acolo? „Nu, nu-mi spune 
asta, nu vreau să aflu!” 

— Sunt fiinţe inteligente. N-au fost numai două crime azi, 
aici, pe plajă, au fost vreo sută cincizeci. Iar în decursul 
ultimului mileniu... 

Jerusha se clătină. 

— Nu... Miroe, nu se poate! Nu pot fi astfel! 

— Reprezintă o formă de viaţă creată prin inginerie 
genetică. Vechiul Imperiu le-a dat atât inteligenţă cât şi 
nemurire. Moon Dawntreader mi-a spus adevărul despre ei. 

— Dar de ce? De ce ar fi ei inteligenţi? Şi cum putea 
Hegemonia să nu ştie?... Vocea i se stinse. 

— Nu ştiu de ce. Ştiu doar că Hegemonia trebuia să fi 
cunoscut adevărul, de un mileniu. Când am auzit, i-am spus 
lui Moon că nu ştiu dacă trebuie să râd sau să plâng. 
Mungşchii i se contractară pe faţă. Acum ştiu. 

Se întoarse cu spatele la ea. 

Jerusha rămase tăcută, fără să se mişte, aşteptând ca 
fragila cupă a cerului să se despice şi să cadă, aşteptând ca 
greutatea nedreptăţii comise să strivească lumea asta de 
minciuni ca o coajă de ou şi să azvârle peste ea toate 
sfărâmăturile... Nu se produse însă nici o schimbare în 
mare sau în văzduh, nici o diferenţă în profilul falezelor ori 
în sufocanta prezenţă a morţii, a pierderii, a doliului. 

— Miroe..., întoarce-te la navă, O să... o să răceşti. 

EI încuviinţă încet cu capul. 

— Cu vremea, supraviețuitorii au să se întoarcă. Trebuie 
să-i las să... să-şi ia ce le aparţine. Nu pot să-i ajut, nu mă 
pot ajuta pe mine, nu mai pot. Privi către micuța canoe cu 
balansier trasă pe plajă aproape de apă, a cărei pânză 
flutură trist. Ea mi-a dat cel mai important cadou pe care 
putea să mi-l dăruiască cineva. Jerusha: adevărul... Spunea 
că i s-a zis să se întoarcă aici, a fost trimisă de un sibil. Nu 


înţeleg, nu pot să cred că i-a fost sortit să sfârşească astfel. 
Ce înseamnă toate astea? 

— Nu ştiu. Nimic. Jerusha clătină din cap. Poate că tot ce 
facem este lipsit de înţeles. Dar trebuie să încercăm, nu-i 
aşa? Trebuie să fim mereu în căutarea dreptăţii... şi să 
hotărâm cum va fi răzbunarea. 

Poliţista porni înapoi către navă, cu braţele strânse în jurul 
trupului. Când trecură lângă canoea abandonată pe țărm, 
se gândi o clipă că Dulăii lui Arienrhod îi uciseră copilul 
clonă iar Regina nu va şti asta niciodată. 

— M-am îngrijorat pentru tine când am primit raportul 
despre furtună. 

— N-a fost nimic. Am traversat-o fără probleme, spuse el 
indiferent. 

Ea râse uşor. 

— Câţi dintre cei care mi-au fost Starbuck puteau spune 
asta fără să mintă? 

Sparks nu răspunse - stătea întins nemişcat pe pat, 
privindu-se pe sine în oglinzi, uitându-se la ea cum îl privea 
în timp ce el se privea, într-o infinită înşiruire. Arienrhod 
şedea întinsă alături; liniile curbe ale trupului ei păreau 
relieful unui continent ridicându-se din mare, înveşmântat 
în câmpurile de zăpadă ale părului Reginei. Şuviţe de 
lanţuri argintii subţiri ca firul de păr se revărsau mai jos de 
mijlocul ei precum un râu de lumină. Atingându-i pielea 
încet, cu degete leneşe, femeia îl masă cu ulei parfumat, dar 
trupul lui nu avu nici o reacţie. Nu-i va răspunde, nici celei 
mai intime atingeri, nici celor mai ştiutoare propuneri. „Ca 
un cadavru... o, zei, ajutaţi-mă, sunt îngropat de viu.” 

Mâna lui Arienrhod alunecă de pe coapsa lui în momentul 
când îi simţi muşchii întărindu-i-se, rigor mortis. Ea se 
rostogoli pe burtă, sprijinindu-se de pieptul bărbatului în 
timp ce-l privea cu ochii de culoarea agatului străbătuţi de 
îngrijorare. Ochii falşi - el vedea umbrele care se întindeau 
dedesubt, adâncurile unei înţelepciuni lipsite de milă... ochii 
unei femei care luase locul alteia şi-l întemniţase în propria 


lui minte. Închise pleoapele. „Dar toate astea le-am făcut 
pentru tine, Arienrhod.” 

— Chiar eşti aşa de obosit? 

Ridică medalia de pe pieptul lui, răsucind-o absentă 
printre degete; sub aparenta ei solicitudine, Sparks auzi 
limpede tonul îngheţat al reproşului. 

— Sau chiar aşa de plictisit? continuă ea. Sau să caut şi un 
al treilea motiv...? 

— Nu. 

O cuprinse în braţe şi-o trase în jos peste el, umplându-şi 
palmele cu vălul mătăsos al părului ei, sărutându-i buzele, 
ochii, scobitura de la baza gâtului... fără să simtă ceva. 
Absolut nimic. Fantoma care ieşise din mare şi venise câtre 
el avea să stea între ei doi ori de câte ori vor fi întinşi pe pat 
de acum încolo, iar Sparks avea să-i vadă mereu ochii - 
ochii adevăraţi, singurii ochi. Ei urmau să-l acuze, veşnic, 
vărsând lacrimi de sânge... 

— Arienrhod, spuse el cu disperare în glas. Lia naiba, doar 
ştii că te iubesc! Ştii că eşti totul pentru mine, tot ce a fost 
şi ea vreodată, ba chiar mai mult... 

Dar vorbele sunară ca un geamăt, îşi luă mâinile de pe ea. 

Corpul lui Arienrhod deveni rigid deasupra lui. 

— Ea...”? Despre ce vorbeşti tu, dragostea mea? Despre 
Moon a noastră? Vocea îi era blândă şi voalată. Încă se mai 
întoarce să te chinuie şi după atâta timp? S-a dus. Am 
pierdut-o de mult - trebuie s-o uiţi. Îi dezmierdă tâmplele 
cu degtetele, făcând uşoare mircări circulare. 

— Pe toţi zeii, credeam c-am uitat-o! Sparks îşi răsuci 
capul dintr-o parte în cealaltă, încercând să nu-şi mai vadă 
reflecţia în oglindă, însă femeia îl urmărea inexorabil 
oriunde se uita. 

— Atunci de ce? De ce te gândeşti acum la ea? Ţi-e teamă 
de Schimbarea care vine? [i-am promis că n-o să vină 
niciodată. 

— Nu-mi pasă de asta. 


„De uciderea celor din neamul meu... atunci nu-mi pasă 
chiar de nimic.” O cobori de pe el cu grijă, se rostogoli pe 
burtă şi-şi sprijini capul în mâini. Arienrhod se ridică în 
capul oaselor, cu centura de fire argintii foşnindu-i pe piele. 

— Atunci ce?... În întrebare se simţea furie. Ea-şi strânse 
mâinile pe umerii lui. Eşti al meu, Starbuck... eşti tot ce 
iubesc pe lumea asta. N-am să te-mpart cu un vis din Vară. 
N-am să te pierd pentru o fantomă... fie ea şi fantoma mea. 

— N-a fost fantomă! Era reală. Îşi muşcă pumnul. 

Unghiile Reginei i se înfipseră şi ele în carne. 

— Cine? întrebă ea, ştiind despre cine era vorba. 

— Moon. Ceva îl zdruncină, un fel de hohot de plâns. 
Moon, Moon, Moon! Era acolo, la Vânătoare... a ieşit din 
mare odată cu mersii. 

— O fantasmă, se încruntă Regina. 

— Nu era un vis, Arienrhod! Se aruncă pe spate, simțind 
cum îl scrijelesc unghiile femeii. Am atins-o, i-am văzut 
semnul de pe gât... şi sângele. I-am atins sângele.,; M-a 
blestemat. „Moarte dacă ucizi o sibilă... moarte dacă iubeşti 
o sibilă...” 

— Prostule! Nu se referea însă la nesăbuinţa lui. De ce nu 
mi-ai povestit imediat? 

Sparks clătină din cap. 

— N-am putut. Eu... 

Ea îl pălmui; bărbatul căzu pe spate peste perne, cuprins 
de uimire. 

— Unde-i? Ce i s-a întâmplat? 

El se şterse cu mâna la gură. 

— Dulăii... ar fi ucis-o. l-am oprit. Am... am lăsat-o acolo de 
plajă. 

— De ce? O lume pierdută, în două silabe abia şoptite. 

— Pentru că m-ar fi recunoscut. (Smulgea cuvintele parcă 
din rădăcinile sufletului. Ar fi aflat... ar fi văzut ce sunt eu! 

Reflecţia din oglindă îl străpungea, din toate direcţiile, ori 
încotro şi-ar fi întors capul. 


— Deci ţi-e ruşine că eşti iubitul meu şi cel mai puternic 
bărbat de pe planetă? replică Regina scuturându-şi părul 
pe spate. 

— Da. (Când răspunse, îi fu şi ruşine s-o privească). Acolo 
cu ea, mi-a fost ruşine. 

— Totuşi ai lăsat-o singură pe țărm când se apropia un 
viscol şi de asta nu te mai ruşinezi. 

Arienrhod îşi înfăşură braţele în jurul trupului, tremurând 
de parcă ea însăşi fusese abandonată pe plajă. 

— La naiba, n-am ştiut de furtună, n-a existat nici un 
raport! 

„Irebuia doar să te uiţi sus pe cer ca să afli...” Darelse 
închisese în cabină ca să nu-l vadă Dulăii că se pierduse cu 
firea şi tremura tot, ieşise iarăşi numai când furtuna se 
năpustise asupra lor, numai când era prea târziu să se mai 
gândească la altceva în afara propriei lor lupte pentru 
supravieţuire. Şi mai târziu... era mult prea târziu să mai 
facă ceva. Î-şi ridică mânios privirile şi întâlni furia lui 
Arienrliod. 

— Nu te-nţeleg? De ce contează ea atât de mult pentru 
tine? Chiar dacă ţi-e rudă, n-aţi fost niciodată apropiate. Nu 
aişa cum am fost eu cu ea... 

— Nimeni de pe lumea asta nu-i este mai apropiat decât 
mine. Arienrhod se aplecă înspre el. Nu ţi-ai dat seama de 
asta? Nici până acum n-ai văzut... că eu sunt Moon. 

— Nu. Se îndepărtă de Regină, dar ea-l prinse de lanţul 
medaliei şi-l opri. 

— Moon este clonă mea! Am crescut-o în vară ca să-mi ia 
locul ca Regină. Suntem identice din toate punctele de 
vedere - absolut toate. Luă mâinile bărbatului şi le plimbă 
pe corpul ei. Şi amândouă te iubim, mai presus de orice 
altceva. 

— Nu-i posibil... 

Îi atinse faţa şi ştiu că era posibil. Ele erau ca noaptea şi 
ziua, ca fierul şi aerul, ca fierea şi mierea... Şi-atunci de ce 


vă iubesc pe-amândouă? Îşi cobori fruntea. „Pentru că într- 
adevăr vă iubesc pe-amândouă; fie ca zeii să m-ajute.” 

— Orice e posibil. Chiar şi ca ea să se întoarcă la mine. 
(Arienrhod privi prin el, dincolo de timp). Dar oare mai am 
nevoie de ea... Încă o mai vreau? Privirea i se focaliză iarăşi 
asupra lui, şi tu, dragostea mea? 

Sparks se lăsă peste ea, simţi cum braţele ei îl încercuiesc, 
şi cum mâinile îl mângâie iubitoare, posesive. 

— Nu. „Nu mai mult decât faptul că întotdeauna am dorit- 
o pe ea, numai pe ea.” Numai pe tine te vreau, Arienrhod. 
Tu m-ai făcut tot ceea ce sunt. Tu eşti tot ce-mi doresc. „Şi 
exact ceea ce merit.” 

— Hai, sibilo! Vino să faci cunoştinţă cu celelalte animale 
ale mele. 

Vocea ascuţită a lui Blodwed o înţepă pe Moon întocmai ca 
un bold şi o împinse prin mulţimea de gură-cască adunaţi la 
intrarea în grotă. Veniseră cu toţii să se zgâiască la ea, 
arătând cu degetul şi murmurând, strigând întrebări 
vulgare pe care Moon încerca să le ignore cu toată forţa 
care-i mai rămăsese în trupul ameţit, se simţea ca un peşte 
zbătându-se pe dig. Totuşi niciunul dintre nomazi nu s-ar fi 
apropiat îndeajuns ca s-o atingă şi toţi se fereau din calea 
mersului ei împleticit precum nişte fire de iarbă suflate de 
vânt. Nici chiar Blodwed n-o atinsese vreodată cu adevărat, 
dar Moon recunoştea forma tranchilizatorului atârnat la 
centura fetei. 

Chiar dacă ar fi încercat să scape, nu avea unde să se 
ducă. Călătoriseră până aici două zile cu glisoarele de 
zăpadă, urcând în ţinuturile înalte, delimitate de gheţuri, 
din interiorul uscatului, ca să ajungă la tabăra izolată. Nu-i 
mai rămăsese destulă forţă să-şi poarte trupul prin 
sălbăticia Iernii... abia dacă mai avea putere să traverseze 
imensa podea a adăpostului de piatră. La trecerea ei câţiva 
câini lătrară şi încercară s-o muşte, însă erau înlănţuiţi 
printre corturile din materiale sintetice colorate strălucitor 
şi corturile cu desene gri şi maro făcute din piei. Corturile 


punctau spaţiul peşterii precum nişte excrescenţe groteşti. 
Zeci de radiatoare perpetue şi lanterne umpleau spaţiul vag 
conturat din jurul lor cu lumină şi căldură, în timp ce vocile 
bărbaţilor dinapoia ei, care se ciorovăiau la împărţirea 
prăzii, îl umpleau până la refuz cu zgomote răsunătoare. 
Moon încetini puţin, întinzându-şi mâinile vârâte în 
mănuşile cu un deget către unul dintre încălzitoarele pe 
lângă care trecu, însă nerăbdarea lui Blodwed radia 
precum căldura, „Hai, grăbeşte-te!”, aşa că merse mai 
departe, prea amorţită de frig şi de oboseală ca să mai 
protesteze. 

Blodwed o împinse printr-un coridor îngust, ce cobora 
uşor şi era pe jumătate umbrit, spre fundul peşterii; 
deasupra capului desluşi vag o geană de lumină. Pe măsură 
ce înaintă, o miasmă de mirosuri ciudate începu să-i 
asalteze nările. Drumul era blocat de o poartă făcută din 
lemn şi sârme răsucite. Blodwed o împinse în lături pe sibilă 
şi apăsă cu degetul mare în partea de jos a încuietorii 
grosolane. Aceasta se deschise şi fata îi făcu semn să între. 

Moon o luă înainte, auzind în urma ei paşii nomadei, 
rămase liniştită pe loc, măsurând cu privirea detaliile noii 
sale închisori. Încăperea de piatră măsura şaptezeci-optzeci 
de metri în diametru, iar tavanul se afla cam tot atât de sus, 
având în centru, un încălzitor cu lumină incandescentă 
precum un soare. De jur-împrejur, închise în cuşti, priponite 
cu funii sau lanţuri, se aflau creaturi din şase-şapte specii 
de neidentificat, acoperite cu blană, pene, solzi sau cu 
grămezi de zbârcituri dezgolite. Moon îşi acoperi cu mâna 
gura şi nasul când simţi mirosul puternic al mizeriei lor 
cumplite. Le văzu ghemuindu-se, sau arătându-şi colții, le 
văzu pe cele care şedeau întinse, ursuze, apatice, lipsite de 
orice reacţie... văzu apoi fiinţa umană zăcând pe un pat de 
campanie, simplu, undeva lângă peretele opus, departe de 
poartă, ca şi de restul celor care populau grota. 

— Lua-o-ar dracu! Lua-o-ar dracu! ţipă deodată Blodwed. 


Sibila se răsuci brusc, iar menajeria începu să şuiere, să 
zbiere şi să facă larmă, în momentul în care fata se întoarse 
şi dispăru fugind prin coridor. Poarta se trânti cu zgomot 
înapoia ei. Moon se răsuci iarăşi privind de-a lungul 
încăperii până la silueta care continua să stea întinsă, 
nemişcată, pe patul de campanie. Înaintă încetişor, 
şchiopătând pe măsură ce începu să simtă o senzaţie de 
arsură în tălpile picioarelor. Animalele înspăimântate se 
ghemuiră, retrăgându-se în fundul cuştilor. 

Ajunse lângă străin fără să-l trezească - pe măsură ce se 
apropia,văzu că era un bărbat, un extraplanetar... un 
Albastru. Haina groasă a uniformei era stropită cu pete de 
culoare închisa; purta pantaloni strânşi pe picior, albi şi 
soioşi, şi o pereche de cizme nomade. Privindu-i faţa, Moon 
recunoscu trăsăturile fine pe care le remarcase adesea la 
Kharemoughii aristocrați; dar acest chip era jalnic de slăbit, 
iar pielea îi era întinsă pur şi simplu pe oase. Tot nu se 
trezise. Avea o răsuflare greoaie, neregulată. Sibila întinse 
şovăind o mână şi îi atinse fruntea; şi-o trase înapoi, simțind 
arsura febrei. 

Îşi îndoi anevoie picioarele tremurânde şi se aşeză pe jos, 
lângă patul lui, pe podeaua rece. Animalele se mai 
potoliseră, dar le simţea ochii înspăimântați fixându-o, iar 
suferinţa lor copleşitoare umplu treptat şi cupa ei de 
chinuri, revărsându-se. Îşi lăsă capul pe marginea patului 
de campanie, zgâlţăâită de hohote puternice de plâns fără 
lacrimi. „Ajută-mă, Doamnă, ajută-mă... pe tot ce pun mâna 
distrug.” 

— Care-i necazul? O mână înfierbântată îi ciufuli părul. Ea 
se smuci îndepărtându-se, şi încercă să-şi înghită suspinele. 
Tu pentru... mine plângi? 

Vorbise în Sandhi. Bărbatul cel bolnav se chinui să-şi ridice 
capul, văzându-i ochii injectaţi şi acoperiţi de cruste, Moon 
se gândi că probabil cu greu putea s-o zărească. 

— Da. Răspunsul ei abia dacă se auzi mai tare decât 
întrebarea. 


— Nu-i nevoie... Se întrerupse cuprins de un acces de 
tuse. 

— Ia uite! Ia uite la asta! 

Moon se întoarse brusc când Blodwed năvăli din nou în 
cameră, târând după ea o fată mai înaltă. 

— Poftim cum miroase! Ţi-am zis s-ai grijă de ele cât timp 
sunt plecată! 

— Am avut... Fata mai mare zbieră când Blodwed o prinse 
de plete şi o smuci. 

— Ar trebui să te bag cu nasu-n ele, Fossa. Dar n-am s-o 
fac dac-ai să cureţi locul ăsta înainte ca... 

— Bine, bine! Fossa se retrase, ştergându-şi de pe faţă 
lacrimile de durere. Mucoasă cu bube ce eşti! 

— Aşteaptă! Ce-i cu el? întrebă Blodwed arătând pe lângă 
Moon către extraplanetar. 

— E bolnav. A încercat să fugă când l-am lăsat afară ca să 
facă pipi. A fugit chiar în mijlocul viscolului! A mers în cerc 
şi l-am găsit aici, afară. 

Făcu semn că „e nebun” şi, clătinând din cap, porni înapoi 
prin coridorul îngust. 

Blodwed străbătu încăperea, se ghemui lângă Moon şi 
privi faţa bărbatului bolnav. 

— lâh. Îi prinse falca în mână, cu un gest dur, când el 
încercă să-şi întoarcă faţa în partea opusă. De ce-ai făcut 
asta? Ochii lui se închiseră. 

— Nu cred că te aude. Moon puse palma peste mâna 
bărbatului şi-l strânse uşor pentru o clipă. Are nevoie de un 
tămăduitor, Blodwed, murmură ea. 

— O să moară? Fata se aşeză pe genunchi, vocea îi era mai 
puţin agresivă. Nu-i nici un tămăduitor pe-aci. Mami 
obişnuia să facă aşa ceva, dar nu mai e zdravănă la cap. N-a 
învăţat niciodată pe altcineva. Nu poţi tu să-l ajuţi? 

Moon o privi atentă. 

— Poate că aş putea... Începu să-şi împletească părul în 
cosiţe. Ai ceva medicamente extraplanetare? (Blodwed 
clătină din cap). Atunci nişte ierburi... orice. 


— Pot să fur de la Mami. Sunt vechi... 

Se ridică în picioare, aşteptând. 

— Du-te şi adu-le. 

Moon privi în urma ei, puţin derutată de amabilitatea fetei. 
Apucă iarăşi mâna extraplanetarului, căutându-i la 
încheietură bătaia pulsului; simţi cum i se opreşte 
răsuflarea când văzu partea din interior a braţului brăzdată 
de cicatrici urâte. Se uită cu ochii mari, tăcută, nevenindu-i 
să creadă, apoi îi lăsă iar braţul pe pat, cu multă grijă, 
aşezându-l cu încheietura în jos. Continuă însă să-i strângă 
mâna cât timp rămase în aşteptare, golindu-şi mintea de 
orice gând. 

— Uite-le. 

Blodwed deschise în sfârşit poarta şi reveni în încăpere 
ducând un pachet înfăşurat în piele, împodobit cu oscioare 
şi bucățele de metal. Îl deschise şi îl desfăşură pe podea 
între ele. 

— Activate neutronică, continuă ea arătând conţinutul. 
Mami spune întotdeauna cuvinte magice. Tu spui 
descântece, sibilo? În întrebarea fetei nu se simţea nici 
urmă de zeflemea. 

— Presupun că da. Moon cercetă pachetele cu frunze 
uscate şi mirosi punguliţele transparente din plastic pline 
cu seminţe şi măciulii de flori. Speranţa din suflet îi păli. Nu 
cunosc niciuna din plantele astea. 

— Păi, asta-i... 

Ea scutură din cap. 

— Vreau să spun, nu ştiu cum să le folosesc. 

KR Aspundh îi povestise despre serviciul de explorare al 
Vechiului Imperiu, înainte ca noile planete să fie deschise 
pentru coloniştii umani, ele fuseseră însămânţate cu o 
mulţime de plante medicinale, game diferite din ecosisteme 
diferite. 

— În insulele de uade vin eu se folosesc plante marine. „Şi 
le numim darurile Doamnei.” Va trebui să întreb... tu va 
trebui să întrebi pentru mine, să introduci datele - vrei să 


faci asta? (Blodwed aprobă din cap, aţâţată). Atunci 
întreabă-mă cum să le folosesc. Nu uita, va trebui să-ţi 
aduci aminte ce-ţi spun... cu exactitate, altfel n-au să aibă 
nici un efect. Eşti în stare? 

— Desigur, rânji Blodwed cu aroganță. Sunt capabilă să 
cânt toate momentele importante ale cântecului 
procesiunii. Nimeni altcineva nu poate... nu mai poate. Pot 
să reproduc orice melodie pe care-am auzit-o vreodată la 
radio, chiar şi numai o singură dată. 

Moon izbuti să zâmbească puţin, o împiedica durerea de la 
vânătaia de pe obraz. 

— Atunci să te văd! întreabă, şi eu îţi voi răspunde. 
Introducere de date... 

Blodwed îşi drese glasul şi-şi îndreptă spatele. 

— O, sibilo! Spune-mi... ăă, cum să folosesc aceste plante 
fermecate? 

Moon luă un pachet cu ierburi şi simţi cum începe să se 
afunde în puţul absenței... 

Clavally. Ajunse din nou la lumină şi acolo descoperi o faţă 
cunoscută, chipul îmbujorat şi uimit al lui Clavally, părul ei 
ciufulit, umerii dezgoliţi la fel de aproape de ea ca şi... 
Danaquil Lu. O văzu pe Clavally trăgând în grabă o pătură 
ca să se acopere. Gândi, fără sens, „Danaguil Lu, îmi pare 
rău... Clavally, sunt eu Moon...” Dar ea nu le putea afecta 
vieţile nici chiar atunci când îşi impunea prezenţa atât de 
profund, ca să le ceară scuze sau să împărtăşească fericirea 
cu ei măcar la această reîntâlnire, să le ceară ajutorul, sau 
să comunice în vreun fel. 

Însă în colţul gurii largi a lui Clavally începu să se nască un 
zâmbet, de parcă citea vreun secret în ferestrele ochilor lui 
Danaquil Lu. Ea îi atinse cu tandreţe obrazul, încă 
zâmbitoare şi, cu o răbdare înţelegătoare, se întinse pe pat 
ca să aştepte... 

— Sfârşitul analizei! Moon se prăbuşi brusc în faţă, 
secătuită de fprţă, şi simţi mâinile iuți ale lui Blodwed 
prinzând-o. 


— Ai făcut-o! Nu eşti o impostoare... Îi răsună în urechi 
vocea neîncrezătoare a fetei. O sprijiini de patul de 
campanie, apoi îşi retrase mâinile, cuprinsă pe neaşteptate 
de bănuială. Trezeşte-te! Eşti trează? Unde-ai fost? 

Moon încuviinţă din cap, apoi îşi sprijini fruntea pe 
genunchi. 

— Eu... mi-am vizitat nişte vechi prieteni. 

Îşi strânse braţele în jurul gambelor, mai rămânând puţin 
în atmosfera amintirilor, singura căldură, singura fericire 
de care-şi putea aduce aminte. 

— Acum cunosc toate plantele, sibilo, o zgândări iarăşi 
vocea lui Blodwed. Am să-ţi arăt. Şi chiar ai să-l vindeci? 

— Nu. Moon înălţă fără chef capul, deschizând ochii. Am 
să aduc aici un tămăduitor adevărat care să folosească 
ierburile. Dar tu va trebui să m-ajuţi, să-mi dai tot ce-mi 
trebuie. 

Fata încuviinţă. Moon se pregăti, ştiind că dacă izbutea să 
înceapă, Transferul avea s-o poarte prin toată încercarea 
până la sfârşit. Trupul i se răzvrătea, refuzând să se adune 
pentru o altă strădanie. Totuşi dacă se abandona acum în 
braţele oboselii, timpul după care ar fi putut să reînceapă s- 
ar fi putut dovedi prea lung pentru extraplanetar. Iar sibila 
nu putea sta cu braţele încrucişate, văzând cum cineva 
moare din cauza ei. Îşi concentră toată atenţia asupra, feţei 
bărbatului. 

— E-n ordine, întreabă-mă cum să-l tratez. Introducere de 
date! şi se azvârli prin neant... 

Într-o cameră antigravitaţională, cu pereţii albi, unde zări 
un grup de bărbaţi purtând costume pastelate şi 
transparente plutind lipsiţi de greutate, legaţi prin 
cordoane de o masă şi discutând asupra unei proceduri 
medicale de neînțeles. Înapoia lor, dincolo de sticla armată 
a ferestrei largi, Moon văzu degetele groase de gheaţă 
atârnând sub o streaşină şi proiectoare iluminând un câmp 
cu zăpadă spulberată de vânt. 


—.analize! Se întoarse în propriul trup, abia auzind 
răpăitul sec al semnalului de final în capul ei. Când se 
aplecă înainte fără vlagă, simţi pe mâini şi pe haine mirosul 
acru, înţepător, a vreo şase-şapte ierburi. Ceaţa minţii 
forma o aureolă în jurul feţei cercetătoare a lui Blodwed şi 
al formei inerte a extraplanetarului bolnav, înfăşurat în 
pături, transformându-l într-un fel de viziune sfântă. 
Calmată, îşi regăsi mâinile şi genunchii şi porni de-a buşilea 
către încălzitorul din mijlocul încăperii. Când norul de 
energie deveni atât de intens încât trupul ei nu-l mai putu 
suporta, se lăsă în sfârşit să alunece pe podea şi adormi. 

Moon se trezi sub apăsarea unui sentiment de teroare şi 
se holbă, fără să ştie ce să creadă, la neaşteptatele ziduri 
care o înconjurau. Ziduri de piatră - nu nesfârşita 
pustietate a cerului de deasupra unei plaje pietroase, fără 
viaţă, unde un călău îmbrăcat în negru purta o medalie ce-i 
era la fel de familiară ca şi faţa singurului ei iubit... Se 
ascunse de fantomă în spatele unui zid de degete, 
apăsându-şi vânătăile dureroase ale feţei. „Nu; nu-i 
adevărat!” 

Un tril uşor îi sili conştiinţa să revină în camera cu pereţi 
de stâncă. Îşi cobori mâinile, concentrându-şi privirea pe 
grupul de cuşti aflate în partea opusă a încăperii şi simţi 
cum revărsarea timpului o poartă cu sine înapoi în prezent. 
Fusese mutată pe un maldăr de pături. Mirosul greu de 
animal dispăruse, cineva curăţase cuştile, iar în aer se 
simțeau aromele tari ale ierburilor. Nici un sunet n-ajungea 
la ea de dincolo de poarta încuiată; presupuse” că era deja 
o oră târzie din noapte. Animalele se agitau şi fremătau, 
văzându-şi de treburile lor şi privind-o pe ea doar cu un 
ochi. 

— Să ştiţi că şi eu sunt tot un animal domestic, murmură 
ea blând, cu tristeţe în glas. Se ridică în picioare şi se 
clătină ameţită o clipă, înainte să fie în stare să traverseze 
încăperea. 


Extraplanetarul şedea întins sub un fel de cort făcut din 
pături, înfăşurat în mai multe învelişuri, precum un prunc în 
scutece. O oală cu infuzie de ierburi aburea, aşezată pe o 
plită lângă capul lui. Moon îrgenunche alături de patul de 
campanie şi puse mâna pe faţa lui. Părea mai rece, totuşi nu 
era sigură cu adevărat că îi scăzuse febra. 

— Revino... şopti ea, aproape ca o rugăciune. „Dovedeşte- 
mi că am dreptul să fiu în viaţă, şi să fiu sibilă”. Îşi înclină 
capul şi îşi apăsă fruntea pe scheletul dur al patului. 

— Deci, pentru mine... te-ai întors? 

Ridicând ochii, îl văzu pe extraplanetar străduindu-se să 
deschidă pleoapele. 

— Nu... nu te-am părăsit niciodată. Bărbatul se încruntă şi 
clătină din cap de parcă vorbele n-aveau nici un sens. 
Niciodată n-am plecat, repetă ea în Sandhi. 

— Aha. El o privi cu ochii întredeschişi. Nu mi-e teamă, 
acum. Când... când vom pleca? 

— Când? Curând. Îi mângâie părul umed de transpiraţie 
şi-l văzu că zâmbeşte. Ne prea ştiind ce să-l întrebe, spuse 
doar: Când ai să-ţi recapeţi puterile. Fără să-şi dea seama, 
folosea forma de adresare familiară. 

— Nu am crezut ca dumneata aşa de frumoasă să fii. 
Rămâi lângă mine... până atunci? 

— Am să stau. Aruncând o privire în jos, văzu pe podea, 
cana cu fiertura groasă de ierburi, neatinsă. O ridică, 
spunând: Tu asta trebuie să bei. 

Îşi trecu un braţ pe sub umerii lui şi-l rostogoli pe-o parte. 
Ascultător, el reuşi să-şi elibereze o mână de sub pături, dar 
nu putu să ţină cana; Moon îi văzu, de-a lungul 
încheieturilor, cicatricile albicioase. Luă cana şi-l ajută s-o 
bea până la fund. Când isprăvi, bărbatul fu apucat de un 
acces de tuse, ce-i zornăia în piept ca nişte pietre. Cana de 
plastic alunecă din mâna sibilei şi. se rostogoli sub pat. Ea-l 
ţinu strâns în braţe, împărtăşindu-i din puterea ei până ce 
atacul trecu, şi încă puţin după aceea. 


— Tu pari... atât de-adevărată. Oftă pe umărul ei. Aşa de 
bună... 

Îl lăsă să alunece la loc pe pat, deja adormit. Râmase mult 
timp privindu-l, apoi se aşeză pe rama patului, cu capul 
rezemat pe braţ, şi închise iarăşi ochii. 

— Eşti adevărată. 

În timp ce se trezea, cuvintele lui o salutară precum nişte 
prieteni vechi, îşi ridică încetişor capul de pe braţul amorţit 
în timpul somnului. Se aşeză pe podea, clipind din ochi. 

Extraplanetarul se rezemă de perete proptindu-se cu 
câteva pături. 

— Am visat asta oare, sau... În Sandhi tu mi-ai vorbit? 

— Aşa e, răspunse ea în Sandhi. Îşi mişcă degetele şi simţi 
cum o înţeapă mii de ace când sângele îşi reluă circulaţia. 
Nu... nu pot asta să cred. Erai atât de bolnav. 

Simţi cum o umple o căldură strălucitoare.,;Dar puterea a 
venit prin mine şi te-am vindecat”. 

— Am crezut că tu Hoaţa de Copii eşti. Când eram mic, 
doica îmi spunea că ea la fel de palidă ca strălucirea aurorei 
este... Se sprijini mai bine de maldărul de pături. Dar tu nu 
eşti o fantomă. Nu-i aşa?... întrebă, de parcă încă se mai 
îndoia pe jumătate de simţurile lui. 

— Nu. Cu cealaltă mână, Moon îşi masă muşchii răsuciţi de 
la gât, crispându-se de durere. Căci dac-aş fi nu m-ar durea 
atăt! 

— Deci şi tu eşti prizonieră. (El se aplecă puţin în faţă, 
uitându-se la ea printre gene; ochii îi erau încă inflamaţi. 
Fata încuviinţă din cap). Faţa ta. Nu te-au... bătut?! 

— Nu. Nu m-au rănit. Ei... se tem de mine - deocamdată. 

— Se tem de tine? repetă bărbatul, aruncând o privire 
către poartă şi către ceea ce se întindea dincolo ds aceasta. 
Sunetele îndepărtate ale începutului unei noi zile în tabără 
ajunseră la ei ca un ecou al altei lumi. 

Moon. ridică bărbia şi-l văzu făcând o grimasă când zări 
rana de la gâtul ei, apoi chipul îi deveni inexpresiv. 

— Eşti sibilă? 


Moon plecă iar capul. 

— Zeilor, e prea repede pentru mine. 

Se întinse din nou pe pat, rezemându-se pe-o parte din 
cauza unui alt atac de tuse. 

Fata prinse cu coada ochiului un amănunt nepotrivit în 
peisajul înconjurător. Se răsuci şi descoperi în spate ie ei un 
maldăr de haine negre-albăstrii împodobite cu panglici, un 
ulcior şi un vas cu pastramă. 

— Cineva ne-a adus de mâncare. Mâinile i se întinseră 
după bol chiar în timp ce vorbea. Hrană..., adăugă, fără să 
ştie măcar cât timp trecuse de când nu mai mâncase nimic. 

— Blodwed. Acum câteva ore. M-am prefăcut că dorm. 

Moon luă o înghiţitură lungă din ulcior - era un lichid 
smântânos alb-albăstrui care se scurse precum ambrozia pe 
gâtui ei uscat până în stomacul contractat. 

— Ooh..., oftă ea, de plăcere şi de uşurare, când lăsă iar 
jos ulciorul. Umplu cana de plastic şi o întinse bărbatului. 

— Nu. Extraplanetarul îşi acoperi faţa cu braţul. Nu vreau. 

— Trebuie. Ca să te vindeci, ai nevoie de putere. 

— Nu. N-am... Cobori braţul şi înălţă capul ca s-o 
privească pe Moon. Da... Cred că trebuie. 

Luă cana cu mâna sănătoasă, sibila văzu cicatrici şi pe 
aceasta. El îi prinse căutătura, ridică ceaşca la gură fără să 
comenteze şi sorbi încet. 

Moon mestecă o îmbucătură dintr-o fâşie de pastramă şi o 
înghiţi în întregime înainte de a-l întreba: 

— Cine eşti? Cum ai ajuns aici? 

— Cine sunt... Îşi plecă privirile asupra uniformei şi o 
atinse, expresia de pe faţă i se schimbă într-un soi de 
uimire, ca a unui om care tocmai a ieşit din comă. 
Gundhalinu, sibilo. Inspectorul de poliţie BZ Gundhalinu., 
de pe Kharemough. Mi-au doborât nava de patrulare, şi m- 
au înhăţat, 

— De cât timp te afli aici? 

— De-o veşnicie. Închise ochii, apoi îi redeschise. Şi tu? De 
pe portul stelar te-au răpit? De unde eşti... Marele Albastru, 


sau Samathe? 

— Nu, de pe Tiamat. 

— De-aici? Dar eşti sibilă... Cobori cana de la gură. 
lernaticii nu... 

— Sunt o Văratică. Moon Dawntreader Văratica. 

— Unde ai învăţat Sandhi? Ceva mai întunecat decât o 
simplă curiozitate umbri întrebarea. 

Moon se încruntă şovăielnică. 

— Pe Kharemough. 

— Atunci eşti o proscrisă! Cum te-ai întors aici? 

Vocea i se frânse, prea plăpândă încă pentru a suporta 
greutatea unei întrebări autoritare. 

— În ocelaşi mod cum am plecat... cu contrabandiştii. Fără 
să-şi dea seama alunecă în plasa propriilor cuvinte, fu luată 
prin surprindere, revoltată de indignarea lui. Ce-ai de gând 
să faci în privinţa asta, Albăstrule? Să mă arestezi? Sau ai 
să mă deportezi? Îşi puse mâinile în şolduri, furioasă. 

— Le-aş face pe amândouă... dac-aş avea vreo posibilite. 

Trecuse şi el ursuz de la o limbă la cealaltă. Totuşi 
siguranţa de sine i se scurse treptat din trup, lăsându-l fără 
vlagă pe patul de campanie. Râse, scoțând un sunet răguşit 
şi duşmănos. 

— Dar nu-ţi face griji. Am bugşit zdravăn... cu infractorul 
cosmic, şi iată-mă ducându-mi traiul într-un coteţ... nu mai 
am nici un fel de posibilitate. 

Termină lichidul din cană şi o ţinu atârnată de un deget 
peste marginea patului de campanie. 

Moon umplu recipientul şi i-l puse iarăşi în mână. 

— O sibilă contrabandistă. Sorbi cu atenţie, privind-o pe 
tânără. Credeam că eşti menită să serveşti umanitatea, nu 
pe tine însăţi. Sau ţi-ai făcut tatuajul ăla... pur şi simplu din 
raţiuni de afaceri? 

Moon se împurpură, cuprinsă de un nou acces de mânie. 

— Aşa ceva nu este permis! 

— Nici contrabanda nu-i permisă, dar se face. Gundhalinu 
strănută violent, vărsând băutura pe amândoi. 


— Nu sunt contrabandistă, replică fata, ştergându-şi 
stropii de pe canadiană. Dar nu pentru că aş crede că eo 
fapta incorectă. Voi greşiţi, Gundhalinu, voi, Albaştrii... 
lăsându-i pe ai voştri să vină aici şi să ia tot ce vor, nedându- 
ne nimic în schimb. 

BZ. surâse melancolic. 

— Ai înghiţit deci cu cârlig cu tot momeala asta simplistă, 
aşa-i? Dacă vrei... să vezi adevărata lăcomie şi exploatare, 
încearcă pe o planetă care n-are forţa noastră de poliţie 
pentru a menţine liniştea. Sau pentru a opri... oamenii ca 
tine să revină şi să facă necazuri, odată ce au fost plecaţi în 
exterior. 

Moon se aşeză pe călcâie, fără să zică nimic, reţinându-şi 
cuvinte de mânie. Gundhalinu se alătură şi el tăcerii, ea 
rămase ascultând cum îi şuieră respiraţia în gât. 

— Asta-i lumea mea şi am dreptul să mă aflu aici. Sunt 
sibilă, Gundhalinu, şi am să mă pun în slujba Tiamatului pe 
orice căi posibile. Ceva mai aspru decât mândria răzbătu 
din vocea ei. Îmi pot dovedi dreptul oricând ai să-mi ceri 
acest lucru. Întreabă, şi-ţi voi răspunde. 

— Nu-i nevoie, sibilo, şopti el, scuzându-se. Ai făcut-o deja. 
Ar trebui să te urăsc pentru că m-ai tratat... Se întoarse pe 
burtă, ca s-o poată privi, Moon clipi văzându-i expresia şi-şi 
retrase mâinile. Dar ştiind că trăiesc şi că nu sunt singur, 
văzânduc-ţi faţa... auzindu-te vorbind o limbă civilizată, 
limba mea: o, zei, n-am crezut nici o clipă c-am s-o mai aud 
vreodată! Î-ţi mulţumesc... Vocea i se frânse brusc. Cât 
timp... cât timp ai stat pe Kharemough? 

— Aproape o lună. Îşi băgă în gură altă bucată de 
pastramă, apoi se uită iar la el, lăsă sucurile să dizolve 
carnea şi să-i calmeze gâtul strâns de o bruscă emoție. 
Dar... ar fi fost posibil să rămân mai mult, poate chiar toată 
viaţa, dacă lucrurile ar fi stat altfel. 

— Aşadar ţi-a plăcut acolo? În vocea lui nu se mai simţea 
sarcasmul, ci poate doar o sete de informaţii. Unde-ai fost? 
Ce-ai văzut? 


— În special Piaţa Hoţilor şi oraşul astroportului. Îşi 
încrucişă picioarele şi-şi lăsă mintea să vadă doar zilele 
care-i desfătaseră privirile, îi văzu pe Elsevier, pe Silky şi pe 
Cress, vii, şi împărțind cu ea bucuriile, călătoria în jos către 
planetă şi grădinile ornamentale ale lui KR Aspundh... Am 
băut lith, am mâncat fructe zaharisite... Oo, şi pe ecran l-am 
văzut pe Singalu ridicat la rangul de Tehnician. 

— Ce? întrebă Gundhalinu rezemându-se de perete şi 
icnind cuprins de încântare. Sibila observă că îi lipsea un 
dinte. Zeilor, asta n-o mai cred! Bătrânul Singalu? Ai 
născocit asta pentru mine, nu-i aşa? 

Ea clătină din cap. 

— Nu, e adevărat! A fost o întâmplare. Dar până şi KR era 
încântat. 

Îşi aminti de lacrimile ce izvorâseră atunci din ochii lui 
Elsevier, şi din ai ei... Brusc, simţi cum o podideşte iarăşi 
plânsul; de data aceasta erau lacrimi de durere. 

— Ai trecut pe la KR Aspundh. El clătină din cap şi se 
şterse la ochi, încă zâmbind. Nici măcar tatăl meu n-a fost 
vreodată acasă, la KR Aspundh! Hai, continuă, ce-a urmat? 

Moon înghiţi în sec. 

— Păi, am... am stat de vorbă. El mi-a cerut să rămân acolo 
câteva zile. Ştii, e sibil... 

— Ştiu că există o mulţime de... lucruri pe care nu m-i le 
spui, replică, liniştit Gundhalinu clătinând din cap. 

— Nu. Nu vreau să ştiu. Nici măcar nu vreau să ştiu de ce 
naiba KR Aspundh a invitat la ceai nişte contrabandişti. Dar 
acolo puteai să ai tot ce-ţi doreai, viaţa, toate lucrurile pe 
care nu le-ai putea avea aici. De ce? De ce le-ai părăsit şi ai 
riscat totul ca să te întorci pe Tiamat? Pot să văd asta în 
ochii tăi, ai vrea să n-o fi făcut. 

— Am crezut că aşa trebuie. Simţi cum unghiile rupte îi 
intră adânc în palme. În primul rând n-am vrut niciodată să 
plec în afara planetei. Eram în drum spre Carbuncle în 
căutarea vărului meu... Dar când am ajuns în Golful 


îndepărtat am întâlnit-o pe Elsevier, şi apoi Albaştrii au 
încercat să ne aresteze... 

— Golful Îndepărtat? O expresie încruntată îi apăru pe 
chip. Ce mica-i lumea! Nu-i de mirare de ce mă tot 
gândeam că... ţi-am mai văzut faţa undeva. 

Ea se aplecă înainte, zâmbind pe jumătate, şi-l studie. 

— Nu... cred că eram prea ocupata s-alerg. 

Gundhalinu îşi strânse buzele. 

— N-am auzit pe nimeni spunând că figura mea ar trebui 
ţinută minte. Aşa, deci erai în drum spre Carbuncle... Dar 
după cinci ani, doar nu te îndrepţi acum tot într-acolo? 
Indiferent ce s-a întâmplat cu ruda ta, toate sunt de-acum o 
poveste veche. 

— Ba nu, clătină Moon din cap... În timp ce mă aflam pe 
Kharemough, am pus o întrebare şi Transferul mi-a spus că 
trebuie să mă întorc, că încă n-am terminat aici. Tăcerea 
rece a nimicului întunecat răsună din ce în ce mai tare în 
mintea ei, gâtuindu-i răsuflarea. Dar chiar de când m-am 
întors i-am distrus, sau i-am rănit, pe toţi cei la care ţin... 

Vocea începu să-i tremure şi fata se ghemui, vrând parcă 
să se pitească într-o ascunzătoare. 

— Tu? Dar nu... Înţeleg. 

— Pentru că m-am întors! Lăsă cuvintele să se reverse, 
spunându-i totul, fiecare faptă şi fiecare răsplată care o 
aduseseră în chip necruţător în acest loc... Eu am făcut să 
se-ntâmple astfel! Eu i-am făcut să procedeze aşa, totul era 
pentru mine. Sunt un blestem... nu s-ar fi întâmplat nimic 
dacă n-aş fi fost eu, nimic din toate astea! 

— Pur şi simplu nu le-ai fi văzut cum se întâmplă, doar 
atât. Nimeni nu conduce soarta altcuiva... nu ne-o 
controlăm nici măcar pe-a noastră. Fata îi simţi mâna 
atingându-i ezitantă umărul. N-am fi prizonieri aici... n-aş fi 
acum în viaţă ca să spun... că greşeşti învinovăţindu-te de 
ceea ce ni se întâmplă. Nu-i aşa? 

Ea înălţă capul, privindu-l fix. 


— Dar mersii? O, Doamnă, până şi mersii,. erau în 
siguranţă pe pământul lui Ngenet, până am ajuns eu acolo! 
— Dacă Starbuck şi Dulăii făceau braconaj în zonă, asta 
nu-i vina ta. Nu este altceva decât o faptă a Reginei. Ţi-aş 

spune că de fapt eşti de trei ori binecuvântată, nu 
blestemată, dacă tot ceea ce... ai căpătat dintr-o întâlnire 
cu Starbuck sunt nişte vânătăi pe gătlej. 

Începu să tuşească, şi-şi duse mâinile la gât. 

— Starbuck? Sibila inspiră adânc adunându-şi curajul să 
pună întrebarea: El era omul în negru? Ce este el? 

Nu întrebase: Cine este el? 

Gundhalinu ridică sprâncenele şi-şi luă mâna de pe umărul 
fetei. 

— N-ai auzit niciodată de Starbuck? Este consortul 
Reginei: Vânătorul ei, omul de încredere, principalul 
sfătuitor în afacerile cu noi, extraplanetarii... iubitul ei. 

— El mi-a salvat viaţa, spuse Moon pipăindu-şi crusta de 
pe rana de la gât. Cine este el, Gundhalinu? 

— Nu ştie nimeni. Identitatea îi este ţinută în secret. 

„E1 te-a iubit odată, dar acum o iubeşte pe ea.” Cuvintele 
Transferului îi umplură mintea, catalizându-se deodată. 

— Acum înţeleg. Înţeleg totul!... Este adevărat. 

Îşi mută privirea dintr-o parte, în cealaltă; dar ochii de 
smarald, dinapoia măştii negre de călău, o urmăreau peste 
tot. 

— Ce este? 

— Starbuck este vărul meu. 

— Nu poate fi el, replică liniştit Gundhalinu, Starbuck este 
extraplanetar. 

— Şi Sparks este... adică tatăl lui a fost. Dintotdeauna şi-a 
dorit să fie ca ei, ca lernaticii... Şi-acum aşa a ajuns. 

„Un monstru, Cum a putut să-mi facă una ca asta?... Se 
frecă pe faţă, întinzându-şi pe obraji umezeala apărută în 
jurul ochilor. 

— Te grăbeşti să tragi concluzii. Numai fiindcă lui 
Starbuck i-a fost teamă... să omoare o sibilă... 


— Ştia că sunt sibilă chiar înainte să-mi fi văzut semnul, îi 
contracară ea convingerile nesuferite. M-a recunoscut. Şi 
purta medalia lui Sparks. „Şi ucidea mersi”. Îşi apăsă pe 
gură pumnul strâns, Cum a putut? Cum a putut să se 
transforme în aşa ceva? 

Gundhalinu se întinse iar pe pat, stânjenitor de tăcut. 

— Carbuncle îi transformă pe oameni. Dar dacă ce spui tu 
e adevărat, măcar a avut destulă omenie în el ca să-ţi cruţe 
viaţa. Acum îl poţi uita. Poţi să uiţi... măcar o singură 
problemă. Oftă, privind fix în sus printre umbrele tavanului. 

— Nu. Moon se sculă brusc şi începu să dea ocol patului cu 
paşi ţepeni. Mai mult ca oricând, vreau să mă duc în 
Carbuncle. Trebuie să existe un motiv pentru faptele lui. 
Dacă s-a schimbat, atunci există o cale să-l fac să se 
schimbe iarăşi. „Să-l recâştig. Nu voi pierde... după ce-am 
ajuns atât de departe”. Îl iubesc, Gundhalinu. Nu are 
importanţă ce-a făcut, nu contează cât s-a schimbat, pur şi 
simplu nu mă pot opri să-l iubesc „Sau să am nevoie de el, 
sau să-l vreau înapoi. Este-al meu, întotdeauna a fost al 
meu! N-am să-l abandonez... indiferent al cui este, sau în ce 
l-a transformat ea...” Fu îngrozită de adevăr, se simţi 
deodată neajutorată. Nu mai văzu expresia de pe faţa lui 
Gundhalinu, care se schimba încet, încet. 

— Ne-am legat vieţile laolaltă, continuă ea, şi va trebui să- 
mi dovedească dacă într-adevăr nu-şi mai ţine legământul. 
O mână i se strânse în pumn, iar cealaltă îl încleştă. 

— Înţeleg, zâmbi Gundhalinu, deşi nesigur. lar eu, care 
întotdeauna crezusem că voi, băştinaşii, duceţi a viaţă 
monotonă, fără complicaţii. Expresia i se relaxă iarăşi. Cel 
puţin pe Kharemough dragostea are bunăvoința de a-şi 
cunoaşte locul şi nu ne smulge inimile din piepturi. 

— Aşadar n-ai fost niciodată îndrăgostit, comentă fata 
iritată. 

Se ghemui lângă maldărul de haine luminoase şi 
întunecate lăsat de Blodwed, luă distrată una din ele. Era o 
tunică, cusută cu benzi late din panglici împletite. 


— Dacă înţelegi prin asta iubirea care mistuie totul, 
întunecă simţurile şi loveşte ca fulgerul... nu. Am citit 
despre ea... Vocea i se îmblânzi. Dar n-am întâlnit-o 
niciodată. Nu cred că există în realitate. 

— Kharemoughii nu trăiesc în universul real, se încruntă 
Moon. 

Îşi scoase canadiana, desfăcu închizătorile costumului de 
scafandru şi ieşi din el, frecţionându-şi pielea inflamată de 
pe braţe şi scărpinându-se pe spate. Lăsându-l s-o 
privească, era conştientă că el încerca să n-o facă, simţea 
chiar o plăcere perversă văzând stânjeneala bărbatului. Îşi 
trase tunica grea, catifelată, peste lenjeria ei sărăcăcioasă, 
se chinui să intre în pantalonii strâmţi şi în cizmele 
căptuşite cu blană, îşi trecu în jurul şoldurilor centura lată 
din piele vopsită, şi o închise cu catarama. Atinse panglica 
împletită de mână ce cobora pe partea din faţă a tunicii, 
urmând apoi tivul - toate culorile apusului erau pictate pe 
lâna de culoarea nopţii albastre. 

— E foarte frumoasă..., spuse ea şi uimirea o făcu să uite 
de preocupările mai sumbre. Îşi dădu brusc seama că 
panglica şi îmbrăcămintea erau foarte vechi. 

— Da. 

Expresia bărbatului nu era cea la care se aşteptase, dar îi 
citi stânjeneala de pe chip şi simţi o împunsătură de ruşine 
din pricina ruşinii lui. 

— Gundhalinu... 

— Zi-mi BZ, strânse el din umeri ca să-şi alunge 
stinghereala. Aici ne spunem toţi pe numele de botez. Făcu 
un gest în direcţia animalelor. 

Ea încuviinţă din cap. 

— BZ, noi am... 

Se întrerupse iarăşi, auzind paşii cuiva pe coridor. 
Încuietoarea zornăi, poarta se deschise, şi apăru Blodwed, 
trăgând după ea un copilaş cu obrajii trandafirii, şi ducând 
în mână o cutie. Trânti poarta cu piciorul. În cuştile înşirate 
de-a lungul zidurilor, animalele se agitară şi o priviră cu 


atenţie, teama le făcu să se furişeze în colţuri. Ţâncul o 
porni agale către cuşti şi, pe nieaşteptate, se aşeză pe 
podea în faţa uneia. Blodwed nu-l băgă în seamă şi traversă 
încăperea. 

Moon se uită spre bărbat şi văzu cum ochii i se golesc de 
viaţă, iar însufleţirea lăsa loc unei resemnări triste. 
Blodwed însă radia de încântare, lăsând cutia jos, îl 
inspectă ca un inchizitor. 

— Nu-mi vine să cred, s-a făcut bine! Vezi..., zise ea 
prinzându-l de o mânecă şi trăgându-l zdravăn de braţ. Am 
adus o sibilă veritabilă doar ca să te ţină în viaţă, 
Albăstrelule. El îşi smuci mâna, ridicându-se în capul 
oaselor. Fata continuă: Acuma poţi să termini să-mi citeşti. 

— Lasă-mă-n pace! 

Gundhalinu îşi cobori picioarele peste marginea patului de 
campanie, sprijinindu-şi capul în mâini. Începu să tuşească, 
ursuz. 

Blodwed ridică din umeri se întoarse către Moon, 
scărpinându-şi nasul coroiat. 

— Şi tu te simţi bine. Azi dimineaţă am crezut c-aţi murit 
amândoi. În glas i se distingea o urmă vagă de respect. 

Moon aprobă, îşi drese glasul şi începu să vorbească, 
alegând cuvintele cu atenţie. 

— Mă simt bine. Mulţumesc că mi-ai adus haine. Atinse 
partea din faţă a tunicii. Este foarte frumoasă. 

Nu-şi putea stăpâni surpriza. Pentru o clipă, ochii azurii ai 
lui Blodwed se umplură de mândrie, apoi şi-i plecă spre 
pământ. 

— Sunt doar nişte boarfe vechi. l-au aparţinut străbunicii 
mele. Nimeni nu mai îmbracă lucruri din astea... nu mai ştie 
nimeni nici măcar cum să le facă. 

Trase canadiana ei albă murdară, de parcă într-adevăr o 
prefera pe aceea. Răscoli în cutia de carton şi scoase un cub 
de plastic de mărimea unui pumn. Zgomote neinteligibile 
umplură aerul din jurul lor precum o perdea de ploaie. 
Nomada începu să fredoneze o melodie şi Moon îşi dădu 


seama că fata o distingea cumva dintre pârâiturile 
radioului. 

— Recepţia nu-i deloc grozavă în peştera asta, a încercat 
să-l facă bucăţi şi să-l transforme într-un emiţător. Se 
strâmbă înspre BZ. lată cina voastră, zise ea, azvârlind pe 
pat o cutie de conserve. 

Un ţipăt brusc în spatele lor o făcu pe Moon să tresară şi 
să se întoarcă. Copilaşul şedea în picioare şi se tânguia, 
fluturându-şi mâinile înspre cuşti. 

— Păi, la naiba, nu-ţi mai vâri degetele pe-acolo! Uite-o pe- 
a ta. 

Moon prinse cutia ce zbură spre ea, se aşeză şi smulse 
capacul. Conţinutul semăna vag cu o tocană. Se uită la 
Gundhalinu până când acesta îşi deschise conserva şi 
începu să mănânce. Îi aruncă o privire ţâncului care 
smiorcăia. 

— E... e fratele tău? o întrebă pe Blodwed. 

— Nu. 

Faţa băieţelului era perfect roz şi albă ca o figurină de 
porțelan. 

Fata se îndepărtă, ţinând în mâini nişte carne şi cu o cutie 
având desenat pe ea un animal. Trecu de la creaturile 
priponite la cele închise în cuşti, dând fiecăruia masa de 
seară. Moon le privi fluturându-şi aripile sau ghemuindu-se 
într-un colţ, gonite de mişcările grosolane ale fetei; observă 
cum se furişau iarăşi mai în faţă după trecerea ei. 

Încruntată Blodwed reveni lângă ei, şi se aşeză ţinând în 
mână o cutie de conserve. Băieţelul se ivi,trăgând-o de 
haină şi scâncind. 

— Nu acum! Îi vârt în gură o lingură plină cu tocană. Tu 
cunoşti câte ceva despre animale? îi aruncă ea o privire lui 
Moon. 

— Despre astea nu. 

— Atunci o să faci iarăşi ce-ai făcut şi ieri - numai că de 
data asta ai să-mi povesteşti despre animale. O privi urât, 
aşteptându-se la un refuz. Cred că şi unele dintre ele sunt 


bolnave. Nu... nu ştiu cum să le îngrijesc. Privirea fixă i se 
frânse. Vreau să aflu cum anume. 

Moon dădu aprobator din cap, înghițind ultima îmbucătură 
de tocană, şi se sculă încet în picioare. 

— De unde le-ai căpătat? 

— Le-am furat din astroport. Sau le-am luat de la 
negustori, ori din capcane... vulpea pitică, păsările cenuşii 
de-acolo, şi iepurii. Dar la celelalte nu le ştiu nici măcar 
numele. 

Moon simţi ochii lui Gundhalinu, urmărind-o plini de 
acuzaţii mânioase, dar îi ignoră şi se îndreptă către cel mai 
apropiat animal, cel mai greu de privit - o pungă 
tremurândă din piele cu zbârcituri care se ghemuise într-un 
cuib de iarbă uscată. Când deschise uşa cuştii, creatura 
scoase un smiorcăit obscen, arătându-i o gură largă precum 
o ventuză. Muşcându-şi buzele ca să-şi înfrângă sila ce-o 
cuprinsese, sibila se ghemui în faţa animalului şi rămânând 
cât mai nemişcată îi oferi de la distanţă o mână plină cu 
granule de hrană. 

Bolboroseala isterică se potoli treptat şi, după ce mai trecu 
un timp, lighioana îşi mişcă greoi corpul, înaintând 
centimetru cu centimetru, şi-i tatonă uşor mâna cu botul. 
Tânăra se înfioră, animalul se retrase iute, apoi reveni. Luă 
granulele din palmă, una câte una, cu multă delicateţe. 
Moon îndrăzni să-l atingă cu cealaltă mână; convoluţiile 
asemănătoare celor ale unui creier erau netede şi reci la 
pipăit, aidoma suprafeţei unei perne îmbrăcate în satin. 
Rămase liniştit şi mulţumit sub mâna sibilei, scoțând un 
sunet asemănător unor băşicuţe care plesnesc. 

Ea părăsi încetişor animalul, şi-şi continuă drumul către 
perechea de carnivore zvelte, care se agitau înainte şi 
înapoi în cuşca alăturată. Urechile li se turtiră, iar colții se 
iviră albi pe blana întunecată cu desene negre. 
Comportamentul lor avea un aer felin, aşa că Moon începu 
să şuiere încetişor, scoțând nişte sunete cu care, acasă, îşi 
chema pisicile să-i toarcă în poală. Urechile lungi, 


împodobite cu smocuri, se ciuliră brusc, se învârtiră, se 
răsuciră ca nişte antene de radar... animalele păşiră către 
ea aproape împotriva voinţei lor, atrase de sunet. Moon le 
întinse degetele ca să le miroasă şi simţi un fior de plăcere 
când un obraz de abanos îi mângâie mâna într-un gest de 
acceptare. Creaturile pisică lunecară de-a lungul gratiilor, 
cerşind atingerea palmei ei prin strigăte guturale. 

Mai încrezătoare, Moon trecu la reptila cu aripi de piele şi 
cu capul ca un târnăcop, la creaturile lunguieţe cu pene moi 
şi fără capete, la pasărea cu penaj ca smaraldul şi creastă 
rubinie care zăcea nemişcată în fundul cuştii. Pierduse 
noţiunea timpului sau scopului iniţial, rămânând doar 
nevoia pe care o simţea de a comunica, chiar şi în cel mai 
mic grad, cu fiecare creatură, şi de a dobândi răsplata 
sâmburelui lor de încredere... Până când ajunse în cele din 
urmă la capătul raitei prin menajerie şi-l descoperi pe 
băieţel adormit pe genunchiul lui Blodwed şi pe aceasta 
hoibându-se la ea cu o invidie tăcută pe chip. 

Moon îşi feri privirea, înțelegând căutătura fetei. 

— Sunt... sunt gata să încep Transferul, Blodwed - oricând 
spui tu. 

— Cum ai făcut asta? Cuvintele lui Blodwed o izbiră ca 
nişte lovituri. De ce la tine vin şi la mine nu? Sunt animalele 
mele! Ar trebui să mă iubească pe mine! Băieţelul se trezi 
auzindu-i izbucnirea de mânie şi începu să plângă. 

— Motivul ar trebui să fie evident, murmură acru 
Gundhalinu. Ea tratează animalele ca pe nişte fiinţe umane, 
iar tu te porţi cu oamenii ca şi cu animalele. 

Blodwed se ridică furioasă în picioare şi Gundhalinu 
îngheţă. 

— Blodwed... ele se tem de tine. Fiindcă... Moon se căzni, 
căutând cuvintele cele mai potrivite pentru gândurile ei, 
fiindcă tu te temi de ele, sfârşi ea fraza cu asprime în glas. 

— Nu mi-e frică de ele! [ie ţi-a fost frică. 

Moon clătină din cap. 


— Nu în sensul ăsta. Vreau să spun... ţi-e teamă să le laşi 
să vadă că-ţi pasă de ele. 

Evită privirea lui Blodwed şi se uită iar la cuşti. 

— Bine, dar eu le hrănesc, fac totul pentru ele. Ce naiba ar 
mai trebui? 

— Să înveţi să fii... blândă cu ele. Să înveţi că... blândeţea 
nu înseamnă... slăbiciune. 

Băieţelul se agăţă de piciorul lui Blodwed, continuând să 
scâncească. Ea îl privi şi, şovăind, îşi puse mâna pe capul 
lui, înainte s-o urmeze pe Moon înapoi la cuştile cu animale. 

Sibila porni iarăşi de la creatura ca un creier, ademenind-o 
în mâini, făcând-o focarul simţurilor sale. 

— Întreabă-mă despre ele. Introducere de date... 

Auzi întrebarea lui Blodwed şi o trase cu ea în jos... 

—.analiză! 

Se trezi stând pe podea, epuizată, cu puiul de vulpe pitică 
cu nasul cârn sugându-i panglica de la tunică. Îi netezi cu 
grijă coama albă stufoasă, îi scoase panglica din gură şi 
ghearele ca nişte ace din tunică, apoi, i-l întinse lui 
Blodwed. 

— Uite, şopti ea cu voce slabă, ia-l în braţe. 

Fata întinse mâinile, cu mişcările încetinite de nesiguranţă, 
puiul nu se zbătu şi nici nu protestă când Moon îl făcu să 
alunece în braţele care-l aşteptau. Blodwed şi-l aşeză pe 
burtă, ţinându-l acolo aproape cu sfială. Începu să 
chicotească simţindu-l cum îşi croi drum prin deschizătura 
canadianei şi se ghemui lipit de coastele ei. Copilaşul se 
aşeză la picioarele fetei, întinse o mână după pui, şi-şi băgă 
în gură degetul mare al celeilalte mâini. 

— 'Ţi-am spus... destule? Moon îşi întoarse privirea, 
uitându-se de-a lungul cercului de cuşti goale încă 
acoperite de vopseaua posomorâtă verde cu auriu a unui 
magazin de animale de casă importate de pe o altă planetă. 
„Atât de îndepărtată... noi toţi, atât de departe de casă.” 

— Lissop, starli, aripă-de-liliac... Blodwed le numi pe toate. 
Am aflat chiar şi ce nu e-n ordine cu alea, adăugă ea. N-am 


hrana potrivită. (Demoralizarea i se citi deodată pe chip). 
Dar tu ai făcut bine. 

O privi iar pe Moon, încercând să spună cuvintele cât mai 
încurajator cu putinţă. Strânse puiul în braţe. 

— Nu-i aşa. c-a făcut bine, Albastrule? 

Gundhalinu zâmbi morocănos şi făcu un salut în batjocură. 

— O nobilă... Se întrerupse. 

Trei perechi de ochi se înălţară simultan la sunetul paşilor 
cuiva care intra în coridor. Poarta se deschise brusc şi 
apăru un bărbat cu faţa grosolană, bărboasă. Toate 
animalele se retraseră de-a lungul pereţilor. 

— Ce vrei, Taryd Roh? Grosolănia revenise în vocea lui 
Blodwed. 

— Şamana vrea să fie reparat ăsta. Întinse un instrument 
cu un aspect fragil, necunoscut lui Moon. Spune-i 
Tehnicianului de colo să-nceapă să-şi câştige hrana. 

— E prea bolnav, replică Blodwed, împingându-şi bărbia 
înainte. 

— E viu, rânji Taryd Rob, rotindu-şi privirea insistentă 
către Moon. Şi păpuşica asta drăguță pe care i-ai adus-o 
are să-l trezească iar la viaţă. Ce-ai zice să-mi vizitezi 
cortul, sibilă mică ce eşti? 

O mână aspră îi atinse obrazul plin de vânătăi, 
provocându-i durere. Moon făcu un pas înapoi, plină de 
dezgust. El râse şi trecu pe lângă ea. 

— Ascultă, băi rahat, zise Blodwed, ţine-te departe de ea! 
Ea are puterea... Într-adevăr. 

— Şi-atunci ce face aci? pufni batjocoritor nomadul. Tu nu 
crezi tâmpenia asta superstiţioasă, Tehnicianule, nu-i aşa? 
Aşeză în faţa lui Gundhalinu instrumentul; stricat şi alături 
de elo trusă cu scule. Numai să nu te distrezi prea tare, 
adăugă el. Pentru că dacă până mâine nu faci chestia asta 
să funcţioneze, ţi-o bag pe gât. 

Dădu un bobârnac peste însemnele de pe gulerul lui 
Gundhalinu; Moon observă cum faţa slabă a lui BZ păli, 
golindu-se de orice expresie. 


Taryd Roh îi întoarse spatele şi parcurse tacticos 
încăperea îndreptându-se către poartă, precum un skule 
ucigaş printr-un năvod. 

Blodwed făcu un semn vulgar cu mâna la adresa celui care 
pleca. 

— Zeilor, cât îl urăsc pe ticălosul ăsta! Tresări de durere 
când puiul de vulpe pitică se trezi în interiorul jachetei, 
zgâriind-o. Gândeşte că-i Primul Ministru sau ceva în genu' 
ăsta, şi doar pentru că-i favoritul lui Mami. A fost în 
Carbuncle şi e nebun... de-aia îi place ei aşa mult. 

Moon îl văzu pe Gundhalinu întinzându-se pe patul de 
campanie, cu mişcările unui infirm bătrân, apoi întorcându- 
se cu faţa la perete. Nu făcu nici un comentariu. 

Blodwed scoase din canadiană puiul care nu mai avea 
astâmpăr şi-l azvârli iarăşi în cuşcă, aproape cu furie. Moon 
simţi cum nomada cercetează camera din priviri, căutând 
ceva fără nume care dispăruse de-acolo, rămase cu ochii 
asupra lui Gundhalinu. Trăgându-l după ea pe copilaşul 
care gângurea, Blodwed ieşi pe poartă, lăsându-i pe cei doi 
cufundaţi în tăcere. 

Moon îşi croi drum până lângă Gundhalinu şi se lăsă în 
genunchi. 

— BZ? rosti, ştiind că el nu voia ca ea să întrebe, dar ştiind 
şi că trebuia s-o facă. 

Îi atinse umărul. Simţi tremurul trupului chiar şi prin stofa 
groasă a hainei. 

— BZ... 

— Lasă-mă-n pace. 

— Nu. 

— Pentru numele zeilor, nu-s unul din animalele ei! 

— Nici eu! Îşi înfipse degetele în braţul lui, forţân-du-l să-i 
ia în seamă prezenţa. 

El se rostogoli pe spate şi râmase întins, fixând-o cu ochi 
pustii. 

— Şi eu care nu credeam că lucrurile nu pot fi mai rele de 
atât... 


— Atunci poate că vorl începe sa se îndrepte, comentă 
tânăra. 

— Nu cred, scutură el din cap. Nu-mi spune c-o să mai 
existe vreun viitor. De-abia mai pot suporta gândul la ziua 
de mâine. 

Jos pe podea, lângă genunchii ci, Moon zări instrumentul 
pe care îl lăsase Taryd Roh. 

— Poţi să-l repari? 

— Şi legat la ochi, răspunse Gundhalinu, cu un zâmbet 
frânt. Ridică o mână. Dac-aş avea două mâini sănătoase... 
Dar n-am. 

— Ai chiar trei. Moon îşi strânse braţele la piept ca pentru 
un jurământ de credinţă. 

El înălţă şi cealaltă mână, aşezând-o stângaci peste ale ei. 

— Îţi mulţumesc. Trase adânc aer în piept şi se sculă în 
capul oaselor. Taryd Roh..., înghiţi un nod. Taryd Roh m-a 
prins refăcând circuitele radioului lui Blodwed. După ce a 
terminat treaba cu mine, două zile n-am mai fost în stare 
nici să merg. Zeilor, şi i-a plăcut s-o facă. Îşi trecu prin păr 
mâna tremurătoare. Nu ştiu cu ce s-a ocupat cât a stat în 
oraş... dar la asta ştiu că era bun. 

Moon se cutremură, ştergându-şi din memorie clipa în 
care 'laryd Roh o atinsese pe faţă. 

— De aceea?... întrebă ea, aruncând o căutătură mâinilor 
bărbatului şi încheieturilor crestate de cicatrici. 

— Nu numai asta! Totul! Orice a fost motiv. Clătină din cap. 
Sunt un aristocrat, un Tehnician, un Kharemoughi! Să fii 
tratat precum un sclav de către sălbaticii ăştia... mai rău 
decât un sclav! Nici o persoană care mai are măcar o urmă 
de mândrie n-ar mai continua să trăiască în halul acesta, 
fără cinste, fără speranţă. Aşa că am încercat să fac 
singurul lucru onorabil. (Rememoră toate întâmplările cu 
un calm perfect). Dar Blodwed m-a găsit înainte să fi 
terminat treaba. 

— Ea te-a salvat? 


— Bineînţeles. Moon auzi duşmănia, din răspuns. Care mai 
e rostul umilirii unui cadavru? Privi în jos către mâna 
nefolositoare. Un infirm, totuşi... Am încetat să mănânc... 
până când ea mi-a zis că are să-l lase pe Taryd Roh să mă 
hrănească. Numai cincisprezece minute şi mă putea face să 
mănânc şi rahat. Încercă să se ridice, dar căzu la loc pe pat, 
tuşind până când ochii începură să-i lăcrimeze. Apoi a venit 
furtuna... 

Îşi desfăcu braţele neajutorat, de parcă ar fi vrut ca sibila 
să afle cât de mult încercase să facă ce era corect. 

Temându-se că a înţeles deja, femeia întrebă doar: 

— Şi acum? 

— Acum totul s-a schimbat. Eu... eu trebuie din nou să mă 
mai gândesc şi la altcineva în afară din mine. 

Moon nu-şi dădu seama dacă era mulţumit, sau doar 
ranchiunos. 

— Mă bucur că n-ai reuşit, zise ea plecându-şi privirea. 
Vom merge la Cărbunele, BZ. Ştiu că vom merge. „Încă nu 
s-a terminat”. Deodată! fu atât de sigură de lucrul ăsta de 
parcă în ea se trezise la viaţă un fel de ştiinţă a prevederii 
viitorului. 

Gundhalinu clătină din. cap. 

— Pentru mine nu mai are nici o importanţă. E prea târziu, 
mă aflu aici de prea mult timp. Ridică uşor cu degetele 
bărbia ei. Dar am să sper, de dragul tău. 

— Nu este prea târziu. 

— Nu-nţelegi. Trase de închizătoarea hainei Sunt aici de 
luni de zile, totul s-a terminat! Festivalul, Schimbarea, 
plecarea definitivă... de-acum toţi au plecat în afara 
planetei, şi m-au lăsat aici. Pentru totdeauna! Faţa lui 
scofâlcită se contractă. „În vise, ţara mea natală aud cum 
mă cheamă; şi să răspund nu pot...” 

— Dar n-au plecat! Încă nu s-au întâmplat toate astea. 

El căscă gura mare de parcă ea îi dăduse un pumn. O 
trase pe pat alături de el, aproape zgâlţâind-o. 


— Adevărat? Cât mai e? Cât? O, zei, spune-mi că-i 
adevărat! 

— Aşa e, încuviinţă ea. Dar nu ştiu c... cât mai este... vreau 
să spun, nu sunt sigură... o săptămână sau două, cred, până 
la festivități. 

— O săptămână? Îi dădu drumul, rezemându-se iar de 
perete. Moon... Lua-te-ar, nu ştiu dacă eşti raiul sau iadul, o 
săptămână. Îşi frecă mâna pe gură. Cred totuşi că eşti raiul. 

O îmbrăţişă scurt, cast, cu faţa întoarsă în altă parte. Ea îşi 
înălţă braţele când bărbatul îi dădu drumul şi se agăţă de 
gâtul lui cu o neaşteptată recunoştinţă, şoptind: 

— Nu, nu pleca. Mai stai un pic aşa. le rog, BZ - simt 
nevoia să mai stai puţin aşa. Strânge-mă în braţe... 

„Până când nu se îneacă totul în hidoşenie. Până pot simţi 
cum mă strâng braţele lui...” 

Gundhalinu se încordă surprins şi parcă străbătut de o 
stranie repulsie. Totuşi braţele lui o încercuiră cu un gest 
aproape mecanic şi o atraseră iarăşi către el, protejând-o, 
răspunzându-i. 

„Atât de mult timp...”, amintindu-şi de mâinile tandre ale 
lui Sparks de parcă toate se petrecuseră cu o zi în urmă... 
„a trecut atât de mult timp”. Moon îşi cobori capul pe 
umărul bărbatului, lăsându-şi trupul parcă să se dizolve, 
fără să se gândească la nimic, lăsând timpul să se scurgă, 
simțind doar materialitatea cărnii Kharemou-ghiului. Acesta 
conferea materialitate fantomei unui alt trup şi se lovi de 
lanţurile cunoaşterii amare din viitor. După o vreme, simţi 
cum braţele lui Gundhalinu, se încordează, îi percepu 
răsuflarea schimbată; simţi cum bătăile propriei inimi se 
accelerează pe neaşteptate. 

— Vrei tu... cu mine în Sandhi câteodată să vorbeşti? 
întrebă el şovăielnic. 

— Da, zâmbi ea cu faţa îngropată în mâneca lui. Deşi eu... 
n-o vorbesc prea bine... 

— Ştiu. Accentul tău groaznic este, râse bărbatul cu 
blândeţe. 


— Aşa-i şi-al tău! 

Îi simţi capul sprijinit pe umăr, îl frecă pe spinare cu 
mişcări lente, liniştitoare şi-l auzi oftând. Treptat braţele lui 
îşi slăbiră încleştarea şi căzură în lături; ritmul respirației 
se schimbă iar. Îşi înălţă capul, îi văzu faţa aproape 
zâmbitoare adormită. Îl lăsă cu grijă pe pat, îi sui şi 
picioarele şi-l acoperi cu pături. Îl sărută apoi blând pe buze 
şi se duse la culcuşul ei de pe podea. 

— Ai reparat-o, ăă? Norocul tău, Albăstrelule. 

Blodwed se aplecă la intrarea în cameră şi luă telemetrul 
defect pe care îl reparaseră polițistul şi Moon, lucrând 
împreună. În glasul fetei aproape că se simţea uşurarea, 
dar Gundhalinu auzi doar ameninţarea şi se încruntă. 

— Hei, de ce-ai făcut asta? 

De pe umerii lui Moon, păsări albe îşi fluturară aripile în 
sus, perechea de stării se strecură sub patul de campanie la 
auzul vocii lui Blodwed. 

— Ca să le dau puţină libertate, răspunse sibila, cu mai 
multă siguranţă de sine decât simţea. 

— O să fugă! De-aia le ţin eu în cuşti... au să plece dacă nu 
le ţin închise, creaturi tâmpite ce sunt! 

— Nu, n-au să plece. Moon întinse palma plină cu bucățele 
de pâine. Păsările coborâră zburând în spirală şi i se 
aşezară iar pe braţ înghiontindu-se pentru o poziţie cât mai 
bună. Ea le dezmierdă penele răsfrânte. Dacă le ţii în cuşti, 
n-o să le faci să fie ale tale. În nici un caz, dacă nu vei 
deschide niciodată uşa. 

Blodwed traversă camera către ea şi păsările zburară iar. 
Moon îi puse fărâmiturile în palmă, dar fata strânse 
pumnul, lăsându-le să cadă pe podea. 

— Las-o baltă. Nu vreau! Albăstrule, spune-mi o poveste. 
Se apropie de Gundhalinu şi se aşeză pe pat. Mai zi-mi ceva 
despre Vechiul Imperiu. 

EI se retrase în mod deliberat. 

— Nu măi ştiu alte poveşti. Le cunoşti pe toate. 


— Nu-mi pasă. Tu zi-i înainte. Îi scutură braţul. Mai 
citeşte-mi din cartea aia. Citeşte-i ei, doar e sibilă. 

Moon îşi ridică privirea de la păsările care ciuguleau 
fărâmiturile din jurul picioarelor ei. 

— Stai jos, sibilo, făcu Blodwed un gest poruncitor. O să-ţi 
placă asta. Este vorba despre primul sibil care a existat 
vreodată, şi de sfârşitul Vechiului Imperiu. E cu pirați ai 
spaţiului cosmic, şi cu planete artificiale, şi cu unii de pe 
alte planete, şi cu super-arme, poc! 

Râzând, se prefăcu că o dezintegrează pe Moon, cu 
degetul îndreptat spre ea ca o armă. 

— Adevărat? zise Moon uitându-se la Gundhalinu. Se 
cunoaşte într-adevăr ceva despre primul sibil? 

Bărbatul înălţă din umeri. 

— El zicea că totu-i adevărat. Entuziasmul lui Blodwed 
crescu odată au tonul vocii. Hai, Albastrule! Citeşte partea 
aia unde ea îşi salvează Adevărata Dragoste din mâinile 
piraţilor. 

— Ela salvat-o pe ea, tuşi indignat Gundhalinu. 

— Bine, dă-i drumul şi citeşte. (Se aplecă, iar starlii fugiră, 
clicăind din gheare când fata cotrobăi pe sub patul de 
campanie. Găsi cartea ferfeniţită şi i-o azvârili lui 
Gundhalinu). Şi în final, continuă Blodwed, ea crede că ele 
pe moarte şi el crede că ea a murit - i-aşa de trist Rânji cu 
un aer de vampiră. 

— Blodwed, îţi voi spune eu o poveste, interveni Moon 
agăţându-se de o inspiraţie neaşteptată şi văzând-o ca pe o 
soluţie la problema lor. Se aşeză pe jos cu picioarele 
încrucişate, starlii veniră, gonind păsările, şi-şi lăsară 
boturile ascuţite în poala ei. Despre mine..., adăugă, despre 
Adevărata mea Dragoste, despre contrabandişti de 
tehnologie şi despre Carbuncle. „Şi tu vei asculta, şi vei 
înţelege...” Simţi cum inspiraţia pune stăpânire pe ea, 
aproape ca o constrângere exterioară. 

Spuse din nou povestea; coborând barierele ce-i 
zăgăzuiau emoţiile, permiţându-şi să vadă iarăşi chipul lui 


Sparks râzând în lumina soarelui, să audă muzica lui 
plutind în voie pe deasupra mării, să simtă apropierea 
strălucitoare ca focul a celui iubit... să simtă plecarea lui şi 
odată cu ea cum i se smulge o parte din suflet. Şi nu uită să 
spună nimic din toate lucrurile pe care le văzuse şi le 
făcuse... 

— Vrei să spui că habar n-aveai că va dura cinci ani ca să 
ajungi pe Kharemough? Chiar c-ai fost proastă!) 

— Aflu cu timpul). 

despre oamenii care încercaseră să o ajute, despre preţul 
pe care îl plătiseră pentru asta. 

— Şi atunci, pe pieptul bărbatului în negru care omora 
mersii, am văzut medalia, medalia lui... Era Sparks, în 
sfârşit îl... îl găsisem. 

Plecă privirea, apăsându-şi o mână pe obrazul purpuriu, 
aducându-şi aminte doar de mângâierea lui. 

— Vrei să spui că... el e Starbuck? şopti Blodwed, plină de 
uimire şi venerație. Fir-aş a dracu'! Adevărata ta Dragoste 
a ucis mersii... Şi... şi tu încă-l mai iubeşti? 

Moon încuviinţă în tăcere din cap, gura îi tremura. „La 
naiba cu toate, da, îl iubesc!” Inspiră adânc, luptându-se să 
se controleze; făcând sforţări să revină în prezent ca să 
evalueze reacţia lui Blodwed. 

Nomada se şterse la ochi pe furiş, apoi se scărpină în cap, 
firele părului ei scurt, ridicându-se precum nişte paie. 

— Of... nu-i drept! Acum el o să moară şi n-o să afle 
niciodată. 

— Ce? încremeni Moon. 

— Schimbarea, zise Gundhalinu. Ultimul Festival, sfârşitul 
Iernii. Sfârşitul Reginei Zăpezii... şi al lui Starbuck. Ei se 
îneacă împreună. Asta-i sfârşitul a tot şi a toate... 

BZ o privi cu o neaşteptată înţelegere tăcută. 

Moon se ridică pe genunchi, şi împinse starlii într-o parte, 
rupând vraja ce-o stăpânise şi-i permisese s-o subjuge pe 
Blodwed. 


— Mama Noastră a Tuturor... mai e doar puţin timp! 
Blodwed, trebuie să ne dai drumul! Trebuie să-l găsesc 
trebuie să ajungem în Carbuncle înainte de Schimbare. 

Fata se sculă în picioare, înăsprindu-se la faţă. 

— Nu trebuie să fac nimic! Voi aţi inventat totul, doar ca să 
vă las să plecaţi. Ei bine, n-am s-o fac! 

— Nu-i o minciună! Starbuck este Sparks, şi el are să 
moară... Nu se poate să fi făcut atâta drum ca să las 
lucrurile aşa! Moon se lupta cu panica ce-i creştea în suflet, 
simțind cum pierde lupta. Dacă pot ajunge în Carbuncle, 
atunci BZ mă va puţea ajuta să-l găsesc la timp pe Sparks. 
lar dacă el nu se întoarce acolo cât mai curând, cei din 
neamul lui vor părăsi planeta, lăsându-l aici. N-au mai 
rămas nici măcar două săptămâni... 

— Atunci peste două săptămâni totul va fi terminat şi 
niciunul a dintre voi n-o să-i mai pese chiar de nimic. Aşa că 
puteţi să rămâneţi aici cu mine pentru totdeauna. Blodwed 
îşi încrucişă braţele fulgerând din priviri. 

Moon se ridică în picioare, având senzaţia că pereţii de 
stâncă se strâng în jurul ei. 

— Te rog, te rog, Blodwed! Ajută-ne! 

— Nu-mi pasă dacă toată povestea asta e adevărată! Nici 
vouă nu vă pasă de mine, de ce-ar trebui să-mi pese mie de 
voi. 

Blodwed prinse mâneca tunicii lui Moon şi trase de pânza 
subţire, sfâşiind-o pe jumătate, apoi ieşi din încăpere, 
trântind poarta în urma ei. 

— Chestia asta nu pot s-o înţeleg, murmură BZ, cu un ton 
aflat undeva între ironie şi disperare. Poveştile pe care le- 
am citit aveau întotdeauna finaluri fericite. 

Întinsă pe jos, dar fără să doarmă, târziu în noapte, Moon 
simţi, cum starlii ce dormeau lângă ea se treziră şi ciuliră 
urechile. Ascultând şi ea auzi sunetul paşilor cuiva care se 
apropia pe coridor. Se sculă în capul oaselor, clipind orbită 
de strălucirea radiatorului. BZ. se ridică şi el, tânăra îşi 
dădu seama că, asemenea ei, extraplanetarul rămăsese 


treaz jumătatie de noapte, suferind în tăcere. „Oh, Doamnă, 
e Blodwed care s-a răzgândit...” 

Poarta se deschise brusc, dar silueta care prindea contur. 
În lumină nu era a lui Blodwed. Moon sesiză că Gundhalinu 
aproape îşi ţinea respiraţia. Ea rămase liniştită ca o moartă, 
paralizată. 

Trezeşte-te, sibilă mică. Am venit să-mi arăţi secretele 
tale... şi să te-nvăţ câteva dintr-ale mele. 

Taryd Roh străbătu încăperea, dându-şi jos canadiana de 
pe umeri! Moon se ridică în picioare cu greutate, cu mişcări 
lente. „El nu crede... Mamă, te rog, Mamă, lasă-mă să mă 
trezesc!” Se împletici retrăgându-se când văzu că visul nu 
se destramă, iar rugăciunile ei zburaseră nebăgate în 
seamă. Simţi cum mâinile lui Gundhalinu o apucă de umeri 
şi o trag către el. 

— Las-p-n pace, pui de căţea ce eşti, dacă nu vrei să-ţi 
pierzi puţina minte pe care-o ai. 

Taryd Roh izbucni în râs. 

— Nici tu nu crezi ce spui, darămi-te eu! Nu te băga-n 
chestia asta, Albăstruie! Altfel o să-ţi arăt eu ce-i aia durere 
adevărată. 

Strânsoarea lui BZ. îşi pierdu toată forţa. Braţele îi căzură 
în lături şi el se trase mai în spate. Moon îşi încleştă dinţii ca 
să-şi înăbuşe un strigăt. Insă când Taryd Roh se întinse spre 
ea, Gundhalinu făcu o mişcare în faţă şi-l izbi în beregată cu 
o lovitură îndelung exersată. 

Nu avea însă nici un pic de forţă aşa că nomadul Roh îi 
pară braţul, i-l răsuci, şi-l aruncă pe poliţist peste cuşti. 
Gundhalinu se împinse de la perete, dar înainte să-şi 
recapete echilibrul, pumnul greu al lui Taryd Roh îl dobori 
în genunchi, iar o cizmă îl trimise, răşchirat pe podea. Apoi 
Taryd Roh ajunse iar la tânără, cuprinzând-o în braţe. Gura 
lui o acoperi pe a sibilei; înnebunită, Moon se zbătu până 
când îi găsi o buză şi-şi vâri dinţii în ea, simțind cum sângele 
lui se amestecă cu propria-i salivă. 


Cu un strigăt de durere bărbatul o împinse deoparte. 
Moon fu gata să cadă, clătinându-se în încercarea de a se 
ţine cât mai departe de el. 

— Eşti blestemat, Taryd Roh! Acum ai luat nebunia 
sibililor, tu cel fără de Mamă, şi numai e nici o speranţă 
pentru tine! 

Vocea ei izbucni ascuţită precum ţipetele păsărilor ce 
băteau din aripi deasupra capului său. Cu toate acestea el 
continuă să se apropie, cu sângele strălucindu-i pe faţă şi cu 
totul altă nebunie lucindu-i în ochi. Moon se agăţă de sârma 
porţii încuiate, urlând: 

— Blodwed! Blodwed!” 

Degetele bărbatului i se încleştară în jurul gâtului, iar ea 
icni şi-şi pierdu, vocea când durerea îi înaintă treptat de-a 
lungul braţelor, paralizându-i mişcările. El o smuci de acolo. 

Un starl îi atacă piciorul, înfigându-şi ghearele groase prin 
stofa pantalonului, în carne. Colţii se încleştară în gambă, 
Taryd o trase mai departe pe tânără, scuturând din picior 
ca un cal nărăvaş, până ce reuşi să azvârle animalul peste 
perechea sa care îi dădea târcoale. Însă când îşi strânse 
iarăşi mâinile în jurul gâtului sibilei, începu să se clatine, 
pierzându-şi toată vlaga. 

— Căţea ce eşti! mormăi el, cu vorbele îngroşate de frică. 
Îşi duse mâinile la cap, împleticindu-se, se răsturnă şi căzu, 
întinzându-se nemişcat pe podea. 

Moon rămase în picioare deasupra lui, vorbind cu vocea 
răguşită. 

— 'Te voi învăţa eu câteva secrete, necredinciosule. Păşi 
peste trupul inconştient şi alergă către locul unde 
Gundhalinu încerca nesigur să se scoale. Se strădui să-l 
sprijine cu mâinile ei împovărate de durere şi teamă, şi-i 
zări Vânătaia de pe frunte. 

— BZ, te simţi bine? 

EI o privi nevenindu-i să creadă ce auzea. 

— Întrebi dacă mă simt eu bine? Îi prinse faţa în palme şi o 
ţinu aşa mult timp, apoi braţele lui o înlănţuiră, strângând-o 


lângă inimă, Moon îşi lăsă fruntea pe gâtul lui. Mulţumesc 
zeilor... mulţumesc zeilor, suntem bine amândoi! 

— Ei bine, dar ce credeţi voi că... faceţi aici? 

Blodwed năvăli prin poartă şi se opri brusc la vederea 
corpului întins jos pe podea. Stârlii stăteau în preajma lui 
precum vânătorii în jurul prăzii, mârâind ameninţător. Îşi 
ridică privirile câtre Moon şi Gundhalinu, aflaţi de partea 
cealaltă a încăperii; sibila văzu întrebarea ce-i apăru în 
ochi, şi răspunsul pe care-l căpătă fără s-o mai pună. 

— Tu... tu i-ai făcut asta? întrebă pe jumătate 
înspăimântată. 

Moon făcu un gest de încuviinţare. 

Blodwed căscă gura de uimire. 

— E mort? 

— Nu. Dar mâine când se va trezi o să... o să înceapă să 
înnebunească. O să fie mai nebun. Moon înghiţi deodată un 
nod. 

Fetiţa se uită la fâţa inertă a lui Taryd Roh, apoi îşi ridică 
iar privirile. Pe chip i se citea un ciudat amestec de emoţii; 
încet-încet, mânia se desprinse de celelalte sentimente şi se 
risipi. Scotoci în interiorul canadienei, scoase 
tranchilizatorul şi-i reglă scala. Se aplecă şi lipi ţeavă armei 
de tâmpla lui Taryd. 

— Nu, n-o să înnebunească. Apăsă butonul, corpul zvâcni. 

Moon tresări şi-îl simţi pe Taryd cum devine rigid. Totuşi în 
sufletul ei nu exista nici milă, nici remuşcare. 

— Adio şi n-am cuvinte. Blodwed dădu arma deoparte. I- 
am spus c-o să-i pară rău dacă încearcă să-ţi facă vreun rău. 
Îşi înălţă capul şi-i privi iarăşi pe cei doi, cu o expresie mai 
profundă decât simplul simţ al proprietăţii şi mai puternică 
decât frustrarea. Lua-v-ar naiba, acum chiar c-aţi făcut-o 
lată! Când o să afle Mami ce s-a întâmplat, o să vrea să vă 
jupoaie de vii,ea obţine tot ce vrea, aşa că n-am s-o pot opri. 
Toţi cred că-i sfântă, dar în realitate este doar nebună. Se 
şterse la nas. Bine! Bine, bine, nu vă uitaţi aşa la mine! Am 
să vă dau drumul. 


Moon se clătină pe picioare când pricepu în sfârşit 
răspunsul şi căzu în genunchi. 

Frigul pătrunzător de dinaintea zorilor o sfredelea pe 
sibilă, chiar şi prin îmbrăcămintea etanşă şi masca de lână 
maro-cenuşie pe care şi-o trăsese pe faţă. Stelele pâlpâiau 
pe cupola neagră a cerului, iar zăpada se întindea argintată 
dincolo de gura căscată a peşterii în lumina unei luni 
gheboase. 

— N-am văzut niciodată o noapte aşa frumoasă! 

— Nici eu. Pe nici o planetă. Gundhalinu se foi sub păturile 
termice, printre pachetele cu provizii bine legate în faţa 
glisorului încărcat până sus. Şi n-am să mai văd niciodată, 
chiar dacă ar fi să trăiesc până la Noul Mileniu. 

Inspiră adânc, şi tuşi chinuitor când aerul îngheţat îi atacă 
plămânii încă nevindecaţi. 

— Vrei să taci odată? Blodwed se ivi pentru ultima oară 
lângă ei. Vrei să trezeşti toată tabăra? Uite! Vâri ceva în 
poala lui Gundhalinu; Moon recunoscu trei cuşti mici. 
Duceţi-le înapoi la astroport. Nu le pot ţine aici. 

Vocea îi era extrem de încordată. Gundhalinu strecură 
cuştile sub pături alături de el. 

Nomada se îndreptă către celelalte cuşti pe care le 
îngrămădise lângă intrarea în peşteră. O descuie pe prima 
din ele. 

— Şi le-azvârl afară pe toate blestematele astea sălbatice, 
care nici măcar pe tine nu te plac continuă pe un ton acru 
uitându-se la Moon. 

Păsările fluturară din aripile cenuşii, rostogolindu-se 
uimite afară din cuşti direct pe sol. Se ridicară din zăpada şi 
zburară, ţipând libere. Fata smuci uşa celei de-a doua cuşti; 
iepuri de casă ou blana albă ieşiră în salturi, căzând peste 
picioarele lor şi alergară ţopăind sub lumina lunii fără nici 
un zgomot. 

Blodwed deschise şi ultima cuşcă, scuturând-o; puiul de 
vulpe pitică se rostogoli afară, scuipând indignat. Fata îl 
împinse cu piciorul în zăpadă. 


— Hai pleacă naibii de-aici! 

Puiul se aşeză scheunând dezorientat, cu blana lui argintie 
zbârlită în toate direcţiile; se ridică iarăşi, tremurând, şi se 
strădui să se întoarcă iarăşi în locul ce însemna căldură şi 
adăpost. În drumul lui dădu peste piciorul lui Blodwed; 
scheunând, se frecă linguşitor de cizma ei îmblănită la 
exterior. 

Blodwed trase o înjurătură, se aplecă şi-l luă de jos. 

— Atunci, bine..., şi vocea i se frânse. Am să păstrez restul 
animalelor! O privi din nou pe Moon. Însă acum ştiu să le 
îngrijesc mai bine. Vor dori să rămână cu mine. 

Sibila se mulţumi să încuviinţeze din cap, neîncre-zându-se 
în vocea ei. 

— Cred că aţi luat tot ce vă trebuie. Cu gesturi stângace, 
Blodwed dezmierdă capul puiului. Chiar şi telememtrul. 
Rugaţi-vă să-l fi reparat bine, Albăstruie. 

— Şi-acum ce-o să faceţi? zise Gundhalinu. Când nu mai 
aveţi pe nimeni să vă repare lucrurile astea... şi nici vreun 
mijloc de a căpăta altele? Voi aţi uitat să mai trăiţi ca 
adevărații păstori şi vânători... nu sunteţi decât nişte 
paraziți. 

— N-am uitat, replică fata dispreţuitoare. Cunosc şi 
metodele vechi. Mami n-o să trăiască veşnic, indiferent ce- 
ar crede. Am să pot avea grijă de mine însămi..., şi de toţi 
ceilalţi, odată ce voi fi la conducere. N-am nevoie de tine, 
străinule! Se şterse la ochi. Sau de tine, adăugă şi o 
îmbrăţişă brusc pe Moon. Aşa că mai bine aţi pleca de-aici. 
Duceţi-vă să-lgăsiţi pe Sparks, înainte să fie prea târziu. 

Moon o strânse tare în braţe, uitându-i şi iertându-i toate 
relele. Simţi puiul de vulpe zvârcolindu-se între trupurile 
lor. 

— Am să-l găsesc. 

Împinseră împreună sania pe câmpul acoperit cu zăpadă şi 
Moon se instală la comenzi. Porni sursa de alimentare, 
urmând instrucţiunile predate fără chef de Gundhalinu. 


— Hei, Blodwed! Polițistul se răsuci şi-o privi peste umăr. 
Ţine asta! Azvârli cartea ferfeniţită. Nu cred c-am să mai 
vreau s-o recitesc. 

— Dar nici eu n-o pot citi, e în limba ta. 

— Mai înainte nu te-a oprit amănuntul ăsta. 

— Plecaţi odată de-aici, lua-v-ar naiba! Flutură cartea ca 
pe o ameninţare, dar Moon îi zări zâmbetul pe buze. 

Sibila aprinse farul săniei şi începură călătoria finală 
înspre nord. 

Arienrhod stătea pe tronul din sala de audienţe unde peste 
mai puţin de două săptămâni avea să-l primească pe Primul 
Ministru al întregii Hegemonii în ultima sa vizită officială. 
Se întrebă aşa, într-o doară, dacă va avea milă de ea. Astăzi 
însă venea doar, Cbmandantul Poliţiei şi nu-i trebuia prea 
multă imaginaţie ca să ghicească motivul vizitei. Faptul că 
PalaThion apărea aici în persoană trebuia să fie un indiciu 
asupra gradului de reuşită a acţiunii lui Starbuck. 

Pala'Thion îşi lăsă escorta printre nobilii care şedeau la 
taclale în partea îndepărtată a sălii, probabil pentru ca 
aceştia să nu fie siliţi să îngenuncheze. Nici ea nu mai era 
dispusă să îngenuncheze, acum că devenise Comandant - o 
mică victorie pe care o dobândise, singura, de altfel. 
Arienrhod zâmbi în sinea ei când poliţista îşi scoase casca şi 
se înclină oficial. 

— Maiestate! 

— Comandante PalaThion, arăţi îngrozitor - probabil că 
munceşti din greu. Plecarea oamenilor tăi de pe Tiamat nu 
înseamnă sfârşitul lumii, să ştii. Trebuie să ai grijă de tine, 
sau vei îmbătrâni înainte de vreme. 

PalaThion o privi cu o duşmănie prost disimulată şi cu o 
disperare abia perceptibilă. 

— Maiestate, există lucruri mai rele decât bătrâneţea. 

— Nu-mi pot imagina vreunul, replică Regina rezemându- 
se de spătar. Cărui fapt îi datorez această vizită, 
Comandante? 


— Două lucruri le socotesc mai rele: crima şi măcelărirea 
ilegală a mersilor. Din tonul glasului se înţelege că 
amândouă aveau aceeaşi importanţă pentru ea. Am venit cu 
un mandat de arestare pentru Starbuck, sub acuzaţiile de 
crimă şi omorâre a mersilor de pe pământul aparţinând 
unui extraplanetar numit Ngenet. După cum ştiţi, el 
interzisese Vânătoarea pe plantaţia sa. Ochii ei priveau 
acuzator. 

Arienrhod ridică din sprâncene, cu o surprindere doar 
parţial simulată. 

— Crimă? Trebuie să fie vreo eroare, sau altă explicaţie. 

— Am văzut eu însămi un cadavru şi corpurile mersilor, 
PalaThion clipi, când îi reveni amintirea şi colţurile gurii i se 
lăsară în jos. N-a fost nici o eroare şi nu există altă 
explicaţie, li vreau pe Starbuck şi îl doresc acum... 
Maiestate. 

— Bineînţeles, Comandante. Vreau să-l chestionez eu 
însămi în legătură cu acuzaţiile. (Nu mai aflase nimic 
despre reapariţia lui Moon. Dar acum...) Sparks! zise ea. 
Privi peste albul sălii către locul unde acesta stătea printre 
nobilii care veniră cu costumele de Festival pentru a fi 
examinate de Regină. Bogătaşii izbutiseră deja să obţină 
prototipurile cele mai frumoase şi mai complexe ale 
fabricanţilor de măşti şi să aibă costume care să se asorteze 
acestora. Stăteau toţi laolaltă precum nişte superbe 
animale fantastice, privind-o impasibile, cu fetele lor 
totemice de mutanţi, creaturi provenite dintr-o halucinație 
provocată de droguri. 

Sparks veni iute la chemarea lui Arienrhod. Îl privi cum se 
mişca, observând că vesta albastră fără mâneci şi pantalonii 
strânşi îi accentuau supleţea mişcărilor. Totuşi expresia lui 
era falsă, iar gravitatea nepăsătoare îl făcea la fel de strălin 
ca şi orice mască de festival. Îngenunche în faţa ei cu o 
slugărnicie tăcută, ignorând-o complet pe PalaThion. 
Regina nu era sigură dacă grosolănia era calculată sau doar 


vinovată, ştiind că el se simţea vinovat faţă de femeie, dar 
neînţelegând niciodată motivul. 

— Da, Maiestate. 

Ea îi făcu semn să se ridice. 

— Unde este Starbuck, Sparks? 

Bărbatul o privi cu uimire apoi îşi veni iute în fire. 

— Eu... âă, nu ştiu, Maiestate. A părăsit palatul. Nu mi-a 
zis când se-ntoarce. Rânji sarcastic, arătându-şi 
curiozitatea. Nu vorbeşte cu mine. 

— Comandantul PalaThion a venit să-l aresteze pentru 
crimă. 

— Pentru crimă? se-ntoarse Sparks câtre polițistă. Veninul 
se ivi în ochii acesteia când îi întoarse privirea şi nu dispăru 
când se uită spre Arienrhod. 

— Cât de bine şi-a ales momentul plecării. 

— Haide, Comandante, făcu Regina iritată. Crezi că pot citi 
minţile? Să ştii că nu închid ochii la crimele supuşilor mei. 
(Expresia lui PalaThion spunea că n-ar fi fost surprinsă ca 
ambele afirmaţii să fie neadevărate). 

Vreau să ştiu mai multe amănunte. Spuneai că ai văzut tu 
însuţi cadavrele? Ale cui cadavre? 

— Am văzut un cadavru... dacă nu puneţi la socoteală 
leşurile mersilor. 

PalaThion înghiţi un nod, de parcă pentru ea constituia 
ceva mai mult decât o simplă amintire neplăcută. Sparks se 
juca cu agatele de la capetele centurii sale, lovindu-le de 
coapsă ca pe-un bici şi strâmbându-se la fiecare lovitură. 

— Era cadavrul unui dillyp. 

— Un Dulău! nu-şi putu ea reţine disprețul din glasul 
uşurat. 

— Nu, Maiestate, zise cu răceală PalaThion. Un dillyp. Un 
cetăţean liben al Hegemoniei, un oaspete al Cetăţeanului 
Ngenet. Fusese înjunghiat. Conform declaraţiilor lui 
Ngenet, altă musafiră a lui lipsea şi se presupune că a 
murit. Este vorba de o cetăţeană a acestei planete, o femeie 


din neamul văratic, pe nume Moon Dawntreader. Trupurile 
mersilor fuseseră mutilate. 

— Multilate? repetă Sparks puţin cam tare. 

Arienrhod simţise privirea insistentă a lui PalaThion 
îndreptată către ea când rostise numele lui Moon: 
„Bănuieşte”. Era totuşi pregătită pentru asta şi-şi păstră 
neschimbată expresia de dezgust politicos. 

— Numele ăsta mi-e vag cunoscut... Nu-io rudă de-ata, 
Sparks? 

— Da, Maiestate. Bărbatul îşi cuprinse încheietura mâinii 
şi Arienrhod îi văzu unghiile muşcând din carne. Dacă vă 
aduceţi aminte, era... verişoara mea. 

— Condoleanţele mele, vorbi ea fără pic de căldură. 
PalaThion o privea nici uimită, nici dezamăgită, ci cu o 
expresie ce împletea ambele sentimente. 

— Revenise în mod legal pe planetă. A dispărut cu aproape 
cinci ani în urmă. Propria ei voce scârţâia. 

Cred că-mi amintesc de întâmplare. „Şi credeam că acela 
a fost, sfârşitul, dar nu s-a întâmplat aşa. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi, că mersii erau... mutilaţi? zise 
iarăşi Sparks. Cum anume mutilaţi? 

— Am la sediul central o înregistrare filmată, dacă îţi plac 
astfel de lucruri, Dawntreader. 

— La naiba, nu asta am vrut să... vreau să ştiu cei s-a 
întâmplat lui Moon! 

— Sparks! Arienrhod se aplecă înainte, cu gest de 
avertizare tăcută. La urma urmei, este verişoara lui, 
Comandante. Bineînţeles că-l preocupă ce i s-a întâmplat. 
„Lua-i-ar dracu”, adăugă în gând văzându-l cât era de 
preocupat. 

— Fuseseră... jupuiţi, Maiestate, se încruntă PalaThion. 

— Jupuiţi? Regina privi către Sparks cu o neîncredere 
voalată, şi zări surpriza din ochii lui. Starbuck n-ar face 
niciodată aşa ceva. În ce scop? 

— De vreme ce este omul dumneavoastră, ar trebui să-i 
cunoaşte-ţi mai bine motivele. PalaThion îşi pipăia centura 


cu arme, apropiindu-se extrem de mult de aroganță. Cine 
altul ar fi avut posibilitatea să înece atâţia mersi dintr-o 
dată? 

„Nu-mi place asta. Nu-i pot pricepe îndeajuns gândurile”. 
Arienrhod pipăi spirale transparente ale braţului tronului. 

— Păi, Comandante, îţi spun sincer, chiar dacă el ar fi făcut 
asta, nu văd de ce eşti atât de preocupată. În scurt timp va 
fi mort atunci când va veni Schimbarea. Ridică din umeri cu 
o acceptare fatalistă şi o urmă de zâmbet). 

— Legea nu poate conta pe asta, Maiestate, rosti 
PalaThion aruncându-i o privire muşcătoare. În plus 
moartea aceea ar fi prea uşoară pentru el. 

Sparks se întoarse; se abţinu să zică ceva şi-şi trecu mână 
prin păr. 

Dintr-o dată Arienrhod îşi simţi sângele vâjâindu-i prin 
urechi. 

Vorbeşte pentru tine însăţi, extraplanetaro! Îţi sugerez să 
te preocupe propria-ţi scoarță de după Schimbare, iar pe-a 
noastră să ne-o laşi nouă în grijă. 

— Soarta Voastră şi a mea se află în strânsă legătură, 
Maiestate; de vreme ce Tiamat aparţine Hegemoniei. 

Reginei i se păru că „aparţine” fusese subtil accentuat 
totuşi, siguranţa poliţistei ceda chiar în momentul 
cacealmalei, iar neîncrederea în sine o readuse la locul său. 
PalaThion! ştia - da, ştia - că lernaticii aveau anumite 
planuri, dar la fel de sigur ştia că era incapabilă să le 
oprească. 

— În orice caz, îl vreau pe Starbuck pentru interogatoriu 
şi sper că veţi cooopera, zise poliţista sec fără să spere 
absolut nimic. 

— Bineînţeles, voi face tot ce pot ca această neplăcere să 
fie rezolvată. Arienrhod descâlci colierul din mărgele de 
cristal ce se revărsa pe pieptul cămâăşii ei, argintii. Dar 
Starbuck acţionează pe propria-i răspundere, el vine şi 
pleacă atunci când îi place. Nu ştiu când o să-l mai văd. 

Gura lui PalaThion se strâmbă cu scepticism. 


— Oamenii mei îl vor caute, de asemenea. Desigur, m-ar 
ajuta mai mult dacă mi-aţi spune numele lui. 

Arienrhod îi făcu semn lui Sparks să urce pe podium şi-i 
mângâie cu mâna braţul dezgolit. Îl simţi înfiorându-se de 
parcă atingerea ei îl ardea cu un foc rece. 

— Îmi pare rău, Comandante. Nu pot dezvălui nimănui 
identitatea lui. Ar însemna o violare a încrederii, a 
întregului concept al poziţiei lui în societate. Dar voi fi cu 
ochii pe el... 

Întinse mâna ca să atingă o buclă din părul lui Sparks, şi-o 
încolăci în jurul degetului; bărbatul o privi cu o teamă 
bruscă. Regina zâmbi, şi el zâmbi, îndoielnic. 

— Îl pot descoperi eu însămi. Şi când o voi face, îl voi lua 
cu forţa! PalaThion făcu plecăciunea cuvenită şii ieşi. 

Sparks pufni în râs, eliberându-şi tensiunea. 

— Chiar sub ochii ei! 

Arienrhod îşi permise să i se alăture, fără o adevărată 
plăcere, amintindu-şi de vremea când râsul reprezenta un 
lucru simplu, avându-şi rădăcinile în bucurie, nu în durere... 

— Ce ruşine că nu-şi va da seama niciodată ce-a pierdut, 
„Dar trebuie să mă conving de asta”. Pentru o vreme, 
Starbuck va trebui să poarte masca Omului Obişnuit. 

Redeveni sobru, Sparks făcu cu capul un semn afirmativ. 

— Asta-mi convine, mormăi el cu amărăciune. 

— Ce s-a întâmplat pe plaja aceea? se aplecă Arienrhod 
înspre bărbat, stăpânindu-l cu privirea. 

— 'Ţi-am spus tot ce ştiam, tot ce-am văzut! Am omorât 
mersii, ca de obicei, şi i-am lăsat ca să-i găsească Ngenet. 
Nimic altceva! îşi încrucişă braţele pe piept: Nu ştiu ce s-a- 
ntâmplat după aia. Pentru numele Doamnei, aş fi vrut să... 
Cuvintele răsunau ca o jalnică rugă pentru ceva pierdut şi 
dorit. 

Ea îşi feri privirea, simţindu-şi fâţa cuprinsă de o emoție 
indefinită. „Chiar aşa? Atunci pe toţi zeii, sper să nu afli 
niciodată!” 

— Pe ochii Doamnei! Glisorul derapă şi se opri. 


Gundhalinu imitiă în şoaptă blestemul înăbuşit al sibilei 
exasperate. O nouă întindere de teren dezgolit, pietros, le 
blocă urcuşul pe versantul altui deal. Polițistul nu văzuse 
niciodată, şi nici nu se aşteptase să vadă, ţinutul aflat 
dincolo de portul spaţial atunci când nu era acoperit de 
metri de zăpadă troienită. Tiamat ajunsese însă din nou la 
vara orbitală cât timp fusese ţinut prizonier; şi acum intra 
în vara deplină a Schimbării, când Gemenii atingeau 
punctul de periabsidă al drumului lor în jurul Porții Negre. 
Influenţa gravitaţională a Porții intensifica activitatea solară 
a stelelor gemene, dezgheţând încet această planetă 
îngheţată, făcând ca regiunile ecuatoriale să devină treptat 
insuportabil de fierbinţi. 

În ultimele câteva zile, pe măsură ce-şi croiseră drumul în 
afara pustietăţii negru-argintie unde-şi aveau nomazii 
tabăra, vremea le fusese favorabilă. Singurătatea vastă, 
strălucitoare, se întinsese ca un covor imaculat la poalele 
piscurilor vulcanice roase de ghețari, sub puritatea perfectă 
a cerului, zi după zi. Şi pe zi ce trecea, deşi ei călătoreau 
spre nord, temperatura scădea treptat spre punctul de 
îngheţ, iar la zenitul sorilor chiar îl depăşea. Mulţumirea lor 
se transformase în blesteme din pricina zădărnicirii 
planurilor, pe măsură ce tot mai multe petice de piatră 
dezgolită şi de tundră blocau drumul glisorului. 

Gundhalinu ieşi încetişor de sub grămada de piei şi pături, 
îşi târi picioarele până în partea din faţă a vehiculului şi-i 
ridică tălpicile ferind partea fragilă de dedesubt. Moon se 
opinti cu toată greutatea, împingând glisorul şi laolaltă îl 
târâră în susul interminabilei pante. Bărbatul privi umbrele 
gigantice proiectate de soare pe sol, care le reproduceau 
înaintarea poticnită, încercând să ignore benzile de metal 
încins ce-i strângeau pieptul... şi conştiinţa faptului că 
slăbiciunea lui silea o fată să facă toată munca grea, era 
conştient că ea se descurcase bine complet singură, şi fără 
să se plângă. 


Ajunseră în sfârşit în vârful dealului, unde începea 
coborâşul înzăpezit. BZ exhală răsuflarea pe care o ţinuse, 
şi odată cu ea ieşi spasmul de tuse profundă pe care şi-l 
înfrânase. O simţi pe Moon venind lângă el, împingându-l la 
loc pe scaunul din sanie. 

— Cât mai avem? se încruntă ea, trăgându-i iarăşi 
blănurile până sub bărbie cu un gest de infirmieră 
arţăgoasă. Nu mai avea plante medicinale şi el ştia că 
tânăra pricepuse că tusea lui se înrăutăţise din nou. 

Zâmbi scurt şi clătină din cap. 

— Puțin. Poate peste înc-o zi, vom fi acolo. 

„Astroportul. Salvarea. Raiul”. Gundhalinu nu recunoştea 
că nu-şi putea aminti dacă trecuseră cinci sau şase zile de 
când călătoreau. Nu-şi permitea să creadă că trecuse prea 
mult timp, sau că putuse greşi în calcule. 

— Cred că trebuie să facem tabăra acolo jos, arătă Moon. 

Bărbatul îi văzu înfiorarea când o biciuire de vânt 
înţepătoare ca gheaţa lovi creasta dealului. 

— Sorii apun deja, adăugă ea privind peste dealurile 
nesfârşite ce se pierdeau către marea din depărtare, apoi 
ridică ochii la cerul indigo care se întuneca. Se face prea 
rece pentru tine ca să mai călătoreşti. El o auzi inspirând 
brusc mai sonor decât oftatul vântului: BZ! 

Privi în sus, urmărindu-i mâna, neştiind la ce să se aştepte, 
dar în nici un caz la aşa ceva. 

Din zenitul negru-albăstrui cădeau stele. Nu erau însă 
stelele de sticlă sfărâmată ale acestei planete a iernii... ci 
stelele care străluceau în vise, cele pentru care un om 
putea să moară, stelele imperiului, grandorii şi gloriei... 
imposibilul transformat în realitate. 

— Ce... ce sunt astea? 

Auzi în vocea lui Moon uimirea şi groaza nenumăraţilor 
băştinaşi de pe şapte planete diferite, de-a lungul unui 
mileniu, atunci când fuseseră martori la ceea se vedea 
acum. 


Cele cinci nave stelare se măreau cu fiecare bătaie de 
inimă a lor, armoniile de culoare şi intensitate modificându- 
se şi reordonându-se odată cu schimbarea paralaxelor, 
construind o complexitate în complexitate, precum lumina 
care se revarsă prin prisme de apă curgătoare. Gundhalinu 
privi cum cele cinci nave se realiniază încet, deplasându-se 
într-o formaţie în cruce, văzu jocul focului lor rece 
împrăştiindu-se şi fuzionând în-tr-o imensă stea, simbolul 
Hegemoniei. Culorile străluceau într-o muzică pe care 
aproape o puteai auzi, umplând cerul cu toate nuanțele, cu 
toate imposibilele transformări ale aurorei ce acoperea 
cerul nopţilor de pe planeta sa natală... 

— Primul Ministru? E Primul Ministru? ajunseră la el 
cuvintele lui Moon, înăbuşite de obrăzarul protector şi de 
mâna ei ridicată. 

El înghiţi un nod, apoi încă unul, incapabil să răspundă. 

— Sunt nave! răspunse sibila de una singură, când 
bărbatul n-o făcu. Sunt doar nave. Cum pot fi reale, şi în 
acelaşi timp atât de minunate? 

— Sunt Kharemoughi. 

l-ar fi putut răspunde: „Imperiul” sau „Zeii”. Nu-i spuse că 
erau nave obişnuite, înfăşurate în mantii de proiecţii 
holografice ca să uluiască o lume supusă. Se uită la fata 
orbită de venerație şi luă zâmbetul de pe faţa ei drept 
apreciere. 

— Zău? Ea îi atinse cu blândeţe obrazul, şi se întoarse cu 
atenţia către cer când formaţia se descompuse iarăşi, 
flăcările se domoliră şi tăciunii aprinşi căzură pe pământ... 
Înapoia dealurilor, la numai două culmi depărtare de ei. Ia 
uite! Se smulse din ujmirea care-o cuprinsese: Ala trebuie 
să fie astroportul! BZ, mai avem puţin. Putem ajunge acolo 
diseară. Nori de chiciură îi crescuseră în jurul obrajilor şi 
faţa i se îmbujoră de emoție. Ajungem la timp! 

— Da, inspiră el adânc. E timp destul. Slavă zeilor! Privi 
cum ultima dintre nave se stinse ca o lumânare în spatele 
dealurilor înzăpezite. „Diseară...” Nu e nevoie să ne grăbim 


în seara asta. Încă o zi nu mai contează. Şi mâine este 
foarte bine. 

— În câteva ore am fi acolo, îl privi ea surprinsă. 

Polițistul ridică din umeri, privind tot în depărtare. 

— Poate c-aşa e. Începu să tuşească, şi-şi înăbuşi accesul 
cu palma. 

Moon îi puse o mănuşă pe frunte, ca şi cum i-ar fi controlat 
temperatura. 

— Cu cât mai repede te vede un tămăduitor... un medic, cu 
atât mai bine. 

— Bine, dădaco! 

Ea-i dădu un ghiont. Gundhalinu rânji, înflăcărarea 
revenindu-i când Moon porni sursa de alimentare. Glisorul 
trecu silențios peste culme şi porni în jos, ascunzând până şi 
luminile stârnite de asolizarea navelor. Ore... numai câteva 
ore, până când va reveni la viaţă, până îşi va redobândi 
traiul pe care aproape că-l pierduse pentru totdeauna, 
singura viaţă care merita să fie trăită. Zei, da, voia să 
ajungă în seara asta la astroport! „Atunci de ce spusese 
„mâine”? „Şi mâine este foarte bine”. Îşi mişcă mâinile pe 
sub pături, deplasând animalele lui Blodwed, care se 
bucurau de căldura trupului său - rămăseseră doar două. 
Pasărea verde murise cu trei-patru nopţi în urmă. 
Dimineaţa îi făcuseră un mormânt mie în zăpadă. Acolo 
singur plec cu... rostise cu voce tare aceste cuvinte, 
îngenunchind în zăpadă sub prezenţa tăcută a cerului. 

Le rostise din ochi la fiecare revărsat de zori, când se 
trezea descoperindu-se liber şi o vedea pe fată în cortul 
gonflabil, destul de aproape ca s-o atingă, dar 
nemaiatingând-o niciodată din acea noapte. Îi veghease 
somnul, visele care îi treceau peste chip... faţa bălană şi 
părul răvăşit, alb ca zăpada, paloarea sălbatică, nenaturală, 
ce-i era mai familiară acum decât propria-i piele smeadă; 
toate îi deveniseră deodată frumoase şi adevărate. În 
închipuirea lui, o ţinuse iarăşi în braţe, îi sărutase buzele ca 
s-o trezească în zori... şi în această pustietate fără de 


sfârşit, bărbatul fusese liber într-un fel cum nu fusese 
niciodată, liber de trecutul şi de viitorul său, de codurile 
rigide care-i defineau existenţa. Aici el plutea fără formă, ca 
un embrion, şi nu se ruşinase simțind o dorinţă arzătoare 
pentru fata primitivă cu ochii ca ceața şi ca agatul. 

O văzuse trezindu-se din vise neplăcute, sub sărutul său 
imaginar, rămânând întinsă şi privindu-l cu un zâmbet 
somnoros. Văzuse cum ochii ei se umpleau de înţelegere şi 
recunoscuse dorinţa ezitantă de a răspunde, care-i umplea 
trupul. Însă doar ochii lui întrebaseră, şi doar ochii ei îi 
răspunseseră. lar acum o alta dimineaţă n-avea să mai 
existe... 

Ajunseră pe culmea unui ultim deal, înfriguraţi şi suferinzi, 
tacuta strălucire din zori a astroportului se deschise 
înaintea lor precum un soare răsărind la miezul nopţii. 
Domul scund al complexului subteran era o proeminenţă 
vastă pe şesul îndreptat spre mare, aproape un oraş în 
toată puterea cuvântului, o lumină nepământeană îi inunda 
suprafaţa curbată. Acum nu se mai zărea nici un semn al 
navelor stelare, suprafaţa impenetrabilă a cupolei nu era 
întreruptă de nici o deschidere. Departe, la orizont, pâlpâia 
forma de scoică a neadormitului Carbuncle. 

Gundhalinu ofta, liniştindu-şi apăsarea dureroasă din 
piept. Moon şedea tăcută în fâţa comenzilor, bărbatul se 
întrebă dacă era uluită la vederea primului astroport pe 
care-l zărise vreodată... până când îşi aminti că a-cesta nu 
era primul ei port stelar. Mâna fetei se întinse brusc şi-i 
apăsă umărul, într-un gest care mai degrabă cerea 
liniştirea decât o oferea. El îşi înălţă palma ca s-o acopere 
pe-a ei, dar constată că degetele refuzau să-l asculte. 
Cobori braţul. 

— Nu-ţi face griji, murmură polițistul cu stângăcie. Mai 
bine-am coti la stânga, să ne apropiem de intrarea 
principală. Securitatea va fi sporită de un câmp magnetic 
pentru vizita de stat... nu vreau să păţim ceva din pricina 
măsurilor lor de prevedere. 


Ea îl ascultă, continuând să fie tăcută. Prins în capcana 
neaşteptatei sale incapacităţi s-o atingă, s-o liniştească, pe 
ea sau chiar pe sine, Gundhalinu privi domul înălțându-se 
înaintea lor. 

Mai aveau o sută de metri până la intrarea principală când 
în jurul lor se revărsară lumini şi o voce imaterială le 
ordonă să se oprească. Patru oameni, purtând uniforma 
albastră pe care Gundhalinu aproape că uitase cum arăta, 
se apropiară de ei cu precauţie, ştia că în interior erau mai 
mulţi care supravegheau glisorul. Vizierele căştilor lor erau 
coborâte, nu putea recunoaşte pe niciunul. Faptul că ştia că 
erau oamenii lui nu-l consola, nici nu-l liniştea. Rămăsese 
încremenit, cu o stinghereală vinovată, de parcă era un 
criminal şi nu o victimă. 

— Încălcaţi o zonă interzisă. (El recunoscu însemnele de 
grad ale unui sergent, dar nu şi vocea acestuia). 
Îndepărtaţi-vă, Iubitori ai Mamei, şi dacă aţi adus cu voi mai 
mulţi din clanul vostru de hoţi, luaţi-i şi pe ei, înainte dea vă 
folosi drept ţinte vii. 

Gundhalinu îşi înăspri vocea. 

— Cine dracu' te-a învăţat procedura, sergent? 

Sergentul tresări, prefăcându-se surprins. 

— Cine dracu' vrea să ştie? 

Făcu un semn din mână. Doi dintre oamenii săi o 
înconjurară pe Moon, iar al treilea îl trase pe Gundhalinu 
din sanie. Picioarele acestuia cedară şi se aşeză în zăpadă, 
fără prea multă ceremonie. 

— Lasă-l în pace! 

— Luaţi-vă mâinile de pe ea! 

Protestul său mânios se auzi odată cu cel al lui Moon când 
sibila porni către el şi cei doi oameni o smuciră înapoi. 
Gundhalinu îşi împinse gluga pe spate şi-şi scoase 
obrăzarul. În mod deliberat, vorbi în Klostan, limba de bază 
de pe Portul Nou: 

— Îţi spun eu „cine vrea să ştie”, sergent. Inspectorul de 
Poliţie Gundhalinu vrea să ştie. 


Sergentul îşi împinse în sus viziera căştii, holbându-se: 

— Voi, zei... 

— Gundhalinu e mort! 

Al treilea poliţist se uită cu atenţie la el. 

— Pe mileniul care vine este chiar el! 

Moon se eliberă şi-l ajută să se ridice. Gundhalinu îşi 
şterse pantalonii şi se înălţă cu o demnitate lentă. 

— Rapoartele despre moartea mea au fost premature. Îşi 
puse braţul în jurul fetei, sprijinindu-se pe umărul ei. 

— Inspectore! Sergentul se repezi să ia poziţia de drepţi. 
(Gundhalinu asocie un nume feţei lui: TessraBarde). 
Credeam că bandiții v-au făcut de petrecanie, domnule. 
Daţi-i o mână de... 

— Mă simt bine. Gundhalinu clătină din cap, în timp ce 
Moon îşi intensifică strânsoarea într-un gest protector, de 
apărare, refuzând să se desprindă de el. Sunt bine acum, 
zise uitând dintr-o dată de frig şi de oboseală, simțind cu 
uşurare, căldură şi putere 

— Bine-aţi venit înapoi, Inspectore! Aţi făcut-o exact la 
timp. Unul dintre poliţişti îi strânse mâna şi o examină cu 
curiozitate pe Moon, Gundhalinu simţi că se nasc implicaţii. 
Cine-i prietena dumneavoastră, lubitoare a Mamei? 

— E bine să fii înapoi - habar n-aveţi cât de bine e. 
Aruncă o privire obrazului lipsit de mască al lui Moon, îi 
văzu suspiciunea temătoare şi înţelese în sfârşit că o parte 
din nesiguranța ei tăcută se concentrase asupra lui. Îi 

zâmbi liniştitor şi simţi strânsoarea ei domolindu-se. 

— Însoţitoarea mea a fost prizonieră împreună cu mine. 
Înainte de a mai povesti despre noi amândoi., amână el 
momentul când ştia că va trebui să mintă,... ne-ar fi de folos 
o masă caldă şi un loc să ne odihnim. 

EI tuşi sfâşietor, subliniindu-şi starea. 

— Inspectore, după cum ştiţi, domnule..., îl auzi pe Tessra 
Barde, lo... ăă, localnici nu au voie să intre în complex. 

— Pe toţi zeii, sergentule! (Îşi pierduse răbdarea). Dacă 
bandiții lernatici n-ar fi pătruns în afurisitul ăsta de 


complex, n-aş fi acum aici pe jumătate mort! Şi dacă n-ar fi 
existat această femeie, n-aş mai existat deloc! Porni către 
intrarea în tunel, susţinut încă de braţul lui Moon. Aduceţi- 
ne sania! 

Nimeni nu mai obiectă. 

Jerusha îşi frecă ochii şi-şi înăbuşi un căscat cu palma. 
Zumzetul a aproape cincizeci de conversații se rostogolea 
pe deasupra şi în jurul ei, se înălța către tavan şi era 
reflectat îndărăt, adormind-o. Astăzi rămăsese trează timp 
de douăzeci de ore, după o altă noapte de somn întrerupt; 
Chiar şi această poziţie onorantă, aşezată la principala masă 
a sălii, printre semizeii Adunării Hege-monice, se 
transformase într-un alt test de rezistenţă. După ora de la 
bordul navei Primului Ministru şi a Apărării, se aflau acum 
în miezul zilei şi nu în toiul nopţii,ca atare, noaptea 
devenise zi pentru fiecare cei delegaţi să-i întâmpine: 

În seara asta dădu-se mâna cu însuşi Primul Ministru 
Ashwini, purtând o uniformă de gală a Comandantului 
Poliţiei, încărcată de destule galoane şi alămuri pentru a se 
lua la întrecere cu soarele. Sau aşa crezuse ea până când 
văzuse îmbrăcămintea de ceremonie a lui Ashwini, din 
brocart cu pietre preţioase, splendid croi-tă pentru a 
sublinia fiecare linie a trupului său încă tânăr. Ce vârstă 
avea oare, măsurând după timpul real? Patru sute de ani? 
Cinci sute? Până şi Arienrhod simţea probabil un fior de 
invidie la imaginea a tot ceea ce reprezenta el. (Fusese 
cuprinsă de o plăcere secretă aflând că Arienrhod nu avea 
permisiunea de a participa la acest banchet). Prim Ministru 
pe viaţă, Ashwini îi urmase la putere tatălui său ca un 
element din spectacolul Hegemonic în secolele de după 
perioada în care visele Kharemoughului de a domina 
planetele de acelaşi categorie fuseseră spulberate de 
indiferența fundamentală a spaţiului şi timpului galactic. O 
salutase pe Jerusha cu o curtenie politicoasă, în care ea îi 
citise neîncrederea la găsirea unei femei în această postură. 
Şeful Justiţiei, Hovanesse, stătea acum lângă el, dar Jerusha 


era aproape indiferentă la genul de rapoarte pe care acesta 
le primea despre ea. 

Un servo-mecanism se opri lângă ea, îndepărtă cu 
dexteritate al şaselea sau al şaptelea fel de mâncare, 
neatins, şi-i aşeză un altul în faţă. Jerusha îşi sorbi ceaiul, 
privind petele de grăsime rotindu-se pe suprafaţa lui 
aburindă, neagră-roşiatică. Opărise ceaiul pună când 
linguriţa fusese gata să se dizolve, şi spera că va fi destul de 
tare s-o ţină trează. 

— Vă reținem de la adevăratul somn de noapte, 
Comandante? 

Jerusha se întoarse, plină de vinovăţie, să-l privească pe 
bărbatul din dreapta ei, Primul Secretar, Temmon Ashwini 
Sirus, un fiu natural al Primului Ministru. Era un bărbat 
drăguţ, cu o piele deschisă la culoare şi oase mari pentru 
un Kharemoughi, cam în jurul vârstei mijlocii. Ultimul 
aspect o surprindea, pentru că Primul Ministru însuşi arăta 
mai tânăr. Totuşi amănuntul părea mai puţin surprinzător 
precum existenţa unui bastard printre membrii Adunării, 
acest depozitar de bază al aroganţei Kharemoughi. În mod 
evident, Temmon Sirius îşi câştigase o faimă considerabilă 
ca politician luptător pe planeta lui natală, şi asta-l 
îndemnase pe Primul Ministru să încalce tradiţia şi să-l 
„aleagă” într-un post vacant din Adunare. În prima oră, 
Jerusha purtase o conversaţie banală cu el şi cu 
Preşedintele Camerei, îmbrăcat regeşte, din stânga ei, a 
cărui colonie pătrunzătoare o făcea să strâănute. 
Conversaţia murise însă de la sine şi femeia fusese 
recunoscătoare când ei îşi lăsaseră atenţia atrasă în altă 
parte. 

— Nu, bineînţeles că nu, Secretare Sirus, murmură ea, 
amintindu-şi în sfârşit de bunele maniere îşi trecu un deget 
pe sub marginea aspră, împletită a gulerului înalt. 

— Abia dacă v-aţi atins de mâncare. Şi asta după toate 
chinurile celui mai bun bucătar al dumneavoastră de a ne 
face pe plac. Coaja de canawba este excelentă. 


Vorbea Klostan cu uşurinţă, un lingvist desăvârşit, precum 
majoritatea tehnicienilor Kharemoughi. „Dar ce altceva are 
el de făcut toată viaţa?” Îi zâmbi prosteşte. „O zei, scoteţi- 
mă de-aici...” 

— În domeniul meu de activitate nu particip la multe 
dineuri cu douăsprezece feluri de mâncare. După atâţia ani, 
propriul ei grai i se părea mai străin decât tiamatana. Cred 
că n-am să fiu la înălţimea provocării. „A niciunei 
provocări!” 

— Gustă pepenele galben, Comandante. Aprobă când ea 
ridică ascultătoare lingura zimţată şi continuă, cred că a te 
bucura de mâncarea bună este singura cale de a 
supravieţui plictiselii groaznice a acestor afaceri de stat. Şi 
a bea băuturi bune... 

„Deci asta ţi-a dezlegat limba”. Înghiţi altă lingură de 
pepene, dându-şi seama brusc de faptul că îi plăcuse, 
împotriva voinţei sale. „Oh, ce dracu... să trăieşti într-o 
lume de vis pentru o oră, asta va trebui să-ţi ajungă pentru 
toată viaţa. Prefă-te că totul a ieşit aşa cum ai vrut tu şi că 
nu se va sfârşi odată cu plecarea definitivă. Jerusha privi 
afară spre întinderea impunătoare, roşie-aurie, a câmpului 
de asolizare, unde navele Adunării veniseră să se 
odihnească precum o cenuşă stinsă, ca mii de monezi 
bătute, după splendoarea învăpăiată a coborârii lor. 
Rețelele energetice ale câmpului şi anexele sale periferice 
erau acoperite cu lumină, precum suprafaţa coagulată a 
unui şuvoi de lavă. Şi, pentru o clipă femeia simţi un val de 
mândrie şi de plăcere la vederea celor mai incredibile 
realizări ale omenirii, fiindcă se afla printre cei mai de 
seamă cetăţeni ai săi, pentru viitorul mai glorios ca 
niciodată care i se întindea înainte... făgăduiala sirenei care 
o ispitise să plece de pe lumea natală. „Şi pentru ce...?” 
Privi din nou de-a lungul meselor dis-puse sub formă de 
arbore, la feţele ca nişte frunze însufleţite mişcându-se în 
vânt, la chipul lui Sirius; gândind, pe neaşteptate, cu 


durere: „BZ... acest moment trebuia să-ţi aparţină ţie, nu 
mie”. 

— Cum s-a-ntâmplat că... 

— Ilertaţi-mă, Comandante. Sergentul din gardă 
pătrunsese între ei, scuzându-se: lertaţi-mă, domnule. 

— Ce este, TessraBarde? Jerusna nu putea recunoaşte 
urgenţa deosebită din tonul lui. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, doamnă, dar m-am gândit 
că aţi vrea să aflaţi... tocmai ce l-am găsit pe Inspectorul 
Gundhalinu. 

Lingura Jerushci zdrăngăni peste petalele farfuriei sale în 
formă de floare. 

— E mort. 

— Nu, doamnă, eu însumi l-am văzut. L-a adus o băştinaşă. 
Un medic îl examinează chiar acum, în spitalul... 

— Unde-i? întrebă Jerusha pe cea mai apropiată 
tehniciană, când intră din holul aripii spitalului în camera 
de consultaţie. Îl lăsase pe TessraBarde să-i dea o explicaţie 
Primului Secretar, sperând dar nici prea păsându-i dacă 
scuzele ei fuseseră suficiente. Unde-i inspectorul 
Gundhalinu...? 

— Înăuntru, Comandante, arătă femeia cu bărbia, mâinile 
fiindu-i pline cu echipament. 

Jerusha trecu prin cea de-a doua uşa, crezând doar pe 
jumătate că odaia nu avea să fie pustie. 

— Gundhalinu! 

Camera nu era goală şi numele lui îi explodă pe buze eu 
mai multă tulburare decât intenţionase. 

Din locul unde şedea, bărbatul se răsuci s-o privească, 
picioarele îi atârnau peste marginea mesei de consultaţii, 
era dezbrăcat până la brâu, iar un medic îmbrăcaţi în 
albastru îi plimba în dreptul pieptului un aparat de 
diagnosticare. Jerusha ii putea număra toate coastele, ce-i 
ieşeau prin piele ca nişte doage de butoi. Îi văzu chipul şi 
nu-şi putu crede ochilor când înregistră amănuntele, 
scofâlcit, neras, ştirb. Când se opri în faţa lui, îl văzu 


bâjbâind după o cămaşă, apoi îi făcu semn medicului să se 
îndepărteze, îşi mişcă mâinile prin aer, iar în cele din urmă 
şi le încrucişă peste piept întocmai ca un băieţel ruşinat. 

— Comandante... 

„Da, pe toţi zeii; tu eşti ăsta, BZ...” Femeia îşi stăpâni 
impulsul de a-l îmbrăţişa ca o mamă, distrugând astfel 
complet demnitatea lui şi a ei. 

— Nu eşti o privelişte prea plăcută, zise ea, zâmbind până 
când crezu că nu mai puţea suporta. 

— Zeilor! Scuzaţi-mă, Comandante... nu credeam să vă 
văd astfel... adică, vreau să spun, atât de prezentabilă... 

— BZ, tot ceea ce contează cât de cât pentru mine este 
dacă tu eşti o realitate. În cazul ăsta, festivitatea de sus nu 
este, la urma urmei, lipsită de sens. 

Faţa lui se strâmbă într-un zâmbet. 

— La fel de real ca şi venirea lor. 

Se gârbovi, ridicând o mână ca să:şi acopere gura când 
începu brusc să tuşească. 

— 'Te simţi bine? Doctore, care-i problema? 

Jerusha se întoarse către tehnician şi-şi dădu seama 
pentru prima oară că în cameră mai exista o a patra 
persoană, stând tăcută într-un colţ. 

Medicul ridică din umeri. 

— Epuizare fizică. Pneumonie dusă pe picioare... 

— Nimic care să nu se poată rezolva cu câteva antibiotice, 
îl întrerupse brusc Gundhalinu. Şi o mâncare caldă pentru 
prietena mea şi pentru mine. Zâmbi iute spre necunoscuta 
tăcută, iar medicului îi azvârli o privire dezaprobatoare. 

— Să văd ce pot face, Inspectore. 

Tehnicianul părăsi încăperea, cu faţa complet inexpresivă. 
Jerusha se întrebă dacă îşi ascundea astfel iritarea, sau un 
simplu chicotit. 

— Dacă aş fi ştiut, aş fi adus cu mine toată mâncarea care 
mi-a rămas. Prima jumătate a dineului meu la nivel de stat 
ar fi putut hrăni toată populaţia muritoare de foame a 
planetei. 


Curiozitatea o făcu să înainteze în timp ce vorbea, uitându- 
se peste chiuvete şi rafturi umplute cu medicamente, 
pentru a o studia pe tăcuta observatoare. O fată cu pielea 
albă, îmbrăcată într-o canadiană albă, cu o vânătaie în curs 
de vindecare pe faţă; „o băştinaşă?” Jerusha se încruntă. 
Fata îi întoarse uitătura dar nu cu timiditatea speriată la 
care se aşteptase, ci cu o fixitate cercetătoare. Ceva îi părea 
familiar... 

Gundhalinu îi urmări privirea insistentă şi vorbi un pic 
prea iute 

— Comandante, aceasta e Văratica ce mi-a salvat viaţa. Ea 
m-a adus înapoi la timp pentru plecarea definitivă. Moon, 
apropie-te şi fă cunoştinţă cu Comandantul PalaThion: Dacă 
pe planeta asta există cineva care să te poată ajuta să-ţi 
găseşti vărul, atunci ea e aceea. Am fost luat prizonier de 
către bandiți, doamnă, şi ea la fel. Dar ea... 

Jerusha lăsă cuvintele să se rostogolească pe deasupra sa 
nebăgate în seamă, „Moon... Văratică... Moon Dawntreader 
Văratica!” Nevinovata răpită, musafira omorâtă a lui 
Ngenet, clona pierdută a Reginei... clonă Reginei! Da, 
recunoştea acea faţă, cum că o vedea în sfârşit cu claritate. 
O străbătu un fior rece: „Ce caută aici? Cum poate să se 
afle aici, cum poate să fie cea care l-a adus înapoi? Nu ea...” 
Fata veni lângă Gundhalinu; mâinile bărbatului se strânseră 
protectoare peste ale ei. „BZ nu ştie că e proscrisă, oare nu- 
şi aduce aminte de ea? 

— Comandante PalaThion, zâmbi Moon şi neliniştea i se 
citi deodată pe faţă. 

— Ce cauţi... 

— Comandante, îmi asum răspunderea pentru aducerea 
ei... 

Gundhalinu se opri când o mulţime de voci umplu camera 
exterioară. Jerusha văzu cum se luminează la faţă, iar apoi 
cum este cuprins de panică atunci când îşi dădu seama ce 
limbă se vorbea. 


— Sfinte!... Comandante... Moon, zise el,.smucind 
canadiana de pe spatele fetei, am nevoie de haina ta. 

Moon îl lăsa s-o ia, ba chiar îl ajută s-o îmbrace de parcă îi 
înţelegea cumva stânjeneala. Polițistul cobori de pe masă, 
încheindu-şi canadiana până sus, când Primul Secretar şi 
Preşedintele Camerei intrară, urmaţi de cel puţin şase 
comeseni şi însoțitorii lor. Jerusha îi salută, şi văzu mândria 
lui Gundhalinu. 

— Comandante! Primul Secretar Sirus le răspunse la salut 
printr-o înclinare a capului. Când am aflat că ofiţerul 
dispărut era din neamul nostru am decis că trebuie să 
venim şi să-l felicităm noi înşine pentru faptul că s-a-ntors 
nevătămat. 

Privi de la Gundhalinu la Moon şi iarăşi la Gundhalinu, de 
parcă nu puţea crede că un Kharemoughi ar fi putut 
vreodată să arate astfel. 

— Inspector BZ Gundhalinu, sadhu, salută Gundhalinu din 
nou, de parcă trebuia s-o dovedească. 

Brusc, Jerusha fu mulţumită că-şi petrecuse ultima lună de 
nopţi nedormite, ascultând fără chef Sandhi vorbită, special 
pentru această ocazie. Încă nu putea desluşi toate 
convoluţiile rangurilor. 

— Tehnician de rangul al doilea, Sadhanu, bhai, vă... 
mulţumesc tuturor că aţi venit. Este cea mai mare onoare, 
este cel mai înălţător moment din viaţa mea. 

— Gundhalinu-eshkrad. Expresia lui Sirus se relaxă la 
auzul complimentului şi la asigurarea verbală că se aflau, 
totuşi, în prezenţa unui aristocrat. Clasei şi familiei tale 
prestigiu, aduci, că la o astfel de vârstă tânără deja 
inspector eşti. 

— Vă mulţumesc, sadhu. Pistruii lui Gundhalinu se 
înroşiră. Încercă să-şi reţină un acces de tuse, dar nu reuşi, 
ei îl aşteptară să termine cu simpatie politicoasă. 

— Cel mai bun ofiţer al meu a fost el. Lipsa i-am simţit-o 
extrem de mult. 


Jerusha fu încântată de privirea surprinsă a lui Gundhalinu 
atunci când auzi omagiul, şi încă rostit în Sandhi. Moon 
stătea între ei, tăcută, zâmbind când îl privi pe BZ, de 
parcă, într-adevăr ar fi înţeles ce fusese spus despre el. 
Jerusha îi observă pentru prima oară tunica; culorile ei 
amplificau ciudăţenia pielii ei-deschise la culoare şi al 
părului argintat de lumină. Era costumul tradiţional al 
nomazilor din larnă, ea văzuse o singură dată unul, etalat 
ca o raritate în vitrina unei prăvălii de antichităţi din 
Labirint. „Cine eşti tu, fetiţo?” 

Îl auzi însă doar pe Secretarul Sirus prezentându-se şi 
ridicând o palmă în sus într-un gest ce constituia 
echivalentul Kharemoughi al strângerii de mână. Moon 
deveni pe neaşteptate rigidă la auzul numelui său. 
Gundhalinu făcu un pas în faţă, ridicându-şi mâna. O clipă 
de stânjeneală trecu printre ei ca o scânteie electrică 
înainte ca palmele să li se întâlnească: Poliţista observă că 
mâna lui Guâldhalinu nu se putea deschide complet, 
degetele îi erau chircite ca nişte cleşti. Văzu apoi cicatricile 
alb-rozii încreţindu-i încheietura în partea interioară. „O, 
zei, BZ...” 

Sirus continuă să facă prezentările. Gundhalinu îşi 
menţinu un chip inexpresiv atunci când parfumatul 
Preşedinte al Camerei refuză să-i atingă mâna. „Oare crede 
că-i molipsitor?” se încruntă Jerusha. Când vedea tăieturi la 
încheietură, Jerusha îşi dădea seama imediat ce însemna şi 
ştia că şi Kharemoughii recunoşteau ce se petrecuse. 

— Tu... probabil că îngrozitoare greutăţi ai îndurat, 
pierdut în sălbăticie după ce nava de patrulare ţi s-a 
prăbuşit, Inspectore Gundhalinu. Cuvintele lui Sirius 
ofereau posibilitatea unei explicaţii. 

— Eu... eu pierdut n-am fost în sălbăticie, Secretare Sirius, 
spuse împietrit Gundhalinu. Am fost de către bandiți făcut 
prizonier. Ei m-au tratat... rău. Îşi plecă ochii sub greutatea 
privirilor reunite, lungi, şi-şi lipi încheieturile de coapse. 
Dacă nu era femeia aceasta, niciodată nu ma-ş mai fi întors. 


Ea mi-a salvat viaţa. Întinse mâna, prinse cotul sibilei şi o 
trase în faţă. Aceasta e Moon Dawntreader Văratică. 

Expresia lui îi spuse fetei de onoarea care îi era acordată. 
Zâmbi înspre el, apoi îl privi pe Sirius cu o bruscă 
încordare. 

— O băâştinaşă? rosti Preşedintele cu voce sonoră de 
băutură. O ignorantă barbară a salvat un inspector 
Kharemoughi? Asta nu prea mă amuză, Gundhalinu- 
eshkrad, nu mă amuză de loc. 

— N-am intenţionat să fac o glumă. Gundhalinu îşi înălţă 
capul, cu vocea dintr-o dată blândă şi rece. Nu este o 
sălbatică neştiutoare. Este cea mai înţeleaptă şi mai nobilă 
fiinţă umană din această încăpere. Este o sibilă. 

Grijuliu, îi trase într-o parte gulerul tunicii; Moon îşi ridică 
bărbia cu mândrie ca să arate o rană de cuţit pe jumătate 
vindecată şi un trifoi tatuat. Jerusha se strâmbă. „Pentru 
numele Luntraşului, acum chiar că ai făcut-o!” 

O surprindere instinctivă se ivi pe feţele privitorilor, 
Preşedintele era însă prea ameţit ca să mai fie respectuos 
să-şi aducă aminte de bunele maniere. 

— Ce înseamnă asta pe planeta unde ne aflăm? Poţi s-o 
îmbraci într-o robă şi eshkrda să-i spui dar asta din ea o 
Tehniciană nu va face. O sibilă pe lumea asta... Se opri 
brusc, când cineva îl apucă din spate, bolborosându-i 
cuvinte tăioase, neinteligibile. 

Jerusha o urmărea pe fată şi-i văzu obrajii colorându-se de 
parcă înţelesese fiecare cuvânt rostit acolo. Moon se 
îndepărtă câţiva paşi de Gundhalinu, cu braţele ţepene şi 
spuse într-o bombastică limbă Sandhi: 

— Eu doar o cupă sunt care cunoaştere cuprinde. Şi 
înţelepciunea celor care beau din mine înţeleaptă mă face. 
Proştii fac o sibilă proastă, oriunde ea se află. 

Jerusha tresări şi clătină din cap. Feţele Kharemoughilor 
se încreţiră de uimire. 

— Să te ofensăm n-am intenţionat, zise Sirus în grabă, 
împăciuitor. De vreme ce o femeie sfântă eşti pentru cei din 


neamuil tău, meriţi şi respectul nostru, sibilo. Zâmbi scurt, 
autocritic. Dar Sandhi unde a învăţat ea, Comandante? 

— Eu am învăţat-o, rosti Gundhalinu, înainte ca Jerusha să 
pregăteascărăspunsul care era evident. Bărbatul îşi trecu 
braţul în jurul umerilor lui Moon şi o trase către el. Cu tot 
respectul datorat distinsului Preşedinte, aş dori să spun că 
dacă pe ea Gundhalinu-eshkrad o voi face, dacă ea soţia 
mea va fi, onoarea întregii mele clase ea o va înălța. 

De data asta uimirea se aproprie de groază pe feţele lor. 
Jerusha privi cu ochi mari la fel ca şi ceilalţi. 

— înspăimântător..., auzi ea vocea piţigăiată a unei femei 
aflată undeva mai în spate. 

— Gundhalinu-eshkrad, îşi schimbă Sirus poziţia, stânjenit, 
aţi avut mari greutăţi de îndurat, înţelegem asta... 

Gundhalinu şovăi în faţa dezaprobării lor unanime. Braţele 
i se înmuiară, dar mâinile îi rămaseră pe umerii lui Moon. 

— Da, sadhu, murmură el, dar nu vreau insultată s-aud că 
e. Ea mi-a salvat viaţa. 

— Bineînţeles, surâse iarăşi Sirus. Dar nu intenţionezi cu 
ea să te căsătoreşti... Privi de la unul la celălalt. 

— Ea iubeşte pe altcineva, spuse BZ, aproape cu tristeţe. 
Moon se răsuci sub mâinile lui ca să-l privească. 

— Deci cu ea te-ai căsători? întrebă indignat Preşedintele. 
Mândrie nu ţi-a mai rămas de loc? Eşti atât de degenerat? 
Să spun un astfel de lucru fără ruşine! Eşti deja unul care a 
ratat sinuciderea! 

Sensul acuzei putea fi şi acela de laş. 

Gundhalinu inspiră adânc, şuierând. 

— Am încercat această onorabilă faptă. Nu e vina mea că 
n-am reuşit! Îşi întinse mâinile. 

— Este întotdeauna greşeala unui om cu adevărat 
superior, atunci când nu reuşeşte. (Vorbea o altă persoană 
oficială, necunoscută Jerushei). Cineva care a ratat 
sinuciderea nu merită să trăiască. 

Pavăza asaltată a respectului de sine a lui Gundhalinu se 
sfărâmă cu totul, se retrase împleticindu-se câţiva paşi până 


la masa de consultaţie şi se agăţă de ea de parcă înseşi 
acele cuvinte fuseseră o lovitură mortală. 

— lertaţi-mă, sadhanu, bhai, pentru... pentru că mi-am 
făcut de ruşine clasa şi familia. Nu putea nici măcar să-i 
privească. N-am meritat niciodată onoarea respectului 
dumneavosatră, sau a prezenţei aici. Dar vă merit disprețul 
şi repulsia. Nu sunt mai bun decât un sclav, decât un animal 
târâtor. 

Braţele începură să-i tremure, Jerusha înaintă rapid ca să-l 
susţină înainte de a se prăbuşi. 

— Ce-aţi păţit, oameni buni! se răsti ea peste umăr fără să- 
i mai pese. Ce vreţi de la el? Vreţi să-i tăiaţi iarăşi venele, să 
priviţi cum i se scurge încet-încet „onoarea”? Unul din 
neamul vostru, un ofiţer curajos, cuviincios, a trecut prin 
iad şi a fost destul de puternic ca să supravieţuiască, iar voi 
nu-i puteţi spune decât „omoară-te”?! 

— Comandante, nu eşti una de-a noastră, spuse calm 
Sirus. Gundhalinu... Înţelege, dar tu nu vei putea niciodată 
să-nţelegi. 

— Mulţumesc zeilor pentru asta. 

Jerusha îl ajută pe Gundhalinu să urce pe masă, 
nesalutând atunci când persoanele oficiale care murmurau 
începură să părăsească încăperea. Auzi vocea Preşedintelui 
ridicându-se intenţionat pentru a-l denumi pe Gundhalinu 
printr-o formă de adresare rezervată pentru cel mai de jos 
Neclasificat. Gura poliţistului tremura; înghiţi convulsiv. 

— Cetăţene Sirus! vorbi Moon pe neaşteptate. 

Jerusha folosi chemarea lui Moon ca pe o scuză pentru a 
se întoarce, în vreme ce Gundhalinu îşi recăpăta stăpânirea 
de sine. Îl văzu pe Sirus ezitând în prag şi observă 
strădania fetei de a-şi înfrâna mânia în timp ce-l privea. 
Reuşi s-o facă; Jerusha sesiză că supărarea fusese copleşită 
de o altă emoție mai importantă. 

— Eu... eu să vă vorbesc trebuie. 

Sirus îşi ridică sprâncenele şi aruncă o privire spre 
Gundhalinu. 


— Cred că deja prea multe cuvinte s-au spus. 

Ea scutură din cap cu o hotărâre încăpăţânată, părul ei 
lins, de culoare deschisă, fluturând în aer. 

— Despre... despre altcineva. 

— În calitate de sibilă îmi ceri asta? 

Altă negare din cap. 

— V-o cer ca nepoată. 

Membrele lui încetară să mai încerce să-l deplaseze. 
Ultimii Kharemoughi care ieşeau priviră în spate, şi simţiră 
ceva, dar ieşiră în coridor. Jerusha clipi, şi-l simţi pe 
Gundhalinu îndreptându-se în capul oaselor. 

— E vorba despre fiul dumneavoastră. De la ultimul 
Festival. 

Ochii lui Sirus scrutară iute în trecut. Încuviinţă o dată din 
cap apoi, privindu-i pe cei doi poliţişti, îi indică lui Moon 
cealaltă încăpere. Ea ieşi în urma lui, privind peste umăr. 

Ochii lui Gundhalinu o urmăriră, de parcă faptul că o 
pierdea din vedere era mai mult decât puţea el îndura: dar 
faţa îi era lipsită de speranţe. 

— BZ... Inspectore Gundhalinu! îi reclamă atenţia Jerusha 
cu 0 voce ascuţită. 

— Doamnă... Capul lui se răsuci ascultător, dar neatent. 

Jerusha ezită, brusc nesigură de ceea ce urma să facă. 

— BZ... n-o iubeşti cu adevărat pe fata asta, nu-i aşa? 

El înghiţi un nod. 

— Ce-ar fi dac-o iubesc, Comandante? Poate fi scandalos, 
dar nu-i o crimă. 

— BZ, tu chiar nu-ţi dai seama cine-i ea? 

Bărbatul o privi fără să răspundă şi ea îi citi vinovăția pe 
faţă. 

— E fata pe care am pierdut-o odată cu contrabandiştii 
acum cinci ani. Insistă, spunându-i ceea ce BZ ştia deja 
sperând că va fi îndeajuns. E o proscrisă, o persoană 
revenită în mod ilegal pe planetă. Va trebui deportată. 

— Comandante, eu nu pot... Mâna sănătoasă i se strânse 
pe tăblia capitonată a mesei. 


— BZ, dacă într-adevăr o iubeşti, atunci acest lucru nu 
trebuie să fie o problemă zâmbi încurajator Jerusha. 
Însoară-te cu ea. Ia-ţi zborul, cu ea, lângă tine ca soţie. 

— Nu pot. Gundhalinu luă o sondă ascuţită de pe tava de 
la capătul mesei şi-i încearcă vârful în palmă. 

— Doar n-o să-i laşi pe snobii ăştia ipocriţi... 

— Nu-i asta, se crispă el. Şi să nu mai vorbiţi astfel despre 
conducătorii Hegemoniei. Au tot dreptul să mă critice. 

Jerusha deschise gura, apoi o închise iarăşi. 

— Moon nu s-ar mărita cu mine. Puse sonda la loc. Ea e... 
ăă, legată prin jurământ, adăugă bărbatul de parcă acea 
relaţie neoficială de căsătorie continua să fie nepotrivită 
pentru o anume parte a minţii sale. E legată de vărul ei... 
fiul Primului Secretar Sirus. Privi iar câtre uşa de la intrare, 
incredul. Îl iubeşte. A încercat în tot acest timp să ajungă în 
Carbuncle ca să-l caute. Vorbea sec, aidoma cuiva care 
citeşte un raport. Numele lui e Sparks Dawntreader. 

— Sparks? 

— Îl cunoaşteţi? 

— Da, şi-l cunoşti şi tu. L-am salvat odată din mâinile 
negustorilor de sclavi, în ziua ultimei tale vizite la palat. 
După aceea l-a agăţat Arienrhod şi de atunci este unul 
dintre favoriţii ei la curte. Asta l-a transformat într-un 
depravat. 

Gundhalinu se încruntă. 

— Atunci e posibil... 

— Ce să fie? 

— Moon crede că el a devenit Starbuck. 

— Starbuck! Jerusha îşi duse o mână la frunte Da... da, se 
potriveşte. Zei, vă mulţumesc! Şi-ţi mulţumesc şi ţie. Se 
întoarse către bărbat: încerc de mai mult timp să aflu cine e 
Starbuck, aşa că acum îl voi putea înhăţa pentru crimă, şi 
pentru omorârea ilegală de mersi. 

— Crimă? tresăr. Gundhalinu. 

Ea încuviinţă. 


— A ucis un dillyp, sau i-a lăsat pe Dulăii lui s-o facă. 
Crezusem că o omorâse şi pe Moon... dar şi numai atât e 
deajuns. De data asta am s-o rănesc pe Arienrhod acolo 
unde-o doare! 

„Deci ar deveni mai ticălos decât mi-am imaginat vreodată, 
Dawntreader”. Îşi reaminti un băiat bătut zdravăn, cu un 
fluier sfărâmat, un ucigaş în negru suprapus peste 
imaginea unui țărm acoperit cu cadavre. Nici în cele mai 
nebuneşti coşmaruri ale mele nu mi-am imaginat că ai să 
cazi de atât de sus.” 


— l-am... promis lui Moon că o să-l găsim... că o să-l 
ajutăm, dacă vom putea. Dacă n-o să putem noi, îl va prinde 
oricum Schimbarea. 

— Nu fi prea sigur de asta. Deci Moon încă îl doreşte, 
chiar şi după ce ea trebuie să-l fi văzut ce-a făcut pe plaja 
aceea? 

Jerusha fu lovită de tulburătoarea înţelegere a faptului că 
Sparks le aparținuse în egală măsură lui Arienrhod şi lui 
Moon... şi încă le mai aparţinea. „Clona lui Arienhod”. 

— De unde ştiţi? zise Gundhalinu 

— N-are importanţă. Femeia atinse cu mâna un dispozitiv 
metalic în formă de con ataşat cu senzori cu ventuze. 

— Ea spune că încă îl iubeşte. Nu te poţi opri aşa pur şi 
simplu, după atâţia ani... Vrea să ştie doar dacă Sparks are 
pentru ea aceleaşi sentimente. 

O pâlpâire de speranţă pierdută ieşi la suprafaţă. 

„Asta-i într-adevăr tot ce doreşte?” 

— BZ, n-o pot lăsa liberă în oraş. Jerusha clătină din cap, 
pipăindu-şi însemnele de pe guler. Îmi pare rău, dar nu pot 
să risc. 

— Nu înţeleg. N-are de gând să contamineze pe nimeni. 
Voi rămâne cu ea până-l vom găsi pe Sparks. 

— Şi-apoi ce-o să faci? 

EI ridică mâinile, apoi le lăsă să cadă. 

— Nu ştiu... Comandante, Schimbarea este extrem de 
aproape şi când se va produce, n-o să mai conteze dacă 
Moon a fost sau nu în afara planetei. Văraticii urăsc ideea în 
sine. Ea a stat doar câteva săptămâni pe Kharemough. Ce 
râu poate să facă? 

— Mă întrebi ce rău poate să facă aici o sibilă, când ea îşi 
cunoaşte motivul existenţei? ripostă, femeia aproape cu 
mânie. Dacă izbutim să-l înhăţăm pe Starbuck, poate să 
împartă aceeaşi celulă cu el. Dar altfel, crede-mă, este mai 
bine pentru toţi cei implicaţi ca ei doi să nu se mai vadă 
niciodată. 


— Nu pot crede că aud asta de la dumneavoastră. 
Cuvintele erau îngreunate de o acuzaţie posomorâtă. 

— Nici mie nu-mi vine să cred că te aud spunând că ea nu-i 
o ameninţare! Gundhalinu, ce naiba s-a strecurat în timp? 
Nu mă forţa, BZ. Fii un Albastru cumsecade şi acceptă 
faptele, nu mă face să te rănesc acum”. 

— Ţin la ea. Mi se pare că trebuie să însemne ceva. Începu 
să tuşească, apăsându-se pe piept. 

— Mai mult decât datoria ta în faţa legii? 

— E doar o văratică nevinovată! De ce naiba n-o putem 
lăsa în pace? Replica sună ca venind din partea unui om 
aflat în suferinţă, Jerusha îşi dădu seama că bărbatul îşi era 
cel mai necruţător inchizitor. 

— Nu e o Văratică oarecare, BZ, zise ea fără chef. N-ai 
observat niciodată cât de mult seamănă cu Arienrhod? 

Expresia de pe faţa lui spunea că n-o credea în toate 
minţile. 

— Gundhalinu, vorbesc serios! Am toate motivele să cred 
că Regina şi-a făcut cumva nişte clone. Iar singurul motiv 
posibil pe care l-ar putea avea ar fi acela că ea nu doreşte 
sfârşitul Iernii. (Îi explică totul, fiecare detaliu al dovezilor). 
Aşadar... Moon este o sibilă. Nu pot risca lăsând-o pe 
Arienrhod să pună mâna pe... pe ea însăşi, deţinând o astfel 
de armă ucigătoare. Ea face tot ce poate ca să-şi menţină 
puterea în acelaşi stadiu. „Şi continuă să corupă tot ce 
atinge pe lumea asta”. lar eu fac tot ce pot ca să mă asigur 
că n-o să scape basma curată. Asta include ţinerea lui Moon 
cât mai departe de ea. 

— Nu pot crede aşa ceva. Gundhalinu clătină din cap şi ea 
îşi dădu seama că el cu adevărat nu putea să creadă. 
Moon... Moon este o persoană cum n-am mai întâlnit 
niciodată. Nu seamănă de loc cu Arienrhod! Ei îi pasă de 
toţi şi de toate... şi toţi simt asta. Dacă într-un bărbat sau 
într-o femeie există o scânteie de bunăcuviinţă. Moon o face 
să se aprindă. Toţi se îndrăgostesc de ea... nu se pot 
împotrivi. 


Un zâmbet prostesc îi ridică uşor colţurile gurii. Jerusha se 
strâmbă. 

— În numele zeilor, BZ, nimeni nu-i atât de minunat! 

— Ea este. Staţi de vorbă împreună. 

— Mai bine nici nu m-aş uita la ea, dacă este aşa cum 
pretinzi tu. Nu-i de mirare că se zice că „dragostea e 
oarbă”, adăugă apoi, mai cu blândeţe. Simţi cum i se 
accentuează un surâs de apărare, în vreme ce indignarea 
transforma buzele bărbatului într-o linie. Unghiul sub care 
priveşti tu lucrurile este desincronizat, atâta tot. Ai nevoie 
de o masă bună, de mult somn şi de timp ca să poţi crede că 
ai revenit în lumea căreia îi aparţii. 

— Nu vorbitţi de sus cu mine! Gundhalinu izbi în tava cu 
instrumente şi obiectele de pe aceasta săriră şi scânteiară. 
Jerusha tresări. Ştiu unde mă aflu şi nu mai aparţin acestui 
loc! Nu sunt potrivit să fiu inspector de poliţie, nu sunt bun 
să aparţin rasei umane. Tot ce vreau este să-mi respect 
unica promisiune pe care sunt capabil să mi-o ţin şi pe care 
am făcut-o unicei persoane care nu dă doi bani pe faptul că 
am ajuns ce-am ajuns. lar acum încercaţi să-mi spuneţi că 
ea e un monstru şi că trebuie s-o ţin departe de singurul 
lucru pe care şi-l doreşte, atunci când se află atât de 
aproape de el! 

— Iţi spun că-i datoria ta, ca ofiţer de poliţie, să protejezi 
Hegemonia! Asta trebuie să fie pe primul plan. Nu poţi să 
începi să ajustezi legea potrivit cu gusturile tale Nu aşa se 
procedează. „Eu trebuie s-o ştiu”. 

— Atunci demisionez. 

— Nu-ţi accept demisia. În momentul de faţă nu eşti prea 
valoros pentru mine. Am nevoie de fiecare om disponibil 
până când decolează ultima navă. (În timp ce vorbea, ştia 
că existau infinit mai multe lucruri în joc: o carieră, 
respectul de sine al unui om, poate chiar viaţa lui). Ascultă- 
mă, te rog, BZ. Ştii că nu ţi-aş fi spus toate astea dacă n-aş fi 
„crezut-o”. Arienrhod este o ameninţare. „Şi un monstru şi 
o boală”. Ea reprezintă un pericol pentru Hegemonie, şi 


asta face din Moon tot un pericol, „indiferent ce este ea”. 
Iar Starbuck e un criminal, corupt, care a omorât tot ce 
însemna odată Sparks Dawntreader cu aceeaşi siguranţă cu 
care a ucis mii de mersi. Gândeşte-te, Gundhalinu, 
gândeşte-te la asta! Eşti încă un ofiţer bun - nu poţi nega 
că-ţi neglijezi obligaţiile. Şi nu-i faci un serviciu lui Moon 
dacă o dai pe mâna lor. 

Rațiunea începu să se strecoare în ochii lui Gundhalinu, şi 
o hotărâre tainică. „Rămâi alături de mine. BZ”. 

Moon reapăru în uşă, uitându-se peste umăr, cu faţa 
chinuită de zădărnicirea planurilor şi de dezamăgire. 
Înapoia ei, Sirus părăsea cealaltă cameră. „La naiba, eram 
pe punctul de a câştiga!” Jerusha se întoarse către 
Gundhalinu, şi văzu cu o bruscă uşurare că expresia de pe 
faţa lui nu se schimbase. 

— BZ, şopti ea, nu trebuie să fii tu acela. O s-o rețin cu 
ajutorul altcuiva. Rămâi aici până când te vor trata. Ai 
nevoie de odihă şi... 

— O voi face eu, îi replică de parcă ea nu existe. Cobori de 
pe masă şi rămase în picioare nesigur, adunându-se pentru 
a-şi face datoria. Deja m-au tratat, Comandante. Mă simt 
bine - trebuie s-o fac acum, înainte să mă răzgândesc. 

Pistruii săi de un alb anemic ieşeau în evidenţă: ca nişte 
stele pe pielea oacheşă. 

Moon îl privi, şi se opri în mijlocul încăperii. 

— BZ? 

Gundhalinu vorbi încetişor: 

— Moon, eşti arestată. 

Moon se ghemui chiar pe marginea scaunului, lipindu-se 
de geamul curb, atunci când naveta porni silenţioasă staţia 
astroportului. Înăuntru era doar o mână de oameni, în 
special tehnicieni ieşiţi din schimb, mergând în oraş să se 
alăture mulțimilor participante la Festival. Carbuncle... 
ajunsese la capătul călătoriei care durase atât de mult şi 
oare o costase atât de mult. Privi fix înainte pe când erau 
absorbiți într-un întuneric conturat de inele aurii care 


pulsau, clipind de fiecare dată când treceau printr-unul 
precum un silențios ac de cusut... clipind şi iar clipind, 
pentru a-şi păstra văzul limpede. 

Îşi frământă mâinile cu o furie neputincioasă, simțind cum 
legăturile reci, rigide îi muşcau din încheieturi. Gundhalinu 
şedea alături, dar separat de ea printr-o prăpastie de 
netrecut: cea a trădării şi a Datoriei. Oare ce-i spusese 
femeia aceea? Sau el tot timpul intenţionase să procedeze 
astfel? Îi aruncă o căutătură, dar îşi întoarse brusc faţa de 
la el când îl descoperi privind-o. În ochii lui se citea acum 
suferinţa calmă şi înţelegătoare, nu asprimea de neiertat, a 
Inspectorului Gundhalinu în care ar fi putut lovi cu o furie 
adevărată. Nu se putea uita în ochii lui chinuiţi de teamă să 
nu se piardă în ei, să nu provoace amintirea acelor ochi 
întru totul omeneşti atingându-i chipul sub lumina zorilor, 
având nevoie de ea, dorind-o, rugând dar fără să ceară 
niciodată... amintirea clipei în care aproape-i răspunsese... 
aproape... 

„Să te ia naiba, mincinosule, ticălosule! Te-am crezut, am 
avut încredere în tine...” Se luptă cu lacrimile neaşteptate. 
Capul i se izbea de geam în ritmul frustrării. El o luase s-o 
ducă la închisoare, iar peste câteva zile semenii lui aveau s- 
o ia din nou de pe această planetă, pentru totdeauna, 
abandonând-o pe altă lume ca să-şi ispăşească exilul lung 
de-o viaţă. Gundhalinu chiar o minţise pe PalaThion, 
spunându-i că medicii îl trataseră deja, astfel ca să-l lase să 
facă el însuşi această treabă. Şi îl auzise oferindu-se 
voluntar - voluntar - să-l aducă pe Sparks, să-şi facă 
penitenţa lăsându-l pe iubitul ei să fie acuzat de crimă şi 
trimis pentru tot restul vieţii într-o colonie penitenciară de 
pe vreo planetă de iad... dacă putea fi găsit la timp. lar dacă 
nu putea fi găsit... 

Ea îi povestise totul Primului Secretar Sirus, încercând să 
nu-l urască; când îi vorbise de medalia care purta numele 
lui şi de fiul său, văzuse cum ochii se umplu de ecoul 
luminos al unor vremuri de demult, petrecute în aceiaşi loc 


în care se aflau acum. A purtat-o mereu, întotdeauna a vrut 
să fie ca dumneavostră, să afle secretele universului”. 

El râse cu o plăcere uimită, vrând să ştie unde se afla 
acum fiul său şi dacă ei doi se puteau întâlni. Ezitând, Moon 
îi spuse că puteau şi că-l va vedea la curtea Reginei Zăpezii. 
Ca şi Sparks, Sirus se născuse după celebrarea unei vizite 
oficiale a Adunării pe Samathe; la următoarea vizită Primul 
Ministru, îşi luase băiatul, ajuns aproape de vârsta mijlocie. 
Sibila îşi dăduse seama că Sirus cântărise posibilităţile 
pentru propriul lui fiu, şi cu o neaşteptată speranţă 
amestecată cu teamă, îi explicase totul: 

— Starbuck va fi sacrificat împreună cu Regina la sfârşitul 
Festivalului, dacă până atunci nu-l salvează nimeni. 
Aşteptase ca şocanta informaţie să se înregistreze şi apoi, 
îndreptând asupra lui toată puterea voinţei adăugase: Îl 
puteţi salva! E nepotul Primului Ministru, e fiul 
dumneavoastră, nimeni nu va îndrăzni să-l execute dacă 
veţi da ordin să fie lăsat în viaţă! 

Sirus se retrăsese însă cu un zâmbet gol, de mâhnire. 

— Îmi pare rău, Moon... nepoată. Sincer îmi pare rău. Dar 
nu te pot ajuta. Deşi aş dori-o... Degetele îi tremurară. Nu 
pot face nimic, noi suntem doar nişte personaje decorative! 
Imagini, idoli, jucării - noi nu conducem Hegemonia ci 
suntem numai nişte podoabe ale ei. Ar trebui să modifici 
însăşi Schimbarea, iar ritualul acesta este mult prea 
important pentru a fi distrus de un capriciu al meu. Îşi 
plecase privirea. 

— Dar... 

— Îmi pare rău. Oftase şi ridicase din umeri, privindu-şi 
palmele goale... Dacă pot face ceva pentru a ajuta şi stă în 
puterea mea, o voi face. la legătura cu mine şi spune-mi 
despre ce e vorba. Dar nu pot săvârşi miracole... Nici măcar 
n-aş şti cum să încerc. Aş vrea să nu-mi fi spus niciodată 
toats astea. 

Se răsucise pe călcâie şi plecase lăsând-o în picioare, 
singură. 


Singură... În toată viaţa ei nu se simţise niciodată atât de 
singură. Naveta încetini, apropiindu-se de lumina de la 
capătul tunelului, şi se opri şuierând. Privind afară, Moon 
văzu o cavernă imensă făcută de mâna omului şi un peron 
larg, puternic luminat. Pereţii erau zugrăviți în fâşii 
întunecate, o încercare zadarnică de a-i face să arate 
sărbătoresc. Peronul era pustiu, cu excepţia celor trei 
santinele bine înarmate care stăteau de pază, în seara 
aceasta accesul către astroport era limitat cu mai multă 
stricteţe decât în mod obişnuit. Ajunseseră în Carbuncle, 
dar fata nu sesiza deloc adevărata lui identitate. 

Tehnicienii părăsiră vehiculul într-un grup vesel ce-şi 
dădea coate, unul sau doi aruncară priviri scurte în spate 
înainte de a traversa peronul. Gundhalinu se sculă în 
picioare, tuşind sfâşietor, fără un cuvânt îi făcu semn fetei 
să se ridice. Ea urmă drumul pe care merseseră tehnicienii, 
cu capul plecat, pierdută în tăcerea întrebărilor fără 
răspunsuri. În capătul opus al peronului se aflau ascensoare 
de diferite mărimi. Tehnicienii dispăruseră deja într-unul 
din ele. Gundhalinu purta tot haina lui pătată de sânge şi o 
cască împrumutată, gărzile cercetară cu mai multă atenţie 
actele lui de identitate decât chipul prizonierei. 

Ascensorul urcă şi urcă, până când Moon îşi simţi stomacul 
gol răsucindu-se într-un spasm de protest. Nu se opriră 
nicăieri. Puţul liftului se ridică prin miezul scobit al unuia 
dintre pilonii de susţinere ai Carbuncle-ului, până în inima 
oraşului de jos - unde veneau mărfurile şi de unde ele 
plecau către întreaga Hegemonie... dar asta n-avea să se 
mai întâmple niciodată. 

Uşile glisară deschizându-se când ajunseră la nivelul 
oraşului. Zgomotul, culoarea şi vacarmul sărbâterii se 
năpustiră peste ei, copleşindu-i precum veselia unui nebun. 
Bărbaţi şi femei dansau prin faţa lor pe muzica stridentă a 
unei orchestre nevăzute, băştinaşi şi extraplanetari laolaltă, 
umplând docurile pustii şi murdare cu agitaţie şi cu cele 
mai de neimaginat contraste de haine şi de fiinţe. Moon 


şovăi şi-l simţi pe Gundhalinu ferindu-se odată cu ea când 
neaşteptata cacofonie le zdruncină simţurile acordate la 
tăcerea gingaşă a zăpezii. 

Bărbatul înjură în Sandhi, întrerupându-şi tăcerea, dar 
apucă braţul fetei şi o împinse afară din lift înainte ca uşile 
acestuia să se poată închide iarăşi. O conduse pe lângă 
mulţimea ce se împingea în toate părţile, strecurându-se 
printre interminabilele furci caudine către depozitele de la 
care începea aglomerata Stradă Principală, în cele din 
urmă o opri la adăpostul unui spaţiu ferit dintre două 
clădiri. Cu un gest hotărât, o lipi cu spatele de perete. 

— Moon... 

Ea întoarse capul, înecând imaginea feţei lui în imaginile 
străzii. „Nu-mi spune că-ţi pare râu... nu!” 

— Îmi pare râu. A trebuit să procedez aşa. 

Luă mâinile fetei în ale sale. Cu degetul mare apăsă pe 
încuietoarea scobită de pe traversa cătuşelor, acestea se 
deschiseră cu un ţăcănit. Le scoase şi le aruncă deoparte. 

Fata îşi privi mâinile, neîncrezătoare, apoi se uită la chipul 
lui. 

— Era singura cale ce ne putea aduce aici în oraş, trecând 
de pază, odată ce Comandanta te recunoscuse. Clătină din 
cap, după care îşi şterse faţa asudată cu dosul palmei. 

— Mamă sfântă! Inspiră ea adânc aer, încleştându-şi 
pumnii. Minţi foarte bine. 

— S-a terminat cu Bunul Albastru Gundhalinu, strânse el 
din buze. Ridică braţele şi-şi scoase de pe cap casca 
împrumutată, lovind-o cu palma aproape respectuos. 
Nimeni nu-nţelege că asta nu se mai potriveşte. 

Vocea i sie aspri, trădând acuzarea de sine. Se aplecă şi 
puse casca pe caldarâm. 

— BZ, nimeni nu trebuie să ştie. Îi atinse braţul: Nu poţi să 
le spui că am dispărut în mulţime? 

EI se ridică, cu gura ca o lamă de cuţit şi ochii precum 
cenuşa. Moon înţelege că acela nu era catalizatorul, ci doar 
precipitatul schimbării lui. 


— Comandanta mi-a spus ce ştia despre vărul tău. Nu 
putem ajunge la el în palat, dar ea zicea că Sparks vizitează 
uneori o femeie numită Ravenglass, care stă pe Aleea 
Lămâiului. Asta-i un loc de pornire la fel de bun cu oricare 
altul. Păstra distanţa faţă de ea şi faţă de sine însuşi, 
retrăgându-se pe un teren mai sigur. Cred că putem să 
mergem acolo aşa cum suntem - nimeni n-o să se uite la noi 
doi în toată gloata asta. Privind-o se încruntă pe 
neaşteptate. Împleteşte-ţi părul. Este prea asemănător cu... 
iese prea tare în evidenţă. 

Fata îi dădu ascultare, fără să înţeleagă. 

— Ţine-te de mine, şi orice ai face, nu te desprinde în 
mulţimea asta. Trebuie să străbatem jumătate din oraş şi 
tot timpul o să urcăm. Întinse mâna sănătoasă şi ea i-o 
prinse puternic. 

Începură drumul în susul Străzii, asaltaţi de îngrozitoarea 
intensitate a veseliei oraşului. lernaticii petreceau cu un fel 
de disperare neînfrântă, pentru că era ultimul Festival pe 
care aveau să-l mai cunoască vreodată, Văraticii celebrau 
venirea Schimbării ce va pune în ordine lumea lor. Vederea 
cizmelor şi mantalelor impermeabile din piele de klee, a 
feţelor arse de soare şi frig ale nenumăraţilor insulari care 
veniseră în pelerinaj, umplu ochii lui Moon şi-i ridică în gât 
nodul dorului de casă. Se trezi cercetând feţele, cătutând 
una pe care o cunoştea, mereu dezamăgită... până când 
zări un cap roşcovan cu părul tuns scurt, un tânăr îmbrăcat 
într-o manta impermeabilă care se îndepărta de ei. Se 
strădui să se desprindă din strânsoarea lui Gundhalinu, dar 
acesta nu-i dădu drumul să plece. Clătinând din cap, o târî 
mai departe pe Stradă, până când îşi dădu seama singură 
că erau vreo cincizeci de văratici cu părul roşu plutind pe 
valurile acestei mări de feţe. 

Vânzătorii îşi proslăveau mărfurile în gura mare, 
petrecăreţii dansau prinşi în lanţuri umane, actorii şi 
muzicanţii se căţărau pe cutii şi pe trepte ca să câştige 
pentru o clipă adoraţia mulţimii trecătoare. Era în toiul 


nopţii, dar de la amiază nimeni nu părea să mai ştie cât e 
ceasul şi Moon cel mai puţin dintre toţi. Primul Ministru 
sosise, şi de acum până la noaptea măştilor spectacolul avea 
să devină tot mai sălbatic. 

Proprietarii de magazine extraplanetari îşi vindeau 
ultimile mărfuri pe preţuri de nimic, sau le dădeau pe 
degeaba, îngrămădeau haine, mâncare şi lucruri 
necunoscute în uşile prăvăliilor, spunând parcă: LUAŢI-LE. 
Ilernatici înfăşuraţi în lungi fâşii de pânză împodobite cu 
creaturi totem ale clanului defilau pe mijlocul străzii, 
luminaţi de focuri reci holografice. Moon ţipă speriată când 
o pocnitoare explodă lângă ea şi-şi scrise numele în aer cu o 
scăpărătoare incandescentă pe care o descoperise în mod 
neaşteptat în mâna ei. Bătăi cu pumnii, sau altele mai 
serioase izbucniră de-a lungul aleilor atunci când tensiunile 
aflate dedesuptul valenţelor în curs de schimbare ale 
Festivalului explodară cu o violenţă bruscă. Moon trebui să 
se lupte să-l ţină ea pe Gundhalinu când o încăierare se 
stârni lângă ei şi reflexul îl mână într-acolo Un albastru 
regulamentar cu o cască strălucitoare revendică, conflictul 
pentru el, iar Gundhalinu îşi schimbă din nou direcţia, 
grăbit. 

În timp ce urcau mai departe pe Stradă, Moon simţi cum 
starea de spirit a mulţimii o molipsea de un optimism 
ameţitor, bombardând-o cu conştiinţa absolută a faptului că 
se afla în sfârşit aici, acesta era oraşul, acesta era 
Carbuncle, un loc de o inimaginabilă încântare. Ajunsese la 
timp, ajunsese în timpul Schimbării, când probabilitățile nu 
mai funcționau şi orice devenea posibil. Venise să-l găsească 
pe Sparks, să schimbe Schimbarea, şi aşa urma să facă. 

Tot mai mult se descoperea conducându-l ea pe 
Gundhalinu, trăgându-l contra curentului de omenire, în 
timp ce simţurile şi rezistenţa lui slăbeau, iar ale ei sporeau 
Când îl auzi tuşind, întoarse capul, îi văzu faţa transpirată 
şi-şi aduse aminte că el renunţase la odihnă şi tratament 


medical ca s-o ajute. Dar când încetini, bărbatul clătină din 
cap şi o grăbi iarăşi: 

— Suntem aproape. 

Ajunseră în sfârşit în Aleea Lămâiului. Moon găsi un 
magazin, încă era deschis şi-l întrebă pe vânzător despre 
Fate Ravenglass. Acesta îi privi surprins faţa, ea îşi strânse 
gulerul desfăcut al tunicii peste tatuaj. 

— Fate locuieşte chiar alături, micuță doamnă, - dar n-o s- 
o găsiţi acolo. Aleargă pentru măştile ei, prin tot oraşul. 
Reveniţi mâine, poate o să aveţi mai mult noroc. 

Moon încuviinţă tăcută, dezamăgirea îi luase graiul. 
Gundhalinu se sprijini cu toată greutatea de zidul coşcovit 
al clădirii. 

— Aveţi... aveţi ceva pentru tuse? 

— Nu prea multe acum, ridică din umeri vânzătorul. O 
amuletă pentru sănătate. 

Polițistul mormăi dezgustat şi se îndreptă de spate. 

— Haide, să-ntrebăm prin jurul tavernelor. 

— Nu. Moon îi prinse braţul, oprindu-l. În primul rând 
trebuie să găsim un loc unde să dormim la noapte. Ne vom 
întoarce mâine aici. 

El ezită. 

— Eşti sigură? 

Sibila aprobă din cap, minţind, dar ştiind că el nu mai 
putea continua să meargă prea mult timp şi ştiind că 
singură ar fi fost complet pierdută în oraş. 

Găsiră în cele din urmă adăpost la fosta proprietăreasă, o 
femeie mămoasă, cu formele precum pernele, căreia i se 
făcu milă de el, după ce se convinse că nu era o stafie. îi 
instală în fostele camere ale fiului ei. 

— Ştiu că n-o să furaţi nimic, inspectore Gundhalinu! 

Bărbatul se strâmbă, crispându-se, în timp ce uşa se 
închise, îngăduindu-le în sfârşit o clipă de intimitate. 

— Nu pare să-i pese dacă te-am adus aici pentru scopuri 
imorale. 

Moon. Îl privi inexpresivă. 


— Ce înseamnă asta? 

Zâmbetul lui deveni mai forţat. 

— Presupun că nimic în acest oraş. O, zei, vreau să văd din 
nou cum curge, apa fierbinte! Vreau să simt din nou cum e 
să fii curat. Îi întoarse spatele şi intră în baie; după o clipă 
se auzi apa curgând. 

Moon mâncă partea ce-i revenea din plăcinta pescărească 
pe care şi-o pregătiseră în tigaia de pe stradă, stând la 
fereastră, cu spatele întors spre schizofrenia conştientă de 
sine a camerei, o încăpere ca oricare alta din Iarnă, prinsă 
între Mare şi stele. Camerele se aflau la etajul al doilea, şi 
ea privi de sus Festivalul, văzând omenirea cum curge ca 
sângeie prin arterele oraşului. Atât de mulţi... erau atât de 
mulţi oameni. 

Izolată de vitalitatea lui artificială, simţi cum rezistenţa i se 
sfărâmă iarăşi şi-şi pierdu încrederea că va găsi vreodată 
acea singură faţă printre miile de chipuri. Maşinăria sibilă o 
adusese în Carbuncle, dar ce aştepta acum de la ea? 
Aspundh nu fusese capabil să-i spună nimic despre felul în 
care acţiona ea, doar că reprezenta cel mai imprevizibil şi 
mai puţin înţeles dintre lucrurile prin care putea trece un 
sibil. Moon crezuse că o conducea maşinăria, dar acum 
după ce ajunsese în oraş nu mai exista nici o revelaţie 
orbitoare ca s-o ajute, fusese abandonată, uitată, lăsată să 
numere grăunţele de nisip ale unui țărm nesfârşit? Cum îl 
va găsi pe Sparks fără ajutor? 

Şi ce s-ar fi întâmplat dacă îl găsea? Ce devenise el, un 
ucigaş cu sânge rece, făcând treburile murdare ale Reginei 
Zăpezii, împărțind chiar patul cu aceasta? Ce i-ar fi spus 
dacă l-ar fi găsit, ce i-ar fi putut el spune? O respinsese deja 
de două ori, la Neith, şi pe ţărmul acela îngrozitor... cât de 
des trebuia oare să-i repete că ea nu mai era iubirea lui? 
Trecuse prin atâtea, doar ca să-l audă azvârlindu-i adevărul 
în faţă? Îşi ridică mâna la obraz. „De ce nu-l pot lăsa în 
pace? De ce nu pot accepta, acest lucru?” Scena de 
dedesupt se înceţoşă când ochii i se înnegură de lacrimi. 


Perdeaua uşii băii se dădu în lături şi Guridhalinu reveni în 
cameră, curat şi proaspăt bărbierit, dar îmbrăcat tot în 
aceleaşi straie murdare. Se întinse cu un oftat pe canapea, 
de parcă spălatul îi storsese până şi ultima picătură de 
putere. Moon se închise şi ea în mica odăiţă de baie, ca să 
ascundă de el îndoielile despre care nu putea vorbi şi pe 
care nu le putea deghiza. Făcu un duş, apa fierbinte ii 
domoli tensiunile care o paralizaseră, dar nu-i putut 
îndepărta şi sentimentul de vinovăţie. 

Reveni în cealaltă încăpere, purtând pe ea doar tunica, 
ştergându-şi părul şi ochii; aşteptându-se să-l găsească pe 
Gundhalinu deja adormit. El însă stătea în picioare la 
fereastră, uitându-se afară. 

Moon i se alătură. Rămaseră unul lângă altul, fără să se 
atingă, într-o comuniune tăcută în faţa ochiurilor de geam 
romboidale; privind strada de dedesupt, ascultând 
zgomotele Festivalului care făceau să zornăie geamul. 

Buzele fetei începu să tremure când privi iarăşi mulţimea. 

— De ce-am venit aici? Ce m-a făcut să vin aici, când nu 
aveam nici un motiv? 

Gundhalinu o privi şi se încruntă surprins. 

— Ce voi face, chiar dac-o să-l găsesc? Deja l-am pierdut. 
Nu mă mai vrea. El are o Regină... (îşi apăsă palma pe 
gură) şi e gata să moară pentru ea. 

— Poate că o vrea pe Arienrhod pentru că nu te are pe 
tine. Gundhalinu cercetă fâţa fetei cu o încordare stranie. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? Ea e Regina. 

— Dar nu va fi niciodată ca tine. Bărbatul îi atinse 
şovăielnic degetele. Şi poate de-asta, el nu mai vrea să 
trăiască. 

Ea îi prinse mâna, şi-o apăsă pe obraz, o sărută. 

— Tu mă faci... preţuită să mă simt, când purtată sunt în 
voie de vânt... când pierdută am fost, pentru atâta vreme. 

Îşi simţi faţa arzându-i. Gundhalinu îşi eliberă mâna. 

— Nu vorbi în Sandhi. Nu mai vreau să aud niciodată 
limba asta. Trase cu stângăcie de mânecile cămăşii 


grosolane, acoperindu-şi cicatricile. Nu merit s-o aud. 
Purtat în voie de vânt... aşa sunt eu, nu tu. Spumă pe mare, 
praf în vânt, gunoi sub picioarele neamului meu... 

— Opreşte-te! îi reteză ea cuvintele încărcate de durere. 
Opreşte-te, opreşte-te! N-o să te las să crezi asta! Totul e o 
minciună. Tu eşti cel mai bun, cel mai blând, cel mai 
prietenos om pe care l-am cunoscut vreodată. Nu te voi 
lăsa... să crezi... mai şopti în timp ce el se întoarse către ea, 
ochii lui întunecoşi o traseră înspre el, şi mâinile la fel, 
apăsând-o cu blândeţe... 

Gundhalinu îşi aplecă încetişor capul şi aproape nu-i veni 
să creadă că buzele fetei se înălţară pentru a-i primi 
sărutul. Moon închise ochii, sărutându-l iarăşi cu o foame 
tremurătoare, simțind cum mâinile lui uimite încep s-o 
mângâie acum când ea răspunsese în sfârşit la întrebarea 
sa nerostită. 

— Cum am ajuns eu în locul ăsta? murmură bărbatul. Oare 
e adevărat? Cum poţi tu... 

— Nu ştiu. Nu ştiu, nu mă întreba. „Pentru că nu există 
nici un răspuns. Pentru că nu am niciun drept să te iubesc, 
niciodată n-am vrut... dar te iubesc”. BZ... asta poate fi tot 
ceea ce va fi între noi, mâine se poate sfârşi totul. „Pentru 
că-mi dai puterea să continui căutarea”. 

— Ştiu. Sărăturile lui erau din ce în ce mai îndrăzneţe. Nu 
contează. Nu-ţi cer să te am pentru o veşnicie... lasă-mă 
doar să te iubesc acum... 

— Starbuck! Arienrhod îi strigă numele, văzând că 
bărbatul nu-şi ridică privirea de pe masa de lucru. 

În cele din urmă, înălţă încet capul, cu faţa ascunsă şi 
umbrită. Împinse deoparte sculele de contrabandă, piesa de 
echipament pe jumătate dezasamblată pe care o demonta 
bucăţică cu bucăţică, camera lui de lucru era ticsită de 
aparate stricate, iar unele chiar pretindea că le înţelege. 
Îndemânarea lui nativă în domeniul tehnic îi plăcuse reginei 
până acum. Însă după revenirea de la fatidica Vânătoare 


finală, el se pierduse în acest searbăd univers maşinist, 
ascuzându-se de el însuşi şi de ea. 

— Ce vrei? Vocea lui nu exprima nici curiozitate, nici 
ostilitate, iar faţa îi era complet lipsită de expresie. 

Arienrhod încercă, să-şi înfrâneze iritarea, ştiind că doar 
răbdarea şi timpul îl vor scoate din gândurile lui negre, 
deprimante. Trecuseră totuşi săptămâni de când el încetase 
să se poarte ca un bărbat; de când încercase să facă 
dragoste cu ea, s-o atingă, sau chiar numai să-i zâmbească. 
Indignarea ei ardea mocnit şi nu avea chef să-i mai accepte 
proasta dispoziţie ursuză. 

— Vreau să ştiu când îţi vei duce până la capăt sarcina pe 
care o ai ca Vânător. 

— Sarcina mea? Se foi în scaunul rotativ, iar pleoapele i se 
ridicară brusc, ochii căutând un refugiu în sălbatica 
dezordinii electronice din jur. Mi-am dus-o până la capăt, 
spuse el, evaziv. 

— N-ai terminat. Sursa aşteaptă apa vieţii. Sunt sigură că 
nu trebuie să-ţi mai aduc aminte că dacă nu şi-o primeşte, 
Iarna se va sfârşi... şi vieţile noastre odată cu ea. 

— Şi jumătate din vară va muri... Vara se va sfârşi pentru 
vecie. Ochii lui verzi îi întâlniră iarăşi pe-ai ei, indiferenți la 
suprafaţă. 

— Aşa sper şi eu. Regina se strădui să treacă de bariere şi 
să pătrundă în mintea lui ostilă. Doar nu vrei să pretinzi că-i 
prima dată când ţi se întâmplă aşa ceva, nu? 

— Nu, clătină el din cap, părul lui roşu atinse verigile 
lanţului de argint care unea umerii cămăşii. M-am gândit la 
asta în fiecare zi, şi ani avut nişte vise... 

— Vise plăcute, zise ea ironic. 

— Nu! (Regina îşi aminti de coşmarurile despre care el 
refuzase să-i vorbească). Adu-ţi pe altcineva să facă 
livrarea. Eu mi-am făcut datoria, sunt sătul de treburile 
murdare ale Iernii. Nu-i duc eu împuţitului ăla de 
extraplanetar mizerabil viaţa eternă ca să-mi distrugă 
poporul. 


— Tu nu eşti Văratic! lar acum plăteşti pentru viaţa ta şi a 
mea. Ariehrhod se sprijini de masă, întinzând mâna. Nu te 
poţi strecura înapoi într-o scoică de Văratic - te-ai lepădat 
de ea de mult timp. I-ai omorât pe mersii voştri sfinţi, ţi-ai 
părăsit iubita moartă lângă leşurile lor. Ţi-ai abandonat 
neamul şi zeiţa cu ani în urmă... pentru ceva mai bun! Adu- 
ţi aminte de asta! Eşti un extraplanetar acum... şi iubitul 
meu. Şi chiar dacă nu-ţi place, vei fi aşa până la moarte. 

Starbuck se ridică în picioare, măturând cu braţul piesele 
zornăitoare de pe masă. Arienrhod făcu un pas îndărăt 
când îşi dădu seama că el de abia îşi reţinuse furia să n-o 
lovească. 

— Atunci o să mor cât de curând se va putea. Îşi încleştă 
mâinile pe marginea mesei plecându-şi capul. Şi o să termin 
ce-am început. 

— Sparks... 

Numele lui se înălţă din ungherul cel mai adânc al inimii 
ei, acolo unde o atinsese puţin durerea fierbinte a suferinţei 
sale. El nu răspunse. Nu-l mai putea ajunge; îi interzisese 
accesul la mintea sa. 

— Starbuck! 

Suferinţa lui deveni a ei însăşi, iar durerea i se transformă 
în mânie. El ridică acum ochii, cu faţa fermă şi încordată. 
Nu mai exista nimic din Sparks în acea privire, doar stafia 
pierdutei Moon, celălalt eu dispărut al Reginei. Moon, care 
murise din vina lui, şi care purtase cu ea în mormânt 
dragostea lui pentru ele amândouă. Arienrhod simţi cum 
realitatea bărbatului, învăluită de stafia lui Moon, devine 
focarul luptei eşecului, eşecului. Cuvântul lăsa o dâră de 
fum în mintea ei. 

— Vei livra apa vieţii, şi vreau s-o faci cât mai repede. 
Regina ta îţi porunceşte! 

Gura lui se subţie. Era pentru prima dată când ea îi 
poruncea; prima dată când el o silea să procedeze astfel. 

— Şi dacă refuz? 


— Atunci te voi preda extraplanetarilor. Refuzând să-l lase 
s-o înfrunte, ea trase de hăţurile conducerii. Şi-ţi vei 
petrece restul vieţii într-un lagăr, dorindu-ţi să fi murit la 
Schimbare. 

Starbuck rămase cu gura căscată. Ochii lui ii cercetară 
faţa precum mâinile unui orb, până când în cele din urmă 
înţelese că ea vorbise serios. Îşi înclină capul a supunere, 
neajutorat sub povara duşmăniei de sine. 

Femeia ştiu atunci că-l putea determina să facă orice... şi 
că-l pierduse pentru totdeauna câştigând această victorie. 

Moon se trezi brusc în îmbrăţişarea caldă a unor braţe 
„Sparkie, am avut aşa un vis ciudat...” Deschise ochii şi 
tresări văzând odaia neaşteptată. Amintindu-şi, privi alături 
şi găsi un braţ cald, cu pistrui roz pe pielea închisă la 
culoare, strecurat sub mâna ei. Doar pentru o clipă o 
încercă durerea, dar apoi zâmbi fără urmă de ruşine sau 
regret, împletindu-şi degetele cu ale bărbatului. Se întoarse 
grijulie pe sofaua îngustă ca să studieze faţa adormită a lui 
BZ, aducându-şi aminte cum o veghease el în zorii tăcuţi. 
Aducându-şi aminte de poemele inimii lui, pe care le şoptise 
pentru urechile ei mirate, când i se dăruise în sfârşit, 
„steaua mea, pasăre albă, grădină cu flori sălbatice...”, 
până ce ea strigase cuvintele pe care nu avea nici un drept 
să le rostească, dar nici puterea de a le nega, „te iubesc, te 
iubesc...” 

Îl mângâie pe obraz, dar el nu se trezi, îşi rezemă capul pe 
umărul lui. Aici în această cameră, în acest spaţiu aparte de 
vieţile lor separate, împărţiseră iubirea şi-şi dăruiseră unul 
altuia ceva la fel de preţios - o afirmare a propriilor valori. 

Sunetele Festivalului continuau să ajungă până la ea, 
difuze, totuşi neschimbate; nici intensitatea luminii ce se 
revărsa prin fereastră nu se modificase. („N-am făcut 
niciodată dragoste pe lumină”, murmurase el. „Suntem atât 
de frumoşi... De ce oare mă ruşinam?”) Moon nu ştia dacă 
era noapte sau zi, ori de cât timp dormeau. Îşi simţea 
corpul leneş şi lipsit de chef, ceea ce însemna că nu trecuse 


prea mult timp. Nu-şi putea însă permite să doarmă mai 
mult. BZ era cufundat într-un somn de moarte şi ea se 
strecură cât putu de încet de sub braţul lui, fără să încerce 
să-l trezească, sigură că-şi putea găsi calea către fabricanta 
de măşti. Se îmbrăcă şi se furişă pe uşă afară. 

Mulţimile păreau la fel de vibrante, la fel de nesfârşite, de 
parcă un grup de cheflii se contopea imperceptibil cu 
următorul, într-un cerc nesfârşit. Se ţinu aproape de 
zidurile clădirilor, croindu-şi cu greu calea prin vârtejurile 
de omenire din jurul dughenelor şi cafenelelor. Şterpeli o 
bucată de friptură condimentată de pe o tarabă pe lângă 
care trecu şi o înghiţi pe nerăsuflate cu mintea scânteindu-i 
de feedbackul energiei absolute ce-i pătrundea prin fiecare 
latură a trupului. 

— Intră în sfârşii în Aleea Lămâiului, unde curgerea 
mulţimii încetinea şi devenea mai puţin profunda. Îşi găsi 
drumul către botanerie, apoi mai trecu de un magazin până 
ajunse la prăvălia fabricantei de măşti. Uşa dublă verde- 
gălbuie era încuiată; bătu cu pumnul în ea, purtând în 
loviturile acelea toată zădărnicia pe care o simţea, şi toată 
graba. 

— Deschideţi! Deschideţi! Vă rog! 

Partea superioară a uşii se deschise, prinzând-o în mijlocul 
strigătului, termină cu un icnet de uşurare. O femeie de 
vârstă mijlocie, cu părul întunecat la culoare atârnând greu 
pe umeri, privi la ea, prin ea, cu ochi înroşiţi de somn... cu 
ochi care n-o vedeau... 

— Cine e? întrebă femeia obosită, puţin iritată. 

— Sunteţi... sunteţi Fate Ravenglass, fabricanta de măşti? 

— Da, se frecă pe faţă femeia. Dar toate măştile s-au 
terminat. Va trebui să le cauţi prin vitrine. În tot oraşul sunt 
depozite şi magazine pline de ele. 

— Nu, nu vreau o mască. Vreau să întreb de... Sparks. 
Sparks Dawntreader. 

— Sparks? Reacţia pe care o aşteptase, pentru care se 
rugase, umplu faţa femeii. Deschise partea de jos a uşii. 


Atunci intră! Haide. 

Moon intră în magazin, clipind în lumina slabă. Când ochii 
se obişnuiră cu întunericul, văzu cutiile şi coşurile 
îngrămădite între cei patru pereţi ale camerei, cupoane de 
pânză, tipare de feţe, pene, verigi, mărgele. Piciorul îi 
alunecă pe-a mărgea când încercă să mai înainteze un pic, 
o culese cu grijă şi o ţinu în palmă. Pereţii încăperii erau goi 
acum, dar semănau cu blana ţepoasă a unui animal din 
cauza cârligelor unde, până doar cu două-trei zile în urmă, 
atârnaseră probabil, aidoma unor flori rare, sute de măşti... 
Un singur perete era gol. Pe el atârna doar o mască şi sibila 
rămase privind-o cu ochii mari, ţintuită locului de imaginea 
pâlpâitoare a unei zile de vară, curcubee de ceaţă 
reflectându-se în iazuri multicolore, un covor de muşchi 
catifelat de culoarea smaraldului şi mătasea verde-aurie a 
ierbii proaspete răsărind pe coastele dealurilor; 
nenumărate flori sălbatice, înmiresmate cu viaţă, fragi şi 
aripi de păsări împestriţate cu umbre; iar între toate 
acestea o faţă de o inocenţă radioasă cuprinsă de uimire, 
încoronată cu razele sorilor gemeni. 

— Asta e... Regina Verii? şopti ea, plină de uimire şi 
înfiorare. 

— Aceasta e masca ei. Cine va fi ea rămâne deocamdată o 
taină cunoscută doar zeilor. 

— Doar Doamnei, zise Moon, fără să se gândească. 

— Da, bineînţeles. Fabricanta de măşti zâmbi puţin tristă, 
faţa îşi dădu seama de toate lucrurile pe care masca aceea 
le seminifica pentru un lernatic, precum şi de faptul că 
niciunul din ele nu se asemăna cu cele care o emoţionau pe 
ea. 

— Aţi făcut-o atât de frumoasă... deşi ea vine să vă ia 
viaţa... 

— Mulţumesc. Femeia zâmbi din nou, acum cu mândrie. 
Dar ăsta-i preţul pe care-l plăteşte orice artistă ca mine - să 
piardă o parte din ea însăşi de fiecare dată când creează 
ceva despre care speră că-i va dăinui. Şi poate că dacă o fac 


să arate frumoasă şi bună, Regina Verii va desăvârşi 
profeția, şi va fi toate aceste lucruri pentru noi. 

— Aşa va face, murmură Moon. „Dar ea nu te va înţelege - 
cum va putea să fie cum vrei tu?” 

— Spune-mi acum fată Văratică - Moon privi de jur 
împrejur pe jumătate surprinsă - de ce ai venit să întrebi 
despre Sparks Dawntreader? 

— Sunt verişoara lui, Moon Dawntreader. 

— Moon! se încruntă fabricanta de măşti. Aşteaptă 
aşteaptă, doar o clipă! Păşi cu siguranţă într-o altă încăpere 
şi se întoarse imediat purtând pe frunte o bandă ciudata. El 
mi-a spus multe despre tine, despre voi doi Vino mai lângă 
uşă, unde te pot vedea mai bine cu „cel de-al treilea ochi” al 
meu. 

Moon făcu precum i se spusese. Femeia o ţinu cu faţa 
întoarsă către lumină, încordându-se treptat. 

— Sparks spunea că semeni cu ea...cu ea... 

— Cu cine? îşi sili Moon cuvintele printre buzele ţepene. 

— Cu Arienrhod, cu Regina Zăpezii. Dar te-am văzut într- 
un alt timp, într-un alt loc, undeva... 

Îşi înălţă mâna ca să-i pipăie trăsăturile cu vârfurile 
sensibile ale degetelor, abţinându-se să pună altă întrebare. 
O duse apoi în mijlocul camerei la o masă rotundă picurată 
de clei şi înconjurată de scaune, de fapt singurele mobile 
din încăpere. 

— Unde te-am văzut eu, Moon? 

Pe tăblia mesei apăru de nicăieri o pisică mare, cenuşie, 
care veni să-i miroasă întrebătoare mâinile sibilei. Fata o 
scărpină sub bărbie cu un gest absent. 

— Eu... eu nu cred că m-aţi mai văzut. Se aşeză, urmând 
exemplul lui Fate, îşi descleştă pumnii şi lăsă mărgică roşie 
pe masă. 

Fate îşi trase brusc răsuflarea. 

— Da! Eşti sibila! 

— Nu..., se împotrivi Moon ducând palmele la gât. 


— Vărul tău mi-a spus, nu-ţi fie teamă. Fate clătină din cap, 
liniştind-o. Secretul tău este în siguranţă Iar asta înseamnă 
că pot avea încredere în tine. 

Îşi trase în jos gulerul rulat pe gât al cămăşii de noapte, 
expunându-şi pielea. 

Moon simţi cum i se taie răsuflarea. 

— Sunteţi sibilă, aici? Dar cum? Cum de îndrăzniţi? Îşi 
aduse aminte de Danaquil Lu şi de cicatricile pe care elle 
purta ca pe un avertisment. 

— Am 0... clientelă foarte selectă. Fate îşi întoarse Jupul în 
cealaltă parte. Poate că e o dovadă de egoism din partea 
mea, poate că nu fac tot ce pot cu darul pe care-l am, dar... 
cumva, simt că există o nevoie ca eu să mă aflu aici. Măcar 
ca o. supapă de siguranţă, dacă nu ca altceva. 

Mâinile ei descoperiră pe tăblia mesei o pană rătăcită. O 
luă şi-o plimbă încet printre degete. Pisica se uita după ea, 
cu urechile ciulite, fremătând. 

— Vezi tu, eu am idei ciudate în legătură cu sibilii. Poate că 
sunt absurde, dar... Umerii i se contractară. 

Fata se aplecă înspre ea. 

— Vreţi să spuneţi, vă gândiţi că ar putea exista sibili şi pe 
alte planete în afară de asta? 

Pana căzu fluturând pe masă, iar pisica se năpusti cu 
ghearele asupra ei. 

— Da! O, da, pe toţi zeii, ai simţit şi tu aşa ceva? Fate 
întinse o mână în căutarea liniştirii. 

— l-am văzut. Moon îi atinse mâna. Am întâlnit un sibil pe 
o altă planetă. Pretutindeni există sibili, ca părţi ale unei 
reţele informaţionale lăsată de Vechiul Imperiu pentru a ne 
fi acum de ajutor. Hegemonia ne minte! 

— M-am gândit eu la asta... ştiam că există ceva mai mult! 
Da, totul are într-adevăr un sens. Zâmbetul ei era ca o 
lumânare aprinsă în întuneric. Atunci, acolo te-am văzut eu? 
Pe o altă lume? întrebând de el... 

— Am întrebat despre el! De asta m-am întors. Deci 
dumneavoastră sunteţi aceea care mi-aţi spus despre el... 


„Că s-a îndrăgostit de altcineva”. Că încă nu s-a sfârşit totul, 
că are nevoie de mine. Îşi ridică vocea ca să-i înăbuşe 
îndoielile. Dar cum de ştiţi asta? Ne putem aduce aminte ce 
spunem şi ce vedem? Eu n-am fost niciodată chemată până 
acum. 

— Da, îţi poţi aminti. Cu claritate. Fate zâmbi la 
rememorarea unei imagini clare. Mi se întâmplă destul de 
des şi de aceea simt că sunt necesară aici. Aş putea fi 
singurul răspuns care există la întrebările despre 
Carbuncle. Aşa am început să suspectez că în legătură cu 
noi existau mai multe decât ar pretinde oricine că ştie. Cum 
putea Hegemonia să nu ştie că ce făceam noi era real? 

— Sunt multe lucruri despre care ei spun minciuni. 
„Mersii... ăsta să fie adevăratul motiv pentru care nu ne vor 
în Carbuncle., astfel ca nimeni să nu poate dovedi că au 
minţit în legătură cu mersii? Şi despre câte altele au mai 
minţit?” Dar noi putem schimba aceste lucruri, acum că 
ştim adevărul. Când vor pleca extraplanetarii... 

— Atunci vor domni Văraticii şi ei nu vor asculta. 

— EU am ascultat. Moon 'simţi cum privirea insistentă îi e 
atrasă de masca de pe perete. „Oare ei ar asculta de o 
Regină sibilă? O emoție îi trecu precum o furnicătură de-a 
lungul nervilor, de la şira spinării până în vârfurile 
degetelor. Fate, în timpul Transferului aţi spus... aţi spus că 
aş putea să fiu Regina. Ce însemna asta? 

— Au trecut ani de atunci... Fate îşi apăsă o mână peste 
senzorul optic. Presupun că am vrut să spun că arătai la fel 
ca Arienrhod. Îşi luă mâna şi se uită la masca de pe perete. 
Dar... poate că nu. Te-am chemat înapoi... mi-amintesc 
senzaţia... Trebuia s-o fac. N-am înţeles de ce. Cine poate 
spune dacă vei câştiga întrecerea cu ceilalţi în ziua alegerii? 
Ai putea să fi aleasă Regină. 

— Cât mai e până la momentul alegerii? 

— Alegerea este în ziua care precede Noaptea Măştii: 
poimâine. 


Moon îşi împleti degetele care o furnicau, închizând 
circuitul şi simţi prin ea curentul unui val de 
înspăimântătoare siguranţă. Acesta e motivul. De aceea am 
venit. Pentru a face o adevărată Schimbare, pentru a 
deschide cercul...” Privi fix masca Reginei Verii, incapabilă 
să se uite în altă parte, în timp ce posibilităţile luau foc în 
ochii ei. 

„Dar asta nu-l va salva pe Sparks”. Focul revelaţiei se 
înecă în apele reci ale adevărului. Nu va exista nici o 
renaştere fără moarte, ea n-ar fi avut nici o putere până nu 
murea Regina Zăpezii... 

— Dar de-aceea am venit eu! Scutură mânioasă din cap; 
ascultând-o, chipul lui Fate deveni întrebător. Am venit să-l 
găsesc pe Sparks, să-l salvez dacă pot. Dacă mai are nevoie 
de mine, dacă mă vrea... Se opri cu vocea tremurându-i. 

— Ştii... ce-a devenit el? 

— Da, Ştiu. Ştiu totul. Simţi cum cuvântul îi umple gura de 
fiere: Starbuck. 

Fate dădu aprobator din cap, iar, chipul i se posomori. 
Trase pisica în poală. 

— El nu mai e băiatul pe care-l cunoşteai. Deşi nici tu nu 
mai eşti fata pe care a lăsat-o în Vară. Şi are nevoie de tine, 
Moon, are nevoie cu disperare, întotdeauna a avut, altfel nu 
s-ar fi îndreptat niciodată către. Arienrhod. Găseşte-l şi 
salvează-l dacă poţi. Asta înseamnă foarte mult pentru 
mine. 

— Şi pentru mine, Moon zgâlţâi masa. Dar nu ştiu cum să-l 
găsesc. De-asta am venit la dumneavoastră. Mă puteţi ajuta, 
îl puteţi aduce aici? Abia dacă mai este timp. „Astăzi şi încă 
două zile până la moartea lui... trei zile să scotocesc un oraş 
întreg”. 

— Ştiu. Fate lăsă privirea în pământ. El, însă, vine aici 
după toanele lui, nu dup-ale mele. Şi nu ştiu... Aşteaptă! 
Căutând, găsi mărgeaua roşie şi o luă în mână. Există 
altcineva care-l vede mai des decât minei. Numele ei este 
Tor Starhiker şi conduce cazinoul numit „ladul Persefonei”. 


Ea însăşi îşi spune Persefona, întreabă de ea. Eşti singură 
aici? 

— Nu, zâmbi Moon. Am pe cineva. Îşi dădu seama că 
lipsise de lângă el mai mult decât intenţionase. Trebuie să 
mă întorc şi să-i spun şi lui ce-am aflat. Se ridică în picioare, 
şovăind. Vă mulţumesc că m-aţi ajutat. Şi vă mulţumesc că 
aţi fost prietena lui Sparks cât timp eu n-am putut să fiu, în 
sinea ei tânji după momentul când avea să întrebe totul 
despre ceea ce se petrecuse între ei în răstimpul acestui 
lung; scurt decalaj de ani. Fie ca Doamna să zâmbească 
deasupra ta, adăugă ea sfios. 

— Fie ca Ea să zâmbească deasupra noastră a tuturor. Dar 
în special deasupra ta acum, surâse Fate. 

Pentru ultima oară Moon privi masca Reginei Verii, apoi 
ieşi pe uşă. 

Ajunse în sfârşit la pensiunea unde-l lăsase pe BZ şi năvăli 
înăuntru, fără suflare, dar plină de bună dispoziţie şi 
uşurare sufletească. 

— Moon! 

Bărbatul stătea în picioare pe holul îngust, cu partea din 
spate a cămăşii zdrenţuite vârâtă în pantaloni doar pe 
jumătate. Proprietăreasa se afla alături de el, dominând 
prin prezenţă statura lui costelivă, oficială, aflată la 
jumătatea unui gest de negare manifestat printr-o ridicare 
din umerii. Gundhalinu ţâşni pe lângă ea, alergă s-o prindă 
pe Moon în braţe, şi o ridică de pe podea. 

— O, zei! Unde naiba ai fost? Am crezut... 

— Am fost la magazinul fabricantei de măşti. Râse 
surprinsă când el o aşeză iarăşi pe pământ. Stai, nu 
trebuia... 

— La magazinul fabricantei de măşti? Singură? De ce? Îşi 
încruntă sprâncenele dezaprobator, dar ea văzu doar grija 
în gestul lui. 

— Ştiam drumul. Tu aveai nevoie de odihnă. Zâmbi până 
când începu şi el să surâdă. Am găsit-o. Şi BZ, n-o să-ţi vină 
să crezi chestia asta... 


Se întrerupse, amintindu-şi că proprietăreasa rămăsese în 
spatele lui, ascultând cu atenţie, BZ îi aruncă o privire peste 
umăr, tuşind semnificativ. 

— Bine, bine, Inspectore. Femeia îşi ridică mâinile într-un 
gest amabil de renunțare. Pricep aluzia. Încetini puţin când 
trecu către uşa apartamentului ei. L-ai speriat. Îi făcu făţiş 
cu ochiul lui Moon. Păstrează-l aşa, îngrijorat, şi n-o să 
plece fără tine de pe planetă, copilă! 

Deschise uşa şi păşi înăuntru, apoi închise uşa în spatele 
ei. 

BZ ridică ochii spre tavan, ferindu-şi ochii de stânjeneala 
lui Moon şi ascunzând-o pe-a lui. Se mutară în capătul opus 
al coridorului. 

— Acum spune-mi. Ai găsit-o? 

— Da! Şi... BZ, când KR Aspundh a intrat în Transfer, ea a 
fost cea care mi-a zis să mă-ntorc aici. 

El nu pricepu chiar imediat. 

— E sibilă? Aici? 

Moon încuviinţă din cap, nesesizând nuanțele de stupoare 
din vocea lui. 

— Singura, pentru întreaga galaxie... 

— Ce i-ai zis? izbucni el pe neaşteptate furios. 

De data asta ea înţelese, vechiul resentiment şi mai 
proaspăta dezamăgire îi întunecară ochii. Făcu un pas 
înapoi, îndepărtându-se de el. 

— l-am spus că vreau să-l găsesc, pe Sparks. „Şi asta-i tot 
ceea ce ai dreptulsă ştii”. 

— N-am vrut să spun asta. Bărbatul îşi înăbuşi tusea, 
înfrânându-şi accesul de mânie. Eu... mi-a fost teamă că m- 
ai părăsit, murmură el ruşinat şi jenat, fără măcar să-mi fi 
spus la revedere. 

Deşi îşi dădea seama că era conştient că nu spusese tot 
adevărul, fata îi acceptă explicaţia fiindcă ştia că aşa ar fi 
dorit el. 

— BZ, eu nu ţi-aş fi... nu, nu ţie. Nu ţie. 


Îi prinse mâinile cu un gest de promisiune, şi-l sărută uşor 
mâhnită. 

Gundhalinu îi dădu drumul cu părere de rău, brusc 
preocupat de îmbrăcămintea sa dezordonată. 

— Deci ce-ai descoperit? Ea l-a văzut? 

— Nu ştie cum se poate ajunge la el. (Bărbatul înălţă 
capul). Dar mi-a zis de cineva care ar putea să ştie, numele 
ei este... Persefone,conduce un cazinou. 

Crezu că era dezamăgit, totuşi BZ dădu aprobator din cap. 

— E-n ordine. Cunosc localul. În partea de sus a oraşului, 
unul dintre cele mai mari. O să-ncercăm şi-acolo. Aruncă o 
privire către scara ca de păianjen ce se răsucea în spirală 
către camera care fusese a lor pentru o noapte. Lasă-mă 
doar... să-mi iau haina. 

— Bună... salut, drăguţule... bun venit la tripou, mare 
risipitor ce eşti... 

Tor se sprijinea apatică de un stâlp, salutând gloata fără 
chip care se revărsa într-o monotonie lipsită de suflet prin 
zidul de oglinzi sunătoare. Îşi muşcă buzele ca să-şi 
oprească un căscat, cu gura încreţită de sforţare, încercând 
să-şi păstreze machiajul intact. De abia deschiseseră după o 
pauză de câteva ore pentru odihnă şi refacere, şi nu aveau 
să mai închidă până după terminarea nopţii măştilor şi 
venirea zilei schimbării. Inhalase energizante până când 
fusese gata să facă un şoc şi ochii cu flori pictate pe pleoape 
fuseseră gata să i se afunde în craniu. Precum cinev 
pregătindu-se, lipsit de entuziasm, să în-ceapă o viaţă de 
ascet, mulţimea participantă la Festival era nesătulă în 
toate privinţele iar Sursa dorea s-o stoarcă până la ultima 
picătură. 

Şi indiferent ce voia Sursa, ea era gata să-i ofere. Cu 
degetul lui deformat, atotputernic, atinsese muntele de 
formulare birocratice şi-l topise într-o câmpie lipsită de 
obstacole, îi dăduse binecuvântarea pentru căsătoria cu 
Oyarzabal, pentru evadarea ei de pe această lume înainte 
ca extraplanetarii să trântească cu zgomot capacul sicriului 


Iernii şi să-l bată bine în cuie. Peste doar câteva ore 
interminabil de lungi, cazinoul urma să se închidă pentru 
totdeauna, cel puţin din punctul ei de vedere. O străfulgeră 
gândul suprinzător că avea să-i fie dor de acest loc. Localul 
fusese însă plin cu oameni care trăiau, oameni cărora nu le 
era teamă să-şi asume riscuri, oameni de pe o mulţime de 
planete atât de diverse încât ea abia începea să le 
înţeleagă, locuri unde voia şi ea să ajungă, şi avea să 
ajungă, mulţumită lui Oyarzabal şi Sursei. 

Trecu printr-un scurt moment de îndoială la gândul că va 
fi într-adevăr soţia lui Oyarzabal. Căsătoria legală a 
extraplanetarilor părea să fie la fel de grea şi neplăcută ca 
şi un lanţ legat de picioare. Să fie veşnic înlănţuită de 
Oyarzabal... ale cărui pofte se îndreptau spre Persefone, nu 
spre Tor Starhiker. Oare va trebui să poarte veşnic peruca 
blestemată, şi scoica falsă, pictată, până ce vor deveni o a 
doua realitate pentru ea? „Of, la naiba eu toate!” Dacă nu-l 
va mai suporta pe Oyarzabal se va putea rătăci de el destul 
de repede: lanţurile sunt făcute ca să fie sfărâmate... 

— Arăţi ca un adevărat câştigător... salutare... Se opri în 
mijlocul saluturilor rostite monoton; cu gura căscată. 
Maiestatea Voastră? 

Fata cu cosiţe albe îmbrăcată într-o tunică nomadă o privi 
confuză, iar privirea fu deajuns ca s-o convingă că se 
înşelase. Continua însă să şadă pironită în faţa ei, 
nepăsătoare la mulţimea ce se împingea în toate părţile ca 
un vârtej. 

— "Tu eşti Persefone? 

Ea zâmbi vulgar. 

— Doar o imitație ieftină, puştoaica Dar pe toţi zei! tu eşti 
o copie foarte prețioasă a Reginei. 

— Eu... âă... Necunoscuta nu păru foarte flatată de 
comparaţie. Fate* m-a trimis. 


* Fate - soartă, destin, ursită 


Tor râse nervos. 

— Zei, sper că nu... A! Vrei să spui Fate Ravenglass? 

Fata încuviinţă din cap. 

— Numele meu este Moon Dawntreader. Ea mi-a zis că-l 
cunoşti pe vărul meu, Sparks. 

— Sparks! Mda, sigur că-l cunosc. Simţi o inexplicabilă 
relaxare când se desprinse de stâlpul de care se sprijinise. 
„Pe toţi draeji din iad, am luat-o prea tare În seara asta”. 
Vino, fetiţo, haide să ieşim din înghesuială. 

Pentru prima oară îşi dădu seama că fata nu era singură, o 
sperietoare Kharemoughi şedea în spatele ei ea o umbră, 
purtând o jachetă de Albastru cu grade de Inspector. Inimai 
îi sări în gât, din nou fără nici un rost, înainte să vadă că 
polițistul era îmbrăcat perfect neregulamentar şi înainte să 
vadă petele de pe pieptul hainei. Petele arătau a fi de sânge 
uscat. Posibilitatea nu o linişti deloc. „Nu pune întrebări; 
numai să nu pui întrebări”. Le arătă direcţia şi-i conduse 
prin cazinou. Moon se holba în jur, ca o provincială venită 
pentru prima dată la oraş, zgâindu-se, efectele jocurilor 
plutind prin văzduh, la variațiile uluitoare de îmbrăcăminte 
şi de comportament care le însoțeau, la ansamblul 
zgomotos, distrugător de minţi, al unui iad al jocurilor simţit 
prin filtrul unui suflet neprihănit. Prin muzica vibrantă Tor îi 
auzi ţipătul: 

— Ia uite cum arătăm! 

Treceau prin revărsarea unei Porţi Negre holografice, 
înconjurați de epave cuprinse de flăcări. 

— N-am mai văzut niciodată aşa ceva pe Kharemough, nici 
măcar în Piaţa Hoţilor! 

Tor o examină cu surprindere iar Albastrul spuse cu 
patimă: 

— Şi nici n-ai să mai vezi vreodată! 

Clătinând din cap, 'Ior îi conduse prin cazinou până, la 
coridorul slab luminat, cu tapiserii fine ca de borangic, pe 
unde prostituatele îşi pofteau clienţii, locul cel mai tăcut şi 
retras la care se putuse gândi în grabă. Căutând zadarnic o 


cameră neocupată, văzu că Herne nu ieşise încă din bârlog 
ca să plece la slujba lui de la bar. Îi ciocăni la uşă: 

— Hei, frumosule, te-aşteaptă admiratorii! Hai să mergem! 

Uşa se deschise. Faţa cândva arătoasă a lui Herne o privi 
cu duşmănie şi cu un dezgust nediferenţiat. 

— De ce nu-ţi iei un... Privirea i se opri asupra lui Moon; 
expresia i se schimbă, o dată şi încă o dată. Zeii mei! Ultima 
transformare îi aduse mânia pură pe chip. Ce faci aici? 
Căţea ce eşti, căţea blestemată care loveşti pe la spate! 
Ştiam eu c-o să vii într-o bună zi nu-ţi puteai savura bucuria 
de a mă fi distrus fără să vezi tu însăţi ce mi-ai făcut... 

— Herne! 'Tor îl opri înainte de a se fi repezit la fată. Ce 
dracu-i cu tine, ai început s-o iei razna? Ea este o străină! 

— Crezi că n-o mai recunosc pe Arienrhod când o văd? O 
cunosc pe Regina Zăpezii a ta, m-am culcat cu ea ani de 
zile! Nu-i aşa, târfă albă ce eşti? 

— Eu nu sunt Regina, zise Moon abia perceptibil. 

— Herne, nu-i ea! Tor îl împiedică înainte de a se putea 
năpusti din nou. Taci şi foloseşte-ţi ochii ăia injectaţi, 
ticălosule! E doar o Văratică, a venit aici ca să-l caute pe 
vărul ei. N-ai văzut-o niciodată până acum şi pariez pe viaţa 
mea că nici pe Regină n-ai văzut-o niciodată, ca să nu mai 
zic de chestia aia cu culcatul. Are ea gusturi mai bune. 

— Ce ştii tu despre asta? pufni bărbatul. Nu ştii mai nimic 
despre ea, sau despre mine! Îşi îndreptă spinarea, îşi netezi 
cutele tunicii ţipătoare şi se strădui să-şi menţină echilibrul 
cu demnitate. Eu am fost Starbuck... 

pină când ea m-a trădat pentru slăbănogul acela, 
Dawntreader! 

— Dawntreader! Tor privi către Herne cu gura căscată. 
Asta n-o mai cred! 

Speculantul ăla mizer... oare o jecmănise de informaţii 
cinci ani de zile pentru a rămâne în grațiile Reginei 
Zăpezii? Era posibil aşa ceva? Era posibil ca Herne să 
spună adevărul despre el însuşi, Dawntreader o folosisepe 


ea doar ca să-l manipuleze pe Herne? Se frecă pe faţă, 
mişcându-şi o paietă şi întinzând lujerii pictaţi pe obraz. 

— Sparks Dawntreader este vărul meu, vorbi Moon, 
ignorând privirea cercetătoare şi fioroasă a lui Herne. Ştiu 
ca el a devenit Starbuck. Vreau să-l găsesc înainte de a fi 
prea târziu. 

— Vărul tău? Bărbatul se încruntă, ignorând restul 
cuvintelor. Mdaa... parcă era ceva în legătură cu tine, ai 
dispărut... Se scărpină, de parcă astfel şi-ar fi putut dezlega 
amintirile. Drogurile pe care le folosea împotriva pliciseln şi 
durerii îi înmuiaseră creierul. Iar tu eşti exact ca ea, 
adăugă, şi în ochi îi înotau demoni flămânzi. Exact ca ea! 

— Îţi pierzi vremea cu mincinosul ăsta îmbibat de droguri, 
interveni enervat renegatul Albastru. Nu-i să-nătos la 
minte. Nici un Kharemoughi de origine umilă n-are atât 
talent ca să devină Starbuck. 

Herne păru să-l observe pentru prima oară, se uită fix la el 
în timp ce un rânjet dezgustător i se lăţea pe faţă. 

— Mi-amintesc de ziua în care te-am învăţat cum să 
îngenunchezi în fâţa superiorilor la curtea Reginei, 
Albastrule. Polițistul tresări la auzul recunoaşterii. Atunci 
erai prea bun pentru ea, pentru mine, nu-i aşa, Gundhalinu- 
mekru? Uită-te la tine acum! Flutură o mână înspre straiele 
ferfeniţise ale Albastrului. Probabil că te-ai târât pe burtă, 
mekritto. Nu eşti bun să-mi adresezi vreun cuvânt! 

Albastrul se strădui să-şi reţină vorbele, dar ele porniră 
fără voie. 

— Încă-s sunt un bărbat mai bun decât vei fi tu vreodată, 
gunoi ticălos ce eşti! 

— Tu eşti totuşi un prost mai mare. Mulţumesc zeilor 
pentru asta! Herne scuipă, exact când uşa de alături de pe 
coridor se deschise. 

— Hei, fii atent! Prostituata îşi conduse iute pe lângă ei 
clientul ofensat aruncând priviri duşmănoase 

— Deci, ai de gând să te duci la muncă sau nu? Tor îşi puse 
mâinile în şolduri şi le simţi alunecând pe pânza mătăsoasă 


a veşmântului strâns pe trup, adăugându-şi propria uitătură 
nimicitoare. 

— Nu. Nu până când n-aud mai multe despre chestia asta. 
Arătă cu capul spre Moon. De ce sosia lui Arienrhod a venit 
să-l caute pe iubitul lui Arienrhod? 

Se retrase greoi în camera lui, schiţând o încercare de 
invitaţie graţioasă. Tor îl urmă împreună cu ceilalţi. 

Ea nu-i văzuse niciodată odaia şi avea sentimentul că încă 
nici acum n-o vedea. Înăuntru se aflau un pat şi un dulap, ca 
şi în celelalte încăperi de pe coridor, şi asta era tot. Câteva 
haine murdare azvârlite într-un colţ, nimic altceva în plus. 
Nici tablouri, nici cărţi său benzi, nici radio sau televizor 
tridimensional. Era o cameră pentru o singură noapte, mai 
rău, o celulă de închisoare. Herne se prăbuşi pe pat. Nimeni 
nu schiţă vreo mişcare să i se alăture, deşi încercau să n-o 
facă, Moon şi Gundhalinu se uitau la picioarele lui ferecate 
în oţel. 

— Deci, drăguță verişoară, ce treabă mai ai tu cu Sparks 
Dawntreader după atâta vreme? 

— Noi suntem făgăduiţi unul altuia, replică Moon 
insinuării din ochii lui. Îl iubesc. Nu vreau să moară. 

Herne izbucni în râs. 

— Oh, daa! Arienrhod a considerat legămintele lui de 
credinţă o adevărată provocare,trebuie să fii mândră. Dar 
în cele din urmă, ea capătă întotdeauna ce doreşte. Tu cum 
te descurci? 

Moon înţepeni, cu mâinile strânse de centură. 

— Îmi voi urma calea, dar înainte de toate trebuia să-l 
găsesc. Fate spunea că poate tu ştii cum.,. Se răsuci înspre 
Tor. 

Aceasta ridică din umeri, în semn de scuză. 

— Tocmai l-ai pierdut, a fost aici s-o vadă pe Sursă. „Şi m- 
am întrebat de ce oare. De ce-ar veni Starbuck aici? De ce- 
ar veni Regina...?” 

— Urzeala ei devine tot mai complicată, rânji Herne 
enigmatic. 


„lar el ştia că Sparks e Starbuck...” Tor se încruntă în 
adâncul gândurilor sale, scrutându-l din nou pe Herne. „Ce 
altceva mai ştie oare şi nu mi-a spus niciodată?” 

— Ce vrei să zici cu asta, că tocmai l-am pierdut? 

Ea reveni cu privirea pe chipul frustrat al lui Moon. 

— Cam cu o oră în urmă, a venit cu un mesaj de la palat. 

— Şi a plecat din nou cu câţiva Albaştri pe urme, adăugă 
Herne eu îngâmfare. 

— De ce? îşi ridică Tor sprâncenele pudrate cu argint. 

— Comandanta, zise Gundhalinu. Probabil că l-a pus sub 
urmărire, acum când ştie cine e. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Degetele sibilei răsuciră pielea 
pictată a centurii. L-au prins? 

Herne mârâi amuzat. 

Ha! Labagiii ăia nici măcar o răceală nu pot să prindă. 
Privi către Gundhalinu. S-a pierdut în mulţime. Dar dacă-i 
băiat deştept, o să rămână la palat unde, de-acum până la 
Schimbare, o să-l protejeze Arienrhod. 

— Nu poate! El nu poate să facă asta... Lua-o-ar dracu! 
ţipă Moon. 

Tor văzu cum Albastrul încercă s-o mângâie pe fată, văzu 
cum aceasta îi scutură braţul şi mai văzu privirea de pe faţa 
poliţistului. Herne observă şi el toate astea şi zâmbi. Tor 
spuse sceptică: 

— Ascultă, puştoaico, în primul rând dacă îi erai aşa de 
devotată de ce ţi-au trebuit cinci ani ca să ajungi în preajma 
lui? 

— N-au fost ani, ci doar luni! Moon închise ochii. De ce n- 
ar putea să fie invers? De ce se complică lucrurile tot mai 
mult? 

— Pentru că te apropii de Arienrhod, murmură Herne, şi 
ea are viteza luminii. 

— Cu cinci ani în urmă, Moon, a fost răpită de 
contrabandişti extraplanetari, interveni arţăgos 
Gundhalinu. Ea de abia s-a întors. A fost aproape de moarte 


încercând să ajungă în Carbuncle ca să-l găsească. 
Reprezintă un devotament destul de mare pentru tine? 

Tor se strâmbă uşor, îmblânzindu-se fără voie. 

— Pentru tine pare să fie destul de mare extraplanetarule. 
„Tu, sărmane, care sângerezi bolnav de dragoste”. Şi destul 
de mare pentru Fate. Dar acum, dacă vrea să-l găsească 
trebuie să meargă la palat. 

— Nu poate, zise Gundhalinu. 

— De ce nu? îl privi Moon. Mă pot strecura în palat ca să-l 
găsesc. Dacă aşa trebuie, aşa voi face. Ochii ei deveniră 
întunecaţi şi pierduţi, de parcă suferea un spasm cerebral, 
când se limpeziră iarăşi, hotărârea strălucea în ei. E-n 
ordine... mă voi duce acolo! Trebuie să mă duc. Nu mi-e 
teamă de Arienrhod. 

— De ce-ar trebui să-ţi fie? îşi fixă Herne ochii asupra ei, 
nevăizând-o cu adevărat pe ea ci cu totul altceva 

— Taci din gură, perversule! Îţi voi spune eu de ce. 
Gundhalinu o prinse pe sibilă de braţ. Pentru că 
Arienrhod... este... este... periculoasă, sfârşi el fraza în mod 
stupid. (Tor se întrebă ce anume se temuse să spună, iar 
Moon se încruntă puţin). Are paznici prin tot palatul, şi dacă 
te prinde încercând să te strecori între ea şi Starbuck... la 
naiba, te va opri! Cum dracu te duci: să-l cauţi? Nu poţi 
merge acolo întrebând pur şi simplu cine l-a văzut! 

— De ce să nu poată? rânji Herne. Are cea mai bună 
deghizare pe care şi-ar dori-o cineva, chipul Reginei. Poate 
face orice şi nimeni n-o va lua la întrebări. 

— Dar ce face adevărata Regină? întrebă Tor. 

— Dacă alegi momentul corect, va primi atunci vizita 
înalţilor lorzi ai Hegemoniei. lar eu am obiectul care te va 
face să fii perfectă în rol. 

— Care-i ăsta? înaintă Moon, strălucind de speranţă. 
Gundhalinu aruncă o privire ucigătoare către Herne. 

Totuşi căutătura insistentă a acestuia nu o părăsi nici un 
pic, îi examină încet trupul din tălpi până în creştet. Tor 


simţi cum între polii opuşi din interiorul trupului lui se 
acumulează o încărcătură statică. 

— Petrece o oră cu mine Arienrhod şi obiectul acela îţi 
aparţine. 

Moon îngheţă. Gundhalinu înjură şi se repezi înainte. 

— Şi mă rog frumos ce-ai să faci, Starbuck? se băgă Tor în 
discuţie. Ai s-o înveţi să joace cărţi? 

Herne se răsuci către ea. Când văzu ce se-ntâmplase pe 
faţa lui, Tor simţi pentru el mai multă milă decât oricând. 

— În numele zeilor, Herne... măcar o dată în viaţa ta nu fi 
grosolan! Fă ceva ca să dovedeşti că meriţi să fii viu. 

Partea de sus a corpului bărbatului se înfioră de o emoție 
interiorizată, pe care ea o văzu destrămându-se treptat. 

— Acolo înăuntru, vorbi Herne, arătând către dulap. 
Deschide-l. 

Moon se duse la dulap şi-i deschise uşa. Tor văzu haine, 
droguri, cutii pe jumătate goale şi un raft pe care se afla 
doar un mic obiect negru. 

— Ăla-i. Adu-l aici. 

Sibila i-l înmână cu precauţie, ţinându-se la distanţă. 
Herne îl ţinu în palmă aproape ca şi cum ar fi fost însufleţit, 
mângâindu-i suprafeţele cu degete nesigure. Atinse o 
proeminenţă strălucitoare, apoi alta şi încă una. În tăcerea 
încăperii strâmte răsunară puternic trei note distincte. 

— Ce comandă e asta? întrebă Gundhalinu. 

— Vântul. Herne îşi ridică ochii, privindu-i cu o mândrie 
sfidătoare. Sala Vânturilor din palatul lui Arienrhod. Acum 
doar ea mai are un aparat asemănător. În acest mod, vei fi 
capabilă să pătrunzi în inima palatului fără ca să fii 
suspectată. Te voi învăţă cum să foloseşti cutia şi unde să-l 
cauţi pe Starbuck. 

— Şi ce doreşti în schimb? întrebă Moon cu blândeţe. 
Mâinile ei fremătau de dorinţa de a ţine din nou cutia în 
mână. 

— Fără glumă, se strâmbă Herne. Este a ta de drept... şi 
când oare am putut eu să-ţi refuz ceva oe ţi-ai dorit? Sau 


să-ţi bag ceva pe gât dacă tu n-ai fi dorit-o... 

„Zei, el chiar crede că este Regina”. Tor clătină din cap. 

Însă în ochii falsei Regine se strecură o urmă de simpatie 
şi ea rosti cu calm: 

— Dacă există ceva... orice altceva îţi pot da... 

Herne îşi fixă picioarele atrofiate. 

— Nici o fiinţă umană nu-mi poate dărui asta. 

— Uite ce-i, interveni Tor, dacă te duci la palat nu poţi 
merge îmbrăcată de parcă ai fi strânsă de pe drumuri. Vino 
ou mine, am să-ţi caut câteva boarfe mai regale, sau, mă 
TOg, ceva care să le-acopere pe-astea. 

— Moon, nu te poţi duce la palat! îţi interzic! 

Gundhalinu îi blocă drumul când sibila se întoarse ca să 
iasă. 

— BZ, trebuie să mă duc. Trebuie, accentuă ea întâlnindu-i 
căutătura încăpăţânată. 

— Îţi pierzi vremea... îţi rişti... sufletul, dacă te duci acolo. 
EI a devenit un depravat, lasă-l în pace, uită-l! Gundhalinu 
întinse mâinile către fată. Măcar de data asta ascultă-mă! 
Eşti obsedată de un vis, de un coşmar... trezeşte-te, în 
numele zeilor! Crede-mă, nu-ţi cer să faci asta din egoism, 
Moon. Eşti singura făptură la care ţin pe lumea asta - 
siguranţa ta... 

Moon clătină din cap, privind în altă parte. 

— Nu încerca să mă opreşti, BZ, pentru că nu poţi. 

Trecu pe lângă el iar polițistul nu schiţă nici un gest s-o 
reţină. Tor o conduse afară din cameră. 

Gundhalinu rămase privind în urma ei, şi-şi încheie haina 
simțind un fior neaşteptat, era conştient de ochii lui Herne 
sfredelindu-i ceafa, dar n-avea putere să se întoarcă şi să-i 
înfrunte. 

— Ştii adevărul despre ea, nu-i aşa? îl zgândări vocea lui 
Herne. Ştii că ele sunt la fel: Arienrhod şi ea. 

— Nu sunt la fel! se întoarse Gundhalinu, rănit de propria-i 
cunoaştere vinovată. 

Herne zâmbi când îi citi răspunsul oglindit în ochi. 


— Asta mi-am imaginat şi eu. E clonă Reginei, altceva nu 
poate să fie. 

— Eşti sigur? întrebase în mod reflex, nici măcar 
neintenţionând asta. 

Celălalt ridică din umeri. 

— Doar Arienrhod poate fi sigură. Eu însă am bănuielile 
mele. Nu e fiica ei, ia cu regularitate apa vieţii. Şi n-ar lăsa 
niciodată un bărbat să aibă un asemenea ascendent asupra 
ei. 

— Apa vieţii te face... steril? clipi Gundhalinu, luat prin 
surprindere. 

— Cât timp o foloseşti... sau poate veşnic, după o sută 
cincizeci de ani. Cine ştie? Ironia soartei, nu-i aşa? Te face şi 
greu de tămăduit, ba chiar a ucis câţiva oameni. Herne 
chicoti, încântat de idee. Pe unii îi face s-o ia razna puţin, 
„denaturarea personalităţii”, sau altă aiureală de genul 
ăsta. Oricum, aşa pretind cei care se vaită cei care nu o au. 
Puterea te deformează, nu drogul. Ce simţi când n-o ai, 
Gundhalinu-eshkrad? 

Polițistul îl ignoră, obsedat de o imagine a lui Sparks 
Dawntreader purtând o cască împodobită cu ţepi. 

— Herne, dă-mi cutia de comandă! N-o s-o trimiţi pe Moon 
în vizuina aia de şarpe! 

Fostul Starbuck făcu un gest şi în mâna lui apăru brusc un 
tranchilizator. 

— Stai aşa, Albastrule! Să presupunem că te sprijini de 
perete, în cazul în care nu vrei într-adevăr ceea ce-mi ceri. 

Gundhalinu se retrase, uitând de propriul pistol uitat la 
şold şi atârnând ca plumbul pe sub haină. Se rezemă de 
perete şi tuşi chinuitor, până când capul începu să i se 
învârtească. 

— Ai ceva împotrivă... dacă m-aşez? Alunecă în jos de-a 
lungul peretelui, fără să mai aştepte vreun răspuns, şi se 
aşeză pe podea. 

— Ar trebui să consulţi un medic, zise Herne fără 
compătimire. Când un Tehnician se aşează pe podea, e 


aproape mort. 

— Nu pot. Gundhalinu trase de haină ca s-o deschidă, 
simțind deodată că-i este prea cald. „Nu până când nu se 
termină asta”. 

— Vrei să spui că te urmăresc şi pe tine. (Sună ca o 
afirmaţie, nu ca o întrebare). Toţi vechii tăi camarazi, 
adevărații Albaştri. Fugi împreună cu o lubitoare a Mamei, 
care e proscrisă, n-ai nici un prieten pe lumea asta, ţi-ai 
azvârlit ia gunoi munca şi poziţia în societate şi şi ţi-ai târât 
prin mocirlă onoarea de aristocrat. Toate astea pentru 
dragoste... 

Cu obrajii înflăcăraţi Gundhalinu se uită la el şi deschise 
guras. 

— Pot şi eu să adun unu şi cu unu, rânji Herne, picurând 
vitriol în vorbe. Sunt un Kharemoughi. Clătină din cap, 
sprijinindu-se iarăşi într-un cot. Ea te-a prins cu adevărat, 
băiete... Ce ţi-a promis? Trupul ei? 

— Nimic, mekru! 

— Nimic? pufni Herne. Eşti un neghiob mai mare decât am 
crezut. 

— "Tot ceea ce mi s-a-ntâmplat mi-am făcut singur. BZ se 
îndreptă de spate, luptându-se din răsputeri cu mânia, cu 
adevărul supărător care-l irita. A fost hotărârea mea - am 
acceptat consecinţele unui act raţional. 

Ologul izbucni în râs. 

— Sigur, ea te poate face să crezi asta! Aceasta-i puterea 
ei. Te-ar puţea face să crezi că poţi respira în vid. Are multă 
minte, nu-i aşa, raţionalule cu creier şters... O vrei atât de 
mult încât nimic altceva nu mai contează. E o deportată, o 
poţi avea la degetul tău mic. Şi tu, în schimb, o ajuţi să-şi 
găsească alt iubit! Zeilor, asta o pune la pământ până şi pe 
Arienrhod. Ele vor acelaşi bărbat; singurul pe care-l vor 
dori îndeajuns ca să ajungă să se auto-deteste. Incestul 
fundamental. Dacă nici asta nu-i o dovadă suficientă că sunt 
la fel... la dracu cu tot! 


Se aplecă în faţă, împletindu-şi degetele prin ochiurile 
plasei ce-i ţineau picioarele ca într-o colivie. 

Gundhalinu simţi cum dezgustul i se ridică în gât. 

— La asta mă şi aşteptam de la tine, că vei târi totul la 
nivelul tău şi-l vei mânji cu noroi. Eşti incapabil de ceva mai 
bun. Sau măcar să înţelegi ceea ce înjoseşti şi distrugi. 

— De unde ştii tu asta? îşi ridică Herne capul. 

Albastrul se încruntă. 

— Pentru că nu poţi înţelege de ce ţin la Moon mai mult 
decât la mine însumi. Pentru că nu poţi să simţi ce-i cu ea... 
Închise ochii, aducându-şi aminte. Da, m-a făcut s-o iubesc, 
dar nu în mod intenţionat. Moon ia, dăruind... aici e toată 
diferenţa. 

Herne ţinu în sus, ca pe-o provocare, cutia de comandă. 

— De ce oare crezi că i-o dau? 

— Din răzbunare. 

Celălalt cobori ochii 

— Nici o clonă nu este o copie perfectă a originalului. Nici 
chiar gemenii identici nu-s la fel, iar ei nu sunt creaţi de un 
intermediar. Controlul clonării nu e câtuşi de puţin aşa de 
precis, deci tot ceea ce vei obţine va fi o re-creare 
imperfectă. 

— O copie cu defecte, sublinie crud Herne. 

— Da, strânse din buze Gundhalinu. Dar de ce n-ar putea 
ea să fie mai bună tocmai pentru că s-a schimbat, pierdut 
sau câştigat ceva în mod necugetat? 

Herne păru să ia în considerare această posibilitate. 

— Poate... Dacă eşti atât de sigur că Moon nu-i la fel, de ce 
nu-i spui adevărul? 

— Am încercat, clătină din cap Gundhalinu. Îşi privi 
încheieturiie şi urmări cicatricile cu degete nesimţitoare. 
Cum i-aş puţea spune aşa ceva? 

— Sinucidere ratată, şopti Herne. 

Polițistul încremeni, apoi se ridică în genunchi, dar văzu că 
Herne nu încerca să-l necăjească. 


— Ea te-a împins la aşa ceva? continuă fostul Starbuck, cu 
o curiozitate lipsită de maliţie. Trase de protezele sate 
precum un harpist de coarde. 

— Nu, răspunse Gundhalinu, lăsându-se iar în jos. M-a 
făcut să înţeleg că ar putea exista anumite motive ca să 
continui să trăiesc. (Îl încercă un sentiment bizar că nu i se 
părea deloc ciudat să-i spună toate astea unui Neclasificat, 
şi încă stând aşezat pe podea într-un bordel). În toată viaţa 
nu mi-am închipuit că e posibil să trăieşti fără o armură 
intactă a onoarei. Şi totuşi iată-mă, gol în faţa universului. 
Doare, doare ca naiba, dar asta poate pentru că acum simt 
totul cu mai multă claritate. „Şi cu toate astea nu ştiu dacă 
vreau să fie aşa sau nu”. 

— O să te obişnuieşti, replică acru Herne. Ştii, niciodată n- 
am putut fi capabil să-mi imaginez în vreun fel chestia asta 
- cum oare înghiţiţi voi, Tehnicienii, otravă, ori de câte ori 
viaţa vă dă o lovitură sub centură. Ai fi dat ortu' popii de-o 
sută de ori pân-acum dacă mi-ai fi trecut prin-nainte... ce, 
vorbesc de-o mie de ori! 

— Ai dreptate, se înfioră Gundhalinu, la ideea de a fi prins 
în interiorul minţii lui Herne. Zeilor, asta ar fi o soartă mai 
groaznică decât moartea! 

Herne îl privi cu un dispreţ rece, cu duşmănia nemiloasă a 
jumătate din poporul planetei sale, până când simţi că 
aroganţa i se fărâmă, şi atunci îşi mută privirea insistentă. 

— Da. „Moartea înaintea dezonoarei” este privilegiul 
omului bogat. La fel ca şi apa vieţii... „Dar nimeni nu posedă 
cu adevărat Viaţa sau Moartea”. 

— Obişnuiam să cred că nu există nimic mai important 
pentru mine decât viaţa mea, că nu există nimic care să mă 
poată face să înţeleg fiinţele fără voinţă ca tine care aruncă 
totul la gunoi, zise Heme. Supravieţuirea era lucrul cel mai 
important, nu conta cum supravieţuiai... 

— Era? Polițistul îşi sprijini capul de perete, prinzând 
înţelesul timpului trecut al verbului. Absent, pipăi cu limba 
locul unde odată fusese un dinte. Urmări privirea lui Herne 


care cobori pe exoscheletul ce-i acoperea partea inferioară 
a trupului, dându-şi seama de tot ceea ce implica această 
pierdere, tot ceea ce făcuse din Herne un bărbat în proprii 
lui ochi, în ochii lumii căreia îi aparţinea. 

— Să ştii că nu trebuie să rămâi aici. Ai putea merge pe 
Kharemough ca să-ţi pui la punct tot ce nu e-n regulă. 

— După cinci ani? se înălţă vocea lui Heme, pregătită cu 
toate argumentele, cu toate răspunsurile pe care le 
revăzuse probabil la nesfârşit în mintea sa. Nimeni nu are 
atâţia bani. Eu sunt al dracului de sigur că n-am... n-am nici 
măcar îndeajuns ca să ies din scuipătoarea asta blestemată! 

— Du-te la autorităţi. Ele n-au să abandoneze nici un 
extraplanetar care nu vrea să rămână. 

— Mada, sigur. Herne... Herne trase o sticlă de sub pat, îi 
desfăcu dopul şi bău fără să-i ofere şi lui Gundhalinu. Ai 
idee, Albăstruie, câte capete de acuzare au fost emise 
împotriva mea pe planeta natală? Şi în multe alte locuri? 
Eşti nebun dacă-ţi închipui c-o să asud pentru tot restul 
vieţii în,vreun lagăr penitenciar. 

Bău din nou, cu sete. 

— Atunci se pare că nu ai prea multe opţiuni de ales. „Şi 
probabil că nu meriţi niciuna”. Simţi totuşi o neaşteptată 
împunsătură de empatie. „Pe sfinţii străbuni... dar dacă m- 
aş fi născut în trupul lui, şi el într-al meu...” Îmi pare... rău. 

— Iţi pare... Herne se şterse la gură. Dar cum rămâne cu 
tine, ai să te întorci, să-i laşi să te scoată din poliţie şi să te 
azvârle în închisoare pentru asta? Nu! Pe naiba, nu, 
probabil că o să pledezi pentru nebunie, o crimă pasională, 
ai făcut-o din dragoste. lubirea... iubirea e o boală! Mâna îi 
tremura pe gâtul sticlei. 

„Moarte dacă iubeşti o sibilă... moarte dacă n-o iubeşti”. 
Gundhalinu îşi făcu de lucru cu tusea, amânând necesitatea 
de a da un răspuns. „Ce-o să fac? Nu ştiu.” Viitorul i se 
deschidea înainte ca o mare infinită. 

— Întreabă-mă mâine... auzind că cineva intră în cameră, 
aruncă o privire către uşă, era Persefona, urmată de o 


siluetă învăluită în mantie şi cu glugă pe cap. 

— Moon? Gundhalinu se ridică în genunchi şi se împinse în 
sus rezemându-se de zid, holbându-se. 

Moon se afla înaintea lui, cu faţa subtil modificată de arta 
cosmeticii, nu fusese machiată cu vulgaritatea Persefonei, ci 
trăsăturile îi fuseseră accentuate, dând la iveală o 
frumuseţe luminoasă, sidefie, ce orbea amintirea lui despre 
chipul, palid şi simplu al unei băştinaşe din provincie. Părul 
ei, ridicat în coc, era prins într-o reţea de panglici argintii 
întreţesute cu mărgele aurii, formând desene pe care ochii 
săi nu le puteau urmări. Tor trase pelerina de pe umerii 
sibilei, descoperind o rochie lungă de culoarea mierii care-i 
flutura de-a lungul trupului precum o păşune cu ierburi 
ondulate de vânt; aceasta se lipea de ea peste tot fără să 
creeze această impresie, revărsându-se dintr-un corsaj de 
dantelă ivoriu ce se topea senzual în pielea ei. Gulerul făcut 
dintr-o împletitură opalescentă de mărgele îi ascundea 
semnul tainic de pe gât. 

Polițistul râmase în picioare, fără grai şi o privi cum radia 
de strălucire. 

— BZ, eu... Se întrerupse brusc, luându-şi ochii de la 
privirea lui insistentă căreia îi descifră înţelesul. 

— Dosmna mea... Bărbatul îi luă mâna precum un lord 
stelar al Vechiului Imperiu, se înclină deasupra ei şi i-o 
atinse scurt cu fruntea. „Şi regină în fiece amănunt”. 
Înaintea ta, cu bucurie aş îngenunchea. 

Moon zâmbi încântată, neînţelegând, era propriul ci 
zâmbet, nu cel al lui Arienrhod. 

— Ce crezi Herne? radie de bucurie Persefone, ducând 
sub braţ tunica de nomad a sibilei. Oare va trece? 

— Tu ai aranjat-o aşa? întrebă Herne. 

Tor ridică dintr-un umăr cu modestie. 

— Păi... Pollux mi-a dat o mână de ajutor. Pentru o maşină, 
are gusturi bune. 

— Lui Arienrhod nu-i place culoarea aia. Herne puse sticla 
pe podea. Dar va trece... O, zei, da... va trece! Vino-ncoace, 


Maiestate, întinse el mâinile. 

Gundhalinu se încruntă, păstră în continuare mâna lui 
Moon într-a lui şi simţi cum strângerea se întăreşte când 
fata se uită la Herne. 

— Nu-i spune aşa, interveni cu glas tăios. 

— Mai bine s-ar obişnui să fie numită astfel. La naiba, n-am 
să-ţi fac nici un rău! Nici măcar n-am să te ating. Herne îşi 
lăsă braţele în jos. Lasă-mă doar să te privesc un pic. 

Moon dădu drumul iui Gundhalinu, şi veni în faţa fostului 
Starbuck. Se răsuci, nesigură din cauza fustei lungi, dar 
fără s-o mai deranjeze privirea bărbatului. Acesta o devora 
pur şi simplu, o mistuia din priviri, dar ea îşi păstra 
demnitatea calmă, lipsită de dezaprobare, nu suportând, ci 
permiţând. De-a lungul acelui moment nesfârşit, 
Gundhalinu o urmărea cum se uita la Herne, simțind nişte 
trăiri imposibil de analizat. Se încordă când îi văzu pe 
Herne ridicându-se brusc în picioare, legănându-se... 
râmase pe loc în timp ce Herne, scârţâind, se lăsă cu 
stângăcie într-un genunchi înaintea sibilei. 

— Arienrhod... 

Murmură ceva, imposibil de auzit de alte urechi decât ale 
ei. Gundhalinu se uită iute înspre Persefona; ochii ei cu 
pleoape pictate se deschiseră mari, răspunzând propriei lui 
uimiri. Femeia roti un deget în jurul tâmplei şi clătină din 
cap. 

— Ştiu, Starbuck..., încuviinţă Moon, ascunzându-şi mila. 
Cu un gest prea puţin regal, îl ajută să se urce iarăşi în pat. 

Amintindu-şi deodată că mai erau şi alţii în jur, faţa lui 
Herne se înăspri din nou. 

— Greşeala ta, Dawntreader... când eram la pământ, 
trebuia să mă loveşti. Arienrhod îi urăşte pe cei care pierd. 
(Se rezemă cu o plăcere masochistă de cuvântul ce-l rănea 
ca un pinten vârât în burtă). Acum ascultă cu atenţie, şi am 
să-ţi povestesc şi restul. 

— Continui s-o ajuţi în încercarea ei? se răsti indignat 
Gundhalinu. 


Herne zâmbi enigmatic. 

— Prada este cel mai în siguranţă la uşa vânătorului”. Ar 
trebui să ştii asta, Albastrule. 

Moon se întoarse, prinsă la mijloc între două expresii. „Sau 
pur şi simplu ţi-e teamă s-o refuzi?” oftă Gundhalinu; 
răsuflarea adâncă îi străfulgeră o durere prin piept. 

— Atunci aşa va fi pentru că eu sunt uşierul, zâmbi Moon, 
şi asta fu tot ce putu el să vadă. 

— Of, spatele ăsta care mă doare! 

Tor se întinse cât putu în intimitatea oferită de cămara 
cazinoului. Cuvintele ricoşară din pereţi; în odăiţă nu mai 
existau aproape nici un fel de provizii, iar patro-nii se 
străduiau din răsputeri să termine treaba. Haide, Pollux, 
vino şi trage-mi de containerul ăsta ultim cu tlaloc până nu 
li se înnegresc limbile. Căscă, simțind în urechi ecoul 
trosnetului fălcilor. Cred că am luat-o razna în cele din 
urmă. 

— Cum spui tu, lor. 

Pollux se mişcă impasibil de-a curmezişul încăperii, 
urmărind indicaţia precum un dulău credincios. 

Ea chicoti, ameţită de epuizare. 

— Jur că faci asta dinadins! Nu-i aşa? Poţi să-mi spui... 

— Cum spui tu, lor. Pollux prinse lada. 

Gura femeii se deschise, iar emoţiile se prăbuşiră în 
avalanşă din înălţimi. 

— Of, la naiba, Polty... oare-o să mă fac fără tine? O să-mi 
fie cu adevărat dor de tine, bucată, unsuroasă de fier vechi 
ce eşti. 

Îşi îndreptă peruca. Există doar două lucruri pe care 
Oyarzabal le poate face pentru mine şi tu nu poţi, şi odată 
plecată de pe pietroiul ăsta mai rămâne unul singur de 
„rezolvat - iar p-ăla îl pot obţine de la orice bărbat. Nu-i de 
mirare că-i gelos pe mine. 

Rase posac. Oyarzabal îi spusese că o va lua de soţie doar 
dacă mai întâi se descotorosea de Pollux. Acceptase 
condiţia, dar simţise încă o za în lanţul cu care bărbatul o 


transforma într-o sclavă. „E1 vrea ceea ce sunt eu... atunci 
de ce oare încearcă să schimbe acest lucru?” Îşi mototoli 
peruca, apoi o puse iarăşi. 

— Oricum, la naiba, cine o să mă ţină pe mine curată şi 
frumoasă? Să cari lăzi şi să transformi Văratice mâncătoare 
de peşte în regine şi totul într-o zi! Nu ţi-ai pus niciodată 
întrebări despre tine, Pollux? Poţi într-adevăr să faci toate 
astea şi să nu te-ntrebi cum, sau de ce? îl târi după ea 
înapoi de-a curmezişul încăperii, bombănind, sau dacă 
puştoaica urmează să-l salveze pe iubitul ei din mâinile 
Reginei, sau dacă e nebună pentru că vrea în orice condiţii 
un necopt la minte precum Sparks Dawntreader? 

Capul fără chip al lui Pollux o privi cu o imitație de de 
atenţie, dar nu zise nimic. 

— Aah..., scutură femeia din mână în direcţia lui. Cred că- 
ntr-adevăr m-am prostit de tot. Tu nici măcar nu ştii că sunt 
aici, cum o să-ţi pese câtuşi de puţin când n-o să mai fiu? 
Sau de ce trebuie să-mi fac probleme? Lovi cu ciudă o cutie 
goală de carton aflată în calea ei. Când termini treaba asta 
întoarce-te şi ia ultimul butoiaş din seva fermentată şi du-l 
sus pentru Herne. „Pentru Starbuck. Vechiul Starbuck, şi 
Noul Starbuck; îi cunosc pe-amândoi. Şi pe sora geamănă a 
Reginei. Slavă zeilor că plec în curând din Carbuncle... 
Înainte să mă-ntâlnesc pe mine însămi mergând cu spatele 
înapoi.” 

Ajungând la uşă, auzi voci venind din camera aflată de 
cealaltă parie a coridorului, singura cu o uşă fără doar şi 
poate la fel de sigură ca şi cea de la trezoreria Băncii din 
Portul Nou, singura pe care n-o văzuse niciodată descuiată. 
Acum însă încuietorile electronice afişau lumina verde, uşa 
stătea nepăzită şi chiar uşor întredeschisă, iar Tor, 
recunoscu una din voci ca fiind a lui Oyarzabal. Pollux se 
îndepărta zdrăngănind la capătul holului, ducându-se 
nepăsător către cazinou, pe negândite, femeia traversă 
culoarul şi împinse uşa deschizând-o larg. 


Vreo şase capete se întoarseră s-o privească, şase bărbaţi, 
extraplanetar! Pe trei îi recunoscu imediat ca fiind 
locotenenţii Sursei; Oyarzabal veni înspre ea, dovedind cu 
fiecare mişcare a trupului iritarea şi uşoara panică pe care 
le simţea. 

— Ţi-am spus să asiguri uşa aia! mârâi ucigător unul 
dintre străini. 

— E-n ordine... ea conduce localul, ştie tot, ripostă 
Oyarzabal. Ce dracu faci aici? adăugă el în şoaptă. 

Tor îşi aruncă mâinile de după gâtul lui şi-i înăbuşi 
protestele sub un sărut pasional. 

— Sunt flămândă după bărbatul meu, asta-i tot. „Şi dacă 
există vreun lucru la care nu pot rezista, ăla e o uşă 
încuiată.” 

— La naiba, Persefona! se trase el într-o parte. Nu acum! 
Avem de aranjat o treabă importantă pentru Sursă, aici în 
oraş. Mai târziu am să... 

— Ceva pentru Regină? 

El îi mângâie uşor antebraţele dezgolit. 

— Cum de ştii asta? 

„La Noroc!” 

— Păi. tocmai ai zis că eu ştiu totul. Se strâmbă uşor către 
el. Nu vreau să te fac mincinos. Azi l-am zărit pe Starbuck 
când a venit s-o vadă pe Sursă, şi mi-am imaginat că trebuie 
să-l fi trimis Regina. 

După expresia bărbatului, îşi dădu seama că mai înscrisese 
un punct în favoarea sa. 

— Tu ştii şi cine-i Starbuck? 

— Sigur, doar sunt o lernatică, nu-i aşa? Şi rezolv afacerile 
Sursei, exact ca şi tine. Îl privi cu neruşinare în ochi. Deci 
care-i restul chestiunii? Ce mai cumpără Regina, ultima ei 
surpriză pentru petrecerea de adio? Mie îmi poţi spune, 
sunt aproape ca şi soţia ta. 

În pantofii ei cu talpa groasă, era mai înaltă, decât 
Oyarzabal şi putea privi peste umărul lui la grupul de 
bărbaţi care gesticulau în jurul mesei goale. Pricepu că 


încăperea era de fapt un laborator complet echipat. 
Întotdeauna se întrebase cum de izbutea Sursa să aibă la 
dispoziţie o varietate atât de mare de plăceri ilegale, chiar 
şir atunci când nu le puteau obţine de la furnizorii 
obişnuiţi... Pe suprafaţa fără nici o fisură a mesei se găsea o 
singură ladă grea. Pe capac şi pe părţile laterale era 
inscripţionat: „ATENŢIE” şi trifoiul ţepos al sibililor. Simţi 
cum începe s-o furnice pielea. 

— Pai, mda ai putea spune că, într-o oarecare măsură, e 
vorba de o surpriză pentru Văratici, rânji bărbatul. Dar nu 
trebuie să-ţi plictiseşti cu aşa ceva căpşorul tău drăguţ. [i-ai 
făcut treabă ta, şi oricum ai să pleci cu mine de pe planetă. 
Nu-ţi pasă ce se-ntâmplă aici după ce pleci, nu-i aşa? 

Ea se răsuci stânjenită sub strâsoarea braţelor lui. 

— Ce vrei să spui?... Hei, de ce există un semn sibil pe 
cutia aia? Asta înseamnă,. „contaminare!” Contaminare 
biologică? Se încruntă când reuşi să desluşească scrisul mai 
mărunt. Ce e-n aia... bacterii? Boală, otravă? ridică ea 
glasul. 

— Hei, nu taci odată? Vorbeşte mai încet..., o scutură el 
brutal. 

— Ce ai de gând să faci? 'Tor se zbătu, tot mai panicată 
acum. O să omori oameni! O să-i omori pe cei din neamul 
meu! 

— Fir-ar să fie, Perse, numai pe Văratici! Nu pe lernatici, 
ei vor fi în siguranţă - aşa vrea Regina. 

— Nu, minţi! Chestia asta o să-i omoare şi pe lernatici, 
Regina n-o să te lase să ne omori! Eşti nebun, Oyar, dă-mi 
drumu'! Pollux, ajută-mă, Pollux... 

Ceilalţi bărbaţi se ridicară de la masă, venind către ea, 
prizonieră în mâinile grele ale lui Oyarzabal. Disperată, 
ridică un genunchi, el se îndoi de mijloc cu un urlet de 
durere şi Tor fu liberă să... 

Raza tranchilizatorului o prinse din urmă şi Tor căzu peste 
uşă, închizând-o, atunci când alunecă neajutorată pe podea. 

— BZ, mai bine mă aştepţi aici. 


Moon se opri la intrarea în palat, locul de unde pornea 
strada din Carbuncle. Se făcuse din nou noapte dincolo de 
zidurile de furtună ale oraşului, dar aici încă mai erau 
cheflii care râdeau şi dansau, muzicanți care cântau. 
Oamenii din capătul de sus al Străzii erau mai scânteietori 
şi mai exotici, acoperiţi cu pietre preţioase, poleiţi cu pudră 
de aur; splendorile importate de pe şase planete se 
întreceau între ele s-o uimească. Imitaţia ei regală părea 
aproape lipsită de strălucire, aşa că şi-o păstră ascunsă sub 
mantie ca şi chipul. Straiele uzate ale Albastrului erau într- 
un mod mult mai grotesc nelalocul lor acolo, dar el se agăța 
de uniformă cu o încăpățânare neraţională. 

— Nu te las să intri acolo fără mine, clatină din cap 
bărbatul, găâfâind în urma urcuşului de-a lungul spiralei, 
până la capătul Străzii. Regina... 

— Eu sunt Regina, îl privi cu un dispreţ batjocoritor Moon. 
Ai grijă cum vorbeşti, Inspectore... Clătină din cap, 
încercând zadarnic să pară capricioasă, fără însă a obţine 
nici o reacţie. BZ, cum aş putea să justific prezenţa ta, 
acolo, înăuntru? 

Aruncă o privire în direcţia intrării păzite a palatului şi-şi 
simţi pieptul strângându-se de teamă. 

— Le am pe-astea. Întinse legitimaţia şi tranchilizatorul. 
Mă fac să arăt mult mai regulamentar, adăugă el încheind 
gulerul hainei. 

— Nu. Sibila simţi apăsarea din piept devenind mai 
dureroasă. BZ, eu merg în palat ca să-l găsesc pe Sparks. 
Când ochii lui căprui, umbriţi, încercară să-şi furişeze 
privirea în altă parte, ea îi sili să se uite mai departe într-ai 
ei. Indiferent ce se întâmplă, trebuie să fac singură treaba 
asta! N-o pot face... „în faţa unui alt iubit.” Gura îi tremura. 

— Ştiu asta. lar eu... eu n-aş putea să mă uit la ceea ce se 
va petrece. Moon, crede-mă, doresc pentru tine tot ceea ce 
e mai bun. Aş vrea ca, indiferent ce se va întâmpla, să fie 
ceva care te va face fericită. Dar le naiba, asta nu... 
simplifică lucrurile. 


— Le complică, încuviinţă ea. Le complică teribil. 

— Intrarea... lasă-mă să te duc măcar pân-acolo. Dacă n-o 
să ai ceva care să semene a escortă, paznicii o să pună 
întrebări. lar eu am să rămân aici, la capătul Străzii, până 
când ai să ieşi de-acolo... sau până voi afla motivul pentru 
care nu apari. 

Fata aprobă din nou din cap, neîncercând să-i ofere un 
răspuns. Ocoliră vârtejul dansatorilor şi Moon simţi 
speranţele şi regretele absorbite de vâltoarea previziunilor 
agonizante... Tu eşti Regina, fii Regina, nu mai tremura!” 
Se apropiară şi ea îşi ţinu răsuflarea când gărzile postate în 
fâţa uşilor masive îşi concentrară privirile asupra lor. 
Paznicii purtau tranchilizatoare. Aşa cum prevăzuse 
Gundhalinu. „O, Doamnă, mă auzi?” Moon îşi aminti că 
acum n-o mai conducea zeiţa, ci doar o maşină; o maşină 
care-i spusese că trebuie să revină pe planetă. 

În momentul în care fu sigură că gărzile o vor lua la 
întrebări, îşi dădu gluga pe spate, purtându-şi capul cu 
semeţie, încercând să creadă ea însăşi ceea ce imita pentru 
a-i face şi pe ei să creadă. 

— Maiestate! Cum aţi... 

Bărbatul din stânga îşi amintii brusc de respectul cuvenit, 
ridicând mâna la piept şi plecând capul. Femeia din dreapta 
făcu şi ea la fel, iar căştile lor în stil extraplanetar străluciră 
albicioase. Uşile imense, înnegrite de vremuri, începură să 
se deschidă. 

— Când expresia de pe faţa ei începu să se destrame, 
Moon se răsuci iute, către figura încordată, plină de un 
respect supus, a lui Gundhalinu... şi doar ea îi putu vedea 
pe chip durerea pierderii. 

— Îţi mulţumesc pentru... colaborare, Inspectore 
Gundhalinu. 

EI îşi plecă rigid fruntea. 

— Plăcerea a fost de partea mea... Maiestate. Dacă o sa 
mai aveţi nevoie de mine, chemaţi-mă, accentuă el fiecare 


cuvânt. Mâinile i se răsuciră în faţă, nesigure; salută apoi şi 
se întoarse pe călcâie, pierzându-se în mulţime. 

„BZlu fu gata să-l strige sibila, dar n-o făcu, căci privi 
iarăşi uşile deschise şi coridorul tainic, strălucitor, dinapoia 
lor, care o ademenea spre capătul călătoriei. Pe lângă ea, 
paznicii azvârliră căutături furişe, la spinarea jerpelită a lui 
Gundhalinu. Moon îşi înfăşură strâns pelerina în jurul 
corpului şi intră în palat. 

Înainta ca o stafie de-a lungul holului pustiu, iar pantofii ei 
uşori falsificau materialitatea pardoselii. Îşi blocase toate 
simţurile, fiindu-i teamă să se oprească, să se piardă în 
cristalina sălbăticie hipnotică a vârfurilor purpurii 
întunecate şi a văilor încărcate de zăpadă, în imaginea 
domeniului larnă din frescele ce împodobeau pereţii 
nesfârşiţi ai coridorului. Treptat însă din faţa ei, simţurile 
încordate, prinseră murmurul Sălii Vânturilor. Strânse 
puternic cutia de comandă pe care i-o dăduse Herne; palma 
îi era umedă şi rece. 

Când fostul Starbuck îi povestise ce urma să găsească în 
acel loc, trupul bărbatului asudase dintr-odată iar mâinile 
începuseră să-i tremure - îi vorbise atunci despre vântul 
ţinut prizonier, despre giganticele forme de nori, şi despre 
singurul fir al cărării ce se întindea pe deasupra Iadului. 
Iadul, pe care el aproape că-l transformase în mormânt 
pentru Sparks; Iadul care îl distusese pe el în schimb... din 
cauza lui Arienrhod. Fiinţa care, pentru a-l salva pe Sparks, 
sfidase propriile ei legi de neintervenţie şi-l lăsase pe Herne 
să devină prizonier într-un trup sfărâmat, în timp ce 
nemiloasa duşmănie din dragoste îi rodea sufletul. 

Moon ajunse la capătul coridorului, acolo unde acesta se 
lărgea brusc - şuvoaiele imense de aer se mişcau fără 
întrerupere gemând deasupra capului ei, fantome palide de 
nori umflându-se şi înfiorându-se sub dezmierdarea unui 
iubit nepământean. Se simţi micşorată şi redusă ca 
importanţă când curgerea îngheţată a aerului din exterior îi 
descoperi intruziunea solitară şi se năpusti flămândă în 


jurul ei, trăgând-o de mantie. Dincolo de pereţi mii şi mii de 
stele se întindeau, albe şi fierbinţi pe forja rumenă a nopţii; 
dar aici nu exista nici o căldură, nici o lumină, cu excepţia 
scânteierii verzi, parcă bântuite de stafii, a puţului de 
întreţinere, larg deschis, de sub ea... şi nu exista nici o milă. 

Înaintă un pas, apoi încă unul, către dâra subţire de 
întuneric absolut, conturată deasupra abisului. „Nu mi-a zis 
c-o să fie întuneric!” Teama o făcu să şovăie, cu degetele 
reproducând felul în care trebuiau apăsate şirurile de 
butoane ale cutiei de comandă, secvenţa de sunete ce, 
pretindea Herne, va deschide prin văzduh un tunel sigur de 
trecere „Oare îi spusese numai minciuni?” Totuşi ea nu era 
obiectul pasiunii chinuitoare a lui Herne, ci doar 
înlocuitorul acestuia Dacă prezenţa ei aici avea vreo 
semnificaţie pentru olog, ea nu putea fi decât cea de 
unealtă î răzbunării sale. 

Mâi făcu un pas, apoi încă unul, până când ajunse 
tremurând la marginea Iadului. Curentul de aer ascendent, 
încărcat de umezeală, o luă prin surprindere îmbrâncind-o 
la loc pe platformă. Odată cu el veni şi mirosul Mării, aroma 
înţepător dulce-acrişoară, cu iz de peşte, de sare şi de stâlpi 
putreziţi în apă. 

— Doamnă! strigă uimită Moon, dar vocea îi fu înghițită de 
vânt. Respirația Mării o suflă iar în spate, împleticindu-i 
picioarele prin poalele lungi ale rochiei cu care nu era 
deprinsă; instinctiv îşi recăpătă echilibrul, precum un 
matelot pe o punte care se înclină un biet marinar, nu o 
Regină. 

Îşi înălţă capul şi văzu acum perdelele fantomatice, 
tremurânde, nu sub forma unor nori capricioşi, de 
necontrolat, ci ca pe nişte pânze, de corabie, umflate fără 
hici o supraveghere de vântul marin. Iar în mâna ei, în cutia 
de mărimea unei palme se aflau cârma şi scota cu care avea 
să menţină drumul pe deasupra acelui puţ al Mării. Tirajele 
ascendente o împinseră înapoi, ca într-un ultim semnal de 
avertisment. 


— Voi porni. Atinse primul buton, auzi prima notă din 
secvenţă şi simţi cum aerul din jurul ei se linişteşte. Apoi cu 
măiestria a o sută de generaţii anterioare, cu iscusinţa unui 
popor care se aventurase pe mare şi în stele, făcu primul 
pas deasupra deschizăturii fără margini şi începu să 
meargă pe punte La fiecare a treia atingere a podeţului, 
suna o notă nouă, măsurându-şi cu grijă fiecare pas, ca să 
nu fie nici prea lung dar nici prea scurt, concentrându-şi 
atenţia în totalitate asupra secvenţei muzicale, asupra 
schemei, asupra ritmului. 

Când trecu peste mijlocul podului, scânteierea verzuie se 
intensifică şi simţi deodată o prezenţă fără nume, o voce 
fără sunet, un ecou dintr-un loc şi-un timp îndepărtat 
cântecul pe care i-l cântase grota sibilă, înaintă tot mai 
încet, până când nu se mai putu mişca deloc; vrăjită de 
frumuseţea neomenească a melodici, înlănţuită de 
momentul pe care-l trăia. Degetele se relaxară pe 
butoanele cutiei de comandă, al cărei ton strident, 
deranjant se făcu tot mai subţire şi păli... O rafală bruscă de 
vânt o trânti în genunchi, iar sunetul propriului ei țipăt 
spulberă magia şi o eliberă de sub influenţa ei. Se ridică din 
nou în picioare, prinzând iarăşi nota de comandă cu 
degetele ce se mişcau îngrozite. Se grăbi, indiferentă la 
panică, însă simțind chemarea cum urca în mintea ei, totuşi 
din ce în ce mai estompată. 

Ajunse la marginea cealaltă a prăpastiei şi plângând în 
hohote, se opri pe pământul ferm ca să-şi tragă răsuflarea, 
uluită şi nemai înțelegând nimic. Acesta nu era un loc al 
alegerii! Cum putuse s-o recunoască?... Îşi scutură capul. 
Simţindu se de parcă trupul îi aparţinea unui străin, 
întoarse spalele abisului şi părăsi Sala Vânturilor. 

Alese un alt cordor, orientându-se după harta palatului pe 
care Herne i-o întipărise adânc în memorie. Începu din nou 
să audă muzică - de data aceasta creată de muritori, 
sunetele unei melodii aparţinând artelor Kharemoughi. Cu 
ochii minţii revăzu grădinile lui Aspundh, splendoarea 


pâlpâitoare a aurorei ce dansa în zori deasupra unui cer de 
catifea. Ajunse la scara largă, acoperită cu covoare, ce suia 
către sala imensă care se întindea pe jumătate din 
suprafaţa etajului următor; se întâlni cu muzica purtată de 
vânt în josul treptelor şi cu doi servitori speriaţi care-şi 
plecară capetele şi grăbiră pasul, trecând pe lângă ea. 

Porni şi ea mai repede, depăşind palierul care permitea 
accesul în marea sală unde, în această seară, Regina oferea 
o recepţie în onoarea Primului Ministru şi a membrilor 
Adunării. Continuă să urce către cel de-al treilea nivel, 
acolo ii spusese Herne, se găseau camerele lui Starbuck, 
ştiind că el probabil încă se afla în sala aglomerată de jos, 
dar fiind conştientă că n-ar fi îndrăznit să intre în locul unde 
însăşi Arienrhod era centrul atenţiei. 

Cu toate acestea când părăsi scara, auzi pe neaşteptate 
muzica atrăgând-o şi descoperi un alcov micuţ, pe jumătate 
ascuns, de unde se putea privi în sala de dedesubt. Se 
întreba dacă reprezenta postul de observaţie al unui 
paznic, dar nu se zărea nicăieri nici un privitor. 
Strecurându-se în vârful picioarelor până la balustrada 
alcovului, aruncă o privire în jos, dincolo de umbre, cu 
pielea înfiorată de convingerea că toţi ochii se vor întoarce 
către ea precum luminile unor reflectoare. 

Pe măsură ce sala se deschise sub privirile ei insistente, 
Moon uită de ea însăşi, rămasă acum ca o insectă minusculă 
în comparaţie cu mulţimea de oaspeţi regali de dedesubt: 
palizi, nobili lernatici şi Kharemoughi cu pielea măslinie se 
amestecau în voie unii cu alţii, spectrul orbitor al 
îmbrăcăminţii lor diminuând contrastul dintre originile 
diferite. Se ospătau, ciugulind de pe mesele din jur, ticsite 
cu cele mai recente creaţii ale artei culinare lernatice, cu 
deliciile eclectice ale bucătăriilor băştinaşe şi 
extraplanetare. Moon înghiţi în sec, simţindu-şi deodată 
gura plină de salivă, şi îşi aminti de masa neîndestulătoare 
pe care o luase cu câteva ore în urmă, la cazinou. Globuri 
faţetate cu oglinzi, suspendate în aer deasupra nivelului 


ochilor ei, se învârteau perpetuu, silenţioase, trimițând 
către mulţime stropi de lumină ce picurau, ca o zăpadă 
argintată. 

Sibila îşi plimbă ochii în toate părţile, observând şi forţele 
de pază ale poliţiei extraplanetare ce staţionau, fără 
ostentaţie, pe perimetrul sălii de recepţie. Se întrebă dacă 
şi Comandanta Poliţiei se afla în această seară aici şi o 
blestemă în gând, amintindu-şi cum îl şfichiuise pe BZ 
spiritul nepotolit de dreptate al acelei femei, şi ce i-ar fi 
putut face ei însăşi şi lui Sparks. O dată crezu că-l zăreşte 
pe Primul Secretar Sirus, dar pierdu chipul întrezărit într- 
un grup de oaspeţi adunaţi pentru un toast. 

Nicăieri însă în vasta sală nu putea vedea o femeie care să 
arate precum o Regină... sau una care să arate ca Moon 
însăşi. De asemenea nicăieri nu zărea un bărbat îmbrăcat în 
negru cu faţa mascată ca un călău... sau un băiat cu părul 
roşu al cărui chip l-ar fi recunoscut oricând, indiferent cât 
de mult s-ar fi schimbat. Oare Sparks se afla aici? Părăsise 
deja sala? Avea să-l găsească în camerele lui? Se retrase de 
lângă balustradă, cu inima bătându-i precum aripile unei 
păsări închise-n colivie. 

— Deci aici erai, rosti înapoia ei o voce de bărbat. Nici 
măcar în seara asta nu te poţi abţine să-ţi spionezi oaspeţii? 
Cuvintele erau bolborosite şi încărcate de o supărătoare 

ostilitate. 

Moon îngheţă, simțind cum se împurpurează de o 
vinovăţie trădătoare. Îşi strânse buzele într-o linie, 
încleştându-şi dinţii şi sperând că roşeaţa ei semăna cu una 
pricinuită de mânie. Ridicându-şi poalele fustei se întoarse, 
ţinând capul în sus. 

— Cum îndrăzneşti să-i vorbeşti... Faldurile rochiei îi 
alunecară printre degetele nesimţitoare. Sparks? şovăi ea. 

— Cine altul? ridică el din umeri şi sughiţă. Umbra 
credincioasă a unui bărbat ce-ţi aparţine, adăugă, 
înclinându-se nesigur pe picioare. 


— Sparks. Îşi ridică mâinile, şi le încleştă ca să şi le 
liniştească, să le oprească de a se întinde către el. Eu sunt. 

El se încruntă, ca şi cum ar fi auzit o glumă nesărată. 

— Sper pe toţi dracii să fie-aşa, Arienrhod, sau n-am băgat 
destulă băutură în mine ca să mă salveze de coşmarurile 
din realitate... 

O examină atent, cu ochii înceţoşaţi, frecându-şi braţele 
prin mânecile despicate ale cămăşii. 

— Nu Arienrhod... Sibila se chinui să elibereze cuvintele. 
Moon! Sparkie, sunt eu, Moon... 

Îl atinse în sfârşit, simţindu-şi braţul străbătut ca de un şoc 
în urma contactului fizic. 

Bărbatul se smuci ca să se elibereze, de parcă atingerea îl 
ardea. 

— Să te ia dracu', Arienrhod! Lasă-mă-n pace. Nu-i deloc 
amuzant, n-a fost niciodată. Se întoarse şi porni pe coridor. 

— Sparks! Moon îl urmă în lumină, luptându-se cu 
închizătoarea colierului. Uită-te la mine. Şiragul de la gât se 
desfăcu în sfârşit şi ea-l prinse în palme. Uită-te la mine! 

EL se întoarce, legănându-se agresiv; fata înălţă mâna 
pentru a-şi atinge gâtul, lăsând uşor capul pe spate. Sparks 
şe apropie, privind-o cu ochii mijiţi - şi ea văzu cum deodată 
îi fuge culoarea din obrajii îmbujoraţi. 

— Nu! O, zei, nu... ea e moartă. lu eşti moartă. Eu te-am 
omorât. 

O arăta cu degetul, dar se acuza pe sine. 

— Nu, Sparks, sunt vie. De data asta îi prinse mâna între 
palmele ei, învingându-i împotrivirea şi şi-o plimbă încet pe 
umăr. Sunt vie! Atinge-mă, crede-mă... Nu m-ai rănit 
niciodată. „Sau chiar dac-ai făcut-o, acum nu-mi mai aduc 
aminte.” 

Mugşchii bărbatului încetară să se mai opună strânsorii 
mâinii ei, palma lui apucă uşor umărul fetei şi alunecă încet 
peste mânecă până la încheietură. Capul i se aplecă. 

— Oh, voi, o mie de zei ai mei... de ce-ar venit aici, Moon? 
De ce? întrebă el cu violenţă, cuprins de durere. 


— Ca să te găsesc. Pentru că aveai nevoie de mine. Pentru 
că eu am nevoie de tine... pentru că te iubesc. Of, te iubesc. 

Îşi lăsă braţele să-l cuprindă şi-şi îngropă faţa în pieptul 
lui. 

— Nu m-atingel!o împinse el cu asprime. Nu m-a-tinge! 

Moon se împiedică şi scutură din cap. 

— Sparks, eu... Se frecă pe faţă şi simţi vag, durerea 
vânătăii din obraz. Fiindcă sunt sibilă? Dar asta n-are nici o 
importanţă.! De-atunci am fost plecată în afara planetei, am 
aflat adevărul despre sibili. N-am să te contaminez. Nu 
trebuie să-ţi fie teamă să m-atingi. Putem să fim împreună 
la fel cum am fost întotdeauna. 

Bărbatul o privi cu ochi mari 

— La fel cum am fost? repeta el neîncrezător. Doar doi 
Văratici simpli, obişnuiţi, duhnind a peşte, cu plasele 
uscându-se la, soare? Ea-i aprobă spusele cu capul, 
şovăielnică, simţindu-şi gâtul cum opune rezistenţă mişcării 
mincinoase. Şi nu trebuie să ma tem că mă vei contamina? 
O clătinare din cap, sinceră. Păi, atunci, ce-ai zice să te 
contaminez eu pe tine? 

Îşi lovi pieptul cu palma desfăcută, silind-o să-l vadă aşa 
cum era, cămaşa din fâşii de satin, de culoarea unor flăcări 
întunecate, care lăsau să se zărească fragmente de piele, 
bijuteriile greie ce-i atârnau precum nişte lanţuri aurite de 
sclav în jurul gâtului şi încheieturilor de la mâini, pantalonii 
strânşi pe picior ce nu lăsau nimic ascuns imaginaţiei lui 
Moon. 

— Eşti... eşti chiar mai frumos decât îmi aduceam aminte. 
Spunea adevărul şi simţi deodată un val de dorinţă care o 
umplu de teamă. 

El ridică o mână, acoperindu-şi ochii. 

— Nu ştii? La naiba, de ce n-ai înţelege! Pe mine m-ai 
văzut pe plaja aia, omorând mersi! Eu sunt Starbuck... nu 
ştii ce-nseamnă asta, ce face din mine? 

— Ştiu, şopti ea, cu vocea frântă. „Un ucigaş... un 
mincinos, un străin”. Sparks, ştiu ce-nseamnă asta, dar nu- 


mi pasă. Se sili să vorbească astfel, deoarece preţul pe 
care-l plătise pentru acest moment era mult prea mare 
doar pentru nişte ruine şi cenuşă. Nu poţi să-ţi dai seama? 
Nu contează pentru mine ce-ai văzut, sau ce-ai făcut, sau 
ce-ai fost... acum că te-am găsit, toate astea nu mai au 
importanţă pentru mine. „Nu mai există timp, sau moarte, 
sau trecut; doar dacă eu am să le las să se strecoare între 
noi.” 

— Nu mai contează? Nu-ţi pasă că am fost cinci ani 
amantul altei femei? Nu-ţi pasă câţi mersi sacri ai Doamnei 
am măcelărit ca să rămân veşnic tânăr alături de ea? N-o 
să-ţi pese când o să afli unde-am fost eu azi cu recolta de la 
ultima noastră Vânătoare, sau ce-o să li se-ntâmple, din 
cauza asta peste câteva ore, neamurilor tale şi-ale mele 
care put a peşte? O înşfăcă de încheietură, răsucindu-i 
braţul. Încă nu are importanţă că eu sunt Starbuck? 

Fata se smuci în mâna lui, pe jumătate dezgustată, pe 
jumătate mânioasă, incapabilă să-i răspundă sau măcar să 
se lupte când el începu s-o tragă în lungul coridorului. 

Ajungând lângă o uşă, Sparks izbi încuietoarea cu palma, o 
lovi ca să se deschidă, apoi o trase pe fată după el în 
cameră. Lumina izbucni puternică, rănind ochii, iar 
bărbatul închise uşa şi o zăvori cu amprenta palmară. Moon 
îşi descoperi propria-i imagine privind-o cu uimire din 
fiecare perete. Se uită în sus pe tavan şi se zări pe ea însăşi 
privind în jos; cobori ochii către picioare, dar mişcarea 
rapidă o făcu să se clatine şi să se rezeme de braţele lui 
Sparks care-o aşteptau. El îi zâmbi, dar nu era surâsul pe 
care ea-l văzuse întotdeauna pe faţa lui şi asta o făcu să 
simtă un fior rece. 

— Sparks... ce este acest loc? 

— Ce crezi tu că este, verişoară? 

O răsuci în braţele sale până când ea putu să vadă patul 
larg din mijlocul camerei. Braţele o cuprinseră mai tare 
când începu să se zvârcolească, cu o mână îi pipăi sânii. 


— A trecut cam mult timp pentru tine, nu-i aşa, dulceaţă? 
Puteam să-ţi spun lucrul ăsta când mă priveai acolo, afară. 
Deci ai bătut atâta drum doar ca să fii iubita lui Starbuck, 
da? Păi, să fie cum ţi-e voia, scumpo... Îşi deschise brusc 
piepţii cămăşii şi Moon văzu cicatricile ca nişte viermi albi 
de-a lungul coastelor lui. 'Te pot sili prin forţă. 

— O, Doamnă, nu... Acoperi cu mâna imaginea lui, 
alungând din faţa ochilor acele cicatrici. 

— Nu? Atunci o s-o facem repede şi simp în modul în care 
sunt obişnuite Văraticele. 

O târî până la pat şi-o azvârli pe el, ţintuind-o acolo cu 
trupul lui. Fata îşi ţinu buzele strânse sub apăsarea 
săruturilor lui grosolane şi îşi înăbuşi un strigăt atunci când 
mâna bărbatului îi pipăi cu brutalitate un sân. 

— N-o să dureze mult, mormăi el, bâjbâind ca să-şi scoată 
pantalonii, dar fără să-şi desprindă ochii de pe chipul ei. 

— Sparks, nu faoe asta! Izbuti să-şi elibereze o mână şi-l 
mângâie pe faţă cu blândeţea disperării. Tu nu vrei să se- 
ntâmple astfel, iar eu nu... 

— Şi-atunci pe toţi dracii, de ce nu te lupţi? (O scutură 
aproape cu sălbăticie). Contaminează-mă, sibilo! 
Dovedeşte-mi că eşti ceva ce eu n-o să pot fi niciodată. 
Loveşte-mă, muşcă-mă, fă-mă să sângerez... fă-mă să- 
nnebunesc! 

— Nu vreau să te rănesc. 

Uitându-se în sus, la faţa din oglinda de pe tavan, la părul 
ca o flacără al lui Sparks, la trupul lui acoperindu-l pe-al ei, 
văzu doar imaginea feţei lui Taryd Roh pierzându-şi minţile 
şi pe a lui Sparks arătând la fe!... „prea uşor, prea uşor!” 
Inspiră zgomotos. 

— Pot! Crede-mă, pot să fac ceva! Pot să te fac să- 
nnebuneşti! Dar nu vreau sa te rănesc! închise ochii şi-şi 
întoarse capul într-o parte, simțind cum greutatea trupului 
bărbatului îi scotea aerul din plămâni. Te-a rănit ea destul 
din cauza mea. 

Ochii lui erau ca un iad: 


— Nu-şi risipi mila asupra mea, sibilo, pentru că nu mai 
poţi să dai înapoi. Îi apucă bărbia cu mâna şi-i întoarse faţa 
către a lui. Eşti cu Starbuck acum, l-ai vrut pe Starbuck, şi 
pe lumea asta nu există nimic mai decăzut decât el. 

De data asta însă privirea lui se frânse sub a ei, şi fata îşi 
dădu seama că şi dacă ar fi vrut să continue ce începuse, 
trupul lui Sparks refuza să-l mai asculte. 

— Îl voiam pe Sparks! Şi l-am găsit. Nu-i nici o coroană de 
spini pe capul tău, nici o glugă neagră,nu-i nici sânge pe 
mâinile tale. Tu nu eşti Starbuck. Nu trebuie să le mai porţi. 

— Nu sunt Sparks! şi nici tu nu eşti chiar Moon! Îşi 
scutură capul, iar fata simţi un fior trecând prin trupurile 
lor. Suntem stafii, ecouri, suflete pierdute prinse în pragul 
iadului, osândiţi să fim aruncaţi în el. Îşi luă mâna de pe 
bărbia ei. 

— Sparks! Te iubesc. Te iubesc. Întotdeauna te-am iubit. 
Crispată toată, murmura cuvintele de iubire cu răsuflarea 
întretăiată ca pe nişte descântece menite să liniştească 
marea Ştiu ce-ai făcut, dar sunt aici. Pentru că te cunosc. şi 
ştiu că aşa trebuia să se-ntâmple Nu m-aş afla aici, dacă n- 
aş crede că putem recupera timpul şi putem îndrepta 
lucrurile care nu merg bine între noi. Dacă nu crezi că-i 
adevărat ce-ţi spun, atunci alungă-mă. Dar înainte de asta, 
priveşte-te pe tine însuti, uită-te în oglindă! Numai tu eşti 
acolo şi doar eu mă, aflu lângă tine. Suntem o imagine reală 
nu un coşmar. 

Privind-o fix, bărbatul se rostogoli şi o eliberă de presiunea 
trupului său 

— Ce ce s-a-ntâmplat cu obrazul tău? Eu ţi-am făcut asta? 

Dând din, cap aprobator, ea înălţă o mână către vânătaia 
rămasă ca o pată galbenă pe fată. 

E] se ridică din pat, cu fata palidă şi lipsită de expresie şi 
se îndreptă către reflecţia ce-l aştepta impasibilă pe perete. 
Palmele îşi atinseră imaginea din oglindă; îşi apăsă fruntea 
pe suprafaţa netedă şi Moon văzu cum trupul i se 
încordează ca un arc răsucit. 


— Sparks... 

Bărbatul îşi strânse pumnii şi izbi cu putere în oglindă, 
împrăştiindu-şi imaginea pe podea, într-o grindină de 
cioburi zornăitoare. Făcu un pas înapoi şi se-ntoarse... fata 
zări sângele prelingându-i-se în jos pe mâini precum nişte 
fulgere în zigzag. 

Se sculă din pat şi veni lângă el, luându-i mâinile într-ale ei 
şi oprind sângele din rană. 

— Nu, las-o! Dă-i pace, las-o să sângereze! spuse el 
înverşunat, aproape cu veselie. Sibila ridică privirile 
îngrozită, dar el clătină din cap: Nu vezi? Sunt viu! Sunt 
viu, Moon... 

Scoase un sunet ce părea râs, dar nu erai chiar aşa. Văzu 
cum ochii lui capătă culoarea smaraldelor, inundaţii de 
lacrimi, iar pleoapele încep să-i tremure. Sparks îşi înălţă 
mâna umedă spre faţa deja udă. 

— Moon, şopti el. Moon a mea. Braţele lui o cuprinseră 
iarăşi, dar de data asta în îmbrăţişarea lui nu era nimic 
dureros, poate doar durerea renaşterii şi eliberării. Viu! 
Sunt iarăşi viu... 

Moon simţi cum căldura lui îi trece prin piele şi i se 
aprinde în trup. Îşi descheie pelerina şi o lăsă să cadă, 
apăsându-şi corpul de al bărbatului. Cu degetele îi 
descoperi tăieturile cămăşii; îi simţi carnea, caldă şi netedă, 
şi muşchii alunecând sub mângâierea palmelor ei. Braţele 
lui se plimbară în jos pe flancurile fetei şi se ridicară iarăşi, 
urmându-i linia spatelui. El începu s-o ducă încet către pat, 
mişcându-se odată cu ea, trăgând-o în jos pe cearşafurile 
reci, dar de data asta cu o nesfârşită tandreţe. 

— Nu, lasă-mă... doar lasă-mă... 

O sărută cu blândeţe. Îi trase uşor rochia de pe umeri, 
apoi în jos, lăsând-o să cadă pe podea, cu mâini ce aproape 
cântau atingându-i pielea. Îşi scoase şi el hainele conştient 
de sine, Moon încercă să nu-i vadă cicatricile de pe trup. 

Se întinseră din nou unul lângă celălalt, însă uitându-se în 
sus acum fata nu văzu decât reflecţia momentului şi dorinţa 


inimii ei. Începură să se-atingă unul pe altul, încetişor, 
aproape cu sfială, redescoperind bucuriile secrete care le 
aparținuseră când trăiau în Vară. Timpul porni să se 
încolăcească în spirală către infinit şi trupul lui Moon deveni 
punctul de unde izvora universul pe măsură ce fiecare 
pârtcică din corpul lui era pusă în slujba realizării plăcerii 
ei. Cu o măiestrie ne care n-o avusese înainte, o aduse în 
pragul extazului, ţinând-o acolo, plutind în văzduh... lăsând- 
o să cadă în flăcări glorioase, pentru a se ridica apoi ca o 
pasăre Phoenix... mereu şi mereu. Măturată dincolo de 
orica putinţă de prevestire, pierdută în timp, ea-i răspunse 
cât de bine putu, murmurând cu răsuflarea întretăiată 
cuvinte de iubire ce nu-i puteau spune destule despre 
bucuria ei, umplându-şi răspunsul instinctiv cu energia 
pasionată a dorului mult timp înăbuşit şi în sfârşiţi eliberat. 
Iar în cele din urmă căzură împreună, arşi în focul 
dragostei, rămaseră inerţi precum scrumul moale unul în 
braţele celuilalt. Sfârşiţi de oboseală şi satisfăcuţi în iubirea 
lor, adormiră. 

— Moon... Moon, trezeşte-te! 

Moon oftă, visând în cenuşa fierbinte a aşternutului. 

— Nu încă. Îşi păstră ochii închişi, aproape temându-se să- 
i deschidă. 

— Ba da. Trebuie să te scoli. Vocea lui Sparks o trezi cu 
blândeţe, dar insistentă. Nu putem să mai rămânem aici. 
Recepţia se va sfârşi în curând. Trebuie să părăsim palatul 
înainte ca Arienrhod să vină să mă caute... leama îi opri 
vorbele în gât. 

— Ştiu, încuviinţă ea, amintindu-şi deodată, cu durere, că 
şi poliţia îl căuta. Îi atinse braţul. Vom găsi un loc unde să 
poţi să stai până după Schimbare. 

— Schimbarea! Brusc se încordă sub atingerea mâinii ei. 
O, zeii mei... o, Doamna mea! Se sculă în capul oaselor, cu 
pumnii încleştaţi. 

— Ce s-a-ntâmplat? se ridică şi Moon alături de el, trează 
şi înfricoşată. 


EI o privi, palid de suferinţă. 

— Nu va mai fi nici o Schimbare, dacă Arienrhod va face 
aşa cum a plănuit. Urmează să declanşeze o molimă care-i 
va omori pe majoritatea Văraticilor aflaţi în oraş. 

Moon scutură din cap. 

— Cum? De ce? 

— A angajat un extraplanetar ca să facă asta, un bărbat 
numit Sursa, care face multe din treburile ei murdare. L-a 
otrăvit chiar şi pe vechiul Comandant al Poliţiei. Astăzi i-am 
plătit cu apa vieţii. Îşi muşcă buzele. Ea vrea să rămână 
Regină şi să păstreze aici larna pentru totdeauna. 

Tânăra închise ochii şi se concentră asupra enormităţii 
care se pregătea, aşa încât să nu vadă şi implicarea lui 
Sparks. 

— Trebuie s-o oprim! 

— Ştiu. Trase păturile deoparte. Moon, du-te la Albaştri. 
Spune-le totul. Ei o pot opri, dacă nu e deja prea târziu. Îşi 
înnodă păturile printre pumni. Pe Ochii Mamei! Cum 
puteam... 

Când îşi aduse aminte că nici ea nu putea merge la poliţie, 
Moon, simţi cum panica îi creşte precum un nod în gât. 

— Sparks, am fost plecată în afara planetei.,iar ei ştiu şi 
asta. 

— 'Te vor deporta! 

Ea încuviinţă din cap trecându-şi mâinile prin păr. 

— "Totuşi cineva trebuie să le spună. 

— Atunci o să mergem amândoi. Poate... ne vor lăsa să 
rămânem împreună. Lăsă palma să coboare pe spatele 
sibilei. 

Moon îşi simţi pielea înfiorându-se. Cobori din pat, simțind 
că dacă ezita nu va mai fi capabilă să se despartă iarăşi de 
el. Imaginea din faţa ochilor o sperie brusc când se ridică în 
picioare: trupul ei şi cel al iubitului, reflectate la infinit, în 
pereţii acoperiţi cu oglinzi de parcă întreaga lume n-ar fi 
fost făcută decât din ei doi, repetaţi la nesfârşit... Brusc îşi 


aduse aminte că BZ o aştepta; închise din nou ochii, 
ştergând reflecţiile obsedante. 

Se îmbrăcară în linişte şi părăsiră camera, ea îşi aruncă 
pentru ultima oară privirea prin uşa care se închidea, spre 
pâlpâirea luminii reflectate de oglinzi. Se mişcară iute şi în 
tăcere de-a lungul condorului pustiu, liniştea permițându-le 
să descopere că şi în sala de recep-ţie zgomotele se 
reduseseră, încetând apoi cu desăvârşire. Moon văzu cum 
faţa lui Sparks devine încordată şi îngrijorată. 

— Sparks... adu-ţi aminte că noi aparţinem acestui loc! Îşi 
trase gluga pe cap, acoperind pe jumătate coafura răvăşită, 
şi-şi impuse mişcări cât mai regeşti. 

Bărbatul o privi şi încuviinţă, totuşi noua expresie de pe 
faţa lui rămase neliniştită. Îşi continuară drumul în josul 
scărilor, furişându-se fără să fie băgaţi în seamă pe lângă 
sala de recepţie unde servitorii obosiţi curăţau resturile de 
la banchet. Ajunseră în sfârşit în Sala Vânturilor, încă plină 
de umbre şi gemete, aşa cum şi-o amintea sibila, cu navele 
fantomă plutind etern la voia întâmplării. 

— Cum ai traversat Iadul? întrebă Sparks în şoaptă, iar 
Moon îi imită tonul, murmurând: 

— Cu asta. 

Ridică mâna lăsându-l să vadă cutia de comandă de la 
încheietură. El tresări. 

— Doar Arienrhod... 

— Herne mi-a arătat cum s-o folosesc. 

— Herne? întrebă el neîncrezător. Cum aşa? 

Femeia clătină din cap. 

— Am să-ţi povestesc... totul, mai târziu. Amintirea 
chemării ce o ademenise în timpul parcurgerii punţii îi 
reveni cu forţă în minte. Dar acum ajută-mă s-o traversez 
înapoi... nu mă lăsa să m-oprese, indiferent ce s-ar 
întâmpla. 

Inspiră adânc. 

— Bine. Îngrijorarea se citea în ochii lui Sparks, deşi nu 
putea înţelege de ce anume se temea ea. 


Porniră către buza Iadului, către punte. Ridicând mâna ca 
să apese, prima notă din secvenţa de liniştire a vântului, 
Moon simţi răsuflarea Mării, umedă şi rece pe faţa ei 
îmbujorată. Sparks însă se întoarse, privind lung în 
întunericul pe lângă care trecuseră. Moon întinse braţul 
după el, neliniştită. 

Şi atunci văzduhul zgomotos se umplu de lumină, iar sala 
căpătă altă înfăţişare. Se retraseră un pas, clipind, 
neînţelegând, ferindu-şi ochii. 

Nu mai erau singuri. 

— Arienrhod! icni Sparks. 

Moon văzu o femeie în intrarea sălii înconjurată de un 
grup de nobili îmbrăcaţi în haine scumpe - şi de gărzi. 
Aruncând o privire în spate, peste umăr, sibila zări mai 
multe siluete aşteptând dincolo de podul peste abis. 

„Regina”. Femeia pe care Sparks o numise Arienrhod 
porni încet în direcţia lor, distingându-se tot mai limpede. 
Moon văzu părul alb, ca laptele exact ca al ei, răsucit într-o 
sculptură complicată şi încununat cu o diademă... văzu 
chipul lui Arienrhod - propriul ei chip de parcă ea însăşi se 
deplasa spre a-şi întâlni reflecţia. 

— E-adevărat, murmură împotriva voinţei. 

Sparks nu răspunse, pentru că n-o privea pe Regină, ci 
doar se uita dintr-o parte în cealaltă, căutând o cale de 
evadare. 

Arienrhod se opri în faţa lor şi în acea clipă Moon uită 
totul, nemaigândindu-se decât la fascinanta legătură care 
unea ochii verzi ca muşchiul de copac: ai Reginei şi-ai ei. 
Totuşi în privirea fixă a Reginei nu exista nimic din uimirea 
pe care o simţea în propria-i expresie. Fu gata să creadă că 
Arienrhod aşteptase dintotdeauna acest moment. 

— Deci, ai venit în sfârşit, Moon. Trebuia să-mi dau seama 
c-ai să supravieţuieşti. Trebuia să ştiu că tu nu vei permite 
ca nimic să te-ndepărteze de la țelul tău. 

Arienrhod zâmbi, şi în surâs, i se citi mândrie, dar şi o 
ciudată invidie. 


Moon întâlni privirea, lungă a Reginei, neînţelegând 
implicaţiile ei. În profunzime însă simţi o perturbarre care o 
dezorientă, asemănătoare parcă atracției gravitaționale a 
unui soare negru. „Mă aştepta... cum putea să ştie că 
trebuia să vin?” 

— Da, Maiestate. Am venit după Sparks. Replicase 
provocator, ştiind instinctiv că această femeie îi va aprecia 
atitudinea. 

Regina râse, un sunet înalt, ascuţit, precum vântul 
zornăind frunzele acoperite de chiciură, dar cu ecourile 
tulburătoare ale propriului ei râs. 

— Ai venit să mi-l iei pe Starbuck? Când îi dezvălui 
identitatea secretă, Sparks se uită de la Arienrhod la nobilii 
care stăteau în aşteptare dar aceştia se aflau departe ca sa 
poată distinge ceva în zgomotul provocat de oftatul Iadului. 
Păi, de fapt eşti singura care o poate face. Moon simţi din 
nou durerea invidiei ascunse. Dar n-o să-l păstrezi mult 
timp.continuă Regina. L-ai văzut cum ezita. Doar nu crezi 
într-adevăr c-o să poată fi fericit în Vară după ce a aparţinut 
lui Carbuncle, nu-i aşa? Doar nu crezi într-adevăr că va fi 
satisfăcut cu tine, când el îmi aparţine? Nu, copila minţii 
mele... eşti încă doar un copil. O femeie nedesăvârşită, o 
iubită jalnic de nepotrivită. 

— Arienrhod! răcni Sparks, cu vocea răguşită de suferinţă. 
Nu... 

— Ba da, dragostea mea. Am fost mişcată. Te-ai purtat 
foarte tandru cu ea. 

Zâmbi, şi Moon simţi cum se înroşeşte la faţă, iar jignirea 
şi umilirea îi pulsară ca o otravă prin vene. 

— Vezi tu, eu ştiu tot ce se-ntâmplă în oraşul meu. 
(Cuvintele scânteiau). M-ai dezamăgit, Starbuck. Deşi nu 
pot spune că sunt chiar surprinsă, totuşi sunt gata să te 
iert. (întinse o mână către el, cu blândeţe, fără sarcasm). Îţi 
vei da seama c-a fost o greşeală când vei avea vreme să te 
gândeşti la toate astea. Ridică o mână şi gărzile se 
îndreptară către ei, încercuindu-i până la marginea ladului. 


Escortaţi-l pe Starbuck în camerele lui... şi-aveţi grijă să 
rămână acolo. 

Bărbatul se încordă. 

— S-a terminat, Arienrhod! Şi ştii asta. Sunt liber, 
indiferent ce faci tu ca să mă ţii aici. Nu voi mai fi niciodată 
ca înainte. N-o să mă mai atingi niciodată... Inspiră adânc, 
şovăielnic. Numai în cazul în care-o laşi pe Moon să plete. 
Dă-i drumul acum şi voi face tot ce vrei. 

Moon deschise gura, tresărind; dar el o îngheţă în loc cu o 
privire. Ea-i urmări căutătura insistentă aruncată dincolo 
de punte... „să-i avertizez...” 

— Foarte bine-atunci, murmură Arienrhod, fixându-l 
atentă. După ce vom discuta amândouă, singure. Dacă va 
mai dori să plece după aceea, îţi promit că n-am s-o opresc. 

— Indiferent ce-ţi spune, să n-asculţi. Promite-mi, promite- 
mi că n-ai să crezi ce-ţi va spune, murmură Sparks, în timp 
ce gărzile îl înconjurau. 

Moon îşi simţi mâinile încercând să-l atingă, dar Arienrhod 
stătea acolo, privind, aşa cum şi sibila se uitase la ei... 
Sparks îşi înălţă braţele, însă aceeaşi ştiinţă nerostită îl 
opri, mâinile îi căzură în lături, neajutorate. Gărzile îl luară. 

Moon rămase singură între Regină şi abis. Vântul o învălui, 
iar tremuratul cauzat de pierderea lui Sparks se intensifică, 
îşi păstră slăbiciunea ascunsă sub mantie. 

— N-am nimic să-ţi spun. 

Cuvintele căzură ca nişte pietre. Întoarse spatele Reginei, 
apoi făcu un pas către începutul punţii. „Nu te gândi, nu te 
gândi la asta. N-ai de-ales”. 

— Moon... copila mea. Aşteaptă! Vocea celeilalte femei o 
prinse ca un cârlig de pescuit. Da, te-am văzut, dar nu 
trebuie să te ruşinezi de asta mai mult decât dacă ţi-ai fi 
văzut propria reflecţie în oglindă. 

— Noi nu suntem la fel! se întoarse furioasă Moon. 

— Ba suntem. Oare cât de des are o femeie şansa să se 
vadă pe sine făcând dragoste?... Arienrhod întinse mâinile, 
aproape într-un gest de dor. Moon, el nu ţi-a spus? N-a 


putut? Sibila o privi cu ochii mari fără să înţeleagă şi văzu 
că Regina începe să zâmbească. Păi, atunci e mai bine-aşa 
dacă-ţi explic eu însămi... Tu eşti a mea, Moon. Eşti din 
mine. Ştiu despre tine totul din ziua conceperii tale, toată, 
viaţa te-am urmărit. Cu ani în urmă am vrut să te-aduc aici 
la mine, de-asta ţi-am trimis mesajul ăla despre Sparks. 
Apoi ai dispărut, şi-am crezut că te-am pierdut pentru 
totdeauna. Dar în sfârşit ai venit. 

Moon făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de ardoarea cu 
care vorbea Arienrhod şi simţi cum vântul o avertizează. „O, 
Doamnă, oare e nebună?” Trase de mantie. 

— Cum de ştii atât de multe despre mine? De ce ţi-ar păsa 
măcar? Sunt o nimeni. 

— Moon Dawntreader este o nimeni, spuse Arienrhod cu 
blândeţe. Însă tu eşti cea mai importantă femeie de pe 
această planetă. Moon, ştii ce este aceea o clonă? 

Încercând să-şi aducă aminte, sibila clătină din cap. 

— 0... o persoană geamănă. Simţi deodată o furnicătură 
neobişnuita undeva exact sub suprafaţa pielii. „Dar tu ai 
fost întotdeauna Regină”. 

— Mai mult decât o soră geamănă, e ceva mai apropiat de- 
atât. Un ovul, un set de gene luat din trupul meu şi stimulat 
apoi să reproducă o persoană identică. 

— Din trupul tău, şopti Moon, atingându-se şi privindu-se 
de parcă brusc corpul ei devenise al unei străine. Nu! îşi 
înălţă ea capul din nou. Eu am o mamă... bunica mea m-a 
văzut născându-mă! Sunt o Văratică! 

— Bineînţeles, încuviinţă Arienrhod. Eşti o Văratică... eu 
am vrut să fii crescută astfel. Te-am implantat în pântecul 
mamei tale la ultimul Festival, odată cu alte clone în alte 
gazde. Tu însă eşti singura care-a supravieţuit, şi care-a fost 
perfectă. Pleacă de lângă marginea aia... 

Înaintă, luă braţul lui Moon şi-o trase de lângă buza 
Iadului. Sibila se smuci ca să se elibereze, dar corpul ei îi 
aparţinea Reginei... şi ea îl simţi ascultător, mai întâi rigid, 


după aceea, fluid: o fiinţă creată de tehnică şi de magie. 
„Suntem atât de asemănătoare... toţi văd asta, toţi”. 

— De ce... de ce-ai vrut atât de multe... copii, Văratici şi nu 
lernatici? (Refuza să se includă şi pe sine). 

— Aveam nevoie doar de una. Pe atunci visam să te pun în 
locul meu, când eu aş fi murit la Schimbare. Ca mine 
însămi... dar crescută să-nţeleagă mentalitatea Văraticilor 
şi cum anume s-o manipuleze. Te-aş fi adus aici, ţi-aş fi 
explicat totul cu ani în urmă, şi astfel ai fi avut timp să te 
adaptezi adevăratei tale obârşii. Apoi însă am crezut că te- 
ai pierdut de mine... şi în schimb l-am găsit pe Sparks. 
Moon se crispă, dar Arienrhod nu observă. Şi-am decis că 
nu trebuie să mor, că aş putea continua eu însămi să 
trăiesc, lăsând şi larna să trăiască mai departe alături de 
mine. Am făcut un alt plan, care să-mi permită să procedez 
astfel şi n-am mai avut nevoie de tine. Totuşi, încă te vreau, 
întotdeauna am vrut să fii aici lângă mine, propriul meu 
copil natural şi nu al altcuiva. 

Îşi puse degetele sub bărbia lui Moon şi-i ridică faţa către 
ea. „Nu al altcuiva...” Moon îşi simţi ochii uniţi cu cei ai 
Reginei, înălțimile nestatornice ale minţii ei, vocea care îi 
vorbea precum cea a unei mame, chipul de fetişcană, chipul 
parcă răsfrânt în oglindă; ochii care o chemau pe nesfârşita 
spirală a timpului... „Cine sunt eu? Cine sunt eu?” 

— Sunt o Văratecă! Iar tu încerci să-mi ucizi semenii, 
azvârli ea vorbele cu violenţă. 

Arienrhod tresări, retrăgându-se când momentul de vrajă 
se spulberă. 

— EL ţi-a spus-o, rosti ea cu o neîncredere amară. E un 
prost. Nu poate să-nţeleagă că ăştia nu-s semenii lui, sau ai 
tăi. Moon, tu eşti eu şi eşti o lernatică în adâncul inimii, la 
fel cum Sparks este un extraplanetar! Ridică mâna către 
stele. Ai fost în afara planetei, ştii cum ne asupreşte 
Hegemonia, ai văzut ce au ei şi ce păstrează doar pentru ei 
înşişi în timp ce pe noi ne exploatează. Ai văzut, nu-i aşa? 
ţipă ea, cerând un răspuns. 


Moon privi cerul roşiatic. 

— Da, ştiu. Şi urăsc această stare de lucruri. (Văzu 
moartea nenumăraţilor mersi printre stelele fără de 
număr.) Schimbarea trebuie să fie schimbată. 

— Atunci înţelegi cum ne ţine înlănţuiţi superstiţia 
absurdă, străbătută de ura împotriva tehnologiei, a 
Văraticilor, în timp ce extraplanetarii pleacă. Nu ne vom 
elibera niciodată de sub controlul lor, dacă nu vom avea 
timpul necesar să începem dezvoltarea propriei noastre 
baze tehnologice. Cum altfel putem să menţinem la acelaşi 
nivel puţinul pe care ni-l lasă extraplanetarii, dacă nu 
distrugem schema aceasta a Schimbării? 

— În nici un caz distrugând poporul nostru! 

„Poporul meu; acesta e poporul meu!”. Şterse din faţa 
ochilor imaginea în oglindă a lui Arienrhod, suprapunându-i 
amintiri cu familia ei, cu copilăria ei, cu lumea ei de pe 
insulă. 

— Şi-atunci cum? În vocea Reginei se simţea că-şi pierduse 
răbdarea. Cum altfel ai să-i convingi, sau ai să-i converteşti 
tu, vreodată? 

Rămase totuşi pe loc de parcă într-adevăr asculta, 
aşteptând o alternativă originală. 

— Sunt sibilă. Inima îi zvâcni când făcu această confesiune 
Reginei lernii, dar ştia că Arienrhod trebuia să fi aflat deja. 
Când le voi spune adevărul despre ceea ce sunt eu, când le 
voi dovedi ceea ce le spun, mă vor asculta. 

Arienrhod se încruntă dezamăgită. 

— Credeam că, după cele văzute în afara planetei, ţi-ai 
pierdut obsesia legată de mascarada asta religioasă. Nu 
există nici o Mare Mamă care să-ţi umple gura cu saliva 
sfântă, în orice caz nu mai mult decât ceilalţi zece mii de zei 
ai Hegemoniei care există oricum doar ca nişte oameni de 
paie pe care să-i înjure extraplanetarii. 

O rafală de vânt cu iz de alge se revărsă afară din Iad, 
împotriva voinţei sale, Moon se înfioră pe sub mantie. 


Arienrohod, înfăşurată în rânduri de văluri precum nişte 
pânze înceţoşate, râse de teama ei. 

— Sibilii nu sunt o... 

Moon se întrerupse din nou. „Nu cunoaşte adevărul. Nu 
poate şti...”, brusc conştientă de faptul că deţinea o armă 
ascunsă şi că aproape o dăduse în vileag. Simţi cum îi 
revine încrederea în sine, până mai înainte distrusă şi 
încercă să nu-şi trădeze pe chip cunoaşterea acestui lucru, 
temându-se că în vreun fel anume Arienrhod ar fi capabilă 
să citească orice secret pe faţa ei. 

Regina era însă prinsă în hăţişul intrigilor din propria 
viziune. 

— Ştiu de ce-ai vrut să fii sibilă... pentru că nu puteai să fii 
regină. Dar acum, poţi... O lumină feroce îi străluci în ochi. 
Uită Vara! Cu mine poţi împărţi o lume întreagă, o veşnică 
Iarnă. Aruncă-ţi trifoiul şi poartă o coroană. aie sforile care 
te leagă de bigoţii aceia înguşti la minte şi eliberează-te ca 
să gândeşti, şi să visezi, liberă. Făcu un semn invizibil către 
abis şi Moon simţi în spate tăişul vântului. Nu te vor accepta 
niciodată ca pe una de-a lor continuă Regina, sau nu vor 
avea încredere în ceea ce eşti tu acum. Oricum, este prea 
târziu să-i mai salvezi. Rotiţele au fost puse în mişcare. Nu 
le poţi opri soarta, nu le-o poţi schimba... Accept-o. Vino să 
conduci alături de mine, aşa cum ai fi condus după moartea 
mea. Vom construi amândouă lumea nouă pe care-o visăm. 
Putem face asta împreună, vom împărţi totul... 

Întinse braţele, strălucind de pasiune. Moon îşi ridică şi ea 
mâinile, fermecată de apropiere, de realitatea imposibil de 
negat a propriului eu, a eului său original... format în 
imaginea celei care o crease... 

— Arienrhod, zise Arienrhod. 

Moon se retrase, simțind o durere. Îşi dădu seama că 
Arienrhod n-o vedea deloc şi că nu înţelegea de ce cuvintele 
menite să câştige şi să seducă loveau în alter ego-ul ei a 
nişte pietre. Egocentrismul Reginei zărea numai fiinţa pe 
care tânjise s-o vadă... pe Arienrhod. „Şi greşeşti” Ceva 


tresări în Moon, ceva ce reprezenta mai mult decât propria 
ei uşurare, o siguranţă adâncă şi de nezdruncinat, de parcă 
fusese cumva testată fără să ştie şi-şi dovedise valoarea. 

— Cum rămâne cu Sparks? Îşi auzi propria întrebare, la fel 
de dură ca şi gheaţa, ca să se potrivească speranţelor lui 
Arienrhod. Îi vom împărţi şi pe el? 

Expresia indiferentă a Reginei tresări, dar ea încuviinţă 
din cap. 

— De ce nu? Aş putea oare să fiu geloasă pe... mine 
însămi? Aş putea oare să-mi refuz ceva? El ne iubeşte pe- 
amândouă, cum ar putea să n-o facă? Şi de ce-ar trebui să 
nege acest lucru? 

Ridicase vocea, încercând parcă să se convingă pe sine 
însăşi. 

— Nu. 

— Nu? se răsuci Arienrhod. Ce vrei să spui? 

— Ajunge. Moon îşi îndreptă spatele, simțind puterea fără 
de limite pe care cuvintele o eliberau în ea. Nu sunt 
Arienrhod. 

— Bineînţeles că eşti, rosti Regina împăciuitoare, cu tonul 
cu care te adresezi unui copil încăpățânat. Împărţim aceiaşi 
cromozomi, acelaşi trup, acelaşi bărbat şi aceleaşi visuri. 
Ştiu că trebuie să-ţi fie greu să accepţi aceste lucruri, când 
n-ai bănuit niciodată... n-aş fi vrut să se-ntâmple astfel. Dar 
cum poţi să negi adevărul? 

Sibila şovăi, dar simţi o siguranţă adâncă ce-i întări 
hotărârea. 

— Fiindcă ceea ce vrei tu să faci nu este corect. Nu-i 
corect! Calea nu-i asta. 

— Ce-i greşit în a vrea să schimbi lumea în bine, mai ales 
când ai puterea să procedezi astfel? Puterea schimbării, a 
naşterii, a creaţiei, nu poţi separa aceste lucruri de moarte 
şi distrugere. Asta-i calea naturii, şi natura puterii... 
inexorabilitatea sa, amoralitatea şi indiferența sa. 

— Adevărata putere, spuse Moon ridicându-şi mâna către 
semnul de la gât, este controlul. Să ştii că poţi face orice... 


şi să nu faci doar pentru că poţi. Mii de mersi au murit 
pentru ca tu să-ţi poţi păstra puterea atâta timp cât 
extraplanetarii se aflau aici, iar acum mii de fiinţe umane 
urmează să moară pentru ca tu să-ţi menţii stăpânirea după 
ce ei vor fi plecaţi. Nu valorez o mie de vieţi, sau o sută, 
zece, două şi nici tu. Scutură din cap, văzând chipul 
dinaintea, ei, văzându-se pe ea însăşi. Dacă trebuie să cred 
că, fiind ceea ce sunt înseamnă să-l distrug pe Sparks şi 
poporul care mi-a dat totul, atunci mai bine nu m-aş fi 
născut niciodată! Eu însă nu cred aşa ceva, nu simt aşa 
ceva, grăi ea pătimaşă. Nu sunt ceea ce eşti tu, sau ceea ce 
crezi că sunt, sau ceea ce vrei tu să fiu. Nu vreau puterea 
ta... o am pe-a mea. Îşi atinse iarăşi gâtul. 

Arienrhod se încruntă şi sibila îi simţi mânia abătându-se 
asupra sa ca o lapoviţă. 

— Deci toate au fost imperfecte, rateuri... chiar şi tu. 
Întotdeauna am crezut că aş putea să-nlocuiesc lucrul care- 
ţi lipseşte... dar nu... nimeni nu-ţi poate da asta. Eşti o fiinţă 
slabă, lipsită de energie şi curaj. Scutură din cap. Slavă 
zeilor că nu trebuie să depind de tine acum ca să-mi ating 
ţelurile! 

Moon îşi cobori privirea la pumnii încleştaţi, ale căror 
încheieturi se înnălbiseră. 

— Deci într-adevăr n-avem nimic să ne spunem una 
alteia... Mi-ai zis că pot să plec. 

Se întoarse evitând expresia de pe faţa Reginei şi făcu un 
pas către punte, cu inima bătându-i nebuneşte. 

— Moon, aşteaptă! Arienrhod o prinse iarăşi, trăgând-o şi 
răsucind-o cu faţa la ea. Chiar poţi să mă părăseşti astfel, 
atât de curând, atât de uşor? Oare nu există nici o cale să- 
mpărţim şi altceva decât mândria noastră încăpăţânată? Tu 
mai presus de toţi trebuia să fi fost unica, singura care ar fi 
înţeles lucrurile pe care nimeni altcineva nu le-ar fi atins 
vreodată în adâncul meu... lucruri pe care niciodată n-am 
fost capabilă să le dărui altcuiva. (Vocea, atingerea ei, se- 


mblânziră). Dă-mi vreme, şi poate-am să fiu capabilă într-o 
zi să ajung la ceea ce zace, intangibil, în sufletul tău. 

Sibila şovăi, un copil fără tată, fără mamă, auzindu-şi 
propria voce cum plânge o singurătate lungă de-o viaţă 
întreagă; întinzând mâna ca să-i accepte propria putere şi 
să i-o dubleze, părinte şi copil într-o singură fiinţă. Totuşi 
ochiul ei interior i-l arătă pe Sparks, rănit la trup şi la 
minte, şi ceea ce o făcuse să jure tăcerea lui finală. 

— Nu. Nu, nu putem. Privirea îi cobori din nou. N-a mai 
rămas vreme. 

Arienrhod se înroşi la faţă, blândeţea îi dispăru de pe chip 
şi Moon văzu apărând în locul ei o asprime neiertătoare. 
Mâna i se înălţă de parcă ar fi vrut să lovească faţa fetei, 
prinse în schimb şiragul de mărgele şi-i trase cu putere, 
rupându-i firul. 

— Crezi că poţi să mă opreşti?! Atunci pleacă de-aici, dacă 
poţi. Nobilii mei ştiu că eşti o sibilă Văratică. Flutură mâna 
către lernaticii care aşteptau răbdători dincolo de punte şi 
înapoia lor. Ei ştiu c-ai venit aici deghizată ca mine, pentru 
a comite o trădare. Dacă poţi să-i faci să creadă că nu eşti 
toate aceste lucruri, atunci meriţi să pleci liberă... şi să fii o 
parte din mine. 

Se răsuci brusc pe călcâie, îndreptându-se singură, cu paşi 
mari, către sălile palatului, în timp ce mergea înspre nobilii 
aflaţi în aşteptare şi trecea pe lângă ei, aceştia începură să 
avanseze, îşi, plecară capetele la trecerea Reginei şi o 
încercuiră pe Moon, rămasă la piciorul podului. Sibila o 
privi pe Arienrhod plecând fără să se uite măcar o dată 
înapoi, până ce-i pierdu imaginea dincolo de zidul mişcător 
al fetelor răzbunătoare. 

— Bine-aţi venit, Comandante. Sper că v-aţi simţit bine la 
banchetul Reginei. 

Ispectorul Şef Mantagnes îşi întrerupse conversaţia cu 
sergentul de serviciu, sperând de fapt cu totul altceva în 
momentul în care Jerusha pătrunse în atmosfera liniştită, 
pustie, a sediului central, al poliţiei venind de pe străzile 


zgomotoase. Toţi poliţiştii erau plecaţi în misiune, fie 
protejându-l pe Primul Ministru, fie în patrule de 
supraveghere a festivităților. Cei doi bărbaţi salutară fără 
chef, iar Jerusha le răspunse neatentă. Mantagnes îi măsură 
din ochi cu invidie uniformă. Femeia ştia că el îşi petrecuse 
seara invidios pe faptul că nu se aflase la recepţie în locul 
femeii ca să meargă ţanţoş prin faţa camarazilor săi 
Kharemoughi în postura care de drept trebuia să fi fost a 
lui. 

— Nu mi-a plăcut să-mi pierd timpul, când aici mai e atâta 
treabă de făcut. Se uită cu subînţeles la cei doi, şi-şi scoase 
mantia purpurie, deschizându-se apoi la guler. Te eliberez 
acum din postul de înlocuitor al comandantului, Înspectore. 

— Am înţeles, doamnă. 

O salută din nou, ochii săi amintindu-i Jerushei că nu avea 
să mai audă prea mult aceste vorbe. „Da, fiu de căţea ce 
eşti, o să-ţi vină şi ţie rândul.” Blestematul de raport al 
Şefului Justiţiei, făcut în defavoarea ei, precum şi ambiția lui 
Mantagnes, ce-o săpa pe la spate, urmau să zugrăvească 
într-un negru absolut activitatea ei de comandant. Cariera 
avea să-i ia sfârşit odată cu acest post, vechimea în serviciu 
şi rangul fiind măturate sub covorul cenzurii oficiale. Nu va 
mai avea niciodată şansa să fie iarăşi comandată; va fi 
expediată pe o navă undeva la dracu', pe vreun avanpost 
uitau de lume şi de zei (recunoscând fără chef că existau 
locuri şi mai rele decât Carbuncle). Iar acolo va putrezi 
pentru tot restul vieţii. 

O, zei, mi-e silă de aroganţa Kharemoughilor”! Îşi strânsie 
mantia în jurul trupului şi porni către biroul ei. „Dacă 
trebuie să mai văd încă o faţă blestemată şi trufaşă de 
Tehnocrat...” Chipul lui Gundhalinu îi apăru brusc în minte, 
făcând-o să încetinească pasul. „Încă o faţă” Faţa aceea pe 
care ar fi dat orice ca s-o vadă, chiar acum, exact aici. Dar 
nu mai ajunsese niciodată cu prizoniera lui. Trebuia să fi 
ştiut - dar cum naiba să-şi fi dat seama că, în loc să vină 
aici, Gundhalinu, tocmai el, va fugi cu fata? „Pentru că era 


LIA 


evident!” Jerusha scrisese în raportul său că era bolnav şi 
incapabil să-şi justifice faptele; iar zeii ştiau că probabil era 
mai adevărat decât voia ea să admită. 

În seara asta, la banchet, îl văzuse pe Sparks 
Dawntreader, mergând ţanţoş, în faţa tuturor, prin 
sanctuarul său, turnând băutură în elpână la nesimţire. Iar 
Arienrhod, frumoasă şi senină ca de obicei, calmă şi 
nepreocupată de soarta ce-o aştepta în timp ce se plimba 
printre supuşi şi stăpâni, mult prea liniştită. „La naiba! Oare 
ce pune la cale?” 

— La dracu', ce face ăsta aici? se opri ea, aruncându-i o 
privire lui Mantagnes, apoi uitându-se din nou la poliţistul- 
robot ce stătea la fel de nemişcat ca şi un copac în faţa 
biroului. De ce nu te afli la postul tău? îl întrebă, adresându- 
i-se direct. 

Robotul nu răspunse şi Jerusha îşi dădu seama că sursa lui 
de alimentare nu era conectată. 

— Funcţionează aiurea, bombăni Mantagnes. A intrat aici 
mai demult, spunând o poveste neclară despre 
proprietăreasa lui din neamul lernaticilor care a fost 
atacată de oamenii Reginei. Probabil că e vorba doar de 
sidromul excesului de sentimentalism provocat de 
schimbarea proprietarului. Ar trebui să i se şteargă complet 
sistemele - e absurd să-i laşi pe băştinaşii ăştia ignoranţi să 
se ocupe, fie şi numai parţial, de întreţinerea acestor 
echipamente sofistificate. 

— Chiar şi „băştinaşii ăştia ignoranţi” s-ar minuna dac-ar 
trebui s-aducă servomecanismele lor fără creier la poliţie 
pentru fiecare şurub desfăcut. 

Acţionă comutatorul de alimentare de pe pieptul robotului, 
mai mult de necaz decât din interes, şi privi cum străluciră 
senzorii luminoşi din craniul de oţel şi plastic al 
mecanismului. Aruncă o privire către placa de identificare. 

— Unitlate „Pollux”. Cine-i proprietarul tău? 

— Mulţumesc, Comandante! 

Surprinsă, Jerusha făcu un pas înapoi. 


— Vă rog să m-ascultaţi, Comandante. Este ceva urgent şi 
nu pot... 

— Bine, bine... răspunde-mi doar la întrebări. 

Nu Se putea obişnui cu vocile lor. 

— Proprietăreasa mea este Tor Starhiker lernatică, 
tiamatană, sex feminin, proprietara titulară a „ladului 
Persefonei”. 

— Spuneai c-a fost atacată de garda Reginei? Asta nu-i 
treaba noastră. 

— Nu, Comandante. De extraplanetar! De logodnicul ci... 

— O ceartă între îndrăgostiţi? 

— Oyarzabal, angajat al cazinoului, şi de tovarăşii lui. M-a 
strigat s-o ajut, dar ei au lovit-o cu raza unui tranchilizator. 
N-am putut ajunge până la ea pentru că uşa era încuiată. 
Am venit aici după ajutor. 

— Ştii cumva de ce-au atacat-o? întrebă Jerusha, simțind 
că povestea îi trezeşte interesul. 

— Nu foarte clar, Comandante. Poate că a descoperit vreo 
activitate ilegală. 

— Cine controlează cazinoul? 

— Un anume Ihanin Jaakola, sex masculin, născut pe 
Marele Albastru. 

— Sursa? Până şi Mantagnes, aflat în spatele, ei, începuse 
să fie atent. 

— Da, Comandante. 

— Repetă tot ce-ai auzit că-şi spuneau, 

— OYARZABAL: Fir-ar să fie, Perse, numai pe Văratici! Nu 
pe lernatici, ei vor fi în siguranţă, aşa vrea Regina. 
STARHIKER: Nu, minţi. Chestia asta o să-i omoare şi pe 
lernatici, Regina n-o să te lase să ne omori. Eşti nebun, 
Oyar, dă-mi drumu'. Pollux, ajută-mă, Pollux! 

Jerusha ascultă relatarea, cu pielea înfiorată din pricina 
bocetului nazal al vorbelor, până când înţelesul acestora 
fuziona în mintea sa, catalizat de un singur cuvânt: Regina. 

— Pe toţi zeii sfinţi... l-am descoperit! L-am descoperit! 
Sergent! Întorcându-se, îl descoperi deja înapoia ei. Ia 


legătura cu oamenii care-s cei mai apropiaţi de localul lui 
Persefone... să se ducă imediat acolo şi să izoleze locul! 
Mantagnes... 

— Ce-i asta, Comandante? 

Era greu de precizat dacă bărbatul era indignat sau 
speriat. 

— Este vorba de viaţă şi de moarte. Lăsă pelerina să-i cadă 
pe podea, când întinse mâna să-şi verifice tranchilizatorul. 
Dacă Arienrhod nu-şi cumpără propria viaţă cu preţul 
uciderii a jumătate din oraş, atunci eu nu sunt Comandanta 
Poliţiei. Îl privi, rămânând cu gura căscată. Unitate Pollux - 
rugile noastre au fost auzite. Bătu cu palma pe umărul 
metalic. Zeilor, numai de am ajunge la timp! 

— Vă rog s-o ajutaţi pe Tor, Comandante, spuse robotul. M- 
am ataşat... foarte mult de ea. 

Jerusha încuviinţă din cap, nevenind să-i creadă urechilor. 

— Mantagnes, te-ai plâns mereu că vrei mai multă acţiune. 
Hai să trecem la fapte! 

— Vă duceţi acolo în persoană, Comandante? întrebă el, 
mai mult surprins decât cu un ton critic. 

Rânjind acum, femeia îi răspunse: 

— N-aş rata chestia asta pentru nimic în lume. 

— Deci, sibilo, ai ameninţat-o pe Regina noastră. 

În sfârşit unul dintre bărbaţi vorbise. Moon simţi cum 
privirile fixe ale nobililor mânioşi îi ardeau tatuajul de la 
gât. 

— Şi îţi este interzis să vii în oraş, continuă el. Ne-a fost 
acordat privilegiul de a veghea să nu ai niciodată ocazia să 
repeţi, aceste fapte. 

Moon se retrase către fâşia îngustă a punţii, luptându-se 
cu amintirea celor ce i se întâmplaseră lui Danaquil Lu aici, 
în oraş. 

— Urmează să părăsesc palatul. Dacă m-atingeţi, am să vă 
contaminez... 

Îşi pierdu vocea. 


— Nu vom încerca să te-oprim, sibilo, spuse individul, cu 
glas flămând şi răguşit. Treci podul - hai, dă-i bătaie. 

Rânji şi gestul îi transformă faţa într-un cap de mort. 
Deodată toţi zâmbeau în jurul ei, cu o răutate nepăsătoare, 
îmbătată de droguri, oameni care celebraseră sfârşitul 
lumii lor şi ştiau pe cine să acuze pentru asta. Bărbatul 
scoase ceva dintr-un buzunar ascuns al lungii sale robe şi-l 
ridică, arăta ca un deget întunecat. 

— Hai, traversează Iadul, adăugă el. 

Moon acoperi cu palma cutia de comandă, privind cu ochii 
mari obiectul pe care îl ţinea bărbatul, nu ştia ce 
reprezintă, însă era sigură că este o ameninţare la adresa 
ei. Trebuia totuşi să treacă podul, trebuia să-ncerce. Nu 
exista altă cale. Înălţă mâinile tremurânde ca să-şi desfacă 
mantia de catifea brodată cu aur. O împături în trei (trei era 
numărul sacru al Doamnei) şi, cu paşi sfidători, înaintă 
către buza bătută de vânturi a abisului. Mantia oricum o 
încurca, însă constituia un dar demn de a fi oferit Mării 
Mamă, dacă ea se întindea flămândă, acolo, dedesubt. 
Flămândă după tribut, sau flămândă după sacrificiu. 

„Doamnă, îndrumă-mă!” Spunând o rugăciune, aruncă 
pelerina peste margine şi auzi râsetele nobililor din spatele 
ei. Mantia se umflă prinsă de curenţii încrucişaţi de aer, fu 
dusă de vânt şi răsucită, plonjând apoi ca un pescăruş în 
întunericul verde al puţului. 

Moon apăsă primul buton al secvenţei muzicale de pe 
cutia de la încheietură şi porni pe punte. lernaticii priveau 
şi murmurau, dar nu făceau nimic. Sibila făcu să răsune o 
altă notă şi merse mai departe, ţinându-şi respiraţia. La 
capătul îndepărtat al podului aşteptau mai mulţi nobili, 
încercă să nu se uite la ei... să nu se uite în jos, să n-asculte 
bocetele demonului din jur sau vacarmul fricii din capul ei... 

Pe măsură însă ce se apropie de mijlocul distanţei, o 
invadă iarăşi vraja de sirenă a cântecului sibilului, 
încetinindu-i mersul, domolindu-i temerile, adormindu-i 
instinctul de supravieţuire.”Nu!” Îngheţă, lăsându-şi spaima 


să se ridice şi să contraatace înainte ca melodia să-i prindă 
iarăşi mintea în capcană. Dar exact când se opri, îi văzu pe 
toţi lernaticii din faţă ţinând în mâini aceleaşi obiecte 
aidoma unor degete găunoase, ridicân-du-le toţi la buze... 
fluiere! Ca să comande rafalele de vânt... Abia acum 
înţelese ea ce făceau: asmuţeau vânturile împotriva sa, aşa 
avea să moară, fără ca nici o mână de om să-i verse sângele. 

Moon se zvârli pe fâşia îngustă a podului în momentul în 
care corul de fluiere ciocni sfera ei de aer nemişcat, 
sfărâmând-o. Rafalele năvăliră peste ea, trăgând-o în toate 
părţile. Totuşi în mijlocul acestui vârtej de aer se afla 
cântecul sibil - precum văzduhul senin din ochiul unui 
uragan, iar claritatea unei ciudate nebunii ii umplu trupul. 
Mintea ei hipnotizata, paralizată, izbuti să străbată toate 
astea şi să-şi caute refugiu undeva, într-un alt plan al 
existenţei... 

„De ce? De ce oare mă cheamă aici?” 

— Care-i răspunsul? îşi auzi ea propria-i voce ţipând 
nebuneşte. Care-i răspunsul? 

„Poţi răspunde la orice întrebare, cu excepţia uneia 
singure”, îi spusese Elsevier. Nu „Ce este Viaţa?” sau 
„Există un Dumnezeu...?” Singura întrebare la care nu avea 
voie să răspundă era „Unde este locul tău de origine?” Şi în 
acest moment, când se legăna pe hotarul îngust care 
despărţea veşnicia nebuniei de cea a morţii, ştiu că în 
sfârşit îi fusese dat un răspuns, că fusese din nou aleasă de 
către puterea ce vieţuia în mintea ei: „Locul de origine, 
obârşia, izvorul... aici, aici, aici”. Dedesubtul acestui puţ 
care se scufunda în mare, dedesubtul acestui oraş precum 
gămălia unui ac înfipt într-o hartă a timpului, la fel de 
tainică precum piatra de sub pielea marină, protectoare, a 
acestei lumi acvatice, acolo dedesubt se afla maşinăria 
sibilă. Şi doar ea singură avea să ştie acest lucru. Îşi simţi 
mintea cum se supune presiunii atacului final al cunoaşterii 
şi cade în puţul adevărului, ţipă când trupul îşi pierdu 
controlul şi urmă mintea undeva în jos... 


Aidoma unui visător speriat de cele văzute, reveni iarăşi în 
trup, întinsă pe panglica îngustă a podului, scâncind în 
aerul liniştit. „Liniştit...” Îşi apăsă mâna pe gură şi se ridică 
încetişor în genunchi. Nu se mai simţea nici un pic de vân,; 
doar o agitaţie şi-un geamăt paşnic în jurul ei. lernaticii 
şedeau pe ambele margini ale abisului, cu gurile căscate de 
uimire, şi cu fluierele bălăbănindu-se în degetele lipsite de 
putere. Îndrăzni să privească dincolo de ei, pe lângă 
perdelele de vânt ce atârnau moi acum în marea potolită, 
până la zidurile de furtună din spate. Acestea erau închise, 
izolând revărsarea rafalelor încrucişate de vânturi venite 
din lumea exterioară, închizându-le complet singura cale de 
acces către puţul din inima oraşului... şi către ea. Se lăsă 
din nou în jos, cu capul înainte, apăsându-şi fruntea pe 
suprafaţa punţii într-un gest de recunoştinţă mută. 

Se ridică nesigură pe picioare şi-şi continuă drumul. Se 
mişca încet, de dragul privitorilor, de dragul picioarelor 
care n-o prea ascultau. Pe feţele lernaticilor se amestecau 
acum sentimente de venerație şi spaimă, îşi fixă pe chip o 
expresie de sfidare rece, ca s-o lase să. treacă. 

Câţiva păşiră îndărăt, dar alţii deveniră şi mai mânioşi, mai 
plini de ură şi nesăbuiţi la vederea unei Văratice purtând 
faţa Reginei lor şi folosindu-se de puterea unei zeițe. În 
mijlocul acestora, Moon văzu ţăruşul de fier terminat 
printr-un nimb de spini metalici, un guler contra vrăjitorilor 
aidoma celui care îi sfâşiase gâtul lui Danaquil Lu. Gulerul 
înaintă ca să-i iasă în cale şi s-o împiedice să păşească 
dincolo de marginea podului. 

— Îngenunchează, sibilo, sau du-te în Iad! 

Femeia ce purta un turban cu giuvaeruri şi ţinea ţăruşul 
împinse gulerul către ea, Moon se retrase, încordându-şi 
braţele. 

— Lăsaţi-mă să trec, dacă nu... 

Se întrerupse când îi văzu pe toţi întorcându-se la auzul 
ecourilor ce precedau venirea mai multor persoane pe 
coridorul de acces înspre sală. Spaţiul în formă de semicerc 


din spatele nobililor începu să se umple cu siluete umane - 
de data asta erau inşi purtând haine ţesute în casă şi piei de 
klee: veniseră Văraticii. Feţele lor erau la fel de criminale 
precum ale, lernaticilor; înarmaţi cu pumnale şi harpoane, 
o priveau stând singură pe pod. 

— Uite-o! E Regina! 

Moon zări singura faţă ce nu aducea cu celelalte: cea a 
unui bărbat care, mânat de o hotărâre disperată, îşi croia 
drum în faţă printre noii veniţi. 

— BZ! strigaea ca să acopere zgomotul tot mai puternic 
produs la întâlnirea celor două grupuri; prinse privirea lui 
cercetătoare şi simţi cum o îmbrăţişează din ochi. 

Gundhalinu împinse în lături un ultim Văratic, făcându-şi 
loc să scoată arma şi lăsă mulţimea să i-o vadă. 

— Stai aşa! O smuci pe femeia cu buze subţiri care ţinea 
gulerul spinos şi-i smulse obiectul din mâinile ce tresăriră. Îl 
aruncă apoi peste margine, în lad. Aţi mers prea departe cu 
asta. Înapoi, lernaticilor... risipiţi-vă! 

— Ce drept ai, tu, străine, să te-amesteci în treburile 
noastre? E-o afacere care priveşte Iarna, legea din Iarnă... 

— Al naibii de sigur că-i aşa, bombăni BZ. Ochii lui 
reveniră asupra lui Moon în timp ce-şi deschidea o cărare 
către ea prin zidul uman. Această femeie este arestată, eu 
mă ocup de ea. 

Moon îl zări făcându-i cu ochiul şi zâmbi fără să vrea. 

— Asta-i Regina, Inspectore! spuse mânios unul dintre 
Văratici. Şi-i a noastră. Nu pleacă nicăieri pân' la 
Schimbare. Cuvintele erau la fel de ucigaşe ca şi gerul. 

— Ea nu-i Arienrhod. E din neamul Văratic, e sibilă! Uitaţi- 
vă la gâtul ei, vorbi Gundhalinu. Dac-o vreţi pe Arienrhod, 
trebuie să traversaţi această... Urmărindu-şi propria mână 
care gesticula, aruncă o privire uimită văzând pentru prima 
dată sala fără vânt; faţa i se goli de expresie. Ce...? 

— Ce treabă aveţi voi cu Regina noastră, crescători de 
peşte ce sunteţi? Femeia cu turbanul cu pietre preţioase 
încerca acum să recâştige teritoriul pierdut. Nu sunteţi 


bine veniţi în acest palat atâta timp cât continuă să aparţină 
Iernii. 

— Regina voastră are treabă cu noi! strigă un Văratic. Ea- 
ncearcă să ne ucidă pe toţi şi-am venit să ne-ncre-dinţăm că 
nu scapă de pedeapsă. Şi să ne convingem că va cobori la 
Doamnă pentru a treia oară. 

Moon ascultă fără să se mişte, copleşită de-o bucurie 
dureroasă, irelevantă, la auzul unei voci vorbind cu in- 
confundabilul graseiat al Văraticilor. 

— Sunt Moon Dawntreader Văratică... ţipă ea cu o voce 
răguşită. Regina-i înăuntru. Treceţi puntea acum! Treceţi 
puntea acum! Atâta timp cât stau eu aici, veţi fi în 
siguranţă. 

Le făcu un semn cu mâna, simțind privirile uimite ale lui 
BZ fixate asupra ei. 

Mulțimea deveni mai încrezătoare când îi văzu trifoiul şi-i 
acordă încredere. Ea însă şovăi un pic când primul Văratic i 
se alătură pe punte, încrederea îi reveni când aerul din jur 
rămase liniştit, iar bărbatul zâmbi scurt şi-şi plecă fruntea 
în timpul traversării. Unul câte unul îl urmară şi ceilalţi, 
păşind nervoşi dar conduşi de nevoia de a-şi atinge țelul. 
Sibila aşteptă până ce şi ultimul Văratic păşi pe malul opus 
al Sălii Vânturilor şi-abia după aceea făcu şi ea ultimul pas, 
ajungând pe teren solid. lernaticii se dădură înapoi, 
privindu-i posaci pe ea şi pe Gundhalinu. Moon se întoarse 
când ajunse lângă poliţişti, auzind un oftat tremurător în 
spatele ei. Văzu zidurile de furtună deschizându-se întocmai 
unor aripi molatice şi simţi ridicându-se iarăşi rafalele reci 
de vânt, iar perdelele tremurând şi prinzând viaţă. ladul se 
trezi şi gemu, emanând izul mării. 

— O, zei! Tată al străbunilor mei, şopti BZ. Tu erai acolo, 
stăvilind vântul. Cum... cum ai făcut asta? 

Rămase la o distanţă respectuoasă de femeie. 

— Nu pot să-ţi spun. Scutură din cap, felicitându-se pe 
sine însăşi. „Acesta-i Carbuncle. Nu pot spune niciodată, 
nimănui, niciodată”. Nici măcar nu ştiu. „Nu trebuie să 


permit niciodată cuiva să afle”. În mintea ei, urmări puţul 
Iadului în jos, tot mai jos, jos până la mare şi dedesubtul ei, 
până în interiorul rocii de bază, fără vârstă, a planetei 
însăşi, acolo unde se întindea într-o tainică atotştiinţă 
ultimul receptacul al înţelepciunii umane. Du-mă de-aici, 
BZ, murmură ea, ameţită. Ăsta nu-i un loc pentr-o sibilă, 
lernaticii au dreptate. E prea periculos. 

Simţi căutăturile ostile, neîncrezătoare ale nobililor 
furişându-se deasupra ei. BZ o conduse afară din Sala 
Vânturilor cu o bună cuviinţă regulamentară, înapoi pe 
coridor, pe lângă scenele din regatul Iernii. Nimeni nu-i 
urmări. În timp ce mergeau, bărbatul continua să păstreze 
distanţa între el. Concentrându-se, Moon alese dintre 
fragmentele ameţitoare ale ultimelor ore acel groaznic 
secret care fusese cel mai important până în momentul 
când ajunsese să traverseze puntea: 

— Ce fac aici Văraticii? 'Ţi-au zis de Arienrhod... „care 
aproape că m-a omorât”, (se simţi deodată năucită). Ţi-au 
zis ce-a făcut ea? 

EI clătină din cap, concentrându-şi atenţia asupra mişcării 
picioarelor. 

— N-am putut înţelege nimic... erau mult prea grăbiţi. 
Cred că nici măcar nu ştiau. Unei gloate îi ajunge un zvon 
nebunesc. 

— Nu-i doar un zvon. Este adevărat, şi nu vor opri totul 
doar luând-o prizonieră. A. angajat nişte extraplanetari să 
răspândească! o molimă. 

— Ce? BZ se opri, oprind-o şi pe ea. Cum de ştii?... Se 
întrerupse brusc, începând să priceapă. 

— Mi-a zis Sparks. 

— Sparks. Bărbatul îşi privi iarăşi picioarele, încuviinţând 
din cap ca pentru sine. Aşadar l-ai găsit. 

Moon îşi împreună mâinile în faţă. 

— Înţeleg. Bine. 

Luând drept acuză un acces de tuse, BZ. se încovoie 
sprijinindu-se de zid şi-şi feri faţa de privirea sibilei. Ea îşi 


dădu seama că distanţa pe care o păstrase întruna nu se 
datora celor văzute în Sala Vânturilor. 

— El n-a ieşit afară odată cu tine, vorbi Gundhalinu în cele 
din urmă. 

— Re... Arienrhod ne-a prins. L-a luat înapoi. 

Îşi aruncă privirea de-a lungul coridorului şi-şi simţi 
sufletul rupt în bucăţi. Totuşi imboldul preştiinţei străine de 
mintea ei o îmboldi iarăşi: „Părăseşte-l, părăseşte-l. 
Părăseşte-l acum...” 

— N-o să păţească nimic, acum c-au venit Văraticii s-o 
păzească pe Regină. Ei nu-l cunosc. Rostea cuvintele mai 
mult pentru ea însăşi decât pentru BZ, fiind încrezătoare că 
puterea care-o protejase pe ea îl va apăra la fel de bine şi 
pe Sparks. Trebuie să opresc molima! Ştiu cine se află în 
spatele ei. Sparks mi-a spus totul. Trebuie să spun cuiva, 
poliţiei... Cu un gest distrat îşi îndepărtă părul de pe frunte. 

— Deci, nu el te-a dat pe mâna ademenitorilor de sibili? 
zise BZ, de parcă mintea lui nu putea renunţa la această 
idee. Îşi şterse fruntea cu mâneca şi-şi deschise haina. 

— Nu. Arienrhod a făcut-o. 

— Arienrhod! Bine, dar credeam că ea... 

Nu-şi termină fraza, dar nici n-avea nevoie s-o facă. Moon 
simţi compasiunea lui fără cuvinte ajungând până la ea. 

Îşi înfăşură o şuviţă desfăcută din părul strâns în coc în 
jurul degetului, o privi şi trase de ea. 

— Am fost nouă clone... şi niciuna dintre noi nu i-a fost pe 
plac. N-am fost ceea ce dorea ea să fim. Aşa că... ne-a 
abandonat, ne-a azvârlit cât colo. Moon înălţă o mână, într- 
un gest de adio adresat propriului ei suflet pierdut, apoi se 
uită înspre BZ. Tu ştiai. Cunoşteai lucrul ăsta despre mine. 
De ce-ai avut încredere în mine să vin aici, dacă tot timpul 
ai ştiut? 

— Am ştiut de la început că nu te va transforma niciodată 
în imaginea ei. Crezi c-am putut să-mi petrec... atâta vreme 
cu tine şi să nu-mi dau seama de diferenţa dintre voi? 
Clătină din cap şi zâmbetul i se accentuă pe buze. Luă 


mâinile fetei într-ale lui. Nu va mai trece mult şi-şi va 
blestema pripeala de a se fi descotorosit de tine. Hai să 
mergem mai departe şi să-mi spui ce ştii despre complotul 
ăsta. 

Moon păşi din nou alături de el, ţinându-l strâns de mână, 
potolindu-şi temerile cu balsamul vindecător al încrederii 
lui. Îşi continuară drumul către ieşirea palatului, înaintând 
spre sfârşilul Iernii. Îi spuse tot ce ştia, silindu-se să-şi 
menţină mintea asupra cărării înguste dintre zidurile 
pictate cu tărâmuri sălbatice. Uşile se deschiseră, lăsând să 
intre forţa de viaţă a oraşului, absorbindu-i din nou în 
vâltoarea de vitalitate a acestuia. Acum la uşi nu se mai 
aflau gărzile regale, ci câţiva Văratici beligeranţi, 
supraveghind ceea ce le aparţinea. Moon se agăţă de haina 
lui BZ, dar asta numai până când îşi dădu seama că ei habar 
n-aveau cura arăta Regina, aşa cum nici ea nu ştiuse până 
mai de curând. Văzu însă că unul sau doi îi recunoscură 
trifoiul tatuat la gât şi o priviră evident surprinşi. 

— BZ, cum de-ai ştiut să vii după mine? Cum de-ai ştiut c- 
aveam nevoie de tine? 

E îşi şterse iarăşi faţa asudată, apoi se frecă la ochi: 

— N-am ştiut. Când au apărut aici Văraticii am hotărât că 
aşteptasem destul de mult. Aşa că mi-am arătat legitimaţia 
şi m-am transformat într-un poliţist de escortă. Aruncă 
priviri în dreapta şi-n stânga când Văraticii îi lăsară să 
treacă pe lângă ei. O să-mi fie dor de legitimaţia asta... 

Nu exista nimic care să-i sprijine falsa bună dispoziţie din 
ton şi începu, iarăşi să tuşească, congestia neplăcută 
coagulându-i-se adânc în piept. Se opri când ajunseră între 
paznicii Văratici şi privitorii înghesuiți. 

— Moon, ascultă-mă. Se chinui să inspire. Oricum va 
trebui să fac faţă acuzațiilor... mai devreme sau mai târziu. 
Trebuie să mă-ntorc... ar fi mai bine să rezolv cât mai iute 
problemele. O să raportez tot ce mi-ai spus primei patrule 
pe care am s-o întâlnesc. Nu-i nevoie să rişti predându-te de 
bună voie. Semenii tăi se află aici, spune-le despre tine şi 


despre Sparks înainte ca să afle că e Starbuck. Ei te pot 
ajuta acolo unde eu nu pot. 

Strângându-şi haina în jurul trupului, îşi mută brusc 
privirea de la Moon către Văraticii adunaţi la intrare. Îşi 
strânse buzele într-o linie subţire, de parcă n-avea 
încredere în el însuşi sa spună mai multe. 

— BZ. Moon îşi apăsă palma pe gură. Cum pot să... 

— Nu poţi. Şi nu-ncerca, scutură el din cap. Doar lasă-mă 
să plec... Începu să se răsucească, dar în timp ce se-ntorcea 
ea îi văzu genunchii îndoindu-se. Gundhalinu se prăbuşi 
lent pe caldarâm şi rămase întins fără simţire pe pietrele 
albe. 

Tor şedea într-un colţ, proptită de zid ca o păpuşă de 
cârpă fără şira spinării, lumina albă a laboratorului îi 
înfigea sulițe în ochii umezi. Ştia că dincolo de zidul din 
spate exista un oraş întreg plin de oameni nepăsători la 
prostia sau la soarta ei, nepăsători faţă de propriu lor 
soartă. Însă în această cameră sterilă n-ajungea nici un 
sunet de sărbătoare, nici un râset, melodie, ori țipăt. Zidul 
era izolat fonic şi nici un strigăt de-al ei - dacă ar mai fi avut 
puterea să strige - n-ar fi scăpat în exterior. Se luptă 
zadarnic, în tăcere, împotriva sclaviei invizibile a paraliziei. 
Avea să mai treacă aproape o oră până când sistemul ei 
nervos voluntar putea din nou să comande măcar mişcarea 
unui deget, şi era sigură că nu mai dispunea de atât de mult 
timp din viaţă. „O, zei, dacă aş putea măcar să strig!” 
Ţipătul îi răsună în interiorul capului până când crezu că-i 
vor exploda ochii... şi scânci, scoase un firicel subţire, jalnic, 
de sunet, cel mai frumos zgomot pe care-l făcuse vreodată. 

Oyarzabal îi aruncă o privire din locul unde stătea la masă, 
sub lumina orbitoare şi fierbinte. Faţa lui lătăreaţă 
încadrată de pămătufurile unor favoriţi, arăta o lipsă de 
confort similară cu a lui Tor, îşi mută iarăşi, grăbit, privirea. 
Discuţiile detaşate, ireale despre cele mai eficace mijloace 
de a declanşa o epidemie în oraş continuau monoton, ca 
zumzetul unui roi fantomatic de albine. Unul dintre ceilalţi 


bărbaţi plecase să vorbească cu Sursa. „Oyarzabal, ticălos 
păduchios ce eşti, fă ceva, fă ceva!”. 

Oyarzubal sugeră infectarea aprovizionării cu apă. 
Propunerea fu respinsă ca ineficienţă. 

Hanood, care părea că stătuse o eternitate la Sură, reveni 
în cameră şi încuie uşa la loc cu o grijă exagerată. 

Zumzetul încetă. Tor le văzu capetele întorcându-se să 
primească verdictul judecătorului, dar fu incapabilă să-şi 
rotească măcar ochii. 

— Ei? întrebă unul dintre necunoscuţi. 

— Evident, a spus să ne descotorosim de ea. Hanood îşi 
înclină capul în direcţia femeii. Azvârliţi-i trupul în mare, 
nimeni nu va izbuti să-nţeleagă unde-a dispărut în toată 
zăpăceala asta. Flutură din mână spre realitatea de neajuns 
de dincolo de zid. Ei spun „Marea nu uită niciodată”... dar 
Carbuncle va uita. 

Tor gemu, dar sunetul rămase închis în interiorul ei. 

— Nu, la dracu, nu cred asta! Oyarzabal se ridică în 
picioare, pregătit pentru o confruntare. Am să mă 
căsătoresc cu ea, am s-o duc de-aici. Sursa ştie toate astea 
şi n-ar fi zis să ne descotorosim de ea! 

— Îmi discuţi ordinele, Oyarzabal? Vocea răguşită, fără 
trup, a Sursei căzu peste el din aer, involuntar, toţi ridicară 
privirile. 

Oyarzabal se îndoi sub greutatea glasului, dar îşi menţinu 
hotărârea. 

— Nu-i nevoie s-o ucizi pe Persefone. Pur şi simplu nu pot 
sta locului şi să las să se-ntâmple aşa ceva. Nesiguri, ochii 
lui cercetară pereţii şi colţurile tavanului. Trebuie să existe 
şi-o altă cala. 

— Sugerezi cumva să le spun să te ucidă şi pe tine? La 
urma urmei, incompetenţa ta a provocat această situaţie. 
Nu-i aşa? 

Oyarzabal îşi strecură mâna către pistolul aflat la spate, 
sub vesta lungă de piele. Era însă singur contra cinci, şi nu- 
şi asuma niciodată riscuri sinucigaşe. 


— Nu, stăpâne! Nu... dar ea urmează să fie soţia mea. Voi 
face astfel ca să nu vorbească despre afacerea noastră. 

— Tu crezi că acum, când Persefone a aflat ce faci aici, o să 
mai vrea să se mărite cu tine? Vocea căpătă un ton glacial. 
Ea un animal amoral ce este, ea continuă să te urască 
pentru asta. Nu vei fi niciodată capabil s-ai încredere-n ea. 

„O, zei, o tu, Sursă, lăsaţi-mă doar să vorbesc! Îi voi 
promite orice! Sudoarea se prelinse înnebunitoare în josul 
coastelor femeii. 

— Iar eu nu voi mai fi niciodată capabil s-am încredere-n 
tine, Oyarzabal, dacă nu-mi dovedeşti că-mi eşti incă loial. 
Vocea se opri, părând să zâmbească şi 'Tor se înfioră. Totuşi 
nu sunt total neînţelegător, şi-ţi ofer două alternative: 
moartea, sau viaţa Persefonei. Dacă însă ea rămâne în viaţă 
va trebui să-ţi iei măsuri de siguranţă că nu va putea 
depune niciodată mărturie împotriva noastră Brusca 
speranţă a lui Oyarzabal dispăru înapoia unor nori. 

— Ce vrei să spui? îndrăzni să-şi arunce privirea către Tor, 
apoi şi-o mută în altă parte. 

— Vreau să spun c-o doresc incapabilă să mai povestească 
ceea ce ştie, indiferent cui. Cred că o injecție cu xetydiel va 
fi destul de eficientă. 

— La dracu! Adică vrei s-o transformi într-o zombi? înjură 
Oyarzabal. N-o să-i mai rămână nici un pic de creier! 

Unul dintre bărbaţi izbucni în râs. 

— Şi ce-i rău în asta; fără minte şi a ta. Oricum, de când 
are nevoie o femeie de creier? 

„O, Doamnă, ajută-mă... ajută-mă, ajută-mă!” Tor chema în 
ajutor religia strămoşilor săi, abandonată în favoarea a mii 
de zei nepăsători ai extraplanetarilor trădători. „Mai bine 
mor. Mai bine mor.” 

— Vezi, Oyarzabal, ce necazuri provoacă femeile când 
capătă prea multă libertate, vezi acum necazul pe care ţii l- 
a pricinuit curiozitatea acestei femei fără minte? Gândeşte- 
te şi la necazul pe care Regina ei este pe cale să-l abată 
asupra propriei planete. Vocea Sursei era precum o pilă 


LIA 
! 


scrâşnind pe metal, alege, moarta au cu creierul şters. Iar 
când alegi pentru ea, să alegi şi pentru tine. 

Pumnii lui Oyarzabal se încleştară şi se desfăcură, în timp 
ce privirea lui mătură încăperea şi feţele celor-lalţi cinci, 
zărind realitatea înconjurătoare. 

— E-n ordine! N-o vreau moartă, nu vreau să văd cum e 
ucisă. O vreau în viaţă. 

Tor scânci iarăşi şi simţi un strop de salivă prelingându-se 
din colţul gurii. Un fior i se ridică prin picioare, pornind 
dela degete - „Mişcă, mişcă!” - dar nu ajunse mai departe. 

— Atunci mă pot ocupa eu de nevoile doamnei. 

Reprezentantul grupului de tehnicieni - un bărbat pe care 
în sfârşit 'Tor îl recunoscu a fi biochimistul C'sunh, expert în 
droguri - se ridică de la masă şi se îndreptă către nul dintre 
fişetele aflate în afara razei ei de vedere. Îi auzi alegând 
sticluţe şi ustensile şi auzi vuietul şuierător din capul ei, 
care începuse să alunge orice alte sunete. 

Oyarzabal se foia de pe-un picior pe celălalt, cu capul lăsat 
în jos, de parcă nu se-aşteptase ca lucrurile să se petreacă 
atât de brusc, atât de irevocabil. Tor îl străpunse cu 
privirea. 

— Stăpâne, să-i fac injecţia? Biochimistul apăru în raza ei 
vizuală, ţinând în mână o seringă. 

— Da, ai tu grijă de asta, C'sunh, răspunse calm vocea. 
Vezi, Persefona... nu câştigi niciodată. Întotdeauna se în- 
tâmplă la fel. 

Tor îl văzu pe C'sunh apropiindu-se de ea, şi totul din jur 
deveni parcă auriu; electricitatea statică din cap o asurzea. 
Oyarzabal îl privea şi el pe C'sunh,se uită apoi la femeie cu 
mâinile atrnându-i în părţi, cu ochii sticloşi. 

O bufnitură puternică răsună prin uşa încuiată. Chimistul 
încremeni cu un picior în aer, când se auzi strigătul unei 
voci înăbuşite: 

— Deschideţi, Poliţia! 

Bărbaţii de la masă săriră în picioare, uitându-se unii la 
alţii şi apoi în sus, nevenindu-le să creadă ce auzeau. 


— Albaştrii! 

— Stăpâne, au intrat Albaştrii-n cazinou! Ce-o să facem? 

Din văzduh nu sosi însă nici un răspuns, iar o senzaţie mult 
prea teribil de acută ca să fie înregistrată drept sunet 
perforă creierul lui Tor. Bărbaţii îşi acoperiră urechile cu 
mâinile: 

— Au început să taie încuietorile de la uşi! În numele 
zeilor, fă ceva! C'sunh, termină cu femeia aia! 

Chimistul porni iarăşi către ea, cu faţa schimonosită de 
spaimă. Oyarzabal se repezi după el şi-l înşfăcă de braţ, dar 
ceilalţi îl traseră înapoi şi C'sunh se aplecă asupra ei. 

— Nu! icni Tor, ultimul ei cuvânt... 

Uşa se deschise brusc şi vederea femeii se umplu de 
albastru: încăperea se populă într-o clipită, cu şase poliţişti 
în uniformă. 

— Stai aşa! 

Armele fură aţintite în toate direcţiile; două sau trei fixară 
spinarea şi ceafa lui C'sunh. Biochimistul îşi îndreptă încet 
spatele depărtându-se de Tor. 

— Las-o jos! răsună somaţia unui Albastru iar C'sunh lăsă 
seringa să cadă. Tor se ghemui când aceasta poposi la 
câţiva centimeri de piciorul ei neprotejat. 

— Doctorul C'sunh, cum te văd şi cum mă vezi! Tor o zări 
pe însăşi Comandanta Poliţiei apărând din zidul de tunici 
albastre. 'Te ştiu de o veşnicie în dosarele noastre,e-o 
adevărată plăcere să te-ntâlnesc în sfârşit în carne şi oase. 

Rânji încântată şi-i prinse biochimistului cătuşele la mâini. 
Oamenii ei făceau acelaşi lucru şi cu restul bărbaţilor din 
încăpere. Comandanta se aplecă asupra lui Tor, cercetându- 
i faţa şi aruncând priviri către seringa căzută alături. Zâmbi 
din nou: 

— Ei bine, Tor Starhiker. Arăâţi de parcă de-abia aştepţi să 
ne spui ceva, iar eu de abia aştept s-aud. Hei, Woldantuz! 
Vino-ncoace şi fă-i o injecție! Din aia care trebuie. Clipi din 
ochi, liniştind-o pe Tor când un poliţist îngenunche lângă ea. 


Tor de abia remarcă arsura antidotului când văzu apărând 
o faţă şi mai neaşteptată decât a Comandantei. „Pollux!” 
Cuvântul nu reuşi să-i iasă din gură, dar simţi că-şi recapătă 
controlul asupra trupului,simţi antidotul urcându-i prin 
toate nivelurile până la creier precum năvala unui drog. 

— 'Tor. le simţi bine? 

— Ce... ce... ce-ai... spus? îşi înghiţi nodul din gât cu 
respiraţia întretăiată. 

— "Tor. Te simţi bine? repetă el fără intonaţie, la fel ca şi 
mai înainte. Se aplecă în faţă şi-i oferi braţul în timp ce 
femeia încerca să-şi strângă picioarele sub ea. Se apucă 
recunoscătoare de braţul lui şi trase de el ca să se ridice. 

— Uuuff! 

Îşi duse mâna la cap, ameţită de uşurare, sprijinindu-se 
greoaie de robot. Îşi înfipse degetele în buclele moi ale 
perucii ei puse strâmb pe cap; o împinse absentă... parcă 
realizând ultimele cuvinte spuse de Sursă. Strânse pumnul, 
scoase brusc peruca şi-o azvârli pe jos. 

— De când ai căpătat aşa un vocabular, cutie cu şuruburi 
ce eşti? Se aplecă în faţă privind acel loc al lui Pollux 
imposibil de examinat, care nu putea fi numit faţă, simţi 
cum un rânjet de triumfi se împrăştie pe chip. Pe focurile 
iadului... am avut dreptate în privinţa ta! Pungaş bătrân ce- 
mi eşti! La naiba, de ce n-ai vorbit niciodată cu mine până- 
acum? 

— Doar o mică glumă, Tor. Acelaşi chip lipsit de orice 
expresie. 

— Ha. Ăsta-i genul de bancuri la care te poţi aştepta de la 
o maşină. De când eşti în stare să vorbeşti astfel? 

— De când am fost programat la academia de poliţie de pe 
Kharemough. 

— Undee? 

— Anulează întrebarea asta, Pollux. Comandanta reapăru 
încruntată de cealaltă parte a lui. Chiar că ar trebui să mai 
fii refăcut... Starhiker, îi poţi mulţumi lui Pollux c-ai fost 
salvată la timp. Cred că şi eu pot să-i mulţumesc, pentru 


ceva mai mult, dacă tu-mi vei confirma că îmi închipui 
corect ceea ce se petrecea aici. Arătă cu degetul mare 
înspre laboratorul şi prizonierii aflaţi înapoia ei. 

— Mulţumesc Pollux. Tor mângâie uşor cu palma pieptul 
robotului. Urmau să declanşeze o epidemie, spuse ea 
simțind cum îi tremură iarăşi picioarele, şi în felul ăsta să-i 
omoare pe Văratici. 

Pala'Thion încuviinţă de parcă într-adevăr asta aştepta să 
audă. 

— Cine i-a plătit s-o facă? 

Tor cobori privirile în pământ. 

— Regina Zăpezii? 

Speriată, ea aprobă din cap, simțindu-se inexplicabil de 
ruşinată că admitea acest lucru în faţa unei extraplanetare. 

— Aşa spuneau ei. 

— Exact cum mi-am închipuit. Poliţista zâmbi cu sânge 
rece, nemaivăzând-o deja pe Tor. În sfârşit am învin-s-o! 
Doar dacă... 

Scutură din cap, mutându-şi privirea către un alt Albastru 
care intra în cameră - un inspector de data asta. 

— Mantagnes? întrebă ea cu nerăbdare. 

Inspectorul clătină din cap într-un gest de rău augur. 

— L-am pierdut, Comandante. 

— Jaakola? Cum naiba ai putut... 

— Nu stiu! Bărbatul era la fel de mânios ca ea. Plecase 
deja când i-am spart biroul. Am căutat peste tot - nici o 
muscă nu s-ar fi putut ascunde acolo! încă se mai fac 
cercetări... a avut totuşi o cale de ieşire, pe care încă n-am 
reuşit s-o descoperim. 

— N-o să părăsească planeta! PalaThion trase de emblema 
imperială aflată pe catarama centurii. Îl vom prinde! 

— N-aş pune pariu pe chestia asta. Dezgustat, Mantagnes 
îşi studie picioarele. 

— Atunci să-l lăsăm să-ncerce să-şi găsească o 
ascunzătoare ca să scape de acuzaţiile de tentativă de 
crimă prin genocid. Făcu un gest din mână. Woldantuz, 


pune-i şi pe frumuşeii ăştia acolo unde le este locul. La 
urma urmei, bine măcar că avem toate dovezile. Plus un 
martor. Starhiker, o să am nevoie de mărturia ta. 

— Contaţi pe ea, comandante. 

Tor încuviinţă din cap, simțind cum în suflet îi izbucneşte 
dorinţa de răzbunare la vederea lui C'sunh care trecea pe 
lângă ea. Alţi doi îl urmară pe biochimist, apoi îl văzu pe 
Oyarzabal. 

— Persefone? Bărbatul trase de paznicul său ca să-l lase să 
se oprească. De fapt, acum cred că n-am să te mai iau cu 
mine. În nici un caz acolo unde-s obligat să merg. 

— Ai vrut să mă transformi într-o legumă, ticălos împuţit 
ce eşti! Asta ai vrut întotdeauna! Se smuci de lângă 
Pala'Thion şi se proţăpi în faţa lui. Sper să rămâi acolo 
pân'ai să putrezeşti. Şi sper că nici măcar n-ai să mai vezi 
vreodată o femeie... 

Brusc îşi aminti că, în al doisprezecelea ceas, el încercase 
să oprească injecţia, iar acele secunde pe care le câştigase 
fuseseră hotărâtoare pentru supraviețuirea ei. 

— Pur şi simplu n-am vrut să mori, asta-i tot! Era mai bine 
să te am aşa decât moartă. Se aplecă înspre ea, dar 
Albastrul îl trase înapoi. 

— Vorbeşte pentru tine însuţi, îşi încrucişă braţele Tor. Se 
pare că eşti singurul care te gândeşti la asta. 

Oyarzabal întoarse capul, uitându-se la PalaThion. 

— Dacă vrei să afli ce ştiu de afacerea asta, trebuie doar 
să-ntrebi. Am să-ţi spun totul. 

Comandanta făcu un semn afirmativ şi unul dintre ceilalţi 
prizonieri înjură printre dinţi. Tor îşi dădu seama că de- 
acum, indiferent unde aveau să-l trimită, viaţa lui Oyarzabal 
nu mai valora nici cât o ceapă degerată. 

Şi indiferent ce anume urma ea să facă acum, nu va mai 
exista nici o posibilitate de părăsire a planetei. „O, zei, de ce 
oare nu pot să fac şi eu odată ceva corect?” Se strânse 
singură în braţe, puternic, pentru că nu mai rămăsese 
nimeni care s-o îmbrăţişeze, sau pe care să-l îmbrăţişeze. 


Simţi privirea lui TalaPhion aţintită asupra ei şi descoperi o 
neaşteptată simpatie în ochii celeilalte. Capul Comandantei 
se mişcă imperceptibil, atât cât să-l examineze pe 
Oyarzabal, apoi privirea îi trecu mai departe. 

Tor făcu un pas în faţă, încă stăpânindu-se, protejându-se, 
pe măsură ce se apropia de Oyarzabal. Îl sărută scurt pe 
buze, apoi se retrase, iar paznicii nu-l lăsară pe bărbat s-o 
urmeze. 

— La revedere, Ovar. 

El nu-i răspunse. Albaştrii îl scoaseră din încăpere. Tor se 
întoarse iarăşi lângă Pollux. „De ce se-ntâmplă aşa? De ce? 
Ca niciodată să nu-ţi doreşti ceea ce ai până nu-l arunci la 
gunoi? 

Jerusha se aplecă peste birou, lungindu-şi gâtul ca să-i 
urmărească au privirea pe C'sunh şi pe camarazii săi, viitori 
acuzaţi de genocid. În timp ce erau conduşi către 
închisoarea din sediul poliţiei. „Oh, dulce răzbunare!” Cu 
toate acestea în zâmbetul ei nu era nimic dulce. Demascase 
complotul lui Arienrhod în ultima clipă şi chiar dacă nu 
putuse să ajungă până la Regină în persoană, îi asmuţise pe 
Văratici împotriva ei şi aceştia aveau s-o păstreze în 
siguranţă până în ziua execuţiei. „Poate, că, la urma urmei, 
există un fel de dreptate în univers”. 

— Starhiker! 

Tor Starhiker privi prin ecran uniforme albastre care se 
felicitau între ele; şedea pe o banchetă şi bea ceai tare sub 
privirile fixe, vigilente, ale lui Pollux. Se ridică de la locul ei 
şi cu paşi mari trecu printre poliţişti, îndreptându-se către 
birou. În timp ce venea spre ea, Jerusha o examină curioasă 
şi uimită. Straiele ei lipite de trup, mai mult o dezgoleau 
decât o acopereau, păşea exact ca un hamal din port, 
nepăsătoare la privirile cu subînţeles aruncate ocazional de 
bărbaţii pe lângă care trecea. O faţă deschisă, pragmatică, 
ieşea la iveală de sub machiajul întins pe obraz iar părul lins 
şi cenuşiu, era tuns grosolan până în dreptul urechii. „O, voi 
zei, există o fiinţă umană acolo înăuntru”. Jerusha îşi aduse 


brusc aminte că unul dintre bărbaţii pe care tocmai îi 
expediase părea a fi iubitul acestei fiinţe umane. „La naiba, 
de ce oare nu poate să fie binele doar bine şi răul doar 
râu... de ce nu poate să fie simplu, măcar o dată? Mi se face 
greață de cenuşiu”. Îşi alungă gândurile când femeia se 
opri în faţa sa. 

— Cum te mai simţi? 

Tor ridică din umeri; o bretea îi alunecă în jos şi o trase la 
loc pe umăr. 

— Cred că bine. Vreau să spun, considerând... privi către 
intrarea în aripa-închisoare. 

— Destul de bine ca să depui o mărturie pentru dosar? 

— Sigur că da, oftă Tor. Bănuiesc că n-am norocul să apar 
şi în faţa tribunalului? 

Judecata avea să se ţină pe altă planetă. Jerusha zâmbi, 
pricepând ironia. 

— Poţi să te consideri norocoasă. C'sunh are o mulţime de 
prieteni şi toţi sunt pe lumile extraplanetare. Arătă spre 
tavan iar Tor se strâmbă. Cel puţin după ce vom pleca de pe 
Tiamat, vei fi în siguranţă ei neputând să te mai ajungă. 
Declaraţia ta va face tot răul pe care vrei tu să-l faci, atâta 
timp cât este înregistrată aşa cum se cuvine. Şi, la naiba, 
crede-mă că voi face tot posibilul să se-ntâmple aşa. Sper 
numai c-o vom putea scoate la suprafaţă şi pe Sursă. Dacă... 

Se întrerupse când un alt grup de străini intră în sediul 
poliţiei. Nu, nu erau străini. Se ridică în picioare, îi văzu pe 
toţi ceilalaţi din odaie întorcându-se şi holbându-se cu ochi 
uluiţi ca şi ai ei. 

— Ce nai... 

— Arienrhod? 

— Moon! 

Îşi auzi glasul pronunţând acest nume, o auzi şi pe Tor 
repetându-i fără să mai aibă timp să se minuneze. În 
spatele fetei văzu doi Văratici voinici care purtau pe braţe 
trupul lui Gundhalinu. 

— Fir-ar să fie...! 


Moon ezită văzând-o pe Jerusha că iese dinapoia biroului, 
totuşi rămase pe loc, fermă, când cei câţiva poliţişti se 
adunară în jurul lor: 

— Cine-i ăsta? 

— Gundhalinu! 

Am crezut că a... 

— E mort? Jerusha o prinse de un umăr pe sibilă, 
acoperind cu trupul ei imaginea celor ce se întâmplau măi 
în spate. 

— Nu! Poliţista văzu suferinţa de pe chipul fetei în 
momentul când o răsuci către ea şi-i dădu drumul 
surprinsă. Dar e bolnav şi are nevoie de-un medic. 

Mâna lui Moon se-ntinse către BZ însă nu putu să-l ajungă. 

— Acum două zile nu prea ţi-a păsat că se simţea râu, aşa- 
i? Jerusha privi pe lângă ea, observând capul atârnat într-o 
parte al lui Gundhalinu, ochii închişi, faţa suptă. transpirată. 
Făcu semn oamenilor ei să-l ia din braţele Văraticilor: 
Duceţi-l repede dincolo, la cabinetul medical. Şi la naiba, 
aveţi grijă de el. Pentru mine valorează mai mult decât 
diamantele. 

Poliţiştii îl transportară cu multă atenţie. Cei doi Văratici 
îşi înclinară capetele în direcţia lui Moon, făcând aproape 
nişte plecăciuni, şi ieşiră în alee. Sibila îi urmări doar cu 
privirile, atât pe ei cât şi pe Gundhalinu. Purta acum o 
rochie lungă, aurie, chiar şi cu părul despletit în jurul feţei, 
asemănarea ei cu Arienrhod era incredibilă, 

— În caz c-ai uitat cumva, şi tu eşti arestată, Dawntreader. 
„O, zeii mei, asta-i prea mult pentru o singură zi”. Ridică o 
mână, chemând la ordin un alt ofiţer. 

Moon se strâmbă. 

— N-am uitat de tine, Comandante. BZ... Inspectorul 
Gundhalinu... Eu am evadat. El m-a găsit iarăşi... locmai m- 
aducea aici când a leşinat. Spuse toate astea fără să 
clipească. 

— Bineînţeles c-aici te-aducea. Jerusha desprinse cătuşele 
agăţate la cureaua uniformei şi continuă foarte calmă, asta-i 


cea mai mare balivernă pe care-am auzit-o vreodată. Dar 
oricum, de dragul lui Gundhalinu, m-am hotărât să-i dau 
crezare. Se uită la gâtul tatuat al fetei şi-şi aminti deodată 
că este sibilă. Cobori iarăşi mâinile în care ţinea cătuşele şi 
le duse în silă către centură. Presupun că n-o să fie nevoie 
de astea, sibilo. Dar n-ai venit doar ca să-mi spui atâta 
lucru. Ce dracu te-a făcut să vii aici? 

Moon schiţă un zâmbet scurt, ironic, expresia părea 
străină pe faţa ei. Redeveni serioasă. 

— Am venit pentru că Regina vrea să declanşeze o 
epidemie ca să-i omoare pe toţi Văraticii din oraş, şi ştiu 
cine urmează să pună planul în aplicare. 

— Ai venit prea târziu. Jerusha rânji satisfăcută de triumful 
său, dar numai până ce văzu reacţia fetei. Nu..., voiam să 
spun că deja am oprit declanşarea molimei. l-am prin pe ce- 
i răspunzători, de-acum vor fi oaspeţii noştri permanenţi. 

Arătă spre închisoare, liniştindu-se în căldura zâm-betului 
pe care i-l adresase soarta. 

— Deja? S-a terminat? Fi n-au... 

Moon privi peste umăr la intrarea în sediul poliţiei, apoi iar 
la Jerusha, copleşită, dându-şi deodată seama că şi 
sacrificase libertatea fără nici un sens. 

— N-au păţit nimic. Văraticii sunt în siguranţă. Arienrhod 
şi-a ratat planul şi-acum este arestată la domiciliu. N-o să 
scape de judecata Doamnei voastre. 

Un poliţist care era în trecere îi adresă felicitări Jerushei 
iar ea mulţumi printr-un semn din cap. Faţa lui Moon se 
contractă de parcă nu mai ştia ce să simtă, de parcă până la 
nivelul cunoaşterii existau mai multe straturi decât era ea 
în stare să străbată. 

— Cum... cum ai aflat despre complot? întrebă în cele din 
urmă, cu o resemnare obosită în glas. 

— Întâmplător, în urma colaborării neintenţionate a... Se- 
ntoarse către 'Tor Starhiker care trăgea cu urechea în 
spatele ei. 


— Salut puştoaice, făcu Tor cu mâna, iar Moon clipi din 
ochi încercând s-o recunoască. Hei, Pollux, vino-ncoa'! 

— Persefone? Sibila privi încruntată faţa lipsită de farduri 
a lui Tor, doar pe jumătate sigură de identitatea ei. Se uită 
apoi pe lângă ea la robotul poliţist care se-ndrepta către 
ele. 

— Da' ea de ce-i arestată? Indignată, Tor smuci un deget 
mare în direcţia lui Moon, un pic prea impresionată de 
propriul ei rol de martor cheie. Nu-i împotriva legii s-o 
întruchipezi pe Regină, nu-i aşa? Oricum, nu după legile 
voastre. 

— Depinde de cât de bine faci acest lucru, replică Jerusha. 
Îşi schimbă greutatea de pe-un picior pe celălalt. Voi două 
vă cunoaşteţi? 

— De astăzi. Dar parcă ne-am şti dintotdeauna. Tor clătină 
din cap şi se strădui să surâdă. Ia uite cum a stricat coafura 
pe care i-ai făcut-o, Polly... Deci, verişoară dragă, ce s-a- 
ntâmplat? L-ai găsit? L-ai scos de-acolo din palat? Ai văzut-o 
pe Regină... dar ea te-a văzut? 

— Ai fost în palat? întrebă Jerusha. (Zidul limpede al 
acuzaţiei oficiale o transformă din nou pe fată într-o 
prizonieră). Ca s-o întâlneşti pe Regină... 

Moon simţi schimbarea, şi deveni sfidătoare. 

— Ca să-l găsesc pe vărul meu! Îi aruncă iarăşi o căutătură 
lui Tor şi încuviinţă din cap, înroşindu-se la faţă. Dumneata 
Ştii ce... cine sunt eu, nu-i aşa, Comandante? O privi pe 
Jerusha drept în faţă. 

Poliţista încuviinţă din cap, însă mental continuă să 
păstreze distanţa. 

— Ştiam de multă vreme. 

Alături, Tor stătea privind în gol. 

— Aşa ştiau toţi, în afară de mine, murmură Moon cu 
amărăciune. Eu am fost ultima care-am aflat. 

— Eu încă nu ştiu, zise Tor. 

— Gundhalinu ţi-a spus? 

— Nu, Regina. 


Sibila îşi răsuci cu mâna o şuviţă de păr iar Jerusha 
tresări. 

— Ai văzut-o? 

— Da, sosi răspunsul, aproape şoptit. Voia săâ-mpart cu 
ea... totul. Chiar şi pe Sparks. Se înroşi din nou în obraji; de 
mânie, nu de ruşine. Voia să uit că suntem făgăduiţi unul 
altuia, să uit că sunt o Văratică să uit că sunt sibilă. Şi când 
n-am fost de acord să uit toate astea, a încercat să mă 
ucidă. 

Amărăciunea din glasul ei se accentuă. Jerusha se încruntă 
pe măsură ce propria ei surprindere sporea. Moon se frecă 
la ochi, balansându-se pe picioare; poliţista îşi aduse aminte 
de toate prin care trecuse ea, şi cât de multe dintre acestea 
le făcuse de dragul lui Gundhalinu. 

— Ia loc. Pollux, adu-ne nişte ceai. 

Jerusha îi făcu semn să plece paznicului de serviciu şi puse 
apoi mâna uşor pe cotul lui Moon, întorcând-o către 
bancheta întinsă de-a lungul peretelui. Sibila o privi 
surprinsă; dar şi Comandanta simţi un spasm dureros de 
surpriză. Ascultător, Pollux se îndepărtă de ele. Tor se 
incluse şi ea în invitaţia de a lua loc, adăugând: 

— Polly, adu-mi şi mie ceva să-mi fac plinul. 

În timp ce se aşeza, Jerusha zise: 

— Spuneai că Arienrhod a încercat să te ucidă? 

Moon se lasă să cadă pe scaun, un pic mai departe de ea, 
Tor se întinse relaxată la celălalt capăt al băncii. 

— Le-a dezvăluit nobililor faptul că sunt sibilă şi ei au 
încercat să m-azvârle în Iad. 

Tor se sculă în capul oaselor, rămasă de astă dată fără 
grai. 

— Pe propria ei clonă? Jerusha simţi cum neîncrederea îi 
slăbeşte chiar în timp ce pune întrebarea. „Da, asta-i 
Arienrhod pe care-o cunosc. Fără concurentă”. 

— Eu nu sunt Arienrhod! Vocea sibilei vibră de forţa 
negării. Eu port doar faţa ei, atâta tot. Îşi trecu o mână în 


jos, peste chip, cu degetele strânse ca nişte gheare, de 
parcă voia să-l jupoaie, adăugând: Şi ea ştie acest lucru. 

Pollux reveni şi împărţi ceaiul cu aerul de demnitate tăcută 
al unui majordom. Jerusha sorbi din cana ei, lăsând 
fierbinţeala lichidului să i se înalțe încet către cap. „Venirea 
ei aici... ar putea să fie un şiretlic, un alt şiretlic”. Totuşi nici 
în ruptul capului nu-şi putea imagina ce scop s-ar fi putut 
ascunde în spatele acestuia. 

— Au încercat să te-azvârle în Iad? o îmboldi Tor să 
vorbească, holbându-se la gâtul lui Moon. Ce s-a-ntâmplat? 

— Abisul nu era flămând. Moon îşi bău ceaiul, cu faţa 
străbătută de o emoție ciudată. Tor părea întristată. BZ... 
Inspectorul Gundhalinu a intrat împreună cu Văraticii şi i-a 
determinat să-mi dea drumul. 

— Vrei să spui că prăjina aia care te însoțea era un 
Albastru veritabil? întrebă Tor. 

— A fost... odată. Jerusha îşi sprijini de perete capul 
îngreunat de cască, Sper c-o să fie din nou. 

— Întotdeauna numai asta a vrut să fie, spuse simplu 
Moon. Nu-l lăsa să renunţe, şi s-azvârle totul la gunoi. Nu-l 
lăsa să se învinuiască pentru ceea ce s-a întâmplat. Mai 
sorbi o înghiţitură de ceai. 

— Nu-l pot opri s-o facă, rânji Jerusha. Dar voi avea grijă 
ca nimeni altcineva să nu-l învinuiască. „Pot să-i salvez 
cariera, dar nu-l pot salva de el însuşi... sau de tine”. 
Spune-mi, adăugă ea, când indignarea i se cristaliză în 
acuzaţie, pe toţi zeii, ce vezi la Starbuck, la autorul acestui 
genocid sângeros... 

— Sparks nu-i Starbuck... nu mai e. Moon aşeză cana 
goală pe bancă lângă ea, zdrăngănind-o un pic la auzul 
cuvântului „genocid”. Şi n-a ştiut niciodată despre mersi. 
Dar tu ai ştiut. 

Îşi ridică fruntea, iar în ochii ei înţelegerea se 
transformase deja în suspiciune. 

„De la tine”. Jerusha îşi întoarse brusc privirea. 


— Da. Prietenul tău Ngenet... mi-a spus adevărul despre 
ei. „Prietenul meu Ngenet... care a crezut în tine şi care-a 
avut încredere în mine să-mi spună despre tine”. Scutură 
din cap, încercând să se elibereze de emoţiile amestecate 
ce-o stăpâneau. 

— Ngenet? Moon îşi frecă din nou ochii. Cred c-ai ştiut-o 
mai dinainte. Orice sibil cunoaşte adevărul, nu poţi nega 
asta, spuse ea incluzând în această acuzaţie întreaga 
Hegemonie. Vrei să-l pedepseşti pe Sparks fiindcă a omorât 
mersi pe o proprietate extraplanetare - pentru că te-ai 
stropit de sânge când ai stat acolo şi i-ai privit cum mureau, 
întinzându-ţi mâinile şi cerşind apa vieţii! Şi vrei să mă 
pedepseşti pe mine fiindc-am aflat adevărul - pedepseşti 
lumea mea pentru propria ta greşeală. 

Tor asculta cu urechile ciulite, dar Jerusha nu făcu nici o 
mişcare ca s-o alunge de-acolo. Rămase nemişcată, fără să 
răspundă, doar cu degetele-i reci atinse emblema 
Hegemoniei de pe catarama centurii, Moon o privi cu 
atenţie clipe îndelungate. Poliţista se încruntă. 

— Nu eu fac legile, doar le impun. 

În timp ce vorbea, îşi dori să nu fi rostit toate astea. 
Dezamăgirea apăru în ochii lui Moon, dar nu mai insistă 
asupra argumentului Jerushei. 

— Sparks nu-i Starbuck! El n-a fost Starbuck în Vară şi nu 
va mai exista un Starbuck atunci când Iarna nu va mai 
stăpâni. Arienrhod i-a făcut asta, iar el a lăsat-o doar pentru 
că... pentru că ea semăna atât de mult cu mine. Sibila îşi 
feri uitătura şi Jerusha simţi o împunsătură de simpatie 
văzând neaşteptata ruşine şi confuzie a feţei. Îşi aţinti ochii 
asupra trifoiului tatuat. Sparks a fost cel care mi-a povestit 
despre complot, continuă Moon, despre complotul Reginei. 
Venea încoace atunci când ea ne-a prins... nu-i păsa ce a-ţi 
fi făcut - lui, sau mie - atâta timp cât puteaţi împiedica 
omorârea semenilor noştri. 

— Dacă vrea să compenseze toţi aceşti ultimi cinci ani, 
atunci asta nu ajunge. Ajunge doar restul vieţii pe care-l 


mai are de trăit. 

Jerusha simţi gustul veninului în vorbele pe care tocmai le 
rostise. 

— Chiar atât de mult îl urăşti? întrebă Moon încruntându- 
se. De ce? [i-a făcut ceva, vreodată? 

— Ascultă, Moon, interveni Tor. Fiecare om din Carbuncle 
are un motiv să-l urască, fie pe Sparks Dawntreader, fie pe 
Starbuck. Inclusiv eu. 

— Atunci i-ai dat un motiv să te urască. 

— Ne-a răsplătit pe toţi cu vârf şi îndesat, vorbi poliţista 
fără s-o privească în ochi. 

Moon se aplecă în faţă. 

— Îi datorezi măcar şansa de a dovedi că nu-i mai aparţine 
Reginei. Ştie totul despre plănurile Sursei... n-ar putea să 
depună mărturie pentru tine? Ştie şi alte lucruri despre 
Sursă, lucruri pe care le-ai putea folosi... 

— Ca de exemplu? întrebă Jerusha, cu toate că n-ar fi vrut 
s-o facă. 

— Ce i s-a-ntâmplat fostului Comandant al Poliţiei? A fost 
otrăvit, nu-i aşa? 

— Sursa a făcut asta? 

— Din ordinul Reginei, încuviinţă sibila. 

— Zei... O, zei, aş vrea să înregistrez ce-ai spus. „Cu o 
bandă de rezervă, ca s-o pun în fiecare noapte şi să-mi 
cânte până adorm”. 

— E deajuns ca să renunţi la acuzaţiile împotriva noastră? 

Jerusha îşi concentră iarăşi privirile asupra lui Moon şi 
văzu hotărârea profundă din ochii ei ciudaţi, pe neaşteptate 
îşi dădu seama că fusese condusă orbeşte până în acest 
punct al discuţiei, că fata continua să lupte pentru iubitul ei, 
ca şi pentru propria sa viaţă. „Ai învăţat bine regulile 
civilizaţiei, fetiţo”. Resentimentul i se zbătu undeva în 
adâncul sufletului, dar muri înainte de a se naşte. Se uită 
iarăşi la tatuajul lui Moon. „Pe toţi dracii din iad, oare cât 
am să continui să-i urăsc chipul, când nu există nici o 
dovadă că a meritat să-l primească la naştere?” 


— O să mă laşi să-l aduc aici? întrebă Moon, ridicându-se 
pe jumătate şi parcă anticipând cedarea poliţistei. 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de simplu. 

Moon se aşeză iarăşi, cu trupul încordat. 

— De ce nu? 

— Când am aflat că Sparks e Starbuck, am făcut cunoscut 
acest lucru pretutindeni, în susul şi în josul Străzii. Probabil 
că Văraticii au aflat deja cine este el. „Şi aş fi o ipocrită dacă 
n-aş recunoaşte că aşa am vrut să, se-ntâmple”. Acum nu-l 
vor mai lăsa să părăsească palatul. 

— Am presupus că va fi în siguranţă acolo! Asta-i singurul 
motiv pentru care l-am lăsat la palat! strigă Moon simţindu- 
se înşelată, feţele tuturor celor din încăpere se întoarseră 
către ea, privind-o cu atenţie. Brusc ochii fetei se 
întunecară, precum ferestrele unei case nelocuite. Jerusha 
se îndepărtă pe nesimţite din calea ei, din calea 
contaminării. Nu, nu! ţipă Moon, încleştând pumnii. Nu te 
poţi folosi de el şi să-l laşi să moară! Iot ce-am făcut am 
făcut pentru el, ştii că ăsta-i motivul pentru care-am venit 
aici. Nu pentru tine, nu pentru Schimbare... Nu-mi pasă de 
Schimbare, dacă asta înseamnă că el trebuie să moară! 
(Vorbele ei sunau ca o ameninţare). Sparks n-o să, moară 
mâine. 

— Cineva trebuie să moară, spuse Jerusha stânjeniră şi 
nesigură, încercând să revină la lumea reală. Ştiu că-i 
iubitul tău, sibilo... dar Schimbarea este mai importantă 
decât orice vrea sau are nevoie cineva. Ritualul Schimbării 
este sfânt, dacă Marea Mamă nu-şi primeşte consortul, 
acolo se va stârni un adevărat iad, creat de mulțimile venite 
să vadă ritualul. Starbuck trebuie să moară. 

— Starbuck trebuie să moară, repetă Moon ca un ecou, 
sculându-se încet în picioare. Ştiu. Ştiu că trebuie. Îşi duse 
o mână la cap, cu faţa trasă de durere, parcă luptându-se 
împotriva unei constrângeri. Nu însă şi Sparks! 
Comandante! izbucni ea. Se întoarse, cu chipul tot încordat. 
O să m-ajuţi să-l găsesc pe Primul Secretar Sirus? Mi-a 


promis, zâmbi ea deodată aproape sardonic, mi-a promis că 
dacă există ceva ce-ar putea face pentru a-l ajutla pe fiul 
său, ar face-o. Aşa va fi! 

— Pot să iau legătura cu el, încuviinţă Jerusha, dar vreau 
să ştiu de ce. 

— Mai... mai întâi trebuie să văd pe cineva. Moon plecă 
privirea şi hotărârea i se clătină în mod vizibil. Atunci îţi voi 
spune ţie. iar tu îi vei putea spune lui. Persefone, unde-i 
acum Herne? 

Tor îşi ridică sprâncenele mirată. 

— Presupun că înapoi, la cazinou... Pe toţi zeii, murmură 
ea cu un fel de uimire în glas, cred că în sfârşit am înţeles şi 
eu ceva din conversaţia asta. Surâse cu simpatie către 
Jerusha, Suferă în tăcere, Albastro. 

Jerusha şedea întinsă pe canapeaua joasă din 
apartamentul ei din oraş, un picior îi atârna peste margine, 
sprijinit de podea, „altfel aş puţea chiar să plutesc în sus, 
către tavan”. Cu ochii închişi, zâmbi, rememorând 
evenimentele zilei care tocmai se sfârşise, ascultând doar 
cu o ureche sărbătoarea zgomotoasă de afară şi încercând 
să se convingă pe sine însăşi că tot ce se petrecea acolo era 
numai pentru ea. „Păi, la naiba, măcar jumătate ar trebui să 
fie”. Îşi desfăcu puţin mai mult haina uniformei. Pentru 
prima dată, n-o dădea jos imediat ce ajungea acasă... 
pentru prima dată, se simţea minunat că era Albastră şi că 
era Comandanta Poliţiei. 

Dintr-una din celelalte camere, scufundate în beznă, o auzi 
pe Moon gemând şi oftând în somn. Deşi era la fel de 
obosită precum fata ce dormea alături, nici ea nu se putea 
odihni bine în acest loc. Jerusha încă nu reuşise să 
aţipească, iar o altă zi începuse deja, undeva dincolo de 
zidurile oraşului ce parcă ţineau timpul în loc. Toate astea 
nu mai aveau însă importanţă, peste câteva zile urma să 
părăsească pentru totdeauna planeta. Şi pentru prima oară 
acum n-o deranja să retrăiască la nesfârşit momentele zilei 
ce trecuse, sau să le anticipeze pe cele ale următoarei. În 


robotul telefonic exista un mesaj care-o ruga - o ruga, nu-i 
ordona - să se întâlnească cu Şeful Justiţiei şi cu membrii 
Adunării. După ce zdrobise complotul lui Arienrhod şi-l 
capturase pe O'sunh, după ce-i crease Sursei o atmosferă 
nefavorabilă pe orice planetă ar fi putut el să ajungă... după 
toate astea, cariera ei în negru şi albastru redevenise vie şi 
mulţumitoare şi la fel se simţea şi ea. 

Atunci ce căuta o criminală în camera ei de oaspeţi? Oftă. 
Pe Ticălosul de Luntragş... fata nu era mai criminală decât ea 
însăşi. Şi nu avea absolut nimic din Arienrhod. Cui îi păsa că 
Moon nutrea gânduri de răzvrătire împotriva Hegemoniei? 
Gundhalinu avusese dreptate, ce le mai putea face odată ce 
extraplanetarii părăseau planeta? Şi, deşi nu voia să 
recunoască nici faţă de ea însăşi, amintirea mersilor şi a 
spuselor fetei despre pedeapsă şi vinovăţie continua s-o 
roadă precum un ulcer. Pentru că era adevărat, întru totul, 
şi nu mai putea fi niciodată capabilă să nege acest fapt, sau 
ipocrizia guvernului pe care-l servea. „Ee, la dracu', ce 
guvern a fost vreodată perfect?” O oprise pe Arienrhod, şi 
se, putea autoconvinge că închizând ochii în privinţa lui 
Moon îşi liniştea conştiinţa în ceea ce privea viitorul 
Tiamatului. Putea chiar să-l elibereze pe Sparks, lăsându-l 
să fie necazul lui Moon, dacă depunea mărturia de care 
avea nevoie. Iar dacă îi dădea drumul, conştiinţa ei trebuia 
să fie pentru totdeauna împăcată... Totuşi ştia că nu va fi 
aşa. Văzuse prea multe lucruri pe care n-ar fi trebuit să le 
vadă aici, şi prea mulţi oameni pe care încercase să-i 
categorisească se strecuraseră în afara restricţiilor ei 
psihologice, înfrângându-i rezistenţa. „Unii dintre cei mai 
buni prieteni ai mei sunt infractori.” 

Zâmbi cu durere, chinuită de un neaşteptat regret. 
„Miroe... adio, Miroe” Nu mai auzise de el din acea ultimă zi 
blestemată de moarte, când stătuseră laolaltă pe plaja 
însângerată... „Iotuşi acela nu poate fi numit un rămas-bun. 
Nu amintirea acelei scene.” Se ridică în capul oaselor pe 
canapea, scuturând păienjenişul amintirilor. „Nu... Pot să-i 


spun c-am găsit-o pe Moon, că este-n siguranţă acum şi că 
Arienrhod o să plătească”. Ea, trebuia să-l sune imediat, cât 
mai avea vreme, până ce ei nu întrerupeau comunicațiile, 
înainte de a fi prea târziu. „Sună.-l, Jerusha, şi spune-i... 
rămas-bun”. 

Se sculă de pe canapea şi oarecum rigidă, traversă 
camera până la telefon, simțind nişte tulburări neaşteptate 
în stomac, de parcă înghiţise câţiva fluturi. Formă numărul 
cu hotărâre, blestemând printre dinţi accesul de 
nervozitate adolescentină. 

— Alo? Aici Plantaţia Ngenet. 

Niciodată vocea de la celălalt capăt al firului nu se auzise 
atât de limpede ca acum. Era glasul unei femei iar Jerusha 
simţi cum răceala se strecoară şi în tonul ei: 

— La telefon, Comandanta PalaThion. Aş dori să vorbesc 
cu Ngenet. 

— Îmi pare rău, Comandante, dar e plecat. 

— Plecat? Unde-a plecat? „La naiba, doar n-o facă 
contrabandă acum!” 

— N-a spus unde, Comandante. Vocea femeii suna mai 
mult stânjenită decât conspirativă. În ultima vreme a avut 
multe treburi pe cap, ne-am pregătit toţi pentru Schimbare. 
A plecat cu barca de câteva zile. N-a spus nimănui motivul. 

— Înţeleg, expiră lent Jerusha. 

— Aveţi vreun mesaj de transmis? 

— Da. Trei lucruri: Moon este în siguranţă. Arienrhod va 
plăti. Şi mai ziceţi-i că eu... ziceţi-i că-mi iau rămas bun. 

Femeia repetă cu atenţie mesajul. 

— Îi voi spune. lar dumneavoastră, Comandante, vă urez 
călătorie plăcută. 

Jerusha plecă ochii, uşurată că nu i se putea vedea chipul. 

— Vă mulţumesc. Si vă doresc să aveţi noroc. 

Închise telefonul şi se întoarse - văzu scoica pe masa altar 
de lângă uşă, acolo unde stătuse mereu, cu ghimpii săi 
sparţi ca o tăcută mărturie a ceea ce fusese, şi a ceea ce nu 
reuşise să fie. „E mai bine-aşa... e mai bine că n-a fost 


acolo”. Deodată îşi simţi ochii fierbinţi şi înlăcrimaţi; nu mai 
clipi până când nu secă izvorul lacrimilor, astfel ca niciuna 
să nu-i scape de sub control. 

Cu un efort de voinţă, reuşi să schimbe subiectul şi reveni 
la telefon. Gundhalinu... trebuia oare iar să-ntrebe de el? 
Sunase deja de două ori la centrul medical al oraşului, şi i 
se spusese acelaşi lucru, că el delira, şi nu era apt de 
conversații. Medicii se întrebau cum de mai izutise să se 
ţină pe picioare, în starea în care se afla, aşa bolnav cum 
era, dar nu considerau că boala îl va ucide. „Liniştitor”, 
Făcu o grimasă, sprijinindu-se de perete. Bine, poate că 
după ce se va întoarce de la întâlnirea cu Şeful Justiţiei... 
Da, şi-atunci îi va spune totul. Între timp ar fi fost mai bine 
să se ducă la cartierul general al poliţiei, înainte să vină, 
vremea pentru audienţă. 

Scoase din buzunar un pachet de iestas şi intră în baie ca 
să se spele şi să se schimbe. Moon continua să doarmă, 
epuizarea o eliberase de principala ei spaimă: dacă Sirus va 
reuşi sau nu să-l scoală pe Sparks din palat. Jerusha tot nu 
putea crede că într-adevăr Primul Secretar al Adunării 
Hegemonice fusese de acord să încerce să facă ceva, chiar 
dacă Sparks Dawntreader era fiul lui - un fiu pe care nu-l 
văzuse niciodată, şi despre care nici măcar nu putea să fie 
sigur că-i aparţine. Totuşi fusese de acord să vorbească cu 
Moon, şi plecase dispus să-ncerce. 

Mult mai inexplicabil pentru polițistă era modul în care 
Moon reuşise să-l convingă pe schilodul de barman 
Kharemoughi din localul lui Persefone să-i ia locul lui 
Sparks. O, zei, fata asta abia dacă stătuse două zile în oraş! 
Dacă într-adevăr credea că magnetismul personal al sibilei 
era îndeajuns ca să-i determine pe bărbaţi să moară pentru 
ea, atunci avea s-o închidă cât ai clipi din ochi... Totuşi în 
conversațiile dintre Moon şi cei doi bărbaţi existaseră nişte 
curenţi subterani care îi spuseseră că plecarea lui Herne nu 
era legată doar de felul în care el se uitase la sibilă... şi o 
singură privire aruncată picioarelor lui îi dăduse un motiv 


destul de serios. După părerea ei Herne arăta ca un om de 
care Hegemonia se putea lipsi foarte bine, nu pusese 
întrebări, de teamă să nu primească un răspuns care să nu-i 
fie pe plac. 

Jerusha auzi pe cineva mişcându-se în camera de alături, 
şi privind pe lângă uşa refinisată o văzu pe Moon în hol, 
împleticindu-se ca prin ceaţă. 

— Ar fi mai bine să te-ntorci în pat, sibilo. Timpul trece mai 
iute când nu stai să-l măsori. Indiferent de rezultatul 
acţiunii sale, Sirus n-o sa revină aşa curând. 

— Ştiu. Moon se frecă pe faţa somnoroasă şi clătină clin 
cap. Trebuie însă să fiu gata dacă vreau să alerg în cursă. 

Îşi ridică fruntea şi ochii ei nu erau deloc împăienjeniţi de 
somn. Jerusha clipi. 

— Cursa Reginei Verii? Tu? 

Moon aprobă din cap, provocând-o parcă să-ncerce s-o 
oprească. 

— Trebuie. Am venit aici ca să câştig cursa. 

Jerusha se simţea de parcă cineva îşi bătea joc de ea. 

— Credeam c-ai venit după vărul tău Sparks. 

— Chiar aşa. Moon îşi cobori privirea. M-a minţit. Nu m-a 
trimis aici ca să-l salvez; s-a folosit doar de el, ca să mă facă 
să-i urmez planurile. Dar nu mă poate opri în nici un fel să- 
ncerc să-l salvez... Şi nici el nu-i poate opri să mă facă 
Regină. 

„Vine Mileniul”. Jerusha respiră cu o uşurare nerostită şi 
simţi cum i se stârneşte mila. „O, zei, e adevărat... sibilii 
sunt un pic nebuni. În definitiv, nici nu-i de mirare că 
Arienrhod n-a vrut-o”. 

— Apreciez că eşti sinceră cu mine în legătură cu asta. Îşi 
trase pe pielea umedă o haină curată, şi-o încheie până sus. 
N-am să te opresc dac-o să vrei să-ncerci. „Dar dacă câştigi, 
să nu mi te plângi, nu vreau să ştiu.” 

Moon n-ar fi crezut că e posibil să degajezi un spaţiu mai 
lung decât propriul tău braţ şi să-l păstrezi liber pentru mai 
mult de-o clipă în nisipul acela mişcător al mulțimilor 


prezente la Festival. Cumva însă ordinea fusese creată 
tocmai din haos, undeva, în superentitatea aparent fără 
formă a Festivalului, exista o structură subterană. De-a 
lungul întinderilor superioare ale Străzii fusese eliberată o 
pistă, lungă de un kilometru şi jumătate ce ducea la palat, 
iar spectatorii înflăcăraţi mărgineau acest drum întocmai ca 
şi zidurile clădirilor elegante dinapoia lor. Majoritatea celor 
care deţineau un loc de vizionare îi ocupaseră de câteva 
ore, iar Albaştrii ce treceau întâmplător prin faţa lor în 
timpul patrulărilor în sus şi în jos n-avuseseră prea multe 
necazuri la păstrarea ordinii. Spectatorii se aflau aici ca să 
urmărească începutul sfârşitului, prima dintre străvechile 
ceremonii ale Schimbării: cursa de alergare ce avea să 
rărească rândurile numeroaselor femei ce veniseră să 
concureze pentru câştigarea măştii Reginei Verii. 

Moon ieşise în Stradă imediat ce începuse să se formeze 
nucleul de femei Văratice în jurul unei Senioare din familia 
Goodventure, care purta în ea sângele ultimului neam de pe 
Tiamat coborâtor din Regine ale Verii. Membrelor acelei 
familii le era interzis să devină Regine la această 
Schimbare, bucurându-se în schimb de onoranta 
responsabilitate de a veghea la păstrarea şi ducerea la bun 
sfârşit a ritualurilor. Dintr-unul din sacii purtaţi de ele, 
Moon scoase o panglică colorată ca să şi-o lege în jurul 
capului, panglica ce-i acorda locul în faţa, la mijlocul sau la 
coada plutonului ce lua startul în cursă. Banda pe care o 
trase ea era verde, aidoma mării, culoarea care-o aşeza în 
frunte, înaintea cafeniului simbolizând pământul, sau 
albastrului ce reprezenta cerul. Îşi legă panglica pe frunte, 
chipul sibilei era palid, lipsit de expresie, în contrast cu 
triumful şi dezamăgirea ce se citea pe feţele din jur. 
Bineînţeles că fusese verde... cum ar fi putut să nu fie aşa? 
În curând însă o încordare născută din nesiguranţă, puse 
stăpânire pe ea, strângând-o precum nişte tentacule, ca să 
scape de acest sentiment, înaintă către partea din faţă a 
mulţimii de alergătoare. 


Se uită în jurul ei în timp ce se strădui să-şi menţină 
echilibrul în gloata ce se-mpingea în toate partide, în masa 
de panglici colorate şi de feţe înfocate de Văratice... În 
mulţimea de străine. Majoritatea femeilor care veniseră la 
Festival cu intenţia de a alerga în cursa de alegere a 
Reginei Verii îşi aduseseră cu ele straiele de sărbătoare 
tradiţionale: cămăşi şi pantaloni din lână moale, vopsite în 
verde marin, sau în verde văratic, întru mulţumirea 
Doamnei. Hainele erau împodobite cu modele complicate 
făcute din scoici, mărgele şi alte fleacuri de-ale 
negustoritor, cu panglici pe cane atârnau fetişuri ale 
totemurilor familiale. Moon purta tunica de nomad pe care 
o recuperase din cazinoul Persefonei, singurul articol de 
îmbrăcăminte care-i aparţinea, culoarea ţipătoare a 
acesteia era la fel de străină ca şi ea acolo, printre oamenii 
care fuseseră odată poporul ei. Îşi acoperise părul cu o 
eşarfă, ca să-şi ascundă asemănarea cu Regina. Unele 
dintre Văratice îi puseseră sub semnul întrebării dreptul de 
participare la cursă pentru că nu purta nici un totem sau 
vreo altă dovadă că ar fi fost una dintre ele. Atunci le 
arătase gâtul şi ele se retrăseseră imediat. Simţi ironia 
faptului că tocmai azi purta haine de lernatică, şi nu pe cele 
pe care ar fi trebuit să le-mbrace de drept, totuşi, cumva, 
costumul acesta îi era dureros de potrivit. 


Nu văzuse pe nimeni cunoscut, nici printre alergătoare, 
nici în mulţimea spectatorilor din jur. Şi deşi ştia că nu 
trebuia să se aştepte să găsească pe cineva din Neith sau 
din cele câteva insule vecine tocmai aici, printre sutele şi 
miile de oameni care umpleau oraşul, sibila continuă să 
caute ca până la urmă să fie dezamăgită. Imaginile, 
sunetele şi mirosurile căminului ei o înconjurau aici, însă 
bunica era prea bătrână ca să facă aceasă călătorie, iar 
mama €i... „Festivalurile sunt pentru cei tineri”, îi spusese 
odată dânsa, cu mândrie şi plină de dor, „care nu au bărci 
de întreţinut şi guri de hrănit. Eu am avut Festivalul meu - 
şi în fiecare zi privesc cu drag amintirea prețioasă pe care-o 
am de la el”. Braţele ei se strânseră în jurul umerilor fiicei 
salte, sprijinindu-o pe puntea în ruliu... 

Un strigăt de durere scăpă de pe buzele lui Moon, când 
înţelese în sfârşit cumplitul adevăr ascuns în amintirea 
mamei sale... Femeia de lângă ea îşi ceru scuze şi se 
îndepărtă nervoasă. Moon îşi coberi privirea şi în aceeaşi 
clipă în jurul său se deschise iarăşi spaţiul sibil pe jumătate 
înfricoşător şi deodată se simţi bucuroasă că maică-sa nu 
venise, că n-avea s-o vadă alergând în cursă, indiferent care 
urma să fie rezultatul. Mama ei şi Buni trebuiau de-acum să 
creadă despre ea c-a murit şi la fel şi despre Sparks; poate 
că era mai bine astfel. Vremea doliului trebuia să fi trecut 
de mult. 

Oare era bine să le tăinuiască permanent adevărul, sau să- 
i fie întotdeauna teamă că odată ce vor cunoaşte o părticică 
din el vor afla şi întregul, teribilul adevăr despre copiii lor? 
Îşi înghiţi mâhnirea, înăbuşind-o, şi-şi întoarse iarăşi 
privirile către lumea exterioară. 

Ea nu era copilul mamei sale... şi nici al lui Arienrhod, 
„Atunci ce caut eu aici? Se uită în jur cuprinsă de un brusc 
acces de neîncredere. Era singura sibilă pe care-o văzuse 
aici. Singura sibilă printre atâtea Văratice care voiau să 
concureze? Oare în venele ei curgea într-adevăr ambiția 
Reginei, oare asta o făcea să dorească să ajungă ea însăşi 


regină? „Nu, eu n-am cerut asta! Trebuie să fie o 
schimbare; eu sunt doar un receptacul. Îşi strânse pumnii 
pe măsură ce repeta jurământul. Poate că nici o altă sibilă 
nu alerga în cursă pentru că pur şi simplu niciuna nu 
cunoştea adevărul. 

„Nici un sibil nu-l ştie”. Putea citi pe feţele de lângă ea 
spectrul larg de motive şi intensitatea dorinţei care le 
aduseseră aici pe alergătoare: unele erau flămânde după 
putere deşi puterea unei Regine a Verii fusese întotdeauna 
mai mult rituală decât laică, unele pentru onoare, iar altele 
pentru viaţa uşoară în postura de venerată ca fiind 
întruchiparea Doamnei; unele veniseră pur şi simplu pentru 
bucuria curată a întrecerii, ce constituia o parte a sărbătorii 
lor, lipsite de vreun interes pentru câştigarea sau pierderea 
cursei. „Şi, cu excepţia mea, niciuna nu ştie de ce are 
importanţă acest lucru”. 

Îşi ţinu pumnii încleştaţi pe măsură ce încordarea se 
tensiona tot mai puternic în interiorul ei şi înaintă până ce 
putu să vadă panglica îngreunată care marca linia de start 
a cursei. Senioara Goodventure striga, cerând liniştea şi 
anunțând regulile întrecerii. Moon nu trebuia să câştige 
această alergare, ci doar să se numere printre primele 
treizeci şi trei de sfinte,cursa nu era lungă, oferind şanse de 
câştig şi celor mai puţin puternice. Însă înapoia ei se găseau 
vreo sută de femei, apoi alte două sute mai încolo... nici 
măcar nu putea să le vadă pe toate din locul în care stătea. 

Vocea Senioarei le chemă la linia de start şi Moon simţi 
cum conştiinţa de sine îi slăbeşte, purtată înainte de valul 
de trupuri. Printr-un spaţiu găsit între capete şi braţe, zări 
fragila pânză care ţinea în loc mareea de alergătoare - şi-o 
văzu căzând la un semnal. Masa participantelor la întrecere 
se năpusti, împingând-o şi pe ea în faţă, incapabilă să opună 
rezistenţă înaintării chiar dacă ar fi vrut; şi cursa pentru 
alegerea Reginei Verii -începu. 

Pe prima suta de metri, pluti aproape dusă pe sus de val, 
concentrându-se doar pentru a se menţine pe picioare,după 


aceea, nodul de trupuri începu să se dezlege. Pe măsură ce 
spaţiile dintre femei se lărgeau, Moon reuşi să-şi facă loc 
mai în faţă, nu întotdeauna cu uşurinţă, simțind cum coatele 
lor îi stâlceau coastele drept pedeapsă. Nu-şi putea da 
seama cât de multe erau înaintea ei în câmpul 
mişcător,putea doar să se strecoare, să alerge cu viteză 
maximă şi să-cerce să lase în urmă atâtea pe câte puteau 
depăşi picioarele ei. 

Un kilometru şi jumătate nu însemna nimic,aproape că nici 
nu reuşea să-i accelereze bătăile inimii, pe vremea când 
alerga cu Sparks de-a lungul nesfârşitelor plaje 
strălucitoare din Neith... Acum însă trebuia să fugă în susul 
dealului, pe pavajul dur, nu pe nisipul moale... Înainte de a 
ajunge măcar la jumătatea drumului, răsuflarea ii şuiera în 
gâtlej, iar trupul: îi protesta la fiecare pas. Încercă să-şi 
aducă aminte câtă vreme se scursese cu adevărat de când 
alergase pe plajele scânteietoare; nu izbutea nici măcar să- 
şi amintească cât timp trecuse de când nu mai mâncase pe 
săturate sau nu mai dormise cât trebuia. „Blestematul ăsta 
de Carbuncle!” În faţa sa se aflau doar vreo zece- 
dousprezece femei, dar se distanţau treptat-treptat. Altele 
din spate începuseră să se-apropie de sibilă şi s-o 
depăşească. Văzu cu groază că una din ele purta o panglică 
maro, nu verde - al doilea grup de alergătoare îl ajunsese 
pe primul,şi Moon începu să se împleticească, pe măsură ce 
mintea încetă să-i mai conducă picioarele obosite. 

Două treimi de cursă, trei sferturi, şi tot mai multe femei 
treceau în fiece clipă pe lângă ea,în faţă avea pe puţin 
treizeci de concurente, iar sub o coastă i se pusese un 
junghi ce-i tăia respiraţia. „Ele mă depăşesc... şi nu ştiu, 
nici măcar nu au habar după ce aleargă!” Adunându-şi 
ultimele puteri, văzu foia sosirii trecând pe lângă ea şi-şi 
anulă orice senzaţii până ce simţi sub picioare dalele de 
piatră albă din curtea palatului Iarnă, iar pe umeri îi căzu 
penultima ghirlandă dintre cele destinate câştigătoarelor. 


Râzând, gâfâind, ameţită de oboseală, fu înghițită de 
extazul mulţimii care aşteptase terminarea cursei şi, într-o 
atmosferă, de veselie, fu felicitată prin strângeri de mâini, 
sărutări şi lacrimi. Trecu printre spectatori şi se duse să-şi 
ocupe locul în cercul câştigătoarelor care se forma în 
centrul curţii. Privind îndărăt, auzi şi-apoi văzu grupul de 
muzicanți îmbrăcaţi în alb, drapaţi cu ghirlande 
asemănătoare celei de pe umerii ei, şi purtând pălării negre 
ca nişte hornuri, împodobite cu coame din totemuri 
lernatice. În spatele lor venea o procesiune de Văratici,mai 
mulţi membri ai familiei Goodventure, purtând un baldachin 
din plasă, ornamentală ţesută cu scoici şi ramuri înverzite, 
ţinut în sus pe vâsle delicat cioplite cu imagini fantastice de 
creaturi marine. 

Sub baldachin se afla masca Reginei Verii. Moon auzi 
suspinele şi strigătele de admiraţie străbătând mulţimea 
precum o pală de vânt,simţi că şi ea începe să se minuneze 
iarăşi la vederea frumuseţii măştii... „şi a puterii sale, faţa 
Schimbării”. Privirea ei se îndreptă către cea care ducea 
masca şi, recunoscând-o, tresări: Fate Ravenglass. Cercul 
se deschise pentru a-i permite lui Fate să păşească în 
interiorul lui,restul procesiunii formă un alt inel, 
circumscriindu-l pe primul. 

Senioara Goodventure se înclină în faţa fabricantei de 
măşti, sau poate în faţa forţei creaţiei sale artistice. 

— Iarna încoronează Vara şi începe schimbarea. Fie ca 
Doamna să te-ajute s-alegi cu înţelepciune - pentru noi, ca 
şi pentru voi. 

Rămase senină, încrezătoare în judecata Doamnei. 

— Aşa să fie. 

Fate se înclină şi ea,roba ei în întregime albă, era 
acoperită de razele soarelui ce atârna până la pământ ale 
măştii ce-o purta în braţe. 

„Doamna va alege...” De ce oare fusese luată Fate 
Ravenglass ca reprezentantă a Ei, dacă nu pentru a alege la 
rândul său singura faţă, singura inimă şi singura minte din 


spatele acestui chip care cunoştea toate secretele acestei 
lumi ştiute de ea? „Fate însă e aproape oarbă”. Putea ea 
măcar să distingă o faţă dintre celelalte? Cum putea să ştie? 

Senioara Goodventure începu să se legene de pe-un picior 
pe celălalt; plasa dantelată ţesută cu mărgele care-i 
acoperea îmbrăcămintea zornăia şi răsuna. Femeia porni să 
cânte străvechea invocaţie de sărbătoare, iar cercul de 
câştigătoare ale alergării se roti încetişor, cu paşi 
încrucişaţi, trăgând-o şi pe Moon. Cuvintele şi răspunsurile 
litaniei îi veniră pe buze cu uşurinţă, aproape ca în 
transă,erau adânc înrădăcinate în memoria ei, strâns legate 
în jurul celor mai vechi amintiri şi imagini ale sibilei. Ca şi 
majoritatea cântecelor sfinte, rugăciunea respectivă nu 
avea rime, întrucât limba din care fusese odată modelată îşi 
pierduse de-a lungul anilor propria-i formă,melodia sa 
răsuna straniu pentru Moon. Cântă împreună cu celelalte 
femeii, totuşi o parte din mintea ei rămase distantă, 
observând splendoarea în care se abandonaseră 
încrezătoare celelalte: acea parte a minţii care nu mai era 
aşa de sigură că Fate o va alege pe ea, oarbă, fără nici un 
ajutor. „Oare mintea sibilă controlează cu adevărat tot ce se 
petrece aici? Mă răsuceşte în direcţiile dorite de ea - dar 
poate ajunge dincolo de mâna mea, poate cu adevărat să 
mişte ceva care nu „este legat cu sforile ei?” 

Cine ne-alăptează la pieptul Său Şi face din trupul Ei 
mormântul nostru? 

Doamna ne dă tot ce avem nevoie. 

Noi îi dăruim tot ce putem Moon o văzu pe Fate începând 
să se deplaseze încet în sensul invers rotirii cercului, 
purtând masca în braţe, cu chipul concentrat, dar lipsit de 
expresie. „N-o să mă recunoască”. 

Cine umple plasele şi iazurile şi pântecele noastre, Cine 
umple inimile noastre de mâhnire? 

Doamna ne dă tot ce avem nevoie, Şi ne cere tot ce avem. 

Moon îşi muşcă buza, împotrivindu-se panicii, nedorind să 
audă mai mult, luptând împotriva impulsului de a striga: 


LIA 


„Aici, sunt aici!” Dorind să creadă că totul era predestinat, 
dar nemaifiind sigură de acest lucru. Nu putea lăsa 
alegerea la voia întâmplării,nu după ce ajunsese atât de 
departe şi văzuse atât de multe. „Trebuie să mă aleagă. Dar 
cum oare?” 

Ale cui binecuvântări fac cerul să plângă. 

Al cui blestem amestecă marea cu văzduhul? 

Doamna ne dă tot ce avem nevoie, Şi ne face ceea ce 
suntem. 

Memoria sibilei sări mai înainte, la următorul vers, iar 
celte două niveluri ale conştiinţei sale fuzionară: 
„Introducere de date!” 

Cine-o cunoaşte pe aleasa Ei, Sau care-i va fi soarta? 

Refrenul se stinse când Moon se prăbuşi în abisul 
Transferului, şi-apoi reveni cu o intensitate atât de 
neaşteptată încât o asurzi. Din cauza şocului se simţi 
clătinându-se şi încercă să deschidă ochii. Erau însă 
deschişi, totuşi lumea pe care o vedea abia dacă era mai 
strălucitoare decât lumina lunii, având marginile estompate 
şi vagi. Celelalte simţuri îi alimentau percepţia într-un mod 
cu totul disproporționat... pentru că era oarbă! În 
următoarea secundă traversă groaza şi înţelese că ea era 
acum... Fate Ravenglass. Şi că undeva, în acel cerc vag 
întrezărit de siluete mişcându-se pe lângă corpul ei 
nemişcat se afla cea care trebuia să fie prinsă la celălalt pol 
al Transferului... 

Privi figurile neclare perindându-se necontenit pe lângă 
ea, întrebându-se oare ce va descoperi dacă va fi capabilă 
să găsească ce anume căpăta formă. Atunci reuşi să 
distingă mica siluetă care se împleticea printre cele din 
cerc, sprijinită, pe jumătate purtată pe sus de braţele 
femeilor ce o flancau,eu însăşi... se vedea acolo pe ea însăşi. 
Iar Fate Ravenglass îi întoarse privirea prin ochii ei; fiecare 
din ele văzându-şi propriul chip şi ştiind că ele... Pe 
neaşteptate simţi cum corpul de împrumut se poate mişca şi 
înaintă nestingherită, către trupul ei adevărat, întinzându-i 


masca. Pe măsură ce se apropia de ea însăşi, zări în sfârşit 
că era într-adevăr faţa ei. Aceasta privi de la mască la Fate, 
uluită şi cu o fascinaţie lipsită de cuvinte. Ridică atunci 
masca cu mâinile tremurânde ale lui Fate, şi se simţi iarăşi 
tulburată de frumuseţea ei, când o aşeză pe proprii ei 
umeri. 

După ce masca îşi ocupă locul, se simţi smulsă şi purtată 
iarăşi peste abisul Transferului, în propria ei minte, şi-şi 
auzi ţipătul scos la încheierea transei. Privind prin găurile 
pentru ochi ale măştii, o văzu pe Fate rămasă ameţită în 
faţa sa şi auzi urletul de triumf al mulţimii. Insă tot ce avea 
să-şi amintească din acele clipe a fost imaginea lui Fate 
pipăindu-şi chipul care redevenise al ei. 

— Faţa mea... mi-am văzut faţa. Şi masca Reginei Verii... 

Mulțimea începu să se strângă în jurul lor, sfărâmând 
cercul fragil al braţelor, îndepărtându-le pe candidate. 
Sprijinul lui Moon încetă când ea îşi recăpătă echilibrul 
întinse braţul şi apucă mâinile lui Fate, ţinând-o strâns, 
privind-o drept în faţă. 

— Fate... s-a întâmplat, murmură ea. Sunt Regina Verii! 

— Da,da, ştiu. Oarba clătină din cap, lacrimile îi aruncau 
lumini în ochii întunecaţi. Aşa a fost menit să se-ntâmple. 
Aşa a fost. Şi cred că trebuie să fi fost prima oară când două 
sibile au privit prin ochii celeilalte, şi fiecare s-a văzut pe ea 
însăşi... Cu un aer distrat, îşi netezi gulerul din pene albe. 
Ca Regină vei fi tot ceea ce am dorit eu să fie această 
mască. 

Pe neaşteptate Moon îşi simţi inima strânsă de o mână 
grea. 

— Dar nu singură. Voi avea nevoie de ajutor. Voi avea 
nevoie de oameni în care poporul meu să poată avea 
încredere... şi poporul tău de asemenea. O să mă ajuţi? 

Gulerul din pene foşni la gestul aprobator al lui Fate. 

— Am nevoie de o nouă carieră. Voi face cu bucurie tot ce 
voi putea, ca să dau o mână de ajutor. Moon... Maiestate. 


Baldachinul îşi proiecta umbra deasupra tor, iar Senioara 
Goodventure apăru între ele afişând o bucurie plină de 
solemnitate. 

— Doamnă! Celelalte membre ale familiei Goodventure 
făcură plecăciuni în jurul ei. Îndatoririle Voastre de astăzi 
sunt trei: Să mergeţi printre oameni şi să le arătaţi c-a 
început Noaptea Măştii. Să fiţi lipsită de griji. Să vă- 
nveseliţi. Iar îndatoririle Voastre de mâine sunt trei: Să 
coborâţi la docuri când zorille se vor ivi dincolo de ziduri. 
Să jertfiți Iarna Mării. Să, cârmuiţi în locul ei aşa după cum 
e dorinţa Doamnei. 

„Să jertfesc Iarna Mării”. Moon privi către palat. 

— În... Înţeleg. 

— Atunci veniţi cu noi, şi lăsaţi poporul să vă vadă. Până 
mâine toţi suntem între două lumi, între Iarnă şi Vară, între 
trecut şi viitor. lar dumneavoastră sunteţi Vestitoarea. Îi 
făcu semn lui Moon să intre sub baldachinul ce aştepta 
alături. 

— Fate, o să vii şi tu? 

— O, da, am să fiu lângă tine, surâse Fate. Asta poate fi 
ultima dată când voi avea şansa să-mi văd tovarăşii oameni 
în deplinătatea gloriei lor, şi vreau să mă folosesc din plin 
de această ocazie. Îşi atinse ochiul artificial cu vârfurile 
degetelor, într-un gest aproape drăgăstos. Toate măştile 
mele, munca de o viaţă întreagă, vor înflori şi se vor ofili în 
această unică noapte... şi în curând vederea mea se va duce 
în mare odată cu restul cadourilor lernaticilor, bune şi rele 
la un loc. 

— Nu! scutură din cap Moon. Îţi jur, Fate... asta va fio 
Schimbare adevărată! 

Mulțimea începu să se-n-ghesuie între cele două, 
despărţindu-le. 

— Moon... cum a rămas cu Sparks? strigă Fate peste 
spaţiul care se lărgea continuu între ele. 

Fata întinse inutil mâna, pierzând controlul, pierdută în 
mulţime. 


— Nu ştiu! Nu ştiu... Mâini puternice o ridicară aşezând-o 
într-o litieră împodobită cu ghirlande şi, cu baldachinul 
deasupra ci, fu purtată pe sus, coborând apoi pe Stradă, 
precum o frunză învârtindu-se pe valuri. 

De pretutindeni vedea apărând măşti, pe măsură ce cheflii 
îşi ascundeau feţele, lepădându-şi propriile identități, 
devenind imaginile fanteziei lor, aşa cum o făcuse şi Regina 
Verii - aşa cum făcuse şi ea. În seara asta nu va mai exista 
lernatici ori Văratici, extraplanetari sau băştinaşi, corect 
sau greşit. Peste tot înfloreau costume, cânta muzica, feţe 
mascate, râdeau, cântau şi ovaţionau Regina. Peste tot. 
oamenii o urmau în preajma litierei, oferindu-i mâncare, 
băuturi, daruri, sau pur şi simplu atingând-o ca să le poarte 
noroc. Astăzi, în seara asta, era obligaţia ei să fie veselul 
fluturaş, simbolul bucuriei trecătoare a vieţii; pentru că de- 
abia mâine avea să înceapă să conducă, iar lumea să devină 
din nou adevărată... 

Se simţea recunoscătoare măştii pe care-o purta fiindcă 
simboliza toate acele lucruri pentru oameni, permițându-i 
să ascundă adevărul că ori de câte ori se lăsa furată de 
prezent, timpul sărea înainte, îndepărtându-se de ea, iar 
ziua de mâine îi fura râsul. Pentru că dacă planul ei eşuase, 
dacă Sirus o părăsise, mâine urma să rostească cuvintele şi 
să dea semnalul din postura de Regină a Verii iar Sparks 
avea să se înece... 

„Deci, oricât ar părea de ciudat, ea crede că urmează să 
fie aleasă Regină a Verii. Aude voci care-i spun că va 
câştiga”. Jerusha păşea încet prin tăcerea anticamerei 
Şefului Justiţiei, prea nervoasă ca să şadă liniştită pe vreuna 
din jalnicele piese de mobilier abandonate. „Împotriva 
sorţilor de izbândă atât de mici? Nu, Jerusha, universul nu 
dă doi bani pe ceea ce crede ea... sau tu, sau oricare altul. 
Nu are importanţă”. 

În această încăpere străveche şi pustie, nu mai exista 
nimic care să-i distragă atenţia de la gândurile sale în afară 
de negativele estompate ale locurilor unde fuseseră odată 


lucrurile care acum dispăruseră. Altele însă, şi alţi oameni, 
urmau să le ia locul când Schimbarea avea să se abată 
iarăşi asupra îndurătorului Carbuncle. „Lucrurile se 
schimbă permanent, dar cât anume este realitate? Oare 
există vreo alegere, indiferent cât de importantă pare, 
făcută de oricare dintre noi, care să poată produce cu 
adevărat o modificare în mai marea schemă a lucrurilor?” 
Trecând pe lângă fereastră, îşi văzu reflecţia suprapusă 
peste imaginea oraşului aflat în plină metamorfoză, şi o 
studie în tăcere. 

— Comandante PalaThion. Mă bucur că ai putut să vii. Ştiu 
cât de ocupată eşti. 

Hovanesse, Şeful Justiţiei, stătea în pragul uşii, cu mâna 
ridicată într-un gest politicos de bun-venit şi Jerusha reuşi 
să uite faptul că fusese ţinută în picioarel mult timp peste 
ora întâlnirii menţionată în invitaţie, îl salută. 

— Nu sunt niciodată prea ocupată când e vorba de 
bunăstarea Hegemoniei, domnule judecător. „Sau de a mea. 
Sau să văd un bărbat înghiţindu-şi vorbele...” 

Îi atinse mâna, politicoasă, iar el îi făcu semn s-o ia înainte 
şi să intre în cameră. Era o odaie destinată întrunirilor, cu o 
masă lungă în mijloc, alcătuită din mai multe măsuţe, pe 
care se aflau terminale portabile. În jurul ei şedeau 
intercalaţi funcţionarii din obişnuita grupare a Hegemoniei 
locale, pe care femeia ajunsese să-i cunoască şi să-i deteste, 
şi membrii activi ai Adunării, cei mai mulţi necunoscuţi 
Jerushei. Bănui că prezentaseră ultimele rapoarte 
obligatorii asupra tuturor aspectelor imaginabile ale şederii 
lor pe Tiamat. Chiar şi de pe o planetă subpopulată şi slab 
dezvoltată ca aceasta, procesul plecării era extrem de 
complex. Cele câteva, feţe de Kharemoughi pe care le putu 
vedea mai clar păreau plictisite. „Slavă zeilor că sunt doar o 
Albastră şi nu o funcţionară din administraţie”. Îşi aminti că 
de când devenise Comandanta nu mai avusese vreme de 
altceva. „Dar ieri am fost din nou un adevărat ofiţer de 
poliţie”. 


Rămase în picioare ascultând răpăitul aplauzelor lor, al 
palmelor bătute pe suprafaţa mesei, absorbind prin toţi 
porii aprecierea şi comparând-o mental cu cea la care se 
aşteptase până ieri. Majoritatea funcţionarilor numiţi în 
posturi pe Tiamat proveneau din aceeaşi parte a planetei 
Portul Nou, ca dealtfel şi cei mai mulţi dintre poliţişti, 
Hegemonia înţelesese că omogenitatea culturală determina 
o eficienţă sporită în activitate. lar măcar astăzi faptul că 
Jerusha făcea parte dintre ei şj era încărcată de onoruri în 
prezenţa unor Kharemoughi părea să cântărească mai greu 
decât amănuntul că aparţinea sexului slab. Se înclină cu 
demnitate, mulţumindu-le pentru primire şi se aşeză pe 
scaunul desperecheat din capătul apropiat al mesei. 

— Aşa cum sunt sigur că aţi auzit cu toţii de-acum, spuse 
Şeful Justiţiei stând în picioare lângă scaunul său, 
Comandanta PalaThion a descoperit, şi practic, a zădărnicit 
în ultimul moment, planul Reginei Zăpezii de pe Tiamat de 
a-şi menţine puterea... 

Jerusha ascultă atentă raportul, savurând fiecare adjectiv 
măgulitor întocmai ca pe mireasma unor plante rare. „O, 
zei, aş putea să mă obişnuiesc cu asta”. Chiar dacă 
Hovanesse însuşi era Kharemoughi, se simţea conştient că, 
din postura lui de Şef al Justiţiei, reflecta astăzi gloria ei şi o 
risipiea din plin în toate părţile. Sorbea deseori dintr-o cupă 
transparentă, Jerusha se întrebă dacă era cu adevărat apă, 
sau ceva care să-i amorţească durerea pricinuită de 
complimentele pe care i le adresa. 

— Deşi, aşa cum cunoaştem majoritatea dintre noi, au 
existat şi unele... controverse în legătură cu numirea unei 
femei în postul de Comandant al Poliţiei, eu cred că s-a 
dovedit capabilă să se ridice la nivelul acestei funcţii de 
răspundere. Mă îndoiesc că cel ales iniţial de noi pentru 
acest post, Inspectorul Şef Mantagnes, ar fi putut rezolva 
mai bine situaţia dacă funcţiile lor ar fi fost inversate. 

„Asta-i al naibii de sigur”. Jerusha îşi cobori privirile într- 
un gest de falsă modestie, ascunzându-şi cu greu satisfacția 


din surâs. 

— Mi-am făcut doar datoria, domnule preşedinte, aşa cum 
am încercat de la bun început „Şi aş putea să a-daug, fără 
nici un ajutor din partea ta”. Îşi muşcă limba. 

— Cu toate acestea, Comandante, rostii cu emfază unul 
dintre membrii Adunării, îţi vei încheia serviciul aici cu o 
citare a meritelor în dosarul dumitale. Faci onoare lumii şi 
sexului dumitale. (Unul sau doi din semenii ei de pe Portul 
Nou tuşiră auzind aceste cuvinte). Asta arată încă o dată că 
nici o lume, rasă, sau sex, nu are monopolul complet al 
inteligenţei. 'Toţi pot şi trebuie să contribuie la mai marea 
bunăstare a Hegemoniei, dacă nu în mod egal, măcar pe 
măsura propriilor lor capacităţi individuale... 

— Cine dracu-i mâzgăleşte lozincile astea din căpăţână? 
bombăni acru Directorul Sănătăţii Publice. 

— Nu ştiu, murmură femeia, cu mâna la gură, dar e 
dovada vie a faptului că chiar dacă trăieşti mai multe 
secole, nu-nseamnă că ai învăţat mai multe. 

Îşi văzu interlocutorul strâmbându-se şi dându-şi o-chii 
peste cap într-o clipă de încuviinţare camaraderească. 

— Doreşti să spui câteva cuvinte, Comandante? 

Jerusha tresări, apoi îşi dădu seama că bărbatul, membru 
al Adunării, nici măcar nu fusese conştient că mai vorbise şi 
altcineva în afară de el. „Zei, nu mă lăsaţi să mă bâlbâi!” 

— Vă mulţumesc, domnule. De fapt n-am venit aici cu 
gândul să ţin un discurs, şi efectiv nu am nici timp. „Deşi, ia 
staţi puţin”. Dar de vreme ce tot vă aflaţi aici şi mă 
ascultați, poate că există o problemă destul de importantă 
ca să ne petrecem timpul discutând-o. Se ridică în picioare, 
sprijinindu-se de tăblia uşor neregulată a mesei. Acum 
câteva săptămâni mi s-a pus o întrebare foarte 
tulburătoare, o întrebare despre mersi, creaturile 
tiamatane de la care colectăm apa vieţii, adăugă ea venind 
în ajutorul unora dintre membrii Adunării care erau, sau 
pretindeau că sunt, neştiutori în privinţa acestei chestiuni. 
Mi s-a spus că Vechiul Imperiu a creat mersii ca pe nişte 


creaturi înzestrate cu inteligenţă de nivel omenesc. Omul 
care mi-a spus asta avea informaţia luată direct dintr-un 
Transfer sibil. 

Le privi reacţiile răspândindu-se precum cercurile făcute 
de-o piatră aruncată pe suprafaţa liniştită a unei ape, 
încercă să-şi dea seama dacă erau sincere, dacă Adunarea 
ştia, dacă funcţionarii de stat ştiau, dacă ea era singura 
fiinţă din această încăpere care nu cunoscuse adevărul... 
Dacă însă unii dintre ei îşi falsificau uimirea, atunci erau 
într-adevăr actori foarte buni. Murmurele de protest se 
ridicară împrejurul mesei. 

— Încerci să ne spui, vorbi Hovanesse, că cineva pretinde 
că noi exterminam o rasă inteligentă? 

Ea încuviinţă din cap, şi când începu să vorbească îşi lăsă 
ochii în pământ, foindu-se uşor. 

— Nu cu buna ştiinţă, bineînţeles. Cu ochii minţii văzu 
trupurile întinse pe plajă, dar cu toate acestea, ucigându-i. 
Sunt sigură că nimeni din această încăpere, nici un membru 
al Adunării Hegemonice, nu ar lăsa să continue aşa ceva. În 
mod intenţionat, privi spre cel mai în vârstă dintre 
Purtătorii Insignei, un bărbat care arăta cam de vreo 
şaizeci de ani, dar care putea să fi rămas la această vârstă 
de multă vreme. Cu toate acestea, continuă ea, cineva a 
ştiut odată, pentru că nouă ni s-a spus despre apa vieţii. 

Dacă ştia sau nu, individul nu lăsa să i se citească nimic pe 
faţă. Jerusha se întrebă brusc de ce voia să vadă ceva. 

— Deci dumneata sugerezi, întrebă un alt Kharemoughi, 
că strămoşii noştri au tăinuit în mod conştient adevărul, cu 
scopul de a obţine apa vieţii pentru ei înşişi? 

Femeia auzi severitatea suplimentară care împovăra 
cuvântul strămoşi şi-şi dădu seama că făcuse un pas greşit. 
A critica strămoşii Kharemoughilor era ca şi cum ar fi 
acuzat de incest pe unul dintre oamenii ei. 

Totuşi dădu din cap a aprobare, fermă, încăpăţânată: 

— Da, cineva a făcut-o, domnule. 

Hovanesse sorbi din pahar şi grăi aspru: 


— Acestea sunt nişte acuzaţii extrem de neplăcute şi de 
urâte pentru a fi aduse într-un astfel de moment, 
Comandante PalaThion. 

Ea încuviinţă din nou: 

— Ştiu, Domnule Preşedinte. Dar nu mă pot gândi la o 
audienţă mai potrivită precum cea de aici pentru a le auzi. 
Dacă este adevărat... 

— Cine face acuzaţia? Care-i dovada lui? 

— Un extraplanetar pe nume Ngenet, care deţine o 
plantație aici pe Tiamat. 

— Ngenet? Directorul Comunicaţiilor îşi atinse urechea 
într-un gest de batjocură. Renegatul ăla? Ar pretinde orice 
ca să arunce o lumină defavorabilă Hegemoniei. Toţi din 
guvern ştiu asta. Singura atenţie pe care-o merită din 
partea dumitale, Comandante, este o celulă de închisoare. 

Jerusha zâmbi scurt. 

— Odată şi eu am crezut la fel. El însă pretinde că această 
informaţie i-a fost dată de un sibil, ar fi destul de simplu de 
confirmat întrebând acelaşi lucru pe un alt sibil. 

— Nu voi înjosi onoarea strămoşilor mei printr-un astfel de 
act insultător! murmură unul dintre membrii Adunării. 

Jerusha se aplecă iarăşi în faţă: 

— Mi se pare că viitorul celor care trăiesc pe această 
planetă, fiinţe umane sau non-umane, trebuie să fie mult 
mai important decât reputaţia Kharemoughilor care s-au 
transformat în ţărână de peste un mileniu. Dacă s-a făcut 
vreo greşeală, s-o recunoaştem şi s-o corectăm. Dacă 
închidem ochii la acest genocid înfăptuit aici, atunci suntem 
la fel de răi ca şi Regina Zăpezii. Ba mai mult, suntem 
mânjiţi cu sângele unor făpturi nevinovate de către sclavii şi 
lacheii care doar ne ascultă comenzile, în timp ce-i 
pedepsim pentru greşeala noastră menţinându-i în Epoca 
Focului! 

Stupefiată de cuvintele pe care le auzea ieşindu-i din gură, 
Jerusha îşi aduse brusc aminte cine i le băgase în cap. 


Tăcerea ca de mormânt o împresură şi o forţă să se aşeze 
pe scaun. Rămase liniştită, foarte conştientă de răsuflarea 
sa, şi de faptul că bunăvoința lor se scurgea încetul cu 
încetul, lăsând încăperea pustie ca o păstaie goală. 

— Îmi pare rău, domnilor. Cred că... am sărit un pic peste 
cal Ştiu că este o acuzaţie greu de înfruntat şi de aceea m- 
am simţit eu însămi încurcată, neştiind ce să fac cu ea, dacă 
să prezint un raport... 

— Nu face raport, zise Hovanesse. 

Femeia îl privi întrebătoare, se uită apoi de jur împrejurul 
mesei, observând mânia fragilă a Kharemoughilor şi furia 
plină de resentimente a celor de pe Portul Nou. „Proasta 
naibii ce eşti! Ce te face să crezi că ei ar vrea să privească 
Adevărul drept în faţă mai mult decât ai făcut-o tu?” 

— Adunarea va relua discutarea acestei chestiuni după ce 
va părăsi Tiamatul. Când vom ajunge la o concluzie, Centrul 
de Coordonare Hegemonică de pe Kharemough va fi 
informat asupra oricărei schimbări de politică ce va trebui 
făcută. 

— Măcar să-ntrebaţi un sibil. Îşi răsuci cureaua ceasului, 
mascată de marginea mesei, tânjind după o mână de iestas. 

— Avem unul printre noi, sus pe nave, spuse Hovanesse, 
nerăspunzând în întregime la întrebare. 

„Mi-e milă de sărmanul acela, cu o asemenea clientelă”. Se 
întrebă în adâncul sufletului dacă unica întrebare care 
merita să fie pusă avea să mai fie rostită vreodată. 

Hovanesse se încruntă sesizându-i tăcerea. 

— În orice caz, indiferent de hotărârea care va fi luată, 
aceasta nu te va mai privi pe dumneata, Jerusha. Îţi vei 
petrece restul carierei şi al vieţii la ani-lumină depărtare de 
Tiamat. Aşa cum vom face toţi de altfel. Noi îţi apreciem 
grija şi onestitatea de care ai dat dovadă spunându-ţi 
părerea. Dar această problemă, ca şi Tiamatul, devin pur 
academice pentru noi de-acum încolo. 

— Bănuiesc că aşa este, Domnule Preşedinte. „După tine, 
potopul”. Se ridică în picioare şi-i salută cu un gest ţeapăn: 


Vă mulţumesc pentru timpul pe care m-i l-aţi acordat, şi 
pentru faptul că m-aţi chemat aici. Acum însă trebuie să 
mă-ntorc la îndatoririle mele de serviciu înainte să devină şi 
ele pur academice. 

Se răsuci fără să aştepte permisiunea de a pleca şi părăsi 
iute încăperea. Ajunsese până la coridor când auzi vocea lui 
Hovanesse strigând-o să se oprească. Se întoarse, pe 
jumătate înfierbântată şi pe jumătate calmă şi-l văzu venind 
singur. Nu putea descifra în totalitate sentimentele de pe 
faţa lui. 

— Nu ai dat ocazia Adunării să te informeze asupra noilor 
dumitale însărcinări, Comandante. Ochii iui o dojeniră 
pentru lipsa de tact şi ingratitudinea de care dăduse 
dovadă în faţa membrilor Adunări,; dar nu mai spuse 
altceva. 

— Ah! Luă în mod automat listingul din mâna lui, cu 
degete care nu mai simțeau nimic. „O, zei, care să fie oare 
soarta mea?” 

— Ce faci, nu te uiţi la el? 

Nu era o solicitare întâmplătoare, niciuna prietenească, şi 
ea simţi cum amorţeala i se răspândeşte în trup. Aproape 
refuza să se uite, dar o părticică perversă din mintea sa o 
îndemna sa nu ignore provocarea. 

— Da, bineînţeles. 

Desigilă sulul fragil şi-l lăsă să se deruleze, aruncându-şi 
ochii aiurea peste rânduri. Aşa cum se aşteptase, forţa de 
poliţie de pe Tiamat urma să fie dezmembrată şi 
redistribuită pe câteva planeta diferite. Lui Mantagnes îi 
fusese dată o altă funcţie de Inspector Şef. lar ea... ea... Îşi 
descoperi în sfârşit numele şi citi... 

— Trebuie să fie o greşeală. ' 

Simţea calmul absolut al neîncrederii perfecte. Reciti 
repartiţia: comanda unui sector, o poziţie aproape identică 
celei de aici. Situată însă pe Staţia Paradis, Syllagong, de pe 
Marele Albastru. 

— Acolo nu există nimic în afara unui deşert de zgură. 


— Şi un lagăr penitenciar. Exploatarea extensivă a 
minereurilor, Comandante. Este o activitate de o 
importantă considerabilă pentru Hegemonie. Există planuri 
pentru formarea unui lagăr suplimentar, de aceea se 
extinde efectivul forţei poliţieneşti locale. 

— La naiba, sunt ofiţer de poliţie! Nu vreau să conduc un 
lagăr de prizonieri. Hârtia foşni, când degetele ei se 
încleştară. De ce mi-a fost dată funcţia asta? Pentru ce am 
spus acum înăuntru? Nu-i vina mea dacă... 

— Este funcţia hotărâtă anterior vizitei de azi, 
Comandante. Datorită realizărilor obţinute, rangul ţi-a fost 
ridicat la comandant de sector. 

Hovanesse rostea cuvintele foarte rar, lăsând să picure din 
ele automulţumirea unui bărbat care trăise prin trafic de 
influenţă şi cunoaştere prealabilă. 

— La urma urmei, reabilitarea criminalilor este la fel de 
importantă ca şi arestarea lor. Cineva trebuie să facă treaba 
asta, şi dumneata ai dovedit că te. poţi descurca într-o... 
poziţie dificilă. 

— O poziţie într-o fundătură! Să se certe acum nu însemna 
decât să se umilească şi mai mult pe sine însăşi, dar acum 
ducea o bătălie deja pierdută cu propriu-i temperament. 
Sunt Comandanta Poliţiei de pe întreaga, planetă. Tocmai 
mi s-a atribuit o menţiune de recunoaştere a meritelor în 
activitatea depusă. Nu trebuie să-mi părăsesc cariera, 
lăsând-o să moară! 

— Bineînţeles că nu, răspunse el, tratând-o cam de sus. 
Poţi ridica această problemă membrilor Adunării, deşi 
probabil n-o să mai câştigi prea multă simpatie după 
acuzaţiile dezgustătoare şi ruşinoase pe care le-ai făcut. 
Ochii lui închişi la culoare se întunecară şi mai tare. Hai să 
vorbim deschis despre asta, Comandante, ce zici? Şi 
dumneata şi eu ştim că datorezi această funcţie de 
conducere intervenţiei Reginei. Singurul motiv pentru care 
te-am numit inspectoare a fost numai pentru a-i face ei pe 
plac. Noul post obţinut este mai bun decât meriţi. Ştim 


amândoi la fel de bine că bărbaţii aflaţi sub comanda 
dumitale n-au acceptat niciodată să primească ordine de la 
o femeie. „Dar asta a fost lucrătura lui Arienrhod! Şi acum 
totul se schimbă, s-a schimbat deja...” Aşa cum mi-a 
raportat adesea Inspectorul Şef Mantagnes, starea lor de 
spirit este îngrozitoare. Forţa de poliţie n-a avut nevoie de 
dumneata şi nici nu te-a dorit. Depinde numai de dumneata 
dacă accepţi această nouă funcţie sau dacă demisionezi, 
pentru noi are aceeaşi valoare. 

Îşi încleştă mâinile la spate şi rămase nemişcat în faţa ei, la 
fel de neclintit ca şi un perete. Jerusha îşi aduse aminte de 
banalităţile strălucitoare pe care le declamase la adresa ei 
doar cu puţin timp în urmă. 

„Tu mi-ai aranjat chestia asta, ticălosule. Am simţit-o că se 
apropie. Ştiam că vine, dar după ziua de ieri am crezut... 
am crezut...” 

— Am să mă lupt pentru asta, Hovanesse. Vocea îi tremura 
de furie, dar jumătate din cumplita supărare şi-o revărsă 
asupra ei însăşi pentru că lăsase lucrurile să se petreacă 
astfel. Regina nu m-a putut distruge, şi n-o s-o faci nici 
dumneata. „Şi totuşi, ea te-a distrus, Jerusha; te-a 
distrus...” 

Îi întoarse spatele şi se îndepărtă; de data asta n-o mai 
strigă să se oprească. 

Părăsind Edificiul Curţii femeia cobori pe 
descongestionată Alee Albastră, îndreptându-se către 
cartierul general al poliţiei. (Chiar şi în timpul Festivalului, 
cheflii evitau această parte a oraşului. Era stăpânită de un 
singur gând, să se ducă la oamenii ei, să le vorbească 
despre problema ce-o frământa şi să vadă dacă putea 
obţine sprijinul lor. Într-adevăr, după ziua de ieri 
sentimentele lor faţă de ea începuseră să se schimbe, şi 
văzuse lucrul ăsta aproape pe toate feţele. Dar oare se 
modificaseră îndeajuns de mult? Dacă acum ar fi avut 
destul timp la dispoziţie, i s-ar fi putut acorda o şansă 
onestă de a le dovedi tuturor că este demnă de respect ca şi 


oricare bărbat. Din păcate însă nu beneficia de timpul 
necesar. Avea oare măcar destulă vreme să în-cerce să-i 
câştige de partea ei? Şi dacă da... merita oare să o facă? 

Se opri, singură în mijlocul aleii, în faţa clădirii poliţiei, o 
fosilă străveche şi hidoasă care cu timpul îi devenise extrem 
de familiară. Nici o altă clădire, nici o altă funcţie, nu avea 
să mai fie atât de detestată - sau, îşi dădu ea brusc seama, 
atât de importantă - în viaţa ei. Totuşi indiferent unde s-ar fi 
dus, dacă avea să poarte această uniformă, urma să fie 
tratată ca o străină, trebuind să lupte nu numai ca să poată 
face o treabă bună, ci şi pentru ca să poată dovedi că avea 
măcar dreptul să încerce acest lucru. Cu toate astea mereu 
avea să existe un alt Hovanesse, un alt Mantagnes care n-o 
vor accepta niciodată, şi vor încerca s-o alunge. O, zei, oare 
voia într-adevăr să-şi petreacă astfel restul vieţii? Nu... nu, 
dacă putea să găsească altceva de făcut, ceva care să 
însemne la fel de mult pentru sufletul ei cât însemnase şi 
munca asta, ceva în care să creadă la fel de mult. Nu mai 
există însă nimic altceva... nimic. Dincolo de această slujbă, 
ea n-avea nici viaţă, nici țeluri, nici viitor. Merse mai 
departe, trecând pe lângă clădirea poliţiei, ajunse la capătul 
aleii şi ieşi apoi în fluviul celor care sărbătoreau. 

Sparks se plimba de colo-colo prin încăperile slab luminate 
ale apartamentului lui Starbuck, se mişca întocmai ca un 
străin, fără nici un scop. Nu mai aparţinea acestor locuri, 
dar nu era liber să le părăsească. Atât intrarea publică, cât 
şi cea particulară a apartamentului erau acum păzite, nu de 
gărzile Reginei, ci de Văratici furioşi pe încercarea ei de a 
opri Schimbarea. O păzeau şi pe Arienrhod şi într-un fel sau 
altul, complotul fusese dejucat. Totuşi atunci când încercase 
să-i întrebe de soarta lui Moon, sau dacă ea fusese cea care 
le dezvăluise planurile Reginei, indivizii nu ştiuseră, sau nu 
voiseră să-i răspundă. lar când încercase să-i convingă să-l 
lase să plece ori să le spună că era doar un simplu Văratic 
ca şi ei, râseseră şi-l împinseseră îndărăt cu harpoanele şi 


cuţitele, Arienrhod le spusese cine era el. Urma să rămână 
închis aici până la moarte. 

Arienrhod nu avea să-l lase să plece. Dacă visele ei 
fuseseră ruinate, atunci şi-ale lui trebuiau să aibă aceeaşi 
soartă. Va muri mâine, dacă ea va fi omorâtă, îl legase de ea 
tot aşa cum urmau să fie ferecaţi atunci când vor fi amândoi 
aruncaţi în mare. Ea reprezenta reîncarnarea Mării, iar 
Starbuck era consortul Ei, şi ei doi se vor naşte iar din noua 
maree... dar ca trupuri noi, cu suflete proaspete, nealterate 
- suflete de Văratici. Aşa se proceda încă din vremurile de 
la început, şi chiar dacă extraplanetarii alteraseră 
ritualurile pentru a le servi propriilor lor scopuri, ele 
dăinuiseră, şi urmau să dăinuie veşnic. Cine era Sparks, ca 
să modifice Schimbarea? Moon încercase să-l salveze, dar 
soarta fusese mai puternică decât ei amândoi. Încercă să nu 
se gândească la ceea ce se întâmplase între Arienrhod şi 
fată după ce el fusese luat cu forţa - atunci când Moon 
aflase probabil în sfârşit adevărul despre ea însăşi. Chiar 
dacă sibila reuşise cumva să scape de Regină, acum nu mai 
avea nici o cale să vină la el. Sparks putea doar să fie 
recunoscător destinului că-i dăruise o ultimă oră petrecută 
în compania fetei, ultima rugăminte îndeplinită unui 
condamnat fa moarte... şi cea din urmă ironie a unei vieţi 
irosite. 

Scotoci într-un cufăr aurit şi găsi acolo pachetul cu hainele 
pe care le purtase când venise prima dată la palat, le trase 
afară. Le răsfiră cu grijă pe suprafaţa moale a covorului, 
găsind în mijlocul legăturii mărgelele pe care le cumpărase 
în cea de-a doua zi pe care o petrecuse în oraş... şi fluierul 
său. Puse deoparte instrumentul, se dezbrăcă şi-şi tra.se pe 
el pantalonii largii, grosolani şi cămaşa ca un curcubeu, 
asortată la mărgele, îmbrăcându-se de parcă oficia un 
ritual. Când termină, luă de pe măsuţa de toaletă medalia 
tatălui său şi-şi completă găteala atârnând-o la gât. Cu un 
gest plin de blândeţe culese fluierul de pe jos şi, cu el în 
mână, se aşeză pe marginea canapelei masive. 


Duse fluierul până în dreptul buzelor, îl cobori iarăşi: îşi 
simţi deodată gura uscată, prea uscată ca să cânte. Înghiţi 
un nod, simțind cum i se potoleşte pulsul ce-i bătea năvalnic 
în tâmple. Ridică iarăşi scoica fragilă, îşi potrivi degetele 
deasupra găurilor şi suflă în muştiuc. O notă tremurătoare 
umplu aerul din jurul său, precum un spirit uimit să se 
descopere, eliberat dintr-o tăcere care crezuse că va fi 
eternă. Emoţia îi blocă gâtul şi trebui să înghită un alt nod, 
melodiile se învălmăşeau în capul său, una după alta, 
încercând să evadeze. Sparks începu să cânte, şovăielnic cu 
degete nesigure, răspunzând unor reflexe vechi, cu sunete 
ascuţite ce-i străpungeau urechile. Treptat însă degetele îşi 
recăpătară viteza, iar apa cântecului porni să curgă dulce şi 
pură din adâncurile fiinţei sale, purtându-l înapoi către 
lumea pe care o pierduse. Arienrhod încercase să-i distrugă 
ultima întâlnire cu Moon, să-i fure până şi asta, aşa cum îi 
furase plăcerea de a simţi orice frumuseţe sau bucurie care 
nu era şi a ei, dar strădania nu-i reuşise. Pasiunea fetei şi 
încrederea în el erau te fel de pure ca şi cântecul, iar 
amintirea ei alunga toată ruşinea, vindeca toate rănile, 
îndrepta toate lucrurile greşite... 

Îşi ridică privirea, iar cântecul şi vraja se rupseră, când pe 
neaşteptate uşa apartamentului fu descuiată şi se deschise. 
Intrară două siluete îmbrăcate în mantii şi cu glugile trase 
pe cap. Uşa se închise iar în urma lor. 

— Sparks Dawntreader Văratic... 

Sparks privi cu ochii mijiţi, ridicând mâna ca să învioreze 
flacăra lămpii suspendate. 

— Ce vrei? N-a venit vremea... 

— A venit vremea... după douăzeci de ani. 

Primul bărbat, cel care se mişca mai uşor, avansă în conul 
de lumină şi-şi trase gluga pe spate. 

— Cum? Sparks văzu faţa unui bărbat aflat încă la 
începutul vârstei mijlocii, un extraplanetar. Prima dată 
crezu că era un Kharemoughi, dar avea pielea mai deschisă 


la culoare şi o constituţie mai greoaie, un chip mai rotund. 
Chipul acela... i se părea familiar... 

— După douăzeci de ani, a venit vremea să ne cunoaştem, 
Sparks. Aş fi vrut însă ca decorul să fi fost mai potrivit cu 
această întâlnire fericită. 

— Cine eşti? întrebă tânărul ridicându-se de pe canapea. 

— Sunt cel mai apropiat strămoş al tău. Cuvintele sunară 
lipsite de înţeles. Sunt tatăl tău, Sparks. 

Ceva din cuvântul tău era incomplet, ca şi cum străinul nu 
putea să exprime tot ceea ce simţea cu adevărat. 

Sparks se lăsă să cadă înapoi, năucit, de parcă sângele i se 
scursese din cap. 

Străinul - tatăl lui - îşi descheie mantia şi, luând-o de pe 
umeri, o aşeză pe un scaun, pe dedesubt purta o salopetă 
simplă, gri-argintie, insigna ornamentală şi gulerul de 
membru al Adunării Hegemonice. Făcu o reverență scurtă, 
protocolară, cumva stângace în ciuda graţiei sale, părând la 
fel de nesigur în privinţa începerii discuţiei. 

— Primul Secretar Temmon Ashwini Sirus. Cel de-al doilea 
bărbat - un servitor oare? - se întoarse şi plecă târşindu-şi 
picioarele; dispăru fără nici un fel de comentarii în camera 
alăturată, lăsându-i singuri. 

Sparks râse, încercând să acopere un alt sunet. 

— Ce-i asta, o glumă? Arienrhod a pus la cale venirea ta 
aici? 

Îşi puse palma peste medalia extraplanetare şi strânse 
pumnul până când i se albiră articulațiile... aducându-şi 
aminte cum îl necăjise şi-l chinuise ca când îi zisese că ştia 
cui aparţinea acel obiect şi cunoştea şi numele tatălui; 
spunându-i numai minciuni. 

— Nu. Le-am explicat Văraticilor că am venit să-mi văd fiul, 
iar ei m-au condus aici, înăuntru, la tine. 

Sparks trase de medalie şi-şi scoase lanţul de la gât. O 
azvârli pe podea la picioarele lui Sirus şi rosti cu o voce 
asprită de neîncredere: 


— Atunci asta trebuie că-ţi aparţine, eroule... e al naibii de 
sigur că nu-i aparţine lui Starbuck. Trebuie multă 
îndrăzneală ca să vii aici şi să bagi un cuţit în mine... iată-ţi 
răsplata. la-o şi cară-te. 

Închise ochii, încercând să nu caute asemănări pe chipul 
lui Sirus. Îl auzi aplecându-se şi luând medalia de jos. 

— Nobilului nostru fiu Temmon...” Vocea puternică deveni 
aproape o şoaptă. Ce mai face mama ta? l-am dat medalia 
în Noaptea Măştii... era moştenirea ta. 

— E moartă, străine. Deschise ochii intenţionat pentru a-l 
privi pe Sirus. Eu am omorât-o. Primul Secretar tresări 
şocat. A murit în ziua în care m-am născut. 

Uluirea de pe faţa lui Sirus se transformă în durere, 
neîncredere. 

— Vroi să spui c-a murit la naştere? întrebă el, de parcă 
într-adevăr îi păsa ce se întâmplase atunci. Sparks 
încuviinţă. 

— În Vară oamenii nu beneficiază de toate înlesnirile 
moderne. lar după Schimbare, poporul meu nu le va avea 
nici aici, în oraş. Îşi plimbă mâinile de-a lungul stofei 
grosolane a pantalonilor. Dar asta nu va mai conta pentru 
mine, adăugă el. Sau pentru tine. 

— Fiule, fiule... Sirus continua să răsucească printre 
degete medalia lui Sparks. Ce-aş putea oare să-ţi spun? 
Primul Ministru este tatăl meu, deci bunicul tău. Când a 
venit înapoi la mine, totul a fost foarte simplu. Faptul că în 
vinele mele curge sângele lui mi-a dat imediat un aer regal 
în ochii celor de rangul meu, şi a făcut din mine un 
conducător, mi-a dat dreptul să cârmuiesc, să nu am parte 
decât de succes şi fericire. Când el a revenit pe Samathe, 
mi-a dat medalia asta cu mâinile lui şi m-a făcut membru al 
Adunării. 

Sirus lăsă medalia să-i alunece printre degete. O răsuci pe 
lanţ, făcând-o să prindă câteva raze de lumină şi să 
strălucească precum o roată incandescentă. 


— l-am dat-o mamei tale, pentru că semăna foarte mult cu 
cei din neamul maică-mii, cu ochii aceia albaştri ca un lac 
înconjurat de pădure şi cu părul auriu ca razele de soare... 
Când am fost singur şi atât de departe de casă, a reuşit să 
mă ducă, pentru o noapte, înapoi pe lumea mea natală. 
Ridică privirea, întinzând mâinile şi oferind medalia 
tânărului. A fost a ei, acum ea ta şi va fi întotdeauna. 

Sparks simţi că i se moaie picioarele, iar trupul îi devine ca 
o ceaţă. 

— Ticălosule... acum de ce-ai mai venit? Unde-ai fost 
atunci, cu ani în urmă, când am avut nevoie de tine? Te-am 
aşteptat să te-ntorci, am încercat să fac totul ca să fiu ceea 
ce credeam că vei fi tu, astfel ca atunci când mă vei vedea 
să mă doreşti. Îşi întinse braţele, arătând de jur împrejur 
misterele tehnice pe care le dezlegase, sârguincios, dar 
inutil. Şi acum, când toate s-au dus, iar eu mi-am ruinat 
viaţa... vii tu şi mă vezi în halul ăsta! 

— Sparks, viaţa ta nu-i terminată. Viaţa ta încă nu s-a 
sfârşit. Am venit să... să te despăgubesc. Şovăi şi tânărul se 
întoarse încet către el. Mi-a vorbit despre tine verişoara ta, 
Moon. Ea m-a trimis aici. 

— Moon? 

— Da, fiule. Zâmbetul lui Sirus se umplu de încurajare şi 
liniştire. Ideea ei se află la baza acestei întâlniri, şi inima ei, 
cred, aşteaptă o alta... După ce-am cunoscut-o pe verişoara 
ta, mi-am dat seama că te tragi dintr-o familie foarte bună. 
Sparks privi într-o parte, fără să scoată o vorbă. lar după ce 
m-am ciocnit de încrederea ei în tine, continuă Sirus cu 
tristeţe, nu cred c-ar putea să mai existe ceva care să mă 
facă să-mi fie ruşine de faptul că eşti fiul meu. 

Privi lung pe lângă Sparks, apoi în jurul lor la instrumente 
şi maşinării, o mărturie tăcută a sângelui lor comun, a 
moştenirii lor împărtăşite. 

Tânărul se ridică în picioare, în timp ce tatăl său venea 
către el. Sirus îi atârnă în jurul gâtului medalia 
extraplanetare, uitându-se adânc în ochii lui. 


— Îi semeni mai mult mamei tale... dar îmi dau seama că 
porţi în tine nevoia Tehnicianului de a şti de ce. Cât aş fi 
dorit să existe un răspuns pentru fiecare întrebare... 

Lăsă mâna uşor în jurul umerilor lui Sparks, de parcă nu 
era sigur că i se va permite să şi-o ţină acolo. 

Sparks susţinu însă căutătura lungă a tatălui său, 
absorbind prin toţi porii intensitatea clipei şi a atingerii, pe 
măsură ce acea rece şi pustie celulă în care o parte a 
deplinătăţii sale omeneşti fusese ţinută prizonieră ani de 
zile. Se deschise în sfârşit, lăsând să se reverse înăuntru 
lumina şi căldura. 

— Ai venit. Ai venit pentru mine... Tată... Rosti cuvântul pe 
care niciodată nu se aşteptase să-l audă ieşind de pe 
propriile sale buze, îşi puse mâinile peste braţul lui Sirus, 
ce încă se sprijinea pe umerii săi, şi se prinse de el precum 
un copil alintat. Iată! 

— Foarte înduioşător. Cel de-al doilea bărbat apăru iar în 
cameră, târşindu-şi picioarele şi destrămând emoția 
momentului. Acum, dacă Sanctitatea Voastră n-are nimic 
împotrivă, aş vrea să isprăvesc odată cu chestiunea asta. 

Sparks dădu drumul mâinii tatălui şi se-ntoarse 
nemulţumit spre celălalt bărbat, care îşi descheia mantia, 
scoţând-o de pe umeri. 

— Herne! Ce...? 

Fostul Starbuck rânji misterios. 

— Hoţul de Copii m-a trimis. Eu sunt cel care va face 
schimb de locuri cu tine, Dawntreader. Picioarele lui 
paralizate erau prinse în reţeaua unui exoschelet grosolan. 

— Ce tot spune ăsta? îi aruncă Sparks o privire 
întrebătoare tatălui său. Ce caută aici? 

— Verişoara ta, Moon, l-a adus la mine. Mi-a zis că e dispus 
să meargă în locul tău la sacrificiul ritual al Schimbării. 

— În locul meu? El? Tu?... De ce, Herne? De ce-ai face tu 
asta pentru mine? 

Nu se putea abandona speranţei. Herne chicoti scurt. 


— Nu pentru tine o fac, Dawntreader, ci pentru ea. Ele 
sunt mai asemănătoare decât ştii tu. Mult mai 
asemănătoare... Ochii lui părură că se pierd în depărtare. 
Moon ştia. Ştia ce-mi trebuie mie şi ce doresc, pe 
Arienrhod, respectul pentru mine însumi... şi un sfârşit 
pentru asta, ultimul râs. Ea mi-a dăruit toate astea. O, zei, 
abia aştept să văd faţa lui Arienrhod când va afla că a 
pierdut peste tot! La urma urmei, ea va fi veşnic a mea... 
ăsta trebuie să fie un iad, şi-un rai, destul de mare pentru 
amândoi. Ochii săi reveniră asupra chipurilor celor doi. Du- 
te la copia ta imperfectă, Dawntreader, şi sper să fii 
mulţumit cu ea. N-ai fost niciodată un bărbat adevărat, ca 
să faci faţă originalului. Îi întinse pelerina sa. 

Sparks i-o luă din mână şi şi-o azvânli în jurul umerilor. 

— Presupun că se poate spune şi aşa, comentă el încheind 
legătura de la gât. 

Tatăl său îi dădu un flaconaş cu pastă maronie. 

— Mânjeşte-ţi faţa şi palmele, astfel ca paznicii să te ia 
drept un Kharemoughi. 

— Unul dintre Aleşii galaxiei, pufni Herne. 

Sparks se duse la oglindă şi îşi întinse ascultător vopseaua 
pe piele, privind cum i se estompează trăsăturile. În spatele 
reflecţiei sale îl zări pe Sirus aşteptând, şi pe Herne 
cercetând încăperea cu un spirit de proprietate înverşunat, 
îl văzu pe Starbuck în elementul lui şi un fiu alături de 
tată... iar ei erau doi bărbaţi complet diferiţi. Doi bărbaţi 
diferiţi, care jucaseră un acelaşi personaj, iubiseră aceeaşi 
femeie, deşi nu chiar aceeaşi, şi o iubeau acum tocmai 
pentru diferenţele dintre întrupările ei. Unul era gata să 
revină la viaţă, celălalt gata să moară... 

Îşi termină de înnegrit pielea, îşi trase gluga pe cap, apoi 
se întoarse alături de Sirus. 

— Sunt gata, zise el, răspunzând în sfârşit surâsului tatălui 
său. 

— Fiul unui Prim Secretar, nepotul unui Prim Ministru... 
rolul ăsta ţ-i se potriveşte nemaipomenit de bine. Mai iei 


ceva de-aici? 

Sparks îşi aduse aminte de fluierul rămas pe canapea şi îl 
luă. 

— Asta-i tot. Aruncă o privire scurtă talmeş-balme-şului de 
piese şi instrumente, apoi întoarse capul. 

— Herne... Cu umilinţă în glas, Sirus rosti ceva în 
Kharemoughi, apoi repetă să-nţeleagă şi Sparks: Îţi 
mulţumesc că mi-ai redat fiul. 

Tânărul inspiră adânc. 

— Mulţumesc. 

Herne îşi încrucişă braţele, bucurându-se de ceva ce 
Sparks nu înţelese pe deplin. 

— Oricând doreşti, sadhu. Numai să ţii minte că toate 
astea mi se datorează mie. Acum ieşiţi din apartamentul 
meu, bastarzi ce sunteţi! Vreau să-ncep să mă bucur de tot 
ce-i aici, şi nu mi-a mai rămas prea multă vreme. 

Sirus ciocăni uşor la uşă, aceasta se deschise imediat. 
Sparks aruncă iute o privire înapoi către Herne: stătea în 
picioare, în elementul lui, luându-şi în primire locul pierdut 
cândva. „Rămas bun, Arienrhod...” Sirus ieşi din cameră, 
însoţit de servitorul său ce-şi târa picioarele, lăsându-l 
singur pe Starbuck. 

Moon fu luată pe sus de mulţimea ce avansă ca un val 
până la celălalt capăt al Străzii, joş la docurile scârţâitoare 
ale lumii subterane din Carbuncle, în locul unde oraşul se 
afunda în mare. Acolo procesiunea aduse o-frande Mării 
Mamă şi o eliberă în sfârşit, după o eternitate comprimată 
în câteva ore, acum putea să-şi petreacă aşa cum dorea 
propria Noapte a Măştii. „Până în zoii”. 

Se întoarse în susul Străzii până la casa Jerushei 
PalaThion, ferindu-se de adoratorii beţi şi de viitori amanți 
în îmbulzeala aceea de trupuri costumate, simțind peste tot 
în jurul ei pulsul tot mai rapid şi pasiunea tot mai arzătoare 
a perspectivei nopţii ce urma. Iotuşi această energie 
electrică din jurul ei o făcu doar să fie şi mai conştientă de 
călătoria solitară prin mulţime, şi de faptul că ar fi fost 


posibil să-şi petreacă tot restul vieţii în singurătate dacă aşa 
avea să facă în a-ceastă noapte. 

La capătul aleilor, cerul nopţii se înnegrise deja a-tunci 
când reuşi în sfârşit să ajungă la'locuinţa poliţistei şi să bată 
la uşă. PalaThion deschise; purta o robă largă, lipsită de 
formă şi tresări văzând chipul Reginei Verii care-o înfrunta. 

Moon îşi ridică masca de pe umeri şi o ţinu în braţe, fără 
un cuvânt. 

— Pe toţi zeii mei... 

Pala'Thion scutură din cap, de parcă asta reprezenta încă o 
lovitură adăugată înfrângerii ce-o năucise deja. Se dădu 
într-o parte, permițându-i lui Moon să se strecoare în 
sanctuar, departe de mulțimile tot mai grosolane, şi rămase 
în spatele uşii. 

Sibila trecu prin hol şi intră în camera de zi, cu inima 
bătându-i nebuneşte, căutând cu privirea în toate 
direcţiile... 

— Nu. Încă nu. PalaThion o urmă în încăpere. Nu s-a 
întors. 

— Ah, se strădui Moon să rostească. 

— Mai e vreme încă. 

Ea încuviinţă, tăcută din cap şi aşeză masca Reginei Verii 
pe un capăt al canapelei. 

— E deja prea grea pentru tine? întrebă cu mai puţină 
amabilitate PalaThion. 

Moon ridică brusc privirea şi văzu expresia de cruntă 
deznădejde ce se citea în ochii poliţistei. 

— Nu... Dar mâine în zori, dacă Sparks n-o să... n-o să... Îşi 
cobori iar uitătura. 

— Ai câştigat cinstit masca asta? întrebă PalaThion fără 
menajamente, de parcă se aştepta la un răspuns onest. 

Moon se îmbujoră; degetele netezeau inconştient 
panglicile măştii. „Aşa a fost oare?” 

— A trebuit s-o câştig. 

Poliţista se încruntă. 


— Îmi spui tu mie... sibilo, că într-adevăr crezi că treaba 
asta a fost predestinată? 

— Da. A fost. Eu trebuia să o fac, dacă era posibil. Şi am 
reuşit. Motivul alegerii este mai important decât oricare 
dintre noi, Comandante. Şi cred că-l cunoşti... continui să 
vrei să mă opreşti? 

Descifră nesiguranța de pe chipul Jerushei. Aceasta îşi 
frecă braţele prin pânza subţire a caftanului de casă. 

— Asta depinde de răspunsul pe care o să mi-l dai. Am de 
pus o întrebare, sibilo. 

Moon încercă să-şi ascundă surprinderea, încuviinţând din 
cap. 

— Întreabă, şi eu voi răspunde... Introducere de date. 

— Sibilo, spune-mi adevărul, tot adevărul despre mersi. 
Surpriza lui Moon o urmă în pustiul negru al lui Niciunde, 
pe măsură ce creierul îi era înlocuit de calculator, pentru a-i 

spune adevărul altui extraplanetar Dincolo de adevăr însă 
se întindea o realitate mai profundă, şi pe măsură ce Moon 
plutea lipsită de formă prin întunericul absolut, viziunea 
veni către ea şi-i vorbi. Văzu mersii, dar nu aşa cum erau 
acum, jucării inocente şi neştiutoare ale Mării, ci aşa cum 
fuseseră creaţi iniţial: fiinţe flexibile, inteligente, purtând în 
ele germenul nemuririi... şi mai mult de-atât. Nemurirea le 
fusese dăruită cu un scop precis, inteligenţa le fusese dată 
dintr-un anumit motiv. Şi doar ea singură cunoştea acest 
motiv: maşinăria sibilă, depozitarea călăuzirii tuturor 
sibililor, se afla aici pe Tiamat, sub Carbuncle, dedesubtul 
mării. Văzu mersii aşa cum fusese ei meniţi să fie, păzitori ai 
minţii sibile, posesori ai cunoaşterii ce avea s-o menţină şi 
să-i permită să funcţioneze de-a lungul mileniilor... Totuşi 
nici această planetă mărginaşă şi izolată, nu fusese ferită de 
descompunerea ce rodea de viu Vechiul Imperiu. Jefuitorii 
extraplanetar veniseră să vâneze nemurirea imperfectă a 
mersilor; până şi supuşii Imperiului începuseră o 
măcelărire care, în cele din urmă, urma să afecteze reţeaua 
sibilă ce reprezenta de fapt cheia către viitorul lor. 


Odată cu trecerea timpului, Vechiul Imperiu se prăbuşise 
complet şi irevocabil sub propria sa greutate, în final, nici 
vânătorii nu mai veniseră să tulbure pacea planetei. 
Strămoşii lui Moon, coloniştii umani refugiaţi care se 
stabiliseră pe Tiamat, se zbătuseră să supravieţuiască şi să- 
şi facă un nou cămin pe această lume abandonată, 
inospitalieră. Nu bănuiseră niciodată existenţa secretului 
ascuns în adâncurile mării, şi totuşi, de-a lungul secolelor, ei 
aduseseră minţii sibile un omagiu neştiutor, numind-o 
Marea Mamă şi considerându-i sacri pe copiii săi 
nemuritori. 

Secretul ucigaş al apei vieţii rămăsese undeva într-o stază 
informaţională şi, odată cu ascensiunea Hegemoniei, 
începuse iarăşi ciclul măcelăririi mersilor. După veacuri de 
exploatare, aceştia uitaseră care era scopul existenţei lor şi 
reveniseră la comuniunea primordială, încrezătoare, cu 
marea. Reţeaua sibilă continuase să funcţioneze, 
răspândindu-şi cunoştinţele în culturile mutilate ce se 
ridicaseră din ruinele Vechiului Imperiu, dar reţeaua 
decădea în absenţa mersilor care s-o menţină. lar ea nu mai 
putea, nu mai voia, să-şi dezvăluie existenţa şi să-şi 
încredinţeze soarta în mâinile oamenilor care ar fi fost în 
stare s-o salveze, fiindcă aceştia îi distrugeau în mod 
conştient pe mersi. 

Insă ea, Moon, devenise Regina Verii, aşa cum dorise 
mintea sibilă. Acum, fiind Regină, avea să înceapă 
reconstruirea a tot ceea ce fusese distrus. Ea reprezenta 
ultima speranţă a minţii sibile, care î-şi pusese toate 
resursele, tot mai nesigure, în ghidarea acţiunilor fetei. 
Dacă Moon ar fi reuşit să oprească şi să inverseze 
dezintegrarea maşinăriei, atunci calculatorul o putea ajuta 
să pună punct pentru totdeauna exploatării venite din 
partea extraplanetarilor. Urma să continue s-o ajute pe 
Moon atât cât putea, totuşi fata singură avea să poarte 
povara transformării unui ideal în realitate... 


— Încetarea analizei! Moon se clătină în momentul 
eliberării din ghearele Transferului. PalaThion o prinse şi o 
aşeză uşor pe canapea. 

— Te simţi bine? Jerusha îi cerceta faţa căutând semnul 
liniştitor al revenirii la realitate. 

Sibila clătină din cap, gârbovindu-se sub greutatea 
propriei revelații finale. 

— Oh, Doamnă... Suspină când îşi dădu seama în sfârşit 
către cine îşi îndrepta rugăciunea. Cum? Cum pot eu să 
schimb o mie de ani de greşeli? Sunt doar una singură, 
doar Moon... 

— Tu eşti Regina Verii, îi aminti PalaThion. Eşti sibilă şi 
deţii toate instrumentele de care ai nevoie. Totul e doar o 
chestiune de timp... Ai vreme destulă înainte ca Hegemonia 
să se-ntoarcă iar? 

Moon îşi înălţă capul încetişor. 

— Nu, continuă PalaThion, ferindu-şi privirea. N-am să te 
opresc. Cum aş mai putea trăi, împăcată cu mine însămi, 
ştiind despre toate aceste crime? Şi pentru ce?... Strânse 
pumnii. 

Trecură câteva clipe până când Moon pricepu că ceea ce 
auzise poliţista era doar ce auzise şi Ngenet, şi nu ceea ce-i 
fusese şoptit ei în minte, în întunericul tainic. Provocarea pe 
care o văzuse Jerusha nu era totuşi cea adevărată, nu o 
înfruntare între simplele forţe ale tehnologiilor, ci una la un 
nivel mult mai înalt, cu repercursiuni incomparabil mai 
mari, o schimbare ce urma să influenţeze o întreagă 
galaxie. PalaThion înţelesese că acolo exista o provocare, 
ale cărei efecte puteau fi măsurate în suferinţă şi moarte, şi 
asta era îndeajuns. Moon încuviinţă. 

— Va însemna mult pentru mai mulţi oameni decât ţi-aş 
putea eu spune vreodată. 

— Mă rog, asta-i un fel de consolare, surâse crispat 
poliţista. Străbătu încăperea până la scoica aşezată pe 
masa de lângă uşă. O luă în mână şi-o ţinu mult timp aşa, 
privind-o. 


Moon se întinse pe canapea, cu trupul greu ca plumbul, cu 
mintea amorţită de povara excesivă; întrebându-se cum va 
depăşi zorii zilei de mâine pentru a înfrunta anii îndelungaţi 
ai viitorului. 

— Trebuie să mă-ntorc la... 

PalaThion ridică ochii, când o altă bătaie răsună la uşa 
casei. Sibila se ridică în capul oaselor, cu mâinile încordate, 
în timp ce Jerusha dispăru în vestibul. 

Se auzi zgomotul deschiderii uşii, apoi nişte oameni 
intrând în hol... 

— Tu! exclamă o voce dezgustată. O voce pe care o 
cunoştea... 

Moon se ridică în picioare şi se repezi de-a curmezişul 
camerei. Văzu trei siluete conturându-se în lumina ce venea 
de afară prin uşa deschisă, zări părul roşu pictat cu aur. 

— Stai aşa! Nu te grăbi să tragi concluzii pripite, Sparks. 
Pala'Thion îi strânse braţul cu putere atunci când el încercă 
să fugă din casă. Dacă asta era o capcană, acum ai fi fost în 
închisoare, nu în salonul meu. 

— Nu... nu-nţeleg. Sparks se linişti sub apăsarea mâinii ei, 
dar pe faţă continua să i se citească confuzia. 

— Nici eu nu sunt prea sigură că-nţeleg. 

Poliţista îi dădu drumul. Tatăl lui stătea lângă ea, arborând 
un zâmbet liniştitor. 

— Sparks... 

Tânărul îşi înălţă capul. 

— Moon! Se năpusti înspre ea. 

Fata întinse braţele în întâmpinarea lui. Sparks intră în 
camera unde ea se odihnise până mai înainte; dincolo de 
punctul unde se întâlniră cele două inimi îndrăgostite, 
restul lumii încetă să mai existe. 

— O Moon! Moon..., îi şopti Sparks la ureche, oprind 
vorbele ei cu un alt sărut. 

— Sparkie... buzele sibilei simţiră gustul lacrimilor, vocea 
îi suna subţire şi fără vlagă, ca a unui copil. 


— Sparks. Amândoi ridicară privirile la auzul vocii lui 
Sirus. Trebuie să te părăsesc. Acum că te afli... pe mâini 
sigure, zâmbi el cu tristeţe. 

Sparks încuviinţă din cap, se desprinse încetişor din 
braţele lui Moon şi reveni lângă tatăl său. Moon îi privi 
îmbrăţişându-se pentru ultima oară, simțind durerea în 
propria ei inimă, apoi Sirus ieşi în aleea zgomotoasă. 
PalaThion închise uşa şi-l privi pe Sparks cu un chip 
inexpresiv. 

Tânărul se strădui să-i susţină căutătura. 

— Am să-ţi spun tot ce ştiu despre Sursă. Asta vrei, nu-i 
aşa, ca să mă laşi să plec... asta-i tot ce vrei? repetă el, de 
parcă nu-i prea venea să creadă. 

Poliţista încuviinţă, dar faţa îi era încordată. 

— Uite ce-i, Comandante., Nu ştiu de ce faci asta... ştiu 
doar că n-o faci pentru mine. Dar vreau să ştii că-mi pare 
rău... se grăbi el să adauge, deşi ştiu că asta nu rezolvă 
nimic, nu schimbă nimic, nici măcar nu înseamnă nimic. 
Dar, îmi...îmi pare rău. Îşi întinse braţele în lături. 

— Înseamnă ceva, Dawntrcader. PalaThion părea cu 
adevărat surprinsă să-şi dea seama că într-adevăr avea 
importanţă. 

— Oricum există un singur lucru pe care-l pot face pentru 
dumneata, spuse el pe neaşteptate. 

Se repezi cu paşi mari către capătul opus al încăperii şi 
smulse din perete ceasul cu cadran urât. Moon îl privi, 
nevenindu-i să creadă când îl văzu azvârlind ceasul pe 
podea şi călcându-l în picioare. Sparks zâmbi, frecându-şi 
mâinile: 

— Dacă detestai acest loc, aparent fără nici un motiv, 
atunci iată motivul, un transmiţător subsonic integrat în 
mecanismul orologiului. Reveni lângă Moon şi-i prinse mâna 
parcă temându-se că fata va dispărea. Ar mai putea exista şi 
altele despre care eu să nu ştiu. 

Conştiinţa anilor de agonie inutilă, de punere sub semnul 
întrebării a propriei ei sănătăţi mentale... conştiinţa că în 


sfârşit acea senzaţie încetase să mai existe - toate astea se 
puteau citi pe faţa lui PalaThion. 

— Dintotdeauna am intenţionat să transformâăm muzeul 
acesta într-o cameră adevărată. Dar, într-un fel sau altul, 
niciodată n-am ajuns s-o fac... O decepţie încărcată de 
tristeţe se instală din nou pe chipul ei. Aşa deci, Moon. Ai 
obţinut tot ceea oe ai avut în gând când ai venit aici. Mă 
bucur, de dragul cuiva. După ce Sparks depune mărturia, 
din punctul meu de vedere amândoi încetaţi să mai existaţi. 
Acela va fi sfârşitul lungului şir de probleme pe care mi le- 
aţi pricinuit... Acum sper doar că puteţi să le rezolvaţi şi voi 
pe-ale voastre. Trecu pe lângă ei şi dispăru în camerele din 
spate ale apartamentului. 

— Ce-a vrut să spună? se întoarse Sparks către fată. 

Moon clătină din cap, evitându-i privirea. 

— Presupun că se referea la tot ceea ce s-a întâmplat în 
ultimul an. „Ultimii cinci ani”, se corectă ea în gând. Şi tot 
ceea ce urmează să se-ntâmple, după Schimbare. Se uită 
către masca Reginei Verii. 

— Ce-i asta? întrebă el urmărindu-i căutătura. 

— Masca Reginei Verii. 

Îl simţi cum devine rigid şi se retrage din faţa ei. 

— A ta? Tu ai câştigat-o? Vocea tânărului se înăspri. Nu! 
N-ai fi putut să... n-ai fi putut să câştigi... doar dacă n-ai 
trişat. 

Moon se uită în ochii lui, îşi văzu reflecţia acolo şi văzu 
reflecţia lui Arienrhod. 

— Am câştigat pentru că aşa era predestinat să se- 
ntâmple! Trebuia să câştig... şi nu pentru mine însămi! 

— Presupun c-ai făcut-o pentru Tiamat! Aşa zicea şi ea, 
întotdeauna. Rămase în continuare departe de fată. 

— Sunt sibilă, Sparks, şi de-asta am câştigat şi da, îmi pasă 
într-adevăr de Tiamat, şi lui Arienrhod îi pasă. Ea a văzut 
mai bine decât oricare altul cum era această lume şi ce-a 
devenit, şi cum va înceta iar să mai fie... Şi a ţinut la tine, nu 
poţi să negi asta. 


Sparks îşi plecă brusc ochii, Moon simţi născându-i-se în 
piept mai multe feluri de durere. 

PalaThion reveni îmbrăcată în uniformă, trecu pe lângă ei 
şi ieşi, fără un cuvânt. Uşa de la intrare se deschise şi se- 
nchise în spatele ei, separându-i iarăşi de lumea care 
sărbătorea pe străzi. Moon îşi plimbă degetele peste 
serpentinele atârnând până la pământ ale măştii Reginei 
Verii. Masca ei... „Masca mea”. 

— Sparks, crede-mă te rog, ce-ţi spun este adevărat. 
Faptul că am devenit Regină este doar o parte dintr-un 
fenomen mult mai mare şi mai important decât tine, sau 
decât mine. Nu-ţi pot explica asta acum... Ştia, cu suferinţă 
în suflet, că tânărul nu fusese niciodată menit să afle acest 
lucru, dintotdeauna el fusese inamicul acelei simţiri fără 
formă care o conducea pe ea. Noi însă trebuie să oprim 
exploatarea extraplanetară a Tiamatului. Când am fost 
plecată de-aici, am cunoscut un sibil pe Kharemough. Am 
aflat că există sibili pe toate planetele Vechiului Imperiu, 
singurul motiv al existenţei lor este acela de a ajuta lumile 
să se refacă şi să înveţe iar tot ce trebuie. Eu pot să 
răspund la orice întrebare. Văzu cum ochii lui se măresc şi 
devin atenţi. Cât timp am stat pe Kharemough, am început 
şi eu să observ ceea ce-ai văzut tu mereu, progresul, 
tehnologia,... miracolele făcute de extraplanetari şi faptul 
că ei nu le consideră magie. Cei de-acolo înţeleg mult mai 
multe... ei nu trebuie să se teamă de boli, de oase rupte, 
sau de naşterea copiilor. Mama ta n-ar fi murit... Avem şi 
noi tot dreptul să trăim astfel, altfel n-ar fi existat sibili pe 
planeta asta. 

Moon zări foamea din ochii tânărului, foamea pentru tot 
ceea ce văzuse ea şi el nu avea să vadă niciodată. Continuă 
să vorbească: 

— Semenii noştri sunt fericiţi aşa cum trăiesc. Dacă vor 
începe să caute puterea, să dorească ceea ce n-au, atunci 
vor sfârşi precum lernaticii. Precum noi doi. 

— Şi ce nu-i în regulă cu noi? Nimic! 


Ea clătină din cap. 

— Noi dorim cunoaşterea, ne cerem drepturile care ni se 
cuvin. Asta-i tot. Extraplanetarii vor să credem că e rău să 
fii nemulţumit de ceea ce ai. Dar nu-i mai rău decât să fii 
satisfăcut cu ce ai. Schimbarea nu constituie un rău, 
schimbarea e viaţa. Nu există nimic în totalitate bun, sau în 
totalitate rău. Nici măcar Carbuncle. E ca şi marea, are 
mareele sale, fluxuri şi refluxuri... Nu contează ce decizi tu 
să faci cu viaţa ta, atâta timp cât nu ai dreptul să alegi 
nimic. Noi nu avem nici o alternativă. lar mersii nici măcar 
nu au dreptul să trăiască. „lar ei trebuie să trăiască... ei 
sunt cheia tuturor lucrurilor”. 

— Bine, bine, se strâmbă Sparks. Tu ai crezut că-i 
important să faci ceva! Cineva trebuie să-ncerce să schimbe 
această situaţie. Dar de ce tocmai noi? Strânse medalia în 
palme. Ştii, ta... tatăl meu spunea că ne-ar putea lua de pe 
Tiamat. Ar purea aranja să mergem pe Kharemough. Ar fi 
atât de simplu... 

— Pe Kharemough nimeni nu are nevoie de noi. Aici 
suntem necesari. 

Kharemough, Piaţa Hoţilor, cerul nopţii gândi ea. „Ar fi 
atât de simplu. Chiar dacă o să putem planta seminţele aici, 
n-o să vedem niciodată strângerea recoltei din final, nu vom 
şti niciodată dacă am pierdut sau am câştigat...”. 

— Datorăm ceva ambelor locuri, dar datoria o putem plăti 
numai aici, adăugă ea cu glas înfiorat. 

— Unele lucruri nu pot fi niciodată răsplătite. Sparks se 
apropie de fereastră, Moon văzu pe cineva de afară 
făcându-le semn cu mâna. Şi dacă trebuie să stăm aici, în 
Carbuncle, în palat... Se întrerupse. Moon, nu ştiu dacă am 
să pot rezista acestei încercări. Nu pot s-o iau de la capăt, 
în acelaşi loc unde am... 

— Priveşte la cei de pe stradă, insistă ea. Asta e Noaptea 
Măştii, noaptea tranziţiei. Nimeni nu este aşa cum a fost, 
sau cum va fi... noi nu suntem nimic, potenţialul nostru este 
infinit. Se spune că atunci când îţi dai masca jos, te cureţi 


de toate păcatele rămânând liber să uiţi şi s-o iei de la- 
nceput. „Liberă să dovedesc minţii sibile că tu eşti exact aşa 
cum te văd, că nu mai porţi masca morţii pe chip”. 

Se alătură tânărului la fereastră. 

— Nimic nu va mai fi la fel după noaptea asta. Nici măcar 
Carbuncle. Văraticii vin aici, aşa cum încearcă şi viitorul să 
facă. Va fi o lume nouă, şi nu cea a lui Arienrhod. „Dar va fi 
totuşi şi-a ei, va fi mereu”. Rămase cu gândul acesta ştiut şi 
nerostit. Şi-ţi promit că n-am să mai pun niciodată piciorul 
în palatul ăla. „Şi n-am să spun nimănui motivul”. 

El o privi surprins, când crezu ceea ce vedea, simţi cum 
uşurarea îi umple inima şi chipul. Totuşi oftă, iar Moon 
simţea încă depărtarea dintre ei. 

— Nu-i deajuns. Am nevoie de timp... ca să pot uita, ca să- 
mi recapăt încrederea în mine... şi în noi. O noapte nu 
ajunge. Poate că nu va fi de ajuns o viaţă întreagă. 

Se întoarse iar cu faţa spre geam. 

Moon privi lumea de pe stradă, incapabilă să se mai uite la 
el, lăsă mulţimea să se estompeze şi să-i alunece dincolo de 
focarul privirii, pete uleioase de culoare pe suprafaţa 
netedă a unei ape. „Aici nu plouă niciodată. Ar trebui să 
plouă... nu există niciodată curcubee”. 

Am să aştept, spuse ea muşcând din cuvinte, încercând 
parcă să le oprească să n-o înăbuşe. Dar nu va dura atât de 
mult. Găsi mâna lui pe pervazul ferestrei şi i-o strânse. În 
seara asta obligaţia mea este să fiu fericită. Ăsta trebuie să 
fie Festivalul nostru, să-l purtăm veşnic cu noi în amintire. 
Este ultimul Festival şi ne vom aminti de el. Vrei să mergem 
afară, pe stradă, şi să ne sfârşim vieţile aşa cum ne-a fost 
menit s-o facem? Poate, dac-am încerca, am reuşi să facem 
din seara asta una pe care să ne-o amintim întotdeauna. 

EI încuviinţă din cap, un zâmbet firave îi răsări pe buze. 

— Am putea să încercăm. 

Sibila privi din nou către Masca-Reginei Verii, văzându-i 
faţa acoperită de multe alte feţe, ale tuturor celor care 


sacrificaseră atât de mult pentru ca masca să fie a ei acum. 
O singură faţă... 

— Dar mai întâi... trebuie să spun cuiva rămas bun. Îşi 
muşcă buza, încercând să mascheze o durere cu alta. 

— Cui? îi căută privirile Sparks. 

— U... unui extraplanetar. Un inspector de poliţie. Am 
evadat, împreună cu el de la nomazi. Acum e în spital. 

— Un Albastru? Tânărul încercă să-şi recapete tonul 
normal al vocii. Atunci e mai mult decât un Albastru pentru 
tine, e un prieten. 

Mai mult decât un simplu prieten, spuse ea cu voce slabă 
şi înfruntându-l cu privirea, aşteptându-l să înţeleagă. 

— Mai mult decât... Sparks se încruntă şi ea-l văzu 
îmbujorându-se la faţă. Cum ai putut? Vocea lui se frânse 
precum un băț rupt. Cum ai putut tu... Cum am putut eu? 
Noi. Noi... 

Moon îşi plecă privirile. 

— Eram pierdută în furtună şi el a fost ancora mea, iar eu 
am fost ancora lui. Când cineva te iubeşte mai mult decât te 
iubeşti tu însuti... 

— Ştiu. Tânărul îşi eliberă mânia printr-un suspin. Dar 
cum va fi... acum, tu şi cu el? Şi cu mine? 

Ea îşi plimbă degetele pe piepţii multicolori ai tunicii de 
nomad. 

— El nu mi-a cerut să rămânem împreună pentru 
totdeauna. „Pentru că ştia că nu poate”. Ela ştiut mereu că 
nimeni nu-ţi putea lua locul în inima mea. „Deşi el ar fi 
încercat, a vrut să-ncerce; a-ncercat”. Simţi chipul lui BZ 
încercând să se interpună între faţa ei şi cea încruntată a 
lui Sparks. Nimeni! continuă, clipind cu putere. El... elm-a 
ajutat să te găsesc. „A abandonat totul, mi-a dăruit atât de 
mult; iar eu ce i-am dat? Nimic”. Trebuie să ştiu, să fiu 
sigură, că el va... va fi bine, când va pleca de-aici, de pe 
planetă. 

Sparks râse, răguşit. 


— Iar cu noi cum rămâne? Va fi totul în regulă după 
plecarea lor? Când noi vom fi aceia care ne vom împotmoli, 
când vom continua să trăim cu amintirile lor privind peste, 
umerii noştri, amintindu-ne cum ne-am rupt legământul 
nostru, promisiunea noastră... şi am încălcat-o, şi iar am 
încălcat-o? 

— Vom face alt legământ. Pentru sufletele noastre 
renăscute, mâine. „După noaptea asta”. Îşi luă masca de 
Regină a Verii. „După zorii zilei de mâine”. Dar cred că în 
adâncul inimilor noastre nu l-am încălcat niciodată pe cel 
vechi. 

El o sărută o dată înainte să-şi pună masca. 

— Ce facem cu masca pentru tine? întrebă Moon. 

— Nu,clătină Sperks din cap. N-am nevoie de mască. Mi- 
am dat-o deja jos. 

— Ee, al dracu' de sigur că n'aşa me-am imaginat să-mi 
petrec Noaptea Mâăştii. 

Tor se întrerupse ca să-şi umple gura cu o altă prăjitură a 
beţivului excesiv de dulce şi îmbibată cu alcool, aflată în 
sacul pe care-l purta în mână, făcând tot ce putea mai bine 
ca să-şi aline trupul şi mintea împotriva durerii apropiatului 
sfârşit al lumii. Trase masca la locul ei şi se agăța de timpul 
voluminos şi robust al lui Pollux, o insulă de sprijin în 
mijlocul puhoaielor de omenire care începuseră să se mai 
rărească. 

— Cu nimic al'ceva decât o buca' de metal rece să mă- 
ncălzească şi-un viitor în care-am să curăţ peşte. La naiba, 
io am râu de mare şi-n cadă. Şi urăsc peştele, lua-l-ar 
dracu'! 

— Nu eşti singura, surioară! 

O siluetă mascată flutură din mâini în semn de dezgust 
împărtăşit şi dispăru după alesul ei prin uşa demolată a 
unui depozit, căutând un loc mai intim. Tor se uită invidios 
după ei, Pollux privea neutru, fix, în josul Străzii. Aproape 
toţi care mai erau pe-acolo trebuiau să-şi fi găsit perechile 
de-acum. 


— Îmi pare rău că lucrurile au luat o întorsătură proastă 
pentru tine, lor, vorbi pe neaşteptate Pollux. Dacă vrei să-ţi 
petreci timpul cu o fiinţă umană, nu mă deranjează. 

Femeia îi aruncă o privire, cu vaga convingere iraţională, 
că l-ar fi deranjat de fapt foarte mult. 

— Năă. Po' să fac asta în or'şice noapte... da' asta-i ultima 
în care te mai văd. 

El nu-i răspunse. 

Făcuseră o călătorie sentimentală în josul Străzii, până la 
docurile şi depozitele oraşului de jos, pentru că Tor decisese 
că prefera să-şi petreacă această ultimă noapte a lumii ei în 
locurile copilăriei, ale originilor, amintindu-şi de tinereţe, 
retrăind zilele când nu aspirase niciodată să devină ceea ce 
ajunsese în final. Sperând că dacă putea să-şi aducă aminte 
de perioada când toate acestea nu existau, era posibil ca ele 
să nu mai conteze atât de mult atunci când urmau să 
dispară. 

Se întrebă cine conducea cazinoul în noaptea asta - „Oare 
cine a rămas?” - sau dacă-l mai conducea cineva. Chiar şi 
Herne dispăruse, prin vrăjile ciudate ale lui Moon 
Dawntreader. „Ducă-se-n iad”. Se întoarse doar atât cât să- 
şi strângă cele câteva lucruri pe care voia să le păstreze din 
vremea când fusese Persefona şi le lăsase apoi la fratele ei 
vitreg. Nu-l mai văzuse de mult timp şi nu reuşise să-l vadă 
nici în seara asta, plecase deja în oraş când mersese la el. 
Dar, oricum, ei nu fuseseră niciodată prea apropiaţi între ei. 

— Polly, în seara asta eşti cea mai apropiată fiinţă pe care- 
o pot numi pr'eten, oftă ea. Poate c-aşa ai fost mereu. Se 
aşeză pe o ladă abandonată într-o grămadă de vechituri 
simțindu-se confortabil îmbrăcată în salopeta ei cea veche şi 
înconjurată de ambianța odată familiară. N-ai cârtit 
niciodată, indiferent cât te-am muncit, sau cât de multe 
porcării ţi-am dat să faci... Bine'nţeles, cred că oricum nu 
poţi să te plângi, aşa că asta nu dovedeşte nimic, nu-i aşa? 

Mai mâncă o prăjiitură. În faţa ei, Pollux şedea proptit 
râbdător pe cel de-al treilea picior al său. Tor văzu o 


luminiţă roşie începând să clipească pe pieptul lui, încercă 
să-şi dea seama ce putea însemna, dar pur şi simplu nu ştia 
de unde s-o ia. 

Sentimentele tale nu-s niciodată cu adevărat rănite, 
undeva în interiorul tău? Nu reuşesc niciodată să te insult, 
să te ofensez, sau să te jignesc cumva? Zeilor, sper că nu te- 
am insultat niciodată, fiindcă tu ai fost mereu aşa de bun cu 
mine... smiorcăi exagerat de sentimentală. 

— N-ai putea niciodată să mă ofensezi, Tor. 

Ridică privirea spre chipul lui de nepătruns, încercând să 
interpreteze înţelesul cuvintelor rostite inexpresiv. 

— Vorbeşti serios? Vreau să spun, crezi într-adevăr ce 
spui? Vrei să zici că... Îţi plac? 

— Vreau să spun „imi placi”, Tor. Da, exact aşa. 

Chipul fără faţă se uită la ea. 

— Păi, ce ştii tu? zâmbi femeia. Credeam că ţie nu-ţi este 
permis. Credeam că nu poţi... Să simţi ceva, vreau să spun. 
Mereu am crezut că eşti... of, cam tâmpit. Fără supărare, 
adăugă ea repede. 

— Corpul meu conţine un calculator foarte sofisticat, Tor. 
Sunt programat să judec numai când este vorba de 
legalităţi. Dar la nivelul meu de complexitate este foarte 
greu să nu gândesc. Am nevoie de o permanentă 
reajustare. 

— Aha, încuviinţă ea din cap. Cred că întotdeauna am ştiut 
că erai mai mult decât un simplu dispo'itiv de-ncărcare. 
Vreau să zic, unde-ar învăţa un dispo'itiv de-ncărcare cum 
să-mi coafeze păru'? Sau... Cuvintele se stinseră pe măsură 
ce-şi aduse aminte. Sau să ciripeşti Albaştrilor fiecare 
cuvânt nelalocu' lui spus de cineva pe Stradă. 

Ridică din umeri. Sau să-mi salvezi viaţa, nu, Polly?... 
Întinse mâna şi-l bătu uşor cu palma pe piept. Of, la naiba... 
am avut şi vremuri bune, nu-i aşa? Ţi-aduci aminte când mi 
te-a' ncredinţat bătrânul Prinţ al Furtunii? O, zei, eram atât 
de mândră de mine! Ştii, credeam că sarcina asta de a te 
avea în grijă urma să fie cel mai de seamă moment al vieţii 


mele! Cin' ş'ar fi imaginat... Dar într-un fel, poate caşa a 
fost. Ş'apoi, n-am avut nici un fel de regrete. Nu ştiu. Îşi 
trecu mâna prin părul ciufulit. Cred c-o să-mi ia mult timp 
să-mi imaginez ce-a-nsemnat să fiu Persefone. Îşi privi 
mâinile, care de multă vreme nu mai aveau urme de 
bătături. La ce foloseşte lumina aia care sclipeşte pe tine? 
Am uitat să fac ceva pen' tine? Se ridică nesigură pe 
picioare. 

— Nu, Tor. Asta înseamnă că-mi expiră contractul. 

Surpriza o lovi din plin. 

— Oh. Ştiu... vreau să spun, ştiu că se termină în seara 
asta. Dar... 

„Am crezut că poate nu-şi dă seama nimeni”. Înghiţi cu 
lăcomie ultima dintre prâjiturile beţivului, mototoli cu ciudă 
ambalajul şi-l azvârli cât colo. Resturile şi gunoaiele din 
timpul Festivalului murdăreau strada ori încotro ajungea cu 
privirea. 

— Vrei să pleci acum? 

— Nu, Tor. Pollux se uită la ea inexpresiv. Dar dacă nu 
ajung curând la sediul central al poliţiei, voi înceta să mai 
funcţionez şi voi paraliza. 

— Ah, repetă femeia. Nu ştiam asta. Atunci, e mai bine să 
pornim acum. 

Se prinse de braţul lui gros, paralelipipedic, ca să poată 
menţine aceeaşi direcţie când reveniră în strada 
aglomerată şi o luară în susul dealului. Tor se uită în spate 
în timp oe mergeau; după o vreme ameţi şi trebui să se uite 
iar drept înainte. 

— Ce-o să se-ntâmple cu tine, Polly? Unde-ai să te duci 
dup' aia? 

— Nu ştiu unde voi fi trimis, Tor. Dar în primul rând voi fi 
reprogramat cu noi informaţii. Voi uita tot ce s-a întâmplat 
aici. 

— Ce? Îl sili să se oprească, înfigându-şi tocurile în 
caldarâm. Vrei să spui c-ai să uiţi tot ce ştii despre 
Carbuncle? 'Tot ce ştii despre mine? 


— Da, Tor. Tot ce nu este esenţial. Tot. 'Tot. Se întoarse 
către ea. Eu îţi plac, Tor? 

— Păi, sigur că da, clipi femeia. Cum crezi c-aş fi scos-o la 
capăt fără tine în toţi anii ăştia? Nu era însă deajuns să zică 
numai atât şi, într-un fel, văzu asta când se uită la el, deşi 
acolo nu exista nimic asemănător unei feţe. Vreau să spun... 
i-mi placi cu adevărat. Ca un prieten în toată puterea 
cuvântului. Ca o fiinţă adevărată. De fapt, dacă n-ai fi fost 
doar o maşină, ştii, poate-am fi putut chiar să... Ea râse 
sfioasă. Ştii tu. 

— Îţi mulţumesc, Tor. Pollux făcu o mişcare ce putea fi 
considerată drept o încuviinţare şi porniră iarăşi la drum. 

În apropierea Aleei Albastre, trecură pe lângă un grup mic 
de cheflii mascaţi, care coborau, târând în urma lor o trenă 
de muzică şi bună dispoziţie. 

— Uite, Polly, aia-i Regina Verii! Ăla-i viitoru' care trece pe 
lângă noi. 

În mijlocul menajeriei de măşti, Tor zărise o faţă care nu se 
ascundea, un chip ciudat de familiar încoronat de un păr 
roşu ca focul... „Sparks Dawntreader?” Încercă să se uite 
mai bine la chipul acela, dar fu din nou ascuns de cei din 
jurul lui. 

Nu... Clătină din cap, refuzând să creadă ce văzuse. „Nu 
putea fi el. Nu putea”. 

Pollux încetini şi amândoi cotiră către intrarea în Aleea 
Albastră. 

Jerusha oftă, se afla la biroul serviciului de noapte, 
sprijinită comod pe spătarul scaunului, în timp ce ochii îi 
hoinăreau prin încăperea aproape pustie. Practic toţi cei 
aparţinând forţei de poliţie se aflau în oraş, patrulând în 
această ultimă noapte a Festivalului; îndatorirea finală, şi 
cea mai enervantă, de îndeplinit pe Tiamat. Neavând nimic 
de sărbătorit, Jerusha nu suportase ideea să vadă restul 
mulţimii petrecând fără ea, aşa că rămăsese de gardă la 
sediul central. Avusese de rezolvat câteva probleme foarte 
importante, totuşi fusese surprinsă că noaptea era groaznic 


de lungă şi de pustie, „Pustie...ăsta-i cuvântul potrivit ca s-o 
descriu”. Oftă din nou, dând radioul un pic mai tare, să 
înăbuşe glasul viitorului. O, zei, oare era mai rău să nu fi 
ştiut ce urmează să se-ntâmple cu mine, sau să fi ştiut cu 
siguranţă?” 

Tor Starhiker se foi şi se frecă la ochi; stătea tot pe banca 
de-a lungul peretelui, unde căzuse moartă de somn cu vreo 
două ore în urmă. „Leşinată, mai degrabă”. Jerusha o 
putuse mirosi foarte clar când îl adusese înăuntru pe 
robotul Pollux... sau mai degrabă el o adusese pe ea, 
duhnind a băutură şi copleşită de sentimentalisme ieftine. 
Robotul-poliţist stătea nemişcat la capătul banchetei, 
părând că o supraveghează. Jerusha găsea greu de crezut 
că cineva fie el treaz ori beat putea să aibă sentimentul 
acela exagerat faţa de un robot. „Dar cine ştie? Presupun 
că în ultimele zile ea a pierdut ceva mai mult decât un 
robot. Dacă Tor voia să-şi petreacă aceste ultime ore ţinând 
mâna lui mecanică - sau să se drogheze până îşi pierdea 
minţile - era numai şi numai treaba ei. 

Jerusha scoase un pachet de iestas, cel mai puternic drog 
de care avusese curajul să se atingă în ultimii cinci ani. 
Începuse să trimită un mesaj familiei lui Liouxked. pe 
planeta Portul Nou, spunându-le ce reuşise în sfârşit să 
afle... „Fie ca acest lucru să le facă lor mai mult bine decât 
mi-a făcut mie”. 

— Ce?... Tor tresări şi se ridică brusc în capul oaselor, 
căscând. Aahh. Îşi apăsă mâinile pe cap şi pe stomac. S-ar 
puţea nici să nu mai trăiesc până când se instalează Vara 
aici. 

Poliţista schiţă un zâmbet, sprijinindu-se de consola 
calculatorului. 

— Dacă ai de gând să vomiţi, du-te la toaletă, nu fă mizerie 
aici. 

— Sigur. Tor îşi propti capul în mâini. Oricum, cât e ceasul? 

Jerusha îşi privi în treacăt ceasul. 


— E aproape vremea să pornesc către docuri. Emise un 
apel pe frecvenţa de comunicaţii, ca să cheme câţiva 
oameni să supravegheze sediul cât timp era plecată şi s-o 
însoţească în ultima ei îndatorire ce-o avea de îndeplinit pe 
această planetă. 

— Vrei să spui, pentru... sacrificiu? (Jerusha aprobă din 
cap). Hm. Păi, ştii, voiam să-ţi spun... mulţam că m-ai lăsat 
să-l ţin pe Polly aci pân' la sfârşitu' contractului. Vreau să 
spun, ştiu că tu ştiai c-am auzit... ştii tu... Ridică din umeri. 

— Nu-mi aduce aminte. Jerusha se sculă brusc, întinzându- 
se. „Slabă, PalaThion, ai fost slabă”, gândi ea, simțind o 
plăcere sadică să recunoască acest lucru. 

— Păi, încă Polly ş' cu mine... Tor se întrerupse întorcându- 
se către robot în momentul în care altcineva intră în sediul 
poliţiei, un bărbat înalt, un extraplanetar. 

Jerusha se prinse de colţul biroului. 

— Miroe! 

El trecu de Tor şi se opri în mijlocul încăperii. 

— Jerusha. Vocea lui părea la fel de uimită. N-am crezut c- 
am să te găsesc aici... dar nu ştiam unde să te caut în altă 
parte. 

Arăta de parcă n-ar fi ştiut ce să-i spună dacă ar fi găsit-o. 
Era îmbrăcat ca orice marinar lernatic, cu o barbă nerasă 
şi ţepoasă. 

— Da, sunt încă la datorie, Miroe. Până la venirea Noului 
Mileniu, replică ea cu o amărăciune prostească în glas. 

— Mi-a fost teamă că n-am să ajung la timp în Carbuncle - 
vremea a fost urâtă în josul coastei. (Jerusha îşi dădu seama 
că arăta foarte obosit). Încă o zi dacă întârziam, ar fi fost 
prea târziu, aţi fi fost deja cu toţii plecaţi. 

Ea clătină din cap, păstrându-şi chipul şi vocea calme. 

— Nu. Mâine încetăm să mai existăm pe planetă doar din 
punct de vedere tehnic, dar mai durează câteva zile până să 
ne convingem că n-am uitat ceva esenţial pe-aici. Ce cauţi 
aici, Miroe? Oamenii tăi mi-au spus... au zis că nici măcar 
nu ştiu unde-ai plecat. 


— A fost o decizie luată sub impulsul unei clipe. Ochii lui 
cercetară colţurile goale ale încăperii. Nu mi-am planificat 
să fac această călătorie. Doar zeii ştiu că nu-mi permite 
timpul. Au mai rămas prea multe... pregătiri de făcut, să le- 
arăt oamenilor mei cum să-şi rezolve problemele cu noile 
metode... noile metode vechi, Jerusha avea sentimentul că 
auzea mai multe decât înţelegea; poate mai multe decât 
voia să ştie. 

— Pleci în afara planetei? întrebă Tor brusc interesată. 
Ngenet îi aruncă o privire de parcă abia atunci observase 
că în sediul poliţiei mai există şi altcineva. Îţi cauţi nevastă, 
frumuşelule? Bărbatul o examină cu blândeţe, doar parţial 
surprins. 

— Poate. Dar nu una care vrea să părăsească Tiamatul, 
pentru că eu nu plec de pe Tiamat. 

Se uită iarăşi spre Jerusha şi continuă să străbată 
încăperea. 

— Oh! Exclamaţia era mai mult neîncrezătoare decât 
dezamăgită. Mulţumesc că m-ai avertizat. Cine vrea să se 
mărite cu un ţăcănit la cap. Corect, Pollux? 

— Cum spui tu, lor. 

Ea râse tare, fără un motiv evident. 

Jerusha se rezemă de birou. 

— Deci, rămâi într-adevăr aici pentru tot restul vieţii tale. 
Veşnic... Era complet dezamăgită, deşi ştia că n-avea nici un 
drept să fie. N-ai venit aici că să-ţi iei zborul odată cu noi. 

— Nu, Tiamat este casa mea. Nimic nu mi-a schimbat 
sentimentele în legătură cu acest lucru şi nici nu mă 
aşteptam ca tu să-ţi fi schimbat hotărârea, adăugă bărbatul 
cu un ton uşor resemnat. 

— Nu. 

Jerusha îşi auzi slăbiciunea din glas şi simţi momentul de 
ezitare care-ar fi trebuit să fie unul de siguranţă. El însă se 
aşteptase la replica ei hotărâtă şi nu auzi nimic. Dădu din 
cap, resemnat; ne mai continuând discuţia, acceptând fără 
comentarii decizia ei, la fel cum făcuse şi mai înainte, la 


ultima lor întâlnire. De parcă acest lucru n-avea nici o 
importanţă. 

— Atunci, de ce-ai mai venit? întrebă poliţista, puţin cam 
avântată. Ai spus că nu vrei să vezi Festivalul. 

— Nici nu doresc. Vocea lui sună la fel de tăioasă. Am venit 
doar ca să-ţi spun rămas bun. Asta-i singurul motiv. 

„Singurul motiv?” Simţi cum se înroşeşte la faţa de 
surprindere şi stânjeneală. „La naiba, Ngenet! Nu te-nţeleg 
de loc”. Nu întrebă totuşi de ce nu reuşise Ngenet să-i pună 
întrebarea, n-avea s-o facă în locul lui. 

— Eu... âăă, sunt bucuroasă c-ai venit. Sunt onorată c-ai 
bătut atâta drum doar ca să-mi spui la revedere. 
Aruncându-i o privire sfioasă lui Tor, încercă din răsputeri 
să nu lărgească golul creat între ea şi Ngenet, ba chiar să-l 
mai reducă puţin. În felul acesta, pot să-ţi comunic direct 
noutăţile, tânăra ta prietenă, Moon, este în viaţă. 

— Moon? Bărbatul scutură capul, dându-şi părul pe spate. 
Cum? Nu pot să cred... Râse şi ea văzu iarăşi însufleţindu- 
se ceva pe chipul lui, ceva care crezuse că a dispărut veşnic 
în ziua aceea neagră pe plajă. 

— A fost luată de nomazii lernatici, dar a reuşit să evadeze 
împreună cu unul dintre inspectorii mei, oare căzuse 
prizonier la ei. 

— Atunci, înseamnă că-i aici, în oraş? Jerusha îl văzu 
întorcându-şi brusc privirile către partea interioară 
nevăzută a sediului poliţiei. Unde-i? 

— Nu-i într-o celulă, Miroe. Poliţista se îndreptă, încetând 
să se mai sprijine de birou. După câte ştiu eu domneşte 
asupra Festivalului împreună cu vărul ei Sparks. Este 
Regina Verii. 

Ngenet o privi uluit, şi la fel şi Tor. Dar expresia bărbatului 
se schimbă din nou, în ceva mai personal şi mai clarvăzător. 
— O Regină mai bună decât ea nu putea să fie aleasă... Îţi 

mulţumesc, Jerusha. 

— Mie? Dar n-am avut nici o legătură cu chestia asta. 

— Ba dimpotrivă, ai fi putut opri totul. 


Poliţista aproape că zâmbi. 

— Nu. Nu cred că cineva ar fi putut opri evenimentele, 
indiferent în ce fel. 

— Poate că nu, surâse el. Deci, l-a găsit pe vărul ei, 
Sparks? După atâta vreme? 

— Şi l-a înhăţat chiar din budoarul Reginei Zăpezii. El era 
Starbuck. 

— O, zei... Faţa lui se goli de expresie. Starbuck! Cuvântul 
răsună la fel de urât şi pe buzele sale. Şi... şi Moon? 

— Ştiu, aprobi Jerusha. Ciudaţi amanți, o sibilă şi-un 
monstru. Dar l-am cunoscut înainte ca Arienrhod să fi pus 
gheara pe el - la fel cum îl cunoscuse Moon. Ea tot pe 
băiatul acela continuă să-l vadă, chiar dacă acum ştie 
adevărul. Poate ea are dreptate, poate nu, cine ştie? Slavă 
zeilor, nu e treaba mea să judec aceste lucruri. 

— Vrei să spui că lui i-ai dat drumul? Asta nu-i şterge 
faptele. Nu le schimbă cu nimic! Din glasul lui Ngenet se 
înălţă mânia. 

„"Deci până şi tu te-ai răzbuna, trecând peste justiţie, dacă 
rana ar fi destul de adâncă”, gândi ea. „Chiar şi tu. Şi în toţi 
anii ăştia, am crezut că eşti al naibii de sfânt”. Nu era 
dezamăgită, ci doar uşurată că înţelesese în sfârşit că până 
şi el era om, având tot dreptul la emoţii şi greşeli umane. 

— Ştiu, Miroe... O vor şti şi ei. În cea mai frumoasă zi a 
vieţii lor, trecutul se va ridica între ei precum un mormânt 
deschis, îndepărtându-le fericirea aidoma fumului unui rug 
funerar. 

Jerusha văzu luptându-se pe faţa bărbatului două 
sentimente contradictorii, cunoaşterea a ceea ce făcuse 
Starbuck împotriva mersilor şi tot ceea ce simţea el faţă de 
Moon. 

În sfârşit, el cobori privirea, smuci scurt din cap, într-un 
gest de acceptare a realităţii. 

— În plus, am prins-o pe adevărata vinovată... Arifhod, 
despre ea e vorba. Ea l-a pus să facă toate lucrurile acelea 
teribile. A încercat chiar să pună mâna pe oraş prin 


declanşarea unei epidemii în rândurile Văraticilor, dar n-a 
reuşit să-şi ducă planul la bun sfârşit. În zorii acestei zile, 
domnia ei prelungită în mod nenatural va ajunge la un 
sfârşit nenatural. 

Ngenet ridică iar ochii. 

— A-ncercat ea să facă asta? Regina lernaticilor? 

— Ţi-am spus ce era ea, şi ţi-am spus că voi avea grijă ca 
vinovaţii să plătească. Aşa că mi-am ţinut toate 
promisiunile. „Cu excepţia celor pe care le-am făcut faţă de 
mine însămi”. 

— Atunci îţi datorez din nou mulţumiri pentru c-ai avut 
grijă să se facă dreptate. O justiţie adevărată, nu una oarbă, 
încercă el un surâs. La ultima noastră întâlnire, ca şi la 
prima dealtfel... Jerusha, unde vei pleca de aici? Unde-i 
viitorul tău post? 

Ea se îndepărtă brusc de birou. 

— Sunt trimisă pe Marele Albastru. 

Ocoli scurt încăperea, trăgând tot timpul de mânecile 
uniformei. 

Văzând că nu mai adaugă nimic, Ngenet ridică din 
sprâncene. 

— Unde e? Sper că nu în lagărele de zgură, încercă el o 
glumă. 

— Ba da. Femeia se răsuci, evident rănită. Exact acolo mă 
duc. Sunt investită cu conducerea lagărului penitenciar. 

— Ce tot spui? Râse stânjenit, incapabil să creadă că 
răspunsul nu era tot o glumă. 

— Nu glumesc, ripostă Jerusha categoric. 

Râsul amuţi brusc. 

— Tu... să conduci un loc ca acela? Ngenet privi biroul, de 
parcă se aştepta să-i ofere o explicaţie. Oare Tiamatul este 
atât de prost apreciat, încât un lagăr penitenciar este 
considerat o avansare? 

— Nu, Miroe. „,„Eu sunt cea prost apreciată”. Îşi acoperi 
insigna de Comandant de pe guler cu degetele unei mâini. 
Poţi spune că ăsta-i un caz de justiţie oarbă. 


— Tu vrei postul ăsta? întrebă bărbatul, mângâindu-şi 
mustaţa. 

— Nu, răspunse ea încruntată. E o fundătură, o insultă... 
Îşi ţinu respiraţia. 

— Atunci, de ce nu plângi? La urma urmei, eşti 
Comandantul Poliţiei... Se încruntă şi el, încercând să 
priceapă ceva ce brusc devenise de neînțeles. 

Fu rândui Jerushei să râdă absolut fără nici un rost. 

— Sunt un obiect al batjocurii, asta sunt. Clătină din cap. 
Ori mă duc acolo unde-am fost trimisă, ori demisionez. 

— Atunci, demisionează! 

— La naiba, asta-i tot ce-mi spun bărbaţii! Renunţă... 
supune-te... nu poţi s-o rezolvi! Ei bine, pot! Mă aşteptam la 
ceva mai mult din partea ta, dar trebuia să fi ştiut mai 
bine... 

— Jerusha, clătină el din cap, în numele zeilor! Nu mă 
transforma într-un obiect. 

— Atunci nu mă trata ca pe-un obiect. 

— Nu vreau să te văd transformându-te într-unul! Şi aşa 
se va întâmpla, când vei conduce un loc ca ăla... când vei 
trata alte fiinţe umane ca pe ceva subuman, vei cobori şi tu 
sub nivelul unei fiinţe umane. Ori îţi va fi distrus umanismul, 
ori îţi va fi afectată sănătatea mentală. lar eu nu vreau să- 
mi aduc aminte de tine aflată pe punctul de a pleca într- 
acolo sau să mi te imaginez... Gesticulă neajutorat din 
mâinile sale mari. 

— Atunci ce altceva ar trebui să fac? Totdeauna am vrut să 
fac ceva cu viaţa mea, ceva care să aibă sens, ceva 
important. Faptul că am devenit ofiţer de poliţie mi-a oferit 
această posibilitate. Poate că n-a fost exact aşa cum mi-am 
imaginat... dar la urma urmei, se întâmplă oare vreo dată 
aşa? „Dacă ar fi existat ceva...” 

— Consideri că ceea ce vei face tu acolo va avea vreun 
sens? întrebă bărbatul sarcastic şi-şi afundă mâinile în 
buzunare. 


— Am răspuns deja la asta, se întoarse femeia. Cu timpul, 
poate că voi avea posibilitatea să mă transfer. De altfel, ce 
altceva pot să fac? N-a mai rămas nimic. 

— Poţi rămâne aici, murmură Ngenet, sunând ca o 
invitaţie nesigură. 

Ea clătină din cap, fără să-l privească. 

— Şi ce să fac? Nu sunt potrivită în postura de soţie de 
pescar, Miroe. „Spune-mi că mai există şi altceva”. 

Dacă bărbatul avea într-adevăr şi un alt răspuns, acesta fu 
oprit de sosirea celor doi ofiţeri chemaţi de Jerusha. Aveau 
în păr confetti de la Festival, iar pe feţe li se citea o uşoară 
expresie de resemnare, totuşi salutară cu un respect destul 
de decent. 

PalaThion le răspunse la salut, smucindu-şi uniforma şi 
gândurile ca să şi le pună în ordine. 

— Aranjaţi-vă ţinuta, imediat ce Mantagnes ajunge aici, mă 
veţi însoţi la ceremonia Schimbării. 

Chipurile lor se luminară întrucâtva la perspectiva de a 
avea locuri în primul rând la „spectacolul” sacrificiului 
uman, când ieşiră din încăpere, aruncară priviri curioase, 
furişate, către Tor. Stânjenită Jerusha îşi reaminti de 
Starhiker, până când văzu că aceasta recăzuse într-un somn 
adânc. 

Alături de ea, Miroe rămăsese gânditor, cu privirile aţintite 
în podea. 

— Participi la... sacrificiu? Aidoma lui Tor, el părea să 
rostească cu dificultate cuvântul. Moartea Reginei Zăpezii? 
Poliţista încuviinţă, simțindu-se totuşi stânjenită de acest 

gând, deşi trăise destui ani cu perspectiva respectivă. 
„Moartea Reginei Zăpezii. Un sacrificiu uman. O, zeii mei”. 
Se întrebă totuşi de ce perspectiva execuţiei publice a 
femeii care o merita din plin, i se părea mult mai groaznică 
decât pedeapsa din locul unde urma să meargă ea însăşi. 
Zeii ştiau: o societate care trecea printr-o restructurare 
totală, având drept rezultat doar două execuţii, se afla 
foarte departe faţă de cele mai multe societăţi. 


— Este ultima mea activitate oficială ca reprezentantă a 
Hegemoniei. Ca să spun aşa, predau cheile regatului noii 
Regine. 

„Şi o văd pe Arienrhod înecată în regrete”. Şovăind, cobori 
privirea. 

— Vii şi tu, Mâroe? Ştiu că nu-i ceva care să-ţi doreşti, aşa 
că nu-mi vine uşor să te rog s-o faci. 

Bărbatul îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, 
continuând să privească în jos. 

— Da, voi veni. Ai dreptate. Reprezintă ceva despre care 
niciodată n-am crezut că voi dori să-l văd. Cunoscând însă 
tot ceea ştiu acum despre ea... Se spune că ar trebui să fie 
un fel de purificare să asişti la moartea simbolul viu al 
vechii ordini, ceva de care toţi au nevoie, că să-şi curețe 
sufletele. Ei bine, niciodată n-am crezut că am nevoie de 
asta... dar poate că, la urma urmei, nu sunt cu nimic mai 
bun decât oricine altcineva. 

— Bun venit printre noi, replică Jerusha, fără să 
zâmbească. Mă-ntorc imediat. Se duse în biroul ei să-şi ia 
pelerina şi casca. 

Când reveni, îl găsi pe Mantagnes aşteptând-o cu o 
răceală trufaşă. Răspunse inexpresivă la salutul lui şi-i 
ordonă sa preia conducerea sediului. 

În drum spre ieşire, se opri s-o scuture pe Tor. 

— Trezeşte-te, lernatico. Aproape s-au ivit zorile. 

Tor se ridică în capul oaselor, ştergându-şi cu palmele 
suferinţa înceţoşată de pe faţă. 

— Cobor la ceremonia Schimbării, continuă Jerusha cu 
glas îmblânzit. Nu ştiu dacă vrei să fii prezentă. Dacă da, 
atunci poţi să vii cu noi. „Deşi n-am să te învinuiesc dac-ai 
să vrei să dormi în timpul ei”. 

Femeia aprobă din cap, apoi îşi întinse braţele; ochii i se 
limpeziră. 

— Mda... cred că am să vin. Nu pot rămâne veşnic aici, nu- 
i aşa? întrebă ea retoric. Se ridică în picioare şi se-ntoarse 
către Pollux, care continua să şadă alături de ea: Mai bine 


mă duc să văd sfârşitul lumii, Polly, n-o să mai existe un 
altul. lar dacă nu-l văd, s-ar putea să nu cred c-a venit. 

— La revedere, Tor. Vocea robotului sună mai subţire şi 
mai posomorâtă decât îşi amintea Jerusha. La revedere. 

— La revedere, Polly. Buzele femeii tremurară. N-am să te 
uit. Ai încredere în mine. 

— Am încredere în tine, Tor. Robotul-poliţist îşi ridică 
mâinile, imitând un gest de bun rămas. 

— Bun băiat. 

Se îndepărtă încetişor de el. Privind-o, Jerusha o văzu 
ştergându-se iute la ochi în timp ce-i urma către ieşirea din 
mediul poliţiei. 

Arienrhod îşi ocupă locul pe maldărul de blănuri albe cane 
acoperea în întregime carul ceremonial în formă de corabie 
aflat în curtea palatului. Intră în rolul ei din ritual cu mult 
calm, stăpânindu-se perfect, cu regala prezenţă de sine 
dobândită în cei aproape o sută cincizeci de ani. Aclamaţiile 
şi zeflemelele Văraticilor adunaţi în preajmă o înconjurară 
din toate părţile, la fel de inevitabile ca şi moartea; şi tot de 
acolo simţea venind şi mâhnirea tânguitoare a lernaticilor 
aflaţi în aşteptare. Bocetele lor îi sunau în urechi precum 
geamătul flămând al Iadului, din străfundurile unde marea 
stătea aşteptând... aşa cum se întâmpla şi astăzi. În sfârşit, 
foamea ei avea să fie potolită. 

Starbuck stătea deja printre blănurile cu reflexe argintii, 
arătând ca o statuetă cioplită din obsidian, cu masca şi 
veşmântul negru de curtean. Era surprinsă că venise 
înaintea ei. „Dragul meu, întotdeauna ai fost nerăbdător. 
Nu crezusem însă că te vei grăbi şi pentru asta”. Simţi o 
greutate rece în interiorul ei. „Pentru că eu nu sunt grăbită. 
Nu sunt deloc”. 

— Bună dimineaţa, Starbuck. Sper c-ai dormit bine. 

Când încercă să-l privească în ochi, bărbatul întoarse 
capul în partea opusă, fără să zică nimic. 

— Crezi deci că n-ai să mă ierţi niciodată? Să ştii că 
veşnicia înseamnă mult timp, Sparks. Exact atât vom fi noi 


doi împreună. 

Drăgăstoasă, îi cuprinse umerii cu braţul şi-l simţi 
tremurând, sau vibrând. Prin grosimea pânzei şi a pielii, 
umerii lui păreau mai largi decât şi-i amintea. „Doar un 
băiat, cu forţa unui bărbat... şi cu slăbiciunea acestuia”. 

„Măcar vom fi veşnic tineri”, încercă ea iarăşi să creadă 
ceea ce crezuse odată, că mai degrabă ar muri decât să 
trăiască într-o lume în care ar fi trebuit să fie săracă, 
bolnavă şi bătrână... 

Escorta nobililor din Iarnă se adună în jurul carului, toţi 
înveşmântaţi într-un alb nedefinit, cu măşti amorfe albe 
peste albul straielor, mimând creaturile de totem ale 
familiilor lor. Şase dintre ei luară hulubele ca să tragă carul, 
pornind să coboare cu el panta dealului, restul, purtând 
câte un obiect extraplanetar preţios, formară o perdea 
umană în jur, ca s-o protejeze, măcar în parte, de privirile, 
insultele şi gunoaiele aruncate de Văraticii aflaţi în 
mulţimea înşirată de-a lungul drumului. Poziţia lor, această 
muncă înjositoare, era în egală măsură o onoare şi o 
penitenţă. 

Arienrhod îşi aranjă faldurile vechii ei pelerine din pene, 
răsfirându-le prin albul blănurilor, era aceeaşi pe care o 
purtase la toate ocaziile festive, la fiecare întrecere a lui 
Starbuck de-a lungul unui secol şi jumătate. Dedesubt avea 
o rochie lungă, simplă, albă. Albul, culoarea Iernii, şi a 
doliului. Părul îi cădea în voie pe umeri ca un văl, acoperit 
cu o reţea de diamante şi safire. Nu purta mască - era 
singura nemascată - astfel ca toată lumea să fie sigură că 
ea era într-adevăr Regina Zăpezii. 

„Eu sunt Regina Zăpezii”. Trecând pe lângă vilele bogat 
ornamentate ale nobilimii le privi pentru ultima oară, îşi 
imagină cum aveau să arate lipsite de eleganța 
extraplanetară şi-şi aminti de sprijinul loial pe care i-l 
acordaseră, de-a lungul anilor, ocupanţii lor ce fuseseră 
membri ai curţii ei regale. „Chiar şi astăzi”. Îşi plimbă 
privirea dintr-o parte în cealaltă a cortegiului, ascultând 


sfidătoarea melodie extraplanetară pe care purtătorii 
lecticii o cântau ca s-o onoreze şi ca să înece huiduielile 
mulţimii batjocoritoare. Câţiva dintre însoțitorii mascaţi 
erau aproape la fel de bătrâni ca şi ea, deşi niciunul nu se 
menţinuse atât de bine. Îşi dovediseră mereu devotamentul 
şi utilitatea, şi fuseseră întotdeauna recompensaţi, în timp 
ce aceia mai puţin folositori şi mai puţin maleabili 
îmbătrâniseră, fiind exilați în provincie. Astăzi erau sincer 
mâhniţi, ca şi ceilalţi lernatici tânguitori, dar, ca toţi 
Ilernaticii, îşi deplângeau mai ales propria lor soartă. Era 
însă o reacţie omenească. Printre ei nu exista niciunul după 
care ea să regrete. Pe mulţi îi agrease şi chiar îi respectase, 
dar pentru niciunul nu simţi vreo căldură aparte, care să nu 
fi pălit precum infatuarea de-a lungul întinsei perioade de 
timp. Pe unul singur îl iubise cu adevărat - şi pe acela nu-l 
părăsea. Întinse mâna spre genunchiul lui Starbuck 
acoperit cu poalele mantiei, dar el i-o îndepărtă înainte ca s- 
o fi putut aşeza. După o clipă însă, într-un gest parcă de 
scuză, mâna lui alunecă de-a lungul spatelui femeii, pe sub 
mantie, şi braţul lui îi încercui talia. Ea zâmbi, până când un 
cap de peşte lovi cu zgomot blănurile din spatele lor. 

Ajunseseră deja la marginea Labirintului. „Oare oraşul 
ăsta e într-adevăr atât de mic?” Arienrhod aruncă o privire 
către aleile pline cu rămăşiţe, ticsite cu mulţime; văzu ochii 
goi, ficşi ai fațadelor magazinelor pustii. Zărindu-le pe toate 
pentru ultima oară... Încerca un sentiment comun cu cel pe 
care-l simţise când le văzuse pentru prima oară, fiecare 
imagine era la fel de intactă şi proaspătă ca şi mersul 
printr-o zăpadă abia căzută. Prima şi ultima trecere erau la 
fel şi nu aveau nimic în comun cu celelalte nenumărate 
treceri care se petrecuseră între ele. 

Acestea însă aveau ceva în comun. În cel mai strict sens 
literal, mulțimile Festivalului, clădirile abandonate şi pe 
jumătate goale. Prima dată când văzuse oraşul, fusese la 
sfârşitul domniei Verii, venise aici de pe plantaţia familiei, la 
primul Festival ce avea loc după o sută de ani, ca să vadă 


întoarcerea extraplanetarilor şi să concureze pentru 
alegerea noii Regine. Cu toate că Arienrhod provenea dintr- 
o familie lernatică nobilă, faptul că se născuse la marginea 
teritoriului Verii însemna că fusese crescută în condiţii cu 
puţin mai civilizate decât Văraticii. Toate artefactele 
extraplanetare ce-i erau atât de familiare acum, i se 
păruseră pe atunci la fel de ciudate şi minunate cum păreau 
probabil şi acum oricărui Văratic. 

Ea însă aflase destul de iute utilitatea darurilor pe care 
extraplanetarii le aduseseră acestei lumi - magia ciudată a 
tehnologiei, obiceiurile bizare, viciile neobişnuite. Aflase de 
asemenea ce doreau în schimb stăpânii lor ocrotitori de la 
planetă şi de la ea, reprezentanta neexperimentată a 
acesteia. Începuse să înveţe, în mod dureros, cum să iei fără 
să dai, cum să dai fără să te predai, cum să storci sânge din 
piatră seacă. Îşi luase apoi primul Starbuck, un bărbat ale 
cărui trăsături străine Tiamatului nu şi le putea reaminti, al 
cărui nume adevărat îl uitase de mult timp. Multe zeci îl 
urmaseră, până când îl găsise pe singurul... 

Între timp văzuse cum Carbuncle se transforma într-un 
prosper port stelar, an după an, continuase să înveţe mai 
multe despre utilitatea tehnologiei, despre slăbiciunea 
fiinţei umane, despre univers în general, şi despre ea însăşi 
în mod special. Zece vieţi de om abia dacă i-ar fi ajuns să 
înceapă să cunoască tot ceea ce putea să afle, iar ea. 
căpătase două. În cele din urmă îşi dăduse seama că 
planeta constituia prelungirea fiinţei sale şi era 
nemuritoare într-un fel în care nu putea să fie nici un om, 
niciodată. Îşi făcuse planuri să-i lase o moştenire când 
propria ei domnie va trebui să se sfârşească, s-o elibereze, 
ca să continue să crească şi să înveţe când ea nu va mai 
putea s-o facă. 

Dar eşuase. Nu reuşise să păstreze cheia ce deschidea 
viitorul Tiamatului, nu reuşise să ducă la bun sfârşit planul 
de a conduce singură viitorul Tiamatului, nu reuşise să-şi 
menţină autoritatea asupra lui Moon, când fata ar fi putut 


să fie ultima ei speranţă... Şi cumva, între timp, îşi pierduse 
perspectiva asupra propriului ei viitor. Odată trăise şi ea 
pentru Văratici, însă fusese de mult, mult prea îndepărtat în 
timp. Nici măcar nu se putea imagina întorcându-se la un 
asemena trai ducând iar o viaţă de sălbatic. Şi chiar dacă 
Văraticilor nu avea să li se permită să distrugă absolut toată 
tehnologia rămasă în Carbuncle, oraşul şi întregul Tiamat 
urma să înceteze să mai fie măcar o hologramă estompată a 
haltei interplanetare înfloritoare de acum. 

Arienrhod crezuse cândva - când era sigură că Moon, 
clonă ei, o va reîncarna pe ea însăşi - că va merge 
bucuroasă la sacrificiu. Că va interpreta rolul tradiţional 
până la sfârşit, iar moartea va reprezenta o ultimă nouă 
experienţă pentru un trup care încercase orice alte senzaţii 
imaginabile. Că părăsindu-şi viaţa, nu va regreta, pentru că 
traiul aşa cum îl cunoscuse ea va înceta să existe. 

Totuşi după ce o pierduse pe Moon, găsindu-l în schimb pe 
Sparks, după ce începuse să-şi construiască planuri noi a 
căror temelie se baza pe ea însăşi, pierduse din vedere 
toate astea. Uitase că ea şi iubitul ei vor trebui să 
îmbătrânească şi să îndure greutăţi pentru a păstra în viaţa 
Iarna şi moştenirea regatului. Nu, nu uitase, ignorase acest 
lucru, fiindcă țelul cel mai mare şi şansa nemuririi 
atârnaseră mai greu în balanţă. 

Dar acum, acum eşuase, teribil şi complet. În zorii acestei 
zile, viaţa ei avea să se sfârşească pentru totdeauna, urma 
să devină încă una din nesfârşitul şir de Regine uitate care 
trăiseră şi muriseră fără nici un rost. Şi nu era pregătită să 
moară astfel! Nu, nu, nu fără să-şi fi lăsat moştenirea 
pentru viitor! La naiba cu ăştia, lua-i-ar dracu pe ticăloşii de 
extraplanetari, care-i ruinaseră planurile de viitor pentru a 
şi le menţine intacte pe-ale lor! La naiba cu prostia jalnică a 
văraticilor, imbecili împuţiţi şi răutăcioşi care aveau să ducă 
voioşi la bun sfârşit purificarea lor de cunoaştere... Se uită 
dintr-o parte în cealaltă a carului, strălucind de-o furie 
neputincioasă. 


— Ce nu-ţi convine, Arienrhod? Ţi-ai dat seama în final că 
ăsta-i sfârşitul? 

Ea îngheţă, cu privirea aţintită asupra lui Starbuck. 

— Cine eşti tu? şopti, dar în minte fraza îi răsună mai tare 
decât toate strigătele mulţimii. Cine eşti? Tu nu eşti 
Starbuck! 

Se răsuci ca să se elibereze din strânsoarea braţului pus în 
jurul mijlocului său. „Sparks... O, voi zei, ce-aţi făcut cu el?” 

— Eu sunt Starbuck. Nu-mi spune că deja m-ai uitat, 
Arienrhod. Bătrânul îi prinse mâna într-o strânsoare de 
menghină. Au trecut doar cinci ani. Îşi întoarse capul cu 
cască neagră astfel ca ea să-i poată vedea ochii, nemiloşi, 
maronii, de culoarea pământului, cu gene lungi, 
întunecate... 

— Herne! Nu se poate... o, zei, nu se poate să-mi fi făcut 
mie una ca asta! Schilodule, tu ai murit... nu poţi să te afli 
aici, n-am să-ţi permit aşa ceva! „Sparks... blestemat să fii, 
unde eşti!” Le voi spune tuturor că nu eşti bărbatul care 
trebuie! 

— N-o să le pese, rânji el. Ei vor doar un corp 
extraplanetar pe care să-l azvârle în mare. Nu le pasă, al 
cui este. De ce ţi-ar păsa ţie? 

— El unde-i? întrebă Arienrhod înebunită. Unde-i Sparks? 
Ce i-ai făcut? Şi de ce? 

— Deci într-adevăr îl iubeşti foarte mult, scrâşni vocea lui 
Herne. Atât de mult că-l vrei în mormânt alături de tine? 
Hohoti sinistru. Dar nu îndeajuns ca să-l laşi să continue să 
trăiască fără tine... sau alături de celălalt eu al tău, lacomă 
până la sfârşit. Am schimbat locul cu el, Arienrhod, pentru 
că nu te iubeşte îndeajuns ca să moară pentru tine... iar eu 
te iubesc. Luă mâna ei pe fiare-o strângea şi şi-o apăsă pe 
frunte. Arienrhod... ne aparţinem unul altuia, suntem 
acelaşi soi. N-ai nimic în comun cu slăbănogul ăla - 
niciodată n-a fost îndeajuns de bărbat ca să te aprecieze. 

Îi dădu drumul la mână şi femeia şi-o ascunse sub mantie. 


— Herne, dac-aş avea un cuţit, te-aş ucide cu mâna mea! 
„Te-aş sugruma cu mâinile goale...” 

— Vezi ce voiam să spun? râse el din nou. Cine altul în 
afară de mine ar vrea să petreacă astfel o veşnicie? Deja ai 
încercat o dată să mă ucizi, căţea ce eşti, şi aş vrea să-ţi fi 
isprăvit treaba atunci. Dar acum mi se va îndeplini dorinţa, 
şi mă voi răzbuna. e voi avea veşnic, numai şi numai 
pentru mine iar dacă ai să mă urăşti pentru asta, cu atât 
mai bine. Dar cum a spus chiar tu, dragostea mea, „veşnicia 
înseamnă mult timp”. 

Arienhod îşi strânse mantia în jurul corpului, izolân-du-se 
de el, închizând ochii ca să nu-l mai vadă. Cu toate acestea, 
cântecul nobiliilor nu era îndeajuns ca să-i împiedice 
urechile s-audă tânguiala şi batjocura mulţimii, i se strecură 
în trup prin toţi porii, amplificând şi transformându-i 
disperarea în dorinţa de a ucide. 

— Nu vrei să ştii cum am făcut asta? Nu vrei să ştii cine a 
aranjat că să vin aici? Vocea sfidătoare a lui Herne se făcu 
ecoul vuietului mulţimii. Arienrhod nu-i răspunse ştiind că 
oricum avea să-i povestească totul. Moon a făcut totul. 
Clona ta, Arienrhod, celălalt eu al tău. Ea a aranjat 
lucrurile,ea ţ-i l-a luat de sub nas. Într-adevăr, e clona ta. 
nimeni alta nu lucrează aşa bine ea tine. 

— Moon... Arienrhod îşi încleştă fălcile, rămânând cu ochii 
închişi. Pentru prima oară, după atâţia ani că nu-şi mai 
putea aduce aminte numărul lor, îi reveni teama că ar putea 
să-şi piardă controlul în public. Nimic altceva n-ar fi putut s- 
o înfrângă, nimic în afară de pierderea a tot ceea ce avea 
vreo importanţă pentru ea. Şi de cunoaşterea faptului că 
ultima lovitură îi fusese dată chiar de ea însăşi! „Nu, la 
naiba, fata asta n-a fost niciodată ca mine... e o străină, o 
neruşinată!” Totuşi amândouă îl iubiseră pe... Sparks cel cu 
ochii verzi ca frunzele vara, cu părul roşu şi sufletul 
înflăcărat. 

Şi nu numai că această imagine imperfectă a sufletului ei îi 
înfruntase voinţa, evitându-i blestemul, dar îl furase şi pe 


băiat, înlocuindu-i cu acest... acest..., îi aruncă iarăşi o 
privire lui Herne, şi-şi înfipse unghiile în braţe. În văzduh se 
simţea iz de alge marine, ajunseseră deja în partea de jos a 
oraşului. Aproape că putea să vadă capătul vieţii sale. „Ile 
rog, te rog, n-o lăsa să se termine astfel!” Neştiind către 
cine îşi îndrepta ruga, nu către zeii falşi ai extraplanetarilor, 
nu câtre Marea Văraticilor... ba da, poate către Mare, care 
era pe punctul de a primi jertfa vieţii ei, indiferent dacă 
Arienrhod credea sau nu în vechea religie. De când 
devenise Regină nu avusese încredere în altă forţă decât 
cea proprie. Dar acum, când puterea îi fusese luată, 
conştiinţa faptului că era complet neajutorată o apăsa, o 
sufoca precum apele reci ale mării... 

Procesiunea ajunse la ultima pantă de la piciorul străzii şi 
porni la vale pe rampa largă, către portul ce se întindea 
dedesubtul oraşului. Masa de oamenire prezentă peste tot 
era şi mai înghesuită aici: un zid neîntrerupt de carne, un 
zid din feţe groteşti de animale. Uralele şi plânsetele se 
ridicau în întâmpinarea ei, pe măsură ce carul avansa, 
reflectându-se în nenumărate ecouri de pereţii vastei 
cavităţi ce acoperă marea. Aerul umed şi îngheţat al lumii 
exterioare se revărsa în jur în adâncul sufletului, Arienrhod 
începu să tremure, dar mândria îi acoperi orice alte 
sentimente de pe chip. 

Drept înainte, văzu tribune decorate cu roşu, ridicate la 
capătul îndepărtat al digului, rânduri de scaune ocupate de 
demnitari extraplanetar şi seniori influenţi aparţinând unor 
familii Văratice. Pe locurile cele mai bune, îl distinse pe 
Primul Ministru alături de membrii Adunării, deja 
nemascaţi, de parcă ar fi fost mai prejos de demnitatea lor 
să participe la acest ritual păgân, căutând să pară 
indiferenți la apropierea ei. Zărindu-i, încercă o senzaţie de 
deja vu. Mai văzuse acest tablou de vreo şase-şapte ori, dar 
o singură dată fusese asemănător cu cel de acum, prima 
dată, când fusese noua Regină care stătea la piciorul 
digului şi o privea pe ultima dintre Reginele Verii trecând 


pe aici, şi-şi trimisese triumfătoare predecesoarea în apa 
îngheţată a mării. 

Toate celelalte carnavaluri de Festival fusese simple 
repetiţii generale pentru următoarea Schimbare, pentru 
această Schimbare. După regulile aceloraşi străvechi 
ritualuri se alesese Regina de o zi, ca să domnească în 
Noaptea Măştii şi să facă această călătorie din zori. Însă la 
comanda ei, mării îi fusese oferită doar o pereche de efigii, 
nu nişte fiinţe umane. 

Numai ea şi membrii Adunării rămăseseră neschimbaţi, 
precum însuşi ritualul, de-a lungul acestor Festivaluri, de-a 
lungul anilor. Acum însă ei aveau să asiste la sfârşitul lui 
Arienrhod şi al tuturor eforturilor femeii de a se elibera de 
stăpânirea lor, în timp ce sistemul pe care-l simbolizau 
urma să continue la nesfârşit Mâinile i se încleştară pe 
materialul moale al rochiei lungi. „Dac-aş putea măcar să-i 
iau pe toţi cu mine!”. Dar era prea târziu, prea târziu ca să 
mai facă ceva. 

O văzu în sfârşit pe Regina Verii, stătea în picioare pe dig 
în spaţiul liber dintre tribunele acoperite cu roşu, în timp ce 
marea întunecată clipocea la picioarele ei. Masca sa era un 
obiect de o frumuseţe deosebită şi stârni o nedorită 
admiraţie în inima lui Arienrhod. „Iotuşi a fost făcută de o 
lernatică”. Şi cine ştie ce faţă de insulară urâtă, care n-o 
merita, se ascundea dedesubtul ei, ce trup voinic de 
ţărancă şi ce cap cu minte greoaie erau înfăşurate în 
coconul strălucitor al plasei de pescuit create dintr-o reţea 
verde mătăsoasă. Simţi cum i se răsuceşte stomacul la 
perspectiva acelui chip, şi a acelei minţi, care avea să-i ia 
locul. 

Herne şedea la fel de tăcut. Se întrebă care oare erau 
gândurile lui în timp ce privea elita planetei sale natale şi 
marea care aştepta acolo jos. Arienrhod nu putea spune 
nimic despre expresia de pe faţa bărbatului, ascunsă de 
mască. „Să-lia dracu'!”. Se rugă ca el să-şi regrete acum 
impulsul sinucigaş; să simtă, fie măcar pentru o clipă, 


disperarea şi regretul pe care le cunoscuse ea, stând aici pe 
ruinele ambiţiei de-o viaţă întreagă. „Atunci, lasă moartea 
să fie uitare! Dacă trebuie să mi-o petrec cu acest simbol al 
tuturor eşecurilor mele, ar fi mai rău decât toate iadurile 
blestemaţilor de extraplanetar!”. 

Carul înaintase atât cât putuse în spaţiul deschies aflat de- 
a lungul marginii digului. Escorta de nobili a lui Arienrhod 
încetini, se opri şi lăsă jos hulubele. Înconjurară vehiculul 
de trei ori, lent aruncând în spatele lui ofrandele lor 
extraplanetare, în timp ce intonau cântecul lor de adio, un 
bun rămas adresat Iernii. În sfârşit îşi plecară capetele în 
faţa Reginei Zăpezii şi ea putu să le audă plânsetele şi 
lamentările deasupra ţipetelor mulţimii, pe măsură ce 
începură să se îndepărteze în şir, unul câte unul. Unii îi 
atinseră cu buzele tivul mantiei când trecură pe lângă ea 
pentru ultima oară. Alţii îndrăzniră chiar să-i atingă mâna - 
dintre cei mai bătrâni, servitorii credincioşi de un secol şi 
jumătate - şi pe neaşteptate se simţi adânc emoţionată de 
durerea lor. 

Fură înlocuiţi de un cerc de Văratici, de asemenea mascaţi 
şi cântând un imn de mulţumire adresat zilelor de aur ce 
vor veni. Arienrhod îşi închise mintea şi nu ascultă cântecul. 
Ei o înconjurară tot de trei ori, aruncându-şi propriile 
ofrande în car: coliere zornăitoare, grosolane din scoici şi 
pietre, plute de pescuit colorate, arcuri de verdeață ofilită. 

Când terminară de cântat, o tăcere adâncă se lăsă asupra 
mulţimii care aştepta. Arienrhod putu să audă foarte bine 
scârţâitul şi geamătul parâmelor de acostare ce se mişcau 
şi deveni conştientă de mulţimea navelor străine care 
acopereau suprafaţa apei, un înveliş aproape solid de lemn, 
pânză şi metal zdrăngănitor. Carbuncle se contură 
deasupra lor precum norii care se adună înaintea unei 
furtuni; dar aici, la acest capăt al structurii subterane a 
oraşului, ea izbutea să vadă dincolo de umbra lui, departe 
peste verdele-cenuşiu al largului mării. „Nesfârşită... 
eternă... este oare de mirare că ne închinăm ţie?” 


Amintindu-şi că odată, într-un timp de mult uitat, ea însăşi 
crezuse în Mare. 

Masca Reginei Verii acoperi priveliştea mării în momentul 
în care femeia se ridică printre hulubele carului, rămânând 
în faţa ei. 

— Maiestate. Regina Verii se înclină şi Arienrhod îşi aduse 
aminte că ea rămânea Regină până la moarte. Ai venit, 
spuse femeia, cu o vece ciudat de nesigură, şi ciudat de 
familiară. 

Încuviinţă cu un gest regal şi rezervat, controlând din nou 
singurul lucru care îi mai stătea încă în putere. 

— Da, grăi amintindu-şi răspunsul ce trebuia dat conform 
ritualului, am venit ca să fiu schimbată. Eu sunt încarnarea 
Mării. Aşa cum se-ntoarce fluxul, iar planeta are 
anotimpurile sale, tot astfel şi eu trebuie să fiu condusă. 
Iarna şi-a avut sezonul său... zăpada se topeşte la suprafaţa 
Mării, şi din ea ploile blânde vor renaşte. Vocea îi răsună 
straniu în cavitatea lumii subterane. Ritualul era înregistrat 
de camere de luat vederi ascunse, iar imaginea şi sunetul 
erau transmise către ecranele înălțate peste tot în oraş. 

— Vara urmează lernii precum noaptea urmează zilei, 
recită Regina Verii. Marea se uneşte cu pământul. Una 
alături de cealaltă, jumătăţile devin întregi, cine poate oare 
să le despartă? Cine oare poate să le nege locul, sau timpul, 
când vremea lor a venit? Ele sunt născute de o forţă mai 
mare decât oricare de aici, adevărul lor este universal! 
Regina Verii îşi înălţă braţele către mulţime. Arienrhod 
tresări uşor. Ea nu spusese niciodată acest ultim vers, şi nici 
nu-l auzise până acum. Mulțimea murmura, o tulburare ce-i 
dădea fiori se strecură prin trup. 

— Cine vine cu tine ca să fie schimbat? 

— Iubitul meu, răspunse păstrându-şi vocea calmă, al 
cărui trup este ca pământul, unit cu Marea. Împreună sub 
înaltul cerului, niciodată nu putem fi despărțiți. Vântul rece 
îi ardea ochii. Herne nu spuse nimic şi nu făcu nimic, 
aşteptând cu un stoicism potrivit momentului respectiv. 


— Atunci aşa va fi. Vocea femeii tremură. Întinse mâinile şi 
doi dintre însoțitorii Văratici, îi aşezară în fiecare palmă 
câte un mic bol umplut cu un lichid închis la culoare. Regina 
Verii, oferi unul lui Herne, el îl luă fără ezitare. Pe celălalt i-l 
întinse lui Arienrhod, spunând: 

— Ai să bei pentru îndurarea Doamnei? 

Arienrhod îşi simţi gura amorţită, incapabilă să răspundă, 
într-un târziu vorbi: 

— Da. 

Vasul conţinea un drog puternic care urma să-i atenueze 
frica, amorţind conştiinţa întâmplărilor ce urmau să se 
petreacă. Alături, Herne îşi ridică masca nea-gră şi, 
înălţându-şi vasul până la buze, bău şi se strâmbă. 
Arienrhod ridică şi ea recipientul. Dintotdeauna 
intenţionase să-l refuze, respingând ideea de a-şi întuneca 
conştiinţa momentului când triumful i-ar fi fost evident. 
Acum însă voia uitarea. 

— Pentru Doamnă, rosti ea. Trase pe nări mireasma 
înţepătoare a ierburilor, simţi amăreala lor amorţitoare 
arzându-i gura. Înghiţi lichidul, ce-i dădu o senzaţie stranie; 
a doua înghiţitură şi a treia fură la fel de lipsite de gust ca şi 
apa. 

Când termină de băut şi înapoie bolul îi văzu pe Văratici 
apropiindu-se cu frânghiile care aveau s-o lege de Herne şi 
pe-amândoi de car, fără putinţă de scăpare. Spaima îi 
îngheţă în piept, panica îi întunecă vederea. „Curmaţi-mi 
durerea, pentru numele zeilor!” Încercă să simtă dacă 
amorţeala i se răspândeşte în trup. Herne aproape că se 
împotrivi când Văraticii întinseră mâinile către el, femeia îi 
văzu muşchii răsucindu-se şi încordându-se, slăbiciunea lui 
îi dădu putere. Stătu perfect liniştită şi maleabilă când 
Văraticii îi legară mâinile, picioarele, apoi trupul strâns de 
cel al fostului Starbuck şi fixară frânghiile de car. Chiar 
dacă vehiculul avea forma unei bărci cu prova teşită, ea ştia 
că, pe sub grămezile de piei şi ofrande, carena îi fusese 
găurită şi se va scufunda aproape imediat. Nu-şi putea opri 


mâinile să se încordeze sub legături, sau trupuri să încerce 
să se îndepărteze de cel al lui Herne. Faţa acestuia mascată 
se răsuci către ea, dar nu-i aruncă nici o privire. 

Regina Verii reveni în faţa lor, dar se întoarse cu chipul, 
spre apă când declară Invocaţia finală adresată Mării. La 
sfârşit, tăcerea care se lăsase peste mulţime continuă, era 
acum liniştea anticipării. Imediat, în orice moment de-acum 
încolo, urma să se dea semnalul. Arienrhod simţi o letargie 
asemănătoare somnului strecurându-i-se de-a lungul 
membrelor, de-a lungul şirei spinării, dar lăsându-i mintea 
încă destul de limpede. „Aşa-i făcut să lucreze? Măcar acum 
trupul îi devenea mai greu ca plumbul ca s-o poată trăda, 
acordându-i demnitatea în moarte, indiferent dacă voia sau 
nu, acest lucru. 

Totuşi în loc să dea comanda, Regina Verii îşi întoarse din 
nou faţa către ea. 

— Maiestate. Insistenţa vocii înăbugşite îi atrase atenţia. Aţi 
vrea... să priviţi chipul Reginei Verii înainte de a muri? 

Arienrhod o privi cu ochii mari incapabilă să-nţeleagă, îl 
simţi pe Herne holbându-se şi el. Tradiţia spunea ca noua 
Regină să nu-şi dea jos masca, pentru a scăpa de păcate, 
decât după ce cea veche dispărea în mare, făcând semn 
mulţimii s-o urmeze. Pe când femeia asta se împiedicase 
deja odată pe drumul ritualului. „E oare chiar aşa de 
proastă?” Sau era altceva la mijloc? 

— Îţi voi vedea faţa, da, murmură ea, forţându-se să 
rostească vorbele printre buzele amorţite. 

Regina Verii veni mai aproape de car, acolo unde mulţimea 
nu putea s-o vadă prea bine. Încetişor, îşi puse mâinile pe 
mască şi o ridică, scoţând-o de pe cap. 

O cascadă de păr argintiu se rostogoli afară, şi apoi în jos. 
Arienrhod rămase cu gura căscată la vederea feţei care se 
dezvăluise, cercul de Vărateci ce înconjurau carul se 
holbară şi ei uluiţi. Arienrhod le auzi vocile murmurând pe 
măsură ce mirarea se răspândea, pe măsură ce toţi văzură 
ce văzură şi ea... se găsea faţă în faţă cu propriul ei chip. 


— Moon... Nici măcar o şoaptă n-o trădă. Corpul îi stătea 
perfect liniştit, de parcă nu era nimic neobişnuit de văzut, 
nimic remarcabil, incredibil, imposibil. „Nu în zadar. N-a 
fost în zadar!” 

— O, zei, mormăi Herne răguşit. Cum? Cum ai făcut asta, 
Arienrhod? Ea doar zâmbi. Moon îşi scutură părul, 
întâmpinând surâsul reginei cu iertare, sfidare şi 
compasiune. 

— Schimbarea a venit... din pricina ta, în ciuda, ta, 
Maiestate. Îşi lăsă din nou masca pe cap. 

Văraticii din jurul carului se traseră într-o parte, uitându- 
se unii la alţii, cu expresii încremenite între uimire şi teamă. 

— Regina! Amândouă sunt Regine... „o precizare, un 
semn”. Tatuajul sibil era clar vizibil pe gâtul lui Moon, ei 
arătară cu degetul într-acolo şi începură să murmure. 

Herne râse cu greu, pe înfundate. 

— Secretul a ieşit la iveală... a ieşit la iveală-n sfârşit. Ea a 
fost în afara planetei şi ştie ce este. 

— Ce? Ce, Herne? şuieră Arienrhod, încercând să-şi 
întoarcă faţa. 

— Pretutindeni există sibili. N-ai ştiut niciodată, nu-i aşa? 
N-ai bănuit nici măcar vreodată. Şi manechinele, 
îmbuibate..., continuă el aruncând o privire către 
extraplanetarii din tribune, nu bănuiesc nimic. Râsul său 
horcăit îl făcu să-şi piardă răsuflarea. 

„Pretutindeni există sibili?... Oare există într-adevăr. Nu, 
nu-i, corect, au mai rămas atât de multe lucruri de învăţat. 
Închise ochii, incapabilă să se concentreze asupra imaginii 
din interior. „Dar n-a fost în zadar!” 

Corul de bocete şi blesteme începu să apese iarăşi a-supra 
lor, la fel de implacabil ca însăşi schimbarea, nerăbdător să 
vadă sacrificiul. Toată durerea revărsată a mulţimii, toate 
reproşurile ei, toată ostilitatea, resentimentul şi teama se 
scurseră ca un şuvoi în barca fragilă, peste fiinţele 
neajutorate - ea şi Herne - ca să fie doborâte odată cu ei în 
punctul culminant al ritualului. Nu se mai împotrivi 


contactului dintre trupul ei şi cel al lui Herne, mulţumită în 
sfârşit că avea pe cineva alături ca să împartă trădarea, şi 
acest ultim moment... trecerea în alt plan al existenţei. 
Văzuse prea multe imagini ale raiului, prea multe iaduri, ca 
să aleagă dintre ele. „Sper că ni-l vom făuri pe-al nostru”. 

Îşi întoarse pentru ultima oară privirea şi-o văzu pe Moon 
dându-se la o parte din drumul carului, trupul ei era 
încordat de tensiune, parcă pe punctul de a rosti un 
blestem de neiertat, unul pe care nu şi-l mai putea retrage 
niciodată. „De ce o răneşte? Eu m-aş fi bucurat...” 
Incapabilă să-şi amintească de ce avea să se bucure, sau 
măcar dacă era adevărat. Îşi adună minţile pentru ultima 
oară, înainte ca Moon să pronunţe cuvintele profetice, 
înainte să rostescă ea însăşi cele din urmă vorbe. 

— Poporul meu... Cuvintele fură pe. jumătate acoperite de 
ţipete. Iarna a plecat! Ascultaţi-o pe nouă Regină... cum aţi 
ascultat-o pe-a voastră. Pentru că ea e a voastră de-acum. 
Îşi lăsă capul în jos, întâlnind ochii lui Moon, unde... este el? 

Sibila mişcă uşor din cap, aproape împotriva voinţei sale, 
îndeplinind ultima dorinţă a mamei/clonă. Arienrhod îi 
urmări privirea şi-l descoperi pe Sparks în tribună, printre 
Seniorii Văratici lângă locul gol ce aparţinea Reginei Verii. 
Şedea cu ochii închişi ca să nu vadă momentul despărțirii; 
sau ca să n-aibă posibilitatea s-o vadă ridicându-şi privirile 
şi uitându-se la el pentru ultima oară... „Îi pasă... Lui chiar 
îi pasă...” Se uită iarăşi la Moon. „Amândurora le pasă. Şi în 
acel moment fu nesfârşit de surprinsă, şi pentru veşnicie 
stupefiată de nepăsarea vieţii faţă de rațiune sau dreptate. 

Privirea fixă, mocnită, a lui Herne, aştepta s-o întâlnească 
când ea întoarse din nou capul, ştiind cui aparţineau 
gândurile ei din acest moment. 

— Veşnic... Herne. 

EI clătină o singură dată din cap. 

— Noi suntem veşnici. Acest moment e veşnic. Moartea e 
veşnică. Viaţa €... ceva care nu durează. 


— Trăim atât timp cât cineva îşi aduce aminte de noi. Şi de 
acum, ei n-au să mă mai uite niciodată... 

Pentru că reîncarnarea lui Arienrhod stătea deja pe locul 
său. Nu-i mai rămăsese nici o fărâmă de dorinţă ca să 
arunce o ultimă privire către Moon, sau Sparks. „Niciodată 
să nu priveşti înapoi.” 

Moon îşi înălţă braţele în direcţia Mării, strigând ca un 
pescăruş în furtuna presimţirii mulţimii. 

— Doamnă Mare, Mama noastră a tututror, acceptă 
darurile noastre şi dă-ni-le înapoi înzecite, acceptă-ne 
păcatele şi adu-ne reînnoire, acceptă sufletul Iernii şi lasă-l 
să... renască. Se bâlbâi imperceptibil, lasă primăvara să 
ajungă Vară! 

Arienrhod simţi carul înclinându-se pe măsură ce Văraticii 
îl împingeau şi observă suprafaţa uleioasă a apei 
apropiindu-se tot mai mult. Fluxul era la înălţimea sa 
maximă şi se întindea la poalele marginii digului precum o 
oglindă deformată. „Aşa să fie. N-a fost în zadar”. Urletele 
şi gemetele mulţimii erau ca un imn închinat viitorului, 
proslăvind amintirea ei. Carul începu să se balanseze, 
Arienrhod se aplecă în faţă, privindu-şi reflecţia pe măsură 
ce aluneca în apă... 

Moon văzu cum carul atinge apa, se scufundă şi apoi iese 
din nou la suprafaţă, îl auzi, simţi impactul lui vibrându-i în 
oase. Vuietul mulţimii se prelungi tot mai mult, în mod 
înfiorător. Carul în formă de barcă pluti în derivă, 
îndepărtându-se de dig, afundându-se mereu, răsucindu-se 
încetişor, până când putu să vadă faţa ascunsă a lui 
Starbuck şi chipul Reginei Zăpezii, Arienrhod... ea însăşi, 
senină cu indiferența provocată de drog, legată de iubitul ei 
neputincios în parodia grotească a unei îmbrăţişări. 
Umplându-se cu apă, barca începu să se rotească mai 
repede. Moon încercă să închidă ochii, dar pleoapele ei nu 
se apropiară ca s-o împiedice să zărească hipnotica mişcare 
finală a dansului morţii desfăşurat la suprafaţa apei. Îşi 
aminti propriul ei chin în mare, îşi aduse din nou aminte ce 


o purtase către acest loc, sacrificiu după sacrificiu. Cu toate 
acestea, nu putu să-şi întoarcă privirea... 

Barca se înclină, deodată, când feţele celor doi erau din 
nou îndreptate către mulţime, apoi dispăru brusc sub apă. 
Moon clipi de nenumărate ori, dar ea nu mai reapăru. 
Suprafaţa mării se întindea cu ondulaţiile sale neperturbate 
de nimic altceva decât de o trădătoare targă de crengi, 
marcând acceptarea de către Ea a ofrandei poporului Său. 
Zgomotul mulţimii se ridică precum vuietul unei furtuni, iar 
lumea subterană vibră. Moon privi mişcarea lenâşă a 
valurilor, la fel de fluide şi de indiferente ca şi Marea însăşi. 

În sfârşit, unul dintre Văratici avansă, şi-i atinse ezitant 
braţul. Moon se înfioră simţindu-l şi trase aer în piept. 

— Doamnă? se înclină el când Moon se întoarse într-un 
târziu. Văraticii recunoşteau rolul Reginei lor de 
întruchipare a Mării Mamă, şi nu foloseau forma 
extraplanetar de adresare către o persoană de rang regesc. 
Momentul scoaterii măştii... 

— Ştiu, încuvinţă ea uitându-se înapoi peste umăr, în timp 
ce vorbea, la calmul mării. „Călătorie bună, port sigur.” Se 
îndepărtă de marginea docului, revenind sub privirile 
mulţimii. „Doamnă”... Eu sunt Regina”. 

— Regina... Regina... Regina a murit. Trăiască Regina! 

Ţipetele văraticilor răsunară în sufletul ei precum o 
batjocură. 

Îşi puse mâinile pe mască, şi le simţea umede şi îngheţate 
precum Vântul ce sufla prin lumoa subterană. 

— Poporul meu... 

Îşi percepu trupul opunând rezistenţă încercării ei de a-şi 
expune din nou faţa, dintr-o dată fu tulburător de 
conştientă de pericolul pe care doar îl întrezărise în ochii 
Văraticilor ce stăteau din jurul ei. Acum, asemănarea sa cu 
Arienrhod avea să fie un lucru evident pentru toţi, şi în 
special pentru extraplanetari. Dacă numai ar bănui 
adevărul... Scutură capul, silind celelalte cuvinte, pe care 


trebuia să le spună mulţimii aflate în aşteptare, să i se 
dezlege din minte: 

— Iarna a trecut, Vara a venit în sfârşit. Doamna a 
acceptat ofrandele noastre şi ni le va înapoia înzecite. Viaţa 
care a fost s-a dus... să fie înlăturată, precum o mască 
sfărâmată, precum o scoica lepădată. Bucuraţi-vă acum, şi 
porniţi un nou început! Îşi ridică masca de pe cap. 

Toţi cei din mulţime laolaltă - lernatici, Văratici, ba chiar şi 
extraplanetar! - deveniră unul singur în acel unic moment. 
Ţipetele lor de bucurie şi foşnetul nenumăratelor măşti 
scoase de pe mulţimea de capete se auziră tot mai tare, feţe 
descoperite, eliberate de acum de toate tristeţile, păcatele 
şi temerile trecute. Sărbătoarea şi adulaţia lor o ridicară pe 
umerii lor, i se năpusti în inimă. „Această lume va fi liberă!” 

Dar pe când vorbea, ţinând masca în sus, vocea mulţimii se 
schimbă; cavernoasa lume subterană reverberă de 
strigătele unui popor care văzu un lucru aflat dincolo de 
puterea sa de înţelegere, totuşi care nu putea fi negat... 
„Arienrhod... Arienrhod!” Moon simţi cum se încheagă 
treptat superstiţia Văraticilor, simţi neîncrederea 
răspândindu-se prin mulţime ca o nebunie, şi-o imagină 
găsind ecou în întregul oraş. Ştiind că trebuia s-o oprească 
acum, s-o oprească înainte ca ea, Moon, să piardă totul 
chiar înainte de a fi avut ceva. „Cum... cum oare să-i 
oprească?” Îşi făcu din aceste cuvinte o rugăciune, în timp 
ce-şi apăsă mâinile pe semnul de la gât. Simbolul sibil... 

— Popor al Tiamatului, copii ai Mării! Întinse mâinile, 
trăgând de guler, ca să dezvelească trifoiul tatuat. Eu sunt 
sibilă! lată semnul meu... o servesc pe Doamnă cu credinţă 
corectitudine. Numele meu este Moon Dawntreader 
Văratică, şi voi face la fel ca Regina voastră. Păstrătorul 
întregii înţelepciuni vorbeşte prin intermediul meu, dar 
numai pentru voi. Întrebaţi-mă şi vă voi răspunde, şi 
întotdeauna am să rostesc numai adevărul. 

Treptat se făcu linişte, răspândindu-se până când orice 
ecou muri, toţi ochii din întregul oraş erau aţintiţi pe gâtui 


ei, sau pe imaginea lui aflată pe vreun ecran. lernaticii 
rămăseseră muţi de îndoială, iar Văraticii de venerație, la 
vederea dovezii de netăgăduit a transmutaţiei Reginei lor, a 
simbolului renaşterii ei şi a statutului său sfânt. Cu coada 
ochiului, Moon zări privirea ciudată care trecu peste feţele 
funcţionarilor extraplanetari instalaţi în tribune, privirea 
care voia să vadă acel semn, dedesubtul acelui chip... 

Pe măsură ce continua să-i urmărească, simțind în piept 
durerea respirației, ea vedea privirea lor descompunându- 
se într-un spectru natural de expresii umane: amuzament 
înspăimântat, fascinaţie, dezgust pentru spectacolul la care 
tocmai fuseseră martori cu toţii... totuşi marcate de o 
nesiguranţă şi-o stânjeneală prelungită. Nicăieri printre 
extraplanetar! nu zărea vreo urmă de vinovă-ţie, de 
respect, sau de înţelegere cu adevărat a ceea ce văzuseră. 
„Data viitoare... data viitoare indiferent cine va sta aici va 
vedea toate aceste lucruri”. 

Lăsându-şi ochii să alunece mai departe, se duse să-şi 
ocupe locul în tribună printre Seniorii Văratici. Sparks se 
ridică în picioare, aşteptând în locul rezervat consortului 
Reginei; părul lui ca o văpaie părea un far ce-i semnaliza 
fetei poziţia... faţa îi era încordată ca un arc pregătit pentru 
tras. Tăcută, Moon se aşeză alături de el, îşi desprinse 
privirea de la mulţime, îndreptându-şi-o din nou către locul 
unde crengile pluteau pe mare. Mulțimea continua să 
aştepte, străbătută de murmure şi îndoială. 

— Doresc să le adresaţi câteva cuvinte, Doamnă, se aplecă 
la urechea ei una dintre membrele familiei Goodventure, 
care-i fusese călăuză la ceremonie. Simţise şi ea o umbră de 
nelinişte printre Văratici. 

Moon încuviinţă din cap, întrebându-se iarăşi, aşa cum se 
întrebase pe parcursul cântecului de amorţire a minţii şi al 
sărbătoririi Nopţii Măştii, ce cuvinte ar putea să fie acelea 
care să determine poporul ei s-o asculte. Cum poate unul 
singur să transforme atât de mulţi oameni, şi în acelaşi timp 


să-şi păstreze încrederea lor? Totuşi cumva, undeva, 
vorbele trebuiau să existe. 

Le simţi deodată venindu-i, nu dinspre straniul păzitor al 
minţii ei, ci de la tăria propriului sentiment. 

— Popor al Tiamatului, Doamna m-a binecuvântat o dată, 
dându-mi pe cel cu care să-mi împart viaţa. Se uită la 
Sparks care stătea alături de ea şi-i atinse mâna, ce-i atârna 
rece şi lipsită de vlagă pe lângă corp. Ea m-a binecuvântat a 
doua oară, făcându-mă sibilă, şi a treia oară, făcându-mă 
Regină. De ieri m-am gândit foarte mult şi la destinul 
acestei planete, pe care-o vom împărţi cu toţii. M-am rugat 
ca Ea să-mi arate modul de a-i îndeplini dorinţa şi de a fi 
simbolul Ei în viaţă. Şi Ea mi-a răspuns. „Într-un fel în care 
n-am visat niciodată c-ar fi posibil”. Moon aruncă o privire 
către mare şi către secretul aflat sub apele întunecate. Ştiu, 
continuă ea, că există un motiv pentru care Doamna v-i s-a 
arătat sub, chipul unei sibile, prin intermediul meu. Încă n- 
am aflat întreaga alcătuire a viitorului, dar ştiu că pentru a 
o duce în întregime la bun sfârşit trebuie să primesc 
ajutor... de la voi toţi, şi în special de la ceilalţi sibili. Vara a 
venit în Carbuncle, şi acest oraş nu va mai fi închis 
accesului sibililor, mai mult decât oricine, mai mult decât 
poate cineva să ştie, sibilii aparţin acestui loc! Insulari, când 
veţi reveni acasă, cereţi-le sibililor voştri să întreprindă o 
călătorie încoace, dacă pot, să vină la mine şi să-şi afle rolul 
în proiectarea viitorului nostru. 

Făcu o pauză şi auzi murmurul mulţimii, încercă să 
aprecieze dacă îi acceptau cuvintele şi pe ea însăşi. Aruncă 
priviri furişe către Văraticii din tribună, din jurul ei. uşurată 
să descopere o surprindere blajină pe chipurile lor. 
lernaticii aveau să fie ofensaţi, recunoscu ea instinctiv, 
amintindu-şi mai întâi teama şi dispreţui lor. Trebuia să le 
ofere ceva aparte, numai pentru ei, o părticică din acest 
viitor. Trase din nou cu ochiul către extraplanetarii ce 
aşteptau, cunoscând riscul pe care şi-l asuma făcând 


această ofertă, echilibrul delicat pe care trebuia să-l 
menţină atâta timp cât ei rămâneau pe Tiamat. 

— Dacă... dacă v-i se pare că eu, ca Regină a Verii, mă abat 
de la drumurile bătătorite ale tradiţiei şi nu trec râul prin 
vad, ci prin locurile adânci, netrecute pe hartă, trebuie să 
aveţi încredere în mine. Încercaţi să vă aduceţi aminte că 
sunt aleasa Doamnei şi că eu doar îi îndeplinesc dorinţa... 
(Era sigură că măcar acum spunea adevărul) Ea este 
călăuza mea şi Ea îmi trasează drumul printre stele străine, 
„mai străine decât cele de deasupra noastră”. Primul meu 
ordin din postura de nouă Regină... (conştiinţa puterii şi a 
energiei îi răsună în minte) este de a nu se arunca în mare 
posesiunile extraplanetare ale lernaticilor. Ascultaţi-mă! 
adăugă înainte ca mulţimea să-i înăbuşe glasul. Lucrurile 
făcute de extraplanetari insultă apele, sufocă marea cu 
murdărie. Ea pretinde doar trei lucruri, de la fiecare 
lernatic, care îşi vor alege singuri ofrandele. Timpul... 
timpul va avea grijă de restul! 

Îşi adună toate puterile, aşteptând reacţia Văraticilor 
jigniţi. 

Urmă însă doar o undă de murmure uluite, iar ici şi colo 
un strop strălucitor de râs sau aplauze de la vreun lernatic. 
Moon inspiră adânc, abia îndrăznind să creadă ce vedea... 
„Au încredere în mine! Mă ascultă; vor face tot ce-am să le 
spun...”, dându-și în sfârşit seama ce ştiuse Arienrhod, şi 
cât de uşor îi era puterii, ca şi focului, să-şi rupă lanţurile şi 
să distrugă ceea ce trebuie să păzească. Mâinile i se 
strânseră pe balustrada tribunei. 

— Îţi mulţumesc, poporul meu. Îşi înclină capul în direcţia 
lor. 

Văraticii din tribune îşi schimbară atitudinea într-o 
resemnare plină de respect, dar Sparks o veghea, ca un 
motan, suspicios şi neliniştit, parcă percepându-i conştiinţa 
asupra puterii. 

Îşi mută repede privirea, străduindu-se să-şi menţină pe 
chip o expresie calmă când îl văzu pe însuşi Primul Ministru 


începând să coboare din tribună, ca să înceapă 
recunoaşterea finală, oficială a domniei ei, aducând 
omagiile ipocrite ale altui conducător. Moon îl zări şi pe 
Primul Secretar Sirus printre membrii Adunării şi-i prinse 
căutătura cercetând-o dubios. Îl înghionti pe Sparks şi-l 
îndemnă să se uite într-acolo, îl văzu silindu-se să răspundă 
zâmbetului neaşteptat al părintelui său. Tânărul îl privi fără 
un cuvânt până în momentul în care Primul Ministru îşi 
începu cuvântarea. 

Discursul Primului Ministru, al Şefului Justiţiei de pe 
Tiamat şi ale altor şase demnitari de ale căror funcţii Moon 
nu auzise niciodată, fură scurte şi rostite de pe poziţii de 
superioritate. Rămase liniştită pe parcursul lor, simţându-se 
protejată împotriva aroganţei de către cunoaşterea ei 
secretă, dar văzu pe fiecare chip suspiciunea şi 
neîncrederea stârnite de propriul ei discurs. Şeful Justiţiei 
se uită la ea lung şi pătrunzător, totuşi rosti numai 
felicitarile, ca şi ceilalţi, proslavind tradiționala şi rituala 
revenire la ignoranță a poporului ei. O îndemnă să nu se 
abată prea puternic de la calea tradiţiei şi să fie atentă la 
posibilele consecinţe. Moon îi zâmbi. 

După ce plecă, se apropie ultima dintre persoanele care 
veniseră să-şi prezinte omagiile, Comandanta Poliţiei. Când 
PalaThion trecu pe lângă Şeful Justiţiei, Sibila surprinse un 
schimb tăcut de priviri între ei şi zări deprimarea din ochii 
poliţistei. 

— Maiestate, PalaThion salută cu o corectitudine 
protocolară, iar deprimarea îi deveni şi mai evidentă când 
măsură din priviri prezenţa reală a Reginei, deasupra ei, 
lângă balustrada învelită în roşu. Felicitările mele! 

Nepotrivirea răzbătea din fiecare cuvânt. 

Moon zâmbi cu generozitate. 

— Îţi mulţumesc, Comandante. Cred că şi eu sunt la fel de 
surprinsă ca şi dumneata că mă găsesc aici. Se simţi 
deodată stingherită, de parcă vorbea prin gura altuia. 


— În privinţa aceasta mă îndoiesc foarte tare, Maiestate. 
Dar cine ştie?... PalaThion strânse din umeri şi înălţă glasul, 
recunoaşterea poziţiei dumneavoastră ca Regină a Verii 
pune capăt îndatoririlor mele pe această planetă, 
Maiestate, precum şi întregii responsabilităţi a poliţiei 
pentru ceea ce se întâmplă pe Tiamat. De asemenea, pune 
capăt conducerii oficiale de către Hegemonie pentru o sută 
de ani, când, la următoarea Schimbare, vom reveni aici. De 
acum încolo păstrarea ordinii va fi responsabilitatea 
voastră. 

— Ştiu, Comandante, încuviinţă Moon. Îţi mulţumesc 
pentru sprijinul acordat poporului meu... În special 
Văraticilor, pentru că ne-ai salvat de la... molimă. Am o 
datorie faţă de dumneata pe care nu pot s-o plătesc... „două 
datorii”, gândi ea, sprijinindu-se de balustradă. 

PalaThion cobori privirile pentru o clipă, apoi le ridică. 

— Mi-am făcut numai datoria, Maiestate, replică ea dar pe 
chip i se ivi o surprinzătoare recunoştinţă. 

— Tiamatul regretă pierderea unui prieten sincer ca 
dumneata, şi la fel regret şi eu. În galaxia aceasta nu avem 
prea mulţi prieteni adevăraţi. Ne sunt toţi necesari. 

Jerusha de abia schiţă un zâmbet. 

— Prietenii îşi fac apariţia în cele mai neaşteptate locuri, 
Maiestate... Dar uneori afli asta când este prea târziu. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru duşmani. Îşi cobori glasul: 
Ia-o uşurel, Moon, până când pleacă şi ultima navă din 
portul stelar. Nu încerca să grăbeşti lucrurile mai mult 
decât trebuie. Nu doar ai tăi, dar şi alţii, se întreabă cine 
eşti tu cu adevărat. Ai fi într-o celulă acum, dacă Şeful 
Justiţiei n-ar şti că asta poate declanşa o răzmeriţă... 
Singurul motiv pentru care vei scăpa cu schimbarea 
ritualului este acela că lor le este indiferent. 

Moon clipi, încleştându-şi cu putere mâinile pe pânza 
roşie. 

— Ce vrei să spui? 


— Când pleacă, Hegemonia are metodele ei de a se ocupa 
de păstrătorii de tehnologie. Să n-o subestimezi niciodată, 
nici măcar o secundă. Asta-i cel mai bun sfat pe care ţi-l 
poate da acum un prieten. 

— Îţi mulţumesc, Comandante. Sibila îşi îndreptă umerii, 
încercând să-şi ascundă spaima. Însă nici măcar asta n-o să 
mă oprească. „Fiindcă mersii reprezintă adevărata cheie”. 

Poliţista începu să se întoarcă şi privi peste dig, înspre 
oamenii ei. Avu o ezitare. 

— Maiestate. Se răsuci iar către Moon, vorbind încet, abia 
auzit, eu cred în ceea ce vrei să faci. Cred că este drept. Şi 
nu vreau ca această acţiune să fie oprită. Deşi nu se clintea, 
lăsa impresia că întindea braţele implorator. De fapt, vreau 
să te-ajut să-ţi atingi scopul, adăugă în grabă, temătoare. 
Eu îmi... ofer serviciile, cunoştinţele, experienţa, tot restul 
vieţii mele, dacă vrei să le accepţi. Dac-ai să mă laşi să le 
folosesc pentru ceva în care pot să cred. 

Moon simţi că insistența femeii ajungea mai sus, mai 
departe, mai profund, dincolo de ceea ce-i cerea. 

— Adică... vrei să rămâi? Pe Tiamat? 

Şoapta ei răsună prosteşte şi deloc regeşte. Neîncrezător, 
Sparks o fulgeră cu privirea pe polițistă. Adâncită în propria 
ei viziune, PalaThion nici nu auzi, nici nu văzu. 

— Nu pe Tiamatul care-a fost, ci pe cel care-ar putea să 
fie. Ochii ei întunecaţi, privind pieziş în sus, cereau, şi 
pretindeau o promisiune. 

— Eşti Comandanta Poliţiei, pumnul Hegemoniei... De ce? 
Moon clătină din cap, sigură că Jerusha era sinceră, 
încercând să reaşeze nisipurile mişcătoare ale realităţii. 

— Este vremea schimbării, zise simplu extraplanetară. 

— Nu-i de-ajuns, se aplecă Sparks peste balustradă. Nu, 
dacă vrei să-ţi petreci restul zilelor amestecându-te în 
vieţile noastre. PalaThion îşi frecă faţa cu mâinile. 

— Cât de mult este deajuns? Câte dovezi ţi-am cerut eu 
ţie, Dawntreader? 

EI întoarse capul în altă parte, fără să-i răspundă. 


— Mi-ar lua o viaţă întreagă ca să-ţi spun motivele care au 
provocat schimbarea în interiorul meu. Dar crede-mă, ele 
există. Jeresha reveni către Moon. 

— Iar dacă te răzgândeşti vei petrece toată viaţa aici, 
regretând ce-ai făcut... Eşti sigură că asta doreşti? 

— Nu. Poliţista se uită din nou spre extraplanetarii care 
aşteptau în tribune, la ani-lumină depărtare de lumea către 
care ea urma să se îndrepte. Da! Ce naiba am de pierdut? 
Da, zâmbi ea în sfârşit. 

— Atunci rămâi, surâse şi Moon. „Dacă lumea asta te-a 
schimbat, atunci se poate schimba şi pe sine... noi putem s- 
o schimbăm... eu pot”. Am nevoie de tot ceea ce vrei să 
oferi, Comandante... Jerusha. 

— Jerusha. Moon îi întinse o mână iar PalaThion o apucă 
de încheietură, în saltul tipic băştinaş. 

— N-am să mă eliberez de chestia asta, spuse ea arătându- 
şi uniforma, până când nu va pleca de-aici şi ultima navă, 
dar nici voi nu veţi fi liberi. După aceea voi fi terminat cu 
Hegemonia şi o să fiu gata să aparţin viitorului din toată 
inima. 

Sibila încuviinţă din cap. 

— Şi-acum, Măiestre, cu permisiunea voastră, am să vă 
părăsesc. De vreme ce am îndrăzneala să-mi schimb vechile 
greşeli pentru unele noi, am de gând să spun câteva lucruri 
unui bărbat care nu poate vorbi pentru sine. 

Moon aprobă, inexpresivă şi o urmări cu privirea pe 
Jerusha traversând spaţiul deschis până la rândurile de 
scaune unde stăteau extraplanetarii. Când poliţista dispăru 
printre tribune, Regina Verii îşi înălţă din nou glasul, ca să 
proclame sfârşitul ceremoniilor, al Festivalului, al Iernii... 
dar de abia începutul Schimbării. 

Amurgul îngheţat se deplasa pe aripile vântului prin lumea 
subterană a docurilor şi locurilar de acostare, unde zorile 
văzuseră Schimbarea coborând asupra lui Carbuncle. Moon 
mergea împreună cu Sparks, urmăriţi de un alai eterogen, 
printre scârţâiturile şi oftaturile navelor mereu mişcătoare, 


printre vocile neclare, care provocau ecouri, ale echipajelor 
obosite. Îngrămădeala de nave din Iarnă şi Vară, care 
acoperise întreaga suprafaţă a apei se redusese deja la 
jumătate, pe măsură ce Văraticii şi lernaticii începuseră să 
părăsească oraşul după Festival. 

Nu după mult timp Văraticii vor reveni, schimbarea a fost 
semnalul începerii exodului lor către nord, părăsindu-şi 
teritoriile ecuatoriale marine pentru a umple interstiţiile 
din domeniile lernaticilor. Pe măsură ce Tiamat se va 
apropia de Poarta Neagră şi activitatea solară a Gemenilor 
se va intensifica, latitudinile mai mari vor deveni 
nelocuibile, marea se va întoarce împotriva lor, iar viaţa 
indigenă se va retrage în adâncuri sau către latitudini şi 
mai înalte, forțând oamenii să facă la fel. 

lernaticii vor trebui să împartă cu aceştia insulele risipite 
şi întinderile vaste ale oceanului care până atunci fuseseră 
doar ale lor şi de asemenea să împartă o nouă existenţă, 
cea de azi pe mâine, cea fără sprijin extraplanetar. 
Nobilimea va trebui să plece din oraş ca să reînveţe 
îndatorirea de a-şi transforma plantațiile (ce nu fuseseră 
decât simple graniţe ale teritoriilor de vânătoare) în baze 
capabile să susţină echilibrul nesigur al vieţii pe care le-o 
lăsaseră extraplanetarii. 

Iar în mijlocul acestui haos ciclic, ea, Moon, trebuia cumva 
să înceapă o nouă ordine. 

— Credeam că odată ajunsă în Carbuncle, toate 
problemele mele vor fi rezolvate. Dar ele abia au început să 
apară, se plânse Sibila. 

Chiar şi aici, în timp ce mergeau unul lângă celălalt, alinaţi 
de prezenţa mării, ea simţea cum povara viitorului o apasă 
la fel de tare că şi greutatea oraşului de deasupra. Se 
sprijini de o balustradă înnegrită de trecerea timpului şi 
privi apa îngheţată, neagră-verzuie, de jos. Fără un cuvânt, 
Sparks se rezemă alături de ea, tăcuse toată ziua, 
încercând să se acomodeze cu ceea ce nu putea să schimbe, 
să accepte faptul că schimbarea acţionase 


nediscriminatoriu şi-i adusese la acelaşi nivel atât pe 
favoriţii, cât şi pe victimele sale. 

— Acum ai căpătat susţinători. Şi-ai să mai capeţi. Nu va 
trebui să porţi singură toată povara. Îi vei avea întotdeauna 
în jurul tău. 

Un ton posac i se strecură în voce şi tânărul se îndepărtă 
puţin de Moon. loţi oamenii pe care urma ea să se bizuie 
ştiau ce fusese el, şi chiar dacă încă nu-l urau pentru asta, 
aveau să-i reamintească mereu ceea ce făcuse, lăsându-l să 
continue să se urască singur. 

— Nimeni nu conduce singur... nici măcar Aricnrhod. 

— Eu nu sunt Arienrhod! Se opri dându-şi seama, prea 
târziu însă, ce intenţionase el să spună. Am crezut că tu... 

— Nu! 

— Ştiu. 

Ştiind însă că întotdeauna o parte din el o va zări pe 
Arienrhod când o va privi pe ea, pentru că Arienrhod avea 
să fie întotdeauna acolo, pentru el, s-o vadă, mereu acolo, 
făcându-i să se teamă să-şi întâlnească privirile. Moon îşi 
şterse umezeala lăsată de amurg pe chipul ei. Dincolo de 
marginea vag conturată a oraşului, undeva spre vest, ea 
văzu fâşia de lumină a apusului de soare, precum un 
curcubeu pe cale de a dispărea. 

— Când o să mai vedem vreodată un alt curcubeu? întrebă 
Sibila. Oare ne vom trece vieţile fără să mai zărim vreunul? 

Dedesubtul lor, ceva străpunse suprafaţa apei, 
întrerupându-i cuvintele. Privind în jos, Moon văzu un cap 
vărgat, cu blana linsă, ridicându-se şerpuitor ca să se uite în 
ochii ei. Simţi cum i se opreşte răsuflarea şi auzi protestul 
involuntar al lui Sparks... 

— Nu! 

— Sparks! Îi prinse braţul ca şi cum el ar fi avut intenţia să 
se retragă de lângă balustradă. Aşteaptă! Nu! 

— Ce vrei să-mi faci? 

Ea însă nu răspunse, ci se ghemui, trăgându-l în jos, 
lucrătura din mărgele de pe eşarfa ei verde, transparentă, 


zornăi pe lemnul debarcaderului. Întinse o mână dincolo de 
margine şi o întinse până când silueta întunecată a mersului 
i-o întâlni, devenind o fiinţă reală sub atingerea ei. 

— Ce cauţi aici? Mersul singuratic o privi cu ochi de 
abanos, inexpresivi de parcă răspunsul n-ar fi existat nici în 
propria lui minte. Nu schiţa totuşi nici o mişcare ca să se 
îndepărteze, înotătoarele lui agitau ritmic apa presărată de 
gunoaiele plutitoare de la marginea docului. Începu să 
îngâne încetişor, deznădăjduit, o voce singuratică dintr-un 
cor pierdut ce cânta pe mai multe voci. „Cântecele... de ce 
cântaţi voi? Sunt oare ele mai mult decât nişte cântece? Vă 
pot ele spune din nou scopul vostru, datoria voastră, 
motivul pentru care existaţi, cu condiţia să înţelegeţi?” 
Emoţia o furnică prin tot corpul. „Ngenet”. Ngenet o putea 
ajuta să afle. Şi, dacă ea avea dreptate, va afla cum să-i 
înveţe pe mersi... 

Îl văzuse astăzi în mulţime, observase mândria şi speranţa 
de pe faţa lui, dar nu reuşise să ajungă până la el. Văzuse 
însă şi amintirea, imposibil de uitat, citindu-i-se în ochi când 
îl descoperise pe Sparks alături de ea. Continuă să-i strângă 
mâna tânărului, ţinând-o în ciuda împotrivirii tremurătoare 
pe care o opunea, i-o trase cu forţa deasupra apei. El gemu, 
de parcă îi băgase mâna în foc. Mersul se uită enigmatic de 
la sibilă la Sparks şi se scufundă încet în apa neagră fără să- 
l atingă pe tânăr. 

Moon lăsă mâna lui Sparks, privind-o cum rămase 
atârnată deasupra apei. El şi-o trase încetişor, se ghemui, 
privind-o fix, sprijinindu-se de balustradă. 

Înapoia lor se auzise murmurele neîncrezătoare ale, 
Văraticilor din escortă, omniprezenţii membri ai familiei 
Goodventure, care întreaga zi păruseră mai degrabă s-o 
Urmărească decât să-ncerce s-o călăuzească. Moon se 
opusese, cu o nesupunere intenţionată, îndeplinirii 
momentelor aşteptate ale ritualului şi ştia că, datorită 
ascendentelor lor regale, ei ar putea fi în viitor duşmani 
periculoşi. Acum îi displăceau cu atât mai mult cu cât 


trebuia să rămână singura cu Sparks, în intimitatea 
suferinţei acestuia. Înţelese în sfârşit că, devenind Regină, 
nu căpătase o libertate absolută, ci pierduse orice libertate. 

— Marea nu uită niciodată, dar Ea te iartă, Sparkie. 
Întinse mâna şi atinse părul tânărului, apoi îi cuprinse între 
palmele îngheţate şi umede faţa lui rece, udă de lacrimi, 
simţindu-i ruşinea ca pe un alt ţurţure de gheaţă al îndoielii. 
Numai că asta durează, adăugă ea. 

— Nici întreaga viaţă nu va fi destul! 

Cuvintele erau un pumnal vârât de propria lui mână. Până 
când nu avea să facă pace cu sine însuşi, Sparks nu putea 
aparţine acestui loc, sau oricărui altul. 

— Of, Sparks... Marea mi-e martoră că inima mea 
doritoare îţi aparţine numai ţie, acum şi pentru totdeauna. 
Rosti încrezătoare cuvintele legământului de credinţă, 
singurele pe care le simţea necesare pentru a-l potoli. 

— Marea mi-e martoră..., repetă el, liniştindu-se pe 
măsură ce rostea vorbele, iar rezistenţa îi dispăru. 

— Sparks... afară ziua s-a sfârşit, chiar dacă în Carbuncle 
ea nu se termină niciodată. Hai să ne găsim locşorul nostru 
pentru la noapte, unde tu şi eu să putem uita că sunt 
regină. Aruncă o privire peste umăr la cei din familia 
Goodventure. „Dar oare mâine ce va fi?” Mâine toate vor 
începe să se aşeze la locurile lor. Mâine vom fi eliberaţi de 
azi şi apoi, în ziua următoare... 

Îşi îndepărtă părul care-i cădea în ochi, uitându-se din nou 
la apele ce se întunecau tot mai mult, nu mai rămăsese nici 
o urmă din sacrificiul adus în zorii zilei. Sublimă în 
indiferența Ei, Marea se odihnea, o oglindă imperturbabila 
pentru faţa stelară a adevărului universal. „Ziua de azi nu 
se sfârşeşte niciodată în Carbuncle... oare ziua de mâine va 
veni vreodată cu adevărat?” Moon întrevăzu viitorul care se 
întindea muribund sub apele întunecate: viitorul ce nu avea 
să vină niciodată dacă ea eşua, dacă făcea un pas greşit, 
dacă-i slăbeau forţele pentru o clipă. Şopti cu sălbăticie, 
aproape de urechea lui: 


— Sparkie, mi-e frică. 

EI o strânse tare în braţe şi nu răspunse. 

Jerusha stătea în strălucirea incandescentă ca de iad a 
bazinului de acostare luminat în roşu, sub vasta umbrelă a 
navei în formă de disc. Cea din urmă navă, care-i lua pe 
ultimii ei ofiţeri de poliţie, ultimii extraplanetari care plecau 
de pe Tiamat. În frenetica perioadă finală a ultimelor zile, 
navele Adunării se ridicaseră deja pe orbita planetei, 
alăturându-se celorlalte aflate deja acolo pentru a preluă 
navetele venite de jos cu negustorii încăpăţânaţi şi cu 
refugiații epuizați de Festival. 

Suportă calmă toate operaţiile de inventariere, verifică şi 
răsverifică datele din rapoarte şi înregistrări, încercând să 
se asigure că nimeni dintre ai lor nu fusese lăsat pe planetă, 
că nimic vital nu rămăsese nefăcut, nerecuperat, neetanşat. 
Era responsabilitatea ei să asigure îndeplinirea minuțioasă 
şi completă a acestor sarcini. Le rezolvase, punându-şi la 
bătaie cele mai bune calităţi, asigurându-se că oamenii ei 
nu lăsaseră în funcţiune acumulatori, sisteme nedemontate, 
sau borne de ieşire accesibile. 'Totul în vreme ce ştia, cu un 
fel de stranie viziune dublă, că mâine tot ea va încerca să 
refacă ceea ce desfăcuse azi. 

„Dar pe toţi zeii, n-am să-mi uşurez sarcina de mâine!” 
Ştia că dacă îşi va încheia cariera care însemnase atât de 
mult pentru ea cu un act de trădare, nu va mai fi niciodată 
în stare să-şi construiască o nouă viaţă care să aibă vreo 
importanţă. „Nimic nu se obţine uşor din ceea ce merită să 
ai”. Îşi mută privirea de la operaţiunea de încărcare a 
proviziilor, de la grupurile de uniforme albastre şi 
containere, pe lângă rampa de încărcare telescopată a 
navei. Nava, bazinul de acostare, dincolo de el 
complexitatea vibrantă a astroportului ce se asemăna atât 
de mult cu un organism viu, Jerusha renunţa acum la tot 
ceea ce simbolizau ele. Nu peste un an, sau peste o 
săptămână, nici măcar peste o zi, ci în mai puţin de o oră, 
toate urmau să rămână în urma ei, părăsind-o. Renunţa la 


tot... pentru Carbuncle. Iar înainte ca ultima navă stelară să 
părăsească spaţiul Tiamatului, avea să transmită semnalul 
de înaltă frecvenţă care să distrugă microprocesoarele 
fragile ce alcătuiesc practic toate aparatele rămase pe 
planetă. Păstrătorii ilegali de tehnologie urmau să piardă 
totul, iar Tiamatul se va întoarce iarăşi la nivelul tehnologic 
zero. Aducându-şi aminte că n-avusese nici cea mai mică 
idee la ce-ar fi putut să folosească asemenea echipament. 
„Nimeni nu-i mai orb decât cel care nu vrea să vadă”. 
Zâmbi şi ea pe neaşteptate. 

— Comandante? 

Se sili să privească din nou în imediata apropiere, 
aşteptându-se la o nouă întrebare sau verificare! 

— Da, sunt ai... Gundhalinu! 

EI o salută. Zâmbetul îi scoase în evidenţă slăbiciunea 
deosebită a feţei fantomatice; uniforma atârna pe el de 
parcă era împrumutată de la un străin. 

— Ce naiba faci aici? N-ar fi trebuit să fii... 

— Am venit să vă spun la revedere. Comandante. 

Jerusha îşi întrerupse activitatea, şi puse telecomanda 
calculatorului pe biroul improvizat din containere goale. 

— Ah... 

— KerlaTinde mi-a spus... c-aţi demisionat, că urmează să 
rămâneţi pe Tiamat? În vorbele lui răsună uluirea, parcă se 
aştepta ca ea să nege toate aceste lucruri. 

— E adevărat, încuviinţă femeia. Rămân aici. 

— De ce? Din cauza noului post? Am auzit şi despre asta. 
De mâine, vocea lui devenise categorică. Nimănui nu-i place 
ce faceţi, Comandante. 

„Îmi vin în minte unul sau doi care au fost încântați la 
culme”. 

— Numai în parte din cauza asta. 

Poliţista se încruntă, uitându-se la el fără să-l vadă, 
gândindu-se la colegii ei rumegând bârfe despre demisie 
precum nişte bătrâni în piaţa publică a oraşului. Îşi păstrase 
mânia doar pentru sine, hotărând că n-ar fi avut nici un rost 


să se plângă cuiva, totuşi nu exista nici o cale prin care să 
ascundă de ceilalţi faptul real al umilirii ei. De asemenea, 
refuzase să comenteze cu cineva despre hotărârea pe care 
o luase sau despre demisie, nu era însă sigură dacă se 
temuse că vor încerca s-o determine să se răzgândească, 
sau de teamă că n-o vor face. Încruntarea ei dispăru. 

— O, zei, BZ! Ai avut tu destule necazuri ca să-ţi mai aduc 
şi eu unul pe cap. 

— Doar pe jumătate din cele pe care le-aş fi avut. 
Comandante, dacă nu mi-aţi fi luat apărarea. Bărbia lui se 
ascuţi de emoție. Ştiu că dacă n-aţi fi fost dumneavoastră n- 
aş mai fi avut dreptul să port această uniformă. Ştiu cât de 
mult a însemnat ea dintotdeauna pentru dumneavoastră... 
mult mai mult decât a însemnat pentru mine, până acum, 
pentru că eu n-a trebuit niciodată să lupt pentru dreptul de 
a o purta. lar acum tocmai dumneavoastră renunţaţi. Îşi 
plecă ochii. Dacă aş putea, aş face cel mai al naibii lucru cu 
putinţă ca să v-ajut să vă fie schimbată noua însărcinare. 
Dar eu... Îşi examină mâinile. Eu nu mai sunt fiul tatălui 
meu. „Inspectorul Gundhalinu” este tot ce mi-a mai rămas. 
Vă sunt de zece ori recunoscător că mi-a mai rămas şi asta. 
O privi iarăşi. Pot totuşi să vă întreb: De ce aici? De ce 
Tiamat? Nu vă acuz c-aţi demisionat... dar la dracu, orice 
planetă din Hegemonie este mai bună decât asta, dacă vreţi 
să vă construiți o nouă viaţă. Măcar dacă nu vă place un alt 
loc, îl puteţi părăsi. 

Jerusha clătină din cap, cu un zâmbet hotărât, abia schiţat, 
pe chip. 

— Nu sunt o fire delăsătoare, BZ. N-aş fi procedat astfel 
dacă n-aş fi avut în gând să fac ceva mai bun. Şi cred că am 
găsit, aici acest lucru, deşi e greu de crezut aşa cum pare la 
prima vedere. 

Se uită în sus, departe, spre şirul de ferestre înalte care 
dădeau către câmp, erau ale sălii pustii unde, nevăzut, 
Ngenet Miroe asista la plecarea Hegemoniei, aşteptând 


momentul când Jerusha avea să devină în sfârşit, complet şi 
irevocabil, o părticică a Tiamatului. 

Gundhalinu îi urmări privirea, evident încurcat. 

— Aţi urât întotdeauna lumea asta, chiar mai mult decât 
mine. În numele a o mie de zei, ce-aţi putea găsi...? 

— De-acum am să mă rog la unul singur, clătină ea din 
cap. Şi, de asemenea, presupun că voi lucra pentru Ea. 

Gundhalinu o privi inexpresiv. Înțelegerea îi apăru mai 
târziu în ochi: 

— Vreţi să spuneţi... Regina Verii? Adică Moon... 
dumneavoastră şi Moon? 

— Exact, aprobă femeia. De unde-ai aflat că ea a câştigat? 

— A venit la mine, la spital... ea mi-a spus. Vocea lui sună 
fără nici o intonaţie. Am văzut masca Reginei Verii. Era ca 
un vis. Mâinile i se mişcară prin aer, atingând ceva din 
amintire, închise ochii. Îl are pe Sparks alături de ea. 

— BZ, tu ai să te faci bine? 

— Şi ea m-a întrebat asta. Deschise ochii. Un om fără 
armură este un om lipsit de apărare, Comandante. Zâmbi 
slab, curajos. Dar poate că ele un om mai liber pentru asta. 
Lumea aceasta... lumea aceasta m-ar fi zdrobit. Moon însă 
mi-a arătat că până şi eu mă pot supune. Au mai rămas 
pentru mine, pentru univers, mai multe decât am bănuit. 
Există loc pentru toate visele pe care le-am avut vreodată, 
şi pentru toate coşmarurile... eroi în mocirlă şi în oglindă, 
sfinţi în îngheţatul teren necultivat, proşti şi mincinoşi pe 
tronul înţelepciunii, ca şi mâini întinzându-se flămânde în 
care nu se va pune niciodată nimic... Orice devine posibil, 
după ce-ai avut destul curaj să recunoşti că nimic nu-i sigur. 

Surâsul i se contractă pe chip, conştient de sine. Jerusha 
asculta cu o neîncredere tăcută. 

— Pe vremuri, viaţă m-i se părea asemenea unui cristal 
şlefuit, Comandante, tăios, limpede şi perfect. Visele îmi 
stăteau în buzunare acolo unde le era locul. Dar acum... 
Ridică din umeri. Muchiile acelea dure şi netede sparg 
lumina în curcubee şi totul, devine blând şi înceţoşat. Nu 


ştiu dac-am să mai văd vreodată clar. O notă de amărăciune 
i se strecură în voce. 

„Însă pentru asta vei fi un Albastru mai bun”. Jerusha îl 
văzu cum cercetează cu privirile întinderea vastă a 
câmpului adâncit, apoi se fixează asupra celei mai apropiate 
ieşiri, de parcă se aştepta cumva ca noua lui viziune să-i 
arate, ca într-o străfulgerare, o ultimă imagine a lui Moon. 

— Nu, BZ. Ea nu-i aici. Îi este interzis accesul pe astroport. 

Privirea lui insistentă deveni brusc tăioasă şi limpede. 

— Da, doamnă. Cunosc legea. 

Vorbele lui îi spuseră Jerushei că el înţelesese acum că nici 
legile naturii nu erau perfecte, că legile sociale erau la fel 
de imperfecte ca şi oamenii care le făcuseră, că până şi el 
putea să-şi dea seama ce anume, era Moon şi ce intenţiona 
Jerusha s-o ajute să facă... şi BZ. îşi feri privirile. 

— Poate că-i cel mai bine aşa, adăugă deşi nici măcar el nu 
credea ce spune. 

Vai face tot ce-mi stă în putinţă ca să am grijă de ea în 
numele tău, BZ. 

El râse sfios, ecoul unei dezmierdări. 

— Ştiu, Comandante. Dar oare ce forţă din galaxie este 
mai puternică decât ea? 

— Indiferenţa. (Jerusha se descoperi mirată de răspunsul 
dat). Indiferenţa, Gundhalinu, este cea mai puternică forţă 
din univers. 'Tot ce atinge, devine fără înţeles. Dragostea şi 
ura n-au nici o şansă împotriva ei. Lasă frâu liber 
neglijenţei, decăderii şi nedreptăţii monstruoase. Ea nu 
acţionează, ci permite. De aceea are atât de multă putere. 

Bărbatul dădu încetişor din cap, aprobându-i spusele. 

— Poate tocmai de asta oamenii vor să aibă încredere în 
Moon. Fiindcă pentru ea totul contează, inclusiv ei, iar când 
Moon îi atinge, îşi dau seama că sunt importanţi pentru ei 
înşişi. Îşi ridică mâinile şi privi cicatricile de la încheieturi. 
Ea mi le-a făcut invizibile... 

— Ai putea rămâne aici, BZ. 

Gundhalinu clătină din cap, lăsându-şi mâinile în jos. 


— A fost o vreme... dar acum nu mai pot. Nu doar viaţa 
mea s-a schimbat. Nu mai aparţin acestui loc. Nu, oftă el, 
există două lumi, cu excepţia Mileniului, pe care nici nu mă 
mai aştept să le revăd. Asta, şi planeta mea natală. 

— Kharemough? 

Nesigur pe picioare, el se aşeză pe o stivă de lăzi. 
Concetăţenii mei îmi vor vedea întodeauna cicatricile, chiar 
şi atunci când ele vor dispărea. Dar la naiba, mai rămân 
încă şase planete pe care le pot alege. Şi cine ştie ce-am să 
găsesc acolo unde am să mă duc? Privirea lui se întoarse 
către ieşirea pustie, căutând ceva pe care n-avea să-l mai 
găsească niciodată. 

— O carieră deosebită. Jerusha atinse uşor comutatorul de 
pe guler când pager-ul ei reîncepu să bâzâie. 

Gundhalinu şedea pe lăzi privind liniştit şi ultima 
încărcătură era urcată la bordul navei auzind ultimul raport 
primit de polițistă şi confirmarea retransmisă către 
interiorul navei conturate undeva în apropiere. Rămaseră 
unul lângă celălalt cât timp ultimii dintre oamenii ei rămaşi 
pe planetă o salutară şi îi adresară sfioşi urări de bine, 
îndreptându-se apoi către liftul de marfă. 

— Nu veniţi şi dumneavoastră la bord să daţi ultimul 
raport? întrebă BZ. 

Jerusha clătină din cap, simţindu-şi pe neaşteptate inima 
strânsă de o mână necruțătoare: clipa despărțirii. 

— Nu. Nu pot înfrunta acest moment. Dacă pun piciorul 
acum pe navă, nu cred c-aş fi capabilă s-o părăsesc iarăşi, 
indiferent cât de sigură aş fi că rămânerea aici este o 
decizie corectă. Îi întinse telecomanda calculatorului. Poţi 
să le spui că pentru mine totul e limpede. Inspectore 
Gundhalinu. Şi ia astea. Îşi desfăcu insemnele de 
Comandant de pe guler şi i le înmână. Să nu le pierzi. Într-o 
zi, vei avea nevoie de ele. 

— Vă mulţumesc, Comandante. Pistruii bărbatului se 
colorară într-un roşu aprins, făcând-o să zâmbească. Cu 
mâna lui bună înhăţă bucăţile de metal ca pe-o comoară 


rară. Sper că le voi purta cu tot atâta cinste cât şi 
dumneavoastră. Îşi ţinu în sus braţul răsucit într-un 
instinctiv gest Khlaremoughi, în semn de bun rămas, femeia 
i-l strânse. 

— La revedere, BZ. Oriunde te vei duce, fie ca zeii să-ţi 
zâmbească. 

— Şi dumneavoastră, Comandante. Fie ca nenumăratele 
generaţii de Strănepoţi să vă venereze amintirea. 

Ea aruncă o privire în depărtare către ferestrele 
întunecate ale sălii unde aştepta Ngenet şi zâmbi tainic. Se 
întrebă oare ce i-ar putea spune nenumăratele generaţii de 
stră-strănepoţi ai ei descendenților lui Gundhalinu în ziua 
reîntoarcerii extraplanetarilor. 

Străduindu-se, Gundhalinu îşi ridică trupul suferind şi 
dădu un salut perfect. Jerusha îi răspunse - ultimul salut din 
cariera sa, salutul de adio adresat unei vieţi şi unei galaxii. 

— Nu uitaţi să stigeţi luminile. 

El porni care locul unde-l aştepta celălalt poliţist, care se 
afla deja în lift. Femeia se întoarse cu spatele la vederea lor, 
a deschizăturii liftului ca o gură căscată, chemând-o, 
chemând-o nebuneşte... Începu să meargă cât de repede 
putu, fără să alerge însă, către cea mai apropiată ieşire din 
terenul de asolizare. 

Când intră în sala pustie, îl găsi pe Ngenet pândind 
intrarea în aşteptarea sosirii ei. 1 se alătură în faţa zidului 
de sticlă ecranată, uitându-se în jos, la masa inertă a navei 
singuratice rămasă ultima în groapa imensă, roşiatică, la fel 
cum şi ei rămăseseră singuri acolo. Miroe vorbi liniştit, 
felicitând-o pentru competenţa de care dăduse dovadă, 
punându-i întrebări inofensive; vocea lui era calmă, de 
parcă el trecea printr-un eveniment religios. Jerusha îi 
răspunse distrată, abia auzind ceea ce spunea fiecare 
dintre ei. 

Nava rămase mult timp în locul de acostare, femeii i se 
păru şi mai lung din cauza aşteptării încordate a celor ce. 
urmau să se întâmple, îl lăsă pe Miroe să asculte sunetele 


ce răzbăteau din căştile ei, încărcarea ultimelor macarale şi 
utilaje, vocile ofiţerilor care făceau cele din urmă verificări 
şi însemnări. 

— Vă este totul clar, Cetăţeană PalaThion? 

Jerusha tresări când vocea căpitanului i se adresă direct. 

— Da. Da, totul mi-e clar. „Cetăţeană”. Simţi deodată o 
dezamăgire iraţională. Totu-i în regulă, Căpitane. 

— Sunteţi sigură că doriţi să rămâneţi aici? 

Miroe îşi ridică privirea, aşteptând. 

Ea răsuflă adânc, încuviinţă din cap... şi rosti parcă după o 
lungă gândire: 

— Da, sunt sigură, Căpitane. Oricum, mulţumesc că m-aţi 
întrebat. 

Viaţa şi zgomotul se mai auziră pentru câteva clipe de la 
celălalt capăt al golului dintre ei, apoi dispozitivul de 
comunicare amuţi. Jerusha rămase mult timp foarte 
liniştită, ca şi cum auzise sunetul propriei sale morţi, înainte 
să-şi scoată de pe cap delicata reţea a căştilor. 

Undeva dedesubt, văzu luminile holografice ale succesiunii 
de aprindere a motoarelor jucând pe carcasa navei, apoi 
pălind precum un avertisment mut. Privi fix într-acolo, până 
începură s-o doară ochii, aşteptând să vadă mişcarea. 

— Priveşte! Se ridică. 

Atunci o văzu şi ea, văzu tremurând întreaga structură a 
navei - în timp ce grilele de respingere ale astroportului 
fură activate şi nava începu să se înalțe - precum şi slaba 
distorsiune a aerului din jurul ei. Pluti tot mai sus către 
fanta din domul protector, care se deschidea ca o floare 
înspre câmpul roşiatic al nopţii năpădite de stele. Trecu 
prin fantă, ieşind în lumea întunecată din exterior, sus, 
undeva departe, avea să se alăture unui convoi format din 
câteva zeci de nave ale unei flote de câteva sute. De acolo, 
motoarele cu propulsie bazată pe fuziune urmau să le ducă 
până la Poarta Neagră şi să le treacă prin ea, niciodată în 
decursul vieţii Jerushei, ele n-aveau să se mai întoarcă pe 
această planetă. 


Domul se închise deasupra capetelor lor, întunecând 
lumina stelelor. 

Jerusha privi în jos, peste reţeaua strălucitoare a câmpului 
de asolizare, apoi se uită la ea însăşi, stând singură în sala 
întunecoasă şi pustie, precum o mobilă netrebuin-cioasă. „O 
zeii mei...”. Îşi acoperi faţa cu o mână, legănându-se de pe- 
un picior pe celălalt. 

— Jerusha. Miroe o calmă şovăind. Îţi promit, n-ai să 
regreţi c-ai rămas aici. 

Ea dădu aprobator din cap, strângând din buze. 

— Mă simt bine. Sau o să mă simt, când o să-mi recapăt 
răsuflarea. Îşi cobori mâna, urmărind fermoarul jachetei. 
Ca orice alt nou născut, adăugă zâmbindu-i nesigură lui 
Miroe, el îi susţinu zâmbetul, surâzând la rândul lui, până 
ce văzu că acesta nu-i mai dispare de pe faţă. 

Tu aparţii acestui loc, Tiamatului, Am ştiut asta de când 
ne-am întâlnit prima oară. Dar a trebuit să aştept, până 
când ai aflat şi tu... Am crezut că n-aj să înţelegi niciodată. 
Brusc deveni stânjenit. 

— De ce n-ai spus ceva, orice, ca să m-ajuţi să pricep. 
Vocea femeii era tăioasă, străbătută parcă de un fel de 
exasperare. 

— Am încercat! O, zei, cât am încercat! El clătină din cap. 
Îmi era însă teamă să nu te-aud spunându-mi „nu”. 

— lar mie mi-era teamă că aş putea spune „da”. Se uită iar 
pe fereastră, afară. Dar aparţineam şi acestui astroport. Ca 
şi tine dealtfel... Oftă, privind în spate. Acum niciunul dintre 
noi nu mai aparţine acestui loc, Miroe. Mai bine-am ieşi de- 
aici, înainte ca să fie astupat precum un mormânt. 

Bărbatul zâmbi, liniştindu-se: 

— Ăsta-i un pas făcut în direcţia corectă. Vom parcurge 
restul drumului aşa cum se va ivi, pas cu pas. Deveni iarăşi 
solemn şi completă: Oricând vei fi pregătită. 

— Sunt tot atât de pregătită cum am să fiu întotdeauna, 
Miroe. Pentru orice va urma. Simţi cum îi revin curiozitatea 
şi curajul. O să fie interesant. Când bărbatul o atinse, se 


îmbujoră. Ştii Miroe, râse ea pe neaşteptate, printre cei din 
neamul meu urarea: „Fie să trăieşti vremuri interesante” 
nu este chiar o binecuvântare. 

El zâmbi, apoi începu să râdă şi porniră împreună prin 
sălile abandonate - se întorceau în Carbuncle, se duceau 
acasă. 


SFÂRŞIT