Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 03 Teroare la New York

LACOSTE 
justitie fără limite 
TEROARE LA NEW YORK 


AA i à 
Ww Ay LA îz 
P pia A= 
EFI. f; ALOA A 
7 HILG 
"i în! y A A 
sli 4 CF f i 


DANIEL LACOSTE 
Colecţia 
Justiţie fără limite 


TEROARE 
LA NEW YORK 


În românește de: 
MARIA CARP 


f 
virtual-project.eu 


Editura VIRTUAL 
2011 


e Introducere « 

Borfaș, spărgător de locuinţe și escroc, Samuel Branigan are o 
altercaţie cu trei pederaști în urma căreia amicul său își pierde 
viaţa, iar el ajunge la un pas de moarte. Este salvat ca prin 
minune de niște copii ce au alertat autorităţile orașului 
Philadelphia, după care ajunge să facă parte - fără voia lui - 
dintr-un program de cercetări medicale finanţat de Central 
Inteligence Agency. CIA dorea să realizeze o armă infailibilă, și 
anume spionul superinteligent care se poate adapta oricărei 
situaţii, fiind capabil să înveţe până și o limbă străină în numai 
câteva zile. Dintre cei cincizeci de subiecţi cărora li s-a injectat 
un ser secret, numai Branigan a supravieţuit, dar s-a aflat într-o 
comă profundă care a durat două decenii. Ceasul său biologic se 
oprise la vârsta de aproape treizeci de ani. 

În primăvara anului 2001, cu câteva luni înaintea atacurilor 
teroriste asupra Americii patronate de Osama bin Laden, 
Samuel Branigan revine din senin la viaţă. 

Amintindu-și cu greu propriul trecut, datorită şedinţelor 
repetate de hipnotism la care fusese supus în stare de 
inconștientă, eroul constată cu stupoare că poate reține tot ceea 
ce vede, aude ori citește, ba chiar are capacitatea de a „viziona” 
lucruri ce urmează să se întâmple în viitor. De asemenea, se 
vindecă mai repede decât restul semenilor săi și posedă un simţ 
extrasenzorial care îl ferește de primejdii. 

În vreme ce întreţine câteva legături amoroase cu asistentele 
sanatoriului în care este internat, Branigan primește porecla de 
Lucky (norocosul) care-l va însoţi toată viaţa. Intâmplător, 
descoperă ca doctorii instituției spitalicești îi „ajută” pe unii 
pacienţi să intre în moarte clinică, pentru a le preleva anumite 
organe. Acestea sunt destinate magnaţilor internaţionali și 
oamenilor de stat, operaţiunea părând a fi controlată de CIA. 
Lucky procedează astfel încât îi demască pe acești criminali, 
apoi își ia tălpășița din sanatoriul de la Tonawaba Creek, cu 
puţin înainte ca mărturiile despre abominabilele fapte ce se 
petreceau acolo să fie spulberate de o puternică explozie 
provocată de o mână criminală. 

In continuare, fostul borfaș este interceptat de profesorul 
Caron, cel care intrase în mintea sa, cu intenţia de a-l controla 
în totalitate, dar reușește să scape în urma unui grav accident 
de circulaţie. Deoarece valorează mai mult decât greutatea sa 


în diamante, un anumit segment al CIA intenţionează să pună 
mâna pe el pentru noi experimente. Dar Lucky are cu totul alte 
planuri de viitor. Acesta vrea să-și amintească întregul său 
trecut, să se răzbune pe cei care i-au răpit douăzeci de ani din 
viață (chiar dacă n-a îmbătrânit deloc în acest timp) și, nu în 
ultimul rând, să îi ajute pe oamenii aflaţi în nevoie. 

Intors în Philadelphia, orașul în care își petrecuse cea mai 
mare parte din viață, Lucky reîntâlnește vechi prieteni și își face 
alţii noi. Cu concursul acestora, reușește să se răzbune pe cei 
care încercaseră să-l ucidă, dar este capturat din nou de CIA și 
forțat să participe în continuare la programul medical finanțat 
de agenţie. Graţie unor împrejurări favorabile și a sprijinului 
primit de acolo de unde se aștepta mai puţin, fostul borfaș 
reușește să scape, în timp ce profesorul Caron își pierde viaţa, 
de data asta definitiv. In schimbul libertăţii, Lucky acceptă să 
colaboreze cu un anumit segment al CIA - atunci când siguranţa 
naţională și vieţile americanilor se află în pericol - păstrându-și, 
totuși, o totală independenţă faţă de capii agenţiei. 


e Prologe 

Avionul izbi pe neașteptate clădirea, făcând un zgomot 
asurzitor. Geamurile care o acopereau, zburară împrejur în mii 
de ţăndări, împroșcând trecătorii care își vedeau de-ale lor, la 
peste trei sute de metri mai jos, pe bulevardul larg și deja 
înțesat de traficul sufocant al orașului. Primele secunde trecură 
lenevos peste cele întâmplate. Parcă timpul se oprise, mirat, să 
privească nemaipomenitul incident. 

Și, deodată, se declanșă infernul. Țipetele umplură văzduhul, 
izbucnite parcă în același timp cu imensa pălălaie de foc, ce se 
întindea cu o forţă de nedescris spre cerul mai aproape ca 
niciodată de acoperișul clădirii. 

Lumea fugea înnebunită, haotic, încercând să se ferească de 
imensele bucăţi de sticlă și fier ce începuseră să cadă din înalt, 
căpătând mișcările dezordonate ale unor atomi în călduri. Peste 
tipetele rămase spânzurate parcă în atmosferă, se auzi brusc 
încă o bușitură, semn că și al doilea turn primise o lovitură de 
moarte în pântece. 

Deodată, la mulți kilometri distanţă, un alt avion - de data 
asta cât un bondar - se prăbuși, ca o piatră în baltă, peste o 
construcție anostă, situată în apropierea unor ciuperci de beton 
abia iţite din pământ. Nu mai urmă nicio explozie. Aeronava 
provocase un zgomot surd și dispăruse în interiorul clădirii, 
parcă ar fi fost garat de un începător neîndemânatic, dar 
victorios în cele din urmă. 

Se auzeau destul de bine, urletele orașului îngrozit, dar aici 
era liniște deplină. O liniște apăsătoare, ca o draperie trasă 
peste fereastră. Și rău prevestitoare. 

Apoi, din ciupercile de beton începură să apară oameni, 
fugind în toate direcţiile, îngroziţi, ca șobolanii ce părăsesc cala 
unei nave ce stă să se scufunde. Orizontul devenise brusc 
roșiatic, în vreme ce de jur împrejur totul se transforma în 
cenușă și praf. Amestecate, schelete de oameni și animale 
zăceau împrăștiate în tot locul. 

El simţi că trece în zbor planat, parcă, peste un peisaj ce 
amintea, ciudat, de un cimitir indian răvășit de buldozere. Și 
nicio mișcare, nicio adiere nu tulbura zborul lui peste acel pustiu 
încremenit. Liniște - cât auzeai cu urechea, oase amestecate - 
cât vedeai cu ochii. 

Zborul continuă până ajunse în primul oraș. 


Mai bine zis, ceea ce părea să fi fost un mare oraș. Două 
grămezi imense de moloz se ițeau printre imensele clădiri 
sumeţite spre cer și sclipind în soarele arzător. Era liniște 
mormântală, ca într-un cimitir, ca într-un cavou. Oasele zăceau 
și aici grămezi pe străzi, iar duhoarea grea ce se ridica dinspre 
orașul mort părea singurul lucru care mai aducea aminte de 
umanitate. In plus, aerul era aproape de nerespirat. 

O senzaţie ciudată puse stăpânire pe stomacul lui și simţi 
urcându-i din vintre un șomoiog greu și dens. Un ghemotoc, 
care încerca cu multă îndârjire să-i rupă respiraţia în două. Simţi 
că se sufocă, iar ceafa i se acoperi de transpiraţie, năclăindu-i 
părul, în centrul acestei pâcle, acolo unde sudoarea cădea de pe 
ceafa lui peste oraș, începu să capete irizări roșiatice. Își dădu 
seama că nu mai era vorba despre transpiraţie. 

Era prea roșie. 

Era sânge! 


e Capitolul 1 « 

Se trezi lac de sudoare. Sări brusc din pat, cu o agilitate de 
care nici nu se mai credea capabil. Abia atinse podeaua cu 
tălpile că se și întoarse să verifice așternuturile. 

Răsuflă liniștit. Nu se înroșiseră. Visase! 

Doar visase. 

Se îndreptă alene, cu pași de robot, spre bucătărie și ridică 
mecanic transperantele. Printre zgârie-norii din faţă, soarele își 
strecura chinuit două raze anemice, precum o grăsană ce 
încearcă să-și facă loc prin înghesuiala din metroul newyorkez. 

— S-a luminat, șopti el, încă sub impresia nemaipomenitului 
vis pe care parcă îl trăise aievea. 

Se îndreptă înspre filtrul de cafea și îl privi chiorâș, de parcă 
obiectul de uz casnic i-ar fi cerut o datorie veche, pe care nu 
avea de gând s-o mai restituie vreodată. 

Mai era cafea doar de două degete, pe fund. 

Se gândi puţin la opţiunile pe care i le oferea măreatța lui 
viață în acel moment: să o bea așa rece și veche, sau să-și 
prepare alta - proaspătă. 

Trebuie neapărat să-mi iau o altă menajeră, își zise bărbatul 
cu seriozitate, învins de greaua decizie pe care o avea de luat. 

O decizie pe care o avea de înfruntat, ca pe bodyguardul unui 
club select, unde ar fi încercat să intre în izmene. Și să nu mă 
mai culc cu ea!!! 

De ce nu or inventa oamenii cafeaua congelată?! continuă 
seria propriilor gânduri, fără ca el să-și fi dorit acest lucru. Să o 
iei din congelator, să o introduci în cuptorul cu microunde și 
gata! Ce atâtea probleme... 

Apoi își dădu seama că filtrul de cafea e aproximativ același 
lucru, așa că își temperă reproșurile la adresa lipsei de 
ingeniozitate a inginerilor americani, aruncând scârbit restul de 
cafea în chiuveta plină de farfurii murdare și resturi de mâncare. 
Umplu recipientul cu apă. Se gândi că nu o să bea atâta și vărsă 
din ea cam trei sferturi. Apoi se declară mulțumit. 

Se întoarse, târându-și anemic pașii, spre aparatul de uz 
casnic ce nu lipsește din casa nici unui american care se 
respectă. Își zări propria figură reflectată de geamul unui dulap 
suspendat pe un perete al bucătăriei, o încăpere prea modernă 
pentru gusturile lui. In acel moment, simţi un gând cu gabaritul 
depășit lovindu-l peste creștet, greu ca palma tatălui în 


copilărie. Fără să-și dea seama, scăpă vasul cu apă pe gresia 
pământie, iar acesta, fiind din sticlă rezistentă la peste 300 de 
grade Celsius, se făcu praf, împroșcându-i picioarele cu lichid și 
cioburi. Ceea ce înseamnă, fără doar și poate, că la șocuri nu 
era la fel de rezistent. 

— Și dacă nu e vis? rosti, mirându-se că vorbele îi scăpaseră 
fără să vrea. 

De îndată, simţi nevoia să se așeze. Picioarele îi tremurau, în 
vreme ce o slăbiciune ciudată se furișă în fiinţa lui dinspre 
podeaua rece și băltind de apă. 

— Dacă... dacă... 

Se repezi înspre living, dar picioarele îi alunecară și se clătină, 
lovindu-se cu capul de frigiderul impozant de lângă ușă. Nu avu 
puterea să mai înjure gros, ca de obicei, dar totuși se redresă în 
ultima clipă. 

Ajunse lângă telefon și formă înfrigurat un număr, pe care îl 
greși. De astă dată înjură cu patimă. 

Picioarele începură să-l asculte, iar somnul îi dispăruse 
complet, de parcă ar fi băut vreo trei cafele. 

Formă din nou numărul, mai atent de data asta. 

— Alo, Jo! Să fii la mine într-o clipită! 

La celălalt capăt al firului, numitul Jo tocmai își terminase 
dușul de dimineaţă și își ștergea conștiincios ceafa, de parcă ar 
fi vrut să rămână fără păr în acea zonă. Totuși, nu trebuia să 
facă multe dușuri pentru asta, fiind aproape pleșuv. 

— Oho! se miră el, oprindu-se brusc din frecat. Ce onoare, 
domnule Lucky! Și ce precipitat sunteţi așa dis-de-dimineaţă! 

— Lasă prostiile! i-o tăie scurt Lucky. S-a întâmplat ceva 
îngrozitor... de fapt, nu... nu s-a întâmplat. Dar s-ar putea să se 
întâmple chiar în acest moment. 

— Nu înţeleg despre ce este vorba... 

— Jo, încă nu știu dacă a fost doar un coșmar sau o 
premoniţie, însă dacă nu a fost un presentiment, eu zic să nu te 
mai ostenești să-ți mănânci micul dejun. S-ar putea să fie un 
gest redundant. Așa că mișcă-ți curul ăla fleșcăit la mine, până 
nu regret că te-am sunat. Deși îmi propusesem să nu o fac în 
viaţa mea. 


Soneria izbucni vesel, iar Lucky era cât pe ce să scape 
paharul cu rom din mână, cufundat cum era în gândurile ce nu îi 
dădeau pace. 

— Trebuie să-mi schimb dracului soneria asta idioată, 
murmură el înciudat, după care apăsă un buton, deschizând 
ușa. Intră! 

În prag, elegant de parcă ar fi ieșit de la festivitatea de 
decernare a premiilor Oscar - cea mai mare sărbătoare 
evreiască, după Sabat - stătea, cu un aer mai curând 
neîncrezător, Jo Marino. 

— Trebuie să fie al dracului de neplăcut să nu știi când visezi 
urât și când visezi prevestitor, spuse el, în loc de bună 
dimineaţa. Aproape că te înțeleg. 

— Lasă aprecierile astea acolo, pe hol, și treci de te adapă. 
Rom, whisky, bourbon? înșiră repede Lucky, grăbit să scape de 
datoriile de gazdă, pentru a intra în subiect. 

— Nu te formaliza, dar o vodcă de dimineață cred că e 
suficientă, își precipită bătrânul hotărârea, așezându-se comod 
într-unul dintre fotoliile generoase ale imensului living. 

Locuinţa lui Samuel Branigan, zis Lucky, nu îi displăcea întru 
totul, însă o considera un pic prea modernistă pentru vârsta lui 
destul de înaintată. 

Fără să aibă răbdare să se așeze la rândul său, Lucky îi 
povesti pe scurt visul-viziune, importantului ștab al CIA. 

Acesta ascultă cu mare atenţie relatarea, în timp ce schimba 
fețe, feţe. Pe parcursul povestirii, Lucky era prea transpus în 
reveria lui - pe care în mod inevitabil o revedea pe măsură ce o 
nara -, ca să mai fie atent la rictusurile când surprinse, când 
înspăimântate ale lui Jo. 

— Mda! se hotărî să aprecieze, la câteva minute după ce 
Lucky terminase de povestit. 

După care tăcu un timp parcă reflectând. 

— Deci... categoric înspăimântător, nimic de zis... Poate, 
totuși, e doar un coșmar, continuă el, dar glasul nu era al unui 
om care riscă o presupunere, ci mai curând al unuia care 
încearcă să se convingă pe sine de ceea ce gândește. Cum 
reușești să le deosebești? Mă refer, bineînțeles, la cele pe care 
le ai dormind. Fiindcă la cele pe care le ai treaz, se cheamă că le 
poți „vedea” la lumina zilei, încercă el să destindă puţin 
atmosfera. 


— Sincer? Până acum nu m-am prea ostenit să le descifrez și 
neapărat să le disociez. În primul rând, pentru că nu am prea 
avut coşmaruri... cel puţin de când îmi amintesc. Și chiar când 
au fost, erau mai curând stupide, decât înfricoșătoare. Crede-mă 
pe cuvânt! 

Lucky se plimba de colo, colo prin camera ce contrasta 
puternic cu bucătăria în care încercase să se trezească dintr-un 
coșmar și dăduse în altul. Living-ul - aflat la etajul 114 al unui 
bloc din Times Square - amintea mai curând de salonul de 
recepţie al unui palat florentin din vremea lui Lorenzo 
Magnificul, decât de salonul unui fost spărgător de duzină, cum 
fusese Lucky până nu de mult, pe vremea când era doar Samuel 
Branigan. Semn că noile capacităţi ale „tânărului” de cincizeci 
de ani îi folosiseră din plin. Orice s-ar spune, era înzestrat cu 
clasă și rafinament. 

— Nici acum nu pot să bag mâna în foc că avem de-a face cu 
realitatea ce va să urmeze. Erau anumite elemente despre care 
nu pot spune clar că nu au cum să ţină de realitate, precum 
transpirația de sânge, poate chiar plutirea aceea... La urma 
urmei și marea de schelete mi se pare la fel de neverosimilă. In 
orice caz, câteva lucruri seamănă cu viziunile pe care le am și 
care, după cum știi, nu mă înșală niciodată: avioanele, spaima 
mulţimii, cioburile și explozia. Exploziile. 

— Mda! repetă Jo, monosilabic. Nu știu ce aș putea să spun. 
Tu trebuie să te pricepi mult mai bine să „lucrezi” cu așa ceva. 
Din partea noastră, ţi-am spus și o să-ţi repet de câte ori vei 
avea nevoie până mă vei crede: ai la dispoziţie întregul nostru 
aparat și sprijinul nostru total. Asta, pentru binele Americii, 
firește. Nimeni nu îţi va contesta hotărârile - cel puţin teoretic - 
și nu te va împiedica să rezolvi orice crezi că afectează 
siguranţa naţională a patriei noastre. 

— Bine, bine... Văd că nu poţi renunţa la vorbele astea 
gomoase, de care știi cam prin ce zonă fiziologică mă doare pe 
mine. Eu ţi-am spus doar ce se va întâmpla. Ceea ce cred eu că 
se va întâmpla. Cel puţin trei avioane vor lovi, dintre care două 
în zone foarte aglomerate. 

— Și ce te face să crezi că este vorba despre un act terorist? 
Cine ar avea puterea să doboare clădirile din Manhattan? Că 
motive... au prea mulţi... 


Lucky tresări, însă încercă să nu dea în vileag surpriza 
resimţită din senin. 

— Nu știu, asta ar trebui să aflați voi, sau să fi aflat deja. Doar 
învârtiți banii cu lopata și aveţi... cum se spune... permis de a 
ucide fără consecinţe, nu? 

— Da, da! Permis de a ucide și bani cu lopata... Lucky, 
gândești uneori ca o fecioară neprihănită, zău așa. În fine, 
trebuie să plec ca să văd cum stăm cu terorismul în ultima 
vreme. Parcă văd că guvernului iar i se pune pata pe vreo mină 
de aur negru pe undeva, și mai atacăm vreun stat bananier. De 
parcă nu ne-ar fi ajuns povestea cu Mogadiscio... Of, of... auzi 
tu, contribuabil american serios: permis de a ucide și bani cu 
lopata, îngână Jo Marino gânditor, în timp ce se îndrepta spre 
ușă, mai curând ca să-și ascundă îngrijorarea, decât revoltat de 
clișeele pe care le rostise Lucky. La revedere, prietene, și, orice- 
o fi, mă bucur că ai decis să apelezi la noi. 

— Eu nu sunt prietenul vostru, răspunse gazda, însă musafirul 
se afla deja la lift. 


e Capitolul 2 * 

Biroul era imens și foarte întunecat. O lumină palidă venea de 
undeva de sub masa lungă de consiliu, doar cât să te ajute să 
nu te împiedici de scaune. În capul mesei, în locul fotoliului de 
șef, se afla un ecran pe care se proiecta o siluetă: Marele 
Arhitect, cum îi spuneau subalternii, mai curând cu teamă decât 
în glumă. 

— Înţeleg că ai fost contactat de Branigan, se auzi o voce 
filtrată de un dispozitiv special, pentru a nu fi recunoscută. 

— Da, admise Jo Marino. Și e groasă rău, da’ rău de tot. 

— Spune! ordonă vocea, cu un ton care subjuga, nelăsând loc 
la comentarii. 

— M-a sunat de dimineaţă... 

— Scutește-mă de amănunte! tună vocea. Vreau să știu doar 
ce ai aflat. 

Jo își simţi din nou, ca de fiecare dată când ajungea în situaţia 
asta, șira spinării străbătută de pârâiașe reci de gheaţă. Se 
gândi - cine știe pentru a câta oară?! - dacă merita să-și 
continue activitatea în acel domeniu, sau să se retragă undeva. 
Nu prea știa unde ar putea fi de negăsit, poate în altă galaxie, 
eventual. 

— Lucky a avut o viziune înspăimântătoare, începu el, 
temător, să spună ce aflase. Trei avioane sinucigașe, un atentat 
terorist, ceva de genul acesta. 

— Hmm! mormăi Marele Arhitect. Era de așteptat să afle, dar 
care e partea înspăimântătoare? păru destul de calm omul a 
cărui siluetă întoarsă cu spatele se proiecta pe ecran. 

Jo își ţinu respiraţia, făcându-și curaj pentru ce anticipa deja 
că o să urmeze. 

— Toate trei în statul nostru. Două în Gemeni și unul într-un 
rezervor atomic, din câte am înțeles eu din descriere. 

Inițial, personajul fantomatic păru să nu aibă nicio reacţie. O 
tăcere grea se lăsă în încăperea neguroasă, iar Jo nu știa dacă 
să fugă pe ușă afară sau să se ascundă sub masă. Nimic bun nu 
putea să însemne tăcerea aceea. Și, deodată, șeful izbucni: 

— Cuuum? Aţi înnebunit cu toţii? Vă omor cu mâna mea! Cum 
trei în New York? 

Sunetul amplificat de complicatele instalaţii de filtrare și de 
sistemul dolby surround se umflă și se izbi de toţi pereții. 
Capitonarea nu reuși să absoarbă reverberaţiile oribilului strigăt 


de furie al Marelui Arhitect, care probabil că făcuse spume la 
gură. 

Jo era tentat să se strângă cât mai mult în el, să se facă mic, 
mic, până ar dispărea, ca un firicel de praf prin imensa încăpere. 
Îndrăzni totuși să șoptească: 

— Poate că a interpretat greșit visul... poate că a confundat 
locaţiile... 

— Poate că tu ești un imbecil, ce zici? tună din nou glasul 
modificat, metalic. Ei, ce zici? Vezi că nu ai ce să mai zici? 
Pentru că știi că ești un imbecil, fără niciun poate în faţă. Așa 
cum știi și că nu a confundat nicio locaţie. Ceea ce înseamnă, 
continuă depersonalizatul glas, devenit ceva mai calm, semn că 
șeful începuse să calculeze variantele posibile. Asta înseamnă 
că cineva intenţionează să-și bată joc de noi! De MINE, în primul 
rând! Așa ceva, însă, mă tem că nu este posibil. Nu, onorabile Jo 
Marino, AȘA CEVA NU ESTE POSIBIL! 

Glasul căpătase un ton ușor ascendent, ceea ce era semnalul 
iminent al unei noi izbucniri de furie. 

Jo se apropie de ușă, pentru că știa că finalul întrevederii nu 
putea fi foarte departe. Și urletul surveni, așteptat, strivitor, 
duduind în boxele ascunse savant în pereţi și făcând ca întregul 
birou să se cutremure, ca atins de un val seismic. 

— Află cine e inconștientul care vrea să trișeze. Asigură-te să 
fie viu când o să mi-l aduci. Și să nu-l atingi. Vreau să fie jupuit 
de viu, aici, în faţa mea. 

În sfârșit, întrevederea se terminase. Jo se grăbi să treacă o 
cartelă personalizată prin fanta de lumină care îi permitea 
ieșirea din strania încăpere și se precipită pe ușa ce se deschise 
silențios, ca împins de o mulțime aflată în panică pe un stadion 
incendiat. 

Ajuns în holul rece, larg și pustiu, se sprijini de zid și își șterse 
îndelung transpiraţia care îi șiroia pe faţă. Respira anevoie, ca și 
când ar fi ieșit la aer curat după ce fusese închis din greșeală, 
timp de o săptămână, într-o morgă cu instalaţia de răcire 
stricată. 

Hotărât lucru - își spuse el -, nu sunt suficient de bătrân 
pentru meseria asta. Trebuie să-l zgândăr pe Lucky să „vadă” 
mai multe, dacă tot nu a avut de lucru și a visat aiurea. Cum s-o 
proceda în asemenea cazuri? Trebuie, oare, să-l legăn ca să 


adoarmă? He! he! E bine că totuși nu mi-am pierdut simţul 
umorului. 

Se îndreptă de șale și porni hotărât spre unul dintre capetele 
holului care părea că nu are vreun sfârșit. La un moment dat se 
opri, se întoarse cu faţa către zid și trecu din nou cartela prin 
dreptul unei fante de lumină abia întrezărite. O ușă, până atunci 
complet invizibilă, se deschise fără niciun zgomot, iar colivia 
opulentă a unui lift îi deveni accesibilă. Păși hotărât, comandând 
scurt: „La parter!” Işi aranjă ţinuta în oglinda imensă din față, 
stăruind asupra nenumăratelor cearcăne. 

— Doamne - strigă el brusc -, ce bine arăt! 

e 

Lucky reușise după un timp să alunge imaginile visului din 
minte și chiar să iasă din starea proastă în care acesta îl 
trimisese pentru câteva ore. Făcu un duș prelungit și încercă să- 
și amintească exact motivul pentru care plecase din 
Philadelphia. 

| se păru o ironie că memoria îi juca asemenea feste. 

— la uite, lucrul dracului, se minună el. Am început să uit 
amănuntele zilei de ieri, alaltăieri, și mi le amintesc perfect pe 
cele de mâine! O fi vreun semn? 

Se bărbieri cu grijă, gândindu-se în continuare la acest lucru 
ciudat. 

— Deci, acum, că șmecherul ăla de Caron s-a dus pe plaiurile 
veșnic verzi ale vânătorii, cine o fi în stare să îmi explice și mie 
despre ce era vorba cu serul minune care mi-a mărit într-atât 
capacităţile senzoriale. Acesta, iată, pare să aibă și ceva efecte 
secundare neașteptate. Ce spun eu, neașteptate? Păi, habar nu 
am ce e neașteptat și ce nu în toată tărășenia asta. Ce este 
normal să mi se întâmple în actuala stare de fapt și ce nu. Poate 
că trebuie să iau niște pastile sau să mă menajez. 

Se uită îndelung în oglindă. Faţa proaspăt rasă arăta ca unui 
adolescent, deși cronologic avea mai bine de cincizeci de ani, iar 
biologic aproape treizeci. 

Se pare că secretul tinereţii veșnice sau măcar prelungite nu 
e altul decât un somn bun și sănătos, rosti el, zâmbind imaginii 
din oglindă. Unul de vreo douăzeci de ani, măcar o dată la 
treizeci de ani. Poate că ar trebui să brevetez invenţia. Ce bani 
grei aș scoate din treaba asta, dar la ce mi-ar folosi, căci deja îi 
am. În mod cert, însă, aș avea o întreagă clientelă feminină la 


ușa cabinetului, care ar fi în stare să facă orice, dar absolut 
orice, în schimbul tratamentelor mele. Și asta în fiecare zi, fără 
îndoială. 

Deodată își aminti motivul pentru care ajunsese la New York, 
în urmă cu o săptămână. lar asta îi prilejui un real disconfort. 

Să fie efectul secundar ori mintea nu mi-a rămas la fel de 
tânără și am început să mă ramolesc? se gândi el, cu oarecare 
îngrijorare. 

Dar, cel puţin, își amintea ce se întâmplase. Cu circa o lună 
înainte, sărbătorea fericit, cu prietenii săi mai vechi și mai noi, 
răzbunarea care-i reușise împotriva celor ce se străduiseră din 
greu să-l omoare în anii tinereţii. Intenţiona să se retragă în San 
Diego, să-și cumpere o casă într-un cartier liniștit și să-și 
întemeieze o familie. Astfel, avea de gând să recupereze într-un 
fel atât anii cât fusese în comă, cât și pe cei pe care îi pierduse 
înainte vreme, ducând o viaţă penibilă de spărgător și borfaș 
fără niciun căpătâi. Capacităţile intelectuale mult sporite de 
serul administrat, cât și lecturile intensive pe care le efectuase 
de la trezire până în momentul acela, îl făcuseră să înţeleagă 
multe lucruri pe care nu își imaginase că le va ști vreodată. 

Dar se părea că nici acum nu îi era dat să trăiască așa cum și- 
ar fi dorit. Acum, când, graţie previziunilor sale, era lipsit de 
orice fel de griji financiare. 

În timp ce râdea și glumea cu prietenii lui, văzuse în oglinda 
din spatele tejghelei un individ suspect, apropiindu-se tiptil de o 
femeie aflată în staţia de autobuz. Nu fusese nevoie să apeleze 
la capacităţile paranormale ca să vadă ce urma să se întâmple. 
O secundă avusese intenţia să ignore incidentul, gândindu-se 
că, în fond, fiecare își duce traiul cum poate. Unii fură din 
bugete, alții din poşete, însă un impuls mai puternic decât 
rațiunea îl împinsese să sară în ajutorul nefericitei. 

Se ridicase brusc de la masă și se repezise spre ușă, pentru a 
ajunge la timp. Gestul stârnise mirarea prietenilor lui. 

— Hei! strigă Epson după el. Un vechi reflex, amice, sau ce? 
Ai uitat că ai bani să-mi plătești și că oricum nu-ți ceream să o 
faci? 

Dar Lucky era deja prea departe ca să-l mai audă și oricum 
prea preocupat ca să-l ia în seamă. 


— Săracu' - opină și O'Leary, copoiul pensionat -, tot reflexele 
din tinerețe. Fuge fără să plătească, chiar dacă poate cumpăra 
tot imobilul, cât ai clipi din ochi. Și asta în fiecare zi! 

Nimeni nu gustase gluma, așa că bătrânul se resemnase. 

Dean Frost, cel mai nou prieten al lui Lucky, poliţist în plină 
activitate, simţise că Lucky nu o zbughise fără noimă de la masă 
și se ridicase, ducându-se la fereastră, pentru a vedea ce se 
întâmplă. 

Branigan se îndreptase în fugă despre staţia de autobuz, 
situată chiar pe trotuarul din față, traversând într-un slalom 
periculos printre mașinile care veneau lansate și erau obligate 
să-și scrâșnească frânele, pentru a-l evita pe impetuosul nebun 
ce parcă dorea să se sinucidă. Valuri de claxoane și de înjurături 
grele izbucniseră, iar câteva tamponări ușoare nu putură fi 
evitate, întregul peisaj devenise unul extrem de tensionat. 

Lucky își dăduse seama, în timp ce se străduise să evite 
mașinile care împânzeau bulevardul, că nu o să ajungă la timp. 
Hoţul simţise ceva, întrucât începuse și el să grăbească pasul. 
Dar părea hotărât să nu renunțe la prada ce părea ușoară, 
numai din cauza unui banal carambolaj și a unui individ 
inconștient care traversa artera de circulaţie în fugă. In plus, 
victima era total absentă la ce se petrecea în jurul ei, mult prea 
concentrată asupra unei convorbiri telefonice aprinse. 

Când Lucky mai avea doar o bandă dintre cele opt de 
străbătut, individul își luă brusc elan și se repezi, cu un gest de 
uliu, la poșeta pe care femeia o ţinea neglijent în mână. Și 
atunci se petrecu ceva la care niciunul dintre bărbaţi nu s-ar fi 
așteptat. Victima, în loc să se ferească instinctiv, se lăsă brusc 
în jos, împingându-și piciorul drept în faţă, în calea celor ale 
hoțului, care tocmai întindea mâna ca să-i înhațe geanta. Gestul 
se dovedi foarte inspirat, întrucât acesta se împiedică și căzu cu 
capul drept înainte, chiar între picioarele ei musculoase. Femeia 
nu stătu mult pe gânduri, când se trezi cu un asemenea trofeu 
în față, și se lăsă cu ambii genunchi pe ceafa murdară a 
vagabondului, strivindu-i mutra de năpârcă de asfalt. Apoi, 
ridică încet mâna și, îndoindu-și degetele într-un semi- pumn, 
fără a da drumul la poșetă, îl izbi năprasnic pe agresor în locul 
unde gâtul se unește cu craniul. Procedeul îl afectă într-un mod 
extrem de neplăcut pe nefericitul hoţ, dacă luăm în calcul faptul 
că acesta își pierdu cunoștința pentru o bună bucată de timp. 


— Impecabil! strigă Lucky, care ajunsese la timp pentru a 
aprecia la justa valoare iscusita lovitură aplicată. Și eu, care era 
să cad pradă şoferilor neîndemânatici, pentru a-ţi da o mână de 
ajutor. Categoric lucru, multe s-au schimbat cât timp am dormit 
eu în ultima vreme. 

Femeia se ridicase și își aranja liniștită ţinuta, în timp ce o 
mașină a poliţiei, venită parcă de nicăieri, tocmai parcase lângă 
trotuarul stației de autobuz. Doi polițiști îi îndepărtaseră pe cei 
câțiva  gură-cască strânși anume acolo ca să vizioneze 
întâmplarea, dar mai ales urmările acesteia. Pe gratis, 
bineînţeles. 

— Circulaţi, vă rog! Nu aveți nimic de făcut și de văzut aici. 

Cel de-al doilea trecu repede pe lângă Lucky și se apropie 
solicitant de femeia care părea foarte deranjată de acea 
agitaţie. 

— E totul în regulă, doamnă? o întrebă polițistul, puţin 
plictisit. 

— După cum prea bine vedeți, da. 

Răspunsul denota, fără îndoială, faptul că femeia dorea să 
încheie discuţia înainte de a o începe, astfel încât fiecare să-și 
poată vedea de ale lui. 

— Hei, Jim! îi strigă un poliţist celui căzut la pământ și care 
tocmai deschidea ochii, încercând să realizeze ce i se 
întâmplase. Am impresia că nu mai ai dexteritatea de altădată. 
Poate ar trebui să te apuci de baby sitting. Mi se pare o ocupaţie 
ceva mai apropiată de puterile tale. 

— Nu știu la ce te referi, copoiule, spuse Jim, ridicându-se cu 
greu de jos. Tocmai ajunsesem liniștit în staţie, ca să iau 
autobuzul să merg să-mi văd nepoţica, în Queens, când această 
descreierată a sărit cu pumnii la mine. Vreau s-o legitimezi și s-o 
iei cu tine la secție, pentru că nu am de gând să las lucrurile 
așa. O s-o dau în judecată și o să-mi plătească toate operaţiile 
estetice pe care am de gând să le fac. Căţeaua! 

— Păi, Jim, cunoști procedura, dacă nu ești cumva total cretin, 
cred că ai învăţat-o după atâtea repetiţii. Mergem cu toţii la 
secţie, să stabilim ce și cum. Nu ne putem permite să lăsăm un 
plătitor de taxe, respectabil și onest ca tine, să îndure 
asemenea agresiuni de la fitecine. 


— Domnule ofițer, nu o să fie nevoie. Am văzut ce s-a 
întâmplat și lucrurile nu stau deloc așa cum pretinde domnul, 
interveni Lucky, după ce văzu ce întorsătură iau lucrurile. 

— Dumneata... Spuse polițistul, privindu-l de undeva de la 
ultimul etaj al lui Empire State Building. Dumneata fiind... 

— Samuel Branigan, domnule. 

— Aha! Și dumneavoastră, stimată doamnă, cum vă numiţi? 

— Zelda Ibrahimovici. Am putea... 

— ... Și îi cunoașteţi pe acești doi indivizi? 

— Nu, domnule ofițer, nu îi cunosc. Dar dumnealui a încercat 
să mă jefuiască, spuse ea calmă, arătând spre Jim. lar 
dumnealui a crezut necesar să sară în sprijinul meu. Din fericire, 
nu mai am nevoie de ajutorul unui bărbat de multă vreme. 
Vreau să spun în asemenea momente, sublinie ea. În orice caz, 
îi mulțumesc. Și acum, dacă sunteţi amabili - nu doresc să 
depun nicio plângere -, aș dori doar să fiu lăsată să îmi văd de 
treabă. Am o întâlnire importantă și nu aș vrea... 

— ... Ușurel, doamnă, ușurel. Treburile nu merg atât de 
simplu, din păcate, i-o tăie polițistul, ceva mai puţin amabil. 
Trebuie să ne însoţiţi la secţie, să daţi o declaraţie. lar acești doi 
stimabili domni, de asemenea. 

— Bine, dar vă repet - se neliniști femeia -, nu intenţionez să 
depun vreo plângere, așa că n-are niciun rost să vă răpesc din 
timpul prețios, însoțindu-vă la secţia de poliţie. 

— Eeee, dacă doamna nu are nicio pretenţie... începu Jim. 
Adică, am decis să nu depun plângere nici eu, că așa e 
cavalerește. A fost doar un accident, se poate întâmpla oricui, 
spuse el, încercând să se îndepărteze cu pași mici de locul 
rușinii. 

— Gata cu prostiile, Jim! i se propti în faţă celălalt poliţist. 
Mergem la secţie și fără alte comentarii! lar pe dumneavoastră, 
doamnă, vă sfătuiesc să faceţi la fel. După cât îl știm noi pe 
ticălosul acesta, o să vă dea în judecată pentru mutilare sau mai 
știu eu ce, dacă nu cilarificăm lucrurile imediat, printr-un proces 
verbal. lar dumneavoastră, dacă doriţi să daţi o declaraţie 
pentru a limpezi lucrurile - i se adresă el lui Lucky -, ar fi bine să 
veniţi cu noi. 

Lucky se gândi cu obidă că se amestecase, aiurea și inutil, în 
ceva care se părea că o să-i cam mănânce timpul. Insă cum 
programul său din acea seară nu era foarte încărcat, începu să o 


privească cu mai multă atenţie pe Zelda. Astfel observă că era o 
femeie teribil de atrăgătoare, cu ochi mari, verzi și niște picioare 
pe care tare și le-ar fi dorit încolăcite în jurul propriul gât. Nu 
chiar cum o păţise hoțomanul ceva mai devreme, dar pe- 
aproape. 

— OK, domnule ofițer, acceptă el, cu gândul de a mai sta o 
vreme în preajma frumoasei Zelda Ibrahimovici. 

Poate cine știe ce iese din chestia asta, se gândi el, covârșit 
de un instinct sexual aparte. 

Urcară cu toții în mașina poliţiei. Jim înjura de mama focului. 
Zelda era supărată că - deși se apărase singură - apăruseră 
polițiștii, atunci când nu mai era nimic de făcut, numai ca să-i 
strice ziua. lar Lucky... Lucky avea doar grija de a se lipi cât mai 
mult de Zelda și cât mai puţin de pungaș, pe bancheta din spate 
a mașinii de poliţie, care demară grăbită spre sediu. 

e 

Secţia era plină de un vacarm îngrozitor și de lume pestriță. 
Poliţiştii se învârteau de colo-colo, aparent haotic, ducând în 
braţe dosare sau târând după ei câte-o prostituată mai mult 
dezbrăcată decât îmbrăcată, care urla din toţi rărunchii. 
Respectiva susținea sus și tare că acela pe care copoii îl 
găsiseră cocoțat pe propria-i burtă, nu era decât mult prea 
iubitul ei logodnic. Și că nu înţelegea de ce de fiecare dată se 
găsea câte un poliţist ca să-i distrugă viaţa și aspiraţiile sociale. 

Zelda se arătă dezgustată profund de tot ceea ce se întâmpla 
în jurul ei. Cu toate acestea, găsi timpul necesar să-i 
mulțumească lui Lucky pentru disponibilitatea dovedită, în timp 
ce unul dintre polițiști nota conştiincios declaraţiile lui Jim, 
părând că se distrează copios. 

— Doamne, ce ghinion! nu înceta Zelda să repete, aproape 
obsedant. Trebuie să pierd timpul pentru fiecare golan din ţara 
asta care găsește de cuviință să-și încerce norocul cu poșeta 
mea. Mai bine i-o dădeam singură și evitam să fiu târâtă în 
această mizerie. 

— Acesta e bravul sistem american, zâmbi Lucky, încercând 
să o consoleze. Dacă nu ești foarte atent, te trezești cu un 
proces. la încearcă să îţi închipui ce se întâmpla dacă borfașul 
nu era mulțumit cu ceea ce găsea în poșetă. Nu era dreptul lui 
să te dea în judecată? Ba bine că nu. Oricum ai lua-o sistemul 
are de câștigat, draga mea. 


— He, he! râse Zelda, subit înviorată. E și ăsta un punct de 
vedere pertinent, nimic de reproșat, adăugă ea, părând că abia 
atunci îl ia în seamă pe bărbatul care îi vorbise. Spune-mi, te 
rog, sistemul ăsta buclucaș presupune și cavaleri în armură, 
gata să sară în ajutorul neputincioaselor prințese aflate în 
nevoie? 

— Depinde de prinţesă, intră Lucky în joc, simțind că episodul 
putea să nu fie doar o inutilă pierdere de vreme. Depinde de 
prințesă - repetă el -, dacă are sau nu piciorul pe măsura 
condurului. Cunoști, firește, povestea Cenușăresei... 

Și, ca să nu lase loc de interpretări, aruncă o privire cu 
subînțeles spre picioarele frumos conturate ale Zeldei, care 
simţi că i se plimbă mii de furnici prin zona unde căzuse privirea 
hulpavă a pofticiosului „cavaler”. 

— Sper că și tu ai un condur reglabil, așa cum sunt rolele, 
replică femeia, insinuant. Altminteri, s-ar putea să rămâi 
nefolosit și să-ţi ruginească armura în șifonier. Astăzi se trăiește 
pe picior mare și, în plus, prințţesele se mai descurcă și singurele 
- săracele - de când au încetat să mai aștepte prinți călărind pe 
cai albi. Fetele din ziua de azi se mulţumesc și cu „călăreți” de 
Rolls Royce-uri. 

— Ha, ha, ha! râse Lucky, bucuros că mintea ochioasei 
funcționează la fel de prompt ca și lovitura ei de dreapta. 

Nu avusese parte, de când își revenise din comă, decât de 
femei naive și destul de ușoare în moravuri. Unele, curve de-a 
dreptul, altele, la fel, dar mai pe ocolite. Deoarece se întâmplase 
să-și schimbe starea socială, devenind o persoană onorabilă, 
Lucky considera că trebuie să ridice un pic nivelul standardelor 
sale. Întâmplare sau nu, momentul părea destul de potrivit. 

După ce terminară cu declaraţiile, se decise să nu rateze 
oportunitatea și o luă pe Zelda de cot, conducând-o spre ieșire. 

Ea se arătă foarte bucuroasă că putea, în sfârșit, să 
părăsească acea atmosferă sordidă. lar pentru eliberarea 
nesperat de rapidă care se petrecu, îi era pe deplin 
recunoscătoare binefăcătorului ei. 

— Prinţesa nu dorește să evalueze castelul prințului, că tot se 
pare că treburile pe ziua de azi s-au cam bulversat? 

— Au fost bulversate iremediabil chiar, zâmbi Zelda. O zi 
pierdută complet. De altfel, ziua nici nu începuse grozav... mai 
murmură ea, ca pentru sine. 


— Atunci, declaraţia ta să o resimt ca pe o datorie? 

— Ca pe ce? 

— Să mă îngrijesc ca ziua să nu se termine la fel de prost cum 
a început? Asta e o chestie înscrisă în carnețelul prinților 
salvatori, la capitolul: „Ce să faci, dacă se salvează singură”. 

— Ştiam eu... știam eu! strigă Zelda, arătându-l cu degetul, în 
glumă, dar ameninţător. Ştiam eu că te ghidezi după un manual, 
dar nu intuiam după care. 

— Păi, după cel scris de mine, evident, zâmbi Lucky. Doar eu 
sunt marele maestru... 

Din motive ce nu îi erau clare, dar care nici nu-l interesau în 
momentul respectiv, pe holul de intrare în secţia de poliţie 
rătăcea un fotograf, cu un aparat pentru poze „la minut” agăţat 
de gât. Lucky se lumină când îl zări, de parcă și-ar fi reîntâlnit o 
veche cunoștință pe care o credea cel puţin moartă: 

— Hei, amice! - se adresă el pozarului - ai zece dolari de la 
mine, dacă ne faci un instantaneu în vizită la sediul poliţiei. 
Bună idee! adăugă Branigan, privindu-i pe rând atât pe Zelda 
Ibrahimovici cât și pe fotograf. 

Acesta din urmă nu așteptă ca potenţialul client să se 
răzgândească, iar femeia râse cristalin, amuzată de idee și 
prinzându-l de cot pe Lucky. În același timp își apropie obrazul 
de cel al salvatorului, în vreme ce sânul ei se lipi de braţul lui, ca 
din întâmplare. 

Lucky plăti, după cum se înţeleseseră, și își puse fotografia în 
portofel, gândindu-se că e prima pe care o făcea după mai bine 
de douăzeci de ani. Pe deasupra, era extrem de bucuros că o 
realizase într-o asemenea plăcută companie. 

Ceva mai încolo, ajunși în stradă, Lucky ridică mâna autoritar 
și, spre surprinderea amândurora, un taxi se opri aproape 
instantaneu în dreptul lor. 

— Ai mână bună, se simţi Zelda datoare să constate. Dacă 
aveam și eu norocul tău, nu mai stăteam în staţia de autobuz. 
Dar renunţasem să mai încerc să opresc vreun taxi, după mai 
bine de o jumătate de oră de eforturi inutile. 

— Ha, ha! râse bărbatul cu subînţeles. Lucky e al doilea nume 
al meu. De fapt, o poreclă pe care aș fi încântat să o folosești și 
tu, la fel ca toţi prietenii mei. Ei consideră că sunt un tip al 
dracului de norocos, dar nici măcar nu își imaginează cât de 
multe implicaţii are un asemenea termen. 


Cei doi se urcară în taxi, îndepărtându-se în viteză de secția 
de poliţie, care le dăduse prilejul să se cunoască. 


e Capitolul 3 « 

— Și zi așa, stârpitură a lui Allah, nu știi nimic, ai? 

Individul caracterizat ca o stârpitură era un tip mărunţel și 
sfrijit, atârnat de o grindă precum carcasele de porc în abator, 
cu mâinile legate cu sfoară. Se afla în pielea goală, iar oasele 
firave i se zăreau ca printr-un aparat cu raze X. Avea o cagulă 
pe cap, deci era evident că nu ar fi putut să spună prea multe, 
chiar dacă ar fi vrut. 

Celălalt, care îl înjura de zor și îl mai împungea din când în 
când cu o ţepușă între coaste - provocându-i sângerări minore, 
pentru a nu-l pierde prea curând - era o namilă pistruiată, un 
roșcovan cu părul creţ, cu un nas imens și un rânjet stupid pe 
figură. 

— Te-ai trezit să cânţi în moschee, ai? insistă el. Tu chiar crezi 
că voi puteţi face planuri paralele cu ale noastre, mă imbecilule? 
Că s-a întâlnit Mossadul prost cu arăboii isteţi? Mama voastră de 
animale! 

Matahala părea să se întărâte singur, pentru că celălalt atârna 
inert, fără să dea vreun semn că ar mai fi în viaţă. 

— la uite ce tăcut e, talibanu'! constată în cele din urmă 
roșcovanul și îi trase un picior, făcându-l să se bălăngăne ca un 
odorizant legat de oglinda retrovizoare. Oare de ce cred eu că te 
prefaci, mai zise el și îi luă în mână scula imensă ce atârna 
acum pleoștită, legănându-se la unison cu restul corpului. 

Ochii roșcovanului căpătară o lucire perversă. 

Nu e rău dotat arăboiul, se gândi el și își roti privirea împrejur, 
asigurându-se că e singur. 

Apoi se apropie mai mult și începu să frece, din ce în ce mai 
repede, membrul adormit. 

— Hai, spurcăciune, reacționează că nu mai rezist, începu el 
să gâfâie, descheindu-și cu repeziciune propriul șliț și începând 
să-și frece cu cealaltă mână organul ca o virgulă, mai pătat ca 
obrajii săi și intrat deja în erecţie. 

— Păi, crezi tu că merge cu mine, târfă musulmană, începu el 
să șuiere, din ce în ce mai excitat, bucurându-se când observă 
că arabul nu era mort și nici leșinat în toate cele, reacționând la 
masturbarea repetată la care îl supusese. 

Mai bălmăji câteva cuvinte fără sens, în timp ce din colțul 
gurii începuse să-i curgă un firicel subţire de salivă. Nu mai avu 


răbdare ca membrul pe care își fixase ochii să ajungă la o 
erecție totală și îl înghiţi cu poftă, gemând de plăcere. 

Chiar atunci își făcu intrarea, în depozitul în care avea loc 
această oribilă scenă, Jo Marino. 

— Ce dracu’ faceţi, proștilor, strigă el, când văzu ce se 
petrecea acolo. Așa trataţi voi aliaţii, urlă, repezindu-se la cel 
atârnat și încercând să-l dea jos. 

Văzu că sfoara cu care era legat ostaticul era trecută peste 
grindă, prinsă într-un cui gros situat pe unul dintre pilonii de 
susţinere. 

— Nu te uita că boul la mine! Ține de el ca să-l pot cobori! 
mârâi noul venit în direcţia roșcovanului, care se uita nedumerit 
la noua apariţie, parcă încercând să-și amintească în ce 
împrejurări îl cunoscuse. 

Se conformă însă, deși pe chip i se putea citi o mare 
nemulțumire. Îl cuprinse pe arab cu mâinile pe după fese, 
pentru a-l susține și păru încântat când membrul acestuia, erect 
în totalitate, îl izbi peste ochi, în timp ce Jo desfăcea cu 
rapiditate sfoara din jurul cuiului. 

Trupul celui atârnat se lăsă treptat peste roșcovan, până 
atârnă ca o cârpă pe umărul masiv al acestuia. Matahala 
pistruiată îl trânti jos ca pe un sac de cartofi, împingându-l cu 
piciorul. Arabul căzu cu o bufnitură seacă și se auzi cum icnește 
înfundat. 

Jo se repezi la el și îi trase cagula de pe cap. Apoi se întoarse 
furios spre lungan și îi aruncă printre dinţi o înjurătură grea. Una 
amintind destul de străveziu despre tendințele acestuia de a 
face treburi incestuoase cu doamna ce-i era mamă și care nici 
nu era o femeie foarte respectabilă, după cum reieșea din lunga 
înjurătură. 

— Încheie-te dracului la prohab, îi mai ordonă Jo, după ce 
isprăvi de înjurat. Ai uitat cu ce treabă ai fost trimis aici, 
poponar dement? 

— Auzi, americanule, eu zic să te potolești, altfel șefii mei... 

— Șefii tăi or să mă pupe exact unde ţi-ar plăcea ţie s-o faci, i- 
o reteză scurt bătrânul. Mai bine roagă-te puţin la zidul ăla, ca 
să nu le spun eu ce făceai aici și mai ales cu cine, rânji el, 
arătând cu capul înspre arabul care începea să-și revină în 
simţiri, după toate aparențele. 


Roșcovanul duse instinctiv mâna la șold, unde îi atârna 
revolverul. 

— Nici să nu te gândești, i-o luă Jo înainte, ameninţându-l cu 
un pistol apărut ca prin minune, în mâna lui dreaptă. Zi-mi mai 
bine dacă ai aflat ceva, în afară de gustul membrului lui Abdul? 

— N-a vorbit, câinele. Spunea că toate decurg conform 
înțelegerii și nu știe nimic despre vreun al treilea avion. Că am 
înnebunit, cică, așa zicea porcul... 

In acel moment, matahala îi mai trase prizonierului un picior 
în cap. Zgomotul loviturii răsună înfundat în depozitul gol, iar 
Abdul își încleștă dinţii ca să nu urle de durere. 

— Hai, că ești prea prost pentru zilele noastre, constată Jo 
Marino fără niciun chef. 

Apoi, îndreptă pistolul spre tâmpla roșcovanului și trase fără 
să clipească, împrăștiindu-i creieri pe pilonul de care fusese 
legată sfoara ce îl susținuse pe Abdul. 

— Mda, zise el gânditor, cercetând lemnul împroșcat cu sânge 
și bucăţi din mintea roșcovanului cea de pe urmă. Nici nu a fost 
mare lucru înăuntru. Era genul potrivit pe care îl puteai împușca 
și în living. Dacă îl împuști în cap, nu iese nimic dinăuntru și nu 
pătează. 

Abdul se ridicase mirat în capul oaselor și privea neîncrezător 
ceea ce rezultase din incidentul armat. 

— Allah să vă mai înţeleagă! spuse el cu o voce pierită. Cu 
cine ne-am găsit să ne aliem... Porcul ăsta mă atârnă în cui și 
mi-o suge, tu îi zbori creierii... Cred că renunţăm, nu mai știu ce 
să mă aștept de la voi. Așa ne trebuie dacă ne-am încurcat cu 
necredincioșii... 

— Taci dracului din gură, îi aruncă Jo, dispreţuitor. Că nici voi 
nu sunteţi mai breji! la zi, ce-i cu avionul ăla? Jucaţi mârșav? 
Vreţi să-i luăm gâtul lui Saddam sau nu? Parcă numai noi am 
câștiga din afacerea asta. 

Abdul se ridică de pe jos și începu să-și caute hainele. Bănuia 
că nu puteau fi departe, dar în întunericul destul de pronunţat 
din depozit nu reușea să vadă mare lucru. 

— Ar trebui să te omor pentru că m-ai văzut dezbrăcat, îi 
spuse el lui Jo, în timp ce își trăgea înciudat pantalonii pe care îi 
găsise aruncaţi într-un colț. 

— Lasă, că am văzut și alţii mai acătării ca tine. Plus că prefer 
femeile, nu ale voastre, că prea sunt urâte. Fără supărare! Și nu 


schimba vorba. Cât despre omorât, temperează-ţi instinctul de 
criminal pentru când o să-ţi vină la îndemână, zâmbi el, văzând 
cum arabului îi căzuseră privirile pe revolverul roșcovanului. 

Bătrânul se îndreptă spre cadavru și îl scotoci de arme. Nu 
găsi decât revolverul și îl luă la el, ca arma să nu-l tenteze pe 
Abdul. Acesta părea destul de furios pentru că fusese umilit. 

— Sunteţi nebuni, nu știu nimic. Și nici nu înţeleg de unde ați 
scos-o și pe asta cu cel de-al treilea avion. Păi, noi avem 
avioane așa, la liber, pe aici? Că sunteți cu ochi în patru ca niște 
paranoici. Desigur, vă cam urăște lumea, nu spun nu; e normal 
să fiți cu căcatul la cur în permanenţă, rânji el, satisfăcut de cele 
ce spusese. Păi, dacă aveam noi avioane la dispoziţie... he, he, 
mai aruncau fraţii mei niște prăpădite de ambasade în aer, 
undeva prin Africa? Nici tu nu crezi ce spui. 

Jo nu mai insistă. Își dădea seama că nu are niciun sens. Știa 
cu cine avea de-a face. Nu-i puteai amenința, după ce făcuseși o 
înţelegere cu ei, ca să se omoare unii pe alţii de bunăvoie. In 
plus, totul era atât de nebulos. In general, se încredea în 
viziunile lui Lucky. Avusese suficient timp la dispoziţie ca să îl 
observe și să constate că nu greșea. Branigan nu mergea pe 
ghicite, însă până atunci fusese vorba despre lucruri minore, 
apropiate în timp și în spaţiu. Acum era cu totul altceva. 

În asemenea momente regreta moartea lui Caron (cel ce se 
ocupase ani în șir de premoniţiile lui Lucky), deși se convinsese 
că nici în el nu putea avea încredere. Colaboratorii acestuia 
fuseseră toţi uciși, probabil chiar de către Caron. Așa că nimeni 
nu mai putea să facă afirmaţii certe despre ceea ce poate și 
ceea ce nu poate Lucky. 

Abdul îl privea pe Jo cu neîncredere, închipuindu-și că acesta 
îi calculează clipele pe care le mai are de trăit. Era evident 
pentru el că bătrânul nu putea să ia asupra lui moartea 
roșcovanului, așa că era sigur că pe el va cădea beleaua. 

Jo văzu privirea ușor îngrozită a lui Abdul și înțelese 
raționamentele pe care acesta le făcea. 

— Stai liniștit, că nu te omor, deși mi-ar face mare plăcere. 
Lucrurile nu merg așa simplu, altfel vă terminam pe toţi demult. 

— Nu s-ar spune că nu aţi încercat, totuși, rânji Abdul. 

Jo nu răspunse nimic. Doar zâmbi superior, considerând că nu 
are rost să polemizeze pe această temă cu un pârlit de 
executant cum era arabul, cel aflat în fața lui. li era din ce în ce 


mai clar că trebuia să rezolve treaba altfel, nu prin interogatorii 
și tortură. Se vedea nevoit să pună în aplicare un plan de 
rezervă. 

— Uite cum facem, Abdul dragă, ia revolverul ăsta al lui Beny 
și dă-mi una, cât să leșin. Apoi, șterge-o de aici. O să le spun că 
v-o trăgeaţi la greu când am intrat. Tu ai profitat de treaba asta 
ca să-l omori pe Beny și să mă „anesteziezi” pe mine. Apoi, îţi 
vei pierde urma pentru o vreme. Am eu grijă să dau de tine, la 
timpul potrivit. 

— Nu ţi-e frică de mine? întrebă Abdul, când se văzu în 
posesia armei. Aș putea să-ţi zbor creierii și ţie, ca să nu rămână 
niciun martor în viaţă. 

— Așa sunt eu, neînfricat, zâmbi Jo, scrutându-l cu coada 
ochiului. Lasă prostiile și fă ce ți- am spus! 

— Poate că n-am să te omor - admise arabul -, însă cu 
siguranţă trebuie să găsești un scenariu mai bun. N-am de gând 
să trec drept un poponar împuţit, mai ales că nici nu sunt așa 
ceva. Nu mi-aş fi tras-o cu împuţitul ăsta, nici dacă soarta sau 
mântuirea lui Mahomed ar depinde de asta, spuse el 
disprețuitor, scuipând cadavrul lui Beny. 

— Mai e o variantă, aprecie Jo, ţintindu-l cu arma. Să te 
împușc și pe tine în cap și să spun că v-am găsit morţi pe 
amândoi. Ce zici? Lasă dracului preocupările pentru imagine, că 
nu e momentul! O să spun că încerca să te sodomizeze și nu a 
reușit, pentru că l-ai împușcat. Așa e bine, ești satisfăcut? 
Oricum, nu o să se dea la televizor, te pot asigura de asta. 

Abdul se arătă mulțumit de asigurările primite, deși tot nu 
înţelegea prea bine calculele lui Jo. Tot ce știa era că fusese 
aproape de moarte, cu nici măcar o jumătate de oră înainte, iar 
acum era foarte aproape de libertate. Orice ar fi spus, bătrânul 
din faţa lui îl salvase dintr-o situaţie fără ieșire. 

Nu mai stătu pe gânduri, se apropie de Jo și îl lovi năprasnic în 
tâmplă. Acesta căzu ca un bolovan. 

— E cade como un corpo morto cade! rosti dantesc, văzând 
cum Jo zăcea inert pe dușumea, la fel cum zăcuse și el cu puţin 
timp înainte. E bine să studiezi în universităţile voastre, se 
adresă el corpului inert al lui Jo. Mai înveți dracului câte ceva. 
De exemplu, cum să pilotezi avioane de mare capacitate, mai 
spuse el zâmbind și se îndreptă liniștit înspre ieșire. 


Afară zări două automobile. Optă pentru jeep-ul lui Beny, 
Lexus-ul lui Jo părându-i-se prea ostentativ. 

— În fond, nu a fost o zi tocmai rea, spuse el, întorcând cheia 
în contact. l-am tras ţeapă lui Beny, l-am leșinat pe Jo... 
Bănuiesc că așa trebuie să fie și în paradis, râse el și demară, 
mulțumit de toată situaţia. 


e Capitolul 4 « 

Lucky se bucură că reușise să-și amintească toată această 
păţanie, deși se petrecuse cu doar puţin timp înainte. Se părea 
că memoria îi înregistra oarecare sincope. Însă și când îi 
revenea... 

Își aminti cu lux de amănunte ce se petrecuse după ce 
ajunseseră amândoi în apartamentul lui de hotel, cum Zelda 
începuse prin a face un tur curios prin toate camerele, mirată să 
afle că existau asemenea luxoase refugii pentru cei care nu 
posedau un castel în toată regula. 

Mâna ei mângâia în trecere pielea moale și ademenitoare a 
fotoliilor, ca apoi femeia să se oprească mirată în dreptul unor 
mici statuete, niște copii, desigur, dar atât de reușite. 

Lucky nu îndrăznea să o întrerupă din această mică excursie 
entuziastă. Era cuprins de o ameteală plăcută la auzul 
zgomotului făcut de mâinile mângăâietoare ale frumoasei femei. 
Fără niciun cuvânt trecu în dormitor și aduse de acolo două 
pahare, o sticlă de martini și o caserolă cu cireșe. După ce 
turnă, îi întinse unul divei, cu un zâmbet care spunea că nu este 
dispus să accepte vreun refuz. 

De altfel, Zelda nici nu părea să aibă de gând să refuze ceva 
venind din partea atrăgătorului bărbat, cu care soarta îi fixase o 
atât de ciudată întâlnire. În plus, aștepta foarte multe de la el. 

Lucky continua să nu rostească niciun cuvânt și ea înțelese că 
nici nu era cazul să tulbure ciudatul fior ce plutea în liniștitul 
apartament. După numai o înghiţitură, Lucky decise că este 
timpul pentru o apropiere mai accentuată a trupurilor lor, mai 
ales că simţea cum acestea tânjesc unul după celălalt. O apucă 
de mijloc și o trase înspre el, însă Zelda se roti cu graţie și 
ajunse astfel cu spatele lipit de Lucky. Acesta îi întoarse chipul 
cu mâna stângă și îi atinse ușor buzele senzuale, care se 
deschiseră, înfiorate de tandra atingere. Limbile lor se întâlniră, 
cu vârfurile abia atingându-se, într-un sărut tensionat, încărcat 
de dorință. Apoi se întoarse brusc, prinzând-o în braţe pe la 
spate. 

Mâna lui Lucky aluneca grăbită pe fesele tari, ce se ghiceau 
prin rochița ușoară. Ridicând ușurel, materialul alunecă imediat 
între coapsele femeii. O împinse puţin în faţă și ea înţelese ce 
dorea bărbatul din spatele ei. Așa că se aplecă atât cât era 


necesar, oferindu-și crupa elastică și fermă sărutărilor lui 
fierbinți. 

Lucky descoperi un fund obraznic, pe care începu să-l 
exploreze milimetru cu milimetru, atât folosindu-și limba cât și 
buzele. Pielea îi era dulce și avea o aromă de vanilie. Mâinile lui 
se insinuară între coapsele fetei, începând înfrigurate să-i 
mângâie labiile deja înfierbântate. 

Zelda gemu ușor, mușcându-și buza de jos, și se împinse mai 
mult în spate, pentru a obliga degetele lui Lucky să pătrundă 
mai adânc în intimitatea ei. Trase în jos bretelele rochiei și sânii 
țâșniră, curioși parcă, abia zărindu-se în lumina filtrată de 
jaluzele încăperii. Femeia apucă hotărâtă unul dintre ei și îi strivi 
cu poftă sfârcul, în timp ce Lucky continua să cerceteze, precum 
un orb, supleţea clitorisului ce vibra la fiecare atingere. 

Ea se întoarse și se așeză pe canapeaua largă, iar bărbatul îi 
respectă dorința nemărturisită. Așadar, îngenunche, continuând 
să atingă încetișor cu degetele partea rozalie a feminităţii ei. 

Inainte ca amândoi să se piardă într-un sărut devastator, 
Zelda scoase cireașa din paharul cu Martini, o strecură ușor în 
gură, pentru a-i simţi gustul aromat, apoi, cu o mișcare lentă şi- 
o introduse în vagin, pe lângă degetele lui Lucky. Gemu din nou 
din pricina senzaţiei inedite și dădu ochii pe spate. 

Bărbatul îi înţelese jocul din nou, și procedă astfel încât să nu 
zdrobească plăpândul fruct. In același timp, continua să alinte 
clitorisul fetei cu buricul degetului. Concomitent, limba lui îi 
stârnea fetei senzaţii fierbinţi, într-un sărut pasional care o 
făcea pe Zelda să respire din ce în ce mai greu și mai sacadat. 
Ea nu contenea să-și strângă un sfârc între degete, în vreme ce 
bărbatul se ocupa de celălalt, ciupindu-l din când în când. 

La un moment dat, Lucky îi scoase cireașa dinăuntru și i-o 
dădu să o mănânce. Ceea ce femeia execută cu multă plăcere și 
recunoștință. Dar ea nu se săturase, așa că mai luă o cireașă de 
pe caserolă, încercând să procedeze ca și prima dată. Dar 
bărbatul îi întrerupse gestul la jumătate, luând fructul între 
buze. li strânse sânii generoși, apoi depuse cireașa între aceștia, 
plimbând-o cu limba în sus și în jos, împiedicând-o să cadă. 

Zelda era din ce în ce mai excitată, ceea ce dovedea cu 
prisosinţă că jocul îi plăcea din cale-afară. El înțelese că sosise 
momentul potrivit pentru a accelera alintarea intimităţii femeii și 
nu se înșelă defel. Diva simţi că explodează prea devreme, așa 


că se decise să întrerupă momentan avântul lui Lucky și se 
ridică, împingându-l pe acesta în locul ei, pe canapea. Cireașa 
abandonată se rostogoli pe covor, riscând să fie zdrobită de cel 
mai mic și neatent gest al protagoniștilor dezmăţului. 

Lucky se lăsă să cadă pe locul în care ea se desfătase mai 
devreme, parcă mimând lipsa de vlagă și de voinţă. În acest 
timp, mâinile nerăbdătoare dar și pricepute ale femeii îi 
desfăceau cureaua și apoi fermoarul, căutând înfrigurate 
membrul ce se întrezărea prin șort erect, fierbinte și imens. 

Odată eliberat, acesta ţâșni viguros la aer, stârnind o 
exclamaţie apreciativă din partea Zeldei. Ea îl cuprinse imediat, 
cu poftă, mai întâi cu mâna dreaptă, pe urmă cu buzele, ca după 
aceea să-l ascundă aproape în gura ei hulpavă. 

Lucky ridică ochii în tavan, parcă pentru a căuta acolo un 
reper care să îi dea tăria de a nu ejacula de la primele ei 
îmbucături. Femeia era expertă în folosirea limbii spre 
desfătarea capului pe care îl mai numea și „șarpele cu un 
singur-Ochi”. 

Cu o mână, Zelda îi strângea puternic organul de bază, în 
timp ce cu cealaltă îl trăgea hotărâtă înspre ea. Părea extrem de 
decisă să primească totul sau nimic. Gura și limba femeii 
acționau de parcă ar fi fost zece, nu una singură. Membrul umed 
și dur ca o rangă de oţel ba apărea, ba dispărea din și în 
cavitatea bucală, într-un ritm din ce în ce mai ameţitor. Doar 
pauzele foarte scurte erau permise, atunci când limba ei 
aluneca la suprafaţă, până spre testicule și în jurul acestora. În 
același timp, ochii ei se înfipseseră în privirile bărbatului, 
stabilind un contact permanent și foarte sugestiv cu acesta. 

Mâinile lui Lucky se plimbau în neștire prin părul femeii, pe 
umerii rotunzi, pe spatele arcuit, ca în cele din urmă să se 
oprească o vreme pentru a-i masa sânii fermi. Pe urmă, traseul 
continua după același tipic. Era clar, nu avea să mai reziste 
multă vreme sublimului supliciu la care era supus. Trebuia să 
înceteze, înainte de a fi prea târziu. 

Zelda înţelese că e momentul pentru lucruri mai importante, 
iar buzele ei eliberară membrul noduros. Cu limba scoasă de un 
cot din gură urcă încet spre buric, unde poposi câteva secunde, 
pentru a simţi gustul ușor sărat al bărbatului de sub ea. Apoi 
urcă spre pieptul lui, pentru a ajunge în cele din urmă la buzele 


pe care le strivi într-un sărut pătimaș, sufocant, dar atât de 
plăcut. 

Atunci, așa cum se întâmplă în filmele realizate de un regizor 
și un scenarist sadic, începu să-i sune strident telemobilul din 
poșetă. lar Lucky regretă pentru prima dată în ziua aceea că 
Jim, hoţul de poșete, nu reușise în demersul său. 

— Nu, nu răspunde! îi ceru el, încercând să prelungească acel 
sărut devastator. 

Dar apelul se încăpăţâna să nu se mai termine, iar Lucky simţi 
un impuls brusc de a arunca lampa grea de la capătul canapelei 
în direcția de unde venea înnebunitorul țârâit. 

Zelda se desprinse din îmbrățișare - nici ea foarte entuziastă 
- și se întinse înspre poșetă, apucând celularul. După privirea pe 
care o aruncă pe furiș, pentru a vedea numărul de la care 
fusese apelată, Lucky fu convins că din două, una: ori avea să 
arunce telemobilul pe geam, ori avea să-l închidă. 

Dar, în loc de asta, femeia se ridică brusc, lăsându-l pe Lucky 
într-o poziţie caraghioasă, cu pantalonii în vine. Rămas tolănit 
pe canapea, membrul lui căuta îngrozit parcă sursa plăcerilor ce 
îl treziseră atât de plăcut din adormire, ca acum să-l 
abandoneze atât de brutal. 

Zelda rosti câteva cuvinte într-o limbă care bărbatului îi era 
total necunoscută. Una guturală și gâjâită, ce părea a nu se 
potrivi deloc cu buzele ei cărnoase și totuși atât de delicate. 

Aceasta închise telemobilul și se uită cu jind la bărbatul care 
promitea atât de multe, dar cu care nu putea duce la bun sfârșit 
jocul de-a „fiara cu două spinări”. 

— Imi pare nespus de rău, însă trebuie să plec, spuse ea cu 
un regret evident în voce, în timp ce își aranja cu mișcări dibace 
ținuta. 

— Ce, cum? se ridică Lucky disperat, neputându-și stăpâni 
consternarea. 

Nu-i venea să creadă că totul se putea termina chiar atunci, 
din cauza unei stupide invenţii a lumii ultracivilizate, despre 
care el nici nu avusese habar înainte de a intra în coma de 
douăzeci de ani. Acum ura mobilul de parcă ar fi fost principalul 
vinovat pentru toate relele ce i se întâmplaseră în viaţă. 

Din nefericire, Zelda era deja la ușă, conștientă că, dacă nu se 
desprinde brusc din vrajă, nu va mai pleca niciodată. Și nu își 


putea permite așa ceva. Nu acum, nu după acest apel 
neliniștitor. 

— Mă găsești în New York - spuse ea, în timp ce deschidea 
ușa -, prinţul meu salvator. Cu puţin noroc, o să terminăm ce 
am început și, desigur, mai mult decât atât. Norocul am înţeles 
că nu-ţi lipsește, nu-i așa, Lucky? 

Apoi dispăru, lăsând încăperea tristă și îmbătrânită, dintr-o 
dată iar pe Samuel Branigan stupefiat, așa cum rămăsese, cu 
pantalonii în vine. 

Se întâmplase întocmai, își amintea perfect. Gustul amar al 
acelor clipe ciudate îi reveni în tot corpul cu atâta acuitate, încât 
trebui să privească în jos, pentru a se convinge de faptul că, de 
data asta, pantalonii erau la locul lor. Și erau. 

Bineînţeles, venise la New York ca să o caute pe Zelda în carul 
Marelui Măr. Duse erau planurile lui de retragere la San Diego, 
duse întâlnirile pe care ar fi trebuit să le aibă cu prietenii lui - de 
la care nici nu mai apucase să-și ia la revedere. Și, mai ales, 
dusă era liniștea pe care ar fi trebuit să o regăsească, după ce 
își răzbunase prietenul - ucis cu bestialitate în urmă cu douăzeci 
de ani, precum și viaţa ce-i fusese furată de atunci încoace. 

e 

În vreme ce rememora cu nostalgie momentele care 
determinaseră mutarea lui în orașul ce „nu doarme niciodată”, 
soneria îl trezi brusc la realitate. 

— Cine e? întrebă el, mai mult din reflex, decât din spirit de 
prevedere. 

— Tom Simson. 

— Cine? se miră Lucky. 

Nu-și amintea să cunoască pe nimeni cu acel nume, cu atât 
mai mult cu cât nu cunoștea, de fapt, pe nimeni în New York. Cu 
excepția lui Jo Marino, care putea fi peste tot și nicăieri în 
același timp. 

— Din partea lui Jo, Jo Marino! Ai să-mi bag picioarele, îl auzi 
Lucky pe celălalt, înjurând cu obidă. Să înțeleg că nu a apucat 
să te anunțe? Boșorogul dracului! Auzi? - zise vocea, după un 
răstimp în care probabil analizase dacă merită să mai insiste sau 
să facă drumul înapoi - dacă nu ţi-e teamă că te sodomizez în 
pragul casei, eu aș zice să mă lași să urc. Poate ne lămurim 
față-n faţă. 


Lucky nu se mai temea de multe, de la moartea marelui său 
dușman, Caron, așa că decise să-l lase să urce pe acel personaj, 
care poseda un limbaj atât de pitoresc. 

La scurt timp, soneria de la ușă, de data aceasta, îi dădu de 
știre că Tom ajunsese sus. Deschise și se pomeni în umbra unui 
imens individ, care trebui să încline puţin capul pentru a intra pe 
ușă. Dar înălțimea de circa doi metri era pe deplin și abia 
sesizabilă, din pricina gabaritului impresionant. Individul bătea 
undeva spre două sute de kilograme, cu o toleranță de cinci 
kilograme plus sau în minus. 

— Te salut, Casandrule! urlă jovial namila, trântindu-i amical o 
palmă uriașă pe spate, ceea ce-l făcu pe Lucky să avanseze, 
fără să vrea, o jumătate de pas înainte. Să înţeleg că bășinosul 
ăla bătrân de Jo nu te-a prevenit că îţi trimite un exemplar de 
rasă ca să te ajute în... ce dracului faci tu cu mintea ta aia 
vraiște? He, he! tună el înveselit, uitându-se în jur. la uite ce 
avantaje ai, dacă știi unde să cauţi lozul câștigător. la zi-mi, cum 
faci? Ai niște cărţi, ceva, sau ghicești pur și simplu, doar 
uitându-te în zaţul de cafea? 

Și, fără să pară prea incomodat de perplexitatea lui Lucky, se 
trânti hotărât într-unul dintre largile fotolii, care se transformase 
instantaneu într-un scăunel pentru bebeluși. 

— Nu fi ciufut, servește-mă și tu cu o apă de gură, ceva! 
continuă musafirul, simțindu-se ca la el acasă ori chiar mai bine. 
Nu vezi că am transpirat în lift, până la etajul ăsta de cuib de 
vultur? Ce dracului v-o plăcea să trăiţi cocoțaţi unde se constipă 
și porumbeii, zău că nu știu. Probabil că o să fim parteneri până 
descurcăm afacerea asta, așa că nu te formaliza, te rog! Scoate 
scotch-ul cel mai bătrân pe care îl ai și îţi promit că vom deveni 
prieteni la cataramă. 

Obrăznicia sau, poate, dezinvoltura namilei nu îl incomoda 
deloc pe Lucky, pentru că îi amintea de comportamentul lui de 
pe vremea când era doar un pârlit de borfaș. Știa că asemenea 
caractere ascund mai curând o inimă de aur, decât o 
meschinărie sub masca volubilităţii. Așa că se conformă și își 
servi musafirul cu cel mai bun scotch pe care îl putuse cumpăra. 
Trebuise să joace două nopți la ruletă, în cinci locaţii diferite, ca 
să strângă banii necesari pentru câteva asemenea exemplare 
de o mare raritate. 


— Deci, te cheamă Tom. Acum, poţi sa-mi explici și mie, de 
fapt, care e scopul onorantei tale vizite? Nu că nu m-aș da în 
vânt după compania ta, dar... 

Matahala nici nu catadicsi să-l bage în seamă. Luase o gură 
de scotch și acum o savura cu toată imensa lui ființă. Apoi, îi 
făcu semn cu mâna lui Lucky să aștepte puţin, se întinse fără să 
se ridice și-l apucă pe acesta de antebraţ, strângându-l atât de 
puternic, încât Lucky începu să simtă fiori pe șira spinării. 

Branigan se gândi pentru o clipă că poate comisese o mare 
eroare primindu-l în casă. 

— Mamăăăă! exclamă namila în cele din urmă. Să fiu al 
dracu' dacă te mint! Uau! Me-se-ri-e! N-am mai băut așa ceva 
până acum, te rog să mă crezi pe cuvânt. Și eu care credeam, 
că am băut la viaţa mea tot ce se putea. Otrăvitor sau nu. 
Aaaaa! continuă el să savureze licoarea fermecată. 

În cele din urmă reveni: 

— Ce spuneai? A! Chestia aia cu scopul și durata vizitei. Mda. 
Deci, Jo, care e un mare nătărău, dar un șef a-ntâia, mi-a 
explicat câte ceva despre tine, viziunile și puterile tale... 

În acel moment sună telefonul fix, iar Lucky se scuză, 
ducându-se să răspundă din bucătărie. 

— Alo, Lucky! se auzi vocea lui Jo de la celălalt capăt al firului. 
Vezi că eu sunt prins cu niște investigaţii pe tema pe care o știi, 
dar o să-ţi trimit un om de-al meu. Cred că o să-ţi placă, deși s- 
ar putea să te surprindă puţin. 

— A ajuns deja și cred că ai dreptate, se grăbi Lucky să o 
scurteze. 

— Atunci e bine. Poţi avea toată încrederea în el. Deși nu 
pare, e un agent de prima mână. Altfel nici nu ţi l-aș fi trimis. 
Tinem legătura, bye! 

Lucky reveni în living, unde îl găsi pe Tom turnându-și cu 
încredere încă un pahar plin, bucuros ca un copil scăpat 
nesupravegheat în raionul cu dulciuri al unui supermarket. 

— ... Şi așa că - reluă el, ca și când Lucky nici măcar nu ar fi 
părăsit camera, mi-a zis să fiu tot ceea ce vrei tu să fiu. 
Excluzând, bineînţeles, târfa ta, dacă cumva te duce gândul în 
partea aia, ha, ha, ha! Oricum, din ce mi-a zis mie șeful, se pare 
că ai anticipat un atac terorist cu avion asupra unei centrale 
nucleare. Corect? 


— N-aș pune mâna în foc, se eschivă gazda. Nu știu ce ţi-a 
spus bătrânul, dar era vorba despre trei avioane kamikaze, nu 
de unul. Se făcea că două au intrat în World Trade Center - 
turnurile gemene -, iar cel de-al treilea într-o construcție pe care 
nu am putut-o identifica. Undeva în afara orașului, din câte mi- 
am putut da seama. 

— Mda! căzu Tom pe gânduri. Șeful a zis că se ocupă el de 
primele două. Nu am înţeles de ce le considera mai puţin 
importante. Buuun! Deci, dacă m-a trimis la tine, înseamnă că el 
crede în toate stupizeniile astea, așa că eu n-o să joc rolul lui 
Toma necredinciosul, în ciuda numelui meu, he, he! Pot să mai 
torn un păhărel? întrebă el, mai mult ca să se afle în treabă, 
întrucât deja începuse să-și umple paharul din nou. Auzi, decât 
să stăm în cuibul ăsta de cuci și să-ţi beau toată minunea asta, 
eu zic să schimbăm locaţia. Poate ai să-mi povestești și mie 
tărășenia asta, în așa fel încât să mai înțeleg și eu câte ceva. 
Dacă ai disponibilitatea, ciupim de buci și niște dudui, ne mai 
clătim ochii și ne mai desfundăm puţin instalaţiile de pompare. 
Ei, cum sună? Sau poate ai altceva mai important de făcut? 

Lucky nu-și fixase vreun program, așa că era gata să accepte 
invitaţia. Nici nu prea avea de ales, deoarece matahala dăduse 
deja pe gât al treilea pahar și era cu o mână pe clanţă. O tură 
prin baruri cu bodyguardul ăsta după el nu avea ce să-i strice. 
Se săturase, pentru moment, s-o tot caute pe Zelda și să stea 
pe sec, de dorul ei. Dacă lua în calcul faptul că, biologic vorbind, 
nu împlinise încă vârsta de treizeci de ani, i se părea cât se 
poate de normal să-și dorească o femeie, măcar pentru o 
singură noapte, dacă mai mult nu se putea. 

— Păi... - ezită el mai mult de formă - se pare că nu am de 
ales, nu? 

Fără a mai aștepta vreun răspuns din partea lui Tom își luă 
actele și portmoneul, pornind în urma acestuia, care deja făcea 
scandal pe hol, înjurând de mama focului ascensorul ce refuza 
cu obstinaţie să ajungă la etaj în timpul dorit de imensitatea sa. 


e Capitolul 5 e 

Metroul suspendat trecu zdrăngănind infernal deasupra 
străzilor pline de gunoaie ale cartierului Queens, acoperind 
pentru moment hărmălaia făcută de copiii care se jucau plini de 
veselie printre grămezile de pubele răsturnate. Se însera, iar 
aerul devenise parcă un pic mai respirabil. Matroanele grase cât 
casa  zăceau aproape leșinate pe  scăunele pliante, 
supraveghindu-și cu atenţie nepoții și bârfind pe toată lumea din 
cartier. O făceau cu conștiinciozitate, având aerul că trebuiau să 
termine toate poveștile și noutăţile în seara aceea, pentru că 
era posibil ca a doua zi să nu mai vină niciodată. 

Cu gulerele trench-coat-urilor ridicate, în ciuda zăpușeilii, trei 
indivizi se prefăceau că trec nepăsători prin hărmălaia serii, 
strecurându-se, de fapt, pe lângă ziduri, spre un loc numai de ei 
știut. După ce priviră cu atenţie de jur împrejur, dispărură în 
subsolul unuia dintre blocurile murdare și scorojite. 

Ajunseră în dreptul unei uși metalice și bătură în ea cu o 
anumită cadență. O ferestruică mică și protejată de un grilaj 
metalic se deschise cu un scârţăit sinistru. O pereche de ochi - 
ce arătau ca replica în dublu exemplar a anusului unui negru 
bătrân - îi scrută cu răutate. Apoi, ferestruica se închise, cu 
același scârţâit deranjant pentru urechi. Urmă un zgomot 
înfundat de zăvoare trase, după care ușa se deschise, de astă 
dată surprinzător de silențios. In spatele acesteia, bărbatul ce 
avea în posesie temporară perechea de ochi rotunzi și întunecaţi 
care îi scanase la intrare, le făcu un semn cu capul, indicându-le 
direcția în care îi sfătuia să o apuce. 

Incăperea în care intrară arăta ca un bar pentru oamenii 
rămași fără sprijin din partea statului. Indivizi care veneau să se 
îmbete pe datorie, prea puţin preocupaţi de condiţiile în care se 
petrecea milostivenia. 

Cei trei se îndreptară spre masa indicată de ușier și se 
așezară. Nu lăsau impresia că s-ar fi simţit mai în largul lor aici, 
decât în strada pe care tocmai trecuseră. Privirile lor neliniștite 
observau cu atenţie tot ce se petrecea în jur. 

La scurt timp după ce își așezară siluetele fantomatice pe 
scaune, care păreau să facă cu greu faţă chiar și greutăţii lor 
minimale, de masă se apropie o femeie. Cu mișcări ce ar fi 
făcut-o invidioasă și pe Naomi Campbel, ea reprezenta o 
admirabilă mostră a ceea ce poate face inspiraţia divină dintr-o 


biată coastă a lui Adam. Cu picioarele interminabile abia 
ascunse din când în când de rochia ce cădea grea, despicată 
până la buric, femeia se așeză nonșalant pe scaunul rămas liber, 
își încrucișă papainoagele, cu aerul uneia care știe că nu trebuie 
să facă prea mult, pentru a se trezi cu cheile unui Maserati în 
poșetă, apoi vorbi: 

— Ce mai fac cei trei porcușori? susură ea ironic, știind cât de 
mult îi incita pe vizitatori o asemenea atitudine din partea unei 
femei, oricum ar fi arătat aceasta. 

— Ti-am mai spus, târâtură, să-ţi revizuiești atitudinea, dacă 
vrei să mai apuci menopauza, șuieră unul dintre bărbați, 
aruncându-i nou-venitei priviri ucigașe. Nu pe acest ton se 
vorbește unor bărbați. 

— Da, ce-i drept, replică femeia, prea puţin impresionată de 
cel ofuscat. Mi-ai mai vorbit despre perspectiva de a-mi face 
felul și în alte rânduri. La fel de drept este că, de fiecare dată, ai 
repurtat același efect insignifiant asupra mea. Și asta mă face 
să mă minunez de constanța idioată a amenințărilor tale 
plictisitoare. Dacă numai atât aţi avut de spus - zise ea, mimând 
gestul de a se ridica de pe scaun -, acum puteţi spăla putina. 

— Stai dracului aici, Doamne iartă-mă! o ţintui cu privirea 
același individ, care părea să fie singurul dintre cei trei dotat cu 
o pronunție articulată. Ştii bine că nu am venit să mirosim 
parfumul tău ieftin și de prost gust. Comunică-i de urgență 
șefului că s-a aflat despre micul nostru șiretlic. Abdul tocmai a 
scăpat din mâinile CIA, care îl luase la întrebări în legătură cu 
asta. 

Femeii păru să-i mai treacă pofta de ironii, devenind 
instantaneu lividă. Și parcă mai bătrână cu zece ani. 

— Cum să se afle? Nu sunteţi sănătoși? 

— Cum, necum, asta rămâne de stabilit. Mai importantă este 
strategia pe care o vom pune în practică de aici înainte. Vrem să 
știm ce facem: continuăm, renunţăm, sau ce? 

— Cât de multe au aflat câinii? 

— Prea multe nu par să știe, de vreme ce așteptau răspunsuri 
de la Abdul. Dar, după părerea noastră, e destul de rău că au 
aflat și atât. Acum, tot ce vor mai avea de făcut ar fi să caute 
amănunte și detalii. 

La masa celor patru se lăsă o tăcere grea, rău prevestitoare. 
Niciunul nu mai avea chef de ironii sau de amenințării. 


— Poate ar trebui să schimbăm locaţia? se întrebă femeia cu 
voce tare. Știu destul de multe, asta e cât se poate de clar. De 
ce nu optăm pentru o nouă ţintă?! In fond, avem șase la 
dispoziţie. Cum merg pregătirile? În ce stadiu ne aflăm? 

— Până azi-dimineaţă ne-aflam în grafic, se hotărî „vorbitorul” 
să precizeze, după câteva secunde de suspans. Acum, e mai 
greu de anticipat. Spune-i șefului că trebuie neapărat să avem o 
întâlnire. Nu vreau să iau o decizie pe baza discuţiilor cu târfa 
lui. Ai priceput? 

Femeia nu mai păru dispusă să reacționeze la mitocănia 
bărbatului, răspunzându-i acestuia pe un ton egal: 

— Bine, am să văd ce pot face. O să fiți înștiinţaţi în modul 
cunoscut, cât mai urgent posibil. 

Cei trei înţeleseră că întrevederea luase sfârșit. Se ridicară și 
se îndreptară spre ieșire. In urma lor, la masă, femeia nu 
schițase niciun gest de rămas bun. Parcă nici nu observase 
măcar că rămăsese singură, atât era de cufundată în propriile 
gânduri. 

In bar nu se mai aflau decât patru neisprăviţi, risipiţi fiecare la 
câte o masă, cu ochii împăienjeniţi din pricina alcoolului. Priveau 
pierduţi în paharele care se goliseră de mult și nu se îndurau să 
își ia tălpășița. Fumul se așezase pâclos peste chipurile tuturor, 
sporind impresia de sfârșit de speranţă. Deznădejde care o 
cuprinsese și pe femeia atât de strălucitoare cu o jumătate de 
oră mai devreme. Numai gorila care închise ușa în urma celor 
trei stătea la fel de impasibilă pe scăunelul de lângă intrare, ca 
o efigie a stoicismului sau a tâmpeniei absolute. 

e 

În fața stabilimentului se întindea o coadă de zeci de metri, 
ceea ce îl făcu pe Lucky să se îndoiască de șansele reale ale lui 
Tom de a intra acolo. Insă acesta nu se arătă deloc impresionat 
de mulţime și își făcu loc ca un spărgător de gheaţă printre 
banchize, croindu-și drum prin simpla sa înaintare prin masa 
aceea de oameni. Lucky înţelese că singura modalitate de a 
străbate și el mulțimea era de a rămâne în siajul noului său 
partener. 

Ajunseră în scurt timp în dreptul lanţului care-i împiedica pe 
oameni să intre prea mulţi deodată, lanţ străjuit de doi indivizi 
solizi, cu aspect evident de culturiști, halterofili sau luptători de 
K1. Dar când Tom ajunse în faţa lor, păreau mai degrabă a fi 


niște pisicuţe proaspăt scoase din apă. îl salutară cordial pe 
agent, cu un zâmbet larg, și ridicară lanţul fără niciun 
comentariu, semn că Tom nu era chiar un nou-venit în 
respectivul club. 

Lucky se simţi brusc reconfortat de acest detaliu, percepând 
senzația pe care o are cineva atunci când intră într-un loc străin, 
însoţit de unul de-al casei. Se afla în compania unei vedete și 
știa dinainte că se va bucura de o atenţie specială. Din această 
cauză avea toate motivele din lume să se simtă un om 
important. 

Localul era predestinat, parcă, să adune noapte de noapte 
sute și mii de clienţi. Pe vremea când era un simplu spărgător și 
borfaș - deopotrivă - Lucky nu intrase niciodată într-un 
asemenea stabiliment în timpul orelor de program, bineînţeles, 
pentru că după închidere, „vizitase” destule. lar după ieșirea din 
comă, când în sfârșit și-ar fi permis să-și facă apariţia ca om 
normal într-un club, nu avusese nici timpul și nici vreo 
curiozitate deosebită în acest sens. Acum regretă că nu 
încercase respectiva tentaţie ceva mai devreme. 

În lumina a cărei culoare se schimba la intervale bine stabilite 
- deseori suprapunându-se cu spoturi puternice, albe, care 
măturau incinta precum un far pentru navele aflate în larg -, o 
viermuială de nedescris își croia propriile reguli de conviețuire. 
Și asta într-un spaţiu care, deși imens, se dovedea a fi 
neîncăpător. Observă cu surprindere, în câteva cuști suspendate 
de tavan, femei de-o frumusețe uluitoare. Cu trupurile unse cu 
ulei și aproape goale, acestea se mișcau lasciv în ritmul unei 
muzici pe care Lucky o găsi extrem de stupidă. Și totuși, în 
contextul dat, părea destul de firească. 

— Asta e muzică de băgat în venă, îi urlă el lui Tom, văzându-l 
că se apropie de o masă rezervată. 

Tom se întoarse, dar din privirea lui pricepu că nu-i înţelesese 
vorbele de mai devreme. Spre surprinderea lui Lucky, agentul 
CIA evită masa liberă din drumul lor și începu să urce o scară pe 
care Branigan nici măcar nu o observase, fiind abil mascată de 
diverse elemente de butaforie. După câteva trepte urcate și un 
labirint de coridoare străbătut, se trezi într-un alt salon, rupt 
parcă de realitatea viermuitoare de care tocmai scăpase încercă 
să-și dea seama ce se întâmplă și astfel realiză că elementul 
principal nu consta în decorul schimbat, cât în lipsa stresantei 


muzici, ce se mai auzea doar înfundat în restul stabilimentului. 
Locul părea o cabină ceva mai mare, ca pentru comentatori 
sportivi, izolată fonic de rest destul de bine și cu o excelentă 
vedere către ceea ce se petrecea dedesubt. Doar două mese 
mai erau ocupate de niște indivizi puși la patru ace, ce se 
străduiau să se destindă în compania unor apetisante fete. 
Acestea, sub pretextul că îi serveau cu diverse băuturi, se lăsau 
pipăite în cea mai vulgară manieră, care pe Lucky cel puţin nu îl 
deranjă peste măsură. 

— Așaaa! se declară Tom mulţumit, așezându-se pe o 
canapea imensă de piele, parcă special croită pe gabaritul lui. 
Așa mai merge! Păcat că trebuie să trec mereu prin nebunia de 
jos pentru a ajunge aici. Dar, asta e, nu le poţi avea pe toate. Ce 
voiai să-mi comunici când ne aflam printre debusolaţii ăia? îl 
întrebă el pe Lucky, aducându-și aminte de respectivul episod. 

— Spuneam că asta este o muzică pentru băgat în venă. 

— Ha, ha, ha! se veseli Tom, amuzându-se de sintagma 
protejatului său. Ceva în genul ăsta, dar e al dracu' de nimerită, 
fiindcă le înnebunește pe puicuţe. Efectul ăsta, de disc zgâriat 
care se repetă la nesfârșit, pare să fie un excelent afrodiziac 
pentru ele. O să vezi mai târziu puţin. Și, te asigur, poţi sta 
liniștit: locul e „curat”. 

— Tare m-aș mai mira! aprecie Lucky mai mult pentru sine, 
însă suficient de tare ca să poată fi auzit de celălalt. 

— Crede-mă când îţi spun! E localul nostru, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. Oamenii din subordine și colaboratorii trebuie să 
se distreze și ei, iar dacă îi putem avea sub observaţie în orele 
de relaxare, cu atât mai bine pentru toată lumea. Doar nu 
credeai că ne vom înfunda în cine știe ce speluncă. 

— Nu, dar... 

— Aici putem vorbi în liniște. Stai puţin! se întrerupse el 
brusc, la apariţia în vizorul său a unei femei cu niște picioare așa 
cum Lucky nu văzuse decât în concursurile pentru Miss Univers. 
Gina! Dulceaţa vieţii mele, vino să-ţi prezint un bun prieten de- 
al meu! 

Cea strigată începu să zâmbească, profesional, la vederea 
semnelor făcute de imensul agent. Apoi se îndreptă - cu pași 
calculaţi pentru a trezi la viaţă și pofta unui nonagenar paralizat 
- spre masa celor doi. Părea foarte bine dispusă și... dispusă la 
orice nebunii de dragul celui care o chemase. 


— Te salut, cocoșel nebun! i se adresă ea lui Tom, lipindu-se 
de agent cu dezinvoltură. 

În același timp se arătă netulburată de mâinile uriașe ale 
acestuia, care începuseră instantaneu să-i mângâie picioarele, 
plimbându-se delicat de la glezne până pe fese. 

— Cine spui că e frumosul gigolo? reluă ea, pisicindu-se. Un 
prieten, desigur, nu-i așa? 

— Mai mult! preciză agentul, oarecum absent la vorbele ce se 
rosteau în jurul lui. Un foarte bun prieten. Ai grijă să fie servit 
cum se cuvine, da?! Ce ţi-ai dori, Lucky? 

În realitate, Tom era mult prea ocupat să înmagazineze în 
memorie senzațiile delicioase încercate de  mângâierea 
fascinantelor forme ale Ginei. 

— Mi-aș dori o prietenă cu un piept și picioare asemănătoare, 
glumi Branigan, arborând surâsul său de mare cuceritor al 
inimilor neprihănite. Și un whisky dublu cu puţină gheață, 
desigur. 

— Cum dorește domnul, acceptă Gina propunerea, aplecându- 
se grațios spre Lucky, lăsând, astfel decolteul larg al rochiei să 
dea la iveală o pereche de porumbei de mărimea unor găini 
îngrășate artificial. Vrei cumva și ceva de mâncare? 

— Aveţi porumbei? se trezi Lucky, vorbind fără să vrea. 

— Desigur, într-un delicios sos cu vin alb. Nu durează mult. 

Și se îndepărtă, mirându-se în sinea ei de faptul că era pentru 
a doua oară în acea seară când i se comanda acel fel de 
mâncare. 

Oare rochia mea să fie de vină? se întrebă în sinea ei. Altfel 
de ce mi-ar cere ăștia porumbei? 

— Ei?! se uită Tom întrebător la cel pe care-l declarase, cu 
câteva minute mai devreme, prietenul lui. Cum ţi se pare 
stabilimentul? Cred că poţi să îmi povestești aici viaţa ta sau 
măcar acele părți care m-ar putea ajuta în rezolvarea tărășeniei. 
OK? 

Lucky se simțea surprinzător de bine și de destins. Era sigur 
că, după câteva pahare de whisky, tot o să aibă și un teribil chef 
de vorbă. Așa că nu avea rost să amâne respectivul moment, 
doar pentru a face pe interesantul. Și, ca să nu se lase rugat de 
prea multe ori, începu să depene tot ceea ce putea avea 
semnificaţie din viaţa lui de până atunci. Sau aproape tot. 


Nici nu mai știau cât trecuse de când Lucky începuse 
istorisirea. Porumbeii se răciseră pe farfurie, iar Gina se simţise 
de-a dreptul jignită de faptul că Tom nu o mai mângâiase când 
adusese, rând pe rând, nesfârșitele comenzi de băutură la masa 
lor. Marta, o altă superbă fată adusă la masă de Gina, conform 
comenzii clienţilor, plecase după un timp aproape plângând. În 
afară de un Hi! anemic, Lucky nu îi acordase altă atenţie, 
ignorând-o în totalitate și văzându-și de povestirea lui. 

În sfârșit, când Branigan termină tot ceea ce considerase 
necesar să spună, Tom rămase gânditor încă un număr bun de 
minute, neștiind ce să creadă. 

— Bine, omule, dar asta te transformă într-un fel de monstru, 
nu? Ce-ţi mai rămâne să aștepți de la viaţă, dacă știi mereu ce o 
să se întâmple?! Mi se pare sinistru, adăugă el, scuturând capul, 
ca pentru a alunga un gând care îl sâcâia. 

— Stai puţin, Tom, nu trebuie să exagerăm. Cu mici excepţii, 
viitorul ăsta nu dă buzna, așa, în viaţa mea. Înțelegi? Nu e ca și 
cum aș avea o oglindă retrovizoare cu care aș vedea înainte, în 
viitor, în loc să văd înapoi, în trecut. E drept că anumite „viziuni” 
năvălesc peste mine, dar numai când ceva rău sau foarte rău 
urmează să se întâmple. Și care are oarecare legătură cu viața 
mea, evident. De exemplu, nu pot „vedea” primejdiile ce 
ameninţă Papua-Noua Guinee și pe onorabilii ei locuitori. Viitorul 
foarte apropiat îl pot intui, ce-i drept, dar trebuie să îmi doresc 
foarte tare lucrul ăsta. Adică, să mă concentrez, altfel nu știu 
nici câţi bani o să ne ceară la nota de plată, bunăoară. 

— Vrei să spui că nu poți să prevezi lucrurile rele, cu adevărat 
grave, nici dacă te concentrezi? 

— Nu prea. De fapt, nici nu am încercat. Cum să-ţi explic?! 
Dacă ceva rău urmează să se întâmple în localul ăsta, o să-mi 
vină în minte înainte de a apuca eu să mă gândesc la asta. 

— Și vin grămadă? 

— Oarecum. Asemenea gânduri au și 0... amploare mai mare, 
o putere mai mare. Cum a fost visul-coșmar din cauza căruia 
suntem astăzi împreună. Probabil că acele catastrofe se vor 
petrece în scurt timp, dar în niciun caz nu este o chestiune de 
ore sau zile. Totul părea mult prea neclar, prea... alegoric, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Și odată cu acest vis s-a închis subiectul? vru să mai știe 
agentul. Nu mai poţi afla amănunte ale scenariului? 


— Sunt absolut sigur că voi mai avea cel puţin una sau două 
viziuni legate de acest lucru. Vor fi din ce în ce mai precise, pe 
măsură ce termenul final se apropie. Numai că, dacă nu apucăm 
să facem ceva, aceste viziuni vor deveni inutile. Cred că îţi dai 
seama, nu? 

— Desigur, desigur, aprobă Tom, gânditor. Mult prea târziu, 
cu siguranță. 

— Și mai e ceva. Am constatat - încă nu sunt sigur, dar 
bănuiesc - că anumite viziuni, anumite eforturi pe care creierul 
meu le face pentru a străpunge într-un fel sau altul viitorul, mă 
sleiesc de puteri. Aproape că mă aduc în stare de leșin. 

— Un preţ destul de mic, totuși, observă Tom. 

— Mă fac să pierd din memorie fapte pe care le-am făcut cu 
puţin timp în urmă. Un fel de amnezie pe termen scurt, cum ar 
veni. De exemplu, după visul ăsta, mi-a fost imposibil să-mi 
amintesc, pentru aproape câteva ore, ce caut eu la New York, 
cum și când am ajuns aici. 

— Dar ţi-ai amintit. 

— Da, în cele din urmă, însă m-am speriat puţin, trebuie să 
recunosc. 

— la nu mă mai ţine încordat! De fapt, de ce ai venit? Nu 
cumva special ca să fii aproape de locul în care urmează să se 
petreacă o tragedie și să poţi avea viziunea aia? 

— Ha, ha, ha! Amice, mergi prea departe cu fantezia. 

— Tii! Ce captivant... Nu ţi se pare? 

— Am venit să caut o femeie, o anumită femeie. Cu toate că, 
mai știi, și chestia asta are valenţele unui anumit destin. Da, da, 
într-un fel pot spune că lucrurile se cam leagă. 

— Hm! articulă Tom, lăsându-se obosit pe spate. Totul este 
prea subtil pentru ora și locul ăsta. Dracu’ știe ce ne mai rezervă 
și destinul ăsta. Deocamdată mă preocupă mai mult festinul. 
Dacă nu reușim să facem mare brânză cu avioanele alea, măcar 
să ne bucurăm de ce ne-a rămas, nu? Unde e frumoasa mea 
Gina? Nu poți să te încordezi puţin - dacă mă iubești - ca să vezi 
cu cine și-o trage curva la ora asta? Cred că s-a simţit puţin 
ofuscată că nu am pipăit-o destul. Ha, ha, ha! Aș putea să-ți 
povestesc despre niște adevărate orgii în camera asta, în vreme 
ce muritorii de rând nu știau nimic și se zbânţuiau ca animalele 
acolo. Dar mai bine exemplificăm, decât să povestim, zic eu. 


Giiiina! ţipă el făcând să se zguduie geamurile izolante ale 
cabinei. 

La strigătul lui puternic ceilalți comeseni își retraseră brusc 
mâinile de sub rochiţele „chelnerițelor”. 

— Unde dracu' mai umblă și asta? 

Gândul la o orgie bine venită îl făcu pe Lucky să se frământe 
puţin. Decise că n-avea rost ca așteptarea lui Tom să se 
prelungească în mod inutil, așa că închise ochii și își lăsă mintea 
să ghicească mișcările care vor avea loc în local în următoarele 
minute. În același timp, spera din suflet ca Gina să fie implicată 
în viitoarea activitate, astfel încât să o poată și localiza. 

Spre bucuria lui, nu trebui să se concentreze foarte tare, 
deoarece Gina fu prima care-i veni în minte. Tocmai primea pe o 
ușă din spate trei bărbaţi oacheși, îmbrăcaţi în trench-coat-uri 
lungi, sub care se puteau ghici niște arme automate de mare 
calibru. Și ea era înarmată cu câte un revolver de mare calibru 
în fiecare mână. 

Lucky tresări brusc și reveni la timpul prezent, surprins în 
mod neplăcut de ceea ce „zărise”. 

Atent, Tom surprinse mișcare amicului său. 

— Probleme la mansardă, șefu'? Ai zărit-o sodomizându-se de 
una singură cu coada unui satâr sau ce? 

— Cred că la mijloc e ceva mai grav. De când o știi pe Gina 
asta cu picioare lungi? 

— De câteva luni. A angajat-o șefu'. Între noi fie vorba, Jo are 
un ochi perfect în această privință. Le alege de parcă te-ar 
întreba înainte. Deh! local cu specific, mulţi vorbesc vrute și 
nevrute pe aici. Dacă le pui niște craci ca ăia după gât, spun și 
ce-au supt de la mă-sa. _ 

Dar Lucky nu-și mai asculta partenerul. Incepuse din nou să-și 
forțeze mintea, pentru a vedea care sunt următoarele acțiuni 
ale ciudaţilor indivizi aflaţi în compania frumoasei Gina. 
Frumoasei și periculoasei Gina, mai exact. li „zări” intrând brusc 
în camera în care se găseau și secerând cu furie pe toți cei care 
se aflau înăuntru. Nimeni nu realiza ce se petrecea, geamurile 
groase izolând perfect încăperea, iar hărmălaia de jos acoperind 
zgomotul armelor automate. 

Lucky se ridică brusc și îl apucă pe Tom de mână, încercând 
să-l tragă după el. Lucru imposibil, atâta vreme cât agentul nu 
intenţiona să-și dea acordul și să se ridice singur. 


— Hai! Trebuie să plecăm urgent de aici, nu mai e niciun 
moment de pierdut. 

Tom se ridică nehotărât de pe canapeaua pe care se simțea 
atât de bine și îl urmă fără prea multă convingere pe Lucky, 
care o luase la fugă spre ieșirea din salon, răsturnând mesele în 
drum. 

— Acum, pe unde o luăm? întrebă el dezorientat, simțind cum 
oboseala pune stăpânire pe membrele lui. 

Dar nu mai avu timp să aștepte răspunsul, pentru că îi zări 
apropiindu-se pe Gina și cei trei indivizi. In acel moment, se 
aruncă într-un placaj ca la rugbi asupra lui Tom, cu toate forțele 
care îi mai rămăseseră, pentru a se prăbuși împreună peste o 
ușă care dădea într-o cameră alăturată. Mișcarea îi reuși 
perfect, trezindu-se dincolo peste agent. 

Înainte ca Tom să apuce a se enerva pentru atacul la care 
fusese supus, auziră din camera învecinată sunetul înfundat al 
unor împușcături cu foc automat, zgomotul de sticle sparte, de 
mobilier sfârtecat și împrăștiat în toate direcţiile. Agentul 
înţelese în acea clipă că, indiferent de ceea ce se întâmpla în 
încăperea pe care o părăsiseră în pripă, Lucky tocmai îi salvase 
viața. Puse mâna pe pistol și încercă să iasă, pentru a-i pedepsi 
pe cei care dezlănţuiseră masacrul. Dar, simțind mâna fără 
vlagă a partenerului său cum se agaţă de el, se întoarse și-l 
văzu implorându-l din priviri să nu iasă din cameră. 

— Bine, bine, facem cum spui tu, șopti el, liniștindu-l pe 
Lucky. Este evident că, dintre noi doi, tu știi mai bine ce 
urmează să se întâmple. Dar tare m-aș duce să le umplu maţele 
puturoase cu plumb. 

Lucky, cu toate că era încă slăbit și mai mirat în același timp 
de ceea ce i se întâmpla de la o vreme când își folosea puterile 
paranormale, mai depuse totuși un efort ca să „vadă” ce avea 
să urmeze. Cei trei tuciurii și Gina, terminând canonada, 
începură să-i întoarcă pe toţi cei căzuţi peste mese și scaune, 
pentru a-i identifica. Era, deci, o operaţiune care viza pe cineva 
anume, nu un act terorist comandat de un dement. În acel 
moment o „auzi” pe Gina urlând într-un mod animalic, de care 
nu ar fi crezut-o capabilă: 

— Aaaaaa! Turbez! Nu sunt aici. Unde dracului au șters-o că 
abia se mai ţineau pe picioare, după cât le-am dat să bea și la 
câte chestii le-am turnat în pahare. 


— Trebuie să plecăm urgent, șopti Lucky. Pe noi ne-au vizat, 
iar în curând o să ne caute printre cadavre. În plus, mi-e teamă 
că am fost drogați. Tu nu simţi nimic? 

— Eu? Ba da, un impuls necontrolat de a-i suci gâtul curvei, ca 
unui pui de vrabie. Stai așa, se dumiri Tom ceva mai greu. Vrei 
să spui că pentru noi a fost pregătită „trataţia” asta cu plumb? 
Dar ce dracului să aibă ăștia cu noi? 

— Las’ că aflăm altă dată. Acum s-o ștergem, până nu e prea 
târziu. 

Cei doi o luară la fugă, trecând prin dreptul ușii încăperii în 
care avusese loc masacrul. Asasinii tocmai erau ocupați să-i 
repereze printre cadavrele secerate. In timp ce coborau scările, 
Lucky mai apucă s-o audă pe Gina urlând. Apoi auzi pași 
repezindu-se pe scară, în urmărirea lor, și pe Gina oprindu-și 
complicii: 

— Hei, tâmpiţilor, unde fugiţi așa? Nu știți al cui e localul? O 
să ne trezim că o sută de revolvere trag asupra noastră. 

Mai mult nu apucă să audă, pentru că simţi o ameţeală în tot 
corpul, o căldură nefirească ce urca spre creier și își pierdu 
cunoștința. 


e Capitolul 6 « 

Se trezi cu o imensă durere de cap, într-un loc în care părea 
că avusese loc un masacru cu mult mai mare decât cel la care 
asistase. Încăperea în care se afla arăta ca o sufragerie 
amenajată la un loc cu bucătăria. 

Am impresia că indivizii ăia trei au reușit să mă răpească în 
cele din urmă, își zise Lucky. 

Dar capul îl durea atât de tare, încât nu avu puterea de 
gândească mai departe de atât. 

Oare de ce, totuși, nu m-or fi lichidat? mai avu el puterea să 
se întrebe. 

— Ei, ia te uită, a făcut ochi paranormalul nostru! auzi el o 
voce familiară, urmată de un mieunat, total necunoscut de data 
asta. 

Nu reușea să-și amintească de unde cunoștea vocea, însă 
simţi, într-un fel ciudat, dincolo de orice logică, faptul că nu mai 
are de ce să se teamă. Se întoarse și îl zări pe Tom în pragul 
unei uși ce părea să dea spre baie, întrucât namila era 
înveșmântată doar într-un prosop de o culoare îndoielnică. 

— Nu o să știi prea curând, presupun, dacă te-a lovit sfârșeala 
și leșinul din cauza concentrării sau ţi s-a aplecat de la băutura 
consumată. La care se adaugă și ce dracului o mai fi pus 
târâtura aia înăuntru, nu? 

— Mai degrabă, cred că toate amănuntele menţionate de tine 
au favorizat această indispoziţie care m-a copleșit. Dacă era o 
concentraţie potrivită, te-ar fi doborât și pe tine, nu crezi? 

— Am uitat să-ţi spun ceva, Lucky. Și eu sunt ușor 
paranormal, într-un anumit fel. Nu s-a inventat licoarea care să 
mă doboare, indiferent de ce ingrediente ar conţine. Cel puţin, 
până acum nu a reușit nimeni. Ha, ha, ha! Asta nu înseamnă că 
mă consider un om fericit. Tare m-aș mai face și eu praf, 
câteodată. Dar asta-i soarta mea. 

— Unde ne aflăm și ce e cu locul ăsta îngrozitor? Este vreo 
casă conspirativă dezafectată sau ce? 

— Pardon! se simţi uriașul lezat. De ce dezafectată? 
Conspirativă... hm, poţi să-i zici așa. Nu prea aduc multă lume 
pe aici. Este mi casa, deci este și su casa. Simte-te bine, fă ce 
vrei, numai să nu-l calci pe coadă pe Impăroșatul. 

— Împăro... cum? Asta ce mai e? 

— Nu ce, cine! rectifică Tom și se aplecă puţin. 


Când se ridică, ţinea în braţe o vietate imensă, rotundă ca un 
butoi și plină de păr. Semăna cu un fel de minge de baschet 
unsă cu lipici și rostogolită pe podeaua unei frizerii în care nu s- 
a făcut curat după tunderea câtorva hipioți. 

— El este tovarășul meu de nădejde - Împăroșatul -, o minune 
de persan. Un adevărat campion, ca și stăpânul lui, de altfel. 

— Cam de aceeași categorie, în orice caz, spuse Lucky, ca 
pentru sine. Respectând proporțiile, desigur. 

— Mănânci ceva, bei ceva? se prefăcu Tom că nu aude 
constatarea, aruncând cât colo dobitocul, care căzu cu o 
bufnitură seacă pe podeaua lipicioasă, mieunând puternic 
dezaprobator. 

Lucky reuși să se ridice în capul oaselor și să arunce o privire 
în jur, spre ceea ce i se păruse a fi un dezastru. Nici din această 
poziție nu arăta mai bine, așa că îi dispăru orice poftă de 
mâncare, încă înainte de a-l apuca un asemenea simptom. 

— Poate de băut - se eschivă el, ceva suc de fructe, nu alcool. 
Precizez: fără niciun strop de alcool. 

— Suc de fructe? Ha, ha, ha! Bună încercare! Un vin, 
eventual, că tot din fructe am auzit că se face. Dar nu cred să 
mai am nici spălătură de-aia de stomac pe aici. O tequila cred 
că te-ar pune pe picioare. 

Lucky înțelese că era preferabil să-și revizuiască puţin 
comportamentul, neputând refuza la nesfârșit, fără să o 
jignească pe gazdă. 

— Nu e nevoie, sincer. Am însă o altă propunere acum, că mă 
simt mai bine. Hai să mergem să mâncăm ceva cald și proaspăt. 
Fac eu cinste, OK? Și stabilim acolo ce avem de făcut în 
continuare, înainte să ne zboare cineva creierii în timp ce stăm 
și ne povestim vieţile unul altuia. 

— Dacă zici că faci tu cinste, poţi să contezi pe mine. E un 
local stilat chiar la colţul străzii. ÎI ţin niște vietnamezi, care au 
două fete de îţi ridică moralul cât ai clipi din ochi, dacă înţelegi 
ce vreau să zic. 

— Păi, ce mai așteptăm? se entuziasmă Lucky, bucuros de 
modul în care avea să se încheie acel episod din casa groazei. 

Se ridică, își aranjă cu grijă ţinuta, care nu suferise mari 
stricăciuni, și se îndreptă prudent înspre ușă. Încercă să nu calce 
pe resturile de mâncare împrăștiate prin casă, pe excrementele 
de pisică și, mai ales, pe monstrul păros, care trebuia să fie 


ascuns pe undeva, printre maldărele de lucruri aruncate la 
întâmplare. 

Matahala de agent tocmai încheiase operaţiunea de curăţire 
corporală și apucase să îmbrace niște haine, apucând la 
întâmplare o cămașă „havaiană” și niște pantaloni scurți. Erau, 
probabil, hainele lui preferate pentru localul „stilat” al 
vietnamezilor, judecând după urmele de sosuri impregnate în 
ele. 

— Să mergem, atunci! tună Tom voios, alungând cu un șut 
sănătos animalul care i se încurcase torcând printre picioare. 
Impăroșatule, tu nu mergi cu mine azi, da? Cred că mai găsești 
ceva de mâncare prin casă. Tin minte că mai lăsasem ceva 
alaltăieri; te descurci, că ești băiat deștept. 

Și, în timp ce închidea ușa în urma lor, îndreptându-se înspre 
scări, agentul aruncă o întrebare, cu ochii sticlind de poftă. 

— la spune, Lucky, că n-am apucat să te întreb. Ai mâncat 
vreodată pulpă de câine cu sos, dulce-acrișor? 

e 

Lui Abdul nu-i venea să creadă ce auzea. 

— Cum, mă tâmpiţilor, ne chinuim atâtea luni să infiltrăm un 
om în cuibul jigodiilor, iar când aveţi prima operaţiune mai de 
Doamne-ajută ratați? 

— S-a întâmplat ceva ciudat, puiule, nu te lua de bieţii noștri 
idioţi, le luă Gina apărarea, rotindu-și ademenitor șoldurile și 
așezându-se în poala arabului. 

— Dă-te jos, târâtură, că e valabil și pentru tine! o împinse 
Abdul furios, încât puţin lipsi ca diva să-și proptească deliciosul 
cur de podea. Ce ciudăţenie s-a mai întâmplat? Crezi că nu îmi 
ajungeau ciudăţeniile din ultimul timp? 

— Parcă au știut că venim, frate, altfel nu-mi pot explica, rosti 
„vorbitorul” grupului, cu capul în pământ. Nu aveau niciun motiv 
să părăsească localul și erau suficient de trotilaţi ca să nu le 
ardă de plecare. 

— Poate că s-au dus să-și golească vezicile, iar voi ați picat 
chiar în acele momente, determinându-i să spele putina. La asta 
v-aţi gândit, nătărăilor? 

— Pe numele lui Allah, lăudat fie-i numele! răbufni 
„vorbitorul”. Chiar atât de idioţi ne crezi? Am intrat și la toaletă, 
dar n-am dat de nimeni. Au o budă separată acolo, ticăloșii, ca 
să nu se amestece cu mulțimea. 


— Puiule, nu-ţi mai face atâtea griji! se amestecă Gina în 
vorbă. Știu de unde să-l iau pe mătăhălos. Slăvit fie numele lui 
Allah și al lui Mahomed, profetul lui! și el știe cum să mă ia, 
zâmbi femeia, cuprinsă brusc de nostalgia clipelor petrecute în 
compania imensului membru al lui Tom. 

— Nu cumva ești și tu implicată, vită, și am muncit degeaba 
ca să te băgăm curvă la ei? 

— Hai, nu o mai amări atâta pe fetița ta, reacţionă ea, 
desfăcându-și cămașa și scoțându-și „porumbei” la vedere. 

Apoi se aplecă - având un licăr demonic în ochi - doar atât cât 
să-și fluture ţâţele pe sub nasul lui Abdul. Acesta încercă să 
reziste un timp și să pară prea furios ca să-i ardă de așa ceva. 
Insă femeia mirosea și arăta mult prea tentant pentru a putea 
rezista unei asemenea atracţii, chit că existau destui martori 
prin preajmă. Totuși, se gândi că nu strica să scape sau măcar 
să uite pentru moment de stres. 

lar Gina era prea bună ca să nu știe reacţiile bărbaţilor la 
anumite mișcări ale ei. Așa că îl încălecă pe Abdul, își înfipse și 
mai hotărâtă sânii în gura lui, în timp ce cu o mână începu să-i 
mângâie membrul, care deja începuse să i se întărească. 

— Păi, și noi ce facem, frate? protestă „vorbitorul”, care se 
simţea copleșit de o excitare teribilă. Ne-o luăm în mână? 

Răspunsul veni de la Gina, care îi aruncă o privire lascivă și îi 
făcu un semn cu ochiul să se apropie, gest care îi puse în 
mișcare pe toţi trei. Veniră și o înconjurară, lăsându-și pantalonii 
să le cadă în vine, înaintând cu sculele întărite pentru asaltul 
acelei redute. 

Gina reușise să scoată membrul lui Abdul din pantaloni și să 
și-l introducă cu ușurință în locul dinainte menit unei asemenea 
operaţiuni. In același timp, îi masturba pe doi arăboi, iar cu gura 
se grăbea să scape cât mai repede de „vorbitor”, aspirând ca o 
pompă întreaga vigoare a asasinului de americani. 

In vreme ce Abdul o apucase strâns de fese și îi introduse, 
așa, de control, un deget în anus, „vorbitorul” o apucase cu 
nădejde de păr, trăgând-o în faţă și în spate, uimit de cât spaţiu 
găsise în gura aparent mică a femeii. Ceilalţi doi începuseră să 
se sature de lucrul manual executat de Gina, așa că unul trecu 
în spatele ei și, urcându-se cu picioarele pe mânerele scaunului 
pe care stăteau împerecheaţi Abdul și Gina, începu s-o 


penetreze anal, imediat ce intrarea secretă fu eliberată de 
degetul șefului. 

Pe măsură ce clipele treceau, Gina începu să se simtă tot mai 
împlinită. Drept mulţumire, prinse a-și plimba „aspiratorul” pe 
organele celor doi rămași în picioare. 

După ce Abdul și cel care i-o trăgea „împotriva firii” o umplură 
și dădură semne de ușoară oboseală, Gina făcu rocada. Astfel, îi 
înlocui pe cel din față și din spate cu cei rămași în picioare, 
pentru a nu lăsa pe nimeni nemulţumit și a nu exista reclamaţii 
ulterioare, care oricum nu ar fi fost luate în considerare. 

Noul postat sub ea, cel care o penetra „normal”, era unul 
dintre arabii „nevorbitori”. Acesta începu să se delecteze din 
plin cu sânii planturoși ai Ginei, mușcându-i cu sălbăticie și 
trăgându-i cu putere de sfârcuri, până când femeii îi dădu 
sângele. Când văzu asta, bărbatul se temu că exagerase puțin, 
deși durerile pe care ea le suporta cu stoicism îl făceau să 
priceapă că avea de-a face cu o dură. 

— Aha! gemu Gina, simțindu-se tot mai aproape de orgasm. 
Vrei sânge, bestie, îţi place sângele? Poftim sânge, atunci! 

În următoarea secundă își retrase pentru o clipă sânii răniţi 
din gura „înfometatului”, se aplecă puţin și îi trânti acestuia un 
teribil cap în gură, făcându-l să tresalte puternic, luat prin 
surprindere. Prin această manevră neașteptată, membrul 
arabului pătrunse și mai mult în adâncimile nesăţioase ale 
femeii. 

Deși primul său impuls fu s-o lovească puternic, constată că 
sângele cald ce începuse să-i șiroiască din buzele sparte îi 
provoacă o plăcere nebănuită. lar când Gina, cu priceperea ei 
ieșită din comun, începu să-i lingă fiecare picătură de sânge, 
înţelese că nu din furie, ci din plăcere îi aplicase ea strașnica 
lovitură. Atunci rosti primele cuvinte care se făcură auzite din 
gura lui: 

— Îmi place! 

Apoi se trezi din nou cu sânii femeii în gură. Era mai mult 
decât putea suporta. 

Pentru că și celălalt arab era gata să explodeze, Gina se 
scutură de amândoi, luându-le concomitent membrele în gură. 
Fără să-și dea seama de capcana în care fuseseră atrași, cei doi 
ejaculară la unison, spre satisfacția femeii. După aceea, din ce 
în ce mai excitată - în timp ce toţi bărbaţii erau răpuși de 


oboseală, privind-o cu uimire -, Gina își introduse rapid degetele 
în intimitate, începând să se frece singură. Dar pentru că doar o 
mână nu părea de ajuns, începu să-și provoace plăcere și cu 
cealaltă, introducându-și două degete în anus. Acesta fu atât 
semnalul, cât și sfârșitul „supliciului”. Un urlet animalic îi ţâșni 
din piept, femeia simțind că orgasmul era pe cale s-o 
copleșească. O durere și o plăcere, simultane, puseră stăpânire 
pe ea, contractându-i întreaga fiinţă. În cele din urmă, sub 
privirile înmărmurite ale arăboilor, Gina se prăbuși istovită pe 
podeaua jilavă a încăperii. Apoi, se rostogoli pe covor cu ochii 
închiși, nemaidorind să se gândească la altceva, decât la 
propria-i desfătare. 
e 

— Și zici că nemernica aia nesătulă era în cârdășie cu ei? se 
minuna Tom, nu se știe a câta oară, în timp ce rodea cu poftă 
ultimele bucăţi de carne de pe niște costițe afumate. 

Lucky îl făcuse să jure că nu erau de câine, deși agentul se 
arătase surprins de reticenţa lui în faţa unei asemenea 
delicatese, pe care până și elveţienii ajunseseră să o aprecieze 
la superlativ. 

— În mod cert, ţi-am mai spus. Am „văzut-o” foarte clar cum 
trăgea și ea în camera alăturată. Ba chiar am „auzit-o” înjurând 
de mama focului neșansa. 

— Trebuie să recunoști că gălbejiţii ăștia nu gătesc rău deloc, 
schimbă vorba matahala. Cât despre crudităţile alea de fetițe 
ale lor, yam-yam! Sigur nu vrei să le lărgești puţin la păsărică? 

— Revino-ţi, te rog! Tocmai a încercat cineva să ne omoare și 
tare îmi vine să cred că asta are o strânsă legătură cu visul 
meu. Numai la pedofilie nu-mi zburdă mie mintea acum. Pe de 
altă parte, tu nu poţi să mănânci fără să te gândești la sex? 

— Mi-e teamă că nu, răspunse Tom cu un aer ușor melancolic 
- scărpinându-se cu degetele unsuroase în claia de păr proaspăt 
spălată, dar aproape niciodată pieptănată. Gina mă tot bătea la 
cap cu întrebări despre slujba mea, printre gemete și gâfâieli, 
bineînţeles. 

— Și i-ai șoptit ceva? 

— Normal, tot timpul. Nu-i frumos să lași întrebările unei 
femei fără răspuns, mai ales dacă asta o excită mai mult, nu? 
Desigur că o intoxicam, adică îi ziceam doar chestii false - 
povești de adormit copiii. Drept cine mă iei? se simţi dator să 


adauge Tom, văzând expresia stupefiată de pe figura amicului 
său. Important era să ne simţim amândoi bine, nu? 

— Nu încetezi să mă uimești, trebuie s-o recunosc, sac de 
grăsime ce ești! izbucni în râs Lucky, trăgându-i o palmă 
zdravănă pe spate mâncăului, care păru să nu simtă absolut 
nimic. Mai bine, hai să vedem ce-i cu reactorul ăla. Ce știi 
despre el? 

— Ah, da, uitasem, zise Tom, ștergându-și conştiincios 
degetele de fața de masă a vietnamezilor. In statul New York 
sunt nu mai puţin de șase centrale nucleare, care, dacă îmi 
amintesc eu bine de la cursurile de specializare pe care le-am 
absolvit, asigură 28,1% din energia electrică a statului. Oricum, 
sunt aproape imposibil de distrus, deși, în mod ciudat, nu sunt 
concepute să facă față decât catastrofelor naturale: cutremure, 
tornade, furtuni - chestii din astea. N-am idee de ce nu s-au 
gândit și la atacuri teroriste; probabil că vremurile nu erau atât 
de tulburi când s-au construit. În orice caz, sunt destul de greu 
de distrus, fiind făcute din beton armat gros de optsprezece inci 
la vârf și de șase picioare la bază. Mai prost sunt protejate 
depozitele de deșeuri. 

— Și asta trebuie să ne îngrijoreze? se minună Lucky. 

— Păi, resturile astea sunt foarte reactive. Le răcesc și le 
depozitează în bazine cu apă, după ce nu mai e nevoie de ele. 
Acolo și un Cessna poate declanșa un prăpăd. 

— Ce-i aia Cessna? 

— Eh! deveni Tom puţin iritat de neștiinţa tovarăşului său. 
Avioanele alea mici, de câţiva pasageri sau chiar cu un singur 
pilot, fără pasageri. Unul de-ăla, încărcat cu exploziv și pilotat 
de un kamikaze, dacă pică într-un asemenea depozit e jale 
mare. Este suficient doar să tulbure apa ca să se dezlănţuie 
urgia. 

— Doar dacă tulbură apa? nu-i veni lui Lucky să creadă. 

— Înî! Poate crește temperatura deșeurilor, ceea ce provoacă 
un incendiu și, în consecință, o posibilă scurgere de radiaţii. 

— Cât de grav ar putea fi? 

— Ni s-a dat un exemplu de acest gen. Radiațiile care s-ar 
scurge printr-o deversare a reziduurilor în apa bazinului de la 
Millstone Unit 3, ar fi de cinci ori mai mare decât cea 
înregistrată la cel mai important accident nuclear din istorie. Cel 
de la Cernobîl, din Ucraina anului 1986. 


— Eram în comă pe vremea aia, nu-mi aduc aminte, realiză 
Branigan. Și a fost grav? 

— Tii, dar multe ai mai pierdut, frate! se minună Tom. Norocul 
tău! Păi, au murit cam 125.000 de oameni, iar circa trei milioane 
și jumătate s-au îmbolnăvit grav. Și astea sunt doar cifrele 
oficiale, ce se referă la îmbolnăvirile certe, dovedite. Dar câte 
cazuri de cancer la tiroidă, câţi copii cu malformații nu se nasc 
încă... ce s-o mai lungim. Ce ai „văzut” tu în vis e cât se poate 
de realist. 

— Și deșeurile astea se păstrează în aceeași colivie cu restul 
centralei, în beton armat? 

— Aici e o problemă, cum spuneam. În aproape o treime 
dintre cazuri, reactorul se află într-o clădire, cum ţi-am spus, iar 
deșeurile în alta, având un acoperiș de metal. 

— Deci, un incendiu produs de un avion... 

— Jaaale! Jale mare! Cam 188 de mile pătrate total distruse și 
nelocuibile pentru cel puţin treizeci de ani și cel mult câteva 
sute de ani de-atunci înainte. Gândește-te că deșeurile alea sunt 
de zece ori mai radioactive decât inima radioactivă a centralei 
propriu-zise. 

— 188 de mile pătrate? Dar asta reprezintă mai mult decât 
suprafaţa întregului stat, calculă rapid Lucky. 

— Yep! admise Tom filosofic și râgâi pentru a sublinia 
gravitatea situaţiei. 

— E groasă rău. Mi-a cam dispărut pofta de mâncare, spuse 
Branigan, foarte îngrijorat că după douăzeci de ani în comă se 
trezise tocmai în preajma unei asemenea catastrofe. Al dracului 
noroc am și eu! 

— Liniștește-te, că avem toate mijloacele, acum, s 
împiedicăm așa ceva! lţi dai seama cum o să-ţi creasc 
acțiunile? 

— De-aia nu mai pot eu în momentul ăsta. 

— OK, ajunge cu atâta defetism! Eu zic să ne rezolvăm și 
nevoile de sub buric, că până în acea zonă mă declar mulțumit 
de ce-am întreprins. 

— Ești fantastic! se enervă Lucky de-a binelea. Tu chiar nu ai 
alte imperative în asemenea momente? 

— Sincer? se scărpină gânditor în cap matahala. Păi, dacă 
putem combina ancheta cu plăcerea carnală, de ce să n-o 
facem? 


ă 
ă 


— Adică? 

— Am mâncat bine, am băut mulțumitor și te-am pus la punct 
cu subiectul centralelor nucleare. Dacă în continuare, o vom 
„ancheta” la sânge pe Gina, cine poate spune că nu le-am 
îmbinat pe cele plăcute cu cele utile? 

— Nu-i o idee foarte rea, admise Lucky în cele din urmă. 

— Nici Gina nu e rea deloc, o să te convingi de asta. Poate o 
determinăm să o cheme și pe cealaltă, pe care nu ai băgat-o tu 
ieri în seamă. Parcă Marta o chema, nu? 


e Capitolul 7 «* 

— Gina, dulceaţța mea! o strigă drăgăstos Tom pe femeia care 
îl privea cu oarecare suspiciune. Ce s-a întâmplat aici? Ce e cu 
toată nebunia asta? 

— Ah! răsuflă femeia ușurată, încercând să pară mirată. Nu ai 
aflat? O adevărată tragedie, un măcel chiar în sala specială. Am 
crezut că eraţi acolo. Cât m-am mai bucurat că nu v-aţi numărat 
printre victime, bursucel! spuse ea tandru, încercând să-l 
îmbrăţișeze cu brațele și punându-și capul pe pieptul lat al 
matahalei. Credeam că s-au dus regalurile noastre sexuale. 

— Oh, buburuză mică! o alintă Tom, săltând-o ca pe un fulg și 
lăsând-o să-l încolăcească cu picioarele ei lungi. Se poate? Dacă 
o fi să mor, în tine vreau s-o sfârșesc. De fapt, ce-ar fi să 
sărbătorim miraculoasa noastră supraviețuire? Uite, prietenul 
meu e dornic să te cunoască mai bine, eventual și pe prietena 
ta, Marta, ce zici? Luăm pileală și mergem la hotelul lui? Ai văzut 
că viaţa poate să fie tare scurtă și e păcat să nu ne bucurăm de 
ea cât avem timp. 

Gina își stăpâni cu greu un strigăt de bucurie. 

lată o ocazie nesperată să-l termin pe ticălosul ăsta 
necredincios, își spuse ea încântată. De data asta nu voi mai 
rata. Cum le mai potrivește Allah-ul fraierilor ălora de arăboi pe 
toate. Mai că m-aș converti și eu la islamism, dacă nu ar trebui 
să port porcăria aia de voal pe față. 

— Se face, big dick! Doar spune-mi când și unde trebuie să 
ajungem! 

— Așa îmi place mie să tratez cu femeile: cu respect și 
exactitate, aprecie Tom, mulţumit de acceptul femeii. La 
Wardolf Astoria, știi unde e, nu? 

— Să zicem, pe la opt, ca să avem mai mult timp, nu? 

— Întrebi la recepţie de apartamentul lui Samuel Branigan și 
te îndrumă ei. O să lăsăm vorbă că sunteți așteptate. Acum mă 
grăbesc s-o șterg, până nu mă dibuiesc băieţii care se ocupă cu 
măcelul de aici și mă iau la întrebări. Sau, și mai rău, mă pun la 
treabă. Ah, să nu uit. Sper că nu ai pomenit copoilor de prezenţa 
noastră aici. Oficial eram într-o anchetă, nu în bar. 

— Se poate, Tom?! făcu Gina pe indignata. Mă știi, doar - 
mormânt. 


Matahala o privi cum se îndepărtează și murmură în barbă: 
mormânt o să fii, n-avea nicio grijă, dar mai întâi să te folosesc 
cum se cuvine. 

La ieșirea din bar, Lucky îl aștepta nerăbdător să afle ce 
reușise să aranjeze amorezul. 

— Ş-a rezolvat, big fucker? 

— iți dai seama că nu avea nicio șansă să-mi scape. Când mi- 
am plonjat privirea mea numărul trei - pentru sex fără obligaţii - 
în ochii ei, orice negociere devenise superfluă. 

— Deci, tot ce avem de făcut este să mergem la hotel și să 
aşteptăm? 

— Cam aşa ceva. 

Se urcară în mașină și porniră prin traficul intens al orașului. 
Brusc, însă, Lucky coti pe o străduţă lăturalnică și înaintă pe ea 
câteva sute de metri. 

— Ce s-a întâmplat, ai uitat drumul spre hotel? 

— Stai așa, am o presimţire, răspunse Lucky uitându-se atent 
în oglinda retrovizoare. 

Mai coti o dată și se trezi în plin Harlem, un cartier pe care nu 
apucase să-l viziteze încă. Nici nu ţinuse până acum s-o facă cu 
tot dinadinsul. Mai înaintă câteva sute de metri și trase pe 
dreapta. Străzile murdare și mașinile abandonate în stadiu de 
carcasă pe marginea drumului erau socotite deja drept 
indicatoare clare ale cartierului. Pe scările blocurilor zăceau 
cârduri de negri de vârste incerte, uitându-se absent la puţinele 
mișcări ce aveau loc prin împrejurimi sau alergându-se unii pe 
alți și trăgându-și scatoalce mai în joacă, mai în serios. 

Acum observase și Tom mașina ce se târa în urma lor. 
Fuseseră și ei observați de o bandă de negri care, din lipsa altei 
ocupaţii mai bune, începuseră să se apropie ameninţători, deciși 
să-și bată puţin joc de albiturile care le încălcaseră teritoriul. 
Unul dintre ei, ceva mai răsărit și îmbrăcat cu niște nădragi cu 
turul târându-se de pământ, cu un maieu alb și cu gâtul acoperit 
de nenumărate lanţuri, cruciulițe și pandantive, le puse curajos 
mâna pe mașină și se aplecă pe geam, privindu-i cu ochii goi. 

— Hei, omule alb, cred că ai rătăcit drumul. De ce nu vă dați 
voi jos din mașină? Vă arătăm noi pe unde puteți ajunge mai 
repede acasă. Pe jos, bineînţeles. E recomandat pentru 
sănătate, dacă înţelegețţi ce vreau să spun?! 


— Hei, omule negru! se hotărî Tom să vorbească. Ce-ar fi să-ţi 
ridici mâna soioasă de pe mașina prietenului meu și să te rogi 
să nu coborâm din automobil, dacă vrei să mai apuci să faci 
cioroi mici care să împută atmosfera cartierului. 

— Ce faci, ai înnebunit? îi șopti Lucky înspăimântat. Vrei să 
plecăm de aici în sufertaș? 

Tom se întoarse înspre el cu o mină liniștită și, punându-i 
palma enormă pe spate, încercă să-l liniștească. 

— Relaxează-te, te rog și lasă-mă și pe mine să mă simt bine! 
Tot nu aveam ce face până diseară. Te sfătuiesc, după ce cobor, 
să bagi în marșarier, până când ajungi lângă mașina aia care ne 
urmărește. Vreau să văd cum reacţionează tipii dinăuntru. 
Deocamdată, par să asiste le spectacol și nu-mi plac cei care 
privesc fără să fi plătit biletul. 

Intre timp, mirosul de scandal umpluse locul de negrotei, care 
se înfoiau precum cocoșii puși pe harţă. Nici puradeii nu aveau 
de gând să rateze reprezentaţia ce se prefigura, adunându-se în 
număr mare. 

— Aţi auzit? se adresă oratoric negrul cel curajos celorlalți. 
Albiturile astea m-au ameninţat aici, la mine acasă. E posibil o 
nebunie mai mare, un afront mai mare? 

— Nu e posibil! apreciară ceilalți, întărâtându-se unii pe alţii. 
Să le scoatem maţele la soare! 

— Să le înfundăm curul pe gât! 

— Să le sodomizăm surorile și mamele! 

Corul negroteilor devenea din ce în ce mai intens, iar 
propunerile din ce în ce mai fanteziste. Cel care iniţiase totul, 
simţi nevoia să se adreseze din nou publicului. 

— Vin aici, la noi, și în loc să ne mulţumească pentru ajutorul 
pe care ne-am oferit să li-l dăm, ne insultă. 

O mână de tovarăși se apropie ameninţător de mașină, 
învârtind diverse bâte de baseball, lanţuri și alte obiecte 
contondente, cu care doreau, fără îndoială, să recalibreze 
Lexus-ul lui Lucky. 

Mai puţin preocupat de integritatea mașinii decât de cea 
personală, Branigan ambală motorul, hotărât să demareze cât 
mai repede cu putinţă, însă Tom răsuci cheia în contact, 
făcându-i semn să procedeze cum stabiliseră. Apoi, scoțând 
capul pe geam, se adresă celor ce agitau armele albe și se 
apropiau de capota automobilului. 


— E ultima dată când vă spun, staţi cât mai departe de 
mașină, astfel încât să nu fiu obligat să cobor la voi! 

Dar se trezi scuipat în plină figură de un puradel care încerca 
„să facă ceva cu viaţa lui”. Adică, să iasă în evidenţă, să dea un 
exemplu, să treacă în maturitate, să fie util. Și grupul 
luptătorilor se repezi la mașină, ca și cum scuipatul fusese 
semnalul de atac așteptat. 

— Incep să-mi pierd răbdarea, spuse Tom calm și se hotărî să 
coboare. 

In timp ce deschidea portiera, unul dintre puști se repezi să-l 
lovească cu bâta, pentru a nu-i da ocazia să pășească în afara 
mașinii. Parul îl lovi zdravăn în spate pe Tom și se rupse ca un 
băț de chibrit. Un recul avu loc imediat în cioporul de negri, ca și 
cum suflul unei explozii i-ar fi împins pe toți, în același timp, cu 
trei pași în spate. 

Tom, fără să dea vreun semn că simţise ceva lovindu-i 
spatele, reuși să iasă și să se îndrepte de șale. 

Văzându-i statura impresionantă, negrii începură să înghită în 
sec și să se gândească dacă nu aveau nimic de făcut pe acasă. 

— Da, mamă, vin imediat! se treziră unii să spună, deși nu se 
auzise nicio voce care să-i strige. 

Și începură să se îndepărteze, în special cei care constituiau 
ultimul inel al cercurilor ce se formaseră în jurul mașinii. 
Războinicii din faţă, din primele rânduri, văzând impresionantul 
exemplar ridicându-se și acoperindu-le orizontul, ar fi renunţat 
cu dragă inimă, dacă mândria și poziţia lor în cartier le-ar permis 
să facă acest gest. 

— la te uită ce bucată de osânză albă s-a găsit să fie obraznic 
cu noi! strigă cel care stârnise incidentul, încercând să-i 
mobilizeze pe ceilalţi, pentru a nu rămâne singur tocmai acum, 
când se trezise cu matahala la câţiva centimetri de el. 

— Fă ce ţi-am spus, Lucky! îi strigă Tom, iar acesta, cu inima 
strânsă, porni automobilul, îndreptându-se cu spatele înspre 
mașina ce fusese principala cauză a încurcăturii în care 
intraseră. 

Conduse până aproape de ea, când deodată văzu ceea ce 
urma să se întâmple. In timp ce Tom îl înhăţase pe puștiul 
obraznic și-l ridicase deasupra capului, ca pe-o bucată de lemn, 
cu intenţia clară de a-l arunca peste ceilalţi, din mașina 
urmăritoare zări lucind în soare ţeava unui revolver și pe tipul cu 


ochelari de soare care îl ţinea în mână, ţintind cu atenţie ţeasta 
matahalei, partenerul lui. Un al doilea tip, aflat tot pe bancheta 
din spate, se pregătea să facă același gest, de data asta 
avându-l pe el în obiectiv. 

Nu avea timp să-i mai explice lui Tom ce urma să se întâmple, 
așa că apăsă hotărât pe acceleraţie și, în scrâșnetul roţilor, se 
năpusti în mașina urmăritorilor. 

Auzind zgomotul, Tom se întoarse, ţinându-l în continuare pe 
tânărul respectiv deasupra capului. Apucă să vadă cum mașina 
care-i urmărise încearcă să țâșnească de pe loc, făcând o 
jumătate de viraj la stânga, moment în care Lucky o izbi în plin. 
În același moment, două împușcături răsunară, iar un glonţ îi ţiui 
pe la ureche, făcându-l să arunce povara ce-o ţinea deasupra 
capului și să se trântească la pământ. 

Negrii începură să urle și să se împrăștie în toate direcţiile, ca 
un cârd de ciori la auzul puștii de vânătoare. Doar tânărul care 
încercase să-și probeze calităţile de lider zăcea în praful străzii, 
copleșit de senzaţia că avea toate oasele rupte. 

Tom își scoase imediat pistolul de la brâu și începu o 
canonadă susţinută în direcţia mașinii din care veniseră 
împușcăturile. Șoferul acesteia se feri, culcându-se și încercând 
în același timp să demareze. Cu un zgomot asurzitor de fiare 
frecate și de motor ambalat la maximum, reuși să iasă din 
clinciul cu Lexus-ul lui Lucky și s-o zbughească în direcţia din 
care venise. 

Tom se ridică de jos și alergă cu o iuțeală surprinzătoare 
pentru gabaritul său înspre mașina lui Lucky, îngrijorat că dintr- 
acolo nu venea niciun semn de viaţă. Inainte de a ajunge la 
Lucky, îl zări pe acesta ridicându-se cu greu și revenind în 
poziția regulamentară, cu mâinile pe volan. 

— Ai păţit ceva? îl întrebă, în momentul în care ajunse lângă 
el. 

— Mai nimic, cred că e doar o zgârietură, spuse acesta, 
ducând mâna la ceafă și retrăgând-o plină de sânge. 

— Stai așa, să văd ce e! se repezi Tom să-i curețe rana cu o 
bucată din cămașa pe care și-o sfâșie cu rapiditate. 

— Lasă, nu-i nevoie, spuse Lucky precipitat, deloc încântat de 
perspectiva de a fi șters cu resturile de la ultimele zece mese 
impregnate pe cămașa grasului. Am o trusă de prim-ajutor în 
spate. Incearcă cu o fașă de acolo sau mai bine lasă-mă pe 


mine, se răzgândi el, ridicându-se și scoțând trusa din cotiera 
scaunului din stânga spate. 

— Văd că nu te-a nimerit, se bucură Tom. Mai curând te-ai 
rănit când ai lovit mașina cealaltă. Bună mișcare! Cum de-ai 
știut? întrebă el, apoi dându-și seama că deja cunoștea 
răspunsul, reveni asupra întrebării. Lasă, nu mai e cazul să-mi 
răspunzi, zâmbi el. 

— Da, văd că ai aflat singur răspunsul. Da' ăsta nu se mai 
oprește o dată? zise Lucky, deranjat de sângele ce continua să 
curgă. 

Deodată rămase încremenit, cu fașa sterilă în mână. 

— Ştii ce înseamnă asta? deveni el surprinzător de agitat. Ştii 
ce înseamnă? 

— Că ai noroc în viaţă, Lucky? își încercă Tom șansa. 

Văzând că Lucky nu dă niciun răspuns, continuă: 

— OK, mă dau bătut. Ce înseamnă? 

Acesta îl privi ţintă, iar Tom citi în ochii lui o enormă și extrem 
de bine conturată spaimă. 

— Sângele din ceafă... exact așa cum mi-a apărut în vis. 
Momentul tragediei nu e departe. Ba e chiar mult mai aproape 
decât am crezut. Mult, mult mai aproape. Aproape... 

(J 

— De data asta au comis o greşeală foarte mare, spuse Tom, 
închizând telefonul. 

Ajunseseră la hotel și Lucky reușise, în sfârșit, să facă un duș 
de o jumătate de oră, după ce nu mai văzuse apa de aproape 
două zile. 

— Oho, ce bine e! spuse el, ștergându-se cu încântare. Măcar 
să mă prindă curat apocalipsa, nu? 

— Nu o să ne prindă nicio apocalipsă, stai liniștit, îl asigură 
Tom, pentru prima dată agitat de când îl cunoscuse. Am vorbit 
cu Jo, ca să dea de urma mașinii care ne-a urmărit. Am apucat 
să-i iau numărul. In scurt timp o să avem ceva date certe. 

— Yeah, right, făcu Lucky neîncrezător. O să aflăm că a fost 
furată din cine știe ce intersecţie cu câteva zile în urmă. 

— Poate, admise Tom, având un aer enigmatic. Dar asta 
înseamnă că au furat-o din garajul nostru. Mașina aparține CIA. 

Lucky se lăsă să cadă moale în fotoliu, lovit drept în moalele 
capului de afirmaţia lui Tom. 

— Ești sigur? 


— Absolut sigur. Și, trebuie să recunoști, tot planul a fost bine 
ticluit. Probabil mizau pe faptul că o să fie observați și o să intri 
în Harlem. S-ar putea spune că ești deja previzibil pentru unii, 
amice! 

— Și tu la fel, nu se lăsă Lucky mai prejos. Au știut că dacă 
intrăm acolo, nu o să reziști tentaţiei de a snopi în bătaie niște 
negrotei amărâţi. 

— Ha, ha! se înveseli Tom. Ce-i drept, nu am făcut un secret 
din asta niciodată, deși am avut mereu necazuri datorită acestui 
gen de distracție după care mă dau în vânt. 

— Și urma să dispărem într-o încăierare de cartier, nu? Curat 
și eficace. Probabil băgau rapid la pârnaie doi, trei afro- 
americani și închideau cazul. 

— Da, cam așa ceva, admise agentul. 

— iți dai seama, bănuiesc - continuă Lucky după ce reflectă 
câteva minute -, că treaba e mai groasă decât credeam, acum 
că sunteţi și voi amestecați. De ambele părți, aș putea spune. 

— Maa, răspunse Tom. Acum, că am ajuns în acest punct, pot 
să recunosc că, încă de la început, mirosisem ceva. E o treabă 
extrem de încurcată. Sunt amestecați prea mulți: și noi, și 
armata, și FBl-ul. 

— Cum adică „ai mirosit”? 

— Tu chiar crezi că în localul ăla intră fitecine cu mitraliera 
sub braț și împușcă în stânga și în dreapta atunci când are chef? 
Sau că Gina, dacă ai văzut că e implicată, a fost angajată numai 
pentru că o suge bine? Nimic nu e întâmplător. Dar pentru mine, 
politica e o chestie prea murdară ca să-i dau atenţie. 

— Și ce o să facem în cazul ăsta? 

— Avem o singură treabă importantă de dus până la capăt. 
Vom împiedica atacul centralei. Restul nu mă interesează. N-au 
decât să se spele pe cap cu strategiile lor cu tot. Murdăriile lor 
nu m-au interesat niciodată, nu m-au afectat, deci pentru mine 
nu există. Oamenii mor oricum, mai devreme sau mai târziu. Ce 
contează că o fac din cauza unei boli sau a unui glonţ? 
Pământenii se îmbolnăvesc de moarte încă la naștere, așa că... 
Atacul nuclear... asta e altceva. Există niște limite, nu crezi? 

Lucky fu surprins de teoria pesimistă a amicului său, pe care îl 
credea mai puţin dispus să se resemneze în fața porcăriilor din 
jurul lui. 


Dintr-un punct de vedere îi dădea dreptate: singura lor grijă, 
acum, era să împiedice un dezastru nuclear. 

— Cât mai avem până apar duduile? întrebă el, consultându-și 
și ceasul în același timp. 

— Cât mai e, nu pare așa important, ci cum vor veni. 

— Adică? 

— Nu m-ar mira să apară însoțite de pistolarii ăia tuciurii. 

— Pe mine m-ar mira, îl contrazise Lucky, fără să stea prea 
mult pe gânduri. Ai uitat că de fiecare dată au grijă să-și 
acopere acţiunile. In bar au deghizat încercarea de asasinat într- 
un atac dement, ucigând pe toată lumea, deci dispersând 
pistele de cercetare. A doua oară au încercat să transforme totul 
într-un accident datorat unei încăierări în Harlem. Sunt sigur că 
nu sunt dispuși să-și schimbe tactica, din motive pe care nu le 
dibuiesc, dar care trebuie să fie destul de solide. 

— Știi ce? Cred că de data asta ai dreptate. S-ar putea să 
riște, eventual, să ne adoarmă și să ne care undeva. Dar cred că 
nu le-ar fi prea ușor, nici să mă adoarmă, nici să mă care, ha, 
ha, ha! Mai ales să mă care. Dar de ce nu încerci să „vizualizezi” 
ce urmează să se întâmple? 

— Pentru că încă nu m-am dumirit care sunt noile reacţii 
secundare ale efortului meu de concentrare. N-aș vrea să mă ia 
leșinul tocmai când sunt cu Gina în pat. Mai degrabă îmi asum 
un oarecare risc. S-ar putea să fie ultima partidă de sex, dacă 
treburile nu merg cum ne dorim. 

Mai trăncăniră ceva timp referitor la acest subiect. Încercau 
să înţeleagă, fără a avea prea multe puncte de reper, motivele 
acțiunilor la care urmau să fie supuși și eventual să le cadă 
victime precum și resorturile ascunse ale acestora. Treptat, 
însă, îi cuprinse un somn binefăcător, semn că fuseseră mai 
solicitaţi decât credeau de evenimentele ultimelor zile. Ceva mai 
târziu îi trezi sunetul telefonului de la recepţie. 

Ridicându-se ca să răspundă, Lucky fu surprins să constate că 
adormise. Glasul recepţionerului îl anunţă că două doamne îl 
caută pe domnul Branigan. 

— Spune-le să urce, dar sunt singure? vru Lucky să se 
asigure. 

— Da, domnule, cât se poate de singure. 

— Scoală, Tom! Scoală că ne-au venit fetiţele, încercă el să-l 
readucă în simţiri pe amicul său. Constată însă că o asemenea 


tentativă nu era un lucru la îndemâna oricui. Matahala dormea 
cum trăia, și anume intens. În lipsă de altă soluţie mai rapidă, 
Lucky alese să-l trezească cu bătrâna metodă a vasului cu apă 
rece răsturnat în cap, ceea ce se dovedi de efect. După al treilea 
vas... 

Un ciocănit în ușă răsună în liniștea ce urmă revenirii la viaţă 
a namilei. 

— Ele sunt! anunţă Lucky, ușor emoţionat. 

— Ha, ha, ha! râse Tom. Ce surpriză o să aibă, își frecă el 
mâinile bucuros și se repezi să deschidă, uitând pentru moment 
că nu era datoria lui să joace rolul de gazdă. 

Cele două femei intrară râzând, vesele, cu câte o sticlă de 
șampanie în mână. 

— Ne-am gândit să nu venim fără nimic, rosti Marta, în loc de 
salut. Am adus băutură. 

Abia atunci observă Lucky la ce frumusețe se dovedise el 
insensibil în noaptea în care le făcuse Gina cunoștință. Ce prost 
fusese... 

Marta era o mulatră înaltă, cu sânii ce încercau să-i spargă 
tricoul și cu picioarele croite parcă de un maestru renascentist: 
suple, cu gleznă minusculă și un sfârșit extrem de fericit, lăsat 
să se ghicească lejer prin pantalonii scurți și mulaţi pe fese. 

Palma lui Tom căzu grea - chiar în momentul în care Lucky 
terminase de admirat conformaţia spectaculoasă a Martei -, 
proiectând-o pe Gina în celălalt colț al încăperii. Mulatra ţipă 
scurt și ascuțit, scăpând sticla de șampanie pe mocheta groasă 
a încăperii. 

Lucky fu la fel de surprins de reacţia amicului său, pe cât de 
mirate se arătară și cele două femei. 

— Lucky, șuieră Tom printre dinţi, de ce nu o duci tu pe 
domnișoara în camera alăturată, cât stau eu puţin la discuţie cu 
târfa asta asasină? Ea n-are niciun amestec, o poţi regula în 
voie. 

Bărbatul înţelese că nu era momentul cel mai potrivit pentru a 
începe să-l chestioneze pe prietenul său cu privire la anumite 
maniere elegante, drept pentru care se conformă. O luă de 
mână pe Marta, care rămăsese încremenită în același loc, și o 
trase după el. 


Fata se supuse itinerarului fixat de companionul ei, ca și cum 
s-ar fi găsit în transă. Nici nu remarcase faptul că scăpase 
șampania din mână, atât era de impresionată de cele petrecute. 

Rămas singur cu Gina, Tom să duse s-o ridice din colţul unde 
rămăsese fără cunoștință și o târî de păr înspre camera de baie, 
aruncând-o sub duș. Apoi, dădu drumul la apa rece, cu presiune 
maximă, să curgă peste ea. 

Gina făcu imediat ochi și se ridică buimacă, la timp pentru a 
primi peste obrazul celălalt încă o palmă, mai moale de data 
asta, cât să nu o leșine la loc. 

— Și ia zi, târâtură, ţi-ai imaginat că eu pot fi curăţat cu una 
cu două, nu-i așa? o întrebă Tom, în timp ce se deschidea la 
prohab cu gesturi precise. 

Rămase în pielea goală înainte că Gina să apuce să răspundă 
ceva, stupefiată de întorsătura pe care o luaseră evenimentele. 
Nu știa dacă era vorba despre un joc nou sau namila știa ceea 
ce nu trebuia să afle. 

În acel moment, Tom o apucă de păr cu o mână și o trânti în 
genunchi. 

Se părea că nu dorea un răspuns imediat, pentru că îi înfundă 
gura cu membrul său gigantic. Îndată ce invazia fu realizată, 
bărbatul începu să se împingă cu putere în cavitatea ei bucală. 

Senzaţia de sufocare o cuprinse în scurt timp pe Gina, deși 
era învățată cu dimensiunile enorme ale penisului matahalei. 
Însă niciodată nu îndrăznise să se gândească că ar putea înghiţi 
mai mult de jumătate din el, iar acum Tom i-l înfundase pe gât 
aproape în totalitate. 

Ca să sporească chinul femeii, agentul o prinse cu putere de 
nas, astupându-i nările, în timp ce își intensifică mișcările înainte 
și înapoi, afundându-și din ce în ce mai mult membrul pe gâtul 
victimei sale. Când simţi că aceasta se găsește în anticamera 
leșinului, se retrase și o lăsă să respire câteva secunde. Ceea ce 
femeia se grăbi să facă. Parcă niciodată nu percepuse ca acum 
bucuria aerului intrându-i năvalnic în plămâni. 

Dar Tom nu intenţiona să o lase să constate prea mult timp 
minunea respirației. O săltă ca pe un fulg, o întoarse cu spatele 
la el și o vâri cu capul în vasul toaletei trăgând apa, în vreme ce 
o ţinea cu forţa de ceafă. În același timp, cu mâna rămasă liberă 
își potrivi imensul falus la intrarea în anusul femei. Se chinui o 
vreme să i-l introducă în acel loc strâmt, ba chiar trebui să-l ţină 


apăsat cu degetul, până când reuși să-i facă intrarea în ultima 
redută a femeii. 

Pe Gina nu reușise s-o convingă până atunci să se lase 
sodomizată, din cauza reticenţei acesteia faţă de dimensiunile 
impresionante ale matahalei. 

Îndurând cu greu durerea, femeia fu obligată să ţipe, deși 
făcuse eforturi să nu deschidă gura cât stătea cu capul sub apă. 
Supliciul fiind prea mare, apa pătrunse cu forță în plămânii ei, 
făcând-o să se înece. 

După un timp, Tom constată că era prea furios ca să mai 
simtă satisfacție, deși senzațiile pe care le încerca erau dintre 
cele mai plăcute. Motivul consta în faptul că mintea lui se 
concentra la altceva. Cu toate acestea, exista și o parte bună a 
lucrurilor. Pentru prima dată simţi că își poate folosi ambele 
capete, simultan. 

Îi permise târfei să scoată faţa din apă și o lăsă să ţipe în voie, 
în vreme ce își continua imperturbabil cursa nebunească în 
fundul ei obraznic. Totuși, văzând că din anus începură să se 
prelingă câteva firicele de sânge, Tom schimbă locul penetrării, 
dar violența cu care o făcu nu-i dădu femeii răgazul să se 
bucure. O durea aproape la fel de tare, deși simţea o furie 
nestăpânită pentru plăcerea pe care o simţea totuși urcând în 
ea. Și asta în ciuda arsurilor intense, care îi transformaseră 
întreaga zonă într-un cuptor încins. 

— Nu-în-ţe-leg-ce-te-a-a-pu-cat-ani-ma-lu-le?! reuși ea să 
articuleze în ritmul impus de puternicele și rapidele penetrări, 
printre gemetele combinate cu plăcere și durere. 

— Ha, ha, ha! râse Tom, răutăcios. Nu-ţi place să ţi-o tragi cu 
victimele, curvă? Crezi că nu știu că aţi încercat să ne omorâţi 
atunci în bar, tu și animalele în compania cărora te aflai? 

Gina avu un șoc care o împiedică să mai perceapă foarte clar 
ceea ce i se întâmpla în acele momente. Simţi cum o amorțeală 
puternică pune stăpânire pe întregul corp, plecând din picioare 
și ajungându-i până în creștetul capului, într-un timp extrem de 
scurt. Înţelese că, probabil, acelea erau ultimele minute sau 
clipe pe care le mai avea de petrecut pe această lume și, 
disperată, se smulse din strânsoarea mâinii lui Tom, cu o forţă 
de care nu se credea în stare. 

Dar nu reuși să iasă la fel de ușor din sexul împlântat adânc în 
maăruntaiele ei. Probabil că mișcarea de eschivă pe care o făcu 


ar fi fracturat orice alt membru, însă pe Tom avu doar darul să-l 
excite mai mult. Gina se simţi ţintuită, de parcă i s-ar fi trecut un 
piron printre picioare și s-ar fi înfipt în zid. 

— Așa! strigă Tom încântat. În sfârșit, o mișcare isteaţă. 
Zbate-te, ticăloaso! Nu știam că te pricepi atât de bine la treaba 
asta, nebunatico! Niciodată nu mi-ai mai făcut figura asta. Te 
sfătuiesc să nu te oprești tocmai acum, continuă el s-o 
impulsioneze, arzându-i câteva palme peste fese. 

Gina își dădu seama că tentativele sale de eliberare aveau 
darul de a-l excita și mai mult pe violator, așa că își temperă 
frământarea. Calculă rapid și ajunse la concluzia că singura cale 
de a scăpa de acea împerechere înfocată era să-l facă să 
ejaculeze cât mai grabnic cu putinţă. De aceea începu să-și 
arunce cu putere bazinul înapoi și să-l stârnească pe Tom. 

Spre surprinderea ei, strategia se dovedi nu atât de reușită pe 
cât de plăcută. Simțea pironul încins străbătându-i toate 
măruntaiele, iar asta îi provoca o plăcere imensă. Din arsurile și 
usturimile avute anterior nu mai rămăsese nimic. Incepu să-i 
mângâie testiculele, bălăbănindu-și capul în toate părțile și 
sugându-și dinţii cu putere, la fiecare penetrare. 

— Aşa, bestie! icni ea. Înfige-mi-o cât mai adânc! Rupe-mă! 
Sfredelește-mă până în gât! 

Reuși să-și întoarcă pentru un moment faţa și îl privi pe Tom 
în ochi, aruncându-i cu ură: 

— Schimbă gaura, javră, și rupe-mi curul! 

Tom rămase puţin surprins de noua abordare a femeii, după 
ce atâtea luni se rugase de ea să-l lase să o pătrundă acolo. Dar 
nu era momentul să-și facă probleme în legătură cu noile 
dorinţe ale Ginei și se conformă acestora. Acum reuși să intre 
mai ușor, deși tot strâmtă o simţea. 

Curva uitase de toate: și de primejdia în care se afla, și de 
bătaia pe care tocmai o încasase, și de planul de lichidare a 
celor doi pe care și-l făcuse. Tot ce mai conta era să-și 
concentreze atenţia asupra senzaţiilor extraordinare pe care le 
încerca, gustând din plin valurile de căldură care-i îi circulau 
haotic în tot corpul. De asemenea, era mai dispusă ca oricând să 
guste senzaţia furnicăturilor pe care le simțea alergându-i pe 
șira spinării și a zvâcniturilor care parcă-i pompau sânii. 

Își introduse cu violenţă trei degete în intimitate și începu să 
sugă în neștire degetul mare al lui Tom, dorind să participe cu 


cât mai mult din corpul ei la sălbatica, iraţionala, dureroasa și 
îmbătătoarea acuplare. 

Ura lui Tom se împletise pe deplin cu dușmănia ei, de vreme 
ce durerea femeii se transformase într-un extaz fără noimă, în 
care dorința de a reteza cu o mușcătură degetul pe care îl 
capturase cu gura se împletea cu patima de a-l săruta și a-l face 
obiectul propriului cult. Pe lângă ce-i era dat să trăiască în acele 
clipe, toate momentele în care mai fusese posedată înainte, 
chiar și de către Tom, i se păreau ca mângâieri ale brizei, 
alergând printre faldurile rochiei de vară. 

Bărbatul simţea din plin nemaipomenita excitare a târfei. Fără 
voia lui, capta fiecare plăcere gustată de ea, fiecare fior și 
fiecare furnicătură. Ba chiar avea impresia că nu-și trăiește doar 
propria plăcere, ci și pe cea a Ginei. Se simţea pătruns de 
propriu lui falus, se simțea posedat cu sălbăticie de sine însuși, 
se simţea androgin... 

e 

În camera în care Lucky se retrăsese cu Marta, lucrurile 
decurgeau mult mai calm. Bărbatul pierduse mult timp pentru a 
o scoate pe fată din starea de șoc în care ajunse, din cauza 
formidabilei palme încasată de prietena ei. Deși nu era prima 
dată când asista sau chiar primea bătaie, atât surpriza gestului, 
cât și violenţa lui o blocaseră pe biata Marta, care intrase în 
panică cu gândul la ceea ce urma să i se întâmple. Însă 
blândeţea cu care o tratase Lucky fusese, în cele din urmă, în 
măsură s-o ajute să își revină și chiar să accepte mângâierile 
rafinate ale bărbatului. Acesta o dezbrăcase cu grijă și o 
pătrunsese temeinic dar tandru, preocupat de a resimţți pe 
fiecare milimetru al trupului său atingerile de velur ale corpului 
mulatrei. 

Pielea atât de fină, pe o carne atât de tare și aroma de cafea 
răspândită de făptura Martei îl transportară complet pe Lucky 
într-un univers al senzorialului. Unul pur, de dincolo de gânduri, 
de dincolo de viziuni și binefaceri sau blesteme paranormale. 

Mulatra gemea ușurel printre dinţii sclipitor de albi, în timp 
ce-și mușca înfiorată buza de jos, plimbându-și mâinile pe fesele 
puternice ale bărbatului, care se contractau și se relaxau într-un 
ritm molatic, dar extrem de ademenitor. 

După ce avură simultan orgasm, la fel de firesc de parcă n-ar 
fi existat posibilitatea unei nesincronizări a celor două trupuri, 


se lăsară istoviţi pe spate. Cu trupurile lipite, amândoi priveau 
tavanul cu o recunoștință adresată nu se știe cui. 

— Crezi că ar fi nepotrivit să te întreb ce s-a întâmplat, cum 
de a fost posibilă scena de la venire? șopti ea ușor temătoare, 
ridicându-se într-un cot și punându-și un sân fierbinte peste 
pieptul plin de cicatrice al bărbatului. 

— Sincer, aș prefera să nu te amestec în treaba asta mai mult 
decât trebuie. Crede-mă că e în avantajul tău să știi cât mai 
puţine. Spune-mi tu, mai bine, în ce relaţii ești cu Gina? 

— Nimic deosebit, suntem colege, uneori partenere de sex, 
dar nu petrecem foarte mult timp împreună și nici nu avem 
preocupări comune. 

— Deși aș fi foarte curios să-mi povestești cum faceţi asta, 
acum nu e momentul potrivit, trebui să mărturisească Lucky, cu 
regret în glas. Aș vrea să știu, totuși, dacă îi cunoști prietenii. 

— Pe unii, da, pe alţii - probabil că nu. 

— Dar ai fost împreună cu ea ca să faceţi sex cu prietenii ei, 
nu? 

— Doar la anumiţi clienţi. Nu amestecăm viaţa personală cu 
prostituţia. Ar fi prea complicat. Ce-i drept, i-am cunoscut pe 
unii, când mai veneau pe la bar. Câţiva cam dubioși, câţiva 
foarte eleganţi... Chiar ieri, când aţi fost voi, sau alaltăieri 
noapte s-a întâlnit cu trei dintre cei mai suspecți. Veniseră să-i 
aducă nu știu ce bilete de avion, așa am înțeles. 

— Bilete de avion? 

— Gina are uneori un program foarte ciudat. Dispare cu zilele, 
chiar cu săptămânile de la muncă. Și nimeni nu pare deranjat de 
absenţa ei. In fine, poate că nu e treaba mea să comentez. 
Acum, însă, după cele ce s-au întâmplat aici, încep să mă 
gândesc dacă o cunosc într-adevăr pe colega asta a mea. 

— Dar cine sunt cei trei? încercă Lucky să rămână calm și să 
păstreze un ton de conversaţie indiferentă. 

— Nu știu. Vin din când în când pe la bar, destul de rar, dacă 
mă gândesc bine. Sunt foarte ciudaţi. Parcă joacă într-un film 
din anii '30, așa cum sunt îmbrăcați în trench-coat-uri tot timpul. 
Și se strecoară, nu merg ca toţi oamenii, de parcă le-ar fi frică 
de propriile umbre. Nici nu știi când te trezești deodată cu ei 
lângă tine. Vai, ce m-am speriat o dată... 


— Le știi numele? o întrerupse Lucky, nerăbdător să mai 
asculte povestirile Martei, care n-aveau o legătură directă cu 
subiectul. 

— Poartă nume arăbești. Abdul, Rashid... dracu’ să-i ia, că nu 
le-am putut reţine niciodată. Dar de ce nu o întrebi pe Gina 
despre toate astea? păru Marta să se dumirească, în cele din 
urmă, că era supusă unui interogatoriu. 

— Să spunem doar că am motive să nu mă încred foarte tare 
în ea. Bineînţeles că o voi întreba, n-ai grijă. Deci, tu nu știi cum 
îi cheamă, unde locuiesc, nimic. 

— Cred că știu unde stă unul dintre ei. S-a dat odată la mine, 
scriindu-mi adresa și numărul de telefon pe o hârtiuţă, în caz că 
mă răzgândesc. Dar nu m-am răzgândit. 

— Până acum, frumoaso, doar până acum, își frecă mâinile 
Lucky bucuros. O să suni și o să accepti întâlnirea, iar noi doi ne 
vom duce în locul tău. Ce zici? 

— De ce aș face asemenea lucru? întrebă Marta ușor speriată. 
Arabul nu părea deloc genul care să agreeze surprizele. Nici 
măcar plăcute, darămite... 

— Stai puţin, spuse Lucky, căutând ceva într-un dulap. 

După câteva secunde îi aruncă femeii un teanc gros de dolari, 
făcut sul și prins cu un elastic. 

— i se pare un motiv suficient de bun? 

Marta apucă neîncrezătoare stimulentul primit, îi cântări cu un 
ochi profesionist și spuse: 

— Ori ești un om foarte, foarte bogat, ori miza este extrem de 
mare. 

— Ambele, iubire, ambele. 

In momentul acela își făcu apariţia Tom, gol-pușcă și leoarcă 
de sudoare, frecându-și mâinile cu mândrie. 

— Cum merge treaba, amice? Facem o rocadă? 

— Doamne, ce monstruozitate, se sperie și se minună în 
același timp Marta, la vederea vigurosului mădular ce îi 
obturase tot câmpul vizual. 

Se strânse înspăimântată la pieptul lui Lucky, ghemuindu-se 
toată în căutarea unui sprijin din partea acestuia. 

— N-am văzut în viaţa mea așa ceva la oameni, exclamă și 
Lucky. Să i-o trag după tine lui Gina? Cred că glumești, dacă nu 
cumva te gândești să folosesc o bâtă de baseball. Oricum, acum 


avem altă treabă. Ai reușit să afli ceva de la ea? se decise Lucky 
să treacă peste uimirea ce-l cuprinsese. 

— N-a prea apucat să vorbească, iar acum cred că doarme. 
Am abandonat-o în baie. Încă respira. Și zici că nu te tentează, 
frumoaso? se adresă el Martei, fluturându-i mădularul prin față. 

— Aş sări peste asta, dacă se poate, rosti ea temătoare, 
neștiind dacă va încasa întâi o palmă, ca în cele din urmă tot să 
fie sfredelită de monstrul acela de penis. 

— Las-o în pace, Tom! Acum avem altă treabă cu ea. Am aflat 
unde s-a pripășit unul dintre tovarășii Ginei. Poate îi facem o 
vizită împreună cu domnișoara aici de față. 

— Aha! păru Tom mai mult întristat decât bucuros. 

Cu toate argumentele partenerului său, nu reușea să-și ia 
ochii de pe trupul dezgolit al mulatrei, deși aceasta se făcuse 
ghem și nu dorea deloc să excite, stârnind erecţia matahalei. 

— Da' după ce terminăm cu ăia, se poate? Te rog, te rog... 
Doar o dată, cât să îndepărtăm puţin păianjenii din colţuri, de 
acolo pe unde nu ajunge tot omu'? Auzi, Lucky, dacă tot știm 
adresa, de ce să mergem când e el acasă? Mai bine când nu e. 
Așa putem vedea ce are pe acolo. Să nu cumva să ascundă ceva 
în vederea vizitei Martei. Știi că tipii ăștia sunt paranoici. 


e Capitolul 8 « 

Intrară cu ușurință în apartamentul situat într-o margine a 
cartierului Bronx, după ce se asigurară că nu era nimeni prin 
preajmă care să-i vadă. Lucky constată cu oarecare surprindere, 
dar și bucurie, că nu-și pierduse îndemânarea de spărgător, deși 
nu mai profesase această meserie de mai bine de douăzeci de 
ani. 

Tom se arătă chiar puţin întristat pentru că ratase ocazia de 
a-și arăta și el priceperea în domeniu, trăgând un puternic șut în 
ușă. Cu greu acceptase să-l lase pe Lucky să se descurce cu 
încuietorile, „în amintirea timpurilor de altădată”. 

Apartamentul nu era foarte mare, semănând destul de mult 
cu cel al lui Tom. Numai că era mult mai curat și chiar îngrijit. 

— E aproape gol, constată Lucky, puţin dezamăgit în 
așteptările lui. 

— Dar ce te așteptai să găsești? Lansatoare de rachete 
așezate în rastel? 

Incepură să scotocească cu meticulozitate prin întreaga casă, 
lucru la care amândoi se pricepeau de minune. 

— Nu uita - își avertiză Tom partenerul - că nu trebuie să-și 
dea seama că am trecut pe aici. 

— De ce-mi spui asta? se indignă Lucky. Mă crezi tâmpit? 

— Nu, dragul meu, dar sunt convins că nu ai experiența mea 
în această materie. In vechea ta meserie, nu conta dacă 
păgubitul observa încă de la intrare că i-a fost violată locuința. 
Dar acum contează. 

După câteva zeci de minute bune de scotocit, reușiră să 
descopere câteva lucruri interesante despre Rashid Dauei, 
cetățean saudit venit temporar pe pământ american. Pe lângă 
vreo două pașapoarte false, unul american, iar altul spaniol, 
găsiră și o hartă aviatică a statului New York, pe care erau 
făcute câteva semne. 

— La dracu'! înjură Tom, ofticat. Sunt însemnate toate 
centralele nucleare, nu doar una anume. Nu am aflat nimic nou. 

— Eu nu aș fi chiar așa de negativist. Măcar am pus mâna pe 
unul dintre ei. Parcă se făcea filaj pe vremea mea, când exista 
un suspect. S-a renunțat la chestia asta? 

— Nu, însă filajul este considerat o chestie foarte scârboasă 
de către profesioniști, se scutură agentul ca de-un vis urât. Cei 


care au sânge în vene vor acţiune și numai acţiune, dacă 
înţelegi la ce mă refer. 

— Bine, dar urmărirea nu trebuie s-o punem noi în practică. 
Nu ai și tu niște oameni de încredere, pe care să-i postăm pe- 
aici? Nu știu de ce, dar n-aș merge, în această variantă, pe 
mâna lui Jo. 

— Știi ceva ce eu nu știu? 

— Nu, este vorba doar despre presentimentul că nu e foarte 
străin de toată mișcarea asta. Și până nu ne lămurim de ce 
parte e bătrânul... Acum, din păcate, nu avem timp să ne 
edificăm în acest sens. 

— AȘ avea vreo doi colegi, despre care înclin să cred că nu 
sunt amestecați în povestea asta, pentru că sunt prea 
marginalizaţi, acceptă Tom ideea, în cele din urmă. De altfel, 
unul a rămas la pensie - bătrânul Rod. Da, cu certitudine, el e 
omul nostru. Omul de care avem nevoie. 

— Atunci, hai să o ștergem din zonă. Telefonează-i și explică-i 
cum stă treaba. Mie mi-a venit o idee. N-are rost să pierdem 
timpul ţinându-ne de mană. Te sun când am ceva noutăţi, nu 
peste mult timp, OK? 

— Bine, da’ nu luăm harta? Măcar să o copiem. 

— Stai liniștit! deveni Lucky detectivul în locul agentului. Am 
memorat-o. Ai uitat cu cine ai de-a face, amice. 

— la măcar o fotografie a imbecilului, nu se dădu Tom bătut. 
Doar trebuie să-i arătăm lui Rod pe cine trebuie să fileze. 

Cei doi părăsiră casa, la fel de discret cum intraseră. Apoi se 
despărțiră în tăcere. 

e 

Lui Lucky îi dispăruse o bună parte din entuziasmul inițial. 
După două călătorii istovitoare, în două din cele trei aeroporturi 
situate în relativa proximitate a unor centrale nucleare, nu 
reușise să găsească pe nimeni care să-l recunoască pe individul 
din fotografie. Dar măcar aflase că mai existau niște școli de 
aviaţie particulare în preajma celui de-al treilea aeroport, dotate 
cu propriile lor piste. Ceea ce nu era de neglijat. 

Ajunse abia a doua zi dimineaţa la Oswego. Trase la un motel 
peste noapte deoarece, oricât de mult s-ar fi grăbit, își dăduse 
seama că seara nu mai găsește pe nimeni, cel puţin la școlile 
particulare. Cu cât se gândea mai mult, cu atât era mai sigur că 


la una dintre școlile astea putea afla ceva, mai curând decât la 
aeroportul civil. 

Prima dintre ele era situată în mijlocul unei câmpii, la zece 
kilometri de Oswego, pe șoseaua de centură a orașului. O 
construcție dubioasă din tablă, lângă care erau garate trei 
avioane-școală. Clădirea părea pustie, dar când se apropie mai 
mult, zări un jeep parcat în apropierea acesteia. Cobori și intră 
în ceea ce părea a fi un fel de atelier. Zări un avion cu motorul 
demontat și un ins îmbrăcat în salopetă, plin de unsoare, care 
trebăluia de zor la el. 

— Bună ziua! strigă Lucky, glasul amplificându-se strident în 
hangarul aproape gol. 

Tipul în salopetă înălță capul din motor și îl gratulă cu o 
privire plictisită, mormăind ceva ce aducea mai curând a 
înjurătură decât a salut. 

— Aveţi două minute libere, dacă nu vă supăraţi? nu cedă 
Lucky. 

— Dom'le, azi e închis. Vino matale mâine, după ora zece, 
când își fac apariţia instructorii. Eu nu am cu ce să te-ajut. Și nici 
nu aș face-o, fiu de cățea, mai murmură mecanicul, astfel încât 
să nu fie auzit. 

— Așa, deci?! la să vedem dacă ghicești ce am în mână 
dreaptă, aici, jos. 

Tipul, supărat amarnic pe viață, puse mâna pe o cheie 
imensă, hotărât s-o arunce în capul orășeanului, care nu părea a 
înţelege de vorbă bună. Și care, pe deasupra, îi face propuneri 
indecente. insă când ridică ochii ca să îl ia pe nepoftit la ţintă, 
văzu că acesta nu se referea la ce crezuse el, ci la o bancnotă. 

— Poate nu se vede de acolo, dar e de-o sută, strigă Lucky, 
convins că asta o să-i capteze morocănosului interesul. Mai sunt 
și altele în locul de unde provine asta. 

— "ţeai dreacului de orășeni cu banii voştri! înjură mecanicul 
cu patimă, scuipând lung și savant în direcţia lui Lucky. 

Totuși, începu să coboare, cu aerul unuia care își părăsește 
tronul regal pentru a culege uzrzici. 

— Care-i treaba? se răţoi el, când ajunse în faţa lui Lucky. 

Individul avea cel mult un metru și cincizeci de centimetri 
înălţime, vreo șaizeci de ani, dar îl privea pe Lucky ca uliul pe 
furnică. 


— L-ai văzut vreodată prin preajmă pe individul ăsta, îl 
chestionă Lucky, înțelegând că nu și-a găsit omul potrivit pentru 
explicații lungi și inutile. 

Mecanicul se uită lung la fotografie, întoarse capul lent spre 
dreapta și scuipă din nou, de data asta cu precizie, drept într-o 
găleată aflată la cinci metri distanţă. Apoi întinse palma 
sugestiv, spre bucuria lui Lucky, care îi plasă urgent suta 
promisă. 

Însă palma nu se strânse, omul nerostind vreo vorbă, 
continuând să se uite fix în ochii „orășeanului”, hotărât să nu-și 
vândă preţioasele cunoștințe atât de ieftin. Lucky mai plusă cu o 
sută. 

— Gata, deocamdată. Mai întâi să văd ce-mi oferi. 

Piticul se uită dispreţuitor, ca un nabab african, la cele două 
sute din palmă, le vâri în buzunar și catadicsi să răspundă sec, 
în timp ce se îndrepta deja spre scara care îl ducea la locul său 
de muncă. 

— Niciodată. 

— Hei, păi nu așa ne-am înțeles! strigă furios Lucky și se 
repezi pe urma bătrânului, decis să-i dea o lecţie, pentru că 
respectivul încercase să-l tragă pe sfoară. 

Se împiedică însă de un utilaj uitat pe jos, după toate 
aparențele din timpul Războiului Civil, și se întinse cât era de 
lung în praful gros al hangarului. Portofelul îi sări cât colo, toate 
actele și banii împrăștiindu-se împrejur. 

Bătrânul se opri tacticos, privi, la hârtiile împrăștiate, apoi se 
întoarse spre Lucky, care se ridicase furios din praf și se 
îndrepta spre locul unde aterizase portofelul. 

— Mai pui două? întrebă mecanicul, fără să pară prea 
interesat de răspuns. 

— Ca să-mi spui încă o dată... niciodată sau de ce? 

Mecanicul săltă din umeri a indiferență și se întoarse, hotărât 
să-și continue trebăluiala la motorul avionetei. 

— Hei! strigă exasperat Lucky după el. Uite-ţi banii și sper să 
merite. 

Piticul ridică din nou din umeri a nepăsare, luă dolarii și arătă 
cu capul spre hârtiile împrăștiate pe jos. 

— Pe asta am mai văzut-o. 

Lucky nu înțelese pe moment cine era „asta” pe care o 
remarcase ciudatul personaj și nici ce căuta ea în portmoneul 


lui. Se apropie și urmări traiectoria privirii individului. Și atunci 
înțelese: 

„Asta” era o femeie ce apărea într-o altă fotografie care-i 
sărise din portofel. Nu era alta decât Zelda. 

[] 

Rod Goodfelow era un individ la fel ca atâţia alţi bunici 
preferaţi de reclamele pentru asigurări, cu o față bonomă, un 
discret început de chelie și părul alb. Nimeni nu ar fi putut 
bănui, pentru nimic în lume, că participase de-a lungul carierei 
lui la asasinarea a sute de oameni, pentru diverse „raţiuni de 
stat”. Omoruri în legătură cu care nu își pusese niciodată vreo 
întrebare. Altfel spus, era un fel de mașină de ucis cu sânge 
rece. 

Tom îl găsi, în cele din urmă, plimbându-și nepoţica și câinele 
prin Central Park. După ce se asigurară amândoi că nimeni nu-l 
urmărește pe niciunul dintre ei - ceea ce la Rod era mai mult o 
deformaţie profesională -, se îmbrăţișară cu bucurie, cum se 
cade în cazul a doi agenţi care nu se mai văzuseră de mult timp. 

— Ai câteva minute libere, bătrâne? îl chestionă Tom, 
indicând din ochi o bancă pe care să se așeze. 

— İn primul rând, bătrân e taică-tău! lar în al doilea, asta e tot 
ce mi-a mai rămas: timpul liber. Dacă l-aș putea vinde, aș 
deveni mai bogat decât ochelaristul ăla computerizat... cum îl 
cheamă... Gates sau cam așa ceva. Dorothy, dulceaţă, nu mai 
băga coada câinelui în gură! Ti-am mai spus că nu-i place. Mă 
scuzi! se adresă el din nou lui Tom. Trebuie să fiu cu ochii pe 
asta mică. 

— E a lui Richard? 

— Noo, măgăriţa aia s-a făcut deja mare. E al Elisabethei, nu 
știu dacă o mai ţii tu minte. Tom înghiţi în sec și nu spuse nimic. 
O ţinea foarte bine minte, cum ar fi putut uita momentele 
fierbinţi petrecute pe canapeaua lui Rod, când bătrânul, în plină 
activitate pe atunci, își pierdea timpul cu câte un filaj. Putea 
simţi cum zulufii ei blonzi îi mângâiau și acum coapsele, dacă 
închidea ochii și se gândea la vremurile tinereţii. 

— Vag, foarte vag, catadicsi el să afirme, în cele din urmă. 
Uite de ce am venit. 

— Mi-am închipuit eu că n-ai făcut-o ca să-mi afli arborele 
genealogic. Unde arde? 


— Deocamdată e pace, dar o să ardă peste tot, dacă nu ne 
mișcăm repede. 

— Ce vorbești?! Știu că există un clișeu cu pensionarul retras 
care abia așteaptă să primească ceva de lucru, dar nu ai 
nimerit-o cu mine. Nt, nt! Nu sunt eu acela. 

Tom nu _reacţionă în niciun fel, ca și cum n-ar fi auzit 
răspunsul. In schimb, se ridică și se duse la fetița blondă, care 
se încăpăţâna să tragă câinele din rasa basset-hound de coadă. 
Animalul, plictisit, cu urechile clăpăuge, răbda resemnat 
supliciul. Agentul îi mângâie părul identic cu al maică-si, după 
care îi zise, nostalgic: 

— Ești leită Lizzie. 

Și, uitându-se la Rod în timp ce o mângăia prin păr, zise: 

— Păcat de tine, era o fetiță frumoasă... 

Pensionarul sări ca ars de pe bancă și, dovedind o 
sprinteneală surprinzătoare pentru vârsta lui, făcu un salt, 
ajungând într-o clipită lângă Tom. Acesta nu apucă să se mire 
de forma fizică a bătrânului, pentru că simţi un obiect metalic, 
rece, lipit de coaste. 

— Voi să nu mă ameninţaţi pe mine, stârpiturilor, că vă omor 
pe toţi! Să nu credeţi că sunt un bătrân neputincios, fiindcă voi 
dovedi mai mulţi decât știți voi să numărați, înainte de a vă 
atinge de un fir din părul nepoţelei mele. 

— Ho, ho, dar năvalnic mai ești! se amuză Tom, ridicând, în 
glumă, mâinile, a predare. Chiar așa ticălos mă crezi, amice? 

— Lasă discursurile patetice! Uiţi că și eu am lucrat acolo? Nu 
trebui să cred nimic. Eu știu. 

— Și tu lasă dracului pistolul, că ne vede lumea! Hai să 
discutăm civilizat, ca oameni cu scaun la cap. De asta am venit 
la tine. lar eu nu ameninţ niciodată în mod serios copiii, chiar 
dacă alţii o fac. Am morala mea. 

— Buni, ce s-a întâmplat? întrebă fetița candid, văzând 
matahala cu mâinile ridicate. E un om rău? 

Și, fără să mai aștepte răspunsul bunicuţului, îi trânti 
agentului un pumnuleţ în testicule, făcându-l pe acesta să simtă 
un gust de leșie umplându-i gura. 

— Leită mă-sa! icni Tom, încercând să se reabiliteze după 
lovitura primită. 

— Parcă ziceai că nu ţi-o amintești? se încruntă Rod, bănuitor. 


— Hm, făcu Tom, oarecum încurcat. Îmi închipui că așa le-ai 
educat pe amândouă. 

— Dorothy, gata, fata moșului! o domoli bătrânul pe fetița 
care se pregătea să-i ardă uriașului un picior la glezne. E un 
prieten de-al meu, nu e un om rău. Dacă ar fi, ar avea grijă buni 
de el. Bravo! Ești o fetiță curajoasă. Acum du-te și te joacă. Noi 
avem de vorbit. 

Fetița ridică din umeri, în semn că nu reușea să-i înțeleagă pe 
oamenii mari, dar că nici nu merita efortul. Se îndepărtă, 
strigând bucuroasă după câinele care profitase de nesperatul 
moment de pauză, ca să se așeze la umbra unui copac și să se 
lingă. 

— Categoric lucru, violenţa infantilă e o treabă care ar trebui 
să ne dea mai mult de gândit, aprecie Tom, așezându-se cu 
oarecare dificultate pe bancă. 

— La drept vorbind, sunt mai îngrijorat de violenţa adultă, îl 
contrazise pensionarul. Dar mai bine spune repede care-i 
treaba! 

Tom începu să-i explice pe larg despre noul său prieten și 
puterile paranormale ale acestuia, pe care le căpătase că 
urmare a unui ser experimental, ce-i fusese administrat în timp 
ce se găsea în stare comatoasă. De asemenea, îi relată despre 
viziunea acestuia privind pericolul ce părea din ce în ce mai 
apropiat. 

Bătrânul asculta cu atenţie, ca pe vremea când era în 
activitate, străduindu-se să reţină fiecare detaliu și devenind din 
ce în ce mai întunecat, pe măsură ce povestirea avansa. 

— A sosit vremea achitării facturilor, murmură el. Speram să 
nu o mai apuc. 

— Așa e, încuviință Tom, gânditor. Și eu speram la fel. Dar 
încă nu e totul pierdut. De aia mă și aflu aici. 

— Păi ce, agenţii speciali au fost scoși cu toţii la pensie? 

— Nici vorbă, da” nu știu în cine pot să mai am încredere și în 
cine nu, după faza din Harlem pe care tocmai ţi-am povestit-o. 

— Nimic nou sub soare, din câte observ! Dar ai încredere în 
tipul ăsta, Sam, sau Lucky, cum dracu’ l-o fi chemând... 

— Dacă el a declanșat toată nebunia... Altfel am fi aflat 
despre atentate doar de pe lumea cealaltă. Și nu cred că de 
acolo de jos de tot, unde o să ajungă toți cei de teapa noastră, 


am fi avut o vedere prea grozavă, râse Tom, ce-i drept, puţin 
strâmb. 

— Eu nu prea înţeleg: de ce să dărâme Gemenii? O centrală 
nucleară? mai treacă-meargă. E o chestie eficientă; dar 
turnurile? Pe cine o să afecteze moartea unor afaceriști care se 
scobesc în dinți la înălţime. Pe vremea mea, teroriștii erau ceva 
mai isteţi. 

— Poate e o chestie de-aia, simbolică, își dădu Tom cu 
părerea. 

— Pe dracu'! Acum și Gemeni sunt simbolici? De ce nu Statuia 
Libertăţii sau Casa Albă? De ce nu Pentagonul? 

— Asta-i bună! Pentagonul... Nici cu muște dacă ar vrea să-l 
atace și nu ar reuși să treacă de sistemul lor de protecţie. Ai 
uitat? 

— Ai dreptate, e imposibil. Numai dacă... 

— Dacă, ce? întrebă Tom, brusc neliniștit. 

— Nimic, dădu Rod plictisit din mână. Avem destule pe cap ca 
să ne gândim și la varianta cea mai bună pentru un terorist. Și 
cu ce te-ai gândit că te-aș putea ajuta eu în chestia asta? 

— Doar cu un mic filaj. 

— Filajul pute de la o poștă. Altceva mai curat nu ai găsit? 

— Imi pare rău, Rod, dar am mare nevoie de cineva care să 
facă supravegherea asta. lar tu ești omul cel mai potrivit. Ești 
cel mai experimentat agent pe care-l cunosc la treaba asta. De 
aceea am venit la tine. 

— În acest caz, te voi ajuta, fiindcă este vorba strict de familia 
mea. Dacă îmi spuneai că un lucru asemănător s-ar putea 
întâmpla pe coasta de vest a Americii, știi ce ţi-aș fi spus? 

— Ce? 

Bătrânul nu răspunse, dar se întoarse și îi arătă, plin de 
înțeles, turul pantalonilor. 

(J 

— Ca să vezi! se minună Lucky, la auzul informațiilor furnizate 
de urâciosul bătrânel. Unde dai și unde crapă! Și zici că ai văzut- 
o prin zonă? Când? 

— Intreabă-i pe instructori; asta nu mai e treaba mea, refuză 
mecanicul să discute mai departe. 

Și, ca și cum Lucky nici nu ar fi existat, ca și cum nimic nu s- 
ar fi întâmplat până atunci, se urcă la loc și începu să 
trebăluiască la motorul avionului. 


— Nu te supăra, dar nu am timp să aștept până mâine, când 
vin instructorii tăi de rahat! se înfurie Lucky din nou. 

— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? auzi el o voce plăcută, 
venind din spate, dinspre intrarea în hangar. 

Se întoarse uimit și cu greu zări, în contre-jour, o siluetă 
feminină. Nu distinse decât picioarele interminabile ale femeii, 
introduse neglijent în niște bocanci butucănoși. Ceva mai târziu 
aprecie părul lung al neașteptatei apariţii, ce flutura din cauza 
curentului care era prezent peste tot în hangar. 

— Depinde, nu se grăbi el să se bucure, apropiindu-se de ea 
cu ochii mijiţi, încercând să distingă ceva mai mult, cu soarele 
care-i bătea direct în ochi. 

— Depinde de ce și de cine? vru să știe silueta. 

— Se pare că am nevoie de niște informaţii din partea 
instructorilor de zbor, îndrăzni Lucky. 

— Instructori de rahat! asta am auzit, preciză femeia, pe un 
ton mai curând înveselit decât contrariat. 

— Îi cunoști? se prefăcu Lucky că nu pricepe aluzia, întorcând 
batjocura într-un mod care-l mulţumi pe deplin. 

— S-ar putea zice și așa. Da, îi cunosc. 

Lucky ajunsese în dreptul ei și rămase uimit de frumuseţea 
femeii. Părul lung, pe care-l văzuse, se dovedi a fi o eșarfă roșie, 
pe care ea o purta în jurul gâtului. Era tunsă foarte scurt, 
aproape chilug, avea ochii mari de un verde intens și un nas 
cârn, potrivit șmecherește pe faţa ovală, exact deasupra buzelor 
cărnoase și ţinute ușor ţuguiate, așa cum fac copiii prea 
răsfăţaţi. Purta pantaloni scurţi și o geacă de piele, ca orice 
aviator care se respectă, cel puţin de la premiera filmului „Top 
Gun” încoace. 

— Poate, cu puţin noroc, ești chiar tu unul dintre ei? 

— Da, te poţi considera un om norocos. Meg, se prezentă ea, 
întinzându-i o mână delicată, cu degete lungi dar nervoase. 

— Lucky! se prezentă și vizitatorul 

— OK! Am înțeles asta, dar nu ar fi frumos să-mi spui și 
numele tău adevărat? 

— Lucky este chiar numele meu! zâmbi el, din ce în ce mai 
încântat de acea prezenţă în preajma lui. 

— Bine, să spunem că te cred. Oricum nu prea contează. Și cu 
ce consideri tu că te-am putem ajuta? 

Bărbatul își aminti că venise acolo cu un scop precis și urgent. 


— Putem discuta undeva, într-un birou? Simt că îmi vâjâie 
capul de curentul de-aici. 

— Orășeni! zâmbi femeia. Sunteţi toți la fel. Dacă vă pierdeţi 
portofelul, sunteţi ca niște nou născuți! 

Meg îi făcu semn s-o urmeze și se îndreptă spre o construcţie 
înjghebată din niște geamuri și cornier metalic, undeva în 
interiorul hangarului. 

Lucky nu putu să nu observe coapsele ferme, de sportivă, ale 
femeii, precum și fesele bombate care nu vibrau de loc în timpul 
mersului. 

Ajunseră într-o încăpere mică și ticsită cu hârtii. Meg se trânti 
într-un scaun confortabil și își puse admirabilele picioare pe 
biroul făcut din materiale rămase de pe la vreun avion, după 
toate aparențele. 

— Deci, zise ea cu un aer protocolar, dorești să te înscrii la 
cursurile noastre? 

— Adevărul e că nu mi-ar displăcea deloc să plutim împreună 
până în al nouălea cer, nu se putu Lucky să se abţină de la a-i 
adresa un compliment. 

— Mulţumesc, spuse simplu Meg, arătând că știe să 
primească un compliment într-o manieră la fel de puţin 
sofisticată. Trebuie să primești niște lecţii pentru asta. 

— Sunt absolut sigur, rosti Lucky visător, apoi își aminti brusc 
care era motivul prezenței sale acolo. L-ai văzut vreodată pe 
acest om prin împrejurimi? continuă el, arătându-i fotografia 
arabului. 

— Aha, își schimbă femeia atitudinea deodată, coborându-și 
picioarele de pe birou. Ești copoi? 

— Deloc. Să spunem că sunt în căutarea unui amic. 

— Yeah, right! zise Meg, fiind convinsă că bărbatul mințea de 
îngheţau apele. 

Abia pe urmă își aruncă privirea pe fotografia pe care Lucky o 
ținea întinsă spre ea. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— OK, se resemnă Lucky, văzând cu surprindere că femeia se 
relaxează instantaneu și pune iarăși picioarele pe birou. 

— Acum te cred, nu ești copoi, într-adevăr. 

— Da? se miră el. Ce m-a dat de gol? 

— Copoii insistă mai mult la faze de genul ăsta, într-un mod 
extrem de enervant. „Sunteţi sigură? Vă rog să vă uitaţi mai cu 


LU 


atenţie! Dacă vă amintiţi ceva în următoarele zile...” și altele 
asemănătoare, încât îţi vine să le strigi în ureche: Nu sunt 
cretină! Nu l-am văzut! 

— Să înţeleg că ești pusă adesea în situaţii asemănătoare? 

— În ultimul timp, cam da, admise ea. Parcă au înnebunit cu 
toţii. 

— OK, OK! Dar pe ea o recunoști? continuă Lucky, arătându-i 
fotografia în care apărea cu Zelda. 

— A... pe domnul acesta chipeș, parcă, parcă l-am văzut 
cândva, glumi Meg. 

— Dar de ea ce zici? se prefăcu Lucky că nu observă 
complimentul. 

— Arată foarte bine și cred că vă potriviţi. A fugit cu un 
aviator sau care e povestea? 

— Lasă povestea pe mai târziu, la un pahar de vin. Ai văzut-o 
sau nu pe aici? 

— Să zicem că da. Ce spuneai de paharul ăla de vin? 

— Când s-a întâmplat? Ai adresa ei sau vreun număr de 
telemobil? Cu ce treabă a fost aici? 

— Ușor, ușor, pune pe rând întrebările, că nu pot răspunde la 
mai multe deodată. 

— All right, încercă Lucky să-și mai tempereze curiozitatea. Se 
întâmplă să-mi doresc de mult timp s-o reîntâlnesc și când mi-a 
spus cretinul ăla de mecanic că a văzut-o prin preajmă... 

— ... Cine, tata? zâmbi ea. Ţi-a spus el așa ceva? Cred că l-ai 
plătit bine de ai reușit să-i descleștezi gura. 

— Ah, să vezi... Imi cer scuze! începu Lucky să se bâlbâie, 
încurcat. Sunt puţin surescitat din cauza acestei descoperiri. N- 
am ştiut că domnul acela este tatăl tău, dar... 

— ... Ha, ha, ha! râse Meg de încurcătura în care se găsea 
vizitatorul din faţa ei. E în regulă, nu e tata. Am spus doar așa, 
ca să te pun în dificultate și să văd cum reacţionezi. 


e Capitolul 9 « 

Sânii ei erau rotunzi și tari, albi ca florile de nufăr, cu sfârcul 
mare, aproape cât o măslină și maroniu. La gust aveau o tentă 
ușor sărată. Își afundă capul între ei, ţinându-i în palme și 
sărutând-o delicat pe alunița abia sesizabilă, plasată exact pe 
mijlocul pieptului. 

Mâinile ei îi mângâiau molatic părul aspru. Pielea femeii 
mirosea a iarbă proaspăt cosită. O pătrunse încet, parcă mirat 
că putea pătrunde cu atâta ușurință în templul în care se 
zămislește viaţa. 

Ea gemu încetișor și își încolăci picioarele în jurul feselor lui 
puternice, nelăsându-l să mai iasă din acea plăcută captivitate. 
Stătură așa, încolăciţi, vreme de câteva minute, simțind că orice 
mișcare ar fi stricat frumuseţea momentului. Apoi, el începu să- 
și rotească lent bazinul, fără să se retragă, simțind cum o atinge 
în cele mai ascunse locuri și bucurându-se precum Jacques Yves 
Cousteau la descoperirea Atlantidei. 

Ea se încordă, lipindu-se mai mult de trupul lui, ca și cum și-ar 
fi dorit să dispară în el, să se contopească unul cu celălalt. 

În clipa următoare, mișcările lui căpătară amploare și ea își 
lăsă capul pe spate. O cuprinse cu mâinile pe sub fese și se 
ridică cu ea în picioare, începând s-o salte și s-o coboare din ce 
în ce mai puternic, în timp ce buzele lui îi frământau când un 
sân, când altul. 

Meg începu să geamă din ce în ce mai tare și să se împingă 
cu picioarele în sus ca apoi să-și dea drumul cu forță, iar și iar, 
culisând pe trupul lui plin de sudoare. 

Lucky făcu câțiva pași și o depuse cu grijă pe canapeaua din 
living-ul casei ei, situată la periferia micuțului orășel. 

Femeia își ridică picioarele, făcându-le colier în jurul gâtului 
bărbatului, ca acesta s-o poată penetra mai adânc. Lucky se 
așeză pe vine cu picioarele pe aceeași canapea, începând să se 
miște în sus și în jos, în sferturi de genuflexiuni. In acest timp, 
ea îi mângâia delicat scrotul. 

Spre surprinderea lui, nu dură mult și ajunse la punctul 
maxim. Simţind că și femeia e la capăt, refuză să mai întindă 
coarda și eliberă, cu un geamăt puternic, toată seva fermecată 
de care se simţi în stare. 


Mâinile femeii să înfipseră cu putere în spatele lui și Lucky 
simţi zece arsuri puternice, ca niște cuie înfipte în piele, după ce 
au fost ținute în foc pentru a se înroși. Dar era atât de bine! 

După ce își gustară plăcerea până la capăt, se prăbușiră 
extenuați pe blana întinsă în faţa căminului, lângă canapeaua 
largă pe care atinseseră extazul. 

— Ai ajuns în al nouălea cer, cadet? întrebă ea zâmbind. 

— Nu le-am numărat, dar sigur nu mai era nimic deasupra lor, 
răspunse Lucky șoptit, sărutându-i lobul unei urechi. 

— Așa și trebuie, înseamnă că ești un elev care prinde 
repede. 

— Sau că tu ești o instructoare care explică foarte bine 
mișcările necesare, nu se lăsă el mai prejos. 

Nu le trebuise prea mult timp ca să-și dea seama că amândoi 
doreau să facă dragoste, iar drumul de la hangar până la 
locuința ei nu și-l mai amintea niciunul. Parcă se teleportaseră. 
De altfel, indiferent de adevăratele motive care îi mânaseră cu 
atâta grabă spre casa lui Meg, pretextul era unul cât se poate 
de „oficial”: dosarele cu numele și adresele cursanților erau 
ţinute acolo, pentru că hangarul nu constituia un loc foarte 
sigur. „Şi, în felul ăsta”, spusese Meg „îi pot atrage în bârlogul 
meu pe bărbaţii care au nevoie de informații. Nici femeile nu-mi 
displac, uneori”, glumise ea în continuare. 

— În concluzie, în asta constă stratagema ta erotică, râse 
Lucky. 

— Exact, afirmă Meg cu o mină serioasă întipărită pe chip, 
ridicându-se peste Lucky și privindu-l fix în ochi. Vrei să știi câte 
reușite am repurtat până în prezent? continuă ea să pară la fel 
de serioasă. 

— Le-ai ţinut socoteala, glumi el. Asta e bine. 

— Da, admise femeia, răsturnându-se pe spate și privind 
melancolic spre grinzile de lemn din tavan. Am o memorie de 
elefant. 

— Ha, ha, ha! se distră Lucky copios, bucurându-se de 
prezenţa de spirit a femeii. Așadar, n-am nicio șansă să te prind 
descoperită. 

— Cred că nu, admise gazda, cu o ușoară mândrie în glas. Te 
simţi ameninţat? întrebă ea brusc, ridicându-se într-un cot și 
privindu-l intens și întrebător, de parcă de răspunsul lui 
depindea întregul ei viitor. 


Lucky nu spuse nimic, ci o privi drăgăstos, trecându-i mâna 
prin părul scurt, frumos mirositor. 

Meg sări cu agilitate în picioare și se îndreptă cu mișcări de 
balerină spre biroul aflat în celălalt capăt al încăperii. Îi simţea 
privirea arzătoare pe toată făptura, iar asta o încânta. Îi plăcea 
să fie admirată după amor, plimbându-se goală-goluţă. 

— Să nu uităm adevăratul scop al venirii tale aici, zise ea, cu 
aerul supărăcios al unui copil răsfăţat. 

— Bine, dar tocmai am demonstrat împreună că nu l-am 
pierdut din vedere, nu? 

— De acord, zâmbi ea mulțumită, știind că el nu poate vedea 
satisfacția ce i se întipărise pe chip, atâta timp cât stătea cu 
spatele la el. Atunci, celălalt scop, pretextul, sau cum vrei să-i 
zici. 

Și se așeză la birou, cotrobăind prin multele sertare. Reveni 
de acolo cu un dosar voluminos, pe care îl aruncă în faţa lui 
Lucky. 

— Îți dai seama că e total ilegal ce fac eu acum. Sper să 
apreciezi asta, atunci când ne vom târgui pentru pensia 
alimentară. Bei ceva? 

— Orice mi-ai oferi, nu făcu Lucky nazuri. Dar ai grijă, tu nu ar 
trebui să bei. Nu-i priește copilului, continuă el gluma și un 
sentiment ciudat îl cuprinse. Un sentiment pe care nu-l 
cunoscuse până atunci și nu știu cum să-l numească. Alungă din 
minte această idee și încercă să se concentreze asupra a ceea 
ce avea de făcut în continuare. Răsfoi câteva fișe, până ajunse 
la cea care avea fotografia Zeldei. Nu se gândi la motivul pentru 
care fișele cuprindeau și fotografii. Poate ar fi făcut-o, dacă nu 
ar fi observat două lucruri care îl tulburară puternic. În dreptul 
fotografiei femeii pentru care făcuse drumul de la New York era 
trecut un cu totul alt nume: Theresa Gibson și o adresă de-a 
dreptul stupefiantă, cea a arabului în a cărui locuinţă scotocise 
cu Tom, cu două zile în urmă. 

e 

Agentul se întoarse în camera de hotel, unde le sechestrase 
pe Gina și pe Marta. Se gândiseră că nu ar fi fost prudent să-i 
dea drumul mulatrei, pentru că nu se putea încrede în ea, iar 
Gina putea fi considerată deja arestată, pentru implicare în 
asasinatele de la bar. 


Se aștepta să le găsească furioase și se pregăti să le 
tempereze rapid cu câte o scatoalcă. În plus, îşi făcuse calculul 
că de data asta Marta nu mai avea niciun motiv să nu cedeze 
insistențelor lui. lar dacă totuși o făcea, cu atât mai rău pentru 
ea. 

Urcă în grabă în ascensor, gândindu-se cu plăcere la orele pe 
care le va petrece în compania celor două, până când se va 
întoarce Lucky sau va primi un semn de la Rod. Trecu cartela 
prin fanta dispozitivului digital de închidere a ușii și deschise 
voios, pătrunzând în spaţiosul hol al apartamentului. Constată o 
liniște suspectă și se gândi pofticios: 

— Probabil că fătucile își liniștesc temerile printr-o mică 
vânzoleală. Ador când se întâmplă așa. 

Deschise brusc ușa dormitorului, decis să le facă 
prostituatelor o surpriză plăcută. Era atât de convins că le va 
găsi încovrigate, fiecare cu capul între picioarele celeilalte, 
încât, pentru o fracțiune de secundă, o și văzu pe Marta 
ridicându-se și șoptindu-i pătimaș: „Credeam că nu mai vii, 
animal mare și rău! Aproape am terminat fără tine. Vino ca să 
ne potolești setea și foamea.” 

Aici sunteţi, nesătulelor! își închipui el că strigă, constatând 
cu stupoare că atât patul cât și întregul dormitor erau goale. Se 
scutură ca dintr-un vis urât și simţi că ceva nu este în regulă. Se 
repezi în cealaltă încăpere, găsind-o la fel de nepopulată 
precum un centru de ajutor umanitar pentru palestinieni în Tel 
Aviv. 

Se repezi în baie, trase perdeaua și atunci o zări pe Marta. 
Însă felul în care se întindea corpul ei în cada goală, nu-i mai 
stârni poftele sexuale. Plină de sânge, frumoasa femeie avea 
craniul crăpat în două, cu un satâr de bucătărie. | se păru o 
imagine hidoasă și nedreaptă. Intr-un gest ce se voia reparator, 
apucă de coada toporului și îl extrase, cu oarecare greutate, ce-i 
drept, din ţeasta femeii. Corpul era cald încă și sângele începu 
din nou să curgă, foarte slab, din fanta eliberată. Nu știu ce să 
facă mai întâi. Stătea cu satârul plin de sânge în mână și privea 
prostit la cadavrul femeii. 

Unde să fie târâtura aia de Gina? fu primul gând care îi veni în 
minte și porni să scotocească prin locuință, fără să lase satârul 
din mână. 


Soneria împrăștie în apartament un zgomot strident care-l 
făcu să tresară, tocmai când ridica cuvertura patului, pentru a 
căuta dedesubt. Instinctiv, se repezi la ușă și deschise. 

Poliţiştii, făcură rapid un pas înapoi și scoaseră pistoalele, 
somându-l: 

— Stai pe loc și aruncă arma! se auzi ordinul unuia dintre ei. 

Tom nu înţelese din prima clipă la ce armă se referă copoiul, 
motiv pentru care ridică sprâncenele mirat: 

— Ce armă, sticlete prost? 

Abia atunci realiză că rămăsese cu satârul în mână, iar în 
cadă zăcea trupul neînsufleţit al Martei. Își făcu o socoteală 
urgentă, despre timpul pe care l-ar pierde explicând ce s-a 
întâmplat în realitate. Apoi, până ar veni cineva să-l ridice din 
arest, dacă ar veni, având în vedere că asista la o înscenare în 
cel mai pur stil CIA. 

— Staţi calmi, staţi calmi! începu el să strige către polițiști, 
dând semn că se apleacă să lase satârul jos. E o neînțelegere, 
sunt Thomas Simson de la CIA. Imediat o să vă arăt legitimaţia. 

— Lasă legitimaţiile și vorbăria! Pune arma jos și întoarce-te 
cu spatele, cu mâinile la ceafă, strigară ei, prea puţin dispuși să- 
| creadă. 

Se așteptase la asta, așa că, în timp ce se apleca, se aruncă 
brusc peste cap, răsucindu-se în aer și lovind cu picioarele, de 
sus în jos, în primii doi polițiști care erau mai apropiaţi. Aceștia 
se treziră proiectați pe spate, împiedicându-l pe cel de-al treilea 
să intervină, înainte ca pumnul greu al matahalei să-i 
trosnească în creștetul capului, făcându-l să-și piardă 
cunoștința. 

— Au trimis trei polițiști de stradă să mă prindă pe mine? se 
miră Tom cu voce tare. Pesemne că nu știau cu cine au de-a 
face! strigă el, aplecându-se și aplicându-le celorlalţi doi același 
procedeu de trimitere în lumea viselor. 

Apoi se repezi la ascensor, care încă nu apucase să plece 
după ce îi debarcase pe polițiști. Liftierul rămăsese mut de 
uimire, privindu-l cu spaimă în ochi. 

— Mișcă! îl îmbrânci Tom înăuntru. La unu. Are mai multe 
viteze drăcia asta? 

— Nu, domnule! reuși negrul să îngaime cu greu. 


— La banii pe care îi încasaţi pe o cameră, ar trebui să 
prestati și câte o felaţie, dacă o cere clientul, nu numai să aveţi 
acceleraţie la cutia asta nenorocită. 

Ajuns cu viteza normală la etajul dorit, Tom se repezi afară 
din lift și cobori pe scara de incendiu. 

Dacă sunt băieți deștepţi, mai așteaptă unul în hol, se gândi 
el, ajungând la parter. 

Într-adevăr, un al patrulea poliţist stătea cu o figură 
nepăsătoare în dreptul ușii liftului. Aceasta se deschise și 
liftierul negru, cu o figură panicată, sări pe copoi, începând să-i 
povestească scena la care fusese martor. 

Profitând de încercările poliţistului de a-l calma pe negru, 
pentru a reuși să înţeleagă ce bălmăjea acesta, Tom traversă cu 
pas grăbit holul somptuos al intrării în hotel, până auzi strigătele 
disperate ale negroteiului: 

— Ăla e matahala! 

Atunci, agentul o zbughi pe ușa rotativă, în timp ce polițistul 
striga după el, ameninţându-l că trage dacă nu se oprește. 

Tragi pe mă-ta-n fus! își spuse Tom în barbă. Cu atâta lume 
plină de bani în jurul tău... 

Apoi ieși ca o furtună din hotel și se repezi la mașina poliţiei, 
care era lăsată descuiată și cu cheile în contact. Nu avea idee 
încotro să o ia, dar un lucru știa clar: Wardolf Astoria nu era un 
loc în care să mai zăbovească. 

e 

Se îndrepta spre New York cu toată viteza pe care i-o punea la 
dispoziţie puternicul automobil. Din păcate, nu putea scăpa de 
tulburarea care pusese stăpânire pe el. Se despărţise cât de 
elegant putuse de adorabila Meg, dar aceasta rămăsese cu un 
gust amar. Bărbatul pe care îi plăcuse cel mai mult dintre toţi 
câţi avusese în ultimii cinci ani, nu mai avusese răbdare să stea 
la cină. Nu-i venea să creadă că se înșelase în privinţa lui. 
Bineînțeles că, la o adică, putea să ia de bună explicația 
acestuia, conform căreia lucruri foarte importante și de maximă 
urgență îl rechemau la New York. Dar de câte ori nu auzise 
asemenea explicaţii? Și chiar dacă acum păreau mai credibile, 
oare nu ea le percepea așa? 

— Să sperăm că, după ce se vor termina lucrurile astea atât 
de importante, nu o să vină altele și mai importante și așa mai 


departe, spusese ea, la plecare. Dar cine poate știi... În fond, ai 
obținut informaţiile pe care le doreai, nu? 

— Meg, știu că sună aiurea, dar ai încredere în mine. Promit 
că, dacă rămânem în viaţă, o să mănânc cina pe care ai 
pregătit-o, o mai asigurase el, în timp ce se grăbea să urce în 
mașină și pornea motorul. Măcar gătești bine? Să știu ce am 
pierdut. 

— Aiurea, spuse Meg, înciudată, în timp ce se întorcea să intre 
în casă. Semipreparate. 

Lucky se distrase, deși multe griji și întrebări fără răspuns i se 
îngrămădeau în minte. 

Ajuns la hotel, văzu mare agitaţie. Poliţie în număr mare și 
presa foiau împrejur. Primul impuls fu să intre, să vadă dacă 
Tom era acolo. Și, de asemenea, Gina și Marta. Ceva îl opri însă, 
determinându-l să-l întrebă pe unul dintre hamali: 

— Ce e cu toată agitația asta? Se toarnă vreun film? 

— Nici vorbă, se bucură băiatul că are ocazia să povestească. 
A avut loc o crimă îngrozitoare în apartamentul 1213. O femeie 
a fost găsită cu craniul crăpat în două. lar criminalul se afla 
înăuntru când a sosit poliția. Din păcate, i-a dovedit și a spălat 
putina de urgenţă. Era un adevărat monstru; mai mare decât 
Arnold Schwarzenegger. 

Lucky se simţi brusc ca un copil fără apăsare în fața unui 
câine turbat. Sau ca un prizonier într-o magherniţă care începea 
să se dărâme din cauza unui cutremur. Știa că Tom nu ar fi avut 
de ce să omoare pe niciuna dintre femei. Dar de ce una? Unde 
era a doua? Și care dintre ele fusese ucisă? De ce? In fond și la 
urma urmei, ce căuta frumoasa Zelda în toată afacerea asta? 

Atâtea întrebări și nicio luminiţă la capătul tunelului. Nici 
capacităţile lui deosebite nu-i puteau folosi prea mult în acea 
situaţie. Ce păcat că nu fusese programat să „citească” și 
trecutul. 

Auzi un fluierat ușor, venind din spatele unuia din copacii 
pirpirii de la marginea bulevardului. Se uită, din pură curiozitate. 
Văzu un bătrânel destul de simpatic, făcându-i disperat semne 
să se apropie. Începuse să nu se mai mire de nimic. Și se 
îndreptă spre el. 

— Tu ești Lucky? 

— Da, eu sunt. Tu cine ești? 


— Rod, prietenul lui Tom. E o poveste mai lungă. Vrea să vă 
întâlniți. 

— Nu e singurul, categoric. Unde? 

— L-am lăsat în locul meu de filaj. Pe strada... 

— ... Știu, la locuinţa lui Rashid, nu? 

— Exact. Mi-a spus Tom că ești isteț. Unde ai parcat 
automobilul? 

Ajunseră în mai puţin de o jumătate de oră și-l văzură pe Tom 
așteptând liniștit într-un Camaro. 

— A cui e rabla? 

— Te rog frumos, se oftică bătrânul. E mașina mea de filaj. O 
am de când te jucai tu cu puța-n ţărână. 

— Nici nu se fabricau pe atunci, zâmbi Lucky. 

— Poftim? se miră bătrânelul. 

— Las-o baltă, că nu contează. 

Văzându-l pe Lucky, faţa matahalei se lumină deodată. 

— În sfârșit, s-a întors fiul rătăcitor. Cât pe ce să nu mă mai 
găsești în libertate. 

— Mi-a povestit un băiat de la hotel. De fapt, ce s-a 
întâmplat? 

Tom începu să-i povestească cu lux de amănunte păţania, 
amplificând la maximum scena „evadării”, spre veselia lui Rod 
care știa foarte bine de ce era în stare matahala. 

— Deși mi se pare o chestie foarte străvezie - afirmă sfătos 
pensionarul -, clar pusă la cale de „ai noștri”, cine putea ști care 
e misiunea ta? 

— Jo Marino, rostiră și Lucky, și Tom în același timp. 

— Nt! dădu neîncrezător bătrânul din cap. Te cunoaște prea 
bine. Nu ar fi trimis trei imbecili acolo. Ar fi ales măcar un spate 
solid și cu agenţi sub acoperire. Exclus. Eu nu cred că ela 
ordonat așa ceva. 

— Matusalem are dreptate, aprecie Tom, cu admiraţie în glas. 
Și eu l-am exclus din calcule. E vorba despre cineva care face un 
periculos joc dublu. Și cred că se află deasupra lui Jo. 

— De ce? 

— Pentru că, ia gândiţi-vă, ce interes ar fi avut Jo să-i 
vorbească unui subordonat despre misiunea mea? In timp ce cu 
un superior, altfel se pune problema. 

— Dar peste Marino nu mai e decât... se temu să mai 
continue pensionarul. 


— Exact, Marele Arhitect, confirmă Tom în șoaptă, cu un ușor 
tremur în glas. Imposibil! Adică, de ce nu? Doar de aia tremură 
toţi de frica lui. Nimeni nu știe la câte capete joacă. 

— Cine mai e și arhitectul ăsta? se înfurie Lucky, care nu 
înţelegea nimic din păsăreasca celor doi. 

— Nu e, dom'le, niciun arhitect, se răţoi Tom la el, de parcă 
Branigan ar fi inventat acel termen. Așa i se spune șefului cel 
mare. 

— Vorbești despre șeful CIA? Păi, nu e... 

— ... Aiurea. Ala pe care-l știi tu e pentru public. Tu crezi că 
dacă fiecare președinte și-ar pune câte un om la conducere, din 
patru în patru ani, am mai domina noi planeta? 

— OK, admise Lucky, prea novice în astfel de jocuri 
complicate pentru a-l contrazice. Și cine e, de fapt, șeful din 
umbră? 

— Nimeni nu știe. 

— Nici măcar Jo? 

— Nici președintele ţării. E unul dintre lucrurile pe care acesta 
le află la investire și trebuie să-l uite instantaneu, dacă vrea să 
nu plece cu picioarele înainte din Casa Albă. 

— Asta înseamnă că președintele află cine e arhitectul ăsta. 

— Greșit. De fapt, află că e mai sănătos să nu afle... 

— Să vă mai spun ceva, interveni Rod, făcându-le semn să se 
apropie. Nici măcar nu se știe dacă e om. 

— Da’ mai du-te-n mă-ta! se enervă Tom, stricându-se de râs. 
Așa vă învăța pe voi la școală, sau te-ai ramolit de tot și îţi 
închipui că ești cu nepoată-ta la un foc de tabără, încercând să o 
sperii? 

— N-aveți decât să râdeţi - se burzului bătrânul -, dar poate o 
să apucaţi să-i vedeţi adevărata faţă. Să vedem atunci cine râde 
mai bine. 

— Acum, că am avut parte și de povestea dinainte de culcare, 
ce facem în continuare? întrebă Lucky, care părea singurul 
conștient că intrau în criză de timp. 

— Una dintre variante ar fi să-i săltăm pe imbecilii ăia de 
arăboi, că s-au adunat toţi aici, propuse Tom optimist. 

— Asta ai uitat să menţionezi, se supără puţin Lucky. Eu zic că 
ar trebui să-l sunăm și pe Jo. Cred că e momentul să aflăm și ce 
știe el. Simt că se strânge laţul, dar încă nu-mi dau seama în 
jurul cui. 


e Capitolul 10 e 


Jo Marino începuse să-și piardă răbdarea. Încercările lui de a 
afla ceva despre misteriosul avion ce urma să lovească o 
centrală nucleară, se izbeau în permanenţă ca de un zid. Chiar 
începuse să se întrebe dacă Lucky nu avusese un coșmar 
conţinând mai multe elemente fanteziste decât reale. Nici cu 
planul iniţial nu fusese de acord, însă acela avea o logică și 
destule precedente ca să i se pară aplicabil. In orice caz, nu era 
ceva pentru care merita să renunțe la salariul lui cu șapte cifre. 
Nu încă. 

Dar accident nuclear? Asta nu putea fi un plan intern 
aparţinând CIA. Niciun american nu era atât de nebun încât să 
se apuce de așa ceva. Acestea erau speranţele lui. 

— Vă caută Thomas Simson la telefon, auzi în interfon vocea 
bărbătească a secretarei. 

Işi ridică rapid picioarele de pe birou și se repezi la interfon. 

— Fă-mi urgent legătura. 

— Alo, șefu'? se auzi vocea guturală a matahalei. 

— Care-i treaba, ce noutăţi aveţi? Lucky colaborează? 

— Lucky e OK, dar eu am o problemă. Trebuie să ne vedem 
față-n faţă, cât mai repede cu putinţă. Și e nasol dacă nu o 
facem. 

— De acord, unde ne vedem? 

— Ştii barul lui „Corsicanu” de pe 17 colţ cu 45? 

Jo se ridică și își luă haina din cuier, îndreptându-se spre ușă 
în mare grabă și strigându-i secretarei: 

— Gloria, anulezi totul pentru azi. Spune-le că am murit. Și 
notează-i, te rog, pe cei care se bucură când le dai vestea. 

e 

Barul lui „Corsicanu” nu avea nimic comun cu un local 
conspirativ, și, cu atât mai puţin, un aer corsican. | se spunea 
așa pentru că aparținuse unui renumit mafiot din anii '30, care 
făcuse avere pe vremea prohibiţiei, ca toţi cei de aceeași teapă, 
din comerțul ilicit cu alcool. Singurul lucru care mai amintea de 
perioada aceea erau urmele de gloanţe din ziduri, rămase de la 
episodul care adusese cu sine și moartea lui François 
D'Annunzio, zis „Corsicanu”, într-o răfuială cu un clan rival. În 
rest, noii patroni - niște irlandezi - nu găsiseră de cuviință să 
păstreze aerul specific anilor '30, deși ar fi fost posibil ca acest 
lucru să le aducă mai mulţi clienţi. 


Tom aștepta liniștit într-un colț, la cea mai îndepărtată masă 
de la intrare, străduindu-se să fie cât mai puţin vizibil, după ce 
întreaga presă îi publicase portretul robot. Din fericire, 
irlandezul gras care se târa plictisit printre clienţi, nu părea 
genul de om care să-și strice ochii citind sau urmărind știrile. 

Jo se așteptase să-i găsească pe amândoi acolo. Fu surprins 
de faptul că se înșelase în previziunile sale. 

— Te salut, asasin mic și rău! îl luă bătrânul peste picior, 
văzând că agentul încerca să pară cât mai mic în colțul său. 

— Salut, șefu'! Mă bucur că-mi arăţi atâta înțelegere. Nu știu 
ce m-aș face fără suportul tău moral, răspunse Tom, iritat. 

— Lasă asta, mai bine spune-mi cum de ai reușit să lași 
atâtea urme, încât nici măcar un cadet să nu se gândească 
măcar că nu tu ești asasinul mulatrei? 

— Dacă eram eu, fii sigur că nu ar fi aflat nimeni. De exemplu, 
știi ceva despre secretarul ambasadei iraniene de la noi din 
tară? 

— Nu, răspunse mirat Jo, neînțelegând legătura. 

— Păi vezi! surâse Tom triumfător. 

— Bine, bine, am înţeles încotro baţi. Cum stăm cu ancheta? 

— In afară de incidentul ăsta nefericit, în care încă mai aştept 
un sprijin oficial, cred că stăm bine. Am identificat, în proporţie 
de 65%, aeroportul de pe care urmează să decoleze avionul. 
Lucky execută un filaj asupra celor amestecați în treaba asta. 
Mai trebuie doar să punem cap la cap informaţiile obţinute. 

— Asta e perfect, se bucură Jo, lovind cu pumnul în masă. lar 
Lucky ăsta mi se pare a fi o comoară pe lângă casa omului. 

— Șefu', pune-mă te rog și pe mine la socoteală! 
Deocamdată, eu sunt urmărit pentru crimă de gradul întâi. 

— Stai liniștit că se rezolvă, nu asta-i problema. Dar dacă ai 
putea să-mi livrezi și asasinul adevărat, ar fi ideal. 

— Păi, tot eu? se înfurie Tom. De asta îmi arde mie acum? 

— Bine, bine... măcar ai vreo bănuială? 

— Știu, în orice caz, pe cine trebuie să întrebaţi ca să aflaţi. E 
una Gina, care lucrează - lucra, mai bine zis - la barul nostru. 

— Gina? Grozavă bucăţică! nu putu Jo să se abţină. Voiam s-o 
iau secretară, dar cineva - n-am aflat cine - mi-a pus bețe în 
roate. 

— Cum șefu'? rămase uimit Tom. Încă mai... secretezi? 


Privirea care i-o aruncă bătrânul fu suficientă ca agentul să își 
înghită sarcasmul nemestecat. 

— Dar cu celelalte avioane cum stăm? încercă Tom să 
readucă discuţia pe tărâm profesional. 

— N-ai nicio grijă! i-o reteză Jo. Vezi-ţi de-ale tale! Deci, ce-i 
cu Gina? 

Tom comandă un whisky, dublat de o votcă pentru Jo și îi 
împărtăși acestuia întreaga tărășenie. 

e 

La postul lor de observație, situat în clasica rablă a lui Rod, 
Lucky trecea prin toate stările de enervare care Îl cuprind pe 
orice începător în ale filajului. 

— Cred că nu aș putea face meseria asta, dacă aș fi nevoit să 
trec încă o dată prin asemenea supliciu, se plânse el lui Rod. 

— Dragul meu, asta e baza. Restul e distracţie. Pentru chinul 
ăsta luăm 80% din bani. 

— Ce dracului or face acolo, de atâta vreme, cei trei 
purceluși? S-or sodomiza între ei? 

— La ăștia - aprecie Rod disprețuitor - orice e posibil. 

Sporovăiau în felul acela de câteva minute, timpul trecând 
mai ușor, când Lucky simţi cum i se trezesc simţurile speciale și 
în faţa ochilor începe să se deruleze o nouă scenă de coșmar. 

Tom și Jo Marino stăteau de vorbă într-un bar, apoi se ridicau 
de la masă și porneau împreună spre ieșire. Ajunși în stradă, 
când tocmai își strângeau mâinile de despărţire, o mașină se 
apropia în viteză, frâna pentru câteva clipe în dreptul lor, timp în 
care două rafale scurte de mitralieră îi secera pe amândoi, după 
care mașina se făcea nevăzută. 

Lucky scoase celularul și formă de mai multe ori numărul de 
telemobil al lui Tom, constatând că aparatul era deconectat. 

Îi e teamă să nu fie localizat de poliţie, își imagină el, în vreme 
ce forma numărul primit de la Jo Marino. 

— Îmi pare rău că nu vi-l pot da pe șefu' - îl lămuri secretara 
lui Jo -, dar a plecat în grabă, iar telemobilul a rămas pe birou, 
de aceea am răspuns eu. Mi-a spus să contramandez tot pentru 
astăzi, dar nu cred că se va întoarce prea târziu, domnule 
Branigan. Să-i transmit ceva? 

— Dacă nu-l găsesc în timp util, s-ar putea să nu mai ai cui 
transmite, zise Lucky, însă după ce întrerupse legătura 
telefonică. Trebuie să plec, se ridică el brusc, cu un aer 


impacientat. Ceva groaznic urmează să i se întâmple lui Tom și 
Jo. 

— Să mergem, se precipită Rod să pornească bătrânul hărb, 
fără a cere explicații suplimentare. 

— Nu, îi tăie Lucky elanul. Tu rămâi. Nu-i putem scăpa din 
ochi pe arăboi tocmai acum. Spune-mi unde e barul în care s-au 
întâlnit? 

— De unde știi? se miră bătrânul. Parcă la intersecția dintre 
străzile 17 cu 45. Da, da, la „Corsicanu”. „Green Ireland” îi zice 
la speluncă. 

Lucky nu mai așteptă alte detalii și se repezi în autoturismul 
lui, demarând cu un scrâșnet de roţi, spre disperarea unui șofer 
de autobuz. Acesta se văzu nevoit să tragă puternic de volan 
pentru a evita Lexus-ul, obligându-l pe posesorul unui Ford care 
venea din spate, să intre din plin în el. O hărmălaie cumplită 
urmă acestui accident, ambii șoferi întâmplându-se să fie 
italieni, spre bucuria lui Rod, care avea ocazia să mai uite de 
plictisitoarea pensie în care se afla. 

Însă Lucky nu avea timp pentru asemenea nimicuri, pe care 
de altfel nici nu ar fi putut să le observe, din cauza demarajului 
disperat cu care pornise înspre Manhattan. Din fericire, nu era o 
oră de vârf în New York, ceea ce îi facilită accesul în insulă. Se 
mai liniștise. Avea timp pentru a preîntâmpina dezastrul. 
„Văzuse” ceasul fixat deasupra tejghelei indicând ora 19:30. Mai 
era timp o jumătate de oră, iar lui Lucky îi era suficient un sfert 
de oră ca să ajungă la destinaţie. 

Trecu în maximă viteză podul ce leagă Bronx-ul de Manhattan 
și pătrunse înspre miezul metropolei, evitând cu pricepere 
mașinile care circulau cu viteza legală. Intră pe bulevardul 45 și 
trecu de primele zece intersecţii fără probleme. Nici măcar 
semaforul nu se nimerise roșu, în niciuna dintre acestea. 

Semn bun! se bucură el. 

Dar bucuria se dovedi imediat prematură. Un incendiu 
izbucnise la etajul cinci al unui imobil și câteva mașini de 
pompieri îl depășiră cu un urlet care îl făcu să se înfioare. Până 
se dezmetici, trebui din nou să tragă pe dreapta, pentru că se 
apropiau ambulanțele. La locul incendiului, bulevardul era 
complet blocat. Autospecialelor se adăugaseră cinci care de 
televiziune, cameramanii și reporterii agitându-se de colo-colo. 


Un poliţist le făcea semn să ocolească ambuteiajul, însă din 
cauza traficului deviat, deja nu se mai putea circula decât cu 
foarte mare greutate. 

— Fuck! înjură Lucky furios. 

Își dădea seama că nu avea nicio șansă să străbată cu mașina 
cele câteva sute de metri care îl despărțeau de localul căutat. 
Așa că o abandonă, spre disperarea celorlalţi șoferi, care 
începură să claxoneze furioși, aruncându-i cele mai fanteziste 
înjurături auzite vreodată de Lucky, de când ieșise din comă. 
Dar el nu avea nici timp și nici chef să răspundă. Se aruncă într- 
o goană nebună, deși se simţea încă puţin ameţit de la efortul la 
care fusese supus de ultima viziune. 

Execută un slalom dificil printre pietonii de pe trotuare, 
răsturnă din grabă un băiat care tocmai ajunsese cu pizzele 
comandate în faţa unui imobil, evită în ultimul moment un negru 
ce se pregătea să agațe poșeta unei bătrâne și ajunse, în cele 
din urmă, în dreptul intersecţiei dorite, exact în momentul în 
care cei doi își strângeau mâinile în semn de rămas bun. Mașina 
fatală se apropia amenințătoare. 

— Lucky! se miră Tom când îl văzu pe amicul său alergând 
disperat către ei. 

— Feriţi-vă! urlă acesta, aruncându-se într-un plonjon 
disperat. 

Datorită vitezei, reuși să-l doboare la pământ pe Tom, care 
rămăsese fără grai în faţa unui asemenea placaj ca la rugbi. Nu 
însă și pe Jo, care făcuse din instinct un pas în lateral. Rămas în 
picioare, cu o mină uimită, încasă în plin rafalele celor două 
mitraliere și se prăbuși pe caldarâm, în timp ce mașina din care 
se trăsese demara în trombă, pierzându-și urma printre celelalte 
autoturisme aflate la ora aceea în trafic. 

(J 

Se înserase și Rod nu mai avea nicio veste de la colaboratorii 
săi. Incepuse să fie ușor îngrijorat, dar mai ales teribil de 
înfometat. 

Ce m-oi fi amestecat eu în rahatul ăsta, nu știu?! oftă el, 
coborând din mașină ca să-și dezmorţească puţin oasele. Apoi 
își aminti cele povestite de Tom, în legătură cu probabilitatea 
unui atac terorist. Oftă din greu, resemnându-se. 

Dacă m-aș fi mutat în Florida, cum m-a tot bătut nevastă-mea 
la cap... continuă el să se lamenteze. Cred că sunt prea bătrân 


pentru meseria asta. Normal că-s prea bătrân, continuă el să 
vorbească de unul singur. De aceea m-au scos la pensie, nu? 
râse el de glumele pe care și le imagina, în timp ce traversa 
strada pentru a ajunge la toneta vânzătorului de hot-dog, care 
tocmai se pregătea să strângă. 

Își cumpără un sandwich pe care îl garnisi cu toate 
ingredientele puse la dispoziţie de tinerelul vânzător și se 
pregăti să traverseze înapoi, când observă un Lincoln negru 
oprind în dreptul scării pe care o supraveghea de două zile. Din 
automobil coborâră doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în costume 
negre. 

Aștia-s de-ai noștri, își zise pensionarul, i-aș recunoaște 
oriunde s-ar afla. Mai bine și-ar pune o firmă luminoasă în piept, 
imbecilii. 

Unul dintre ei se aplecă și trase, cu oarecare efort, un covor 
rulat de pe bancheta din spate a mașinii. Il apucară amândoi și, 
nu fără oarecare greutate, dispărură în imobil. 

să fiu al dracului! se minună Rod. Numai spălători de covoare 
nu-i vedeam pe foștii mei colegi. 

Își dădu însă imediat seama că așa ceva e destul de greu de 
înghiţit și începu să alerge spre intrare, având grijă să nu piardă 
nimic din umplutura preţiosului sandviș. Ajuns acolo, constată 
că are nevoie de codul de la interfon, pentru a putea intra. Oftă 
din nou și, învelind cu grijă frugala sa cină, și-o îndesă cu băgare 
de seamă în buzunarul pantalonilor. Pe urmă scoase setul lui de 
chei din haină și de acolo șperaclul, de care nu se îndurase încă 
să se despartă. 

După mai puţin timp decât i-ar fi fost necesar unui bâlbâit să 
pronunţe numele lui Mobutu Sese Seko Kuku Ngbengu Wa 
Zabanga, încuietoarea cedă, ca o târfă de stradă după ce și-a 
încasat onorariul solicitat în avans. 

Se gândi că, dacă în covorul respectiv era un cadavru sau 
orice altceva în afară de praf, cei doi nu ar fi riscat să ia 
ascensorul. Asta în cazul în care presimţirea lui era corectă și cei 
doi ar fi „livrat” încărcătura la domiciliul arăboilor, situat la 
etajul doi. 

Dacă ei merg acolo, iar eu iau ascensorul, îi prind, își făcu el 
socoteala. Dacă nu, nici nu mă interesează unde duc covorul. Ar 
putea fi o simplă coincidenţă. Dar experienţa m-a învăţat că nu 


există așa ceva, cugetă el, luând liftul și apăsând pe butonul 
care cerea mașinăriei să-i urce trupul obosit la etajul cu pricina. 

Ajunse la palierul dorit cu puţin înainte ca agenţii - sau ce-or fi 
fost ei - să-și facă apariţia, răsuflând din greu. Intuiţia lui 
funcţionase corect. Cei doi sunară, folosind un cod anume, chiar 
la ușa în spatele căreia se adunaseră cei trei închinători la Allah. 

Rod se lipi de zidul culoarului perpendicular pe cel pe care se 
petrecea acțiunea, încercând, cu urechile ciulite ca un coiot, să 
deslușească șoaptele schimbate de dubioasele personaje. Cum 
apartamentul nu se găsea departe de locul în care se pitise 
bătrânul, reuși să îndeplinească misiunea pe care și-o 
propusese. 

— Și noi, ce să facem cu ea? auzi el un glas iritat. 

— S-o mâncaţi până mâine, la micul dejun, veni răspunsul sec 
al unuia dintre hamalii îmbrăcaţi în costume negre. Nu ne 
interesează. Şeful a zis să vă faceţi singuri curăţenie în urmă de 
acum încolo. 

— Șeful vostru e nebun. Care „de acum încolo”? A uitat că 
totul se va încheia mâine dimineaţă? Yankei idioţi! mai apucă să 
audă Rod, după care o ușă fu trântită cu putere, așternându-se 
o liniște deplină. 

Vru să coboare, dar observă că posibilii agenţi CIA nu fuseseră 
poftiţi înăuntru, ci se găseau în faţa ușii ascensorului, așteptând 
cuminţi venirea acestuia. Nu mai aveau nicio povară asupra lor. 
Se trase repede la loc, așteptând în tăcere ca respectivii să 
dispară. 

Oare de ce am eu impresia că locatara din „covorul fermecat” 
nu e alta decât Gina? Și, cu siguranță, sufletul ei nu mai era 
acolo de mult timp. 

Coboriî, mulţumit de cele ce aflase, imediat ce estimările lui îi 
spuseră că Lincoln-ul era probabil departe. 

Drept urmare, lovitura o să aibă loc mâine dimineaţă, dacă 
pista noastră e corectă, conchise el, în timp ce înfuleca cu poftă 
din cina boţită de înghesuiala din buzunarul lui. Mai rămâne să 
am pe cine anunţa despre descoperirea mea. 


e Capitolul 11 e 


Primul impuls al lui Tom fu să se repeadă după mașină, așa că 
își scoase pistolul și se grăbise să ajungă în mijlocul străzii. Işi 
dădu însă seama că era un gest inutil. Automobilul era deja 
departe; numai în filme un imbecil ar fi deschis focul în condiţii 
atât de potrivnice. Se întoarse furios și îl găsi pe Lucky 
îngenuncheat lângă trupul plin de sânge al celui care era pe cale 
să devină fostul lor șef. 

— A spus ceva? se apropie Tom de Lucky. Vreo ultimă 
informaţie, vreun sfat preţios pe care să mi-l amintesc toată 
viaţa, adăugă, după ce constată dintr-o privire că Jo Marino 
trecuse pe lumea cealaltă în timp record. 

Din nefericire pentru el, nu avusese craniul mai tare decât 
gloanţele de mare calibru împroșcate din mașina ce dispăruse. 
Tom nu apucase să-i deslușească nici măcar numărul de 
înmatriculare. 

— Da, se uită Lucky batjocoritor înspre el. Te-a sfătuit să ai 
grijă cu colesterolul... Ce-ai fi vrut să mai spună? Și-a dat duhul 
și gata. Gloria lui a apus cât ai zice „pește”. 

Lumea începuse deja să se adune, așa cum se strânge de 
fiecare dată când e prea târziu ca să mai poată fi de ajutor. Din 
acest motiv, Branigan constatase de ceva vreme apetenţa 
mulţimii pentru meseria de cioară, de corb sau de cioclu a celor 
ce n-aveau ce face cu timpul lor. 

— Ăștia ajung întotdeauna înaintea poliţiei, și mereu după ce 
victimele nu mai au nevoie de nimic, șopti el, ridicându-se de 
lângă corpul neînsufleţit și căutând din ochi o breșă în cercul 
compact ce se formase în jurul lor. 

Tom se aplecă și începu să-l caute pe defunct prin buzunare. 
Păru să fi găsit ceea ce dorea, așa că se ridică și, scoțând o 
legitimaţie din buzunar, începu să strige la mulţimea adunată: 

— Faceţi loc, urgent! CIA. 

— Ce dracului căutai în buzunarele lui Jo, îl întrebă Lucky pe 
agent, în timp ce se îndepărtau în fugă de locul asasinatului. 

— Cartela de acces. Întotdeauna mi-am dorit să intru și eu în 
biroul Marelui Arhitect. Al dracului să fiu dacă n-o s-o fac, înainte 
ca accesul cu această cartelă să fie anulat. Dar o să le ia ceva 
timp ca să identifice cadavrul și să fie anunțată CIA. De-aia am 
avut grijă să-i iau toate actele. 


— Un adevărat camarad, nu se putu abţine Lucky să-l 
admonesteze, în timp ce urcau în mașina pe care o abandonase 
puţin mai devreme. 

— Acum, ce facem? îl întrebă Tom. 

— Tu trebuie să știi mai bine, se oțări Lucky. Doar ești 
specialistul, dacă nu cumva ai uitat? 

— Da, desigur, eu sunt specialistul, îl îngână matahala. De aia 
eu n-am văzut mașina de la doi metri și tu ai observat-o de la 15 
kilometri distanţă, nu? 

— Ai și tu dreptate, trebui Lucky să-i admită raţionamentul. 

— Dar am uitat evenimentul cel mai important. 

— Care? 

— Tocmai era să mor, iar Jo tocmai a plecat dintre noi. Nu mai 
înțeleg ce se întâmplă. M-am învățat atât de tare cu morții în 
jurul meu, că nici nu-i mai observ, se lamentă uriașul. 

— Sunt două variante, aprecie Lucky, după ce se gândi puţin. 
Fie are legătură cu cazul nostru, și atunci e semn bun: suntem 
pe calea cea dreaptă și trebuie să continuăm. Fie nu are nicio 
legătură și nu e nevoie să ne mai batem capul. Eu zic să nu ne 
pierdem timpul cu prea multe explicaţii. Să mergem să vedem 
ce s-a mai întâmplat cu arăbeții noștri. Deocamdată, ei și 
apariţia falsei Zelda la școala de pilotaj sunt singurele noastre 
piste demne de luat în seamă. 

Ajunseră la postul de observaţie și îl găsiră pe Rod pradă unei 
mari surescitări. 

— Credeam că nu mai ajungeţi, îi luă acesta în primire, de 
cum îi văzu. 

— Ai fost destul de aproape de adevăr, remarcă Tom și îl puse 
în temă cu atentatul a cărui victimă tocmai fusese pe cale să 
devină. 

— Poate că doar Jo era cel vizat, remarcă Rod destul de calm. 

— Poate, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei, nu? 

— Nici nu știi câtă dreptate ai, spuse Rod. Acum o oră au 
apărut doi ciocli de-ai noștri - dacă înţelegi la ce mă refer -, cu 
un covor făcut sul, în care cred că odihnea probabil Gina. Au 
predat coletul celor trei și apoi au dispărut. M-am strecurat, 
pentru că încă mai am instincte, și i-am auzit pe unul dintre 
arabi spunând că lovitura va avea loc mâine. 

— Hopa! tresări Tom la auzul acestei vești. Să înțeleg că s-ar 
putea ca această noapte să fie ultima de pace? 


— Dacă nu reuşim să le dejucăm planul, s-ar prea putea, 
admise Rod cu întristare în glas. 

— Parcă nu mi-aş petrece cu voi ultima mea noapte, ci cu o 
damă bine - fără supărare, zise Tom. Așa că trebuie să reușim. 

— Acum, dacă Jo Marino s-a dus, ce s-o întâmpla cu celelalte 
două avioane care se aflau în grija lui? Cu cine putem lua 
legătura, ca să-l avertizăm că mâine va avea loc atentatul, în 
cazul în care nu s-a aflat? 

— Se prea poate să nu se fi aflat, spuse Tom, cu regret în 
glas. Jo m-ar fi atenţionat dacă mai este și altcineva în cărți. 

— Poate că bătrânul nici nu trebuia să știe, murmură Lucky, 
foarte îngrijorat. 

— Buuun! dori Rod să încheie acea divagaţie. În consecinţă, 
cum procedăm? Idei, simțăminte, previziuni... 

— E deja noapte, observă Lucky. Aș trage un pui de somn, dar 
nu am curajul necesar. „Mâine” poate însemna și după ora 12 
noaptea, nu? 

— Eu nu cred, interveni Tom. Dacă vor să arunce „Gemenii” în 
aer, nu are niciun rost s-o facă noaptea, când acolo nu se află 
decât portarii. Ce-i drept, în cazul centralei nucleare pot acţiona 
oricând. Deși e ceva ce nu am înţeles de la început. Dacă vor să 
radă statul, de ce le mai trebuie și Gemenii? 

— Sună a nonsens, într-adevăr, admise și Rod, doar dacă... 

— ... Dacă ce - forță Lucky nota - doar dacă ce? Nu ne mai 
ține încordaţi, că o să explodăm și singuri în câteva secunde! 

— Doar dacă avem de-a face cu două structuri paralele. 

— Ce spui? Până acum nu aveam niciuna, și brusc, mâine... În 
cât suntem mâine... 11 septembrie. Să acţioneze două? Cam 
aberant, după părerea mea. 

— Numai parţial. Poate o parte a planului e semioficială. Ţineţi 
minte scandalul cu Pearl Harbour? Elementul-surpriză! Profitând 
de faptul că unii așteaptă atacul asupra „Gemenilor”, ceilalţi, 
care pot fi sau nu în legătură cu primii, fac mai mult decât un 
gest simbolic. Nu spun că asta va urma să se întâmple, dar 
varianta are un oarecare sens. 

— Ce-i cu Pearl Harbour? întrebă Lucky nelămurit, fiindcă în 
adolescenţă nu fusese prea atent la orele de istorie. Pe care, de 
altfel, nici nu le prea frecventase, datorită tinereţii lui 
tumultuoase. 


— Ha, ha, ha! râse Tom. O operaţiune clasică, de o genialitate 
ieșită din comun. Fără scrupule, dar eficientă. Americanii știau 
că japonezii or să atace, au retras cea mai mare parte a flotei 
din golf și în rest s-au făcut că plouă. 

— Eu nu cred așa ceva, se revoltă Lucky. 

— Bravo! îl lăudă Rod. Așa au zis și ei atunci, când au făcut 
planul. Că nimeni nu va accepta varianta unei conspirații în care 
să fie amestecată și America. Așa consideră, probabil, și acum. 
Numai că se pare că cineva a învăţat lecţia mai bine ca în 
trecut. Acum se are în vizor și flota retrasă la adăpost, ca să 
spun așa. 

e 

Lucky gonea hotărât în noapte. Pe de-o parte, îi părea bine că 
urma s-o revadă pe Meg. Pe de alta, era foarte stresat de ceea 
ce urma să se întâmple, dacă pista lor era falsă. 

Mai avea câțiva kilometri până la Oswego. 

Datorită cunoștințelor pe care apucase să și le facă în zonă, 
se decisese ca sarcina supravegherii aeroportului să-i revină lui. 
Oricum, prefera să moară în apropierea femeii care îi pusese 
inima pe jar, decât singur, așa cum trăise până atunci. Totuși, 
era înciudat de faptul că nu reușea să-și scoată din minte 
supoziţia că s-ar putea ca pista lor să nu fie cea potrivită. 

Dacă baza de plecare ar fi fost alta? E drept că verificase 
aproape toate celelalte variante. Și dacă totuși... 

Era aproape 6:00 dimineaţa. Incepuse bine să se lumineze de 
ziuă. Ajunse la poarta casei lui Meg, încercat de sentimente 
amestecate. Avea oare dreptul să o amestece în această 
poveste? Dacă totul eșua? Avea el, oare, dreptul să-i comunice 
data propriei morţi?... 

e 

Tom se îndrepta înspre locuinţa lui Jo Marino, stăpânit de un 
sentiment ciudat care îi accelera bătăile inimii. Nu avusese prea 
mult timp să proceseze pierderea șefului său, de care nu se 
simţise foarte apropiat, dar pe care îl apreciase ca pe un 
partener viabil și de nădejde. lar acum, când corpul acestuia nu 
se răcise încă, era forțat să-i violeze domiciliul ca un hoț mărunt. 

Noroc că a divorțat și avea prea multe amante ca să-și 
permită să ţină vreuna în casă, încercă el să se consoleze în 
gând. 


Nu știa cu exactitate ce ar fi putut găsi acolo, dar nici nu 
căuta mare lucru. Era oricum mai ușor să pătrundă în locuinţă, 
decât în biroul lui; noaptea, cel puţin. 

Portarul îl privi cu un ochi ciudat, iar legitimaţia pe care i-o 
vâri sub nas nu păru să-l impresioneze prea tare. 

— Sincer să fiu - spuse el cu un aer scârbit - am văzut mai 
multe legitimaţii de-astea, de când lucrez aici, decât hârtii de un 
dolar. N-am idee de ce își închipuie cu toţii că au în buzunar o 
bucată de carton, la care lumea ar trebui să se închine ca la 
sfintele moaște?! Trecând peste fleacul ăla cu stemă, ce motiv 
ai să urci la domnul Marino în toiul nopţii și, culmea, în lipsa 
dumnealui? 

— Asta e un motiv suficient pentru tine? îi zdrăngăni Tom la 
ureche legătura de chei pe care o luase, împreună cu actele și 
cartela de acces, de la Jo. Nu crezi că ar trebui să fii mai 
cooperant, sau ai impresia că nu știu că ţi-o tragi la dos cu 
administratorul, ca să-ţi păstrezi postul? 

Portarul păli brusc și se lăsă fără vlagă în scaunul din spatele 
luxosului său pupitru de recepţie. 

— Așa mai merge, îndărătnicule! Stai frumos pe partea ta cea 
mai activă și uită-te pe monitor cum și-o trage cuplul ăla de 
poponari de la 134. E un cadou primit de ziua ta de la dulceaţa 
aia de administrator. 

Cu un gest reflex, portarul opri monitorul, deși Tom nu dădea 
niciun semn că ar fi interesat de ceea ce viziona el, până să se 
petreacă această penibilă scenă. Era prea mult. Se simțea 
violat. Puse capul pe birou și începu să plângă încetișor, 
blestemându-și zilele când acceptase să-i facă favoruri sexuale 
libidinosului care îi promisese o slujbă ușoară și bine plătită. 
Uitase să-i spună că era, pe cât de bine plătită, pe atât de 
publică și la vedere... 

Tom îl lăsă pe pidosnic să-și consume trăirile de fetișcană, 
abţinându-se cu greu să nu-i aplice un pumn în ceafă, și urcă 
spre apartamentul lui Jo. 

la, uite, dom'le, cu cine pierd eu timpul! se gândi el, înfuriat 
de scena pe care trebuise s-o suporte din partea handicapatului. 

Pătrunse în apartament puţin temător, dar fără să-și dea 
seama de ce. Nu mai fusese acolo niciodată, deși până în hol 
mai ajunsese de câteva ori. O dată, în timp ce aștepta ca Jo să-și 
termine de îmbrăcat preţioasa ţinută, aflase câte ceva despre 


vecinii şefului, printre care și cancanul cu portarul, 
administratorul și cadoul pe care acesta din urmă i-l făcuse de 
ziua lui: un post porno-life, cu imagini din toate apartamentele 
poponarilor din întregul imobil. 

Un adevărat pungaș, administratorul ăsta! 
distrat teribil de situaţie. 

— Șefu', și dacă are camere de luat vederi chiar aici? 
remarcase Tom, stârnind amuzamentul lui Jo Marino. 

— Normal că are! Doar lucrează - în secret, cică - pentru noi, 
supraveghindu-i pe toți angajaţii ce locuiesc în imobil. 

— Și nu deranjează? 

— Tu crezi că mă aflu în eșalonul doi al acestei instituţii, 
pentru că sunt un tâmpit? De fapt, portarul vizionează ca boul o 
casetă pe care eu am comandat-o în urmă cu cinci ani. Un 
poponar cretin, ce mai. 

Toate aceste amintiri îi veneau acum în minte, în mod 
surprinzător, de parcă ar fi rămas impregnate în pereţii casei și 
s-ar fi activat numai o dată cu moarte lui Jo. 

Mare pișicher erai, șefu', mare pișicher! recunoscu Tom cu 
sinceritate. 

Pătrunse în salonul mare cât apartamentul lui și al vecinilor 
din stânga, din dreapta și, dacă se uita bine, chiar al celui din 
față. Era un living extrem de stilat, cu un pian imens în spate, 
lângă ferestrele ce formau, practic, toți pereţii exteriori și prin 
care se vedeau luminile orașului ca un cer de stele dispus pe 
podea. 

Nu pierdu mult timp aici, pentru că era încăperea în care 
aveau loc toate petrecerile. Puțin probabil ca Jo să păstreze 
lucruri importante și secrete într-un asemenea decor. Trecu în 
alt hol, din care se despărțeau două culoare ceva mai mici. 
Apucă la nimereală pe cel din dreapta, în căutarea biroului. Îl 
găsi în a doua încăpere în care intră. În prima era o sală de 
forţă, plină cu oglinzi și tot felul de aparate. 

Trăgea de fiare, tataia, nu se încurca, de aia arăta ca la 
patruzeci de ani, se gândi Tom, în treacăt. Sau avea patruzec 
de ani? Niciodată nu m-am gândit la chestia asta. 

Cuprins brusc de curiozitate, se scotoci prin buzunarele lui 
imense și dădu peste actele lui Jo. Șaizeci și cinci de ani. 

Tii, ce chestie! se minună Tom, după care calculă diferenţa 
dintre data în care se găsea și aceea care era înscrisă pe 


As 


îi spusese el, 


carnetul de șofer, ca an de naștere al defunctului. Mâine 
împlinea șaizeci și cinci. N-a mai avut zile, n-ai ce-i face, filosofă 
agentul, intrând în birou, judecând după peretele plin cu 
monitoare și aparatură pe care Tom o mai văzuse doar în 
cataloagele cu care îl tot bătea la cap nepotul său. 

Incăperea asta seamănă mai curând cu sala de la Houston, 
cea de monitorizare a zborurilor spaţiale... „Houston, Houston, 
avem o problemă!” se trezi el - maimuţărind comunicațiile lui 
Apollo 13. 

Se așezase pe fotoliul masiv de piele fină, de Cordoba, și 
apucase de un microfon care ieșea, nu se știe de ce, din biroul 
masiv de abanos, alături de un adevărat bord, plin de butoane și 
butonașe. Dar, în timp ce se lăsa pe spate, răsfăţându-se în 
scaunul șefului, ochii îi căzură pe ceasul fixat pe perete, ceea ce 
îi aminti brusc de motivul pentru care se afla acolo. Se aplecă 
instantaneu sub birou și începu să caute sertare sau închizători 
secrete. 

Deodată, simţi o arsură puternică în ceafă, mobila începu să- 
și piardă conturul, camera să devină tot mai mică, apoi se făcu 
întuneric complet. 

Se prăbuși sub biroul lui Jo, fără a mai apuca să zărească o 
pereche de picioare cum pot fi văzute numai pe podiumurile 
marilor case de modă. 

— Incredibil, ce retardaţi lucrează pentru mine! se auzi un 
glas straniu, feminin. Mai rămânea să se joace și cu trenulețele 
din camera alăturată, ca întreg circul să fie complet. Noroc că a 
intrat mai întâi aici, altfel mă prindea dimineaţa, așteptând să-l 
găsesc descoperit. 

Glasul metalic aparţinea celei pe care Lucky o cunoștea sub 
numele de Zelda Ibrahimovici, iar cei de la școala de aviaţie 
pentru amatori din Oswego, drept Theresa Gibson. 

e 

Rod lupta din greu cu somnul ce începuse să pună stăpânire 
pe el. Postul de radio country nu-l prea ajuta să rămână treaz, 
însă orice altă muzică îl scotea din sărite. Orașul care nu doarme 
niciodată părea să fi luat o pauză în noaptea aceea. 

Când aveam mai mare nevoie de agitaţie în jur, s-au dus cu 
toții la culcare, se indignă fostul agent. Ce-i drept, Bronx-ul nu-i 
Manhattan. 


Tocmai când simţi că nimic nu mai poată să-l ţină în stare de 
conștienţă, din clădirea căreia îi învățase deja fiecare asperitate 
de când stătea cu ochii pe ea, ieșiră, unul după altul, furișându- 
se pe lângă ziduri, cei trei arabi. Erau îmbrăcaţi în aceleași 
stupide trench-coat-uri de care nu se despărțeau niciodată. 

Așa, copilași! se bucură Rod. leșiţi la lună, ca vârcolacii. Ce 
dracului oți fi făcând voi de trei zile în casă, tare aș vrea să știu. 
Din păcate, nu am ordin să vă iau la puricat. 

Unul dintre cei trei se depărtă și dădu colțul clădirii, 
impacientându-l puţin pe pânaar: 

— Dacă se despart, eu ce dracului fac? 

Din fericire pentru el, un jeep puternic, un Dodge, își făcu 
apariția imediat din direcţia în care dispăruse unul dintre arabi, 
cu câteva secunde înainte. 

S-ar zice că am noroc, își frecă el mâinile, satisfăcut. Nu se 
despart. Mă rog, jumătate de noroc, reveni el, calculând ce 
șanse are bătrânul lui Camaro de a ţine pasul cu jeepul acela, 
după toate aparențele, nou-nouţ. Măcar știu direcția, dacă 
supozițiile noastre sunt corecte, se consolă el, în timp ce 
pornea, la distanţa clasică de urmărire, în spatele bolidului. 

Până la ieșirea din oraș, urmărirea decurse fără probleme 
majore, mașina din faţă rulând foarte prudent și încadrându-se 
cu grijă în viteza legală. 

Nu vreți să aveţi surprize cu copoii, din câte înțeleg, comentă 
Rod de unul singur, pentru a-i trece de urât. O percheziţie mică 
v-ar cam da planurile peste cap. Oare ce ascundeţi voi pe sub 
scaune? De ce vă temeți? Sau poate vreţi doar să vă încadrați 
într-un orar bine stabilit dinainte? 

Își privi ceasul. 

Dacă rulaţi legal și vă îndreptaţi spre Oswego, pe la ora 9:00 
suntem acolo, calculă el. O oră bună pentru a stârni apocalipsa. 

Abia după ce ieșiră pe autostradă, bătrânul începu să se 
neliniștească. Încă ţinea pasul, dar își simţea automobilul 
vibrând din toate încheieturile. 

Și nu conduc decât cu 150 de kilometri la oră. Sper să meargă 
constant. Din două, una, calculă bătrânul cu năduf. Ori mă 
comport ca un pensionar autentic, ori îmi iau o mașină nouă. 
Asta dacă o să mai fie cazul la sfârșitul operaţiunii... 


e Capitolul 12 « 

Meg ieși în pragul ușii, într-o cămașă bărbătească cu câteva 
numere mai mare și cu ciorapi groși de bumbac căzuţi peste 
gleznele-i subţiri. Ciufulită, privi neîncrezătoare, pentru a vedea 
cine o caută la o oră atât de matinală. Apoi, femeia îi sări 
musafirului în braţe, fără să spună niciun cuvânt. 

Se ghemui la pieptul lui, încă pe jumătate adormită, și tot în 
liniște îl prinse de mână, trăgându-l după ea în casă. 

— Ştiam că ai să revii - spuse ea, când ajunseră în bucătărie 
-, dar nu mă așteptam să o faci atât de repede. Nu ai putut 
dormi azi-noapte sau te-a trezit luceafărul de dimineaţă? 

Lucky își simţea trupul încordat și destul de obosit. Realiza că 
atât ea, cât și el, Tom, Rod și toți ceilalți mai merită o șansă de 
la viaţă. lar el era cel care putea fi salvarea așteptată, tocmai el, 
fostul borfaș și spărgător lipsit de scrupule. 

În timp ce aroma îmbietoare a cafelei se împrăștie în întreaga 
încăpere, Lucky o prinse pe Meg de mijloc și o urcă pe genunchii 
lui. Acolo, femeia se ghemui uitând de toate temerile și 
îndoielile pe care le avusese de la plecarea lui. 

— Draga mea, nu avem prea mult timp la dispoziţie. Cred că 
un lucru groaznic, având ca punct de plecare școala ta, urmează 
să se întâmple în această dimineaţă. Asta în cazul în care nu 
reușesc să mă mișc repede și, mai ales, dacă tu nu mă ajuţi. 

— Și eu, care credeam că dorul te-a adus la mine... încercă 
femeia să glumească amar. 

Însă faţa împietrită a bărbatului îi demonstră cu claritate că 
nu era timp pentru glume. 

— Un atentat e pe cale să aibă loc, la depozitul de reziduuri 
nucleare. Unul dintre avioanele tale va fi furat și se va prăbuși 
peste depozit, provocând o încălzire a deșeurilor și o iradiere a 
atmosferei care va distruge orice formă de viaţă pe o suprafaţa 
mai mare decât a statului nostru. Și asta pentru o perioadă între 
treizeci și câteva sute de ani. 

Meg se ridică tulburată de pe genunchii lui Lucky și se așeză 
pe podea, luându-și genunchii în braţe. Nu știa ce să facă: să-l 
creadă ori să-l considere nebun. Totuși, își reveni mai repede 
decât ea însăși se așteptase și șopti: 

— Tu știi că acesta a fost coșmarul meu de ani și ani de zile? 

— Cum adică? ridică el nedumerit din sprâncene. 


— Mereu mi-a fost teamă de centrala asta blestemată, mereu 
am spus că trebuie s-o închidem, să oprim nebunia asta... 

— Nu, Meg, n-ai înţeles. Eu mă aflu aici ca să împiedic această 
tragedie de proporţii, nu ca să te anunţ de un sfârșit iminent. Și 
o voi putea face doar cu ajutorul tău. 

— Cum să oprești inevitabilul? ridică Meg ochii, din care 
dispăruse orice formă de speranţă. lar dacă o să reușim acum, 
cine ne garantează că nu o să se întâmple o dată și-o dată? 

— Meg, revino-ţi! Nu avem timp de asemenea gânduri. 
Trebuie să „aranjăm” avioanele, astfel încât să nu poată decola. 
Apoi să-i prindem pe bandiți asupra faptei. Am nevoie de 
ajutorul nu de disperarea ta. 

Fata se ridică, privind ceva mai încrezătoare în ochii 
bărbatului. Acum, când el rostise vorbele acelea cu atâta 
convingere, nimic nu i se mai părea nici imposibil, nici inutil. 
Avea pentru ce să încerce. Nu avea să piară, stând cu mâinile în 
sân. Dar Lucky era cu ea și nimic rău nu putea să li se întâmple. 

Ajunseră la școală la scurt timp după aceea. Meg se îndrepta 
cu pași hotărâți spre trusa morocănosului de mecanic, aflată 
într-un fișier metalic, într-o altă despărţitură a barăcii cu 
pretenţii de vestiar. Alese cu gesturi sigure câteva tipuri de 
șurubelnițe și chei, apoi fugi împreună cu Lucky spre cele trei 
avionete ce erau garate afară, în spatele hangarului. Îi făcu 
semn bărbatului să-i aducă o scară, apoi urcă cu gesturi 
precipitate și începu să meșterească la motoare. 

Numai de-ar veni aici și nu s-ar duce în altă parte, murmură 
Lucky numai pentru sine. 

Se așeză și încercă să se concentreze. Oboseala care pusese 
stăpânire pe el își cerea drepturile. Cu greu mai reușea să mai 
focalizeze puterile creierului său deosebit. Izbândi în cele din 
urmă și „văzu” trupul iubitei lui, prăbușit într-o baie de sânge, 
lângă unul dintre avioane. El se afla aplecat peste trupul 
însângerat, având o figură îngrozită. Pe cerul pe care soarele 
deja se ridicase de două sulițe, își croia drum un avion, 
îndreptându-se în zbor sigur spre blestematul depozitul de 
reziduuri. 

Atunci se simţi copleșit de o amețeală înfiorătoare și își pierdu 
cunoștința. Meg nu observă nimic, ocupată cu meșteritul la 
primul dintre avioane. 


Tom își reveni cu greu după lovitura primită în ceafă. Nici nu- 
și amintea să mai fi păţit vreodată un asemenea lucru, o 
asemenea rușine. Se pipăi cu mirare în locul unde fusese izbit și 
constată că nu avea niciun semn, nici măcar o umflătură. 

— Cum dracu’? se miră el cu voce tare, iar glasul lui zămisli 
împrejur un ecou cavernos. Asta este, fără îndoială, o tehnică 
isteaţă. 

— Asiatică, ce-i drept, dar eficientă, auzi el o voce inumană 
rezonând de jur împrejurul lui, fără ca Tom să-i poată localiză 
sursa. 

Abia atunci începu să vadă câte ceva din jur. Se afla într-o 
mare sală de ședință, abia luminată. În capul mesei, în dreptul 
scaunului, era un ecran pe care se proiecta o siluetă văzută din 
spate. 

Marele Arhitect, murmură el, înlemnind. 

— Ce denumire idioată aţi putut găsi sau, mai bine zis, 
ireverenţioasă. Nu sunt eu Marele Arhitect. Eu doar îl slujesc pe 
acesta. Dar probabil că vorbele mele sunt lipsite de sens pentru 
o matahală lipsită de creier cum ești tu. 

— Vorbești în clișee, iar asta îmi demonstrează că nu o duci 
prea bine cu inteligenţa, nu se lăsă nici Tom mai prejos. 

— Eşti obraznic. Probabil că așa sunteţi toţi în ultimele 
minute, înainte de moarte. Cu excepţia soţilor Rosemfeld, care 
se târau pe jos, cerșind îndurare și fiind dispuși să fie sodomizaţi 
și de dracu', numai să-și scape pielea. Dar asta s-a întâmplat cu 
mult timp în urmă. Cu prea mult timp... Dar acum, un borfaș- 
cretin, un pensionar rablagit și o namilă fără creier, vor să-mi 
strice mie planurile... Ha, ha, ha! Uneori, viaţa poate fi așa de 
distractivă... 

— Adică, vrei să spui că nu vei face nimic ca să împiedici 
atacurile asupra World Trade Center? 

— Nu, și nici pe cele de la Pentagon. 

— Pentagon? Imposibil! râse Tom nervos. Cu sistemele lor de 
protecție. 

— Ce știi tu, găgăuță, despre sistemele lor de protecție? 
Uneori, lumea trebuie schimbată cu forța, ca să-i mai fie bine. 
Ce sisteme de protecţie se pot împotrivi planurilor cărora voi, 
oamenii de rând, nu le vedeţi nici măcar umbra? 

— Dar la cei de la Oswego te-ai gândit? aruncă Tom în joc 
ultima lui carte. 


— Oswego? se auzi tunând acel glas straniu, cuprins deodată 
de furie. 

Pereții începură să vibreze din cauza numărului exagerat de 
decibeli, în vreme ce întrebările continuară: 

— Ce știe un cap sec ca tine despre Oswego? 

— Nimic, absolut nimic, făcu Tom pe secretosul, bucuros că 
reușise să-i furnizeze Arhitectului o surpriză de proporții. Și că, 
într-un fel, i se confirma faptul că apucaseră pe o pistă bună. 

Poate că, totuși, nu fusese bine să-și joace atuul cel mai solid 
atât de devreme. 

Silueta dispăru din raza vizuală a lui Tom, lăsând ecranul gol 
pentru câteva minute. 

— Așa, s-a rezolvat și asta în mod surprinzător, trebuie să 
recunosc. Aţi ajuns foarte departe, dar totul s-a terminat. Nu 
mai e nimeni care să îmi stea în cale. 

— In afară de mine, sugeră Tom, cu voce prea timidă pentru a 
fi luat în seamă. 

— Dragul meu dovlecel, tu ești deja un subiect trecut. Ești un 
om mort, numai că încă nu ai aflat-o. La fel ca și prietenii tăi, de 
altfel. A venit ora sfârșitului. 

(J 

Distanța între el și mașina din față începea să se mărească 
din ce în ce mai mult, însă Rod nu-și mai făcea probleme. 

In cazul în care cei trei plănuiesc o chestie urâtă care implică 
avioane, deja nu mai au încotro s-o apuce, gândi bătrânul, când 
depășiră ultima bifurcaţie spre drumul către Oswego. Și ar fi o 
coincidență a dracului de mare, în situaţia în care nu ar avea 
asemenea planuri. Să meargă niște tipi, în ziua anunţată, în 
orașul unde ne așteptam noi să meargă și, de fapt, să 
constatăm că sunt o trupă de saltimbanci, ce susţin spectacole 
la matineu. E prea mult chiar și pentru cea mai bogată 
imaginaţie din lume. 

Deodată mașina lui începu să tremure, să vibreze puternic, iar 
motorul se încăpăţână să mai funcţioneze. Rod lovi cu pumnul în 
volan, lăsând-o să mai înainteze câţiva metri, în virtutea inerției. 

Nu mi se poate întâmpla una ca asta, își zise el. Nu mie și nu 
acum. Nu mă lăsa baltă tocmai acum, bestie! 

Cobori furios din automobil și îi ridică anevoie capota. Un fum 
alb și gros emană în același timp de acolo, iar bătrânul trebui să 
se dea doi pași înapoi, limpezind aerul din jurul lui cu mâinile. 


Da, spuse el, după ce reuși să arunce o privire înăuntru. 
Lichidul de răcire. Mereu aceeași problemă. Motorul s-a 
supraîncălzit. Așa cum o să se supraîncălzească și apa din 
bazinul unde sunt ţinute reziduurile, după ce o să cadă un avion 
plin cu cherosen în ea. Noroc că Lucky se află acolo, deși ce 
poate face un civil într-o împrejurare în care un profesionist ca 
mine a dat greș?! 

Lovi plin de furie cu piciorul în roata cea mai apropiată, 
scoase pistolul uriaș din tocul de la subsuoară și se postă în 
mijlocul autostrăzii, pe sensul de mers care ducea spre Oswego. 
Era ultimul lucru pe care îl mai putea face. 

e 

Lucky își reveni, în cele din urmă, cu o cârpă cu apă pe frunte 
și cu capul în poala lui Meg. 

— Ce s-a întâmplat? întrebară amândoi în același timp. 

— Răspunde tu primul! 

— Eu am nişte probleme mai vechi. O să-ţi povestesc o dată și 
o dată, dacă mai apucăm. 

— Eu am făcut ceea ce trebuia să fac. Din punctul ăsta de 
vedere, nu avem de ce să ne mai temem. Le-am aranjat pe 
toate. Nu mai zboară, cel puţin o zi de-acum încolo. Și asta ar 
putea reuși doar dacă au un mecanic al dracului de bun. 

— Cât e ceasul? întrebă Lucky. 

— 9:00, și toate par OK, răspunse Meg, ridicându-se și 
îndreptându-se înspre unul dintre avioane, pentru a strânge 
sculele ce rămăseseră împrăștiate pe jos. N-am apucat să mai 
fac curat, când mi-am dat seama că nu mai ești prezent decât 
cu trupul pe lumea asta. Teribil ce m-am speriat! 

Deodată, două împușcături răsunară aproape în același timp, 
iar Meg se prăbuși la pământ. Speriat de moarte, Lucky se 
aruncă într-o parte, rostogolindu-se până în spatele hangarului 
și încercând să observe de unde veniseră împușcăturile. Un al 
treilea glonţ șuieră și ricoșă dintr-o grindă de susţinere a 
acoperișului. Văzu lumina emanată de sursa de scuipat gloante, 
în întunericul ce domnea împrejur, însă nu reuși să zărească pe 
nimeni. Acolo era prea întuneric și prea multă lumină afară. 

Deodată un motor puternic se auzi apropiindu-se, iar Lucky 
apucă să vadă un jeep Dodge oprind, scrâșnind din frâne, exact 
lângă hangar. Din el coborâră cei trei arabi, de data asta fără 
stupidele lor trench-coat-uri. Un nou șir de împușcături porni în 


direcția lui, când o voce răstită se făcu auzită dinspre locul din 
care se trăgea. 

Probabil se adresa celor trei, pentru că îl văzu pe unul dintre 
arabi întorcându-se în mașină, pornind-o și intrând cu totul în 
hangar. Ceilalţi doi își armară pistoalele mitralieră, pe care le 
ținuseră la spate până atunci, și se despărțiră, cu intenţia clară 
de a-l ataca pe Lucky pe flancuri. Unul porni în fugă, aplecat, din 
dreapta lui, în timp ce celălalt se pregătea să ocolească 
hangarul prin stânga, pentru a-i cădea în spate fostului borfaș 
de profesie. 

Ajuns în apropierea nișei în care mecanicul își ţinea sculele, 
Samuel Branigan începu să scotocească după o armă cu care s- 
ar fi putut apăra. Spre marea lui surprindere, pe unul dintre 
pereţi pipăi conturul unei arme de vânătoare. O apucă în grabă, 
rugându-se la Dumnezeu ca aceasta să fie încărcată și în stare 
de funcţionare. Apoi ţinti cu grijă și trase în cel care i se păru 
mai expus. 

Orele petrecute la vânătoare cu tatăl său, pe când era copil, 
se dovediră extrem de utile. Tuciuriul vizat se prabuși la 
pământ, nu înainte de a mai scuipa două rafale în direcţia lui. 

Lucky nu își dădu seama dacă îl lovise decisiv, dar nu mai 
putea aștepta să se dumirească, luând-o la fugă înspre locul în 
care căzuse arabul. 

Atunci îi trecu prin minte, ca o străfulgerare, viziunea pe care 
o avusese de mai multe ori. Începu să realizeze că nu era chiar 
atât de infailibil pe cât crezuse. E drept, Meg se afla plină de 
sânge, căzută lângă un avion, dar aparatele de zbor erau scoase 
din funcţiune. 

Ajuns lângă arabul doborât îi înșfăcă pistolul automat și își 
aduse aminte că mai sunt cel puţin doi oameni înarmați în 
hangar. Ilnarmat de data asta, se aruncă în goană spre intrare, 
trăgând foc cu foc în direcţia din care veniseră împușcăturile ce 
o doborâseră pe Meg. 

Nu primi niciun răspuns. 

Continuă, fugind în zig-zag, până când ajunse într-o poziţie 
perpendiculară pe intrarea în hangar. 

Acum putea desluși ceea ce se petrecea acolo. Îl zări pe unul 
dintre arabi, cocoţat pe scara avionului la care meșterise de zor 
mecanicul cel morocănos, când venise pentru prima dată acolo. 


Atunci înțelese că viziunea lui se va adeveri. La acel avion nu se 
gândiseră nici el, nici Meg, știindu-l în reparaţii. 

Arabul tocmai încărcase, din câte se părea, o ultimă lădiţă și 
se instala în carlingă, coborând geamul și pornind motorul 
avionului. 

Vechitura funcţiona perfect, astfel încât Lucky fu cuprins de 
disperare și se repezi nebunește înspre avionetă. Atunci îl văzu 
pe celălalt individ, cel care o doborâse pe Meg, ţintindu-l 
tacticos. Se aruncă instinctiv la pământ, rostogolindu-se înspre 
dreapta. Glonţul trecu pe lângă el, șuierând. Se răsuci pe burtă 
și trase la rândul lui, fără să mai ţintească, de data asta la foc 
automat. Auzi un icnet și zări un arab prăbușindu-se. În același 
timp, dinspre stânga se dezlănţui o canonadă teribilă. Alt arab 
reușise să înconjoare clădirea, iar acum trăgea spre el cu 
disperare. 

Motorul ambalat al avionului devenea tot mai zgomotos și 
Lucky îl văzu, îngrozit, cum începe să înainteze, croindu-și drum 
spre ieșirea hangarului, îndreptă țeava automatului spre el, 
încercând să ţintească rezervorul, însă arabul rămas la sol îi 
ghici intenţia și își înteţi tirul necruţător, forțându-l să se 
lipească tot mai mult de pământ. 

Fiecare moviliţă sau denivelare aflată între el și tirul susținut, 
se transformase într-o adevărată baricadă salvatoare. Avionul se 
îndepărta din ce în ce mai repede. Când ajunse la viteza 
necesară, se cabră și, puţin nesigur, își luă zborul spre teribila 
ţintă pe care o avea de distrus. 

Cel rămas la sol se ridică în picioare, victorios, și începu să 
urle, dezlănţuind o animalică bucurie ca ofrandă adusă zeului 
său războinic. Dar Allah nu-i mai era alături, așa că se prăbuși 
într-o secundă, lovit chiar între ochi de un glonţ bine ţintit de 
Lucky. 

In sfârșit, după ce îl văzu doborât, Lucky alergă într-un suflet 
spre trupul zăcând într-o baltă de sânge al lui Meg și îngenunche 
covârșit de durere și de spaimă pentru ceea ce avea să urmeze. 
Viziunea sa, din păcate, se dovedise și de acea dată corectă. 
Ridică ochi ca să privească avionul ce se îndepărta din ce în ce 
mai mult, la fel cum se îndepărtau și visele sale de a-și petrece 
viața care-i mai rămăsese într-o casă liniștită, undeva la San 
Diego. 


Un zgomot puternic îi răsună, deodată în urechi, iar cerul fu 
străbătut de o dâră puternică de lumină, urmată aproape 
imediat de o alta. Urmări cu atenţie traseul „cometelor” ce tăiau 
cerul în două, îndreptându-se spre avioneta lui Meg cu o viteză 
ameţitoare. Rachetele loviră micul aparat de zbor în plin, pur și 
simplu spulberându-l, cu pilotul kamikaze cu tot. O altă explozie 
și mai extraordinară urmă acestor lovituri, iar orizontul se 
întunecă pe mai multe sute de metri. Apoi, o liniște sumbră se 
lăsă deasupra acelui loc, atât de zbuciumat cu doar câteva 
minute înainte. 

Lucky rămase încremenit de uimire. Nu-i venea să-și creadă 
ochilor ceea ce se întâmplase. intoarse repede capul spre 
direcţia din care plecaseră salvatoarele proiectile și văzu o 
imagine încă și mai incredibilă. La o sută de metri de locul în 
care se găsea, exact acolo unde se despărţea șoseaua de 
centură a orășelului de drumeagul care ducea la școala de 
pilotaj, oprise o mașină sport, roșie, decapotabilă. În automobil 
se afla o blondă cu un aer îngrozit, care încă își mai ţinea 
urechile astupate cu mâinile și bătrânul Rod, în picioare pe 
scaunul șoferului, cu o bazooka pe umăr, ca un adevărat Rambo 
revenit din pensie. Avea un aer triumfător, de războinic antic în 
plină glorie, și parcă arăta mai tânăr cu douăzeci și cinci de ani. 
Cu un gest teatral duse gura largă a teribilei arme la gură și 
suflă, ca pentru a-i îndepărta fumul. 

— N-o fi fost bătrânul meu Camaro cine știe ce mașină, dar e 
uimitor ce putea ascunde în largu-i portbagaj, nu-i așa Lucky? îl 
auzi urlând pe Rod. 


e Epilog e 

— Deodată, aud un urlet îngrozitor și văd că ecranul devine 
din nou alb. Am înțeles imediat că se terminase. Și nu se 
terminase bine pentru șefu' ăl mare. M-am repezit imediat spre 
locul din care bănuiam că se proiectează drăcia aia de siluetă și 
am dat câteva picioare zdravene în perete, până am observat 
un dispozitiv din ăla digital. Mi-am încercat norocul cu cartela pe 
care i-o luasem bietului Jo din buzunar. Peretele a culisat spre 
dreapta și am pătruns într-o încăpere plină de beculeţe 
luminoase, cam cum găsisem și la Jo acasă, în biroul lui. 

— Presupun că nu mai era nimeni acolo, anticipă flegmatic 
marele doborâtor de avioane. 

— Exact! confirmă Tom cu obidă. Pe unul dintre ecrane se 
vedeau, în reluare probabil, cele două avioane lovind turnurile 
gemene, iar reporterul CNN anunţa disperat că alte două 
avioane au fost deturnate și li s-a pierdut urma. 

— Ha, ha, ha! izbucni Rod. Asta mi-a plăcut. Două ditamai 
avioane zboară spre Washington și li se pierde urma. Dami'it, cât 
de tâmpiţi ne cred? 

— Vă imaginaţi că avionul ăla a putut ajunge așa ușor să se 
zdrobească de Pentagon, că eu nu mai înțeleg nimic? încercă 
Lucky să-și lămurească marile semne de întrebare. 

— Aiurea! Ai văzut tu vreun avion acolo? Eu nu am deslușit 
decât o perdea de fum și niște stricăciuni modeste la nivelul 
zidurilor clădirii. Adică, turnurile gemene se prăbușesc ca două 
castele de nisip și la Pentagon se face puţin fum. Mai dă-o 
dracului de treabă! se enervă brusc Rod. 

— Dar nu mi-ai spus cine era misteriosul care a împușcat-o pe 
biata fată, schimbă Tom firul discuţiei. 

— Ah, interesant! aprecie Branigan. Era mecanicul ăla 
morocănos de care v-am povestit, când am revenit de acolo. Al 
de mi-a săltat sutele de dolari aproape degeaba. Merita 
împușcat numai pentru asta... vorba vine. Probabil că pe el l-a 
sunat șeful vostru când a aflat că știm locaţia exactă. 

— Deci, din cauza mea a murit biata Meg, fi-mi-ar gura 
proastă a dracului! se supără agentul în exercițiu. 

— Și nu ai încercat s-o pornești pe urma arhitectului? îl ispiti 
Lucky pe COLOS să-și continue povestirea, nelăsându-l să se 
culpabilizeze prea tare. 


— Îţi dai seama că am încercat să o fac, însă încăperea nu 
avea nicio ieșire. Cu excepţia celei pe care intrasem eu. 

— Probabil că pe șeful vostru îl cheamă Houdini, încercă să-l 
ironizeze Lucky pe Tom, încă șocat de propriul eșec. 

— Eu v-am spus, poate nici nu e om, dar aţi râs ca proștii de 
mine, interveni Rod. Acum, ce mai aveţi de zis? sări satisfăcut 
bătrânul de la Jocul lui. 

— Aaa, și încă un amănunt, ciudat. În cameră plutea un miros 
discret de vanilie, știți, un parfum de ăla muieresc. 

— Adică, șeful nostru era poponar? se minună pensionarul, 
prăbușindu-se stupefiat în scaunul din barul corsicanului. 

(J 

Seara se lăsa ușor peste orașul care trecuse prin cele mai 
îngrozitoare clipe din existența sa. Newyorkezii erau în stare de 
șoc, comentând intens noile evenimente și măsurile pe care 
trebuia să le ia ţara lor pentru a da o lecţie usturătoare 
animalelor ce putuseră concepe și duce la bun sfârșit acea 
bestialitate. Mai mult decât o crimă - spuneau unii -, un afront 
nemaivăzut la adresa celei mai puternice ţări din lume. 

Lucrurile nu puteau rămâne așa. O nouă ordine mondială se 
impunea cu stringenţă, iar ei, simpli plătitori de taxe și impozite, 
care cărau această glorioasă ţară pe umeri, cereau cu hotărâre 
ca acest lucru să se întâmple cât mai repede. 

În perimetrul în care, cu câteva ore mai înainte, se înălţau 
cele mai înalte clădiri din America, acum mai erau doar două 
imense grămezi de moloz, fiare contorsionate și rămășițe 
umane. În jurul acestora, un adevărat furnicar de oameni 
încerca să-i salveze pe nefericiţi. Un sentiment înălţător de 
fraternitate îi unea pe locuitorii disperaţi ai orașului cu restul 
globului, în încercarea înălțătoare de a mai găsi fiinţe în viaţă, 
de a mai răpi morții câteva suflete ascunse printre ruine. 

Într-un bar din Manhattan, prea puţin interesaţi de această 
emulaţie mișcătoare, cei trei amici râdeau cu poftă. Cel mai în 
vârstă dintre ei povestea celorlalți cum a sărit cu pistolul în 
mână în plină autostradă, precum Clyde în căutarea unei 
Bonnie; cum se oprise înspăimântată tocmai blonda aceea care 
începuse să-l roage cu cerul și cu pământul să o violeze dacă 
dorește, dar să nu-i zgârie mașina. 

Lucky râdea strâmb, bucuros că viziunea lui apocaliptică 
putuse fi stopată, dar gândindu-se la moartea stupidă a încă 


unei femei care apucase să însemne ceva în noua lui viață. Din 
păcate, Meg existase prea puţin timp. 


Hohotele lor zguduiau întregul local, spre disperarea iritată a 


irlandezului gras care se uita cu priviri ucigătoare înspre masa 
demenţilor. 


e VA URMA œ 


virtual-project.eu