Constantin Chirita — Ciresarii V1 — Cavalerii Florii De Cires

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Cireșarii 


Vol. 1 - Cavalerii florii de cireş 


CAPITOLUL 1. 

De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul 
şcolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte 
cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme 
indicau fără greşeală ora exactă. Rareori, iarna, în timpul 
viscolelor, zăpada cotropitoare oprea mersul lor pe 
cadranul dinspre soare răsare, iar primăvara, hulubii sau 
ciorile sau alte zburătoare, în zbenguiala lor, grăbeau 
mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dată, moş Timofte 
Păstrăvanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria 
aceasta încă de pe vremea instalării marelui ornic, şi care, 
aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va 
încheia doar o dată cu oprirea definitivă a ceasului, se urca 
în turn, scutura scripeţii uriaşi şi începea să învârtească o 
manivelă cât oiştea carului. După ce asculta câteva clipe tic- 
tacul tunător şi clătina din cap a încuviinţare, moş Timofte 
scotea de la brâu o cutie rotundă de metal, cândva 
strălucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe 
genunchi şi o pocnea cu pumnul în creştet. Ca la comandă, 
cutia lepăda un capac pentru a dezveli un cadran de ceas 
cu aceleaşi disciplinate cifre romane care împodobeau 
feţele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atenţie ora 
exactă şi potrivea întocmai acele „Gângălăului”, pentru că 
aşa numea dânsul ceasul din turn. O dată treaba terminată, 
închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn capacul 
„Ţângălăului”, pentru că aşa numea dânsul ceasul de la 
brâu. E de prisos să amintim că lanţul care purta dihania 
aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulău 


ciobănesc. Apoi, în mers agale, bătrânul cobora scările, 
ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora 
exactă de pe ceasul din turn şi, dacă era în timpul lecţiilor, 
făcea iute o socoteală, tot cu voce tare, cam cât mai rămâne 
până la recreaţie. Şi chiar dacă mai rămâneau patruzeci de 
minute până când trebuia să sune clopoţelul, moş Timofte 
nu mai cerceta nici Gângălăul, nici Ţângălăul. Putea să fie 
împovărat de treburi, putea să fie asaltat de griji, la 
secunda exactă, clopoţelul suna, în mâna lui, sfârşitul orei. 
N-am spune însă adevărul întreg, aşa cum ne-am propus, 
dacă n-am adăuga că erau totuşi câteva zile pe an în care 
moş Llimofte nu mai respecta ora exactă. (O să ne ierte 
bătrânul această indiscreţie, mai ales că ea rotunjeşte 
adevărul; şi până acum n-am întâlnit un al doilea om care să 
fie în relaţii atât de cinstite şi de fidele cu adevărul ca moş 
Timofte.) Prin urmare, erau câteva zile pe an în care 
paznicul şcolii se afla în conflict cu ora exactă. Erau zilele 
de dinaintea vacanței, ultimele zile de şcoală. În acele zile, 
de câte ori dădea semnalul de recreaţie, moş Timofte 
greşea cu regularitate. Suna clopoţelul cu câteva minute 
înainte de ora obişnuită. Vreo cinci-şase directori foarte 
meticuloşi i-au făcut, la vremea lor, observaţii pentru 
această neregulă ciudată, dar moş Timofte s-a mulţumit să 
ridice din umeri şi să spună, cu o voce foarte calmă şi 
nepăsătoare, că în acele zile Gângălăul şi Ţângălăul nu se 
înţeleg şi pace: „Gângălăul se grăbeşte şi Ţângălăul e 
cuprins de lenevie, mă străduiesc şi eu să-i împac după 
priceperea mea sărmană. Dacă găsiţi dumneavoastră alt 
chip de a-i împăca...” Aici, moş Timofte îşi isprăvea vorba. 
Directorii îl priveau nedumeriţi, încercau să-şi închipuie 
cam cine poate fi „Gângălăul” şi cine poate fi „[ângălăul”, 
şi, mergând din presupunere în presupunere, ajungeau la 
cu totul alte idei, uitându-l, până una-alta, pe moş Timofte şi 
meteahna lui. Aşa se făcea, că de câte ori era numit un nou 
director, în clădirea cea mare, cu etaj, de pe colina din 
nordul oraşului, se discutau două lucruri de seamă. În 


adunarea generală a şcolii se vorbea mai ales despre 
vechimea liceului care străbătuse viteaz un veac întreg şi 
înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în 
cancelarie, între profesori şi noul director, se vorbea despre 
obiceiul neschimbat al lui moş Timofte de a dărui elevilor, în 
ultimele zile de şcoală, câteva minute în plus în fiecare 
recreaţie. Profesorii îşi înclinau capul ca în faţa unui decret 
vechi şi inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îşi 
aminteau agitația şi nerăbdarea elevilor în acele zile... Şi îl 
lăsau pe moş Timofte în obiceiurile lui de demult. 
Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai 
cinstit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci 
de ani de când deretica prin şcoală nu lipsise şi nu 
întârziase niciodată de la slujba lui. De aceea pramatiile şi 
chiulangii nu-l aveau deloc la inimă. Pe cei care fugeau de la 
ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, 
ceea ce nu era deloc uşor pentru că atât curtea, cât mai 
ales grădina şcolii, nesfârşită, ca orice spaţiu al amintirilor 
din copilărie, şi plină de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi 
înfricoşătoare, de tufişuri, de tot felul de clădiri şi ziduri 
cărora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri cu 
duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii şi-i scotea de chică 
la lumină, îi zgâlţâia rău şi-i ocăra năprasnic cu vorbele. În 
acele momente puteai să afli de la dânsul toţi oamenii de 
seamă pe care îi dăduse şcoala de-a lungul generaţiilor, 
dascăli, profesori, scriitori, artişti, savanţi, „oameni care au 
înţeles că şcoala este un cuib în care înveţi să te înalţi în 
văzduh, nu o mocirlă în care învaţă să se târască jigănii 
urâcioase”. Şi amintea numele de tristă celebritate ale unor 
borfaşi „care au început tot aşa ca voi, înşelând şcoala, ca 
apoi să-şi înşele părinţii, prietenii şi ţara”. Burzuluit, moş 
Timofte îşi freca apoi barba ascuţită, scuipa chiştocul de 
multă vreme stins şi-l apăsa furios cu călcâiul bocancului. 
Vocea parcă-i îngheţa. Orele care urmau erau ore grele, de 
parcă s-ar fi abătut nu ştiu ce aspre necazuri asupra lui. 
Nu-şi mai găsea locul, umbla fără rost şi bombănea fără 


încetare, şi nici chiar protejaţi lui nu puteau să-l îmbuneze. 
Numai dacă vreunul dintre chiulangiii scoşi la lumină venea 
la el să-şi ceară iertare, fără cea mai mică urmă de 
prefăcătorie, numai atunci se schimba moş Timofte. „Apoi 
de... Bodogănea bătrânul, nu-i rău... Dar numai vorbele nu 
ajung... „cam atât spunea el, şi încă încruntat îşi găsea 
imediat ceva important de făcut. Inima însă îi bătea cu 
putere şi nu rareori încruntătura privirilor lui ascundea 
lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui moş Timofte 
nu puţine întâmplări asemănătoare, care avuseseră un rol 
binefăcător în viaţa unor oameni cu care se mândrea 
şcoala. 

Mare lucru era însă când ţinea moş Timofte la cineva. 
Erau elevi, protejaţii lui, cărora le-ar fi deschis la orice oră 
din zi şi din noapte sălile de clasă, de laborator, sala de 
gimnastică, chiar dacă ar fi trebuit să trudească apoi ore 
întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. Câteodată 
intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în 
conflictele tăcute dintre profesori şi elevi, mai ales atunci 
când anumiţi elevi timizi, speriaţi cădeau în dizgraţia unui 
profesor. Grozav se pricepea bătrânul să culeagă asemenea 
„cazuri” şi ştia ca nimeni altul să deschidă inima puştilor 
înfricoşaţi, şi la fel de bine ştia să se facă ascultat de 
profesorii în pricină, îndreptând astfel, cu iscusinţa lui 
cinstită, situaţii care ar fi durat până la sfârşitul şcolii. Mai 
circula printre elevi vorba că, în anumite cazuri, cererile de 
reexaminare la vreun obiect erau mai sigur aprobate dacă 
se adresau verbal lui moş Timofte decât în scris direcţiunii. 

Dar, pentru a te bucura de prețuirea şi ajutorul lui moş 
Timofte, trebuia să fii un elev de „prima mână”, ce mai! Un 
model între modele. Şi dacă moşul te trecea printre 
protejaţi lui şi se întâmpla să ai vreun conflict cu pedagogii, 
îţi anticipa viitorul în faţa lor cu o siguranţă nemaipomenită. 
Era de ajuns să dea două, trei exemple de oameni mari care 
fuseseră cândva în situaţii asemănătoare, cu acel belşug de 
amănunte al sincerităţii şi nădejdii, şi profesorii începeau să 


privească altfel lucrurile şi să-şi cam schimbe părerile. 
Pentru că bătrânul vorbea deschis, adevărat, privea drept 
în ochi şi se pare că nu greşise niciodată când luase 
apărarea cuiva. 

În anul în care începe povestirea noastră, moş Timofte îşi 
avea, ca întotdeauna, protejaţi şi nesuferiţi. De bună seamă 
că numai întâmplarea hotărâse ca principalii săi favoriţi să 
fie nişte elevi dintr-a opta, care locuiau cu toţii în cartierul 
Cireşului şi pe care se obişnuise să-i numească „Cireşarii”. 
Şi tot întâmplarea făcuse ca printre „urâcioşi”, poate chiar 
în fruntea lor, să se afle doi şmecheri, tot dintr-a opta, pe 
care îi prinsese într-o dimineaţă ascunşi într-un şanţ 
acoperit de bălării, în timp ce colegii lor participau cu tot 
sufletul la ora de geologie. N-am putea spune însă adevărul 
întreg dacă n-am destăinui, de la bun început, că elevul pe 
care moş Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre 
favoriţii lui, era un prichindel dintr-a cincea, un şmecher 
fără seamăn în toată şcoala, poate chiar în istoria şcolii, dar 
căruia bătrânul nu-i arătase niciodată pe faţă dragostea. 
Mai degrabă îl muştruluia pentru năzbâtiile şi şotiile sale; 
niciodată nu-l alintase, nici măcar în glumă, cum făcea cu 
ceilalţi elevi la care ţinea. Dacă în cei cincizeci de ani de 
slujbă moş Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz asemănător, 
dacă nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo treizeci şi cinci de 
ani în urmă, să-i ticăie inima pentru un puşti nebunatic, 
care la fiecare pas făcea o năzdrăvănie, care în fiecare 
frază rostită strecura un ghimpe şi care acum era unul 
dintre oamenii de mare faimă ai ţării, e mai mult ca sigur că 
prichindelul cel şmecher, blond şi ciufulit, ar fi intrat în 
gloata nesuferiţilor. Dar cum moşneagul avea o memorie 
precisă a cazurilor şi un simţ al comparaţiei şi previziunii 
care nu dădea greş, s-a lăsat cu bună ştiinţă subjugat de 
apariţia veselă şi cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul 
favoriţilor. Adică i-a acordat în sinea lui un mare viitor. 

Tic n-avea însă de unde să ştie aceasta şi de câte ori trecea 
pe lângă moş Timofte, dacă nu-şi ducea mâna la nas pentru 


a flutura din degete, atunci trăgea după sine un dulău 
imaginar, prins de un lanţ gros, pe care-l întreba chiar în 
clipa când trecea prin faţa gheretei bătrânului paznic: 

— Cuţu, cuţu, Ţângulică, ia spune-mi din coadă cât e 
ceasul...?! Elevii cei mici râdeau de se prăpădeau, moş 
Timofte se încrunta şi ameninţa teribil cu degetul, dar Tic, 
nedumerit, făcea sforţări cumplite (hm!) pentru a afla cauza 
veseliei din jur. Într-atâta se obişnuise Tic cu această şotie 
nevinovată, încât înscenase o a doua ceremonie de botez, 
adăugând numele de Ţângulică lui Ţombi, cățelul lui 
credincios pe care voia să-l facă celebru. Se chinuia ca un 
drac să-l înveţe diviziunea timpului şi citirea orelor după 
mersul soarelui. Dar pentru ca noul nume să nu rămână o 
simplă adăugire, sortită unei uitări timpurii, şi pentru că se 
credea persecutat de moş Timofte, prichindelul a hotărât să 
folosească numele de Ţângulică atunci când cățelul trebuia 
certat, adică atunci când îl descoperea în roluri negative, şi 
numele de 'Ţombi când cățelul trebuia alintat sau când 
merita să fie încurajat, adică atunci când interpreta roluri 
pozitive. A făcut Tic multe repetiţii până să ajungă să spună 
automat fraze de genul acesta: 

— Jigodie scârboasă, mizerabile, Țângulică afurisit, unde 
mi-ai ascuns gheata? Marş în cuşcă, Ţângulică! Marş! 

— Bravo, Ţombi! Bravo! A doua oară să-i jupoi toată blana, 
numai coada să i-o laşi, ca să am de ce să-ltrag... 

În ciuda acestor aparenţe, Tic ţinea la moş Timofte, ba în 
adâncul sufletului îl iubea chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi 
imita vocea şi strănutul, îi flutura mereu din degete, dar 
cine altul îi strecura în gheretă, pe neobservate, într-o 
anumită zi a săptămânii, o portocală învelită frumos în 
hârtie roşie, mătăsoasă? Printr-o întâmplare foarte 
norocoasă, aflase puştiul că nimic nu-i place mai mult 
bătrânului paznic decât portocalele şi se făcea luntre şi 
punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata 
de sacrificiu. 


După cum se vede, nici bătrânul, nici puştiul nu aveau 
curajul să-şi dea pe faţă dragostea pe care în adâncul 
sufletului şi-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora 
cam pentru prima dată în viaţă. 

Moş Timofte scutură îndelung clopoţelul. Lia drept vorbind, 
ceea ce se ascundea sub această denumire era o talangă 
cât toate zilele, care n-ar fi făcut cine ştie ce notă 
discordantă în clopotniţa atât de cutreierată de elevi, lilieci 
şi cucuvele, a bisericii sfântul Dumitru, de peste drum de 
şcoală. Nu era un simplu obicei, ci o adevărată plăcere 
pentru moş Timofte întâlnirea repetată, regulată şi sonoră 
cu obiectul care dădea semnalul de recreaţie, şi n-ar fi 
folosit pentru nimic în lume soneriile de multă vreme 
instalate în şcoală. Ţârâitul lor impersonal, mecanic, 
uniform n-avea nici un farmec pentru bătrân. Mai degrabă 
ar fi perindat coridoarele liceului sunând la uşa fiecărei 
clase decât să apese butoanele acelea mărunte de lângă 
cancelarie, care nu puteau transmite niciodată emoţii sau 
cântece, cum făcea clopoţelul în mâna lui. Şi mai era şi un 
ceas electric instalat chiar deasupra butoanelor care l-ar fi 
enervat crunt pe bătrân dacă şi-ar fi însuşit acest stil 
modern de semnalizare a recreaţiilor. Ar fi avut impresia că 
se află sub controlul ceasului, el care de cincizeci de ani 
meşterea fără greş huiduma metalică din turn. De aceea, 
nici după ce agită a doua oară clopoţelul nu-şi aruncă 
privirile spre ceasul electric. Dacă ar fi făcut însă altcineva 
gestul acesta, ar fi descoperit cu uimire că mai erau 
aproape cinci minute până la pauză. Şi fiindcă era primul 
semnal de recreaţie mărită din acel an, însemna, în graiul 
original al lui moş Timofte, că până la vacanţa mare mai 
rămăseseră câteva zile. „Da!” îşi spuse bătrânul şi scutură 
pentru a treia şi ultima oară talanga, împrăştiind un sunet 
curios, parcă străbătut de note duioase. După ce aşeză 
clopoţelul la locul lui, cobori pe scara largă de piatră care 
lega clădirea de curtea mare a şcolii. Ajuns pe ultima 
treaptă, se postă ca o santinelă lângă leul de bronz din 


dreapta şi aşteptă câteva clipe. Tresări la auzul uşii care se 
deschidea, îşi aţinti ochii într-acolo, urmări cu privirea 
mogâldeaţa care se prăvălea pe trepte, şi, cu un zâmbet de 
mulţumire, moşul făcu cale întoarsă, poposind undeva lângă 
cancelarie. Nu se înşelase nici de astă dată. Primul elev 
care ajunsese în curte, primul elev care atacase recreaţia 
era, bineînţeles, Tic. 

Da, da! Tic fu primul care, cu un chiot ascuţit, străpunse 
tăcerea întinsă a curţii şi anunţă cavalcada sonoră a pauzei. 
Câteva clipe mai târziu, curtea imensă, străjuită de plopi şi 
castani, cu şirurile lungi de bănci simple, fără spetează: 
sute de metri de bănci aşezate în soare - cu spaţii nesfârşite 
care puteau adăposti zece meciuri simultane de fotbal, cu 
alte bănci, mici, izolate, făcute din bârne groase prinse în 
cuie de lemn, răspândite ici-colo, la umbra deasă a 
castanilor: teritoriu ocupat numai de elevii mari, curtea 
imensă a şcolii se lăsă cucerită, în numai câteva clipe, de 
avalanşa ţipătoare şi colorată a elevilor. Se formară 
grupuri, se reluară jocurile întrerupte cu o zi înainte sau 
începură altele noi, pe clase, pe grupe, pe şiruri de bănci, 
un talmeş-balmeş asurzitor, dar atât de sigur şi de precis 
împărţit, în care fiecare elev îşi avea locul: curse de cai, 
lapte gros, cincizeci de metri plat, sărituri, oină, 
echilibristică, urmăriri, evadări, scâncete, râsete, ţipete, 
aplauze, strâmbături, lecţii repetate, taine, fotbal, laude, 
rugăminţi, sandvişuri, fotbal, ochiade, provocări şi iar 
fotbal. Dar erau şi teritorii ocupate de cei mari, care 
repetau pentru examene sau se plimbau preocupaţi, cu 
mâinile la spate, comentând sezonul sportiv sau ultimele 
filme şi manifestându-şi din când în când disprețul faţă de 
cei mici, care le asurzeau urechile cu zgomotele şi ţopăiala 
lor. Puştii scoteau însă pe furiş limba după ei, fără să le 
treacă prin cap că după câţiva ani vor face aceleaşi gesturi 
de uimire şi dispreţ; şi neînchipuindu-şi aceasta, şi pentru a 
le face în ciudă celor mari, îşi împrospătau mereu joaca şi 
zbenguiala cu alte torente de ţipete, pe care le dirijau ca pe 


nişte canonade spre teritoriile liniştite de la umbra 
castanilor. 

Undeva în curte, pe unul dintre terenurile de fotbal 
improvizate la repezeală şi delimitate de trupurile 
spectatorilor, se trăgea la o poartă. Îşi încercau pe rând 
norocul fotbaliştii din clasele de mijloc. Şuturi plasate, sau 
bombe fulgerătoare, luau direcţia porţii făcută ca 
întotdeauna din haine, şepci, pietre şi pulovere. Portarul, un 
elev dintr-a opta, nu lăsa nici o minge să treacă prin spaţiul 
apărat de el. Chiar când Tic, singurul dintre cei mici care 
nu era privit ca un intrus acolo, din motive ce se vor 
descoperi mai târziu, se repezi ca un bolid spre minge, 
prefăcându-se că va trage cu toată puterea în stânga, dar 
de fapt împingând-o plasat spre colţul din dreapta, la gaura 
de şoarece, portarul nu-şi pierdu cumpătul şi opri mingea, 
cum s-ar spune în termeni sportivi banali, chiar pe linia 
porţii. Înciudat, nefericitul concurent scoase o limbă uriaşă 
pe care i-o arătă în toată splendoarea ei portarului, şi, 
bineînţeles, dezamăgit de insucces, îşi coti paşii iuți în altă 
direcţie. După el se ţinea, parcă urmărind o lecţie vie, sau 
supunându-se unui obicei de mult statornicit, o droaie de 
puşti. 

— Bă, Tic, ce apără azi Sergiu! Pun pariu, să mor eu, că 
nu-l găureşti! 

Tic îl privi de sus, cu dispreţ nedeghizat, pe piciul 
îndrăzneţ, şi se hotări să-l pună imediat la punct: 

— Eu? Pe Sergiu...?! Ha! Ha!... le-aş lăsa gol, mă, auzi? 
Te-aş lăsa ca planşa de la anatomie, dacă mi-aş pune mintea 
cu tine. Şi pielea ţi-aş lua-o... Dacă n-aş fi elev, aş juca astăzi 
în naţională... 

— Daaaa! Las' că ştiu eu... Te lauzi. Află de la mine că azi 
nu-l găureşte nimeni pe Sergiu. Ţii pariul? 

— Ai tu noroc că mie nu-mi plac oamenii săraci, adică 
oamenii sărăciţi... Altfel aş paria imediat. 

Mâna lui Tic se îndrepta amenințătoare spre nasul 
bravului amator de pariuri, dar mişcarea se opri brusc în 


aer, derutându-l şi mai rău pe admiratorul lui Sergiu. 
Privirile lui Tic descoperiseră ceva în zona aparatelor de 
gimnastică, mai bine zis descoperiseră pe cineva acolo: un 
vlăjgan care se întrecea în acrobaţii. Temerarul solitar n- 
avea mai mult de şaisprezece ani, dar statura lui, şi mai ales 
braţele sale goale care se prefăceau în zeci de muşchi 
impresionanţi, ca nişte coarde de oţel, la fiecare mişcare 
dovedeau o forţă şi o elasticitate puţin obişnuite. Droaia lui 
Tic îşi urmă cu fidelitate şeful, copiindu-i întocmai mersul şi 
atitudinea. Mişcându-se lent, cu gâturile strâmbe şi privirile 
fixate într-o singură direcţie, prichindeii păreau că oficiază 
un ritual cu totul misterios şi necunoscut. Mai era şi 
cadenţa paşilor, şi mai ales tăcerea uluitoare a celei mai 
guralive şi mai nebunatice cete din şcoală. 

Tăcerea era deplină şi în zona aparatelor de gimnastică. 
Spectatorii, mari şi mici, urmăreau cu sufletul la gură ceea 
ce se petrecea deasupra capetelor lor. Vlăjganul se căţărase 
pe o frânghie fără noduri, şi fără ajutorul picioarelor, cum 
înregistră foarte prompt Tic, sus, pe bârna de care erau 
prinse aparatele, şi de acolo, printr-un salt uşor, o jumătate 
de salt mortal, în văzduh, cum notase Tic, se agăţase de un 
cablu gros de sârmă, care traversa, inutil, la cinci metri 
înălţime, toată curtea şcolii. Apoi, foarte liniştit şi zâmbind 
cuiva din văzduh, îşi găsi în câteva secunde o poziţie ideală 
de odihnă. 

— Îl vedeţi, mă! Se răsti Tic la prichindeii înfioraţi din jur. 
Asta-i Ursu, colegul soră-mii şi cel mai bun prieten al meu. 
Lucrăm amândoi la bară. Dacă ne-aţi vedea cum facem 
amândoi gigantica şi salturile mortale... Asta-i un fleac. 

— Ia nu te mai lăuda, mă piţigoiule, îl apostrofă pe 
neaşteptate un slăbănog lung şi deşirat, cu nasul ca o 
pătlăgică. Până la urmă te pomeneşti că ajungi şi acrobat la 
Circ. 

Insulta slăbănogului, rostită chiar în faţa prichindeilor, îl 
amuţi pe Tic şi-l lăsă o clipă cu gura căscată. Din fericire, 
slăbănogul porni imediat după alte victime pe care le 


culegea numai din cetele celor mici, aşa că nu-l auzi pe Tic 
cum îşi dăscălea însoțitorii: 

— Bă, dacă vă întreabă la naturale cum se cheamă 
pasărea aceea tâmpită care dă tot timpul din coadă, să 
spuneţi că se numeşte codobatură sau Pompilică... 

Ciufuliciul nu reuşi să-şi ducă până la capăt răzbunarea 
verbală, cumplită în intenţia ei, din simplul motiv că 
prietenul lui cel mai bun, acel vlăjgan căruia îi spunea Ursu, 
începu o nouă mişcare, acolo sus, deasupra capetelor lor. 
Se lansase într-o cursă rapidă, a cărei ciudăţenie nu consta 
numai din faptul că se făcea pe un cablu, cu ajutorul 
mâinilor, ci mai ales pentru că fiecare mişcare de înaintare 
se făcea prin întoarceri, şi la fiecare întoarcere trupul se 
sprijinea într-o singură mână, ceea ce, să recunoaştem, nu 
era chiar în puterea oricui. Când distanţa dintre cablu şi 
bârna aparatelor ajunse la vreo patru-cinci metri, vlăjganul 
făcu pe neaşteptate o semigigantică, adică o pendulare 
lungă, şi îşi dădu drumul în văzduh. Printre buzele deschise 
ale spectatorilor răzbătu un țipăt, un început de țipăt, 
pentru că fu retezat într-o clipită, atunci când braţele 
acrobatului se încolăciră sigure pe una din frânghiile de pe 
bârnă, transformându-i trupul într-o pendulă ordonată. 

— Ei, bă! Se repezi Tic la bravul amator de pariuri. Nu mai 
spui nimic? Acum să te văd!... Arată-mi tu altul, în afară de 
mine şi de Ursu, care să facă figura asta. Nici nu ştii cum se 
cheamă figura, mă găgăuţă. Zborul Liliacului, auzi, tu?! 

Piciul era însă atât de înspăimântat de ceea ce văzuse, că 
nu tălmăci pe de-a-ntregul spusele lui Tic. Şi cum spaima 
are de multe ori o mare putere de convingere, piciul crezu 
cel puţin jumătate din lauda colegului său. 

— Uite, dacă vrei, continuă Tic, într-o clipă sunt lângă 
Ursu. Ce, crezi că mi-e frică? 

Nu într-o clipă, dar în câteva clipe, Tic fu într-adevăr lângă 
Ursu. Nu pentru ca să repete figura acestuia, ci pentru că 
un băiat brunet şi rotofei se apucase să zgâlţâie frânghia de 
care se agăţase Ursu şi-i făcuse semn să coboare. Vlăjganul 


alunecă spre pământ cu atâta iuţeală, că aproape toţi 
spectatorii îşi imaginară un accident. Unul singur se lăsă 
condus de inspiraţie subită şi se strecură ca o nevăstuică 
lângă Ursu. Nu putea fi altcineva decât Tic. Inspirația lui se 
dovedi norocoasă. Ciufuliciul blond şi cârn mai avu timp să 
audă o parte din cuvintele pe care Dan, băiatul cel oacheş şi 
rotofei, i le şopti tainic acrobatului victorios. 

— Ne cheamă Victor. Sub castanul de lângă cişmea. Tu du- 
te repede şi anunţă fetele. 

Îndemnul lui Dan îl transformă pe Ursu într-un fulger, iar 
pe Tic într-un fel de fulgeraş, dacă se poate spune aşa. Pe 
potecile deschise la iuţeală, printre spectatorii zăpăciţi de 
goana de bolid a vlăjganului, se strecura triumfător şi Tic. 
Iar când trecură amândoi ca nişte rachete prin mijlocul 
terenului de fotbal apărat de fenomenalul Sergiu, se 
întâmplă că mingea, scăpată de cine ştie cine, venea chiar 
în întâmpinarea lui Tic. Prichindelul, în zodia celor mai bune 
inspiraţii, expedie, în plină goană, un şut năprasnic spre 
poartă, pe care Sergiu nici nu-l văzu. Doar îl auzi 
şuierându-i pe lângă ureche. Şi dintr-odată, dându-şi seama 
de marea lui faptă, Tic se opri într-un urlet de bucurie, 
uitând cu totul de Ursu. Aruncă mai întâi o privire 
dispreţuitoare spre Sergiu, apoi trecu în revistă întreaga 
asistenţă, absolut uluită de întâmplare, în căutarea bravului 
amator de pariuri. Tic era hotărât, dacă nu să-l dezbrace de 
tot pe îndrăzneţul prichindel, măcar ciorapii să i-i scoată 
din picioare. Ceea ce în limbajul său original însemna să-l 
descalţe şi de pantofi, pentru că nu văd cine ar izbuti să-i 
scoată cuiva ciorapii fără să-i atingă şi încălţămintea. 

— Doamne, ce gol mare am băgat! Se pomeni Tic 
lăudându-se. Le-am cam rupt gura la toţi. Ia zi-i, mă planşă 
de anatomie! Tot mai crezi că mă laud? Uită-te la Sergiu. 

Înciudat şi parcă ameţit de o lovitură primită în ceafă, 
Sergiu părăsea poarta. Aşa îşi închipuia Tic, dar era numai 
jumătate din adevăr. Cealaltă jumătate consta în chemarea 


misterioasă pe care i-o adresase băietanul acela lung şi 
deşirat căruia Tic îi scornise o nouă poreclă: codobatură. 

— lar se-adună cireşarii. Ce facem, Sergiule? 

Cel întrebat rămase doar o clipă în cumpănă. Îi răspunse 
imediat lui Pompilică: 

— Eu mă învârtesc pe aici, iar tu... Unde se-adună? 

— La locul lor, sub castan, lângă cişmea. 

— Pormidabil!... Cum, tot n-ai înţeles? Ei sub castan... lar 
tu în castan, blegule. Arde-o! 

Ursu îşi opri goana brusc, printr-o frânare atât de 
hotărâtă, că era cât pe-aci să se dea de-a berbeleacul. În 
faţa lui, pe o bancă retrasă la umbra castanilor, îl priveau cu 
ochi mari, uimiţi, două fete. Una brunetă, aproape palidă, 
cu cozi lungi atârnându-i pe piept, cu ochi visători şi mişcări 
lente, desprinse parcă din vis; cealaltă blondă, cu părul 
scurt, tuns băieţeşte, cu ochi iscoditori, cu mişcări scurte, 
sigure, care se vor foarte convingătoare, cu ceva aspru în 
voce şi-n atitudine, spre deosebire de duioşia pe care o 
emana prietena ei. Fiecare părea contrastul celeilalte, 
aceasta la prima vedere. 

Fata blondă, care răspundea la numele de Lucia, îl cercetă 
sever pe mesagerul tăcut: 

— Parcă te-ar fi revărsat un ciclon din mările Japoniei. Ce 
s-a întâmplat? 

Ursu îi evită privirea. Puţintel stingherit, bolborosi câteva 
cuvinte: 

— Dan mi-a spus că Victor are, în sfârşit, harta... 

Amândouă fetele tresăriră în acelaşi timp. Maria, fata 
negricioasă, cu cozi lungi şi lucioase, sări sprintenă de pe 
bancă, dar reverenţa care-i continua mişcarea şi care n- 
avea nici o destinaţie părea lentă, obosită: 

— Harta! Şi cuvântul o trezi din visul de o clipă. Lucia! Îţi 
dai seama? 

Lucia îşi schimbă dintr-o dată atitudinea. Deveni rigidă, 
pedantă, ca o profesoară nesigură: 


— Ascultaţi-mă o clipă şi nu vă pierdeţi cumpătul. Eu mă 
voi ocupa de terțiar. Singură şi foarte repede îl voi pune la 
punct. Cuaternarul... Dacă n-aveţi nimic împotrivă... ar 
putea să fie copiat de Dan. 

Nedumerită, Maria încercă un protest: 

— Lucia! Nu înţelegi că... 

— Ba înţeleg foarte limpede. Eu cred că tu nu înţelegi. Îţi 
pierzi prea repede firea. Uite, ca să scap de orice teamă, îţi 
făgăduiesc c-o să-l ajut eu pe Ursu, dacă va mai fi nevoie, 
bineînţeles. Harta cuaternarului e destul de bine reprodusă 
în manual. Sergiule! N-ai manualul la tine? 

Rostind ultimele cuvinte, Lucia îşi întoarse, cu o mişcare 
firească, aproape leneşă, capul într-o anumită direcţie. 
Acolo, pe un colţ de bancă, ascuns privirilor de trunchiul 
unui plop nesfârşit, Sergiu citea de zor dintr-o carte, sau, 
aşa cum pricepură imediat cei trei cireşari, se prefăcea că e 
cufundat în lectură. Furios că fusese prea repede 
descoperit, spionul nenorocos se răsti la ei. 

— N-am nici un manual şi, chiar dacă aş avea, nu vi l-aş da, 
tocilarilor. Asta-i! 

Când silueta lui Sergiu dispăru într-un grup de elevi, Lucia 
începu să-şi dojenească prietenii: 

— Ne-am înţeles de atâtea ori să fim mai atenţi când 
discutăm despre expediţie. Nu v-aţi dat seama că Sergiu şi 
ceilalţi din grupul lui ne urmăresc pas cu pas? Dacă nu 
suntem în stare să ne ferim de nătângii ăştia, atunci mai 
bine să dăm planul pe faţă într-o adunare a clasei. 

Ursu şi Maria îşi plecară privirile ca doi vinovaţi. Mai mult 
pentru sine, Maria întrebă în şoaptă: 

— Oare a auzit ceva? Eu nu cred... 

Nemulțumirea n-o părăsise încă pe Lucia. Ea avea un 
principiu cu care se străduia să-i obişnuiască şi pe ceilalţi: a 
păstra secretul unui lucru nu înseamnă a învălui acel lucru 
în mister. Procedând astfel nu faci altceva decât să atragi 
atenţia către ceva care are şanse să rămână neobservat. 
Cel mai bun sistem de a păstra o taină, susţinea Lucia, e 


acela de a nu da nici o importanţă obiectivului care 
constituie taina, de a-l trata asemeni tuturor lucrurilor 
banale şi cotidiene. De câte ori discutau această problemă, 
şi ocaziile de a o discuta nu erau foarte rare, ea amintea, 
fără să obosească sau să se plictisească, o povestire a lui 
Poe, care o impresionase atât de mult încât îi sugerase 
principiul. Era vorba în acea povestire de dispariţia unui 
document important, pe care poliţia îl căuta cu tenacitate 
cumplită, mai ales că ştia şi camera în care se afla ascuns 
documentul. Şi cu toate acestea, deşi cercetase cu lupa, cu 
acul şi sunetul fiecare centimetru pătrat al în-căperii- 
ascunziş, nimeni nu reuşea să descopere documentul. 
Pentru că se afla, în văzul tuturor, într-un plic, aruncat 
parcă la întâmplare, în cutia cu corespondenţă. Lucia 
dezvoltase ideea, susţinând că documentul ar fi fost la fel de 
bine păzit, poate chiar mai bine, dacă ar fi fost aruncat în 
coşul de hârtii. lată de unde şi cum apăruse principiul, 
supranumit între cireşari „secretul Luciei”, care, rezumat în 
câteva cuvinte, suna cam astfel: un secret are cele mai mari 
şanse să rămână secret dacă nu e considerat secret. 

lată de ce Lucia crezu că e cazul să mai adauge câteva 
cuvinte prietenilor ei: 

— E de-ajuns să rosteşti câteva vorbe în şoaptă, şi imediat 
cei din jur ciulesc urechile. Să discutăm planul nostru 
închipuindu-ne că am vorbi despre examene. 

La îndemnul Luciei, Ursu luă o înfăţişare atât de voit 
nepăsătoare, apoi căută un zâmbet atât de caraghios, încât 
amândouă fetele izbucniră în hohote de râs. 

— Ne întâlnim sub castanul nostru, spuse Ursu, hlizindu-se 
mai departe. Lângă cişmea. Dispoziţie de la Victor. 

Contrastul dintre schimonoseala feţii şi vorbele rostite de 
Ursu era absolut inimitabil. Petrecut pe o scenă, momentul 
ar fi provocat, prin râs, zeci de fracturi ale maxilarelor, ale 
sternului şi nenumărate încurcături de intestine. Ceea ce o 
făcu pe Lucia să anunţe sentenţios: 

— Teodoru Teodor - Ursu! Nota doi! 


Teodoru Teodor, vlăjganul poreclit pe bună dreptate Ursu, 
din cauza forţei sale care-i depăşea cu mult vârsta, privi 
buimac spre cele două fete care porniseră, într-o 
conversaţie evident banală, spre locul de întâlnire a 
cireşarilor. În neputinţă de a afla pricina neaşteptatei lor 
transformări, nu găsi ceva mai bun de făcut decât să le 
urmeze, cu mâinile în buzunare şi cu privirile aţintite 
undeva pe cer, ceea ce îndemnă, într-o clipită, zeci de elevi 
să caute şi ei taina nevăzută de pe bolta albastră. 

— Unde-i, mă? 

— Am pierdut-o... 

— Ce-ai pierdut? 

— Nu ştiu... 

— Uite-l! Acolo, deasupra plopului. lar s-a dus... 

Zeci, sute de exclamaţii, de întrebări, sute de perechi de 
ochi iscodind cu înfocare şi tenacitate cupola albastră, 
imaculată, fără o dâră de nor. Doar întâmplarea atrase 
undeva un uliu pribeag pe care privirile îl descoperiră şi pe 
care vocile îl transformară în şoim, în vultur, în pajură. Ba 
se găsiră vreo câţiva care se jurau că văzuseră cum vulturul 
scăpase un berbec din gheare. Trezit de tăcere şi 
exclamaţii, Ursu, după ce trase cu urechea în jur, începu şi 
el să cerceteze bolta. 

Sub castanul de lângă cişmea, un castan uriaş, un castan 
rege, cum era supranumit, care ar fi putut adăposti, singur, 
în ramurile lui, o şcoală întreagă, se afla un singur băiat, 
acel Victor care, după spusele lui Dan, făcuse rost de o 
hartă. Deşi aplecat deasupra unei foi de bloc, i se putea 
ghici lesne statura, înaltă, bine legată, şi, desigur, foarte 
suplă. Avea faţa lunguiaţă, ochii negri, adânci, părul închis 
la culoare, era asemeni multor tineri de vârsta lui, la 
înfăţişare. La o cercetare mai atentă poate că i s-ar fi 
descoperit o notă de maturitate în trăsături, în gesturi, în 
atitudine. Dar nu asta îl deosebea pe Victor de ceilalţi. 
Tânărul aplecat asupra foii de bloc era un elev cu totul 
excepţional, şi, în primul rând, un matematician care uimea 


prin logica şi puterea sa de demonstraţie. E de prisos să 
spunem că era cunoscut în întreaga şcoală, şi că rareori 
profesorii îşi puseseră speranţe mai mari într-un alt elev. În 
ciuda precocităţii sale, Victor era încă foarte copilăros, 
pasionat după visuri, expediţii şi aventuri. 

Cufundat în cercetarea hărţii, tânărul nu observă o siluetă 
ascunsă după trunchiul castanului şi nici nu auzi, câteva 
secunde mai târziu, foşnetul slab al frunzelor care parcă 
sorbiseră între ele silueta elastică şi tăcută ca o fantomă. 
Numai câteva clipe să fi întârziat, şi intrusul, cocoţat acum 
în castan, ar fi fost descoperit de privirile iscoditoare ale lui 
Ursu, ale Luciei şi Mariei, care se apropiau, leneşi, de 
copac. Dar cum nimeni nu observase nimic, discuţia părea 
că începe sub semnul celei mai depline siguranţe. 

— Zău, Victor, chiar ai făcut rost de hartă? Întrebă Maria. 
Ar fi fantastic... 

— După cum vedeţi, răspunse Victor, descoperindu-le celor 
trei foaia mare de bloc. 

Privirile se repeziră lacome asupra hărţii. Numai Victor, 
calm, întrebă ca pentru el: 

— Ionel şi Dan de ce nu sunt aici? 

Tocmai în acea clipă îşi făcu apariţia, gâfâind, Dan. 

— Nu vrea să vină... Măgarul! L-am rugat, l-am ameninţat, 
am făcut-o pe clovnul... Nu vrea! Spune că trebuie să 
repete la geologie, măgarul... la să văd şi eu harta! 

Victor se uită la ceas. Până la semnalul clopoţelului mai 
rămăseseră vreo şapte minute. 

— Ce facem? Întrebă el. Maria... Nu vrei să încerci tu să-l 
aduci pe Ionel? 

Se vedea lesne că invitaţia lui Victor nu-i făcea nici o 
plăcere Mariei, dar, cum nu prea avea obiceiul să-şi 
contrazică prietenul, o acceptă, fără să uite însă să strâmbe 
de câteva ori din nas. Dacă ar fi îmboldit-o altcineva s-ar fi 
iscat un tărăboi, sau măcar o ceartă pentru care n-ar fi 
ajuns o recreaţie întreagă. Dar fiindcă o invitase Victor... Îşi 


învinse repede senzaţia de neplăcere şi porni chiar în goană 
spre clădirea şcolii. 

Ceilalţi îşi găsiră iarăşi de lucru cu harta. O ţineau pe 
genunchi şi o cercetau cu ochi de Argus. 

— Dungile astea albastre ce sunt? Întrebă Dan. 

— Tocmai tu să nu ştii, tu, marele campion rebusist?! Se 
miră Lucia. Ce-ar putea să fie? 

— Formidabil! Descoperi Dan într-o clipă de genialitate. 
Râuri subterane! Mamă dragă, peste tot numai râuri... Dar 
deodată se simţi cuprins de nelinişte: Mamă dragă, dar cum 
le trecem? 

— Asta e, răspunse Victor. Asta-i problema numărul unu! 
Cum trecem râurile? Despre adâncimea lor harta nu spune 
nimic, nu suflă nici un cuvânt; să zicem că ar fi de ordinul 
centimetrilor... Dar uitaţi-vă la lacuri. S-ar putea ca lacurile 
să fie foarte adânci, şi tare îmi vine să cred asta. Aici va fi 
cel mai greu. În orice caz, nu ne vom lăsa opriţi de lacuri. 
Dar cum ne vom descurca? 

Lucia lovi de câteva ori, încet, cu pumnul în speteaza 
băncii: 

— Două minute de gândire pentru găsirea celei mai bune 
soluţii, fiindcă sunt mai multe... Gata! Începem! 

Îndemnul Luciei, deşi neaşteptat şi ciudat, fu totuşi luat în 
seamă. Capul în mâini, ochii închişi, concentrare deplină. 
De acest răgaz nesperat profită Pompilică, slăbănogul, 
codobatura, cum îl poreclise nu cu mult timp înainte Tic. 
Ajunsese cu bine în spatele castanului, dar abia acum urma 
greul. Cu chiu, cu vai izbuti totuşi să se caţere, nu fără să-şi 
julească mâinile şi să fie atacat chiar pe ceafă de un întreg 
furnicar scos din treburile lui. Îşi găsi loc într-o crăcană şi 
începu să se scuture de gângănii, suferind tăcut şi cumplit. 
Urechile îi stăteau însă ciulite, chiar în această situaţie de 
neinvidiat, gata să înregistreze cel mai tainic cuvânt. Din 
nefericire pentru el, momentul de tăcere impus de Lucia se 
prelungea. Iar câteva furnici mai curioase izbutiseră să 


treacă de bariera cămăşii şi coborau înţepătoare spre 
burtă. 

Dar Pompilică nu era singurul care simţea furnicături. 
Fără să fie atacați de furnici, mai erau doi tineri, undeva 
într-o clasă, care aveau cam aceleaşi senzaţii: Maria şi 
Ionel, în mai puţin de două minute izbutiseră să se certe cât 
alţii în trei zile, şi asta pentru că Maria îl găsise pe Ionel 
singur în clasă, rezemat tacticos de pervazul ferestrei şi 
privind undeva în neştire, afară. 

— Ni s-a spus că junele Edison se pregăteşte la geologie, 
tăbărâse Maria asupra lui. Sau poate încearcă să-şi 
imagineze cum arată jurasicul în curtea şcolii... 

— La urma urmei ce vrei, Cosânzeana vopsită? 

— Nesuferitule! 

— Urâcioaso! 

— Edison nevertebrat! 

— Cum? 

— Aşa cum ai auzit! Nevertebratule! Noi te aşteptăm cu 
toţii şi tu îţi dai ifose de fiinţă evoluată. Stai şi numeri 
frunzele salcâmilor... Cel puţin dac-ai număra firele de 
iarbă... 

— Ce am eu cu firele de iarbă? Întrebă nedumerit. Pentru 
ce...? 

— Ca să vezi dacă-ţi ajung pentru desert... 

— Ascultă, obraznico! Dacă nu te cărăbăneşti imediat, am 
impresia că o să-mi rătăcesc mâinile prin cozile tale... 

— Nu mai spune! Se oţări Maria. Cred că ţii prea mult la 
obrăjorii matale ca să faci isprava asta. Ţi-a mai spus cineva 
că eşti lin caraghios? 

Ionel părea mai degrabă dezgustat de insultele Mariei: 

— Nici măcar nu eşti în stare să faci un spirit mai acătării. 
Probabil că te-ai molipsit de la frate-tău... 

Maria era cât pe-aci să se năpustească asupra lui: 

— Crezi că de spirite îmi arde mie acum? Sunt înfuriată şi 
tu eşti un caraghios... Foarte mare. Ştii doar că Victor a 
copiat harta, ştii că trebuie să luăm o sumedenie de 


hotărâri, ştii că avem întâlnire la castan... Ce aştepţi? Să 
venim toţi şi să te implorăm? Nu înţelegi că am făcut rost de 
hartă? 

— la mai lăsaţi-mă dracului cu harta asta. Parcă aţi fi făcut 
nu ştiu ce mare scofală. O hartă, şi gata. Când o să am timp, 
o să mă uit pe ea... De altfel, peste câteva minute, trebuie 
să sune... 

— Foarte bine! Găsi Maria soluţia salvatoare. Dacă nu vrei 
să vii, nu veni! Dar cred că eşti îndeajuns de cavaler ca să 
mă conduci până acolo... 

— Asta ce şmecherie mai e? 

— Nu e nici o şmecherie, din păcate... Sergiu şi 
Pompilică... 

— Să se ducă dracului amândoi, şi tu să mă laşi în pace, 
auzi? Maria îi făcu o reverență. 

— Să se ducă dracului, cum spui tu. N-am nimic împotrivă. 
Chiar poţi să-i ajuţi să ajungă mai repede acolo... Dacă mă 
conduci până la castan. Mă aşteaptă amândoi în curte şi mi- 
au spus şi ei că vor să-şi rătăcească mâinile prin cozile 
mele. Nu poţi să mă laşi în primejdie... 

Dar, spre surpriza Mariei, lonel nici nu se gândise să se 
urnească. Dimpotrivă, simulând o tresărire, deschise 
repede cartea şi îşi aţinti ochii pe nişte desene. 

Maria lovi îndurerată cu călcâiul în podea. 

— Laşule! 

— Cară-te, scârboaso! Nu vezi că am treabă? Şi, la drept 
vorbind, nu am nici un pic de simpatie pentru cozile tale. 
Hai, cară-te! 

— Nu mă duc! 

— N-ai decât... Va să zică, deosebirea dintre arhaic şi 
paleozoic... 

— Era următoarea: Arhaicul era populat cu vietăţi 
primare, fără nici o însuşire, care puteau foarte bine să se 
numească loneli, iar paleozoicul... 

— Avea o singură fiinţă, diformă, mincinoasă şi 
nesuferită... se repezi băiatul. 


— Un Ionel evoluat! Puse punct discuţiei Maria şi se 
avântă pe uşă, lăsându-şi prietenul cu gura căscată. 

Deşi trecuseră minutele pentru gândire, tinerii de sub 
castan se fereau să-şi destăinuie soluţiile. De câteva zile, de 
când găsise harta într-o arhivă uitată, în care de multă 
vreme nu mai umblase nimeni, Victor se gândea zi şi noapte 
la obiectul de care aveau nevoie. De bună seamă că şi 
gânditorii de câteva clipe, Lucia, Ursu, Dan, descoperiseră 
obiectul visat de Victor, dar li se părea atât de înfricoşător 
de departe încât nu îndrăzneau să-i rostească numele. Dan 
îşi luă în cele din urmă inima în dinţi şi începu să vorbească, 
însă cu o voce atât de jalnică, de parcă nu dezlegase o 
problemă, ci sesizase un obstacol de neînvins: 

— O barcă, asta ne trebuie, mamă dragă... 

Tonul lui Dan îi molipsi şi pe ceilalţi, care încuviinţară încet 
din cap, prilej de a-şi ascunde privirile triste şi dezolate. 
Numai Ursu se împotrivi jalnicei uverturi: 

— Ei şi! Mare lucru o barcă... Dacă... 

Privirile uimite ale Luciei îi îngheţară însă vorbele pe buze. 
Tocmai atunci apăru bosumflată şi Maria. 

— Nu vrea să vină cu nici un chip, anunţă ea. Caraghiosul! 
Şi sunt sigură că numai din orgoliu. 

Cine se mai gândea însă la Ionel?! Toţi uitaseră de el, 
altceva îi apăsa cu spaimă şi răutate. Mirată că nu primeşte 
nici un răspuns, Maria se adresă indignată tuturor: 

— Vă bateţi joc de mine? Sau poate vi s-a întâmplat ceva? 
Spuneţi! Parcă vi s-au înecat corăbiile... 

Un moment de tăcere, apoi un hohot de râs, un râs 
salvator urmă cuvintelor ei, ceea ce o zăpăci şi mai mult. Nu 
mai înţelegea nimic, dar Dan, înţelegându-i starea, încercă 
s-o liniştească, în felul lui: 

— Ehei!... Ce bine-ar fi fost, zău, Maria, ce bine ar fi fost să 
ni se fi înecat câteva corăbii... Mamă dragă, tot am mai fi 
salvat noi una... Ce? Tot mai crezi că glumim? Numai la 
corăbii şi la bărci ne gândim... la uită-te la hartă, uită-te: 
râuri, lacuri... Cum le vom trece? 


În clipa aceea, capul ascuţit al lui Pompilică ieşi dintre 
frunze şi cobori încet, atât cât putea să coboare fără să-şi 
frângă gâtul, şi ochii spionului, mari cât cepele, încercau să 
se zgâiască pe hartă. Dar la câţiva metri deasupra lui, în 
acelaşi castan, o mână subţire şi foarte dibace, după felul 
cum se mişca, străpunse crengile, se înălţă încet şi precaut, 
apoi cobori fulgerător, slobozind din pumn un fruct moale şi 
ţepos. Fructul urmă întocmai traiectoria hotărâtă de mâna 
subţire şi iscusită, adică lovi cu precizie milimetrică vârtejul 
de pe creştetul lui Pompilică. Catastrofa nu mai putea fi 
evitată. Cel lovit în creştet îşi pierdu pentru o fracțiune de 
secundă echilibrul, şi aşa destul de precar, dar nu era 
nevoie de mai mult pentru ca nimeni şi nimic să nu-l mai 
poată salva de la prăbuşire. Într-un acompaniament 
fantastic de urlete, trosnituri, foşnete şi burduşeli, trupul lui 
Pompilică se prăvăli spre pământul pe care-l părăsise 
hoţeşte. Un ciot bătrân şi uitat se înduioşa însă de coastele 
şi membrele sărmanului spion şi-şi strecură capătul în turul 
pantalonilor, oprindu-l astfel de la o cădere barbară, dar 
menţinându-l suspendat, la vreo doi metri deasupra 
pământului. Dacă n-ar fi scos urletele acelea de spaimă, 
oricine l-ar fi văzut pe Pompilică, bălăbănindu-se în văzduh, 
ar fi crezut că asistă la exerciţiile unuia care vrea să se 
familiarizeze cu imponderabilitatea. 

Spectacolul neaşteptat, de un caraghioslăc desăvârşit, 
stârni un râs cumplit în grupul cireşarilor. Numai Ursu, 
păstrându-şi întru totul cumpătul, cum i se întâmpla 
întotdeauna în situaţii neobişnuite, desprinse prizonierul 
din ciot şi, aşezându-l cu picioarele pe pământ, se încruntă 
la el teribil de sonor: 

— Măăă! 

Groaza celor întâmplate, încruntătura lui Ursu şi mai ales 
silaba care pocnise ca o detunătură îl determinară pe 
Pompilică să-şi încerce limita puterii de fugă. Cireşarii se 
jurau mai târziu că nici un cal pursânge, în alergarea derby 
a vieţii sale, nu ar fi putut ţine pasul cu Pompilică, în cursa 


lui nebunească spre clădirea şcolii. În ciuda sprintului de 
arc, ei mai avură totuşi putinţa să vadă în spatele 
alergătorului, acolo unde se întâlnesc cracii pantalonului, o 
gaură respectabilă, prin care-i ieşea cămaşa ca o coadă 
albă. Dacă ar fi avut inspiraţia să-şi ridice pentru o clipă 
privirile spre vârful castanului, cireşarii ar fi zărit un 
prichindel blond şi ciufulit, atacat de un râs atât de crâncen 
încât cu o mână îşi ţinea gura şi cu cealaltă pântecele. 
Puştiul nu era altul decât Tic. Ceea ce explică dintr-o dată şi 
prăbuşirea lui Pompilică şi imposibilitatea ca puştiul să-şi 
piardă echilibrul, fie chiar în toiul unor crampe sfâşietoare 
de veselie. 

Cireşarii nu mai avură timp să mai descopere scena 
comică, din vârful castanului, pentru că la secunda precisă, 
moş Timofte apăru în capul scării de piatră şi începu să-şi 
agite talanga. lureşul era supt înapoi în clădire cu aceeaşi 
forţă cu care se revărsase. Moş Timofte nu se clinti însă de 
la locul său până ce nu văzu intrând în şcoală ultimii elevi. 
Ultimii erau Sergiu şi Pompilică. Bătrânul privi îndelung 
după Pompilică şi, când îi zări fundul găurit, dădu abătut 
din cap. În adâncul sufletului îi era milă de puşlamaua 
nefericită. 

Sergiu, în schimb, îşi certa amarnic iscoada: 

— Bine, mă dobitocule, nu eşti în stare să te ţii într-un 
copac? 

— Să-mi sară ochii, să nu te mai văd în faţa ochilor dacă nu 
mi-a făcut vânt Ursu. 

— Păi ce, mă, Ursu era în copac? 

— Nu era... Adică... 

Abia atunci descoperi Pompilică misterul prăbuşirii sale. 
Ursu fusese jos tot timpul. Dar cine dracu îl împinsese? Cine 
îl pocnise? Că doar îl pocnise cineva cu pumnul în creştet, 
destrămându-i echilibrul şi provocându-i prăbuşirea. 

Pe uşa cea mare a şcolii pătrunse în sfârşit şi ultimul dintre 
ultimii. Moş Timofte se încruntă rău la el şi chiar tuşi de 
câteva ori înfundat, mai mult ca să-l provoace pe întârziat, 


pentru că arăta într-un hal fără de hal. Dar din câteva 
mişcări prichindelul scăpă de orice urmă a ascensiunii şi 
coborârii lui tainice şi temerare. Cămaşa în pantaloni, 
gulerul aranjat, ciorapii ridicaţi, hainele netezite, totul în 
câteva secunde. Ba mai avu vreme să-i facă un semn 
şmecheresc din ochi lui moş Timofte şi apoi să-şi bage 
mâinile în buzunar şi să privească, o clipă, fluierând, fundul 
răvăşit şi prelungit al lui Pompilică. 

Codobatura însă nu-l auzi şi nu-l simţi. Se întreba în 
continuare, fără să ştie că porecla dată de Tic începea săi 
se potrivească: 

— Oare cine dracu m-a îmbrâncit? 

Un hohot de râs al unui drăcuşor ciufulit care urca în 
goană scările spre etajul întâi fu singurul răspuns. 

Moş Timofte agăţă clopotul la locul lui, într-un ungher ferit 
al coridorului, dar nu părăsi imediat clădirea şcolii pentru 
a-şi începe inspecția prin curte şi grădină, cum făcea de 
obicei. Rămase în ungherul lui, pe coridor, preocupat să-şi 
curețe şi să-şi umple luleaua, dar de fapt cu ochii şi cu 
atenţia fixată spre uşa cancelariei. Voia să schimbe o vorbă 
cu profesorul de geografie şi naturale, dirigintele clasei a 
opta. Îl cunoştea bine, de pe vremea când, tânăr şi cu părul 
blond răzvrătit, cu mişcări de o rară agilitate şi siguranţă, 
cu priviri vesele şi deschise, urcase pentru prima oară 
scările liceului pentru a-şi începe apostolatul. Fusese prima 
călăuză a noului dascăl prin labirintul şcolii. Era glumeţ 
tânărul, nu pierdea nici un prilej de glumă, şi se căţăra pe 
toate movilele, şi se strecura prin toate gropile şi şanţurile, 
şi se interesa de fiecare pom şi de fiecare arbore: se simţea 
în el setea de a cunoaşte, de a se familiariza cu noua sa 
ţară, pentru că aşa numise el şcoala şi domeniile ei: 

— O adevărată ţară e şcoala asta, ţară în care nu se poate 
să nu te simţi bine... 

— Cum s-ar spune, îi replicase paznicul, aţi vrea să 
hălăduiţi pe aici... Nu ştiu cine îmi spune mie că ar fiun 
lucru bun... 


Profesorul tânăr şi blond, cu mers sprinten şi priviri 
vesele, nu-i răspunse imediat. Tăcuse o vreme, tăcere grea, 
care consfințea pesemne o hotărâre grea. Când se întoarse 
cu faţa spre paznic, avea un luciu straniu în priviri, care 
ascundea pesemne şi durerea unei mari despărţiri: 

— Da... Spusese el. Îmi voi arunca o rădăcină aici, sau o 
ancoră, nu ştiu nici eu. Dar nu ca să hălăduiesc. Şi fiindcă 
m-ai înduioşat cu bun venitul dumitale, îţi voi spune şi eu ce 
simt acum... Nu vreau altceva decât să am elevi cu priviri 
senine, care să înveţe, înainte de orice, să iubească ţara, 
lumea şi viaţa... Asta e ceea ce trebuie şi ceea ce vreau să 
predau aici... 

Dar profesorul care ieşea pe uşa cancelariei trezindu-l din 
amintire pe moş Timofte era un omuleţ slab, puţintel 
încovoiat, cu capul pleşuv, doar două smocuri de păr, ca 
două corniţe albe, îi acopereau tâmplele şi faţa lui uscată, 
plină de cute, ca o mască de pergament, era aceea a unui 
om care nu se întorsese cu spatele la viaţă, ci o înfruntase 
pieptiş. Mişcările îi erau obosite, bătrâneţea îi cam ameţise 
gleznele, nici glumele nu-l mai atrăgeau ca altădată; ba se 
mai întâmpla uneori ca vreun elev fără minte şi inimă să 
încerce să-l tulbure în timpul lecţiilor, dar în întreg oraşul 
nu era un altul care să se bucure de mai multă stimă, şi nici 
un alt profesor nu fusese mai iubit şi mai ascultat ca dânsul, 
în aproape patru decenii de apostolat, şi nici un altul nu 
primea mai multe semne de recunoştinţă din partea foştilor 
elevi şi absolvenţi ai şcolii. Toate acestea pentru că vreme 
de patruzeci de ani rămăsese fidel unui legământ tineresc 
făcut într-o zi oarecare de toamnă. 

Moş Timofte porni încet pe urmele profesorului. Nu-i era 
teamă că nu-l va ajunge. Ştia că înainte de a intra în clasă 
se va opri în faţa uşii şi câteva clipe va sta nemişcat şi 
gânditor. Toţi îi cunoşteau obiceiul, dar nimeni nu cutezase 
să-l întrebe la ce se gândeşte în acele clipe. Nici chiar moş 
Timofte, care-l surprinsese de nenumărate ori în această 
atitudine; cu atât mai mult cu cât avea credinţa că 


profesorul era atât de preocupat de gândurile lui încât nici 
nu-l zărea. 

„A treia... A cincea... Calculă moş Timofte urmărind mersul 
profesorului. A şasea... Acum e-acum... A opta...” 

Profesorul se opri chiar în faţa uşii. Închise ochii şi văzu 
dintr-o dată clasa, liniştită, cu fiecare elev la locul lui, îi 
trecu pe toţi în revistă, îi mai privi o dată, zâmbi câtorva 
care-l umpleau mereu de bucurii, dar brusc toate chipurile 
se dizolvară în întuneric, rămânând unul singur: chipul unui 
elev speriat, nesigur, căutând mereu în jurul său, parcă 
după ajutor. Profesorul deschise ochii şi clătină din cap 
nedecis. Oare ce se întâmpla cu acel elev? Ce adevăr purta? 
Îl speriase sau îl nedreptăţise cândva cu o notă proastă sau 
era un elev slab, neajutorat, un derbedeu oarecare? 

Tocmai când atinse clanţa cu mâna, auzi vocea lui moş 
Timofte şi din primele accente cam înţelese ce vrea 
bătrânul. 

— Zi-i pe şleau, moş Timofte. Vrei să intervii în favoarea 
cuiva... 

— Cum vă închipuiţi aşa ceva! Se prefăcu bătrânul foarte 
amărât. Tocmai dumneavoastră! Tocmai la dumneavoastră! 

— Lasă, nu te mai necăji, îl linişti profesorul. Şi când 
intervii în sprijinul dreptăţii, tot se cheamă că intervii în 
favoarea cuiva... 

— Aşa da! Acceptă bucuros moşneagul. E vorba de un 
băietan din clasa asta. Să nu vă închipuiţi că mi s-a plâns pe 
faţă. L-am simţit eu, mai bine zis l-am prins eu. Nu prea îl 
aveţi la inimă, sau hai să zic, nu îl vedeţi cu ochi buni. 
Pesemne că aţi avut, cine ştie când, vreo neînțelegere cu 
el... Da' să ştiţi de la mine că învaţă toată ziua, sărmanul... 
Şi eu, pre cât îl simt, sunt gata să pun mâna în foccăo să 
iasă om din el... 

— Te gândeşti, probabil, la Teodoru Teodor, spuse 
profesorul cu mâna pe clanţă. 

Moş Timofte rămase câteva clipe nedumerit. Ar fi vrut să 
spună că nu-i vorba de Teodoru Teodor, dar nu mai avu 


timp, pentru că profesorul, după ce-şi controlă ceasul, 
pătrunse în clasă. Aşa că bătrânul, cam supărat, îşi răsuci 
de câteva ori luleaua, până când brusc se dezmetici: 

— Apoi da, sigur că da! Spuse el de parcă i-ar fi vorbit 
profesorului. Dumneavoastră vă gândiţi la Teodoru Teodor, 
iar eu la Ursu. Dar ştiţi, bată-l norocul... 

Dându-şi însă seama că profesorul intrase în clasă, moş 
Timofte deschise uşa şi i se adresă vesel, din prag, chiar în 
clipa când se aşeza la catedră: 

— La el mă gândeam domnule profesor, numai că-i 
uitasem numele adevărat... Şi imediat închise uşa, lăsând 
clasa uluită. 

Profesorul zâmbi în urma lui moş Timofte, zâmbi în felul 
său, proptindu-şi bărbia în pumni şi clătinând din cap. Un 
fluierat sacadat, imperceptibil îi acompania gestul. Dar nu 
rămase multă vreme astfel. Cu o mişcare leneşă îndepărtă 
catalogul, apoi se sculă de la catedră şi, plimbându-se prin 
faţa băncilor, se adresă cu voce tare elevilor: 

— M-am gândit să facem astăzi o călătorie printr-o lume 
pe care o cunoaşteţi încă foarte puţin, o lume ascunsă, 
obscură, misterioasă, care se pare că-i interesează foarte 
mult pe unii dintre voi... Da... Să încercăm să pătrundem 
pentru câtva timp în lumea peşterilor... 

Victor se uită în jur. Toţi cireşarii îşi scoseseră caietele de 
note. Erau numai ochi şi urechi. Apoi îşi aruncă privirile 
spre profesor şi acesta i le întâlni şi îi răspunse cu un 
zâmbet părintesc, cald, aproape duios. 

Călătoria îi purtă pe ascultători într-o lume fantastică, 
ispititoare, plină de miracole. Saloane uriaşe, adevărate 
palate de gală, încărcate cu podoabe de gheaţă şi calcar, cu 
atoli de marmură sau cu ghirlande de cristal, 
suprapunându-se altor saloane asemănătoare unor peisaje 
lunare, apoi îngheboşându-se şi prelungindu-se în 
nenumărate cotloane şi coridoare asuprite de întuneric şi 
mister, şi mereu panglica albastră a râurilor subterane, şi 
lacuri limpezi, adânci şi reci, cu maluri dantelate, şi uneori 


crăpături îndrăzneţe spre lumină, şi alteori prăbuşiri rele, 
în cascade zgomotoase, şi din nou saloane şi labirinte în 
nelipsitul fir de apă al Ariadnei de gheaţă, toate, toate 
miracolele subterane îşi dezvăluiau înfricoşătoarele lor 
taine. Descrierile se sublimau uneori în noţiuni şi legi şi 
formule precise pe care elevii le primeau ca pe nişte leacuri 
tămăduitoare. Creioanele încremeniseră de multă vreme în 
mâini. Ultimele cuvinte fuseseră rostite, dar imaginile, o 
dată închipuite, se repetau în mintea tuturor ca ecourile 
peşterilor. 

În minutele de tăcere care urmară povestirii, începură să 
circule bileţele între cireşari, dar niciunul nu era scris în 
alfabetul obişnuit. Literele erau înlocuite prin linii şi puncte. 

Cu alte cuvinte, cireşarii corespondau între ei cu ajutorul 
alfabetului Morse. Victor tocmai înjgheba o asemenea 
misivă, când se pomeni cu un bileţel trimis de Lucia, care 
purta menţiunea: „f. f. urgent”. Îl descifra cu o repeziciune 
uluitoare în gând: „Atenţiune! În spatele tău, Sergiu 
copiază tot ce scrii. Să nu te sperii, că abia a început. Încă o 
dată: atenţiune! Lucia.” 

Victor nu întoarse capul pentru a nu trăda semnalul de 
atenţiune primit de la Lucia. În schimb, scoase din buzunar 
o oglinjoară, pe care o potrivi într-un loc anume, cu ajutorul 
unor cărţi, şi astfel văzu ce se petrece în spatele lui. Într- 
adevăr, Sergiu era pradă unei agitaţii teribile. Curiosul se 
străduia din răsputeri să nu scape nici o mişcare de-a lui 
Victor şi mai ales niciunul dintre semnele pe care acesta le 
trecea pe caiet sau pe vreun bileţel. 

Cireşarul căzu câteva clipe pe gânduri, dar, parcă trezit 
brusc de ascuţişul unei idei, întoarse o filă din caiet şi, pe 
pagina albă care i se ivi în faţă, începu să înşiruie, cu 
meticulozitate, linii şi puncte. Dacă s-ar fi uitat în oglindă, l- 
ar fi văzut pe Sergiu preocupat să-i copieze întocmai 
semnele de pe caietul atât de neglijent aranjat. Lucia, 
căreia nu-i convenea rolul de martoră neputincioasă, îi 
trimise un nou bilet cu o menţiune şi mai nervoasă: „f.f.f.f.f. 


LIA 


urgent!” Dar Victor era prea adâncit în gândurile şi-n 
scrisul lui ca să mai dea atenţie biletului furios. Continuă să 
scrie, într-o poziţie neobişnuită şi incomodă, rezemat în 
cotul stâng şi aplecat spre stânga, parcă visând sau 
amintindu-şi ceva, iar caietul cu linii şi puncte, rămas în 
dreapta, nu-i mai punea nici un obstacol lui Sergiu. 

Înfuriată la culme de atitudinea şi imprudenţa lui Victor, 
Lucia renunţă să-i mai trimită un bilet, aşa cum avea de 
gând, văzându-se nevoită, din cauză de forţă majoră, să 
recurgă la alt mijloc, mai sigur şi mai eficient. Se sculă încet 
din bancă, şi, după ce-şi plimbă doar o clipă privirile prin 
clasă, porni spre banca lui Victor şi, cu cel mai firesc gest, 
luă caietul pe care cireşarul tocmai se pregătea să-l închidă. 
Probabil că faptul se petrecuse prea târziu, pentru că, în 
spatele lui Victor, Sergiu luase, pentru prima dată în viaţa 
lui, înfăţişarea unui înger. Bucurie, mulţumire, nevinovăție, 
mai ales nevinovăție, se putea citi pe chipul lui. Tot ceea ce 
scrisese Victor era copiat aidoma pe carneţelul său şi, 
pentru ca să înlăture orice surpriză posibilă, îşi strecurase 
carneţelul în sân, simţindu-l la fiecare răsuflare. 

Vocea profesorului destrămă dintr-o dată îndeletnicirile 
tainice ale elevilor: 

— Înainte de a ne spune „la revedere”, aş vrea să vă pun la 
un fel de încercare. O încercare particulară, la care nimeni 
nu este obligat să participe. Dacă rezultatul va fi pozitiv, 
foarte bine; dacă rezultatul va fi nesigur sau negativ, nimeni 
nu vă va face vreun reproş. Încercarea se adresează mai 
ales logicii voastre şi nu jignesc pe nimeni dacă adaug că o 
propun celor mai buni dintre voi. 

Emoţia cuprinse aproape întreaga clasă. Era binecunoscut 
acest obicei al profesorului de a adresa, la fiecare sfârşit de 
an, elevilor, o întrebare mai complexă, un fel de examen 
suplimentar, care nu putea fi trecut printr-un simplu apel la 
memorie, ci prin organizarea riguroasă şi oportună a 
multiplelor date oferite de memorie. Obiceiul era 
binecunoscut şi aşteptat cu emoție, cu teamă şi nerăbdare, 


pentru că de fiecare dată exerciţiul, problema, încercarea 
date spre rezolvare erau altele. În cele aproape patru 
decenii de apostolat, profesorul nu suferise nici un eşec cu 
încercările sale, şi acest lucru nu putea fi pus pe seama 
întâmplării, mai ales că în fiecare an profesorul îşi alegea 
singur atât clasa, cât şi elevul sau elevii care urmau să 
treacă prin neobişnuitul examen. 

Era şi emoție şi nerăbdare şi o undă de spaimă în clasă. 
Până şi vocea profesorului părea puţintel tulburată: 

— Bine... Pentru că unii au mai rămas cu imaginaţia, sau 
poate cu visele, în lumea de care abia ne-am despărţit, să 
ne mai întoarcem o dată în această lume şi să încercăm s-o 
parcurgem pe alte căi, pe căile raţiunii. Foarte pe scurt: 
cum se explică formarea peşterilor cu saloane largi, 
spaţioase, şi a celorlalte cu cotloane înguste, înalte şi lungi? 
Să nu se uite un lucru esenţial: de multe ori, de cele mai 
multe ori, găsim ambele fenomene în una şi aceeaşi 
peşteră. 

În clasă se aşternu o tăcere deplină. Aproape că se auzeau 
bătăile inimilor. Profesorul se aşeză încet la catedră şi 
îmbrăţişa cu privirile încăperea. Tăcerea se apropia de clipa 
care urma s-o preschimbe în erupție. De undeva ţâşni 
nerăbdătoare, avidă mâna lui lonel. Apoi încet, aproape 
indiferent, aproape convenţional, se ridică mâna lui Victor. 
Apoi Lucia, Dan, Maria ridicară la rândul lor mâinile. În 
spatele lui Victor, Sergiu răsfoia de zor în manual, fără să se 
gândească, măcar o clipă, că nu în manual se afla 
răspunsul. În altă parte, Pompilică îl înghiontea pe Dan: 

— Spune-mi, bă, şi mie. Ce eşti aşa egoist? 

Dan îi răspunse imediat, tot în şoaptă: 

— Nu suntem la matematică sau la istorie, nătărăule. Dar 
poţi să ridici mâna, că tot nu te întreabă. 

— Aha!... Ştiam eu că nici tu nu ştii... 

Într-o bancă din fundul clasei, Ursu părea înconjurat de 
toate flăcările iadului. Faţa i se încinsese, era roşie ca para 
focului, mâinile îi ardeau până sub unghii, ba şi unghiile îl 


frigeau ca jarul. Pumnii se luptau aprig între ei, sub bancă, 
parcă voiau să-şi încerce puterea. Şi deşi ar fi fost în stare 
să facă banca ţăndări, nu izbutea niciunul să se ridice la 
jumătate de metru deasupra şi să-şi desfacă uşor degetele 
în acel semn veşnic al elevului care ştie. 

Profesorul îl căută şi4 zări. Îi simţi prin antene nevăzute 
toată agitația. Şi poate pentru prima dată de când era 
profesor îl năpădi un val de spaimă o dată cu hotărârea 
care creştea într-însul. Nu se mai uita la mâinile întinse din 
primele bănci, la elevii care, în mod sigur, i-ar fi dat 
răspunsul bun. Emoţia băiatului din fundul clasei era prea 
mare; suferinţa lui, grea şi tăcută, merita orice risc. Şi în 
timp ce cuvintele îi ieşeau de pe buze, profesorul avu 
deodată senzaţia că el e cel care trece printr-un examen 
decisiv: 

— Să ne răspundă Teodoru Teodor... 

Ursu se ridică în picioare, parcă împins de altcineva, şi 
acel altcineva îi cuprinsese şi gâtul, cu gheare nevăzute, şi-l 
sugruma până la lacrimi. Bâlbâi câteva sunete, apoi tăcu. 

— Aşteptăm! Îl îndemnă profesorul, cu ton sever, de 
catedră. Ursu recepta unda care i se aruncase şi cu o 
mişcare energică îşi scutură emoția care începea să-l 
învăluie ca un cearşaf. Răsuflă adânc şi vorbele lui începură 
să-şi facă loc tot mai sigure printr-o tăcere încărcată de 
uimire: 

— Cred că e vorba de acţiunea apei... Adică, ştiţi, cum să 
vă spun... A fost vorba de acţiunea apei... Ştiţi... Dacă apa 
lărgeşte crăpăturile pe direcţia straturilor calcaroase, 
peştera ia o formă largă... Ştiţi, formează un fel de saloane 
lungi şi nu prea înalte... Şi dacă apa lărgeşte crăpăturile... 
Cele care cad... Cum să vă spun?... Ştiţi, aşa... 

Şi în timp ce Ursu tăie cu o mişcare violentă aerul, 
profesorul, din ce în ce mai tulburat, îl ajută: 

— Perpendicular... 

— Da, da... Perpendicular, se linişti Ursu, perpendicular pe 
direcţia de stratificare, atunci se formează, adică aşa se 


formează cotloanele înalte şi înguste... 

Parcă eliberat din nişte chingi,. Ursu îşi încorda muşchii 
pieptului, inspirând cu nesaţ un val de aer proaspăt pe care 
îl simţea năvălind pe fereastră. Un zâmbet cam nătâng îi 
răsări pe faţă, mai ales că ducând instinctiv mâna la frunte 
şi-o descoperi udă şi fierbinte, ceea i se părea de neînțeles. 

Ca în fiecare an, profesorul se duse să strângă mâna 
elevului ales, care nu putea să dea decât un singur răspuns, 
cel bun; poate, de astă dată, strângând-o, sau strângându-i- 
se cu mai multă putere. Sau, pentru a nu lăsa să se piardă 
un adevăr plăcut, de astă dată făcând un tainic şi necesar 
schimb de emoţii cu elevul pe care-l alesese în ultima clipă 
şi care-i transformase spaima dinaintea alegerii într-o 
bucurie mare, neaşteptată. 

Clopoţelul lui moş Timofte sunase de mult, dar nimeni nu-l 
auzise. Nici măcar puşlamalele clasei, care nu-şi reveniseră 
încă din uimirea stârnită de succesul lui Ursu. 

Profesorul se întoarse la catedră, luă catalogul şi, în drum 
spre ieşire, mai zăbovi câteva clipe pentru a-şi lua rămas 
bun de la elevi: 

— Da... Şi în acest an mă despart de voi mulţumit. Poate 
chiar mai mulţumit decât în alţi ani. Nu mă gândesc numai 
la surpriza pe care mi-aţi oferit-o acum, la sfârşit, mă 
gândesc la puterea întregii clase. Aş vrea să fiţi primii, şi 
Chiar mi se pare că sunteţi primii, cărora le spun, cu o 
foarte mică rezervă, care ţine mai mult de viitor decât de 
trecut: iată cea mai frumoasă clasă cu care m-am întâlnit! 
Sunt convins că unii dintre voi au făcut de pe acum legături 
trainice cu viitorul, dar nu vreau să vă forţez să săriţi 
dincolo de vârstă. Vreau să trăiţi din plin, viu, agitat, 
nervos, liber aceşti ani neasemuiţi, aceşti ani în care visul şi 
fantezia nu ţin seama de nici un obstacol, în care orice 
bătaie a inimii se dăruie întregii lumi. Ştiu că multe dintre 
lucrurile şi fiinţele care vă înconjoară vi se par învăluite de 
taine, chiar dacă pentru restul lumii sunt de o simplitate 
liniară, elementară. Poate că vedeţi totul astfel dintr-un 


instinct de exagerare care aparţine numai acestei vârste, şi 
care vrea să transforme în efort grav, aproape tragic, orice 
gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru că 
totul se subordonează intenţiei sau dorinţei de a dărui 
foarte mult. O clipă sau un gest pot concentra tot oţelul şi 
toată credinţa din voi, chiar dacă gestul sau clipa aparţin 
unui vis, unei fantezii. Dar mie îmi place să cred că un 
adevăr mare, un adevăr suprem lucrează în voi atunci când 
vă descoperiţi înconjurați de taine: Orice lucru, orice 
vietate ascunde o minune... Şi vă doresc să desluşiţi cât mai 
multe asemenea miracole în zilele libere care vă aşteaptă... 

Şi, într-o tăcere frumoasă, profesorul slab, puţintel 
încovoiat, cu două smocuri de păr alb deasupra tâmplelor, 
părăsi cu paşi obosiţi clasa. Elevii se ridicară în picioare. Şi 
mult timp după aceea, nici o mişcare, nici un sunet. 

CAPITOLUL II. 

Era o cameră simplă, cu divan, birou şi bibliotecă, cu 
puţine cărţi, dar cu multe mape şi dosare, cu câteva scaune 
aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o nişă, cu 
pereţii neregulaţi şi aproape goi, doar câteva fotografii 
înfăţişând scene sportive erau agăţate deasupra bibliotecii, 
cu tavanul oblic zugrăvit într-un albastru ciudat, şi, din 
cauza aceasta, cineva o botezase: camera albastră. De 
câteva zile însă căpătase o altă denumire, o denumire 
tainică, pe care n-o cunoşteau decât două fiinţe şi despre 
care aflase ceva foarte vag o a treia. Noua ei denumire? 
Observatorul! Cele două fiinţe care o botezaseră? Sergiu şi 
Pompilică. Cea de a treia fiinţă căreia îi trecuse cuvântul pe 
lângă ureche? Tic. 

Camera îi aparţinea lui Ştefan, fratele lui Pompilică, şi se 
afla la mansarda unei vile cu două etaje, în partea de răsărit 
a oraşului, la o răscruce de străzi. Una din străzile care se 
întretăiau acolo se numea Cireşului, şi din camera albastră 
se zărea ca-n palmă tot cartierul Cireşului. Ceea ce explică 
dintr-o dată o mulţime de lucruri. 


Musafirul, Sergiu, sosise înaintea „gazdei” la locul de 
întâlnire, în faţa vilei, şi aştepta de jumătate de oră. Aştepta 
e un fel de a spune. Pentru că se foia ca un vrăbioi, şi dacă 
ar fi avut pene, i-ar fi stat tot timpul zbârlite şi ţepoase. 
Sărmanul! Parcă-şi plimba picioarele numai pe jar, iar gâtul 
parcă-i fusese deşurubat din umeri de atâta întors. Mâna 
stingă i se încleşta furioasă la fiecare pas, iar cea dreaptă 
nu i se dezlipea de pe piept nici o clipă. Carnetul cu 
nepreţuita comoară îi frigea degetele, iar nerodul şi 
blestematul de Pompilică îşi pierdea timpul cine ştie pe 
unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl îmbolnăvea, 
nu-i ieşea nici o clipă din minte... Din cauza ei nici nu 
mâncase, iar blestematul de Pompilică... 

Codobatura apăru brusc de după un colţ, abia trăgându-şi 
sufletul: 

— Stai... Lasă-mă oleacă, se rugă el. Aoleu!... Credeam că 
s-a zis cu noi. N-a vrut Ştefan să-mi dea cheia... A spus că în 
loc să-i facem curăţenie, îi murdărim camera. Am aşteptat 
să plece ca să pot şterpeli cea de a doua cheie. 

Sergiu simţi deodată vată în glezne: 

— Dacă ne prinde? 

— Nu ne prinde, că m-am interesat eu. L-am şi urmărit. S- 
a dus la antrenament, la terenul de volei. N-am plecat de 
acolo până nu l-am văzut în tricou, pe teren... 

— Şi dacă vine? Tremură iarăşi vocea lui Sergiu. 

— Nu vine, mă! Am auzit cu urechile mele când le-a spus 
antrenorul că până la şapte nu le dă drumul. Au duminică 
meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf şi 
îndesat... 

Sergiu se mai linişti puţin, dar din entuziasmul cu care 
venise la întâlnire rămăseseră numai urme. Sus în 
observator se linişti însă de-a binelea. Pompilică era în mare 
formă, dar şi el avea o surpriză... 

— Bă, Pompilică, n-am vrut să-ţi spun până acum; am 
făcut, bă, o captură grozavă... 


— Lasă-mă cu aiurelile tale; să-ţi arăt eu ce-am făcut în 
ultimele zile... Ia vino încoa'! 

Din spatele unor dosare, Pompilică scoase o foaie de bloc 
şi începu s-o agite, triumfător, în faţa lui Sergiu. Era o 
îngrămădire de linii şi corpuri geometrice, unele încercuite 
în roşu, altele în albastru, unele purtând cifre, altele litere. 

— Ghici ce-i? Întrebă Pompilică. 

— Habar n-am... Poate o fiţuică la geometrie... 

— E o hartă, bă, o hartă originală... 

— Asta hartă! Se cruci Sergiu. Atunci pot să zic şieu că 
nasturele ăsta e un castron cu supă... 

— Iar eşti tâmpit! Se enervă Pompilică. la vină-ncoace la 
fereastră. Vino şi spune ce vezi în direcţia asta! 

Sergiu se supuse şi privi în direcţia indicată de mâna lui 
Pompilică: 

— Acolo e strada Cireşului, mare scofală! 

— Şi aici ce e? Întrebă Pompilică superior, lipind foaia de 
bloc de faţa lui Sergiu. 

— Adică vrei să spui... 

— Sigur că da, bă alifie. Chiorăşte-te! Uite casa Mariei, 
pătratul ăsta cu cifra 3. Uite-o şi pe a lui Victor. Aici stă 
Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul ăsta cu litera D... 

— Cercu' ăsta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel... 

— Vezi, bă! Vezi ce chestie mare am făcut? Acum îi avem 
pe toţi cireşarii în mână... 

Sergiu fu cât pe-aci să-i dea dreptate lui Pompilică, dar un 
gând neaşteptat şi răutăcios îl opri: 

— Şi la ce foloseşte harta asta a ta? 

— Cum: la ce foloseşte? Vrei să-ţi trag două labe? Trei zile 
m-am chinuit s-o fac şi tu întrebi ca un tâmpit la ce 
foloseşte... Nu avem aici pe coală toate casele cireşarilor? 

— Dacă zici tu, ridică Sergiu din umeri. Dai* să ştii că mai 
uşor se recunosc de la fereastră. Vezi? Casa aia albă cu 
cerdac astupat de iederă şi cu chioşcul ăla rotund e casa 
Mariei. Şi dincolo, în fund... 


— Ce, crezi că eu nu ştiu? Se oţări Pompilică. În fund se 
vede magherniţa lui Ursu, aia din spatele movilei. Şi te rog 
să nu mai faci pe nebunul că te ating cât ai zice peşte. Ţi-e 
ciudă că eu am făcut harta şi tu n-ai făcut nimic... 

— Zău! Spuse Sergiu uitându-se plin de dispreţ la 
prietenul şi duşmanul lui. Poftim! 

Carnetul scos din sân cu iuţeala unui scamator făcu o 
curbă prin aer şi căzu exact la picioarele lui Pompilică. 

— Aiurea! Îl respinse Pompilică după ce auzi povestea lui 
Sergiu. Bagă-l din nou în sân. Trebuie să fie rezumatul 
vreunei lecţii, şi la ora asta n-am timp de lecţii... 

— Numai la ora asta... Nu scăpă Sergiu prilejul. 

— Bă! Se oţări iarăşi Pompilică. Dacă mai scoţi o singură 
literă urâtă te fac ficat de post. Vii în casa mea şi în loc să 
zici săru-mâna... 

— Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îşi pune vată în 
urechi ca să nu mai audă tâmpeniile tale... 

— Să fie sănătoasă, că nu eu am învăţat-o să asculte la 
uşă... 

— Bă idiotule! Îşi ieşi Sergiu din pepeni. Dacă-i pe aşa, 
atunci spune dacă în tot oraşul mai există vreun altul cu 
urechi atât de blegi ca ale lui frate-tău! 

Numai o minune mai putea opri încăierarea cruntă care 
era pe cale să înceapă. Şi minunea se ivi: trei bătăi în uşă, 
pauză, şi din nou trei bătăi. 

Cei doi cocoşi deveniră nişte mogâldeţe de catifea din care 
se scurseseră tărâţele. Fiecare aştepta salvarea de la 
celălalt... 

— Cine m-a pus să mă gândesc la urechile blegi ale lui 
frate-tău... se căină în şoaptă Sergiu. Ce ne facem? 

— Nu-i el! Se lumină dintr-odată Pompilică fără să scape 
însă cu totul de tremurul care-i atacase încheieturile. El are 
cheie... 

— Bă, să nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu. 

— Ssss! Cavou! Comandă Pompilică. 


Bătăile reîncepură şi se auzi o voce care avea în ea atâta 
limpezime şi atâtea ondulaţii că era imposibil să n-o 
recunoşti: 

— Deschideţi! Eu sunt... 

Trufaşul care n-avea nevoie să-şi rostească numele pentru 
a fi recunoscut nu era altul decât Tic. 

— Fir-ar să fie de nasol! Îl înjură Pompilică tot în şoaptă. 
Ce i-aş mai dili una peste muie! Zău că-i dau drumul şi-l 
articulez... 

— E prieten cu Ursu! Se sperie Sergiu. 

— Hei! N-auziţi?... Răsună vocea de după uşă. V-am văzut 
pe amândoi la fereastră. 

— Ce facem? Întrebă Pompilică. 

— Aoleu! Se lumină la rândul lui Sergiu. Tu ştii alfabetul 
Morse? 

— Habar n-am... N-o să ai curajul să-mi spui că-l ştii tu... 
Înghit cartea de fizică fără s-o mestec... 

— Să-l folosim pe nasol! Spuse Sergiu. El îl ştie precis. Să-l 
punem să ne descifreze chestia aia a lui Victor. 

Pompilică acceptă imediat, apoi întrebă ca de undeva de 
departe: 

— Cine bate la uşă, la ora asta? 

— Aş fi venit mai devreme, răspunse Tic în timp ce intra pe 
uşă, dar nu mi-a dat voie... [ombi. 

— Cine ţi-a spus că suntem aici? Îl luă la rost Pompilică. 

— Nimeni.: Dacă nu v-aş fi văzut la fereastră... Da' a cuie 
camera asta? 

— N-ai să ghiceşti niciodată! Decretă Sergiu. 

— Zăăăău! Zâmbi cel mai mic dintre cireşari uitându-se în 
jur. Şi dacă aici stă... Dacă aici stă... 

Tic se uită la cele câteva fotografii agăţate deasupra 
bibliotecii, care înfăţişau scene din meciuri de volei. Eroul 
fotografiilor era mereu acelaşi. 

— Ai un frate grozav, îi făcu prichindelul un semn din ochi 
lui Pompilică. Eu n-aş lăsa pe mâna voastră o cameră ca 
asta... 


— Venim şi noi din când în când ca să facem curat, îi 
răspunse Pompilică întorcându-i semnul din ochi. Dar de ce 
n-ai lăsa o cameră ca asta pe mâna noastră? 

Întrebarea era cam arţăgoasă şi lui Sergiu, care se gândea 
mereu la carnet, nu-i prea convenea. Nici lui Tic. 

— la zi-i! Repetă şi mai insistent Pompilică. De ce n-ai lăsa- 
0? 

— Pentru că n-o am... Râse prichindelul. 

— Ce vorbeşti, dom'le! Interveni Sergiu foarte prompt. 
Dacă eşti aşa de isteţ precum vrei să arăţi, ia spune! Ştii 
cine a inventat telegraful? 

„Oare ce vrea ăsta de la mine?” se întrebă Tic în sinea lui. 
Apoi cu voce tare: 

— Sigur că ştiu... 

— Ştii şi alfabetul? 

— Cu ochii închişi! Răspunse prichindelul. 

— Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule... 

— Pariem? Îl provocă Tic. 

— Pariem! Acceptă Sergiu. Dar cu o condiţie. Să-l scrii aici 
în faţa noastră, uite! Pe hârtia asta, în cel mult cinci minute! 
Deşi simţea un iz ciudat în toată povestea, Tic primi totuşi 

pariul: dacă va izbuti să scrie alfabetul Morse în cinci 
minute, îşi va putea alege din bibliotecă orice carte, cu 
condiţia ca ea să nu depăşească 200 de pagini; dacă nu va 
izbuti, se obliga să deseneze, în cel mult trei zile, toate 
hărţile din manualul de geografie al clasei a opta. 

— Ahaaaa! Înţelese Tic. Vreţi să vă lăudaţi cu un caiet 
mişto la examen... Numai că n-o să vi-l fac eu... Gata? 

— Pe cuvânt de onoare! Întări Sergiu pariul. 

— Pe cuvânt de onoare! Răspunse solemn Tic. 

Un singur lucru uitară toţi: să-şi potrivească şi să-şi 
verifice ceasurile. Dar cine se mai gândea la asta? În nici un 
caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treabă şi în mai 
puţin de cinci minute reuşi să scrie alfabetul. Ba socotind 
că-i rămâne încă timp, mai adăugă o coloană după 
terminarea literelor, aşa că în clipa când îi înapoie lui 


Sergiu foaia de hârtie, ceasul lui arăta exact scurgerea 
celor cinci minute. 

— Ai pierdut! Strigă Sergiu după ce luă coala. Ai depăşit 
termenul cu... cu zece secunde. 

— Ba nu-i adevărat! Se opuse Tic. [i-am dat-o la secundă, 
exact la secundă, după ceasul meu. Întreabă-l şi pe 
Pompilică! 

— Nu! N-ai depăşit termenul cu zece secunde, răspunse 
Pompilică uitându-se la ceas. Ci cu... Treisprezece secunde. 
— Pe cuvântul meu de onoare, se rugă Tic. Puteam să vă 

dau alfabetul mai repede, fiindcă l-am terminat în patru 
minute, dar m-am gândit să vă fac o surpriză să scriu şi 
cifre. Zău, uitaţi-vă la coloana de cifre... În cât timp puteam 
s-o scriu? În cel puţin treizeci de secunde, nu? Chiar dacă v- 
aţi lua după un ceas flămând, tot am terminat la timp 
alfabetul... 

— Să nu umbli cu scamatorii, se răţoi Pompilică, să nu 
cauţi să ne duci, că-ţi dau un picior în fund de nu te vezi. Ai 
depăşit termenul, gata! 

Tic înţelese că partida era pierdută. Mai ales când îl auzi 
pe Sergiu întrebând: 

— La urma urmei, pentru ce ai venit aici? 

— V-am văzut la fereastră şi m-am gândit că poate găsesc 
la voi o carte mai veche, cu basme. Am întrebat peste tot... 

— Umbli cu basme, va să zică! Îl ameninţă Pompilică. 

— Zău că e-adevărat... Dacă voiam să vă mint găseam 
altceva mai deştept... Zău! Trebuie să pregătim un basm, la 
română, pentru sfârşitul anului, şi eu... 

— Şi tu... Îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o ştergi imediat, 
până nu-ţi sărim noi în ajutor... 

Încolţit din două părţi, cu drumul spre uşă tăiat, 
prichindelul căută altă cale de salvare: 

— Mă duc singur... Mă duc direct la Ştefan. Ştiu eu unde 
să-l găsesc... 

Spaima lui Pompilică ţinu doar o clipă: 

— Faci drumul de pomană. Azi nu mai are antrenament. 


Micul cireşar fugise, la întâmplare şi aproape fără 
nădejde, după un prăpădit de iepuraş, şi iată-l înhăţând 
dintr-o dată doi, şi-ncă ce şoldani. Mai întâi aflase că 
„Şmecherilor” le era teamă de Ştefan, şi apoi aflase şi locul 
unde, în mod sigur, îl putea găsi. Îşi făcu repede un plan de 
răzbunare care începea cu o tentativă de liniştire: 

— Dar duminică, la meci, trebuie să vină... 

— Ha, ha! Îi râse Sergiu în nas. Duminică avem serbare de 
sfârşit de an... 

— Atunci cealaltă duminică... Îl linişti Tic cu totul. Dar 
dacă-mi daţi şi mie o ţigară nu vă mai spun... 

— Ţigară?! Se miră Pompilică. Unde vezi tu ţigări... 

— Uită-le colo, în raft, după dosarul albastru. 

Cireşarul porni cu mâna întinsă şi scoase din raft un 
pachet de ţigări „Carpaţi”. Descoperirea lui Tic îi cam 
zăpăci pe cei doi şmecheri. Priveau pachetul de ţigări 
aşezat disciplinat pe masă, îşi aminteau rugămintea celui 
care-l găsise, dar nici o inspiraţie nu încolţea în capul lor. 

Cireşărelul profită de moment pentru a se lipi de uşă, mai 
ales că şi raftul din care scosese pachetul era în apropierea 
uşii. Când cei doi se dezmeticiră nu mai văzură decât 
spatele lui Tic prin uşa deschisă, iar piciorul lui Sergiu, deşi 
pornise ca o săgeată, lovi în gol. 

— Ce păcat că nu l-am atins! Se plânse Sergiu. Cred că l- 
aş fi scos prin tavan. Fir-ar să fie de vagabond! Ai văzut ce 
ochi de spion! Ţine-mă, că-mi vine să sar pe geam după el... 

— Stai, stai... Începu Pompilică să-l domolească. Adică de 
ce să ne pară rău, de ce să ne înfuriem? De ce, mă 
neghiobule? Ar trebui să râdem cu hohote şi să ne decorăm. 
Ha! Ha! A venit la noi cu aere de motan şi l-am adus în stare 
de scrumbie. L-am pus să ne scrie alfabetul, l-am dus cu 
frate-meu, ne-am bătut joc de el, şi după toate astea ne-a 
făcut rost şi de ţigări... Cum dracu de le-a observat, spionul! 
Noi am trecut de o sută de ori pe lângă ele fără să le 
vedem... Dar până la urmă tot i-am venit de hac. Bă, ce l-am 
stors! 


— Ai dreptate! Se învioră Sergiu. Ai văzut ce-nseamnă să 
fii deştept? Acum recunoaşte şi tu, Pompilică, ideea cu 
pariul şi alfabetul a fost grozavă... 

— Bă, da' şi ideea mea cu harta. Putem să notăm pe hartă 
toate mişcările lor... Dar hai mai bine să descifrăm textul! 

După aproape o oră de chin şi certuri, de cazne şi oftaturi, 
Sergiu reuşi, în sfârşit, să adune următorul text: « Cireşari! 
Feriţi-vă de Sergiu şi Pompilică. Ei caută să afle locul 
expediției noastre şi data plecării. Nimeni nu mai are voie 
să rostească vorbele: „Lacul Păstrăvilor” şi data de 5 iulie. 
Victor». 

— Formidabil! Răcni Pompilică. Am dat lovitura. Bă! Ori îi 
avem în labă, ori nu! Tot secretul cireşarilor e în mâinile 
noastre. Formidabil! 

— Acum recunoşti că sunt destul de genial? Îl pironi 
Sergiu. Fără hârtia asta n-am fi ştiut nimic despre planurile 
cireşarilor, şi nici... 

— Şi nici fără hartă nu ne-ar fi stat bine, persevera 
Pompilică. Recunoaşte şi tu că nu se poate face nici o 
chestie mai interesantă fără hartă. Aşa că aproape suntem 
unu la unu. Nu zic că nu aiun mic avantaj... Darca săte 
egalez de tot, vin şi eu cu o idee mare: ce-ar fi să fumăm 
câte o ţigară, să vedem şi noi cum €...? 

Sergiu privi nehotărât pachetul lăsat de Tic pe birou: 

— Eu ştiu?... Nu e prea nu ştiu cum...? 

— Adu-ţi, bă, aminte din filme cum stau ăia în fotolii şi 
fumează când au de gând să facă o chestie mai a dracului. 
Ţigara e semnul omului deştept... Ce zici de asta? 

Sergiu încă se codea: 

— N-o să vadă frate-tău că lipsesc ţigări din pachet? Să nu 
iasă vreo crimă... 

— N-o să vadă niciodată! Descoperi Pompilică după o clipă 
de ezitare. Fiindcă o să cumpărăm alt pachet şi o să-l 
înlocuim pe ăsta început. Este că-s deştept? 

— Dar mi se pare că nu avem chibrituri... Făcu Sergiu o 
ultimă încercare. 


Într-adevăr, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la 
suprafaţă, şi nici după vreun sfert de oră de căutări furioase 
prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin 
dulapuri, prin toate spaţiile ascunse ale încăperii, nu găsiră 
urmă de chibrit. Prin cameră parcă trecuseră câteva 
hoarde de barbari, una mai crudă decât alta, dar tinerii 
şmecheri civilizaţi ai secolului 20 nu-şi dădeau seama de 
NIMIC. 

— Am găsit! Ţipă Sergiu, cu atâta triumf în voce că nu se 
poate să nu fi neliniştit un anumit mormânt din Siracuza. 
Fierul de călcat! 

— Adică?... Ceru lămuriri mai ample Pompilică. 

— Încălzim fierul până la roşu!... Este? 

— Este... Recunoscu Pompilică. Dar şi harta mea... 

Nu numai că încălziră fierul până la roşu, dar îl şi uitară 
aşa, în priză, în timp ce amândoi, neavând fotolii pe care să 
se tolănească, se lungiră pe divan, sprijinindu-şi picioarele 
pe două scaune răsturnate. Nu mai fumaseră până atunci, 
dar văzuseră mii de ţigări aprinzându-se şi fumându-se, aşa 
că nu le fu greu să imite, cu o adevărată artă, atitudinea şi 
ticurile unui fumător inveterat. Tuşea şi lacrimile le mai 
atacau entuziasmul, dar erau prea dârzi ca să se dea bătuţi, 
mai ales că printre sughiţuri puteau să-şi slăvească isprăvile 
grozave din ziua aceea, începând cu cele din recreaţie şi 
terminând cu ultima: fumatul. Şi mereu îşi aduceau aminte 
de Tic şi râdeau cu atâta poftă de renghiul pe care i-l 
jucaseră că la un moment dat nu se mai puteau deosebi 
hohotele de râs de accesele de tuse. 

Aşa îi găsi Ştefan când deschise ca o furtună uşa: 

— Va să zică, biletul pe care l-am primit la antrenament nu 
minţea! Aoleu! Ce-aţi făcut aici, barbarilor, criminalilor, 
sinucigaşilor?! 

Din nefericire pentru cei doi, Ştefan nu rostise la 
întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce palmele loveau sonor, 
autoritar, şi mai ales cu iscusinţă, Pompilică, ghemuit ca un 
arici jumulit de ţepi, încercă să se apere: 


— Nu eu, pe cuvânt... Să-mi sară ochii, el a găsit fierul de 
călcat... 

— Cum?! Urlă Ştefan, descoperind fierul de călcat într-un 
nor de fum. Aoleu! 

Dar mai bine să întoarcem pagina. 

CAPITOLUL III. 

Un altul în locul lui Tic ar fi urmărit felul cum se împlineşte 
planul de răzbunare; poate că s-ar fi postat sub ferestrele 
Observatorului şi ar fi auzit destule jurăminte şi ţipete, şi 
iar ţipete şi jurăminte pentru a pleca apoi mulţumit şi chiar 
bucuros la treburile lui. Prichindelul însă nu era crud, ci 
mai degrabă leal şi stăpânit de spiritul dreptăţii: la infamia 
care i se făcuse nu putea rămâne nepăsător, de aceea 
declanşase răzbunarea, mai întâi sacrificând un pachet de 
ţigări pe care i-l cumpărase unui vecin, şi apoi ducându-se 
la arena de volei pentru a-i strecura un bilet alarmant lui 
Ştefan. E drept că, văzându-l cu câtă putere şi dibăcie 
loveşte mingea, i s-a făcut o asemenea milă de cei doi, încât, 
dacă ar mai fi avut putinţa, ar fi oprit mesajul alarmant. 
Zarul fusese însă aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu 
conţinutul său lapidar: „Pompilică şi Sergiu fumează în 
camera dumitale. Un cetăţean”, îşi făcu imediat efectul, 
asta din cauză că destinatarul se lăsase de fumat de vreo 
trei zile şi suferea ca un martir când vedea pe un altul cu 
ţigara în gură. Tic însă n-avea de unde să ştie toate acestea. 
EI folosise ca mijloc de răzbunare primul lucru care-i 
căzuse în mână, şi pentru că avea mâinile în buzunare, 
dăduse peste pachetul de ţigări cumpărat vecinului. Nici 
măcar nu se gândise că şmecherii din Observator vor 
deschide pachetul şi vor fi prinşi în flagrant delict, ci îşi 
închipuise că vor fi găsiţi cu pachetul, nedesfăcut, alături şi 
că vor fi pedepsiţi numai pentru intenţie. lar prichindelul 
ştia, din proprie experienţă, că intenţia nu se pedepseşte 
tot atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, aşa gândea 
tăticul, care era responsabil cu judecata; mămica ar fi 
procedat invers: ar fi pedepsit mai tare intenţia. Avea ea un 


principiu: copilul trebuie bătut înainte de a sparge ulciorul, 
pentru că după ce-l sparge... 

Prin urmare, Tic nu urmări împlinirea planului de 
răzbunare, mai întâi pentru că nu era crud, şi apoi pentru 
că avea câteva treburi foarte importante, mai ales două 
care-l apăsau ca nişte greutăţi zimţuite: cum să facă rost de 
un basm cu care să-şi dea gata colegii şi profesorul, mai 
ales profesorul, pentru că era în conflict cu el din cauza 
unor avioane neascultătoare care, în loc să iasă pe geam, 
cum li se hotărâse, aterizaseră pe catedră, chiar în clipa 
când profesorul urma să-i treacă un 10 uriaş, în catalog; şi 
cum să afle locul şi data expediției cireşarilor, asta nu numai 
din pricină că nu putea să sufere secrete şi taine, 
bineînţeles: secretele şi tainele altora, ci şi pentru că voia 
să-şi aranjeze şi să-şi împartă în timp plăcerile vacanței. 

Grea dilemă... Dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un 
simţ practic nemaipomenit. Amintindu-şi spontan zicala cu 
cei doi iepuraşi, cireşărelul uită, într-o clipă de basm, de 
conflict şi de avioane, şi hotări să facă pe dracul în patru 
pentru a dezlega taina cireşarilor. Nu-i trebui prea multă 
filosofie pentru a-şi da seama că dacă taina expediției era 
asemeni unei ape circulând printr-o conductă, existau, 
obligatoriu, şi câteva robinete prin care apa putea să 
ajungă până la el. Primul, şi cel mai apropiat robinet, era... 
Maria, soră-sa. Bun... Dar asta încă nu însemna nimic. Cum 
putea el să se apropie şi să deschidă robinetul? Brrrrr! 
Trebuia să fie foarte prudent... Maria nu se lăsa prea uşor 
dusă, şi întotdeauna era plină de toane, şi de multe ori nici 
nu-l lua în seamă, orice-ar fi făcut. Cum s-o ia...? 

Nici nu-şi termină întrebarea mută, că sfetnicul lui cel mai 
fidel, sfetnicul de zile grele, îşi făcu apariţia, gudurându-i-se 
docil la picioare. 

— Ei, ce spui, Ţombi, să începem atacul? 

Căţeluşul mişcă foarte afirmativ din coadă. 

— Şi dacă nu reuşim? 

Ţombi mârâi sălbatic, arătându-şi colții. 


— Nu fi fraier, [ângulică. La Maria nu se prind 
amenințările. Altceva! 

Căţelul se lungi pe burtă, îşi aşeză labele de dinainte sub 
bot, îşi întoarse încetişor capul cu ochii pe jumătate închişi, 
transformându-se în cel mai autentic monument al 
linguşirii. Mai ales că şi coada i se mişca molatec, parcă ar fi 
mângâiat pe cineva. 

— Aşa, hoţomanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta. 

Nu se poate să nu se prindă la fete. Va să zică ne-am 
înţeles. Dar bagă de seamă. Să nu cumva să sufli vreun 
scâncet... 

Căţelul sări brusc în picioare, îşi înţepeni urechile, şi, cum 
stătea cu botul întors şi cu ochii răvăşiţi, părea cea mai 
ofensată fiinţă de pe faţa pământului. 

— Ei, lasă, n-o mai pune şi tu la inimă. Parcă nu ştii c-am 
glumit?... Mi te cunosc eu, domnule sfetnic... Gata cu 
glumele! La acţiune! 

Tiptil, tiptil, fără să facă vreun zgomot, urmat de 
credinciosul lui sfetnic, Tic se furişă pe cerdacul acoperit de 
iederă. La capătul celălalt al cerdacului, pe un şezlong 
întins la orizontală, sub bătaia mişcătoare a unor proiectile 
de lumină scăpate prin frunziş, se odihnea Maria. Îşi 
acoperise ochii cu cozile şi visa. În mâna ei, un caiet cu 
versuri îşi deschidea paginile. Una dintre poezii o însoțea, 
sau îi prilejuise călătoria imaginară în care plecase: 

Iubesc cu-atâta patimă stejarii cu coapsele-mplântate în 
pământuri, Când îşi încarcă braţele de soare sau când se- 
ncruntă seculari în vânturi, lubesc pădurea-naltă de 
mesteceni când zăbreleşte-n alb sfios azurul. 

Ah, vânt albastru, vino să mă legeni şi dăruieşte-mi vesel 
împrejurul... 

Inspirația, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu 
Ţombi. Se aşeză foarte tăcut alături de Maria, îşi lipi botul 
de labe, iar ochii i se aţintiră asupra versurilor. Primul gest 
al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluşi expresia 
de inteligenţă şi parcă de înţelegere, începu să-i mângâie, 


blând, căpşorul pătat de buline negre. Cu o voce caldă, 
visătoare, ea recită primele versuri ale poeziei. 

Cocoţat pe cerdac, dar parcă înfipt într-o ţeapă, atât de 
nerăbdător era, Tic suportă cu greu poezia. Avu totuşi 
puterea de a o asculta până la capăt. 

Simţindu-şi stăpânul în apropiere, pentru că tot scăpase 
Tic câteva icneli şi oftaturi, cățelul întoarse capul, dar la 
semnele poruncitoare ale celui descoperit şi-l aşeză iarăşi 
pe lăbuţele-i subţiri. Un oftat prelungit, un oftat de 
admiraţie şi parcă de invidie, ieşi foarte gradat şi nuanţat 
din pieptul lui Tic: 

— Oooofiff!... Ştii ce frumos spui tu poeziile, Maria... 

Surprinsă nu atât de apariţia neaşteptată a frăţiorului ei, 
cât de tonul neobişnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi 
îndelung şi iscoditor. 

— Zău, Maria... Continuă Tic. Parcă m-ai umplut de furnici. 
Ai o voce atât de frumoasă!... Nu-iaşa căo să te faci 
artistă? 

— 'Ticuşor! la spune, de fapt ce vrei! 

— Aş vrea să mă iubeşti! 

— Asta-i bună! Dar cine ţi-a spus că nu te mai iubesc? 

— Vreau să mă iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât 
să nu te mai desparţi niciodată de mine. 

Maria îl privi plină de duioşie: 

— Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ţi-a spus c-o să ne 
despărţim? 

— Las' că ştiu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci 
vacanţa fără mine. 

Unda de duioşie dispăru din privirile Mariei făcând loc 
unor luciri de neîncredere, de suspiciune şi uimire. Tot ce 
spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în minţea ei 
se înfiripă o idee: 

— Daaaaa...?! Tic! Dacă eşti cuminte, mergem împreună... 
la ţară, la bunica. 

— La bunica?! Spuse cu dispreţ prichindelul. Mare scofală! 
La bunica pot să merg şi singur... 


— Atunci cum rămâne cu declaraţia ta de dragoste? Parcă 
spuneai că nu vrei să ne despărţim nici o clipă... 

Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din 
impas: 

— Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă şi mai 
mare dor de tine... Tu ai crezut altceva? 

Maria clătină gânditoare din cap: 

— Tic, tu ştiai că eşti un băiat deştept? 

— Ehei! De muuuuult timp... 

— Să-ţi spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de 
mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica şi eu metoda ta, şi 
mă voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o să mi se facă un 
dor de tine...! 

— la-mă şi pe mine, Maria... le rog... 

— Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, şi că 
nici nu vreau să te iubesc foarte mult... După principiul 
tău... 

— Ei, şi! Se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna. 

— Stai, că nu te mai înţeleg, Ticuşor. La început spuneai că 
vrei să te iubesc, nu? 

— Vreau să mă iei cu tine! 

— Chiar că nu te mai înţeleg deloc, îl zgândări Maria. 

— Spune! Mă iei sau nu? 

— Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine 
pentru că te iubesc totuşi foarte mult. 

Maria era într-adevăr înduioşată. Fantezia ei descoperea 
tot felul de ameninţări şi primejdii în calea expediției, şi nu 
putea să şi-l închipuie pe frăţiorul ei drag înfruntându-le. 

— Tic! O să petrecem toată vacanţa împreună, îţi spun din 
tot sufletul. Numai câteva zile, la început... 

— Vreau să ştiu sigur: Mă iei? 

— Dar de ce vrei să fii atât de sigur? 

— Spune! Se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu? 

— Nu! 

— Sigur? 

— Sigur! 


Tic îşi strânse dinţii într-o ameninţare teribilă: 

— Hai, Ţângulică! Ne pierdem timpul degeaba cu 
răutăcioasa asta. Nu eşti soră, eşti o... eşti o cloanţă! 

— Tic! 

— Şi dacă vrei să ştii, habar n-ai să spui poezii. 
Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu 
se tângui prea multă vreme pentru înfrângerea suferită. Se 
răsti de câteva opri la Ţângulică, transformându-l în jigodie, 

javră şi cauză principală a eşecului, apoi se hotări să-şi 
încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca 
într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, 
pentru că-i rămăsese prea puţin timp până a doua zi, când 
voia să se înfăţişeze cu basmul, şi umblând aievea, ca tot 
omul, nu prea vedea el cum şi unde va găsi cartea cu 
poveşti. Era deci nevoit să renunţe la dezlegarea tainei 
cireşarilor... Până a doua zi, când trebuia neapărat să-i vină 
de hac. 

Împovărat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în faţa 
porţii. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca 
s-o atingă el cu mâna... Aşa că abia avu vreme să se 
ascundă după un pom salvator. Cu foarte mare părere de 
rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică 
să revină asupra hotărârii luate, deoarece pe poartă 
intraseră, cu gesturi misterioase, trei dintre cireşari: Victor, 
Dan şi Ursu. Să-şi fi continuat acum fuga după iepurele cu 
basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului, şi Tic, 
renumit pentru iuţeala cu care primea orice provocare şi 
orice ceartă, nu voia, în ruptul capului, să-şi facă din noroc 
un duşman. Practic, ca întotdeauna, îşi găsi imediat ceva de 
lucru prin curte, spre bucuria nestăpânită a lui Ţombi. 

Maria ieşi nerăbdătoare înaintea băieţilor: 

— Aţi găsit vreun şantier? 

Dan, care părea cel mai abătut dintre toţi, răspunse sec, 
monosilabic: 

— Nu! 


— Şi nu prea văd unde am putea găsi, reflectă Victor. Cine 
să aibă barcă în oraş? Şi pentru ce să aibă? 

— Ghinionul nostru că ne-am născut aici, se înfurie Dan. 
Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea să întemeieze oraşul 
ăsta pe marginea unui pârâiaş lat cât o curea de ham şi 
adânc cât un degetar?... Eu, dac-aş avea putere, l-aş muta 
pe malul mării, să mă satur de apă, de bărci şi de vapoare. 

— Eu m-aş mulţumi cu o putere mai mică, îl temperă 
Maria. Să pot face rost de o barcă. O barcă uşoară cu 
pânze, sau una mică, zvealtă, cu motor, sau... 

Privirile Mariei se aţintiră involuntar asupra cişmelei şi 
vorbele i se topiră deodată pe buze. Acolo, la marginea unei 
băltoace, Tic, într-o vervă neobişnuită, arunca în apă corăbii 
după corăbii. Cel puţin zece bărci de hârtie pluteau în 
băltoacă. 

— Sau o barcă de hârtie, completă Dan. După cum vedeţi, 
e singurul lucru care stă în puterea noastră. Mamă dragă, 
suntem osândiţi la drumuri grele... Şi mai ales la neputinţă. 

— Nu-i chiar aşa, interveni Victor. Problema nu-i insolubilă, 
cum ţi se pare ţie, Dan. Ar fi fost simplu, de pildă, să 
construim o plută. Nu ştiu dacă până la urmă nu vom 
rămâne la soluţia asta... 

— Păi de ce nu începem s-o construim? Se repezi Ursu. 
Materiale, slavă Domnului, avem destule. 

— Dacă te încumeţi s-o duci tu în spate până acolo... Râse 
Victor. 

Ursu era cât pe-aci să răspundă că ar fi gata să care două 
plute în spate, numai să reuşească expediţia, dar nu-i prea 
plăceau figurile de stil. 

— Dar tu, Victor, cum te gândeşti s-o transportăm? Întrebă 
Maria. 

— Cât se poate de simplu. În rucsacuri. 

— Arată-mi-o şi pe asta, mamă dragă, şi zău că mă fac 
gâscă, îl înfruntă Dan. 

— Vrei să spui gânsac, îl corija Maria. 


— Mă rog, gâscă, gân-sac, rață, tot ce vrei. Şi coteţ de 
păsări, dacă e nevoie. Ca să mă jumuliţi de scânduri... 

— Uite, dragă domnule palmiped, cum se poate transporta 
pluta, începu Victor să-l lămurească. Vom lua în rucsac: 
cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe... 

— Scânduri, leaturi, pari, bârne, adăugă Dan. 

— Nu! Îl opri Victor. N-avem nevoie să le luăm cu noi. 
Lemne vom găsi din belşug pe munte, ori poate ai uitat că 
munţii... Cum se spunea în poezia aia, Maria? 

Maria răspunse imediat: 

— Îşi potrivesc pe ceafă cuşme de păduri... 

— Da, zâmbi Victor. Cuşme cu lemne... 

Dan, Maria, Ursu şi chiar Tic, care trăgea fidel cu urechea, 
înţeleseră planul de compromis al lui Victor. 

— Păi atunci problema e ca şi rezolvată, spuse Maria. 

— Nu-i chiar aşa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are 
marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu mare, pentru o 
persoană, două, e de mare folos. Dar acolo... 

— Stai! Ţipă Dan. Am găsit, mamă dragă! 

Surprinşi de energia şi decizia cu care intervenise, băieţii, 
mai ales, erau gata să tabere asupra lui Dan pentru a-i 
smulge cuvintele care se lăsau prea aşteptate, dar el se 
chinuia prin tot felul de semne şi schimonoseli să-i facă pe 
ceilalţi să înţeleagă că nu descoperise nimic altceva decât 
urechile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu cățelul se 
apropiase la câţiva paşi de ei, bineînţeles ascunzându-se cu 
artă după un butoi oarecare. 

— Tic! Îl strigă Dan. Tot mai ai nevoie de basme? 

Prichindelul, preocupat să numere cele câteva fire care 
alcătuiau mustăţile căţelului, nu auzi chemarea lui Dan, 
decât doar a treia oară. 

— Pe mine mă strigai? Întrebă el mirat. 

— Dar ce, mai are cineva numele ăsta aici? 

— Dar ce, tu când spui „mamă dragă” îţi chemi neapărat 
mama? Îi ripostă fără ezitare Tic. 


Dan rămase cu gura căscată, ca şi ceilalţi dealtfel, nu atât 
pentru spiritul prichindelului, cât pentru ceea ce se 
subinţelegea din acel spirit. Va să zică, Tic înregistrase 
absolut tot ce vorbiseră ei. Nu-i scăpase nimic, nici măcar 
expresiile fiecăruia. Prin urmare, trebuia salvat ceea ce mai 
putea fi salvat. 

— Tic! Se bucură Dan. Ţi-am găsit basmul! 

— Crezi că eu nu-mi dau seama, îi răspunse puştiul. 

— Nu, mă, serios. Ştiu pe cineva de la care poţi afla un 
basm pe cinste. 

— Las' că pricep eu unde vrei să baţi, spuse Tic. 

— Pe cuvântul meu, Ticuşor! Se încăpăţână Dan. Ai 
încercat la moş Timofte? E cel mai mare povestitor de 
basme din oraş, dacă nu din toată ţara... 

Ciufuliciul se pocni, fără voia lui, peste frunte. Gest pe 
jumătate sincer. E adevărat că nu se gândise la moş 
Timofte, şi era limpede că Dan nu inventase totul. Dar tot 
atât de adevărat era faptul că nu-i mai putea spiona pe 
cireşari fără să fie simţit. Aşa că trebuia iarăşi să schimbe 
iepurii, dar pentru ultima oară... Hotări el... Până mâine 
dimineaţă. Cu această credinţă porni Tic spre poartă, dar 
nu înainte de a-i adresa câteva vorbuliţe lui Dan: 

— Să nu-ţi închipui cumva că m-ai dus, mamă dragă. Ce 
râzi ca un prost? Află că moş Timofte e mai interesant decât 
voi toţi la un loc. Brrrrr! 

Dar şi de data asta poarta se deschise fără ca Tic s-o 
atingă. Chiar în clipa când ducea mâinile spre clanţă, ca şi 
prima oară, poarta se dădu în lături. Tic se retrase câţiva 
paşi şi începu să privească ostentativ cerul. Prin faţa lui 
treceau lonel şi Lucia, sau mai bine zis pluteau nişte 
pachete uriaşe sub care se aflau Ionel şi Lucia. Şi cum Tic 
era un copil practic... de astă dată ieşi într-adevăr pe 
poartă, fără măcar să apeleze la coada ochiului. 

În sfârşit, cireşarii erau toţi la un loc. Nu lipsea nimeni, şi, 
ceea ce era mai important, nu se afla nici un spion prin 
apropiere, nici un nechemat care ar fi putut să le dibuie 


tainele. E adevărat că Ţângulică le dădea mereu târcoale, 
dar se purta atât de cuminte, atât de linguşitor şi inofensiv, 
că nici Lucia, cea mai bănuitoare şi mai prudentă dintre 
toţi, nu-i acordă decât o privire trecătoare. Singurul care se 
ferea de dânsul era Ionel, dar nu teama că i-ar putea 
înţelege vorbele era cauza, ci grija pentru securitatea 
gambelor proprii. 

Povestea cu barca imaterială îi necăjise şi încă necăjea pe 
cireşari, dar pe cerul întunecat al preocupărilor lor apăru o 
oază de lumină o dată cu sosirea ultimilor doi: Lucia şi 
Ionel. Amândoi erau veseli, adevăraţi mesageri ai bunei 
dispoziţii. Lucia îşi uitase undeva masca de seriozitate, şi 
chipul ei blond era atât de senin, încât Dan o asemănă 
imediat cu un înger, jurând, tot în sinea lui, că niciodată n-o 
văzuse mai frumoasă. Era cât pe-aci să-şi jure şi altceva, un 
jurământ tainic care se rosteşte numai în gând, dar 
amintindu-şi-o severă, distantă şi rece, aşa cum o suporta 
tot anul şcolar, renunţă vesel şi uşurat la jurământ. lonel se 
umflase în pene ca un curcan şi ar fi imitat şi mersul rotit al 
orătăniei cu mărgele, dacă nu l-ar fi simţit pe Ţângulică prin 
apropiere. De aceea îşi alese o atitudine nemişcată şi 
verticală, cu destinaţia nemărturisită: steaua polară. Îşi 
privea prietenii de la nişte înălţimi la care nu cutezau nici 
cei mai viteji cosmonauţi. 

Veselia celor doi cireşari: seninătatea Luciei şi saltul spre 
stele al lui Ionel nu erau nici prefăcătorie şi nici poze fără 
motiv. La drept vorbind, Ionel era eroul zilei, deşi Maria 
susţinea morţiş, în felul ei, că Lucia „avea exact acelaşi 
drept la slavă”. Amândoi tinerii izbutiseră, după aproape 
trei luni de îndrăzneli, încercări, eşecuri şi reuşite, după 
„atâta sudoare extraşcolară”, cum glumea Dan, să 
construiască două aparate 1. FE. F., simple, portabile, pentru 
comunicări la mică distanţă, absolut necesare expediției. 
Fără aceste aparate expediţia cireşarilor era de 
neconceput. Dar ele ar fi rămas o simplă intenţie, dacă 
tinerii nu ar fi găsit un susţinător înfocat şi foarte generos 


în persoana lui moş Timofte. Deşi nu-l avea întru totul la 
inimă pe Ionel, bătrânul paznic nu scăpase nici un prilej de 
a-i ajuta pe cireşari; le descuiase de zeci de ori, ca un 
complice mut, uşa laboratorului de fizică, făcuse 
întotdeauna ordine după ei, dar mai ales le adusese celor 
doi constructori tot felul de unelte şi de materiale uitate de- 
a lungul anilor prin magaziile liceului. 

Copleşiţi de bunătatea lui, cireşarii îşi propuseseră în gând 
să-i facă un dar mare cu care să-l dea gata. Moşneagul 
mirosise ceva şi prin câteva întrebări meşteşugite aflase, de 
la Ursu, intenţia lor. E de prisos să amintim aici mâhnirea şi 
amărăciunea lui moş Timofte. Ba în adâncul sufletului se 
simţea jignit. Chipul lui nu-şi recăpătase strălucirea aceea 
de zăpadă, care aduna atâta cinste şi dragoste în preajmă-i, 
decât după ce-i strânsese pe toţi cireşarii în grădina şcolii, 
într-o seară, după amurg, şi le vorbise pe îndelete: 

— Eu n-am copii, începuse dânsul, iar nepoţii mi s-au 
împărţit prin toată ţara şi le-am cam pierdut urma. Singura 
mea bucurie sunteţi voi şi ceilalţi ca voi. Nici nu vă puteţi 
închipui cum îmi creşte inima când dau peste şcolari care 
înţeleg de timpuriu ce hrană trebuincioasă e pentru om 
învăţătura. lacă, eu spun că de aici începe bogăţia ţării şi 
bogăţia lumii... Şi mi s-a întâmplat mie să întâlnesc mereu 
asemenea şcolari şi să-i simt ca pe copiii mei. Cum m-or fi 
simţit ei?... Apoi aici nu-şi mai au rost vorbele mele, dar în 
dulapul ăsta sunt o groază de scrisori primite de la ei. Dacă 
aud că vreunul dintre ei a ajuns om mare, mă bucur cum se 
bucură, pesemne, un tată când aude isprăvi bune despre 
fiul lui. Poate că o să pară laudă ceea ce spun, dar nu e an 
în care să nu vină să mă vadă oameni de seamă, dintre cei 
cu care se sfătuiesc capii ţării. Nu zic că vin pentru mine. 
Vin să-şi vadă şcoala, dascălii, locurile copilăriei, dar 
niciunul, până acum, n-a uitat să treacă şi pe la mine, să 
zăbovească puţintel şi în ghereta mea, sau să dea o raită cu 
mine prin curtea şi grădina şcolii... lacă, asta e o parte din 
viaţa mea, partea cea mai sfântă... Oricât aur mi s-ar da, eu 


nu l-aş primi în schimbul unor asemenea bucurii. Să fiţi voi 
sănătoşi şi să nu-l uitaţi pe moş Timofte. Altceva nu-mi 
trebuie. Poate... Cine ştie?... O da Dumnezeu ş-oi apuca anii 
când o să fiţi şi voi oameni în toată firea, cu nume şi fapte 
de seamă. Moş Timofte o să fie bătrân, dar o să ţină minte 
numele fiecăruia, şi dacă o să treceţi pe la el şi o să daţi 
împreună o raită prin curtea şcolii, o să vă amintească toate 
năzbâtiile pe care le-aţi făcut în anii aceştia... 

În faţa cerdacului, pe o masă de lemn cu picioarele în 
formă de x împlântate în pământ, se aflau cele două 
aparate, şi cu toate că şlefuiala dârză şi zeloasă nu 
îndepărtase toate urmele de vechime şi de rugină de pe 
piese, cireşarii le priveau înfioraţi şi mândri ca pe nişte 
comori nepreţuite. Numai Ţombi părăsi cât se poate de 
discret locul său de pândă de pe cerdac, furişându-se ca o 
umbră neînsemnată şi obosită, dar în clipa când ajunse în 
punctul unde, după socoteala lui, nu putea fi zărit de cei 
care-i ignoraseră blana, preferând scândura putredă şi 
fierul vechi, ţâşni ca o nălucă. Îşi opri goana undeva lângă 
gard, în dreptul unei spărturi ascunse pe care, în afară de 
el, o mai cunoştea o singură fiinţă domestică. Când văzu 
acea fiinţă strecurându-se prin spărtură cu o agilitate care 
o întrecea pe a lui, Ţombi îşi învinse invidia, aspiră o porţie 
de îndrăzneală şi făcu un salt mortal înapoi. Totul însă într-o 
tăcere desăvârşită. Deşi foarte zorit de uimirea statuară a 
tinerilor de lângă cerdac, Tic nu uită totuşi să strângă 
lăbuţa pe care i-o întindea cățelul şi apoi să-i frece cu 
blândeţe sfârcurile urechilor. Abia după ce termină ritualul 
de multă vreme convenit, prichindelul porni cu paşi înceţi 
spre ţinta pe care şi-o alesese încă de după gard: butoiul 
din apropierea cerdacului. Căţelul îl urmă în culmea 
fericirii: stăpânul său fusese foarte generos, pentru că de 
obicei frecuşul cu care culmina felicitarea îl primea o 
singură ureche; de bucurie ar fi fost în stare să facă opt 
salturi mortale, în suită, dar mirosise el că trebuie să fie 
foarte liniştit. De aceea nu scoase nici un scâncet trădător, 


nici chiar atunci când îl văzu pe Tic dispărând ca o umbră în 
butoi. Auzi el un clipocit răutăcios, dar se grăbi să-l acopere 
printr-un mârâit antimotănesc. 

Cu apa până la glezne şi încă sub senzaţia de răceală 
pricinuită de stropii care se abătuseră asupra lui în 
momentul când atinsese cam energic fundul butoiului, Tic 
se opunea din răsputeri dârdâitului care-l ameninţa cu 
cotropirea. Altul în locul lui ar fi blestemat de mama focului 
şi ar fi părăsit ascunzişul. Dar el avea un sistem original de 
a scăpa de necazuri: în loc să se creadă persecutat de 
soartă şi urmărit de ghinion, îşi închipuia, dimpotrivă, că 
este cel mai răsfăţat copil al soartei şi aproape mereu 
încălţat în papucii norocului. Pentru a preface un necaz în 
bucurie îi trebuiau doar câteva clipe şi câteva întrebări. De 
pildă, în situaţia în care se afla: dacă ar fi plouat în ajun?... 
Dacă nu s-ar fi scos, cu două zile înainte, aproape toată apa 
din butoi pentru spălatul rufelor?... Dacă în loc de apă ar fi 
fost cenuşă, sau var, sau păcură?... Dacă în locul butoiului 
ar fi fost lada de gunoi?... Încetul cu încetul nu-şi simţi 
picioarele în apă, iar dârdâitul îl părăsi. Era şi timpul, 
pentru că la masa din faţa cerdacului reîncepea animația. 

— După cum vedeţi, eu mi-am făcut datoria, spuse lonel 
plimbându-şi cam stingherit privirile pe cerul gol. La data la 
care ne-am înţeles am adus aparatele... Probabil că şi voi aţi 
rezolvat problema bărcii, care, în orice caz, n-a fost chiar 
atât de obositoare... 

Mariei nu-i plăcură deloc spusele şi mai ales tonul lui 
Ionel: trAha! Joacă teatru, scumpul nostru inventator... Îi 
arăt eu imediat!”, dar Dan îi dibui intenţia ascuţită şi se 
transformă imediat în pavăză: 

— Cum o s-o rezolvăm?... Victor a găsit soluţia cea mai 
bună, exact înainte de termen. Nu-i aşa?... Ei, acum să te 
văd, Ionel! la spune, cu ce este egală o barcă?... Nu-ţi mai 
nenoroci creierii, mamă dragă. Îţi spun eu: cu o plută! 

Chipul lui lonel se adumbri: 


— Cu pluta?! Dar ar fi o imprudenţă, o nesocotinţă, 0... o... 
o prostie, pur şi simplu. Ori mergem echipați cum trebuie, 
ori renunţăm la expediţie. Dacă în loc de aparate tefefe aş fi 
adus şi eu nişte goarne? 

Privirile tuturor se îndreptară către Victor şi în ele se 
putea citi dorinţa unei replici tăioase. Dar Victor nu 
răspunse imediat. Până la un anumit punct era şi el cam de 
aceeaşi părere cu Ionel. Înţelesese de la bun început că 
pluta era o soluţie de ultim moment, poate nu chiar cea mai 
rea, dar care îi împingea pe calea unor riscuri, cel mai mare 
fiind acela de a împotmoli undeva expediţia. Greoaie, greu 
de manevrat, greu de oprit, greu de transportat prin 
locurile fără apă, greu de strecurat prin albii înguste, pluta 
putea să devină un chin pentru tineri, dar de aici până la a 
renunţa la o expediţie pregătită cu atâta migală şi dorită cu 
atâtea visuri era o cale imensă. Nu! Un asemenea gând nu 
trebuia să încolţească în mintea nimănui. 

— Dacă nu găsim altă soluţie mai bună, vom fi nevoiţi s-o 
încercăm pe asta, se hotări Victor. Cine ştie?... Poate că 
acolo, la faţa locului, pluta va fi mai necesară decât o barcă. 

— Victor are dreptate! Ţâşni Maria. La expediţie nici nu 
mă gândesc să renunţ. Mă duc singură dacă voi nu vreţi. 

Şi Dan, şi Ursu, şi Lucia răspunseră prin aceleaşi afirmaţii 
categorice. După o clipă de încruntare izbi şi Ionel aerul cu 
pumnul: 

— Să vă spun drept, şi eu m-am gândit la fel. Bineînţeles, 
nu vom fi atât de nesăbuiţi ca să ne băgăm în tot felul de 
capcane. De altminteri, nici cu o barcă n-am fi în cea mai 
deplină siguranţă... 

— Dacă ne-am lua după tine, nu pierdu prilejul Maria, nici 
cu un submarin n-am fi în siguranţă... Adică în cea mai 
deplină siguranţă. Nici cu un cuirasat... 

— Ce ştii tu despre submarine şi cuirasate? Se enervă 
Ionel. Vezi-ţi de hârţoagele tale cu inimi şi săgeți... cu dor, şi 
amor, şi omor, şi... 


Cearta era gata. În ochi licăre ascuţite, ca nişte fulgere 
prevestind nişte trăsnete... Dar Lucia deveni fără voia ei un 
miraculos paratrăsnet: 

— Mi se pare că aveţi nevoie de o barcă, nu?... O barcă 
uşoară, frumoasă, încăpătoare... 

— Te-ai trezit şi tu, o privi Dan compătimitor. 

— Cred că ai dreptate. M-am trezit. Dar numai eu m-am 
trezit, pentru că voi toţi dormiţi... Şi cum mai dormiţi!... 
Totuşi, nu înţeleg cum de nu visaţi în somn... Barca lui 
Petrăchescu... Barca vânătorului... 

Cireşarii făcură nişte ochi ca la iarmaroc. Dan îşi arse o 
palmă peste frunte de răsună toată curtea şi-l făcu pe Tic să 
scoată, intrigat, capul afară din butoi. Noroc că nu-l zări 
nimeni. 

— Petrăchescu! Ţipă Dan. Sfântul Petrăchescu! Sfânta 
barcă de cauciuc a lui Petrăchescu! Santa Lucia!... Cum de 
nu ţi-a trecut ţie prin minte, nesfântule Dan!... Mamă 
dragă, ce barcă!... Uşoară ca un fulg şi încăpătoare ca un 
autobuz. 

Dar cine nu cunoştea barca lui Petrăchescu! Cine n-o 
admirase! Petrăchescu o găsise cu ani în urmă într-una din 
peregrinările lui cinegetice. Fusese ascunsă într-o colibă 
pustie, în timpul războiului, nu se ştie de cine, şi uitată 
acolo. O barcă într-adevăr sfântă, cum spusese Dan, adică 
exact ceea ce le trebuia cireşarilor pentru misterioasa lor 
expediţie. 

— Oare-o să ne-o dea Petrăchescu? Se auzi vocea timidă, 
dar foarte realistă a lui Ursu. Toată lumea zice că vânătorul 
e cam într-o ureche... 

Într-adevăr, tot oraşul îl bănuia pe Petrăchescu cam sucit 
la minte; nimeni nu ştia când vorbeşte aiurea şi când serios. 
Şi pe deasupra mai era poreclit şi „maţe negre”, ceea ce în 
limbajul oamenilor de prin acele locuri însemna zgârcit fără 
pereche. Păcatul acesta ca şi sminteala lui erau puse pe 
seama războiului. Petrăchescu fusese ofiţer activ, dar o 
schijă de brad i se strecurase în ţeastă, întrerupându-i 


cariera militară, încercase mai multe meserii, cam în van, 
până la urmă alegându-şi-o pe aceea de achiziţioner la o 
cooperativă. Umbla haihui prin sate şi peste coclauri, şi toţi 
ştiau că adevărata lui îndeletnicire e vânătoarea. Şi nu erau 
puţini acei care susțineau că vânător ca el nu se mai 
pomenise pe acele meleaguri. Niciodată, ziceau ei, nu-l 
văzuseră trăgând un singur cartuş în vânt, şi mai ziceau că 
dacă-l apucau pandaliile începea să tragă în rândunici şi-n 
lăstuni, doborând câte o păsăruică la fiecare foc. 

— Oare-o să ne dea barca? Întrebă încă o dată Ursu ca 
pentru sine. 

— Cum să nu ne-o dea? Se înfierbântă Dan. Mergem cu 
toţii la el... Mamă dragă, ştiţi cum?... Ne îmbrăcăm în haine 
la fel: bluze şi cămăşi albe, fuste şi pantaloni albaştri, 
ciorapi şi pantofi negri. În uniformă şi aliniaţi pe două 
rânduri. Îl dăm gata cât aţi zice peşte. Şi dacă face nazuri şi 
rezistenţă... Eu îmi pun la bătaie toate economiile, şi dacă 
va fi nevoie voi cere şi datoria de la Tic... 

În butoi, datornicul scoase o limbă nesfârşită, ba mai 
întinse şi cotul în direcţia lui Dan. Cireşarul însă habar n- 
avea de răspunsul dintre doage; numai atitudinea lui 
ŢȚombi, care-l privea ameninţător, cu o ureche ciulită şi una 
atârnându-i, cu un colţ scăpat în afară şi un altul ascuns, i 
se păru cam ciudată: 

— Cu tine ce-i, mă potaie? Ia şterge-o după haimana... 
Adică, ia du-te dracului! Auzi? 

Ţombi îşi ciuli imediat şi cealaltă ureche şi-şi scoase şi 
celălalt colţ, dar un hârşâit pe care nici un alt auz nu l-ar fi 
putut recepta îi schimbă într-o clipită gândul şi mişcarea. 
Se retrase încet spre butoi, dar Dan nu descoperi în 
retragerea surprinzătoare a căţelului împlinirea propriei 
sale porunci. Poate că şi cuvântul rostit de Maria cu o voce 
ameţită de prea mult vis îl trezi din gândurile lui noi, aşa 
cum îi trezi şi pe ceilalţi: 

— Baaaaarcaaaaa... 


— Vă mulţumesc pentru idee, spuse, cu un zâmbet cam 
îngheţat, Lucia. Cred că a sosit, în sfârşit, timpul să ne 
ocupăm şi de aparate... 

Cireşarii se descoperiră deodată posesorii a două bucurii, 
sau poate posedaţi de două bucurii: barca şi aparatele. Şi 
pentru că aparatele erau chiar lângă ei, şi mai ales pentru 
că erau ale lor, se lăsară, docili, subjugaţi de ele. Ionel, de 
astă dată în largul lui, făcu un plan straşnic, la repezeală, 
pentru verificarea aparatelor. De câtă vreme, şi cu câtă 
emoție aşteptau cireşarii marele moment! Se formară doua 
grupuri, fiecare având în sarcina lui un aparat. Un grup 
trebuia să rămână chiar acolo, la masa din faţa cerdacului, 
celălalt urma să parcurgă un drum de vreo doi kilometri şi 
jumătate, care trecea prin grădina casei, apoi printr-o 
livadă care-şi căţărase prunii pe Dealul Cimitirului, apoi 
printr-o vie care se înfunda într-un crânguşor cu străluciri 
şi fâlfâiri de beteală, şi abia, la marginea crânguşorului, la 
semnul de recunoaştere: movila în formă de căciulă, trebuia 
să se oprească. Timpul se socoti cu multă zgârcenie: 
jumătate de oră - drumul până la movilă, zece minute - 
pregătirea aparatelor, zece minute - schimbul de mesaje, 
adică verificarea propriu-zisă, zece minute - pauză, 
jumătate de oră -întoarcerea. În total un ceas şi jumătate. 
Grupul de pe cerdac era compus din Ionel, Maria şi Dan. 
Celălalt, din Lucia, Victor şi Ursu. 

Dintre cei rămaşi în curte, în preajma cerdacului, cea mai 
nesuferită jumătate de oră o petrecu... Tic. Prichindelul 
izbutise, după nişte sforţări crâncene, să împingă cepul 
butoiului afară. Îşi zdrelise degetele tot împingând şi 
împingând, dar când îşi potrivi ochiul în cerculeţul de 
lumină zări o sumedenie de lucruri şi fiinţe, numai masa din 
faţa cerdacului şi aparatul care, probabil, se desfăta pe ea 
nu intra în raza privirilor lui. Dacă butoiul nu ar fi avut 
fund, l-ar fi potrivit la iuţeală cu ochiul de lumină spre masă, 
dar în situaţia în care se afla un singur lucru îi mai rămânea 
de făcut pentru a se înfrupta şi el din minunăţia din faţa 


cerdacului: să ridice din când în când capul afară din butoi. 
Şi treaba asta era foarte riscantă din cauza neînţelegerii 
dintre Ionel şi Ţombi. Căţelul stătea nemişcat, cu botul pe 
labe, la jumătatea distanţei dintre butoi şi cerdac. Ionel, 
crezându-se ameninţat, pândea cu coada ochiului fiecare 
mişcare a căţelului. Şi timpul se făcuse atât de leneş, că lui 
Tic îi venea să mănânce doagele. 

Dar nici cireşarii de pe cerdac n-o duceau mai bine. Şi 
asupra lor se abătuseră frigurile, deşi nu stăteau cu 
picioarele în apă ca prichindelul ciufulit şi curios. 
Aşteptarea îi ucidea şi pe ei, şi poate că se simțeau chiar 
mai încarceraţi decât prizonierul din butoi. 

În sfârşit, Ionel îşi privi ceasul: 

— Au trecut treizeci şi cinci de minute... Ufff! Greu au mai 
trecut... 

Maria uită într-o clipă toate certurile pe care le avusese cu 
Ionel. Mai că-i venea să-i sară de gât, dar, atinsă de nu ştiu 
ce fior al amintirilor, se mulţumi doar să se apropie de el şi 
să-i urmărească febril, cu sufletul la gură, toate mişcările. 
Tânărul fizician îşi mai privi o dată ceasul, răsuflă prelung, 
de parcă ar fi aruncat kilometri de văpaie din el, eliberă 
antena subţire şi lungă, parcă fără de sfârşit, apoi începu 
semnalizările. Emiţătorul se supuse tocmai apăsării 
degetelor. Ţăcănituri, mai puternice, sau mai slabe, se 
auzeau distinct, semnaluri repetate, repetate, repetate... cu 
pauze între ele, cu pauze pentru răspuns, dar pauzele 
rămâneau goale, tăcute. Nici un răspuns... 

Cuprins de îngrijorare, Ionel se uită iarăşi la ceas. Îşi 
strânse pumnii şi se repezi din nou asupra emiţătorului. 
Semnale, semnale, semnale, şi pauze la fel de mute. O 
expresie de spaimă şi durere se întipări pe faţa fizicianului. 
Şi ea deveni aproape groază când se uită la Maria. Aştepta 
cuvinte rele, priviri crude, aştepta cârlige reci în umeri şi-n 
ceafă. 

Alături de Dan, Maria trăia însă aceleaşi emoţii şi aceleaşi 
spaime ca Ionel: 


— Nu se poate! Se răzvrăti ea. Nu se poate! Mai încearcă 
o dată. Haide! 

Ionel se supuse îndemnului, mai ales că-l văzu şi pe Dan 
clătinând energic din cap. Reîncepu semnalizările, dar 
emițătorul rămase în continuare mut şi nemişcat. 

Gândurile care încolţeau în mintea celor trei cireşari se 
asemănau întocmai: sau erau prost făcute aparatele, sau se 
întâmplase ceva, sus, pe deal. 

Într-adevăr se întâmplase ceva sus pe deal. Chiar în clipa 
când Victor şi Lucia se pregăteau să instaleze antena 
aparatului în vârful movilei, fuseseră opriţi de vocea foarte 
convingătoare a lui Ursu: 

— Staţi! Porunci el. Ia uitaţi-vă colo pe muchia dealului... 
La o palmă de capătul crângului, lângă copacul acela 
îndoit... Vedeţi?... Chiar în dreptul copacului... Să nu pun 
mâna pe nici o barcă, toată viaţa mea, dacă arătarea aceea 
cu pălărioară ţuguiată nu e chiar Petrăchescu! 

Lucia şi Victor îşi făcură mâinile streaşină şi priviră spre 
locul indicat de Ursu. Zăreau ei ceva ce aducea a om, dar 
nici vorbă să-i distingă capul şi pălărioara. Silueta care se 
contura încetul cu încetul era însă prea ciudată pentru a fia 
altcuiva. 

— Ele! Se convinse Victor. Ce facem? 

— Mai întâi ascundem aparatul în tufişul ăsta, spuse Lucia. 
Numai să nu ne înşelăm... 

— Dacă vă spun eu! Se simţi Ursu oarecum jignit. 

— E sigur Petrăchescu, întări Victor, şi cel mai bun lucru 
pe care-l avem de făcut e să ne ducem noi spre el, ca să nu 
vină el spre noi. Aparatul nu-l mai putem ascunde decât cu 
riscul de a-i atrage şi mai mult atenţia... 

— Grozav! Acceptă Lucia. Şi poate că n-ar strica să ne 
prefacem că tocmai pe el îl căutăm... 

Nu mai era nici o îndoială pentru nimeni. Individul care 
înainta cu paşi neverosimil de lungi, înalt şi deşirat şi slab 
ca o prăjină, cu o pălărioară verde ca un coif de hârtie, care 
purta o pană de cocoş chiar în vârful ţuguiului, cu puşca pe 


umăr, cu cizme lucitoare strânse pe gambe, nu era altul 
decât Petrăchescu, posesorul bărcii de cauciuc. 

Lăsând aparatul în paza nesigură a unor păsărele, cei trei 
porniră în goană spre vânător. Petrăchescu venea întins 
spre ei, dar îşi încetini mersul când descoperi că tocmai el 
era ţinta celor trei tineri. 

— Ce vi s-a întâmplat, cetăţenilor? Îi întâmpină el cu o 
voce subţire, piţigăiată. Vă goneşte din urmă vreo dihanie? 

Cetăţenii îl salutară cu respect, toţi. Dar de vorbit, numai 
Ursu putea să vorbească, Lucia şi Victor nu-şi puteau reţine 
gâfâitul sonor şi neprefăcut. Şi Ursu îşi învinse timiditatea, 
aproape ţipând la vânător: 

— Plecăm pentru câteva zile într-o excursie... 

— Nu trebuie să ţipi, domnule, îi tempera vânătorul zelul. 
Am urechi destul de bune. Amândouă, nu cum zice lumea. 

Ursu se fistici dintr-odată: 

— Ştiţi... Adică nu într-o excursie... Ne-am gândit, noi... 
Ştiţi... O expediţie ştiinţifică... Noi şi alţi prieteni... Ştiţi... 
Poate că ne ajutaţi şi dumneavoastră... 

— Aha! Pricepu vânătorul. Vreţi să vă ajut într-o excursie... 
Păi dacă-mi stă în putinţă, cu cea mai mare plăcere, pe 
cinstea mea... Arătaţi-mi un altul care cunoaşte mai bine 
decât mine regiunea!... Nu s-a născut încă, pe cinstea mea. 
Aţi nimerit exact unde trebuie, adică aţi bătut exact la uşa 
cea bună, pe cinstea mea... Şi cam ce vă doare? 

După o scurtă luptă cu sine însuşi, Ursu îndrăzni: 

— V-am ruga din suflet să ne împrumutaţi câteva zile... 
Barca dumneavoastră de cauciuc! 

Vânătorul îşi plimbă degetele pe sub pălăria ţuguiată, 
coborând-o până la sprâncene. Barba, parcă despărțită de 
maxilar, i se roti de câteva ori, oferind un spectacol de circ, 
care însă în loc să-i amuze îi sperie pe spectatori. Râsul 
vână-torului suna forţat: 

— Hm... Hm... Barca! Lucru rar... Hm... Lucru foarte greu 
de găsit... Lucru imposibil de găsit, pe cinstea mea. 


— Dacă... Nu ştiu cum să vă spunem... Interveni Lucia. Ne- 
am gândit la chirie... Adică ne-am gândit că poate vreţi s-o 
vindeţi. Suntem gata să renunţăm la toate economiile 
noastre... 

Vânătorul se uită şi mai atent la cei trei tineri. Oferta 
făcută de ei nu-i displăcea de tot. Se gândea mai ales la 
chirie, şi văzându-i îmbrăcaţi curat, Lucia chiar cu o 
anumită eleganţă, îşi închipui că economiile lor nu erau de 
lepădat. De aceea, după ce-şi mai scarpină o dată ceafa, se 
hotări să le răspundă cu o promisiune: 

— Hm... Văz că vă gândiţi la chirie, că de vândut, n-aş 
vinde barca, în mormânt de-aş fi, pe cinstea mea. N-aş 
vinde-o nici măcar pentru cinsprezece mii, nici dacă mi s-ar 
da în loc un vapor... Da-n ce parte faceţi excursia? La 
Poarta Dracului? 

Lucia îl atinse încet cu cotul pe Victor, şi tânărul, ca şi cum 
s-ar fi trezit atunci dintr-o lungă meditaţie, spuse: 

— A, nu la Poarta Dracului. Poate mai târziu, dar pentru 
Poarta Dracului nu avem nevoie de barcă. Ne-am gândit să 
mergem câteva zile la Lacul Păstrăvilor... 

Vânătorul se înnegură la faţă. Era cât pe-aci să spună 
ceva, chiar deschise gura, dar dintr-o dată se răzgândi. 

— E o regiune foarte frumoasă şi foarte puţin umblată, 
spuse cu un ton rugător Lucia. Am putea descoperi multe 
lucruri acolo... 
din păcate, numai spre sfârşitul lui august v-aş putea 
împrumuta barca. Până atunci absolut imposibil, pe cinstea 
mea. 

— Numai pentru câteva zile, se rugă Ursu. 

Vânătorul îşi desprinse iarăşi bărbia de maxilar rotindu-şi- 
o însă de astă dată în direcţie contrară: 

— Hm.” Eu nu am obiceiul să vorbesc în vânt, pe cinstea 
mea. Vă convine în august?... Bine!... Nu vă convine?... 
Bună ziua! Clar sau nu?... Deşi, eu v-aş da un sfat părintesc: 


Mai bine v-aţi căuta altă regiune. Sunt prea multe primejdii 
acolo, pe cinstea mea. 

După ce-şi puse pentru ultima dată la bătaie cinstea, 
vânătorul îşi scoase în semn de salut pălărioara cu pană 
mândră de pe vârful capului şi se depărtă cu aceiaşi paşi 
neverosimil de lungi. 

Cireşarii se uitară unii la alţii întristaţi, dar dezolarea nu-i 
paraliza pentru multă vreme. Îşi amintiră toţi odată, ca la 
un semnal, de aparatul lăsat la poalele movilei şi porniră 
într-acolo, hotărâți parcă să doboare toate recordurile 
tuturor curselor cu obstacole. Primul care ajunse la movilă, 
lăsându-şi prietenii cam pe la jumătatea drumului, fu, 
bineînţeles, Ursu. 

Pe cerdac lipseau numai acordurile unui marş funebru. 
Parcă fiecare îşi ducea la groapă prietenul, atâta jale era în 
priviri, atâta moleşeală şi amorţeală bolnavă în mişcări. Mai 
mult din inerție, pentru că nu mai aveau nici măcar puterea 
de a-şi întrerupe mişcarea, degetele lui Ionel loveau din 
când în când în emiţător. Dar tocmai în momentul când 
absolut orice speranţă părea pierdută, exact aşa cum se 
întâmplă în foarte multe cărţi, în aparat se auziră câteva 
pocnituri. Trezit ca dintr-un vis rău, lonel bătu automat 
semnalul convenţional de recepţie şi-i făcu semn cu mâna 
lui Dan să înregistreze mesajul movilei. Şi Maria, şi Dan, ba 
chiar şi Ionel, cu mâna stângă, notau în carnete sumedenie 
de linii şi puncte, şi descifrarea lor era o joacă pentru 
fiecare: „Eşec. Eşec total. Vânătorul refuză să ne dea barca. 
Venim imediat”. 

— Eşec! Ţipă Ionel cuprins de o bucurie nebună. Să se 
ducă dracului barca, vânătorul şi toate aiurelile! Nu mă mai 
interesează nimic! Merg aparatele? Merg! Ura! 

— Bravo, lonel! Se bucură Maria. Pe cuvântul meu că-mi 
pare foarte bine. 

— Şi mie, spuse Dan cu o intonaţie ciudată în voce. Dar 
tare mă necăjeşte chestia cu barca. Să ştii că âilalţi s-au 


întâlnit pe deal cu vânătorul. De-aceea au întârziat. Oare de 
ce nu vrea să ne dea barca? 

— Dă-o-ncolo de barcă! Îl pironi Ionel. Tu nu-ţi dai seama, 
mă, ce victorie am realizat? Ar trebui să te dai peste cap de 
bucurie şi să te lauzi la toţi că-mi eşti amic. 

Maria se retrase repede dintr-o vrajă primejdioasă: 

— Ce s-a întâmplat cu tine, lonel? Cum poţi să spui că nu 
te mai interesează nimic altceva? 

Ionel i se proţăpi dispreţuitor în faţă: 

— Arată-mi tu pe altcineva care la vârsta asta a construit 
un aparat tefefe! 

Sclipiri de uimire şi apoi de duşmănie fulgerară în ochii 
negricioasei cu cozi: 

— Adică tu chiar nu ştii? Ori numai te faci că nu ştii? 

Ionel era de-a dreptul surprins: 

— Vrei să spui că E... 

— Nu! Îl opri Maria cu cruzime. Nu E, şi nici M, şi nici alţii 
dintre cei la care te gândeşti tu. Vreau să spun că e cineva 
mai tânăr decât tine care a făcut această ispravă. 

— Cine?! Se holbă Ionel. Chiar m-ai făcut curios... 

— Lucia! 

— Lucia! Apă de ploaia... Cu ea sau fără ea, acelaşi lucru, 
dacă vrei să fim drepţi. 

— “Tocmai ca să fim drepţi, mincinosule! Dacă nu v-am fi 
văzut pe amândoi, şi dacă n-am fi văzut-o pe Lucia singură, 
şi dacă n-am şti ce este în capul şi în mâinile ei... 

Ionel o alungă cu mâna, într-un gest aproape dezgustător: 

— Întotdeauna ai fost o scârboasă... 

— Şi tu un îngâmfat fără pereche... În privinţa asta 
întotdeauna o să fii cel dintâi şi cel mai tânăr dintre toţi 
lăudăroşii care există... 

— Mizerabilo! 

— Neruşinatule! 

Tocmai în clipa aceea, [ombi îşi aduse aminte că ar trebui 
într-un fel să-l felicite pe Ionel pentru succesul său. Şi se 
repezi spre dânsul cu această intenţie veselă. Ionel însă, 


neînţelegând-o, ba mai mult, interpretând-o tocmai pe dos, 
se feri de Ţombi, de parcă s-ar fi trezit la o vânătoare de lei, 
fără puşcă în mână, atacat de cel mai fioros exemplar. Prin 
urmare, o luă la goană prin curte, în loc să încerce să se 
izoleze undeva pe cerdac. Acesta fu începutul ghinionului. 
În curte se afla o piatră oarecare, poate singura piatră din 
curte, dar tocmai în ea nimeri piciorul lui Ionel. Zelul 
ghinionului nu se mulţumi însă cu atât. În loc să cadă lat la 
pământ şi să rămână acolo lângă piatră, Ionel fu aruncat în 
sus, în cădere se încovoie, astfel că atinse pământul ca un 
colac azvârlit cu putere de cineva. Ghinionul îşi făcu şi 
ultima poftă: lovi mişeleşte. Colacul în care se prefăcuse 
Ionel porni de-a dura prin curte şi nu găsi în tot spaţiul 
acela imens alt obiect de care să se lovească decât butoiul, 
cel mai liniştit dintre toate. Ciocnirea dură şi neaşteptată 
răsturnă într-o clipă butoiul şi opri rostogolirea sinucigaşă a 
lui Ionel. 

Când totul se linişti, apăru şi minunea: nu un singur 
năpăstuit îşi ridică oasele din ţărână, ci doi. Ionel, prăfuit şi 
zugrăvit de spaimă, şi Tic, uluit şi ud până la piele. 

Parcă înțelegând că singura cauză a nenorocirii era el, 
Ţângulică se gudură cu un entuziasm nemaipomenit la 
picioarele stăpânului său, hotărât să primească pe blana lui 
uscată toată apa care se scurgea, şiroaie, din 
îmbrăcămintea lui Tic. 

— Vezi, Ticuşor!... Îi spuse Dan cu duioşie. Nu era mai bine 
să te fi dus la moş Timofte? 

Tic se scutură de apă ca un căţel plouat, imitând fără să 
vrea jigodia de la picioarele lui: 

— Mă duc, zău că da, răspunse el. Numai să-mi schimb 
hainele. 

Nimeni nu se mai îndoia de astă dată de sinceritatea 
prichindelului plouat. 

CAPITOLUL IV. 

Moş Timofte cotrobăi multă vreme în scrin până găsi 
obiectul pe care-l căuta. Era o lulea, cea mai veche din 


colecţia lui răspândită prin toată odaia. O primise în dar, cu 
vreo treizeci de ani în urmă, de la unul dintre directorii 
liceului, un vestit culegător de poezii populare. Era o pipă 
frumoasă, zveltă, îndoită cu eleganţă, pe care profesorul o 
găsise într-un vechi burg german, renumit pentru 
instituţiile şi tradiţiile sale folclorice; i-o adusese lui moş 
Timofte, pe atunci nu prea moş, ca un fel de mulţumire 
pentru zelul cu care paznicul cotrobăise podurile clădirii în 
căutare de cărţi şi hârţoage vechi. Moşul păstra luleaua ca 
pe un odor nepreţuit şi o folosea foarte rar. Ce i-o fi venit s- 
o aprindă în seara aceea, e greu de spus... Dar numai ce-l 
auzise pe Tic rostindu-şi rugămintea şi se simţi cuprins de o 
bucurie cum rar mai trăise. Nu prea era bine ce se 
întâmpla. Prichindelul cel cârn, cu părul veşnic ciufulit, 
mereu cu sacul doldora de pozne şi năzbâtii îl cam frigea la 
inimă. Hm... 

Cu mişcări leneşe, domoale, bătrâneşti, moş Timofte 
îndesă jumătate de pachet de tutun în lulea, o aprinse 
temeinic, pufai de câteva ori, apoi îşi îndreptă privirile şi 
vorbele către Tic: 

— Şi zi-i aşa... Nu-i alt bătrân în oraş care să ştie basme 
mai frumoase ca mine... Asta oare nu aduce olecuţă a 
laudă? Aşa, cât negru sub unghie... 

— Şi mai puţin... Mărturisi Tic. 

— Ei, dacă-i mai puţin decât negru sub unghie, spuse 
moşul abia stăpânindu-şi râsul, atunci o să auzi o poveste 
veche de prin părţile astea... 

Bătrânul mai pufăi de câteva ori din lulea, îşi roti alene 
privirile prin încăperea strâmtă, mobilată modest, dar 
sclipind de curăţenie, şi după ce îndepărtă cu palma 
valurile de fum din faţa ochilor îşi pironi iarăşi privirile 
asupra musafirului care-i urmărise aproape cu teamă 
ritualul: 

— Aşaaaa... Mmmmda... Veche, veche poveste... Am auzit- 
O şi eu când eram de-o şchioapă, de la un unchiaş foarte 
bătrân, călător prin lume cu oile. Începe şi se termină ca 


toate poveştile, dar tâlcul ei musteşte de înţelepciune... Vezi 
mătăluţă, oamenii n-au fost niciodată proşti, au fost ei slabi 
sau lipsiţi de putere, dar judecau cu multă glagorie 
rânduiala lumii... Şi din gură în gură, prin vorbe şi 
parabole, prin poveşti mai ales, îşi spuneau păsurile şi 
zugrăveau chipul în care ar fi vrut ei să se orânduiască 
lumea... Nu eu am găsit adevărurile astea, mi le-a spus mai 
demult un bătrân profesor, un om care e pomenit în cărţile 
voastre de şcoală, chiar acela care mi-a dăruit luleaua 
asta... 

Tic privi o clipă luleaua, mai mult ca să-i facă plăcere 
bătrânului. Era nerăbdător prichindelul să audă basmul, 
aşa că se îndesă şi mai bine în scaun. Moş Timofte nici nu 
trebuia să-l privească pentru a şti ce se petrece cu el, şi se 
hotări să nu-i mai prelungească aşteptarea: 

— Aşaaaa... Apoi, cică a fost odată un împărat mare şi 
vrednic cum nu mai fusese altul pe lume, iar faima puterii şi 
bogăției sale ajunsese până la capătul pământului, ba cică 
trecuse şi mai departe. Şi avea acel împărat trei fete. Dar 
ce fete!... Frumoase ca primăvara, strălucitoare ca stelele 
cele mai strălucitoare de pe cerul iernii, şi harnice ca 
albinele. Şi-şi iubea împăratul fetele mai dihai ca lumina 
ochilor, şi le ţinea numai în bunătăţi şi-n podoabe scumpe. 
Iar cine vedea o dată fetele, nu le mai uita până la sfârşitul 
zilelor lui... Şi iată că într-o zi, cam spre asfinţitul soarelui, 
împăratul îşi chemă fetele în faţa tronului şi le grăi cam aşa: 
„Eu, fetele mele, simt că îmbătrânesc, simt că mi se apropie 
sfârşitul. Într-o bună zi falnica noastră împărăție va rămâne 
fără cap şi atunci va trebui ca una dintre voi să poarte 
coroana şi să legiuiască. Una singură, dragele mele fete, 
pentru că aşa e legea şi aşa e bine; deşi voi ştiţi că vă iubesc 
pe toate deopotrivă; dar e mai bine pentru ţara noastră să 
rămână mare şi puternică şi în mâna unui singur cârmaci, 
decât s-o împărţim în trei ţărişoare asupra cărora s-ar 
putea năpusti duşmanii... Şi ca să vedem care dintre voi 


merită cinstea de a conduce ţara, eu o săvă pun la 
încercare...” 

Şi la un semn al împăratului, uşile se dădură la o parte, şi 
printre şirurile de sfetnici care aşteptau cu capul plecat, îşi 
făcu loc un omuleţ tuciuriu şi tăcut, care purta în mâini un 
taler acoperit cu catifea neagră. Omuleţul aşeză talerul în 
faţa tronului, apoi plecă la fel de tăcut precum intrase. 
Iarăşi se închiseră uşile şi iarăşi rămase împăratul singur cu 
fetele sale. Când dezveli el talerul, încăperea toată se 
lumină de parcă atunci răsărise soarele. Pasămite, pe taler 
se aflau trei pietre scumpe, fiecare mai mare decât un ou 
de porumbel, de o frumuseţe fără seamăn. Fetele se 
minunară foarte de mărimea şi strălucirea nestematelor, 
apoi îşi îndreptară ochii spre jilţul în care stătea mândru 
tatăl lor, aşteptându-i glăsuirea. 

„lată, fetele mele, zise împăratul, fiecare dintre voi va lua 
o piatră şi fiecare va face cu ea ce va crede de cuviinţă. lar 
poimâine, spre seară, veţi da socoteală, aici în faţa mea, de 
faptele voastre. E de prisos să vă spun că faptele vor fi 
judecate pe îndelete şi cu dreptate, şi măsura lor va arăta 
cui i se cuvine împărăţia.” 

Şi după ce spuse aceste vorbe, împăratul, sprijinindu-se în 
toiagul său de aur, bătut cu diamante, porni spre sfetnicii 
ca-re-l aşteptau după uşi, lăsând fetele să chibzuiască 
singure, singurele... 

Moş Timofte se opri o clipă din povestit, ca să-şi aprindă 
luleaua stinsă de multă vreme şi să-şi privească pe sub 
sprâncene musafirul vrăjit. După ce trase un fum în adâncul 
pieptului, înnodă iarăşi firul basmului: 

— Aşaaaa... Şi iată că a doua zi, dis-de-dimineaţă, fata cea 
mai mare a împăratului alergă la meşterul aurar, 
poruncindu-i să-i facă până la prânz o cutiuţă de aur şi un 
lănţişor tot de aur. Şi la prânz, ea se înfăţişă împăratului, 
arătându-i că piatra cea scumpă se află în cutiuţa care nu 
se va dezlipi de la pieptul ei niciodată. 


Cu faţa plină de mulţumire, împăratul grăi astfel către fata 
lui cea mare: „lată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un 
lucru demn de toată lauda. Te-ai gândit că împărăţia e 
lucrul cel mai de preţ, de care nu trebuie să te desparţi 
niciodată, fiindcă soarta ei e şi soarta noastră, şi soarta 
noastră e şi soarta ei. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un 
bun cârmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-au 
făcut şi surorile tale...” 

Cea de a doua fată chemase de cu noapte cei mai buni 
meşteri zidari din împărăție, dându-le poruncă să înalțe 
numai într-o zi un turn uriaş, care să-şi îmbrace capul în 
cuşma norilor. Şi numai ce-au terminat meşterii de zidit 
turnul cel semeţ şi fata a aşezat în cămăruţa cea mai de sus 
diamantul cel scump. Şi împrăştia diamantul, de acolo de 
sus, o lumină atât de puternică, de parcă răsărise peste 
lume un al doilea soare. Şi fata mai rândui în jurul turnului 
o ceată grozavă de voinici înarmaţi până în dinţi, că numai 
ce-i vedeai din depărtări şi te cutremura groaza. 

Iar împăratul, văzând toate acestea, îşi învrednici iarăşi cu 
un surâs de mulţumire şi bucurie bătrâna-i faţă, şi grăi 
astfel: „Iată o faptă înţeleaptă, fata mea! Ai făcut un lucru 
demn de toată lauda. Te-ai gândit că fala ţării noastre 
trebuie să strălucească, precum soarele, peste tot 
pământul. Şi te-ai mai gândit că ţara trebuie să fie bine 
apărată de duşmanii care ar cuteza să-i ştirbească puterea 
şi strălucirea. Ai arătat prin fapta ta că poţi fi un bun 
cârmaci al ţării. Dar dreptatea ne cere să vedem ce-a făcut 
şi surioara ta.” 

În vremea asta, fata cea mai mică a împăratului, care ca 
toate fetele cele mai mici din basm era şi cea mai frumoasă, 
cutreiera câmpiile şi pădurile din jurul palatului, 
frământându-şi mintea amarnic: ce anume să facă ea cu 
piatra cea scumpă pe care i-o dăduse împăratul, pentru a 
da dovadă de înţelepciune şi putere de cârmuire. Noaptea 
coborâse de mult peste pământ, dar fata cea mică încă nu 
ajunsese la vreun capăt cu gândurile ei. Şi hotări să se 


întoarcă la palat pentru a mai cere o zi de păsuire de la 
tatăl ei. Şi cum făcea ea cale întoarsă, apăsată de gânduri 
cum era, greşi drumul. Şi merse, şi merse ea, şi ar fi mers 
încă multă vreme dacă nu i s-ar fi părut că aude undeva un 
plânset. Se opri şi ascultă până răsună din nou plânsetul. 
Miloasă din fire şi încredinţându-se că plânsetul nu era o 
simplă părere, porni spre locul de unde i se părea că vine. 
Şi iată că se pomeni în faţa ochilor cu un bordei ascuns de 
nişte copaci uriaşi, un bordei sărac şi prăpădit, cum nu mai 
văzuse până atunci, şi nici din citit sau din povestit nu 
aflase. 

Uimită şi neîncrezătoare... de, ca în faţa unui lucru pe 
care-l vede pentru întâia oară... Fata se uită înăuntru 
printr-o scobitură care ţinea loc de fereastră şi văzu o 
încăpere sărmană, luminată de o singură luminare, şi aceea 
pe sfârşite. Lia o masă joasă, cu trei picioare, stăteau doi 
oameni necăjiţi: un bărbat şi o femeie, amândoi îmbrăcaţi în 
zdrenţe şi amândoi plângând cu hohote. Fata de împărat se 
miră foarte când văzu toate acestea, fiindcă niciodată până 
atunci nu întâlnise bordeie, şi nici oameni în zdrenţe, şi nici 
nu văzuse oameni plângând decât la înmormântări. În 
palatul împărătesc, toată lumea râdea şi era veselă. Şi voind 
să afle numaidecât de ce plâng oamenii aceia cu atâta 
amărăciune, fata intră în bordei, uitând să mai bată la uşă, 
şi cu voce blândă le spuse celor două fiinţe speriate de 
neaşteptatul oaspete: „Ce vi s-a întâmplat, oameni buni, şi 
cu ce aţi fost nedreptăţiţi de plângeţi atât de amarnic?” 

Bărbatul se întunecă la faţă şi nu îndrăzni să spună nimic, 
fiindcă recunoscu în oaspetele neaşteptat chiar pe fata 
împăratului cel mare, dar femeia, ca orice femeie, îşi 
dezlegă pe dată sufletul fetei care o asculta înmărmurită: 
„Cum să nu plângem, mărită prinţesă, când se abat 
necazurile asupra bordeiului nostru ca muştele pe stârv... 
Şapte copii ne-a dat Dumnezeu şi toţi şapte sunt bolnavi şi 
flămânzi de nu ştim dacă mai apucă ziua de mâine. Banul 
fuge de casa noastră cum fuge căprioara de lup, pâinea e 


tot aşa de rară în casa noastră ca necazul în casa bogatului. 
Leacuri tămăduitoare nu s-au pomenit nicicând aici în 
bordei, aşa cum nu s-au pomenit până acum bucurii. 
Singura lumină şi bucurie care a cutezat să pătrundă aici 
eşti chiar dumneata, preamărită şi frumoasă prinţesă”. 

Fata împăratului se cutremură cumplit de cele auzite, dar 
şi mai cumplit se cutremură când văzu cei şapte copii, 
galbeni ca şofranul şi subţiri ca trestia, amuţiţi de durere şi 
foamete, pe nişte paturi de lemn. 

„Oameni buni, spuse ea cu o durere nestăpânită în glas, îi 
voi povesti împăratului despre tot ceea ce am văzut aici, şi 
el o să vă ajute, că e nespus de puternic, de bogat şi drept. 
Dar până ce o să vi se facă dreptate, luaţi această piatră 
scumpă, duceţi-vă cu ea la târg şi spuneţi negustorilor că eu 
v-am dat-o, cu porunca de a vi se schimba întocmai pe 
preţul ei. Altminteri va fi vai şi amar de capul lor.” 

Şi înainte ca oamenii aceia sărmani să aibă timpul să i se 
arunce la genunchi, fata aşeză nestemata pe măsuţa joasă 
cu trei picioare şi părăsi în mare grabă bordeiul, şi nu-şi 
opri goana decât numai când ajunse în încăperea de giudeţ 
a tatălui ei, împăratul. După ce se închină adânc în faţa lui, 
aşa cum i se cuvenea, spuse cu glasul tremurând de 
bucurie: „Slăvite părinte, tu ne-ai învăţat întotdeauna că 
ţara cu bogăţiile ei sunt pentru viaţa şi fericirea oamenilor 
care o locuiesc. Eu am dat piatra cea scumpă unor oameni 
sărmani, uitaţi de lume şi de dreptate, pe cuprinsul 
împărăției tale. Cu ajutorul ei şapte fiinţe vor scăpa de la 
moarte şi vor trăi până la capătul vieţii în bucurie şi 
îndestulare.” 

Şi fata istorisi împăratului şi sfetnicilor care se adunaseră 
în grabă, întâmplarea din pădure. 

Împăratul întâi se îngălbeni, apoi se înverzi de mânie, apoi 
se înroşi ca sfecla când tună cu o voce care cutremură 
pereţii palatului şi făcu inima sfetnicilor cât un purice: „Piei 
din ochii mei, nemernico, fată neroadă, care ai fost în stare 
să-ţi faci de râs părintele şi ţara! Piei din ochii mei, nebuno, 


care nu ştii să păstrezi lucrul cel mai de preţ! Pleacă la 
cerşetorii tăi şi să nu te mai arăţi niciodată în preajmă! 
Acum să pleci, nesocotito!” 

Şi spuse apoi curţii cuprinsă de spaimă: „Ioată împărăţia 
să ştie că de azi înainte eu nu mai am decât două fete; şi 
cine va îndrăzni s-o găzduiască pe cea de-a treia în casa lui, 
sau numai numele de i l-ar rosti, va fi azvârlit în cele mai 
adânci şi mai întunecoase temnițe, va fi supus la cele mai 
grele cazne şi în vecii vecilor nu va mai ieşi la lumină. Şi să 
se afle în toată lumea că, după moartea mea, împărăţia va fi 
cârmuită de cele două fete care au dat dovadă de judecată 
şi înţelepciune!” 

Fata cea mică fugi chiar în acea noapte din palat, fără ca 
nimeni să îndrăznească să-i arunce o privire binevoitoare 
sau să-i spună un singur cuvânt de duioşie. Pasămite, 
surorile ei îl învrăjbiseră pe împărat împotrivă-i, şoptindu-i 
la ureche în timpul cruntei judecăţi, că e cam zănatică şi 
împotriva rându-ielilor împărăției. 

Şi merse fata cea mică pe drumuri necunoscute, prin 
noaptea rece şi duşmănoasă. Se opri din mers abia în zorii 
zilei, când pantofiorii ei de prinţesă se făcuseră bucățele, 
rochia îi era numai zdrenţe, o rochie frumoasă de mătase 
purpurie. Picioarele i se însângeraseră, iar foamea şi 
oboseala o chinuiau cumplit, dar fiindcă fugise prin pădure, 
nu găsi nicăieri o aşezare omenească, ori o poartă în care 
să bată. Dar cel mai mult o chinuia dorul după tatăl ei şi 
după surorile ei. Şi iată că în zori, ajunse fata într-un 
luminiş cu iarbă deasă şi mătăsoasă, învinsă de oboseală, se 
prăbuşi la rădăcina unui copac bătrân şi, scâncind ca un 
copil mic, adormi repede, repede... 

Şi cum moş Timofte începu să-şi scuture luleaua, Tic 
profită de răgaz pentru a da glas unor gânduri care-l 
chinuiau: 

— Cum a putut împăratul să-şi alunge fata după ce făcuse 
o faptă atât de bună?... Eu în locul lui aş fi lăsat fetei celei 
mici împărăţia. 


— Apoi, nu toţi oamenii judecau la fel de bine pe vremea 
aceea. Şi dacă aşa vrea basmul, gata... 

— Dar cum o chema pe fata cea mică? 

Moş Timofte ridică neputincios din umeri: 

— Asta, să-ţi spun drept, am uitat-o, sau poate că nu l-oi fi 
întrebat pe unchiaş. Dar mi se pare mie că-i zicea Ileana 
sau Maria, nu mai ţin bine minte... Da' unde rămăsesem, că 
m-am luat cu vorba?... Întrebă bătrânul, mai mult ca să 
vadă dacă musafirul era atent la poveste, pentru că ştia el 
foarte bine unde se oprise. 

— Acolo, în luminiş, la poalele copacului... 

— Aşa, aşa... Acolo... Daaaa... Şi numai ce dormi fata o 
bucată de vreme, când deodată un zgomot o trezi din somn. 
Îşi încorda ea auzul şi prinse direcţia zgomotului: era foarte 
aproape, chiar la rădăcina copacului, lângă ea. Deschizând 
bine ochii, văzu, acolo printre rădăcini, un omuleţ de-o 
şchioapă, un pitic bătrân, cu barbă lungă; pentru că nu 
există pe lume pitici de-adevăratelea, tineri sau fără barbă; 
văzu ea un pitic care se căznea să care câteva pietre într-o 
scorbură a copacului. Fata sări iute în picioare şi-l ajută pe 
micul Barbă-Cot să-şi ducă pietrele în scorburi. Şi o dată cu 
ultima piatră dispăru şi el în întunecime, dar nu pentru 
multă vreme, fiindcă apăru la lumină şi-i grăi astfel fetei de 
împărat: „Preafrumoasă şi preabună prinţesă! Eu cunosc 
soarta ta şi ştiu de ce tatăl tău, într-o clipă de strâmbă 
judecată, te-a gonit de acasă. Ai făcut o faptă bună acolo în 
bordei, care merita o cu totul altă răsplată, şi acum, prin 
ajutorul pe care mi l-ai dat, ai dovedit cu adevărat că ai un 
suflet bun, drept şi cinstit. Fără să-ţi fi făgăduit vreo 
răsplată şi fără să te fi rugat măcar, mi-ai sărit în ajutor. 
Preabună şi preafrumoasă prinţesă! Toată averea mea se 
află în această cutie pe care o vezi acum...” 

Şi piticul îi arăta prinţesei o cutie mică, cenuşie, o cutie 
obişnuită, de metal, care abia strălucea. 

„Cutia aceasta este tot ceea ce pot să-ţi dăruiesc, spuse 
mai departe piticul, dar bagă de seamă că e o cutie 


fermecată, înzestrată cu puteri nemaipomenite. Când o să 
fii tristă, să deschizi cutia şi să laşi lacrimile tale să cadă 
înăuntru, iar când vei fi în primejdie, strânge cutia la piept 
şi rosteşte de trei ori acest cuvânt vrăjit.” 

Şi piticul se apropie de prinţesă, şoptindu-i la ureche 
cuvântul vrăjit. Apoi grăi mai departe, cu voce tare: „Cutia 
şi cuvântul vrăjit te vor scăpa din orice primejdie, oricât de 
mare ar fi ea. Dar fereşte-te, preascumpă prinţesă, să 
împărtăşeşti altcuiva cuvântul vrăjit! În aceeaşi clipă, cutia 
îşi va pierde toată puterea. Şi acum du-te sănătoasă şi 
încrezătoare în bunătatea inimii tale.” 

Şi înainte ca fata să-şi poată reveni din uimire, piticul 
dispăru, îl căută ea, îl căută peste tot, măcar o vorbă de 
mulţumire să-i spună, dar nu-l găsi nicăieri. Atunci, fata luă 
cutia, o ascunse în sân, şi porni la drum. Şi fiindcă foamea, 
oboseala şi tristeţea îi creşteau cu fiecare pas, se aşeză 
îndurerată pe o piatră şi începu să plângă, aşa cum fac 
femeile ca să se liniştească. Sărmana prinţesă, amarnic mai 
plângea!... Dar aducându-şi aminte de sfatul piticului, 
scoase cutia din sân, o deschise şi lăsă lacrimile să cadă 
înăuntru. Mare, mare minune! Fiecare lacrimă se prefăcea, 
chiar în clipa când atingea cutia, într-o piatră scumpă. 
Repede, repede, cutia se umplu de nestemate şi de 
strălucire. Auzind voci omeneşti apropiindu-se, fata închise 
cutia şi se pregăti să se ascundă, dar stătu imediat locului, 
pentru că în faţa ei trecea o ceată de tăietori de lemne, 
oameni obosiţi şi flămânzi care se întorceau de la muncă. 

Văzând-o în starea aceea groaznică, însângerată, palidă şi 
în zdrenţe, tăietorilor li se umplu inima de milă. O luară cu 
ei şi o adăpostiră în casele lor prăpădite, împărțind cu 
dânsa îmbucătura de pâine. Astfel avu fata putinţa să afle 
despre viaţa amară şi necăjită a atâtor oameni de treabă. 
Dar înainte de a-i părăsi, înainte de a pleca la drum, fata nu 
uită să lase nevoiaşilor care-o ajutaseră cu atâta grijă toate 
nestematele din cutia cenuşie. 


Şi aşa, fata de împărat, hulită de familie, alungată de la 
curte, cutreieră pe jos întreaga ţară şi de câte ori 
priveliştea mizeriei şi sărăciei o îndurera, lăsa lacrimile să-i 
cadă în cutia cea fermecată. Mulţi, mulţi oameni sărmani şi 
nevoiaşi fiindcă împărăţia cea strălucitoare era plină de 
astfel de oameni, simţiră din plin ajutorul preafrumoasei 
prințese. 

Dar iată că într-una din zile, cum mergea pe un drum larg 
care tăia împărăţia în două, auzi în depărtare zgomot mare 
de surle şi trâmbiţi. Şi grăbind paşii într-acolo, zări spre 
marea ei bucurie pe tatăl său, împreună cu cele două fiice 
ale lui, în fruntea unui convoi împărătesc. Fericită, fata uită 
toate nenorocirile care se abătuseră asupra ei, toate 
necazurile pe care le îndurase după cumplita poruncă a 
împăratului, şi alergă în întâmpinarea celor pe care nici o 
clipă nu-i scoase din inima ei bună. 

Dar împăratul, în loc s-o primească fericit şi cu braţele 
deschise, numai ce o zări şi se mânie crunt. Trăgând paloşul 
de la brâu, ceru cu voce tare slujitorilor să lovească fără 
milă în fiinţa care i se aruncase la picioare. Fata cea mică, 
aducându-şi aminte de povaţa piticului, strânse cutia la 
piept, şi rosti repede, de trei ori, cuvântul vrăjit. Şi spre 
marea ei mirare îl auzi pe împărat, care era numai la doi 
paşi de ea, strigând ca un sălbatec: „Unde e nemernica? 
Unde a fugit nebuna care a îndrăznit să apară în faţa mea? 
Căutaţi-o şi loviţi-o fără milă!” 

Dar ostaşii împăratului treceau cu săbiile scoase pe lângă 
fata care se ghemuise chiar la picioarele cailor şi n-o 
zăreau. 

Pasămite, cutia avea darul de a face nevăzut pe cel care o 
purta şi rostea cuvântul vrăjit. 

Tic tresări şi-şi ascuţi auzul. Moş Timofte îi aruncă o 
privire blândă, apoi reluă povestirea: 

— Asta era! Cutia avea darul de a face nevăzut pe cel care 
o purta şi ştia cuvântul vrăjit. Aşa că ostaşii căutară în van. 
Fata se furişă la marginea drumului, iar convoiul trecu mai 


departe. Şi după ce pieri ultimul ostaş din convoi, îşi urmă 
şi dânsa calea fără ţintă. Cutreieră mai departe toate 
drumurile împărăției, împărțind pâinea cu cei nevoiaşi, 
adăpostindu-se pe unde nimerea, şi mereu răsplătind 
bunătatea şi cinstea cu nestematele din cutia cenuşie. Şi 
dacă e să vorbim drept, cine alţii decât nevoiaşii şi truditorii 
meritau acele bogății? 

Când o apuca dorul de casă, când simţea că n-ar mai putea 
trăi fără să-şi vadă părintele şi surorile, fata cea mică 
şoptea în cutie cuvântul fermecat şi trecea, ziua sau 
noaptea, printre străji, deschidea, nevăzută, porţile şi uşile 
palatului împărătesc şi se oprea în odăile în care-şi 
petrecuse viaţa cu ani înainte. Nimeni n-o vedea, nimeni n-o 
auzea, dar ea auzea şi vedea totul, ba uneori, când surorile 
ei dormeau, le mângâia în somn şi le şoptea cuvinte de 
dragoste. Şi apoi iarăşi colinda ţara, răscolind cele mai 
îndepărtate unghere şi petrecându-şi viaţa printre oamenii 
care prin bunătatea şi cinstea lor îi deveniseră tot atât de 
apropiaţi ca părinţii şi surorile. 

Dar iată că într-una din zile se iviră pe drumurile ţării soli 
de la curte care spuneau oamenilor că împărăţia se află în 
mare primejdie. Duşmanii de la miazănoapte strânseseră 
oştiri puternice şi se pregăteau să atace împărăţia din trei 
locuri deodată. Împăratul, cu toată truda sa, nu izbuti să-şi 
facă oştire pe măsura duşmanului. Oamenii era nemulţumiţi 
de asprimea lui, de rânduiala nedreaptă pe care elo 
susţinea; nu se înghesuiau să apere o ţară în care trăiau 
apăsaţi de necazuri şi de suferinţe. 

Auzind toate acestea, fata cea mică porni la drum greu şi 
anevoios, colindă în lung şi-n lat împărăţia, bătu la uşile 
oamenilor pe care-i ajutase, le vorbi tuturor, cu patimă şi 
durere, despre primejdia care se apropia, iar oamenii, 
auzind cuvintele ei înțelepte şi simţindu-le adevărul, nu 
zăboviră prea mult. Îşi luară rămas bun de la casele lor şi 
porniră după prinţesă, înarmaţi cu de toate pentru cea mai 
cruntă bătălie. 


Şi iată că, spre uimirea împăratului, străjile vestiră într-o 
bună zi că se apropia de capitala ţării, în nouri de colb care 
nu se mai termină, o oaste cumplită. Împăratul se 
cutremură la început de spaimă, dar iscoadele îi aduseră 
repede vestea cea bună, cum că oastea care se apropie de 
palat nu e oaste străină, ci însăşi oastea împărăției. Când 
căpitanii oştirii se înfăţişară împăratului, îmbrăcaţi în zale şi 
cu paloşe scăpărătoare la şolduri, toată curtea îşi recăpătă 
liniştea, iar când împăratul îi întrebă din ce îndemn 
porniseră la luptă, ei au răspuns fără teamă şi fără ocol: 
„Din îndemnul preamilostivei şi preaînţeleptei tale fiice, pe 
care odinioară ai alungat-o de-acasă şi care, înţelegându-ne 
suferinţele şi necazurile, a fost toată vremea alături de noi.” 

Şi se apucară să-i istorisească împăratului isprăvile 
prinţesei celei mici. 

Abia atunci împăratul pricepu că fata lui cea mai mică 
fusese cea mai înţeleaptă dintre toate, fiindcă ea arătase în 
chipul cel mai limpede care trebuie să fie soarta bogățiilor 
împărăției. Şi împăratul îşi mai aminti că pietrele scumpe 
ale celorlalte fiice ale lui de mult se pierduseră: fata cea 
mare o scăpase în valuri pe când se scălda, iar piatra celei 
mijlocii fusese furată din vârful turnului de o pasăre 
răpitoare... 

Moş Timofte făcu o pauză pentru a-şi zgândări luleaua şi a- 
şi iscodi musafirul, apoi mulţumit îşi reluă povestirea: 

— Aşaaaaa... Cei care povestesc basmul spun mai departe 
că în faţa oştirii grozave, duşmanul nici n-a mai îndrăznit să 
atace împărăţia, ci a trimis soli de pace; îşi dădea el seama 
că nu avea de luptat cu o oştire, ci cu un popor întreg. Şi 
povestitorii spun mai departe că după moartea împăratului 
fata cea mică a cârmuit cum nu se poate mai bine 
împărăţia, niciodată nu s-a abătut de la dreptate, de la 
cinste şi de la omenie. Şi mai spun povestitorii, când se 
sfârşeşte basmul, că bine ar fi dacă şi alte ţări ar lua pilda 
împărăției aceleia... 


Tic înţelese că moş Timofte terminase povestea, dar încă 
nu se îndura să plece. Scăpase de emoţiile care-l 
înţepeniseră, tăcut, acolo pe scaun; îl urmărea un singur 
gând şi tare mult voia să-l dezlege: 

— Dar cutia aceea, cu care fata cea mică se făcea 
nevăzută, pe unde a rămas? 

— Apoi, de, răspunse moş Timofte, unii povestitori spun că 
s-a pierdut o dată cu prinţesa, că aşa a lăsat ea cu limbă de 
moarte: să fie şi cutia îngropată o dată cu ea, dar sunt alţii 
care zic că ar fi ajuns până la Ştefan cel Mare, că el ar fi 
fost, cică, cel din urmă stăpân al cutiei. 

Prichindelul deveni din ce în ce mai treaz şi mai interesat: 

— Şi pe urmă nu s-a mai aflat nimic despre ea? 

Moş Timofte nu răspunse imediat. Părea că-şi răscoleşte 
amintirile: 

— Dacă nu mă înşel, se hotări el, unchiaşul care mi-a 
povestit basmul, călătorul acela prin lume cu oile, zicea că 
nu s-ar fi pierdut chiar cu totul cutia, că s-ar afla ascunsă pe 
undeva. Zicea el, pe-atunci, că ar fi îngropată de sute de ani 
într-o peşteră, în fundul pământului. Ei, dar toate astea-s 
poveşti, basme... 

De astă dată, Tic nu mai era de aceeaşi părere cu moş 
Timofte. El era convins pe de-a-ntregul că acea cutie 
fermecată existase, şi o dată ce existase nu se putea pierde 
ca un lucru de nimic. Era prea prețioasă ca să fi fost lăsată 
uitării. Exista ea bine ascunsă undeva. 

— Şi n-a spus unchiaşul acela, călător prin lume cu oile, în 
ce peşteră se află îngropată cutia? Îl iscodi iarăşi 
prichindelul pe moş Timofte. 

— El spunea că ar putea să fie chiar pe aici prin munţii 
noştri, poate chiar în Peştera Neagră... Dar poţi să te iei 
după spusele oamenilor când e vorba de basme, de poveşti? 

Tic se hotări în sinea lui să nu-l mai contrazică pe moş 
Timofte ca să-l poată iscodi mai bine: 

— Dar cuvântul vrăjit care-o fi fost, moş Timofte? 


— Ahaaaaa! Cuvântul vrăjit... se trezi moşneagul din alte 
gânduri. Mi-amintesc că şi eu l-am întrebat pe unchiaş după 
ce a terminat de istorisit basmul... Eram tocmai de vârsta 
mătăluţă... Dar n-a ştiut nici el. Nimeni nu-l ştie... L-a dus 
cu ea prinţesa în mormânt... 

— Nu se poate, moş Timofte! Se opuse Tic. Ştiu eu de la 
Maria, de la soră-mea, că fetele-s guralive. Nu se poate să 
nu-l fi spus ea cuiva. 

Moş Timofte râdea amarnic pe sub mustață auzind vorbele 
lui Tic şi mai ales tonul lui foarte serios şi convingător. De 
aceea îl întărită cu bună-ştiinţă: 

— L-o fi spus prinţesa cuiva, da-n basm nu e dezvăluit. 

— Daaaa?... Eu cred mai degrabă că n-a vrut unchiaşul să- 
Il spună. Dar tot îl aflu eu până la urmă! 

— Poate c-o fi scris pe cutie, îşi dădu moş Timofte cu 
părerea. 

— Asta-i greu! Cine ştie cum se scria pe atunci! 

Bătrânul îşi scoase Ţângălăul şi citi cu voce tare ora. Tic 
sări de pe scaun ca ars. De multă vreme nu mai întârziase 
atât. Îi mulţumi din toată inima lui moş Timofte: „îi fac praf 
pe toţi!”, apoi se pregăti de plecare. Dar moşul îl mai opri o 
clipă, atât cât îi trebuia pentru a scoate dintr-o firidă, 
acoperită cu grijă, o portocală învelită în hârtie subţire, 
roşietică. 

— "Ţine, îi spuse el. Ştiu eu cât vă plac portocalele. 

Prichindelul n-avu încotro. Luă portocala şi o zbughi pe 
uşă afară, uitând să mai spună „noapte bună”. Îi era teamă 
să nu i se vadă lacrimile. Pe drum, se jură să nu-i mai facă 
nici o poznă lui moş Timofte şi să-i sfărâme pe toţi cei care 
se vor purta urât cu el. lar acasă, după ce adormi, visă că a 
ajuns în stăpânirea cutiei fermecate. Cum şoptea cuvântul 
vrăjit, cum se făcea nevăzut. Îl trăgea de nas pe Ionel, îl 
înghiontea pe Pompilică, intra în cinematografe fără să 
plătească, auzea toate discuţiile tainice ale cireşarilor, citea 
notele din catalog. Nimeni nu-l vedea, nimeni. Şoptea 


cuvântul magic şi dintr-o dată devenea nevăzut... Şi ce mai 
de pozne născocea...! 

Dar dimineaţa când se sculă, 'Tic îşi aminti absolut totul, 
totul, numai cuvântul vrăjit îl uitase cu desăvârşire. 

CAPITOLUL V. 

De aproape jumătate de veac, de când liceul se mutase în 
clădirea aspră cu turn şi orologiu, care domina partea de 
nord a oraşului, marele amfiteatru de la parter nu se 
deschidea decât de trei ori pe an: la începutul anului şcolar, 
la mijlocul lunii martie când se sărbătorea aniversarea 
liceului, şi la sfârşitul anului şcolar. Orice altă festivitate, 
oricât de importantă ar fi fost, se ţinea în alte locuri, de 
obicei în sala de gimnastică sau în aula de la etaj. Nici un 
director nu se încumetase vreodată să se abată de la 
tradiţie. Amfiteatrul rămânea astfel locul cel mai râvnit din 
şcoală, dar nu numai pentru că se deschidea rar, la date 
fixe, şi pentru că arhitectura lui severă, maiestuoasă, cu 
luciri de marmură, uimea privirile şi oprea răsuflările. 
Mirajul pe care amfiteatrul îl proiecta asupra elevilor avea 
şi altă cauză. 

Amfiteatrul devenise cu timpul un fel de tezaur; tot ceea 
ce primise şcoala de la foştii ei elevi se afla acolo, în şirul de 
vitrine de cristal care dubla întreg zidul semicircular. 
Obiectele adunate şi expuse în vitrine nu constituiau 
podoabe prin ele însele, dar fiecare şi toate la un loc 
vorbeau despre înrâurirea hotărâtoare pe care o avusese 
şcoala asupra destinelor; speranţele sau amintirile 
privitorilor transformau toate obiectele în valori 
inestimabile. Ce nu se afla acolo?... Titluri de ziare şi rafturi 
de cărţi, colecţii de roci şi de obiecte de ceramică găsite în 
ţară sau aiurea de geologi şi arheologi renumiţi, caiete de 
lucru ale unor scriitori şi savanţi cunoscuţi peste hotare, 
machetele unor mari construcţii, printre ele şi macheta 
liceului, diplome şi distincţii de vază, miniaturi 
reprezentând invenţii sau aplicaţii tehnice de prestigiu ale 
unor ingineri cu care se mândrea politehnica românească, 


planşe, mape cu scrisori şi telegrame, portrete şi fotografii, 
hărţile unor ţinuturi româneşti aproape uitate, alături de 
harta unei regiuni exotice întocmită de un grup de 
exploratori din care făcuse parte şi un savant român, şi 
multe alte obiecte, aparţinând toate foştilor elevi ai liceului. 
Fiecare, ajuns la apogeul carierei sale, simţea nevoia şi 
datoria de a recunoaşte printr-un gest poate simplu, dar de 
o sinceritate definitivă, rolul covârşitor al şcolii în viaţa lui. 
O singură piesă din acel tezaur atât de divers fusese luată 
chiar de pe banca unui elev şi dusă de-a dreptul în 
amfiteatru. Era o foaie de hârtie plină de cifre şi simboluri 
algebrice, un „Extemporal la matematică”. Autorul lui, elev 
în clasa a Vil-a, descoperise cu trei decenii în urmă, la o 
problemă complicată, de algebră superioară, patru soluţii 
diferite, ultima dintre ele, profund originală, provocase, 
după comunicarea ei, o adevărată senzaţie în lumea 
matematicienilor. Dezvoltată de maeştrii curbelor algebrice, 
ideea uluitoare a elevului de 17 ani devenise o teorie 
originală care întregea un capitol, până atunci infirm, al 
matematicii. Un accident stupid curmase viaţa tânărului 
chiar în primul an de facultate. Nu rămăsese în urma lui 
decât o sumedenie de foi albe, neîncepute şi acel 
„Extemporal la matematică”, păstrat cu sfinţenie în 
amfiteatrul liceului. 

În zilele când se deschidea amfiteatrul, intrarea elevilor şi 
a părinţilor era permisă timp de douăsprezece ore: de la 8 
dimineaţa la 8 seara, fără întrerupere. În acele zile, liceul 
primea, după-amiaza, vizita unor grupuri de elevi şi 
profesori din comune şi oraşe învecinate, mai toate atrase 
de celebritatea amfiteatrului. Dimineaţa însă, amfiteatrul 
era deschis numai pentru elevii liceului. 

Toate cele trei zile erau aşteptate cu nerăbdare, cu 
emoție, cu teamă chiar, dar niciuna nu era atât de dorită ca 
ziua în care se sărbătorea sfârşitul anului şcolar. În afară de 
premiile obişnuite pretutindeni, câte trei pentru fiecare 
clasă, tradiţia liceului mai cerea ca în acea zi să se 


decerneze Premiul de Onoare celui mai bun elev din şcoală 
şi Premiul Cancelariei unui elev desemnat de corpul 
pedagogic pe baza unor criterii care niciodată nu erau fixe 
sau limitate şi pentru care nu se dădeau întotdeauna 
justificări. 'Tot cu această ocazie, respectându-se de 
asemenea tradiţia şcolii, se scoteau la iveală fapte care 
umbreau prestigiul liceului şi batjocoreau strădaniile 
celorlalţi elevi. 

Dacă premianţii claselor erau cunoscuţi cu multe zile 
înainte de sfârşitul anului şcolar, dacă premiantul de onoare 
era cunoscut înainte de începerea festivităţii, pentru că 
numele lui era scris, încă din ajun, cu litere de aur pe tabla 
de marmură din dreapta scenei, elevul căruia i se decerna 
Premiul Cancelariei nu era cunoscut decât în ultima clipă, 
adică atunci când i se rostea numele şi i se înmâna premiul. 
Era singurul premiant fără diplomă, dar premiul care i se 
oferea nu era simbolic; de cele mai multe ori era un premiu 
foarte valoros, de obicei în obiecte, şi aproape de fiecare 
dată obiectul era altul. 

E de la sine înţeles că acest Premiu al Cancelariei aţâţa 
multe fantezii. Zilele dintre încheierea anului şcolar şi 
serbarea de sfârşit de an erau zile în care nu se discuta 
altceva decât Premiul Mare, cum mai era numit. Se făceau 
pronosticuri, pariuri, se rosteau zeci de nume, se 
descopereau cele mai fanteziste cadouri, se căutau cele mai 
năstruşnice evenimente care puteau să ofere eroi-candidaţi 
pentru premiul special. 

E drept că în anumite pilcuri mai retrase şi mai puţin 
gălăgioase, în acele zile de liberă şi nestăvilită gălăgie, se 
trăiau clipe de spaimă stârnite de amintiri nu prea 
îndepărtate, dar care s-ar fi vrut foarte îndepărtate: oare 
care amintire chinuitoare va fi istorisită în faţa întregii şcoli 
şi va fi pedepsită cu tăcerea grea de gheaţă a tuturor? 

Dar nimic nu se putea compara cu magnetul Premiului 
Mare... Oare cine îl va primi? Şi pentru ce? Şi ce anume i se 
va da?... Premiul Mare nu impunea nici o condiţie 


prealabilă. Putea fi acordat oricui, uneori făcându-se chiar 
abstracţie de situaţia şcolară a elevului. Cu câţiva ani în 
urmă fusese acordat unui elev foarte slab la învăţătură, 
care salvase un copil de la înec. Cel premiat era fiul unor 
oameni bogaţi. 1 se făcuse cadou o pereche de porumbei 
foarte scumpi, pentru că porumbeii erau pasiunea ascunsă 
a tânărului înotător. În alt an, premiul fusese decernat unui 
băiat de treisprezece ani, elev mediocru, liniştit, 
bolnăvicios, care nu se remarcase prin nimic tot timpul 
anului. Poate doar prin tăcerea şi sfiala lui. Abia după câţiva 
ani se aflase că elevul premiat, orfan de mamă, fusese 
părăsit de tatăl lui şi vreme de două luni de zile trăise şi se 
întreţinuse singur, tăind lemne sau cărând apă vecinilor, 
fără să se plângă nimănui. Alţi elevi fuseseră premiaţi 
pentru câştigarea unor concursuri naţionale de literatură 
sau de ştiinţă, sau pentru lucrări excepţionale de laborator, 
sau pentru fapte de curaj, sau pentru gesturi şi atitudini 
mişcătoare faţă de colegi, faţă de profesori şi de părinţi, sau 
faţă de necunoscuţi. Premiul Cancelariei răsplătea mai ales 
aptitudinile deosebite şi calităţile sufleteşti deosebite ale 
elevilor. 

Uneori numele fericitului se ghicea, dar asta nu însemna 
nimic. În şcoală circula o vorbă: „Dacă vrei să ţi se acorde 
Premiul Mare, să nu te gândeşti niciodată la el...” 
Întrebarea rămânea: Oare cine va fi fericitul în acest an? 

Amfiteatrul gemea de lume. Părinţi şi copii, poate mai 
mulţi părinţi decât copii, zgâriaţi de aceleaşi emoţii, se 
ascundeau după vorbe convenţionale şi totul se transforma 
într-un cor ciudat, nesupus vreunui ritm, din care nu se 
putea înţelege nimic. Se întreba şi se răspundea orice, 
discuţiile nu aveau nici o noimă; dacă cineva ar fi spus cu 
pasiune Tatăl nostru, iar vecinul i-ar fi răspuns cu o filipică 
la adresa echipei de volei a oraşului, n-ar fi fost de mirare 
ca înflăcărarea celor doi să se termine cu o strângere de 
mână, fiecare fiind convins că a primit încuviințarea 
celuilalt. Erau şi insule de linişte în această mare agitată, 


erau şi teribile înfruntări retorice, erau şi fiinţe cărora 
emoția le bubuia în piept, sau pilcuri săgetate din când în 
când de fiorii spaimei. 

Cireşarii se întâlniseră lângă vitrina cu hărţi, precum 
conveniseră. Erau avizi de noutăţi, dar multă vreme se 
mulţumiră cu gesturi tăcute, cu întrebări şi răspunsuri din 
priviri, sau cu şoapte îndrăzneţe. Sergiu şi Pompilică se 
lipiseră de ei ca două umbre. Nici nu mai încercau să se 
ascundă. Ba la un moment dat, Sergiu îi potrivi în ureche o 
pâlnie de hârtie, bineînţeles ca s-o necăjească pe Maria, 
care-i şoptea ceva lui Ursu. Noroc că Dan trecu printr-un 
moment de mare inspiraţie. Îşi apropie buzele de pâlnie şi 
şopti cu o convingere nestrămutată: 

— Ai auzit bomba cea mică? Doi elevi din clasa noastră vor 
fi băgaţi la exemple negative!... Mamă dragă! Am crezut că- 
i pâlnia lui Victor... Stai, mă Sergiule! Stai, mă, că-i un 
banc... 

Aş!... Putea să-i roage Dan în genunchi, putea să se jure pe 
toţi sfinţii... În câteva clipe nu mai rămase urmă de Sergiu 
şi Pompilică în amfiteatru. Nici Ursu, cu privirea lui care nu 
dădea greş, nu izbuti să-i dibuiască. 

— Pariez o barcă de cauciuc pe una de hârtie că la ora 
asta s-au pitit cu tot cu merinde în vreun coteţ de găini, 
spuse cel care-i alungase. Trei zile n-au să se mişte de- 
acolo. 

Fuga celor doi spioni nu înveseli grupul. Dimpotrivă. 
Tăcerea cobori acolo ca un clopot, izolându-i pe cireşari de 
restul lumii. Se uitară toţi la vitrina cu hărţi, dar nu vedeau 
liniile, semnele şi culorile convenţionale care îşi dau 
întâlnire pe o hartă. Vedeau şi auzeau ape iuți rostogolindu- 
se în cascade, vedeau creste şi adâncimi, poiene liniştite şi 
închisori de întuneric, poteci şi păduri, şi, mai ales, se 
vedeau pe ei străbătând neobosiţi toate reliefurile care mai 
târziu vor deveni semne şi linii şi culori cuminţi pe o hartă. 

— Dacă vom găsi ceva extraordinar, ceva ce nu s-a mai 
văzut! Şopti Maria. Poate vom avea şi noi harta noastră, 


aici... 

Numai Victor îi auzi şoaptele şi privirile îi fugiră fără voie 
spre o vitrină alăturată în care se găsea o foaie îngălbenită 
de vreme: „Extemporal la matematică”. 

— Poate că vom găsi un diamant gigantic... Visă mai 
departe Maria. Sau o comoară fantastică... Va sta în vitrină 
alături de extemporal. Din partea cireşarilor. Să nu trecem 
nici un nume. Atât: Cireşarii... 

— De ce să nu trecem nici un nume? Întrebă tot în şoaptă 
Ionel. Extemporalul nu e iscălit? 

Şi deodată simţiră cu toţii vacarmul. Parcă atunci intraseră 
în amfiteatru. Primul se dezmetici Dan: 

— Dacă nu renunţăm la şoapte, strigă el, riscâăm să 
atragem atenţia asupra noastră. Eu îi dau dreptate lui 
Ionel. Să iscălim fiecare! 

— Dacă am început de pe acum să vindem pielea ursului 
din pădure, îl ameninţă Lucia. Să nu găsim vreun Ţângulică 
în loc de urs... 

— De ce să ne gândim la urs, se supără Ionel, când purtăm 
în lanţ un ditamai leu? Eu sunt convins că vitrina cu 
Extemporalul se va îmbogăţi chiar astăzi! 

Era atâta siguranţă în vorbele lui Ionel încât tăcerea 
cobori din nou pentru câteva clipe pe insula cireşarilor. 

— Ahaaaaa! Înţelese Maria. Ştiu la ce te gândeşti... 

— Şi n-am dreptate? 

— Numai împreună cu Lucia! Se aprinse Maria. 

Dan îl atinse cu cotul pe Ursu: 

— Am impresia că se pregăteşte un eveniment formidabil. 
Nu simţi nimic în aer? Nu ţi se pare că întârzie începerea 
festivităţii? Ce-ar fi să se deschidă vitrina!... Ba nu, mamă 
dragă! Ar fi o nenorocire. Rămânem cu un singur aparat... 
Zău, lonel... Mulţumeşte-te numai cu Premiul Bombă... Tu 
ce zici, Victor? Rămânem fără aparat? 

Victor ridică din umeri. Părea cam stânjenit, dar parcă se 
simţea obligat să vorbească: 


— Nu cred... Extemporalul e altceva, e o idee, teorie la 
care nu s-a gândit nimeni până la el. Aparatele noastre sunt 
asemeni atâtor altora şi mult mai rudimentare decât altele. 
Pentru noi sunt unice, bineînţeles, dar nu cred că asta 
ajunge. 

Lucia îl aprobă imediat, dar Ionel se îngălbeni de ciudă. Şi 
vocea îi tremura: 

— Mi-am închipuit eu... Crăpaţi de invidie... Las' c-o să 
vedeţi, o să vedeţi voi. Eu o să-l aranjez în vitrină. Numai 
pe-al meu! 

— Ahhhaaa! Îl prinse Maria. Acum recunoşti că şi Lucia a 
construit unul dintre aparate... la spune! Cum poţi să fii 
atât de îngâmfat şi de egoist? Extraordinar! 

— Hopa! Se auzi vocea salvatoare a lui Dan. Bine că n-a 
ţinut nimeni pariul, mamă dragă. Ia uitaţi-vă! Acolo, în fund, 
lângă moş Timofte... Sergiu şi Pompilică... Cine i-o fi adus 
din coteţ? Singuri n-au venit ei în nici un caz... 

Într-adevăr, cei doi anticireşari reapăruseră în sală. Iar 
Dan nu era departe de adevăr. Moş Timofte îi prinsese chiar 
în clipa când voiau să sară gardul şcolii şi-i muştruluise 
cumplit. Ca doi căţeluşi pleoştiţi, traşi de un lanţ nevăzut, îl 
urmaseră în amfiteatru. Încovoiaţi şi muţi aşteptau amândoi 
judecata de gheaţă. 

Bătrânul uitase de ei. Atenţia şi interesul lui aveau altă 
direcţie. Undeva îl descoperise pe Tic; şi prichindelul cel 
neastâmpărat şi cu argint viu în priviri era într-o stare 
jalnică. Doamne! Ce mai feţe-feţe făcea! Şi cum căuta 
mereu să se ascundă în spatele vreunui elev mai mare! 

Moş Timofte oftă. Era în grea cumpănă. Inima îl îmboldea 
să-i facă un semn prichindelului şi să-l aducă lângă el; într-o 
clipă numai l-ar fi umplut de argint-viu. Dar ceva nu-l lăsa, e 
meteahnă bătrânească, oooffff... Asta era! Trebuiau să 
sufere amândoi... Altădată s-ar fi socotit înţelept pentru 
judecata lui dârză... Acum îi zicea meteahnă bătrânească! 

Bătrânul aflase din zece guri ce se întâmplase cu Tic în 
ultima zi de şcoală, la sfârşitul ultimei ore, chiar înainte de a 


preda lucrarea la română, cu care, în sinea lui, râvnea la 
Premiul Bombă: basmul cu fata cea mică de împărat. Părea 
o răzbunare pentru toate năzbâtiile pe care le făcuse în 
timpul anului. Numai că de astă dată era oarecum 
nevinovat. 'Tot ceea ce făcuse, făcuse în favoarea dreptăţii; 
foarte, foarte puţin în favoarea şi pentru plăcerea lui: aşa se 
scuzase Tic faţă de tatăl său. Da... Mai avea de scris o frază 
de încheiere. Dar un diavol împieliţat, cu care nu se putea 
înţelege niciodată, îl îndemnase ca tocmai în clipa aceea să- 
şi rotească, triumfător, privirile prin clasă. O singură clipă, 
dar îndeajuns pentru ca privirile lui neastâmpărate să 
descopere dubla fraudă. Tic stătea în rândul din mijloc, în 
ultima bancă. La stânga şi la dreapta lui, mai în faţă, două 
puşlamale copiau de zor după nişte fiţuici legate cu elastic 
şi trecute prin mâneci. Era prea mult! Mai întâi îl îngrozise 
nedreptatea; apoi simţise şi o oarecare spaimă: dacă una 
dintre puşlamale va face o lucrare mai bună decât a lui? 
Adio cu Premiul Bombă! Apoi simţise cum îl gâdilă ceva 
plăcut în palmă. Fără să mai stea pe gânduri, Tic îşi 
potrivise praştia mică, de clasă, pe degetele mâinii stângi, 
apoi scosese dintr-un buzunar tainic două proiectile simple, 
de hârtie, însă atât de bine răsucite că aveau o duritate de 
metal. Şi într-o singură secundă realizase nemaipomenita 
performanţă de a-i lovi în acelaşi loc în ceafă pe cei doi hoţi. 
Atât de fulgerător fusese atacul lui, încât fiecare din cei 
atinşi, întorcând instantaneu capul, îşi închipuise că a fost 
lovit de celălalt. Ar fi urmat o bătaie crâncenă între cele 
două puşlamale, după sfârşitul orei, dacă la performanţa lui 
Tic n-ar fi asistat un singur martor, şi dacă acel unic martor 
n-ar fi fost chiar profesorul de română. Aproape zece 
minute, prichindelul a fost făcut cu ou şi cu oţet în faţa 
clasei şi ameninţat, la sfârşit, cu o pedeapsă straşnică. 
Înainte de a-l fi poftit pe uşă afară, profesorul, într-un ultim 
acces de bunăvoință, l-a întrebat dacă a tras vreo 
învăţătură din cele întâmplate. După câteva clipe de tăcere, 


Tic a răspuns cu o voce tremurândă, care parcă cerea 
iertare: 

— Au dreptate cei mari: dacă vrei să câştigi Premiul 
Bombă nu trebuie să te gândeşti niciodată la el...! 

Oricât de ciudat ar părea, aceste vorbe uluitoare îl 
salvaseră pe Tic... Pentru că profesorul, interpretându-le în 
fel şi chip, descoperise până la urmă izvorul şi sensul lor 
adevărat. Dar prichindelul nu ştia nimic din toate acestea şi, 
din păcate, nu ştia nici că moş Timofte ştie ceva, aşa că în 
loc să se apropie de moşneag pentru a primi leacul 
binecuvântat al spaimei, se ferea de el ca dracul de tămâie. 

Afurisite clipe! Se tânguia în tăcere cireşărelul. Şi 
ameninţarea se apropia vertiginos... Pentru că sus pe scenă 
directorul îşi începuse cuvântarea tradiţională. Liniştea 
pusese stăpânire pe întreg amfiteatrul. Din când în când 
aplauze, apoi iarăşi linişte... Se citea numele premianţilor... 
Clasa a cincea... Auzindu-şi numele în grupa celor cu 
premiul doi, Tic nu se învârti într-un picior şi nici nu sări în 
sus de bucurie, aşa cum se temea moş Timofte. Râvnise 
oare la premiul întâi?... Nu! Pentru că erau în clasă doi 
tocilari pe care nu i-ar fi putut întrece decât cu preţul 
renunţării la pauze şi la incursiunile misterioase de după- 
amiază. Ori pentru el un asemenea preţ era mai scump 
decât sângele şi decât lumina. Nu! Nu se aşteptase şi nu se 
gândise nici o clipă la premiul întâi. Nu din cauza asta 
întârzia bucuria prichindelului, pentru că era vorba de o 
simplă întârziere, nu de o renunțare. Îi era teamă să nu se 
bucure prea devreme; sau mai bine zis pentru a-şi trăi din 
plin bucuria mai întâi un foarte scurt şi necesar calcul: oare 
era cu putinţă să i se dea premiul doi şi în acelaşi timp să fie 
făcut de râs în faţa întregului oraş?... Imposibil!... Şi 
ciufuliciul simţi o bucurie plină, ca o răcoare plăcută după o 
arşiţă îndelungată... Se trezi târziu când auzi numele 
cireşarilor: Victor, Ionel, Lucia, Maria, Dan... Unii premianţi, 
alţii citați pentru merite speciale... Niciunul nu fusese 
uitat... Dar deodată prichindelul simţi cum îl săgetează un 


fior rău, şi toată bucuria i se topi. Nu auzise numele lui 
Ursu. 

Liniştea nu mai era atotstăpânitoare în amfiteatru. În 
primele rânduri mai ales, adică acolo unde nu se afla niciun 
elev, începuseră comentariile. Unele foarte însufleţite, altele 
mai potolite, mai în şoaptă, gravitau toate în jurul odraslelor 
care erau chemate pe scenă pentru a fi felicitate şi 
admirate. Când se rosti numele lui Ionel, o doamnă foarte 
elegantă şi foarte uşor de remarcat din cauza pălăriei 
uriaşe, în formă de talger, care părea anume aranjată pe 
ceafă pentru a-i necâji pe cei din spate, tresări violent şi 
privi în jur cu intenţia vădită de a-şi alege o victimă. Şi 
pentru că în dreapta ei se afla un bărbat încă tânăr, care-o 
intrigase până atunci prin atitudinea lui aproape timidă, 
aproape indiferentă, nu mai şovăi în alegerea sa: 

— Aţi auzit şi dumneavoastră? „Aptitudinile tehnice 
excepţionale!” Credeţi că se poate spune mai mult despre 
un elev? 

Cel întrebat nu-şi ascunse jena: 

— Nu sunt pedagog... Nu cunosc criteriile... 

— Pardon! Spuse cu uimire sinceră mama lui lonel. Poate 
fi ceva mai superior. Decât „excepţional”? Sunt şi eu 
intelectuală... Excepţional e excepţional! 

Victima începu să-şi şteargă sudoarea care-i invadase 
fruntea: 

— Sigur... Aveţi dreptate... Eu mă gândeam la alt sens, 
adică la altă... la alt perimetru... Aptitudini tehnice... 
Aptitudini literare... Spirit ştiinţific... Toate pot fi 
excepţionale... Sunt convins că fiul dumneavoastră... 

— Poate că vă surprinde altceva, îl întrerupse mama lui 
Ionel. Faptul că a luat numai premiul doi... 

— N-am fost atent... 

— Oricum n-aţi fi înţeles nimic... Fiindcă sunt nişte 
dedesubturi. Dacă ar şti şi el să se linguşească pe lângă 
profesori, dacă le-ar ţine şi el paltonul şi isonul, ar lua un 
premiu mai mare decât premiul întâi... Ghinionul lui că e 


coleg cu un asemenea specimen, vă spun asta cu toată 
discreţia... 

Văzându-şi fiul pe scenă, doamna renunţă la conversaţie, 
pentru a se dedica aplauzelor şi gesturilor de felicitare, dar 
nu înainte de a se debarasa de pălărie. Momentul de liberă 
privire pentru cei din spate fu însă foarte scurt. O dată cu 
coborârea lui Ionel de pe scenă începu şi aranjarea pălăriei 
pe ceafă. Când doamna îşi întoarse privirile în dreapta, în 
locul bărbatului tânăr şi timid descoperi o băbuţă, 
îmbrăcată în negru ca o călugăriţă şi cu o broboadă vişinie 
pe cap. Noua vecină nu-i făcea prea mare plăcere, mai ales 
că o salută cu un zâmbet foarte familiar. Pentru a-i tăia 
orice poftă de conversaţie trecu imediat la atac: 

— Parcă ai şi dumneata un băiat, coleg cu al meu... De ce 
nu ia exemplu de la Ionel? N-o fi rămas cumva corijent? 

Băbuţa nu se fâstâci deloc: 

— Apoi el, săracul, trebuie să ţină şi casa, că tată nu are... 
de vreo şapte ani... În de-ale casei îl învăţ eu... Şcoala e 
treaba lui. S-o descurca şi el cum o putea... 

— Să nu rămână repetent, că-şi pierde prietenii. lonel nu 
are voie să se... 

Un val subit de tăcere îi opri cuvintele pe buze. Directorul 
se pregătea să decerneze Premiul de Onoare al şcolii, şi 
pentru prima dată era nevoit să facă o precizare mai amplă: 

— Anul acesta, începu el, ne-am trezit cu doi candidaţi la 
Premiul de Onoare, amândoi având exact aceeaşi medie, 
distingându-se amândoi printr-o comportare ireproşabilă şi 
printr-un spirit ştiinţific cu totul excepţional: un elev din 
clasa a opta, şi un altul din clasa a unsprezecea. Tradiţia 
şcolii nu acceptă însă decât un singur premiant. După o 
îndelungată chibzuinţă, alegerea noastră s-a fixat asupra 
acelui candidat care, dincolo de calităţile enumerate, a dat 
dovadă, atât în relaţiile de şcoală, cât şi în cele extraşcolare, 
de un înalt spirit de camaraderie. De asemenea, putem să 
adăugăm cu mândrie că alegerea noastră a fost primită cu 
sinceră înţelegere de celălalt candidat, premiantul de 


onoare de anul trecut, care în plus ne-a rugat să-i acordăm 
plăcerea de a oferi el premiul. 

Premiul de Onoare îi fusese acordat lui Victor. 

Când cireşarul se urcă pe scenă, băbuţa din primul rând, 
fulgerată de o veselie nemaipomenită, o atinse cu cotul pe 
doamna cu pălărie: 

— Vai ce băiat cumsecade! Vine des pe la noi, de multe ori 
şi doarme cu fiu-meu. Sunt cei mai buni prieteni. 

— Te bucuri de parc-ai fi mama lui, spuse uimită doamna 
cu pălărie. Extraordinar! 

— N-are mamă, săracul. Numai tată... Domnul acela înalt, 
care mi-a dat locul, domnul cu care aţi vorbit adineaori... 

Mama lui Ionel simţi că i se învârte pălăria pe cap, sau mai 
bine zis capul sub pălărie. 

Premiul Bombă se acordă fără nici un comentariu: un 
costum de alpinist, de la baston până la bocanci, probabil 
cei mai frumoşi bocanci care se văzuseră în orăşel. Numele 
fericitului: Teodoru Teodor, mai pe scurt Ursu, cum i se 
spunea în şcoală şi în afară. Timid, încurcat, transpirat, roşu 
ca para focului, Ursu cobori de pe scenă cu braţele 
încărcate. Bocancii îi atârnau în mână ca nişte ghiulele. 
Când trecu prin faţa şirurilor de scaune se auzi vocea 
emoţionată a unei băbuţe: 

— Ai grijă, mamă, să nu-i pierzi... 

CAPITOLUL VI. 

Pe prispa unei case mici, ca o jucărie, încolăcită toată de 
viță-de-vie şi iederă, Ursu, cu trupul pe jumătate gol, 
scrijelea pe pământ, cu un briceag, contururile unei plute, 
fără să se sinchisească de dogoarea soarelui de vară şi 
amiază. Nu departe de el, într-un petec de umbră, se 
odihneau bocancii de munte, obosiţi de prea multe încercări 
şi mângâieri. Desenul pe care-l zgâria briceagul îşi pierdea 
contururile, liniile i se încâlceau şi se îngropau tot mai 
adânc în pământ. Ursu uitase de plută; amintiri vechi îi 
cutreierau şi îi lăsau în gură un gust amar. Era în plină 
vară, era un soare de jar, dar amintirile îl purtau prin 


anotimpuri reci, cu ploi şi zăpezi, pe drumuri slinoase, 
sumbre. Parcă-şi vedea picioarele înotând greu prin zăpezi 
şi noroaie, împotmolindu-i-se, şi parcă simţea umezeala şi 
gerul şi glodul muşcându-l şi udându-l prin încălţămintea 
peticită, căpătată de la cine ştie cine. De câte ori nu-şi 
jurase cu mintea şi sufletul lui de copil, în timp ce-şi usca 
încălţările la sobă, să-şi cumpere, când va fi mare, 
nenumărate perechi de pantofi, de ghete şi de bocanci, să 
le aranjeze într-o vitrină uriaşă şi să-şi schimbe în fiecare zi 
încălţămintea! Îşi lipea degetele goale de sobă şi le ţinea 
crâncen aşa, lipite, până începea să-i sfârâie pielea. Ura 
iarna şi ploile şi zăpezile şi întotdeauna apropierea ei îi 
producea spaimă şi-i îmbolnăvea picioarele. Cât de mult 
râvnise, cât de greu visase ziua în care va purta 
încălţăminte nouă! 

Dar era cald, era vară, şi picioarele se puteau târî dinadins 
prin iarba mătăsoasă a câmpiilor, sau se puteau înveseli 
prin colbul pufos al cărărilor. 

Ursu îşi întoarse faţa răvăşită de amintiri spre soare. O 
faţă osoasă, cu trăsături regulate, poate cam aspră sau 
maturizată înainte de vreme, însă îmblânzită de ochi mari, 
limpezi, extraordinar de albaştri. Îşi feri privirile cu mâna, 
apoi şi le cobori spre petecul de umbră unde se aflau 
bocancii. Parcă-i vedea atunci pentru prima oară. Înveselit 
ca un copil, îşi puse la iuţeală ciorapii de lână în picioare, îi 
netezi cu palmele lui uriaşe, apoi, cu mişcări domoale ca 
într-un film lent, începu să-şi încalţe bocancii. 

La o fereastră în spatele lui apăru chipul palid şi plin de 
riduri al unei băbuţe. Femeia clătină alene din cap, oftă 
îndelung, dar privirile cu care-şi urmărea feciorul erau 
înţelegătoare şi materne. Şi vocea îi deveni duioasă: 

— Mai lasă şi tu, Tudorele mamă, bocancii, că de alaltăieri 
nu mai faci altceva. Mai bine pune oleacă de ordine în 
magazie, că stau lucrurile vraişte acolo, ca alături la 
„aprozar”. 


Cu mişcări fulgerătoare, Ursu îşi scoase bocancii din 
picioare şi, fără să se întoarcă, îi azvârli pe fereastra 
deschisă în casă. Dar nu la îndemnul maică-sii se petrecu 
metamorfoza lui Ursu, ci pentru că pe poartă apăruse fără 
veste Ionel. 

— Ai mai adus ceva? Îl întâmpină cam stânjenit Ursu. 

Ionel nu-i răspunse imediat la întrebare, ci îl privi ca năuc 
clipind des din ochi. Îmbrăcămintea vlăjganului era prea 
ciudată: pantaloni scurţi, altceva nimic, numai în picioare 
ciorapi de lână, până sub genunchi. 

— Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat cu tine, Ursule? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Am făcut şi eu puţină 
gimnastică. Altceva, nu-mi aduc aminte... 

— Gimnastică?! 

— Da!... De ce te miri?... M-am antrenat la bară... O 
gimnastică specială cu întreruperi şi răsuciri... 

— La ce bară, în ciorapi de lână? 

Abia în clipa aceea Ursu înţelese de unde vine uimirea lui 
Ionel şi dintr-o dată îşi simţi obrajii de pară. Noroc că i se 
aprinse în minte o idee salvatoare: 

— Oho!... Nici nu poţi să-ţi închipui cât de bine se lucrează 
la bară în ciorapi de lână, mai ales la antrenamente. Toţi 
campionii fac aşa, dar în secret... 

Ionel fu nevoit să se mulţumească şi cu această explicaţie, 
mai ales că în viaţa lui nu făcuse un singur exerciţiu la bară. 
De unde să cunoască el obiceiurile secrete ale acrobaţilor? 

— Ai mai adus ceva? Repetă Ursu prima întrebare. 

Drept răspuns, Ionel îi arătă o servietă plină ca un burduf 
pe care o ţinuse până atunci ascunsă la spate. Bucuros de-a 
binelea, Ursu îl luă de braţ şi porniră amândoi spre o 
magazie de scândură, rezemată de peretele casei. Trecând 
prin dreptul ferestrei deschise, îi întâmpină o voce 
îngrijorată: 

— Ce ţi-a venit să azvârli bocancii, Tudorele mamă? Nu de 
alta, dar era să omori pisica, săraca... 


Din fericire, lonel nu dădu nici o atenţie incidentului. 
Ardea de nerăbdare să-şi uimească prietenul, mai ales că 
avea cu ce. Ţinând servieta la piept, ostentativ, cu 
amândouă mâinile, ca un trofeu neasemuit, pătrunse pe 
urmele lui Ursu în magazie. Încăperea aceea strimtă, de 
scânduri, cu pereţii coşcoviţi, cu acoperişul într-o rână, cu 
pânze de păianjen pe la colţuri, era un adevărat tezaur. 
Niciunul dintre obiectele necesare unui turist, adică unui 
grup de turişti, nu lipsea de acolo. Cât de temeinic îşi 
pregătiseră cireşarii expediţia! Ce nu se afla în magazie?! 
Raniţe, bastoane, frânghii, securi, lopeţi, ciocane, cuie, 
scoabe, foi de cort, pături, saci de dormit, cuțite, cărţi, 
caiete, săculeţe, cutii. Şi câte altele! Văzând toată 
adunătura aceea de lucruri nu se putea să nu-ţi răsară în 
minte întrebarea: Oare uitaseră ceva tinerii cutezători? Şi-ţi 
trebuia multă perspicacitate pentru a descoperi lipsa unui 
obiect fără de care nu se poate concepe o expediţie. Era 
chiar obiectul din servieta lui Ionel. 

Musafirul, foarte încântat şi măgulit de curiozitatea şi 
nerăbdarea cu care îl privea Ursu, deschise, ca într-un 
ritual, servieta de piele şi scoase din burduful ei... Trei 
lanterne de toată frumuseţea şi vreo duzină de baterii 
cilindrice. Ursu îşi izbi necruţător pumnul drept în palma 
stingă: Era gestul lui de supremă bucurie. Numai palma sa 
era în stare să primească şocul unei asemenea lovituri. 
Orice alt obstacol ar fi fost zdrelit. Era bucuros, nevoie 
mare, vlăjganul. De câte ori nu se oprise în faţa unei vitrine 
din centrul oraşului pentru a admira asemenea lanterne, 
mari şi groase ca braţul unui om! Le admira suferind. Nu-şi 
închipuia în acele clipe că, în foarte scurt timp, lanternele 
vor ajunge în posesia cireşarilor, că voi; poposi chiar în 
magazia lui. Trei lanterne vânătoreşti! De ce trei, când 
pentru o expediţie oarecare ar fi ajuns şi una singură, sau 
două, trei mai mici?... Oare cireşarii urmau să călătorească 
şi noaptea? Sau expediţia lor avea o asemenea destinaţie, 


încât nu puteau s-o întreprindă fără ajutorul lanternelor?... 
Dar care era la urma urmei taina expediției cireşarilor? 

Mulţi se preocupau de taina cireşarilor, de enigma 
expediției lor, dar nimeni atât de aprig şi de primejdios ca 
Tic. Maria nu-l mai putea suporta, îi venea să-şi ia lumea-n 
cap. N-o lăsa nici o clipă în pace, o urmărea mereu cu 
ameninţări sau cu linguşiri, pe faţă sau pe furiş, voind 
probabil s-o dea gata prin tenacitate. Îşi făcuse un plan 
diabolic prichindelul: mereu în preajma Mariei şi mereu cu 
aceeaşi întrebare pe buze: „Hai, spune-mi, unde plecaţi în 
expediţie? Zău că nu scap nimănui vreo vorbă. Nici lui 
Țombi.” 

Şi mereu aşa, în fiecare secundă dacă se poate... Imposibil 
să reziste, nesuferita. Până la urmă tot va răcni la el ca o 
apucată, dezvăluindu-i, cu o singură frază de răzbunare, 
totul: „Da, idiotule, criminalule! Plecăm acolo, na!” 

Acolo, în planul lui Tic, însemna locul expediției, data, mă 
rog, totul. 

Dar iată că negricioasa cu cozi şi cu privirile furate mereu 
de cerul zilei sau al nopţii era nemaipomenit de rezistentă. 
Nici ea nu-şi putea explica de unde avea atâta putere. 
Râşniţa cu păr blond îi toca fără încetare, acelaşi scârţâit 
rău trecea prin vată împungându-şi timpanele, nervii i se 
învrăjbiseră cumplit, dar ea îşi privea frăţiorul cu un aer 
absent, de parcă nici nu-l vedea. Dacă l-ar fi avut puţintel 
mai aproape şi-ar fi înfipt unghiile în urechile lui şi i-ar fi 
ţipat zece ceasuri încheiate ceea ce merita. Dar 
prichindelul nu făcea niciodată pasul primejdios. Rotea 
placa de la distanţă, convins că victoria e cea mai bună 
prietenă a lui. 

Când Maria îl văzu pe Victor la poartă, înţelese că va 
savura, în sfârşit, câteva momente de linişte. Tic simţea o 
teamă nelămurită în faţa lui Victor, o teamă pe care nu 
izbutea niciodată să şi-o înfrângă sau să şi-o ascundă. De 
aceea Maria alergă veselă în întâmpinarea musafirului, mai 
ales după ce-şi văzuse frăţiorul furişându-se aiurea, cu 


coada între picioare, urmat de un 'Ţombi cu coada în aer ca 
un semn de întrebare. Din păcate, Maria nu văzuse decât 
coada invizibilă a lui Tic. Scăpată de pacostea cu păr 
ciufulit, mai că se aruncă, de bucurie, în braţele lui Victor. 

— Doamne! Dac-am pleca odată! Cred că nici cei traşi pe 
roată n-au suferit mai mult... Uffff! Bine c-ai venit! 

Victor cam bănuia ce se petrece între Maria şi frăţiorul ei. 
Ca s-o scape de obsesie, se prefăcu că nu-i aude vorbele, şi 
fără nici o introducere se apucă să-i povestească ultimele 
noutăţi... Adică proslăvi apariţia celor trei lanterne 
vânătoreşti. Abia apoi îi destăinui şi scopul neaşteptatei 
vizite: 

— Trebuie să copiez cifrul secret. S-ar putea să avem 
nevoie de mai multe exemplare. 

— Pentru ce mai multe exemplare? Se miră Maria. 

— Din cauza unui gând care nu-mi dă pace, spuse Victor 
oarecum stânjenit. E ceva nebulos, fir-ar să fie, mai degrabă 
un presentiment, dar odată şi-odată tot se va limpezi. N-are 
nici un rost să vă chinuiţi şi voi, mai ales că aţi putea s-o 
faceţi pe degeaba, zău Maria, şi lasă mutra asta de 
bocitoare. Tot ce pot să-ţi spun e că trebuie să luăm nişte 
măsuri de prevedere şi una dintre ele e copierea cifrului. 

Maria nu avu nevoie de mai multe explicaţii. Îl cunoştea 
prea bine pe Victor, poate mai bine decât ceilalţi cireşari; 
ştia mai ales că Victor nu pune niciodată întrebări, de 
dragul întrebărilor şi că nu-i place să vorbească despre 
lucruri nesigure. Aşa că se grăbi să-i împlinească dorinţa. 
Fugi spre casă, sprintenă, cu cozile în vânt, iar Victor, în 
aşteptarea ei, urmări zbenguiala lui Ţombi. 

Undeva în mijlocul curţii, cățelul părea cuprins de 
nebunie. Când îşi rotea botul, când îşi înălța coada, când 
făcea tumbe şi salturi mortale, când se dădea de-a dura pe 
iarbă, sau alerga într-o viteză ameţitoare în jurul unui 
centru invizibil. Şi toate acestea pe un spaţiu foarte mic, 
niciodată încălcat, de parcă l-ar fi dirijat cu neasemuită 
măiestrie un mare dresor. 


Vocea iritată a Mariei întoarse privirile lui Victor de la 
extraordinarul spectacol din mijlocul curţii: 

— Fantastic! Nu găsesc caietul! Şi doar l-am pus cu 
mâinile mele în raft, între două cărţi. 

— Poate că l-ai scos de acolo şi l-ai pus în altă parte, fără 
să-ţi dai seama. Se mai întâmplă şi din astea.. 

— Îmi amintesc perfect! Îşi strânse Maria pumnii. Nu m- 
am mai atins de el. Dar dacă tu crezi... 

Maria răscolise întreaga încăpere şi se duse iarăşi să mai 
cotrobăiască. Căută încă o dată prin sertare, scoase fiecare 
carte din raft, se uită prin ziarele de după sobă, scotoci 
chiar şi prin dosarele şi sertarele tatălui ei. Nimic. Încercă 
să deschidă biblioteca masivă de stejar în care inginerul 
Florescu îşi ţinea cărţile şi lucrările. Biblioteca era încuiată. 
Dar ştia bine că nu putea fi acolo caietul ei. Taică-său îşi 
păstra lucrările într-o ordine desăvârşită; de câte ori 
apărea ceva străin printre lucrările sale, de-ar fi fost o 
simplă coală de hârtie, nu numai că o înapoia Mariei sau lui 
Tic, dar indiferent cui îi aparţinea, îi mustra întotdeauna pe 
amândoi. 

Nici un colţişor al încăperii nu rămase necercetat. Sub 
fotolii, sub birou, sub covoare, se uită peste tot, dar nicăieri 
nici urmă de caiet. Aţâţată la culme şi neputincioasă, Maria 
apăru iarăşi în faţa lui Victor: 

— Nu-l găsesc! M-am uitat peste tot... Îmi vine să urlu! 

— Când ai umblat ultima dată cu el? 

— Alaltăieri, după serbare. Am trecut nişte însemnări. L- 
am pus în raft, în locul în care-l ţin de obicei, şi de atunci n- 
am mai părăsit casa. Nici la Ionel n-am fost aseară. Mama e 
plecată din oraş şi casa a rămas în seama mea. Dacă n-ar fi 
telegrafiat că soseşte, nici nu m-ar fi lăsat tata să merg în 
excursie. 

— Soseşte sigur, sigur? Întrebă Victor îngrijorat. 

— Absolut sigur... Dar chiar dacă n-ar sosi astăzi, tot nu s- 
ar schimba nimic. Dacă tata mi-a dat voie să plec, e sfânt. El 
nu-şi întoarce niciodată cuvântul. 


— Nu m-am gândit la asta... Zâmbi Victor. Cine va rămâne 
cu ic? 

— N-ai nici o grijă! În primul rând că mama va fi aici 
înainte de plecarea noastră... Şi în al doilea rând ştie foarte 
bine să se descurce singur, urâciosul... Poate că-i şi place... 

Discuţia lor fu strident întreruptă de lătratul neobişnuit al 
lui 'Ţombi. Scuturat de un acces de veselie soră cu 
sminteala, cățelul se dădea întruna peste cap şi lătra 
nebuneşte la cer. 

— Ce-o fi având oare jigodia? Se întrebă Maria. Ţângulică! 
Bezmeticule! Ia vino aici! 

Dar cățelul ignoră cu desăvârşire chemarea Mariei. El îşi 
continua şi mai frenetic zbenguiala fără rost. 

— L-or fi pocnit căldurile, râse Victor. Păcat că nu suntem 
şi noi tot atât de veseli, deşi de căldură nu ducem lipsă... Ce 
facem cu caietul?... Mi-e teamă că va trebui, până la urmă, 
să născocim un nou cifru. 

— Nu se poate! Se opuse Maria. Trebuie să-l găsesc! N-o fi 
intrat în pământ... 

Maria nu greşea în presupunerile ei. Caietul nu intrase în 
pământ. Adică nu coborâse. Ci se ridicase. Era undeva în 
înălţimi. Nu prea sus. Se afla deschis, fixat cu o piatră, pe 
acoperişul casei. Lângă el se afla alt caiet, neînceput. Iar 
lângă caietul neînceput se afla un prichindel blond, cârn şi 
ciufulit, în mâna prichindelului, un creion cu vârful ascuţit. 
Dar după câteva minute vârful creionului se toci, iar caietul 
nu mai era neînceput. Pe prima pagină a caietul apăruseră 
nişte fraze. Creionul îşi făcuse cu prisosinţă datoria; avea 
deci dreptul la odihnă, în buzunar. Ceea ce se întâmplă 
imediat. Apoi prichindelul îşi găuri cu degetele părul blond 
şi ciufulit şi privi o clipă, hai să spunem: de la înălţime, 
cerul. Povestea se încheiase. Adică se descheiase. Sau mai 
bine zis, taina cireşarilor încetase, în sfârşit, să mai fie o 
taină pentru micul cutezător de pe acoperiş. 

Semnele multiple de pe caietul Mariei deveniseră, pe 
celălalt caiet, litere obişnuite. În faţa lui Tic, se aflau toate 


particulele tainei, ba chiar şi o copie după cifrul pe care 
urmau să-l folosească cireşarii în emisiunile T. FE. F... Se afla, 
mai ales, o însemnare pe prima pagină, o însemnare scurtă, 
dar de o importanţă covârşitoare pentru detectivul fără 
stăpân şi fără obligaţii. Însemnarea era scrisă sub forma 
unui titlu: 

EXPEDIȚIA ŞTIINŢIFICĂ DIN PEŞTERA NEAGRĂ. 

Şi dedesubt, o altă însemnare, tot atât de importantă, dar 
şi foarte crudă: 

Plecarea joi, 5 iulie, ora 5 a.m. 

Şi mai erau şi alte fraze copiate de Tic pe caietul cu câteva 
minute înainte neînceput, dar toate i se păreau lipsite de 
orice interes. Când citi din nou titlul, ciufuliciul tresări 
prima oară. Peştera Neagră! Locul unde se afla ascunsă 
cutia fermecată, care l-ar face nevăzut!... Fiuuuu! Dacă ar fi 
posedat cutia! Dacă ar poseda-o! Ar putea să plece cu 
cireşarii, printre ei... Ce i-ar mai necâji, mai ales pe 
nesuferita de Maria! Şi pe Dan... pe toţi... Şi nimeni nu l-ar 
vedea!... Dar oare i-ar da voie tăticul să plece? 

Când reciti cealaltă însemnare, Tic tresări a doua oară. 
Abia atunci descoperi cruzimea ei: „Plecarea joi, 5 iulie...” 
adică... Da. Da! Chiar mâine! Şi el n-avea nimic pregătit. 
Nici raniţă, nici bocanci, nici frânghii, nici lanternă, nici... 
Nimic n-avea! Când o să poată aduna totul... O să facă pe 
dracu în patru... Sigur că da! N-o să doarmă. O să-i ajungă 
o noapte întreagă. O să caute un ac şi de câte oriise va 
face somn 0 să se înţepe... Dar o să-i dea voie tăticul? 

Tic tresări a treia oară când îşi aruncă privirile în curte. 
Ţângulică făcea un asemenea tărăboi şi-şi zgâia cu atâta 
indiscreţie ochii, că prichindelul nu înţelegea cum de nu 
fusese încă descoperit. „Las' că-ţi arăt eu, mizerabile! Îţi 
înnod eu coada şi-ţi pun o fundă roşie în nod ca să te faci de 
râs în tot neamul câinesc...” Când puştiul auzi vocea Mariei 
chemându-l pe Ţângulică, tresări iarăşi. Dar de astă dată 
atât de violent, încât mişcările membrelor evadară pentru o 
clipă din centrul de comandă care le ţinea fixate şi lipite pe 


acoperişul sinucigaş. Alunecând undeva la întâmplare, 
braţul drept lovi caietul în care îşi trecuse însemnările. Cu 
această mişcare dezechilibrul sinucigaş încetă, dar nu şi 
urmările lui. Caietul lovit alunecă la rândul lui până ce 
întâlni primul obstacol: caietul Mariei. O clipită rămase 
nemişcat... Şi Tic izbuti să-l atingă cu vârful degetului, 
salvându-l de la cădere. Caietul Mariei însă nu mai avu în ce 
să se proptească şi nici nu răsări degetul vreunui miracol 
pentru a-l opri. Aluneca încet, încet, la vale... Ce cruzime 
feroce! Privirea lui Tic parcă urmărea cursa unei bombe, a 
unei ghiulele. Niciodată nu fusese prichindelul atât de 
neputincios... Caietul atinse streaşina şi de-acolo... Tic 
închise ochii şi-şi strânse orb pumnii de parcă în capul lui 
urma să se prăbuşească îngrozitorul caiet, şi nu în capul 
Mariei, care discuta liniştită cu Victor pe cerdac. 

Cireşarii aveau întâlnire la Ursu, într-un loc ferit, în 
spatele magaziei - tezaur. Băieţii sosiseră exact la ora 
fixată, fetele însă întârziau. Maria avusese grijă să-şi scuze 
prin Victor o eventuală întârziere sau chiar absenţă. Cu 
Lucia era altă poveste. Ea nu trimisese nici un mesaj, nu 
spusese nimănui nimic. Dar nu asta îi intriga cel mai mult 
pe băieţi. Lucia era întotdeauna foarte punctuală, la orice 
întâlnire sosea prima; Dan o poreclise în stilul lui alambicat 
„regina politeţei”, şi toţi se temeau de limba ei ascuţită şi de 
rolul ei de ceasornic infailibil şi implacabil. lată de ce 
întârzierea Luciei era ceva de neînțeles. 

— Santa Lucia! Se enervă Dan. În sfârşit, s-a făcut şi ea de 
ocară. Mamă dragă, ce de ardei pisat o să-i suflu în ochi, ha, 
ha! 

— Să nu i se fi întâmplat ceva! Se îngrijoră Ursu. 

— La asta mă gândesc şi eu, spuse Ionel. Ba chiar 
bănuiesc ce i s-a întâmplat... Cred că nu-i dă voie tatăl ei! 
Nu uitaţi că e doctor şi oamenii ăştia nu văd, nu gândesc şi 
nu visează altceva decât microbi, fracturi şi hemoragii. 
Pentru ei, o excursie e un accident probabil... Aşa că... 


— Aşa că... ar fi bine să mai aşteptăm puţintel propuse 
Victor. Să nu ne grăbim cu anticipările... Probabil că s-a 
întâmplat ceva, dar poate că nu e ceva foarte grav... 

— Eu rămân la părerea mea, se încăpăţână Ionel. O să vă 
convingeţi şi voi imediat. N-o lasă doctorul, şi n-ar fi de 
mirare să ne pună şi nouă bețe în roate... V-am spus eu?! 

Ionel arătă cu privirile poarta. Imediat se uitară şi ceilalţi 
într-acolo. Din locul în care se aflau, cireşarii puteau să 
vadă fără să fie văzuţi. Lucia pătrunsese pe poartă, dar nu 
singură. O însoțea un bărbat scund, în floarea vârstei, însă 
cu părul complet alb. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau şi 
mai multă distincţie figurii. Numai zâmbetul pe care i-l 
cunoştea tot oraşul parcă dispăruse de pe faţa doctorului 
Istrate. 

— Să vedeţi acum tărăboi! Se sperie Ionel. 

— la mai aruncă, mă, cucuveaua aia la dracu'! Spuse Dan. 
De trei zile cobeşti întruna ca un cretin... 

— Cretin eşti tu, sau individul care se ascunde sub hainele 
pe care le porţi, îi ripostă Ionel. 

Insultele se schimbară în şoaptă şi în mers, pentru că 
băieţii se văzură nevoiţi să iasă în întâmpinarea oaspeţilor. 

Doctorul răspunse la salutul nu prea entuziast al băieţilor 
cu un zâmbet cam posac. Dădu mâna cu fiecare în parte, şi, 
când Lucia i-l prezentă pe Ursu, faţa i se încruntă de-a 
binelea: 

— Ah! Dumneata eşti Ursu, campionul de box. Am avut de 
furcă din cauza dumitale cu nasurile şi arcadele unor tineri. 
Poţi să loveşti puţintel mai încet şi caută mai ales plexul. E 
mai sigur şi nu lasă urme... Cum s-ar spune, dumneata joci 
rolul de înger păzitor al grupului... 

Intimidat, Ursu încercă să protesteze... 

— Ştiţi... Eu... Toţi împreună, toţi pentru unul... 

— Ştiiiiu... Cum să nu ştiu, răspunse doctorul foarte grav, 
dar cu un simplu gest îşi îndepărtă masca neobişnuit de 
severă, redevenind omul zâmbitor dintotdeauna. Dacă pleci 
şi dumneata în expediţie nu mai am nici o teamă... 


Fără să vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele 
lui erau adresate musafirului care zâmbea, în sfârşit: 

— Ne era teamă că n-o veţi lăsa pe Lucia... Şi voiam să vă 
asigurăm, toţi: eu, Ionel... 

— De ce toţi? Râse doctorul. N-aţi fi fost în câştig. Eu, de 
pildă, nu sunt în relaţii bune cu cei care nu fac sport. Sunt 
mai fricoşi şi mai slabi decât sportivii... Nu mi-aş încredința 
fata unuia care, în loc s-o împiedice să cadă în vreo groapă 
vicleană, s-ar prăbuşi el mai înainte şi agăţându-se de 
piciorul ei şi-ar mări şansele de a rămâne în fundul gropii... 
Va să zică dumneata ai luat Premiul Bombă! 

Cu o singură întorsătură de frază, doctorul Istrate îi linişti 
pe băieţi, dar nu şi pe Ursu, care deveni şi mai încurcat, şi 
mai fâstâcit: 

— Ştiţi... Nici nu mi-a venit să cred... Adică... Nu mi-a 
trecut nici o clipă prin cap... 

— Foarte bine! Îl felicită doctorul. Dacă te-ai fi gândit o 
singură clipă la el, îl lua altcineva. Exact ca pe vremea 
mea... 

Peste un an, doi vei afla şi pentru ce ţi s-a dat... Aţi 
terminat toate pregătirile...? 

O altă întorsătură de frază, care, de astă dată, îl învioră pe 
Ursu. Amintindu-şi că e gazdă, îl invită pe doctor, şi 
bineînţeles şi pe fiica lui, în magazia cu comori. Îi urmă şi 
Victor; în curte rămăseseră numai Dan şi lonel, aşa cum 
hotărâse cel care conducea în iad departamentul certurilor. 

— Zi-i, cetăţene! Se repezi Dan. i-au plăcut microbii, 
fracturile şi hemoragiile doctorului? 

— Poate că-i doctor în vreo disciplină sportivă, se apără 
Ionel fără prea multă convingere. 

— Mai bine recunoaşte că-i doctor în drept... În dreptul de 
a te pune la punct... 

— Bancurile tale seamănă cu mâţa aceea stoarsă. 

— Şi aici ai greşit, replică imediat Dan. Seamănă cu tine, 
adică sunt tâmpite... 


— Atunci puteau să împrumute numele tău... Şi mai du-te 
dracului! Şi mai leapădă pupăza aia infamă care şi-a făcut 
cuib în gura ta! 

— Aoleu! Încremeni Dan. Vrei să mă ucizi cu propriile-mi 
arme. Îmi furi stilul şi-mi dai la cap. Mişelule! Cu ceea ce ai 
tu nici să mă zgării nu eşti în stare... 

Cearta primi un punct nedrept şi neaşteptat. Obiectul ei 
tocmai ieşea din magazie, urmat de Lucia, Victor şi Ursu. 

— Nu e rău... Îşi rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am 
convins că şi copiii... Pardon, tinerii, pot să fie uneori 
serioşi, îmi place, îmi place. 

Ionel nu rezistă la felicitări: 

— Dac-am fi plecat într-o simplă excursie, ar fi fost altceva. 
Nu ştiu dacă v-a spus Lucia... Noi ne-am pregătit pentru o 
expediţie ştiinţifică, nu pentru o simplă excursie... 

— Lucia mi-a fluturat nişte clopoței pe la ureche, o 
ameninţă doctorul. Mi-a rămas numai amintirea unor 
sunete vagi. Dar, mă rog, dacă nu sunt indiscret, aş putea 
să aflu şi eu scopul expediției voastre? 

Ionel atâta aştepta: 

— Vrem să facem o hartă precisă a regiunii, să retuşăm 
erorile eventuale şi s-o completăm pe cea veche. Harta pe 
care am găsit-o la muzeul oraşului e plină de lacune... E cât 
se poate de sumară şi de superficială... 

— Nu e rău, acceptă doctorul. Îmi place, îmi place... În 
planurile voastre intră şi harta peşterii? 

Din nou o întorsătură de frază care-i puse în derută pe toţi 
cireşarii. Tinerii se înţeleseseră să nu le vorbească 
părinţilor prea multe despre peşteră, s-o înfăţişeze ca pe o 
grotă oarecare, lipsită de interes, pe care o vor vizita în 
trecere, întrebarea îi cam încolţise. Dan, profitând de faptul 
că nu putea fi văzut de doctor, o îndemnă pe Lucia, din 
priviri, să dea un răspuns. 

— Vom trece şi prin peşteră, spuse ea. Dar te rog foarte 
mult, tăticule, să nu scapi vreun cuvânt. Avem noi nişte 
gânduri grozave. Discreţie totală! 


— Te îndoieşti de tatăl tău? Se prefăcu mirat şi ofensat 
doctorul Istrate. 

— Fiecare are planul lui, interveni Ionel. Eu, de pildă, aş 
vrea să dovedesc un adevăr ştiinţific important... 

— Nu e rău... Îmi place... 

Era un fel de invitaţie de a continua, şi lonel se supuse 
imediat: 

— Ştiţi... Formaţiile de munţi din regiunea noastră sunt 
foarte vechi, din vremea paleozoicului. Eu cred, însă, că şi 
aceste formaţii sunt suprapuse, că există unele şi mai vechi. 

— Adică... Profesorul nostru de naturale crede acest lucru, 
preciza Dan. În penultima lecţie... 

— Mă rog... Îl opri Ionel. Atunci vreau să dovedesc că 
formaţiile paleozoice nu sunt cele mai vechi... 

— Aha! Înţelese tatăl Luciei. Vreţi să folosiţi scobitura 
aceea naturală, sonda aceasta care e peştera, pentru a 
descoperi cele mai vechi straturi... 

— Exact! Se aprinse Ionel. Eu sunt absolut convins că vom 
da peste formaţii arhaice! 

— În cel mai rău caz peste rămăşiţe de granit arhaic, 
spuse Victor. 

— Să sperăm că veţi avea noroc, zâmbi doctorul. Ei, şi 
pentru că până la urmă aţi fost sinceri, voi fi şi eu. Pentru o 
simplă excursie n-aş fi lăsat-o pe Lucia. Dar când mi-am dat 
seama că vă gândiţi la o expediţie ştiinţifică în toată regula, 
m-am liniştit. Am fost convins că vă veţi pregăti cu toată 
seriozitatea şi că veţi legifera prudenţa... Acesta ar fi vrut, 
de fapt, să fie sfatul meu... 

— N-o să-l uităm! Îl asigură Dan. 

— Dar mi-aţi luat-o înainte... Continuă doctorul. Îmi place 
seriozitatea cu care v-aţi pregătit... Deşi... Aţi omis ceva, şi 
nu ceva neimportant. Dimpotrivă!... Nu vă vorbesc ca 
medic, ci ca turist inveterat. Să nu plecaţi niciodată la 
drum, fie chiar într-o simplă excursie, fără o trusă medicală 
la voi. Să fie sfânt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de 
a porni spre voi, dacă aveţi trusă şi... În sfârşit... Mi-am 


permis să vă pregătesc eu o trusă completă. Din cauza 
aceasta am întârziat, lucru pentru care vă cerem totuşi 
scuze. 

Doctorul le oferi trusa, le strânse bărbăteşte mâinile, 
urându-le succes deplin, şi le mai făcu un semn de succes 
din pragul porţii. 

Seara începuse să-şi lase voalurile negre asupra oraşului. 
Umbrele erau încă subţiri, nesigure, tremurânde, dar 
purtau în ele sămânţa misterelor care vor rodi în noapte. 
Felinarele se aprindeau leneş, apropiind noaptea şi 
sporindu-i taina. 

Cireşarii erau în parcul din centrul oraşului, umbre mute 
în jurul unui copac uriaş. Îi chemase acolo Ursu, printr-un 
mesaj special, folosit numai în cazuri de extremă urgenţă. 
Erau toţi; şi Maria se supuse chemării imperioase. Priveau 
toţi într-o singură direcţie, spre chioşcul fanfarei. Chiar în 
faţa chioşcului, pe o bancă fără spetează, stătea drept şi 
nemişcat, cu privirile fixate în zenit, Petrăchescu, vânătorul, 
posesorul bărcii de cauciuc. 

— Oare e el? Întrebă Maria. Să nu fie vreun stâlp, sau 
trunchiul unui copac. Cum poate rămâne atâta vreme 
încremenit...? 

— O fi fantoma lui, încercă Dan să glumească. 

— Eu zic să nu ne mai pierdem timpul, se hotări Lucia. Să 
facem ceva! Cine se duce la el? 

— Să mergem toţi! Îşi aminti Dan o propunere mai veche. 
Poate că-l impresionăm şi-l jumulim de barcă... 

Cireşarii porniră în grup, doi câte doi, tăcuţi, abia 
atingând pământul cu vârfurile picioarelor. Mersul acesta 
de fantomă fusese hotărât inconştient de Maria şi Dan care 
conduceau şirul. Când ajunse în apropierea chioşcului de 
lemn, grupul se desfăcu iute în evantai, înconjurând banca 
pe care se afla Petrăchescu. Vânătorul sări în sus ca împins 
de un arc ascuţit, iar mâinile i se înfipseră fulgerător în 
buzunare: 

— Ce-i?... Ce-i?... Bâigui el. 


— Bună seara! Îl salutară în cor cireşarii. 

— Ce doriţi dumneavoastră? Întrebă el încă nedumerit. 

— Nu vă amintiţi?... Începu Ursu. V-am întâlnit la Movilă, 
atunci cu barca... 

Vânătorul îi privi cu atenţie, la început cam neîncrezător, 
dar încetul cu încetul se dezmetici. Trei dintre cei care-l 
înconjurau nu-i erau necunoscuţi. Ba chiar îi zâmbi unui al 
patrulea, lui lonel. Răsuflă uşurat, apoi se aşeză pe bancă: 


— Ia uite, dom'le! Vas' că voi eraţi! Am crezut că vrea să 
mă atace cineva, şi zău că nu i-ar fi. Mers bine, pe cinstea 
mea... Ei! V-aţi răzgândit?... Vă duceţi în altă parte? Staţi, 
staţi... Că vreau să vă mai spun ceva: Nu-i frumos să vă 
ţineţi de coada omului. Nu-i frumos! Pe cinstea mea! 

— Treceam întâmplător prin parc, se scuză Victor. Şi 
fiindcă v-am zărit... 

— V-aş fi primit cu mai multă bucurie acasă... Aici, după 
cum vedeţi, nu pot să fiu o gazdă prea bună, pe cinstea 
mea. Nu pot să vă ofer nimic... Doar nişte vorbe. Dar mai 
întâi aşezaţi-vă pe bancă... Nu! Nuuuu... Mai întâi 
domnişoarele, că aşa e obiceiul, şi dacă rămâne loc, şi 
cavalerii... 

Vorbăria vânătorului nu prea îi plăcea lui Victor. Părea un 
preludiu ameninţător, primejdios. Tocmai când luase 
hotărârea de a-i spune pe şleau pentru ce îndrăznise să-i 
tulbure visarea, Petrăchescu începu cu vocea lui piţigăiată: 

— Da, dom'le... Sunt exact şase! Extraordinar, pe cinstea 
mea!... Nemaipomenită coincidenţă... Acum vreo... Da, 
dom'le! Exact cu patruzeci de ani în urmă... ca să vezi cum 
a trecut timpul, pe cinstea mea! Extraordinar!... Da, 
dom'le! Eram la Cerboaica, la Poiana Cerbilor... E un loc 
vestit acolo... Lumea îi spune Cerboaica, pe cinstea mea! 
Loc vestit... Tot şase eram, şase băieţi ca voi, şase aşi 
dom'le, un care şi jumătate, şase aşi îndrăzneţi, puşi numai 
pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea! 

Înfricoşată că vânătorul e pus pe o poveste lungă, Lucia 
profită de prima pauză pentru a-l întrerupe: 

— Nu vă supăraţi, dar n-am vrea să vă reținem. Poate că 
aveţi treburi... 

— Nu mă supăr, pe cinstea mea! Chiar îmi face plăcere să 
stau câteodată de vorbă cu tinerii... 

Înfrântă, Lucia îşi căută o ultimă consolare: să numere în 
gând de câte ori va spune vânătorul „pe cinstea mea”. 

— Cum vă ziceam... Da, dom'le... Eram la Cerboaica, şase 
băieţi ca voi, şase aşi, puşi numai pe excursii, veseli, dom'le, 


pe cinstea mea... 

— Una! Greşi cu voce tare Lucia. 

— Poftim?! Întrebă vânătorul, dar neprimind nici un 
răspuns se grăbi să continue: Eram la Cerboaica... 

— Şase băieţi ca noi, îl îngână Maria, şase aşi... 

— Un care şi jumătate, adăugă imediat Dan. 

— Exact, dom'le, pe cinstea mea! Stăteam acolo pe un 
butuc.! Acolo ne adunam, la trunchiul prăbuşit, pe cinstea 
mea! Şase şi eram, un care şi jumătate şi toţi în jurul unui 
țţintaş faimos... Asul aşilor, ce mai, dom'le, chintă roială, nu 
alta... Îl chema Dobrescu, pe cinstea mea... Stăteam în jurul 
lui la butuc, exact cum staţi voi acum în jurul meu... 
Extraordinar, dom'le! Dacă m-aş numi Dobrescu, mi s-ar 
părea că sunt la Cerboaica, pe cinstea mea!... Ba nu! 
Fiindcă noi ne întâlneam mai pe întuneric, da, dom'le, spre 
miezul nopţii... Dacă ar fi mai târziu, şi dacă eu m-aş numi 
Dobrescu, şi dacă am fi la Cerboaica, da dom'le, 
extraordinar, pe cinstea mea... 

— Poate că o să ajungem şi noi la miezul nopţii, spuse cu 
voce jalnică Dan. 

— Asta ar fi grozav, domle, pe cinstea mea... Ar fi exact ca 
atunci... Adică, staţi... Ar trebui să fim şi la Cerboaica, la 
butuc... 

— Şi ar trebui să vă numiţi Dobrescu, îşi aminti Maria. 

— Da dom'le... Uitasem, pe cinstea mea. Ar trebui mai 
întâi să mă numesc Dobrescu... 

— Nu v-aţi gândit să vă schimbaţi numele? Întrebă Dan. 

— M-am gândit, dom'le, m-am gândit acu' un minut, pe 
cinstea mea... Dar e prea multă pierdere de timp, şi mie nu- 
mi place să-mi pierd timpul, pe cinstea mea... Da, dom'le... 
Era spre miezul nopţii, sigur trecut de zece, poate chiar 
spre unsprezece... Şi era cald, dom'le, nemaipomenit! Ni se 
coceau creierii în cap, dom'le, pe cinstea mea... De unde 
dogoarea aceea?... Nu ştiam... Parcă se ascunsese soarele 
în butuc, dom'le, aşa frigea aerul... Cum ni se mai coceau 
creierii în cap, dom'le! Dar eram aşi mari, pe cinstea mea! 


Nu ne clinteam din jurul lui Dobrescu. Îl ascultam, dom'le, 
şi el ne spunea isprăvi vânătoreşti, şi noi îl ascultam, şi era 
cald, dom'le, nemaipomenit, parcă ardea tot pământul, pe 
cinstea mea... 

— Şi cum de-aţi rezistat? Întrebă Victor, gândindu-se 
bineînţeles la cireşari, nu la vânător. 

— Cum să nu rezistăm, dom'le, dacă era Dobrescu în 
mijlocul nostru, pe cinstea mea? [intaş, chintă roială, 
dom'le. Am fi rezistat oricât... Ehei! Pentru voi e-o plăcere: 
seară, răcoare, pe cinstea mea... Şi nici eu nu cred că-s mai 
prejos decât Dobrescu... Să-i dăm cezarului, nu?... Sunt, 
dom'le, ţintaş ca Dobrescu... Dacă v-ar frige acum căldura, 
dacă aţi simţi şiroaie de sudoare, ca noi atunci, mare lucru, 
dom'le, pe cinstea mea! 

— Povestea bine Dobrescu? Întrebă Maria ca în vis. 

— Ca la vânătoare, dom'le! Povestea nemaipomenit, pe 
cinstea mea... De la el am învăţat şi eu să istorisesc... Ehei! 
Întâmplările nu se povestesc aşa, la întâmplare, dom'le... 

Cireşarii răbdau îngrozitor, îşi sacrificau mazxilarele şi 
pumnii încordaţi, îşi sacrificau sângele şi părul care-i înţepa 
adânc cu fiecare fir, în speranţa nebună că până la urmă 
vânătorul le va împrumuta barca de cauciuc. Meritau nu o 
barcă, ci o flotă întreagă pentru supliciul pe care-l îndurau. 

— Da, dom'le, oftă vânătorul. Stăteam în jurul lui 
Dobrescu, toţi şase, şi povestea, dom'le, povestea ca în 
cărţi, pe cinstea mea... 

În timp, ce cireşarii ascultau în parcul mohorât 
nemaipomenitele povestiri ale vânătorului, blestemându-şi 
zilele şi nopţile, şi căpătând o ură sălbatecă faţă de toate 
bărcile de cauciuc de pe pământ, în altă parte a oraşului, 
într-un cerdac acoperit de iederă, un prichindel cu nasul 
cârn şi cu părul numai vârtejuri trăia clipe mai nesuferite. Îl 
alungase pe Ţângulică undeva în curte şi nici nu-i lua în 
seamă, sau poate nu-i auzea, scheunatul sfâşietor. Parcă era 
o pernă cu ace prichindelul. Se învârtea fără nici un rost, se 
oprea, se clătina ameţit, şi iar se învârtea, şi mii de ace îl 


înţepau, sau îl amenințau cu înţepături. Uneori îşi lua inima 
în dinţi, pornea neînfricat spre biroul luminat, dar în clipa 
când ajungea la uşă şi-l vedea pe taică-său aplecat asupra 
planşelor, îşi simţea inima ca un purice şi făcea cale 
întoarsă. Hotărât lucru! Tic nu era în apele lui. Orice 
acuzaţie i se putea aduce prichindelului, dar nimeni nu 
putea să-l învinuiască de lipsă de curaj... Şi, cu toate 
acestea, nu era în stare să pună mâna pe clanţă şi să treacă 
pragul! El, care... Pentru a-şi face curaj, începu să-şi 
amintească nişte isprăvi care-i duseseră faima în toate 
locurile stăpânite de puştii oraşului. 

Odată, în timpul unei ore de matematică, după ce 
răspunse atât de inspirat şi de îndrăzneţ încât profesorul, 
de obicei posac şi zgârcit la vorbe, făcuse din el un adevărat 
Gauss, profitând de un moment de neatenţie a dascălului, 
adică de momentul când îi trecea nota în catalog, deschise 
la repezeală geamul şi, fără nici o ezitare, se aruncă în vid... 
Adică se prinse cu mâinile de o creangă de arțar, pe care 
avusese grijă s-o studieze şi s-o verifice la rezistenţă. 
Colegii nu ştiau însă de antrenamentul lui, dealtfel făcut în 
cea mai mare taină, ştiau doar că sala lor de clasă se află la 
etaj, la vreo nouă metri deasupra pământului. Se lăsase o 
asemenea tăcere disperată în clasă, încât rămase şi 
profesorul înmărmurit. Un minut de moarte inexplicabilă, 
apoi se auziră ciocănituri în uşă, ciocănituri obişnuite, dar 
care în atmosfera aceea păreau explozii de bombe. Primul 
îşi reveni profesorul. În loc să-l invite pe cel care ciocănea, 
se duse el să deschidă uşa şi în cadrul ei era... Tic! 
Profesorul se dădu doi paşi înapoi, îşi scoase ochelarii, suflă 
în ei, apoi şi-i şterse cu batista. După ce şi-i potrivi din nou 
pe nas, se apropie de uşă şi cercetă pe îndelete apariţia cu 
nas cârn, nu fără să se uite din când în când spre o bancă 
goală de lângă fereastră. În ciuda calculelor fulgerătoare pe 
care le făcu, profesorul, dealtfel renumit pentru rapiditatea 
neverosimilă cu care rezolva orice probleme, tot nu înţelese 
ce se întâmplase. Elevul pe care-l ascultase cu câteva 


minute înainte, micul Gauss, nu fusese de fapt în clasă! De 
ieşit nu avusese pe unde să iasă, pentru că sala avea o 
singură uşă şi ea se afla la câţiva paşi de catedră... Se văzu 
nevoit să încerce rezolvarea problemei apelând la absurd... 
Frecuşul noduros pe care l-a primit Tic pentru această 
ispravă, la cancelarie şi acasă, e altă poveste... 

Altă dată, în miezul zilei şi în plină stradă, oprise o maşină 
nouă, pe care pusese de multă vreme ochii, şi care i se 
părea din cale afară de arogantă. Maşina trecea cu o viteză 
nebună, dar el izbuti s-o oprească, înţepenindu-se pur şi 
simplu ca o cruce în mijlocul străzii. Şoferul amator, un 
tânăr cu barba neagră, ascuţită, o adevărată huidumă, îl 
întrebă îngrijorat dacă s-a întâmplat ceva. 

— Vă rog să nu vă supăraţi, îi răspunse prompt 
prichindelul. Am pariat cu puştii ăia de peste drum că o să 
opresc maşina şi că o să vă spun c-am oprit-o din cauza 
pariului... 

Cele două domnişoare, un cavaler şi bineînţeles şoferul, 
adică toţi pasagerii maşinii, făcură mare haz auzind şotia 
prichindelului cu argint viu în ochi. 

— Şi am mai pariat, continuă Tic, că dumneavoastră o să 
râdeţi ca proştii, că eu o să vă spun exact ce v-am spus, iar 
şoferul cu cioc o să fugă după mine... 

Ca-n celebra baladă a duelului din „Cyrano”, gesturile 
rivalilor erau cele comandate de Tic. Şoferul cu cioc sări din 
maşină, repezindu-se ca un ogar după originalul spadasinel. 
Startul prichindelului fusese însă perfect, aşa că avansul 
era destul de mare pentru a-i da răgazul să-şi întoarcă, în 
fugă, capul şi să termine fraza: 

— Fără să mă prindă! 

Într-adevăr, şoferul nu-l prinse pentru simplul motiv că 
înaintea celor doi alergători se ivi un gard uriaş, probabil 
cel mai înalt din oraş. Gardul avea o singură crăpătură, 
îngustă cât palma, dar Tic se strecură prin ea ca fulgerul. 
Şoferul rămase în partea cealaltă, doar câţiva centimetri îl 
despărţeau de Tic, cei mai lungi centimetri pe care-i 


întâlnise în viaţa lui. Neputincios, se învârti de câteva ori în 
faţa crăpăturii, mârâind înjurături grele, nu de şofer, ci de 
birjar; semăna cu un dulău furios că jevruţa care-l jignise îi 
scăpase printre labe. Se întoarse spre maşină cu senzaţia 
că e îmbrăcat în urzici, dar pe drum îi zări pe puştii cu care 
pariase Tic, orbiţi de lacrimile unui râs fără sfârşit, aşa că 
făcu o scurtă escală printre ei: lacrimile deveniră şi mai 
abundente, dar cauza lor, din păcate, se schimbase, lucru 
pe care Tic îl prevăzuse cu precizie şi chiar îl dovedi câteva 
minute mai târziu, când pericolul se îndepărtă cu 120 de 
kilometri pe oră. Prichindelul scotoci buzunarul unui 
păgubaş şi scoase de acolo o hârtiuţă pe care era scris 
negru pe alb: „Şi dacă n-o să primiţi o chelfăneală numărul 
unu, înseamnă că am pierdut pariul. Tic”. Strecurase hârtia 
în buzunarul străin în timp ce perfecta pariul... De fapt, 
ciufuliciul nu avea nimic cu maşina şi cu pasagerii ei, ci cu 
puştii cu care pariase, nişte derbedei care toată ziua nu 
făceau altceva decât să arunce cu pietre în maşini. Nu 
putea să-i lecuiască decât printr-o chelfăneală competentă. 
Cam aşa se scuzase el acasă, în ora destăinuirilor. Chiar 
iertat pe jumătate, păcatul mărturisit îi atrase nişte 
sancţiuni destul de sonore, pe care le primi însă fără să 
crâcnească sau să clipească. Oare avea cineva dreptul să-l 
acuze de frică? 

Şi iată că-i era teamă să apese clanţa şi să treacă pragul 
biroului pentru a-l ruga pe omul cel mai drag să-i dea voie 
să plece cu expediţia cireşarilor. Încuviinţarea cireşarilor 
nu-l interesa... La urma urmei, puteau să se ducă dracului, 
pentru că niciunul nu-i vorbise despre expediţie... Dacă i-ar 
da voie tăticul, ce mai surprize le-ar face!... Ideea acestor 
surprize-pedepse, pe care le meritau cireşarii, îl umplu de 
avânt pe prichindel. Se pomeni deodată că bate în uşă, sau 
poate că îşi auzea bătăile inimii, apoi fără să-şi dea seama 
dacă i s-a răspuns, intră în birou. 

— Ce s-a întâmplat, dom' şef? Îl întrebă inginerul. Mi s-a 
părut mie, sau chiar te învârteşti de câtva timp prin faţa 


uşii? 

— Chiar! Răspunse Tic. 

— Atunci ar fi cazul să răspunzi la prima întrebare... 

— Ce înseamnă, tăticule, a me? 

Inginerul îl privi fără să-l înţeleagă: 

— Despre ce a me e vorba? O nouă boacăână? 

— Nu, tăticule... Ce înseamnă ora cinci a me? 

— Asta era! Se dumiri inginerul. Ora 5 a.m.! Înseamnă ora 
cinci dimineaţa. 

Primul succes îl repurtase uşor. Cu un curaj de zile mari, 
trecu la cucerirea celui de al doilea: 

— Tăticule... Vreau să merg şi eu în expediţia Mariei. 

— Nu! Răspunse inginerul, aplecându-şi privirile în hârtii. 
Era un răspuns prea calm şi Tic înţelese că totul e pierdut. 

Măcar dacă ar descoperi când şi unde a făcut greşeala. 
Altceva? Zadarnic! Ştia că n-are nici un rost să mai insiste. 
Tatăl său nu-şi întorcea niciodată cuvântul. Fir-ar să fie! 
Oare când, oare unde greşise...? 

Prichindelul însă nu greşise. Orice-ar fi făcut, oricum s-ar 
fi prezentat în faţa lui taică-său, oricând s-ar fi înfăţişat, ar fi 
primit acelaşi răspuns. Avu totuşi puterea să părăsească 
biroul cu o mină indiferentă: 

— Bine, tăticule... Noapte bună... 

Dar când ajunse pe cerdac îl podidiră lacrimile. 

Noapte bună... Inginerul Florescu avea mare nevoie de o 
asemenea urare, pentru că presimţea o noapte rea. De 
când sosise acasă aştepta întrebarea lui Tic. Era mirat că n- 
o auzise mai demult. Ştia că Tic va suferi cu lacrimi şi cu 
convulsii, dar prefera să-l ştie acasă, suferind astfel, decât 
să şi-l închipuie prin locuri necunoscute, pline de primejdii. 
Oare fusese crud?... Nu mai avea importanţă. 

Tic era trist, foarte trist, abia îşi stăpânea plânsul. Dar nu- 
şi judeca tatăl. Mintea lui tot mai căuta spărturi prin zidul 
pe care îl ridicase răspunsul crud. Încă nu voia să se dea 
bătut. Căuta cu încăpățânare îngeri salvatori, îşi aminti şi 
basmul cu fata cea mică de împărat, cutia fermecată... Dacă 


ar fi ştiut moş Limofte unde e ascunsă Cutia fermecată... 
Dar la ce i-ar mai putea folosi cutia? De ce să-l mai 
necăjească pe moş Timofte?... Vizibil sau invizibil, totuna 
era. Răspunsul exista... Subit, îl fulgeră o idee, o idee 
nemaipomenită... Fără să mai piardă o secundă, zbură prin 
casă, deschise uşa biroului şi întrebă cu un aer oarecare: 

— 'Tăticule, îmi dai voie în oraş pentru jumătate de oră? Cu 
acelaşi ton oarecare, inginerul îi răspunse: 

— Poţi să te duci pentru jumătate de oră... 

Tic închise uşa cu grijă, făcu trei paşi leneşi, apoi se 
desprinse ca o săgeată. 

Nici Ţombi, uimit peste măsură, nu izbuti să ţină pasul cu 
goana ultimei speranţe. 

În parc, cireşarii simțeau pentru prima dată, şi se rugau 
tuturor sfinţilor şi diavolilor să fie şi ultima, realitatea unui 
verb: a fi sleit. Erau sleiţi, toţi. 

— Da, dom'le! Spunea vânătorul. Dobrescu era o 
adevărată chintă roială. La as, pe cinstea mea! Ardea 
butucul lângă noi, parcă era umplut cu jar, acolo la 
Cerboaica, şi noi eram şase, veseli, dom'le, şi-l ascultam ca 
pe un sfânt, şi ni se coceau creierii în cap, dar nu ne mişcăm 
de lângă butuc, pe cinstea mea. Dacă ne-ar prinde şi pe noi 
miezul nopţii, şi dacă am fi la Cerboaica... 

— Şi dacă v-aţi numi Dobrescu... Spuse Dan cu ultimele 
puteri. 

— Da, dom'le! Ar fi şi mai exact, pe cinstea mea! 

— O sută patruzeci şi nouă, oftă Lucia cu o voce de 
muribund. 

— Poftim?! Nu în patruzeci şi nouă... V-am spus, pe cinstea 
mea! Exact cu patruzeci de ani în urmă, dom'le!... Cum ne 
mai povestea Dobrescu! Ehei! Toţi vânătorii mari trebuie să 
ştie să povestească, dom'le, pe cinstea mea! 

— Pe cinstea mea! Aproape că urlă Ursu. Nu vreţi să ne 
împrumutaţi barca dumneavoastră pentru câteva zile? 

Vânătorul îi trecu în revistă de parcă atunci ar fi apărut în 
faţa lui: 


— Barca mea? Care barcă? 

— Barca dumneavoastră de cauciuc! Explodă şi Lucia. V-o 
aducem înapoi intactă. Şi ne-am gândit şi la chirie... Sau 
dacă vreţi v-o cumpărăm... 

— Vas'că tot plecaţi!... Dom'le, zău!... Şi tot la Lacul 
Păstrăvilor, pe cinstea mea? Da...? 

Înţelegând că tăcerea tinerilor însemna de fapt un 
răspuns, vânătorul se strădui să-şi adune în vorbe toată 
puterea de convingere: 

— Domi'le, eu v-am avertizat! Să nu-mi spuneţi pe urmă că 
nu v-am zis, pe cinstea mea! Dom'le, acolo-i iad, dom'le, 
acolo-s primejdii, nu glumă. Pândesc primejdiile ca lupii. Ba 
şi lupii sunt acolo, pe cinstea mea. lar lacul n-are fund. M- 
am chinuit de vreo zece ori să-i ating fundul, dom'le, pe 
cinstea mea, şi nici dracul n-a putut... 

— Poate că n-aţi nimerit dumneavoastră dracul cel mai 
isteţ, spuse Dan cu jumătate de glas. 

— Domi'le, v-am spus! Şi dacă nu v-am spus, vă repet, pe 
cinstea mea... Să vă ferească Dumnezeu de vârtejurile de 
pe Lacul Păstrăvilor. Şi Dobrescu ne-a spus asta, pe patul 
de moarte, pe cinstea mea! Sunt adevărate uragane, 
cataclisme... 

— Dumneavoastră aţi fost pe-acolo? 

— Am fost, dom'le! Am fost de vreo două ori. Odată m-a 
prins un vârtej şi m-a izbit cu tot cu barcă de fund, că era 
să-mi crape ţeasta, pe cinstea mea... 

Cireşarii nu mai luau în seamă aiurelile din spusele 
vânătorului. Erau şi ei cuprinşi de un amoc special. Voiau cu 
orice preţ să-i smulgă barca. 

— Nu se poate să nu reziste barca dumneavoastră! 
Încercă Maria să-l linguşească. 

— Singura barcă, dom'le, singura care poate să reziste, pe 
cinstea mea. Altminteri sunt vârtejuri. Şi mai sunt şi altele, 
mai rele şi mai cumplite ca vârtejurile, pe cinstea mea. 
Dom'le, vă spun eu! Pe lac umblă duhuri necurate. Toate 


grotele sunt pline de strigoi şi stafii... Duhuri adevărate, 
dom'le, nu vorbe şi născociri, pe cinstea mea... 

— Le-aţi văzut şi dumneavoastră? Îl întrebă Ionel. 

— Aşa cum vă văd aici, în jurul meu. Nişte stafii de doi 
metri. Şi urlau dom'le, de-ţi sfărâmau creierii. Cine le-a 
văzut o dată, n-a mai rămas om întreg, pe cinstea mea! 

— Precis! Îl aprobă Victor. 

— Da, da, dom'le! Eu nu mă înşel. Eu am ochi buni. Şi 
Dobrescu la Cerboaica mi-a spus: „Băiete! Ai ochi buni 
Lucru mare, dom'le, pe cinstea mea! 

Dan nu mai putea răbda. Se strădui doar să întrebe cu un 
ton cu care se întreabă de obicei cât e ceasul, sau unde se 
află prima cutie poştală: 

— Vă bateţi joc de noi sau şi-a bătut cineva joc de 
dumneavoastră? 

Vânătorul se ridică demn de pe bancă: 

— Dom'le, nu-ţi permit! Şi te rog să fii cuviincios! Ştii 
dumneata cu cine vorbeşti? Pe cinstea mea! Chiar atunci, la 
Cerboaica, Dobrescu mi-a spus... 

— Atunci te rugăm să ne spui şi dumneata nouă! Îl 
întrerupse Dan. Ne dai sau nu barca? 

Ultimatumul îl înfurie rău pe vânător: 

— Domi'le, să vă fie ruşine! Dacă n-ar fi aici băiatul lui dom 
director, aş putea spune că sunteţi nişte măgari serioşi, pe 
cinstea mea! 

Băiatul lui dom' director înţelese că e momentul să 
intervină: 

— Vă rugăm foarte frumos să ne spuneţi măcar dacă 
puteţi sau nu puteţi să ne împrumutaţi barca. 

Petrăchescu îşi plecă neputincios umerii în faţa lui Ionel: 

— Dragă dom'le, asta nu se poate. Odată s-ar fi putut, dar 
acum nu se mai poate... Barca am vândut-o de mult, pe 
cinstea mea! 

Cireşarii simţiră cum crapă fierea în ei. Oare cine şi de ce 
îi pedepsise cu o asemenea tortură? 


LIA 


Dan se repezi spre vânător ca un smintit. Noroc că-l opri 
Ursu în ultima clipă. 

— Bine, dom'le, ţipă Dan. Nu puteai să ne spui asta înainte 
de a ne amesteca sângele şi creierii cu tot felul de butuci şi 
Dobreşti şi Cerboaice şi atâţia alţi cretini? 

Vânătorul spumegă de furie. Cuvintele îi ieşiră din gură ca 
nişte proiectile: 

— Dom'le! Pe cinstea mea! 

După care plecă scurt, milităreşte. 

Ursu închise ochii şi se prăvăli ca un butuc pe bancă: 

— Dom'le! Dacă mai stătea un minut, smulgeam copacul 
ăsta şi i-l puneam în locul pălăriei, cu tot cu rădăcini. Pe 
cinstea mea! 

Copacul cu pricina era cel mai mare din tot parcul. 

Noaptea era în plină putere. Cu beznă groasă, cu zgomote 
neaşteptate, cu nenumărate taine. Şi cu o lună care-i 
încâlcea desişurile. 

La un colţ de stradă, doi băieţi care se aliaseră cu duhurile 
rele ale nopţii se sfădeau pe şoptite: 

— Du-te tu, bă caracatiţă anchilozată! 

— De ce nu te ducitu? 

— 'Ţi-e frică, blegule! Ţi-au rămas oasele în palton... 

— Mie?! Nu vezi că tremuri ca o buleandră nespălată? 

— Dacă nu-ţi pui belciug în falei, îţi dau limba la şmirghel, 
idiotule. Caută-te în pantaloni... 

Ei erau: Sergiu şi Pompilică. Se îndemnau unul pe altul, în 
limbajul lor obişnuit. Puneau la cale o fărădelege, dar încă 
le lipsea curajul. 

— Va să zică nu te duci? Vreau să ştiu sigur! 

— la n-o mai fă, bă, pe şeful. Cine eşti la urma urmei? Un 
bou... Eu mă întorc... 

— Stai, bă! Mi-a venit o idee grozavă! Ce-ar fi să mergem 
amândoi? 

— Eu zic că ţine. Mergem amândoi... 

Le trebuise jumătate de oră ca să descopere soluţia cea 
mai simplă. În sfârşit, porniră, dar numai după ce se zgâiră 


în toate direcţiile. Mergeau în vârful picioarelor, lipiţi de 
garduri şi de umbre, ca doi oameni cu gânduri necurate... O 
stradă... Altă stradă... O casă mare, cu lumini multe, în 
preajma căreia înţepeniră câteva clipe. 

— Casa lui Ionel, şopti Pompilică. Vezi ce bine mi-a prins 
harta? Idiotule... 

— Cine nu ştie că asta e casa lui Ionel, găgăuţă? 

Îşi continuară drumul, tot în umbra gardurilor, ferindu-se 
să facă vreun zgomot. Se opriră la un colţ, nu prea departe, 
în faţa unei porţi solide. Se uitară în curte. Nici o mişcare. 
Nici un zgomot nu tulbura liniştea nopţii. O căsuţă ca o 
jucărie, încolăcită toată în verdeață, se zărea vag în razele 
lunii. Una dintre ferestre era luminată. 

— Dacă e acasă, îi cerem cu împrumut manualul de fizică, 
şopti Sergiu. Îi spunem că ne preparăm pentru corijentă. 

— Tu crezi că-i chiar atât de fraier? Să nu miroasă ceva şi 
să iasă jale... 

— Nu, mă! Îl ducem uşor. Îi spunem că plecăm amândoi, 
mâine dimineaţă, la ţară pentru toată vacanţa. Zicem şi o 
chestie cu pierderea cărţilor... Scăpăm... 

— Scăpăm, acceptă Pompilică, dar adio cu planul... 

— Poate că nu-i acasă... Dă doamne! 

Puşlamalele îşi făcură curaj şi intrară în curte. Până în faţa 
casei rezistară uşor. Acolo însă iar îi cuprinse dârdâitul şi 
disprețul reciproc. 

— Hai, mă! Ce-ai îngheţat?... N-o să ne omoare pentru că 
am venit să-i împrumutăm cartea de fizică... 

Sergiu îşi luă inima în dinţi şi bătu la uşă. Dinăuntru se 
auzi vocea unei bătrâne: 

— Intră, mamă, intră, că-i descuiată uşa... 

Se îmboldiră unul pe altul, dar intrară amândoi odată. 
Abia încăpură pe uşa strimtă. 

— Bună seara! Ursu nu-i acasă? 

— Nu-i şi nici nu mi-a spus unde se duce, dar staţi jos, 
mamă... Trebuie să vină, că mâine pleacă şi mai are nevoie 
de somn... 


— Am venit să împrumutăm o carte de la el, spuse Sergiu. 
Plecăm şi noi mâine... 

— Dac-aţi venit numai pentru asta şi dacă plecaţi şi 
dumneavoastră, atunci căutaţi cartea în odaia lui... E păcat 
să pierdeţi timp aşteptându-l... 

Musafirii se grăbiră să-i mulţumească băbuţei, apoi intrară 
în camera lui Ursu. O încăpere mică, strălucind de 
curăţenie, în care fiecare lucru îşi avea locul său. Cărţile de 
şcoală se găseau pe masă. Pompilică începu să caute prin 
ele. Sergiu, în schimb, umbla după altceva. În sfârşit, găsi 
obiectul dorit: o haină subţire, uşoară, de excursie, făcută 
parcă numai din buzunare şi buzunarele. Cu o iuţeală de 
scamator, deschise un buzunar şi strecură înăuntru un 
obiect lucios, de lemn, un fel de cutiuţă mai mică decât o 
tabacheră. Atât! Apoi închise rapid buzunarul şi din doi paşi 
fu alături de Pompilică, tocmai când acesta găsi manualul 
de fizică printre celelalte cărţi. 

— S-a făcut! Îl înghionti Sergiu. Să ne grăbim! 

leşiră din camera lui Ursu cu atâta bucurie în priviri şi în 
gesturi de parcă se plimbau prin încăperile raiului. 
Pompilică ţinea manualul ca un permis de liberă trecere. 
Mulţumiră foarte politicos băbuţei, care împletea cu 
andrelele o flanelă pentru băiatul ei, apoi îşi făcură vânt pe 
uşă. Când ajunseră în mijlocul curţii, auziră poarta 
deschizându-se. Amândoi simţiră în aceeaşi clipă cum li se 
moaie genunchii. Asta spre norocul lor. Pentru că se 
pomeniră lungiţi în iarbă, fără să-şi dea seama dacă s-au 
trântit singuri sau dacă au căzut. Spre surprinderea şi 
fericirea lor, silueta care alunecă pe lângă ei şi vocea pe 
care o auziră nu aparţineau lui Ursu. 

— Madam Ileodoru! Madam Ursu! Se auzi vocea alarmată 
a unei femei. 

În momentul când femeia cu voce de sfredel trecu pragul 
casei lui Ursu, două pete negre ţâşniră din iarbă. 

— Bă! E mama lui Ionel! S-o uşchim! 


Dacă a se uşchi înseamnă a goni mai repede decât trenul, 
atunci Pompilică găsise într-adevăr cuvântul cel mai 
nimerit. 

Femeia mărunţică şi slabă, îmbrăcată numai în negru şi 
îmbătrânită înainte de vreme, deşi nu fusese strigată 
niciodată până atunci: madam Ursu, se simţi la început 
foarte onorată de vizita cucoanei de peste drum. Dar 
văzând-o cum e îmbrăcată, în rochie de casă şi în papuci 
multicolori, şi mai ales observându-i paloarea şi agitația, 
înţelese că numai un lucru foarte grav o îndemnase să 
traverseze strada... 

— Aoleu! Făcu bunica. Nu cumva şi băiatul dumitale se 
ţine de pacostea aia care se cheamă bosc?... Doaaaamne, 
Doamne, numai necazuri am din cauza asta... Mereu vine 
câte-o mamă şi se jeluieşte că Ursu i-a stâlcit fecioru'... Şi 
să mă trăsnească Dumnezeu, cucoană, dacă nu se ţin după 
el ca după urs, rugându-se cu ceasurile ca să-i bată... Aşa 
ceva n-am văzut: să te rogi de om şi să-l plăteşti ca să te 
bată. Poate n-o să mă crezi, cucoană, dar cu cât îi bate mai 
vârtos, cu-atâta sunt mai mulţumiţi... Zău, că s-a întors 
lumea pe dos... Mama lui Ionel îşi revenise după efortul 
făcut: 

— Nu, madam Ursu, lonel nu face box... Şi accentua 
ultimul cuvânt cu intenţia generoasă de a-şi învăţa vecina să 
vorbească mai corect. Alta-i pacostea, madam Ursu... 

Băbuţa făcu ochii mari şi ridică neştiutoare din umeri. 
Cucoana se lăsă pe un scaun, după ce se înveli bine, ca 
scuturată de friguri, în capotul de catifea roşie care atingea 
cu poalele podeaua. 

— Alta-i pacostea, madam Ursu, repetă ea. Bărbatu-meu e 
plecat la Bucureşti, la o şedinţă cu ministrul. Cred că ştii şi 
mata că fără el nu se poate face nimic... Şi eu am rămas 
singură, madam Ursu, şi dumneata eşti singurul om de pe- 
aici cu care pot să mă sfătuiesc... Chiar adineauri a trecut 
pe la mine un funcţionar, adică un fel de angajat de-al lui 
bărbatu-meu... Trebuie să-l cunoşti şi dumneata... E vorba 


de Petrăchescu, vânătorul, maiorul Petrăchescu care-a avut 
înainte vreme casa aia cu lei la poartă, lângă podul 
Pescăriei... 

— Cum să nu-l ştiu! Ăla de parcă-i un par şubred cu 
pălăria în vârf, ca un cuib. Lumea zice că-i un vânător fără 
pereche... 

— Da, da, madam Ursu, şi-i chiar cum zice lumea. Ştii şi 
mata că ne aduce în fiecare săptămână vânat... Ei bine, 
madam Ursu, i-a părut foarte rău maiorului că nu l-a găsit 
pe bărbatu-meu acasă ca să-i spună ce primejdie îl paşte pe 
Ionel... Mi se pare că şi feciorul dumitale pleacă mâine... 

— Păi, da, se duce şi Tudorel... Pleacă mai mulţi în zori... 
Săracii! De luni de zile numai la drumul ăsta se gândesc... 

— Vai, madam Ursu! Cum poţi să vorbeşti aşa?! Cică-s 
nişte primejdii nemaipomenite pe-acolo... Mi-a spus 
vânătorul. Cică-s numai prăpăstii, ape fără fund, tot felul de 
dihănii... Şi cică mai sunt şi duhuri, madam Ursu... Auzi 
matale? Cică ies noaptea strigoi şi stafii. Maiorul s-a jurat 
pe cinstea lui că a văzut tot felul de arătări acolo... Cică le- 
ar mai fi văzut şi unul Dobrescu, un om de vază... Şi una 
Cerboaica, vreo boieroaică de pe timpuri, pesemne... Mi-a 
spus că el nu crede să se mai întoarcă cineva viu de tot de 
acolo... Zău, madam Ursu! M-a rugat să nu-l las pe Ionel, şi 
m-a rugat să le spun şi celorlalţi părinţi... lar mata, fiindcă 
eşti vecină... 

Băbuţa ascultase totul, clătinând mereu din cap, de parcă 
ar fi acceptat fiecare vorbă a cucoanei în capot roşu. 

— Apoi nu zic că n-or fi primejdii şi fiare, spuse ea. Numai 
că primejdii întâlneşti oriunde, la tot pasul. Treci pe stradă, 
îţi cade o cărămidă în cap, sau te împiedici şi-ţi rupi un 
picior... Ba şi-n casă, poţi s-aluneci pe-o scară şi te duci de-a 
dura până-n mormânt, cum s-a întâmplat mai an cu 
madama aceea de-i zicea „tărâboanţa”, madam Vasiliu. Dar 
şi fiare întâlneşti la tot pasul, unele de-adevăratelea, altele 
cu chip de om... Şi-aici la noi, pe coasta dealului sunt lupi, 
iarna. Ş-or fi şi vara. D-apoi în codri!... Dar duhuri şi strigoi 


şi arătări, astea-s basme, cucoană, astea-s scorneli bune 
pentru speriat copii de ţâţă. 

Mama lui Ionel strâmbă puţintel din nas auzind cuvântul 
vulgar folosit de madam Ursu. Dar asta îi trecu repede. 
Altceva o enerva la culme: bătrâna nu voia să dea crezare 
spuselor vânătorului. 

— Adică mata nu crezi în duhuri, madam Ursu? Doamne 
fereşte! 

— Ce să fac, cucoană, dacă în cincizeci de ani n-am întâlnit 
nici un duh, nici bun, nici rău? M-am obişnuit să-mi spun: 
Fereşte-mă, Doamne, de oameni, că de duhuri mă păzesc 
singură! 

— Adică mata crezi că n-o să se năpustească nici un duh 
asupra băiatului? 

— Să dea Domnul să fie asta singura primejdie, cucoană. 
În privinţa asta nu-ţi face griji... Alte primejdii nu zic că n-or 
fi... Dar ca să-ţi rupi o mână, sau să te juleşti la un picior, 
astea şi acasă se pot întâmpla. S-or feri ei ş-or scăpa. Şi nu-i 
rău să se deprindă omul de mic cu de-ale vieţii. Astfel 
ajunge la vârsta de însurătoare fricos ca un iepure şi 
neştiutor ca un pui de coţofană... 

— De... Ştiu eu, simţi că se linişteşte mama lui Ionel. 

— Lasă-l, cucoană! Lasă-l! Dacă pleacă şi fete la drum! Ce, 
ele-s mai ferite de primejdii decât feciorul dumitale? Să-l fi 
văzut pe doctorul Istrate cum îşi îmboldea fata... 

Mama lui lonel nu mai avea ce să spună. Uitase spaima 
care o făcuse să traverseze strada, în capot şi-n papuci. 
Plecă spre casă cu alt suflet. În drum spre poartă chiar îi 
mulţumi băbuţei pentru curajul pe care i-l dăduse. 

— Aşa-i sade bine omului, îi răspunse băbuţa. Să se 
gândească frumos la ziua de mâine, că dacă are numai 
gânduri negre în cap, viaţa nu se mai cheamă viaţă. 

— E cam aşa, madam Ursu... 

— Ş-apoi să nu te temi... se gândi băbuţa s-o încurajeze 
deplin. Dacă feciorul dumitale şi-o sparge capul sau şi-o 


rupe vreun picior, scapă repede, că le-a dat doctorul Istrate 
o geantă plină cu scule şi leacuri... 

Mama lui Ionel simţi că alunecă din capot. 

La frizeria „Higiena”, frizeria cea mai vestită din tot 
oraşul, cei doi lucrători aşteptau ora de închidere. Unul 
dintre ei, un bărbat înalt, atât de înalt că parcă natura îşi 
pierduse simţul lungimii la naşterea lui, dădea în faţa 
celuilalt un spectacol gratuit de muzică din opere. Aşa făcea 
el întotdeauna când n-avea clienţi. Şi cum acest lucru se 
întâmpla destul de des, din cauza unor legi vechi, nescrise, 
care-i obliga pe cetăţenii oraşului să folosească numai 
briciul propriu şi să se tundă numai în ajunul marilor 
sărbători, înălţimea-sa devenise cu vremea un artist destul 
de reputat. E adevărat că auditoriul lui nu era prea 
numeros: un singur meloman, în persoana colegului său; şi 
nici repertoriul lui nu era prea bogat: o singură arie, care 
nu putea fi alta decât nemuritoarea cavatină a strămoşului 
său de breaslă din Sevilla. Poate că nici aria nu era 
interpretată cu o fidelitate muzicală exagerată, uneori se 
mai confundau becarii şi bemolii între ei, se mai prelungeau 
nişte note, se mai uitau altele... În schimb, artistul punea un 
asemenea entuziasm şi folosea o asemenea gestică, încât 
nici Tito Gobbi sau Ricardo Stracciari nu s-ar fi putut 
măsura cu el. Îşi pregătea aria încovoindu-şi spatele ca un 
arc. Apoi îşi aşeza un prosop foarte curat pe braţul stâng. 
Cu mâna dreaptă lua briciul, apoi de acolo din mijlocul 
camerei îşi prelungea piciorul stâng până în pragul uşii. 
Mâna care ţinea briciul descria un semicerc uriaş care 
întotdeuna înspăimânta păianjenii refugiaţi în colţurile 
încăperii. Dar încă nu începea. Mai întâi zâmbea. Apoi 
râdea. Apoi ajungea la hohote. Hohotele deveneau triluri. 
Începea aria: Hoo, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, 
ho, ho! 

— Hoo!... Iar în timpul trilurilor care expulzau orice 
intenţie de cuvânt din arie, capul i se mişca multiplu, cu o 
rapiditate uluitoare: la dreapta, la stânga, în sus, în jos, în 


faţă, în spate, oblic, cruciş, curb, frânt, rotat, paralel, şi cu o 
forţă care te băga în sperieţi. Dar nu numai capul participa 
la această gestică unică. Mâna cu prosopul, animată de 
forţa octavelor, alunga ultimul pui de muscă din prăvălie, 
iar cea cu briciul... Nu rămânea milimetru cub din spaţiul 
încăperii care să nu fie ras simplu şi cu perdaf, de zeci de 
ori, în timpul unei singure reprezentații. Când artistul 
ajungea la fragmentul care tradus ar suna cam aşa: „Eu 
sunt bărbierul cel iscusit”, demonstra un asemenea instinct 
al ariei bărbieritului, bineînţeles dacă există un asemenea 
instinct, încât în acele clipe oricine putea să înveţe, acolo, 
sublimul. Gesturi frenetice, unice, născute din mişcare şi 
dimensiune, iar când începeau piruetele îţi venea să alergi 
afară ca să vezi dacă nu cumva capul transfigurat al 
artistului iese prin acoperiş ca un horn. Un picior se înfigea 
în mijlocul camerei, ca un vârf de compas, iar celălalt croia 
cercuri, pe tavan, pieptul îi devenea o gigantică semilună, 
iar vocea... Ei bine! În acele momente, vocea căpăta puteri 
de canonadă. O cazarmă întreagă transformată în corar fi 
sunat alături de vocea lui precum căderea unui strop de 
apă lângă o cascadă. Finalul găsea interpretul în aceeaşi 
atitudine de la începutul ariei, doar figura lui mărturisea 
oboseala drumului spre măreție. lot păcatul era că 
spectacolul avea loc înăuntru şi nu în faţa prăvăliei. N-ar 
mai fi dus frizeria „Higiena” lipsă de clienţi. 

În afară de această meteahnă, uriaşul era un om: pâinea 
lui Dumnezeu. Meseriaş de mâna-ntâi, inimos, cinstit până 
la naivitate, de o bunătate care uimea lumea, politicos, 
prieten al tuturor: bogaţi şi săraci, veseli sau necăjiţi, şi în 
afară de toate acestea era şi cel mai harnic şi mai vestit 
cititor al bibliotecii oraşului. Aproape în fiecare zi se citea în 
frizerie un roman, aceasta şi datorită sprijinului generos al 
cetăţenilor care nu făceau niciodată coadă la tuns sau la 
ras. De aceea, dacă era în anumite toane, uriaşul artist 
oprea pe stradă câte un individ nebărbierit şi-i dădea 
suprema reţetă: 


— Vreţi să scăpaţi pentru veşnicie de chinul rasului?... 
Lăsaţi-vă barbă! 

Artistul entuziast şi necunoscut tocmai terminase de 
cântat celebra arie şi se hotări să încheie concertul de 
noapte pentru că auditoriul, adică tovarăşul lui, în ciuda 
acutelor şi mediilor care zguduiseră încăperea, adormise în 
scaun. Ceasul arăta exact ora închiderii magazinului. 
Începu să facă ordine mişcându-şi braţele kilometrice cu o 
îndemânare de necrezut. Chiar atunci intră pe uşă Dan... 
Fiul lui. Cireşarul era obosit nevoie mare, abia îşi trăgea 
picioarele. Venise la frizerie pentru a pleca împreună cu 
tatăl lui acasă... Dar şi pentru a face o scurtă escală. Se lăsă 
ostenit pe un scaun şi îi povesti lui taică-său, adică începu 
să-i povestească, ultimele păţanii. Frizerul îi făcu semn să 
tacă. Zărise, peste drum, o siluetă care venea glonţ spre 
prăvălie. 

— Domnul Wilhelm 'Teii! Tresări dânsul. Te pomeneşti că 
vrea să se radă! 

Contrariat, cireşarul se uită spre uşă... Şi abia avu timp să 
se ascundă după un dulap. Domnul Wilhelm 'Teii nu era 
altcineva decât Petrăchescu, vânătorul! Fără să rostească 
un singur cuvânt, clientul întârziat îşi ocupă locul în faţa 
oglinzii şi făcu un semn cu mâna spre barbă. Artistul, cel 
mai înverşunat adversar al oamenilor tăcuţi, îl îmboldi la 
vorbă: 

— Când mai plecaţi la vânătoare, maestre? 

După câteva clipe de meditare gravă, Petrăchescu se 
hotări să răspundă: 

— Dom'le, de astăzi am intrat în concediu. Trei săptămâni 
nici nu mai dau prin oraş... Puşca şi vânatul şi coclaurile, pe 
cinstea mea! 

— Vă abateţi şi pe la Cerboaica, maestre? 

— Dom'le... Nu sunt foarte sigur, pe cinstea mea... 

— Ce-o fi fost acolo, acum patruzeci de ani! Îl zgândări 
frizerul... Dobrescu, butucul şi creierii, creierii, maestre! 


— Auzi, dom'le! Explodă vânătorul. Nişte derbedei nişte 
măgari... Le-am vorbit despre Dobrescu, dom'le, şi despre 
Cerboaica, auzi dom'le... Măgarii, pe cinstea mea... 

— Ce tot spuneţi?! Se miră Figaro. Cum? Nu v-au ascultat 
în genunchi?... Dar cine erau, maestre? 

— Nişte elevi, dom'le, nişte derbedei, prieteni cu băiatul 
lui dom! director, pe cinstea mea... Mi se pare că şi băiatul 
dumitale e coleg cu băiatul lui dom! director? 

— Mi se pare că da, răspunse Figaro diplomatic. Chiar 
astă-seară o să-l întreb, maestre. 

Răspunsul frizerului fusese dirijat prin semne mute de 
cireşarul ascuns după dulap. 

— Nu cumva pleacă şi fiul dumitale undeva aiurea? 

— Am cam auzit eu ceva despre o excursie, spuse Figaro 
după ce trase cu coada ochiului înspre fiu-său. 

— Dom'le! N-ai voie să-l laşi! Acolo-i moarte, dom'le, e 
nenorocire, pe cinstea mea. Şi Dobrescu spunea... 

— Dacă ziceţi dumneavoastră că-i foarte primejdios, nu-l 
las! Gata! 

— Da, dom'le! Şi ar fi bine să le spui şi celorlalţi părinţi. 
Poate că par eu cam sucit, dom'le, pe cinstea mea, dar nu 
vreau altceva decât binele lor. Nu-i lăsaţi, dom'le... 

Dan părăsise ascunzişul, dar nu ca să tragă mai bine cu 
urechea la ceea ce spunea Petrăchescu. Nu. Se îndeletnici 
câteva clipe cu sculele şi pomezile frizeriei. Figaro îl săpuni 
vârtos pe vânător, apoi cu un gest automat luă de pe masă 
un brici, exact cel pe care i-l împinsese Dan. Cu o rară 
delicateţe începu să-şi radă clientul, dar Ia fiecare 
alunecare a briciului vânătorul se zguduia şi scrâşnea din 
dinţi. Bravul frizer nu reuşea să înţeleagă ce se petrece cu 
clientul. Niciodată nu-l văzuse atât de nervos. Până ce 
vânătorul nu mai putu răbda: 

— Schimbă, dom'le briciul! Vrei să mă distrugi? Pe cinstea 
mea... 

Când Figaro îşi privi mai atent unealta, constată cu uimire 
că are în mână briciul de făcut aşchii pentru aţâţatul 


focului. Nici măcar nu avu putere să se scuze. Luă briciul, 
verificat, şi mişcările lui deveniră şi mai elegante. Chipul 
vânătorului exprima o adevărată voluptate. După ce spălă 
faţa clientului, Figaro îl pudră cu generozitate pe obraji, pe 
gât, pe ceafă. Vânătorul plăti şi avu grijă, înainte de a pleca, 
să-i repete frizerului: 

— Nu-l lăsa, dom'le, pe cinstea mea. Şi Dobrescu spu... 

Dar nu-şi mai termină cuvântul. Îşi cobori gâtul între 
umeri şi începu să şi-l frece, îşi zgâlţâi ceafa, îşi pipăi 
coastele, şira spinării, subsuorile, abdomenul, şi mereu îşi 
mişca umerii şi-şi cufunda capul, şi-şi zgâria ceafa, şi-şi 
freca gâtul. Parcă-l apucase o boală necunoscută, dacă nu 
ţinea cu orice chip să dea un spectacol nocturn de mimică. 

Figaro privi îndelung şi uimit silueta deşirată care sărea şi 
se oprea din loc în loc, şi iar sărea şi iar se oprea. 

În prăvălie, Dan, profitând de singurătate, răsturnă 
repede conţinutul cutiei de pudră într-o pungă de hârtie. În 
pungă se afla cel mai neastâmpărat praf de scărpinat din 
câte se făcuseră vreodată. 

Lumina încă ardea în biroul inginerului Florescu. Nu era 
ceva neobişnuit în cartier. Altceva era neobişnuit: vizita pe 
care o primise inginerul la acea oră târzie din noapte. 
Surprinderea sa nu ţinu mult: o clipă, două, pentru că 
bucuria de a avea un asemenea oaspete birui repede. Moş 
Timofte era îmbrăcat în costumul lui de zile mari şi ţinea în 
mână, ca un talisman, vestita lui pipă. 

— Stai, moş Timofte! Îl invită inginerul. Stai ca la 
dumneata acasă. Uite, aici, pe fotoliu... 

Bătrânul se aşeză, îşi îndesă pipa, apoi pufăi leneş. 

— Aşaaaa... Spuse el. Am căzut cam târziu, dar ştiam eu 
că-n odaia asta lumina nu se stinge prea devreme... 

— Oricând eşti binevenit, moş Timofte, asta o ştii matale 
bine... 

Biroul inginerului era plin de dosare şi hârţoage şi 
moşneagul, văzându-le, clătină admirativ din cap: 


— Grea treabă ingineria asta... Da' şi frumoasă, zic 
oamenii... Şi când mă gândesc că prin clasa a cincea voiai 
să te faci artist de circ... 

De câte ori îşi amintea întâmplarea, inginerul râdea. Într- 
adevăr, la cinsprezece ani, după un mare eşec şcolar, îşi 
pusese în gând să fugă cu un circ şi nimeni nu-i dibuise 
planul, nici cei mai buni prieteni. Se antrena toată ziua, 
făcea tot felul de acrobaţii şi jonglerii, imagina numere 
extraordinare. Pe cei de la circ îi cucerise. Şi-n ultima clipă 
a apărut moş Timofte, înainte de a le spune părinţilor... 
Râdea când îşi amintea întâmplarea, dar cât de groaznice 
fuseseră atunci clipele! Oare cum îi dibuise gândul! 
Niciodată nu l-a întrebat pe moş Timofte. 

— Cum de-ai simţit că vreau să fug cu circul, moş 
Timofte... 

— Abia acum mă întrebi, zâmbi moşneagul. A trecut atâta 
amar de vreme că nici eu nu mai ştiu bine... Pesemne că te- 
am văzut prea des făcând tumbe şi dând târcoale circului. 
M-am cam mirat şi m-am dus la ei... 

— Ai vorbit cu cei de la circ? Întrebă inginerul uluit. La 
asta nu m-am gândit... 

— Păi altfel de unde-aş fi ştiut că vrei să pleci?... l-am luat 
din scurt şi mi-au spus totul... Ei, şi fiindcă nu maie nici un 
pericol, acum pot să-ţi spun că tare puseseră ochii pe 
dumneata... 

Râse şi inginerul. Cam în doi peri. Îl încolţeau sentimente 
şi senzaţii nelămurite. 

— Ştii ce n-am înţeles eu, moş Timofte?... Cum de nui-ai 
spus nimic tatei... 

Bătrânul se emoţionase: 

— Parcă mai ştiu... Dar mi se pare că mi-a fost teamă. Mi-a 
fost teamă că dacă se află ceva acasă o să fugi cu alt circ. 

Şi inginerul se emoţionase: 

— Cred că aşa s-ar fi întâmplat... Dacă mi s-ar fi spus un 
singur cuvânt, dacă aş fi simţit un singur gest, aş fi luat-o 


razna în lume... Ăsta-i marele dumitale har, moş Timofte. 
Ştii întotdeauna când şi cum trebuie să îndrepţi ceva. 

— O fi cum spui dumneata, acceptă bătrânul cu modestie. 
Eu mă iau după inimă... 

Luat cu vorba, inginerul uitase că este gazdă. Puse repede 
înaintea musafirului o fructieră plină cu portocale. 

— Serveşte-te, moş Timofte... Ca la dumneata acasă... 

Bătrânul privi cu luare-aminte portocalele învelite frumos 
în hârtie roşie, mătăsoasă. Un gând neaşteptat i se înfiripa 
în minte. 

— Da' unde găsiţi dumneavoastră portocale învelite cu 
atâta grijă? Iscodi bătrânul. 

— În casa inginerului Florescu! Răspunse râzând cel 
întrebat. Asta-i una din plăcerile lui Tic: să învelească 
portocalele, aşa zice maică-sa... Eu mai degrabă cred că 
plăcerea lui reală e să descopere ascunzişul foiţelor mele 
roşii. De fiecare dată îl schimb, şi de fiecare dată îl 
găseşte... 

— Eu aş zice că mai degrabă îi place să le învelească, 
protestă cu blândeţe moş Timofte. 

— Dacă spui matale aşa; atunci aşa €... Şi chiar e aşa, moş 
Timofte. Adineauri am glumit... 

— Atunci nici eu n-aş vrea s-o mai lungim. Ai spus 
dumneata mai înainte că aş avea un har. Poate c-o fi 
adevărat. 

— Da, moş Timofte: Ştii întotdeauna când şi cum trebuie 
să îndrepţi ceva... 

— Apoi... Te-aş ruga tare mult să-ţi laşi feciorul să plece 
mâine cu ceilalţi la peşteră. 

Inginerul răspunse fără să-şi ridice privirile spre bătrânul 
care-i aştepta palid răspunsul: 

— Îl las, moş Timofte... 

Când ajunse în curte, moş Timofte se auzi strigat în şoaptă 
de la o fereastră: 

— Plec, moş Timofte? 

— Pleci... 


Prichindelul cârn şi ciufulit îşi lăsă, ameţit, capul pe 
umărul lui moş Timofte. Şi-l apăsă până la lacrimi. 

Era o noapte groasă, aşa că nimeni n-a putut susţine 
vreodată că l-a văzut pe moş Timofte plângând. 

CAPITOLUL VII 

(în care autorul îşi ia, pentru o clipă, permisiunea de a se 
adresa direct cititorului) 

Nopți dinaintea marilor plecări... Pânze albe, nesfârşite, 
înălțate pe corabia unică a copilăriei... 'le văd înfiorat, la 
ţărmul unui ocean de nelinişti şi depărtări; oricine ai fi, tu 
pentru mine porţi drapelul pur al copilăriei; şi-ţi simt toate 
spaimele, şi mai ales spaima depărtării, şi spaima țărmului 
de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nopti 
dinaintea marilor plecări... Le-ai trăit şi le-ai visat de atâtea 
ori, şi dacă nu ţi le aminteşti, mi s-au dăruit mie, şi de aceea 
le aduc în clipa asta aici, ca să ţi le dau înapoi... Mai întâi le- 
ai visat, multe zile, săptămâni, poate luni, zile multe în care 
ai învăţat preţul timpului mic, al orei şi al minutului. Zile 
multe în care te-ai dăruit tuturor mişcărilor, în care te-ai 
împrietenit cu toate gândurile, în care ai fi vrut să închizi 
ochii şi să-i spui timpului mare: du-te! Du-te mai repede! 
Vreau să vină noaptea cea mare... Dar nu vine decât o 
noapte obişnuită, o noapte asemeni celorlalte, şi atunci rogi 
somnul să-ţi apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar 
mintea e încă plină de fulgere şi toate luminează clipite şi 
spaţii ciudate din marea călătorie. Ai vrea să dormi, să te 
cufunzi în moartea efemeră a somnului, să părăseşti timpul 
tău, să aluneci în timpul celălalt care înaintează fără tine, 
fără gândurile tale, fără dorinţele tale, fără nerăbdarea ta 
groaznică. Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de 
tot, fiorii n-au părăsit toate clopotele trupului tău. 

Încetul cu încetul, gândurile tale trimise în cutreier 
îndepărtat se întâlnesc cu alte gânduri venite dintr-o lume 
pe care n-o vei cunoaşte şi n-o vei stăpâni niciodată. 
Imaginile create de gândurile tale sunt supte de imaginile 
groteşti care năvălesc din neant şi care se dilată şi încep să 


stăpânească. Un dans halucinant, fără sens, îţi sparge 
contururile. De unde vin atâţia oaspeţi negri, elastici, cu 
atâtea dimensiuni? Cât de repede îţi anulează vibraţiile! 
Eşti robul lor şi ei există doar în acele clipe unice. Mai 
târziu nu va rămâne din ei nici măcar amintirea. Nimic, 
nimic, decât senzaţia că au sosit. Au fost... au fost... Cine?... 
Nu vei şti niciodată... Şi când oaspeţii se îngroaşă, şi te 
apasă, moi şi cotropitori, şi te învăluie, şi te înfăşoară în 
giulgiuri negre, în spirale negre, care urcă, urcă, atunci 
simţi că pleoapele s-au îmbrăţişat de mult, şi ştii, în sfârşit, 
într-o clipă subţire de lumină, că a venit somnul... Somnul... 
Somnul... Ai adormit. Lumea care te înconjoară şi te 
priveşte poate că învaţă atunci, prin tine, fericirea. Braţele 
somnului sunt calde şi blânde, parcă ar fi braţele mamei din 
vremurile pe care nu poţi să ţi le aminteşti. Dormi... Numai 
fulgii de zăpadă, în zborul lor tăcut, îţi seamănă. Fulgii 
aceia mari... Liniştea lor... Mersul lor despre care nu ştiu 
nimic... Numele lor... Silabele blânde, care-i alcătuiesc... 
Ful-gii... Şopteşte-le!... Ful-gii... 

Şi mai târziu încep visurile, această lume ciudată, stranie, 
închisă totuşi în tine, şi care totuşi singură se alege şi se 
proclamă şi care invadează spaţiul şi timpul somnului tău. 
Oaspeţii noi sunt mai familiari, relieful lor e relieful posibil 
al lumii tale de toate zilele, ei pot fi întrecuţi, pot fi re-creaţi 
de imaginea ta. Unii te mângâie, alţii te înţeapă sau te 
rănesc, alţii, mai rău, vor să te ucidă... Dar înaintea marilor 
plecări vin alţi oaspeţi, mai îndepărtați, mai singuratici. Te 
iau de mână şi te duc în spaţii necunoscute, pe care poate 
că le-ai cutreierat odată, dar le-ai uitat ca pe o răsuflare. 
Sau poate n-ai fost niciodată în acele lumi, poate că le-ai 
găsit odată în cărţi, sau într-o hartă îndepărtată şi încâlcită 
a fanteziei, sau tot într-un vis. Fantastice lumi! Coastele 
zvelte pe care chiar imaginaţia ta le-a înzestrat cândva cu 
înfăţişarea falnică din visul pe care-l trăieşti, stânci ascuţite 
pe care ai poposit în basmele copilăriei şi pe care zbori, 
asemeni calului năzdrăvan din aceleaşi basme, ah! 


Atotputernice şi generoase basme ale copilăriei!... Dar sunt 
şi mlaştini care bolborosesc şi-ţi caută picioarele, sunt şi 
păduri populate de fiinţe - lucruri, hidoase, care se 
furişează prin haine, în piele, şi răzvrătirile tale sunt 
groaznice şi neputincioase; o neputinţă crudă, de plumb, îţi 
condamnă toate mişcările şi răzvrătirile. Şi atunci somnul 
se înspăimântă, şi singura speranţă rămâne speranţa 
visului, dar când îţi înfigi degetele în carne simţi dureri şi 
începi să plângi că visul tău nu e vis... Dar întotdeauna, în 
ultima clipă, o mână bună îţi mângâie pleoapele, şi o adiere 
înceată îţi nelinişteşte respiraţia îngrozită... Vizitatorii din 
somn dispar, aşa cum au apărut, într-o clipită. Dispar 
pentru totdeauna, niciodată nu se vor mai întoarce. Visurile 
nu se repetă niciodată... Şi somnul va aluneca liniştit spre 
ziuă, va trece ca o culoare blândă prin culorile ameţitoare 
ale zorilor, va înfrunta molatec răsăritul şi va dispărea încet 
şi neştiut aşa cum se dizolvă un nor albicios pe cerneala 
albastră a cerului. Zorii te mângâie cu degete uşoare, prima 
răsuflare a soarelui care se trezeşte e o adiere pură, 
răcoroasă, naivă... Dacă ţi-ar putea zugrăvi cineva chipul şi 
tresăririle... 

O, nopţi, sublime şi istovitoare nopţi dinaintea marilor 
plecări... 

Miezul nopţii sosise tăcut, aprinzând alte smocuri de stele 
pe cerul inundat. Parcă întreaga lume se înfăşurase în 
giulgiul somnului. Oraşul dormea liniştit sub bolta înţesată 
de paznici de jar. Poate că mai şopteau uneori frunzele, 
împotrivindu-se adierilor uitate, poate că se mai speriau 
puii în cuiburi calde, poate că se mai auzea fâlfâitul unor 
aripi nevăzute, dar toate erau ale nopţii, toate sporeau 
atotputernicia liniştei. Era noapte şi linişte: noapte - 
linişte... Era noaptea dinaintea marii plecări... 

Nici un cireşar nu adormise. Degete calde şi degete reci, 
străine, înfiorau coardele subţiri ascunse în sufletul lor. 
Emoţia îi asemăna pe toţi, ca pe nişte picături de apă, dar 
cât de felurit o trăiau! Nu era numai emoție, erau şi 


gânduri, şi tresăriri, şi mai ales culori care treceau prin 
toate şi care învăluiau totul şi pe care nimeni nu le 
deosebea. Nimeni...? 

Dar undeva, în lume, există şi cel care trebuie să cunoască 
întotdeauna şi întocmai gândurile şi simţămintele unor 
eroi... 

Dan alese cel mai sigur leac împotriva propriei emoţii: să 
trăiască emoția altora. Adică să citească până îi va cădea 
cartea din mână, până când îi va cădea capul pe pernă, 
până când îi vor cădea, grele, pleoapele. Cartea îl duse în 
evul mediu, printre dueluri şi cavalcade; era o carte pe care 
o mai citise de câteva ori, era una dintre marile cărţi ale 
copilăriei, şi recitea cu disperare paginile cele mai 
frumoase, dar fără să-şi dea seama, şi fără să ştie cum şi 
când, se pomenea în grote înfricoşătoare, ameninţat de 
beznă şi gheaţă, şi trebuia să-şi strângă pleoapele până la 
durere pentru a regăsi castelul cu oglinzi şi lumini 
ameţitoare. 

Maică-sa, rănită de lumina care inunda odaia, îi ceru să se 
culce, taică-su îi luă apărarea: 

— Crezi că îl poţi obliga pe un om să se culce, aşa cum l-ai 
obliga să-şi radă barba? 

— Eu ştiu că dacă-i întuneric, copilul doarme. Asta-i! 

— Aici greşeşti. Dan nu mai este un copil... 

— Treaba voastră... Dacă v-aţi înţeles amândoi să-mi 
stricaţi noaptea... 

Dan stinse lumina şi chiar în prima clipă de întuneric 
descoperi ideea jurnalului: un jurnal de călătorie, ţinut în 
cel mai strict secret, un jurnal cu întâmplări nostime, da!... 
Cu avânturile, cu certurile, cu neînțelegerile care se vor ivi, 
un jurnal original, fără altitudini şi longitudini, fără calcule 
şi măsurători, fără denumiri latine... Iar la sfârşitul 
expediției, sau poate mai târziu, sau poate chiar mult mai 
târziu, îşi va aduna prietenii şi le va citi... Ochii lui Dan se 
închideau, şi în faţa lui se afla jurnalul, şi creionul din mâna 
lui începea să alerge pe pagini; rânduri, rânduri despre 


spaime şi bucurii, despre surprize şi eşecuri, rânduri multe 
pe care întunericul grotei voia să le şteargă, rânduri 
încâlcite, pătate de întuneric, şuvoaie de cerneală neagră 
curgând peste pagini... Nu cititul, cum crezuse el, ci scrisul 
acela îi închise pleoapele. 

Şi Lucia descoperi, târziu, în prima ceaţă a somnului, 
ideea jurnalului. Parcă ar fi înţepat-o cineva, atât de iute se 
înălţă în capul oaselor. Mintea i se limpezi într-o clipă: cum 
de uitaseră lucrul cel mai important?... Expediția avea 
nevoie de un secretar, de cineva care să noteze toate datele 
culese cu voie sau fără voie... Cine ştie? Poate că vor 
descoperi lucruri mult mai importante, alături de care harta 
peşterii va părea o copilărie... Şi cât de uşor se pot pierde, 
sau cât de simplu pot fi ignorate dacă nu sunt judecate ca 
nişte părţi posibile ale unui întreg posibil! 

Lucia aprinse lumina. Tot chipul ei era un semn de 
întrebare zugrăvit din temeri şi naivităţi, din dorinţe şi 
tresăriri. Poate că niciodată lucrurile care o înconjurau şi 
care-i cunoşteau fiecare zvâcnet nu întâlniseră atâta 
puritate şi frumuseţe. Dar totul ţinu o clipă. Hotărârea 
fermă îi înăspri trăsăturile, îi umbri strălucirile de aur. Sări 
din pat şi începu să caute prin sertare. Mişcări sigure, fără 
zgomot, fără ezitări, în sfârşit, găsi tot ceea ce căuta: un 
caiet gros, cu scoarţe de piele şi un buchet de creioane 
colorate, culese cu chibzuinţă. Imediat împărţi caietul. 
Descoperise patru capitole mai importante: geologie... 
Faună. Floră. Impresii personale. Fiecărui capitol îi atribui 
un număr egal de pagini. Şi pentru ca delimitarea să fie şi 
mai precisă şi orice eroare exclusă, repartiză şi creioanele: 
creionul roşu - geologie; creionul albastru - fauna; creionul 
verde - flora; creionul negru - impresiile personale... Da! 
Mai rămâneau mesajele 1. FE. F... Vor avea loc la ultimul 
capitol. 

După ce puse totul într-un buzunar al rucsacului, Lucia 
stinse lumina şi se lungi pe pat. Somnul era undeva 
departe, şi poate pentru a-l atrage mai repede, pentru a-i 


arăta supunere, închise ochii. Dar gândurile nu voiau să se 
liniştească. Caietul cu scoarţe de piele le aţâţa mereu. 
Creionul roşu se ridica în aer ca un semn de exclamare! 
Apoi ca un stâlp de hotar. Straturile triasice şi jurasice, în 
dispută aprigă, voiau să-şi dovedească şi întâietatea. Se 
întâlniseră la vârful creionului roşu, şi creionul alunecă 
încet la orizontală, şi straturile se înnodară la mijlocul lui, şi 
totul se transformă într-o balanţă. Care era mai greu? Care 
era mai important? Balansau, balansau şi Lucia fu absorbită 
de mişcarea lor şi proiectată undeva în legănarea aceea 
lină, tocmai în clipa când simţi că mai uitase ceva. Uitase 
ceva... Dar nu-şi mai aminti ce uitase... Legănarea 
straturilor era lină, ameţitoare. 

Valea e plină de ferigi şi palmieri, de cedri şi eucalipţi. 
Colibri şi papagali, pinguini şi vulturi pleşuvi şi-au dat 
întâlnire pe marginea unei cascade albastre. Jeturi înalte, 
ca nişte curcubeie verticale, ţâşnesc din aisberguri 
crenelate. O frunză uriaşă, sau o floare, sau o aripă 
pierdută, pluteşte peste ape, peste aburi şi nori. Din 
înălțimile ei priveşte Maria fantastica vale. Doarme? 
Visează?... Nu ştie... Aripa o înalţă, o înalţă mereu, şi valea 
e o insulă, insula e un punct, şi punctul e o floare, o floare 
cu multe pleoape, un trandafir... O răsuflare întârziată şi 
ecranul gândurilor s-a făcut alb, iar fata cu visuri şi cozi 
speriate îşi apăsă, fără să ştie, pieptul înfiorat. Buzele se 
deschid, subţire, parcă ar vrea să cânte un cuvânt uitat... 
Dar ecranul se tulbură, la început valuri şi pete, apoi 
reliefuri, şi culori, şi contururi. 

Întunericul e greu, e numai întuneric... Şi totuşi sunt 
cotloane, şi grote, şi caverne, şi răcnete... lată-i! Pătraţi, 
păroşi, fără frunte, cu braţe lungi, până la glezne, 
apărându-se de monştri cenuşii, cu colţi cât braţele. Împing 
bolovani spre intrări, şi poartă sub braţe prăjini cu vârf 
ascuţit, de cremene, şi unii duc bețe aprinse şi cranii 
umplute cu jar. Stau faţă în faţă. Unii au puterea, cruzimea, 
numărul... Ceilalţi au cranii umplute cu jar şi bețe aprinse... 


Şi fiarele sar... Şi ea fuge, fuge prin scorburi întunecoase, 
prin cotloane, prin întuneric. Dar întunericul se face vâscos 
şi o împotmoleşte. E într-o mlaştină care vrea s-o înghită... 
Dacă ar putea să deschidă ochii, numai pentru o clipă, totul 
s-ar dizolva. Ţipă şi nu poate şi nici ţipătul nu i se aude, şi 
mlaştina o absoarbe, fierbinte, vâscoasă, umedă... Nu 
poate... 

Maria deschise ochii şi se trezi sufocată, transpirată sub 
pătura care-o acoperise de tot. Azvârli pătura şi căută cu 
privirile un obiect, un colţ familiar, orice lucru cunoscut 
care ar putea s-o scape de amintirea coşmarului. Chiar 
lângă ea, pe noptieră, ticăia ceasul deşteptător. Fosforul 
cifrelor şi acelor adunau o oră atât de târzie încât îşi dădu 
seama că începe să fie devreme. Cu mâinile sub cap, cu 
cozile desfăcute şi torturate, se lăsă furată de somnul 
limpede dinspre dimineaţă. 

Ursu dormea afară, pe prispă. Acolo îşi instala patul de 
vară: o saltea tare, de paie, cel mai sănătos pat pentru un 
sportiv, cum îl învățase un antrenor. Dar nu dormea. Îşi 
rezemase capul de o raniţă uriaşă, în care îndesase aproape 
tot depozitul expediției, şi privea undeva în noapte. În tindă, 
lumina încă nu se stinsese. Se uitase de câteva ori pe geam 
şi o văzuse pe maică-sa tot cu andrelele în mână, împletind, 
împletind mereu. Nu îndrăznise s-o tulbure. Dacă i-ar fi 
spus că n-are nevoie de puloverul la care se chinuia de 
atâta timp, ar fi mâhnit-o greu. De unde găsise bani ca să 
cumpere lână? Era un mister pentru Ursu. Cu zece zile în 
urmă, era îngrozit că va trebui să plece în expediţie cu un 
pulover vechi, ros şi decolorat, care ar fi plesnit pe el. Şi 
iată c-o surprinde într-o seară pe maică-sa împletind de zor, 
cu vechiul pulover în faţa ei. Împletea numai seara, pe furiş, 
ca să n-o vadă el. Pregătea cea mai frumoasă surpriză din 
viaţa ei. Cât de greu se stăpânise Ursu! Îi venea să treacă 
prin uşă şi să îngenuncheze în faţa ei. Şi iată-l, două zile mai 
târziu, cum i se încarcă braţele cu tot ceea ce poate dori un 
tânăr care vrea să-şi petreacă vacanţa prin munţi. Absolut 


totul... Şi un pulover cum nu mai era altul în oraş... Oare 
când va afla de ce i s-a dat premiul cel mare? 

Lumina se stinse în tindă. Ursu oftă. Alte gânduri îl 
sâcâiau. Expediția era primejdioasă, sau putea să devină 
primejdioasă. Nimeni nu cunoştea regiunea, nimeni nu ştia 
de ce să se ferească şi cum să se ferească. Unii erau 
prudenţi, ca Ionel. Alţii antrenați, ca Victor. Dar ceilalţi?... 
Mai ales fetele? Oare vor rezista greutăților şi 
neprevăzutelor?... Maria, da... Dar Lucia? Nu era prea 
fragilă?... Ba nu!... Mai multe pericole o pândeau pe Maria. 
Era prea nepăsătoare şi îndrăzneala ei putea să se 
transforme în imprudenţă... Şi mai era Dan, mai ales Dan! 
Moale, fără vlagă, la prima excursie din viaţa lui, incapabil 
să se descurce într-o situaţie grea... Da! Maria şi Dan... Să 
nu-i scape nici o clipă din ochi, mai ales în locurile sălbatece 
şi ispititoare... Dar Lucia? Ursu ar fi vrut să-şi încordeze 
braţele, să-şi încerce puterea pe care presimţea că i-o va 
cere muntele, dar braţele îi alunecară şi somnul îl cotropi şi 
pe el. 

De când se băgase în pat, Ionel se gândea la un singur 
lucru: cine va fi conducătorul expediției? Şi îşi făcea 
reproşuri amare că nu ceruse mai de mult răspuns la 
această întrebare. Nici măcar n-o căutase, ba chiar se ferise 
de ea... Pentru că aşteptase să se decerneze mai întâi 
Premiul Bombă! Acesta era adevărul! Dacă ar fi primit el 
premiul, poate că nici n-ar mai fi fost necesară întrebarea... 
Fusese prea sigur... Şi iată că acum se ridica 
amenințătoare! Cine putea fi conducătorul expediţiei?... 
Ursu? Nu! Pentru prea multe motive, dar mai ales pentru 
că nu se gândea la aşa ceva... Dan? Nici atât... Fetele? Nu 
aveau asemenea veleităţi şi, mai ales, nu voiau să apară 
ridicole... Victor! Singurul rival... Ştia asta de multă vreme, 
şi mai ales ştia că Victor va fi greu de înfrânt. De aceea se 
aliase cu speranţa Premiului Bombă... 

Ionel simţi cum îl trec nădugşelile. Clocotea. Nu putea să 
suporte pe altcineva deasupra lui. Şi nu era numai atât. Ce 


făcuse Victor pentru expediţie? Căutase o hartă oarecare la 
un muzeu? El se chinuise luni de zile, şi duminica, şi nopţile, 
ca să construiască aparatele 1. F. E. Muncise ca un nebun, 
ca un bezmetic. Şi toată puterea şi frumuseţea expediției... 
Şi mai ales toată siguranţa expediției o constituiau 
aparatele 1. F. F. Orice-ar spune Maria... Ar fi o nedreptate 
să conducă Victor expediţia. 

Ionel se dădu jos din pat şi începu să se plimbe prin 
cameră. De câteva ori se opri în faţa diplomelor obţinute la 
diferite concursuri: fizică, naturale, chimie... Dacă ar fi fost 
la altă şcoală, ar fi luat întotdeauna Premiul de Onoare. 
Totul era nedrept! Cumplita neşansă!... Poate din cauza 
aceasta devenise mai retras, şi mai invidios, şi mai închis, şi 
mai... Mereu al doilea... Nu! De astă dată nu va mai 
accepta. El îmbogăţise expediţia cu aparatele, el trebuia s-o 
conducă... 

Când se trânti din nou pe pat, lonel scăpase de chinurile 
îndoielii. Ştia ce trebuie să facă. Mai întâi s-o convingă pe 
Lucia, şi pe urmă să discute cu Victor... Da! Poate că Victor 
nici nu se gândea la conducerea expediției. Poate că tocmai 
Victor îl va propune conducătorul expediției... 

Ionel adormi imediat. Pe chipul lui se citeau visuri 
frumoase. 

Victor încremenise la fereastră. Îşi trăsese acolo scaunul 
lui de veghe, şi, sprijinit în coate, privea de ore întregi 
stelele, fără să le vadă. Încremenirea lui ascundea o 
violentă frământare. Totul plecase de la hartă. După ce o 
cercetase, poate a mia oară, inutil, că o avea mereu în faţa 
ochilor, cu toate liniile ei, se simţi deodată năpădit de o 
sumedenie de întrebări. Oare nu era prea mare cutezanţa 
cireşarilor de a explora o peşteră de multă vreme 
neumblată şi foarte puţin cunoscută în regiune? Oare nu 
era o imprudenţă?... Dar Victor ura această întrebare. O 
respingea mereu: Deocamdată totul era un gând, o dorinţă, 
nu se putea vorbi de imprudenţă. Oare peştera rămăsese 
aceeaşi pe care o înfăţişa harta, după atâta amar de 


vreme?... Aceasta era întrebarea cea mai chinuitoare. 
Căutase răspunsul în cărţi, în părerile profesorului şi aflase 
că în nici o peşteră procesul de eroziune nu se termină. El 
continuă în timp, de cele mai multe ori lent, uneori însă 
violent, se produc schimbări de straturi, prăbuşiri, 
transformarea unor simple pâraie în lacuri şi cascade 
subterane. Cine ştie ce schimbări se petrecuseră în Peştera 
Neagră, după atâta timp? Poate că harta nu mai 
corespundea noilor formaţii din peşteră. Dar acest lucru, 
tocmai acest lucru îi atrăgea pe cireşari în peşteră: să facă 
o hartă nouă, care să înfăţişeze întocmai relieful peşterii. 
Relieful nou, schimbat, poate cu totul altul, pentru ca harta 
peşterii să fie Harta Cireşarilor. 

Dar era o întrebare şi mai chinuitoare: dacă procesul de 
transformare era în toi şi peştera ar fi suferit o prăbuşire în 
straturi chiar când cireşarii se aflau înăuntru?... Dacă 
prăbuşirea s-ar petrece în faţa lor, n-ar fi nici o primejdie... 
Dar dacă se va petrece în spatele lor... Ar însemna să 
rămână îngropaţi de vii în adâncul muntelui... 

Acest gând îl neliniştea pe Victor şi acestui gând îi găsise, 
în sfârşit, un răspuns. Era unul singur, în puterea lor. Să se 
formeze două grupuri: unul să străbată peştera, iar celălalt, 
paralel, coasta muntelui. Unul înăuntru, altul afară, cu 
obligaţia unor comunicări telegrafice periodice, iar în caz 
de pericol: S. O. S. Grupul de pe coastă ar da alarma şi 
astfel salvarea celor dinăuntru ar deveni certă. 

Victor mulţumi, în gând, lui Ionel şi Luciei pentru marea 
lor realizare: aparatele 1. FE. FE. Cu ele, cireşarii vor fi tot 
timpul împreună. Da! Era foarte limpede: toată siguranţa 
expediției stătea în formarea celor două grupuri. Şi înainte 
de a adormi, Victor se gândi că primul cu care trebuia să 
discute despărţirea era Ionel. 

De pe birou dispare un creion. Creionul se ridică în aer, 
pluteşte, face câteva rotații, apoi se aşază la locul lui. În 
clasă se deschide uşa, nu intră nimeni, dar pe catedră 
catalogul se deschide şi o voce îngroşată, pentru a nu fi 


recunoscută, rosteşte notele: „Apostolescu! Româna 
patru... Istoria doi!... Doi! Nu ţi-e ruşine, măgarule...!”. 
Pompilică e înşfăcat zdravăn de păr. Se întoarce: nimeni... 
Bombeul unui pantof îl izbeşte în spate: tot nimeni. Un 
cârlig îi prinde urât nasul: dar nu e nimeni în faţa lui, în 
spatele lui, în apropierea lui. Înspăimântat, o ia la goană, se 
uşcheşte... Moş Timofte doarme. Pe geamul deschis nu 
pătrund decât razele lunii. Şi totuşi, pe masă, se mişcă o 
pipă. Din nevăzut curgea în ea tutun. Cel mai fin tutun de 
pipă care există în lume. Pe o farfurioară goală poposesc, 
una după alta: patru, cinci, şase portocale învelite în hârtie 
roşie, de mătase. În somn, bătrânul parcă ar simţi cum i se 
încălzesc sprâncenele... Deschide ochii: nimeni. Adoarme 
iarăşi... 

Ciudate, nemaipomenite întâmplări!... Toate se petrec în 
capul unui prichindel care râde, râde tot timpul, mai ales cu 
ochii. Cutia fermecată a şi ajuns în buzunarul lui. Nu 
trebuie să spună decât trei cuvinte, să le sufle încet în cutie, 
şi gata! Poate să facă orice vrea. Ce bine e să fii nevăzut! 
Fiuuuuu! Un singur cuvânt... Dar care-o fi cuvântul vrăjit? 

Tic îşi chinuieşte mintea, şi caută, şi caută, dar în zadar. 
Cuvântul... Care-o fi cuvântul?... Pleoapele i se apropie, 
ochii i se subţiază, i se închid... Dar cât de iute tresare! 
Deschide ochii, îşi pişcă obrazul... Poate c-ar trebui să caute 
un ac... N-are voie să doarmă! În afară de tăticu, nimeni nu 
ştie că pleacă şi el în expediţie, nimeni. Şi nici nu trebuie să 
ştie... O să-i urmărească pe cireşari până la ieşirea din oraş, 
şi încă puţin, o să ocolească pe un drum lăturalnic, îl 
cunoaşte el bine, o să iasă deodată în faţa lor! Ce mai mutre 
vor face! Mai ales urâcioasa, nesuferita, scârboasa... Şi la 
început n-o să-i spuie că i-a dat voie tăticu... O să creadă c-a 
fugit de-acasă!... Cum de i-a dat voie tăticu...? 

Ce bun e moş limofte! Credea că nu mai vine... Vine. Vine. 
Nu! Nu trebuie să adoarmă. Poate că era mai bine să caute 
un ac... N-are voie să adoarmă... Să nu piardă plecarea... 
Care-o fi cuvântul vrăjit?... Ce fel de cuvânt o fi?... 


Întuneric?... Somn?... Moale?... Clopoţei?... Clopoţei?... Da! 
Clopoţei!... Acesta e cuvântul: clopoței... 

Ceasul deşteptător o trezi cu răutate pe Maria, o trezi din 
somnul cel mai dulce. Dar sări imediat din pat, stinse 
sunetul ceasului şi privi afară: zorile... 

În camera de alături, Tic, prichindelul care se războise 
atât de cumplit cu somnul, era cel mai fericit om de pe 
pământ. Descoperise cuvântul vrăjit. Somnul şi visul îi 
zugrăvise pe chip fericirea neasemuită a descoperirii. 
Clopoţeii ceasului tăcuseră însă, şi nimeni, nimeni nu-i şopti 
la ureche că adormise... Doar o zână frumoasă se aplecă şi-i 
sărută ochii. Dar zgomotul paşilor care fugeau spre zori nu- 
| mai auzi... 

CAPITOLUL, VIII. 

Toate străzile din oraş, oricât de întortocheate şi de 
încâlcite ar fi fost, de oriunde ar fi pornit, se strecurau toate 
spre şoseaua principală şi se revărsau toate în ea, 
transformând-o astfel în singura cale de ieşire din târg spre 
munţii care se profilau în depărtări. Mai era şi o gârlă 
prăpăstioasă care împiedica celelalte străzi să părăsească 
oraşul de capul lor, o gârlă care înconjura târgul ca un şanţ 
de cetate şi peste care nu se aruncase decât un singur pod, 
un pod mare, de piatră, la capătul dinspre nord. Locului 
unde se afla podul i se spunea: „la barieră”. În preajma 
podului se înjghebaseră, de-a lungul anilor; câteva căsuțe 
pipernicite şi nişte gherete de bârne, toate roase de oftica 
vremurilor. Dacă în timpul nopţii bariera dormea somn 
greu, rareori tulburat de vreun scârţâit de care sau de 
claxonul vreunui camion, de cum se iveau zorii începea o 
forfotă care nu se mai termina până la asfinţit. Drumeţi, 
care cu boi, docare, biciclete, mai rar camioane sau maşini 
de şosea, căruţe, mai ales căruţe cu coviltirul deasupra, se 
scurgeau, se scurgeau întruna spre oraş. Străini sau 
cunoscuţi, oamenii îşi dădeau bineţe într-un fel ciudat, care 
se împământenise în toată regiunea: întotdeauna îşi 


destăinuiau şi scopul colindei lor la oraş. Cam în felul acesta 
se salutau oamenii la barieră: 

— Bună să-ţi fie ziua, cumetre! la, m-a trimis nevasta cu 
nişte verdeţuri... 

Celălalt, poate chiar cumătru, poate un străin, îi întorcea 
cuviincios vorba: 

— Să te-audă Domnul! Că azi o să cam fie belşug de păsări 
la târg... 

Vreun altul poate că se cam grăbea cu răspunsul: 

— Bună să fie! Bună inima mătăluţă. Deseară nu mă mai 
întorc în sat pe jos. Îmi iau bicicletă. 

— Ei na! Parcă nu tot picioarele, săracele, se chinuie la ea. 
Oamenii se cunoşteau, mai schimbau noutăţi, mai trăgeau o 
lulea, îşi mai făceau curaj, de... ca înainte de a intra într-un 
oraş. lar dacă erau unii cărora li se potriveau mărturile, nu 
uitau să statornicească preţurile cu care urmau să le vândă, 
mai târziu, la piaţă. Fără acel bob de taifas de la barieră, 
oamenii n-ar fi intrat cu inima plină în oraş. Aşa se 
obişnuiseră ei. Şi dacă se pomenea vreun necunoscut, isteţii 
se grăbeau să-l ghicească după mărfuri şi după port. 

— Ăsta-i de sub pădure, de la Ţurlui... Ia caută-l la 
jambiere! 

Şi ca să se convingă sau să-i convingă pe ceilalţi, trebuia 
să scornească o singură întrebare: 

— Din care ai? Zarzăre sau caise? 

— Eu aş zice că din amândouă... 

— V-am spus eu că-i de sub pădure, de la [urlui. 

În dimineaţa plecăm, isteţii de la barieră fură puşi în grea 
încurcătură. 

— Cine-o fi, bre, bătrânul?... Ia uită-te-l! 

— Eu aş zice: drumeţ, că-i ras de cu seară... 

— Fugi, bre, încolo! Nu vezi că poartă ghete? 

— O fi vreun controlor că prea se uită înapoi... 

— Ei na, controlor! Ăia-s mai diplomaţi. Se fac că n-au nici 
o treabă... 


— Bre! Eu aş zice că-i un preşedinte, sau cam aşa ceva... 
Ia uite cum zgâieşte ochii la cireşe! 

— 'Te pricepi şi tu la oameni cum cum se pricepe fiică-mea 
la prăşit... 

— Ei na! Şi asta-i de laudă la tine! 

— Nici de laudă, nici de ruşine, că fiică-mii abia i-au ieşit 
dinţişorii... 

Oamenii făcură haz. Cel cu fiica nu se dădu bătut: 

— După port... pare orăşan... Păcat că nu fumează. Că 
omul se cunoaşte şi după cum ţine ţigara... 

— Bre! Asta-i şi mai şi! Uite-te-l! Trage din lulea! 

— Orăşean e! Că-i prea nervos pentru bătrâneţea lui. Aş 
zice că-i pensionar sau vreun învăţător... Luleaua... 

— Ei na! Sunt gata să pun mâna-n foc! Din lulea trag 
numai dascălii. La noi în sat sunt doi: unuia-i zice Petecă... 
Celuilalt Prohab. Şi-amândoi trag din lulea. 

— Bre! Aici prea o potrivişi... Dac-o luăm aşa, atunci toţi 
cei cu baston sunt pompieri... 

— Ei na! Şi asta ce-ar vrea să mai spună? 

— Păi e unul la noi în sat care poartă baston, unu Scurtu. 
Un pompier... Şi-a zdrelit piciorul la un foc, pe deal, şi până 
şi-l lecuieşte... 

Oamenii făcură iarăşi haz, dar tot nu izbutiră să afle 
meseria drumeţului neobişnuit de la barieră. Ba o bună 
bucată de vreme îl uitară rezemat de o baracă. Şi asta nu 
pentru că şi-ar fi aranjat marfa în căruţe sau şi-ar fi adăpat 
animalele însetate. Altceva le atrase interesul. Pe şosea 
apăruse o ceată de tineri cum nu prea văzuseră ei de multe 
ori, deşi erau aproape toţi oameni de sub munte. 

— Bre! Ia uite, bre, ce dihănii! Parc-ar avea o sută de 
capete şi o sută de picioare... Numai pe creştet să mai ducă 
un ceaun şi de picioare să le atârne nişte putini şi n-ai mai 
găsi alt loc de povară... 

— Eu aş zice că-s nişte studenţi... Parc-ar avea şi lopeţi şi 
securi. la uite, minune! Alea trebuie să fie aparate de filmat 
sau poate ceva de găurit munţii... 


— Ei na! Studenţi!... Nu vezi că nici nu li s-a dus caşul de 
la gură şi nici n-are de gând să le mijească tuleiele? Nişte 
tinerei... 

— Taci, bre, că nici tu nu te-ai pus cu zdrahonul ăla, care... 
Uite-te-l!... Duce-n spate o casă întreagă şi n-a uitat nici 
hambaru-n ogradă... 

— Eu aş zice că-s puşi pe fapte mari... Prea se contrează la 
drum... 

— Las' că mi-i cunosc eu. Am mai văzut din ăştia. După 
juma' de kilometru încep să scoată limba şi se iau la bătaie 
că nu s-au dus cu trenu... 

— Nu-i necaz... O să-i ajungem diseară la ăl'lalt pod ş-o să- 
i cam luăm cu căruţa. Cinci, şase kilometri or face ei... 

— Bre... Numa să nu te rogi tu de ei să-ţi ia mârţoaga-n 
spate... 

— Eu aş zice că şeful nu pare a fi cel zdravăn... 

— Ei na! Atunci care e? 

— Ăla de merge cu lanterna la şale... 

— Păi dacă toţi cei cu lanterna ar fi şefi, atunci fănaragiul 
nostru cel bâlbâit... 

— Stai, bre! Vezi-l cum merge cu mâinile-n buzunare... Şi 
n-are decât un săculeţ în spate... 

— Ei, na-ţi-o bună! Sunt şi două fete-n ceată! 

— Fugi de-aici! 

— Să mă bată Dumnezeu! Ei, nici acu' nu le vezi pletele? 
Uite-te-le! 

— Ce plete, bre omule?! Că aia bălană e tunsă curat ca 
băieţii. Ş-ai văzut, cumetre? Amândouă cu pantaloni! 

— Eu aş zice că nu-i lucru de şagă. Nu se poate să nu aibă 
ei vreo treabă! Ii încercăm? 

— Îi! Dimineaţa bună, domnişorilor! Da-ncotro? 

— Bună! Bună! Spre Peştera Neagră... 

— D-apoi să vă ţină norocul! Că-i drum lung pân-acolo şi- 
năuntru nu prea se-ncumetă omul... Da' ce faceţi acolo? 
Poze sau niscai esperenţe? 

— Facem! Facem! Şi rămâneţi cu bine! 


— Şi 'mneavoastră să vă-ntoarceţi sănătoşi... O luaţi tot 
înainte până la pod, la cel de-al doilea pod, tot de piatră ca 
ăsta... Şi de-acolo o luaţi la stânga, pe-un drum pietruit, 
vreo paişp'ce kilometri până la Zănoaga, iar de la Zănoaga 
sunt două drumuri spre Negroaia, că noi aşa îi zicem 
peşterii... Cel din dreapta ocoleşte mult al dracului, dar e 
mai domol... Cel din stânga, mai pieptiş, duce în şapte, opt 
kilometri acolo... 

— Dar cui îi vorbeşti tu, bre, ca să-l înspăimânţi, că 
oamenii au trecut de pod...? 

— Ei na, cui?... Ce, n-am dreptul? Cam câţi erau cu toţii? 

— Cinci aş zice eu... 

— “Taci, bre, că erau şase... 

— Cinci, că doar n-am chiorât dintr-odată... 

— Bre! Degeaba vrei să te betegeşti, da' erau şase. Unu! 
Cel zdravăn cu hambaru-n spate, este? 

— Este! Pe urmă, ăla, şeful cu mâinile-n buzunare... pe 
urmă aia bălană, care se uita la tine ca la un urs... pe urmă 
oacheşa cu cozile pe spate... 

— Ei na! Că parcă mai era una cu cozile pe piept... 

— Stai, bre, că m-ai încurcat!... Vas' că patru pân-acu, da? 
Zdrahonul, şeful, fetele... 

— Şi cu ăla care gâfâia, ăla grăsuliu, care-o să-şi dea 
sufletul pân' la pod, sunt cinci? 

— Sunt! 

— Şi mai era unul! 

— Care?... Da, bre! Băiatul ăla care ţinea sprâncenele în 
sus de parcă mereu întreba ceva... Da! Şase... 

— Ia uite-te-l! Luleaua a luat-o înapoi spre oraş! Ce i s-o fi 
întâmplat de-şi forţează aşa de crunt bătrâneţile? 

— Bre! Dar voi ştiţi că ne-am cam întrecut cu vorba? Ca 
babele de la Putinei care, când n-au ce face, cheamă 
coţofenele la taifas... 

— Aşa-i la drum de când e lumea... Bunicul, fie-i ţărâna 
uşoară, îmi povestea el o istorie adevărată cu drumul şi 
călătorul... Dar v-oi spune-o seara, la întoarcere, pe şosea... 


Ceilalţi răsuflară uşuraţi. 

— Atunci, spre amurg, tot aici la barieră, oameni buni. 

Apoi îşi îndemnară animalele, care cu bice, care cu 
strigăte, care cu o smucitură de hăţ, şi porniră spre oraş, 
parcă pe urmele moşului cu luleaua, pentru a-i afla 
îndeletnicirea. 

Moşul era însă departe. Se grăbea amarnic pentru că 
văzuse numai şase tineri luând calea muntelui. Ce se 
întâmplase cu al şaptelea, cel pe care-l aştepta el?... Moşul 
se opri nehotărât în faţa unei case cu cerdacul acoperit de 
iederă. 

Ursu era mereu în frunte, obligându-i pe ceilalţi să ţină 
pasul cu el. Ajunsese primul la pod. Toţi oamenii care-l 
întâlniseră pe drum îl priviseră cruciţi şi-i lăudară puterea: 
„Un flăcău ca ăsta n-ar strica deloc la casa omului”, gândea 
câte unul. Încărcat cum era, părea de trei ori mai voinic. 

Vlăjganul îşi rezemă raniţa înfricoşătoare de balustrada 
podului, şi astfel, uşurat de povară, aşteptă prietenii. 

— Po... pas! Gemu Dan cu ultimele-i puteri. 

Şi fără să aştepte încuviințarea celorlalţi, se descătuşă de 
poveri şi se întinse pe iarbă. 

— Scoală, imprudentule! Îi ordonă Lucia. larba-i udă şi 
rece, iar corpul tău e cald şi transpirat... Cea mai bună 
combinaţie pentru o dublă pneumonie perfectă... 

— Triplă, cvadruplă, sextuplă, infinituplă să fie şi tot nu mă 
scol! 

Lucia nu se mulţumi, din fericire, numai cu îndemnul 
verbal, îl însoţi imediat de o straşnică zgâlţâitură. 

— Hai, nerodule! Hai, că n-avem sanatorii în peşteră. 

— Poate că s-au gândit strămoşii... Încercă Dan o glumă. 
Dar Lucia n-avea chef de glume. Îl mai zgâlţâi o dată, apoi îl 
trase în sus... cu ajutorul Mariei, care-l apucase de cealaltă 
ureche. 

Se apropiau de pod şi ultimii doi: Victor şi Ionel. Îşi 
încetiniseră dinadins mersul când îi văzură pe ceilalţi că se 
opresc. Victor era mulţumit că lonel acceptase de la bun 


început ideea despărțirii grupului, considerând-o şi el 
absolut necesară pentru securitatea expediției. Ionel, în 
schimb, părea cam necăjit, sau poate preocupat de uri gând 
căruia nu-i găsea capătul. 

Popasul se făcu sub supravegherea foarte severă a Luciei: 
jumătate de oră, fără nici o prelungire; nimeni să nu se 
lungească pe iarbă; ceai fierbinte şi biscuiţi; două mere de 
cap; interzicerea discuţiilor triste. Punct! 

Maria, fără să-şi dea seama, încălcă primul punct: 

— Săracul Ticuşor! Mai bine-l luam şi pe el... 

— Atunci ar fi trebuit să aşteptăm ora deschiderii 
magazinelor, o întrerupse Ionel. 

Maria nu înţelese unde bate Ionel. 

— Ca să facem o provizie bună de biberoane... 

— Zău! Schimbă Maria tonul. Eu cred că ţie ţi-ar fi ajutat 
foarte mult... 

De data asta, lonel nu ştia unde ţinteşte Maria: 

— Biberoanele?... Întrebă el ofensat. 

— Nuuuu... Tic! El ţi-ar fi ajutat. După ce i-ai fi dat raniţa, 
poate că te-ar mai fi luat din când în când în spate. 

— Ha, ha, ha! Făcu Ionel strâmbându-şi faţa. Ce spirit! 
Păcat că n-a adus Dan cu el praful de scărpinat... 

— Cine ţi-a spus că-i un spirit? 

Lucia, încredinţată pe deplin că ultimul punct va trebui 
scos din orice program de popas, opri cearta tradiţională 
printr-o veste, la urma urmei nu prea veselă: 

— Mai aveţi cinci minute! 

— Numai cinci minute?! Se prefăcu Dan foarte mirat. 
Ăstora nu le-ar ajunge nici cinci secole ca să-şi termine 
sfada... 

Până şi Lucia schiţă un zâmbet, dar nu uită să rectifice cu 
un aer sever: 

— Cinci minute până la plecare! Leneşilor! 

— Poate că n-ar strica să le folosim mai bine, spuse Dan. 
De pildă... Să mai îmbucăm ceva. Atâta drum în faţă... 

— Trei bucățele de zahăr fiecăruia şi... 


Făcu o pauză forţată ca să-l aţâţe pe Dan. 

— Şi? Se interesă cam bănuitor cel flămând... 

— Şi... Calorii din sursă directă, îl potoli Lucia. 

— Dragă Lucia, te-aş ruga să hrănegşti cu mai multă lumină 
un biet netot. Stau prost cu inteligenţa... 

— Probabil... Oftă ea. Lumină ai vrut, lumină vei avea. Poţi 
să te tot saturi de razele soarelui. Şi dac-ai fi asemeni 
Lycossei de Narbona, nu te-ai hrăni decât cu soare... 

— Dacă ar avea inima neagră... Îndrăzni Dan. 

— Nu! Îl opri Lucia. E o arahnidă celebră. Are pântecele 
negru: tarantula cu pântecele negru! Nu inima... 

— Mă gândeam că ar fi putut semăna cu tine... 

Lucia îl privea aproape admirativ, dar Dan n-o vedea; îşi 
plimba privirile temătoare pe câmpia largă. 

Complet echipați, Ursu şi Victor se apropiară de grupul 
certăreţilor. 

— Ne-am interesat la un călător, îi înştiinţa Victor. O luăm 
pe drumul din stânga. Până la Zănoaga, calea e dreaptă. 
Acolo iar vom întreba. 

— Cale dreaptă?! Spuse Dan îngheboşat de greutatea 
raniţei. Mamă dragă! Dacă ar trece un tunel prin dealurile 
astea idioate, aş zice şi eu că-i cale dreaptă. Şi cam cât e 
până la Zănoga? 

— Vreo cinsprezece kilometri, îl linişti Ursu, înainte de a 
păşi în fruntea grupului. 

— Căâââât?! Se înspăimântă Dan, şi căzu jos, frânt, de 
parcă străbătuse cei cincisprezece kilometri. Asta-i răsplată 
la lipsa mea de curaj! Dacă aş fi avut curajul să-i dau eu 
primul, lui Ursu, poverile... Aşa cum mi-a trecut prin cap de 
la început... Acum m-am convins, Ionel... Eşti foarte 
curajos! 

— Haide, nu te mai tângui! Îl îmboldi Maria. Pot să te mai 
ajut şi eu. Ce vrei să-ţi duc? 

— Asta mă apasă cel mai greu... Răspunse Dan arătându-i 
un obiect. L-am uitat aseară în buzunar. E cel mai bun brici 
de frizerie. Mamă dragă, o singură scăpare mai am... 


— Ştiu eu ce vrei să spui, îl imită Maria: „Să-l folosesc la 
gâtlejul meu”... 

— Mamă dragă, ce perspicacitate! N-ai nimerit-o! Nu. 
Dacă pleacă Petrăchescu la vânătoare, rămân viu... 

— Adică vrei să înapoiezi briciul lui Petrăchescu? Îl luă 
Maria în serios. 

— Tot n-ai nimerit-o... El e singurul client al frizerului. Dă, 
Doamne, să plece! 

Dan şi Maria încheiau şirul. Primul căuta din răsputeri să- 
şi potrivească pasul după ritmul energic al fetei cu păr de 
cărbune. Şi tocmai când reuşi isprava, Maria se opri pentru 
a râde în voie. 

— Merită! Se înfurie Dan. La bancurile mele se râde cu 
întârziere... Nu vrei să mai faci ceva provizii? 

— Iartă-mă, Dan. Nu mă gândeam la bancul tău. Mă 
gândeam la Higiena. Mi-a povestit tata, într-o seară, despre 
Figaro. Îl simpatizează teribil... 

— D-aia se rade acasă... Nu, Maria, nu râde... De câte ori 
nu i-am reproşat tatii că şi-a ales meseria asta tâmpită. Şi 
mereu mi-a răspuns că şi-ar alege-o şi a doua oară. Şi-a 
făcut el un fel de filosofie. Zice că un om când se rade îşi 
leapădă o parte din tristeţe sau de supărare, că măcar 
câteva minute după ce-şi rade barba se uită la lume mai 
senin şi i se pare viaţa mai proaspătă. Aşa spune el... Şi îşi 
închipuie că e un fel de apostol al veseliei şi-al bunei 
dispoziţii... Dar eu cred că toată filosofia lui e o scuză în 
care a început să creadă... 

Dan îşi potrivise temeinic pasul după Maria. Criza, care la 
un moment dat îl sufoca, dispăruse ca prin farmec. Amândoi 
mergeau voiniceşte. Urcau nişte dâmburi domoale. Calea 
trecea prin crânguri de alun cotropite de tot felul de 
păsăruici. Încetul cu încetul, uitară amândoi gândurile de- 
acasă. Îi subjugase melodia aceea a dimineţii pe care o 
cânta tot crângul. Maria închidea din când în când ochii 
pentru a-şi imagina o orchestră ciudată, compusă din mii de 
instrumente: păsări şi frunze, care se supuneau unui dirijor 


nevăzut. Se vedea cum îşi mişcă, vioi, căpşoarele, toate 
odată: la stânga, la dreapta, sus, jos, mii de păsăruici în 
fracuri şi rochii de seară, ca rândunelele şi graurii, şi 
milioane, milioane de frunze, vibrând toate în acelaşi ritm. 
Dar de ce ţinută de seară?... Era cristal şi dimineaţă... 

Dan o ocoli pe Maria, tăcut, respectându-i visarea. Se 
simţea în formă. Chiar grăbi pasul şi-i ajunse din urmă pe 
Lucia şi pe Ionel. 

— Ei, inventatorule! Aha!... V-aţi pus capul la priză 
solară?... Să nu nimeriţi în vreo pată... Şi cu inferioarele în 
vreo groapă... 

Şi trecu mai departe, tot cu capul ascuns între umeri, 
pentru a nu tulbura contactele inteligenţei. 

Ionel şi Lucia îl priviră în treacăt. Îi preocupa prea mult o 
anumită problemă pentru a mai fi atenţi la ce se întâmplă în 
jurul lor. 

— Zău, Lucia... Reluă Ionel. M-au trecut năduşelile tot 
gândindu-mă la eventualitatea asta, şi altă soluţie nu există! 
E inutil să-ţi mai baţi şi tu capul. Absolut totul e pentru 
această soluţie! 

— Cu Victor ai discutat? Întrebă Lucia îngrijorată. 

— Am discutat, răspunse Ionel fără ezitare. Am vrut să 
vorbesc mai întâi cu tine, dar nu ştiu cum s-a făcut... 

— Nu trebuie să te scuzi. Spune mai bine ce crede Victor. 
Sau vrei să-l întreb eu...? 

— Nu-i nevoie, Lucia. Victor are exact aceeaşi părere. Mi-a 
dat imediat dreptate... 

— Şi eu cred că e singura soluţie, Ionel. Cu cât mă 
gândesc, cu atât mă conving mai tare. Ai dreptate! Numai 
despărţindu-ne în două grupuri putem asigura succesul 
expediției, sau, în cel mai rău caz, întoarcerea tuturor 
acasă. Zău, lonel! Meriţi toate felicitările... 

— Lasă, Lucia... se apără Ionel. Nu e cazul să faci caz de 
ideea asta. Oricine putea s-o descopere. În clipa de faţă, 
ideea nu mai este a mea. E a noastră, a tuturor: 

— Totuşi... 


— Nu. Lucia! Spuse Ionel sentenţios. E ideea tuturor, aşa 
cum aparatele au devenit ale noastre, ale tuturor. Gata! Mai 
bine să ne gândim la alte probleme, încă nerezolvate. Cum 
să facem cu alegerea conducătorului expediției? 

— Ca să fiu sinceră, îi mărturisi Lucia, m-am gândit foarte 
mult la Victor. 

— Eu mă gândeam că şeful expediției trebuie să fie... 
Cineva cu preocupări ştiinţifice, cu... 

— Exact! Întări Lucia. Şi în plus, Victor are darul de a 
convinge şi de a te face să te simţi aşa cum eşti... Dar acum 
mă gândesc că ai putea să fii şi tu. Ideea astaatae 
extraordinară... Zău, Ionel! Acum mi se pare simplă: în loc 
de un grup, două: unul în peşteră, altul în afară; legătură 
permanentă prin telegraf... Oul lui Columb! Dar eu cred că 
face mai mult decât o mie de aparate tefefe... 

— Iar începi să exagerezi? Te rog să faci abstracţie de 
mine, ba chiar îţi ordon! 

— Stai, că încă nu eşti şef, râse Lucia. Şi mai e ceva care 
îmi dă ghes să te propun. Zău, Ionel... Îmi place că nu-ţi mai 
dai ifose. Uite, chiar acum mă duc să vorbesc cu Victor. 

Protestele lui Ionel nu mai avură puterea s-o oprească pe 
Lucia. Ba chiar îi iuţiră paşii. În câteva minute îl ajunse pe 
Victor. Deşi obosită de alergătură, cu respiraţia cam 
neregulată, izbuti să ţină pasul cu el. Îşi încetini şi Ursu 
mersul, şi deodată se pomeniră toţi trei alături. 

— Am o idee! Spuse brusc Lucia. 

— Numai una? Se prefăcu Ursu posomorât. 

— Una şi bună! Accentua Lucia. Ce-aţi zice dacă l-aş 
propune pe Ionel şeful expediției? 

Ursu se pomeni că fluieră a uimire, şi poate pentru prima 
dată în viaţa lui căută privirile Luciei: 

— E o chestie de-a lui Dan... Fără praful ăla? 

— N-am vreme de glume! Îl repezi Lucia. Am fost cât se 
poate de serioasă... 

— Atunci mai bine l-am fi luat pe Tic cu noi! Se înfurie 
Ursu. Ca să fac o contrapropunere în acelaşi stil... 


— Ţi-am spus că nu glumesc! 

— Adică aş putea să te propun şi pe tine... Îşi revărsă Ursu 
tot năduful. 

— În orice caz nu un... Urs, se enervă Lucia. Tare-mi 
stătea pe limbă alt cuvânt... Şi de ce crezi dumneata că un 
om nu se poate schimba? 

— N-am spus aşa ceva, se apără Ursu. Un om sigur că se 
poate schimba, dar Ionel e încă un copil. Copilul mamei... 

Ca să-l potolească, sau pentru că nu mai putea răbda atâta 
împotrivire, Lucia explodă. Dar explozia ei, tunătoare şi 
neîntreruptă, era totuşi foarte logică: vorbi despre 
aparatele lui Ionel, despre ideea explorării peşterii în două 
grupuri, găsită de Ionel, despre modestia lui... „M-a obligat 
să nu spun nimănui că ela venit cu ideea despărțirii”... Şi în 
concluzie: 

— Eu cred că am putea să-l alegem şef... ca o răsplată, ca 
o încercare, ca o recunoaştere, termină ea într-o suflare. 

Victor nu spuse nimic, nu-i scăpă nici măcar un gest, care 
ar fi putut să-i trădeze gândurile. Numai când îl văzu pe 
Ursu încruntându-se şi gata să urle, interveni categoric: 

— Stai! N-ai nici un drept să te amesteci] 

— Ba am! Am o mie de drepturi, nu unul! Şi nicinue 
vorba de drept! 

— Se poate, spuse Victor. De aceea: te rog! 

Ursu nu mai zise nimic. Dar ţâşni de lângă ei şi se lăsă 
purtat până în depărtare de paşi furioşi. 

Lucia îi ceru lui Victor lămuriri, dar Victor îi răspunse 
ridicând neputincios din umeri. 

— Nu-l mai înţeleg pe Ursu, se plânse fata. De când s-a 
făcut atât de ranchiunos?... Şi de ce?... Şi nici pe tine nu 
prea te înţeleg, Victor. Altădată te-ar fi bucurat asemenea 
veşti, mai ales atitudinea lui lonel... 

— N-aş fi sincer dacă ţi-aş spune că sunt bucuros... Dar 
sunt de acord să facem o încercare... 

Lucia era şi intrigată şi nedumerită: 


— Dumnezeu să vă înţeleagă... Totuşi... Îmi pare bine că 
eşti sincer cu mine, Victor. Şi mă obligi să fiu şi eu la fel. Nu 
mi-aş fi închipuit că o problemă de şefie poate tulbura un 
om în asemenea hal... 

— Nici eu nu mi-aş fi închipuit! Răspunse sec Victor. 

Lucia încetini anume pasul pentru a-i da a înţelege lui 
Victor că i-a spus tot ceea ce avea să-i spună. Şi cât de 
bucuroasă fusese cu câtva timp înainte! O durea inima, 
fizic. Tocmai Victor şi Ursu! Oamenii cei mai... Uuuuh! 

Victor îl ajunse pe Ursu, sau poate Ursu se lăsase ajuns. 
Multă vreme merseră cot la cot, muţi, fără să se privească. 
Nu vedeau nimic, nici în dreapta, nici în stânga. Mergeau 
cu capul plecat, nu se uitau decât la drumul pe care călcau 
paşii lor. Tristeţea şi amărăciunea îi asemăna pe amândoi. 
Şi deodată înţeleseră că se îndepărtaseră prea mult de 
ceilalţi. Nu se mai zărea nimeni în urma lor Se opriră 
amândoi şi abia atunci Ursu dădu frâu liber mâniei care 
clocotea în el: 

— Cum poţi să tolerezi asta? E o mişelie! 

— Nu ştiu, Ursule, dar nu vreau să greşesc. Poate că Ionel 
crede sincer că e ideea lui... 

— Ionel! Îşi reluă Ursu atacul. O mie de frunze dac-ai 
amesteca, şi printre ele şase de-ale noastre, Ionel ţi le-ar 
alege în trei secunde. Ştii tu bine ce crede... Ştii tu ce 
vrea... 

— Ursule! Ce se poate întâmpla cu cineva care ajunge 
conducător, fără să merite? Eu cred că sunt două 
posibilităţi... 

— Una singură! Se opuse Ursu. Să fie aruncat jos! 

— Ce rău îmi pare că nu te-ai liniştit! Spuse Victor cu toată 
sinceritatea. Mi-ai fost de mare folos. 

— Nu pot, Victor, dar... Uite! Îţi jur că o să încerc. 

— 'Ţi-am spus că sunt două posibilităţi, Ursule. Poate chiar 
trei: ori va ajunge să merite cu adevărat conducerea... Ori 
îşi va da seama că n-o merită... Ori vor înţelege alţii că n-o 
merită... Aşa cred eu... 


— Adică tu accepţi?! Se înspăimântă Ursu. 

— Da! 

— Fă-mă să înţeleg mai bine, te rog. Mi s-a înnegrit 
capul... Nu ştiu ce am... 

— Uite ce cred eu!... Ionel ţine morţiş să fie ales 
conducătorul expediției. Poate că asta îi va prinde bine, 
poate că-l va schimba, cum crede Lucia. De unde ştim noi că 
şefia asta, pe care o doreşte atâta, nu-l va deschide, nu-l va 
încălzi, nu-l va apropia de noi?... S-ar putea să fie şi pe 
dos... Dar eu cred că orice s-ar întâmpla, va fi spre binele 
tuturor, nu numai al lui Ionel. Acum înţelegi? 

— Nu! 

— Eu aş da dracului toată povestea asta, Ursule. Zău că 
luând-o aşa ca problemă n-are absolut nici o importanţă. 
Oricum, vom veghea toţi la bunul mers al expediției. Şef, 
neşef, nu contează. Nimeni nu poate impune idioţenii... Mă 
gândesc numai la Ionel... Poate că-i va prinde foarte bine 
experienţa... 

— Adică tu nu-l urăşti deloc? Nici măcar nu-l dis... 

— Nu! Îţi jur, Ursule... Doar simt că mă doare ceva. Atât. 
Aş vrea să fie un băiat bun, ca tine, sau ca Dan... 

Ursu se înduioşa într-o clipă: 

— Iartă-mă, Victor... Îţi mulţumesc. 

În fund se zărea Zănoaga. 

CAPITOLUL IX. 

La podul de piatră, la cel de al doilea pod, stăteau abăâtute 
două fiinţe. Fiecare la un capăt al podului. Doamne! Cum li 
se mai asemăna soarta! Amândouă erau triste, nenorocite, 
izgonite... Ţângulică fusese gonit de nenumărate ori, cu 
răutate, de stăpânul lui. Şi nu o dată îi şuieraseră pe la 
ureche pietre veritabile. Bineînţeles, cățelul ştia că dacă 
stăpânul lui ar fi vrut cu orice preţ să-l ochească, nu i-ar fi 
scăpat nici vârful cozii, nici cea de a treia bulină cafenie de 
pe urechea dreaptă. Cine cunoştea mai bine decât el tirul 
infailibil al marelui maestru!... Dar, oricum, să azvârle după 
el! Asemenea insultă nu mai primise, ehehehei! De când! 


Iar Tic... Povestea lui e bine cunoscută. De fapt, când moş 
Timofte ajunsese la casa cu cerdac şi iederă, prichindelul 
era sculat, îmbrăcat, înfuriat, distrus şi nenorocit. Altruist 
din fire, căută imediat un ţap ispăşitor, şi părându-i-se lui că 
Ţângulică seamănă întrucâtva cu animalul căutat, îşi 
revărsă năduful asupra lui: De ce n-a dat alarma? De ce n-a 
fugărit cocoşul pe sub geamuri ca să-i audă cucurigul? De 
ce n-a provocat motanul la bătaie, ca să iasă tărăboi chiar la 
ivirea zorilor? De ce n-a avut curajul să sară pe geam şi să-i 
latre la ureche, că doar geamul fusese deschis toată 
noaptea? De ce a tăinuit plecarea Mariei?... De ce? De 
ce?... Căţelul, săracul, nu mai ştia ce să creadă. De câte ori 
făcea asemenea fapte era pedepsit, fără milă, chiar de cel 
care-l jignea acum. Ce vină avea el dacă stăpânu-său 
răsturnase toate obiceiurile fără să-l înştiinţeze? 

Prichindelul foarte ciufulit simţea protestele grave ale 
căţelului, dar nu voia deloc să le accepte. De-aceea trecu la 
pedepse şi nu uită să-şi laude indulgenţa, pentru că în loc 
de zece pedepse, cât ar fi meritat, cățelul primi una 
singură: să rămână acasă!... Mai bine moartea! Gândi javra 
nenorocită, şi folosi un întreg cortegiu de sisteme, învăţate 
tot de la stăpânul lui, pentru a-l îndupleca: se tângui, se 
linguşi, se gudură, se prefăcu nepăsător, vesel, temerar, se 
oţări, se repezi la el. În zadar. Ba se alese şi cu câteva 
insulte dureros de vulgare. Nu-i rămânea să facă altceva 
decât ceea ce făcuse şi stăpânul: se gudură pe lângă moş 
Timofte, care apăruse în faţa casei. Şi primi drept răspuns 
un semn din ochi, un semn de complicitate care-l linişti într- 
o secundă. Se duse imediat în cuşcă şi se aşeză grav, cu 
botul pe labe. Iar când Tic se despărţi de moş Timofte şi 
porni în goană pe urmele cireşarilor, ieşi frumos din cuşcă, 
ieşi frumos pe poartă, adică îşi scoase numai capul, frumos, 
şi privi după stăpânul lui. Când crezu că a ajuns destul de 
departe: după el! Presto! 

Prima greşeală a lui Ţângulică fu aceea că, în loc să se 
strecoare pe lângă garduri, mergea chiar pe mijlocul 


drumului. Tic îl zări imediat, îl batjocori bine şi-l alungă. A 
doua greşeală o făcu pe şosea. Deşi mergea prin şanţ, 
pentru că se învățase minte, în momentul când auzi un 
zgomot neobişnuit, îşi înălţă curios capul şi-şi văzu stăpânul 
întins cât era de lung în praful drumului. Crezând că s-a 
întâmplat ceva grav, alergă repede acolo spre ajutor. Tic se 
împiedicase de o piatră şi căzuse, el care putea să alerge 
prin cea mai deasă pădure fără să atingă creanga unui 
copac. Şi mai era şi un martor! Chiar cu piatra care-l 
trântise aruncă în Ţângulică. A treia greşeală o făcu la 
barieră. Nişte jigodii scârboase încercară să se grozăvească 
faţă de el, adică îl încolţiră cu gândul de a-i găuri şi smulge 
blana, şi el n-avea altă apărare decât să bage zâzanie între 
ele. Şi începu o bătălie între javrele de la barieră cum nu se 
mai pomenise. Tic azvârli cu pietre a doua oară, dar aici mai 
exista o scuză: poate că ochise în luptători, nu în arbitru. 
Insultele îi erau însă adresate lui şi mai ales acel: 
„Huuuuuoooo! Javră mizerabilă! Acasă, în cuşcă, 
măgarule!” nu era pentru bătăuşi, pentru că bătăuşii, în 
mod sigur, nu aveau casă, sau dacă aveau casă nu aveau 
cuşcă... Şi i s-au mai întâmplat câteva mizerii grele, dar tot 
a ajuns până la urmă la al doilea pod. 

Aici tristeţea, jalea şi mila se năpustiseră toate asupra 
prichindelului. Nu mai era nevoie de nici o vorbă, de nici un 
gest. Căţelul îl simţi imediat. Într-o clipită fu lângă el. De 
astă dată, stăpânul său se lăsă cotropit de altruismul cel 
bun: 

— Ce facem acum, răule, încăpăţânatule? Pe unde-o 
apucăm? La dreapta, la stânga? Unde? 

Se uită şi 'Ţombi cu priviri nesigure spre un stâlp cam 
nesigur, care încremenise cu braţele întinse. Mişcă şi el 
capul, a nedumerire, ca stăpânu-său. Ţângulică nu era chiar 
întruchiparea perfecțiunii pentru întreg neamul canin. Avea 
multe calităţi, mai ales inteligenţa lui, într-adevăr fără egal, 
în schimb îi lipsea aproape cu desăvârşire mirosul; nu şi-l 
antrenase niciodată, considerându-l prea comun şi prea 


specific câinesc. Prichindelul îl acceptase însă aşa, de la 
început, şi nici nu-i reproşase defectul... Aiurea! Defect! 

— Ce ne facem, [ombi? Nu vezi că nu-i nimeni să ne ajute? 

Ţombi se deghiza totuşi pentru câteva clipe în câine 
poliţist, dar numai de formă, ca să nu se creadă că n-ar fi 
interesat în găsirea drumului bun, pentru că mirosul lui 
avea doar trei direcţii: motanul, mâncarea şi Tic. 

— Ei! Ai găsit ceva? Îl întrebă nerăbdător Tic. 

Mutra căţelului era atât de dezolată, încât ciufuliciul nu 
mai insista. Şi cum stăteau amândoi la capătul podului, 
abătuţi şi nenorociţi ca nişte cerşetori de multă vreme 
nemiluiţi, deodată li se păru că se aude un zgomot în 
depărtare. Într-adevăr, în zare, se vedea ceva: un nor de 
praf. După vreo cinci minute de groaznică aşteptare se zări 
şi căruţa, iar după alte cinci minute căruţa se opri lângă ei. 

— Bună ziua! Spuse Tic, însoţindu-şi vorbele cu un gest 
foarte politicos. Nu ştiţi dumneavoastră ce drum duce la 
Peştera Neagră? 

— Nu cumva vrei să mergi acolo? Îl întrebă la rândul său 
moşneagul din căruţă. Păi acolo-i departe, bre. Hai, suie-te, 
suie aici, să te duc la oraş, că te-o fi căutând mumă-ta cu 
toţi vecinii. Hai, hai! 

Puştiul o sfecli, timp de o clipă, pentru că imediat îi veni 
ideea salvatoare: 

— Cum o să mă duc la peşteră?... Nuuuuu! Am pus 
rămăşag cu fonfăitul de văru-meu, pe trei kile de caise şi pe 
doi pumni. Eu am zis că-i drumul din dreapta, el zice că-i ăl 
din stânga... 

— Ai cam câştigat, spuse moşul destul de mirat de 
amănuntele pe care i le dădea prichindelul. Mă găinărelule! 
Nu cumva... 

— Nu, moşule! Se grăbi Tic. Da' de unde!... Vas' că o iau 
prin dreapta... Mulţumesc... 

— Suie-te, bre, în căruţă, şi hai acasă, n-auzi? 

— Aud foarte bine! Îi răspunse Tic îndepărtându-se. Dar n- 
am să mă întorc de dragul matale în oraş. Ce, crezi că tata e 


atât de răutăcios ca matale? 

— Du-te sănătos, pezevenchiule! Îl afurisi moşul în felul lui, 
şi un zâmbet îi miji sub mustață. 

— Dar o iau pe drumul din stânga! Îi mai spuse 
prichindelul şi apoi îi arătă limba. 

Nu limba îl supără pe moşneag, ci faptul că puştiul îi 
mirosise minciuna. 

— Da' cin' te-a făcut, bre, aşa de isteţ? Ia uite, domnule! 

— Apoi abia acum am aflat drumul adevărat, se crezu 
dator Tic să-i răspundă moşului şi-o luă pe drumul din 
stânga. 

Zănoaga era o scobitură adâncă şi prăpăstioasă, ca o coajă 
de ou, înconjurată de stânci pleşuve şi cristaline, precum 
constatase Ionel. lar după calculele Luciei, altitudinea 
buzelor stâncoase şi a platourilor din jur se apropia de 
1200 de metri. Era altitudinea la care se întâlneau frăţeşte 
fagii şi brazii. Ca şi brazii, fagii din părţile Zănoagei erau 
înalţi şi drepţi şi cu crengile dispuse simetric. Numai 
culoarea albă a scoarţei, culoarea norilor de dimineaţă, şi 
frunzişul lat îi deosebeau de brazi. 

Cireşarii poposiră într-un luminiş cu iarbă mătăsoasă. 
Acolo îşi lăsară poverile, acolo prânziseră, un prânz 
îmbelşugat, gătit la repezeală din alimente reci, dar pe care 
foamea şi iuţeala celor două gospodine îl ridicaseră la 
rangul de rafinament gastronomic. În apropiere se auzea 
susurul unui pârâiaş; termosurile se umplură repede şi se 
goliră şi mai repede, şi iar se umplură, dar de astă dată 
pentru a se filtra şi a se gusta cu picătura de către Lucia şi 
Ionel, care trăgeau îndărătnici elasticul unei savante 
dispute ştiinţifice. Fiecare trăgea, cât putea, de capătul său, 
aşa că până la urmă apa deveni „feruginoasă-gazoasă”, 
pentru a-i mulţumi pe amândoi. 

Încântaţi de marea lor descoperire ştiinţifică, dar mai 
încântați de atitudinea pe care-o avuseseră faţă de 
descoperire, o băuseră cu plăcere nebună, îndestulaţi, 
foarte obosiţi, cireşarii se întinseră pe iarbă, după ce, 


bineînţeles, desfăcuseră şi aşezaseră păturile sub privirile 
de Argus ale Luciei. Odihna era absolut obligatorie, ca orice 
lucru foarte plăcut. Un ceas şi jumătate nimeni n-avea voie 
să se mişte de pe pătură, dar nici n-avea voie să mai 
rămână p secundă după semnalul ceasului deşteptător... 
Căruia Dan îi şi pusese gând rău. Nimeni nu crâcni 
împotriva regulamentului... Numai Ursu părea puţintel 
neliniştit. Aceasta era impresia Luciei, care hotări în sinea 
ei să-l supravegheze foarte strict. Îi era teamă să nu 
părăsească pe furiş poiana. Din fericire, Ursu îşi aşeză 
pătura chiar pe marginea Zănoagei, şi astfel Lucia răsuflă 
uşurată. Ca să părăsească poiana ar fi trebuit să sară peste 
ceilalţi, ceea ce, fără îndoială, ar fi atras atenţia cuiva. Altă 
cale de evadare nu avea, pentru că în partea cealaltă zăcea, 
neîndurătoare prăpastia. 

Mai târziu, Lucia se blestemă amarnic că nu urmărise 
niciodată acrobaţiile lui Ursu, celebre în tot oraşul. De unde 
să ştie ea că două cluburi sportive trimiseseră emisari în 
orăşel pentru a-l „culege” pe campionul şcolar de 
gimnastică? Trecuseră doar câteva minute de la semnalul 
de odihnă generală şi obligatorie, şi Lucia, hotărându-se să- 
i ceară un sfat lui Ursu, de fapt vrând să se convingă că e la 
locul lui, nu mai văzu decât pătura pe buza prăpastiei. 
Spaima o paraliza câteva clipe... Nu cumva?... Această 
ezitare îi fu fatală. Când se duse apoi cu Victor la locul cu 
pricina pentru a privi împrejurimile şi străfundurile, nu mai 
zări nimic, nici urmă de Ursu. 

— Păcat... Îi şopti Victor. Am fi asistat la un spectacol 
extraordinar... 

— Ce vrei să spui? 

— Nu l-ai văzut niciodată pe Ursu făcând exerciţii la bară 
sau trapez? 

— Nu! Şi-mi pare foarte râu... Dacă e aşa cum vrei să se 
subinţeleagă... 

— Eu cred că Zănoaga asta n-a văzut de când e ea, nici pe 
vremea maimuţelor, dacă au existat vreodată pe aici, o mai 


grozavă demonstraţie de acrobație. 

Lucia era cât pe-aci că caute dovezi sau argumente pro 
sau contra existenţei antropoidelor, dar îşi aminti că abia a 
început programul de odihnă obligatorie, şi mai ales că e 
responsabilă cu îndeplinirea programului. 

Victor nu exagerase deloc când imaginase spectacolul 
acrobatic al lui Ursu. Vlăjganul îşi făcuse planul de evadare 
în timp ce-şi potrivea pătura şi nu căuta decât un moment 
de răgaz, pe care îl provocase el, aruncând o pietricică 
undeva lângă Lucia şi obligând-o să caute mirată prin iarbă. 
Nu-i trebuia mai mult. Se împinsese, încet, fără zgomot 
spre buza prăpastiei, îşi încârligase vârful piciorului drept 
într-un ciot de pe margine şi... Dispăruse în prăpastie. 
Exact în clipita când toată greutatea corpului se lăsase în 
vârful agăţat de ciot, prinsese cu braţul stâng trunchiul 
unui brad, iar când piciorul drept se eliberase din ciot şi 
corpul începuse să coboare încet, atârnat în puterea de 
câteva clipe a braţului stâng, piciorul odihnit întâlnise sub 
talpă creanga pe care o căuta. Ursu răsuflase uşurat. lot 
greul fusese trecut. Şi încă fără să se fi dat alarma! Restul 
era un joc de copil. Îşi făcuse vânt şi se prinsese de creanga 
altui brad, sărise apoi în altul, apoi în altul, şi iarăşi, până 
ajunsese în partea cealaltă a Zănoagei, chiar în clipa când 
Lucia şi Victor se opriseră pe pătura lui. Niciunul nu văzuse 
semnalul de despărţire făcut de Ursu de pe marginea 
cealaltă a Zănoagei, pentru că numai acolo nu se uitau. Îl 
căutau pe muchia cea mare, printre brazii de pe coasta 
abruptă, printre ierburile şi bolovanii din vale, dar în faţa 
lor, peste prăpastie, la vreo treizeci de metri depărtare, nu- 
şi închipuiau că poate să fie. 

După ce mai fâlfâi o dată din mână spre locul de popas, 
Ursu porni în recunoaştere. Îşi luă mai întâi câteva puncte 
de reper, ca să evite orice întârziere la întoarcere, apoi 
dibui o cărăruie de multă vreme neumblată, precum 
dovedeau iarba şi florile care se lăfăiau în mijlocul ei. Foarte 
capricioasă şi nestatornică, potecuţa îl ameţi cu ocolurile ei. 


Cum întâlnea un fir de apă pe care şi un copil l-ar fi sărit, 
cum făcea un ocol de vreo douăzeci, treizeci de metri; la 
orice colţ de stâncă ieşit afară printre copaci, alt ocol 
lăbărţat; se întâlnea cu un dâmb care putea fi urcat din 
două, trei salturi, iar cotea speriată pe la poalele lui. Şi Dan 
ar fi disprețuit o asemenea potecă. Argumentul părându-i- 
se hotărâtor, părăsi poteca mofturoasă luând-o de-a dreptul 
la vale. 

Drumul ales de Ursu, la început uşor, ca o suprapunere de 
mici platouri, un fel de trepte late şi blânde, deveni, pe 
măsură ce cobora, un adevărat chin. Arborii, bolovanii, 
suişurile şi coborâşurile neaşteptate, pârâiaşele, crăpăturile 
nenumărate, toate deveneau obstacole sâcâitoare, care nu-l 
lăsau nici o clipă să răsufle în voie. Mai că începea să 
regrete abandonarea cărăruii... Oare de când nu mai 
călcase picior de om prin acele locuri?... Întrebarea îl trezi 
pe Ursu. Până atunci nu-l preocupase nimic altceva decât 
înaintarea lui, nu căutase nimic altceva decât locuri sigure 
în care să poată pune piciorul şi puncte de sprijin pentru 
braţe. Când îşi lăsă privirile să alerge în voie se minună de 
frumuseţea şi bogăţia peisajului. Parcă era o întrecere între 
culorile şi miresmele florilor, şi sub scoarţa de frunze uscate 
roiau tot felul de gângănii multicolore. Fără să stea pe 
gânduri, culese cele mai frumoase şi mai neobişnuite flori, 
şi despărţi de frunzişul uscat câteva gângănii ciudate, cum 
nu mai văzuse până atunci. Mai ales o rădaşcă uriaşă, cu 
colţi cât degetul şi cu un corn în mijlocul lor. Tot culegând 
„podoabele” cu care voia s-o îmbuneze pe Lucia, la 
întoarcere, Ursu se pomeni deodată în faţa unei cărărui. 
Abia se deosebea printre ierburi şi bolovani. Era cărăruia 
pe care-o părăsise. Întâlnirea neaşteptată îl încălzi, îi 
strecură în suflet o undă de duioşie. Parcă ar fi regăsit un 
vechi prieten. Îşi continuă drumul pe cărăruie la vale, şi 
fusese inspirat apucând noul drum, pentru că întâlni la un 
cot o aglomerare de stânci care-i furniză în câteva minute o 
adevărată colecţie de roci. Gata! Nu-i mai era teamă de 


Lucia! Cu bogăţiile pe care le avea în buzunare şi-n mâini 
putea să-şi cumpere toate libertăţile... Sau evadările. Mai 
rămânea să facă o ultimă recunoaştere de jur împrejurul 
regiunii şi pe urmă putea să se întoarcă la Zănoaga. 

De multă vreme căuta Ursu copacul care să-i înlesnească 
recunoaşterea. Îl găsi într-un luminiş, cam departe de locul 
de popas. Era un fag uriaş care-şi întrecea toţi frăţânii 
dimprejur. Nici nu-şi dădu seama când ajunse în vârful lui. 
Îşi roti încet ochii: nu afla în toată regiunea un loc mai bun 
pentru recunoaştere. Apoi începu, meticulos, atent, 
încordat, fără grabă, să cerceteze punctele cardinale. 

Spre nord se ridica bariera munţilor: stânci pleşuve sau 
împădurite, coli ca nişte crenele, gheburi încordate ale 
unor giganţi plumburii. Undeva, la poalele unui con uriaş, 
trebuia să fie intrarea în peşteră. „Cel mult zece kilometri”, 
gândi Ursu. Retrăgându-şi privirile din munţi, descoperi, la 
vreo doi kilometri de locul unde se afla, o scobitură ca o 
corabie. Era Zănoaga. Locul de popas nu se desluşea bine 
din cauza arborilor care-l acopereau ca o pavăză. La 
dreapta şi la stânga, pădurea era atât de deasă, încât nu se 
putea deosebi nimic. Numai copaci, copaci, copaci. Doar 
undeva în zare, spre dreapta, cercetaşul ghici, urmărind 
nesiguranța reliefului, o vale adâncă şi deci existenţa unei 
ape. Îşi întipări bine direcţia, apoi îndreptă privirile spre 
vale, spre regiunea pe care o străbătuseră cireşarii. Valea 
se vedea ca-n palmă, până la al doilea pod de piatră, pe 
care mai degrabă îl ghici decât îl zări. Se vedea şi panglica 
şerpuitoare a drumului, alături de panglica argintie a apei 
şi cărarea care urca la Zănoaga... 

Cercetaşul îşi încorda subit privirile. Parcă zărise un punct 
pe drumul care urca la Zănoaga. Era un punct mişcător, 
parcă înainta o gânganie. „Un călător”, gândi el, dar nici 
nu-şi termină gândul că tresări din nou. În urma punctului 
mişcător parcă se mai zărea un punctuleţ, tot mişcător. 
Simţi cum se strecoară în el o nelinişte stranie. Îşi încorda 


aprig privirile, fixându-le asupra celor două puncte. Mai 
bine de un minut nu-şi dezlipi ochii de pe ele. 

Poate că a sosit timpul să se afle că, în privinţa vederii, 
Ursu era un adevărat fenomen. Profesorul de astronomie i- 
o încercase într-o noapte, punându-l să descopere, aşa cum 
fac arabii, vestita stea Alcoor, lângă Mizar, la îndoitura oiştei 
Carului Mare. Numai respectul faţă de pedagog îl oprise pe 
Ursu să râdă: steaua se vedea foarte limpede. Cea de a 
doua încercare se făcuse după un adevărat ritual. Trebuia 
să descopere, în Crucea Nordului, la capătul unui cadrilater 
care o cuprindea şi pe Deneb, cea mai frumoasă stea din 
Lebăda, o stea foarte mică, numită 61 - Lebăda, una dintre 
cele mai apropiate de sistemul solar. O deosebise şi pe 
aceasta, fără nici o greutate. Încercarea se sfârşise prin 
descoperirea unei alte celebrităţi a firmamentului, 
supermobila Mira Cetti, aflată atunci între poziţia a şasea şi 
a şaptea. Profesorul rămăsese de-a dreptul uluit: într- 
adevăr, vederea lui Ursu era cu totul ieşită din comun. 
Puţini muritori se puteau lăuda cu o astfel de vedere. 

Cercetaşul îşi obosi ochii până la lacrimi şi ceea ce zări i se 
păru de o mie de ori mai grav şi mai important decât faptul 
că descoperise într-o singură noapte cele mai celebre 
podoabe ale lumii stelare. 

Gonit de descoperirea de ultimă clipă, Ursu ajunse într-o 
suflare la Zănoaga. Părăsiţii se sculaseră doar de câteva 
minute şi se constituiseră imediat într-un tribunal imparţial 
şi sever. O clipă să mai fi întârziat şi pedeapsa ar fi fost 
hotărâtă în contumacie. I se dădu dreptul la apărare... Şi 
Ursu începu să scoată din buzunare, din cutii şi cutiuţe, tot 
ceea ce adunase în cutreierul său. Nu rosti nici un cuvânt. 
Numai energia şi îndărătnicia Luciei opri o aprigă 
încăierare în apropierea tezaurului adus de evadat. 
Spiritele se liniştiră repede, fuga lui Ursu fu uitată, sau 
poate trecută sub tăcere, ba se pomeni şi cu câteva elogii, 
hai să zicem: laude, şi parcă recunoscuse şi vocea Luciei... 


Atmosfera fiindu-i prielnică, Ursu îndrăzni să ceară o porţie 
suplimentară de hrană. 

— Nu mai poţi răbda? Îl întrebă Lucia cu destulă 
bunăvoință în glas. 

— Nici o secundă! Supralicita el. Dacă ai şti cât m-am 
chinuit până am găsit rocile! Am scobit tunele, zău... Şi 
floarea aia albastră ca un clopoțel... Era să-mi rup gâtul... 

Lucia se văzu nevoită să cedeze stăruinţelor şi-i scoase, 
din raniţa pe care tot el o purta, un pacheţel cu hrană rece. 
L.l dădu cu inima îndoită, dar i-l dădu... 

— Poate mai găseşti unul... 

— Gata! Se încăpăţână Lucia. 

Era un „gata!“ definitiv şi Ursu se retrase. Dar mai era 
Maria! 'locmai se oprise în faţa lui. 

— Mie ce mi-ai adus? Îl judecă ea. 

Era jale! Nu oprise nimic pentru Maria. ot ceea ce 
culesese se afla pe pătura din faţa Luciei. Căută în 
buzunare, dar nu găsi nimic. Nici o pietricică, nici o 
frunzuliţă... 

— Nu mi-ai adus nimic... se întristă Maria. 

Ursu reveni ca prin farmec. Chiar se învioră: 

— 'Ţi-am adus ceva! 

— Ce? Unde e? Arată! Dă-mi! 

— Acum nu pot... Îi făcu el cu ochiul. Aşteaptă până 
deseară... Cam pe la asfinţit... 

— Ahaaaa! Te-am priceput... Nu vrei să recunoşti că m-ai 
uitat... Şi-ţi închipui că până deseară o să găseşti ceva în 
drum... Nu m-am aşteptat la asta, nesuferitule! 

— Zău, Maria... Dacă-ţi spun... Crede-mă... 

— Nu te cred! Nu te mai cred! 

— Atunci... Te rog să-mi dai ceva de mâncare... Poate ţi-a 
mai rămas... 

Maria rămase cu gura căscată. Era ultimul lucru la care s- 
ar fi aşteptat: 

— Eşti nebun...?! Sau poate n-ai mâncat? Sau cine ştie...? 

— Ai ghicit!... Sau: cine ştie?... Spune-mi! Ai? 


— Am o coajă de pâine, dacă-ţi ajunge... Şi mi se pare că 
mai am o roşie... Şi nişte brânză... Şi un „adio”... 

— Grozav! Dar bucata de „adio” n-o vreau. O primesc 
deseară dacă ţii cu orice chip... 

Maria scotoci în rucsac şi-i întinse lui Ursu rămăşiţele 
prânzului, refuzând, ostentativ, să se mai uite la cel 
flămând: 

— Tot Luciei să-i mulţumeşti... Dacă nu ne obliga ea să 
păstrăm resturile... 

— Vă mulţumesc la amândouă... Sunteţi fete cumsecade, 
gospodine, bune, ce mai... 

— Ei! Acuma-mi spui? Atacă brusc Maria. 

— Ce să-ţi spun?! Se holbă Ursu. 

— Aaaaaa! Ai şi uitat?... În cazul ăsta... O să vezi! 

— Zău, Maria... se rugă Ursu. Numai... Deseară... Sau 
puţintel mai târziu... Poate chiar înainte de asfinţit... Acum 
însă nu pot, pe cinstea mea... 

— Mi-e teamă că ai împrumutat şi altele de la 
Petrăchescu... Foarte bine că nu vrei! 

Ursu însă nu-i mai răspunse. Se încruntă, gonind-o pe 
Maria. Dar nu la ea se gândea. Faţa i se lumină repede şi un 
licăr cald îi trecu prin priviri. O întrebare chinuitoare 
pierise. Rămăsese numai răspunsul, un răspuns duios. 

Când cireşarii părăsiseră Zănoaga, Ursu mai zăbovi câteva 
clipe: ca să fixeze în altă parte centrul de greutate al uriaşei 
raniţe. Dar când prietenii dispărură după un cot şi ieşiră 
din raza vederii lui, sări ca un popândău. Cotrobăi undeva 
într-o raniţă, scoase ceva, şi porni în goană, la vale, pe 
potecă. Se făcu repede nevăzut printre copaci. După numai 
două minute se întoarse cu un aer foarte mulţumit, îşi 
potrivi bagajele cu îndemânarea unui maestru şi păşi vesel, 
grăbit, pe urmele prietenilor săi. 

Îi ajunse, gâfâind, chiar la locul unde poteca se despărţea 
în două braţe. Dar nu erau singuri. Două fiinţe neaşteptate 
le tăiaseră calea: un cioban voinic, sprijinit într-o ghioagă 
groasă şi noduroasă, şi un ciobănel de vreo zece ani, 


probabil fecioru-său, sprijinit şi el într-un ciomag. Păreau 
amândoi, acolo pe costişă, înţepeniţi, cine ştie de când, în 
poziţii oblice, în vale, o turmă îşi suna tălăngile. 

— Şi care ar fi cel mai bun drum? Îl întrebă Dan pe 
ciobanul cu ghioagă. 

Fără să se clintească şi să facă cel mai mic gest, fără să 
clipească măcar, cel întrebat răspunse domol: 

— De... Asta-i după om... Poate că mătăluţă ţi-ar conveni 
cel din dreapta... Poate că 'mnealui, şi arătă spre Victor, i-ar 
conveni celălalt. 

Omul era greoi la vorbă, nu se destăinuia cu una, cu două. 
Lucia voia precizie: 

— Drumul din dreapta-i mai lung? 

— De... Mai lung!... E un fel de-a spune... Vezi 'mneata?... 
De aici şi până la fagul ăla prăbuşit de lângă turmă e tot 
atâta cale ca de la fag şi pân-aici... Ori ziceţi că nu-i aşa? 

— Asta-i limpede ca lumina zilei... Încercă Ionel să imite 
graiul ciobanului. 

Tot fără să se clintească, nici măcar buzele nu i se vedeau 
mişcându-se, ciobanul răspunse: 

— De... la du-te dumneata până-n vale la fag şi uită-te 
'mnea-ta la ceas şi vezi cât ai făcut... Ş-apoi vino 'napoi, şi 
uită-te iar la ceas şi vezi cât ai făcut... Nu mai e aceeaşi 
poveste... Ori ziceţi că nu-i aşa? 

Ionel, şi o dată cu el şi ceilalţi cireşari, se simțeau cam 
înghesuiți. Era firoscos ciobanul, nu un rupe-vorbe cum 
crezuseră la început. 

— Cam aşa e, cum spui dumneata, îi dădu Dan dreptate. 

— Ei!... Acu' o să ştiţi şi 'mneavoastră de ce noi, aici la 
munte, nu socotim drumurile după lungime, ci după 
ceasuri... 

— Şi cam cât facem până acolo pe drumul din dreapta? 
Reluă Dan sub o formă nouă vechea întrebare? 

— De... Dacă amu soarele-i spre prăvală, eu aş zice că 
până în amurg ajungeţi la Pietroaia... Dacă ţineţi pasul 
vârstei 'mneavoastră, se înţelege... 


— Şi pe drumul din stânga? Întrebă Maria. 

— Pe istălalt?... De... Dacă vă-ncumetaţi la drum... Până-n 
amurg ajungeţi la Pietroaia... 

— Atunci am putea s-o luăm pe oricare drum, descoperi 
Lucia. Totuna e... 

— De... Cum să nu se poată! Numa' că ăst din dreapta 
ocoleşte binişor... 

— Şi ăst din stânga? Întrebă Ursu. 

— De... Istălalt e mai anevoios, că urcă mai de-a dreptul. 

Cireşarii erau, în sfârşit, lămuriţi pe deplin asupra 
caracteristicilor celor două drumuri care duceau la 
Pietroaia, la Peştera Neagră. 

— Dumneata ce ne-ai sfătui? Căută Victor să-l intereseze 
pe cioban. 

Abia atunci ciobanul făcu prima mişcare: îşi mută ghioaga 
la cealaltă subsuoară: 

— De... Asta-i altă poveste... Cine vrea poveţe, să le 
ceară... Ş-aş zice s-o luaţi pe drumul cel paşnic... 

— Nici vorbă că vom apuca pe el! Sări imediat Dan. Şi vă 
mulţumim foarte mult... 

Dar ciobanul nu mai avu vreme să răspundă la mulţumiri. 
Se desprinse fulgerător din pământ, cu tot cu ghioagă, şi 
alunecă la vale, pentru că oile, simțindu-se neobservate, o 
apucaseră razna şi ajunseseră la buza unei râpi 
prăpăstioase. Exact cu aceleaşi gesturi se desprinse din 
pământ şi puiul de cioban. 

— Pe care drum apucăm? Întrebă Lucia. 

— Parc-am hotărât o dată! Se burzului Dan. Pe drumul cel 
paşnic, pe drumul din dreapta. 

— La vot! Propuse Lucia. Cine merge pe drumul din 
dreapta, mâna sus! 

Dan se grăbi să ridice mâna, dar constată cu uimire că nu 
mai avea nici un tovarăş. 

Cireşarii îşi continuară drumul spre peşteră, cotind pe 
poteca din stânga. În frunte, Ursu, fluierând vesel... La 


urmă, Dan, gâfâind şi bolborosind cuvinte neînţelese... Care 
aduceau a blesteme. 

Lângă trunchiul unui copac prăbuşit, la Zănoaga, 
poposiseră două fiinţe obosite. Nu trecuse prea multă 
vreme de când încetaseră să fie şi foarte flămânde. Dar, aşa 
cum numai în basme se întâmplă, Tic descoperise, aproape 
de intrarea corabiei de piatră, un pachet foarte insinuant. 
L.ar fi ocolit el cu grijă şi cu respect, chiar cu ochii închişi, 
dacă nu l-ar fi intrigat poziţia ciudată în care se afla şi dacă 
n-ar fi presimţit o anumită înrudire între căţel şi pachet. 
Ţombi se prefăcuse într-o săgeată, nemişcată şi verticală, 
cu botul şi mai ales cu nările transformate în vârf 
necruţător, chiar sub pachet... Pentru că pachetul era 
agăţat de creanga unui brad, şi potrivit în aşa fel ca să nu-i 
scape nici chiar unui orb care ar fi urcat poteca: tot s-ar fi 
ciocnit cu nasul de el. După acest raţionament lăturalnic, 
prichindelul se apropie de pachet şi văzu cu uimire că-i era 
adresat chiar lui! Adresa scrisă cu litere mari de tipar era 
vizibilă de la o poştă: PENTRU TICUŞOR. Îi mai trebuia un 
băţ cu crăcană la capăt. Îl găsi repede şi astfel pachetul 
ajunse la destinaţie. Cine i-l trimisese?... Anvelopa de hârtie 
groasă nu spunea nimic, dar ciufuliciul bănuia pe cineva, 
ştia el că prin codri sălăşluiesc şi zâne bune, nu numai 
mumele pădurii... Oare anticipa el ceea ce se afla în 
pachet? De ce se gândea la o zână bună şi nu la muma 
pădurii?... Trăsese cu coada ochiului la [ombi şi, după felul 
cum îşi mişca vârful nasului, cerşetorul! Se convinse, fără 
urmă de îndoială, că în mâna lui norocoasă se afla un 
pachet cu mâncare! Il desfăcu grijuliu, sub supravegherea 
neîndurătoare a căţelului, şi pe hârtia groasă în care era 
învelit, stăteau gata să se predea: trei bucăţi de pâine, 
câteva felii de salam, două roşii, o fărâmă de brânză, trei 
biscuiţi şi un măr. Gusturile culinare moderne ale zânei 
bune nu-l preocupară nici o clipă. Tăbări asupra bogățiilor 
noi, fără să uite să înjumătăţească tot ceea ce se preta la 


înjumătăţit cu bravul lui sfetnic, adică: pâinea, salamul, din 
păcate, şi mai ales biscuiţii... 

Înfulecând de zor, şi imitat cu fidelitate de Ţombi, Tic 
mulţumi din suflet zânei bune. Fără darul ei, cine ştie ce s- 
ar fi întâmplat! Doamne, cât îl mai chinuise foamea! Cum îi 
mai muşcase stomacul şi intestinele! Şi câtă sfârşeală îi 
scursese în trup, în picioare mai ales! Ba la un moment dat 
începuse să aibă vedenii. De câteva ori, în urcuşul spre 
Zănoaga, i se păruse că vede în frunzişul pădurii, 
legănându-se în bătaia vântului, cârnaţi şi crenvurşti, pulpe 
şi găluşte, şi struguri negri, psssst! Ce mai bunătăţi!... Dar 
nu erau decât cioturi, sau crengi rupte, sau conuri de brad, 
sau frunze bolnave. Ce foame crâncenă îndurase! Îşi aminti 
prichindelul sorbind cu buze înfiorate roşiile. Ba la un 
moment dat se gândise că ar putea să invoce zânele bune: 
să se preschimbe tot codrul într-o pădure tropicală cu 
palmieri şi cocotieri... Dar nu-şi mai rostise rugăciunea de 
teamă că pădurea necunoscută ar putea să mişune de jivine 
scârboase şi rele. 

Cele două fiinţe de lângă trunchiul prăbuşit ajunseră la 
ultima înghiţitură. Amândouă în aceeaşi clipă. Privirile li se 
întâlniră... Dar prichindelul se împotrivi valului de duioşie 
care-l ameninţa. Soarele se cam rostogolea spre munţi. 

— Ei! Se adresă stăpânul sfetnicului cu urechi supuse. 
Acum e acum! Ajungem noi la Peştera Neagră? 

Coada lui Ţombi răspunse foarte afirmativ, şi ca să nu 
rămână nici un dubiu şi botul participă la răspuns. 

— Păi dacă-i aşa, îl luă la rost prichindelul, de ce mai 
zăboveşti, leneşule? La drum! 

Şi o întinseră amândoi la drum, pe cărarea îngustă care 
ţintea munţii. Şi merseră ei cât merseră, cum se spune în 
basme, dar nu prea mult, pentru că se văzură nevoiţi să se 
oprească într-o poieniţă duşmănoasă unde poteca devenea 
asemeni limbii şarpelui, adică se bifurca. Tic parcă simţi o 
ţeapă în inimă. 


Soarele se lăsa spre asfinţit şi de jur împrejur era numai 
pădure şi nici urmă de aşezare omenească. Numai pădure, 
şi copaci, şi desişuri amenințătoare. Deodată, Ţombi ciuli 
urechile. O secundă mai târziu îşi încorda şi prichindelul 
auzul. Undeva, nu prea departe, parcă se auzeau voci. Fără 
zăbavă, dar cu precauţii teribile, prichindelul se strecură în 
direcţia din care veneau zgomotele. Se opri la buza văii. Jos 
se zăreau două siluete lăţoase, una mai mică, alta mai mare, 
rezemate oblic în nişte pari. Erau cei doi ciobani pe lângă 
care vremea părea că trece fără să-i atingă. Tic îşi continuă 
totuşi coborârea, dar amintirea păţaniei de dimineaţă: 
întâlnirea cu moşneagul răutăcios, îl obligă la o prudenţă 
întreită. Pe la jumătatea costişei se opri. Mai jos era 
primejdios. De acolo dădu bineţe celor doi mocani şi 
primind răspuns, dar mai ales părându-i-se amândoi zidiţi 
în pământ, îndrăzni să întrebe: 

— Nu ştiţi care drum duce la Peştera Neagră? 

Fără să se clintească, fără să facă un gest, şi parcă fără să 
mişte buzele, ciobănelul îi răspunse cu voce domoală: 

— Apăi de... Vrei să spui la Pietroaia?... De... Amândouă ar 
cam duce acolo... 

— Şi care-ar fi cel mai bun? Stărui prichindelul. 

— De... Asta-i după om, îşi aminti puiul de cioban. 
Mătăluţă poate că ţi-ar conveni ăl din dreapta... lar. lar. 
'mnealui i-ar conveni poate istălalt. 

Tic era prea grăbit ca să se mai întrebe cine era 
„'mnealui”. Altceva îl interesa: 

— Care-i mai lung? 

— De... Mai lung!... E un fel de a spune... Vezi 'mneata... 
De-aici şi până la fagul din vale... 

Dar fagul era atât de aproape de el încât ciobănelul făcu 
prima mişcare: întoarse capul spre tătâne-său rugându-se 
pesemne, din priviri, să-l scoată din încurcătură. 

Ideea salvatoare poposi însă în mintea lui Tic: 

— N-aţi văzut pe unde-au apucat-o băieţii care-au trecut 
înaintea... Noastră? 


Tic folosise ultimul cuvânt din spirit de prevedere: să-l 
creadă ciobanii trimisul unui grup, care rămăsese sus. Şi la 
drept vorbind nici nu minţise: nu erau doi cei care căutau 
drumul spre peşteră? 

Ciobănelul îşi mutase ciomagul la cealaltă subsuoară: 

— Apăi de... Au apucat-o pe drumul cel paşnic... 

— Drumul cel paşnic?! Se miră Tic a întrebare. 

— Drumul din dreapta... 

După un „mulţumesc” rostit în fugă şi după un îndemn 
energic adresat unui Ţângulică prostit de nemişcarea celor 
doi ciobani, prichindelul porni iarăşi la drum. Şi nu-i trebui 
multă vreme pentru a tălmăci expresia ciobănelului: drum 
paşnic. Într-adevăr, poteca era domoală, liniştită, parcă voia 
să se strecoare neobservată printre obstacole şi zăgazuri, 
ocolindu-le întotdeauna. De voie, de nevoie, prichindelul 
suportă o bună bucată de timp cuminţenia cărăruii, dar 
când întâlni în cale o râpă lată de numai zece metri şi 
adâncă numai de vreo doi, în faţa căreia poteca se speriase, 
nu mai reuşi să se stăpânească şi se hotări să scurteze 
drumul. Şi după ce trecu de râpă şi ajunse iarăşi în cărăruie 
făcu o socoteală care-l bucură grozav: câştigase aproape 
jumătate de kilometru! Adică o mulţime de minute. 
Încurajat de succes, mai scurtă drumul de câteva ori şi de 
fiecare dată regăsi prietenoasa potecă. Până ce îi apăru la 
un cot, într-un desiş, o ridicătură ca o cocoaşă de cămilă. 
Aproape vesel, părăsi cărăruia cu gândul că o va putea 
regăsi în scobitura dintre cele două cocoaşe. Urcă şi cobori 
şi iar urcă, dar nu dădu imediat peste poteca părăsită. 
Puţintel înfricoşat de discul soarelui, care nu mai dogorea şi 
nici nu mai lumina cu puterea lui de zi, prichindelul făcu 
marea greşeală de a începe să caute poteca numai înainte, 
în loc să se întoarcă foarte simplu înapoi, la poalele 
cocoaşei. Înainte!... Dar erau copaci, şi stânci, şi gropi, şi 
desişuri, şi toate trebuiau ocolite şi numai înainte nu 
mergea prichindelul. Când i se aprinse în minte gândul cel 
bun, era prea târziu. Nici urmă de cocoaşe, nicăieri, nici 


măcar vreo ridicătură nu se mai vedea. Ba nici soarele nu-şi 
mai arăta decât o felie roşietică şi foarte grăbită. 
Prichindelul se întoarse iute cu faţa spre asfinţit ca să mai 
aibă timp să fixeze punctele cardinale. Dar la ce i-ar folosi 
oare punctele cardinale, dacă nu ştie precis unde se află 
peştera? Şi de unde să aleagă puncte de reper pentru nord 
sau pentru sud când n-aveau în jur decât copaci care se 
asemănau ca nişte duşmani unii cu alţii? Şi cum va mai 
stabili punctele cardinale după ce soarele îşi va retrage 
ultimele culori?... Întrebările îl îmboldeau rele şi ascuţite ca 
nişte lănci. 

— 'Ţombi dragă... Începu el să se tânguie. Mi se pare că 
ne-am rătăcit prin pădure... 

Şi în clipa aceea prichindelul înţelese cât de rău şi-ar fi. 
Făcut dacă ar fi gonit cățelul acasă cu tot dinadinsul. 

Ţombi simţi neliniştea stăpânului şi i se gudură viu la 
picioare şi începu să-şi frece botişorul umed şi cald de nişte 
gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, şi 
ciufuliciul izbuti să-şi menţină curajul până când umbrele 
copacilor prinseră a se lungi, iar desişul pădurii deveni mai 
întunecos. Primul val de teamă îi încreţi carnea, dar nu se 
lăsă doborât. Se înverşuna la drum spre nordul lui 
halucinant şi iluzoriu. Ceva îi spunea că peştera se află în 
direcţia nordului, dar nimeni nu-i mai spunea în ce direcţie 
se afla nordul. Nimeni, pentru că soarele nu se mai vedea, 
şi nici culorile asfinţitului nu mai ajungeau pe cerul îngustat 
al pădurii. Când primii lilieci îşi luară zborul din scorburile 
lor aţâţate de întuneric, prichindelul simţi cum i se 
strecoară frica în oase. Gambele i se muiau, şi dacă se 
oprea undeva, oriunde, în vreo oază întârziată de lumină, 
începeau să-l încolţească ghearele ascuţite ale groazei. 

Oare de ce nu putea să închidă ochii?... Nu putea! Şi 
privirile lui descopereau pretutindeni înjur figuri şi forme 
ciudate, pe care un vânt, venit iute la chemarea groazei, le 
agita ameninţător. Şi mai erau şi ţipetele stranii ale 
păsărilor de noapte, ţipetele cu care se trezeau. Pădurea 


întreagă, pădurea cea bună şi plină de culori, îşi scotea din 
văgăuni ascunse fiinţe de groază. Uriaşi cu zeci de braţe, 
babe deşirate, gheboase, cu părul plin de lighioane şi cu 
unghii care zgâriau până-n inimă, dihănii cu colţi încovoiaţi 
şi cu coame zburlite care-i înţepau pulpele, balauri cu zeci 
de capete, cu limbi şuierătoare care-i atingeau ochii şi 
ceafa, se mişcau, şi dansau, şi hârşâiau, şi rânjeau mereu, 
din toate părţile. 

Îngrozit, prichindelul luă cățelul în braţe şi încercă să se 
apere de asediatorii încâlciţi, diformi şi muşcători, fugind, 
fără să ştie unde, fără să se întrebe unde. Şi dihăniile 
pădurii îi tăiau drumul, îi loveau faţa cu cozi, cu gheare şi 
cu limbi scârboase, îi încolăceau picioarele, îi zgâriau 
braţele. Cele două fiinţe bezmetice, ascunse parcă una în 
alta, trăiau din plin teroarea pădurilor întunecate. Un fâlfâit 
greu şi cald se apropia de ei şi ţipete sinistre ca nişte 
bocete răsunară undeva a-proape. O aripă moale lovi 
pieptul prichindelului şi câinele, schelălăind, îi scăpă din 
braţe şi o luă la goană aiurea. 

Singur, fără nici un suflet bun alături, ciufuliciul, atât de 
vesel şi de neastâmpărat altădată, închise ochii aşteptând 
ceva rău, şi parcă devenea de piatră, şi parcă începea să 
îngheţe... Se răzvrăti cu ultimele puteri, cu ultimele 
dorinţe, cu ceea ce mai rămăsese cald şi lumină într-însul. 
Protejân-du-şi mersul speriat cu mâinile, făcu pas după pas, 
pas după pas... Şi deodată auzi, aproape, un scheunat 
prietenos şi simţi la glezne o răsuflare bună. Era o geană de 
lumină în aer, oare de unde? Şi Jombi îşi lipise botul de un 
loc bătătorit, cu iarbă scurtă, răvăşită. Regăsise poteca!... 
Dar încotro să apuce? Unde era nordul?... În dreapta!... În 
stânga?... Lumina încă mai tremura pe potecă. Dar oare cât 
timp? Dacă dihăniile pădurii vor sări din nou asupra lui?... 
Iar simţea piatră şi gheaţă în membre... Se uită în jur, se 
uită spre cerul care se zărea ca nişte pete albastre, apoi 
porni încet, pe potecă, târându-şi picioarele, tremurând şi 
aşteptând să i se înfigă în umeri gheare şi ciocuri reci. 


Cireşarii îşi aleseseră locul pentru popasul de noapte într- 
o poiană largă, aflată la vreo cinci sute de metri de intrarea 
în peşteră. Îşi instalaseră în grabă două corturi: unul mare 
pentru băieţi, altul mai mic pentru fete. Masa de seară se 
servi repede, transformându-se printr-o hotărâre unanimă 
în cea mai îmbelşugată masă a zilei. Îndeletnicirea lor de 
moment, foarte domestică şi comună, se petrecea într-un 
decor unic, de o rară sălbăticie şi măreție. Parcă erau în 
fundul unei căldări, înconjurați de stânci uriaşe, de dantele 
şi zorzoane de piatră, şi mai erau arborii cu răcori 
înmiresmate, şi mai ales culorile amurgului ca nişte falduri 
blânde, binecuvântându-i şi veghind deasupra capetelor lor. 

Cutezătorii fuseseră harnici şi inimoşi: ajunseseră la 
peşteră o dată cu asfinţitul, îşi pregătiseră locul pentru 
popasul de noapte, erau toţi sănătoşi, nu mai erau flămânzi 
şi parcă şi oboseala pleca încet din ei... Da!... Ziua încă nu 
se terminase şi nici lumina nu se subţiase de tot, şi mai erau 
câteva treburi de făcut, unele plăcute, poate chiar 
distractive, altele ceva mai grele, la care nu oricine putea să 
se încumete. Dar rolurile erau împărţite de multă vreme. 

Astfel, în timp ce Ursu şi Victor, cu toporiştele în mâini, se 
repeziră spre marginea pădurii pentru a alege lemne de 
plută, Lucia şi Dan, manevrând cam la întâmplare două 
lopeţi scurte, de excursie, rădeau iarba şi frunzişul dintr-un 
cerc trasat cu grijă între cele două corturi şi săpau chiar în 
mijlocul cercului o groapă ovală. Ionel şi Maria aduceau 
vreascuri, cu braţele, parcă ferindu-se unul de altul, fiecare 
făcându-şi depozitul propriu. 

— Gata! Îi trezi Lucia din preocuparea lor oarbă şi 
îndărătnică. Cu ce aţi adus până acum, putem petrece aici o 
noapte polară... 

Şi se pregăti să aprindă focul, dar Maria se înţepeni în faţa 
ei: 

— Stai! Încă n-ai voie să faci focul! 

— De ce? Se miră Lucia. 


— Oooofff! Suflet rece de savant! Nu înţelegi, nu simţi că 
focul n-are nici un farmec dacă nu-l aprinzi atunci când 
începe să te ia cu fiori întunericul, când încep să licărească 
stelele şi să arunce scântei pentru aţâţat, când îl aşteaptă 
toţi cu ochii dornici de fum...! 

— Ssssttt! Opri Dan poezia Mariei. Lasă coțofana aia în 
pace şi mai bine ascultă mierla. 

Dacă fata cu cozi negre şi vise albastre n-ar fi dorit de 
atâta vreme să asculte cântecul mierlei, câte săgeți, şi poate 
chiar câteva unghii nu s-ar fi năpustit asupra lui Dan! 

De la marginea pădurii străbătea însă până la corturi 
cântecul duios, cântecul trist al mierlei. Maria uită orice 
altceva şi se pomeni că şopteşte: 

— Pasăre galbenă-n cioc... Rău mi-ai cântat de noroc... Şi 
deodată se răzvrăti: Nu vreau să cânte rău! Şi nici nu cântă 
rău! Spune tu, Lucia! 

— Suflet cald de artist! Îi răspunse Lucia. Nu înţelegi, nu 
simţi că nu cântă mierla... ci mierloiul. Ea cloceşte ouăle în 
cuib şi el ţine tovărăşie cu cântecul. Acolo, la marginea 
pădurii, se află un cuib... 

— Stai! Staaaai! Rugă Dan. Zău, Lucia. Sau dacă ţii cu 
orice chip să ne omori, fă-ne descrierea ei. Dar te rog să nu 
uiţi să ne spui cam câte grame de pufare pe burtă în prima 
săp-tămână a lui iulie... 

— Mie mi s-ar părea foarte interesantă descrierea 
mieriei... Sări Ionel în apărarea Luciei. 

— Aoleu, mamă dragă! Zău, lonele! Am impresia că ai 
confundat buzunarele. În loc să scoţi o glumă, ai scos o 
piatră, un granit din ăla, arhaic. Nu mai da omului la cap! 

— N-am făcut nici o glumă! Se enervă Ionel. Şi tu, dacă ţi- 
ai confundat gura cu o râşniţă, du-te şi macină în altă parte. 
Poate găseşti o babă care trăieşte numai cu cafea. 

— Mai bine o babă ştirbă care trăieşte cu cafea, decât unul 
ca tine care trăieşte cu ifose şi cumpără laude... Să nu crezi 
că m-ai prins pe picior greşit. Cu tine nu mai fac glume! 


Noroc că se întorceau din pădure, târâind după ei o 
groază de pari, Victor şi Ursu. Cine mai avea vreme de 
ceartă? Parii trebuiau aranjaţi, şi făcură din ei un fel de 
metereze în faţa corturilor, focul trebuia făcut, şi aduseră 
câteva braţe de vreascuri la marginea gropii, şi mai era şi 
Lucia: 

— Şedinţă în mers! Anunţă ea. Fără vorbărie şi digresiuni. 
Exemplul îl voi da eu: Trei puncte la ordinea de zi! Unu: 
Alegerea şefului... Doi: Hotărâri cu privire la siguranţa 
expediției... Trei: Urmările hotărârii... Şi la sfârşit, ştiţi ce 
ne aşteaptă: ceva care se numeşte somn. 

— Dar focul?! Protestă Maria. 

— Focul?! Rămâne la decizia şefului. Gata?... Atunci să ne 
pregătim pentru vot. 

Ionel împărţi bileţelele, Lucia, creioanele... Colorate; Dan, 
urna, adică un pahar de campanie. 

— Şi acum propuneri de şef! Ceru Lucia. Încep eu: îl 
propun pe Ionel! Mai vrea cineva... 

— Eu! Se repezi Maria. Îl propun pe Victor... 

— Cine mai are propuneri? Întrebă Lucia cu un ton iritat. 
Ursu!... Vrei să spui ceva?... Ce tot te-nvârţi? Vino la 
scrutin! Şi dacă îţi închipui că ne jucăm de-a formalităţile 
stupide... 

Ursu era însă prea tulburat ca să mai aibă gând de harţă. 
Nici nu înţelesese ce vrea Lucia; simţise parcă o provocare 
în vorbele ei, dar n-o acceptă. Se uită încă o dată spre 
creste: nu se mai vedea soarele, nici voalurile lui de lumină, 
şi asta îl neliniştea cumplit. Se apropie de corturi împotriva 
inimii. 

— Ai altă propunere? Îl întâmpină Lucia cu o voce care 
prevestea altă explozie. 

— Tic! Şopti Ursu fără voia lui. 

Lucia îşi aminti discuţia pe care-o avusese, în cursul 
dimineţii, cu Ursu şi Victor: 

— Foarte bine! Dacă îţi închipui că ne jucăm şi vrei să 
strici un joc, ar fi mai bine să te retragi din el. Dar eu cred 


că e altceva la mijloc. Şi mai cred c-ar fi cazul să te punem 
la punct! Imediat! 

Nedreptatea, numai asta putea să-l înfurie pe Ursu şi să-l 
facă să-şi piardă capul: 

— Şi dumneata cu ce drept îţi dai aere de şef? Nici măcar 
n-ai fost propusă. 

— Dacă-i vorba de asta, o propun eu! Sări Maria. 

— Sssssst! Porunci Dan în prima secundă de tăcere. Am şi 
eu o propunere: să ascultăm numai un minut mierla... 

„Toate pornirile de ceartă îngheţară subit. Nu se auzea 
nici un cântec, nici un zgomot, liniştea era groasă, grea, 
năucitoare. Se întâmpla exact ceea ce urmărise Dan: 
stingerea incendiilor printr-un minut de linişte. 

— Cred c-am putea începe, spuse el. Poate că totul e un 
joc, dar mie mi se pare un joc frumos. Vorbesc în numele 
meu, bineînţeles. Dar de fapt... 

— De fapt... Îi luă Lucia vorba din gură, e un lucru cât se 
poate de serios. Cred că putem începe votarea. 

— Dacă e un lucru serios, şi este, spuse Dan, atunci 
resping acest creion. Cine mai are creion cafeniu? Mi se 
pare că numai eu... 

— Al meu e roşu! Descoperi Maria. Cine mai are creion 
roşu? Va să zică nimeni! 

— Al meu e albastru! Se miră Ionel. 

— Aoleu! Se îngrozi Lucia. Creioanele mele! Colecţia mea! 
Daţi-mi-le înapoi imediat! Fiecare să scrie cu creionul lui... 
Doamne! Ce era să păţesc! 

— Tu?! O cântări Dan. Ce era să păţim noi!... Am citit nu 
ştiu ce carte despre nişte alegeri cu culori şi cretă şi 
răzbunări... 

— Poate că ar fi mai bine să votăm cu mâna, la primul 
scrutin... Spuse Maria. 

— Nu-s de acord! Răsună vocea fermă a lui Ionel. Începe 
să pară totul o joacă... Gata! 

Gata! În cinci secunde bileţelele celor şase alegători 
poposiră în urnă. Lucia se văzu nevoită să aprindă lanterna 


pentru a le citi. Întunericul coborâse brusc. 

— Victor trei... lonel trei... Anunţă Lucia. 

Şi rezultatul o miră foarte tare. Nu putea să-şi închipuie 
cine-i acordase lui Ionel cel de al treilea vot. Mai că-i venea 
să regrete că alegătorii nu folosiseră colecţia ei de creioane 
colorate. Cine-i dăduse al treilea vot lui lonel?... Dan? 
Maria? Ursu? Imposibil. Singurul la care nu se gândea era 
Victor. Dar timpul se grăbea: 

— Trebuie un al doilea scrutin... se grăbi şi ea. 

De data asta răsună foarte dură şi categorică vocea lui 
Ursu: 

— Nu! Votul poate să mai aştepte. E ceva mult mai grav! 

Toţi presimţiră apropierea unei ameninţări. Dar vocea lui 
Ursu deveni imediat calmă şi liniştitoare: 

— Poate că nu-i chiar atât de grav... Mi se pare că s-a 
rătăcit cineva în pădure... 

— Cine? Întrebă un cor uluit. 

— Tic! Răspunse Ursu. L-am văzut de la Zănoaga şi i-am 
lăsat semne foarte sigure. Dacă n-a ajuns aici până acum... 
Şi din păcate s-a întunecat... 

În câteva clipe toţi cireşarii cunoşteau povestea lui Ursu. 

Zguduită, Maria rosti întrebarea tuturor: 

— Ce putem face? 

Umbrele serii se transformaseră în pâclă groasă. 

— Mai întâi focul! Spuse Victor. Trebuie să facem un foc 
mare ca să se vadă de departe. 

— Şi noi să rămânem de mămăligă lângă foc? Spuse cu un 
ton de protest Ionel. 

— Eu zic să facem două grupuri, îl linişti Ursii, şi să intrăm 
în pădure pe două căi. Fiecare grup cu o lanternă. Câte 
doi... 

— Atunci să facem trei grupuri, socoti Lucia. 

— Ursu are dreptate, interveni lonel. Trebuie să facă 
cineva focul şi să-l păzească. 

— Ba putem face trei grupuri, pentru că avem trei 
lanterne, spuse Victor. Ursu, un grup, şi alte două grupuri 


de câte doi. Eu cu Maria... 

De'odată se auziră vreascurile pârâind şi o limbă galbenă, 
uriaşă ţâşni spre cer. Ionel aprinsese focul. 

— Şi eu cu Dan! Spuse Lucia. Ionel să rămână la foc. Gata! 
Luaţi lanternele! 

— O secundă! Ceru Victor. Să ne înţelegem asupra 
semnalelor. Fiecare îşi va striga numele ca să ne 
recunoaştem direcţiile. Din minut în minut, sau la jumătate 
de minut. Prin „A” se dă alarma, prin „LU” se anunţă găsirea 
lui Tic. 

— Plecarea! Strigă Ursu uitându-se în urmă. 

Totul se petrecuse în câteva minute. Fdcul de lângă corturi 
devenise o vâlvătaie. Ionel arunca mereu vreascuri, şi nici o 
primejdie nu ameninţa împrejurimile. Groapa fusese săpată 
după ce încercaseră roza vânturilor. Cercetaşii nocturni 
pătrunseseră în pădure pe trei căi: Lucia şi Dan pe potecă, 
Ursu în dreapta lor, Victor şi Maria în stânga. Strigându-şi 
la intervale regulate numele, înaintau spre inima pădurii. 
Copleşiţi de spaimă şi de speranţă. 

Prichidelul avusese o licărire de luciditate în groaza lui. 
Amintindu-şi că muşchiul copacilor arată cam întotdeuna 
nordul, îşi învinsese spaima şi pipăi cu mâinile scoarţa 
câtorva arbori. După ce simţi pe alocuri, în vârful degetelor, 
porţiuni mătăsoase, reveni apoi pe cărarea în care păzea ca 
o santinelă 'Ţombi cel iarăşi curajos, şi astfel ghici direcţia 
peşterii. 

Rolurile celor doi nenorociţi se inversară. Ţombi trecu în 
frunte cu misiunea foarte strictă de a nu se abate cu un 
centimetru de la potecă. Poate că pentru prima dată, cățelul 
cu sânge albastru regretă că nu seamănă la miros cu 
javrele obişnuite, dar îşi scormoni cu atâta tenacitate 
amintirile ancestrale că parcă simţi în nări nişte odoruri 
cunoscute, sau poate numai unul cunoscut care-i deveni 
imediat chiar familiar. Tic nu putea să-l urmeze în 
întunericul tot mai gros decât slujindu-se de coada lui ca de 
o antecârmă. Înaintarea amân-durora era însă extrem de 


prudentă. Un pas dura o veşnicie. Mai ales după ce [ombi 
ezită îndelung la o bifurcare neaşteptată a potecii. Mirosuri 
cunoscute găsi pe ambele potecuţe... Dar mirosul familiar 
parcă trecuse pe cea din dreapta. 

Mergeau încet nenorociţii, [ombi în frunte, prichindelul în 
urma lui ţinându-i coada într-un gest prelung, nesfârşit, de 
mângâiere şi recunoştinţă, ameninţaţi de toate spaimele 
nopţii, de toate duşmăniile pădurii, dar cu un mic bob de 
speranţă în suflet... Un bobuleţ care începu să se agite când 
ciufuliciul, multă vreme neciufulit de pieptenul fricii, zări, în 
depărtare, o tresărire luminoasă, şi care explodă de-a 
binelea când auzi strigăte şi nume cunoscute. Erau 
cireşarii! Fiecare îşi rostea numele. Oare când şi unde 
dispăruse spaima şi groaza şi gheaţa? Oare existaseră 
vreodată? Atras de jocul cireşarilor începu şi el să strige, 
cât îl ţineau puterile: 

— Tic! Tic! 

— Ursu! Ursu! Se auzea de undeva de departe. 

— Lucia! Dan! Răsuna undeva în faţa lui. 

— Victor! Maria! Maria! Maria! 

Era singura care-şi repeta numele. Şi într-o clipă uită 
toată mişelia ei. Dar din păcate uitarea ţinu tot o clipă: „Las' 
că-i arăt eu! Din cauza ei.” 

Dar strigătele şi chemările răsunau prea frenetic şi prea 
aproape. Acum mai ales, ar trebui să se păzească. Să nu-i 
intre vreo creangă în ochi, sau să nu-l împungă vreun ciot. 
Dar hărmălaia îl ameţi atât de rău că nu mai reuşi să se 
stăpi-nească. Un singur lucru ştia: lumina pe care-o văzuse 
tresărind şi care creştea mereu era un foc. Parcă-i simţea şi 
fumul în ochi. Acolo trebuia să ajungă. Strigându-şi din 
când în când numele, porni în goană, cu Ţombi după el, 
spre lumină. Şi deodată se trezi în faţa focului! Vesel, 
curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi prins curajul şi veselia care- 
| cotropiseră definitiv, cu un ceas înainte în pădure! Uitase 
totul prichindelul cârn şi iarăşi ciufulit. Sosirea lui nu fusese 


simțită. Dar el vedea spatele cuiva şi vedea cum se reped 
vreascurile în vâlvătaie. 

— Scuzaţi, vă rog... Începu bravul ciufuliri. Aici a poposit 
expediţia cireşarilor? 

Ionel se întoarse uimit şi speriat şi năucit spre vocea 
nevăzută: 

— Tic! 

— În carne şi oase! Ba chiar şi cu Ţombi lângă el! 

— Cum ai ajuns aici, prăpăditule?... Îâî. Răule! 

— M-am luat după semnalul tău, după foc. Bravo! 

— Mare isteţ mai eşti, îl alintă Ionel. Ai găsit pachetul cu 
mâncare?... le pomeneşti că ţi-o fi foame? 

Prichindelul era supraîncărcat de primirea lui Ionel. Se 
aşteptase la nişte muştruluieli şi la nişte ghionturi! 

— Am găsit pachetul, cum să nu-l găsesc! Şi eu care am 
crezut că mi l-a pus acolo zâna cea bună! Va să zică tu mi l- 
ai pus! 

— E un secret! Râse Ionel. Cine l-a pus... Nu mai contează. 
Bine că l-ai găsit. Ei! Cum stai cu foamea? 

— Aoleu, ce foame mi-e! Aş mânca şi foc!... Dar ceilalţi 
unde-s? N-au terminat joaca? 

— Aoleu! Şe vaită Ionel la rândul lui. Am uitat să dau 
semnalul. Şi ei te caută. Am organizat o expediţie în regulă 
ca să te găsim. Stai puţin... 

Îşi făcu mâinile pâlnie şi începu să strige din toate puterile 
către toate direcţiile: 

— Iuuuuu! Ionel... luuuuu! lonel!... luuuuu! Ionel! luuuuu! 
Ionel! 

Din pădure i se răspunse cu chiote. Toţi ştiau că 
prichindelul se afla la foc, lângă Ionel. Dar chiotele nu 
încetară imediat, şi nici semnăturile orale ale cercetaşilor. 
Jocul se apropia însă de foc. 

Ionel îi oferi cârnului cu ochii numai neastâmpăr tot felul 
de bunătăţi şi-i povesti pe scurt, în timp ce ascultătorul 
înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expediției. Tic 
dădea mereu din cap, dar nu uita să rupă în două tot ce 


ducea la gură şi să-l blagoslovească astfel pe [ombi cu cel 
mai îmbelşugat ospăț din viaţa lui... Meritat cu prisosinţă. 

— Grozavă friptură, Ţombişorule, nu?... Lasă, nu te mai 
preface modest! O merităm amândoi. 

— Poate vrei un ceai cald? Îl întrebă Ionel. 

— Mai întrebi? Răspunse puştiul uitându-se însă cu ochi de 
pisică spre nişte pete albe. Astea ce-s? 

— Am uitat să-ţi spun! Tresări lonel. Avem alegeri... Astea- 
s biletele de vot. Alegem şeful expediției... Ia stai puţin! Tu 
te pricepi la Morse? 

Tic, în loc de răspuns, bătu de câteva ori cu degetul în 
ceaşca de ceai. 

— S.0O. S.! Descifră Ionel. Bravo, Ticuşor! Înseamnă că poţi 
să mă înlocuieşti din când la aparate. 

De emoție şi bucurie, Tic scăpă îmbucătura din gură: 

— Zău, lonel? Pe cuvântul tău? Nu glumeşti? 

— Serios, Ticuşor... Tot îmi trebuia un ajutor. Mai ales dacă 
voi fi ales şeful expediției. Lucia se va ocupa de aparatul ei. 

Chiotele cireşarilor răsunau foarte aproape. 

— Zău, lonel?! Chiar mă laşi la aparat? 

— Dă mâna'ncoa! Dar cu o condiţie: să ai grijă de el ca de 
ochii din cap! Sfânt, Ticuşor, auzi? Şi mai e ceva: să nu fii 
rău cu Maria şi cu Victor dacă te vor certa, auzi? O să 
aranjăm noi să nu te pedepsească prea rău... Asta-i o 
înţelegere tainică, Ticuşor. Numai noi o ştim. Dă mâna! 

Întâlnirea mâinilor fu foarte scurtă, abia se atinseră, 
pentru că în poiana luminată pătrunseseră cireşarii. Tic îi 
privi de departe cu un aer mirat şi naiv. 

— Nesuferitule! Îl pironi Maria oprindu-se brusc la 
mijlocul drumului. 

Şi într-o singură clipă prichindelul uită toate blestemele, 
toate suferinţele îndurate din cauza ei, că îi va arăta el, şi 
sări pe lângă foc ca dintr-o explozie oprindu-se exact în 
braţele care-l aşteptau deschise. 

— Nesuferitule! 


Spuseră şi ceilalţi câte ceva, cuvinte pe jumătate 
dojenitoare, pe jumătate bune, unii îşi plimbară degetele 
prin părul lui, alţii îi atinseră urechile, simţea că ajusese 
erou. 

— Cum aţi crezut voi că o să plecaţi fără mine?! Îi luă 
imediat la rost prichindelul. Şi pe sub pământ să fi mers şi 
tot aş fi ajuns aici. Tocmai cu mine v-aţi pus? 

— Nici chiar aşa, Ticuşor! Încercă Victor să-l potolească. 
Dacă n-ar fi noapte, te-aş trimite imediat acasă... ca să-ţi 
ceri voie... 

— Gata! Interveni Ionel. Zarurile s-au aruncat. Va trebui 
să-l luăm cu noi în expediţie. 

— Şi cu biberoanele ce facem? Întrebă Dan. 

Victor era nemulţumit de panta pe care alunecase 
discuţia: 

— Tic! Spuse el. Mai întâi trebuie să lămurim ceva. Nici u- 
nul dintre cei pe care i-ai găsit aici n-a fugit de acasă... 

— De unde ştiţi voi c-am fugit? 

— Nu vrei să spui că ţi-a dat voie tăticul? Îl încolţi Maria. 
L-am întrebat înainte de a mă culca... 

— Eu am spus că n-am fugit! Se încăpăţână Tic. 

— Aha! Îl dibui Dan. Vrei să spui că ai ieşit pe poartă, 
domol, ca orice om... Nu? 

— Da... Am plecat ca orice om... M-am grăbit eu, dar n-am 
fugit. 

— Tic! Interveni iarăşi Victor. Mi se pare că ne jucăm cu 
vorbele. Ai plecat cu voie sau fără voie? 

— Şi ce dac-am plecat fără voie? 

— E rău şi urât şi vai de noi! Izbucni Maria. Un copil care- 
şi înşală părinţii... 

— Şi o soră care-şi înşală frăţiorul... O întrerupse Tic. Care 
a vrut să-l înşele... Repară el imediat. 

— Ticuşor, de ce nu înţelegi? Îl dojeni Ursu. Maria te ştia 
acasă... Gândeşte-te la părinţii tăi, ce e în sufletul lor acum? 
Ce-şi închipuie? 

— Îmi închipui foarte bine ce-şi închipuie... 


— Adică... Îl îmboldi Maria. Ce-ţi închipui, urâciosule? 

— Adică nu-mi închipui... Ştiu sigur! Tăticu e foarte 
bucuros. Şi-a dat seama ce greşeală era să facă dacă nu 
venea moş Timofte... 

— Cârnule! Sări Dan ca o fantomă. Ţi-a dat voie! 

— Da! Răspunse cârnul pronunţând un da nepăsător; 
parcă ar fi răspuns la cea mai banală întrebare, de pildă: ai 
pantofi? 

Maria îi şi cuprinse capul: 

— Răule! Urâciosule! Nesuferitule! Mişelule! 

— Dac-ai vorbi la feminin... Mai izbuti el să îngâne, dar fu 
repede sufocat de îmbrăţişarea caldă. 

De undeva de lângă foc, Ursu îi făcu, prieteneşte, din ochi, 
iar ştrengarul îi răspunse cu un zâmbet ascuns. 

— Acum fii sincer, Ticuşor, şi spune! Îl îndemnă Victor. Nu 
era mai bine să ne anunţi de-aseară? 

— Am vrut să vă fac o surpriză, pe cuvânt... 

— Dacă ai şti prin ce emoţii am trecut, mamă dragă... 

— Voi?! 

— Te pomeneşti că şi ţie ţi-a venit surpriza de hac... Îl 
zgândări Lucia. la recunoaşte! 

— Aş! Respinse prichindelul provocarea. Dac-aţi şti ce 
frumos şi interesant e în pădure, seara!... Am văzut atâtea 
dihănii. Adică nu-i frumos, dar e interesant. Mai ales dacă 
nu-ţi pierzi firea şi te uiţi la grozăviile din jur... 

— Şi cam ce-ai văzut? Îl iscodi Lucia. 

— Psssst! O groază de dihănii... Păcat că n-aţi fost şi voi. Şi 
mai ales tu, Lucia. Am văzut un balaur cu vreo cincizeci de 
capete... Şi nişte babe cu gheburi de cămilă, să mor eu... Şi 
nişte jivine cu colţi şi gheare de un metru... Ştiţi cum am 
trecut pe lângă ele? 

— Chiar le-ai văzut? Persevera Lucia. 

— Aşa cum vă văd pe voi. Şi când închideam ochii. 

— Şi nu ţi-ai fost frică? Întrebă Dan. 

— Frică...?! Mie?! 


— Tic!... Îl potoli Lucia pe marele curajos. Ştii tu cine dă 
drumul tuturor acestor dihânii? Ştii cine le face şi le aduce 
în faţa ochilor? 

— Cine, mă rog? 

— Frica, prostuţule! Te-ai dat singur de gol! 

— Ba nu! Voi sunteţi nişte răutăcioşi şi nişte invidioşi. Vă 
pare rău c-am venit singur, noaptea, prin pădure. Las' că 
ştiu eu! Şi la urma urmei, mai mare spaimă aţi tras voi! 

— Asta e adevărat... Îl mustră Ursu de lângă foc. 

Era un moment de pauză, şi lonel le aminti celorlalţi că 
prima zi a expediției nu s-a încheiat: 

— Ar fi bine să trecem la al doilea scrutin... 

— Exact, la asta m-am gândit şi eu, spuse Lucia. Dar, ce 
facem cu Tic? Face sau nu parte din expediţie? 

— Sigur că face, de vreme ce a plecat cu voie, răspunse 
Ionel. Eu sunt de părere să-i dăm şi lui drept la vot. Se 
pricepe destul de bine la Morse, are ochi buni, poate să ne 
ajute cu adevărat. Nu-i aşa, Tic? 

Tic se grăbi să încuviinţeze, iar Lucia, văzând că spusele 
lui Ionel capătă aprobarea celorlalţi, îi lămuri prichindelului 
situaţia. Dar Tic îşi dăduse de multă vreme votul. 

Alte bileţele se împărţiră, iarăşi se umplu urna, iarăşi se 
răsturnară, iarăşi se auzi vocea Luciei, mai mirată de astă 
dată, dar rezultatul nu mai era acelaşi, nici nu mai putea fi 
acelaşi: 

— Victor, trei... Ionel, patru! 

Ionel devenise conducătorul expediției! Când celălalt 
candidat îi ură succes, Lucia înţelese, abia atunci, că nu Tic, 
ci Victor hotărâse rezultatul. 

Ionel, molipsit de energia şi dinamismul Luciei îşi luă 
imediat în primire atribuţiile. O imita pe Lucia întocmai, 
fără să-şi dea seama, bineînţeles: în felul cum vorbea, în 
rapiditatea pe care o impunea, chiar şi în unele gesturi. 

Strânşi în jurul focului, fără nelinişti rele, zgândăriţi din 
când în când de emoţii plăcute, cireşarii îşi ascultau 
conducătorul, ales prin vot secret, unii cu uimire chiar, şi 


toţi aprobându-i spusele. Ionel argumenta necesitatea 
despărțirii expediției în două grupuri. Devenise foarte clar 
pentru toţi: siguranţa şi reuşita expediției depindeau de 
această măsură. Dar o dată cu această convingere creştea 
şi altceva în sufletele cutezătorilor: o nelinişte, o emoție, o 
durere. Tocmai pentru a atenua acest sentiment, interveni 
Victor: 

— Despărțirea va dura foarte puţin: o zi, poate două zile, 
poate chiar mai puţin de o zi, până vom face prima 
explorare. Când ne vom hotări să începem harta, numai 
unul dintre noi va rămâne cu schimbul la aparat, afară, 
ceilalţi vor putea să colinde în voie peştera. Lanterne avem, 
baterii avem, timp avem destul... Până la urmă ne vom 
plictisi de peşteră şi vom sta mai mult afară... 

— Totuşi... Prima întâlnire, primii fiori... se auzi o voce cu 
tristeţi şi nostalgii. 

Da! Prima explorare, primele emoţii, primele descoperiri! 
Cui îi erau hărăzite?... De aici izvora neliniştea dureroasă a 
câtorva cireşari. Cine va intra în peşteră?... Cine va rămâne 
afară? 

Ionel propuse ca grupurile să se alcătuiască în urma unor 
discuţii deschise, şi Victor îl susţinu din primul moment, dar 
toţi ceilalţi se opuseră ca nişte draci. Nici nu voiau să audă 
de discuţii şi aranjamente: „Las' că ştim noi”, insinuase Dan 
făcându-i cu ochiul lui Tic. „Să tragă la sorţi!” Măcar să aibă 
fiecare aceeaşi şansă. Nici o concesie! Ori vor hotări sorții, 
ori... la revedere! 

Ionel mai încercă o dată să-i convingă, dezvăluindu-le o 
teamă, care era şi a lui Victor, că sorții ar putea, de pildă, să 
hotărască o asemenea componenţă: Maria, Lucia, Dan şi Tic 
în peşteră, pentru că peşterii îi erau repartizate patru 
locuri, ceilalţi afară. Exemplul lui Ionel dezlănţui un uragan 
acolo între corturi. Numai Ursu rămase tăcut. Ceilalţi, şi 
mai ales prichindelul fioros, făcură un tărăboi cumplit. Şi ca 
să nu se mai piardă timpul, şi ca să arate că sunt democrați, 
mai ales că erau foarte siguri de rezultat, scandalagiii 


cerură să se pună la vot modalitatea alcătuirii grupurilor: 
prin vot sau prin discuţii? Victor şi lonel votară pentru 
discuţii, Lucia şi Ursu se abţinură, Maria, Dan şi Tic 
indicară sorții şi câşti-gară partida. Şi totuşi discuţiile, adică 
adepţii „discuţiilor” se aleseseră cu ceva: conducătorul 
expediției va face parte, de drept, din grupul peşterii. Şi 
mai obţinuseră ceva: dacă grupurile vor fi foarte 
neechilibrate, plenul va putea hotărî prin majoritate de 
voturi transferuri dintr-un grup în altul. 

— Şi calificativul de neechilibrat cine-l va da? Întrebă Dan. 
Va trebui să-l punem la vot... Şi dreptul de a pune 
calificativul la vot, tot prin vot trebuie să-l obţinem... ca să 
vedeţi ce limpede şi sigură e democraţia... 

Lucia îi făcu semn să tacă şi Dan se supuse, dar nu şi Tic 
care încercă, ingratul, să-l oblige şi pe conducătorul 
expediției să se înfrunte cu sorții. Probabil pentru prima 
dată, prichindelul nu avea încredere în anturajul cu care se 
înţelesese atât de bine până atunci, chiar în situaţii foarte 
grele, aproape fără scăpare, anturajul Fortunei. Din păcate, 
argumentaţia lui fu respinsă fără cruţare, şi trebuia deci să 
se mulţumească doar cu trei şanse din şapte, nu cu patru, 
cum ar fi fost drept. „Cea de a patra şansă mă va nenoroci”, 
îşi spuse foarte speriat prichindelul. Şi cu voce tare: 

— Dacă ar fi patru locuri în peşteră, unul ar fi absolut 
sigur al meu... 

Numai Dan îi dădu dreptate, mizând însă şi el tot pe al 
patrulea bilet. 

Lucia agită urna cu cele şase bileţele. Pe trei din ele scria: 
peşteră, pe celelalte trei: afară. Câteva clipe, nimeni nu 
îndrăzni să-şi încerce, primul, şansa. Se uitau unii la alţii 
îndemnându-se, adică speriindu-se, cu privirile. Şi totuşi, 
zburlindu-se şi împungându-i pe ceilalţi, prichindelul cu păr 
de aur şi cu argint viu în priviri provocă sorții. Scoase 
biletul, îl despături... Şi deodată sări ca un apucat 
azvârlindu-şi vocea până la capătul pădurii: 

— Peştera! Merg în peşteră! Uitaţi-vă şi voi! 


Şi plimbă, cu un gest de triumf, bileţelul aducător de 
fericire, oare numai fericire? Pe la nasul celorlaţi. De la 
primul bileţel, şansele se împuţinaseră, dar sporiseră în 
schimb emoţiile. Alte ezitări, până ce Victor băgă degetele 
în urnă şi spuse cu un uşor tremur în glas: 

— În peşteră... 

Apoi indiferența Luciei care nu era deloc simulată: 

— Afară, pe munte... 

Apoi, Dan, consolându-se cu un oftat şi cu: 

— Soarele şi Lucia... Sau Lucia şi soarele... 

Mai erau două bileţele în urnă. Unul dispăru în pumnul 
Mariei. Îl strânse aproape cu disperare, dar încă nu-l 
deschise. Ultimul se desfăcea în mâna lui Ursu. Dar nici el 
nu spuse vreun cuvânt. Se uită mai întâi la Maria şi-o văzu 
aruncând hârtia în flăcări, şi apoi privind, până la durere, 
până la lacrimi, jarul galben şi rău: Adio... Primii fiori, prima 
întâlnire... 

— Afară... Spuse Ursu cu un glas incolor. 

Maria tresări şi se uită nedumerită la vlăjganul care 
mototolea bileţelul. Ar fi vrut să i-l ceară, să citească şi ea 
cuvântul care era scris pe el. Dar bileţelul zbură în flăcări şi 
ea înţelesese tot ce se întâmplase şi nu mai avu nici o urmă 
de îndoială când îl văzu pe Ursu ocolindu-i privirile care 
voiau să-i mulţumească. 

Tăcerea era prea grea. Noroc că o spulberă prichindelul 
prin nişte aplauze pe care le adresa tuturor: 

— Grozav! Spuse el. Fiuuuuu! Ce grozav! 

Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă mâna lui îndrăzneață ar 
fi nimerit alt bileţel? Era întrebarea care-l speriase pe Ursu. 
Şi cât de mult voise să-l împiedice pe prichindel să tragă 
primul! Şi prichindelul înţelesese tocmai pe dos! 

Ionel reconstitui grupurile: 

— Eu, Victor, Maria şi Tic vom intra în peşteră. Lucia, Dan 
şi Ursu vor explora, paralel cu noi, coasta muntelui. Precum 
am convenit trebuie să întreb dacă vrea cineva să facă vreo 


observaţie cu privire la grupuri... Dacă îşi închipuie că e 
necesar un transfer oarecare... 

Toţi erau de părere că grupurile erau perfect echilibrate. 
Alte observaţii nu se auziră. Numai Tic se apropie de Ursu 
şi-l privi cu tristeţe sinceră. Ar fi vrut atât de mult să 
meargă împreună... Dar numai în peşteră. 

— Îmi pare foarte rău că ne despărţim, şopti el. Ce sorţi 
răutăcioşi! Las' că... 

Ursu îi acoperi blând, cu palma, chica aurie şi răzvrătită, 
apoi îl trase încet spre pieptul său: 

— Las! că ne înţelegem noi... Prin aparat... Şi sunt sigur, 
Ticuşor, c-o să ne-ntâlnim repede... 

Ionel anunţă programul zilei care urma: 

— Scularea în zori... Despărțirea... La gura peşterii 
confecţionăm pluta... Aşa! Peste cinci minute: stingerea. 
Somnul obligatoriu. Şi vă urez: Noapte bună! 

Ursu se uită spre Lucia: Lucia se uită la Victor. 

Somnul fiind obligatoriu, dar mai ales pentru că oboseala 
suia iarăşi prin membre, iar fantezia însăila o zi plină şi 
grea: ziua a doua, tinerii intrară repede în corturi. Somnul 
nu se mai furişă ca altă dată, ameţind mai înainte gândurile, 
ci veni iute şi autoritar. În cortul băieţilor, doi cireş ari îi mai 
rezistară câteva clipe, clipele în care ar fi vrut să-şi spună, 
simultan, unul altuia: „Ai grijă de ceilalţi”. Dar gândurile lor 
se întâlniră înaintea şoaptelor, pecetluind acelaşi mesaj 
nerostit. Noaptea molatică pătrunse pe nesimţite şi în 
gândurile lor. 

Cerul era împroşcat cu jar. Stelele parcă se înţeleseseră să 
vegheze neostenite şi duioase până în zori visele acelor 
care peste câteva ore îşi vor începe marele vis. 

Cine le-a şoptit oare atât de blând tinerilor cutezători: 
Noapte bună! Poate chiar tu... 

CAPITOLUL X. 

Unul dintre grupuri, cel pe care sorții, şi duioşia lui Ursu, 
îl hărăziseră primei întâlniri, primilor fiori, ajunsese la 
intrarea peşterii. Celălalt abia se mai zărea undeva, 


departe, pe coasta muntelui. Cireşarii începeau să bată la 
poarta marelui vis... 

Toţi se sculaseră o dată cu zorii, fără să-i trezească cineva, 
îşi împărţiră merindele cu cântarul infailibil al 
camaraderiei, apoi uneltele, şi abia apoi se strânseseră în 
jurul feţei de masă aşternută pe iarbă de gospodinele 
amuţite. În timpul mesei se stabilise programul emisiunilor 
T. FE. F., absolut obligatoriu, cea mai severă lege a expediției. 
Despărțirea se oficiase chiar acolo, pe platou, cu glume şi 
încurajări, dar şi cu o umbră de tristeţe. Grupul Luciei luase 
imediat drumul muntelui, grupul lui lonel se abătuse, 
pentru scurtă vreme, la o colibă de bârne asuprită de uitare 
şi ruină, de unde se aprovizionase cu câteva scânduri, cam 
şubrede, dar care ar fi putut folosi la confecţionarea plutei. 
Alte poveri, grele şi sâcâitoare, apăsau umerii încărcaţi ai 
visătorilor. Noroc că Ursu târa după el o cireada întreagă 
de bârne şi pari, legată ingenios cu funiile de rezervă. O 
altă cireadă, asemănătoare, însă mai săracă, se hurduca şi 
gemea în urma lui Victor. Abia când se opriseră în faţa 
găurii întunecoase, ascunsă de arbori şi bolovani, răsunară 
primele cuvinte, adică primele exclamaţii. Dar înainte de a 
sfredeli întunericul, se mai uitară odată în depărtări şi 
braţele lor fluturaseră un semn de dragoste şi durere unor 
mogâldeţe care n-aveau dreptul la primii fiori al visului. 

Grota îi întâmpină binevoitoare şi primele exclamaţii ale 
cutezătorilor fură exclamaţii de surpriză şi plăcere. 
Pătrunseseră înăuntru, printr-o crăpătură ca un triunghi de 
cărbune, încălziţi şi transpiraţi, şi se pomeniseră deodată 
învăluiţi în răcoare şi linişte, iar lumina era discretă şi 
odihnitoare. Dar senzaţia de plăcere nu dură multă vreme. 
După prima recunoaştere, un amestec de dezamăgire şi 
deziluzie încerca să pună stăpânire pe ei. Antreul peşterii, 
camera de primire, era foarte sărac: o scobitură fără 
asperităţi, fără cotloane, fără podoabele de calcar pe care şi 
le imaginaseră, fără urme şi semne care să-i poarte cu 
fantezia în noaptea timpurilor. O scobitură oarecare, cu 


boltă joasă, îngustându-se spre fund. Înaintară cu prudenţă 
spre întuneric şi chiar după primii paşi avură senzaţia că 
sunt înghesuiți şi ameninţaţi cu strivirea. Bezna se îngroşa, 
iar fundul peşterii se îndepărta trans-formându-se într-un 
tunel din ce în ce mai îngust şi mai scund. 

În sfârşit, Ionel dădu semnalul pe care-l aşteptau toţi: 
lumină! Fiat lux! Cum îl corectă Maria. Patru lanterne 
puternice îşi împreunară razele într-un mănunchi orbitor. 
Tunelul în care intraseră era destul de larg şi de primitor şi 
mult mai generos decât antreul din urma lor. Pereţii lui 
erau umezi, tavanul avea crăpături profunde, iar mai 
departe se zăreau ieşituri, văgăuni şi bolovani răzleţi. 

Cel mai fericit era Tic. Parcă intrase într-o împărăție a 
minunilor. Nici nu mai voia să ştie de ceilalţi. Uneori 
rămânea în urma lor, alteori o lua înainte, şi îşi plimba 
lanterna peste tot. Căuta şi cerceta totul: firide, scobituri, 
crăpături, gropi, orice spaţiu mai ciudat care putea fiun 
adăpost sau un ascunziş pentru cutia fermecată. Într-un 
cotlonaş cam zurliu la început, dar imediat cuminţindu-se şi 
oprindu-se în barajul muntelui, Tic zări câteva pietre, 
câteva pietricele, care pe lângă bolovanii uriaşi de până 
atunci păreau nepoftite în peşteră. Le ridică de jos, le 
cântări, apoi strigă: 

— Ionel! Stai! Am găsit ceva... 

Prichindelul rămăsese în urmă şi lonel îl aşteptă câteva 
clipe, destul de nerăbdător, dar când zări pietrele din mâna 
lui, îl pufni râsul. 

— Pietre obişnuite, nătărăule... Le găseşti în orice curte. 
Nici o scofală... 

Cam împotriva inimii, prichindelul aruncă pietrele, dar nu- 
i trecu nici o clipă prin minte să renunţe la căutări. O luase 
înaintea tuturor, iscodind cu botul curios al lanternei pereţii 
tunelului. Ţângulică i se strecura printre picioare numai 
când nu trebuia şi asta îl cam necăjea pe ciufulici, dar nu 
într-atâta încât să uite cu câtă iscusinţă îşi îndeplinise rolul 
de cârmaci în ajun. Îl apostrofă de câteva ori, chemându-l 


cu numele de momente rele şi astfel cățelul acceptă rolul de 
trenă. Lângă un bolovan ca un cub găsi câteva pietre şi 
chiar se gândi să transforme una dintre ele în piesă de 
colecţie, dar amin-tindu-şi disprețul lui Ionel şi gândindu-se 
că ar putea fi iarăşi batjocorit, renunţă, deşi cu inima 
îndoită. Îşi puse în cap să nu mai caute altceva decât 
ascunzişuri... Dar nu-şi termină gândul pentru că îl înţepeni 
vocea lui Ionel: 

— Staţi! Victor! Vino repede! Uitaţi-vă şi voi! Pun mâna-n 
foc că-s rămăşiţe de granit paleozoic... 

Ionel avea în mână chiar piatra pe care era s-o ia Tic. 
Amărât nevoie mare, puştiul se oţări la el: 

— Ei şi! Mare scofală! De când le-am văzut eu! Dacă nu 
dădeam cu piciorul în ele nici tu nu le găseai! 

— Mai bine puneai mâna, îl repezi Ionel. Tu ştii, mă 
găgăuţă, ce vârstă au pietrele astea?... Cam o mie două 
sute de milioane de ani... 

— Ş-ale mele, alea pe care le-ai aruncat?... Ce, ălea n- 
aveau măcar vreo nouă sute de milioane? Lasă... 

Victor îi linişti pe toţi anunţându-i că nu mai este mult 
până la intrarea primului salon, bineînţeles dacă peştera nu 
se răzvrătise împotriva hărţii. 

Din fericire peştera fusese cuminte. După numai câteva 
minute, tinerii pătrunseră într-o încăpere largă, ca o sală de 
bal, luminată straniu de razele care se furişau iscusit prin 
nişte crăpături subţiri ca firul de aţă. Când lanternele 
incendiară cu lumina lor unită salonul, exclamaţii uluite îi 
salutară splendorile generoase. Zeci de ţurţuri albicioşi se 
spânzuraseră de cupola neagră, iar în mijloc, stalactitele şi 
stalagmitele aproape că-şi atingeau vârfurile. Şi mai erau 
ciorchini de marmură lipiţi de vreun perete, şi firide tainice, 
şi statui ciudate, şi coliere suspendate, şi stânci singulare ca 
nişte vârfuri de săgeți, şi alte forme, şi reliefuri bizare, şi 
mereu spaţii negre, ca nişte stele ale întunericului, 
nenumărate podoabe cioplite şi finisate şi şlefuite de sute 
de milioane de ani meşteri. Tinerii se înfruptau din ele cu 


priviri şi fantezii flămânde, şi exclamaţiile erau şoptite, sau 
tăcute pe buze fierbinţi. Iar Tic, refugiat în spaţiul anilor lui, 
înţelese, în sfârşit, cât de înţelept fusese acel care alesese 
peştera drept ascunziş al cutiei fermecate. lar Maria, 
fascinată, se străduia să-şi amintească visele ei pentru a le 
compara cu miracolele care-o înconjurau. 

Parcă simţind-o cum arde şi tremură în visele ei, Ionel 
încercă s-o trezească: 

— Şi totuşi, de la spaţiu la relief, toate podoabele de aici se 
datorează apei şi bioxidului de carbon care transfor... 

Maria îi fixă raza lanternei drept în ochi: 

— Care transformă calcarul în bicarbonat de calciu, ţipă 
ea. Ştiu, domnule mare savant. Dacă ai reduce şi fiinţa ta 
nesuferită la elementele de bază: hidrogen, oxigen, fosfor, 
carbon, calciu, etcetera, etcetera... N-ai mai fi în stare să 
faci observaţii ştiinţifice şi nici n-ai mai simţi regrete că te-ai 
legat de mine... 

Faţa peşterii spusese totul într-o suflare. Ionel nici nu avu 
timp să deschidă gura, mai ales că lanterna duşmană îi 
ardea toată faţa. Dar erau numai ei doi în locul acela. Victor 
şi Tic ajunseseră la capătul salonului, urmaţi de un Ţombi 
cam neliniştit. 

— Atenţiune! Ajunse vocea lui Victor la urechile celor doi. 
Am dat de apă! 

Vestea era prea gravă pentru a nu anula într-o clipită 
pornirile de ceartă. De fapt, Victor încă nu dăduse de apă, 
dar simţea umezeala în aer, şi parcă auzea şi un clipocit în 
apropiere, şi mai era şi harta din mâna lui care indica la 
capătul primului salon existenţa unui lac subteran. Din 
prevedere îl apucă pe Tic de mână, dar prichindelul 
crezând că e un gest de mângâiere, răspunse prompt 
lipindu-se de el. Aşa îi găsi Maria şi Ionel. Şi tuspatru 
înaintară cu prudenţă exagerată, încet, cu paşi de plumb, 
dar nu numai prudenţa îi obliga la acest mers chinuitor, ci şi 
poverile care parcă se îngreuiaseră şi care erau mai greu 
de strecurat printre atâtea şi atâtea obstacole. Se opriră la 


marginea lacului. Malul celălalt nu se vedea. Numai apă, 
apă de cristal, ca o oglindă, spartă uneori de picurii care se 
prăvăleau invidioşi din întuneric. 

Victor aruncă sfoara cu plumb, şi ghemul începu să se 
desfăşoare mereu, mereu, până ce rămase un mosor gol în 
mâna lui. Şi tot nu atinsese fundul! 

— Foarte adânc! Spuse el. Probabil o prăpastie umplută cu 
apă. Păcat că nu ştim şi cât de lat este... 

— Brrrrr! Făcu Tic după ce-şi plimbă o clipă degetele prin 
apa lacului. Rece ca gheaţa! Nu l-aş trece înot... 

— Nici nu-i nevoie, Ticuşor, îl linişti Victor. Îl vom trece cu 
pluta. Numai că mai întâi trebuie s-o facem, şi, şi mai întâi 
trebuie să aducem materialele din antreu. Tot cu cireada... 

— Dar şi, şi mai întâi, interveni Ionel, n-ar fi cazul să 
căutăm o cale de trecere terestră? 

Victor făcu un semn de neputinţă cu mâna, dar lanternele 
se împreunară iarăşi spărgând pe spaţii mari întunericul. 
Pretutindeni: apă, apă, numai apă. 

— Da... Recunoscu Ionel. E cazul şi timpul să ne ocupăm 
de plută... 

Cireada de bârne şi scânduri adusă destul de repede de 
Victor şi Ionel fu depozitată la marginea lacului, în dreptul 
unei crăpături piezişe prin care pătrundea o fâşie timidă de 
lumină solară. Locul se transformă imediat în şantier. Cele 
mai groase bârne se întâlniră într-un patrulater închegat 
solid cu câteva scoabe. Alte bârne, mai subţiri, fură fixate, 
paralel, în interiorul patrulaterului, iar deasupra 
scheletului, prins cu atâta străşnicie în cuie şi scoabe că nici 
măcar nu scârţâia, se aşezară scândurile fostei colibe, 
bătute şi ele zdravăn în cuie şi legate, pentru mai multă 
siguranţă, cu sârmă şi funii. Estetica plutei cam lăsa de 
dorit, dar rezistenţa ei nu dădea nimănui dureri de cap. 

— Cam rudimentară... Spuse Victor. Dar în lipsă de 
altceva... Să sperăm că e destul de solidă... 

— Oare ne ţine? Se înfiora Maria. Cum făceai tu, Ticu- 
şorule? Brrrrr! Încăpem toţi pe ea? 


— Brrrrr! Răspunse Victor în acelaşi stil. Cum poate să-ţi 
treacă prin cap aşa ceva?... Cred că ne-am prăbuşi înainte 
de-a ajunge în apă. E o plută de tranzit, un fel de bac, 
pentru o singură persoană. La mare nevoie ar încăpea şi 
două... Vom trece pe rând şi vom trage pluta înapoi cu 
frânghia. 

Imediat ce termină de vorbit, Victor scoase din rucsac doi 
colaci de frânghie pe care-l legă de bârnele cele mai 
groase: fiecare la alt capăt al plutei. Unul urma să rămână 
pe mal, celălalt călătorea cu pluta până la ţărmul nevăzut al 
lacului. Apoi pluta se transforma într-un bac original. 
Frânghia o trăgea sau înainte, sau înapoi, după nevoie. 
Sistemul descoperit de Victor era în acelaşi timp: simplu şi 
sigur. Numai primul călător, cel care urma să ducă funia pe 
malul celălalt, trebuia să înfrunte riscurile unei traversări 
neobişnuite şi nesigure. 

— Gata! Anunţă Victor după ce controlă încă o dată 
nodurile celor două frânghii. 

Chiar în clipa aceea, Ionel descoperi într-o firidă câteva 
pietre curioase: 

— Oare nu sunt urme de granit arhaic? Se întrebă el 
emoţionat şi iscoditor. 

— Mi se pare că. E tot piatra aia paleozoică, în care am dat 
cu piciorul, spuse Tic, care apăruse ca prin farmec ţângă el. 

— Ionel! Strigă Maria. Începem trecerea. 

— Imediat! Răspunse Ionel. Să văd numai dacă n-am dat 
marea lovitură. Voi puteţi să treceţi... 

— Ba nu! Tu trebuie să treci primul! Aşa se cuvine! Hai, că 
te aşteptăm! 

Dar Victor se şi afla pe plută şi pluta se afla pe apă. Cum îl 
văzu, lonel lăsă baltă granitul lui şi veni la plută: 

— Stai, Victor! Lasă-mă pe mine! N-ai voie să... 

— Atenţie! Strigă Victor. Prindeţi funia şi luminaţi drumul. 
Şi aveţi grijă de Tic... 

Folosind o scândură lată drept vâslă, Victor începu 
traversarea lacului. După câţiva metri numai, îndreptând 


raza lanternei sale în faţă, zări malul celălalt. Vâsli şi mai 
energic şi acostă fără nici o greutate. Malul nou părea mai 
primitor decât cel pe care-l părăsise. După ce debarcă, 
luând cu el colacul de frânghie încă nedesfăşurat, îşi anunţă 
prietenii: 

— Gata! Am ajuns şi văd lumina lanternelor voastre. Totul 
e în ordine aici... Acum trageţi de funie, trageţi pluta! 
Trimiteţi mai întâi bagajele şi cățelul... Gata? 

De pe malul celălalt i se răspunse afirmativ şi sistemul 
intră imediat în funcţiune. Ionel şi Maria traseră de funia 
lor, aducând pluta acolo, în timp ce colacul lui Victor se 
desfăşura domol. 

Toate bagajele fură încărcate la iuţeală, şi, deasupra lor, 
Tic îl puse pe Ţombi, ca o santinelă, dar Ţângulică se 
împotrivi teribil despărțirii inutile. Sări de pe plută drept la 
picioarele stăpânului ingrat, care însă înţelegându-l şi 
accep-tându-i pentru prima dată nesupunerea îl transformă 
iarăşi în 'Ţombi. E adevărat că şmecherul cu buline pe 
ureche avu grijă să-şi dea obolul de linguşire lipindu-şi şi 
frecându-şi blana caldă de gambele reci ale prichindelului. 

Ionel anunţă semnalul convenit şi, de pe malul celălalt, 
Victor începu să tragă de frânghie. După trecerea b, 
agajelor veni rândul pasagerilor: Maria, apoi Tic şi Ţombi, şi 
la urmă Ionel. Conducătorul expediției îşi puse imediat 
rucsacul în spate pentru a-i îndemna şi pe ceilalţi la drum: 

— Mi se pare că suntem înântârziere... 

— Plecăm imediat... Îi răspunse Victor. Dar nu mai este 
nevoie să cari rucsacul. Avem un cărăuş grozav. 

Ionel îl privi, o dată cu ceilalţi, foarte mirat: 

— Adică? 

— Pluta! Cel mai neobosit cârâuş! 

Într-adevăr, din lac pornea prin tunel un pârâiaş subteran 
destul de lat şi de adânc pentru ca pluta să poată naviga 
nestingherită. În câteva clipe, ca într-o întrecere, toate 
bagajele poposiră pe plută. 

— O vom trage cu funia! Spuse Ionel. 


— Nu trebuie s-o tragem, îl corija Victor. Trebuie s-o 
ţinem. Pârâiaşul nu se varsă în lac, izvorăşte din lac. Curge 
la vale şi nu e deloc nărăvaş. 

— Perfect! Spuse Ionel. Vom ţine funia cu rândul. 

Cireşarii porniră în aval cu alte puteri în trupuri, parcă şi 
cu altă dispoziţie. Ideea lui Victor îi descotorosise de toate 
poverile şi de multe griji. Parcă niciodată nu se simţiseră 
mai sprinteni, mai veseli, mai senini, deşi se aflau în inima 
muntelui, despărţit de lumea luminii şi culorilor prin zeci de 
milioane de tone de piatră. 

Victor ţinea funia de care era legată pluta. Dar pârâiaşul 
curgea cuminte şi nu-i stingherea deloc mişcările. 

— Mai avem de trecut un lac mai mărişor... Spuse Victor, 
uitându-se pe hartă. Apoi câteva saloane. Acuş ajungem la 
punctul terminus. Cred că până la prânz... 

— Victor! Îl întrerupse de undeva din întuneric Maria. 
Unde s-a găsit scheletul mastodontului? 

Dar nu-i răspunse Victor, ci lonel care de asemenea 
cerceta harta: 

— În primul salon în care vom intra. Un salonaş, mai 
degrabă, dacă ar fi să ne luăm după hartă. 

Tic, care până atunci rămăsese în urmă, se strecură ca o 
fantomă pe lângă Victor şi Ionel, o întrecu şi pe Maria, dar 
nu şi pe '[ombi care provocase toată această schimbare de 
poziţii. 

— Stai, Tic! Încercă Victor să-l oprească. Atenţie! Auzi? E o 
scobitură în dreapta! 

— Tic! Ţipă Maria. Înapoi, măgarule! 

— Uraaaa! Se auzi răspunsul celui insultat. Alarmă! 
Alarmă bună! Veniţi toţi aici! Uraaa! Am găsit un os de 
mastodont! 

Tustrei cei chemaţi alergară spre aureola pe care o lansa 
lanterna lui Tic... Şi-l găsiră pe norocosul prichindel instalat 
comod pe o platformă de grohotiş chiar în locul unde harta 
indica o scobitură primejdioasă. În mâna lui se afla un 
oscior care aproape îi fu smuls de către Maria. Cercetarea 


osului nu ţinu prea mult. Ionel şi Victor îl priviră 
neputincioşi, dar Maria îi veni repede de hac: 

— Chiar tu l-ai descoperit, Ticuşor? 

— Aproape eu... Răspunse ciufuliciul. 

— Hmmm... ÎL ameninţă Maria. Să ştii, Ticuşor, că 
mastodontul tău s-a transformat de-a lungul erelor în vițel. 

— În vițel?! Nu se poate! În elefant! 

— Nu, Ticuşor... Chiar în vițel. E un antricot de vițel, foarte 
veritabil. 

— Ce să caute viţeii aici? O înfruntă prichindelul. Poate e 
de la un pui de mastodont, se rugă el. 

Dar cel care aduse argumentul incontestabil fu Ţombi. 
Ionel îl prinse în raza lanternei în timp de rodea cu pasiune 
alt os. 

— Câini care să roadă oase de mastodont încă n-am 
văzut... Spuse Ionel. 

— Dar ce, nu-s toi oase? 

— Nu! Mai mult seamănă cu pietrele... 

— Zău? Chiar nu-i de la un pui de mastodont? Se tângui 
Tic. Şi cum a ajuns viţelul aici? 

Era întrebarea care-l frământa pe Victor, care-l speria pe 
Ionel, care-o neliniştea pe Maria. Pentru că întrebarea nu 
avea decât un singur răspuns: în peşteră mai fusese cineva. 
Şi dacă osul era bun de ros... Înseamnă că nu trecuse prea 
mult timp de când peştera fusese vizitată. Dar. Cine o 
vizitase? Şi în ce scop? Şi când?... Toţi gândeau astfel... 

— Fiuuuuuiuuu! Înţelese Tic. Să ştiţi că sunt oase dintr-un 
pachet de mâncare... 

— Ţi-a venit mintea la cap, îl luă Maria la rost. 

— Atunci, se înfurie prichindelul, înseamnă că a trecut 
altcineva prin peşteră înaintea noastră. 

— Asta-i, piciule! 

— Nu se poate! Nu vreau! Cine a avut un asemenea curaj? 
Cine... 

Îşi opri întrebarea, pentru că simţi un obiect cam moale 
sub talpa piciorului. De fapt, piciorul îi alunecase într-o 


groapă, la marginea pârâiaşului. Când abătu raza lanternei 
asupra obiectului cu pricina, Tic era cât pe-aci să se 
prăbuşească de emoție. În groapa aceea nu se afla altceva 
decât o cutie ruginită, o cutie de metal lunguiaţă... O scoase 
la iuţeală din groapă, o băgă în sân şi alergă imediat spre 
Maria: 

— Am găsit cutia fermecată! Îi spuse el la ureche. Tu nu 
ştii cuvântul vrăjit? 

— Ce cutie, prostule? Ce cuvânt vrăjit? 

Abia după ce-i arătă cutia, Tic îşi aminti că, spre a-i 
menţine farmecele, n-avea voie să vorbească nimănui 
despre ea, şi mai ales n-avea voie s-o arate nimănui. Era 
foarte înfuriat şi avea atâta ciudă pe cineva... Încât îi venea 
să-şi pocnească ţeasta de pereţii tunelului. Maria îl linişti 
repede, neliniş-tindu-i însă pe ceilalţi: 

— E tot atât de cutie fermecată tinicheaua asta, cum era 
antri-cotul ăla os de mastodont... Băieți! Veniţi repede! Ia 
uitaţi-vă! 

Cutia aceea ruginită îi uimi pe amândoi; şi Ionel şi Victor o 
întoarseră pe toate feţele. Concluzia lor se asemăna cu a 
Mariei: 

— O cutie de sardele! Unde ai găsit-o, Ticuşor? 

Tic le arătă locul: o groapă oarecare. Probabil că fusese 
aruncată la întâmplare acolo, sau poate o adusese apa. Ba 
nu! N-o adusese apa. În interiorul ei mai erau pete de ulei. 

— Acum e sigur! Spuse Victor. A trecut cineva prin peşteră 
înaintea noastră... O persoană?... Mai multe?... Şi nu e mult 
timp de când a trecut... 

— Da... Încuviinţă Ionel. Am văzut şi eu urmele de ulei din 
cutie... Trebuie să ne încordăm atenţia... Şi să nu ne 
îndepărtăm prea mult unii de alţii... Auzi, Tic? 

— Cine ţi-a spus că nu aud? Sări prichindelul. Aud mai 
bine decât tine, aud şi ce nu vrei să spui. Ştiu eu că ţi-e frică 
şi dai din gură ca să rămânem lângă tine... 

— Din clipa asta îţi interzic să mai atingi aparatul! Îl 
pedepsi Ionel. Şi cum ieşim din peşteră, cum te trimit 


acasă! 

— Asta ai vrea tu, acum! Nu se lăsă Tic bătut. Ce-ai mai 
vrea să fii afară sau acasă, fiuuuu! 

Maria îşi înghionti frăţiorul şi-l rugă apoi, în şoaptă, să se 
lase de harţă. 

— Mi-e ciudă! Mărturisi el tot în şoaptă. Cine ştie ce idioţi 
au trecut pe-aici, înaintea noastră... 

Şi iarăşi tinerii se simţiră apăsaţi de poveri, dar şi mai 
apăsaţi de griji şi nelinişti. Uitară de expediţie, uitară de 
hartă, deveniseră toţi nişte cercetaşi nervoşi şi tăcuţi, 
mereu cu ochii în patru, iscodind cu lanternele toate 
spaţiile, centimetru cu centimetru. Noroc că tunelul şi 
salonaşele erau anoste, cuminţi, lipsite de podoabe, netede, 
plictisitoare. Mai găsiră un bâţ de chibrit şi două mucuri de 
ţigară. Altceva nimic. Dar nici nu trebuia mai mult: Un băâţ 
de chibrit şi două mucuri de ţigară. În jurul lor brodă Victor 
primul său raţionament din acea suită uluitoare care va 
umple de faimă toţi cireşarii. 

— N-a trecut o singură persoană prin peşteră... Începu el. 
Nu una singură, ci cel puţin două... 

— Ce te face să crezi asta? Întrebă mirat Ionel. 

— Cele două mucuri de ţigară. 

— Dar asta nu e o lege, Victor, spuse Maria. Nimeni nu e 
obligat să fumeze o singură ţigară... 

— Nu te grăbi! O opri Victor. La ce depărtare am găsit 
mucurile? Mi se pare că erau aproape unul de altul... 

— La câţiva paşi, preciză Ionel. 

— Nu sare în ochi? Reluă Victor. Mai multe persoane, dar, 
hai să spunem: două persoane, pentru că două mucuri am 
găsit, deşi poate au fost aruncate şi alte mucuri în apă... 
Două persoane şi-au aprins în acelaşi timp ţigările şi le-au 
stins aproape în acelaşi timp... E imposibil ca un singur om 
să fi aprins şi să fi fumat două ţigări deodată. Prin urmare, 
au trecut prin peşteră, înaintea noastră, cel puţin două 
persoane. Asta ar fi prima concluzie. 


Şi ceilalţi înclinau spre concluzia lui Victor. Nu aveau alte 
argumente, erau poate câteva întrebări. La una din 
întrebări se gândea Ionel: 

— Dar dacă unul din mucuri a fost aruncat altădată? 

— Aproape cu neputinţă, spuse Victor. Nici unu la mie 
şansă. Să-l arunce în acelaşi loc, şi pe urmă... Uitaţi-vă... 
Amândouă mucurile au cam aceeaşi mărime... Imposibil, 
Ionel. 

— Şi eu cred că ai dreptate, interveni Maria. Dar adineauri 
ai vorbit de o primă concluzie... Mai e şi alta? 

— A doua concluzie, zâmbi Victor, e încă în studiu de 
ipoteză... Persoanele care au trecut prin peşteră erau într- 
un fel familiarizate cu peştera. Cred că o cunoşteau... 

„Ipoteza” lui Victor stârni şi mai mare uimire şi aţâţă şi 
nişte licăre de teamă în sufletele celorlalţi. 

— Cum ai ajuns la concluzia asta... Adică la ipoteza asta? 
Îşi aminti Ionel. 

— Da... Clătină Victor din cap. E mai bine s-o numim 
presupunere... Dar mai înainte de a răspunde, aş pune şi eu 
o întrebare: cine dintre noi s-a gândit măcar o clipă să 
înfulece ceva?... Mie, cel puţin, nici nu mi-a trecut prin cap 
şi nici n-am simţit crampe de foame... 

Maria, lonel şi chiar Tic nu-l contraziseră cu o iotă. Dar 
prichindelul ridică subit mâna ca la şcoală: 

— Ţombi! Nu numai că i-a trecut prin minte, dar a şi înfu... 
A şi ros ceva... 

— Hai să-l lăsăm pe Ţombi, Ticuşor... Reluă Victor. De ce 
nu ne-am gândit la mâncare?... Însăşi întrebarea pare 
idioată. Când să ne gândim la mâncare şi cum să ne gândim 
la mâncare, cu atâtea minunăţii, cu atâtea podoabe 
nemaivăzute, cu atâtea surprize în jurul nostru, poate chiar 
cu ameninţări... Pentru că n-am fost mereu siguri că pasul 
nostru nu ne duce spre vreo capcană a naturii... Să te apuci 
să mănânci şi pe urmă să fumezi într-o peşteră pe care o 
vezi prima dată, e prea din cale-afară... Vă amintiţi unde am 
găsit chibritul?... În singurul loc din tot tunelul unde 


curentul e foarte slab. Oare e o simplă coincidenţă că 
tocmai acolo a încercat cineva să aprindă ţigara? Şi mai e 
ceva: toate lucrurile pe care le-am găsit, le-am găsit pe 
malul stâng al pârâiaşului, pe partea pe care mergem noi... 
Dar noi ştim că partea asta e accesibilă pentru că aşa arăta 
harta. Dacă obiectele pe care le-am găsit ar fi fost aruncate 
la dreapta şi la stânga, ar fi însemnat că vizitatorii 
orbecăiau în căutarea unui drum accesibil, pentru că şi pe 
partea dreaptă sunt locuri accesibile. 

— De ce să nu ne gândim mai bine că aveau şi ei o hartă? 
Întrebă Ionel. 

— Pentru că e imposibil, Ionel... Singura hartă a peşterii se 
află la muzeul oraşului şi dosarul din care am scos-o şi am 
copiat-o dovedea de la o poştă că nu fusese desfăcut de zeci 
de ani. Şi nu e numai atât... Să zicem că ar fi avut o altă 
hartă, de la o sursă misterioasă... O copie necunoscută a 
hărţii noastre. Atunci n-ar fi trebuit să ospăteze în locul 
unde “Tic a găsit oasele şi cutia, ci s-ar fi ferit de locul acela, 
pentru că pe hartă e însemnat ca un loc primejdios: o 
scobitură în proces de eroziune... Deci nu după hartă 
cunoşteau cei doi vizitatori peştera, ci fiindcă au mai trecut 
prin peşteră şi, cine ştie? Poate că şi-au făcut o hartă 
proprie. Prin urmare, avem de-a face cu nişte obişnuiţi ai 
peşterii... 

— Mai ai şi altă surpriză? Încercă să-l provoace Maria. 

— Nu! Nu mai am nici o surpriză. Ceea ce urmează e 
limpede ca lumina zilei. Cei doi vizitatori erau fără îndoială 
orăşeni. Sută la sută! 

— Poate că erau cei doi ciobani! Îşi amiti Tic. 

— Ce ciobani! Spuse Victor. Orăşeni sută la sută, Ticuşor. 
Crezi tu că ţăranii, şi mai ales ciobanii, vin la munte cu cutii 
de sardele şi cu antricoate în desagă? Brânză, slănină, ouă, 
ceapă, asta e mâncarea lor de drumeţie... Şi pe urmă mai 
sunt şi mucurile de ţigară. Amândouă mucurile provin de la 
ţigări cu filtru, şi încă cu filtru fin, de nailon... În povestea 
asta cu fumatul, aş avea curajul să spun că numai unul 


dintre cei doi vizitatori era fumător, celălalt a fumat pentru 
că a fost servit cu o ţigară... E o presupunere şi se bazează 
pe faptul că nu e lege ca doi fumători să fumeze aceeaşi 
ţigară... 

— Dar nici nu e lege care interzice să se fumeze aceeaşi 
țigară, spuse Ionel. 

— E adevărat... Şansele sunt jumătate, jumătate. Dar e 
totuşi curios ca doi fumători să termine exact în aceeaşi 
clipă ţigara. Unul fumează mai rar, altul mai iute, unul 
fumează până la capăt, altul până la jumătate. Eu aş zice, 
mai degrabă, că nefumătorul, văzându-l pe celălalt că 
aruncă ţigara, a făcut şi el la fel, adică i-a imitat întocmai 
gesturile. Adică a aruncat-o în acelaşi timp şi cam în acelaşi 
loc, fără să se gândească s-o stingă, strivind-o cu piciorul, 
cum fac aproape toţi fumătorii. Chiar amândoi să nu 
strivească mucurile e puţintel cam curios... Şi pe urmă 
chibriturile... 

— Care chibrituri? Se miră Tic. N-am găsit decât un singur 
chibrit. 

— 'Tocmai acest lucru mă face să cred şi mai tare că avem 
de-a face cu doi orăşeni, şi că numai unul din ei e fumător. 
Când X, să spunem, a fost servit cu o ţigară de Y, primul lui 
gest a fost acela de a scoate chibriturile, pentru că fără 
chibrituri nu intră nimeni într-o peşteră. A aprins primul 
băț, care însă s-a stins imediat, din cauza curentului, 
probabil. Uitaţi-vă şi voi! A ars numai fosforul, băţul nici n-a 
fost atins de flacără. Y l-a liniştit probabil aprinzând primul 
ţigara. 

— Dar n-am găsit decât un singur chibrit! Insistă Tic. Şi- 
am căutat şi eu şi [ombi şi toţi. 

— Păi tocmai asta, Ticuşor, ţi-am mai spus, îmi întăreşte 
presupunerea: lipsa altor bețe de chibrituri. Cu un singur 
chibrit e imposibil să se aprindă două ţigări într-o peşteră 
bântuită de curente. Nu de la chibrit s-au aprins ţigările, ci 
de la o brichetă, de la bricheta lui Y. Ţăranii, şi mai ales 
ciobanii, nu prea folosesc ei brichete cu benzină, cu pietre, 


cu fitil... Şi nici amnarul nu prea are şanse să se aprindă în 
at-mosfera asta umedă... Şi apoi ţigări cu filtru de nailon şi 
amnar... Nu prea merge combinaţia, zău, Licuşor... 

— Cu alte cuvinte, recapitula Maria, au trecut pe aici, 
înaintea noastră, două persoane, hai să zicem doi indivizi, 
amândoi orăşeni, unul dintre ei e fumător, altul nu, aşa... Şi 
ceea ce e mai grav: nu erau la prima lor vizită în peşteră... 

— Mai bine zis, preciza Victor, nu le era necunoscută 
peştera... 

— E cam acelaşi lucru, interveni Ionel. 

— Nu-i chiar acelaşi lucru, spuse Victor. Poţi să te plimbi, 
de pildă, de zece ori printr-un loc, să zicem printr-o sală cu 
tablouri, sau cu cărţi, de zece ori, dar de fiecare dată câte 
zece secunde şi nu vei cunoaşte nimic din sala aceea. Dar 
dacă stai multă vreme în ea, o dată sau de două ori, poţi să 
înveţi totul pe dinafară... E mai bine să spunem că nu le era 
necunoscută peştera... 

— Ai dreptate, accentua Maria. Totul pare foarte simplu. 

— "Tocmai acest simplu, Maria, se preschimbă, dacă te uiţi 
la el din alt unghi, în ceva foarte ciudat şi complicat, în ceva 
care nu mai e simplu. Ştii câte probleme obscure se agită! 

— Eu nu prea văd cine ştie ce probleme obscure, spuse 
Ionel. Adică aş vrea să nu văd. 

— Asta-i altceva, lonel. Eu nu vreau să văd neapărat ceva. 
Problemele există. Hai să ne întrebăm: Din ce oraş veneau 
indivizii tâi, Maria? Dintr-un singur oraş puteau să vină, de 
vreme ce am căzut de acord că sunt obişnuiţi ai locurilor. 
Din oraşul nostru! 

— Într-adevăr!... Şopti Maria înfiorată. 

— Atunci cine sunt? lată prima întrebare obscură, Ionel. 
Oricât mă chinuiesc, nu pot să-i găsesc răspuns. De bine, de 
rău cunoaştem aproape toţi oamenii din oraş, mai ales pe 
cei care au preocupări mai neobişnuite. Dacă vreunul 
dintre aceştia, să spunem: profesorul nostru de naturale, ar 
fi fost vreodată în peşteră, n-am fi ştiut noi? Atunci cine sunt 
aceşti vizitatori temeinici pe care noi nu-i cunoaştem? 


Nici ceilalţi nu izbutiră să răspundă. Prinşi de discuţie, 
asaltaţi din când în când de fiorii unor spaime, cireşarii 
uitară să-şi continue drumul. Se aşezară pe nişte bolovani 
paralelipipedici, la marginea ultimului salonaş, fără să ştie, 
sau nevrând încă să ştie, că mai e foarte puţin până la 
punctul terminus al peşterii. 

— Cine sunt indivizii, Maria? Continuă Victor întrebările. 
lată primul mister. Şi pentru ce au venit în peşteră? Cu ce 
scop? Doar cunoşteau peştera? 

— Poate că au venit să caute cutia fermecată! Spuse Tic 
atât de încet că nu i se înţeleseră cuvintele. 

— Şi atunci, reluă Victor, nu putem spune că, de vreme ce 
cunoşteau peştera, au venit aici cu alt scop decât acela dea 
o vizita? 

— Care ar fi scopul? Întrebă Ionel. 

— Acesta e al doilea mister, răspunse Victor. A doua 
problemă obscură: de ce au venit cei doi indivizi aici? 

— Atunci... Îndrăzni Maria, de ce au mâncat în peşteră? 

— Exact! O aprobă Victor. De ce au mâncat în peşteră? 
Aceasta e a treia şi cea mai obscură întrebare! Primele 
două întrebări sunt într-adevăr interesante ca probleme de 
rezolvat: Cine? De ce? Sunt întrebări... Chiar atrăgătoare, 
şi ar putea să aibă o rezolvare foarte simplă... Dacă am 
cunoaşte câteva amănunte care ne scapă acum. Ultima 
întrebare însă e insolubilă; oricât mi-aş bate capul, nu pot 
să găsesc un răspuns. Prin logica de toate zilele nu se poate 
răspunde la ea. Poate că ar trebui să apelăm la absurd. Nu 
ştiu nici eu... De ce să mănânce în peşteră? În întuneric? În 
frig? În umezeală?... De ce?... Dacă locul în care au mâncat 
ar fi foarte departe de intrarea în peşteră, adică de ieşirea 
la lumină, aş mai înţelege. Li s-a făcut foame şi au mâncat... 
Dar nici foamea nu vine pe neaşteptate, ca un junghi, şi 
chiar dacă vine, când ştii că după câteva sute de metri poţi 
să mănânci, ca omul, la lumină... E prea de tot! Povestea 
asta cu mâncarea e prea ciudată, prea misterioasă. 
Celelalte mistere sunt mai... Cum să spun?... Sunt ca nişte 


probleme distractive... Cu o cheie oarecare le poţi rezolva... 
Da ăsta cu mâncarea nu poate fi rezolvat cu o cheie 
oarecare... Numai dacă-l forţăm prin absurd... 

— Şi ce înseamnă absurdul ăsta? Întrebă Maria. Dă-mi 
măcar o idee... 

— Maria! Orice om poate să intre într-o peşteră, printr-o 
întâmplare, sau voluntar, ca să vadă, să revadă, să răs-re- 
vadă... Ceva... Oricât de ciudat ne-ar părea, oricât ne-ar 
durea pe noi, care am vrut să fim primii vizitatori ai 
peşterii, prezenţa cuiva, chiar repetată, devine normală... 
Dacă am face abstracţie de noi, vizitarea repetată a peşterii 
de X sau Y, sau de X şi Y, mai pare ciudată? Nu... Dar în 
clipa când X sau Y mănâncă în peşteră, la două palme de 
lumină, şi nu mănâncă biscuiţi, ci deschid o cutie de 
conserve, lucrul mai pare normal? lată de ce spun eu că 
numai prin absurd poate fi înţeles acest gest... Pentru că 
numai un om anormal îl poate face... Un om căruia nu-i 
place lumina, care urăşte lumea şi soarele, care se simte 
mai bine în întuneric... 

Ionel se uită la ceas: 

— E timpul să începem semnalizările... Să nu creadă cei 
de afară că ni s-a întâmplat ceva... 

Victor şi Ionel montară în grabă aparatul. Controlară 
bateriile şi înălţară antena, strecurând-o cu grijă printr-o 
crăpătură a peretelui care mijea a lumină. Ionel făcu semn 
că e pe cale să înceapă emisiunea, un semn de tăcere, fără 
să-şi dea seama că e inutil, şi toţi se supuseseră, aşteptând 
cu sufletul la gură veştile celor de la lumină. 

„Ia-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti”, bătu Ionel şi aşteptă semnalul 
de răspuns. 

Nici un răspuns. Semnaliza din nou. Nimic. Îşi controlă 
ceasul: secundarul ajunse în dreptul cifrei 12. Imposibil ca 
Lucia, punctualitatea întruchipată, regina politeţei, cum o 
denumise Dan, să întârzie. 

„Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti”, semnaliză Ionel cu încă- 
păţânare. 


Aparatul rămase mut. Mai încercă o dată. Apoi încă o dată. 
Nici un răspuns. Nimic 

— Imposibil! Spuse Maria. Lucia nu poate întârzia. Mai 
încearcă... Sau lasă-mă pe mine. Poate am mai mult noroc... 

Exact în clipa când Maria îşi termină vorbele, aparatul 
începu să recepţioneze. Încurajat de răspuns, Ionel 
transmise mesajul peşterii în cifrul unu, adică în cifrul cel 
mai simplu, aşa cum se înţeleseseră telegrafiştii în cazul 
emisiunilor obişnuite. Îi anunţă pe cei de afară că 
explorarea se desfăşoară normal, că făcuseră pluta, că 
primele obstacole fuseseră trecute cu uşurinţă şi că erau în 
apropierea punctului terminus. 

— Spune-le că e o minunăţie, un vis... Îl rugă Maria pe 
Ionel. Sau mai bine lasă-mă pe mine. 

Ionel făcu un semn de negaţie care o înfurie pe Maria. Dar 
când îl auzi repetând primul mesaj, înţelese că iar s-a 
întâmplat ceva neplăcut. Într-adevăr, aparatul peşterii nu 
mai recepționa nimic. 

— Nu mai înţeleg nimic... Ridică Ionel din umeri. Nici 
primele semnale recepționate n-au fost prea clare... 

Dar tocmai când nimeni nu se mai aştepta, aparatul mereu 
deschis începu să primească impulsuri. Victor şi Ionel, cu 
creioanele de multă vreme pregătite, înregistrau cu emoție 
mesajul care li se transmitea de afară. Se transmitea 
repede, şi amândoi transcriau semnele, automat, fără să 
încerce să le tălmăcească. Recepţia încetă brusc, şi, după o 
clipă numai, Ionel holbă ochii cât cepele. Pe hârtia din faţa 
lui se înşiruiau o sumedenie de cifre şi litere: 

A3CDE41BIDV6SPO5DRGGLI12AAIG238UVNL 
53FSMIICAD43S5UOVMI13S11BL CD 6. 

— Ce s-a întâmplat cu mine?! Întrebă el cu un aer nătâng. 
Am înnebunit? Am uitat alfabetul? Am uitat cifrul? 

Luă ca un năuc caietul lui Victor. Victor luă caietul lui. 
Semnele erau exact aceleaşi, în ambele caiete. 

— Atunci niciunul dintre noi n-a greşit, spuse Victor. la mai 
încearcă o dată! 


Ionel bătu iarăşi semnalul convenţional de începere a 
emisiunii, dar în zadar: nu răspunse nimeni. 

— Nu mai înţeleg nimic... se înfurie el. Ori a înnebunit 
Lucia, ori eu... 

— Nici eu nu înţeleg nimic... Recunoscu Victor, Imposibil 
de descifrat. 

— Ne-am înţeles să transmitem cu cifrul unu... 

— Cunosc ambele cifruri pe de rost, îl linişti Victor. Mesajul 
Luciei n-are absolut nici un sens. 

— Indescifrabil. 

— Să nu se fi întâmplat ceva afară? Spuse Maria cuprinsă 
de nelinişte. 

Se priviră unii pe alţii neputincioşi. 

CAPITOLUL XI. 

Cercetaşii de pe munte, cei trei cireşari pe care sorții îi 
hărăziseră soarelui, înaintau de-a lungul coastei, pe o 
potecă imaginară, trasată de ochiul lui Ursu şi de calculele 
Luciei. Fata cu păr de lumină era ca întotdeauna activă şi 
severă: îl transformase pe Ursu într-un hamal 
supraîncărcat, fără să se gândească la limitele rezistenţei 
umane, sau poate tocmai pentru că le calculase, oprindu-şi 
doar o raniţă uşoară, un caiet cu scoarţe de piele şi cele 
patru creioane care fuseseră la o clipă de a-şi câştiga o altă 
celebritate decât cea pe care şi-o pregăteau acum. Ursu 
fusese transformat într-un hamal greoi... lar Dan în cea mai 
sprintenă vietate a acelor locuri, dar nu pentru că aceasta 
ar fi fost suprema dorinţă a cireşarului cu gânduri ascunse 
de scriitor. Aş... Era voinţa de fier a Luciei care hotărâse pe 
rând metamorfoza lui: când unitate de măsură, când 
binoclu, când mesager, când gânditor, când maşină 
electronică... Şi de cele mai multe ori paratrăsnet. 

— Ia vezi! Îi ordonă Lucia. Câţi paşi sunt de-aici până la 
brad? Şi ai grijă să-i potriveşti egali... Altminteri te pun să 
masori distanţa cu pantoful, ca atunci când vă faceţi porţile 
la fotbal... 


Şi Dan măsura, potrivindu-şi pasul la centimetru, dar tot 
temându-se că va simţi în ceafă vorbele de şmirghel ale 
Luciei. 

— Nu ai impresia că stânca aia din vale seamănă cu un cal 
de şah? 

— Cal de şah...?! Se mira el filologic, dar pentru că se 
temea de alte corvezi care l-ar fi purtat până în vale, aproba 
imediat cu entuziasm: Sigur că da! Aidoma cu calul meu de 
şah... 

— Cât fac paisprezece ori douăzeci şi opt? 

Dan dorea din tot sufletul să poată face cât mai repede 
socoteala, dar numai sufletul nu-i ajungea. Capul însă îi era 
prea răvăşit, de aceea apela la creion şi hârtie. Nu mai era 
nevoie. Vocea Luciei îi alinta cu acelaşi şmirghel credincios 
urechea: 

— Trei sute nouăzeci şi doi! Şi e cât se poate de simplu: 
paisprezece ori treizeci minus douăzeci! 'Tot ţi se mai pare 
complicat? 

— Ba nu, Lucia... E foarte simplu... Şi mai ales ar fi totul 
foarte simplu... Dacă n-ai fi tu atât de complicată... De ce nu 
eşti şi tu mai simplă? 

— Ia lasă prostiile, încâlcitule!... Va să zică, suprafaţa 
aproximativă ar fi cam... Ursule! Cam ce suprafaţă ar putea 
să aibă costişa asta? 

Amitindu-şi de cei 14 ori 28 şi vrând să-şi scutească 
prietenul de cine ştie ce răzbunare topometrică a Luciei, 
Dan se pregătea să-i sufle. Dar nu mai era nevoie. 

— Vreo patru sute de metri, aproape patru sute... Rectifică 
el după ce mai privi o dată costişa cu pricina. 

— Poftim! Se repezi Dan la Lucia. Tu îţi pierzi o groază de 
timp, îmi scoţi şi mie limba de-un cot şi-mi fierbi creierii mai 
rău decât soarele lui Petrăchescu, iar Ursu e capabil să 
rezolve totul în trei secunde. Asta înseamnă la tine simplu! 

— O simplă coincidenţă... Încercă Lucia să-şi stăpânească 
uimirea. Şi mai bine vezi să nu prinzi mucegai! De la bradul 


ăsta începi să-ţi numeri paşii până la bolovanul ăla rotund... 
Mai repede! 

Dan se supuse, săracul, şi când ajunse la bolovan îşi dădu, 
gâfâind, raportul: 

— Două sute treizeci şi patru de paşi... Foarte egali. 

— Înmulţeşte-i cu optzeci! Hai! Mai repede! Cât fac? 

Dan îşi înfipse mâinile în păr: 

— Două sute de draci mi se zvârcolesc în creier. 

— Numai o sută optzeci şi şapte, îl corectă Lucia imediat. 
Ursule! Cam ce distanţă să fie între brad şi bolovan? 

O simplă ochire, apoi vlăjganul spuse fără să ezite: 

— Ceva mai puţin de două sute de metri... Cu vreo zece 
metri mai puţin... 

— N-ai auzit nimic? Îl întrebă suspicioasă Lucia. Nu ţi-a 
şoptit Dan ceva? 

Ursu nici nu-i ascultă întrebarea. Dan, în schimb, se simţi 
foarte ofensat: 

— Înţeleg că mă bănuieşti pe mine de fraudă... Dar să te 
legi şi de Ursu, asta e prea detot! 

Ca întotdeauna, cireşarul cel cumsecade suferea pentru 
altul. Ursu îi făcu un semn de nepăsare. 

— Scuzaţi... se înclină Lucia în direcţia lui Dan, apoi se 
adresă lui Ursu: Te-aş ruga să-mi spui cam câţi metri sunt 
de la bolovan la brădet... Aproximativ... 

— Cam circa aproximativ, exageră Dan pleonasmul. 

Lucia nici nu-l privea. Se uita la Ursu, îi pândea orice 
mişcare, hotărâtă să rezolve problema coincidenţelor. 
Vlăjganul îşi alergă o clipă ochii în direcţia brădetului, mai 
privi o dată printre gene, apoi răspunse: 

— Peste trei sute cinzeci, poate chiar peste trei sute 
şaizeci de metri... În jurul lui trei sute şaizeci... 

În sfârşit, Lucia putea să controleze! Şi pentru a îndepărta 
orice urmă de nesiguranţă îl scuti pe Dan de măsurătoare, 
adică numără chira ea, în paşi, distanţa. Când ajunse la 
capăt, spuse cu voce obosită: 

— Cinci sute douăzeci şi trei de paşi! Ia calculează tu, Dan! 


Dan îşi pregătise hârtia şi creionul. Răspunse imediat: 

— Patru sute optsprezece metri şi patruzeci de centimetri. 

— Nu se poate! Se opuse vlăjganul. 

— Nici eu nu cred, se miră Lucia la rândul ei. 

— Atunci faceţi voi socoteala! Se enervă Dan. Cât fac cinci 
sute douăzeci şi trei ori optzeci? 

— De ce ori optzeci? Întrebă Lucia. 

— Păi până acum n-am calculat aşa? Se miră Dan. 

— Stai puţin... Îl domoli Lucia. Eu n-am pasul tău. Pasul 
meu are numai şaptezeci de centimetri. la calculează din 
nou! 

Răsuflând parcă pentru ultima dată în viaţă, Dan refăcu, 
destul de iute, calculul, şi terminându-l, îşi schimbă imediat, 
mina: 

— Formidabil! Trei sute şaizeci şi şase de metri! Ursule, 
eşti un geniu topometrie! Acu' ce mai spui, domnişoară? 

— Mă mir şi eu, recunoscu Lucia cam în doi peri. Cum de 
le nimereşti, Ursule? 

— Nu-i prea complicat... Răspunse nepăsător vlăjganul. 
Mă gândesc, adică îmi închipui cam prin ce loc se 
împlineşte un kilometru şi îl împart în zece, adică în sute. Şi 
dacă ajung la sute, s-a simplificat totul: Una, două, trei sute, 
ajung la cea de a patra şi o împart la zece... Şi dacă am 
ajuns la decametri, îi împart: unu, doi, trei, patru, cinci... Şi 
la al şaselea obţin metrii, pe urmă împart metrii la zece: 
unu, doi, trei, patru, şi la al cincilea pe care-l împart la 
zece... 

La început, Lucia îl luase în serios. Când însă Ursu ajunse 
pe la a treia împărţire încercă să i se uite în ochi: nici urmă 
de ironie pe faţa lui. Dan, în schimb, mocnea ca un berbec 
haiducesc pus pe jăratec într-o groapă. Şi când îl ghici pe 
Ursu la centimetri explodă într-un hohot de râs cumplit. 

— Şi pe urmă în milimetri... Îngână el. Ha, ha, ha! Şi pe 
urmă în... Ha, ha, ha! Ce vine după milimetri, Lucia...? 

Lucia se bosumflă puţintel. Nu atât gluma o necăjea, cât 
tonul foarte serios cu care Ursu o rostise. 


— Drept pedeapsă, anunţă ea, începând chiar din clipa 
asta Ursu va face măsurătorile şi Dan verificările! 

— Pardon! Se răsti Dan. Sper că mă confunzi cu altă 
persoană care poartă numele ăsta. Mai lasă-mă dracului în 
pace! M-am săturat de atâtea calcule şi socoteli. Vreau să 
mai văd şi eu priveliştea, vreau să mai zburd... 

— De-aceea te-am pus să măsori, îi spuse Lucia. Ca să 
observi şi ca să zburzi... Dacă te-ai gândi puţintel... 

— Nu vreau să mă gândesc deloc! Se încăpăţână rebelul. 
Am chefsă mă dau peste cap, na! 

Nici nu termină bine ultimul cuvânt şi simţi cum se 
prăbuşeşte, fără şanse de salvare, într-o scobitură pe care 
n-o observase. Lucia văzu cum îl înghite pământul, dar 
emoția şi spaima o paraliză. Ursu, în schimb, îşi azvârli cu o 
mişcare toate bagajele şi dintr-un salt fulgerător ajunse la 
marginea crăpăturii, prinzându-l pe Dan de braţ, chiar în 
clipa când dispăruse cu totul în prăpastie, adică în ultima 
clipă. Totul durase o fracțiune de secundă. Dar când îl ridică 
pe Dan la suprafaţă, Ursu văzu bagajele azvârlite mai 
înainte rosto-golindu-se spre vale, ca într-o cursă bezmetică 
şi, dintre toate bagajele, cel mai ambițios era chiar aparatul 
T. F. F. Spaima Luciei se transformase în groază: 

— Ursule! Ţipă ea. Aparatul! Ce ne facem? 

Ursu nu mai auzise întrebarea. Pornise în goană după 
aparat şi-l ajunse cu câţiva metri înainte de sfârşitul cursei: 
un bolovan uriaş care ţinea locul firului de aţă. Deşi îl aduse 
înapoi cu mare grijă, tot nu se putu abţine să nu-l scuture 
de câteva ori. Îi zornăiau înăuntru toate măruntaiele! 

— Mare jale! Spuse el, lăsând aparatul jos. Mi se pare că s- 
a cam dus dracului. 

Lucia era palidă şi avea lacrimi în ochi: 

— Doamne! Mai bine... 

— Mai bine îmi rupeam eu gâtul... Spuse Dan foarte smerit 
şi foarte sincer. De ce nu m-ai lăsat, Ursule? 

Şi Ursu era posomorit, dar mai mult furios: 


— Eu sunt de vină! M-am pierdut ca un netot... Puteam 
foarte bine să-i dau drumul, nu să-l arunc... 

Lucia desfăcuse cutia hodorogită şi privea înspăimântată 
masacrul dinăuntru. Dar nu la aparat se gândea, nu la 
aparatul ei se gândea, se gândea la celălalt aparat şi la cei 
care erau în jurul lui, şi la întunericul şi la primejdiile care 
poate îi apăsau şi-i încolţeau acolo, în noaptea de sub 
munte. 

— Oare se mai poate face ceva? Se uită Dan spre Lucia. 
Săracul! Parc-ar fi o ladă cu sârme şi şuruburi vechi... Ufff! 

— Lasă scâncelile! Îl săgetă Lucia. Până una-alta trebuie să 
găsim un loc de popas, şi pe urmă... 

După o scurtă trecere în revistă a împrejurimilor, Ursu 
descoperi o pajişte verde, bogată în iarbă şi ferită de soare. 
Era chiar la poalele unei movilite stinghere de pe care se 
putea vedea toată regiunea peşterii. Acolo se făcu popasul, 
primul popas al zilei. Nimeni nu se gândea la odihnă, la 
mâncare, la discuţii. Un popas trist, pe care nemişcarea şi 
gândurile îl îmbolnăveau cu spaime şi nelinişti. Înainte de a 
lua orice hotărâre, cei trei urgisiţi se căţărară în vârful 
movilei pentru a-şi da seama unde se află. 

Masivul care adăpostea peştera se despărţise pe nesimţite 
de ei azvârlindu-i pe o coamă paralelă, foarte 
asemănătoare. Jos, în vale, se zărea şi tăişul iscusit şi aprig 
care despicase masivul: o apă argintie, cu luciri nevinovate. 
Nu se aflau, aşa cum îşi închipuiseră tot timpul, deasupra 
peşterii! 

Lucia se uită aproape rugător la Ursu: 

— Cât ne ocupăm noi de aparat, n-ai putea să dai o raită 
până la vale?... Şi pentru noi e important, dar mă gândesc 
şi la cei din peşteră. Trebuie să ne apropiem unii de alţii şi 
trebuie să le spunem cum arată muntele... Ai putea, 
Ursule? 

— O joacă... Răspunse vlăjganul. În jumătate de oră sunt 
înapoi... Şi dacă vrei dovezi, îţi aduc bradul ăla strâmb de 
lângă calul de şah... O joacă... 


Nu era chiar o joacă, pentru că scobitura care-l supsese pe 
Dan era de fapt o crăpătură lungă, abruptă, care izola locul 
de popas de restul coamei. Ca să ajungi la o sută de metri în 
faţă pentru a cobori spre calul de şah, trebuia să ocoleşti 
crăpătura pe o distanţă de câţiva kilometri şi numai acest 
drum dura cel puţin jumătate de oră. Ursu se gândi să-l 
scurteze, dar pentru că era prea abruptă crăpătura şi deci 
n-o putea cobori, şi prea lată ca s-o poată sări, singura cale 
de a o scurta era aceea de a arunca o punte. Fără să mai 
zăbovească, luă o funie lungă, o toporişca, un ghem de 
sfoară... Şi în câteva minute, folosind forţa de aruncare şi 
doi copaci curioşi de pe marginile scobiturii, izbuti să 
înjghebe o punte de frânghie peste prăpastie. Se prinse 
apoi cu mâinile de ea şi pluti câteva clipe deasupra hăurilor 
ascuţite. 

Înainte ca Ursu să-şi dea drumul în gol, Dan se apropie de 
Lucia şi începu să-i boscorodească la ureche: 

— Am văzut la circ un accident groaznic... S-a prăbuşit un 
zburător pentru că în momentul cel mai periculos o fată din 
lojă a ţipat, iar el şi-a pierdut echilibrul, săracul... 

Lucia îşi duse mâna la gură pentru a-şi opri ţipătul 
prevestit de Dan: Ursu trecea prăpastia, agăţat de puntea 
aceea fragilă şi mişcătoare. 


Obstacolele pe care vlăjganul le întâlni mai departe în cale 
i se păreau floare la ureche. Un bolovan, un şanţ natural, o 
râpă oarecare mai degrabă îl aţâţau şi ucideau monotonia 
vertiginoasei coborâri. Ursu avea un fenomenal simţ al 
echilibrului. Nu-şi baza mişcările numai pe gesturi reflexe, 
pe resorturi instinctive, nu şi le încredința numai 
hazardului. Avea darul de a alege fulgerător, de cele mai 
multe ori în plină mişcare, punctele de întâlnire, şi de 
rezistenţă, punctele de trecere şi de oprire. De fapt aceasta 
era marea lui artă: de a deosebi, într-o singură clipă, 
punctele de trecere de cele de oprire, punctele de întâlnire 
de cele de rezistenţă. De a alege o anumită creangă ca 
simplu punct de trecere într-un salt: o clipă de întârziere şi 
creanga s-ar rupe; de a alege un bolovan, o ieşitură ca 
simplu punct de întâlnire a corpului în cădere: o clipă de 
întârziere şi bolovanul s-ar desprinde, iar ieşitura ar ceda. 
Încă de copil îşi uimise prietenii cu căderile lui din copaci: 
de fapt nu cădea, ci cobora din creangă în creangă; sau cu 
prăbuşirile lui în râpe abrupte şi adânci: de fapt nu se 
prăbuşea, ci aluneca folosind fulgerător asperităţi invizibile. 
Odată pusese rămăşag cu mai mulţi colegi că va ajunge în 
fundul unei adâncituri abrupte din cinci salturi. Toţi voiau 
să-l oprească. Râpa avea vreo treizeci de metri. Când îşi 
dăduse drumul în râpă fiecare mişcare îi era cunoscută: 
prima cădere, primul salt drept în jos vreo opt metri; al 
doilea lateral, vreo doi metri, pentru a evita cobo-rârea 
strict perpendiculară care l-ar fi dus într-un grohotiş; al 
treilea salt oblic, spre o ieşitură de lut care se va prăbuşi la 
o fracțiune de secundă după ce o va părăsi, catapultat; şi 
ultimele două salturi într-o perpendiculară perfectă cu o 
scurtă escală la mijloc, pe o excrescenţă sigură. Căderea lui 
fusese atât de rapidă şi de precis calculată, încât cei de sus 
o văzuseră neîntreruptă, iar el avusese senzaţia sublimă a 
zborului. Ursu era convins că ar fi putut să alerge chiar pe 
peretele unei prăpăstii înclinat spre 90 de grade, dacă i s-ar 
fi dat un răgaz de câteva clipe pentru a cerceta tot peretele 


şi a alege punctele de siguranţă şi de trecere. Un singur 
accident avusese în toată cariera lui de acrobat, un accident 
ridicol, întâmplat pe la treisprezece ani. Sărise de pe o 
scară, de la o înălţime oarecare, în salt mortal, şi-şi rupse 
mâna stângă, pentru că înainte de a sări, cu o clipă înainte 
de a sări, se răstise la un copil, cu intenţia de a şi-l preface 
în admirator. În timpul căderii îşi dăduse seama că uitase 
ceva: nu-şi mai amintea treapta de pe care sărise. Făcuse 
mişcarea de relans cu o fracțiune de secundă mai devreme. 
Pământul îl surprinsese ghemuit, necesitatea echilibrului îi 
încordase mâna stângă şi căderea nefiind atenuată, 
contactul violent îi rupsese braţul. 

Tot felul de amintiri acrobatice însoţiră goana lui Ursu 
spre creasta calului de şah. Ajuns în vale, făcu o scurtă 
oprire, mai ales pentru a-şi scălda capul în apa rece a 
pârâiaşului şi pentru a sorbi câteva înghiţituri. Apoi se 
căţără pe un bolovan de pe mal pentru a cerceta coasta 
muntelui care adăpostea peştera. Coasta era prăpăstioasă, 
cu porţiuni abrupte care nu puteau fi urcate fără funie. Pe 
alocuri se zăreau şuviţe negre, ca nişte dungi trase 
nehotărât cu cărbunele. Erau crăpături. Oare erau 
profunde? Ajungeau până în interiorul masivului? Ajungeau 
până în peşteră?... Pentru a răspunde la întrebări i-ar fi 
trebuit zile întregi de ascensiuni şi coborâri. Se strădui să 
memoreze caracteristicile cele mai importante ale 
masivului care adăpostea peştera, apoi îşi aruncă privirile 
spre stânca aceea ciudată, care şi de acolo, de jos, continua 
să semene cu un cal de şah. Capul şi coama calului se 
odihneau pe un soclu uriaş, un adevărat piept de munte. Ca 
să ajungă până acolo nu i-ar fi trebuit mai mult de cinci 
minute, parcurse în goană, bineînţeles. Erau câteva 
obstacole, care puteau fi însă trecute fără prea mari 
eforturi. Tocmai punea în balanţă un „dacă” şi un „dar” în 
legătură cu drumul până la calul de şah, când o anumită 
mişcare petrecută la poalele stâncii îl făcu să tresară. Ochii 
încordaţi aveau puterea unor lentile: nu se înşelase. 


Mişcarea nu fusese o părere. La poalele stâncii se zărea 
silueta unui om. Uimirea îl fulgeră. De unde apăruse 
silueta? Jur împrejurul ei nu se afla nici un bolovan, nici o 
groapă, nici o dezordine de relief care ar fi putut-o ascunde. 
Parcă ieşise din pământ sau de undeva din munte. Îşi aţinti 
privirile asupra ciudatei apariţii şi după câteva clipe de 
încordare izbuti s-o identifice. Uimirea lui Ursu nu mai avea 
margini: omul acela care apăruse ca din pământ la poalele 
stâncii nu era altul decât... Petrăchescu, vânătorul! 

Deşi clipele începeau să devină foarte preţioase, Ursu nu 
putea să renunţe la întâlnirea cu Petrăchescu. Porni spre 
stânca botezată de Lucia, fără să părăsească o clipă din 
ochi silueta de dedesubt. Pe la jumătatea drumului, îşi dădu 
seama că şi Petrăchescu îl zărise. Mai ales când îl văzu cum 
îşi duce mâna streaşină la ochi şi priveşte în direcţia lui. La 
un moment dat, Petrăchescu făcu stânga-mprejur, cu o 
iuţeală cazonă, apoi doi paşi, apoi se opri brusc. Ridică ceva 
de jos şi se întoarse din nou cu faţa spre Ursu. Avea în mână 
o armă de vânătoare. Apoi îşi duse mâna la brâu, dar şi-o 
retrase imediat spre mijlocul armei. 

Ursu înţelese ce se întâmplă. Petrăchescu îşi încărca arma. 
Nu pricepea însă ce de umblase cu arma descărcată. Sau 
poate schimbase cartuşele?... Sau poate trăsese în vreun 
vânat?... Dar nu auzise nici un pocnet de armă... Un firicel 
de gheaţă zvâcni în ceafa lui Ursu. Petrăchescu îşi potrivise 
arma în şold, şi ţeava ei, ridicată la înălţimea pieptului, era 
îndreptată în direcţia lui. O simplă apăsare pe trăgaci, 
involuntară... Sau chiar o tresărire puternică, inconştientă.: 
Nici un vânător n-avea voie să ţină astfel arma, nici în toiul 
vânătorii; era o lege ca arma să fie ţinută mereu cu ţeava în 
jos. 

Când Ursu ajunse mai aproape de stâncă, la mai puţin de o 
sută de metri. Petrăchescu cobori ţeava armei şi clătină 
încet din cap, ca şi cum i-ar fi dat a înţelege vizitatorului că- 
l recunoaşte şi că e bine venit. Ba mai mult: porni în 
întâmpinarea lui Ursu, dar nu făcu prea mulţi p” şi. Auzi 


țipăt de păsări şi începu să scruteze văzduhul. Ursu îl imită 
fără să vrea, aşa cum i se întâmplă oricui când îşi vede 
semenul uitându-se spre cer, şi descoperi un stol de păsări 
zbenguindu-se. Petrăchescu le urmări cu puşca ridicată, la 
un moment dat puşca ţintea exact scăfârlia lui Ursu, şi 
vlăjganul simţi iarăşi firicelul de gheaţă, zvâcnindu-i în 
ceafă. Un simplu strănut şi... Dar amintindu-şi faima lui 
Petrăchescu, se linişti. 

— Bună ziua! Salută Ursu, oprindu-se la câţiva metri în 
faţa vânătorului. 

— Dacă nu erai dumneata, răsturnam vreo două, trei be- 
caţe, pe cinstea mea... 

— Norocul lor... Zâmbi Ursu. Nu ne-am închipuit că o să 
vă întâlnim pe munte. Numai la asta nu ne-am aşteptat, pe 
cinstea mea... 

— Vas-că tot nu v-aţi lăsat până la urmă! Se încruntă 
Petrăchescu. După tot ce v-am spus... Nu v-a fost teamă de 
duhuri şi primejdii? 

— Duhuri?! Ştiţi şi dumneavoastră că nu există. Noi am 
crezut că vreţi să ne speriaţi cu duhurile ca să ne feriţi de 
celelalte primejdii adevărate... 

— Ia uite, dom'le! Vas'că nu credeţi în duhuri! Asta e rău, 
dom'le, pe cinstea mea... Să nu vă pună gând rău duhurile, 
dom'le, că direct la azil ajungeţi... Eu n-am glumit niciodată 
cu duhurile, şi nici nu vreau să glumesc, şi vă sfătuiesc şi pe 
voi să le împăcaţi, pe cinstea mea... 

— De unde să ştim cum să le împăcăm? Întrebă Ursu 
destul de nedumerit. Nu ştiţi, trebuie să facem jertfe? 

Vânătorul scormoni cu ţeava puştii în iarbă: 

— Dom'le, trebuie să le împăcaţi, eu asta ştiu, pe cinstea 
mea... Cealaltă chestie e treaba voastră. Eu nu m-am certat 
niciodată cu ele, ca să ştiu cum trebuie să le împac, pe 
cinstea mea. Poate că ar fi bine să nu le tulburaţi aici în 
sălaşul lor, să vă duceţi în altă parte... 

— Nu ştiu cine zicea... Adică un cioban ne-a spus mai ieri 
că duhurile s-au mutat de prin părţile ăstea, cică ar fi prea 


multe primejdii pe-aici... 

— Zău, dom'le? N-am auzit, pe cinstea mea... Da' să nu fie 
o cursă, dom'le, să nu fi fost ciobanul ăla un duh... 

— Nu era duh, spuse foarte serios Ursu. Avea şi un băiat şi 
era şi o turmă lângă ei... Spunea că nişte duhuri mai 
importante au avut accidente, că unul mai mare chiar şi-a 
fracturat baza craniului, spunea el, şi din cauza asta au 
şters-o în altă parte. Zicea el că spitalul duhurilor de-aici a 
cam rămas în paragină şi nu-l mai calcă stafiile rănite. Cică 
nici penicilină nu s-ar mai găsi... Ciobanul s-a jurat că nu 
minte... 

— Minţea, dom'le! Se enervă Petrăchescu. Pe cinstea mea, 
dom'le! Şi de unde ştia eltoate?... Era duh, dom'le, şi vrea 
să vă prindă în capcană! Şi de primejdii nu v-a vorbit? 

— Despre primejdii?! Se miră Ursu. N-a suflat un cuvânt... 
Dar dacă spuneţi dumneavoastră... 

— Dumneata minţi, dom'le, pe cinstea mea! Cum n-a suflat 
nici un cuvânt despre primejdii?... Păi nu v-a spus că 
duhurile şi-au rupt gâtul?... Şi ăla cu baza craniului? N-ai 
spus dumneata că v-a spus ciobanul că duhurile s-au speriat 
de primejdii şi s-au mutat în altă parte?... Păi dacă şi 
duhurile s-au speriat de primejdiile de pe-aici, îţi dai seama, 
dumneata, pe cinstea mea?! 

— O să ne ferim, pe cinstea mea! Încercă Ursu să-l 
liniştească. Dar să ştiţi, tot ciobanul ăla zicea, că unde nu-s 
primejdii nu se poate zidi şcoală. Cică numai aşa învaţă 
omul... 

— Cum s-ar zice, dom'le, umblaţi după primejdii cu 
lumâna-rea, pe cinstea mea... 

— Nu chiar cu luminarea... se retrase Ursu. Avem lanterne 
vânătoreşti... 

— Bun! Asta da! Lanterne vânătoreşti, da! Pe cinstea mea. 
Va să zică aveţi lanterne... Da, dom'le... Nu ne împru... Nu 
aveţi una de împrumut?... Ba chiar v-aş cumpăra-o... 

— Dacă ne-aţi fi împrumutat şi dumneavoastră barca... 


— lar, dom'le? lar? V-am spus c-am pierdut-o... Nu i-am 
spus fetei doctorului?... Aia brunetă, pe cinstea mea... 

— Aia-i cealaltă, spuse Ursu. Dar sunt amândouă cu noi. 
— Aha! Se lumină vânătorul. Vas-c-aţi adus şi fete cu voi! 
Păi de ce nu spui aşa, dom'le, pe cinstea mea! Acum înţeleg 

eu ce căutaţi voi pe-aici! Locuri, dom'le, locuri căutaţi! 
Locuri frumoase, pustii... Aia-i, dom'le... Pe-aici puteţi să 
mergeţi o zi întreagă în pielea goală şi nu întâlniți suflare 
de om, pe cinstea mea. Asta era, dom'le. Bravo! Fete bune, 
fragede, dom'le... Ohohoho! De la Dobrescu am învăţat... la 
zi, dom'le, ca între bărbaţi! E bine, dom'le, cald, aşa...? 

Ursu avu marea putere să se stăpânească: 

— Dacă-ar auzi fetele cum vobiţi despre ele, nu ştiu ce vi s- 
ar întâmpla cu ochii. Credeţi că-i ca pe vremea idiotului 
ăluia? 

— Lasă-mă, dom'le, pe cinstea mea. Ce mă prelucrezi, că 
nu-s tată de fată?... Da' despre ce idiot vorbeai? 

— De Dobrescu ăla al dumneavoastră... 

— Dom'le! Pe cinstea mea! De Dobrescu să nu te mai legi 
niciodată, că nu se iartă. Prima oară zic că n-ai ştiut, pe 
cinstea mea. Dar a doua oară nu se iartă, dom'le. Om cael 
mai rar, dom'le. In tot oraşul nu e unul să-i semene! 

— Eu zic că este unul, spuse Ursu. Dumneavoastră... 

— Dom'le... Îţi mulţumesc, dar e cam mult, dom'le, pe 
cinstea mea... Peste câţiva ani, cine ştie... 

— Păcat că nu l-aţi cunoscut pe Buridan... V-aţi fi înţeles 
foarte bine cu el... 

— Dom'le! Numai dacă era vânător bun! 

— Dac-aţi fi fost mai tânăr poate că aţi fi ajuns în slujba lui, 
că era foarte bun vânător... Înnoptaţi pe-aici? 

— Dom'le... Sunt nişte stâne... Încotro mergeţi? Spre lac, 
încolo? 

— Ne-am împărţit în două, răspunse Ursu. Unii spre lac, 
alţii prin peşteră... 

— Zău, dom'le?! Eu v-am spus... Dar măcar scoateţi-vă 
pârleala cu fetele. Sunt fragede, dom'le. Acum e 


nemaipomenit, pe cinstea mea! 

— Şi dumneavoastră nu uitaţi să întrebaţi de Buridan... 

— Nici o grijă, dom'le. Cum ajung în oraş... Poate chiar mai 
înainte... Pe cinstea mea... 

Cu puşca în mână şi cu ţeava la înălţimea pieptului, vână- 
torul îl urmări îndelung pe Ursu. Şi nu se mişcă din poziţia 
asta, până ce vlăjganul nu dispăru cu totul din raza vederii 
lui. Abia atunci se apropie de o crăpătură a stâncii, care nu 
se vedea decât dintr-un singur unghi, şi începu să discute 
cu un personaj, mai bine zis cu vocea unui personaj, pentru 
că posesorul ei nu ieşi nici o clipă la lumină. 

— Era unul dintre băieţii care mi-au cerut barca, spuse 
Petrăchescu. Aia de-alaltăseară şi de înc-o dată... 

— Ce vorbeşti, coane?! Asta am aflat-o singur... Alta! 

— Alta e că-i un prost, pe cinstea mea... 

— Să nu te-nşeli, coane!... Ţi-a pus mereu capcane... 

— Dom'le! Fii serios! E o găgăuţă... Să nu-ţi treacă prin 
cap vreo prostie... 

— Şi-a bătut mereu joc de dumneata. M-am amuzat tot 
timpul, coane, şi mă mir cum de-am putut să-mi ţin râsul. 
Mai ales la urmă... 

— Dom'le, te rog! Pe cinstea mea! A încercat el, dar pe 
urmă s-a făcut politicos. N-ai auzit chestia cu Buridan... 

— Tocmai... Ştii cine-i personajul ăla al lui Buridan cu care- 
a spus că semeni? 

— Aflu eu în oraş, dacă nu ştii dumneata. Găsesc eu un 
coleg care ştie... Dar mi-e totuna, dom'le... Ori aflu; ori nu. 
Mi-e indiferent, dom'le. Am libertatea asta... O să întreb în 
oraş... 

— Să nu cumva să faci asta, coane! Personajul lui Buridan 
e un măgar, un măgar celebru! Stai, coane! Ce spuneai că 
ţi-e totuna, indiferent? 

— Nu mai ştiu, dom'le, pe cinstea mea. Am uitat... Va să 
zică m-a făcut măgar! 

— Da, coane! Măgarul lui Buridan! E celebru în toată 
lumea. Te-a insultat rău! Şi pe dumneata şi pe Dobrescu! 


— Dom'le, îl împuşc, pe cinstea mea. Aşa ceva nu se iartă, 
dom'le. Îl împuşc... 

— Lasă-mă, coane, lasă prostiile. Dumneata l-ai provocat, 
la urma urmei... Dacă te pui la vorbă cu ei... 

— Mie îmi plac copiii, dom'le, stau mereu de vorbă cu ei... 
Dar să nu mă facă măgar! Pe cinstea mea! Eu, măgar! Asta 
nu se iartă, dom'le! Numai să-mi intre în bătaia puştii... 

— Ţi-am spus o dată să dai dracului idioţeniile... 

— Ce idioţenii, dom'le?! Eu dacă nu iert, trag! 

— Mai bine ai veni încoa'... la spune, coane! Ce e cu fetele 
alea?... Parc-ai turnat jăratec şi gheaţă în mine... 

— Dom'le, pe cinstea mea! 

Ursu îşi găsi prietenii trebăluind la aparat, şi nu se bucură 
de o primire prea entuziastă, mai ales Lucia era bosumflată, 
din pricina întârzierii sale „inadmisibile!” Dar când începu 
să le povestească întâlnirea neaşteptată cu vână-torul, 
interesul amândurora, şi mai ales al Luciei, se transformă în 
foame şi spaimă. Nu trecu sub tăcere nimic, nici chiar 
insinuările de la sfârşitul discuţiei, având însă grijă să le mai 
atenueze. 

— Nu ştiu cum de mi-am stăpânit mâinile, spuse el în 
încheiere. Îmi venea să-i prind nasul între degete şi să i-l 
laminez... Până l-aş fi făcut cât o foiţă de ţigară... Mare 
noroc a avut, măgarul! 

— Poate c-ai avut tu mare noroc, se înfioră Lucia. 

— Bună chestia cu măgarul lui Buridan! Îl felicită Dan. 
Grozavă! Mai ales dac-o să se apuce să întrebe în oraş. Dar 
să ştii, Ursule, că măgarul în cauză era doar o ipoteză 
creată de doctorul Buridan prin secolul al paisprezecelea. 
Asta pentru a argumenta „libertatea indiferenţei”. El dădea 
exemplul unui măgar deopotrivă de flămând şi de însetat 
care are în faţa lui, cam la aceeaşi depărtare, şi apă şi 
mâncare. Cu ce va începe? Libertatea indiferenţei! 

— Eu ştiam numai că se face caz de măgarul ăsta al lui 
Buridan, mărturisi Ursu, ş-am crezut că-i o întruchipare a 


tâmpeniei. Ei şi! Al lui Buridan sau nu, tot măgar rămâne!... 
Voi cum staţi cu aparatul? 

Lucia, cu un Dan foarte binevoitor şi entuziast alături, mai 
ales în laude, elogii şi exclamaţii, izbutise să demonteze şi 
apoi să monteze din nou aparatul. Lucrase ca un „roi de 
albine”, precum spunea Dan. lar degetele îi alergaseră şi-i 
bâzâiseră ca nişte „viespi”. Din păcate, terminase montajul 
aparatului prea târziu. Nici nu se uitase la ceas până când 
nu înşurubase ultima piesă. Dar când ridicase antena 
pentru emisie şi recepţie descoperise cu groază că ora 
fixată pentru primul schimb de mesaje fusese depăşită de 
mult. 

— Aproape un ceas întârziere, îl anunţă ea pe Ursu. Nu 
ştiu nimic. Nici ce este în peşteră... Şi nici dacă aparatul s-a 
reparat. Mi-e teamă să nu se fi stricat vreo lampă... Uuffff! 

— Ufffff, eu! Se întrista Dan. Prăpastia aia nenorocită!... 
Nu putea să mă înghită mai repede, să nu mă mai vadă 
Ursu. 

Apoi se duse lângă aparat şi începu să-l mângâie: 

— Hai, puişorule! Hai, că eşti nou-născut... Spune Şi tu 
ceva! Uite, mămica ta... 

Şi aparatul răspunse! Ba chiar foarte energic. De emoție, 
Dan era cât pe-aci să-l scape a doua oară. Şi Lucia şi Ursu 
se repezită spre el. Inventatoarea de 14 ani se înroşi toată 
de bucurie şi închise, nevăzută, ochii ca să strivească o 
usturime. Prea repede îşi ucidea frumuseţea! O clipă mai 
târziu, caietul se desfăcu exact la pagina de serviciu, un 
creion cu vârful foarte ascuţit ameninţă aerul, iar vocea cu 
puţin metal rece în ea îi trezi pe ceilalţi: 

— Notaţi şi voi! Fiecare! Să putem controla mesajul! 

Notau toţi cu înfrigurare sunetele sonore, distincte. Şi 
deodată receptorul se stinse. Se terminase transmisia 
cireşarilor din beznă? Cireşarii soarelui profitară de răgaz 
şi încercară să descifreze mesajul. Dar după câteva minute 
se uitară năuciţi unii la alţii. Pe foile lor de hârtie se 
tălmăciseră aceste cifre şi litere ciudate: 


A3CDE41B1DV96SPOIDDTGS112AAAJ1 
G238UVNL53FSM11CAD43S5UOVM13S1 1BLCO 6. 

— Nu cunosc cel de al doilea cifru, mărturisi Ursu. 

— Nu corespunde nici unui cifru, spuse Lucia. E absolut 
indescifrabil. Oare s-a întâmplat ceva în peşteră... 

— Oare nu s-a încurcat vreo sârmă în aparat? Îndrăzni. 
Dan. Vreo lampă, ceva... 

— Dacă s-ar fi încurcat ceva, n-ar fi funcţionat deloc, 
răspunse Lucia. Din moment ce funcţionează... 

— Mai încearcă o dată! Ceru Ursu. Cine ştie! 

Lucia mai încercă. Transmise iarăşi semnalul convenţional 
al primei emisiuni: „la-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti.” 

O secundă... Două. Trei. Patru. lăcere şi deodată răsună 
foarte clar semnalul de răspuns: „Ia-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti- 
ti.” 

După zâmbetele lor, după strălucirile din ochi, îşi imaginau 
cum trebuie să arate în clipa aceea chipurile celor din 
peşteră. Cireşarii erau din nou împreună. Cu ajutorul celor 
două aparate, prin unde, îşi uneau gândurile şi 
sentimentele, şi speranţele, şi bucuriile şi întrebările. Lucia 
începu să noteze. Dan şi Ursu uitaseră că trebuiau să 
copieze şi ei mesajul, Lucia nu uitase, dar îşi trecu peste 
inimă, se prefăcu că uitase, şi-i lăsă pe cei doi să-şi lumineze 
privirile cu vorbele pe care le citeau pe caietul ei: „TOTUL 
MERGE BINE/AM TRECUT ŞI DE AL DOILEA LAC/NE 
APROPIEM DE ŢINTĂ/OBSERVAŢI CU ATENŢIE 
DESCHIZĂTURILE/EVENTUAL DIMENSIUNILE CU 
APROXIMAȚIE”. 

Lucia transmise la rândul ei mesajul care anunţa că şi 
afară, pe munte, în soare, programul se desfăşoară în 
general bine. În trei cuvinte, cu adevărat telegrafice, Lucia 
înştiinţă peştera despre întâlnirea lui Ursu cu Petrăchescu. 
Câteva secunde de pauză, apoi din nou recepţie şi Lucia îi 
întinse cu mâna liberă o foaie de hârtie lui Ursu, cu un 
conţinut foarte scurt: 

PETRĂCHESCU ERA SINGUR? 


Ursu clătină capul afirmativ şi Lucia transmise. Aparatul 
ţacăni iarăşi: 

SIGUR? SIGUR? UNDE? 

Caietul ajunse iarăşi în mâinile lui Ursu, dar de astă dată 
vlăjganul nu mai putea răspunde printr-un simplu gest: 

— N-aş putea spune cu siguranţă unde... Cum dracu să 
plasez locul?... Cam la vreo patru kilometri de locul nostru. 
La poalele unei stânci, stânca ta, Lucia. Calul de şah... E 
lipită de muntele în care se află peştera. Era singur... Deşi 
mi s-a părut foarte ciudată apariţia lui, şi foarte bruscă. 

Lucia transmise imediat: 

SINGUR DEŞI APARIȚIE BRUSCĂ, CIUDATĂ/LIPIT DE 
MUNIELE PEŞTERII. 

Apoi recepționa o nouă întrebare a peşterii: 

A STAT MULT DE VORBĂ CU EL? A FUMAT? 

Ursu răspunse prin două mişcări cu capul la întrebările 
puse. Una de afirmaţie şi una de negaţie. Lucia transmise. 

Ultimele cuvinte schimbate între „beznă” şi „soare” erau 
salutul pe care-l adoptaseră cireşarii pentru expediţie: 

NOROC BUN! 

NOROC BUN! 

Ultimele pocnituri, apoi tăcere, clipe de respiraţie înceată, 
clipe de emoție, clipe de tristeţe... Apoi privirile Luciei care 
scormoneau şi trezeau ascuţit. 

Recitiră mesajul şi completările, dar nu închiseră imediat 
caietul. Întrebările din beznă nu erau foarte liniştitoare. De 
ce-i interesa pe cei din beznă dacă Petrăchescu era singur, 
sau dacă fuma, sau dacă era vorbăreţ? Ce amănunte 
necunoscute posedau întunecaţii? Ursu se uită la Dan, Dan 
se uită la Lucia, iar Lucia se mulţumi să ridice din umeri şi 
apoi să închidă aparatul. 

Era umbră în locul acela, era răcoare, iarba plină de 
mătase, iar lumina blândă şi parcă aducătoare de miresme. 

CAPITOLUL XII. 

Cutezătorii din beznă trecuseră al doilea lac, aşa cum îl 
trecuseră pe cel dinainte, slujindu-se de plută, de funii şi de 


curajul lui Victor. Pluta îi dusese cu rândul pe un mal sărac 
şi zgârcit, pe o fâşie îngustă de piatră, care îi surprinse pe 
toţi, şi mai ales pe Victor. Harta, în care Victor făcea mereu 
rectificări, indica un lac mai mic decât primul, într-un salon 
mare, cu largi suprafeţe de piatră. Lacul se mărise, spaţiile 
de piatră fuseseră inundate şi acoperite definitiv de apă, 
numai platforma pe care debarcaseră cireşarii rămăsese 
necotropită. Erau cele mai mari transformări pe care le 
întâlniseră până atunci în peşteră. 

Pârâul subteran îşi continua mersul spre o confluență 
necunoscută, sau spre punctul terminus al peşterii, după 
indicaţiile hărţii. Cireşarii îl folosiră ca şi până atunci: 
cărăuş cuminte, docil, un adevărat prieten în bezna aceea 
cu ecouri şi întrebări amenințătoare. Dar fuseseră nevoiţi 
să păşească pe celălalt mal, pe malul drept, singurul care 
devenea accesibil după al doilea lac. Harta era foarte fermă 
în această privinţă şi, într-adevăr, la lumina lanternelor 
unite descoperiseră, pe o distanţă destul de mare, un mal 
larg, mai ridicat, ferit de capriciile pârâiaşului, un mal cu 
podea netedă şi cu pereţi dezordonaţi. 

Tot lui Tic îi fusese hărăzit să descopere, nu departe de 
marginea noului lac, la câţiva paşi de debarcader, în 
interiorul tunelului de scurgere, un al treilea muc de ţigară 
identic cu celelalte. Dar la numai două bătăi de lanternă de 
debarcader, malul drept se îngusta brusc, devenind 
inaccesibil. Era inundat de apă. Pe hartă nu se vedea nimic. 
Altă schimbare gravă a reliefului. Cu ajutorul plutei 
trecuseră pe malul stâng, pe care se putea merge înainte, 
deşi mult mai anevoios ca până atunci. 

Ionel devenise foarte tăcut. Nu mai dădea ordine şi nici 
măcar comentarii nu mai făcea, decât foarte rar. Din când 
în când bolborosea câte ceva, atunci când descoperea un 
sediment cu compoziţie dubioasă, sau când credea că a 
găsit o mostră din acel granit arhaic care părea că-l 
obsedează cumplit. Victor şi Tic, mereu în frunte, căutau şi 
cercetau cu ardoare peste tot: pe mal, prin firide şi 


şânţuleţe, prin crăpături, pe după bolovani. Tic avea una şi 
bună în cap: cutia vrăjită. De aceea, de câte ori avea ocazia, 
o lua înaintea tuturor, mereu cu Ţombi după el. Ca să nu 
dea altora şansa de a găsi cutia. Şi Victor umbla parcă după 
ceva anume, şi căutarea lui părea că are o destinaţie foarte 
precisă. Căuta ceva, cu atâta hotărâre căuta, încât aveai 
impresia că acel ceva fusese lăsat chiar de el în peşteră. 
Numai Maria, deşi încolţită uneori de fiori reci, deşi simțind 
uneori în ecouri ameninţări, nu voia să caute şi să găsească 
nimic, nu voia să se mai gândească la întrebări rele; ea mai 
visa sala de bal prin care trecuse, cu cavalerii de marmură 
spânzurați de cupolă, cu coliere şi candelabrele stinse, gata 
să se prăbuşească, şi mai visa o sală şi cea mai mare, cu 
lumina violetă şi albastră, cu podea de lespezi albe, şi se 
vedea, frumoasă şi caldă, făcând piruete, piruete... 

Dar o trezi vocea lui Victor, o voce înceată, fără acele 
accente imperceptibile de duritate, pe care numai ea i le 
cunoştea. 

— În sfârşit, am găsit... 

Parcă vorbea unui străin, sau nimănui, dar toţi îl auziră şi 
se apropiară de el. Era o ţigară fumată pe jumătate, poate 
mai mult. Dar de când o căuta Victor! 

— Acum nu mai am nici o îndoială, spuse el. Indivizii care 
au trecut pe aici, înaintea noastră, cunoşteau foarte bine 
peştera. Şi mai cred că fumătorul era nervos... E prea mică 
distanţa dintre cele două mucuri; parcă au fost aprinse una 
după alta ţigările, poate chiar una de la alta... Ştiţi ce mi se 
pare foarte ciudat la vizitatorul ăsta?... Faptul că nu pare 
un vizitator! Aşa îmi face mie impresia: în loc să viziteze 
peştera, se ţine de fumat. Cam mult patru ţigări, 
Ticuşorule... Aşa că nu mai e cazul să căutăm chiştoace... 

— Ce te face să crezi că eu Umblu după capete de ţigări? 
Răspunse cam înţepat prichindelul. 

— Scuză-mă... Spuse Victor. Dacă vei găsi totuşi, din 
întâmplare, vreunul... 


— Asta o ştiu şi singur... Mai bine i-ai spune lui Ionel, sau 
ăstuia care n-a găsit absolut nimic... 

Câtva timp vocile amuţiră. Toţi ştiau că se apropie ultimul 
salon, punctul terminus al peşterei. Chiar la intrarea 
salonului, Maria zări un obiect lucitor, dar n-avu vreme nici 
măcar să-şi anunţe descoperirea, necum să ajungă la ea, 
pentru că frăţiorul ei cârn se repezise ca un hultan asupra 
obiectului. Mare deziluzie pentru prichindel! Era o simplă 
cutie de conserve, o cutie goală, care plutea într-un ochi de 
apă. Tic i-o dădu lui Victor, iar Victor după ce se uită la ea, 
fără prea mare interes, o dădu mai departe lui Ionel. 

— Cutia asta complică foarte mult povestea, spuse Victor. 
De ce dracu a mai apărut şi ea? Fir-ar să fi€e...! 

— Şi tu de ce te enervezi? Încercă Ionel să-l domolească. 
Indivizii erau flămânzi şi au mâncat... Mi se pare foarte 
simplu. 

— Mie nu! Se încăpăţână Victor. Oare nu sunt prea 
flămânzi indivizii ăştia? Doar au mâncat o dată acolo, lângă 
intrare... lar li s-a făcut foame...? 

— Poate că unul a mâncat acolo, iar celălalt aici, medită 
Ionel. I s-a făcut foame omu... Individului... 

— Dacă au fost împreună în peşteră, ceea ce e aproape 
sigur, spuse Victor, e greu de presupus că unul mânca iar 
celălalt privea. Ori ţi-e foame şi când îl vezi pe altul 
mâncând te repezi şi tu, ori nu ţi-e foame deloc şi-atunci vei 
aştepta să ieşi afară ca să te ospătezi în regulă. Dar nici 
aşa: X mănâncă pe săturate, antricoate şi sardele, Y îl 
priveşte, iar după jumătate de oră, sau o oră, îşi aminteşte 
şi el că-i este foame şi se apucă să deschidă o cutie de 
conserve... Cornuri, biscuiţi mai mergeau. Dar chiar 
conserve! Prea din cale afară! 

— Dar, în fond, tu ce crezi? Îl întrebă Maria. Până acum n- 
ai făcut altceva decât să ne respingi părerile... 

— V-am spus: misterul celor doi antevizitatori se complică. 
Părerea mea e că unul dintre cei doi, unul singur, a făcut de 
mai multe ori drumul prin peşteră... 


— Aoleu! Se sperie Maria. Vrei să spui că ne-a luat-o 
înainte... Fiindcă nu văd de ce s-ar fi plimbat de mai multe 
ori prin peşteră, dar nu pentru a o cerceta foarte atent, 
adică... Pentru a face harta peşterii! 

— La asta nu m-am gândit, spuse Victor, şi nici nu cred că 
trebuie să ne gândim. Imposibil! Şi noi am venit pentru 
hartă, şi noi vom trece de mai multe ori prin peşteră, dar 
sunt absolut convins că n-o să transformăm peştera, sau 
vreunul dintre saloanele ei, în sufragerie. Tot afară, la aer şi 
la lumină o să mâncăm. Nu, Maria, eu cred altceva, cred că 
unul dintre cei doi vizitatori a stat mai mult timp în 
peşteră... 

— Mult de tot? Întrebă Tic. Un ceas, două, o jumătate de 
zi? De dormit, brrrr! Nu cred c-a dormit aici... 

— Nu ştiu, Ticuşor. Nu se poate calcula în ore precise. Hai 
să zicem, ca să nu greşim, că a stat atâta timp cât îi trebuie 
unui om ca să mănânce de câteva ori. Până acum ştim că a 
mâncat de trei ori... 

— E de necrezut! Se revoltă Ionel. Parcă nu s-ar întâmpla 
aievea toată povestea, parcă am citit dintr-o carte... 

— Şi mie mi-e teamă de asta, spuse repede Victor. Mi-e 
teamă să nu fim sub influenţa unor cărţi. Poate că povestea 
e mult mai simplă, şi o complicăm noi cu tot felul de 
presupuneri. Oare n-am uitat de ce am venit aici? 

— Oare n-ar fi bine să mai încercăm o dată să prindem 
legătura cu cei de-afară? Îşi aminti Maria. 

Ca treziţi din somn, cireşarii se repeziră asupra 
aparatului. Mesaje după mesaje, semnalizări după 
semnalizări, şi când nimeni nu se mai aştepta: legătura. În 
timpul schimburilor de mesaje, Victor interveni cu 
întebările cuoscute. lar după ce prima întâlnire pe unde se 
termină, lonel se grăbi să-şi liniştească prietenii: 

— Cred că misterul s-a limpezit: prin peşteră a trecut 
Petrăchescu. Cunoaşte regiunea ca nimeni altul şi însuşi 
faptul că se află la doi paşi de noi... 


Victor îl întrerupse aproape brutal, ceea ce nu se potrivea 
firii sale: 

— Nu, lonel! De ce să ne amăgim?... Ai auzit ce l-am 
întrebat pe Ursu. Vânătorul n-a fumat cât a stat de vorbă cu 
el, şi nici când ne-a ţinut în parc, aproape toată noaptea, n-a 
fumat. Nu e fumător. Dar asta nu înseamnă că n-a trecut 
prin peşteră. Sunt sigur că e unul dintre cei doi vizitatori. 
Dar în cazul acesta înseamnă că ne-a minţit. Înseamnă că n- 
a vândut barca, pe cinstea mea... 

— Poate că a avut celălalt individ o barcă, sau poate că şi- 
au făcut şi ei o plută ca noi. Asta trebuie să fie! Şi-au făcut şi 
ei plută! 

Victor tempera imediat zelul lui Ionel: 

— Şi unde e pluta? 

— Cum unde? Se miră Ionel. 

— Să nucţi închipui că au luat-o cu ei afară, spuse Victor. 
Ar fi prea de tot. Noio să luăm pluta afară sau o să fim 
fericiţi că scăpăm de ea, acolo la lac?... Cu o barcă de 
cauciuc e altceva... O dezumifli şi o iei pe braţ ca pe un 
palton. Dar asta înseamnă că vânătorul ne-a minţit, şi... 

— Şi? Întrebă Maria cam neliniştită. 

— lar o presupunere cam hazardată, se retrase Victor. 

Ionel mai avea însă o întrebare cu care încerca să-şi 
susţină părerile: 

— Şi dacă barca sau pluta, adică ambarcaţia pe care au 
folosit-o se află aici? 

— Înţeleg la ce te gândeşti, spuse Victor. Vrei să spui că 
unul din indi... Că unul din vizitatori se află încă în peşteră, 
poate chiar lângă noi, poate că e chiar martor la discuţia 
noastră... 

Ionel se cutremură. Nu la asta se gândise, dar înţelese 
imediat că nu putea exista alt răspuns logic la întrebarea 
lui. Parcă-i zbârnâia ceva în şira spinării. 

— Dacă barca sau pluta e în peşteră, continuă Victor, nu 
poate fi altundeva decât pe malul acestui lac. Aici e punctul 


terminus. De aici încolo, apa şi bicarbonatul de calciu nu s- 
au mai împăcat, n-au mai făcut casă... Adică peşteră bună... 

Încercarea lui de glumă nu avu însă nici un ecou. Oare 
erau toţi sub apăsarea unor presimţiri întunecate, sau 
simțeau fâlfâirile molatece ale beznei? 

— Ce ne facem? Dădu Tic glas întrebării tuturor. 

— Ce facem?... Îl corectă Victor. Am ajuns la capătul 
peşterii, Ticuşorule, şi trebuie să vedem şi noi cum se 
termină peştera. Să dăm ordin lanternelor. 

În aceeaşi clipă, lanternele îşi adunară razele într-un 
buchet luminos şi răscolitor. loate umbrele se topiră 
speriate. Farul se plimbă încet prin toate spaţiile şi în toate 
direcţiile. În stânga, peretele muntelui era neted, mai ales 
la bază, doar câte-vă asperităţi, câţiva zgrunţuri de 
marmură, timizi, albicioşi se căţăraseră spre cupolă. Drept 
înainte, apa lacului, nemişcată ca un disc uriaş de sticlă, nu- 
şi lăsa descoperite țărmurile dinspre miazănoapte. Lumina 
lanternelor nu era în stare să spargă toată bezna nordului. 
Şi acolo unde se termina parcă se răsculau uriaşe spirale de 
întuneric. Peretele din dreapta era format numai din 
dantele şi broderii. Sute de firide şi scobituri, nenumărați 
ciorchini striviţi în perete, o dezordine fantastică, o răscoală 
împotriva oricăror simetrii şi intenţii rectilinii. 

— Fiuuuuufiuuuuu! Se minună Tic uitând toate spaimele şi 
neliniştile. Ce mai de ascunzişuri! 

— Să le cercetăm pe toate ar fi o nebunie, spuse Victor. Şi 
nici nu văd ce s-ar putea ascunde în ele. Plute şi bărci în nici 
un caz. Sunt prea mici, prea strâmte... Depozite ideale 
pentru cutii de conserve... 

Tic tresări când auzi ultimele cuvinte ale lui Victor; ar fi 
vrut să spună că şi alte cutii se pot ascunde acolo, mai ales 
alte cutii, dar îşi aduse aminte că n-are voie să rostească 
nici un cuvânt despre cutia fermecată. Îndreptă imediat 
cuvântul scăpat printre buze: 

— Şi cutii... de sardele, nu? 

— Alea-s tot conserve, spuse Ionel. 


— Şi tu ce eşti? Ripostă prichindelul. 

— După cum vedeţi, se auzi de undeva din întuneric vocea 
lui Victor, apropiindu-se, nici urmă de barcă sau de plută. 
Asta înseamnă că vizi... Că indivizii ăia ciudaţi au ieşit la 
lumina zilei... lar şansele ca unul dintre ei să fie 
Petrăchescu cresc şi descresc în aceeaşi măsură. Păcat că 
nu l-am întrebat pe Ursu dacă nu i-a văzut barca! 

— Ne-ar fi spus fără să-l întrebăm, îl linişti Maria. 

— Sigur că da... Acceptă imediat Victor. Cred că ni s-ar fi 
telegrafiat special pentru asta... 

— Sunt prea multe cotloane aici, în dreapta, spuse Ionel. 
Oare unul dintre cotloane nu poate să fie o cale de ieşire 
afară, o cale încă necunoscută, pe care o ştie numai 
Petrăchescu? 

— 'Tot ce se poate, răspunse Victor. Dar ca să răspundem 
la întrebarea asta, ar însemna să trecem de la teorie la 
acţiune. Şi noi n-am intrat pentru asta în peşteră. Misterul e 
interesant, adică întrebările sunt interesante: cine a fost 
aici? Când? De ce?... Dar nimeni nu ne obligă să răspundem 
foarte precis la ele. Altceva ne-a adus aici... 

— Absolut de acord! Aproape silabisi Ionel. Şi aşa ne-am 
pierdut destulă vreme cu raționamente gratuite. Ar fi 
trebuit să ne dăm seama mai din timp. Şi eu sunt cel mai 
vinovat că... 

— De ce? Îl întrerupse Maria. Eu m-am simţit foarte bine, 
am privit, m-am distrat, am închis ochii... la ifosele tale. 

— Eu n-am găsit nimic... se plânse Tic. Ţombi tot a găsit 
ceva, dar eu... 

— Lasă, Ticuşor, că nu ne-am pierdut timpul, îl îmbărbătă 
Victor. Poate că, dacă nu s-ar fi iscat povestea asta a 
vizitatorilor ciudaţi, ne-am fi mulţumit cu o simplă trecere 
în revistă a locurilor. Aşa, tot căutând şi răscolind prin toate 
ungherele, putem să ne lăudăm că am învăţat peştera pe 
dinafară chiar de la prima vizită. Erorile mari le-am şi 
îndreptat pe hartă... 


— Ştiu, ştiu, se retrase Ionel. Dar poate că era mai bine să 
subordonăm toate căutările noastre unui scop principal... 

— Asta-i dintr-o lecţie, îmi amintesc eu, spuse Maria. la să 
văd dacă eşti sincer! Tu cu granitul tău idiot, care e un scop 
secundar, recunoaşte! Tot căutându-ţi-l, n-ai descoperit o 
mie de alte lucruri pe lângă care, alminteri, ai fi trecut fără 
să le vezi? 

— Nu ştiu, răspunse Ionel, Poate că o fi aşa. Dar n-am 
venit aici pentru distracţii, cum te lauzi tu. La urma urmei, 
nici nu mă interesează ce ai tu în cap, şi cred că e timpul să 
ne întoarcem. Destul pentru prima vizită. Am ajuns la capăt, 
gata! 

— Asta e! Mărturisi Victor. Oare am ajuns la capăt? Lacul 
ăsta mă torturează de parcă aş sta în el îmbrăcat. Mă 
îngheaţă peste tot. 

— Lacul?! Întrebară ceilalţi. 

— Da, lacul. Dar mai întâi aş vrea să mai cercetăm puţintel 
peretele din dreapta, să ne apropiem mai mult de el şi să-l 
batem cu lanternele. Poate ne spune ceva. 

Înaintară toţi pe malul din dreapta până când îi opri apa. 
Acolo aprinseră farul lor orbitor. 

— Să coborâm cât mai jos! Ceru Victor. Acolo unde apa 
lacului se întâlneşte cu peretele, la gura cotloanelor. 

Buchetul de raze se supuse întocmai. Gura fiecărui cotlon 
fu luminată cu dărnicie. 

— Mi-am închipuit eu, murmură Victor. Cotloanele de aici 
sunt nişte scobituri superficiale. Aţi observat şi voi? 

— Ce anume? 

— Apa lacului nu se scurge prin cotloane. Niciunul n-o 
suge. Nici urmă de învolburare, nici o dâră de spumă la 
gura cotloanelor. 

— Şi? Întrebă Maria înfiorată. 

— Atunci unde se scurge apa? Întrebă Victor la rândul lui. 
Peretele din stânga n-are nici o fisură... 

— Într-adevăr! Se amestecă Ionel. Cum de nu ne-am 
gândit până acum...? 


— Trebuie neapărat să se scurgă undeva? Spuse Maria cu 
un ton care mai mult afirma decţt întreba. 

— Neapărat! Accentua Victor. Primul lac e un izvor, nu mai 
încape nici o îndoială. Apa lui e adusă de pârâu aici, dar nu 
poate rămâne aici. Eu cred că lacul ăsta e un ghiol, nu un 
liman. Îţi dai seama, lonel...? 

Ionel încă nu înţelese tot gândul lui Victor: 

— Ce vrei să spui? 

— Că pârâul merge mai departe... Şi dacă pârâul nu se 
termină aici... 

— Vrei să spui că peştera... Spuse Ionel cu glasul îngheţat. 
Vrei să spui că peştera... Dar tot nu avu tăria să-şi ducă 
gândul până la capăt. 

— Da! Şopti Victor foarte emoţionat. Sunt aproape sigur 
că peştera nu se termină aici! Ticuşor! la fă iute o barcă de 
hârtie că te ştiu meşter în îndetelnicirea asta. 

Bucuros că are, în sfârşit, ocazia să ajute cu ceva 
expediţia, pentru că Ionel nu-i mai dădea voie să se atingă 
de aparatul T. F. F., prichindelul confecţionă în doi timpi şi 
trei mişcări o barcă fără cusur. 

— Să mai fac una? Întrebă el în timp ce i-o dădea lui Victor. 
Mai cunosc un sistem... 

— Deocamdată luminaţi cu lanternele drumul bărcii, spuse 
Victor. Eu o să-i fac vânt spre mijlocul lacului. 

Victor azvârli barca pe apa de cristal a lacului, apoi 
manevră cu mare atenţie scândura care-i ţinuse loc de vâslă 
pentru a o împinge cât mai spre mijlocul apei. Unduirile 
stârnite de vâsla lui Victor pieriseră, apa devenise iarăşi ca 
sticla, fără nici o tresărire, fără nici un bob de spumă... Dar 
barca înainta domol, înainta mereu, punct alb pe cristalul 
îngheţat, punct mişcător, până ce întunericul o sorbi 
definitiv. 

Lanternele se stinseseră toate ca la un semnal, bezna era 
groasă şi grea, iar vocea lui Victor tremura: 

— Lacul se scurge... Uufft! Da! Cred că suntem pe cale să 
facem o descoperire extraordinară, la care niciunul dintre 


noi nu s-a gândit... la care poate nimeni nu s-a mai gândit 
până acum. 

— Dar harta? Întrebară Ionel şi Maria în acelaşi timp. 

— Harta?... E o hartă, nu e o lege. Cei care au făcut-o s-au 
oprit aici, cine ştie din ce cauze. Au fost siguri că aici se 
termină grota. 

— Şi dacă greşeşti? Spuse Ionel. Dacă apa se scurge în 
adânc, printr-un fel de puț, printr-un canal natural care e 
sub nivelul lacului? 

— Nu se poate! Răspunse imediat Victor. Un asemenea tub 
de scurgere ar transforma tot lacul într-o pâlnie, într-un 
vârtej. Şi chiar dacă ar fi cum spui tu, asta nu înseamnă că 
peştera continuă printr-un etaj inferior? 

— Şi dacă? Se opuse foarte tăios Ionel. 

— Nu te grăbi! Etajul inferior e o simplă idee la coada 
logicii. Eu cred că peştera continuă la acelaşi etaj. 

— Şi dacă? Atacă şi mai vehement Ionel. 

— Şi... Răspunse Victor surprinzător de calm, trebuie să 
înlocuim presupunerea cu... Trebuie să ne convingem! 

— Nu! Reluă Ionel protestul. Nu-s de părerea ta. Cred că 
părerea ta e mai degrabă o dorinţă! Uită-te la bolta 
peşterii! E perfect curbă. Apa s-a izbit de rezistenţa unor 
roci mai puternice, a întâlnit formaţii granitice care au 
obligat-o să caute alt drum. Unde? În scobitura asta 
calcaroasă... Aici a lucrat, aici a străpuns, aici a putut să 
străpungă, în rocile astea sfărâmicioase. Lacul ăsta e un tub 
de scurgere, un puț! Nu zic că pârâul nu continuă la un etaj 
inferior, dar etajul poate să fie şi la zece metri şi la o mie de 
metri sub noi... 

— Eu cred altceva, Ionel, spuse Victor după vehementa 
demonstraţie a şefului expediției. Eu cred că de-a lungul 
vremurilor s-a produs o prăbuşire în masa calcarelor, care a 
acoperit tunelul şi a despărţit peştera în două. lar apa 
ridicându-şi nivelul, la începutul primăverii, după dezgheţ, a 
modelat şi a netezit pereţii. Nu vezi că de la un anumit nivel 
pereţii sunt plini de asperităţi?... Mai ales cel din dreapta... 


— Imposibil! 

— De ce imposibil?... Mi se pare foarte firesc. Prăbuşirea 
s-a produs aici, iar tunelul... 

— Nu-s de acord! Se îndâriji Ionel. Ce spui tu e o simplă 
ipoteză şi eu n-o accept, o refuz cu ochii închişi... 

— Nici eu nu accept ipoteza ta! Nu spun c-o resping cu 
ochii închişi. Dacă poţi să mă convingi... 

— Şi tu poţi? Se răsti Ionel. Cum poţi să mă convingi? Prin 
vot? 

— Nu! Mult mai simplu şi mai sigur: verificând! 

— Punct! Deveni Ionel foarte autoritar. Cred că ne-am 
îndeplinit cu prisosinţă misiunea... Pentru o primă 
explorare. Ne vom sfătui şi cu ceilalţi şi dacă va fi cazul... 

Ros de gândul că în spaţiile necunoscute, de dincolo, pe 
care le şi vedea în dimensiuni şi forme fantastice, ar putea fi 
ascunsă, dar mai ales ar putea fi găsită cutia fermecată, Tic 
i se adresă foarte duios conducătorului expediției: 

— Zău, lonel, de ce eşti aşa?... Hai să vedem... 

— Tu chiar vrei să ne întoarcem fără să ne convingem 
dacă peştera continuă sau se termină? Întrebă uimită 
Maria. 

— Da! Răspunse lonel fără cea mai mică ezitare. Ne-am 
propus să explorăm o peşteră oarecare, nu să scobim una 
nouă din dorinţe şi ambiţii. Punct. Am spus. 

— Dar e o prostie Ionel, reluă Maria. Dacă peştera nu se 
termină aici? Şi eu îl cred pe Victor, nu pe tine... Şi nu 
înţeleg de ce te opui cu asemenea vehemenţă? Eu am 
mereu senzaţia că suntem într-o casă, că am trecut prin 
câteva camere, şi că ne-am oprit în faţa unei uşi. Cineva ne- 
a spus că la uşa la care ne-am oprit se termină casa. Şi noi, 
deşi auzim dincolo de zgomote, şi vedem dâre de lumină 
sub uşă, ne întoarcem pentru că nu ştiu cine ne-a spus că la 
uşa a treia se termină casa. 

— Şi ce vrei tu? 

— Să încercăm uşa! Să vedem dacă mai e o cameră sau 
mai multe, precum susţine Victor, sau dacă uşa e zidită, 


precum susţii tu. De ce te încăpăţânezi? 

— Pentru că am o anumită răspundere, şi ştiu eu de ce! 
Scurt! Ne pregătim de întoarcere! 

— Ce ştii tu? Insistă Maria. 

— Ştiu că nu trebuie să facem prostii! 

— Şi dacă facem prostii tocmai crezând că nu facem? Se 
înfierbântă Maria. Asta-i culmea! La primul obstacol s-o 
luăm la goană înapoi! Ei bine, eu nu vreau! 

— Nici eu nu vreau! Se auzi ca un ecou vocea lui Tic. 

— Ştiţi ce cred eu? Ca să fim sinceri... Cred că vă ameţeşte 
şi vă ia minţile dorinţa de glorie... 

— De ce neapărat ne ameţeşte şi ne ia minţile?... Se 
înfurie Maria. Poftim: vreau glorie! Şi chiar vreau! N-am 
voie? Spune! ie nu ţi-ar plăcea să descoperi ceva 
extraordinar? Nu te-ai ridicat în toate slăvile cu aparatul 
tău idiot? Aici ai devenit dintr-o dată foarte modest. Vorba 
lui Tic: Las' că ştiu eu! Aici nu mai e Lucia care să te ducă în 
spate. 

— Pentru că m-ai enervat şi m-ai înfuriat, poftim! Ne 
întoarcem imediat. 

— 'Te întorci tu singur! Auzi? Singur! 

— Staţi că v-aţi certat destul! Interveni Victor. Abia acum 
încep să-şi facă de cap ambițiile... Ionel! Maria are dreptate 
când spune că trebuie să încercăm uşa aceea... O voi 
încerca eu... Şi sunt sigur că o să mă ajutaţi şi voi... 

Se lăsă tăcere, dar Victor rosti ultimele vorbe cu atâta 
calm şi siguranţă, încât tăcerea care urmă părea un leac 
căutat de multă vreme şi apărut pe neaşteptate. 

— Să nu credeţi că vreau să fac pe grozavul, continuă 
Victor cu acelaşi glas liniştit. Cât v-aţi certat voi, eu am 
gândit planul explorării. Vom lega pluta de o frânghie lungă. 
Un capăt al frânghiei îl veţi ţine voi. Eu voi vâsli cu 
scândura asta spre peretele din fund, care nu se vede în 
întuneric. Dacă drumul va deveni primejdios, sau dacă se va 
ivi ceva rău, voi striga sau voi scutura frânghia. Ăsta să fie 
semnalul! Dacă frânghia se scutură în mâinile voastre, 


trageţi de ea, trageţi vârtos ca să mă aduceţi înapoi. Nu e 
nici complicat, nici imprudent... 

Nimeni nu spuse nimic. Victor vorbise cu atâta convingere, 
încât orice cuvânt ar fi sunat de prisos. Şi imediat trecu la 
acţiune. Înnodă una după alta toate frânghiile care se 
găseau în bagaje, cu noduri ingenioase pe care numai sabia 
şi gestul lui Alexandru cel Mare le-ar fi putut desface. 
Capătul nesfârşitei frânghii înnodate ajunse în mâna Mariei 
şi a lui Ionel şi emoția lor subită pecetlui parcă o înţelegere. 
Dar şi mâna lui Tic apăru de undeva din întuneric şi prinse 
capătul ca o gheară. 

Înainte de a-şi părăsi prietenii, Victor le aminti ce aveau de 
făcut, cu aceeaşi voce nepăsătoare şi calmă, în care Maria 
simţi o imperceptibilă undă de emoție: 

— Luminaţi-mi drumul cât puteţi şi chiar după ce nu mai 
vedeţi pluta lăsaţi lanternele aprinse. Dacă scutur... 

Apoi păşi cu atenţie pe plută, dar nu plecă imediat. 
Întârzie doar câteva clipe parcă pentru a controla nodurile 
plutei. Maria văzu ce se întâmplă acolo pe plută şi îşi 
impuse muţenia totală. Dar când Victor începu să vâslească 
şi să se depărteze de mal, o năpădi spaima şi remuşcarea. 
Poate că trebuia, sau poate că ar fi trebuit să-l oprească. În 
cele câteva clipe cât zăbovise înainte de a porni, Victor îşi 
legase picioarele de plută cu un capăt de funie. Maria citise 
undeva, că atunci când îi cuprinde vijelia în largul mării, 
pescarii din deltă se leagă de barcă, pentru ca trupurile lor, 
dacă vijelia va fi haină şi ucigaşă, să ajungă totuşi la mal, la 
cei pe care i-au părăsit pentru totdeauna. 

Frânghia pe care toţi trei o ţineau în mâini se deşira fără 
încetare. Metri după metri, zeci de metri după zeci de 
metri. O frânghie lungă, parcă nesfârşită. Când văzură că 
se apropie capătul, înţepături de spaimă şi nelinişte urcară 
din braţele lor spre piept. Dar pe neobservate, frânghia se 
întinse, ajunse nemişcată şi dreaptă ca o coardă. Se simțeau 
şi ei ca nişte prelungiri ale frânghiei, ca nişte corzi ţintuite 
de beznă şi tăcere, şi dacă umbra unei mâini le-ar fi atins, s- 


ar fi sfărâmat în vibrații cu mii de rezonanţe. Clipele se 
întindeau ca nişte elastice grele, amenințând cu explozii 
îngrozitoare. 

Frânghia era însă nemiloasă, ca bezna, ca liniştea, ca aerul 
rece şi rău, ca apa de sticlă, fără unduiri, fără culori, fără 
viaţă. Când aşteptarea şi încordarea atinseră clipa 
exploziei, frânghia începu să se mişte în mâna lor, să 
lovească apa rea a lacului, să-i oblige la mişcare. Tot ce era 
viaţă în ei vibra în braţele care trăgeau funia. Ritm tăcut, 
înverşunat, răzbunător. O mână părăsi funia şi lumina unei 
lanterne spintecă bezna de deasupra apei. Pluta se lovi de 
lumină şi o dată cu lumina se apropie de mal. Altă mână 
scăpă frânghia şi altă rază ţâşni spre monstrul de lemn care 
se apropia. Cele două lumini împreunate nu se mai înşelau. 
Pluta se întorcea... Goală! 

În locul exploziei trăsni tăcerea, o tăcere mai rea decât 
explozia. Clipe de năucire şi spaimă, apoi vocea nebună a 
lui Ionel: 

— Aţi văzut?! Ucigaşilor! Cum ne mai întoarcem? 

— La asta te gândeşti?! Şuieră Maria. Pleacă imediat în 
căutarea lui! 

— Mă duc eu! Se înfipse prichindelul cu părul înţepat de 
groază. Eu sunt mai mic. Pe mine mă ţine pluta şi pot să mă 
strecor peste tot... 

— Stai! Îl prinse Ionel de braţ. Smintitule! 

— Stai! Porunci şi vocea'Mariei. Mă duc eu! 

— Unde vreţi să vă duceţi! Zbieră Ionel. Aţi înnebunit 
amândoi? La dracu să vă duceţi! Voi, cu idioţeniile şi cu 
ambițiile voastre sunteţi vinovaţi! 

— 'Ţi-e frică, laşule! Şuieră Maria. 

— Şi ţie nu ţi-e frică? Nu e o nebunie şi o prostie să rişti 
pentru... 

— Taci! Strigă Maria. Uitaţi-vă la plută. 

Pe un colţ al plutei, gata să se prăbuşească în apă, se afla 
un bolovan. Şi sub bolovan o pată albă, o foaie de hârtie. 
Trase încet şi cu grijă pluta la mal. Tic se repezi primul, se 


lungi pe burtă şi luă hârtia de sub bolovan. Ar fi vrut să dea 
el glas mesajului, dar Maria i-l smulse din mână, îl puse sub 
lanternă şi citi cu voce tare: 

— Ura! Peştera nu se termină! E o minunăţie aici. Veniţi pe 
rând, dar trimiteţi mai întâi echipamentul. Atenţiune! 
Cotlonul e îngust ca un tunel de cârtiţă. Neapărat să vă 
lungiţi pe burtă!”. 

— Ura! Exclamă Tic înnebunit de bucurie. Venim! Venim 
imediat! Ura! 

Întunericul închise, undeva într-o celulă a lui, spaima şi 
durerea din privirea lui Ionel şi mânia amestecată cu 
dispreţ din privirea Mariei. 

— Să încărcăm bagajele! Luă Maria iniţiativa. Tic! Tu 
luminează pluta. Să punem mai întâi raniţele şi păturile. 
Aparatul îl lăsăm la urmă. Cine merge cu bagajele? 

Tic era gata să se ofere, dar Maria zdrobi imediat pauza 
involuntară: 

— Plec eu! Pe urmă... Hotărâţi între voi... 

Pluta se despărţi de mal. Frânghia se deşiră iarăşi, până 
ajunse la nemişcare. Tic simţi scuturătura violentă care 
venea în valuri de la capătul de departe şi împreună cu 
Ionel trase cu toată puterea de funie. Al doilea se îmbarcă 
Ionel. Apoi veni şi rândul lui Tic şi al lui Ţombi. Legă 
aparatul de plută şi în mijlocul uriaşului colac de funii, ca 
într-o redută circulară, îşi ascunse cățelul. Vâsli până la 
mijlocul lacului, domol, condus de lanterna fixată ca un far 
la botul plutei. Acolo făcu o primă escală, pentru a iscodi 
împrejurimile, dar nu văzu nimic altceva decât apă. Nici 
înaintea lui nu se zarea vreo dâră de lumină sau gura 
vreunui cotlon. Tot căutând tunelul de legătură, simţi că 
pluta merge singură şi chiar într-un ritm mai iute. Se lăsă 
dus de ea şi după câteva clipe, drept înaintea lui, departe, 
parcă la capătul lumii, zări o semilună neagră ca o 
sprinceană: intrarea tunelului. Într-acolo îl ducea apa. Se 
lungi pe burtă cu mult înainte de a intra în tunel şi 
transformă vâsla în cârmă pentru a potrivi pluta în 


deschizătură. Era atât de îngustă sprinceana de intrare şi 
atât de puţin arcuită încât îi era teamă că nici pluta şi nici 
el, aşa lungit cum era, nu vor putea trece prin ea. Într- 
adevăr, pluta atinse de câteva ori pereţii tunelului, iar 
spatele lui aştepta, din clipă în clipă, izbitura rece a cupolei 
de piatră. Colacul în care se afla Ţombi fusese presat de 
plafon, aparatul puţintel hârşit, dar prichindelul se făcu 
punte şi luntre! Pentru ca nepreţuitele comori să rămână 
intacte. Bârrrr! Şi tunelul nu se mai sfârşea! Dacă n-ar fi 
fost sigur că îl aşteaptă dincolo cei care plecaseră înaintea 
lui, ar fi spus că a pornit în drumul spre iad. Puţintel iad tot 
îndură el în cotlonul nesfârşit. Numai apă şi întuneric, apă 
şi întuneric. Deodată, lumina lanternei, până atunci 
înghesuită şi strivit, evadă în spaţii largi. Şi alte lumini, şi, în 
sfârşit, vorbe şi răsuflări omeneşti îl primiră de undeva din 
dreapta. leşise, scăpase din cărarea iadului. Se ridică în 
picioare, o văzu undeva pe Maria şi, fără să se mai 
gândească la altceva, sări înspre braţele ei. Dar distanţa 
dintre plută şi țărm era mai mare decât şi-o închipuise el, şi 
încă în aer prichindelul simţi răutatea apei care-l pândea. 
Picioarele-i atinseră apa, se scufundau, braţele căutau 
sprijin în întuneric şi într-adevăr întâlniră două odgoane 
care-l săltară pe țărm. Erau braţele lui Victor. 

— Ai păţit ceva, Ticuşor? Îl întrebă Victor cu blândeţe. N- 
ar fi trebuit să te lăsăm singur... 

De mult îşi încolăcise Maria braţul de gâtul lui: 

— Spune ce ai! Nesu... 

— M-am udat leoarcă... la picioare, râse cel cârn. 

— Feritule! Îşi termină Maria alintarea. Măcar ai adus 
ciorapi de schimb? 

Prichindelul clipi din ochi, inutil, pentru că bezna nu 
accepta culori şi gingăşii. 

Nu trecuseră decât câteva clipe de la debarcarea 
nenorocoasă a ciufuliciului, câteva clipe mici... Cine şi-ar fi 
închipuit că puteau să fie atât de crude! La drept vorbind, o 
singură clipă fusese crudă şi răzbunătoare, aceea în care 


Tic sărise pe mal. Alte câteva o imitară şi când Victor simţi 
în aer şi în piept nenorocirea, era prea târziu. 

— Pluta! Strigă el. Aparatul! 

— 'Ţombi! Se sperie Tic. Doamne! 

Pluta era departe şi viteza ei se mărise. Victor abia îi mai 
prinse marginea cu raza lanternei. Dar porni după ea în 
goană de câmp deschis. Noroc că Maria şi Ionel înţeleseră 
ce se petrece şi îi luminară fulgerător drumul. Victor încă 
mai ţinea raza lanternei lipită de plută, chiar şi după ce 
pârâul subteran se desfăcu în două braţe. Pluta cotise spre 
stânga, pe braţul mai iute şi mai învolburat, şi Victor trecu 
prin apă spre malul stâng şi îşi continuă urmărirea, mai 
repede, pe piatra netedă a malului. Oare o va prinde?... 
Răspunsul i-l dete un zgomot îndepărtat, pe care goana 
dementă îl transformă în asurzitor, apoi în vârtej de tunete. 
O cascadă! Nu erau mai mult de zece metri până la plută, 
dar nici de la plută până la cascadă nu erau mai mult de 
zece metri. Goana era atât de nebună încât cel dezlănţuit 
imploră cu mâna liberă bezna, pentru a se opri la timp. 
Dacă nu-l va opri o plasă de cauciuc, gândi el... Dar îl opri, 
ca un recul neaşteptat, tunetul asurzitor şi spuma 
sfărâmată şi rece a prăbuşirii. Era la un pas de marginea 
cascadei. Se lipi de peretele ud, iar lumina lantenei se 
prăbuşi în cataracta de sub pământ. Aburi şi zvârcoliri şi 
gemete şi tunete. Altceva nimic. Pluta fusese înghițită de 
abis. Presimţi o ameţeală rea şi se retrase repede câţiva 
paşi. Oboseala îi muia mijlocul. Capul îi vâjâia. 
Necunoscutul devenise dintr-odată atât de crud... 
Necunoscutul de sub pământ cu bezna şi capcanele lui. 
Victor se îndesă în perete până la durere, până la trezire. 
Nu avea voie să-şi piardă firea. Momentul era hotărâtor. 
Porni spre ieşirea tunelului, încet, pentru a-şi aduna 
gândurile. La bifurcarea pârâului îşi întâlni prietenii şi le 
anunţă vestea cu un ton iritat, parc-ar fi anunţat o pagubă 
oarecare: 

— S-a dus pluta! Fir-ar să fie! 


Ceilalţi păreau de gheaţă şi Victor simţi parcă pentru el 
nevoia unor vorbe tari: 

— Sunt absolut sigur că ne vom descurca. Nu suntem 
cireşari? Bine c-am salvat bagajele... 

— Eşti nebun?! Ţipă Ionel ca un semnal de alarmă. Nu 
înţelegi că suntem îngropaţi de vii?... Cum vom scăpa de 
aici? În faţă cascada, în spate cotlonul iadului... 

Victor îi puse mâna pe umăr: 

— Ştiu că e foarte grav, dar mult mai grav ar fi dacă ne-am 
pierde firea. Mergem pe braţul din dreapta. Poate că ne va 
duce undeva afară... 

— Şi dacă ne pândeşte altă cascadă? Întrebă Ionel. 

Se apropiase şi Tic de Victor. Prichindelul, nenorocit şi 
întristat cum rareori fusese, cu nişte lacrimi de jar în ochi, 
care din fericire nu se vedeau, luă parte cu sughiţuri la 
lupta aceea pentru viaţă: 

— Eu l-am prăpădit pe '[ombi... Of! Doamne! Şi uite, mă 
jur că n-o să plâng şi n-o să mă mai gândesc la el până ieşim 
afară. Pe urmă o să fac eu ceva... 

Se înduioşa şi Ionel. Vocea i se stingea: 

— Mergem şi noi pe urmele lui Ţombi... În acelaşi 
mormânt am intrat... 

— Dar suntem vii, lonel! Se revoltă Maria. Şi simt o 
asemenea furie, că aş putea să sparg stânca!... Şi nu 
suntem numai noi, mai sunt şi ceilalţi, afară. Dacă n-o să 
putem noi, ne vor salva ei! Dacă am fi în locul lor, am face la 
fel! 

— Şi cum îi anunţăm pe cei de afară?... Întrebă Ionel 
chinuindu-se. Cu ce aparat? Cu ce semnale? Pe ce unde? 

— Pe undele dinăuntru! Spuse Maria strivindu-şi pieptul. 
Ce-ai face dacă ai fi în locul lor şi dacă n-ai primi nici o veste 
din peşteră? N-ai da alarma? N-ai alerga ca să vezi ce s-a 
întâmplat? N-ai chema ajutoare? 

— Da... Spuse foarte încet Ionel. Numai că nimeni din 
lumea asta nu ştie şi nu poate şti dacă suntem în peşteră, 
sau undeva afară, în vreo prăpastie... N-am lăsat nici un 


semn în urma noastră! Nimic, nici măcar o bucată de 
hârtie... Cui poate să-i treacă prin minte că peştera nu se 
termină acolo unde arată harta? De ce să nu creadă că am 
ieşit afară? 

Glasul lui Ionel tremura şi şuiera şi pauza care urmă 
vorbelor lui era un moment umplut de spaime şi nelinişti. 

— Un semn totuşi am lăsat! Se răzvrăti Victor. 

— Nu, Victor, şopti prichindelul. Am luat şi bileţelul tău, 
ştii, mesajul tău cu descoperirea. E la mine în buzunar. Am 
vrut să-l ţin amintire... Ţi-a spus Maria că l-a pierdut?...1l- 
am... I l-am împrumutat eu... Fără să-şi dea seama... 

— Va să zică tu! Îl trăsni Maria. 

Victor prinse capul prichindelului şi-l strânse la piept, 
aproape cu cruzime: 

— Nu, Ticuşorule... Nu la semnul ăsta m-am gândit. Am 
lăsat alt semn, Ticuşor. Pluta...! 

— Dar pluta?... Îngână Maria fără voia ei. S-a dus în 
cascadă... Crezi c-o să iasă undeva afară? 

— Nu... Răspunse Victor. E altceva: absenţa plutei va fi cel 
mai sigur semn că s-a întâmplat ceva în peşteră, nu afară. 
Toţi se vor întreba unde e pluta... Şi avem marea şansă să 
se descopere legătura cu noua peşteră. 

— E o probabilitate, totuşi... Spuse Maria. 

— Ştiu... Acceptă Victor. Dar iată că există o speranţă şi 
dincolo de noi, adică o cale de salvare... Dar nu putem să ne 
încredinţăm numai ei. Trebuie să ne bizuim în primul rând 
pe noi. Începând din clipa asta nu mai există expediţie, 
peşteră, hartă, nimic! Există un singur scop: salvarea!... 
Încotro!... Braţul stâng e închis. Nu ne interesează. Vom 
înainta pe braţul drept. Va trebui să facem economie la 
baterii. Vom aprinde o singură lanternă, cu schimbul. Şi 
vom merge în şir, unul după altul. Fără teamă... Pentru că 
mergem spre viaţă, nu spre moarte... 

— Dar înainte de a porni, propun să alegem un alt şef! 
Spuse cu voce fermă Maria. 

— Victor! Adăugă imediat Tic. 


— N-avem timp pentru asta... se împotrivi Victor. 

— Am avut timp... Sună foarte stins glasul lui Ionel, 
pecetluind momentul care se scursese. 

Şi tinerii porniră la drum prin bezna groasă şi 
necunoscută, pe care poate că n-o mai străbătuse până 
atunci nici o fiinţă omenească. Înaintau cu paşi prudenţi, cu 
auzul permanent încordat, pe fâşia de lumină care le tăia 
calea. Din loc în loc se opreau şi cercetau cu toate 
lanternele relieful. Orice neregularitate, orice scobitură, 
orice firidă era umplută de lumină. Şi la un semnal toate 
lanternele se stingeau pentru a obliga la destăinuire orice 
cale de ieşire ascunsă, orice cotlon care avea vreo legătură 
cu lumea şi cu lumina de-afară. Într-o firidă mai înaltă, pe 
unul dintre pereţi, lanternele întâlniră câteva semne 
ciudate, nişte scrijelituri care păreau o aglomerare de linii, 
sau mai bine zis o întâlnire de linii drepte şi curbe. 
Încrustaţiile bizare fură cercetate mai îndeaproape. Maria 
frecă peretele cu o cârpă şi chiar îşi sacrifică periuţa de 
dinţi pentru a adânci scobiturile ispititoare. Vocea îi 
tremură de bucurie: 

— Uitaţi-vă! Priviţi din unghiul ăsta! Sunt gata să jur că e 
conturul unui mamut. 

Imaginea, odată creată, căpătă imediat aprobarea şi 
admiraţia tuturor, dar mai ales însufleţirea lui Victor: 

— Da! Am văzut într-un album de reproduceri dintr-o 
peşteră... Seamănă exact cu reproducerile din albumul 
acela... 

— Altamira! Spuse Maria. Îmi amintesc şi eu... 

— Şi e chiar atât de frumos? Întrebă prichindelul cu voce 
nesigură. Eu... 

— E foarte frumos, Ticuşor! Îl mângâie Victor. Şi are o 
valoare extraordinară, mai ales pentru noi... 

— Da' ce, putem lua mamutul de-acolo? Se miră Tic. 

— Nu trebuie să-l luăm, spuse Victor. Important e că l-am 
găsit. Nu vezi că mamutul ăsta vorbeşte? Şi ştii ce spune? 
Ceva foarte frumos şi foarte important, Licuşor: peştera a 


fost locuită. Şi dacă a fost locuită, înseamnă că odată, 
demult, a avut totuşi o ieşire. De ce să nu ajungem şi noi la 
ieşirea de demult? 

Însufleţirea lui Victor se transmise şi celorlalţi. Singurul 
care nu putea să participe cu tot sufletul la bucuria ce se 
năştea era Ionel. Tristeţea şi durerea îl scurmau fără 
încetare şi-i înnegurau gândurile. Uneori se simţea singur 
pe urma lanternei şi i se părea că merge spre un abis din 
care nu se va mai putea întoarce. Privirile lui nu vedeau 
nimic, se lăsa purtat de gânduri pe drumuri de groază şi 
speranţele cu care voia să le alunge erau ca nişte scântei 
care se stingeau la prima suflare a beznei. Mergea mecanic, 
jefuit de speranţe, pe un fir de lumină palid şi chinuit. 
Stâncă, mereu stâncă, piatră umedă, alunecoasă, crăpături, 
bolovani, ochiuri de apă, pietre... Câte-vă pietre, pierdute în 
ungherul unei nişe profunde, îi aprinseră scântei în priviri. 
Lanterna Mariei trecuse nepăsătoare pe deasupra pietrelor, 
Tic căuta altceva, Victor lumina drumul. Apăsă butonul 
lanternei şi-l fixă asupra pietrelor. Luă câteva în mână, le 
frecă şi le pipăi şi le înconjură contururile cu degetul mare. 
O clipă rămase mut. 

Nemaiauzindu-i paşii, Maria se opri şi-l descoperi lângă 
nişă cu pietrele în mână: 

— Ce s-a întâmplat? De ce te-ai oprit? 

Se apropiară şi Tic şi Victor de ei. Razele lanternelor 
răscoleau încă o dată firida săracă. 

— Ai găsit ceva? Întrebă Victor. Ce sunt alea? Pietre? 

Fără nici o vorbă, Ionel întinse palma desfăcută, în care 
oprise câteva pietre cenuşii, unsuroase. 

— Granit...?! Şi Maria era cât pe-aci să adauge cuvântul 
care-l obsedase atâta vreme pe Ionel: „arhaic”, dar vocea 
indiferentă a culegătorului de pietre o întrerupse: 

— Nu... Paleozoic... Cred că sunt unelte... Pietre şlefuite... 
Unelte vechi de silex... 

— Da! Unelte de silex! Confirmă imediat Victor. Prin 
urmare ne aflăm pe drumul cel bun. Nu mai încape nici o 


îndoială, Ionel. Peştera a fost locuită! Şi trebuie să existe un 
drum de ieşire. Am ales braţul cel bun! 

— Şi dacă oamenii ăia vechi n-aveau nevoie să iasă din 
peşteră? Întrebă cu naivitate Tic. 

— Prostule! Îl dojeni Maria fără răutate. Oamenii ăia vechi 
numai se adăposteau şi se apărau în peşteri. Hrana şi 
îmbrăcămintea şi le luau de afară... Prin pereţi nu puteau 
să iasă... 

— Dă-mi şi mie o piatră... se rugă Tic de Ionel. 

— a-ţi! Îi răspunse Ionel. E un depozit întreg acolo, dar 
dacă le vrei pe astea, poftim! 

Dar Tic deja cotrobăia prin firidă. Îşi alese cele mai ciudate 
pietre, ca nişte vârfuri de suliță şi de săgeți, îşi umplu 
buzunarele, apoi se alătură iute şirului indian. 

În fruntea şirului, Victor văzu primul întinderea de cristal 
şi coloanele de calcar de pe margine, care anunțau 
apropierea unui nou salon din noua peşteră. Se opri la 
marginea lacului şi-i aşteptă şi pe ceilalţi. Când proiectorul 
se aprinse şi-şi începu colinda înceată prin spaţiul 
necunoscut uimirea cireşarilor se stinse în şoapte şi 
exclamaţii. 

Noul salon era mult mai mare şi mai înalt şi mai bogat 
decât cele pe care le întâlniseră în vechea peşteră. Tavanul 
de pe margini era o aglomerare de bolți şi arcade, iar 
pereţii de sub el, plini de arabescuri şi de dantelării îşi 
scurgeau picioare albicioase de calcar în apa foşnitoare a 
lacului. Stalactitele şi stalagmitele atingeau lungimi şi 
grosimi de vis. Şi în apropierea pereţilor se înălţau 
colonade sau stilobaţi care aşteptau poveri şi podoabe. Şi 
fiecare formă geometrică din salon era ornamentată şi 
sculptată la filigran, cu o iscusinţă uluitoare. lar apa care se 
scurgea leneşă la marginea coloanelor ca trena albastră a 
unui miracol nevăzut împlinea grandoarea şi rafinamentul 
salonului. Imaginea palatelor de cleştar din basmele şi 
visurile copilăriei era îndepărtată şi palidă şi timidă şi 
copleşită de splendoarea arhitecturii de marmură, ascunsă 


cu atâta furie şi durere în străfundurile lumii, parcă pentru 
a învrednici cu priveliştea ei numai ochii celor mai 
îndrăzneţi. 

Fără să mai întrebe, fără să se mai întrebe, fiecare îşi luă 
libertatea de a cutreiera în voie şi după placul său marea 
catedrală subterană. Unul dintre pereţi se transformase de- 
a lungul erelor într-o orgă albă, imaculată, care cânta cu 
picurii de apă ai bolţii şi cu ecourile lor, şi cu vânturile 
necunoscute şi, în sfârşit, cu vocile şi exclamaţiile unor 
tineri îndrăzneţi, melodii de frumuseţe şi spaimă. Priveliştea 
miracolelor încremenite era o apă vie pentru cireşarii din 
beznă. Fiecare se întâlni cu sine însuşi, cu anii şi fanteziile 
lumii lui, cu vigoarea şi siguranţa libertăţii şi nespaimei de 
altădată... 

Iar prichindelul cel cârn şi ciufulit, şi cu păr de grâu în 
lumină, şi cu ochii iarăşi argintaţi, simţi în toate melodiile şi 
tăcerile castelului de marmură un cântec al căutărilor, şi 
când nu mai erau melodii, auzea şoapte reci în ureche şi 
totul şi toate îi spuneau că aici şi numai aici se află cutia 
fermecată. Şi porni în căutarea ei, furişându-se şi 
strecurându-se ca o rază de lumină printre colonade şi 
stalagmite, printre ţurţuri şi statui neterminate încă, peste 
şuviţe de apă, peste trepte stinghere, printre coliere şi 
arcade gheboase, prăbuşite, departe, spre peretele 
dantelat şi misterios care alcătuia pavăza din dreapta a 
catedralei subterane. Acolo, în miile de crăpături, unele 
subţiri ca un fir de aţă, altele largi cât palma, acolo, în 
noianul acela de gropi şi scobituri ca nişte cuiburi săpate de 
păsările altor ere, acolo trebuia să caute şi mai ales acolo 
trebuia să găsească. Prichindelul începu să-şi zgâiască ochii 
prin toate crăpăturile mai largi decât degetul prin toate 
gropiţele în care i-ar fi încăput pumnul. Crăpăturile şi 
gropile abia zgâriau muntele de calcar. Dar erau unele mai 
late prin care îşi plimba mâna şi îşi strecura braţul până la 
umăr şi care călătoreau departe în trupul muntelui, 
departe, dincolo de moartea luminii. Cum putea să ajungă 


până acolo, dacă nici privirile nu îndrăzneau? Era aproape 
trist prichindelul, pentru că bănuia că la capătul unui 
asemenea ascunziş putea să fie cutia vrăjită. Unde să mai 
caute?... Privirile lui întâlniră o scobitură piezişă, lată la 
început de două palme, dar care după câţiva metri se 
lărgea ca o pâlnie lungă, nesfârşită. Zgândări ca un drac cu 
raza lanternei pereţii crăpăturii, dar nu întâlni nimic, nici o 
firidă, şi mai ales nici o strălucire de metal. Furios îşi 
trimise raza departe, spre buzele pâlniei, departe, la zeci 
de metri şi deodată simţi o săgeată izbindu-i inima, şi era o 
săgeată ascuţită şi blândă, rece şi caldă... Acolo la buzele 
pâlniei se afla... 

— Victor! Ţipă el ca un nebun, azvârlind bubuituri în 
ecourile peşterii. Veniţi aici! Aici! Am găsit barca! 

Tic nu înnebunise. La buza pâlniei se afla o barcă! 

Era o glumă! Prichindelul voia să-i înveselească sau 
combinase o farsă... Toţi gândeau astfel, dar nu rezistară 
chemării lansată de trompeta blondă şi se apropiară de 
colţul minunii. Tic arătă cu degetul spre crăpătură şi 
speranţa zvâcni o dată cu degetele care apăsau butoanele 
lanternelor. Lumina ajunse departe, la capătul buzei de 
piatră, şi tremurai pierdut al prichindelului renăscu în 
trupurile celorlalţi şi se înghesui iarăşi în el. Da! La capătul 
pâlniei era o barcă, dar nu o barcă oarecare, şi nici o 
corabie de marmură eşuată acolo, din ere neomeneşti, ci o 
barcă adevărată de cauciuc: barca lui Petrăchescu. 

Şi ceea ce făcuse Tic până atunci - cercetarea peretelui 
scobit - repetară ceilalţi, mai temeinic şi cu alt scop. Dacă la 
zeci de metri se afla o barcă, poate că se afla şi o cale de 
ieşire afară. Nici o scobitură, nici o crăpătură a peretelui nu 
scăpă căutării disperate a cireşarilor. Dar peretele era 
crud, neîndurător. Toate cotloanele erau strimte, nici un 
şobolan nu s-ar fi putut strecura prin ele, şi aproape toate 
crăpăturile se subţiau şi îşi opreau tăişul după câţiva metri. 
Numai crăpătura lui Tic învinsese calcarul şi se afunda spre 
depărtări. Dar era atât de strâmtă la început, încât abia 


încăpea braţul lui Victor. După câţiva metri se lărgea, 
generoasă, ca o cărare, ca un bulevard al imaginaţiei, dar 
până la” cărarea lată de jumătate de metru, şi până la 
bulevardul lat de un metru, poate chiar de doi spre gura lui, 
erau acei câţiva paşi de iad de la început, acel spaţiu de 
tortură care ura lumea, care strangula speranţele şi 
bucuriile. 

Tinerii priveau neputincioşi şi fierbinţi tăietura din faţa lor. 
Câţiva metri, poate numai trei metri de bunătate şi calea 
raiului ar fi fost deschisă. Câţiva centimetri, poate numai 
zece centimetri dacă s-ar îndupleca pereţii pâlniei să se 
depărteze şi din nou trupurile lor, şi mai ales inimile lor ar 
simţi fiorii calzi şi neastâmpăraţi ai bucuriei. 

— Dac-ai încerca tu, Ticuşor? Spuse Maria ca o rugăciune 
inutilă. Măcar să punem mâna pe barcă... 

De când se gândea Tic la atacul pâlniei! De multe minute 
capul şi trupul lui fusese zgâriat şi zdrelit de zimţii 
calcarului. Ştia că dacă i-ar încăpea capul... 

Prichindelul se apropie aievea de crăpătură şi încercă să-şi 
strecoare capul. Numai trei, sau poate numai doi centimetri 
să fi fost mai largă şi ar fi trecut în lumea de basm pe care o 
presimţea la buzele pâlniei. Maria iscodi cu lanterna mai 
sus şi i se păru că într-un anumit loc crăpătura se mai 
deschidea cu câţiva centimetri, dar imediat se strâmta. Din 
fericire, buchetul de raze rămase mai multe clipe acolo, şi 
privirile flămânde de speranţă, coborând pieziş, din spaţiul 
descoperit de Maria, deosebiră un fel de tub oblic, parcă 
mai lung decât începutul în linie dreaptă al pâlniei. Poate că 
totul era o iluzie optică, reflexul unei îngrozitoare dorinţe. 
Dar era singurul sâmbure de speranţă. Tic se uită la Victor 
şi puse mâna pe umerii lui. Maria încerca să-şi plimbe 
degetele prin părul lui ciufulit, dar prichindelul se apără. Şi 
fără mâna Mariei îl usturau ochii. 

Victor se îngheboşă şi într-o clipită tălpile prichindelului 
erau pe umerii lui. După un fluierat scurt, Tic începu să-şi 
împingă încet, încet, capul prin crăpătura luminată de 


lanterna Mariei. Când simţi împunsături şi zgârieturi rele la 
ambele urechi îi veni să urle de bucurie. Capul îi intrase! Cu 
mâinile înainte, se lăsă să alunece, pieziş, prin tubul care 
părea mai larg decât începutul de jos al crăpăturii. După ce 
se juli cumplit pe faţă, pe nas, pe urechi, după ce simţi cum 
îi trec umerii printr-un laminor, prichindelul răzbătu şi 
ajunse cu tot corpul în tub. Se târi înainte cu o voinţă 
turbată şi deodată simţi că alunecă şi îşi opri căderea în 
mâini. Se întoarse şi se lăsă în picioare în cel mai larg spaţiu 
prin care trecuse vreodată, deşi vârful nasului şi occipitalul 
erau apăsate de milioane de tone de piatră. După încă doi 
metri de potecuţă zgârcită, trecu într-o cărare de piatră, 
apoi într-un adevărat bulevard prin care putea merge cu 
braţele desfăcute, sau dacă nu cu braţele, atunci cu coatele. 
Vreo douăzeci, treizeci de metri înainta pe bulevardul 
speranţei până ajunse în sala bărcii de cauciuc. Era o 
încăpere de piatră, cam cât camera lui de acasă, care se 
prelungea în două tunele strâmte şi parcă fără de sfârşit. 
Dar nu se gândi nici o clipă să pornească pe tunele mai 
departe. Rămase în sala bărcii, chiar lângă comoara de 
cauciuc, care se tolănea leneşă şi nesimţitoare, la poalele 
unui cub de piatră. În barcă se aflau câteva pături puse una 
peste alta ca o saltea. În două secunde nu mai rămase nimic 
din patul improvizat. Păturile îşi găsiră alt loc, tot la baza 
cubului de piatră, iar barca începea să-şi dea duhul, după 
ce prichindelul îi dibuise şi-i răsucise supapele, îi grăbi 
moartea tăvălindu-se pe ea şi apăsând-o cu piciorul. Când 
ajunse moale ca o cârpă şi subţire ca un covoraş, o înşfacă 
şi porni cu ea pe umeri spre cei care-o jinduiseră cu atâta 
patimă. Mai întâi azvârli barca prin crăpătura care se 
îngusta, apoi, ducându-şi mâinile la urechi, începu să 
înainteze. Dar îl opri vocea lui Victor: 

— Nu facem nimic fără pompă, Licuşor. Dacă barca era 
umflată, trebuie să fie şi pompă prin apropiere... 

Nu foarte fericit, prichindelul se înapoie în fosta sală a 
bărcii şi începu să caute pompa. Într-un ungher zări o firidă 


şi în firidă parcă lucea ceva. Era o magazie de cartuşe. Se 
ridică în vârful picioarelor şi reuşi să pună mâna pe ea. Dar 
şi vârful picioarelor întâlni un obiect dur. Era tot o magazie 
cu cartuşe. Le cercetă curios pe amândouă, apoi le puse la 
loc: una pe firidă, alta jos. Apoi căută pompa. O găsi chiar la 
intrarea unui tunel, lângă un sac de dormit. După ceo 
înhaţă, avu inspiraţia să ridice raza lanternei... Ochii îi 
ieşiră din orbite, iar inima, inima prichindelului cârn şi 
inimos bătea atât de tare, încât de teamă că ar putea să-i 
spargă pieptul îşi duse mâna în dreptul ei şi începu să apese 
cu toată puterea. 

Într-o nişă cât palma, chiar lângă scobitura care ducea la 
peşteră, se afla un obiect. Lunguieţ, strălucitor ca un 
diamant. Doamne! Ce mai mănunchiuri de raze împrăştia! 
În clipa când prichindelul ascunse obiectul în sân, acolo 
unde apăsase cu o secundă înainte atât de tare, jură pe tot 
cerul şi pe tot pământul că nu va sufla nimănui nici o vorbă 
pentru a păstra întocmai nemaipomenitele vrăji ale cutiei. 
Abia după aceea, cu pompa în mână, cu marele diamant 
vrăjit în sân şi cu toată bucuria lumii adunată în ochii aceia 
dragi şi neastâmpăraţi, se strecură prin scobitură, suferind, 
fără să crâcnească, toată răutatea pereţilor de piatră cu 
zimţi, toţi colții şi ghearele care-i căutau carnea. Ajunse în 
sala minunilor şi toţi îl primiră ca pe un erou, dar el se feri 
de îmbrăţişări de teamă să nu simtă şi alt piept cutia. 

Poate chiar în clipa când Tic simţea suflarea caldă a Mariei 
pe fruntea lui, la capătul tunelului nesfârşit care pornea din 
sala bărcii de cauciuc, afară, în soare, doi oameni discutau, 
rezemaţi de peretele unei stânci care semăna cu un cal de 
şah. Unul dintre ei era înalt, voinic, şi, deşi tânăr, avea o 
barbă neagră şi lungă ca a unui preot. Ochii lui clipeau des, 
uneori îşi strângea pleoapele şi scutura nervos din cap. Era 
îmbrăcat într-o salopetă groasă şi foşnitoare, tăiată în toate 
direcţiile de fermoare. Celălalt era... Petrăchescu, 
vânătorul. Înalt, slab, cu nasul subţire azvârlit înainte, cu 
pălăriuţa ţuguiată pe vârful capului, aducea cu o paiaţă 


pierdută într-un iarmaroc. De câte ori vorbea, se străduia 
să ia un ton grav, dar vocea lui piţigăiată nu-i servea: 

— Domi'le, dacă cotrobăiesc prin peşteră? 

— N-au ce să caute în peşteră, coane, răspunse cel bărbos. 
Şi chiar dacă intră, cum vor trece de lacuri? 

— Dom'le, dar dacă trec ei într-un fel de lacuri? 

— Atunci din două, una! Se înfurie bărbosul. Ori se întorc 
şi se duc dracului acasă, ori descoperă tunelul nostru şi vin 
încoace. Vom vedea atunci ce-i de făcut... 

— Dom'le, tot mă gândesc, pe cinstea mea! Dacă peştera 
nu se termină acolo? Dacă merge mai departe? 

— Unde să meargă, coane? Pe unde să meargă? 

— Acolo, dom'le... Prin fundul lacului... 

— Of. Dumnezeule! Până la urmă o să mă omori cu 
întrebările astea. Dumneata de ce n-ai avut curajul să mergi 
până la marginea lacului? Şi eu de ce m-am întors de pe la 
mijlocul lui? Suntem oameni în toată firea şi nu ne-am 
încumetat, şi dumneata crezi că nişte copii or să se arunce 
în întunericul ăla de iad? Ia să fim serioşi, coane, pe cinstea 
mea. 

Argumentele bărbosului parcă-l mai liniştiră pe vânător. 
Dar nu într-atâta ca să-i abată cu totul gândurile de la 
cireşari. Îşi amintea ce i se întâmplase mai adineauri: 

— Dom'le, eu pe vlăjganul ăla tot îl împuşc, pe cinstea 
mea! Auzi! Să mă facă pe mihe măgar?! Şi pe Dobrescu, 
dom'le! Nu se iartă! Şi dacă nu iert, trag! 

— Iar începi, coane? Dumitale, când îţi intră ceva în cap, îţi 
rămâne acolo pentru toată viaţa. Cerboaica, Dobrescu, 
acum vlăjganul! Coane, cum spunea cineva: ai puţine idei, 
dar fixe!... Eşti ca un dicţionar din care n-a mai rămas decât 
o singură pagină... 

— Asta cine-a mai spus-o, dom'le? Pe cinstea mea! 

— Asta am spus-o eu, coane... Îmi mai vine şi mie câte o 
idee... 

Vânătorul îşi plimbă mâna pe ţeava armei, apoi amintindu- 
şi ceva, sări brusc în picioare: 


— Dom'le! Dar dacă ajung până la ultimul lac, la capătul 
peşterii, şi caută acolo, şi descoperă tunelul nostru, pe 
cinstea mea! 

Bărbosul simţi o clipă impulsul de a respinge ideea, dar 
uitându-se mai atent la Petrăchescu şi văzându-i aerul 
îngrijorat, făcu un gest de supunere: 

— La urma urmei, putem astupa intrarea tunelului. Da, 
coane! Nu strică uneori excesul de prudenţă... Numai să 
găsim bolovani prin apropiere... 

— Vagoane, dom'le! ÎI linişti Petrăchescu. Trenuri întregi, 
pe cinstea mea. 

Apoi făcu un ocol în spatele stâncii ca un cal de şah şi se 
opri în faţa unei crăpături, aşteptându-l pe bărbos. Acesta îi 
făcu semn să intre primul, şi deşi lunguieţ şi slab, lui 
Petrăchescu îi trebui destulă caznă ca să-şi strecoare trupul 
prin crăpătură. Bărbosul, mai elastic şi mai priceput, se 
răsuci pe o coastă, îşi băgă mai întâi picioarele, apoi 
trunchiul, dar nu dispăru imediat. Se răsuci încet până ce-şi 
eliberă mâinile şi izbuti să apuce o lespede groasă, un fel de 
capac de piatră, pe care îl cobori şi-l potrivi deasupra 
crăpăturii în aşa fel, încât nici un ochi foarte exersat n-ar fi 
putut observa ascunzătoarea. Nimeni nu ştia că în acel loc 
se află un drum de ieşire din Peştera Neagră. Nici chiar 
cireşarii, pentru că nici ei nu cercetaseră toate cotloanele şi 
toate crăpăturile de pe țărmurile marelui lac de la punctul 
terminus. 

Bărbosul îşi continuă drumul pe întuneric, fără să aprindă 
lanterna. Încăperea pe care abia o părăsise Tic era 
luminată de un felinar. La intrarea ei stătea Petrăchescu, 
încremenit, cu o mutră de cretin definitiv: 

— Dom'le, ai ascuns mata barca? 

Bărbosul se uită cu milă la el şi nici nu se gândi să-i 
răspundă. În sinea lui îşi blestema soarta care-l osândise să 
ţină tovărăşie unui asemenea exemplar uman. Încercă să 
intre în încăpere, dar vocea lui Petrăchescu îl opri: 


— Dom'le, pe cinstea mea! N-ai ascuns-o? Barca de 
cauciuc, dom'le! 

— Ce s-ascund, coane? Ie ţii de goange? 

— Barca, dom'le! Unde-i barca mea? 

— E jale, coane, dacă nici vederea nu ţi-a rămas întreagă. 

Nu ştiu cum o s-o scoatem la capăt! 

— Domi'le, nu-i! Pe cinstea mea! Dumneata ai rămas 
ultimul aici, dumneata ai ascuns-o, dom'le, dumneata 
răspunzi! 

Petrăchescu se proţăpise în faţa bărbosului şi figura lui 
avea un aer crunt, ameninţător. Bărbosul îl dădu însă la o 
parte şi se îndreptă spre locul unde lăsase barca. În 
încăpere nici urmă de barcă. Numai păturile, foarte grijuliu 
aranjate, aminteau că în mijlocul hrubei barca se 
preschimbase în pat. Cu iuţeala unui scamator, bărbosul 
scoase dintr-un buzunar o lanternă mică şi plată şi-i 
schimbă raza orbitoare în interiorul altor două tunele cu 
care comunica încăperea. Nu se vedea nimic! Ca un titirez 
se întoarse spre Petrăchescu: 

— Unde ai ascuns-o, coane? Ai profitat de faptul c-am 
rămas în urmă şi-ai dosit-o? La mine nu se prind puştisme, 
nene! Hai! Scoate-o! 

— Domi'le! Pe cinstea mea! Ori au luat-o duhurile, ori 
dumneata ai băgat-o undeva! Asta nu se iartă, dom'le! 

— Iar îi dai cu duhurile? Nu te-ai lecuit? Fir-ar... 

— Nu le insulta, dom'le, că ele au luat-o! Altcineva cine, 
dacă dumneata nu? Nu insulta duhurile! 

— La ce le-ar trebui duhurilor barca dumitale, coane? 

— Păi... 

Dar vânătorul rămase ca „păi”-ul în gură. Nu ştia ce să-i 
răspundă bărbosului... 

— Poate şi-o fi rupt vreun duh gâtul, răspunse tot 
bărbosul, şi n-au avut cu ce să-l ducă la spital să-i facă o 
penicilină. D-aia ţi-au luat barca... 

Lanterna lui căută ceva într-o scobitură, şi deodată râsul 
care-i apăruse pe faţă se transformă în rânjet: 


— Candela şi grijania mă-sii! Unde-i cutia, coane? Se uită 
şi vânătorul spre firida goală şi amuţi. Sprâncenele i se 
întâlniră într-o singură dungă neagră şi ochii i se închiseră 
încet, încet, transformându-i întreaga-i figură într-o mască 
sălbatică şi neîndurătoare. 

Bărbosul folosi raza lanternei pe toată lungimea ei. Dar 
nicăieri, în nici un tunel, în nici un cotlon, nu se zărea nimic. 
Nici oameni, nici obiecte. 

— A fost cineva aici! Cât am stat noi afară, a intrat cineva 
aici! Spuse bărbosul. 

Cu un efort îngrozitor, vânătorul deschise ochii şi începu 
să trăsnească din nou: 

— Cine, dom'le? Pe cinstea mea! 

— Cineva care n-a putut să intre decât pe dinăuntru. Pe 
dinafară am păzit noi! 

— Ei, dom'le, numai ei! Tot umblau după barcă... 

— Cristosul ei de barcă! Nu puteai să le-o dai de la 
început? Asta mă interesează acum? Râia aia de cauciuc? 
Să se ducă dracului! 

— Domnule! Nu insulta, dom'le, pe cinstea mea! Să nu te 
mai legi, dom'le, de barcă! Auzi? 

Bărbosului îi reveni repede calmul: 

— Lasă, coane, barca aia! Las-o dracului! Spuse el cu alt 
ton, parcă de nepăsare. De ea ne arde rtouă acum?... 
Spune, coane! Dacă-şi dau seama pe ce au pus mâna? 
Înţelegi? 

— Poate că n-o să-şi dea seama, domile... 

— Şi dacă simt ceva? Îţi dai seama ce se întâmplă? 

— Fii serios, dom'le! Nişte copii, pe cinstea mea! Ce să 
priceapă ei? Ce să simtă ei? Nici eu nu mi-aş da seama. 

— Dumneata?! Dar ce-ţi închipui dumneata? Crezi că eşti 
un etalon al inteligenţei? 

— După câte îndur, spuse vânătorul, regăsindu-şi masca 
aceea de moarte rece şi crudă, îmi mai trebuie şi asta?... 
Mama ei de viaţă! Dumnezeii şi strămoşii dumnezeilor! Nu- 
mi ajung atâtea! Trebuie să mă feresc şi de derbedeii ăia?... 


Dom'le, eu îl împuşc! Îl împuşc ca pe-un iepure, dom'le, pe 
cinstea mea. Ca pe un lup, dom'le, că-i periculos! 

— Lasă-mă, coane, cu împuşcăturile! Un singur lucru 
contează acum: să nu-şi dea seama pe ce au pus mâna! 

De data asta, vânătorul încercă să-l liniştească pe 
găliganul cu barbă: 

— Poate că nu-şi dau seama, poate că nici nu pot s-o 
deschidă cu butoanele alea încâlcite... 

— Şi ce-am realizat din asta? Şi ce dacă nu pot ei s-o 
deschidă? Dac-au ajuns cu ea în lume, gata! 

— Cum vine asta, dom'le, pe cinstea mea? 

— E chiar atât de greu de înţeles? Dacă ajung în lume, 
orice om mai acătării vede ce au în mână, şi s-a dus dracului 
totul. Tot n-ai înţeles? 

— Păi da, dom'le! E crunt, dom-le, auzi?... Păi, dom'le, pe 
cinstea mea! Dumneata ai pierdut o chestie şi eu pierd 
totul, dom'le! Asta nu! Pe cinstea mea! 

— Stai, coane! Mai domol, că nu s-a terminat istoria. 
Trebuie să chibzuim, să vedem ce se mai poate face... 

— Păi ce se mai poate face, dom'le? Numai aia, ştii 
dumneata care... Pe cinstea mea... 

— Stai, coane! Primul lucru e să le ieşim înainte. 

— Păi de unde ştim noi pe unde-au intrat, dom'le? 

— Asta o aflăm noi numaidecât. Numai prin două locuri 
puteau să intre. Prin tunelele care duc la peşteră. 

— Dar pe care din ele, dom'le? 

Bărbosul nu-i mai ascultă întrebarea. Îi dădu vânătorului o 
lanternă şi-i arătă tunelul pe care trebuie să-l cerceteze: 
tunelul din stânga. Pe cel din dreapta intrase el. Dar se mai 
întoarse o dată pentru a-l dăscăli pe Petrăchescu: 

— Bagă de seamă, coane! Să nu treci cu vederea nici cel 
mai mic semn. Orice pietricică desprinsă din perete poate 
să dea o indicație. Orice urmă, oricât de mică, chiar şi un fir 
de păr, coane, auzi? Ochii mari, coane, ca nişte faruri! 

Bărbosul se strecură apoi prin deschizătură, cercetând cu 
atenţie fiecare centimetru pătrat al pereţilor. Găsi câteva 


pietre răvăşite, dar nu se mulţumi cu atât. Îşi continuă 
căutarea cu migală şi tenacitate, până ajunse la locul unde 
se îngustau pereţii pâlniei. Nu mai putea înainta. Îşi plimbă 
lanterna şi raza ei descoperi câteva pete întunecate pe unul 
dintre pereţi. Îşi muie un deget în gură şi apoi îl lipi de una 
din pete. Pata se şterse. Îşi retrase degetul, îl mirosi, îl 
gustă. Rămase un moment paralizat. Nu mai avea nici un 
dubiu. Petele pe care le zărise şi le gustase erau pete de 
sânge, sânge proaspăt. Cineva trecuse crăpătura aceea! 
Stinse brusc lanterna şi îşi încordă auzul. Reuşi să perceapă 
un zgomot slab, îndepărtat. Încetul cu încetul se obişnui cu 
el şi-l distinse: era clipocitul apei. Dacă ar fi ajuns acolo 
numai cu cinci minute mai devreme, ar fi auzit vocea lui 
Victor poftindu-şi prietenii să se îmbarce. Tinerii erau 
departe. Nici un alt zgomot nu mai atinse urechea 
bărbosului. Barca de cauciuc, uşoară şi încăpătoare, îi 
scosese din marea catedrală subterană, purtându-i iute 
spre necunoscut. Bărbosul îşi dădu seama că nu mai are 
voie să piardă nici o clipă. Se întoarse iute în fosta sală a 
bărcii de cauciuc şi îşi chemă înapoi tovarăşul care căuta 
zadarnic prin celălalt tunel. Îl puse repede la curent cu 
descoperirea: 

— S-a lămurit, coane! Au pătruns pe-aici. 

— la uite, dom'le! Păi ce mai aşteptăm? Să ne luăm 
numaidecât după ei, pe cinstea mea! 

— Numai că pentru asta ne-ar trebui dinamită ca să ne 
facem loc de trecere. Aşa nu se poate trece dincolo. 
Imposibil! 

— Atunci s-o luăm prin partea astălaltă, pe la lacul cel 
mare, pe cinstea mea. 

— Nu, că ne-ar trebui o barcă şi cam mult curaj... 

— Stai, dom'le! Ia stai puţin! Se trezi vânătorul. Dar cum 
au ajuns ei în partea asta? Pe unde-au trecut, pe cinstea 
mea. Nu cumva... 

— Asta-i culmea! Descoperi bărbosul. Numai pe-acolo au 
putut trece! Cum s-au încumetat ei pe întuneric, şi cu ce?... 


E o chestie, coane! Cine i-o fi conducând? Nu-i şi vreun 
profesor, vreun tată cu ei? 

— Nu cred, dom'le, nu e! Asta-i nemaipomenit! Vas' că 
peştera nu se termină acolo! 

— E cam lată istoria, coane... Căzu bărbosul pe gânduri. 
Cum au trecut prin grozăvia aia şi cu ce? Mult m-aş mira să 
nu fie şi cineva mare cu ei! 

— Atunci n-avem altceva de făcut, dom'le. Trebuie să-i 
ajungem din urmă. Chit că-s cu unul mai mare sau nu, pe 
cinstea mea. Dom'le, să-i dăm drumul! 

— De unde luăm dinamită? Întrebă bărbosul. 

— Dom'le, dinamită n-avem, dar avem cartuşe... 

— Pe cinstea mea! Spuse bărbosul. Poate dărâmăm ceva 
din crăpătura aia. 

Vânătorul răsturnă în mare grabă, pe un ziar, toată 
pulberea pe care o avea la el, îşi goli apoi cartuşierele şi 
începu să desfacă fiecare cartuş. Adună peste un kilogram 
de pulbere pe care-o alătură celei vărsată din cutii. Umplu 
un săculeţ pe care-l potrivi cu îndemânare şi pricepere într- 
o scobitură de la baza crăpăturii. Mai păstrase un dram de 
pulbere pe care-l presără într-o şuviţă subţire, formând un 
fitil rapid de la săculeţ la locul de adăpost. 

— Când îi dai drumul? Întrebă bărbosul nerăbdător. 

— Să-i lăsăm să se mai îndepărteze, dom'le, să nu audă 
prea aproape detunătura... 

— Aşa, coane! Îl lăudă bărbosul. Aşa mai merge, coane. 
Nu-i rău să mai apelăm şi la cap, că de-aia îl avem... Poate-i 
ajungem fără să ne simtă, şi atunci putem să punem mâna 
pe cutie, cu vreo capcană, coane. Şi dacă luăm cutia şi ei nu 
şi-au dat seama, pe cinstea mea, coane! Ai spus că sunt şi 
nişte fete, nu? 

— Dom'le, pe mine fetele nu mă interesează. Pe mine mă 
interesează vlăjganul. Eu îl împuşc! 

— Lasă, coane, neroziile! De câte ori să-ţi spun? 

— Ce nerozii, dom'le? Care nerozii, pe cinstea mea? Eu nu 
glumesc! Ce, dumneata glumeşti când tot vorbeşti de fete? 


— O să vedem la faţa locului, spuse bărbosul. Acum ar fi 
bine să ne pregătim pentru explozie. Eu o să dau foc 
fitilului, iar dumneata n-ar strica să ieşi afară. Să vezi 
efectul exploziei şi mai cu seamă să vezi dacă nu sunt 
oameni prin împrejurimi... 

— Da, dom'le, trebuie, pe cinstea mea! Trebuie să luăm 
toate măsurile. Eu ies! 

— Dacă nu-mi faci nici un semn în trei minute, dau foc 
fitilului, coane. Să fim înţeleşi. 

Petrăchescu porni în grabă prin tunelul care-l ducea afară, 
la stânca botezată de Lucia, dar nu înainte de a băga în 
tocul unui pistol magazia de cartuşe din firidă. 

Bărbosul îşi privi ceasul, înaintarea secundarului pe 
cadran şi minutarului din discul cronometrului. Trecură trei 
minute grele şi nu auzi nici un semnal la ieşirea tunelului. 
Nu se grăbi. Cu gesturi aproape leneşe îşi scoase bricheta 
dintr-un buzunar, îşi aprinse mai întâi ţigara care-i tremura 
în colţul buzelor, apoi lipi flacăra brichetei de firul de 
pulbere. Şarpele de foc înainta ca un fulger şi când ajunse 
la vârful pâlniei declanşă o explozie formidabilă care 
îmbolnăvi urechile bărbosului. Încăperea se zgudui, dar nici 
o pietricică nu se prăbuşi nicăieri. Doar la vârful piramidei, 
acolo unde tunelul se revărsa în salon prin crăpătura lui Tic, 
se des-prinseseră câteva aşchii din pereţi. Când bărbosul 
ajunse acolo îşi muşcă de furie pumnii. Crăpătura rămăsese 
la fel de strimtă. Explozia n-avusese nici un efect. Şi ca un 
nebun izbi cu pumnul în stâncă. Durerea îl trezi, dar nu 
numai durerea. Colţul de calcar pe care-l izbise se 
prăbuşise târând după el alţi bolovani. Deschizătura se 
lărgise cu câţiva centimetri. Cu răbdare şi ură s-ar fi putut 
trece pe acolo. Ştia că-şi va schilodi trupul, dar în momentul 
acela era supus unei singure legi şi religii: să treacă 
dincolo! 

CAPITOLUL, XIII. 

De departe, povârnişul pe care cireşarii soarelui îşi 
aleseseră al doilea loc de popas, semăna cu un ceaun uitat 


cu fundul în sus, despicat drept în două de o lovitură 
năprasnică. Crăpătura care despărţea povârnişul era o 
adevărată prăpastie, cu pereţi abrupți, adâncă, parcă fără 
fund, plină de stânci ascuţite, cu vârful în sus, ca nişte suliţi. 
Numai arun-cându-ţi o clipă privirile spre fundul prăpastiei 
simţeai cum te cuprinde ameţeala. Până şi Ursu, deprins cu 
cele mai temerare escaladări, se văzu nevoit să se 
lungească pe burtă pentru a cerceta pereţii şi fundul 
crăpăturii. Povârnişul, în punctul lui cel mai înalt, era 
pesemne cel mai bun post de observaţie din toată regiunea 
Peşterii. Nici o creastă, nici o stâncă izolată, nici un copac, 
nici un alt masiv care să împiedice vederea, loc ideal pentru 
a observa orice mişcare pe o rază de mulţi kilometri... Dacă 
n-ar fi fost soarele arzător de iulie. Ras de obstacole, 
povârnişul era ras şi de adăposturi. Nimic, nici măcar un 
copăcel, care să dea o palmă de umbră, şi Ursu nu se 
simţea niciodată bine în apele lui dacă nu-şi putea odihni 
privirile în coroana vreunui arbore. Dincolo de crăpătură, la 
o sută de metri era un fag de o rară frumuseţe, cu o 
coroană bogată şi cu multe crengi şi, probabil, cu nişte 
fotolii înnodate din ramuri în care ai, fi putut să şi dormi. 
Dar Lucia hotărâse locul de popas în creştetul povârnişului 
şi cu încăpăţânarea ei nu se putea pune nimeni. Sătui de 
prea mult soare, cercetaşii muntelui înălţaseră cortul de 
campanie. Ursu şi Dan priveau cu jind fagul ispititor din 
vale, dar Lucia le interzisese orice îndepărtare de cort. 
Raza permisă fusese fixată la cincizeci de metri. Abia 
ajungeau la buza prăpastiei, singurul loc mai deosebit, dar 
care nu-l atrăgea deloc pe Dan. Şi dincolo de prăpastie era 
un zmeuriş!... Celelalte întâlniri ale razei cu circumferința 
erau goale şi rase de orice vegetaţie. La evadare nu se 
gândea niciunul. Lucia îi consemnase în acea circumferință 
meschină pentru a fi alături de ea la cea de a doua 
comunicare cu cireşarii din beznă. De două ore aşteptau ca 
pe ace semnalele aparatului. Nimic, nici măcar o pocnitură 


în receptor, absolut nimic. Şi Lucia emitea, emitea fără 
încetare. Nici nu-şi dezlipea degetul de emiţător. 

— Nu ştiu ce să mai cred? Se plânse Lucia. Două ceasuri 
întârziere, după ce ne-am înţeles atât de clar? 

— S-or fi holbând la minunăţiile dinăuntru, spuse Dan cu 
un dram de invidie. Nu mai au ei timp şi pentru nişte 
prăpădiţi ca noi. Suntem prea comuni: doi ochi, un nas, 
două urechi, două sprâncene, o barbă... Dacă măcar i-am fi 
anunţat că ne-a mai crescut câte o ureche, poate că s-ar 
mai fi interesat şi de noi... Aşa-i când te înghesuie prea 
multe frumuseți... 

— Ia lasă aiurelile! Îl repezi Lucia. Cine ştie ce s-o fi 
întâmplat acolo şi tu bâigui ca un neghiob. 

— Şi ce vrei să fac? Să mai încerc o dată să mă sinucid? lar 
o să mă prindă Ursu în ultima clipă... Mai bine să fac haz de 
necaz... 

— Poate că sunt preocupaţi cu dezlegarea vreunui mister, 
îndrăzni Ursu. Îl ştiu eu pe Victor... 

— Şi eu îl ştiu! I-o întoarse Lucia. Îl ştiu şi pe Ionel, o ştiu şi 
pe Maria... 

— Şi pe mine mă ştii câteodată, încercă Dan s-o scoată din 
nelinişti. Nu mai fi pesimistă. Mai sunt şi neprevăzute... 

— Ne-am înţeles foarte clar... Zău... Am jurat că nu mai 
întârziem. Voi n-aţi auzit... Doar am făcut legământ cu 
Ionel. 

— Şi dacă li s-a stricat aparatul? Întrebă Dan. Dacă l-au 
scăpat în apă? Noi cum era s-o păţim?... Fără geniul tău... 
Crezi că Ionel ar putea să-l repare? 

— De ce te prosteşti cu bună ştiinţă? Îl luă Lucia la rost. Tu 
ai putea să-l sari? 

— Aparatul? Se miră Dan. 

— Să-l sari. Nu ştiu ce, nu ştiu cum, nu ştiu unde. Tot aşa 
mi-ai cerut să-ţi răspund şi eu. De unde să ştiu ce s-a 
stricat, de unde să ştiu dacă s-a stricat, de unde să ştiu dacă 
Ionel nu-i bolovan... Zău, Dan, nu mă mai fierbe şi tu. 


— Să mai aşteptăm, interveni Ursu împăciuitor. Tot n-avem 
ce face... Doar pentru asta suntem aici, pe coasta muntelui. 
Ca să primim mesajele din peşteră... 

— Sau ca să nu le primim! Îşi spuse Lucia tot gândul. Ştiţi 
foarte bine că dacă s-a întâmplat ceva în peşteră nu vom 
mai primi mesaje. Dacă s-a întâmplat ceva foarte grav... 

— Da! Şopti Dan emoţionat. Ai dreptate, Lucia. Mai mult 
pentru asta suntem aici... Dar, zău, că ar putea să fie şi un 
fleac. Dacă nu ni s-ar fi întâmplat şi nouă... 

— Când aţi stabilit viitoarea emisiune, cea de a treia? 
Întrebă Ursu. 

— Dacă nu ies din peşteră, mâine dimineaţă la ora zece. 
Dar eu voi ţine tot timpul aparatul deschis. Baterii avem; 
slavă Domnului... La noaptea vom face cu schimbul. 

— Eu zic să aşteptăm până mâine dimineaţă, spuse Ursu. 
Şi dacă, să zicem, până la ora zece dimineaţa, nu dau nici 
un semn de viaţă, vom lua o hotărâre... 

— Să nu fie prea târziu, Ursule... se pierdu Lucia, dar 
imediat îşi reveni: poate că aveţi dreptate: sunt cam 
pesimistă. Vom aştepta până mâine dimineaţă, deşi... Bine! 
Hai, duceţi-vă! Dar n-aveţi voie să vă îndepărtați prea mult. 
Măcar să ne putem auzi... 

— Bravo! Căută Dan s-o învioreze. Vreo cinci kilometri tot 
ne putem depărta... Ursule! Până unde se aude vocea ta, 
dacă strigi din toţi rărunchii? 

— Mai staţi o clipă! Le ceru Lucia. Nu ne-am hotărât 
asupra locului de popas. Rămânem aici... Sau înnoptăm la 
cabană? 

Dan se codi să răspundă, dar pe Lucia o interesa foarte 
puţin răspunsul lui. Specialistul popasurilor şi cel care 
ducea greul transportului era Ursu. Şi Ursu fu foarte 
prompt: 

— Eu cred că n-are nici un rost să ne îndepărtăm de 
peşteră, adică de gura ei. 

— Poate că totuşi ar fi mai bine să ne apropiem de cabană, 
spuse Lucia. 


— De ce? Întrebă Ursu nedumerit. 

— Mă gândesc tot la rău... Răspunse Lucia. Dacă primim o 
veste rea?... Am putea cere ajutor de la cabană. 

Ursu se opuse: 

— E mai bine aici, la jumătatea drumului. De aici putem să 
ne mişcăm mai iute în ambele direcţii: spre peşteră şi spre 
ca-bană. Dacă tot am ales locul ăsta... 

— Zău, Lucia, interveni Dan. Tot suntem aici... lar să ne 
cărăm! Mi s-au umflat picioarele... 

— Nu te-am întrebat pe tine! Îl repezi Lucia furioasă. De 
dimineaţă te tângui întruna... Pe tine te-ntreb, Ursule! 
Unde ar fi mai bine să înnoptăm? 

— Parcă ţi-am mai spus o dată... Aici e locul cel mai bun. 

— Pentru tine? Îl zgândări Lucia. 

— Şi pentru mine, şi pentru tine, pentru toţi. Dacă ţi-ai 
scoate odată negura de pe ochi... 

— Şi tu dacă ţi-ai scoate lenea din oase! La cei din peşteră 
de ce nu te gândeşti? Cum poţi fi atât de nepăsător?! L-ai 
molipsit şi pe neghiobul ăsta! Toată ziua n-ai făcut altceva 
decât grozăvenii. Muşchi ai cu carul, dar altceva n-ai! 

Ursu se uită prostit spre Lucia; niciodată n-o auzise 
vorbind astfel. Dar mai prostit se uită Dan. Iocmai Lucia să 
fie atât de nedreaptă? Era ultimul om la care s-ar fi gândit. 
Vlăjganul nu spuse nimic. Părăsi cortul fără să se mai uite 
înapoi. Dan însă tăbări asupra Luciei şi o făcu cu ou şi cu 
oţet. 

— Pleacă şi tu de-aici! Se răsti Lucia. 

— Ai înnebunit?! 

— Am înnebunit! Hai, pleacă! Voi vă gândiţi la tot felul de 
prostii, eu nu pot, nu înţelegi? 

— Tu te gândeşti la prostii şi ţi-ai pierdut capul. Şi să ştii 
ceva! Mie poţi să-mi spui şi să-mi faci orice, nici nu-mi pasă 
şi probabil că merit orice. Dar de Ursu numai un mişel se 
poate lega! 

Dan se duse glonţ spre Ursu. Vlăjganul se oprise la 
marginea prăpastiei, aşa că Dan se înţepeni la vreo cinci 


paşi în spatele lui. 

— Să nu-ţi faci gânduri negre, Ursule! A înnebunit idioata 
aia... Ar fi trebuit să-i zici una tare şi s-o dai dracului. 

— De ce? Spuse Ursu întorcându-se spre el. 

— Păi, după câte ţi-a făcut... Chiar n-ai simţit cum ţi se 
înfierbântă palma. Dacă ar fi avut cozile Mariei aş fi 
încercat-o eu puţintel. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap, răspunse Ursu cu 
gândurile în altă parte. Ba am simţit tocmai pe dos... 

— Cum?! Se scandaliza Dan. Poate c-ai fi vrut s-o iei în 
braţe şi s-o săruţi?! 

— Nu chiar atât de mult... Spuse Ursu şi apoi oftă. 

— Te-aş ruga ceva... Ai putea să mă faci şi pe mine să 
înţeleg. Măcar o geană de lumină... 

Ursu ridică din umeri. Mergea pe marginea prăpastiei la 
vale, cu Dan lângă el. 

— Tot ce-a făcut Lucia a făcut din dragoste, din prietenie. 
Numai că şi-a pierdut capul. Îşi închipuie atâtea nenorociri 
dincolo, în peşteră, şi e atât de zbuciumată, că zău, Dan, îmi 
vine s-o strâng brusc în braţe... 

— Doamne! Se cruci Dan. Cât de încâlciţi sunteţi 
amândoi!... Sau, cine ştie? Poate că sunteţi cei mai simpli 
oameni din lume... 

Merseră mai departe pe marginea prăpastiei. La vreo trei 
sute de metri depărtare de cort dădură peste o punte 
fragilă care lega, sau încerca să lege, cele două margini ale 
despicăturii. Primul se aventură Ursu. Fragilitatea punţii 
era o simplă aparenţă. Singura ei meteahnă era lipsa 
balustradelor. În clipa când Dan voi să pună piciorul pe 
punte, Ursu ridică mâna stingă şi arătătorul şi-i spuse lui 
Dan să privească exact în vârful arătătorului. Cireşarul se 
supuse şi trecu puntea fără să observe. 

— În fond ce-ai vrut să-mi arăţi? Întrebă el când ajunse cu 
bine în partea cealaltă. 

— Am vrut să nu te uiţi în prăpastie, atât. Ştii că unora le 
vine cheful să se arunce când se uită într-o prăpastie. 


Ameţesc sau nu se mai pot stăpâni. 

— Uhhhh! Se ghemui Dan. Cum s-ar spune m-ai salvat a 
doua oară de la moarte. Da' de ce-ai luat frânghia cu tine? 

— Ca să ne căţărăm în fagul ăla, răspunse Ursu cu cel mai 
firesc ton din lume. 

— Să ne?... Întrebă Dan, ducându-şi mâinile pâlnie la 
urechi. Foloseşti pluralul seniorial. Noi, Ursu, gândindu-ne 
de atâta amar de vreme, etcetera... 

— Nu, nu... Vreau să te învăţ să faci un tur de 
recunoaştere. Fără să ştii asta, n-ai ce căuta pe munte... 

— Şi chestia asta nu se poate face de pe sol? 

— Din copac e mult mai precis şi mai frumos, răspunse 
Ursu. Sunt convins că o să devii un as al recunoaşterilor... 
Superioare. 

Ajunseseră la rădăcina uriaşului fag. De la pământ până la 
prima creangă erau vreo zece metri, dar pe la jumătatea 
distanţei ieşea din trunchi un ciot bătrân cam cât braţul 
unui om şi cam gol pe dinăuntru. 

Dan se aşeză pe iarbă, se lungi şi privi cu admiraţie 
podoaba naturii: 

— Mie îmi place rolul de spectator. O singură dată am 
încercat, cu vreo cinci ani în urmă, să mă urc într-un vişin 
pe care nici măcar nu-mi crestasem numele. Şi nu mă 
cheamă Constantin sau Alexandru, ci Dan. Am nume scurt. 
Şi cu toate astea, mizerabilul! Şi-a rupt o creangă numai ca 
să-mi rupă mie piciorul. De-atunci nu mai mănânc vişine. 
Tot de-atunci n-am mai încercat să mă caţăr în al doilea 
pom. 

— Am un sistem foarte sigur şi simplu, încercă Ursu să-l 
încurajeze. În doi timpi şi trei mişcări eşti sus. 

— Te rog, Ursule, vorbeşte la persoana întâi. De ce să-mi 
dai emoţii când pot să te admir din tot sufletul de aici de pe 
iarbă? Mi se pare că ne pândeşte şi Lucia. 

Distanţa dintre fag şi cort era foarte aproape, peste 
prăpastie. Mai puţin de o sută de metri. Vreo optzeci. Lucia 


ieşise într-adevăr din cort şi privea spre locul unde se aflau 
cei doi cireşari. 

Ursu se oprise sub fag şi ochise prima creangă a 
copacului. Apoi îşi scoase de la brâu toporişca şi o legă de 
un capăt al funiei. Se dădu câţiva paşi înapoi, ţinti îndelung, 
apoi aruncă toporişca. Greutatea azvârlită cu putere trase 
funia după ea trecând-o peste prima creangă. Ursu începu 
apoi să unduiască funia, cu capătul lui, şi toporişca se lăsă 
în jos aducând celălalt capăt la pământ. Vlăjganul scoase 
toporişca din laţ şi în locul ei îşi băgă piciorul drept. Apoi 
prinse cu mâinile celălalt capăt al funiei şi începu să tragă 
încet. Corpul i se ridică de la pământ, înălțându-se parcă 
fără nici un efort spre coroana fagului. După ce atinse cu 
mâinile creanga, se lăsă în jos, cu aceleaşi mişcări şi cobori 
la fel de sigur şi de domol precum urcase. 

— Fii atent că repet figura! Fii foarte atent. 

Ursu repetă figura şi Dan îl urmări ca un obiectiv 
fotografic. Nici o mişcare nu-i scăpă. Totul părea de o 
simplitate copilărească şi chiar era. Ursu nu mai avu nevoie 
să-şi îndemne prietenul. Cu un curaj de zile mari, Dan fugi 
spre fag, străduindu-se să imite întocmai mişcările lui Ursu. 
Îşi introduse piciorul în laţ, prinse cu mâinile capătul 
celălalt al frânghiei şi începu să tragă în jos. Simţi cum se 
ridică de la pământ, se gândi la simplitatea sistemului şi la 
plăcerea înălţării, dar o clipă mai târziu avu senzaţia că se 
prăbuşeşte în cap. Ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă, 
dacă nu l-ar fi prins Ursu, pregătit, pare-se, pentru acest 
deznodământ. Ca apucat, Dan încercă a doua oară, dar cu 
acelaşi rezultat. 

— Imposibil! Fir-ar să fie de sistem! Fac exact ce ai făcut şi 
tu. Tu te urci şi eu cad. Mai încerc o dată. 

Încercă şi a treia oară, mai furios, şi furia îl trânti şi mai 
rău la pământ. 

— Asta-i culmea! Nemaipomenit! Mă las păgubaş, gata! 
Nu sunt făcut pentru căţărat în copaci. Nu mă mai 


interesează asta. Mă interesează enigma. De ce tu poţi şi eu 
nu? 

Ursu îi lămuri repede tot misterul. Şi tot misterul era un 
fleac: braţele trebuiau să înconjoare frânghia în care era 
piciorul, să facă un cerc în jurul ei, să nu rămână în afara 
lor. 

— Acum ai înţeles? Întrebă Ursu. 

— Am înţeles, fir-ar să fie, dar m-am lecuit de acrobaţii... 
Iarăşi pentru cinci ani. 

— Nu vrei să mai încerci? Îl îmboldi vlăjganul. 

— Nici nu mă gândesc. Gata! Ce, eu n-am voie să fiu 
puţintel mai ciudat? Mereu numai voi? 

— Eu mă urc în copac să văd cam ce se mai întâmplă prin 
jurul nostru... 

— N-ai decât! Îl îmbărbăta Dan în felul lui. Mai bine mă 
duc să caut nişte zmeură, mai la deal, că văd o groază de 
tufe acolo. Cel puţin voi fi în siguranţă. 

Din câteva mişcări, Ursu ajunse la prima creangă, se 
prinse cu mâinile de ea, se înălţă în muşchi şi dispăru 
printre frunze, nu înainte de a-i potrivi lui Dan frânghia. În 
câteva clipe ajunse în vârful copacului. N-avea nici un 
obstacol în calea privirilor. În partea unde cobora soarele 
spre apus, muncelul pe care se aflau ei era despărţit, după 
vreo trei kilometri, de o vale adâncă. Mai departe îşi ridicau 
coamele zbârlite alţi munţi. Înspre nord, câteva gheburi 
cenuşii mascau orizontul, iar spre răsărit un singur masiv: 
cel care adăpostea peştera. Undeva, înăuntrul cocoaşei 
pleşuve, pătată ici-colo de insule de ienuperi, se aflau 
prietenii lui, prietenii lor: Maria, Victor, Tic şi Ionel. Oare 
până unde înainta peştera în munte? Trecea oare de stânca 
aceea ciudată, asemănătoare cu un cal de şah, la rădăcina 
căreia îl întâlnise pe Petrăchescu? Stânca se afla cam în 
dreptul povârnişului pe care poposiseră ei. Privită din 
coastă nu mai avea exact forma sesizată de Lucia prima 
dată. Spre vest, se vedea numai cortul, şi Lucia care se 
depărta de cort şi se apropia de marginea prăpastiei. 


— Hei! Dan! Strigă ea oprindu-se la câţiva metri de 
prăpastie. Cum se poate ajunge la voi? 

Dan îi arătă cu mâna direcţia unde se afla puntea: 

— Mergi cam vreo trei sute de metri, la vale, şi dai de o 
punte. Treci fără grijă. 

Lucia porni în goană la vale. Din vârful fagului, Ursu se 
adresă cu voce înceată cireşarului din zmeuriş: 

— Spune-i să nu se uite în jos când trece puntea. Hai! 

Dan ţipă cât îl ţineau puterile: 

— Luciaaaaa! Ursu zice să nu te uiţi în jos când treci 
puntea! Nu e voie, auzi? 

Lucia îi făcu semn cu mâna că auzise, iar Ursu, în vârful 
fagului, simţi cum îl năpădesc sudorile. Se uită furios spre 
Dan şi abia îl deosebi în zmeuriş. Dan se legăna printre tufe 
şi arbuşti, atras de bogăţia şi mireasma fructelor. Erau roşii, 
puţintel acrişoare, exact cum îi plăceau lui... Şi nu numai 
lui. Nu simţise până atunci gustul adevărat al zmeurii şi 
plăcerea de a le culege cu ochii închişi din rămurelele 
încărcate. Iarăşi închise ochii, buzele şi limba alergară în 
căutarea boabelor roşii. Simţi un ciorchinei pe vârful limbii, 
îl strivi între buze, apoi un al doilea, un al treilea, şi, înfiorat 
de plăcere, deschise ochii... Mai târziu, de câte ori îşi 
amintea păţania, lui Dan îi plăcea să spună că pentru prima 
dată în viaţa lui simţise răceala zero-ului absolut... În faţa 
lui, la câţiva metri, se afla un urs, mai amator de zmeură 
decât el, şi din cauza asta închipuindu-şi că e proprietarul 
tufelor. Ursul era foarte veritabil, şi era brun, uriaş, 
probabil cel mai mare şi mai fioros exemplar din neamul lui. 
Când îi auzi mormăitul şi când îl văzu apoi mişcându-şi laba, 
Dan înţelese că nu e prada unui vis, a unei halucinaţii, că nu 
se află în faţa unui urs împăiat, sau a unei blăni de urs, 
transformată în sperietoare. O tuli ca din puşcă, spre 
mirarea lui moş Martin. Şi pe drum avu nefericita inspiraţie 
să ridice o piatră şi s-o arunce. În capul ursului, care se 
luase după el mai mult ca să-l sperie. 


Singurul Dumnezeu al lui Dan, în acea clipă a morţii, se 
afla în copac. Spre el îşi înălţă ultima rugăciune: 

— Ursule! Ursu! 

— Ce vrei? Îi răspunse din fag vocea vlăjganului. 

— Ursuuuuu! 

— Eşti nebun?... Nu mă vezi... Nu mă auzi? 

— Ursu, Ursule! 

Ursu dădu la o parte crengile şi rămurelele fagului şi 
deodată văzu toată scena. Dan fugea ca un iepure cu ursul 
după el. 

— Urcă imediat în copac! Funia e acolo. Şi nu te uita în 
spate! Hai, urcă! 

Dan se apropie de fag şi, fără să se uite înapoi, îşi băgă 
piciorul în laţ, prinse funia cu braţele şi începu să tragă. 
Dacă s-ar fi uitat înapoi şi ar fi văzut ursul fioros la câţiva 
metri în spatele lui, n-ar mai fi avut tăria să încerce urcuşul. 
În clipa când trase prima dată de funie, Dan simţi că-l apucă 
nebunia. Dacă greşise? Trase încă o dată şi încă o dată, cu 
toată înverşunarea. Când deschise ochii, văzu creanga 
fagului la câţiva metri deasupra capului. Jos pe pământ, 
departe, ursul se învârtea furios. Închise ochii şi smuci din 
nou. Două braţe puternice îl prinseră şi-l traseră sus. Era 
salvat! Putea să deschidă din nou ochii. Se agăţă de o 
ramură groasă şi se uită la Ursu. Vlăjganul, cu toporişca în 
mână, se pregătea să întâmpine, dacă va fi nevoie, atacul 
fiarei în copac. 

Animalul mormăia furios, învârtindu-se în jurul copacului, 
îşi agita mereu labele şi văzând frânghia şerpuind în aer, o 
prinse cu ghearele şi o smuci în jos. Lumea toată parcă se 
liniştise, primejdia trecuse, dar chiar în clipa când culoarea 
unui zâmbet încerca să mijească pe feţele celor din copac, 
se auzi cristalină şi nevinovată vocea Luciei: 

— Unde v-aţi ascuns! Hei! Unde sunteţi? 

Când văzu animalul fioros la zece metri în faţa ei, Lucia 
înţepeni. În aceeaşi secundă, Ursu îşi făcu planul. Strigă cu 


o forţă cumplită, care, singură, o împinse pe Lucia într-o 
goană nebună: 

— Fugi, Lucia! Fugi la vale! 

Fiara se repezi spre prada cea uşoară, dar o opri o 
lovitură grea şi tăioasă din spate: toporişca azvârlită de 
Ursu. Furios, animalul căută în jur inamicul nevăzut. Atât îi 
trebuia vlăjganului: câteva secunde de zăpăceală. Cu un 
salt calculat la milimetru, zbură din creangă în creangă, îşi 
prinse mâinile de ciotul fagului şi, fulgerător, pentru ca nu 
cumva ciotul să se rupă din pricina greutăţii şi izbiturii, sări 
în jos. Salturile fură executate cu atâta rapiditate, încât 
Dan, de sus, nu văzu decât o singură săritură. Ajuns pe 
pământ, Ursu aruncă în ceafa animalului nehotărât un 
bolovan uriaş. Zguduit de lovitură, animalul nu mai avu în 
cap decât imaginea agresorului. Prada cea mai uşoară 
dispăruse pesemne din mintea lui de urs. Se repezi furios, 
ca un bolid, spre cel care-l atacase. Vlăjganul porni în goană 
spre povârniş. O văzu departe, în vale, pe Lucia privind 
îngrozită scena şi aproape simţi în ceafă răsuflarea fierbinte 
a dihăniei înnebunite. 

— Fugi, Lucia! Strigă el, continuându-şi goana. 

În secunda când o zărise pe Lucia la rădăcina fagului, 
Ursu făcuse un singur plan: acela al salvării Luciei. Pe 
pământ, urmărit de dihania turbată, încerca să-şi facă şi 
planul propriei salvări. Avea un avans de câţiva metri 
asupra ursului, dar animalul era mai rezistent decât el, şi 
peste câtva timp când îl vor părăsi puterile... Ursu fugea, 
fugea ca un animal încolţit de un altul mai iute şi mai 
puternic. Se gândi într-o clipă absurdă că, poate alergând 
în cerc în jurul fagului, ursul va ameţi... Apoi altă clipă, la fel 
de absurdă, în care îşi închipuia că fugind în zigzag, ursul 
nu se va putea ţine după el. Când o zări pe Lucia, dincolo de 
prăpastie, în apropierea cortului, îi veni în minte, în cea mai 
absurdă clipă, cel mai nebunesc gând: să sară peste 
prăpastie. Îşi încordă ultimele puteri şi alergă ca un fulger, 
cu ursul mereu la câţiva metri în spatele lui. Crăpătura 


hidoasă se apropia vertiginos. Prinse bătaia pe muchia 
prăpastiei şi-şi azvârli trupul în săritura morţii. În aer îşi 
strânse picioarele, apoi şi le împinse crud, transfor-mându- 
şi trupul în săgeată. Când tălpile atinseră muchia cealaltă, 
braţele îi făcură trupului ultimul avânt... În aceeaşi clipă îi 
căzu din buzunar un obiect pe care nu-l văzuse niciodată; 
tabachera, de lemn, pe care Sergiu o strecurase în 
buzunarul hainei lui, în seara dinaintea plecării. 

Vlăjganul se rostogoli ca o minge pe pământ. Avusese 
inspiraţia să-şi facă trupul colac. Când se ridică buimăcit în 
picioare, la câţiva paşi de el, Lucia se prăbuşea ca o 
zdreanţă în primul leşin din viaţa ei. Dincolo de prăpastie, 
animalul, înspăimântat de tot ce i se întâmplase, hotări 
brusc să-şi caute un alt loc de zmeură, fără capcane şi 
lovituri mişeleşti. Înfrânt şi umilit, cobori repede la vale, dar 
în partea cealaltă, spre stânca vânjoasă, pe care se odihnea 
calul de şah. 

Ursu o luă pe Lucia în braţe. Figura ei palidă îl înfiora. O 
privi mult şi descoperi pe chipul ei alte înţelesuri care îl 
înecau. Fără să-şi dea seama o strânse la piept şi-i atinse cu 
fruntea obrajii fierbinţi. 

Lumea se liniştise. Cireşarii erau în cort: Ursu nu izbutea 
să ridice capul din pământ, Dan căuta glume cu urşi şi 
vânători, Lucia lovea mereu cu degete fierbinţi în emiţător. 
Pocnete mici, imperceptibile. Poate că nici nu lovea 
emițătorul. Poate că tresăreau degetele înfiorate de 
furnicile spaimelor trecute. Obosiră şi cuvintele, adică Dan. 
Se întâlni şi el cu amintiri şi cu imagini care-i mai răsuflau 
în ceafă. Prin câte trecuse într-o singură zi! Şi ziua nici nu 
se terminase... 

Din depărtări răzbătu până la ei o bubuitură înfundată. Un 
proiectil electric parcă trecu prin inimile lor. Ursu sărise în 
picioare ca un arc. 

— Şi eu care credeam că dormi... Îl luă Dan în primire. 
Oare ce-a fost? 


Lucia se uita spre Ursu cu ochi care implorau, dar vocea 
voia să fie nepăsătoare: 

— Probabil c-a tras cineva cu puşca... Vânătorul... 

Ursu negă mai târziu cu o mişcare a capului: 

— Nu... N-a fost zgomot de puşcă... A fost un zgomot mai 
greu, mai din adâncuri... 

Dan îşi duse mâinile la gură... Dar după ce scăpase 
vorbele mocnite şi ascunse ale tuturor: 

— N-o fi fost oare zgomotul unei prăbuşiri în peşteră? Nu 
mai sunt alte adâncuri... 

Ursu voia să fie calm şi liniştitor: 

— Parcă a fost o explozie... Trebuie să fie pe undeva pe- 
aici vreo carieră de piatră... 

Şi iarăşi se lăsă tăcerea, o tăcere grea prin care se 
strecura neostenit bâzâitul aparatului telegrafic deschis 
fără încetare. Dar undele erau neînduplecate. 

Vânătorul mai aşteptă câteva minute după declanşarea 
exploziei. Se uită de jur împrejur, se rotea mereu, parcă era 
un manechin uitat într-un pustiu. Ecourile exploziei se 
topiseră. Nicăieri nici o mişcare: lumea rămăsese liniştită, 
nu presimţea crima care se pregătea. Încă o rotire, ultima, 
apoi se îndreptă spre intrarea tunelului: o crăpătură 
aproape orizontală, ascunsă printre bolovani şi tufe de 
munte. 

Petrăchescu ştia că va trebui să intre în deschizătură aşa 
cum intra bărbosul, pentru a avea mâinile libere şi a astupa 
gaura cu lespedea de piatră de alături. Sprijinindu-se în 
mâini îşi lăsă trupul să alunece înăuntru, apoi făcu jumătate 
de rotire, ca un stânga-mprejur, susţinut numai de muşchii 
braţelor, în timp ce vârfurile picioarelor căutau treptele de 
susţinere din interiorul tunelului. Semirotirea se termină cu 
bine, dar când îşi îndreptă privirile spre capacul de piatră, 
văzu, doar la câţiva metri de lespede, un urs pentru care s- 
ar fi dat în vânt orice mare vânător, un urs rege, idealul 
oricărui as al aventurilor cinegetice... Dacă s-ar fi găsit 
bineînţeles în altă situaţie decât în cea în care se afla el. 


După felul cum ţinea capul, după mormăitul întretăiat şi 
gros, dar mai ales după agitația şi încordarea labelor, 
Petrăchescu înţelese, într-o clipă, că ursul era sau rănit, sau 
prădat de pui, şi pus deci pe cruntă răzbunare. Groaza 
morţii se întipări pe faţa vânătorului. Cu riscul de a-şi 
sfărâma oasele feţei, se împinse cu toate puterile în 
deschizătură. Încă un centimetru, încă o fracțiune de 
secundă... Dar chiar în clipa în care capul lui Petrăchescu 
dispăru în gaură, ursul îşi înfipse ghearele în plin. Laba 
animalului smuci fulgerător şi capul vânătorului ieşi afară 
până la bărbie, apoi alunecă înăuntru. În ghearele ursului 
rămăsese pălăria ţuguiată ca uncon, iar din pălăriuţă 
atârna un smoc de păr cu rădăcini însângerate. Dacă părul 
ar fi fost mai des şi rădăcinile mai adânci... Furios cum nu 
mai fusese vreodată, ursul duse captura la nas, o mirosi, îşi 
strâmbă nările a greață, apoi o aruncă în deschizătură, 
după vânător. Pesemne că îl bătu o clipă gândul să ia şi el 
urmele omului fără păr, dar fie că deschizătura era prea 
strimtă, fie că-i era teamă de alte lighioane, fie că nu-i 
plăcea mirosul pălăriei şi gustul mătreţei, ceva îl făcu să-şi 
schimbe gândul. Şi apoi soarele cam cobora: ora 
aventurilor se terminase. Ursoaica o să-l înţeleagă, iar puii 
n-aveau încă vârsta care le-ar fi permis să-şi ia părinţii la 
rost. Astfel, animalul necăjit şi resemnat porni fără grabă 
într-o direcţie care nu mai interesează pe nimeni. 

Bărbosul aplică pe creştetul însângerat al vânătorului un 
pansament plat şi dens pe care-l lipi cruciş şi-n diagonale cu 
fâşii de leucoplast. 

— Un fleac, coane. Puţină usturime şi trece... Ca să vezi, 
coane, cum viaţa omului atârnă de un fir de păr. Dacă aveai 
câteva în plus... 

— Doare crunt, dom'le! Pe cinstea mea! Mi-a smuls şi 
părul şi pielea, dom'le... Dar tot îl prind eu odată în bătaia 
puştii. Bine că i-am dibuit sălaşul... Mi-a smuls tot părul, 
dom'le... Şi doare că-mi vine să urlu, pe cinstea mea... 


— Ţi-am făcut un pansament, coane, cum n-ai mai văzut 
dimineaţa. Pansament fulger. În două ore trece totul, şi 
rană şi durere. Poate c-o să crească şi părul la loc... 

— Dom'le! Aşa să fie, cum spui dumneata. Dar eu nu-i iert, 
dom'le, auzi? Nu-i iert. Toate-s din pricina lor, pe cinstea 
mea... 

— Mai bine spune dacă te-ncumeţi la drum, sau vrei să te 
mai întinzi vreun ceas...? 

— Cum poţi să-ţi închipui asta, dom'le, pe cinstea mea! 
Avem noi timp de pierdut? Uite, că mi-a trecut şi durerea... 
Nu trebuie, dom'le, să ajungă în lume, ştii şi dumneata... 

Bărbosul îi întinse vânătorului o pereche de cizme lungi, 
care aveau aceeaşi culoare şi acelaşi foşnet ca salopeta lui 
tăiată de fermoare. 

— Îmbracă-le dumneata, coane, şi strânge-le bine la 
coapse. Eu nu mai am nevoie. 

Cizmele erau făcute dintr-un material impermeabil dens şi 
foarte elastic. Nici tălpile nu erau prea groase şi şănţuleţele 
care le întretăiau în toate sensurile asigurau o priză solidă 
pe orice terenuri. Petrăchescu le trase pe el cu vădită 
plăcere. 

— Gata? Îl întrebă bărbosul, prinzându-l în raza lanternei 
şi măsurându-l din cap până în picioare. Îţi stă bine, coane, 
zău că te fac mai tânăr şi mai inteligent. Gata? 

— Gata! Răspunse vânătorul după ce-şi duse mâna la şold 
şi controla dacă pistolul e la locul lui. 

Bărbosul începu să înainteze în tunelul prin care venise 
Tic. Prudent, luminând fiecare ungher, fiecare crăpătură, 
fiecare piatră dezlipită de la locul ei. Petrăchescu era la 
câţiva paşi în urma lui, cu lanterna în mâna stângă, cu mâna 
dreaptă lipită întruna de şold. Se opriră la locul exploziei. 
Spărtura parcă fusese calculată la milimetru: exact cât să 
încapă ţeasta bărbosului. Ceea ce însemna că Tic scăpase 
mult mai uşor decât cei doi urmăritori. Iadul, cu mulţi draci 
şi cu multă smoală şi cu multe scule zimţuite şi fierbinţi, se 
mută pentru câtva timp în locul acela. Când ajunseră, în 


sfârşit, în marea catedrală cu orgă şi statui, feţele şi braţele 
celor doi stâlciţi ardeau de parcă stăteau încă pe frigare. Şi 
când văzură apa aceea ca oglinda se repeziră spre ea, ca 
nişte broscoi ţinuţi la uscat, pentru a-şi răcori feţele. Îşi 
cufundară feţele în apă, dar şi le retraseră fulgerător, 
scrâşnindu-şi maxilarele. Apa era rece ca gheaţa, dar era 
mai ales sărată, mai sărată decât într-o ocnă de sare. 

Fără să mai piardă vremea, raşi de usturimi şi cu pâlpâiri 
de ură în suflet, porniră amândoi pe marginea pârâului 
subteran, pe drumul pe care credeau că apucaseră tinerii. 

CAPITOLUL XIV. 

Într-adevăr, tinerii porniseră pe drumul acela. Stăteau 
înghesuiți în captura plutitoare de cauciuc, unul în spatele 
altuia. Victor în cap, la comandă, cu vâsla în mână, în 
spatele său, Ionel, apoi Maria şi la urmă Tic. Aaaa, da!... 
Câţiva centimetri înaintea prichindelului, între el şi Maria, 
se mai afla ceva, cel mai preţios odor din toate câte existau 
pe pământ, şi era chiar la sânul lui, lipit de. Carnea lui: 
cutia vrăjită cu puterea ei fantastică. Dacă n-ar fi găsit 
cutia, tristeţea l-ar fi înnebunit, l-ar fi sfâşiat. Chiar cu cutia 
la piept, nenorocirea lui 'Ţombi îi înfipsese în inimă un 
sfredel, care de multe ori se învârtea zgâriindu-l cu dureri 
până în ochi. Mai ales când îşi amintea un gând care-l 
gâdilase atât de plăcut într-o seară nu prea îndepărtată: să- 
l tragă pe Ţombi de coadă şi de urechi cu o mână invizibilă. 
Din când în când îl ataca o întrebare perfidă, răutăcioasă, 
brrrr! Ce întrebare rea! Se ascundea în capul 
prichindelului. Închidea ochii, inutil în bezna aceea groasă, 
pentru a-şi alunga întrebarea, dar ea îi irita urechile şi-i 
pompa atâta jale în suflet câteodată, că parcă simţea cum i 
se topeşte ceva înăuntrul pieptului. Oare ce diavol împieliţat 
o scornise? Oare de ce nu-i era dat să trăiască măcar o 
singură oră de bucurie plină, o oră în care să ştie, aşa pe 
deasupra bucuriei, că la sfârşitul ei nu vor fi pedepse, 
ameninţări sau tristeţi? Acum avea cutia vrăjită la piept, 
adică toată bucuria lumii... De ce oare îl năpăstuia 


întrebarea aceea rea? Ei da! Se zvârcoli prichindelul, 
nemaiputând să suporte. Da! Oricând aş schimba! Şi acum! 
Daţi-mi-l pe 'Ţombi şi vă dau cutia înapoi!... Ufff! Ce 
întrebare urâtă... 

Dar mai era cineva care trăia o dramă în alunecarea aceea 
moale spre necunoscut. O dramă cu întrebări grele şi cu 
răspunsuri simple şi mai ales o dramă a obrajilor roşii, care 
din fericire nu se vedeau, şi din când în când a unor zvâcniri 
sfâşietoare care transformau bezna în aer şi sufocau fără 
milă. Ionel nu mai suferea pentru ceea ce se întâmplase în 
peşteră, ci pentru ceea ce se petrecuse afară, în ultimele 
ore, în ultimele zile, în ultimele luni. Dacă ar fi fost undeva 
în soare ar fi râs şi s-ar fi pocnit cu pumnii în cap şi ar fi 
strigat în gura mare că a fost sau că este un prost şi un 
dobitoc fără pereche. Voise şi făcuse tot felul de manevre ca 
să ajungă... Ce? Conducătorul expediției... Pentru ce?... 
Pentru ca în clipe foarte grele să-l topească frica şi să nu fie 
în stare din cauza asta să rămână lucid şi să scape de 
negurile de pe ochi şi să ia hotărârea cea mai bună?... 
Pentru ca să vadă şi să simtă toţi că e un... Un ce? Orice! 
Dar în primul rând cel care nu merită să conducă. Crezuse 
că totul va fi un joc în care va spune nişte lucruri foarte 
uşor de spus: când să se scoale, când să se culce, ce să 
mănânce, ce să îmbrace, unde să poposească, unde să 
aprindă focul, Doamne! Ce idioţenie! De ce trebuie pentru 
toate acestea un conducător? Oricine le poate spune şi le 
poate face. Şi ce s-ar fi întâmplat dacă le-ar fi spus el? S-ar 
fi schimbat culoarea sorelui? S-ar fi mărit pământul? Ar fi 
crescut el mai înalt sau ar fi schimbat măcar cu o iotă 
părerea pe care Maria o avea despre dânsul? Numai aşa de 
dragul de a comanda să facă atâtea manevre, şi să spună 
atâtea miciuni, şi să-l şmecherească pe Tic!... Cât de bine îşi 
dădea seama acum că nu era el cel mai potrivit pentru a fi 
conducătorul expediției. La greu nu şi-a păstrat cumpătul. 
L-a apucat frica şi din cauza fricii s-a încăpățânat în a spune 
şi a face prostii. Dar şi mai grav era că atunci, sub teroarea 


spaimei, credea că adevărul e de partea lui. lată unde poate 
duce frica!... Cu broboane de sudoare pe frunte şi probabil 
cu obrajii ca focul, îşi spuse în gând, şi erau nişte vorbe 
grele care dureau, că un conducător aşa cum voise el să fie 
seamănă cu broasca aceea care se umflă fără să-şi închipuie 
că ar putea să şi plesnească... Aşa trebuie să fie, îşi termină 
gândul Ionel: cine vrea să conducă trebuie să fie hotărât ca 
atunci când e greu şi foarte greu să dea el, primul, 
exemplu. Nu să spună frecân-du-se la ochi somnoros: 
sculaţi-vă, că e ora deşteptării... ci să se urce pe plută şi să 
treacă primul prin întunericul iadului... Dar oare ar fi 
gândit la fel dacă nu ar fi trăit momentul cel greu?... „Mi se 
pare ceva atât de frumos ceea ce se întâmplă acum, îşi 
spuse Ionel cu lacrimi în colţul ochilor, şi mai ales ceea ce 
mi se întâmplă mie acum, dar atâta ruşine mă cuprinde 
pentru ceea ce mi s-a întâmplat, încât n-o să spun gândurile 
acestea nimănui, niciodată...” 

Maria plutea în lumea ei, plutea aşa cum visase şi cum nu- 
şi închipuise că poate fi aievea. Trecuse totuşi aievea şi încă 
mai trecea printr-o lume altora necunoscută, cu castele şi 
catedrale fantastice, cu orgi şi colonade şi cupole şi coliere 
şi oglinzi albastre în care îşi privise chipul şi se mirase că e 
frumoasă. Uneori îşi mângâia pleoapele cu vârful cozilor 
pentru a simţi o atingere care să-i spună că e trează, că nu 
e un vis nici plutirea lină, nici amintirea sălilor de bal 
împietrite, nici bezna care se lăsa străbătută, nici surprizele 
de marmură şi calcar care poate aşteaptă undeva o simplă 
rază de lumină pentru a se dărui privirilor vii. Era bogată, 
aşa se simţea Maria, parcă atârnau pe ea bogăţiile 
asemenea unei trene nevăzute, ducea cu ea atâtea imagini 
şi amintiri de gheaţă şi marmură şi mai ales amintirea unei 
oglinzi albastre mirate care-i înfiora pieptul, şi dacă s-ar fi 
ivit din loc în loc braţele unor candelabre de argint cu 
lumini palide, şi dacă barca cenuşie s-ar fi transformat într- 
o iolă albă şi ea şi-ar fi lăsat capul pe spate şi cozile i-ar fi 
atins apa, şi dacă undeva la capătul beznei o va aştepta un 


lac cu valuri şi unduiri line şi mai ales soare, soare mult, 
bulgări şi ploaie şi aer şi soare... Maria tresări, dar încă nu 
voia să soarbă toată realitatea, mai avea nevoie de visul 
adevărat pe care în atâtea sute de nopţi îl visase şi pe 
care... Şi gândul o purtă pentru o clipă într-o privelişte 
solară, afară, unde erau prietenii ei ceilalţi, şi printre ei cel 
care-i deschisese calea spre visul adevărat. Dar clipa trecu, 
şi iarăşi se lăsă învăluită de beznă, şi îşi lăsa braţele să-i 
cadă, şi îşi lăsa degetele în apă, şi fiorii reci îi dădeau tot 
timpul certitudinea fantasticei realităţi. 

Victor era treaz. Nici o imagine nouă, nici o amintire veche 
nu-l subjuga şi nu-i fura clipele. Vedea totul, până în detalii 
de aţă şi sorbea totul şi întuneca totul ca nişte imagini pe un 
film care se va developa cândva. Barca era bună şi apa era 
încă bună, dar până când oare? Curentul şi râul îi duceau 
oare spre lume, spre lumină, spre clipe paşnice cu soare şi 
umbră, cu glumele lui Dan şi acrobaţiile lui Ursu, spre o 
noapte cu gângănii şi foşnete şi cu stele deasupra capului şi 
cu siguranţa aceea caldă că în zori, sau mai târziu, când 
ochii se vor deschide leneşi, pleoapele se vor speria de 
lumină şi iarăşi se vor închide pentru acea clipă lungă în 
care se scutură visele şi ultimele pânze negre ale 
somnului?... Oare unde-i ducea calea de apă şi de 
întuneric? Victor era asuprit de întrebări care se încrucişau 
violent şi-l fulgerau de multe ori cu spaime şi dureri. Poate 
că Ionel avusese dreptate când se opusese continuării 
călătoriei?... Ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi dat peste 
barca de cauciuc şi dacă Tic n-ar fi încăput pe cărarea 
iadului?... Şi iarăşi: oare unde ducea calea de apă?... 
Peştera fusese locuită: incrustaţiile şi uneltele erau dovezi 
de netăgăduit. Calea de ieşire şi de intrare a peşterii locuite 
nu era înapoi, spre catedrala de marmură, ci înainte pe 
drumul pe care pluteau ei. Nu era o dorinţă sau o speranţă 
gândul acesta, ci o certitudine. Grota locuită nu putea să 
aibă o altă ieşire spre lume. Calea era bună... Gândea Victor 
cu spaimă... Dar până când? De ce nu fusese descoperită 


până acum peştera?... Sau ieşirea ei era atât de bine 
ascunsă încât nimeni n-o bănuia în cine ştie ce crăpătură 
astupată de tufe şi bolovani... Sau calcarul se răzvrătise şi, 
cândva, în negura timpurilor, prăvălise asupra ei lespezi 
gigantice de mormânt. Dacă peştera, altădată locuită, era 
închisă? Dacă prăbuşirile rocilor calcaroase 
transformaseră, undeva, înainte, calea de apă într-o 
cascadă? Victor nu vedea, nu voia să vadă, podoabele şi 
tainele de marmură şi calcar, nu auzea, nu voia să audă, 
melodiile şi ecourile catedralelor şi castelelor şi grădinilor 
împietrite. Îşi păstra simţurile treze, crude, gata să dea 
alarma, pentru a nu se lăsa furat de acel „prea târziu” care 
poate că-i pândea şi-i aştepta undeva în beznă. Speranţa 
era ca o ancoră dureroasă şi Victor nu voia s-o arunce, o 
păstra pentru clipa cea mare, pentru ţărmul solid, primitor 
şi sincer, pentru ţărmul cu soare. 

Gândurile tuturor se întrerupseră subit şi brutal şi parcă 
mii de cârlige li se înfipseseră în spate. Pentru că în spatele 
lor răsunase zgomotul unei explozii cumplite, care umpluse 
cu nesfârşite ecouri bolnave bezna peşterii. Victor îşi 
transformă vâsla în cârmă şi lipi barca de mal. Sări primul 
pe stâncă şi după el ceilalţi. Capătul de funie cu care legase 
barca se afla în mâna lui. Stăteau toţi nemişcaţi, tăcuţi, cu 
auzul încordat. Dar nici o altă bubuitură nu mai tulbură 
liniştea grotei, iar ecourile vechi se topiseră, toate, în 
beznă. 

— Oare ce s-a întâmplat? Întrebă Maria. S-a prăbuşit vreo 
stâncă, s-a sfărâmat ceva? 

— Parcă a fost o explozie... Gândi Victor cu voce sonoră. 
Mai tare decât o prăbuşire. 

— Explozie! Se miră Maria. Cine s-o facă? Unde? Şi pentru 
ce? O explozie în peştera noastră? 

— Într-adevăr... Recunoscu Victor. Nici eu nu înţeleg cum 
s-ar fi putut produce o explozie. Dar dacă a fost zgomotul 
unei prăbuşiri, atunci undeva în munte s-a întâmplat o 
adevărată catastrofă. 


— Catedrala! Se înfioră Tic. Bolţile şi orga... 

— Poate că nu... se rugă Maria. Lacul meu cel albastru, îşi 
aminti ea clipa neaşteptatei destăinuiri. 

Ionel se hotări să iasă din mutismul lui: 

— Orice zgomot este amplificat la maximum de vibrații şi 
ecouri... În orice peşteră... 

— E adevărat, spuse Victor. Dar a fost un altfel de zgomot. 
Un zgomot rotund, greu... Parcă-mi amintesc nucleul lui, 
clipa lui fără ecouri. Nu pot să-l redau decât printr-o 
comparaţie, aşa l-am şi simţit: mi-a părut ca bubuitura unui 
tun faţă de un pocnet de puşcă. 

— Nu ştiu... se retrase Ionel. Poate că ai dreptate. Ce-o fi 
fost o fi fost. Sigur e un singur lucru: prăbuşirea sau 
explozia, adică zgomotul, a izbucnit aici în peşteră... Afară 
în nici un caz. Şi acum mă dor urechile. 

— Asta e! Se înfurie Victor. S-a întâmplat ceva în peşteră. 
O explozie, o prăbuşire catastrofală? Nu ştim. Şi mai ales nu 
ştim în ce măsură ne priveşte pe noi zgomotul, fir-ar să fie 
de zgomot! 

— Poate că nu ne priveşte deloc, spuse Maria. Mai ales 
dacă s-a petrecut vreo prăbuşire în masa calcarelor, cum vă 
place vouă să spuneţi... 

— Chiar dacă e o catastrofă? Întrebă Ionel. 

— Ei şi? Întrebă la rândul ei Maria. Să zicem că a fost o 
catastrofă. Ce ne priveşte pe noi? 

Ionel tăcu. Simţi broboane de sudoare pe frunte şi arsuri 
sub ochi. Îi era teamă că spusele lui vor fi interpretate 
altfel, ca o răzbunare sau ca un țipăt de cucuvea. Dar Victor 
îi simţi reținerea: 

— Ionel vrea să spună, că o prăbuşire catastrofală... Nu-i 
aşa, lonel?... Ar fi ca o lespede pe un mormânt... În cazul 
când calea pe care mergem acum e închisă... Dacă râul nu 
ne scoate la lumină, în cel mai rău caz ne-am putea întoarce 
pe drumul pe care am venit. Dar o prăbuşire catastrofală ar 
putea să ne închidă calea de întoarcere pentru totdeauna... 


— Aha! Înţelese Maria. Tot cu gândul la mormânt şi pe 
deasupra îmi mai ucizi şi amintirile... Atunci... Mai bine să fi 
fost o explozie... 

— Ar fi la fel de grav, spuse Victor. Dacă nu şi mai grav... 
Da! Asta e nenorocirea: că şi una şi alta s-au petrecut în 
peşteră. 

— Şi eu, îngână Tic, parcă simt cum mă frige ceva în spate. 
Până acum îmi era frică numai de ce-ar putea să fie înaintea 
noastră, zău... 

Vorbind astfel, fără să vrea, Tic îi uşurase pe toţi ceilalţi de 
povara unor vorbe şi gânduri grele. 'Toţi simțeau cum cresc 
nişte gheare în spatele lor. Iar înainte: oare ce era înaintea 
lor? Ce li se pregătea?... Maria încă mai avea speranţa 
catedralei cu apă albastră: 

— Şi dacă a fost o explozie? De ce e mai râu? 

— Pentru că a fost făcută de nişte oameni, răspunse Victor, 
şi oamenii nu fac exploziile fără scop... Şi nu văd ce scop ar 
putea să aibă acum o explozie în peşteră. Adică nu pot să-i 
găsesc un scop bun... 

— Şi unul rău poţi să-i găseşti? Îl iscodi Maria. 

— În orice caz e mult mai uşor de găsit... Chiar dacă ne- 
am gândi că un singur om ar fi putut să provoace explozia... 
Dar eu zic că ar fi mai bine să luăm o hotărâre... 

— Eu aş vrea totuşi să mă lămuresc, se încăpăţână Maria. 
De ce te opreşti la jumătatea gândului? 

Şi iarăşi se auzi vocea salvatoare a lui Tic: 

— Ne oprim aici? Poposim aici? 

Maria parcă uitase întrebarea la care nu i se răspunse sau 
poate întârzia voluntar răspunsul. Îşi plimbă raza lanternei 
prin tunelul sărac, cu maluri strimte, fără nici o podoabă, 
fără coturi, fără firide. Părea nemulțumită: 

— Poate găsim alt loc de popas mai bun, adică mai 
frumos... Sau nu mai am voie să mă gândesc la frumos? 

Ionel simţi că întrebarea i se adresase lui: 

— Nu m-am gândit la mormânt atunci când m-a speriat 
catastrofa. M-am gândit, pe cuvântul meu, la ceva frumos. 


Gata! 

Nimeni nu mai spuse nimic. Se îmbarcară la repezeală, 
lăsând iarăşi corabia în voia curentului. Înaintau destul de 
iute, cu vâsla lui Victor drept cârmă. Trecură printr-un ghiol 
în care se văzură nevoiţi să strunească viclenia curenților, 
apoi regăsiră tunelul, adică pârâiaşul bun, numai că 
devenise foarte capricios după întâlnirea lui cu ghiolul: 
malurile i se îngustaseră şi mai rău, pereţii erau borteliţi de 
tot felul de scobituri şi firide, şi mai ales făcea tot felul de 
coturi, la dreapta, la stânga, nu se mai împăca deloc cu linia 
dreaptă. 

„Aici trebuie să fie din belşug roci granitice”, gândi Ionel, 
dar hotărâse să nu-şi mai rostească gândurile cu glas tare, 
mai ales că nici nu interesa pe nimeni în acel moment 
granitul lui nenorocit. 

Undeva, după un cot, în apropierea unei stalagmite 
retezată parcă de o lovitură de spadă, pe o întindere de 
piatră care putea oferi adăpost, barca se opri pentru un 
popas mai îndelungat. De multă vreme nu mâncaseră şi, 
mai ales, simțeau nevoia să se lungească undeva, chiar şi pe 
piatră, să-şi odihnească trupurile obosite, să-şi odihnească 
pleoapele, să uite măcar pentru o clipă spaimele şi 
neliniştile, durerile, bezna, chiar şi speranţele. Atâta sete de 
lumină era în ei... Şi îşi doreau vise să le amintească, care 
să-i înveţe iarăşi cu lumina. 

Departe, în peşteră, prin cotloane prin care trecuse de 
multă vreme barca de cauciuc, două fiinţe nevăzute păşeau 
după lumina unei lanterne. Nu se vedea nimic altceva decât 
o fâşie de lumină străpungând bezna. Mergeau anevoie pe 
maluri dezordonate, printre gropi şi bolovani, ferindu-se de 
alunecări şi de izbituri. Nu era mers, ci echilibristică 
înaintarea lor prin văgăună. Până ce unul dintre indivizi, 
ferindu-se de un bolovan se prăvăli în apă. Pârâiaşul era lat 
şi iute şi, privit de pe margine, părea foarte adânc. Dar 
prăbuşindu-se în apă, vânătorul descoperi că adâncimea ei 
nu trece de genunchi, ba pe margine abia ajunge până la 


glezne. Înaintarea lor deveni mai rapidă. Bezna era 
străpunsă de două fâşii luminoase, uneori apropiate, alteori 
îndepărtate, uneori paralele, alteori una după alta. 

Fiecare era apăsat de emoţii şi gânduri felurite, dar era 
ceva care-i asemăna pe amândoi: ura. Amândoi urau şi 
amândoi se urau. Mergeau prin beznă şi apă, ca nişte jivine 
izgonite din urmă. De ce?... Se poticneau şi cădeau, stropii 
săraţi le aţâţau durerile de pe faţă, bolovani vicleni le 
pândeau picioarele, colţuri şi ieşituri ascuţite îi împungeau 
în drumul lor bezmetic. De ce?... Poate pentru că erau 
împreună, şi ura creştea în ei o dată cu frica unuia faţă de 
celălalt. 

Bărbosul simţea o silă cumplită pentru tot ce se petrecea 
cu el, pentru tot ce i se întâmplase: traiul din grotă, 
tovărăşia vânătorului, spaima de lumină, primejdii din 
fiecare punct cardinal, speranţe zdrelite şi chinuite, şi acum 
hăituirea prin beznă. Oare cine erau cei urmăriţi?... 
Dimineaţă, ieşise afară în lume şi se uitase în oglinda unui 
izvor, şi văzuse cu groază cum îl pândeşte cineva, în spate, 
gata să se năpustească asupra lui. Era un om-fiară în 
spatele lui, cu ochi ieşiţi din orbite, cu faţă de ceară, cu 
părul zburlit şi înnodat, şi cu o barbă de catran. Se 
întorsese ca să se apere, dar nu zări pe nimeni în pustiul de 
piatră din jurul lui. Şi abia atunci înţelesese că omul care-l 
pândea era chiar el, era chipul lui, chip necunoscut. Izbise 
cu pumnul în apa izvorului pentru a sfărâma oglinda, dar 
chipul rămânea; nu putea să nu-şi poarte propriul chip 
necunoscut... Oare cine erau cei urmăriţi? Cine pe cine 
hăituia! Dar îl apucau şi clipe de negură şi atunci pasul lui 
se grăbea, lovea stânca şi apa şi bezna şi fâşia bolnavă de 
lumină şi aerul şi mergea înainte cu capul aplecat, cu gâtul 
apăsat de dureri, tras de nişte coarde nemiloase de oţel 
spre undeva unde trebuia să strângă şi să distrugă. 

— Mai repede, horcăia el. Mai repede! Undeva tot trebuie 
să ajungem. 


Undeva... Pentru prima dată, în bezna aceea groasă şi 
bolnavă, cuvântul îi spunea şi altceva, scăpa de teroarea 
unei singure direcţii, cuvântul se bifurca. 

Aproape tot timpul în spatele bărbosului, aproape tot 
timpul gemând de ură şi bolborosind înjurături, vânătorul 
mergea ca un halucinat, fără să simtă apă, beznă, durere, 
lumină. Puterile îl părăsiseră de multă vreme, de când 
privise cu atâta siguranţă moartea la gura tunelului. Îl 
duceau înainte, şi-l ţineau în picioare instinctele. Ar fi putut 
merge aşa, fără lumină, fără mâncare, fără vorbele altora, 
fără răsuflarea altuia, până la capătul pământului. Viaţa lui 
se afla în stăpânirea inconştientă a unor fiinţe plăpânde 
închise şi ele în beznă şi groază. Fiinţele acelea erau 
undeva înaintea lui şi trebuia să le ajungă pentru a-şi lua 
înapoi dreptul de a trăi. Şi ura lui prefăcută faţă de acele 
fiinţe devenise ură adevărată şi creştea în el, creştea cu 
fiecare clipă, o simţea în oase. Mâinile lui strângeau uneori 
bezna ca nişte gheare care strâng gâtul cuiva. Mergea fără 
să simtă, uneori se lovea de pereţii tunelului, sau de bolta 
joasă, sau se prăvălea în apă, dar mereu se încorda în linie 
dreaptă, în verticală, şi-şi purta mai departe paşii, şi-şi 
antrena mereu mâinile strangulând întunericul. 

— Îi omor pe toţi, îşi auzea vocea, o voce care nu mai avea 
în ea acele zgomote ridicole de tinichea. Îi omor pe toţi, 
dom'le. Altminteri va trebui să-mi zic adio, pe cinstea mea. 

— Termină cu aiurelile! Îi răspundea celălalt. Trebuie să le 
smulgem prada. Eu asta vreau! Înainte de orice! Chiar 
înaintea fetelor, auzi? Întâi cutia, auzi? 

— Şi dacă şi-au dat seama, dom'le? Şi dacă au umblat la 
ea, dom'le... Pe cinstea mea. 

— Asta n-o ştim. Mai întâi să vedem... 

— Dom'le, şi dacă...? 

— Termină odată, că mă înnebuneşti! Tot n-ai înţeles? Mai 
întâi trebuie să-i ajungem din urmă! 

— Dom'le, pe cinstea mea! Oare-i ajungem? Ştii cu ce ne 
întrec pe noi? Ştii cum se îndepărtează de noi? Cu barca 


mea, dom'le! Unde-a ajuns viaţa mea?... Auzi, dom'le! Cu 
barca mea! 

— Grijania şi candela şi toţi sfinţii. Nu puteai să le dai 
barca! 

— Domi'le! 'Ţi-am spus să nu insulţi!... Dom'le, oare-i 
ajungem? Pe cinstea mea... 

— Doar n-or să meargă tot timpul fără să se odihnească. 
Asta e toată şansa noastră: să-i prindă oboseala şi să 
poposească undeva. Numai aşa îi putem ajunge... 

Vânătorul înţelese că nu avea dreptul la nici o clipă de 
odihnă. Dar nici n-avea nevoie de odihnă. Ar fi mers până la 
capătul pământului, prin beznă şi gheaţă. Îşi lipi mâna 
dreaptă de şold şi se lăsă tras înainte de forţe neomeneşti. 

Cireşarii hărăziţi primilor fiori, primelor întâlniri, dar 
osândiţi apoi beznei neîndurătoare, se înveliseră în pături şi 
în saci de dormit, aşteptând, cu gene de plumb şi cu plumb 
în oase, somnul tămăduitor. Dar somnul întârzia. Întâi îl 
doriseră toţi, până când începuseră să-i usture pleoapele, 
apoi se luptaseră împotriva lui, fără să-şi dea seama. 
Fiecare se retrăsese în lumea lui, pregătindu-şi visele, vise 
cu mult soare, cu lumină care să cadă peste ei în stropi, ca o 
ploaie. 

Victor îşi camuflase lanterna sub pătură. Numai o şuviţă 
răzbătea pe caietul lui de însemnări. Şi mâna lui obosită 
tălmăcea în cuvinte de toate zilele gânduri grele, gânduri 
încâlcite, gânduri adânci. 

„Nu pot să fiu sincer cu voi, scria Victor, aş vrea, dar nu 
pot. Sunt sigur că spaima mă roade mai tare decât pe voi, 
dar nu trebuie să se vadă nimic. Dacă v-aş spune ce gânduri 
îmi trec prin minte!... Dar voi nu trebuie să simţiţi... Vă jur 
că nu mă gândesc la mine... Ştiu că ne ameninţă primejdii, 
brrrrr! Cum face Ticuşor, dar deasupra tuturor e ceva 
foarte frumos, ca o lumină... Am obosit... O lumină... Ioată 
călătoria noastră e o lumină... Oricine ar fi făcut ca noi... E 
ca o lumină pentru că aici, la noi, nimic nu poate fi mai 


frumos ca lumina... Aici în bezna noastră... Toată călătoria 
noastră e o lumină... Uffff...” 

Victor închise carnetul şi stinse lanterna. Somnul voia cu 
orice preţ să-l biruie. 

Cel mai aprig duşman al somnului era Tic. Se opunea 
somnului cu tot ce-i venea în minte: cu pişcături, cu degete 
ude şi reci plimbate pe pleoape, dar mai ales pipăindu-şi cu 
mâinile cutia lui de vrajă şi căutând cu disperare, în mintea- 
i febrilă, cuvântul magic. Rostise de câteva ori cuvântul: 
clopoței, apoi îşi luminase cu lanterna mâna sau piciorul, 
sau chiar faţa. Dar de fiecare dată îşi văzuse părţile 
luminate ale trupului, şi de fiecare dată ceilalţi se uitaseră 
urât la el, poruncindu-i să stingă lumina. Deci îl vedeau şi ei. 
Dacă nu l-ar fi văzut, s-ar fi mirat, ar fi spus altceva... Şi 
deodată, Tic făcu descoperirea cea crudă: nu aflase 
cuvântul vrăjit, cuvântul adevărat! Trebuia să fie altul, nu 
cel pe care-l visase el. De aceea atinse încet cu mâna, ca o 
mângâiere, părul Mariei şi o întrebă în şoapte abia auzite: 

— Dormi? 

— Nu, Ticuşorule. Dar tu de ce nu dormi? 

— Aşa... Ca tine... Maria, tu ştii cuvinte-vrăjite? 

Maria ar fi vrut să-i pună mâna pe ochi şi să-i spună câteva 
vorbe mai rele, dar simţindu-l aievea, lângă ea, auzindu-i 
răsuflarea şi bătăile inimii, în noaptea aceea de beznă şi 
spaime, deveni subit cea mai gingaşă şi mai bună soră din 
câte cunoscuse şi din câte putea să-şi închipuie prichindelul 
cârn şi cu păr de lumină. 

— Ce fel de cuvinte, Ticuşorule? 

— Cuvinte din basme... Ştii tu!... Cuvinte cu care se fac 
vrăji, cuvinte cu care se deschid... Ştii tu... 

— Aaaaaa! Se dumeri Maria. Se poate, Ticuşor? Îmi 
închipui ce-i cu tine. Te crezi în peştera lui Aii Baba şi ai 
uitat formula magică! Se poate, Ticuşor? 

— Am uitat-o... se tângui prichindelul, deşi nu avea ce să 
uite pentru că nu citise basmul. Spune-o! 

— Sesam, deschide-te! Asta-i formula! 


Tic şopti în gând cele două cuvinte şi apoi începu să se 
pipăie. De vreme ce se simţea nu erau bune cuvintele. Dar 
îşi adusese aminte că moş Timofte nu-i spusese nimic 
despre harul cutiei de a pulveriza fiinţele. Cutia avea o 
singură vrajă. De aceea aprinse lanterna, scoase limba şi-şi 
lumină faţa. 

Maria se uită la el gata să-l muştruluiască, dar iarăşi îşi 
aminti unde se află, şi vocea îi răsună blândă, duioasă: 

— Tic! Nu-i frumos să scoţi limba... Mai bine te-ai culca. Şi 
eu... 

— 'Te rog, Maria... Spune-mi alt cuvânt vrăjit... 

— Zău, Tic, ar trebui să te culci... 

— Te rog mult, mult de tot, spune-mi... 

— Abracadabra... 

— Cum? Întrebă înfiorat posesorul cutiei magice. 

— A-bra-ca-da-bra! Îi silabisi Maria pe şoptite. 

— Abracadabra! Reţinu de astă dată, foarte precis, 
prichindelul. Şopti apoi cuvântul pe înfundate, aprinse 
lanterna şi din nou scoase limba. 

— Tic!... Mă supăr... Vrei să-i trezeşti pe ceilalţi? Zău că 
aţipisem. Doamne... 

Ştiind că este absolut nevinovat, prichindelul mai încercă o 
dată: 

— Maria... Te rog... Dar se răzgândi înduioşat de oboseala 
ei. 

— Ce vrei, Ticuşorule? Întrebă ea din somn. 

— Noapte bună, Maria... Şopti prichindelul. 

Maria nu mai izbuti să-i răspundă, pentru că somnul o 
cuprinse într-o clipă în sacul moale şi odihnitor. Tic mai 
rămase o bucată de vreme cu gândurile treze şi cu ochii 
deschişi în bezna care n-avea nevoie de licărirea lui. Mai 
întâi i se închiseră ochii, apoi i se încâlciră gândurile. 

— Abracada... Mai şopti el şi capul îi alunecă blând pe 
mână, fără să-l poată reţine, şi mai ales fără să ştie. 

Primul vis îl duse într-o lume fantastică, subpământeană. 
Parcă era călăuzit de mâna unui uriaş nevăzut, care îl apăra 


de orice şi de oricine. Şi pe unde nu-l ducea! Câte 
minunăţii! Castele şi coloane, şi arcade şi cupole, şi statui, şi 
oglinzi de apă albastră şi şiraguri de mărgele, mari, la gâtul 
unor fiinţe gigantice, care nu-i făceau nici un râu... Şio 
catedrală! Doamne! Ce minune!... Cum străluceau tuburile 
orgii! Şi câte, câte, câte minunăţii! Numai în vis se pot 
vedea! 

Dacă bezna şi-ar fi deschis numai o clipă ochii, şi-ar fi 
întipărit pentru vecie, alăturându-l celor mai de preţ 
podoabe, zâmbetul unui prichindel blond şi ciufulit, care 
ajunsese după milioane de ani în ascunsa ei împărăție. 

Timpul nu se mai supunea convențiilor şi nu mai avea 
valoare în noaptea nesfârşită pe care o străbăteau cei doi 
urmăritori. Parcă trecuseră zile, luni, poate că trecuseră 
chiar vieţi de când părăsiseră lumina zilei. Cândva 
înconjuraseră, căţărându-se pe ţărmuri şi stânci 
prăpăstioase, un lac mare, apoi pătrunseseră într-un tunel 
plin de cotloane şi firide, care şerpuia fără încetare. Lampa 
bărbosului lumina drumul, oprindu-şi raza în stâncile 
fiecărui cot. Mergeau fără să scoată un cuvânt, fără să mai 
atingă apa, fără sa facă vreun zgomot. Presimţeau că se 
apropie locul de popas al celor după care porniseră. De 
câteva ori oboseala le întinsese lanţuri la picioare, dar 
izbutiseră să scape de ele, chemaţi de forţe mai tari. 

Lumina lanternei se izbi pe neaşteptate de o barcă lungă 
de cauciuc şi atinse mâna unui copil, care-şi alunecase 
degetele în apă. Vânătorul era cât pe-aci să se repeadă 
înainte, prin apă, dar bărbosul îl opri, strângându-i braţul, 
într-un cleşte de fier. Apoi, fără o vorbă, îl trase spre el şi îşi 
reluară amândoi mersul, dar nu înainte ca până atunci, ci 
înapoi spre lac. 

Vânătorul se supuse, dar când îşi închipui că se depărtase 
prea mult de locul unde zărise barca, se smulse din 
strânsoarea celuilalt, şoptind cu voce furioasă: 

— Dom'le! Eşti nebun? Vrei să-i lăsăm să ne scape? Pe 
cinstea mea! Trebuie să punem mâna! 


— Stai! Nu te repezi ca un bolovan! Mai apelează şi la 
chestia aia de pe umeri. Ce-ai vrea să faci? 

— Ştiu eu, dom'le, ce vreau! Orice! 

— Uite ce-i, coane! Să ne înţelegem! Primul lucru e să le 
luăm prada! Al doilea e să le-o luăm fără să ne simtă. Şi pe 
urmă vin şi chestiile personale. Şi ale mele şi ale dumitale, 
fiecare vrem câte ceva. 

— Dom'le! În ce spui dumneata e ceva care nu-mi convine. 
Pe cinstea mea. Dacă le-o luăm fără să ne simtă, zici să ne 
dăm la o parte... 

— Cam aşa... Spuse bărbosul. Dacă nu simt şi dacă ne dăm 
seama că nu şi-au dat seama, atunci stăm de vorbă. Şi 
vedem ce facem şi cu chestiile personale. Poate că nu 
riscăm nimic... 

— Dom'le, cam pricep eu... Şi zic da!... Până când o să zic 
altfel, pe cinstea mea. Dar cum o luăm? 

— În aşa fel ca să nu simtă... Sau dacă ne simt, să nu ne 
recunoască. Cu dibăcie, coane! 

— Dom'le... Să nu se trezească vreunul. Dacă ne văd la 
ehip, gata! Pe cinstea mea: nu mai au scăpare! 

— Uite ce e, coane! Cea mai bună chestie ar fi să te prefaci 
în stafie şi să cauţi cu tăcerea unei stafii printre lucrurile 
lor... 

Vânătorul tresări. Era singurul procedeu la care nu se 
gândise şi care i se părea cel mai nimerit: 

— Nici Dobrescu n-ar fi găsit ceva mai bun, dom'le, pe 
cinstea mea. Tot i-am speriat eu cu duhurile... 

— Numărul unu, coane! Chiar dacă te văd, sau înainte, sau 
după ce-ai luat cutia, nu mai contează! Niciodată nu vor şti 
cine le-a luat-o cu adevărat. 

— Este, dom'le, este! Pe cinstea mea! Ce e, e! 

Bărbosul scoase dintr-un rucsac o pânză lungă şi un cuţit. 
La lumina lanternei se vedea lama cuţitului spintecând 
mătasea albă şi fină a unei paraşute. După ce găuri pânza 
în două locuri, o aşeză pe capul vânătorului, potrivind cele 
două găuri în dreptul ochilor lui. Îi ceru să ţină lanterna 


aprinsă sub pânză, apoi se îndepărtă câţiva paşi pentru a-şi 
privi opera. În bătaia lanternei se vedea o arătare albă, 
nedefinită, înfricoşătoare. 

— Ca-n filme! Spuse bărbosul. Şi mie mi s-ar face frică, 
dacă m-aş întâlni cu aşa ceva, coane... Ai grijă să nu faci 
vreun zgomot. Apropie-te de barcă şi caută înăuntru. Dacă 
nu, pe mal, în bagaje. Şi lanterna, coane! Doar o dâră de 
lumină... 

Fără să mai răspundă, vânătorul porni spre locul unde 
zărise hârca, fără zgomot, ca o stafie. Auzi şi ultimele 
şoapte: 

— Să nu faci vreo prostie că ne-am dus amândoi... 

Tic trăia în somn alt vis. Se cufundase într-un lac de 
munte, un lac nesfârşit, plin cu păstrăvi argintii. Înota pe 
sub apă după ei, dar păstrăvii se strecurau, uneori îi scăpau 
chiar din vârful degetelor, şi ţuşti! Printre pietre, printre 
tufe şi bolovani. Fiuu-uu! Îşi aminti pescarul îndrăcit. Cum 
de nu se gândise să prindă păstrăvi cu cutia fermecată! Se 
va apropia de ei şi-i va prinde cu mâna, cu trei degete, aşa 
cum prinzi o floare. Sări iute pe mal să ia cutia. Dar n-o 
găsi! Dispăruse! Se uită în alte locuri şi o zări sub trupul 
unui rac mare şi hidos. Cum să-l gonească de pe cutie? Şi 
începu să-l bombardeze cu bolovani. Şi racul, apărân-du-se 
cu mănuşi de box şi cu o pavăză medievală, fugi spre un 
cotlon care se deschise imediat şi-l ascunse înăuntru. Tic 
luă repede cutia, o ascunse la sân şi alergă într-un suflet 
spre lac. Era lumină, lumină albă, frumoasă, dar soarele 
încă nu răsărise! 

Oare cum? Numai când se cufundă în apă, zări departe, în 
spate, dar oare cum putea să vadă în spate? Prima rază 
strălucitoare a soarelui. Răceala apei îl cutremură... 

Tic deschise ochii şi nu întâlni nimic, nu zări nimic, parcă 
era orb. Nici un firicel de lumină. Beznă, numai beznă! 
Visase... Poate că undeva, afară în lume, zorii începeau să 
aprindă cerul şi să trezească toată suflarea pământului la 
viaţă. Dar el nu ştia nimic. De unde să ştie? Cine să-i spună? 


Pentru el era încă miezul nopţii! Şi îi încolţi în minte o idee 
straşnică. 

Aprinse cu grijă lanterna şi-i feri raza cu mâna. Nu lăsă 
decât o şuviţă subţire de lumină pe care o îndreptă spre 
una din raniţe. Cu. Mişcări neauzite, desfăcu raniţa şi 
scoase din ea o faţă de masă mare, albă. Fără să-i pese şi să 
ezite, borteli pânza în două locuri cu briceagul de care nu 
se despărţea niciodată. Apoi se învălui cu pânza, potrivind 
găurile exact în dreptul ochilor. Era gata! Un singur lucru îl 
întrista: că nu poate să se vadă şi să se sperie şi el puţin de 
stafia pe care o interpreta. Ce păcat că nu era prin 
apropiere o oglindă! 

Puiul de stafie porni apoi fără zgomot, aşa cum i se 
cuvenea unei arătări, în amonte, spre un cot al tunelului, 
unde ochise mai de mult o stalagmită groasă şi retezată, 
probabil izbită cândva de prăbuşirea stalactitei de 
deasupra, din care nu mai rămăsese nici o urmă. Acolo 
trebuia să ajungă: în vârful coloanei retezate. Doamne! Ce 
mutră vor face toţi! Şi cum or să le mai clănţănească dinţii 
în gură! Se căţără cu grijă pe stalagmită, îşi potrivi bine 
picioarele pe discul zgrunţuros şi aşteptă câteva clipe... 
Numai acum... se rugă fierbinte prichindelul... Numai acum 
să nu înceapă cutia fermecată să-şi împrăştie vrăjile. Pentru 
prima dată îi părea bine, sau, în orice caz, nu-i părea rău, 
că nu ştie cuvântul vrăjit. 

În clipa când aprinse lanterna, auzi un zgomot în spatele 
lui: zgomotul unei înaintări prin apă. Urechea lui se 
obişnuise în peşteră cu asemenea zgomote. Se întoarse 
speriat şi zări... Zări o stafie venind spre el! 

Cele două stafii se priviră o clipă în tăcere, apoi 
amândouă, ca la un semnal, sloboziră ţipete neomeneşti: un 
țipăt şi un urlet pe care ecourile le prelungiră şi le 
amplificară până la demenţă. Stafia din apă o luă la goană 
înapoi, căzu, se ridică şi iar începu să alerge. Stafia uriaşă 
se prăbuşi de pe soclu, tansformându-se într-o arătare de-o 
palmă cu viteză de ogar. Direcţia ei era barca de cauciuc. 


Urletul prelung, înspăimântător, îi trezise pe cei de lângă 
barcă. Parcă nişte resorturi îi ridicaseră în picioare. Victor 
aprinse lanterna şi-i îndreptă raza spre direcţia din care i 
se părea că venise urletul. Şi văzură toţi, uluiţi, zburând 
spre ei o mică arătare albă care ţipa cu glasul lui Tic! Şi 
puiul de stafie căzu şi se ridică şi iar se împiedică şi se 
pomeni în braţele lui Victor. Când izbuti să iasă din valurile 
de pânză albă şi din braţele lui Victor, spectatorii de lângă 
barcă văzură chipul unui puşti ciufulit, care, cu tot nasul lui 
cârn, trăda o spaimă nemaipomenită. 

— Stafia! Ţipă prichindelul. Am văzut stafia! Zău! Era albă 
şi mare şi avea faţa luminată ca un glob electric. 

— Ahaaa! Ai vrut să ne sperii! Îl dibui Maria. Şi mi se pare 
că ţi-ai venit singur de hac! Te-ai uitat în apă, nu? 

— Nu! Bâţâia prichindelul. Zău! Am văzut-o cu ochii mei. 
Venea drept la mine, prin aer, nu prin apă... 

În loc să râdă, Victor părea cuprins de nelinişte. Povestea 
lui Tic nu era terminată. 

— Tic! Întrebă el. Cine a urlat aşa de tare? 

— Stafia! Răspunse fără ezitare prichindelul. 

— Imediat îmbarcarea! Porunci Victor în şoaptă. Nu avem 
voie să pierdem nici o secundă. Până la trei! 

Nimeni nu se gândi să numere până la trei. Dar nu încape 
îndoială că, înainte de a se ajunge la această cifră atât de 
apropiată, raniţele, păturile, sacii de dormit şi pasagerii 
erau în barcă. Victor nu mai lăsă înaintarea în puterile 
curentului. Adăugă şi puterile lui vâslind temeinic cu bucata 
aceea de scândură care devenise dintr-odată atât de 
prețioasă. După o vreme, Maria se hotări să-l întrebe: 

— Ce s-a întâmplat, Victor? 'Ţi-e frică de stafii... Sau te-a 
necâjit vreun vis?... De ce fugim...? 

— Din cauza stafiilor, răspunse Victor. Ele nu există decât 
dacă vrea cineva... Aşa cum a vrut lic... 

— Crezi că mai este cineva în peşteră? Întrebă Ionel. 

— Nu cred... Sunt sigur! Şi nu sunt nişte copii care se 
joacă de-a stafiile, ca Tic. Ne-ar fi oprit, ar fi strigat după 


n0i... E ceva rău în urma noastră... 

Se lăsă iarăşi tăcere. Nu se auzea decât scurgerea apei, şi 
zgomotul vâslelor, şi fiecare îşi auzea bătaia inimii: iute, 
bolnavă, pentru că asupra ei se năpusteau toate neliniştile, 
toate spaimele, toate cârligele şi ghearele beznei. 

Bărbosul se cutremură când auzi urletul. Se lipi cu trupul 
de stâncă şi aşteptă. Numai vânătorul era în stare să scoată 
un asemenea urlet. Dar parcă auzise şi-un țipăt subţire? 
Oare ce se întâmplase?... Cineva călca apa, şuierând; 
răsună şi zgomotul unei căzături, şi iarăşi paşi în apă care 
se apropiau. Îşi duse imediat mâna dreaptă la şold, iar cu 
stânga fixă lanterna spre direcţia zgomotelor şi apăsă 
butonul. Era vânătorul, cu chipul răvăşit. În spatele lui, 
atârna ca o coadă nesfârşită îmbrăcămintea de fantomă. 

— Stai! Îi porunci în şoaptă bărbosul. 

Vânătorul se opri greoi, abia trăgându-şi sufletul: 

— O stafie! Şopti el. O stafie adevărată. Eram cât pe-aci să 
mă ciocnesc cu ea. Pe cinstea mea! 

— Eşti nebun?! Îl zgâlţâi bărbosul. Trezeşte-te! 

— Dom'le! Am văzut-o cu ochii mei. Era albă, dom'le, şi 
înaltă de două ori cât mine, dom'le, şi luminată pe 
dinăuntru. 

— Ai prostit de tot! Ai dat în mintea copiilor! La vârsta du- 
mitale ai vedenii! 

— Ce vedenii, dom'le? N-ai auzit cum ţipa? 

Un gând neverosimil se aprinse în mintea bărbosului: 

— Dobitocule! Imbecilule...! 

— Dom'le! 'Ţi-am spus să nu insulţi! A doua oară nu mai 
iert, dom'le, pe cinstea mea. Şi dacă nu iert... 

— Stai, coane! Încercă să-l domolească bărbosul... Şi-au... 
Te-au dus, coane, te-au dus uşor de tot... 

— Domi'le! Am văzut-o cu ochii mei. Avea vreo trei metri. 

— Unde-ai mai auzit, coane, stafii ţipând? Nu zice toată 
lumea: mut ca o stafie? 

— Păi atunci de ce-a ţipat, dom'le? Cine-a ţipat? 


— Dumneata n-ai urlat?... Aşa a ţipat şi ea! Era la fel de 
fantomă ca dumneata. le-au speriat nişte copii, coane! 

— Nu se poate, dom'le! Eu pun mâna pe ei şi-i prefac pe 
toţi în fantome, dom'le. Îi amuţesc pentru toată viaţa... 

— Cum şi-au mai bătut joc de dumneata! 

— Dom'le, ţi-am mai spus! Uită, dom'le, nişte cuvinte! Pe 
cinstea mea! Dumneata ce-ai fi făcut dacă te-ai fi trezit cu o 
ditamai stafie în faţă? Ai fi luat-o în braţe? Ai fi râs cu ea? 

Bărbosul nu-şi putu reţine un tremur închipuindu-şi scena 
şi vânătorul îi prinse chiar în acea clipă chipul în raza 
lanternei. Era o figură înspăimântată. 

— Păi vezi, dom'le! Şi mai zici să nu-i omor... 

— Singura noastră şansă, îşi reveni bărbosul, este să te fi 
luat drept stafie. Coane, dacă n-ai fi urlat!... Fantomele care 
urlă nu mai sunt fantome, şi oamenii se feresc de ele... 

— Păi atunci ce facem, dom'le? Pe cinstea mea! 

— Mai avem o şansă, coane. Să întâlnească un obstacol în 
drum, ceva care să-i oprească. Şi dacă-i ajungem... 

— Dom'le! Eu ştiu singur ce trebuie să fac dacă-i ajungem. 
Dumneata încearcă să mai taci, pe cinstea mea... 

— Totuşi să ne dăm seama dacă şi-au dat seama... 

— Lasă, dom'le, chestiile! Spuse vânătorul ameninţător. 
Mai am şi eu glas şi din altele, auzi? La drum! 

CAPITOLUL XV. 

Aurora se transformă într-un semn al groazei în dimineaţa 
aceea. Cerul se umplu de mânie şi trimise asupra 
pământului o vijelie înspăimântătoare. Fulgerele despicau 
în trombă zările, iar tunetele cutremurau văzduhul. Cortul 
de pe povârnişul care avea forma unui ceaun cu fundul în 
sus ar fi fost ridicat ca o frunză în văzduh, dacă Ursu, 
presimţind uraganul, n-ar fi împlântat ancorele în pământ 
până la funii. Bubuiturile parcă sudau încheieturile, iar 
fulgerele răneau şi îmbolnăveau ochii. Era o minune că 
rezista cortul atacului neîntrerupt al hăurilor. Când vijelia 
se domoli câteva clipe pentru a-şi reface şi reînnoi forţele, 
Ursu ieşi din cort. Munţii erau acoperiţi de cerneala cenugşie 


a ploii. Zarea se închidea într-un cerc foarte strimt, cu 
centrul în vârful povârnişului, chiar unde se afla cortul. 
Vlăjganul simţi un fior zgâlţâindu-i inima când privi peste 
prăpastie spre fagul măreț. Copacul fusese retezat de 
lampa aprinsă a unui trăsnet şi prefăcut în cărbune. Un 
trunchi jalnic, carbonizat, din care mai urcau dâre de fum, 
atât mai rămăsese din copacul care-i salvase şi-i îmbogăţise 
în ajun. Ursu nu mai pierdu nici o clipă. Intră imediat în 
cort: 

— Trebuie să plecăm de aici numaidecât! Am devenit 
singura ţintă a trăsnetelor pe tot povârnişul. 

leşiră şi ceilalţi afară, pentru a vedea ravagiile dureroase 
ale furtunii. 

— Norii n-au de gând să plece! Se înfurie Dan. 

— Numai nori de ploaie şi de vijelie, spuse Lucia, învăluind 
cu privirile zarea. Şi nici o geană de lumină, nici un 
sâmbure albastru... 

— O întindem? Întrebă Dan cam speriat. 

— Ursu are dreptate! Se hotări Lucia. Cortul nostru a 
devenit singura ţintă a trăsnetelor... Doamne! Cât de uşor 
ne-am putea schimba compoziţia chimică... Ai văzut 
fagul?... Plecăm! 

Când se întoarseră din călcâie, nu mai văzură cortul. Ursu 
smulsese ancorele, încolăcise funiile, împăturise pânza 
groasă, cazonă. Totul devenise un pachet care înconjura ca 
o potcoavă uriaşă raniţă din spatele vlăjganului. Aproape 
toate bagajele erau în ghebul lui diform, copleşitor. 

— Nu mai putem pierde nici o secundă, se scuză el. Gata! 
Plecăm! Direcţia: cabana! După mine! 

Lucia şi Dan încercară să-l uşureze de câteva greutăţi. 
Nici nu voia să audă. Îi împinse cu forţă pe cărare: 

— Aş putea să mai car încă de două ori pe-atât. După... Ba 
nu! Luaţi-o voi înainte. Goană! Să batem recordurile! 

Dan şi Lucia porniră în goană spre puntea din vale. Oare 
mai exista puntea? Ursu o văzuse, şi cu voinţă turbată, 
porni pe urmele prietenilor. Poverile îl zdrobeau, îi frângeau 


şira spinării, îi îmbolnăveau picioarele. Un săculeţ dacă i s- 
ar fi luat din spate, un termos gol, o batistă şi tot ar fi simţit 
o uşurare. Dar ştia, simţea că Lucia şi Dan ar fi fost 
stingheriţi, şi-ar fi împleticit mersul şi echilibrul, dacă ar fi 
dus cu ei cel mai mic obiect. Mai ales când va începe 
urcuşul, şi când urcuşul se va întâlni cu vijelia... Dar oare el 
va rezista la urcuş? Lucia şi Dan treceau peste punte. 
Puntea rezistase, şi sub ea nu se mai afla prăpastia, cu 
aburi albi şi denşi ca nişte valuri de vată. Trecuseră 
amândoi, începu să treacă şi el puntea, clătinându-se ca un 
om beat, nu pentru că se gândea la prăpastia ascunsă de 
sub el, ci la urcuşul de groază care va începe în curând. 
Dan şi Lucia erau departe, abia se mai zăreau prin ceaţă, 
urcau coasta muntelui cu paşi iuți, fără să se uite înapoi. 
Începu şi el ascensiunea. Îşi încleşta maxilarele, răsuflă rar 
şi adânc, îşi duse paşii cu înverşunare înainte, spre nori. 
Ştia că mai târziu nu se va mai putea grăbi. Când vedea 
porţiuni rase şi fără obstacole închidea ochii şi trăgea. Se 
opri doar atunci când auzi glasul Luciei în spatele lui: 

— Mai încet, că ne-a ieşit sufletul... 

Nu ştia când îi întrecuse, dar ştia altceva: va rezista ur 
cuşului, va putea să reziste. Şi n-o ascultă pe Lucia. Paşii se 
supuneau unui ritm iute şi regulat cu care se obişnuise 
corpul. N-avea voie să schimbe ritmul sau să se oprească. 

Dar din cer se auzi clocotul ameninţător al vijeliei. Şi Ursu 
se văzu nevoit să-şi schimbe ritmul, să şi-l iuţească până la 
limita rezistenţei, şi să-i oblige şi pe cei din spate să alerge, 
să alerge... Altfel nu-i putea salva... Şi nici n-avea putere să 
se întoarcă şi să urle la ei, să-i cheme, să-i dea dracului, să-i 
împingă sus... Nerozii! Unde erau? De ce nu treceau pe 
lângă el, înainte?... De ce nu înțelegeau că atârnau în 
spatele lui ca nişte greutăţi de plumb, că-i trăgea şi pe ei cu 
genunchii care i se muiau şi cu mijlocul zdrelit de dureri, şi 
cu horcăielile care-i aduceau vâlvătăi în gâtlej?... De ce 
rămâneau în urmă, nerozii?... Şi deodată, zări departe, pe o 
coastă ocolită de ceaţă, o colibă de bârne. De când aştepta 


un loc de adăpost: o casă, o colibă, o văgăună?... Dar când 
zări coliba din depărtări, îl cuprinse furia. Cine-o cocoţase 
tocmai acolo, la mama dracului, la capătul iadului? Nu 
putea s-o răstoarne mai în vale, la jumătatea drumului 
măcar? Şi îşi continuă blestemele întărâtându-şi paşii. 
Blestema totul, şi mai ales pe cei din spate care nu simțeau 
că trebuie să sară din rucsacul lui, şi norii şi cerul şi 
blestemele, pentru că se apropia iadul... 

Şi atunci se porni vijelia!... Mai întâi trebuia să scape de 
plumbul din spate care-i lovea picioarele, care-i topea 
coapsele şi gleznele. Se întoarse şi îi văzu la doi paşi în 
spatele lui, folosindu-l ca o pavăză împotriva furtunii. Răcni 
la ei din toate puterile ca să-l audă şi ca să-i alunge: 

— Fugiţi înainte! Şi vocea lui acoperi vijelia. Fugiţi la 
colibă. De-a dura, cum puteţi! 

Lucia şi Dan abia îi auziră cuvintele, dar simţiră pe faţa lui 
puterea şi chinul. Îşi încordară ultimele puteri şi trecură în 
goană pe lângă dânsul. Vedeau coliba şi se prăvăleau spre 
ea. Dar vijelia îi oprea ca o cortină grea, nevăzută, îi 
răsucea şi-i întărită şi parcă îşi făceau drum prin ea cu tot 
trupul. 

Ursu, cu coroana lui de bagaje, atrăgea toată furia vân- 
turilor. Dacă şi-ar fi întins o singură dată mâinile şi şi-ar fi 
lăsat apoi corpul pe spate, ar fi rămas liber şi uşor, iar 
bagajele s-ar fi împrăştiat în hăuri. Uită gândul şi începu 
lupta cu infernul. Hăurile se dezlănţuiseră sonor şi luminos 
cu tunete şi fulgere. Furtuna îndoia copacii şi azvârlea 
crengi în văzduh. Muntele parcă se întorsese şi se sprijinea 
pe spatele lui. Abia îşi mai urnea paşii, abia se mai ţinea în 
picioare, încovoiat ca un cârlig, trăsnit de greutăţi şi dureri. 
Dar prietenii lui erau înainte, îi vedea cum răzbat prin 
vijelie, îi vedea căzând şi apoi ridicându-se, şi răsucindu-se 
şi rostogolindu-se, şi transformându-se şi ei în cârlige şi 
muşcând şi ei cu dinţii din vijelie şi căutând şi ei cu ghearele 
sprijin în aburi şi-n ploaie. Iar se rostogoli Lucia, dar se 
ridică şi apoi Dan se prăbuşi într-o groapă şi Lucia îi întinse 


mâna şi amândoi dispărură în groapă, sau poate Dan îi 
întinsese mâna Luciei. Şi iar îi văzu fugind şi căzând spre 
coliba care se mărise. 

Dar vârtejele îl urmăreau şi-l atacau mereu şi unul îl 
prinse la mijloc, şi-l răsuci, şi-l lovi, şi-l apăsă, şi-l dobori în 
genunchi, hotărât să-l înfrângă de tot. Era în genunchi, dar 
spatele i se apropia de pământ şi mai ales fruntea, şi se 
împotrivea cu coardele gâtului şi cu grumazul. Şi parcă 
făcea o mătanie şi se ruga cuiva să nu-i lase pe cei din faţă 
să se întoarcă şi să-l vadă apăsat spre pământ; ar fi crezut 
că-i doborât. Nu el s-ar fi prăbuşit, ci ei, iar cărarea era pe 
o creastă, mărginită la dreapta şi la stânga de prăpăstii. Îşi 
propti genunchii în stâncă, şi fruntea, şi pumnii în pământ, 
se opinti, se azvârli în sus. Era din nou în picioare, şfichiuit 
şi izbit, iar cei din faţă, încovoiaţi ca nişte semne de 
întrebare, mergeau spre colibă... Iar coliba de bârne... Un 
trăsnet îi trimise arsuri pe limbă şi şfichiuiri de foc în creieri 
şi-n ochi... Ploaia se prăvăli din înalturi ca un talaz nesfârşit. 
Coliba... Un vârtej îl prinse din nou în mijlocul lui şi-l răsuci 
sălbatic, dar nu se lăsă. Închise ochii, coarde de oţel îi 
plesneau în gât, şi păşi înainte ca un turbat în lanţuri. 

Când deschise ochii nu mai văzu în faţă nimic. Nici nori, 
nici copaci, nici munte, nici cer. Coliba singură acoperea 
toată zarea. Câţiva oameni alergau în întâmpinarea lui. Ii 
smulseră poverile, dar se prăbugşiră ca nişte nuiele sub 
greutatea lor încărcată de furtună. 

Ursu mai văzu chipul Lucie aplecat deasupra lui, îi simţi 
mâna rece plimbându-i-se pe frunte, prin păr. Apoi închise 
ochii. 

La vreo zece kilometri de coliba în care poposiseră 
cireşarii hăituiţi de vijelie, pe lacul Păstrăvilor, se petrecea o 
altă dramă. O barcă pescărească, în care se aflau doi elevi, 
fusese prinsă de furtună chiar în mijlocul lacului. Ţipetele şi 
strigătele de ajutor ale pasagerilor adunaseră la țărm o 
sumedenie de oameni. 


Istoria nu începe însă cu drama din larg şi nici nu se sfâr- 
şeşte cu ea... 

Cu o zi înainte, sosiseră la lacul Păstrăvilor doi elevi de la 
oraş. Nu le fusese greu să găsească sediul crescătoriei de 
păstrăvi, pentru că pe tot malul lacului nu se aflau decât 
patru case de bârne, cam la zece metri una de alta. Erau 
foarte veseli cei doi vizitatori, îşi făceau mereu cu ochiul, îşi 
dădeau coate şi-l căutau pe „şeful de la păstrăvi”. Şeful era 
la punctul silvic, adică la a treia casă. Îl găsiseră certându- 
se cu un alt şef de la pădure şi, pentru că li se păruse un 
bătrân cumsecade, îi întinseseră un plic. În plic se afla un 
bilet scris la maşină, prin care tatăl unuia dintre elevi, 
inspector pe undeva, îl ruga pe şeful crescătoriei să le dea 
elevilor o mână de ajutor în cele trei zile pe care urmau să 
le petreacă la lac, până va veni în inspecţie. 

— Vas'că vacanţă? Întrebă comandantul păstrăvilor. 

— Expediţie! Răspunse cu mândrie unul dintre elevi, mai 
rotunjel la faţă şi cu priviri ca de iepure... Vrem să 
cunoaştem regiunea şi să ţinem o conferinţă la şcoală. 

— Ei da! Brava! Păi să mergem la camera de oaspeţi ca să 
vă lăsaţi bulendrele... 

— Avem puţine lucruri... Spuse celălalt, cam înalt şi 
deşirat, poreclit în multe feluri, dar mai ales Codobatură în 
ultima vreme. Numai cărţi, caiete şi creioane... 

Şeful de la păstrăvi îşi instală musafirii în camera de 
oaspeţi, se interesă cu câteva întrebări iscusite despre 
predilecţiile domnului inspector şi ale feciorului său, apoi 
propuse o plimbare cu barca pe lac. Plimbarea ţinu aproape 
toată după-amiaza, pentru că făcură ocolul lacului şi lacul 
era mare şi cu ţărmuri neregulate ca nişte fiorduri. În unele 
locuri acostară, acolo unde era apa mică şi numai bună de 
scaldă. Seara şi-o petrecură pe munte, la o colibă de 
tăietori, împreună cu alţi oameni, în jurul unui foc vesel, şi 
auziră cei doi musafiri o groază de snoave şi glume. 

Şmecherii cu scrisoarea de recomandaţie erau în culmea 
bucuriei. Sosiseră la lac înaintea cireşarilor, făcuseră deja o 


primă explorare, care nu-i costase nici un efort, dar îşi 
notaseră pe carnete şi în cap o sumedenie de amănunte, 
care pe cireşari îi vor costa săptămâni de eforturi. Ştiau tot 
ce se poate şti despre lacul Păstrăvilor, despre legendele 
care circulau în legătură cu el, despre flora şi fauna 
împrejurimilor, şi mai ales despre păstrăvi, lostriţe şi lipani, 
ştiau întâmplări despre oamenii de-acolo, ba aflaseră o 
mulţime de istorii şi despre Peştera Neagră, care se afla nu 
departe de lac. 

Oboseala expediției îi adormise repede pe cei doi ghiftuiţi. 
Nu mai avură timp să recapituleze formidabilele lor 
cuceriri. Paturile moi şi primitoare din camera de oaspeţi şi 
aerul tare al nopţii îi duse repede în lumea viselor. Dar când 
se treziră a doua zi, nu chiar în zori, prima lor grijă, înainde 
de a se îmbrăca, înainte de a se spăla şi de a sări din pat, a 
fost aceea de a se lua la harţă. 

— Bă! Dacă nu recunoşti că iar sunt geniu eşti un bou, 
spuse Pompilică. Tu tăceai ca un fleţ. Noroc că l-am tras eu 
de limbă... Ca un ziarist l-am luat: cu carnet şi creion. 

— Ha! Ha! Îi urlă Sergiu la ureche. După ce ţi-am făcut de 
drum. Cine a avut ideea cu biletul? Cine a scris biletul? 

— la mai rompţ! Bă, diribelule! Eu puteam să-l fac din 
partea lui Matei Corvin dacă voiam. Diribelule! 

— Zău...?! Eu acuş te-ating peste ăla de la care ţi se trage 
numele, de rămâi fără fotografie... 

— Ce s-atingi, bă chestie cu buric? 

— Nasul, bă nasolule fără garnitură... 

Labele se întâlniră în aer, apoi se înfipseră în păr, apoi îşi 
căutară nasurile pe care le şi găsiră, nişte şuruburi, nişte 
scân-cete, câte doi pumni în cap de persoană, nişte 
genunchi în burtă, nişte atingeri sensibile cu „Aaaaaa!”-uri 
cumplite azvârlite din gâtlej. În aceeaşi clipă îşi întoarseră 
spatele, cu gândul de a nu mai schimba o vorbă toată ziua. 
Dar după două minute, cel care pornise harţa se ridică în 
capul oaselor: 


— Bă Sergiule! Dacă eu spun că eşti deştept, zici şi tu la 
fel despre mine? Hai! Amândoi odată: Una... Două... Trei! 

Se auzi un urlet. 

— Aşa nu merge! Sări Sergiu. Eu am zis „eşti deştept” şi 
tu ai zis „eşti tâmpit”. 

— N-am zis, bă, să mor eu! Am zis „eşti un fleţ” ca să se 
potrivească. Eşti deştept - eşti un fleţ... Merge, nu? 

— Facem pace? Dar de-adevăratelea. Fără trădare. 

— Bă, facem! Dă laba şi gata!... Bă, tu ştii că azi trebuie să 
ajungă la lac? 

— Ce le spunem? Să-i luăm aşa ca să le crape maiul! 

— Să le spunem c-am bătut de-o săptămână locurile! 

— Stai, bă, că nici n-am luat vacanţă de-o săptămână... 

— Iar eşti bou!... Adică am uitat... Tu crezi că ei or să mai 
socotească? Bă! Când o să începem să le turnăm! Bă! Cum 
le-am mai luat caimacul! 

— Să le râdem în faţă, aşa: Ha! Ha! Ha!... Şi când te 
gândeşti că ştim totul fără să fi mers măcar o sută de metri 
pe jos! Bă! Zău că ai dreptate. Bine e să fii deştept! 

— Ştii ceva? Hai pe lac! 

— Cu ce? Moşul s-a dus la cabană. Aşa spunea aseară. 

— Iar eşti... Păi ce, o să mergem cu moşul pe lac, să râdă 
ei de noi? Singuri în barcă, bă! 

— Ai tu curaj? Dacă urcitu, urc şieu... 

— Nu ne aiurim, bă. Ştii cum facem? Stăm la mal. Şi când 
îi vedem, fuga în barcă şi ne prefacem că acostăm. Şi le 
spunem că venim din fundul lacului, din chestiile alea 
stâncoase... 

— Grozav! Dar ce-ar fi să le spunem că am înnoptat pe lac, 
în barcă! Nu e şi mai! O uşchim? Hai! Că eu am văzut unde 
ascunde moşul cheia de la lanţul bărcii. 

— Dar ăştia care aşteaptă inspecția ce-or să zică? 

— Le spunem că ne-a dat voie moşul... 

— Şi moşului? 

— Ii spunem că ne-a dat voie unul din ei. Unul înalt, cu 
pălărie şi cu ţigara în gură. Zicem că ne-a poftit el. 


Şi se potrivi că în clipa când ieşiră din casă, furtuna era în 
pauză, îşi pregătea alte forţe, mai turbate. Încurajaţi de 
liniştea şi pustietatea de pe lac şi de la marginea lacului, 
şmecherii se duseră într-un suflet la debarcader, dibuiră 
cheia şi dezlegară barca. Apa era atât de liniştită încât se 
urcară în barcă fără un pic de teamă. 

— Bă! Dar n-avem vâsle. Ce facem? Ce le spunem? 

— Zicem că ne-a prins furtuna şi le-am pierdut... 

— Şi cum am ajuns la mal, fără vâsle...? 

— Bă, iar eşti cum am jurat că nu-ţi mai spun... O să zicem 
c-am tras cu mâinile. Ce ştiu ei despre bărci? 

— Uite vâslele! Sunt legate de barcă. Le tragem! 

— Păi dacă-s acolo, să le lăsăm acolo. Ce să facem cu ele? 
Aoleu! Hai să ne stropim puţintel ca să pară că chiar am 
fost pe lac... 

— Bă, şi dacă nu vin şi ne stropim degeaba? 

— Vin! Dacă-ţi spun eu! Acuşi trebuie să pice. 

Deodată, un fulger despică văzduhul, deschizând din nou 
drum liber vijeliei. Începutul uraganului fu atât de violent şi 
de neaşteptat, încât şmecherii deghizați în cutezători se 
priviră câteva clipe înspăimântați şi nehotărâţi. Când 
Pompi-lică vru să-l întrebe pe Sergiu ce să facă, sau invers, 
când Sergiu vru să-l întrebe pe Pompilică, dar asta nu mai 
are importanţă, primele valuri desprinseseră deja barca de 
mal. Apoi mai trecură câteva clipe în care îşi ascultară dinţii 
clănţănindu-le, şi când se uitară mai bine văzură că au 
ajuns în mijlocul lacului. Şi niciunul dintre ei nu avea nevoie 
să se uite pe carnetele cu însemnări pentru a şti cât de 
adânc e lacul spre mijloc. Era un fund de prăpastie fără 
fund, aşa le spusese moşul. Singura lor scăpare era tot 
cuvântul, dar nu celebrele lor combinaţii de cuvinte, ci un 
singur cuvânt strigat cu toate puterile, din gât până-n tălpi. 

— Ajutooooooor! 

— Ajutoooooooooooor! 

Barca intrase cu totul în voia valurilor. Din fericire, era 
încă atacată din faţă, aşa că mai avea până să se răstoarne. 


Sălta şi cobora. Vijelia o purta ca o coajă de nucă pe întinsul 
mânios al lacului. Valurile îşi pierdură orice direcţie şi 
începură să lovească barca din faţă şi din coastă, ba o trimi- 
seră şi unor vârtejuri, care o răsuciră ca pe o frunză. Vitejii 
se lungiseră pe burtă. Nu mai aveau curaj nici să strige, nici 
să se uite unul la altul, le era chiar teamă să răsufle, sau 
poate că uitaseră, în spaima lor nemaipomenită, unde sunt, 
dacă trăiesc, dacă visează. Dar din păcate erau trăsnetele şi 
tunetele şi fulgerele şi şuvoaiele şi scândurile de care se 
loveau şi scâncetele: tot ce le mai rămăsese din graiul atât 
de aparte altădată. Că barca încă nu se răsturnase? La asta 
nu puteau să răspundă nici constructorii ei. Dar vijelia încă 
nu se terminase, ea nu avea nici o milă faţă de pasagerii 
bărcii, nu asculta nici rugăciunile, nici jurămintele lor. Doar 
îi amăgea din când în când. Îi lăsa să învie cu câteva clipe 
de linişte, ca să-i omoare iarăşi, şi tot aşa îi tortura pentru 
toate fărădelegile lumii. Şi pentru că nu se vedeau unul pe 
altul, şi pentru că nu vedeau nimic, şi nici nu mai ştiau nimic 
altceva decât că îi aşteaptă moartea, pentru prima dată nu 
se mai războiră între ei, ci se război fiecare cu sine însuşi. 
Poate că nu vijelia îi izbea cu capul de pereţi, ci ei singuri se 
izbeau amintindu-şi multe. 

Barca fusese totuşi zărită de un copilandru isteţ, care 
văzând-o dezlegată de mână omenească, nu de vijelie, dădu 
imediat alarma. Pădurarii şi pescarii se adunară la țărm, 
dar la început îşi închipuiră că barca e goală. Noroc că lui 
Sergiu îi veni mintea cea de pe urmă. Nici nu-i trecea prin 
cap să se scoale în picioare, de teamă că l-ar lua vijelia ca 
pe-o frunză, dar văzând printr-o gaură oamenii adunaţi la 
mal, îşi aruncă şapca, apoi batista, apoi carnetul cu 
însemnările din ajun. Cei de pe țărm văzură obiectele 
zburând şi înţeleseră. 

Câţiva flăcăi zdraveni, obişnuiţi cu furtunile, dezlegară altă 
barcă, mai mică, şi începură să vâslească aprig spre sora 
mai mare din mijlocul lacului. Dar acolo în mijloc, valurile 
potriveau barca pentru a-i da lovitura fatală, petru a o 


răsturna. O întorceau sigur cu coastele către ele. 
Înţelegând pericolul care o păştea, pescarii salvatori 
începură să strige: 

— Mă, cei din barcă! La vâsle, mă! 

Strigau să-şi rupă plămânii, strigau cu atâta putere, că 
îndemnul lor ajunse şi la urechile celor doi. 

— Mă, cei din barcă, mă! [ineţi barca de-a curmezişul! 
Contraţi-o, mă! 

Până la urmă, Sergiu şi Pompilică pricepură cam ce vor să 
însemne ţipetele pescarilor. Într-un moment de răgaz se 
uitară unul la altul şi în aceeaşi clipă luă fiecare câte o vâslă 
în mână. Unul în dreapta, altul în stânga, lăsară vâslele în 
apă. Nu ştiau decât să le ţină, habar n-aveau cum se 
manevrează, şi se agăţară de ele cu, toată puterea care le 
rămăsese, convinşi că asta era tot ceea ce trebuiau să facă: 
să se ţină de ele. Dar barca era atât de violent scuturată 
încât vâslele lor înţepenite tot atingeau apa. În câteva 
secunde îi ajunse barca salvatorilor. Doi vlăjgani îşi făcură 
vânt peste bord, sărind în barca celor doi naufragiaţi. Le 
smulseră vâslele din mâini şi începură să tragă vârtos spre 
țărm. 

— Ce v-aţi apucat de joacă pe furtună? Întrebă unul din ei. 
Mai întâi am crezut că nu ştiţi să vâsliţi. Lacul ăsta e rău al 
dracului pe timp de vijelie. 

— Dacă nu potriveaţi la mare precizie vârful bărcii pe 
talaz, cu căngile vă scoteam din fundul lacului. Brava! 

Sergiu nu mai avea putere şi curaj să mintă: 

— În viaţa noastră n-am pus mâna pe vâsle... 

— Glumă!... Făcu unul dintre pescari uitându-se spre Pom- 
pilică. Mai rar aşa dibăcie! 

— Zău că n-am pus niciodată mâna pe vâsle, spuse la 
rândul lui Pompilică. 

Cei doi salvaţi erau prea galbeni şi prea tremurau ca să le 
ardă de glume, înţeleseră pescarii. Şi imaginea nenorocirii 
care putea să se întâmple cu băieţii lui dom' inspector îi 
făcu să-şi piardă pentru o clipă cumpătul. Îndeajuns ca un 


val să răsucească barca, iar celălalt s-o izbească în coastă, 
răsturnând-o ca pe-o nucă. Din fericire, ţărmul era numai la 
vreo douăzeci de metri. Dacă ar fi sosit atunci, cireşarii ar fi 
văzut doi flăcăi vânjoşi purtând în spate, spre malul lacului, 
două fiinţe zgribulite care ar fi semănat cu Sergiu şi 
Pompilică dacă ar fi fost mai vesele şi mai gălăgioase. Dar 
cu mutrele lor nenorocite, plouate, înspăimântate, aduceau 
mai degrabă cu doi şoricei traşi afară, de coadă, dintr-o 
văgăună inundată. 

CAPITOLUL XVI. 

Groaznica vijelie nu izbutise să cotropească şi lumea 
întunecată a grotei. Doar pe alocuri, prin unele cotloane şi 
crăpături întortocheate care rătăceau neobosite prin 
pântecele muntelui pentru a-şi găsi căi firave de ieşire la 
lumină, răzbăteau din când în când slabe ecouri ale 
uraganului de afară. Dar şi apa pârâiaşului subteran, mai 
tulbure, mai iute şi mai multă, mărturisea ceva despre 
zvârcolirile şi prefacerile violente de undeva din lume. 
Schimbările pe care şi le închipuiau şi le simțeau în lumea 
de-afară îi îngrijorau prea puţin pe cireşarii din barca de 
cauciuc. Ei erau sub obsesia altor gânduri şi mai ales erau 
însetaţi de lumină. Voiau să scape cât mai repede de 
tentaculele beznei, de urmărirea acelor fiinţe necunoscute, 
care, cu fantomele şi tăcerile lor, nu puteau să dorească 
binele! Nu! Le spusese Victor şi simţiseră toţi. Oamenii din 
urma lor nu erau mânaţi de gânduri bune. Imaginea 
primejdiei din spate creştea mereu, şi parcă se apropia cu 
fiecare clipă care trecea, pentru că fiecare clipă scormonea 
jăraticul unei întrebări rele: de ce oamenii din spatele lor 
nu voiau să-şi arate chipul? De ce, după întâlnirea celor 
două fantome, nu azvârliseră nici un cuvânt înspre ei? Cine 
era? Cine erau? Numai Petrăchescu?... Sigur Petrăchescu, 
dar poate că nu era singur. Lui Victor i se părea nefiresc ca 
din pricina unei bărci Petrăchescu să pornească într-o 
asemenea urmărire primejdioasă. Şi dacă ar fi vrut să le ia 
barca, oare n-ar fi putut să strige după ei? Dar celălalt 


personaj al grotei? Cel care petrecuse mai mult timp în 
prima peşteră, cel care locuise şi mâncase în peşteră, oare 
era şi el împreună cu vână-torul? Cine era? Ce căuta în 
peşteră? De ce voise să-i sperie? Şi de ce nu spulbera odată 
tăcerea aceea grea din spatele lor? Oamenii care-i 
urmăreau nu aveau gânduri bune, nu puteau fi nişte rătăciţi 
care caută scăpare... Şi-ar fi împreunat forţele... Atunci?... 
Victor nu putea să dezlege enigma. Oricât se chinuia, nu 
putea înţelege mobilul acelei urmăriri tăcute, rele, ca o 
tortură. Şi Maria şi Ionel gândeau ca Victor şi simțeau ca şi 
el ceva înfricoşător, rece, nedefinit, ca nişte tentacule gata 
să înşface, în tăcerea din urma lor. 

Dar în faţă?... Necunoscutul din faţă îl neliniştea şi mai 
tare pe Victor. Se cutremura când se gândea că orice 
piedică, orice obstacol, oricât de mic, i-ar fi apropiat pe 
urmăritori. Şi cât de simplu era să li se ivească în cale o 
cascadă, un zăgaz de piatră sau o prăbuşire care să fi 
închis, cine ştie de când, ieşirea din grotă! Era gândul pe 
care Victor nu voia să-l destăinuiască şi celorlalţi, deşi, în 
sinea lui, era convins că şi pe ei îi obseda. 

Şi Tic era foarte necâjit, dar necazul lui avea alte pricini. 
Mai întâi îi era ruşine că se speriase de o scamatorie, că 
dăduse bir cu fugiţii văzând o stafie tocmai când se 
prefăcuse şi el în stafie. Dar mai ales era necăjit că avea la 
sânul lui o putere nemaipomenită, cu care ar fi putut stăvili 
orice primejdie, chiar şi ghearele acelea care-l cotrobăiau 
uneori cu gheaţă din spate, dar pe care n-o putea folosi. De 
câteva ori îi trecuse prin minte să le spună şi celorlalţi 
marele lui secret, pentru a căuta împreună cuvântul vrăjit, 
dar îşi amintise tocmai la timp că orice destăinuire ar fi rupt 
vraja cutiei. 

— Maria! Îşi refăcu Tic curajul. Mai spune-mi nişte cuvinte 
vrăjite. 

— Iar îţi trec prostii prin cap? Se supără Maria. Iar vrei să 
scoţi limba? Nu, Ticuşor! Fii cuminte! 


— Am eu un secret, Maria... Şi am nevoie de cuvinte 
vrăjite. Te rog din tot sufletul... 

— De ce ai nevoie de cuvinte vrăjite? 

— Doamne! Ce rea te-ai făcut dintr-o dată! Dacă ştii 
cuvinte vrăjite, de ce nu mi le spui. Zău, Maria! Spune-mi ca 
şi cum mi-ai răspunde la tabla înmulţirii... 

— Uffff. Ce cicălitor, ufffif! 

Tic ştia că bătălia e câştigată. Avea undele lui specifice 
care nu-l înşelase niciodată: 

— Eşti cea mai frumoasă soră din lume, ştii? 

Maria tresări. Niciodată frăţiorul ei n-o făcuse frumoasă. 
Oare ce-i trecuse prin minte? 

— Ce vorbeşti, frăţior rău, urâcios şi nesuferit şi... Foarte 
drag, Ticuşorule. 

Era beznă şi nelinişte şi parcă avea nevoie de duioşii. 

— Ssssst! Se auzi semnalul şoptit al lui Victor. 

— Hai, spune-mi! Se rugă Tic foarte în şoaptă la urechea 
Mariei. 

— Bu hu hu! 

— Cum? Aşa de simplu? 

— Da, Ticuşor, Bu hu hu! 

— Sssst! Se răsti Victor. Linişte. Se aude ceva... 

Se făcu tăcere şi parcă se auzea undeva, înaintea lor, un 
zgomot nedefinit. 

— Lanternele! Porunci Victor tot în şoaptă. Toate! Înainte! 

Razele înmănuncheate şi trimise ca un proiectil nu 
zugrăviră cine ştie ce spectacol neobişnuit privirilor celor 
din barcă. Tunelul, apa care curgea cu vălurele spumoase, 
cotloane, firide, bolovani, nimic altceva. Zgomotul însă se 
apropia. Pentru a preîntâmpina orice pericol, se hotări 
debarcarea şi continuarea drumului pe jos, prudent, fiecare 
ţinându-se de celălalt. Primul obstacol apăruse! Oare ce 
era? O cascadă?... Da! Zgomotul care se apropia era cel 
făcut de o cădere de apă! 

Victor luă din mâna lui Ionel funia de care era legată barca 
şi începu s-o înfăşoare pe braţ lăsând numai o distanţă de 


doi metri între mâna lui şi barcă. Pierderea bărcii ar fi 
însemnat o catastrofă, încetul cu încetul, lumina unită a 
lanternelor descoperi obstacolul. Mai întâi aburi, apoi 
învolburare, apoi apa prăvălin-du-se în şuvoaie înspumate. 
Era o cascadă... Dar nu pe pârâul pe care mergeau ei, ci pe 
altul care venea de undeva din dreapta. Răsunară uşuraţi, 
dar nu-şi continuară imediat drumul, ci se abătură pe malul 
celuilalt pârâu pentru a cerceta cataracta. Dacă tocmai de 
acolo pornea o cale de ieşire spre lume? Dar nu reuşiră să 
descopere nimic, nici un cotlon, nici o deschizătură. Numai 
căderea nebunească a apelor, pe unde nu puteau să treacă. 
Se întoarseră pe pârâul lor, la barca legată de un colţ de 
stâncă. Şi iarăşi porniră pe drumul de apă care părea că 
nu-şi va mai sfârşi niciodată limanul. Coturile râului se 
înmulţiseră şi-l obligau pe Victor să nu mai lase nici o clipă 
vâsla cârmă din mână. În spatele lui, Ionel lumina cu 
lanterna calea de apă. 

— Atenţie! Strigă brusc Maria. Luminaţi toţi în stânga, în 
spate! Am văzut ceva. 

Trei lanterne luminară în acelaşi timp, în spate, malul 
stâng al pârâului, descoperind obiectul zărit de Maria. 
Probabil că-l aruncase apa la mal. Era o cutie de lemn, ca o 
tabacheră lunguiaţă. 

— Cutia! Ţipă Tic, uitând consemnul ancestral. Cutia 
fermecată! 

Noua descoperire îl azvârli pe Tic din barcă. Dar şi pe 
ceilalţi. 

Prichindelul se împiedică şi în ultima clipă se prinse de 
gambele lui Ionel. Nu căzu, nu-şi juli nasul cum crezuse că 
se va întâmpla, dar nu mai ajunse primul la cutie. O ridică 
Victor de jos, şi, înainte de a o deschide, propuse un scurt 
popas. Locul în care acostaseră nu era bun pentru popas. 
Apa era prea lacomă, îngustase ţărmul, iar coturile dese ale 
pârâului nu le lăsau libertate de manevră în cazul unei 
primejdii din spate. 


— Ar fi bine să trecem pe dreapta, spuse Victor. Mi se pare 
că se întâmpla ceva în stânga... 

Victor lumină cu lanterna malul stâng şi văzu că într- 
adevăr se întâmpla ceva în stânga. Pârâul subteran primea 
un alt afluent, mai liniştit însă decât cel cu cascada. După ce 
mai merseră vreo treizeci de metri de la confluență, 
ajunseră la o firidă încăpătoare, care putea fi folosită ca loc 
ideal de popas. Traseră barca la mal, încolăciră frânghia în 
jurul unui bolovan, apoi îşi amintiră despre cutia de lemn a 
Mariei. 

— Cutia vrăjită! Se repezi iarăşi prichindelul, tăiat în două 
de o dilemă cumplită. Dar nu se poate. Două cutii?! 

Care era cutia cea bună? Cea de la sânul lui sau cea din 
mâna lui Victor? Uită orice şi smulse cutia din mâna lui 
Victor. Nimeni n-avu timp să-l împiedice. 

— Tic! Eşti nebun? Strigă Maria. 

— Bu hu hu! Urlă el în loc de răspuns. Mă mai vedeţi? 

— Cum să te vedem în întunericul ăsta, nesuferitule! Să 
dai imediat cutia înapoi! 

Lumina lanternei înfuriate a Mariei descoperi în mâinile lui 
Tic nu o cutie, ci... Două! Maria i le smulse din mâini cu 
violenţă. 

— De unde ai asta? Întrebă ea, arătând spre cutia grea şi 
strălucitoare de metal. 

— Ce te priveşte pe tine? Se încontră rău prichindelul. E 
cutia mea şi să mi-o dai imediat înapoi! 

— De unde-o ai? Acuma să spui! 

— Din peştera vânătorului! Răspunse prichindelul. Am 
găsit-o ascunsă într-o firidă. E cutia vrăjită. Dă-mi-o! 

Dar Maria nu puse cutia în palma deschisă şi fierbinte a 
frăţiorului jefuit, ci i-o dădu lui Victor şi Victor tresări 
atingând-o. 

— Ticuşor - spuse el. Aprinde şi tu lanterna. Ionel, ia uită- 
te aici! 

Victor şi Ionel pipăiră şi întoarseră cutia pe toate feţele. 
Găsiră mai multe butoane, apăsară pe fiecare, dar cutia nu 


voia să se deschidă. 

— Mi-aţi furat vrăjile! Se tânguia Tic. Sunteţi nişte idioţi... 
Numai eu vă puteam scăpa... 

— Sssst! Îl înfruntă Victor. Nu mai mişca lanterna. 

Din întâmplare, lonel apăsă pe trei butoane odată şi cutia 
se desfăcu zgomotos ca un aparat de fotografiat cu burduf. 
Ionel se uita la Victor şi Victor la Ionel. Nici nu le trecea 
prin cap să-i facă vreun reproş prichindelului care tremura 
de furie, de ciudă, de durere, de spaimă, de neputinţă. 

— Ce este? Întrebă Maria. 

— Un aparat tefefe extraordinar, ca o bijuterie, răspunse 
Ionel. Cred că poate să comunice şi cu luna... 

Maria se înfioră. Descoperirile din grotă, primul mesaj, 
atât de ciudat, stafiile, barca, toate căpătau parcă un 
înţeles. Cuvintele i se rostogoliră pe buze fără să vrea. 

— Da... Încuviinţă Victor. M-am gândit mai de mult la toate 
acestea, dar nu puteam să cred, nu puteam... Mi se părea 
imposibil... Parcă era dintr-o carte... 

— Ce facem? Întrebă Maria. 

— Imediat îmbarcarea! Primejdia e mai mare decât ne-am 
putea închipui. Şi cred că nu ne ameninţă numai pe noi. 

— Şi cealaltă cutie? Îndrăzni Tic, care parcă se trezea într- 
un basm ca un pui de uriaş adormit multă vreme. 

Victor o deschise şi citi cu voce tare bileţelul pe care-l găsi 
înăuntru: 

— V-am luat-o înainte! Sergiu şi Pompilică. Sâc!”. 

— Cum se poate asta? Se miră Maria. Cum, când, cu ce au 
trecut înaintea noastră? 

— Nu... Medită Victor. Imposibil! Sau aproape... Gata! 
Îmbarcarea! N-avem voie să mai pierdem o clipă! 

Ionel îl opri pe neaşteptate: 

— Stai! Nu putem renunţa la cercetarea celuilalt pârâu. 
Dacă tocmai celălalt braţ e drumul de ieşire din peşteră? 

Victor ezită doar o secundă: Oare pârâul acela să fie 
drumul de ieşire? 


— Nu cred! Spuse el. E un simplu pârâiaş care se varsă 
într-al nostru. Gata! Ne-am hotărât! Mergem pe pârâul 
nostru! 

— E o prostie! Se aprinse Ionel. Pentru că am fost odată 
cum am fost, nu vrei să mă asculţi? Dacă acolo e calea? Nu- 
ţi dai seama că pripeala ne poate distruge? 

— Nu pripeala! Se înfurie Victor. Nehotărârea! Orice 
minut contează. Singura cale de ieşire e asta! Nu simţi? 

— Eşti nebun? Ţipă Ionel. E viaţa noastră în joc şi poate că 
dăm cu piciorul unicului mijloc de salvare... Eu mă duc... 

Nu aşteptă nici o încuviinţare, nici o vorbă, nici un gest. 
Porni ca din puşcă spre confluenţa unde găsiseră cutia. 

— Ionel, stai! Strigă Victor în urma lui. 

— Mă întorc... se mai auzi vocea lui din beznă. 

Victor era gata să pornească în goană pe urmele lui Ionel, 
dar alunecă şi izbi bolovanul care ancora barca. Funia se 
descolăci ca un arc şi barca eliberată fu luată de curent. 

— Barca! Dădu Victor alarma şi începu să alerge prin apă, 
nebuneşte, după ea. 

Tic şi Maria înţeleseră ce se întâmplă şi porniră după el, 
luminându-i drumul şi eliberându-i astfel mişcările. Barca 
se îndepărta cu iuţeală, abia se mai zărea, dar apăru un cot 
salvator, cu bolovani şi curenţi care o opri câteva clipe. 
Victor o ajunse în clipa din urmă, înşfacă funia şi o înfăşură 
iarăşi în jurul braţului. Erau salvaţi. Dacă n-ar fi fugit Ionel 
ca un neghiob! 

— Repede după el! Spuse Victor şi, trăgând barca 
împotriva curentului, porni spre confluenţa celor două 
pârâiaşe. 

Când ajunse la confluență, Ionel îşi dădu seama că făcuse 
un act de eroism gratuit. Voia din tot sufletul să-şi ajute 
prietenii, voia să iasă dintr-o carapace care-l anchiloza, dar 
momentul pe care-l alesese nu era cel mai nimerit. Victor 
avea dreptate. În graba care se cerea, exista o singură cale 
de ieşire posibilă, şi probabilă: pârâul care-şi continua 
neîntrerupt mersul. Numai în cazul când pârâul care-i 


dusese cu atâta fidelitate până atunci s-ar fi vărsat într-un 
altul mai mare, numai atunci ar fi trebuit să-l părăsească. 
Pârâiaşul pe care Ionel începuse să-l exploreze se îngusta 
mereu, apoi se împărțea în nişte şuviţe cu neputinţă de 
cercetat. Nu mai avea nici un rost să-şi continue explorarea. 
Porni repede înapoi. 

Când ajunse la confluență, urechea lui Ionel înregistră un 
zgomot ciudat, ca o răsuflare, ca un horcăit şi simţi cum îl 
cutremură groaza. Ar fi vrut să fugă şi chiar se gândi s-o ia 
de-a dreptul prin apă, dar zări la rădăcina unei stânci un 
obiect care semăna cu... Se aplecă să distingă mai bine: 
erau nişte cizme cum nu mai văzuse... Şi aici conştiinţa lui 
se opri. Două braţe puternice îl cuprinseră de după ceafă şi 
de după umeri, capul îi fu strâns cu putere şi presat în ceva 
moale şi înăbugşitor. Se zbătu, câteva clipe, apoi mintea i se 
întunecă. 

După un minut, vânătorul îl dezlipi de piept. Corpul celui 
înăbuşit devenise inert. Bărbosul îl aruncă pe umăr ca pe 
un prosop şi cu un ghiont îi porunci vânătorului să 
pornească înapoi, de-a dreptul prin apă. După ce făcură un 
cot şi încă unul, dădură amândoi drum liber razelor până 
atunci subţiate. Luminară faţa prizonierului. 

— Domle, băiatul directorului, pe cinstea mea! 

— Fii atent, coane. Să nu te recunoască. Să nu-ţi arăţi faţa, 
şi caută să-ţi schimbi vocea. 

— Dom'le, pe mine nu m-ar interesa chestia asta... 

Bărbosul duse mâna spre şold şi vânătorul se văzu nevoit 
să continue: 

— Dar dacă zici dumneata, bine, dom'le... 

Mai merseră o bucată de drum înapoi, până socotiră că s- 
au îndepărtat îndeajuns de confluenţa celor două pârâiaşe. 
Bărbosul lăsă ostatecul jos, pe piatră, apoi îi stropi faţa cu 
apă rece din pârâu. Şi fiindcă victima nu făcu nici o mişcare, 
îi trase capul spre pârâu şi i-l cufundă de câteva ori în apă. 
Ionel se trezi, se scutură de câteva ori, deschise ochii, dar îi 
închise la loc pentru că nu distingea nimic în bezna groasă. 


— Nu-ţi fie teamă, puştiule, auzi Ionel un glas necunoscut. 
Eşti în mâna unor oameni buni. 

Dar chiar în aceeaşi clipă vârful unei cizme îl lovi cu sete în 
coaste. Şi imediat altă lovitură în fluierul piciorului. 

— Oameni buni, dom'le, foarte buni, prea buni... Scrâşni o 
voce îngroşată, nefirească. Dacă spui, scapi, auzi? Dacă nu 
spui, scrâşti! Auzi? 

Şi o altă lovitură îl izbi în fluierul piciorului, în acelaşi loc în 
care mai fusese lovit, sau poate că durerea îi îmbolnăvise 
tot osul. 

— Stai, coane! Spuse bărbosul. Prea te grăbeşti... 

— Dom'le pe... se întrerupse brusc vocea îngroşată. 
Trebuie să ştie ce-l paşte. Dacă spune totul, scapă. Asta-i 
toată legea. Auzi, mă? 

— Mi-e frică... se tângui cel trântit pe piatră. 

— Cine-a luat barca? Se auzi vocea nefirească. 

— Care barcă? Întrebă buimac Ionel. 

Talpa care-i apăsa urechea şi i-o freca parcă avea zimţi. 
Simţea cum i se prelinge ceva cald pe ceafă. 

— Cine-a luat, dom'le barca? Pe cinstea mea! 

— Cel mai mic dintre noi... Răspunse Ionel. Numai ela 
încăput prin crăpătură. 

— Şi cutia? Întrebă vocea necunoscută. Cine-a luat cutia... 
Adică tot ăla mic a luat-o... Unde-i cutia? 

— Nu ştiu, răspunse Ionel. N-am văzut nici o cutie. 

Piciorul intră iarăşi în acţiune: lovea, apăsa şi freca. 
Lovitura o primi după ureche. 

— Nici acum nu ştii, dom'le? 

— Am văzut o cutie de lemn, o tabacheră... Răspunse 
Ionel. 

Vânătorul îl căută jos cu mâinile, îl ridică încet de guler, 
până îl potrivi în faţa pumnului drept. Braţul se retrase, 
apoi lovi scurt, năprasnic. Prizonierul se prăbuşi ca o cârpă. 

— Ce faci, cretinule? Şuieră bărbosul. Te arunci singur cu 
capul în jos în prăpastie? 


— Taci! Se zburli vânătorul. Mă arunc cu picioarele, nu cu 
capul. Şi să nu mă mai insulţi, dom'le, auzi? E ultima dată, 
dom'le. Trebuie să ştie ce-l aşteaptă, dom'le. Să nu creadă 
că glumim, dobitocule! 

Bărbosul încremeni de uimire. Parcă ar fi auzit vocea 
altcuiva. Şi mai ales înţelegea că vânătorul are dreptate. 

— Poate c-ar fi bine să mai chibzuim, spuse cu alt glas 
bărbosul. Dar nici dumneata să nu mă mai insulţi... 

— Dom'le, tot una e: libertatea indiferenţei, pe cinstea 
mea! Eu mi-am făcut planul. Mai sunt şase. Ştiu pe ce-au 
pus mâna, nu ştiu pe ce-au pus mâna, tot una e, domile... 

— Coane, eu zic să mai încercăm... 

— Dom'le... Încearcă dumneata, pe cinstea mea... 

Bărbosul reuşi să-l aducă pe Ionel în simţiri, după multe 
strădanii. 

— Te-ai trezit?... Întrebă el. Acum te-ai convins că nu 
glumim. Bucăţi te facem! 

— Nu ştiu, plânse Ionel. Nu ştiu. Doamne! 

Dar piciorul vânătorului înainta şi căuta urechea. 

— Dom'le, spui? 

Piciorul cu zimţi începuse s-apese urechea. Apoi s-o frece. 
Pocneau zgârciurile ca varza. 

— Spun... Răcni Ionel. 

Victor îl strigă pe Ionel, dar nimeni nu-i răspunse. 
Ajunsese în locul unde şuviţele acelea subţiri se revărsau în 
braţul care-l atrăsese pe Ionel. Terenul era accidentat, 
inaccesibil. Nu trecuse nici lonel mai departe. Imposibil! 
Teama de a i se fi întâmplat un accident îl părăsi repede, 
după cercetarea braţului inaccesibil pe toată porţiunea lui. 
Nu erau nici prăpăstii, nici cascade, numai înfundături sau 
crăpături verticale, prin care nu se putea strecura corpul 
unui om. Atunci unde era Ionel? 

Victor se întoarse la confluență. Tic şi Maria îl aşteptau 
neliniştiţi. 

— Aprindeţi lanternele! Şopti el. Să căutăm peste tot. 
Maria! Tu să ţii lumina lanternei numai înainte. 


Căutară cu atenţie pe mal, dar nu găsiră nimic, nici o 
urmă, nici un semn, nici un indiciu care să explice dispariţia 
bruscă şi misterioasă a prietenului lor. 

— Să căutăm şi-n apă, spuse într-o doară Maria. 

În apă... Şi Tic zări în apă farul unei lanterne. Mâna se 
cufundă iute: era lanterna lui lonel. O recunoscură toţi. 
Numele lui era scrijelit pe metal. 

— Aici n-avea ce să caute Ionel, spuse Victor. Numai dacă 
l-a atras ceva, dacă a zărit ceva neobişnuit... Dar ce putea 
să-l atragă aici? 

Căutară în porţiunea în care Ionel zărise cizma 
vânătorului. Terenul era umed şi uns cu un mâl moale, 
slinos, ca o pastă cleioasă. Victor lumină centimetru cu 
centimetru fâşia de mâl de lângă apă, cu speranţa că va 
găsi urmele ghetelor lui Ionel. Urme erau din belşug, dar 
nu urmele cireşarului. Erau urme de cizme mari, 
bărbăteşti. Şănţuleţele de pe tălpi îi ajutară să descopere 
numărul agresorilor, pentru că nu mai rămânea nici o 
îndoială: Ionel fusese atacat. Doi oameni pândiseră acolo. 
Victor îşi destăinui gândurile cu glas tare: 

— Au fost doi indivizi care l-au pândit aici pe Ionel. Şi 
pentru că nu există nici o urmă de-a lui, înseamnă că l-au 
luat pe sus. Direcţia urmelor duce spre catedrală... Mai 
încolo urmele dispar: înseamnă c-au luat-o de-a dreptul prin 
apă. 

Simţeau, în beznă, că se uită unii la alţii şi mai ales 
simțeau cum creşte în ei acelaşi gând. 

— Poate că e-o nebuie Ce facem, şopti Victor, dar alt gând 
nu-mi trece prin cap. S-au schimbat rolurile: acum trebuie 
să urmărim noi... Pornim? Gata! 

— Luăm şi barca? Întrebă Tic. 

Funia bărcii era în mâna lui Victor. 

— Trebuie Ticuşor, răspunse Victor. La început o să ne cam 
încurce, dar poate să ne fie de mare folos, mai târziu. 

Tic ceru cu mâna funia bărcii şi Victor i-o încredința strân- 
gând cu durere braţul prichindelului. Apoi trecu în frunte 


pentru a conduce înapoi, pe drumul pe care veniseră, 
grupul obosit şi jefuit al cireşarilor. Victor lumina drept 
înainte calea, fâşie dreaptă, fără căutări, Maria iscodea 
malul drept, iar Tic malul stâng. Nici o pietricică nu putea 
să scape luminii orbitoare. Lanternele băteau departe, 
preîntâmpinând orice atac prin surprindere. De aceea, la 
coturile pârâului, cireşarii încetineau mersul şi, de fiecare 
dată când îl încetineau, prichindelul cel blond şi ciufulit îşi 
lipea cotul de mijloc pentru a simţi un obiect dur pe care şi-l 
agăţase la cingătoare: o toporişca luată din rucsac. Îl văzu 
pe Victor şi făcuse şi el la fel, dar Victor nu-l văzuse pe el. 
După un timp dispăru şi fâşia de mâl care trădase urmele 
agresorilor. Drumul continua tăcut, cu încordări şi emoţii, şi 
mai ales cu speranţe. 

— Pssst! Dădu Tic semnalul convenit de alarmă. Am găsit o 
piatră, o pietricică... 

Şi Maria şi Victor se pregăteau să-şi reia drumul cam 
nemulţumiţi de zelul exagerat al prichindelului. Dar Tic îi 
opri: 

— E granit din ăla, paleozoic, pe care l-a găsit Ionel la 
intrare, când ne-am certat prima dată... 

Victor luă piatra, apoi i-o arătă Mariei: 

— Unde ai găsit-o, Ticuşor? Întrebă Victor. 

— Aici! Uite alta! Şi încă una! Trei la un loc! Cum de le-a 
scăpat Ionel? 

— Unde le ţinea? Se interesă Maria. 

— În buzunar la pantaloni, am văzut eu când le-a pus. Într- 
un buzunar cu fermoar... Am vrut eu să-i împrumut una şi 
Ştiu... 

După alţi câţiva paşi, Tic mai descoperi o piatră şi lângă ea 
încă două. 

— Uneltele de silex, îl lămuri Victor. 

— De ce tot trei? Întrebă numaidecât prichindelul. 

Dar când Victor descoperi, doar după câţiva paşi, alte trei 
pietre granitice, întrebarea lui Tic începu să-l chinuiască. 
Trei, trei, trei. De ce mereu câte trei? Era evident că 


fuseseră aruncate cu bună ştiinţă, nu pierdute. Dar de ce 
câte trei? Trei pietricele de granit, trei unelte... 

— Ticuşor! Tresări Victor. la arată-mi pietrele aşa cum le- 
ai găsit pe mal. Înşiră-le! 

— Poftim! Spuse prichindelul cam bosumflat. 

— Nu te supăra, cârnuleţule... 'Tu mi-ai dat ideea. Nu 
observi. Trei pietre mici, trei pietre mari, trei pietre mici... 
Tot nu înţelegi? 

— Nu... Recunoscu foarte trist ciufuliciul. 

— Trei mici, trei mari, trei mici: trei puncte, trei linii, trei 
puncte! 

— S. 0. S.! Tresări puştiul. Salvaţi sufletele noastre! 

— Doamne! Se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întâmplat? 

— Tu nu simţi cât de frumos e mesajul ăsta? Întrebă Victor 
cu tremur în glas. Ionel vrea să fie salvat, ne cheamă să-l 
salvăm, şi ne mai spune că poate să fie salvat! 

Îşi reluară drumul cu o hotărâre de neînfricat. Tic îşi pipăi 
securea. Era la locul ei şi securea era un paloş de foc, şi 
paloşul nu putea fi mânuit decât de un Făt-Frumos. Las' 
că... 

Cei doi agresori şi ostatecul lor mergeau împotriva 
curentului. Pe mal, prin apă, pe unde găseau loc. lonel era 
la mijloc, între ei, fiecare îl ţinea de o mână. În dreptul unei 
scobituri, camuflată de un bolovan în formă de piramidă, se 
opriră. Îl lipiră pe prizonier de perete, se dădură câţiva paşi 
înapoi, apoi îşi proiectară brusc lanternele asupra lui. 

— Acum gata, dom'le! Ai minţit, dom'le! S-a dus! 

— N-am minţit... se rugă lonel. Am spus tot ce ştiam. 
Poate-am uitat câte ceva... 

Vocea lui plângea. Vânătorul îi făcu un semn cu cotul 
bărbosului. Una dintre lanterne se stinse şi vocea 
bărbosului întrebă crunt: 

— Ia zi-i! Câte fete sunt cu voi? Aici în peşteră... 

— Una... Răspunse Ionel. 

— Şi cealaltă unde-i, dom'le? Că erau două, pe cinstea 
mea. Va să zică minţi... 


— Nu mint... Cealaltă e afară, pe munte, cu băiatul ăla 
solid, cu Ursu... 

— Da, dom'le, ştiu... Să nu minţi, dom'le, că... Scrâşti! 

— Şi zi-i aşa! E o fată cu voi. Fragedă, nu? De vârsta 
dumitale, nu? 

În clipa aceea, Ionel făcu un pas, parcă ar fi vrut să se 
ferească de cineva, şi se prăbuşi dureros în apă. Bărbosul îl 
ridică de piept. Prizonierul gemea şi se scutura de durere. 

— Ce s-a întâmplat, dom'le? Se interesă vânătorul. 

— Piciorul... se jelui Ionel în sughiţuri. Aoleu! Mi-am rupt 
piciorul, la genunchi. 

— Jale, dom'le, îi spuse vânătorul. Pe cinstea mea. Eu nu te 
iau în spate, dom'le. Şi tot ai spus totul... 

Vânătorul se apropie de cel căzut, îl primi din mâinile 
bărbosului şi-l întoarse cu faţa la perete. Apoi îşi scoase 
pistolul de la şold şi-l lovi scurt şi dur în ceafă. 

— Ştiu eu un loc bun, dom'le... Pe oricine l-ai atinge acolo, 
adoarme cât ai zice peşte, pentru cel puţin două ceasuri. 

Ionel căzuse ca un cearşaf. Bărbosul îl târi în scobitura 
camuflată de piramida de piatră şi-l acoperi cu pânza care 
fusese odată îmbrăcămintea unei fantome. 

— Aşa, dom'le! Aprobă vânătorul. Să stea acolo până ce ne 
întoarcem cu cutia. Şi pe urmă vedem noi. Ori iese o chestie 
mai aşa, ori scrâşti! Pe cinstea mea... 

Cei doi porniră iarăşi prin noaptea peşterii. Alergau ca 
nişte bezmetici, prin apă, printre stânci şi bolovani, cu 
nădejdea că undeva îi aşteaptă libertatea şi soarele. 

Dacă Tic n-ar fi descoperit piatra aceea neînsemnată, o 
pietricică şlefuită gata să cadă într-o groapă cu apă, oare ce 
s-ar fi întâmplat în Peştera Neagră? 

Era ultima piatră care mai rămăsese în buzunarul lui Ionel 
şi pe care prizonierul o aruncase înainte de a se prăbuşi 
lângă piramida de piatră, atunci când îşi rupsese piciorul. 
Dar 'Tic văzu piatra, era o unealtă veche de silex, învățase şi 
el să le deosebească, şi imediat dădu alarma: 

— Pssst! O chestie de silex! 


Şi iată că piatra aceea murdară deveni cel mai preţios 
diamant: lonel trăia, se afla pe undeva prin apropiere, şi îi 
chema spre el. Căutară la început în jurul locului unde 
găsiseră piatra. Erau multe scobituri acolo şi una dintre ele 
era mascată de o piatră uriaşă în formă de piramidă. Acolo 
se strecură Tic, acolo îl găsi pe Ionel sub pânza paraşutei. Îl 
traseră afară din nişă şi Maria se repezi să-i facă respiraţia 
artificială, dar Victor o opri: 

— Mai întâi în barcă, apoi plecarea şi pe urmă respiraţia! 
Până la trei! 

Înainte de trei, barca porni în aval. Tic în faţă, ghemuit, 
lumina calea cu lanterna. Victor în spatele lui trăgea din 
răsputeri la vâslă. Drumul îi era cunoscut: încă nu-i pândea 
nici un pericol din faţă. Restul bărcii era ocupat de Ionel şi 
de Maria, care ţinea în poală capul bolnavului şi încerca 
toate metodele sanitare şi nesanitare ca să-l aducă în 
simţiri. Faţa lui Ionel era plină de vânătăi şi julituri, urechile 
la fel, iar în ceafă avea un cucui cât pumnul. În sfârşit, când 
barca ajunse la confluenţa celor două pârâiaşe, Ionel scoase 
primele gemete şi făcu primele mişcări. Imediat, Victor 
hotări prima escală. 

Tic, Maria, Victor îi şopteau, îi spuneau tot ce le trecea 
prin cap pentru a-l trezi mai repede şi a-l face să înţeleagă 
de la început că a scăpat de agresori. 

— Pe cinstea mea... se auzi vocea lui înceată. Nu-mi vine 
să cred că am scăpat. 

— Nesuferitule! Izbucni Maria. 

Îl lăsară să-şi revină cu totul. Maria mai muie o dată 
batista în apă şi începu să-i frece fruntea. 

— Aoleu! 'Ţipă Ionel ridicând capul. Ustură ca dracul! Sau 
ai vrut să mă trezeşti de-a binelea? 

Nerăbdător, Victor îl întrebă într-o suflare: 

— Câţi sunt în total? Ai recunoscut vreunul? 

— Sunt numai doi şi mi se pare că nu prea se înţeleg. Unul 
e Petrăchescu. Celălalt nu ştiu cine e, nu i-am auzit 
niciodată vocea. Un individ cu barbă, foarte solid... 


— Petrăchescu! Tresări Victor. Acum încep să se 
lămurească multe. Povesteşte-ne totul, în amănunte... 

Ionel le spuse tot ce i se întâmplase. Mai ales nu uită să-şi 
amintească metodele lui Petrăchescu: urechile, faţa, fluierul 
piciorului, coastele, ceafa. 

— Cum ai scăpat? Întrebă nerăbdătoare Maria. 

— M-am prefăcut că mi-am rupt piciorul... Dar ce spaimă 
am tras! Brrrrr! Vorba lui Tic. Am crezut c-o să mă împuşte, 
bestia... Şi să ştiţi că am plâns... Uneori m-am prefăcut, 
alteori am plâns mai rău ca un crocodil... 

— Şi cutia? Întrebă Victor. 

— Le-am spus că n-am putut s-o deschidem şi că am 
ascuns-o într-o firidă, chiar lângă deschizătura lor, acolo la 
cărarea iadului. S-au dus după ea. 

— Grozav! Se bucură Tic. Ce-o să se mai chinuiască! 

— Chiar aşa grozav nu-i, Ticuşorule. Dacă se-ntorc şi dau 
de noi, cu voi nu ştiu ce-or să facă, dar cu mine ştiu... În 
bucățele mă taie şi pun şi sare deasupra, că se găseşte... 

— Cum te simţi? Îl întrebă Victor. 

— Îmi vine să urlu de durere. Dumnezeule! M-a tocat ca 
pe roată. Şi-n ceafă parcă mi-a băgat un fier roşu... 

— Dacă te doare, e bine, spuse Maria. 

— Zău că nu-i bine, se rugă, Ionel. E cumplit... 

— Ba e bine! Îl încurajă şi Victor. Avem o parte din trusa 
medicală la noi. Trebuie să plecăm imediat. Dacă dau a 
treia oară peste noi, nu mai scăpăm. Dacă ieşim noi nu mai 
scapă ei. Dac-ai putea, Ionel, să pui în funcţiune aparatul 
tefefe... 

— O să încerc, spuse Ionel, cu voce bolnavă. Ceafa mă 
nenoroceşte, dracii şi smoala de-acolo... Vezi, Tic. Dacă 
punem cutia asta în funcţiune va fi de o mie de ori mai 
prețioasă decât cutia ta fermecată... 

— Daaa... Dar mie tot îmi pare rău, zău, Ionel... 

Îi părea rău nu pentru cutie, ci pentru că-şi pierduse 
basmele. 


Undeva în peşteră, departe sau aproape, cine poate şti? 
Beznă, ură, disperare. 

— Dom'le, numai dumneata eşti de vină, pe cinstea mea. 
Trebuia să-l împuşc. 

— Parcă ziceai, coane, că metodele dumitale nu dau greş. 
Şi ce foloseai dacă-l omorai? Aflai ceva în plus? 

Cei doi agresori cotrobăiseră prin toate cotloanele şi 
firidele, prin toate scobiturile şi crăpăturile, dar nu găsiră 
nimic, absolut nimic. 

— Asta-i, dom'le! Aşa-i când nu dai ascultare primului 
gând. Pe cinstea mea! 

— Ai dreptate, coane! Ai spus o vorbă mare. Şi eu trebuia 
să fac la fel. Să mă predau! 

— Cum, dom'le? Pe cinstea mea! 

— Da, coane. Din prima zi mi-a trecut asta prin cap. De 
când am ştiut că voi intra în cavernă... Pe urmă... Ca un 
animal care nu ştie ce să facă... 

— Păi atunci de ce-ai venit, dom'le, aici? Pe cinstea mea! 
De ce n-ai rămas acolo? Ai stricat o paraşută, dom'le... 

— Dar ce eşti dumneata? Procuror? Comandant? 

— Dom'le! Ai auzit de „Expresul negru”? 

— Am auzit, de când tot aud de el... 

— Eu sunt, dom'le... 

Bărbosul înlemni. Apoi începu să tremure din toate 
încheieturile. „Expresul negru” era unul dintre cei mai 
faimoşi spioni, omul care nu greşise niciodată în anii unui 
sfert de secol. Dar nu se putea... Ba da! 

— Dumneata? 


— Da, dom'le. Şi acum pot să las la o parte mascarada, pe 
Dobrescu, Cerboaica, şi pe toţi ceilalţi. Am dreptul, după 
atâţia ani, măcar pentru jumătate de ceas... Am şi uitat de 
mine, de gândurile mele. Nici nu mai ştiu cine sunt în 
realitate? Petrăchescu sau... 

— Dumneata „Expresul negru”? 

— De ce te miri? Nu mi-am jucat bine rolul? Toţi mă cred 
un smintit, un inofensiv, până şi copiii râd de mine. Şi 
dumneata, domnule, m-ai crezut... 

— Şi pentru ce faci toate astea? Se îngrozi bărbosul. 

— Pentru ce?... Pentru că asta mi-e meseria, domnule. Unii 
bat cuie, alţii vopsesc, alţii predau lecţii. Mi-am ocupat şi eu 
locul în viaţă. Nici nu mai ştiu când şi pentru ce. La început 
cred c-am avut destule motive. Pe urmă... Îmi fac meseria, 
aşa cum bat alţii cuie... Gata... 

Bărbosul îşi reveni din uimire şi căută un plan de scăpare. 
Dar Petrăchescu îl simţi: 

— Stai, domnule! Nu mai fă nici o mişcare şi să nu ieşi din 
raza lanternei, că trag. Eu nu greşesc niciodată, domnule. 
Orice copil ştie asta. Spuneai că vrei să te predai? De ce, 
domnule? 

— Pentru că e o prostie... Ce caut eu aici? Ce fac? Oamenii 
clădesc şi eu stric... De ce? Am fugit când eram tânăr şi 
când erau ruine... Acum am ajuns eu ruină într-o lume 
tânără... De ce să mai stric? 

— Ghinionul dumitale că te-ai întâlnit cu mine... Altminteri 
puteai să te predai. Mie nu-mi pasă. Pot şi fără dumneata. 

Dar dacă te predai, eu nu mai exist. Şi mie, domnule, îmi 
place viaţa. Nu renunţ la ea până-n ultima clipă. E prima 
dată când îmi divulg secretul, înţelegi? Stai, domnule, nu 
mişca. Ţi-am spus că nu greşesc niciodată! 

— Nu te trădez, pe viaţa mea, se rugă bărbosul presimţind 
groaznica sentinţă. 

— Copilării! Ştiu, domnule. Dac-ai avea pistolul în mână, 
nu la şold, ai trage şapte gloanţe în mine. Şi pe cel de pe 
țeava l-ai trage. Ştiu, domnule, de-aceea trăiesc. 


— Nu spun un cuvânt... 

— Stai, domnule! Am opt gloanţe în revolver. Ei sunt şapte. 
Am opt gloanţe, domnule, exact câte trebuie... 

— Adică?... Începu să priceapă bărbosul. 

— Dom'le, ai fost trimis aici. Şi ai fost ucis, ai dispărut. 
Crezi că interesează pe cineva de cine ai fost ucis? Cei care 
te-au trimis vor pune o cruce în dreptul unei cifre şi gata! 
Eu ştiu, domnule, aşa se întâmplă. Nimeni nu se mai 
interesează pe urmă de dumneata... 

— Dar mama... 

— Fleacuri, domnule, pe cinstea mea. Mama! Un cuvânt, 
domnule. Aşa cum spui masă, pistol, ţigară... Mama? Şi ce 
dacă se spunea „lonă” sau „slagă”? Un cuvânt, domnule... 
Eu n-am dreptul să pierd nici un cartuş. Şapte sunt ei, al 
optulea eşti dumneata. Cu dumneata voi începe. Numai 
dacă bag fiecare cartuş într-o ţeastă, pot să scap. Stai! 
Întoarce-te! Aşa, domnule, cu spatele... Morţii tac, domile... 
Ştii cine-a spus primul asta? Cezar, dom'le... Morţii tac, 
dom'le, tac, pe cinstea mea. Şi Petrăchescu va trăi, dom'le, 
va trăi cu Do-brescu, şi cu Cerboaica, iar dumneata, dom'le, 
te-ai sinucis fiindcă-ai omorât şapte copii... Da, dom'le... Ai 
omorât şapte copii şi te-ai sinucis... Întoarce-te cu faţa, cu 
tâmpla! 

Vânătorul apăsă pe trăgaci. Bărbosul se prăbuşi exact în 
dreptul deschizăturii. 

— Primul cartuş, dom'le... Mai sunt şapte... În fiecare 
ţeastă câte unul, pe cinstea mea... 

CAPITOLUL XVII. 

Ceasul lui Victor arăta ora patru, dar niciunul dintre cire- 
şarii flămânzi de lumină nu era în stare să fixeze timpul: 
patru dimineaţa? Patru după amiaza? Era atâta beznă în 
urma lor, şi atâtea întâmplări, şi atâtea emoţii, şi atâtea 
spaime, şi atâta marmură întortocheată, şi atâtea taine de 
calcar, şi atâtea întrebări, încât nimeni nu mai reţinuse 
numărul zilelor sau al săptămânilor trăite în grotă, nimeni 
nu mai simţise clapele convenţionale ale timpului. Patru 


dimineaţa? Patru după amiaza?... Şi deodată se 
îndrăgostiseră toţi de cifra patru. Dacă ar fi fost ora unu 
sau două, dilema i-ar fi învrăjbit, poate chiar le-ar fi 
îngrăşat neliniştile. Dar ora patru era bună prietenă: ori 
începea o zi, ori era plină zi... Peste un ceas, afară în lume, 
totul va fi mai viu şi mai treaz, pentru orice cinci al 
cadranului, oamenii ar putea să-i asculte... Numai dacă ar 
izbuti lonel să aducă semnale şi pocnituri şi bâzâit în 
aparat! În goana aceea prin apă şi beznă, întrebarea cea 
grea devenise o rugăciune: Va izbuti lonel...? 

Barca trecuse fără să acosteze prin două saloane 
grandioase şi prin două lacuri albastre, încărcate toate cu 
minuni de marmură şi calcar. Erau orgi şi oglinzi acolo, şi 
milioane de boabe roşii, albastre, verzui şi albe împroşcate 
în arcade şi cupole, erau statui ciudate şi crestături pe 
lespezi prăbuşite, dar ei n-aveau voie să piardă nici o clipă, 
nu trebuiau să întărâte timpul. Tunelul parcă nu mai avea 
capăt, parcă voia să străbată tot lanţul de munţi ai lumii. 
Oare cât goniseră în veşnicia lor subpământeană? Câte 
grade şi meridiane depăşiseră? Oare-i va duce vreodată 
tunelul la lumină?... Şi iarăşi cea mai grea şi mai repetată 
întrebare: va izbuti Ionel? 

Lanternele luminau fără încetare necunoscutul dinaintea 
lor, tubul de apă şi beznă, în care reveniseră, după ere de 
tăcere şi moarte, fiinţe omeneşti. Dar parcă ecourile şi 
curenţii crescuseră, iar tubul devenise drept ca un cilindru, 
iar picurii de apă se răriseră pe tavanul mai înalt. 

— Să stingem lanternele... se auzi vocea emoţionată a lui 
Victor. 

Lanternele se stinseră, toate odată, şi bezna le intră în 
ochi, moale, rea, usturătoare. 

— Să nu se-ntâmple ceva chiar acum... Şopti Maria cu 
emoţiile întinse spre un prag pătimaş al luminii. 

— Numai câteva secunde... Câteva clipe... 

Întunericul... Da! Întunericul parcă se îmblânzise. Parcă 
era o noapte, cum sunt multe nopţi în lumea obişnuită, o 


noapte fără lună, o noapte cu un luceafăr mare, viteaz, care 
vrea să deseneze umbre pământeşti. Întunericul fusese 
spart undeva. Unde? 

— Numai să nu fie o crăpătură sus, spre creştete, dar nu 
cred... Nu se poate! 

Era mai degrabă un protest decât o speranţă, era poate 
gestul naufragiaţilor disperaţi, care simt, înainte de a 
vedea, coaja de pământ de la orizont, şi nu mai au putere s- 
o anunţe, nu mai au decât puterea protestului împotriva 
unei posibile torturi: tortura prin speranţă. Totuşi speranţa 
creştea în sufletele lor; fusese un licăr, o scânteie, dar totul 
putea deveni explozie. Oare ce forţe necunoscute clocoteau 
în pieptul lor...? 

Victor îşi întoarse capul spre Ionel: 

— Ar fi bine să nu mai aprindem lanternele, să lăsăm ochii 
să ni se obişnuiască încetul cu încetul cu lumina... E un 
adevărat noroc că nu s-a făcut dintr-odată lumină. Am fi 
orbit. 

Nu răspunse nimeni. Teama încă nu pierise de tot. Se 
rugau în tăcere. Victor îl căuta pe Ionel, dar bezna încă nu 
admitea contururi: 

— Ionel... Cum să facem ca să te ocupi mai departe de 
aparat?... Să-ţi lumineze Tic cu o lanternă acoperită? 

— Nu-i nevoie... Îl linişti Ionel. Am învăţat aparatul pe 
dinafară. Îi cunosc fiecare şurub, fiecare resort, fiecare 
sârmuliţă. N-am nevoie de nici un pic de lumină... Într- 
adevăr e un mare noroc că nu ne-a trăsnit soarele... 

După atâta vreme, după atâta veşnicie întunecoasă, cire- 
şarii vorbeau din nou despre lumină şi despre soare... Şi 
abia acum, când simțeau că lumea şi lumina se apropie, 
începea să-i doară apăsarea muntelui, oboseala, setea de 
odihnă şi de aer, de aer cald, uscat... Se gândeau că poate 
va fi un cer albastru şi nori albi de sidef şi nişte întinderi 
verzi şi creştetele gri ale munţilor... Cât de departe erau 
culorile, culorile de toate zilele, culorile de odihnă şi mers, 


culorile de casă, culorile în care închizi ochii şi spui! „Uffff! 
Ce cald e astăzi!” 

Barca înainta purtând spre ţărmul luminii de toate zilele 
patru fiinţe pline de speranţă. Noaptea se transformase în 
seară, seara devenea o ceaţă groasă, apoi o negură dintr-o 
după-amiază de munte, apoi o ceaţă dinaintea zorilor. Şi 
după un cot... Undeva, departe se vedea printr-o gaură 
mică, mică lumea. Lumea cea adevărată. Era o pată albă 
sau albastră acolo, un punct alb, îndepărtat. Dar acolo, în 
discul acela mic cât o unghie, cât un bob de mazăre, cât o 
perlă erau toate bogăţiile şi fericirile lumii: părinţi, prieteni, 
oameni, viaţă, lumină. Totul era acolo în bobul acela de 
lumină, care devenise cât un nasture, apoi cât podul palmei, 
apoi cât o farfurie, apoi... 

Aerul era cald, uscat, lumina se apropia. Nu mai era o 
simplă spărtură rotundă şi albastră, ca un semn de 
speranţă al depărtărilor. Se vedea cerul cu norii albicioşi ai 
Mariei, se deosebeau culorile. Cireşarii nici nu simţiseră 
când ieşiseră din grotă şi pătrunseseră în lume. Deasupra 
lor era cer. O şuviţă subţire, albastră susţinută parcă de 
pereţii de piatră cu creste dantelate care mărgineau 
pârâul. Barca plutea pe fundul unei prăpăstii hidoase. 
Soarele nu se vedea, dar cine se îndoia oare în acea clipă că 
potopul de lumină pe care-l revărsa nu era dăruit, tot, celor 
care ieşeau din tirania beznei. 

Prăpastia era însă nemiloasă, crudă, rea, cu inimă de 
piatră. Pereţii tăiaţi cu spada şi şlefuiţi de ploile şi zăpezile 
mileniilor nu lăsaseră nici o pecingine, nici un colier să urce 
sau să coboare pe netezimile lor neverosimile. Nimeni nu s- 
ar fi putut căţăra pe ei spre lumină. Când priveau dâra 
albastră de deasupra capetelor şi înțelegeau cât de departe 
e cerul, pasagerii bărcii simțeau încă fiori de beznă şi 
închisoare. Tunelul descoperit şi adânc, tunelul din fudul 
pământului, îi întâmpina cu o melodie gemută şi înfundată, 
cântată de o orchestră nevăzută peste care parcă se 
trăsese o cortină sferică, groasă, înăbuşitoare. Parcă totul, 


tot cântecul cu ecourile lui, urcă de undeva din fundul 
pământului... Dar mai putea fi oare şi un alt fund al 
pământului? Zgomotul era mai greu şi uneori răzbăteau 
ecouri de alarmă, ale unor trâmbiţe ascuţite sau bubuiturile 
unor tobe gigantice. Era un cântec care aducea nelinişti, 
era un preludiu dureros, funebru... 

Cireşarii se priveau cu tăceri. Presimţeau ce-i aşteaptă la 
capătul drumului. Dar numai departe, în zare, munţii îşi 
coborau gheburile spre pământ. Poate că acolo... Când 
cântecul lugubru se transformă în zgomot rău şi apoi în 
răcnet asurzitor, cireşarii părăsiră barca şi îşi continuară 
drumul pe malul drept al pârâului. Natura era haină. Uitase 
cât îi chinuise cu bezna şi spaimele ei, sau poate era 
furioasă că-i fuseseră văzute şi mângâiate podoabele din 
adâncuri şi le pregătea o coroană a cruzimilor: închisoarea 
de la pragul lumii, după ce îi sângerase cu neasemuita 
tortură a speranţei. 

Cascada era la câţiva paşi. Dintr-un loc ferit de vălmăşagul 
apelor şi de spuma prăbuşirii, Victor privi în jos... Dacă l-ar 
fi văzut Ursu, l-ar fi împins înapoi numai cu puterea 
răcnetului. Cascada avea vreo zece metri. Lacul pe care-l 
făcea era înconjurat de lespezi de piatră nedete ca 
parchetul sălilor de bal, dar şi suliţi groase cu vârful treaz 
înălţat spre cer, parcă aşteptând căderea cuiva. După ce 
ieşea din lac, pârâul cotea brusc după un colţ de munte şi 
nu se mai vedea. Victor se retrase de la marginea cascadei, 
paşii îi obosiseră, vorbele nu voiau să se destăinuie, dar nici 
nu mai era nevoie. Îi urmăreau toţi privirile, şi privirile lui 
căutau, rugătoare, un semn pe pereţii şlefuiţi, şi nici o cută, 
nici un colţ de piatră nu se lăsa înduplecat. Netezimea 
pereţilor era aspră şi definitivă. 

Numai Ionel nu participa la drama mută de lângă cascadă. 
EI nici nu ştia ce se întâmplase, dar el scoase cuvintele 
încărcate de speranţă: 

— Gata... Oftă el. L-am prins. Doamne, ce simplu! 


Ceilalţi nu-l înțelegeau. Nu puteau să sară dintr-o dată de 
la un capăt al lumii la altul. 

— Ce vă uitaţi aşa?... Gata! V-am spus... Aparatul 
funcţionează... 

— Suntem salvaţi! Sări imediat fostul posesor al cutiei 
fermecate. 

Maria şi Victor se lipiseră de Ionel. Aparatul bâzâia. De 
când aştepta tresăririle unor degete bune! 

— Ne poate auzi lumea... Şopti Maria. Uffffff! 

— Da! Sigur... Îi provocă prichindelul pe toţi la adevăr. 
Cutia mea! Aţi văzut? 

— Cutia ta, Ticuşorule... Îi răspunse Ionel. Ei, acum vezi, 
Ticuşorule! Crezi că poate să existe în lumea asta, acum, o 
vrajă mai mare decât vraja din cutia ta...? 

Cireşarii se aşezară pe o limbă uscată de piatră şi 
începură să trimită prin degetele lui Ionel mesajul lor către 
lume. Linii şi puncte, linii şi puncte, dar mai întâi: trei 
puncte, trei linii, trei puncte... 

Tic privea cerul, parcă-şi lipise genele de albastrul 
îndepărtat. Dar cine ar putea să jure că prichindelul nu 
urmărea în văzduhul ocolit de nori zborul uluitor al unor 
linii şi al unor puncte...? 

Vijelia care întâmpinase dimineaţa cu atâta spaimă şi 
distragere îşi pierduse aproape toate urmele. În vălmăşagul 
vieţii devenise ceva care a fost, iar pentru oamenii care o 
înfruntaseră o amintire urâtă, sau, cine ştie? O amintire 
frumoasă. Soarele ieşise biruitor din bătălia cu stihiile care 
voiseră să-l răpună încă înainte de a se trezi, şi oamenii îl 
găsiră, după fuga norilor, exact acolo unde trebuia să fie în 
ziua şi la ora aceea. Şi îşi cheltui cu atâta dărnicie puterea 
sa de foc, încât foarte repede readuse pace şi linişte pe 
pământ. O păsăruică îşi făcu îndată curaj şi diapazonul ei 
dădu semnal şi deşteptare întregii naturi. Era cântecul 
dintotdeauna al lumii. Pământul îşi scutură amorţeala şi se 
înzdrăveni, iarba suflă în aer podoaba grea a ploii, copacii 


îşi îndreptară braţele şi îşi recuceriră spaţiile furate, iar 
oamenii îşi reluară treburile întrerupte. 

Cireşarii, cei iarăşi ai soarelui, părăsiseră de multă vreme 
coliba de bârne. Se despărţiseră de oamenii care-i 
găzduiseră acolo, după ce unul dintre ei, un bărbat 
zdravăn, uitându-se la Ursu, rosti ca pentru sine: 

— Asta-i: nu există pe lume o fiinţă mai tare ca omul! 

Plecaseră învioraţi, şi poate că ar fi trebuit să se predea 
bucuriilor după marea lor biruinţă asupra vijeliei. Dar nu 
scăpaseră şi nu puteau scăpa de nelinişti. Vijelia turbată 
împiedicase orice întâlnire pe unde. Lucia încercase de mai 
multe ori, emițând zadarnic semnale care nu se auzeau 
nicăieri. Nu mai avea nici o veste din peşteră, iar aparatul 
nu recepționa nimic. Încetul cu încetul fură năpădiţi de 
gânduri negre în împărăţia aceea atât de albă şi de galbenă 
a soarelui de după amiază. Mergeau spre cabană cu 
privirile mereu întoarse spre masivul care adăpostea 
peştera. Oare ce se întâmplase acolo?... Când cabana se 
zări în faţa lor, la mai puţin de jumătate de kilometru, Lucia 
propuse un popas scurt care prevestea emoţii. 

— E aproape cinci, spuse ea. Oare n-ar fi cazul să mai 
încercăm o dată, înainte de a urca la cabană? 

— Dacă îţi place atât de mult ora cinci fără opt minute şi 
zece secunde... Îi anunţă Dan ora exactă. 

Oare nu-şi pierdeau iarăşi timpul? Oare nu era mai bine să 
alerge în cabană?... Tustrei căzură însă de acord să mai 
facă o ultimă încercare înainte de... Aparatul intră în 
funcţiune şi înainte ca Lucia să înceapă semnalizarea, auzi 
un ţăcănit: „Ia-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta...” 

— Peştera! Spuse Ursu strângând braţul lui Dan ca un 
cleşte. 

— Peştera! Gemu Dan care nu-şi mai simţea braţul amorţit 
de strânsoare. 

Lucia închise ochii şi lovi automat cu degetele în emiţător; 
voia să şi-i imagineze pe cei cu care se întâlnea pe unde, 
voia să-i vadă înainte de a le primi mesajul, măcar o clipă 


înainte. Aparatul o paraliza. Semnalele cădeau grele; „[i-ti- 
ţi Ta-ta-ta Ţi-ti-ţi!” 

Şi din nou: „[i-ti-ţi Ta-ta-ta [i-ti-ţi! 

— S. O. S.! Se cutremură Lucia. S.0.S.! 

Şi începu să noteze, înfrigurată, mesajul acelora care 
răzbătuseră prin noaptea muntelui şi scăpaseră pentru o 
vreme de mânia oamenilor din caverne: 

SITUAŢIE APROAPE DISPERATĂ/AVEM NEVOIE DE 
AJUTOR/SUNTEM URMĂRIȚI DE DUȘMANI 
PERICULOŞI/FOARTE PERICULOŞI/AM IEȘIT DIN 
PEŞTERĂ/PRIN PARTEA CEALALTĂ/NU PUTEM DA NICI 
UN PUNCI DE REPER/SUNTEM LA MARGINEA UNEI 
CASCADE/AM PARCURS UN DRUM FOARIE LUNG/NU 
PIERDEŢI NICI O CLIPĂ/UNUL DIN SPIONI E 
PETRĂCHESCU/TRANSMITEM CU UN APARAT CAPTURAT 
DE TIC DE LA EL/AL NOSTRU S-A DISTRUS DE MULI/VĂ 
VOM ŢINE LA CURENTI/VĂ VOM SPUNE MULTE DACĂ 
VOM SCĂPA/NU MAI PIERDEŢI NICI O CLIPĂ/NOROC 
BUN — 

— NOROC BUN, răspunse Lucia şi adăugă: PORNIM 
IMEDIAT! 

Şi totuşi, câteva clipe, nimeni nu făcu nici o mişcare, 
nimeni nu fu capabil să mişte buzele. Mesajul părea de 
necrezut. Dar ei nu trecuseră oare prin întâmplări aproape 
de necrezut?... Şi aparatul nou capturat de Tic... Şi 
Petrăchescu care nu voise să le împrumute barca... Şi 
apariţia lui Petrăchescu la poalele stâncii ca un cal de şah... 
Ursu tresări. Dacă Petrăchescu era în peşteră, atunci 
pătrunsese pe acolo. Prin urmare, peştera nu se termina 
înainte de stânca aceea. Era primul punct de reper. Trebuia 
să caute după stânca aceea, dincolo de creasta masivului. 
Mai exista un punct de reper: La gura unei cascade! 

Cei trei cireşari se uitară în aceeaşi clipă spre masivul în 
care se afla peştera. După stânca asemănătoare cu un cal 
de şah, masivul parcă îşi înălța crestele, apoi şi le 
îngheboşa, se prăvălea parcă la pământ. 


— Dacă ieşirea se află spre capătul masivului? Întrebă 
Lucia. Eu cred că numai acolo se află drumul de ieşire... 

Îşi adăpostiră bagajele după nişte tufe de ienupăr, apoi se 
pregătiră pentru plecare şi căutare. 

— Fiecare trebuie să cerceteze într-o anumită regiune, 
delimitată, spuse Lucia, ca să avem cât mai mult spor. Ursu 
la mijloc. Dan la stânga, eu la dreapta... 

— Foarte bine! O aprobă Ursu cu un ton ciudat. Voi faceţi 
ce vreţi. Eu, din clipa asta, gata! Sunt eu cu tot ceea ce am 
şi cu tot ceea ce pot. Luaţi partea stângă sau dreaptă, orice 
vreţi. Eu iau totul. Gata! 

Şi acea fiinţă care se prăvălea prin văi şi coclauri nu mai 
aducea cu nimic a om. Un animal înspăimântat, o nălucă, un 
fulger. Acrobaţiile nebuneşti ale copilăriei, săriturile şi 
salturile rămăşagurilor, exerciţiile de înaltă clasă de prin 
săli erau un fleac pe lângă grozăviile goanei spre cascadă. 
Ursu auzea în urma lui prăbuşiri, rostogoliri de bolovani, 
crengile brazilor se rupeau sub greutatea trupului 
catapultat, prăpăstiile şi râpele îşi căscau întunecimi 
ascuţite, dar el era mereu, mereu cu o fracțiune de secundă 
înainte. Piciorul găsea întotdeauna locul cel mai potrivit, de 
trecere sau de rezistenţă, braţele nimereau întotdeauna 
punctele de sprijin sau de avânt. Numai goana părea 
nebună, dar mişcările care o compuneau erau de o 
luciditate revoltătoare. Pasul lui trebuia să fie sigur şi era, 
pentru că un picior rupt sau zdrelit, chiar dacă pentru el nu 
ar fi însemnat nimic, ar fi însemnat poate pentru alţii totul. 
Când ajunse pe creasta masivului în care se afla peştera, îşi 
încordă auzul. Dar nici un zgomot de cascadă nu ajungea la 
urechile lui. 

La gura cascadei, cireşarii care evadaseră din beznă 
trăiau clipele cele mai grele. Priveau întruna de-a lungul 
tunelului descoperit care ducea spre peşteră sau îşi căţărau 
privirile pe pereţii netezi de piatră, spre şuviţa albastră de 
deasupra capului. Moartea sau viaţa puteau să se prefacă 
dintr-o clipă în alta în certitudine. 


Victor tocmai îşi terminase de notat câteva însemnări în 
caiet. Pe o pagină trecuse numele fiecăruia, vârsta, adresa, 
iar pe alte câteva istorisise pe scurt ceea ce se întâmplase: 
descoperirea noii peşteri, apariţia celor doi duşmani, 
răpirea şi salvarea lui Ionel, urmărirea, ieşirea din peşteră, 
bariera crudă de la cascadă. Ar fi vrut să mai spună şi 
altele, gânduri care-l dureau sau care-i dureau pe ceilalţi, 
legămintele pe care le făcuseră, hotărârea lor de a-şi păzi 
prietenia, dar timpul se grăbea. Făcu sul caietul şi-l 
introduse într-un termos gol cu gândul de a-l arunca în 
cascadă în cea mai grea clipă, în clipa fără ieşire. 

— Oare nu putem face nimic? Întrebă Maria. Nu ne putem 
apăra? Aşteptăm aşa cu mâinile la piept...? 

Nu era nici o scobitură în pereţi în care s-ar fi putut 
refugia, nici o stâncă sau un bolovan după care s-ar fi putut 
adăposti, nimic, nimic... 

— Să ridicăm o baricadă! Spuse Ionel. Din barcă, din 
bagaje, din ce avem. Şi să ne apărăm cu pietre. 

Era o idee absurdă. Cum puteau ei, în spatele unei 
baricade fragile, să oprească înaintarea unor oameni 
înarmaţi? Nici n-ar fi văzut în cine să arunce, iar dacă s-ar fi 
uitat ar fi fost ochiţi şi fulgeraţi. 

— Extraordinar! Se înfricoşa Maria. Ştiţi ce facem noi 
acum? Aşteptăm să vina cineva ca să tragă în noi! Nu ne 
putem apăra în nici un fel. Dacă Lucia şi ceilalţi nu ne 
găsesc înainte.: 

— Dar dacă am face două baricade? Sări Tic. Fiecare lipită 
de un perete. Aşa facem noi în bătăile cu zăpadă. Niciodată 
nu ştii din ce parte să te fereşti. Vrei să ataci într-un loc şi 
te atinge de dincolo. Zău, noi aşa câştigăm cu inamicii. Îi 
ţinem în şah şi tocmai când se aşteaptă mai puţin, arde-i! 

Lui Victor îi venea să râdă de seriozitatea cu care vorbise 
prichindelul. Ar fi fost ca într-o bătaie cu zăpadă. Numai Că 
unii se apărau cu bulgări, iar alţii atacau cu gloanţe. Dar îşi 
aminti şi disperarea Mariei. Acea aşteptare neputincioasă 
era cumplită. Parcă se scurgea viaţa din ei, parcă se 


scurgea sângele, picătură cu picătură, şi se uitau unii la alţii 
cum li se scurge şi nu făceau nici un gest ca să-l oprească. 

— Bravo, Ticuşor! Se pomeni Victor spunând. Numai să 
găsim materiale pentru baricade. 

Nu se temeau de un atac neprevăzut. Nici agresorii n- 
aveau cum şi unde să se ascundă. Şi se apucară toţi, cu 
zelul disperării, să adune pietre şi bolovani din pârâu sau 
de pe maluri, pietricele, orice găseau şi să le aranjeze în 
jurul rucsacurilor şi sacilor de dormit, să improvizeze nişte 
adăposturi, la început jalnice, înalte de jumătate de metru 
fiecare, dar care până la urmă ajunseră la un metru şi 
păreau destul de rezistente împotriva unui atac... Dacă şi ei 
ar fi avut arme, sau dacă nici agresorii n-ar fi avut arme. 
Mai ales Tic era foarte mândru de cele două baricade; de 
cele două redute, cum le numea el, şi avusese grijă 
prichindelul să-şi pună la îndemână o toporişcă şi un uriaş 
morman de pietre care i-ar fi ajuns pentru două zile de 
bătălie neîntreruptă. 

Umblând după pietre, nu prea departe în amonte, Victor 
zărise o crăpătură lungă, cu deschiderea spre cascadă şi 
invizibilă dinspre peşteră. Era un fel de firidă, săpată în 
malul stâng, sus, la vreo şase metri de suprafaţa apei. În 
firida aceea s-ar fi putut ascunde un om. De la firidă până la 
baricade erau vreo cincizeci de metri. Ideea lui Tic devenea 
dintr-o dată redutabilă. Trei persoane s-ar fi putut adăposti 
după baricade, iar a patra, ascunsă în firidă, ar fi lăsat 
agresorii să treacă pentru a-i ataca din spate cu bolovani. 
Adică... Nu pentru a-i ataca, ci pentru a-i dobori din numai 
două lovituri fulgerătoare. Altminteri n-ar mai fi fost nici o 
scăpare, nici pentru cel din firidă, nici pentru cei de după 
baricade. 

Maria şi lonel respinseră cu violenţă propunerea lui Victor. 
Nici nu voiau să audă de ea, dar nici Victor nu voia să 
cedeze. 

— Altă cale de scăpare nu avem! Insistă Victor. Numai 
această apărare combinată. Şi nu înţeleg de ce nu 


înţelegeţi. Adăpostul din perete nu se vede deloc dinspre 
peşteră şi abia se zăreşte dinspre cascadă, şi numai dacă te 
uiţi anume. Agresorii nu-l vor descoperi. Ei vor vedea numai 
baricadele de la cascadă. Şi se vor apropia cu precauţie. Nu 
vor trage înainte de a ajunge la mai puţin de cincizeci de 
metri. Poate că se vor opri chiar sub mine... E de ajuns să 
lovesc din prima lovitură pe unul din ei, şi nu se poate să 
nu-l lovesc. Îi las bolovanul în cap, nu înţelegi? Şi pe urmă 
arunc şi în celălalt. Imposibil să nu-i dobor! 

— Eu i-aş atinge sigur! Spuse Tic cu ură. Dar ştiu că nu 
vrei să mă laşi acolo. Pe mine nu mă întrece nimeni din oraş 
în ochit. Zău, Victor. 

Victor vorbise cu însufleţire, cu patimă, cu ură. Maria şi 
Ionel erau impresionați de siguranţa lui, dar încă nu 
acceptau, încă se codeau. Ştiau că în cazul unui eşec, 
primul care ar fi fost doborât, fără nici o putinţă de scăpare, 
era Victor. 

— Dar nu înţelegeţi, urlă Victor, mi-e absolut indiferent 
dacă mă împuşcă acolo sau aici! Acolo, cel puţin, am o şansă 
să scap şi să scăpaţi. Aici, ne apărăm cu bulgări de zăpadă 
după baricade de zăpadă, împotriva gloanţelor... Nu te 
supăra, Licuşor, dar fără folosirea redutei din perete, 
baricadele tale nu fac două parale... 

Maria îşi strânse pleoapele de durere când întrebă: 

— Şi cum ai să ajungi acolo, în firidă? 

— Eu pot să ajung! Se însufleţi prichindelul. Şi ochesc şi 
mai bine decât tine. Facem o piramidă şi ajung în firidă cât 
ai zice peşte! 

— Cam aşa voi face şi eu... Îl întristă Victor pe Tic. Osă mă 
urc pe umerii voştri şi pe urmă văd eu... Sunt câteva 
asperităţi sub firidă, nişte crăpături, nişte scobituri, câteva 
ieşituri; mi-am imaginat o scară... 

Cireşarii priviră în depărtări, spre gura peşterii. Nu se 
vedea nici o mişcare, nu se zărea nici o siluetă, nici un 
punct mişcător. Porniră apoi toţi spre firida lui Victor. 
Conducătorul lor avusese dreptate. Numai privită anume 


crăpătura se zărea dinspre cascadă, iar dinspre peşteră era 
absolut invizibilă. Dar, o dată descoperită, nu mai oferea 
nici un adăpost. 

Înainte de a începe ascensiunea, Victor culese din apa 
râului câţiva bolovani, mari cât capul lui Tic, pe care-i 
aruncă, unul după altul, din primele lovituri, în firida pe 
care şi-o alesese ca loc de atac. Siguranţa cu care-i 
aruncase mai atenuase ceva din tristeţea şi durerea 
prichindelului cu toporişca la brâu. 

Ascensiunea deveni repede un chin; mai întâi pentru 
umerii lui lonel şi ai Mariei, care, deşi zdreliţi de apăsare, 
rezistară, până ce Victor îi părăsi, pentru a rămâne 
suspendat ca un desen, ca un basorelief pe peretele 
prăpastiei. Apoi începu chinul lui Victor. Şi barba i se 
transformase în cârlig. Dar basorelieful se ridica pe perete, 
centimetru cu centimetru, iar una din mâini apucă buza de 
jos a crăpăturii, apoi urmă un salt care-l minună pe Tic, o 
scurtă pendulare într-o mână şi, în sfârşit, cealaltă mână se 
agăţă de muchia crăpăturii. O ridicare înceată şi chinuită în 
muşchi... Şi Victor ajunse în firidă. 

Îşi păstrase o speranţă absurdă: poate că firida era 
începutul unei grote în care s-ar fi putut adăposti toţi, şi în 
care ar fi putut rezista oricărui asediu, oricât de îndelungat. 
Generozitatea cu care crăpătura primise proiectilele îi 
născuse această speranţă. Şi era fericit că nu-şi destăinuise 
gândul şi că nu-şi făcuse din el idol. Dezamăgirea ar fi fost 
cumplită. Firida abia îl putea adăposti. Nici nu ştia unde să 
plaseze bolovanii pentru a-i avea la îndemână, pentru a nu-i 
stingheri mişcările când va trebui să arunce... Nu!... Când 
va trebui să ţintească, să lovească. 

— Duceţi-vă la baricade! Îşi îndemnă Victor prietenii care 
nu voiau să se urnească de sub firidă. Întăriţi-le! 

Se întoarseră împotriva inimii la cascadă. Viaţa lor atârna 
de siguranţa cu care vor cădea nişte bolovani... Asupra 
unor oameni înarmaţi şi cruzi, asupra unor oameni care 
ştiau că nu pot scăpa decât ucigând. Uitaseră, sau poate că- 


şi as-cunseseră undeva, în cel mai ascuns ungher al 
sufletului, o altă speranţă, speranţa cerului albastru, pe 
care îl cerceta cu atâta ardoare prichindelul cu părul iarăşi 
de aur. 

Şi Victor, din firida lui oarbă, din firida lui cu un singur 
ochi: spre cascadă, privea şi cerceta cerul albastru al 
prichindelului. O dată cu Tic văzu mişcându-se ceva, sus, 
între cer şi munte, şi parcă era capul unui om acolo, ba nu, 
era... 

— Ursu! Strigă prichindelul ca un apucat. 

Ochii celor patru cireşari rugau până la lacrimi marginea 
cerului. Ursu dispăruse. Oare nu-i văzuse, oare nu-i auzise? 

Dintr-o singură privire, Ursu înţelese şi mai ales simţi 
drama cireşarilor de la marginea cascadei. Era o singură 
cale de salvare: să le arunce frânghia, iar ei să coboare pe 
rând, pe lângă cascadă, sau prin cascadă, jos, pe malul 
lacului. Să se caţere pe funie până la el, era imposibil. Nici 
ei n-ar fi rezistat, nici el n-ar fi rezistat. Se lăsă din nou pe 
burtă şi-şi arătă capul deasupra prăpastiei. 

— Noroc bun! Îşi salută el prietenii după ce-şi făcu planul 
de salvare. Un moment... O clipă... 

Era zgârcit cu bucuriile. Iarăşi îşi retrase capul. Se mira 
singur de tăria din el. Nu! N-avea nevoie de emoţii, de 
bucurii, de nimic. Un singur gând: cum să-i salveze? Va 
cobori frânghia, o va lega de ceva, îi va îndemna să se 
prindă de ea şi să coboare spre lacul cascadei. Şi deodată îl 
atacă spaima cea de la urmă: dacă nu va ajunge frânghia? 
Până jos la gura cascadei erau vreo... Patruzeci de metri... 
ba nu!... Mai puţin... Vreo... Da! Treizeci şi cinci de metri. 
Iar de la buza cascadei până la malul lacului, sau până în 
lac mai erau vreo zece metri. În total patruZ2eci şi cinci de 
metri... Fir-ar să fie! Nu-i ajungea frânghia! Îi venea să 
urle. Îi lipseau numai cinci metri. Atât. Frânghia care-i 
înconjura ca o centură pieptul nu avea mai mult de 
patruzeci de metri. Precis. Fir-ar să fie! 


— Hei! Strigă el. Aveţi vreo stâncă de care să prindeţi 
frânghia? 

— Nimic! Răspunse Ionel. Absolut nimic. 

— Păcat... Dar Victor unde-i? După care baricadă? 

Victor îi răspunse din reduta lui şi Ursu se minună, apoi se 
înfricoşa auzindu-i planul de apărare. Dar nu spuse nimic, 
nici măcar nu-i ceru lui Victor să coboare din adăpostul 
suspendat. Înţelegea şi el că e singura apărare în cazul 
apariţiei imediate a agresorilor. De sus de unde era el nu 
avea şanse să-i lovească pe agresori de la primele aruncări 
şi, o dată surpriza trecută, cireşarii de după baricade erau 
sortiţi morţii. 

— Mama ei de frânghie! Înjură Ursu cu voce tare. 

— Ce-ai spus? Întrebă prichindelul cu urechile mereu 
ciulite. 

— Trebuie să mai aşteptaţi... Puțin... Trimit imediat după 
frânghie. 

— Pe cine? Se sperie Maria. 

— Pe ceilalţi... Pe Lucia şi pe Dan. Eu în orice caz nu plec. 
Numai o clipă. 

Dar clipa ţinu vreo zece minute. Şi atunci, abia îi auziră 
glasul: 

— Duceţi-vă după frânghie! La cabană! Frânghie! 

Era o voce slabă, ajungea ca un firicel la urechile cireşa- 
rilor adunaţi sub firida lui Victor. Dar niciodată în viaţa lui 
nu strigase cu atâta putere. Parcă vibrau şi se cutremurau 
stâncile din jur. Alergase în întâmpinarea lui Dan şi a Luciei, 
şi văzându-i departe, în vale, începuse să strige: 

— La cabană! Frânghie! Frânghie! 

Îi văzuse apoi pe cei doi întorcându-se şi alergând spre 
cabană. Abia după aceea simţi oboseala strigătului. 
Pământul începu să se învârtească în jurul lui, cerul deveni 
dintr-odată cenuşiu. Închise ochii, răsuflă adânc de câteva 
ori, apoi porni repede spre cascadă. 

— Ursule! Îl strigă Victor chiar în clipa când îl zări. Avem şi 
noi un capăt de funie. Hai să-l înnodăm la funia ta. Poate 


ajunge. 

Ursu cobori frânghia la care Ionel adăugă capătul luat de 
la barca de cauciuc. Apoi slobozi funiile înnodate pe lângă 
cascadă. Abia îşi stăpâni o înjurătură. Frânghia aproape 
atingea apa lacului, dar până la cel mai apropiat copac de 
lângă el, de care o putea lega, mai erau vreo trei metri. 
Încă trei metri de funie, şi Victor ar fi putut să coboare din 
reduta sinucigaşă, iar ceilalţi s-ar fi legănat şi s-ar fi lăsat lin 
pe marginea lacului. 

— N-ajunge! Spuse el. Lipsesc vreo trei metri şi ceva. Dar 
trebuie să vină dintr-un moment în altul cei de la cabană. 
Nici o grijă... 

— Ursule! Strigă Maria. Ce face Lucia? Dar Dan? Şi tu, ce 
faci, Ursule? 

Ce să răspundă? Se întrebă cu gândul la cei care fugiseră 
spre cabană. Oare ce făceau ăia acolo? Dacă măcar s-ar 
grăbi... 

— Bine! Răspunse el fără să zâmbească măcar. Şi eu... 
Foarte bine... 

Cabana era plină de oaspeţi. Unii care-şi petreceau multe 
după-amiezi şi seri acolo, la un pahar de vin şi de vorbă, 
alţii care-i trecuseră pentru prima dată pragul, şi mai era 
un oaspete care, fără să mai fi fost văzut prin împrejurimi, 
fusese primit ca un inspector de către cabanier. Nu avea 
nici vârstă şi nici aer de inspector, pentru că era un 
bătrânel cu părul alb, cam obosit, dar cu ochii vioi şi 
iscoditori, şi care avea o mare plăcere să pufăie întruna 
dintr-o pipă cum iarăşi nu se mai văzuse pe-acolo. 

— Şi zici că te cheamă Vasile... Spuse moşneagul 
cabanierului. Bravo! la spune, Vasile! N-a poposit o ceată 
de tineri la dumneata? Vreo şase, şapte, şi unul din ei mai 
mic şi cârn, cu părul ca de oaie, şi cam neastâmpărat... 

— Nu, moş Timofte... Îi răspunse întristat cabanierul. Zău 
că nu. Poate c-or veni mai târziu. 

— Dar unde s-au dus băieţii aceia? Se interesă imediat 
nevasta cabanierului, o femeie slabă, cu nas subţire şi 


priviri speriate, şi cu părul pus pe nişte moaţe veşnice. 

— Apoi s-au dus la Peştera Neagră, cică ar avea ei... 

— Vai de mine! Se cruci şi-şi scuipă de trei ori în sân 
nevasta cabanierului. Cum s-au dus acolo, Doamne. Toată 
peştera e bântuită de duhuri! Doamne fereşte! Ptiuuuu! 

— Iar începi?! O fulgeră cabanierul. 

Uşa cabanei se deschise la timp, parcă anume pentru a 
opri încăierarea cu ţipete şi cu unghii dintre soţi. Cei doi 
bărbaţi care intrară în cabană salutară din cap, căutară cu 
ochii pe cineva şi negăsindu-l, unul dintre ei se adresă 
cabanierului: 

— Nu cumva l-aţi văzut pe-aici, zilele astea, pe Neculai 
Petrăchescu, vânătorul? 

— Pe vânătorul ăla cu nasul mare, ăl de ocheşte pasărea 
din zbor? Întrebă un cioban proptit într-o ghioagă uriaşă şi 
încremenit în faţa tejghelii. 

— L-ai văzut dumneata? 

— leri mi se pare, răspunse ciobanul. Ieri dimineaţă. Parcă 
mergea spre peşteră, singur cu arma lui, aşa cum face 
mereu. 

— Spre peşteră, spui? 

— Da, da... Pe poteca veche... 

Cei doi schimbară câteva cuvinte în şoaptă apoi părăsiră 
cabana. Păreau foarte grăbiţi. 

Moşneagul cu luleaua îşi aruncă ochii pe geam, dar nu mai 
zări decât o dâră de pulbere în urma unor călăreţi. Clătină 
nedumerit din cap, apoi îşi reluă pufăitul. Nevasta 
cabanierului se apropie pe nesimţite de el şi-i şopti 
misterios la ureche: 

— Pe crucea mea, moş Timofte... Toată peştera-i bântuită 
de duhuri. Numai stafii şi strigoi... Doamne! Câte ne-a 
povestit dom' Petrăchescu despre arătările de-acolo, 
Doamne fereşte! Cum de ţi-ai lăsat nepotul, moş Timofte? 
Pe crucea mea! 

Dar femeia descoperi nişte priviri ascuţite sfredelind-o 
sălbatec şi halba din mâna cabanierului gata să zboare spre 


ea. Îşi pipăi moaţele, apoi o tuli în camera ei. Mai întâi se 
uită în oglindă ca să-şi potrivească mai bine părul aurit de 
bigudiuri, apoi se uită pe geam. Era însă atât de subjugată 
de calitatea moaţelor, încât nu observă la început două 
fiinţe harnice, care strângeau în cea mai mare linişte rufele 
uscate sau ude de pe funia întinsă în spatele cabanei. Rufele 
cădeau pe iarbă, erau numai cearşafuri şi feţe de mese, 
albe ca norii. Moţata zări mişcarea din spatele cabanei 
numai după ce Lucia şi Dan o văzuseră la geam, adică după 
ce se ascunseseră în nişte cearşafuri albe, foarte curate, 
singurele adăposturi pe care le puteau găsi cireşarii cei 
harnici şi grăbiţi. 

Femeia de la geam, cu părul pe bigudiuri aurite, nu leşină 
când văzu stafiile alunecând printre rufe şi depărtându-se 
apoi spre nişte tufişuri, numai ca să-i vină odată de hac 
bărbatului, să-i arate, să vadă cu ochii lui, necredinciosul, 
cum arată şi cum se plimbă duhurile prin jurul cabanei. 
Veni la el într-un suflet şi ţipă cu atâta putere, de parcă voia 
cu orice preţ să-şi rupă coardele vocale: 

— Vasiiiileeee! Vinoooo! Vino să vezi stafiile cu ochii tăi, 
necredinciosule! Vino până nu fug de tot! 

Vasile îi aruncă însă o privire atât de furioasă şi cele două. 
Halbe pe care le ţinea în mâini aveau atâta dorinţă de zbor 
în ele, încât femeia îşi simţi gleznele de cauciuc. Dar chiar 
dacă Vasile ar fi ascultat-o, tot n-ar mai fi văzut nici o stafie. 
Lucia şi Dan alergau pe dealuri, cu funia făcută ghem. 
Alergau cum nu alergaseră niciodată în viaţa lor, chinuiţi de 
gândul că s-ar putea să nu ajungă la timp. 

Ursu zări de departe silueta vânătorului. Nu deosebea nici 
un contur, ci doar o pată mobilă, dar nu putea fi nimeni 
altcineva decât vânătorul... Sau celălalt. Vlăjganul îşi 
încorda privirile până la durere. Era o singură pată 
mişcătoare, una singură, a doua nu se mai vedea. Şi pata 
era subţire şi lungă, îşi întoarse apoi privirile spre cabană. 
Se vedeau şi într-acolo pe deal, două puncte mişcătoare: 
probabil Lucia şi Dan. Făcu iute o socoteală şi înţelese că 


dacă vânătorul nu va ajunge la cascadă înaintea celor care 
veneau cu frânghia, va ajunge, în cel mai rău caz, odată cu 
ei. Făcu şi o altă socoteală cu acelaşi rezultat: dacă s-ar 
duce în întâmpinarea celor cu frânghia ar ajunge înapoi la 
cascadă tot cam în acelaşi timp cu vânătorul... Şi în ambele 
calcule existenţa frânghiei era o certitudine. Dar dacă Lucia 
şi Dan nu găsiseră frânghie?... Ştia că e o întrebare 
absurdă, dar n-avea voie să nu se gândească, în absurdul în 
care se afla şi în care se va afla şi mai adânc acuşi, la 
absolut orice. Dar mai era o soluţie, ultima, o soluţie 
nebunească, pe care o păstrase pentru cazul când agresorii 
ar apărea înainte de a avea frânghia. Vânătorul apăruse, 
frânghia era departe... 

— Gata! Urlă el. Pregătiţi-vă! A venit frânghia! 

Legă un capăt al frânghiei într-un nod mobil, dar foarte 
sigur, de braţul drept, deasupra pumnului. Apoi aruncă 
funia spre cei de la marginea cascadei, apoi se lăsă pe burtă 
şi îşi împinse capul, umărul drept şi braţul drept deasupra 
prăpas-tiei. O treime a corpului era în văzduh şi trebuia să 
se uite în jos, şi îl apucă ameţeala, dar era singura soluţie, 
singura cale de salvare. Celălalt capăt al funiei aproape 
atingea apa lacului. 

— Ai legat-o bine de copac? Întrebă Ionel încercând 
rezistenţa funiei. Văd că ţine. 

— "Ţine! Nici o grijă! Răspunse Ursu zgâlţâit şi 
dezechilibrat de încercarea lui Ionel. E un brad solid. 

— Doamne, Ursule! Se înfioră Maria. Nu te mai apleca! 

— Eu zic să aruncaţi barca de-a dreptul în cascadă, ca să 
nu ne mai pierdem vremea şi cu ea. Şi primul care coboară 
s-o pescuiască. Da? 

Vânătorul se apropia. Ursu îi putea distinge silueta. Nu 
mai avea nici o îndoială. Era el. 

— Cine începe? Întrebă Ursu. Ticuşor! 

Tic îşi băgă aparatul în sân, dar nu ca să mai caute vrăji şi 
farmece, apoi se repezi în salt asupra frânghiei, ca să-şi 


transforme coborârea în joacă. Nu-i era nici o frică. Ştia că 
nu va scăpa frânghia din mâini. 

Ursu, în schimb, se simţi atras în abis. N-avea nici un 
punct de susţinere. Saltul neprevăzut al lui Tic îl prinsese 
visând. Mâna stingă căută ceva în alunecuşul spre 
prăpastie, întâlni o gaură, dar i se părea că degetele lui 
scobesc cu putere de fier stânca. Ghearele încordate ale 
mâinii stângi îi opriră alunecarea, dar umerii îi atârnau în 
gol. Îşi refăcu echilibrul, îşi stăpâni trupul şi Tic ajunse jos, 
chiar pe spuma apei. 

Vlăjganul se retrase câţiva paşi înapoi, răsuflă o dată 
adânc, apoi se lăsă iarăşi pe burtă, după ce ochi ieşitura 
unei rădăcini în care îşi şi înfipse vârful bocancului. 

— Maria! Strigă el. 

Vânătorul se apropia. Îi distingea îmbrăcămintea şi 
pălăriuţa verzuie şi ţuguiată. 

Maria se agăţă cu mâinile de funie şi se desprinse de 
pământ. Rădăcina în care-şi proptise Ursu vârful bocancului 
se rupse ca un pai de trestie. Se simţi atras cu iuţeală spre 
abis: mâna stângă căuta zadarnic o susţinere. Şi-o roti de 
câteva ori prin aer, apoi şi-o înfipse în muchia prăpastiei, îşi 
azvârli picioarele înapoi şi găsi o poziţie de echilibru de 
câteva secunde. Greutatea însă îi aduse tot trunchiul în gol. 
Şi aproape în cădere, se încordă ca un arc şi-şi lăsă toată 
puterea în genunchi. Când simţi greutatea şi asprimea 
sângelui în cap, pe faţă, în ochi, când se gândi că 
prăbuşirea nu va mai fi primejdioasă pentru Maria, braţul i 
se eliberă brusc. 

— Ionel! Porunci Ursu înfricoşător. 

Vânătorul zărise silueta de la marginea cascadei şi 
deodată îşi transformă mersul în goană. Ursu îi vedea nasul 
ascuţit. Amândoi se grăbeau. 

— Ionel! Mai strigă o dată Ursu, apoi răcni din toate 
puterile: Victor! Nu fă nici o mişcare. Ascunde-te! 

Ionel întoarse capul şi-l văzu pe vânător alergând cu 
pistolul în mână. Se aruncă dintr-un salt asupra funiei. 


Exact în aceeaşi clipă se azvârli înapoi şi Ursu pentru a 
contrabalansa smucitura mortală. Dar încetul cu încetul, 
secundă cu secundă, vlăjganul simţi alunecarea definitivă 
spre prăpastie. Încercă totuşi să se împotrivească. Îşi simţi 
întâi capul, apoi pieptul, apoi mijlocul în gol, în văzduh. 
Printr-o răsucire fulgerătoare ajunse cu tot trupul pe 
muchia prăpastiei, paralel cu ea. Jumătate din corp era în 
abis, jumătate lipit încă de pământ. Mâna stângă căuta 
găuri în stâncă, mâna dreaptă căuta sprijin sub muchia 
prăpastiei. Şi trupul i se prăvălea, îi aluneca, greu pentru 
că-l ţinea cu răsuflarea, cu bătăile inimii, dar îi aluneca, îi 
aluneca, sigur, în prăpastie. Îl văzu pe vânător sub el. Îşi 
înfipse dinţii într-un smoc de iarbă şi mai rezistă o secundă. 
Îşi turti faţa de stâncă şi mai rezistă o fracțiune de secundă. 

Vânătorul ridica pistolul. Ţinta era aleasă. Dintr-un foc 
ţintit sus dobora doi. Şi pe cel agăţat de frânghie şi pe cel 
care ţinea frânghia. 

Ursu se mai lipi o clipă de muchia prăpastiei. Mâna 
dreaptă se înfipse în aer... Poate va mai rezista a zecea, a 
suta parte dintr-o secundă... 

Auzi o detunătură cumplită şi întreg abisul era sub el. Dar 
simţi în aceeaşi clipă două braţe speriate oprindu-i căderea. 
I-ar fi ajuns şi un fir de păr. 

Vânătorul cobori ţeava pistolului. Ştia că nu greşeşte 
niciodată. De când îşi amintea nu trăsese nici un foc în gol. 
Corpul celui ţintit nu se prăbuşi însă în prăpastie, ci se 
rostogoli în partea cealaltă. Se apropie de marginea 
cascadei, dar acolo jos nu mai zări decât umbra unei fiinţe 
care cotise după o stâncă. Se întoarse cu faţa spre beznă. 
Partida... Dar nu mai avu timp să-şi termine gândul. Zărise 
o mişcare pe unul dintre pereţii prăpastiei. Porni într-acolo 
cu ochi neîndurători. Nu se înşelase. Era o crăpătură în 
perete, pe jumătate astupată de bolovani. Dar printre doi 
bolovani se zărea, o pată albă, de carne. O pată cât podul 
palmei. Cel care se ascunsese în scobitură nu-şi dădea 
seama că a fost văzut şi că gâtul lui se zărea printre 


bolovani. Îşi căută un unghi de tragere care să trimită 
proiectilul pieziş, din gât în craniu. Nu se grăbi. Ţinti atent, 
apoi apăsă pe trăgaci. Văzu tresărirea de după bolovani... 
Niciodată nu-şi greşise ţinta. 

Partida era pierdută. Petrăchescu, „Expresul Negru”, nu 
mai era un mister în lumea în care lovea., Nişte copii vor da 
alarma, poate că au şi dat-o, şi Petrăchescu va trebui să 
dispară. Va pieri un nume, dar nu el! Îi rămânea viaţa. 
Trebuia să şi-o salveze. Oriunde să trăiască, oricum să 
trăiască, dar să trăiască. Şi singura lui scăpare era fuga. 
Undeva în lume. Oriunde. Şi porni în goană spre grotă. Ca 
un nebun. Alergă prin apă, pe stânci, sări peste bolovani, 
cădea, se ridica, iar cădea, gonea ca un nebun prin beznă 
după o fâşie de lumină pe care nu putea s-o întreacă. Era 
sub stăpânirea unui singur gând: să nu se oprească din 
goană decât în faţa deschizăturii unde zăcea hoitul 
bărbosului. Când va da cu ochii de cadavru, va şti că 
libertatea şi viaţa sunt la doi paşi. Câţiva paşi prin cotloane 
şi printre stânci şi iarăşi în lume. 

Vânătorul n-avea de unde să ştie că hoitul nu mai era 
acolo. Nu-l luase nimeni. Bărbosul se trezise, la câteva 
minute după detunătură, îşi pipăise tâmpla şi fruntea, îşi 
simţise faţa plină de sânge, îşi găsi şi rana, dar nu era rana 
unui glonte, era rana unei izbituri, era o simplă zgârietură 
pe care o suferise în cădere. Vânătorul greşise ţinta. De la 
doi paşi nu-l nimerise. Nu glontele îl prăbuşise pe bărbos, ci 
spaima şi forţa detunăturii. Vânătorul greşise ţinta. Cu 
ţeava pistolului la câţiva centimetri de tâmplă, greşise ţinta. 

Cu ultimele puteri, bărbosul se îndreptase spre 
deschizătură, pătrunsese în cotlon şi de acolo o luase pe 
tunelul care îl scotea afară din grotă, sub o stâncă 
asemănătoare cu un cal de şah. Ştia ce trebuie să facă. 
leşise în lume cu mâinile ridicate, deşi nu era nimeni în 
preajma lui. Merse mai departe, fără direcţie, cu mâinile 
împreunate pe ceafă. Voia să întâlnească un om, orice om, 
Chiar şi un copil... 


Braţele care-l atinseră pe Ursu, oprindu-i căderea, erau 
braţele Luciei. O singură secundă să fi întârziat şi corpul lui 
s-ar fi prăvălit în prăpastie. Lucia prinsese umerii lui Ursu 
exact în clipa bubuiturii. Glontele vânătorului nu-l lovise. 
Vânătorul greşise ţinta! 

Lucia era lângă Ursu. Tremura şi tăcea. Dar braţele ei încă 
îl frigeau pe Ursu. Un zâmbet nătâng răsărit pe faţa lui, 
palmele mari i se deschiseră ca aripile unor fluturi uriaşi 
care ar vrea să zboare. Apoi se închiseră la loc, zâmbetul i 
se topi într-o clipită, pentru că îşi aminti că mai auzise şi oa 
doua detunătură. În cine trăsese vânătorul a doua oară?... 
Oare ce se întâmplase cu Victor? 

Vlăjganul se azvârli în sus, uluind-o pe Lucia încă fascinată 
de palmele lui uriaşe şi alergă ca un nebun, cu frânghia 
legată încă de braţ, pe muchia prăpastiei şi se opri exact 
acolo unde se afla, la treizeci de metri mai jos, firida lui 
Victor. În firidă se zărea un spate încovoiat şi un cap căzut 
între genunchi. Ursu înlemni. Nici o mişcare, nici o 
tresărire în firida morţii. Aruncă o pietricică în firidă, chiar 
în spatele încovoiat, dar nu răspunse nici o mişcare. 

— Victor! Strigă el. Lucia! Vino aici! 

Şi atunci se întâmplă minunea. Capul din firidă se răsuci, 
fără să părăsească însă genunchii şi fără să se înalțe cu un 
centimetru. Privirile lui Victor se căţărau spre el pe pereţii 
abrupți. 

Ursu înţelese! Din firida în care se afla, Victor nu putea să 
vadă dacă vânătorul a plecat sau nu. Şi îşi închipuia că 
vână-torul îl pândeşte pentru a-l mai ţinti o dată, definitiv. 
De aceea nu se mişca, de aceea stătea cu capul între 
genunchi, apărat de bolovani. 

— Victor! Strigă Ursu cu alt glas, de parcă ar fi spart o 
trompetă a bucuriei. A plecat vânătorul! Nici urmă nu se 
mai vede din el... 

Abia atunci Victor se ridică în picioare, dar era cât pe-aci 
să se prăbuşească în prăpastie. Tot corpul îi era anchilozat, 


îl dureau toate încheieturile şi toate oasele, şi cele care nu-l 
dureau erau amorţite, de-aceea nu le simţea. 

— Fir-ar să fie! Înjură Victor între râs şi plâns. Ştiţi ce-am 
aşteptat până acum, fără să mă mişc? Moartea! Cel de al 
doilea glonte... Dar cum de nu m-a nimerit? Va să zică, 
domnul Petrăchescu a greşit, o dată în viaţa lui, ţinta! Bine 
că n-a greşit cu un iepure... 

— Şi pe mine m-a ratat! Îi strigă Ursu de sus. N-a fost în zi 
bună, chiar în ultima lui zi... 

După câteva minute, coborând pe o frânghie lungă, 
nesfârşită, legată de un brad uriaş care se găsea la vreo 
cinci metri de prăpastie, Victor ateriză pe marginea lacului 
sub cascadă. Prietenii din beznă, prietenii din soare, îi 
aşteptau după uri colţ de stâncă. 

Sus, lângă bradul legat, apăruse Dan, gâfâind, plin de 
zgărie-turi, cu hainele făcute ferfeniţă. Lucia se uită la Dan, 
apoi la Ursu şi spuse înroşită de soare şi de alte bucurii: 

— El ţi-a salvat viaţa. Ne-a înconjurat pe drum o haită de 
dulăi ciobăneşti. Trebuia să se sacrifice unul din noi. Dan s- 
a oferit şi a luat-o la fugă cu dulăii după el. Eu am şters-o 
încet, apoi am luat-o la goană şi am ajuns... 

Aici, Lucia se întâlni din nou cu emoția şi spaima. Dar mai 
era şi Dan, din fericire: 

— Mamă dragă, dar răi mai sunt! Mă doborau cu labele şi 
mă înconjurau. Apoi începeau să-şi bage colții în haine. Se 
fereau ca dracii să-mi atingă carnea. Dar cum mă sculam, 
cum tăbărau asupra mea. Ce mai, m-au ţinut prizonier până 
a venit mocanul. Noroc că mă cunoştea. Ăla cu ghioaga şi 
cu fiu-său. I-a luat la nişte înjurături, aoleu! Ce i-a mai 
înjurat!... Şi acum puteţi să-mi spuneţi şi mie ce s-a 
întâmplat pe aici. Dar numai dacă merită, că sunt sătul de 
fleacuri... 

Dar pe măsură ce Ursu povestea, Dan holba nişte ochi cât 
cepele. Când ajunse la episodul coborârii cu frânghia, Lucia 
îl întrerupse: 

— De care copac ai legat frânghia? 


Ursu arătă spre un copac din spatele lui, la vreo trei metri. 
Dar Lucia nu acceptă: 

— Ia stai puţin! Ia arată mâna! Braţul, mai sus! Ce făceai 
cu frânghia legată de braţ când te-am găsit eu? 

Ursu se uită undeva pe cer: 

— Voiam s-o înfăşor ca s-o... ca să n-o pierd... 

— Nu cumva! Se înspăimântă Lucia. Dar, nu, nu se poate! 
Aşa ceva nu există în legile fizicii! 

Dan făcu un semn de negaţie indiferentă cu mâna: 

— Nici până acum n-ai înţeles că la Ursu nu se pot aplica 
toate legile fizicii? 

Ursu se ridică de pe iarbă. Se lovi cu mâna peste frunte, 
apoi se acuză: 

— Eu mai am de făcut două lucruri pe ziua de azi... lar pe 
urmă... 

— Pe urmă? Se interesă Lucia. 

— Vreau să mă uit măcar două minute la stele, şi să 
răsuflu şi să închid ochii... 

Mai înainte de toate, Ursu se uită în ochii Luciei, se fâstâci, 
dar îl salvă goana. 

Pasagerii bărcii de cauciuc, foştii cireşari ai beznei, erau în 
sfârşit în soare, în soare mult, şi erau veseli şi nici o spaimă 
nu-i mai încolţea. Prăpastia îşi desfăcuse pereţii ca un 
evantai, îi primea o apă lată, cu verdeață pe margini, iar 
mai departe se vedea lacul. 

Un gând amărui tot mai ciocănea la porţile sau la 
ferestrele bucuriei lor. Tic îi dădu drumul: 

— Unde-i cutia lui Sergiu? 

— Să fi trecut ei prin peşteră înaintea noastră? Îşi aminti 
deodată Maria. Dar cum au aflat planul nostru, şi cum îu 
intrat în peşteră, şi pe unde, şi cu ce au trecut? 

— Imposibil! Se înfurie Ionel. După ce am pătimit atâtea să 
vină derbedeii ăia... 

— Ia staţi puţin, spuse Victor. Să găsim un fir în toată 
povestea asta... În prima peşteră n-au fost, pe unde-am 
intrat noi, n-au intrat. Prin partea lacului n-au putut să intre 


din cauza cascadei. Deci în peşteră n-au fost. Dar cum a 
ajuns mesajul lor acolo? Prin ce miracol? 

— Dacă ar mai fi fost cineva în peşteră, interveni Ionel, am 
putea spune că l-au rugat pe X-ul acela să ne azvârle 
mesajul când ne-o fi lumea mai dragă... 

— Dar vânătorul şi bărbosul? Îşi aminti Maria. 

— Exact! Spuse Ionel. Vânătorul! El trebuie să fi fost 
mesagerul derbedeilor. 

— Nu! Se opuse Victor. Unde am găsit noi mesajul nu mai 
fusese nimeni înaintea noastră. Dar îmi amitesc o istorie 
polițistă, în care un individ era purtătorul unor valori, fără 
să ştie. Hoţul i le strecurase în servietă, iar el, mare 
demnitar, nu deschidea niciodată servieta şi nici nu era 
controlat de nimeni. Valorile erau în cea mai deplină 
siguranţă în servieta lui. Aşa că... 

— Aşa că?... Întrebă Tic. 

— Eu cred că tabachera a ajuns în grotă adusă de unul din 
noi. Unul dintre noi a purtat-o fără să ştie. 

— Da, Victor, spuse Maria. Dar n-am găsit tabachera în 
urma noastră, ci înaintea noastră, în locuri pe unde n-am 
fost şi unde nu putea fi pierdută de noi... Niciunul dintre 
noi... 

— Dar ceilalţi? Îi aminti Victor. N-am pornit numai noi în 
expediţie. Mai sunt şi cei de-afară, care, înainte de a pleca, 
nu puteau şti că vor rămâne afară. Lucia, Ursu, Dan... Dacă 
suntem de acord că Sergiu şi Pompilică n-au fost în peşteră, 
rămâne o singură posibilitate: unul dintre cei de afară a 
purtat, inconştient, mesajul, şi tot inconştient l-a pierdut. Eu 
ştiu? L-a scăpat poate într-o apă, într-un pârâu care l-a adus 
în peşteră... Mi se pare că l-am găsit lângă o confluență... 

— Dar dacă l-au aruncat chiar Sergiu sau Pompilică? 
Spuse Maria. Dacă l-au aruncat ei conştient într-un pârâu? 

— Nu cred asta din două motive, răspunse Victor. Mai 
întâi, mesajul nu a fost întocmit pentru a fi aruncat undeva 
la întâmplare, ci ne-a fost adresat sigur, deci a fost ascuns la 
unul dintre noi. În al doilea rând, dacă Sergiu şi Pompilică 


ar fi apărut în preajma peşterii, ar fi fost descoperiţi de 
grupul de afară, şi în primul rând de Ursu... Şi în altreilea 
rând, dacă vreţi, Sergiu şi Pompilică, în cazul că ar fi venit 
spre munte, au venit cu trenul care nu are staţie decât la 
lac... 

Dar Tic puse brusc capăt discuţiei. Zărise un colţ de 
stâncă, foarte ciudat, care ieşise furios în calea bărcii. 

— Ia uitaţi-vă! Strigă el. Parcă ar fi un corn de rinocer! 

Tic nici nu-şi închipuia efectul pe care îl va avea 
descoperirea lui atât de întâmplătoare. Îndreptară barca 
spre cornul de rinocer şi după câteva clipe se dădu şi 
verdictul cel mare: 

— Granit arhaic, Ticuşorule. 

Şi Victor şi lonel şi Maria erau să se repeadă asupra lui, şi 
prichindelul se făcu mic, dar nu uită să şoptească, mai ales 
pentru sora lui cu cozi şi cu amintiri albastre: 

— Daaaa! Acum... Adu-ţi aminte cât m-ai chinuit pe 
cerdac... 

Şi deodată... Spațiile se lărgiră, parcă toată lumea voia să 
apară cu lumini şi culori în faţa privirilor lor. Era cer mult, şi 
apă multă, şi lumină blândă de asfinţit, şi culori multe: 
înfiorate şi speriate şi crude şi arogante, toate culorile 
amurgului, şi mai erau munţii, şi undeva agăţată de munţi: 
cabana care-i aştepta, şi mai aproape, pe lac, o barcă şi în 
barcă doi vâslaşi: Sergiu şi Pompilică. 

Şi în loc de salut îi luă în primire vocea lui Tic: 

— Mă, şmecherilor! Care dintre noi v-a purtat mesajul? 

Sergiu pufni în râs: 

— Aha! Va să zică aţi dat de el. I l-am pus lui Ursu, adică în 
haina lui Ursu, seara înainte de plecare... Dar voi de unde 
veniţi? 

— Dac-aţi şti prin ce-am trecut! Începu Tic să se laude. Şi 
dac-aţi şti pe ce-am pus mâna! 

— Las' că şi noi am trecut prin nişte chestii! Spuse 
Pompilică scuturându-şi capul ca după o boală. Şi am făcut 


şi noi o captură formidabilă: o plută şi un căţel. Adineauri 
le-am găsit... 

Dar nici nu mai era nevoie să spună. Pentru că din fundul 
bărcii şmecherilor, ceva se descotorosi din nişte pânze şi o 
săgeată neagră sări în barca de cauciuc, drept în braţele lui 
Tic. 

— Ţombi! 'Ţipă prichindelul şi de bucurie îşi pierdu 
echilibrul căzând în apă cu cățelul în braţe. 

Era limpede acum. Cireşarii se întorseseră în lume. 

Cireşarii solari erau la cabană. În timp ce Lucia şi Dan 
aşezau rufele la loc pe frânghie, în spatele cabanei, Ursu 
vorbea la telefon înăuntru. Alături de el, moş Timofte clătina 
afirmativ din cap. După ce agăţă receptorul, vlăjganul 
poposi la masa lui moş Timofte şi se apucă să-i povestească 
întâmplările prin care trecuseră cireşarii. Când ajunse la 
Petrăchescu, moşneagul îl întrerupse: 

— Aha! Abia acum înţeleg de ce l-au căutat oamenii aceia 
acum câteva ceasuri... Noroc c-au pornit pe urmele lui. 

— Încotro au plecat? Întrebă Ursu. 

— Cum încotro? Au plecat la gura peşterii, acolo unde i-a 
îndrumat un cioban. 

Moş Timofte încremeni pe scaun neştiind ce să creadă. 
Fără să fi spus un cuvânt, musafirul lui zburase de pe scaun 
ca o nălucă. Ba în drum spre uşă, în goana lui 
necuviincioasă, era cât pe-aci să trântească vreo doi oameni 
foarte liniştiţi. 

Vlăjganul se opri în spatele cabanei şi căută cu privirile un 
mijloc de locomoţie, cel mai rapid care putea să existe pe 
acele meleaguri. Şi îl descoperi sub înfăţişarea unui catâr 
care păşea leneş şi plictisit. locmai voia să alerge spre el, 
dar îl opriră nişte vorbe de tinichea, care se auzeau prin 
geamul deschis al cabanei: 

— Ţi-am spus eu, Vasile? N-ai vrut să mă crezi că rufele au 
zburat singure de pe frânghie. Poftim! Uită-te! Să nu zici că 
sunt nebună... 


Ursu colindă curtea cu privirile, dar văzu că Lucia şi Dan 
refăcuseră decorul gospodăresc cu o fidelitate fără cusur. 
Toate rufele erau spânzurate exact cum fuseseră mai 
înainte. Fără îndoială că nici cabanierul nu văzu altceva. Se 
convinse definitiv când îi auzi vocea: 

— Dacă te mai aud cu tâmpenii din astea, îmi iau lumea în 
cap şi mă fac strigoi şi vin în fiecare seară la tine în piele de 
măgar! Poate te lecuieşti odată. Doamne, Doamne! 

Apoi bubui o uşă trântită şi se mai auziră, încet, scâncetele 
unei femei. Din doi paşi, Ursu ajunse în spinarea catârului, 
fără îndoială cel mai încăpățânat catâr din rasa lui. 

— Stai, băieţaşul tatii! Răcni Ursu în urechea lui. Să nu 
cumva să te prind că fugi, băieţaşul tatii! Stai, mă! N- 
auzi?... Să nu te prind c-alergi... N-auzi, mă? 

Bineînţeles că animalul se hotări să-i dea o lecţie 
nemaipomenită de încăpățânare celui din spate şi porni 
într-o asemenea goană, că nu i se mai deosebeau picioarele 
dinainte de cele dinapoi. 

Şi tot nevestei cabanierului îi era sortit să vadă goana de 
fantomă a catârului, care niciodată până atunci nu se 
mişcase mai repede decât un melc. Îngrozită, făcându-şi 
întruna cruce şi scuipându-şi în sân, alergă mai repede 
decât catărul fantomă spre sufrageria cabanei: 

— Vasiiileeee! Vasileeeeeee! A fugit catârul cu un strigoi în 
spate. Doamneeeee! 

Dacă n-ar fi avut câte şase halbe în fiecare mână... Nu se 
auzi decât un răcnet, însă atât de cumplit, încât nevasta 
cabanierului se lovi singură, în leşin, de o halbă de bere 
care stătea liniştită pe tejghea. 

Vânătorul nu descoperi însă hoitul bărbosului la 
deschizătură. Nu-l găsi nicăieri. Dispăruse! Cum?... Oare să 
fi greşit ţinta?... Imposibil! Mâna lui nu greşise niciodată! 

Tulburat, năucit, se strecură prin deschizătura de groază, 
prin cotlon, şi intră în încăperea de piatră care-i servea de 
adăpost. Unde era cadavrul bărbosului?... Să fi greşit ţinta? 
Imposibil! Şi deodată, un gând de iad îi fulgeră mintea. Îşi 


aruncă privirile spre firida mare şi zări jos, la muchia ei, 
magazia de cartuşe oarbe, pe care o aruncase acolo, 
cândva. O luă în mână şi văzu că e plină de cartuşe bune, cu 
cartuşe cu plumb în vârf. 

Atunci?... Vânătorul scoase la iuţeală pistolul, desfăcu 
magazia şi cercetă cartuşele. Cartuşele din pistol erau şi 
fuseseră oarbe!... Mâna lui nu greşise ţinta... Dar cine 
înlocuise magaziile? Cine îl făcuse atât de inofensiv? Se 
întreba ca un turbat: Cine? În nici un caz bărbosul. Dacă el 
ar fi schimbat magaziile, în momentul execuţiei ar fi râs, şi- 
ar fi scos pistolul şi ar fi tras. Ar fi devenit el călăul. Atunci 
cine schimbase magaziile? Cine? 

Zadarnică întrebare! Petrăchescu nu mai putea să intre în 
legendă ca singurul ţintaş care nu greşise niciodată. Nimeni 
nu va dezlega enigma lui, pentru că nici autorul faptei, 
prichindelul cel cârn şi ciufulit, nu ştia că în joaca lui, atunci 
când pătrunsese prima dată în sala bărcii de cauciuc, 
înlocuise, printr-o simplă întâmplare, magaziile cu cartuşe. 
Pe cea cu cartuşe oarbe o pusese în locul celei cu cartuşe 
bune şi invers. Vânătorul nu mai controlase magazia când 
îşi încăr-case pistolul. Pornise pe drumul morţii cu o armă 
inofensivă. 

Petrăchescu şi-ar fi băgat în trup, oriunde, un fier înroşit 
pentru a simţi durere. Dar mai putea oare să-l doară ceva? 
Luă ultima hotărâre. Îşi încarcă arma, o băgă în buzunar, şi 
mai rămase o singură clipă în încăperea de piatră: Pe care 
drum să apuce? Îşi adună apoi răsuflarea şi hotări: Va ieşi în 
lume pe drumul cel mai scurt. 

Ursu îşi îndemna catârul ca un catâr: 

— Stai, băieţaşul tatii! Hai, încet, băieţaşul tatii! Stai, mă, 
că ne rupem oasele! N-auzi? Stai! Şi ce mai râdea catârul în 
sinea lui! Ce mai lecţii îi dădea, Doamne sau diavol al 
catârilor! Cum îi mai făcea în ciudă călăreţului necunoscut! 
Alerga cum nu alergase niciodată, parcă voia să 
răscumpere lâncezeala şi nemişcarea tuturor anilor lui, a 
părinţilor şi a tuturor strămoşilor lui. Alerga pentru tot 


neamul lui la un loc, pentru lenea zilelor de muncă şi a 
zilelor de odihnă, trecute şi viitoare. 

Cu toată iuţeala de necrezut a dihaniei urecheate, Ursu 
era totuşi neliniştit. Îi era teamă să nu ajungă prea târziu la 
ieşirea din peşteră, sub stânca botezată de Lucia. 

— Da' mai stai odată, mă! Urlă el, neînchipuindu-şi însă că 
animalul cel încăpățânat mai avea vreun arc în picioare. 

Şi catârul adăugă câţiva kilometri, absolut ultimii, vitezei 
sale înspăimântătoare. În acele momente ar fi întrecut cel 
mai rapid exemplar din rasa aristocratică şi arogantă a 
cailor. Poate că la urma urmei cam asta voia el să 
dovedească necunoscutului călăreț. 

Când ajunse în dreptul stâncii calului de şah, Ursu folosi 
exact acelaşi sistem: 

— Acum să te văd. Dă-i drumul! Aleargă, mă! N-auzi? 

Şi catârul se opri atât de brusc, că era să-şi azvârle 
călăreţul chiar în gura cotlonului. 

Fără să mai piardă o clipă, Ursu se repezi spre un bolovan 
uriaş, încremenit lângă deschizătură. Era tocmai bolovanul 
cu care putea să astupe gaura. Dar bolovanul era 
încăpățânat şi supus altor legi. Nu se clinti cu un milimetru, 
deşi Ursu îşi îmbolnăvise şalele de tot împingând. Trebuia 
să caute o pârghie şi o găsi în coroana unui fag. Se agăţă de 
o creangă groasă şi trase de ea până când o auzi pârâind şi 
o simţi desprinzându-se de trunchi. O desfrunzi şi se 
întoarse la deschizătură. Dar tocmai când o propti sub 
bolovan şi se pregătea să salte, zări capul vânătorului ieşind 
din deschizătură. Privirile li se întâlniră şi amândoi gândiră 
şi acţionară în aceeaşi clipă. Vânătorul îşi smulse din 
buzunar pistolul. Ursu se avântă ca o săgeată în aer. Braţul 
se depărta şi se repezi o dată cu zborul corpului în văzduh. 
Pumnul izbi fruntea vânătorului cu puterea unui ciocan. 
Trupul celui lovit alunecă în peşteră. 

Ursu reveni într-o clipă la pârghia de sub bolovan şi apăsă 
cu toată puterea. Parul trosni, dar bolovanul se rostogoli 
oprindu-se exact deasupra deschizăturii. Drumul era închis. 


Rămânea o singură cale de ieşire, calea pe care o cunoştea 
toată lumea, calea pe care intraseră cireşarii. 

Vlăjganul ciuli urechile. Se auzea tropot de cai. Îndată se 
iviră şi călăreţii de după stânci. Erau doi. Unul întrebă: 

— Dumneata eşti leodoru 'leodor? 

Ursu îl privi mirat, dar călăreţul continuă zâmbind: 

— Ne-a vorbit un moşneag, la cabană, nu e nici un mister. 
Îţi mulţumim şi dumitale şi celorlalţi cireşari... 

Ursu nu mai pierdu vremea. Le spuse în câteva cuvinte ce 
se întâmplase la deschizătură. Mai rămânea o singură cale 
de ieşire. 

Călăreţii porniră într-un galop nebun. 

Când vânătorul ieşi la lumină, se pomeni într-o clipă 
înconjurat de un grup de călăreţi. Încercă să ducă mâna la 
armă, dar braţul altcuiva se dovedi mai iute. 

— Expresul negru” a încetat să mai circule! Spuse cel 
care-l dezarmase. Comunicaţi imediat. 

Vânătorul se uită la călăreţii din jur, ridică din sprâncene 
neputincios, apoi spuse cu glas obosit: 

— Da!... Mi se pare că s-a cam sfârşit. Pe cinstea mea. 

CAPITOLUL XVIII. 

Umbrele serii, furişate din văgăunile munţilor, sau poate 
numai din peştera în care se ascundeau, înaintau domol, 
învăluind depărtările, apoi şi apropierile. Era o seară de 
vară, o seară blândă, cu adieri, cu răcori şi miresme, cu acel 
cântec încet, naiv, tremurător care prevesteşte o noapte 
calmă, paşnică. La marginea lacului, pescari şi pădurari, 
adunaţi în jurul focurilor molcome de vară, privegheau 
moartea dintotdeauna a zilei. Câte un flăcău încerca melodii 
vesele sau alunga chiote colorate, apoi îşi pironea privirile 
în zările cenuşii care înecau pe nesimţite gheburile 
nemişcate ale munţilor. Aripile nopţii fâlfiiau tot mai 
aproape, prinzând în răsuflarea lor neguroasă natura 
despletită şi fiinţele obosite de sprinteneala zilei. În curând, 
toate culorile îşi vor pierde undele intime, transformându- 
se în întuneric şi jar. 


În cabană, oamenii se înveseleau cu vorbe, cu cântece şi 
cu pahare. Cabanierul alerga de la un oaspete la altul, 
primea şi ducea veşti, glume şi halbe. Dar era cineva care 
încă nu putea să se amestece în veselia din jur. Nerăbdarea 
şi chiar cârligul unei nelinişti îi transformase luleaua 
măreaţă într-un adevărat leac. Urechile moşneagului, 
pentru că era un moşneag posesorul acelei pipe 
nemaivăzute, auzeau în jur tot felul de vorbe despre nişte 
tinerei care, cică, străbătuseră toată peştera şi încă una pe 
care nimeni n-o cunoştea, şi ieşiseră teferi pe la cascada 
Măâtrăgunei. Ba mai şi ajutaseră lumea să scape de nişte 
nelegiuiţi. Îi priau moşneagului învăluit în fum vorbele 
acelea de laudă. Ştia el cine erau tinerii, dar nu ştia cât va 
creşte cu anii, în toată lumea, faima lor de legendă. Dar 
parcă prea întârziau, şi încă nu aflase nici o veste despre 
cel mai mic dintre ei, nici măcar nu ştia dacă fusese 
împreună cu ei. Tocmai când voise să-l întrebe pe cel mai 
mare dintre cireşari despre prichindelul cu păr de aur 
încâlcit... Aşa ceva nu se cuvenea! Îşi spuse moş Timofte, 
amintindu-şi plecarea din tun a lui Ursu. Măcar un cuvânt 
să fi spus, precum fac toţi oamenii oameni... Nu atât 
plecarea neaşteptată a lui Ursu îl sâcâia pe moş Timofte, cât 
faptul că nu-i dezlegase limba, că nu aflase de la el dacă şi 
cel mai mic dintre cireşari îi însoţise peste coclauri... 

Văzându-l îngândurat, cabanierul trecu în fugă şi pe la 
masa lui: 

— Vin, moş Timofte, cum să nu vină! Le-am şi oprit 
camere... Şi n-ai grijă că vine şi nepoţelul cu ei... 

Moşneagul se gândi să caute prin cabană pe vreunul cu 
care să mai schimbe o vorbă, că aproape toţi oaspeţii îl 
salutaseră ca nişte oameni care îl cunosc de multă vreme. 
Dar tocmai atunci o văzu intrând în sală pe femeia cu 
moaţe. Îşi scoase la repezeală jurnalul din buzunar şi 
începu să citească, fără măcar să controleze dacă îl ţine ca 
lumea sau pe dos. 


Speriată de atâtea feţe necunoscute şi de ziarul larg 
deschis în locul unde fusese mai înainte un moşneag cu care 
s-ar fi putut înţelege, de bună seamă, femeia cu moaţe nu 
avea altceva de făcut decât să se destăinuie tot bărbatului 
înconjurat de zeci de halbe: 

— Vasile! Să mă trăsnească ăl de sus dacă am înnebunit. 
Dar vino să vezi cu ochii tăi cum s-a dus Gâtlan, catârul. 
Crezi, nu crezi c-a avut un strigoi în spate, măcar vino să 
vezi că nu mai este... 

— L-o fi înghiţit negura serii, îi răspunse bărbatul, milos şi 
binevoitor. 

— Doar ştii cât de încăpățânat e Gâtlan, continuă ea să 
sfredelească. Nu se urneşte din loc să dai cu parul... 

— Ooooof, oooof! Cine m-a pus să mă fac cabanier! 

— Cine m-a pus pe mine să mă fac nevastă de cabanier! Şi 
nici măcar nu vrei să vezi cum l-au furat strigoii pe Gâtlan. 

— Păi dacă l-au furat cum să-l mai văd? 

Dar femeia cu moaţe nu voia să oprească râşniţa de 
tinichea: 

— Hai măcar să vezi că nu mai este săracu Gâtlan! Şi ieşi 
să se mai uite înapoi, încredinţată, aşa cum îi şopteau 
duhurile, că bărbatul o va urma. Ceea ce se şi întâmplă. 

Chiar în clipa când cabanierul şi nevasta ieşeau din 
sufragerie, Ursu descăleca de pe catâr. 

Niciodată urechile urechiatului n-au primit mângâieri mai 
solide şi mai bărbăteşti. 

— Bravo, mă! Ai bătut toate recordurile. Şi cine spune că 
nu eşti un animal de treabă se aseamănă cu tine când eşti 
cum eşti... 

Catârul îşi plecă urechile a da, apoi se tolăni pe iarbă 
pentru o binemeritată odihnă. 

Când Ursu îi văzu pe cei doi ivindu-se la fereastră, se 
gândi să le alunge înnegurarea prin câteva laude: 

— Frumos catâr aveţi! Şi voinic, şi cumsecade... Şi mai 
înţelegător decât orice animal. Cum îl cheamă? 


Dar nu primi nici un răspuns. Pentru că femeia cu moaţe 
alunecă, moale, de la geam, iar Vasile părăsi încăperea sco- 
ţând un urlet care n-avea nimic omenesc în el. Tânărul 
clătină nedumerit din cap, iar Gâtlan, presimţind ceva, se 
sculă în cele patru picioare obosite şi porni spre fereastră. 
Foarte intrigat de tăcerea care urmase răcnetului, îşi băgă 
capul pe geam. Când femeia deschise ochii şi văzu capul 
acela urecheat deasupra ei, mai întâi auzi cum i se ciocnesc 
bigudiurile în păr, apoi nu mai auzi nimic... Pentru că 
închise ochii pentru mai multă vreme. 

Din depărtări răsunau chiote care se rostogoleau prin 
ecouri în toate împrejurimile. Nu chiotele, ci vocile pe care 
le simţea adunate în chiote îl goniră pe Ursu spre vale. 
Cuprins de o veselie nebună, sări peste tufişuri şi bolovani, 
peste gropi şi alte obstacole lungite înfricoşător de umbrele 
nopţii, în întâmpinarea acelora care dăruiseră o fâşie din 
bezna lumii, luminii. Trebuia să-i ajungă cât mai repede, 
atâta timp cât braţele lui îşi mai puteau menţine tăria 
oţelului. 

Ursu culesese din noapte cele câteva clipe de stele şi de 
întuneric blând, pe care le visase cândva, şi când se 
întoarse o zări pe Lucia în spatele lui, şi o luă de mână şi 
împreună intrară în cabană. 

Toţi cireşarii erau acolo. Cu ochi sclipitori, cu răsuflări 
nerăbdătoare, cu julituri şi cucuie, şi, Doamne! Cu câte 
visuri şi cu câte amintiri! 

Îşi povestiseră totul, şi iar îşi mai povesteau. Maria îşi 
prinsese cozile în colţul buzelor şi se gândea la oglinzile ei 
albastre. Dan îşi astupa cum putea şi cu ce putea găurile şi 
zdrenţele hainelor şi râdea ca un nebun. Ionel îşi freca şi-şi 
mângâia cucuiul care-l adormise şi care-l trezise, Lucia îl 
privea pe Ursu, şi-i privea palmele mari ca nişte aripi, Ursu 
se uita când în podea şi când în plafon, iar Victor îşi încovoia 
din când în când spatele, şi tresărea, şi răsufla apoi, parcă 
ar fi scăpat de nişte văpăi. Şi toţi se descopereau în 
momente uluite de tăcere, privindu-se neîncrezători unii pe 


alţii, dar iarăşi li se aprindeau obrajii peste paloarea de-o 
clipă, şi atunci ştiau şi simțeau că vor mai fi împreună, că 
vor mai fi de multe ori împreună, prieteni ai tuturor 
frumuseţilor. 

Iar Tic?... Tic era undeva lângă un moşneag, şi râdea şi se 
lăuda şi se uita în jur ca să vadă dacă i se ascultă vorbele, şi 
iar râdea şi iar se lăuda, Doamne! Cât de vesel era! 

Moş Timofte închise ochii şi-l văzu dintr-odată încolţit şi 
atacat de spaime şi de dureri şi fugărit de tentaculele 
neîndurătoare ale beznei. Dar când deschise ochii îl zări pe 
prichindel cu privirile pline de argint şi cu mâinile la nas, 
fluturându-le şiret înspre nevasta înspăimântată a 
cabanierului. 


SFÂRŞIT